Vlad Musatescu — Aventuri Aproximative 03

F- 
l C R | cartea romă Neas â 


VLAD MUŞAIESCU 


AVENTURI 
APROXIMATIVE 


VLAD MUȘŞATESCU 


AVENIURI 
APROXIMATIVE 


roman 


XK K K 


t 


EDITURA CARTEA ROMÂNEASCA 


3 


1987 


Coperta de V. Olac 


SUMAR 


(deloc 

aproximat 
iv, pentru 
anunţarea 
aventurilo 
r din 
paginile 
ce 
urmează): 


PREMIUL I 
— EU 
CUNUNĂ / 
Serbări 
şcolare, de 
sfîrşit de an, 
9, Săru' 
mîna, coană 
mare!, 13, 
Călătorie 
spre centrul 
pămîntului 
(cam ca-n 
Jules Verne), 
15: 


OASPEŢI 
DIN 
NOAPTE 
CĂTRE FAP- 
TUL ZILEI / 
Popasul 
bidiviilor, 
19, „Pră- 
pădul 
Solobodei”, 
23, Oamenii 
beznei, 26, 
Bătrînul şi 
marea 


(omenie), 

30. 
VETERANU 
L ŞI 
ISTORIA / 


Muncă de 
cartier, pînă 
la Căţelu, 
34, Tovarăşa 
Maria, 39, 
Cum îşi 
pierde omul 
busola?, 41, 
Istoria 
magazinului 
„istoric” 
(doar pentru 
începuturi), 
44, Un om 
printre 
oameni şi 
glicine, 51. 


PE „ARGEŞ” 
ÎN SUS (în 
jos, în toate 
direcţiile) / 
Chemarea 
sîngelui (în 
sistemul 
circulator şi- 
n suflet), 55, 
Pe vechea 


„Şu-şea” a 
Piteştilor, 
61, Zile şi 
nopţi de po- 
mină, 64, 
Machetă 
nouă, altă 
revistă!, 

70, 


Reîntilniri cu 
năluci, 72, 
„Întoarce- 
rea poetului 
la uneltele 
sale”'!, 79, 
Des-părţire 
lentă, agale 
şi blajină — 
însă tem-po- 
rară, 82. 


ÎN VIZITĂ 
LA PALAT / 
Reclamagiu 

la 15 ani, 88, 
Greu se mai 
cîştigă un 
bănuţ!, 93, 


Niţă Pitpalac 
— junior, 96. 


TOTUŞI, 
TANTI 
RALIŢA 
TRĂIEŞTE! 

/ Anunţul 
mortuar, 

101, 
Enigmele de 
la Clonţu, 
105, Mai 
există  şi-alt 
gen de mi- 
racole! (mult 
mai 
terestre), 
112. 


„SOARELE 
RĂSARE 
NOAPTEA”/ 
„Căruntul” 
de la 
cenzura 
militară, 

116, „Pră- 
vălia 
diavolului”, 
121, La 
capătul 
liniei!, 125. 


BERBECUȚŢ 
UL (slab de 
înger) / 
Copilaş cu 
două mame, 


127, O viaţă 
mai 

frumoasă ca- 
n basme!, 
133, Love 
Story — dar 
mai multe, 
125, Love 
Story II (la 
altă treaptă 
a  spiralei), 
139, Sfîrşit 


de capitol, 
142. 

CE SPUI, 
FRANŢ? / 
Nu era 
pistruitat, 
nici 

roşcovan ci, 
pur şi 
simplu, 
slăbănog, 
148, 


„Ulcerul nu 
merge de 
multe ori la 
apă!”, 155, 
„Locuinţa 
mea de vară 
e la ţară”, 
160, Regizor 
total, dar şi- 
al dracului... 
de 
încăpăţinat!, 
166, Timpul 
trece, plătim 


10 


vama, noi cu 
drag 
Muncim..., 
170, 
Frenezia făr' 
de  sfirşit..., 
173. 


SCHIMB DE 
EXPERIENŢ 
Ă/ Spre 
soare- 
răsare, 176, 
Tentativa de 
trecere a 
frontierei 
(reuşită, însă 
legal), 178, 
Primire în 
două faze — 
mai întîi 
deloc şi-apoi 
fierbinte, 
182, Balerin 
solist — de 
excepţie!, 
187, Folclor 
autentic — 
însă lejer 
„moder- 
nizat”, 190. 


ZAVEDEI — 
SUTA DE 
LEI! Am 
nevoie de-un 
fac-totum vă 
Tog!, 192, 
Eppur si 


11 


mouve! (dar 
nu se ştie 
cum), 195 
OMUL DIN 
SINGAPORE 
/  Baladistul 
bi-ne 
temperat, 
201, Rondul 
de noapte, 
204, 
Breakfast — 
recital, 
pentru fumat 
pipa  păcii!, 
208. 


CVARTET 
PENTRU 
PIAN, 
VIOARĂ, 
BARITON ŞI 
LACRIMI / 
Poiana- 
Mare, pîn’ la 
Calafat, în 
doi timpi şi 
trei mişcări, 
210,Chef în 
sînul familiei 
Pistol, 213, 
Muzică de 
cameră, 216, 
Zbor de 
noapte, 219. 


CUMPĂNA 
APELOR / 
Excursie în 


12 


grup 
(restrîns), 
221) 
Trenuleţul 
de păpuşi, 
cu vagoane 
fără uşi, 223, 
La vinătoare 
de mure şi 
fragi, 226, 
Ultimul tren 
spre Gun- 
Hill, 229. 


„HAI 
DIRIDAM!” / 
Uite-o şi pe 
Adina!, 233, 
O lume 
întreagă în 
picioare, la 
picioarele 
sale, 237, 
Apărarea îşi 
retrage cu- 
vîntul!... 
241. 


TERIFICII 
OLD-BOYS / 
Mai la nord 
de noi 
înşine, 244, 
Clubul- 
bijuterie, 
246, Sportul 
şi gimnastica 
întăresc 
dinamica! 


249, Meciul 
secolului, de 
groaza şi 
nebunia 
lumii, 253, 
Rezultate 
pozitive, 

259, Anul 
sportiv, în 
finală old- 
boys, 262, 
Forțe noi, 
intensiv 
reîmprospăt 
ate, 266. 


UN 

MONUMEN 
T PENTRU 
VEŞNICIA 
NEAMULUI/ 
Poetul fără 
nume, 269, 
Adu-narea 
fiilor satului, 
22 


Rădăcini, 
adinci, 
puternice, 
multiramific 
ate, PATA si 
Dascăli de 
limbă şi 
şcoală 
românească, 


280. 


14 


PREMIUL I — CU CUNUNĂ 


SERBĂRI ŞCOLARE, DE SFÎRŞIT DE AN 


Terminasem eu bine, fără probleme grave, 
clasa a treia. Primară. Ba şi mai mult, întrucît tata 
Eftimie (babacu), aflase cum că voi fi şi premiat, 
lucru de care nu-l credeam străin, fiind prieten 
de şpriţ cu directorul nostru, familia exulta de 
bucurie. Spre mirarea mea. Care ştiam precis ce- 
mi umblă prin cap. Şi că, de era să fie pe-ăle 
drepte, ar fi fost mult mai folo-sitor să repet anul. 
Pentru a mi se înţepeni mai bine, în mintea mea 
slabă, pusă numai pe drăcovenii, bruma de 
cunoştinţe insuficient acumulate. 

Totul era de-acuma tardiv. Şi urma să mă 
pregătesc serios. Pentru festivitatea înmînării 
cununii. Şi-a premiului. În cărţi moralizatoare. 
Cumpărate de-ăl bătrîn. Evenimentul avea să se 
producă la teatrul orăşenesc, pe-atunci existent 
doar ca sală pentru turneele bucureştene, şi care 
se afla chiar deasupra băii comunale. Ei bine, 
tocmai pe-această scenă, nu a băii, ci-a teatrului, 
aveam să mă dau în spectacol. Ca recitator, mai 
întîi, şi-apoi ca membru al echipei de dansuri. 

O săptămînă întreagă, instruit de babacu, am 
studiat in-tensiv cîteva poezii. Care, din nefericire, 
dînsului îi plăceau nespus, iar mie nu-mi intrau 
deloc în memorie. Mai ajutat cu cîte-o 


15 


scatoalcă după ceafă, mai încurajat şi de Ongliţa, 
maică-mea, care mă hrănea peste poate, pentru 
întărirea ti-  nerii de minte, numai cu cacao cu 
lapte şi miere pe pîine unsă cu unt (în straturi de- 
un deget), ajunsesem să mai rețin cîte ceva. Din 
fiecare poezie, un fragment ce-mi plăcea în chip 
osebit. 

După-amiezele, alte chinuri. Mă expediau la 
repetiţii cu sarmalele şi pifteluţele în mine. Acolo, 
la şcoală, intram pe mîna 


domnişoarei Dina Iliescu. Învăţătoarea mea şi 
prietena bătri- nului. La mare secret. Să n-afle 
tîrgul şi, mai ales, Ongliţa. 

Supărată, probabil, pe taică-meu, care nu se 
prezentase cu prăjiturile solicitate, sau n-o 
plimbase la Trivale, cu tră- sura, scotea şi untul 
din mine. Deşi-l consumasem la ceaiul de 
dimineaţă. Punîndu-mă să joc, de ieşeau scîntei de 
sub picioa-rele mele, „Alunelul”. 

De fapt, de ce să nu recunosc, era singurul 
dans ai cărui paşi izbutisem să-i rețin. Nu ştiu ce 
se-ntîmpla cu picioarele mele, însă mă mişcăm ca 
buşteanul. Era şi normal, ţinînd seamă de cît vîirise 
maică-mea în mine, la prînz. Ca să-mi impulsio- 
neze şi sistemul muscular. Mi-era şi teamă să nu- 
mi ples- nească pantalonaşii. De cînd mă aflam la 
regim de întremare, nu mai puteam încheia 
nasturii de sus. 

Şi ce pantalonaşi frumoşi aveam! De ciobănaş. 
Întrucît, conform ideilor personale ale domnişoarei 
Iliescu, echipa noastră urma să evolueze în 
costume populare. Pastorale. lar costumul meu, 
comandat de maică-mea la madam Batu, o croito- 
reasă din vecini, trebuia mai în fiecare seară 
modificat, probat. Fiindcă zilnic creşteam. Mai 
ales în circumferință. Spre încîn- tarea Ongliţei şi 
disperarea doamnei Batu. 


16 


Nu-mi displăceau vizitele zilnice, în nocturnă, la 
croito- reasa maică-mii. Fetiţa ei, Tuţa, mi-era 
colegă de clasă. Dar şi de dans. Pe post de băciţă. 
Drăguţă foc. 

Aşa că, probarea nesfîrşită a pantalonaşilor ce 
mereu se strimtau îmi convenea de minune. În 
timp ce madam Batu şi Ongliţa treceau în atelier, 
ca să modifice crăcuţii şi brăcina- rele iţarilor, eu 
şi cu Tuţa rămineam la joacă. În sufragerie. 
Tratîindu-mă cu  „minciunele”, nişte prăjituri 
crocante, pitite de mă-sa în bufet, să nu le vază 
clienţii. 


Pe scena teatrului, cînd mi s-a înmînat coroniţa 
aceea, de premiant, confecţionată la bucătărie din 
frunze uscate de da- fin, lauri proaspeţi 
negăsindu-se, pînă ce-avea să mi se În- mîneze şi 
premiul propriu-zis, respectiv cărţile cumpărate de 
tata Eftimie, mi-am luat de pe cap cununa şi-am 
început să ronţăi din ea. 

Asistenţa, compusă numai din părinți, 
notabilitāți didac- tice locale, plus elevii 
nepremiaţi, a izbucnit într-o salvă de hohote de 
ris. Alarmînd-o pe Iliasca. Domnişoara învăţătoare, 
neizbutind să dea de pachetul meu cu cărţi, era 
convinsă că lumea îşi ridea de dînsa. Fisticită, n-a 
mai căutat ceea ce mi se cuvenea, ci mi-a pus 
în braţe toate premiile pe care le avea la 
îndemînă. Smulgîndu-mi cununa de la gură, şi 
îndesîn- du-mi-o la loc pe cap. De fapt, pe git, 
pină-n bărbie. Lipsind o bună parte din frunzele 
de dafin, coroniţa se  lărgise. Astfel încît, 
nemaifiind probleme, am mestecat-o mai departe. 
Cu mîinile ocupate de maldărul de volume. 

Sala, şi mai dihai, numai că nu sărea în aer. 
Datorită ura- lelor. Cărora, deşi mi-erau dedicate 
mie, le-a răspuns domnişoara Dina. Înclinîndu-se 
adînc. 


17 


Cînd mi-a venit rîndul să mă „produc”, recitind 
poezia aleasă de taică-meu (însă împreună cu 
domnişoara Dina, într-o şedinţă comună), eram 
pregătit. La perfecţie. Ca să le-o plătesc tuturor. 
Dar cu osebire lliascăi. Care mă chinuise ca pe 
hoţii de cai. Promovîndu-mă la echipa de 
căluşari.  „Alunelul” pă- rîndu-i-se insuficient 
pentru calităţile mele. 

De îndată ce-am pătruns în arenă, ca să-i zic 
aşa, publicul m-a recunoscut. Răsplătindu-mă cu 
urale şi aplauze furtu-  noase. Spre bucuria 
învăţătoarei. Care mă urmărea din culise, cu 
inima cît puricele. 

Cu-o altă coroniţă pe cap, preluată de la cel 
care se-ale- sese cu premiul al Il-lea, şi cu 
pachetul de cărţi sub braţ, m-am înclinat înaintea 
asistenţei (destul de anevoios, încît mă strin- geau 
iţarii de-mi ieşeau ochii din cap), şi am demarat, 
decla- mînd cu patos şi glas piţigăiat: 


„Pe drumul de costiţă, 
ce duce la Bahlui, 

la castel, în poartă, 

cine bate-un cui? 

— Avînd cruntă soartă, 
eu sînt, dragă mamă, 
fiul tău speriat, 

eu, şi de la şcoală, 

mă întorc premiat! 

Mai lungă-mi pare calea, 


acum, la-ntors acasă, 
şi-o să fie mare jalea, 
dar mie nici că-mi pasă!” 

Şi aşa mai departe. Urmărind probabil să arăt 
că „poe- zia” nu rimează doar cu „sărăcia”, ci şi 


18 


cu „prostia”. Spre deplina uluire a asistenţei. Care 
a aplaudat îngăduitoare, dîn- du-şi seama că 
avea totuşi în faţă nu un viitor poet, dară numai un 
băieţel cu capul aiurit. 


În ciuda succesului (pe care mi-l imaginam real 
şi formidabil), dobîndit cu sudoarea frunţii, Iliasca, 
în loc să ridă, mîndră de elevul ei, plingea cu 
sughiţuri. Acuzindu-mă că-i deteriorasem 
prestigiul. 


I l-am refăcut însă rapid, cînd am evoluat cu 
echipa „căluşarilor”. 

În vreme ce un nefericit de lăutar zdrăngănea 
la un ţam- bal găunos, hodorogit şi dezacordat, 
urmărind linia melodică a celebrului joc, noi, cei 
unsprezece membri ai echipei, compusă exclusiv 
din „bărbaţi”, înarmaţi şi cu ciomegele necesare, 
tro- păiam şi ţopăiam ca înnebuniţi pe podiumul 
scenei. Majorita- tea uitasem paşii. 

Şi-am pornit să utilizăm cu precădere bitele. 
Bătînd cu ele în scîndurile duşumelei, de se 
cutremura toată scena. Şi-apoi, rotindu-le 
prin văzduh, ca pe nişte toroipane, am avut 
prilejul să otînjim, fără voie, cîţiva colegi de clasă 
şi de echipă. Cum unul din ei, ca să se ferească de 
lovitura bitei, s-a lăsat pe vine, mi-am adus 
aminte că exista şi-o asemenea figură în jocul 
„căluşarilor”. Şi-am procedat aşijderi. Atunci s-a 
pro- dus catastrofa. La care, dealtfel, mă şi 
aşteptam. 

Mi-au plesnit pantalonaşii. Speriat, am spart 
jocul, stri- gîndu-le băieţilor: 

— Fuga-n dosul culiselor, hai! 


Şi-am izbutit să dărimăm şi decorurile din 


mucava pic- tatā. Cu nişte brazi falnici, scăldaţi 
de razele unui soare din vopsea galbenă. Care, 


19 


insuficient de uscată, ne-a colorat şi pe noi. Încît 
arătam ca nişte gălbenuşe de ouă. Sparte. 


SÄRU’ MINA, COANĂ MARE! 


Rezultatul celor organizate de mintea mea pusă 
pe năz- bitii, a fost din cele mai neaşteptate. Tata 
Eftimie a rupt-o cu Iliasca, s-a împăcat cu Ongliţa, 
plecînd să-şi petreacă împreună vacanţa de vară la 
Govora. Pe mine lăsîndu-mă singur, ca pedeapsă. 
La Piteşti. În grija bunicilor. 

Nici că se putea mai mare pedeapsă! 

Casa bunicilor, de pe strada Libertăţii, era 
pentru mine raiul pe pămînt. Grădina, loc de 
joacă de excepţie, gîrla Doamnei la doi paşi, iar 
podul magaziei lui Tatapetre burduşit de cărți 
nemaipomenite. 


Din cînd în cînd, o mai întindeam şi prin oraş. 


Să-l văd pe Nicuşor Becescu. Coleg de clasă şi 
prieten. Taică-său, colonel medic, era unul din cei 
mai falnici bărbaţi ce-mi fusese dat să admir 


vreodată. Înalt, dolofan bine, bătînd peste suta 
de ocale, ale cărui partide de vinătoare (la iepuri, 
potîrnichi, prepeliţe şi fazani), întreprinse pe 
luncile Argeşului şi-ale Doamnei, intraseră în 
analele nescrise ale oraşului. De cîte ori mă vedea 
cu Nicuşor, striga la nevastă-sa: 

— Coană dragă, ia dă-le copiilor ceva de-ale 
gurii! 

Doamna Becescu, tot atît de reprezentativă ca 
şi soţul, ne îndopa cu nenumărate bunătăţi, 
printre care, mai niciodată, nu lipseau 
sarailiile, baclavalele şi susan în zahăr caramel. 

Prea mult nu stăteam la Nicuşor Becescu. 
Taică-său îl tinea din scurt, punîndu-l să-nveţe 
pe rupte. Îi plăcea şi lui să citească, mă refer 
la băiat. Cunoştea şi franceza. O şi vor- bea, o şi 


20 


citea. Iar în bibliotecă îl avea pe Jules Verne, 
marea mea pasiune, în original. O faimoasă şi 
splendidă ediţie de opere complete. Format mare, 
cartonată şi bogat ilustrată. Muream de necaz că 
nu mă puteam alege decît cu uitatul la poze. 
Totuşi, întrucît poseda şi volumele apărute la 
„Geor- gescu-Delafras”, l-am rugat pe bunul meu 
prieten: 

— Măi Nicuşoare, împrumută-mi şi mie cîteva 
Vernuri! Că n-am apucat să fac rost de toate... 

— Îţi dau! Dar cu-o condiţie. Să-i zici „săru' 
mîna” bucătăresei... 


— De ce? 

— Sînt tare curios să văd ce-o să facă. De cînd e 
la noi, cred că nu i-a spus nimeni o vorbă 
frumoasă... Şi tare-aş vrea să se simtă şi ea, 
măcar o dată, cucoană şi doamnă, în cel mai 
rău caz! 

— Gata! Pentru Jules Verne, sînt în stare de 
orice! 

Nicuşor mi-a împrumutat „Copiii căpitanului 
Grant”, „20.000 de leghe sub mări” şi „Robur 
cuceritorul”. Iar întrucît Maria, femeia lor din 
casă, venea către noi cu-o farfurie plină cu 
sarailii, abia scoase de la cuptor, am aşteptat 
amîndoi, nerăbdători, să vedem care va fi reacţia 
bietei femei pe care toţi o bruftuluiau. 

De îndată ce mi-a pus într-o farfurioară vreo 
cinci bucăţi de sarailie, scăldate în sirop de 
trandafiri, ştiind cît de mult le preţuiam, am 
profitat de ocazie şi i-am mulţumit, spunîndu-i: 

— Sărut mîna, coană mare! 

Mirată, m-a privit lung, ca şi cum ar fi dorit să- 
şi dea seama dacă am vederea în regulă, apoi 
mi-a replicat: 

— Măi băiete, păi nu-s eu doamna colonel! 
Mare oi fi eu, dar cocoană ba! 


21 


— Ba eşti, coană Mărie, fiindcă eşti femeie, şi 
toate fe- meile trebuiesc respectate ca nişte 
adevărate doamne. Aşa să ştii! 

— Mersi, maică! Poate pe lumea-ailaltă, dacă 
dă cel de Sus, voi ajunge şi eu să fiu servită la 
masă de îngeri, cum îi servesc eu pe doamna şi pe 
domnul colonel... Că, dacă nu era dinsul, să mă 
scape de la moarte, tăindu-mi răul din foale, nu 
mai trăiam. De-aia nu i-am mai părăsit şi-am 
rămas să-i slu- jesc şi să le cresc şi copilu’, pe 
năpirstocu' ăsta de Nicuşor! Că eu l-am alăptat, 
încă din scutece... 

Nicuşor Becescu a rămas adînc impresionat. 
Mai tîrziu, trist, mi-a spus îngînat: 

— Nu-ţi mai împrumut cărţile! 

— De ce? Doar mi-ai făgăduit... 

— Ți le dau de tot! Să fie ale tale... 

Le-am luat. Fără să pricep de ce-l apucase 
dărnicia pe Becescu. Coleg silitor la carte, însă de 
multe ori tăcut şi închis în sine. 


CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 
(cam ca-n Jules Verne) 


Cînd aflaseră că nepoţelul lor era pedepsit, şi li 
se po- vestise şi motivul ce determinase 
sancţiunea, nenea Vasile, fratele lui taică-meu, 
locotenent-medic, şi proaspăta sa soţie, tanti 
Rodica, se amuzaseră copios. lar tanti Rodica, 
femeie frumoasă de s-o pui în cadră, cum se zicea 
în proza romantică, dar şi profesoară de română, 
îmi ceruse să-i procur neapărat un exemplar al 
„capodoperei” mele. Ca să-şi distreze, probabil, 
prietenii familiei. Cînd se-ntilneau la sindrofii şi 
soarele. 

Nea Vasile, mult mai atrăgător decit tata 
Eftimie, care nici el nu era bărbat de lepădat, 
părea o copie perfectă a lui Garry Cooper. 
Celebrul actor american. Taică-meu semăna ca 


22 


două picături de apă c-un alt artist de film — Hans 
Albers. Neamţ. Altă mîncare de peşte! 

Tînăra pereche, recent căsătorită, i-a spus, în 
timpul mesei de seară, lui Tatapetre: 

— Tăticule şi dom’ Petre, ţi-l luăm pe Vlad. 
Plecăm la Tekirghiol, pentru două săptămîni. Dacă 
se supără Eftimie, ne scapi de gura lui? 

— Păi da’ na! Îndrăzneşte el să-mi zică ceva, 
cînd o auzi că m-am învoit să-l duceţi şi pe Vlad 
la mare? Numai s-aveţi grijă să nu păţească ceva 
copilu’! 


N-am păţit nimic. Ci-am trăit ca-n sînul lui 
Avram. Plaja plajă, scalda scaldā, soarele prăjea 
blînd, bronzîndu-mă peste tot. La vîrsta mea, nici 
nu era cazul să umblu în chiloți de baie. 

Au păţit-o ei, din păcate. 

După ce prînziserăm la Mamaia, la restaurantul 
unui hotel de lux, unde servisem o fantastică 
varză cu carne, bine scă-  zută şi rumenită, nea 
Vasile, ocupat s-o cucerească pe Rodica, şi să-şi 
termine sticla de vin, m-a rugat: 

— Măi Vladule, ia chiloţii mei, şi du-te de 
clăteşte-i în apa mării, să se curețe de nisip! 
Faci asta pentru mine? 

— Cum să nu? Te dezbraci aici sau te duci la 
toaletă? 

— Mă fleţule, e vorba de chiloţii de baie, ăia din 
sacoşă! 

Peste vreun ceas, după ce isprăvisem treaba, 
cu bine, mă-ntorceam la masa fericiţilor. 

— Ei, i-ai clătit? 

— Mda! Cred că s-au clătit... însă nu ştiu cît de 
bine, fiindcă mi i-a smuls un val din mînă. De-aia 
am întirziat atît, tot căutîndu-i prin apă... 

Supărat că-l lăsasem  despuiat, în ziua 
următoare fiind invitaţi la Mangalia, la o partidă 
de înot, nea Vasile m-a anunţat: 

— Miine ai să rămii acasă! Nu te luăm cu noi... 
Cine ştie ce pocinog mai faci şi-acolo! 


23 


Acolo, la Mangalia, ce să-i fac? Am avut grijă să 
mă descurc la Tekirghiol. Rămas singur, în vila 
închiriată de ti- nerii soţi, m-am jucat mai toată 
ziua. Reuşind ca, în jur de orele patru, să 
lichidez trei pepeni uriaşi, din cei şase cum- 
păraţi de unchiu-meu. Nesătul încă, şi dorind să-i 
şi pun la rece, i-am slobozit cu ciutura, unul cîte 
unul, în puţul din curtea vilei. Odată cu lansarea 
la apă a ultimei piese, am lansat şi ciutura. 
Scăpînd-o din mînă. Mai exact, scăpînd din mînă 
lanţul cu care era legată de roată. 

Inciudat, am recurs la salvarea pepenilor. 
Ciutura, nu era o problemă. Avea să urmeze şi 
ea. Şi, bezmetic şi trăsnit cum eram, la cei nouă 
anişori aflaţi în posesia mea, am purces să cobor 
către fundul puţului. Agăţat de lanţul de care 
atîrnase ciutura. 

Ajuns la nivelul apei, am găsit imediat pepenii. 
Pluteau. Ca nişte submarine. Adică, jumătate în 
apă, jumătate la suprafaţa ei. Numai ciutura se 
dusese la fund. Totuşi, mai dînd din picioare, la 
un moment dat am găsit-o. Nici apă nu era prea 
multă în puț. Maximum 60 cm. lar ciutura se afla 
lîngă mine, lipită de-un perete al fîntînii. 

Cutremurat la gîndul că, de-ar fi fost vorba de 
putul din ograda bunică-mii de la Poiana-Mare, 
care măsura, numai de la oglinda apei şi pînă la 
fund, vreo zece metri, iar pînă la faţa acesteia, 
încă vreo zece, alta ar fi fost situaţia, am simţit 
că îngheţ. Ce-i drept, nici apa curților din 
Tekirghiol nu era termală. 

Şi, înspăimîntat, pe vremea aceea mai purtind 
în mine unele rămăşiţe de misticism, am început 
a recita, în gura mare: „Doamne, Doamne, ceresc 
tată, tu pe mine nu mă-uita! Eu sînt mic, tu fă-mă 
mare, şi...” Mai departe uitasem cuvintele, 
învăţate de la Maica-Mare. Mai înfricoşat, fiindcă 
s-ar fi putut supăra cel de Sus, neonorîndu-l 


24 


barem cu poezia ce-i fusese dedicată, cîndva, de 
nu se ştie cine şi cînd, am purces să urlu. De-astă 
dată adresîndu-mă celor de-afară, care s-ar fi 
putut afla prin curtea vilei: 

— Domnilor, doamnelor, scăpaţi-mă de-aici! 

După vreun sfert de ceas, răstimp în care 
răguşisem bine, am avut impresia c-aud glasuri. 
Mai mult decît sigur, sosiseră de la Mangalia nea 
Vasile şi tanti Rodica. Şi-am răcnit şi mai 
tare: 

— Nea Vasile, nea Vasile!... 

Însă nea Vasile se giugiulea cu nevastă-sa. 
Deoarece le distingeam chicotele şi pupăturile. Cu 
ecou. Deci, erau chiar lîngă puț. Şi-am repetat: 

— Nea Vasile, mă nea Vasile, scoate-mă din 
puţ!... 

Auzindu-mă, în sfîrşit, am zărit chipul lui 
unchiu-meu profilîndu-se lingă ghizdul fintînii, 
niţel plecat spre mine. Probabil zărindu-mă, l-am 
auzit strigînd: 

— Unde eşti, Vladule, că nu te văz bine? Adică 
te văz, dar nu-mi dau seama unde eşti! În apă, 
sau sub apă? 

— În găleată! i-am precizat eu. Acuma sînt 
chiar cu picioarele pe buza ciuturii... 


După ce-a încercat să coboare în put, realizare 
neîncunu- nată de succes, întrucît nu-ncăpea, m-a 
întrebat, aproape zbie- rînd de disperare: 

— Vladule, m-auzi, Vladule? 

— Te-aud! 

— Atunci e bine! înseamnă că nu te-ai înecat! 
Aşteaptă încă niţel, că s-a dus Rodica după 
ajutoare. Mai întîi să mă scoată pe mine de-aici, c- 
am rămas înţepenit, şi după aia om vedea ce se 
mai poate face şi cu tine... 

Pînă să se rezolve problemele de la suprafaţă, 
am început, încurajat, să mi le rezolv singur pe-ale 
mele, de jos. Izbutind, cu chiu cu vai, să leg 
lanţul de toarta ciuturei. 


25 


După ce l-au eliberat din strinsoare pe nea 
Vasile, vecinii (cei care săriseră într-ajutor), au 
strigat şi la mine: 

— Mai eşti acolo, băieţel? 

— Mai sînt! Unde-aţi fi vrut să plec, spre 
centrul pămîntu-lui? 

— Obrăznicătură, suie-te-n ciutură! Acum te 
tragem şi pe tine afară... Să te ia unchiu-tău la 
poceală, fiindcă ne-ai spur- cat apa din puț! 

— Atunci rămîn mai bine aici, dacă-i pe 
bătaie!... Ce zice nea Vasile, mă bate sau mă iartă? 

A trecut un timp. Probabil pentru consultări. Şi 
mi-au răspuns tot salvatorii din vecini: 

— Nu zice nimic! Şi nici nu poate... l-am sucit 
Tău pi- ciorul, şi se vaietă! 

— Atunci să vă bată pe voi! Să vină tanti 
Rodica, să-i spun ceva... 

Peste mai puţin de-un minut am desluşit chipul 
mă- tuşă-mii. Care mi-a dat toate asigurările 
de rigoare: 

— Vladule, n-avea nici o grijă! Vasilică n-o să 
mai poată bate pe nimeni, decît peste vreo cîteva 
zile. A mai dat vreodată în tine? Nu ştii cît te 
iubeşte? Dacă nu ţinea la poama de ne- potu-său, 
nu-l mai lua la mare, să ne facă atîtea boacăne... 

Convins, am încălecat pe pepenii viriţi în 
ciutură, şi m-am lăsat extras din puț. Pepenii nu 
păţiseră nimic. Erau reci, ta- man buni de mîncat! 


26 


OASPEŢI DIN NOAPIE 
CATRE FAPTUL ZILEI 


POPASUL BIDIVIILOR 


În noaptea aceea de vară tîrzie, înăbuşitor de 
fierbinte, mai că n-apucasem să-nchid ochii. Şi, 
torturat de arşiţa zilei precedente ce se prelungise 
şi asupra ceasurilor de după mie- zul-nopţii, mai 
către crăpatul zorilor ieşisem din casă, tiptil, să 
n-o trezesc pe nevastă-mea, ca să mă răcoresc 
niţel plim- bîndu-mă prin livadă. 

La Tincăbeşti, unde verile-s nespus de calde, 
venise să  steie la noi şi Illonka, soţia lui Francisc 
Munteanu.  Nemaipu- tînd suporta dogoarea 
oraşului, pe strada lor pînă şi zidurile casei frigînd 
ca nişte cuptoare, considerase bojdeuca noastră 
de la ţară drept o minune a naturii. Mult mai 
acceptabilă decît apartamentul din blocul în care 
locuiau, pe Dimitrie Orbescu. Era şi ceva adevărat 
într-asta, întrucît casa noastră era ridi-  cată din 


27 


chirpici şi cărămizi nearse, ceea ce-i conferea un 
oarecare spor de izolare antitermică. Mă rog, 
părerea Illonkăi. A mea fiind total opusă. 
Totdeauna,  pe-asemenea caniculă,  preferam 
muntele. Dar în anul acela mă resemnasem să 
aştept toamna la Tîncăbeşti. 

Spre uimirea mea, care îmi imaginam că-s 
unicul vizita- tor al livezii, dinspre poartă am 
zărit-o alergînd pe Ilonka. Doar în cămaşă de 
noapte. Şi, dînd cu ochii de mine, s-a pitit pe 
după un cireş, de unde mi-a strigat: 

— Coane Vlăduţ, fugi repede la şosea! 

— De ce, ca să nu te văd în pielea goală? 

— Vorbeşte prostii... N-am cămaşă la mine? Dar 
avem musafiri, şi trebuie să-i primeşti matale! Nu 
vreau să mă arăt şi lor, aşa cum este... 

Privind în direcţia porţii, aflată la vreo sută de 
metri de „vila” mea, am fost nevoit să constat că 
ceva se mişca pe-acolo. 

Mai mult de-atit, întrucît obişnuiam să-ncui, în 
fiece seară, portiţa de lîngă prunul plin de 
gogoloaie cît oul de  giscă, fiind şi-un soi mai rar, 
ce se chema „,D'Agent”, cu carnea fructului aurie 
şi  zămoasă, am identificat şi-o siluetă 
mătăhăloasă, care se străduia să sară peste gard. 

Ştiind că risca o seamă de neplăceri, i-am 
strigat: 

— Stai locului şi nu te avînta, c-ai s-o păţeşti! 

Din păcate, era tardiv. Individul îşi trecuse un 
crac peste cuşma gardului, şi rămăsese cu 
celălaltul de cealaltă parte. Incapabil să mai 
întreprindă vreo mişcare. Din motive de sirmă 
ghimpată. Cu care-mi „bandajasem” crestele 
lănteţilor. Spe- rînd să mă apăr, astfel, de hoţi. 

Prea mă lăudaseră cetăţenii din mahalaua de 
pe şleaul Ploieştilor: 

— Nu-s în tot satul pruni c-ai matale! 
Nenorocire mare, cît sînt de încărcaţi... Nămol 
de poame, nu altceva... 


28 


Înţelesesem aluzia, şi-mi luasem măsurile 
necesare de precauţie. De aceea striga la mine 
tipul rămas înfipt în gard: 

— Hai mai repede, nea Vlăduţ, de descuie 
poarta, să mă scoţi din belea. 

Cînd am fost la vreo zece metri de portiţă, l-am 
recu- noscut pe cel aflat la ananghie. Şi-am 
exclamat încîntat: 

— Ce mai faci, măi Tavi, te-ai gîndit să mai treci 
şi pe la mine? 

— Deocamdată, vezi prea bine ce fac! Scapă-mă 
din ghimpii ăştia, şi ţi-oi zice eu ce-i de zis... Mai 
ales că nu sînt singur! Şi toţi o să-ţi lăudăm 
măsurile de siguranţă, prin care te fereşti de 
prieteni... 


În următoarele minute, după ce descuiasem 
portiţa, şi-aju- tat de oaspeţii din faptul zilei îl 
desprindeam pe Octavian Stoica din ghearele 
sîrmei ghimpate, mi-a părut rău că zăvorisem 
intrarea în ogradă. 

Aş fi putut pierde o întîlnire de pomină. Căci 
vizitatorii erau de cea mai distinsă calitate. Un 
grup de scriitori, întor- cîndu-se de la o întîlnire cu 
cititorii. Care avusese loc la Ploieşti. Oraşul de 
baştină al lui Nichita Stănescu, care se număra şi 
el printre cei dornici de-un popas la iarbă verde. 
Cinci la număr, cu toţii. În afara lui Nichita 
şi-a lui Tavi 


Stoica, mai făceau parte din oaspeţii mei de fapt 
de ziuă şi Jenică Mandric, Grigore Hagiu, precum 
şi soţia acestuia. 

Pe cînd Tavi îşi examina pantalonii, Nichita m-a 
îmbră- ţişat spunîndu-mi voios: 

— Bătrîne, ne primeşti bre, să ne-odihnim o ţiră 
la ma- tale? Sîntem frînţi de oboseală şi morţi de 
foame... Şi-un pos-mag de ne dai, tot o să te 
binecuvîntăm! 


29 


— Mai încape vorbă, dom’ Nichita? Sînteţi 
invitaţii mei... Mergem spre casă, şi numaidecît o 
pun la treabă pe bulgăroaică să pregătească ceva 
de-ale gurii! Haidem, ce mai aşteptăm? 

— Stai niţel, bre, să-l trezim pe Jenică! mi-a ce- 
rut Nichita. 

— Cum aşa, doarme la volan? De mult?... 

— Cred că de pe la Potigrafu-ncoa! 

— Şi-a condus maşina dormind? 

— Ce te miri, bătrine? Are reflexe cu totul 
neobişnuite... Ba, aş zice că mină mai bine maşina 
cînd cucăie! Har dumnezeiesc, nu-altceva. 


Refăcînd priză cu realitatea, Mandric şi-a frecat 
ochii, m-a privit atent şi, deodată, a izbucnit într- 
un hohot de ris fericit: 

— Ha, ha! Hai, că-i bună! Păi ştiţi voi băieţi, ce 
gră- dină are Grasone? Ne trage bulgăroaica 
de nevastă-sa o salată de roşii, cum n-aţi mai 
mîncat în viaţa voastră! Ghiţă, dă jos cu Tavi 
lada... 

Nu era cine ştie ce mare problemă, să le umplu 
o ladă cu roşii. Aveam un soi formidabil, din 
săminţă adusă de la cum- natu-meu, care făcea 
nişte tomate monstruoase. Unele, atin- gind chiar 
şi-un kil! 

Însă Ghiţă Hagiu şi cu Tavi Stoica extrăgeau 
din port-bagajul „Hillmanului” lui Jenică o ladă 
plină. Cu sticle de bere. 

— E „Radeberger”, Grasone! m-a informat 
Mandric. Am luat-o de la „Berbec”, s-avem cu ce 
ne-astîmpăra setea pe drum... 

— Dar d-ale mîncării n-aveau pe-acolo? Căci, în 
afară de salată şi ouă fierte, nu prea aş arăta a 
posesor de fripturici... 

— Mai bine, bătrine, că sîntem sătui de-atita 
carne, a intervenit Nichita. Să ne mai înfruptăm şi 
din roadele pămiîn- tului! 


30 


Nevastă-mea, prevenită de Illonka, se şi afla în 
grădină. Culegînd roşii pentru oaspeţi, castraveți 
şi ardei graşi, din cei uriaşi, zişi „Bot de vițel”... 

Nichita şi Mandric, fără să mai stea pe gînduri, 
s-au re- pezit şi ei printre straturi, să se bucure 
culegind tomate din vrej cu mîna lor. Fericiţi ca 
nişte copii, muşcau de-a dreptui din roşii, ca şi 
cum ar fi fost mere. 

Stoica, Ghiţă Hagiu, soţia lui şi Illonka au 
ajutat-o pe Penke la prepararea celebrei salate 
olteneşti. Lucrată, fiind şi mulţi, într-un lighean 
alb de plastic. Din roşii tăiate-n ronde- lete, ceapă 
verde, ardei gras, castraveți, ulei cu duimul şi, 
deasupra, peste o jumătate de kil de telemea dată 
pe răzătoare. 

Iar eu, pe de altă parte, am dat iama în cămară 
şi, din cinşpe ouă, am confecţionat o omletă 
uriaşă. Cît o roată de „Irabant”. In care am 
fărimat şi vreo două căpăţini de usturoi. 

— N-am ştiut că există şi-atari minuni pe lumea 
asta! a afirmat Nichita, cînd isprăviserăm cu masa. 

După care, ridicîndu-se de pe scaun, a sărutat 
mîna nevesti-mii. 

— Domniţă, ce să-ţi dărui pentru primirea pe 
care ne-ai organizat-o atît de dulce? 

Penke, fisticită de prezenţa lui Nichita, pe care- 
lpreţuia şi-l admira, întrucît îl ştiam de vecin cu 
noi, trecînd adeseori pe Intrarea Domnească, o 
ulicioară ce da în Calea Moşilor, i-a spus 
intimidată: 

— Un autograf, dom' Nichita, şi nimic mai 
mult... 

Poetul, în plină transă datorită aerului pur şi 
verdeţii din preajmă, şi-a scos o cariocă din 
buzunarul cămăşii şi-a aş-  ternut patru versuri. 


De-a dreptul pe zidul şoprului. Semnîndu-le, 
apoi. 

Uimit de rapiditatea cu care-şi executase 
făgăduiala, l-am întrebat: 


31 


— Le-ai „compus” chiar acum, pe loc? 

— Vino să-ţi dau un pup! Sînt din ultimul volum, 
ce trebuie să-mi apară şi care se cheamă „Un 
pămînt numit România”. 


Pe la zece, avînd în vedere că sosiseră cam în 
jur de cinci, în zori, Mandric dădea s-adoarmă 
din nou şi nici ceilalţi nu se lăsau mai prejos. 
Numai Nichita Stănescu rezista. Inexplicabil. 
Manifestînd un dor ciudat de-a se aşterne la 
poveşti. 

Pe Ghiţă Hagiu şi pe nevastă-sa i-am orînduit în 
patul nevesti-mii, pe Mandric şi pe Tavi Stoica i- 
am culcat pe banca de sub şopru, unde mîncaseră, 
lărgind-o prin alăturarea lăzii cu sticle de bere (de 
care nu se atinseseră), iar eu şi cu Nichita ne- 
am refugiat în livada din spatele casei. Unde-am 
pornit să stăm de vorbă, tolăniţi pe iarba de sub 
gutuiul cel mare. 


„PRĂPĂDUL SOLOBODEI” 


— Ce-oi fi zicînd de noi, că ţi-am căzut pe cap la 
asemenea oră, cînd nici nu se crăpase de-a binelea 
de ziuă? 

— Dom’ Nichita, i-am răspuns eu, nu sînteţi cei 
dintii care mă surprindeţi în atari momente! Mi 
s-a mai întîmplat. Şi-ncă de nenumărate ori. 
Sint, îndeobşte, un matinal, iar uneori îmi place 
să hălăduiesc şi noaptea... Aşa am dat, odată, 
peste bădia Cămilar! 

— Care? Eusebiu Camilar? 

— Exact! Prin 1948, sau '49, tocmai îi editasem, 
ca tehnoredactor, la Editura de Stat, romanul 
„Negura”... După ce, cu un an înainte, îi apăruse 
„Valea hoţilor”. Cu care avusese o mulţime de 


32 


necazuri. Neplăcînd unui critic cu autoritate. 
Nemeritată. 

— Şi ce căta noaptea prin oraş? 

— Asta l-am întrebat şi eu... Mirat că bate Calea 
Mogşilor, de la un capăt la altul, ştiind că locuia 
prin altă parte a ora- şului. Şi nu numai atât, însă 
purta sub braţ un fel de boccea, păşind cu fruntea 
plecată arar şi îndesat, după cum îi era şi felul, în 
pofida gerului de-afară... Căci, am uitat să-ţi spun, 
eram cam după Crăciun, cînd căzuse peste 
Bucureşti un ger de spaima lumii. Mă rog, în ce 
mă priveşte, posedam o motivaţie. Nevastă-mea 
era în spital, operată de apendicită, şi-n casă nu- 
mi găseam pic de linişte... De-aia umblam lela! 

— Bine, şi ce ţi-a răspuns? 

— Mai întîi mi-a spus bună-seara, deşi zorile 
dădeau să apară... Fiind cam către ceasurile patru 
şi jumătate, dinspre dimineaţă. Apoi m-a întrebat 
de sănătate. Ceea ce-am făcut şi eu, dealtfel. Şi 
mi-a zis, destul de mîhnit, de parcă ar fi căpătat de 
pomană: ,Mi-au trimis neamurile de la Udeştii 
Bucovinei de-ale porcului, şi-acum car bocceluţa 
după mine, ca un amă- răştean... Acasă mi-i ruşine 
să mă duc cu ele, şi nici să le-arunc nu se 
cade! Ce zici, ce-oi fi eu, de-am ajuns să mă feresc 
de ochii alor mei, de-aici, cu darurile celor de- 
acas'?” 


Şi i-am povestit nerăbdătorului Nichita ce-a fost 
mai de-parte. Eusebiu Camilar era un om mărunt, 
îndesat şi bine hrănit, dornic să pară arţăgos, 
fără să fie decît ceea ce era în realitate, adică un 
bărbat din partea de sus a Moldovei, bun şi 
înţelegător. Iar caracterul blajin cred că-l 
posedase din totdeauna. Mai ales după cum am 
dedus din cele ce mi-a spus la mine acasă, unde-l 
invitasem la căldurică: 

— Mulţam frumos, măi copile, că m-ai poftit la 
matale... Dealtfel ne cunoaştem mai de demult, şi- 


33 


ar fi trebuit să te invit eu să-mi cinsteşti pragul... 
La toate cărţile m-ai ajutat, ocupîndu-te de ele. 
Iară eu, care o tinereţe întreagă am tras miţa de 
coadă, lăsîndu-mă umilit şi obidit de mai toţi marii 
acelor vremuri, să n-am atita bună simtire, încît 
măcar să-ţi mulţumesc! Dreptu-i, au ba? Norocul 
meu c-am avut lingă mine, în acei ani, o femeie 
cum nu se mai găsesc. O ştii pe nevastă-mea?... 

— Pe care din ele, bădie? 

— Pe-a dintăi, pe Magda! Magda Isanos. 

— Poeta? A fost soţia dumitale? 


— A fost... 
— Dar era un talent nemaipomenit! Şi o fiinţă 
pătrunsă de-un democratism pe care şi-l 


exprima neobişnuit de deschis... 

Pe Camilar, pesemne, porniseră să-l podidească 
amintirile, deoarece i s-au aburit geamurile 
ochelarilor. Ştergîndu-şi-i cu-o batistă, privea la 
mine fără să mă vadă. 

— Mare adevăr grăit-ai! Era şi mai talentată, şi 
mai bună decît mine. Tot ce-a mai rămas bun în 
mine, de la Magda mi se trage. Mereu am stat 
alături în faţa necazurilor, încurajin-  du-mă clipă 
de clipă, spunîndu-mi: „Las' c-or să vie şi timpu- 
rile noastre! Care-or să-nceapă de la anul unu...” 
Nu era o democrată, cum zici matale, ci o 
adevărată comunistă! Fără să fi fost membră de 
partid. De-aia mi-s atît de bolnav astăzi, şi umblu 
tehui prin oraş, fiindcă îmi lipseşte Magda... 

— Dar ce te doare, bădie, de spui că eşti 
bolnav? 

— Sufletul! N-ai înţeles? După ce mi-a făcut 
praf „Valea hotilor”, tot ăla... criticul, ştii 
despre cine-i vorba... vrea să schimb şi 
„Negura”, după capul lui... De era Magda în viaţă, 
nu s-ar mai fi încumetat! Eu-s moale, şi mă las dus, 
dînsa n-ar fi îngăduit una ca asta... Era o 
luptătoare! 


34 


Cunoşteam belelele de pe capul bădiei Eusebiu 
Camilar chiar de la sursă. Cu-atit mai mult cu cît 
cineva, din condu- cerea Editurii de Stat, mă 
avertizase să dau la topit zaţul „Negurii”, întrucît 
romancierul avea să scrie o nouă versiune. Mult 
îmbunătăţită şi revizuită. 

Ţinînd să-l încurajez, l-am întrebat: 

— Bădie, bem o ulcică de vinişor la ora asta? 

— Dacă-i bun, vinul trebuie băut la orice oră! 

Şi,  dindu-şi jos paltonul, a pornit să 
despacheteze boc- ceaua cu de-ale porcului şi să 
depună conţinutul pe ziarul ce se găsea întins 
pe masă... Erau de toate acolo. Şi tobă, şi caltaboş, 
şi şorici, şi cîrnaţi de casă gata prăjiţi. Nestind de 
lemn Tănase, am scos numaidecit tacîmuri şi 
farfurii, şi l-am iscodit: 

— S-aduc pahare mici, sau mai măricele? 

— Dispari de-aici cu-asemenea idei... Vinul se 
bea din ulcică, sau bărdăcuţă, iar de tacîmuri şi 
farfurii nici că s-aud! Din tinereţe, am rămas cu- 
obiceiul țărănesc de-a mînca de-a dreptul pe-un 
ziar, fiindu-mi scîrbă de birturile şi bombele de 
lîngă tîrguri... Pentru ţăran, mai curat e jurnalul! 
Ajuns la oraş, vede în el un soi de ştergar, 
pentru aşternut bucatele aduse de-acasă... 

În clipele următoare, făcînd rost şi de două 
ulcele, pe care le ţineam în casă mai mult pentru 
băut mustul, toamna, bădia şi-a scos un briceag 
din buzunarul pantalonilor şi-a purces să taie 
bucățele bucățele tot ce fusese în bocceluţă. Pînă 
ce se ridicase un adevărat munte pe centrul 
ziarului. Speriat, l-am întrebat: 

— Trebuie să dăm gata tot ce-i aici, în faţa 
noastră? 

— D-apăi cum, măi copile! Ce-om fi noi, bărbaţi 
sau muieri? Toarnă vin, să văd cum sună! 

I-a sunat bine. Era un alicante, adus de la Podul 
Turcu- lui. Şi, pînă-n jur de prînz, răsesem totul. 
Şi măruntaiele porcului de la Udeştii Bucovinei, şi 


35 


damigenuţa de 5 litri. Cu lichidul acela gălbui şi 
melodios. 

Bine dispus, bădia a ţinut să precizeze: 

— Vezi măi, aşa-şi preţuiesc merindea ţăranii 
mei! In-tocmai ca turmele oamenilor din „Prăpădul 
Solobodei”. Pe care scrisu-l-am anume întru 
pomenirea suferințelor lor de băjenari pribegi... 
Şi-am să mai scriu, cît oi mai avea de trăit pe- 
acest sfînt pămînt! 


OAMENII BEZNEI 


Nichita Stănescu, răstignit pe rogojină, mă 
ascultase atent.. N-apucase să-l cunoască pe 
Eusebiu Camilar. În schimb, îl citise. Iar cel mai 
mult îi plăcuse „Prăpădul Solobodei”. 

Şi avea chef de poveşti. De ascultat, nu de spus. 
Nu mai ţin minte cum a venit vorba despre un 
om ciudat. Şi minunat. În felul lui. 

— Ionu Drăzleţi era o mîndreţe de bărbat... L- 
am cunoscut la Craiova, unde lucram împreună la 
administrativul regio- nalei de partid. Ceferist şi 
ilegalist, suferind de boala adevă-rului, fusese 
încadrat la serviciul auto, deşi, cu meritele sale 
de om permanent aflat în urmărirea agenţilor de la 
Siguranţă, ar fi putut ocupa şi-un loc mai în 
faţă... N-a acceptat? L-au ţinut alţii deoparte? Nu 
ştiu. Mereu îi lua în bețe pe cei ce se dădeau mari 
comunişti, deşi se-ncadraseră în partid abia în 
ultimul timp... După mine, cred că avea şi-un pic 
de dreptate. Căci să vezi ce s-a-ntimplat mai 
tîrziu... 

— Ia zi-i! m-a îmboldit Nichita. 


36 


Într-o noapte, cred că prin '46, m-am pomenit 
cu el în „ospeţie”. 

— Ce-i cu tine, nea Ionuț? l-am întrebat 
văzîndu-l cam tulburat. 

— Ascultă mă, m-a luat el pe scurtătură, tu ai 
încredere în mine? 

— Cum să nu? 

— Atunci lasă-mă să rămii peste noapte la 
tine... 

— Foarte bine... Mă şi duc să-ţi fac patul! 


— Nu-mi faci nici un pat! Că n-am venit să 
dorm, ci să stau la pîndă... 

Ţineam mult la el. Avea bunul obicei să-ţi spună 
verde-n faţă tot ce credea. Cum proceda, uneori, şi 
cu mine, luîn- du-mă la rost: 

— Mă băiete, deşi te băgaşi în partid cam de 
curînd. (Asta era obsesia lui.) Ar fi bine să mai 
căşti şi tu ochii... 

— La cine, nea Ionuţ? 

— La ăi de s-au virit sub plapuma noastră, cînd 
au văzut că bate vîntul dintr-altă parte... Fii 
atent! Că nu tot ce zboară se mănîncă. Eu ţi-o 
spui, care am văzut multe! 

De data asta, am ţinut să aflu ce anume-l 
frămînta. Şi l-am iscodit: 

— Ia zi-i, nea Ionuţ, pe cine pîndeşti? 

— Pe unu’! Şi-ncă unu’ care ne poartă 
sîmbetele... Nu-ţi pot spune numele, ca să n-o 
păţeşti şi tu cumva. Se face că lucrează pentru 
noi, iar nopţile se-ntilneşte cu foşti poliţai. Iar unul 
din ei, fostul comisar Dănacu, stă chiar pe strada 
ta... Adineauri, cînd m-am furişat la tine în curte, 
se îndreptau spre casa lu' Dănacu. Pe cît mi-s 
eu de vlăjgan, cît o prăjină de rufe, nu-mi vine a 
crede să nu mă fi observat. Că doar mă găseam 
înaintea lor. Iar după ce m-am pitit în spatele gar- 
dului tău, au intrat în ograda poliţaiului. De parcă 
nici nu m-ar fi văzut. Ce-i ciudat însă, e faptul 


37 


că nu s-a aprins nici o lumină în casa ăluia... Şi- 
atunci mi-am zis: ori mă pîndesc ei pe mine, 
aşteptînd să apar din bezna nopţii, ori trebuie să-i 
pîndesc eu pe ei, să aflu ce pun la cale... 


S-ar fi zis că Drăzleţi delira. Însă nu era cazul. 
Cît acti- vase în ilegalitate, agenţii nu reuşiseră 
niciodată să pună mina pe dînsul. 

Am stins lumina din bucătărie şi, la flăcăruia 
unei lu- miînări, l-am ospătat cu ce-aveam şi eu 
prin casă. La ora aceea. Un dărab de pîine, o 
bucăţică de brînză uscată şi două cepe mari cît 
pumnul. 

Isprăvind de mestecat ultima bucătură, lonu m- 
a privit în ochi, spunîndu-mi: 

— Măi băiete, eu plec! Mă duc să văd ce se 
petrece în ograda lu' Dănacu... Şi iartă-mă dacă 
te-am deranjat în toi de 


noapte. lar miine, de-ai să mă mai vezi la 
regională, să nu-mi vii pe cap să mă iei la 
întrebări. Căci s-ar putea să fim observați... Am să- 
ti spun altă dată, mai la fereală, ce-a fost şi cum 
a fost! 


Nu mi-a destăinuit niciodată ce păţise în 
noaptea respec- tivă. Dimineaţa, în curtea 
regionalei, l-am examinat de la distanţă. Avea un 
ochi vînăt şi şchiopăta. Însă i-am dat ascul-tare şi 
nu m-am repezit la el să aflu amănunte. Căci ceva 
se-ntimplase, totuşi. 

Deoarece, la şedinţa operativă de după-amiază, 
şeful  administrativului anunţase adunarea că 
oamenii ce nu se pre-  zintă la lucru disciplinat, 
respectînd ora şi munca, nu mai aveau ce căuta 
în secţia condusă de el. 

Ori, chiar în ziua aceea, era dat absent unul din 
şoferii serviciului auto. Fapt comunicat de şeful 
garajului. Spunînd un nume oarecare, al unui 


38 


individ pe care, cred, nu-l văzusem niciodată la 
faţă. 

Drăzleţi, în colţul său, asculta totul fără să 
mişte nici măcar din pleoape. 


Peste ani, căutîndu-mă la Bucureşti, în Calea 
Moşilor, ca să-mi ceară nişte cărţi de citit, cu 
împrumut, l-am întrebat: 

— Ce mai faci, nea Ionuț? Cum de ţi-ai adus 
aminte de mine?... 

— Am citit o carte scrisă de tine şi-am vrut să 
ştiu ce mai ai de gînd să publici... Eu, ce să fac? 
O duc bine. Sînt maistru la „Griviţa Roşie”, îmi 
văd de familie, şi mai mă ocup şi de-ale mele! 

— Adică? 

— Tot cu ochii pe el... Acuma-i cineva, în piaţa 
Oborului, unde vinde găini umflate cu mălai. Mălai 
de la el. Ca să fie cît mai grele... 

— Cine-i ăsta, „el”? N-are nume? 

— Pentru mine, are! Pe tine, nu te 
interesează... Tac-su, plevuşcă în slujba Siguranţei 
de pe vremuri, m-a urmărit ani de-a rîndul, din 
'33 şi pină-n '45, cînd, cu toate că nu mai era ce 
fusese, încerca mereu să-mi vie de hac. Ăsta nu ne 
ura, fiindcă aşa-i cerea meseria, ci se lăsa 
îmboldit de răul din 


adîncul măruntaielor sale. Era om din satul meu, 
ştia ce-nvirt printre muncitorii de la atelierele 
cefere-ului. Şi mai ştia şi ce-l aşteaptă, dacă 
izbuteam să-l dau în git. Ei bine, ăsta-i amarul 
meu. Că n-am izbutit s-o fac. Se strecurase peste 
tot, ba pe la social-democraţi, ba pe la liberalii lu’ 
Guţă Tătărescu, bătîn- du-se cu pumnii în piept că 
o viaţă întreagă fusese democrat pînă-n măduva 
oaselor... 

— Şi de ce-ai tăcut, şi n-ai luat legătura cu 
organele de- specialitate? 


39 


— N-am tăcut! Însă cînd să-l înhaţe, ca să-l ia la 
între-  bări, omul meu se făcea nevăzut, lăsînd să 
i se piardă urma...  Şi-am încercat de unul singur 
să dau de el. Zadarnic. De cîte ori îl zăream, 
imediat dispărea din localitate, ca să-şi ia zborul 
la ai lui. Care-l piteau în cele mai îndepărtate 
colţuri ale ţării. Mai sînt unii care nu ne iubesc, şi 
se ajută între ei. Din feri- cire, mai toţi îs hoaşte 
bătrîne şi li s-au cam tocit colții... Şi-mi pare rău c- 
au scăpat nepedepsiţi la timpul lor! Asta-mi 
macină sufletul şi nu-mi dă pace. Deşi, dacă stau şi 
gîndesc bine, nu mai cred să prezinte vreo 
primejdie... Acuma-s neputincioşi! 

— Zici însă că-i în piaţă, şi se procopseşte pe 
seama lumii... 

— Păi nu-i el, ci fi-său! 

— Şi ce-ai cu el, atunci? Speri să dai de urma 
lui tată- său, cu ochii la progenitura lui, care 
poate să fie altfel de om... 

— Greşeşti, măi băiete... Tac-su, chiar de-o fi în 
viaţă, nu mă mai interesează. Dar motănelul, care 
bate şi el la vreo- cincizeci de ani, a născocit alte 
feluri de-a ne pune bețe în roate... De-aia sînt 
mereu la pîndă. Mai mult ca să-mi dau seama de 
ce le trece prin cap! 

Nichita nu obosise deloc ascultindu-mă, căci l- 
am auzit, întrebînd: 

— O figură aparte, şi Ionu ăsta, al tău! Are ceva 
în cap... Dacă a fost atita vreme prigonit de 
Siguranţă, nu crezi c-a rămas cu boala 
neîncrederii în oameni? 

— S-ar putea să fie şi asta. De aceea am spus şi 
eu cu- vintul „obsesie”. Dar, la drept vorbind, 
există oameni şi oa-meni. Nu-s toţi vrednici de 
încredere... Dacă te iei după ori- cine, atunci o 
păţeşti cam urit. Asta o ştiu de la Tatapetre, 
bunicu-meu... 


40 


BĂTRÎNUL ŞI MAREA (OMENIE) 


— Mai ai răbdare să-ţi povestesc şi de necazul 
ce-a dat peste bătrînul meu bunic?... 

— Dacă n-aş avea, aş dormi şi eu buştean, ca 
băieţii pe care i-ai culcat în aşternuturile tale... 
Ce-a fost cu Tatapetre? 


Ce i s-a întîmplat lui bunicu-meu, atunci, în 
vara lui '44, parcă prin iunie sau iulie, mi-a fost 
dat să aflu de la tanti Raliţa. Mătuşă-mea bună, 
şi marea pasiune a lui Tatapetre. Numai dînsei i se 
mai destăinuia. Din cînd în cînd. Cu prilejul 
boacănelor, mai acătării, pe care le săvirşea, în 
virtutea neţărmuritei sale bunătăţi. 

Intocmai ca şi mine, într-o noapte fierbinte, 
încît de-abia îţi mai puteai trage suflarea, 
Tatapetre pornise să umble lela prin livada din 
fundul grădinii. După cum vezi, pare-se că sin- 
dromul acesta de noctambulism motrice de la 
dînsul mi se trage. Ca şi multe alte hibe, sau 
eventual şi lucruri bune. Ca, bună-oară, plăcuta 
patimă a cetitului şi povestitului. 

Ingrijorat de evoluţia situaţiei de pe fronturi, 
unde doi dintre băieţi, militari activi, se aflau 
cam prin prima linie, în- jura (în gînd) de mama 
focului. 

Cînd taman da să se-apropie de gardul de la 
capătul lo- cului, cel dinspre terasamentul căii 
ferate, deodată i se pare că-i cineva încîlcit în 
mărăcinişul împrejmuirii. Căci nu din lănteţi era 
palanul livezii ci din tufe de lemn cîinesc. 

— Care eşti, mă, acolo? 

— Om bun, moşule! 

— Moş să-l faci pe tac-tu, nu pe mine, care mi-s 
bărbat în toată puterea... Sau nu vezi bine? 

— Păi nu se vede, că-i beznă! 


41 


— Dacă-i beznă, atunci ce cauţi să-mi calci 
ograda? De ce n-ai luat-o prin faţă, aşa cum îi 
stă omului bine... 

Punînd mîna pe-o creangă uscată, aflată la- 
ndemiînă, Tatapetre s-a apucat să bată întreg şirul 
de tufişuri, ca să dea de tîlhar. Întrebînd în acelaşi 
timp: 

— Unde eşti, mă? Spune mai iute, c-altminteri 
îți crăp capu’ fără să vroi! 

În loc de răspuns, a auzit o trosnitură. Apoi a 
urmat un şir de bălmăjeli: 

— Capu' meu!... Pocnit tare, nene... Doare rău, 
curge sînge, mor! 

Identlficînd, astfel, locul unde era tilharul, 
bunicu-meu s-a repezit la el să-şi dea seama 
care-i situaţia. Părîndu-i rău că-l otînjise pe 
mişelul ce intenţiona să-i fure poamele din livadă, 
sau mai ştii ce altceva, poate chiar din bătătura 
unde erau coteţele păsăretului. 

In cele din urmă, scormonind cu ciomagul prin 
mărăcini, cu care prilej i-a mai croit vreo cîteva 
bite, l-a găsit. Zăcînd la poalele tufărişului. 
Trăgîndu-l de picioare, pentru a-l scoate mai la 
vezeală, mogildeaţa a purces iarăşi să mormăie: 

— Omorit pe mine, nene... Nu mai bate! Şi nu 
trage de picior, că-i lovit rău... 

Bătrînul, înduioşat, s-a plecat asupra individului 
şi s-a străduit să vadă cu cine are de-a face, 
aprinzind un chibrit. Cînd, la luminiţa acestuia, 
şi-a dat seama că e un om în uniformă, l-a şi 
luat la întrebări: 

— Ce caţi noaptea, măi omule, prin curţile 
noastre, în loc să stai la postul tău? Ce uniformă-i 
asta, de vinător, sau de aeroplanist? 

Abia la al patrulea sau al cincilea chibrit aprins, 
bunicu- meu a zărit crucea încîrligată de pe 
tunica soldaţilor nemți. Şi-a spus mulţumit: „Bine 
c-am apucat să pocnesc şi eu pe-unu' din 
nemţoii lu’ Şticler! Că aschimodia voastră de firer 


42 


ne-a băgat la belea...” Şi l-a întrebat pe militar ce 
căuta acolo. Fără să ezite prea mult, neamţul i-a 
oferit toate lămuririle necesare. Informîndu-l că-i 
bănăţean, de-al nostru, luat cu forţa în ar- mata 
nemţească, datorită unor duşmani din sat, care se 
aflau în fruntea organizaţiei naziste a etnicilor 
germani. Şi că, văzînd că războiul este pierdut, iar 
nemţii tot fugeau din faţa ruşilor, se hotărise să 
dezerteze din regimentul său, dislocat provizoriu 
la o cazarmă din Piteşti. 

— Şi-ncotro o porniseşi? 

— Către casă! Noaptea ascuns prin curţi sau 
păduri, iar ziua căutînd să prinz un tren de 
marfă, care să mă ducă pînă în apropiere de 
Timişoara... Acolo, mă descurcam eu! 


Bunicu-meu, trecînd de partea dezertorului, l-a 
ajutat să-şi recapete verticala, şi-apoi l-a condus 
pînă lîngă magazia a mare, unde l-a pus la 
adăpost. În pod. Urmînd să-i aducă o bucată de 
brînză şi nişte piine, poate şi slană. 

După ce l-a hrănit şi i-a pregătit un culcuş, 
unde să mai aştepte cîteva zile, pînă ce se vor 
potoli lucrurile, căci ăia, de la regiment, precis 
aveau să declanşeze o operaţie de căutare a 
dezertorului, l-a mai iscodit o dată: 

— Mai sînt şi-alţi bănăţeni în unitatea voastră? 
Poate izbutesc să le dau de veste că eşti la mine, şi 
să vină şi ei aici... 

— Ferească Sfintu să faci una ca asta, măi 
nene, că mă nenoroceşti! a exclamat înfricoşat 
oaspetele de noapte al bătrî- nului. Ăia-s cîinii care 
m-au pîrît, de-am fost încorporat fără voia mea, şi- 
atit aşteaptă, să-mi vie de hac... 


Renunţînd la intenţiile sale de destabilizare a 
trupelor germane, bunicu-meu şi-a văzut de 
treabă. Şi-a stat liniştit, în banca lui. Avînd grijă 
de Hans, zi de zi, aducîndu-i pe-ascun- selea de-ale 
gurii. Cam la vreo patru zile de la instalarea dezer- 


43 


torului, s-au ivit pe strada Libertăţii şi primele 
uniforme ale camarazilor bănăţeanului. Care, 
metodic, cercetau curte cu curte, în căutarea 
dispărutului. 

Cînd au pătruns şi-n bătătura lui Tatapetre, s- 
au şi răstit la dînsul: 

— Hei, ţigan român, văzut soldat german? 

— Cum să nu, domnule ţigan neamţ! C-auz 
vorbind pe limba noastră... Ceea ce-nseamnă că 
sînteţi de pe la noi, din ţară! 

— Porc bătrin, cum îndrăzneşti faci la noi 
români ţigani? Unde-i camaradu'? Omorit la el, ca 
să termine mai repede războiul? 

— Ho, mai încet, herr porc tînăr şi prost! l-a 
repezit mî- nios Tatapetre. De ce să-l omor pe 
bietul om, dacă s-a dus şi el să-şi facă nevoile? 

Trei găligani erau. Iar cel mai înalt în grad, nici 
una nici două, i-a ars lui bunicu-meu o plamă de 
era să-l doboare la pămînt. 

— Unde face nevoile, că te-mpuşc? Spune mai 
repede!... 

Jignit de moarte, cu obrazul în flăcări, bătrînu i- 
a informat rapid. Arătîndu-le, lingă cocina 
porcului, o veche privată dezafectată, a cărei 
hazna fusese acoperită cu corzi de vie, rămase de 
la tăierile de-anul trecut. 

Fără să mai aştepte lămuriri suplimentare, 
grupul s-a re- pezit către instalaţia părăginită şi cu 
scîndurile putrezite de ploi. Lîngă ea, oprindu- 
se brusc, şeful a răcnit cît îl ţineau plămînii: 

— Hans, ieşi afară numaidecit! Trădător 
afurisit... Dacă nu apari imediat, te trecem prin 
baionetă! 

Neprimind nici un răspuns, gradatul le-a făcut 
un semn alor săi, şi, montîndu-şi cu toţii cuţitele 
de la centură la gitul ţevilor de carabine, au 
asaltat cojmelia. Năpustindu-se asupra ei cu 
baionetele să-l ucidă pe trădătorul de Hans. 


44 


Bineînţeles, pereţii n-au rezistat. lar falnicii 
oşteni s-au prăbuşit, laolaltă cu scîndurile putrede 
şi armele în mînă, de-a dreptul în găvanul 
haznalei. Care, se-nţelege, nu mai era golită de 
mult. De cînd fusese scoasă din funcţiune. 

Nemţoii au purces să răcnească, cerînd ajutor. 
Tatapeter, cum îi spunea Hans, şi-a văzut mai 
departe de treburi. Şi-abia spre seară, s-a hotărît 
să-l viziteze pe vărul Gingherea, comi- sar-şef la 
circa din capul străzii. Căruia i-a spus totul. 

A doua zi, comisarul s-a prezentat la casa 
bunicilor, înso-  ţit de un căpitan de la regimentul 
nemților. Căruia îi recla- mase actul de jaf 
premeditat al unor soldaţi din unitatea ger-mană 
care vruseseră să fure porcul unui cetăţean din 
mahalaua pendinte de circa aflată sub conducerea 
lui. Căpitanul a-nghi- tit găluşca şi a dispus 
transportarea celor trei înnămoliţi, sub stare de 
arest, la spitalul militar. 

Tot vărul Gingherea s-a ocupat şi de preluarea 
lui Hans, predîndu-l comenduirii oraşului. Care l-a 
păstrat la răcoare, pînă în momentul eliberării de 
sub jugul fascist. 


— Bătrine, mi-a spus Nichita cînd am terminat 
şi cu ul- tima istorisire, de ce nu pui, bre, pe 
hîrtie toate chestiile astea? Cel puţin, zic eu, 
bunicu-tău e vrednic să intre în orice roman... Ca 
personaj principal! 

L-am ascultat. Scriind, peste ani, „Contratimp”. 
Unde Tatapetre îşi are locul de onoare. 


45 


VETERANUL ŞI ISTORIA 


MUNCĂ DE CARTIER, PÎNA LA CĂŢELU 


Prin '49, nevastă-mea se angrenase serios în 
activitatea cu femeile. Nu mai ştia ce-i aia 
casă, iar eu uitasem ce-i o masă. În familie. De 
cîte ori o-ntrebam pe Manţi (unguroaica pe care- 
o adăpostisem la noi, întrucît nu-şi făcuse încă rost 
de-un sălaş în care să locuiască ceva mai legitim, 
cu Tudor, omul ei, pînă una-alta nedespărţit legal 
de fosta soţie, căreia îi mai făcuse şi-un copil), 
pe unde-o mai fi bulgăroiaca de Penke, aceasta îmi 
răspundea invariabil: 

— E plecat la  tovarăşa Homoş, face 
mobilizare!... 

— Ce mobilizare? 

— La citit ziar... 

Necu.noscînd, în amănunt, în ce constau 
mobilizările astea, la citit ziarele, mai apucam, 
uneori, noaptea tirziu, cînd rea-părea nevastă- 
mea, să aflu despre ce era vorba. Entuziasmată, 
mai ales fiindcă avea un succes nebun pe lingă 
gospodinele din mahalaua noastră, a Căii Moşilor, 
mă informa pe cînd îşi bea ceaiul „de noapte”: 

— Măiestrică, e ceva formidabil să le vezi pe 
femeile noastre, multe din ele neştiutoare de 
carte, cum ascultă cu gura căscată ce scrie 
„Scînteia”... De-aici, de la neştiinţa lor, a pornit 
iniţiativa organizaţiei noastre! Tare deşteaptă. 
Căci, fiind ocupate cu casa, bărbatul şi copiii, n-au 
prins mai nimic la cercu- rile de alfabetizare. Şi- 
atunci le citim noi, în fiece după-amiază, în casă la 


46 


deputatul de stradă, „Scînteia” respectivă... Adică, 
iartă-mă, din ziua respectivă. Ca să fie la curent cu 
ce se în- timplă în ţară şi peste hotare. Căci trăim 
zile mari, după cum cred că-ţi dai şi tu seama!... 

— Mari, însă nici într-atit, încît să nu te mai 
vadă omul cu săptămînile. Cînd vii tu, dorm, 
căci oi fi şi eu obosit, de cît avem de lucru la 
Editura de Stat; cînd plec eu, dis-de-dimi- neaţi, 
atunci dormi tu, fiindcă ai zăbovit pînă tîrziu, cu 
Homo- şoaica, la mobilizări... În definitiv, de ce 
mai aveţi nevoie să le mobilizați, de vreme ce le 
interesează ştirile din ziar? 

— Ca să recrutăm noi aderente la organizaţia 
de cartier. Care capătă extindere, primind şi-alte 
sarcini... 

— Ei, nu mai spune! Nu erau suficiente cele cu 
cititul „Scînteii”? 

— Uite că nu! Bunăoară miine, în jur de orele 
două cînd ies oamenii din schimb, trebuie să mă 
duc la Căţelu... Ca să-l sprijin pe doctorul 
Berteanu. Care trebuie să le ţină o conferinţă... 
Despre igiena muncii! Ceea ce, după mine, nu-i 
deloc rău. Omul, cît trăieşte, mereu învaţă ceva 
nou... 

— Mîine zici? Păi, copilă bună, ce-i facem cu 
musafirii pe care i-am invitat de ziua ta... Ai 
uitat că vom fi în două noiembrie? 

— N-am uitat. Eu. Tu să nu uiţi... Faci rost de 
ceva de-ale gurii, iar Manţi mi-a promis c-o să 
prepare ea totul! 

— Care tot? 

— Ce-ai să aduci... Niţel parizer, nişte cartofi 
prăjiţi, ceva vin, mă rog, ce-ţi mai trece şi ţie prin 
minte. Eventual, dacă tot ţi-ai amintit că-i ziua 
mea, poate şi vreo cîteva flori... 

— Că doar n-o să le servească Manţi salată de 
tufănici... Bine, mă descurc eu. În orice caz, cată 
să fii acasă mai de-vreme. Căci, în jur de orele opt, 
încep să apară şi oamenii noştri! 


47 


Vreo cîţiva s-au ivit şi mai înainte. Ajutat numai 
de Manti, care dorea să se dovedească utilă, 
întrucît reuşisem să-l bag pe Tudor alei 
magazioner la editură, apelind la Aszody, fiindcă el 
mi-o plasase pe Manti, ne aşezasem în jurul mesei. 
Aşteptînd sosirea celorlalţi, a sărbătoritei, dar, mai 
ales, a lui Manţi. Pe care o trimisesem să facă rost 
de nişte vin. Avînd grijă să-i atrag atenţia: 

— Manţi drago, te duci la depozitul de vinuri, 
de la Latină, şi iei cinci kile! Însă numai din cel de 
6 lei, pentru musafiri... Că sîntem pe drojdie cu 
banii! 

Dînd din cap că-nţelesese situaţia, plecase şi nu 
mai venise, În schimb, veniseră cîţiva prieteni şi, 
pe la opt şi-un sfert, apăruse nevastă-mea. 
Împreună cu doctorul Berteanu. Pe care-l invitase 
la masa noastră festivă. Care, de bine de rău, 
repre- zenta totuşi ceva. Căci făcusem rost nu 
numai de parizer, dar şi de-un kil de tobă, 
confecţionată mai mult din şorici, aspic şi piele. 
Foarte groasă. Probabil din burtă de vacă. Iar 
Manţi  se-ntrecuse pe sine, preparîndu-ne, în loc 
de cartofi prăjiţi, o salată orientală. 50% cartofi, 
50% ceapă. Restul, oţetul şi uleiul nu mai contau. 
Întrucît nu prea se găsea în casă. 

— Ei, doctore, cum a fost primită conferinţa 
matale?... A mers? l-am luat la întrebări pe 
Berteanu. 

— De mers cred c-a mers! Chiar foarte bine... 
Pînă ce-a venit trenul. Atunci, cînd încă nu-mi 
terminasem de citit cele şaizeci de pagini, publicul 
a părăsit imediat sala... Navetişti care, fiindcă 
înţeleseseră totul cum trebuie, riscau să piardă ul- 
timul mijloc de-a ajunge pe la casele lor. Dacă nu 
mă ajuta tovarăşa matale, transmiţindu-mi bilete 
după bilete, prin care mă impulsiona să vorbesc 
mai repede şi mai pe scurt, rămînea lumea să 
doarmă la uzină... Însă ne-am orientat de minune. 


48 


Fiindcă principalul am apucat să-l spun. 
Concluziile, cine ştie, poate vor forma obiectul 
unei alte conferinţe... 

— În nici un caz la Căţelu, doctore! l-a întrerupt 
Penke. La altă fabrică, unde să nu fii 
recunoscut. C-altminteri nu mai garantez pentru 
integritatea matale fizică... Cine te-a pus să 
vorbeşti patru ore de-a rîndul? Au fost ele lucruri 
gîndite, dar patru ore!? 

— Voi, de la organizaţia de femei... Nu mi-aţi 
cerut să spun tot ce ştiu despre igiena muncii? 
Şi ştiu, doar mi-s medic, destul de multe, slavă 
Domnului! 

Cînd a pus accentul pe „domnului”, a dat buzna 
în „sufragerie”, dealtfel unica noastră cameră, 
Manţi a noastră. Care, în gura mare, a anunţat: 

— Domnu”, nu găsit la mine vin de musafiri... 
Are numai de 9! Dat de la Tudorică cinşpe lei... 
împrumut! Şi cumpărat pachet drojdie, încă patru 
lei, ca să fie polu’! 

Să-mi vie rău, nu-altceva. Mă făcuse de ris. 
Noroc că eram cu toţii prieteni buni, şi nici ei nu 
trăiau ca-n rai, trai pe vă- trai. Fapt lesne 
constatabil, apreciind după cadourile aduse 
nevesti-mii. Flori de toamnă tîrzie, rupte probabil 
din curtea bisericii Olari, din apropiere, un săpun 
de toaletă „Nivea” (pentru copii), două perechi de 
şosete şi-o pereche de mănuşi din aţică albă. 

Încercînd să liniştesc atmosfera, ce mi se părea 
încordată, am declarat în gura mare, făcînd haz 
de necaz: 

— Dacă am ajuns s-o sărbătorim pe Penke cu 
vin vărsat, de 9, în loc de 6, înseamnă că stăm 


bine! Atît de bine, încît de ziua ei i-am dăruit 
un poem. De douăşpe strofe... Vreţi să vi-l 
citesc? 


— Nu! mi-a răspuns în cor asistenţa. Mai bine 
haidem să cîntăm... 


49 


— Ce, aţi înnebunit? În loc să gustăm cîte 
cevaşilea, ce s-a mai găsit prin casă... De 
cîntat om cînta, însă la urmă, cînd vom fi gata cu 
masa festivă. Vom merge cu toţii la vitrina co- 
fetăriei de pe bulevard, unde zac torturile 
nevîndute de săp- tămina trecută, şi-o să intonăm, 
spre bucuria bulgăroaicei, „Mulţi ani trăiască!”... 

Rizînd, nu chiar atît de amuzată, lumea s-a pus 
pe mîncat. Apreciind la cel mai înalt nivel 
parizerul, toba şi salata „orientată” (cum îi zicea 
Manţi). Întrucît totdeauna destinul îţi sare într- 
ajutor cînd ţi-s boii pe ducă, am avut parte, la 
sfîrşitul festinului, spre minunarea lumii, şi de... 
tort! 

Cineva sunase la intrare, Manţi se dusese să 
vadă cine ne deranja buna dispoziţie, şi se- 
ntorsese în braţe c-un pachet cît toate zilele. 
Invelit în hîrtie albă, şi legat cu panglicuţă 
galbenă. Şi mi s-a adresat mie, mai considerîndu- 
mă (totuşi) stăpînul casei: 

— Domnu', adus Dumnezeu şi tort! Cu taxiul... 
Dat la mine, şi nu cerut bani. Ce facem? Ducem la 
cămară, sau dăm la prăpădiţi? 

— Ce-i cu tine, măi fată, vrei să-mpărţim 
vecinilor ca la pomană? 

— Nu pomană, dăm la domnii şi domnele de- 
aici! Care tare prăpădiţi este... Mîncat tot, băut 
tot, însemne nu mai breze ca noi. Dacă punem tort 
pe masa, este în stare mănînce la el. Mai bine 
taie Manti jumătate la bucătărie, şi-aducem aici. 
Aşa rămîne şi pentru Crăciun!... 

— Lasă-l aici, că rezolvăm la faţa locului 
problema! 

Apoi, întorcîndu-mă spre nevastă-mea, am şi 
luat-o la rost: 

— Ia ascultă, măi copilă, cine-i ăla care-ţi 
trimite torturi? 


50 


Nevenindu-i să-şi crează urechilor, bulgăroaica 
s-a roşit ca un gogoşar, răspunzîndu-mi îngînat: 

— Nu ţi-e ruşine, măiestrică? Să-mi zici una ca 
asta, şi-ncă faţă de prieteni!... In afară de tine, 
care n-ai avut o para chioară, şi-ai fi fost 
singurul în stare să mă procopseşti c-un tort de 
ziua mea, nimeni n-ar fi îndrăznit să facă una ca 
asta. Toţi mă ştiu că-s bulgăroaică şi, la cea mai 
neînsemnată  necuviinţă, le crăp capul cu 
făcăleţul!... 

— Ho, copilă bună, opreşte-ţi telegarii! am 
încercat s-o astimpăr. Mai bine hai să vedem dacă- 
i cumva şi vreun bilet, cu numele celui ce m-a 
depăşit, luîndu-mi-o înainte cu amăritul ăsta de 
tort, care nici măcar nu-i făcut în casă, ci-i de la 
cofetărie!... 

Nu era nici un bilet. Abia cînd am despachetat 
„coletul”, pe hiîrtia căruia scria „Athenee 
Palace”, am dat peste o carte de vizită. Unde am 
putut citi: „Maria I. Popescu-Puţuri”. 

Nemaipricepind nimic, am întrebat năucit: 

— Cine-i persoana? 

lar Penke mi-a răspuns, îmbujorată de fericire: 

— Un om! Mai bine zis, o tovarăşă de la circa 
de partid, care se ocupă de vreo cîteva săptămîni 
de îndrumarea noastră... O femeie c-un suflet cum 
n-am mai întîlnit! 

— După gestul cu tortul, cam aşa s-ar putea 
spune! Atunci să fie într-un ceas bun. Dă-mi cuțitul 
ăl mare, să m-apuc de ciobănit cadoul cel bine 
venit! 

— Nici să nu-ți treacă prin cap! mi-a tăiat 
entuziasmul Penke, niţel cam repezită. Mai întîi 
să caut nişte lumiînări, şi-apoi îl radem, după 
ce-o să suflu în ele şi-o să-mi cîntaţi „Mulţi ani 
trăiască!”... 

Pină ce să dăm de lumînările necesare, 
răscolind prin toată casa, inclusiv cămară, 
magazie şi bucătărie, tortul tot ne făcea cu ochiul. 


51 


Dar nu prea mult timp, deoarece Tudorică al lui 
Manţi poseda o cutie întreagă. Din cele ce se 
utilizează la împodobirea bradului de Crăciun. 
Bune, şi-alea. Şi-a fost mare sărbătoare în casa 
noastră. 

După parizer, tobă, salată „orientată”, doar 
tortul ne mai lipsea. Şi încă unul confecţionat în 
laboratoarele de la „Athe- nee-Palace”! 


TOVARĂŞA MARIA 


Nu m-am lăsat, pînă ce n-am făcut pe dracul în 
patru s-o cunosc şi eu pe darnica persoană. Care 
ţinuse minte ziua de naştere a unei neînsemnate 
activiste de la organizaţia de cartier a 
femeilor. Era neapărat necesar să-i mulţumesc. 

Şi-a venit şi ziua aceea. 

Cînd o rugasem pe Penke s-o invite la o ceaşcă 
de cafea. Şi într-o după-amiază, cam în jur de 
cinci, m-am pomenit cu-amîndouă femeile. Atît 
tovarăşa respectivă, cît şi Penke. 

Era o făptură tare cumsecade, modestă şi 
radiind bunătate, niţel cam rotofeie. Normal, 
întrucît era moldoveancă. Chiar vorbind c-un lejer 
accent, specific graiului regiunii de la răsăritul 
ţării. 

Întrucîtva emoţionat, o luasem tare: 

— Stimată şi scumpă doamnă, nu găsec cuvinte 
potrivite, cum bine zice maestrul Arghezi, ca să vă 
exprim recunoştinţa mea... Pentru darul făcut 
nevesti-mii! 

— Trebuia să se gindească şi cineva la Penke, 
dacă matali nu ţi-a trecut prin cap... Că nu-i soţia 
mea, ci-a dumitale! Şi nu-mi zice doamnă. Că nu 
mi-s şi nici nu vroi să fiu, lar dacă te-ar auzi 
bărbatu-meu, s-ar supăra foc. Căci numai de pe 
urma domnilor a avut de pătimit! 


52 


— Îmi cer scuze... Dar nu-i prea lung şi obositor 
„tovarăşa Maria I. Popescu-Puţuri?”... Mai bine am 
să mă adresez dumneavoastră numai cu 
„tovarăşă”! 

— Ba să-mi zici tovarăşă Maria! a ţinut să 
precizeze activista de la circa de partid. lar eu am 
să-ţi spun Vlăduţ, că nu sîntem din aceeaşi 
organizaţie, şi-apoi, îmi place numele pe care-l ai... 
Ia spune-mi, în afară de editură, te mai ocupi şi de 
scris? Mi-a spus Penke c-ai tipărit vreo cîteva 
cărţi... Pot să le citesc şi eu? Că şi bărbatu- 
meu scrie... De toate. Şi schiţe, şi nuvele, ba, 
acuma, vrea să facă şi-un roman! 

— Mă bucură! N-am auzit pînă acuma de-un 
scriitor Popescu-Puţuri, şi-mi pare rău că sînt silit 
să mărturisesc asta. lInsă-i vina mea. Ce-a 
publicat? 

— Încă din '40, cînd eram amîndoi urmăriţi de 
băieţii de la Siguranţă, a tipărit „Două paie la 
trei măgari”, în care povesteşte, pe olteneşte, 
întîmplări din satul său. lar după război, de îndată 
ce-a părăsit lagărul de la Tirgu Jiu, a scos un alt 
volum, „Scrisori din lagăr”. Unde arată ce-a trăit 
în perioada de detenţie. Iar scrisorile mi-erau, în 
realitate, expediate mie... I s-a mai editat şi 
„Eliminat din şcoală”, peste un an. Tot despre 
tinereţea lui. Cînd, de pe atunci, luase legătură cu 
mişcarea comunistă... 

Deodată, ca şi cum mi s-ar fi aprins un bec în 
cap, am avut impresia că, parcă, totuşi, nu-mi era 
străin numele de Popescu- Puţuri. 

— la spuneţi-mi, bre tovarăşă Maria, soţul 
matale n-are cumva vreun frate la Craiova, activist 
la judeţeana de partid? 

— Are, cum să n-aibă... Pe Marin! 

— L-am cunoscut foarte bine, şi, dacă nu mă- 
nşel, chiar mi-a pomenit de-o rubedenie care 
scrie. Şi, dacă mi-amintesc bine, chiar mi-a 
împrumutat cartea de povestiri, să mă veselesc cu 


53 


păţănii specific olteneşti... Deci, ce mai tura-vura, 
dînsul e! 

— Mai mult ca sigur! la să-mi dai cărţile 
matale, Vlăduţ dragă, să i le arăt lui bărbatu- 
meu... În afară de asta, să-mi spui deschis cam 
ce vă lipseşte din casă. Poate vă putem ajuta... 


Ehei! Multe ne lipseau. În special o maşină de 
scris mai de doamne ajută. Hodoroaga ce-o 
aveam, abia-şi mai trăgea sufletul. Şi, întrucît i se 
mai rupsese nu ştiu ce arc, care aducea carul cu 
sulul de cauciuc înapoi, acuma îl legasem cu-o 
sfoară, la capătul căreia atîrnasem polonicul din 
dotaţia bucătăriei. Şi numai astfel funcţiona. 
Mulţumitor. Însă mult mai anevoios. 

După ce-am refuzat să mărturisesc că eram 
suficient de strimtoraţi, i-am dăruit tovarăşei 
cărţile mele. Toate, cîte îmi fuseseră editate pînă 
atunci. Şi „Bobby Felix Făt-Frumos şi motocicleta 
BMW”, şi „Magdalena şi Tiîrţoi”, şi „La sud de la- 
cul Nairobi”. Plus cele mai recente traduceri, 
lucrate împreună cu Penke, şi tipărite de Editura 
de Stat, ca „Trenul blindat”, „Motanul Epifan”, 
„Pogonici-ariciul”, şi-alte multe broşurele. Cu 
dedicaţii, bineînţeles. 


La vreo două săptămîni după întrevederea 
„semioficială” cu tovarăşa Maria, timp în care 
nevastă-mea a continuat să lucreze cu dînsa, la 
circă, bătîndu-i la maşină hîrţogăria necesară acti- 
vităţii de-acolo, tot într-o după masă am fost iarăşi 
vizitaţi de ea. 

Şi, luîndu-mă pe de departe, a ţinut să mă 
prelucreze: 

— Uite ce-i, Vlăduţ, tovarăşul ţi-a văzut cărţile. 
Şi, mai ales, traducerile făcute de Penke, pe care 
doar le-ai stilizat. I-a părut rău că nu l-ai căutat 
niciodată, cît a fost secretar cu propaganda, la 
Municipiu, ca să staţi de vorbă şi să-ţi mai dea 


54 


ceva poveţe folositoare, pentru scrierile matale... 
C-ar fi avut destule de spus! 

— Să-mi precizeze tovarăşul ziua şi ora, şi mă 
duc oricînd la dînsul! 

— Acuma-i prea tirziu. A fost numit într-o nouă 
muncă, director general la „Agerpres”... Şi, cum 
doreşte să-ntărească munca de-acolo, mă lipsesc 
eu de ajutorul lui Penke, şi i-o cedez. M-a şi rugat, 
dealtfel. Aşa că, avind două salarii în casă, o să vă 
mai puneţi şi voi pe picioare! Ai avea ceva 
împotrivă? 

— Şi ce-o să lucreze la „Agerpres”? Telegrafistă 
sau la vreo staţie de radio-emisie... Ştiu eu dacă-i 
calificată pentru aşa ceva? 

— Măi Vlăduţ, agenţia de presă nu-i doar 
pentru telegra- fiere sau emisii de ştiri! La ei, 
după cîte mi-a spus, se string şi informaţii din 
toate ţările. Penke o să lucreze la traducerea şti- 
rilor ce ne privesc, apărute în presa rusească şi 
bulgărească. O să fie redactor-translator... De- 
ar fi avut şi-o editură, te lua şi pe tine acolo. Dar 
n-au... 

