Vlad Musatescu — Aventuri Aproximative 02

piad 

muşatescu 
aventuri | 
aprogimatipe 


e 


CIR] cartea românească 


i A 


109 


VLAD MUŞAIESCU 
AVENTURI 
APROXIMATIVE 


VLAD MUȘŞATESCU 


AVENIURI 
APROXIMATIVE 
Jok 


roman 


r 3 
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCA 


3 


1986 


Coperta de V. OLAC 


SUMAR 
(deloc aproximativ, pentru anunţarea 
aventurilor din paginile ce urmează): 


CORECTOR DE NOAPTE / Poet în derivă, 7, Contactarea, 
11, Azilul cu îngeri, 16, „Ziarist” de trei parale, 21, 
Misterele „Luceafărului”, 23, Faur aburit (de erori), 28, 
„Sic transit gloria mundi, 34, Subsolurile „Dimineţii”, 38, 
„Bezprizorniie”, 47, Dispăruţi fără urmă, 52 

„LA SUD DE LACUL NAIROBI” / Detalii biotopografice, 
cam imprecise, 55, „Trandafir de la Moldova”, 59, Un 
roman senzaţional, 62, „La Măslină” — în grădină, 67, 
Dezbateri (de noapte) la masa rotundă, 72, Substratul, 
subtextul şi subsemnatul, 77 


PERIOADA DE INCUBAŢIE / Timpuri grele, de demult, 
83, „Mico, stinge lampa!”, 86, Surmenaje — că-s de mai 
multe feluri, 90, „Situa- ţia” şi... „Înainte”, 93, Semne 
bune anv’ are! dar să nu fim supersti- ţioşi..., 97, Plecarea 
„rindunelelor”..., 101, Vin ruşii — Nikolai Mihai-lovici şi 
Evdokia Pavlovna, 105, Perseverare humanum est, errare 
dia-bolicum, 100, La orizont — o editură (pe jumătate 
scufundată), 113 

„EUROPOLIS” —  GRANDOARE ŞI DECADENŢA / 
Cucerirea cotei necunoscute, 116, „Ecce homo!”, 119, 
„Hotel 'Tristeţe”, 121, Debarcarea la Capul Bunei 
Speranţe, 125, Unde dai şi unde crapă, 129, Vine trenul 
cu vagoane şi-năuntru cu persoane, 133, Grandoarea nu 


5 


miroase a bine!, 138, „Cine bate, oare, la fereastra 
mea?”, 142 

PĂMÎNTEANUL MOROMETE, RISIPITORUL / Prolog în 
fărime, 145, „Vax Albina Cavaler Pasta”, 148, Printre 
„tovarăşii creatori”, 151, Legende... apocrife, 158, Mens 
sana in corpore sano, 162, Editoriale, 164, 
„Extravagantul Conan Doi”, 167, Pseudorecviem pentru 
omul din pă-mînturi, 170 

„EUROPOLIS” - FALIMENT TOTAL / Fotbalistul de la 
„Macabi”, 174, Dublu atac la... cozonaci, 176, Spionaj 
internațional, 179, „Unde este iluziile mele, pe care le-am 
pierdut!” (cîntec de pahar spart), 183, „Fi- nis coronat 
opus!” — oare?, 184, Urmărit şi urmăritor, 188 
TATAPETRE ÎŞI FACE BAGAJELE / Orice poveste are un 
început, 191, Băcănia „La Petre-Măţăuanu”, 193, Vraja 
vorbelor de noapte, 195, Bătrînul se cărăbăneşte, 198, 
Garda de onoare, 201, Gustare la botul calului!, 205, Pe 
drumul de costişă, 208, Marcia funebre — cînd la trap, 
cînd la galop!, 211 

„CONCERT CONTRABAS” / „Uragan la Toprak-kala”, 
216, „Pensiunea doamnei Pipersberg”, 221, Nudismul, ca 
formă existenţială, 227, Cu trăsura, la şosea, 228 

„OM BOGAT, OM SĂRAC” / Bătrîna de criţă, 233, 
Moşierii, 238, Tata Sima, 241, Viaţa la ţară, 248, Exodul, 
254, Petrecere la conac, 257, Dragoste fără Speranţa, 
262, Final de capitol (dar nu-i de la Galsworthy), 266 
„CHEMAREA VREMII” — BULETIN METEO, ('941—'943) 
/ Să mai schimbăm decorul!, 270, Nina Fantoma, 274, 
Herr Profesor, 279, Atmosferă încărcată, presiune 
barometrică scăzută, 283, Variaţiuni pe-o temă germană, 
eventual „Lily Marlene”, 287, Vorba ceea: „A intrat în 
dificultate!”, 292, Şef de pagină, 296, Plecat fără adresă, 
299 

„ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR” /„Şatra” itinerantă, 
304, „Lume, lume, soră lume!”, 307, Încazarmarea 
„leproşilor”, 311, Borş de crap cu cap, 313, Poveştile 
de la „saloon”, 317, La revedere, maestre Vlahuţă, pe 
curînd!, 324 

PATIMILE DUPA MATEI, ŞI DE LA ALŢI DOCTORI 
CETIRE! / Calvar '47, 328, Al 41-lea sfint mucenic, 333, 
Sechestratul de la Saint Vincent de Paul, 338, Grupul de 
comando de la miezul-nopţii, 344, Ce-şi face omul cu 
mîna lui, 349 


INDIMENTICABILA GAZETA / „Centrocoopist” de cursă 
lungă, dar în pom!, 353, Altă viaţă, 358, Gazetar 
tehnoliterar, 363, Şedinţa de ana-liză-fulger (şi trăsnete), 
367, Bucureşti-Berlin, dus şi întors, de mai multe ori pe 
zi, 369, „Capodopera necunoscută”, 376, Că oameni 
sîntem!..., 379,  „Trompişor” şi-a făcut datoria, 
„Trompişor” poate să plece!, 384 

MARELE „DETECTIV” / Expunere de motive, 390, „De-a 
v-aţi as-cunselea”, 393, „Nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia 
şi berbecu'!”, 396, Pescuitul — tratamentul ideal pentru 
nevrotici, 399, Raiul de la „Mila 23”, 404, 
Tămăduitorii Stiopa şi Maşa, 408, „Totu-i soartă şi destin, 
restul... fatalitate!”, 414 

„JOCURILE” CONTINUĂ / Deci, renunţ la prolog, 419, Să 
intrăm direct în problemă, 420, Pensiunea Marița 
Nachtigal, 430, Şi-aşa s-a născut „De-a puia-gaia”!, 433, 
Al treilea!, 436 

„DIN JALE S-A-NTRUPAT ELECTRA” / Infatigabila şi 
sfinta nemulţumire creatoare, 444, Catch as catch can, 
446, „Cele două orfeline”, 449, Fratele din flori, 452, 
Femeia fatală, 454 

MAI TARE CA-N FILME / Să-ţi vină să mori (de ris), 458, 
A treia zi după „lăsata secolului”, 461, „Tunelul” lui 
Franz, 463, „Cîntecele mării”, 467, Coproducţii la... 
Tîncăbeşti, 470, Cineast total, 472, Realitatea imediată, 
sau (ceva) mai îndepărtată, 477 


CORECTOR DE NOAPTE 


POET ÎN DERIVĂ 


Sint patruzeci şi ceva de ani de-atunci. Şi tot 
nu-mi vine a credere c-am fost capabil să trec 
prin atitea. Pentru mulţi, lucrurile păreau să se 
desfăşoare normal, unora le şi mergea bine. 


Pentru mine însă, treburile se cam încurcaseră, şi 
totul îmi ieşea pe dos. 

Buiac, cum eram, şi trăsnit pe deasupra, 
izbutisem performanţa să rămîn iarăşi fără o 
slujbă, ca să-i zic şi-aşa. De fapt, ciudos pe viaţă, 
fiindcă nu-mi mai apăreau elucubraţiile lirice, 
„demisionasem” de la publicaţiile ce mă utilizau 
drept corector „cu bucata”, şi mă ţineam numai de 
compus poezele. Probabil erau proaste, de vreme 
ce nimeni nu se grăbea să mi le tipărească. Ce-i 
drept, interveniseră şi unele schimbări în lumea 
presei literare. Ca şi-n cealaltă. Pornise războiul! 

În plus, mă abandonase şi protectorul meu, 
loan Velicu, plecat pe front, cu-o brigadă. Nu de 
armată, ci de „PP”-işti. Adică, mai exact, ziarişti şi 
scriitori, încadraţi în unităţile de Presă şi 
Propagandă. Şi care depindeau de Marele Stat- 
major. Ceea ce-i scutea pe condeieri să ia puşca 
în mînă, mulţumindu-se doar cu excursii în linia a 
doua şi-a treia. Bune şi-alea. Pentru reportaje de 
pe cîmpurile de bătaie (văzute de la distanţă). 

Deci, rămăsesem de izbelişte. Fără adăpost, în 
special. Dar şi fără un chior în buzunar. Cam 
aveam eu o cameră mobilată, închiriată la o gazdă 
paranoică de pe Puţul lui Crăciun. Însă, de vreo 
două zile, nu-i mai călcam pragul. Îmi lipsea 
curajul. Mai ales că nu-i plătisem, de peste o lună, 
chiria. Aşa că, în disperare de cauză, lăsasem în 
păstrare cucoanei cele cîteva gioarse pe care le 
posedam. Şi-mi luasem cu mine doar două 
caieţele. În buzunarele paltonului de barosan. Dar 
ce palton! Căpătat, de milă, de la unchiu-meu 
Valică. De fapt, şi mie mi-era o milă cumplită. 
De mine. Halal poet! Înţolit într-un caftan lung 
pină-n călcîie, şi larg cît pentru trei persoane. În 
orice caz, arătam splendid. Ca un dulap. Numai 
blana gulerului cam năpirlise. Şi continua să 
năpîrlească. În aşa hal, încît eram plin, de sus şi 


pină jos, numai de peri roşcaţi de vulpe 
uzată 80%. 

Prima noapte de vagabond, şi-ncă una de 
pomină, o petrecusem în cuşca portarului de la 
blocul „Curentul”, unul nea Pîşu Tinichie, cu care 
mă aveam bine de pe timpul cînd lucrasem 
corectura „Curentului literar”. Deoarece n-avea 
voie să doarmă în post, aşa fiindu-i meseria, nea 
Pişu, ca să nu-l prindă somnul, mă rugase cu 
glasul său de beţivan profesionist (în timpul liber): 

— Marincule, ai grijă de mine, să n-o dau de 
dracu’! Citeş-te-mi şi tu ceva, vreun ziar sau dintr- 
o carte, să nu pic în nas... Hai, că şi eu îmi pun 
pielea-n joc, pentru tine! 

Bineînţeles, i-am lecturat poezii. De-ale mele. 
Din caieţe-lele pe care le-aveam asupră-mi. 

Pe la miez de noapte, nea Pişu m-a oprit din 
recital: 

— Mă, ţie nu ţi-o fi foame cumva? Că prea cînţi 
boscorodelile alea ca un ţircovnic de strană... 

— Ba, de ce să te mint, măi nea Tinichie, mi-ar 
cam fi... N-am mai băgat ceva în gură de-azi 
dimineaţă. Ştii, stau cam prost cu finanţurile. Ce 
să-i faci, asta-i viaţa de artist!... 

— Vai de capul tău, prăpăditule! Hai! 

Nu m-am lăsat rugat. 

Dîrdiind de mama focului, atît de frig cît şi de 
foame, i-am apreciat corespunzător slana, ceapa şi 
jimbla. Constatînd că-s hămesit în exces, nea Pişu 
s-a grăbit şi dinsul să contribuie la urgenta 
lichidare a conţinutului pachetului desfăcut pe 
tăblia măsuţei. Precis îi era teamă să nu-l las 
nemîncat. 

Trăiam un ianuarie aprig, crincen de geros. 
Cuşca porta-rului, lipită de intrarea în bloc, chiar 
lîngă uşa liftului, era străbătută de-o sumedenie 
de curenţi adverşi şi perverşi de aer îngheţat. 
Oricît mi-ar fi fost paltonul de barosan, nu-mi 


era deloc de folos. Mult mai serioasă părea şuba 
îmblănită a lui nea Pişu. 

În cea de-a doua noapte, i-am citit din nou 
poezii. Aceleaşi. Plictisit, Tinichie m-a somat: 

— Marincule, nu mai ţine figura! Cu chestii 
dintr-astea vrei tu să mănînci o bucată de 
piine?... Cine-i tîmpit să ţi le plătească? Cată-ţi 
neapărat un servici, c-altminteri nu te văz bine. Ai 
să mori de foame, ca un cîine de pripas. Şi nici eu 
n-o să te mai pot ascunde aici. De mîncat, haida, 
ţi-oi mai furişa vreun darab de jimblă, însă nici pe 
mine nu mă dau banii afară din casă... De mîine, 
fă-ţi şi tu alte drumuri. Îmi pare rău de tine, dar 
de mine mi se rupe inima. Mă dau ăştia afară, 
dacă mă prinz că fac hotel din cuşcă! 

Văzindu-mă că-mi plec capul spăsit, nea Pişu şi- 
a împărţit iarăşi merindea cu mine. lar spre ziuă, 
cînd se revărsa de zori, m-a condus pînă la uşă. De 
unde şi-a luat rămas bun, spu- nîndu-mi: 

— Mă băiete, ascultă povaţa mea, că-s om 
bătrîn, fă-te şi tu ziarist, ca ăia de pe Domnița 
Anastasia!...  Cîştigi un bănuţ cinstit, şi-ţi 
orînduieşti şi tu un rost. Aşa nu mai merge. Ei, du- 
te-n calea ta, şi să ne vedem cu bine, altă dată... Şi 
nu aici! 

În viziunea lui Pîşu  Tinichie, arvanitul 
„Curentul”-ului, ziariştii de pe Domnița Anastasia 
erau hoardele de puştani care vindeau „Universul” 
şi  „Curentul”  şi-aşijderea alte jurnale de 
dimineaţă. Cunoşteam oarecum tagma, întrucît îi 
zăream mereu la colţul străzii cu pricina, 
adunîndu-se prin preajma  „dormitoarelor” şi 
pregătindu-se să ia cu asalt gangurile tipografiilor, 
bătîndu-se s-apuce printre primii ziarele cu titluri 
de senzaţie. Care, zi de zi, erau mereu altele. Şi- 
aveau băieţii un simţ al orientării nemaipomenit. 
Niciodată nu dădeau greş. De multe ori, vînzarea 
unui jurnal depindea enorm de lansarea efectuată 
de ziarişti. Care, gonind pe Sărindar, Calea 


10 


Victoriei şi-alte străzi din centrul oraşului, strigau 
în gura mare: „Ediţie spe-cială! Comunicatul 
Marelui Stat-major. Trupele germane înaintează 
îndărăt, cucerind noi poziţii! Crima din Crucea de 
Piatră! Mare omor mare! Ediţie specială!” 


Îngrijorat de marele viitor ce se profila în față- 
mi, păşeam rebegit pe Domniţa Anastasia, strivind 
cu tălpile găurite ale ghetelor omătul ce scîrţiia 
sub picioare. Şi mi-am petrecut întreaga zi... 
plimbîndu-mă. Dar şi tot întrebîndu-mă cum să 
procedez pentru a fi încadrat şi eu printre 
„ziarişti”. Fiindcă şi-aici era un chirchirez. 
Concurenţă mare. Mafie curată. Tre-buia să am o 
recomandaţie. Să mă ia cineva sub aripa lui. 

Spre seară, după ce dădusem nesfîrşite tîrcoale 
şi ocoale pe Sărindar, Brezoianu şi prin faţa 
„Curentul”-ui, care se afla chiar pe Domnița 
Anastasia, în căutarea unui protector, m-am 
pomenit răzbit de foame şi ger. Sleit de puteri, mi- 
am călcat pe inimă şi-am pătruns în 
stabilimentul lui Mitică Cosma, poe-tul-lăptar. Cel 
care mă creditase de-atitea ori. Însă în faţa 
căruia nu mă mai încumetasem să mă prezint, 
avînd un cont deschis uriaş, dar şi neachitat. 

Cînd m-a zărit, Mitică mi-a zîmbit ca- 
ntotdeauna şi m-a întrebat din dosul tejghelei 
unde-şi exercita meseria de restaurator-birtaş: 

— Ce-i cu tine, Marincule, că nu te-am mai 
văzut de-un car de vreme? Pe unde mi-ai 
umblat?... 

Ce să-i spun? N-aveam ce. Aşa că i-am turnat o 
gogonată: 

— Pe unde, n-am umblat! Cu treburi, măi 
Mitică... Ba pe-acasă, la Craiova, ba prin ţară, 
cu nişte reportaje!... 

— Ce vorbeşti, măi? Te-ai ajuns şi tu reporter 
special, ca bădia Velicu... Şi pentru ce ziar le-ai 
scris, că nu ţi-am citit nicăieri semnătura? 


11 


— Păi, Miticule, nici n-ai s-o citeşti... Am fost 
incognito! Iar reportajele au să-mi apară sub 
pseudonim, ca să nu-mi compromit firma de poet! 

— Şi unde-or să apară? — s-a interesat Cosma. 

— N-am voie să spun! Directorul jurnalului, o 
fiară, se opune oricăror dezvăluiri... 

Bineînţeles, nici nu ştiam cum se face un 
reportaj, nici cum se scrie, tot aşa cum nu existau 
(decît în imaginaţia mea frenetică şi înfierbîntată) 
ziarul respectiv şi fiara de director. 

Însă nici Cosma nu prea era dus la biserică. Şi 
l-am auzit iscodindu-mă pe de departe: 

— Măniînci ceva, Marincule? Vreun borşuleţ 
ardelenesc, sau o iahnie de cartofi!... 

— Nuuu! Mi-s sătul ca un ţifoi... Adineauri m- 
am despăr- ţit de Tibi Tretinescu, la „Cafe de la 
Paix”... Totuşi, ca să nu te refuz, dă-mi o iahnie! 

— Bine! Am să-ţi servesc una, însă fără carne. 
Şi-aşa ai o datorie prea mare. Dacă mă prinde 
ăl bătrîn, mă ia în coarne de-a-nboulea, şi iese o 
gilceavă ca la tîrlă. Doar îl ştii cît îi de 
macedonean! Şi-apoi, nici n-o să-ţi pice greu, după 
cîte ai băgat în tine la „Cafe de la Paix”... 


CONIACIAREA 


După ce-am ras două farfurii adinci, ca pe-o 
nimica, şter-gîndu-le cu miez de pîine, încît nici nu 
mai era nevoie să fie spălate, i-am mai cerut 
poetului o porţie, mărturisindu-i ade-vărul: 

— Acum, că sînt cu sufletul împăcat, pot să-ţi 
spun adevă-rul. Sînt pe drojdie! Ce să-i fac, ca s- 
ajung şi eu la ziariştii ăştia, de lingă tine? Nu-mi 
pui şi tu o vorbă bună? 

Cosma, bietul de el, a căscat nişte ochi cît 
cepele. 


12 


— Ce spui, măi Marincule? Vrei să vinzi 
ziare?... În halul ăsta ai ajuns, nenorocitule! Mă 
rog, la urma urmei, nu ţi-ar strica şi ţie să 
munceşti o ţirişică... Ce, nu-s şi eu poet, şi tru- 
desc la tarapanaua bătrinului, din zori şi pînă-n 
noapte, ca o vită de povară?... Numai să-ţi placă 
atmosfera, că băieţii-s cam iabraşi! Ai răbdare, şi- 
aşteaptă şi tu un piculeţ, pînă-şi fac apariţia ăi din 
banda lu' Găvana-Brici... Dacă vine şi hăndră- lăul 
de Brici, vorbesc eu cu el, să nu te ia chiar de 
prost! 


Aflasem, mai demult, cum că prin apropierea 
birtului lui Cosma ar exista o „bombă a ziariştilor”. 
Adică sălaşul pentru noapte al oropsiţilor de 
puştani care dormeau acolo la grămadă, într-un fel 
de azil al vinzătorilor de ziare, astfel încît să fie 
cît mai aproape de tipografiile marilor jurnale ale 
capitalei. Nu ştiam precis locul cu pricina, dar 
îmi povestise despre el Velicu. Ca despre o curte a 
miracolelor. Şi-mi atrăsese atenţia: 

— Mă Marincule, ţine-te cît mai departe de 
bombă. E ceva de groază, mai tare ca-n „Misterele 
Parisului” sau „Cocoşatul de la Notre Dame”... 
Cînd treci prin preajmă, mai ales noaptea, mergi 
pe partea cealaltă a străzii! 

Pe la vreo zece şi ceva, dacă nu chiar mai 
tirziu, s-au ivit şi „ziariştii”. Năvălind în chiote. 
Peste liniştea ce pogorise în locanta văduvită, la 
ora aceea, de muşterii. Cei vreo douăzeci de 
băieţandri, care mai de care mai janghinoşi, au 
ocupat aproape imediat mesele de lîngă sobă. 
Să fie la căldurică. După care au comandat de-ale 
mâncării. În timp ce Cosma abia mai prididea cu 
servitul, eu m-am resemnat, în colţul meu, să-mi 
examinez viitorii colegi. 

În orice caz, cînd mi-am isprăvit operaţiile de 
investigare a pitoreştilor exemplare umane, eram 
disperat. Zdrenţăroşi şi slinoşi, jegosi şi rebegiţi 
de frig, purtîndu-şi ţoalele cumpărate de la Taica 


13 


Lazăr, piaţa de vechituri a oraşului, ca pe nişte 
costume de scafandri, de parcă ar fi trebuit să se 
cufunde cu ele prin toate zoaiele tirgului, unii 
avînd pe cap căciuli mîncate de molii, sparte-n 
fund, alţii cu pălării întoarse pe dos, iar o parte 
din ei cu băşti leoarcă de apa zăpezii topite, la un 
loc, bieţii de ei aduceau mai curînd a o liotă de 
hingheri reîntorşi de la lucru. Iar încălţările, 
astea, cel puţin, trezeau nu numai mila, ci şi 
spaima privitorilor. Bocanci cu tălpi de lemn, 
legate cu sforicele şi sîrmuliţe, desfundaţi şi fără 
bombeuri sau căpute, pantofi scîlciaţi, mustind a 
nămol, papuci din anvelope de automobil, 
semănînd mai mult a opinci, ciorapi de tot soiul, 
majoritatea  confecţionaţi cu mijloace proprii, 
materia primă fiind, cel mai adesea, ziare date la 
retur, şi-nfăşurînd picioarele ca nişte obiele. 

In pofida straielor şi-a diverselor accesorii 
vestimentare, băieţandrii păreau sănătoşi; iradiau 
din toţi porii energia vîrstei; tinereţea şi 
prospeţimea obrajilor îmbujoraţi de ger atenuau 
sensibil aspectul mizer. În vreme ce-şi consumau 
bucatele comandate, cu hamurile mapelor (în care 
stăteau ticsite jurnalele nevîndute) petrecute pe 
după grumaz, puştanii discutau agitaţi între ei, îşi 
zornăiau trăistuţele pline de mărunţiş, făcîndu-şi 
probabil în gînd socotelile cu care încheiau o zi de 
negoţ rodnic (au ba), chicoteau voioşi şi 
nepăsători, sau hohoteau la spusa vreunui banc 
mai deocheat. 

În definitiv, eram de-o vîrstă cu ei, şi-n mine 
ardeau focurile cu-aceeaşi putere. De ce să-mi fie 
teamă de munca pe care-o depuneau flăcăii 
aceştia? 

În timp ce Mitică se strecura pe lingă locşorul 
meu, cărîind o tavă cu iahnii aburinde, l-am 
întrebat în şoaptă: 

— Măi poete, cînd vine Găvana-Brici al tău? Nu- 
s ăştia băieţii din banda lui?... 


14 


— Un bob zăbavă, Marincule, că apare şi el! a 
încercat să mă domolească Mitică. Dacă ţi-i a 
mînca, nu te sfii, spune-mi ce rimneşti, şi-am să te 
servesc numaidecît... 

Nu m-am sfiit. Şi i-am zis: 

— Dă-mi, măi, şi mie, nişte cîrnaţi pe fasole! Şi- 
o să ne socotim noi, într-o bună zi, dacă mă pun şi 
eu pe treabă, cu vînzarea de ziare. Că nu se ştie, 
poate oi depăşi şi faza asta parşivă, şi-or să mi se 
publice şi mie baladele satanice... 

— E-n regulă! Pînă atunci însă, am să-ţi aduc 
numai fasolea... Cîrnaţii, mai tirziu. Cînd ţi-or 
apărea trăznăile ălea, cu Belzebuth şi Scaraoţchi... 
Las', că le-am citit. Şi nu o dată... Dealtminteri, 
cred că Brici o să te ia la el. Neapărat. Mai ales 
că-mi datorează şi-o mulţime de franci. Şi-apoi, e 
şi el un soi de consătean de-al tău, tot de undeva 
de pe lîngă Piteşti... 


Găvana-Brici şi-a făcut apariţia ceva mai tîrziu, 
cam în jur de unsprezece. Întîmpinat cu urale şi 
chiţăieli de băieţii lui, i-a salutat din mers şi s-a 
dus de-a dreptul spre Mitică Cosma. 

Mi-am dat seama că-i Brici, cînd l-am auzit pe 
lăptar: 

— Adus-ai bănuţii, şefule, sau te trec din nou la 
catastif? 

— Adus, hohlendere! — l-a informat şeful. 

Căci şef era, de vreme ce şi arăta ca atare. Alte 
haine pe el, altă înfăţişare. Totuşi, nu-i dădeam 
mai mult de douăzeci de ani. Însă era mai spălat, 
avea şi-un prosop la git, pe post de fular, iar pe 
virful capului purta o pălărie de tip melon, niţel 
cam turtită. Curat boier, în comparaţie cu membrii 
echipei sale. Numai bocancii soldăţeşti, cu tălpile 
bine căscate, prin boturile cărora i se zăreau 
obielele încropite din ziare vechi îl readuceau 
printre cei de-o breaslă cu el. Altminteri, 
superficial judecînd, s-ar fi zis că aparţine 
ordinului frizerilor. Mai ales că-şi ungea părul 


15 


tăciunos şi cîrlionţat cu cine ştie ce unsori, dacă 
nu chiar cu osînză de porc. Insă mustăcioara 
subţire, trasă fin pe lîngă buză, care-l făcea să 
semene cu Errol Flynn, celebrul actor de cinema, 
îl plasa numaideciît printre maeştrii briciului şi-ai 
tunsorilor înalte. Nu era exclus, mi-am zis în sinea 
mea, să i se fi zis Brici, tocmai datorită aspectului 
său de Figaro bucureştean. Ceea ce nu pricepeam 
însă era originea celui de-al doilea nume al 
individului. Deşi Cosma îmi spusese că „şeful” e de 
pe undeva de pe lingă Piteşti, Găvana putea 
însemna oricum doar satul de baştină al acestuia, 
şi nicidecum numele de familie. 

Spre surprinderea mea, Mitică l-a adus pe 
Găvana-Brici la masa unde mă aflam şi i-a pus în 
faţă o portie respectabilă şi reprezentativă de 
cîrnaţi pe fasole. După ce mi-a aruncat o privire 
suspicioasă, examinîndu-mi intrigat paltonul uriaş, 
şi încă prevăzut cu guler de blană, Găvana a 
atacat „con brio” cîrnatul. Pe puţin o jumătate de 
metru. Cu-atita poftă şi apli-caţie, încît pe loc am 
simţit cum mi se umple gura de apă. Din 
păcate, am fost nevoit să-nghit în sec. Şi să aştept 
desfăşurarea conversaţiei dintre „ziarist” şi Mitică 
Cosma, aşezat şi el lingă noi. 

— İl vezi pe-ăsta, Briciule? — a demarat poetul- 
lăptar. 

— Văz! — a declarat indiferent găvănarul. Ce-i 
cu el? 

— E-amărit rău de tot, măi băiete. N-ai putea 
să-l iei la tine-n echipă, să cîştige şi el un 
bănuţ?... De meserie-i poet, adică face poezii, ca şi 
mine, dar deocamdată marfa lui nu prea are 
căutare. Ce zici? 

— Nu zic nimic! Ce să fac cu poetu’ tău? Poezii 
ne trebuie nouă? Eu am nevoie de oameni care să 
ţie la tirşală, să pună osu’ şi să vinză cît mai multe 
jurnale... Cum o s-alerge pe străzi bufleiul 
dumitale, dacă umblă-nţolit în palton de boier? Se 


16 


mai împiedică în poalele anteriului, cade în zloată, 
şi-mi udă ziarele... Nu ţine figura! 

Apoi,  dîndu-şi seama că Mitică se cam 
încruntase, mi s-a adresat mie, oarecum cu duhul 
blîndeţii, parcă vrind să mai reducă din 
brutalitatea cu care abordase problema: 

— De unde eşti, bufleo? 

— Din Piteşti! 

— Ei, nu mai spune! Tot din Piteşti? Ca cum s- 
ar zice, sîntem consăteni. Eu mi-s din Găvana. Şi 
pe-unde-mi stăteai?... 

— În Tîrgu-de-Vale, peste drum de biserica 
Domnița Bălaşa... 

— Aoleu! În casele ălea, cu etaj şi grădină-n 
fund? 

— Exact! 

— Ia ascultă, băieţaş, n-oi fi cumva odrasla lu’ 
dom’ Eftimie? 

— Ba da! Îl cunoşti pe tata? 

— Cum să nu, de vreme ce stă-n casele 
bătrînului meu... După ce-o mierleşte, or să fie ale 
mele, că-s singurul băiat al lu’ taică-meu! Asta-i 
bună, să ne fie dat să ne-ntilnim tomite aici... Dar 
ce-i cu tine-n Bucureşti, şi-amărăştean încă?... 

— Am fugit de-acasă... 

— Eşti nebun? De ce?... 

— De-aia! Ca să mă fac poet... 

— Mare-i grădina lu' Dumnezeu! Păi, bine, mă 
bufleo, şi eu am întins-o din casa părintească, însă 
ca s-adun biştari, şi să-mi fac un rost în viaţă, iar 
nu ca tălică, să umblu după cai verzi pe pereţi... 
Vai şi-amar de capu' tău! Ascultă, prăpăditule, 
dacă te pui pe treabă, atunci e-n regulă, te iau cu 
mine, la vînzarea de ziare... Vinzi de-o sută, 
patruzeci îmi dai mie... E bine? 

— E bine! Fiindcă tot n-am ce face! — am 
scîncit eu. 

— Doamne Dumnezeule, trăii s-o văz şi pe-asta, 
pe băiatu' lu’ dom’ Eftimie ziarist la drumu’ mare! 


17 


Halal de tine, Briciule! Şi cum îţi zice, măi 
copile?... 

— Marincu! Ăsta-i, de fapt, un pseudonim. Însă 
să-mi spui numai aşa, fiindcă nu mai vreau să ştiu 
de-ai mei... 

— Ia te uită! Va să zică şi tu ţii să ţi se piarză 
numele, ca şi mine... Bun! Adică, nu-i rău. Din 
noaptea asta vii să stai cu noi, la dormitor, în 
bomba ziariştilor, de peste drum. Dar n-ai să fii în 
stare să ieşi pe stradă, la vînzare, cu anteriul ăsta 
pe tine... 

M-am ridicat în picioare, şi mi-am răspîndit 
pulpanele „anteriului”, cum îi spunea el. O clipă 
am stat pe gînduri. Apoi, lăsînd la o parte ruşinea, 
l-am dezbrăcat de tot. Şi-am rămas numai în 
cămaşă şi-n pantaloni. lar nădragii îmi erau 
despicaţi, tocmai în faţă, şi-i ţineam prinşi cu două 
ace de siguranţă. 

— Unde ţi-i haina, Marincule? — s-a interesat 
uluit Găvana-Brici. 

— Am vîndut-o! La Taica Lazăr... Ca să am de 
mîncare! 

— Mă, da’ mult mai haleşti! Las’ pe mine. Miine 
mergem în Sfînta Vineri, vindem paltonu’ şi 
cumpărăm nişte ţoale ca lumea... Să poţi alerga cu 
jurnalele sub braţ. Pînă atunci, îm-bracă-ţi anteriul 
la loc, să nu mi te vază aşa băieţii... După ce- 
mi fîrşesc de mîncat, mergem împreună la culcare, 
să-ţi fac şi ţie un locşor în dormitor. Că eu mi-s 
tatăl vostru. Nimeni nu-mi iese din vorbă! 

Bietul Mitică l-a bătut pe umăr pe Găvana-Brici, 
în semn de „merci”, şi-apoi mi-a spus cu glasul 
său blajin, de om care văzuse multe la viaţa lui: 

— Nefericitule, de ce nu mi-ai spus nimic? Stai 
jos, că-ţi aduc şi cîrnaţii de la fasole... Săptămîna 
ailaltă ai să fii în bani şi-o să ai de unde să-ţi achiţi 
datoriile! 


Încîntat că, încă din noaptea aceea, urma să 
devin „ziarist”, mi-am consumat în tihnă cîrnatul. 


18 


Mulţumindu-i mereu, din priviri, „consăteanului” 
meu, pentru că mă acceptase în tagmă. 

Găvana-Brici, pradă unei incontinente 
nedumeriri, deoarece tot nu pricepea ce-mi umblă 
prin cap, de-ajunsesem să mă milogesc lui, se uita 
la mine atent, încercînd să descifreze enigma ce-i 
frămînta creierii. 

Cînd m-a văzut c-am gătat, mi-a făcut semn să 
mă ridic de la masă şi să mă iau după el. 

— Bagă seama cum vorbeşti cu băieţii mei... 
Sînt nişte îngeri, cu inimi de mamă, dar dacă te 
prind cu fofîrlica, şi că te mai dai şi fălos, atunci să 
ştii c-ai încurcat-o! Niciodată să nu-i calci pe 
coadă, sau să te-apuci să lingi unde-ai scuipat, 
că nu mai ai viaţă bună cu ei... N-au nevoie de 
poeţi-boieri, că au şi-aşa destui păduchi pe sub 
cămaşă! 


AZILUL CU ÎNGERI 


Cred că trecuse de miezul nopţii, cînd 
părăseam stabilimentul poetului-lăptar. Condus de 
Găvana-Brici, şi împresurat de haidamacii lui, care 
nu-nţelegeau ce se-ntimplă şi priveau la mine 
bănuitori, întrucît şeful n-apucase încă să-i 
informeze cine sînt şi ce-nvirtesc, păşeam cu toţii 
spre dormitorul echipei. Spre norocul nostru, 
deoarece ninsoarea se înteţise, tinzind chiar să se 
transforme în viforniţă, sălaşul lor se afla chiar 
peste drum de iaurgeria lui Mitică. 

Curios să văd totul, m-am chiorit şi eu cît am 
putut. Geaba. Gangul prin care mergeam spre 
dormitor era cufundat într-o beznă cumplită. După 
ce m-am poticnit de bolovanii depozitaţi, pesemne 
pentru a fi utilizaţi, la primăvară, în curtea de din- 


19 


colo de catacombă, după ce m-am izbit de zidurile 
jilave, mustind a mucegai, la un moment dat am 
zărit o geană de lumină. Undeva, taman în fundul 
imensei ogrăzi ce se desfăşura în mijlocul unor 
construcţii teşite şi dărăpănate, acoperite cu olane 
şi ţigle ciobite, coşcovite şi cu pereţii mîncaţi de 
pecinginea igrasiei. 

Iar Brici mi-a suflat: 

— Aia-i lampa noastră! Cu gaz... Fără ea, n-am 
fi în stare să nimerim la dormitor. O să-ţi placă. 
E-ncăpător şi cald... L-am închiriat de la 
cotoroanţa de coana Jeni, proprietara caselor de 
pe-aici, pe-o mie de lei. Pînă-n vară. Cînd dă 
căldura, dormim şi noi pe unde putem, pe de-a 
moaca, mai ales pe sub podurile Dimboviţei... O 
grămadă de bani ne costă jupineasa. lInsă-i 
obligată să ne facă focu’, să ţină lampa aprinsă, şi 
să ne pregătească aşternuturile pentru culcare. 
Adică rogojinile pe care dormim. Numai ele ne mai 
izbăvesc de pureci, fiindcă papura-i alungă... O să 
vezi că n-o ducem chiar atît de rău!... 

Şi-am văzut. Chiar din clipa cînd am pătruns în 
dormitor. Era un fel de magazie căreia i se 
schimbase destinaţia. Dar atît de mare, încît ar 
fi încăput înăuntru un batalion de infan-terie. Cu 
pereţii înnegriţi de funingine, scorojiţi de acţiunea 
combinată a igrasiei şi-a aburilor emanaţi de 
răsuflarea celor ce-şi dormeau somnul acolo, sub 
tavanul scund, din scîndură nedată la rindea. 

Băieţii s-au strîns imediat lingă lampa cu gaz, a 
cărei lumină palidă şi gălbuie se-mprăştia difuz 
asupra zecilor de rogojini flendurite, întinse pe 
duşumeaua dată cu bradolină. Una lîngă alta, 
dispuse de-a lungul pereţilor, cît mai departe de 
uşă, rogojinile reprezentau, mai mult ca sigur, 
paturile echipei lui Brici. Bineînţeles, fără 
cerşafuri, perne şi pături. Şi-atunci am dedus, căci 
era la mintea cocoşului, nu numai a mea, că 
băieţandrii se culcau îmbrăcaţi, punîndu-şi sub 


20 


cap tăştile în care-şi purtau ziarele. lar 
pentru învelit nu mai aveau nevoie de nimic, 
deoarece  godinul enorm, cît un cazan de 
locomotivă, din mijlocul hambarului, răspîndea o 
dogoare infernală, aproape roşu de cîţi cărbuni 
ardeau în el. 

La lumina chioară a lămpii (cel mult nr. 9), în 
jurul unei rogojini ceva mai spălăţele, puştanii s-au 
aşezat de-a dreptul pe duşumea, şi-au pornit să 
privească la şef. 

Găvana-Brici rămăsese în picioare, avindu-mă 
lîngă el. După ce le-a zimbărit golăneşte, mai 
făcîndu-le şi cu ochiul, Brici şi-a început 
discursul de prezentare a subsemnatului: 

— Bă, uitaţi-vă-ţi bine la el! Îl vedeţi? Asta-i 
prietenul meu, consătean cu mine, din Piteştiul 
Găvanei... O să lucreze cu noi. Să nu vă prinz că-i 
puneţi vreo strimbă-n cale, că s-a zis cu voi, şi 
stricăm şmecheria... S-a-nţeles?... Dacă da, atunci 
scoateţi biştarii, să facem socotelile! 

În timp ce „îngeraşii” îşi răsturnau săculeţii cu 
mărunţiş pe rogojina dinaintea lor, fiecare 
orînduindu-şi grămăjoara de 


bănuţi chiar în faţa sa, Brici m-a poftit să iau loc, 
aşezîndu-se şi el pe podea. 

Şi-am asistat la cea mai rapidă numărătoare de 
mărunţiş din viaţa mea. Băieţii, de parcă ar fi 
avut computere în loc de miîini, au întocmit 
zeci de fişicuri, fiecare de cite-o sută de lei, 
confecţionîndu-le din hirtie de ziar. Cînd au 
terminat treaba, în mai puţin de zece minute, Brici 
şi-a luat singur partea ce i se cuvenea, după 
care le-a comunicat puştanilor: 

— La culcare!... Miîine-i duminică... Vă spălaţi şi 
voi în hîrdăul cotoroanţei, pe rînd, treceţi apoi la 
despăduchere, vă fierbeţi rufăria la cazan, vă luaţi 
primenelile, vă-nţoliţi la mare fix, de oraş, şi 
plecaţi la plimbare... 


21 


Cînd toată lumea părea că adormise, Figaroul 
de Brici a făcut lampa mai mică, şi şi-a depus 
economiile la adăpost. Ridi-cînd o scîndură de sub 
rogojina personală, a dat la iveală văgăuna de 
dedesubt. Destul de mare, cît să-ncapă în ea o 
lădiţă ostăşească. Aşa cum erau cele cu care 
plecau la armată recruţii, şi cum arăta cea aflată 
în dotarea şefului. Pitită în scobitură. 

Mirat că întreprinsese operaţia fără să se 
ferească de mine, l-am întrebat: 

— Nu ţi-e teamă c-or să te fure?... 

— Pe mine, şeful şi tatăl lor? Păi, dacă ar avea 
de gînd să mă jefuiască, n-ar rămîne orfani, 
fără părintele care se ocupă de plata dormitorului, 
a cărbunilor, de şustele cu găinarii de la 
vînzarea jurnalelor, că şi-ăia trebuie hrăniţi?... 
Nea, nici că se poate vorbi de-aşa ceva! Şi-apoi, 
sînt copii amăriţi, mulţi dinţre ei aduşi de mine din 
preajma Găvanei, să-i fac bucu-reşteni, şi să-şi 
adune şi ei un franc, ca să-şi înjghebe o viaţă mai 
acătării... 

— Aici, în tîrgul ăsta nefericit? 

— Fii serios! Că nu-s atît de timpiţi, încît să 
rămînă la oraş... String bani, ca să-şi cumpere 
pămînt! 

— Bun! Dar nu iei prea mult, patruzeci la sută? 

— Păi, ce, îi iau numai pentru mine? N-ai auzit 
c-am o sumedenie de obligăţii!... Ascultă, 
Marincule, tu n-ai să faci pureci mulţi printre noi. 
Ţi-o spun eu! Aşa că nu-ți viri prea adînc nasu’ 
unde nu-ţi fierbe ciorba. Ține minte vorba mea, 
c-o să mai ai nevoie de mine! Trăim ca nişte 
prăpădiţi, dar cu gîndu' că n-o să fie mereu tot 
aşa... Miine, după ce mă scald şi eu, plecăm 
amîndoi la Taica Lazăr, să te scap de beleaua asta 
de anteriu, şi să-ţi găsesc nişte bulendre de 
lucru... 


N-a mai fost cazul să ne ducem la Taica Lazăr, 
în piaţa de vechituri. Aranjasem lucrurile pe plan 


22 


local. Chiar mai înainte de prinz. Puştanii, de- 
ndată ce  terminaseră cu „programul ad- 
ministrativ”, se puseseră pe jucat barbut. În grupe 
mici, de cîte cinci sau şase inşi. 

lar pe mine mă invitaseră, prin rotaţie, pe la 
toate echipele de joc. Astfel încît, cu bani 
împrumutaţi de amabilii mei colegi, mă 
antrenasem şi eu la darea cu osul şi la încercarea 
norocului. Şi-mi pierdusem nu numai paltonul. Ci 
şi pantalonii... 

Cînd a ieşit şi Brici din hîrdăul unde se- 
mbăiase, şi care se afla în dosul dormitorului, într- 
o bucătărioară puchinoasă, m-a găsit numai în 
indispensabili. Nici cămaşa n-o mai aveam pe 
mine, deoarece se oferise un coleg să mi-o fiarbă 
la cazan, ca să omoare stelniţele şi lindenii 
cuibăriţi pe la cusături. Trist, stăteam retras lingă 
godinul încins, în care cărbunii duduiau cumplit, 
de exista riscul să se  topească metalul 


agregatului. Iar în minte îmi fierbeau ginduri 
din cele mai negre. Chiar îmi puneam întrebarea 
cum o să mă sinucid, zvîrlindu-mă în gîrla 


Dîmboviţei, de pe Splai, doar în izmene, fără 
palton. Era şi asta o problemă. Cu-atît mai mult 
cu cît aveam toate şansele să mor răcit şi cu 
guturai!... 

Tot Găvana-Brici m-a salvat de la moarte. 

Din cîţiva pumni bine administraţi, şi vreo 
cîteva scatoalce, mai discutind şi mai tocmindu-se, 
mi-a făcut rost, de la cei ce mă împrumutaseră cu 
bani, ca să-mi cîştige paltonul şi nădragii, de-un 
balonzaig, cum îi spunea Brici, precum şi de-un 
trening fost albastru, acum negru. Probabil din 
motive de slin şi jeg. 

— Lasă, măi Marincule, că-i bine şi-aşa! Ai să 
goneşti mai uşor pe Calea Victoriei, cu ziarele sub 
braţ... Geantă de mucava am să-ţi dau eu, că mai 
am cîteva cartoane de la rotativă, din ălea din care 
se fac flancuri, pentru turnat formele... Şi-altă 


23 


dată să nu te mai bagi la barbut. Asta-i joc de 
noroc, nu de inteligenţă. lar ţie îţi lipsesc 
amîndouă. Şi bafta, şi iuţeala de minte. C- 
altminteri, nu te făceai poet! 

Apoi, în noul meu costum (sportiv), m-a invitat 
la masă, la Mitică-lăptarul, să sărbătorim 
intrarea mea în tagma ziariştilor. 

Iar băieţii care mă sărăciseră, luîndu-mi tot ce- 
aveam şi eu mai de doamne-ajută, au ţinut, 
neapărat, să facă ei cinste. Le părea oarecum rău 
de cele întîmplate. Prea-şi bătuseră joc de-un 
fraier cu cioc. Căci găliganul care se-alesese cu 
paltonul meu barosan numai aşa-mi zicea. În 
glumă, se-nţelege. Altminteri, ce anume l-ar fi 
împins să-mi plătească trei porţii de fasole cu 
cîrnaţi? 

De fapt, tot eu eram cel cîştigat. Cînd l-am 
văzut pe Baroi, găliganul cu pricina, cum arăta în 
paltonul meu, mi-am adresat singur felicitări. Era 
atît de caraghios, încît rideam cu toţii, inclusiv 
Baroi, de anteriul pe care-l tîra prin iaurgeria lui 
Cosma. lar pantalonii, purtaţi acum de norocosul 
care mi-i cîştigase, abia îi ajungeau pînă la glezne. 
Că şi era cît o prăjină. lar acele de siguranţă, care 
susțineau spărturile din faţă, pe-a-celea nu le 
cedasem. Aşa că, pentru a camufla ce era pe dede- 
subt, îi căptuşise şi el cum putuse, la nimereală, cu 
nişte ziare răscoapte. De vechime şi de mucegaiuri 
indicibile. Şi care foşneau sinistru. La mai fiece 
mişcare. 

Apoi, după agapa colegială, ne-am dus să ne 
plimbăm prin Cişmigiu. Cu toţii. Pe-o viforniţă 
aflată abia la început. Ca să întărim prietenia. La o 
halbă de bere. Şi ningea atît de bogat, încît numai 
la bere nu-mi stătea gîndul. 

Găvana-Brici, fericit că lucrurile se-aranjaseră 
aşa cum se aranjaseră, şi că fraierul cu cioc 
intrase sub pielea băieţilor, ne-a propus, mai 
spre seară, să vizităm Crucea de Piatră. 


24 


— Hai, mă Marincule, să te facem şi pe tine 
bărbat! 

— Nu merg, Briciule, nici să mă pici cu ceară... 
Dealtfel, află că-s bărbat, şi-ncă ţeapăn, chiar de 
pe băncile liceului. 

— Aiurea! i-e frică de fete, nu cumva să te 
muşte... Treaba ta, te priveşte-n personal! 

— Aici ai dreptate! Treaba mea şi şaua-i verde, 
ce a fost nu se mai vede... 

— Bă, ce-i bălmăjeala asta? — s-a interesat 
Găvana. Baţi cîmpii?... 

— Exact! Mi s-a făcut un dor nebun să scriu... 
Îmi umblă o poezie prin cap, c-un armăsar şi-o şa 
prăzulie, şi-mi fac mîna. Asta e! Eu mă duc la 
dormitor, iar voi, unde vă pofteşte inima... Cînd o 
să mi se tipărească poezia, au să umble fetele 
după mine ca roiurile de muşte cînd dau peste un 
fagure de miere... 

— Depinde! — s-a îndoit Găvana. Nu numai 
peste faguri... Şi-o să-ţi pună şi fetele ălea un cioc, 
uite-aşa, cît toate zilele! Hai mă, că eşti un fraier 
cu sticleţi la cap... Oricum, de miine-ncepem 
treaba! Ai grijă să nu-ntirzii, cu caii ăia verzi ai tăi, 
c-ai încurcat-o cu mine... 

Şi chiar am încurcat-o! Nu fiindcă întîrziasem la 
„Cafe de la Paix”, unde fusesem să mă întîlnesc cu 
poeţii Geo Dumitrescu şi Stelaru, în loc să mă duc 
la dormitor şi să mă aştern pe scris, ci fiindcă n- 
am făcut faţă a doua zi (şi nici în cele următoare) 
noii mele meserii. N-aveam vocaţie pentru zia- 
ristică. Asta era. Ce mai calea-valea! 


„ZIARISTI“ DE TREI PARALE 


Dis-de-dimineaţă,  treziţi de  răcnetele lui 
Găvana-Brici, ne-am repezit toată echipa la 


25 


porţile tipografiei „Universul”. Să ne luăm în 
primire ziarele, marfa. De la omul lui Găvana. Un 
tip patibular, care ne-a înminat fiecăruia cîte-un 
teanc de vreo sută şi cincizeci de „Universuri”. 
Alţii, mai experimentați, se lăcomiseră la mai 
multe. De umblau  cocîrjaţi sub povara 
exemplarelor strînse în mapele de sub braţ, legate 
cu hamuri pe după grumaz. 

Cînd m-am văzut cu ditamai grămada de ziare, 
m-am adăpostit în gangul tipografiei, să-mi număr 
marfa şi s-o orîndu-iesc. În răstimp, colegii mei 
goneau de mult pe Sărindar, Calea Victoriei, 
Lipscani, Doamnei şi alte artere centrale. 

Fără să mai apuc a descifra titlurile de pe 
pagina întîi, aşa cum s-ar fi cuvenit, m-am luat 
după ei, strigind cît mă ţineau bojocii: „Ediţie 
specială! Lupte mari la Stalingrad! Mareşalul 
Paulus decorat de Hitler... Ruşii fug în dezordine!” 

M-a oprit un om mai în vîrstă: 

— Mă, muceo!... Încotro fug ăia, dacă i-au 
înconjurat pe nemți? Te-ai uitat în ziar, să vezi cîţi 
de-ai noştri au murit? Ia nu mai urla aşa! 

Retras lîngă „Eforie”, am pornit numaidecit să 
răsfoiesc „Universul”. În căutarea celora de care- 
mi pomenise cetăţeanul. Şi i-am găsit. La pagina 
cu anunţuri mortuare. După care, scăzindu-mi 
brusc entuziasmul, am luat-o de-a lungul bulevar- 
dului, abia îngăimînd: 

— Ediție... Specială... Luaţi „Universul”... 
Pagină specială! Morţii „Universului”!... 

Pînă spre seară, cînd s-amurgească, vîndusem 
mai mult de-un sfert din teancul de ziare. Adică, 
o nimica toată. 

Iar în celelalte zile, pînă sîmbătă, şi mai puţin. 
Nu-mi mergea deloc comerţul. In pofida ştirilor 
din ce în ce mai senzaţionale. Iar vineri, cînd a 
căzut Stalingradul (în mîna ruşilor, bineînţeles), 
abia atunci am izbutit şi eu să-mi desfac aproape 


26 


toată marfa. Oamenii cumpărau ziarul pe capete, 
zimbind amar. 


Duminică, pe cînd ne ecarisam în hîrdăul din 
bucătărioara cotoroanţei, şi ne dădeam jos jegul, 
înăbuşindu-ne în aburul ce umpluse chiţimia, 
Găvana-Brici mi-a comunicat în şoaptă: 

— Mă beşleagă, de-ndată ce isprăveşti cu baia, 
vii după mine la Mitică... Avem ceva de tăinuit! S- 
a-nţeles?... 

La iaurgerie, aşezaţi la o măsuţă mai dosnică şi 
asistați de poetul-lăptar, Brici a-nceput să mă 
prelucreze: 

— Marincule, fiindcă-i şi Mitică de faţă, n-am să 
te iau chiar în coarne... Bă, cu tine, eu dau 
faliment! Cît crezi c-o să meargă-aşa? Vinzi de-o 
sută şi mănînci de două, cum s-ar zice. Nu ţine, 
mă! Nu ştiu dacă ai băgat de seamă, însă-n fiecare 
seară am pus bănuţi de la mine, din pozonar, ca 
să-ţi iasă socotelile şi să nu te ia la poceală 
băieţii... Şi, dacă o s-o ţinem tot în feliul ăsta, mă 
laşi sărac, zău aşa! Am mai stat de vorbă şi cu 
Mitică, acilea de faţă, în privinţa ta, şi ne-am zis 
amîndoi că nu-i a bună ce se petrece cu tine, adică 
nu se lipeşte de tălică meseria de ziarist... Aşa că, 
află că ţi-am făcut rost de-o slujbă. Pe măsura ta. 
Că tot te dai de poet. O să iasă, chiar de miine, un 
jurnal nou, scos de-un prieten de-al nostru, unu' 
Tudorică Scarlat... 

— Teodor Scarlat, poetul? — am exclamat eu 
mirat. De unde să aibă atitea parale, că-i şi el 
amărăştean? 

— Are, mă, că nu-i el cu finanţele, ci barosanu' 
de Şoimu, care-i mulge pe-ăia de la Ministerul 
Informaţiilor! — m-a lămurit Mitică Cosma. Şi- 
apoi, ce te priveşte pe tine cine-s adevărații jupîni? 
Principalul e să-ncasezi loveaua, să ai şi tu cu ce 
să-ţi plăteşti piinea cea de toate zilele. Şi-n afară 
de asta, ziarul ăl nou, „Luceafărul”, c-aşa o să-i 
zică, o să aibă şi-o pagină culturală, de care o să 


PATA 


se ocupe Carianopol, tot om de-al nostru, că doar 
l-ai cunoscut acilea la mine. Poate-ţi mai publică şi 
vreo poezea, şi-atunci te mai încropeşti, pe ici pe 
colo! 

Bucuros de cele auzite, dar şi de faptul că 
scăpam de ziaristică, mă frămînta totuşi un gînd. 
Şi i-am luat la întrebări pe binefăcătorii mei: 

— Toate bune şi frumoase, dar unde am să mă 
oploşesc cu dormitul? Şi cu ce parale, de vreme 
ce-abia de miine-ncep lucrul?... Ai?... Imi dă 
Scarlat vreo arvună, sau Carianopol? 

— Cum să-ţi deie, dacă nici n-au apărut cu 
ziarul? — a sărit cu gura lăptarul. 

Apoi, zimbindu-mi blajin, s-a mai temperat şi 
mi-a explicat 

— Mă Marincule, de dormit ai să dormi la Brici, 
la azilu’ cu îngeri. Ziua. Că nopţile ai să le 
lucrezi... Corector de noapte, asta ai să fii, că de zi 
mai sînt vreo doi... Deci, în privinţa asta nu-s 
probleme. lar de mîncat, ai să mănînci tot la mine. 
Pe credit... Însă pe şest, să nu mă prinză ăl bătrîn, 
că mă beleşte dacă află că-ţi dau iahnii pe datorie! 
Nu-i bine aşa cum am ticluit noi lucrurile? 

— Ba-i foarte bine! — a răspuns în locul meu 
Găvana-Brici. 

După care, scoţind din „pozonar” un fişic, mi l-a 
înmînat spunindu-mi: 

— Na-l, să ai şi tu de-o cheltuială... Ai să-mi dai 
banii cînd ai să poţi. Iar băieţilor să le spui că te 
laşi de ziaristică. O să fie şi ei fericiţi, că scapă 
de-o pagubă ca tine, iar tălică de-aşij-derea, 
fiindcă scapi de osînda meseriei ăsteia, care nu-ţi 
prieşte deloc şi mai defel! Acuma, mă Mitică, dă- 
ne şi nouă ceva de haleală, să sărbătorim slujba 
bernebecului... Dar ceva mai ţeapăn, că sîntem 
după baie... 


28 


MISTERELE „LUCEAFĂRULUI” 


Pe la trei şi ceva, după-amiază, eram alt om. 
Mîncat bine, băut bine (că dăduse Brici iama prin 
lăzile cu bere „Azuga” ale familiei Cosma), 
aşteptam desfăşurarea în continuare a 
evenimentelor. Cu-atit mai mult cu cît Mitică mă 
asigurase că ziarul avea s-apară chiar de-a doua 
zi. 

Găvana, la un moment dat, i-a zis lăptarului: 

— Mitică, ocupă-te tălică de Marincul nostru, 
ca eu am nişte alte daraveli de duminică! Il duci 
tu la ţiganu'?... 

— II duc. Dar să nu-l mai faci de ţigan pe 
Tudorică Scarlat, că mă supăr... lar Tudorică, şi 
mai şi, dacă află. O fi el oacheş, însă să ştii că-i de- 
al nostru, de pe undeva de prin preajma 
Bucureştilor... Şi-apoi, chiar de-ar fi şi ţigan, care-i 
păcatu'? Mă Găvano, e om de talent, tu ştii ce-i 
aia? Hai, întinde-o, pînă nu te pocnesc. Ai uitat 
că-s macedonean? 

Spre seară, lăsîndu-l la tejghea pe Pantelimon, 
frate-său, să-i ţină locul, Mitică m-a poftit să-l 
însoțesc la redacţia noului ziar. Neuitind însă să-şi 
ia cu el şi-un maldăr de poezii. De-ale sale. Scrise 
de-a dreptul pe hîrtie de ambalaj. Cu care, îndeob- 
şte, acoperea mesele din lăptărie. Şi mi-a explicat: 

— Poate-mi publică Scarlat, sau Carianopol, 
vreuna din ele... Cît apucă să scoată şi ei jurnalu', 
barem vreo două, trei luni... 

— Cum adică, numai atît? Şi eu ce mă fac după 
aia, iarăşi rămîn de căruţă? 

— Taci, mă, că eşti prost! Tu nu prea ştii care-i 
şmecheria cu ziarele ăstora, finanţate de-ăi de la 
propagandă. Tipăresc şi ei foaia, atîta cît pot, iar 
cînd au păpat bănuţii, că gazeta oricum nu se prea 
vinde, desfiinţează publicaţia. După care băieţii se 
duc la Ică, ministrul cu paraua, îi cer alţi bani, 


29 


pentru un alt ziar, şi-l fac tot pe-ăla pe care l-au 
dat gata, însă c-un titlu schimbat... Asta-i 
calimera! 


Cînd am ajuns pe Sărindar, undeva peste drum 
de  „Dimineaţa”, ceva mai la vale, înspre 
Brezoianu, ne-am proţăpit în faţa unei clădiri cu 
trei etaje (poate chiar patru, că nu mai ţin minte) 
şi Mitică mi-a zis: 

— Aici e tipografia, la parter şi subsol.... Iar la 
etajul al doilea, redacţia. Pe la şapte, dacă nu şi 
mai devreme, trebuie să vină şi fondatorii... 

—  Ăştia cine-or mai fi? — l-am chestionat 
intrigat pe lăptar. 

— Şoimu, Scarlat, Carianopol, şi-ncă vreo trei 
sau patru băieţi... Astăzi pun la punct planul 
primului număr! 

— Abia acum? 

— D-apăi cînd, dacă o săptămînă întreagă au 
tot stat la palavre, să-şi pritocească ministerele, 
care şi cum să şi le împartă!... 

Mai tirziu, aveam să aflu şi eu ce-i cu 
împărţeala asta, a ministerelor. După ce Cosma m- 
a prezentat redactorului-şef, sau directorului, că 
nu mai ştiu ce era Şoimu acela, anunţindu-l: 

— Bre vere, ăsta-i băiatul de care-ai nevoie... 
Am vorbit şi cu Tudorică Scarlat. Îl cunoaşte 
bine... I-a citit nişte poezii! 

— Nu mi-a suflat o vorbă! Dar dacă-l garantezi 
tu, e ca şi angajat. Cu numărul. O sută de lei pe 
noapte... Cum te cheamă, puştiule? 

Chiar atunci, cînd directorul îmi adresa 
întrebarea de mai sus, în odaia redacţiei, unica 
dealtfel, au dat buzna vijelios, de parcă erau goniţi 
de-o ciurdă de tauri, Teodor Scarlat, Virgil 
Carianopol şi-ncă vreo trei tineri gealaţi. Ăştia din 
urmă, total necunoscuţi mie. 

— Şoimule, — a răcnit Scarlat, strălucindu-i 
ochii în cap, de-ai fi zis că băuse belladonă, iar nu 
cărţălău la crişma din colț, macheta-i gata, nu 


30 


mai lipseşte nimic... Am pus-o la punct cu 
Virgilică. lacă, veniră şi băieţii! Dacă au adus şi 
materialele, mîine dimineaţă sîntem pe piaţă cu 
gazeta tipărită... Ai întocmit lista cu ciubuce? 

Pînă să-i răspundă Şoimu, ne-a văzut şi pe noi, 
pe mine şi pe Mitică. 

— Ia te uită! — a exclamat Scarlat surprins. Ce- 
i cu voi aici?... 

— Am venit cu băiatu', mă Tudorică! — i-a spus 
Mitică. 

— Îmi pare bine... Şi pentru ce l-ai adus? 

— Păi, măi balaure, ai uitat ce-am vorbit? — s-a 
răstit lăptarul, foc de supărat. 

— Stai o ţiră, că-mi adusei aminte! — l-a 
domolit brunetul poet. 

Apoi, întorcîndu-se spre Şoimu, i-a declarat în 
gura mare, faţă de toată lumea: 

— Şoimule, bagă-l, mă, la corectură, că-i băiat 
necăjit, grasu' ăsta, şi mai scrie şi nişte balade de 
groază... Ceva cu draci şi vircolaci, de-i taman bun 
pentru corectura de noapte! 

— L-am şi angajat, africanule! Dar cum îl 
cheamă, ca să ştiu să-l trec pe statul de 
colaborări?... 

— Ce contează cum îl cheamă, de vreme ce 
semnează cu vreo zece pseudonime? Cred c-a 
uitat şi el care-i e numele de 


fată... O dată, cîndva, am citit, sub o poezea de-a 
lui, că-i zice Bassarab, altă dată, parcă Balthazar, 
iar mai curind, Barincu, Tarincu, Sarincu, sau ceva 
în genul ăsta! Şi-apoi, hai să fim serioşi, îl ştiu 
foarte bine... E băiat muncitor, om la locu’ lui, îşi 
cunoaşte lungu' nasului. Dealtfel, cum îţi zice de- 
adevărat, măi poete?... 

Întrucît era precis vorba de mine, i-am răspuns 
lejer întristat: 

— Pînă una alta, Alexandru-Vlad Marincul!... 


31 


— Perfect! — a declarat Scarlat, privind 
încîntat spre Şoimu, Carianopol şi ceilalţi 
„fondatori”. 

Şoimu, făcîndu-mi un semn cu capul, să mă dau 
la o parte, i-a spus lăptarului: 

— Cosmo, gata, s-a făcut! Băiatul rămîne aici, 
că la noapte începe corectura... lar matale vezi-ţi 
de drum, ţi-ai făcut da- toria. Mai avem cîte ceva 
de discutat, între noi, şi nu mai ai ce-nvîrti pe- 
aici... 

Iaurgiul, blajin şi zîmbind timid, l-a abordat din 
flanc: 

— Ba aş mai avea, bre vere... Ţi-am adus nişte 
poeme! 

— Suprarealiste? 

— Supra! 

— Lasă-le lui Tudorică, şi ţi le publicam în 
săptămîna care vine...Şi-acum, bătrine, roieşte-o şi 
să ne vedem cu bine! 


În minutele următoare, uitînd total de prezenţa 
personali- tăţii subsemnatului, care luase loc pe-un 
scaun sui-generis, din care numai două picioare 
păreau stabile, un al treilea fiind cam şontorog, iar 
al patrulea lipsind cu desăvîrşire, „fondatorii” au 
purces să discute vorbe: mai precis, să se ia la 
gilceavă. 

Atent la ceea ce se petrecea în plăcuta 
ambianţă a noii redacţii, am fost, se-nţelege, 
numai ochi şi (în special) urechi. 

Şi-am avut multe de învăţat. Mai întîi, cum se 
organizează întemeierea unei gazete. Fondatorii, 
cu toţii, l-au luat imediat la trei păzeşte pe 
director, respectiv pe Şoimu, punîndu-i o su- 
medenie de chestiuni jenante, dintre care cea mai 


interesantă se referea la fondul alocat de 
ministerul cu pricina, adică cel al Informaţiilor 
şi propagandei. 


Odată rezolvată şi problema aceasta, prin 
gestul final şi semnificativ întreprins de Şoimu, 


32 


care s-a bătut falnic în piept cu palma, în 
partea din dreapta, probabil acolo unde-şi ţinea 


portofelul, s-a trecut la dezbaterea chestiunii 
următoare: împărțirea ministerelor.  Şi-atunci, 
abia, am priceput şi eu despre ce-i vorba, şi cît de 
importantă era munca  redactorilor afectaţi, 
fiecare, pe lîngă cîte un ministru. 

Căci zicea Şoimu: 

— Măi gealaţilor, situaţia-i destul de cotoioasă! 
Ca să nu ne luăm la harţă, aş propune să ne 
repartizăm ministerele prin rotaţie. O lună va fi 
Scarlat la Finanţe, că ăştia dau plicurile cele mai 
babane, apoi va veni la rînd Carianopol, iar mai 
tîrziu şi-ăilalţi. Pînă atunci, se va ocupa 
fiecare de ministerele Industriei, Muncii, Cultelor, 
şi-aşa mai departe. De Externe, Interne şi 
Informaţiile lui Ică mă voi ţine eu, c-aici probleme- 
le-s ceva mai speciale... E bine? 

Deşi majoritatea  „fondatorilor” păreau de- 
acord, s-a iţit totuşi un răcan, ceva mai tinerel şi, 
probabil, mai puţin tîrşit prin breaslă, care a avut 
de prezentat un amendament: 

— Nea Şoimule, n-ar fi mai bine să ne rotim la 
două săp-tămîni? Cine poate şti, că se mai întîmplă 
şi-aşa, dacă dăinuim cu „Luceafărul” nostru pînă 
să ne vină şi nouă rîndul, ăstora mai mititeii, la 
Finanţe!... la zi-i! 

Categoric, ca unul umblat pe la presa timpului, 
dar şi uns cu toate alifiile, Şoimu l-a informat 
zimbind: 

— Imposibil! Ministerele dau plicul doar o dată 
la lună... Dar nu vă faceţi griji, că vă las vouă pe 
mînă, tuturor, abona-mentele de favoare şi de 
sprijin. Atacaţi pretutindeni, în stinga şi-n dreapta, 
negustori şi fabricanți, uzine şi case de import-ex- 
port, societăţi anonime, sau mai puţin anonime, 
depozite de lemne şi de vin, totul, mă-nţelegeti... 
Mie îmi lăsaţi Malaxa şi Reşiţa. Incasaţi paraua pe 


33 


loc, eliberaţi chitanţe în regulă, să n-avem 
necazuri cu fiscul, iar vouă vă opriţi treizeci la 
sută. Restul, la casieria gazetei. Şi trageţi tare, 
cîtă vreme mai scoatem ziarul! 

De data asta pe deplin satisfăcuţi, redactorii şi- 
au scos din buzunare materialele pentru numărul 
de-a doua zi. Şi, fără să mai cate la ele, le-au 
înmînat lui Teodor Scarlat. 

— Tudorică, — i s-a adresat Şoimu africanului, 
pînă una alta, fiindcă tot ţi-am dat Finanţele, luna 
asta faci şi pe secretarul de redacţie... Dai drumul 
la articole, pe barba mea, nu le mai citeşti, şi vezi 
ce-i şi cu materialele de ieri... Şi pune.-l, la noapte, 
pe grăsunul ăsta să corecteze tot numărul, rind cu 
rînd, titlu cu titlu... Daca-i scapă vreo greşeală mai 
boacănă, am rupt-o-n fericire! Ne suspendă ziarul 
ăia de la cenzură... Pe la trei, spre dimineaţă, mai 
înainte de-a băga la rotativă, pînă să presaţi 
flancurile, vin să-mi arunc şi eu o privire asupra 
gazetei... 

În clipele ce-au urmat, odaia redacţiei a rămas 
pustie. Plecaseră toţi „fondatorii”. Cu excepţia lui 
Teodor Scarlat. Şi-a mea, se-nţelege. De aceea mi- 
am permis să-l iscodesc pe Tudorică Scarlat: 

— Domnu' Scarlat, ce-i în plicurile ălea, de la 
ministere? Articole pentru ziar?... 

„Africanul” s-a uitat la mine pieziş, vrînd să-şi 
dea seama dacă-l luam peste picior, sau dacă eram 
tont de-a binelea. Realizind, probabil, că făceam 
parte din a doua categorie, şi habar n-aveam de 
lumea presei, s-a milostivit să mă informeze: 

— Bă Marincule, plicurile-s cu loveaua... Piinea 
noastră. Pomana pe care-o căpătăm de la 
stăpînire. Că lefurile, ce să mai vorbim... Milogi 
am fost, milogi o să rămînem o viaţă-ntreagă, dacă 
lucrurile vor continua tot aşa. Asta-i situaţia! 
Deocamdată... 

Pe deplin dumirit, l-am mai întrebat: 

— Acum, ia spune-mi, ce-am de făcut?... 


34 


— Te duci şi iei şi tu ceva în gură, că la noapte 
o să ai ţea-păn de lucru! 

— Domnu' Scarlat, ţi-a fost limba aurită! Că mi 
s-a făcut o foame, ceva de groază, nebunia 
lumii, nu altceva... 

— Perfect! Atunci dă-i bătaie... Şi să nu-ntârzii! 

— Nu vă faceţi griji. Nici tălică, nici tipografia... 
N-a zis domnu' Şoimu că mă plăteşte la număr? 
Păi, ce, îl las eu să-mi fie datornic? Nici ca cum!... 


FAUR ABURIT (DE ERORI) 


Nu mi-a rămas dator. Dar nici eu lui. După ce 
m-am întremat corespunzător, la locanta de peste 
drum de tipografie, un stabiliment anume 
proiectat pentru ziariştii din nocturnă, un soi de 
birt economic, cu preparate aşijderea, 
reprezentate mai mult de zemuri inidentificabile şi 
cafele leşinate, consumînd hămesit o ciorbă de 
burtă, în mai multe reprize, extrem de dubioasă, 
întrucît nu poseda mai nici o fărimă din organul 
citat, exceptind aroma puturoasă, ce-şi dădea nişte 
aere insuportabile, m-am prezentat în sala 
rotativelor. Acolo unde trebuia să-mi desfăşor 
munca de corector. 

Nici n-am apucat să depistez masa rezervată 
corecturii, că m-am şi pomenit interpelat: 

— Ce cauţi pe-acilea, Hapleo?... 

Intrigat, am privit la tipograful ce mă abordase. 
Era un nene cărunt, cu-o bască fleşcăită pe cap, 
lucindă de cîtă unsoare adunase, şi care ţinea în 
ambele miini o formă semicilindrică de plumb, 
probabil destinată rotativei. 

— Sînt corectorul de noapte al „Luceafărului”! 
Dar de unde mă cunoşti, măi frate?... 


35 


— Păi de ce să minţ, nu te cunosc deloc... De- 
aia am întrebat ce-nvirţi pe la noi. De fapt, de 
unde ai mai scos-o şi pe-asta, că te ştiu cine-mi 
eşti? — s-a interesat rotativistul. 

— Mi-ai zis Haplea, aşa cum mi se spunea şi-n 
şcoală, şi-am crezut că ne-am întîlnit vreodată, 
cîndva... 

— Hai, că eşti bine! Nu ne-am văzut 
nicicacînd... Matale eşti tinerel, cam rotofei, ce-i 
drept, că de-aia îţi ziceau ăia Haplea, iar eu mi-s 
un hodorog bătrin, în prag de pensionare... 
Cotonog îmi spune, dar mai de-a dreptul moş 
Cotoi, cum m-au botezat oamenii de pe-aici. Şi pe 
tălică, băieţelule, cum te cheamă? Spune-mi şi 
mie, că parcă s-ar putea să fim şi prieteni, după 
cum îmi dau seama... 

— Mai mult ca precis, moş Cotoi! — l-am 
asigurat eu. Chiar te rog să-mi zici Marincu, tot pe 
scurtătură, că de semnat semnez Alexandru-Vlad 
Marincu. Ştii, moş Cotoi, eu-s şi poet? 

— Ei, nu mă omori! Ca dom’ Scarlat al vostru, 
de la „Luceafăru'“? 

— Exact! k 

— Vai de mămăliga ta, băieţelule! Inseamnă că 
nu pricepe omv’ o iotă din ce bălmăjiţi voi acolo, 
în stihurile voastre... Mai ales dacă scrii tot ca 
dînsu'! 

— N-am ce-ţi face, nene... Sîntem modernişti, 
suprarealişti... 

— Traba voastră! Vă priveşte-n personal. Dar 
nu-i a bună. Aşază-te coleşica, la masa asta, a 
voastră, a corectorilor de noapte, că-ţi aduc 
numaideciît şpalturile... 

— N-aş vrea să te deranjezi pentru mine, moş 
Cotoi, oi fi avînd şi matale de lucru, la rotativă. 

— Mă năpirstoace, eu nu mi-s tipograf, ci 
femeie la toate. Asta-i acuş meseria mea. Să car 
flancurile, cilindrii, şpaltele, bunurile de tipar. Am 
fost cîndva zeţar, dar m-am îmbolnăvit de ochi. 


36 


Pînă ies în pensie, mă ocup şi eu cu ce se 
nimereşte... 

— N-are importanţă, nene. Pentru mine, tot 
tipograf se cheamă că eşti! 

— Buuun! Dacă-i aşa, atunci ţi-l trimit şi pe-ăla 
cu tava... 

— Ce tavă? 

— Tava cu cafeluţe... Avem pe-acilea un 
puştiulică... Toată noaptea aduce cafea pentru 
oamenii noştri şi pentru domnii gazetari. Dă şi pe 
datorie, dacă nu eşti în franci!... Te trece pe răboj, 
şi-i plăteşti cînd iei leafa. Acuma mă-c în treabă- 
mi, că m-aşteaptă ăia cu forma! 


După ce moş Cotoi s-a topit în negura sălii 
rotativelor, dis-părînd din cîmpul meu vizual, m- 
am orînduit la masa de corectură. 

Era o masă lungă, din brad străvechi, cam 
unsuroasă de cîtă viaţă şi vlagă tipografică 
supsese în fibrele ei, prevăzută, de-o parte şi de 
alta, cu nişte bănci de lemn, iar pe tăblie avind 
mai multe călimări, pline cu cerneală roşie, 
specială, precum şi vreo cîteva tocuri dotate cu 
peniţe „klaps”. 

Deoarece  şpalturile nu porniseră încă să 
sosească, am început să examinez ambianța. Mă 
aflam într-o hală, dacă i se putea spune aşa, 
incomensurabilă şi suficient de neluminată. Numai 
din partea unde se găseau rotativele, căci două 
păreau să fie, mai răzbătea ceva lumină. Furnizată 
de becurile spînzurate deasupra maşinilor, printre 
structurile lor metalice, pe lingă cilindri, în 
apropierea sulurilor de hîrtie, ca şi la gura din 
spate a rotativei, pe-acolo pe unde se debitau 
ziarele. Deocamdată, agregatele stăteau 
nemişcate. Procesul de producţie avea să-şi dea 
drumul mai tîrziu. Pînă atunci, mai erau multe de 
făcut. Zeţarii paginau materialul primit de la 
linotipişti, presarii trăgeau perii de pe ceea ce se 
culesese, mă rog, toată lumea se agita conform 


37 


specialităţii fiecăruia. Numai eu lîncezeam. Şi-mi 
şi venea să adorm. 