— Bun, tovarăşă Maria! [i-o dau pe 
bulgăroaică... Şi-ţi mulţumesc din inimă pentru 
grija ce ne-o porţi... 


CUM ÎŞI PIERDE OMUL BUSOLA? 


Cît i-a fost dat să lucreze ca redactor- 
translator, nevastă- mea s-a simţit în culmea 
fericirii. li plăcea munca pe care-o efectua, chit că 
nu mai făcuse aşa ceva în viaţa ei. Nici nu era însă 
din cale-afară de complicată. Avea sarcina să 
citească presa sovietică şi cea bulgară şi să 
culeagă tot ce se scria despre ţara noastră. 


55 


Plăcîndu-i de Penke, muncitoare mereu pe fază, 
respec-tuoasă cu şefii şi disciplinată, directorul 
general a avansat-o. Mutind-o la secretariatul 
cabinetului. Unde, lucriîndu-se în trei schimburi, 
directorul general mai avînd şi doi adjuncti, era 
nevoie de trei secretare serioase. 

— Ei, cum e, copilă bună, să fii secretară la 
cabinetul unui director general? 

— Nu-i chiar raiul pe pămînt, cum îţi închipui 
matale, măiestrică!... Simt că-nnebunesc, 
răspunzînd la atitea telefoane. Uneori, şi la trei 
aparate deodată! Cînd să mai dactilografiezi, cînd 
să mai expediezi buletinele pe la ministere şi-alte 
organizaţii, cînd să-ţi mai tragi sufletul?... 

— Cum aşa? Cînd vii acasă... 

— Acasă? Fă-mi cafele, pregăteşte-te de 
musafiri, spală, deretică, după cumpărături... 

— Atunci schimbăm macazul! Ca să-ţi uşurez 
muncile domestice, am să mă ocup eu de 
aprovizionare... 

— Cred că macazul îl vor schimba alţii, 
bunăoară directorii mei. De mîine, secretarele de 
cabinet vor lucra tot în trei schimburi, însă prin 
rotaţie. O săptămînă dimineaţa, următoarea după- 
amiza, iar cealaltă — de noapte! Atunci să te văz 
pe unde-ţi mai scoţi cămaşa... 

— Am s-o scot! Şi nu numai atît, dar am să trec 
şi la munca de jos, am să le şi spăl, am să calc, 
iar, de va fi nevoie, căci precis va fi, am să şi 
gătesc... La ochiuri prăjite, nimeni nu mă-ntrece! 


M-a întrecut totuşi bulgăroaica. Muncind pe 
spetite, cînd noaptea, cînd dimineaţa, cînd după- 
amiezele,  izbutise performanța să-şi piardă 
somnul. Din nu ştiu ce motive, devenise in- 
somniacă. N-o mai ajuta nici un somnifer. Şi, pe zi 
ce trecea, Îi cedau nervii. 

Pînă cînd, într-o zi, cam în jur de prînz, primesc 
un telefon de la nu mai ştiu ce circumscripție 


56 


sanitară. Să mă duc de urgenţă, întrucît nevastă- 
mea se afla acolo, la o consultaţie, şi nu se 
simţea bine. 

Mincinoşi mari, şi doctorii ăştia! 

Nevastă-mea plingea în hohote, de peste patru 
ceasuri, iar dînşii afirmau că „nu se simţea bine”. 
Cînd am văzut-o, tremu- rînd toată şi cu lacrămile 
curgindu-i şuvoaie, am cuprins-o în braţe şi-am 
răcnit la cei trei sau patru doctori de-acolo: 


— Ce i-aţi făcut, nefericiţilor, că vă omor cu 
zile? 

— Pe noi? s-a supărat unul din ei, ceva mai 
țeapăn. După ce ţi-ai omorît soţia, silind-o să 
muncească şi-acasă, peste puteri? Nu vezi că n-o 
mai ţin nervii? Neapărat trebuie s-o trimeţi undeva 
la odihnă! 

Întrucît sosisem c-un taxi, speriat de alerta 
declanşată de cei de la circa sanitară, n-am 
trimis-o nicăieri. Am luat-o acasă. Rămînînd lingă 
ea. Pînă am reuşit să aflu ce se întîmplase. 

— Te-a jignit cineva, de-ai pornit să plingi în 
halul ăla? m-am interesat, după ce-o silisem să 
bea un ceai de tei şi să- nghită trei „Extraverale”. 
Spune-mi adevărul, copilă bună!... 

— Nu mai era nevoie să mă jignească nimeni! 
Mă simţeam atît de rătăcită şi buimacă, dacă nu- 
nchisesem un ochi toată noaptea, încît m-am dus 
să aflu ce am la doctorii de la circă... Şi ei mi-au 
dat de-nţeles că-s deranjată mintal! Atunci am iz- 
bucnit în plîns... 

Total nelămurit, am aşteptat pînă ce Penke a 
aţipit niţel, şi-am fugit la „Agerpres”. Să discut 
cu directorul general. 

Ion  Popescu-Puţuri m-a primit imediat, 
interesîndu-se: 

— Ce s-a întîmplat cu soţia matale? 

Era un bărbat înalt, cărunt, cu-o faţă prelungă 
şi niţel palidă; avea ochi negri ageri şi nespus de 


57, 


calmi. Blajini chiar. Şi i-am povestit care era 
situaţia. 

După ce m-a ascultat înţelegător, fără să scoată 
o vorbă, doar examinîndu-mă neîncetat, abia cînd 
am terminat cele ce-avusesem de spus, mi s-a 
adresat liniştit: 

— Cred că tovarăşa mea, pe care ai cunoscut-o, 
ştie mai multe decît dumneata despre tovarăşa 
Penke... Avînd în vedere copilăria amărită pe care- 
a avut-o, cînd a fost obligată să muncească 
pămîntul, încă din zori, iar nopţile să coasă tot 
soiul de comenzi pentru cucoanele satului, ar fi 
trebuit să te giîndeşti că a acumulat mai multă 
oboseală decît îi este dat unui om să îndure. Aici s- 
a greşit. Nu ar fi fost cazul s-ascundă de noi că 
are tulburări cu somnul. De-am fi ştiut, o treceam 
într-o altă muncă. Acuma, uite ce-ai să faci. Am să 
telefonez imediat unor doctori neurologi, buni 
cunoscuţi de-ai mei, şi te duci cu tovarăşa la 
dînşii... Dacă au să constate ceea ce bănuiesc şi 
eu, plecaţi amîndoi la Breaza. Instituţia noastră 
are acolo o vilă pen- tru odihnă. Şi să rămîneţi cît 
recomandă specialiştii... 

— Vă mulţumesc din inimă! 

— Nu mie, ci soţiei dumitale, care răbdîndu-te 
lîngă dînsa, fără să-ţi dezvăluie cît e de suferindă, 
şi-a făcut sieşi răul cel mai mare... De-aia vă 
trimit pe amîndoi la Breaza, ca să fii mai mult 
alături de tovarăşa de viaţă! 


ISTORIA MAGAZINULUI „ISTORIC” 
(DOAR PENTRU INCEPUTURI) 


La mulţi ani după evenimentele de mai sus, 
cînd nevastă- mea se făcuse bine, însă sfătuită de 
doctori să trăiască în afara oraşului, undeva la 


58 


ţară, iar eu îi dăruisem căsuţa din Tîncă- beşti, 
nemaiştiind nimic despre familia Popescu-Puţuri, 
faţă de care mă comportasem ca un mizerabil, 
ocolindu-i, şi din jenă şi datorită faptului că-l 
lăsasem pe directorul general al agenţiei de 
presă fără secretară, într-o după amiază ne-am 
trezit cu-o maşină oficială la poartă. 

— Vezi, omule, că ştiu şi mahomedanii ceva, 
cînd spun că dacă nu vine muntele la Mohamed, se 
duce Mahomed la munte? mi-a spus afabil Ion 
Popescu-Puţuri. 

Apoi, întorcîndu-se spre „tovarăşa Maria”, 
vechea mea simpatie, i-a atras atenţia: 

— Chiar că-i cît un munte!... Ceea ce mă miră 
tare mult, de vreme ce are grădină unde să pună 
niţel mîna pe sapă şi pe hiîrleţ. Numai mişcarea îl 
tine pe om în limitele normale. Din toate punctele 
de vedere. Regii, cîtă istorie mai cunosc şi eu, de- 
aia n-au dus-o prea mult pe lumea asta, fiindcă 
munceau alţii pentru ei... Ar trebui să mai 
slăbeşti puţin, măi băiete- cucuiete, sau dănace, 
cum se spune la noi, la olteni. Se ocupă vre-un 
doctor de sănătatea dumitale? Dacă nu, îi 
telefonez lui Milcu! 

— Ferească sfintu'! Vă rog mult, nu faceţi aşa 
ceva... Mai m-a văzut cîndva, acum vreo cinşpe 
ani, mi-a spus că-n minimum cinci am să mă curăţ, 
dacă nu slăbesc... N-am dat jos din greutate, n-am 
murit şi nici rău nu arăt. Datorită celui de Sus! 

Popescu-Puţuri a suris blajin, privindu-mă 
pieziş. 

— De cînd ai devenit habotnic? Din cărţile pe 
care ţi le-am citit, păreai un ins normal, fără 
înclinații spre misticism... Şi-mi dezvălui această 
faţă a dumitale tocmai acum cînd am primit 
sarcina să mă ocup de „Institutul de istorie” de pe 
lîngă C.C.  alP.C.R.! Deci, trebuie să socot c-am 
picat prost?... 

Noroc c-a intervenit tovarăşa tovarăşului: 


59 


— Nu-l crede pe bărbatu-meu, nu-ţi dai seama 
că-i pus pe glume, ca mai toţi oltenii? A 

Bineînţeles că nu-l luasem în serios. În primul 
rind, fiindcă nu prea eram în relaţii bune cu 
mărimile de Sus, nefrecventind nici religia dar nici 
biserica, iar apoi, fiindcă acuma ştiam mult mai 
multe despre Popescu-Puţuri. Nu în privinţa 
faptului că fu-sese numit director al „Institutului 
de istorie”, ci asupra activită-ţii sale de vechi 
ilegalist... Cînd urmărit pretutindeni de agenţii 
Siguranţei, cînd internat la Tîrgu Jiu. În lagăr, iar 
nicidecum la vreun sanatoriu de lux. 

După ce ne-am plimbat cu toţii prin livadă, vie 
şi grădină, ca să mă laud şi eu cu ce izbutise să 
facă bulgăroaica dintr-o pîr-loagă, transformînd-o 
într-un rai pămîntean, ne-am retras sub şo-pru. Să 
mai stăm la o cafea de vorbă. Maiestuosul veteran, 
insta-lat cu toate onorurile, atît datorită vîrstei cît 
şi învolburatei sale vieţi de pînă la sfîrşitul 
războiului, n-a acceptat, sub nici un mo-tiv, să bea 
cafea, un pahar de vin sau, măcar, o ţuiculiţă. 
Refuzîndu-mă cu glas liniştit, grăind arar şi cu 
vorbe bine cumpănite, mi-a spus doar atît: 

— Nu-s băutor de cafele şi-alte droguri! Dacă- 
mi poţi oferi un măr sau o aripă de ciorchine de 
strugure, aia da, primesc... 

Mirat, pînă ce Penke i-a adus cele dorite, l-am 
întrebat: 

— Dar cum puteţi scrie, lipsindu-vă de-un 
stimulent ţea- păn, cum e cafeaua? Toţi marii 
scriitori s-au ajutat cu-aseme- nea nevinovate 
droguri, cum le-aţi zis dumneavoastră. Balzac, 
bunăoară, bea pînă şi-un litru de cafea pe noapte... 

— Ei, măi băiete, ăla era Balzac, în vreme ce eu 
sînt eu. Un scriitor. Dacă am aşternut pe hîrtie 
cîteva gînduri şi poveşti, sub formă de nuvele sau 
romane, am făcut-o numai din nevoia de-a repune 
istoria în drepturile ei. Ca să se ştie, atit de cei 
de-acum cît şi de generaţiile viitoare, cum au trăit 


60 


ţăranii din mijlocul cărora mă trag, precum şi ce- 
au păţit aceia care au luptat pentru o lume mai 
bună... De fapt, am cam lăsat scrisul literar la o 
parte, şi-acuma ostenesc asupra istoriei muncitori- 
mii noastre, împreună c-un colectiv numeros, 
precum şi-asupra istoriei noastre, în general... 
Căci unii vor s-o schilodească, născocind tot soiul 
de bizdigănii pe seama românilor! 

Uitîndu-se la nevastă-sa, şi-obţinînd din priviri 
acordul ei, a continuat: 

— Uite, măi băiete, de ce te-am căutat aici, în 
frumuseţea acestei grădini, ce-mi aminteşte de 
meleagurile natale, de la Puţuri-Castranova. Ne- 
am gîndit, toţi cei de la Institut, să edităm şi-o 
revistă de istorie, mai pe înţelesul maselor, în 
afara „Anale-lor”... Şi, ca să fie bine primită de 
public, am vrea să aibă şi-o înfăţişare cît mai 
atrăgătoare. Cu ilustraţii în culori, reproduceri de 
documente, în facsimil, cu articole interesante, atit 
din istoria noastră cît şi din cea universală, de 
care-am fost şi sîntem legaţi. Căci români au fost 
pretutindeni în lume, acolo unde s-a petrecut ceva 
mai osebit... Nu numai c-am participat la Marea 
Revoluţie din Octombrie, dar au existat români 
care au jucat un rol important şi-n războiul de 
secesiune, din Statele Unite. După cum vezi, nu 
sîntem nişte fiştecine... 

— Şi nici n-o să fim! am devenit brusc 
partizanul lui Po- pescu-Puţuri, care mă tulburase 
vorbind cu-atita patimă. Dacă mă acceptaţi, sînt la 
dispoziţia dumneavoastră, să vă machetez revista 
istorică... 

— Păi, măi Vlăduţ, a intervenit tovarăşa Maria, 
de-aceea am venit la tine. Căci i-am spus 
tovarăşului, „Nelule, îţi îmbracă Vlăduţ revista, de- 
ai să crezi că-i Cinema”... 

Chicotind abia auzit, Popescu-Puţuri a replicat 
explicativ, atît pentru soţia sa cît şi pentru mine: 


61 


— Tocmai asta nu-i de dorit... Nu facem cinema 
cu istoria? Avem nevoie de-o revistă serioasă... 
Care să-şi capete prestigiu printr-o prezentare 
grafică de înalt nivel, chiar artistică, cores- 
punzînd întru totul conţinutului... Le-o place, nu 
le-o place unora, îi priveşte, însă noi trebuie să 
spunem adevărul! lar dacă-i şi înfăţişat mai 
acătării, cu-atit mai bine... 


Frumoasă a mai fost şi istoria „Magazinului 
istoric”! 

Mai ales a pregătirii primului număr. Pe care l- 
am pritocit şi l-am tot sucit şi răsucit, pînă m-au 
apucat toate năbădăile. Colec-tivul, pe-atunci aflat 
sub oblăduirea istoricului Titu Georgescu, 
cuprindea o serie de tineri pasionaţi de ştiinţa 
cunoaşterii trecu-tului, ca Stelian Neagoe şi alde 
Alex. Savu, sau un literat de va-loare recunoscută, 
despre care habar n-aveam că-i profesor uni- 
versitar, Dumitru Almaş, precum şi mulţi alţii, 
necunoscuţi mie. 

În cele dintii zile, pînă se punea la punct un 
sumar acceptabil, s-a lucrat ceasuri de-a rindul în 
cabinetul lui Titu Georgescu. Un bărbat falnic, plin 
de vervă, entuziasmat de ideea lui Popescu-Puţuri 
de-a se edita un magazin istoric, cum rămăsese şi 
titlul definitiv. 

— Ce-i facem, maestre, o scoatem la capăt cu 
ce avem pînă acum? 

Asta după ce examinasem împreună cu tot 
colectivul materialele propuse pentru primul 
număr. 

— N-aş prea crede! îl informam eu, dezamăgit 
de sărăcia iconografiei... Am trebuinţă de 
enluminuri, stampe colorate, tablouri istorice 
celebre, în reproduceri color de cea mai bună 
calitate! 


62 


Şi, arătîndu-le teancul de reviste similare 
străine, îngrămădit pe masa de şedinţe, îl 
întrebam: 

— Ce vreţi, să apărem sub nivelul grafic al 
ăstora? 

— În nici un caz! exploda Titu Georgescu. Ştii 
ce, maestre, n-ar fi mai bine să telefonez la bufet, 
după nişte sandvişuri şi cafele? Poate-ţi vine vreo 
idee... 

— Asta da, e-o idee! îl aprobam eu, mai mult în 
glumă, dar luîndu-l şi-n serios. 

Căci, niciodată, de cînd ne tot întruneam şi 
dezbăteam problemele şi posibilităţile, nu ne 
lipsiseră cele necesare. Şi numai astfel încurajat, 
am găsit ideea. Pe care-am expus-o colectivului: 

— Oameni buni, am dat de ea! 

— Care-i? s-a interesat imediat Neagoe, pare-se 
cel mai tînăr de-acolo. 

— Ca să nu fim mai prejos de străini, care au 
altă hîrtie, mult prea luxoasă, după mine, şi-alte 
modalităţi de imprimare, adecvate hiîrtiei pe care 
tipăresc, aş propune o formulă specific 
românească... 

— E posibil? s-a mirat Titu Georgescu. F 

— Chiar foarte! Proceaînd altfel decît ei... In loc 
de kunstdruck, adică hîrtie cretată, să apelăm la 
hîrtie offset  albită; în loc de policromii la maşini 
plane, să trecem la offset, ca modalitate de 
imprimare. Sistemul acesta are-o calitate deo- 
sebită, este mîngiios la privire, şi nici nu-ţi sare în 
ochi, prin culori stridente. lar cel mai important, 
cel puţin asta-i părerea mea, ar fi să ne-alegem un 
format cu totul deosebit de-al străinilor... 

— Şi care-ar fi acesta? a-ntrebat Savu. 

— Formatul cărţilor şcolare, de pe care am 
învăţat istoria... Cam cît un abecedar de mare. 

— Mda! a rostit Titu Georgescu, căzînd pe 
gînduri. Va să zică, dacă am înţeles bine, nu optezi 


63 


pentru formatul revistelor de tip „Cinema”, 
„Flacăra”, „Femeia”, şi-altele asemănătoare... 

— Cîtuşi de puţin... Fiindcă lumea trebuie să ne 
bage în seamă dintr-o ochire, fără riscul de-a fi 
confundați cu publica- ţii de alt gen! Puteţi să-l 
întrebaţi şi pe tovarăşul din fruntea Institutului... 


Cunoscînd aversiunea lui Popescu-Puţuri faţă 
de-o penibilă alăturare a „Magazinului istoric” cu 
gazete ilustrate de tipul „Cinema”, de cînd 
spusese, la Tîncăbeşti, că istoria nu-i cinema, eram 
sigur de răspunsul pe care avea să i-l dea lui Titu 
Georgescu. 

Şi chiar aşa a fost. Cînd s-a întors de la şeful 
istoricilor, era voios şi încîntat. Şi-a decis, 
exclamînd: $ 

— Gata! Aşa rămîne, cum ai propus... În două 
sau trei zile îţi dăm articolele, sumarul 
definitivat şi iconografia adecvată, şi-i dai drumul 
la machetă... O faci aici, sau acasă? 

— Acasă! Am nevoie de linişte... De rest, o să 
aibă grijă nevastă-mea. Cafele şi sandvişuri! 


Peste o săptămînă eram gata. Şi-am telefonat la 
cabinetul lui Titu Georgesscu să-mi anunţ 
sosirea. Cu macheta. Însă istoricul mi-a respins 
oferta: y 

— Stai acas’ şi nu mişca... Intr-o oră sînt la 
matale Stelian Neagoe şi Al. Savu. Mai avem ceva 
schimbări. Doar două materiale... 

— Şi-un singur material înlocuit, e suficient ca 
să-mi dea macheta peste cap! l-am avertizat eu. 

— Nu-ţi face griji! Se vor scrie altele, pe- 
aceleaşi dimensiuni... 

Nu-ntr-o oră au sosit reprezentanţii 
„Magazinului istoric”, ci numai în jumătate. 
Venind cu maşina directorului „Institutului”. Care 
ceruse să i se aducă macheta cu cea mai mare 
urgenţă. 


64 


Bineînţeles, aşa cum mă primiseră şi dînşii, la 
institut, tot aşa i-am întimpinat şi eu. Cu cafeluţe 
şi plăcinte cu poalele-n briu. Cînd au identificat pe 
birou macheta, au uitat şi de cafea şi de rest. Şi 
mi-au cerut voie s-o răsfoiască, întrebîndu-mă în 
acelaşi timp: 

— Cite pagini au ieşit? 

— 184! i-am răspuns lui Al. Savu, cel mai 
îngrijorat dintre cei doi emisari. Care se şi- 
apucase, urmărit peste umăr de Neagoe, să- 
ntoarcă foaie după foaie. 

Pe cînd i-am silit să-şi bea cafelele şi să guste 
cîte-o plă- cinţică, a sunat telefonul. Imediat ce-am 
auzit vocea din microfonul agregatului, l-am 
recunoscut pe Popescu-Puţuri, care se interesa 
cum mă simt cu sănătatea, şi, mai ales, dacă 
plecaseră băieţii cu „Magazinul istoric” spre 
Bucureşti. 

— Chiar acuşica se pregătesc de drum! 

— Foarte bine! Ei, ia spune-mi deschis, măi 
băiete, ce părere ai depre revista noastră?... 

— Dacă va fi imprimată aşa cum am 
recomandat, şi-n numărul de pagini pe care-l 
consider minim, cred că vom avea o gazetă cum n- 
a mai fost în ţările româneşti... 

— Bravo! înseamnă că te-am cîştigat pentru 
istoria neamului!... Imediat ce-apare, am să trec 
pe la voi, cu tovarăşa mea, să-ţi aduc un 
exemplar. Şi-atunci să vedem ce mai zici! 


Peste vreo două luni, parcă înspre primăvară, 
dacă-mi mai aduc bine aminte, eram în posesia 
numărului l al „Magazinului istoric”. Adus chiar de 
şeful „Institutului de istorie”. Care, avînd de 
urmărit lucrările de restaurare ale picturilor lui 
Gri- gorescu, se deplasa, împreună cu tovarăşa 
Maria, în direcţia mînăstirii Zamfira. 

— Ei, cum arată? s-a interesat Popescu-Puţuri, 
trăgind cu coada ochiului spre mine. 


65 


De la mare distanţă, înainte de-a porni să 

răsfoiesc re- vista, pagină cu pagină, îmi 
dădusem seama că era ceva în neregulă. Şi-am 
zăbovit cu răspunsul. Rugîndu-i pe cei doi foşti 
ilegalişti să ia loc cît mai comod, pînă le va aduce 
Penke nişte mere. Ştiind că altceva nu obişnuiau 
să consume. Şi-am purces să purec revista. 
_ De ce să mint, arăta bine. Chiar foarte bine. 
Insă niţel altfel de cum o proiectasem şi 
visasem. Avea mai puţine pagini, era tipărită 
normal, la plane, iar nu la offset, mai schimbaseră, 
pe ici pe colo, anumite articole. Restul era 
întocmai ca-n viziunea mea. Mai ales formatul! 
Nemaiştiind cum să-i spun vete- ranului că nu 
rămăsese prea mult din frumuseţea de machetă, 
am tăcut îndelung. Citisem, recitisem „Scrisori din 
lagăr” şi cunoşteam prea bine ce soi de oameni 
fuseseră Maria şi Ion Popescu-Puţuri. În vremuri 
întunecate, laolaltă cu ceilalţi luptă- tori din 
umbră, cei doi „făceau” istorie. Pe viu. Riscîndu-şi 
vieţile. Iar acum îşi continuau menirea. Dînsul, 
apropiindu-se de virsta unei venerabile senectuţi, 
ocupîndu-se mai departe de istoria adevărată iar 
tovarăşa, nici ea prea tinerică, ajutîindu-l să-şi 
desăvirşească opera. 

Ca să nu-i mîhnesc, mi-am călcat pe inimă şi le- 
am spus: 

— Pesemne v-aţi gindit să nu pornim chiar cu 
surle şi tobe, tipărind o revistă prea pompos, şi- 
aţi optat pentru for- mula actuală... E bine! Păcat 
însă că n-are mai multe pagini. Barem vreo 
douăzeci în plus!... 

Puţuri m-a privit stăruitor, mirîndu-se şi dînsul 
de unde atita înţelepciune în capul meu, de 
vreme ce mă declaram de acord cu reducerile 
operate, iar apoi, dîndu-şi seama c-ar fi posibil să 
fiu miîhnit datorită faptului că nu mă mai 
consultase nimeni, m-a întrebat: 

— Crezi că n-am fi dorit-o şi noi mai bogată? 


66 


— Nici nu-mi pot imagina una ca asta! 

— Atunci e bine... Ceea ce este de spus, avem 
posibilitatea, acum, s-o spunem deschis. Chiar şi-n 
mai puţine pagini... Totul este că avem unde! Iar 
ăsta-i lucrul cel mai important... 

La plecare, cînd i-am condus, împreună cu 
Penke, pînă la poartă, Puţuri s-a oprit să mă- 
ntrebe: 

— Au avut grijă băieţii să-ţi onoreze munca? 

— Nu-i o problemă! Fiind prea ocupați, probabil 
au mai amiînat niţel chestia în cauză... 

— Aici n-ai dreptate! Oricît ai fi de prins cu 
treburile, oamenii care ţi-au fost alături nu 
trebuiesc niciodată uitaţi... 


A doua zi, maşina directorului „Istitutului de 
istorie” cla-xona iarăşi la poarta indimenticabilei 
mele ferme agro-literare. Era numai şoferul. Care- 
mi aducea un plic din partea „Magazinului 
Istoric”.  Cuprinzind, în loc de manuscrise, 
ilustraţii sau proiecte de sumar, un tenculeţ de 
portrete. Cu măreţele chipuri ale lui Tudor din 
Vladimiri, Alexandru loan Cuza şi Nicolae 
Bălcescu. Atît de noi şi curate erau hiîrtiile pe care 
fuseseră imprimate, încît am avut un simţămînt 
ciudat de jenă, gîndin- du-mă că trebuia să mă 
despart curind de ilustrele figuri, din necesităţi 
curente. 

„O paşă, cît de darnic eşti!” m-am gîndit 
deodată la Coşbuc al nostru, poetul naţiunii, 
întrezărindu-l în spatele său pe Popescu-Puţuri. 
Care dorise să corecteze unele defecţiuni de me- 
morie ale colaboratorilor săi. 

Bineînţeles, i-am telefonat imediat; 

— N-am cuvinte să vă mulţumesc... Nu-i oare 
prea mult pentru umila mea contribuţie? 

— Niciodată nu-i prea mult, cînd istoria îşi 
acoperă datoriile! mi-a răspuns glumind veteranul. 
Cînd vii odată pe la noi, să-mi vezi şi mie grădina? 


67 


Mi-a apărut şi-o cărticică, şi mi-ar părea rău să nu 
ţi-o dăruiesc... 


UN OM PRINTRE OAMENI ȘI GLICINE 


Întrucît tocmai îmi apăruse şi mie „De-a v-aţi 
ascunselea”, am  suit-o pe  bulgăroaică în 
„Bombiţă” şi-am pornit, într-o după- amiază, să-i 
vizităm pe Maria şi Ion Popescu-Puţuri. 

Deşi îmi dăduse adresa, i-am găsit destul de 
greu locuinţa. Cum îmi imaginasem că trebuie să 
stea într-o vilă somptuoasă, trecusem de vreo 
cîteva ori pe lîngă căsuţa sa, fără să-i acord vreo 
atenţie. Era o clădire mai veche, bine întreţinută, 
c-un etaj, însă destul de modestă. Ca 
dimensiuni. 

Ne-a deschis tovarăşa. Poftindu-ne în living- 
room, cum se spune astăzi saloanelor de-altădată, 
ne-a mulţumit pentru pa- neraşul cu mere din 
livada noastră (Red Delicious), şi ne-a întrebat: 

— Ei, copii, eu cu ce să vă servesc? Ştiu că 
Penke n-a băut niciodată în viaţa ei cafea, aşa c-o 
să-i dau un suc de caise... Iar ție, Vlăduţ, mă duc 
să-ţi fac o cafea mare şi groasă, tare şi dulce, de 
să te ridice de pe scaun, cum îţi place ţie să spui... 
Şi-am să-ţi dau şi-o ţigare, deşi la noi în casă nu se 
fumează. Însă mi-a zis tovarăşul că ţie ţi se 
îngăduie... 

— Dar unde-i tovarăşul Puţuri? 

— Îngrijeşte de grădina cu flori... Ştii ce? Ia 
pachetul ăsta de „Pall-Mal!” şi du-te la dînsul. Am 
să-ţi aduc şi cafeaua acolo. Iar eu o să rămîn aici 
cu Penke, să mai vorbim de-ale noastre, de-ale 


68 


femeilor. O să se bucure Nelu, cînd are să te vadă 
că-i admiri glicinele... h 

Mai mult nici nu mi-a trebuit. Inşfăcînd 
pachetul de „Pall- Mall”, fără filtru şi king-size, m- 
am şi cărăbănit în grădina din spatele casei. De 
fapt, mă înspăimîntaseră şi rafturile ticsite cu cărți 
de istorie, care acopereau pereţii living-room-ului. 
Nu de-altceva, însă nu m-ar fi răbdat inima să 
nu le examinez, aproape pe toate. Căci, dintr-o 
simplă ochire, şi  depistasem sumedenia de 
rarităţi. 

În grădină, unde am dat peste Popescu-Puţuri 
udiîndu-şi straturile cu flori, îmbrăcat într-o 
pereche de pantaloni scurţi şi cu bustul gol, m- 
am minunat, mai întîi, nu de glicinele, cîr- 
ciumăresele şi crăiţele de pretutindeni, ci de 
carnaţia vajnicu- lui veteran. Nu m-aş fi aşteptat 
ca, la vîrsta dînsului, s-arate astfel, ca un bărbat în 
toată puterea cuvîntului. Abia cînd l-am felicitat 
pentru aspectul grădinii, s-a oprit din operaţiile de 
aspersare şi m-a poftit să iau loc lingă el, pe o 
bancă vopsită în vernil, destul de comodă şi 
încăpătoare. 

— Ei, mai te uiţi prin „Magazinul” nostru? 

— Ba chiar îl şi citesc, din doască în doască, 
fiind şi abonat... Şi sînt nevoit să constat că n-am 
dat banii de pomană. Mai mult de-atit, cumpăr 
regulat, cînd apare, şi „Anale de istorie”... Editată 
tot de matale... 


— Şi care-ţi place mai mult? — s-a interesat 
zimbind sub-ţire veteranul care îndrăgea istoria şi 
glicinele. 


—  Amiîndouă. lar uneori, parcă, mai mult 
„Analele“... Unde se pot întilni şi lucruri absolut 
senzaţionale. Bunăoară, cum a fost numărul acela 
cu Marea Unire... 

— Mda! Greu număr... Însă am considerat 
necesară apariţia lui, în pofida faptului că mai 


69 


erau unii ce s-ar fi putut supăra. Ce să-i faci, de 
multe ori adevărul supără! 

Văzîndu-mă cu pachetul de „Pall-Mal!” în mînă, 
m-a îm- biat rizînd: 

— Haide, dă-i drumul şi fumează! Văd că-ţi arde 
buza după o ţigare... Uite-o şi pe Maria mea, că- 
ţi aduce cafeaua! 

Lăsîndu-ne pe bancă, lîngă noi, tava cu ibricul 
de cafea, precum şi două ceşti babane, i-a atras 
atenţia soţului: 

— Nelule, ceaşca ta-i plină, aşa că nu te uita 
pieziş la  ibric... Ţi-am preparat o citronadă. Doar 
ştii prea bine că n-ai voie cafea, ceai şi alte 
droguri, cum le zici dumneata... 

Cafeaua, ce să mai vorbim, era pur şi simplu 
„bubuitoare”. Aşa că, la a doua ţigare trasă în 
piept, pînă ce şi-a sorbit Popescu-Puţuri citronada, 
m-am ocupat numai de licoarea mea şi de 
fumat. 

Abia după aceea m-am încumetat să-l întreb: 

— 'Tovarăşe Puţuri, aţi apucat Marea Unire? 

— Am trăit-o, măi băiete! m-a informat dînsul 
cu glas neobişnuit de ferm şi tăios. Aveam vreo 
douăzeci şi ceva de ani pe-atunci... 

— Deci, totul a fost aşa cum scrie în „Anale”, de 
vreme ce-aţi fost martor ocular şi puteaţi 
garanta pentru autenticitatea articolelor 
publicate! 

— Nu numai aşa cum stă scris, ci chiar şi mai 
mult! mi-a răspuns. 

— Şi nu v-a tentat niciodată să vă aşterneţi pe 
hîrtie memoriile? 

Veteranul m-a examinat surprins, apoi mi-a 
suris, pentru prima oară în ultimele minute, 
spunîndu-mi oarecum îngîn- durat: 

— Înseamnă că nu mi-ai citit cărţile. Deşi-s 
intitulate schiţe, nuvele sau romane, de fapt toate 
sînt un soi de memorii, mai exact nişte scrieri 
autobiografice... „Două paie la trei mă-gari”, asta-i 


70 


copilăria mea, iar în celelalte e vorba de anii care 
au urmat. Şi-n „Se naşte întrebarea”, şi în „Ideile 
nu mor nici în sicriu”, ca şi „Vestitorii primăverii” 
şi „Orbecanii”. lar „Scrisorile cenzurate”, ce mai 
sînt şi ele?... Volumul nu se referă la viaţa mea şi-a 
Mariei? Dacă vrei însă să-mi ceri „memorii”, ca 
scrise de-un participant la evenimente, aşa ceva 
nu-s capabil a săvirşi... Ar fi doar o însăilare de 
amintiri amăgitoare. Prefer să mă ocup de 
memoria istoriei, care este reprezentată de docu- 
mente, iar nu de aşa zişi martori oculari! De 
aceea, pentru o perioadă, care nu ştiu cît va mai 
dăinui, am renunţat chiar şi la literatură... Am 
lucruri mai importante de făcut şi de pus la punct. 
Care primează asupra scrisului meu de om de 
litere... 


L-am mai reîntilnit de nenumărate ori. Pe 
măsură ca înaintează în vîrstă, se angrenează şi 
mai avan în descilcirea enigmelor (pentru unii) ale 
istoriei româneşti. Cînd veneau dînşii pe la 
mine, la Tîncăbeşti, dornici de-un fir de iarbă 
verde şi de aer curat, cînd îi mai vizitam şi noi. 

Trecut de optzeci de ani, este totuşi în plină 
forţă de muncă. Lucrează mereu. Pentru 
restabilirea unor adevăruri. lar în „Magazinul 
istoric”, cu prilejul marilor evenimente, scrie mai 
totdeauna articolul de fond. 

Şi-aşa mi-a rămas, şi-mi este întipărit în minte. 
Ca un veteran prins de mrejele istoriei. Renunţind 
la o parte din pro-  pria-i operă, de dragul 
acesteia! 


71 


PE „ARGEŞ” ÎN SUS 
(în jos, în toate direcţiile) 


CHEMAREA SÎNGELUI 
(în sistemul circulator şi-n suflet) 


Cînd profesorul, la  instigaţia lui Ioan 
Grigorescu, m-a examinat, luîndu-mi pulsul, 
tensiunea, ascultîndu-mi inima, plă- mînii şi-alte 
organe, iar apoi mi-a lecturat atent rezultatele 


72 


analizelor, l-am văzut căzind pe ginduri. Erau 
orele şapte. Dimineaţa. Ce manie şi pe profesorii 
ăştia, în special cei de la clinica de boli de nutriţie 
şi metabolism, să se trezească în zorii zilei, şi să 
te convoace pe jumătate adormit? Adormit eu, 
pacientul. Căci doctorul arăta tînăr şi voios, plin 
de energie, ca şi cum atunci ar fi ieşit de la baia de 
aburi, masat, ras, tuns şi frezat. Ca bărbat, ce să 
mă pling, era chipeş şi falnic, binevoitor şi plăcut 
interlocutor. De aceea a şi găsit tonul cuvebhit, 
pentru a-mi comunica: 

— Mă gindesc la situaţia dumitale. Care-mi 
ridică pro-bleme. Asta e. Adică, nu e bine! Ai 22 cu 
13, o tensiune care poate duce oricînd la atac 
cerebral, infarct sau Bellu. Depinde ce preferi... 
Dacă nu iei măsuri de urgenţă, n-ai altă cale de 
ales. Gras eşti, puls 120, ca un cazan sub 
presiune, cordul îţi funcţionează dezordonat, 
plămînii ţi-s îmbicsiţi de tutun... N-ai mai fost pe la 
clinica noastră? 

— Da da! Acum cinci ani... Cînd era condusă de 
profeso- rul Pavel! 

— Şi dînsul ce ţi-a spus? 

— Tot felul de chestii... Că am diabet, că-s prea 
rotofei,  hipertensiv şi  fumător sinucigaş! 
Sinucigaş, eu, care sînt ca-pabil să lucrez şi cîte 
şaisprezece ceasuri în şir... Auzi vorbă! 

— Vorbă de bătrîn înţelept! Acuma, din păcate, 
stai şi mai prost. De fapt, ce meserie ai dumneata, 
din moment ce mi te-a trimis Grigorescu, eşti tot 
scriitor şi gazetar? 

— Amîndouă! Scriitor, şi gazetar, cum să spun, 
de-un tip aparte... 

— Cum vine asta? 

—  Machetez ziare, reviste ilustrate şi- 
almanahuri! Deci, lucrînd în „sector”, sînt şi eu, 
sper, ziarist... 

— Ai fost! — a ţinut să precizeze profesorul. Din 
clipa de faţă, abandonezi toate publicaţiile la care 


73 


machetezi. Nu-i meserie pentru tensiunea matale. 
Mă şi mir că mai eşti în viaţă!... Şi nu admit nici 
un fel de amînare. Sper că ne-am înţeles. Te pui 
pe slăbit, am să-ţi stabilesc un regim dietetic ceva 
mai se-ver, şi-ai să vii săptămiînal la control. Acum 
o să-ţi dau nişte anorexigene, care să te-ajute la 
suprimarea bulimiei. 

Ştiind ce-i bulimie, încă de pe vremea cînd 
fusesem inter- nat la „Parhon“, nu m-am mirat 
deloc că mai sînt în viaţă. Dacă n-aş fi mîncat pe 
pofta inimii, eram de mult pe lumea ailaltă. Mort 
de inaniţie. Cumplită dilemă. Ori mori flămînd, ori 
sătul! Şi-mi era tare greu să aleg. Însă mai aveam 
cîte ceva de făcut pe lumea asta, încît i-am 
declarat profesorului: 

— De data asta, fiind şi oarecum mai în vîrstă, 
dau ascul- tare sfatului dumneavoastră! Decit 
letala, prefer verticala... 

— Corect! Mergi la Dumitrescu, să-ţi dea 
treizeci de „Me- nocile”, ultimul răcnet în materie 
de anorexigene. Suprimă brusc orice poftă de 
mîncare. Ne vedem săptămîna viitoare... 

Asistentul profesorului, conferenţiarul 
Dumitrescu, mi-a înmînat amabil „Menocil”-ul, 
privindu-mă oarecum contrariat. Abia peste o 
săptămînă, cînd m-am prezentat (tot la 7 dimi- 
neaţa) în cabinetul profesorului, mi-a fost dat să- 
nţeleg uitătura conferenţiarului. Căci Mincu mi-a 
transmis următoarele indicaţii: 

Opreşte „Menocil”-ul! E-un mare scandal în 
presa germană, care-l consideră nociv... Văd c-ai 
slăbit corespunzător calculelor mele, iar tensiunea 
se-apropie de normal. Ai simţit ceva deosebit, 
luînd anorexigenul? 

— Bineînţeles! Mi-a suprimat apetitul, mi-a 
suprimat pofta de viaţă, mi-a suprimat şi rezervele 
financiare, deoarece mi-am cumpărat din REG, 
printr-un „TIR”-ist, treizeci de flacoane... 


74 


— Perfect! Deci, au dreptate... Le arunci şi treci 
pe regimul prescris, fără să mai apelăm la produse 


de sinteză chimică. Ai să te bazezi numai pe 
voinţa dumitale. Sper, şi-ţi doresc din toată inima, 
s-o posezi! 


— O posed! Şi-ncă-n exces... M-am retras din 
presă, fiindcă, ce-i drept, eram mereu stressat din 
pricina termenelor, şi-acum stau liniştit. La ţară. 
Unde încerc să reiau literatura de care mă cam 
lăsasem... 


Luînd cu mine noile indicaţii de regim dietetic, 
de astă dată mult mai detaliate şi supercalculate 
(în calorii, lipide, glucide, hidraţi de carbon, şi-alţi 
compuşi de chimie organică existenţi în 
personalitatea subsemnatului), m-am urcat la 
volanul „Bom- biţei” şi-am demarat în trombă spre 
Tîncăbeşti. Unde-mi stabilisem reşedinţa agro- 
literară. La aer curat, în plină livadă, vie şi 
grădină. Fericit că mă izbăvise Dumnezeu (şi 
presa germană) de anorexigene. Nu numai că-mi 
suprimaseră totul, însă mă aduseseră într-o stare 
de-mi venea să umblu mereu, chiar şi noaptea, pe 
toţi pereţii, dacă nu şi pe tavan. Voinţă aveam, 
din belşug. Totul era să funcţioneze. 


La Tîncăbeşti, aflindu-mă în grija bulgăroaicei 
de Penke, nevastă-mea, care respecta cu sfinţenie 
(uneori exagerată) recomandările profesorului, am 
început să mă simt mai bine. Duceam o viaţă 
normală, fără termene de apariţie prevăzute cu 
sabia lui Damocles. Mîncam lejer, mai mult de 
frică. Să nu-mi plesnească vreun vas, cine ştie 
unde. În afară de „tratamentul de refacere”, 
lucram zilnic. Băteam la „Erika” mea, cu milă, 
ciîte-o pagină sau două. Traducînd „Misterul 
camerei galbene” al lui Gaston Leroux. Apoi, 
observînd că mă zgirmau şi nişte idei proprii, 
oarecum premergătoare serialului „jocurile 


75 


detectivului Conan Doi”, am simţit nevoia să cuget 
mai aprofundat la ele. Şi-am căpătat curaj. 
Pornind chiar să întreprind unele marşuri. Pe jos, 
nu cu „Bombiţa”. 

Dealtfel, chiar profesorul şi conferenţiarul îmi 
recomandaseră. Ca fiind aducător de sănătate şi 
energie. 

— Unde-ai întins-o, măiestrică? mă întreba 
Penke, văzînd că-s înarmat cu bastonul. Ai obosit, 
tot bătînd la maşină? 

— Exact! Mă-c să fac o plimbare... 

Şi mă plimbam îndelung. Uneori chiar cîte două 
ceasuri. Mai întîi vizitam instalaţia sanitară, din 
fundul grădinii, unde păstram două pachete de 
„Kent”, şi-mi încercam tirajul la plă- mîni. Să văd 
ce e cu fumatul. Era bine! Satisfăcut că nu 
mă 


lăsase aparatul respiratoriu, după două ţigări 
treceam gardul la vecinul din spate. 

— Ce mai faci, Lucică? o luam eu pe după 
leuştean. Tot la sapă, tot la sapă? Tragi mahorcă, 
ai? Nu mai laşi ţigara din gură... Nu-i deloc 
sănătos, ascultă la mine... Preferabil ar fi să bagi 
altceva în gură, bunăoară cîteva chiftele prăjite. 
Că amiroase pină-n şosea, tigaia Vicăi. Din ce-s 
făcute? Vacă, porc sau berbec... Sau merge şi 
pieptul de pasăre? 

Era coana Vica, nevastă-sa, o autentică artistă 
culinară, şi ştiam de ce-i în stare. Auzindu-mă cum 
conversez cu Lucică, se ivea în pragul bucătăriei şi 
mă poftea înăuntru: 

— Maestre, hai să guşti cu noi o-mbucătură! 
Am nişte chifteluţe fierbinţi, de să-ţi baţi copiii, nu 
altceva. Din farş amestecat — vacă, porc, berbecuţ 
şi iepure de casă... 

Ar fi fost nepoliticos să refuz. Gustam una sau 
două, rareori trei chifteluţe. Şi porneam mai 
departe, la drum. Să-l vizitez şi pe nea Bibi, 


76 


cizmarul. Rămăsese văduv, îşi luase altă nevastă, 
şi mereu îşi îneca amarul în nişte pluşată de 
pomină. Şi din pricina răposatei, şi din cauza 
celeilalte. Trăgeam o cană de cărţălău, şi iarăşi 
îmi luam valea. Spre nea lIgoraş. Alt vecin 
cumsecade. Recent pensionat, se ocupa intens de 
vie, grădină şi livadă, şi-acuma se afla la prinzişor. 
Mi-era imposibil să-l refuz, cînd mă invita să 
ciugulesc şi eu cîte cevaşilea. Mai ales că, 
dermatolog emerit, mă vindecase cîndva de-un 
prurit. 

Abia la prinzul servit de Penke, conform 
reţetelor furnizate de clinica de boli de nutriţie, 
mai mă săturam şi eu. Şi, după vreo două sau trei 
săptămîni, cînd m-am dus la profesor, acesta m-a 
felicitat: 

— Bravo! Vezi ce-nseamnă o viaţă raţională? 
Dă-i înainte, tot aşa. Deşi n-ai slăbit impresionant, 
te afli totuşi în limitele calculate de mine! In 
curînd, ai să scapi şi de tensiune, şi de 
extrasistole, şi de pulsul ăla nenorocit... 

Profund convins de aprecierile profesorului, am 
tinut-o tot aşa. Mai exagerînd, din cînd în cînd, pe 
ici pe colo. Spre stupefacţia mea, greutatea nu-mi 
sporea. Păstrindu-se în cadrul unei stabilităţi 
certe. Nu mai pricepeam nimic. Ştiind prea bine 
că păcătuisem. Din toate punctele de vedere. Ba 
fumasem mai multişor, ba trecusem la cinci 
chifteluţe, ba, cînd vizitam restaurantul de la 
„Casa Scriitorilor”, mă repezeam la Şapira şi-l 
rugam să-mi pună şi mie zece mititei la grătar. Ca 
introducere la cotletul de purceluş, tînăr şi 
grăsuţ, decedat în fragedă tinereţe. 

Şi mi-am zis, într-o bună zi, cînd începusem să 
lucrez la romanul „De-a v-aţi ascunselea”, fără să 
mai posed nici tensiune, nici probleme cardiace, 
nici salturi supraponderale: 

— Mari doctori, domle, şi-ăştia de la nutriţie! 
De la bun început au nimerit-o cu stressul... Deci, 


77 


toate suferinţele pe care le acuzam erau pe bază 
neurogenă. Adică, îşi aveau punctul de pornire 
pe scoarţa cerebrală (cortex, medical vorbind), şi 
nicidecum în altă parte. Machetarea la termene 
fixe, asta mă scosese din balamale... 


Taman cînd ajunsesem la concluzia de mai sus, 
m-am pomenit chemat de Tom. Era la o masă cu 
alţi scriitori. La cîţiva paşi de mine: 

— Nea Vlăduţ, fii dulce, şi hai de stai cu noi! 

Fusesem coleg de redacţie cu Tomozei, „prinţul 
negru”, cum îi spuneam eu, şi ţineam enorm la el. 
La revista „Cinema”, unde lucrasem împreună, se 
purtase extrem de  afabil cu mine. Ne- 
mprietenisem, oarecum, ba chiar mă şi vizitase la 
Tîncăbeşti, cu soţia. Unde-l găzduisem culcîndu-i 
pe-amîndoi în podul pivniţei, deoarece li se păruse 
mai „rustic”. Fără să ţină seama de şoareci. De 
aceea, a doua zi, după cîteva meciuri de ping- 
pong, pe care-l jucam dumnezeieşte, în pofida 
volumului meu, şi mă bătuse tot dumnezeieşte, el 
jucînd ca un campion, uitînd să mă avertizeze în 
privinţa asta, mă anunţase mai către apus: 

— Din păcate, trebuie să vă părăsim chiar în 
seara asta. A fost frumos, ne-a plăcut 
atmosfera de rai, de-aici, însă trebuie să ne- 
ntoarcem la Bucureşti. Ne-aşteaptă mama, şi n-aş 
vrea s-o supăr... 

Băiat fin şi subţire, gingaş ca micul prinţ al lui 
Exupery, nu pomenise o iotă despre hoardele 
minusculelor rozătoare. 

Acuma, trebuia să-i răspund  cu-aceeaşi 
monedă. Ştiindu-mă bolnav, n-aş fi dorit să mă 
vadă  ingurgitind cele comandate. Aşa că, 
renunţind la fleiculiţe şi măduvioare, m-am mutat 
la masa poetului „Magşinăriilor romantice”. De cînd 
aflasem că, într-un anumit fel, era şi muscelean 
de-al meu, îl preţuiam şi mai avan. Astfel mi-a fost 
dat să cunosc, în seara aceea, ce maşinaţii 


78 


romantice puneau la cale băieţii de la masa lui 
Tom. Toţi tineri, unu şi unu. De vîrsta lui. 

De fapt, nici mai mult, nici mai puţin, decît să 
scoată o nouă serie a revistei „Argeş”, de la 
Piteşti. Tom urma să fie re- dactor-şef, după cum i 
se propusese, şi-acum îşi compunea echipa. Cînd 
m-a văzut că stau ca o momiie, lăsîndu-mi gura 
apă, şi mă uitam năuc la farfuriile lor, Tom s-a 
interesat: 

— Nea Vlăduţ, deşi văd că încă eşti suferind, de 
vreme ce nu rimneşti la nimic, şi păstrezi dieta ca 
un spartan, aş avea, totuşi, o rugăminte. N-ai vrea 
să te ocupi de vestimentația noii serii, făcîndu-ne 
macheta pilot? Fără să te oboseşti. Ai să fii 
invitatul nostru, cu masă şi casă la hotelul 
„Argeş”, unitate de categoria lux, şi care servesc 
la restaurantul lor, cel mai elegant din oraş, chiar 
şi menuuri dietetice... Ce zici? Că băieţii te iu-besc 
şi te respectă, ştiind ce-ţi poate pielea în materie 
de ma- chetare. Doar ai machetat mai toată presa 
noastră, pînă să te pălească maladiile despre care 
am aflat totul. Ne laşi de izbelişte, sau te-aşteptăm 
săptămîna viitoare la Piteşti?... 

Emoţionat, şi-ncă din două pricini, mai întîi 
fiindcă mi-era un dor nebun de-o machetare, în 
care să nu-şi vîre nimeni picioarele, iar în al doilea 
rînd pentru că ţineam şi eu, preţuindu-i, la băieţii 
din jurul lui Tom, i-am răspuns pe loc: 

— Precizează-mi ziua şi ora, că sigur mă- 
nfiinţez la Pi- teşti. Acolo-s născut, acolo-i 
înmormîntat bunicu-meu, acolo mă trage şi pe 
mine aţa! Sînt total de-acord. Şi mă bucură că v- 
aţi gîndit la mine. În ultima perioadă, de cînd am 
abandonat publicaţiile care mă solicitau, mă simt 
ceva mai bine. lar o singură revistă n-o să mă 
extenueze cîtuşi de puţin. Aş zice că-mi face bine 
să machetez printre picături, cînd mai las la o 
parte lucrul la care trudesc în vremea din urmă... 


79 


— Şi ce lucrezi, nea Vlăduţ? Nu cumva în vie, 
grădină şi livadă? 

— Da' de unde! De agricultură se ocupă Penke. 
Eu-s cu sectorul celălalt. Lucrez la un roman. Şi i- 
ar prinde bine să zacă niţel, ca un vin bun pus la- 
nvechit. Pînă i se lasă drojdia... 

Pentru a-i demonstra că-s iarăşi zdravăn la trup 
şi la minte, l-am rugat pe ospătar, că tot trecea pe 
lîngă noi: 

— Scumpule, dă drumul comenzii de-adineaori! 

lar peste vreun sfert de oră, atacam con brio 
primele şarje. Spre încîntarea comesenilor. Care 
se bucurau, sincer, de revenirea mea. De-aia erau 
şi-atît de zimbitori. Probabil. 


PE VECHEA „ȘUŞEA” A PITESTILOR 


Scumpă nevastă şi Penke. Niciodată nu se 
lăsase dusă cu. preşul. Deşi mereu mă făcuse să 
cred c-ar ţine figura. De-aceea, în dimineaţa cînd 
am plecat spre Piteşti, mi-a oferit la micul dejun 
un supliment de-o jumătate de ou fiert. 

— Ştiu c-ai s-o iei pe vechiul drum al Piteştilor, 
de-aia nu-ţi servesc altceva. Pe autostradă, 
dacă-mi amintesc bine, nu-i decît motelul de la 
kilometrul 36, iar mai departe doar... rezistenţa 
automobilistului. 

Mare lucru şi telepatia asta. De unde aflase c-o 
să folosesc pitoreasca şi străvechea şuşea, dacă nu 
citindu-mi în gînd? Am tăcut milc, şi-am consumat 
în pace şi onor micul dejun. Un ceai de plante 
furajere dar medicinale, niţică brînză de „veci”, o 
fe- liuţă de piine prăjită, plus jumătatea aceea de 
ou. N-am făcut mutre şi zîmbre, ci am mîncat 
totul. 

Cugetind însă, totodată, la drumul ce-l aveam 
de parcurs. Presărat numai de bucurii. De tot 
felul. Şi pentru auz, şi văz, şi pentru stomăcelul 


80 


meu devenit atît de fragil şi gingaş. Din motive de 
regim. 


De cum am demarat în trombă, virînd sprg 
Corbeanca, pentru a o lua pe scurtătura ce mă 
scotea la Chitila, am şi aprins primul „Kent”. 
Pitisem cinci pachete. In torpedou. Unde-am mai 
găsit, pusă probabil de Penke, şi-o pungă de 
plastic, în care se aflau vreo cîteva mere. Gata 
curățate de coajă şi tăiate-n bucățele. Presupusese 
c-o să am nevoie. Fiindcă ştia că fumul de ţigare 
îţi amărăşte gura. 

După calculele mele, de bătrin automobilist, 
trebuia să parcurg drumul în cel mult două ore şi 
jumătate. Că nici „Fiat”-ul nu-i maşină de curse, şi 
nici cauciucurile nu erau perfecte. Ca să nu mai 
vorbesc de motor. Cinci pene am avut în scurta-mi 
călătorie. 

— De unde-aţi preluat voi năravul ăsta 
nenorocit, măi frate, l-am întrebat glumind pe 
băiatul de la „Mătăsaru”, să împrăştiaţi cuie prin 
ograda motelului? 

— Nu-s cuie, ci cuiuţe! De la geamgii... Cînd 
înlocuiesc pe cele sparte, de beţivanii noştri locali, 
le-aruncă pe cele rămase. Risipitori, nenorocire 
mare, tovarăşe, că nici ei nu-s mai breji! 

— Bun, dacă-s numai cuiuţe, cum le-ai zis! 
Atunci, pînă-mi schimb roata, pune-mi repede la 
tigaie nişte cîrnăciori... 

Peste vreo alţi patruzeci de kilometri, iarăşi 
pană. Tot de cauciuc. Noroc că, datorită unei 
experienţe îndelungate, obişnuiesc să umblu cu 
trei roţi de rezervă la mine. Şi, la un „auto- 
service” rural, instalat în curtea unui cetăţean, mi- 
am vulcani- zat camera. Ciuruită la „Mătăsaru”. 
Şi-am acceptat invitaţia şefului unităţii, unicul 
personal al atelierului, să gust cu el nişte ficăţei 
prăjiţi. Aduşi fierbinţi, într-o tingire de aramă, de 
nevastă-sa. Care lucra la Titu. Unde-i celebra 


81 


„Avicolă”, condusă de doctorul Viorel Chiriţă. Şi- 
unde, la-ntoarcere, era musai să poposesc şi eu. 
Fiind bun cunoscut, aş zice chiar prieten, cu 
mirificul personaj. Care, deşi era medic veterinar, 
se purta nemaipomenit de uman cu oaspeţii. De 
cîte ori nu l-am întîlnit acolo pe nea Tomiţă 
Caragiu, vecinul meu de la Brătu- leşti, venit să-şi 
viziteze prietenul, cam în jur de pauza de prînz. 

Peste ani, avea să mi se vorbească despre 
profunda omenie a doctorului, de către un 
cunoscut comun: 

— Cinci zile a stat Viorel, cinci zile de-a rîndul, 
nedormit şi nemîncat, cu obrajii scofilciţi de 
oboseală, în preajma dări- măturilor de la 
„Continental”, pînă avea să fie găsit Tomiţă 
Caragiu. În după amiaza aceea, premergătoare 
cutremurului, fusese la fermă, iar doctorul îl 
implorase să doarmă la el, şi să nu mai plece la 
Bucureşti. Nu-l ascultase, motivînd c-avea întîlnire 
cu Bocăneţ. A 

La Glimbocata, pană de motor. Imi sărise 
electrodul unei bujii. lar mie mi-a sărit balamaua. 
Şi-am cumpărat vreo cinci ocale de pere jambon, 
care numai la Glimbocata pot fi găsite, să am ce 
ronţăi la drum. 

Cînd am parcat „Bombiţa” înaintea sediului 
redacţiei „Argeş”, aveam o întîrziere de-o jumătate 
de oră. Însă sfirşisem şi cu perele. Enervat de 
lipsa mea de punctualitate. 

Şi, plin ca un ţifoi, am luat contact cu plenul 
redacţional, tehnic şi administrativ al noii serii. 
Care-a rămas cunoscută, în istoria presei 
literare, ca „seria Tomozei”. 

În biroul redactorului-şef erau adunaţi cu toţii, 
în frunte cu acesta. Îmbrăţişîndu-ne, Tom mi i-a 
recomandat pe rînd. Pe Cezar Ivănescu îl ştiam 
mai dinainte. Pe Dan Rotaru (poet, pe care-l 
citisem şi-mi era, deci, cunoscut), pe Toma Biolan 


şi pe 


82 


Popovici, veterani ai publicaţiei, i-am văzut atunci 
pentru, prima oară. 

Nu ştiu de ce, însă am avut permanent impresia 
că dom-neşte acolo o atmosferă sărbătorească, 
încărcată de sarcini electrice. Abia după ce-am 
răsfoit împreună cîteva ultime apariţii, ca să-mi 
dau seama cum e-mbrăcat „Argeşul”, mi-am dat 
seama că aşteptau o părere „autorizată”, un soi de 
expunere de principii, în privinţa viitoarei 
înfăţişări a revistei. Mai ales cînd m-a întrebat 
Tom: 

— Ei, ce zici, nea Vlăduţ? Mai merge aşa?... 

Din moment ce-mi şi formasem o opinie, i-am 
răspuns pe şleau: 

— Ferească Dumnezeu! Nici ca cum... 

Tom a zimbit, cunoscîndu-mă mai de mult, de 
cînd lucra-sem laolaltă la „Cinema”, şi mi-a 
replicat blajin: 

— Să-l lăsăm pe cel de Sus, şi să vedem ce 
facem noi, cei de jos! Există vreo posibilitate de-a 
provoca o „schimbare la faţă” vizibilă?... 

— Ce nu se poate pe lumea asta! Trebuie, mai 
întîi de toate şi-n primul rînd, să văd ce fel de 
tipografie aveţi aici... 

— Nu-i din cele mai faimoase! 

— Totuşi, aş vrea s-o vizitez! Să văd ce litere au 
la dispoziţie, atît pentru culesul textelor, cît, mai 
ales, pentru culesul titlurilor... 

— Păi, a intervenit Popovici, după cum ai văzut, 
titlurile le putem desena! 

— Aici e beleaua! m-am exprimat eu. Nici o 
revistă modernă, de nicăieri şi de niciunde, nu-şi 
mai desenează titlurile. Rezultă, procedînd astfel, 
doar un kitch de cea mai joasă speţă... Prefer să- 
mi aleg din regalurile tipografiei voastre, 
indiferent de calitatea artistică a familiei de 
literă, doar una singură. Cu care să culegem 
titlurile. Toate. Fără să umblăm, neapărat, după 


83 


varietate... Eu aş zice să ne deplasăm chiar acum 
la institutul vostru poligrafic. Cu toţii. 

— N-ar fi rău, ca idee! m-a aprobat Tom, 
susţinut de cei-lalţi. Insă, din păcate, revista nu 
posedă maşină proprie, iar ti- pografia-i cam 
departe... 

— Nu-i o problemă! l-am liniştit eu. Vă duc cu 
„Bombiţa” mea... 


ZILE ŞI NOPȚI DE POMINĂ 


După ce-am încărcat întreg colectivul în 
„Fieţel” (600), mi- rîndu-mă c-a încăput, m-am 
urcat şi eu. La volan. Atunci a trosnit (lejer) 
podeaua. Considerind că (încă) nu-i nimic grav, am 
vrut să demarez în trombă. Cum îmi plăcea mie, 
tinînd să mă dau măreț cu maşinuța 
subsemnatului. Măreţ am fost doar eu, deoarece 
„Bombiţa” n-a fost la înălțime. Abia s-a smucit 
niţel din loc, făcîndu-mă de ris. Cu mirosul de 
ferodou ars pe care-l emana. 

Luînd-o mai cu duhul blîndeții, am izbutit s-o 
pun în miş-care, utilizînd mai mult viteza a doua. 
Şi-am ajuns la tipografie. Cu bine. Şi c-un 
amortizor niţel lăsat. Restul, absolut nevătămat. 
Cu excepţia lui Cezar Ivănescu, ieşit cam extraplat 
din maşină. Unde fusese stilcit, vîrît între Rotaru, 
Biolan şi Popovici. 

Mîndru de performanţa ,.Bombiţei”, care fusese 
proiectată doar pentru patru persoane şi cărase 
şase, plus diferenţa mea de gabarit, am propus să 
intrăm în tipografie. A 

Şi-am izbutit-o şi pe-asta. Întrucît portarul, 
speriat de comisia ce le sosise pe cap, ţinuse 
neapărat să-l avertizeze pe director, iar pe noi să 
ne lase în sala de aşteptare. Care, tipografia 
neposedînd aşa ceva, a fost să fie în curte. Bună şi 
aia! Dară lucrurile şi neînţelegerea s-au rezolvat 
rapid. Peste o jumătate de ceas eram primiţi de 


84 


director. Un om extrem de simpatic. Cu-atit mai 
mult cu cît, nepricepînd mai nimic din cele 
relatate de portar, ne şi aştepta cu cafelele în 
cabinet. Pentru orice eventualitate. 

După ce le-am dat gata, am purces la vizitarea 
zeţăriei. 

În ceea ce priveşte varietatea familiilor de 
literă — curat dezastru. Posedau cîteva garnituri 
de garamond, unele de elze- vir, incomplete, şi mai 
multe din grupul bloc. Aici, l-am întrebat pe 
director: 

— Maestre, cum staţi, în general, cu blocul? 

— Destul de bine! Sînt la parter, apa curge şi 
căldură-i suficientă... 

— lartă-mă, dar mă refeream la literă, aveţi de 
toate mărimile? 

— A! Dacă-i aşa, stăm şi mai bine. Că nimeni, 
nici cei de la ziar şi nici ceilalţi, clienţi nu-s 
încîntaţi de bloc. Zic că-i prea negru şi gros. 

— Excelent! am exclamat eu încîntat. 

— De ce să fie excelent, dacă-i atit de puţin 
solicitat? Mai îmi fac planul doar cu celelalte?... 

— Mie doar blocul îmi trebuie. De la cel mai 
mic, pînă la cel mai mare. De astăzi înainte vei 
realiza planul cu depăşiri... Toate titlurile din 
„Argeş” vor fi culese numai cu litera asta. Noi 
plecăm la redacţie să le transmit colegilor punctul 
de vedere! Aşa că, dragul meu, îţi mulţumesc, 
pentru primire şi cafea, şi să-mi zici cuţu de n-o să 
primeşti şi prime! 

— Deie Domnul! 

— Nu ştiu cine-i domnul cu pricina, dar orice 
contabil e domn, mai ales cînd semnează tabelele 
de premiere... Lui să-i mulţumeşti, şi, mai ales 
mie, care mă consider şi eu domn! 

— Adevăr grăit-ai, nea Vlăduţ! a chicotit Tom. 
Domn al machetării noastre, dar şi-n alte cele. 
După cum vom vedea în tîrg. Mergem la masă. lar 
la redacţie ne-ntilnim diseară. Să  te-ascultăm... 


85 


— Cum adică, aveţi pretenţia să vă şi cînt ceva? 

— Nici chiar aşa mecanic să n-o luăm! mi-a 
replicat re- dactorul-şef. Să ne povesteşti cum vezi 
revista noastră de-azi înainte. Să ne explici ce-i de 
făcut... 

— Minunat! Şi ce comandăm? 

— Cîrnaţi pe varză călită! În primul rînd. Apoi, 
dacă ţi-o mai fi rimnind inimioara şi la altceva, se 
descurcă bucătarul. Arată întocmai ca matale. 
Mă refer, bineînţeles, la greutate şi volum. Dar e 
şi el un artist... 

Într-adevăr, era. Un artist. Şi-ncă mare! 
lubindu-l pe Tom, probabil de cînd preluase 
conducerea revistei, apoi şi pe mine, de cum mă 
văzuse, ne-a servit celor de faţă, întrucît Popovici, 
Biolan şi Rotaru plecaseră pe la căşile lor, locuind 
în Piteştiul pe care nu-l mai recunoşteam, nişte 
cîrnaţi pe varză de excepţie. Să faci apoplexie, în 
cazul cînd te lăcomeşti. Erau proaspeţi, ca de 
casă, bine prăjiţi, şi rumeniţi, iar varza fusese 
călită chiar în untura rămasă în tigaie, după 
prepararea lor pe plita maşinii de gătit. 

Cu bere („Radeberger”), i-am ras pe toţi. Spre 
amuzamen- tul convivilor, care ştiau de la Tom că- 
s condamnat la o dietă din cele mai severe. La 
care, după cum le-am mărturisit, renunţasem ad- 
hoc. Precizîndu-le: 

— Măi fraţilor-cumnaţilor, omul cînd s-apucă 
de-o treabă, e nevoit să posede în el caloriile 
necesare ducerii ei la bun sfîrşit. Cu brînză de 
„Veci” nu mai apare „Argeş”-ul, machetat de mine, 
cît îi lumea şi pămîntul. De-ar mai avea maestrul 
bucătar, puse deoparte, vreo bucăţică de cîrnat şi 
nişte varză, mai că le-aş păpa şi pe-ălea... 

— Are băiatu'! s-a auzit glasul bucătarului, 
încîntat de aprecierile la adresa sa. Imediat v-aduc 
ultima porţie. O păstrasem pentru mine. Dar, 
fiindcă am mai isprăvit vreo trei, v-o cedez din 


86 


toată inima. Am inimă bună, ceea ce vă doresc şi 
matale. Dacă vă ţin baierele.... 


Cînd am dat gata şi darul artistului de bucătar, 
am oftat satisfăcut şi-am privit la Tom. Acesta, 
sesizîindu-mi uitătura bizară, m-a şi întrebat, parcă 
uşor speriat: 

— Ce-i, nea Vlăduţ, mai pofteşti ceva? 

— Da, dacă nu-i cu supărare! am cutezat eu. 

— Aoleu! i-o fi foame? 

_ — Nu, dragă poete! Că n-oi fi chiar un găulea. 
Insă te-aş ruga să mă duci la culcare. Ştiţi, 
totdeauna dorm după-amiaza, barem un ceas sau 
două, ca să prind forţe. Dealtfel, aşa mi-au 
recomandat şi medicii! 

— Nu-i cazul să te scuzi, nea Vlăduţ! Totul este 
pregătit. Am, aici, la hotel, o cameră cu două 
paturi. Unul îţi aparţine. lar la noapte, cînd vom 
termina cu lucrul de la redacţie, ai să fii 
musafirul meu. Poţi să te culci în oricare din paturi 
îţi convine. Alegere lesne de făcut, întrucît au 
aceleaşi dimensiuni. 


Deşi culcuşul era calculat pentru indivizi niţel 
cam subdezvoltaţi, avînd doar vreo 70 de cm. 
lăţime, iar eu aveam 80, am dormit buştean. Pînă 
la orele 17. Cînd m-a trezit Tom, spu- nîndu-mi: 

— Ce-i cu matale, nea Vlăduţ! Ţi-e cumva rău? 
De-un sfert de ceas trag de mîneca pijamalei, ca să 
te scot din starea de catalepsie în care-mi păreai 
căzut... 

— De-aia n-ai reuşit să mă aduci la realitate, 
fiindcă m-am culcat în cămaşă, fără să mai îmbrac 
pijamaua. 

Tom a purces să ridă în hohote, constatind, 
după o verificare atentă, că trăsese de pijama, fără 
să fiu în ea. Avusesem grijă s-o vîr lingă mine. Ca 
proptă. Să nu cad din pat. 


La cinci şi jumătate, poate mai mult, eram 
întruniţi în cabinetul redactorului-şef. Popovici sau 


87 


Rotaru, nu mai ţin bine minte care din ei, adusese 
de-acasă şi-un termos cu cafea neagră, ştiindu- 
mă, din spusele lui Tom, că-s cafegiu înrăit. 

În vreme ce unii îşi sorbeau cafeaua, iar alţii 
doar ţigările, mi-am aprins şi eu un „Kent”. Niţel 
jenat, întrucît nimeni nu acceptase invitaţia de-a 
se servi din pachetul meu „domnesc”. Şi-am 
început să-mi expun părerile despre viitoarea 
machetă- pilot: 

— Dragii mei, cred că avem posibilitatea de-a 
ieşi cu bine din starea gravă în care se află 
prezentarea gazetei voastre. Mai înainte de 
toate, aş zice că-i nimerit să-i schimbăm capul... E 
vorba de capul desenat al revistei. Care arată 
oribil, lipsit de orice originalitate. Cu-atit mai 
mult cu cît e şi desenat cu erori de grafie. Apoi, 
vom culege toate textele din gazetă numai cu 
literă dintr-o unică familie — bloc, sau gil. Iar 
titlurile desenate, care împopistrează revista 
întocmai ca zarzavaturile de pe taraba unui 
precupeţ din piaţă, le vom elimina cu desă- vîrşire. 
Vom culege cu blocul, negru şi seminegru, pe care 
l-am găsit nefolosit de alţii, în tipografie... 

— Păi asta-i curată revoluţie! a exclamat 
îngrijorat Po- povici. Ce-or să zică mai marii 
noştri? Rămîne gazeta fără podoabe... 

— Ba dimpotrivă! Vom introduce vignete şi 
desene  artis-tice, executate de graficieni cu 
renume... 


Pe la zece seara, cînd s-au încheiat discuţiile, 
învinsesem. Ajutat de Tom. Care-mi cunoştea 
activitatea de la „Cinema” şi-alte organe de 
presă. Stabilindu-se ca, a doua zi, să întocmim un 
sumar, pe pagini de revistă, să mi se încredinţeze 
materialele şi să plec acasă, cu ele, pentru a mă 
apuca de machetă. 

La masă am renunţat. Cu toţii. Băusem cafea cu 
nemiluita, iar restaurantul era ocupat de-o nuntă. 


88 


Şi-am optat oftînd (sau am oftat optînd) pentru 
odihna de noapte. Aşa că, împreună cu Tom, ne- 
am retras în apartamentele noastre, mai exact, în 
camera lui de la hotel. Aflată tocmai deasupra 
restaurantului. De unde răzbătea, prin podea, 
bubuitul orchestrei de dans. Nuntă mare, bal 
mare. Lumea era dornică să ţopăiască în ritmuri 
cît mai zdupăite (twist şi rock), să-şi facă apreciate 
vocile, în momentele cînd, extenuată, orchestra se 
retrăgea să-şi refacă forţele. Iar soliştii, dintre 
nuntaşi, porneau să cînte, fiecare în felul său, tot 
soiul de romanțe sau cîntece de pahar. Iar unii din 
aceştia erau şi dotați, încît, cînd îşi dădeau 
drumul, începeau să zbîrnîÎie geamurile întregului 
hotel. De lux. 

După ce ne-am virit în pijamale şi paturi, 
stingîind lumina, Tom m-a întrebat pe fondul 
muzical al orchestrei ce-şi reluase activitatea: 

— Ce zici, nea Vlăduţ, o să iasă ceva? 

— În legătură cu nunta? Vreo încăierare sau 
bătaie cumva? 

— Nu, măi fratele meu, referitor la machetă! 

— În privinţa asta, nu-s motive de nelinişte. 
Iese. Precis iese. Nu ştiu cum va fi, dar cînd o să 
mă pun pe lucru, aşa-i la mine, ideile or să 
curgă. Din ce în ce mai valoroase. N-aş vrea să 
mă laud, însă douăzeci de ani m-am ocupat de ma- 
chete... Şi n-a semănat vreo publicaţie cu alta. 
Deşi erau aran-jate tot de mine. Dacă mi-ar fi mers 
şi cu scrisul tot aşa cum mi-a mers cu 
machetarea, astăzi eram om făcut! 

— De ce n-ai mai scris nimic, de la „La sud de 
lacul Nairobi” încoace? Cîndva te-ai lăsat antrenat 
şi de poezie, doar te-am văzut în unele gazete 
literare dinaintea războiului. Ce ți s-a 
întîmplat?... 

— Am să-ţi povestesc altă dată, că-s multe de 
spus! Dar acuma m-am reîntors la uneltele mele. 
Chit că, printre picături, am să-ţi machetez 


89 


„Argeş”-ul tău. Nu-i suficientă o machetă pilot, ci 
va trebui să mă ocup de cel puţin şase sau zece 
nu- mere. Ca să nu se deraieze cumva, şi să 
aruncăm peste bord cele cîştigate! Între timp, se 
va găsi cineva care să preia din mers meseria... 
lar eu am să-mi văd mai departe de prozele mele. 
Că la poezie am renunţat. Am convingerea că nu-s 
dăruit pentru lirică. Nu ştiu de ce... 

Pe la trei din noapte încă mai stăteam de vorbă. 
De astă dată povestea Tomozei. Mi-a vorbit cu-o 
dragoste nespusă despre mama sa, pe care-o 
adora, despre muzele care concuraseră la geneza 
stihurilor sale, despre prieteni, despre cîte-n lună 
şi-n stele, ca să folosesc un clişeu literar învechit. 
Era un causeur dăruit, pe care, la ora aceea, îţi 
era imposibil să nu-l asculţi, în pofida acelor 
ceasornicului. 

Totuşi, la un moment dat, cînd Tom ajunsese la 
un episod mai lent, m-am surprins sforăind. 
Stereofonic. Pe-o nară, ema- nînd sunetele joase, 
iar pe cealaltă, cred că dreapta, înaltele. Intocmai 
ca o combină muzicală HiFi. lar cînd m-am trezit 
definitiv, pe la opt şi jumătate, faptul s-a produs 
datorită căderii mele din pat. Acesta fiind mult 
prea îngust pentru lăţimea mea. Aş fi dormit şi 
lîngă pat, pe jos, dacă nu l-aş fi auzit pe Tom, din 
baie, strigîndu-mi: 

— Să fugim repede afară, că-i cutremur! 

lar în clipa următoare o zbughea spre uşa 
camerei. Numai în chiloţi. 

— Nu-i nici un cutremur! l-am liniştit eu. L-am 
apucat pe cel din 1940 şi ştiu cum se manifestă. 
Eu sînt cutremurul! 

În vreme ce ne-mbrăcam, Tom mi-a transmis 


rugămintea: 
— Data viitoare, n-ar fi rău să te legi de pat! Şi 
lasă-te de cutremure. Că-i posibil să te- 


nregistreze şi cei de la institutul de seismologie, 
şi-atunci va trebui să răspunzi... 


90 


De îndată ce-am lichidat şi breakfastul alcătuit 
doar din nişte ochiuri pe costiţă afumată, bine 
prăjită şi crocantă, ceva telemea cu roşii, şi-o 
cafea tare, capabilă să te ridice de pe scaun, că 
eram sleiţi de nesomn, am plecat spre redacţie. 
Neui- tînd să luăm cu noi şi-un termos chinezesc, 
de două ocale, plin cu apă fierbinte. Ca, dacă va 
fi cazul, să ne putem prepara nişte „ness”-uri. 

Cînd s-au încheiat şi lucrările de punere la 
punct a sumarului, dînd peste cap orînduirea, de 
pînă atunci, a înşiruirii paginilor, mutînd rubricile 
şi fixindu-le locul definitiv, am împachetat 
manuscrisele şi le-am spus băieţilor: 

— Peste două săptămîni sînt iarăşi printre voi! 
Aveţi grijă de bucătarul de la „Argeş” să ne 
primească cu-aceiaşi cîrnaţi pe varză. Neapărat 
călită. Că, acasă, nu mai pup aşa ceva. Doar în 
deplasare, îl mai apuc şi eu pe Dumnezeu de-un 
picior. Deşi-s ateu convins. lar eu am să mă- 
ngrijesc de comandarea capului gazetei, la unul 
din cei mai buni graficieni, precum şi de 
executarea unui set de vignete artistice, valabile 
la orice pagină, ca să nu mai avem nevoie de 
altele, pentru numerele viitoare... Acuma, rămineţi 
cu bine şi fiţi liniştiţi, fiindcă mă simt onorat de 
cererea voastră de-a vă face ma- cheta. Căci îmi 
iau „Bombiţa” şi plec. De astă dată pe autostradă, 
ca să nu mai zăbovesc prin cine ştie ce locante 
ispititoare... 

Şi totuşi, la motelul de la kilometrul 36, unde 
mi-am făcut plinul, la benzină, mi-am făcut şi eu 
plinul,  încălcîndu-mi  pro-misiunea, cu nişte 
crenvurşti nemaipomeniţi. Doar atit şi nimic mai 
mult. Cinci perechi comandasem, la ele mă 
rezumasem. Să am, parţial, conştiinţa împăcată. 


91 


MACHETĂ NOUĂ, ALTĂ REVISTĂ! 


Ajuns, cu bine, la Tîncăbeşti, chiar de-a doua zi 
m-am apucat de lucru. Penke îmi calcula 
manuscrisele, numărind semnele de pe fiece 
pagină, iar eu schiţam, cuprins de febrele creaţiei, 
nenumărate ciorne de paginaţie. Bulgăroaica, 
făcîn-  du-i-se milă de mine şi văzînd halul în care 
munceam, îmi suplimenta zilnic dieta. Ba cu cîte- 
un cartof copt, ba cu vreo jumătate de ou cleios, la 
micul dejun, ba cu plăcinte de mere, îndulcite cu 
zaharină. Dacă aţi şti ce dulce-i preparatul acesta 
de sinteză chimică, înlocuitor perfect al zahărului, 
cred că n-aţi mai folosi nicicînd altceva. Decît 
zahăr. Tabletele posedînd un gust aparte. Infernal. 

— Măiestrică, a sosit Lucică Popa, — m-a 
anunţat nevas-  tă-mea — cu capul revistei şi 
vignetele! Mi se par excelente... 

Incîntat şi eu de vignetele şi de „capul” realizat 
de Lucică, l-am pupat pe-amîndoi obrajii. Şi l-am 
invitat la o lubeniţă. 

— Ce-i aia? s-a interesat nedumerit graficianul. 

— Pepene verde, pre limba oltenească! Am 
păstrat unul, de vreo douăsprezece kile, special 
pentru a-l degusta împreună. 

Bulgăroaica ne-a pus de masă sub şopru, iar eu 
m-am dus după pepene. În beci, unde-l ţineam la 
rece. Din grabă, am sărit peste două trepte 
deodată. Şi-am căzut spectaculos la poalele scării. 
De la vreo doi metri altitudine. Lubeniţa scăpase 
cu bine, deşi nimerisem cu capul drept în burta 
ei. Şi mă alesesem cu un cucui de excepţie. De 
parcă mi-ar fi crescut o tărtăcuţă pe scăfirlie. 

Cînd m-a văzut ieşind din beci cu lubeniţa în 
braţe şi clă- tinîndu-mă, nevastă-mea m-a privit 
îngrijorată. 


92 


— Ce-ai păţit, măiestrică, ai gustat din ţuică, de 
te bălăbăneşti aşa? 

Arătîndu-i capul şi cucuiul, Penke s-a speriat. Şi 
a luat primele măsuri de urgenţă. Avînd grijă să 
pună lubeniţa pe masă, fixind-o c-un făcăleţ. Apoi, 
luînd toporul din magazia de lemne, s-a reîntors 
la noi. Care-o priveam uimiţi, neînţele- gind ce- 
avea de gînd. 

— Nu ţi-e bine, ce-i cu tine? Crezi că nu sîntem 
în stare să tăiem monstrul cu cuțitul de 
bucătărie, şi vrei să-l spargem cu barda? 

— Lucică, i s-a adresat  nevastă-mea 
graficianului, matale adă cuțitul, că toporu-i 
pentru măiestrică! 

Niţel speriat, am întrebat-o bilbîindu-mă: 

— Ce-ai de gind să-mi faci? Nu-s şi-aşa destul 
de pedep- sit, cu bolfa asta în vîrful capului!... 

— Fii serios şi blajin, măi băiete, că vreau să-ţi 
vindec cucuiul! 

— Cu toporul? 

— Exact! Mai bine zis, cu latul lui. Doar ştiu că 
aplicînd un metal rece pe-un cucui, acesta dă 
imediat îndărăt. Avînd în vedere dimensiunile, 
şi-ale tale şi-ale bolfei, toporul mi se pare mai 
nimerit... Cuţitul nu-i suficient, şi-apoi aveam 
nevoie de el la masă. 

Cînd mi-a pus fierul toporului pe cucui, am 
crezut că-n- nebunesc. De durere. lar după aceea, 
fiind rugat să mănînc lubeniţa cu toporul pe cap, 
abia am fost în stare să termin o felie. În răstimp, 
însă, Penke şi Lucică lichidau monstrul în în- 
tregime. Şi m-a durut în suflet. L-aş fi mîncat şi 
singur, sim- ţindu-mă capabil de-o asemenea 
performanţă. Din moment însă ce-l invitasem 
chiar eu pe Lucică, i-am lăsat în boii lor, sperînd 
să-i pedepsească cel de sus. Şi chiar aşa s-a şi 
întîmplat. Că toată noaptea s-au luptat cu revolta 
lubeniţei, care le pedepsea lipsa de echitate şi 
omenie. Deşi mă culcasem cu toporul pe cap, am 


93 


dormit ca un dulce copil. lar dimineaţa, mie îmi 
dispăruse cucuiul. Dar şi toporul. Găsindu-l abia 
mai tîrziu. Sub pat. Unde căzuse peste noapte. 
Spărgind cristalele adăpostite acolo, lucruri de 
mare valoare pe care le primisem în dar de ziua 
mea. 

Peste o săptămînă am telefonat la Piteşti, 
anunţind redacţia că-s gata şi că a doua zi sosesc 
cu macheta. 

— Şi noi sîntem gata! mi-a transmis. Tomozei. 

— Cum aşa? Aţi mai făcut şi voi o machetă? l- 
am în- trebat lejer supărat. 

— Cu varza. Călită şi cu cîrnaţi prăjiţi. De unde 
să se priceapă bucătarul de la „Argeş” la 
machetare? Fiecare cu meseria lui... Te aşteptăm 
nerăbdător, nea Vlăduţ! Şi fii atent, vino pe 
autostradă, n-o mai lua pe la „Mătăsaru”... 

— Nici o problemă! La unsprezece sînt în faţa 
redacţiei! 

Am fost. De-o punctualitate britanică. Ceea ce, 
din totdeauna, m-a caracterizat. Mulţumit că-mi 
respectasem cu- vîntul. 

Colectivul redacţional s-a declarat şi el, în 
unanimitate, mulţumit. De machetă. După ce, mai 
mult de două ceasuri, examinase pagină cu 
pagină, vignetă cu vignetă, rubrică după rubrică. 
Apoi, îmbicsiţi de fum de ţigară şi de cafele, ne-am 
hotărît să mergem la masă. 

Iar cînd am lichidat şi-ntreg stocul de cîrnaţi al 
restaurantului, eu contribuind esenţial, l-am 
anunţat pe Tom: 

— Dragul meu prinţ negru, nu mai rămîn să- 
nnoptez la hotel. Mă aşteaptă nevastă-mea. 
Trebuie să-ncepem culesul la vie. Urmează merii, 
prunii şi-alte belele. Nu te superi, ai? 

— N-am ce face! Deşi-mi plăcea enorm cum 
sforăiai, şi-ncă ce muzical, în vreme ce mă 
străduiam să-ţi relatez maşinăria romantică a 
vieţii mele de poet... Nu-i nimic. Ne revedem la 


94 


macheta numărului următor... Apropo, să nu uit. 
Săptămîna viitoare, sîmbătă, te-aşteptăm cu 
Penke, la noi, în Bucureşti. Mama ţine neapărat să 
ofere o masă de gală în cinstea primului număr 
din seria nouă a revistei. Mi-a făgăduit c-o să 
prepare, anume pentru tine, despre care i-am 
povestit totul şi mereu, o fasole bătută de 
milioane, absolut dietetică. Neapărat să veniţi! 


REÎNTÎLNIRI CU NĂLUCI 


Pe cînd mă angajam, ocolind clădirea Teatrului 
municipal, pe Calea Bucureştilor, fosta stradă a 
Libertăţii, unde-şi avuseseră locuinţa bunicii, 
peste cine credeţi că dau în capul străzii, venind 
dinspre biserica Sfîntul Nicolae, cu-o oală uriaşă 
în mînă? 

Nici mie nu mi-a venit a da crezare ochilor. Însă 
era chiar dînsa. Mătuşă-mea Marioara, sora lui 
tata Eftimie. Cea care, după cum am mai povestit 
cîndva, se ocupase, într-o oarecare măsură, de 
creşterea mea. 

Oprind brusc „Bombiţa”, chiar lîngă mătuşă- 
mea, aceasta s-a speriat, scăpind din braţe 
ciudatul recipient. Care, însă, n-a păţit nimic. 

— Ce-i cu tine, Vladule, pe-aici? Ce faci la 
Piteşti? Vrei să mă calci cu maşina, şi să mă 
laşi fără sarmale? 

Coborînd urgent din „Fiat”, i-am sărutat mina, 
lucru pe care nu-l mai executasem de ani de zile. 
De cînd rupsesem orice relaţii cu neamurile din 
oraşul meu natal. Şi m-am scuzat pentru frinarea 
ce-o înspăimîntase. Totodată, curios, întrebînd-o: 

— Ai fiert sarmalele la biserică, sau mă-nşel eu? 


95 


— Le-am dus la blagoslovit, păgînule, nu la 
fiert, că sînt pregătite pentru pomenirea morţilor 
noştri. A Mamiţicăi şi-a lu’ Tăticu, precum şi-a 
lu’ tac-tu, bietu' Eftimie. Haide, nu mai sta, 
uitîndu-te la mine ca blegul de-altădată, încarcă- 
mă-n maşină, cu oala, şi du-mă acasă. Rămii să 
dormi la mine, că am unde. Acum stau la bloc, şi- 
am suficient spaţiu. Dacă se ţine de cuvînt, poate 
vine şi Raliţa. Singura rubedenie care a ţinut la 
Tăticu, şi-a răspuns la invitaţie. Că băieţii, Valică 
şi ăilalţi, Tică şi Vasile, mi-au scris că-s ocupați... 
Or fi, n-am ce zice, dar ce mă fac cu-atitea 
sarmale? 

— Le dai de pomană, ce altceva să faci? 

— Cui, mă nefericitule, că nu mai trăieşte 
nimeni dintre cei ce i-au cunoscut pe răposaţi? 
Decît să le-mpart unor necunoscuţi, preferez să le 
mănînc singură. Pe toate. C-am fiert peste o 
sută!... Bine c-ai apărut şi tu, ca printr-o minune, 
să mă ajuţi la parastas, şi să-mi povesteşti şi 
mie ce-i cu Micuşor al meu, de nu vroieşte să-mi 
mai dea semn de viaţă. Spun unii că şi-ar fi lăsat 
nevasta, cu copil cu tot, şi că s-ar fi încurcat cu- 
o croitoreasă. Adevăratu-i, sau te-ascunzi de mine? 

Întrucît lumea începuse să se-adune în jurul 
nostru, cu- rioasă să afle despre ce discutăm, 
proţăpiţi lîngă oala cu sar-male, am invitat-o pe 
tanti Marioara: 

— Sui în maşină, că ne facem de risul lumii. Nu- 
i vezi cum cască ochii la noi? 

Suirea în maşină, după cum s-a dovedit mai 
apoi, era o exprimare absolut improprie din partea 
mea. Căci, pe bune, tanti Marioara, în afară de 
faptul că era suficient de mătăhă- loasă, mai avea 
şi vreun metru şi optzeci (pe înalt). A trebuit să 
dau jos scaunul din faţă, să-l urc pe portbagaj, 
pentru ca mătuşă-mea să aibă unde-şi întinde 
picioarele. 


96 


Mai greu a fost cu coboritul din „Bombiţă”. Am 
fost ne- voit s-o extrag în piese detaşate. Mai întîi 
piciorul drept, pe lingă portieră, pe care mi-a şi 
strimbat-o, dînd-o peste cap, apoi stîngul. Care n-a 
mai avut ce strimba. Cînd i-a rămas în „Bombiţă” 
numai trupul supradezvoltat, acesta refuza orice 
mişcare de eliberare a spaţiului. Numai apelind la 
cele două leviere, din trusa de unelte a maşinii, am 
fost în stare să determin o reacţie insolită a 
pachidermicei mătuşi. Care, urlînd ca muşcată 
de şarpe, s-a autoejectat. Ca printr-un miracol. 
Aflindu-se acum pe stradă. Insă întinsă lată, pe 
trotuar. Cu kederele portierei pe după gît. 
Lăsîndu-mă fără garniturile de cauciuc ale uşii din 
spate, care etanşau perfect. Cum aveau să mai fie, 
după remontare, asta rămînea de văzut. Eu unul 
nemai- fiind deloc optimist în privinţa calităţilor 
lor iniţiale. 

— Mersi, Vladule, că m-ai scos din belea! — am 
auzit-o vorbind pe tanti Marioara. De la cel mai de 
jos nivel. Acuma vezi ce-i cu sarmalele, că de 
ridicat cred c-ai să mă ridici tot tu. Dacă au 
rămas întregi fiarele alea, pe care le-ai folosit... 

Enervat de defectarea portierei şi-a smulgerii 
kederelor, ca şi de faptul că-mi botezase maşinuţa 
„belea”, dar şi curios să constat în ce stadiu mai 
erau sarmalele, mai întîi am căutat în „Bombiţă”. 
Erau acolo. Întregi şi nevătămate. Numai că ieşi- 
seră din oala ce se răsturnase, şi se răspîndiseră 
pe întreaga su- prafaţă a podelei. 

— Sarmalele n-au păţit nimic! i-am comunicat 
mătu- şă-mi bune. Din păcate, mai greu va fi 
s-adudăm zeama, căci s-a cam vărsat... 

— Vezi-ţi de treabă, şi fii serios! m-a liniştit 
tanti Marioara. Că mai am şi-acasă, în ceaunul de 
mămăligă. Tot vroiam să le mai dau un 
clocot... 

După care, văzînd că mă apropii de dînsa, cu 
levierele zdravăn strimbate, s-a pus singură de-a 


97 


buşilea, în patru labe,  şi-ntr-o clipită a fost la 
verticală. 

— Hai s-adunăm repede sarmalele şi să le 
ducem în casă!... S-ar putea să fi sosit Raliţa, şi, 
dacă stă pe-afară, o ştii de ce-i în stare. Ne 
pălăcăreşte ca pe-o albie de porci... 

Pe cînd culegeam cu grijă, bucată cu bucată, 
fabricatele mătuşă-mii, afundaţi pe jumătate în 
„Bombiţă”, ne-am auzit deodată interpelaţi: 

— Ce-nvirtiţi acolo, bestiilor, v-aţi apucat de 
jefuit ma-  şina bietului om? leşiţi numaidecit că 
imediat vă iau la po- ceală, hoţilor! 

Deoarece nu avea posibilitatea de-a ne viziona 
decît din spate, cel care pornise să răcnească la 
noi şi-a modificat pe dată opiniile. Cînd ne-a văzut 
la faţă. Prilej cu care şi noi am putut identifica pe- 
apărătorul „Bombiţei”. Tanti Raliţa! 

Spre norocul nostru, izbutiserăm să umplem cu 
sarmale oala. lar cînd a zărit-o, şi-a exprimat 
zgomotos bucuria: 

— Ia te uită, voi eraţi, nefericiţilor! Ce bine-mi 
pare că vă revăd după atîta amar de vreme... Şi pe 
tine, fa Marioaro, şi pe bernebecul de nepotu-meu, 
care de atîta timp n-a mai dat ochi cu mine, uitînd 
unde-i bariera Vergului. Ce făceaţi în maşină? 

I-am răspuns pe loc, temindu-mă ca nu cumva 
tanti Marioara să-i spună adevărul: 

— Scoteam oala cu sarmale, adusă de la 
sfințire! Sărut mîna, tanti Raliţo, şi iartă-mă că n- 
am mai trecut pe la tălică... Ştii, o vreme am fost 
cam bolnav. 

— Păi te cred. Dacă eşti atit de lacom! De cîte 
ori nu te-am povăţuit să-mbuci încet, fără grabă, 
cum fac eu... 

— Stai blînd, tanti Raliţo, că de la stress mi s-a 
tras! am încercat s-o lămuresc rapid, pentru a nu 
mă mai bate la cap. Că de înfulecat, le-nfuleca mai 
dihai decît mine. 


98 


— Mai lasă-mă cu stressu' tău, că şi din ăla ai 
băgat în tine, pînă peste poate! Trebuia să-l 
serveşti cu lămîie, sau cu sos remulat, ca să nu ţi 
se aplece... Mă rog, om vedea noi ce-i de făcut. Am 
o reţetă de preparat stressu' ăsta, oceanic, ce-a 
apărut de curînd pe la noi, de-o să vă lingeţi 
buzele! Mai mă ţineţi mult aici? Mi-e o foame, de- 
aş mînca şi bitum cu varză, nu numai sarmale... 

Tanti Marioara, care tăcuse în timpul 
prelucrării, şi-a dat şi dînsa drumul la gură: 

— Dar ce-i, fa Raliţo, năvălesc turcii? Ai niţică 
răbdare, că totu-i pe masă... Să mai dau o dată 
în clocot, sarmalele ăstea, şi numaidecit o să fie 
mai gustoase, ca-nainte de ultima sfin- ţire, din 
maşinuţă. Hai, pune şi tu osul, de ia-n braţe oala, 
s-o duci pînă-n prag, că eu trebuie să-l ajut pe 
Vlad, să-şi poată închide la loc uşa. Ştii, i s-a cam 
turtit niţel fesu', cînd am dat-o peste cap... 

Observînd că tanti Raliţa începe să arate din ce 
în ce mai contrariată, atît din pricina „sfințirii 
numărul doi”, a sarmalelor, cît şi datorită faptului 
că n-o solicitam pe dînsa, mecanic auto de 
excepţie, la remedierea „Bombiţei”, i-am luat-o 
înainte: 

— Încarcă sarmalele, tanti Raliţo, şi du-le, cum 
ţi-a spus tanti Marioara, că, aici nu-i decît un fleac 
de treabă. Care, tehnic vorbind, nu-i de 
demnitatea matale!... 

Convinsă doar pe jumătate, mătuşă-mea m-a 
lăsat cu tanti Marioara. Şi-a plecat cu oala în 
braţe. Din cînd în cînd, totuşi, aruncîndu-şi o 
privire asupra conţinutului, ca apoi să-l adulmece, 
părindu-i-se ceva suspect. Normal, dealtfel. 
Întrucît era posibil să fi emanat şi-oarece miros de 
benzină de 90 Co. (cifra octanică). 

Tanti Marioara, fără să mă mai aştepte, a trintit 
portiera la loc. Lăsîndu-se apoi şi cu toată 
greutatea peste ea. Încît am rămas cu kederele în 
mînă, iar uşa arăta bombată pe invers, înspre 


99 


interior. Dîndu-mi seama că nu mai putea fi 
deschisă decît la un auto-service, am zvirlit 
garniturile în maşinuţă, am montat rapid scaunul, 
coborîndu-l de pe portbagaj, şi-am trîn- tit şi eu 
portiera mea, a şoferului. Uitind cheile înăuntru, 
în blocul de contact. Nu-mi făceam griji, fiindcă 
mai aveam o dublură. In servieta adăpostită în 
portbagajul din faţă. A că- rui capotă, de cînd 
mi-o reparase, cîndva, tanti Raliţa, nu se mai 
închidea niciodată definitiv. 


La praznic, ambele mele mătuşi s-au dovedit la 
cea mai mare înălţime. Prin refierbere, sarmalelor 
le pierise mirosul de benzină. Iar celelalte 
bucate, printre care şi celebrele „pifte- luţe” 
manufacturate de tanti Marioara, au izbutit să mai 
cal- meze spiritele. In pofida damigenuţei cu vin 
de Drăgăşani, băutura preferată a lui nea Ionică 
Podaşcă, şi-a sticlei cu trăscău de Măţău, leacul 
din totdeauna al lui Tatapetre. Care, la ora 
aceasta, se apropiau de nivelul mării, nemaiavînd 
lichid decît pe fund. 

— Mai ia o pifteluţă, Vladule, şi zi bogdaproste! 
— mă îm- bia tanti Marioara, cu ochii sticlind. 

Mătuşă-mea  Raliţa, care lichida ultimele 
sarmale, neui-  tînd să rostească, la fiece sarma 
ingurgitată, cuvenitul  „bogda-proste”, încît 
aproape răguşise, doarece îl spusese, cel puţin, 
de vreo douăzeci de ori, ne-a avertizat: 

— Fa Marioaro, şi mă bernebecule, dacă vreţi 
să se-odih- nească-n pace răposaţii noştri, neică 
Pătru, bieţii Ionică şi Eftimie, şi, mai ales, ţaţa 
Caterina, Mămiţica şi Maca-Maia voastră, lăsați- 
mi şi mie cîteva pifteluţe, că-ncă n-am gătat cu 
sărmăluţele... Să le fie ţărîna uşoară! 

— Cui, tanti Raliţo, am cutezat eu s-o întreb, 
sarmalelor, sau celor duşi dintre noi? 

— Tuturor! mi-a răspuns dînsa cu gura plină. 
Dacă-ţi arde de glume, taman în clipele astea de 


100 


reculegere, află că te pocnesc de nu te mai vezi, 
mă pişpirică. Cu mine ţi-ai găsit să te pui?... Şi mai 
lasă-n pace rămăşiţa aia de Drăgăşani, că mîine, 
cînd ai să mă duci şi pe mine au să-ţi ieie ăia 
carnetul... 


Bineînţeles, ne-am culcat abia către miez de 
noapte. Întru pomenirea alor noştri, jucarăm vreo 
cincizeci de partide de table, „la purcică”, adică 
prin rotaţie. 

— Ce mult îi plăcea lu' Tăticu să joace tablele! 
mai ros- tea, din cînd în cînd, tanti Marioara, pe 
jumătate adormită. Eram cea mai căutată 
partineră a lui... 

— Aiurea! îi tăia macaroana tanti Raliţa, cu 
bujori de  trăscău în obraji. Numai cu mine-şi 
găsea bucuria luptelor pe viaţă şi pe moarte. Şi, 
dacă ţineţi să vă zic una bună, să ştiţi că neica 
Pătru mă iubea. În mare taină. Fără să-mi fi spus 
vreodată ceva, şi neîndrăznind să se-atingă de 
mine. Şi-aşa, era cu vreo douăzeci şi cinci de ani 
mai mare, şi nu s-ar fi cuvenit să-mi facă figura... 

— Ce vorbeşti tu, fa Raliţo? s-a trezit deodată 
tanti Marioara. Crezi că taman pe tine se-apucase 
să te-ndrăgească, cînd avea cîte-o fostă ibovnică 
în mai toate mahalalele? Vezi-ţi, fa, de treabă, că 
nu-i cu putinţă. Trăii s-o auz şi pe-asta! Auzi, tu... 
Să-mi mai fii şi mamă! 

Tanti Raliţa nu-i răspunse la provocare, ci se 
mărgini să zîimbească subţire. După care propuse: 

— Haidem la culcare, că-i tare tîrziu! 

Se-nţelege că-n noaptea aceea am dormit un 
somn chinuit, bîntuit de coşmaruri. Visînd 
„Bombiţa” transformată în scroafă, şi hrănindu-se 
cu sarmale şi pifteluţe din carne tocată. 


Dimineaţa, după un mic dejun frugal, compus 


din două  căni de lapte cu cacao şi niţică pîine 
prăjită, demaram spre autostrada ce duce la 


101 


Bucureşti. Călătorie realmente coşma- rescă. Mult 
mai dihai decît în vis. 

Dificultăţile începuseră de la pornire. Cînd mă 
strădui- sem s-o instalez pe tanti Raliţa, de- 
aproximativ aceleaşi dimensiuni cu mătuşă-mea 
Marioara, în scaunul din dreapta mea. Întrucît n- 
avea spaţiu să-şi întindă picioarele, i-am spus 
enervat: 

— Dă odată scaunul mai în spate, şi-atunci ai 
să-ncapi! 

Tanti Raliţa, ascultătoare, şi fără să dea semne 
de agresivitate, a tras de manetă, rămînînd cu ea 
în mînă şi arătîn- du-mi-o mirată. 

— Şi-acum ce-i fac? 

— Propteşte-ţi picioarele pe podeaua din faţă, 
şi-mpinge! 

În secundele următoare, am fost silit s-asist la 
dezmem-brarea parţială a „Fieţelului”. Scaunul 
ieşise de pe şarniere, şi lunecase pînă-n fundul 
„Bombiţei”,  încălecînd niţel peste bancheta 
dorsală. lar mătuşă-mea nimerise cu capul în 
plafon, turtindu-l spre exterior, cam vreo zece 
centimetri, iar un pi-  cior îi trecuse dincolo de 
podea. Desfundînd-o. 

— Dă-i drumu”, şi nu-ţi face probleme! m-a 
liniştit tanti Raliţa. Am să rămîn cu stîngul la aer, 
iar dacă mi se-ncinge şi dreptul, îi mai trag podelei 
una, să mă ţină minte, şi poate îl scot şi pe el la 
aerisire. 

Plin de draci, am mînat ca la cursele de formula 
I, atin- gînd, uneori, şi 70 de kilometri la oră. La 
sosirea noastră, înaintea casei mătuşă-mii, din 
bariera Vergului, a trebuit să iau bonfaierul şi să 
tai tabla podelei. În jurul picioarelor bătrînei. Căci, 
după cum prea bine prevăzuse, tabla cedase şi-n 
dreptul celuilalt picior. 

Luîndu-şi rămas bun, tanti Raliţa mi-a mulţumit 


102 


— Mai treci pe la mine, băieţelule! Pe căldură, 
pină-n toamnă, aş zice să nu-ţi faci la loc podeaua. 
După mine, realizează o climatizare perfectă. Las- 
o aşa, că-i mai bine. Cine ştie, poate ne va fi dat să 
mai mă duci o dată la Piteşti... 

— De ce? 

— Ca să-i facem o bucurie Mărioarei şi s-o- 
mpăcăm! Nebuna e-n stare să-şi închipuie că mi-i 
fiică vitregă. C-o duce mintea! 

Nu i-am răspuns nici da nici nu, ci m-am grăbit 
să dispar. Şi-am luat-o pe şoseaua de centură, de 
la Colentina. Nu era exclus să mă-ntilnesc cu dînsa 
şi-n oraş. Totu-i posibil cu tanti Raliţa. 


„ÎNTOARCEREA POETULUI LA UNELTELE 
SALE”! 


Odată ajuns acasă, am scos din birou 
manuscrisul romanu- nului, pe-atunci fără titlu, şi- 
am anunţat-o pe bulgăroaică: 

— Copilă bună, pînă sîmbătă să nu mai fiu 
deranjat. Mă pun serios pe lucru. De machetat 
am machetat, mi-am făcut hatiîrul şi-a ieşit bine. 
Acum e timpul să-mi văd şi de me- nirea mea! 

— Dar de ce numai pînă sîmbătă? 

— Pentru că sîntem invitaţi la Tom! Maică-sa 
vrea să te cunoască, în carne şi oase, nu numai din 
povestirile lui fiu-său... 

— Şi cu regimul dietetic ce-i faci? 

— Tot ce-am făcut şi pină acum... îl ţin. Cînd se 
poate. Cînd nu, nu! 

— Biiine! Să nu-ţi pară rău... 

— N-aş prea crede! am liniştit-o pe nevastă- 
mea. 


103 


Şi, într-adevăr, n-am avut de ce să-mi pară rău. 

Pe la unsprezece, Tom ne-a primit în 
apartamentul său, de pe Magistrală, recent 
dobiîndit, în calitate de chiriaş, anun- ţindu-ne: 

— Mama ne-aşteaptă pe la douăsprezece şi 
jumătate. Cu masa. Dînsa locuieşte cu un etaj mai 
sus şi-o să prînzim acolo. Pînă atunci, vă prezint 
bogăţiile mele. 

Şi-a purces să ne-nfăţişeze  rarităţile din 
bibliotecă, obiec- tele ce-i împodobeau locuinţa, 
tablourile şi desenele achiziţionate de la pictori şi 
graficieni prieteni, colecţia numismatică,  şi-alte 
multe încîntătoare mici bogății. Dintre care, în 
afara edițiilor bibliofile, cel mai mult mi-a plăcut, 
stirnindu-mi chiar admiraţia, o roată de căruţă, 
sau de car, cu spiţele şi obada vopsite în roşu 
sîngeriu, iar restul într-un verde închis, bă-  tînd 
spre culoarea măslinei. 


Cu măsline am inaugurat şi pantagruelicul 
prînz oferit de doamna Tomozei. Care, mult mai 
tînără decit îi era virsta, se mişca vioaie şi 
vorbăreaţă prin casă. 

Dumnezeule, şi cîte bunătăţi ne pregătise! Cînd 
am ajuns la fasolea bătută sau făcăluită cum i se 
spune prin unele părţi ale ţării, pur şi simplu am 
înlemnit. Aşezată pe două platouri mari, cu ceapă 
prăjită deasupra, presărată cu boia şi înotînd în 
ulei, amirosind lejer a usturoi, numai că nu-mi 
făcea cu ochiul, vrind să-mi grăiască: „A ta-s, 
scumpule!” Emoţionat de-atita frumuseţe, am 
iubit-o, metaforic vorbind, la modul pătimaş. 
Consumind, de unul singur, cred că vreo trei 
farfurii. 

— Poţi să mai serveşti, dragule, că nu 
balonează! E făcută dintr-un neam anume de 
fasole, cu bobul cît degetul, căruia i-am curăţat 
coaja... 


104 


Şi-am mai luat o porţie. Neştiind că urmau nişte 
rotocoale de berbec, grăsuţe şi înăbuşite bine la 
cuptor, pînă se frăgezi-seră ca ugeru' de văcuţă. 
Totuşi, şi eu, şi bulgăroaica, pentru a nu jigni 
gingaşul suflet al amfitrioanei, n-am dat pace nici 
fripturii. Cu-atît mai mult cu cît nevastă-mea, ca 
orice făptură din neamul ei, preţuia nespus carnea 
de batal. Şi-am ţinut-o, tot aşa, pînă-n seară. 


După această masă de neuitat, reîntors la 

Tîncăbeşti, cu forţe inexplicabil sporite, mai ales 
că nu păţisem nimic din pricina fasolei, m-am 
aşezat băţos la lucru. Băţos, oarecum spus, 
deoarece luasem cîteva ocale mai mult, şi nu 
aveam posibili-tatea să dactilografiez aplecat. Din 
motive de abdomen. Defecţiune pe care-am 
remediat-o urgent, trecînd pe-un regim sever. 
Numai iaurt, brînză de „veci” şi fructe. În special 
piersici, ose-bit de diuretice. 
__ Romanul parcă se aşternea singur pe hirtie. 
Intre timp, la vreo lună după apariţia primului 
„Argeş” (seria cu Tomozei re- dactor-şef), l-am 
machetat şi pe-al doilea. 

Abia peste vreo şase sau şapte numere, l-am 
rugat pe Tom să treacă asupra altcuiva plăcuta 
sarcină a prezentării grafice. 

Ne-apropiam de toamna anului următor, ploua 
cu nemi- luita, iar cu romanul o cam încurcasem. 
Nu-mi mai mergea mina. lar „Bombiţa” îmi crea 
probleme. Avea atita rugină, încît mi-era şi frică să 
mă mai sui în ea. În afară de asta, augustul ce 
se apropia de sfîrşit se dovedise nemaipomenit de 
ploios. Potop după potop, zi şi noapte. Simţeam 
umezeala pînă sub piele. 

Culmea era că, după două luni, prin noiembrie, 
meşterii tinichigii pe care-i angajasem să-mi 
repare tabla „Bombiţei” la domiciliu, încă nu erau 
gata, mereu asigurindu-mă: 

— Maestre, nu-i oxigen, dar dacă ne faci matale 
rost, în trei zile sîntem pe firşitelea!... 


105 


Necăjit că fusesem silit să culeg via sub 
şiroaiele ploii, care nu se îndura de bieţii struguri, 
vîrînd mucegaiul în ei (both- rytis fuckeliana), că 
mustul zăcea în butoaie, refuzind să se 
limpezească, le-am făcut pe plac. Şi-am pornit să 
telefonez. Prietenilor. Să aflu dacă are careva din 
ei oxigen. Aveau. Însă-n plămîni. În tuburi, nu. În 
cele din urmă, m-a ajutat cooperativa 
meşteşugărească din localitate. Plătind un tub cît 
o rachetă Pershing. Mă rog, n-aveam altă soluție. 

— Bun oxigen, mi-a spus tinichigiul, însă mai 
trebuie şi carbid! 

— Şi de ce nu mi-ai spus de la bun început, cînd 
te-ai  plîns de oxigen? 

— Păi atunci, cînd v-am zis de oxigen, aveam. 

— Şi unde-i acum? 

— În groapă! L-am azvirlit, că-l plouase şi nu 
mai era bun de nimic. Ne daţi de veste cînd 
aveţi şi carbidul, şi imediat venim la lucru! 

La un moment dat, pe cînd mă chinuiam să 
găsesc şi car- bid< mi-am dat seama cum se 
făcuse de se alterase celălaltul. Vrind să văd care-i 
situaţia mustului, şi de ce se-ncăpăţinează să 
zacă pe drojdie, am constatat, spre stupefacţia 
mea şi-a bul- găroaicei, că se evaporase în 
proporţie de minimum 30%. Am cercetat 
butoiaşele, am probat canelele, ne-am uitat atent 
la fiecare doagă în parte — nimic. Nu zemuia pe 
nicăieri. Bîntuit de-un gînd amar şi negru, m-am 
repezit la groapa cu carbid. Era plină. Cu carbid 
colorat. În roşu. Mustul fiind din Muscat 
Hamburg. 

— Nefericiții, de-aia se cîcîie de-atîta timp, ca 
să ne guste mereu vinul! Pesemne, erau şi ei 
supăraţi că încă pişcă la limbă. Şi, sătui de-atîta 
dulceaţă, şi-au răsturnat paharele peste carbid... 

— Bravo, măiestrică! m-a felicitat nevastă-mea. 
Curat detectiv, nu altceva. Miine  coborim 
butoaiele în beci... 


106 


Am făcut-o şi pe-asta. Stilcindu-mi laba 
dreptului. Dar şi sucindu-mi degetul mare, de la 
mîna stingă. Pe care-l vîrisem în vrana 
polobocelului pe post de dop. 

lar ploaia nu-nceta. Amărit de viaţă şi de 
faptele marilor meşteri, de-altfel un fel de 
consăteni de-ai mei, fiind din Cio- fliceni care 
aparţinea aceleiaşi comune, m-a pălit o scîrbă de 
tot şi de toate, încît am abandonat romanul şi-am 
trecut absolut inexplicabil la poezie. 

De vreo treizeci de ani nu mai stihuisem! De 
unde-mi venise, atunci, setea aceea diavolească 
de-a scrie versuri? 

Recitindu-mi „capodoperuţa”, mi-am zis, 
aproape-n gura mare: 

— Nu mi se pare tocmai proastă... 

— Despre cine vorbeşti, măiestrică, şi-ncă de 
unul singur? 

Mă lua la-ntrebări bulgăroaica de nevastă-mea, 
care toc- mai intra în bucătărie, dorind, sper, să 
pregătească un break- fast pe măsura anotimpului 
acela parşiv. 


Pînă aveau să-şi termine „nea” Fane şi „nea” 
Puiu, găinari de milioane, mîrşava lor lucrare de 
tinichigerie, nădăjduiam, din tot sufletul, să mi-o 
duc la bun sfîrşit, şi eu, pe-a mea. In toată 
neprihănirea unor simţăminte pe care le crezusem 
rătă- cite, departe de mine. 

In orice caz, la mijloc de decembrie erau gata. 
Şi „Bom- biţa”, arătînd ca vai de lume, însă şi 
ciclul meu de poeme. Imi plăcea, fără să fiu 
întru totul mulţumit. La bătrineţe, aveam emoţii 
de debutant. Aşa că, le-am supus judecății publice. 


DESPĂRŢIRE LENTĂ, AGALE ŞI BLAJINĂ — 
ÎNSĂ TEMPORARĂ 


107 


Dornic să-mi continui lucrul la poeme, însă 
altundeva, într-un loc mai ozonat, unde să nu 
mai mă simt răscolit şi tulburat de păţaniile acelei 
toamne bezmetice, cînd potopurile, plus „nea” 
Fane şi „nea” Puiu îşi bătuseră joc de mine, de 
„Bom-  biţă” şi de meseria lor, m-am sfătuit cu 
bulgăroaica de nevas-  tă-mea. Intr-o noapte 
gravă, de insomniaci. 

— Măi Penke, ce-ai zice dacă m-aş retrage, 
pentru o vreme, la Sinaia-Cumpătu, la una din 
casele noastre de creaţie, să-mi dau la tocilă 
poeziile pe care ţi le-am citit?... 

— Du-te, măiestrică, nu mai sta! a exclamat 


bucuroasă. Am atitea pe cap, şi mi-ar fi mai 
lesne fără tine aici. Du-te, şi-astîmpără-ţi 
lingoarea... 


— Îţi mulţumesc din adîncul inimii, copilule! 
Deşi aş ţine tare mult să nu fie lingoare ceea ce 
mă macină... Fiindcă boala asta, căreia doctorii îi 
mai zic şi febră tifoidă, sfirtecă stoma- cul omului, 
nu creierul! 

— Nu ştiu cum o fi sau n-o fi, dar la tine-s cam 
legate, mintea şi mîncărica bună! Sper însă să 
aibă acolo şi dietetice. N-ai să şlefuieşti stihuri, 
înfulecînd cum îţi place ţie, cîrnaţi pe fasole... 

— Nici o grijă! Mă aflu într-o stare de spirit 
cînd tînjese după brînză de „veci”, morcovi fierţi şi 
sfeclă coaptă. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, demaram spre 
Sinaia. Nu în trombă, cum îmi stă în obicei. Ci în 
marşarier. Dărimînd uşa din placaj a garajului. 
Marele tinichigiu şi mecanic auto („nea” Fane), 
îmi montase de-a-ndoaselea pinioanele cutiei de 
viteze. Dar nici eu nu m-am lăsat copleşit de 
vitregiile sorții şi-ale prostiei cioflingarilor. 

Utilizînd, şi eu, de-a-ndoaselea schimbătorul de 
viteze, ceea ce nu era o mare fericire, am ajuns 


108 


spre seară la Sinaia. Cu „Bombiţa”. În piese 
detaşate. O aripă o lăsasem la Comarnic, un prag 
la Posada, şi două arcuri chiar în localitatea de 
destinaţie. 

Iar cînd am parcat, într-o hărmălaie fantastică 
de fiare şi tinichele tîrîte după mine, cu „Bombiţa” 
rulînd mai mult pe podea decît pe roţi, lumea 
aflată la cantina complexului de creaţie a ieşit 
numaidecit afară să asiste la sosirea ciudăţeniei 
care-şi anunţa astfel apariţia. 

Spre bucuria mea, printre cei aflaţi, atunci, la 
Cumpătu, era şi Tom. Dulcele de el, cînd a 
identificat „Bombiţa”, m-a-ntre- bat îngrijorat: 

— Ce-ai păţit, nea Vlăduţ, ai avut vreun 
accident pe drum? 

— Deloc! însă abia mi-am scos maşina din 
mîinile unor meşteri particulari, iar ce vezi este 
rezultatul unor reparaţii tărăgănate aproape trei 
luni... De rest nu mă pling. Am avut norocul să mă 
reîntorc la nişte vechi unelte de-ale mele şi să 
scriu nişte poeme! Ce zici, te-ar interesa să le 
citeşti?... 

— Neapărat! De machetator te ştiu, proză mi-ai 
mărtu- risit că scrii, numai de poezii nu mi-ai 
pomenit că te-ai apucat iarăşi de ele... 

— Ce-au ăştia la masă? E ceva şi de-ale 
regimului?... 

— După cîte te cunosc, cred că-i taman ce-ţi 
trebuie! La cină, administratorul ne-a făcut rost de 
nişte cîrnaţi de casă. Probabil de la animalul 
propriu. Pe care l-a tăiat ieri. Acuma-i prăjeşte 
coana Florica, la bucătărie. Unde-a pus vreo cinci 
tigăi pe plită... 

— Şi-au şi varză călită? m-am interesat eu, 
brusc revenit la sentimente mai prozaice, uitind 
de lingorile mele lirice. 

— Nu, din păcate! m-a informat Tom, zîmbind 
pe sub mustață. Însă le-a rămas de la prînz, n-o să- 
ti vină să crezi, o fasole sleită epocală. Haidem 


109 


înăuntru, fiindcă-s sigur că tre-buie să fii mort de 
oboseală! 
— Exact! Dar şi de foame... 


Pe la miezul nopţii, după ce ne-am retras cu 
toţii pe la camerele noastre, m-am pomenit 
cuprins de-o dorinţă nebună de scris. Poeme. 

În tinereţe, dacă se mai ţine minte, fusesem 
persecutat de boala creării unui ciclu de poeme 
satanice. Mai amintindu-mi de unele din ele, mai 
prelucrindu-le şi şlefuindu-le, către dimineaţă 
aveam gata cinci balade, grupate sub titlul 
„Majestatea sa  Satanică!”... Ciudat, ori mă 
întorceam la timpurile copilăriei mele literare, ori 
dădeam în mintea copiilor. 


Înspăimîntat de cîte-mi putuseră trece prin cap, 
am zvirlit în sobă, de-a dreptul la foc, întreg 
ciclul de balade satanice. Fiindu-mi şi frică de 
strîngerea relaţiilor dintre mine şi legiu- nea aceea 
de diavoli, cu nume-atit de bizare. Nici cu cel de 
Sus, nici cu cel de Jos, mi-am spus eu, în sinea 
mea. Mai bine cu cei de-aici, de pe pămînt. Cel 
puţin, ăştia-s oameni normali şi te mai poţi 
înţelege cu ei. Păstrindu-mi totuşi o copie, pen- 
tru orice eventualitate, m-am vîrît în pat. Sunetele 
trimbiţelor zilei de apoi m-au trezit taman la 
vremea prinzului. Dormisem adînc, împăcat cu 
mine şi cu viaţa. 


Nu erau trimbiţe, ci claxonul „Bombiţei”. 

Curios să constat cine-mi umblă la maşină, 
făcînd să funcţioneze goarna electrică, defectă 
încă de cînd mi-o regla-seră meşterii de la 
Ciofliceni, şi care pînă astăzi refuzase să mă 
asculte, oricît mi-aş fi împins degetul în ea, m-am 
repezit la fereastră. Căci îmi parcasem maşinuţa 
sub fereastra camerei ce mi se repartizase. Nu că 
m-aş fi temut de furt, dar era po- sibil să-i mai 


110 


curgă cine ştie ce piuliţe şi şuruburi, şi vroiam 
să le am la îndemînă. 

Tom, aşezat la volan, mă claxona în disperare. 
Scoţind capul pe fereastră, l-am întrebat uimit: 

— Cum ai făcut, de-ai reuşit să-l pui în stare de 
funcţionare? 

— Nici nu m-am atins de claxon... Am fost 
intrigat de dispariţia matale, nea Vlăduţ, şi-am 
încercat să văd şi eu cum de-ncapi în 
„Bombiţă”... Nu ştiam ce se-ntîmplă, mai ales că 
e şi ora de masă, iar tălică nici gînd să te-arăţi la 
faţă. Hai- dem, că ne-aşteaptă băieţii. Şi vor să 
stăm de vorbă... 

— Despre ce? E ceva cu machetarea „,Argeş”- 
ului?... 

— Nu, ferească sfintu'! Despre poemele matale, 
nea Vlăduţ... 

La masă, în jurul unei ciorbiţe de burtă 
fantastice, la care nu m-am lăcomit, servindu-mă 
doar de două ori, Tom mi-a spus zîmbitor: 

— Nea Vlăduţ, eşti poet!... 

— Nu se poate! — am exclamat eu 
neîncrezător, temîn- du-mă să nu mă ia peste 
picior. 

— Le-am citit cu toţii, şi vrem să ţi le publicăm 
la revistă... 

— După treizeci de ani! am exclamat eu 
realmente intimidat. 

— Dumas a scris „După douăzeci de ani”, iar 
matale după treizeci. Dealtfel, eşti şi mai mare 
decît el. Ca greutate... lar timpul se dilată 
corespunzător! s-a declarat amabil unul din 
comeseni, un tînăr poet din generaţia lui Tom. 

— În orice caz, la anul vor apare! a intervenit 
Tomozei. De ce-ai pomenit cifra de treizeci? Zău 
că nu te-am înţeles... 

— Acum treizeci de ani mi-a apărut ultima 
poemă! În „Curentul literar-magazin”... La asta mă 


111 


gindeam, cînd mi-au scăpat, fără voie, vorbele de 
mai sus! 


Trezindu-mă din transa lirică în care căzusem, 
m-am aşe- zat serios la lucru şi mi-am dus la bun 
sfîrşit prima versiune a romanului. Tom a 
plecat. Am plecat şi eu după vreo săptă- mînă. 
Deoarece cei de la „,auto-service”, oameni de 
treabă, ţineau cu orice preţ să-mi pună maşina la 
punct. La plată, cînd mi s-a prezentat factura, 
abia atunci am înţeles mai bine ce-n- seamnă „cu 
orice preţ”. Am înghiţit în sec şi-am plătit. Insă 
nici n-am mai avut necazuri cu „Bombiţă”. 


În mai 1973, revista „Argeş” îmi tipărise 
poeziile. La subsolul a două pagini faţă în faţă. Cu 
o prezentare semnată de Tomozei care scria 
despre mine: „Găzduim cu satisfacţie debutul 
poetic al lui Vlad Muşatescu, drag personagiu, 
cunoscut pînă acum ca decanul necontestat al 
machetatorilor de reviste, numai ca autor şi 
traducător de romane polițiste şi «numai» ca un 
om despre care se poate spune că e tot numai 
inimă (şi Vlad Muşatescu e destul de împlinit la 
trup...). Bonom ca Tudor Muşatescu, al cărui nepot 
este, musceleanul Vlad îşi redescoperă în ciclul 
de poezii pe care îl tipărim alăturat (regretăm că 
nu într-o pagină desenată de domnia sa) lumea 
mirifică a copilă- riei petrecute la Măţău şi 
Cîmpulung, cu dulcea ei mitologie, cu farmecul ei 
trist şi, mai ales, cu acele umbre iubite ce-au 
animat-o cîndva. 

Acest al doilea Muşatescu, ale cărui stihuri le 
propunem atenţiei cititorului, compune cu emotie 
peisagii înregistrate de către o memorie 
prodigioasă, deschisă atît incantațiilor şi euri- 
tmiilor ce-l vor fi fermecat, dar şi unor senzaţii şi 
sentimente ce îi conferă verbului său nostalgic 


112 


ascuţiş şi limpezime humo- ristică. Nu publicăm 
versurile unui copil «bătrin» ci (cu inerentele 
imperfecţiuni ale debutului întîrziat) îi oferim 
cititorului o ipostază a copilăriei eterne, aşa 
cum a imaginat-o în versuri cu fluenţă folclorică 
acest muscelean copilăros şi blind, elegant şi 
tandru, figură aparte în peisajul nostru literar pe 
care îl populează generos cu impresionante 
dimensii. 

Cei care îl iubtesc pe Marele Vlad vor avea 
satisfacția şi surpriza de a-i descoperi vocaţia 
esenţială: aceea de poet...” 


Citind cele de mai sus, parcă de vreo zece ori, 
nevenin- du-mi a crede ochilor, am simţit cum 
mă cuprinde o jenă cum- plită. La fel mă simt de 
jenat, pentru c-am reprodus în carte nemeritatul 
cuvînt de bine rostit în scris de Tomozei. Am fă- 
cut-o nu pentru a mă făloşi. Ci doar din dorinţa de- 
a schiţa un portret al poetului. 

Mi-am amintit de aventura cu machetarea 
„Argeş”-ului, dînd peste numărul cu pricina, în 
care-mi apăruse ciclul de stihuri, şi-l păstrasem la 
arhivă. 


113 


ÎN VIZITĂ LA PALAT 


RECLAMAGIU LA 15 ANI 


Prin '38, dacă nu cumva mai tîrziu, ceea ce nu 
prea cred, deoarece nu-mi amintesc precis, am 
avut prilejul să primesc prima comandă literară 
din viaţa mea. 

Pe-atunci locuiam pe şoseaua Vergului, dincolo 
de barieră, laolaltă cu Ongliţa, maică-mea, şi noul 
meu tată, Octav Ştefă- nescu. în seara aceea, de 
octombrie, aveau invitaţi. La cină. Pe fratele lui 
Octav, fost inspector general de asigurări la „Asi- 


114 


gurarea Românească” a lui Nicolae Gilcă, un fel de 
nepot, al poetului Al. Vlahuţă. Care, sătul de ideile 
trăsnite şi insolente emise de Petrică Ştefănescu, 
îl pusese pe liber. Angajindu-l, în schimb, drept 
compensație, pe Octav, fratele acestuia din urmă. 
Însă numai ca achizitor. 

Al doilea invitat, un bun prieten de-al lui 
Petrică Ştefă-nescu, trebuia să apară mai tîrziu. 
Deoarece ducea unele tra-tative cu restauratorii 
din Capitală, fiind proprietarul şi directorul 
fabricii de bere „Czell”, din Braşov, sau din Sibiu, 
amănunt ce-mi scăpase din vedere, atunci cînd 
nea Petrică povestea, la un păhărel de trăscău 
de Vilcea: 

— Măi, oameni buni, şi tu năpirstocule, dacă m- 
ascultă, şi pe-ăsta îl fac om! Aşa cum l-am făcut 
pe blegul de Gilcă. Pentru ca, după ce s-a văzut 
mare şi tare, adunînd bani la cio-rap, să-mi 
întoarcă spatele... Nefericitul! Nici nu-şi dă seama 
că-i în prag de faliment. Aşa cum era s-o păţească 
acum patru ani, cînd ajunsese să n-aibă cu ce mai 
plăti lefurile oamenilor. Tot eu l-am salvat. Ca 
viitor asociat, după cum se jurase c-o să mă ia, 
lîngă el, i-am dat ideea să lase asigurările mai la o 
parte, fiindcă lumea nu crede-n boli, necazuri şi- 
alte nenorociri, nici chiar în moarte, şi să se 
lanseze în construcţii productive. Aşa s-a pomenit, 
instigat de mine, proprietar al cinematogra- fului 
„Aro”, al cărui nume venea de la „Asigurarea 
Românească”, construit sub conducerea mea, că 
de-aia mi-s inginer, şi-al hotelului de lux „Aro”, de 
la Braşov. Ei bine, cînd a venit vorba să-mpărţim 
beneficiile, cretinul a zbierat la mine, ca apucat: 

— Cu cine să mă asociez, mă? C-un Ştefănescu 
oarecare? Un Gilcă autentic, cum sînt eu şi neamul 
meu, înrudiţi cu ma-rele Vlahuţă, s-ajung la mîna 
lu’ Petrică? Hai, că-i bună! E drept, ai avut ideea 
cu cinematograful, dar tot tu erai să-i dai foc... La 
fel cum erau să se petreacă lucrurile şi la hotel, 


115 


cînd incendiaseşi parterul şi holul! De azi înainte, 
trebuie s-o ştii, nu-i loc de-amîndoi la „Asigurarea 
Românească”. Nu-ţi da- torez nimic, nu-mi 
datorezi nimic. Ne despărţim. Adio! Şi să nu-ți 
mai văd piciorul pe-aici... 

— Avea şi el, într-un fel, dreptate! a intervenit 
Octav, puţin cherchelit. Dacă i-ai tras un picior, 
drept în foale, gata să-l laşi rîncaci sau boşorog, 
cum se mai zice, e clar că nu mai ţinea să-ţi vadă 
nici măcar pantoful... 

— Spre norocul tău, mă Octave, purtam bocanci 
cu talpă groasă! Şi ţi-a prins bine. Pentru că, 
răcnind la el, după ce-l văzusem cocîrjat de 
durere, i-am zis: „Să-l iei pe frate-miu, în locul 
meu, c-altminteri îţi mai trag una! După ce că m-ai 
jecmănit de idei şi de munca mea, merit măcar 
atita lucru... E bine?” Şi s-a declarat de acord: 
„Bine, dom Petre, îl iau, deşi-i cam bleguţ!”... 

Ca să-l scap pe taică-meu vitreg de ruşinea ce-i 
îmbujorase obrajii, l-am întrebat pe nea Petrică: 

— Chiar ai vrut să dai foc cinematografului din 
răzbunare? 

Ştefănescu I-ul m-a privit oarecum mirat, apoi a 
pornit să chicotească. 

— Mă năpirstocule, eşti mai fleţ decît boul de 
Gilcă! Cum era să-l incendiez, de vreme ce-l 
ridicasem cu mînurile mele? Şi-apoi, focul se 
declanşase înainte de-a veni vorba despre con- 
tractul de asociere. Căci şi-aici era o chichiţă. Nici 
Gilcă nu era de capul lui să mă facă partener. 
„Asigurarea Românească” era societate anonimă, 
pe acţiuni. Chiar dacă Gilcă deţinea 80%, mai erau 
hoţii ăilalţi, cu restul. Cînd mă amăgise că mă ia 
asociat, totul fusese o înşelătorie. Bine pusă la 
punct, ce-i drept. La asta îl ajuta mintea... 

— Bine, dar un foc a fost, totuşi! C-au scris şi 
ziarele... 

— Exact! Însă eram nevinovat. Le-am şi 
demonstrat la anchetă. Ca inventator, căci asta-j 


116 


de fapt, adevărata mea meserie, tocmai 
descoperisem  portţigarea la purtător. Băgai 
tigarea într-o ţeavă de ebonită, o aprindeai, şi-apoi 
îi înşurubai ţevii un capac, prevăzut cu găurele. 
Pentru tiraj. Scrumul rămînea în capac, iar 
mucul de ţigară tot acolo, după ce terminai de 
fumat. Şi nu-ţi mai rămînea decit să bagi 
portţigarea în buzunar. Aşa cum făcusem şi eu. 
Cînd îmi lăsasem pardesiul la garderobă. Cu o 
portţigară în buzunar. Nici acum nu-mi explic ce 
s-a întîmplat, şi cum de-a luat foc garderoba... Ori 
nu era ebo-nita bine turnată, şi-atunci devenea 
inflamabilă, ori a fost o mînă criminală la mijloc, 
dornică să-mi fure invenţia. Încă n-o brevetasem... 

— La hotel, tot mîna vrăjmaşă a fost la baza 
pirjolului? 

— Aş, da’ de unde! Acolo a fost o bandă 
întreagă. În frunte cu directorul hotelului. Stai 
niţel, să-ţi povestesc care-i ade-vărul. Deoarece 
bradolina cu care se curăţau podelele răspîn- dea 
un miros neplăcut, le-am predat o reţetă specială, 
inventată de mine. Foarte originală. 75% neofalină 
şi 25% un preparat antiinflamant şi antidetonant, 
al cărui secret sînt obligat să-l păstrez şi-acum, 
nefiind nici el brevetat. Ce crezi c-au făcut 
ticăloşii, ca să mă compromită? În loc de praful 
meu, au pus în neofalină clorură de potasiu, sau 
ceva de genul ăsta, căci n-am putut analiza 
compoziţia. Era tardiv. Parterul şi holul fuseseră 
în aşa hal avariate, din pricina exploziei, după ce 
femeile spălaseră podelele, încît n-am mai găsit 
nici urmă din soluţia mea, dar nici din locul unde 
se produsese deflagraţia. Inţelegi acum cum s-au 
petrecut lucrurile? 

— Mi-e foarte clar, nea Petrică! l-am asigurat 
eu. Nu- mai GîÎlcă e devină! 

Octav m-a aprobat dînd din cap. Atît de 
emoţionat şi brusc, încît a căzut cu nasu-n paharul 
de vin. Abandonase trăscăui şi trecuse la 


117 


Drăgăşani. În exces însă. Şi-acolo a rămas. De 
parcă sta să cugete la şansele directorului său 
general. 

— Petrică, ai milă de el, şi nu-l lăsa din ochi! l-a 
aten-  ţionat maică-mea. Nu cumva să-mi cadă de 
pe scaun... Mă duc să-i fac imediat o cafea neagră, 
tare şi mare, în stare să scoale şi morţii din 
groapă. Dacă-i mai torn în ceaşcă şi-o scrumieră 
plină cu scrum, atunci o să joace şi tontoroiul. Să 
nu ne facem de ris faţă de fabricantul tău de 
bere... Mai bine aduceam mîn-carea la masă, şi nu 
se mai afuma Octav. Dar nu se făcea, pînă nu-ți 
soseşte prietenul... 


Mi-era tare simpatic nea Petrică. Mai ales că 
invențiile sale îmi stîrneau interes. Acuma lucra la 
o brichetă pentru fumă.- torii dornici să se lase de 
tutun, şi care să ardă cu cărbuni. Datorită 
servietei în care trebuiau să-şi care cărbunii, după 
un timp li se făcea lehamite de mahorcă şi se 
puteau apuca de-alt- ceva. li mai rămăsese de 
rezolvat problema aprinderii. Exista însă. Ori cu 
benzină, ori cu gaz lampant. Asta era dilema. 


Cînd s-a prezentat, în sfîrşit, şi proprietarul 
fabricii de bere era destul de bine cherchelit. In 
loc de flori, îi oferise maică-mii o ladă cu 24 de 
sticle de bere „Czell” pe care-o cărase singur, 
pină-n prag. Unde-o depusese în braţele Ongliţei, 
spunîndu-i: 

— Doamnă, aveţi din partea mea cea mai 
uşoară bere din lume. N-are nici şase grade... M- 
aş simţi onorat s-o acceptaţi! 

— Cu multă plăcere, domnule Czell, i-a răspuns 
măicuţa, rostindu-i numele aşa cum se scrie. O fi 
ea, însă, de şase grade, dar cinşpe kile tot trage la 
cîntar... Ajutaţi-mă să duc lada în casă! 

— Imposibil! Nu se ia un dar din mîinile celui 
pe care-l admiri... Şi v-aş ruga să nu mă confundati 


118 


cu denumirea berii, care se pronunţă Tel, fiindcă 
numele meu este cu totul altul! 

Abia mai ţinînd lada în braţe, curiozitatea n-a 
lăsat-o pe Ongliţa în pace, căci l-a întrebat 
imediat: 

— Cum vă numiţi? 

— Luther Ovidius  Papastratos! Numele 
aparține răposa-tului, de la care am moştenit 
fabrica... 


La masă, laolaltă cu Octav. Petrică, Ongliţa, pe 
mine uitîn- du-mă, au lichidat toate sticlele din 
ladă. Fiind vorba de bere, maică-mea îi îndopase 
cu cremvurşti. Hreanul ras, pe care-l adu-sese ca 
garnitură, îi făcea să plingă. Drept pentru care, 
punîndu-l pe nea Petrică, Luther l-a-ntrebat la 
ureche, însă atit de puternic, încît au zăngănit 
paharele: 

— Ai rezolvat problema, Petrică? Dacă nu, 
precis dau fali-ment! Nimeni nu vrea să cumpere 
decît bere „Luther”. Ca să vezi şi să nu crezi. Oţi 
mare, mă Petrică. Îi cheamă anonim, fiind 
societate pe acţiuni, şi vind berea pe numele 
meu... Ce-i de făcut? 

— Să te ocupi mai serios de fabrică! i-a strigat 
răzbunător Petre Ştefănescu, tot în ureche. 

— De unde-ai ajuns la concluzia că nu-s serios? 
Cinci mii de lei ţi-am dat pentru analize, şi-ncă nu 
mi-ai spus nimic... Ce-i fac? 

Nea Petrică, privindu-l întrebător pe Octav, şi 
liniştindu-se cînd acesta l-a aprobat din cap, i-a 
declarat fabricantului: 

— Acuma totu-i rezolvat! Am şi-al doilea 
element al analizei... 

— Spune, măi Petrică, nu mă mai fierbe! l-a 
somat berarul. 

— Berea matale-i proastă, fără gust şi aromă, 
findcă n-are apă... 

— Că n-oi vrea s-o fac din vin! l-a întrerupt 
brutal Pa- pastratos. 


119 


— „n-are apă bună! Asta am vrut să spun, dacă 
nu mă-n- trerupeai, — l-a lămurit definitiv nea 
Petrică. Cea pe care-o utilizaţi nu posedă 
oligoelementele necesare. Dacă mai ieşi cu cinci 
mii, îţi dau şi soluţia tehnologică! 

— Îţi dau, numai spune-o! 

— Cari apă de la Azuga, că-i în apropiere şi-are 
şi gară, şi fermentezi în ea hameiul... 

— Cum aşa? Să cumpăr în fiece zi cincizeci de 
vagoane de apă, şi s-o mai şi transport cu 
vagoane-cisternă la mine? Eşti nebun? 

— Pardon, inventator! l-a repezit unchiu-meu 
de-al doilea. 

— Şi-al doilea element e tot oligo? 

— N-aş zice. Firma „Czell” n-are o reclamă 
corespunzătoare. Asta e. Nu vezi şi n-auzi că toată 
lumea-şi face astăzi reclamă? Pînă şi la radio. Ia 
ascultă: „Bobb, Bobb, e-un săpun, e săpunul cel 
mai bun”. Şi se pronunţă cu accentul pe „B”, 
deoarece se scrie cu doi de „b” mici, la urmă. Sau: 
„Care-i pudra cea mai bună? Pukha! Aha, e 
Pukha!...” După care urmează o melodie 
antrenantă. Deci, pe scurt, asta-ţi lipseşte. Apă şi 
reclamă! 

— Şi de unde să iau un poet de reclamaţii sau 
reclamagiu, cum li s-o fi zicînd în lumea lor? 

— Poetul e-aici! i-a răspuns Petre Ştefănescu, 
arătînd la mine cu cremvurştiul pe care-l ţinea în 
mînă. Mi-a spus Oc- tav c-a şi publicat. La 
revistă. Unde, sub semnătura lui pro- prie, i-au 
tipărit trei versuri dintr-un poem la poşta redac- 
tiei... Dacă te-nţelegi cu el, eşti om făcut! 

M-a privit neîncrezător, probabil datorită 
vîrstei mele fragede. Apoi m-a întrebat, oarecum 
țifnos: 

— Poţi să mi-o faci, pînă mîine la prînz? Că eu 
plec acasă, cu trenul de 14.07... 

— Ce să vă fac? — m-am mirat de pretenţiile 
fabri- cantului. 


120 


— Reclama! Două versuri numai, însă care să- 
mi vîndă berea în toată ţara... Dacă-ţi iese ceva, ai 
de la mine trei su- tare! Mă găseşti la hotelul 
„Puicuşor”, de pe Calea Griviței, lingă Gara de 
Nord... 

— La ce cameră? 

— Nu mai ţin minte, dar întrebi la portar. 
Parcă-i la eta- jul III, sau pe-aproape. 

N-am mai zăbovit la masă, unde, şi-aşa, 
atmosfera înce- puse să se cam deterioreze. 


GREU SE MAI CÎȘTIGĂ UN BĂNUŢI! 


Cămăruţa mea se afla la subsol. Unde, mai 
înainte, fusese odaia pentru servitori. Bună şi-aia! 
Eram singur, nesupravegheat, şi aveam 
posibilitatea să scriu, sau să învăţ (asta mai încet), 
pînă la orice oră din noapte. lar noaptea de-acum 
era şi trebuia să fie o noapte de groază. Fiindcă 
urma să-mi cîştig primul meu bănuţ, livrînd o 
poezie. Şi nu un poem dilatat, ci unul într-un vers, 
aşa cum compusese Ion Pillat, sau maximum două, 
după cum obişnuiau cei de la radio. 

Bînd aproape o sticlă de cafea, luată pe- 
ascunselea de la bucătărie, unde Ongliţa pusese la 
fiert o oală întreagă, în speranţa că numai astfel 
avea să fie izbăvită de prezenţa lui Pe- trică şi-a 
lui Luther Ovidius Papastratos, m-am pus serios 
pe lucru. 

Pînă-n zori, cînd trebuia să sune sirena de la 
„Malaxa”, aflată în apropierea casei unde locuiam, 
dădusem gata vreo cincizeci de variante. La opt şi 
jumătate, izbutisem să selectez douăzeci. Iar la 
zece, cînd am urcat la etaj, să-mi iau gustărica de 
dimineaţă, în bucătărie, ca să nu-i deranjez pe 


121 


babaci, mi-am  recitit, la repezeală, cele 
douăsprezece „poeme” dedicate lui „Czell”. 
Între un cremvurşt, rămas de-aseară, şi-o cană de 
cafea. Rece şi cu gust de scrum de ţigară. Precis, 
din aceasta folosise şi Octav. Ce-i curios, e că şi pe 
mine m-a trezit la realitate. Cum că, pînă-n Calea 
Griviței, mai aveam de stră- bătut ceva drum. 
Minimum o oră şi ceva, schimbînd trei tramvaie. 

Cînd am dat, în sfîrşit, şi peste hotelul 
„Puicuşor”, o magherniţă rezervată mai mult 
comis-voiajorilor în trecere prin capitală, m-am 
considerat cel mai fericit om de pe lume. Peste un 
ceas colindasem în căutarea lui. Şi-avusesem 
noroc, cînd o „puicuţă”, privindu-mă dispreţuitor, 
mă îndrumase: 

— Prăpăditule, vezi că-i în gangul de lîngă 
„Marna”! 

Prin gang, nimerisem şi la „recepţie”. O cuşcă 
din scîndură negeluită, unde somnola un portar 
buimac. De vin, sau de nesomn, asta nu se putea 
preciza. 

— La ce cameră-i domnul Papastratos? 

— Habar n-am! Cine o mai fi şi ăsta? 

— De la fabrica de bere „Czell”, din Braşov, sau 
Sibiu... 

— Aha! Ala care m-a cinstit cu trei sticle de 
poşircă, de-mi plesneşte şi-acuma capu'? Cată-l la 
trei!... Etajul trei, că nu-mărul camerei nu-l ştiu. 
Dar nu-s decît cinci, acolo. A venit azi-noapte, 
mort de beat, să mă-ntrebe, şi el, la ce cameră 
stă... Vezi, că trebuie să fie prin vreuna din ele. Că 
i-am dat un număr la nimereală. Nu era trecut 
în registrul hotelului. Hotel categoria a IV-a! Nu 
sîntem obligaţi să ţinem catastife! 

La trei, unde, într-adevăr, nu se găseau decît 
cinci uşi, eventual şase, am bătut în prima din 
dreapta scării. Am auzit un geamăt. Am insistat. 

— Ocupat! a răcnit cineva dinăuntru. 


1/22 


Am dat de Luther abia în ultima cameră dinspre 
capătul coridorului. 

După ce-am ciocănit zdravăn, pînă să-l trezesc 
din mahmureală, fabricantul a-ntrebat: 

— Cine-i? Tu eşti, Petrică?... 

— Sînt eu, poetul cu reclama! Nepotul lu' nea 
Petrică... 

— Intră!... Şi, pînă ies din dulapul căruia ăştia-i 
zic baie, deşi n-are decît o chiuvetă, cîntă-mi la 
uşă reclamele! 

— Cum să vi le cînt? Vi le recit doar... 

— Păi, nu-s pe muzică? 

— Aia o compuneţi dumneavoastră, domnule 
Luther... 

— Să nu te-aud că-mi mai zici Luther că m- 
apucă toti dracii... Inţelegi? E-o adevărată tragedie 
să fabrici bere „Czell” şi să te mai cheme şi 
Luther... Ce taci, eşti în odaie sau tot afară, la 
uşă? 

— Aici sînt! am răspuns eu cu glas tare, ca să-şi 
dea seama că stau de pază la intrarea „camerei de 
baie”. 

— Atunci dă-i drumu’! a răcnit de dincolo de 
uşă fabricantul. 

Am făcut, mental, o reselectare a textelor şi-am 
purces să declam, cu glas de stentor: 

— „Cine bea o bere «Czell», simte-n vine doar 
oţel!” 

— Vax! s-a pronunţat domnul Papastratos. Asta- 
i pentru magazine de fierărie. Mai departe... 

— „Am în viaţă măreț ţel, să mă-mbăt numai cu 
«Czell»!” 

— Da, ca s-o dau de dracu’, cu-ăia de la 
„lemperanţa”... Ia maizi-i! 

— „Ori bei «Luther», ori bei «Czell», et tot una, 
îs la fel”... 

— Ce vorbeşti, domle! a răcnit Papastratos, 
țişnind din „baie” doar în pijama (fără pantaloni). 


123 


Să le fac ăiora reclamă, pe bănuţii mei? Mai ai şi- 
alte tîimpenii dintr-astea? 

— Mai am! l-am asigurat eu, la capătul 
disperării. Şi i-am recitat, cu patos, textul cel mai 
lung. De sorginte folclorică. „Bună-i ţuica, bun îi 
vinul, dar cînd dai de-o apă lină, laşi şi ţuica, laşi şi 
vinul, şi bei bere, numai« Czell »! 

— Stai! 

— Stau! 

— Asta-mi place! Punem un lăutar s-o bage pe 
muzică ardelenească şi sper să iasă ceva. Mai ales 
dacă are taraf, ăia de la Radio n-au să ne ceară 
pe mă-sa şi pe tac-su... E bună! Totuşi, mai e-o 
chestie... 

— Care? m-am încumetat eu să-l întreb, simțind 
că mă prăbuşesc de pe culmile fericirii. 

— Chestia cu apa... Zici că „laşi şi ţuica, laşi şi 
vinul...” Dar apa unde-i? 

— Special am lăsat-o afară. Orice idiot înţelege 
că apa-i În bere! 

— Da, ai dreptate! Acuma pricep... Bun! îţi 
meriţi banii. Eu mă grăbesc să nu pierd trenul, 
aşa că uite, ia biletul ăsta, şi te duci la depozitul 
nostru de pe Baicului, să-ţi deie bere de trei 
sutare. La sticle. Pe care va trebui să le plăteşti, 
că ambalajul nu intră-n preţ! E bine?... 

— Mă rog, cum vreţi dumneavoastră... Adică, 
scot parale din buzunare ca să plătesc sticlele, 
apoi caut un fraier să bea bere „Czell”, şi i-o dau 
la jumătate de preţ, fiindcă nimeni, la 
Bucureşti, nu agreează mărcile străine. De-ar fi 
„Pilsen”, sau ceva german, mai treacă meargă, 
dar cu „Czell”-ul nu cred să fac mare brînză! 

Pe cînd îşi trăgea pantalonii, Papastratos m-a 
privit lung. Apoi m-a asigurat, pe-un ton de bunic: 

— Măi băiete, că nu ştiu cum te cheamă, Învață- 
te cu pu- ţin, şi caută să te descurci în viaţă... Ai 
capul plin de idei. În orice caz, mult mai 


124 


breze decît ale inventatorului de un- chiu-tău! Ia 
bonul, şi zi mersi... 


Am zis mersi, am plecat, urîndu-i călătorie 
sprîncenată, şi m-am dus, amărit acasă. Să văd ce 
fac cu berea. Sfătuindu-mă cu Octav. Poate mi-o 
cumpăra el. În acelaşi timp însă, fiindcă tot îmi 
spusese Luther că am idei, mi-a trecut prin minte 
să scriu o schiţă umoristică, folosind întîmplarea 
cu „Czell”-ul lui Luther (Ovidiu Papastratos). 

Chiar de-a doua zi, după ce nea Petrică îmi 
preluase berea, mai exact bonul, dindu-mi două 
sute de lei din cei cinci mii încasaţi de la Luther, 
am purces la scrierea schiţei. La sfîrşitul 
săptămînii era gata. Taman bună de tipar. Numai 
gazeta care să mi-o publice mai rămîinea de 
găsit. 


NIŢĂ PITPALAC — JUNIOR 


În sfîrşit, dădusem şi peste gazeta care să mă 
debuteze. Directorul ei era, după cum scria chiar 
pe frontispiciul acesteia, celebrul scriitor humorist 
N. Batzaria. Autorul mai multor cărţi, care-mi 
fermecaseră copilăria. Deşi erau destinate, sînt 
convins de intenţia părintelui lor, mai mult 
maturilor, copţi şi, eventual, răscopţi. Eroul 
pe care-l crease, şi care era vehicu-lat prin mai 
toate volumele, se chema Niţă Pitpalac. Un tip 
extrem de pitoresc, destul de sec la cap, fanfaron 
şi analfabet (ca nivel de civilizaţie, se-nţelege). 
Mahalagiul perfect, al periferiei Bucureştilor. 
Avînd şi-o familie,  de-aceleaşi dimensiuni 
spirituale, stîrnea rîsul, aproape fără voie, tuturor 


125 


cititorilor. Iar „Niţă Pitpalac în Evropa”, fusese 
un real best-seller. 

Din păcate, nu-mi pot aduce aminte, oricît mi- 
aş stoarce memoria, de titlurile celorlalte volume. 
Dar ceea ce-i şi mai trist, nici de numele revistei 
umoristice conduse de el. Un sin-gur lucru e sigur, 
că era editată de ziarul „Dimineaţa”, sau, în cel 
mai rău caz, de „Universul”. Trustul de presă al lui 
Stelian Popescu. Tot trustul său scotea, 
săptămiînal, la lumina zilei şi „Universul copiilor”, 
o revistă pentru copii, în suficiente pa- gini 
frumos colorate. Avea şi cu ce, bătrînul „rechin”, 
ca să nu-i zic altfel, după ce-i suflase nevasta lui 
Cazzavillan,  şi-acum  se-nfrupta din averea 
acesteia. În afară de averea ţăranilor de la 
Drajna, cărora, prin procese mistificate şi bine 
unse, le fu- rase munţii şi-i exploata la maximum. 

În orice caz, eu cu Batzaria vroiam să mă văd, 
iar nu cu rechinul. Presa democrată îl bălăcărea 
într-un asemenea hal pe proprietarul şi jupînul 
„Universului”, încît, în sinea mea, mă întrebam 
adesea cum de acceptase macedoneanul de Ba- 
tzaria să colaboreze cu hulitul Stelian Popescu. 
Despre Niţă Pitpalac se vorbea cu oarecare 
îngăduinţă, aşijderea despre autorul său. Astfel că, 
într-o bună dimineaţa, pe la şase, mi-am luat 
inima-n dinți şi m-am prezentat la sediul 
„Universului”. Unde erau găzduite toate celelalte 
publicaţii anexe. Bineînţeles, portarul nu mi-a 
îngăduit să pătrund, fiind ora total nepo- trivită. 
Abia după zece am izbutit să dau ochi cu secretara 
gazetei umoristice. Care m-a chestionat 
indiferentă: 

— Ce-i cu tine, puştiule, cauţi „Universul 
copiilor”? Ai nimerit alături, din păcate... 

— Aş dori să discut ceva cu domnia sa domnul 
N. Ba- tzaria, tatăl lui Niţă Pitpalac! Mă puteţi 
conduce la dînsul? 

Zîmbind omeneşte, individa m-a informat: 


126 


— Tatăl lui Pitpalac nu vine niciodată la 
redacţie. Ci re-dacţia se duce la dînsul, acasă. Dar 
ce vrei cu directorul? Vreun autograf? Dacă ai 
cartea la tine, lasă-mi-o mie, şi vii peste o 
săptămînă s-o iei... 

— Doamnă, eu sînt scriitor şi am o schiţă 
humoristică, anume  ticluită pentru spiritul 
domnului Batzaria. Fiţi bună şi daţi-mi adresa 
dinsului, să i-o înmînez personal!... 

— Măi copile, oricît ai fi tu de scriitor, mira-m- 
aş să te primească patronul! Nu prea obişnuieşte 
aşa ceva. Mă rog, hai să-ţi fac hatiîrul, ia un creion 
şi-o hirtie, şi notează strada şi numărul... 


Cred că locuinţa se afla pe undeva prin centrul 
oraşului. Ori pe C. A. Rosetti, ori pe Italiană. 
Oriunde ar fi fost, că nu-mi mai aduc aminte, cînd 
am ajuns la adresa notată, şi-am dat ochi cu 
„casa” maestrului, nu mi-a venit a crede că un 
scriitor poate locui într-o asemenea mîndrie de 
clădire boierească. Ce boierească? Mai curînd s-ar 
fi putut zice că-i palatul regal. Însă unul mai mic. 
Pentru orele de odihnă. Măsurînd-o, şi pe lat şi 
pe înalt, cred că avea cel puţin zece încăperi. lar 
uşa, cea care mă determinase s-o confund cu 
intrarea în casa regală, executată numai din fier 
forjat, bronzuit, şi-acoperită de-o copertină de 
mari dimensiuni, avea în faţă şi scară. O scară 
largă, cu nenumărate trepte. 

Verificînd încă o dată numărul notat, am urcat 
şi-am căutat să văd unde-i soneria. Culmea, o 
asemenea casă, mai exact palat, părea că nu 
dispune de-aşa ceva. Mi-am imaginat c-o fi 
ascunsă pe-undeva. Şi-aşa era. Căci, în dreapta 
magnificei porţi, că uşă nu-i puteam spune, am 
depistat o labă uriaşă de leu. Din bronz. Sub 
ea trebuia să fie pitit butonul. Nu era. Nicăieri. 
Oricît am săltat laba leului, căutînd sub ea, nici 
urmă de buton. Cînd am slobozit-o, înfuriat, făcînd 


127 


să trepideze fia-rele uşii, deodată m-am pomenit 
că se deschide încetişor, iar în prag apare un 
individ bizar îmbrăcat. Purta doar o vestă în 
dungi, peste o cămaşă albă cu papion la git, 
mînuşi albe pe miini, şi-o placă argintie în dreptul 
buzunarului de la cămaşă. Pe care sta gravat... N. 
Batzaria. 

— Pe cine caţi, mă pişpirică? 

— Pe dumneavoastră! 

— Imposibil! N-ai de unde să mă cunoşti... 

— Păi v-aţi scris numele pe pieptul cămăşii! 

— Prostovane, ăsta-i numele jupînului. Eu-s 
valetul dînsului... 

— Mă iertaţi că v-am confundat, îmi pare rău! 

— Şi mie! Că dacă aveam lovelele maestrului, 
nu mai eram valet! Cu cine vrei să vorbeşti? 

— Cu domnul Batzaria! 

— N-aş crede că se poate! Boieru' doarme la 
ora asta... Spune-mi mie ce-ai de zis, şi-am să-i 
comunic. Ai vreo carte de vizită? Ca să ştiu cine 
l-a căutat... 

— N-am! Am însă un manuscris, o schiţă. 
Semnată cu numele meu... 

— Ah! Asta era? Păi nu-i nici o problemă... Am 
s-o citesc cu atenţie, şi, dacă-i bună, i-o povestesc 
patronului. Asta-i una din treburile valetului de- 
aici! Dacă îţi apare povestirea, înseamnă că s-a 
aprobat... Dă-o încoa! 

Fîsticit, în special de prestanţa valetului, apoi 
de-a palatu- lui şi de felul în care trăia Batzaria, i- 
am înmînat intimidat manuscrisul. Spunîndu-i, la 
plecare: „,Sărut mîna!” 

Ajuns acasă, i-am povestit Ongliţei cum arătau 
palatul lui N. Batzaria, şi, mai ales, valetul. M-a 
ascultat uimită şi-apoi m-a întrebat: 

— Şi de ce te-ai dus pe capul omului? 

— Scrisesem o piesă umoristică, şi vroiam să 
mi-o pu- blice! 

— Crezi c-ar fi vreo şansă să-ţi apară? 


128 


— Absolut! Dacă are simţul umorului... Deşi, 
dacă stau mai mult pe gînduri, chiar stau şi mă- 
ntreb — fără să iasă din casă, dormind pînă-n 
jur de prînz, cînd a avut timp să-şi cunoască eroii, 
şi să mai şi scrie cărţi despre ei? În orice caz, 
multe parale trebuie să fi cîştigat de pe urma lor, 
de şi-a ridicat di-tamai palatul!... Iar valetul, şi- 
ăsta trebuie să-l coste ceva. Nu-i aşa? 

Trei luni de zile am cumpărat, săptămînal, 
revista lui Batzaria. Nu-mi apărea nimic. Şi nici la 
radio n-am avut prilejul s-aud reclama „Czell”. 
Peste vreo jumătate de an, aceeaşi situaţie. 

Amărit, mi-am zis că nu-i de mine literatura 
umoristică sau comercială, ci numai poezia 
suprarealistă. Pe care o publicam frecvent, fără să 
fiu întîmpinat de valeţi sau secretare, în revista, 
trasă la şapirograf, a liceului „Cultura-Max Aziel”, 
clasa a Vl-a B (editor). 

Dacă Batzaria ar fi aflat de cîte mi se 
întîmplaseră, atit cu berea „Czell”, cît şi cu vizita 
mea la palat, precis c-ar fi scos o nouă carte. Pe 
care, chiar eu, aş fi intitulat-o: „Niţă Pitpa- lac 
— junior”. 

Recunoscîndu-mă de minune în noul personaj. 

Peste ani, am cunoscut nenumărați scriitori. 
Nici unul n-avea un palat ca al lui Batzaria. 
De fapt, nici nu se putea afirma, cu certitudine, că- 
l ridicase din banii de pe cărţi şi din leafă. Să fi 
fost şi tovarăş de afaceri necurate cu patronul 
„Universului”? Care mitocosea o sumedenie de 
mişculaţii, după cum spunea Victor Eftimiu, într- 
o broşură vitriolantă, ce se chema: „Jos laba de 
pe tricolor!” 


129 


TOTUŞI, TANTI RALIŢA TRĂIEŞTE! 


ANUNŢUL MORTUAR 


130 


Cînd am intitulat astfel capitolul de faţă, am 
fost sigur că mătuşă-mea mă va aborda în stilul 
caracteristic dînsei: 

— Taci măi, că eşti prost ca noaptea! Nici nu-i 
uman să se-ntimple astfel, ca un om să 
trăiască la infinit... 

Şi-ar fi avut perfectă dreptate. Mai ales că, 
acum vreo şase luni, într-o dimineaţă, cînd ne 
aflam la breakfast şi-aşteptam să-mi transmită şi 
mie nevastă-mea ziarul, întrucît eram la zi de 
cruţare şi nu mi se oferise decît un pahar de iaurt 
(acrişor) amestecat cu brînză de „veci” (acrişoară 
şi asta), nepreparate în casă, şi nu mai aveam ce 
face, deodată o aud strigind şi pornind să-mi 
spună printre lacrămile ce-i şiroiau pe obraji: 

— Măiestrică, măiestrică, s-a dus şi tanti Raliţa 
noastră! Uite, scrie la „mica publicitate”, rubrica 
„decese”! 

Nevenindu-mi a crede, deşi nu mă mai văzusem 
cu mătu- şă-mea de-o grămadă de vreme, i-am 
smuls ziarul din mînă şi-am dat să citesc. Într- 
adevăr, ferparul se afla în cap de coloană. 
Redactat însă la un mod absolut demential, 
incredibil. Căci sta scris acolo cam aşa: „Raliţa, 
profund îndurerată, vesteş-te plecarea dintre noi a 
scumpei sale Raliţa. Detalii suplimentare la 
domiciliul răposatei, pentru cei ce-au cunoscut-o şi 
iubit-o, în pofida faptului că mulţi dintre ei sînt pe 
lumea cealaltă. Restul, să procedeze după cum îi 
lasă conştiinţa.” 

Am recitit textul, uluit de cum fusese redactat. 
Mai întîi, erau menţionate două Raliţe. Una care 
se dusese, iar cealaltă care-o plingea. Ei bine, 
după cîte îmi cunosc neamurile, n-auzisem pînă 
atunci despre Raliţa II. 

I-am zis bulgăroaicei: 

— Haidem să ne-mbrăcăm de urgenţă, şi să 
mergem nu- maidecit în Vergului. Să vedem ce-i 
cu toată brambureala asta... 


131 


Ajunşi în faţa casei, am parcat destul de lesne 
„Bombiţa” chiar în dreptul uşii. Care, spre mirarea 
mea şi-a nevesti-mii, era larg deschisă şi- 
ornamentată cu un material de doliu (crepe de 
Chine, negru, în ciuda faptului că doliul la chinezi 
este albul). 

Pătrunzînd furtunos în casă, am fost întîmpinaţi 
de-o cumătră îndoliată. 

— Cine-mi sînteţi? ne-a luat ea la rost. Ce 
căutaţi acilea?... 

— Sîntem nepoţii lui tanti Raliţa! Matale cine 
eşti? 

— Vecina dumneaei, de-alături... M-a rugat, cu 
limbă de moarte, înainte de-a pleca la capela 
cimitirului, să am grijă de casă şi să dau lămuriri 
vizitatorilor. Dacă va veni careva. Însă vreme 
numai de două zile. Căci poimiine soseşte noul 
proprietar. Căruia coana Raliţa i-a vîndut casa, cu 
toate lucrurile din ea, la fel şi „Irabant'-ul. Pe 
care nu-l mai folosea de vreo trei ani. Dacă eşti 
nepotul dinsei, pe care-mi zicea că-l cheamă „Al, 
băieţelule”, am o scrisoare pentru dumneata... 

— Cînd a murit, cum a murit, şi din ce pricină, 
mai ales? 

— Ieri! Cred că de moarte bună, că n-a zăcut la 
pat, ci s-a dus să se culce de-a dreptul la 
capelă. Cu taxiul... Pare-se c-acolo şi-a dat 
duhul. În linişte şi pace, fără doftori şi popi la 
căpătii. Coşciugul şi-l cărase acolo mai dinainte, 
precum şi cele două colive pe care le-am făcut 
împreună. După care mi-a şoptit: „Lenuş, eu mă-c 
să mor, că mi-s sătulă de viaţa asta!” Mi-a lăsat, 
drept moştenire, lenjeria din casă, vasele din bu- 
cătărie şi sufragerie, şi vreo trei mii de lei. Ca să-i 
fac cape-tele... Trăsnită mătuşă ai avut, domle „Al, 
băieţelule”! Na-ţi scrisoarea. 

Şi mi-a întins un plic suficient de gros. 


132 


Mi-era adresat mie. Şi-mi scria: „Al, băieţelule, 
deşi nu-i uman ce se-ntîmplă, iacă, însă, se mai 
întîmplă şi-aşa! Nu-mi pare rău că părăsesc lumea 
asta. Poate că dincolo va fi mai multă pace. 
Biblioteca, prin testamentul pe care ai să-l gă- 
seşti la nota-riatul sectorului 2, ţi-am lăsat-o ţie. 
Mai sînt multe cărţi, ce încă n-au încăput pe mîna 
ta. Şi se merită să le ci- teşti. Dacă mă mai 
iubeşti, şi nu vrei să mă superi, te duci de-a 
dreptul la «Athenee Palace», unde-am achitat 
anticipat un praznic pentru patru persoane. Sper 
să-ţi fie pe plac şi de ajuns, căci n-am poftă să 
mănince gratis, pe banii mei, cine ştie ce rude pe 
care nu le cunosc, şi nici nu vreau să ştiu de ele. 
De asemenea, la «Capşa» este plătită o masă de 
pomenire, pentru 40 de zile, la «Lido», alta pentru 
cele şase luni de la plecarea mea dintre voi, iar 
pentru un an, totul este plătit la «Intercon- 
tinental». Dacă mor, barem să fiu şi eu pomenită 
domneşte. Banii de pe casă şi maşină, n-am cum 
să ţi-i las, fiindcă m-au costat toate cele de mai 
sus. Inclusiv cheltuielile pentru demontarea 
bibliotecii, a transportului ei, precum şi-a 
oamenilor pe care-i vei solicita de la «Getax» 
(serviciul administrativ), unde-am depus suma 
necesară. Asta e! Şi-acum, cînd mă simt împăcată 
cu ceea ce mă aşteaptă, îţi zic, după cum îmi 
stătea În obicei, larivoar şi-un praz verde. 

A ta, tanti 
Raliţa. 


P.S. Nu uita să te prezinţi la praznicele angajate. 
Numai la asemenea mese, îi mai pomeneşti pe cei 
ce ti-au fost dragi. Şi mie mi-a plăcut o mîncărică 
bună, aşa că-s convinsă de imagi-nea mea, mereu 
în ochii tăi şi-ai bulgăroaicei, cu prilejurile de mai 
sus.” 

Cînd a citit nevastă-mea că tanti Raliţa o 
citează în  scri-soare, a podidit-o un plins 
cutremurat, de i se zgilţiiau toate mădularele. 


133 


Cînd am reuşit s-o mai potolesc, m-a rugat cu la- 
crămi în ochi: 

— Hai la capelă, s-o mai vedem o dată pe draga 
de ea! 

— Nu mi-e îngăduit! N-ai citit ce-mi cere, şi c- 
altminteri se supără? 

— Păi nu se mai poate supăra, de vreme ce nu 
mai ştie nimic! 

— N-aş crede una ca asta. Şi moartă, tanti 
Raliţa-i ca- pabilă de orice! Eu zic că-i mai bine 
să-i facem pe plac. De nu procedăm întocmai, 
e-n stare să se răzbune. Nu ştiu cum, dar precis o 
va face... Mi-e şi teamă să-mi închipui cum anume. 
I-a fost totdeauna mintea aburită de idei din cele 
mai trăsnite, aşa că-i mai bine să nu ne- 
amestecăm! 


La „Athenee Palace”, unde eram aşteptaţi de 
şeful restaurantului,  de-altminteri un bun 
cunoscut de-al meu şi-al mătu- şă-mii, acesta ne-a 
întîmpinat cu-o mutră corespunzătoare, întristat 
şi-adînc îndurerat,  transmiţindu-mi cele mai 
sincere condoleanţe (cred şi eu că-i convenea, 
dacă-mi amintesc de „onorurile” cu care-l trata 
tanti Raliţa). Şi ne-a comunicat intrigat: 

— Unde-s persoanele? 

— Noi nu sîntem persoane? l-am iscodit eu 
sicîit. 

Siciit de ideea mătuşă-mii, de-a comanda o 
masă pentru patru persoane, cînd ştia prea bine 
că sîntem numai noi, eu şi cu Penke. 

— Mă rog, dacă ziceţi matale! s-a mieluşit şeful 
de sală. Şi-aşa sînteţi cît doi. Cu doamna 
dumneavoastră trei, iar a pa- tra persoană, 
probabil, tot matale. Patru tacîmuri a plătit biata 
coana Raliţa, patru trebuiesc utilizate. C-aşa mi-a 
şi atras aten-ţia: „Ai grijă, mă Papălină, să nu 
cumva să rămînă ceva în farfurii... Că te-afurisesc, 
aşa să ştii.” Iar eu, de cînd mă ştiu, sînt bisericos 
şi respect cele sfinte... 


134 


De voie, de nevoie, am făcut faţă bizarei dorinţe 
a mătu- şă-mii. Şi n-am fost capabil să-nchid un 
ochi. Toată noaptea. Măcinat şi sfirtecat de cele 
înfulecate. In orice caz, mereu o po-menisem pe 
tanti Raliţa. lacă, era şi-asta o modalitate de-a ne 
aduce aminte de dînsa. Însă mi-aminteam cu drag. 
Căci pînă şi meniul fusese stabilit de tanti Raliţa, 
dulcea de ea. Ţinuse seamă de preferinţele mele, 
ba chiar şi de-ale bulgăroaicei de nevastă-mea. 
Avusesem pe masă şi şalău „bonne femme”, şi 
fasole bă-tută, şi cîrnaţi de casă, şi berbec la 
frigare. Fie-le şi lor țărîna uşoară, că greu ne mai 
munceau. Însă cu plăcute aduceri aminte. 


În săptămînile următoare, pînă să vină rîndul 
praznicului de „patruzeci de zile”, am tot 
încercat să aflu unde-i înţărinată mătuşă-mea. 
Zadarnică pierdere de timp. Ajunsese să se-nţe- 
leagă şi cu popii, başca administratorul 
responsabil cu locurile de cazare în cimitir, căci 
nimeni nu ştia nimic. Groparii, măs-luiţi cu sume 
corespunzătoare efortului de memorie cerut, ți- 
neau minte că discutaseră cu răposata, înainte de 
deces, dar unde anume îi săpaseră locul de veci, 
asta nu mai ţineau minte. 

— Domle dragă, miîncate-aş, se buluciseră 
morţii, în ziua cînd am îngropat-o pe tuşa 
lu'matale, încît nu mai prididisăm cu săpatul şi- 
astupatul, zăpăcindu-ne de cap!... Şi-apoi, ce ne-n- 
teresa pe noi, de vreme ce-şi dăduse obolul? 

După ce mi-am cărat moştenirea acasă, de-aj 
unsesem să-mi montez rafturi şi-n pod, nemaiavînd 
unde rostui cărţile, iarăşi am pomenit-o pe tanti 
Raliţa. Frumos. Căci îmi lăsase lucruri neaşteptat 
de rare, printre care şi prima mie de numere din 
colecţia „Le Masque”. 

lar cu prilejul praznicului de la „Capşa”, 
surpriza a fost şi mai teribilă. Deoarece, tăvălindu- 
mă prin pat, din motive interne, am şi visat-o pe 


135 


mătuşă-mea. De parcă ar fi fost vie, atît de bine 
arăta, cu casca ei de motonaută pe cap, cînd îmi 
spusese: 

— Al, băieţelule, vezi că nu-i uman să măniînci 
atit? 

Tocmai dînsa să-mi zică una ca asta. Fusese un 
om ce pre- ţuise bunurile pămîntului, şi n-ar fi avut 
autoritatea morală să mă cicălească. Anume în 
asemenea clipe festive şi chinuitoare! 

Aşijderi s-au petrecut lucrurile şi la „Lido”, ca 
şi la „Intercontinental”. Tot cu urmări. La început 
plăcute, iar după aceea invers. Şi cu aduceri 
aminte. Astfel încît, nici o clipă, nu mi-a pierit 
din faţă-mi zglobiosul chip al zurliei de tanti 
Raliţa. Trăia, în noi, şi după moarte. 


ENIGMELE DE LA CLONIU 


La vreun an şi ceva, de la trecerea în neființă a 
scumpei mele mătuşi, mă aflam la Sinaia- 
Cumpătu. Unde trudeam la o nouă carte. Se 
chema „De-a baba-oarba”. Tratînd despre un mag 
local, de la Colţiilupchii, din apropierea Proviţei. 

Povestindu-i, unui prieten scriitor, despre 
personajul real ce-mi folosise drept model, acesta 
mi-a spus: 

— Vladule, la mine nu ţin goangele ăstea cu 
magi, vră- jitori, descîntece şi incantaţii. Însă ceea 
ce se petrece la Clonţu, în creierii munţilor 
Buzăului, mai în sus de Nehoiaşu, mă intrigă. Din 
cîte mi-a povestit un vechi cunoscut de-al meu, 
cio-ban de prin părţile locului, acolo pare să fie 
vorba de-un fenomen OZN... Ceea ce-i cu totul 
altceva. Una-i un şarlatan de mag rural şi-alta un 
extraterestru, coborit dintr-o farfurie zburătoare, 


136 


şi care se stabileşte printre oamenii unui cătun 
pierdut prin cele văioage!... Bineînţeles că e de 
necrezut. Dar ceva s-a întîmplat acolo. 

— Ce ţi-a relatat baciul? Mă interesează enorm. 
Poate-mi completez şi-mi mai  modernizez 
personajul... 

— Păi nu-i ceva normal, în orice caz. Făptura 
enigmatică de la Clonţu, cică a coborit din ceruri, 
purtată de-un OZN, spunea moş Cotîrlă, iar lumea 
nu s-a speriat. Din nou ceva în neregulă. Deoarece 
a întîmpinat-o cu prietenie. lar Cotirlă, ce-şi avea 
sălaşul la marginea Clonţului, şi îi dispăruse 
feciorul în munţi, mursecat probabil de urşi, i-a 
vîndut pe bani buni casa mortului. Omul din ceruri 
avea bani de-ai noştri. În hîrtii noi nouţe... 


— ȘI, 5125, 
— Păi mai multe nu ştiu! Moş Cotiîrlă s-a dus 
dintre noi, şi doar atît a mai apucat să-mi 


povestească: că extraterestrul l-a adus acasă pe 
feciorul dispărut. Spre mirarea întregului cătun. 
Băiatul se rătăcise, nu se ştia pe unde, iar la 
chemarea lansată de ozenit, se prezentase la casa 
părintească.  Neînvoin- du-se să-şi recapete 
locuinţa pe care taică-său o vinduse. Ba 
dimpotrivă, îşi ridicase alta din pămînt, în aceeaşi 
curte, şi-a-cum e mai tot timpul prin preajma celui 
din galaxie. Şi care anume, galaxie, nici dracu nu 
ştie!... E bine? 

— Sigur că nu! Îmi dă peste cap subiectul 
romanului... Cînd l-ai ascultat, ultima oară, pe 
moş Cotîrlă? 

— Cred că anul trecut!... 

Deşi pierdeam ocazia de-a-mi complica romanul 
făcîndu-l, poate, mai interesant, am renunţat pe 
loc la intenţia de-a porni în căutarea OZN-istului 
de la Clonţu. 

Chestia asta se petrecuse prin '74, sau '75. 
Romanul mi-a apărut în acelaşi an. Următoarele 
nu le-am mai scris la Cum- pătu. Cînd zic 


137 


următoarele, mă refer la cele care completează 
seria „jocurile detectivului Conan Doi”. 

Dar o păstrasem în viaţă, din necesităţi 
prozastice, pe tanti Raliţa, în mai toate volumele 
scrise după aceea; îmi făceam astfel datoria de-a o 
pomeni mereu şi-mi simţeam sufletul oarecum 
împăcat. 

Prin '83, sau '84, am trecut în fugă pe la 
prietenul de la Cumpătu. Să-i duc nişte răsaduri 
de roşii extra: un soi brazi- lian, găsit la Govora, şi 
care ar fi trebuit să producă minimum 300 de 
tomate la vrej. 

— Esenţialul însă, am completat informaţiile de 
natură tehnologică, este să le înfigi nişte araci de 
cel puţin cinci metri! 


— Pe lat, la orizontală? s-a interesat, după ce, 
la sosire, mă certase că-l cam dau uitării. 


Avea dreptate. Îşi rostuise o grădină, la 
Otopeni, şi-o căsuţă minionă, unde să scrie liniştit, 
o livadă, şi simţea nevoia unui factor competent, 
care să-l călăuzească pe tainicele poteci ale 
culturilor horticole. Eu eram acela, bineînţeles. 

La început, mă ocupasem ceva mai serios de 
instrumenta- rea amicului. Apoi, avînd suficiente 
necazuri pe cap, îl cam abandonasem. 


— Pe înalt, maestre, că doar n-o să culci 
vrejurile de-a lungul şi de-a latul grădinii! 

— Şi cum urc pînă la tomatele din ultima 
generaţie, de pe vîrf? 

— Foarte simplu. Cu scara!... 

— O să mă apuc eu, la vîrsta mea, de alpinism? 
Totuşi, îţi mulţumesc. Lasă-le aici, c-am să văd 
cum m-oi descurca! Apropo, că era să uit, l-ai 
vizitat pe extraterestrul de la Clonţu? 

— Nu! Hai, fii serios, chiar există? 


138 


— Cineva trebuie să fie... Extraterestru însă — 
n-aş crede! După cîte-mi scrie, băiatul lui moş 
Cotîrlă a izbutit să producă unele mutații în 
psihologia localnicilor. Ajută organele locale din 
comuna de care aparţine Clonţu la lămurirea unor 
treburi obşteşti, fel şi fel de chestii... 


Reîntors acasă, enigmele de la Clonţu au 
continuat să mă preocupe. 

Fiindcă erau cu totul altceva decît minunea de 
la Maglavit. Unde, ciobanul satului, un tăntălău, 
căzuse pe mîna unor şarlatani promovîndu-l pe 
post de „sfintul Petrache Lupu”, omul care-l 
văzuse pe Dumnezeu, sub înfăţişarea unui moş cu 
barbă colilie, şi conversase cu acesta. 

După care urmase dezlănţuirea unei psihoze 
generale. În toată ţara. Care pornise puhoi să 
viziteze  Maglavitul, în speranţa că-şi va afla 
tămăduirea tuturor necazurilor. Atît organice, cît 
şi materiale. Evenimentul convenise regimului, în 
frunte cu Carol al II-lea. Era prin 1937, parcă, iar 
lucrurile stăteau rău pe la noi. Iar diversiunea le 
fusese de folos. Tuturor. Şi găinarilor ce se- 
aleseseră cu purcoaie de bani, şi stăpînirii. Care se 
eschivase de la rezolvarea tulburărilor interne, 
provocate de criza politică şi economică. 


În '37, fusese vorba de-o escrocherie. La nivelul 
tehnic al acelor ani. Astăzi, în '864, fenomenul 
părea o simplă ciudăţenie şi nu avea decit 
dimensiuni locale. De altă natură. 

În fiece casă se găsea cîte-un radio, şi toată 
lumea ştia ce-i aia o farfurie zburătoare, sau de 
existenţa unor alte civilizaţii în galaxie. Poate, 
mult mai dezvoltate decît cea de pe Terra. Deci, 
altceva era la mijloc! 

Şi simţeam o curiozitate cumplită să plec în 
căutarea aşa zisului extraterestru de la Clonţu. Ca 
să-mi dau seama ce se petrece acolo. Mai ales că, 


139 


avind deplină încredere în lon Ho- bana, 
specialistul nostru în OZN-uri, învăţasem de la el 
să nu fiu prea credul. Dacă ar fi fost ceva 
adevărat, n-ar fi rămas doar un zvon vag. 

— Penke dragă, ce zici, mergi cu mine la 
Clonţu, să-l vedem pe omul coborit din cosmos? 

— Nici că mă gîndesc! Am o mulţime de treburi 
pe-aici. Şi-mi e şi frică. N-ai văzut în filmul ăla, 
„Întâlnire de gra- dul III”, că ăia se ocupă cu 
racolarea de tereştri?... 

— Uite, mie nu mi-e teamă! Cum sînt eu niţeluş 
supraponderal, cred că nu le-ar da mina să mă- 
mbarce pe-o navă de-a lor... Mîine plec! 

— Mergi sănătos! Baremi încearcă să afli ce fel 
de diete obişnuiesc în lumea de unde-a coborit 
extraterestrul de la Clonţu... 


Ajuns la  Nehoiaşi, destul de anevoios, 
drumurile fiind cam încurcate, am întrebat, în 
stînga şi-n dreapta, pe unde-o iau spre Clonţu. În 
cele din urmă, s-a milostivit de mine un oier. Şi 
mi-a zis: 

Dacă-ncap în maşinuţa matale, şi mă iei şi pe 
mine, mer- gem de-a dreptul acolo... Sînt din 
partea locului! 

Oierul era destul de tînăr şi vînjos, bine hrănit, 
probabil, numai cu jintiţă, urdă şi telemea de 
crintiţă, şi-abia l-am virit în „Bombiţă”. Cred că 
trăgea la cîntar mai mult decît mine, însă era 
înalt, un vlăjgan cît toate zilele. 

Pe drumul ce ducea la Clonţu, un şleau îngust, 
hîrtopit şi bolovănos, încît îmi venea să blestem 
ziua cînd m-apucase pan-dalia cu extraterestrul, 
ciobanul mi-a cerut să-i spun cine sînt şi cum de- 
am auzit de Clonţu. Însă într-un fel aparte, destul 
de direct: 

— Domnule mare, că mare eşti, eu mi-s Arsene 
al lu' Co- tîrlă! Dar pe tine cum te cheamă? Nu 
cumva vii la noi, ca să-i faci necazuri omului 


140 


coborit de pe alte planete, care-i binefăcătorul 
nostru? 

— Măi Arsene, băiatule, eu-s un fel de scriitor, 
mă cheamă aşa şi-aşa, şi n-am nici un gînd rău cu 
extraterestrul pripăşit la voi. Dar ia stai niţel... 
Zici că te numeşti Cotîrlă. Nu eşti băiatul baciului 
Cotîrlă, cel care-a fost rătăcit prin munţi... 

— Eu mi-s cel ce-a fost rătăcit, iară nu tata, căci 
el era baci... Dar de unde-mi cunoşti povestea? 

— De la un prieten de-al tatălui matale! 

— Ei, foarte bine. Şi mai departe? 

— Ziceam să mă prezinţi şi pe mine făpturii 
coborite din ceruri. N-am văzut extraterestri decît 
la cinema... 

— Nici noi! Dar o să te-nfăţoşez omului... 