Era normal. După cîtă zeamă băgasem în mine, 
la locanta de care am amintit. Simţindu-mă 
umflat ca un ţifoi, picoteam cu capul în piept. 
Taman cînd dădeam să mă proptesc cu nasul în 
tăblia mesei, m-am auzit solicitat: 

— Alooo! Domnu”, nu vrei o cafeluţă? Servim 
naturale, Mocca, tari şi groase, de să te ridice de 
pe scaun... Dealtfel, ai şi nevoie, după cîte văz! 
Dacă nu mă trimitea moş Cotoi, ador-meai pe 
matale... Doi lei ceaşca, trei lei, dacă iei două! Şi 
de nu ţi-o place, să-mi zici mie Cuţu... C-aşa mă şi 
cheamă! 

Niţel buimac, priveam curios la băieţandrul din 
faţa mea. Proţăpit zdravăn lîngă masă, cu-o tavă 
agăţată de mîna stingă, aştepta să-mi comunic 
opinia şi opţiunea. Deşi era destul de cald în hala 
rotativelor, puştiulachele era c-un soi de caftan pe 
el, un fel de loden, sau ceva în genul ăsta, peste 
care petrecuse un şori (fost) alb, legat în spate cu- 
o giţă slinoasă. Insă tot şme-cherlicul era tava. 
Căci nu era chiar dispozitivul respectiv, ci o 
construcţie ciudată, alcătuită din mai multe tăvi 
circulare, suprapuse şi etajate. Astfel încît suporta 
o sarcină de minimum treizeci de ceşti. 

Trăgindu-şi oleacă pălăriuţa spre ceafă, băiatul 
cu cafelele se interesă: 

— Ei, ce-ai de gînd, bei sau nu bei? Dacă n-ai 
parale, îţi dau şi pe datorie, că mi-a zis moş Cotoi 
că eşti în piine, la ziaru’ ăl nou... Ne socotim mai 
tîrziu, cînd încasezi loveaua! 

— De unde eşti, măi Cuţulache? 

— Cum ai zis? Păi, ştii că-mi place Cuţulache! 
Nimeni nu mi-a zis aşa... De unde să fiu? De 
coleşica, de preste drum. De la birtu’ lu’ jupîn 
Bănică... 

— Nu, mă, nu m-ai înţeles! De unde eşti de felul 
tău, asta am vrut să ştiu. 


38 


— Aha! Atunci, de ce nu spui, bre, aşa... Eu, de 
baştină, mi-s de la Prundu, de lîngă Piteşti. Iar la 
dom’ Bănică lucrez încă din toamnă, pe remiză... 

Încă un consătean! Mare, Piteştiul ăsta, 
domnule! 

— Ai să rizi, dar m-ai nimerit la ţanc! Eu sînt 
chiar din Piteşti. 

— Ei, nu mai spune! Atunci, ia o cafeluţă... Fac 
cinste! Şi, cît ai să sorbi din ea, povesteşte-mi 
şi mie ce-nvirţi pe-aici. Ai venit să faci rost de 
leuşteni, ca să-ţi ridici căsuţă la oraş?... Este, că-i 
aşa? 

— E, pe dracu’! Stai jos, şi-ţi spun tot... 

În orice caz, mai multe mi-a spus Cuţu. 
Relatîndu-mi despre viaţa lor, a celor şase fraţi 
Cuţu, aflaţi cu toţii în Bucureşti, fiecare pe la cîte- 
un jupîn. lar cînd a auzit că manufacturez şi 
poezii, Cuţu mi-a declarat entuziasmat: 

— Am bănuit eu, de l-am tras de limbă şi pe 
Cotoi, că nu eşti chiar atît de bătut în cap, de 
vreme ce le-ndrepţi, ăstora de la ziar, articolele... 
Păi, neiculiţă, ştii matale că Zavaidoc, marele 
nostru cîntăreţ, e de pe la noi, de lîngă Prundu, şi 
că făcea şi el poezii, de le punea pe muzică? N-ai 
cumva şi glas, să-ţi cînţi marfa?... 

Noroc că m-a scutit de răspuns bâtrînul 
Cotonog, care-mi aducea întiia tranşă de şpalturi, 
pentru corectură. Cînd l-a zărit pe Cuţulache lîngă 
mine, l-a luat la rost cît ai zice peşte: 

— Cuţule, întinde-o, că omu’ nostru are de 
lucru. Acuşica vine şi dom’ Scarlat, şi-atunci să te 
tii! Hai, valea... 


Pînă să-şi facă apariţia secretarul de redacţie, 
recte Teodor Scarlat, cam în jur de trei dimineaţa, 
mi se umflase capul de cîte şpalturi citisem. Şi nu 
numai că le citisem, dar le şi corectasem. 
Bineînţeles, consăteanul meu, Cuţulache, a ţinut 
să mă viziteze neapărat, cel puţin din oră în oră. li 
căzusem cu tronc. Şi mereu mă iscodea. 


39 


— Spune-mi, bre nu mă minţişi, îţi cînţi 
poeziile?... Mai na o cafeluţă, din partea firmei, că 
ţi s-au roşit ochii în cap, ca nişte gogoşari! Ia zi- 
12. 

Pînă la urmă n-am mai răbdat: 

— Mai du-te-n pisici cu cafeluţele tale!... Nu 
vezi că-mi crapă devla de cîte greşeli scapă ăştia? 

— Ei, neică, dacă-mi vorbeşti frumos, atunci 
plec! Dar zi-mi, cînţi, au ba? 

Excedat, numai că n-am urlat: 

— Cînt, mă, cînt! 

— Din gură? — a stăruit Cuţu. 

— Nu, din contrabas! E bine?... 

Nu mi-a răspuns nimic. S-o fi supărat, nu s-o fi 
supărat, n-am mai avut de unde afla, deoarece 
a pierit rapid din faţa mea, ca şi cum l-ar fi 
înspăimîntat cine ştie ce apariţie tenebroasă. De 
fapt, apăruse Teodor Scarlat. Întunecat la chip, şi 
la propriu şi la figurat. C-o falcă în cer şi una-n 
pămînt, răcnea la mine ca un disperat: 

— Nenorocitule! Ce-ai făcut, mă? Vrei să mă 
bagi în puşcărie, Marincule! Ia uită-te aici... 

Şi-mi vîntură pe dinaintea ochilor două pagini 
de gazetă. După ce-mi zvirl o privire, recunosc 
paginile a-ntiia şi-a doua ale „Liuceafărului”. 
Cărora tocmai le dădusem drumul. Pentru bun de 
tipar. 

Bineînţeles, nu disting nimic neobişnuit, în 
stare să-l scoată în halul ăsta din balamale pe 
african. 

— Mă uit, nea Tudorică, mă uit! — îl asigur eu, 
dornic să-l conving de bunele mele intenţii. 

— Şi? — strigă el şi mai miînios. Nu vezi 
nimic?... 

— Nu! 

— Priveşte mai bine, blegule, ce ţi-a scăpat în 
pagina-ntii, tocmai la comunicatul Ministerului 
Economiei Naţionale!... Şi la pagina a doua, la 
ştirile culturale... 


40 


Neliniştit, am lecturat cu ochii ieşiţi din cap 
materialele respective. Şi-am constatat că bietul 
Scarlat avea toate motivele să fie îngrijorat, ba 
chiar să se considere apt pentru „pîrnaie”. 

In loc de cocs, la comunicatul cu pricina, 
apăruse chix. lar la notele editoriale, unde erau 
anunţate cîteva apariţii ale Institutului German de 
Cultură, în loc de „Mein Kampf — operă genială”, 
se culesese „operă genitală”! O singură literă se 
mutase. lar rezultatul era catastrofic. Şi pentru 
Fuhrer, dar şi pentru noi. 

Cuprins de panică, am purces să strig în gura 
mare: 

— Cuţu! Cuţulache!... 

Teodor Scarlat, imaginîndu-şi că înnebunisem 
brusc şi instantaneu, s-a repezit la mine să mă ia 
în braţe. Legănîndu-mi capul, ca o mamă, se 
străduia să mă readucă la realitate: 

— Marincule, ce-i cu tine, mă băiete?... Stai şi 
te linişteşte, bre, că nu-i nici un căţel pe-aici! 

— Ba e! — am insistat eu. Vino-ncoa', mă 
Cuţulache! Vino urgent, cu toate cafelele, să-mi 
luminez mintea... 

— Marincule, îţi fac eu o cafea, nu-i nevoie de-o 
potaie pentru asta! 

Cînd s-a ivit şi Cuţu, cu agregatul său în mînă, 
nea Tudorică Scarlat s-a lămurit pe loc, dîndu-şi 
seama despre cine era vorba. Se cunoşteau. Şi, tot 
pe loc, s-a fleşcăit ca o cîrpă pe umărul meu, 
aproape leşinat. Băuse? 

Speriat, l-am mobilizat pe Cuţu să mă ajute. Şi 
l-am întins împreună pe poetul Scarlat pe masa de 
corectură. 

Cîte n-am păţit, pînă am reuşit să-l determin să 
facă iarăşi priză cu mediul înconjurător. Stropeşte- 
l] cu apă, mai trage-i şi cîteva palme, fricţionează-l 
pe tîmple şi la ceafă, desfă-i gulerul cămăşii, 
scoate-i şi pantofii din picioare. În orice caz, cînd 
pornisem să-l dezbrăcăm total, şi intenţionam să-i 


41 


dăm jos şi pantalonii, Scarlat s-a trezit. Brusc. Şi-a 
strigat la „cafegiu”: 

— Cuţule, ieşi cu coniacul, dar acuşica, rapid, 
pînă nu-mi vine iarăşi rău!... 

Spre surprinderea mea, care habar n-aveam de 
mai vechile relaţii de prietenie dintre poet şi omul 
jupinului Bănică, Cuţulache şi-a extras din 
buzunarul de la spate al pantalonilor o sticluţă 
plată, ca un soi de ploscă, pe care-a transmis-o 
africanului. Nu era chiar plină, însă-n clipa 
următoare a fost goală de-orice conţinut. „Rasă” 
urgent de stressatul nea Tudorică Scarlat, de 
parcă ar fi avut înăuntru apă de izvor. Revenindu- 
şi spectaculos, poetul i-a poruncit: 

— Trece-mi-o în cont! Toată... Şi dă-i ăstuia 
vreo cinci cafele, pe banii mei, să se trezească la 
minte! 

Apoi, coborind de pe masă, aşa cum era, 
desculţ şi fără haină, mi s-a adresat mie, încă 
furios: 

— Marincule, pune mîna pe toc, şi haida să- 
ndreptăm tîm-peniile! Altminteri, sîntem amîndoi 
taman buni de zdup... Unde nu se servesc cafele, 
şi nici coniacuri. lar creditul este strict oprit, mai 
mult ca sigur! Cît despre chestia cu opera 
genitală, n-aş crede că eşti doar tu de vină, dar 
nu-i treaba noastră... 


„SIC TRANSIT GLORIA MUNDI” 


O săptămînă întreagă, cu chiu cu vai, mi-am 
făcut datoria, corectînd noapte de noapte gazeta. 
Fără greşeli prea grave. Am avut unele necazuri 
cu Virgil Carianopol. 

— Măi copile, cam ce-ar fi să nu mai colaborezi 
la făuri- rea poemelor mele?! Ştiu că eşti şi tu 
poet, deşi ţi-am uitat numele. Însă ăsta nu-i un 


42 


motiv să scrii tu în locul meu, pu-nîndu-mi în 
pagină cuvinte pe care nu le-am gîndit niciodată... 
la uite-aici! Ce-i asta: „pîrjoala inimii”? În 
manuscris era vorba de „pirjolul...” Dacă ţi-e 
foame, şi-am auzit că eşti mereu flămînd, lasă 
chiftelele pentru masă, şi nu mi le vîrî mie pe git, 
trecîndu-le în poeme de dragoste, şi încă semnate 
cu numele meu... 

Bietul Carianopol! Căzuse şi el victimă foamei 
mele permanente. Ce-i drept, nici corectura de 
noapte nu era treabă prea uşoară. Mai ales că, în 
majoritatea cazurilor, eram insuficient odihnit. La 
„azilul cu îngeri” nu se prea putea dormi ca lumea, 
îndeosebi ziua. Din pricina  mişculaţiilor 
proprietăresei, coto-roanţa de coana Jeni. Care- 
nvirtea tot felul de afaceri necurate cu speculanţii 
de zahăr şi făină „trei nule”. Cînd simţea că se află 
în atenţia organelor de specialitate, îi vîra pe indi- 
vizii urmăriţi peste mine, în dormitor, unde mă 
străduiam să aţipesc, sosit în zori de la tipografie. 
O dată, cînd mi-era şi mie somnul mai dulce, m-am 
pomenit îngropat sub un morman de făină. 
Spărgiînd sacii, o aruncaseră speculanţii deasupra 
mea, fără să mă observe. După care se „topiseră”. 
Iar coana Jeni îi declarase comisarului ce inspecta 
dormitorul: 

— Asta-i ipsos, domnule comisar, c-am de gind 
să-mi repar cojmelia! 

Apoi, cînd „ipsosul” pornise să mişte, l-a tras 
afară: 

— Poftiţi în casă, domnule comisar. Am o 
cafeluţă şi-un coniac, anume pentru 
dumneavoastră, ceva nemaipomenit! Poate luăm 
şi-un mizilic, că mi-au adus nepoţii nişte porcării 
de groază, tomite de la Otopeni, din pomana 
rimătorului. C-a fost şi el un cineva, la viaţa lui, 
bietu' Ghiţă, întocmai, ca şi matale! Gras şi 
frumos... Pe dînsu' l-au tăiatără, pe cînd tălică 
trăieşti, şi-ncă bine mersi. C-aşa-i viaţa... 


43 


Şi nu numai Carianopol avusese de suferit de 
pe urma corecturii mele adormite. Ci şi nefericitul 
de Dimitrie  Stelaru, căruia îi lăsasem în 
text ,„murători”, în loc de „muritori”. Şi Tiberiu 
Tretinescu, alt prieten de-al meu. La o schiţă, din 
pagina literară, se pomenise c-un titlu nevisat: 
„Vergi Ocaua”. De fapt, era vorba de „Vergu Ocu”, 
ce-avea să fie, mai tirziu, chiar denumirea 
volumului său de proze scurte. Din păcate, nu era 
pentru prima oară cînd îi viram o strimbă în texte. 

Totuşi, de bine de rău, munca îmi era apreciată. 
Cu-o sută de lei. Pentru fiecare apariţie a gazetei. 
Pe care mi-o înmîna personal Şoimu. Astfel încît, 
după vreo lună de zile, izbutisem să-mi achit o 
parte din datoriile contractate la iaurgeria lui 
Mitică, precum şi (total) cele înscrise în carneţelul 
lui Cuţu. 

Nefericirea era însă că nu mă mai înţolisem şi 
eu, barem cît de cît. Umblam tot în „balonzaigul” 
dobîndit cu ajutorul şefului ziariştilor de pe 
Domnița Anastasia. Numai  treningul mi-l 
măritasem, cedîndu-l, pe vreo cincizeci de lei, unui 
ucenic din tipografie. lar moş Cotoi mă înzestrase 
c-un costum fain, din ştofă groasă şi pisloasă, 
rămas moştenire de la socru-său, fost agent de 
poliţie. Nu vrusese să-mi ia nici o para pe el: 

— Dar din dar se face rai! Că nu-i frumos să iau 
bani pe straiele răposatului... Că, de cînd îl 
zgorniseră din poliţie, pentru tot soiul de daravele, 
îşi dăduse la vopsit toate hainele, la boiangeria lu' 
Wering, le scosese nasturii de tablă, şi ne-mbră- 
case pe toţi ai casei în dimie dintr-asta, 
poliţienească. Hahalera, şi-aşa avea prea multe 
uniforme. li plăcea să se poarte, era fudul, dar şi 
lacom la şperţuri... Că din lăcomie i s-a tras, zic 
eu, şi moartea. A băgat în el, ca spartu’, la nunta 
lu' nepotu-miu lonete, aproape un cazan de rufe, 
plin cu varză călită. 


44 


De fapt, numai aşa îmi puteam explica de ce 
mă-ncăpea costumul decedatului. Că nici eu nu 
eram un subdezvoltat. 


În martie, cam pe la miezul lunii, gazeta s-a 
autodesfiinţat. Spre jalea mea. In schimb, Şoimu şi 
foştii fondatori nu păreau deloc  demolaţi 
sufleteşte. Ba chiar au sărbătorit evenimentul. La 
„Capşa”. Festivitate la care m-au poftit şi pe mine. 
Iar „directorul” (fost), la un pahar de vin, nu mai 
ştiu al cîtelea, m-a liniştit asigurîndu-mă: 

— Bă, nu-ți face probleme! Are băiatu' grijă de 
tine... Dacă nu erai tu, cu corectura ta păguboasă, 
nu mai dădea norocul peste noi, să lichidăm ziarul. 
Dar ai scăpat atitea boacăne, încît ne-au luat ăia 
de la cenzură la ochi, şi s-a impus suspendarea 
jurnalului. Spre binele nostru, al tuturor. Nu-i 
nimic, fondăm noi altul, şi tot pe tine o să te luăm 
corector. Ba, s-ar putea, chiar corector-şef... Că ai 
mînă bună! 

Oi fi avut eu mină bună, dar în nici un caz 
pentru mine. Rămas iarăşi pe dinafară, chit că mă 
găseam la „Capşa”, în straie vopsite, de fost agent 
de poliţie, n-aveam o para chioară în buzunarele 
costumului cu care fusesem dotat de dulcele moş 
Cotonog. 


Tot Cotoi, adică personajul de mai sus, m-a 
salvat de la moarte prin inaniţie. Spre dimineaţă, 
cînd plecam amărit şi sătul 


de la „Capşa”, coborînd îngîndurat pe Sărindar, 
înspre „azilul cu îngeri”, dînsul tocmai ieşea din 
schimbul de noapte. M-a zărit imediat şi m-a 
abordat: 

— Ia stai o ţirişică, măi copile! Ai ajuns din nou 
la ananghie? 

— Aşa-s eu, norocos la pagubă... Asta-i situaţia! 

— Nu-i chiar asta, bernebecule, că nu-i bine să 
giîndeşti aşa! Diseară vii la mine, să te duc la 


45 


nepotu-miu lonete, care-i şef la rotativa din 
tipografia de peste drum de noi. Au nevoie de 
corectori de noapte ocazionali, aşa mi s-a spus... 
Dacă te recomandă el, eşti om făcut. Că are cuvînt 
greu de spus... 

Drept mulţumire pentru grija ce mi-o purta, am 
dat să-i sărut mina. Moş Cotoi mi-a respins 
tentativa, ruşinat. Apoi mi-a declarat, vrînd 
evident să-mi ogoiască amarul: 

— Să nu-ți pară rău după „Luceafăru'“ tău, 
dragule, că tot nu făcea două parale!... 

Totuşi îmi părea rău. Făcea o sută de lei. De 
număr. Din păcate, nu mai ţin minte dacă gazeta 
respectivă se chema chiar „Luceafărul”. Sau, 
parcă, „Steaua zilei”. Sau... Şi nici dacă pe Şoimu 
îl chema Şoimu... Însă de Teodor Scarlat şi de 
Virgil Carianopol îmi aduc perfect aminte. Mai 
încolo, după război, mi-au confirmat că şi ei erau 
printre „fondatorii” foii cu pricina. Titlul, aici e- 
aici, nu-l mai ştiu nici dînşii. Sau se făceau că-l 
uitaseră? lacă, în privinţa asta mă abţin. Nu-mi pot 
da cu părerea. Totuşi, era ceva putred în 
Danemarca. 


Întors la dormitor, în ziua aceea a fost pentru 
prima oară cînd am dormit ca un buştean. In 
pofida tărăboiului dezlănţuit de cotoroanţa de 
Jeni. Care iarăşi avusese de suportat o descindere 
a poliţiei, după cum mi-a relatat, mai către seară, 
Găva-na-Brici. Comisarul nu se mai mulţumise 
doar cu trataţia obişnuită. Geanabetul, acelaşi 
care se tot ţinea de capul pro-prietăresei, îşi 
manifestase pretenţii de altă natură. Cred că era 
vorba de bani. Iar Brici era şi el de-aceeaşi părere. 
Deoarece coana Jeni bătea la vreo şaptezeci şi 
ceva de ani, dacă nu cumva peste. Aşa că, altceva 
nu putea fi la mijloc. 

Aflînd de păţania mea, cu desfiinţarea gazetei, 
Găvana m-a poftit să mîncăm împreună, la Mitică- 
lăptarul, şi să-i povestesc pe-ndelete ce şi cum se 


46 


răsuciseră şi-nvirtiseră lucrurile. Cînd a auzit de 
Cotonog şi de Ionete, mi-a zimbit încurajator: 

— Marincule, eşti pe mîini bune... Îi cunosc pe- 
amindoi. Sînt oameni dintr-o bucată. De cîte ori n- 
au sărit în apărarea noastră, a amărăştenilor, cînd 
vroiau să ne ia la cafteală ăi de la „Universul”, 
ca să le rămînă numai lor vînzarea ziarului, şi 
să ne-alunge pe noi, veneticii... Aşa că nu-ţi mai 
face inimă rea. Mai ia şi tu o porţie de cîrnaţi pe 
fasole, să-ţi mai vie sufletu' la loc... 

— Bine, Briciule, dacă zici tălică, o fac şi pe- 
asta! Ai dreptate... Cînd ţi-e burticica pusă la 
punct, parcă înduri mai lesne loviturile sorţii!... 

Şi, cătîndu-l din priviri pe Cosma, i-am strigat: 

— Mitică, te roagă Brici să mai aduci o porţie... 
Dar una dublă! 

Şi nu i-am mai precizat despre ce anume era 
vorba, întrucît îmi cunoştea propensiunea pentru 
preparatul în cauză. 


SUBSOLURILE „DIMINEȚII“ 


Pe la zece din noapte, cînd trebuia să intre în 
schimb dom-nul lonete, nepotul lui moş Cotoi, care 
domn era, de vreme ce i se spunea „şef”, şi încă 
al rotativelor, m-am prezentat debor-dînd de 
optimism (stare sufletească în care fasolea avea şi 
ea un rol) la nea Cotonog. Să mă ducă de mînă la 
rubedenia dînsului. 

Şi chiar de mină m-a dus. Deoarece 
catacombele „Dimineţii”, mai precis ale tipografiei 
fostului ziar  „Dimineaţa”, erau atit de 
întortocheate şi întunecate, încît numai călăuzit 
puteai răzbate pînă la hala rotativelor, aflată 
undeva la subsol. 


47 


În clipa cînd mi-a spus „Asta-i!”, l-am strîns şi 
mai puter- nic de mînă pe moşul meu. Căci 
individul arătat cu degetul era un autentic 
monument al naturii. Peste ani, numai Mircea 
Sântimbreanu avea să mi se pară la fel de 
reprezentativ şi năucitor (prin statură). Domnul 
lonete era un găligan ce nu se mai termina, ţeapăn 
şi bine îndesat în cărnurile sale, plesnind de 
sănătate, dotat cu-o chică ţesălată îngrijit, cu 
mustață groasă şi stufoasă, „pe oală”, de-ai fi zis 
că-i un căpcăun evadat din „Basmele Românilor”, 
plus o pereche de ochi-antracit, lucitori şi 
oarecum răi, atunci cînd te scormoneau pînă-n 
măruntaie. 

Cotonog m-a îmboldit ceva mai în faţă, şi i-a 
spus lui nepotu-său: 

— Ciocîrlane, el îi băiatu' de care ţi-am 
povestit! Iţi place?... 

lonete m-a examinat rapid, cîntărindu-mă din 
ochi, parcă mirindu-se de lejera mea trupeşie. 
Apoi şi-a exprimat opinia: 

— Păi, măi unchiule, ziceai că-i prăpădit şi 
pirlit! Ce să-mi placă la el? Şi, la urma urmei, ce 
contează dacă-mi place au ba. Principalul e să ţină 
la dîrvală... Ţine, e bine! Nu ţine, adio şi-un praz 
verde. Că de puturoşi sîntem sătui... Cum te 
cheamă, băieţaş? 

— Marincu, domnule Ciocîrlan!... 

— Cum ai zis? m-a întrebat uluit şeful. 

— Marincu... 

— Nu asta, ci cum mi-ai zis mie! — a insistat 
monumentul. 

— Domnu’ Ciocîrlan... 

În clipa următoare, hala rotativelor a bubuit de- 
un hohot de ris homeric, fantastic, de se 
cutremurau suprastructurile agregatelor 
tipografice. Chicotea meşterul lonete. Fără oprire. 
Moş Cotoi ridea şi el. Insă reţinut. Pe sub mustață, 
dacă se poate spune şi-aşa. 


48 


Cînd s-a oprit din ris, şeful mi-a explicat accesul 
de veselie torențială: 

— Măi băieţaş, mă Marincule, de unde mi-ai 
scos şi numele ăsta? 

Simţind că o cam călcasem prin străchini, i-am 
dezvăluit adevărul: 

— Am crezut că vă fac plăcere dacă am să vă 
spun şi eu tot aşa... E o poreclă, nu? Dacă am 
greşit, iertaţi-mă, vă rog! 

— Bă! Mie să nu-mi vorbeşti cu „vă”, că nu mi-s 
boier... Mă cheamă Ion lonete, şi numai unchiu- 
meu, cînd îl apucă dragostele, mă alintă zicîndu-mi 
„ciocîrlane”... Ai înţeles? 

— Am, domnule Cio..., pardon, lonete! — am 
îngăimat eu fisticit. 

— Bun! Nici „domnule” nu sună ca lumea. Mai 
bine să-mi zici „meştere”, aşa cum îmi zic toţi 
oamenii de-aici. Gata, am terminat cu gargara. 
Treci la treabă, să vedem de ce eşti în stare... 
Avem o sumedenie de reviste şi revistuţe, c-au puit 
şi astea ca ploşniţele-n saltele, şi ne cer să le 
prestăm şi corectura. De plătit, o să te plătim noi, 
tipografia. La chenzină... Nu-i mare brînză, dar 
de-o bucată de piine tot ţi-o ajunge. Haide, 
că-ncepem chiar din noaptea asta. Masa voastră e- 
n spatele rotativelor. Lîngă turnătorie. Asta-i 
situaţia. Cam pute a plumb, dar n-avem ce-i face. 
Birourile sînt ocupate de tot felul de redacţii, iar la 
zeţărie nu mai e loc... Acuma vă las, c-am nişte 
treburi. Şi-am să le spun ălora de la gazete că le- 
am făcut rost de-un corector a-ntiia!... 

Nu ştiu pe ce s-o fi bazat meşterul lonete, cînd 
m-a decretat „corector a-ntîia”, însă am căutat să 
nu-l dezamăgesc. Mai întîi, pentru că mi se părea 
fioros, şi-mi era teamă să nu mă pomenesc cu una 
după ceafă, cum mai proceda uneori cu ucenicii 
prinşi în defect. Fiindcă,  dacă-şi punea 
monumentul mintea cu mine, nu mă vedeam deloc 
bine. Ba chiar mă puteam pomeni cu devla mutată 


49 


ceva mai în spate. Iar în al doilea rînd, pentru că 
mai învăţasem ce reprezintă o literă schimbată. De 
cînd cu experienţele nefericite de la — să-i zicem 
aşa — „Luceafărul”. Şi-apoi, asta în al treilea rînd, 
deoarece îmi  suridea atmosfera din hala 
rotativelor „Dimineţii”. 

Aici, spre deosebire de tipografia amărită şi 
puchinoasă, unde activasem pînă nu de mult, 
maşinile arătau mai impozante, mai moderne, bine 
întreţinute, iar lumină era din belşug, hala fiind 
dotată cu becuri puternice care băteau pină-n cel 
mai îndepărtat ungher. 

Şi nu numai atit, dar maşiniştii îşi aveau 
locşorul lor, prevăzut cu-o măsuţă şi scaune 
zdravene, unde să aibă posibilitatea de-a examina, 
în tihnă, gazetele debitate de fundul rotativei. Iar 
curăţenia era desăvirşită. Aici se simţea, de fapt, 
mîna meşteru-lui lonete. Că-i plăcea să fie 
pretutindeni „oglindă”. 

După ce luasem loc la masa corectorilor, 
deocamdată fiind unicul reprezentant al 
profesiunii, am pornit s-aştept sosirea şpalturilor. 

La cîtva timp, au început să apară. Buluc. Şi nu 
numai şpalturile, ci şi redactorii gazetelor ce 
trebuiau să iasă de sub tipar în noaptea aceea. Aşa 
se face c-am suportat tot soiul de intervenţii. Mai 
cu pile, mai fără, din partea celor interesaţi să li se 
acorde prioritate la corectură. 

Circulau pe-acolo, prin hala rotativelor, şi Virgil 
Slăvescu, directorul unui săptăminal de umor 
(parcă „Păcală”, sau „Piţi-goiul”, dacă-mi amintesc 
bine), un tip mucalit, deştept foc şi băgăreţ, şi 
poetul Cicerone Theodorescu, un fel de militar 
fără voie, pare-se în concentrare, la revista 
„Soldatul”, şi Neagu Rădulescu, scriitorul şi 
caricaturistul, care nu ştiu ce-nvirtea prin 
tipografie, şi pentru care anume revistă, deşi cred 
că avea o rubrică la „Păcală”, ceva cu „soldatul 
Neaţă”. Şi mai era un desenator drăguţ şi 


50 


simpatic, un băieţandru osebit de politicos cu 
tipografii, unul Ion Popescu. Mai băga şi el cîte-un 
desen sau vreo caricatură, pe ici pe colo. Şi-a 
tinut-o tot aşa, pînă ce, mai tirziu, după ani, a 
devenit Gopo. 

Şi cîţi au mai fost! 

Ascunşi în picla vremii, pe mulţi i-am dat 
uitării. Şi totuşi acuma, cînd umblu pe la memorie, 
încercînd să-mi încropesc povestea de faţă, se 
iţesc deodată, ca din senin, ţişnind din videocaseta 
ce-o port în cap. Mare minune şi cu benzile astea 
magnetice!... 

Parcă-l aud pe Virgil Slăvescu: 

— Să vină nişte cafele, pentru buflea! Că, dacă- 
mi scapă vreo strimbă, s-a zis cu revista mea... 

Iar Cicerone, băţoşat şi iabraş, supralicita: 

— Plus un coniac! Nu vă jucaţi cu noi, militarii, 
c-aţi văzut ce iese! Numai victorii catastrofale... 

Nu-mi dădeam seama, la-nceput, la ce se 
referea maestrul Theodorescu, însă mă lămurea 
meşterul lonete, suflîndu-mi la ureche: 

— Marincule, băiatule, fă-te că n-ai auzit! Asta-i 
diliu, îşi bate gura şi ne mai bagă şi-n puşcărie 
nevinovaţi... Zice că-i militar, dar face băşcălie pe 
seama nemților. Altminteri, spun unii că-i poet 
bun. O fi, nu zic nu, dar să nu ne vîre pe noi în 
chestii dintr-astea nasoale, cu ce iese şi nu iese, că 
doar ştim şi singuri ce s-a-ntîmplat la Stalingrad!... 
S-avem niţică răbdare, şi-o să vezi tu ce-o să mai 
dănţuiască ăştia tontoroiul... 

— Adică? — m-am interesat eu, nepricepînd 
unde vroia să bată meşterul. 

— Adică să-ţi vezi de treaba ta! Ata ete!... 

Deşi eram convins că Virgil Slăvescu şi 
maestrul Cicerone încercaseră doar să mă seducă, 
atunci cînd comandaseră cafele şi coniac, peste 
citeva minute se proţăpea lîngă mine... Cuţu- 
lache! Băiatul de la jupîn Bănică. Cu eterna lui 


51 


tavă supraetajată. Inclusiv sticluţa din buzunarul 
de la spate al nădragilor. 

— lacă, dom’ Marincu, iarăşi ne-ntilnirăm!... Na 
o cafea. Cinste, din partea firmei. Următoarele, pe 
parale. Ce mai faci? 

— Bine, merci! Dar tălică?... 

— Tot aşa, ba chiar şi mai rău! Nu-mi merge 
deloc taraba... Şi umblu ca apucat, cînd la 
„Universul”, cînd la ăştia, cînd la ăi de vizavi! Păi, 
viaţă-i asta? 

Cicerone, fără să-şi mai amintească de coniacul 
făgăduit, a servit singur. Peste jumătate din 
flaconul lui Cuţu. lar Slăvescu, mai domn, mi-a 
plătit trei cafele, instruindu-l pe băiat: 

— Cuţule, i le dai pe rînd, nu deodată! Că mai e 
pînă la ziuă, şi încă nu sîntem gata cu revista... 


Cîntarea de mai sus, în diverse variante, a ţinut 
cît a fost săptămîna de lungă. Timp în care am 
trudit din greu. Ziua, mai le dormeam şi eu, dacă 
reuşeam, la azilul cu îngeri. Însă mi se făcuse 
lehamite de dormitorul „ziariştilor”, şi tare aş fi 
dorit să mă mut la o gazdă, unde să mă simt om. 

lonete, de la distanţă, stătea mereu cu ochii pe 
mine. Nu-mi dădeam seama ce-i umbla prin minte, 
era însă clar că-mi clocea ceva. O dată, parcă spre 
vineri, sau spre sîmbătă, m-a întrebat oarecum 
indiferent: 

— Marincule, ce faci tu duminicile? C-am auzit 
că eşti şi poet, sau ceva pe-aproape! Scrii poezii, 
sau te dai în bărci, cu-ăi de virsta ta, prin fel şi fel 
de bombe?... 

— Încă nu-s beţiv, meştere, să umblu prin 
crişme, sau bombe, cum le zici mata. Dacă am 
linişte, prefer să mai aştern pe hîrtie niscaiva 
gînduri. Din păcate, la azilul nostru, liniştea-i lucru 
rar, dacă nu chiar inexistent! 

— Mdeh! Uite ce-i, duminică, pe la unsprezece, 
te prezinţi la mine acasă. Eşti invitatul meu. O să 


52 


prînzim împreună, şi-o să mai stăm de taină. S- 
aud şi eu ce fel de stihuri îmi scrii matale... Vii? 

Auzind că-i vorba de-o masă în familie, 
eveniment la care nu mai participasem de nu mai 
ştiam cînd, i-am comunicat urgent: 

— Vin, meştere, cum să nu vin! Dacă ţii matale, 
pot să vin şi la micul dejun... 

— Cred c-ai fi în stare! — mi-a zimbit lonete. 
Dar nici aşa să n-o luăm. Dimineţile, plec cu 
nevastă-mea la piaţă, să ne facem tirguielile 
pentru toată săptămîna... 


Neagu Rădulescu, cu care întrucitva mă 
împrietenisem, mai ales de cînd îi citisem nişte 
balade trăsnitoare, de-ale mele, de se crăcănase 
de rîs, mi-a declarat invidios: 

— Băi Marincule, după ce că eşti un talent 
invers, adică în afara vremurilor de-acum, mai 
eşti şi băftos! Păi, hai să fim serioşi, cine mai 
pofteşte azi oameni la masă? Şi-ncă, na de vezi, 
tocmai lonete! Totuşi, dacă şi-a pus ochii pe tine, 
înseamnă că nu eşti chiar atît de bătut în scăfîrlie. 
Ăsta pricepe la oameni. Şi-i şi om citit... 


Aflînd că-i plac cărţile, mai înainte de-a porni 
spre Eduard Grant, strada pe care locuia meşterul, 
mi-am luat cu mine volumul de versuri. Volumul 
meu. In manuscris, se-nţelege. Să-i pun la 
încercare cunoştinţele. 

In pofida simțului de orientare, care credeam 
că mă caracterizează, am depistat anevoie uliţa 
respectivă. Prea mulţi Grant populaseră zona. 
Pînă la urmă, din om în om şi din aproape în 
aproape, la orele unsprezece eram în faţa curţii lui 
lonete. Pe Eduard Grant 23. Sau 33, eventual 43. 
Cine-şi mai poate aduce aminte un număr de casă, 
după atiţia ani? Strada însă n-am uitat-o niciodată. 

Cînd m-a zărit la poartă, c-un buchet de 
zambile în mînă, lonete s-a crucit, încruntîndu-se, 
apoi a purces să zîmbească. 


53 


— Măi copile, ce-mi umbli mie cu zarzavaturi 
dintr-astea?... Te alungă banii din casă, zău aşa! 
Hai, poftim de-mi cinsteşte ograda, casa şi masa. 

I le-am cinstit. Cum se cuvine. Pe tustrele. 

Preparase meşteriţa, respectiv madam lonete, 
un borşuleţ ardelenesc cumplit. Cu nenumărate 
bucățele de purcel, grăsuţe şi fragede. Dar şi-un 
papricaş cu găluşti, avînd la bază aceeaşi materie 
primă, de mi-am lins degetele. Toate. De la ambele 
miîini. Spre încîntarea gazdei. Care, cînd am 
declarat-o şi auten-tică artistă culinară, mi-a mai 
servit o porţie. Dublă. 

Ce-i drept, nici monumentul naturii nu se lăsa 
mai prejos. Împreună, cred că i-am gătat cratiţa 
cucoanei. lar vinişorul, scos de lonete din beci, c- 
avea şi-o asemenea anexă gospodărească, mi-a 
trezit gînduri din cele mai năbădăioase. Astfel în- 
cît, devenind brusc fălos, mi-am scos din buznar 
caietul cu vechile mele balade satanice. Din care 
le-am declamat amfitrionilor vreo cîteva. Vreme de 
două ceasuri. 


Cînd am încheiat recitalul, lonete se cam 
troscănise. Mai mult din pricina stihurilor, decît a 
vinişorului. lar meşteriţa îşi servea a patra 
cafeluţă. Probabil, ca să n-adoarmă pe ea. 

— Ia ascultă, Marincule, — s-a arătat interesat 
meşterul, ai publicat cumva vreo bizdiganie 
dintr-astea? 

— Încă n-am apucat! 

— Mai bine... Pentru că nu se-nţelege nimic!... 

— Imi pare rău, zău aşa! — m-am smiorcăit eu. 
_ — Ba să nu-ți paie, fiindcă eu nu mi-s specialist. 
Imi place să citesc. însă-i preţuiesc nespus pe 
Eminescu, Alecsandri, ba chiar şi pe-alde Arghezi, 
chit că-i cam spurcat la vorbă. Mă,  oţi fi şi voi 
ăştia, moderniştii, cum vă spuneţi, poeţi, dar poate 
pentru mai tîrziu... Nu ştiu. Nu mă pricep, nu mă 
bag. Traba voastră. Eu unul, eu rămîn cu ai mei, 


54 


cu-ăi mai sus pomeniţi. Dar să te-ntreb şi eu ceva. 
Ai auzit că există şi scriitori pentru noi, cei care 
muncim?... Cunoşti ceva despre Panait Istrati, 
Sahia, G.M. Zamfirescu, Neculuţă? 

— Sigur că da! 

— Bun! Atunci eşti valabil... Hai să bem şi noi o 
cafeluţă, ca Veta, să ne trezim o ţirişică! 


Pe-noptate, după ce mă reţinuseră şi la o cină 
uşoară (mămăliguţă cu brînză şi smîntînă, plus 
vreo cîteva şniţeluche de purceluş, cu cartofi 
prăjiţi la ceaun), mă-ndreptam încîntat spre 
podul Grant, cu gîndul să ajung cumva şi pe-acasă, 
la azilul meu cu îngeri. 

La plecare, îi pupasem amîndouă mînurile 
doamnei Veta, iar  lonete  mă-mbrăţişase 
prieteneşte, atît de fierbinte, încît am crezut că-mi 
fringe coastele. 

În timp ce ieşeam de pe Eduard Grant, cînd să 
dau colţul, acolo unde observasem prezenţa unui 
birt popular, am zărit un cetăţean păşind în zig- 
zag şi balansat. Se oprise locului şi se tot 
scociora prin buzunarul de la piept al surtucului. 
Cînd şi-a găsit portmoneul, căci pe-ăsta îl căuta, a 
luat-o deodată la goană, ţişnind ca din praştie în 
direcţia podului. Fără să mai bage de seamă că-i 
căzuse obiectul din mînă. Bineînţeles, cu cele mai 
curate intenţii, am ridicat portmoneul. Ca să-l 
înapoiez proprietarului. Insă cînd l-am căutat din 
priviri, acesta dispăruse. 

Atunci, dezorientat, am vrut să cercetez 
conţinutul portmoneului. Să văd cum îl cheamă pe 
individ, şi, eventual, să aflu adresa perdantului. 

Tocmai cînd dădusem peste un teanc de 
bancnote, m-am auzit strigat: 

— Aloo, domnu”, ce-ai în mînuţă?... 

Niţel speriat, datorită şi iluminatului chior al 
stradelei, care nu-mi îngăduia o vizibilitate 
corespunzătoare, am distins totuşi două siluete. 
Drept în faţa mea. Şi care s-au apropiat rapid. 


55 


— Un portmoneu! — le-am răspuns puţin 
intimidat, ba chiar tremurînd zdravăn. Îl 
cunoaşteţi pe omul care l-a scăpat din mînă?... 

— Ei, nu mai spune! Ce vorbeşti, domnule? 
Chiar l-a scăpat! Nu ţine figura, gagiule, că te-am 
văzutără... Mătăluţă ai scăpat mîna în pozonaru' 
fleţului! Ce ţi-oi fi zis, că-n mahalaua noastră se 
poate şuti orişice, aşa, la iuţeală, pe nevăzutelea... 
Iaca na! Va să zică de-ăştia eşti? Te-ai găsit, taman 
matale, să-l uşurezi pe finu’ Găluşcă... Ia scoate 
afară ce-ai prin pozonare! Să ştim şi noi cu cine- 
avem de-a face... 

În secundele următoare, evenimentele s-au 
precipitat.  Siluetele au căpătat  concreteţe, 
obţinînd şi feţe inumane. lar după o clipă, au sărit 
asupra mea. Şi-n momentul următor, îmi căutam 
numele prin colbul caldarimului. 

Cînd am rămas golit de tot ce-aveam asupră-mi, 
recte caietul cu poezii satanice, inclusiv unica-mi 
batistă, şi-aceea destul de mototolită, s-a produs 
şi lovitura de teatru. Tras la lumina bearcă a unui 
felinar de stradă, destul de ofticoasă, şi-ncă în 
stil „tirit”, adică pe jos, oamenii beznei m-au luat 
urgent la întrebări: 

— Unde-ţi ţii portofelaşca, aia cu leuştenii, 
grăsuţule?... 

— Portmoneul? 

— Egzact! Scoate-l, şi-ncă repede, pînă nu ne 
supărăm... 

— Păi, n-am avut în viaţa mea aşa ceva! Mă jur, 
pe tot ce-am mai scump... 

— Nu mai spune! Şi ce-ai mai scump unde-l 
piteşti? 

— Caietul cu poezii! Şi-i la voi în mînă... 

După conciliabule prelungite, ghinioniştii s-au 
lămurit cu cine avuseseră norocul să se-ntilnească. 
Dezamăgiţi, m-au ridicat la verticală, iar cînd m-au 
văzut pe picioare, şi-ncă arătînd destul de şifonat, 
s-au interesat ce meserie învîrt. 


56 


— Corector de noapte! 

— Bă, amăritule, vai de capu' tău! Păi şi noi 
lucrăm de noapte, mă, dar nu sîntem chiar în halul 
ăsta de lefteri... 

Apoi l-au fluierat pe-ăl cu portmoneul. Care s-a 
ivit numai-decît din umbrele nopţii. Şi l-au pus şi 
pe acesta în temă. În cele din urmă, cam 
dezumflaţi, m-au somat să le citesc ceva din 
caietul cu balade. După ce m-au ascultat cîteva 
minute bune, timp în care le-am recitat cu patos 
„Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul 
unui hotel din dosul Gării de Nord”, cei trei au 
căzut pe gînduri. lar omul cu portmoneul a 
exclamat mîhnit: 

— Mda! Nici caietul ăsta nu face o para 
chioară... Mă, nefericitule, chiar n-ai nici un franc? 

— N-am! Îmi pare rău, dar asta-i situaţia cruntă 
şi nedreaptă! Ultimul leuţ l-am dat pe-un buchet 
de zambile... 

— Aoleu! Mai eşti şi sufletist... Mă rog, poetu’ 
tot poet! Chiar mai despuiat de bani decit noi... 

După ce m-au condus pînă la podul Grant, ca să 
se asigure că nu mă duc la poliţie să-i torn, cei trei 
îngeri ai întunericului m-au slobozit să merg în 
drumul meu. Nici n-apucasem să păşesc pe pod, că 
iarăşi m-am auzit strigat: 

— Aloo! Domnu”, ţi-ai uitat batista... 


Cînd am ieşit în Griviței, şi-am vrut să-mi suflu 
nasul, din pricina atîtor emoţii prin care trecusem, 
n-am putut executa operaţia la modul firesc şi 
corespunzător. În batistă erau două bancnote, la 
fel de mototolite ca şi otreapa mea. Li se făcuse 
milă de mine. Doamne, că rău mai ajunsesem... 

Tot meşterul lonete m-a eliberat de complexul 
de inferioritate ce se abătuse asupra mea. Cînd i- 
am relatat ce păţisem, numai că nu se tăvălise de 
ris. lar asta, în timp ce mie-mi venea să pling. 
Dîndu-şi seama, s-a potolit brusc şi mi-a spus: 


57 


—  Marincule, uite ce-i, părăseşte azilu’ cu 
îngeri! Vii la mine. Te luăm în gazdă, la noi. Vetii i- 
a plăcut de tine. Zice că ştii să preţuieşti munca 
femeii, mai ales de cînd te-a văzut cu cîtă poftă i-ai 
înfulecat mîncărurile... Şi-apoi, să-ţi mai spui ceva. 
Noi n-am avut parte de-un copil, şi tare mult ne- 
am fi dorit unv’ care să arate aşa cum arăţi tu, 
adică un pic mai trupeş şi bine-ntremat... Iți 
convine? 

— Mai încape-ntrebare, meştere? 

— După ce-o să te muţi la noi, poţi să-mi spui 
„nea Ciocîrlane”! C-o să fii de-al nostru, şi-atuncea 
tine figura... 

—  Meştere, dacă-mi va fi tipărit vreodată 
volumul de balade, precis am să ţi-l dedic 
matale... Cu litere mari, garamond corp 12 
verzale! 

Mişcat, lonete mi-a tras o bleandă după ceafă, 
de mi-am auzit cervicalele crepitînd, adăugind şi-o 
sintagmă adecvată: 

— Piei din faţa mea, Satano!... 

Acum mi-era clar. Dacă reţinuse chestia cu 
aspectul satanic al poemelor mele, însemna că nu-i 
fuseseră chiar indiferente. 

Din păcate, mai tîrziu aveam să constat că eram 
în eroare. Şi încă una de dimensiuni 
intercontinentale. 


„BEZPRIZORNIIE” 


De cînd mă mutasem şi mă instalasem în căsuţa 
familiei lonete, şeful rotativelor de la „Dimineaţa”, 
eram şi eu unalt om. 


58 


Aveam un pat ca lumea, numai al meu, într-o 
cămăruţă a mea, aflată lîngă bucătărie, fapt ce 
părea să conţină şi-o anume semnificaţie, coana 
Veta ştiindu-mă ahtiat după produsele culinare ale 
domniei-sale, purtam  rufărie curată, mă 
primeneam săptăminal, iar nea Ciocîrlan mă silea 
să mă-mbăiez în fiecare duminică, luîndu-mă cu 
dînsul la baia de aburi. Unde, din pricina jegului 
dat jos, dar şi-a deshidratării, slăbeam cu cîte 
două sau trei ocale. Pe puţin. Totuşi nu exista 
primejdia să mă ane- miez, deoarece, la prînz, 
eram aşteptaţi de madam lonete cu supă de 
pasăre, în care înotau nişte găluşti „mamut”, cît 
pumnul, cu pilafuri fenomenale, precum şi cu 
plăcinte de brînză dulce, împănate cu stafide. Şi, 
ca să combat pierderile de lichid, realizate la baia 
de aburi, serveam minimum trei farfurii de 
supă... Inclusiv găluştile aferente... 

La vreo trei săptămîni de la „înfierea” mea, 
într-o dimineaţă de duminică, mai înainte de-a 
pleca la baie cu nea Ciocîrlan, m-am pomenit 
chemat de coana Veta: 

— Măi copile, ia vină tălică pînă la noi în 
odaie... 

lonete mă aştepta cu nişte foarfeci enorme în 
mîna dreaptă. Văzindu-l înarmat, o cam sfeclisem. 
Şi-am purces să dîrdii. Discret. Ce-oi mai fi făcut, 
Dumnezeule! 

Iar cînd l-am auzit invitîindu-mă să mă dezbrac, 
şi să rămîn numai în desuuri, am simţit cum îmi 
sporeşte frecvenţa tremuriciului. Şi, ca paralizat, 
am stat să văd ce urmăreşte — bineînţeles, după 
ce-mi dădusem jos, ruşinat, ţoalele. Nea Ciocîrlan, 
privindu-mă cu ochi întunecaţi, de sub sprincenele 
sale groase şi împreunate, mi-a poruncit: 

— Sui pe masă şi întinde-te! 

I-am dat ascultare. lar cînd, după aceea, l-am 
văzut că scoate din şifonier un costum de haine 
„de ţinere”, adică pentru ieşit în oraş, elegant şi 


59 


aproape nou, şi că-l aşterne lîngă subsemnatul, mi- 
am şi zis în sinea mea: „Gata, s-a terminat cu 
mine! Vor să mă căsăpească... Au înnebunit, sau 
aparţin vreunei secte, şi ţin să mă îngroape în 
straie ceva mai convenabile!” 

Mi-au luat măsurile, mai întîi la pantaloni, şi- 
apoi la haină, întinzînd costumul de-a lungul meu, 
pe masă. După care lonete, ţăcănind din foarfeci, 
i-a cerut nevesti-sii: 

— Adă, fă Veto, şi hirtia aia de ambalaj! 

Aveam să fiu împachetat. Probabil, bucată cu 
bucată, în piese detaşate. 

Au trecut vreo zece minute pînă s-au lămurit 
lucrurile. lonete intenţionase să-mi dăruiască un 
costum de-al lui, care-i rămăsese cam mic, şi-o 
rugase pe nevastă-sa să-l ajute, pentru a-mi croi 
un tipar de hîrtie. Cu care să procedeze la recondi- 
ţionarea straielor, adaptîndu-le pe măsurile mele. 

Fericit că scăpasem cu viaţă, şi-ncă în ţoale noi, 
i-am îmbrăţişat pe-amîndoi, cu lacrimi în ochi. De- 
un singur lucru îmi părea rău. Că nu se preparase 
şi-o colivă, pentru presupusa mea înmormîntare. 
Şi pe care, acum, s-o fi mîncat cu toţii, inclusiv 
„Tăposatul”. Pentru mine, în afară de cartoful de 
cofetărie, tot coliva rămîne cea mai bună 
prăjitură! 

Bineînţeles, a doua zi m-am dus la muncă tot în 
hainele primite de la moş Cotoi. N-ar fi avut nici 
un rost să-mi para- desc bunătatea de costum, mai 
ales că, pe uliţa Sărindarului, unde se afla 
tipografia „Dimineaţa”, existau multiple posibi- 
lităţi să mă aleg cu ele harcea-parcea. În zori, cînd 
ieşeam de la lucru, de multe ori mă pomeneam 
în centrul unor bătălii fioroase. Se luptau haitele 
de „ziarişti”, pentru supremaţia, dacă nu şi 
exclusivitatea, la vînzarea „Universul”-ui. De cîte 
ori nu fusesem confundat, din eroare, ca să mă 
exprim aşa, şi mă alesesem cu capul spart! Sau c- 


60 


un crac al nădragilor sfi- şiat. Ceea ce, în 
concepţia combatanţilor, era totuna. 

Şi-atunci, de voie, de nevoie, mă refugiam în 
„birtul popu-lar”, de lîngă tipografia noastră, şi 
apelam la  Cuţulache. Acesta, pitindu-mă în 
bucătăria locantei, unde, la repezeală, pînă se 
potoleau lucrurile, mai gustam şi eu cîte ceva, din 
cele aflate prin preajmă, la îndemînă, mă ţinea la 
curent cu desfăşurarea operaţiunilor pe cîmpul de 
bătaie. Cînd considera că trecuse orice primejdie, 
venea şi mă anunţa: 

— Hai cu mine, calea-i liberă!... Te petrec eu, 
pină-n Griviței, la pod. Mi-am terminat lucrul! 
Dacă vrei, în drum, dăm şi pe la gazda mea, să-ţi 
arăt unde stau... Că după aia mă-c la frate-miu! 


Bun băiat, şi Cuţu ăsta! [inea la mine enorm, 
mă şi corcolea, aprovizionîndu-mă în permanenţă 
cu produsele alimentare deficitare, ca să nu mai 
vorbesc de faptul că-mi deschisese un cont care, la 
ora aceea, atinsese o cifră fantastică. Şi tot 
încerca să mă liniştească: 

— Lasă, dom'Marincule, c-o să-ţi are şi ţie 
plugul cîndva! Pînă'atunci, te creditează mandea, 
că are de unde... Mai stau pe-acilea, prin 
Bucureşti, încă vreun an sau doi, iar cînd îmi fac 
suma, mă-ntorc la noi în sat, şi-mi ridic casă nouă, 
de pămînt! Dau jos casa bătrinească, fiindcă tot o 
să moară tata, şi-o să mă lase orfan. Şi-are nişte 
grinzi şi dulapi la acoperiş şi tavan, cît să faci 
din ei trei palaturi!... 

— Chiar trage să moară, taică-tău? 

— Nu prea! Însă o să tragă... Cînd o vedea cu 
cîte parale am să vin acasă!... 


Obsedat de ideile viitorului orfan, care gîndea 
clineşte, în ziua aceea n-am prea putut să-mi 


61 


execut programul. Nici de odihnă, şi nici de scris. 
Deşi aveam de pus la punct şi de copiat „Balada 
celor trei cărăbuşi striviţi de-o uşă trintită”. 

lar peste noapte, la tipografie, în timp ce- 
aşteptam să-mi vină şpalturile la corectură, i-am 
povestit meşterului lonete despre cazul Cuţu. 

După ce-a scuipat scîrbit, nea Ciocîrlan m-a 
întrebat: 

— Mă, tu ştii să-ţi ţii gura? 

— Cum să nu! Dacă trebuie, tac şi-o zi 
întreagă... 

— Ba va fi nevoie să taci mai mult. Pînă cînd se 
va putea vorbi... Ia vino să-ţi dau să citeşti ceva, ca 
să afli şi tu ce-n-seamnă a fi cu adevărat copil 
orfan, fără nimeni pe lumea asta! 

M-am luat după meşter. Care, scormonind într- 
o lădiţă metalică, unde se păstrau sculele, a scos 
de sub ele un caiet gros, cu scoarţe negre, din 
muşama. 

— Du-te-n spatele rotativei ălei mari, să nu te 
vadă careva, şi-apucă-te de citit... In noaptea asta, 
tot n-o să ai prea mult de lucru, că-i zi fără reviste! 

Intrigat  de-atitea mistere şi măsuri de 
precauţie, m-am retras urgent în locşorul indicat. 
Şi-am examinat curios caietul. Pe prima pagină, cu 
litere mari, scrise cu cerneală violetă, era un titlu 
care suna absolut de neînțeles: „Bezprizorniie”. 
lar dedesubt, cu caractere mai mici, sta scris 
„roman”. 

Bineînţeles, mi-am dat numaidecît seama că 
aveam în mînă un manuscris neobişnuit. Şi care, în 
afară de titlu, era în întregime pe româneşte. Însă, 
pe măsură ce înaintam cu lectura, descifrînd 
anevoie rîndurile înghesuite şi aşternute migălos 
pe hiîrtia liniată dictando, cu un scris extrem de 
Mic, de-ai fi zis că literele-s purici, am realizat că 
mă aflam în posesia unei traduceri. Mai mult ca 
sigur din ruseşte, deoarece personajele şi 


62 


locurile purtau nume slave, aşa cum mai întilnisem 
în cărţile lui Tolstoi sau Dostoievski. 

Traducerea nu indica şi numele autorului. 

Pină spre ziuă, cu intermitenţele datorate 
corecturilor pe care trebuia să le execut asupra 
şpalturilor ce-mi erau prezen- tate, izbutisem 
să dau gata vreo şaizeci şi ceva de pagini. lar cînd 
am plecat, împreună cu meşterul, după ce-i 
predasem caietul cu scoarţele negre, l-am auzit pe 
nea Ciocîrlan: 

— Ei, ce zici?... 

Ingîndurat, fiind încă sub impresia celor citite, 
nu i-am răspuns chiar pe loc. După un timp, m-am 
hotărit să-i vorbesc deschis: 

— Nea Ciocîrlane, cred că-i puşcărie curată, 
chestia asta cu „Bezprizorniie”!... 

— Cam aşa-i! — m-a aprobat meşterul. Mai ales 
dacă-ţi baţi gura... Manuscrisul mi-a rămas de la 
un ziarist, unu’ care-a dispărut de vreo cîţiva ani. 
Cred că-l tradusese chiar el, din ruseşte, pentru că 
fusese prin ţara bolşevicilor... Din păcate, nici 
pînă astăzi n-am aflat cine-i autorul romanului. Ai 
văzut ce grozăvii s-au petrecut pe-acolo, cu copii 
rămaşi de izbelişte, pribegi şi muritori de foame. 
Nu se înţelege chiar totul. Nici „Bezprizorniie” n- 
am aflat ce-nseamnă. Aşa le-or fi spus ruşii 
vagabonzilor ălora nefericiţi... 

Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că meşterul 
nu se încu-meta să-mi dezvăluie adevărul. Era clar 
că ştia mai multe. Atît despre ruşii din carte, cît şi 
despre cei care luptau acum cu nemţii. 

Ca să nu-l supăr, arătîndu-mă curios, am tăcut 
miîlc şi-am continuat să păşesc alături de el. Din 
cînd în cînd, lonete mai emitea cîte-un „mdeh, să 
vezi şi să nu crezi!”, trăgînd cu ochiul spre mine. 


63 


Abia cînd am terminat caietul, a treia zi, am 
îndrăznit să-l întreb pe meşter: 

— Nea Ciocîrlane, şi ce-ai de gînd să faci cu 
romanul ăsta?... Nu ţi-e frică să-l ţii ascuns la 
tălică? 

Eram acasă, „la noi”, în bucătărie, iar coana 
Veta se ocupa de alimentarea noastră, servindu-ne 
o ciulama de pui, cu mă-măliguţă, atit de gustoasă, 
încît îţi venea s-o-nfuleci cu cratiţă cu tot. 

Meşterul mi-a tras un picior, pe sub masă, să- 
mi leg că-ţeaua, deoarece necazul, adică nevastă- 
sa, era chiar lîngă noi, şi ne putea auzi. Apoi, 
cînd am isprăvit cu masa, m-a poftit la o plimbare. 
Bineînţeles, numai cînd ne-am aflat pe stradă, şi 
ne-ndreptam spre podul Grant, mi-a răspuns la 
problema ce mă frămînta: 

— Mă, te-ai timpit de tot, de-mi pui asemenea 
întrebări, şi-ncă faţă de Veta?... Nu ţi-ai dat 
seama că manuscrisul ăsta e-o bombă? Dacă află 
cine nu trebuie de el, sîntem amîndoi tocmai buni 
de băgat la zdup. Deocamdată, pînă se termină 
războiul şi se limpezesc apele, o să steie pitit 
acolo, în lădiţa cu scule... Pe-urmă, om trăi şi-om 
vedea. Ehe, şi cîte ne va fi dat să vedem! 

Temîndu-se c-a sporovăit prea mult, lonete n-a 
mai scos un cuvînt. Şi mi-a făcut semn că-i timpul 
să mergem la odihnă. Lucrasem toată noaptea, din 
greu, fiind o zi (mai exact noapte) plină de 
necazuri: zeci de reviste ce trebuiau băgate la 
rotativă, dar şi corectate. 


DISPĂRUȚI FĂRĂ URMĂ 


64 


La sfîrşitul lunii, bădia Velicu s-a înapoiat de pe 
front, laolaltă cu plutonul de „P P."-işti. într-o 
stare de spirit îngrozi-toare. Îmbătriînise. Cu cel 
puţin zece ani. Riduri adinci îi apăruseră în jurul 
gurii, iar tîimplele porniseră să-i scrumească. 

— Marincule, ce bine-mi pare că te văd! — 
exclamase el, cînd mă întilnise întîmplător pe 
Sărindar. Miine, te-nfiinţezi la mine. Neapărat. 
Avem de stat de vorbă... Am atîtea să-ţi spun! 

M-am dus. Chiar de la primele ore ale dimineţii. 
La „Curentul”, unde-şi avea biroul. Şi pînă la 
vremea prinzului, mi-a tot povestit. De mi se 
crimpoţise inima şi mi se făcuse părul măciucă. De 
cîte auzisem. Cu totul altceva decît mai citisem şi 
eu despre front. Şi l-am chestionat pe „mentorul” 
meu: 

— Păi, bădie Ioane, care-i atunci adevărul? 

— Mă, dacă te-am luat pe lingă mine, ca ţuţăr, 
n-am fă- ut-o din sentimentalism bovin, ci 
pentru că te credeam băiat deştept... Tare mi-e 
teamă că m-am înşelat. Ai răsfoit şi tu „Ard 
malurile...” şi „Cu submarinul...”. Hai să fim 
serioşi... Mint peste tot, de-ngheaţă apele! 
Invenţii, Marincule, pure invenţii, pentru fraieri cu 
cioc... La fel ca şi celebrele reportaje scrise de 
ştii tu cine. Scorneli. Ne mor ostaşii, mă, pe 
capete. Şi numai din pricina idioţeniilor tactico- 
strategice ale nemţoilor! Avem ofiţeri de elită şi te 
doar sufletul cînd îi vezi siliţi să stea drepţi 
înaintea unor mici fuhreri în uniforme negre, cum 
umblă ăia de la „SS”. Şi-ăia-s nişte cretini 
absoluţi, nişte fanatici pe care nici ofiţerimea 
germană autentică nu-i ia în serios. Dar se pleacă 
în faţa lor. De frică... lar soldaţii români sînt 
adevăraţi eroi! Numai că, de data asta, îşi pierd 
vieţile degeaba, pentru prostia altora. Asta el... 

La masă, la iaurgeria lui Mitică-poetul, Velicu 
n-a mai pomenit o iotă despre război. Ci m-a luat 
la-ntrebări, interesîn- du-se cum mă descurc. Şi i- 


65 


am relatat tot ce păţisem, de cînd părăsise 
Bucureştiul. Exceptînd povestea cu 
„Bezprizorniie”. Căci mi-era teamă. Şi pentru 
soarta meşterului  lonete, şi pentru cea a 
personalităţii subsemnatului. Cînd am isprăvit cu 
cele ce-avusesem de spus, Velicu mi-a zimbit 
oblu şi mi-a zis: 

— Pleci de la Ionete, neapărat! Îl cunosc foarte 
bine, şi-i un om deosebit. Ba chiar îl preţuiesc, şi 
ştiu pentru ce anume... Însă, după mine, nu-i bine 
să mai locuieşti la el. Există nişte chestii, de care 
nu-ţi pot spune nimic... Prea eşti mic şi cu bube-n 
cap, ca să te mai viri şi-n treburi dintr-astea. 
Dealtfel, chiar te sfătuiesc să-i spui că eu ţi-am 
cerut să te muţi de la dînsul. Şi-o să-nţeleagă 
despre ce-i vorba, numaidecit... 


Ciocîrlan, căruia i-am dezvăluit totul, a 
priceput. Neaşteptat de rapid. Şi mi-a zis, surizînd 
amar: 

— Are dreptate Velicu! Mai ales dacă-i întors de 
pe front... Copile, îţi faci bagajele şi te cărăbăneşti 
de-aici. Ştie băiatul ăla ceva, bădia Ioan al tău. Aşa 
cum ştiu şi eu... Se coace o chestie urită! 


Aşa a şi fost. După ce mă mutasem la 
„Chemarea vremii”, şi cu slujba şi cu domiciliul 
(în baie), recomandat de maestrul Velicu, 
„părintele” meu, nu l-am mai văzut pe inimosul 
meşter. Ciocîrlan dispăruse. În cel mai bizar mod 
cu putinţă. Probabil ca şi ziaristul fără nume care- 
i lăsase în păstrare romanul „Bezprizorniie”. 

Prin '47, o dată, l-am căutat la locuinţa sa, de 
pe Eduard Grant. Nu mai stăteau acolo, nici 
dinsul, nici doamna Veta. Iar noii locatari, nişte 
otopenari, care cumpăraseră căsuţa, pe-o nimica 
toată, după cîte mi-au spus, de la un neam 
îndepărtat de-al fostului proprietar, nu auziseră 
niciodată de tipograful Ionete. 


66 


lar la „Dimineaţa”, unde m-am interesat de 
fostul şef al rotativelor, lucrau acum alţi oameni, 
care nu-l cunoşteau. Zadarnic l-am căutat, mai 
tirziu, pe moş Cotoi. Nici de el n-am dat. Şi 
nici de Cuţu. Băiatul cu cafelele, de la birtul lui 
Bănică. Parcă se topiseră cu toţii, pierind în 
frămîntarea acelor vremuri. 

Prins de treburi, un timp i-am uitat. Şi eu eram 
un altul. Nu mai lucram corectură de noapte. Şi 
nici de zi. Mă recalificasem. Pe-o altă treaptă a 
spiralei. Director de editură. La „Europolis”. 


67 


„LA SUD DE LACUL NAIROBI” 


DETALII BIOITOPOGRAFICE, CAM IMPRECISE 


lacă-mă-s! Repatriat. La Craiova. Întors dintr- 
un lung periplu, de pe meleaguri îndepărtate. 
Unde mă fugărise viaţa, şi-unde trecusem prin 
tot felul de păţanii incredibile, multe indicibile, 
toate insolite. Pace. 

Şi nu mă-napoiasem singur. Ci secundat de-o 
femeie. Superbă. Nevastă-mea, bulgăroaica de 
Penke. Pe care, de la bun început, părinţii mei o 
priviseră cam oblu, considerînd-o „noră de 
import”. Atît Octav, maşterul, cît şi Ongliţa, maică- 
mea bună. Aceasta din urmă, într-un chip cu totul 
deosebit. De parşiv. Ceea ce pe mine m-a durut în 
cot. Cu Paraschiva mea aveam să trăiesc, şi nu cu 
genitorii. 

Dealtfel, bătrînii nici nu se mai aşteptaseră să 
fiu în viaţă. Circulaseră atitea zvonuri despre 
pieirea mea, încît era nor- mal să se fi împăcat 
cu ideea. Care, fie vorba între noi, nici nu i-ar fi 
afectat în exces. 

De aceea, mi-am zis eu atunci, şi-mi zic şi- 
acum, cred că, de cînd mă văzuseră înfiinţindu- 
mă la casa „părintească”, şi încă nu de unul 
singur, de-a doua zi se şi grăbiseră să ne facă 
rost de-o cameră mobilată. Pe la nişte vecini 


68 


cumsecade. Şi care ceruseră chiria pe-o lună 
înainte. 

— Bine, măicuţă, şi-apoi ce-am să-i fac? — am 
întrebat-o îngrijorat pe-a bătrină. 

— Te priveşte, băieţaş! Eu am casa mea, tu o s- 
o ai pe-a ta, aşa c-o să ne vedem fiecare de 
treburile noastre. Dar o să te descurci tu, cum 
ai făcut şi pe-acolo, pe-unde mi-ai umblat, cale de- 
un război, de vreme ce-ai scăpat cu bine, încă şi-n 
viaţă... 

— Şi ce te face să crezi că m-am descurcat? 

— Păi, se vede cît de colo! C-altminteri nu-i mai 
suceai minţile fetei ăsteia, ca s-o cari taman aici, 
pe capul nostru... Îţi găseşti şi tu un servici, pe- 
undeva, pe unde-o fi. Pînă una- alta, nevastă-ta 
poate să vină la noi, să ne-ajute la întreține- rea 
casei. Că-s multe odăi, şi-astăzi nu-mi mai pot 
permite să tiu două servitoare! 

În timp ce-o ascultam uluit pe Ongliţa, care nu 
mai era măicuţa de-altădată, fraiera de Penke s-a 
şi repezit s-o asigure: 

— Vin, măicuţă! Dacă-i nevoie, vin chiar de- 
acum... 

Atunci mi-a sărit muştarul: 

— Ba n-ai să te duci nicăieri! A şi tu casa ta, 
cum a spus a bătrînă, ai bărbat de-ngrijit, aşa 
că potoleşte-te! 

Şi nimeni n-a mai zis nimic. Nici Ongliţa, şi nici 
bulgă-roaica. Numai maică-mea a zimbit niţel. 
Oarecum sinistru. De parcă ar fi ştiut prea bine ce- 
avea să urmeze. 


De unde să-mi treacă mie prin cap că lucrurile 
erau mai de mult puse la punct? Nici nu 
trecuse o săptămînă, de cînd ne instalaserăm în 
odăiţa din casa domnului Teofănescu, c-a şi 
explodat totul. 

Pe seară, întorcîndu-mă din oraş, unde 
hălăduisem ore de-a rîndul în căutarea unui rost, 
Penke m-a anunţat îngrozită, încă din prag: 


69 


— Măiestrică, e lată rău!... Octav a fugit la 
Bucureşti. Ongliţa ţipă şi strigă că-i pare bine, 
fiindcă „tolomacul”, aşa i-a zis, dăduse-n darul 
beţiei, şi că are dînsa om în loc... 

N-am mai zăbovit o clipă, ci-am alergat 
numaidecit la a bătriînă. De fapt, eram la vreo cinci 
case de agenţia „Asigurării Româneşti”, acolo 
unde se afla şi domiciliul reprezentantului, recte 
maică-mea. Căci ea era numită pe post, Octav 
nepreafiind (iarăşi) agreat de Gilcă, directorul 
general al societăţii. 

Cînd am pătruns în sufragerie, am încremenit. 
Mă aşteptam să dau de-o atmosferă sumbră, dacă 
nu şi funebră, şi i-am găsit pe toţi în plin 
bairam, de parcă ar fi fost ramadanul. 

În fruntea mesei, pe care fuseseră întinse fel de 
fel de platouri cu gustări introductive, plus 
nenumărate tăvi cu fripturi, abia scoase de la 
cuptor, trona, ca o matroană, maică-mea. Aflată în 
culmea fericirii. Şi-avea şi motive. Fiindcă, lingă 
dînsa, se şi instalase „înlocuitorul”. Un tip extrem 
de simpatic. Cu-o faţă prelungă, osoasă, prevăzută 
cu mustață în perie de dinţi, posedînd nişte ochi 
vii, vicleni, sfredelitori, în permanentă mişcare, cu 
păr vilvoi, cîrlionţat şi roşcovan, cu sprincene dese 
şi stufoase, de-aceeaşi nuanţă morcovie, îmbrăcat 
elegant, cu cămaşă albă şi cravată roşie, într-un 
costum din stofă englezească. 

Ongliţa, încîntată că mă vede, mi-a zis: 

— Asta-i Micu Medina-Bulgaru! Viitorul tău 
tată. Dacă scap repede şi definitiv de Ştefănescu. 
La vremuri noi, oameni noi!... 

Interzis, am biîiguit fisticit: 

— Chiar e bulgar? 

— Aş, de unde! — m-a lămurit rapid roşcovanul. 
Arăt eu a consumator de bragă? Doar se observă 
de la un kilometru că mi-s ovrei... 

lar maică-mea l-a completat, furnizîndu-mi 
informaţii suplimentare: 


70 


—  Prietenaşii de la pension l-au poreclit 
Bulgaru. Că de-aia a stat la închisoare. Ca 
persecutat politic. Fiindcă a-nvirtit tot soiul de 
afaceri cu nişte găinari de la Vidin, pe care i-a luat 
de bulgari, în vreme ce ăia erau de-ai noştri, de la 
Calafat. Şi-apoi, ce, n-ai făcut şi tu pe ovreiul, cînd 
te-am dat la şcoala israelită de pe Zborului? 
Numai că Micu a fost mai deştept. S-a dus şi la 
puşcărie.  Şi-acuma-i considerat omu’ social- 
democraţilor din Sineasca. Dacă te pui bine cu el, 
îți aranjează şi ție ceva, vreo afacere pe picior, sau 
vreun servici... 


N-am avut norocul să mă pun bine cu Micu 
Medina-Bulgaru. Nici atunci, pe loc, la masa de 
gală oferită de Ongliţa, în cinstea evadării lui 
Octav, şi nici mai tîrziu. Cu toate legăturile 
şmecherosului. Şi-avea. O mulţime. Dar şi-o 
sumedenie de neamuri. Potop. Care participau, 
chiar atunci, la cina aceea de pomină, dar nu de 
taină, din moment ce sporovăiau incontinent, 
făcînd o larmă cumplită. Şi erau atît de 
numeroase, încît m-am îngrozit de cîte rubedenii 
aveam în perspectivă. 

Iar mai încolo, peste vreo săptâmînă sau două, 
cînd am băgat de seamă că Micu Medina privea la 
soru-mea cu gînduri nu tocmai trecute pe la 
spălătorie, am declanşat un scandal monstru. 

Eram în sufragerie, tot acolo, la maică-mea. Şi- 
am dat la iveală ceea ce-mi imaginam că 
urmăreşte noul tată vitreg. Care, vizibil, făcea 
impresia că-şi propusese extinderea ariei de in- 
vestigaţii în familia noastră. Şi-am declarat, în 
gura mare: 

— Măicuţă, matale dormi, de nu vezi ce-nvirte 
Micu? Nu-ţi dă prin cap că Bulgaru ar vrea să vă 
ia pe-amîndouă de neveste, şi pe tălică, şi pe 
Oleia?... Dacă nu termini odată cu roşcovanul, află 
că pe mine mă pierzi de muşteriu. Atît ca fiu le- 
gitim, cît şi ca urmaş testamentar... 


71 


Ongliţa a tăcut milc. Numai la chip s-a înverzit 
niţel. În schimb, a intervenit sor-mea, Oleia, care 
m-a asigurat, zimbind tulbure: 

— Micu are cele mai bune intenţii cu noi! Ce-i 
cu tine? Zău că te-ai scrîntit la minte! De unde-ai 
mai scornit şi tîmpe-niile astea? Şi-apoi, cine ţi-a 
spus că eşti şi moştenitor, atîta timp cît Ongliţa 
trăieşte? Fii liniştit, că nici n-ai să mai fii. Măicuţa 
o să-şi vinză partea ei, de la Poiana, iar banii o să-i 
învestească, împreună cu Micu, într-un magazin 
pe Calea Unirii, unde-or să desfacă textile şi 
confecţii... lar eu am să stau la casă! 

Cînd am auzit ce se punea la cale, m-am uitat 
imediat la Bulgaru. Să-mi confirme spusele soră- 
mii. Micu Medina mi-a dat din cap afirmativ, fără 
să-mi zică ceva. Nici n-avea cum, deoarece tocmai 
îşi virise în gură o bucată imensă de poliş, un fel 
de crenvurşt gros cît un baston. 