— Cum, e om, om de-al nostru, de pe pămînt? 

— D-apăi cum altfel? Şi-ncă om dintr-o bucată, 
bună şi cumsecade... Pînea lu’ Dumnezeu, nu- 
altceva! Dacă o fi amestecat în chestia asta cu 
farfuriile zburătoare, şi ne-a trimis-o nouă, pe-o 
strachină OZN, asta nu ştiu. Oricum, sînt şi pe 
alte stele oameni, nu? 

— Măi băiete, unde-ai auzit tu de OZN-uri? 

— D-apăi cum, tălică m-ai luat drept de tîmpit? 
Oi fi eu cioban, dar, mi-s om umblat... 

La un moment dat, m-am încumetat să-l întreb: 

— Măi Arsene, băiete, e om, sau e oamă, 
pardon, femeie? 

— Nici una, nici alta! 

Era clar. Ciobanul se zărghise de cap. Să fi fost 
vreo influenţă din partea extraterestrului? 

— Ai să vezi, şi-ai să crezi! — a continuat 
încăpăţinat Cotârlă. 


Cînd am tras „Bombiţa” în grădina ciobanului, 
parcînd-o lîngă casa cea veche, bătrinească, pe 
care i-o dăruise tac-su, ca s-o vindă apoi 
extraterestrului, maşinuţa nu mai poseda toba 


141 


de eşapament, arcurile din spate şi bara din faţă. 
Le pierdusem pe drum. 

La huruiala şi vijiitul emis de eşapamentul 
rămas fără tobă din locuinţă a izbucnit afară o 
arătare din cele mai ciudate. C-un făcăleţ în mînă. 
Urlind la mine şi la Arsene: 

— Ce dădurăţi peste mine cu drăcovenia asta 
urlătoare? Mă Arsene, băiatule, de unde-l mai 
găsişi şi pe-ăsta, de umble fără tobă, ca să ne 
tulbure liniştea? Nu ştie, bernebecul, că există şi- 
o lege a circulaţiei rutiere?... 

— Nu-i vina lui, ci-a drumului! îmi luă apărarea 
Arsene, în timp ce priveam uluit la făptura 
coborîtă, cîndva, din cos- mos, şi ieşită, acum, din 
casă. Într-o ţinută bizară. 

La virsta pe care apreciam c-ar putea-o avea 
părea să bată spre nouăzeci de ani, dacă nu cumva 
şi dincolo. Umbla cu pantaloni din dimie, ca un fel 
de iţari, peste care trăsese o bundă înflorată, din 
blană de miel, de sub care i se iţeau cusăturile iiei, 
iar pe cap îşi înfundase o căciulă uriaşă, 
ciobănească, confecţionată, probabil, dintr-o oaie 
întreagă. Bătrină, tare bătrină, dar se ţinea bine. 
Sprijinindu-se într-un toiag de păstor, iar în 
dreapta ţinînd făcăleţul. 

Indreptînd spre Arsene făcăleţul, îl roti ca pe- 
un toroipan şi-l zvirli în direcţia lui. De nu s-ar fi 
ferit, precis se-alegea cu capul spart. 

— De-atitea ori v-am spus să reparaţi drumul, 
că-mi sîn- teţi graşi ca nişte malaci, şi puturoşi!... 
De mîine să nu vă mai văd prin sat. leşiţi cu toţii, 
cu mic şi mare, luaţi şi muierile, şi puneţi-vă pe 
treabă... Dau eu un telefon şi primarului, s-aducă 
vreo cîteva basculante de balastru. Iar pe rotofeiul 
ăsta, lasă-mi-l pe mîna mea. Să văz ce-i cu el şi ce- 
nvirteşte. Că nu s-a ales încă nimic de capu' lui, 
după cîte ştiu... 

Şi mi-a făcut semn să mă duc spre casă; 


142 


— Vină s-asişti şi tu la şedinţa noastră!... Poate 
mai bagi ceva la cap... 

— Şedinţă cu făpturi cosmice? 

— Cu muierile satului, blegule! Domle, nu-i 
uman ce se-ntimplă, nici după atîţi amar de 
ani, de cînd nu te-am mai văzut... 

În clipa aceea, am crezut cu fervoare în 
reîncarnare. Căci extraterestrul purta în el fiinţa 
răposatei tanti Raliţa. Mai ales că avea aceleaşi 
năravuri lexicale, şi-aceeaşi purtare. Va să zică, 
ăştia erau  extratereştrii? Oameni trecuţi în 
neființă, dar reîncarnaţi pe alte planete? Făcusem 
o descoperire epocală. 

Am întrebat într-o doară: 

— Ai auzit vreodată de numele ăsta, Raliţa? 

— D-apăi cum, dacă eu-s Ranta! 

— Răposata? 

— Răposată, pe naiba! Sînt încă-n viaţă, deşi 
am murit acum vreo zece ani. Cu acte în regulă... 

Simţind că-mi plesneşte capul, am insistat: 

— Eşti, sau nu eşti, mătuşă-mea Raliţa? 

— Mi-s! 

— Atunci ce caţi aici, la Clonţu, dacă ai murit 
prin deces legal? 

— Nu cerceta aceste legi, că eşti prea tont ca 
să-nţelegi! Mai ţii minte povestea aia, scrisă de 
Kipling, cu maharajahul care, simțind că vine şi 
vremea bătrineţelor, s-a retras din viaţa publică, 
părăsind avere şi neamuri, lepădîndu-se de toate 
bucuriile vieţii, şi-a trăit într-o scorbură de copac, 
hrănindu-se nu- mai cu buruienile pămîntului? Ei 
bine, tot aşa am făcut şi eu. M-ajunsese virsta şi 
nu-mi mai plăcea oraşul. Şi, ca să nu vă ţineţi după 
mine şi să-mi tulburaţi liniştea, m-am dat moartă... 
Asta e! Şi bine am făcut. Fiindcă aici am simţit că- 
ntineresc, în aerul ăsta plin de ozon, oxigen, 
hidrogen şi-alte chimicale sănătoase... 

— Şi trăieşti într-o scorbură, mîncînd furaje? m- 
am mi- nunat eu. 


143 


— Dar ce mi-s eu, jivină, Al, băieţelule? Mănînc 
de toate, şi cu poftă, însă numai prospătură şi 
vegetale mai multe... Oamenii ţin la mine, fiindcă-i 
învăţ o mulţime de lucruri folositoare, de care nu 
ştiau nimic, mai ales că unii, mai naivi, sînt 
convinşi, văzindu-mă cum cobor din ceruri, că sînt 
o făptură de pe altă planetă. De fapt, fiind 
drumul prea prost şi obositor, l-am rugat pe Nae 
Surdu, de la ameliorarea pajiştilor montane, să mă 
coboare aici cu elicopterul  de-mprăştiat 
îngrăşămintele. Şi-am pogorît din bolta cerească, 
împrăştiind flăcări şi fum, pe ţeava de eşapament 
a aparatului, precum şi-nconjurată de-un nor de 
azotat de amoniu. Căci se spărsese sacul cînd 
călcasem pe el şi se răsturnase peste pragul 
portierei, laolaltă cu mine... Asta a fost toată 
minunea! 

Buimăcit de toate cele auzite, abia mai mă 
tineam pe picioare. 


MAI EXISTA SI-ALT GEN DE MIRACOLE! 
(mult mai terestre) 


Cît am stat la tanti Raliţa rediviva, răposata pe 
care-o pomeneam la fiece praznic, cînd ne 
nutream cu cele cuvenite unor atari festivități, n- 
am mîncat decît bucate... extraterestre. 

De cînd se retrăsese în creierii munţilor, la 
Clonţu, mătu-  şă-mea îşi reorganizase existenţa. 
Mai întîi cumpărase casa, de la moş Cotiîrlă. Apoi, 
cu ceea ce-i mai rămăsese din vinzarea locuinţei 
de pe Vergului şi-a ,„,Trabant”-ului, se-ngrijise să 
aibă-n bătătură o vacă, o capră şi vreo zece oiţe. 
La început, îngrijise singură de animale. Apoi, cum 
trecuse de vîrsta cînd apar şi neputinţele, lăsase 
totul pe seama lui Arsene şi-a cu- metrelor din sat, 
mai exact din cătun. 


144 


Dimineaţa, trezindu-mă din zorii zilei, căci aşa 
obişnuia acuma, mă poftea la breakfast. De tip 


Clonţu. 
— Nu te teme, bea-ţi mai întîi laptele... E 
nefiert, aşa e mai vitaminat! Apoi împărţim 


împreună o strachină cu talmeş- balmeş din ouă, 
de la găinile mele, porumbace, cu cîteva felii de 
caşcavea afumată. Făcută de mîinile mele, cu 
lapte de vacă naturală. Pîinea-i de casă, coaptă de 
cumătră Vanghelina a lu’ Staraboancă. Ţine mult 
la mine, fiindcă vrea să i-o dau de nevastă lui 
Arsene. Care, ruşinos de cele păţite, acolo de unde 
l-am scos, nici pînă acum nu s-a-nvrednicit să-şi 
întemeieze familie. Dar las’ pe mine, că-n doi ani îl 
silesc să aducă pe lume cel puţin patru prunci. Am 
o iarbă, din care fierb o zeamă, de fabrică oamenii 
de-aici numai gemeni! Un secret pe care-l ştiu 
de la neică Petre, bunică-tu. Cunoştea multe în 
materie de ierburi tămăduitoare, că doar era 
vină de cioban, nu de achizitor la „Plafar”... Vezi 
tu olul ăla? Acolo am brînză topită, frecată cu 
mărar, tarhon şi cimbrişor sălbatic. E cel mai 
preţios desert de pe lume. Un excelent coleretic şi 
colagog. Datorită amarului din plantele numite 
mai înainte... 

Apoi, avînd zi liberă, cînd nu-i veneau muierile 
la şedinţă, se-apuca să-mi povestească despre 
mutaţiile aduse de dînsa în psihologia şi 
comportamentul localnicilor. 

Toţi îi spuneau „Omule!”, neştiind sau 
făcîndu-se că nu 


ştiu că-i o Raliţă oarecare. Ţineau la ea. Nu la 
modul imbecil, misticoid, ci pentru sfaturile ei. 

De trei ori pe lună, ţinea sfat cu femeile. În 
fiece sîmbătă, după-amiază. Avind un riguros 
program. Cînd de artă culinară, cînd de readucere 
la viaţă a portului popular, învăţindu-le modele şi 


145 


cusături necunoscute pe-acolo, precum şi 
tehnologii de fabricare şi prelucrare a dimiei în 
casă, cînd le-ajuta, prin exemplul personal, să-şi 
ţeasă singure covoare, ţoluri miţoase şi ru- fărie 
din cînepă şi in. 

— Şi-acolo ce le mai înveţi? 

— Multe! Cum să-şi bată bărbaţii cu toiegele 
sau făcăle- ţele, pentru a-i dezvăţa de beţivănie. 
Astăzi nu mai bea nimeni pe-aici. Cel mult o juma’ 
de trăscău. Cum mai cere, cum o-nca- sează după 
ceafă. Cu ghioaga. Apoi le spun cum să-şi crească 
copiii, cum se cuvine să te porţi cu bătrînii şi cu 
părinţii. În cea din urmă sîmbătă a fiecărei luni, 
convoc la mine-n casă şi bărbaţii. 

— Nu se poate! Te-ascultă şi vin? 

— Cum să nu vină? E-n interesul lor. De gura 
muierilor, vin mai mulţi decît sînt în aşezarea 
noastră. Aduc oameni şi din alte comune... 

— Şi pe-ăştia ce-i înveţi? 

— De toate! La-nceput, cum să-şi bată 
muierile... 

— Ce, să le bată şi ei? 

— Exact! Aici mai circulă vorba că „femeia 
nebătută nu-i iubită de bărbatu-său”. Ei bine, am 
rezolvat-o şi pe-asta. Spu- nîndu-le să ştie numai 
ei, şi să-şi ţină gura, totul rămînînd nu-mai între 
noi. Le-am zis aşa: „Băi, bernebecilor, femeia nu 
se bate nici cu-o floare, darmite cu bîta, cum aveţi 
voi obiceiul. Dac-o vedeţi că trage a lene, şi nu are 
grijă de copii şi de casă, încruntaţi-vă bine la ea, 
trageţi-i cîteva la fund, dar cu duhul blîndeţii, să 
nu doară, iar după aceea guduraţi-vă pe lîngă ea, 
cerîndu-vă iertare şi lăudînd-o pentru ceea ce-o să 
facă în viitor. Şi, că tot pomenii de floare, mai 
aduceţi-le şi voi, din cînd în cînd, cîte-un ghiocel, 
cîte-o zorea, ori o garoafă... Că se găsesc!” 

Dar chestii mai pragmatice? 


146 


— Oho! Păi stai s-auzi... Cînd am aterizat eu, 
ăştia făceau numai brînză la burduf. Care, cu 
timpul, ori se iuţeşte, ori se-n- cinge şi pute. Şi le- 
am dat reţetele noastre, de la Măţău, spu- nîndu-le 
că-s aduse de pe alte lumi. Ce-mi pasă mie dacă m- 
au crezut! Reţetele erau bune. Avînd şi oi, şi vaci, 
şi capre, i-am îndemnat să-şi fabrice produse mult 
mai fine, cu preţ la tîr- guri şi iarmaroace. 
Acuma sînt cei mai căutaţi, pe la Drăgaice. Se duc 
cu caşcavele afumate, şi din lapte de vacă, dar şi 
din cel de oaie şi capră, fiecare cu gustul ei, cu 
urdă de telemea, din crintă, grasă şi niţel sărată, 
ca să ţie mai mult la casa omu-lui, cu lapte prins, 
nesmiîntinit, asezonat cu leuştean, sau cu tarhon, 
sau cu cimbrişor sălbatic, totul bine astupat în 
donicioare sau vase de lut, ca un fel de amfore, pe 
care tot singuri şi le fac: 

— Bine, măi tanti Raliţo, bravo, dar nu ţi-i urit 
în pustie-tatea asta? 

— Bă, bleago, cînd trăieşti înconjurat numai de 
munţi, brazi şi aer de-ţi taie nasu’, cu tăria lui, 
cînd eşti respectat şi-ajutat de-un cătun întreg, 
care te iubeşte pentru ce le-ai adus în casă şi-n 
suflet, de ce să-ţi fie urit? Şi-apoi, n-ai văzut c-am 
şi radio, şi televizor, iar în ultima vreme mi-am 
cumpărat şi-un casetofon. Că mie mi-au plăcut 
muzica şi spectacolele, încă din tinereţe... Şi-apoi, 
mai sînt şi-amintirile. Cînd pun o casetă cu Shakin’ 
Stevens sau Michael Jackson, deodată-mi apare în 
faţă dragostea mea dintii şi cea din urmă, poetul 
din Piteşti. Care mă dansa, tontul, numai valsuri 
şi tangouri. Deşi, pe vremea aceea erau şi jocuri 
mai  ţopăite, parcă anume compuse pentru 
temperamentul meu. Cînd mi-a destăinuit că-şi 
semnează poe- zile Ion Pillat Minulescu, luîndu-mă 
de timpită, l-am dat pe uşă afară, şi n-am mai 
vrut să ştiu ce-i aia dragoste de poet... 

— Dar de ce-ai procedat aşa? 


147 


— Hai, că nici pe tine nu te dă deşteptăciunea 
afară din casă! Păi bine, măi fleţule, îi ştiam pe- 
amindoi piteştenii noştri, şi pe Ion Minulescu, 
mare poet, de-adevăratelea, şi pe Ion Pillat. 
Tocmai mie se găsise să-mi vîndă gogoşi? Păcat de 
el, că era chipeş, însă prost ca noaptea... Ce să fi 
scos din el? Cel mult un coafor de lux. Ca să-mi 
mănînce zilele? De-aia am rămas nemăritată pînă 
azi. Şi nici n-am de gînd s-o fac de-acum înainte... 


La urma urmei, mă apropii şi eu de-o virstă 
frumoasă. Şi nu-mi pare rău. 


La plecare, tanti Raliţa nu s-a lăsat pînă nu mi-a 
montat la loc toba de eşapament, bara din faţă 
şi arcurile sparte. Găsite pe drum, de Arsene al lu' 
Cotîrlă, şi-aduse fostului proprietar. Prilej cu care, 
mătuşa-mea îmi reglase niţel şi avansul. De 
aceea, am plecat călare pe măgarul lui Cotîrlă. 
Urmînd să mă-ntorc săptămîna viitoare... După 
maşină! 


148 


„SOARELE RĂSARE NOAPTEA” 


„CĂRUNTUL” DE LA CENZURA MILITARĂ 


Prin '42, dacă nu chiar ’41, umblam ca 
înnebuniţi. Şi eu, traducătorul romanului „Doamna 
cu garoafe” al lui A. J. Cro- nin, ce-apăruse numai 
în franceză, şi-ncă în Elveţia, şi Nicky Bădescu, 
proprietarul şi directorul editurii ABC din Craiova. 
Fiind vremuri tulburi, ne fusese imposibil să 
obţinem dreptul de publicare („,copyright”-ul), 
deşi corespondasem cu „Editions du Milieu du 
Monde”. Nici cu editura asta nu era ceva în re- 
gulă. Fusese înfiinţată chiar în primul an de război 
şi tipărea şi nemti şi anglo-saxoni. Fără să 
manifeste clar vreo tendinţă anume, precisă. 


149 


Bineînţeles, şi nu prea înţelegeam din ce 
motive, nu ne răspunsese niciodată la cele vreo 
patru, sau cinci scrisori expediate la (parcă) 
Berna. Poate din pricină că nu-mi putuseră 
descifra cererea de copyright, scrisă de mine 
personal. 

— Măi Marincule, m-a luat într-o bună zi la rost 
Bădescu, cum face Giurgea, domnule, de-şi 
tipăreşte romanele ca pe bandă rulantă? De la 
„Cultura Românească”, editura lui Steinberg, a 
trecut la „Remus Cioflec”, ardelean de-al lui, iar 
acum la „Contemporana”, care se spune că-i 
finanțată de Hachette, avînd în frunte pe Roger, 
reprezentantul lor la librăria franţu- jilor, de pe 
Lipscani. 

— Păi ce să facă, dom’ Nicky, face ce poate! 
Cînd cu unii, cînd cu alţii, îşi aranjează şi el ploile. 
Plouă mult, plouă puţin, tot se-adună apă destulă. 
Şi cu marafeţi, cînd ai destui, ţi se deschid toate 
uşile. Chiar şi-ale cenzurii. Care-i aprobă nu 
numai editările, dar şi reeditările romanelor sale. 
Uite, chiar acum, i-a apărut o nouă ediţie din 
Rudyard Kipling: „Cărţile junglei” (două volume). 
Crăciun este, copii sînt, părinţii trebuie să le 
dăruiască şi lor o carte comestibilă, care să le 
bucure copilăria. Mie unul, mi-au plăcut la 
nebunie... 

Nicky Bădescu şi-a şmotrocăit claia de păr, 
care-ncepea să i se rărească vizibil, şi m-a 
anunţat: 

— Pregăteşte-te de drum, că miine plecăm 
amîndoi la Bucureşti. Să luăm taurul de coarne. 
Adică ne ducem la Giur- gea şi-l întrebăm de unde 
ştie cînd plouă şi nu plouă, şi, mai ales, unde duc 
ploile lui! 

— Deştept! E-o idee. Cu-atit mai mult cu cît nici 
dînsul nu s-a înfipt să ia la tradus „Doamna cu 
garoafe”. Poate aflăm de ce... Mai întîi, însă, 


150 


trecem şi pe la fostul meu patron, dl. inginer 
Gorjan, care ştie totul despre copyrighturi... 


Cum au decurs întrevederile, şi cu inginerul şi 
cu Jul. Giurgea, am povestit în primul volum al 
cărţii de faţă. Fiasco total şi general. În preziua 
cînd ne gindeam să facem cale întoarsă spre 
Craiova, cu cozile între picioare, nu ştiu ce mi-a 
trecut prin cap, o idee neobişnuită, de autentic 
detectiv. Să dau o raită pe la cenzura militară, că 
militar era totul pe-atunci, să văd ce-nvirt ăia, 
pe-acolo. Bădescu a refuzat să mă-nsoţească, 
argumentînd: 

—  Marincule, o faci pe pielea ta! Eu-s 
incorporabil, pe cînd tu nici n-ai fost la 
recrutare. Dacă iese prost, mă iau ofi- ţerii ca din 
oală, şi mă expediază de-a dreptul în linia întâia... 

— S-a făcut şi asta, ca să nu mă mai 
boscorodeşti că-s lip- sit de iniţiativă! E bine? 

— Chiar foarte! Dacă ne iese pasienţa, eşti 
invitatul meu la „Capşa”, tot la separeu, ca şi 
rîndul trecut. Unde-o să-i tra-gem o fasole bătută, 
ca la noi, la Calafat. De să sară-n aer locanta... 


Birourile cenzurii erau adăpostite în palatul 
fostului ziar „Viitorul”, pe strada Biserica Enei. Am 
intrat lesne, păşind ca vodă prin lobodă. Nu erau 
nici sentinele, la poartă, nici chiar portari. Şi, 
umblînd din etaj în etaj, am dat şi peste cenzura 
editurilor. Neîntrebîndu-mă nimeni, din cei ce 
forfoteau pe coridoare, cine sînt şi ce-nvirtesc, mi- 
am luat inima-n dinţi, fiind şi curajos de felul meu, 
şi mi-am zvirlit privirea pe deasupra unei uşi 
prevăzute cu ferestruică. Cam sus pentru mine, 
dar accesibilă totuşi. Ridicîndu-mă în vîrful 
picioarelor, în ciuda faptului că mă stringeau 
pantofii de-mi ieşeau ochii din cap, am zărit, spre 
stupefacţia mea, pe Jul. Giurgea. Conversînd c-un 
tip elegant, cărunt, cu părul ondulat. 


151 


Giurgea stătea pe biroul acestuia, picior peste 
picior, ca la mă-sa acasă, oferindu-i o ţigară dintr- 
un pachet de ,„,Camel”, iar distinsa făptură, 
aşezată comod în fotoliul său de şef (căci numai 
şef putea fi, de vreme ce-avea covor persan pe jos 
şi fotoliu de catifea), îl îmbia să guste un păhărel, 


în care tocmai îi turna o băutură castanie. 
Forţindu-mi acuitatea vizuală, am descifrat şi 
eticheta de pe sticlă — „Martell”. Ei bine, deşi 


eram încă tînăr şi necopt la minte, ştiam şi eu ce- 
i „„Martell”-ul. 

Discutind şi fumînd ca turcii, ba mai şi 
cinstindu-se din păhărelele acelea globulare, era 
clar că puneau la cale ceva. Precis din domeniul 
editorial. Vreo aprobare de apariţie a unui roman 
scris de-un autor american sau englez, sau cine 
ştie ce altă reeditare. Lămurit brusc, am luat-o la 
goană pe scări, la vale, grăbindu-mă s-ajung la 
patron. Să-i spun vestea cea mare. Ceea ce-am şi 
făcut: 

— Dom’ Nicky, te-am făcut om! Jul. Giurgea e 
prieten la toartă cu şeful care dă aprobările. 
Nu ştiu cine este şi cum îl cheamă, însă arată a 
om de treabă... Acuma, dom’ Nicky, ră- mii şi- 
aşteaptă-mă la hotel, că mă-ntorc la cenzură să 
aflu cine-i şeful acela! 


Mă decisesem să fac cale-ntoarsă, deoarece 
avusesem impresia că-l zărisem în holul clădirii 
pe-un cunoscut şi talentat poet, la versurile căruia 
tineam nespus. Il chema Iulian Vesper şi publica 
destul de rar. Dar mă ştia că umblu şi eu pe la 
coada Pegasului; stătusem de vreo cîteva ori de 
vorbă, în taverna lui Mitică-lăptarul, de pe 
Domnița Anastasia. 

Spre norocul meu, era tot acolo. 

— Ce mai faci, dom’ Vesper? 

Privindu-mă blajin şi zîmbindu-mi cu toată faţa 
lui de bucovinean cumsecade, rotundă ca o pită, 
mi-a răspuns oare-cum amărit: 


152 


— Ce să-i fac, bre, aştept şi tot aştept! De doi 
ani aştept să-mi găsesc un editor pentru 
„Glasul”, şi nici pînă acum n-am izbutit... Mi-o 
făgăduit un prieten c-o să-ncerce să m-ajute. Uite- 
l, vine spre noi. 

Privind în direcţia indicată de Vesper, l-am 
recunoscut pe căruntul şef al cenzurii cărţilor. 
Grăbit, s-a apropiat de noi, mi-a zvirlit o uitătură 
curioasă, l-a îmbrăţişat pe Vesper, spunîndu-i în 
grabă, c-un glas blind: 

— Iulică, mai aşteaptă-mă o ţiră, că mă cheamă 
colonelul! Vin numaidecit... 

Acestea fiind zise, a luat-o rapid înspre un 
coridor aflat la parter. 

Rămiînînd iarăşi singuri, l-am întrebat pe Iulian 
Vesper: 

— Maestre, cine-a fost domnul cu părul cărunt? 

— Cum, nu-l cunoşti? Păi e Mircea Streinul, 
unul dintre cei mai dragi confraţi ai mei, 
bucovinean ca şi mine, prieten cu Neculai 
Tăutu, Dragoş Vicol, şi-alţi poeţi de viitor ai nea- 
mului. Mă mir că nu l-ai recunoscut! 

— Ba acum ştiu cine este, chiar de nu l-am 
văzut niciodată la faţă. l-am citit şi poeziile, dar şi 
două, sau trei romane. N-a scris el „Drama casei 
Timotei”?... 

— Păi cine altu'? Dintre bucovinenii noştri, nu-i 
altul mai talentat ca el. Mai ales în proză... Dînsul 
mi-a dat făgăduinţa aceea, c-o să mă pună-n 
legătură c-un editor de omenie. Care să 
tipărească un roman țărănesc... 

— „Glasul” e roman? Credeam că-i vorba de 
vreun volum de stihuri... 

— Nu-i roman, ci truda mea de peste cinci ani. 
O poveste scrisă la persoana întîi, despre 
necazurile oamenilor de pe la noi... Pe care şi 
Mircea le ştie prea bine. El este ţăran din Cu- 
ciurul Mare, iar eu de peste girlă, vecin cu 
rubedeniile lui. 


153 


— Cum e ca om? Pe poet îl ştiu, iar pe 
romancier şi mai dihai! 

— Pînea lu' Dumnezeu! Însă fără noroc... 

— De ce? 

— Nu vezi că-i nevoit să lucreze aici, la 
cenzură, pentru başbuzucii ăştia? Ca să aibă şi el 
de-o îmbucătură... 

— Poate că-i băgat şi el în politica lor? 

— De! In chestiile astea, bietul Mircea e 
analfabet total. Dar, de la o vreme, nu ştie nici el 
încotro să mai cîrmească telegarii... Acum trei zile, 
mi-o zis c-o gătat un roman gros, de peste o mie de 
pagini. În care se dă cu Antonescu. Ce i-o fi venit, 
el ştie! 

Cînd s-a reîntors Mircea Streinul, iar Vesper m- 
a prezen- tat, dezvăluindu-i că-s şi eu poet, şeful 
m-a întrebat: 


— Ai vreo problemă, în care să te pot ajuta? 
Marincu, Marincu, stai niţel, parcă am citit undeva 
un vers, cu numele ăsta. Parcă: „Măi Marincu, măi 
Marincu, de ce eşti alb şi mort ca zincu”... Tu esti 
ăla? 

— Eu! 

— Bravo! Bine că eşti în viaţă. Dacă vrei să 
stăm de vorbă, vino diseară la „Capşa”, să cinăm 
împreună. Şi-aşa mi-s sin- gur cuc... 

— Domnule Mircea, nu ştiu cum să zic, aş veni 
cu tot dragul, însă eu nu-s singur, de capul meu, 
ci-am şi-o coadă, pe patronu meu... 

— Nu-i bai, adă-l şi pă jupîn! 

Apoi l-a luat cu el pe Vesper, urcînd spre birou. 


Pe la opt, opt şi jumătate, intram însoţit de 
Bădescu în saloanele „Capşei”. În căutarea lui 
Mircea Streinul. Care zăbovea să-şi facă apariţia. 
Îngrijorat, dar şi imaginîndu-mi că tre-buie să fie 
cunoscut de chelnerii celebrului restaurant, m-am 
încumetat să-l întreb pe-unul din ei: 


154 


— Nu ştiţi cumva pe la ce oră obişnuieşte să ia 
masa dom-nul Mircea Streinul? Şi unde-i place să 
steie? 

— De dom’ Mirciulică întrebaţi? Păi e la 
separeu, cred că de peste un ceas. Spunea c- 
aşteaptă nişte musafiri. Haideţi cu mine, să vedem 
în ce stadiu se află... 

Mirat oarecum de chestia cu „stadiul“, l-am 
urmat pe chelner. Care, prin nişte coridoare 
labirintice, ne-a condus la separeul în care trebuia 
să se afle poetul. 

Chiar acolo era. Singur, la unica masă din 
încăpere. La care ar fi putut lua loc, lesne, şi 
zece persoane. De fapt, ca să fiu mai exact, nu 
era singur. Ci cu-o sticlă de „Martell” în faţă. 
Golită pe jumătate. Ochii sticlindu-i ciudat, de 
culoarea oţelu-lui, m-au privit doar o clipă, 
pătrunzător şi, bizar, cu multă blindeţe. Şi m-a 
întrebat, arătînd spre Bădescu: 

— Dumnealui e patronul tău, măi zincule? Ce 
vinde? Brinză, măsline, icre tescuite, sau ţesături 
de celofibră nemţească? 

Observînd că Nicky Bădescu începea să vireze 
spre violet, am încercat să lămuresc lucrurile. Din 
dorinţa de-a ridica nive-lul discuţiilor ce-aveau să 
urmeze, i-am transmis căruntului bucovinean: 

— Ca să nu fii în eroare, domnule Mircea, ţin 
să-ţi spun că Nicky Bădescu e-un om de aleasă 
cultură. Proprietarul şi directorul editurii ABC. 


„PRĂVĂLIA DIAVOLULUI” 


— Şi compozitor! a ţinut s-adauge Bădescu, 
fără să-l fi rugat nimeni. 


155 


Mircea Streinul s-a uitat la mine cîş, apoi a 
zimbit subţire, a servit niţică tărie în bolul ce-l 
avea în faţă şi-abia după aceea ne-a întrebat: 

— Beţi cu mine sau preferaţi altceva? Oamenii 
de cultură şi compozitorii, mai cu seamă, sînt 
oarecum suciţi, cu tabietu-rile lor, şi te poţi 
aştepta din partea lor la orice... Nu-i aşa, domnule 
Bădescu? 

— Exact, domnule director... 

— Nu-s director, ci subdirector! 

— Cer iertare, însă văzînd că beţi „Martell”, mi- 
am zis că sînteţi bun şi de director! Eu unul, care-s 
orfan de război, fiind crescut doar de maică-mea, 
pe care Marincu o ştie ce om e, din totdeauna am 
preferat comina, sau tescovina, cum i se zice pe- 
aici... Acum însă, de m-am ajuns şi eu, vă rog să-mi 
daţi voie să fac cinste c-o litră de „Martell”... Mă 
duc imediat să comand băutura, nişte ţoiuri şi de- 
ale mîncării! 

N-a mai apucat Streinul să scoată vreo vorbă, 
că Nicky Bădescu şi plecase în căutarea vreunui 
chelner. Rămas în stare de transă, mi s-a adresat, 
pe cînd îşi dădea gata lichidul din pahar: 

— Măi băiete, măi poete, cine dracului te-a 
împins să te vîri în braţele băcanului ăsta?... 

— Nevoia, dom’ Mircea! Pîinea cea de toate 
zilele... Dar nu-i om rău. De fapt, în afară de 
meseria de librar, pe care-o cunoaşte bine, a mai 
dat cu nasul şi prin editarea de cărţi. De capul lui, 
în timpul urgiei de la Maglavit, a tipărit o broşură, 
ceva cu „Visul Maicii Domnului”, şi s-a ales cu-o 
avere. Cu care şi-a cumpărat librăria 
„Academica”, de pe Calea Unirii, din 


Craiova. Aici, unde fusesem repartizat practicant, 
de liceul comercial „Gh. Chiţiu”, ca elev într-a VII- 
a, mi-am dat seama c-aş putea întemeia o 
editură, visul meu de cînd mă ştiu. Şi l-am 
făcut editor, eu lucrînd doar în umbra lui. De fapt, 


156 


însă, eu-s cel cu ideile. Pînă azi, în afară de nişte 
broşurele, n-am apucat să-l decid să tipărească şi 
ceva serios. Între timp însă, am tradus, cam la 
repezeală, cîteva romane. Pe care tare mult 
aş vrea să le văd tipărite... 

— Ce romane? 

„Temniţa profesorului”, Jack London, „A 
venit o cora- bie în port”, Thomas, „Cheile 
împărăției” şi „Doamna cu garoafe”, acestea din 
urmă ale lui A. J. Cronin... Toate, foarte in- 
teresante şi de succes sigur. 

— Ultimele le-am citit, şi eu, în franceză. Iar pe 
London, în germană. Că m-am înşcolit la Cernăuţi, 
unde nemţeasca-i ca şi obligatorie, dacă vrei 
să fii luat în seamă... 

— De-aia l-aţi tradus, atit de frumos, pe Georg 
Trakl, dacă dumneata eşti acela? am întrebat 
intimidat, bilbîindu-mă şi amestecînd persoana a 
III-a cu a Il-a. 

— Nu de-aia! Ci din alte motive... Fiindcă-i unul 
din marii poeţi ai lumii! m-a lămurit, cam pe 
scurtătură, Streinul, pri- vindu-mă cu ochii săi 
cenuşii. Dar ce-o fi făcînd librarul tău, de nu mai 
vine odată cu chelnerul?... 

— Vine, dom'le subdirector, imediat vine! s-a 
auzit pe neaşteptate glasul jupînului meu, care, 
mai mult decit sigur, trăsese cu urechea la 
conversaţia noastră, pitit după uşă. Zăboveşte 
niţel, fiindcă l-am trimis să-mi facă rost de-un ţoi 
sau de-o cinzeacă. Nici comină nu-s în stare să 
beau fără ţoi, darmite „Martell”-ul! Numaideciît o 
să fie aici. Şi cu mîncărica. Am comandat numai 
bombe... 

— Bravo, domle, se vede cît de colo că ai 
personalitate! Abia aştept să văd „bombele” 
matale... Sper să nu fie nemţeşti! 

Bădescu a-nghiţit în sec, deoarece nu-nţelegea 
ce vroia să spună Streinul. Apoi l-a informat: 


157 


— De toate felurile! Ai să vezi matale. Şi 
cremvurşti nemţeşti, şi cîrnaţi ardeleneşti, şi 
fasole de-a noastră oltenească. Şi nici cu 
franţujii n-o să ne punem rău, c-am comandat o 
sticlă de „Martell”... Dacă-i bal, bal să fie! Că se 
merită, zău aşa, mai ales dacă ne-ajuţi să-i edităm 
pe englejii lu' Marincu... 

Mircea Streinul, jenat, n-a răspuns nimic. 

Cînd am vrut să ne luăm rămas bun de la 
scriitor, acesta se afla cuprins de-o adîncă 
întristare. Abia se atinsese de „delica- tesurile” 
internaţionale comandate de Bădescu. Rezumîndu- 
se doar să-şi lichideze coniacul său. În vreme ce 
jupinul, prea puţin ajutat de mine, care-n seara 
aceea n-aveam deloc poftă de mîncare, fenomen 
cu totul inexplicabil, răsese totul de pe masă. Ca 
nu cumva s-arunce banii de pomană, şi să se 
bucure hoţii ăia de chelneri cu alesele bucate 
plătite de el. 

După care ne părăsise, scuzîndu-se: 

— Iertaţi-mă, neică directore, dar mă-c să fac 


socotelile cu bandiții ăştia, şi să-mi scadă 
„Martell”-ul nebăut, c-a rămas mai mult de 
jumătate. 


Jumătate o băuse aproape singur. Eu abia 
sorbind două înghiţituri, iar poetul neatingîndu-se 
deloc de sticla proprietaru- lui editurii ABC. 

Rămaşi singuri, Streinul mi-a spus: 

— Vino mîine, la mine, la birou! Dar fără să mi-l 
mai aduci pe mocofanul ăsta pe cap... Nu l-aş mai 
putea suporta! 

— Nu-l ştiam în halul ăsta de tont. Şi nu fi 
amărit din pricina mea... 

—  Vezi-ţi de treabă, măi zincule! Altele-s 
motivele. În ce priveşte tărăşenia de aici, mi-e milă 
de tine. Trăim toţi într-o prăvălie a diavolului, şi n- 
avem ce face!... Te-aştept miine. 

— Pe la ce oră? 


158 


— Oricînd, începînd de la opt dimineaţa! Acum, 
noapte bună... 

Şi-a plecat imediat. Probabil spre garderobă, 
să-şi ia îmbrăcămintea de toamnă. Afară burniţa şi 
era cam friguleţ. 


Bădescu şi-a făcut apariţia mai tîrziu. Verde la 
faţă, dar bine dispus: 

— Cred că l-am dus şi pe-ăsta! Ce-a spus, se- 
aranjează? 

— Miine am să ştiu totul! Însă m-a rugat să mă 
duc sin- gur, ca să nu bată la ochi... 

— Mai bine! Şi-a plătit partea? 

— Nu era nevoie. Are cont deschis... Achită la 
sfîrşitul lunii. 


La cenzură, m-am îndreptat direct spre biroul 


poetului. Era singur. Avea în faţă veşnicul său 
bol, şi-alături, în dreapta, o sticlă de coniac, abia 
începută. 


— Nu te mira, Marincule, că beau la ora aiasta! 
Dar mi-s blestemat să fiu aşa... Neamul, ce să-i 
fac. Ascultă, măi băieţe- lule, să nu-ţi fie dat, 
niciodată, să faci în viaţă ce fac eu. Adineauri mi- 
au venit de la tipografie şpalturile romanului meu, 
„Prăvălia diavolului”. Şi-am dat „bun de tipar”, 
fără ca măcar să-mi răsfoiesc textul. De ruşine. 
Fiindcă-i un zarzavat, nimic altceva... Doar ca să 
mă ţină colonelul în slujbă. Am o mamă bolnavă şi 
trebuie să mă-ngrijese de dînsa. Insă titlul e bun, 
fiindcă trăim într-o autentică prăvălie a diavolului! 
Nu mai mi-e mintea la nimic. Lucrez alandala, 
dau aprobări în stînga şi-n dreapta, resping 
lucruri care-mi plac, iar eu — finis! 

— Cum aşa, domle Mircea? Doar ai scris atitea 
cărţi! Poemele din „Tarot sau căderea omului”, 
proza din „Viaţa în pădure”, romanul „Drama casei 
Timotei”... Nu se poate! 


159 


— Ba uite că se poate! Mai am gata două 
romane, „Soa- rele răsare noaptea” şi „Băieți de 
fată”, însă tare mi-i teamă că le-am botezat 
greşit. Mai curînd ar fi trebuit să le zic „Drama 
disperatului Streinul”... Hai să lăsăm grijile mele, 
deoarece nu mai sînt cel ce-am fost, şi nici nu 
ştiu ce sînt, sau ce-o să fiu, şi să trecem la grijile 
tale! Ai copyrighturi pentru „Doamna cu 
garoafe” şi „Cheile împărăției”? 

— Păi de unde? Ce, se poate coresponda cu 
Cronin, şi-ncă în zilele de azi? 

— Aşa-i! De fapt, nimeni nu mai cere acum 
copyrighturi... Fiecare lucrează după cum îl taie 
capul. Aşa cum fac şi eu. Bine... Îţi dau aprobarea. 
Şi, ca să scapi cu cămeşa curată,  trece-mi şi 
numele meu, lîngă al tău, ca traducător. Aşa, sper, 
n-o să se mai agaţe nimeni de biata carte... 

— În orice caz, împart cu matale drepturile de 
autor... 

— Dacă ţii, cu orice preţ, să te dau afară în 
brînci, mai zi-i o dată chestia asta! 


Am tăcut milc. Mi-am luat aprobarea de editare 
şi-am părăsit biroul. Bădescu, în schimb, s-a 
simţit măreț. Cînd m-a văzut cu hirtia semnată în 
mînă, s-a şi grăbit să mă-ntrebe: 

— Cît a cerut? 

— Nimic! 

Patronul s-a scărpinat în cap, apoi după ceafă, 
neînţele- gînd ce se petrece cu omul nostru. În 
cele din urmă a ajuns la o concluzie proprie: 

— E beţiv, domle, şi nu mai ştie ce face! 

— Într-un fel, e-adevărat că nu mai ştie ce 
face... Dar decît să-l şperţuieşti, umilindu-l 
astfel, mai bine editează-i un roman... Are două. 
Gata de intrat la tipar... 

— Cum se cheamă? 

— „Soarele răsare noaptea” şi „Băieți de fată”... 


160 


— Cum să răsară noaptea, soarele? Aia-i Luna... 
Mai interesant mi se pare ăla cu băieţii şi fetele. Ai 
mai citit vreun roman de-al lui? 

— Sigur! „Drama casei Timotei”... 

— Bun? Interesează publicul? 

— Precis! Dealtfel, s-a şi epuizat... 

Mai scărpinîndu-şi ceafa, Nicky a redevenit 
brusc libra- rul ce-şi cunoaşte meseria. 

— Dacă se vinde, îi tipărim romanul. Nu se 
vinde el, îi vindem cartea. Anunţă-l numaidecit! 


LA CAPĂTUL LINIEI! 


În acelaşi an, adică, mai exact, în cel următor, 
în '43, parcă, apăreau deodată trei mari succese 
de librărie. „Doamna cu garoafe”, „Cheile 
împărăției”, ambele aparţinînd lui Cronin, şi „Casa 
cu trei fete”. Autoarea, pare-mi-se Raicu Angela, 
sau ceva pe-aproape, fusese depistată de Nicky 
Bădescu în persoană. 

De obicei, neplăcîndu-i să citească, eram mai 
totdeauna obligat să-i povestesc, ore în şir, 
subiectul oricărei cărţi pe cale de editare. Chiar şi 
„Băieți de fată”, al lui Mircea Streinul, a trebuit să 
i-l povestesc, de-a fir a păr. Cu „Casa celor trei 
fete”, lucrurile s-au petrecut altfel. Bădescu se 
dispensase de aptitudinile mele. Şi, la un moment 
dat, am fost convins că autoa-rea se însărcinase 
singură să-i relateze subiectul. 

Cînd a apărut pe piaţă „Băieți de fată”, cartea a 
mers tare greu. Publicul cititor era nelămurit în 
privinţa semnificației băieţilor. În mod normal, se 
spun „copii din flori”. Aici era tot chichirezul. 
Bucovineanul de Mircea o dăduse pe graiul său, 
şi romanul zăcuse mult pe standurile librăriilor. 


161 


După ce s-a terminat şi cu războiul acela 
nenorocit, dezlănţuit de obsedatul bestial de la 
Berlin, se terminase şi cu Mircea Streinul. Fusese 
îndepărtat fireşte de la cenzură, şi nimeni nu-i 
reedita nimic. Dar nici el nu mai era în stare să 
scrie. 

Cu ultimii bănuţi, obţinuţi cu greu de la 
scîrţanul de Bădescu, bea în neştire, zi şi noapte, 
numai coniac. În ultimul timp, prin '45, ajungea 
pînă la un litru şi jumătate. In două- zeci şi patru 
de ore. Pentru romancierul uitat, nu exista zi sau 
noapte. O ducea mereu numai într-un delir. De 
fapt, conti-nuarea  „delirului” său politic. Că 
săvirşise destule blestemăţii, jucîndu-şi conştiinţa 
cu „uite popa, nu e popa!” 

Şi-a dat duhul într-un spital de periferie. Etilism 
cronic. Medicii de-acolo stabiliseră diagnosticul. 
Fiind la căpătâiul lui, împreună cu alţi doi poeţi, 
trecuţi şi ei în neființă acum, pri-veam la păru-i 
cărunt, în timp ce muribundul exala ultimii vapori 
de alcool şi ultimele rămăşiţe de oxigen ce-i mai 
treceau prin plămîni. 

După cum singur îşi încadrase maladia, am 
considerat şi eu sentinţa medicilor ca 
nemeritată. Altul era diagnosticul. Inexistent în 
tratatele de specialitate. 

Mircea Streinul, ţăranul de la Cuciurul-Mare al 
Bucovi- nei, fusese dăruit c-un tren personal. 
Căruia însă, trebuind să-i aşeze singur şinele pe 
care-avea să circule, le lăsase în para-gină, 
îngăduind vremurilor să le deformeze, după cum 
se schimba macazul. Iar garnitura sa, balansîndu- 
se, cînd încolo, cînd încoa, nimerise, într-un tîrziu, 
la un capăt de linie moartă. Fără ieşire. 

În pofida părului său cărunt şi-mbiîrligat 
unduios, trecea dincolo înainte de timp. Avea 35 
de ani. 

Să fi spus că mînia lui Dumnezeu îl pedepsise 
pentru cîte făcuse, mînîndu-şi trenul alandala, asta 


162 


nu puteam, nefiind credincios. Tăceam însă. 
Copleşit de uşurinţa cu care omul fără credinţe îşi 
poate provoca pieirea. Mai bine şi-ar fi urmat me- 
nirea, decît să-şi plece spinarea, înşelindu-se pe 
sine. 


BERBECUŢUL (slab de înger) 


COPILAŞ CU DOUĂ MAME 


O moarte care m-a tulburat nespus a fost a lui 
Micuşor Podaşcă, văru-meu bun, care s-a dus pe 
lumea cealaltă fluie- rînd. Nu ştiuse niciodată de 
ce venise pe lume, cînd şi cum trecuse prin ea, şi 
nici de ce-o părăsea. Chinuit de-o „grea suferinţă”, 
despre care habar n-avusese. Lui, după părerea 
ce-o avea despre sine, nu i se putea întîmpla aşa 
ceva. 

De fapt, zic eu, avea perfectă dreptate. Trăise 
ca un mu-cenic. De copil, datorită vitregiilor 
soartei, îi fusese dat să-şi poarte crucea, neştiind 
însă niciodată c-o poartă în spate. Pî- nă-n ultima 
clipă. În neprihănirea lui, avea credinţa că faptele 
sale sînt absolut trebuincioase alinării nefericiţilor 
ce-i apă- reau în cale. 

Poate  de-aceea l-am iubit atît de mult. 
Preferîndu-l altor rubedenii apropiate, de sînge. 


163 


Fiindcă mereu mi-aducea vo- ioşia în casă, laolaltă 
cu mizeriile ce urmau imediat după plecarea sa. 
Însă-l iertam. Dinainte. Pentru ca totul să 
reînceapă, odată cu reîntoarcerea sa. 


Se născuse, întocmai ca şi mine, conform unor 
legende familiale imposibil de verificat, totuşi 
verosimile, în casa bunicilor, de pe strada 
Libertăţii. Din Piteşti. Spre bucuria deli- rantă a 
maică-sii, tanti Marioara, sora lui taică-meu 
Eftimie. Care, domnişoară bătrină, se căsătorise 
recent şi totuşi tardiv cu nea Ionică Podaşcă. Un 
inginer agronom moldovean, om de-o dulceaţă şi 
bunătate de neînchipuit, procurat părinţilor 
mătuşi-mii de domnul Tocilă, mai apoi naşul 
tinerei perechi. A cărui fată, parcă Vida, dacă 
mai ţin minte, lua lecţii de pian cu tanti Marioara. 
lar domnului 'Tocilă îi venise ideea de-a-i ferici pe 
toţi. Şi pe bătrinii ce nu-şi găseau un ginere 
potrivit, şi pe domnişoara lor, şi pe tomnatecul 
nea Ionică. Dacă inginerul Podaşcă n-ar fi lucrat în 
cooperaţia agricolă, sub conducerea şefului său, 
Tocilă-binefăcătorul, nu s-ar mai fi însurat în 
vecii vecilor. 

Oarecum înclinat, în ultimul timp, să-mi 
amintesc de mor- ţii scumpi sufletului meu, am 
căpătat prostul obicei de-a-i privi mereu, cînd sînt 
mai liber, răsfoind albumul de familie pe care mi l- 
a lăsat moştenire Micuşor. Cu vreo cîteva luni mai 
înainte de-a se sfirşi. 

lar cînd privesc la chipul mustăciosului 
moldovean, băr- bat falnic şi rumen în obraji, 
bine hrănit şi, mai ales, bine băut, simt cum mă ia 
cu-o slăbiciune pe la lingurică. Fiindcă mă iubise, 
şi pe mine, ca pe copilul lui. 

Tanti Mărioara, cum îmi plăcea să-i zic, deşi 
ținea foarte mult să i se spună Marioara, 
accentuind pe primul a, avea o grijă de-adevărată 
mamă. Nu numai faţă de Micuşor, plodul dînsei, 


164 


dar şi faţă de orfanul de mine. De care i se făcea 
milă. Ştiindu-mă mereu flămînd şi imposibil de 
săturat. 

— Mă Vladule, ştii ce-mi place mie la tine? mi 
se adresa dînsa, zimbind cît mai deschis, pentru a 
i se putea admira cei doi dinţi de aur. 

— De unde să ştiu, tanti Mărioaro? Că niciodată 
nu-mi spui... 

— Se poa'? se mira mătuşă-mea. Oricum, că ţin 
la tine ţi-am arătat de cînd ai venit pe lume. În 
sunetele muzicii. Cîn- tam la pian, ca s-o mai 
astimpăr pe mă-ta, care năştea cu du- reri mari. 
lar mai tîrziu, cînd te făcuseşi mare, cîntam să te- 
opresc din răgete şi urlete, că erai un copil 
groaznic de su- portat, de ne venea tuturor să ne 
cărăbănim de-acasă. Nici atunci n-ai priceput că 
eu vorbesc numai pe clapele clavirului? Păi să ţi-o 
spun verde-n faţă... 

— Ia zi-i! 

— Îmi place că mănînci cu poftă! Cu-atita poftă, 
încît şi Micuşor al meu, pirlit şi pricăjit cum este, 
se-ngraşă văzin- du-te cum le-nfuleci... 

Micuşor, pricăjitul, dolofan ca un purceluş de 
lapte, mînca pe spartelea. Însă numai cînd era cu 
mine, la masă. Faţă de mă-sa, făcea întotdeauna 
pe mofturosul. 

— Mamăă, mă mamăă, nu vreau cacao cu lapte! 


Avea vreo şapte anişori, pe-atunci. lar eu vreo 
treişpe, sau paişpe. 

— Da’ ce vrei? 

— Pifteluţe prăjite! 

— Păi ălea-s pentru prînz, Micuşorule. 

— Or fi, însă Vlad a mîncat vreo cinci, încă de 
cum s-a trezit... 

— De unde ştii? ţipa mătuşă-mea enervată. Atît 
din pricina investigaţiilor mele, prin bucătărie, 
cît şi datorită fap-tului că fi-său se sculase mai 
devreme, numai ca să spioneze. 


165 


— El mi-a spus, cînd l-am prins cu pifteaua-n 
gură! 

— Dacă-l aduc aici şi-i trag vreo două scatoalce, 
ca să bea şi el cacao cu lapte, măniînci şi tu? 

— Măniînc! 

Mărioara mă aducea din bucătărie cît ai zice 
peşte, şi, dîn- du-mi o bleandă zdravănă, de mă 
aşeza de-a dreptul pe scaun, mă-ntreba furioasă, 
îndulcindu-şi totuşi glasul, din motive strategice: 

— Nu bei şi-o cană cu cacao cu lapte? 

— Beau şi două! 

— Vezi, Micuşor, că bea şi el? 

— Atunci dă-mi o cană plină! se entuziasma 
Micuşor. lar dacă-mi aduci şi vreo cîteva pifteluţe, 
mai vreau una... 

Încîntată de influenţa pe care-o aveam asupra 
lui văru- meu, mătuşă-mea îi satisfăcea şi hachiţa 
cu pifteluţele. 


Peste ani, cînd nea lonică se prăpădise, iar 
Tatapetre de-a- şijderea, cu cîtva timp mai înainte, 
Micuşor rămăsese să fie crescut de tanti Marioara 
şi de Maca-Maia, bunică-mea, tot-odată şi-a sa. 
Procopsindu-se, astfel, cu două mame. Eveni- ment 
cu consecinţe nefaste. 

Arţăgoasa de Maca-Maia trăgea hăis, iar blajina 
şi totuşi iabraşa tanti Mărioara o dădea pe cea. 
Hăis-cea, cea-hăis, şi Micuşor se-alesese cu două 
corigenţe. În ultima vară pe care-am mai petrecut- 
o la casa bunicilor. Unde mă refugiasem tempo- 
rar, după ce fusesem exmatriculat de la liceul 
militar. 

Considerînd că nu era chip să-nveţe serios, din 
pricina neînțelegerilor pedagogice existente în 
familie, bunică-mea po- sedind o viziune, în 
această direcţie, iar tanti Mărioara una 


opusă, am intervenit în favoarea lui văru-meu, 
declarînd la un prînz: 


166 


— Dacă mi-l daţi pe Micugşor în grija mea, ca să- 
l medi- tez la ambele materii, garantez că-l trec 
clasa... 

— Gata! a sărit Maca-Maia cu gura. Vreau s-o 


văz şi pe asta. 

— Faci tu, Vladule, aşa ceva pentru mine? s-a 
miorlăit tanti Mărioara, dînd să pufnească în 
plins. 


— O fac! Şi pentru tine, şi pentru Maca-Maia, 
şi, mai ales, pentru văru-meu... Că l-aţi 
înnebunit cu pretenţiile voas- tre. Ba fă una, ba fă 
alta, cînd să mai înveţe bietul băiat? 

Chiar din aceeaşi zi, după-amiaza, am pornit 
acţiunea de luminare a minţii lui văru-meu. 

— Bă, cu mine nu-ţi merge! Ori te pui cu burta 
pe carte, ori te fac pilaf... La ce-ai rămas 
corigent? 

— Geometrie, cu trei, şi franceză, cu patru... 

— Foarte bine! Dacă n-o să iei examenul la 
geometrie cu cinci, iar la franceză cu şase, să-mi 
zici mie cuciu... Am experienţă, şi-ncă una 
prețioasă, la amîndouă materiile. A 

— Păi cred şi eu! a exclamat văru-meu. In fiece 
an ai fost preparat de domnul Ioanid, 
profesorul tău de franceză, de la „D. A. Sturdza”, 
cît era vara de lungă, ca să te treacă la corigenţă. 
Cu geometria, aici nu ştiu cum ai stat... 

— Tot aşa! Ca şi tine... 

— Atunci e bine! Va trebui să te pui la punct şi 
cu geometria... 

În două luni, cît m-am ţinut de capul lui 
Micuşor, iar el de-al meu, n-am făcut nimic 
altceva decît să tocim împreună la ambele 
materii. Şi, în septembrie, spre surprinderea mea 
şi stupefacţia vărului meu bun, lua corigenţele, 
amîndouă, cu nota nouă. Incredibil. Şi pentru 
mine, şi pentru el. Însă ăsta e adevărul. Habar 
n-aveam că-s mai dăruit ca pedagog şi meditator, 
decît ca elev. 


167 


Spre a mea cinstire, tanti Mărioara, de astă 
dată în de- plină concordanţă cu Mamiţica, 
bunică-mea, mi-au preparat un prînz de gală. 
Cînd s-au spetit tocind la carne de vită şi berbec, 
dînd-o la maşină şi prăjind-o, ceasuri de-a rîndul, 
pentru confecţionarea unor pifteluţe de spaimă. La 
care, ca felul doi, fierseseră şi-o oală cu vreo 
sută de sarmale. Mîncarea lor preferată. Dar şi-a 
mea. Micuşor, de bucurie, îmi pupase mîna şi 
mîncase la acelaşi nivel cu mine. Fără să mai facă 
nazuri. Era de-acuma băiat mare. Avea 14 ani. 

Eu, bătînd spre 19, mi-am luat valea, după ce- 
au început cursurile, şi m-am angajat în lungul 
meu drum către cariera... literară. Ce-am izbutit, 
sau ce n-am, se cunoaşte. Ceea ce nu se ştie 
este ce s-a ales, după aceea, cu văru-meu. 

Abia prin '60, cînd deja mă instalasem la 
Tîncăbeşti, îndrăgostit pînă la Dumnezeu de 
grădina, via şi livada pe care mi le crease 
bulgăroaica, pentru a-mi pune bazele „oazei de 
linişte”, de care aveam nevoie pentru scris, m-am 
pomenit, într-o bună zi de duminică, cu văru-meu 
în vizită. 

Mai întîi era să nu-l recunosc. L-am întrebat, 
pentru convingere: 

— Tu eşti, Micuşoare? 

— Da-mpărate! 

— Nu se poate! am exclamat eu tulburat. Ce-i 
cu tine de-arăti în halul ăsta? Parc-ai fi o miţă 
moartă de foame... Cum ai reuşit s-ajungi atît de 
sfrijit şi pricăjit? 

— Aşa! Studentie, căsătorie, copil, slujbă, şi- 
alte multe belele... 

— Mi se pare mie, sau eşti cumva şi bolnav? 

— Păi cam sînt! A dat oftiga-n mine... Am auzit 
c-ai vie şi grădină, şi-am venit să-ţi cei nişte 
struguri şi roşii. Ştii, nu preau stau bine cu 
biştarii. Nu se lipesc deloc de mine! 


168 


— Ce, eşti nebun? Care oftigă, blegule şi 
prăpăditule... Mai curînd am impresia că nu te 
hrăneşti ca lumea... 

— Nu prea! mi-a confirmat presupunerea, 
rizind în ho- hote. Ştii, nu mai sînt pifteluţele ălea, 
de pe vremea bătrînilor... 

Mobilizîndu-mi bulgăroaica, ne-a pregătit un 
prînz fantastic, de-a rămas Micuşor cu gura 
căscată. De cîte băgase în el. Şi pifteluţe cu 
tarhon, şi sărmăluţe-n foi de viţă, şi struguri, şi 
pepeni... lar salata de roşii, de la antreu, servită ca 
preludiu, îl uluise. Cred şi eu. Avînd reţeta mea 
proprie, învățată de la Maica Mare de la Poiana, o 
alcătuisem din roşii, tăiate-n felii mari, rotunde, 
ceapă, castraveți, mărar, pătrunjel, tarhon, mult 
ardei gras, o scăldasem în ulei, iar deasupra 
răsesem aproape o juma de kil de telemea 
desărată. 

L-am reţinut la noi aproape o săptămînă. Cînd l- 
am con- dus la Bucureşti, cu „Bombiţa”, am 
trecut cu el pe la „Policli- 


nica nr. 3”. Să-l vadă un medic. Bun prieten de-al 
meu. Care i-a spus: A 

— N-ai nici urmă de leziuni pulmonare. În 
schimb, te afli în posesia unui ulcer de toată 
frumuseţea! Nici n-am nevoie de radiografie. Ai 
grijă, băiete. Lapte, mult lapte, smîntînă, frişcă, 
unt, brînză dulce, ouă... 

Podaşcă a chicotit nechezat. 

— S-a făcut, domle doctor! De miine-mi cumpăr 
o vacă, o instalez în balcon, şi mă calific 
mulgător... Căci toate cele de mai sus, din lapte se 
fabrică, nu-i aşa? lar dac-o bat bine, poate dă 
animala şi lapte bătut... 


An de an, însă din ce în ce mai rar, mă mai 


călca pe la Tiîncăbeşti. Prilej cu care-i umpleam 
paporniţa cu de toate. Din păcate, însă, era tot mai 


169 


slăbit şi mai sfrijit. Pînă şi obrajii i se scofilciseră, 
cufundîndu-i-se între maxilare. 

Am încercat să-l trag de limbă, să-mi spună ce 
se petrece cu el. Imi turna numai gogoşi. Poveşti 
taman bune de-adormit copiii. Fabulă, prefăcîndu- 
se voios, fel şi fel de-aventuri prin care trecea. 
Fără să-mi destăinuie nimic despre slujbă, familie, 
băieţel. Aici era punctul sensibil. Deci, era ceva în 
neregulă cu viaţa lui privată. 

Apoi, n-a mai venit deloc. Vreo doi ani. Deşi, 
pînă atunci, fiind el extrem de talentat la desen, îi 
făcusem rost de-o serie de colaborări în presa 
ilustrată. Pentru care executa, cînd se prezenta 
ocazia, grafică de bună calitate. Şi mai scotea un 
bănuţ. 

Prin 1975, sau '76, m-am pomenit c-un telefon. 
De la Micuşor Podaşcă. 

— Ce faci, măi băiete? 

— Excelent! Nu mai pot de bine. Dar tot a dat 
oftiga-n mine... Sînt la sanatoriul din Sinaia. Unde 
fraierii de-aici îşi închipuie c-or să mă facă bine. 
Deocamdată, de ce să-l mînii pe Dumnezeu, încă 
mai mă ţin pe picioare. N-ai putea, cumva, să vii 
să mă vezi? Aş avea atitea să-ţi spun... Cum intri în 
oraş, numaidecît dai şi de sanatoriu. Unde-ntrebi 
de mine, şi mă cunosc toţi ca pe-un cal breaz... 
Dacă vii, îţi dau un subiect de roman, de-o să-ţi 
steie pisoiu-n coadă! 


— Peste o oră şi jumătate, maximum două, sînt 
la poarta Sinăii! Ce să-ţi aduc?... 

— Nimic! Doar nişte pifteluţe prăjite... Că-s 
sătul de grătare şi ardei umpluţi! 


170 


O VIAŢĂ MAI FRUMOASA CA-N BASME! 


Cînd l-am zărit pe văru-meu, aşteptîndu-mă pe- 
o bancă de lingă intrarea sanatoriului, sau 
spitalului, că nu ştiu ce soi de stabiliment era 
acolo, am crezut că-ntoiegesc. Slăbise îngrozitor, 
de-i desluşeai fălcile prin obrajii gălbejiţi. Numai 
ochii îi străluceau straniu, aprinşi şi sticlind. 
Dar zîmbea. Blajin şi binevoitor. 

Ne-am îmbrăţişat mai mult decît frăţeşte, noi 
fiind veri- primari, iar Podaşcă şi-a lăsat, deodată, 
capul pe umărul meu, pornind să plîngă tăcut. 
Abia într-un tîrziu mi s-a spovedit: 

— Nu cred c-o să mai fiu vreodată sănătos! 
Mereu am luat totul în glumă, însă, acuma, mi- 
a rămas risul în gît. Ori- cît bagă ăştia în mine, 
nu pun pic de carne pe ciolane. Bine că veni vorba, 
mi-a prăjit Penke nişte pifteluţe? 

— O tigaie plină! Le-am adus într-o sacoşă de 
plastic, să nu se răcească... Hai să mergem 
undeva, să mănînci şitu pe pofta inimii! 

— Mă, Vladule, inimă aş avea, cît pentru toată 
lumea, pofta mi-a cam pierit însă. Şi nu chiar 
pofta, că de mîncat mănînc, nu mă pling, însă 
înfulec în neştire, fără să-mi facă vreo plăcere. Şi- 
s şi tare obosit... Dar ştii ce? Aici nu se poate sta 
de vorbă, şi nici mînca! Mai bine mergem în tîrg. 

— Unde? 

— Ştiu eu un locşor plăcut, de zici c-ai şi ajuns 
în rai! La spital, numai doctoriţe şi surori. Şi 
toate-s cu ochii pe mine... Nu-i uman ce se-ntîmplă 
cu mine, după cum spunea tanti Ra- liţa a noastră. 
M-au mîncat muierile de viu. Victimă sigură. Ce, 
crezi că-i atit de uşor s-ajungi la a treia nevastă, 
plus cîteva iubite-n mahala?... Mergem la „Băieţii 
veseli”. Unde lucrează  Tiţa. O chelnăriţă care mă 
iubeşte mortal. Că şi din pricina ei am ajuns 


171 


pielea şi osul. Chit că mă hrăneşte, şi-ncă pe 
degeaba... i 

Peste cîteva clipe demaram cu „Bombiţa”. În 
direcția locantei. 


Cînd l-a zărit chelneriţa în cauză, ne-a ieşit 
imediat în în- timpinare, zimbind cuceritor şi 
conducîndu-ne într-o odăiţă puchinoasă. 

Micuşor, brusc întinerit, îmi lăudă încăperea în 
care ne aflam. 

— Ce zici, ai? Asta-i separeul meu. Personal. 
Are grijă Tița să nu deie nimeni peste noi... De-ai 
şti cît şi cum mă iubeşte! 

În aceeaşi clipă, îşi face apariţia şi Tiţa. Purtînd 
o tavă. Cu pahare, şerveţele şi-o sticlă de-un 
format neobişnuit, ta-cîmuri şi farfurii. 

— 'Tiţo neică, pupă-i mîna lu’ nenea şi zi-i săru- 
mîna! E bun neam cu mine, de sînge, văr primar. 
Cel mai mare ziarist şi scriitor al nostru, singurul 
care depăşeşte suta. De ocale. A venit anume să 
mă vadă, imediat ce-a auzit că-s cu nervii pe 
moate... 

— Bine, Micky, îl pup şi-n bot, dacă zici tu! 

Abia mi-am smuls mîna de pe buzele fetiţei. Mi- 
era chiar teamă, ca nu cumva să treacă la 
executarea operaţiei anunţate. Cu botul. 

— Ce ne-ai adus, domnişoară, în sticloanţa aia? 

Chelneriţa  roşeşte inexplicabil, apoi mă 


lămureşte: 
— Nu mai sînt domnişoară! Ştiţi, cum să vă 
spun, de cînd m-am luat cu Mickyşor... Sticla-i 


plină cu rachiu din floş- tomoace de brad, făcut cu 
mînuţele mele. Ajută la nervi și-n- tăreşte puterea 
omului! Că bietu' Micky, săracu', a ajuns ca un 
cîrnaţ uscat, numai din pricina ălorlalte, de la 
balamucul oftigoşilor. De n-aş fi fost eu, făceau din 
el oale şi ulcele! Nu-i alta ca mine, nu-i aşa, 
Mickyşor? 
— Aşa-i, Tiţo neică, aşa-i! 


172 


— Atunci, draga mea, intervin eu, toarnă-ne 
nişte bră-  dişor, dintr-ăla, să văz cum îşi face 
efectul. La văru-meu, se-n- ţelege. Că i-am adus şi 
nişte pifteluţe prăjite. Numai pentru el. Eu 
unul, aş fi amator de nişte fripturele... 

— Nu-s de matale, că tare-mi eşti frumos şi 
gras. Am şi dat comandă grataragiului, zău aşa. 
E naşu-meu. El m-a botezat şi m-a ţinut în braţe, 
lîngă cristelniţă, ţine-l-ar Dumnezeu şi pe 
dînsul, numai la grătar să steie! Că ştie ce-i 
prieşte lu’ Mickyşor... 

— Ce anume, măi Tiţo! 

— Hai, că-mi placi, rotofeiule, de-mi ziseşi pe 
nume... Cîrnaţi de casă, proaspeţi şi mustoşi, fripţi 
la grătar şi tolăniţi pe-o plapumă de fasole sleită... 
Ei, ce zici, grăsunule, placu-ţi fasulele? Cinci porţii 
i-am zis lu' naş' Gligorie să facă! S-a-jungă şi 
Micky ca tălică. 

— Ia ascultă, mă nefericitule, îl iau la rost pe 
văru-meu, după ce că eşti bolnav de ulcer, de 
pulmoni şi-alte alea, acum mai suferi şi cu 
psihicul, de ţi-ai pus minţile tocmai cu fătuţa 
asta?... 

— Ce să-i fac, măi vere, dacă am căutare! Fiind 
şubred şi de psihic, ca toţi ofticoşii, înseamnă 
că nici minte nu mai am. De-aia năvălesc peste 
mine şi surorile de la spital, şi-o docto- riţă 
detaşată la practică. 

Ceva nu-i în regulă cu Micuşor. Tac. Apoi îl 
îmbii: 

— Hai noroc, Miculăiţă-minciună, şi la mai 
bine! Să ve- dem cum lucrează brădişorul ăsta. Îmi 
pare bine că mai putem sta şi noi la un pahar de 


vorbă, lîngă nişte pifteluţe de-alea, de-ale 
noastre. Ce-ai făcut, măi vere, în tot timpul ăsta, 
cînd n-ai mai dat nici un semn de viaţă? 


Dealtfel, mereu mi-ai tur- nat gogoşi. Spune-mi şi 
mie adevărul. Şi numai adevărul, că pe-ălelalte le 


173 


tot ştiu. Uită braşoavele de pînă acum, şi zi-mi 
cum au stat, stau şi vor sta lucrurile! 

— Noroc şi voie bună, Vladule! C-al meu e spart 
în fund. Asta mi-a fost soarta. Fiind cam slab de 
înger. Stai liniştit, că vine Tiţa şi cîrnaţii, şi-apoi 
am să-ţi povestesc romanul vieţii mele. 


LOVE STORY — DAR MAI MULTE 


— Am pornit-o strimb în viaţă, imediat după ce 
s-au prăpădit Tatapetre şi taică-meu. Şi-am rămas 
să cresc lîngă Maca- Maia şi mătuşă-ta Mărioara, 
mumă-mea. Care, le ştii cîte pa- rale fac. A fost o 
grozăvie, nu altceva... Să te afli sub oblădu- irea 
unor muieri neajutorate şi-a unor unchi stabiliţi la 
Bucureşti, şi care te-ajutau... de la distanţă! Vai de 
capul meu, prin cîte am trecut... 


Va să zică asta era. După cum şi bănuisem. 
Băieţelul nu mai avea rădăcini. Şi se dezvoltase 
şui. Corigenţe după cori- genţe, bătut mereu la 
cap, în chip de dojană, de nenea Valică, Tică sau 
Vasile (acesta mai rar, ca om bun şi de treabă ce 
era). 

Prin '52, cu dificultăţi şi cu pile, izbutise un 
bacalaureat penibil. Apoi, examen la facultate. 
Unde căzuse cu brio. Un- chii îl luaseră la 
Bucureşti, să se ocupe de pregătirea exame-nului 
de anul următor. În sfîrşit, trudind toată familia, îi 
fă-cuseră rost de-un loc la facultate. La Iaşi. 
Ştiinţe juridice. 

Spre norocul lui, plecase la timp din Capitală. 
Fiindcă, nefericitul, se-ncurcase cu-o librăriţă. Un 
soi de neam de-al nos-tru. Care-i toca nervii, 


174 


trecîndu-i-i prin rişniţa geloziei. Din pricina 
casieriţei, de la aceeaşi unitate. 

Numai datorită plecării sale intempestive, 
precum şi păru- ielii administrate de tanti 
Mărioara lui madam Pripon, casie- riţa, scăpase 
cu faţa curată. 

La laşi, altă belea. Podaşcă începuse să 
frecventeze  cursu-rile la sentiment.  Tapind 
binişorel la pian, nopţile şi le petre- cea la un bar, 
cîntînd pentru o plată ca şi inexistentă twisturi 
şi rockuri. 

Cînd a fost rechemat la Bucureşti, de neamurile 
dispe- rate, prin nenumărate telegrame şi 
apeluri telefonice, la ca-  bină, Micuşor era 
exmatriculat încă din trimestrul al doilea. S-a 
întors supus şi resemnat. Însă nu singur. Ci cu 
prima so- ţie — Camelia. 

— Maică-mea, oricît m-am străduit s-o-nvăţ cum 
se pronunţă numele nevesti-mii, tot Canalia-i 
zicea! Nu-i intra în cap şi pace! Sau o făcea 
dintr-adins? Principalul, însă, e că n-o suporta. 
Deloc. De nici un fel, de nici o culoare, cum obiş- 
nuieşte să spună tanti Raliţa... 

— E clar, n-o ajuta coțofana! Tot de la mătuşa 
noastră cetire... 

Tanti Mărioara s-a mai îmbunat niţel, cînd 
Camelia-i dă-ruise nepoţelul, pe Fănică (în actul de 
botez, Ştefan). Supărată că nu-l trecuse în act, 
cum ar fi dorit dînsa, Ştefan cel Mare, îl 
rebotezase, pe cont propriu, zicîndu-i, pînă avea 
să-şi dea duhul, Fane-babanu. 

Atunci, întrucît noră-sa nu se declarase de 
acord cu ea, îi trăsese prima bătaie. Una soră 
cu moartea. Dar şi ultima. 

Pe cînd văru-meu intenţiona să-mi relateze mai 
departe episoade, mai fine, din viaţa sa, şi-a făcut 
apariţia şi Tiţa. Cu noi porţii de cîrnaţi pe fasole. 
Suspicioasă, ne-a chestionat: 


175 


— Ce şopocăiţi acolo, între voi? Nu cumva 
despre mu- ieri? Despre nenorocitele ălelalte, de 
la sanatoriu... 

— Nici gînd, Tiţo neică, ne-amintim şi noi de 
copilărie... 

— Fără muieri? 

— Fără... 

— Bun! Atunci mă-c la naş Gligorie, să vă pună 
de o parte, pentru diseară, cevaşilea special... 
Nişte fudulii de ber-bec! 

Îl ascult în continuare pe văru-meu. Desenator- 
proiectant, mai întîi de coteţe şi-alte construcţii 
zootehnice, mai încolo fusese avansat şi trecut la 
grajduri şi hale, pentru fermele de creştere a 
bovinelor şi porcinelor. 

Din motive pe care nici el nu şi le mai amintea, 
Micuşor a terminat-o cu aventurile 
sentimentale şi cu slujba... 

— Măi vere, Manda n-ar fi fată rea, c-aşa o 
cheamă pe-asta de-acum, însă socru-meu 
mi-a mîncat sufletu'... De-aia am ajuns aici, la 
balamucul oftigoşilor! 

Pe bune, după cîte mi-a povestit văru-meu, şi eu 
mi-aş fi luat lumea în cap, dacă m-ar fi procopsit 
destinul cu-o aseme-nea pacoste.  Socru-său, 
„Majuru”, cum îi spunea Micuşor, avea mania 
disciplinei militare. Fusese intendent, în armată, 
iar acum, de cînd se văzuse pensionar, locuind cu 
fie-sa şi gine- ri-su în acelaşi apartament, făcea 
instrucţie economico-mili- tară cu ei. Le fixase 
raţii, norme pentru somn, gospodărie şi cheltuieli 
distractive. Scosese şi sufletul din el. Nevastă-sa, 
cucoană mare, era cea care făcea banii, iar 
Micugşor celelalte treburi. Podaşcă-n sus, Podaşcă- 
n jos, numai aşa îl ţinea so-  cru-său pe bietul 
Micuşor. Cu-atit mai mult cu cît nici nu-i plăcea 
numele de alintare al ginerelui. Dă-i în gură 
bătrinu- lui, vîră-i degetul în cana cu ceai să nu 
fie cumva prea fier- binte, înmoaie-i pîinea în 


176 


lapte, că nu mai avea dinţi, mă rog, sclavie la 
domiciliu. 

— Mă vere, în halul ăsta e de bătrîn? 

— Da de unde! Avea vreo şaizeci şi cinci de 
ani... Însă cînd nu-i beat cui, face pe paraliticul, 
cînd e paralizat, cere vin, şi-uite aşa, toată ziua, 
bună ziua. Acuma s-a mai liniştit niţel. A murit. 
Bînd un kil din coloniile nevesti-mii... 

Internat în sanatoriu, văru-meu se socoteşte cel 
mai fe- ricit om de pe lumea asta. Aici a uitat de 
toate. Naşul Tiţăi, Gligorie, îl consideră proximul 
pretendent la mîna acesteia. Motiv pentru care îl 
îndoapă ca pe-un giscan. Alertată de cine ştie ce 
binevoitoare, Camelia, fosta soţie, l-a căutat şi ea 
la sanatoriu. Încercînd să reînnoade vechea lor 
dragoste. Măcar pînă iese „actualul” de la pîrnaie. 
Peste vreo cincisprezece ani... lar Micuşor s-ar 
avînta, chiar şi numai pentru posibilitatea de a-şi 
vedea băiatul, pe Fane-babanu. Crescut, ca vai de 
lume, numai de maică-sa. Gestionarul ocupîndu-se 
numai de secto- rul bătaie. Acuma Fane-i inginer, 
sau stomatolog, nici văru- meu nu ştie prea bine, 
şi-a intrat recent în piine. 

— Cum, mă nenorocitule, nu ţi-ai văzut 
niciodată copilul? explodez eu indignat. Părinte 
denaturat! 

— Ba l-am văzut, cum să nu-l văd! Dacă nu 
dădeam eu bani, ferindu-mă de neveste, pentru 
întreţinerea lui, n-ar mai fi ajuns Fane-babanu 
un găligan de toată frumuseţea. Mereu m-am 
întîlnit cu el, cînd îi transmiteam paraua, dar tot 
ascun- zîndu-ne. Acum însă, nu ştiu din ce pricină, 
nu mai vrea să ştie de mine. Decît dacă mă 
recăsătoresc cu Camelia. Ce pretenţii! Ce mă fac 
cu-atitea muieri? Să nu-ți vină să înnebuneşti? 

Cam aşa! 

Cam aşa, dacă n-ar da semne că-i sărit de pe 
şine. Şi-ncă bine de tot. După ce că-i slab ca un tîr, 


177 


de-l suflă vîntul, se mai şi complace în postura de 
taur comunal. 

Întristat şi-ngîndurat, îmi trece prin minte să-l 
întreb: 

— De cînd eşti internat? 

— Cred că de peste un an! Numai aici mă simt 
bine, liniştit şi cu poftă de viaţă... lar dacă ai 
venit să mă vezi, Vla- dule, înseamnă că nu-s 
singur pe lume, ca romanul ăla, de Hector 
Matelot... 

Intriînd neauzită pe uşă, Tiţa ne şi ia la rost: 

— Ei, scumpilor, mînca-v-aş sufleţelele voastre 
parşive, aţi isprăvit de tăinuit? Că naş’ Gligorie 
v-a şi fript fuduliile! Să le-aduc? 


— Tiţo neică, o ia cu duhul blindeţii văru-meu, 
adă-le şi nu mai zăbovi... Că de isprăvit n-am 
isprăvit! Mai avem cîte ceva de povestit. Şi fă-ne 
rost şi de-o sticlă galbenă, de-aia de care ştii 
tălică! Hai, mişcă... 

— Şi cum vrei să mişc? Aşa cum îţi place ţie? 

Stinjenit de  neruşinarea Tiţăi, privesc la 
Micugşor. 

Podaşcă, fălos nevoie mare, mă lămureşte 
provocator: 

— Ce ţi-am zis eu? Precis îl moştenesc pe 
Tatapetre, că şi dînsul avea mare căutare. Aia 
e, măi vere, oi fi eu sfrijit şi pricăjit, dar... 

— Nu vezi, măi băiete, că abia-ţi mai tragi 
sufletu'? Parcă ai fi nea Valică. Numai dînsul ţine 
cu orice preţ să fie fal- nic şi să umble ca un 
armăsar în buiestru. În realitate, e-o gloabă sleită 
de puteri. Şi mă omoară cu citate latino-ro- 
mane... 

— Habar n-ai tu, vorba tangoului, mă-ntrerupe 
Micuşor, de ce zace-n intelectualul familiei! N-ai 
aflat că s-a pus pe scris? 

— Şi ce-a scris pînă acum? Ai văzut ceva, vreo 
pagină de manuscris? 


178 


— Încă nimic! Că doar n-o să-şi aştearnă pe 
hîrtie memoriile, atîta vreme cît mai trăieşte 
domnişoara Tonş. Marea lui iubire! 

— Eşti nebun? Nea Valică să calce-n străchini, 
taman la vîrsta asta? 

— Păi tocmai de-aia! 


LOVE STORY II (la altă treaptă a spiralei) 


Neliniştit, deoarece şi mie începuse să-mi 
albească părul, şi-ncă serios, spontan şi-n 
proporţie de masă, mi-am zis: „Fe- reşte-mă, 
Doamne, şi-ajută-mă să nu umblu şi eu după cai 
verzi pe pereţi!” 

lar după ce-am auzit şi istoria (necunoscută 
mie), dintre domnişoara 'Tonş şi nea Valică, pentru 
o clipă am căzut în misticism şi mi-am făcut cruce. 
Cu limba-n gură. 

Aflînd că unchiu-meu intenţiona, la ora actuală, 
pînă îi treceau remuşcările, să „compună” un 
tratat de sexologie, un altul despre OZN-uri, la 
vîrsta de-aproape optzeci de ani, m-am gindit mult 
la dragostea aceea imposibilă. Tonşoaica fiind o 
isteroidă de  netămăduit, iar nea  Valică 
megaloman. 

Din pricina lui unchiu-meu, domnişoara se 
sinucisese. Spîn- zurîndu-se. Norocul ei, că funia 
fusese prea subţire, dar şi putredă, deoarece 
folosise numai la întinderea rufelor. Şi rămă- sese 
doar într-o doagă. 

Prin 1950, nea Valică se trezise scos din 
cadrele armatei: colonel în rezervă. Suportind 
greu lovitura, îşi părăsise fami- lia şi se stabilise, 
pentru o vreme, în locuinţa părintească. 


179 


— Sic transit gloria mundi! le declarase celor 
două vā- duve, lui Maca-Maia, bunică-mea, şi 
mătuşă-mii Mărioara. Numai lingă voi am să-mi 
regăsesc pacea sufletească. Lîngă voi, dragă alma 
mater, adică scumpă Mămiţico, în limba lui Ci- 
cero. Sau Demostene. Mă rog, unul din ei. Căci 
amindoi au fost mari oratori. Dar nici eu nu-s 
mai prejos. Dentist sînt, cultivat sînt, 
instrumentarul l-am adus cu mine, în sacoşă, şi-am 
să-mi cîştig pîinea aici,  scoţind  măselele 
haznagiilor din ma-hala. Banul n-are miros, spunea 
împăratul Vespasianus, ăla _cu closetele 
publice. Pe care le specula la sînge. Încă tînăr şi-n 
puteri, mă simt în stare să iau viaţa de la capăt. Ab 
ovo! Adică de-acolo unde am fost ouat. Cum bine 
ziceau strămoşii noştri daco-romani... 

Îşi aranjase un cabinet improvizat, în odaia de 
la drum, şi se pusese pe treabă. Însă nu 
practicînd stomatologia, ci întocmind un „Tratat 
de stomatologie generală”. După vreo lună de 
muncă intensivă, se plictisise. Şi se-apucase de 
meserie. Isi lăsase barbă, ca să pară cît mai civil, 
şi mai executa cîte-o plombă, pe ici pe colo, mai 
extrăgea vreun molar, canin sau dinte din faţă, în 
funcţie de lumina zilei. Căci seara, nici ochelarii 
nu-l mai ajutau. 

Cînd fusese chemat, de urgenţă, la vecina 
noastră, domnişoara Tonş, pe care dealtfel o 
cunoştea destul de bine, nu se dusese pînă nu- 
şi dăduse jos barba şi-şi tăiase pletele. Cu foarfeca 
de croitorie a bunică-mii. Atunci o cunoscuse mai 
îndeaproape unchiu-meu pe Tonşoaică. Beată 
plop, femeia că- zuse şi-şi spărsese un dinte. Din 
faţă. 


În noaptea aceea, uitînd de trusă şi de cleşte, la 
cererea domnişoarei, care l-a informat că nu 
suportă anestezicele, a rămas să doarmă la dînsa. 
Atît din pricina vinului, băut în exces, cît şi 


180 


datorită farmecului degajat de feminina domni- 
şoară. Ce-i drept, îşi spărsese şi ochelarii, şi nu 
mai avea pic de vizibilitate. Asta cînd se plecase 
să-i sărute mîna distinsei făpturi, şi nimerise 
alături. Intrînd în impact cu marginea mesei. 

Dimineaţa, la breakfastul oferit de domnişoara 
Tonş, consumat de-amîndoi în neglije, nea Valică 
doar în maiou, iar partenerul doar în capotul de 
noapte, unchiu-meu s-a trezit brusc la crunta 
realitate. Căci, ceea ce-i zăreau ochii, era de 
nedescris. Însă era tardiv. Tonşoaica nu-l lăsa să 
se dezmeticească total: 

— Dom’ Valică, mă uit la matale şi mă tot întreb 
ce fel de cap ai. Semeni nemaipomenit cu 
bustul lui Julius Caesarus, împăratul imperiului 
latino-roman. Pe care l-am iubit de cînd mă ştiu, 
ori de cîte ori l-am şters de praf, la muzeul de 
istorie unde-am lucrat un timp. Încă de-atunci îmi 
ziceam: „O fi din lemn, omul ăsta, din marmură sau 
fier?” Că prea îl respecta lumea. Leit dumneata! 

De-a doua zi, spre încîntarea femeilor din casa 
părin-  tească, se muta la vecină. Cu arme şi 
bagaje. Se-apucase să-i promită domnişoarei că-i 
va preda lecţii din tratatul „Ars amandi”. Pe care-l 
ştia pe dinafară. 

La vreo săptămînă, de la inaugurarea primelor 
exerciţii de latină aplicată, un scandal monstru 
se declanşase într-o seară, tîrziu, în mahalaua 
noastră. Cînd se-adunaseră vecinii, s-o vadă pe 
domnişoara Tonş, în chip de vestală, numai în că- 
maşă de noapte, alergînd ca nebuna prin bătătură. 
Urmărin- du-l pe nea Valică, c-un cearceaf tras 
peste umeri, ca o togă romană. lar în loc de 
celebra cască a cavalerilor lui Cezar, îşi montase 
pe cap o oală de bucătărie. Din metal, emailat în 
alb. Ca să se ferească de bulgării de pămînt 
zvirliţi de 'Tonşoaica dezlănţuită: 

— Ave Cezar! Ave Maria! Mişelule... Stai, că-ţi 
arăt eu ţie! O vorbuliţă nu mi-ai zis de nevastă- 


181 


ta! Spuneai, împă- rate, că eu am să-ţi fiu 
cezariană, iar nu aia, despre care mi-a zis mă-ta 
c-ai lăsat-o prin divorţ de abandon... Ei bine, ori 
ea, ori eu, sau cum spui tu, auto Cezar, auto 
nihilisto! De nu, valea! 

Prins cu fofirlica, nenea Valică se mutase 
îndărăt. La Ma- ca-Maia. Nemaiieşind din casă o 
lună întreagă. Rezistind rugăminţilor domnişoarei, 
ca s-o ierte, cîntindu-i pe sub fereşti: „Vino-ncoa, 
iubitu' meu, c-am fost nebună de legat, cînd te-am 
lăsat să pleci neîmpăcat!” Pe muzica unei romanțe 
celebre pe vremea aceea. Căreia îi completase 
textul. 

Lăsîndu-şi iarăşi barbă, pentru a nu mai fi 
recunoscut de lume, nea Valică răspundea de după 
geam: 

— Vae victis, nefericito! 

— O vae Valică! E tîrziu de-acu’... Miine mă 
omor. Pentru tine! 

— Vorbe goale... Verba volant! 

Trăsnită încercase, totuşi, să se sinucidă. Fără 
succes, după cum se ştie. Iar nea Valică îşi făcuse 
geamantanele şi-o tulise la Bucureşti. Să scape 
de gura lumii, dar, mai ales de-a Ma- miţicăi. 


SFÎRŞIT DE CAPITOL 


Luîndu-mi rămas bun de la văru-meu, pe care-l 
lăsam în grija surorilor de la sanatoriu, dar şi-a 
doctoriţei stagiare, precum şi-a Tiţăi, de la „Băieţii 
veseli”, plecam cu sufletul oare-cum împăcat. Dacă 
se simţea bine acolo, de ce să-l răpesc din-tre 
himerele lui? Deciît să fluiere a pagubă acasă, mai 


182 


bine să treacă fluierind prin viaţă, sperînd că, 
odată şi-odată, totul va fi iarăşi bine. 

În acelaşi timp, m-am consultat, totuşi, şi c-un 
prieten, excelent ftiziolog, care mi-a spus, după ce 
i-am povestit cazul, că lucrurile se mai pot aranja, 
dacă nu intervine altceva pe parcurs. 

Din nefericire, intervenise. Cînd m-am pomenit, 
prin au-gust, în anul următor, cu Micuşor Podaşcă 
la Tîncăbeşti. Bine dispus, îmbrăcat elegant într- 
un costum de haine noi, mi-a spus că se simte 
minunat, total refăcut. 


La masă, în timp ce Penke-i pusese în faţă tot 
ce-avea şi ea mai bun, văru-meu abia se- 
atinsese de bucate, cerînd însă nişte struguri din 
vie şi ne anunţase fericit: 

— Miine plec la Paris! 

— Unde? 

— Unde-ai auzit! La Paris... Am aprobarea 
ministerului sănătăţii, să mă examineze profesorul 
Mathé, marele oncolog al franţujilor. Cică ar fi 
posibil să am ceva la ficat, un soi de tumoră 
incipientă. Să vezi şi să nu crezi. O iei de la ulcer, 
treci prin plămîni, după care-o faci la dreapta, 
oprindu-te la ficaţi... Hai, că-i bună şi-asta! Să nu- 
ţi vină să rîzi?... 

— Cine ţi-a spus chestia cu ficatul? — l-am 
întrebat îngrozit. 

— Nea Valică. O fi el dentist, dar mai pricepe 
cite ceva şi la alte organe... Bineînţeles, m-a 
văzut şi Marina, care-i asis-tenta franţuzului. 
Doctoriţă mare, specializată în tumori miti-tele. 
Neam bun cu nea Valică, întrucît e chiar fie-sa, 
adică vară bună cu noi. Căsătorită în Franţa, cu 
acte legale, păstriîndu-şi cetăţenia română... Vine-n 
fiece an, la noi, s-o vadă pe mă-sa şi pe tac-su... 

— Şi de unde franci? 


183 


— N-am probleme! Mi se schimbă şi mie nişte 
leuţi, mai îmi dă şi Marina... Nu-ţi face griji în 
privinţa asta. 

— Mă Micuşoare, dacă-ţi trebuiesc niscaiva 
parale, spu- ne-mi deschis! 

— N-am nevoie! Numai un coşuleţ cu struguri, 
atita să-mi dai... 

În ciuda maladiei de care era suspectat, văru- 
meu arăta întrucîtva mai bine. Parcă mai pusese 
ceva carne pe el. Şi, parcă, îi dispăruse sticlirea 
aceea febrilă din ochi. 

— Să te duc cu maşina, pînă-n Pajurei, la tine? 

— Nu-i cazul! Îmi place să mă plimb cu 
autobuzul... Mai vezi o fiţă, vezi peisajul, mutre 
interesante... Dar să-mi dai un pol, pentru bilet! 

De fapt, după cum aveam să aflu de la Manda, 
nevastă-sa, Micuşor se-ngrăşase, mai bine zis se 
buhăise, datorită citosta- ticelor băgate în el. Cu 
grămada. Deoarece tumoarea era sigură, prezentă 
în jumătatea de jos a ficatului, pe care i-l făcuse 
harcea-parcea. 


— De fapt, pleacă de pomană la Paris! N-au ce 
să-i mai facă. Poate-mi aduce însă şi mie ceva de- 
acolo. Că tot n-are ce face cu francii... 


l-a adus. Un ceas de aur. Uitind să-şi mai 
cumpere citosta- ticele recomandate de Mathé. 
Noroc că, aflind de isprava lui Micuşor, îi 
expediase Marina cîteva duzini de flacoane. Cu 
avionul. 

Cînd l-am vizitat, la întoarcerea sa de la Paris, 
se plimba pe aleea din faţa blocului, din Pajurei. 
Am avut impresia că se mai îngrăşase şi-arăta 
mai bine. Mergea însă abătut, cu- fundat în 
gînduri. 

Cînd a zărit oprindu-se lîngă el „Bombiţa”, şi-a 
văzut că venisem împreună cu bulgăroaica, 


184 


deodată s-a-nveselit. Făcîn- du-ne cu ochiul, ne-a 
poftit în casă. La etajul patru. f 

— Măi vere, n-avem liftişor pentru tine. Insă ai 
să faci şi tu un efort, ca să vezi cum arată 
Parisul. Mai bine zis, Podaşcă la Paris... Un 
american la Paris, mai treacă-meargă, c-a zis-o 
şi Gershwin, însă un piteştean, de pe uliţa 
haznagiilor, tras în poză, şi taman în buricul 
Parisului, aşa ceva, mai rar! Nici Niţă Pitpalac 
n-a avut bafta asta... Pe vremea lui, nici nu 
exista polaroidul. Care, în două secunde, hai să 
zicem maxi-mum un minut, te trece în eternitate. 
Colorat în toate vop-  selele pămîntului. Şi pe 
mine, care-s cam pămîntiu la faţă, chiar tuciuriu 
bine m-a făcut arămiu, de-ai zice că-s Winettou... 

Nevastă-sa fiind plecată de-acasă, după nişte 
reţete, de la oncologie, Micuşor ne-a arătat 
pozele. Lîngă turnul Eiffel, lîngă obelisc, lîngă 
Pantheon, la Versailles, în parcul de la Bois de 


Boulogne. 
— Păi bine, măi vere, l-am întrebat eu, trăgind 
cu ochiul la Penke, care-l examina cu osebită 


atenţie, şi ştiam de ce, în loc să te ocupi de 
ficăţelul tău, n-ai avut altceva de făcut decît să te 
fotografiezi? Te-a văzut Mathé? 

— Sigur că da! M-a dus Marina la el... 

— Şi ce-a zis? 

— Cine? Marina sau franţuzu'? 

— Profesorul! Ce părere are... 

— Foarte bună! Că-i sînt simpatic, că sînt 
sănătos bun, şi că n-am nimic serios... Nişte 
leziuni şi bube pe tot ficatul! Cu care pot trăi 
mult şi bine. Chiar şi vreo şase sau şapte luni... 

— Fii serios! Ce glume-s astea? 

— Nu-s glume, ci rînjete de fiară-ncolţită! mi-a 
zimbit sinistru văru-meu, făcîndu-mi iarăşi cu 
ochiul. Fiară, fiară, dar să vezi ce se mai uitau 
franţuzoaicele după mine... Păcat că n-aveam 
timp de ele, că le făceam figura! Marina a fost 


185 


extrem de amabilă, mi-a închiriat o cameră la un 
hotel-pen- siune, şi-am trăit ca un paşă. Ţigări 
aveam, cafea de excepţie, la cerere, baie cu apă 
caldă, numai mîncarea lor nu-mi plăcea. Unde să 
dai de pifteluţele noastre, pe care le prăjeau 
Maca- Maia şi maică-mea?... Franţujii ăştia nu ştiu 
să trăiască. Să le fie de colo pînă colo, că eu 
plec dincolo... Mult mai sus decît tot turnul lor 
Eiffel. De-aia m-am şi tras în poză, lingă el, ca 
să pot avea un element de comparaţie... 

— Ce tratament ţi-a dat? i-am tăiat eu debitul 
verbal. ) 

— Unul fantastic. De scump. Insă mi-a făcut 
rost Marina de flacoanele respective. După ce mă 
prinsese cu miîţa-n sac, aflind că dădusem 3000 de 
franci, absolut exact, la ţanc, pe ceasul adus 
pentru Manda... Să aibă şi ea o amintire de la 
mine! Un chip se mai uită, însă un ceas de aur, 
asta în nici un caz... 

— De ce-ai mai avea nevoie? 

— De nimic... Ba nu! Mi-e dor de nişte struguri 
de-ai tăi,  de-ăia galbeni şi lungi la boabă, cît 
deştul... Mai ai? 

— Mai am! Sînt în maşină. Haide să ţi-i dau, că 
ţi-am încărcat o tîrnă plină... 


În noiembrie, parcă spre sfîrşit, m-a chemat la 
telefon nevastă-sa. Că Micuşor ar vrea să mă vadă. 
Bineînţeles, m-am urcat în „Bombiţă” şi peste un 
ceas eram la el. Adică, mai bine zis, la nevastă-sa. 
Care, încă din prag, ne-a rugat: 

— Să-l mai lăsăm să doarmă! A luat nişte 
prafuri, de la doctorul ăla care vindecă orice fel de 
tumori. Acuma-i în tratamentul lui. Cine ştie, poate 
se face bine... 

Cînd s-a trezit, a rămas mai departe în pat, şi 
ne-a privit cu ochi luminoşi. Ba chiar rzăreţi. 
În pofida feţii ce-i devenise pămîntie. 


186 


— Mulţumesc, fraţilor-cumnaţilor, c-aţi venit să 
mă ve- deti! Ştiam eu c-o să sosiți. Şi că-mi veţi 
aduce şi cîţiva cior-chini de hamburg... 

— Uite-i aici! i-a arătat bulgăroaica fructiera. 

— Doamne, că frumoşi mai sînt! Parcă ar fi 
nişte sfîrcuri de ţiţe... 

— Numai la muieri ţi-e gîndul, purcelule! l-a 
dojenit nevastă-mea, căreia nu-i prea plac chestii 
dintr-astea, cu glume pe socoteala femeilor. Mai 
bine ia şi gustă! Şi i-a întins un ciorchine... 

S-a dat jos din pat, clătinîndu-se pe picioare, şi 
s-a trîntit brusc în fotoliul de lingă sobă. Apoi, 
luînd strugurele în miini, a purces să-i mîngiie 
boabele. Privindu-le atent, şi-ncercînd să-şi vire 
una în gură. A renunţat. Şi ne-a explicat: 

— Nu mai pot mînca... Am ţinut însă foarte mult 
să-i privesc. Mai frumoşi struguri, ca la voi, n-am 
văzut nici la Paris! 

Mi-am întors ochii. Cătînd spre pereţi. Care 
erau încărcaţi cu desene şi picturi în ulei. 
Aparţinînd lui Micuşor. Ştiam că pictează. Dar nu 
mă aşteptam să fie talentat. 

— Frumoase? m-a iscodit văru-meu. 

— Mai frumoase decit cele pe care mi le-ai 
dăruit mie! 

— Păi da, pe-atunci eram sănătos, şi nu-mi păsa 
ce-mi ieşea de sub pensulă. Pictam fluierînd, tot 
aşa cum am şi trăit. Numai după ce-am înţeles că-s 
cam bolnav, m-am apucat mai serios de lucru. 

Erau peisaje. Colorate viu şi intens. Explodînd 
de bucuria naturii în plină putere. Cel ce le 
zugrăvise, după părerea mea, nu era un suferind, 
ci un îndrăgostit de viaţă. 

Mai înainte de-a pleca, i-am cerut voie lui 
Micuşor să dau un telefon doctorului său curant. 
Îl ştiam. Dezvăluindu-i cine sînt, mi-a declarat 
senin: 

— Îmi pare bine că te-aud, şi-ncă după atîţia 
ani. Care-i baiul, ai necazuri? 


187 


— Eu nu. încă. Însă-i vorba de văru-meu, 
Micuşor Po-daşcă... 

— Îl ştiu! Mă ocup îndeaproape de el. Chiar să 
vină ne- vastă-sa să-i mai dau ceva prafuri... 

— Pleacă acum spre matale! Ce şanse avem, cu 
văru-meu? 

— Enorme! Totu-i spre bine... 


A doua zi, dimineaţa, am telefonat să aflu cum 
se mai simte. Se simţea bine. Mai liniştit. Murise 
către zori. 

Iar nevastă-sa mi-a spus: 

— L-a părut atît de bine că l-aţi vizitat şi c-ai 
vorbit şi cu doctorul, încît n-a mai putut 
adormi decît tîrziu. Spre ziuă însă, a coborit din 
pat. Abia se ţinea pe picioare. A aprins lumina, şi-a 
luat-o pe lîngă pereţi, ţinîndu-se de ei, ca să-şi pri- 
vească tablourile. Apoi s-a aşezat în fotoliu. Lîngă 
fructiera cu strugurii voştri. Şi-a început să-i 
mîngiie. Cu-atita plăcere, încît mi-e şi ruşine să- 
ţi spun... 

— Şi la ce oră s-a prăpădit? 

— Chiar atunci! În fotoliu. Uite ce-i, Vladule, ar 
fi bine să-mi aduci nişte vin, ţuică, ceva brînză 
şi păsări, să am cu ce-i organiza praznicul. Colegii 
lui, care-l iubeau nespus, vor aduna banii 
necesari pentru înmormîntare, colectîndu-i din 
Institut. De la unul, de la altul. Că toţi au cîte-un 
tablou de-al lui Micuşor. De sărbători, le vindea 
pe două sute bucata!... 

— Bine! Miîine-ţi aduc tot ce mi-ai cerut. Deşi, 
n-ar fi fost nevoie să mi-o spui. Era neamul 
meu, de sînge. 

L-au înţărinat la Piteşti. Lîngă mormintele 
bunicilor, ale părinţilor şi-ale tuturor celor care-i 
vom urma. Loc mai e. Destul. 

Eu unul, după ce-am livrat cele solicitate, am 
refuzat categoric să mă duc la slujba finală. 
Vroiam să-l ţin minte aşa cum fusese în viaţă. 


188 


Cald şi fierbinte. lar nu rece, ca piatra.  De-aceea 
le plăcuse muierilor. Dar nu le puteam condamna. 
Era mai de mult dus pe-o altă lume. Unde-s numai 


bucurii şi plăceri. 


poate muri şi-aşa! 


Iar femei, cu ghiotura. lacă, se 


CE SPUI FRAN]? 


În loc de motto (a nu se confunda 
cu „Mott”, cunoscută marcă de 
şampanie, pe vremuri): Aşa mă lua- 
n tărbacă mătuşă-mea Raliţa, cînd 
încercam s-o trag pe sfoară, 
spunîndu-i că nu dormisem toată 
noaptea, deoarece mă duruse-ră 
capul şi ochii. Cunoscînd cu ce 
poamă are de-a face, conchidea 
zimbind parşiv: „Ce spui, Franţ? 
Faci pe bolnavu', cînd ştii că la 
mine nu ţin chestii dintr-astea! Ai 
citit piînă-n zori ro- mane de- 
aventuri...” 


NU ERA PISTRUIAT, NICI ROŞCOVAN CI, 
PUR ȘI SIMPLU SLABANOG 


Chiar aşa arăta Francisc Munteanu, colegul 
meu de redacţie, de la „Flacăra” (în formula 
iniţială, de revistă ilustrată şi-n cu-lori), — 


189 


slăbănog ca un ţir. De-l sufla vintul. De fapt, costu- 
mul ce-l purta atunci, prin 1953, îmi pare, flutura 
ca un drapel în ber-nă, abia ascunzîndu-i trupul 
firav şi, totuşi, ciolănos. Pe vremuri-le acelea, de 
ce să minţesc, eram cu toţii niţel cam amărăşteni. 
Abia ne aflam la începutul amar al carierei, fără 
un leuştean în buzunar, flămînzi în permanenţă şi 
puşi serios pe treabă, să scoatem o revistă mai 
dihai ca „Paris-Match”-ul. Deşi, ca model, ne 
fusese propus „Ogoniock”-ul. Care, nici el n-arăta 
Tău. 

Eu, niţel mai măricel decît Munteanu, şi ca 
vîrstă şi ca volum, mai făceam rost de-un bănuţ, 
colaborînd pe ici, pe colo. Cu traduceri, machetări. 
Într-o bună zi, reporterul venise în biroul meu de 
redactor artistic-machetator, bătuse din tocuri, în- 
tocmai ca un militar, şi mi se prezentase: 

— Sînt Francisc Munteanu... Uite ce-i, stăpîne 
şi jupîne, dacă mă poţi împrumuta cu vreo doi poli, 
eşti liber să-mi spui Franz! La leafă ţi-i dau 
îndărăt, mai mult ca sigur... 

Perfect ras, tuns şi frezat, mi-a inspirat 
încredere. Şi simpa-tie. Avea o privire deschisă, de 
vulpoi tînăr şi ager. Dealtfel, slă-bănogul, de cînd 
venise în redacţie, îşi avea o reputaţie bine sta- 
bilită. I se jucase o piesă, parcă „Sabotaj” se 
chema. Succes ma-re. Promovat la direcţia 
teatrelor. Ca un fel de inspector. Şi-i mai apăruse 
şi-o broşurică. În colaborare c-un alt necunoscut — 
unul pe nume Titus Popovici. După care inovase 
ceva pe la teatre. Şi iarăşi fusese promovat. În jos. 
Expediat de urgenţă la „Flacăra”. 

— Uite, îţi dau trei poli, domle Franz! Oricînd la 
dispoziţia matale. Dacă ştii să povesteşti, te invit şi 
la o gustare... 

— Chiar acum? 

—  Şi-acum! la-ţi paltonul şi haidem pe 
bulevard... Pînă nu apare la redacţie M...!... Cu 


190 


Aszody, n-avem probleme, că-i om înţelegător şi 
nu dispreţuieşte caloriile! 

— Ai dreptate! Asta-i dintr-o bucată, iar celălalt 
din mai multe. Că niciodată nu ştii de unde să-l 
apuci... 

Avea spirit de observaţie, băiatul. Şi curajul de- 
a spune în faţă ce-i era în guşă şi-n căpuşă. Mi-a 
plăcut şi mai mult. Mi-am îmbrăcat lodenul, o 
joarsă cam ponosită şi niţel pornită pe ca- lea 
destrămării, şi-am aşteptat să plece şi Munteanu 
după îmbrăcămintea solicitată de geruleţul de- 
afară. Dacă-mi amintesc bine, cred că eram prin 
noiembrie. 1953. La al şaptelea număr, de cînd 
începuse să apară „Flacăra”. Prima revistă 
ilustrată, şi _ cu planşe în culori, de după 
naţionalizare. Însă revistă, nu glumă, sau fiţuică, 
aşa cum mai fuseseră unele după 1945. Serioasă. 
Cu literatură şi artă, cu planşe reproducînd 
tablouri celebre. 

Franz Munteanu aştepta. 

— Ce faci, omule, nu plecăm odată? 

— Ba da, chiar şi-n clipa asta! 

— Şi nu-ți iei paltonul, sau lodenul, ori 
balonzaidul? 

— N-am! Sînt sportiv! Şi-apoi, vreau să mai mă 
şi călesc niţel... Vin zăpezile! 

M-am uitat mai bine la el. Osos şi ciolănos, 
zimbind într-o dungă, era aproape transparent. 

La restaurantul-braserie de pe bulevardul 6 
Martie, am avut un noroc nesperat: ciorbă de 
burtă. Fierbinte. leşeau va-porii din farfurie. 
Imbătîndu-ne cu aroma deliciosului (şi ieftinului) 
preparat. La mare modă. 

Am lichidat şi-a doua porţie, şi eu şi colegul ce- 
ncepea s-arate mai bine. Imbujorat şi privind 
vioi la clientelă. Mai ales la cei ce se adăpau şi cu 
cîte-o ţuică, vodcă sau conac. 

— Mai luăm o ciorbiţă? lar dacă rivneşti şi la 
vreo tărie, nu te jena... 


191 


— De jenat eu nu m-aş jena, dar ce-mi mai 
rămîne din cei trei poli? Am nevastă şi copil, şi 
trebuie să mă mai duc şi cu ceva pe-acasă... 


— Franz băiete, n-ai înţeles că eşti invitatul 
meu? Chiar atît de rapace mă crezi încît să mă 
bucur de leuştenii tăi! Văd că ai aceeaşi poftă de 
viaţă ca şi mine. 

— Dacă-i pe bune, atunci comandă! O palincă 
mare, pentru mine, dacă matale nu eşti amator, 
două ciorbe şi, dacă se poate, şi ceva cărniţă la 
grătar... Ochii văd, inima cere, iar de vrei să ai 
putere, dă-i înainte, nu te lăsa! O ştiu pe-asta, de 
cînd eram marinar, pe Dunăre... Creşteam vreo 
zece gişte, pe şlepul meu. Acuma-s scriitor şi n-am 
un sfanţ.... 

— Cum, ai fost şi marinar? 

— Şi! Plus alte multe meserii... Am să-ţi 
povestesc to- tul, după ce mîncăm. Mie, drept 
să-ţi spun, încă mi-e foame. De  peste-o 
săptămînă, acasă, la noi... numai cartofi. Şi-ăia, de 
căpătat... 

N-am mai zăbovit. Ci am lansat nava la apă. Ca 
să fiu în domeniul în care activase Munteanu, 
apelînd şi eu la termeni de meserie. Nerăbdător 
să aflu cine-i omul din faţa mea. 

Pe la prînz, mai exact pe la ora prinzului, pe 
care noi îl începusem încă de la zece, ştiam o 
sumedenie de amănunte din viaţa personajului cu 
care plecasem la o... gustărică. 

Era o adevărată poveste, mai curînd un roman. 
Ceva cam în genul lui „Martin Eden”. De nici nu- 
ţi venea să crezi. Fu- sese marinar, în flota 
fluvială, de transporturi, apoi operator la un 
cinema, pare-se din Oradea, sau Arad, pictor 
multilate- ral, şi de firme, şi de tablouri pentru 
manifestaţiile politice comuniste, muncitor 
lăcătuş, sau mecanic, redactor la un ziar de judeţ, 
propagandist, autor dramatic, inspector la teatre. 


192 


Prea multe meserii, pentru o atît de scurtă viaţă 
(pînă atunci). Însă l-am crezut. Povestea atît de 
pasionant, încît chiar dacă le mai şi fabula niţel, 
totul părea verosimil. lar, după cum am citit în 
cele două volume, de pînă acum, scrise de Franz, 
despre existenţa sa, pormind-o de la frageda 
tinereţe, chiar aşa şi în- tocmai se petrecuseră 
lucrurile. 

Mai înainte de-a ne-napoia la redacţie, l-am 
interpelat: 

— Dar cînd ai avut timp să faci toate astea, şi 
să şi mai scrii, pe deasupra: 

— Trăind intensiv! Că viaţa nu te-ngăduie, de 
eşti puturos! 

— Te-ai mai şi-nsurat şi-ai şi-un copil? 

— Exact! 


— Franz, eşti pur şi simplu formidabil! Bravo 
ţie... În multe puncte, avem o grămadă de 
asemuiri. Nici viaţa mea n-a fost o sărbătoare! 

— Bănuiam asta! Altminteri, nu-ţi ceream bani 
împrumut. Amărăştenii, ca şi câinii, se miros între 
ei... 

— Corect! Chiar pozitiv... Haidem rapid la 
muncă, să ve-dem ce-a mirosit şi M., şi dacă nu ne- 
a turnat lui Jancsi-baci, şeful! 

Deşi nu era, şi nici nu putea fi de-al nostru, M. 
ne mirosise. Cînd ne-a luat la rost, întrebîndu-ne 
unde dispărusem din redacţie, i-am răspuns pe 
loc: 

— L-am însoţit, într-o documentare, pe 
Munteanu! Vrea să facă un reportaj despre 
activitatea de dimineaţă a oraşului... 

— Interesantă temă! a rînjit redactorul-şef 
adjunct. Dealt- fel, v-am şi văzut la lucru... Pe 
fereastră, cînd veneam încoace. Dumneata însă, ca 
redactor artistic, ba şi machetator, ce cătai să-l 
secundezi pe Munteanu? 


193 


— Din curiozitate personală şi profesională! 

— Şi te documentai la băuturică şi mîncărică? 

— Şi ospătăriile fac parte din oraş. Una la mînă. 
Dar ma- tale ce făceai pe stradă, cătînd să priveşti 
prin fereştrile restaurantelor? 

— Dar ce, eu nu sînt om? Poate mi-era şi mie 
foame... 

— E posibil să fii şi om, maestre! Totul e cu 
putinţă pe lumea asta... 

M., niţel iritat, ne-a transmis imediat ultimele 
dispoziţii de serviciu: 

— Munteanule, mîine pleci la Fîntînele să ne 
scrii un  re-portaj despre viaţa satului. 
Muşatescule, începînd de luna viitoare, vom 
apărea de două ori pe lună. Fă-mi o situaţie. Cîţi 
fotoreporteri mai sînt necesari, cîţi corectori, şi, 
mai ales, inte- resează-te dacă tipografia poate 
face faţă... Creştem şi tirajul! 

Uimiţi şi bucuroşi de cele aflate, Munteanu mai 
puţin, iar eu invers, deoarece visam o revistă 
săptămînală, c-un tiraj uriaş şi cu pagini sporite, 
ne-am dus fiecare la birourile noastre. Mai înainte 
însă, i-am zis reporterului: 

— Franz, diseară mergem împreună la 
„Capşa”... Să-mi povesteşti, mai în amănunt, cum 
de-ai ajuns să practici atitea me- 


serii, cînd te-ai căsătorit şi de ce, şi-ai mai tras şi- 
un copil în plus. Ce ai, băiat sau fată? 

— Băiat! 

— Cum îl cheamă? 

— Francisc Munteanu! 

— Mă iei peste picior? 

— Dar matale nu, cînd mă inviţi la luxul de la 
„Capşa”? 

— Deloc. 

— Şi eu! Dacă l-am botezat Francisc, am făcut-o 
ca să trăiesc şi după ce-o întind pe lumea-ailaltă, 


194 


în cea mai mare aventură... Şi-l las pe el, să-mi 
ţină locul! 


După reuniunea de la „Capşa”, care s-a 
desfăşurat cu brio, lichidîndu-mi şi ultimele 
părăluţe, plecaserăm împreună spre casă. Eu, în 
direcţia Calea Moşilor 172. lar Franz mai încolo, 
spre Popa Nan. Pe jos. Ca să se mai îndese ce 
băgaserăm în noi. 

Prieteni la toartă, pentru vecie, aflasem atitea 
de la Franz, ascultîndu-l numai ochi şi urechi, încît 
în noaptea aceea n-am mai dormit. Trecuse prin 
multe băiatul ăsta, iar cînd i-am povestit şi 
bulgăroaicei, ca s-o îmbunez, deoarece sosisem la 
culcare cu mult după miezul nopţii, şi-a exprimat 
dorinţa să-l cunoască şi ea. Propunîndu-mi să-l 
invit, într-o zi, la masă. 

Zis şi făcut! 

Şi multe seri am petrecut împreună. lar Franz 
avea atîtea de povestit, c-un haz nebun şi-o replică 
acidă, vrăjindu-ne cu istoriile sale, reale sau 
(poate) fantazate, într-o proporţie de cca 50%, de- 
a ajuns nevastă-mea, căreia Franz îi şi spunea, 
deja, „bulgăroaică îndrăcită”, să-l întrebe: 

— Păi bine, măi Franz, de ce nu viri, toate cele 
ce ţi s-au întîmplat, în nişte romane? Că ai la 
material, de-ai putea să-ţi editezi, dintr-odată, un 
set de opere complete!... 

— Ei, nu mai spune! Dar ce crezi că fac, acum 
cînd vă istorisesc toate astea? Imi verific anumite 
capitole din cărţile mele. Trei am gata... 

Iar cînd, într-o seară, a sosit întovărăşit de cel 
mai bun prieten ai lui, un băieţandru de vreo 
douăzeci şi ceva de ani, ardelean şi el, plin de nerv 
şi vervă, suplu şi degajat; acesta ni s-a prezentat 
singur: 

— Titus Popovici! Cel mai mare scriitor român 
în viaţă, viitor laureat al premiului „Nobel”... 


195 


Ne-a luat piuitul. Iar în seara aceea, am avut 
ocazia unui show oferit de duo Titus-Franz. Cu 
istorii nemaiauzite, cu bancuri şi expunerea unor 
planuri de viitor. Pînă ne-au apucat zorii zilei. 

Îl ştiam pe Titus Popovici. Din volumul de 
schiţe, scris în colaborare cu Franz. Care era 
altceva decît se scrisese pînă atunci la noi. 
Inventivitate, replică, personaje insolite, lovituri 
de teatru... 

Cucerit de perechea Popovici-Munteanu, cînd 
simţeam nevoia unei destinderii intelectuale, 
plecam toți trei,  bulgăroaicei  neplăcîndu-i 
resturantele, la „Izvorul rece”, din preajmă. Unde 
ne-ospătam corespunzător, întrucît pornise să ne 
are şi nouă plugul, fumînd „virginia-verzi”, şi- 
ascultîndu-l pe celebrul Mielu-ghitaristul. Talent 
cu totul neobişnuit. Era în stare, la cererea 
noastră, să interpreteze la diblă pînă şi „Rapsodia 
română, nr. 1”, „Concertul pentru pian şi 
orchestră” (tot nr. 1) al lui Ceaikovschi, dacă nu şi 
„Preludiile” lui Liszt. 


Au urmat şi-alte seri memorabile, alăturîndu-ni- 
se şi-un excelent grafician, unul Aurel Stoicescu. O 
figură. Odată, acasă la noi, s-au provocat la o 
întrecere de snoave moderne, cărora li se mai zice 
şi bancuri. A cîştigat Franz. Care ne spusese, nici 
mai mult, nici mai puţin decît cincizeci de piese 
inedite. Pe lo-cul II, Titus. Cu vreo patruzeci. 
Numai eu şi cu Stoicescu-Go- gan rămăseserăm de 
căruţă. Ca ascultători însă, tustrei, bulgăroaica, 
Aurică şi subsemnatul, eram pe locul I, cu 
medalie. De aur. 


Spre nedumerirea mea, care-mi pierdeam zilele 
de po- mană, văzîndu-mi numai de machetare şi 
de întilnirile mai sus pomenite, băieţii lucrau. Şi 
încă zdravăn. 


196 


Franz terminase volumul „Lenţa”, bun de 
tipărit, plus două sau trei romane, de mai mari 
dimensiuni. Iar Titus Popovici, în afara unui roman 
despre studenţi, intitulat, pare- mi-se, 
„Pămiîntul este aproape rotund”, se apropia de 
capătul, mai bine zis de sfîrşitul „Străinul”-ui. 

Totul era bine şi frumos. Numai că, într-o bună 
zi, cum este clişeul atît de învechit şi şters al 
literaturii romantic-rea- liste, mă trezesc cu 
Franz, deşteptîndu-mă în fapt de dimineaţă. Ca să 
mă anunţe: 

— Miine ne evacuează! Pe toţi... 

— Cum adică „vă evacuează”? De unde? Şi care 
toţi?... 

— Din Popa Nan! Nu ne-am împăcat la preţ cu 
proprietarul... Trebuie să părăsim apartamentul. 
Şi eu, şi lIllonka, şi Ferry (diminutivul de la 
Francisc, aplicat minorului Munteanu). Plus 
Titus... 

— Stai încet, că nu-nţeleg nimic! Ce caută Titus 
în chestia asta? 

— Nimic. Însă stătea cu noi... Neavînd unde să 
locuiască! 

Nu ştiu de ce, dar am avut impresia că eram 
întrucîtva vinovat de cele ce se-ntîmplau. Prea îi 
trăsesem după mine. Ba la „Izvorul rece”, ba la 
„Ambasador”, ba prin alte locante. Si- lindu-i să-şi 
cheltuiască banii, numai pentru a-mi ţine mie to- 
vărăşie. 

Pe loc, fără s-o mai consult pe Penke, plecată 
după tîr- guieli, i-am propus lui Franz: 

— Mutaţi-vă cu toţii la noi! 

Munteanu m-a privit oarecum neîncrezător. 
Apoi, niţel stînjenit, m-a întrebat: 

— Cît o să ne coste? Vom fi numai noi, eu şi cu 
Titus! Pe Illonka am aranjat s-o instalez la casa 
de creaţie a Uniunii, de la Sinaia, împreună cu 
Ferry. Peste vreo săptămînă îmi iese pe piaţă 


197 


„Lenţa” şi-o să fiu în stare să le plătesc cazarea şi 
masa... 

— N-am înţeles! 

— Ce? Referitor la „Lenţa” sau la chirie? 

— Nu ţi-e ruşine să-mi propui bani... Veniţi 
numaideciît! 


A doua zi, deşi dărimasem un zid şi peretele 
dinspre stradă era cu cărămizile doborite pînă la 
jumătate, aranjasem totul. Le orînduisem un 
culcuş, sistasem reparaţiile de zidărie, şi-o 
convinsesem pe Penke să ne ia pe tustrei în 
pensiune. Din solidaritate, faţă de cei doi exilați. 

Inghesuindu-ne, care şi pe unde am putut, Titus 
bătea la maşină, ca turbat, lucrînd la ultimele 
capitole ale „Străinul”-ui, iar Franz îşi transcria, 
tot la maşină, „În oraşul de pe Mureş”, primul său 
roman. Eu, cu instrumentele mele de machetare, 
foarfeci clănţănitoare şi linii metalice, ei, cu 
maşinile lor minunate, totul dădea impresia unui 
atac de mare anvergură — cu mitralierele 
ţăcănind diabolic. 

Serile, vlăguiţi de puteri, Titus ne citea din ceea 
ce scrisese peste zi, ca şi Franz, dealtfel. Numai 
eu n-aveam ce să le arăt. Urmau să vadă rodul 
muncii mele în numărul viitor al „Fla- cărei”. 

Penke, autentică artistă culinară, ne-ndopa cu 
ciorbe şi mîncăruri economice, bazate mai mult pe 
cartofi şi varză. Care ne-ntreţineau energia 
necesară. Şi-aveam nevoie! 


Titus şi-a găsit, peste cîteva zile, o gazdă, iar 
Franz, apă- rindu-i „Lenţa”, în două ediţii 
succesive, căpătase Premiul de Stat. Precum şi-un 
apartament, destul de încăpător, din partea 
Uniunii Scriitorilor, dacă mai ţin bine minte, sau 
din partea unui misit, plătit cu bani grei. lar 
acum se ocupa de treburi gospodăreşti: zidărie, 


198 


instalaţii, zugrăvit, dornic să-şi primească familia 
sărbătoreşte. La casă nouă. 

Pe-atunci, pare-mi-se, îi apăruseră şi primele 
simptome ale unui ulcer bestial. Care-l slăbea 
din ce în ce mai mult. Ceea ce, după cum îi era 
năravul, nu-l împiedica să lucreze neîncetat. Şi 
aranjarea casei, şi scrisul. Se aşeza pe marginea 
patului, cu maşina de scris în faţă, instalată pe-un 
taburet, şi bătea de zi- ceai că-i mitralieră 
„Maxim”.  Cocîrjat, într-o poziție  incomodă, 
hrănindu-se cînd îşi mai amintea. Tocmai el, 
căruia-i plăcea să mănînce ţeapăn. Dar nu voia să 
piardă nici o clipă fără să um- ple pagini după 
pagini. 


„ULCERUL NU MERGE DE MULTE ORI LA 
APA!” 


Volum de schiţe şi nuvele, încă un roman sau 
două, şi iată că zurliul, laolaltă cu Titus, pe 
neaşteptate, fără să-mi spună vreo vorbă, 
trinteşte două scenarii de film. Care, minunea mi- 
nunilor, se-aprobă amîndouă. Şi intră în producţie. 

Nici eu nu stăteam de lemn-lănase. Imi 
sporisem productivitatea, machetînd la vreo cinci 
reviste. Deodată! Ceea ce nu-i de ici de colo. În 
orice caz, mai mă-ncropeam şi eu. Cît de cît. 

De aceea, îmi zic eu acum, începuserăm să ne 
cam pierdem vremea. Făcîndu-ne de cap. La barul 
„Excelsior”, recent pus la dispoziţia publicului 
amator. Oricît de amatori am fi fost, n-a durat 
toată aiureala mai mult de-o lună. Nu mă mai 
tineau baierele pungii. Şi nici pe Franz. 


199 


Dealtfel, începuseră şi filmările la „Valurile 
Dunării”. Unde erau mai multe nopţi pierdute 
decit la bar. Căci Liviu Ciulei trăgea tare, nu 
glumă. Încît, cînd terminase filmul, era şi Franz 
terminat. 

Ne întilniserăm la „Capşa”, întîmplător. 

Şi-am fost nevoit să-i spun adevărul în faţă: 

— Nu-mi place cum arăţi! Deloc... Ai slăbit ca 
un ogar într-un hal fără de hal! 

— Atunci sîntem chit! Nici tu nu-mi placi... Mai 
defel. Iar ai pus pe tine vreo două'j de ocale! 

— Nu-i nimic! Săptămîna viitoare mă internez, 
ca să ter- min odată cu demenţa asta... 

— La balamuc? 

— Fii serios, ăia nu se ocupă de glande... Mi-a 
aranjat Aszody un loc la „Parhon”! 

— Ăsta ce-o mai fi? 

— Un institut. De endocrinologie! 

— Eu stau mai bine! m-a informat Franz. M-am 
ales cu-o meserie. Mai mult din greşeală. Credeam 
că asistentul doar asistă, la regie. Din păcate, nu 
era aşa. M-am spetit muncind... După ce ies din 
spital, o să mă apuc serios de filme. Deocam-dată 
mă internez şi eu. Am o gaură în plămînul stîng... 

— Şi ţi-o pot astupa? 

— Depinde! Mai întîi mi-astupă ulcerul, că-i şi 
prin sto- mac o găurică... Apoi, dacă mă găsesc 
fără Mitică Koch, baci- lul cu-acelaşi nume, îmi 
vîră în piept o minge, de fotbal sau ping-pong. În 
funcţie de mărimea ei. Dacă n-o merge nici aşa, 
atunci e musai să-mi practice o toracoplastie. Nu 
confunda cu chirurgia plastică, că-i altceva. În loc 
să te lipească, te taie. Lăsîndu-te fără vreo cîteva 
coaste... 

L-am întrebat, lăsînd gluma la o parte: 

— E cotoioasă rău, situaţia?... 

— Pe dracu! Un fleac. Îmi iau maşina cu mine, 
şi-i mai trag un roman. Iarba rea nu piere. Mergi 
cu mine, să vezi ce frumos e-acolo, la ofticoşi?... 


200 


— Se poa' să mai mă-ntrebi? Cînd pleci?... 

— Miine, cu trenul de zece şi zece! Vine şi 
Titus. Călă- torim la vagon-restaurant, pînă la 
Predeal. De-acolo, Pîrîul Rece e-aproape. lau un 
taxi şi gata povestea. 


A doua zi, înţolit în costumul cel mai deschis (la 
culoare, nu la nasturi), ca să-i ridic tonusul 
omului meu drag, urcam în tren. Direct la vagonul- 
restaurant. Unde i-am găsit pe-amîndoi. Şi pe 
Franz, şi pe Titus. Omenindu-se ardeleneşte. Cu 
Turţ. Plini de voioşie, sporovăiau între ei, ca şi 
cum ar fi plecat în Hawai. 

— Ce, sînteţi bolunzi, i-am luat tot pe 
ardeleneşte, ca să nu deteriorez atmosfera, beţi 
vitriolul ăsta, pe stomacurile goale? 

— Sîntem! Dar şi cu lipsuri... Adică, de-a 
dreptul, fără parale! m-a informat Munteanu. 

— Să-ţi fie ruşine! Nu mi-ai spus o vorbă că 
suferi şi de boala asta. Las’ pe mine! 

Şi-am plecat imediat după şeful vagonului- 
restaurant. Cînd i-am spus că are de oaspeţi cîţiva 
reprezentanţi din sectorul cultură, s-a arătat 
emoţionat, asigurindu-mă că ne-acordă în- treg 
sprijinul său. l-am precizat în ce constă, 
comandîndu-i nişte coaste de purceluş, cît mai 
fragede şi grăsuţe, cu pilaf şi cartofi prăjiţi, ca 
garnitură. 

Nu trecuseră nici zece minute, şi însuşi şeful 
se-nfăţişa cu platoul la masa noastră. După ce ne-a 
urat poftă bună, mi s-a apropiat de ureche şi m-a 
întrebat în şoaptă: 

— Lucraţi în cultura mare sau mică, dacă nu vă 
supăraţi? Că şi eu mi-s agronom. Muncesc aici, 
fiindcă-s plătit mai bine, şi mai văd şi ţara pe 
gratis. 

Va să zică Franz îşi măcina plămînii, ca să-i iasă 
filmul bine, iar ăsta, om cu meserie serioasă, dar 
şi bănoasă, ştiut fiind că-n agricultură mîncarea nu 


201 


te costă, lucra în transporturi feroviare. Nu era 


drept. 

— Nici în cultura mare, nici în a mică! i-am 
răspuns în- tr-un târziu. Ci la speciale... 
înţelegi? 


Şeful a-ngălbenit, apoi a virat spre stacojiu, 
pentru ca să se stabilizeze la vînăt cianotic. De-am 
crezut că-l apucă, pe loc, un atac de apoplexie. 
Temîndu-mă să nu ne facă figura taman atunci, 
cînd declanşam atacul asupra cărniţei, l-am 
liniştit, declarîndu-i: 


— În ce te priveşte pe dumneata, nu-i cazul să- 
ţi faci probleme! Eşti în afară de tot şi de toate, şi 
nu ne interesezi sub nici un aspect... N-avem timp 
de fleacuri! 

— Aşa-i, a mărturisit brusc domolit 
iresponsabilul agronom, ce-s eu, pe lîngă alţii, 
decît un fleac? Fac cinste cu încă un rînd de 
muşchiuleți... 

— Nu-i nevoie! Plătesc eu, ca la carte. 

A tulit-o. 

lar Franz şi cu Titus, masticînd sănătos şi 
feroce, mi-au zîmbit sibilinic. Apoi, Franz, 
aprinzîndu-şi o „virginia-verde”, mi-a zis: 

— Mîncăm bine, ţeapăn, tragem şi-o ţigară, ce 
ne mai lipseşte, cînd avem lingă noi un detectiv de 
talia ta? 

Peste cinci minute, şeful vagonului-restaurant 
Se prezenta cu cafelele, în ceşti 
superdimensionate, din cele utilizate de CFR, cu 
pintecele bobonat şi groase-n buză. Plus un 
transistor minuscul, proprietatea individului, pe 
care ni-l ceda pe tot timpul voiajului. Pînă la 
Predeal. 

Răstimp în care-am ascultat, de ni s-au umflat 
capetele, un program de muzică uşoară, intitulat 
„melodii la cererea dumneavoastră”. lar cînd am 
coborit pe peronul gării, ajunşi la punctul nostru 


202 


terminus, Franz s-a apucat să se învîrtă pe pe- ron, 
cîntînd, de unul singur, cu-o voce spartă şi afonă: 
„Astă seară-am să dansez numai cu tine”. Un 
minut, două, cinci. Ni- ţel speriat, am vrut să-l 
opresc: 

— Ce-i cu tine, măi dilimache, aici te-a pălit 
pofta de dans şi cîntare? 

— Ce să fie? Nimic! Mă pregătesc... 

— Ai de gînd să te duci la vreun bal? 

— Păi ce, întilnirea cu doamna aia, în negru, nu 
se petrece la balul de sîmbătă seara, vorba 
cîntecului? Dacă mi-s ţeapăn, şi neapărat trebuie 
să fiu, o calc pe pantofi, de-şi ia valea nu- 
maideciît... Mă, am atîtea de scris, şi-atitea filme în 
cap, încît n-am vreme de discutat prea mult cu 
dînsa. Cu muierile şi cu moartea nu se cuvine, nu 
merge să te rogi. Trebuie să le iei repede. Dacă 
eşti bărbat. Şi bagă-ţi bine-n cap, n-am deloc poftă 
să mă petreceţi pînă la Pîrîul Rece. Plecaţi cu 
primul tren acasă. Nu ţin să fiu însoţit la 
tebeciştii ăia, ca spre ţintirim... 


Şi, pînă nu ne-a văzut, convingindu-se, că 
urcăm în pri- multren de Bucureşti, a stat mereu 
pe peron, dănţuind şi cîn- tînd „astă seară voi 
dansa numai cu tine”! 

De-aceea a scăpat cu bine. 

După aproape un an, răstimp în care i se 
administraseră tot soiul de tablete („Pas” şi-alte 
bazaconii), jucaseră ping-pong cu plămînul lui. 
Virîndu-i cîte-o minge în gaura de-acolo, şi-l ti- 
nuseră în hăţuri, cu diete speciale, atît pentru 
ulcer cît şi pentru „Mitică Koch”, cum îi zicea 
Franz. Pînă fuseseră nevoiţi să-i execute şi chestia 
aceea, cu toracoplastia. 

În perioada respectivă, îi mai dădusem cîte-o 
sîrmă, mai fusesem pe la el, împreună cu Illonka şi 
Penke, să-i facem „vizite de protocol”. 


203 


Avea camera lui, o rezervă lux a-ntiîia, curată şi 
luminoasă, se îngrăşase niţel, căpătase culoare, de 
parcă ar fi fost la mare, şi se bucura văzîndu-ne. 
La început. Apoi, sătul de interogatoriile muierilor, 
le expedia la plimbare. Rugindu-mă să ră- mîn 
cu el. 

— Cum e-aici, Franz? mă apucam şi eu să-l bat 
la cap. 

— Mult mai bine decit le-am spus fetelor... 
Bagă ăştia la mîncare în mine, de-am ajuns cît un 
buhai. Dar nici eu nu mă iau după capul lor. Îi mai 
trag cîte-o vodcă, „Moskovskaia” sau „Stolicinaia”, 
că astea cicactrizează mai bine găurica din bur- 
tică. In rest — raiul pe pămînt. Scoate chibritul şi 
dă-mi un foc... 

— Ce să faci cu el? 

— Să-mi aprind ţigara! Ţin pachetul sub saltea, 
să nu mă prindă hoţoaicele astea de surori. Ele mi- 
au confiscat cutia de chibrituri, afurisitele... 

— Ai înnebunit total? 

—  Parţial! Fiindcă nicotina face bine la 
pulmoni. Pînă şi medicamentele pe care mi le viră 
pe beregată, şi-ălea conţin nicotină... Dacă ne-am 
lua după doctori, am ajunge mult mai urgent la 
ţintirim, în copirşeu de lux, decît făcînd aşa, cum 
ne-ajută şi pe noi capul şi instinctul de conservare. 
Chestie de dialectică, grasule! Mai bine deschide 
larg fereastra. Că „Chesterfield “-urile miros 
puternic. M-am lăsat de „virginii verzi” şi m-am 
dat cu-americanii. În materie de ţigări. 

— Şi nu ţi-e urit? mi-am continuat 
interogatoriul. 

— Ce te face să crezi? Serile, după ce se dă 
stingerea, îi mai tragem şi noi cîte-un pokeraş 
asezonat cu  „Moskovskaia”... Ca să mă 
decontectez, după lucrul de peste zi. Căci nu mă 
lasa să bat la maşină, decît maximum două pagini. 
Bat eu douăzeci, însă ascunzîndu-mă de ei. Plec la 


204 


plimbare, cu maşina pitită sub halat, şi scriu în 
pavilionul din parc... 


Cînd l-au externat, nu mai avea nimic. Nici în 
plămiîni, nici în stomăcel. Pînă şi specialiştii se 
mirau de însănătoşirea lui. Franz era alt om, 
acum. Lucra şi mai îndirjit. 

An de an, îi apăreau noi cărţi, iar scenariile 
pornise să şi le regizeze singur. Se vorbea chiar, în 
cinematografie, că realiza un film mai repede 
decît toţi ceilalţi profesionişti. Mai repede, am 
scris. Nu: mai bine. 


„LOCUINŢA MEA DE VARĂ E LA ŢARĂ” 


De cînd mă-mbolnăvisem şi eu (probleme cu 
cordul,  pu-seuri inexplicabile de tensiune 
arterială, supraponderabilita- tea de care nu 
izbuteam să scap), îmi făceam veacul mai mult pe 
la 'Tîncăbeşti. Unde mă retrăsesem din „viaţa 
publică”. Pentru a-mi scrie şi eu romanele atît de 
mult visate. 

De fapt, Tincăbeştiul îl cumpărasem, prin 1959, 
mai cu- rînd pentru bulgăroaică. Procopsindu-se 
cu-o distonie neuro- vegetativă, toţi specialiştii îi 
recomandaseră să trăiască la ţară, să lucreze în 
grădină, mă rog, să practice munci agricole, fără 
mari eforturi fizice. lar nevastă-mea, care, în 
ultimii ani, devenise o insomniacă iremediabilă, 
acum dormea ca un ţînc. Verile le petreceam la 
ţară, iernile la oraş. Unde ne-mbolnăveam de 
toate cele: gripe, viroze, amigdalite, laringo- 
faringite şi-alte specialităţi ale aparatului 
respiratoriu. 


205 


Chiar din clipa cînd ridicasem din pămînt 
căsuţa, de tip pur țărănesc, pentru bătrineţe, 
mereu îl sicîiam pe Francisc Munteanu. 

— Haide, măi Franz, vină şi tu pe la noi, să vezi 
cum arată iarba, grădina, via şi livada! N-o să-ți 
pară rău... 


— Pe dracu! Mă vezi tu pe mine bătind la 
maşină cu săpăliga? 


Odată, cînd filma undeva, pe-aproape, ultimele 
secvenţe ale unei pelicule cu scenariu propriu, 
şi-avea la dispoziţie ma-şina echipei, s-a abătut 
pentru cîteva minute şi pe la noi. Să vadă ce-i şi 
cum. A văzut, a rămas niţel cu gura căscată, după 
care-a exclamat: 

— Vladimire, dar asta-i o adevărată fermă agro- 
literară! Chiar aşa cum e-acum ai cumpărat-o?... 

— Nu prea! Era o pirloagă, plină de mărăcini şi 
pălă- midă... Penke a realizat tot ce admiri aici, 
singură-singurică! A plantat şi viişoara, şi 
livada, iar de grădină se ocupă din primăvară pînă- 
n toamnă... 

—  Afurisită bulgăroaica! De-aia suferea de 
insomnii, că-i lipseau ceapa, usturoiul, ciuşca şi 
roşia, toate crescute sub mî- nurile ei... 

Şi-a plecat abia după ce-nnoptase bine. Cam pe 
la 10. La poartă, nu m-a întrebat pe mine, ci pe 
Penke: 

— Să-ţi zic ceva? 

— Zi-mi! l-a îndemnat nevastă-mea, încîntată 
că-i plă- cuse locul. 

— Poţi să ne primeşti şi pe noi aici, la voi? Aş 
veni cu lllonka. Ea te-ar ajuta la muncile agricole, 
iar eu aş lucra la un nou scenariu. În cea de-a 
unsprezecea variantă... Ce-i aici, abia acuma-mi 
dau seama, pentru un scriitor e ceva de groază, 
nebunia lumii, nu altceva... Nici că se mai poate 
lucra în altă parte! 


206 


Chestia cu „e ceva de groază, nebunia lumii, nu 
altceva”, răsuna mereu în gura lui Franz. Ori 
auzise de la mine, care i-o citam pe tanti Raliţa, 
sau învăţasem eu de la el, punînd-o pe tanti Raliţa 
să vorbească aşijderea lui! În orice caz, mi se pare 
o expresie memorabilă. 


Săptămîna următoare, Franz terminînd cu brio 
filmul, se şi mutaseră la noi. Ilonka era mai 
mult decît îndrăgostită de muncile agricole, pe 
care nu le exercitase niciodată, iar Munteanu, 
instalat sub salcia mea pletoasă, la umbră, tolănit 
în- tr-un şezlong, cu maşina de scris pe 
genunchi, bătea la ea ca la fasui. 

Îi cazasem în bucătărie, neavînd unde în altă 
parte. Podul ar fi fost şi el nimerit, însă mişunau 
şoarecii. Era vorba de podul-magazie, de deasupra 
beciului, nu de cel al căsuţei. Unde le-ar fi fiert şi 
creierii. 

Un an, doi, trei, tot aşa am dus-o. Dacă nu 
cumva cinci. Locuind împreună, verile. Eu şi cu 
Franz ocupindu-ne de scris, iar muierile de 
subzistenţa noastră. 

Îngrijind de grădină şi de livadă, ca să nu mai 
pomenesc de vie, aveam totul la îndemînă. 
Aproape că deveniserăm vegetarieni. Din cînd în 
cînd, se mai ivea şi niţică proteină animală. Ba tu 
un puişor, achiziţionat de pe la vecini, ba cîte-un 
cio- lănaş de porc (pe fasole), cînd se mai tăia 
ceva prin sat. Rareori, chiar şi vițel de lapte. Că 
dăduse o molimă (cred că psihică) printre ei, şi-şi 
rupeau mereu cîte-un picior. Şi, indiferent dacă 
era vorba de stiîngul sau dreptul, din faţă sau din 
spate, tre-  buiau neapărat sacrificați. De mila 
răposaţilor, ne sacrificam şi noi. 

Atunci îl apuca pe Franz dragostea faţă de 
animale. Căci o ruga pe Illonka: 


207 


— Ascultă, mai ţii minte cum se face „vițel 
umplut”? la pune-te pe treabă! Uite viţelu”, 
uite amatorii... 

Şi, c-un gest larg, ne indica pe toţi cei de faţă. 
Incluzîn- du-se şi pe el, se-nţelege. 

Ei bine, trăgea bozgoriţa, cum îi ziceam cu toţii, 
în glumă, nefiind cîtuşi de puţin limitați la minte, 
un „vițel umplut”, fantastic şi-absolut inedit, 
pentru noi, regăţenii. 

Numai uitîndu-ne la el, rumenit şi crocant, cum 
zace la cuptor, cusut şi-nfăşurat, pe cartofii din 
tavă, pur şi simplu ne lăsau gurile apă. 

Văzind că, dac-o ţin tot aşa, acumulez ocale 
după  ocale, nevastă-mea l-a prelucrat pe 
Munteanu: 

— Ia mai faceţi şi voi cîteva marşuri pe zi, spre 
pădure! Pe jos, bineînţeles, nu cu „Bombiţa”... 
Poate mai daţi ceva jos, c-ai făcut şi tu burtică! 

După ce-i trăgea o-njurătură creştinească, 
Franz declara în gura mare: 

— Rău am brodit-o aici, fraţilor, de-am ajuns să 
ne con- ducă femeile... Gata, ne reîntoarcem la 
matriarhat! Bine, de miine pornim... Dar să deie 
sfîntul să nu fiţi gata cu gustarea de dimineaţă, 
că v-a mîncat gaia. Gîndiţi-vă, în loc să clociţi în 
paturi, că ne vom întoarce leoarcă de năduşeală! 
Şi flă- mâînzi, în plus... 


Se mai ocupase Franz de sănătatea mea, cu 
cîtva timp în urmă, cînd fugisem pentru a doua 
oară de la Institutul de endocrinologie „C. I. 
Parhon”. Mă luase sub aripa sa, spunîndu-mi: 

— Maestre Muşatescovici, fac pe dracu-n patru, 
şi-ţi scot „,Preludin”-ul necesar, de unde-o fi, din 
piatră sau din iarbă seacă... Dar dacă nu-mi scazi 
sub sută, prilej cu care te-mbrac în haine noi, 
dăruindu-ţi un costum, îmi iei tu unul. Şi tot ieşi 
în cîştig. Ţie îţi trebuiesc trei metri şi jumătate, 
mie-mi sînt de ajuns doar doi şi nouăzeci... 


208 


Nu ştiu dacă-l făcuse-n patru, dar cu dracu’ tot 
avusese ceva relaţii. Deoarece Satana îl 
aprovizionase cîtva timp cu „Preludin”. Adus cu 
avionul din Franţa. Şi slăbisem. Spectaculos. Însă 
numai pînă la 105... Oricit mi-aş fi dorit costumul 
cel nou, nu mi-a fost dat. 

— Hai la „Romarta”, să-ţi alegi o stofă pentru 
costum! Am pierdut rămăşagul. Nici tabletele 
franţuzeşti nu mai m-ajută. Decît la alte 
pozne. Acuma mi s-a defectat un rinichi... Cred că 
din pricina bazaconiei ălora. Dacă ţii neapărat să- 
mi intre-n pană şi-ălălaltul, atunci îţi cumpăr haine 
noi... Dar o să mă ai pe conştiinţă. Tot tu ai să- 
mi faci rost de ţoale festive! 

— De ce, din moment ce nu ţi-a reuşit pasienţa? 

— Ai mai văzut om, spune-mi cu mîna pe inimă, 
care să trăiască fără nici un rinichi? l-am luat la 
sentiment. 

— Vladimire, mai lasă-mă cu hainele tale, că m- 
ai înnebunit! Prefer să nu-ţi mai dau „Preludin”, 
decît să mori cu sistemul renal lipsă. Trăieşte, ca 
şi pînă acum, c-ai dus-o destul de bine şi-aşa. In 
orice caz, eu unul rup orice legătură cu dra- cul. 
Şi-aşa, după cum se vorbeşte, vrea să-mi tragă un 
picior în fund. In schimbul altui cineast, capabil 
să-i facă el rost de pilule!... E clar? 

— Nu mi-e clar deloc cu ce soi şi gen de draci ai 
fost în relaţii, însă ţin să fiu corect cu tine, poate şi 
cu reprezentantul celui de Jos, nici eu n-am 
înghiţit regulat tabletele... Mai mult s-au dus pe 
apa sîmbetei, la chiuvetă, decît pe beregata mea. 
lartă-mă! 

Muntenoiul meu drag a izbucnit în ris, după 
care mi-a spus: 

— Decit la „Romarta”, mai bine-i tragem o fugă 
la „Mercur”. Fac ăia, de-acolo, nişte ciorbă de 
burtă, de-ţi stă miîţu-n coadă!... 

—  De-acord! Poate mi se remediază şi 
rinichiul... 


209 


De astă dată, n-a mai ţinut figura. De-a doua zi, 
de cum se crăpa de ziuă, cînd auzea piriindu-mi 
şi trosnindu-mi oa- sele, de cît mă-ntindeam să 
mai dorm barem un ceas, Franz năvălea în odaia 
noastră, fără să se jeneze, şi mă trăgea din pat, 
şoptindu-mi: 

— Haidem la pădure! Dus-întors, batem şase 
kilometri... Exact cît ţi-au recomandat medicii tăi. 
lar ca să nu-i simţi, am o metodică proprie, 
anume pentru marşuri forţate. Deşi, nici tu şi nici 
eu n-am făcut armata! Pe cai, Vladimire, că 
pierdem breakfast-ul... 

Prin fundul grădinii, o luam pe scurtătură şi, în 
mers voinicesc, de vînători de munte, ne-ndreptam 
vioi, deşi pe jumă- tate adormiţi, către pădurea 
Snagovului. Acolo, făceam o haltă de ajustare, cît 
să-nfulecăm două sandvişuri cu şunculiţă afumată, 
după care Munteanu comanda: 

— Cu cîntec înainte, marş! 

Şi pornea să mugă, aproximativ melodios, 
şlagărul prietenului său Temistocle Popa, „Trecea 
fanfara militară!”... Lansat, c-un incredibil 
succes de Dănuţ Spătaru. Alt prieten. Cîntam şi 
eu, de credeam că-mi plesnesc plămiînii şi corzile 
vocale. Fără a izbuti să-l întrec totuşi. În pofida 
faptului că, amîndoi, nu cunoşteam cuvintele 
şlagărului decît parţial, şi pe sărite. 

Dar nu asta conta. Franz avusese dreptate. Nici 
nu-mi venea să cred că străbătusem şase 
kilometri. Fără să-mi dau seama. Şi i-am cerut 
explicaţii asupra fenomenului. 

— De unde ştiai că muzica ajută la marşuri 
forţate? 

— Fraiere! Păi tu n-ai observat, măi Vladimire, 
că-n toate filmele mele, despre război, soldaţii 
cîntă mărşăluind? Totdeauna am avut un consilier 
militar. Pe maiorul Obrenovici, pensionar, de la 
manutanţă, care urmărea operaţiunile din du- biţa 


210 


echipei de filmare. Unde le mai şi dormea, 
uneori... Soldatul, cînd cîntă, nu-şi dă seama cîtă 
distanţă străbate! 

Întorşi acasă, femeile ne-aşteptau cu gustărica 
de dimi- neaţă. 


— Illonka, l-am silit pe grasu’ să gonească şase 
kilometri? Cîte ochiuri i-ai făcut? 

— Şase! 

— Perfect... Patru pentru mine, care-am 
comandat, şi două lui! l-ajung. El trebuie să 
slăbească mai mult, nu eu. Res- pectăm 
proporţiile. Aşa-i corect. Şi-altceva? 

— Altceva? intervenea alertată Penke. Ce 
anume alt- ceva?... 

— Ascultă, bulgăroaică-ncăpăţinată, vrei să 
halim ochiuri goale? Fără niţică brinzulică, fără 


ceapă, roşii, ardei, slană şi-alte alea... 
— Nu-ti fă tu griji, parşivenie de om, că fiecare- 
şi are  porţia! îl repezea Penke. Vlăduţ — 50 


grame brînză de vaci. Tu — telemea. Cît te lasă 
inima. De vrei să ne laşi şi pe noi flămînde. Restul 
— ad libitum! Pe săturatelea... 

Auzind ce mă aşteaptă, îl chestionam pe 
Muntenoiu, în şoaptă: 

— N-am făcut nici o brînză! Dar dacă batem 
mîine, în limita posibilităţilor, zece kilometri, o 
convingi pe nevastă-mea să-mi prăjească şi 
mie barem trei ouşoare? Pe costiţă afumată... 

— Nu-ţi fă griji! Că doar nu sîntem dotați cu 
contoare la picioare... Facem cît putem, şi 
declarăm cît trebuie! Bulgăroaica are încredere în 
mine... 

— Aici ai dreptate! Dar Illonka ta, mă cam 
îndoiesc... Şi nu uita, amîndouă sînt cu ochii pe 
noi! 

În loc s-o prelucreze pe bulgăroaică, Franz m-a 
luat pe mine-n tărbacă: 


211 


— Mă inconştientule, astfel fiind situaţia, nu-ţi 
dai seama că marşurile-ţi fac bine? Slăbind, cît 
de cît, dovedeşti şi tu că eşti bărbat! Că ai voinţă... 
Că mult n-ai s-o mai duci aşa. Şi mi-ar pare rău 
să mă car în fiece duminică, aducîndu-ţi flori! 

Pricepînd unde vroia să bată şaua, am înghiţit 
în sec. Şi, cît a ţinut vara, am mărşăluit 
împreună cu Franz, cîntînd „Ire-cea fanfara...”, 
pînă am aruncat peste bord cinci ocale. De scli- 
peau ochii nevesti-mii. De cîtă fericire era în ea. 
Induioşat, Munteanu mi-a suflat, în timp ce 
lichidam breakfast-ul: 

— Dacă renunţi la ouă şi la costiţă, bulgăroaica 
va fi, pre-cis, cea mai iubitoare dintre femeile de 
pe lumea asta. Nu-ţi umblă mintea deloc, văzînd 
cît te-adoră? 


— Da, măi, dar chiar în stilul ăsta, barbar şi 
împins? Mă rog, pentru ea sînt capabil de orice... 
Să halesc şi mere pădu-reţe, chiar! 

— N-ar fi rău. Ca idee! m-a aprobat Franz. 


REGIZOR TOTAL, DAR ȘI-AL DRACULUI... 
DE INCAPAŢINAI! 


Peste vreo doi ani, Muntenii soseau la 
Tîncăbeşti să ne comunice vestea cea mare: 

— Oameni buni, aţi scăpat de noi. Sîntem 
ţărani! Pînă-n măduva oaselor. Cu banii de pe 
„Cerul începe la etajul III” ne-am cumpărat şi 
noi o căsuţă. La Gruiu. Cu grădiniţă şi cu cîţiva 
pomi, cu acoperiş de stuf, aşa cum se cade unei 
autentice locuinţe rurale de şes. Vă aşteptăm cît 


212 


mai curînd. Acuma trebuie să mă ocup de 
răsaduri... 

Spre stupefacţia mea, dar şi-a bulgăroaicei, cel 
ce pome- nise de răsaduri fusese Franz. lar 
nicidecum Illonka. Cum ar fi fost şi normal, fiind 
întru totul cîştigată, datorită nevesti-mii, pentru 
cauza grădinăritului. Pe el îl apucaseră însă, 
acum, năbădăile! 

În prima duminică liberă, am dat o fugă pînă la 
Gruiu. Să vedem cum se descurcă Muntenoii. 
Se descurcau. De minune. Chiar mai ştiinţific decît 
noi. De cum ne-am ivit, Franz m-a şi tras deoparte 
să-mi arate planurile. Chiar mai înainte de-a-mi 
prezenta interiorul casei. Şi l-am potolit, spunîndu- 
i: 

— N-am nevoie de nici un plan, de vreme ce-o 
să ne pof-teşti şi-năuntru. Să-ţi admirăm achiziţia, 
odaie cu odaie, pe- rete cu perete şi uşă cu uşă! 

— Mă Vladimire, nu te credeam atît de tont! E 
vorba de planurile mele agroliterare. Cum 
am să-mi plantez terenul şi ce-am de gînd să 
scriu aici... Nu-i aşa că-i o minune? 

— Este! i-am mărturisit cinstit. Chiar privit pe 
dinafară. Şi terenul, şi locuinţa... Cît te-a 
costat? 

— Un film! 

Mai mult n-am stăruit, neplăcîndu-mi să-mi vîr 
nasu-n punga oamenilor. Şi nici in ciorba altuia. 

— Haide, să m-ajuţi la planurile de culturi! Eşti 
as în materie, după cîte am văzut la Tîncăbeşti... 

— Aşa-i! Am lăsat la o parte orice urmă de 
modestie. Eu am emis toate ideile, iar Penke 
le-a tradus în viaţă. Cînd singură, cînd ajutată de 
finii şi cumetrii noştri. Însă mult mai scump plătiţi. 
C-aşa-s neamurile... 


Procurindu-i  butaşi,  aducîndu-i semințe, 


trasîndu-i cîteva sarcini absolut necesare pentru 
împărţirea gospodărească a unui teren agrar 


213 


domestic, l-am lăsat apoi pe Franz să se descurce 
singur. Tot îşi avea şi el „bulgăroaica” lui. Care să- 
i aducă la îndeplinire sarcinile trasate. 

În anul următor, cînd m-am dus să judec ce 
realizaseră Muntenii, la început am crezut că 


greşisem adresa. Asta, zic eu, din pricina 
sfaturilor mele. Mai mult ca sigur. Le-aplica- seră 
pe dos. 


Alta era pricina. Gardul. Nou. Şi proaspăt 
vopsit. Care, mai înainte, nu existase. Decît sub 
forma unui palan din lăn- teţi (50% putrezi). 

— Bravo, Franz! l-am felicitat eu, după ce 
vecinii mă  asiguraseră că asta era casa 
cinematografistului. Orice român, mai întîi îşi 
împrejmuieşte sălaşul. Frumos gard!... 

— Eah! Vax, pe lîngă ce-ai să vezi în bătătură... 

Cînd am examinat, în amănunt, straturile cu 
ardei graşi, roşii, castraveți, vinete şi-alte furaje, 
toate irigate recent, şi-am cercetat şi pomii, 
căutiîndu-i de viermi, insecte sau boli cripto- 
gamice, dar care lipseau cu desăvirşire, m-am 
lăudat, mai întîi, pe mine. Nu eu îl 
instrumentasem? 

— Bine lucrat! înseamnă că Ilonka se-ocupă 
îndeaproape de grădinărit şi pomicultură... 

— Aiurea! Ea-i cu zootehnia... Tot ce vezi aici e- 
ngrijit de mînurile mele. De cum mă trezesc, ud 
grădina. Apoi, dacă-i senin, stropesc merii, perii, 
prunii şi gutuii cu „Parathion”, un insecticid 
formidabil, în stare să lichideze şi-un regiment, 
laolaltă cu alte prafuri, împotriva moniliozei, 
rapănului sau altor ciuperci... Abia după ce-mi 
isprăvesc lucrările, cam în jur de şapte şi 
jumătate, mă ocup de maşină... 


— Ce maşină? Ţi-ai cumpărat automobil sau e 


vorba de  calimaxul pentru administrarea 
stropelilor... 


214 


— Eşti bolind, Vladimire! Mă vezi pe mine, 
cumva, la volan? De maşina de scris... Lucrez la 
două strunguri deodată. Scriu un roman, în prima 
formă, şi refac iarăşi, pentru a şaptea oară, 
scenariul la „Păunul albastru”... Pe care tare-aş 
vrea să-l şi regizez! Dar hai să vezi şi sectorul 
Illonkăi... 

Uimit, am privit, fără să fiu observat, la 
manevrele zoo- tehnistei. Fabrica, la un soi de 
tocătoare, hrana galinaceelor. Care, din ochi 
numărindu-le, treceau de patruzeci, patruzeci şi 
cinci. Numai Leghorn. 

— Au  şi-obiceiul să ouă? mă interesez, 
adresîndu-mă fermierului. 

— Păi ce, tu nu eşti în stare să deosebeşti o 
găină de-un cocoş? Astea-s numai ouătoare... 
Cocoşii, c-am şi dintr-ăştia trei, i-am pus 
deocamdată la popreală. Toată ziua calcă găi- 
nile... Şi nu-i bine, nici aşa, s-o luăm mecanic, în 
probleme dintr-astea. Trebuie o măsură în toate... 

Illonka, auzindu-l pe bărbatu-său, se-ntoarce 
spre noi. 

— Coane Vlăduţ, ce bine-mi pare c-ai vent şi pe 
la noi... Dar unde-i Penkiţa? 

— Are treabă, stropeşte pentru a opta oară 
viuţa. Cu „Rov- ral”, ca să nu intre mucegaiul nobil 
în ea... 


Poftit la o cafea, pe care o servim sub falnicul 
nuc din centrul bătăturii, cea mică, din faţa casei, 
îl văd pe Franz că-i aduce Illonkăi un catastif şi 
vreo patru sau cinci „carioci” de diverse culori. 

Observînd că-l privesc mirat, se explicitează: 

— Controlăm, dacă produc conform graficului! 

— Lucrezi acum după grafic? 

— Bă Vladimire, eu lucrez în neştire. Mai ales 
cînd mă apucă pofta de scris. Şi mă apucă mai 
mereu... E graficul găinilor. Fiecare îşi are contul 
şi fişa ei. Cît ouă, cînd, ce greutate are produsul, 
cînd îi vine vremea să cadă cloşcă. Avem şi-un 


215 


sector recapitulator, pe zile şi pe lună. Evidenţă 
perfectă. Ui-  tă-te aici: Roşcata a ouat, în luna 
asta, douăzeci şi trei. Paprika, numai optăşpe. 
Bibica, douăzeci. Şi-aşa mai departe. Şi fiecare ou 
e-nsemnat cu data zilei cînd a fost confecţionat, 
greutatea, dimensiunea în înălţime, şi cea pe 
circumferință. După datele adunate, procedăm la 
selecţie. Cele care rămîn în producţie, şi cele 
care urmează să-şi părăsească locul de muncă. 
Trimiţin- du-le la cuptor. Sau la frigare. În funcţie 
de vîrstă şi greutate... Rămii cu noi la masă, şi-ai 
să măninci un paprikaş cu găluşti, de-ai să-ţi baţi 
copiii! 

Bineînţeles c-am rămas. Aşa ceva nu se refuză. 
Şi nici nu-i politicos. Fericită, datorită faptului că-i 
lichidasem toată cra- tita, mie găluştile plăcîndu- 
mi în exces, Illonka mai m-a îmbiat: 

— N-ai vrea şi-o şarlotă cu cacao? Din lapte de 
vacă naturală şi ouă de-ale noastre... 

— N-am ce-i face! Deşi-s sătul ca un gînsac... 

— Puteai alege  şi-alt animal, pentru 
comparaţie! m-a luat peste picior Munteanu. 

— Franzie, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu 
conu’ Vlăduţ? Ce maniere-s astea?... 


După masă, iarăşi cafele. Că le bea şi 
Munteanu ăsta, abso-lut în neştire. Pînă la cinci 
sau şase căni pe zi. Cînd am dat să plec, m-a oprit 
supărat: 

— Stai aşa! Unde te duci, înainte de a-mi 
inspecta cămara şi pivniţa... 

M-am supus. Şi, după ce-am văzut ceea ce nu- 
mi mai fu-sese dat să văd, de uimire am alunecat 
pe scara beciului. Căzînd peste un lădoi cît toate 
zilele. Plin cu sticle de-o jumătate. Însă pline şi 
ele. Cu suc de roşii. M-am simţit tare prost. Şi la 
propriu, şi la figurat. Cred că spărsesem vreo 
zece. Illonka m-a liniştit imediat: 

— Nu-i bai, coane Vlăduţ, ăstea-s din prima 
tranşă, de-o sută. Celelalate le fabricăm pe rind, 


216 


pe măsură ce se coc roşiile. Oricum, vreo trei sute 
tot ne rămîn, pentru iarnă. Nu-l mai  satură 
Dumnezeu pe beţivul de Franzie. De la vodkă şi 
vin roşu, a trecut la suc... Tot roşu! Îţi vine că 
crezi? 

— Nu-mi vine! Dar dacă asta-i situaţia, judecînd 
după cîte găini aveţi în padok, tot el consumă şi 
ouăle? 

— Coane Vlăduţ, matale faci bancuri? 
Munteanu mănîncă doar trei sau patru pe zi, iară 
păsările noastre fată pînă la treizeci... 

— Le vindeţi? C-altminteri ce-aţi face cu ele! 

— Cum să vindem?... Mănincă băieţii. Mereu 
sînt pe la noi. Şi Mişu, şi Ion Peioan, şi Temi şi 
Coca. lar cînd soseşte maşina cu toată echipa de 
filmare, iese prăpăd. Nu mai rămîne nimic... 

Cînd m-a zărit coborind din „Bombiţă”, şi-ncă 
purtînd un coşuleţ în care se aflau o sută de ouă, 
Penkiţa, aşa cum îi zicea Ilonka, m-a luat la trei 


păzeşte: 
— Ce-i cu tine, măiestrică, de-ai cumpărat 
atitea ouă? Nu-mi mai spune, că ştiu... lar te-a 


pălit ideea aia trăsnită, cu regimul pe puncte, al 
astronauţilor de la Houston! 

— Degeaba rîzi de mine, că nu-s ouă oareşcare. 
Chiar mi-a zis Franzie să-ţi spun, că-s ouă de ţară. 
Dietetice. Illonka ţi le-a dăruit. Dacă ai vedea, şi-o 
să vezi chiar miine, că nu mă rabdă inima să nu te 
duc pînă la Gruiu, cîte galinacee au în curte 
Muntenoii, ai să te cruceşti, nu altceva. 
Gospodărie în toată regula. Pe baze ştiinţifice. Cu 
grafice şi cote. Numai un calculator electronic le 
lipseşte! Ne-au luat-o înainte. Mult. Incît nici nu 
m-aş  încumeta să-l provoc la o întrecere 
intergospodării. Aş fi perdant sigur. Fără drept de 
apel.... 

Amintindu-mi că, la începuturile Tîncăbeştiului, 
ne-apuca- serăm şi noi de crescut păsări, care 
ouau doar cîte un ou pe săp- tămînă, încît ne 


217 


ieşeau la un pol bucata, punînd la socoteală cît ne 
costa hrana bestiilor, am liniştit-o pe bulgăroaică: 

— Nu te teme! Totuşi, în materie de viticultură 
şi pomicultură sîntem deasupra lor... Pomii noştri- 
s mai bătrîni, iar noi aşijderea. Renunţ la păsări, 
nu-ţi face probleme... Imi tre-cuse aşa, doar niţel, 
prin cap o idee, să creştem cîteva... 

— Păi da, ca să ai motive să te plîngi — că n-ai 
condiţii de creaţie... Munteanu cum se descurcă 
cu scrisul, mai are timp? 

— Asta-i enigma! Că are. Şi scrie pe rupte. 
Numai birou n-am văzut. Şi tot pe-un taburet îşi 
aşază maşina de scris. Oriunde îi vine, acolo se- 
apucă de scris. Sub nuc, în fundul gră-dinii, în 
bucătărie, după magazia de lemne. Mare minune, 
şi cu Franz al nostru! 


TIMPUL TRECE, PLĂTIM VAMA, 
NOI CU DRAG MUNCIM... 


După cum bine zicea şi poetul din mine (fost), 
anii trec peste noi, ca buldozerul, mai stilcindu- 
ne, mai scofilcindu-ne. Şi vine vremea cînd va 
trebui să plătim şi-o vamă. Unii, mai gră-biţi, o 
plătesc şi-n cursul vieţii. Inainte de termen. Ca să 
nu intre în penalizări. 

Cînd Munteanu a aflat că vreau să abandonez 
Tîncăbeştiul, căruia nu-i mai făceam faţă, fiind 
superdimensionat pentru posibilitățile noastre 
fizice, că începusem, parcă, să-mbătrînim (ceea ce 
n-aş fi crezut vreodată), mi-a dat un telefon: 

— Veniţi diseară la mine, la Gruiu! Să stăm 
niţel de vorbă... Nu v-am văzut de vreo cîţiva ani. 
Am o idee, şi-aş vrea să aflu dacă vă place... 

Către seară, ne-mbarcam în „Superbombiţă” 
(de-astă dată o Dacie-1300), că „,Fieţelul” îşi cam 


218 


dădea duhul şi l-am pasat unuia mai tînăr, apt să-i 
mai insufle ceva viaţă. lar pe la opt, opt şi ceva 
eram la Franz. Împreună cu bulgăroaica. 

Cînd ne-a văzut, s-a ridicat de la masa la care 
lucra să ne-mbrăţişeze. Părăsindu-şi maşina de 
scris. 

— Ce-i cu voi, Vladimire? la povestiţi-mi. 

— Plecăm! Mai departe. Către nord. Vrem să ne 
retragem într-un sălaş mai mititel, pe măsura 
puterilor noastre. Aici, pur şi simplu, eram 
depăşiţi de muncile agricole... 

— Să vezi şi să nu crezi! Aşa mi se spusese şi 
mie... Ştiţi la ce m-am gîndit? Ce-ar fi să veniţi la 
Gruiu? Am fi îm- preună, ca-n alte dăţi. Vinde 
cineva o căsuţă ţărănească, miti-tică, ce-i drept, că 
nici a voastră nu era chalet elveţian, cu cîteva 
sute de metri cultivabili... 

Interesant! Ideea nu-mi displăcea. Ne-a poftit 
să-i gustăm preparatele sale celebre, sucuri de 
roşii, cu morcovi, cu ţelină, cu mărar şi pătrunjel, 
cu tarhon. Zeci de variante, în sute de sticle. Nu 
mai zic că, după atitea degustări, uimiţi de perfor- 
manţele freneticului Franz, am simţit că ne păleşte 
o foame de zile mari. 

— Dar de-ale mîncării n-ai nimic? — l-am 
întrebat pe faţă, ca olteanul ce sînt (50%). 

— Eu? La mine să nu existe nimic de băgat în 
gură? Mă jigniţi... 

Şi-n mai puţin de trei minute ne-aşternea în 
faţă farfurii, cuțite şi furculiţe, brînză de vaci, 
iaurt de casă, ceapă şi ustu- roi, slană afumată, 
sardele. 

Aşezîndu-ne cu toţii la masă, l-am tras de limbă 
pe cînd gustam de ici de colo: 

— Am impresia c-ai trecut şi tu la ceva regim 
dietetic! 

— Cam aşa-i! Însă unul îmbunătăţit. De mine. 
Am fost operat de ulcer anul trecut. Plămînii mă 
tin, de ce să mă lase banţaigărul? Şi am optimizat 


219 


cele indicate de doctori cu pro-duse extrase din 
plantele mele. Care mi-au dat putere. Mai am 
atitea lucruri de scris, şi-atitea filme de tras, încît 
nu-mi pot permite să mă rezum doar la lactate. 
Că doar nu-s vițel. Nu mă dau bătut... Prefer să 
bat eu. La maşină! Ei ce ziceţi, mergem să vedem 
căsuţa? 

— Mergem! 

Şi, cam după zece, în plină noapte, am pornit 
să-l căutăm pe cetăţeanul care-şi vindea căsuţa, 
dornic de-a se muta la Bucureşti. Într-un 
apartament. Unde-avea să practice agricul-tura 
mică, de grădină, în balcon. N-a fost de găsit. Şi-a 
rămas să revenim a doua zi. Totuşi, în trecere, i- 
am zărit şi casa. De la distanţă. Drept să spun, 
nu mi-a displăcut. Insă nu eram de acord să 
locuiesc lîngă biserică. Cimitirul era pe-aproape şi 
nu ţineam să-mi trăiesc zilele între dangănetele 
clopotului. 

La despărţire, avînd unele remuşcări, i-am 
mărturisit to- tuşi Munteanului: 

— Ascultă, măi Franzule, poate dai sfoară-n 
ţară şi se găseşte vreo altă căsuţă. Cît mai departe 
de biserici şi cimitire... 

— Neapărat! îi pun pe vecini să se intereseze. 
De ce să vă cărăbăniţi către nord, cînd şi-n 
buricu' ţării e bine? 

Pe cînd rulam spre Tincăbeşti, taman cînd ne 
găseam în Snagov, deodată a pogorit peste noi o 
ceaţă cumplită. Deasă ca un lapte bătut. De s-o 
tai cu satirul. 

Cînd să virăm, la ieşirea din pădure, acolo unde 
drumul face o cotitură de peste 90 de grade, deşi 
nevastă-mea mi-a atras atenţia, spunîndu-mi: 
„Vezi că intrăm în indicator!”, am constatat că, din 
pricina ceţii, acesta se şi afla în faţa mea. lar în 
secunda următoare, şi mai aproape. De fapt, ca să 
fiu mai precis, chiar sub maşină. 


220 


„Superbombiţa” nu  păţise nimic. Cîteva 
fleacuri, acolo. Un far spart, aripa pleoştită, bara 
din față armonică. Restul, în principal motorul, 
funcționa perfect. Numai maşina nu se mişca din 
loc. Avînd indicatorul înțepenit în tabla carterului. 

Cu ajutorul unor săteni binevoitori, ce tocmai 
coborîseră la haltă din trenul Bucureşti-Snagov, 
am izbutit să extragem indicatorul de sub maşină. 
Culcîndu-l la pămînt, ceva mai la o parte. După 
care am pornit, deloc indispus, spre casă. Motorul 
mergea, un far lumina, tăblăria de dedesubt cam 
hîrşiia, tîrîn- rindu-se pe asfalt, dar nu era o 
problemă. 

A doua zi, telefonînd la miliția Snagovului şi 
declarindu-le cele întimplate, s-au minunat cu 
toţii. În frunte cu şeful de post. Care mi-a spus: 

— Maestre, eşti un adevărat exemplu civic! 
Cînd am pus la loc indicatorul, fixîndu-l de-astă 
dată în beton armat, ne imaginam că trecuse peste 
el cine ştie ce trailer sau TIR, de-l putuseră 
strimba în halul în care l-am găsit... 

— Bine c-aţi lăsat aceeaşi ţeavă! Ca să ştiu ce- 
am de făcut data viitoare. Dacă era mai groasă, nu 
ea se strimba, ci maşina... 

— Ai dreptate, maestre! Deocamdată, pînă data 
viitoare, eşti matale bun de plată... 250 amenda, 
500 cheltuieli de remontare a indicatorului şi-un 
drum pînă la noi, să-ţi eliberăm adeverinţa pentru 
reparaţii. Bine c-aţi scăpat cu viaţă, şi-atit de 
ieftin! 


N-a fost chiar atit de ieftin. Manopera, plus 
piesele schimbate, s-au urcat şi ele la vreo două 
mii de lei. Totuşi, mă simţeam mai bine viu, cu 
două mii în minus, decît decedat şi cu două miare 
în plus. În concluzie, am optat, pînă la urmă, pen- 
tru varianta nordică. Acolo nu-s chiar atît de 
numeroase indicatoarele de circulaţie. 


221 


lar în decembrie, pe data de opt, eram deja 
mutat la Pău- leşti. Unde m-am pus pe lucru 
numaideciît şi-am dus la bun sfîrşit volumul al 
doilea din „Aventuri aproximative”. Şi sper, tot 
aici le voi termina şi pe celelalte. Aşa cum 
Francisc, tot la Gruiu îşi continuă opera. Dar şi 
terenul îl are mai mic, decît era al meu, la 
Tîncăbeşti. 


FRENEZIA FĂR'DE SFÎRŞIT... 


Arareori, de vreme ce sîntem la vreo cincizeci 
de kilometri, iar cînd se află la Bucureşti, chiar 75, 
bătuţi pe muche, ne mai vedem... La telefon. 
Intrebîndu-ne de sănătate. 

Eu unul, stînd, la un moment dat, cam prost cu 
primul capitol, i-am scris c-am feştelit iacaua, şi 
că-s pe cale să devin alpinist. În urma unui puseu 
de tensiune arterială, atinsesem cote din cele mai 
înalte. Căţărindu-mă chiar pînă la 25/13. 

Munteanu, speriat, m-a luat la întrebări: 

— Ce medicament îţi trebuie? Trebuie să existe 


ceva care să te readucă la normal! Dar ce 
dracului ai făcut, de-ai ajuns să umbli pe 
pereţi?... 


— Nimic deosebit! Lucrez însă intensiv... 

— Perfect! Dă-i înainte, c-altminteri crăpi. Şi 
totuşi... 

I-am spus ce anume îmi trebuia. 

Peste două zile îmi telefona: 

— Vladimire, ţi-am făcut rost de „Brinerdin”! 
Eşti salvat... 

Am fost. Cînd, mai tîrziu, cu totul întîmplător, l- 
am întil- nit în faţa „Casei Scînteii”, era agitat şi 


122 


nervos. În stilul său. Cînd nu-njura decît printre 
dinţi. 

— Ce-ai păţit? 

— Mai nimic. Doctorii zic c-am făcut un 
preinfarct, iar nutriţioniştii că am şi diabet... Cum 
e cu diabetul ăsta, ştii ceva despre el? E grav, 
sau doar mă sperie deştepţii ăştia! 

— Nu-i grav. Ci doar te mînă mai repede din 
urmă... 

— Încotro? 

— Spre punctul terminus, ştii tălică unde! 

— Atunci nu-i nimic grav, în ce mă priveşte. 
Chiar îmi convine. Mă pun pe treabă mai serios şi 
accelerez ritmul de lucru. 

— Păi, dacă te-ai procopsit cu cele de mai sus, 
ar trebui s-o laşi mai moale... Elimini din 
alimentaţie sarea, hidraţii de carbon, grăsimile şi 
cafeaua, ca să nu mai zic tutunul... 

— Bine că pomenişi de el! N-ai cumva un 
chibrit? Sa- rea am lăsat-o, consum doar din 
cea medicinală, hidraţii nu mă interesează şi nici 
n-am de-a face cu ei, neştiind nici cine-s to- 
varăşii... Aşa că, Vladimire, mă-ndur doar cu 
munca mea. De mine, nici că-mi pasă! De ulcer am 
scăpat? Am! Şi scrisei două scenarii. De tebecul 
lui Mitică Koch n-am mai avut parte. Şi-ai citit ce- 
am tipărit după aia, şi cîte filme am tras. Doar 
m-ai văzut la lucru. Cît trăgeam dublele, cu actriţa 
aia des-puiată, sub cascadă. Nu mai ţii minte 
„Tereza şi diavolii”?... Că rămăseseşi cu gura 
căscată, tot privind la ea. De era să ră- mînem fără 
apă, dacă-nghiţeai întreg debitul cataractei... 

— Ala film, mai zic şi eu. lar aşa ceva, ca 
secvenţa cu pricina, nu se uită. Numai că, asta n-o 
mai ştiu, a rămas în peli-culă, sau ai tăiat-o, care-i 
situaţia? 

— Am tăiat-o! Nu mai era loc în minutaj... 

— Păcat! 

— Păcătosule! Tu ce mai lucrezi? 


223 


— Scriu la „Aventuri aproximative”, un fel de 
roman autobiografic. 

Munteanu a suris. Chibritul refuza să facă 
aprindere. lar cînd a izbutit să dea foc ţigării, mi- 
a spus privindu-mă prin perdeaua de fum ce-i 
camufla ochii de vulpe tînără: 

— Intocmai ca şi mine! Bravo ţie. Numai că eu 
am în lucru trei scenarii, regizez anul ăsta două 
filme, şi ticluiesc vreo cîteva romane. Ducînd mai 
departe pistruiaţii şi roşcovanii mei... 

Parafrazind o cunoscută vorbă de duh 
românească („e bolnav de moarte, şi-ar mînca de 
toate”), Francisc Munteanu proceda aşijderea. 
Numai că el nu mînca, ci lucra pe rupte. Cuprins 
de-o adevărată frenezie a muncii. Fără de sfîrşit! 
Bravo! Viaţa  e-naintea lui, şi n-au intrat zilele-n 
sac... 


224 


SCHIMB DE EXPERIENŢĂ 


SPRE SOARE-RĂSARE 


Zvonuri şi numai zvonuri. Cum că, propus de 
Asociaţia scriitorilor din Bucureşti, urma să plec 
într-o călătorie de schimb cultural. Să mai capăt 
şi eu ceva experienţă. In do-meniu. 


În cele din urmă, zvonurile s-au transformat în 
realitate. 

Chemat de Uniunea Scriitorilor, la serviciul 
relaţiilor externe, o serviabilă doamnă, funcţionind 
acolo, mi-a comunicat: 

— Maestre, trebuie să-ţi completezi fişele de 
faţă, să te duci la fotograf, pentru pozele de 
paşaport, fiindcă pleci în răsărit! 

— Unde? Cumva spre Japonia, China, Noua 
Zeelandă?... 

— În parte ai ghicit! O iei către soare-răsare, 
dar nu din- colo de Urali. Faci parte dintr-un mic 
grup de scriitorii, care se va deplasa în Uniunea 
Sovietică, pentru un schimb de experienţă de 
douăzeci şi una de zile... Ceea ce-i foarte 
convenabil. Vestul, adică cei trimişi acolo, capătă 
doar cîte şapte sau paisprezece zile. Deci, sînteţi 
în avantaj... 

— Şi cînd pornim la drum? 

— Încă nu se ştie precis! Aşteptăm un telefon 
de la Uniu- nea Scriitorilor Sovietici... S-ar părea 
că după 7 noiembrie! 

— Bine! Dar de ce mai am nevoie de paşaport 
din mo- ment ce posed unul, valabil, pare-se, vreo 


225 


cinci sau zece ani. Am mai fost plecat în 
străinătate, la neamurile nevesti-mii... 

— N-are nici o valabilitate. Atunci erai turist, 
acum eşti delegat. Şi vei primi un paşaport de 
serviciu! Altă mîncare de peşte! 

Auzind de peşte, mi-a săltat inima. Ruşii au 
atitea mări şi oceane, încît aveam să mă satur 
de morun, nisetru, păstrugă şi-alte sardele... 
Dacă nu, chiar şi de icre roşii, de Manciuria, 
precum şi negre, de Caspica. 

Totodată, aducîndu-mi aminte de necazurile 
avute cu poza de pe paşaport, cînd fusesem la 
Tvardiţa, în R.S. Moldovenească, la părinţii 
bulgăroaicei, am căzut brusc pe gînduri. Cu ocazia 
primei vizite, abia pornise să-mi crească şi mie 
barba şi să capete formă şi contur. Ca oricărui 
bărbat serios. La o anumită vîrstă. Poza însă, mă 
arăta, la capitolul „barbă” — fără! 

Cu ai noştri, la trecerea graniţei, n-avusesem 
discuţii. Mă lăsaseră liniştit, nelegindu-se de 
podoaba mea capilar-mandi- bulară. La Ungheni, o 
păţisem totuşi. Deoarece un grănicer afabil, care 
vorbea aproximativ româna, mă rugase: 

—  Tavarişci  pisatei, dai jos boroda! 
Altmintrelea, nu trecem... Legea spune să arăţi ca 
la foto... De unde recunoaştem, dacă lipit barbă? 

Oricît m-am străduit să-l lămuresc că nu-i altă 
persoană în locul meu, demonstrindu-i că trag la 
cîntar, tot cît şi-n poză, lăsîndu-mă niţel peste el, 
grănicerul a ris, dar a insistat: 

— N-are ce facem!... 

— Domle, zău că nu-i lipită! Uite, trag de ea, să 
vezi că-i crescută natural... 

Neavînd altă soluţie, m-am retras în camera de 
toaletă, de 80/80 (cm), şi mi-am ras frumuseţe de 
barbă. Apelind la trusa de manechiură a nevesti- 
mii. Mai cu foarfeca de unghii, mai cu cea pentru 
pieliţe, într-o jumătate de oră am fost gata la apel. 


226 


Arătînd ca o aschimodie. Cu floştomoace de păr, 
pe ici pe colo. 

Incîntat că putea respecta legea, grănicerul m- 
a bătut pe umăr. 

— Haraşo! Foarte bun... Acuma nu semeni cu 
nimeni! Nici cu foto, nici cu pisatei de înainte. 
Alt om, acuma. Trebuie întreb dacă dăm drumu la 
dumneata. Pentru ca eşti altfel... Vorba lu' tata, 
uite drăcie-n pălărie. Aşteptam puţin... 

Abia ajuns la neamuri, m-a bărbierit ca lumea 
cumnatu- meu. Avind un brici Solingen. De 
dinainte de război. El utiliza o maşină de ras 
electrică. Pe care eu, însă, n-am putut-o fo- losi. 
Avînd senzaţia că mă electrocutează la fiece 
apropiere de răsadurile de păr ce le-aveam pe 
obraji. 

În orice caz, de astă dată urmînd să mă trag în 
poză cu barba existentă, nădăjduiam să nu mai 
am necazuri. lar pe 30 octombrie, mi s-a 
telefonat că plecăm pe 16 noiembrie. Ca să am 
suficient timp pentru pregătirile de călătorie. Că 
doar nu mă duceam la Ghermăneşti sau Gruiu, 
ci taman la Moscova şi Leningrad. Unde-i frig, nu 
glumă. 


TENTATIVA DE TRECERE A FRONIIEREI 
(reușită, însă legal) 


Încă de pe la 22.30, mă vînzoleam pe peronul 
liniei la care trebuia să tragă expresul Sofia- 
Moscova. Nevastă-mea depunea toate eforturile să 
mă astîmpere, fără succes, iar eu mă stră-duiam 
să arăt cît mai calm. Zadarnic însă. Şi-aveam şi 


227 


motive. Aflasem cine-mi sînt tovarăşii de grup: 
Aurel Mihale şi Hara- lamb Zincă. 