Considerîndu-mă umilit, cu-atît mai mult cu cît 
nu-mi dez-văluiseră nimic din planurile lor secrete, 
am pus mîna pe-un cuţit şi-am sărit de pe scaun, 
urlînd: 

— Nenorocitule, te omor cu mîinile mele! 

În timp ce executam diverse figuri de scrimă, 
cu cutitul, fără să mă-ncumet a-l ataca pe 
Medina, maică-mea şi Oleia au purces să orăcăie, 
pe două voci: 

— Săriţi, oameni buni, că vrea să-l împuşte!... 

Întrucît nu mai era nimeni de faţă, cu excepţia 
celor pînă acuma pomeniţi, am privit surprins spre 
intrare, închipuin- du-mi că pătrunsese cineva 
în sufragerie. 

Deoarece n-am descoperit nici o prezenţă 
străină, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am repezit un 
pumn roşcovanului. Peste gură. De i-am îndesat 
polişul pînă-n adîncul beregăţii. Micu a pornit să 
horcăie,  înspăimintat de moarte, încercînd 
disperat să-şi extragă cîrnatul din git. Cu 
degetul. Fără succes. 


72 


Maică-mea,  dindu-şi seama de gravitatea 
situaţiei, a încercat să-i scoată dopul de carne cu 
furculiţa. Inutil. Fiindcă Micu Medina nu mai 
reacţiona normal, ci se zbătea să-şi recapete ră- 
suflarea. Numai cînd i-am administrat şi-un ghiont 
zdravăn în spate, de l-am cocoşat, nu altceva, 
abia atunci a reuşit să expectoreze bucata de 
cîrnat. 

Medina s-a năpustit asupra mea. Asistat de 
maică-mea. Şi de soră-mea. 

Doar astfel, tustrei laolaltă, cu forţe reunite, au 
izbutit să mă imobilizeze. Şi m-au luat la poceală. 
Demoralizat de atacul întreprins asupră-mi de 
propria familie (mama mea bună, sora lîngă care 
crescusem, şi „tatăl” de ultimă oră), peste cîteva 
minute părăseam, pentru totdeauna, îmi ziceam 
eu, casa părintească. Ceea ce se-ntîmplase mi se 
părea oribil, de necrezut. Mai tare ca-n romane. 
Ca în romanele lui Octav Dessila. 


„TRANDAFIR DE LA MOLDOVA” 


Turbat de mînie, m-am îndreptat spre casă în 
goană. Cînd m-a identificat, ceea ce nu i-a fost atit 
de lesne, bulgăroaica de Penke a izbucnit în plins, 
întrebîndu-mă printre sughiţuri: 

— Ce-ai păţit, măiestrică, te-au bătut ţărăniştii, 
sau libe-  ralii?... 

Bănuiala  nevesti-mii era suficient de 
îndreptăţită. Mai ales că-mi exprimasem opinia, 
faţă de-o mulţime de lume, la tarapanaua lui 
Măslină, că mă voi înscrie la socialişti. Întrucît nu 
apucasem încă să-mi pun în aplicare intenţiile, m- 
am străduit s-o potolesc pe biata femeie. 

— Mai rău! M-am luat la harţă cu neamurile... 
Directe şi indirecte, ba chiar şi viitoare! Dar nu le- 


73 


a reuşit figura, căci l-am snopit pe mişelul ăla 
de Micu Medina, de l-am lăsat fleaşcă... 

— Vai de mine! Păi, dacă tu arăţi în halul ăsta, 
făcut har-cea-parcea, înseamnă că Bulgaru trebuie 
să fie mort, şi-ncă mort de tot... Ce-o să se- 
ntîimple cu noi? Ce mă fac fără tine, dacă te 
condamnă pentru omor!... 

— Stai niţel. Micu trăieşte, şi-i bine mersi, în 
braţele On-gliţei şi-ale Oleii... Care, mai mult ca 
sigur, acuma-l oblojesc şi-l ung cu toate alifiile. 
Pentru mine însă, au decedat cu toţii. Şi Ongliţa, 
şi Oleia, şi, în special, Medina-Bulgaru!... Nu mai 
vreau să ştiu de ei. Nu mai am familie... În afară 
de nevastă,  se-nţelege! 

Observînd c-o citasem, Penke s-a mai liniştit. Şi 
s-a interesat: 

— Şi-acuma ce-i facem? 

— Ne-apucăm de muncă! De mîine mă prezint 
la Nicky Bădescu, şi-i propun să reluăm 
colaborarea. Pînă îmi voi pune pe picioare o 
editură a mea, proprie, am să lucrez un timp 
pentru „ABC”-ul lui. Ca să adunăm bănuţi şi să ne 
constituim un capital... Şi-am şi-o idee de carte, 
ceva formidabil, cu care precis o să rupem piaţa. 
Dacă i-o dau lui Bădescu, după ce-am s-o scriu, şi- 
o să mi-o editeze, nu vom mai avea nevoie de 
ajutorul familiei. Halal ajutor! 


Peste o săptămînă, nu mai mult, aranjasem 
totul. Mă împăcasem cu Nicky Bădescu, a cărui 
editură era pe drojdie. Se ocupa singur de ea şi nu 
simţea necesitatea unui adjunct. În schimb, se 
arătase extrem de interesat de propunerea mea, 
de a-mi tipări romanul pentru tineret. Cu care 
spera să-şi redreseze balanţa economică. Mă rog, 
dacă aşa-şi imagina dînsul, de ce să-l fi contrazis? 
Eram convins că se vor trage nenumărate ediţii. 

Cînd am afirmat că aranjasem totul, aici trebuie 
inclusă şi eliberarea mea de sub tutela Ongliţăi. 
Mă mutasem din casa lui Teofănescu. La o altă 


74 


gazdă. Cu sprijinul blajinei şi scumpei tanti Jenica 
Boica. O vară de-a maică-mii. Care nu o-nghiţea 
deloc pe-a bătrînă, condamnîndu-i mişculaţiile de 
cea mai recentă dată. In acelaşi timp se 
îndrăgostise de bulgăroaica mea. Ceea ce era şi 
normal. Avînd în vedere calităţile (multiple) ale 
nevesti-mii. Că de-aia o şi luasem! 

Iar tanti Jenica, slobodă de gură, ne prelucrase 
în stilul ei propriu: 

— Las-o, maică, pe Ongliţa, că şi-a pierdut 
minţile! De-ar fi rămas văduvă, prin deces, ca 
biata de Florica Jarbu, aş mai fi înţeles-o, aşa cum 
o-nţeleg pe gazda la care o să vă mutaţi, adică pe 
Florica. Ce-i rău în asta, că s-a-ncurcat cu Găucă, 
moldoveanul ăla, căruia i-a închiriat odaia de la 
drum? Are şi ea un om în casă. Şi mai aduce şi 
el, cînd se-ntoarce din inspecții, că-i la CFR, o 
bucată de slănină, nişte făină de grîu, cîteva ocale 
de brînză... O fi Găucă, ceferistul, cam contabil de 
felul lui, niţel mitocan şi ţopiîrlan, însă ştie să se 
poarte. O să vă-nţelegeţi de minune cu Florica. 
Altminteri, n-aş fi onorat-o cu prietenia mea... 

Avea dreptate tanti Jenica. Madam Jarbu, o 
femeie uşor veştedă, cam la vreo patruzeci şi ceva 
de anişori, era de-o cumsecădenie rar întîlnită. La 
recomandaţia lui tanti Jenica, ne întimpinase cu 
toată drăgălăşenia pe care-o avea la dispoziţie. Şi- 
avea, slavă Domnului, din plin. Nu numai faţă de 
noi. Ci şi faţă de alţii. Îndeosebi Găucă. 

lar contabilul, cel puţin, era o dulceaţă de 
bărbat. Chiar tortă. De „ciucalată”, cum îi plăcea 
ceferistului să spună. Care, din cînd în cînd, se 
mai şi turtea, la figurat, avind o propensiune 
aparte pentru vinurile rozalii şi niţel licoroase. Şi 
nu-i plăcea să bea de unul singur. Căci îl auzeam 
adeseori: 

— Ei, coană Floricuţă, te fac un Drăgăşani?... 

Şi madam Jarbu, fire comprehensivă, văduvă cu 
doi copii, se refugia numaidecît în odaia de la 


75 


drum, acolo unde era cazat Găucă. Şi unde 
ceferistul, bine dispus şi cu Drăgăşaniul în nas, îi 
cînta, pînă-n miez de noapte, numai piese de 
rezistenţă, cu priză la cucoane. Cum ar fi, 
bunăoară, „Trandafir de la Moldova”. Care-i 
plăcea nespus gazdei noastre. Încît, de multe ori, 
după încheierea recitalului, rămînea să doarmă la 
Găucă. Bineînţeles, în limitele bunei cuviinţe, căci 
îi explica nevesti-mii: 

— Ce să-i fac, Penkiţo dragă! Găucă ăsta, c- 
altminteri nu pot să-i zic, fiindcă are un nume tare 
chisnovat, imposibil de rostit, Evpraxie, sau ceva 
în genul ăsta, dacă nu cumva chiar Evlampie, nu-i 
bun de nimic... Doar de cîntare. După care se-n- 
moaie din pricină de zeamă de Drăgăşani, şi- 
adoarme  de-a-n picioarelea. Aşa că să nu-ți 
închipui cine ştie ce prostii, fiindcă-s doua paturi 
în camera lui! 

Trăgînd cu urechea, chiar stăteam şi mă- 
ntrebam: „Doamne! O fi chiar toantă de-a binelea, 
după cum o arată mutrişoara ei scumpă şi 
gingaşă, sau se preface?”. Nu era exclus să aibă şi 
dreptate. Fiindcă Evlampie, sau Evpraxie, se 
apropia cu paşi repezi de virsta pensionării. 
Numai aşa mi-am explicat de ce, după ultima sa 
„troscăneală”, cînd dăduse gata un damijon de 
Drăgăşani şi dormise două zile şi două nopţi, una 
după alta, cu Florica lîngă el, îşi luase într-un mod 
inexplicabil tălpăşiţa. Dispărind definitiv. Atât din 
locuinţa gazdei noastre comune, cît şi din Craiova. 
lar madam Jarbu, care-l căutase cîteva zile în şir, 
şi la birourile C.F.R. şi pe la fostele sale „camere 
mobilate”, căci contabilul era om umblat şi 
frecventase mai multe văduvioare din tîrg, în cele 
din urmă se declarase încîntată, la fel de 
inexplicabil, că scăpase de fleşcăitul de Găucă. 


76 


UN ROMAN SENZAŢIONAL 


Însă subsemnatul, fără să mai aştept 
enigmatica evaporare a lui Evlampie (eventual 
Evpraxie), mă apucasem serios de lu- cru. Încă 
mai înainte ca personajul de mai sus să fi apucat a- 
şi consuma total rezervele de Drăgăşani. Scriam, 
zi şi noapte, ca un posedat, la romanul contractat 
(pe „barbă”) cu proprietarul editurii „ABC”. Eram 
în mînă, ca să mă exprim aşa. Dar şi pe 
drojdie. 

Pentru că, dacă toate celelalte decurgeau 
normal, restul era catastrofă pură. N-aveam o para 
chioară, rupsesem orice relaţii cu familia, şi mă 
chinuiam ca un cîine să dau gata prima sută de 
pagini a cărţii. Ca să-ncasez „arvuna” de la Nicky 
Bădescu, 2.000 lei. În valută forte. Adică, după 
cum mă înţelesesem cu jupînul, sub formă de 
brînză, costiţă afumată, un sac de mălai şi-unul de 
făină de grîu. Asta, pentru a dejuca mişculaţiile 
speculanţilor de pe piaţă, care considerau cursul 
preţurilor la alimente ca fiind din gumilastic 
unidirecţional, doar spre ex-tindere. 

Pînă să se producă fericitul eveniment, cu 
avansul, nu în-tîmpinam greutăţi deosebite în 
privinţa hranei celei de toate zilele. Grădina din 
ograda doamnei Jarbu, aflată într-o stare jalnică, 
părăginită şi abandonată, furniza totuşi dragavei 
în cantităţi industriale. lar bulgăroaica mea, 
gospodină de talie europeană, fiindcă la data 
aceea întreaga Europă trăgea miţa de coadă, mă 
anunţa mereu, din timp, comunicîndu-mi „„menu”- 
ul zilei: 

— Măiestrică, ţin-te bine, că astăzi iarăşi te 
umflu cu zeamă de dragavei, cum îi ziceţi voi, 
oltenii, la ştevia sau ştirul ăsta sălbatic... Dar 
mîine, dacă mă-mprumută Florica noastră cu-o 
ceaşcă de ulei de rapiţă, află că-i trîntesc o iahnie 


77 


fantastică, de-ai să-ţi aminteşti de ea o viață- 
ntreagă! 

— Ei, nu mă-nnebuni! — exclamam înduioşat de 
tururile de forţă (culinare) ale nevesti-mii, care, 
sărăcuţa, se zbătea din răsputeri să asigure 
alimentarea casei. 

Pe-atunci, din păcate, n-aveam de nici unele. 
Nici măcar farfuriile necesare, în care să servim 
celebrele borşuri de furaje. Luasem nevastă fără 
zestre şi trusou. Obiecţia principală a Ongliţei, 
relativ la Penke. De parcă ar fi trebuit să mă 
iubesc cu  „Rosenthal” (renumită fabrică de 
porţelanuri). Cînd Florica Jarbu, dulcea de ea, 
observase că eram în posesia unui serviciu de 
strachini şi-a unui set de linguri de lemn, se 
crucise şi  emisese unele consideraţii, cam 
neortodoxe, la adresa maică-mii, dar ne şi pusese 
la dispoziţie bucătăria dînsei. Cu tot ce se afla 
acolo, ca dotare. Aşa că, în ultima vreme, 
dispuneam de cele necesare pentru luat masa. Mai 
rămînea doar să facem rost de materia primă. Ei, 
aici era necazul. 

Şi-am întrebat-o, destul de curios, pe 
bulgăroaică: 

— Din ce-ai să prepari iahnia?... 

— Tot din dragavei! — m-a liniştit ea. 

— Bun şi-ăla, — i-am declarat fals înviorat, 
minţind-o cu neruşinare, deoarece eram sătul de- 
atita verdeață. Dealtfel, află că-i plin de 
oligoelemente! 

— Probabil! — m-a aprobat zîmbăreaţă nevastă- 
mea. Altminteri, nici n-ai mai fi capabil să lucrezi 
la roman. Cu regimul ăsta de înfometare, de mult 
ar fi trebuit să zaci la pat... Norocul nostru, că 
grădina Floricăi e năpădită zdravăn de ierburi 
comestibile. De nu era ea, ar fi fost nevoie să ne- 
mpăcăm cu măicuţa şi Bulgaru, ca să ne miluiască 
şi pe noi cu niscaiva merinde! 


78 


— Pentru nimic în lume! — am sărit ca ars. Mai 
bine flă-mînzi şi săraci, decît s-ajung să-l pup în 
bot pe escrocul ăla de Micu... 

După care, cu gîndul la faimoasa poşircă de 
dragavei, m-am încuiat în cămăruţa noastră, 
evacuînd-o pe bulgăroaică la bucătărie. Trebuia să 
mă aştern pe lucru. Altminteri, nu mai terminam 
în vecii vecilor romanul, şi nici nu mai scăpam 
vreodată de sărăcie. 

Aşezat la măsuţa de lîngă fereastră, şi-avind în 
dreapta o călimară şcolară, cu cerneală „Pelikan” 
albastră, iar în mînă un toc prevăzut cu peniță 
„Klaps”, priveam speriat la caietul uriaş din față- 
mi. 

Cînd îl şterpelisem din birourile agenţiei 
„Asigurarea Românească”, laolaltă cu un teanc de 
hîrtie pelur, din aceea subţire şi mătăsoasă, 
utilizabilă la dactilografierea în mai multe copii, 
tanti Jenica mă felicitase: 

— Bravo, maică, îmi place că eşti gospodar! Cu 
lipsa noastră de hirtie igienică, foiţele astea-s 
taman potrivite... Dar caietul ăla, cum să zic, nu 
văz la ce-o să-ţi folosească. Prea-i mare, iar hîrtia 
cam groasă... 

De fapt, fără să cunoască anumite detalii, tanti 
Jenica mă atinsese la punctul sensibil. Nu ştiu de 
ce, dar parcă era un făcut. Ori de cîte ori 
avusesem de scris vreo proză mai amplă, 
totdeauna se-ntimplase să n-am la îndemînă decît 
hîrtie  necorespunzătoare. Nuvela „Domnişoara 
Maruca Schiavoni” o scrisesem pe hîrtie igienică, 
din cea dreptunghiulară, „Bobby Felix Făt-Frumos 
şi motocicleta B.M.W.”, prima mea carte pentru 
copii, fusese aşternută pe hîrtie maron, de 
ambalat, iar „Mag-dalena şi Tîrţoi”, cealaltă operă 
destinată  prichindeilor, avusese ca „materie 
primă” filele unui registru comercial, din dotarea 
librăriei lui Nicky Bădescu, deja folosit (pe-o 
parte). 


79 


De data aceasta, caietul cu hîrtie galbenă, 
sustras de la agenţie, era nemaipomenit de 
potrivit pentru „La sud de lacul Nairobi”. Ba chiar, 
datorită culorii, mă şi inspira. Oare Sahara şi 
celelalte deşerturi africane, cu nisipurile lor, nu 
erau şi ele tot galbene? 

La un moment dat, părăsindu-mă teama, am 
purces să aştern rînd după rînd, şi să umplu 
pagină după pagină. Robinetul se destupase, 
dăduse drumul la inspiraţie. Curgea şuvoi, nu alt- 
ceva. Din păcate, aşa cum aveam să-mi 
„reconsider” cartea, peste mulţi ani, s-ar fi zis că 
debitase mai curînd apă chioară, decît din cea 
grea, aşa cum s-ar fi cuvenit într-un roman cu 
fisiuni atomice. 

Totuşi, prin 1953, la „Flacăra” (în formula 
revistă lunară şi bogat ilustrată, în culori), doi 
tineri colegi de redacţie, abia sosiți printre noi, 
veteranii, se dovediseră a fi apreciat, la timpul 
său,  opusculul semnat de personalitatea 
subsemnatului. Ceea ce m-a mirat dar şi 
bucurat. Enorm. Mai ales cînd l-am auzit pe 
Liviu Timbus, dramaturg, scenarist şi ziarist de 
renume (asta mai tîrziu), întrebiîndu-mă: 

— Matale eşti totuna cu cel ce-a scris „La sud 
de Pago-Pago”?... 

— Sigur că nu! — i-am răspuns eu lejer 
indispus. Ăla-i altu’... Cartea mea se chema „La 
sud de lacul Nairobi”! Care-i baltă, în Africa, şi nu 
insulă în Oceanul Pacific... 

— Păi, măi frate, de carte era vorba! — a 
precizat Timbus. Filmul l-am văzut şi eu, drept să- 
ti spui, dar romanul matale mi-a plăcut şi mai 
mult! Eram copil, cînd l-am citit, aşa că-ţi dai 
seama... 

— Ce anume? — l-am interogat contrariat. 

— De ce m-am dat în vînt după cartea dumitale! 
— a ţinut să precizeze Timbus. Încă nu mi se 
copsese mintea... 


80 


—  Şi-acum ce spui, speri c-ai rezolvat 
problema? 

— Care? 

— Aia, cu coacerea minţii! 

Liviu n-a mai zis nimic. A intervenit însă 
Bozbici, criticul de artă, pe-atunci abia debutant 
într-ale ziaristicii, care a încercat să împace 
lucrurile: 

— Meştere, n-are aici o noimă să-ţi faci inimă 
amară! Aşa-i Timbus ăsta... Ardelean. Sută la sută. 
Al dracului de gură şi rău la pipotă... Dar şi eu 
mi-s tot din aceeaşi parte a ţării şi ţi-am citit 
cartea. Nu-i o capodoperă, însă mi-a fermecat 
copilăria! Nu-i suficient?... 

— Ba da, Cornele tată! Mai mult nici că-mi 
trebuie... — i-am răspuns puştanului de Bozbici, 
trăgîndu-i o bleandă în spate. De era să-l las 
cocoşat. 


În orice caz, cînd am terminat romanul şi-am 
scris „sfirşit”, am crezut că-l apucasem pe bunul 
Dumnezeu de picior. Fericit la culme, am emis un 
răcnet cumplit, ca-n „Old Shatterhand” (vz. Karl 
May). Era spre ziuă, trecut de patru, şi nevastă- 
mea s-a înspăimîntat mortal. 

— Ce-ai păţit, măiestrică? — a strigat 
bulgăroaica trezin- du-se brusc. Ai căzut din pat?... 

Biata Penke! De cînd mă tot scremeam să 
isprăvesc cartea, nu mai avea somn ca lumea. Ba o 
trezeam, să-i povestesc vreun capitol nou, sau s-o 
rog să-mi încălzească niscaiva mîncare (la cîteva 
ceasuri după miezul nopţii), ba îi ceream să-mi 
fricţioneze mîna (dreaptă), care înţepenea din 
pricina cîrceilor generaţi de strinsoarea în exces a 
tocului cu care scriam. O dată, ce-i drept, cînd mă 
tolănisem în culcuşul comun, pentru a cugeta mai 
relaxat la episodul ce-mi umbla vraişte prin cap, 
şi-adormisem visînd desfăşurarea acţiunii, păţisem 
şi chestia cu căzutul din pat. Existau şi motive. 
Fiindcă mă luptam cu-o turmă întreagă de lei, 


81 


undeva, pe lîngă Nairobi. Şi-atunci ţipasem, cînd 
mă pome-nisem pe duşumea: „Unde-s leii?” Dar 
nevastă-mea mă liniştise numaidecit, asigurindu- 
mă: „Stai blind, că nu mai e nici unul! Ieri am 
cheltuit ultimul...” 

De astă dată însă, alta era situaţia. Şi i-am 
explicat bulgăroaicei: 

— Am gătat romanul! De mîine, o să ne umplem 
de mara-feţi... Cinci mii, pe puţin, atît o să-mi dea 
Bădescu. Drepturi de autor. Asta deocamdată, 
pînă la apariţia primei ediţii. 

De bucurie, la auzul declaraţiilor mele 
superoptimiste, Penke s-a automobilizat într-un 
mod neaşteptat. Trecînd imediat în bucătărie. Să- 
mi prăjească o omletuţă cu brînză. 

Patru ouă mai aveam şi noi prin casă. lar restul 
de cinci, pînă la nouă, a fost nevoită să le- 
mprumute de la coana Florica Jarbu. Pe care a 
trezit-o anume. După ce-a căutat-o prin toată 
locuinţa, şi-a dat de dinsa abia în odaia de la 
drum. Acolo unde-i cînta Găucă melodiile 
preferate. Personajul fiind însă absent, sărmana 
Florica, se vede, obişnuia acuma să doarmă în 
camera dispărutului, întru amintirea cine ştie 
căror clipe petrecute împreună. Că tare-i mai 
plăcea folclorul moldovenesc! 

In vreme ce-mi  lichidam  breakfastul, 
bulgăroaica doar asis-tindu-mă, în tovărăşia unui 
simplu ceai de furaje (tei, mentă şi muşeţel), 
mie rezervîndu-mi, cvasifestiv, în cinstea eveni- 
mentului, omleta, slănina afumată şi cele două 
cepe vinete, de apă, m-am pomenit chestionat, 
luat de pe departe: 

— Şi cum ţi-a ieşit romanul?... 

— Sublim! Formidabil! Fantastic!... Dacă ar mai 
fi fost nişte ouă, să-mi completez micul dejun, ţi-aş 
fi povestit pe îndelete finalul... 


82 


— Ia ascultă, măiestrică, ajungă-ţi! Prefer să-l 
citesc. Şi încă tipărit. Nu vezi c-ai început să te- 
ngraşi? 

— Ei, nu mai spune! — am luat-o eu în deridere. 
Crezi că dragaveiul posedă atare calităţi?... Mai 
curînd aş zice că m-am buhăit şi umflat, şi-asta 
numai din pricina verdeţurilor cu care mă îndopi! 

Mai încolo, peste ani, aveam să aflu că nevastă- 
mea se găsea în posesia unor bizare daruri 
premonitorii. Mi se  dereglase metabolismul. 
Sufeream de nişte glande. Şi devenisem atît de 
trupeş, încît, prin 1949, depăşeam cu mult suta. 
De ocale. Şi cît m-am chinuit, după aceea, să le 
dau jos şi s-ajung iarăşi un om. Normal. Ani de-a 
rîndul. Din păcate, fără nici un rezultat notabil. 

Ce-i drept, existau şi unele cauze. Indeosebi, 
legate de Măslină. 


„LA MĂSLINĂ” — ÎN GRĂDINĂ 


Fiindcă, după ce mă înfiinţasem la Nicky 
Bădescu, triumfal, avînd romanul în servietă, mă 
înapoiasem acasă cu coada între picioare. De fapt, 
cu-o mie de lei (din cele cinci sperate), ascunsă şi- 
aceea în buzunarul de la spate al nădragilor. 

Şi, cătrănit foc, în loc să-i dau banii 
bulgăroaicei, m-am dus întins praştie de-a dreptul 
la Măslină. Să-i fac praf. Transfor-mîndu-i în 
mititei, măduvioare, fudulii, fleici şi muşchiuleţi 
(la grătar). Că făcea Măslină ăsta, sărmănelul de 
el, nişte frip-turi de pomină. Şi-avea şi-un vin, de 
la Potîrcă, din Pleniţa, ceva de groaza lumii. Şi- 
acolo, într-un ungher ferit, din grădina de vară a 
zahanagiului, profund demolat sufleteşte, am 
purces să cuget îndelung (mai mult de-o 
săptămînă, şi seară de seară), asupra modificărilor 


83 


solicitate de  „editor”, mai ales în privinţa 
carenţelor ideologice existente în romanul meu. 


Discuţiile cu Bădescu porniseră de la finalul 
(eronat, după părerea sa) al cărţii. Întrucît, atunci 
cînd încheiasem contractul, verbal se-nţelege, mă 
pusese să-i povestesc subiectul romanului, cu care 
se declarase de-acord, acuma nu-i mai convenea. 
Şi-mi explicase: 

— Măi Marincule, dacă vin americanii, aşa cum 
se zvoneşte, n-or să se considere jigniţi, cînd îţi 
vor citi romanul?... 

— De ce? Şi-apoi, crezi matale chiar c-or să vie, 
şi-au să  se-apuce să-nveţe şi româneşte?... 

— Precis vin! Cel puţin aşa şuşotesc liberalii şi 
ţărăniştii, cînd se-adună prin crişme şi ganguri, să 
nu-i auză ăilalţi... Toată lumea bună îi aşteaptă! 
lar cînd or vedea în cartea noastră, că-i a 
noastră, nu-i aşa, de vreme ce-o să-ţi mai dau o 
mie de lei, în cont, că eroii-s româno-americani, şi 
mai sînt şi bintuiţi de idei nesănătoase, ba 
chiar dintr-ăstea comunist-pacifiste, au să ne- 
nhaţe ca din oală! Şi nici să te culci pe-o ureche 
că nu ne ştiu limba nu-i bine... Ăştia cunosc toate 
limbile  pă-mîntului, că-s stat federal, adică 
adunătură. De pe tot globul. Neapărat schimbi 
finalul, şi-o suceşti în conformitate cu prevestirile 
ălora... 

Observîndu-mă căzut pe gînduri, m-a rugat să-i 
mai povestesc o dată întreg romanul, ca să-şi dea 
pesemne seama pe unde puteam cîrmi căruţa. M- 
am supus. Şi-ntr-o oră l-am dat gata. Pe Bădescu. 
Pe care-l apucaseră durerile de cap. Şi, legindu-şi 
o batistă udă în jurul craniului, s-a apucat să-mi 
spună cum vedea el problema: 

— Uite ce-i, Marincule, eu aş zice c-ar fi mai 
bine să schimbi numele personajelor, să nu se mai 
simtă că-s româno-a-mericani, să muţi locurile, să 
se petreacă acţiunea în altă parte... Astfel, scăpăm 
de belele. 


84 


— Unde? în Australia? Şi ce să-i fac, papuaşi?... 

— Nici aşa nu-i bine! — mi-a declarat chinuit 
Bădescu. Că ne punem rău şi cu englejii... 

— Atunci, îi plimb prin Rusia! — am propus eu 
în disperare de cauză. 

— Ce, eşti nebun? — a exclamat înspăimântat 
fostul meu patron. Acuma se plimbă ei pe la noi!... 
Mă, fii atent! Editura-i pe drojdie, librăria n-o mai 
am, stau prost şi cu vînzarea partiturilor mele, că 


toţi lăutarii cîntă numai „Boogie-woogie” şi 
„Hello, baby, mademoiselle”, sau „Now can't do”, 
aşa că grăbeşte-te, dă-mi cartea cît mai 


urgent, pînă nu mă declar în stare de faliment... 
Cu romanul tău, cu nişte dicţionare de conversaţie 
ruso-anglo-franco-aliate, poate scap de necazuri. 
Barem pînă vin ăia! Dacă nu vin, m-apuc de 
reparat stilouri... Iar tu, Marincule, mai mult ca 
sigur, de scris poezele! Ca să ai din ce muri de 
foame... Asta e! 


Şapte zile la rînd, refugiat la Măslină, am tot 
cîntărit. Cum s-o sucesc şi s-o-nvirtesc. Ca să n- 
avem probleme cu nimeni. Pînă la urmă, în cea de- 
a opta zi, cînd aproape terminasem şi 
finanţurile, parcă găsisem o soluţie. Plasam 
acţiunea pe Marte, iar personajele aveau să fie 
nişte făpturi extrateres- tre. Din păcate, se 
strica tot şpiribanţul. Odată cu romanul. 

Nu mi-a plăcut rezolvarea, şi-am renunţat pe 
loc. IÎnecîn- du-mi amarul cu vreo cinşpe mititei. 
Plus o juma de rubiniu de Pleniţa. 

Pe cînd căutam, cu ochi împăienjeniţi şi mintea 
cuprinsă de febre creatrice, o altă variantă, 
oarecum mai acceptabilă, pe neaşteptate am găsit. 
Nu varianta salutară, ci ceea ce n-aş fi crezut 
niciodată. Ei, aici e-aici... 

Grădina de vară „La Măslină”, loc de vis şi 
reculegere, era, de fapt, o curte ceva mai 
măricică, mai bine zis ograda per- sonală a 


85 


numitului Măslină, un lungan spelb, plin de draci 
şi iniţiative, descurcăreţ şi nespus de afabil. 

Aici, sub bolte de viţă de vie, dispusese vreo 
şase sau şapte măsuţe, poate chiar zece, dacă-mi 
mai aduc bine aminte. lar niţel mai în fund, lingă 
beci, unde-şi ţinea cărnurile la „fezandat”, de-a 
dreptul pe mormane de gheaţă, instalase un grătar 
cu horn, pentru prepararea celebrelor sale fripturi 
şi „organe”. „La Măsli-nă” îşi petreceau serile, 
răcorindu-se de vipia zilei, intelectualii oraşului. 
Fugind de localurile cu ţifnă din centru, 
„Cina”, „„Minerva” sau „Gogoaşă”. 

Numai la el îşi puteau îngădui, pe bani puţini, 
chefuri de pomină. Cu vinişor subţirel şi uşor, cu 
mititei confecţionaţi „ca la mama acasă”, chiar de 
mîna patronului, din carne de văcuţă, purceluş şi 
berbecuţ, cu fleici şi vrăbioare memorabile, fripte 
pe grătarul frecat cu seu de oaie, cu cotlete şi 
antricoate, muşchiule-ţe şi „kaisere” fără sfircuri, 
rotocoale de batal şi demnități de berbec, mă rog, 
cu tot ce-i mai dulce şi interesant din anatomia 
dobitoacelor mai sus pomenite. 

Hîrdaie uriaşe, pline cu bolovani de gheaţă, 
păstrau la rece zeci de sifoane duble şi clondire cu 
rubiniu. lar Măslină, personal, prompt şi mereu cu 
zimbetul pe buze şi şpriţul în nas, servea ca pe 
bandă rulantă comenzile muşteriilor nerăbdători. 

Uneori, cînd patronul era cu chef, mai îngăduia 
şi prezenţa unui lăutar din mahala, un bătrîn 
sentimental şi păgubos care, pentru cîţiva leuţi, 
oferea clientelei un recital de cîntece lumeşti de 
pe vremea lui Pazvante-chiorul. Dacă-l apuca 
ambiîţul să-şi demonstreze şi achiziţiile oarecum 
mai recente (în viziunea lui) din repertoriul 
internaţional, de genul „Parle moâ damur”, 
Măslină îi reducea rapid din entuziasm, 
confiscîndu-i temporar dibla şi dîndu-i de mîncare 
şi băutură, la adăpost de protestele asistenţei. Iar 
în lipsa muzicantului, pitit de Măslină în dosul 


86 


beciului, existau unele grupuri de petrecăreţi care- 
şi cîntau sin-gure. De mama focului. Amestecind 
genurile. De la „Pe lîngă plopii fără soţ”, „De ce m- 
aţi dus de lingă boi”, şi pînă la „Marcia alia turca” 
(Mozart) sau „Traumerei”. 

Insă cel mai gălăgios colectiv artistic se afla 
lîngă grătar, acolo unde era bolta de viţă cea mai 
frunzoasă. Deşi nu se vedea nimic, chirăiau atît de 
strident încît au trezit în mine dorinţa de a-i 
examina la faţa locului. Şi-asta mai mult din 
pricina repertoriului abordat. Căci fiecare cînta 
pe-o altă limbă. 

Cînd m-am apropiat de masa dezlănţuiţilor, am 
avut revelaţia. Aia, despre care am pomenit mai 
sus. Chestia cu găsitul. Un nene, tuns scurt, tip 
boxer, roş la faţă ca un gogoşar pus la oţet, tocmai 
se-avînta în celebra romanţă „Oci ciorniie...” Pri- 
vindu-l mai atent, am crezut că înlemnesc. Pornind 
el să orăcăie şi mai plingăreţ: „oci strastniie, oci 
jgucie...”, l-am recunoscut imediat. Era fostul meu 
profesor de muzică şi fanfară, de la liceul militar 
„Ferdinand”, domnul Burcă. Niţel mai îmbătrânit, 
niţel mai borţoşel. 

Nedorind să se lase mai prejos, doi bătrînei 
dulci, cam pleşuvi şi scofilciţi însă tot aprinşi la 
chip, de parcă le-ar fi fost obrajii din parizer, au 
purces şi dînşii să ragă melodios, răcnit şi dogit, 
„Rote Fahne”. Bineînţeles, în germană. După cum 
era şi normal. Fiind vorba de profesorii Ebervein 
şi Stehler, tot de la „Ferdinand”, catedra de 
nemţească. Şi iarăşi am înlem- nit. A doua oară. 
Şi-am trecut şi la cea de-a treia. Atunci cînd s-au 
apucat să-i combată, cîntind, alţi doi profesori de- 
ai mei. De-astă dată de la liceul militar „D.A. 
Sturdza”. Hagiescu, de desen, şi fiu-său. Aceeaşi 
specialitate. Mai la obiect, o dăduseră pe „M-a 
făcut mama oltean”. Ca să le taie macaroana 
veneticilor. 


87 


Pătruns deodată de-un val de duioşie, nu m-a 
mai răbdat inima şi le-am strigat plin de emotie: 

— Domnilor!... lubiţilor!... Staţi niţel, nu mai 
cîntaţi! 

Intrigaţi de pretenţia mea, exprimată atît de 
intempestiv, membrii cvintetului vocal au amuţit. 
Pentru ca apoi domnul Burcă, trezit din euforia în 
care-l învăluise rubiniul lui Măslină, precum şi 
trista şi pătimaşa romanţă, să se intereseze niţel 
enervat: 

— De ce? 


În vreme ce partenerii îl aprobau, dînd din cap, 
i-am răspuns fostului meu şef de fanfară printr-o 
altă întrebare, aiuritoare şi absolut în afară de 
cestiune, adresată, de fapt, tuturor: 

— Scumpii mei dascăli, nu mă mai 
recunoaşteţi? 

— Nu! 

— Nu se poate! 

— Ba, uite că se poate! — mi-a replicat domnul 
Ebervein. 

Niţel demoralizat, dîindu-mi seama că organul 
însărcinat cu ţinerea de minte nu le mai funcţiona 
corespunzător, mi s-a făcut milă de ei şi le-am 
dezvăluit, pe îndelete şi-n detaliu, cu amintiri din 
timpul şcolii, identitatea personalităţii subsemna- 
tului. 

În clipele următoare, exclamaţiile nu mai 
conteneau. 

— Tu să fii, Vladimire? — se mira domnul 
Burcă. 

— Ce caţi la Craiova? — mă interogau Ebervein 
şi Schei-bler. 

— De unde-i ştii pe colegii noştri de la 
„Ferdinand”? — insistau cei doi Hagieşti. 

În cele din urmă, pentru a pune capăt jenantei 
situaţii, care risca să nu se mai termine, am strigat 
în direcţia patronului locantei: 


88 


— Nea Măslină, adă rapid două baterii, de la 
gheaţă!... 

Cînd au auzit comanda, şi-ncă emisă cu-atita 
dezinvoltură, domnul Burcă, în numele cvintetului, 
mi-a ordonat ca pe vremuri, la liceul militar 
„Ferdinand”: 

— Elev, pe loc repaus! Ia loc la masa noastră... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule profesor! Însă 
numai cu-o unică şi umană condiţie: de-acum 
încolo, tot ce se va consuma este pe punga mea. 
Acceptaţi invitaţia?... 

Abia cînd mi-am amintit că nu mai posedam un 
sfanţ, Şi mă rugam cerurilor să nu mi se aprobe 
propunerea, ca fiind ireverenţioasă, mai ales că 
provenea din partea unui fost elev, nu dintre cei 
mai silitori, şi încă faţă de nişte cadre didactice 
emerite, domnul Burcă mi-a comunicat emoţionat 
rezultatul: 

— Vladimire, tot bun ai rămas... 

— Mulţumesc mult, domnule profesor... 

— Bun la suflet şi de plată! — a comunicat şeful 
fanfarei. Primim! Eu, pentru că te-am scăpat din 
labele  Genicăi  Prujină. lar Ebervică şi 
Scheiblerică, fiindcă n-au izbutit să-ţi vire în cap 
boabă de germană. Las’, că-i ştiu eu, îmi cunosc 
marfa! În privinţa Tatălui şi-a Fiului, e vorba de 
oltenii de Hagieşti, or fi avînd şi ei meritele lor... 

— Vă sînt tuturor recunoscător, domnule 
profesor! 

— Perfect! — s-a adresat încîntat Ebervein. 
Atunci, hai să şi mîncăm ceva mai acătării... Mi- 
a zis Măslină ăsta, parşivu'”, că i-au venit nişte 
fudulii... 

Mie, să-mi vină rău. Numai de „demnități de 
berbec” nu-mi ardea, mai ales că mă dădusem şi 
fudul. Noroc c-a intervenit Burcă: 

— Vladimire, fuduliile-s ale noastre! Noi le 
plătim... Tu cu vinişoru', noi cu mîncărica! 


89 


Pe la două din noapte, după ce lichidaseră vreo 
şapte baterii, bătrineii întineriseră, şi dădeau 
semne c-ar mai dori să bea. De n-ar fi fost detaliile 
alea de berbec, care le cam stătuseră în git, poate 
c-ar fi continuat să mă pauperizeze. Însă m-a 
ajutat Äl de Sus. Transmiţîndu-le, pe cine ştie ce 
căi, numai de el cunoscute, un somn mortal, 
suplimentat cu nişte sughiţuri cumplite, aproape 
incontinente. 


DEZBATERI (DE NOAPIE) LA MASA ROTUNDA 


Aproape  adormiţi, au insistat însă să-şi 
clătească beregăţile colmatate cu încă o baterie. 
Şi-au reuşit să-şi juguleze sughiţul. În jur de orele 
trei. Cînd Ebervică, din senin, s-a culcat de-a 
dreptul sub masă. Lîngă dulăul „grădinii de vară 
Măslină”. Abia atunci fanfaristul de Burcă a 
ordonat cu glas dogit: 

— Pluton! Ascultă comanda la mine... Cu 
muzică-nainte marş! 4 

Şi-a purces să intoneze „Marseieza”. In limba 
rusă. Pe ca- re-o ştia din tinereţe. Pe cînd fusese, 
cîndva, pilot de vinătoare în aviația ţaristă. 
Întrucît profesorii n-au reacţionat corespunzător, 
am fost nevoit să-i dau o mînă de ajutor dascălului 
meu de tobă. 

— Vladimire, mai întîi scoate-l de sub masă pe 
neamţ! — mi-a indicat Burcă, arătindu-mi-l pe 
Ebervein. 

În vreme ce Hagieştii şi Scheibler priveau la 
mine fantoma-tic, cu ochi de faianţă, nemaifăcînd 
priză cu realitatea, m-am su-pus ordinului. 
Virîindu-mă după profesorul de germană. Care 


90 


dormea cu javra lui Măslină în braţe. În stare de 
catalepsie totală. 

Pînă l-am repus pe scaun, am trecut prin toate 
chinurile iadului. Dulăul, neîndurîndu-se să-şi 
abandoneze culcuşul, se dăduse la mine, lătrînd ca 
un apucat. A trebuit să pun mîna pe-un sifon şi 
să-l aspersez abundent. Abia după ce i-am apli- cat 
şi-o lovitură, tot cu agregatul respectiv, de astă 
dată golit de orice conţinut, a luat-o la goană, cu 
coada între picioare. lar Ebervein, ovrei de treabă, 
vrusese să mă ia pe mine în braţe, pe post de 
potaie. 

— Acuma, Vladimire, dă fuga după o trăsură! — 
şi-a continuat acţiunea de mobilizare Burcă, dînd 
duşcă şi ultima picătură de samatoc rubiniu şi 
plătindu-i lui Măslină, tot, pîn-la ultimul leu. 

Încărcîndu-i anevoie în trăsurica de care 
făcusem rost, m-am suit pe capră, lingă birjar, 
nemaifiind loc şi pentru mine în vehiculul hipo. 
Mai precis  monohipo, deoarece proprietarul 
trăsurii nu poseda decît o unică gloabă, şi-aceea 
cam şontoroagă. 

Cu chiu cu vai, am ajuns mai întîi la locuinţa 
Hagieştilor. Aflată, spre stupefacţia mea, la vreo 
trei sute de metri de grădina lui Măslină. Am zis 
„cu chiu cu vai”, fiindcă ambii profesori de desen 
ar fi dorit să-i cărăm în primul rînd pe Scheibler şi 
pe Ebervein, tocmai în Breasta, la dracu-n papură. 
Avînd în vedere că erau cam extraterestri, am fost 
siliţi, eu şi cu Burcă, să-i coborîm forţat, în stil 
„imbrincit”. Noroc că Tatăl şi Fiul se sprijineau 
reciproc, umăr la umăr. Altminteri, ar fi trebuit să 
înainteze de-a buşilea pînă la pragul casei. 

Mai greu a fost cu nemţii. Ebervein şi 
Scheibler, pare-se ambii holtei, locuiau împreună 
la o gazdă din cartierul mai sus citat. Care, 
zărindu-i căraţi în cîrcă, de mine şi de fanfarist, a 
pornit să răcnească cît o ţinea gura: 


91 


— Săriţi, oameni buni, că-i omortiră tilharii! Şi, 
după ce că-i omoriră, mai mi-i aduseră şi-n casă, 
să-i spăl şi să-i înmormîntez tot eu, văduvă 
sărmană şi fără nimeni pe lumea asta. Că numai 
pe ei îi aveam... Aolică şi-aoleu, ce mă fac acuşa 
eu?... A 

A fost necesar să intervin personal. Întrucît 
fostul pilot de viînătoare zbura acuma cu aripile lui 
Morfeu, dormind cu nasul în piept, dar cu 
Scheibler în spinare. 

— Linişteşte-te, cucoană, şi nu mai chirăi în 
halul ăsta! — am început eu s-o lămuresc. Nu-s 
morţi... Adică nu-s morţi de moarte bună... 

— Păi, cred şi eu! — a sărit ca arsă gazda. Cum 
să fi răposat de moarte bună, dacă i-aţi căsăpit voi, 
criminalilor... 

— Ascultă, coană mare, matale nu vezi că-s 
morţi de beţi? — am răcnit la tuciuria ţaţă, ceva 
mai răstit şi scos din balamale. 

Trezit brusc, datorită performanţei mele vocale, 
Burcă l-a scăpat din cîrcă pe bietul profesor de 
germană. lar acesta, aterizind cam brutal pe 
duşumeaua holului, a purces să vorbească (în 
somn): 

— Mein Gott, mein Gott, was ist fur eine 
Komodie!... 

Deşi niciodată n-am prea stat bine cu germana, 
în pofida faptului că elaborasem un dicţionar 
româno-german, şi-un altul invers, după cum mi se 
pare c-am povestit undeva, am priceput imediat 
unde vroia să bată sărmanul de Scheibler. Chiar 
că era o comedie, tot ce se-ntimpla! 

Aşa că, lepădîndu-l şi eu pe Ebervein din 
spinare, şi tot pe duşumea, de i-au pîrîit oasele, le- 
am comunicat amîndurora, în semn de rămas bun: 

— Auf wiedersehen und eine grüne Zwiebel!... 

Pe nemţeşte, ca să nu mă creadă chiar tolomac. 
În traducere liberă, asta ar fi vrut să-nsemne, aşa 


92 


cum obişnuia să zică tanti Raliţa: „Larivoar şi-un 
praz verde!” 

Şi, fără să mai stau mult pe gînduri, de teamă 
să nu-şi vină în fire ambii profesori de germană, l- 
am tîrît pe domnul Burcă la trăsura ce ne aştepta 
în stradă. Mai mult pe jos, decît pe sus. Că iarăşi 
adormise, ca un dulce copil. De-aia i-au şi rămas 
pantofii în curtea nemților mei. Şi-am fost nevoit 
să fac cale-n-toarsă, ca să-i culeg din ţărină. Şi- 
apoi, am mai bătut drumul o dată. Căci nu erau 
încălţările fanfaristului, ci-ale ţaţei, după cum am 
constatat cînd am încercat să i le vîr în picioare lui 
Burcă. 

În cele din urmă, văzîndu-l gata de plimbare, i- 
am spus birjarului: 

— Haide, nene, că ne-apucă dimineaţa! Dă-i 
bătaie... 

— Eu de dat îi dau şi bătaie, deşi biata Miţa nu 
merită atare purtare, că-i iapă cumsecade şi 
trăgătoare... Dar încotro să pornim? 

Avea dreptate conducătorul hipo (mono). Şi-am 
încercat să-l chestionez pe Burcă unde-şi are 
domiciliul. Profesorul, nimic. Continua să doarmă 
pe el. L-am zgilţiit, l-am scuturat zdravăn, 
străduindu-mă să-l trezesc la crunta realitate. 
Burcă, neam! Sforăia cu-o abnegaţie demnă de-o 
cauză mult mai utilă. L-am strîns de nas, l-am tras 
de degetul mic, apoi de toate celelalte, de la 
ambele mîini. La un moment dat, l-am auzit. Nu pe 
Burcă. Ci pe vizitiu. Care-mi spunea: 

— Geaba te chinui, coane! Nici să tragi cu 
tunu’, că tot nu-l trezeşti pe domnu’ profesor... 
Parcă eu nu pat la fel! 

— Cum adică, şi matale eşti rău la pileală? — 
mă interesez supărat. 

— Eu? De cînd am trecut la pocăiţi, nu mai pun 
strop de băutură în gură. Ziceam de dom’ 
profesor. Că-l cunosc mai de multişor. Aşa pat cu 


93 


dînsu'. Mi-adoarme în trăsură, şi n-ai cum să-l 
aduci la viaţă... 

— Şi nu-i ştii adresa de-acasă? 

— Mai defel! Dacă nu vorbeşte... Cum s-o afli? 
Că lucrez numai de noapte. Şi-l iau pe dom’ 
profesor numai cherchelit, că şi dînsu' le bea tot 
noaptea. Altminteri, e-om tare de treabă, îl duc la 
mine-acasă, îl culc laolaltă cu nevastă-mea în pat, 
iar eu mă vîr între ei, să nu iasă vreo dandana, şi-a 
doua zi îmi plăteşte la ţanc. Chiar şi cursele pe 
care nu le-am mai făcut... Că-i om corect. 

„Corect” fusese şi la restaurant, e drept. 

— Şi-acuma ce-i facem?... 

— Mergem la mine, şi te culc şi pe tălică lîngă 
noi! Însă la căpătiiul patului. Că-mi eşti prea 
tinăr!... Patu-i larg, şi te poţi întinde şi de-a latu’. 

Venindu-mi pe loc o idee salvatoare, i-am 
transmis birjarului: 

— Haidem îndărăt, la Măslină. Stau chiar lîngă 
el. O să-l găzduiesc eu pe domnul Burcă. Mi-a fost 
profesor, şi nu se cade să-l abandonez pe drumuri, 
în plină noapte! 


Ajuns acasă, după îndelungi conciliabule cu 
Penke, dar şi cu coana Florica Jarbu, care dormea 
tot în odaia de la drum, am convins-o să-l 
primească pe Burcă în camera lui Găucă, 
aducîndu-i şi argumente valabile: 

— Madam Jarbu, profesoru-i om serios şi gata 
de pensie. Cine ştie, poate-i place la matale, şi- 
nchiriază odaia dispărutului. lar în materie de 
muzică, domnul Burcă-i as. Cînd ţi-o cînta „Oci 
ciorniie”, ţi se-nmoaie picioarele, nu altceva. Plus 
că inter-pretează numai romanțe de dragoste 
păguboasă... Este un sentimental, cum n-am mai 
întîlnit. Şi-apoi, a fost şi-aviator la viaţa lui. Pilot. 
Şi-ncă de  vînătoare,  de-nnebuniseră toate 
nevestele din garnizoană după el... Ce zici? 

Bulgăroaica, ascultîndu-mă, mai că mă mînca 
din ochi. La modul invers decit cel atribuit 


94 


expresiei populare respective. Coana Florica, 
trezită din somn cu noaptea-n cap, dădea semne 
că nu pricepe nimic. Totuşi, la un moment dat, 
cînd amorţisem susţinîndu-l pe fanfarist de-a-n 
picioarelea, mi-a spus, smior-căind ca o 
mironosiţă: 

— Ascultă, măi copile, dacă n-ar fi nevastă-ta de 
faţă, ţi-aş zice vreo două vorbe, de să-ţi trosnească 
urechile de ruşine. Unde mi-ai umblat toată 
noaptea, şi mi-ai mai şi venit cu ăsta în casă?... Şi 
unde vrei să-l culc, ai? Mă rog, noroc că-s două 
paturi în odaia răposatului Găucă, fiindcă 
altminteri eu n-aş mai fi avut unde dormi. Camera 
mea-i cu fundu-n sus. Haida, culcă-l în patul 
moldoveanului. Cînd eşti gata, mă strigi să vin şi 
eu. Adorm pe mine, de obosită ce sînt... 

După ce l-am orînduit pe fostul meu şef de 
fanfară, şi-am instalat-o şi pe madam Jarbu, 
montînd un paravan între cele două culcuşuri, m- 
am dus să-i trag şi eu un puişor de somn. 

Şi-am dormit ţeapăn, ca un buştean. Nu mai 
înainte de-a-i fi explicat nevesti-mii întreaga 
situaţie. Cu amănunte. Cît mai epice. 


În orice caz, cînd m-am trezit, pe la ora 
prinzului, era să mă ciocnesc pe coridor de madam 
Jarbu. Păşea triumfal, cu un enorm samovar în 
braţe, din care ţişneau aburi parfumaţi de ceai 
rusesc. În direcţia odăii de la drum. Unde Burcă 
vocaliza impresionant, de zăngăneau ferestrele. 

lar madam Jarbu poseda nişte ochi cumpliţi. 
De-un căprui spălăcit. Care, în anumite ocazii, 
bătea într-o nuanţă bizară, ceva între tablă 
insuficent decapată şi sticlă de sifon. Mai ales cînd 
îi erau umeziţi de emoție. Aşa cum se-ntîimpla şi 
acum. Suflet rătăcit, şi coana Florica! Ce să-i faci? 
O trăgea aţa spre muzica de sorginte populară... 

Bulgăroaica era dispusă s-asculte un supliment 
de informaţii. Referitoare la dezbaterile avute cu 
profesorii, în cursul nopţii trecute. La masa 


95 


rotundă. Din grădina de vară a lui Măslină. 
Dezbateri extrem de importante. Căci priveau 
soarta romanului meu. 

— Ei, măiestrică, ia spune matale, care-i 
situaţia Nairobiului? — a purces Penke să-şi 
dezvolte  interogatoriul. Cu duhul  blindeţii, 
bineînţeles. După cum îi stătea în caracter. 


SUBSTIRATUL, SUBIEAXTUL ŞI SUBSEMNATUL 


Şi, în timp ce atacam o iahnie, într-un tempo 
din ce în ce mai „accelerando”, m-am străduit să- 
mi reamintesc ce discutasem cu  cvintetul 
profesoral. Relatindu-i apoi bulgăroaicei, printre 
îmbucături, fragmente oarecum coerente. Din cele 
aflate de la Burcă, Hagieşti, Ebervein şi Scheibler. 

— Măi copilă bună, nu mai ţin minte ce ţi-am 
spus azi- noapte, însă situaţia în Nairobi e pe cale 
de ameliorare... Bă-trineii vor să m-ajute! Asta-i 
principalul. Cum anume? Din păcate, eram atît de 
obosit, încît nu mai ştiu ce mi-au băl- măjit... 

— Păi, de! Cum să ştii, dacă ţi-ai băut banii cu 
beţivanii ăia? — mi-a lămurit imediat Penke 
problema. 

— Stai niţel, şi n-o lua aşa!... în primul rînd, nu-i 
fă de beţivani, că nu-s, ci-s foştii mei dascăli. Iar în 
al doilea rînd, află că americanii nu mai vin! 
Burcă mi-a spus-o. Sau Scheibler... Mă rog, unul 
din ei. Care-i secretar la social-democraţi, pe 
mahalaua lui. Cred însă că mai curînd Burcă, 
fiindcă-i mai apropiat de ruşi. Ca fost ofiţer alb şi 
interpret de romanțe cu „oci ciorniie”... Deci, ce 
mai tura-vura, nu mai schimb o iotă din roman. Ba 
dimpotrivă, am să accentuez latura socializantă a 
cărţii. Pomeneau ceva şi despre o editură, dar nu 
mai sînt în stare să-mi amintesc ce anume. Şi ştii 
şi tu, măi fată dragă, cît de mult mă preocupă 


96 


chestiunea respectivă. Cred că va trebui să 
mai stau de vorbă cu profesorii... lar banii erau 
gata mîncaţi şi băuţi cînd... Apropo, tu mai ai ceva 
parale? 

— Ioc! — mi-a răspuns nevastă-mea, dînd-o 
inexplicabil pe turceşte. 

— Atunci e bine! Că nici eu nu mai posed... 
Deci, e mu- sai să facem rost de nişte mărunţiş. 
Ca să-i contactez pe profesori, n-o pot face decît la 
grădină, unde oamenii, la un pă- hărel de samatoc, 
îşi deschid sufletele şi devin receptivi. Mă-n- 
ţelegi?... 

Biata Penke! Totdeauna m-a-nţeles. lar asta-i 
una din marile ei calităţi. Şi mi-a răspuns pe loc: 

— Am priceput! Iarăşi trebuie să vindem ceva... 

— Bravo! Îţi bubuie mintea. Am să mă ocup 
personal de finanţe. Mai ales că-i soarta romanului 
în joc, dar şi-a noastră... 


Pe la şapte, spre seară, mă întorceam din tîrg. 
Unde fuse- sem să vizitez nişte neguţători de haine 
vechi. Şi, pentru a-mplini o sumă cît mai 
rotundă, îi măritasem şi pantofii de lac. La urma 
urmei, ce să facă Penke cu ei, atîta vreme cît 
Craiova era văduvită de-o operă mai acătării. Şi 
nici teatru nu exista prin urbea banilor. 


Cînd am pătruns în ograda de pe Sfîntul 
Gheorghe Nou, adică la domiciliul meu conjugal, 
cu chirie, la madam Jarbu, am dat peste nevastă- 
mea şi coana Florica antrenate într-un chef 
monstru. Organizat chiar în curtea locuinţei. 
Unde, la o măsuţă trasă sub socul de lîngă gard, 
şedeau laolaltă cu dom- nul profesor Burcă, în 
jurul samovarului aburind, bînd ceai cu uscăţele. 
Insă fostul meu dascăl de fanfară arăta atît de con- 
gestionat la faţă şi pus pe fapte mari, încît am 
dedus numaideciît că-n ceai se mai turnase ceva. 

Altminteri, nu se putea explica de ce-l apucase 
pe aviator dorul de cîntări insolite. Căci, în vreme 


97 


ce-şi adăuga mereu rom în ceaşca de ceai, dintr-o 
sticloanţă de-un litru, adăpostită sub masă, 
operaţie pe care-o întreprindea permanent, din 
trei în trei minute, talentatul bariton le „zicea” 
muierilor năucite de emoție tot soiul de romanțe 
internaţionale. Cu precădere din repertoriul slav. 
lar nevastă-mea era într-al nouălea cer. Fiindcă 
Burcă ştia şi vreo cîteva piese bulgăreşti, printre 
care şi „Deimă vino cerveno, Raduleo”. 

Nevrind să le tulbur petrecerea, m-am aşezat şi 
eu pe-un scaun. Şi-am pornit să-l ascult pe 
profesor, rumegind din us-căţelele doamnei Jarbu. 
Pînă le-am terminat. De ceai nu m-am atins însă. 


Isprăvindu-se uscăţelele, dar şi romul, domnul 
Burcă s-a ridicat cu prestanţă şi-a sărutat mîinile 
cocoanelor, comuni-cîndu-le: 

— Scumpele mele doamne, vă mulţumesc din 
adîncul inimii... Atît pentru găzduire şi trataţie, cît 
şi pentru atenţia cu care m-aţi ascultat! Acuma, 
rugîndu-vă să mă scuzaţi, am să vi-l răpesc pe 
Vladimir, elevul meu de-altădată... 

Şi, în timp ce femeile miorlăiau, nevenindu-le 
să creadă că erau abandonate într-un mod atît de 
brutal, profesorul mi s-a adresat mie: 

— Vladimire, pe cai! Haidem, mergem la 
Măslină... Avem chestiuni arzătoare la ordinea 
zilei. Şi sîntem şi-aşteptaţi... 


Într-adevăr, chiar aşa era. În grădina lui 
Măslină, la ora aceea încă pustie, Hagieştii şi cei 
doi nemți, Ebervein şi Scheibler, adăstau nervoşi 
să fie serviţi. Măslină, aferat în exces, pregătea 
grătarul, aprinzînd mangalul şi ungînd grilele cu 
seu de oaie, punînd la rece, în hîrdaiele cu 
gheaţă, sifoanele şi sticlele cu samatoc rubiniu, 
coborind în beci să scoată cărnurile pentru 
fripturi. 


98 


Cînd ne-a zărit intrînd în grădină, Ebervein, în 
numele colectivului, a exclamat încîntat, dar şi cu- 
o undă de reproş în glas: 

— Bine că v-aţi mai adus aminte şi de noi! De 
cînd vă tot aşteptăm. Luaţi loc şi nu mai zăboviţi. 
Trebuie să stăm de vorbă, să vedem ce-i de făcut 
cu băiatul ăsta... 

Intrigat de interesul ce-l manifestau bătrineii 
faţă de mine, m-am grăbit să m-aşez, între Burcă 
şi Scheibler. Iar mai tîrziu, cînd Măslină a purces 
să care la baterii şi la fripturele, şi ne-am pus pe 
băut şi mîncat, am stat cuminte în banca mea şi- 
am tăcut milc. Lăsîndu-i pe dînşii să vorbească 
mai întîi. De fapt, aşa şi era politicos. 

Abia după ce-au dat gata a doua baterie, au 
demarat profesorii. Pe rînd. Mai întîi Scheibler, 
care m-a întrebat curios: 

— Ascultă, măi copile, tu cu cine faci politică?... 

Pînă să-i răspund, a sărit şi bătrînul Hagiescu: 

— Băiete, fii atent ce spui, că neamţu-i social- 
democrat de-al lui Titel... Aştia or să ne vîndă! 

lar Ebervein, niţel enervat de intervenţia 
profesorului de desen, i-a luat apărarea colegului 
de catedră: 

— Ba voi sînteţi nişte vînduţi, cu Guţă-al vostru 
cu tot! Că v-aţi dat cu bolşevicii... 

Apoi, turnîndu-şi un pahar de rubiniu, pe care l- 
a dat imediat duşcă, le-a declarat tuturor, 
neadresîndu-se nimănui: 

— Bă hodorogilor, vremea noastră a trecut, 
geaba ne luptăm cu morile de vînt... Prieteni să 
fim, asta contează. Burcă face pe comunistul, 
Hagieştii s-au lipit de Tătărăscu, noi cu socialiştii 
lui Titel, însă, dacă stăm şi ne gîndim bine, sîntem 
cu toţii o apă şi-un pămînt. Viitorul e-al ăstora, al 
tinerilor, cum îi şi fostul nostru ucenic! Mai bine 
să-l lăsăm în pace, să-şi aleagă singur calea... 

Abia atunci m-am încumetat să zic şi eu ceva. 


99 


— Domnilor profesori, dragii mei dascăli, 
pentru că vă iubesc nespus, ţin să vă spun că nu 
mă interesează nici un fel de politică. 
Deocamdată. lar calea pe care vreau s-o apuc, aia 
nu-i decît una, şi se cheamă editură!... 

A urmat un moment de stinghereală generală. 
Numai la asta nu se aşteptau. În sfîrşit, Burcă, 
aprins la chip şi sîcîit probabil de nefericita mea 
declaraţie, s-a răstit la mine neaştep- tat de dur: 

— Mă beşleagă, ori eşti tîmpit, ori habar n-ai de 
ce se-n-timplă! Visezi să-ţi faci editură, fără să te- 
ntrebi dacă mai e posibil... Cu ce capital? Cine o 
să te finanţeze? Şi-apoi, ce fel de cărţi ai să 
tipăreşti? Ai?... 

— Cărţi de-ale mele! — i-am replicat eu. Şi-ale 
altor mari scriitori, ca de-alde Sinclair Lewis, 
Dostoievski, Margaret Mitchell, Cehov, Caldwell, 
şi-aşa mai departe! Progresişti, unul şi unul... Pe 
măsura vremurilor noi... 

Burcă m-a privit mai atent, apoi mi-a spus: 

— Interesant! Nu-i rău, ca idee... Şi Upton 
Sinclair a-nceput prin a-şi edita singur cărţile. 
Bineînţeles, fără a se considera, ca tine, mare 
scriitor. Eu zic să mai aştepţi, pînă îşi întăresc ai 
noştri puterile... Cine ştie, poate cu ei ai să-ţi 
realizezi idealurile! 

— Rahat cu perje! — a răcnit juniorul Hagiescu. 
Comuniştii tăi n-or să-i pună, în vecii vecilor, 
capitalul necesar la dispoziţie. Mai ales că sînt 
săraci lipiţi pămîntului. Numai noi avem băncile în 
mînă, noi, liberalii!... 


Şi-astfel, noapte de noapte, în grădină la 

Măslină s-au pus la cale tot soiul de planuri în 
vederea întemeierii editurii mele. 
Pînă una, alta, însă, profesorii au izbutit, în mai 
puţin de-o săptămînă, să-mi bea şi să-mi mănînce 
hainele şi pantofii ne-vesti-mii. Desigur, mai 
contribuiau şi dînşii la notele prezen- tate de 
patron. Dar nu în exces. 


100 


Dacă m-am ales cu ceva totuşi, în afară de 
lichidarea ultimilor bănuţi, a fost încredințarea 
certă că nu mai era nevoie să umblu la roman. 
Toţi reprezentanţii partidelor mai sus ci- tate 
căpătaseră convingerea că americanii nu mai vin. 
Deci, nimic nu mai impieta asupra personajelor, 
locurilor şi acţiunii cărţii mele. 

În plus, am mai aflat şi-o sumedenie de 
amănunte utile despre tatăl meu cel mai recent. 
De la domnul Hagiescu-senior, liberalul. Care-l 
înjura de mama focului. 

— Măi băiete, Micu Medina-Bulgaru e-un 
şnapan... M-a fraierit şi pe mine, punîndu-mă să-i 
girez un împrumut la bancă. Ţine minte ce-ţi spun, 
dacă e-adevărat că s-a-ncurcat cu mai-  că-cta, 
atunci precis o lasă fără un sfanţ. Pînă nu-i papă şi 
ul-timul leuţ, n-o să plece din casă... Face tot soiul 
de afaceri murdare. Cumpără geamantane pline 
cu lame de ras de la trupele aliate, aduse din 
Austria, şi le vinde la Bucureşti. De-aseme- nea şi 
ceasuri, şi zahăr, şi cafea... Cu parale garantate de 
mine. lar mie mi-a dăruit un pachet de „Gillette”. 
Care nu taie. De-aia am de gînd să-mi las barbă... 
Mare găinar, dom'le!... 

Dar şi bătrînul Hagiescu era un mare ghicitor. 
Căci, peste nici un an, maică-mea se-mpăca cu fiu- 
său, adică subsemnatul. După ce dăduse faliment 
cu magazinul de confecţii. Şi după ce Medina-i 
şterpelise tot ce mai avusese prin locuinţă: blana 
de lutru, mobila din sufragerie şi covoarele de 
zestre, dăruite de Maica-Mare. Praful se-alesese 
de averea bătrinei, cîtă fusese.  Şi-acum eram 
iarăşi băiatul ei cel bun. Iar fleaţa de nevas- tă- 
mea, miloasă nevoie mare, de cînd avuseseră loc 
ultimele evenimente din familia noastră, pe linie 
maternă, nu mai lip- sea din casa Ongliţei. li 
gătea, îi spăla şi-i deretica, de parcă i-ar fi fost 
slugă. Lucru care m-a scos din ţiţini. Încît, odată, 
am repezit-o pe biata bulgăroaică: 


101 


— Ori eu, ori soacră-ta! Alege... Cînd am mai 
multă ne- voie de tine, mereu îmi eşti plecată. 
Ajunge! Pîn-aici!... Mîine mă duc la Bădescu, să-i 
predau manuscrisul. Dacă nu mi-l tipăreşte, vina o 
să fie şi-a ta... E clar?... 


— Sigur că nu! — mi-a răspuns Penke, podidită 
de lacrimi. Cum s-o părăsesc pe măicuţa, tocmai 
acum cînd îi e-atit de greu?... 

— Mă rog, fă cum vrei! Lasă-mă pe mine, 
atunci... 

— Aia s-o crezi tu, măiestrică! De mine nu mai 
scapi!... A 

N-am scăpat. Şi nici n-aş fi vrut. In curînd, 
peste puţină vreme, împlinim patru decenii. De 
cînd sîntem laolaltă. Răs-timp în care am scris şi 
tipărit vreo cîteva cărţulii. Din vina ei, se- 
nţelege. Binecuvîntată vină! 


Bădescu, ascultind povestea mea cu profesorii, 
precum şi premoniţiile lor referitoare la americani, 
n-a mai pregetat. Şi-a trimis manuscrisul la 
tipografia  „Ramuri”. Împreună cu coperta. 
Splendidă. Desenată de Hagiescu-jr. În patru sau 
cinci culori. 

Mai înainte de-a ne despărţi, mai m-a întrebat o 
dată: 

— Marincule, ai verificat bine? 

— Ce? 

— Chestia cu Nairobiul! E sigur în Africa? 

— Precis! De trei sau patru ori am citit „Cei trei 
cercetaşi”... Iar în fascicula 187, ajunseseră şi ei 
pe-acolo! 

— Bun! După ce-ţi apare romanul, vii la mine 
să-ţi dau restul de bani. Dacă o să mai ai de luat... 

— Şi pînă atunci? Ce-i fac, că nu mai am o para 
chioară!... 

— Nici eu. Dar treci pe la mama, să-ţi dea un 
sac de mălai! 


102 


PERIOADA DE INCUBAŢIE 


TIMPURI GRELE, DE DEMULT 


Pînă să-mi apară „La sud de lacul Nairobi”, mai 
trebuia să tragem serios pisicul de coadă. Un cotoi 
al dracului, dotat c-un apendice exagerat de lung. 
Dacă n-ar fi intervenit restabilirea legăturilor 
dintre Ongliţa şi Micu Medina-Bulgaru, nu ştiu ce 
ne-am fi făcut. 

Găinarul îşi organizase reapariţia într-un mod 
teatral. So-sind la casa maică-mii c-un camion din 
dotaţia Comisiei aliate de control, o hudubaie de 
vreo şapte tone, în care adusese sufrageria furată 
de la a bătrînă. O mobilă fantastică, de pe vremuri, 
lucrată la un tîmplar din Poiana-Mare. Şi care, 
fiind din nuc masiv, şi compusă din nenumărate 


103 


piese, cîntărea enorm. Încît a fost nevoie de cinci 
zdrahoni, bine hrăniţi şi bine plătiţi, care să fie în 
stare s-o descarce şi s-o vire în casă. După ce-au 
isprăvit treaba, cărind masa, scaunele, 
gheridoanele şi cele patru bufete şi bufeţele, abia 
se mai ţineau pe picioare. Şi-am fost nevoiţi noi, 
eu, Micu, nevastă-mea şi maică-mea, să-i ur-căm în 
camion. Că parcă erau damblagiţi. Şi-asta după 
trata- tive îndelungate şi penibile cu şoferul 
vehiculului. Care nici nu prea înţelegea 
româneşte. Şi nici n-a priceput, dealtfel, unde 
trebuia să-i ducă şi să-i predea. În orice caz, sper 
că nu i-a lã- sat la vreun spital. 

Cînd Micu îi mai dăruise maică-mii şi-un sac 
burduşit cu pielicele de karakul, cred că şterpelite, 
cine ştie de unde, Ongliţa uitase instantaneu totul. 
Şi-l iertase. 

Plîngînd în hohote, la masă, cu lacrimi de 
crocodil, Micu Medina îi explicase, printre 
îmbucăturile de vițel gras sacri- ficat în cinstea 
întoarcerii fiului risipitor, cum fusese chestia cu 
dispariţia sa şi-a lucrurilor din casa ălei bătrîne. 
Totul se da-torase unei stări de extremă urgenţă. 
Apărute din senin. Cînd fusese prins la mititica, 
adică, mai exact, cu miţa-n sac, avind asupră-i 
citeva geamantane cu lame „Gillette”, başca cinci 
tirne cu cafea boabe, trecute în ţară pe la Arad. 
Atunci se declanşase nevoia aceea acută de bani, 
imediată şi cumplită. Şi ne spunea, mîrîind 
furios: 

— Auzi tu, Olgă, să-mi ceară banditu' două 
milioane. De lei!... Se poate aşa ceva? Ce eram eu, 
bancă naţională? De-aia, ca să-l cumpăr pe tilharu' 
de comisar, a trebuit să amanetez mobila şi 
celelalte fleacuri pe care le-am împrumutat de la 
tine din casă. Cînd erai plecată la Poiana... N- 
aveam ce face. Altminteri, pînă te-ntorceai de la 
ţară, puşcăria mă mînca... Antisemit mare, şi 
fascistu’ ăla, de poliţai! 


104 


Apoi o liniştise pe-a bătrină: 

— Nu-ţi pară rău, Olgă, de falimentu' 
magazinului. Nu făcea, şi-aşa, două parale. Am o 
altă afacere în cap, mult mai di granda... Ia uită-te 
la teşchereaua asta! 

Şi-i arătase o sacoşă uriaşă, plină cu ruble, 
mărci germane şi forinţi ungureşti. Pe care-o 
tinuse lingă el, sub masă. 

— Dacă reuşesc să schimb toate hiîrtiile astea, 
milionari ne-am făcut! Şi-o luăm de la capăt. 
Trecem pe comerţ. Cu alimente. Însă va trebui să 
vinzi şi peticul ăla de vie, de la Pisc, ca s-avem 
cu ce porni. Trebuie să-mping ceva şi-ălora de la 
bancă...  Şi-atunci, îmi mărită tot ce-i în 
teşcherea... Că-s numai hiîrţoage, emise de 
autorităţile de ocupaţie! 


Bineînţeles, fire slabă şi lesne impresionabilă, 
maică-mea îl ascultase. Şi-şi vînduse şi viuţa. Fără 
să mă-ntrebe şi pe mine. Aşa că, supărat foc, iarăşi 
întrerupsesem (definitiv) relaţiile cu Ongliţa. 

Însă, de cînd în casa lor începuseră să curgă 
lapte şi miere, din bănuţii ălei bătrine, se-nţelege, 
mai ne-ncropeam şi noi, adică eu şi bulgăroaica 
mea, cu cîte ceva de-ale gurii. 

Şi-asta nu din pricină că m-aş fi milogit şi-aş fi 
cerut de pomană de la maică-mea bună, ci fiindcă 
era cineva care avea grijă de biata Penke. Din ziua 
sosirii nevesti-mii în casa părintească, Mica B. se 
îndrăgostise de ea, spontan şi-n proporţie de 
masă. Atît de mult ţinea la bulgăroaică, încît acum 
mereu ne- aducea, pe-ascuns, din cămara maică- 
mii, făină, mălai, slănină, dăraburi de brînză, 
zahăr-căpăţină şi cafea boabe. Cînd mă interesam, 
întrebînd-o cum se făcea că nici Micu şi nici a 
bătrină nu băgau de seamă lipsurile respective, 
Mica B. îmi zîmbea blajin, liniştindu-mă: 

— Domnu', nu-ţi fă tălică nici o grijă, că de la 
dinşii nu se ocservează! Atitea au speculat şi-au 
buşit în cămară, în pod şi-n magazia de lemne, 


105 


încît chiar de-ai căra cu trenu’, şi tot nu s-ar 
simţi... Că ovreiu' de Bulgaru, bată-l Dumnezeu de 
hoţ şi de miîrlan, învîrte nişte afaceri grozave, de- 
ţi stă mintea-n loc. La noi în casă nu mai e casă, 
ci băcănie de piaţa mare. Nu mai ai unde să-ţi sufli 
nici nasu’, de cîţi se vîntură prin odăile coniţei, ca 
la mă-sa-n curte... Unu' şi-unu', care mai de care 
mai zbanghiu şi bocciu, de parcă i-ar fi strîns cu 
ghiotura de prin puşcării. Te-apucă spaima cînd îi 
vezi la chip... Mie, una, mi-e şi frică să mai rămîn 
în slujbă la coniţa, măicuţa matale! Îmi iau 
tălpăşiţa, domnu’! Şi-aşa nu prea stau bine cu 
bojocii, şi-aş vrea să mă bag la şpital... 


Sărmana Mica B.! Aflasem, mai de mult, de la 
maică-mea, că-i bolnavă rău cu plămiînii. lar a 
bătrină susţinea în gura mare: 

— Mai dă-o-ncolo de putoare! Cum să nu intre 
oftica-n ea, dacă se-ntinde cu toţi hăndrălăii şi 
soldaţii... S-a dedulcit la preacurvie, aia e! 