Pe cel dintîi, avusesem ocazia să-l cunosc cu 
mulţi ani în urmă. Cînd machetam un catalog al 
cărţii româneşti, pentru o expoziţie internaţională. 
Bineînţeles, nu cu  dînsul  „compuse-sem” 
catalogul, ci cu Radu Lupan. Mihale era cu 
avizarea, doar. Fiind vicepreşedinte la Comitetul 
de stat pentru cultură (cum i se zicea pe-atunci). 

Domol, blajin şi afabil, examinase răbdător 
macheta. Pa- gină cu pagină. Propunînd vreo trei 
sau patru modificări. Insignifiante. Ne tratase şi cu 
cafele, ne zîmbise mai tot timpul, dar rareori 
scosese vreo vorbă. Numai dădea din cap. În ma- 
joritatea cazurilor, aprobativ. Mi-am zis c-o fi 
vreun timid. Ei bine, nu putea fi. Participase la 
războiul împotriva trupelor fasciste, ajungînd pînă 
la Budapesta. Ca ofiţer în armata ro-mână. Armată 
al cărei eroism îl descrisese în interesante ro- 
mane. 

Sosise şi dînsul din vreme. Inexplicabil era 
faptul că mă... recunoscuse numaideciît. Salutindu- 
mă cordial. În pofida camuflajului (barba). L-am 
luat să i-o prezint şi pe nevastă-mea, şi Mihale s-a 
dovedit mai mult decît un gentleman. Sărutîndu-i 
mîna. Ceea ce englejii nu prea fac. Nici în filme. 

Cînd s-a ivit şi Zincă, starea de tensiune a 
crescut. Venise cu vreo cinci minute înainte de 
plecarea expresului. Expresul însă — nici gind să- 
şi facă apariţia. Mai întirzie el, omul, dar- mite un 
tren, în care-s sute de oameni! 

Cu Haralamb Zincă, he, he, aveam alt gen de 
relaţii. Exista chiar şi-o oarecare prietenie. Ne 
ştiam de mult. Din '53. Eram amîndoi la „Espla”. 
Eu tehnoredactor, dînsul redactor. Avînd de 
discutat asupra unei cărţi, de care se-ngrijea 
personal, i-am zis-o în faţă: 


228 


— Meştere, totu-i bine şi frumos, şi cum scrii, şi 
cum arăţi ca bărbat, însă nu-mi place deloc 
pseudonimul matale!... 

— De ce? s-a interesat autorul. 

— Nu-mi sună la ureche! Zincă? Tablă 
galvanizată, me- tal neferos sau materie primă 
pentru turnat oţeluri speciale? Pînă azi n-am auzit 
un nume de familie atit de ciudat. E nemţesc? 
Cehoslovac, cumva? 

— Nici ceh, nici slovac, iar nemţesc cu-atit mai 
puţin! mi-a zîmbit parşiv scriitorul, prinzîndu- 
mă în offside. După cum este bine ştiut, nici nu 
există vreo limbă cehoslovacă. În schimb, e plină 
Prahova de el... 

Peste ani, la Păuleşti şi Găgeni, aveam să dau 
peste zeci de familii cu numele Zincă. Avea 
dreptate! 

H. Zincă, în '53, era doar un tînăr scriitor, 
nespecializat în vreun gen aparte, cum avea să fie 
mai tirziu. Devenind un maestru al romanului 
poliţist şi de aventuri. În schimb, nu se lăsa uşor 
călcat pe bombeu. 

— Decit să-mi aleg, ca pseudonim, numele cine 
ştie cărui celebru scriitor, Sadoveanu sau Vlahuţă, 
prefer să semnez aşa cum semnez. Şi nici nu risc 
să compromit faima altora, de mult stabilită, cu 
încerceările mele de proză oarecare... 

Chestia asta mi-a dat serios de gindit. Chiar 
atunci. Pe loc. Şi l-am întrebat, oarecum jenat: 

— Crezi că semnînd şi eu întocmai ca Tudor 
Muşatescu, o să se-aleagă dramaturgul cu fesul 
turtit?... 

— De! Niciodată n-ai să mai poţi scrie 
un „,litanic-vals”. Ori îţi cauţi alt vapor, ori 
porneşti să-ţi depistezi vreun pseudonim mai 
acătării. Ce vină are Tudor Muşatescu? 

— Are! Că mi-i unchi de-al doilea... 

— Vai de capul lui! a chicotit Zincă. 


229 


— Ştii ce, mă frate, ia să trecem noi la oile 
noastre. Adică la mine şi la tălică. Zincă rămîne 
Zincă, scriitorul, iar eu, tot eu, tehnoredactorul. 

— Păi cine a-nceput discuţia asta fără rost? Eu? 

În următoarele trei sau patru ceasuri ne-am 
aşternut pe poveşti, atit de interesante, încît, 
cufundaţi în destăinuiri, nici nu observasem că 
ceilalţi redactori părăsiseră biroul, deranjaţi de 
vorbăria noastră, amplificată deseori de exclamaţii 
zgomotoase. 

Şi-am rămas mulţumiţi unul de altul. Stabilind 
nişte relaţii reciproc amicale. Fără să săpăm mai 
adînc la rădăcină. Pînă şi numele de Zincă nu mă 
mai supăra. Am o ureche muzicală abso-lută. Incît 
e suficient să găsesc ce se află în dosul unui sunet, 
ca să-mi devină agreabil. De-aceea consum, 
laolaltă, şi Shakin's Stevens, şi Bach. O blasfemie, 
vor zice unii. Dar sînt în eroare. 


După îmbrăţişările şi cele de rigoare, totdeauna 
prezente la un îndelung rămas bun, trenul, şi- 
aşa fiind în întîrziere, a pornit să lunece pe şine. 
Bulgăroaica îmi făcea semne cu mîna, încercînd să 
meargă pe lîngă garnitură, pentru a nu mă scăpa 
din priviri. lar eu, disperat, băteam cu pumnul în 
geamul ce nu vroia să se deschidă, să-i atrag 
atenţia că poate, ferească Dumnezeu, să cadă sub 
roţile trenului. 

Spre norocul meu, n-aveam partener de cuşetă. 
Zincă şi Mihale se procopsiseră. Fiind siliţi să 
coabiteze. Unul sus, iar celălaltul la parter. 
Compartimentele elegante, curate, prevă- zute cu 
tot ce-i trebuie omului la drum, erau doar de două 
persoane. Mă rog, călătoream şi noi ca domnii. 
Clasa I. 

Am intrat în vorbă cu însoţitoarea vagonului. O 
rusoaică simpatică, dolofană bine şi cam trecută. 
Deci, cu experiență. Ceea ce s-a dovedit 
numaidecît. Vorbeam amîndoi aceeaşi lim-bă. Eu, 
prost ruseşte. Dînsa, şi mai deteriorat româna. 


230 


Ameste-cînd, uneori, şi cuvinte bulgăreşti. De 
unde-am dedus că circula de multă vreme pe 
traseul Sofia-Moscova. Şi invers. 

— Madam, ia ruminski pisatei... 

— Balşoi! Sto kilogram?... 

— Niet! Sto gram vodki, ca să pot dormi. Spati, 
înţelegi... Să mă culc imediat! 

— Bine. Aducem. 

Întrucît la Ungheni se procedează la 
schimbarea roților la vagoane, ruşii avînd căi 
ferate c-un ecartament mai larg decît al nostru, 
garnitura zăbovea ceva mai multişor. Peste un 
ceas şi ceva. 

Incapabili să aţipim, asistam tustrei, privind pe 
ferestrele vagonului, la operaţiile întreprinse de 
„ceferiştii” sovietici. Care, montînd sub noi tot 
soiul de cricuri uriaşe, săltau vagonul ca pe-o 
nimica. 

Afară, în special datorită beznei străpunse de 
lumina ce-ţoasă şi chioară a felinarelor gării, nu 
eram în stare să disting mai nimic. Auzeam însă 
larmă, glasuri de oameni vorbind rusește, 
moldoveneşte şi alte limbi din zonă (probabil 
ruteană şi ucraineană), ţipete de copii, muieri 
chirăind. Din cînd în cînd, mai trăgea lîngă noi 
cîte-un tren local, asupra căruia năvălea liota 
pasagerilor de noapte. Pretutindeni, forfotă. Din 
care nu se vedea nimic. 

La un moment dat, făcîndu-mi-se o sete 
crincenă, de-aş fi băut un poloboc de apă, i-am zis 
lui Zincă: 

— Mă duc pînă la bufetul gării, să văd ce-au de 
băut! O mai fi timp? 

— Ba bine că nu! m-a informat detectivul H. Z. 

Luînd-o de-a dreptul, trecînd peste linii, mai 
orbecăind, mai întrebînd cîte-o umbră ce-mi ieşea 
în cale, am dat, în sfîrşit, şi de gară. Şi de 
bufet. Unde domnea o hărmălaie infernală. Lumea 


231 


comanda, cei de la bufet serveau cam în dorul lelii, 
şi reclamaţiile curgeau gîrlă. Oral. 

În ruseasca mea aproximativă, l-am rugat pe 
cel mai reprezentativ dintre barmani: 

— Imeite ceva? 

— Dă-o bre, pi moldovineşti, c-avem di tăte! m- 
a informat personajul. Ce-ai vre? 

— Cinci sticle de bere, pateuri cu brînză, ceva 
chifteluţe prăjite, o bucată de cîrnat ceva mai 
mare, şi... Şi cam atit! 

Uitîndu-se mirat, probabil de dimensiunile mele 
şi-ale comenzii, bufetierul m-a servit prioritar. 
Apoi m-a-ntrebat, cînd a avut totul lîngă el: 

— Ai carzîncă? 

— N-am! Dar ce-i aia? 

— Sacoşă, bre! 

— Am! Dacă-i vorba de sacoşă, atunci am... 

După ce mi-a orînduit, ca lumea, sticlele şi 
pacheţelele, burduşindu-le zdravăn în agregatul de 
transport, mi-a suris amabil, spunîndu-mi: 

— la ieşi matali cu şinşi rubli! Atita faşi 
socoteala... 


— N-am decît vreo trei, rămase de-acum patru 
ani, cînd am mai fost la neamurile nevesti-mii... 
Primeşti lei? 

— Primesc! Că-mi prind ghine, cînd mă-c prin 
leşi!... 


Luîndu-mi sacoşa la umăr, i-am mulţumit din 
inimă pentru amabilitate, şi-am luat-o la goană. Să 
nu plece trenul fără mine. 

Şi-am bătut cale-ntoarsă. Zbătindu-mă printre 
pasagerii care continuau să invadeze peronul. Cu 
chiu cu vai, am izbutit să dau şi peste „izpres”. 
Care, din păcate, tocmai pornea încetişor, să 
lunece spre destinaţie. Îngrozit, Zincă şi Mihale 
mă aşteptau în dreptul uşii. 


232 


— Dă-i mai repede, că rămii de căruţă!... 

Gimnast perfect, încă din copilărie, cînd eram 
un slăbănog bănuit de tbc pulmonar, mi-am 
amintit cum se fuge. Şi-am izbutit performanţa de- 
a ajunge din urmă vagonul. Urcat, în stil tras, de 
bunii mei prieteni. Cu care ocazie, izbindu-mă, şi 
eu şi sacoşa, de treptele metalice ale scării, s-au 
spart toate sticlele de bere. 

Retraşi în compartiment, să  verificăm 
realitatea, s-a constatat că dezastrul era total. 
Cioburile intraseră în pateuri, printre chiftele şi 
bucata de cîrnat. 

—  Cîrnaţul e salvat! a exclamat Zincă, 
examinîndu-l mai atent. E-atit de tare şi uscat, 
încît n-ar pătrunde în el nici cuțitul, darmite nişte 
biete ţăndări de sticlă... Mai curînd s-ar zice că-i 
un soi de ghiudem. 

— Bun, şi-ăla! 

— La ce? 

— La mîncat! Uneori... Alteori, poate servi şi ca 
bumerang. Cu singura deosebire, că bumerangul 
se-ntoarce singur, în vreme ce ghiudemul nostru 
n-aş prea crede. 

Şi chiar c-a fost bun! 


PRIMIRE ÎN DOUĂ FAZE — MAI ÎNTÎI DELOC 
ȘI-APOI FIERBINTE 


Odată debarcaţi pe peron, cu arme şi bagaje, 
nu ne-a întîm- pinat nimeni. Deşi doamna de la 
Uniunea scriitorilor ne dăduse toate asigurările că 
vom fi aşteptaţi la gară. 

— Ce-i facem, frate Zincă? l-am luat la rost pe 
Harry, ca pe unul ce avea oarecari cunoştinţe în 
domeniul respectiv. 

— Aşteptăm! 


233 


— Nu-i mai bine să luăm un taxi, şi să ne ducem 
la se- diul lor? 

— Nu! 

— De ce? Explică-mi şi mie, ca să nu mor 
prost... 

— Ca să nu încălcăm protocolul, de-aia! Şi-apoi, 
mai sînt două aspecte. Unu: n-avem cu ce plăti 
taxiul. Doi: n-ai să mori mai deştept, ascultînd 
explicaţiile mele... Prefer să mă citeşti. E mai 
profitabil! 

Ne-am aşezat pe geamantane. Să fim lesne 
văzuţi. Mai ales că eu, avînd şi-un gabarit depăşit, 
de tip „large vehicle”, atrăgeam privirile tuturor 
celor ce treceau pe lîngă noi. Şi care numai la 
mine se uitau. Cu osebită simpatie. Chiar 
surizindu-mi. 

Cînd, în sfîrşit, a apărut şi delegaţia, compusă 
dintr-o doamnă durdulie şi vioaie, însoţită de-un 
tînăr suplu, aproape prăjină, nu către mine s-au 
îndreptat, ci direct spre Zincă. 

— Bine ai venit, tovarăşe Zincă! 

Apoi, dindu-şi seama că mai eram şi alţii prin 
zonă, adică eu şi Mihale, ni s-a adresat şi nouă: 

— Scuzaţi de întîrziere! Însă-i cam dificil cu 
circulaţia rutieră la noi. Maşini multe, lume 
puzderie. 

Delegata Uniunii Scriitorilor Sovietici, vorbea o 
românească impecabilă. Apelînd şi la zicale 
populare. Zincă ne-a prezen- tat-o, fiindu-i o mai 
veche cunoscută, iar apoi ne-a recomandat şi pe 
noi. Pentru ca doamna să-i declare, după ce ne-a 
declamat numele însoţitorului: 

— Îi ştim prea bine pe dragii noştri oaspeţi! 
Dînsul trebuie să fie romancierul Aurel Mihale, 
mult tradus la noi (şi-a arătat cu capul în direcţia 
personajului denumit), iar celălalt tovarăş, Tudor 
Muşatescu... Ba nu, greşesc, staţi să mă uit niţel în 
carneţel. Abia după ce şi-a descifrat însemnările 
de serviciu, a fost în stare să-mi precizeze 


234 


identitatea, spunînd în completare: „aşa, va să 
zică, Muşatescu, şi Vlad... E bine?” 

— Mai mult decit bine! a apreciat Zincă 
diligenţa delega- tei. Dealtfel, e şi uşor de 
confundat cu unchiu-său. E mare cît „Litanic”-ul, 
iar „Vlad” se poate oricînd confunda cu „vals”... La 
Bacău, odată, chiar fusese trecut pe-un afiş de 
mînă: „Litanic-Vlad”, comedie de Vals Muşatescu. 

Delegata, politicoasă şi diplomată, mi-a adresat 
numai mie: 

— Să mergem, maestre. Mai întîi la Uniune, 
unde sînteţi invitaţii noştri, la o masă de bun venit. 
Aveţi prieteni la noi. Chiar Boris Laskin mi-a 
povestit ce frumos l-ați primit la casa 
dumneavoastră de la ţară... Şi că, datorită unui 
caracter deose-bit, vă pricepeţi la arta culinară de 
calitate. Astăzi vă oferim ocazia să apreciaţi şi 
bucătăria rusească... 

— Vă mulţumesc din inimă, frumoasă doamnă! 
Şi fiţi liniştită, am s-o apreciez din toate punctele 
de vedere. Calitativ şi cantitativ. Dar să nu vă pară 
rău cu ideea cu masa de bun venit! Că eu, cînd 
călătoresc, zvîrl peste bord orice principii 
dietetice... Şi mănînc de sting, nu altceva! 


Tînărul mi-a înşfăcat o parte din geamantane, 
Zincă şi Mihale şi le-au luat pe-ale lor, plus unul, 
mai greu, din garmi-tura subsemnatului, şi-am 
pornit spre ieşirea din gară. Cale de vreo 
jumătate de kilometru. Pe drum, doamna delegată 
le turuia vioaie, punindu-ne la curent cu 
programul din ziua aceea. Constind din prînzul 
oficial, de primire, cazarea la hotelul „Belgrad”, 
odihna de după-amiază, iar seara — spectacol. La 
„Bolşoi Teatr” (opera ruşilor moscoviți). Unde 
aveam să  „vizionăm” baletul „Giselle” al 
franţuzului Adam. 

Cînd m-a văzut cît eram de reprezentativ, cu 
şuba pe mine, căreia îi adăugasem şi-un guler de 


235 


blană flocănoasă, de nici nu mai mi se putea 
distinge figura, mai ales că-mi trăsesem pe cap şi 
căciula cu urechiere, şi mai purtam şi bastonul de 
bam-bus, gros cît o prăjină de sărituri la ştachetă, 
şoferul a ţişnit de pe locul său, repezindu-se să- 
mi deschidă portiera din spate. Unde m-a rugat să 
rămîn singur. Cît mai pe centrul de echilibru al 
maşinii. Deşi era un „Zil”. 

Ceilalţi s-au instalat într-o „Volga”, mai puţin 
impozantă, pe mine rămînînd să mă-nsoţească 
doar lunganul. Aşezîndu-se în faţă, la dreapta 
şoferului. 

Şi-am demarat în trombă. Şoferii moscoviți 
mînînd, după cum aveam să observ şi mai tîrziu, 
ca nişte campioni de curse (formula II). Mai întîi 
spre hotel „Belgrad”, unde urma să ne lăsăm 
geamantanele, iar apoi, fără zăbavă, direct la 
sediul Uniunii Scriitorilor. 

Cînd am pătruns în curtea Uniunii l-am întrebat 
pe Ser- ghei, afabil şi respectuosul meu însoțitor, 
care mă ajutase să-mi las cele şase geamantane la 
garderoba hotelului, neîngăduin-  du-mi să pun 
mîna pe ele: 

— Unde-i blocul? 


— Cale bloc? 
— În care aveţi sediul! Unde lucrează 
preşedintele, vicepreşedinţi, secretarii, 


funcţionarii şi toate celelalte personali- tăţi din 
serviciile Uniunii voastre... 

—  Acesta-i sediul! mi-a arătat Serghei o 
grămadă de clă- diri fără etaj, dispuse în 
semicerc, împrejmuind uriaşa ogradă. Este palatul 
conților Rostov, cei pomeniţi de Lev Nikolaevici... 
In „Război şi pace”! Şi-i mai mult decît un 
monument istoric, e şi unul de istorie a 
literaturii ruse. Anume păstrat astfel, fără nici o 
intervenţie arhitectonică exterioară. Numai 
interioarele au fost reamenajate, în conformitate 
cu cerinţele contempo-rane... 


236 


Coborînd din maşini, delegata ne-a invitat să-i 
onorăm  bi-roul serviciului său, destinat în 
exclusivitate relaţiilor cu ţara noastră. Acolo urma 
să ne lăsăm paltoanele, pentru ca după aceea să 
ne ducem la „Litdom”. 

Intrigat, am întrebat, luîndu-l pe Serghei mai la 
o parte: 

— Nu-l puteam vizita după ce luam prinzul? Şi 
ce-nseam- nă „,Litdom”? 

— Păi acolo vom lua masa! „Litdom” este o 
denumire prescurtată pentru „Casa scriitorilor”. 
Unde există, numai pentru oamenii de litere şi 
invitaţii lor, precum şi pentru oaspeţii de peste 
hotare, un restaurant destul de încăpător, cu două 
saloane, un bufet, o cafenea, un bar de zi şi-un 
altul de noapte, săli pentru şedinţele Uniunii, de 
diverse dimensiuni, în funcţie de importanţa 
reuniunii şi-a temei puse în discuţie, precum şi 
multe alte încăperi cu destinaţii festive sau 
protocolare... 

Între timp, cît discutasem cu Serghei, doamna 
noastră se  întreţinuse cu Mihale şi Zincă. 
Transmiţindu-le numai veşti bune. Mai întîi că 
Zincă era poftit de editura „Progress”, interesată 
să-i traducă „Ora H”, iar Aurel Mihale avea să 
primească, în valută, o anume sumă de bani. 
Pentru cărţile ce-i apăruseră, pînă atunci, în 
Uniunea Sovietică. În plus, ne-a transmis mem- 
brilor grupului nostru, adică treimii noastre, cîte 
un plic. Con- tinind diurna. Pentru achitarea 
hranei de fiecare zi, şi efectua- rea unor 
cumpărături. Diverse amintiri, destinate 
rubedeniilor 


şi prietenilor. Ca să ştie şi ei c-am fost in U.R.S.S,, 
şi nu i-am uitat. 

— Şi-acum să mergem la masă! ne-a invitat tot 
dînsa. Este ora cea mai potrivită, deoarece 
autorii noştri se prezintă mai tîrziu la restaurant... 


237 


Pornind spre „Litdom”, am descoperit şi 
„blocul”. Clădit recent, ca anexă la palatul conților 
Rostov. Fără a-i deteriora perspectiva. Aflindu-se 
ceva mai la o parte de sediul propriu- zis al 
Uniunii. 


Într-adevăr, în saloanele restaurantului nu se 
găseau decît vreo două sau trei mese ocupate. lar 
după ce ne-am aşezat şi noi, la una mai măricică, 
de şase persoane, imediat am fost asaltaţi de-un 
ins elegant, precum şi de două fetiţe drăguţe şi 
zim- băreţe, ospătăriţele localului. 

— Tovarăşe Şapira, avem de ospătat delegaţia 
română! l-a anunţat şefa serviciului de care 
depindeam noi. Ne-aduci lista de bucate, sau ne 
lăsăm pe mîna dumitale? 

Desigur, doamna se exprimase în ruseşte. Însă, 
cu cîtă rusească mai ştiam şi eu, rămăsesem 
înlemnit auzind numele de Şapira. Şi m-am uitat 
extrem de atent la personaj. Nu se-măna deloc cu 
şeful alimentaţiei casei scriitorilor bucureşteni. 
Care, ca o ironie a soartei, se numea tot... Şapira. 

— Mă ocup personal de masa românilor! Mai 
întîi or să  le-aducă fetele cîteva gustări! 

Cele cîteva „zakuski”, după cum anunţase 
Şapira, fuse- seră vreo zece la număr. Pateuri, 
sardele, batog, roşii cu smîn- tînă, icre, negre şi 
roşii, măsline, rotocoale de cîrnăciori iuți, 
castraveciori, sălăţică de ardei kapia, cu usturoi şi 
iaurt. 

— Ce părere ai despre vin, maestre? m-a 
întrebat şefa secţiei române îmbujorată la faţă, şi 
extrem de încîntată de colaborarea noastră. 

— Epocal! Ce sort o fi fost, căci am impresia că- 
i ceva deosebit! 

— Scrie pe etichetă! m-a informat Zincă. 

— Stării zamok! Cum se traduce asta? Starii, aş 
mai şti ce-nseamnă, însă „zamok”, mărturisesc 
cinstit că nu mi-e cunoscut cuvîntul... 


238 


— „Castelul bătrîn” mi-a spus Serghei, 
dovedind că nu-şi pierdea timpul de pomană la 
facultate. 

Cînd am luat din nou la lectură eticheta, ruşinat 
de lip- surile mele, am mai descifrat ceva, tipărit 
cu litere mici, la baza acesteia. Textul suna aşa: 
„Produs românesc, podgoriile Tîrnava Mare”. 

— Crezi că mai putem mînca şi-altceva? m-a 
întrebat maliţios Zincă. 

— Bineînţeles! am precizat eu. De-abia acum 
simt cum mă păleşte foamea... 

Spre încîntarea ruşilor reuniți, reprezentaţi de 
doamna noastră, Serghei şi ospătăriţele care-l 
chemaseră şi pe şef să mă vadă în acţiune, am 
apreciat corespunzător. Tot ce-a urmat. La cel mai 
înalt nivel. 

Mai schimbînd impresii, mai răspunzînd la 
unele întrebări despre lucrările asupra cărora 
trudeam, deodată m-am pomenit că-ncep să mi se 
lipească ochii. Observînd, cu sagacitatea ce-o 
caracteriza, şefa secţiei s-a interesat, adresîndu-se 
tuturor: 

— N-ar fi cazul să vă odihniţi un pic? Diseară 
avem de mers la „Bolşoi”, şi-ar fi păcat să moţăiţi 
şi-acolo... 


BALERIN SOLIST — DE EXCEPŢIE! 


Am dormit ca un buştean. Pînă-n jur de orele 
18. Cînd m-a trezit telefonul. Era scumpul de 
Serghei. Care mă mobiliza: 

— Maestre, ce-i cu matale de nu cobori în hol? 
Ai uitat că mergem la „Bolşoi”?... Peste o 


239 


jumătate de oră trebuie să fim la operă! Ori nu te 
simţi bine, cumva? 

— De ce să nu mă simt? 

— Poate ţi-a picat greu bucătăria rusească! 

— În privinţa asta să nu-ţi faci iluzii cu mine... 
Mie nu-mi pică greu nici o bucătărie! Mă 
simt tînăr şi forte... 

Urcaţi rapid în taxiul angajat anume pentru 
grupul nostru, ei pe bancheta din spate, iar eu 
lingă şofer (acelaşi din di-mineaţa debarcării 
noastre), după o cursă  demenţială, mai 
spectaculoasă ca acele de la Le Mans, eram în faţa 
operei  „Bolşoi Teatr”. Unde, ca să obţii un bilet, 
trebuia să aştepţi luni de zile. Fiind oaspeţi de 
marcă (încă nedepusă), primisem locuri în primul 
rînd, cel al fotoliilor de onoare. 

Cînd s-a lăsat cortina, după încheierea primului 
act, eram incapabil să rostesc vreo vorbă. 
Rămăsesem țintuit în scaun. Văzusem zei şi zeițe, 
evoluind pe scenă în stare de imponderabilitate, 
luîndu-şi, uneori, şi chip de om. 

Pe cînd mă plimbam şi eu, privind uimit la 
decoraţiile uriaşelor saloane, m-am pomenit bătut 
pe umăr. Era Serghei. Care-mi întindea un plic. 

— Mi l-a dat şefa, să vi-l transmit neapărat, 
chiar din seara asta!... 

— Sper să nu fie vreo veste proastă de-acasă! 

— No problem! Vestea-i bună, şi vă parvine din 
partea noastră, a celor de-aici... Văzîndu-se cu 
şeful, şi raportindu-i cum a decurs prima întîlnire 
cu delegaţia, aceasta a dispus să vi se acorde un 
spor de 50%! 

— De personalitate? 

— Excelent spus! Avînd în vedere gabaritul şi 
pofta de viață pe care le posedaţi, s-a considerat 
ca insuficientă diurna, acordată iniţial... Şi a fost 
majorată cu 50%... 


240 


Cînd se apropia şi finalul spectacolului, care mă 
copleşise emoţional, de-mi filfiia cordul ca un 
drapel bătut de vînt, am simţit nevoia să părăsesc 
sala. Mă înnăbuşeam, nu altceva. Voiam să ies 
niţel la aer curat, să-mi oxigenez creierii, şi să 
mă reîntorc cît mai degrabă. 

N-a fost să fie aşa! 

Deoarece ieşirea din „Bolşoi” nu era posibilă, 
întrucît  uriaşele porţi erau închise, m-am 
răzgîndit. Şi-am căutat toa- leta bărbaţilor, să-mi 
răcoresc faţa şi să-mi limpezesc ochii la vreuna din 
nenumăratele chiuvete de-acolo. Am reuşit cu 
brio. Apelînd la o sală de toaletă ceva mai retrasă, 
cred că pe la etajul al doilea. Mi-a plăcut 
moderna utilare de-acolo. Mai ales cînd 
dibăcisem cum se pun în stare de funcţiune aero- 
termele. După ce-ncercasem toate butoanele. 
Producînd ast- fel, la una din ele, şi-un mic 
scurtcircuit. De n-a mai mers deloc, ci-a emanat 
doar niţel fum. 

Vrînd să-mi reocup cît mai repede locul, m-am 
grăbit să cobor. Atunci s-a produs încurcătura. 
Fiindcă n-am mai nime- rit drumul. Şi-am brodit, 


deschizînd o uşă ce mi se păruse a fi cea din 
dreptul rîndului meu de fotolii, într-o sală de re- 
petiţii. 


Unde, altă echipă din personalul operei, secţia 
balet, exersa în costume de oraş, fără surtuce, 
bineînţeles, una din cele mai dificile scene din 
„Gayaneh”, al lui Aram Haciaturian. Anume 
„dansul săbiilor”!  Acompaniaţi de orchestra 
„Bolşoi”-ului, care făcea să se cutremure pereţii, 
înregistrată pe-un magnetofon de cel puţin 200 
waţi, zecile de luptători se-nvîrtejeau vijelios prin 
vasta încăpere, într-un iureş incredibil. Rămas cu 
gura căscată, m-am pomenit privit cu deosebit 
reproş de maestrul de balet, care conducea 
operaţiunile. 


241 


Şi, nici una nici două, spunîndu-mi ceva ce n- 
am înţeles, m-a împins în cercul unor alţi bărboşi, 
care m-au luat de bun, sucindu-mă şi-nvîrtindu-mă 
pe toate părţile. 

Nemulțumit de evoluţia mea, maestrul a strigat 
din toate puterile: 

— Iscio raz! 

Magnetofonul a pornit din nou să bubuie. Şi, 
pînă ce maestrul de balet n-a fost total satisfăcut, 
n-am putut scăpa din încleştarea dansului săbiilor. 
Abia cînd şi-a dat seama că-s străin de echipa sa, 
m-a întrebat curios: 

— Kto vi, moi milii pareniok? 

Adică, vroia să zică „cine-mi eşti tălică, 
puştiulică?”. Şi l-am lămurit anevoie, ruseasca 
mea nefiind din cele mai pure: 

— Ia rumînski turist! Pisatei! 

— Oho! Oceni priatno... 

Dezamăgit că n-avusese ocazia să-ntilnească un 
balerin solist, de la Opera română, maestrul de 
balet m-a condus pînă-n holul „Bolşoi”-ului. 
Unde eram aşteptat de întreg grupul nostru. 
Speriat de dispariţia subsemnatului. l-am pre- 
zentat amabilului maestru, iar acesta i-a felicitat. 
Pentru participarea mea la „dansul săbiilor”. 
Mărturisindu-şi regretul: 

— Jalko mnie, şto ne imeiem i mi takovo 
zdorovovo balerina! 

— Ai înţeles ce-a spus baletmeisterul? 

— Nu prea! am mărturisit cinstit. Ceva cu 
zdorovoi, balerin, asta am mai priceput, oarecum, 
însă restul doar prin deductie... 


— Îi pare rău că n-are, şi-n corpul de balet, un 
solist atît de trupeş! Cam asta ar fi traducerea 
exactă! m-a lămurit Serghei. 


242 


FOLCLOR AUTENTIC — ÎNSĂ 
LEJER „MODERNIZAT 


Aproape o săptămînă am colindat, în grup 
restrins, mu-  zeele şi locurile memorabile ale 
Moscovei. Am fost şi în casa lui Lev Nikolaevici 
Tolstoi. Încât, către sfîrşit, într-o seară, ne-am 
declarat la capătul puterilor. 

Ne era clar că ne mai rămăseseră multe de 
văzut, dar timpul nu ne mai îngăduia. Mai aveam 
o singură zi la dispo-ziţie, pentru rezolvarea a 
nenumărate şi variate chestiuni personale: cărţi, 
albume, discuri şi-altele. 

Aşa că, din dimineaţa următoare am schimbat 
decorul.  Cutreierîind magazine. Mihale, care 
primise nişte parale, de la Fondul lor literar, s-a 
oferit să-mi împrumute ruble. Văzîn- du-mă că- 
mi lăsa gura apă, tot privind la un aparat de radio 
portabil, cu vreo 20 de transistori. „,„Riga”, cu 8 
baterii R20, cinci lungimi de undă, plus UKW 
(modulație de frecvenţă). O bijuterie, nu altceva. 
De vreo cinci chile. Piesă de rezistenţă, care era în 
stare să satisfacă şi-o sută de nuntaşi. 

— Să-mi iau, să nu-mi iau? l-am întrebat pe 
Zincă. 

— Ia-ţi! Aşa ceva nu găseşti pe toate drumurile. 

Ne-am cumpărat tustrei cîte-o „Riga”. 167 de 
ruble. Bucata. 

Dacă n-am fi nimerit pe strada Gorki, o 
magistrală de dimensiuni americăneşti, întocmai 
cum arătau şi blocurile din centrul Moscovei, de 
peste douăzeci şi şase de etaje, sau şi mai mult, nu 
m-aş fi procopsit cu piesa aceea, pe care-o mai am 
şi-acum. 


243 


Seara, am sărbătorit evenimentul la 
restaurantul  „Buda-pest”.  Permiţindu-ne un 
adevărat festin. Şi pentru achiziţiile făcute, şi 
pentru prietenia noastră. Salonul, decorat 
folcloric, era plin de lume. Din cea mai 
amestecată. Mulţi ruşi, dar şi mulţi străini. 

Niţel  intimidaţi, ne-am distrat totuşi 
corespunzător mijloacelor noastre. Destul de 
apreciabile totuşi. Mihale încasase o sumă 
considerabilă, din care îmi mai împrumutase şi 
mie, iar Zincă, nici el nu stătea prost. 

Orchestra, după ce ne umflase capul cu un 
potop de şla- găre mondiale, predominind rock'n 
roll-ul şi alte shake-uri, şi-şi luase o pauză de 
masă, şi-a reocupat locurile de pe po-dium. lar 
solista, o fetiţă drăguță şi iabraşă, a anunţat în 
gura mare, din dorinţa de-a depăşi decibelii emişi 
de clienţii aşezaţi în jurul meselor: 

— În minutele următoare, dragi oaspeţi, vă vom 
oferi un program de muzică populară. Pentru 
început, voi interpreta una din cele mai 
cunoscute şi apreciate piese folclorice. 

C-un glăscior agreabil, nervos şi bine impozat, 
solista ne-a cîntat, aplaudată ritmic de întreaga 
asistenţă, inclusiv, mai ales, de grupul nostru: 
„Ionel, Ionelule, nu mai bea băiatule!” In- tr-o 
românească perfectă. Entuziasmată de primirea ce 
i-o fă-cuse publicul, ingenioasa cîntăreaţă ne-a mai 
oferit o „piesă folclorică” celebră. Interpretînd-o, 
în engleză. Şi care se intitula „Johnnie is the boy 
for me”. O ştiam prea bine. De-acasă. Unde se 
chema „Sanie cu zurgălăi”. 


244 


ZAVEDEI — SUTĂ DE LEI 


AM NEVOIE DE-UN FAC-TOTUM, VĂ ROG! 


După cum aţi dedus, probabil, din capitolele 
precedente, totdeauna mi-au plăcut vitaliştii, 
oamenii care nu se dedulcesc la lene, şi nici nu se 
dau bătuţi. Oricât le-ar fi soarta de-mpo- trivă. Chit 
că-s măcinaţi uneori de reumatisme rebele, care-i 
ţintuiesc la pat, sau de alte boli, cei pe care-i 
preţuiesc şi-i admir sînt făpturi încăpăţinate, 
luptătoare, dinamitarde, care se scoală din 
culcuş, în pofida vitregiilor maladiei care-i ţine 
locului, întoiegindu-le mădularele şi tulburindu-le 
mintea, sau acordindu-le aparenţa (nedreaptă) c- 
ar fi săriţi de pe şine. 

Printre exemplarele care mi-au plăcut, dar m- 
au şi scos mereu din belea, era unul, meşterul 
Zinovie. Pe care, ulterior, nu ştiu din ce pricină, l- 
am botezat Zavedei. 


245 


Pe vremea cînd mi-a fost dat să-l cunosc, 
locuiam de peste douăzeci şi cinci de ani (vă daţi 
seama? aproximativ 1/4 se- col!) pe Calea Moşilor, 
la nr. 172. 

Fiind o casă tip vilă, pentru o singură familie, 
de mai multe persoane, şi-ncă bine încropită, 
fusese capabilă să scoată bă-nuţii necesari pentru 
chiria şi întreţinerea ei; dura încă de prin 
1920, imediat după încheierea socotelilor cu 
primul război mondial. După ce-i trecuse prima 
tinereţe şi maturitatea, in- trase însă în plină 
senectute. Biţiind din toate măruntaiele. Ba se 
spărgeau, plesnind la cel mai slab geruleţ, ţevile 
insta-laţiei de apă, ba-i ruginiseră burlanele şi 
jgheaburile, aproape putrezind vegetal, încît la 
prima ploaie te pomeneai cu dilu- viul în casă, în 
loc să fie alungat în afara acesteia de elemen- tele 
mai sus pomenite, ba-i săreau siguranţele de la 
tablou. Sau te trezeai cu tavanul în cap, fenomen 
posibil la orice oră din zi şi din noapte. Întrucît 
boierii ce-o construiseră ţineau să aibă plafoane 
ornamentate, lucrate în ipsos şi gips, şi-apoi 
bronzate şi-argintate. 

— Măi copilă bună, îi spuneam deseori nevesti- 
mii, n-ar fi mai bine să ne mutăm la bloc? 
Facem un schimb, oferim ceva în plus 
amatorului, pentru cheltuielile de transport, şi 
scăpăm de grozăviile de-aici! 

— Nu mai e cazul, măiestrică! m-a lămurit pe 
neaştep- tate. De mîine, după cum m-a asigurat 
mama Anuta, n-o să mai avem nici un necaz. 
Acum, după ce s-a prăpădit bietul Gheorghe, are 
un soi de chiriaş, care-i plăteşte cîţiva leuţi, lunar, 
doar ca să-şi lase uneltele de lucru la dînsa. Ei 
bine, ce crezi că-i individul? 

— Vreun profitor, care se bucură de mintea ei 
slabă... 

— Da' de unde... E-un om tare cumsecade. De 
profesie, ţine-te bine, meşter instalator, geamgiu, 


246 


lăcătuş-mecanic, electrician şi specialist în gaze. 
Angajat la ICRPTRS. Pentru întreţinerea tuturor 
instalaţiilor aflate în dotarea întreprinderii. Care-i 
răspîndită prin mai toate sectoarele capitalei, 
avind  cîte-un atelier în fiecare din ele. 

— Interesant! Dacă-l avem la îndemînă, poate 
ne mai ajută. Vine des la mama Anuţa? 

— Bineînţeles! Mai ales în ultimul timp. De cînd 
s-a ru- gat să-i ofere şi masa de dimineaţă şi de 
prinz, ca un fel de pensiune. El procură toate 
alimentele de bază necesare şi-i plăteşte numai 
manopera. Ca să-i vină, de fapt, într-ajutor... Cu 
spălătoria, la domiciliul clienţilor, au început să 
cam scîr- ţiie treburile. Lumea îşi cumpără maşini 
de spălat „Alba-Lux”, de toate tipurile şi modelele. 
Şi nu mai are nevoie de-o femeie la spălat, în 
casă, care trebuie hrănită şi adăpată. lar mama 
Anuţa îi cam trage la măsea, doar o ştii prea bine. 
Şi, cînd e băută, îi ies rufele mai murdare decît au 
fost cînd i le-ai dat pe mînă. Omul ăsta, cu care- 
am stat şi eu de vorbă, mai are o calitate 
deosebită, în afara cumsecădeniei sale... 

— Ce anume? i-am luat vorba din gură nevesti- 
mii. 

— „telefon! Necuplat. I-a lăsat numărul mamei 
Anuţa, pentru orice eventualitate. Precum şi 
adresa. Stă pe lingă Gara de Est, pe undeva... 


Plecînd nevastă-mea la Tîncăbeşti, să se ocupe 
de campania agricolă de primăvară, o vreme 
trebuia să am grijă singur de mine. Ceea ce nu era 
chiar atît de rău. Mai ales că obţineam şi liniştea 
necesară, pentru a-mi vedea de cartea la care 
lucram. 

Din păcate, nici chiar atît de bine n-a fost. 
Fiindcă, de-a doua sau a treia zi, mi s-au defectat 
toate instalaţiile din casă. La care numai 
bulgăroaica se pricepea să umble. 


247 


Taman cînd intenţionam s-o chem la telefon ca 
să-mi spună ce-am de făcut, mi-am adus aminte 
de chiriaşul mamei Anuţa. Care-şi avea cămăruţa 
chiar lingă noi. Era suficient să deschid uşa spre 
oficiul fostei bucătării a vechilor proprietari şi s- 
o chem. Să-mi spună cum îl găsesc pe Zavedei. 

Şi-aşa am procedat. Vorba aceea, „zis şi făcut!” 
Dar a fost să fie pe dos. C-am rămas doar cu 
zisul. Tot bătînd la uşa spălătoresei: 

— Mamă Anuţo, mamă Anuţo, m-auzi? 

Nu era exclus să mă fi auzit, însă eu n-auzeam 
nici un răspuns. Încăpăţinat, am insistat. 

— Mă, mamă Anuţo, eşti acasă? 

La vreo cîteva minute, după ce-am tot repetat 
aceeaşi întrebare, am perceput, în sfîrşit, 
răspunsul. Mai curind un zgo-mot înfundat. O 
bufnitură, ca şi cum s-ar fi prăbuşit patul, cu dînsa 
cu tot. Într-un tîrziu am desluşit şi vreo cîteva 
vorbe. Mormăite şi-acelea. 

— Acasă-s! Îs... Ce vrei, domnu' de la mine, că 
dorm? 

Numaidecît mi-am dat seama că era „vopsită”. 
Cu trăscău. Pe dinăuntru. 

Cît mai clar, cu dicţiune de actor de la 
Naţional, i-am declamat: 

— Unde-i fac-totumul matale? 

— Cine? 

—  Fac-totumul! Meşterul matale, ăla, cum 
dumnezeu îl cheamă, care-şi lasă uneltele aici, ba-i 
mai şi găteşti! 

— Păi spune-aşa, domnu’! Adinenea o plecat 
acas’... 

— Perfect, dă-mi repede numărul de telefon, pe 
care ţi l-a lăsat! 

— Nu-l mai am. Nu văz bine, şi n-aveam de ce 
să-l păstrez. L-am zvirlit la tămăbărău, ăla de 
gunoaie, de la poartă... Dar îţi zic unde stă, c- 
am fost şi pă la dînsu.'... Ține minte, Gara de Est, 


248 


blocu' de deasupra magazinului de automobile. 
Cred că la etajul al treilea sau al doilea! 


EPPUR SI MUOVE! (dar nu se ştie cum) 


Nu l-am găsit. Nu era nici un Zavedei. Pe tabela 
locata- rilor. Şi m-am întors acasă înnebunit de 
furie. Abia cînd am pătruns în birou, mi-am amintit 
că-l cheamă Zinovie, şi că eu-i zisesem 
Zavedei. Avînd adresa, i-am aflat imediat numă- 
rul. De la informaţii. 

Întrucît încă nu ştiam cu cine stau de vorbă şi 
nici nu-l văzusem vreodată la faţă (nici el pe mine, 
ce-i drept), i-am spus luîndu-l pe de departe: 

— Aloo! Casa meşterului Zavedei? 

— Nu! 

— Pardon, am vrut să zic meşterul Zinovie! 

— Atunci e! 

— Aş dori să vorbesc cu dinsul, dacă-i liber şi 
nu-l deranjez! 

—  Deocamdată-i liber! mi-a răspuns glasul 
acela, gros şi hiîrjiit. Zinovie la aparat. Însă nu 
meşterul, ci maestrul Zinovie... la ziceţi, deranjaţi- 
mă! 

— M-ar interesa nespus să-mi faceţi o vizită! 

— Dar cine sînteţi? Că nu vizitez pe fiştecine... 

l-am declinat numele.  Adăugîndu-mi şi 
pseudonimul fo- losit ca nume de erou, în ciclul 
„jocurile detectivului...”. 

— Al Conan Doi, scriitorul? l-am auzit 
exclamînd neîncrezător. 


— Exact! 
— Maestrul Conan Doi? Nu se poate! Ce 
bucurie să v-aud vorbind... Credeam că 


sînteţi mort de mult! 


249 


— Ala-i altul! Arthur Conan Doyle, părintele lui 
Sher- lock Holmes. L-am informat eu, niţel 
indispus de confuzie. 

— Scuzaţi, maestre! Am fost în eroare. Dar v- 
am citit şi pe matale, dacă sînteţi tatăl detectivului 
cu-acelaşi nume. Nu ştiam că sînteţi doi... 
Scuzaţi, încă o dată, mă rog frumos! 

— Păi Doi sînt, însă cu ,,D” mare! 

— Mi-am dat seama că eşti mare, după cît de 
mult se mă- nîncă în cărţile matale... Vin la 
dumneavoastră cu mare plăcere! 


— Aştept! 
Apoi am purces să adăst sosirea meşterului. 
Care părea să fie un om de aleasă cultură. De 


vreme ce-mi citise cărţile, mai ales cele din 
categoria „gastronomico-literare”. 

Cînd a sunat şi l-am poftit în casă, am rămas 
amîndoi stană de piatră. El, în orice caz, la 
vederea personalităţii mele. Eu aveam motive la 
fel de întemeiate. Pentru că, personajul ce-mi 
stătea în faţă, era atît de slab şi jigărit, încît 
oricînd, chiar şi la lumina zilei, putea fi 
confundat cu-o prăjină de rufe sau un arac pentru 
fasole uriaşă, căţărătoare. 

Revenindu-ne,  Zavedei m-a şi luat pe 
scurtătură: 

— Maestre, eu mi-s tehnician universal! Repar 
tot, perfecţionez tot, numai pe-o centă! E bine? 

— Mai mult decît bine... Şi, dacă-mi dai voie, 
de-acum înainte am să-ţi zic Zavedei-sută de lei. 
Nu-i aşa că sună mai frumos? 

— Absolut! Mai ales dacă-i cu repetiţie... 
Zavedei o dată, iese suta, Zavedei de două ori, altă 
centă, şi-aşa mai departe şi etcetera... 

Încîntat de umorul tipului „universal”, am vrut 
să-i spun ce mă doare. Însă n-am apucat. Căci 
m-a luat prin surprindere: 


250 


— Maestre, n-ai ceva de pus în gură? Din 
cărţile matale, am înţeles că ai totdeauna-n casă 
cîte ceva de-ale mîncării. Este? 

Incîntat, iarăşi, cu repetiţie, cum prea bine se 
exprimase meşterul, de părerea unui cititor despre 
cărţile mele, i-am confirmat bănuielile: 

— Este! Tot ce-ţi pofteşte inimoara!... 

Şi i-am prăjit imediat şase ouă ochiuri, cu 
costiţă afumată şi mujdei de usturoi, i-am pus pe 
masă o bucată de telemea, din oaie naturală, şi 
nişte cîrnaţi de casă. Cumpăraţi din piaţa Amzei. 
Plus o litră de trăscău. 

După ce ne-am împăcat sufleţelele, servind 
împreună gustărica, i-am relatat pe larg despre 
insatisfacţiile mele elec- tro-menajere, trăgînd şi 
concluzia: 

— Totul merge alandala, meştere, pardon, 
maestre! 

— Foarte bine! Deci, să recapitulăm: televizorul 
nu mai are imagine, însă cîntă, şi numai muzică 
de pe programul II, dar de la radio... Aparatul de 
radio, în schimb, emite sonorul de la TV, de pe 
ambele programe, şi, ca o culme, pe-amîndouă 
deodată. Maşina de spălat are motorul blocat, şi 
trebuie mane-vrată manual. Ceea ce nu-i rău. 
Deloc. Ce-şi face omul cu mîna lui, se cheamă 
lucru manual. Fierul de călcat se-ncinge prea în- 
cet, şi-ncă pus pe aragaz. Şi nici aragazul, ziceţi 
matale, nu-i în regulă, deoarece trebuie încălzit cu 
ajutorul reşoului electric... E grav! Dar se pot 
pune la punct... Televizorul, aparatul de radio, şi 
ălelalte fleacuri, ţi le face Zavedei ca noi-nouţe. 
De-or să meargă şi fără curent. N-ai la matale o 
sută? De lei... Să mă duc după nişte materiale! 

S-a înapoiat a doua zi. Cam în jur de prînz. 
Arăta ciudat.  Făcîndu-mi impresia că are 
dificultăţi cu vederea. Mi-am dat seama repede că 
era chior de beat! Şi iarăşi mi-a cerut să guste 


251 


ceva. Ca să-i treacă oboseala. Umblase prin mai 
toate magazinele. Şi-abia găsise cele necesare. 

După ce-a „ras” o cratiţă de  tocăniţă 
ardelenească, a mai sorbit un păhărel de trăscău 
şi s-a apucat de lucru. i 

Mare meşter! Geniu tehnic, nu-altceva. In 
cîteva minute, procedase la un interschimb. 
Punînd lămpile de la radio la televizor, şi invers. A 
mutat şi condensatoarele. Pe care le-a lipit cu pap. 
Neavînd letconul la îndemînă. 

Privindu-mă fix, m-a anunţat lugubru: 

— Dacă nici acum n-or să meargă, înseamnă că- 
s defecte din fabrică! 

A avut perfectă dreptate. Fiindcă, într-adevăr, 


n-au mers. Ci au luat foc. Şi TV-ul, şi radioul. 
Plus instalația electrică,  sărindu-i toate 
siguranțele. 


Noroc că Zavedei mi-a mai solicitat o sută, a 
plecat după materiale şi s-a întors destul de 
repede. Peste un ceas. Dar şi mai beat. A pus alte 
siguranţe la tablou, de fabricaţie perso- nală, din 
sîrmă de rufe, şi totul a fost cum nu se poate mai 
bine. 

Lustra din birou ardea parțial. Unul din trei. 
Becul din baie piîlpîia. Ca o luminare pe sfirşite. 
Meşterul murea de necaz. Dar nu şi-a pierdut 
cumpătul. 

— Fii liniştit, maestre, că-ţi face băiatu' un 
tablou de sigurante nou. Însă îl montez în beci. Să 
stea la răcoare. Deocam- dată-ţi schimb becurile, 
fiindcă s-au ars, cu prilejul înlocuirii siguranţelor 
de la fostul tablou, care luase şi el niţel foc. Ce să-i 
faci? Tabloul era vechi şi de demult, iar becurile-s 
slabe, încă din uzină... Chiar mă mir c-au ţinut pîn- 
acu! 

Iarăşi i-am  înmînat un  sutic. Pentru 
cumpărarea tuturor becurilor trebuincioase. Cînd 
s-a întors, trăsnea de la o poştă a rom. Insă era 
extrem de fericit. 


252 


— Nici nu vă daţi seama ce noroc a dat peste 
capu’ matale, maestre! M-am întîlnit cu nişte 
prieteni care mi-au procurat be-curi speciale. De 
dinainte de război. Ce marfă! O sticlă ce nu s-a 
mai văzut. Din zece bucăţi, în tramvai nu s-au 
spart decît trei... 

În cîteva minute, schimbase o parte din becuri. 
Acuma luminau toate. Şi peste tot. Cu excepţia 
celor care mai plesniseră, atunci cînd le făcuse 
proba. Încîntat, Zavedei m-a mobilizat: 

— Mestre, haidem la baie. Curent este, bec 
este, ba chiar şi arde, să vedem ce-i cu maşina 
de spălat! Ce marcă? 

— „Alba-Lux 2”! 

— Perfect! a exclamat Zavedei. Cea mai slabă 
din serie... De-aia nu merge-ntotdeauna. Dar o 
face băiatu'! 

Împreună cu meşterul, am vîrit maşina de 
spălat în cadă. Deşi nu înţelegeam de ce anume 
acolo. Însă genialul, ca orice tehnician universal, 
m-a lămurit pe loc: 

— De vreme ce-i vorba de-o maşină de spălat, 
nu trebu- ie-ncercată în baie? Matale unde te 
speli, nu-n cadă? Deci acuma-i clar! 

Nu-mi era deloc clar. Totuşi, cu eforturi 
reunite, am izbu- tit şi performanţa de-a 
introduce masivul agregat, mai lat decît cada, în 
găvanul acesteia. Anevoie. Fiindcă nu vroia deloc 
să-n- capă. Dar cînd l-a apăsat Zavedei, cu duhul 
blîndeţii, a intrat. În pofida făpturii sale pricăjite 
şi slăbănoage, meşterul avu- sese suficientă 
putere. Din păcate, agregatul intrase pînă la fund, 
dar fără butoane. Care se rupseseră în timpul 
operaţiunilor. 

Cînd motorul a fost dat afară, Zavedei şi-a 
aruncat o pri- vire competentă asupra lui şi-a 
decretat: 

— Uzură 120%! Trebuie schimbat... 

— Cu ce? Că n-am un altul, de rezervă! 


253 


— Nu-i o problemă. Ai tălică în casă un 
ventilator. Cam vechi. Însă taman bun, motoraşul, 
pentru maşina de spălat... 

Odată montat, s-a procedat la probe tehnice. 
Agregatul a pornit ca din puşcă. Zbiîrniind, 
huruind, dîrdiind şi făcînd să filfiie totul în jurul 
său. Aproape plingînd de bucurie, Zave- dei m-a 
anunţat: 

— Pe-ăsta l-am dat gata! 

— Şi-am să mă pot încumeta să spăl cu el? 

— Ferească sfîntu'! În nici un caz. Acuma-i 
transformat în uscător! 

— Aoleu! Cu-ălelalte ce-i facem? 

— Pauză! 

— Cum adică? 

— Pauză de masă! Nu vedeţi că s-a-nserat? 
Haidem la masă, să vedem ce-ai de-ale mîncării... 


După ce mi-a ras şi-ultimele rezerve din 
frigider, m-a informat în timp ce finaliza şi sticla 
de trăscău (a doua în 24 de ore): 

— Ştiţi matale ce cuptor electric ar ieşi din 
„Arctic”-ul ăsta? 

— Posibil! Dar nu mă interesează... îl prefer aşa 
cum este. Miine trebuie să bag alte produse în el... 

— Miine? Perfect... Atunci vin şi eu, să 
isprăvesc ce mai e de făcut, sau să mai procedăm 
la unele îmbunătăţiri! 

Mîhnit că trebuia să-l refuz, întrucît tipul îmi 
devenise simpatic, îndeosebi prin entuziasmul şi 
optimismul său, i-am declarat cu glas duios: 

— Dom'le Zinovie, sau Zavedei, dacă-ţi place 
cum te-am binecuvîntat, ne oprim aici! Am de 
lucru, trebuie să-mi duc la bun sfîrşit romanul, iar 
de celelalte obiecte electro-menajere mă pot lipsi 
deocamdată... 

— Nici la mine-n casă nu-s prea luate-n atenţie! 
Neves- ti-mii îi place mai mult lucrul manual... 
Insă sînt curios, maşina de scris vă merge? 


254 


— Merge! Mai ales dacă am ce scrie la ea... 

— Păcat că n-avem timp! V-o puneam eu la 
punct, de scria şi singură, matale doar dictindu- 
i, aşezat în fotoliu’... Printr-un dispozitiv de 
telecomandă, de la distanţă! Am văzut eu unul, 
într-un film iugoslav. O comedie nemaipomenită... 

M-ar fi interesat ideea emisă de meşterul meu, 
însă, după cele păţite, mi-am zis că-i mai bine s-o 
las mai moale. Şi l-am întrebat: 

— Dom’ Zinovie, cît îţi datorez pentru oboseala 
matale? 

— Se poa’, maestre, să mă jigniţi, şi-ncă taman 


matale? Să-ţi iau bani, pentru nişte fleacuri de 
remedieri temporare, care şi-aşa n-or să ţină 
prea mult? Nimic! Absolut nimic... Doar o sută 


de lei, ca să nu-mi stric, nasule, numele pe care mi 
l-ai acordat. Că-mi şi place, zău aşa. Zavedei-sută 
de lei, sună frumos. De mi-ai fi zis Zaharia-şi mia, 
deşi ar fi fost mai rentabil, m-aş fi simţit tare 
prost. Morala mea profesională m-ar fi îndemnat 
să refuz. Eu lucrez cu sufletu', pentru o ţiră de su- 
flet, iară nu pentru bani... Că bani au toţi 
nefericiţii! 


În privinţa sufletului, Zinovie nu greşea. Căci 
avea artico- lul respectiv. Chiar prea mult. Cînd i- 
am arătat „Urzica”, unde publicasem o schiţă în 
care vorbeam despre el, a vrut să-mi pupe mîna. 
O citise şi-şi cumpărase şi vreo zece exemplare să 
le-mpartă prietenilor şi neamurilor. Să vadă şi 
acestea cine era el. Dar şi cu cine se-mprietenise. 

De-aceea, dorind să proslăvesc încă un tip 
aparte de entuziast neostoit şi inimos, mi-am 
amintit de dînsul. Merita. Din- tr-un anumit punct 
de vedere! 


255 


OMUL DIN SINGAPORE 


BALADISTUL BINE TEMPERAT 


Într-o toamnă, mi-am zis că n-ar fi rău să fie 
bine. Adică, s-o iau pe bulgăroaică-n „Bombiţă”, 
şi să-i tragem o fugă pînă la Sinaia-Cumpătul. 


256 


Unde, la una din casele de creaţie, să ne- 
odihnim o ţirişică. 

Vlăguiţi de puteri, după o campanie agricolă 
încheiată victorios, cu mustul fierbînd în butoiaşe 
şi bulionul pus la sticle, iar merele sortate pe 
soiuri — Winter-banana, Starkrimson, sau 
Starckinson, incert şi-acesta, roşu şi Golden 
delicious — dar şi selectate, în funcţie de calibrul 
poamelor, simţeam o nevoie cumplită, aproape 
omenească, să ne liniştim sufletele. 

Ajutaţi la cules de fini şi droaia de cumetri, care 
mai mult mîncaseră şi băuseră decit să facă 
treabă, eram într-un hal fără de hal cu sistemul 
nervos. Totuşi, de ce să nu fiu drept, se dovediseră 
extrem de drăguţi, refuzînd orice plată în bani. Se 
mulţumiseră doar cu cîte două vedre de vin (de 
anul trecut) şi ceva ţuică, circa cinci litri de om. 
Cu sticlele mele. 


La Sinaia-Cumpătul, recepţionera se dovedise 
şi dînsa drăguță. Cazîndu-ne la vila 4. Peste drum 
de cantină. Dîndu-ne, în acelaşi timp, şi-o veste 
bună: 

— O să staţi în aceeaşi vilă cu maestrul... 

— Care maestru? 

— Maestrul... Nu-l ştiţi pe maestrul?... Doamne, 
mereu Îi uit numele, însă seamănă cu cel al 
trubadurului! 

— Din „Trovatore” al lui Verdi? 

— Ei, asta-i bună, e din Craiova şi cîntă la 
cobză... 

— Păi spune aşa, coană Florico! Vrei să zici că- 
n vila noastră este cazat şi baladistul Tudor 
George, cel mai dulce sonetist al literaturii noastre 


contemporane? 
— Exact! Asta-i... Ştiam eu că trebuie să sune şi 
dînsul la ceva! Dar de vreo săptămînă, s-a 


liniştit de tot. Nu mai cîntă, nu mai ia lumea la 


257 


rost, s-a făcut cuminte ca un mieluşel, deşi arată 
cît un berbec! 


Încîntat că aveam să locuiesc în aceeaşi vilă cu 
eminentul sonetist, unul din cei mai dăruiţi, cu har 
dumnezeiesc, în descoperirea de rime insolite, i- 
am povestit nevesti-mii despre cine era vorba. 

Căci mai mă luase o dată în bețe. Cînd fusesem 
invitat de maestrul respectiv, la lansarea unei 
cărţi de-a lui. Şi mă scuzasem faţă de bulgăroaică, 
pitindu-mă în spatele numelui de Tudor George. 
Deoarece, după lansarea de la librăria „Mihail 
Sadoveanu”, unde giganticul Sântimbreanu îl 
prezentase publicului, urmase partea a doua. 
Adică masa de gală. Oferită de Tudor George la 
„COŞ” (fostă cantină, celebră la vremea sa, sub 
numele de „Casa Oamenilor de Ştiinţă”). 

Purtîndu-se faţă de mine, ca şi faţă de-ntreaga 
asistenţă, răspîndită pe la mai toate mesele din 
restaurant, extrem de tandru şi atent, reuşise să 
mă facă praf. Invitindu-mă chiar la masa sa, 
alături de cei cîţiva buni şi apropiaţi prieteni ai 
domniei-sale. Şi mă îmbiase să mănînc peste 
măsură, şi să beau (de-aşijderea). Iar dacă am zis 
că mă făcuse praf, nu mă refeream la faptul că-l 
admiram pentru performanţele sale prozodice, 
simţindu-mă cît un bob de praf în faţa talentului 
său, ci fiindcă izbutise să mă-mbete cui. Sau 
„praf”, cum se mai spune în popor. Pe mine care 
nu am — dar deloc! — darul beţiei. 

De-atunci, cînd auzea de Tudor George, 
nevastă-mea mă suspecta mereu de frecventarea 
unui băutor de mare clasă, capabil să mă 
antreneze la cine ştie ce orgii. Săracul poet! O fi 
fost domnia-sa băutor, însă niciodată nu-l văzusem 
afumat. Da- că-i mai trăgea şi dînsul cîte un 
vinişor, o făcea doar pentru a-şi stimula 
neuronii însărcinaţi cu fenomenul creatrice. Iar re- 
zultatele erau spectaculoase. 


258 


Oriunde l-ai fi întîlnit, în stare de transă lirică, 
fie la „Casa Scriitorilor”, fie la „Peştera” (mai 
cunoscută în lumea literară sub numele de 
„Singapore”), fie în orice altă parte, era capabil, 
mai lucid ca nicicînd, să-ţi creeze pe loc, stante 
pede, sonete după sonete. Care, spre ciuda 
multora dintre colegi, erau valabile din toate 
punctele de vedere. Mai ales literar. Era şi este 
unic, irepetabil şi inconfundabil. Uneori, chiar cînd 
îţi vorbea, indiferent despre ce temă, îi era peste 
putinţă să n-o facă în versuri. Bine cadenţate. 
Dotate cu nişte rime absolut tudor-georgiene. 

Rimele acestea bogate,  nemaiauzite şi 
nemaiuzitate de alții, dovedeau de fapt cultura sa 
şi-o erudiție greu de acceptat. Nu era un simplu 
„toboşar”, ci-o adevărată orchestră, interpretînd 
polifonic extazele sale lirice. Pline de sens, 
subsens şi, uneori, contrasens! 

Aflînd însă că era acuma cuminte, ceea ce vroia 
să-nsemne că renunţase la stimulente, provenind, 
de fapt, numai din esenţele elaborate de maica 
natură, ca un soi de ceaiuri medicinale special 
fabricate pentru uzul său personal, am rămas niţel 
pe gînduri. 

— Măi copilă bună, i-am zis nevesti-mii, tare mi- 
e teamă să nu fie cumva suferind maestrul! Ceva 
nu-i în regulă... 


La masa de seară, m-am liniştit. Pierindu-mi 
orice îngrijorare. Întrucît maestrul Tudor George, 
zeul neîncoronat al sonetului, ivindu-se în sală, 
arăta mai bine ca oricînd. Văzîn- du-mă, s-a şi 
îndreptat spre masa noastră. 

După ce l-am prezentat bulgăroaicei, Tudor 
George s-a comportat ca un autentic truver 
(medieval). Compunîndu-i pe loc, în semn de 
omagiu, un catren de-o rară şi inedită so-noritate. 

La despărţire, după ce cinaserăm împreună, iar 
domnia-sa băuse o sticlă întreagă de „Borsec”, i-a 


259 


sărutat mîna nevesti-mii, rugînd-o, de astă dată în 
proză: 

— Domniţă, aflind de la dumneavoastră, din 
cele povestite în decursul acestei memorabile 
cine, chiar de taină i-aş putea spune, că sînteţi 
amindoi extrem de matinali, m-aş încumeta să v- 
adresez umila mea cerinţă... 

— Cu multă plăcere, maestre... 

— Aş vrea să mă trezesc cît mai de dimineaţă; 
mîine am o întîlnire cu cititorii, cred că la 
Braşov... 

— Ce-nţelegi matale prin „dimineaţă”? 

— De obicei, ceasurile opt, chiar nouă, să 
zicem! 

— Şi la cît să bat la uşă? 

— Niţel înainte de cinci! a precizat poetul tare 
jenat. 

— S-a făcut! l-a asigurat bulgăroaica. Dar să nu 
mă-n- trebaţi „la castel, în poartă, oare cine 
bate?”... 

— N-am să comit asemenea infamie! Pe cinstea 
mea, de bătrin menestrel. Voi şti că-i o domniţă... 

— „Dulce şi suavă, ca o garofiţă!” am vrut şi eu 
sămă dau mare, în jocul celor doi. 

— Rimă săracă, meştere! abia m-a luat în 
seamă Tudor George. A 

După care s-a retras. In vastele sale 
apartamente. Zic şi eu aşa, ca să rămîn în 
temă. 

Apoi, trecînd la proza psihologică, i-am 
mărturisit ne- vesti-mii: 

— Copilă bună, mai că nu-l recunosc pe 
maestrul balade- lor singaporene. E pur şi simplu 
alt om... De-o gingăşie rar în- tilnită. La „Casa 
scriitorilor” se-arată mult mai colţos... 

— Normal! Între voi, scriitorii, merge şi-aşa. 
Altminteri v-o luaţi în cap şi vă mîncaţi între 
voi. Ca fraţii! 

Ce ştia nevastă-mea? 


260 


RONDUL DE NOAPIE 


Nevastă-mea, ca orice bulgăroaică, 
încăpăţinată şi de caracter, s-a ţinut de cuvînt. 
Bătîndu-i la uşă maestrului. Fix, ia cinci fără zece. 
După ce, mai înainte, cît fusese noaptea aceea de 
scurtă, mă bătuse pe mine. La cap. Ca să-i spun cît 
e ceasul. Din două în două ore. 


Am petrecut ziua odihnindu-ne activ. La 
iniţiativa mea. Care, sfătuit de medici serioşi să 
slăbesc apelind la plimbări de mai lungă durată, o 
invitasem pe Penke la cabana Gura Di- hamului. 
Pe jos. Cale de vreo opt sau zece kilometri. Sau, în 
ore, după cum pretindea un panou turistic, numai 
două. In orice caz, nefiind alergători de cursă 
lungă, am  parcurs-o în cinci. Ceasuri. 
Blestemîndu-mi soarta. 

Noroc că bufetierul nu se afla în concediu, şi- 
am putut lua prinzul cabanierului. Rămas de 
ieri. Cînd acesta plecase, pentru cîteva ore, în tîrg, 
să-şi vadă nevasta. Pesemne că întrevederea se 
desfăşurase în alte condiţii decît îşi imaginase ges- 
tionarul Gurii Dihamului, căci nu-şi mai făcuse 
apariţia. In orice caz, îşi rezervase un adevărat 
prinz de şef de unitate. Pe care l-am plătit, 
conform specificaţiilor bufetierului, la nivel de 
director-general. 

La întoarcere, vorba poetului Vasile (cum îi 
zicea Tudor Arghezi lui Alecsandri), mult mai 
lungă ni s-a părut calea. Şi-am ajuns la 
Cumpătu, cu mult după ora de cină. Miloasă, 
coana Florica ne-a ospătat totuşi cu nişte ouă 


261 


fierte. Dar reci. Restanţe de la micul-dejun din 
ziua aceea. 

Bune, şi-alea! Deşi, abia de-am putut închide 
ochii către miez de noapte. 

Şi nu numai din pricină că uitaseră, sau noi 
uitasem să-aprindem gazele la sobă, şi 
dirdiiam în toată legea, dar eram niţel îngrijoraţi şi 
datorită dispariţiei baladistului. Care, con-form 
asigurărilor sale, ar fi trebuit să se-napoieze cu 
trenul de 19.43. Ori, nici urmă de maestrul 
Tudor George. La masă nu fusese, după cum ne 
informase coana Florica, iar la vilă nu se 
prezentase. Lucru constatat de mine personal. 
Care urcasem la etaj, să-i bat la uşă. Dornic să aflu 
cum se desfăşurase În- tilnirea sa cu cititorii. 

Bulgăroaica a vrut să mă liniştească: 

— Ce te tot frămînţi atîta? Nu eşti tu acela care 
mi-ai povestit cum sînt întilnirile voastre cu 
publicul, şi că, mai totdeauna, există şi-o parte a 
doua, un mic festin, pe banii organizatorilor, 
curioşi să vadă şi să asculte şi ei un scriitor într-un 
cadru mai intim, ca să-i zic aşa? 

Aşa era. Mă luase gura pe dinainte, şi-i 
spusesem mai mult decît era nevoie să ştie. 

Totuşi, avînd în vedere că singaporeanul nu mai 
era omul care să se lase antrenat la stimulente 
buvabile, întrucît putea să producă şi fără 
aditive de-acest gen, ba chiar mai mult şi mai 
valoros, după cîte îmi dădusem seama, am 
continuat să-i port de grijă. 

Şi i-am transmis nevesti-mii: 

— Ei, acelea erau poveşti de-adormit copiii şi 
soțiile! Dar nu uita cîte nu i se pot întîmpla unui 
om pornit la drum... Te mai calcă o maşinică, o 
căruţă, eventual un „TIR”, dar ce te faci cînd 
trece peste tine un express?... 

— Fantazezi, măiestrică, fantazezi! îl vezi tălică 
pe bala- distul nostru sub roţile trenului? Un om 
ca dînsul mai curînd trece el peste tren decit să 


262 


se lase călcat... Mi-am dat seama cu cine am de-a 
face. Un om minunat... Politicos, afabil, curteni- 
tor. Şi tare. E bine? 

Nu era bine! 

Deoarece, nici nu-şi isprăvise bulgăroaica de 
rostit întrebarea, că, deodată, un bubuit înfiorător 
izbucni la intrarea vi- lei nr. 4. Urmat, aproape 
instantaneu, de-un zdupăit de paşi, bufnituri, 
trosnete şi pocnete. 

— Ce-o fi asta? m-a întrebat îngrozită Penke. 

Vrind s-o liniştesc, am inventat pe loc o 
explicaţie cît mai plauzibilă: 

— Nu-ţi fă griji, că nu-i cutremur! Eu te- 
asigur!... Cred c-a sărit în aer vreo sobă cu 
gaze, în camera de lîngă intrare! Se mai întîmplă 
uneori, căci sînt unii care le uită deschise... 

— Atunci e şi foc! a răcnit nevastă-mea. Jos din 
pat, şi iute la îmbrăcare, să nu ne prindă 
incendiul în pijamale! 

— Aş zice să nu ne grăbim! am insistat eu. Deşi 
ciulisem urechile, să-mi dau seama dacă se mai 
auzeau şi alte zgomote de paşi, semn că cealaltă 
lume o şi lua la goană. Fă puţină linişte!... 

Amîndoi la pîndă, atenţi să  surprindem 
trosnetele şi pocnetele produse de lemn cînd arde, 
timp de cîteva minute nu ne-am mai mişcat. Dar 
nici zgomote n-am surprins. 

— Ai văzut? S-a stins focul de la sine... Soba s-a 
dărîmat peste flacără, din pricina exploziei, iar 
acuma gazul se scurge liniştit! 

— Atunci du-te de-nchide robinetul, să nu 
murim asfi- xiaţi! m-a mobilizat, spirit pragmatic, 
bulgăroaica. 

Tomite cînd intenţionam să-i dau ascultare, 
iarăşi am perceput un zdupăit de paşi. Cineva 
cobora scara într-un stil bizar, cînd precipitat, cînd 
oprindu-se locului. 

Ajuns la parter, a pornit să bată din uşă în uşă, 
întrebînd: 


263 


— Unde stai, frate Muşatescule? 

Deci nu ardea vila, ci sufletul unui om. Care, în 
niciun caz nu se stinge cu tulumba pompierilor. 
Cînd a ajuns şi-n dreptul camerei noastre, a 
ciocănit uşor, lansînd acelaşi apel disperat: 


— Unde eşti, frate Mugşatescule? Ahoe a luat 
foc!... 

Cînd l-am auzit declinrndu-şi şi identitatea, i- 
am suflat nevesti-mii: 

— Ţine-ţi gura şi nu-i răspunde! 

— Se poate să-mi ceri una ca asta, cînd un om 
e-n primejdie? 

— Lasă-mă-n pace, că ştiu ce vorbesc! 

— Dacă te dai atît de deştept, atunci măcar 
spune-mi cine-i Ahoe? 

— Maestrul nostru... Aşa-şi zice, cînd se află 
cuprins de flăcările creaţiei! Pesemne că s-a-ntors 
entuziasmat de la în- tilnirea cu cititorii, a compus 
ceva şi vrea să-mi citească... lar dacă a scris vreo 
douăzeci sau treizeci de sonete, după cum îi stă în 
fire, ne-apucă dimineaţa ascultîndu-l! 

Convinsă, bulgăroaica a dat din cap supărată. 
Condamnîn- du-l nu pe faurul de sonete. Ci pe 
mine. Că aveam o inimă atît de crudă şi feroce. 
Încât nu vroiam să-i astîmpăr focul. 

Neprimind nici un răspuns, baladistul de la 
Singapore a luat iarăşi la rînd uşile, punînd 
aceeaşi întrebare: 

— Unde stai, frate Muşatescule? 

Într-un tîrziu, a renunţat. Şi s-a retras 
mormăind ca un urs: 

— Pe unde-or fi umblind oamenii ăştia în toi de 
noapte? Totuşi am să mai vin. Trebuie să se culce 
şi ei, că n-or fi somnambuli!... 


264 


Din ceas în ceas, Ahoe-sonetistul se ţinea de 
cuvînt. Şi revenea să bată la toate uşile, sperînd să 
ne fi reîntors din plimbările noastre păcătoase. 
Împăcîndu-se cu soarta, la un moment dat a 
purces să declame versuri. În gura mare. 
Îndurerat că, din păcate, nu-i era dat să aibă 
parte şi de-un auditoriu corespunzător. 

Le-am ascultat însă cu încîntare. Amîndoi. Şi 
eu, şi bulgăroaica. 

Am aţipit abia spre ziuă. Cînd maestrul Ahoe îşi 
terminase recitalul, şi plecase iarăşi, la dînsul în 
cameră, să mai scrie şi-alte sonete. 


BREAKFAST — RECITAL, PENTRU FUMAT 
PIPA PACII! 


Obosiţi de nesomn, abia ţinîndu-ne pe picioare, 
pe la opt ne înfiinţam la cantină. Să luăm ceva în 
gură, un ceai cu nis-caiva sandvişuri, eventual şi 
nişte jumări de ouă, şi cît mai multe. lar coana 
Florica ne-a întrebat vizibil îngrijorată: 

— Pe unde aţi umblat, oameni buni? Că v-a 
căutat maes- trul pe la toate vilele. Voia să vă 
citească ceva... a 

— Nicăieri, coană Florence! i-am explicat. Însă 
avem somnul greu, de poţi să spargi şi lemne pe 
noi, că tot nu sim- ţim nimic... 

Din spatele nostru, unde se afla la o masă pitită 
de văzul lumii, datorită stilpului de susţinere a 
plafonului, deodată l-am auzit pe Tudor George: 

— Nu se există, măi frate Muşatescule! Poate-i 
vorba de matale. Insă domniţa, fragila şi gingaşa 
femeie ce ţi-a fost dăruită de soartă, sînt sigur că 
m-a auzit... De ce nu i-ai dat voie să m-asculte? 
Nu te mai înţeleg, deloc şi de nici o culoare, 
fiindcă nu te ştiam de invidios! De ce, fratele meu? 


265 


Instalînd-o pe bulgăroaică la o masă, pînă avea 
să ne fie servit brekfastul, m-am dus să-l împac pe 
scumpul nostru sonetist. Cuprins de remuşcări. 
Cînd m-a zărit lîngă dînsul, nu mi-a spus decît 
atit: 

— Fugi de-aici, Satano! Pînă trece miînia lui 
Ahoe... 

— Maestre Ahile! am încercat eu să-l domolesc. 

— Deci, recunoşti că-s maestru? 

— Dintotdeauna am făcut-o şi-am mărturisit-o... 
Chiar în gura mare, de faţă fiind şi confrații noştri! 

— Bine, treacă de la mine! Meritam omagiul 
tău, dar bagă bine la cap, nu-s toţi confraţi, ci 
mulţi dintre ei contrafraţi... Singur ai spus-o, te- 
am auzit cu urechile mele, cînd ai luat o dată 
cuvîntul, într-o şedinţă: „dragi fraţi, confraţi şi 
contrafraţi!” Este? 

— Este! Am păcătuit... 

— Nu atunci! Ci astă noapte. Dar te-a pedepsit 
Zeus, ta- tăl zeilor Olimpului, privîndu-te de 
ciclul sonetelor pe care l-am citit publicului de la 
Braşov, sau Predeal, că nici eu nu mai ştiu pe 
unde-am fost!... 

— Mă ierţi, maestre Ahoe? 

—  lertatu-te-am! De cînd te-am cunoscut... 
Acuma du-te, căci de foame mori, şi fi-va-ţi vieaţa, 
toată, numai flori! Şi spune-i domniţei că-mi cer 
iertare, adînc plecîndu-mă în faţa domniei sale... 


Timp de peste două ceasuri, cît a durat fumarea 
calumetu- lui păcii, în vreme ce ne consumam 
entuziasmați breakfastul  de-mpăcare, Ahoe a fost 
pur şi simplu formidabil. Sporindu-ne admiraţia ce 
i-o purtam. 

Nu-i tăcea gura o clipă. Revărsînd asupra 
noastră valuri de sonete. 

lar cînd a venit să-şi bea ceaiul şi-o distinsă 
dramaturgă, îngăduitoare şi plină de umor, căci îi 
suporta maestrului orice invectivă lansată, în 


266 


versuri, la adresa talentului dînsei, fiind o mai 
veche prietenă de-a sa, Ahoe şi-a dat drumul şi 
mai dihai. 

Deşi continua să bea doar un ceai obişnuit, cu 
cîteva sandvişuri pe lîngă el, tensiunea creatrice 
de care părea cuprins îşi mărea voltajul. 


Pînă ce, electrocutaţi sufleteşte, l-am părăsit, 
luîndu-ne un rămas bun de la distanţă. Pentru ca, 
tot de la distanţă, poetul să i se adreseze 
bulgăroaicei: 

— Să-ţi fie calea luceferi şi zori, scumpă 
domniţă, îţi urează Ahoe, făcut criţă, de-atitea 
splendori!... Memento mori, frate Mugşatescule, 
căci pentru matale n-am încă rimă! m-a luat şi 
pe mine în evidenţa îmbelşugatului său suflet de 
auten- tic şi neprihănit artist. 


CVARTET PENTRU PIAN, VIOARĂ, 
BARITON ŞI LACRIMI 


POIANA-MARE, PÎN' LA CALAFAT, ÎN DOI 
TIMPI 


267 


SI TREI MIȘCĂRI 


Plecasem, de capul meu, către Calafat. Mă cam 
plictisisem la Maica-Mare. Nu că mi-ar fi fost urit 
în casa dinsei, unde trăiam ca un împărat, însă 
terminasem de citit mai toate căr- tile din 
„librăria” lui ciciu Vanciu. Nu mai primise nimic 
nou, şi nici nu se mai împăca, dar deloc, cu 
sistemul meu de comerţ. Nu cumpăram romanele 
în fascicule care-i zăceau în magazie, ci doar le- 
nchiriam. De cînd Mama Lena îmi confiscase 
cîteva broşuri din colecţia „Amante celebre”, şi-mi 
înapoiase, după discuții şi  tergiversări 
interminabile, doar o parte din ele, bă- trinul 
coţcar se supărase foc şi-mi declarase arţăgos: 

— Ai bani, ai carte! N-avem bani, n-avem 
parte... Dăm faliment, cu mă-ta Lena a ta! Nu 
mergem mai departe aşa. leşi cu paraua şi 
căutăm la tine alte hîrţoage... 

Neconvenindu-mi alternativa propusă de ciciu 
Vanciu, îi spusesem ălei bătrine, sau „bătirne”, 
cum se zicea pe la Po- iana-Mare: 

— Maică-Mare, m-aş duce pe la tanti Milica, că 
mi-i tare dor de Speranţa şi Dinu, ba chiar şi de 
nea Ionică Pistol... Îl iau pe Vercea şi mă-ntorc 
mîine sau poimiîine! 

— Vrei să dai de dracu, Vladule, călărind atîta 
drum pe bietu' Vercea? Ia înhamă-l mai bine la 
şaretă şi du-te-n boii tăi. Că şi pe mine mă- 
nteresează ce-o mai fi făcînd Milica noastră... Vai 
şi-amar de capu' ei, cu nenorocitu' ăla de Pistol. 
Că nu-l mai domoleşte nici Scaraoţchi, cu 
nefericitele lui. Hai la beci, să-ţi dau nişte samatoc 
pentru biata fată, să se mai întărească şi ea niţel, 
de-atitea suferinţe cîte îndură... Şi să-i spui că-i 
numai pentru ea. Să nu-i deie şi bezmeticului de 
Pistol, c-altmintrelea pun mîna pe topor şi-o- 


268 


mpuşc, aşa să ştie! Că una-i Maria lu' Sima 
Marincu... 

Călătoria de-atunci, de-acum peste patru 
decenii, cred că s-a petrecut prin '38 sau '39.0 
grămadă zdravănă de ani. 

Şi eram în plină vară, pe la mijlocul lui august. 
Cînd m-apu- caseră năbădăile. In vreun ceas, 
vreun ceas şi jumătate, ar fi trebuit să fiu în 
ograda şcolii. De peste drum de „manument”. 
Unde nea Ionică Pistol era director. Şi, ca atare, 
avea drept la locuinţă chiar în bătătura instituţiei. 

Datorită însă bătrinului bidiviu, despre care se 
spunea că mai fusese şi armăsar, în tinereţele 
sale, acum ajuns la capătul vieţii, am făcut peste 
patru ceasuri. Ce-i drept, am mai stat ceva timp 
la umbra unui pîlc de dafini. Pe la jumătatea dru- 
mului. Să se mai odihnească şi Vercea. Mi-era şi 
milă de el, pe vipia ce se năpustise asupra noastră, 
şi nici de mine nu s-ar fi putut spune că nu-mi 
păsa. 

Vremurile erau tulburi, umblau fel şi fel de 
zvonuri despre război, concentrările începuseră 
din ce în ce mai avan, luînd bărbaţii de pe la căşile 
lor, tata Eftimie fusese internat la spi- tal, aveam 
două mame, una bună, pe-Ongliţa, şi-alta maşteră, 
Mamina de la Piteşti, cu învățatul stăteam rău, 
pindit de două corigenţe, plus că mă săturasem 
de-atita militărie. Ce mai, chit că eram un puştan 
căruia abia-i dădeau primele tuleie, aveam şi eu 
problemele mele. Neconvenindu-mi deloc noile 
mutații din familia noastră. 

Sufeream din pricina amîndurora. Şi-a tatei, 
care se procopsise cu nevastă tînără, şi-a măicuţei, 
rămasă şi fără cel de-al doilea bărbat. Octav fiind 
chemat la fortificațiile din vest, ca locotenent de 
rezervă. În artilerie. Şi mă pufnea rîsul, imagi- 
niîndu-mi-l pe mototolul de Octav trăgînd cu tunul. 
Dar mă pufnea şi plînsul, gîndindu-mă la 


269 


misterioasa maladie ce-l vi- rise pe tata Eftimie în 
spital. 

Ce mai tura-vura, nu-mi era atit de uşor pe 
suflet, să mă pomenesc cu doi taţi şi două mame, 
tras încolo şi-ncoa, cînd la unii, cînd la ceilalţi, 
fără să ştiu prea bine unde-mi va fi casa 
părintească. 

De-aia mă gîndisem să trec pe la tanti Milica şi 
nea Ionică Pistol. Dorind să mă sfătuiesc şi cu 
dînşii. Întrucît îi păştea şi pe ei nefericirea. La 
toamnă, Dinu avea să fie promovat ofiţer de 
aviaţie,  terminindu-şi cu brio şcoala de 
specialitate, iar Speranţa urma să plece la casa ei. 
După bărbatu-său. Petre Popa, consă-teanul ce-o 
ceruse de nevastă. lar dacă tanti Milica şi nea 
Pistol rămîneau singuri, n-avea să le fie mai bine. 

În orice caz, cînd am picat pe capul lor, tocmai 
le trecea prin gînd să se-aşeze la masă. 

Nea Pistol, cînd m-a văzut intrind în ogradă cu 
Vercea la şaretă, s-a crucit, mai întîi, apoi a strigat 
de bucurie: 

— Veniţi, mă, să-l vedeţi pe dănacu' de Vlad al 
Olgăi! Ditamai malacul, şi-ncă viitor ofiţer, dacă dă 
Domnul, mînînd gloaba soacră-mii... Hai că-i bună, 
şi-asta! Ce te-o apucat, măi bernebecule, să pleci 
la drum tomite pe arşiţa de-azi? 

— Dorul de voi, bre nea Ionică! i-am declarat 
eu, coborînd din şaretă şi neştiind ce să fac în 
primul rînd. Să-l îmbrăţişez pe nea Pistol, sau să-l 
desham pe Vercea. 

Pînă să mă decid, mîrţoaga şi-a hotărît singură 
soarta. Ple-cînd către fundul curţii, unde zărise un 
tăpşan cu fineaţă, ceva mai umbrit. Cu şareta 
după ea. Pe care-a proptit-o cu-o roată într-un păr, 
fără să-i pese de ploaia de fructe ce-i pica pe cap. 

— Lasă-l acolo, Vladule! mi-a poruncit nea 
Pistol. Are de toate, şi fin şi fructe răscoapte... 
Iară tu vină să te pup!... 


270 


De-asta mi-era mie teamă. Că nea Pistol, bărbat 
falnic şi vînjos, în pofida greutăţii mele (încă de 
pe-atunci cîntăream peste normal), mă sălta în 
braţe ca pe-un godac, şi pornea să mă sărute pe 
obraji, muşcînd din ei ca dintr-o felie de lubeniţă. 
Eu chirăiam de durere, iar dinsul de plăcere... 
Spre amuzamentul asistenţei. Căci, între timp, la 
alarma dată de nea Ionică, năvăli-seră din casă şi 
tanti Milica, şi Speranţa cu Dinu. 

Tanti Milica, ţinînd polonicul într-o mînă, mi-a 
întins să-i sărut dosul palmei, după ce şi l-a şters 
de şorţul de bucătărie. 

Dinu şi cu Speranţa m-au luat şi ei în primire. 
Stringin-  du-mă în braţe, bătîndu-mă pe spate şi 
interesîndu-se ce-i pe la Maica-Mare şi de ce 
venisem la Calafat. 

În pofida cruntei suferinţe ce mi-o stîrnise 
căsătorindu-se cu Petre Popa, pe cînd eu o iubeam 
la nebunie, o iertasem pe vară-mea. Şi-am lăsat-o 
să mă pupe. Nemaisimţind nimic deosebit pentru 
ea. 
Apoi, uluit de cît crescuse Dinu şi cît de chipeş 
arăta, am sfîrşit prin a mă refugia în braţele sale. 
Unde, în timp ce toţi ceilalţi se retrăgeau în casă, 
să se ocupe de completarea tacimu- rilor, i-am 
şoptit: 

— Mă Dinule, acum, c-ajunseşi şi tu mare şi 
tare, spune-mi ce să fac? încotro să-mi întorc 
căruţa... Că nu-i a bună ce se petrece cu mine! 

— Dar ce-ai păţit? 

— Parcă tu nu ştii? Am ajuns s-am mintea 
vraişte... Doar cunoşti situaţia alor mei! 

— Fii serios şi ia-te-n mîini! Crezi că la noi e 
altfel? Tata hăis şi mama cea... lar vina o poartă 
numai ăl bătrîn. C-a ajuns să umble numai după 
fuste creţe! Biata mama, nu ştie ce să mai facă... 
Haidem la masă, şi-o să discutăm după aia. Pîn' 
atunci, doar atit pot să-ţi spun. Totul depinde 
numai de tine! Să fii bărbat şi să-ţi vezi de drumul 


271 


tău, singur şi fără să cerşeşti mila altora. Fiindcă 
nimeni n-are timp de tine, atîta vreme cît au, 
fiecare, necazurile lor, şi-şi pling singuri de milă... 


— Haideţi la masă! ne-a strigat tanti Milica, 
ivită în prag. Ce tot sporovăiţi acolo, la fereală de 
ochii lumii?... 

— Nimic, mamă! a liniştit-o Dinu. Venim 
numaidecit... 

Dacă tot mă-ncurajase să acţionez de capul 
meu, l-am lăsat pe Dinu să intre în casă, iar eu am 
dat fuga la şaretă, s-aduc damijonul cu samatoc. 
Împotriva dorinţei exprimate de Maica- Mare, că 
să i-l dau doar mătuşă-mii. 

Cînd a dat ochi cu damigenuţa, nea Ionică a 
chiuit ol- teneşte: 

— Irai măi! Şi-a adus coana Miţa aminte de 
mine... Avem şi noi viuţa noastră, dar vin c-al 
soacră-mii nu-i altu’ pe lume. Din viţă veche 
românească, scăpată de filoxeră... Dacă-i aşa, 
atunci astăzi o facem lată! 


CHEF ÎN SÎNUL FAMILIEI PISTOL 


Respectîndu-se, atit ca bărbat în casă cît şi ca 
director de şcoală, nea Ionică ţinea tare mult să-i 
fie servită masa numai în sufrageria mare. 
Unde, în afară de obişnuitul agregat spe- cific 
oricărei sufragerii, se mai găsea şi pianul 
Speranţei. Care, cunoscînd destul de bine ceea ce 
învățase, mai totdeauna îl acompania pe nea 
Pistol, violonist de excepţie. Cînd punea mîna pe 
vioară, ieşeau din ea nu sunete, ci glasuri 
omeneşti. 


272 


Tanti Milica, bucătăreasă de talie naţională, se 
pricepea să gătească. Nemaipomenit. Întrucît 
preluase meseria sau arta gătitului de la Maica- 
Mare. Ale cărei mese de pomină, cînd se- 
ntrunea întreaga familie, cu fetele şi ginerii, 
nepoţii şi nepoatele, căpătaseră dimensiuni de 
legendă. Şi totdeauna se terminau cu ordinul 
lansat de Maica-Mare: 

— Fa Frusino, trimite după ţiganii lu 
Marghioală, să vie să ne cînte de inimă albastră! 
Aşa cum îi plăcea lu’ Sima, omu’ meu... 