Ongliţa păcătuia amarnic faţă de Mica. O 
singură dragoste avusese şi ea la viaţa ei. Pe 
Costadin al lu’ Mitroi, ordonanța colonelului 
Strimbeanu. Şi care murise pe front. 


Cînd venise în casa noastră, să se-angajeze 
servitoare, pe masă şi casă, şi-o leafă de nimica, 
Mica B. era o năpirstoacă de vreo optsprezece ani, 
bondoacă şi-ndesată, scurtă-n picioare  şi-nţolită 
ca vai de lume. Însă atît de curată şi-ngrijită, 
primenită şi strălucitoare, încît ai mei o 
acceptaseră imediat. lar taică-său, care-o adusese 
la oraş, să-i facă un rost în viaţă, îi spusese maică- 
mii: 

— Uite ce-i, coană mare, ţi-o las matale, să faci 
ce ştii cu ea! Mai am şase fete-acasă, şi nu-mi văd 
capu' de bine, nevoi şi belele... E bună de dirvaiă, 
trage la treabă ca o vită. Ne-am ajutat mult cu ea, 
în gospodărie. Mica-i bună la suflet, nu minte şi 
nu fură. Deocamdată. Depandă de matale, cum o 


106 


creşteţi, aşa o s-o-aveţi! Că nici proastă nu-i, deşi e 
neştiutoare de carte... 


Asta se-ntimplase, dacă m-ajută ţinerea de 
minte, prin 1938, poate '39. În Craiova. Cînd 
stăteam la agenţia „Asigurării Româneşti”, de pe 
Calea Unirii, spre Valea Vlăicii. lar cînd maică- 
mea o-ntrebase cum o cheamă, ca ş-o declare la 
circa de poliţie, bondoaca îi răspunsese: 

— Mica!... 

— Asta ştiu, că mi-a zis şi tac-tu... Mica şi mai 
cum? 

— Mica, şi-atit! Ajungă-mi, că m-au botezat cu 
nume de vacă... 

Abia într-un tirziu, la insistenţele Ongliţei, se- 
ncumetase să-şi dezvăluie numele de familie. Şi- 
am înţeles-o de ce ezitase. Chiar mi se prelinsese 
şi-o boabă de lacrimă pe obraz, atunci cînd 
auzisem cum o chema — Mica Bou! 

lar maică-mea, pasionată de cinema, îi spusese 
la-nceput, mai mult de-un an, „Mica-Be”. Numai 
eu îi ziceam Mica B. Cred că datorită lecturilor 
mele extraşcolare, unde eroii purtau, uneori, 
numai iniţiale. 


„MICO, STINGE LAMPA!” 


Simbetele, cînd întreaga familie trebuia să se- 
mbăieze, Mica aprindea focul la cazanul din baie. 
Şi ne lua pe rînd, la cură- ţirea jegului. Mai întîi pe 
maică-mea. Apoi pe Oleia, sor-mea. Cu Octav, n- 
avea nici un soi de probleme. Fiind mai totdeauna 
cherchelit, se despuia fără jenă în faţa Micăi, şi-o 


107 


punea să-l săpunească zdravăn. După care îl 
clătea în cadă, limpezindu-l de clăbuci. 

Cu mine era necazul. Tînăr, de-aceeaşi vîrstă cu 
Mica, mă jenam cumplit să mă dezbrac înaintea 
bondoacei. Dar Mica B., fără pic de sfială, zvirlea 
hainele de pe mine, în doi timpi şi trei mişcări, 
declarindu-mi cu glas lejer răguşit: 

— Lasă fiţiielile astea, domnu”, c-am mai văzut 
eu dănaci ca tălică. Pe Costadin al meu, de la 
Strimbeanu, nu-l scald tot eu? Gol puşcă, de i se 
văd toate măruntaiele... 

Şi, în timp ce mă viram cît mai adînc în cadă, 
iar Mica B. mă „lucra” c-un bolovan de săpun cît 
toate zilele,  frecîndu-mi capul şi spatele, 
năpîrstoaca mă lămurea în continuare, aprinsă la 
faţă ca o pătlăgică: 

— letete, mare brînză... Stai blind, şi nu te mai 
biții, că nu te mînc. Şi zi-i Domnului slavă, că 
nu mă vîr în baie peste matale... Dar şi dacă-ţi 
trece prin cap vreo trăsnaie, păi îl pun pe omul 
meu să-ţi moaie oasele, de nu mai zici pis... 

După masa de seară, cînd toţi ai casei plecau la 
culcare, mă pomeneam cu Mica B. la mine-n odaie. 

— Mico, eşti nebună? 

— Stai, bre, liniştit, că n-am de gînd să te 
desfeciorez... Eu mă-c pînă la Costadin, să-l iau 
şi pe el la lăut. Dacă te-n-treabă coniţa de mine, că 
unde-am fost noaptea asta, de n-am dormit în 
patu' meu, să-i spui c-am fost la tălică. Că mereu 
îmi zice măicuţă-ta: „Mai du-te, fă, şi mai te culcă 
şi tu cu fiu-meu, că s-a umplut de coşuri!” Dar eu 
te ştiu de om cuminte şi cu suflet, care n-o să-şi 
facă păcat cu-o piîrlită ca mine... 

Ruşinat de mişculaţiile maică-mii, luam asupră- 
mi toate evadările bondoacei. lar Mica B., 
recunoscătoare, mereu se-ngri- jea de mine. Îmi 
servea ceaiul la pat, îmi călca pantalonii, mă spăla 
şi pe picioare, deşi nu-mi plăcea deloc treaba asta, 


108 


nefiind predispus la prea multă curăţenie, pe 
vremea aceea. 


O singură dată se-ncumetase să mă-ntrebe, 
peste vreun an, după ce ordonanta lui Strimbeanu 
plecase în linia-ntii a frontului: 

— N-ai vrea să dorm la tălică-n noaptea asta?... 

— Nu ţi-e ruşine, Mico? 

— Ba mi-ar fi! — a mărturisit Mica B. privind în 
podea. Dar e mai mult de-o lună de cînd s-o dus 
Costadin al meu... 

— Şi cînd s-o-ntoarce, ai să-i spui totul şi-ai să-l 
pui să-mi înmoaie oasele... Şi-apoi, crezi că-i chiar 
frumos să-ţi înşeli omul?... 

— Mde! O fi... Dar şi eu mi-s tînără, şi m-am 
nărăvit! 

— Du-te la baie şi răcoreşte-ţi năravul, c-ai 
destulă apă rece acolo! Altfel te piîrăsc lui 
Costadin, să ştie ce pramatie-mi eşti... 

M-a privit pe sub sprîncene, apoi, în timp ce 
părăsea odaia, mai m-a iscodit o dată: 


— Domnu”, e sor-mea a mică la mine, a venit să 
mă vadă... Să n-o trimit pe ea? 

Afurisita! Simţea că mă trec şi pe mine tot soiul 
de fri- soane. Insă i-am declarat moralizator: 

—  Trimite-o!... Tot la baie, să-i potoleşti 
fierbinţelile. Fi- re-aţi să fiţi voi de încroşnate, v- 
au apucat căldurile, şi m-aţi găsit pe mine de 
călăraş cu schimbul? 

A ieşit val-virtej. Supărată. Şi mi-a strigat de 
dincolo de uşă: 

— Păi da, dacă ţi-o trimiteam pe domnişoara 
ceasornicarului, aia era taman bună! Nu?... 

De unde-o fi ştiut Mica B. de Suci Duriu, marele 
meu amor de la ora aceea? N-am mai apucat să 
aflu. 


Acuma, după ani de zile, cînd eram om serios, 
la casa mea (cu chirie), nevastă şi-un roman la 


109 


tipografie, tot Mica B. mă ajuta la ananghie. Pînă- 
ntr-o bună seară, cînd ne-am pomenit cu maică- 
mea orăcăind „indescifrabil”, c-o falcă-n cer şi 
una-n pămînt. Speriat, să nu fi dat cumva peste 
micile sustrageri de alimente practicate de Mica, 
am luat-o şi eu pe-ocolite, cu duhul blîndeţii: 

— Ce păţişi, Ongliţă daică, de-arăţi ca o 
locomotivă sub presiune? Şi vorbeşte şi matale ca 
lumea, să-nţelegem ce vrei să spui!... 

A bătrină, înăbuşindu-se de furie, ne-a luat 
imediat la rost: 

— Voi aţi aţiţat-o pe Mica, nefericiţilor, să nu- 
mi mai deie pic de ascultare! Ce mă fac acuşa cu 
ea?... 

— Dar ce s-a-ntimplat, măicuţă? — s-a interesat 
Penke intimidată. 

— Trage să moară, varsă sînge pe gură şi nu 
vrea să plece din casă... Na, ia banii ăştia, cată o 
trăsură, şi du-o la spital! Scapă-mă de ea... 

Bulgăroaica, privindu-mă înspăimîntată, 
probabil ca să mă consulte din ochi, a luat teancul 
de bancnote înmînat de On- gliţa şi-a întins-o ca 
din praştie. În direcţia Văii Vlăicii. După trăsură. 

Maică-mea n-a mai zăbovit o clipă. Şi-a plecat 
imediat, anunţindu-mă: 

— Mă duc pe la Magereni, că m-au invitat la un 
maus! 


Penke, a doua zi, spre miez de noapte, cînd s-a 
înapoiat acasă, mi-a povestit indignată tot ce- 
avusese de tras. La spital, deoarece Mica nu 
poseda un document din care să reiasă că era la 
zi cu cotizaţiile de asigurări sociale, pe care ar fi 
trebuit să i le plătească a bătrină, nu acceptaseră 
s-o interneze. Şi-o cărase pe biata Mica B., în plin 
puseu hemoragic, îndărăt, la locuinţa Ongliţei. 
Cînd o zărise pe Penke cu Mica, maică-mea ţipase 
la bulgăroaică: 


110 


— De ce mi-ai adus-o înapoi? Ce, vrei s-o 
molipsească pe fie-mea cu microbi de oftică?... Ia-o 
de-aici!... Nu mai vreau să ştiu deea... 

— Bine, măicuţo, dar tine-o la matale barem 
pină miine, cînd ai să-i plăteşti asigurările, şi- 
atunci o primesc la spital... Mi-au promis! 

— Tot eu să ies cu parale? — urlase Ongliţa. 

— Păi ce, la mine-a lucrat, pînă şi-a dat snaga 
din ea, biata fată? — se răţoise şi nevastă-mea, 
ieşindu-şi din ţiţini. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Penke se ocupase 
de toate. Plătise şi cotizaţiile, alergase pe la circa 
sanitară, şi-o dusese pe Mica B. la un sanatoriu 
pentru pulmonari din afara oraşului. Asta, după ce 
întreaga noapte, nemaivenind acasă, veghease la 
căpătiiul  Micăi,  administrindu-i injecții cu 
ergotină, ca să-i stăvilească sîngerarea. lar a 
bătrină nici nu vrusese să iasă din dormitor, să 
asiste la plecarea lor. 


Şase luni a zăcut Mica la sanatoriu. Din cînd în 
cînd, duminicile, îi mai îngăduiau să vină la oraş. 
Atunci, avînd grijă ca mai întîi să treacă pe la 
maică-mea, pentru a-i spune un „sărut mîna” 
protocolar, venea la noi. Se-ntindea la soare pe-o 
pătură, aşteptind să ieşim din casă. Ştia că 
obişnuim să dormim după-amiezile. Şi ne povestea 
ce-i pe la spital, ce mai face maică-mea, întrucît 
bănuia că nu mă văd cu ea, şi cum îi merge cu 
sănă-tatea. 

Odată, în timp ce nevastă-mea se dusese la 
bucătărie, să pună de-un ceai şi să pregătească o 
gustare, pentru a ne aşeza la masă cu toţii, Mica 
B. mi-a şoptit întristată: 

—  Acuma-i târziu... Ne-a trecut vremea şi 
mălaiu'! Tălică ai nevastă, eu-s pe ducă, 
Costadin al meu n-a mai venit. Vezi ce rău ai 
făcut atunci, că nu m-ai ascultat? 

— Cînd, măi fată? 


111 


— Ei, domnu”, tălică ai şi uitat?... Eu, nu! 
Atunci, cînd m-ai dat afară din odaie... 

— Taci din gură, nu mai vorbi prostii! Ai să te- 
nzdrăveneşti şi-ai să-ţi găseşti şi tu un om de 
treabă... 

După ce-am isprăvit cina, i s-a adresat nevesti- 
mii, la plecare: 

— Coniţă Penke, de ce-oi fi trăit eu pe lumea 
asta rea?... Nu-mi spune, că ştiu, zău... Lasă... De 
pomană, de-aia! 


S-a stins, ca lumina unei lămpi, peste trei zile. 
Cerînd insistent să nu fim anunţaţi decît după ce-şi 
va fi dat duhul. 


SURMENAJE — CĂ-S DE MAI MULTE FELURI 


De cînd mi se ivise pe piaţă „La sud de lacul 
Nairobi”, iar Mica B. trăgea să moară, chinuindu- 
se la sanatoriul acela din afara oraşului, n-aş 
putea spune că-ncepuse să ne meargă mai bine. 
Tot amărăşteni eram. 

O vreme, mai mă ajutaseră distinşii mei 
profesori. Învitîn-du-mă mereu la Măslină, să 
particip la agapele lor colegiale, şi plătind ei. Însă- 
mi stătea mititelul în git cînd ştiam că, acasă, 
Penke n-avea ce să vîre în gură. 

De aceea, într-o seară, mă-ncumetasem să 
pitesc în buzunarul de la pantaloni vreo zece mici 
şi-o fleică durdulie, bine împănată, de văcuţă. Din 
păcate, ziarul în care împachetasem hrana 
destinată nevesti-mii n-avea proprietăţi 
impermeabile. Şi, pe cînd fierbinţelea mititeilor 
şi-a fleicii îmi frigea pulpa piciorului, mustul 


112 


răzbise prin hîrtie, pătîndu-mi infamant  cracul 
nădragului. 

— Ce-ai păţit, măi copile, — s-a interesat 
Scheibler bine afumat, te-ai scăpat pe tine?... 

Pentru a nu se crede că-s capabil şi de- 
asemenea performanţe, am scos pacheţelul din 
buzunar şi le-am arătat cinstit despre ce era 
vorba, mărturisindu-le apoi care era situaţia noas- 
tră financiară. 

Ebervein,  minunîndu-se, mi-a comandat 
numaidecit, ca pe vremuri, cînd eram la el în 
clasă: 

— Elev, ascultă comanda la mine, chit că-s niţel 
cherchelit: mănîncă pe loc pachetul!... 

— Cum adică, şi ambalajul? — l-am cercetat eu 
iscodi- tor, nevenindu-mi a crede urechilor. Mai 
ales că, la masa din seara aceea, chiar că nu 
gustasem mai nimic, exceptînd vreo cîţiva mici şi 
două cotleţele. 

— Fără! — mi-a precizat fostul meu profesor. 

— Şi ce-i fac cu nevastă-mea? Ea să rabde de 
foame?... 

— Nu mă bate la Kopf, că şi-aşa-i destul de 
tumbăcit, şi fă ce-ţi spun. O s-avem noi grijă şi 
de domniţa ta... 

Bineînţeles, m-am supus ordinului. Lichidînd 
conţinutul pacheţelului în mai puţin de zece 
minute. Cu-atit mai mult cu cît îl auzisem pe 
Hagiescu-senior comandîndu-i lui Măslină: 

— Jupiîne, ia-nveleşte-mi într-un pergament o 
pulpă de porc! Pentru acasă. Şi să fie grăsuţă şi 
fragedă. M-ai înţeles? 

— Se face, coane Hagiescule, cum să nu! — îi 
răspunsese amabil Măslină, dînd fuga să execute 
comanda. 


La despărţire, cînd cvintetul îşi terminase 
cheful, dar şi recitalul penetrant de melodii 
internaţionale, încît veniseră ve-cinii: la Măslină 
şi-l luaseră la rost din pricina gălăgiei „beţiva- 


113 


nilor”, domnul Hagiescu, încă mai ţinîndu-se pe 
picioare, îmi suflase la ureche, împrejmuit de-un 
halou alcoolic: 

— Măi copile, dacă vrei să mai încropeşti şi tu 
un bănuţ, mîine îl vizitezi pe Sandu Dumitrescu... 

— Ăsta cine mai e, domnule profesor? C-aş avea 
nevoie de nişte piţule, de ce să mint, chiar mai 
multe... Banii pe carte am să-i capăt abia după 
vînzarea primei ediţii! 

— Sandu-i om de-al nostru, că noi îi finanţăm 
„Situaţia”, gazeta lui independentă şi cotidiană... 
Apreciază-l cum se cuvine, căci e spirt de deştept! 
Poate-l ajuţi să-şi pună pe pi- cioare foiţa. O fi ea 
zilnică, însă apare cînd poate şi cînd are cu ce-şi 
plăti tipografia... 

— Păi, nene Hagiescule, dacă n-are o para 
chioară, de unde să-mi mai dea şi mie de-o jimblă? 

— Face el rost! De la abonamentele de sprijin... 
Că-n fiece lună îi ia la rînd pe toţi negustorii de pe 
Lipscani!... 


Profesorul Burcă, dînd dispreţuitor din cap, mi- 
a făcut un semn discret să-l las în pace pe 
profesorul de desen, şi să ple-căm mai repede spre 
căşile noastre. 

De la un timp încoace, fără să se instaleze 
definitiv la ma-dam Jarbu, obişnuia să mai doarmă, 
din cînd în cînd, şi-n odaia închiriată cîndva de 
Găucă. Îi era şi mai comod, fiind aproape de 
Măslină, şi nici nu-şi mai cheltuia banii cu trăsura. 
Dar nu renunţase la gazda sa en-titre, a cărei 
adresă misterioasă n-o dezvăluise niciodată. 

Pe cînd ne-apropiam de casa coanei Florica, 
păşind agale şi cufundaţi în gînduri, ştiindu-ne 
aşteptaţi de femei, eu de nevastă-mea, iar Burcă 
de vajnica şi pasionata doamnă Jarbu, mereu mai 
însetată de recitalurile de romanțe oferite de pro- 
fesor, deodată, pe nepusă masă, l-am auzit grăind 
pe fostul pilot de vînătoare țarist: 


114 


— Măi Vladimire, cred că-i ultima noapte cînd 
mai mă culc la voi!... 

Profesorul, deşi în seara aceea reuşise să nu se- 
mbete, ca-n alte dăţi, nu mai arăta atit de ţanţoş şi 
încrezător în viitor, ba, dimpotrivă, părea 
demoralizat. Ceea ce nu-i stătea în fire. De- 
aceea m-am interesat: 

— Dar ce s-a-ntîmplat, domnu’ Burcă?... 

— Nimic deosebit! Decît un singur lucru. Spre 
mirarea mea, am constatat c-am început să- 
mbătrinesc... Obosesc din ce ce în ce mai uşor. Imi 
vine greu să-i cînt întruna proprietăresei tale 
numai bucăţi lacrimogene. Şi-asta, pină-n zori. 
Zău, ascultă la mine, nu-i zdravănă la cap. Nici eu, 
dealtfel, că-mi pun mintea cu ea. Asta-i situaţia! 

Făcîndu-mi-se milă de fostul meu şef de 
fanfară, ba chiar militară, dacă-i să respectăm 
adevărul, l-am sfătuit şi eu cum m-am priceput: 

— Păi, dom’ Burcă, de ce nu vă rezumaţi numai 
la gazda dumneavoastră, zău aşa? Cred şi eu că-i 
greu şi obositor să  cînţi la două piane... Şi-ncă 
deodată. Apoi, aveţi şi-o vîrstă. 

Profesorul s-a oprit locului şi m-a privit 
îndelung. 

— Cum adică, Vladimire! Se-observă atit de 
lesne că m-am hodorogit? Bă, eu încă mi-s ţeapăn, 
şi m-aş mai ţine, dacă n-ar fi amatoarele astea de 
romanțe... Ca un cocoş aş fi! Îmi mai zici de 
gazda mea. Asta, domnule elev, nu apreciază decît 
repertoriul de sorginte extravilană, cu precădere 
țigănesc. Mi-a distrus laringele, dom/le!... 

Cînd l-am depus în odaia unde era adăstat de 
madam Jarbu, cu samovarul gata înfierbîntat, 
bietul Burcă a mai apucat să-mi declare: 

— Miine, bre, de mai rămîn în viaţă şi după 
noaptea asta, mă cauţi la Măslină, să-ţi spun ce-ai 
de făcut. Dacă nu miine, atunci în săptămiînile 
următoare, că nu se ştie cum scap!... 


115 


N-a scăpat. Pînă-n zorii zilei îl silise coana 
Florica să-i cînte. Mai tot repertoriul aflat în 
zestrea muzicală a profesorului. De-şi pierduse 
bietul Burcă uzul raţiunii şi-al vocii. lar a doua zi, 
madam Jarbu nu mai reapăruse din camera de la 
drum. Decit, niţel, către seară. Ce-o fi făcut 
fanfaristul, iacă, asta nu mai aveam de unde şti. 


„SITUAŢIA” ŞI... „ ÎNAINTE” 


Mai înainte de-a mă duce la „Situaţia”, 
considerasem c-ar fi nimerit să dau şi pe la 
Bădescu. Pentru a nu-l jigni cumva, trecînd peste 
luminile lui. Cine ştie, poate avea nevoie de mine, 
şi-mi dădea ceva de lucru. 

Ei, uite, că n-avea! 

Nici lumini disponibile, nici posibilitatea să mă 
utilizeze. Îmi arătase, demoralizat, mizeria din 
„birourile editurii”, acum instalate în fosta 
sufragerie a locuinţei de pe Calea Bucureştilor. 

Mobila adecvată şi tablourile de pe pereţi 
dispăruseră. În locul lor, erau dispuse cîteva 
măsuţe, pentru dactilografă, magazioner şi patron, 
iar odaia fusese tapetată cu copertele cărţilor 
tipărite de editura lui Bădescu, plus cele ale 
partiturilor tangourilor sale. 

Domnul Nicky dăduse a lehamite din mîini, apoi 
mi se jelise: 

—  Marincule, stau rău! Şi-ncă rău de tot... 
Nimic nu se vinde. Nici partiturile, nici cărţile ce 
mi-au mai rămas din anii trecuţi. lar pe romanul 
tău, n-am încasat nici o para. Se vinde, nu zic nu, 
dar nu aşa cum mă aşteptam. Miine, trebuie 
neapărat să-i schimb coperta... Stai liniştit, că n-o 
dau jos, ci-am să-i lipesc ceva deasupra, să se 
creadă că-i ediţie nouă!... Dacă vrei să cîştigi un 
bănuţ, te poţi înfiinţa la editură, începînd de 
dimineaţă... 


116 


— Mă iei din nou la matale, dom’ Nicky? — am 
exclamat eu entuziasmat şi totodată nedumerit. 

— Da! Temporar... La cîrpitul coperţilor! 

Şi-o săptămînă întreagă am lucrat numai în pap 
şi bidinea. Aplicînd un petic de hîrtie peste 
desenul lui Hagiescu-jr. După ce-am isprăvit de 
„pingelit” circa 1.800 de exemplare, din cele 3.000 
tipărite, restul fiind vindute, m-am prezentat la 
Bădescu. Şi l-am întrebat: 

— Cît mai am de primit pentru roman? Văd că 
s-au şi dus peste o mie şi ceva de bucăţi!... 

— 360 de lei! 

La cursul de-atunci al leului, asta reprezenta 
contravaloarea a vreo trei kile de carne (cu os). 

— Numai atît?... Pentru o carte din care s-a şi 
epuizat mai mult de-o treime?... 

— Nu, pentru lipitul peticelor! 20 de bani 
bucata... Drepturile de autor le vom lichida cînd se 
va vinde tot tirajul! Din care-ţi voi scădea 
refacerea copertei, desenul de pe petic, inclusiv 
lipitul... 

Era clar. Nu de la patronul ,„,„ABC”-ului aveam 
să mă procopsesc şi să-nvăţ ce-i aia editură. Şi l- 
am anunţat pe Nicky Bădescu: 

— De mîine nu mai vin! Îmi iau valea... Mă duc 
la „Situaţia”! 

— Şi crezi c-ai să-ţi faci vreo situaţie la pirliţii 
ăia? — m-a luat peste picior patronul. 

— Om trăi şi-om vedea! — i-am întors-o eu plin 
de optimism. 

Sandu Dumitrescu, un bărbat tare oacheş şi 
slăbuţ, cu ochii sticlind a febră, directorul şi 
proprietarul gazetei, dar şi unicul redactor şi 
corector al acesteia, mă primise amabil, încîntat c- 
o să aibă un ajutor. Şi mă pusese să car niştie 
hîrtie de ambalaj. La tipografie. Vreo doi baloţi. 
Pentru numărul de-a doua zi. Care avea să apară 
într-o ediţie maron. Altă hîrtie nu găsise. Apoi, 
întrucît nu prea stătea bine cu sectorul cultural, 


117 


neavînd timp să citească, m-a numit şeful paginii 
literare. Pe care tre-buia s-o înţesez cu tot soiul de 
ştiri din domeniul respectiv. 

— Dacă-ţi mai rămîne ceva timp, dai o fugă pe 
la piaţa mare, vezi care-i situaţia pe-acolo, şi-mi 
tragi şi-un scurt reportaj despre preţurile 
practicate de speculanti... 

Şi m-am aşezat zdravăn pe treabă. 

În orice caz, cu cele trei sute de lei, cîştigate în 
două săptă-miîni, de la Sandu Dumitrescu, am mai 
lungit şi eu boala, pînă am reuşit să mă văd cu 
profesorul Burcă. 


Care, cînd m-a zărit intrînd în grădină la 
Măslină, a ţişnit entuziasmat de pe scaunul său, de 
la masa cvintetului profesoral, unde se mai găseau 
Sheibler, Ebervein şi cei doi Hagieşti, de era să se- 
ntindă lat la pămînt, ca o plăcintă, împiedicîndu-se 
de piciorul său propriu. Spre mirarea generală, îşi 
recăpătase echili-brul imediat. Deşi era afumat 
ţeapăn. Şi-mi strigase în gura mare: 

— Măi Vladimire, pe unde-mi umbli, dom'le, de 
nu te-am mai văzut atîta vreme?... Ia loc, stai lingă 
noi, să bem nişte rubiniu. Că mi-s alt om acum, de 
cînd m-am lăsat de cîntări! 

— Păi, ce-aţi păţit, dom’ Burcă? — m-am 
interesat eu politicos, deşi cam bănuiam ce necaz 
dăduse peste dînsul. 

— Mi-am suprasolicitat laringele, aia e! — mi-a 
explicat fanfaristul, zimbind pe sub mustață. De- 
aceea n-am mai trecut pe la gazda ta... Şi nici pe 
la a mea. Că m-am mutat... Stau de-astă dată la 
o băbuţă tare cumsecade, dar şi tare de ureche. 
N-aude boabă de vorbă. In schimb, ce să-ţi spun, 
m-a înnebunit ea cu cîntatul. La pian. A fost 
profesoară de muzică, la un pension de 
domnişoare... Şi, ca să mă convingă că sîntem 
colegi, îmi cîntă zilnic „Fur Elise”, „Appassionata”, 
impromptu-urile lui Schubert şi  mazurcile 


118 


chopiniene. Şi-are talent, afurisita, deşi-i mai 
surdă decît Beethoven. 


La plecare, pe cînd ne luam rămas bun 
pupîndu-ne pe ambii obraji, Burcă mi-a spus, mai 
înainte de-a se urca în binecunoscuta trăsură: 

— Bine că mi-am adus aminte, Vladimire, că era 
să uit! I-am vorbit de tine lui Roşianu, secretarul 
nostru regional. l-am povestit despre visurile tale 
cu editura, şi i-am spus că ai scris şi-un roman... 
Treci neapărat pe la regională, c-au nevoie de 
tineri talentaţi! 

Mai mult n-am reuşit să aflu de la fostul meu 
profesor, în-trucît, după ce se instalase în trăsură, 
adormise cît ai zice peşte. 


Oricum, a doua zi m-am grăbit să-l caut pe 
Mihail Roşianu. Care m-a primit nespus de frumos. 
Mai ales cînd a citit dedicaţia de pe exemplarul 
din „La sud de lacul Nairobi” pe care i-l dăruisem. 
Şi mi-a spus, după ce am stat de vorbă vreun sfert 
de ceas: 

— Ce-ai vrea să faci, măi băiete, în viaţă? Că- 
ncep alte vremuri, şi nu te poţi ţine deoparte!... 

— Editură, neapărat! — i-am răspuns eu băţos. 

Nu m-aş fi încumetat să-i vorbesc astfel, dacă 
nu mi-ar fi plăcut. Era cam negricios, pirpiriu, nu 
prea înalt, numai nerv, dotat cu nişte sprîncene 
stufoase şi zbirlite, care-i adumbreau faţa smeadă. 

— Va să zică, asta e! Nu m-a amăgit Burcă, 
spunîndu-mi că ai o idee fixă... Nu-i rău. Fiindcă 
avem nevoie şi de editori. Bine, o să vedem ce se 
poate rezolva. Pînă una-alta, ai să lu-crezi un timp 
la ziarul nostru, „Înainte”, să vedem cîte parale-ţi 
face pielea. Intre timp, scrie-mi o autobiografie, şi 
adă-mi şi-o cerere de înscriere în partidul nostru... 

Cînd am auzit de „autobiografie”, m-am 
înspăimintat zdravăn. Păi, avînd în vedere prin 
cîte trecusem, trebuia să aştem pe hîrtie un 
întreg roman. De aceea, abia peste o săptămînă 


119 


m-am dus din nou la Mihail Roşianu. Cu un teanc 
de pagini. Vreo 26 la număr. Din care doar una 
reprezenta cererea de înscriere, restul fiind 
înşiruirea păţaniilor vieţii mele. 

La lectura autobiografiei, lui Roşianu i s-a 
ridicat părul în cap. Apoi, terminînd şi ultima 
pagină, m-a întrebat curios: 

— Măi băiete, ce-ai scris aici e-adevărat, sau 
sînt invenţii de scriitor?... 

— Adevărul gol-goluţ! 

— Nu s-ar putea zice că-i chiar goluţ, de vreme 
ce-ai trecut prin atitea... Pentru vîrsta matale, am 
impresia că-i cam mult. Mă rog, o să verificăm. Am 
vorbit cu Aurel Cernea, redactorul ziarului. Miine 
te duci la el, să te pună la treabă... Şi fii atent ce- 
ai să faci pe-acolo, deoarece ai să devii şi membru 
de partid. Bineînţeles, dacă se va adeveri că n-ai 
îmbogăţit prea tare povestea vieţii matale. Că-i 
prea încărcată, zău aşa!... 

Iar la ziarul regionalei, „Înainte”, am muncit 
aproape un an de zile. Cu rezultate (să-i zicem) 
bune. Învăţind meserie de la Aurică Cernea, cel 
care mai tîrziu avea s-ajungă la „Scînteia”, unde, 
pină a ieşit la pensie, a fost tot timpul la pagina 
externă. 

Aşa că, lucrînd la „Înainte”, în acelaşi timp mi- 
am văzut mai departe de investigaţiile necesare 
pentru realizarea visului care mă obseda. 


SEMNE BUNE ANU’ ARE! DAR SĂ NU FIM 
SUPERSTIŢIOȘI... 


De cînd primeam şi noi o leafă lunară, 
gospodăria ni se mai pusese pe picioare. Mai ales 
că bulgăroaica se angajase şi ea în cîmpul muncii. 
Ajutată tot de Mihail Roşianu. Care dispusese să 
fie încadrată la serviciul medical al regionalei. 
Unde se ocupa, în calitatea ei de fost cadru 
sanitar, de stiîrpirea ploşniţelor din căminele 


120 


cursanților, de dezinfecţia latrinelor, de veri- 
ficarea alimentelor la cantine. 

Însă gazda noastră, buna şi blajina coana 
Florica, începuse să gogească. Se vedea de la o 
poştă că nu-i în apele ei. Camera de la drum, 
acuma, stătea mereu goală. Nu mai obişnuia să se 
culce acolo. Cred că, din cauza absenței lui Găucă, 
eventual şi-a lui Burcă, Florica noastră avea toate 
şansele să se-mbolnăvească. 

Spre norocul ei, într-o bună zi, în plină vară, i- 
au sosit neamurile de la Bucureşti. Să-i steie pe 
cap cine ştie cît. Şi ni le-a recomandat chiar din 
prima seară. 

— Ele-s surorile mele bune, iar dînsu-i inginerul 
Burică, de-o ţine pe-a mare!... Faceţi cunoştinţă. 
Ăştia sînt chiriaşii mei, Lenuţo şi Mărioaro, 
dragele mele, Penke şi  Vlăduţ... Oameni 
cumsecade şi tare de treabă, deşi lucrează la 
comunişti! După cum v-am mai spus, el e-un fel de 
scriitor de romane, iar bulgăroaica de nevastă-sa, 
infirmieră... 

Era clar că madam Jarbu le povestise despre 
noi, căci cutrele de Mărioara şi Lenuţa ne priveau 
ca pe nişte asasini potenţiali, iar inginerul Burică 
dădea semne c-ar fi dispus să ne-mpuşte pe loc. 

În pofida atitudinii lor net duşmănoase, am 
pupat cazmalele cotoroanţelor, şi i-am strîns mîna 
lui Burică atît de insistent încît am avut senzaţia 
certă că-i zdrobesc vreo citeva falange. Din 
fericire, c-altminteri m-ar fi căsăpit, nu altceva, s-a 
dovedit ime-diat că era vorba doar de nişte 
mătănii, un soi de biluţe înşiruite pe-o sfoară, pe 
care inginerul le tot număra în palmă. Ele 
scrişniseră. 

Dealtfel, din relatările anterioare ale coanei 
Florica, ştiam că posedă la Bucureşti două surori, 
cam sărite de pe şine, ambele căsătorite cu 
habotnici, care practicau frenetic ortodoxismul. 
Acuma, după chestia cu mătăniile, aveam şi 


121 


argumentul concret că inginerul era obsedat de 
religie. 

lar madam Jarbu ne mai informase cîndva, 
spunîndu-ne indignată: 

— Vai de capul lor, ce mai pătimesc şi bietele 
mele surioare! Le ţin bestiile ălea de Burică şi 
Luncescu numai în posturi şi rugăciuni... Vinerile 
n-au voie să mănînce nimic, miercurile fasole 
fiartă, iar în restul săptămînii, cînd sînt în preajma 
Paştelor sau a Crăciunului, adică în posturile mari, 
le hrănesc numai cu măsline, halva şi cartofi, de 
parc-ar fi călugăriţe... Halal bărbaţi! De-aia nici n- 
au fost capabili să le facă măcar cîte-un plod. Dar 
cum, dacă nu pun în gură picătură de vin? Iar du- 
minicile, în loc să mai steie şi ei pe-acasă, zac cu 
nasu-n stranele bisericilor, pină la vremea 
prînzului, şi după-amiezile se duc la Cernica, la 
mînăstire, să-şi liniştească sufletele... Ce păcate or 
fi avînd, din moment ce nu mănîncă, nu se uită la 
femei şi nici măcar nu le calcă piciorul prin 
crişme?... Zău aşa, uneori îmi vine să cred că s-au 
înscris în organizaţia aia, a scopiţilor. Totu-i cu 
putinţă. De vreme ce le-au sărit doagele. Mai bine 
treceau la inochentişti... 

Necunoscînd despre cine era vorba, am 
întrebat-o curios: 

— Ăştia ce partid mai sînt? 

— Nu prea ştiu multe despre ei! — a-ngăimat 
coana Florica. Deşi m-am interesat pretutindeni. 
Cu-atit mai mult cu cît îmi spusese o văduvioară, 
refugiată dinspre Moldova, că inochentiş-tii-s cei 
mai  înfierbîntaţi credincioşi, întotdeauna în 
călduri... 

Cam pricepînd pe unde-i umbla mintea, m-am 
prefăcut că plouă. Pe loc îmi amintisem de secta 
respectivă. Şi-am tăcut milc. Asta-mi mai lipsea, 
să-i vîr şi nevesti-mii în cap gînduri nesănătoase! 


A doua zi, fiind o duminică normală, cînd nu se 
ţinea nici un fel de post, coana Florica a tăiat o 


1/22 


găină grăsună, să le ofere o masă de gală 
rubedeniilor din capitală. Şi-a tras un pilaf şi-o 
supă cu tăiţei, ceva de pomină. Curat pomană, de 
vreme ce fuse-serăm şi noi invitaţi. 

lar la prînzul servit în curte, sub umbra 
salcîmului, matracucile m-au şi luat în bețe. 

— Ian ascultă, dom'le, e-adevărat ce spune 
Florica noastră, c-ai vrea să-ţi faci o editură?... 

Madam Lenuţa Burică mă străfulgera din ochi, 
aşteptin- du-mi informaţiile solicitate, de parcă ar 
fi ars de nerăbdare să le-audă. lar Mărioara 
Luncescu, fiind mai în „branşă”, întrucît bărbatu- 
său era ziarist la „Universul”, şef de pagină, cu 
„Viaţa ortodoxă”, m-a iscodit şi ea: 

— 'Ţi-am zărit cartea, în dormitor la sor-mea... 
Despre ce-i vorba în ea? Şi de ce religie-s eroii 
dumitale, acolo, la Nairobi?... 

— Doamno Lenuţo şi coano Marioaro, nu-mi 
doresc nimic mai mult pe lumea asta decît să fac o 
editură! Şi eroii mei, din „La sud de lacul Nairobi”, 
cred că-s ortodocşi get-beget, de vre-me ce-s 
româno-americani... Cinstit să fiu, nu mi-am pus 
însă problema. Dar avînd în vedere că tatăl lor, un 
mare savant  pro-gresist, vrea  să-ndrepte 
societatea contemporană pe-un făgaş so-cializant, 
întocmai ca lisus, înseamnă că precis sînt de-ai 
noştri! 

Inginerul Burică, auzind chestia cu „de-ai 
noştri”, a tresărit ca prăjit de viu în tigaie. Şi-a 
orăcăit cumplit: 

— Ai voştri nu-s şi-i noştri, domnule! 
Dumneata, dacă te-ai dat în cîrd cu comuniştii, 
lucrînd la foaia lor păgînă, crezi c-ai să scapi atit 
de lesne? Te-nşeli amarnic, tinere... Or să vă 
spînzure pe toţi, şi-o să atirnaţi de felinarele ora- 
şelor, aşa să ştii. C-aţi uitat de credinţă, de rege şi 
de naţiune... Na, poftim, cine doreşte să-l ajutăm 
la întemeierea unei edituri!... 


123 


— Stai liniştit, măi Onică, şi nu te enerva, că-ţi 
cauzează la tensiune! — a intervenit împăciuitorist 
nevasta inginerului. Mai întîi să-l ascultăm ce fel 
de editură vrea să-şi facă... Şi pe urmă, de unde 
atitea felinare? 


Şi, în timp ce-mi înghiţeam cu noduri supa şi 
pilaful, datorită reacției violente şi neprevăzute a 
bucureştenilor, am purces să le dezvălui planurile 
mele. 

— Oameni buni, pardon, doamnelor şi domnilor, 
adică, domnule, mai întîi ne-ar trebui un sediu 
central, în inima Bucu-reştilor. Apoi, o serie de 
contracte cu cîţiva mari scriitori ro-mâni, precum 
şi-altele cu străini, de obţinere a unor drepturi de 
traducere. Aici, în special, ar trebui să punem 
accentul pe carac-terul progresist-democratic al 
operei unor Sinclair Lewis, Erski-ne Caldwell, 
Dostoievski, Cehov, Aragon, Margaret Mitchell, 
Aldous Huxley, Cronin, Priestley şi-aşa mai de- 
parte, dintre care să nu lipsească însă marele 
Şolohov, cel mai important scriitor sovietic. Cu 
cîteva mii de dolari, achiziţionăm copyright-urile 
respective, şi-apoi ne-apucăm de treabă... 

Ascultindu-mă  placizi, bucureştenii dădeau 
impresia că sînt plasați pe-o orbită extraterestră. 
De fapt, se prefăceau, fariseii dracului. Era 
imposibil să nu fi auzit de autorii pe care-i 
citasem. Numai Burică, s-a lăsat, la un moment 
dat, pradă unei crize isteriforme: 

— He, he!... Hai că eşti tare! Care va să zică, 
vrei să ne viri şi pe noi în rahat. Adică, să-ţi facem 
rost de capital, ca să-i tipăreşti pe nenorociţii ăştia 
de bolşevici. Să devenim părtaşi la distrugerea 
neamului! Nu ţine, dom'le... Mai bine mă-mpuşc 
singur, decît să fac una ca asta... 

Florica  Jarbu, parcă dorind să-l mai 
domolească, şi-a dat şi ea cu părerea: 

— Onică, păi nu-s toţi bolşevici! Am citit şi eu 
„La răscruce de vinturi”, cartea aia groasă, în 


124 


două volume, a lui madam Micheles... Nu era nici 
un rus pe-acolo, zău aşa... 

Marioara Luncescu, femeie mai umblată prin 
literatură, a repezit-o imediat pe soră-sa: 

— Tu să taci, fă, că eşti proastă ca noaptea! Şi 
ce te bagi în chestii dintr-astea, ca musca-n lapte? 
Mai întîi, romanul ameri-cancei se cheamă „Pe 
aripile vîntului”, ceea ce-i altă mîncare de peşte. 
Însă şi ăsta-i subversiv, pînă-n măduva oaselor. N- 
ai văzut că sare în apărarea negrilor? lar ăştia 
cine sînt, la ora actuală, dacă nu comuniştii din 
America? Că au şi americanii necazurile lor, cu 
putregaiurile astea!... 

Apoi, dindu-şi seama c-o ascultam, a-ntors-o ca 
la Ploieşti, şi-a schimbat macazul, începînd să-mi 
explice: 

— Uite ce-i, domnule, nici inginerul de Burică, 
şi nici sor-mea nu se pricep la probleme dintr- 
astea, culturale. Insă bărbatu-meu e ziarist la 
„Universul”, organ de presă de importanţă 
naţională, şi-ar putea să pună o vorbă bună pentru 
matale... Vremuri noi, oameni noi. Aşa că- 
nţelegem cum vin lucrurile. De-aia, zic eu, cel mai 
bine ar fi să întocmeşti matale un memo-riu 
explicativ, în care să arăţi, pe larg, cum vezi o 
editură a zile-lor noastre. Şi să-i treci, într-o listă 
aparte, pe toţi scriitorii des-pre care ne-ai vorbit. 
Şi, dacă mai ştii şi alţii, din aceeaşi tagmă, trece-i 
şi pe-ăia, să ştim cu cine vom lucra. Adică, să ne 
cunoaştem cadrele... E clar? Cînd plecăm acasă, 
înapoi la Bucu-reşti, o să arătăm memoriul 
dumitale cui trebuie. Şi, cine ştie, s-ar putea să 
obţii capitalul de care ai nevoie... Avem oameni 
mari în ţara asta, care se interesează foarte 
îndeaproape de ce le umblă tinerilor prin minte. 
lar Luncescu-al meu îi vizitează mereu... Ai 
priceput care-i situaţia? 


Cum să nu pricep! Că doar nu eram tîmpit. 
Cretinoizii vroiau să mă tragă de limbă. Să-mi 


125 


întocmească şi-un dosar, la care să anexeze 
memoriul personalităţii subsemnatului. Şi-apoi, 
cînd le va veni vremea, dacă le va veni vreodată, 
ceea ce nu prea cre-deam, să mă agaţe de-un 
felinar pe stradă. Aşa cum prea bine spusese 
antevorbitorul, respectiv evlaviosul de Burică, 
blîndul inginer. 


Eu însă, nepreafiind dus la biserică, mi-am 
văzut mai departe de treburi. Servindu-mi încă o 
porţie de pilaf. Pe care, de data asta, am înfulecat- 
o în tihnă. Mă lămurisem cu cine-aveam de-a face. 
Şi imediat am tras concluziile necesare: numai 
Roşianu mai mă putea ajuta în privinţa editurii. 
Aşa că le-am comunicat, plin de convingere: 

— Neapărat am să-ntocmesc memoriul de care 

aveţi nevoie. Cît mai pe îndelete, şi cu toate 
informaţiile solicitate. Dar o să mai dureze. De 
aceea am să vi-l expediez prin poştă, de-a dreptul 
la Bucureşti. 
_ „Cînd mi-oi vedea ceafa!” — am completat eu. 
În gînd, bineînţeles. Şi m-am ocupat în continuare 
de copanul aflat în farfurie. Care zăcea tolănit pe- 
un strat grăsuţ de orez bine fiert, pufos şi umflat 
ca lumea. 

Etete! Se găsise cine să mă ducă de nas! Pe 
mine?... 


PLECAREA „RÎNDUNELELOR”... 


Nici n-apucaseră să se instaleze ca lumea 
rubedeniile gaz- dei noastre, că, la vreo patru zile 
de la sosirea lor în Cetatea Banilor, a şi izbucnit 
scandalul. Pe care, dealtfel, îl aşteptam. Îmi 
cunoşteam prea bine vecinii. 


126 


Madam Cleo Vardala, văduvă şi dînsa, întocmai 
ca Florica Jarbu, cea mai bună prietenă a ei, se- 
ntinsese la palavre cu musafirii acesteia. Avîndu-şi 
locuinţa peste drum, o casă tare pricopsită, îi 
poftise la o cafeluţă de vorbă, să mai audă şi ea ce- 
i prin capitală. lar Burică, în plin puseu de 
pioşenie acută, îi umflase capul: 

—  Stimată doamnă, păginii s-au înmulţit 
înspăimîntător, au cotropit Bucureştii... Preacurvia 
la care se dedulceşte lumea, beţia şi dezmăţul, 
minciuna şi păcătoşenia puiesc pretutindeni. Nu 
ne-a mai rămas nimic de făcut, decît s-aşteptăm 
strigările îngerilor, exact ca-n Apocalipsă!... 

Hoaşca de Vardala, ca să nu se lase mai prejos, 
cu Craiova noastră, probabil din patriotism local, a 
tinut să-l informeze: 

— Şi ce, matale crezi că noi stăm mai prost? Ba 
dimpotrivă! Chiar aici, pe Sfîntul Gheorghe-Nou, 
se petrec fapte de groază... Avem şi local de 
perdiţie, grădina de vară a lui Măslină, unde se 
desfrinează intelectualitatea oraşului. Fiu-meu, 
aviator militar, acum trecut în rezervă, mi-a adus 
noră în casă de la Odessa, şi de-atunci o ţine 
numai într-o beţie. Larissa-i fată bună şi cuminte, 
nu mă pot plînge, însă mi-a smintit băiatu'! Cînd 
se-mbată Victoraş al meu, mă-njură de mamă şi 
mă face de două parale, că nu-i dau bani de bău- 
tură. lar în ce le priveşte pe cocoanele noastre, ce 
să mai zic, se coţăie toată ziulica, şi-şi vîră în 
culcuş tot soiul de ţopiîrlani şi mocofani. Chiar şi 
Florica... 

Dar nu mai dovedise să-şi isprăvească tirada, că 
Lenuţa şi Mărioara săriseră cu gura: 

— Ce-i cu Florica?... Spune-ne tot, madam 
Vardala, că noi şi-aşa bănuim că-i încurcată cu 
chiriaşul ăla al ei, scriitoru'!... 

Cleo Vardală, speriată c-o luase gura pe 
dinainte, a vrut să dreagă lucrurile, şi s-a bîlbîit 
penibil: 


127 


— Vai de mine, să se-ntindă Florica mea cu 
nefericitu' ăla? Care-i un pirlit şi-un sărăntoc?... 
Ea a avut în camera de la drum oameni serioşi, 
unu’ şi unu’, inspectori la cefereu, profesori. 
Chiriaşi care-i cîntau serenade populare, şi-i 
plăteau regulat... Nu-i ea dintr-ălea, zău aşa... 

Pînă la urmă, intervenise şi Burică, ameninţind- 
o cu pedeapsă dumnezeiască. Şi biata noastră 
vecină spusese mai mult decît ştia. 

Despre plăcuta conversaţie aflasem chiar de la 
madam Jarbu. Căreia, cu lacrămi în ochi, scîncind 
ca o căţea, madam Vardala îi mărturisise cum se 
desfăşurase interogatoriul la care o supuseseră 
bucureştenii. Asta s-a petrecut însă mai tirziu, 
după ce se-ncheiase scandalul despre care am 
pomenit la început. 

Buricii şi coana Mărioara Luncescu, stacojii la 
faţă şi cu ochii scăpărînd, năvăliseră peste Florica 
Jarbu, de-a dreptul în bucătărie, unde le pregătea 
cina, şi-o bălăcăriseră ca pe-o albie de porci. 

— Ne-ai făcut neamul de ris, fă nenorocito! — 
urla madam Burică. 

— O să te arză focul iadului! — o asigurase 
inginerul. Aşa cum zice proorocul... 

— Spune-ne imediat cine-s amanţii pe care i-ai 
avut, jigodie, să-i dau în judecată! — sărise şi 
Lunceasca. Să ne plătească daune, pentru ruşinea 
făcută... 

Florica Jarbu, năucită de-a binelea, mai întîi îi 
ascultase răbdurie. Însă, mai încolo, cînd o auzise 
pe Mărioara, care-i solicita un tabel nominal al 
iubiţilor, îşi ieşise din pepeni. Şi-i luase pe 
bucureşteni la rost, răstindu-se la ei, fără să se 
jeneze de faptul că eram amîndoi alături, şi eu şi 
nevastă-mea, la noi în cameră: 

— Cu ce drept vă băgaţi voi în viaţa mea, 
mironosiţelor şi scofilcitelor? Nu-ţi dai seama, 
fătălăule, i se adresă direct inginerului de Burică, 
vîrîndu-i-se sub nas, fiind mai mititică decît el, că 


128 


nu mai ai nimic în cap, nici în inimă, şi, mai ales, 
nici prejos? Ţi-au mîncat popălăii bărbăţia, atita 
cîtă oi fi avut!... Voi să-mi ţineţi mie socoteală, de 
ce fac şi ce-nvirt? Mie? Care mi-s încă femeie 
sănătoasă şi-n toată firea! Ce mişelie am săvîrşit, 
dacă mi-a plăcut s-ascult şi eu un cîntec, zis de-un 
glas de bărbat, şi nu de cine mai ştie ce popi 
scopiţi?... Afară cu voi! Făceţi-vă catrafusele şi 
duceţi-vă-nvîrtindu-vă, acolo de unde mi-aţi venit... 

Lenuţa Burică a-nţepenit locului, lipită de 
inginer. Numai coana Mărioara a mai izbutit să 
orăcăie: 

— Cum, Florico, ne-alungi din casă? Asta ai 
vrut să spui?... 

— Dar bineînţeles! Şi-ncă acuşica... Să nu vă 
mai văd în ochii mei, sclifosiţilor! 


Peste o jumătate de oră, poate ceva mai puţin, 
asistam la plecarea precipitată a bucureştenilor. 
Cărora le-am cărat şi baga- 


jele, la rugămintea gazdei, pînă la trăsura adusă 
de inginer. 

Care inginer, din lipsă de spaţiu, datorită 
geamantanelor îndesate lingă cucoane, ba chiar şi 
la picioarele lor, a dat să se urce pe capră, lingă 
birjar. Spre ghinionul lui. Căci, de-ndată ce 
proprietarul droaştei a dat bice cailor, Burică a 
alunecat specta-culos, prăvălindu-se pe caldarimul 
şi în colbul străzii. Drept în-tr-o baligă uriaşă. 
Cotoroanţele au tipat, speriate, iar apoi l-au luat la 
ocări, văzindu-l că nu-i în stare să se ridice. Dacă 
nu interveneam personal, acolo rămînea. 

După ce l-am suit iarăşi pe capră, Burică mi-a 
mulţumit destul de suspect: 

— Dumnezeu să te aibă în pază, dragul meu... 
Că nici noi n-o să te uităm. Şi trimite-ne 
memoriul acela, cît mai curînd. Trece-i acolo pe 
toţi indivizii pomeniţi, şi dacă mai sînt şi alţii, la fel 
de valoroşi, pune-i şi pe-ăia, să-i luăm în seamă... 


129 


Trăsura a pornit brusc, iar Burică a căzut din 
nou. Între cucoane. Pe care le-a umplut de 
produsele organice culese de pe stradă, mai 
înainte, cînd nimerise cu fundul în ele, de-şi făcuse 
fleaşcă turul pantalonilor. 


Rămas de unul singur în faţa curţii şi privind pe 
urmele trăsurii ce se îndrepta spre gară, mi-am 
amintit de două importante acţiuni. Care, 
neapărat, se cereau executate. 

În primul rînd, să mă ocup de tranchilizarea 
coanei Florica Jarbu. Apoi, în al doilea rind, să 
cuget cît mai intens asupra memoriului solicitat de 
treimea ce-şi luase tălpăşiţa. 

Căci, într-adevăr, nu era deloc rea ideea emisă 
de inginer. Adică, să-mi întocmesc o listă, cît mai 
completă, a autorilor ce-aveau să constituie fondul 
de aur al „editurii mele”. 

Cu prima „acţiune”, n-am avut probleme. 
Madam Jarbu era în culmea fericirii, izbăvită de 
prezenţa ştoarfelor ei de surori, şi, mai ales, de 
cea a „fătălăului”. Motiv pentru care sărbătorea 
evenimentul. Cu bulgăroaica de Penke. La bucătă- 
rie. Unde se cinsteau, fără pic de cuvioşie, dintr-o 
sticlă în care se afla un lichid rubiniu. Zîmbindu-mi 
galeş, Florica mi-a întins şi mie un pahar, 
îndemnîndu-mă: 

— Ia, nu te sfii, toarnă-ţi şi ţie! Că se merită... 
Ăsta-i Drăgăşaniul ce mi-a mai rămas de la 
răposatul Găucă, fie-i ţărina uşoară... 


Aşa că, sesizind starea de spirit a gazdei, 
despre care se putea afirma că-i bună, dacă nu şi 
foarte bună, am lichidat, împreună cu cele două 
muieri, singura amintire plăcută lăsată de 
dispărutul Găucă. Plus vreo două castroane cu 
şniţele pané. Pregătite anume pentru cina 
bucureştenilor. De care nu mai avuseseră parte. 

În ceea ce priveşte a doua acţiune, asta o lăsam 
pentru a doua zi. Făcînd iarăşi priză cu realitatea, 


130 


m-am apucat serios de lucru. Ziua, la ziar, iar 
serile, acasă, înaintea măsuţei de lucru. Unde 
treceam pe hirtie liste uriaşe de scriitori apți de-a 
fi editaţi, planuri de organigrame, bugete şi idei 
trăsnitoare. 


VIN RUȘII — NIKOLAI MIHAILOVICI ŞI EVDOKIA 
PAVLOVNA 


Şi-am tinut-o tot aşa. Renunţind la escapadele 
de la Măslină. Mă făcusem băiat mare şi cuminte. 
Dulcii mei profesori nu mă mai tentau. 

Dealtfel, apăruse la noi în casă un alt personaj 
interesant. Cu care-mi plăcea să-mi petrec 
timpul liber. Mai ales c-avea şi ce povesti. 

Se prezentase la locuinţa doamnei Jarbu, însoţit 
de-un ofiţer român, cam pe la orele zece, poate 
unsprezece, într-o dimineață de duminică. 
Colonelul ne explicase că-i vorba de-un căpitan 
rus, de la Comisia aliată de control, care primise 
un ordin de cazare pentru odaia în care stătuseră, 
mai înainte, Găucă şi Burcă. 

— Şi cine-o să-mi plătească? — se interesase 
coana Florica, impresionată de făptura căpitanului 
sovietic, care depăşea binişor 1,90 metri, dar şi 
suta de ocale. Şi-apoi, cum o să mă înţeleg cu 
rusu’?... 

— Niet problema, domna dărăgaia! — o 
informase chiar ofițerul sovietic. Nikalai 
Mihailovici ştie romaneşti... 

—0O fi ştiind, dar de unde să-l iau eu pe 
Mihăilovici ãla?., 

— Eu esc Nikalai Mihailovici! — declarase rusul 
zîmbind blajin. Plăteşte şi chiria, are şi maşina, şi 


131 


alimente, pentru gătit mancare, şi ceai, şi zahăr... 
De toate... Are şi pătiefon! Haraşo?... 

Cînd a auzit de patefon, madam Jarbu s-a- 
nmuiat brusc. Inflorea de bucurie şi plăcere. Şi-a 
strigat în direcţia noastră, care ne retrăseserăm 
spre odăiţa în care locuiam: 

— Copii, veniţi încoa, să m-ajutaţi să-l instalăm 
pe rus... 

Căpitanul, aflînd că nevastă-mea ştia şi ruseşte, 
şi-ncă bine, iar eu de-aşijderea, dar mai pe-alături, 
deoarece o studiasem, fără profesor, după ureche, 
ne-a explicat amănunţit ce era de făcut, pre limba 
lui: 

— Dragii mei, eu plec să-mi aduc bagajele... 
Peste vreo oră, sînt îndărăt. Spuneţi-i cucoanei să 
nu-şi mai facă nici un fel de griji. De-acum înainte, 
o să fie în subzistenţa mea. Dealtfel, astăzi sînteţi 
invitaţii mei la masă. Toată ziua. Şi la prinz, şi la 
cină. Bineînţeles, dacă o să ne gătească ceva. 
Carne, conserve, piine albă şi de toate celelalte am 
să procur eu... Restul, vă priveşte pe voi! 


Era un hominid falnic, bine bătut şi îndesat, 
înalt, uşor încărunţit, dotat cu nişte sprîncene 
impresionante, groase şi îmbirligate, cu ochi ageri 
şi pătrunzători, îngrijit îmbrăcat, cu uniforma 
totdeauna proaspăt călcată. Cum aveam să aflăm 
mai tîrziu, după ce  ne-mprieteniserăm la 
cataramă, în viaţa civilă era inginer de construcţii 
hidrotehnice, cu studii serioase la bază. În ţara lui 
de baştină, pare-se Ucraina, eventual Bie- lorusia, 
că nu-mi mai aduc bine aminte, poseda o căsuţă 
proprietate personală, cu grădină, nevastă şi copii, 
dar despre care nu mai ştia nimic precis. De la 
începerea războiului. Cînd plecase pe front. 
Ulterior, prin poştă, iar asta abia în ultimele 
luni, familia îi scrisese că se înapoiase cu bine din 
refugiu, şi-şi regăsise casa prădată de nemti, 
distrusă şi aproape de nelocuit. Acuma se ocupa 
de reparaţiile de rigoare, aşteptînd să se întoarcă 


132 


stăpînul. Însă rusul nu era convins de autentici- 
tatea veştilor transmise de nevastă-sa. Se temea 
că i se ascunde adevărul. 


Nikolai Mihailovici  se-napoiase destul de 
repede. Într-o maşină militară, vopsită kaki, un 
„Gaz” cu care bătuse mii de kilometri, şi-n care-şi 
adusese calabalicul. Plus o femeie. În uniformă de 
sublocotenent. Pe care ne-a recomandat-o cu gla- 
sul său de bariton: 


— Ea-i Dusea! Omul care m-a-nsoţit mereu, pe 
toate fronturile de luptă, pînă-n Germania... 
Evdokia Pavlovna a avut pretutindeni grijă de 
mine, m-a spălat şi m-a hrănit, ba mi-a salvat şi 
viaţa. li datorez mult, şi n-am s-o pot uita 
niciodată. Deseară pleacă acasă, la Harkov. Şi-a 
terminat războiul ei... Aşa că, astăzi, sărbătorim 
evenimente importante. Despărțirea de Dusea, şi 
instalarea mea la voi! Davai, haidem să descăr- 
căm maşina... 

Nu ştiu de ce, însă am avut senzaţia că madam 
Jarbu răsu- flă uşurată. Fie din pricina plecării 
sublocotenentului-femeie, fie pentru c-aveam să 
petrecem. In orice caz, Evdokia Pav- lovna era 
superbă. Cu bluzonul ei kaki, bine strîns pe talie, 
cu fusta uniformei învăluindu-i şoldurile fine şi 
armonioase, în cizmuliţe roşii, din marochin, cu 
un păr bălai, ca paiul, aproape alburiu, şi nişte 
ochi  albaştri-verzui, cu zîmbetul ce-i stăruia 
întruna pe buze, se putea afirma că-i o apariţie 
ieşită din comun. Cu-atît mai mult cu cît nu 
părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de 
ani. Şi-i şi plăcea să pună osul la muncă. 

După ce Nikolai Mihailovici l-a eliberat pe 
şofer, văzînd că încăperea în care avea să 
locuiască de-acum încolo era gata orînduită, a 
luat-o pe după umeri pe Dusea şi-a rugat-o 
frumos: 


133 


— Dusea, daragaia maia, mergi cu doamnele, să 
le dai o mînă de ajutor la pregătirea bucatelor. Că 
astăzi îi tragem un guleai de pomină! 


Şi chiar de pomină a şi fost. Rusul pusese la 
dispoziţie o întreagă gamă de produse alimentare: 
slănină afumată, con- serve americane, cu carne 
de porc, sardele din Kamciatka, icre de Manciuria, 
din cele roşii, care-ţi pocnesc în gură, precum 
şi nenumărate sticle de vodcă. lar Dusea, asistată 
de femeile din casă, trintise nişte colţunaşi, vreo 
patru lighene, ceva de groază. Umpluţi cu carne, 
sardele, icre, sau cu brînză tele- mea (pusă la 
dispoziţie de noi, cei ai casei). 

Pe la şase, către seară, cînd dam să crăpăm cu 
toţii, de cîte băgaserăm în noi, dar şi euforizaţi 
zdravăn (din motive de vodcă), cîntam în gura 
mare. Pe mai multe voci decit eram de faţă. 
Fiecare pe limba lui. Penke, din folclorul bulgar, 
coana Florica o ţinea tot pe „Trandafir de la 
Moldova”, pesemne întru pomenirea lui Găucă, 
eu lălăiam „Piatra, piatră, de e seacă...”, iar 
Nikolai Mihailovici şi cu Dusea, într-un splendid 
duet, melodii din repertoriul R.S.F.S.R. 

Mai tîrziu, cînd mai rămăsese doar un ceas pînă 
la pleca- rea Evdokiei Pavlovna, căpitanul îşi 
scosese patefonul din casă şi, în sunetele emise 
de-o placă hiîrjiită, o invitase pe Dusea la dans. 
Şi-amîndoi, faţă în faţă, ne-au demonstrat ce-i aia 
cazaciocul. Jucau rusul şi rusoaica de mama 
focului, de se cutremura pămîntul sub picioarele 
lor. Apelînd, din cînd în cînd, şi la autentice 
exerciţii acrobatice, de credeam că n-or să se 
mai ridice de pe jos. Lăsîndu-se pe ciuci, săltindu- 
se, zvir-lind din picioare, încrucişîndu-le în tot 
felul, amîndoi uitaseră de tot şi de toate. Şi-au 
dănţuit cu-atita încrîncenare, încît, la un 
moment dat, căpitanului i-a sărit o cizmă din 
picior, iar Dusea s-a trezit cu fusta crăpată într-o 
parte. Bine că se oprise şi patefonul, c- 


134 


altminteri nu ştiu cum s-ar fi terminat. A vrut 
Nikolai Mihailovici să pună placa din nou, însă se 
rupsese arcul agregatului. Atunci, în vreme ce 
nevastă-mea-i cîr- pea Evdokiei Pavlovna fusta, 
căpitanul şi-a adus din odaie chitara. Şi-a pornit să 
cînte nişte romanțe ucraineano-ruso-ţigăneşti, atît 
de trist şi disperat, de plingeau muierile ca la 
pogribanie. 

La opt fix, cînd a sosit „,Gaz”-ul Comisiei aliate, 
cu lucru-rile celei care trebuia să plece la gară, 
Dusea a-ncetat din smiorcăit. După ce ne-a sărutat 
pe toţi, iar pe Nikolai Mihailovici l-a îmbrăţişat 
pierdută definitiv, ştiind că n-or să se mai vadă 
niciodată, s-a repezit spre maşină, fără să-şi mai 
întoarcă privirile spre noi. Căpitanul înlemnise, 
asistind la demarajul spectaculos al „Gaz”-ului. 
Apoi, cînd praful stirnit s-a mai aşternut, a căzut 
distrus pe scaunul său, oftînd din adîncul 
rărunchilor. Şi-a exclamat, luîndu-şi iarăşi în braţe 
chitara: 

— Vot jizni, suka parşivaia! — şi-a adăugat în 
româneşte, ca să priceapă şi madam Jarbu: Aşa-i 
viaţa asta, căţelu părşiv!... 

La prima încercare de-a-şi pune în funcţiune 
instrumentul, pe care dealtfel îl mînuia cu înfocare 
şi talent, acestuia i-au plesnit deodată două corzi. 

Îngîndurat brusc, rusul s-a retras în odaia lui, 
spunîndu-ne: 

— Do svidania, vsea kompania! Noapte bună, 
oameni buni... Mergem culcăm!... Nikalai 
Mihailovici băut mult, mai rău ca un rus! 


Peste vreo săptămînă, căpitanul îşi mai 
revenise. Lua ceaiul de seară împreună cu noi, ne 
cînta la chitară, nu mai punea picătură de vodcă în 
gură şi nici nu prea avea poftă de mîncare. Tînjea, 
nefericitul. Mai mult ca sigur, după Dusea. 

Pînă-n ziua cînd, într-o bună dimineaţă, cam în 
jur de revăr-satul zorilor, înapoindu-mă din fundul 


135 


curţii, unde fusesem să-mi mai limpezesc 
gîndurile, răscolite de-o noapte de insomnie, m-am 
întîlnit pe coridor, faţă în faţă, cu madam Jarbu. 
Furişîndu-se din odaia de la drum, unde locuia 
acum rusul nostru. În capoţel. Şi-a acoperit 
imediat ochii, speriindu-se ca de-o arătare, şi-a 
zbughit-o drept în camera ei. 

Către seară,  întorcîndu-mă de la ziar, 
bulgăroaica de nevastă-mea mi-a destăinuit totul: 

— M-a rugat Florica să n-o condamni. E 
îndrăgostită de Nikolai Mihailovici... Zice că-i e 
milă de el. Şi mi-a explicat: „Penke, sînt o 
păcătoasă, zău aşa, dar cîntă atit de frumos, încît 
mi se rupe inima cînd l-aud!” 

Ce-i drept, sesizasem şi eu, din camera noastră, 
zdrăngănitul chitarei şi glasul baritonal al 
căpitanului. Şi cînd identificasem „Oci ciorniie...”, 
într-o interpretare mult mai armonioasă decît cea 
a lui Burcă, îi suflasem lui Penke: 

— Ia ascultă! Suferă omul nostru ca un cîine... 

Nevastă-mea  zimbea  înţelegătoare şi mă 
liniştea: 

— Nu-ţi face griji, măiestrică dragă, că-i trece! 
Ştiu eu ce-ţi spun... 

Dar nu-mi spusese nimic mai clar, pînă n-o 
surprinsesem pe Florica. 


Altă dată, cînd mă mai frămînta incidentul avut 
cu rubedeniile Floricăi, precum şi amenințările 
acestora, am stat de taină, ceva mai îndelung, cu 
dragul meu Nikolai Mihailovici. Căruia i-am relatat 
totul. 

— La noi a fost tot aşa, — mi-a spus căpitanul, 
ziceau c-au să ne spînzure, c-au să ne împuşte şi- 
au să ne hăcuiască... Şi-au făcut-o. Ei şi? Nu s- 
a întîmplat nimic. lacă, au trecut anii. Nu se 
poate face o revoluţie fără lacrimi şi dureri... Apoi 
a venit războiul. S-a terminat şi ăsta. Şi-acum e 
rîndul vos- tru. Să porniţi totul de la capăt... 
Noi am pierdut milioane de oa- 


136 


meni, şi nici voi n-aţi scăpat ieftin. Iar cu ingineri 
ca Burică al tău, care ziua zac cu nasu-n biblie iar 
noaptea tratează cu dracul, cu-ăştia să nu vă faceţi 
probleme. De ce să-ţi fie teamă de nişte nevolnici? 

Nu prea dumirit, m-am dus la mine-n odaie, să 
mă culc. Că ne prinsese miezul-nopţii, tot stind 
la palavre. Şi n-am fost în stare s-adorm. De cîte 
gînduri îmi umblau prin cap. Ce dumnezeu o fi 
vrut să zică rusul, atunci cînd îmi vorbise de Rusia 
lui, de urmări grave, de vinovaţi şi nevinovaţi, de 
experienţa socialismului? Trăiam timpuri noi, din 
care abia începeam să înţeleg cîte ceva. Dar tare 
anevoie... 

Şi mi-am văzut mai departe de munca mea. La 
ziar. 

Cu editura, deocamdată, o lăsam mai moale. 
Pînă cine ştie cînd. 


PERSEVERARE HUMANUM ESI, ERRARE 
DIABOLICUM 


Dintotdeauna am fost un elev prost. La latină. 
Dar şi la alte materii. însă cu limba lui Cicero 
aveam cele mai serioase dificultăţi. De-aia eram 
mai mereu corigent. Oricît se străduise nea Valică, 
unchiu-meu, stomatologul, să mă mediteze, în tim- 
pul vacanţelor de vară, apelînd la vagile sale 
cunoştinţe, culese în special din sectorul roz al 
Micului Larousse ilustrat, acolo unde se aflau 
înregistrate maximele şi locuţiunile strămoşilor 
noştri, prea puţine reţineam. Intre altele, totuşi, 
maxima cu perseverenţa. Şi atita l-am bătut la cap 
pe bietul Roşianu, cu obsesiile mele editoriale, 
încît, într-o bună zi, m-a transferat de la „Inainte”. 


137 


Unde, ocupîndu-mă o vreme de abonamente, 
asigurasem, pe cel puţin doi ani, bugetul gazetei. 
Incîntat de performanţa mea, mă trecuse la 
serviciul financiar, să-l ajut în muncă pe Novac, 
şeful departamentului respectiv. 

Acesta mă chemase la el, chiar din prima mea 
zi de lucru, şi-mi comunicase: 

— Măi, uite care-i situaţia. Pînă să-ţi întemeiem 
o editură, mai întii ai să te apuci serios de 
organizarea unei librării. Dacă va fi rentabilă, din 
beneficii vom scoate şi-o editură! De miine, cel mai 
tirziu poimiine, pleci la Bucureşti, să faci rost de 
marfă! Local avem, chiar pe Calea Unirii, există şi 
doi librari. Unul a ţinut un debit în piaţă, iar 
ălălalt o tarabă cu ilustrate, creioane şi gume. Fă 
imediat o listă de ce ţi-ar trebui la o librărie 
modernă... Peste o oră te-nfiinţezi aici, la mine, cu 
ea în dinţi! 

Întrucît la Nicky Bădescu învăţasem ce-i aia o 
librărie, n-a fost o problemă să-i întocmesc un 
tablou de materialele necesare. Şi m-am prezentat 
cu vreo şase pagini bătute la maşină. 

Novac, citind mai atent propunerile mele, s-a 
luat cu mîinile de cap. Şi-a strigat: 

— Crezi că sîntem miliardari, să băgăm atâţia 
bani într-un magazin cu cărţi şi caiete?... Ce-ţi 
trebuie secţie cu maşini de scris, cărţi din import, 
atelier de cartonaje şi-aşa mai departe! Fii serios 
şi bagă-ţi minţile-n cap. Deocamdată, faci comenzi 
numai pentru materialele de papetărie, să avem ce 
le da copi- ilor la şcoală. Asta e, şi gata! La 
Bucureşti, te duci de-a drep- tul la Bazavan, 
directorul penitenciarelor, că s-a şi vorbit cu el la 
telefon... Treci şi pe la Mihai Roşianu. El îl 
cunoaşte mai bine, şi-o să-ţi spună ce şi cum! 

Niţel înspăimîntat, deoarece nu-nţelegeam de 
ce trebuie să iau contact cu puşcăria, m-am 
conformat. Şi-am aflat, mai tirziu, că temniţele 


138 


confecţionau şi elemente de papetărie — 
caiete, maculatoare etc. 


La Bazavan, sau Băzălan, în orice caz, ceva în 
genul ăsta, l-am cunoscut, în anticameră, pe cînd 
aşteptam să fiu primit şi să mi se înmineze un 
ordin de intrare la Văcăreşti, pe Sandu Moscovici. 
Era un individ fantastic. De deştept. Peste ani, 
vreo cîteva decenii, avea s-ajungă profesor 
universitar. Atunci însă, lucra ca instructor la 
propagandă. În doi timpi şi trei mişcări, numai din 
cele cîteva cuvinte schimbate atunci, a văzut cu 
cine are de-a face şi şi-a dat seama de pasiunea ce 
mă consu-ma. Şi m-a asigurat: 

— După ce-ţi dai gata librăria, mă anunţi şi vin 
la Craiova, să văd ce se poate face, ca să-ți 
realizezi visul! 

Încîntat, l-am îmbrăţişat pe loc, faţă de 
secretară, de-a urlat bietul om ca din gură de 
şarpe, temîndu-se să nu-i fi sfărimat coşul 
pieptului. Directorul puşcăriilor a ieşit alertat din 
cabinet, 


neştiind ce se-ntîmplă. Din fericire, nu era nimic 
grav. Doar, probabil, unele lejere fisurări. De 
coaste. 


După vreo două luni şi ceva, dădusem gata 
librăria. Adică, o pusesem pe picioare, 
aprovizionînd-o cu de toate, şi-acuma se găsea 
într-un stadiu de dezvoltare îmbucurător. Nici 
gînd să dea chix, însă mereu era în prag de 
faliment. Aşa că şi-a continuat existenţa, tîriş- 
grăpiş, străduindu-se să supravieţuias-că. Ceea ce 
nu era chiar atit de uşor, mai fiind vreo patru 
librării, mult mai bine dotate, pe aceeaşi Cale a 
Unirii. 

Considerîndu-mi misiunea încheiată, m-am dus 
la Novac să-l întreb ce se mai aude cu editura, şi 
dacă n-ar fi cumva cazul să-i dăm drumul. Şeful 


139 


s-a uitat la mine ca la a noua minune a lumii, şi mi- 
a declarat cam în doi peri: 

—  Omule, de unde parale să-ţi întemeiem 
editura? Mergi la alţii, cu afaceri dintr-astea, 
bunăoară la amicul Sandu Moscovici. Închipuie-ţi, 
a venit la noi să-i dăm un om pentru o chestie 
oarecum apropiată, ceva în legătură cu preluarea 
unei firme particulare care se ocupa de tipărirea 
de cărţi... Cred că de-o editură-i vorba, însă de 
una care-a şi dat faliment, şi şi-a scos în vînzare 
denumirea... Mă rog, nu prea ştiu bine cum stă 
problema! 

Înnebunit de fericire, numai că n-am urlat: 

— Şi unde-i Sandu, amicul? 

— Deocamdată e la Roşianu. 

N-am mai zăbovit, ci-am dat fuga la cabinetul 
secretarului. Unde, iarăşi în anticameră, m-am 
ciocnit cap în cap cu Sandu Moscovici. In clipa 
cînd ieşea de la Roşianu. De astă dată, lucrurile s- 
au petrecut mai puţin grav. Sandu n-a mai ţipat de 
durere. A amuţit doar. Cred că de bucuria 
revederii. Sau pentru că-şi găsise omul după care 
venise.” 

Din păcate, eram în eroare. Nefericitul, din 
pricina şocului fizic, nu psihic, îşi pierduse 
temporar graiul. Temîndu-mă să n-aibă cumva 
sentimente  vindicative faţă de personalitatea 
subsemnatului, fiindcă pentru a doua oară îi 
vătămam integritatea corporală, am dat buzna în 
biroul lui Mihai Roşianu. Să-i amintesc că mai 
exist şi eu pe lumea asta. M-a întîimpinat zîmbitor, 
după cum îi stătea în fire: 

— Te-ai întîlnit cu Sandu Moscovici?... După 
dumneata a plecat, la cererea lui şi-n conformitate 
cu dezlegarea noastră, a comitetului. De n-ar fi 
fost librăria, nu te-am fi eliberat din muncă. Insă-i 
mai bine aşa, să-i fericeşti şi pe alţii cu luminile 
dumitale! 


140 


— L-am întîlnit... Chiar în anticamera 
dumneavoastră! Vă mulţumesc din inimă pentru 
recomandare. N-am să vă uit niciodată... 

— Bine, bine! Nu mă lua cu promisiuni dintr- 
astea incerte... Du-te şi stai de vorbă cu 
instructorul de la Bucureşti, şi vezi dacă-ţi convine 
propunerea lui. Nouă ne convine... 


LA ORIZONT — O EDITURĂ (PE JUMĂTATE 
SCUFUNDATĂ) 


Peste o secundă zburam din cabinet. Deşi aş fi 
dorit să mai adăst niţel, să-l îmbrăţişez. Bine că n- 
am făcut-o. Cine ştie ce s-ar mai fi putut întîmpla. 
Sperind ca Sandu să-şi fi revenit de pe urma 
ciocnirii, m-am dus după el. 

Nu mai era în anticameră. Disperat, m-am uitat 
întrebător la  dactilografă. lar aceasta m-a 
informat: 

— L-am trimis la dispensar. 

Cînd am dat de Sandu, mai să nu-l recunosc, 
din cauza bandajului. 

— Impetuos eşti, domnule! Bine, lasă scuzele. 
Trece. Te mai interesează editura? 

— Aoleu! Ba bine că nu! 

— Ai aflat despre ce fel de editură e vorba? 

— Vagamente! De la Novac... Care n-a prea 
înţeles, după cîte mi-am dat seama, în ce anume 
constă planul matale. Pomenea de-un faliment, de- 
o vînzare de firmă, de-o preluare, cam aşa ceva... 

— Păi, cum să-ţi spun, chiar de-aşa ceva-i 
vorba! — mi-a confirmat Sandu. Hai să mergem 
undeva, să stăm liniştiţi şi să-ţi explic la amănunt 
care-i situaţia... 


141 


— Ce-ai zice, dacă ne-am duce la Măslină?... La 
ora asta nu-i nimeni în local, aşa că vom putea 
discuta în tihnă. Şi-om mai lua şi ceva în gură! 

Nedumerit, Sandu m-a chestionat strîns, dornic 
să-şi limpezească mintea: 

— Măi omule, eşti nebun? Ce măslină? Cu-o 
măslină vrei să-mi astîmpăr foamea, după ce n-am 
mîncat de-aseară? 


Abia cînd am ajuns la grădina de vară a lui 
Măslină, care acum funcţiona în casa jupînului, 
într-o odăiţă plăcută, călduroasă şi prietenoasă, 
aflindu-ne în plină lună noiembrie, s-a lămurit 
instructorul unde-l dusesem. Iar cînd a dat ochi cu 
preparatele oferite de Măslină, a uitat de toate 
boacănele pe care i le făcusem. Şi, ciugulind din 
toate, de ici, de colo, pînă s-a săturat ca lumea, 
mi-a lămurit şi mie care era situaţia cu editura. lar 
la plecare, spre seară, cînd l-am condus pînă la 
căminul unde fusese cazat, Sandu mi-a precizat: 

— Săptămîna viitoare, luni de dimineaţă, chiar 
la prima oră, te aştept în birou, la Ilka... Să- 
ncepem lucrul! Cu-acest prilej, ai să afli şi 
celelalte detalii, despre care, deocamdată, nu ştiu 
prea multe. Le ştie mai bine Grişa, directorul 
administrativ al editurii noastre, cea care va 
finanța cumpărarea firmei falimentare, precum şi 
întemeierea noii edituri... Dacă o să-ţi placă, 
atunci  rămii la Bucureşti, să pui bazele 
„Europolis”-ului. 

— „Europolis”? 

— Aşa se cheamă societatea anonimă română 
pe care o vom prelua... Şi-al cărei obiectiv 
principal era chiar editarea de cărţi, că de-aia a 
şi dat faliment. Pentru c-a tipărit numai lucrări de 
artă şi arhitectură, de care nimeni nu se interesa. 
Asta ne trebuie nouă astăzi?... Dealtfel, i-am 
povestit Ilkăi despre planurile tale, referitoare la 
autorii pe care vrei să-i lansezi pe piaţă, şi s-a 
arătat încîntată. Aşa că, pînă una-alta, eu mă duc 


142 


să mă culc, iar răspoimiîine te-aştept în capitală... 
Rămii cu bine, şi să ne vedem pe curînd! 


S-o fi culcat, nu s-o fi culcat Sandu Moscovici, 
asta nu mai aveam de unde şti. Ceea ce ştiu 
precis, e că-n noaptea aceea eu n-am dormit deloc. 

În plină euforie, mai întîi m-am plimbat pe 
străzile scăldate în beznă ale oraşului, să-mi 
potolesc nervii. Apoi am tras o fugă pe la 
Măslină, să-mi iau rămas bun de la dulcii mei pro- 
fesori, după care m-am dus acasă, să-i spun 
nevesti-mii vestea cea mare. 


Iar mai tîrziu, în jur de miez de noapte, stăteam 
cu toţii la taclale, eu, Penke, coana Florica 
Jarbu şi Nikolai Mihailovici, la dînsul în odaie, să 
punem la cale plecarea mea în capitală. Rusul 
desfăcuse o cutie de conserve, „carne tocată de 
porc în suc propriu” (made in USA — 
Chicago), o sticlă de vodcă şi nişte „preaniki” (un 
soi de prăjiturele uscate), cu care ne-am distrat 
pînă la ziuă. 

Pentru că, totuşi, plecarea subsemnatului ridica 
o sumedenie de probleme, îndeosebi domestic- 
cazaniere, am ţinut să ştiu cum se va descurca 
nevastă-mea fără mine. Însă m-a liniştit madam 
Jarbu: 

— Mergi în pace şi fă-ţi editura, că de Penke am 
să mă ocup eu. Dealtminteri, hai să fim serioşi, 
nici pîn-acuma n-ai prea avut grijă de gospodăria 
voastră!... Tot ea, săraca, s-a ocupat de toate, de 
casă şi de masă... 

lar Nikolai Mihailovici, troscănit bine, din 
motive de vodcă, mi-a spus şi el, bătindu-mă pe 
umăr: 

— Vladimir Efimovici, daragoi moi, nu-ţi face 
grija! Sînt şi eu aici, lîngă Floricelu”, şi n-o să 
lipsească nimic la hazeaice... Hai să te pup, că nu 
se ştie dacă ne vom mai vedea. Tu pleci Bucureşti, 
eu plec Rusia, nu ştie cînd, fiindcă n-o să rămîn 


143 


aici toată viaţa. Mai bem o vodcă, davai piti!... Na 
zdarovie! Sanatate!... 


Ciudată, şi chestia asta cu sănătatea. De ce şi- 
or fi urind toate popoarele, cînd ciocnesc un 
păhărel de alcool, numai sănătate, cînd este bine 
ştiut că băutura cauzează organismului? 


„EUROPOLIS"—GRANDOARE ŞI 
DECADENŢA 


CUCERIREA COTEI NECUNOSCUTE 


Evenimentele precipitîndu-se, datorită 
iminentei mele ple-cări la Bucureşti, unde trebuia 
să mă-ntilnesc cu Sandu Mosco-vici, am trecut de 
urgenţă la pregătirile de drum. 

— Copilă bună, — i-am zis eu nevesti-mii, decit 
să te smior-căi, dînd apă la pisici, de parcă aş 
călători taman la Vladivostok sau Honolulu, mai 


144 


bine fă rost de-un geamantan, în care să-mi vîr 
minimumul necesar de boarfe... Unde-s ale 
noastre, cu care-am sosit la Craiova?... 

—  Măiestrică, păi ce, am avut vreodată 
geamantane? Cînd am venit la maică-ta, care ştii 
cum ne-a primit, toată averea noastră a-ncăput în 
lădiţa aia de lemn, cumpărată de la Taru-tino... 
Nu-ţi mai aduci aminte? Şi nici pe-aia n-o mai 
avem, fiindcă ai zis s-o băgăm pe foc. N-ai zvirlit-o 
în sobă, cînd a fost gerul ăl mare, din iarnă?... 

— Lasă, nu te mai necăji, şi geaba-ţi storci 
ochişorii tăi frumoşi, fiindcă tot nu făcea două 
parale. la-ntreab-o pe Florica noastră, nu ne 
împrumută vreun geamantan de-al ei?... 

Peste vreo cîteva minute, însoţită de madam 
Jarbu, nevastă-mea a apărut în odaie. Giîfiind din 
răsputeri. Împreună cu gazda, tîrîse ditamai 
hudubaia. Nu era geamantan, ci un soi de cufăr 
din împletitură de răchită. Mare cît un pat. De-o 
persoană. 

— Bine, măi copilă, ce să fac eu cu coşciugul 
ăsta?... Ce să bag înăuntru? De vreme ce-am de 
gind să iau cu mine doar nişte schimburi, 
înseamnă că nu-mi rămîne decît să mă vîr şi eu în 
el. Că n-o să-l car gol!... 

— Păi nu-i gol! — i-a sărit într-ajutor coana 
Florica. L-am umplut cu nişte mere, să le duci 
neamurilor mele, că tot mergi la Bucureşti... 

Cînd am dat la o parte capacul cufărului şi-am 
privit în interior, am crezut că-mi vine rău. Mere şi 
numai mere, pînă-n buza lăzii. Privind însă la ochii 
zămoşi, de capră nemulgătoare, ai doamnei Jarbu, 
m-am înduioşat brusc: 

— Bine, îl iau cu mine!... 

Apoi, adresîndu-mă exclusiv bulgăroaicei, i-am 
precizat: 

— Fată dragă, schimburile mi le pui în servietă, 
c-aici văd că nu mai e unde! 


145 


Entuziasmată, madam  Jarbu m-a sărutat, 
violent şi brutal, drept în bot, de-am avut impresia 
că mi se umple sufletul de cele mai paradiziace 
arome. Fiindcă şi gazda noastră mînca la ceapă şi 
la usturoi în cantităţi industriale. Pretinzînd că 
alungă gripele. După care şi-a explicat gestul: 

— M-ai scăpat de-o adevărată belea... 
Altminteri, dacă nu le trimiteam ălora, ai mei, 
putrezeau merele în beci. Bineînţeles, nici eu n-am 
să-ţi rămîn datoare. Am să mă-ngrijesc de Penke 
a ta, ca de lumina ochilor. Să nu-ţi faci griji în 
privinţa ei. Am să dorm numai cu ea, şi-o să 
mîncăm împreună, aşa să ştii! 

Nu tocmai liniştit, auzind intenţiile 
samaritencei, i-am sărutat mîna, nu de altceva, dar 
ca să nu mă pomenesc iarăşi pupat. 

Pe seară, în timp ce madam Jarbu şi nevastă- 
mea legau cufărul cu funia de rufe, ca să nui se 
desfacă lăturoaiele şi capacul, destul de şubrede, 
am considerat util să dau o fugă pînă la maică- 
mea. S-o pun în temă cu bucureştenizarea 
subsemnatului. 

Întrucît nu mai întreţineam relaţii cu-a bătrînă, 
Ongliţa s-a arătat suficient de surprinsă, 
văzîndu-mă la casa ei. Cînd i-am spus că mă 
mut la Bucureşti, unde voi avea o editură, a făcut 
ochii mari, după care l-a consultat pe Micu 
Medina: 

— Ce zici, Micule, crezi ceva din braşoavele 
astea?... Că-şi face şi el prăvălie, cum avem noi de 
gind?... 

Bulgaru m-a privit cîş, printre gene, şi-a zimbit 
verde-galben, declarind faţă de toţi cei aflaţi în 
sufrageria maică- mii: 

— Mai ştii?... N-are decît să-şi facă şi editură! 
Dar ce-o să vindă acolo? Cărţi? Ce fel de cărţi? 
Cine are nevoie astăzi de cărţi? Cel mult dintr-ălea 
de joc, pentru poker sau popa-prostu, ălea să mai 
aibă căutare... 


146 


Acasă, la cina de despărţire, oferită de madam 
Jarbu, în cinstea comisionerului, s-au vărsat 
lacrămi, s-a oftat din belşug, iar Penke, săraca de 
ea, m-a întrebat in şoaptă, fără să audă Florica: 

— Şi pe mine, pe mine cînd mă aduci la 
Bucureşti?... 

— Imediat, copilă bună! Adică, imediat ce-mi 
vor da casă oamenii care mă cheamă acolo. Că n- 
or să mă lase să dorm în stradă... 

Şi chiar aşa a şi fost. Casă nu mi s-a dat, însă 
mi s-a indicat să mă cazez la un hotel. Cît mai 
economicos. Bineînţeles, asta s-a petrecut după 
ce-am căutat ore de-a rîndul adresa pe care mi-o 
lăsase Sandu Moscovici. Prilej cu care-am vizitat 
aproape jumătate de Bucureşti. 

Dealtfel, mă deplasasem total deconectat, fără 
să mai car sarcofagul cu mere destinat familiei 
Burică. Îl urcasem la vagonul de bagaje, fără să 
bag seama că aparţinea unei garnituri cu 
destinaţia Petroşani. 

Cînd am ajuns, în sfîrşit, pe Dionisie Lupu, 
acolo unde mă invitase bunul meu Sandu, cam în 
jur de ceasurile prînzului, cîteva momente bune 
am rămas cu gura larg căscată. La nu-mărul 
respectiv, la intrarea în curtea unei case boiereşti, 
era o tăbliță roşie pe care sta scris: „Editura 
P.C. 

Nu putea fi asta, aceea despre care-mi vorbise 
Moscovici. Precis. Şi-am dat s-o iau din loc, să caut 
prin împrejurimi. Tocmai cînd, cu ochii la tăbliţa 
indicatoare, vroiam s-o cîrmesc la stînga, în pas 
alergător, pentru a nu mai întîrzia de la întil-nirea 
fixată, m-am pomenit deodată la pămînt, pe 
trotuar. Izbit de-un individ cu capul în nori. 

— Deşteptule, uită-te mai bine pe unde mergi! 
— i-am strigat eu de la cel mai de jos nivel, acolo 
unde zăceam cu capul pe servieta personală. 


147 


Era Sandu Moscovici. Care se grăbea şi el, 
probabil, la întil-nirea cu omul de la Craiova. Cu 
mine, adică. 

— Ascultă, mă, mi-a declarat necăjit Sandu, 
dacă ne vom mai vedea de multe ori, şi-n aceleaşi 
condiţii ca pînă acum, va fi nevoie să umblu-ntr-o 
armură! Capul spart, coaste frinte, trintit în plină 
stradă... Ce-o mai fi urmînd, după toate astea? Ei, 
lasă, hai înăuntru, că ne-or fi aşteptind Ilka şi 
Grişa... 

— Unde înăuntru? — am întrebat eu nedumerit. 


— Aici, la editură! 

— Păi asta-i aia? 

— Taci din gură, că eşti prost! Aia-i alta!... 

L-am urmat fără să mai pun întrebări. Ceva era 
neclar în toată chestiunea asta. Totuşi, cota 
necunoscută o atinsesem, de vreme ce dădusem 
de Sandu. Indiferent de modalitate. 


„ECCE HOMO!” 


Cînd am intrat într-un cabinet de la etaj, 
splendid amenajat, cu pereţii lambrisaţi şi cu 
perdele de catifea roşie la ferestre, la biroul de 
lîngă sobă şedeau doi indivizi, care mai de care 
mai interesant. O femeie tunsă băieţeşte, despre 
care am dedus lesne că-i aşa-numita Ilka, şi-un 
bărbat roşcovan, netuns deloc, deoarece era cam 
pleşuv, care trebuia să fie Grişa, după cum îi 
zisese Sandu. 

Moscovici, încă de la intrarea noastră în 
încăpere, le strigase entuziasmat şi plin de elan: 

— Asta-i omul! Ecce homo, adus cu mari 
sacrificii... 


148 


— Chiar mari! l-a aprobat roşcovanul. Dacă ai 
şti cîte da-torii a trebuit să le fac uitate, ălora de la 
Craiova, ca să ni-l cedeze pe grăsunul tău... 

A intervenit Ilka: 

— Măi Naume, las-o moartă, nu mai insista, căi 
se urcă băiatului ăstuia gărgăunii la cap. O să-şi 
închipuie că l-am cumpărat pe greutatea lui în 
aur... la loc, te rog, şi spune-ne, cît mai pe larg, 
cum vezi dumneata o editură literară, de astăzi? 
Ne-a informat, oarecum, tovarăşul Sandu, despre 
ideile ce-ţi umblă prin minte, însă ar fi mai bine să 
le-auzim şi-acum. 

Mi-a plăcut spiciul femeii aceleia neobişnuite 
de agile la minte, minus referirile la dimensiunile 
personalităţii subsemnatului. Insă, acum, auzind-o 
că pomeneşte de-o editură lite-rară, mi se luase o 
piatră de pe inimă. Deci, tot despre o altă firmă 
era vorba. Întrucît de sub ochelarii ce-i barau 
fruntea înaltă mă priveau nişte ochi iscoditori şi 
rizăreţi, am căpătat curaj şi mi-am declanşat 
recitalul. Unul amplu şi detailat. 

Dacă nu m-ar fi chinuit o foame cumplită, ce-mi 
sfîrteca măruntaiele, poate aş fi ţinut-o pînă seara 
tirziu. Mi-era milă de mine, dar şi de figurile 
crimpoţite, probabil din aceleaşi motive, ale 
pasionaţilor mei audienţi. Aşa c-am scurtat-o. 
Inche-indu-mi expunerea cam în jur de orele cinci. 

— Asta-i tot? — m-a întrebat istovită Ilka 
Melinescu. 

Doamne, ce-ar mai fi vrut? Că-i înfăţişasem un 
program, de-ar fi murit de invidie şi cei mai 
celebri editori de calibru mondial, ca de-alde 
Gallimard, Random House sau MacMillan. Nu 
numai că-i citasem vreo şaizeci de autori, de prim 
rang, din literatura universală şi naţională, apți 
de-a fi trecuţi prin tiparniţele editurii noastre, 
însă-i precizasem şi unele optimizări de branşă, 
încă neuzitate la noi. Care-o lăsaseră, pur şi sim- 
plu, buimacă. Şi nu numai pe dinsa, ci şi pe Grişa 


149 


Naum, care părea să nu-şi mai poată veni în fire, 
de cîte îi fusese dat să audă. Căci le zisesem în 
încheiere: 

— După mine, oameni buni şi tovarăşi, o 
editură modernă ar trebui deci dotată, neapărat, 
c-un combinat poligrafic, proprietate personală, 
plus o zdravănă fabrică de hîrtie... Una la mînă. Şi- 
n afară de cărţi, ar fi util să edităm şi reviste 
ilustrate, colecții de publicaţii pentru copii, 
almanahuri, ba chiar şi-o gazetă proprie pentru 
propaganda cărţilor editurii, eventual 
săptămînală, în care să anunţăm data apariţiei, 
biografia autorului etc., etc... 


— Cum, mai ai şi eteceuri? — a exclamat 
îngrozită Ilka. 
— Degeaba le are! — a declarat sentenţios 


Grişa Naum. Că tot nu-i putem asigura nici un 
sfert din ce-a cerut... Uite ce-i, măi băiete, eu aş 
zice să mergi la culcare, să te mai odihneşti şi 
matale oleacă... Pînă îţi trece!... Iară noi, de- 
aşijderea. Că ne-ai căpiat cu editura asta 
utopică... Miine dimineaţă, la prima oră, o să stăm 
iarăşi de vorbă! 

— Şi unde mă culc? — m-am interesat eu. Aveţi 
vreo casă de oaspeţi? 

— Nici pentru noi nu prea găsim, darmite 
pentru musafiri! La hotel, băieţelule, la hotel... 
Vezi unde găseşti un loc mai ieftin, că nici paralele 
nu ne dau afară din casă! — m-a informat iarăşi 
Grişa, zîmbindu-mi frînt de oboseală. Pînă miine, 
te descurci pe banii matale, că şi casieria-i 
închisă... 

Tot Sandu Moscovici m-a scos din belea. Dar şi 
din Dionisie Lupu. Conducîndu-mă, prietenos, 
pînă-n centrul oraşului, undeva pe Matei Millo. 
Extrem de atent însă, ca nu cumva să-l otînjesc 
prin cine ştie ce mişcare bruscă, sau vreun gest 
excesiv de frăţesc. Şi chiar aveam de gînd să-l 
îmbrăţişez, pentru a-i mulţumi. Noroc că m-a oprit 


150 


la timp, înmînîndu-mi un teanc de bancnote. Din 
buzunarul său. 

— Am impresia că n-ai prea luat bani de- 
acasă... Este? 

— Sigur că este! Şi nu-ţi mai face griji, că mă 
descurc şi singur. Cunosc, prin preajmă, un hotel 
de clasa a doua, „Pax”, unde am un prieten care 
stă cu lunile acolo. Noaptea asta, să mă aciuiesc 
pe lîngă dînsul. 

Sandu m-a abandonat în boii mei, luîndu-şi un 
rămas bun de la distanţă. Fără să-mi mai dea 
mîna. De teamă, probabil. Şi tot s-a ales cu 
glezna scrîntită. Călcînd greşit, nimerise în rigolă. 
Ridicîndu-se, m-a somat să stau blind şi să nu-i sar 
într-ajutor. Ştia el ce ştia! 

L-am lăsat şi eu, tot în boii lui. 

Şi-am plecat spre hotelul „Pax”. Să-l caut pe 
doctorul Urumoglu. 


„HOTEL TRISTEŢE” 


Nu era la hotel. Mi-au spus-o cei de la recepţie, 
pe care-i cunoşteam destul de bine: călătoream 
aproape săptămiînal în capitală, ca să mă ocup de 
aprovizionarea  librăriei de la Craiova. Şi, 
amărăştean, nepreafiind mai niciodată în franci, 
mă lăsam găzduit de doctorul Urumoglu, prietenul 
însoţitorului meu, Minu Solomon, de la serviciul 
„curieri speciali”, din cadrul administrativului, 
omul lui Novac. 

Era o figură şi doctorul ăsta. Din cele mai 
bizare şi misterioase. De ce i s-o fi zis doctor, asta 
n-am reuşit să aflu. După cîte îmi putusem da şi 
eu seama, cred că habar n-avea de medicină. Ceva 
practica totuşi, deoarece mai totdeauna era 
burduşit de parale. lar relaţiile sale cu Minu 


151 


Solomon, mai mult decît cordiale şi prieteneşti, 
chiar suspecte, miroseau de departe a afaceri pe 
picior. Pe picior, pe picior, dar pentru piciorul cui? 
Ei bine, aici era cuiul! Absolut enigmatic. 
— Mergi la doi, şi-aşteaptă-l pe coridor, că 


trebe să vie, mă puştiule! — mă invitase Şarap, 
turcul de la poartă. In două, trei ceasuri, se- 
ntoarce el de la „Modern”... Că-i acolo, încă 


dinainte de prînz, cu nişte comisari, dintr-ăştia 
noii, care l-au poftit la masă. Vai de mama lor, că 
le bea şi le mănîncă şi doctorul nostru, de-i lasă 
săraci lipiţi pămîntului... 

Intrigat de informaţiile „turcului”, am suit la 
doi. Unde m-am aşezat pe canapeaua din hol. 
Să-l aştept pe Urumoglu. Omul ce se bucura de 
atenţia poliţiei. Dar şi de cea a „curieru- lui 
special”. 

Flămînd şi frînt de oboseală, îmi venea să-mi 
trag palme. Fiindcă urcasem la etaj fără să-mi 
trăsnească prin cap să-mi cumpăr ceva de-ale 
gurii. Cînd mi-am tras servieta sub ceafă, să văd 
dacă-s în stare să aţipesc niţel, răstignit pe 
spătarul canapelei, am simţit că mă-mboldeşte o 
bolfă a genţii. Şi, pe loc, mi-am amintit de 
pacheţelul vîrît de Penke, bulgăroaica de nevastă- 
mea. Instantaneu, mi-a pierit orice poftă de somn. 
Şi-am atacat servieta şi-apoi mesajul. O felie de 
pline, groasă cît palma, şi-o bucată de brînză 
topită, ce-şi dădea nişte aere cumplite. Totul băgat 
într-o cutie de mucava. În orice caz, mult mai 
mare cutia decît conţinutul. Din păcate. 

Pe cînd mestecam agale „mesajul” copilei, am 
pornit să cuget la ce-or fi mîncat sau or mai fi 
mîncînd şi-acum comisarii şi doctorul Urumoglu. 
Şi, mai ales, la cine s-o fi ascunzînd în dosul 
acestui personaj ciudat. Pe banii cui stătea la 
hotelul „Pax”, luni de-a rîndul, cine-l îmbrăca atît 
de elegant, unde-i era adevăratul domiciliu, şi, în 


152 


sfîrşit, cum de se-avea atît de bine cu Minu 
Solomon?... 

Oricum, doctorul Urumoglu era precis un 
„cineva”! Care ştia de toate pentru toţi. Meserie 
din care-şi agonisea pîinea zilnică. Inclusiv 
garniturile (fripturica şi prăjiturică). 

Iar în clipele următoare aveam să constat că nu 
greşisem cu presupunerile. Taman cînd îmi 
stringeam resturile cinei, adică, de fapt, numai 
foile de ziar în care fuseseră împachetate 
alimentele mai sus citate, m-am trezit interpelat: 

— Ia te uită cine-a venit pe la noi!... Ce-i cu 
tine-aici, măi copile? 

Urumoglu, legănîndu-se vizibil pe picioare, mă 
privea zim-bitor din capul scării. Într-un palton 
ultramodern, din „home-spun” gris, avind în 
picioare nişte cisme ultima modă, de tip „bilgheri”, 
aşa cum se purtau prin anii aceia, cu capul 
descope-rit, fiindcă niciodată nu l-am văzut cu 
pălărie, cu părul său argintiu, cîrlionţat şi zbîrlit, 
s-a îndreptat spre mine păşind atent, ca şi cum s- 
ar fi temut să n-alunece. 

— Ei, ce-ai rămas aşa, ca viţelul la poarta nouă? 
Nu-mi răspunzi? Hai la mine în odaie, să-mi dai 
raportul... 

— Pot să rămîn la matale, nene doctore? Mă 
mai primeşti? Că m-am mutat cu slujba-n 
capitală... 

— Poţi să stai la mine cît îţi pofteşte inima! 
Chiar şi-o săptămînă... Apoi, aranjăm noi, la ăştia, 
de la „Pax”, că-s oamenii mei, să-ţi facă rost de-o 
cameră... Hai înăuntru! 


Odaia ciudatului doctor era o adevărată curte a 
miracolelor. În alt sens decît cea descrisă de 
Victor Hugo în „Cocoşatul de la Notre-Dame”. 
Chiar invers. Acolo era mizeria cea mai crin-cenă, 
o lume de vagabonzi, cerşetori şi găinari, aici — 
belşugul cel mai neaşteptat. Şi-un singur găinar. 
Dibaci însă. În şifonier găseai, alături de 


153 


nenumăratele costume ale lui Urumoglu, co-şuleţe 
şi paneraşe cu fructe monstre, mere, pere, 
struguri cu bobul cît degetul mare, salamuri de 
Sibiu, sticle diverse, cu tot soiul de coniacuri din 
import, ţigări americane, cartuşe întregi, iar în 
baie, sub  ciîrligele de atîrnat  prosoapele, 
damigenuţe pline cu Cotnari, Segarcea, Recaş şi 
alte vinuri rarissime. Trăia bine, omul nostru. 

Dar nu era scirţan. Totdeauna mă omenea. 
Întocmai cum a procedat şi-acum. Trîntindu-mi pe 
noptieră o bucată enormă de salam, cîteva mere şi 
pere de expoziţie, o chiflă aurie şi, spre 
surprinderea mea, un cuţit marinăresc, scurt, cu 
arc, pe care l-a extras din buzunarul pantalonilor 
şi i-a declanşat lama ţăcănind dintr-un buton 
invizibil. 

— Ia şi gustă cîte ceva, pînă fac de-o cafea, pe 
reşoul din baie! — m-a poftit doctorul. Atrăgindu- 
mi atenţia apoi: Fii cu băgare de seamă, cuțitul 
taie ca briciul!... Nu-i pentru servit masa, dar 
prinde bine... 


După ce mi-am oblojit oleacă sufleţelul, 
lichidînd cele de pe tăblia noptierei, în totalitate, 
doctorul m-a iscodit, în timp ce sorbeam amîndoi 
din cafele: 

— Şi unde-ai să lucrezi?... 

— La o editură! Încă nu cunosc amănunte, însă 
o să le aflu mîine de la noii mei şefi, Ilka şi Naum... 

— Care Naum, nu cumva Grişa? — s-a interesat 
Urumoglu tresărind. 

— Exact! Chiar aşa-i zicea Sandu Moscovici, 
omul care m-a adus la Bucureşti... 

— Halal să-ţi fie, că nici nu ştii pe mîinile cui ai 
încăput! — m-a felicitat, oarecum bizar, nenea 
doctorul. Măi copile, ăştia-s oameni însemnați... Îi 
cunosc bine. Şi-ncă de mult. Mă rog, treaba ta. 
Dacă te dai în cîirdăşie cu ei, te priveşte-n 
personal!... 


154 


lar în minutele următoare mi-a povestit 
anumite detalii din biografia oamenilor cărora le 
fusesem prezentat. 

Ilka, o veche ilegalistă, pare-se farmacistă de 
meserie, fusese arestată de Siguranţă şi torturată 
în beciurile din Calea Victoriei. Unde îi puseseră 
picioarele în apă cu gheaţă, pînă îi degeraseră 
degetele. Acuma era infirmă, fără nici o şansă de 
vindecare. lar Grişa Naum, cică ar fi participat la 
acţiunile unui grup de parti-zani, specializîndu-se 
în aruncarea trenurilor nemţeşti în aer. 

Impresionat de cele auzite, i-am zis doctorului: 

— Şi de-aia spui că-s oameni însemnați? Păi nu 
văd nimic rău şi urit în trecutul lor... Alţii se 
lăfăiau şi huzureau, în vreme ce ei îşi riscau viaţa! 
Mi-ar place să lucrez cu dînşii, zău aşa... 

— Mă rog! — a miriit Urumoglu. Capu’ face, 
capu' trage... Dar să nu vii să-mi plîngi la uşa mea, 
fii atent şi ţine minte! 

Apoi şi- luat cuțitul acela neobişnuit, 
marinăresc, de pe noptieră, l-a şters cu-o batistă şi 
l-a vîrît adînc în buzunar. După care mi-a spus: 

— Culcă-te, băiete, că eu mai am probleme prin 
oraş! Nu mă aştepta, fiindcă s-ar putea să dorm în 
altă parte, la nişte prieteni... 


În noaptea aceea, n-am prea avut un somn 
liniştit. 

Iar a doua zi, încă de dimineaţă, mai înainte de- 
a a mă înfăţişa la editură, mi-am luat catrafusele şi 
m-am mutat la un hotel bizer, de pe bulevardul 
Elisabeta. Unde mi-am făcut rost de-o cameră la 
cucurigu, o mansardă de la ultimul etaj. Extrem de 
convenabilă însă. Din toate punctele de vedere. Şi 
ieftină, şi singur în cameră. Lipsindu-mă, astfel, de 
prezenţa doctorului Urumoglu. Care mă speriase, 
nu ştiu nici azi de ce. Şi pe care, dealtfel, nu l-am 
mai revăzut niciodată. Deşi l-am căutat. Dispăruse 
fără adresă! 


155 


DEBARCAREA LA CAPUL BUNEI SPERANŢE 


La şapte dimineaţa, mă instalasem. Şi-am fugit 
apoi pe Dionisie Lupu. La editură. C-aşa îmi 
spusese Grişa, să fiu la prima oră acolo. Şi-am 
fost. Fix la 7.14 h. După ce gonisem ca un cal de 
curse. Pe jos, bineînţeles. 

Pînă la 8, cînd a sosit Grişa Naum, am aşteptat 
în hol. Cu capul pe servietă. În care-mi vîrisem, 
din rezervele lui Urumoglu, nişte chifle, vreo zece 
mere şi-un salam de Sibiu.  C-avea de unde, slavă 
Domnului! 

— Hai la mine-n birou! — m-a chemat şeful. 
Avem de pus la punct o sumedenie de chestii. 
Apoi, cînd o veni şi Ilka, mergem la ea, să-ți 
transmită sarcinile editurii... O să vedem noi cum 
o botezăm, că încă nu ştim! 

Şi şi-a continuat expozeul în biroul de la parter, 
unde era  administrativul.  Spunîndu-mi, în 
continuare, după ce-mi făcuse semn să iau loc: 

— Măi băiete, bagă bine la cap, notează-ţi totul, 
fiindcă timpul ne mînă din urmă... Vom întemeia o 
editură specială, nedeconspirată, pentru tipărirea 
unei literaturi progresiste, democratice, necesară 
acestor vremi... Bun!  Preluăm o firmă, 
cumpărîndu-i activul şi pasivul, precum şi sediul. 
O să afli mai tîrziu despre ce-i vorba. Deocamdată, 
pină una alta, te alegem preşedinte director 
general şi administrator delegat al socie-  tăţii pe 
acţiuni. Cea care va fi, de fapt, stăpîna editurii. 
Acuşica o să vină şi-avocatul nostru, Mişu, cu 
toate actele trebuincioase. Şi-o să-i aducă şi pe 
foştii patroni... Ăştia pleacă din ţară, şi vînd tot. 
Asta-i situaţia. Treaba lor... După ce isprăvim cu 
iscăliturile, te duci la casierie, unde ţi se vor da 
nişte parale, în contul salariului tău de preşedinte, 
şi-aşa mai departe... Cred că, deocamdată, or să- 
ţi ajungă trei milioane! 


156 


Chestia cu milioanele nu m-a impresionat deloc. 
Şi mai defel. Circulai, pe-atunci, purtînd sacul cu 
milioane la tine. 


Peste vreun ceas, răstimp în care-şi făcuse 
apariţia şi Ilka, totul era gata. Foştii patroni îşi 
primiseră paraua şi dispăru- seră din cîmpul 
nostru vizual. Avocatul, nea Mişu, mă pusese să 
semnez o serie de hirtii, în noua mea calitate de 
preşedinte director general, dar şi administrator 
delegat. lar societatea pe acţiuni, de editură şi 
operaţiuni culturale, fusese deja bote-zată — 
„Europolis”. Numele pe care-l avusese firma 
preluată. 

Priveam năuc la teancul de acte îngrămădite în 
faţa mea şi aşteptam indicaţiile Ilkăi. Care mi-a 
spus: 

— Măi băiete, cred c-ai aflat de la Grişa care-i 
scopul editurii. Te duci cu Mişu la sediul din 
Domnița Anastasia, preiei birourile şi ce mai 
găseşti pe-acolo, iar mîine te-nfiinţezi din nou la 
noi, cu un plan de tipărituri. Dar să nu baţi cîmpii, 
aşa cum ai făcut ieri, ci să te rezumi la vreo cîteva 
cărţi esenţiale. Că nu sîntem miliardari... Şi-am să- 
ţi transmit şi eu cîteva manuscrise, pe care 
neapărat trebuie să le edităm pînă-n primăvară. E 
clar?... 

— Mai clar nici că se poate! — am consimţit eu. 
Am plecat!... 

Şi-am şi dat să ies pe uşă. Uitînd de nea Mişu, 
avocatul. 

— Unde pleci, măi, aşa? — s-a enervat Ilka. 

— La casierie! 


După ce mi-am încasat „milioanele”, Mişu, care 
mă ajun-sese din urmă, mi-a înmînat o trusă de 
chei, de vreo jumătate de kilogram, şi mi-a zis 
destul de amabil: 

— Luăm un taxi, că editura noastră încă n-are o 
maşină liberă, îl plăteşti, fiindcă te-ai umplut de 


157 


parale, şi mergem să-ţi predau sediul! Cînd ai 
să vezi în ce bloc vei lucra, şi ce birouri vei avea la 
dispoziţie, ai să rămii ţuţ, zău aşa, ascultă la mine, 
că-s om bătrin şi trecut prin multe. E ceva 
nemaipomenit! „Cristal Palace”, aşa se cheamă 
blocul cu pricina... 

Într-adevăr, chiar aşa a fost. Am rămas 
literalmente „ţuţ”! 

Blocul ca blocul, era curat „Cristal Palace”. Dar 
ce... pa-lace! Vreo opt sau nouă etaje. Peste drum 
de „Curentul” (fostul). Dealtfel, îl cunoşteam 
foarte bine. Ce, lăptăria lui Mitică A nu se 
găsea la o zvirlitură de băț de-acolo? Insă sediul 
„Europolis”-ului era absolut... îndobitocitor. Ca să 
pătrundem în vastele sale birouri, a fost nevoie să 
cotrobăim îndelung prin subsolurile „,„palace”-ului. 
În sfîrşit, cînd am dat de uşa pe care scria 
„Europolis-Hasefer”, am priceput imediat unde ne 
găseam. Pe vremuri, pe-atunci cînd eram corector 
la „Curentul literar-magazin”, aici funcţiona o 
librărie de artă — „Hasefer”. Care fusese 
„românizată”, imediat după instaurarea la putere 
a legionarilor. Drept care, la un moment dat, se 
autodesfiinţase. Din lipsă de clienţi. 

În clipa debarcării noastre în interiorul 
„sediului”, nea Mişu a dispărut chiar cînd a păşit 
peste prag. Cu cheile în mînă. Pe care i le 
încredinţasem ca să descuie uşa, întrucît personal 
nu mă dovedisem capabil. El, însă, da. De-aceea, 
acuma, se afla la vreun metru sub nivelul podelei. 
Care se prăbuşise sub infima sa greutate, fiind 
mîncată de putregai şi de şobolanii ce fugeau 
în toate părţile, speriaţi de aterizarea avocatului. 

— Ce faci acolo, nea Mişule? — l-am întrebat 
speriat. 

— Aştept! 

— Ce? 

— Să mă scoţi din groapă! Cît o să mă laşi aici? 


158 


Brav, am păşit niţel peste duşumelele recent 
desfundate, şi i-am întins o mînă. De ajutor. 
Spre norocul amîndurora, scîndurile au rezistat. 
Nu erau, chiar toate, distruse de vreme şi guzgani. 


Vizitind, după aceea, uriaşa încăpere a 
„sediului”, unica, dealtfel, pentru identificarea 
„birourilor”, a trebuit să constat că acestea erau 
doar două, adică două mese de bucătărie, cu 
lemnul nedat cu vopsea. Pline de praf şi-alte 
murdării, neidentificabile. Şi m-am luat cu mîinile 
de păr. Mai precis, de cap. 

În realitate, „Europolis”-ul nu reprezenta decît 
o magazie de cărţi. Unde zăceau, claie peste 
grămadă, mii de volume din „Charta Athenei”, 
unica tipăritură a fostei firme. Din care nu se 
vînduse, pînă atunci, nici un exemplar. lar Mişu m- 
a in-format că noi eram cumpărătorii întregii 
cantităţi, eu urmînd să difuzez la librăriile din 
ţară totalitatea depozitului preluat. Îmi începeam 
grozav activitatea editorială! 

Ce-i drept, mai exista şi sala fostei librării 
„Hasefer”, cu vitrină la stradă. Aceasta însă, spre 
disperarea mea, nu apar- ţinea tranzacţiei 
semnate. Fusese vindută unui neguţător de 
blănuri, pentru a-şi deschide acolo o prăvălie. Iar 
uşa dintre librărie şi magazie era definitiv 
condamnată. Nici nu mai exista, în locul ei fiind 
un zid recent ridicat. 

— Asta-i editură, nea Mişule? 

— Păi, ce vrei să fie? Sediul societăţii pe acţiuni 
„Europolis”... Acuma nu-ţi rămîne decît să te pui 
pe treabă! 


— Cum adică? N-am încă nici un manuscris... 
Mai întîi să-mi fac un portofoliu de cărţi apte 
pentru tipar, şi-apoi o să m-apuc de lucru! 

— Aia s-o crezi matale! Grişa mi-a zis că să faci 
ordine în sediu. Eşti preşedinte director general, 
aşa că ai tot ce-ţi trebuie la dispoziţie... Te 


159 


descurci cum ştii. Faci rost de-o mătură şi-o 
găleată, vezi dumneata de unde, şi deretici peste 
tot. Gata, eu am plecat! Mi-am făcut datoria. 
Actele ţi le-am predat, aşa că — rămii cu bine... Şi 
nu uita de planul pe care ţi l-a cerut Ilka! 


Şi-am rămas cu bine. Singur. Şi de capul meu. 

Buimăcit de cele văzute şi aflate, mai înainte de 
toate mi-am desfăcut servieta. De unde am scos 
actele recent semnate, precum şi alimentele 
sustrase din  dotaţia  enigmaticului doctor 
Urumoglu. Îngrozit cum eram, îmi apăruseră unele 
mutații metabolice absolut terifice. Ca mai 
totdeauna cînd mă pome-nesc în situaţii-limită. 
Peste vreo jumătate de ceas eram gata de atac. 
Şi decis ca-n ziua şi noaptea aceea să pun editura 
„pe picioare”, dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i. 

Cu nişte unelte rudimentare, împrumutate de la 
portarul blocului, respectiv o mătură şi-o găleată 
pentru zoaie, am făcut curăţenie lună. Pe la 
zece seara, după o frugală gustare, tot din 
servietă, am trecut la inventarul depozitului de 
cărţi. Să văd cum stau cu „Charta Athenei”. 
Stăteam prost. Peste cinci mii de exemplare. 

Spre miez de noapte, mi-au sărit siguranţele de 
la tablou. Vrusesem să repar un fasung, doar 
ajutat de-o sîrmă, şi uitasem să controlez dacă 
eram sub tensiune. Eram! După ce m-am ridicat 
de la podea, unde mă trîntise curentul (bine că era 
numai de-o sută şi zece), am pornit să caut tabloul. 
Cu-o lumînare în mînă. Ceea ce nu m-a ferit 
de-a cădea în groapa făcută de Mişu în duşumea, 
acolo, lingă prag. Mare noroc: chiar lîngă intrare 
se găsea şi tabloul. 

Spre dimineaţă, cînd dădusem gata şi-un plan 
de tipărituri, într-o formă extrem de redusă (doar 
vreo treizeci de titluri), am fost în stare să 
aţipesc şi eu oleacă. Cu capul răzemat de eterna 
mea servietă. Din păcate, acuma golită de orice 
conți- nut. Insă eram fericit. In pofida faptului că 


160 


nenumărate detaşamente de şobolani treceau pe 
lîngă mine, luptîndu-se crincen pentru ziarele în 
care fuseseră împachetate salamul şi chiflele. 


UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ 


După întrevederea de a doua zi cu Ilka, situaţia 
îmi era limpede. Căci Melineasca mă lămurise: 

— Băiete, planul tău este nerealist! De unde să- 
ţi dau eu dolari pentru copyright-uri de la Sinclair 
Lewis şi Margaret Mitchell? Deocamdată, ai să 
bagi la tipar manuscrisele astea... Pe-urmă, om 
mai vedea noi... 

Şi-mi înmînase două mape. 

În vreme ce mă chinuiam să bănui ce se află 
înăuntru, Ilka a mai extras trei (tot mape) din 
birou. Şi le-a adăugat celorlalte. Şi mi-a comunicat 
urgent despre ce era vorba. 

„Sbuciumul” lui Costică Streia, un roman 
excepţional, pe care autorul l-a scris ajutat de 
noi, la un sanatoriu din munți, trebuie să apară 
primul... Este bine orientat politic, antirăzboinic şi 
profund uman. Apoi, pină-n aprilie, scoţi şi 
„Oameni la pîndă”. Tot un roman. De-un ceferist 
autentic. Unul Liviu Bratoloveanu. Însă, pînă-n 
Anul nou, va trebui să pui pe piaţă şi-o carte 
ilustrată pentru copii — scrisă de-un zia- rist 
progresist, Al. C. Constantinescu, care-o semnează 
Al. Co- rodar. llustraţiile-s gata, comandate de 
autor... Aşa că, vezi, n-ai nici un fel de 
probleme. Şi mai este aici şi-un volum de nuvele, 
pe teme rurale — „Au fost trei plute, trei!...” 
Foarte juste şi interesante. Partea financiară, bani 
pentru tipografie şi autori, asta o aranjezi cu 
Grişa... 


161 


Uluit de cele auzite, am îndrăznit să-i zic 
şefulesei: 

— Şi credeţi c-or să se vîndă? C-o să meargă 
editura noas-tră, numai cu anonimi, fără nici un 
autor de reputaţie universală?... 

— Imaginează-ţi că nu! Nu cred. Dar asta-i 
calimera... Am şi eu indicaţii! Pînă apuci să le 
tipăreşti pe-astea, ai tot timpul sā mai cugeţi la 
un alt plan, bineînţeles cît mai redus, de apariţii 
viitoare... Şi-o să-l luăm în discuţie! 

Tot nedumerit, am insistat pe-o altă latură: 

— Imi trebuie o contabilă, un casier, un 
corector, o secretară, care să cunoască vreo cîteva 
limbi de circulaţie interna-ţională, inclusiv rusa, o 
dactilografă, şi-o femeie de serviciu. Asta pentru 
început, pînă ne extindem... 

— Măi, te simţi bine, sau ai probleme cu 
sănătatea? De unde să-ţi dau atitea cadre?... Cată- 
ti singur! Deocamdată, numai o dactilografă. Dar 
care să poată îndeplini şi funcţiile de contabilă, 
secretară, casieră şi femeie de serviciu. Dacă n-o 
găseşti, atunci ai să le faci singur pe toate... În 
orice caz, mai sfătuieşte-te şi cu Grişa. Poate 
cunoaşte pe cineva dispus să execute operaţiile şi 
funcţiile de mai sus!... La urma urmei, de ce te- 
am adus cu-atitea sacrificii, şi te-am mai numit şi 
preşedinte director general, başca administrator 
delegat... N-ai impresia că acumulezi prea 
multe posturi?... 

Ilka abia se stăpînea să nu izbucnească în ris. 
Şi-a încheiat: 

— Măi băiete, nu-ţi dai seama ce timpuri 
trăim?... Şi, mai ales, prin ce-am trecut în anii 
aceştia? Dă-i bătaie, şi nu te lăsa pradă 
demobilizării!... 


Nu m-am lăsat! 

Aproape două săptămîni am fost de toate. 
Femeie de serviciu. La prima oră a dimineţii. Cînd 
dereticam  „sediul”. Şi dactilografă. Şi casier. 


162 


Contabil, mai puţin. Neavind habar de 
matematică şi evidențe. Corector, în schimb, cu 
brio. Avînd în vedere experienţa din tinereţe. 
Acuma eram măgar mare, trecut de 24 de ani. Ce, 
era puţin lucru să fii, la vîrsta aceasta, preşedinte 
director general, plus toate celelalte? Ei bine, 
numai în funcţia de PDG n-am apucat să mă 
manifest... Din lipsă de timp. Motiv pentru care 
am renunţat, o vreme, şi la secretară. 

De la prima oră şi pînă noaptea tirziu, dă-i cu 
corectura,  dă-i cu vizitele prin tipografie, discută 
cu desenatorii, pentru nişte coperte capabile să 
suplinească lipsa de notorietate a autorilor mei, ba 
chiar participă la întrevederi de afaceri, cu 
aceştia din urmă. Fiindcă, asta era culmea, mai 
vroiau şi bani. În avans. De unde? Că nu 
dovedisem să apar cu nici o carte încă. 

Norocul meu era că „sediul” se afla în buricul 
Bucureştiului. Tipografia era aproape, lîngă 
Cişmigiu, hotelul aşijderea, iar Mitică lăptarul, 
vechiul meu prieten, peste drum de „Cristal 
Palace”. 


Acolo îmi mai luam şi eu mesele. De prînz şi de 
seară. De data asta, avînd în vedere multiplele 
mele posturi, pe bani gheaţă. 

După-amiezele, cam în fiece zi, mă duceam la 
Grişa Naum. Să-l bat la cap. Bani pentru 
tipografie, pentru autori, pentru copertişti. Cu 
duiumul. Norocul meu că şeful era un excelent 
organizator. Mereu îmi spunea: 

— Mai du-te-ncolo, măi băiete, cu problemele 
editurii, că m-ai căpiat. N-am bani. Nici un chior. 
S-aştepte... 

lar la despărţire, ca să mă-mbuneze, se 
interesa: 

— Dar ce-ai făcut cu milioanele pe care le-ai 
încasat? Avansează de la tine, şi pe-urmă ne 
socotim noi. În cel mai rău caz, vino miine 


163 


dimineaţă, să vedem ce bani mai avem la ca- 
sierie... 

Odată, cînd l-am informat că Bratoloveanu avea 
nevoie de vreo douăzeci şi cinci de milioane, în 
contul „Oamenilor la pîndă”, am crezut că Grişa 
este în pragul unui atac de apoplexie. Roşu la chip 
ca un gogoşar, gifiind anevoie, a mai apucat să 
mă-ntrebe: 

— În cont? Numai în cont? Păi cît o să aibă de- 
ncasat?... 

— Încă de două ori pe-atita... Conform legii 
drepturilor de autor! Adică douăzeci la sută din 
preţul de vînzare... 

— Pune şi tu un preţ mai mic, nu se poate? 

— Sigur că nu. Dacă procedăm astfel, noi de 
unde ne mai scoatem banii investiţi?... 

— Da. Ai dreptate. Atunci, spune-i s-aştepte. 
Pînă îi apare cartea! N-am bani! Cine dracu’ m-a 
pus să întemeiem şi „Europolis”-ul ăsta afurisit?... 


Peste vreo lună, situaţia  se-mbunătăţise 
notabil. Vîndusem întreaga cantitate din „Charta 
Athenei”. Unui fabricant. De pungi de hirtie. 
Pentru piaţa Obor. Grişa mă felicitase, după ce- 
mi aprobase afacerea încheiată. Nu cred că 
meritam atîta cinste, de vreme ce, şi-acum, am 
impresia că „pungaşul” meu era cretin congenital. 
Numai că, şi-aici era şpiribanţul, „Charta Athenei” 
fusese tipărită pe hirtie cretată, extrem de grea la 
cîntar. lar eu îi vindusem „charta” la kilogram. Să 
fi fost aici vreun ce profit pentru fabricant? Greu 
de spus. Ce-i drept, în chestii dintr-astea nu 
mă prea pricepeam... Totuşi, avuse- sem cu ce să-l 
plătesc pe Al. C. Constantinescu (Al. Corodar). 

Şi, din ziua aceea fastă, am fost mereu vizitat 
de scriitori. Şi de cei care aveau cărţi la 
„Europolis”, şi de cei care intenționau să fie 
tipăriţi de noi. 

Într-o bună zi, spre surprinderea mea, m-am 
pomenit la subsolul nostru cu... lon Călugăru. 


164 


Unul din prozatorii importanţi ai literaturii 
române. Mi-a făcut o imensă plăcere să-l văd 
cum arată la faţă. Iar cînd i-am dezvăluit că i-am 
citit „Caii lui Cibicioc”, pare-se prima lui carte, 
am văzut că nu i-a displăcut întîlnirea cu 
subsemnatul. 

Era un tip îndesat, cu nişte ochi scînteietori, cu 
un păr lins şi atît de negru, încît am bănuit că şi-l 
căneşte. Nu era chiar aşa. Căci, atunci cînd i-am 
răspuns la întrebarea cîţi ani am, a exclamat: 

— Dom'le, eşti fantastic! Editor la douăzeci şi 
patru de ani? Eu, la cei patruzeci şi ceva ai mei, 
încă n-am făcut nici o brînză... 

Făcea pe modestul. Cred c-avea vreo patruzeci 
şi nouă, şi era cotat printre scriitorii cu o 
oarecare faimă. Unii îl biîrfeau, că s-a dat cu 
„ăştia”, alţii îl ridicau în slăvi. Mă rog, fiecare 
cu suporterii săi! 

— Ce-ai zice, dacă-ţi dau un roman să mi-l 
editezi?... 

— Nimic! 

— Cum adică? 

— Nimic! Pentru că n-aş mai putea scoate un 
cuvînt... De emotie! Miine-i transmit neapărat 
şefei marea veste... 

— Care şefă? — s-a interesat surprins Ion 
Călugăru. 

— Ilka... 

— Ea-i în spatele şandramalei? Aşa, care va să 
zică! Buuun!... Am impresia că n-o să mă cam 
înţeleg cu ea... Are ce-are cu ovreii, şi mie nu-mi 
plac deloc antisemiţii! Prefer să mă duc la 
Ocneanu, la editura „Forum”. Cel puţin, ăsta 
lucrează cinstit. Ovrei, neovrei, te tipăreşte şi te 
jupoaie! 

N-am prea înţeles aversiunea lui Călugăru. Ilka 
şi antisemită! De unde o mai scosese şi pe-asta? 
Ceva nu era „cuşer” aici, ca să rămîn în sector. Şi 
m-am despărţit în cele mai bune relaţii posibile de 


165 


talentatul scriitor. Sperînd să nu mă facă şi pe 
mine de antisemit. Pe mine, care fusesem şi ovrei 
temporar, încă din 1938? 


VINE TRENUL CU VAGOANE ȘI-NAUNTRU CU 
PERSOANE! 


Pină-n februarie, realizasem o sumedenie de 
succese editoriale. Apăruseră „Sbucium” (în două 
ediţii, de fapt numai una, pentru că, nevînzîndu-se 
deloc romanul, îi schimbasem coperta şi-o 
declarasem „ediţia a doua”), „Oameni la pîndă”, 
prilej cu care-l făcusem celebru pe Liviu 
Bratoloveanu, „Au fost trei plute, trei”, „Marea de 
piatră” şi încă vreo două broşurele (una din ele 
aparţinînd lui I. Ludo). 

În schimb, într-un tempo din cele mai 
accelerate, declanşasem (9) corespondenţă 
furibundă cu Margaret Mitchell, Sin-clair Lewis, 
Erskine Caldwell şi... Walt Disney. Şi primisem 
şi răspunsuri adecvate, la cererile mele. De-a mă 
lăsa să-i tra-duc şi să-i editez. Sub forma unor 
proiecte de contract, în engleză, unde, mai 
totdeauna, se specificau şi sumele pe care ar 
fi trebuit să le plătesc — în dolari! Şi-am rămas 
aici. Cu autografe inestimabile. De la toţi cei 
pomeniţi mai sus. 

Cînd m-am dus la Ilka, şi i-am arătat ce-mi 
propunea Walt Disney, mai c-a rămas cu gura 
căscată. 

— Măi, tu eşti nebun de-a binelea? Nu vezi că 
Disney te ia peste picior? De cînd a ajuns 
scriitor?... 

— Nu-s deloc nebun, şi nici Disney nu mă trage 
în piept! — am purces eu s-o lămuresc pe 
Melineasca. Nu vedeţi c-aici scrie negru pe alb, şi- 
ncă pe hirtie cu „en-tâte”, „Divizia europeană a 
companiei Walt Disney”? Omul şi-a transformat 


166 


filmele de desene animate în cărţi... Ia ascultați: 
„Sîntem dispuşi a vă ceda, în exclusivitate, 
pentru zona Balcanilor, drepturile de reproducere 
şi traducere a albumelor ilustrate şi semnate Dis- 
ney, în limbile ungară, bulgară, sîrbă, română şi 
turcă... Compania noastră, divizia europeană, vă 
poate pune la dispoziţie plăcile de offset, în cinci 
culori, pentru a vă reveni doar tipărirea textu- 
lui...” Păi, dacă vom edita, în atîtea limbi, fără nici 
un efort tipo-grafic, toate albumele cu Mickey 
Mouse şi Pluto, oameni ne facem! Ne umplem de 
milioane! Nu-i formidabil?... 

— O fi! Dar ia citeşte mai departe! — m-a 
mobilizat Ilka. Ce zice? 

Din păcate, nu le zicea prea bine. Căci, lacomi, 
divizionarii cereau 17 000 dolari, pentru a accepta 
să ne expedieze con-tractul şi plăcile de offset. Şi- 
am fost silit să-i citesc şefulesei şi amănuntul 
acesta neplăcut. După care femeia aceea isteaţă 
mi-a zimbit. 

— Mă, tu ai văzut vreodată cum arată un dolar? 

— Nu prea! — i-am mărturisit încurcat. 

— Nici eu! Aşa că, editorule, şi-ncă de talie 
internaţională, aş propune să ne-ntoarcem la oile 
noastre, de-aici, din ţară... 

Am ascultat-o, de nevoie, şi-am rămas pe 
teritoriul naţional. Cu de-alde Bratoloveanu, C. 
Streia şi ceilalţi confraţi, printre care, îl ultimul 
timp, o convinsesem pe Ilka să-i cooptăm şi pe 
Arghezi şi Cezar Petrescu. 


Doamne, şi cîte iluzii îmi făcusem în privinţa 
traducerii unor mari scriitori universali, cu 
vandabilitate asigurată! Nu mai spun că-mi 


tipărisem şi hîrtie cu „en-tâte”, în engleză, de- 
au rămas, sper, americanii şi britanii cu gurile 
căscate. Căci suna astfel:  „Europolis”  — 


Publishing House, Cristal Palace, Romania. P.D.G 
— (numele personalităţii mele). Pînă la urmă, tot 
am reuşit să-i traduc pe Erskine Caldwell, cu 


167 


„Pogonul lui Dumnezeu”, John Steinbeck, „Strada 
conservelor” şi R. L. Stevenson. „În mările 
Sudului”. Propunîndu-le să-i plătesc după apariţie, 
în lei de-ai noştri, cu ocazia primei lor vizite în 
România. Sperînd însă, cu ajutorul Celui de Sus, 
să nu vină chiar atît de curînd. R. L. Stevenson era 
singurul cu care n-aveam probleme speciale. 
Trecuse în neființă, şi n-aveam cunoştinţă să 
posede urmaşi direcţi. Mai bine! 


Tot în februarie, săturindu-mă de hotel, 
făcusem rost şi de-o locuinţă. Cu mari sacrificii. La 
un colonel pensionar şi reacţionar. La ultimul 
capitol, al dracului de încrîncenat. Norocul meu că 
„ Europolis”-ul funcționa  nedeconspirat, c- 
altminteri nici nu s-ar fi învoit să-mi închirieze 
apartamentul. 

Apartament, asta în viziunea lui, de proprietar, 
fiindcă, de fapt, nu reprezenta decît o cămăruţă de 
2,5 pe 3, dotată c-un WC, unde se afla şi chicineta 
(cum îi zicea el). În realitate, nu exista nimic. 
Poate să fi denumit astfel maşina de gătit, cu gaz 
lampant, care zăcea pe cimentul din minuscula 
celulă sanitară. 

Fericit însă, şi-ncă la cel mai înalt nivel, pînă- 
ntr-al nouălea cer, i-am telefonat numaideciît, la 
mare urgenţă, bulgăroaicei, spunîndu-i cu glasul 
gituit de emoție: 

— Copilă, ţin-te bine!... 

— De ce să mă ţin? — s-a mirat Penke. 

— De orice, de tot ce-ai la îndemînă! Avem 
casă, asta el... 

— Şi mă chemi la tine? A 

— D-apăi cum! Nu-i clar? lţi faci bagajele, 
împachetezi tot ce mai avem pe-acolo şi, cînd eşti 
gata, îmi telefonezi la editură, să aranjez cu 
transportul... 

— De ce să aranjezi, e ceva cu trenurile? 

— E! 


168 


Şi nu i-am mai spus că ne-ar fi costat enorm 
taxarea unui vagon, şi că-mi trecuse prin cap o 
idee de milioane, care ne economisea o groază de 
parale. Realitatea era că, încă din clipa cînd mă- 
nţelesesem cu colonelul, mă gindisem la Bazavan, 
sau Băzălar, directorul general al penitenciarelor. 
Nu-mi prea era clar cum mă putea ajuta, însă-l 
ştiam om cu putere. De vreme ce-avea în grija lui 
atiţia inşi, nici nu putea fi altfel. Şi chiar aşa a 
fost. Căci, după ce l-am vizitat la minister, mi-a zis 
s-aş-tept niţel. A pus mîna pe telefon, a cerut 
închisoarea din Craiova, a discutat cifrat, aşa-mi 
imaginam eu, cu directorul pensionului, pentru ca 
apoi, după ce-a lăsat receptorul în furcă, să-mi 
comunice extrem de voios şi amabil: 

— Gata! S-a făcut... Cînd te cheamă nevastă-ta, 
spune-i să se prezinte, pe data de 24 februarie, la 
închisoare... 

— De ce, că n-a comis nimic grav? 

— Măi blegule! Ca s-o îmbarce în vagonul 
deţinuţilor... 

— Cum? 

— Aşa, cum m-auzi! — a precizat apoi Băzălan, 
sau Bazavan. De două ori pe lună ni se expediază, 
în vagonul nostru special, cîte o nouă încărcătură 
de marfă... E suficient de încăpător ca s-o suie şi 
pe consoarta matale, cu toată bagajele pe care 
le are... Şi nu te costă nimic. Plus că are cine s-o 
ajute la încărcat! 


Pe 22 mi-a telefonat bulgăroaica, pe 24 a fost 
îmbarcată. Şi n-a mai venit!... Înnebunisem tot 
aşteptind-o. Şi-l înnebunisem şi pe directorul 
penitenciarelor, tot bătîndu-l la cap, să-mi spună 
pe unde rătăceşte vagonul „special”. 

— Măi băiete, de plecat a plecat, dar nu se ştie 
pe unde-a luat-o! Totuşi stai liniştit, că nu-i de una 
singură, mai sînt acolo vreo 18 băieţi de 
nădejde, başca cei doi gardieni însoţitori!... 


169 


Pe 27 februarie (27, cifra mea fatidică, aceea 
care m-a urmărit toată viaţa, în bine), pe cînd 
eram la „Europolis” şi corectam nişte şpalturi, îmi 
telefonează Grişa Naum şi m-anunţă că sînt 
căutat de nevastă-mea, aflată la gara Basarab, sau 
cam aşa ceva, şi că-mi trimite o maşină s-o 
transport la noul meu domiciliu. 


După trei ceasuri de căutări nesfirşite şi 
chinuitoare, prin toate gările, cu excepţia Gării de 
Nord, o găsesc pe bulgăroaică, semicongelată, în 
triajul dinspre Chitila. 

Ce pupături, ce îmbrăţişări! Ce entuziasm pe 
însoțitorii ei, care abia aşteptau să fie cinstiţi, 
pentru că mi-o aduseseră întreagă şi nevătămată. 
După trei zile şi patru nopţi de drum. Şi-ncă ce 
drum! Care trecuse prin Caracal, Piatra Olt, iarăşi 
la Caracal, apoi la Călăraşi, şi, în cele din urmă, la 
Turnu Măgurele, pentru ca, acuma, să fie la 
margine de Bucureşti. 

Bineînţeles, neavînd posibilitatea să răzbatem, 
prin nămeţi, cu dubiţa lui Grişa, pînă la garnitura 
trasă pe-o linie moartă, „băieţii” au pus mîna, cu 
voie de la poliţie, adică de la gardienii de pază ai 
vagonului-penitenciar, s-ajute la căratul bagajelor 
nevesti-mii. 

Cînd totul a fost gata, s-au oferit tot ei, săracii, 
să ne vindă o desagă de chibrituri, produs 
deficitar la vremea aceea. Şi i-am cinstit ca la 
carte. Cînd au vrut să ne comercializeze şi cîteva 
kilograme de talpă „crupon”, bulgăroaica i-a 
refuzat cu toată blindeţea, asigurîndu-i că are aşa 
ceva în bagajele aduse de la Craiova. 

Abia acasă, în Prelungirea Mătăsarii Noi, la 
apartamentul colonelului, mi-a comunicat biata 
Penke, stupefiată: 

— Măiestrică, am despachetat lucrurile! Sînt 
gata. Ne lipsesc însă chibriturile, treizeci de 
pachete, şi cele patru kilograme de talpă... Plus un 
săculeţ cu făină albă!... 


170 


— Să fie sănătoşi ăi de le-au luat! Nu-ţi face 
griji, c-o să găsim noi alte chibrituri şi-alte 
pingele... Nu-i o problemă. Principalul e că sîntem 
iarăşi împreună. Asta contează. Hai să-ţi arăt 
vastele noastre apartamente!... 

Minisălaşul nostru i-a plăcut enorm. Şi-a pus 
imediat de-un ceai, în „chicineta” din WC, 
anunţindu-mă: 

— Am nişte costiţă afumată, adusă de la 
Craiova, ceva nemaipomenit! Să juri că-i uger de 
văcuţă, zău aşa! 

— Bravo ţie, copilă bună!... N-ai uitat cît de 
mult apreciez eu văcuţa. Mai ales cînd e purcel... 

Nu mai era nici costiţa! 

Totuşi, niciodată n-am băut un ceai, în doi, mai 
plăcut ca acel din ziua aterizării bulgăroaicei. Chit 
că-l consumasem „sec”. Fără costiţă, fără brinzică, 
fără nimic altceva, decît cîţiva posmagi cu care ne 
miluiseră însoțitorii nevesti-mii, acceptind să nu-i 
mai „zulească”. Buni şi-ăia! 

lar spre seară, cînd ne-am culcat devreme, ca 
să avem suficient timp de poveşti, cu care ocazie 
am sfărmat vreo trei droturi de la dormeza 
colonelului, întrucît îmi închiriase „apartamentul” 
cu mobilă cu tot, biata Penke mi-a istorisit cum de- 
cursese fantastica ei călătorie. 

„Băieţii” aveau „cuşeta” lor, un sfert din vagon, 
îngrădită cu zăbrele, însă cu-o uşiţă permanent 
deschisă, iar gardienii şi nevastă-mea, restul. Plus 
că bulgăroaica, pentru a-i „ţine la respect”, şi pe 
unii şi pe alţii, preluase şi se-narmase cu pistoalele 
poliţiştilor, punîndu-şi-le la briu, ca o „cowboycă” 
dintr-un western. 


— Şi nu ti-ar fi fost frică să tragi? — am 
întrebat-o uluit. 
— Nicidecum! — mi-a declarat brava muiere. 


Scosesem pe furiş încărcătoarele... 
Mai către miezul-nopţii, terminînd cu poveştile, 
Penke s-a interesat vădit curioasă: 


171 


— Măiestrică, dormeza asta-i extensibilă?... 

— N-aş prea crede! — mi-am dat eu cu părerea. 
De ce-ntrebi? 

— Nu ştiu de ce, însă am impresia că nu prea 
încăpem. Ori te-ai cam îngrăşat tălică, aici, la 
Bucureşti, ori a fost proiectată doar pentru o 
singură persoană... 

— Asta e, ai ghicit! Lasă, c-aranjez eu şi cu 
dormitul... 

Şi, într-o primă variantă, ne-am culcat cap la 
picioare. Cînd iarăşi au zbirniit nişte arcuri 
(rupte). În orice caz, pînă dimineaţa, precis 
rămînea somiera fără droturi. Spre ziuă, Penke 
a cerut să schimbăm. Să treacă ea cu capul spre 
fereastră şi eu invers, spre sobă. Şi, dacă-mi 
suride, să zac într-o rînă, pe dreapta. Nu-mi 
suridea. Am acceptat totuşi. Din fericire, nu s-a 
mai rupt nici un arc. S-a prăbuşit somiera cu totul. 
Dejghinîn-du-se rama patului. Abia atunci ne-am 
putut şi noi culca în voie. Mai mult pe jos. 
Salteaua o cedasem bulgăroaicei, deh! cavaler, iar 
eu îmi oprisem doar ce mai rămăsese din fosta so- 
mieră. Altă viaţă! Fericiţi de tot ce ne oferea 
lumea şi natura. Restul nu mai conta. Avea să vină 
de la sine. Dacă se va munci cum se cuvine. 


GRANDOAREA NU MIROASE A BINE! 


Şi-am şi muncit, zău aşa! Amîndoi. Şi eu, dar şi 
Penke. De-a doua zi am luat-o la editură. Şi-am 
mobilizat-o pe loc, fiindcă-i plăcuse ceea ce 
realizasem, la ambalarea pachetelor. Cu cărţi. Ce 
urmau să fie expediate, prin poştă, la librăriile din 
ţară. Bineînţeles, operaţia, la-nceput, am executat- 
o împreună, pînă avea să-nveţe meseria. 


172 


Apoi, după ce-am angajat şi-un băiat de 
serviciu, asta — două săptămîni mai încolo, l-am 
lăsat pe acesta la munca de jos, iar pe nevastă- 
mea am trecut-o la munca de sus. Dîndu-i să 
traducă, pentru marea editură  „Europolis” 
(Cristal-Palace — Bucharest, Romania), o carte în 
care-mi puneam mari speranţe. A unui american, 
sau englez, unul Ralph Ingersoll, şi care se chema 
„Top secret” adică „strict secret”, pre limba 
noastră. 

Era un volum documentar, extrem de 
interesant, despre pregătirea operaţiilor de 
debarcare a forţelor aliate în Franţa. In-trucît la 
„sediu” nu găsea, biata de ea, suficientă linişte, i- 
am îngăduit să lucreze la domiciliu. Din nefericire, 
aveam la dispoziţie numai versiunea rusă a 
lucrării. Mergea şi-aşa, însă ne-a dat enorme 
bătăi de cap, îndeosebi cu transcrierea nume- lor 
anglo-americane. Ruşii le redau, datorită 
alfabetului lor, fonetic (cu unele aproximaţii şi 
deformări), iar noi trebuia să le dibăcim, pe 
nimeritelea, pînă ajungeam la o formă oarecum 
exactă. 

Numai cerul ştie cît ne-am chinuit, pînă am 
stabilit că „Djon” era John, „Eizengouer” era 
Eisenhower, iar „Ghiugo” era Hugo, şi-aşa mai 
departe. La un moment dat, cînd ajun-sesem la 
unul „ludjen Flagherti”, era cît pe ce să 
abandonăm splendidul documentar al lui Ralph 
Ingersoll. Numai ambiția şi stăruinţele noastre 
conjugate şi conjugale, plus ajutorul prestat de 
loan Aszody, ne-au convins că nu-i cazul să 
azvîrlim peste bord bunătate de carte. 

Aszody, legătura mea superioară, stabilită în 
ultimul timp de Ilka, deoarece personal nu mai 
prididea cu problemele ei, darămite 
ale „,„Europolis”-ului, era un ins umblat şi citit, 
care străbătuse mai tot continentul. Om tare 
cumsecade. Numai datorită sprijinului său am dat 


173 


de capăt lui Eugene Flaherty, şi-altor 
asemenea ipochimeni. 


Întrucît singur nu mai făceam faţă, Grişa mi-a 
furnizat, în sfîrşit, văzînd că începem să devenim 
rentabili, şi-o serie de cadre (oarecum) 
specializate. 

Bineînţeles, nu deodată. Ci în decursul lunilor. 
Astfel încît, cam prin aprilie, cînd apărea şi 
„Cartea cu jucării” a lui Tudor Arghezi, aveam la 
„Europolis” o contabilă, un corector, Imma-nuel 
Weisglass, care „compunea” şi poezii, şi pe care le 
semna James Weisglass, asta în timpul liber, 
precum şi-o secretară-stenodactilografă poliglotă. 
Pentru corespondenţa cu agenţiile literare de 
peste hotare. 

Din păcate, în afară de corespondenţă, încă nu 
izbutisem să realizăm nimic cu autorii pe care mi 
i-aş fi dorit în editură. Nici Annie Sorga, 
poliglota mea, nu prea avea habar de en- gleza 
utilizată în relaţiile de „copyright”-uri. Compunea 
nişte texte, de parcă aş fi dorit să import textile 
pentru confecţiile de damă. Nefericita, pînă 
atunci activase doar la o firmă de pe Selari, 
specializată în „voile georgette-uri”, „dejalenuri” 
şi „popelinuri”. 

Cu oamenii de serviciu, am dus-o şi mai greu. 
Primul, pe care-l găsisem personal, vagabondînd 
pe Sărindar, el, nu eu, şi-am intenţionat să-l 
aduc pe calea cea bună, fugise după mai puţin de- 
o săptămînă. Cu bicicleta aflată în dotaţia editurii. 
Nefericitul luase cu el şi-un colet de cărţi. Vreo 
sută de exemplare din „Au fost trei plute, trei”. În 
orice caz, astfel îl pedepsise Dumnezeu. Al doilea 
dispăruse chiar dintr-a doua zi. Luînd cu sine doar 
treizeci de exemplare. Tot din cele trei plute. Mai 
multe i-ar fi fost greu, fiindcă nu mai poseda 
bicicletă. Cu-al treilea, am mai avut ceva noroc. 
Furase maşina de scris, la care lucra Annie Sorga. 
Şi fusese prins numaideciît, de-un mi-  liţian. La 


174 


piaţa Matache Măcelaru. Unde se afla absolut în- 
timplător. Miliţianul. Mărturisise totul pe loc, se 
căise şi-l pri-misem din nou în slujbă. Şi s-a pus 
serios pe treabă, măcinat de-un puternic 
sentiment al culpabilităţii. 


Într-o bună zi, mai spre prînz, mă pomenisem 
cu loan Aszody. Şi nu era singur, ci însoţit de 
cîteva persoane, întru totul necunoscute mie. 

— Mo, dumnealor au auzit de editura noastră, 
şi-au vrut să te cunoască... Sînt oamenii noii 
culturi, critici, scriitori şi amatori de literatură 
progresistă. Poţi să-i foloseşti în calitate de 
consilieri... 

Am profitat de ocazie, şi le-am transmis o serie 
de cărţi, din cele avute la îndemînă. Ca să-mi facă 
referate. Le cumpărasem recent, de la o librărie 
centrală, care mai primea ceva cărţi în franceză şi 
engleză. Şi pe care aveam de gînd să le traduc. In 
vederea editării. 

Abia la despărţire, cînd şi-au luat rămas bun, 
Aszody şi-a amintit că era cazul să mi-i şi prezinte: 

— 'Ţine-i bine minte, c-au să ajungă toţi nişte 
cineva... Eugen  Schileru, Ov. S. 
Crohmălniceanu, Silvian losifescu... 