În ziua aceea, tanti Milica, buna şi gingaşa mea 
mătuşă, se întrecuse pe sine. Nu fiindcă ar fi 
ştiut ceva de sosirea mea, însă-şi mai avea copiii 
acasă, şi-asta pentru foarte puţină vreme. 

Prinzul a durat nespus de mult. Deşi nea Pistol 
nu era un băutor, ca să zic aşa, profesionist, atunci 
se cam cherchelise niţel, şi-avea o poftă de vorbă 
de neînchipuit. 

La supa de găină, cu găluşti, încă nu se- 
aprinsese. Dar după pilaf, cînd se-aduseseră 
fripturile, copane de pui la ceaun şi mujdei, 
costiţe de berbecuţ cu sos de tarhon, îi trăsese 
vreo cîteva păhărele de samatoc mai mult. Şi-şi 
dăduse drumul. Luîndu-l la refec la Dinu: 

— Bine, măi băiete, de ce n-oi fi vrut tu să rămii 
lîngă mine, să faci normala şi să ieşi învăţător? 
Te-ai luat după capu’ tău, sau al Milicăi, şi de- 
acum încolo ai să-ţi pui viaţa în primejdie la 
fiecare zbor... Ce-ai avut în minte, cînd te-ai 
prezentat la examen, fără să mă-ntrebi şi pe mine? 

— Lasă, tată, că-i mai bine-aşa! a dat să-l 
potolească Dinu. 

Apoi, după o clipă de tăcere, cînd toţi priveam 
la nea Pistol, aşteptind să-l vedem cum o să 
reacționeze, a adăugat: 

— Şi de unde să te iau, ca să mă sfătuiesc şi cu 
matale? Nu prea dădeai pe-acasă atunci... 


J 


273 


Nea lonică nu i-a răspuns. Ci a mai dat duşcă 
un pahar. Tanti Milica a plecat iarăşi spre 
bucătărie, de unde nu s-a mai înapoiat. Decît mult 
mai tîrziu, cînd discuţia ce se-nteţise între tată şi 
fiu luase sfîrşit. Aducînd cu dînsa o tavă cu 
plăcinţele uscate. Şi-avînd ochii înroşiţi. Probabil 
plinsese. Din pricina amarului ce-i măcina zilele. 

Judecînd după durerea ce i se pecetluise pe 
chip, era clar că auzise totul. Cînd nea Pistol îl 
luase peste picior pe Dinu. Reproşindu-i că-i 
convine să-l judece. Întrucît se putea încurca 
oricînd şi cu oricine, neavînd o caţă pe cap. Şi-i 
precizase: 

— Mă, eu mi-s încă bărbat în putere, iar mă-ta 
nu mai vrea... Dacă mi-a luat Dumnezeu minţile, 
nu-i vina mea! Cam umblu după muieri, e drept. 
Insă n-ai atîta bună-cuviinţă încît să nu te-apuci 
să mă judeci pe mine? Pe mine, care ţi-s tată bun, 
şi mi-am dat şi snaga, cîtă am mai avut-o, să te 
cresc, ca să te fac om? ţi vine lesne să cugeţi 
aşa... Ca aviator, ai să-ţi poţi face totdeauna de 
cap. Nici o femeie, cu minte, nu-şiia un bărbat 
cu-o meserie ca a ta! Şi-ai să rămii holtei... Ceea 
ce nici nu-i rău. Chiar deloc! 

Dinu se-nroşise la faţă, dînd la un moment dat 
să se ri- dice de pe scaun şi să plece de la masă. 
Apoi se răzgindise şi, după ce ne privi o clipă, se 
întoarse către nea Pistol, re- plicîndu-i: 

— La virsta mea, îmi pot îngădui şi eu cîte-o 
aventură, pe ici pe colo. Sînt şi tînăr, şi destul 
de arătos, semănîndu-ţi matale. Ca fire însă, sînt 
mămica întreg. Matale însă n-ai dreptul. Eşti om 
cu nevastă şi copii, iar la bătrineţe mai dai şi-n 
patima femeilor uşoare, spre ruşinea oraşului. Ne 
faci de ris, zău aşa!... 

Nea Pistol, nemaiputînd suporta, s-a repezit să-l 
ples- nească pe Dinu. Însă văru-meu, înalt, 
ţeapăn, o mîndreţe de flăcău, i-a prins braţul cu 


274 


mîna şi l-a silit să renunţe la acte de curaj ce-i 
depăşeau puterile. 

Unchiu-meu, umilit, a privit urit în juru-i, parcă 
ar fi vrut să afle unde-i nevastă-sa. Să-i sară în 
ajutor. Negăsind-o, căci era refugiată în bucătărie, 
s-a reaşezat pe scaun. Emiţind un singur cuvînt: 

— Boule! 

Dinu, zîmbind subţire, i-a răspuns pe loc: 

— Da, tată! 

— Iar sor-ta-i o proastă! Că-l ia pe Petre Popa 
ăla, din Poiana-Mare, cînd s-ar fi putut mărita c-un 
avocat plin de bani. Care nu i-ar fi cerut dotă, 
cum s-au milogit ăla, de la regimentul lu' cumnatu- 
tău... 

Cugetind mai adînc, mai turnîndu-şi un pahar 
de samatoc, deodată l-am auzit cu surprindere 
răcnind, încîntat de ce-i trecuse prin cap: 


— Mă, dragii mei, mi-s mîndru de voi! E de- 
ajuns să vă privesc, ca să-mi dau seama ce tată 
aveţi... Vină de oltean, get-beget. Mi-aţi ieşit 
frumoşi şi sănătoşi, încăpăţinaţi şi col-  ţoşi de 
gură. Brava vouă şi brava mie! Păcat c-am început 
să-mbătrinesc, şi-am rămas eu de bou. Taman bun 
de dus la abator... Cum să nu-ți vină să mori de ris, 
dîndu-ţi seama ce s-a ales de tine? 

Apoi, adresîndu-mi-se mie, care tăcusem milc, 
fiind ocu- pat cu copănelele, cărora le-adăugam 
mereu pilaf din cratiţa lăsată de tanti Milica pe 
bufetul de-alături, m-a întrebat curios: 

— Ţie nu-ţi vine să rizi, mă Vladule, cînd mă 
vezi în ce hal am ajuns? Judecat de copii, 
judecat de nevastă, de neamuri şi de tot tirgul? 
Ce zici?... 

— Eu nu zic nimic, că mănînc! N-am nici o 
părere... Dacă matale însă crezi în ce spui, păi 
atunci eşti singurul în stare să faci bilanţul 
situaţiei! 


275 


— Ce vorbeşti, mă? Chiar aşa să fie? Ia uite 
unde zăcea filozoful familiei!... 


Cînd tanti Milica s-a prezentat cu plăcinţelele, 
toţi s-au repezit asupra lor. Ca şi cum nu s-ar fi 
întîmplat nimic. lar mătuşă-mea, bucuroasă de 
succes, l-a întrebat timidă pe nea Pistol: 

— Sînt bune, Ionică? 

— Tu eşti bună, Milico, fata neichii! Iar eu mi-s 
un prost... 


MUZICĂ DE CAMERA 


Tanti Milica, nevenindu-i să creadă în cele 
auzite, l-a aprobat, totuşi, pe bărbatu-său, fără nici 
o intenţie de ironie: 

— Dacă zici matale, aşa o fi, mă Ionică! 

Chicotind voios, nea Pistol s-a ridicat de la 
masă şi le-a spus celor din familie, considerînd 
cum c-ar fi lămurit lucrurile: 

— Strîngeţi masa, copii, că mi s-a făcut o poftă 
nebună de niţică muzică! Haide, Speranţo, s- 
auzim ce mai ştim... Pune osu’, şi-ajut-o pe maică- 
ta! Dinule, vezi unde mi-i vioara... 


Peste vreo jumătate de oră, cînd sufrageria 
fusese pusă în- tr-o ordine mai mult decît 
perfectă, nea Pistol a mai tras un samatoc şi i-a 
cerut Sperantei: 

— Treci la pian şi-acompaniază-mă! 

Luîndu-şi vioara, i-a zdrăngănit niţel strunele, 
pentru ca apoi să-i ceară vară-mii: 

— Speranţo, dă-mi un la!... 


276 


Cînd a fost gata cu acordarea lăutei, a anunţat 
asistenţa: 

— Mai întîi, am să cînt, împreună cu Speranţa, 
balada lui Ciprian! lar după aceea, dacă iese bine, 
o să cîntăm cu toţii, ca pe timpurile bune, de 
odinioară, cînd eram laolaltă uniţi şi fericiţi... Aşa- 
i, Milico? 

— O fi, Ionică, dacă zici matale şi-o da bunul 
Dumnezeu! a înginat mătuşă-mea, cu glasul 
moale. Surprinsă de schimbă-rile din purtarea lui 
nea Pistol. 

— Cel de Sus cere, mai totdeauna, şi, după cum 
văz eu, nici măcar o dată nu dă! E lacom şi 
hrăpăreţ. Nu vezi că ne ia totul, şi dragul de viaţă, 
şi liniştea din suflete... Hai, dă-i drumu”, 
Speranţo! 

Cîntau dumnezeieşte. Mai ales nea Pistol. Care 
făcea lăuta să geamă, să plingă şi să-ţi înmoaie 
inima. Speranţa, deşi n-avea cine ştie ce 
mare lucru de făcut, n-a greşit o notă. 


Terminînd tulburătoarea piesă a lui Ciprian 
Porumbescu, unchiu-meu, pe neaşteptate, m-a 
întrebat curios: 

— Mă Vladule, tu ce ştii să cînţi? 

— Orice-ţi pofteşte inima, nea Ionică. Însă la 
tobă... Sînt în fanfara liceului militar, nu în cor. 
Au spus că n-am voce... Cînd vreau să-i zic şi eu 
ceva, sună din mine ca dintr-un butoi dogit. Ce să-i 
fac, aşa m-a dăruit natura! Cu glas de bovină 
sentimentală... 

Nea Pistol m-a privit ceva mai atent. Bănuindu- 
mă de intenţii maliţioase. Cum era şi normal. De 
vreme ce-l făcuse de bou şi pe fiu-său, şi pe el 
însuşi. Apoi mi-a zîmbit. 


— Se vede cît de colo că eşti neam de-al nostru! 
Mă bucură că-cţi dai şi singur calificative... Nu-i 


277 


nimic. Arta nu înseamnă numai muzică... Uite, 
nen-tu Giuică, cumnatu-meu, s-a apucat de 
poezie, acu, la bătrineţe. Oare nu-i şi poezia o 
formă de artă? Este! Dacă te pricepi s-o faci... 

Am tăcut din gură. Şi n-am mărturisit că şi eu 
„compu- neam” versuri. Era mai cuminte să stau 
în banca mea. 

Iar nea Ionică a continuat: 

— O să-ţi cîntăm noi... Habar n-ai ce cor o să 
iasă! Pe patru voci. Dă-i drumu', Speranţo! Cu 
„A ruginit frunza din vii”... 

Niciodată n-am bănuit că Dinu se afla în 
posesia unei voci atit de frumoase. Bariton cu har. 
Şi-avea şi-un mod osebit, al său, de-a-şi conduce 
vocea, încît uneori vibra, tulburîndu-te. Şi te 
treceau fiori pe şira spinării. 

În afară de acompaniamentul la pian, Speranţa 
cînta şi ca soprană. Iar violonistul, de fapt şeful 
formaţiei, recte nea lo-nică, avea şi dînsul o voce 
aparte. Clocotind în ea atîta patimă răscolitoare, 
încît te-ntrebai ce-o fi fiind în sufletul său. Nu- 
mai tanti Milica abia se-auzea. Avînd, totuşi, un 
melodios timbru de mezzo-soprană. 

După vreun ceas, oarecum obosiţi, mătuşă-mea, 
Speranţa şi Dinu au abandonat cursa. Însă nea 
Pistol se afla în plină transă. Căci, începînd o nouă 
piesă („De ce m-aţi luat de lingă voi”), i-a făcut 
semn Speranţei să-şi reia locul din faţa pianu- lui. 
Probabil şi niţel afumat, a atacat apoi un cîntec pe 
care nu-l cunoşteam. Şi care începea cu: 
„Haide, puică, 'n pod, la fin, să te string cu dor la 
sîn. Haide, neică, repejor, că nu mai poci de dor...” 
Şi-aşa mai departe. Uluit de lacrămile ce porniseră 
să-i scalde ochii, picurindu-i apoi pe strunele 
lăutei, am devenit brusc mai atent la ce se 
petrecea în sufragerie. Tanti Milica plîngea de-a 
binelea, avînd probabil motivele dînsei, Dinu 
privea necăjit la taică-său, care se lăsa furat de 
cuvin- tele cam deocheate ale cîntecului, punînd 


278 


şi mai mult patos în felul cum le rostea, cu glasul 
său de bas, nespus de bărbătesc, în timp ce 
Speranţa privea îngrijorată. Cînd la maică-sa, cînd 
la nea Ionică. 


ZBOR DE NOAPIE 


De scena aceasta de familie (aflată în pragul 
destrămării), îmi amintise cîndva o etichetă de 
disc, idiot imprimată, în care se putea citi despre 
„Concertul pentru morgă şi orchestră...” 

Căci toţi s-au dus. Cu excepţia vară-mii. Şi nea 
Ionică, fugit de-acasă, pentru a sfîrşi în braţe 
străine, şi tanti Milica, şi bietul Dinu. 

Pe Dinu Pistol îl mai reîntîlnisem, dacă mi-aduc 
bine aminte, în casa maică-mii. Care-i închiriase o 
cameră, cu pensiune. În zilele sau săptămînile cînd 
escadrila sa avea permisii. Pentru refacere şi 
reorganizare. Era printre puținii noştri piloți de 
vinătoare. Dar o vînātoare ceva mai aparte, de 
noapte. 

Atunci, deşi eram în plin război, Dinu arăta mai 
vajnic ca nicicînd. Era furios. Mai ales după ce se- 
ntorsese din Germa- nia hitleristă. Unde fusese 
trimis la un curs de specializare. Şi se-napoiase 
miînios. Din pricina dispreţului cu care-l trataseră 
nemţii. Care şuşoteau, pe la spate, spunîndu-i 
„Walachische Zigeuner”. 


După ce s-a-ncheiat războiul, abia prin 1946 mi- 
a fost dat să aflu ce se mai întîmplase cu el. Se 
căsătorise, cu o lună mai înainte de întoarcerea 
armelor. lar în prima noapte, din clipa cînd 
trecuserăm de partea aliaţilor, se prezentase 
voluntar, pentru un zbor de vînătoare de noapte. 
Şi căzuse, doborit de foştii săi instructori. Vrind să 


279 


apere valea Prahovei. Asupra căreia năvăleau, 
profitind de beznă, bombardierele nemţeşti. Din 
toată escadrila sa, era — parcă — singurul care 
fusese dat dispărut. Nici acum nu ştiu precis dacă 
era doar dat dispărut sau i se găsiseră cîndva, 
după aceea, osemintele. Culmea ar fi să trăiască. 
Cine ştie cum. Mutilat şi nedornic să mai fie văzut 
de cei ce-l cunoscuseră. 

Cînd îl întîlnisem în camera mobilată, închiriată 
de On- glita, mă îmbrăţişase profund emoţionat. 
Nu mă văzuse de mult. Şi-mi spusese: 

— Mi-a povestit Olga c-ai început să scrii 
poezii! Mă bucură... Vrei să auzi şi ceva compus 
de mine? 


— O poezie? 
— Nu tocmai. O melodie, inspirată de nişte 
versuri. Ca- re-mi aparţin doar parţial... Din 


necesităţi muzicale, mi-am îngăduit să intervin şi 
eu, pe ici, pe colo! 

Şi mi-a cîntat, cu glasul său atît de frumos 
impozat şi vibrat: 

— „Departe sînt de tine, şi totuşi sînt 
aproape”!... 


Văduvă, prin decizie judecătorească, nevastă- 
sa, pe care n-am apucat s-o cunosc niciodată, îi 
născuse apoi o fetiţă. Nu ştiu de ce, însă, Dinu 
ceruse să fie botezată Mugşata. Iar dacă avea să fie 
băiat, atunci să i se pună numele de Muşat. Suna 
frumos — Muşat Pistol. 

Ulterior, la puţini ani după dispariţia lui văru- 
meu, fe- meia căreia îi dăruise un copil, sînge 
din sîngele lui, s-a recăsătorit c-un funcţionar la 
CGM. Care — mai tîrziu — a emi- grat legal. Iar 
acum am o nepoţică, Muşata. Undeva, în Ger- 
mania. Fără să ştiu nimic despre ea. Şi nici ea de 
mine. 

Iar Dinu dacă, prin cine ştie ce minune, o mai fi 
fiind pe lumea aceasta, n-ar avea motive să-i pară 


280 


rău că se-ncumetase şi el, cîndva, să compună o 
melodie. Romanţa aceea, melodra-matică. Parcă 
viaţa nu-i şi ea, uneori, la fel! Fiecare o cîntă cum 
poate. Pe-o singură voce, sau pe mai multe, la 
vioară sau la pian, asta nu mai contează. 
Principalul e să fie cîntată! Cu suflet... 


CUMPĂNA APELOR 


EXCURSIE ÎN GRUP (restrîns) 


Ongliţa, maică-mea bună, ne părăsise. Şi pe 
taică-meu, dar şi pe mine. În vara aceea, cînd în 
plin iulie, sau, parcă, început de august, îşi 
încărcase „zestrea” într-un camion cu care se 


281 


deplasase tomite la Maica-Mare, cale de sute de 
kilometri, ră- măseserăm amîndoi orfani. Ce-i 
drept, şi tata Eftimie îşi cam făcuse de cap, 
amărîndu-i zilele. În ultimul timp, ajunsese să 
lipsească de-acasă chiar şi săptămîni întregi. Fără 
să fie, to- tuşi, absent din oraş. Ci mai mult 
dormind la Dina  lliasca, acasă, pe strada 
Cazărmii. Fosta mea învăţătoare din clasele 
primare, şi mai vechea pasiune, cam morbidă, a 
babacului. 

Stind, ca de obicei, la casa bunicilor, unde că 
simţeam minunat lîngă Tatapetre şi, mai ales, în 
podul magaziei mari, cel plin cu cărţi, nu ştiusem 
nimic despre fuga maică-mii. Aflasem totul de la 
tata Eftimie care, într-o după-amiază, se-nfiinţase 
pe strada Libertăţii 48, venind cu-o trăsură, şi se- 
apucase să ţipe la Maca-Maia, bunică-mea: 

— Bine ai făcut, Mamiţo, de mi-ai zgornit-o pe 
Olga din casă? 

— Cum adică? s-a mirat bătrina. 

— Păi nu te-ai apucat să umpli tot tirgul cu 
birfele matale, cum că-s încurcat cu lliasca, şi 
vreau s-o iau de nevastă?... 

— Da’ de unde, blegule! I-am spus-o verde-n 
faţă, Olgăi, fără să mai umblu cu vorbe prin 
mahala... 

— Şi ce i-ai spus? 

— Ce trebuia! Că n-are ce căta o ţărancă 
năroadă şi fără pic de zestre, golancă pripăşită 
la noi, taman la capătul ălălalt al ţării, în casa lu' 
fiu-meu... Care-i boier de viţă veche, Muşatescu 
din neamul Muşaţilor de la Măţău. După care 
umblă pînă şi cea mai procopsită profesoară din 
tîrg, cu casă din că-rămidă şi trusou de damascuri 
şi olandă, cu leafă prima-ntii, în vreme ce 
olteanca stă şi mănîncă pe banii tăi! Ce-i rău în- 
tr-asta? Adevărul gol-goluţ!... 

Taică-meu, văzindu-mă şi pe mine prin ogradă, 
trăgînd cu urechea la conversaţia lor, m-a strigat: 


282 


— Ia fă-te-ncoa, dom’ Vlad, s-auzi de ce-i în 
stare Maca- Maia a ta! 

— Nu mai e nevoie, c-am auzit! Ne-a făcut 
bucata, aia e... 

— Exact! Că de cînd m-am luat cu mă-ta, n-a 
putut-o su- feri în ochi. lar acuma sîntem de risu' 
lumii. Eu, fără nevastă, şi tu, fără mamă! Cine o 
să te crească de-acum înainte? 

— În privinţa lui să nu-ţi faci griji! O să steie la 
noi, cum a stat şi pînă acu’... Iar tu, mai bine du- 
te după olteancă, şi-n- cearcă să-ţi iei averea 
înapoi! M-auzi, Eftimie, sau faci pe prostu’? 

Intrucît, după cum aveam să fiu informat mai 
apoi, mai- că-mea nu-şi cărase decît ceea ce-i 
dăduseră părinţii, cîteva mobile şi rufăria de pat, 
neatingindu-se de nimic altceva, tai-  că-meu, 
simțindu-se vinovat, i-a trîntit-o bunică-mii: 

— Nu mă duc deloc la Poiana-Mare! Ce, vrei să 
mă fac şi-acolo de ris, jăluindu-mă şi bocind 
după nişte amărite de boarfe? Numai dumitale, 
Mamiţico, îţi pot trece asemenea năz- bitii prin 
cap... Parcă te zgirmă lăcomia neamului lui Bacria, 
din care te tragi! Dacă nu te lua tata, n-ajungeai, 
în vecii ve-cilor, o Muşătească, aşa să ştii... Ai să 
ne nenoroceşti pe toţi, cu bizdicurile matale, aşa 
cum ai pornit-o în ultimul timp, să bagi fitile şi- 
ntre Vasile şi Rodica. Pe Valică, bietul de el, nu 
l-ai silit să-şi lase mîndreţe de nevastă, bătindu-l la 
cap că-i un tăntălău, de călăreşte prinţesa 
Halina mai toţi  armăsarii regimentului de 
cavalerie din localitate?... Nimeni nu-ţi poate fi 
pe plac, de-afurisită ce eşti! Pînă şi pe tăticu l-ai 
virit în be-lele, cu ani în urmă, cînd l-ai procopsit 
cu băcănia de pe Strada Mare, de-a dat faliment 
şi-a trebuit să plătească zeci de ani la datorii pe la 
creditori pungaşi şi escroci, care-l înşelaseră la 
socoteli. 

— Pentru c-a fost un bleg, ca şi voi toţi 
dealtfel!... Şi, dacă mă judeci aşa, pe mine, care ti- 


283 


s mama ta bună, n-ai decît să-ţi iei plodu' de-aici, 
şi să te duci învîrtindu-te, unde vezi cu ochii! 

— Bine, Mamiţico, că mi-o faci şi pe-asta! Nu-i 
nimic... Mă descurc eu şi fără ajutorul matale. 
Pagubă-n ciuperci, că nu mai mi-l ţii pe Vlad la voi. 
Tot n-avea ce-nvăţa bun de la dumneata. Deci 
ifose, ţifne şi măscări! Şi n-am să mă duc învîr- 
tindu-mă, cum mi-ai urat adineauri, ci îl iau cu 
mine la Cumpăna, să ne plimbăm pe crestele 
munţilor... 

— Cum mă, prăpăditule, da-astea-ţi arde ţie, de 
escurzii? 

— Taman aşa! Decit să-mi pierd vremea 
pălăvrăgind cu matale, care numai de răutăţi îmi 
eşti bună, prefer să mă dis- trez cu prietenii, 
călătorind la aer curat. Aici, la matale, nici aerul 
nu miroase a bine! 


lar a doua zi, care cădea într-o duminică, 
plecam din gara Piteştiului către Curtea-de-Argeş. 
Împreună cu tata Eftimie, doctorul Becescu, şi-alţi 
cîțiva prieteni de şpriţ de-ai bătrinu- lui. Plus, 
spre surprinderea generală, domnişoara Dina 
Iliescu. In legătură cu care babacu i-a anunţat: 

— O să vină şi domnişoara Dina cu noi! Ţine 
foarte mult la fiu-meu, şi vrea să-i arate munţii 
noştri, dînsa fiind şi profesoară... 

— Profesoara lui, sau a ta, măi Eftimică! l-a luat 
în răspăr colonelul Becescu. 

— Poate a amîndurora! i-a răspuns tata. Niţel 
fisticit, însă zimbind mînzeşte. Om trăi şi-om 
vedea... După ce se mai astîm- pără lucrurile. 
Aveţi ceva împotrivă? 

Prietenii babacului, luaţi pe neaşteptate, mai 
întîi au tă- cut milc. l-a răspuns, şovăitor, 
colonelul: 

— Cîtuşi de puţin! Ne prinde bine o domnişoară 
printre ndi... Nu vezi că sîntem numai bărbaţi? 
Principalul e să n-afle nevasta, că nu mă văd bine. 


284 


Iar în tren, pînă s-ajungem la destinaţie, numai 
de glume s-au ţinut. Pe socoteala lui taică-meu. 
Domnişoara călătorea în alt compartiment. 


TRENULEŢUL DE PĂPUȘI, CU VAGOANE 
FARA UŞI 


Ca niciodată, în duminica aceea turistică, 
bătrînul se-nţo- lise la mare fix. Îmbrăcîndu-şi 
costumul bej, cam deschis la culoare pentru vîrsta 
lui, confecţionat dintr-un fresco lejer, prin care 
sufla vintul ca printr-o sită. Cămaşa albă, cu 
papion maron, pantofi de antilopă, de fapt capră 
întoarsă pe dos, iar pe cap, aici era tot şicul, îşi 
montase o „cantonieră”. Aşa se numeau, pe 
vremea aceea, pălăriile din pai (griu, secară sau 
orz, asta n-aveam de unde şti), tari ca mucavaua 
bine presată, din preşpan, iar borurile largi şi 
dure. Încît semăna cu-o roată de cărucior pentru 
cărat rumeguş. Cum văzusem la tîmplăria dom- 
nului Spielberger, de lingă casa noastră, de pe 
Tîrgul-de-Vale, care era şi vestită piaţă pentru 
bilciuri, în acelaşi timp. 

Mîndru de neasemuita sa pălărie, ba şi-o dădea 
mai pe ceafă, ba mai pe frunte. În funcţie de cum 
cădeau razele soarelui. lar, la Curtea-de-Argeş, 
cînd ne urcaserăm cu toţii într-un vagon mini- 
atural, fără uşi şi ferestre, aparţinind trenului 
„decauville” ce-avea să ne ducă pînă la Cumpăna, 
şi care era proprietatea AREF-ului, întreprinderile 
forestiere ce exploatau pădurile  Negoiului, 
datorită vipiei ce pornise să ne biciuie cu-o 
dogoare rar întilnită, babacul folosea pălăria şi ca 
evantai. Pentru a-şi răcori scăfirlia. Care, încinsă 
zdravăn, datorită  paiului din care fusese 


285 


confecţionată  canotiera, slobozea şiroaie de 
năduşeală. 

lar colonelul Becescu, vînător pînă-n măduva 
oaselor, şi înţolit corespunzător faimei de care se 
bucura, l-a interpelat: 

— Măi Eftimică dragă, mai lasă dracului pălăria 
aia în pace, că ne-ai înnebunit cu ea! Atit o 
vinturi, încolo şi-ncoa, încît ne poţi sfirteca feţele 
dintr-un foc... Fără ea, semeni des- tul de bine cu 
Hans Albers, junele prim din filmele nemților, şi 
nu mai e nevoie să pari, în acelaşi timp, şi Maurice 
Cheva- lier. Franţuzul e mai tinerel şi-i vine bine, 
pe cînd tu arăţi, cu ea pe cap, ca un buhai 
nimerit cu coarnele într-o căpiţă de fin... Mai bine 
fă-i vînt domnişoarei noastre, cu batista, decît cu 
unealta aia ucigaşă! 

Taică-meu, miîniat de spusele doctorului, şi-a 
fixat-o la loc, dîndu-i un pumn zdravăn în calotă. Şi 
s-a auzit un piriit de lemn uscat. Incît lumea a 
pufnit în ris. lar domnul Miltiade Ioanid, 
profesorul meu de franceză, l-a îmbiat: 

— Mai trage-i una, Eftimie, şi rămii doar cu 
borurile! Bune şi-ălea. La tragerile de tir, pe 
post de talere... 

Taică-meu a avut bunul-simţ să facă haz de 
necaz: 

— Uite ce-i, dom’ Miltiade, dacă ajungem cu 
bine la Cumpăna, iar doctorul se-angajează s-o 
nimerească dintr-un singur foc de puşcă, ceea ce 
nu prea cred că-i în stare, i-o dăruiesc fără pic de 
rică! Dacă nu-i iese pasienţa, îmi dă mie pălăria 
lui de mare vinător, cu pană de cocor, să fac 
mămăligă în ea... E bine? 


Cît a ţinut drumul pînă la Cumpăna, lumea s-a 
distrat co- pios numai pe contul canotierei 
babacului şi-a ceaunului de pe capul doctorului 
Becescu. 


286 


Ajungînd la o cotitură a căii ferate înguste, în 
timp ce locomotiva gifiia din răsputeri să urce la 
deal, profesorul a strigat entuziasmat: 

— Priviţi, se vede perfect cetatea lui Ţepeş- 
Vodă!... 

Cînd lumea s-a repezit în partea stingă a 
vagonului care, după cum am mai spus, n-avea nici 
ferestre şi nici uşi, colo- nelul şi cu taică-meu, 
plecîndu-se prea mult în afară, să ad- mire cît 
mai bine vestita cetăţuie, ascunsă taman în 
creierii munţilor, s-au pomenit rămaşi fără 
„acoperiş”. Oricît de mică ar fi fost viteza 
trenuleţului de păpuşi, curentul cheilor Arge-şului 
le-a suflat de pe cap, cît ai zice peşte, podoabele. 

Tata Eftimie, mai suplu decît doctorul Becescu, 
a sărit din mersul trenului. Să-şi recupereze 
canotiera. Puțin  păsîndu-i de  „ceaunul” 
colonelului. Acesta atîrna de-o creangă de frasin, 
pe cînd pălăria babacului, flotabilă, naviga pe 
undele învîrte- jite ale Argeşului de lîngă izvoare. 

Doctorul, dorind să-i atragă atenţia mecanicului 
că avusese loc un incident neplăcut, care ar fi 
putut degenera într-o trage-die, a pus mîna pe 
puşcă şi-a pornit să tragă în aer. Foc după foc. 

In timp ce trenuleţul oprea, tata, tot 
străduindu-se să-şi pescuiască pălăria ce se rotea 
la malul apei, a pornit să strige cît îl ţinea gura: 

— Nu trage! Dom'le colonel, nu mai trage! 
Dacă-mi găureşti canotiera, chiar dintr-un foc, îţi 
confisc ceaunul. Că n-o sà mai am ce pune pe 
cap!... 

Cînd trenuleţul de păpuşi şi-a reluat mersul, 
doctorul Becescu îşi înfipsese pălăria în ţeava 
puştii, s-o zbicească la bă- taia vîntului. Iar babacu 
se tot muncea, apelînd la batista din buzunarul de 
la piept, să usuce apa de pe canotieră. Care, la 
fiece frecare, îşi mai lăsa cîte-un pai în mîinile lui 
taică-meu. 


287 


Ajungînd cu bine la Cumpăna, grupul, care era 
aşteptat de nişte reprezentanţi ai AREF-ului, ce 
construise acolo cîteva cabane tip vilă, a fost luat 
în primire de aceştia. Cu chiote de veselie, 
îmbrăţişări, strîngeri de mină şi zimbete largi, cît 
le era gura de mare. Anunţind că totul era 
pregătit. 

— V-aţi gîndit şi la o ieşire, după niscaiva 
căprioare, să-m- puşcăm barem vreo două? s-a 
interesat doctorul, adresîndu-se forestierilor. 

Fiind medic militar, erau clienţii săi. Întrucît îi 
scăpase de armată. 

— Da, să trăiţi, domnule colonel! Mai întîi să 
poftiţi la masă, cît sînt bucatele calde... 

La una din binecuvintatele vile, ceva mai 
răsărită, rezer- vata probabil mărimilor AREF- 
ului, într-o încăpere enormă, cît să-ncapă în ea 
un pluton de infanterie, masa era gata în- tinsă. 
Iar înaintea farfuriilor, pahare gata umplute. Cu 
specia-lităţi din dotaţia paznicilor de vînătoare. 
Afinate şi zmeurate, rachiu din muguri de brad şi 
trăscău din coacăze negre. 


După ce grupul şi-a ocupat locurile, şi-a pornit 
să guste din toate, s-au ivit şi fetele. Probabil 
soțiile şi odraslele localnici- lor angajaţi la AREF. 
Purtînd pe braţe tăvi încărcate cu păs- trăvi fripţi 
la grătar, castroane cu hribi muraţi şi străchini 
pline cu castraveciori în saramură. Avertizindu-l 
pe colonel: A 

— Dacă vă plac, mai aducem... Insă am virit la 
cuptor şi fripturile! 

— Ce fel de fripturi? 

— Spinare de căprioară cu sos de smîntină!... 


LA VÎNĂTOARE DE MURE ŞI FRAGI 


288 


Taică-meu, care nu se lăsa mai prejos de 
Becescu, dorind s-arate că-i şi dînsul la fel de 
„bărbat”, deja îşi luase achiul. După primele 
păhărele de tării vinătoreşti. Numai cînd a dat 
ochi cu păstrăvii, şi-a amintit şi de mine. Pe care 
mă uitase, lăsîndu-mă să casc ochii la trofeele de 
pe pereţi. Capete de mistreți, coarne de cerb, rişi 
împăiaţi şi-alte jivine întilnite în manualul de 
zoologie. Dar nici în cel de botanică. Şi m-a 
strigat: 

— Dom’ Vlad, hai de mănîncă, nu mai umbla 
brambura prin salon... Treci aici! 

Ot mare, şi babacu! Nu vroia să le ofere 
comesenilor vreun prilej de glumă, aşezindu-se 
chiar lîngă lliasca. Şi păstrase un scaun liber, între 
el şi fişneaţa mea de fostă învăţătoare. Care, 
aprinsă la chip ca un măr bine pîrguit, continua să 
ciocnească, din ce în ce mai voioasă, cu partenerii 
lui taică-meu. 

Bineînţeles că, tentat de apariţia păstrăvilor, 
din care nu mai avusesem ocazia să gust pînă 
atunci, reprezentind pentru mine o adevărată 
premieră culinară, i-am dat numaideciît ascultare. 
Aşezîndu-mă pe scaunul mai sus pomenit. 

Care, inexplicabil, a emis un pîrîit puternic, de 
surcele frînte. 

— Boule, de ce nu te uiţi unde te-aşezi? Nu vezi 
că-mi stai pe pălărie!... 

Spre norocul meu, dar şi-al canotierei, aceasta 
nu păţise nimic grav şi iremediabil. Examinînd-o, 
în hohotele de ris ale asistenţei, şi constatind doar 
o lejeră denivelare a fundului, i-a corectat-o dintr- 
un singur pumn. Tras pe dinăuntru. Prilej cu care 
fundul canotierei a ieşit niţel mai la suprafaţă. 
Pîrîind iarăşi. Era pentru a treia oară, în ziua 
aceea. Drept care bătrînul, încă necăjit, şi-a pus-o 


289 


pe cap. Cît mai atent însă. Ca să nu-şi turtească 
fesul, să zicem aşa. 


Iar cu mîna cealaltă, ce nu fusese utilizată încă, 
mi-a tras o scatoalcă după ceafă, de-am văzut stele 
verzi. Plus zeci de păstrăvi fripţi. 

Cînd ajunsese la spinarea de căprioară în sos 
de smîntînă, toată lumea era cherchelită zdravăn. 
Căci cabanierul scosese din beci şi-o damigeană 
de Drăgăşani. Din care asistenţa se adă- pase 
copios. 

Dina Iliescu, la rugămintea maselor, s-a lăsat 
convinsă să le ofere un recital de romanțe. Pentru 
inimi albastre. Cînta frumos, cu suflet. Ba chiar 
mai şi slobozind cîte-o lacrimă, cînd ajungea la 
vreun pasaj sentimental. 

— Bravo,  domnişoaro!  răcnea  înduioşat 
doctorul. Ai voce, ai talent, poate şi-alte talente... 
Praf l-ai făcut pe Eftimică al nostru! Ia uite la el, 
ce le mai plinge! 

Ridicîndu-mi privirea din farfuria în care-mi mai 
rămăsese niţel sos, pe care-l meşteream cu-o 
bucăţică de miez de piine, l-am văzut şi eu pe 
babacu mulgindu-şi ochii. lar cînd Iliasca a 


atacat şi „Cruce albă de mesteacăn”, a fost nevoit 
să-şi ia cano-tiera de pe cap. Şi să-şi acopere faţa 
cu ea. 

La un moment dat, refăcînd priză cu realitatea, 
tata Eftimie a rugat-o pe fosta mea învăţătoare: 

— Dinuţ scump, mai dă-l încolo de colonel şi zi- 
mi şi mie una, numai pentru mine, de inimă 
amară... 

— Şi ce ţi-ar pofti inimioara, Mimi dragă? l-a 
consultat Iliasca. 

Înmărmurit că babacu se procopsise şi cu 
diminutive de muiere, îngăduindu-i Iliascăi să-i 
zică „Mimi”, cum i se spunea nevestii librarului de 
pe Strada Mare, vestită curtezană a Piteştiului, am 


290 


devenit brusc atent, să aflu şi eu ce dorinţă 
manifesta tata Eftimie. 

— Ştii ce-aş vroi? şi-a exprimat tata preferința. 
Să-mi cînţi, însă cu suflet şi foc, „M-a făcut mama 
oltean”! 

lliasca s-a înnegurat deodată la faţă, privind 
urit la taică- meu. Apoi l-a-ntrebat: 

— Iarăşi te-au apucat pandaliile, după olteanca 
ta? Află că nu-ţi cînt nimic. Chiar de m-ai călca-n 
picioare... 

Pentru ca, numaidecît s-o tulească din salonul 
vilei. 

Privind aiurit la feţele prietenilor, care zimbeau 
pe sub mustață, tata Eftimie şi-a părăsit şi dînsul 
locul, anunţînd; 

— Mă-c s-o împac pe nebună!... 


Cînd am dat peste ei, pitiţi în tufărişurile de 
zmeură, fragi şi mure din dosul cabanei forestiere, 
i-am auzit şopocăind în- fierbîntat. Nu mi-am putut 
da seama ce-şi tot spuneau acolo, însă babacu mă 
şi zărise. Şi m-a şi luat la-ntrebări: 

— Ce-i cu tine aici, şi-al cui e băţul ăla? 

— Am plecat după fragi, şi l-am rugat pe 
domnul profesor să-mi împrumute bastonul... 

— Pentru ce? 

— Ca să bat tufele, şi să cadă fragile singure! 

— Deştept gîndit! m-a felicitat babacu. Ia 
culege-i şi domnişoarei Dina o mînă de fragi. 

Iliasca, mare diplomată, a adăugat: 

— Lasă-ne singuri, puişor! Plimbă-te şi tu prin 
pădure, iar cînd ai să ne-auzi strigînd, dai fuga la 
noi, să plecăm spre casă. Unde totul o să fie 
bine!... 


ULTIMUL TREN SPRE GUN-HILL 


291 


I-am auzit strigînd. Ca nişte disperaţi. Însă nu 
pe tata Eftimie şi pe Iliasca, ci pe cei din grupul 
petrecăreţilor. Care ne chemau la trenuleţul de 
păpuşi, acesta urmînd să plece spre Curtea-de- 
Argeş. Întrucît, pesemne, nu isprăviseră cu mane- 
vrele lor de împăcare definitivă şi globală, ai mei 
nu dădeau nici un semn de viaţă. 

Deoarece mecanicul nu mai putea zăbovi, 
circulînd şi el după un orar fix şi bine stabilit, 
toată lumea s-a-mbarcat în vagoanele fără uşi şi şi- 
a luat valea, ca să mă exprim aşa. Căci, pînă la 
Curtea-de-Argeş, numai la vale aveau să meargă. 
lar domnul colonel mi-a spus: 

— Rămii aici, puştiule, şi-aşteaptă-l pe tac-tu! 
Miine di- mineaţă o să aibă alt tren, care să-l ducă 
la Curtea-de-Argeş... Şi dă-i bastonul domnului 
profesor. Nu vezi c-abia se mai ţine pe picioare? 

Cînd s-au ivit şi cei doi rămaşi de căruţă, taică- 
meu ţinea în mînă cratiţa canotierei, plină cu fragi 
— se vede că pălăria nu mai rezistase — iar Iliasca 
îşi petrecuse pe git borurile din paie, arătind ca 
regina Margareta a Franţei. Pe care o cunoşteam 
foarte bine. Din romanele lui Al. Dumas-tatăl. 


— Nu face nimic, Dinuţ! a dat s-o liniştească 
bătrinul pe profesoară. Aranjez eu un tren special 
pentru tine. Mă-c să vorbesc cu-ăia de la gară... 

— Ba n-ai să te duci nicăieri, Mimişor! l-a 
temperat Iliasca. Altfel mă pricep eu să discut cu 
ăştia. Pe limba lor, fiindcă sînt şi profesoară de 
română. Tu, ce ştii? Doar cifre şi registre, ca orice 
contabil... 

— Ba s-avem pardon, Dinuţ! a ţinut bătrînul să- 
şi lămurească situaţia profesională. Sînt director 
de bancă, nu doar contabil!... 

— Mă faci să rid, cu banca aia a ta! l-a cam 
repezit Iliasca. Mai ai şi vreun alt slubaş acolo, în 
afară de tine? 


292 


lliasca avea perfectă dreptate. Discutind cu 
şeful gării, care nici gară nu s-ar fi putut numi, 
fiind o biată chiţimie din scînduri, iar nici şeful şef, 
deoarece era doar un amărit de angajat al căilor 
ferate forestiere, aparţinind AREF-ului, făcuse rost 
de-un tren de trei persoane. După vreun sfert de 
ceas de convorbiri în doi. Retraşi în colivia 
amploaiatului. Care, de la distanţă, se vedea că 
era troscănit bine cîtă ţuică băgase în el şi 
vorbăria Iliascăi. 

În orice caz, cînd ne-a predat trenul, a ţinut să-i 
spună Dinei: 

— Domniţă scumpă, de n-ai fi fost tălică atît de 
amabilă şi gureşă, nu-mi dădeam căruţul pe mîna 
insului care-i cu matale, nici de m-ai fi picat cu 
ceară. Ai grijă de el, să nu-l pierzi pe drum... Că 
drezina, cînd o purcede-o la vale, capătă viteză, nu 
glumă. Şi-i musai să cunoşti unde-s frînele... C- 
altminteri deraiaţi! Altfel, dacă toate lucrurile 
merg ca la carte, într-o oră şi jumătate sînteţi la 
Curtea-de-Argeş. Unde-o să v-aştepte nea Ghiţă, 
naşu-meu, să-i predaţi trotineta... lar miine mi-o 
trimite înapoi, cu cursa de dimineaţă... 


Trenul „,de trei persoane”, de fapt o drezină, 
anume destinată verificării şinelor căii ferate, era 
o construcţie din cele mai simple. Dar şi ciudate. 
Deoarece, pentru a fi pusă în mişcare, trebuia să 
„pompezi” la ea. Întocmai ca la puţurile ame- 
ricane. Din care scoteai apa manevrînd, încolo și- 
ncoace, o ţeavă metalică, pe post de pirghie şi 
prevăzută c-un fel de ghidon, de care te ţineai cu- 
amîndouă mîinile. Împingînd înainte şi-napoi. Pînă 
se punea în stare de funcţiune angrenajul 
pinioanelor, existente chiar pe osia roţilor din faţă. 

Călcînd cu roţile de-a dreptul pe şine, la fel ca 
şi vago- netele normale, în cazul cînd izbuteai să-i 
imprimi viteza necesară, la un moment dat puteai 
să renunţi la „pompare”. 


293 


Pe la orele cinci, amploaiatul reuşise să-l 
instrumenteze pe-al bătrin. Punîndu-l să tragă la 
„pompă”, mai întîi pentru a scoate drezina din 
mica hală unde mai erau vreo trei. 

Neposedînd nici o pantă la îndemiîină, babacu 
era leoarcă de năduşeală. Cînd ajunsese în afara 
halei. 

— Pune osul, boierule, şi mai dă-i! îl tot 
impulsiona feroviarul. Pînă o punem pe linia de 
pornire. Eu trec la macaz şi-ţi dau comanda. Cînd 
îţi zic înainte, tragi de şaiba de-a-n- doaselea, ca s- 
o trecem pe linia de manevră, cînd îţi zic înapoi, 
tragi înainte, pînă schimb iar acul, şi te trec în faţa 
gării... De-abia de-acolo vă puteţi da drumul la 
vale. Căci, la vreun kilometru de noi, începe şi 
coborişul... 

În orice caz, tata Eftimie, pînă la urmă, s-a 
dovedit un adevărat bărbat. Căci, executind 
comenzile feroviarului, în mai puţin de-un ceas 
drezina era gata de pornire. Dar şi babacu, tot 
gata. Vlăguit de puteri. Dina, văzînd halul în care 
ajunsese Mimi al ei, l-a întrebat pe amploaiat: 

— Şi-acum ce-i facem, nene Timofte? 

— Vă luaţi valea, coniţă! Vă suiţi cu toţii în 
drezină, vă ţineţi bine de miînerele băncii, să nu 
picaţi cumva jos, la vreo cotitură, şi, după ce 
treceţi de platforma Cumpenei, nu mai aveţi nici o 
problemă... 

— Bine, bine, dar cine ne scoate din Cumpăna? 

— Păi cine altcineva, decît tot insul lu’ tălică! 
Eu nu pot.  Că-s cam băut şi n-am voie de la 
stăpinire să mii drezina în stare de afumătură!... 
Am făcut ce-am putut, mai mult nu-s în stare. 
Decît să primesc suta de lei, pentru bunăvoință! 


Mobilizat de Iliasca, babacu şi-a zvîrlit cît colo 
castronul de paie ce-l mai purta pe scăfirlie şi-a 
purces să trudească la „pompă”. [inîndu-se cu- 
amîndouă mîinile de ghidonul tijei metalice. La 


294 


început, drezina a luat-o de-a-ndaratelea, gata să-l 
calce pe bietul Timofte, care asista amuzat la 
eforturile  babanului. Şi, numai privindu-l, 
recunoşteai într-însul pe toţi eroii ce se prăbuşea 
la pămînt ca o plăcintă: 

— Bă boierule, dacă vrei să mergi înainte, dă 
numai înapoi!... 

Pricepînd cum se cuvine indicaţia, tata ne-a 
rugat frumos: 

— Ascultă, Dino, ţi-ajunge cît ai făcut pe 
cucoana şi te-ai giugiulit cu Ioanid şi Becescu, 
acuma treci lingă mine şi pune mîna pe făcăleţul 
ăsta slinos!... lar matale, dom’ Vlad, aşijderea! 

În trei, împingînd în sens invers la bara de 
manevrare, peste vreo zece minute depăşeam 
platforma Cumpenei. Şi, căzînd sleiţi pe banca din 
spatele nostru, am asistat încîntaţi la miraco-lul ce 
se petrecea cu drezina noastră. Dînd de coboriş, 
începea să capete niţică viteză, iar mai apoi, din ce 
în ce mai iute, să gonească turbată pe valea 
Argeşului. 

Bătuţi de vînt şi de curentul stîrnit de viteza cu 
care coboram, eram mai mult decît fericiţi. Iar 
Dina, care reţinuse cum devine chestia cu sistemul 
de frinare, din cînd în cînd mai apăsa pe-o pedală, 
făcînd să sară scîntei din roţile drezinei, ca să-i 
mai reducă din avînt. 

Pe seară aterizam în triajul Curţii-de-Argeş. 
Unde i-am predat tiribomba naşului lui nea 
Timofte. În perfectă stare de funcţionare. Numai 
lliascăi nu-i mai funcţiona mintea. De cînd o 
anunţase tata: 

— Dinel dragă, îţi iei tălpăşiţa către Piteşti. 
Singură. Eu mi-l iau pe Vlad şi plecăm la Calafat. 
Să văd dacă mai mă pot împăca cu Ongliţa! Am 
văzut ce-nseamnă Cumpăna... 


295 


„HAI DIRIDAM!” 


UITE-O ȘI PE ADINA! 


296 


Era atît de frumos, cu părul său numai cîrlionţi, 
avînd o faţă smeadă şi mată, de biîrnaci, cum se 
spune oacheşilor prin unele părţi ale ţării, cu ochi 
de catifea, pluşaţi, şi nişte pomeţi ce-l făceau să 
pară venit de pe-o altă lume, încît mă îndrăgosti- 
sem nebuneşte de el. De Ionel Teodoreanu. 

Pe care, din păcate, nu-l văzusem decît în 
pozele din presa literară, sau în vitrina cea mare a 
librăriei „Cartea Româ-nească”. Unde, de fiece 
dată ce-i apărea vreo nouă carte, i se expunea un 
portret fotografic executat de-un maestru al ge- 
nului. Şi, numai privindu-l, recunoşteai într-însul 
pe toţi eroii romanelor sale. 

Bineînţeles, pînă am avut prilejul să-i examinez, 
pe viu, statura, faţa, ochii şi felul de-a se îmbrăca, 
precum şi să-i aud glasul de neuitat, îi citisem 
toate romanele. Începînd cu „La Medeleni”, pe 
care-l luasem la mînă de şase sau şapte ori, ne- 
maisăturindu-mă, şi pînă la cartea sa din 1937, 
parcă „Secretul Anei Florantin”. Trecînd, după 
cum era şi normal, şi prin „Uliţa copilăriei”, 
„Turnul  Milenei”, „Bal mascat”, „Fata din 
Zlataust”, „Golia”, „Crăciunul de la Silvestri” şi 
„Lorelei”. 

Nefiind decît un cititor avid de story, puţin mă 
interesau părerile criticii literare despre opera sa. 
Deşi citeam şi opiniile acesteia, mîniindu-mă rău, 
ori de cîte ori îi lua în tărbacă pe scumpul meu 
romancier. Şi-l întrebam pe domnul profesor de 
română, Augustin Z. N. Popescu, de la liceul 
militar „Ferdinand”, care se mai ocupa şi de 
literatura compusă şi compromisă de debutanţii 
din clasa a VI-a: 

— De ce-i tot cată nod în papură, dom’ 


Augustin? 
— Pentru că-s în meseria lor, de-aia! Ştiu să 
citească şi să judece o carte, din toate 


297 


punctele de vedere, întorcînd-o şi pe faţă şi pe 
dos... Se pricep şi ei, criticii, cum trebuie să fie 
confecţionată o rogojină! 

— Eh, fir-ar să fie a ciorilor, de-aş avea fericirea 
să-l întîlnesc vreodată pe maestrul Ionel 
Teodoreanu, i-aş spune să-i dea în judecată... 
Pentru amestec în treburile sale interne! 

Pufnind în rîs, profesorul m-a luat pe după 
umeri şi mi-a explicat, în timp ce păşeam spre 
cancelaria liceului: 

— Literatura nu-i o chestiune personală. Una-i 
cînd o faci, şi-alta-i cînd o pui la dispoziţia 
publicului. Din clipa aceea, nu-ţi mai aparţine... 
Uite, mergem chiar acum la bătrînul nostru 
Volbură Poiană-Năsturaş, să-şi spună şi dînsul 
părerea. Nu-i numai colonel şi directorul de studii 
al liceului, ci şi poet pe deasupra... Deci, suficient 
de calificat în materie! 


Bătrinul cavalerist m-a mîngiiat pe creştetul 
capului, auzind despre ce-i vorba, şi-a încercat să 
mă lămurească: 

— Măi exploratorule, altfel se petrec lucrurile 
în lumea literară! Cu totul pe dos decît în cărţile 
ce te-au îndemnat să fugi în Abisinia... Trei 
cercetaşi sînt cercetaşi, în vreme ce trei scriitori 
nu-s toţi scriitori! Nici măcar prieteni... Fiecare se 
crede geniu, iar ceilalţi îs pentru el plevuşcă. Nici 
pe mine, cît mi-s eu de colonel în armată, nu m-au 
scutit de ofense. Ei şi? Tot aşa trebuie să judeci şi 
tu. Să crezi, din adîncul inimii în ceea ce scrii. 
Restul nu mai contează. Dacă ţii la lonel Teo- 
doreanu, aşa cum ţiu şi eu, miine am să-ţi ofer 
prilejul să-i declari personal toată prețuirea pe 
care i-o porţi... 

— Cum aşa? 

— Miine, în jur de orele prînzului, este invitatul 
nostru. 


298 


— La masă? Credeţi c-or să-mi deie drumul în 
popota corpului ofițeresc? 

— Mă Hapleo, numai la mîncare ţi-e gîndul! m-a 
repezit blajinul de Volbură Poiană-Năsturaş. L-am 
invitat, împreună cu liceul Eparhial de fete, să ne 
ţină o conferinţă. Tot se află în oraşul nostru, 
pentru nu ştiu ce proces, în care este avocat 
pledant, şi-am zis să profităm de ocazie... Să ne 
vorbească şi nouă despre meseria de scriitor! 

— Şi-am să-i pot vorbi? 

— Bineînţeles! Deoarece se vor pune întrebări 
din partea asistenţei... 


În noaptea aceea n-am mai putut dormi liniştit. 
Pînă şi-n puţinele vise, îmi tot ticluiam vorbele ce- 
aveam să le adresez marelui şi nedreptăţitului 
romancier. Cugetind însă şi la cele aflate de la 
Augustin Z. N. Pop şi colonelul-poet. 


Adunați în sala-laborator, unde se predau 
cursurile de fizică şi chimie, şi aducea destul de 
mult cu-o aulă universitară, aşteptam înfioraţi, mai 
ales noi, elevii şi elevele, apariţia marelui Ionel 
Teodoreanu. 

Cînd s-a ivit pe uşă, condus de colonelul Chika 
şi de  Volbură  Poiană-Năsturaş, au izbucnit 
aplauzele. Furtunoase şi puternice. 

Era mult mai falnic decît în fotografie. 
Dezinvolt şi deloc emoţionat, şi-a dezbrăcat 
paltonul, zvîrlindu-l nepăsător pe catedra sălii de 
cursuri, iar apoi şi-a încrucişat braţele în dreptul 
pieptului. Zîmbind fermecător şi examinîndu-ne 
atent, în aşteptarea încetării ovaţiilor. 

Avea o privire atît de blindă şi scrutătoare, încît 
o elevă de la Eparhial, aflată chiar lîngă mine, a 
îngînat ca pentru sine: 

— Doamne, ghine că-l văz şi eu la faţă! Dacă 
nu-i Teodoreanu al meu, şăl cu cari dorm în hieşte 


299 


noapti sub piernă, atunşi nu poati hi dicit zăul 
Apolo, dîn cartiea di istorie... 

Convins c-am lîngă mine o autentică devotată a 
maestrului, am întrebat-o în şoaptă: 

— Cum te cheamă? 

— Adina! Dară pă tinie? 

— Vlad, dar şi Alexandru... 

În acelaşi moment, pogorind o linişte 
mormîntală în laborator, Ionel Teodoreanu a 
început să grăiască, încet şi melodios, c-un glas 
aproape baritonal: 

—  Ce-aţi dori să vă povestesc, domniţe- 
mbujorate şi frumoşi coconi? la zi-i matale, lujer 
gingaş cu chip de anamită! 

Şi şi-a îndreptat mîna în direcţia elevei de lîngă 
mine. Ce ochi avea şi lonel Teodoreanu! Adina, 
numai că nu leşinase. Sprijininclu-şi umărul de-al 
meu, a întrebat abia auzit: 

— Matali oi hi Danuţ... 

— Ei, păi dacă-i aşa, atunci să vă spun cum a 
fost cu eroul meu. Cu care multă lume mă 
confundă... Dragii mei, cînd am 


pornit să-mi scriu romanul, şi eu-mi închipuiam că- 
s Dănuţ! Dar, din păcate, sau din fericire, n-a fost 
să fie aşa... 


Şi ne-a povestit vrăjitorul de Ionel Teodoreanu, 
ţinîndu-ne cu răsuflarea tăiată, mai mult de-un 
ceas şi ceva. Bineînţeles, aşa cum îmi imaginasem 
dealtfel, vorbea ca un Dumnezeu. Sau, şi mai exact 
şi pămîntean, întocmai aşa cum scria. În cuvinte 
alintate, podoabe de limbă românească, cînd mai 
tulburat, cînd mai avîntat, ca şi cum ar fi trăit de 
unul singur drama scriitorului ce-şi destăinuie 
taina cea mai adincă a vieţii sale. Inmărmuriţi de 
plăcere şi bucurie, îl ascultam ca pe Hristos. 


300 


Iar cînd a terminat ce-a avut de spus, şi-a mai 
întors o dată chipul înspre Adina, întrebînd-o: 

— Ce zici, frumuseţe anamită, am izbutit să-ţi 
desluşesc cine-i Dănuţ? 

Aproape cu plinsul în ochi, eleva eparhialului 
abia a putut îngîna, ca şi cum şi-ar fi fost vorbit 
iarăşi sieşi: 

— Mai difel! Danut îi în inima me, şi nicăiurea 
altundiva... 

Ghini ca ştiu di unde să-lieu!... 


Nu ştia. Însă am lămurit-o eu. 

Ionel Teodoreanu plecase dorindu-ne toate cele 
de cu- viinţă. Cu comandantul liceului 
„Ferdinand”, colonelul Ghika, om scump mie şi 
bun ca pîinea caldă, şi Volbură Poiană-Năstu- raş. 
La „Kovalski”. Vestit restaurant al oraşului. Unde 
trebuia şi dînsul să ia ceva în gură. 

Cît or fi zăbovit acolo şi ce-or fi discutat, n-am 
avut de unde să aflu. Mai ales că, singurul care 
mi-ar fi putut spune, poetul Volbură Poiană, nu-şi 
mai făcuse apariţia vreo două zile. După masa de 
la „Kovalski”. Iar gurile rele, în special ordo- 
nanţele, povesteau că-şi băuse minţile. Şi că, 
înspre zori, plecase de la restaurant călare pe iapa 
birjarului care trebuia să-l ducă acasă. 

De fapt, minţile mi le pierdusem eu. După 
Adina. Care-mi picase cu tronc. De cînd Ionel 
Teodoreanu Îi spusese „frumoasă anamită”. 
Întrucît Adina, cea din „La Medeleni”, îmi era ne- 
spus de dragă, poate mai mult decît celelalte 
eroine, îmi strămutasem toată afecțiunea asupra 
elevei de la Eparhial. Care, nici măcar anamită 
nu putea fi. Deoarece se născuse la 
Comrat. 


Orăşel vestit pentru populaţia alcătuită doar din 


găgăuzi. Un soi de tătari ortodocşi. Cărora li se 
mai zice şi „găgăuţi”. 


301 


lar Adina mea, chiar că era o găgăuţă. Nu-i 
intra deloc în cap c-aş fi şi eu în stare să reprezint, 
pentru orice fată, un Dănuţ de cea mai aleasă şi 
gingaşă calitate umană. Asta după ce, nopţi de-a 
rindul, îi tot cîntasem din drimbă (la figurat 
vorbind), sub poalele zidului ce  despărţea 
stadionul nostru de internatul fetelor de la 
Eparhial 

Mă asculta parcă vrăjită, pentru ca, la 
despărţire, să-mi spună mereu aceleaşi cuvinte: 

— Nu sî poati, Volodiuşka! Danuţ e la minie sub 
pernă... Auzind că mai şi dormea cu el în acelaşi 
pat, renunţîind atît de uşor la prima variantă, cînd 
afirmase că-l ţine pe Teodoreanu în acelaşi loc, am 
lăsat-o în boii ei. 

Nu era primul amor ratat cu elevele de la 
Eparhial. Mai păţisem o dată ceva asemănător. 
Insă cu una care mă punea mai totdeauna să-i cînt 
tangouri celebre. Ştiind prea bine că-s total lipsit 
de corzile vocale necesare. 

Şi iată, Ionel Teodoreanu mă vrăjise pentru a 
doua oară. Tot cu-o Adină. Cu prima îi reuşise 
figura. Cu anamita, ioc! Zic „ioc”, ca să fiu cît mai 
aproape de limba maternă a Adinei II... 


O LUME ÎNTRAGĂ ÎN PICIOARE, 
LA PICIOARELE SALE 


L-am reîntilnit pe Ionel Teodoreanu la mai 
puţin de doi ani după întrevederea din sala de 
cursuri a laboratorului de fizico-chimie. Ceea ce 
domnia-sa n-avea de unde să ştie era faptul că 
părăsisem între timp două licee. „Ferdinand”-ul, 
ca repetent potenţial. Insă salvat de la înec de 
minunatul Volbură Poiană-Năsturaş. lar liceul 


302 


comercial evreiesc,  „Cultura-Max  Aziel”, din 
Bucureşti, strada Zborului, ca absolvent. Dar cu 
pile şi răngi, de cel mai mare calibru. Şi-n plus: 
indezirabil! Deoarece deterioram profilul liceului. 
Şcoala aparţinînd comunităţii Israelite (99,99%), 
iar eu, fiind pendinte de comunitatea ortodoxă, 
reprezentam în efectivul liceului doar acel infim 
0,1%. Şi nu mai ţinea figura. Prea eram scutit de 
multe materii specifice. 


Acum eram elev la Craiova. Alt oraş, alt liceu. 
Tot comercial. „Gh. Chițu” se chema. lar 
directorul nostru, un tip dur, total străin de artă şi 
literatură, în ziua aceea trecuse din clasă în clasă, 
pentru a ne avertiza: 

— Cine se va-ncumeta să meargă la teatru, ca 
să-l asculte pe scriitorul ăla deocheat, care face 
romane cu dragoste, se poate considera de la sine 
exmatriculat!... Noi vrem să scoatem contabili şi 
comercianţi din de-alde voi, iară nu mizgălitori de 
poveşti aiurite. E clar? 

Indignat, la auzul celor declarate de domnul 
Cioică, tiranul nostru, al celor aproape şase sute 
de viitori negustori (precis falimentari), m-am 
ridicat din bancă şi-am luat-o spre uşă. 

Nedumerit, Cioică m-a întrebat nervos: 

— Unde te duci, mă, pînă ce n-am terminat ce- 
am avut de spus? 

— La teatru, să-mi cumpăr bilet! Decit să v- 
ascult pe dum-neavoastră, ca elev, prefer să-l 
ascult pe marele Ionel Teo- doreanu. Mai bine 
liber şi independent, decit rob al cifrelor din 
registre!... 

Hai, că eram şi măreț pe vremurile acelea! 

Spumegînd de furie, Cioică a răcnit la mine: 

— Treci la loc, în banca ta, c-altminteri te şi 
pocnesc! 


303 


— În ce fel, domnule director? Plec... Şi n-aveţi 
decît să pocniţi cît vreţi. În bancă, dacă vă 
mănîncă palma! 

Şi, fără să mai adăst o clipă, am şi zbughit-o pe 
uşă afară. 

Puțin îmi păsa de Cioică, atîta timp cît în oraşul 
nostru urma să sosească Ionel Teodoreanu. Căruia 
îi apăruseră două noi cărți:  „Fundacul 
Varlaamului” şi „Arca lui Noe”. Pe care le 
mîncasem citindu-le, nu-altceva. Iar conferinţa pe 
care avea s-o rostească, despre Mihail Sadoveanu, 
trebuia să aibă loc duminică. Pe la orele 10. 


Încă din faptul dimineţii, mă-nţolisem şi eu la 
mare fix. Descosîndu-mi numărul matricol de pe 
uniformă. lar la orele nouă, pătrundeam în sala 
teatrului naţional. Care nu era chiar teatru, ci 
numai sală. Aflindu-se în clădirea colegiului 
„Carol”, din cînd în cînd mai era închiriată 
diverselor turnee întreprinse de unele companii 
din Capitală, sau conferenţiarilor invitaţi de 
organele culturale locale. 

Sala, cu-o oră înainte de apariţia lui Ionel 
Teodoreanu, era ticsită de lume. Reprezentată, în 
majoritate, de intelectualitatea oraşului. Profesori, 
doctori, elevi în „civil”, avocaţi, ingineri, arhitecţi, 
coafeze, proprietari de cinematografe şi de 
librării, cîţiva piîrliţi de ziarişti craioveni, al căror 
ziar mai mult dispărea decît apărea, datorită 
dificultăţilor financiare în care se zbăteau, precum 
şi nişte aşa-zişi scriitori, din cenaclul lui Şaban 
Făgeţel, directorul şi proprietarul tipografiei 
„Ramuri”. Care, din cînd în cînd, mai scotea şi 
cîte-un număr din revista cu-acelaşi nume. Mă rog, 
o lume dornică de citit şi, mai ales, de a-l auzi pe 
autorul cu cea mai mare priză la public pe-atunci. 

La zece, cînd gongul a anunţat începerea 
conferinţei, Ionel Teodoreanu s-a ivit dintre culise, 
păşind sportiv şi elegant spre microfonul plasat la 


304 


mijlocul scenei. Înainte de-a apuca să rostească 
ceva, aplauzele au izbucnit furtunoase. 

Plecîndu-se politicos şi zimbitor în fața 
asistenţei dezlănţuite, cu braţele larg deschise, ca 
şi cum ar fi vrut să dea de-n- ţeles că inima-i 
aparţinea tuturor celor din sală, a aşteptat răb- 
dător încetarea ovaţiilor. 

În momentul cînd aplauzele s-au potolit, încetul 
cu încetul, pînă ce nu s-a mai auzit muscă zburind, 
scriitorul s-a apropiat de microfonul montat pe-o 
tijă metalică şi şi-a pus palma dreaptă pe agregat, 
de parcă ar fi vrut să-l mîngiie. 

Deodată, bestia aceea metalică a purces să 
orăcăie şi să guiţe din senin, făcînd să zbiîrniie 
cumplit difuzoarele din ambele părţi ale scenei. 
Fără să-şi piardă cumpătul, Teodoreanu şi-a retras 
mîna, adresîndu-se apoi sălii: 

— La  Domniile-voastre, oltenii, pînă şi 
microfoanele zghiară cînd pui mîna pe ele!... Se 
vede, cît de colo, că vi-i teamă să nu vă fie 
şterpelite de-un biet şi blajin fiu al dulce tîrgul 
leşilor. Ce-i facem, vă cuvîntez fär’ de animalul 
aiesta, sau aşteptăm vreun electrician isteţ? 

Lumea a început să vocifereze, pornind iarăşi 
să-l aplaude pe maestru, îndemnîndu-l, totodată, 
prin strigăte, să se lipsească de agregat. 

Dat fiind că microfonul, de îndată ce Ionel 
Teodoreanu se retrăsese prefăcîndu-se speriat, de 
lîngă el, încetase să mai emită sunetele acelea 
îngrozitoare, scriitorul a pornit a grăi: 

— Doamnelor şi  domniţelor, domnilor şi 
domnişorilor, în- trucît am să vă povestesc despre 
Mihail Sadoveanu, v-aş ruga din adîncul inimii să 
ne exprimăm prețuirea ce i-o datorăm printr-o 
închinăciune omagială, ridicîndu-ne în picioare! 

Pe cînd Ionel Teodoreanu se pleca adînc 
înaintea publicului, acum aflat în picioare, 
aplaudind şi ovaţionind, m-am repezit ca un 
zănatic, din fundul sălii unde mă găseam, spre 


305 


scena dominată de scriitor, strigind cît mă ţineau 
puterile: 

— Trăiască Măria Sa Mihail Sadoveanu, 
părintele  Măriei Sale puiul pădurii, Ionel 
Teodoreanu! 

După care, am fugit ca din puşcă la locul meu. 

lar scriitorul, rizînd încîntat, m-a salutat 
ceremonios cu mîna şi-a vorbit cu glas emoţionat: 

—  Intr-adevăr, are dreptate tinărul meu 
suporter, sînt puiul lui Mihail Sadoveanu! 
Totdeauna, lingă stejarii cei falnici, mai răsare şi 
cîte-un lăstar plăpînd, care se-nalţă sub ocrotirea 
uriaşului din preajma sa... Ca scriitor, îi sînt dator, 
pină la moarte, maestrului ce mi-a călăuzit primii 
paşi în literatură... 


Vreme de două ceasuri a grăit Ionel 
Teodoreanu. Cînd în- volburîndu-se, indignat de 
jignirile aduse marelui său magistru, întrucît se- 
apucaseră netrebnicii cu cămăşi prăzulii să-i zvîrle 
operele pe focuri de ruguri aprinse în pieţe, cînd 
înduioşat, pînă la lacrimi, amintind de călătoriile 
întreprinse laolaltă cu Sadoveanu. Prin ţară şi 
peste hotare... Terminind de cuvintat Ionel 
Teodoreanu, lumea arăta ca vrăjită. Nemaifiind în 
stare să scoată o vorbă. Profund tulburată de 
înflăcărarea şi credinţa în puterile cuvîntului. 

Acesta, stană de piatră, țintuit în mijlocul 
scenei, cu chipul strălucind şi părul cîrlionţat, 
rămăsese cu privirile-ndreptate spre asistenţă. 

Abia într-un tîrziu lumea a izbucnit în urale. Şi, 
de parcă ar fi fost împinsă de-un suflu lăuntric, 
mulţimea s-a ridicat în picioare. Aplaudînd în 
continuare. 

Pînă ce Ionel Teodoreanu n-a părăsit scena, 
nimeni n-a acceptat să-şi reocupe locul. Erau toţi 
la picioarele lui, însă în picioare. Iar mie-mi şiroiau 
lacrămi pe obraz. Era pentru prima oară în viaţă 


306 


cînd mi se întîmpla să aud un scriitor vorbind 
despre un alt scriitor. Cu infinită dragoste! 


APĂRAREA ÎŞI RETRAGE CUVÎNTUL... 


Cînd am avut din nou prilejul să-l revăd pe 
Ionel Teodoreanu, mă aflam în holul „Societăţii 
Scriitorilor Români”, unde venisem la Ion Valerian 
să-l rog pentru niscaiva bănuţi. Că se mai dădeau, 
din cînd în cînd, amărăştenilor de debutanţi, ca 
de-alde noi. 

Tocmai cînd mă pregăteam să plec, din 
cabinetul lui N. Herescu, preşedintele 
S.S.R.-ului, ieşea Ionel Teodoreanu. Însoţit de 
Herescu. Avea cîteva cărţi sub braţ, în afara 
servietei din mîna stingă, şi arăta tulburat. 
Rămăsese acelaşi falnic bărbat, ceva mai trecut 
parcă, însă plin de clocotul vieţii. 

— Atunci, domnule preşedinte, rămîneţi la 
părerea dumneavoastră! Bun. O să mai cuget la 
cele discutate... Îngă- duiţi-mi să-mi iau rămas 
bun! 

După care, văzind că era privit de mica 
asistenţă din holul Societăţii Scriitorilor, ne-a 
strîns tuturora mîna, urîndu-ne: 

— Bună seara şi bună să vă fie inima, domnii 
mei dragi! 

Şi-a plecat grăbit. Uitindu-şi pe-un gheridon 
cărţile ce le-avusese sub braţ. Şi de care se 
dispensase temporar. Pentru a avea posibilitatea 
să ne dea mîna. Băgînd seamă că nimeni nu 
observase, am înşfăcat volumele şi m-am repezit 
după scriitor, înmînîndu-i-le, cînd l-am ajuns în 
dreptul ieşirii din curtea clădirii. 

— Mulţumesc, puiule mi-a spus. Teodoreanu. 
Adăugîind apoi: Tocmai mi-au apărut, chiar în 
seara aceasta... Sînt primele exemplare din „Tudor 
Ceaur Alcaz”! 


307 


— Atunci să fie într-un ceas bun, maestre! i-am 
urat eu. 

— Păi tot la asta mă gîndesc şi eu! Deoarece s- 
ar putea să nu fie... 


Cînd l-am întîlnit iarăşi, prin 1945, poate '46, la 
librăria „Socec”, în a cărei editură îi apăruse un 
nou volum,, intitulat niţel cam trăsnit „Zdrulă şi 
Puhă”, nici atunci nu părea mai încrezător în 
destinul cărţii sale. Deoarece l-am auzit spunîn- 
du-i lui Virgil Montaureanu, directorul editurii: 

— Domnule Virgil, am impresia că am ascultat 
sfatul dumneavoastră, fără să-mi dau seama ce 
fac! Imi pare rău... Bine că nu m-am lăsat 
influenţat, anul trecut, şi de „Cartea 
Românească”! Şi mi-am intitulat romanul cum mi- 
a poftit inima, „Hai diridam”... 

Impresionat de convorbirea surprinsă, n-am 
mai îndrăznit să-l abordez. Citisem „Hai diridam”, 
în pofida titlului, cu totul străin de titlurile 
celorlalte romane ale sale. Iar în ceea ce priveşte 
subiectul şi maniera în care-l scrisese, şi-acestea 
erau altfel şi neaşteptate. Mi s-a părut cel mai 
antiromantic volum al scriitorului, conceput 
realist, crunt şi dureros, dezbătînd drama unui om 
căzut pradă unei boli rare şi necruțătoare. Incît, 
pină-n cele din urmă, titlul căpătase, cel puţin 
pentru mine, dimensiuni incitante. La gînduri 
serioase despre viaţă şi moarte, destin şi 
demnitate umană. Şi l-am decretat cel mai bun 
titlu din toată opera sa, 


Prin '53, întîmplindu-se să mă găsesc la 
judecătoria din piaţa Amzei, şi-aflînd că avocatul 
Teodoreanu pleda într-un proces de duzină, m-am 
grăbit să intru în sală. Să-l văd cum mai arată şi, 
mai ales, să-l aud. 


308 


N-am priceput ce păţise cetăţeanul împricinat, 
însă am avut prilejul, pentru întîia oară, să-l aud 
pe Ionel Teodoreanu pledînd. 

— Tovarăşe preşedinte şi onorată instanţă, îşi 
începuse scriitorul pledoaria, omul pe care trebuie 
să-l judecați, muncitor zidar, cu familie 
numeroasă, avînd şase copii, ar trebui mai curînd 
decorat. Pentru atitudine de clasă, într-adevăr 
muncitorească. A refuzat să se lase jecmănit de 
şeful său de echipă, care-şi pretindea partea, din 
paralele amărite cu care era plătit clientul meu şi, 
într-un moment de miînie, i-a tras o mamă de 
bătaie, pe deplin meritată... 

— Lăsaţi consideraţiile personale, domnule 
Teodoreanu, nu sînteţi cel mai indicat, şi nici n- 
aveţi autoritatea morală să ne vorbiţi nouă despre 
ce-nseamnă atitudine de clasă şi-alte lucruri de 
care-aţi fost străin. 

După ce-l întrerupsese, jignindu-l, în plină 
pledoarie, preşedintele completului de judecată i 
s-a adresat din nou, cît mai impersonal posibil, 
invitîindu-l: 

— Apărarea are cuvîntul! Însă numai la obiect... 

Ionel Teodoreanu, căruia începuseră să-i 
încărunţească tîmplele, şi-a tamponat fruntea 
năduşită cu batista din buzunarul de la piept al 
surtucului, a privit o clipă la preşedintele in- 
stanţei, după care a rostit doar atît: 

— Apărarea n-are cuvintul! Şi-l retrage, 
domnule şi tovarăşe preşedinte... lar faţă de 
onorata instanţă, exceptindu-vă pe 
dumneavoastră, îmi cer scuzele de rigoare! 

După care, stringindu-şi în grabă dosarele în 
servietă, a părăsit cu capul ridicat sala de 
judecată. 


Zguduit de cele văzute şi-auzite, n-am mai avut 


inima să rămîn mai departe. Ci am plecat şi eu. 
Nădăjduind să-l mai văd pe marele scriitor. Barem 


309 


în sala paşilor pierduţi. Printre clienţii celorlalţi 
avocaţi. Nu mai era acolo. Iar de la grefă, un om 
cumsecade m-a informat că maestrul plecase 
acasă. Simţindu-se cam rău şi-arătind tare palid. 


Cînd s-a petrecut dintre noi, în timpul 
formidabilului viscol, din februarie, sfinta sa inimă 
cedînd în faţa gerului năprasnic, abia împlinise 
cincizeci şi şapte de ani. lar, de-ar fi trăit, cîte 
romane nu ne-ar mai fi dăruit? Mai ales în 
deceniile următoare lui '65. Cînd, de fapt, an de an 
au început să-i reapară mai toate cărţile... 

Ca să vezi şi să nu crezi, ăsta era „hai diridam”- 
ul! Pe care-l prevăzuse, intitulîndu-şi inspirat 
ultimul roman apărut cît mai era în viaţă. 

Meştere, meştere, cîntă, acolo unde eşti, şi-un 
„Zzumbalai, zumbalai, meştere”! Ca să rămii în 
branşă. Că printre noi eşti, în orice caz 
nemuritor... Făurar neasemuit de cuvinte frumos 
legate-ntre ele! 


TERIFICII OLD-BOYS 


310 


MAI LA NORD DE NOI ÎNŞINE 


De cînd am abandonat Tincăbeştiul, ce-ncepuse 
să mi se pară o povară, datorită multiplelor şi 
repetabilelor lucrări agricole, căpora nu le mai 
făceam faţă, nici eu şi nici Penke, mai ales ea, care 
era cu munca pe teren, eu ocupîndu-mă doar de 
teoria luptei împotriva dăunătorilor de tot genul, 
atît cripto- gamici cît şi sub formă de bestiole, am 
considerat că-i cazul să ne tragem ceva mai către 
nord. Din motivele arătate mai sus, dar şi din 
motive de sănătate (chiar şi mintală). Necesitînd 
un aer niţel mai pur, provenind din surse deluros- 
colinare, eventual şi montane. Precum şi-un pic de 
altitudine. 

Avînd de ales între trei soluţii oferite de 
prieteni, Văleni- Dîmboviţa, Teşila şi Păuleşti, am 
optat pentru ultima din cele mai sus citate. 

De la Păuleşti la Bucureşti, ca şi îndărăt, 
nefiind mai mult de 75 km, eram astfel mai 
aproape de centrul cultural şi vital al ţării. Pe de-o 
parte. Pe de alta, mai aveam posibilitatea să ne 
întreţinem fizicul,  practicind şi  puţintică 
agricultură. 

Căci una-s roşiile, castraveţii, vinetele şi ardeii 
graşi îngrijiţi de mîinile tale, şi culeşi de-a dreptul 
din vrej, şi alta cele luate de la piaţă. Vorba ceea: 
„ce-şi face omul cu mîinile sale, se cheamă lucru 
manual şi sănătos, ieftin şi la îndemînă!” 

Chiar şi Titi Chiriţă, autorul „Cireşarilor” (5 
volume), mă aprobase, spunîndu-mi: 

— La Păuleşti, unde s-au dat lupte memorabile 
între noi şi cotropitorii nazişti, aflindu-te astfel în 
miezul istoriei, sînteţi împresuraşi numai de 


311 


dealuri plantate cu viţă şi livezi, de păduri 
seculare şi de oameni de treabă... Şi căsuţa mea e 
tot în Prahova, şi ştiu ce vorbesc! 

Mai cunoscîndu-l şi pe fostul agronom, de la 
Găgeni, care ne-ajutase, ca tehnician, la formarea 
pomilor din livada de la Tincăbeşti, cinstindu-ne 
casa în nenumărate rînduri, iar acuma ajunsese 
primar al Păuleştilor, fiind băiat isteţ şi descuiat la 
minte şi suflet, am preluat casa şi ograda unui 
găgenar, mare specialist în motoare de avioane, 
care trebuia să se stabilească în capitală. Şi am 
devenit noi păuleşteni-găgenari. Flotanţi, însă cu 
gînduri serioase de  permanentizare. La 
bătrineţuri. 

Iar la vreo trei ani de cînd ne creasem cuibul de 
lucru, în oaza de linişte de pe uliţa Grădiniţei, îi 
spuneam într-o seară nevesti-mii: 

— Află că miine iarăşi avem meci! N-ai să te 
superi că te las singură, însă-i musai să fiu pe 
stadion, în jur de trei şi jumătate... 

— Măiestrică, nu-i a bună ce se petrece cu tine! 
m-a luat în răspăr. De cînd te ştiu, în viaţa 
noastră, de peste patruzeci şi ceva de ani de 
trai în comun, niciodată n-ai fost atît de pătimaş în 
materie de sport... Ce te-a apucat? Că, încă din 
primul an, ai purces să baţi, săptămînă de 
săptămînă, stadionul de la Plopeni! 

— Păi, draga mea, sportul întăreşte organismul, 
doară ţi-au spus-o şi ţie, personal, mai toţi 
prietenii noştri doctori. Pînă şi medicul nostru de- 
aici, pe care l-am poreclit Viorel Val-Virtej, în 
afară de fotbal mai practică şi joggingul. Nu i s-a 
întîmplat, de multe ori, cînd am zăbovit prea mult, 
la table, să se ducă acasă pe jos? Zece kilometri. 
În cap. Cînd la Ploieşti, cînd la Cocorăştii-Misli. 
Distanţa fiind aceeaşi. Şi nu-l vezi cum arată? Ca 
un cocoş de munte!... 

— Pentru că aleargă toată ziua, făcîndu-şi 
meseria, cînd la Cocoşeşti, cînd la Găgeni, cînd la 


312 


Păuleşti. Dacă ai parcurge şi tu pe jos, aceleaşi 
drumuri, cum crezi c-ai arăta? 

— La virsta mea, n-aş mai arăta deloc! De 
aceea prefer stadionul... Şi ştii foarte bine de ce! 


Bineînţeles că ştia. Chiar de la prima mea 
„deplasare” pe stadion. Pe care i-o relatasem la 
amănunt. Inclusiv ce păţisem acolo. 

Dealtfel, mă consider dator să povestesc şi-aici 
cum de-am ajuns microbist. La virsta mea. Care 
nu-i de ici de colo. 


CLUBUL-BIJUIERIE 


La data cînd am declanşat investigaţiile şi-mi 
dădusem întîlnire cu fostul agronom, pentru a-mi 
furniza informaţii cît mai ample asupra locului 
unde-aveam să mă stabilesc, nu-l prea înţelesesem 
bine, telefonul sunînd destul de înfundat. Şi nu 
pricepusem de ce poseda prefix la Plopeni, de 
vreme ce locuia în Găgeni. 

Întrucît revederea urma să aibă loc la primărie, 
m-am urcat în „Super-bombiţă”, actuala mea 
maşină proprietate personală, o „Dacie 1300 El”, 
şi peste o oră aterizam în faţa primăriei din 
Plopeni. Unde, mi-am zis eu, necunoscînd locurile, 
trebuia să fie, de fapt, sediul în care activa 
Petrăchiţă. Căci Păuleştiul era mare, fiind alcătuit 
din mai multe sate. 

Cînd am coborit de la volan, după ce-mi 
parcasem regulamentar maşina, am pornit să mă 
plimb prin faţa primăriei. Aş- teptînd să-şi facă 
apariţia omul meu din Găgeni. Căci aşa stabilisem. 
Prin sîrma telefonului aceluia hîrîit. 

Petrăchiţă nicăieri. În schimb, lîngă portiţa 
primăriei erau vreo cîţiva tineri, care discutau 
febril între ei. lar cel mai băţos, ţinîndu-se tare, se 
şi cam răstea la ei. Mirat, întrucît între tineri nu se 


313 


prea obişnuiesc atari atitudini, m-am decis să do- 
molesc lucrurile. Luînd-o pe ocolite. Şi l-am 
întrebat pe flăcăul cu pricina, îmbrăcat cu gust: 

— Nu vă supăraţi, vă rog, că vă-ntrerup din 
convorbirea dumneavoastră prietenească, însă aş 
vrea să ştiu dacă nu-i aici primarul... 

— Este, cum să nu fie, din moment ce trebuie 
să-şi facă meseria! mi-a răspuns afabil personajul. 

— Mulţumesc. Deci, trebuie să-l caut în sediu! 

— N-aş zice... Nu de altceva, însă eu îs primarul 
localităţii! 

— Cum aşa, Petrăchiţă a fost schimbat din 
funcţie? 

— Ar fi şi păcat să fie aşa... E tot primar şi, 
probabil, o să mai fie, însă la Păuleşti! 

Nemaipricepind nimic şi totul numai din pricina 
prefixului aceluia buclucaş, despre care crezusem 
că aparţine tot Pău- leştilor, am rămas năuc. 

M-a salvat tot flăcăul acela care se dovedise a fi 
primarul Plopenilor. Cam tînăr totuşi pentru o 
localitate atît de frumos îngrijită. Căci, de jur 
împrejur, numai blocuri noi zăream, precum şi-o 
bijuterie arhitectonică, pe care scria „Club”. 

—  Cine-l caută? m-a întrebat părintele 
Plopenilor. Dacă nu sînt indiscret... 

— Nu comit nici eu vreo indiscreţie, clacă vă 
spun că mă numesc Vlad Muşatescu, şi-aveam 
nevoie să-l văd pe Petră- chiţă! Acuma, cum să vă 
zic, am impresia că-s în pom... Am încurcat 
borcanele. Şi-atit de mult aş fi ţinut să-l întîlnesc. 
Mai ales că-i adusesem şi ultimul meu roman... 

— Deci, nu numai că sînteţi scriitor, maestre, 
dacă-mi îngăduiţi să vă spun astfel, însă, în acelaşi 
timp, sînteţi şi-un om norocos. În clipa asta 
Petrache e la mine-n birou... Daţi-mi voie să vă 
conduc. L-am invitat la o consfătuire, fără să ştiu 
că trebuia să aibă o întîlnire. Şi nici nu mi-a 
pomenit nimic despre sosirea dumneavoastră... 


314 


— Uite ce-i, tovarăşe primare, te rog foarte 
mult, nu mă mai lua cu dumneavoastră, că-ncep să 
mă simt prost! Sînt doar un biet scriitor, modest 
din cale-afară, şi-mi este suficient dacă ne vom 
rezuma, reciproc, la dumneata şi matale... De 
acord? 

— Dacă-i aşa, şi nu vă daţi măreț, rămînem la 
propunerea matale. Şi, ca să-l pedepsim pe 
prietenul dumitale, romanul am să-l iau eu... Am 
auzit vorbindu-se despre cărţile matale! îi facem 
figura? 

— Da! Căci o merită... Cu-atit mai mult cu cît n- 
o să-l urgisesc, lăsîndu-l fără romanul meu, mai 
avînd vreo cîteva volume în maşină... 

In cabinetul primarului (de Plopeni), 
consfătuirea era în plen. Însă una mai restrinsă, 
pe probleme gospodăreşti. Cînd m-a văzut, şi-ncă 
după atît amar de vreme, Petrăchiţă m-a îm- 
brăţişat bărbăteşte; ne-am scuturat mîinile pînă la 
amorţeală, ne-am întrebat de sănătate şi ne-am 
cerut scuze. 

Primarul îmi lăsase vorbă la sediul din Păuleşti, 
unde să dau de dînsul, iar eu eram vinovat, fiindcă 
habar n-aveam de geografia judeţului. 

După ce-a constatat c-am isprăvit cu 
politeţurile, părintele Plopenilor m-a întrebat: 

— Maestre, bem o cafeluţă? 

— Multumesc de-ntrebare... Beau! Şi trei 
chiar... 

Zimbind pe sub mustață, primarul mi-a 
prezentat persoanele de față.  Comandînd, 
totodată, şi cafelele. Şi cînd am sorbit din 
ceaşcă, am înţeles surisul omului din Plopeni. Era 
cu înlocuitori. Bună, şi-aia! 

La un moment dat, Petrăchiţă m-a chestionat 
pe neaşteptate: 

— Dar unde-i doamna?... 

— În maşină! 

— Se poate, maestre? 


315 


Şi imediat a rugat-o pe-o tovarăşă, prezentă 
acolo: 

— Fii drăguță, şi condu-o pe soţia maestrului să 
viziteze clubul! 


La despărţire, după ce dăruisem volume cu 
autografe, primarul Plopenilor mi-a mulţumit, 
întocmai ca şi directorul acela, parcă Dumitrescu, 
s-ar fi putut zice, deşi nu-nţelesesem prea bine, cu 
toate că-i scrisesem numele pe cartea dedicată. Au 
ţinut cu tot dinadinsul să mă conducă pînă jos, la 
intrarea în primărie. Unde mă aştepta nevastă- 
mea. 

Încîntată de vizitarea clubului, dar şi mai şi, 
datorită re- întilnirii cu Petrăchiţă, prieten vechi, 
de-o viaţă, ca să zicem aşa, deşi nu erau decit vreo 
cinşpe ani de cînd ne cunoşteam, a ţinut să-l 
felicite: 

— Bravo, măi Petrăchiţă, ai ridicat şi amenajat 
un club, cum nu-s multe în ţară!... 

Jenat, păuleşteanul a pus lucrurile la punct: 

— Nu-i opera mea, ci-a tovarăşului Dan, 
primarul Plopenilor, aici de faţă. Care l-a zidit, din 
temelii şi pînă la acoperiş, numai cu forţele 
existente în oraş... Fără nici o subvenție. Ba şi mai 
mult, totul e făcut de mîna muncitorilor din 
localitate care au ţinut să lucreze dînşii fiece 
piesă. Meşteri, nu glumă! 

— Dacă-i aşa, ar fi posibil să-l vizitez şi eu? l-am 
întrebat. 

— Dar bineînţeles, maestre, căci de-aceea te- 
am însoţit. Nădăjduind să te corupem... 


Într-adevăr, era o autentică bijuterie. Chiar un 
bibelou, dacă s-ar putea spune astfel despre o 
lucrare arhitectonică de mici dimensiuni. Şi i-am 
spus tovarăşului făurar: 

— Imediat ce-am să fiu instalat în noua mea 
casă, unde ţin neapărat să-ncep volumul al doilea 


316 


al cărţii pe care-aţi văzut-o şi care sper să vă 
amuze, nefiind cine ştie ce mare scofală de capul 
ei, am să rog a mi se îngădui să zăbovesc mai mult 
prin încăperile acestui castel închinat culturii... 

— Maestre, eşti totdeauna invitatul nostru! 

— Chiar şi la stadion! l-a completat directorul 
cu pompele. 

— Care stadion? 

— Stadionul nostru, făcut tot de mîinile 
noastre!... 


SPORTUL ŞI GIMNASTICA ÎNTĂRESC 
DINAMICA! 


După ce veţi termina de citit capitolul de faţă, 
veţi înţelege de ce mi-am permis un atare subtitlu. 
Cam trăsnit. 

Căci, după opt decembrie, dată la care 
devenisem cetăţean flotant al comunei Păuleşti, 
satul Găgeni, n-a mai existat după-amiază de 
vineri, săptămînă de săptămînă, în care să nu 
frecventez stadionul „Metalul Plopeni”. Altă 
bijuterie şi-aceasta. Posedind, o spun autorităţile 
în materie, unul din cele mai bine întreţinute 
gazoane din ţară. Motiv pentru care, mai toate 
întilnirile internaţionale ale juniorilor au loc pe 
fragedul covor de iarbă verde al mai sus citatului 
teren de fotbal. 