Eu i-am ţinut minte. Dinşii, pe mine, mai puţin. 
Peste cîtva timp, cu Eugen Schileru şi Silvian 
losifescu aveam să fiu coleg. La Editura de Stat, 
de pe Brezoianu. Şi-abia atunci m-au recunoscut. 
Drept care nu i-am mai uitat niciodată. Mai ales pe 
Ninel Schileru, cu care mă împrietenisem. Şi care, 
cîndva, practicase ca şi mine comerţul de 
anticariat. Şi, mai apoi, imediat după 1944, pe cel 
de editură. Recomandîndu-i lui Ocneanu, de la 
„Forum”, să traducă, şi cît mai urgent, „Cui îi bate 
ceasul” şi „Mai presus de orice”, celebrele romane 
ale lui Hemingway şi Eric Knight. lar marele 
editor îl răsplătise cu-o striîngere de mînă. Atîta şi 
nimic mai mult. Ca să nu-l jignească, probabil. 
Deoarece Ninel era un om de-o rară gingăşie 


175 


sufletească. Atit de gingaş, încît a plecat dintre noi 
— încă tînăr — fără s-anunţe pe nimeni. 


„Europolis “-ul devenea din ce în ce mai 
cunoscut. Scriitori şi poeţi vizitau sediul, după 
îndelungi şi dificile căutări, întru- cît intrarea în 
localul nostru rămăsese aceeaşi, trecînd prin ca- 
tacombele „Cristal-Palace”-ului. Răzbăteau, 
bineînţeles, doar cei ce-aveau ambiţie şi răbdare, 
dar şi ceva de spus. Aşa cum s-a întîmplat, într-o 
după amiază de iulie, cu Marin Preda. Fostul meu 
coleg de cenaclu, din casa lui Ovidiu Riureanu. 

— Ehe-he, iacă, Marincule, te găsii şi-aici... Ce 
caţi tu în hambaru' ăsta?... — exclamase Preda, 
de-ndată ce trecuse pragul uşii. 

Mirat şi bucuros totuşi de sosirea tînărului 
nuvelist, căci aşa îl ştiam, de autor de proze 
scurte, i-am răspuns voios: 

— Hambaru-i casa mea, şi-a altora, a celor care 
vor să fie editaţi de „Europolis”... Auzit-ai de 
editura noastră? 

— D-apăi cum? Altminteri nu mă-nfăţişam la 
tine... Ţi-am adus un manuscris! Te interesează să 
mi-l tipăreşti?... 

— Şi ce-i în el, un roman?... 

— Aş!... Mă vezi tu romancier? Am adunat nişte 
nuvele, pe care le-am intitulat „Întîlnirea din 
pămînturi”... Ce zici, îţi place cum sună? 

Iarăşi am ezitat mai înainte de-a-i răspunde. 
Nuvele-mi trebuiau mie, cînd mai aveam în depozit 
vreo două mii de „Plute”?... 

— Măi Marine, am demarat eu, aproape 
bilbîindu-mă, „Eu-ropolis”-ul nu editează încă 
volume de povestiri... Mai tirziu, după ce ne vom 
pune mai zdravăn pe picioare, poate ne vom 
încumeta şi la aventuri dintr-astea. Deocamdată, 
ştii ce? Am să-i telefonz lui Şicu, de la „Cartea 
Românească”. A fost recent numit director acolo, 
la editură... Ei au tradiţie în materie de prozatori 
români contemporani. Cred c-o să-l intereseze 


176 


cartea ta... Nu de-altceva, însă nu investesc banii 
lor, ci pe cei ai foştilor patroni. Ai răbdare s- 
aştepţi pînă mîine dimineaţă? 

Marin Preda m-a privit pieziş pe sub ochelari, 
surizînd cam întristat: 

— Răbdare? Păi, de ani de zile, numai de-asta 
am... Şi-ncă destulă. Bine. Trec mîine pe la tine. Să 
văd ce scofală eşti în stare să faci! 


Am fost. Şicu, pe care-l cunoscusem bine la 
Ilka, unde lucrase un timp, iar acuma fusese 
„avansat” la preluarea „Cărţii Româneşti”, îmi 
spusese c-are pe cineva, în redacţie, care-l ştie 
bine pe Marin Preda, şi că-i interesează cartea 
acestuia. 

Peste cîteva luni, parcă spre toamnă, apărea 
„Întilnirea din pămînturi”. La editarea căreia 
contribuisem şi eu puţin. Foarte puţin. 
Tehnoredactiîndu-i coperta interioară. Mare 
brînză! Totuşi, bună şi-aia... 


De cînd aveam un personal atît de numeros, 
începuseră să se ivească unele dificultăți. Cu 
plata salariilor. Vînzările mergeau ca pe roate, 
chiar bine, însă librarii, din nu ştiu ce motive, se 
cam plictisiseră de meserie şi-ncepeau să dea 
faliment, unul după altul. Uitînd, din păcate, să-şi 
plătească datoriile. 

În ziua aceea sinistră, de toamnă timpurie, sau 
vară tîrzie, că nu mai ţin minte în ce perioadă s- 
au petrecut lucrurile, m-am trezit că n-am cu ce-mi 
plăti oamenii. 


„CINE BATE, OARE, LA FEREASTRA MEA?” 


177 


Mai precis m-a trezit contabila, atrăgîndu-mi 
atenţia că nu mai avem nici un bănuţ în casă. 

— Nu se poate, draga mea! — am luat-o eu cu 
duhul blin-deţii. Unde-s încasările?... 

— Care încasări?... N-am mai primit nimic, de 
peste două săptămîni! Una la mînă. lar bruma de 
rezervă, pe care-am avut-o în casă, te-ai apucat 
matale şi-ai ordonanţat-o lu’ Brato-loveanu, pentru 
ediţia a II-a a „Oamenilor la pîndă”... 

— Mda! Cam aşa-i... Şi ce-i facem?... 

— N-ar fi rău dacă i-ai telefona lui Jack... Naum 
se-ocupă acum de tipografii, iar de administrativ 
vede Jack... Poate ne-mprumută el cu vreo 
cîteva milioane! 


Jack ne-a sărit imediat într-ajutor. Venind, chiar 
în după- amiaza aceleiaşi zile, să ne facă un 
control de casă. Care a durat pînă aproape de 
miezul nopţii. La plecare, cînd totul se terminase 
cu bine, tipul m-a chemat la o parte, să stăm niţel 
de vorbă. lar, în timp ce-aşteptam cu sufletul la 
gură, să aflu cîte parale o să ne dea, m-a întrebat 
pe nepusă masă: 

— Care-i numele dumitale de familie? Chiar cel 
pe care-l porţi?... 


— Dar bineînţeles! — i-am răspuns eu 
nedumerit. 

— Şi de ce neapărat bineînţeles? — s-a enervat 
niţel Jack. 


Neplăcută figură şi individul ăsta. Cu mutra lui 
pomădată, de pe care pudra se prefira ca o făină 
cernută de carii, umplîndu-i reverele surtucului 
extrem de elegant, cu părul lui cîrlionţat, rar şi 
grisonant, mereu dădea impresia că te 
suspectează de ceva. De ce anume, asta nu se 
putea şti. 

Apoi continuase, coroziv: 

— Nu mai merge aşa! Chiar mă mir cum de n-ai 
dus „Euro-polis”-ul la faliment... 


178 


— Dacă nu ne daţi, şi-ncă repede, vreo cîteva 
milioane, să ieşim la liman, reuşesc şi performanţa 
cu falimentul pe care-l preconizaţi, tovarăşe 
Jack!... 

Şi-am rostit atît de apăsat-englezeşte „Geack”, 
încît personajul nu şi-a putut reveni cîteva clipe. 
Era neliniştit. Adică, îmi băteam joc de el, sau 
chiar ştiam foarte bine limba britanilor? În cele 
din urmă a găsit portiţa de ieşire din situaţia în 
care singur se virise, şi m-a întrebat rău- 
prevestitor: 

— Dosarul matale-i la noi, sau ţi-a rămas la 
Craiova?... 

— Nu ştiu, şi nici nu mă preocupă chestia asta! 
Dosarul sînt eu, şi-l port mereu în mine... Ce-i 
facem, ne daţi sau nu ne daţi?... 

— Stai liniştit, măi tovarăşe măi! O să-ţi dăm... 
Şi bani, dar şi-un director-adjunct. Care să-ţi 
conducă departamentul  financiaro-comercial. 
Dumneata, după părerea mea, n-ai talente 
deosebite în această direcţie. Am să mă consult cu 
Ilka şi cu Grişa Naum, şi-o să vedem cum rezolvăm 
situaţia dumitale. Probabil, dacă sînt şi ei de- 
acord, ai să te ocupi numai de aspectul pur 
editorial... Şi-o să aşteptăm să vedem cum te 
descurci pe mai departe! 

După care mi-a strîns călduros mîna, chiar 
insistent, şi-a plecat grăbit şi aferat. De parcă ar fi 
atîrnat în cîrca lui întreaga greutate a pămîntului. 


A doua zi, pe la vreo zece şi ceva, Lică Albu, 
noul director-adjunct, s-a prezentat la editură. Cu- 
o delegaţie, semnată de Jack, şi-o servietă 
burduşită de bani. Pe puţin vreo cincisprezece 
milioane. 

Împrumutate de la Banca Naţională. Pe baza 
unui act de ipotecă asupra bunurilor editurii 
„Europolis”. Nea Mişu, mobilizat de Grişa, 
aranjase toată afacerea. O singură chestiune mă 
tortura. Şi-anume, cine semnase oare în numele 


179 


firmei noastre, de vreme ce numai eu aveam 
calitatea. Ca preşedinte director general, dar şi 
administrator delegat. Mari mai erau şi misterele 
societăţilor ăstea anonime, şi-ncă pe acţiuni!... 


După ce plătisem oamenilor salariile, şi-mi 
încasasem şi eu drepturile, operaţiune efectuată 
cu diligenţă şi competenţă de Lică Albu, directorul 
meu adjunct, şi intenţionam să m-aşez cu el la 
taclale, să văd ce-i în sufletul lui şi ce hram poartă, 
ne-am pomenit cu un Marin Preda în culmea 
fericirii. Venise să-mi arate „întîlnirea din 
pămiînturi”, proaspăt ieşită de sub tipar. 

— Ce zici, Vladule, mă-ncropesc şi eu o ţiră, cu 
ce-am să iau pe carte?... 

Deoarece totul era în funcţie de tiraj şi de 
preţul de vînzare al volumului, l-am rugat să-mi 
comunice cîte exemplare trăseseră cei de la 
„Cartea Românească”. Marin mă privise ciudat, 
apoi izbucnise într-o cascadă de risete sughiţate. 

— Păi, dracu’ să-i înţarce, că nu mi-au spus 
nimic în pri-vinţa tirajului! Mă duc la ei să-i iau la 
rost... Chiar acu'... Hoţi mari, dom'le, auzi ce hoţi! 


Bietul Preda! Nu ştiu cît o fi apucat să-ncaseze 
pe „Întilnirea din pămînturi”. De fapt, peste trei 
zile avea loc prima stabilizare de la noi. Cînd leul 
devenea tare şi mare. 

Ori de cîte ori ne-am întîlnit după aceea, 
niciodată n-am discutat prea mult despre bani. 
Alte probleme ne preocupau. 


180 


PĂMÎNTEANUL MOROMETE, 
RISIPIIORUL 


PROLOG ÎN FĂRÎME 


Eram poet. La Bucureşti. De cîteva luni 
asiguram  corec- tura  „Curentului, literar 
magazin”, unde fusesem adus în vara lui 1940 de 
loan Velicu, autorul unui volum de versuri straniu 
intitulat „Lucreția Bugeac”. Dar, parcă am mai 
povestit despre asta... 

Velicu, al cărui „ţuţăr” devenisem, se ocupa 
îndeaproape şi obstinat de cariera mea literară, 
tirîindu-mă după dînsul pretutindeni, prezentîndu- 
mă scriitorilor de toate virstele şi valo-rile, 
publicîndu-mi, pe ici pe colo, producţiile 
liricoidale. 

Pluteam în al nouălea cer, atunci cînd, din 
drepturile bă-neşti, puteam plăti, la „Cafe de la 
Paix”, vestită cafenea şi braserie a scriitorilor cu 
venituri modeste, cîteva porţii de  cîrnaţi pe 
fasole. De cele mai multe ori însă, trebuia să ne re- 
zumăm la un simplu şvarţ, întrucît nici maestrul şi 
nici discipolul diavolului nu prea erau în franci. 

În schimb, priveam încîntat peste carosabilul 
Căii Victoriei la uriaşele ferestre ale „Capşei”, prin 


181 


care  distingeam marile figuri ale literaturii 
contemporane (Ion Barbu, Şerban Ciocu-lescu, 
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu ş.a.m.d.). 

Altă viaţă literară la „Capşa”! Dar şi alte 
preţuri. 

Visul nostru, al celor cazaţi la „Cafe de la Paix”, 
era ca, într-o bună zi, să ne permitem şi noi 
instalarea pe  canapelele de catifea ale 
stabilimentului de peste drum, şi să avem cu ce 
plăti un „filtru” pe care să-l sorbim cît mai 
îndelung, în preajma magiştrilor. 

Era într-o luni seara, după o duminică austeră, 
cînd făcu- sem numai zîmbre la gindul iahniei de 
cartofi pe care am fi putut-o devora la iaurgeria 
poetului Cosma. Însă acesta, duminica îşi ţinea 
închisă locanta, pentru a-şi îngădui transcrierea 
versurilor ticluite pripit în decursul săptămînii pe 
hîrtia utilizată la împachetarea chiftelelor cerute 
de muşterii grăbiţi, care le luau acasă sau la locul 
de muncă. 

— Ascultă, Marincule, ai ceva poeme la tine?... 
Ai mai scris vreo baladă, dintr-ălea trăsnite? — 
m-a întrebat la un moment dat Velicu, apucat 
parcă de-o inspiraţie subită. 

— Am, meştere!... Că ieri, ce era să fac? — i-am 
răspuns eu intrigat. Putem încasa niscaiva leuţi 
pe ele? 

— N-aş prea zice, dar mai avem o şansă... Să ne 
prindem sufletele cu nişte fursecuri. Mergem la 
Ovidiu Riureanu. Ţine un cenaclu literar, în fiece 
duminică, împreună cu Elena Diaco-nu, poetă şi-un 
fel de nevastă... Poate o mai fi rămas ceva... 
Haidem!... Totdeauna oferă cafea şi prăjiturele 
preparate de mînuţele talentatei doamne... 

După ce-am ajuns pe-nnoptate la casa lui 
Riureanu, aflată pe undeva la periferia 
Bucureştiului, am constatat că nu eram singurii 
care contasem pe această disperată soluţie, de 
ultimă oră (şi la propriu, şi la figurat). 


182 


Camera scriitorului (poet şi el în timpul liber, 
dar şi pro-fesor de română), căreia îi mai zicea şi 
„salon literar”, era tic-sită de-o mulţime de tineri 
cu ochii arşi de friguri. Ori de foame, ori din 
pricina temperaturii creatrice interioare. 

Gazda era totuşi încîntată. Din ziua precedentă 
îi rămăsese un lighean plin cu fursecuri extra 
(uscate), plus ceva zał de la cafeaua servită 
prea puţinilor oaspeţi. Era clar că avusese parte 
de-o duminică literară slabă, cînd aspiranţii la 
glorie preferaseră să se hrănească pe la neamurile 
stabilite în co-munele suburbane, posesoare de 
ogrăzi cu găini, ouă şi pui la ceaun, de grădini cu 
roşii, ardei şi castraveți, de beciuri cu molan de tip 
cărţălău. 

În noaptea aceea l-am cunoscut pe cel ce-avea 
să devină, peste ani, marele Moromete. Velicu mi- 
a şoptit, în timp ce încruntatul prozator ne citea o 
schiţă care-i apăruse în „Timpul”, că se chema 
Marin Preda şi că lucrează la celebrul cotidian. 

A mai citit şi Riureanu, şi iar s-a mai adus o 
tavă cu fursecuri şi cafele, a recitat şi Elena 
Diaconu, o femeie de-o frumuseţe tulburătoare, pe 
care Marin o devora din ochi, şi iar s-a mai 
făcut plinul ceştilor şi-al farfurioarelor. Că mîncau 
scriitorii, nu se sfiau. Apoi am fost invitat şi eu. 

Atunci le-am declamat, găsindu-mă pentru 
întiia oară în fața unui public de colegi, „Balada 
pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel 
din dosul Gării de Nord”. Apelind la un timbru din 
cele mai lugubre, trăgeam cu coada ochiului la 
reacţiile asistenţei. 

Aproape un sfert de ceas, cît a durat dramatica 
mea baladă, nimeni nu s-a mai atins de platoul cu 
fursecuri. Îl trăsesem lîngă mine, pentru clipa 
cînd aveam să-mi termin istovitoarea lectură. 

Cînd am răcnit ultimele două versuri: „...de 
unde picase sinistrul pasager, nu oare din infern, 
zvirlit de-o satanică muiere?”, Marin Preda m-a 


183 


cercetat intrigat. Apoi, în „pauza de masă”, m-a 
interpelat îngîndurat: 
— Satanică muiere?... Ete, al dracului! 


Au urmat ani mulţi şi nenumărate întilniri 
obişnuite, legate de apariţiile cărţilor sale, sau de 
nişte pokere de spaimă, cînd Morometele, la 
fiecare pot încasat de altul, declara sarcastic, 
dînd-o pe ţărănie: 

— Te-ncropişi, monşer, îţi merge cartea! 

Ceea ce nu-l oprea să joace ore de-a rîndul, 
pină-şi recupera şi ultimul leuţ. De multe ori îi 
plăcea numai să asiste la joc, chibiţindu-ne, atent 
şi curios la sucelile hazardului. După miezul nopţii, 
dîndu-şi seama că mai aveam de lucru, ne părăsea 
salutîndu-ne: 

— He, he, să vă văz miine ce-i faceţi, 
nenorociţilor!... Mă duc să scriu...  Refac 
„Risipitorii”... Alţii, nu ca de-alde voi. Las’ că vă- 
nvăţ eu minte. Pa!... 


Îl vizitam frecvent la casa de creaţie, unde-şi 
avea atelierul de lucru. Se lăsa greu, cînd îl rugam 
să-mi arate manuscrisul aflat pe birou. 

Îmi cinstea şi el casa de la Tîncăbeşti, călcîndu- 
i adeseori pragul. Îi plăcea sub şopronul din spate, 
unde ne ospătam pe timp de vară. 

— Monşer, farmecul gospodăriei tale îs taman 
aracii ăştia, beligele şi proptele pe care le-ai 
grămădit lîngă perete... Cum aveam şi noi, la casa 
bătrinului... Mai ai gălbioară din aia, de-a-nul 
trecut? Deşi mie îmi pică bine vinul roşu, nici 
gălbioara ta nu-i de aruncat... Ba dimpotrivă! 


Mai am şi-acum. Cînd am să-l reîntîlnesc pe 
Moromete, că vine-o vreme, vine-o vamă, precis 
am să-mi iau şi damige-nuţa cu mine. Şi iarăşi o să 
ne aşternem la taclale, iarăşi o să-şi ridă de mine, 
pe seama acelei nefericite balade, cu pasagerul 


184 


mort într-un hotel din dosul Gării de Nord... Parc- 
am să-l aud spunîndu-mi: 
— Muiere satanică?... Ete, al dracului! 


„VAX ALBINA CAVALER PASTA” 


Din păcate, ne-a fost dat să ne-ntilnim abia 
după 1950. Cam aiurea. Din an în Paşte (eventual 
şi Crăciun). Ce să-i faci, activam fiecare în alt 
domeniu. „Moromete”, în literatură, unde-şi croise 
un drum faimos — eu, în machetarea de presă, 
sector mai puţin public. Renunţasem şi la scris, şi 
la activităţile editoriale. Pentru moment. Un 
moment de vreo douăzeci de ani. Una-i să semnezi 
cărţi de mare succes, şi durabil pe deasupra, şi 
alta-i să ţi se pună numele (cu gil bloc, corp 8) la 
coada vreunei trecătoare reviste. Căreia i-ai găsit 
(să zicem) o fericită vestimentaţie grafică. De 
aceea ne şi vedeam atît de rar. Îmi cunoşteam 
lungul nasului, cîrn şi niţel borcănat. 


O singură dată mi s-a întîmplat şi mie sa fiu luat 
în seamă. Din greşeală. Plăcută, ce-i drept. Pe 
vremea cînd lucram la revista „Cinema” (1965— 
1966). Cu prilejul nu ştiu cărei „săp-tămîni” (a 
filmului german în România, sau invers, a filmului 
nostru în R.D.G.), într-o bună zi m-am pomenit 
invitat la o recepţie dată de ambasada germană. 
Cu soţia. Pe care a trebuit s-o îmbrac, neapărat, 
la „Arta modei”, într-un taior de lux, special 
pentru asemenea festivități. De-am rămas eu 
dezbrăcat. De bani. Ce şi-or fi imaginat culturalii 
de la ambasadă, nu mai ştiu, însă-s şi-acuma 
convins că mă confundaseră cu redacto- rul-şef 
adjunct. Mai mult ca sigur. Deoarece, pe ultima 


185 


pagină a revistei, figuram imediat după 
conducătorul acesteia. Parcă văd, înaintea ochilor, 
caseta redacțională. Redactor-şef: Ecate- rina 
Oproiu, redactor artistic: personalitatatea 
subsemnatului. Eram şi eu cineva. Altminteri, nu 
m-ar fi aşezat la masă chiar lîngă ambasadriţă, în 
timp ce şefa mea fusese cazată alături de 
ambasador. Numai pe nevastă-mea o plasaseră 
într-un sector de foc continuu, printre cineaştii 
sosiți de la Berlin, cîţiva ac- tori tineri, bine făcuţi 
de maica natură şi excelent înţoliţi, frumoşi ca 
nişte nibelungi. 

Pentru mine însă, era un adevărat supliciu. 
Trebuia să stau c-un ochi la făină şi altul la 
slănină. Adică, s-o supraveghez pe bulgăroaică 
(jumătatea mea, de fapt 1/4, raportat la greutatea 
subsemnatului) să n-o cucerească teutonii, şi să fiu 
atent şi la bucatele de pe masă. In plus, era de la 
sine înţeles, se cuvenea să am grijă şi de distinsa 
mea vecină. Amfitrioană amabilă, mă tot îmbia, 
zicîndu-mi ceva pe nemţeşte: 

— Bitte, was nehmen Sie... 

În realitate, poate nici n-a rostit cuvintele de 
mai sus, ci aşa îmi imaginasem eu, cu precarele 
mele cunoştinţe de germană. Din care nu ştiam o 
boabă. Uitasem mai tot ce învăţasem prin clasa a 
VI-a liceală. 

Drept răspuns, i-am turuit şi eu la nimereală: 

— Merci, Frailain, o ţirişică de Kaiserfleisch, un 
peu de Krenwurst et beaucoup de porcfleisch, 
fripturică de purceluş, vous comprenez?... 

Spre norocul meu, ambasadoarea se descurca 
de minune în franceza pe care bănuise s-o posed şi 
eu. Eroare! Lectu- rile mele polițiste („Serie 
Noire” şi „Le Masque”) mă înzestraseră doar cu 
vagi cunoştinţe de franţuzească argotică. Mă rog, 
bună şi aia! 

Distinsa gazdă îmi vorbea despre Proust şi 
Sartre, iar eu, în schimb, i-am citat o sumedenie 


186 


de titluri din Auguste Le Bre-ton, Simenon şi San 
Antonio. Praf o făcusem. Dar nici n-am mai zis 
nimic. 

Cu sufletul împăcat, am putut apoi să mă ocup 
serios de noţiunile germane aflate la îndemînă: 
„Schnaps-uri, Kirsch-uri şi Weinbrand-uri, 
precum şi apetisante Wienerschnitzel, 
Meyerbeefsteak şi Rostbraten. 

Peste vreo jumătate de ceas, mai cu una, mai 
cu alta, din aproape în aproape, pornisem s-o 
îndrug binişor pe nemţeşte, dezlegîndu-mi-se 
inexplicabil limba. Probabil, datorită şi con-tac- 
tului direct cu elementele extranee mai sus citate. 

Cînd s-a ajuns la Sekt (sau ceva care suna în 
genul acesta), adică şampanie pe româneşte, 
căpătasem un avînt şi-o energie considerabile. Mai 
eficiente ca după o sticlă de Pepsi-Cola autohton. 
Uitasem şi de necazurile cu taiorul de gală, şi de 
be-leaua ce se abătuse asupra mea, de-a fi luat 
drept altcineva decît eram. Că, la urma urmei, 
oameni eram şi noi, machetatorii, nu fiare de 
călcat!... 

Pe la două după miezul nopţii, trecînd peste 
orice protocol, dar şi încurajat de simpaticul 
ambasador, autentic om de cultură, încă mai beam 
cu acesta. În stil „bruderschaft”. Şi nu numai eu 
trecusem la ritualuri nemţeşti, ci şi maestrul 
George Calboreanu, şi artistul poporului Nicky 
Atanasiu, şi alţi invitaţi de onoare. Ce mai calea- 
valea, fusese o recepţie ca-n filme. Tot era în 
legătură cu cinematografia. 


Peste ani, prîinzind la casa de creaţie cu 
Morometele nişte crenvurşti cu hrean, dar din cei 
de carne naturală, mi-am amintit de recepţia de la 
ambasadă şi i-am povestit pe îndelete cele 
întîmplate, şi ce lesne se poate deprinde o limbă 
străină, mai ales cînd există şi un factor 
catalizator. 


187 


Marin Preda a pufnit în rîs, chicotind sarcastic. 
Apoi, privindu-mă pe deasupra ochelarilor, mi-a 
explicat oarecum amuzat ieşirea sa neaşteptată: 

— Monşer, la fel am păţit-o şi eu... Chiar în 
inima Germaniei, la Berlin, sau în alt oraş, mă rog, 
asta n-are importanţă, învăţasem atit de bine 
nemţeşte, după cîteva halbe de bere, d-aia de-a 
lor, încît m-am certat cu un coleg de-al nostru, îl 
ştii... La un local... Ne-am beştelit reciproc în 
germană, deşi nici el şi nici eu n-o ştiam... Fapt e 
că m-am stricat rău de tot cu respectivul. 

— Şi de ce nu-ncercaţi sa vă-ntilniţi iarăşi, tot 
aşa, în jurul unei mese cu lichide de-ale noastre? 
Poate rezolvaţi neînţelegerea de-atunci... La alt 
nivel, cu alte substanţe! 

— He-he, aşa oi fi crezînd tu!... Pe ce te bazezi? 

— Mi-o spune intuiţia mea, de om trăit numai 
printre scriitori! 

— Intuiţia? Vax Albina Cavaler Pasta! 

— Adică, ce vrei să spui? 

— Că nu există intuiţie în materie de psihologie 
a scriitorilor. Aici nu ajută nici un fel de alifii şi 
unsori. Cînd făceam armata, aveam un majur care 
ne-nnebunise tot punîndu-ne să ne lustruim 
nasturii de la veston. Urla la noi ca un apucat: 
„Frea- că-ţi nasturii, răcane, cu vax albina, pînă s- 
or face ca oglinda!” Se referea la o substanţa, 
celebră pe vremea aceea, care chiar aşa se şi 
numea: „Vax Albina Cavaler Pasta”. Ar fi bine dacă 
ar mai exista şi acum. Pentru nasturi. Că 
asperităţile caracterului rămîn cum au fost, iar 
scriitorii aşa sînt făcuţi, să nu se înţeleagă între ei. 
Decît rar, foarte rar. Păcat, dar asta-i situaţia — şi 
nu fac rău nimănui... 

— Fie şi-aşa cum zici! Dar singur ai spus că 
respectivul cu care te-ai luat la gilceavă e-un 
scriitor bun. Cine-i? 

— Te faci că nu ştii?... Sau te-a pus chiar el să 
mă tragi de limbă! 


188 


— Habar n-am de nimic... Şi-apoi, mă cunoşti 
de-o grămadă de vreme. Ştii prea bine că nu mă 
mai ocup de literatură. De pe timpurile cînd îmi 
intrase în cap că-s poet!... 

— Ce vorbeşti, monşer! Şi-acum crezi că ţi-au 
ieşit gărgăunii din minte? Odată intraţi, nu mai 
scapi de ei! Nici dacă-i tratezi cu Verde de Paris. 
Poate doar să-l bei, şi-atunci da, mai ai şanse să-ţi 
rezolvi problema... Dar nu se găseşte, spre norocul 
tău... 


PRINTRE „TOVARĂȘII CREATORI” 


Nu se mai găsea! Ce-i drept, nici n-am depus 
eforturi speciale să-l caut. Ba dimpotrivă, prin 
1968, poate '69, mă atacase iarăşi filoxera 
scrisului. Şi-n loc s-o combat cu teribilul insecticid, 
mă  instalasem la o casă de creaţie, prin 
intermediul bunului om din Seciuan, scriitorul 
Mircea Micu, cel care se ocupa pe atunci cu 
plasarea „creatorilor” la casele obştei. 

Era pe la mijlocul lui august. Părăsisem totul. 
Şi grădina de la Tincăbeşti, şi nevasta 
(bineînţeles temporar). Ca să-mi termin primul 
volum din serialul „Jocurile detectivului Conan 
Doi”. Îmi încărcasem în „Bombiţă” („Fiat”-ul meu 
600) maşina de scris, două topuri de hîrtie, cutia 
cu medicamente pentru slăbit, o damigeană cu 
vin, precum şi două geamantane cu speranţe şi 
iluzii. 

Casa de creaţie mi s-a părut (doar la început) 
un adevărat loc de vis. Excelent pentru scrierea 
romanului. Dar, impresionat de „creatorii” ce foiau 
prin preajma mea, chiar din prima zi am uitat 
totul. Şi de regimul de slăbire, şi de programul 
ştiinţific de lucru pe care mi-l impusesem. In loc 


189 


să-mi văd de scris,  urmăream  extaziat 
nemaipomenita forfotă a scriitorilor. Doamne, cîţi 
erau şi ce mari mi se păreau! Nu ştiu cum de se 
brodise, dar se-adunaseră deodată, în acel august 
torid, numai somităţi ale literaturii contemporane. 

Dacă-mi mai amintesc bine, se aflau acolo 
Fănuş Neagu, Mircea Micu, Cella Serghi, Marin 
Predă, Nichifor Crainic, Octavian Stoica, Teodor 
Mazilu, Ştefana Velisar-leodoreanu, Alecu Ivan 
Ghilia, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Constantin 
Chiriţă şi mulţi alţii, mai tinerei şi mai vîrstnici, 
puşi pe lucru sau mai puţin. O lume incredibilă. 
Nicăieri altundeva n-aş fi avut ocazia să văd atita 
eternitate pe metru pătrat! 

Om organizat, cu program de lucru bine 
calculat, mă trezeam de la prima oră. Şi, în loc să 
mă aşez lîngă fidela mea , Erika”, prietenă de-o 
viaţă, ce niciodată nu mă trădase, indiferent de 
prostiile pe care i le bălmăjeam la ureche (recte 
claviatură), porneam să gonesc ca un căpiat pe 
aleile parcului, într-un „jogging” disperat. Tot 
nădăjduind să mai dau jos din kilogramele 
dobîndite la masa (interzisă de medici) din seara 
precedenta. 

Interesantă descoperire şi ,jogging”-ul ăsta!... 
Marin Preda nu-l aprecia deloc. Pe undeva, cred c- 
avea şi dreptate. Fiindcă, năduşit bine după atita 
alergătură, cînd la trap, cînd la galop, făceam un 
duş sumar şi mă repezeam ca turbatul la 
restaurantul casei de creaţie, de la parter. Să-mi 
iau breakfastul. Altminteri, aş fi leşinat pe loc. De 
foame! 

Mă  întimpina, zîmbind parşiv, tanti Aneta, 
femeia de la bufet: 

— Ce serveşte astăzi tovarăşul creator?... Un 
ceai de tei, sau un iaurt?... 

— Ia ascultă, tanti Aneto, chiar atît de ofticos să 
arăt, încît să-mi propui, mie, ceai de furaje?... Ce 


190 


mănîncă, dimineaţa, Fănuş Neagu, Mircea Micu 
sau Marin Preda? 

— Nu mănîncă deloc! — îmi răspundea placid şi 
enigmatic gioconda din dosul tejghelei. 

— Dumnezeule, că n-or fi şi ei la regim dietetic! 
— exclamam intrigat şi dezamăgit. 

— Nu, dimineţile dorm... Au lucrat toată 
noaptea. Numai dumneata te scoli odată cu cocoşii 
şi ne faci nouă greutăţi!... 

— Aşa? Ei bine, dacă tot îi vorba de greutăţi, ia 
arde-mi tălică patru ochiuri la capac, cu telemea şi 
costiţă prăjită, şi fierbe-mi şi-o cană de ceai, 
de-o juma’ de litru, cu nişte untişor şi şunculiţă pe 
lîngă ea! E bine?... 

— Sigur că nu! lar ai să te plingi că te-ngraşi 
din pricina noastră, şi parcă te văz cum porneşti s- 
alergi pe cărări... 

— Perfect! Atunci fă-mi numai trei ochiuri... 
Plus, bineînţeles, celelalte mizilicuri... Pe-urmă, 
văd eu cum mă descurc! 


În timp ce-mi legumeam breakfastul, răsfoiam 
presa centrală, revistele literare, din capitală şi 
provincie. Şi se făcea de zece. 

Ora la care îşi organiza apariţia Fănuş Neagu. 
Pe care-l admiram de la distanţă, după ce-mi 
dădea un „buna dimineaţa” lipsit de entuziasm, 
cum se aşeza la masa de lingă fereastră, din colţ, 
cu-o hirtie în faţă şi-un creionaş bont şi, încruntat, 
absent total faţă de mediul ambiant, pornea să 
chinuie pagina cu plaivazul. Îşi scria săptămînala 
sa rubrică sportivă. Operă de bijutier al 
cuvîntului. La cărţile importante lucra în cameră, 
ferit de priviri. 

Sufeream crîncen, alături de el, văzîndu-l cum 
îşi freca fruntea şi timpla stîngă, cum îşi stringea 
ochii, de parcă ar fi vrut să şi-i vîre în adîncul 
creierilor, pentru ca apoi, îmblînzit, să scrie cîteva 
cuvinte. Şi-o ţinea tot aşa, pînă aproape de vremea 
prinzişorului (11 şi jumătate). 


191 


Cam tot atunci se iveau în sala de mese Mircea 
Micu, Teodor Mazilu, doamna Ştefana Velisar- 
Teodoreanu. Micu se pripăşea pe lingă Fănuş 
Neagu, în vreme ce Mazilu îşi avea masa sa, 
binecunoscută. Nimeni  nu-ndrăznea să se 
aciuiască acolo, mai ales că exista şi-un semn că 
era rezervată: sticla de cabernet. Din care 
dramaturgul sorbea arar cîte-o înghiţitură, şi care 
zăbovea pe masă pînă seara tîrziu. 

Marin Preda cobora de la etaj pe la 
douăsprezece şi ceva. Cu ochii cîrpiţi de somn, 
după o noapte petrecută la masa de scris, îi cerea 
Anetei farfuria sa cu cele două felii de piine pră- 
jită. Ne privea curios, dînd un „bună ziua” general, 
adresat mai mult mobilierului din sufragerie, iar 
cînd trecea pe lîngă mine, în drum spre cameră, 
îmi spunea, adăstind cîteva clipe, pentru a-mi 
examina teancul de farfurii din faţă: 

— Hai cu mine, să mă pui la curent cu ce mai e 
nou prin lumea asta! 

Nu-mi era deloc clar la ce lume se referea. La 
lumea ca lume, sau la cea literară. Pe-atunci, încă 
nu fusese numit director la „Cartea Românească”. 

Ce să-i fi spus eu despre lumea literară? Nu 
cunoşteam decît vagamente culisele acesteia. 
Deşi, fie vorba între noi, tare mi-ar fi plăcut să 
intru şi eu în această mirifică bătătură a mi- 
racolelor scriitoriceşti. Dar, la vremea aceea, 
eram, ca şi acum, un permanent (bătrîn) debutant. 

Şi, mai mult de-atîta, de ce să n-o spun deschis, 
cu imaginaţia mea, pervertită de lectura atitor mii 
de romane polițiste şi de spionaj, aş fi fost capabil 
să inventez cine ştie ce conspirații literare 
(inexistente), rocamboleşti şi catastrofale. Că la 
asta mă ducea mintea, de ce să m-ascund după 
deget. 

Monşerul aştepta cu farfuria în mînă. lar pîinea 
prăjită aromea ademenitor. 


192 


— Mărine, lasă-mă să-mi isprăvesc breakfastul, 
şi vin numaidecit! 

— Ajungă-ţi cît ai mîncat! Hai, nu mă lăsa să te- 
aştept cu tava în mînă... 

Şi plecam după el, mestecînd din mers ultima 
îmbucătură de şuncă. Presată şi  grăsuţă 
corespunzător. Dar şi dietetică. Presupun. 


Cînd ajungeam înaintea uşii cu numărul 6, 
Preda îşi scotea din buzunarul halatului (îmbrăcat 
peste pijama) cheia de la cameră, descuia atent, 
ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă nu i se forţase 
între timp broasca, şi mă poftea: 

— Trage bine uşa după tine şi dă drumu” şi la 
yală!... 

— Dar de ce? Nu sîntem noi înăuntru? — îl 
întrebam nedumerit. 

— Păi tocmai de-aia, monşer! Nu vreau să-mi 
vină cine ştie cine pe cap, şi să-mi steie bucăţica în 
gît... Mi s-a făcut foame. Şi trebuie şi eu să mănînc 
ceva! 

Apoi dispărea în baie. 

Rămas singur, purcedeam să examinez odaia, 
pentru a nu ştiu cita oară, totdeauna vrăjit de 
ciudata atmosferă a refugiului în care scria 
romancierul. 

Era o cameră suficient de încăpătoare, cu două 
paturi. Chiar lîngă prichiciul ferestrei din dreapta 
— o masă. Pe care se aflau tot soiul de mape, hirtii 
şi stilouri, ceasul de aur al scriitorului, precum şi 
cîteva cutiuţe cu medicamente. Mai exista, lipită 
de peretele opus ferestrelor, o bibliotecă redusă, 
cu cîteva rafturi ticsite de cărţi. lar rezemată de- 
un teanc de volume, fotografia tatălui lui Marin 
Preda. Un ţăran în vîrstă, cu ochi scormonitori şi 
extrem de vii, cu obraji osoşi, avînd pomeţii bine 
reliefaţi. Poza era fantastică, executată pesemne 
de un mare artist al portretului fotografic. 

La dreapta mesei de lucru, de fapt cam în 
spatele acesteia, tras lîngă zid, un dulap pentru 


193 


haine, avînd pe acoperiş un morman, grijuliu 
rîinduit, de cartuşe de ţigări. 

Patul de lîngă fereastră era cu aşternuturile 
desfăcute, lăsat aşa de cînd se trezise prozatorul. 
lar pe patul pereche, peste cuvertura uşor boţită 
şi, probabil, niciodată utilizată, un munte de cărţi 
şi reviste. Zeci de „,„Paris-Match”-uri, nenumărate 
volume în franceză şi română; acestea din urmă, 
posibil, cărţi dăruite de colegi, cu dedicaţii, iar 
celelalte, cumpărate de Preda din străinătate. 
Multe din ele cu semne între file, altele deschise la 
o anumită pagină. 

Reîntors din baie, în pantaloni şi cămaşă, mă 
privea suspicios, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i fi 
umblat prin cărţi şi reviste. Niciodată n-a fost de 
acord să-mi împrumute, pentru lectură, vreo 
publicaţie sau volum din cele îngrămădite pe pat. 

După aceea, mergînd la fereastră, scotea dintre 
geamuri, unde fuseseră păstrate la aer, un borcan 
cu nişte materie negricioasă şi-un pacheţel de unt. 

— Nu vrei să-ţi dau şi ţie? 

— Ce-i aia? — îl întrebam intrigat, privind la 
borcănel. 

Morometele întindea puţin unt pe pîinea prăjită 
luată de la Aneta, şi aşternea deasupra o linguriţă 
din substanţa aceea bituminoasă. Muşca zdravăn 
din tartină, o dată, de două, pînă termina felia. Din 
cealaltă, îmi rupea şi mie o bucăţică, mi-o ungea 
cu-o ţiră de unt, şi mă poftea să-mi iau singur din 
nămolul acela gelatinos. 

Operația am efectuat-o „la liber”, punîndu-mi 
un gogoloi. Golisem borcănelul. Cînd am gustat, 
mi-am dat seama că era vorba de icre, şi încă din 
cele negre, sau caviar pre limba lui Brillat-Savarin, 
celebrul gastronom al franţujilor. 

— Ei, ce zici? Mă, ăstea-s icre de morun din 
Caspica!... 

— Mărine, drept să-ţi spun, mai bine-mi dădeai 
un „Kent”. Cel puţin cînd îl tragi în piept, n-are 


194 


duhoarea asta de mil, a icrelor negre pe care ţi-ai 
zvirlit bănuţii... 

— Vezi-ţi de treabă, monşer, că n-am dat un 
franc! Le-am primit în dar, la Moscova, cînd am 
fost în primăvară, cu delegaţia noastră, de la 
Uniunea Scriitorilor!... Ştii tu ce-nseamnă pentru 
organism caviarul? Energie, longevitate asigurată, 
virilitate şi tonus vital... Am citit în „Le Monde” o 
reclamă nemaipomenită. Mint şi ăia, ce vrei? Dar 
scriau că prinţul Trubetskoy mînca în fiecare 
dimineaţă o sută de grame de caviar, şi-a trăit 
nouăzeci şi trei de ani, călărind în fiecare zi. 

— Pe cal? 

— Pe orice... 

— Aiurea! Am citit şi eu că sovieticii au ajuns să 
fabrice icre negre din petrol, şi tot din cel de 
Caspica... E bine? 

— Să ştii că-i ceva în chestia asta cu petrolul!... 
De cînd tot mănînc din caviarul ăsta, şi n-am simţit 
nimic deosebit. Şi parcă miroase niţel a gaz! 

Dezamăgit, şi-a turnat un păhărel de „Johnnie 
Walker”. 

— Cînd lucrez, nu beau niciodată... Doar să-mi 
alung gustul ăsta de motorină... Deşi, de la engleji, 
te poţi aştepta la orice. Dacă fac şi ei vizichiul tot 
din benzină? 

Îi cunoşteam mai de mult meteahna: se lăsa 
extrem de lesne influenţat. Invenţia mea cu icrele 
făcute din petrol avusese succes. 

— Mă, Vlade, nu uita să-mi aduci şi mie nişte 
gălbioară de-aia de-a ta, de la Tincăbeşti! Sper că 
n-aţi descoperit petrol şi pe-acolo... Cel puţin 
deocamdată... 

În zilele următoare, oarecum lămurit în privinţa 
excelentelor condiţii de viaţă de la casa de creaţie, 
am purces şi eu să lucrez. In forcing. 

Adică, de-ndată ce-mi ingurgitam obişnuitul 
meu breakfast, mă aşezam în faţa „Erikăi” şi 
porneam s-o maltratez infernal. Băteam la ea ca la 


195 


fasui. De se cutremurau pereţii şi intrau în 
trepidaţie paharele de pe masă. 

Abia după un timp mi-am dat seama că-mi 
incomodam groaznic colegii de breaslă, învecinaţi 
cu sălaşul meu. Aceştia scriau de mînă, stăruind 
concentrați asupra paginii. lar mitraliera mea, ale 
cărei rafale tulburau liniştea celor de pe acelaşi 
palier cu subsemnatul, dacă nu şi-a celor de la 
etajele superioare, probabil că devenise spaima 
tuturor. 

Numai aşa îmi explic de ce, după vreo două 
ceasuri de lucru intensiv, mă pomeneam că-mi 
bate cineva la uşă. Bineînţeles,  n-auzeam de la 
primele ciocănituri. Şi-atunci vizitatorul îşi înteţea 
apelurile disperate. 

Uneori, cel pe care-l descopeream în prag, cînd 
deschideam uşa, era bunul meu prieten Alecu Ivan 
Ghilia. Făptură sensibilă şi delicată, nu-mi spunea 
pe şleau că-l deranjez, ci se arăta interesat să-i 
citesc ceva din paginile pe care le terminasem. 
Il invitam la o cafeluţă, îi cedam scaunul meu, mă 
aşezam pe pat şi începeam cu primele capitole ale 
romanului ,,De-a v-aţi ascunselea”. Ridea în 
hohote. 

— Bravo! Excelentă secvenţa cu pescarii 
amatori!... Aşa mi s-a întîmplat şi mie, la un 
pescuit, cu Pancu-laşi... 

Cred şi eu. Eram sincer convins că-i plăcuse 
păţania narată. Cu atît mai mult cu cît despre el 
era vorba în capitolul respectiv. Cînd mă tîrîse, cu 
„Bombiţă” cu tot, pe Valea Argovei, la o baltă cu... 
peşte. La un preşedinte de ceape prieten. 
Împreună cu bietul Octav Pancu-laşi. Preşedintele 
fusese de negăsit, fiind plecat cu ploconul la 
„Peco”, după motorină. lar balta nu mai avea de 
multă vreme peşte, pe cînd faimoasa ciorbă de 
clapon, pe care i-o făgăduise dispărutul, existase 
numai în imaginaţia febrilă a prozatorului. 


196 


După două ceasuri de lectură, Alecuţu se 
retrăgea. 

Alteori, eram solicitat de Octavian Stoica. 
Prozator talentat, mare gastronom, mă scotea din 
priză ca să-i furnizez ceva reţete culinare 
munteneşti, de la mine din Argeş. Şi ne prindea 
prinzul la poveşti. Cînd, înfometați şi excitaţi 
gastric la extrema limită, coboram la restaurantul 
casei de creaţie. Şi, uite-aşa, scăpau băieţii de 
mitraliera mea. Măcar în prima jumătate a zilei. 

Că, după-amiaza, porneam din nou să bat la 
maşină. Şi mai îndirjit. De nu mai izbutea nimeni 
să-nchidă un ochi. Pe la patru sau cinci, iarăşi mi 
se bătea la uşă. De astă dată — Fănuş (Neagu). 
Bucuros de cinstea pe care mi-o făcea, îl viram în 
odaie şi-l invitam la o cafeluţă. 

Marele prozator strimba din nas, spunîndu-mi 
că nu-i prieşte cofeina. 

— Mă grasule, dar altceva n-ai de băut?... 

— Cum să nu, coane Fănuş! Posed nişte muscat 
hamburg de Tîncăbeşti, ceva de groaza lumii... 

După ce gusta un păhărel, două: 

— Chiar că-i de groază! Şi nici n-am organ 
pentru vinuri dintr-astea, dulcegi... 

În orice caz, după ce se sacrifica în numele 
prieteniei şi lichida conţinutul sticlei, timp în care 
stăteam la poveşti, dinsul iscodindu-mă în privinţa 
mîncărurilor mele preferate, iar eu trăgindu-l de 
limbă despre tainele meseriei pe care-o profesa cu 
brio, Fănuş Neagu mă părăsea satisfăcut. Şi 
fiindcă mă obligase să-mi reduc, măcar temporar, 
urgia rafalelor, şi datorită faptului că mă izbăvise 
de vinul ce nu-i plăcuse. Bineînţeles, avînd grijă 
să-mi precizeze: 

— Ascultă la mine, borţică, ăsta nu-i vin de 
bărbaţi! Şi mă pricep la de-alde astea... Mă şi mir 
cum de l-am putut bea! 


197 


LEGENDE... APOCRIFE 


Avea ce-avea Fănuş Neagu cu vinul meu. 
Muntele ăsta de om, dar şi de omenie, care m-a şi 
ajutat, odată, la mare nevoie, cînd mă- 
mbolnăvisem grav, nu se-mpăca defel cu 
produsele mele vinicole. Ce să fac? Asta am, asta 
fumez! 

După vreo cîțiva ani, tot la casa de creaţie, 
surprinzindu-mă debarcînd din „Bombiţă” cu-o 
sarsana încărcată cu sticle, m-a şi luat la trei 
păzeşte: 

— Ce-ai acolo, bufleo?... lar umbli cu vinuri 
aranjate? 

— Sirop de căpşuni! E valabil? — i-am răspuns 
în glumă, răminîind totuşi pe gînduri; nu 
înţelegeam chestia cu „vinuri aranjate”. 

De fapt, la cererea monşerului, adusesem nişte 
„gălbioară”, un amestec, sau cupaj, cum îi zic 
specialiştii podgoreni de la „Vinalcool'”-ul din 
Obor, de aligote, riesling şi muscat Ottonel. 

La cîtva timp după aceea, m-am trezit abordat 
de-un poet foarte cunoscut, (nu-i dau numele), 
care s-a apucat să-mi laude demesurat vinul: 

— Nea Vlăduţ, a fost formidabil! De milioane, 
nu altceva!... 

— Păi, maestre dragă, de unde-l ştii tălică?... Ai 
fost cumva pe la Tîncăbeşti, în lipsa mea de-acasa, 
şi ţi-a oferit bulgăroaica de nevastă-mea să guşti 
din el? 

— AŞ! L-am fentat pe monşerul, şi i-am golit 
toată cămara, ca să mă exprim metaforic, deşi era 
vorba doar de vreo cîteva amărite de sticle... l-am 
cîntat, împreună cu ceilalţi invitaţi, care ne aflam 
la dînsul în odaie, că vinu-i „făcut”, că-i „de-a 
doua”, ca are gust de doagă, c-a fost mitocosit cu 


198 


metabisulfit. Mă rog, o sumedenie de braşoave, de 
se speriase de-a binelea... 

— Aoleu! — am exclamat eu brusc alertat. Şi nu 
s-a supărat cumva pe mine?... 

— Asta nu ştiu! — mi-a răspuns poetul zîmbind 
mefistofelic. Ni l-a dăruit nouă, să-l bem pe 
răspunderea noastră. 

Nedumerit de reacţia prozatorului, care nu-mi 
suflase o vorbă, despre cele întîmplate, şi încă 
atîta amar de vreme, am suris (galben). M-am 
despărţit de poet în cele mai bune relaţii. Mai ales, 
fiindcă-i plăcuse gălbioara mea. 

Peste cîteva zile, mi-a relatat şi Octavian 
Stoica, zîmbăreţ nevoie mare, cum îl băuse pe 
Moromete. De vinul adus de mine. Şi el îi spusese 
că-i dăruisem din „vinul meu de musafiri”. Că 
altceva beau la mine acasă, unde posed un butoi 
pe care stă scris „P.S.M.” 

— Mongşer, să ştii că-i ceva cu chestia asta! — 
exclamase romancierul. Cînd l-am vizitat, la 
Tîncăbeşti, alt gust avea gălbioara grasului... 

— Normal! — insistase Tăviţă Stoica. Te tratase 
din „P.S.M.”-ul lui!... 

— Ce-i cu „pesemeul” ăsta? — l-am chestionat 
îngrozit pe prozatorul de la Birlad. 

— O născocire de-a mea, ca să-l aiuresc pe 
monşerul! I-am dezvăluit şi încifrarea... 

— Dumnezeule! Şi ce bazaconie i-ai mai spus? 

— Că „P.S.M.” înseamnă „pentru sufleţelul 
meu”! E bună, nu? 

— Bată-te cucu să te bată de trăsnit! Cum să fie 
bună?... Ce şi-o fi închipuit Preda despre mine?... 

—  Meştere, zău că nu arăta supărat... 
Altminteri, nu ne-ar fi transmis nouă licoarea 
aceea divină, ci-ar fi zvirlit-o la privată! Ştii cum e 
Preda! Ne credea şi nu ne prea credea. 

Cu timpul, ani de zile după evenimentul cu 
pricina, am mai aflat şi de la alţii cum îl 


199 


mistificaseră pe Moromete. Tot în privinţa vinului 
meu. 

Prin 1976, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am 
întrebat: 

— Măi Mărine, ia să-mi spui drept, ţi se pare 
vinul ăsta „făcut”, „de-a doua”, „cu gust de doagă 
împuţită”?... Fiindcă mi s-a povestit totul, să ştii. 
Cum, cu cîţiva ani în urmă, nu mai ştiu câţi, ai 
împrăştiat printre prietenii de la casa de creaţie 
gălbioara pe care ţi-o adusesem atunci. Este? 

— He-he! Sigur că este. Numai că nu m-am 
lăsat dus... Ce, eram prost, să le dau lor vinişorul 
ăsta dumnezeiesc? I-am ascultat, i-am lăsat să 
turuie vrute şi nevrute, ba am mai făcut şi unele 
aprecieri la adresa ta, nu prea plăcute, ce-i drept. 
Însă erau cu scop... Le-am organizat un întreg 
cinematograf, prefăcîndu-mă convins de aiurelile 
lor... Vorba aia a ta, „cinemascopul scuză 
mijloacele!” Şi le-am dat nefericiţilor cîteva sticle 
de vin pe care le aveam în baie. Nu era rău nici 
ăla, dar mi-l dăduse un alt prieten, de la Grădiştea, 
care nu se prea pricepe să-l potri-vească la aromă 
şi buchet. Bătea în aceeaşi culoare ca şi al tău, 
însă mie mi s-a părut niţel cam acriu şi casat... 

Bizară, şi întîmplarea asta, cu tentativa de 
„trombonire” a monşerului, şi cu răzbunarea lui! 
Le-o fi dat Moromete alt vin? L-or fi tras pe sfoară 
poetul şi Tăviţă Stoica? Greu de ştiut. Curat 
mitologie... literară! 


Tot aşa cum s-a creat şi-o altă mitologie, în 
legătură cu crasa inaptitudine a scriitorilor 
„vizavi” de tehnică. Total inexact! Parcă n-avem 
scriitori cu studii politehnice la bază, bunăoară 
Ov. S. Crohmălniceanu, sau mari prozatori şi 
dramaturgi, absolveniţi ai Institutului Medico- 
Farmaceutic? (V. Voiculescu, Aurel Baranga, 
Augustin Buzura, şi mulţi alţii.) Că şi ştiinţele 
medicale sînt tot tehnice. Mă rog, asta-i părerea 
mea, şi ştiu ce spun, ca vechi şi redutabil pacient 


200 


al Institutului de Endrocri- nologie şi-al Clinicii de 
boli de nutriţie. N-au încercat asupra mea toate 
tehnicile posibile de slăbire? Şi ce tehnică! Că n- 
au prea izbutit, decît în limita cîtorva sute de 
grame, asta-i altă poveste. Ori n-au insistat 
îndeajuns, ori n-am corespuns, fiind mai mult 
amator decît profesionist în materie de, regim 
dietetic. 

Însă în tehnică auto, aici chiar că-s neîntrecut. 
As, nu altceva! Ceea ce Marin Preda nu era, deşi îl 
pasiona automobilismul. De-aia a fost nevoit să 
apeleze la luminile mele. 

Eram, împreună, la Sinaia-Cumpătu. Eu, la una 
din vilele complexului de creaţie şi odihnă, el, la o 
vilă particulară,  unde-şi  închiriase, pentru 
întreaga vară, două sau trei camere, vrînd să şi 
scrie, şi, totodată, să-şi ţină şi nevasta la aer. 

Pe vremea aceea, eram amîndoi posesori de 
„Fiat”-uri. Monşerul şofa un „1300” alb, iar eu un 
„600”, cumpărat la mîna a doua. 

Preda îşi cam ridea de „Bombiţa” mea, luîndu- 
mă peste picior: 

— Monşer, cum faci de intri, cu gabaritul tău, 
în gigilicea asta de maşină? 

— Ai să rizi, Marine, însă-i mult mai mare pe 
dinăuntru decît pe din afară! În schimb, consumă 
doar cinci litri la sută... 

— Ce vorbeşti, monşer! — chicotea Moromete. 
De ulei?... 

Pentru chestia asta, cu uleiul, l-a pedepsit într-o 
bună zi bunul Dumnezeu. Că şi el se ocupă, de la 
un timp, de tehnică. Ca să nu rămînă de căruţă cu 
ultimele cuceriri ale lumii pe care a creat-o. 

Îl văd, odată, pe Marin Preda scormonind prin 
portbagaj, în timp ce capota motorului era dată 
peste cap. Bodogănea. 

Inimă de mamă, imediat m-am apropiat de 
Moromete şi l-am iscodit, fără să-mi dezvălui 
profundele mele cunoştinţe auto: 


201 


— Ce păţişi, Mărine? Are ceva?... 

— Are pe dracu'! Cum să n-aibă? Sigur că are, 
că dacă n-ar avea, n-aş fi dat pe ea banii de pe un 
roman, şi nici nu mi-ar face atitea buclucuri... Are 
roţi, are frine, are şi roată de rezervă, are şi 
motor! Ei, aici e-aici, ăsta nu merge! Porneşte, 
tuşeşte de vreo cîteva ori, şi stă. 

— Îmi dai voie să mă uit şi eu?... Poate ţi-l pun 
la punct! 

— Dar te pricepi?... 

— Cum să nu! N-am şi eu tot „Fiat”?... 

— Şi se potriveşte cu-al meu? Una-i „600”, şi 
alta „1300”! 

— Ai să rizi, dar se potriveşte, la milimetru... Şi, 
în afară de asta, orice şurubelniţă este universală. 
Ai aşa ceva în trusa de scule? Dacă da, dă-mi-o! 

În doi timpi şi trei mişcări i-am demontat 
jiglerul de ralantiu, i-am tras o suflare, deoarece 
depistasem un gunoi şi, pentru mai multă 
siguranţă, l-am şi lărgit niţel la diuză, apelind la 
un ac de curăţit bujiile. 

Cînd am fost gata, motorul a pornit ca din 
puşcă. De-ai fi zis că-i reactor. Ce-i drept, cam 
scotea ceva fum şi gaze pe la toba de eşapament. 
Dar şi avioanele cu reacţie, mai ales la decolare, 
emană nori de fum. 

Monşerul a fost încîntat. La culme. Şi m-a 
poftit, în după- amiaza aceleiaşi zile, să-i fac o 
vizită. 

Pe la şase, cînd m-am prezentat la vila 
monşerului, ceva nu era în regulă. 

— lar ai păţit ceva cu motorul? 

— N-aş prea zice, doar l-ai văzut că merge 
trăsnet... Altu-i necazul. 

— Ce s-a-ntîmplat? 

—  Monşer, oare-i posibil aşa ceva, să-mi 
consume peste o jumătate din rezervorul de 
benzină, numai pînă la Braşov,  aller-retour?... 


202 


— Este! — l-am lămurit pe loc. Cu jiglerul 
reglat de mine, este... l-am lărgit diuza, ca pentru 
o maşină de curse, formula I, şi-i normal să 
mănînce jărăgai ca un Bucifal, adică benzină! 

Morometele a dat din cap a înţelegere, dar şi a 
pagubă. 

— O să m-aduci la sapă de lemn, cu formulele 
tale cursiere!... De unde atiţia bani pentru 
carburant, ulei şi alte chestii? Trebuie să-i facem 
ceva, altminteri o dau dracului de maşină... 

Abia am reuşit să-l liniştesc. 


MENS SANA IN CORPORE SANO 


Ceva mai tîrziu, l-am auzit întrebîndu-mă, pe 
nepusă masă: 

— Apropo, tu cum stai cu sănătatea?... 

— Păi cum să stau, măi Mărinică? Aş zice că 
bine, excelent, dacă nu chiar superb... Am diabet, 
însă unul ţeapăn, cu vechime, binecunoscut de 
terapeuţii mei, hipertensiune arterială, dintr-aia 
oscilantă şi niţel paroxistică, unele bătăi de inimă 
aberante, de tip extrasistolic, şi multe alte 
mărunţişuri... Mă rog, nu mă pling! Fac şi 
gimnastică de dimineaţă, şi niţel sport, fiindcă aşa 
mi-au spus medicii că se poate muri sănătos... 

— Monşer, cred c-am încurcat-o! Se pare c-aş 
avea şi eu un diabet... Ia spune-mi, că văd că le ştii 
şi le ai pe toate, de parcă ai fi o enciclopedie 
medicală, cum e chestia asta cu diabetul?... E- 
adevărat că slăbeşte organismul? 

— Pe mine mă slăbeşte rău. Şi, slab cum sînt, 
mi-e foame, şi încă din ce în ce mai crîncen... Dar, 
ca să fiu drept, s-ar putea să fie şi din pricina 
regimului alimentar extrem de sever... Nu mai am 
voie să mănînc o mulţime de lucruri dragi inimii 
mele! Trebuie să mă abţin, asta e... 


203 


— Şi reuşeşti? 

— Nu! 

— Nici eu nu sînt în stare să urmez prescripţiile 
doctorilor... Ia hai pînă la mine în cameră, să vezi 
ce medicamente mi-au dat! Văd că te pricepi la 
bolile astea... 

Cînd am examinat flacoanele, cutiile şi 
cutiuţele, cu tot soiul de tablete, pilule şi capsule 
operculate, pe care trebuia să le bage în el bietul 
Moromete, am rămas îngrozit: 

— Şi chiar le iei? Pe toate?... 

— Păi, ce să fac? Trebuie... Mai ales că am 
unele necazuri şi cu vederea. M-a consultat o 
doctoriţă, doamna Elena Vaida, o mare oculistă, de 
la „Parhon”, şi mi-a spus să fiu atent la fundul de 
ochi... N-aş vrea s-o păţesc şi eu ca Zaharia 
Stancu!  Suferă groaznic din pricina unei 
retinopatii, aşa-i zice bolii, şi-are şi el diabet... A 
fost chiar nevoit să se opereze! 

Dacă-mi amintesc bine, avea în sertarul de la 
masa de lucru, unde le ţinea pitite de familie, vreo 
cincizeci de produse farmaceutice. Din toată 
lumea. Unele pentru diabet, altele pentru 
prevenirea accidentelor vasculare, celelalte cu-o 
destinaţie necunoscută mie. 

Monşerul mă privea niţel speriat, ca şi cum ar fi 
vrut să surprindă pe chipul meu cine ştie ce 
reacţie. Bineînţeles, nefiind nici medic şi nici 
cretin, m-am abținut de la orice mimică 
revelatorie. Am manifestat o anume indiferenţă 
tranchilizantă (credeam eu): 

— Ia ascultă, ziceai că încă nu-i sigură chestia 
cu diabetul... De ce vîri în tine drogurile ăstea? 

— De frică, monşer, de frică! Indiferent de 
rezultatul analizelor, tot nu te poţi baza pe ele... 
Şi-atunci înghit pumni de tablete. Cu apă, cu sifon, 
cu whisky, cu ce se nimereşte Mi-e teamă că n-am 
să-mi pot duce la bun sfîrşit cărţile... 


204 


Adînc tulburat de mărturisirea prozatorului, nu 
i-am mai dezvăluit că şi eu îmi administrez, zilnic, 
şi-n proporţie de masă, nenumărate medicamente. 
Bune la ceva, sau ne-bune, asta numai Dumnezeu 
o ştia!... 

Mai să cad în misticism (pe vremea aceea). 
Ulterior, utilizînd oţetul de mere (după metoda 
preconizată de doctorul Jarvis), am trecut cu 
încredere şi abnegaţie la ateism. 


EDITORIALE 


Mai tîrziu, după vreun an, în vara următoare, 
eventual toamna, monşerul m-a invitat să văd noua 
locuinţă ce i se repartizase, o casă construită 
înainte de război, cu gaze la sobă, din cartierul 
Cotroceni. 

Într-o dimineaţă de duminică, m-am urcat în 
„Bombiţă”, împreună  cu-o  damigenuţă de 
gălbioară (că nu eram să mă duc cu mîna goală la 
casă nouă!), şi-am pornit în căutarea adresei pe 
care mi-o dăduse. 

Deşi îmi notasem că stă pe undeva prin 
apropiere de Titi Chiriţă, am rătăcit mai mult de 
două ceasuri pînă să dau de strada cu pricina. 
Puteam s-o caut mult şi bine. Fiindcă, aşa cum 
transcrisesem eu, eronat, nu exista nicăieri. Şi, în 
disperare de cauză, mă rugasem de Constantin 
Chiriţă, marele „cireşar” (5 volume), care tocmai 
îşi revedea ediţia a III-a a celebrului său roman, să 
mă îndrume prin hăţişul stradelelor şi fundăturilor 
cu nume de doctori (umani, nădăjduiesc). 

Cînd, în sfîrşit, am parcat înaintea vilei, 
Morometele se pregătea să plece la plimbare. De 


205 


voie, de nevoie, l-am însoţit şi eu. Şi m-a purtat, 
cale de vreo cîţiva kilometri, prin jurul Academiei 
Militare. Mai mult tăcînd. Nu era deloc vorbăreţ în 
ziua aceea. 

Abia la întoarcere, în casă m-am încumetat să-l 
întreb: 

— Măi Mărine, ce te frămîntă? 

— Editura! 

— Ai necazuri cu vreo carte? 

— Nea! E vorba de „Cartea Românească”... S-a 
hotărit înfiinţarea ei! N-am oameni, trebuie să-mi 
fac rost de redactori, de contabili şi 
tehnoredactori, mai am nevoie şi de-un director 
tehnic, care să se priceapă într-ale tipografiei, la 
hîrtie şi alte chestii dintr-astea! 

Imediat mi-au intrat în funcţiune toate releele. 
Şi i-am şi spus monşerului: 

— Am un director tehnic de excepţie!... Editor 
bătrin şi versat, cu imensă experiență 
profesională... 

— Ce vorbeşti, dom'le! Unde-l ţii? Acasă, în 
şifonier? 

— Exact! Şi-acasă, dar şi-aici! Căci, lăsînd 
modestia la o parte, eu sînt acela!... 

Morometele m-a privit niţel cîş. Apoi, 
amintindu-şi probabil unele lucruri, şi-a săltat niţel 
ochelarii şi-a tuşit încurcat. 

— Ia te uită, unde era directorul!... Cînd mi-a 
apărut „întîlnirea din pămînturi”, la fosta „Cartea 
Românească”, parcă tu mi-ai pus-o în pagină. Erai 
şi la „Europolis”, tot director... 

— Hai, Mărine, că nu stai prost cu organul 
tinerii de minte! Mai tîrziu, am trecut la Editura 
de Stat, unde-am înfiinţat şi condus serviciul de 
tehnoredactare. Îţi dai seama ce meserie ştiu? 
Apoi, am fost şef de serviciu la Direcţia generală a 
editurilor, iar mai apoi, cu Aszody, la Editura de 
stat pentru literatură şi artă, fosta „Espla”... 


206 


Interesat, monşerul a chemat-o pe nevastă-sa, 
să asiste la convorbirea noastră: 

— Ia adu-ne nişte păhărele, dragă, să ascultăm 
cum ar trebui organizată lansarea „Cărţii 
Româneşti”... Unde-i damigenuţa aia cu gălbioară, 
monşer? 


Cred că amplul meu expozeu a durat 
insuportabil de mult. Cam pînă pe la patru după- 
amiaza. Timp în care s-a mai şi gustat cite 
cevaşilea, s-a mai şi mîncat. În orice caz, de un 
lucru eram convins, cu certitudine, şi anume că le 
umflasem capul ambilor mei ascultători. 

Dealtfel, de mult nu mi se mai oferise un 
asemenea prilej, să-mi susţin, şi încă „allegro con 
brio”, originalele mele idei despre organizarea şi 
propăşirea unei edituri. Atit de originale şi 
trăsnite, încît, la un moment dat, Morometele m-a 
întrerupt: 

— Ia stai niţel, monşer, pentru ce anume ai fost 
pensionat medical? 

— Adenom hipofizar! 

— Adenomul ăsta e ceva la cap?... 

—  Ferească Dumnezeu! E-o chestie la 
hipofiză... O glandă endocrină, în suferinţă! 

— Aha! Slavă Domnului! Zi-i mai departe... 

Şi i-am zis. Că editura trebuia prevăzută c-un 
serviciu propriu de publicitate, pentru reclama 
cărţilor, că n-ar fi rău să tipărim şi-o revistă 
săptămînală, literar-editorială, ceva în genul lui 
„Publisher's Weekly”, în care să anunţăm 
apariţiile, cu data precisă a punerii lor în vinzare, 
c-ar fi bine să creăm nişte cluburi „Prietenii Cărţii 
Româneşti”, cu abonamente, pentru a li se tipări, 
din cărţile de mare succes, ediţii speciale, format 
de buzunar, în tiraje de masă şi la preţuri 
populare, c-ar fi minunat dacă editura şi-ar putea 
organiza emisiuni la radio şi TV, pentru susţinerea 
cărţilor ieşite de sub tiparniţele ei şi, apropo de 
tiparniţe, c-ar fi ideal ca editura să aibă o 


207 


tipografie a ei, eventual un combinat poligrafic, 
care să imprime toate produ-sele editurii: reviste 
literare, reviste ilustrate, magazine de 
popularizare culturală, colecţii de romane de 
aventuri şi detective, ba chiar şi romane în 
fascicule... Idei vechi — şi minunate. 

Şi Marin Preda şi soţia sa mă ascultau uimiţi. 
Păreau cuceriţi definitiv. La despărţire, pe seară, 
monşerul m-a întrebat în pragul uşii de la ieşire: 

— Monşer, cam în cît timp s-ar putea realiza 
toate astea?... Şi, mai ales, cum?... 

N-am stat mult pe ginduri. Că-mi umbla mintea. 
Şi l-am lămurit pe loc: 

— Încetul cu încetul, în maximum 30—40 de 
ani!... Cum? Tipărind mult, în tirajele cerute de 
masele de cititori, cărţi de tot felul, şi străine şi 
româneşti... lar cele româneşti, şi-n traduceri 
pentru piaţa internaţională. Ce, ţi-ar sta rău s- 
apari, la aceeaşi editură, în patru sau cinci limbi 
de largă circulaţie mondială”... 

— Ete, na! La asta nu m-am gîndit... Dar o să 
mai trăim noi atit? 

— Asta-i altă poveste! Rămîne de văzut, că 
nimeni nu ne opreşte... 


Peste cîteva luni, „Cartea Românească” îşi 
începea activitatea. Marin Preda — director, 
Ivasiuc — redactor-şef, iar director tehnic — 
bineînţeles... nu eu, ci Gheorghe Iacob, un bun 
prieten de-al meu, care-mi fusese elev la şcoala de 
tehnoredactori. Un excelent tehnician. 

lar monşerul mi-a explicat, cînd ne-am întîlnit, 
o dată, la „Casa scriitorilor”: 

—  Vladule, erai prea mare pentru editura 
noastră... Şi, pe deasupra, şi pensionar medical. 
Legea nu-ngăduie să angajăm pensionari... Asta-i 
viaţa! Nu-ţi face inimă rea. Mai bine ţine-te de 
scris. Am auzit că „Dacia” ţi-a publicat un roman, 
acum doi ani, şi că „Albatros”-ul îţi tipăreşte şi el o 
carte. Aşa-i?... 


208 


— Să vedem! Aici lucrurile-s ca la diabet, pînă 
nu-ţi ies analizele, nu se ştie nimic precis... lar 
redactorii sînt pre- tenţioşi. 

— Îşi apără editura. În orice caz, dacă-i fac 
nişte analize bune şi te tipăresc, ne-aduci şi nouă 
un manuscris de-al tău. Cine ştie, poate te edităm 
şi noi. 


„EXTRAVAGANTUL CONAN DOI” 


Nu i-am dus nici un manuscris. Şi rău am făcut. 
Dar „Cartea Românească” nu poseda o colecţie de 
romane de aventuri, în care să-mi public şi eu 
prozele mele umoristice de moravuri, în tiraje 
corespunzătoare. 

Totuşi, fiindcă a existat şi-un totuşi, peste mulţi 
ani de la cele povestite mai sus, instigat de Chiril 
Tricolici, prieten adevărat, de suflet, care-i 
spusese cîte ceva lui Moromete despre cărţile 
mele, prin 1977 i-am propus lui Marin Preda 
reeditarea celor patru volume din serialul 
„Jocurile detectivului Conan Doi”, care, de ce să 
fiu modest inutil, se bucuraseră de-un anume 
succes (de public şi critică). 

— Monşer, — mi-a spus Morometele, scrie-mi o 
propunere de contract. Cred că ne interesează. 
Dar numai cu o condiţie. Indiferent de numărul de 
exemplare pe care ţi-l vom tipări, nu plătim decît 
două tiraje... Ţi-o spun de pe acum, ca să n-avem 
vorbe mai tîrziu. Editura are nevoie de bani, 
trebuie să fim rentabili. Mai uită-te şi tu peste 
text, vezi ce prostii ţi-au scăpat, şi-apoi du-i lui 
Cornel Popescu manuscrisul... 


209 


Trecuseră aproape patru decenii, o viaţă de om, 
de cînd ne cunoşteam. Şi-n tot acest timp, nu-i 
cerusem nimic romancierului. Dacă ne mai 
vedeam şi-mbucam ceva împreună şi mai şi 
sorbeam un păhărel de gălbioară, o făceam ca să 
ne-amintim de tinereţele noastre. De vremea cînd 
eram amindoi corectori. El, la „Timpul”, iar eu, la 
„Curentul literar-magazin”. De amăritele de 
reviste în care publicam, nişte gazete literare 
cvasifantoma-tice, mai totdeauna falimentare. Şi 
care, dacă ne plăteau colaborările, asta se datora 
unor directori sentimentali, atinşi şi ei de 
maladia scrisului. 


Cînd l-am auzit că-i dispus să mă publice, şi 
într-o reeditare, am făcut pe dracu-n patru şi m- 
am dus la el cu-o sticlă de „Johnnie Walker”. 
Gălbioara nu i-ar mai fi suris, deoarece de la un 
timp încoace se profilase pe „sînge de taur”, vin 
negru şi vîrtos. 

L-a primit pe „Johnnie”, zîimbindu-i 
ştrengăreşte. Apoi, a dosit flaconul în dulap. După 
care mi-a spus,  indicîndu-mi acoperişul 
şifonierului: 

— Ia-ţi şi tu un „Kent”, ca să nu rămii în 
pagubă! 

— Lasă, Mărine! Să-ţi desfac tocmai eu ditamai 
cartuşul? 

— Mai du-te-n pisici, grasule, că mă superi! 
Dacă nu-ţi răsfoiam unul din volume, cu blegul ăla 
de Conan Doi, şi n-aş fi văzut că-i şi ceva literatură 
pe-acolo, nu te-aş fi tipărit chiar de te-ai fi dat 
două ceasuri cu fundul de pămînt... Şi nici vizi- 
chiul nu ţi l-aş fi primit. Ia-ţi cartuşul şi umblă!... 

Am umblat. Ca beat. Fără să fi gustat lacrimă 
de băutură. Pe mai toate aleile din preajma casei 
de creaţie. Că nici „Bombiţa” nu mi-o mai găsisem, 
de-atita fericire. Ce, era puţin lucru să-ţi spună 
Marin Preda că eşti, întrucîtva, valabil, ca 
prozator? 


210 


Ajuns acasă, i-am comunicat nevesti-mii bomba. 
Şi-am şi mobilizat-o la lucru pe bulgăroaică. O 
săptămînă întreagă am desfăcut amîndoi cele 
patru volume ale serialului „Jocurile detectivului 
Conan Doi” (apărute la „Dacia” şi la „Albatros”). 
Pagină cu pagină. Apoi le-am lipit pe coli de hirtie 
STAS, ca să alcătuim manuscrisul pentru editură. 
După ce-am consumat zece tuburi de „Pelikanol!”, 
am apelat şi la pap. Din făină. De-ajunseseră 
furnicile să circule, pe patru benzi, de-a lungul şi 
de-a latul filelor, ca pe autostradă. Noroc c-am 
avut în casă nişte „Ecatox-50”, şi-am impregnat 
manuscrisul cu teribilul insecticid 
pe care-l utilizam la stropirile livezii. După care l- 
am vînturat în aer liber. Îmi amintisem că era 
posibil să-mi moară otrăvit lectorul romanului. Şi 
mai dădeam şi de belea. 


Marin Preda, pe care-l vizitam din cînd în cînd, 
mă tot chestiona: 

— Ei, monşer, cum merge romanul?... Lucrezi, 
lucrezi?... 

— Pe frînte, Mărine, pe frînte... Deocamdată am 
încheiat faza manufacturieră, însă de mîine m- 
apuc de revizuiri! 

— Dă-i bătaie, grasule, fiindcă s-ar putea ca 
reeditarea ta să fie ultimul tren spre Gun-Hill!... 
Dacă nu-l prinzi, rămii de căruţă... 

Şi m-am pus pe treabă. Recitind integral cele 
patru volume, corectînd şi completind, îngrozit de 
cîte erori (de tipar şi redactare) îmi scăpaseră. Cu- 
acest prilej, am regăsit şi vreo şapte capitole ce-mi 
fuseseră eliminate din ediţia „princeps”. De fapt, 
cele mai bune. 

M-am dus cu ele la Moromete şi l-am consultat: 

— Pot să le bag la locul lor, acolo unde trebuiau 
să fie de la bun început? 

— Dar de ce ţi-au fost scoase? — s-a interesat 
monşerul. 


211 


— Au zis că din lipsă de spaţiu! 

Moromete şi-a aruncat o privire asupra 
paginilor aduse de mine. Şi-a dat peste secvenţa în 
care tanti Ralita îl instruieşte pe eroul meu, 
detectivul Conan Doi, în materie de jiu-jitsu. Preda 
a început să ridă. 

— Bine-ai făcut că le-ai păstrat! Acum o s-avem 
o ediţie revăzută şi adăugită... Totdeauna mi-au 
plăcut filmele cu Stan şi Bran. lar Conan Doi al tău 
seamănă cu dolofanul de Bran, nu numai cu tine! 


Asemuirea mea cu celebrul rotofei nu m-a prea 
amuzat în exces. Dar mi-a dat ideea titlului 
general al celor patru romane: „Extravagantul 
Conan Doi”. Pornind tot de la un film, dar cu Gary 
Cooper, şi care se chema „Extravagantul Mister 
Deeds”. Personajul meu fiind un antierou, un 
găulea ghinionist, fantast şi buclucaş, chestia cu 
„extravagantul” mi-a plăcut la culme. Se lipea de 
minune eminentului detectiv amator din cartea 
mea. 

În mai 1978 mi-a apărut romanul. Priveam la el 
şi nu-mi venea a crede ochilor. Două volume, 
babane şi borţoşele, cu-o copertă extrem de 
atrăgătoare. Parcă nici nu era „opera” mea! 

Au intervenit apoi şi criticii literari. Care, inimi 
de mamă, au scris frumos despre ea. Deie-le 
Domnul sănătate! Că şi ei sînt oameni. De treabă. 

Şi, fiindcă tot a venit vorba de oameni, mai ales 
că auzisem despre asemenea celebrări „festive”, 
am considerat c-ar fi cazul să ofer şi eu o masă de 
gală, cu prilejul apariţiei cărţii. Dar ce gală!... De 
pomină. 


PSEUDORECVIEM PENTRU OMUL DIN PĂMÎNTURI 


De cîte ori m-am reîntilnit cu monşerul, m-a 
poftit la nişte dejunuri. O dată la „Athenee Palace” 
şi în alte dăţi la „Continental” sau la „Berlin”. 


212 


— Mongşer, bei un vizichi?... 

— Nu-mi place deloc explozivul ăsta, măi 
Mărine! 

— Dar ce-ai prefera să bei? 

— Ştii ce?... Pentru că tot mi-s la regim de 
slăbire, aş rîmni la un muşchi de porc la grătar, 
vînătoresc, tăvălit în mălai şi împănat cu usturoi şi 
costiţă afumată... Carnea, se spune, nu- 
ngraşă! 

— Pe ce te bazezi? — mă-ntreba Preda, apelind 
la vorba unui personaj de-al său, „al lu' Parizianu”. 

— Uite ce-i, Mărine, m-ai invitat la masă, sau la 
policlinica de boli de nutriţie?... 

— Te făcuşi al dracului, Vladule, nu mai ţii 
seama de doctori! Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti... 

Fiindcă ştiam că-n zilele următoare trebuia să 
mă internez la „Parhon”, l-am liniştit pe loc şi 


urgent: 

— Cunosc prea bine ce mă aşteaptă! Analize, 
probe de gli-cemie, metabolism bazal, 
radiografierea hipofizei... Nu-i bai! Mai ales că 
glicemia forţată se efectuează după 


„administrarea” unui muşchi de vacă, la grătar şi- 
n sînge, de cel puţin 600 grame... 

Interesat de aventurile mele de la Institutul de 
endocrinologie,  Morometele mă punea să-i 
povestesc, la amănunt, tot ce se-ntimpla pe- 
acolo. Nu-şi lua note, bineînţeles, însă avea o 
memorie fantastică. De parcă ar fi avut în cap un 
magnetofon, cu benzi cu patru piste de 
înregistrare. 

Mi-am dat seama de-acest dar al monşerului, 
peste cîteva timp, citindu-i „Cel mai iubit dintre 
pămiînteni”. Unde am recunoscut, în secvenţa cu 
echipa de deratizare, relatarea unui cunoscut de- 
al romancierului. Reţinuse totul, dar mai pusese şi 
de la el. Că avea de unde, fiind în posesia unei 
puteri de plăsmuire cu totul neobişnuite. 


213 


Mă gîndesc azi, cînd au trecut atiţia ani, la 
întilnirile mele cu Marin Preda. Şi, fără să fac 
mare filozofie — nefiind prea priceput în chestii 
dintr-astea — sînt nevoit să observ că ele ţineau 
de-o a treia vorbire a marelui scriitor. A treia 
vorbire? Exact aşa! lar explicaţia nu-i din cale- 
afară de complicată. 

Se spune că scriitorii au mai multe chipuri. 
Într-un fel arată creatorul — fără ghilimele — în 
camera lui de lucru, fericit sau nefericit cu 
manuscrisul pe care se străduie să-l ducă la capăt, 
inspirat ori în aşteptarea inspiraţiei, citindu-şi 
propriile rînduri, şi altfel arată aceeaşi persoană 
cînd, într-un moment de destindere, se aşază la un 
pahar de vorbă. Aşa se spune că stau lucruri-le, şi 
chiar aşa stau. Cu un singur amendament, dacă-mi 
pot îngădui să amintesc de el: există distanţe mici 
şi distanţe mari între scriitorul-scriitor şi — să-i 
zicem aşa — scriitorul-în-vacanţă. La unii (cum aş 
fi eu, bunăoară, şi nu c-aş vrea să fac pe mititelul 
— ceea ce mi-ar conveni, ponderal vorbind), 
distanţa nu-i uriaşă. La el însă, era! Cînd mă-ntind 
la palavre, beau, mănînc (mai ales), atunci sînt 
Vladone, Grasu’, eventual Muş. Cînd scriu, se 
schimbă situaţia — sînt Vlad. Distanţa există, 
repet, şi nu-i de lepădat. Dar la Marin Preda 
diferenţa între omul-în-vacanţă (şi nu-i prea 
reuşea rolul acesta, fiind un ins fundamental 
serios, cu o gîndire lucidă, ironică şi autoiro-nică) 
şi scriitorul-scriitor era enormă. Cu subsemnatul 
se-ntilnea Mărinică, monşerul, Morometele — şi 
cred că mă simpatiza şi-i eram, putintel, drag — 
iar nu Marin Preda. Folosea deci o a treia vorbire, 
cum spuneam. Dar de ce a treia? 

Păi, iată de ce! Pe lingă omul care scrisese cît 
fusese noaptea de lungă şi stătea de vorbă cu 
mine ca să se odihnească în mod plăcut (chiar 
nespus de plăcut, fiindcă-s un interlocutor cumse- 
cade, fără nazuri, şi care îl admira de zeci de ani), 


214 


mai exista şi-un alt Marin Preda. Cu care se 
putea sta de vorbă şi altfel. Serios. Cumpănit. 
Avînd tu, convorbitorul, înaintea ta nu numai o 
veche înţelepciune ţărănească, ci şi inteligenţa 
fină a unui om cultivat, în stare să lase de-o parte 
fleacurile zilnice şi să-ţi vorbească despre 
probleme grave. Ale lui, ale literaturii lui, ale 
scrisului în general. Asta-i a doua vorbire. Care 
poate fi  întilnită în răspunsurile date la 
intervievatori, ba chiar şi într-o carte strălucită, ca 
„Imposibila întoarcere” (care a luat naştere tot din 
răspunsurile date la întrebările puse de altcineva). 

Bineînţeles, aş fi dorit să apelez şi eu la cea de- 
a doua vorbire. Oare? Sigur că nu! Mie-mi plăcea 
şi-aşa, cu gulerul cămăşii desfăcut şi fără cravată 
— avea un farmec indicibil. Iar o discuţie serioasă 
presupunea nişte exigenţe mai mari, care mă 
depăşeau, cerind din parte-mi eforturi (mintale), 
ba şi-o doză de îndrăzneală. Nu-mi era deloc la 
îndemină să discut cu Marin Preda despre 
literatură. Îmi absentau calităţile necesare. Şi nici 
nu mi-ar fi convenit să le pun la bătaie, în cazul că 
le-aş fi posedat, fiind Marin Preda şi cam 
supărăcios. Şi de ce-ar fi fost nevoie să-mi bat 
singur cuie în cap! Dacă ne-aşterneam pe vorbe, 
mai ales în „domeniile” mele de specialitate (artă 
culinară sau tratamente medicale lăutăreşti), nu 
riscam nimic. Dar dacă ne-am fi luat la harţă pe 
niscaiva teme literaturiceşti, atunci eram în pom. 

Deci, băiat cuminte, am stat în banca mea. Şi, 
pe scriitor, nu l-am cunoscut decît din cărţile pe 
care le-a scris. Tot aşa cum nu l-am cunoscut prea 
bine nici pe cel ce utiliza cea de-a doua vorbire, pe 
gînditor. 

M-am declarat mulțumit cu simpatia 
scriitorului-în-vacanță, cel care apela la cea de-a 
treia vorbire şi nu-mi solicita cine ştie ce eforturi 
de concentrare. Şi bine am făcut! Astfel şi-a 
păstrat şi el bunele sentimente faţă de mine, şi- 


215 


apoi, chiar şi-n momentele de destindere, un om 
cu personalitate şi care mai e şi extrem de 
inteligent nu-şi pierde deloc calităţile... 


După ce-i apăruse „Cel mai iubit dintre 
pămiînteni”, nu-mi oferise cartea, ci-mi dăduse un 
bon, pentru magazia editurii, ca să capăt şi eu 
setul celor trei volume. 

În preajma Anului nou, avînd drum pe la casa 
de creaţie, mă abătusem şi la Marin Preda, să-i 
urez la mulţi ani şi alte politeţuri. L-am găsit 
abătut, nemulţumit. M-am mirat. Romanul se 
bucurase de un succes fantastic! Totuşi, era clar 
că-l frămînta ceva. Pe masa de lucru din camera sa 
se aflau vreo cîteva pagini de manuscris. 

— Ai început alt roman?... 

— Nea! Habar n-am ce-o să iasă şi din hîrtiile 
astea... Deocamdată am găsit titlul: „Ultimele zile 
ale unui scriitor”!... Pe urmă, om vedea ce-o mai fi! 

N-a mai fost nimic. 

Nici acuma nu-s sigur de spusele de-atunci ale 
monşerului. Inventase pe loc titlul acela macabru, 
sau vrusese să mă pedepsească pentru indiscreţia 
mea? 

Însă el s-a petrecut din viaţă pe neaşteptate. 
Întocmai ca într-un roman neterminat. Fusese 
găsit, fără suflare, la marginea patului, de nişte 
prieteni cu care trebuia să plece într-o deplasare, 
pare-mi-se la Focşani. La o întîlnire cu cititorii. 

L-am mai văzut o ultimă oară. Atunci, pe 
catafalcul din holul Muzeului de literatură. Era să 
nu ne mai recunoaştem. El — încruntat, eu — 
întoiegit de durere. L-am privit nedumerit, cu 
inima crîmpoţită. Şi-am plecat aiurea. N-am mai 
avut curajul să-l petrec pe drumul cel fără de 
întoarcere. 

Acuma îmi pare rău. Fiindcă tare aş fi dorit să 
picur un strop de „Cordon Rouge” peste ţărina 
pămiînteanului Marin Preda. Pămîntean fusese, de 
vreme ce se-ntorsese în pămîntul dintot-deauna 


216 


destinat ţăranilor, pe care-i nemurise în majorita- 
tea romanelor sale! 

Mai tirziu am aflat că „pămînteanul” fusese 
înmormîntat cu pompă, cu discursuri şi alte 
solemnităţi, dar fără slujbă lîngă groapă. Ce-i 
drept, nu-l prea auzisem vreodată pe Moromete 
manifestindu-şi înclinații bisericeşti. Exceptind 
momentele cînd, scos din sărite, apela la 
bibliografia creştin-ortodoxă (Dumnezei, grijanii şi 
parastase). Mă rog, fiecare se pune bine cu lumea 
de dincolo în felul său. 

Numai Savu Dumitrescu, şoferul care-l însoţise, 
zi şi noapte, timp de-aproape un deceniu, 
recursese la un gest neaşteptat. După ce se 
retrăseseră toţi cei ce-l înţărinaseră pe Marin 
Preda, şoferul angajase, pe banii lui, nişte popi de 
ocazie, aflaţi pe-acolo, la îndemiînă, şi-i 
pusese să cînte „veşnica pomenire”! Chiar la 
groapa nemaipomenitului şi nedusului la biserică 
Moromete. 

Sînt convins că monşerul, „privind lucrurile de 
sus”, de-acolo de unde se afla în clipa aceea, 
se amuzase straşnic de scena ce se desfăşura, 
rostind printre dinţi, cu ochelarii săltaţi niţel, să 
vadă mai bine: „He-he, ete-ai dracului, va să zică 
mai e şi dragoste!” 


„EUROPOLIS” — FALIMENT TOTAL 


FOTBALISTUL DE LA „MACABTP.... 


217 


După plecarea lui Marin Preda, nu aceasta, de- 
acum, nemiloasă, nedreaptă şi definitivă, ci aceea 
de-atunci, cînd se dusese să-i ia la rost pe „hoţii” 
de la vechea „Carte Românească”, rămăsesem 
numai noi, eu şi cu Lică Albu, directorul meu 
adjunct. Vîrît peste mine de Jack. 

Şi-am purces să discutăm vorbe. Tatonîndu-ne 
reciproc. Vreun ceas. 

— Ascultă, tovarăşe Albu, — îmi pierdusem eu, 
la un moment dat, răbdarea, ce tot ne-nvirtim pe 
după leuştean?... Spu-ne-mi, dom'le, pe faţă, care-i 
situaţia şi ce ţi-a ordonat Jack să faci cu 
subsemnatul?... 

Lică Albu, un munte de om, înalt, bine îndesat, 
tuns scurt, şi prevăzut de maica natură cu-o 
pereche de ochi extrem de vioi şi care scăpărau de 
inteligenţă, şi-a întins mîinile pe birou, lăsîn-du-le 
să zacă acolo, nemişcate, fără să trădeze nimic din 
şocul stîrnit de întrebarea mea cam 
„independentă”, iar în clipa următoare a pornit să 
zimbească subţire. 

— Ei, tovarăşe Albu, ce zici? 

— Ce să zic? Eu aş zice să-mi spui pe nume, 
Lică... Deşi Leonard îmi zice. În ce te priveşte, 
cunosc totul despre tine. Mi-a vorbit foarte mult 
un prieten de la Craiova. Care ştia destule despre 
poetul şi prozatorul Marincu... Nu eşti tu ăla?... 

— Eu sînt! Mai bine zis, am fost... Acuma-s 
editor! Ştii ce? Spune-mi pe nume, Marincu, sau 
Vlad, cum îţi convine... lar eu am să-ţi zic Lică! 
Deşi-s tare curios să aflu cum ai ajuns de la 
Leonard tocmai la Lică... E şi-asta o chestie, nu?... 

— Păi este! Dar aşa mi s-a spus dintotdeauna, 
încă de pe vremea cînd eram fotbalist, la 
„Macabi”... N-ai auzit niciodată de Lică, centru- 
atacant? 

— Nu prea! O singură dată am fost şi eu la un 
meci de fotbal, prin 1936, la Balcaniadă, pe 
Giuleşti... Şi de-atunci nu m-am mai dus. Mi-a fost 


218 


de ajuns o sticlă de limonadă. În scă-fîrlie. Cu care 
mă  onorase, atunci, un suporter înfierbîntat. 
Eram atît de afon în materie, încît mă 
entuziasmasem pe in- vers, tocmai cînd le virau 
alor noştri cîte-un gol... Ceea ce, se-n-ţelege, nu i-a 
convenit deloc preopinentului. Şi m-am vindecat... 
Acum am alte probleme. Bunăoară, cu Jack... Ce-o 
fi vrind de la mine? 

— Nu numai de la tine... De la toată lumea. Ce 
să-i faci, ăsta-i omul! De ce crezi că m-a trimis aici, 
adjunct? Ca să-ţi bag bețe în roate? Aş! Ca să 
scape de mine, Marincule... Că-i stăteam în gît. 
Numai că mie nu-mi pasă de el. 

— Atunci să-l lăsăm în boii lui! Dacă te doare-n 
cot de Jack, n-am să mă las nici eu călcat în 
picioare. Hai mai bine să discutăm despre 
literatură, despre scriitori, despre ce-i frumos, 
căci în privinţa asta am ce-ţi povesti... 

Lică m-a privit amuzat. 

—  Marincule, să nu-ţi treacă prin minte că 
fotbaliştii ar fi nişte timpiţi!... Dacă am dat cîndva 
din picioare, am făcut-o din plăcerea de a-mi 
pune sîngele-n mişcare. Ceea ce mi-a ajutat enorm 
la cap... Sînt licenţiat, cunosc două limbi străine, 
şi-n plus, am studii superioare, de perfecţionare, 
în materie de economie... În afară de asta, mi-am 
încercat şi eu condeiul pe hîrtie... Aşa că nu-ţi da 
aere! Nu ţine... 

Fixîndu-se, astfel, poziţiile noastre, am stat la 
palavre pînă-n jur de miezul nopţii. Şi-am 
continuat şi pe drum. Mergînd spre casă. lar 
Lică m-a condus de-a dreptul în Prelungirea 
Mătăsari. Unde ne-am despărţit prieteni buni. 

— Mă duc să mă culc! Mi-s frînt de oboseală... 
— mi-a spus Albu, strîngîndu-mi îndelung mîna. 

— Păi, măi omule, de ce te-ai mai ostenit, 
însoţindu-mă pînă aici? — l-am dojenit eu. 

— Ai să rizi, Marincule, însă locuiesc chiar 
peste drum de tine... În căsuţa aia mică, niţel 


219 


dărăpănată şi teşită. De fapt, e-a Monicăi, nevastă- 
mea... Moştenire de la mă-sa... 

Cred c-am stat vreo cîteva clipe ca paralizat. 

— De-aia mi te-o fi trimis Jack ca adjunct? 
Ştiind că stai lingă mine şi că-mi poţi observa 
orice mişcare?... 

Lică Albu a izbucnit în ris. 

— Pe dracu’! Parcă-i nevoie să te urmărească 
cineva de-aproape, ca să te bage în seamă? 
Hai să fim serioşi!... Cu dimensiunile tale, 
Marincule, eşti vizibil şi de la trei kilometri... lar 
Jack, ca să te supravegheze, are el şi-alte 
posibilităţi şi mijloace. Ştii cine-i nevastă-sa? 
Sora... Dar mai bine nu-ţi spun, ca să nu intri la 
idei! k 

N-am intrat. Însă-n noaptea aceea nici n-am 
dormit. L-am avut mereu înaintea ochilor pe Jack, 
„cumnatul” lui... Al cui oare? 


DUBLU ATAC LA... COZONACI 


Ceva mai încolo, ni s-au împrietenit şi familiile, 
cunos-cîndu-se reciproc nevestele, Lică 
nemaiscoţind-o pe Penke din „bulgăroaică”, iar eu 
pe Monica din „maramoaică”. 

Macabistul era un soţ şi-un tată ca-n poveşti. 
Avea grijă de familie, nu zăbovea niciodată prin 
crişme, aduce tot ce cîştiga (nu cine ştie ce) acasă, 
îşi creştea fetiţa atent, încurajind-o la muzică, 
dans sau desen. 

Serile, cînd mergeam la ei în vizită, o punea pe 
Jana să-mi facă portretul, spunîndu-i: 

— la desenează-l pe nenea! Poci?... 


220 


— Poc! — răspundea fetiţa, pornind să-mi 
examineze mutra, mai întîi, şi-apoi statura, şi, mai 
ales, gabaritul depăşit. 

După cîteva încercări, răstimp în care-şi chinuia 
pînă şi limbuţa plimbînd-o peste buze, în toate 
direcţiile, renunţa, anunţind asistenţa: 

— Nenea nu-ncape pe hiîrtie!... Dar dacă-mi dai 
voie, tăticule, îl desenez pe perete. Acolo-i loc 
destul... 

Monica, parţial amuzată, însă şi-ngrozită de 
iniţiativele fie-sii, îi lua creionul din mînă şi-i 
propunea altceva: 

— Mai bine dansează-ne ceva, să vadă şi nenea! 
Hai, că-ţi pun „Într-o piaţă persană” la patefon... 

Ne stricam de ris. Cu toţii. Numai Jana suferea. 
Era cam ro-tofeie, şi-ori de cîte ori tenta un 
„şpagat”, lăsîndu-se la podea, era necesară 
intervenţia maică-sii, pentru a o readuce la verti- 
ca-lă. 

Îi trecea repede. Cînd ne aşezam la cina oferită 
de familia Albu. La care ni se serveau şniţele din 
parizer, cu cartofi prăjiţi. Totdeauna stătea lîngă 
mine. Îi plăcea cum apreciam produsele servite de 
maică-sa. Mai ales că, fără să se insiste prea mult, 
în exces, îmi luam în farfurie cîte cinci, şase 
şniţele. Că le şi făcea la meserie, madam Albu. Din 
toată inima. Aducînd la masă  cîte-un lighean de 
cartofi pai, başca tigăi după tigăi de şniţele 
fierbinţi. 

— Mai luăm unul, Jano? — o tentam eu. 

— Dar tu iei? 

— Iau... 

— Atunci, pune-mi şi mie... Două!... 

Aşa ne petreceam viaţa în casa lui Lică Albu. I- 
am fi poftit şi noi, însă în apartamentul nostru n-ar 
fi încăput decit, maximum, Jana. Şi ea, cu oarece 
dificultăţi. Căci, pe zi ce trecea, căpăta proporţii. 
Exact ca-n basme. Creştea într-o lună, cît alţii într- 
un an. 


221 


La editură, mă-nţelegeam şi mai bine cu Lică 
Albu. Se ocupa intensiv de încasările de la librarii 
restanţieri. În orice caz, lefurile personalului erau 
asigurate. Iar în privinţa relaţiilor cu tipografiile, 
aici făcea minuni. 

— l-am obligat pe-ăia de la „Luceafărul” 
(imprimeria care ne tipărise primele cărţi) să ne 
returneze paralele încasate în plus! — m-a anunţat 
într-o bună zi Lică. l-am prins cu fofirlica... 
Bandiţii umflaseră numărul de treceri prin offset şi 
plane... Dar matale ce-ai păzit, Marincule, de n-ai 
băgat de seamă nimic?... Ai? 

Stinjenit, i-am mărturisit adevărul: 

— Drept să-ţi spun, măi Lică, aspectul ăsta nici 
că m-a interesat vreodată! Eu eram încîntat, şi-ncă 
la culme, c-acceptau să ne tipărească şi, mai ales, 
că-mi livrau marfa la timp... Dealt-minteri, o clipă 
nu mi-a trecut prin cap c-ar fi în stare să ne fure. 
Pe noi? Care doar se ştie cine sîntem?... Eşti sigur 
că nu-i vreo eroare la mijloc? 

Albu chicotea de bucurie că-i demascase pe-ăia 
de la tipografie şi-mi dădea toate asigurările: 

— Nici gînd de-aşa ceva! Aştia-s pricepuţi, mari 
şmecheri... Nu uita că, încă de prin 1928, au fost 
oamenii lui Hertz, editura aceea faimoasă, cu 
„Tarzan”, „Vulturul morţii”, „Submarinul Dox” şi 
colecţia celor „15 lei”!... 

Cădeam niţel pe gînduri, aducîndu-mi aminte 
că citisem şi eu producţia în fascicule a editurii 
„Ignatz Hertz”, şi că-mi plăcuse enorm. Şi-i 
sugeram lui Lică: 

— Ce-ar fi, măi frate măi, dacă am găsi şi noi 
nişte romane de-astea, populare, cu vînzare 
asigurată?... 

— De unde? Ne-ar trebui o literatură de 
aventuri şi călătorii cu substrat democratic, 
progresist... 

— Va trebui să mă ocup de aspectul ăsta... 


222 


— N-ar fi rău! Ca idee... De fapt, dacă stăm şi 
ne gîndim bine, Karl May, în romanele din seria 
„Winnetou”, lua apărarea indienilor ăia, din Vestul 
Sălbatic, persecutați şi oprimaţi de capitaliştii 
americani! 

Băiat citit, şi Lică Albu, zău aşa! Şi, oarecum 
încurajat, i-am declarat înfierbîntat: 

— Ştii ce-am să fac? De miine chiar, mă duc la 
„Biblioteca Arlus”, să văd ce-au editat ruşii în 
domeniul respectiv... 


Nu m-am dus. Aveam, în perspectivă, 
apropierea sărbătorilor de primăvară. Paştele. 
Cînd trebuia să ne pregătim, şi-ncă zdravăn, 
conform celor mai sănătoase tradiţii alimentare. 
Şi, în-trucît n-aveam spaţiul corespunzător, l-am 
abordat pe Lică Albu: 

— Măi omule, cînd cade Paştele la voi, la 
maramoi?... 

Spre surprinderea mea, era bine informat, 
deoarece mi-a spus: 

— Ca niciodată, la cîteva zile de-al vostru, al 
goimilor! 

Mi-o zisese. Cu zîmbetul pe buze, gata să 
pufnească în ris. 

Atunci m-am încumetat: 

— Ai avea ceva împotrivă, dacă le-am sărbători 
împreună, pe-amiîndouă, la tine acasă? Mobilizăm 
femeile, le punem să gătească, şi să ne simţim şi 
noi oameni ca toţi oamenii!... 

Examinîndu-mă niţel mai atent, în cele din 
urmă şi-a luat inima-n dinţi şi mi-a dezvăluit ce- 
anume îl frămînta: 

— Marincule, uite ce-i, eu-s mozaic, ca religie, 
însă ateu convins, în acelaşi timp, şi-ncă de mult, 
de cînd am intrat în mişcare... Însă nu văd de ce 
antifasciştii n-ar avea şi ei dreptul să se bucure de- 
o mîncare mai acătării. Noi, în familie — că nici nu 
sîntem toţi evrei — dintotdeauna am sărbătorit 


223 


ambele religii... Înţelegi? Două bătăi strică, însă 
două mîncări, niciodată! 

Ce ştia Lică Albu, bietul de el, c-or să vină 
bătrineţile, şi n-o să ne mai ardă de excese 
alimentare! Atunci însă, eram tineri şi buiaci. Aşa 
că, în primăvara aceea, am sărbătorit împreună 
amîndouă Paştele... Şi n-a fost deloc rău. Eu 
făcusem rost de-un mieluşel, Lică de pască, 
Monica  înroşise ouăle, Penke le mai şi 
încondeiase, iar apoi, în afară de tradiționalul miel 
la cuptor, mai trîntiseră şi nişte sărmăluţe în foi de 
viţă. Tot din cărniţa (excedentară) a mieluşelului. 
lar cozonacii, în pofida vremurilor, grele şi 
deficitare la capitolul făină, untură şi nucă rişnită, 
ieşiseră fantastici. Şi cei ortodocşi, şi cei mozaici. 
Atît de gustoşi şi apetisanţi, încît era dificilă 
depistarea vreunei diferenţe de... rasă. 


SPIONAJ INTERNAŢIONAL 


Tot intenţionînd să optimizăm „,Europolis”-ul, în 
lunile următoare am dat la tradus o serie de cărţi 
lesne vandabile. Şi nu numai vandabile, dar şi 
juste. Din punct de vedere politic. Una era 
„Germinal”, celebrul roman al lui Emile Zola, iar 
cealaltă „O tragedie americană”, scrisă de Dreiser. 
„Germinal”-ul avea să-l traducă Lică Albu, 
împreună cu Aurel Cernea, fostul meu redactor-şef 
de la „Inainte” iar „Tragedia...” — personali-tatea 
subsemnatului, care de multă vreme nu mai 
pusese mîna pe condei. Însă trebuia s-o traduc din 
franceză, întrucît nu ştiam boabă de... americană. 
Mă rog, mergea şi-aşa. Cu copyrighi-ul era mai 
dificil. Insă gîndeam în sinea mea: „Dreiser ăsta, 
parc-a fost şi niţel de stinga, nu? Ce-o să facă? O 


224 


să ne jupoaie, tocmai pe noi, de parale?” „Exclus!” 
— mi-am răspuns tot eu. „Şi-aşa-i plin de bani!” 

După ce s-au lansat comenzile, mi-am adus 
aminte de convorbirea cu Lică Albu, referitoare la 
romanele populare sau cărţile de aventuri. 

— Lică, măi frate, n-am uitat: mîine mă duc 
la „„Arlus”, la bibliotecă... E burduşită de cărţi 
ruseşti, multe din ele traduse din cele mai 
internaţionale literaturi. Trebuie să dau de ceva 
interesant!... Şi-l cunosc destul de bine şi pe 
colonelul ăla, care-i directorul „Casei”, şi care 
vorbeşte şi româneşte... A urmat filologia, limbile 
romanice, la Kiev. 


Colonelul şi-a adus aminte de mine şi m-a 
recunoscut imediat. M-a tratat cu-o cafea 
formidabilă, başca o sută de vodcă. Asta, şi mai 
cumplită. Şi m-a dus la bibliotecară, spunîndu-i 
să-mi pună la dispoziţie cărţile ce-or să mă 
intereseze. 

Doamne, peste ce cărţi dădusem! De groază, 
nebunia lumii, nu altceva. Păi, dacă le dădeam la 
tradus şi le tipăream, ajungeam celebri. Numai 
lucrări documentare, altele chiar romane, din 
genul atît de plăcut anglo-saxonilor, şi care se 
cheamă non-fiction”, adică bazate pe fapte reale... 
Una şi una... Majoritatea, din domeniul 
spionajului. Apărute la „Editura Militară” din 
Moscova. Şi mi-am ales vreo treizeci. 

Cînd m-am dus cu ele la colonel, acesta iarăşi 
m-a tratat cu-o vodcă. Apoi, aşezînd teancul de 
volume pe birou, mi-a spus zîmbitor: 

— Pînă mîine rămîn la mine, să le vadă şi 
tovarăşul Jack... Cred că el răspunde de editura 
voastră, nu-i aşa? După ce-şi dă avizul, îţi 
telefonez, să vii să le iei... Mai tragem o sută?... 

— Îi tragem! Că se merită... 

Chiar că se merita. Făcusem rost de o 
sumedenie de lucrări de excepţie. Dacă le 


225 


aleseseră ruşii, şi le mai şi editaseră, înseamnă că 
erau „curate”, fără probleme. 

Într-adevăr, n-aveau nici un fel de probleme. 
Problemele însă erau. În privinţa mea. Fiindcă, a 
doua zi, pe la opt şi ceva dimineaţa, mi-a telefonat 
Ilka, spunîndu-mi să mă prezint de urgenţă la 
dînsa. 

Nici n-am apucat să intru în biroul „şefei”, că 
m-a şi luat la rost: 

— Ce-ai făcut, nefericitule? Tocmai acum te pui 
pe spionaj, cînd sînt dificultăţi cu burghezia?... 

— Care spionaj? — am biîiguit eu. 

— Lasă, că ştii tu, şi-ncă prea bine! — s-a răţoit 
Ilka la personalitatea subsemnatului. Altminteri nu 
mi-ar fi telefonat chiar şefu', să mă interesez ce-i 
cu tine, cine eşti şi ce-ţi umblă prin cap. De 
anchete îmi arde mie, tocmai în zilele cînd trebuie 
să apară „Capitalul”, primul volum?... Ce-i cu lista 
asta de cărţi? Toate despre spionaj! Vrei să te 
specializezi în branşă? Eşti nebun?... 

Acuma, totul mi-era clar. 

Jack văzuse cărţile, îşi notase titlurile, alcătuise 
o listă probabil în cinci exemplare, şi, trecînd 
peste Ilka, se grăbise să-l alerteze pe şef. Iar 
acesta dăduse imediat dispoziţiile de rigoare. 

Speriat bine, i-am povestit Ilkăi despre ce era 
vorba. Şi-am adăugat: 

— Ştie şi Lică Albu de chestia asta. Că-mpreună 
am discutat problema... Din dorinţa de-a optimiza 
situaţia editurii. N-aveţi decît să-l întrebaţi... Şi- 
apoi, hai să fim serioşi, astea-s din bibliotecă, 
aflate la îndemîna tuturor. Numai cine nu vrea nu 
le poate citi! 


Jack, cel care fusese însărcinat de Ilka să 
poarte mai departe anchetarea amatorului de 
studiere a spionajului internaţional, încercase să 
mă încuie: 

— Teoria dumitale nu-i valabilă... Cituşi de 
puţin. Te-ai întrebat cîtă lume ştie ruseşte?... De- 


226 


aia au fost date-n circulaţie, pornind de la premisa 
că n-are cine să le citească! 

— Matale ce crezi, tovarăşe Jack, că sovieticii-s 
atit de proşti, încît să nu cunoască situaţia 
cunoscătorilor de limbă rusă... Păi, eu zic că 
tocmai de-aia au împănat biblioteca „Arlus”-ului cu 
cărţi de-ale lor, ca să studieze lumea rusa, şi S- 
o-nveţe citind, nu numai cîntînd. Matale nu eşti 
de-aceeaşi părere?... 

— Cum? Am spus eu că tovarăşii noştri-s 
proşti?... 

— Sigur că da! Pe-ocolite. Căci aşa se deduce 
din supoziţiile dumitale... N-ai afirmat că n-are 
cine să le folosească? 

— Eu? Ferească sfîntu’... 

— Atunci, dragă tovarăşe Jack, dacă n-ai spus 
aşa, ce rost mai are ancheta dumitale?... Cărţile 
erau în bibliotecă, deci se găseau puse la 
dispoziţia tuturor. A dumitale, a mea, şi-a altora!... 
E bine? 

Tot Lică Albu a fost cel care m-a scos din belea. 
Ducîndu-se personal la şef, pe care-l cunoştea, şi 
lămurindu-l în privinţa cărţilor. Dar şi-a lui Jack. 

Iar Ilka, primind un nou telefon, mi-a confirmat 
că ancheta se-nchisese, nemaiavînd nici un rost, şi 
că-mi pot vedea mai departe de treburi. Insă, şi- 
aici e-aici, nici cărţile alese atunci, la biblioteca 
„Arlus”-ului, nu mi-au mai parvenit. Niciodată. 

Cînd m-am dus să-l vizitez iarăşi pe colonel, 
acesta m-a primit la fel de afabil, tratîndu-mă tot 
cu-o cafea şi-o sută. De vodcă. Întrebîndu-l despre 
soarta cărţilor pe care le alesesem, mi-a răspuns 
zimbind: 

— Nu le mai avem în bibliotecă!... Cineva a 
spus, undeva, că reprezintă un adevărat pericol. 

Relatîndu-i adjunctului meu cele aflate, Lică mi- 
a suris mefistofelic,  explicîndu-mi apoi 
semnificaţia zimbetului: 


227 


— Deocamdată, Marincule băiete, 1 la 0 pentru 
Jack! Să-l vedem la repriza a doua... Căci am fost 
fotbalist profesionist, nu cabotin amator ca dînsul! 
Lasă-l pe mîna mea... 


Degeaba l-am lăsat pe mîna fotbalistului. În 
repriza a doua, Jack m-a convocat la un simpozion 
cu totul aparte. Cerîndu-mi, aproape zi de zi, cîte o 
nouă autobiografie. La care, de fiece dată, îmi 
solicita completări. Pînă am ajuns, la vreo 
săptămînă după aceea, să am şaizeci de pagini. 
Dactilografiate. Aproape o nuvelă. 

Cînd i-a solicitat acelaşi lucru şi lui Lică Albu, 
adjunctul l-a trimis la plimbare, informîndu-l: 

— Dacă tot te interesează munca de cadre, du- 
te la secţia respectivă şi cere-le să-ţi împrumute 
dosarul meu! Acolo-i şi autobiografia, precum şi- 
alte note despre indivizii cu care am avut şi mai 
am încă de-a face... Mai ales despre un tip cu care 
am avut unele legături, prin 1941, şi care poartă 
un nume asemănător cu-al dumitale... Era un 
papetar dubios, de pe uliţa Smîrdan. N-ar fi exclus 
să-l cunoşti. 

La cererile ulterioare ale lui Jack, de-a-i redacta 
noi autobiografii, i-am predat numai copii (la 
indigo), de pe precedentele. Aşa mă-nvăţase 
fotbalistul. Să le dactilografiez în cîte şase 
exemplare. 

După aceea, personajul a renunţat la exerciţiile 
mele prozastice. Din lipsă de spaţiu, în dosarul pe 
care mi-l întocmise. Probabil!... 


„ UNDE ESTE ILUZIILE MELE, PE CARE LE-AM 
PIERDUT!” (CINTEC DE PAHAR SPART) 


De cînd mă aşternusem iarăşi pe scris, 
întocmind autobiografii după autobiografii, mi se 
făcuse o poftă nebună de lucru. În definitiv, de ce 
să nu purced şi eu la construcţia unui roman, aşa 
cum făceau scriitorii pe care-i editam? 


228 


Şi m-am destăinuit adjunctului: 

— Mă Lică, de ce să stau citind şi corectind 
lucrările altora, atita timp cît pot întreprinde 
aceeaşi operaţie şi-asupra scrierilor mele?... 

— Păi, chiar aşa-i! — mi-a răspuns surizind 
Albu. Dacă ai timp, pune-te pe scris... Chiar m-am 
întrebat de ce te-oi fi lăsat de literatură... 

— Din pricina bolii mele pentru editură! De-aia. 
Însă acuma regret. Şi tare mi-i teamă că-i prea 
tirziu... 

Pe seară, cînd am isprăvit cu treburile, şi ne-am 
îndreptat amîndoi spre căşile noastre, mi-am 
revărsat tot amarul din mine, povestindu-i 
fotbalistului despre tot ce-mi umblase, cîndva, prin 
minte. 

Lică mă asculta tăcut, păşind rar şi agale, 
alături de mine. Din cînd în cînd, dădea din cap. 
Ca şi cum m-ar fi înţeles. 

— Măi Lică, — îi turuiam eu, mai înainte de-a 
veni aici, la Bucureşti, şi pe cînd eram la Craiova, 
ştii tu ce planuri aveam în materie de literatură? O 
groază! Subiecte, pentru tot genul de romane — 
de aventuri, ştiinţifico-fantastice, de moravuri, de 
călătorii!... O mulţime de personaje, unele 
inventate, altele întilnite în viaţă, care mai de care 
mai interesante, pitoreşti şi insolite... O sumedenie 
de modalităţi tehnice, din cele mai originale, 
pentru realizarea temelor ce mă obsedau. Ce s-a 
ales din toate astea? Praful! Şi cu ce m-am ales eu! 
Cu praful de pe tobă!... Aia e! 

— Păi, deh! Cine-i de vină?... 

— Dintotdeauna am fost, şi probabil mai sînt, 
un candriu, un papugiu, un terchea-berchea de 
doi bani perechea, un ahtiat după realizări uşoare, 
rapide, inconsistente... Mă, munca la un roman 
serios, sau la orice carte care să dăinuie, e muncă 
de ocnaş, de rob... Mie-mi plăcea să scriu repede, 
dînd rasol. Ba şi mai mult, eram înclinat să-nvăţ 
din experienţa altora. Odată, mă cucerise isprava 


229 


unui editor din Bucureşti, unul Dumitru Ion 
Lambru. Ce crezi că i-a trăsnit prin cap? A fuşerit 
vreo trei romane polițiste. Pe care le-a semnat Van 
Dil, Dil, de la Dumi-tru Ion Lambru. Care s-au 
vîndut ca pîinea caldă. Deşi erau tîm-pite. De tot. 
Dintr-ăstea vroiam să scriu şi eu. Imi găsisem şi- 
un nume adecvat, sonor — Amen W. Blood!... Altă 
timpenie. Să  m-apuc de  ticluit romane... 
americane. Ca Van Dil, al meu. Nu ţine, măi Lică. 
Nu ţine!... 

Albu tăcea. 

Dîndu-mi seama că bat cîmpii, am vrut să-mi 
verific impresia, şi l-am întrebat direct: 

— Spune-mi drept, nu-i aşa că-s caraghios, 
pretentios din cale-afară? Îmi dau aere, nu-i aşa?... 

— Da! Îţi cam dai... Fii bărbat, mă! Ce-i cu asta, 
că te-a rugat Jack să-i scrii nişte amintiri din 
copilărie? Vax, Marincule! Vax!... Astimpără-te şi 
ia-te-n miini! Şi nu mă mai bate la cap cu 
spovedaniile tale, că nu-s popă... Dacă vrei să scrii, 
scrie! Că n-ai o sută de ani, să fie prea tîrziu!... 


„FINIS CORONAT OPUS — OARE? 


În primăvara aceea zglobie, călduţă şi 
luminoasă a lui '48, treburile editurii mergeau 
normal, adică tîriş-grăpiş, de pe o zi pe alta. 
Putea fi şi mai rău, însă ne puneam mari speranţe, 
şi eu şi fotbalistul, în traducerile pe care le 
pregăteam, precum şi-n recentele noastre apariţii 
— în special „Cartea cu jucării” a maestrului 
Arghezi, ca şi-n romanul de mare succes şi scandal 
„Pogonul lui Dumnezeu”. Mari belele îmi mai 
adusese pe cap şi americanul ăsta de Erskine 
Caldwell. 


230 


Nu era zi în care Ilka sau Jack să nu ne 
telefoneze şi să ne chestioneze dacă lichidasem 
stocul cu „pornigrafica” (aşa-i zicea papetarul, 
„Pogonului”). Spre ghinionul meu, majorasem 
tirajul romanului, fără să-i mai consult, cu încă 
vreo cinci mii de exemplare. Şi, de ce să fiu 
modest, se vindea „Pogonul lui Dumnezeu” ca 
pîinea caldă. Un autentic „boom” editorial. Ei 
bine, ambele mele legături erau de-o cu totul altă 
părere. Chiar inversă alei mele. Numai Lică mă 
susţinea. Nefiind prea pudibond la... caracter. 

Oricum, într-o bună zi s-a-ntors de la Ilka total 
răscolit. Se vedea pe chipul său că fusese 
„săpunit”. Şi-ncă zdravăn. 

Şi mi-a povestit (numai parţial) ce se-ntîmplase: 

— Marincule, am impresia c-ai rupt-o-n fericire! 
Şi nici eu nu-s scutit de necazuri... Fiindcă nu te- 
am oprit la timp. Cel puţin aşa afirmă Jack. 

— Fii mai explicit, măi Lică, fiindcă nu mă prea 
ajută mintea! — l-am solicitat eu, prevestind că 
avusese loc „rup-tura”. 

— Păi, cum să-ţi zic, vom fi traşi la 
răspundere... Ilka m-a primit relativ amabil. Erau 
însă toţi la ea în cabinet. Şi Grişa, şi Jack, şi nea 
Mişu avocatul. lar Melineasca m-a luat imediat la 
rost. Că unde-i vigilenţa mea, că de ce n-am stat 
cu ochii pe tine... Şi-uite, tot aşa, pînă mi-au 
întunecat sufletul... Apoi... 

Aici a tăcut. Şi l-am rugat să-mi spună ce-a fost 
mai departe. 

— Apoi... N-a mai fost nici un apoi, ci mi-au 
ordonat să-ţi transmit că eşti convocat, şi-ncă de 
urgenţă, la Ilka noastră. Aşa că, asta-i situaţia... 
Du-te, cît mai rapid, şi vezi ce vor de la tine. 
Deocamdată, numai atît pot să-ţi spun. Şi nici nu 
ştiu mult mai mult... Însă bănui că nu-i a bună! 


Şi eu mi-am zis că nu-i a bună. Precis. Încă din 
ziua în care m-apucasem să scriu noaptea, în plină 
euforie,  „autobiografii” aiurite şi lipsite de 


231 


condescendenţă, încă de-atunci îmi spuse-sem, în 
sinea mea, că n-o să fie a bună. Şi iacă, 
prevestirile mi se-mpliniseră. 

Iar cînd m-am înfiinţat la Ilka în cabinet, şi-am 
văzut-o indispusă şi neştiind cum să mă ia, mi-am 
zis: „Fii tare, băiete, că n-o să te mănînce şefa!”... 
Nu m-a mîncat, ci mi-a comunicat vizibil 
stingherită: 

— Dragule, n-am ce-ţi face! Sînt alţii şi mai ai 
dracului decît mine... Care au ajuns la concluzia 
că „Europolis”-ul nostru nu-şi mai are rostul. 
Intrăm într-o altă etapă, mai favorabilă nouă. Cînd 
nu mai e nevoie de forme nedeconspirate... După 
părerea mea, în ciuda trăsnăilor tale şi-a erorilor 
comise, ai făcut treabă bună acolo. Deci, lichidăm 
afacerea din Domnița Anastasia. Albu va mai 
rămîne un timp la sediu, pînă reuşeşte să 
transfere stocul de cărţi şi cel de manuscrise, 
inclusiv lucrările aflate în tipografii, Editurii de 
Stat, care va prelua, să-i zicem şi-aşa, 
„Europolis”-ul. În ce te priveşte, du-te la Jack, şi-o 
să-ţi spună ce-ai să faci de-acum înainte... Orice-ar 
fi, să nu mă ocoleşti, cînd vei mai avea ocazia să 
treci pe la noi. Fiindcă nu de la mine ţi se trage 
pocinogul... Du-te, nu mai sta... Habar n-ai ce rău 
îmi pare de „Europolis”. Că doar împreună îl 
întemeia-sem! 

Neştiind ce să mai cred, am coborit la parter. 
Acolo unde domnea fostul papetar. 


Jack m-a întîmpinat suspect de binevoitor. S-a 
ridicat de pe fotoliu, a venit să-mi strîngă mîna, de 
parcă aş fi reprezentat cine ştie ce putere străină, 
şi mi-a indicat un scaun. Probabil, ca să mă aşez 
pe el. Altminteri, nu văd de ce-ar fi făcut-o. 

Şi-a intrat imediat în subiect. 

— Tovarăşe, am o veste bună pentru dumneata! 
De miine ai să activezi la serviciul tehnic... Ca să 
ne-ajuţi la campania de tipărire a afişelor şi 
publicaţiilor necesare congresului. Bun! Şi-acuma 


232 


să trecem la unele amănunte, referitoare la munca 
pe care ai depus-o la răposatul „Europolis”... 
Decedat, s-ar zice, şi din cauza dumitale... 

Atunci m-am enervat, şi m-am oţărit la papetar: 

— Da? Şi ce i-am făcut? L-am sugrumat, l-am 
jugănit, l-am otrăvit, i-am vîndut cadavrul pe 
sub mînă, traficanţilor, pentru aprovizionarea 
clinicilor de la facultatea de medicină, ca să-şi 
încerce studenţii bisturiele pe el?... Hai să fim 
serioşi, domnule Jack! 

— Pardon — tovarăşe Jack!... 

— În nici un caz. Mai ales că nu facem parte din 
aceeaşi organizaţie de bază! — i-am răspuns pus 
pe rele. 

— Bine, biine! Dacă-i aşa, atunci să jucăm cu 
cărţile pe faţă... la să ne povesteşti dumneata, 
cetăţene, şi-ncă în scris, cît mai en-detail, tot ce- 
ai făcut la editură... Din ziua în care ai fost 
însărcinat cu conducerea „Europolis”-ului, şi pînă 
azi! Dealtfel, în timpul liber, cînd n-ai să fii ocupat 
cu tipografiile, vei avea suficient răgaz pentru a 
relata ce ţi se cere... 

— Perfect! Am s-o fac... Şi „en-gros” şi „en- 
detail”, cu-atit mai mult cu cît văd că vă place 
terminologia comersanţilor din zona Lipscanilor!... 

Jack  a-nghiţit în sec, continuind şi mai 
răutăcios: 

— Bine, să discutăm deschis, negustoreşte! Ce- 
ai urmărit prin traducerea şi tipărirea cărţii ăleia, 
pornografice, „Pogonul lui Dumnezeu”, care, 
judecînd după titlu, mai e şi mistică pe deasupra? 
Nu ştiai că noi ducem o politică ateistă?... 

Oleacă derutat, fiindcă nu-mi imaginam că 
papetarul e chiar atît de limitat, i-am răspuns după 
un timp de gindire: 

— Romanul lui Caldwell este o virulentă 
condamnare a unui anumit mod de viaţă. Una la 
mînă. Şi-apoi, cînd a apărut, de ce mi-aţi cerut 
să vă trimit zece exemplare la domiciliu? Ca să 


233 


mai reduceti, contribuind personal, din nocivitatea 
cărţii, retrăgînd din vînzare o parte a tirajului?... 

Congestionat, papetarul mi-a mai pus o 
întrebare încuietoare: 

— Cum se face, oare, că „Europolis”-ul n-a 
editat pînă azi nici o carte din marea literatură 
sovietică?... 

— Dar v-am trimis o listă cu propuneri, în care 
figurau Gladkov, Isaac Babel, Lev Gumilevski, 
Arţibaşev, Zoşcenko, Boris Pilniak şi mulţi alţii. De 
ce nu mi-aţi aprobat-o?... 

— Fiindcă a trebuit să examinez mai adînc 
situaţia lor. Deşi i-am citit, încă din tinereţe, era 
necesar să constat dacă reprezintă toate 
republicile Uniunii, sau numai pe cea Federativă 
Rusă!... Chestiune destul de neclară, întrucît la 
„Biblioteca Arlus” nu se găsesc toate cărţile lor, şi 
nici date bibliografice. Deci, ceva nu era în regulă 
cu ei... În privinţa asta trebuia să te orientezi, 
şi să-mi furnizezi nume uşor de verificat... Că nu 
sîntem de capul nostru! 

Aici avea dreptate. Însă nu i-am mărturisit 
nimic. Pe-atunci, mai sus citaţii — poate cu 
excepţia lui Gladkov — nu prea erau agreaţi. 
Ulterior, îşi lămuriseră situaţia de cadre, şi- 
ncepuseră să fie reeditaţi. Deci, dacă-i să stăm 
strimb şi să judecăm drept, încă de pe vremea 
aceea mă orientasem destul de just. Erau scriitori 
mari şi meritau a fi editaţi şi la noi. 

Jack, sătul de-atitea discuţii, în care nu se 
descurca deloc, mi-a spus că-i timpul să ne- 
apucăm de lucru, neuitînd să adauge: 

— Ai grijă ce scrii despre munca dumitale de la 
„Europolis”... De-asta depinde soarta dumitale. Pe 
care n-o văd prea roză! 


URMĂRIT ŞI URMĂRITOR 


234 


Chiar din aceeaşi seară, ajutat copios de Lică 
Albu, îmi terminasem expozeul solicitat de Jack. 
Vreo zece pagini, dactilografiate la două rînduri. 
Destul, cît să i se umfle capul. 

Cînd ne-am despărţit, fotbalistul îmi atrăsese 
atenţia: 

— Să nu te-apuci să-i predai imediat memoriul! 
Mai lasă-i timp, papetarului, să fiarbă-n suc 
propriu... E mai bine aşa. Pînă se mai aşază 
lucrurile. Însă, în noua activitate, pune-te serios 
pe treabă şi dovedeşte-le că nu eşti omul care se 
lasă doborit atît de lesne, de cel mai mic fleac, 
cum ar fi, bunăoară, Jack al nostru! 


De-a doua zi, am şi fost repartizat la o 
tipografie de pe lîngă bariera Vergului. Unde 
trebuia să urmăresc imprimarea mai multor afişe. 
Toate legate de apropiatul congres. Trebuiau să 
fie gata la o dată fixă care nu putea fi depăşită. 
Eram urmăritor, aşa se chema în limbaj editorial 
munca pe care-o depuneam. 

Deşi căpătasem, oarecum, puteri depline, chiar 
şi de decizie, în pofida faptului că aveam de-a face 
cu-o tipografie particulară, condusă de-un patron, 
unul Arşavir Kirkorian, căruia mai toată lumea îi 
spunea Parşavir, din pricina vicleniei cu care-l 
dotase natura, întimpinam totuşi greutăţi serioase. 

— Domnu'!... Ascultă la mine, că-s om bătrîn şi 
păţit, nu face mata pe nebunu', că io mai făcut 
puşcărie, şi nu-mi pasa ce tîmpla la mine... De 
unde scoţeşte Arşavir cerneală de litografie, dacă 
nu se egzistă decît la negru, pe sub mîinile? — 
începea să se smiorcăie patronul, ori de cîte ori îi 
atrăgeam atenţia că batem pasul pe loc. 

— Perfect! Bine că „se egzistă”... Cumpără, 
nene, că de-aia eşti proprietar de tipografie! 

— Cu ce, bre? Daţi voi la mine parale? Ioc! Mă, 
ce comunişti estem, dacă omoriţi armenii mai rău 
ca turcii! lo n-am vrut primeşti comandă la afişe, 


235 


nu intereseza... Voi bagat pe gît. Descurciţi-vă 
singuri! 

Dîndu-mi seama că n-o scot la capăt cu parşivul 
de Arşavir, i-am telefonat fotbalistului de Lică, să-l 
consult în problemă. Şi m-a lămurit pe loc. 
Dîndu-mi toate indicaţiile de rigoare. 

După care l-am chemat pe armean şi i-am spus: 

— Uite ce-i, nene Arşavire, fiindcă matale nu 
eşti capabil sā conduci tipografia, depunem o 
cerere să ţi se rechiziţioneze atelierul! E bine?... 

— Ho, nebunu'! — a răcnit patronul. Vrai să 
omori la noi de foame, fomeie şi copilii?... Stai 
încetu, că făcesc rost de cernelile! 

— Vezi că se poate? Fiindcă ai să te umpli de 
marafeţi, după ce-ai să ne livrezi afişele, fă ceva şi 
pentru oamenii matale, care-ţi lucrează aici pe 
daiboji. Nu-ţi dai seama că-s morţi de foame? 

Kirkorian a-ngălbenit vizibil. 

— Mo turcule, vrai să facem economat? La 
mine? Care n-am decît zece lucratori?... Nu se 
pote! Mai bine mor, zău că mor!... 

— De ce să mori, nea Arşavire? Cine ţi-a zis de 
economat? 

— Brava! Tot om rămas la tine... 

— Atunci fii şi matale om. Ştii ce-i faci? 

— Face şi pe dracu-n patrule, numa' economat 
nu! 

— Bun! Te duci la Obor, cumperi un purcel de 
vreo şaptezeci, optzeci de ocale, îl aduci aici, îl 
tăiem şi-l gătim pentru toată lumea. Oamenii or să 
lucreze cu spor, n-or să-şi mai piardă vremea, 
măcinaţi de ginduri şi griji, eu am să urmăresc 
desfăşurarea lucrărilor, iar mata... 

— Ce-o să fac mata? — s-a interesat Arşavir. lo 
ce esc?... 

— Bucătarul tipografiei, asta o să fii, că la 
altceva nici nu te prea pricepi! Îţi aduci de-acasă 
cazanul de rufe, o căruţă de lemne şi te pui pe 


236 


gătit... Hai, nu te supăra, că important e să iasă 
treaba. 


O săptămînă întreagă s-a trăit împărăteşte. 
Lucrătorii, apreciind gestul armeanului, dormeau 
la tipografie, avînd masa asigurată de trei ori pe 
zi. Şi ce masă! Că era şi Parşavir ăsta, bată-l 
cucu de mincinos, un autentic artist culinar. Mult 
mai talentat şi dăruit decît ca patron de litografie. 

Dintr-un biet rimător, de nici optzeci de kile, a 
preparat de toate. Pentru toţi. Şi jumări, bine 
rumenite, şi cîrnaţi, şi tobă, şi cartaboşi, şi 
sarmale, şi tocăniţe cu cartofi. Bineînţeles, servind 
în fiece zi altceva. Cînd n-a mai rămas nimic din 
porc, terminaserăm şi noi cu afişele. Avindu-le 
gata cu vreo zece zile mai înainte de termenul 
fixat. 

Fapt pentru care-am fost felicitat personal de 
Grişa. În faţa lui Jack. Care n-a mai avut nimic 
de zis. Uitînd pînă şi de memoriul cerut. 

Numai de Arşavir îmi era întrucîitva milă. 
Fiindcă-l obligasem la cheltuieli suplimentare, şi 
habar n-aveam cum o să fie plătit, de problema 
asta ocupîndu-se Jack. 


Mi-a fost dat să-l reîntilnesc peste vreo trei sau 
patru ani. Prin 1951, '52. Kirkorian răspundea de 
manualele şcolare în limba armeană, ca autor, 
traducător şi redactor. lar eu, lucrînd pe-atunci la 
Editura de Stat, a trebuit să i le tipăresc şi să-i 
întocmesc formele de plată a drepturilor de autor, 
traducător şi redactor. Cam multe cumuluri! Cînd 
m-a întîlnit la serviciul de tehnoredactare, al cărui 
şef eram, mai să-i vină rău. Şi l-am auzit văitindu- 
se: 

— Aolio! Iar am de făcut traba cu nebunu'?! Nu 
se poate... Zau că nu! De unde iei bietu' Arşavir 
atitea porcile?... Editura mare este, şi mulţi 
mîncatori trebe egziste la voi! 


237 


— Avem tot ce ne trebuie, nea Arşavire! Ce mai 

faci? Dealtfel, îmi pare bine că te revăd, fiindcă 
eram curios să aflu cum ai ieşit atunci cu afacerea 
noastră... 
_ — Cu afişele? E, cum sa spunem? Foarte bine! 
Incasat paraua, naționalizat litografia, scapat 
belea, acuma scriitor armean... Ce mai vrai? Dar 
mata, ce mai face, tot nebun?... 

— Nu! Acuma-s băiat cuminte... 

— Pacat! — s-a exprimat armeanul. Atunci, 
nebun nebun, ma faceai treaba bună... La mine 
plăcut mata. Dar şi la mata plăcut cum gătit 
Arşavir, nu?... 


La Editura de Stat, datorită unei intervenţii 
obscure din partea fotbalistului, care-l prelucrase 
intensiv pe Grişa, fusesem transferat din dispoziţia 
Ilkăi Melinescu. C-a fost tare de treabă cu mine. 
Şi-asta împotriva opiniei domnului Jack, care m-ar 
fi dorit în continuare la serviciul tehnic, în 
subordinele sale. 

Din fericire, nu-i reuşise figura. 


TATAPETRE ÎŞI FACE BAGAJELE 


238 


ORICE POVESTE ARE UN ÎNCEPUT 


Cînd „Europolis”-ul, din dispoziţii superioare, 
fusese nevoit să se declare în stare de... scoatere 
la vînzare, mi-am amintit că tot aşa procedase şi 
Tatapetre, bunicu-meu. Lichidîndu-şi, din proprie 
voinţă, tarapanaua de pe Strada Mare. 

Cînd i-am povestit, cîndva, monumentului 
naturii, de 2,04 m. pe înalt, despre Tatapetre, 
m-a ascultat  răbdător şi interesat. Timp 
îndelungat. Suflet mare, de mamă a răniților, şi 
„magistrul” ăsta, cum îi zice Bileţel, alias Miron 
Georgescu (poetul inefabil). Pentru ca, la 
despărţire, să-mi spună: 

— Grasule, zău că tac-tu mare ar merita să fie 
personaj de roman!... 

Atît mi-a trebuit. Şi l-am asigurat: 

— Boss, precis îl scriu!... Am material suficient, 
cît pentru trei volume! 

— Foarte bine! — a mormăit. Totul este să-ţi 
găseşti şi-o editură, să-ţi tipărească toate 
elucubraţiile... Totuşi, dă-i drumu'!... 

Şi i-am dat. Cînd am terminat, după timp 
îndelungat,  lucrind pe  spetite, aveam gata 
romanul „Contratimp”, în două volume. Şi care, 
spre mirarea mea, a fost premiat de Uniunea 
Scriitorilor. Nu numai a mea, ci şi-a editorului. 
Căci cartea îmi fusese tipărită de... „Albatros”! 

Avînd în vedere caracterul aparte al 
„romanului” de faţă, consider că-i timpul să 
deconspir formula ce-a stat la baza „Contratimp”- 
ului. 

Într-o seară nemaipomenită, cînd luna da să 
iasă pe cer, şi mă găseam cu Tatapetre pe gîrla 
Doamnei, bătrinul m-a întrebat într-un chip 
neaşteptat: 

— Măi zgîmboi, n-ai cumva vreo ţigară la tine, 
dintr-ălea mai puturoase? 


239 


Nu-l văzusem niciodată fumînd. Poate vroia să 
afle dacă dădusem în patima tutunului, şi-mi 
întindea o capcană. Dar nu mă-ndemna inima să-l 
mint. 

— Aş avea, Tatăpetre, că nu m-ascund de 
tălică! Din păcate, nu-i din tutun, ci din mătase de 
porumb uscată... Şi-i şi răsucită în hîrtie de ziar... 

— Bine, dragule, o să folosim dintr-ale mele, 
deşi-s prea aromate! Le-am căpătat şi eu... 
Credeam că umbli pe la mahorcă de-a noastră, 
„Naţionale” sau „Plugar”. Încă nu m-am dedulcit 
la tabac, că niciodată nu mi-a plăcut fumul tras în 
bojoci, dar de la o vreme parcă mă trage 
Scaraoţchi să-mi bat singur cuie de coşciug în 
piept... Acuma mi-s atît de bătrîn, încît, vorba lu’ 
moşu-meu, n-au cum să-mi mai cauzeze ţigările... 

Scociorindu-se prin buzunare, bunicu-meu 
scoase un pachet frumos colorat, lucitor şi arătos, 
în care zăceau mototolite cîteva „cuie”. Mi-a întins 
şi mie o ţiharcă. Apoi şi-a aprins-o pe-a dinsului, 
dîndu-mi şi mie chibritul. 

După ce am tras adînc primul fum, am crezut 
că mă duc de pe lumea asta. Abia la al doilea şi la 
următoarele am perceput aroma îmbătătoare a 
unui tutun cum nu mai încercasem vreodată. 

Cînd am descifrat şi ce scria pe pachetul din 
posesia bătri-nului, l-am iscodit pe bunicu-meu: 

— De unde ai tălică, Tatăpetre, ţigări „Camel”? 
De la debit?... 

Deşi nu-i plăcea să se lase tras de limbă, mi-a 
răspuns: 

— De căpătat, măi zgîmboi... De la băcănia lu’ 
Eftimie Ionescu, naşu-tău. Mi le-a dat chiar el, ca 
cinste şi trataţie. C-am fost şi eu, cîndva, patron 
de băcănie. Mai bine nu mi-aminteam de ea... 
Aoleu, ascultă, mă, să-ţi ţii gura, că dacă află mă- 
ta mare că tragem tiutiun, ne scoate ochii... 
Aprigă muiere mi-a mai hărăzit şi mie soarta, măi 
Andi! Că din pricina lu' mă-ta mare am ajuns de- 


240 


am dat şi faliment. Păi ce, băcănie îmi trebuia 
mie? 


Noaptea se-arăta minunată, cu-o mămăligă de 
lună pe cer cît un ceaun. Şi-atunci a fost să fie ca 
pe bunicu-meu să-l podidească o poftă de vorbă 
absolut anormală. Cum nu i se mai întimplase. 

Din cele povestite atunci de dînsul, cu glas 
moale şi adînc întristat, am aflat şi eu cum fusese 
istoria aceea cu băcănia de pe Strada Mare a 
Piteştilor, în plin centru. 

— Mă, — zicea Tatapetre, Maca-Maia a ta, cum 
îţi place să-i spui, e şi ea din neam de ciobani, ca 
şi mine. Dar de cînd se văzuse la oraş, i se 
urcaseră fumurile la cap. Şi-a ţinut neapărat să ne 
facem boieri, cu prăvălie şi vînzători, cu bănuţi la 
teşcherea... Neam prost, mă zgimboi, că şi tac-su 
s-o lăcomit dintotdeauna la negoţ păgubos, bată-l 
cucu de nărod... 


BĂCĂNIA „LA PETRE-MĂŢĂUANU” 


Puţină vreme după ce începuse veacul, Maca- 
Maia, cu bani Împrumutați din punga bătrîinului 
Bacria, taică-su, cioban ţea-păn de pe cuşmele 
Măţăului, care mulgea peste cinci sute de oi, îl 
silise pe bunicu-meu să-şi deschidă o băcănie 
universală. Împotriva nenumăratelor sale ezitări şi 
împotriviri. Şi nu oriunde, ci anume pe Strada 
Mare, buricul oraşului. 

Mai înainte, acolo fusese magazinul lui Eftimie 
Ionescu, naşul lui taică-meu. Care, după ce dăduse 
un faliment răsunător (naşu'”, nu tata), îşi 
deschisese un alt comerţ, pare-se tot în Piteşti, 


241 


însă pe-o altă uliţă. Alţi bani, altă prăvălie. Că nu 
rămăsese sărac de pe urma desfacerii celei dintii. 
Ba dimpotrivă. Afacerile aşa sînt, tot afaceri. Cu- 
atit mai mult cu cît cedase, pe parale, bineînţeles, 
şi cu tot dichisul, băcănia de care se lepădase, 
începătorului într-ale negoţului — Tatapetre. 

Cînd s-a inaugurat „La Petre-Măţăuanu”, cu 
sfeştanie oficială de trei popi, dintre care nu 
absentase părintele Puturică, de la biserica 
mahalalei noastre, bunicu-meu plinsese. De inimă 
amară şi de necaz. 

_ Apoi dăduse să fugă pe uşa din dos a prăvăliei. 
Însă bunică-mea, prevăzătoare la toate, avusese 
grijă s-o zăvorască din timp. Zdravăn bine. 


— Auzi, mă zgîmboi, — relata Tatapetre, ce-i 
dăduse prin cap mă-tii mari, să mă-nţolească pe 
mine în straie de cioclu, din stofă neagră şi 


lucioasă, cum poartă chelnerii, şi să mă pună-n 
mijlocul prăvăliei, să fac sluj înaintea domnilor 
care veneau să cumpere o sută de grame de ţucăr- 
candel, pentru căţei!... N-am plins eu la Moşu, 
acas’, cînd mă alunga să rînesc căcărezele din 
ţarcul oilor, din zori şi pînă-n miez de noapte, însă 
atunci am pişat ochii două ceasuri de-a rîndul... 


Bunică-mea, Maca-Maia, zimbăreaţă, în rochie 
de tafta întunecată, cu volănaşe şi danteluţă la git, 
se instalase la casă. Acolo trona fericită, mai ales 
cînd auzea sunînd clopoţelul maşinii, în momentul 
deschiderii şi închiderii sertarului în care vira 
bănuţii încasaţi. Şi, în vreme ce dădea restul, se- 
ntindea la taclale cu cucoanele din lumea mare, 
făloşindu-se cu neamul ei, cu băieţii care-i învățau 
la liceu, cu „pălatul” pe care şi-l ridicase pe strada 
Libertăţii, la bariera Piteştilor. 

Tatapetre, pe post de patron, se ocupase în 
primele luni doar cu achiziţionarea de mărfuri de 
la angrosişti. Apoi fusese detaşat şi la vînzare. Din 
dispoziţia expresă a bunică-mii. Care-şi dăduse 
seama că nu-i mai ajungeau cei doi oameni de la 


242 


tejghele, promovați „băieţi de prăvălie”, prin 
aducerea lor de la Măţău. Ca să se facă şi ei 
domni. 

Asta numai pînă într-o zi, cînd bătrinul se 
supărase foc şi plecase din băcănie. Tunînd şi 
fulgerînd, şi trăgînd nişte înjurături de năduşeau 
pereţii. La înapoiere, după ce-şi luase curaj la 
„Berbec”, în Piaţa Mare, şi venise cherchelit 
binişorel, o somase pe Maca-Maia să-şi ia tălpăşiţa 
din prăvălie, ca să-şi vadă de casă şi de copii, şi să 
nu-şi mai vire nasul în treburile negustoriei, unde 
mai mult încurca lucrurile cu ifosele şi ideile ei. 

De-atunci, numai dînsul se ocupase de băcănie. 
Şi chiar din-tr-a doua zi a angajat o casieriţă. O 
nepoată de-a lui socru-său, Bacria. Umilită, 
fierbând în minte numai fiere şi răzbunare, Maca- 
Maia se retrăsese la gospodăria de pe Libertăţii. 
Avînd grijă totuşi ca, prin agenţi secreţi, adică 
tanti Sorica Măgeanu şi cutra de madam Cerchez, 
să afle ce se mai întîmpla la magazin. 

După o bună bucată de vreme, băcănia 
începuse să mişte. Şi să aducă şi beneficii. Astfel 
încît, la un moment dat, Tatapetre returnase banii 
împrumutaţi de la socru-său. 

Din păcate, tocmai atunci bunicu-meu se 
săturase de tot de neguţătoria pe care i-o 
impusese nevastă-sa. În schimb, por- nise să dea 
dovadă de unele iniţiative. Cam stranii. Cum a 
fost, bunăoară, ideea de-a organiza şi-o bodeguţă. 
În odăiţa din fundul prăvăliei, unde să fie serviţi 
funcţionarii de la primăria aflată în apropiere, 
avocaţii şi judecătorii de la tribunal, even-tual şi 
inculpaţii încă în stare de libertate, ofiţerii, majurii 
şi intendenţii regimentelor din oraş, mă rog, o 
întreagă lume pofticioasă de-un aperitiv la botul 
calului. 

Care, uneori, se prelungea cu mult peste orele 
obişnuite. 


243 


Numai că tragedia bătrînului avea să fie lungă 
de tot. Nu una în trei acte, ci una în (aproape) trei 
decenii. Abia prăbu- şirea „afacerii” a dus la 
eliberarea lui Tatapetre, scutindu-l de servitutile 
unei ocupaţii ce-i stătea în git. Şi-i stătuse mult, 
că, se vede, ceva pricepere de negustor tot avea. 

— Mă zgimboi, — îmi spusese bunicu-meu în 
noaptea aceea de pomină, cu băcănia aia 
nefericită mi-am părăduit cei mai frumoşi ani! 
Aveam aproape treizeci, cînd o deschisesem. Însă, 
după ce-am tras obloanele, şi mi-am cărat acasă 
toate rafturile, dulapurile, tejghelele, butoaiele şi 
acareturile dughenei, eram de-acum om răscopt, 
trecut bine de cincizeci... Nu-i o viaţă irosită-n 
zadar?... Ai?... Cu bodeguţa ce mi-am mai îndulcit 
şi eu zilele. Dar şi-asta a fost o năzdrăvănie de-a 
mea, care s-a  firşitrău... 


VRAJA VORBELOR DE NOAPIE 


La ceasul aperitivelor, cînd clienţii năvăleau 
buluc, Tata-petre se alătura petrecăreţilor. Şi, pînă 
seara tirziu, uitîind, ca şi dînşii, de casă, masă şi 
nevastă, o ţinea tot într-un bairam.  Dă-i cu 
ţuiculiţa, dă-i cu şpriţul, mai o brinzică, mai o 
păstră-mioară, mai o măslină, stătea lîngă cheflii 
pînă se-nnopta bine. Atunci, fericit de atmosfera 
ce domnea în odăiţă, ieşea afară să stingă felinarul 
de deasupra firmei „La Petre-Măţăuanu”. Pentru 
ca apoi să se-napoieze la ascultarea discuţiilor 
interminabile  sus-ţinute de  admirabilii săi 
muşterii. 

Dacă aceştia se cinsteau şi chefuiau cu 
abnegaţie, Tatapetre mai mult gusta (deşi...). Lui îi 
plăcea să bea numai acasă, din sticlă, şi-anume 
preparatul său special, pe bază de trăscău de 


244 


Măţău. Bucuria lui a mare era să asiste la 
înflăcăratele şi înverşunatele dispute ale clientelei, 
să afle tot ce-i nou şi interesant în lumea mare, să 
mai zică şi el cîte una haioasă, din vreme de 
război, sau de pe teritoriul pitoreştii mahalale a 
haznagiilor. Aplaudat de asistenţă, lui Tatapetre i 
se umfla pipota. Motiv pentru care comanda 
vainburşului, pe socoteala firmei, să mai aducă un 
rînd de prunişoară. Întru cinstirea prietenilor şi 
muşteriilor. Şi nu numai băuturică, ci, înfierbîntat 
zdravăn, alteori cerea platouri întregi de şunculiţă 
fiartă, costiţă afumată, cîrnăciori la grătar sau 
ficăţei prăjiţi. j 

Noroc că-l mai trăgea afară casieriţa. Il chema 
în prăvălia de mult închisă, şi-acolo îl mai 
domolea. Cerindu-i să mai se hodinească, trîntit 
pe-o tejghea. 

— De fapt, — spunea Tatapetre, erau singurele 
mele clipe de răgaz. Fată bună şi Panaghiia aia, 
măi băiete, că-i era milă de mine, văzind că 
rămăsesem numai piele şi os... Stătea, săraca, pînă 
tirziu de tot, chiar şi după miez de noapte, dacă 
era cazul, numai ca să aibă grijă de mine... Că 
alergam zi şi noapte, ba cu băcănia, ba cu 
bodeguţa. Iar în privinţa ăsteia din urmă, şi mai 
dihai. Era acolo o lume, de-ai fi zis că te găseşti la 
Bucureşti, nu-n târgul nostru împuţit. Numai 
oameni cu ştaif şi multă învăţătură... Mi-era drag 
să-i auz ciorovăindu-se sau povestind liniştiţi, pînă 
bătea orologiul de la Mavrodolu ceasurile mici ale 
nopţii... Că nu mă-nduram să-i supăr şi să-i alung 
afară, fiind oameni mari şi deştepţi: floarea 
Piteştilor, măi băieţele! 


După ani de activitate intensă a bodeguţei, 
Tatapetre constatase că rămăsese dator la o serie 
de furnizori, iar marfa-i era din ce în ce mai pe 
sponci. 

Băcănia vindea zdravăn, avind un dever 
fantastic, din rezervele aflate în beci, fără să se 


245 


mai poată aproviziona. Dar clientela bodeguţei nu- 
şi prea achita consumaţiile. De fapt, nici nu se 
grăbea să plătească, deoarece se considera de-a 
casei, prietena Măţăuanului. 