Nici nu m-apucasem ca lumea de lucru, 
aşternind pe hîrtie doar vreo cîteva bruioane, şi 
mi-am şi amintit de invitaţia lansată de primarul şi 
directorul din orăşelul învecinat. Doar la doi 
kilometri de mine. 

Întrucît îmi depăşisem norma pe ziua în curs, 
m-am suit în „Superbombiţă” şi m-am înfiinţat la 


317 


uşa primăriei. Unde, bucuros de oaspeţi, primarul 
m-a tratat iarăşi c-un „necafe”. Pe cînd îmi 
sorbeam cafeluţa, telefonă directorului 
Dumitrescu. Căruia i-a comunicat: 

— Poftim la noi, c-a sosit maestrul! Doar mi-ai 
zis c-ai şi terminat de citit cartea... Poate vrei 
să-i spui ce ţi-a plăcut şi nu. Eu am să-i 
transmit, chiar acum, pînă soseşti, părerile mele... 

Compătimind alături de mine, la aceeaşi cafea, 
mi-a mărturisit, pe cuvînt de onoare, nu numai că 
se distrase cu aventurile mele, însă se şi-ngrăşase 
cu vreo cîteva chile din pricina lor, alegîndu- 
se cu-o poftă de mîncare ce depăşea normalul. 


Fără să fac pe modestul, i-am mulţumit: 

— Ce să-i fac, tovarăşe primar, asta-i soarta 
mea... În loc să fiu un mare scriitor, capabil să 
creeze situaţii dramatice, apte să determine 
cititorilor lacrimi şi scăderea poftei de mîncare, 
am rămas un romancier minor, faţă de-alţi colegi! 
Ride lumea, citindu-mă, ba se mai şi-ngraşă, însă 
tot nu mă consideră un Tolstoi sau John Steinbeck, 
cum mi-aş fi dorit... Trist destin, cu-atît mai mult 
cu cît mie nu mi se îngăduie să pap pe pofta 
inimii! Ba dimpotrivă. Trebuie să mai slăbesc... 

Intre timp, directorul Dumitrescu, intrat în 
cabinet fără să-l aud, a intervenit (salutar după 
cum s-a dovedit mai tirziu), spunîndu-mi: 

— Nea Vlăduţ, dacă încapi pe mîinile noastre, 
care conducem şi clubul sportiv al cărui stadion îţi 
stă la dispoziţie, se va realiza şi dezideratul atît de 
mult visat... Avem tot ce ne trebuie, ca să te 
reducem la limitele uman suportabile! 

Surprins de acel dulce „nea Vlăduţ”, l-am privit 
într-o dungă. Curios să aflu de unde-l prinsese 
atîta amabilitate faţă de subsemnatul, şi ce se afla 
în posesia stadionului, atit de eficient, încît să mă 


318 


„reducă”. Om inteligent, mi-a înţeles imediat 
uitătura. 

— De cînd n-ai mai fost pe la noi, între timp, 
datorită unei fericite întîmplări, am obţinut toate 
datele necesare în ce te priveşte. De la Lili 
Chiriţă!... 

— Îl cunoaşteţi pe Iorgu, fratele scriitorului? 

— Ba bine că nu! Mi-a vorbit atît de frumos 
despre tălică, aşa cum obişnuieşti să spui în cartea 
pe care ţi-am devorat-o în două nopţi, încît ştiu 
precis cum ai ajuns atît de mare... Şi ca autor de 
romane umoristice, şi ca om! Demolînd, rînd pe 
rînd, şi „Capşa”, şi „Berlin”-ul, dar şi „Athenee 
Palace”, unde lumii mult îi place, lăsîndu-i fără 
nici o rezervă, numai vizitindu-le la orele de 
masă... Cînd rădeai totul, ca un aspirator gigant! 
Citindu-te, nea Vlăduţ, ştiu acuma unde-i buba... 
Ei bine, te luăm în primire şi te vom tămădui. Căci 
deviza noastră e: „Sportul şi gimnastica întăresc 
dinamica!” Ceea ce, ca inginer, ştiu prea bine ce- 
nseamnă... Dinamica e mişcare, deci arderi 
metabolice sporite. Exact ce ai nevoie! Miine, fiind 
vineri, eşti invitatul nostru, al meu şi-al tovarăşului 
prim-secretar, aici de faţă, să asişti la un meci de 
fotbal, de valoare internaţională, prilej cu care ai 
să vezi şi ce-ţi putem oferi, pentru sănătatea 
matale fizică şi morală... 

Cînd i-am povesit bulgăroaicei de nevastă-mea 
ce fericire dăduse peste mine, căpătind dreptul de- 
a mă folosi de utilajele stadionului, Penke a 
exclamat încîntată: 

— În sfîrşit, ai să te-apuci şi tu de niţică 
gimnastică! Ceea ce n-au izbutit s-o facă toţi 
prietenii tăi medici, endocrinologi şi nutriţionişti, 
poate or să izbutească acum cei de-aici... Vezi ce 
bine am procedat, stabilindu-ne la Păuleşti? 

— Ai perfectă dreptate! Cred că de mîine, cînd 
voi asista şi la un meci internaţional, după cum m- 
a anunţat directorul Dumitrescu, voi începe şi eu 


319 


să practic sportul. Bineînţeles, fără eforturi fizice 
aparte, care să mă depăşească! 


Înspre orele trei, post meridian, aterizăm cu 
„Superbom- biţa” în incinta stadionului „Metalul 
Plopeni”. Avînd în vedere că mai era o jumătate de 
oră pînă la declanşarea „internaţionalului”, nea 
Stelică, fiind şi-un soi de preşedinte, sau mai bine 
zis, animatorul clubului sportiv sub oblăduirea 
părintelui oraşului, care era şi dînsul de faţă, mi- 
au prezentat utilajele stadionului. O parte din ele, 
la figurat vorbind, reprezentate de secţiile 
clubului: handbal feminin (cu nişte jucătoare de-o 
graţie şi frăgezime ce-ar fi slăbit pe-oricine, chiar 
şi subponderal, — la inimă, asta se-nţelege de la 
sine), ciclism, echipă proprie de fotbal, trăgători 
cu arcul şi-alte sporturi ceva mai violente, ca judo, 
jiu-jitsu şi karate, plus box. Cealaltă parte erau, de 
fapt, dotările destinate reconfortării sportivilor, ca 
— bazin cu apă caldă, duşuri nenumărate, cabinet 
medical şi-o maseuză permanentă. Pe care, văzînd- 
o înainte de lucru, fiindu-mi prezentată de 
tovarăşul Radu Caţaonu, care n-am înţeles prea 
bine ce funcţie avea în fruntea clubului, director 
sau administrator, mi s-a părut atît de plăpîndă şi 
firavă, încît m-am întrebat, în sine-mi, dacă îi 
masează pe sportivi prin presopunctură. Căci n-o 
credeam capabilă de mai mari performanţe. Însă 
m-a lămurit directorul Dumitrescu: 

— Dacă intri pe mînă Steluţei, nu mai eşti 
acelaşi om! leşi mereu altul... Chiar aş zice, pînă- 
ncepe meciul, să profiţi de faptul că bazinul şi 
duşurile-s libere, şi să-ncerci o procedură de 
hidroterapie, şi-apoi să te supui unei şedinţe de 
masaj! 


Fără să-mi divulge marele secret, cine erau 
internaţionalii ce-aveau să evolueze pe gazonul 
stadionului, şi-ncă la acea dată, în plin mijloc al 


320 


lui decembrie, Stelian Dumitrescu m-a mobilizat, 
spunîndu-mi: 

— Treci cît mai iute la bazin, şi-apoi la celelalte, 
întrucît acum trebuie să te las... În zece minute, 
căci n-ai nevoie de mai mult, ai să fii gata, iar 
Caţaonu o să-ţi lămurească, în vreme ce-ai să 
urmăreşti meciul, cine-s cele două echipe de in- 
ternaţionali! 


Entuziasmat de facilităţile ce mi se ofereau, n- 
am mai zăbovit. Dîndu-mi jos paltonul, de fapt 
scurta îmblănită, căci n-am purtat în viaţa mea 
ceea ce se cheamă, în mod obişnuit, palton, ţoalele 
şi rufăria de corp ce mă protejau de-o eventuală 
congestie pulmonară, întrucît eram singur în sala 
unde se afla bazinul, lîngă aceasta fiind şi 
duşurile, m-am zvîrlit de-a dreptul în bazinul cu 
apă caldă. Executind un plonjon de toată 
frumuseţea. 

Abia cînd mi-am auzit trosnind capul, izbit de 
betonul de la fundul mazinului, mi-am dat 
seama că era doar un gen de cadă sau baie, 
ceva mai mare, şi nu o piscină pentru arun- cări de 
pe trambulină. Şi-am răcnit, utilizindu-mi la 
maximum, pulmonii: 

— Aoleu! 

Atît de puternic, încît maseuza, care se afla în 
cabinetul: dînsei, şi-a virit capul pe uşă să mă- 
ntrebe: 

— Aţi strigat ceva, maestre? 

— Nu, nu... i-am răspuns virindu-mă cît mai 
adînc în apă şi fiindu-mi ruşine de mine că mă 
zvirlisem ca prostul în bazin, precum şi de privirea 
femeii aceleia firave. Care, drept, să fiu, nu părea 
chiar atît de impresionată. 

— Credeam c-aţi terminat cu hidroterapia şi 
vreţi să vă iau la-nmuiat oasele!... 


321 


— N-am terminat! i-am strigat eu, abia mai 
suportind fierbinţeala apei. Doar că apa asta încă-i 
în clocot... 

— Aşa-i la început... Are timp să se mai 
răcească, pînă vin băieţii de la meci. În orice caz, 
înainte de a vă îmbrăca, neapărat faceţi un duş cît 
mai rece... Altfel vă paşte o gripă. 


Cînd am isprăvit cu bine, ca să zic aşa, şi cu 
duşul, sub care iarăşi mă opărisem, manevrînd 
pe dos robinetele, dirdiiam 


din toate mădularele. De frig. Căci stătusem vreo 
cinci mi- nute sub o apă ca gheaţa. Cînd am fost 
gata  reechipat, parcă îmi mai trecuseră 
frisoanele. Şi-am vrut să ies afară, să nu pierd 
meciul. 

Pe unde? 

Toate uşile erau închise. Iar singura modalitate 
de-a evada de-acolo, era să trec prin camera 
maseuzei. De care mă temeam groaznic. Mai ales 
de cînd o auzisem că se ocupă cu înmuierea 
oaselor. Neavînd altă soluţie, am procedat în con- 
formitate. Apelînd la încăperea unde se executau 
torturile. 

Cînd m-a zărit, Steluţa m-a şi-ntrebat: 

— Nu vă dezbrăcaţi pentru masaj? 

— Cum aşa? Nu se face pe-mbrăcatelea? 

— Ba da! Însă numai în chiloti... Nu vă ruşinaţi 
de mine, c-am văzut destui bărbaţi în viaţa mea. 

— Poate că da! Însă eu, ce să spun, niciodată 
nu m-am lăsat masat de-o femeie, pe gol. Decît 
la Govora, unde ma- seuzele sînt, bietele de ele, 
nevăzătoare... Unde-i Caţaonu, să mă conducă la 
internaţionali? 

— La dinsul în cabinet. Adineauri a ieşit de sub 
mîinile mele... Acuza dureri de şale, şi m-a rugat 
să-l masez niţel! 

— Şi i-au trecut? 


322 


— Durerile de şale, sigur! mi-a răspuns rizînd. 
Insă, acuma, îl dor umerii şi gîtul... Posibil să-l fi 
lucrat prea dur, c-altminteri nu-mi explic ce-i 
cu el! 


MECIUL SECOLULUI, 
DE GROAZA ȘI NEBUNIA LUMII 


Avusese dreptate directorul, inginerul 
Dumitrescu, cu chestia aia bizară: sportul şi 
gimnastica întăresc dinamica! Mă simţeam 


extrem de bine, revigorat şi capabil de fapte 
mari. Şi nu cunoscusem decît două procedeuri de 
hidroterapie. Scăpînd teafăr. Întrucît evitasem 
masajul. 

Caţaonu, un tip ţeapăn, bine strunjit de maica 
natură, mă aştepta în biroul său. La o cafeluţă. 
Gemiînd de durere, m-a întrebat: 

— Maestre, te simţi mai bine? 

— Excelent chiar! 

— Normal, a-nceput să funcţioneze dinamica, 
după cum pe drept cuvînt susţine tovarăşul 
director Dumitrescu. 

— Şi-ncă funcţionează zdravăn! Deoarece parcă 
mi s-a făcut şi foame... O să iau ceva mai tîrziu o- 
mbucătură, cînd s-o termina meciul. Dar ia 
spune-mi, meştere Caţaonu, cine-s internaţionalii, 
şi-n ce stadiu se află jocul de pe teren? 

— Catastrofă curată! Deocamdată, e 12 la 2... 
Pentru internaţionalii albaştri, roşii fiind mai puţin 
internaţionali, ca funcţie şi grad. Mai bine haidem 
să ne uităm, şi-ai să-ţi dai şi singur seama de 
tragedie! 


323 


Am plecat imediat. însoţit de Caţaonu. Care, de 
pe urma masajului, mergea cu capul niţel sucit 
spre stinga, şi cocoşat. Restul, perfect. Adică, 
picioarele-i funcționau aproape normal. 

Pe teren, urlete, răcnete, hăulituri şi-agitaţie 
cumplită. Numai spectatorii păreau calmi. 
Admirînd dramatica, evoluţie a internaţionalilor. 
Nici nu erau prea mulţi. În afara mea şi-a lui 
Caţaonu, proaspăt instalaţi la tribuna de onoare, 
mai stă- teau lingă noi încă vreo trei persoane. 

Nedumerit de ceea ce se întîmpla, am privit 
mai atent la internaţionali. Spre stupefacţia mea, 
printre jucătorii de la albaştri, i-am identificat 
imediat pe primarul oraşului şi pe di- rectorul 
Dumitrescu. 

L-am luat la-ntrebări pe Caţaonu: 

— Spune-mi, te rog, nea Radule, ăstia-s 
internaţionalii? 

— Dar bineînţeles! m-a aprobat Caţaonu, şi şi-a 
întors capul spre mine ajutîndu-se cu-amîndouă 
mîinile. Mai exact, de valoare internaţională. 
Ambele echipe. Alcătuite din oameni care trăiesc 
şi muncesc în oraşul nostru. În frunte cu prim-ul 
şi cu directorul. Muncitori, ingineri, maeştri, 
administrativi, ba chiar şi comandantul miliției. 
Plus că, uneori, mai participă şi invitaţi de peste 
hotare. Directorul centrului de calcul de la 
Ploieşti, directorul telefoanelor, şi mulţi alţii, 
amatori să facă 


sport în aer liber. Fără să se simtă jenaţi că joacă 
fotbal laolaltă cu gradele ceva mai mici. Trăim în 
plină democraţie... Priveşte la meci, şi-am să-ţi 
explic totul, la amănunt. 

— O clipă, mă rog! Deci nu-s profesionişti? 

— Deloc! Sînt old-boys... Adică bărbaţi trecuţi 
de prima tinereţe, care doresc să se mişte! 


324 


—  Old-boys! Bravo... Îmi place cum i-aţi 
botezat. Deşi nu-s toţi chiar bătrîni. Primarele, 
bunăoară, nici nu cred să aibă patruzeci de ani! 

— Păi vezi, nea Vlăduţ, aici eşti în eroare! Old- 
boys, pe englezeşte, se traduce prin „băieţi 
bătrîni”... lar noi punem accentul pe băieţi... Cine 
vrea să facă mişcare şi să-şi menţină condiţia 
fizică, în nici un caz nu-i bătrin. Uite, chiar eu, 
uneori, mă bag în joc, deşi-s niţel cam cardiac... 

— Interesant gîndit! Mă amuză şi-mi place 
iniţiativa voastră. Va să zică, nici o vîrstă nu-i 
exclusă de la sportul cu balonul rotund... 

— Corect! 


Lucruri asemănătoare cu ceea ce mi-a fost dat 
să văd atunci, la meciul secolului, am avut prilejul 
să constat că aveau să se repete în fiece 
săptămînă, vinerea. l-am văzut evoluînd şi iarna, 
cu zăpada sau zloata pînă la glezne, şi primăvara, 
cînd ploile îi făceau ciuciulete, şi toamna. lar 
verile, în pofida vipiei, unele meciuri durau şi cîte 
cinci sau şase ceasuri. 

După cum mi-au explicat, mai tirziu, atît 
primarul cît şi nea Stelică, old-boys-ii practicau un 
fotbal ceva mai liber. Dar şi suficient de dur. 

— La ce ne-ar trebui arbitru? îmi spunea 
primarul. Dacă ar acorda bilete galbene sau 
roşii, n-am avea ce face cu ele. Căci am rămîne 
descompletaţi. lar dacă se mai comit şi faul- turi, 
nu-s din rea voinţă. Numai profesioniştii se amuză 
rupîn-du-şi ţurloaiele. Noi, dacă ne mai otînjim, pe 
ici pe colo, e datorită scăpărilor din vedere sau 
avîntului căpătat în virtutea inerţiei... 

— Şi nici de penalizat alte fleacuri n-avem timp! 
continua instruirea mea directorul. Nu există 
ofsaiduri, nici atac la persoană... Jucăm ca să ne 
distrăm, iar nu ca să discutăm cine şi cum a 
săvirşit vreo abatere! 


325 


Dealtfel, în nenumărate rînduri, am avut ocazia 
să constat adevărul spuselor celor de mai sus. Pe 
căldurile cele mai mari, de multe ori jucau 
desculți, sau numai în chiloţi, fără maio- uri. Şi, 
ca să se distingă care erau roşii şi care albaştrii, 
întrucît chiloţii puteau fi şi multicolori, din lipsă de 
echipament, o echipă se chinuia să asude 
trăgîndu-şi pe bust indiferent ce tricou. În timp ce 
cealaltă echipă rămînea despuiată, de la briu în 
sus. 

lar atunci, făcînd haz de necaz, schimbau 
denumirea formatiilor. Meciul  desfăşurindu-se 
între „îmbrăcaţi” şi „dezbrăcaţi”. Şi toată lumea 
ştia că îmbrăcaţii sînt foştii albaştri. 

— Vezi, nea Vlăduţ, ducea muncă de lămurire 
cu mine directorul, dacă cei mai buni jucători sînt 
în echipa „îmbrăcaţilor”, asta nu-i din pricină că 
au funcţii mai înalte, ci dato- rită faptului c-au 
minte mai multă. Sînt unii, la roşii, care nici einu 
duc lipsă de articolul respectiv. Însă nu le 
funcţionează ghionoaia... 

— Pardon, l-am întrerupt eu, coțofana, aşa se 
spune-n popor! 

— Corect! Am fost în eroare... Deci, după cum 
îţi spu- neam, nu le funcţionează coțofana atunci 
cînd au mai multă nevoie de ea... Le zboară. 


Observînd îndelungată vreme jocul ambelor 
echipe, îmi formasem şi eu o părere. Pe care, 
odată, i-am mărturisit-o directorului. 

— Şi eu am impresia că „albaştrii” sînt mai 
viguroşi la joc. Nu crezi totuşi, avînd în vedere 
scorurile catastrofice cu care sînt bătuţi „roşii”, 
că-i ceva în neregulă? Cum e posibil ca, la 
terminarea meciului, voi să vă aflaţi în posesia a 
24 de goluri marcate, iar ceilalţi doar cu trei sau 
patru? 

Niţel surprins, fiindcă îl prinsesem la mititica, 
sau în of- said, dacă-i să apelăm şi la terminologie 


326 


fotbalistică, directo- rul a tăcut milc. Pentru ca 
apoi, să mă ispitească îmbiindu-mă: 

— la mai spune ceva, bre nea Vlăduţ, ce nu ţi se 
mai pare normal? 

— Dar te superi? 

— Eu? Niciodată... 


— Păi de ce, taman tălică eşti mereu numai 
lingă poarta nefericiţilor aceia de „roşii”, aşteptind 
să ţi se paseze mingea de parteneri? E normal? 
Sau ţi se dau mingile la picior, fiindcă eşti 
director? 

— Zău că mă dezamăgeşti, bre! Păi nu ţi-ai dat 
seama care-i motivul? Pentru că sînt cel mai 
bun şi puternic trăgător al echipei. De-aia mă 
cruţă, ţinîndu-mă lîngă poarta adversarilor. 
Întrucît posed un şut formidabil, fiind capabil să 
trag din orice poziţie... Chiar de-aş fi şi culcat! 

— S-ar putea să fie şi-aşa cum zici matale... 
Pesemne, de-aeeea ţi se spune, folcloric 
vorbind, „trăgătorul”! Iar alţii, mai haioşi, chiar 
„bombardierul”... 

Dar, fireşte, explicaţia nu mă satisfăcuse. 


Aflind pesemne de la director despre 
frămîntările mele, într-o bună zi m-a luat la 
prelucrat chiar primarul. 

— Maestre, să ştii de la mine, dacă mai observi 
ceva defecţiuni în jocul echipelor noastre, mai cu 
seamă la „albaştri”, totul se datorează rămăşiţelor 
vechii morale. Ce mai continuă să persiste, pe ici 
pe colo. Însă din ce în ce mai rar... Deşi-s primar, 
iar directorul Dumitrescu director, cei mai mulţi 
dintre jucători nu iau în seamă statutul nostru 
social. După cum este şi corect. Pe gazon sîntem 
absolut egali. Făcînd sport în cea mai deplină şi 
autentică democraţie. Crezi că mie nu mi se 
„spune”, ca să mă exprim astfel, „omul în 


327 


albastru”, deoarece port totdeauna un costum de 
joc bleumarin? Asta nu l-a scutit pe careva să-mi 
fluiere glezna... Sau să-mi expedieze mingea drept 
în cap. Este? 

— Cred că este! Mai ales acum, cînd astăzi l-a 
betegit nea Emil chiar pe comandantul miliției, 
încît a fost nevoit bietul om să-şi pună piciorul în 
ghips... lar pe nea Stelică l-au dat dura, de-a văzut 
stele verzi. În plină zi. Probabil, de-aia stătea cu 
privirile aţintite spre cer, rostind unele nume din 
calendarul ortodox! 

Om corect, şi primarul ăsta! 

Şi nu numai corect, pe probleme de fotbal, dar 
şi-n felul în care-şi făcea meseria de părinte al 
oraşului. De multe ori mi se întîmpla să mă 
găsesc la dînsul în birou, în clipele cînd era nevoit 
să rezolve probleme de-ale oamenilor, şi-ncă din 
cele mai complexe. 

Cum a fost cazul cu fata de la Slănic. Dorea să 
fie recomandată la uzină, pentru a fi încadrată ca 
programatoare. Mai întîi pentru a se afla lîngă 
viitorul soţ, un băiat drăguleţ şi sfios, care-o 
asista, privind extrem de atent la buzele 
primarului, iar în al doilea rînd fiindcă tocmai 
absolvise o şcoală de specialitate. 

După ce-a ascultat-o, examinîndu-i şi hîrtiile 
prezentate, primarul a întrebat-o în şoaptă, însă 
formîndu-şi cuvintele într-un chip anume, 
apelînd în special la jocul buzelor: 

— Aveţi unde să locuiti, căci în privinţa postului 
ai toate drepturile?... 


— Încă nu! — i-a răspuns nespus de fericită 
petenta. Dar o să găsim, poate, vreo gazdă 
oarecare. 


Felul în care se străduia să vorbească fata mi-a 
reţinut atenţia. Căci făcea impresia că abia de 
curînd învățase să grăiască. Primarul a asigurat-o 
că-i va da un apartament, din rezerva specială a 
Consiliului popular. 


328 


— Sint amîndoi surdo-muţi! — mi-a explicat 
după ple- carea lor omul de la biroul pe care îl 
onora cu-atiîta omenie. Iar situaţia amîndurora 
trebuia de mult rezolvată. Dacă n-ar fi zăcut 
actele prin sertarele birocraţilor noştri. 

Am băut cîte o cafea şi tovarăşul şi-a continuat 
munca de lămurire. 

— De-aia joacă fotbal băieţii noştri! Indiferent 
de vîrstă, simt o nevoie cumplită de purificare. De 
reîntoarcere la frumoasele timpuri ale copilăriei. 
Cînd însă nu se ştie ce-s invi- dia, răzbunarea, 
pira sau răutatea!... Comandantul miliției s-ar 
putea răzbuna, pentru piciorul cotonogit. Eventual 
ridicîndu-i carnetul de conducere lui Emil. 
Comiţind, astfel, un abuz deliberat. Nu va face una 
ca asta. Ştiind că Emil l-a lovit fără nici O 
intenţie... Iar directorul Dumitrescu, avînd în mînă 
sistemul de premiere, i-ar putea lipsi de dreptul 
lor pe cei ce l-au cocîrjat. Nici pomeneală de 
asemenea fapte. E un om dintr-o bucată, nu din 
mai multe bucățele... 

Aflasem şi eu cîte ceva despre inginerul 
Dumitrescu. De la un muncitor cam zurliu, care 
se autobotezase Mohamed, deşi îl chema Ştefan, şi 
care îi spunea directorului „tată”. Copil orfan, 
crescut la o casă de prunci abandonaţi, lipsit 
astfel de 


dragostea de mamă şi de tată, o lua razna cam 
des. Plus că-i trăgea tare şi cu băutura. Şi ce se 
mai chinuia directorul cu el! Străduindu-se să-i 
bage minţile în cap. Uneori, îi reuşea pasienţa. Şi- 
atunci, de Crăciun sau de Paşti, îi dăruia trăsni- 
tului de Mohamed, om ciudat şi dotat cu-o 
inteligenţă scăpărătoare, haine din garderoba sa 
personală. Un personaj de roman, şi Fănică ăsta. 
În pofida trăsnăilor, ce ţineau mai mult de 


329 


bravada puştească, avea suflet curat. De copil. 
Pribeag pe coclaurile lumii acesteia. 

lar Mohamed, la meciurile de divizie ale 
„Metalului-Plo- peni”, era capabil să ridice un 
stadion întreg în picioare. Cu şuierăturile sale de 
expres ce-şi anunţă teribila sa goană, prin dreptul 
barierelor. Încît, gîndeam eu, cam afon în materie 
de fotbal, echipa adversă îşi pierdea cumpătul, 
neştiind ce se în- timplă, iar ai noştri virau 
„boaba” în poarta celor împotriva cărora luptau. 


REZULTATE POZITIVE 


Tot frecventînd stadionul, vinere de vinere, în 
fiece după- amiază, am observat şi-asupra mea 
unele mutații benefice. În primul rînd, stăteam la 
aer liber, în plină natură, cîteva ore de-a rindul. 
Apoi, asistind la confruntările dintre „roşii” şi 
„albaştri”, aveam prilejul să studiez, mai în 
adincime, o varie-tate largă de caractere umane. 
Iar în ultimul rînd, spectacolul, oferit de old-boys, 
întrecînd orice emisiune distractivă de varietăţi, 
îmi descătuşa sufletul, dîndu-mi ocazia să-mi 
descarc acumulările nervoase de peste zi. 

Astfel încît, după un timp, am efectuat şi saltul 
calitativ. Devenind spectator nu numai la 
meciurile de old-boys, dar şi la întâlnirile clubului 
sportiv „Metalul-Plopeni”, cu partenerii săi de 
divizie. Deocamdată, pînă la cine ştie ce ruptură, 
ceva mai dramatică, „Metalul” mai activînd încă 
în „B”. Urmărin- du-i de la distanţă, adică de la 
tribuna de onoare, începeam să-i cunosc din ce 
în ce mai bine. Şi, într-adevăr, la un mo- ment 
dat am ajuns şi la concluzia că jucătorii de fotbal 


330 


reprezintă o faună cu totul aparte. Din cele mai 
interesante. 

De fapt, pînă n-am făcut cunoştinţă cu stadionul 
de-aici, mai niciodată nu mă lăsasem captivat de 
meciurile de fotbal. Decît, rareori, cînd avea loc 
vreo întîlnire de răsunet internaţional. La TV! 

— Şi cum aşa, bre, nea Vlăduţ, chiar nu te-a 
mînat curiozitatea să asişti la un meci, fiind de 
faţă, instalat pe-un scaun sau bancă, la vreun 
stadion oarecare? m-a întrebat odată directorul 
Dumitrescu. 

— Ba da! O singură şi ultimă oară... Parcă prin 
’38. La un meci din cadrul unei Balcaniade. 
Cînd jucaseră, pe stadio- nul de la Giuleşti, de 
curînd construit, ai noştri cu turcii. Copilandru, pe 
vremea aceea, mă lăsasem atras de nişte cunos- 
cuți şi prieteni, din aceeaşi clasă cu mine, însă 
microbişti autentici şi experimentați, să urmăresc 
jocul celor două natio- nale... 

— Şi nu ţi-a plăcut? s-a mirat inginerul. 

— Deloc! 

— Cum aşa, să fie oare posibil? Să nu te 
pasioneze o întîlnire internaţională... 

— Uite că nu! Fiindcă, nepricepînd mai nimic 
din fotbal, îi confundam mereu pe otomani cu 
românii. Cînd ne viîrau turcii vreun gol, începeam 
să urlu, ca apucat: „Bravo, frați- lor!” Pînă şi-a 
sărit din balamale un spectator mai versat şi 
mi-a tras una după ceafă. Cu-o sticlă de limonadă. 
Din feri- cire goală. De-atunci, am abandonat 
sportul vizitării stadioanelor. Pe cînd la voi, aici, la 
„Metalul”, îmi place nespus... Mai ales la old-boys! 

Ce-i drept, aveam şi motivele mele. Fiind cam 
unicul spectator la întîlnirile lor, băieţii se simțeau 
onorati de prezenţa unui aşa-zis scriitor, care să 
le-admire fentele, driblingurile, şuturile 
imparabile, mă rog, ceea ce constituie farmecul 
aces- tui sport de mase. Începusem să ne 
cunoaştem reciproc. Cînd ne vedeam pe stradă, 


331 


ne salutam şi mai zăboveam la o parolă, pentru a 
comenta ultima întîlnire. lar Gonzalez, cum îl 
porecliseră în cadrul lor, avîndu-l pe socru-său pe- 
aceeaşi uliţă cu mine, uneori mai mă şi ajuta la 
spălatul maşinii. Dindu-şi seama că sînt prea în 
vîrstă, ca să fac ca lumea asemenea ope- 


raţii. Pe cînd Vlăsceanu, pe numele său adevărat, 
era o mata-hală de om, de peste 1,90 (metri), în 
plină forţă. 

În afară de cele de mai sus, probabil datorită 
sportului, pe la sfîrşitul anului am constatat şi- 
o ameliorare apreciabilă a stării sănătăţii. Dar 
şi-un plus de două ocale. În greutate. Oricum 
explicabilă, întrucît aerul pur şi mişcarea (altora) 
îmi priiseră de minune. Şi-mi sporiseră şi mutaţiile 
metabolice. Fiindu-mi mereu foame. Cînd l-am 
informat pe primar despre rezultatele pozitive 
obţinute, m-a felicitat, zîmbind subţire, şi mi-a 


propus: 
— Ar fi cazul să treci la faza următoare... Adică, 
în timp ce noi desfăşurăm meciul, matale să 


întreprinzi vreo două sau trei ture ale stadionului. 
Şi, mai mult ca sigur, după ce treci prin bazin şi 
pe la duşuri, ai să constaţi o scădere de minimum 
două kilograme... lar dacă mai încapi şi pe mîinile 
maseuzei, ai să dai jos şi mai mult! 

Deşi mă interesa o scădere de două ocale, n-am 
recurs la sfatul oferit cu-atita bunăvoință. Păi, 
făcînd şi-un singur tur de stadion, obţineam o 
atare poftă de mîncare, din pricina deshidratării, 
încît puneam imediat totul la loc. Şi cu ceva bătaie 
peste. Iar în privinţa masajului, nici că putea fi 
vorba. 

O văzusem pe Steluţa la lucru, şi ştiam ce-i 
poate trece prin cap. De vreo cîteva ori, la 
încheierea meciurilor dintre  old-boys, asistasem, 
îngrozit, la maltratarea directorului sau a 


332 


primarului. Care, ieşind de la duş, şi-acuzînd 
dureri prin toate părţile corpului, se supuneau 
ca nişte sfinţi mucenici torturilor la care-i 
condamna maseuza. 

Şedeam pe-un scaun, trăgind din ţigară, şi mă 
amuzam cumplit. Căci nea Stelică, sau tov Dan, 
întinşi pe masa supliciilor, se rugau cu lacrimi în 
ochi de Steluţa: 

— Nu acolo, măi frate! Dincolo... Aoleu! Mai 
încet, că-s lovit taman unde mă frămînţi acum. N- 
ai pic de milă, măi fată?... 

Pentru ca, odată scăpaţi din mîinile doamnei de 
oţel, căci altfel nu-i puteam spune, să-i aud 
lăudîndu-se: 

— Excelent şi masajul ăsta! Nu mai am nimic... 
Nici du-rere, nici alte suferinţe! 


— Păi vă cred, încercam să le mai reduc din 
entuziasm, cînd ieşi din mîinile Steluţei, nu mai 
eşti în stare să simţi ni- mic, nu numai dureri! De 
pildă eu, doar asistînd şi auzin- du-vă, mi-am 
dat seama c-o să deveniți incapabili de-a mai 
percepe ceva! 


ANUL SPORTIV, ÎN FINALĂ OLD-BOYS 


La finele lui '85, m-am pomenit invitat, pentru 
data de 30 decembrie, la meciul de încheiere a 
anului. Urmat de-o festivitate. La care au să fie 
decernate premii, şi va avea loc o agapă colegială. 
Prin contribuţia voluntară a tuturor băieţilor. Şi 
premiile, şi masa. 

Pe-o ceaţă nemaipomenită, am nimerit în cele 
din urmă la stadionul orăşelului muncitoresc, 


333 


după ce rătăcisem vreo citeva zeci de minute 
bune, ajungînd pînă şi-n apropiere de Vălcăneşti. 

Şi mi-am parcat „Superbombiţa” cam în spatele 
tribunei de protocol. Prilej cu care, datorită 
probabil şi valorii locului unde mă aflam, ceţurile 
s-au risipit pe loc. Şi cele din capul meu, obosit 
de-atitea căutări, şi cele din atmosferă. 

Abia atunci mi-am dat seama că nu mă izbisem, 
cu fundul maşinii, de stilpii de susţinere ai 
tribunei, ci de autobuzul clubului. Sub care mă 
aflam acum. Pînă-n dreptul parbrizului din spate. 
Al „Superbombiţei”, nu al autocarului. Întrucât îşi 
făcea o apariţie senzaţională soarele, dînd chiar 
să apună, am dat în marşarier. Şi-n „Lada” 
primarului. Care mi-a luat niţică vopsea. 

Niţel speriat, am coborit rapid de la volan. Ca 
să constat eventualele stricăciuni. Maşina 
primarului nu păţise nimic. Ce să-i faci! Altă 
vopsea, alți cai putere, alte puteri. Întrucît era 
un om tare cumsecade, n-am considerat că-i cazul 
să trec la represalii. Şi să „umblu” şi la vopseaua 
„Ladei”. 

Felicitindu-mă singur, pentru sufletul de 
excepţie aflat în posesia mea, m-am repezit în 
tribună. Să asist la meciul anului. În finală. 

Doamne! Curat final... Cu forţe reunite, mult 
sporite, echipele întăritate şi-arţăgoase luptau din 
răsputeri să cîştige punctele aducătoare de premii. 
De astă dată, ca nicicînd în alte ocazii, nu mai 
chiulise nimeni. Veniseră cu toţii. Peste treizeci de 
jucători. Cei de la „albaştri”, parcă erau mai 
numeroşi. Dar nici „roşii”, atiţia cîți erau, nu se 
lăsau mai prejos. Goneau ca apucaţii, driblau 
fantastic (dacă puteau), trăgeau din orice poziţie 
şi oriunde, chiar şi-n picioarele adversarilor, 
convinşi că buletinul meteo îi favoriza. De mult nu 
mai avuseseră parte de-un apus atît de strălucitor. 

Cînd s-a terminat meciul, cu un scor plat, total 
diferit de cele realizate în decursul anului, 4-3, 


334 


ceea ce nu se prea în- timpla la old-boys, toată 
lumea s-a avîntat către bazin. Să-şi dea jos mizga 
acumulată cu-atita abnegaţie. 
— Ce vrei să faci, bre nea Vlăduţ, nu vezi că 
eşti îmbră- cat? m-a alertat la timp directorul. 
Bine că m-a oprit la cinci metri de marginea 
bazinului. 


După ce s-au încheiat şi operaţiile de tortură, 
din sala de masaj, unde Steluţa îşi demonstrase 
posibilităţile, de urlaseră primarul şi directorul ca 
din gură de şarpe, toată lumea a tre- cut în 
cabina de dezbrăcare-îmbrăcare. Unde s-a înţolit 
la mare fix. 

Caţaonu, care nu jucase ci se ocupase de 
organizarea celor ce-aveau să urmeze, a pornit să 
răcnească, aşa cum proceda, de pe marginea 
terenului, la meciurile oficiale, de divizie: 

—  Poftiţi în sala de festivități! Urmează 
premierea celor mai buni dintre cei mai buni... 

Apoi, văzindu-mă că ezit, s-a apropiat de mine 
şi mi-a şoptit la ureche: 

— Vino şi matale, maestre, căci eşti invitatul 
nostru special! 

Cum să nu mă duc? Obiceiul mi se părea 
frumos. lar lu- mea era încîntată şi voioasă. 
Semănau, oameni în toată firea, cu nişte copii 
adunaţi în jurul pomului de Anul Nou, să-şi pri- 
mească darurile, conform datinei din străbuni. 

Emoţionat, mai ales că depistasem prin văzduh 
unele arome apetisante, de cîrnăciori prăjiţi şi 
fripturi de tip OZN  (orătănii zburătoare 
neidentificate), m-am alăturat şi eu echipelor 
reunite 


şi-mpăcate, la intervenţia expresă a 
„bombardierului”,  animato-rul de bază al 
formațiilor de old-boys. Cînd am pătruns în sala 
destinată jocului de popice, amenajată anume 


335 


pentru marea festivitate, am rămas cu gura 
căscată. În centrul halei, deasupra culoarului pe 
care circulau biloaiele ce urmau să doboare 
popicele, se amenajase o masă uriaşă. De vreo 
zece sau doisprezece metri lungime. Zărind şi ce 
se afla în farfurii, deodată am simţit că-s incapabil 
să mai scot o vorbă: îmi lăsa gura apă. 

Echipele roşiilor şi-albaştrilor, de astă dată 
amestecate în- tre ele, nemaiavind de-mpărţit 
decît  „gustărelele”, aşteptau în picioare 
declanşarea sărbătoririi. „Bombardierul”, la un 
semnal al primarului, şi-a extras din buzunar un 
teanc de hirtii. Era clar. Sosise clipa atribuirii 
premiilor. Moment de semnificaţie majoră. 

Lipsit de emfază, niţel timid chiar, a demarat 
imediat: 

— Dragi old-boys de valoare internaţională, 
agenţia de presă orală din metropola Plopeni, ca 
şi cotidianul fotbalistic „Oase frinte”, care încă n-a 
apucat să fie tipărit, au întreprins o amplă 
anchetă, în special printre admiratorii sportului cu 
balonul rotund practicat de noi, pentru decernarea 
premiilor pe anul 1985. Au participat la anchetă 
specialişti reputați de la asociaţiile sportive: 


„Două prune” — Cozminele, „Caisata” — Prăjani, 
„lazul” — Bucov, „Doaga” — Valea Călugărească, 
„Intoxic” —  Păuleşti, „Cazanul” —  Trăscău- 
Chiauneşti. 


Ca urmare a acestei imparţiale şi bine puse la 
punct investigaţii, au fost desemnaţi laureaţii 
noştri, care sînt: 

Cel mai bun jucător al anului '85 — nea 
Stelian, zis „Biţă”, cu „diploma de analfabet total 
la fotbal” şi „cununa din lauri de coceni”; Cei 
mai buni jucători ai anului '85, însă ceva mai 
mici: Emil Munteanu, zis „Tatăl vacii”, Ion Istrate, 
zis  „Levier”, Gheorghe Stan, zis „Bordură”; 
Goalgeterul anului: Constan- tin Drăghicenoiu, 
zis „Săgeata Carpaţilor”, cu premiul „Gheata de 


336 


n 


aur”, constînd dintr-un bocanc cu talpă de lemn, 
pentru piciorul stîng; Cel mai tehnic jucător: 
George Vlăsceanu, zis „Gonzales”, cu premiul 
multiplu, „Mulsoarea mecanică a bovinelor”, 
„Broşura zootehnistului fruntaş”, „Agenda 
veterinarului” şi „Calendarul montatorului”; Cel 
mai bătrin jucător: 


Ion Iordan, zis „Puştiul”, premiu: un joc de table; 
Cel mai tînăr jucător: „Fachirul”, zis şi 
Dumitru Gheorghe, premiul: un biberon cu 
eticheta „Old ţuisky”; Cel mai bun portar: 
Ghiţă Viorel, zis „Oca x 100”, premiu: palmare 
pentru munci-tori din transporturi; Cel mai bun 
fundaş: iarăşi „Gonzales”, cu aşchii şi surcele de 
la deşeuri, ca premiu; Cel mai bun mijlocaș: din 
nou Stan Gheorghe — „Bordură”, premiul constind 
dintr-o... bordură de trotuar; Cel mai bun 
înaintaş: Cornel Stoicescu, zis „Purcel de lapte”, 
cu premiul: o săgeată dese- nată; Cel mai bun 
antrenor: Virgil Boiangiu, zis „Gicalete”, căruia i 
se decernează „diploma de manager (prost)”. lar 
acum, urmează Premiile speciale. Lui Emil 
Munteanu, pentru a treia oară, dublul titlu de cel 
mai bun cotonogar şi jucătorul cel mai dotat 
(cu megafon), lui Ştefan Țintea, zis „Mohamed 
Ali Sugiuc”, în calitate de cel mai înfocat 
susținător, dotat cu premiu în natură, sub formă 
de giurumele, cinci sute la număr, şi, în cele din 
urmă, lui Vlad Muşatescu, zis „Bombiţă”, cel mai 
statornic şi unic spectator al nostru — premiul 
constînd din obiec-te utile profesiei sale de 
scriitor: un coupe-papier şi-un cuţit inox de 
bucătărie, pentru preparatele din cărţi. Înmînarea 
pre- milor decernate va fi făcută de preşedintele 
Federaţiei de fotbal Old-boys Plopeni, Caţaonu 
Radu Ion, zis „Love me tender”. Şi, în încheiere, 
urăm tuturor celor de faţă „La mulţi Ani!”, precum 


337 


şi menţinerea în continuare a titlului de onoare de 
old-boys. 


Obosit, „bombardierul”, ştergîndu-şi fruntea de 
sudoare cu batista de la pieptul hainei, ni s-a 
adresat iarăşi: 

— Şi-acum la treabă, băieţi, să punem mîna pe 
premii! 


După ce asistenţa a căpătat o clipă de răgaz, a 
început înmînarea trofeelor. Probabil, aş zice eu, 
momentul cel mai amuzant al festivităţii. 

Fiind invitaţi să urce pe-un podium improvizat 
(dintr-o măsuţă oloagă şi niţel instabilă), laureaţii, 
în pofida excelentei condiţii fizice, impulsionaţi şi 
de ceea ce vedeau în faţa lor, în farfuriile de pe 
masă, au prezentat totuşi unele dificultăţi la suirea 
pe fragila instalaţie. 


Din fericire, „podiumul” a rezistat eroic. Spre 
mirarea şi dezolarea echipelor reunite. Care 
aşteptau, nerăbdătoare şi înveselite, prăbuşirea 
agregatului. 

Bineînţeles, în ceea ce mă priveşte, am 
renunţat să urc pe infernalul dispozitiv. Nu ştiu de 
ce, însă căpătasem convingerea că, sub valoarea 
personalităţii subsemnatului, maşinăria avea să 
cedeze. Aşa c-am preferat partea a doua a 
festivităţii. Atacul. Asupra gustărilor! 


Tocmai cînd depăşisem faza introductivă, 
lichidînd  bucăţelele de cîrnăcior şi  ficăţeii, 
măslinele şi costita afumată bine, şi-aşteptam 
apariţia anunţată de Caţaonu: 

— Old-boys, ţineţi-vă-ţi bine, că vin puişorii, 
care nu-s deloc olds, ci fragezi şi crocanţi! Atunci, 
din vina nu şe ştie cui, a avut loc o pană de 


338 


curent. Şi, în plină beznă, în timp ce băieţii care se 
însărcinaseră să ne servească orătăniile, pres- 
tind muncă obştească, circulau printre noi, cu 
tăvile în mînă, ne-am ars cu toţii. Atît datorită 
fierbinţelii metalului din care erau confecţionate 
tăvile, cît şi dispariției OZN-urilor. Care, 
identificabile au ba, îşi luaseră zborul mult mai 
rapid decît ne făcuserăm socotelile. Totuşi, n-a 
rămas nimeni fără o aripioară sau copănel. Cînd s- 
a reaprins lumina, i-am depistat şi pe cei ce se- 
aleseseră cu piepturile şi tîrtiţele. Spre surpriza 
mea, tot noi eram aceia. Fiindcă băieţii, de la 
servirea obştească, ne depuseseră în farfurii şi 
ceea ce scăpase de miinile noastre orbecăind prin 
tăvi, în plin întuneric. 


FORŢE NOL INTENSIV REÎMPROSPĂTATE 


Încadrat de inginerul Dumitrescu, la stînga 
mea, şi de tov Dan, la dreapta tatălui, cum s-ar fi 
putut spune, avînd în vedere virsta subsemnatului, 
priveam uimit şi adînc impresionat la dezlănţuirea 
grupului de old-boys. Care, considerîndu-se pre- 
tuit şi admirat, pornise să cînte, în cor, cîntece mai 
mult sau mai puţin sportive, în orice caz 
antrenante şi vioaie. Cu poante, mai la fiece sfirşit 
de strofă. 

La un moment dat, l-am auzit pe primar: 

— Ei, ce zici, maestre, te simţi bine la 
Păuleşti?... 

— Mai mult decît bine... De cînd mă aflu la 
Găgeni, unde am pornit să lucrez cu forţe 


339 


inexplicabile la volumul al doilea, trezindu-mă din 
zori şi pornind să bat la Erika, mă gîndesc că-s mai 
productiv aici de cît am fost la Tîncăbeşti. Unde, în 
afara lucrărilor agricole ce mă depăşeau, erau şi- 
altfel de oameni... N-aş putea zice c-ar fi dovedit 
răutate sau indiferenţă faţă de mine, însă mi s-au 
părut total insensibili la miracolul artei. Nu mă 
consider cine ştie ce mare brînză de scriitor, însă 
mi-ar fi plăcut să ştiu că-s citit de consătenii mei... 

Cu mîna pe inimă şi din tot sufletul, trebuie să 
mărturi-  sesc că nu mă aşteptam să dau, taman 
la Păuleşti, Găgeni şi Plopeni, peste amatori 
interesaţi să mă citească. Şi erau o sumedenie. Ce- 
mi aveau cărţile. Mai înainte de-a fi ştiut c-am să 
le fiu vecin. Cum era cazul lui Petrăchiţă, sau al 
familiilor Io- niţă şi Iordache, al doctorului Stroe, 
ba chiar şi-al directorilor şcolilor din zonă, ca Vali 
Manolescu şi Mitică Dincă. 

Şi nu numai dînşii. Ci mai toată comuna. 
Bucuroasă că are în mijlocul ei un „făcător” de 
romane. Pînă şi copiii, întilnin- du-mă pe uliţe, mă 
opreau şi-mi cereau cărţi. Cînd se aflase că 
scriu şi pentru tineret, m-am pomenit invitat la 
întilniri cu cititorii. De către conducătorii 
şcolilor din Ploieşti. Unde, fie vorba între noi, nu 
lipseau scriitori mai valoroşi decît subsemnatul. 


Totul îmi mergea ca pe roate. Şi scrisul, şi 
liniştea sufletească. Vecinii îmi erau buni, omenoşi 
şi mă ajutau cînd dă-deam de vreo belea 
gospodărească. Şi nea Ionel, şi nea Mimi, plus 
soțiile domniilor-lor, ca să nu mai pun la socoteală 
odraslele: Florin, Daniel, Găbiţu mic şi Gabi ăl 
mare, toţi mă-n- conjurau cu dragoste şi atenţie. 


340 


Numai serile, cînd ne isprăveam cu toţii lucrul, 
mă bă- teau la table ca pe hoţii de cai. Luîndu- 
mi partidele una după alta. Şi  Petrăchiţă, 
„primarele”, şi Viorel Val-Vîrtej, doctorul, şi tov 
Dan şi nenumărați alţi amatori de-o deconectare 
activă. 

Nu-i nimic! N-au intrat zilele în sac. Cînd mă 
voi obişnui mai bine cu aerul de-aici, va fi 
sărbătoare şi pe uliţa mea. Sîn- tem oameni, iar nu 
fiare. Ca autor de romane, aici îmi prieşte cum nu 
mi-a priit nicăiurea! 


341 


UN MONUMENT PENTRU VEŞNICIA 
NEAMULUI 


POETUL FĂRĂ NUME 


De fiecare dată ce eram invitat la Festivalul de 
umor şi satiră socială „Tudor Muşatescu”, de la 
Cîmpulung, din doi în doi ani, acceptam fără nici o 
rezervă. Nu fiindcă purtam ace- laşi nume cu-al 
titanicului dramaturg, şi-i mai eram şi-o ţiră de 
nepot, destul de îndepărtat, dară mereu mă 
atrăgea unul din punctele culminante ale 
Festivalului: şi-anume manifestările de la Măţău, 
acuma Mioarele. 

De-aici ne trăgeam, toţi cei ce ne numeam 
Muşatescu, şi totdeauna eram încredinţat c-am să 
mai dau de vreo urmă de-a lui Tatapetre, bunicu- 
meu. Fie vreo rubedenie, cît de cît din aceeaşi 
spiţă cu neamul nostru, fie de vreun document 
care să ateste existenţa fantasticului meu moş. 

M-a ajutat enorm directorul şcolii. Care, în 
plus, mai era şi animatorul cenaclului literar 
„Tudor Muşatescu”. Din Măţău. Unde se afla 
înţărinat şi tatăl neuitatului autor de piese 
nemuritoare, chiar în cimitirul din curtea bisericii 
de peste drum de clădirea impresionantă a şcolii. 


342 


Directorul era fiu al satului, şi-şi iubea nespus 
locul de obîrşie. De aceea şi rămăsese mai departe 
în comună. Deşi, avind .în vedere meritele sale 
deosebite, atît în conducerea instituţiei respective 
de învăţămînt cît şi datorită dragostei faţă de 
obiceiurile şi portul localnicilor, creînd şi-un 
muzeu al vestigiilor multiseculare identificate ca 
aparţinînd numai Măţău- lui, ar fi putut aspira la 
mai mult. Bunăoară, la o catedră în oraş. N-a 
făcut-o! 

Cu prilejul primei mele participări la Festival, 
mă întim- pinase jovial. 

— Maestre, am dat de urma bunicului matale! 

— Formidabil! De la cine ai aflat că umblu de 
ani şi ani după vreo amintire, scrisă, sau chiar 
intrată în legendele locului, de-a vajnicului meu 
moş? 

— Din două surse. Amindouă la fel de 
importante. Mai întîi, de la tovarăşul prim- 
secretar al comitetului municipal, care mi-a spus 
că te consideri, deşi născut la Piteşti, măţăoan get- 
beget, şi că-s dator să-ţi ofer tot ajutorul de care-s 
în stare... 

Imediat mi-am amintit că discutasem cu 
primarul asupra originii bunicului, şi că-s disperat 
de zădărnicia căutărilor mele. Era şi „prim”-ul un 
tip aparte. Legat strîns de locurile pe care le 
păstorea, mai întîi ca primar în comuna Cetăţeni, 
din care izbutise să facă o bijuterie şi una din cele 
mai îmbelşugate aşezări muşcelene, aproape 
triplind numărul oilor şi, în acelaşi timp, şi 
veniturile oamenilor, de cînd fusese ales în fruntea 
Cîmpulungului, se ocupa şi mai îndeaproape de 
sălaşele fostului judeţ Muscel. Atît în privinţa 
sporirii lor în oameni, care să nu-şi mai 
părăsească locul în care se născuseră, cît şi-n 
privinţa păstrării şi punerii în valoare a 
străvechilor datini şi porturi. 


343 


Îmi plăcuse dintr-un bun început omul, şi de- 
aceea mă des- tăinuisem lui, spunîndu-i ce mă 
frămîntă. 

lar acum aveam dovada că nu mă uitase. 

Şi l-am mai iscodit pe director: 

— Iar a doua sursă?... 

— Romanul matale, „Contratimp”, în care 
pretutindeni pomeneşti de Tatapetre şi de Măţău... 
M-am pus pe treabă, îndemnat de primar şi de 
carte, şi-am găsit ceva. Care te va bucura, mai 
mult ca sigur! 

— Ce anume? — l-am întrebat fierbiînd de 
nerăbdare. 

— Un potir! 

— Cum? 

— Aşa cum ai auzit... Un potir, dăruit, acum 
aproape o sută de ani, bisericii din deal, de fraţii 
Petre, Apostol, Nicolae şi loan ai lui Muşat... 
Interesîndu-mă mai departe, pînă şi-n cătunul 
Suslăneştilor, am aflat că spiţa bătrînului de-acolo 
provine... Şi-s mai mult decît convins că neapărat 
trebuie să ai şi rubedenii de sînge prin văioagele 
cătunului! Şi mi-am conti- nuat investigaţiile şi-n 
cadrul cenaclului nostru. Unde, unii 


membri se revendică a fi din aceeaşi 
subîncrengătură a Muga- teştilor matale... 


După ce-am fost împreună la biserica din deal, 
şi-am descifrat, cu ochii mei personali, numele lui 
Tatapetre, scris în alfabetul de pe acele vremuri, 
jumătate slavon şi jumătate latin, pe pereţii 
exteriori ai potirului, i-am spus însoţitorului meu: 

— Un singur lucru mă miră! Ce l-o fi apucat pe 
Tatapetre să dăruiască un asemenea obiect de 
preţ, tocmai unei biserici? În viaţa lui, după cîte 
ştiu, mai totdeauna a luat în deşert cele, aşa-zis, 
sfinte... Iar faptul că biserica Sfîntul Nicolae, din 


344 


Piteşti, era la o zvîrlitură de băț de casa bunicului, 
nu l-a făcut să-i calce vreodată pragul! 

— Probabil era mai tînăr, cînd a făcut ofranda! 
Pe de-o parte. Iar în al doilea rînd, pesemne o fi 
fost obligat şi de fraţi. Întrucît stă scris, pe potir, 
că-i întru pomenirea decedatului lor părinte... Nu 
văd altă explicaţie! 

— Posibil să fie şi-aşa! Se vede că mai tirziu a 
făcut priză cu realitatea, şi şi-a zvirlit peste bord 
înclinările  bisericoase... Dar cum i-aş putea 
cunoaşte pe membrii cenaclului, care par să-mi 
fie cimotii? 


Nu era o problemă. După cum m-a lămurit 
directorul. Invi- tîndu-mă să particip la şedinţa 
festivă a cenacului lor literar. Atunci am asistat la 
miracolul măţăoan. Unde vorba de duh, versul şi 
snoava s-ar zice că răsar din binecuvîntatul pămînt 
al străvechii silişti. 

Şi l-am tras de limbă pe afabilul conducător al 
făuritorilor de literatură autentică: 

— Ia spune-mi drept, nu-i aşa că şi matale scrii 
stihuri? 

— Din cînd în cînd m-apucă şi pe mine dorul de- 
a spune ceva în versuri... Însă rar, din păcate. 
Fiind copleşit de sarcinile de zi cu zi! Poezii, drept 
să spun, am pus pe hîrtie o grămadă. Dar, pînă ce 
vor căpăta drept de-a dăinui peste timp, refuz să 
le iscălesc! Mă rog, e-un fel de-a vorbi. Căci, pe ici 
pe colo, în caietele atît de rar tipărite ale 
cenaclului nostru, mai mă-ncumet să-mi semnez 
însăilările... Deocamdată, singurul nume pe care 
cred că merit să-l dezvălui e-acela de cadru 
didactic! 


Atunci mi-am adus aminte, de parcă mi-ar fi 
luat cineva piuitul, că nici nu cunoşteam numele 


345 


preopinentului meu atît de modest. Şi l-am 
întrebat pe loc: 

— Dar ia zi-mi, măi frate, că încă n-am aflat, 
cum te cheamă? 

— Cezar Neacşu! a înginat bărbatul de lîngă 
mine. 

— Păi vezi, ai un nume! 

— Bineînţeles... Însă de om ca toţi oamenii. 
Nicide- cum de poet. 


ADUNAREA FIILOR SATULUI 


Peste ani, după ce ne mai întîlnisem între timp, 
cu ocazia Festivalurilor bienale, prilej cu care se 
legase între noi o oarecare prietenie, dacă nu 
cumva şi ceva mai mult de-atit, adică şi niţică 
stimă şi preţuire reciprocă, îmi telefona la Găgeni, 
întrebîndu-mă: 

— Maestre, te mai consideri măţăoan? 

— Ce noimă are întrebarea asta?! 

— Are, fiindcă, în fiece an, în ultima duminică a 
lunii august, la Măţău se petrece întîlnirea fiilor 
satului! La care participă nu numai locuitori ai 
comunei, dar şi cei ce-au plecat de-aici şi-au ajuns 
pe alte coclauri... Indiferent ce anume. Unii sînt 
medici vestiți, alţii ingineri şi arhitecţi, profesori 
universitari, maiştri de înaltă calificare pe la 
uzinele de interes republican, iar cei mai mulţi, 
muncitori prin apropiere, la „ARO”, la „Dacia” sau 
la alte întreprinderi din zonă... Orice-ar fi şi-orice- 
ar face, nu şi-au uitat Măţăul. Incă de-acum cîteva 
zeci de ani, chiar foarte multe zeci, prin osîrdia 
celor zămisliţi aici s-a întemeiat „Asociaţia fiilor 
Măţăului”... Şi, anual, se poate spune că 


346 


reîntilnirea cu dînşii este una din marile sărbători 
ale comunei. 

Simţeam nevoia să-l opresc, întrucît avîntîndu- 
se, uita că impulsurile contoarelor continuau să 
se-adune şi ele. Mai ră- mînea şi sărac, bietul poet 
necunoscut. Însă atît de înflăcărat fecior al 
Măţăului. Şi i-am curmat, regretînd, „impulsul”: 

— Dom’ Cezărică, nu mă mai lua pe după 
leuştean... Vrei să viu şi eu la întîlnire, asta e? 

— Exact! O vorbă mai spun, şi-nchei 
convorbirea. Este foarte important să vii. Mai ales 
pentru sat. Dar şi pentru matale... Asta-i tot! 

Şi-a închis telefonul. Lăsîndu-mă total năuc. 

De ce era importantă sosirea mea? Mă 
consideram măţăoan, prin obirşie, în orice caz, 
însă de ce era atît de imperios necesară prezenţa 
mea? Căci şi-aşa, fără presiuni sentimentale, tot 
mă duceam. 

Intrigat, i-am scris imediat lui Cezărică Neacşu. 
Cerîndu-i amănunte. Şi mi-a răspuns la fel de 
prompt. Informîndu-mă că, în afara monumentului 
de la Mateiaşi, închinat celor ce-şi jertfiseră viaţa 
în cadrul luptelor desfăşurate acolo, de către orga- 
nele de partid şi de stat ale judeţelor, măţăoanii 
toţi, inclusiv cei plecaţi din sat, vroiau să 
clădească şi dinşii un monument. Ceva mai mic, 
bineînţeles, însă întru veşnica pomenire a celor ce- 
şi dăduseră viaţa pentru dăinuirea neamului, 
plecînd din Măţău pe cîmpurile de bătălie de la 
Plevna, de la Mărăşti şi Mărăşeşti, ca şi pe cele 
din decursul ultimei conflagrații mondiale. Cînd 
mulţi măţăoani se jertfiseră. Ştiind c-o fac pentru 
glia strămoşească. 

Şi mai era un lucru pe care nu-l cunoşteam 
prea bine. Şi-anume că mai mult de jumătate 
din sat era provenită din Transilvania, de prin 
părţile Şercaiei. Unde, cu secole în urmă, fuseseră 
umiliţi şi împilaţi de grofii ce jinduiau la 
pămînturile lor, la munţii şi păşunile rămase din 


347 


moşi strămoşi, la bogăţiile unei ţări ce nu le- 
aparţinea. 

Plecînd la rezbel, cum spuneau, aveau de 
răzbunat multă obidă. Iar dacă-şi lăsau osemintele 
pe meleaguri străine de vatra lor, cea nouă, de la 
Măţău, era pentru ca altădată să nu mai cuteze 
nici un venetic să se gindească la destrămarea 
ţării. 

Scria din adînc înfiorat poetul Cezar Neacşu, 
cel necunoscut. Nu ştiam c-ai mei fuseseră siliţi 
să-şi părăsească vetrele părinteşti, de la Şercaia. 
lar Neacşu adăuga: „Monumentul îl ridi- căm prin 
munca şi banii noştri. Avem toate aprobările 
necesare. Căci şi Măţăul a dat mult pentru 
veşnicia neamului românesc.” 

lar la sfîrşitul epistolei, într-un post-scriptum, 
mă informa că un vestit cercetător istoric, 
măţăoan de origine, izbutise să 


ducă la bun sfîrşit, după o trudă de-o viaţă, 
arborele genealogic al celor mai cunoscute familii 
din Măţău. Care, stind şi soco- tind bine, prin 
seminţia lor puseseră pe picioare Măţăul. Ca nişte 
autentici „descălecători”. Iar spiţa noastră, a celor 
ce ne trăgeam din primul Muşat, îşi avea şi ea 
tabloul cuvenit. 

Aşa s-a făcut că, în vara lui '86, să mă 
călătoresc de două ori la Cîmpulung. Prima oară, 
cînd fusesem sunat la telefon de Cornel Lamba, un 
vechi activist al caselor de creaţie populară de la 
Piteşti, care se ocupau de arta amatorilor de pe 
întreg cuprinsul Argeşului, ca să mă întrebe: 

— Maestre, accepţi să faci iarăşi parte din 
juriul Festivalului? 

— Se mai pune oare problema? i-am răspuns eu 
bucuros. Doar era vorba de manifestarea 
brigăzilor de satiră şi umor sosite întru omagierea 
lui Tudor Muşatescu. 


348 


— Atunci Îi comunic acordul matale 
directorului! a excla-mat neliniştit Lamba, care nu- 
nțeleg de ce se mai frămînta, ştiut fiind că nu 
refuzasem niciodată o atare onoare. 

Peste nici o jumătate de ceas, iarăşi zbîrnîia 
aparatul. 

— Mi s-a comunicat vestea cea bună, maestre, 
şi-ţi mulțumim! 

Era glasul voios, întotdeauna, al freneticului 
Alexandrescu, directorul Centrului de îndrumare a 
creaţiei populare. O figură pitorească a celor 
însărcinaţi cu-această nobilă misiune. Care-şi 
dădea şi snaga din el, cutreierind mai toate 
aşezările judeţului, pentru a depista şi forma noi 
talente. O muncă de mucenic, din cîte aflasem de 
la dînsul şi de la ceilalţi asistenţi ai săi. Puţini la 
număr, însă neapărat eficienţi. C-altminteri, 
rămineau de căruţă. Mai existind  şi-alte 
Festivaluri închinate umorului: Vaslui, Băileşti şi 
nu mai ştiu pe unde. 

— Ba invers, eu vă mulţumesc! am ţinut să-mi 
precizez opinia. 

— Bine! Dacă-i aşa, iarăşi te propunem 
preşedintele juriului... O să fim cam în aceeaşi 
formaţie, de la precedentele manifestări. Matale 
preşedinte, redactorul-şef de la revista „Argeş”, 
Sergiu Nicolaescu, care-i acuma şi vicepreşedinte 
al comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie 
socialistă, Alexandrescu şi Lamba al nostru, plus 
secretara cu propaganda de 


la comitetul de partid al Cîmpului, tovarăşa 
Ciobanu. Deci, vechi cunoştinţe. A, stai niţel, mai 
vine să ne-ajute şi-un critic literar... Se ocupă, de 
la un timp, foarte îndeaproape de activita-tea 
brigăzilor artistice. Il cheamă Stănescu... Om de 
treabă, pîinea lui Dumnezeu, nu-altceva! 


349 


M-am considerat fericit, avind ocazia să-l 
cunosc. În carne şi oase. Căci din scris, îl ştiam. 
Continuînd să-l citesc, oricînd îi vedeam numele 
sub vreo cronică literară. 


Cînd l-am întîlnit, în prima zi a Festivalului, mi- 
am dat seama că era, de fapt, mai mult oase decît 
carne, fiind tare slab şi osos, subţire ca trestia de 
baltă. Şi la fel de flexibil. Jude- cîndu-i cu blîndeţe 
pe concurenţii ce evoluau pe scenă. 


A doua călătorie la Cîmpulung, mai exact la 
Măţău, convocat incitatoriu de Cezărică Neacşu, 
am întreprins-o la două luni după încheierea 
Festivalului. Festivalul la care participase, pentru 
prima oară, şi cenaclul de creatori măţăoani. Care, 
orga-  nizindu-şi, la faţa locului, spectacolul 
pregătit, s-a pomenit şi premiat. De către juriul ce 
se deplasase la Măţău, anume pentru a viziona 
brigăzile în mediul lor ambiant. 

Totul începuse de pe la opt seara. Cu echipele 
participante la Festival, şi care-şi exprimaseră 
dorinţa de-a-l omagia pe marele dramaturg chiar 
în satul său de obiîrşie. Oferind măţăoa- nilor, 
astfel, în afara programului, un mare recital, de 
peste trei ceasuri. Cu care prilej, majoritatea 
brigăzilor provenind din mediul rural, se efectuase 
şi-un fel de schimb de experinţă. 

Pe la miezul nopţii, mă consultam cu Alexandru 
şi Cezar Neacşu: 

— Ce-i facem, oameni buni, că lumea nici nu se 
gîndeşte să părăsească sala căminului! Mai 
urmează ceva? A 

— Dar bineînţeles! m-a lămurit Neacşu. Încă 
două bri- găzi din Moldova, şi-apoi spectacolul 
nostru. Nici dacă s-ar fi anunţat că ne vizitează 
întreg colectivul Operei române, sau Teatrul 
Naţional, şi n-ar fi dat buzna atîta lume. Nu-i 
vedeţi pe măţăoani ce încîntaţi arată? Aşa ceva 


350 


nu s-a mai petrecut în comuna noastră, încît să 
nu mai încapă lumea în căminul cultural şi să steie 
în picioare, pe lingă pereţi, ba chiar şi-afară, cît 
mai aproape de intrare, numai să-i fie dat s- 
audă cum e şi 


prin alte părţi! Căci ce se-ntîmplă pe la noi le este 
în mare măsură cunoscut. Dar vor să ştie cum stau 
lucrurile şi-n ograda altora... Nu-i numai 
curiozitate omenească ci şi necesitatea de-a asista 
la jocul unor brigăzi de excepţie, fapt ce nu li se 
poate oferi oricînd... 


Patosul manifestat de directorul şi poetul 
Neacşu a con- vins juriul să aibă răbdare. Şi-a 
avut. Pînă către orele două. Din noapte. Cînd a 
trebuit să-şi dea cu părerea, premiind cenaclul 
măţăoan, şi despre brigăzile căminului gazdă. 
Care s-au dovedit la acelaşi nivel cu-al celor sosiți 
în ospeţie. 

Mai mult de-atit, onoraţi de gestul fraţilor de pe 
meleaguri îndepărtate, care ţinuseră cu orice preţ 
să le „joace” cele mai reuşite numere din 
spectacolul cu care se prezentaseră în concurs, 
gazdele nu s-au lăsat nici ele mai prejos. Şi, în toi 
de noapte, le-au întins masă mare. Cu bucate 
specifice Măţăului. Şi fripturi de miel, şi brînză 
de oaie, şi urdă şi jintiţă. Mă rog, din toate 
cele ce se produceau pe plan local. 

A fost o noapte de neuitat. Şi pentru măţăoani, 
şi pentru oaspeţii din ţară. Dar şi pentru juriu. În 
completul său. Cu preşedintele în frunte. Care, 
dată fiind importanţa şi unicitatea evenimentului, 
a uitat deliberat de orice prescripţie dietetică. De 
fapt, nu-mi recomandaseră doctorii mei lactate? 
Laptele, în calorii, este aproape la fel ca şi 
carnea. Şi-am ras şi miel, şi urdă cu jintiţă. 


351 


Dînd urmare invitaţiei, mi-am luat bulgăroaica 
şi, în mai puţin de două ore, debarcam la tanti 
Pahonţu. O mătuşă descoperită recent, cu ocazia 
Festivalurilor. Care vrusese neapărat să se 
convingă, de visu, că-i sînt nepot în linie dreaptă, 
iar nu pe cine ştie ce canale ramificate. 

Aflînd că aveam să particip la „adunarea fiilor 
satului”, îmi telefonase să trag la dînsa. Ca să 
dăm de capătul firului ce ne unea, în clipele de 
răgaz, cînd nu eram angrenţi încă în lucrările zilei 
festive. 

Bătrinică vioaie şi cu releele cortextului în plină 
stare de activitate, tanti Pahonţu era un pumn de 
om şi-un munte de omenie. Îl ştia bine pe Cezărică 
Neacşu, căruia i-a şi telefonat, la Măţău, ca să 
ştie unde mă stabilisem. Şi-i atrăsese atenţia: 


— Mă Cezărică, ai grijă, nu cumva să nu-mi dai 
cuvîntul de ziua noastră, căci aş avea multe de 
spus muierilor măţăoane... Din experienţa de-o 
viaţă, destul de lungă şi frămîntată, a unei fiice a 
satului! 


RĂDĂCINI ADÎNCL PUTERNICE, 
MULTIRAMIFICATE 


În ziua cea mare, care cădea pe 30 de august, 
duminica, am plecat cu toţii. în „Superbombiţă”. 
Urcînd,  încîntaţi de  prive-lişte,  mîngiioasele 
serpetine ale drumului de costişă ce duce la 
Măţău. De la 600 metri, altitudinea 
Cîmpulungului, şi pînă la 1040, cea a comunei, în 


352 


punctul său cel mai înalt. Iar asta, numai la cinci 
kilometri distanţă de oraş. 

Peste drum de biserică, prevăzută şi c-un 
cimitir lîngă ea, lumea se adunase în aşteptarea 
deschiderii lucrărilor. Era o mulţime de oameni. 
Vălurindu-se ca lanul de grîu în adierea vîntului. 
Unii îşi căutau moşii, cercetind pietrele funerare 
din  ţintirim, alţii se  întreţineau  gălăgios, 
sporovăind, de una de alta, ca vechi cunoştinţe. Şi- 
atunci am avut ocazia să verific legenda denumirii 
comunei. Căci mi-a fost dat s-aud, cu urechile 
mele, doi moşnegi, falnici ca brazii, ţepeni pe 
picioarele lor, cum îşi vorbeau între ei: 

— Ce mai faci, mă Gligore, mai te ţii, mai te ţii? 

— Mă ţău, de ce să nu mă ţău, că încă n-or 
intrat zile- le-n sac! 

— Dar tac-tu, moş Tilişcă, se ţine şi el? 

— Se ţine, se ţine... N-o vint, că-i cu oile pe 
munte! 

— La anii lui? 

— D-apăi cum, ce-s mulţi? Abia a-mplinit, în 
primăvară, noojpatru... Iară bunicu s-o cărăbănit 
după ce făcuse o sută şi opt, bătuţi pe muche! 

Neacşu, amabil ca-ntotdeauna, a ţinut să mă 
integreze mă- ţăoanilor, prezentîndu-mă multora 
dintrei cei ce forfoteau prin preajma noastră. Ca 
urmaş al lui Petru sîn Muşat, clin Sus- lăneşti. 

Un moşneguţ mărunţel, însă bine proţăpit lingă 
director, a insistat întrebîndu-l: 

— Mă Cezare, care Muşat, bre? De la noi, chiar 
din cătun? 

— Intocmai! Petre Muşatescu, ăl de-o avut cinci 
fraţi şi patru surori... După cum stă scris în 
catastiful metricol al bisericii! 

— Ptiu, bată-l cucu de nărod şi muieratic! Păi 
ăla mi-i văr drept, după tata... Ce-i drept, ar 
trebui să fie ceva mai în etate decit mine, că era 
băiatu' ălui mai mare dintre fraţii lu’ taicu! 


353 


Apoi, întorcîndu-şi faţa spre mine, o faţă 
scrijelată de ridurile bătrineţii, m-a întrebat 
curios: 

— Mă, ştii că-mi vii neam bun? 

— Acuma ştiu! După ce-am auzit spusele 
matale... 

— Cîţi ani ai? 

— Mulţi... Peste şaizeci şi ceva! 

— Fleac! Asta nu-i vîrstă... Mie cîţi îmi dai? 

— Ştiu eu? Vreo şaptezeci... 

— Dară nouăzăci nu-s buni? La toamnă, mă 
pruncule, vii neapărat la noi, la Suslăneşti, să-ţi 
cunoşti neamurile... Că-s puzderie! Or fost şi cei 
din stirpea noastră tare puioşi. Vii? 

— Viu, nene! Dar de cine să-ntreb, dacă va 
trebui să dau de matale? 

— De Vasile al lu’ Gogea Muşatescu! Fiindcă 
nu-i un sin-gur Vasile la noi, şi pe mulţi îi cheamă 
tot Muşatescu... Sîntem legiune, bre, cum stă scris 
în cărţile popii Vişoiu! 


Cînd Cezar a declarat deschise lucrările „Zilei 
fiilor Mă- ţăului”, sala căminului cultural da să 
plesnească, de cîtă lume se bulucise înăuntru. 
Cei din conducerea „asociaţiei” au pre- zentat un 
raport de activitate, pomenind şi de existenţa unor 
„filiale” — la Piteşti şi Bucureşti, unde se 
stabiliseră, cu timpul, mulţi oameni de ispravă, şi 
care nu vroiau deloc să-şi uite satul din care 
plecaseră. Apoi, i s-a dat iarăşi cuvintul 
directorului şcolii. 


Care, pătruns de emoția momentului, a adus în 
discuţie problema monumentului. La data aceea, 
subscriseseră o sumedenie de oameni, adunîndu- 
se vreo şaizeci de mii de lei. Mai era însă nevoie 
de bani. Macheta fusese proiectată şi executată 


354 


de-un talentat arhitect măţăoan, iar cînd Neacşu a 
prezentat-o asistenţei, din sală a izbucnit un glas: 

— Mai treceţi-mă cu-o mie de lei! 

Şi-au urmat şi-alţii, care îşi suplimentau 
contribuţia. Cel mai mişcător a fost un tînăr, 
muncitor la „,ARO”-Cîmpulung. Care a ţinut să 
precizeze: 

— Eu mai dau două mii... Ca să nu-i uităm pe 
cei căzuţi în războaiele de independenţă şi de 
reîntregire a ţării, ca să nu uit de bunicu-meu 
şi de fraţii lui, care şi-au dat viaţa la Mărăşeşti. Şi, 
mai ales, pentru a ne fi mereu în minte, că nu 
dorim vărsări de sînge, provocate de cei care se 
procopsesc de pe urma lor! Am trei copii, şi ţin 
neapărat să trăiască în linişte. lar cînd 
monumentul nostru va fi gata înălţat, am să-i aduc 
înaintea lui, şi-am să-i oblig să citească numele 
celor înscrişi pe el. Neamuri de-ale noastre, 
măţăoani ce-au pierit numai din dorul de-a-şi 
păstra neştirbit chipul ţării întregi! 


În încheiere, la rugămintea lui Cezar Neacşu, 
care mă avertizase din vreme, am dăruit din 
cărţile mele celor premiaţi de asociaţia „Fiii 
Măţăului”. Cu dedicaţii. Iar printre cei premiaţi, se 
afla şi vestitul profesor măţăoan, cel care-şi 
închinase o viaţă de om pentru alcătuirea 
arborelui genealogic al familii-lor de vază din 
Măţău: trunchiurile de rezistenţă ale înteme.- ierii 
şi dezvoltării de mai tîrziu a aşezării. Care, peste 
vremuri, dăduseră mereu lăstari noi, împînzind 
Măţăul cu alte şi-alte verzi şi vînjoase mlădiţe. 
Pînă ajunsese ceea ce era acum. O aşezare 
numeroasă. 

În cinstea aniversării, profesorul dăruise setul 
de genealogii muzeului din clădirea şcolii. Rugind 
să fie multiplicat şi oferit celor interesaţi de 
obiîrşia lor. 


355 


Cînd am avut prilejul să-mi azvirl ochii asupra 
„arbore- lui genealogic” al spiţei Muşaţilor, abia 
mai tîrziu devenit Mu- şateşti, am crezut că nu văd 
bine. Primul străbun, proptit bine în vîrful 
piramidei neamului căruia îi dăduse naştere, 
era un 


oarecare Badea Românul Muşat. Menţionat, în 
documentele cercetate de neostoitul profesor, cam 
pe la 1504. Venit dinspre părţile Şercaiei. Şi care 
avusese, nici mai mult nici mai puţin, decît 
şaisprezece copii! Care şi ei, la rîndul lor, se- 
nmulţiseră. Într-atit, încît la ora actuală nu ne mai 
puteam număra. 

Cel mai mult mă bucura faptul că-l chema 
Românul, mai întîi, şi-apoi Muşat. Ceea ce 
însemna foarte mult! Mai ales că se născuse pe 
străvechea vatră a neamului, în Transilvania. 


DASCĂLI DE LIMBĂ ŞI ŞCOALĂ 
ROMÎNEASCĂ 


Îmi scrie cam aşa mătuşă-mea, Maria Pahonţu: 

Ca să ştii, Vlade, cum vine de se leagă să fim 
rude bune, am să-ţi istorisesc povestea noastră. 
Cam prin 1850, la bilciul din Cîmpulung, s-au 
întîlnit preotul din Schitu-Goleşti cu popa Muşat, 
din Măţău. Băiatul popii Muşat, pre nume 
Grigorie, abia-şi terminase şcoala de la 
Cîmpulung. lar părintele de la Schitu-Goleşti, 
bucuros nevoie mare, a chiuit: 


356 


— Tii! Păi taică părinte, dă-mi-l mie. Îmi arde 
buza după un dascăl, care să fie în stare să 
deschidă şi să ţină în mînă prima şcoală din sat... 

Înţelegîndu-se, Grigorie s-a dus la Schitu- 
Goleşti, a văzut în ce hal se găsea chilia bisericii, 
unde avea să-ntemeieze şcoala. Şi, obosind prin 
tot satul, a izbutit să strîngă o mînă de copii, între 
7 şi 8 ani, precum şi o sumedenie de oameni în 
toată firea. Chiar căsătoriţi. Cu care, indiferent de 
vîrstă, a constituit prima clasă. 

Ăi mici veneau mai devreme. Iar cei mari, după 
ce-şi hrăneau şi-adăpau vitele. Cînd păşeau în 
clasă, de fapt chiţimia pusă la dispoziţie de 
părintele bisericii din Schitu-Goleşti, îl lămureau: 

— Bună ziua, logofete! Cam întîrziarăm, după 
cum vezi şi tălică, c-avurăm ceva treburi pe la 
căşile noastre... 

Apoi îşi trînteau bita în dosul uşii şi-şi lepădau 
gluga, şi porneau să citească scrierile 
„logofătului”, de pe tabla prinsă în perete, şi să 
facă socoteli în conformitate cu programa das- 
călului. 

Cînd oboseau, şi-ăi mici şi-ăi mari, strigau în 
cor: 

— Logofete, dă-ne drumu' acasă, că ni s-o făcut 
tare foame! 

După ei îşi făcea apariţia cealaltă serie, care nu 
era liberă dimineaţa. Iar bietul dascăl trebuia să 
zăbovească în „clasă”, din dimineaţă şi pînă-n 
seară. 

De-a lungul anilor, văzîndu-şi şi de şcoală dar şi 
de gospodăria de-acasă, ajunsese totuşi să-i 
dăruiască nevastă-sa şi cel de-al şaselea copil. 
Penultimul, născut în 1881, Simion, a urmat 
normala din Cîmpulung, iar în 1901 era numit 
învăţător în comuna Olanu, din Argeş. 

Cu bocceluţa într-o mînă şi cu diploma în 
buzunar, s-a prezentat la primărie, anunţind: 

— Sînt învățătorul vostru! 


357 


Primarele l-a măsurat din cap şi pină-n 
picioare, căci Si-mion, de fapt taică-meu, avea 
aproape un metru şi nouăzeci, şi i-a spus: 

— Păi, măi băiete, am mai văzut noi învăţători 
ca de-alde tine! Ce-i drept, nu chiar atit de 
vlăjgani. Însă, aşa cum au venit, tot aşa s-au şi 
dus, zicînd că pruncii noştri nu-s în stare să-nveţe 
carte. lar eu, drept să-ţi spui, sînt de-aceeaşi 
părere... Îs proşti ca nime altu”! 

Atunci tata Simion, dindu-şi seama că primarele 
nu era interesat să aibă şcoală-n sat, şi nici un 
luminător al oamenilor, i-a cerut: 

— Ia daţi-mi şi mie, dacă nu-i cu supărare, 
registrul cu naşteri! 

— E cu supărare, băiete! Fiindcă-i secretul 
nostru, al părinţilor satului... 

— Însă aici, în instrucţiunile mele, primite de la 
minister, ia auzi ce scrie: „Recrutarea elevilor se 
face după registrul de naşteri din posesia 
primăriei...” 

Şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, îi 
înmînează textul cu instrucţiunile ca şi diploma. 


Primarele le-a sucit şi le-a tot răsucit, necăjit 
că-i neştiu- tor de carte, iar în cele din urmă l-a 
strigat pe notar, ordo- nîndu-i: 

— Bă notare, ăsta-i cu diplomă! l-am citit-o 
Chiar eu. Adă dosavul cu naşteri. Al ălora ce-ar 
avea cam între opt şi unsprezece ani! 

În mai puţin de cinci minute, notarul s-a întors 
cu-o listă de 38 de copii. Extrasă din catastiful 
ce-l ţinea sub braţ. Şi tata, înşfăcînd tabelul, i-a 
zis conducătorului satului: 

—  Şi-acum, dom'le primar, să mergem să-i 
găsim şi să-i anunţăm că deschidem şcoală-n 
Olanu! 

N-a fost de-acord să-l însoţească pe vlăjganul 
ce-i picase pe cap. Ci l-a însărcinat pe şeful de 


358 


post să facă treaba. Luînd cu ei, din partea 
primăriei, pe străjerul acesteia. Ca reprezen- tant 
personal al său. 

lar pînă-n amurg, au colindat mai tot satul, 
mergînd din casă în casă, şi discutind cu părinţii 
celor 38 de viitori şcolari. Unii au mai încercat s-o 
scalde, mărturisindu-i tatei: 

— Apăi, domne învăţător, la işcoală trebuie să 
vie încăl- ţaţi, îmbrăcaţi şi spălaţi, nu-i aşa? Păi de 
unde, de vreme ce-acasă îi ţinem şi noi după 
puteri, cum se nimereşte şi se potriveşte... Ba mai 
desculți, ba cu ţoalele găurite. Că n-or fi sămînţă 
de boier!... 

Bietul tata. Cît s-a mai amărit şi ostenit, pînă 
să-i convingă că timpurile cînd învățau carte doar 
puii de boieri trecuseră. Că ministrul 
învăţămîntului, tot dascăl şi dînsul, le spusese ab- 
solvenţilor de la normale, cu prilejul unei întruniri: 

— Măi copii, mergeţi la sate şi luminaţi 
poporul! C-alt- minteri nu mai ieşim din izînă, şi 
rămînem tot nişte amăriîţi de sărăntoci... Învăţaţi-i 
carte pe toţi locuitorii, nu numai pe copii! 

Şi tata îmi povestea ce sărăcie era în satul lor. 
Cum ve- neau copiii la şcoală desculți, chiar şi 
iarna, iar cînd dădeau de zăpadă, pe alocuri, îşi 
scoteau din trăistuţe bucăţi din piele de porc, încă 
nerăzuită de păr, încropindu-şi un fel de opincuţe, 
ca să nu le degere degetele picioruşelor. Că dacă 
tăiau, de Crăciun, porcul, nici nu se pricepeau 
cum să-l prepare, mulţumin- du-se să-i pună 
carnea la sare, într-un hîrdău. De unde, zi de zi, îşi 
luau cîte-o halcă, pînă ce dădeau gata totul, în 
mai puţin de 


două sau trei săptămîni. Tata i-a învăţat ce-i aia 
afumătura, şi că porcul, astfel conservat, 
poate ţine şi pînă-n Paşti. 


359 


Prima zi de şcoală, cînd reuşiseră s-adune 
copilărimea satului, s-a petrecut într-una din cele 
două odăi ale primăriei. Neexistînd vreo altă casă, 
ceva mai acătării, care să poată fi folosită ca 
şcoală, s-au refugiat, în cele din urmă, la povarna 
părăsită a unuia care răposase. Dotată doar cu-o 
mică uşă, cum îs cele de la grajduri, şi două 
ferestruici cît latul palmei. 

Apelind la părinţii elevilor, tata s-a zbătut ca un 
drac să transforme povarna într-o clădire vrednică 
să se cheme şcoală. Au spart din zid, au mărit 
ferestrele, au bătut cîte patru bulu- maci în 
pămîntul din interiorul povernei, pe care au aşezat 
cîte-o scîndură ceva mai lată, ca să aibă copiii pe 
ce-şi pune tăbliţele şi cărţile. Insă mai era nevoie 
şi de-o altă scîndură, pe care să steie cei mici. 

Primarul s-a înfuriat şi-a spus că nu mai dă 
nimic: 

— Dom'le învăţător, la biserică şi la işcoală se 
stă în picioare! Altmintrelea adoarme toţi, şi nu 
mai ascultă ce spune popa sau dascălul... 

La vreo săptămînă, de la începerea cursurilor, 
au purces să vină pe capul său notarul, cei trei 
popi din sat, şi-alţii, care se plingeau că-i lasă fără 
slugile curţii... I-a dat pe uşă afară. Iar şcoala şi-a 
văzut mai departe de drum. 

Cînd se trăsese mai către casă, la Măţău, să fie 
lîngă pă- rinţi, mai erau foşti elevi care-l vizitau şi 
după douăzeci sau treizeci de ani. Ca să mai vază 
pe învățătorul lor care-i făcuse oameni întregi. 

În satul său, doisprezece ani, la rînd, a fost 
directorul şcolii. Era om frumos şi zdravăn, vorbea 
cu patimă, mai totdeauna, despre vitejia oştenilor 
măţăoani. 

Datorită  îndemnurilor sale, precum şi 
exemplului ce mi-l oferise, am fost şi eu dăscăliţă. 
Tot la Măţău. La început. Mai apoi, căsătorindu- 
mă, m-am tras tot după bărbatu-meu. La oraş. 
Părindu-mi tare rău de faptul că-mi părăsisem 


360 


satul. În schimb, pretutindeni unde am lucrat ca 
învăţătoare, n-am uitat de unde mă trag. Şi mi-am 
iubit meseria şi elevii. Iar în timpul războiului, am 
lucrat, voluntară, la spitalele militare. Şi n-am fost 
doar infirmieră. Cu elevele şcolii mele, am 
întîimpinat 


sărbătoreşte divizia Tudor Vladimirescu. Cînd a 
trecut şi prin Cîmpulung. 

De douăzeci şi ceva de ani sînt în pensie, cum 
se zice. Şi tot n-am astimpăr. Urmăresc, în 
continuare, drumul celor ce mi-au fost elevi. 
Care, dacă au ajuns oameni întregi, dintr-o bucată, 
au izbutit şi datorită muncii mele. 

Vezi, Vladule, continua mătuşă-mea, de unde ne 
tragem? Şi cum se face că sîntem neamuri. 
Simion, taică-meu, era bă-iatul lui Grigorie, 
feciorul popii Muşat din Măţău. Care, după cîte 
îmi aduc aminte, era frate cu străbunicu-tu, 
părintele lui Petre sîn Muşat, din Suslăneşti. 

Deci ia seama, dragul meu, unde ti-i tulpina. 
Căci popa Muşat din Măţău era popă doar 
duminica. În restul săptămînii, umbla în urma 
plugului, mînînd boii la arat. lar uneori, cînd 
rămînea satul fără dascăl, mai făcea şi pe 
învățătorul. Predind copiilor limba română şi 
istoria. Un om de basm, cum nu s-a mai pomenit 
altul în Măţău! 

Terminînd epistola mătuşă-mii, am căzut pe 
gînduri. 

Şi-am săcut îndelung, cugetind asupra celor 
aflate. Şi din cele întîmplate la Măţău, şi din 
spusele Mariei Pahonţu. De-aia, mi-am zis în sine- 
mi, mă tot trage aţa către coclaurile măţăoa- nilor. 
Fiindcă-s os din osul lor. Aşa că, la anul, chit c-oi 
face şi pe dracu-n patru, tot mai mă reped în 
direcţia izvoarelor din care-au băut, astimpărindu- 


361 


şi setea şi căpătind puteri, moşii şi strămoşii 
noştri. 

Numai astfel am ajuns să-i spun nevesti-mii: 

— Măi, copilă bună, e musai să mă văd cu moş 
Vasile al lu’ Gogea, din Suslăneşti... 

— N-ai decît, măiestrică! Ce-i rău în a-ţi căuta 
neamu- rile? 

— Aci eşti în eroare, fată dragă. Nu neamurile 
mă interesează, întrucît, oarecum, mai ştiu acum 
cîte ceva despre ai mei... Ci altceva, mult mai 
important. Şi-anume ce se întîmplă cu oamenii de- 
acolo, de sînt atît de neastîmpăraţi, iscoditori, plini 
de vigoare şi-n stare să muncească din greu pînă 
la adinci bătrineţi? Asta mă frămîntă! Poate-mi 
spun şi mie de unde-şi sorb puterea de-a trăi, 
neîntinaţi şi neînfricaţi, atîta timp şi-ncă-n 
vlagă... Fiindcă am nevoie de forţa lor! 


— Cum adică?, m-a întrebat nedumerită Penke. 

— Îmi sînt absolut necesare forţe sporite. Ca să 
duc la bun sfîrşit cartea asta... Şi cam bănuiesc 
ce-or să-mi dezvăluie. Că vechimea lor, pe-acele 
pămînturi, dintotdeauna ale moşilor şi strămoşilor 
lor, este temeiul dăinuirii! Caci n-am de po- vestit 
despre viaţa mea, cum ar putea crede unii, ci 
despre viața cîtorva decenii de istorie 
contemporană. Aşa cum mă pricep. 


362 


363 


4 k ESTE Pe 
I 


IOA i: 


365