Care, măgulit de-atita onor, nu se-ncumeta să 
abandoneze  bodeguţa. Dacă ar fi lichidat-o, 
bunicu-meu s-ar fi simţit văduvit de aleasa 
societate din fundul prăvăliei. Şi nu se făcea... 

— Ştii tu ce oameni mă cinsteau cu nepreţuita 
lor înfăţişare? — îmi explica bătrînul. Păi, numai 
profesorul Băcescu, de la li-ceu, care-i învăţa pe 
copiii noştri limba românească şi viaţa scri-itorilor 
neamului, numai el făcea cît o sută de muşterii... 
Cînd namila asta de om, că arăta cît un urs, se- 
apuca să ne spună cum îl cunoscuse dînsul pe 
Domnia-sa domnul Vlahuţă, din care ştia pe de 
rost tot ce scrisese ca poezie, rămîneam toţi ca 
boii... Ăla poet! lar cînd se-ntărita şi domnul 
Miltiade Ioanid, tot profesor şi-ăsta, dar de 
franceză, însă mai tinerel, şi-i zicea şi el o poezie, 
de data asta din scrierile Domniei-sale domnului 
Neniţescu, care luptase laolaltă cu mine la Plevna, 
păi plingea toată adunarea. Cînd ne vedea 
întristaţi, atunci o cîrmea şi ne rostea, ca un actor, 
nişte romanţuri ale zilelor de miine, de-un 
piteştean de-al nostru, zicea dînsul, unul — 
domnul Minulescu... Dar astea cu domnul 
Minulescu au fost tîrziu de tot, cînd îmbătrinisem. 
Şi, uite-aşa, o tineam tot timpul numai în poveşti 
vesele şi amare, de la lume adunate şi iarăşi la 
lume date... Riîdeam şi plingeam cu toţii. In 
hohote. Şi erau de faţă judecătorul Mavrihie, 
tartorul tribunalu-lui, şi avocatul Hariga, nu 
rahatu' nostru de vecin, ci tac-su, care era om de 
inimă, şi colonelu' Mişu Spiroiu, şi Mihăiţă 
Argede, ziaristul de la gazeta socialiştilor, şi mulţi 
alţii, al căror nume nu-mi vine pe limbă... Plingea 
şi ridea şi Dorofeia, că era fată bună şi plină de 


246 


suflet, care stătea cu noi să ne-asculte şi ea, 
lăsîndu-şi pe mai tîrziu socotelile casei... 

— Păi n-o chema Panaghiia, pe casieriţă? — 
încercam să-l readuc pe Tatapetre la realitate. 

— Fată bună şi aia, dar fusesem silit s-o dau 
afară. Şi-asta numai din pricina lu’ mă-ta mare! [i 
căşunase pe ea... Zicea că-mi strică viaţa de 
familie, umblind să mă despartă de Caterina mea. 
Aiureli! O cam iubeam eu, din cînd în cînd, pe 
Panaghiia, dar numai atît cît se cuvine, că nu eram 
omu' care să-şi lese casa şi copiii, pentr-un fund 
de muiere! Parcă n-am iubit-o şi pe Dorofeia lu' 
Alohim? La fel ca şi pe toate ălelalte, care i-au 
urmat. Că nu trecea anv’, şi Caterina iar mă lua-n 
coarne, de-a-nboulea, şi mă silea să mă jur în 
genunchi că numaidecît  le-alung din prăvălie... 
Sărmane fete!... Acuma-s pe la căşile lor, îşi cresc 
copiii şi-şi văd de bărbaţi! Că pe toate le-am 
înzestrat, le-am ajutat să-şi ridice casă şi le-am 
găsit şi oameni de treabă, care să nu ia seama la 
scornelile lu' mă-ta mare! 


Atunci m-am cugetat şi eu, auzindu-l pe 
Tatapetre, că era foarte posibil să mai posed o 
sumedenie de unchi şi mătuşi prin mahalalele 
Piteştilor. Prea multe chipuri, întîlnite adesea pe 
stradă şi la voia întîmplării, mi se păreau că 
seamănă nespus cu nenea Valică, sau cu tanti 
Marioara, a lui Podaşcă, cu unchiu-meu Tică 
sau cu taică-meu Eftimie. 

Mare minunăţie şi cu băcănia aceea, „La Petre- 
Măţăuanu “! 


BĂTRÎNUL SE CĂRĂBĂNEŞTE 


247 


La vreo lună, poate mai puţin, de la discuţia 
noastră referitoare la băcănia ce-i măcinase zilele, 
pe cînd mă aflam în livadă, unde citeam 
nişte ,„,Dox”-uri, am sesizat că-n bătătura noastră, 
mai exact a bunicilor, unde-mi petreceam vacanţa 
cea mare, se dezlănţuise un tărăboi cumplit. Şi-am 
dat fuga la gard, să văd ce se-ntîmplă. 

Maca-Maia, bunică-mea, urla din adîncul 
bojocilor, ca apucată: 

—  Mărioaro!... Unde-mi eşti, fa Mărioaro! 
Prinde-o, nu mai sta!... Săi pe ea... Că ne surpă 
şopru'! 

Tatapetre, care pesemne se odihnea în magazia 
mare, avînd lîngă el sticla cu trăscău de Măţău, se 
ivi cu recipientul în mîna stîngă, ieşind în pragul 
uşii. Chipul ciolănos, bronzat de arşiţe şi vînturi, 
luminat de albastrul ochilor săi de oţel călit, cătă 
în direcţia orăcăielilor. 

Lucrurile din ogradă se complicaseră. Tanti 
Marioara pornise şi dînsa să ţipe ca din gură de 
şarpe. 

— Mamiţicooo!  Fereşte,  Mamiţicoo!... Te 
omoară putoarea, nu vezi c-a turbat?... 

Nicidecum tulburat, Tatapetre îşi goli clondirul, 
îl zvârli la o parte, după care răcni la muieri: 

— Ce păţirăţi, nebunelor? Ce-i zarva asta? lar 
ne calcă bătătura împuţita aia de Tonşoaica?... 
Las’ pe mine, c-o astimpăr acuşica!... 

— Tăticuleee! Pe unde-mi umbli, dom'le, n-auzi 
că se dă javra la noi şi vrea să ne muşte?... Săi, 
tăticule, săi, că-i de rău!... 

Curios să văd ce-i face bătrinul domnişoarei 
Tonş, ţopiîrlanca noastră de vecină, mă lipii cît mai 
aproape de gard. 

Bunică-mea, cu făcăleţul în mînă, asistată de 
mătuşă-mea, şi dînsa înarmată cu prăjina de rufe, 
se apăra de atacurile înverşunate ale unei făpturi 
invizibile mie. Se găseau amîndouă în faţa 


248 


şoprului, iar atacanta, probabil, trebuia să se afle 
acolo, întrucît ambele femei priveau înspăimîntate 
la ea. 

Cînd Tatapetre se avîntă în ogradă, Maca-Maia 
începu să răcnească din nou: 

—  Uite-o, Mărioaro!... Nu mai zăbovi, fa, 
otînjeşte-o! Că-i vîrită sub maşina de gătit... 

Bunicu-meu, preluiînd din mers prăjina mătuşi- 
mii, îi transmise competent fie-sii: 

— Fereşte, bleago! Las’ c-o aranjez eu. Unde- 
Ze, 

În aceeaşi clipă îşi face apariţia şi „beşniţa”. Nu 
era domnişoara Tonş. Ci scroafa bunicilor, un 
adevărat mamut, scăpată pesemne din cocină. 
Mare minune, să n-aibă peste două sute de 
ocale. 

Hipopotamul, adică scroafa, înfierbîntată de 
vipia cum- plită de peste zi, se vede că-şi 
abandonase sălaşul şi pornise să gonească năucă 
prin bătătură, în căutarea unei băltoace unde _ să- 
şi astîmpere jărăgaiul ce-i ardea măruntaiele. Insă 
neinspi-rata intervenţie a bunică-mii şi-a mătuşii 
Mărioara, urletele lor bezmetice o întăritaseră şi 
mai dihai, scoţind-o din minţi. 

Devenind brusc agresivă, mai ales de cînd 
zărise şi prăjina din mîna bătrinului, dădu să se 
repeadă pe lîngă dînsul, cu intenţia vădită de-a 
ataca femeile. Tatapetre, la repezeală, i-a otînjit 
una cu prăjina. Scroafa, şi mai aţiţată, se-ntoarse 
din mers şi demară rapid în direcţia porţii de la 
drum. 

Excitat, bătrînul îi strigă bunică-mii: 

— Caterino, fa Caterino, unde-i bicicletu' lu’ 
Ionică, gineri-miu?... Zi-mi mai iute, că scapă 
animala pe uliţă!... 

Maca-Maia îi arătă obiectul solicitat, total 
nedumerită. Era chiar lingă şopru. Tatapetre, nici 
una nici două, se repezi la velo-ciped, îl înşfăcă de 


249 


coarne şi, încălecînd pe şa dintr-un salt, purcese 
să pedaleze vertiginos după scroafă. 

„Animala”, cum îi spusese bunicu-meu, văzînd 
că-i urmă-rită cu mijloace de locomoţie moderne, 
se sperie şi mai zdravăn şi se năpusti de-a dreptul 
în roţile bicicletei. Iar bătrînul exe- cută o cădere 
spectaculoasă. Apoi, înjurînd cumplit, se sui de- 
ndată în şa şi se avîntă după dobitoaca ce-o luase 
spre grădină. 

Uluit de tot ce se-ntimpla, avui timp să observ 
că buni-  cu-meu se lovise grav în timpul căderii. 
Un moment, nici nu-şi prea putuse păstra 
echilibrul ca lumea. Îl recăpătase rapid însă. Ji- 
vina, ajunsă lîngă gardul ce despărţea ograda de 
grădina cea mare, nu mai ţinu seama de palan. Ci-l 
dobori dintr-o unică îm-brîncitură, trecînd vijelios 
peste leaţurile prăbuşite. 

Bunicu-meu, întăritat de succesul scroafei, a 
încercat să facă  aşijderea. Cu rezultate 
catastrofale. Roata din faţă a bicicletului s-a 
proptit într-un lănteţ, dîndu-l peste cap pe bătrîn. 

Atunci am dat să mă reped spre Tatapetre. 
Tardiv însă. Însîngerat, spumegînd de furie, 
bătrînul îşi smulsese vehiculul dintre sfărîimăturile 
gardului şi-acum pedala dezordonat după scroafa 
ce dispărea spre fundul grădinii. Mugind de 
durere, bunicul răcnea necontenit: 

— Caterino!... Vita dracului, stai să te-ajung! 
Putoareo!... 

Ceva nu era în regulă cu Tatapetre. De ce-i 
zicea animalei Caterino? Aşa că m-am luat, în 
goană, după bătrîn. Cînd m-a zărit, Maca-Maia a 
strigat la mine: 

— Unde-mi fugi, dom'le Sandi?... Eşti mai rău 
ca tac-tu Petre, bătu-l-ar cucu' să-l bată de nărod, 
că s-a apucat să prindă scroafa de-a-ncălarea... 

Tare nu-mi plăcea cum îmi spunea bunică-mea. 
Sandi, ca la clovnii de la circul din Tîrgu de Vale. 
Din străfundurile grădinii se-auzeau strigăte de 


250 


om şi guiţatul dobitocului. Iar la un moment dat, 
un țipăt înfiorător, de groază, prelung şi sinistru, 
ca şi cum ar fi şuierat rapidul de noapte la bariera 
gîrlei. 

Cînd l-am găsit pe Tatapetre, lingă coliba de 
piîndă din vie, zăcea pe spate, prăbuşit pe grămada 
de fîn ce-i slujea de culcuş, în nopţile de veghe. Iar 
bicicleta era căzută peste el. 

— Tatăpetre! — am răcnit eu îngrozit. Ce-ai 
păţit, de ce nu mai zici nimic? 


— Stai că zic! — a mai murmurat bunicu-meu. 
Stai niţel... că zic. Dar ce-i cu tine, plîngi?... Stai 
că... 

Peste cîteva clipe, îşi dădea duhul. 


Cînd m-am îndreptat spre casă, le-am găsit pe 
bunică-mea şi pe tanti Mărioara aşezate la cină. 
Mestecînd  piftele prăjite. M-au ascultat 
neîncrezătoare, fără să-şi curme clefăitul. Iar 
Maca-Maia m-a liniştit: 

— Mă, eu una nu cred că-i mort! Ţi s-o fi părut 
ție... Nu-l ştii pe tac-tu mare?... Se trezeşte la 
viaţă, cînd ţi-i lumea mai dragă. Ne-a mai făcut-o 
de-atitea ori, nu-i întiiaşi oară!... 


Am fugit vraişte, cu sufletul împrăştiat, să mă 
refugiez în dosul magaziei. Abia acolo mi-am putut 
plînge în voie bunicul. Lîngă podul cu minuni al 
hambarului, unde se aflau îngrămădite comorile 
de cărţi ale bătrînului. 


GARDA DE ONOARE 


251 


Următoarele trei zile, pînă l-am aşezat în ţărină 
pe Tata-petre, au fost un terifiant prilej de-a 
verifica, în cele mai infime şi infame măruntaie, 
ce-anume reprezenta în realitate o anumită 
fracțiune a familiei noastre. 

Băieţii de la Bucureşti, nenea Valică, recent 
sosit de pe front, unchiu' Vasile, reîntors în ţară 
cu ultimul avion de evacuare, taman din Crimeea, 
şi nea Tică, librarul de pe strada Doamnei, se 
prezentaseră de urgenţă. La chemarea lansată de 
tanti Marioara. Care le dăduse o telegramă, de la 
oficiul din barieră. 

Debarcaseră cu toţii, în cursul după-amiezii, din 
personalul de 16.48. Nea Valică, mai mare în grad, 
că era medic militar, călătorise la clasa întiîia, 
împreună cu nevastă-sa de-a doua, tanti Ariadna. 
Înalt, bine construit de maica natură, nenea Valică 
arăta, la coborirea din tren, ca un general sosit la 
paradă. Cînd s-a ivit şi tanti Ariadna, care mai 
zăbovise niţel, a pufnit morocănos: 

— Fii atentă, cucoană, n-o lua chiar ex-abrupto, 
c-atunci ai feştelit iacaua! la aminte cum cobori!... 
Natura non fecit saltus, adică să nu sărim mai 
multe trepte deodată, că ne fringem picioarele, ca- 
n gară la Titu... 

După care cobori primul. 

Nea Tică, inimă de mamă, încercase s-o 
ogoiască pe tanti Ariadna: 

— Nu pune la inimă, cumnată, c-aşa-i frate-miu 
Valică! Înfumurat şi megaloman, de parcă l-o fătat 
Mamiţica pe Champs Elysées, iar nu pe uliţa 
haznagiilor... Numai ifosele-s de Valică! Altminteri 
nu-i băiat rău, şi nici prost, de vreme ce ştie 
Larous-se-ul roz pe dinafară!... 

Unchiu' Vasile şi tanti Rodica, veniţi la clasa a 
doua, întrucît Vasilică nu era decît căpitan, tot 
medic, dar ginecolog, laolaltă cu librarul, se 
alăturară mai apoi celorlalţi doi, pentru a tocmi 
împreună o trăsură. 


252 


Către seară, au pornit să se  înfăţişeze 
neamurile şi cunoştinţele din localitate. Mai întîi s- 
au prezentat ţaţa Marița şi nea Niculae, urmaţi de 
moş Apostol, fratele lui Tatapetre, de tanti 
Sorica Măgeanu şi bărbatu-său, curelarul, precum 
şi de fetele ţaţei Marița — Tiişoara, Leni şi Mioara. 
Fără bărbaţi. Că nici nu erau măritate. 

Cînd se-nnoptase de-a binelea, a sosit şi nea 
Ionică Podaşcă, soţul mătuşă-mii Mărioara. Chior 
de beat. Aflind de la naş’ Tocilă că se 
prăpădise socru-său, omul la care ţinea cel mai 
mult din familie, poate şi mai abitir decît la 
nevastă-sa, se refugiase în crişma din gara Dilgăi 
şi, tot aşteptind trenul, plin-sese gît la git cu 
clondirul de vinişor. După ce pierduse două 
personale şi-un accelerat, în cele din urmă fusese 
urcat de-un prieten într-un marfar şi predat 
frinarului. Acesta, om de inimă, îl debarcase la 
halta de lîngă bariera noastră, aflată în imediata 
apropiere de grădina bătrinilor. De unde nea 
Ionică Podaşcă venise pe jos. Cu mijloace proprii. 
Insă destul de nesigur. Fiind vorba de picioare. 

Rubedeniile de la Măţău, atît din partea 
bunicului cît şi-a  bunică-mii, cîţiva veri 
îndepărtați, cu soaţele lor, picaseră noaptea tîrziu, 
cînd şi începuse priveghiul. Erau nişte oameni 
ciudaţi şi morocănoşi, cu chipuri brăzdate şi 
tăbăcite de vînturi, ciobani de munte, din tată în 
fiu, care-şi îmbrăcaseră ţoalele de 


„ținere” şi-şi făcuseră bocancii cu vax şi scuipat. 
Fuseseră singurii care sărutaseră dreapta de 
gheaţă a bătrînului. 

Numai tanti Raliţa nu se arătase la faţă, fiind 
dispărută inexplicabil din localitate. 


Lîngă năsălia lui Tatapetre, nenea Valică 
păstrase o clipă de tăcere încruntată, privind 
grav la chipul împietrit. Apoi rostise rar şi apăsat: 


253 


— Pulvis et umbra sumus... Asta-i viaţa! Sîntem 
doar o pulbere sumbră... Ne-o făcuşi, dom’ Petre! 
Că n-ai avut niciodată astîmpăr... Mă rog, acuma-i 
tirziu să mai discutăm. De mortuis nihil sine 
Deo!... 

Apoi se corectase singur: 

— Pardon! De mortuis nil nisi bene... Să nu-i 
vorbim de rău pe morţi, că nu se ştie ce mai poate 
ieşi şi dintr-asta!... 

Tata Eftimie, genitorul meu, om al cifrelor, 
contabil de profesie, privise urit la frate-său, după 
care şuşotise, astfel încît să fie auzit de întreaga 
asistenţă: 

— Ba se cam ştie!... Numai să terminăm odată 
cu bilciul... 

Unchiu' Vasile, avînd-o lîngă dînsul pe tanti 
Rodica, mătu-şă-mea dragă, miîngiiase zîmbind 
amar fruntea răposatului. Şi înginase: 

— Straşnic şi mindru bărbat! l-a plăcut să 
trăiască, din plin, cu mîncărică bună, cu vin şi 
femei. N-a trecut degeaba pe pă-miînt. S-a ales cu 
ceva... 

Enervată, Rodica i-a tras un cot, suflîndu-i 
drept în ureche: 

— Ruşine să-ţi fie, dacă şi-n asemenea ocazii îţi 
umblă mintea după femei! 

Nea  Tică,  librarul,  înveselise fără voie 
asistenţa, atunci cînd i se adresase mortului: 

— Tăticule, tăticule, fii atent, c-am venit cu 
toţii! Nu-i aşa că-ţi pare bine? M-auzi?... 

— Sigur că nu, saltimbancule! — îl repezise 
nenea Valică. Vox clamantis in deserto... Adică îţi 
baţi gura de pomană, că mortul de la groapă nu se 
mai întoarce! 


Bunicul, frumos şi drept, ca un brad prăbuşit, 
se afla întins pe masa marilor zaiafeturi, din odaia 
de la drum. 

Il îmbrăcaseră în straiele pe care le purtase, 
cîndva, demult, la inaugurarea băcăniei. I le găsise 


254 


tanti Mărioara. Cătîndu-le în podul magaziei 
mari. Răstimp în care Tatapetre fusese con-servat 
la întuneric, numai în izmene şi-o cămaşă cu guler 
tare, din carton presat, prevăzută cu cravată 
neagră, rămasă şi-aceea de la înmormîntarea lui 
Aurel, primul băiat al bunicilor, decedat în vremea 
războiului de la '916. Iar costumul era atît de 
ciuruit de şoareci, mirosind a slănină rîncedă şi-a 
mucegai, încît mă miram că se mai ţinea din 
cusături şi urzeală. 

În coşciugul încropit din cîteva scînduri vechi, 
smulse din rafturile depozitate în magazie, 
provenind tot de la fosta băcănie, bunicu-meu 
fusese alungit pe-un aşternut din gîte. Sub cap îi 
puseseră un puişor de pernă, lîngă umăr pălăria 
cea neagră, de mers la biserică, pe care nu cred s- 
o fi purtat vreodată în viaţa lui de enoriaş 
contestatar, întrucît refuza cu obstinaţie să 
frecventeze dugheana părintelui Puturică. Iar în 
buzunarul de la piept îi vîiriseră ochelarii cu ramă 
din sîrmă, deasupra batistuţei albe, care ieşea 
niţel în afară, şi care nu era chiar batistă, după 
cum mi-am dat seama, examinînd-o atent şi scîrbit, 
ci un şerveţel de hîrtie creponată. 

Pantofii din picioare, în loc de şireturi, fuseseră 
legaţi cu sfoară înnegrită cu cremă de ghete. Şi, 
pentru a camufla mizerabila vestimentaţie a 
bătrinului, împodobiseră întreaga năsă-lie cu hirtie 
dantelată. Şi-aceea tăiată de Maca-Maia şi tanti 
Mă-rioara din ambalajele colorate rămase de pe 
vremea băcăniei. lar deasupra, în chip de flori, 
zăceau cîteva smocuri păduchioase de regina 
nopţii, veştede şi rău mirositoare. Motiv pentru 
care, din cînd în cînd, tanti Mărioara stropea 
coşciugul cu odicolon. De frizerie. Pe care-l 
răspindea cu ajutorul unei pompe „Flit”, din cele 
ce se foloseau, pe-atunci, la distrugerea 
ploşniţelor. 


255 


Maca-Maia,  bunică-mea, păzea  căpătiiul 
bătrinului,  terciuind muştele c-un  floştomoc 
confecţionat din pagini de „Universul”. Privea fix 
şi încruntată la Tatapetre şi, atunci cînd bănuia că 
se află în atenţia neamurilor de la Măţău, pornea 
să jălească şi să bocească cu glas distorsionat, 
nefiresc şi acordat într-un registru străin de cel pe 
care i-l ştiam în zilele obişnuite. 

După ce-şi potrivea vocea, de parcă s-ar fi 
pregătit să cînte, tuşind lejer pentru eliminarea 
eventualelor flegme, îşi declanşa recitalul: 

— Petreee, Petreee! Hîhî... Te duci, mă, şi nici 
că-ţi pasă. Ai scăpat de treburile casei... Cine-o să 
dea miine la purcei, uruială şi sfeclă fiartă? Ai?... 
Scoală-te odată, Petreeee! Hîhî... Că veniră băieţii 
să te vază, iar de mine puţin se-nteresează... Îi 
doare-n cot de belelele de pe capu' meu! Că trebe 
să le pun ăstora de mîncare, şi să-i îndop cu piftele 
şi sarmale, cu colivă şi colăcei, cum îţi plăcea ţie! 

Tanti Mărioara, lîngă dînsa, o mai trăgea din 
cînd în cînd de mînecă, şoptindu-i cuviincios: 

— Taci, Mamiţico, taci că ne-aude lumea şi ne 
faci de ris!... 

— Ce să tac, fa? Am zis ceva de rău?... Mai bine 
grijeşte de pifteluţe... Ooof, Petreee, Petreee! 
Dormi, ai? Păi da! Habar n-ai că porcu' ăla de 
Puturică nu vrea să-ţi facă slujbele de pe urmă. 
Fiindc-ai fost păgin şi ţi-ai bătut joc de cele 
sfinte... Trei sute cere, caiafa! De-am ajuns să 
umblăm ca orbeţii după alt popă, la Mavrodolu. 
Că, de erai om de-nţeles, miine te-ngropa 
Pîrţăngău numai pe-o sută, bată-l Dumnezeu de 
hapsîn!... 


GUSIARE LA BOTUL CALULUI 


256 


Cînd, peste vreun sfert de ceas, am fost strigaţi 
la masă de tanti Mărioara, în odaia de-alături, 
bătrinul s-a văzut abandonat de toţi cei sosiți la 
priveghi. Chiar şi de  măţăuanii lui, care-i 
spuseseră, la un moment dat, bunică-mii: 

— Ţaţo Caterino, unde-am putea sta şi noi, să 
luăm ceva în gură? Că sîntem porniţi de pe la 
căşile noastre încă din zori... Am adus şi cite 
cevaşilea de-ale mîncării, niscai brinză de burduf 
şi ouă răscoapte, să-l pomenim pe bietu' Petre. Ne 
pui tălică de-o mămăliguţă? 

Degeaba am vrut să rămîn lîngă Tatapetre. 
Maca-Maia a zbierat la mine, să dau o mînă de 
ajutor la descărcarea  traistelor aduse de 
măţăuani. Şi, împreună cu dînsa, am orînduit pe 
masă băşicile cu brînză de burduf, roata de 
caşcaval afumat, precum şi zeci de ouă răscoapte. 

Mămăliguţa aburea pe-un fund de lemn, iar 
Maca-Maia ofi-cia solemn, tăind-o c-o sfoară. Nea 
Ionică Podaşcă şi începuse s-atace damigenuţa cu 
Drăgăşani, în vreme ce mătuşă-mea, flă-mîndă ca 
o lupoaică, spărgea ouăle cu făcăleţul. Şi peste o 
clipă nu se mai auzi o vorbă. Lumea mastica de 
zor, ca şi cum, pînă atunci, ar fi tras la jug. Numai 
rubedeniile de la Măţău gustau arar şi cuviincios, 
de ici de colo, nelăcomindu-se. 

Însă, peste cîtva timp, nu ştiu ce-i veni bunică- 
mii să-i întrebe pe muşceleni: 

— Bă, voi ăştia, chiar sînteţi neam cu Petre, că 
nu prea vă cunosc? 

—  D-apăi cum, ţaţă Caterino! De-ai lu 
Bezdechie... 

— Ați încurcat-o, cioflingarilor! — a răcnit 
Maca-Maia. Pezevenghilor... Păi, ce cătaţi voi la 
parastasu' lu’ Petre?... Şi mai vă şi aşezarăţi la 
masă, să-mi înfulecaţi bucatele pregătite pen-tru- 
ai noştri!... 

Nea Ionică Podaşcă vru s-o domolească: 


Li 


257 


— Lasă-i, Mamiţico, să le tihnească bucătura! 
Că-i din traista lor, şi nu din cămara matale!... Şi, 
la urma urmei, tot oţi fi rubedenii pe-undeva, între 
de-alde voi... 

Băieţii, respectiv nenea Valică, Tică, Vasile şi 
taică-meu Eftimie nu părură prea încîntaţi de 
intervenţia cumnatului Podaşcă. 

Ceea ce-o deranjă serios pe-o băciţă din Măţău, 
ramura Bezdechiilor, deoarece aceasta, verde la 
faţă, de obidă şi ruşine, strigă la bărbatu-său: 

— Saltă-te de pe scaun, Mituşe, că asta-i din 
neamu' lu’ Ba-cria, şi-i în stare să ne scoaţă şi 
merindea noastră, scociorîndu-ne prin beregăţi! 
Haidem acas'!... Ce mai zăboveşti? Eu aşa mi-a- 
minteam, că-l luase pe Pătru al lu' Bezdechie, cînd 
fugise din ograda lu’ tac-su, cărpănosu' de 
Bacria... Aşa să ştii, ţaţo, că ni s-a crimpoţit şi ne 
plinge inima şi după bietu' Petre al lu’ Muşat... 
Mai ales acu’, cînd văzurăm pe ce miînuri a- 
ncăput... Să-i fie ţărina uşoară, Caterino ţaţo, iar 
lu’ tălică să-ţi fie ruşine, şi să-ţi steie în git 
bucatele aduse de noi! 

Maca-Maia vru să zvirle în măţăuani cu 
resturile de pe masă, pornind să chirăie şi să se 
răţoiască după dinşii: 

— Luaţi-vă-ţi îndărăt împuţiciunile, 
pezevenghilor, c-aşa vă ştiu, de cioflingari şi 
topîrlani! Gîndeaţi c-o să-mi luaţi ochii cu cîteva 
ouă clocite şi-o băşicuţă de brînză iuţită? 

Cumătra de la Măţău, ajunsă de-acuma dincolo 
de prag, îşi mai întoarse o dată capul către bunică- 
mea: 

— Tată Caterino, om fi noi cioflingari şi 
pezevenghi, dacă zici tălică, dar nici cu de-alde-ai 
lu' Bacria nu ni-i ruşine! Bine că n-am apucat să 
scoatem şi caşcavelele, că-ţi aduseserăm cîteva 
rotocoale de pomană... Dar le luăm înapoi, şi mai 
bine  le-azviîrlim la dulăii de la tîrlă, decît să ţi le 
lăsăm matale... Că-s mai omenoşi! 


258 


După ce grupul celor sosiți de la Măţău se 
pomeni cu efectivul redus la jumătate, prin 
plecarea reprezentanţilor neamului Bezdechie, se 
putu lesne observa că se simţea înstrăinat şi 
stingher. 

Tăcînd încruntaţi, şi nemaiîndrăznind să soarbă 
din pahare, oamenii priveau atenţi la tăblia mesei, 
fără să-şi mai ridice capul. 

— Păi, ţaţă Caterino, noi ne-am duce pînă la 
Petre, să-l priveghem mai departe, după datină! — 
declară, la un moment dat, un muntean ţeapăn şi 
fălcos, dînd semnalul de sculare de la masă. 

— Duceţi-vă-ţi unde vreţi, că mie mi-i poftă să 
mai zăbovesc! — îi anunţă bunică-mea. Să-mi mai 
liniştesc sufletu', că tare m-au miîniat ţărănoii ăia 
nesimţiţi şi neciopliţi... 

— S-ar zice că tot dintr-ăştia am fi şi noi, ţato! 
— îi întoarse vorba măţăuanul. Ţărani, ţărani, 
tomite ca şi tac-tu şi mă-ta, de la Măţău, că nu te- 
or fi fătat la oraş, atunci cînd te-au adus pe 
lume!... Asta e, să ştii şi tălică! 


Gustarea a mai continuat şi cînd am rămas 
numai între noi, neamurile directe ale bătrinului. 
Însă nu prin consumarea celor de pe masă, ci prin 
demararea unei discuţii penibile, iniţiate de nenea 
Valică. Acesta o întrebase pe bunică-mea: 

— Ia ascultă, Mamiţico, ce ne-a lăsat dom’ 
Petre prin testament?... Unde-s bănuţii? Pentru că 
trebuie să ne gindim şi la utile cum dulci, la auri 
sacra fames! 

— Exact, Mamiţico! — a sărit şi nea Tică, 
librarul. Că  bine-a zis Valică. Să-mbinăm foamea 
cu aurul. De mîncat mîncarăm, aşa c-a mai rămas 
chestia cu aurelul... Unde-i? 

Bunică-mea,  virind rapid spre-o culoare 
stacojie, de-am crezut că face pe loc o criză de 
apoplexie, le-a răspuns amîndurora, tăios: 

— Care bani, nefericiţilor? Giţele de la izmene, 
asta v-a lăsat! 


259 


lar  „moştenitorii” au amuţit brusc. Cu 
bucătura-n gît. 


PE DRUMUL DE COSTIŞĂ 


Întrucît a doua zi aveam să-l petrecem pe 
Tatapetre, am părăsit dezbaterile de la masa 
rotundă, referitoare la testament, şi m-am dus la 
culcare. Scîrbit de moarte! Ce-avea să se mai 
întîmple? Asta era întrebarea, cu-atit mai mult cu 
cît, eram sigur, bunicu-meu n-avea să-ngăduie 
continuarea blestemăţiilor de pînă atunci. 


Pe la zece dimineaţa, sau pe-aproape, a sosit 
popa Sîrmă, părintele paroh al bisericii Domnița 
Bălaşa, căreia i se mai spunea şi Mavrodolu, 
împreună cu dascălul şi doi ţircovnici. 

În vreme ce-şi despachetau instrumentarul de 
lucru, pentru oficierea slujbei, priveau intrigaţi la 
neamurile adunate în odaia de la drum. Unul nu 
plîngea. Dîndu-şi seama că nu mai era loc suficient 
şi pentru cadrele bisericeşti, o rugară pe bunică- 
mea să organizeze transferul lui Tatapetre. In 
curte. 

— E mai bine în ogradă, coană Caterino! — o 
lămurea părintele Sirmă. Şi să-mi faci rost şi de-o 
umbrelă... 

— Ce, nu ţi-e bine, părinte? 

— Ba da! Însă nu vroi să-mi fie rău... Că, dacă 
trece pe-aici părintele Puturică, şi mă vede că 
slujesc în parohia lui, atunci s-a zis cu mine... Mă 
spurcă şi mă blesteamă! A 

În cele din urmă, Maca-Maia se-nvoi. Însă, mai 
înainte de-a purcede la strămutarea bătrînului în 
bătătură, îi pofti pe-oamenii bisericii sub şopru, la 
o gustărică. Acolo n-avea cine să-i mai vadă. Şi 


260 


mai era timp destul, pînă la sosirea cioclilor cu 
dricul. 


Peste vreun ceas şi ceva, cînd îşi făcu apariţia 
carul mortuar, tras de doi bidivii famelici, 
prăpădiţi şi jigăriţi, de li se puteau identifica şi 
număra coastele, popa Sîrmă era beat cui şi se 
pupa bot în bot cu nea Ionică Podaşcă, delegat 
special cu adăparea şi hrănirea lui, şi care se 
găsea la aceeaşi cotă de saturație alcoolică. 

Dricul gară în faţa porţii, iar dinăuntru 
descinseră trei ciocli şi cinci indivizi janghinoşi, cu 
nişte cutii în mînă. Abia cînd le desfăcură şi 
scoaseră dinăuntru instrumentele muzicale adă- 
postite acolo, abia atunci s-a putut realiza că era 
vorba de muzicanţii tocmiţi de nea Tică, librarul. 

Acelaşi lucru îl văzu şi tanti Mărioara. 

— Mamiţicooo! Mamiţicooo!... Vină să vezi ce-a 
făcut nă-rodu' de Tică! In loc să ne-aducă fanfara 
regimentului, aşa cum ne-nţeleseserăm, cînd l-am 
trimis după muzică, s-a apucat şi-a angajat taraful 
lui Ciomiîrtan... Înnebunesc, Mamiţico! Mor! Să-l 
duc la groapă pe Tăticu, fără trombon şi tobă 
mare?... Pe el, care toată viaţa a fost veteran de 
război?... 

— Stai blind, fa cucoană, — a intervenit unul 
din muzi-canţi, probabil Ciomirtan în persoană, c- 
avem şi tobă!... 

Şi, fără să mai adaste reacţia mătuşă-mii, a 
strigat la cioclul de pe capra dricului: 

— Dă, mă Bălică, toba jos, mînca-ţi-aş guriţa!... 
Dă-o mai repede! 

Cînd constată starea în care se găsea pretinsa 
tobă, flendu-rită şi hărtănită, tanti Mărioara porni 
să plîngă cu năduf. 

— Băi oameni buni, rău am mai ajuns de-l 
îngropăm pe Tăticu numai cu doi cai... Ticăăă! Ce- 
ai făcut, nenorocitule? Unde-s soldaţii?... Nu ţi-am 
spus că vreau un pluton? Să tragă cu puştile şi cu 
tunul, cînd o să-l slobozim în mormînt pe Tăticu!... 


261 


Ionică, lasă-l în plata Domnului pe ţapul ăla de 
Sirmă, şi vină de vezi ce se-ntîmplă! 

Însă nea Ionică Podaşcă nu mai făcea de mult 
priză cu realitatea. 

Şi, ca un făcut, taman atunci se ivi în faţa 
porţii, parcă adus de diavol, iar nu de cel al cărui 
reprezentant legal pe pămînt era, popa Puturică, 
parohul nostru, de la Sfintul Nicolae, din capătul 
străzii. 

Examinînd febril ambianța, îl căută din priviri 
pe colegul ce îndrăznise să-i încalce spaţiul vital. 
Cînd îl depistă sub şopru, unde părintele Sîrmă 
conversa în continuare cu damigenuţa lui nea 
Ionică Podaşcă, purcese să orăcăie: 

— Bată-te Dumnezeu să te bată, sfinţia-ta, c-ai 
ajuns să furi pîinea de la gura fraţilor tăi!... Nu 
ştiai că n-ai ce căta în pa- rohia mea? Rivneşti, ca 
un hapsîn ce-mi eşti, la bănuţii altora... Te reclam 
la Patriarhie, aşa să ştii sfinţia-ta, lacomule şi 
nesă-tulule! Să te răspopească... Pe-ăsta te-ai găsit 
să-l slujeşti la groapă? Pe păginul de Petre? Care 
n-a păşit în viaţa lui nici măcar pînă-n tinda 
bisericii? Huideo! La oase, mămă-ligarule!... 


Numai intervenţia salutară şi competentă a lui 
taică-meu, care-i strecură lui Puturică nişte 
monede neidentificabile, izbuti să ne scape de 
ruşine şi de birfele mahalalei. 

După ce băieţii lui Tatapetre, ajutaţi de ciocli, 
scoaseră în ogradă sicriul cu rămăşiţele pămînteşti 
ale bătrînului, porţile curţii fură date la o parte. Şi 
lumea venită să participe la spectacol se buluci în 
interiorul ogrăzii. 

Popa Sîrmă, secundat de părintele Puturică- 
Pîrţăngău, cu care se-mpăcase la un păhărel de 
Drăgăşani, după o scurtă tranzacţie, probabil 
reciproc avantajoasă, începu oficierea slujbei de 
înmormîntare (partea întîi). Citea cu limba 
împleticită, pe sărite, omiţind pasaje întregi din 


262 


textul pe care-l avea în faţă. Puturică mai 
bălmăjea şi el cîte ceva, în vreme ce dască- lul şi 
țircovnicii cîntau pe de lături, încurcînd mereu 
isoanele. Şi, în doi timp şi trei mişcări, eventual 
numai două, totul fu gata. 

După aceea, se procedă la suirea coşciugului în 
carul mortuar. lar Maca-Maia îşi demonstră 
posibilităţile vocale, dezvol-tind un bocet ca la 
carte: 

— Peeetree! Peeetreee! Mai stai o ţiră, Petreee, 
mai stai şi nu pleca! Aolică, aoleu, ce mă fac 
acuşa eu, că mi-a fost cu tine bine, aoleu şi vai de 
mine!... Peetreee, Petreee! Ce-ţi pasă, ai scăpat 
de greul vieţii, de-acuma-ncolo — trai pe vătrai! 
lar pă mine mă laşi pe mîna copiilor, să jupoaie şi 
pielea de pe mine... 

Tanti Mărioara, jenată de ultima precizare a 
bunică-mii, o înghionti pe-ascuns: 

— Manmiţico, vină-ţi în fire!... Termină odată, că 
te-aude mahalaua! 

— Taci, fă, pînă-mi isprăvesc osînda... Mai am 
niţeluş! 

După ce-şi execută, cu brio, ultima bucată de 
rezistenţă, vru să se caţăre de-a dreptul în dric. 
Probabil, ca să-şi demonstreze intenţia de-a-şi 
însoţi bărbatul pînă şi-n groapă. Bunică-mea însă 
îşi agăţă catastrofic poalele rochiei de-un 
ornament al carului funerar. Maca-Maia purta pe 
dedesubt nişte izmene de-ale lui Tatapetre. 

Mătuşă-mea Mărioara, cu lacrimi în ochi, mai 
mult de necazul păţit de maică-sa, îi desprinse 
rochia de pe ciubucul dricului şi-o ajută să şi-o 
tragă la loc. Bătrina nu se prea ruşină. 

— Zi-le cioclilor să-i deie drumu', c-altminteri 
pierdem ziua-ntreagă!... Şi tu ai grijă, fă, de- 
nchide peste tot, să nu ne fure tilharii şi hoţomanii 
ăştia de vecini, că sînt în stare, şi ne mai şi lasă 
săraci lipiţi pămîntului!... 


263 


Peste cîteva minute cortegiul se urni din loc, 
urmînd dricul. 

Maca-Maia, renunţind la confort, păşea acuma 
în frunte, sprijinită de tata Eftimie şi de nea 
Valică, băieţii ei dintii. Ceilalţi, conform vîrstei, 
gradului în armată şi-altor neştiute de mine 
considerente, se orînduiseră pe căprării. 

Cînd convoiul porni să urce costişa străzii, 
dintr-o curte izbucni o maşină. Unica, 
dealtminteri, de pe strada noastră. Era „Ford”-ul 
profesorului Oncică. Şoferul, claxonînd disperat, 
din pricină că se pomenise cu alaiul în faţă, 
provocă o debandadă sinistră. 


MARCIA FUNEBRE — CÎND LA TRAP, CÎND LA 
GALOP! 


Telegarii aceia prăpădiţi şi costelivi, mai 
înspăimîntaţi de- cît conducătorul auto, o luară la 
goană, în pofida slăbiciunii lor evidente, tîrînd 
după ei caleaşca morţii. La primul hop, coşciugul 
îşi părăsi lăcaşul şi ateriză pe caldarim. Părintele 
Sirmă şi popa Puturică-Pîrţăngău, care călătoreau 
şi ei, în aval de răposat, tot în dric, se pomeniră 
debarcaţi intempestiv în colbul uliţei haznagiilor. 

Muzicanţii tarafului lui Ciomiîrtan, dinaintea 
carului mor-tuar, şi care pînă atunci 
interpretaseră, cam în dorul lelii, un soi de marş 
funebru, văzînd că întreaga instalaţie funerară se 
năpusteşte asupra lor, iuţiră pasul. Fără a-şi 
întrerupe de tot cîntarea. Numai că, datorită 
schimbării de tempo, marşul că- pătă valenţe noi, 
sunînd acum a bătută, sîrbă sau ciuleandră. 

Bineînţeles, cortegiul  înţepenise locului. 
Participanţii, paralizaţi, cu gurile căscate, priveau 
la dricul ce se dezmembra la orizontul străzii, la 


264 


cioclii care alergau după el, precum şi la 
instrumentiştii în panică, şi care dispăreau din 
cîmpul lor vizual „molto allegro”. 

Bunică-mea, fără să-şi fi pierdut cumpătul, se 
răsti la tata Eftimie: 

— Mă, ce mai stai, fugi după nenorociţii ăia cu 
dricul şi adă-i înapoi!... Vrei să ne-apuce noaptea, 
cu tac-tu mort în drum?... Ălora le convine s-o- 
ntindă pe la căşile lor, fiindcă şi-au încasat 
paralele! 

La un scurt răstimp, în capătul uliţei, pe coastă, 
îşi făcu reapariţia taraful lui Ciomîrtan. Formaţia 
se deplasa tot în pas alergător, cîntînd acelaşi 
marş funebru. De astă dată în ritm de sîrba 
popilor. 

— De-aia-i bine să nu dai toţi banii înainte! — a 
constatat satisfăcut nea Tică, librarul. Că ce mi-am 
zis, le dau o arvună, şi nimic mai mult... Uite, c-a 
prins figura! 

Însă nu era vorba de-aşa ceva. Instrumentiştii 
erau fugăriţi din urmă de fantastica noastră tanti 
Raliţa. 


Dealtfel, era singura din familie care nu 
participa la funeralii. De cînd se luase în bețe cu 
bunică-mea. În cea de-a doua zi a priveghiului. 
Prilej cu care dezlănţuise un scandal monstru. 
Bălăcărind-o pe Maca-Maia ca pe-o albie de porci, 
osîndind-o pentru meschinăria cu care organizase 
înmormîntarea. 

— Să-ţi fie ruşine, ţaţă Caterino! Cum de te-a 
lăsat inima să-l îmbraci pe neica Petre în ţoalele 
ăstea de chelner?... Ime-diat, m-auzi, să faci pe 
dracu-n patru, şi să-l pui în straie cuviincioase!... 

— De unde, fa Raliţo? Ai înnebunit? De unde să- 
i fac rost de haine potrivite, lux a-ntiia? 

Tanti Raliţa, şi pe-atunci tot atît de energică şi 
dinamică, o strigă pe mătuşă-mea Mărioara: 

— Mărioaro, adu-mi fracul lui Ionică... Da, da! 
Fracul, ăla pe care l-a-mbrăcat doar la nuntă... Ce- 


265 


i mai trebuie, că nu mai apucă el să se-nsoare şi-a 
doua oară? 

Peste cîteva minute, Tatapetre era despuiat de 
costumul în care inaugurase băcănia şi- 
mbrăcat în fracul lui nea lonică Podaşcă. Tanti 
Mărioara plîngea cu lacrimi amare. Nu de mila 
lui taică-său, ci de-a hainelor festive ale bărbatului 
personal. Maca-Maia, mormăind şi bodogănind 
înfundat, ajuta la operaţie, în vreme ce tanti Raliţa 
proceda la modificarea în- tregii decoraţii din 
odaia mortuară. 

Cînd îşi manifestase şi intenţia de-a tapisa 
sicriul cu faţa de masă, aceea din catifea vişinie, 
ce era utilizată doar la ocazii solemne, atunci 
izbucnise a doua fază a scandalului. 

Bunică-mea, trăgînd de-un capăt al catifelei, 
pornise s-o-nfrunte pe tanti Raliţa: 

— la ascultă, fa, cine te-a poftit să-mi faci 
ordine-n casă?... Nu-ţi convine cum arată nen-tu 
Petre, n-ai decît să te cari de-aici... Larivoar 
şi-un praz verde! Ei, asta-i bună! Că n-oi fi 
vrind să-l îngrop pe nen-tu în zestrea fie-mii... 

Mătuşă-mea, auzind că-i vorba să i se mai 
reducă din dotă, se răţoise şi dînsa la tanti Raliţa: 

— Mamiţica are dreptate! Cine eşti tu, de-ai 
ajuns să ne porunceşti nouă, de parcă ţi-am fi 
slugi?... 

— Uite ce-i, Caterino, şi tu, fa Mărioaro, eu nu 
mai stau, mă duc, îmi iau lumea-n cap!... Decit să 
v-aud şi să vă văd smiorcăindu-vă din pricina unor 
otrepe, mai bine vă las în plata Domnului! Faceţi 
cum vreţi, că de cărpănoase ce-mi sîn-teţi, aţi fi în 
stare să-l îngropaţi pe bietul neica Petre şi fără 
de izmene, ca să vă coaseţi din ele guleraşe pentru 
zaiafeturi!... 

Şi tanti Raliţa îşi luase geanta şi plecase 
turbînd de supă-rare. lar bunică-mea şi mătuşă- 
mea, fericite că scăpaseră ieftin, văzîndu-se 
izbăvite de prezenţa şi gura spurcată a Raliţei, îl 


266 


schimbaseră din nou pe Tatapetre de haine. Însă 
cînd tanti Mărioara băgă de seamă că fracul 
fusese „ajustat”, retezîndu-i-se coadele din scurt, 
cu foarfeca, operaţie întreprinsă de Raliţa, dădu să 
fugă după dînsa. Era tardiv, din păcate. 


Cu biciul într-o mînă şi cu friiele în cealaltă, pe 
capra unui camion de cărat lemne de foc, la care 
erau înhămaţi doi cai uriaşi, de tracţiune, mătuşă- 
mea Raliţa mîna de mama focului în direcţia 
noastră. 

Cînd opri bidiviii, stătură locului şi bieţii 
muzicanți. După care, spetiţi de-atita goană, şi la 
deal şi la vale, căzură la pămînt. 

— Slavă Domnului că i-am întîlnit pe ciocli, cu 
rămăşiţele dricului în stradă, c-altminteri nu mai 
aflam ce s-a-ntimplat cu voi! — ne comunică 
tanti Raliţa. Dar au fost băieţi de treabă, căci şi- 
au adus de-acasă camionul, ăla cu care lucrează 
în zilele cînd nu-s înmormiîntări... La depozitul de 
lemne. Trebuie să sosească şi ei, că m-am grăbit şi 
nu i-am mai aştep- tat... Gata, haideţi, suiţi-l pe 
neică Petre în camion, puneţi şi florile, urcaţi-i şi 
pe beţivanii ăia de popi!... Ciomîrtane, ce zaci 
acolo? Dă-i drumu' la muzică. Zi-i marşul lui 
Chopin!... 

— Şopăn?... Care Şopăn, coană Raliţico?... Nu-i 
ştim marşul, zău aşa! — declară jenat şeful 
tarafului. 

Noroc c-a intervenit, la timp, Mărioara 
Podaşcă. 

— Ascultă-l la mine, Ciomîrtane, şi-l înveţi într-o 
clipită!... 

După care mătuşă-mea purcese să răcnească în 
gura mare, cu patos, linia melodică a celebrei 
compoziţii. Peste cîteva momente, ţambalagiul 
formaţiei strigă încîntat: 

— Bă, Oică, păi ăsta-i marşu' lu’ Zavaidoc!... 

Oică, brunetul de la trombon, porni de urgenţă 
s-o acompanieze pe tanti Mărioara. Mătuşă-mea, 


267 


încîntată, vru să şi dirijeze taraful. Însă îşi reveni 
la timp, pentru a se încadra în cortegiul care 
demara către cimitir. Cioclii îşi  preluaseră 
posturile din mers, iar tanti Ralita supraveghea 
desfăşurarea operaţiunilor. Din în cînd în cînd, îi 
mai îmboldea cu codirişca biciului, de pe capră, pe 
părintele Puturică şi pe popa Sîrmă, să se 
trezească din mahmureală, îl mai admonesta pe 
Ciomirtan, cînd observa vreo abatere de la marşul 
de doliu al cuplului Chopin-Zavaidoc. Căruia şeful 
formaţiei îi conferea, uneori, o versiune 
interpretativă proprie, total instabilă. 


La marginea oraşului, pe cuşma unde se afla 
cimitirul, convoiul se opri pentru o haltă de 
ajustare. Lumea era atît de isto-vită din pricina 
urcuşului, încît mulţi se trintiră pe iarba de lîngă 
drum. Soarele îşi înteţise vipia. Popa Sîrmă, 
scăldat de toate sudorile iadului, începu să-şi facă 
vînt cu poalele rasei. Uitînd că n-avea aproape 
nimic pe dedesubt. Maca-Maia, împresurată de 
membrii familiei, se aşezase pe-un muncel de 
pămînt, lîngă zidul împrejmuitor al cimitirului. Să- 
şi mai tragă şi dînsa un pic sufletul. La un moment 
dat, cînd nimeni nu se aştepta, chiţăi speriată, atît 
de strident, încît toată omenirea sări în picioare: 

— Mişcă!... Mişcă şi pişcă! Aoleu, ce-o mai fi și- 
asta?... 

Luînd-o la goană către camionul tras lîngă 
intrare, bunică-mea îşi scutura din mers poalele 
rochiei. Oferindu-ne iarăşi priveliştea rufăriei de 
corp ce aparținuse lui Tatapetre. După cum se 
dovedi mai apoi, muncelul era, de fapt, un muşuroi 
uriaş de furnici roşii. 

Incidentul fu  numaidecit uitat. Porțile 
cimitirului se dăduseră la o parte, îngăduind 
intrarea camionului şi-a cortegiului. 

Ce-a fost după aceea, n-a mai prezentat vreun 
interes deosebit. Decît pentru mine, tanti Raliţa şi 
nea lonică Podaşcă. 


268 


Tustrei plingeam cu lacrimi amare, asistînd la 
înţărînarea bătrinului. Ceilalţi, în special băieţii, îi 
zoreau în şoaptă pe popa Sirmă şi pe părintele 
Puturică să isprăvească mai repede cu slujba 
cuvenită. 

— Lasă, taică, — îi liniştise Pîrţăngău, nu vă 
pripiti, că mă pricep la meseria asta... Dacă mai 
ieşiţi c-un sutic, peste o jumătate de ceas sîntem 
cu toţii la masa de pomenire! Că şi mie mi-i 
foame... Şi-aşa nu se prea omora răposatul după 
slujbele noastre. 


Astfel îşi făcuse bagajele bietul Tatapetre, 
neştiind că va avea parte şi de însoțitori. În lungul 
său drum către noapte. lar eu n-am putut uita 
niciodată cele întîmplate atunci. De-aia i-am 
închinat nu numai o carte întreagă, ci şi întreaga 
mea viaţă. Fiindcă, de ce să mă ascund după 
deget, am impresia că l-am moştenit întru totul. 
Şi-n ce-a avut bun, şi-n cele rele. De n-ar fi fost 
cum a fost, nu s-ar fi chemat om. Dar şi bărbat. Ci 
fleandură, otreapă umană, mascara, orice altceva, 
în nici un caz strămoşul pe care l-am avut, fie-i 
numele binecuvîntat! 


269 


„CONCERT LA CONTRABAS” 


„URAGAN LA TOPRAK-KALA” 


Îmi mai fusese dat să cunosc un bătrîn 
nemaipomenit. Tot de basm. Asta s-a petrecut 
însă mai tîrziu, cu mult după auto-plasarea lui 
Tatapetre pe-o altă orbită. După părerea mea, 
precis uranică, dacă nu, eventual (hai să zicem), 
chiar satur-niană. Fiindcă astea erau stelele lui. Pe 
individul respectiv l-am întîlnit prin 1951. 
Mai mult ca sigur. Cu-atit mai mult cu cît, şi- 
acesta, a contribuit, esenţial aş spune, la 
încurajarea scribului ce zăcea în personalitatea 
subsemnatului. Dîndu-i consilii de specialitate, 
fiind şi dînsul în... branşă. 


Cînd m-am dus la loan Aszody, directorul meu 
dar şi-al Editurii de Stat, să-l rog să-mi acorde un 
concediu de creaţie, de cel puţin patruzeci şi 
cinci de zile, lancsi-baci m-a luat numaidecit la trei 
păzeşte: 

— Asculta, Muş, cîte romane vrei tu scrii? Nu 
dat şi anul trecut două luni, pentru cartea aia 
arheologico-ştiinţifico-fan-tastică?... Acuma ce mai 
trosneşte la tine prin capu-ăla  sucitul? 

— Tot aia! — i-am răspuns eu, mai pe 
scurtătură. 


270 


— Cum adica? Deja umbli pe la idei fixe, ca la 
nebunii!... 

— Nu mă mai necăji, lancsi-baci! Am vrut să 
spun că tot de romanul ăla-i vorba... De „Uragan 
la 'Toprak-kala”... 

— Exact! Dar l-ai mai scris şi-anu' care trecut... 

— N-am reuşit! Cum să ticluieşti, la Sinaia, un 
roman a cărui acţiune are loc într-un peisaj 
deşertic, nisipos şi calcaros, selenar?... Nu ţii 
minte ce ţi-am spus, că Horezmul dispărut era 
prin Asia, pe-undeva, şi-a fost acoperit de furtunile 
de praf, venite dinspre Gobi?... 

— Ţocănit mai eşti, mo Muş! Ce, acuma vrei să 
te trimit în Mongolia, şi-nca pe banii editurii?... 
Hai, să fim serioşi! 

Dacă era mai pe-aproape, atunci alta poveste, 
vorba lui Kipling, „Cărţile junglei”... 

Atunci l-am prins pe director. Fiindcă-i scăpase 
chestia cu „pe-aproape”. Şi i-am declarat, pedalind 
forte pe ideea lansată tot de dînsul: 

— Ai să rizi, lancsi-baci, nu-s nici trei sute de 
kilometri pînă la Horezmul meu! 

— Cum? S-a găsit cetatea aia de pămînt?... s-a 
mirat Aszody. À 

— Sigur că nu! Insă nădăjduiesc să dau eu de 
ea, prin cartea pe care intenționez s-o scriu. E- 
acilea, lîngă noi... 

— Unde, mo? — a insistat excedat directorul. 

— La Tekirghiol!... Regiune nisipoasă, 
calcaroasă, şi-aşa mai departe, exact ca-n visurile 
mele! 


Peste o săptămînă, luîndu-mi cu mine maşina 
de scris, nevasta şi bagajele necesare, aterizam la 
Tekirghiol-băi. Unde-a-veam de gind să-mi termin 
romanul. Dar să şi întreprind un tratament 
balnear. Imbinînd literatura cu nămolul! Altă 
viaţă, nu-i aşa? 

Din păcate, în staţiune nu se putea ajunge decît 
cu vapo-raşul. Pe care trebuia să-l luăm de la 


271 


Eforie. La ora aceea, cînd sosiserăm noi, soarele 
se căţărase la cea mai înaltă altitudine posibilă, şi 
ne prăjea creierii. Pînă să depistăm debarcaderul, 
de unde pornea ambarcaţiunea respectivă, pînă să 
ne găsim un locşor, în vaporaşul acela 
supraaglomerat, năduşisem în aşa hal, încît ziceai 
că ţişnesc din mine izvoare termale. Datorită 
inumanei temperaturi. 

— Măiestrică, — mi-a spus nevastă-mea grijulie, 
n-ar fi mai bine să ne tragem către centrul 
vaporului, ca să nu cădem cumva în apa lacului? 

Biata bulgăroaică se referea la ghiol. Spre care 
toţi pasa- gerii priveau încîntaţi, sprijinindu-se de 
bordurile ambarcaţiunii. Gîndindu-se că-n undele 
acestuia se afla salvarea de reumatis-mele ce-i 
chinuiau. 

— Atunci  haidem, copilă bună! — i-am 
comunicat imediat acordul meu, procedînd apoi la 
strămutarea noastră spre locul propus de Penke. 

Şi-atunci a avut loc „naufragiul”. Dacă s-ar 
putea numi aşa. 

De unde să-mi treacă mie prin cap că, datorită 
deplasării noastre spre mijlocul vasului, extrem de 
aglomerat şi-acesta, cărind totodată cu noi şi 
bruma de bagaje (trei  geamantane, două 
rucsacuri, maşina de scris şi-o sacoşă cu alimente 
pentru drum), inclusiv voluminoasa mea 
personalitate, mulţi călători aveau să opteze, cam 
îmbrînciţi, pentru bordul stîng? Cei de la bordul 
opus, respectiv drept, care se mai cheamă şi 
tribord, pare-mi-se, ca să rămînem la terminologia 
navală, au intrat în panică. Deoarece au avut 
impresia că se dezechilibrează vaporaşul. Şi-au 
pornit să strige, înspăimîntaţi: 

— Veniţi înapoi, că se răstoarnă harabaua!... 

Neştiind cui se adresează apelul, am dat năvală 
spre vechiul nostru loc. Aşijderea şi cei care se 
refugiaseră la babord. Şi-abia în clipa aceea s-a 
realizat şi dezechilibrarea la care se-aşteptau 


272 


pasagerii ce cobiseră. lar vaporaşul s-a înclinat 
serios spre ghiol. Găsindu-mă la margine, probabil 
şi împins de unii călători, care-şi imaginaseră că, 
zvirlindu-mă peste bord, se va recăpăta 
navigabilitatea ambarcaţiei, m-am trezit înotînd în 
undele ghiolului. Şi nu numai eu, ci şi bagajele. Pe 
nevastă-mea o cruţa-seră. 

De fapt, nu s-ar fi putut spune că înotam chiar. 
Mai curînd pluteam. Apele sărate ale lacului mă 


susțineau la suprafaţă. In pofida 
supraponderalității subsemnatului. 
— Săriți, că se-neacă bărbatu-meu! — tipa 


nevastă-mea îngrozită, deşi mă vedea mergînd pe 
ape, întocmai ca nazari-neanul. 

—  Astimpără-te, cucoană, — a dat s-o 
liniştească şeful marinarilor, aflat la cîrmă, că nu 
s-a înecat nimeni la noi. Niciodată!... 

Întrucît nu mă prea convinsese asigurarea 
acestuia, pentru a-i capta bunăvoința am vrut să-l 
măgulesc, întrebîndu-l de la distanţă, avînd în 
vedere că vaporaşul se mai îndepărtase cu vreo 
cîţiva metri: 

— Domnule căpitan, şi eu ce-i fac, nu mă urcați 
la bord?... 

Flatat de gradul la care-l înălţasem, şi care n- 
avea nici o justificare, fiindcă vasul nu poseda 
decît doi „marinari”, inclu-siv şeful de mai sus, 
individul mi-a curmat numaidecit temerile: 

— Nici gînd de-aşa ceva! De-abia atunci ne vom 
răsturna, cînd vom încerca să te suim în şalupă... 
Stai acolo, că-ţi zvîrlim o parimă, să te tragem cu 
ea, pînă ajungem la debarcader. 

Şi-astfel am ajuns la mal. Cu bine. Ud leoarcă, 
saramurat şi remorcat. lar bagajele, pe care le 
salvasem, legîndu-le lao-laltă cu mine, de-aceeaşi 
funie, căreia „căpitanul” îi spusese parimă, am 
fost nevoit, şi eu şi bulgăroaica, să le despachetăm 
la mare urgenţă. Şi să le întindem conţinutul, la 
uscat, pe plaja de la Tekirghiol. Acolo unde se 


273 


prăjeau la soare, unşi cu ali- fia aceea puturoasă, 
extrasă din lac, oamenii aflaţi la trata- ment. 
Apreciind just situaţia, ne-am despuiat şi noi. 
Trecînd numaideciît la prima şedinţă de băi solare. 

Aburi ieşeau din noi, aburi răspîndeau şi 
lucrurile ce fuseseră în bagaje (exceptînd 
alimentele din sacoşă, majoritatea lor constînd din 
cutii de conserve — peşte, pate de ficat şi fasole cu 
costiţă), în aburi cred că se transformaseră şi 
creierele noastre, expuse în exces la infraroşii. 
Numai aşa îmi explic cum de-a putut Penke să-mi 
spuie: 

— Măiestrică, rămînem şi peste noapte aici, sau 
pornim să ne căutăm o gazdă? Eu una, dacă n-o 
luăm din loc, m-arunc în ghiol!... Aşa să ştii... Că 
nu mai pot îndura! 


Peste vreo jumătate de ceas, de-acuma uscati, 
din toate punctele de vedere, umblam brambura 
prin localitate. După o gazdă. Eu purtind 
geamantanele şi-un rucsac, iar Penke res- tul. 
Peste altă jumătate de oră, frînţi de oboseală, şi 
iarăşi leoarcă de năduşeală, respiram totuşi 
uşuraţi. Dădusem peste limanul visurilor noastre. 
O căsuţă, la margine de sat, în apropiere de ghiol, 
la vreo opt sute de metri. A cărei proprietăreasă, 
fiind şi moaşa localităţii, îşi ridicase bojdeuca 
apelind la ce căpătase şi dinsa de la populaţie. Şi 
n-avea  de-nchiriat decît două apartamente. 
Celelalte, la ora aceea, fiind deja ocupate. 
„Apartamentele”, de fapt odăiţe prevăzute cu 
lavoare şi căni cu apă, pentru igiena de 
dimineaţă, abia au fost în stare să ne-ncapă. 
Eu într-unul, cu maşina de scris, şi nimic altceva, 
din lipsă de spaţiu, iar nevastă-mea în cel de-al 
doilea. Cu bagajele. Dar numai o parte din ele. 
Restul, mărinimoasă, acceptase să le adăpostească 
moaşa noastră. Căci aşa-i ziceam, îm-prietenindu- 
ne mai încolo cu dînsa. Fiindcă eram tineri şi 


274 


proşti. Ce vremuri! Acum sîntem bătrîni şi proşti... 
Nu-i chiar acelaşi lucru. 

Într-o dimineaţă, de fapt chiar a doua zi, îi 
spusesem: 

— Mogşico, ne place aici, la tălică... 

— Păi, domnule dragă, cum să nu-ți placă! 
Acilea-i linişte, şi satu-i departe, nici zgomot nu-i, 
nici magazine unde să se-nghesuie ăştia de la 
oraş, veniţi la băi, ca să-şi cumpere băutură în loc 
de nămol... Şi-apoi, fiindcă veni vorba de nămol, 
mîndria noastră, a tekirghiolilor, află că-l ai chiar 
lîngă matale, la mine-n ogradă. De-aia pute niţel a 
pucioasă pe-acilea... 

— Ştiu, am băgat şi eu de seamă, însă mi-am zis 
c-o fi de la cocina porcilor! Totuşi, unde ne-am 
putea găti şi noi, pentru hrana noastră cea de 
toate zilele?... 

Moşica m-a privit uimită. Şi mi-a explicat 
nedumerirea ei: 

—  Miroasele le-ai băgat de seamă, dar 
bucătăria mea de vară, anume ridicată pentru 
chiriaşi, pe-aia n-ai ocservat-o? 

— Credeam că-i vreo magazie de lemne, 
moşico, zău aşa! — i-am declarat eu sincer, vrînd 
să-i dau de-nţeles că nu-s chiar chior. 

— Este! Dar numai iarna... 


În orice caz, de-acord cu bulgăroaica, am 
renunţat să benefi-ciem de confortul propus de 
moaşa noastră. Şi ne-am abonat la o pensiune de 
familie. Care servea prînzul şi cina, fără breakfast. 
Exclusiv pentru tratamentişti. Era cam departe de 
oaza noastră de linişte, însă acei doi kilometri 
parcurşi pe jos ne făceau bine. Căpătăm şi poftă 
de mîncare şi sănătate. Toţi doctorii îmi reco- 
mandaseră „footing”-ul. Pentru ca să mai dau jos 
din greutatea personală. Ca şi cum ar fi cărat-o ei, 
şi nu eu, cu forţele mele. Mă rog, îi priveşte, poate 
c-au şi dînşii ceva rezon. De slăbit n-am slăbit, 
dar sănătate am dobiîndit. În cantităţi industriale. 


275 


Mai ales fiindcă, hrănindu-ne cei de la pensiune, în 
majoritatea cazurilor, cu hanuşi şi guvizi, am 
acumulat atita fosfor în mine, încît noaptea, mai 
mult ca sigur, deveneam luminiscent. 

Cînd i-am dezvăluit bulgăroaicei chestia cu 
iradierile nocturne, mi-a precizat un fenomen la 
care nu mă gîndisem: 

— Dar ziua, n-ai observat nimic?... 

— Ce anume? — am întrebat-o eu intrigat. 
Trebuia să fie ceva?... 

— Da! Datorită fosforului, ar cam fi fost cazul 
să dobîndim măcar un dram de inteligenţă în 
plus... 

— De ce? 

— Păi, măiestrică dragă, dacă-ntrebi, înseamnă 
că nu s-a produs saltul calitativ... Ne-ar fi prins 
bine însă. Căci ne-am fi dat seama că moşica 
noastră-i o şmecheră, ca să nu-i spun altfel, şi-ar fi 
bine să ne mutăm de la dînsa... Cu distanţa asta, 
de la ea şi pînă la pensiune, în loc să slăbeşti ai 
pus pe tine. Minimum trei ocale!... Cu tot fosforul 
din peşte. Este absolut necesar, după mine, să ne 
luăm o cameră mai spațioasă la madam 
Şchifîrneţ... Peste drum de pensiune. Are şi odăi 
de-nchiriat, şi ne-asigură şi mesele de peste zi! 


„PENSIUNEA DOAMNEI PIPERSBERG” 


Nevastă-mea avea perfectă dreptate. 
Nemaifiind de parcurs distanţele acelea oripilante, 
mutatiile metabolice, declanşatoare de apetit, n-au 
mai apărut. Şi n-am mai mîncat în exces. În 
schimb, m-am îngrăşat în continuare. Din pricina 
lipsei de mişcare. Altă viaţă! 

Însă cîştigul real, de astă dată din punct de 
vedere spiritual, a fost declanşat de întîlnirea cu 


276 


bătrinul despre care am pomenit la începutul 
capitolului. 

Pe cînd ne aflam la breakfast, eu şi Penke, şi ne 
ciorovăiam pe teme dietetice, dacă să consum tot 
ce ne pusese pe masă madam Şchifirneţ, sau 
numai parţial, adică doar trei chifle din cinci, un 
ou din trei şi nu peste două sute de grame de 
telemea, dar şi-aceea desărată, excedat de 
insistenţele nevesti-mii, că-s şi bulgarii ăştia nişte 
încăpăţinaţi fără pereche, i-am declarat destul de 
enervat: 

— Uite ce-i, măi copilă bună, mai slăbeşte-mă 
cu chestiile astea!... 

— Păi, măiestrică dragă, nu mai vrei să ţii 
seamă de ce ţi-a recomandat endocrinologul ăla 
din Cotroceni, elevul lui Parhon?... 

— Nu! i-am spus eu, destul de ritos. Cîtă vreme 
am de scris o carte, de care atîrnă viitorul nostru, 
nu mai vreau să ştiu de nici un doctor! Să nu mai 
aud de ei... 


Acuma, cînd scriu rîndurile acestea, îmi pare 
rău de ce-am spus atunci despre medici. Că 
oameni sînt şi ei. Mai ales că Mircea Bălănescu, 
fost coleg de liceu militar, la Craiova, şi-ajuns 
eminent endocrinolog, mă dusese la un profesor. 
În vederea unui consult din cele mai autorizate. 
Prin 1948. lar marele specialist mă avertizase, 
zicîndu-mi destul de grav: 

— Domnul meu, dacă matale nu-mi slăbeşti 
rapid la normal, nu ai mai mult de cinci ani... 

Speriat de cele auzite, o dădusem pe glumă: 

— Imposibil, domnule profesor, la patru mai 
împlinesc douăzeci şi şase!... 

— Cinci ani am spus, — continuase 
endocrinologul, ca să mai trăieşti pe lumea asta! 

Bineînţeles, fiind total lipsit de voinţă, nu l-am 


ascultat. Şi-am trăit! Rău am făcut. Fiindcă am 
mai pus ceva pe mine. Şi-au trecut decenii de- 
atunci. 


277 


Cînd am ridicat tonul, afirmîndu-i bulgăroaicei 
că nu mai vreau să aud de medici, un individ osos 
şi bronzat ca Belzebuth, lejer pleşuv şi dotat cu 
nişte ochelari mamut, care se găsea la o masă 
alăturată, fiind, probabil, şi dînsul, un client de-al 
doamnei Şchifirneţ, mi-a strigat încîntat: 

— Bravo, băiete, îmi place cum vorbeşti! Dă-i 
încolo de doftori!... Mai rău e că şi pe mine mă 
bate nevastă-mea la cap... Că să ţin regim, că să 
iau pilule, că... şi-aşa mai departe... 

În clipa următoare se muta la masa noastră, 
luîndu-şi cu el iaurtul pe care-l arătă lui Penke, 
spunîndu-i cu glasul său indimenticabil, de lăută 
dogită: 

— Scuză-mă, cucoană, că mă bag în vorbă şi 
pentru măgăriile lansate la adresa nevesti-mii!... 
Aşa sîntem noi, bărbaţii, cam porci. Dar asta-i 
mîncare pentru oameni în toată firea?... 

Şi-i prezentă iarăşi ceaunelul cu lapte prins. De 
parcă ar fi avut înăuntru cine ştie ce tălăburcă. 
Nevastă-mea, deloc intimidată de prestigiosul 
bătrîn, care nu se jenase să vină la micul dejun 
doar în pantaloni scurţi şi-ntr-o cămaşă kaki, fără 
miîneci, îi preciză poziţia ei faţă de iaurt, afirmînd 
ritos, fără drept de replică: 

— Dar bineînţeles, domnule dragă! Este un 
aliment ideal... Atît pentru zdraveni, cît şi pentru 
suferinzii de ficat, stomac, rinichi şi pancreas... 

Surprins şi devenit brusc suspicios, neinvitatul 
nostru o întrerupse: 

— Ia stai niţel, domniţă, n-oi fi cumva şi matale 
vreun medic? 

— Nu vă temeţi, că nu-s!... 

— Slavă Domnului! — oftă uşurat bătrinul, 
ştergindu-şi lentilele ochelarilor. Lent şi tacticos. 
De parcă ar fi vrut să-i curețe de-o abureală 
invizibilă. 


278 


— Totuşi, să nu ocoliţi iaurtul, brinza dulce de 
vaci şi-alte produse similare, deşi, după cum 
arătaţi, nu păreţi a fi un beteag! 

— Sigur că nu! — exclamă radios comeseanul 
nostru. În ciuda nefericiţilor de doftori, care mă 
cred copt de bolnav. Singura betegeală pe care-o 
recunosc e poezia!... 

—  Tubiţi stihurile? Vă felicit... Citiţi multă 
poezie? 

— Dragul meu, — mi-a răspuns bătrinul blajin, 
oarecum întristat, situaţia-i mult mai gravă... Nu 
numai că citesc la versuri cu nemiluita, dar le şi 
scriu! Sînt unii care susţin c-aş fi şi poet... Ceea 
ce eu nu-s atît de convins! Aş prefera să fiu 
considerat romancier... 

— Şi-aţi izbutit să publicaţi ceva?... 

— Mda! — a răspuns cu glas spart amatorul de 
literatură.. 

— Formidabil... E ceva, la vîrsta 
dumneavoastră! — i-am declarat entuziasmat, ca 
unul care ştie ce-nseamnă să-ţi vezi numele tipărit. 

Bătrinul mi-a zîmbit viclean, pe sub mustață, 
privindu-mă lung, după care mi-a comunicat: 

— La ora cînd am debutat, aveam o vîrstă, e 
drept! Peste douăzeci şi ceva de ani... Acuma-s 
cătană veche în meserie! 

— Vă supăraţi dacă vă rog să-mi dezvăluiţi şi 
mie ce-aţi tipărit? 

— De ce să mă supăr? Eu-s dintr-ăia ce nu-şi 


ascund păcatele!... Citeva volume de poeme, 
printre care „Brom”, „Eu şi Orientul”, şi două 
romănele — „Bagaj” şi „Pensiunea doamnei 


Pipersberg”... Atît deocamdată! 

În secunda următoare mă ridicam de la masă. 
Luînd poziţie de drepţi în faţa bătrînului meu, 
ososul şi piîrlitul de soare, şodul şi vicleanul, şi 
declarindu-i emoţionat: 


279 


— Maestre, v-am citit toate cărţile! N-aş fi 
crezut să am vreodată parte de fericirea de-a vă 
cunoaşte în carne şi oase... 

— Mai mult oase! — m-a întrerupt măreţul 
personaj. 


— ... în carne şi oase, — mi-am continuat eu 
declaraţia de dragoste, în personal, adică, vreau 
să zic, personalitatea, ba nu, persoana... 

— Las-o baltă, că mă tulburi! — a propus H. 
Bonciu. 

Căci el era. H. Bonciu — unul din scriitorii ce- 
mi ferme-caseră adolescența. În stadiul 
suprarealist. Cînd citisem, cu sufletul la gură, mai 
întîi  „Bagaj”,  şi-apoi „Pensiunea doamnei 
Pipersberg”. Abia după aceea, intrigat de scriitura 
trăsnită şi originală a măiestrului, trecusem şi la 
volumele sale de poeme. Iar în ultimul timp, prin 
gazetele literare, lecturasem şi vreo cîteva versuri, 
apărute sub semnătura sa, şi care mi se păruseră 
destul de „progresizante”. Mai ales o poezie 
închinată statuii ecvestre din piaţa palatului, 
înfăţişindu-l pe Carol I şi pe animalul de sub el, şi- 
n care H. Bonciu deplingea nenorocul bietei 
gloabe. 

Iar în clipa aceea solemnă, cînd îl aveam în faţă 
pe iubitul meu autor, mi-am amintit de nişte 
stihuri băşcălioase, şi i-am recitat bătrinului: 

— „Ferdinand Sinidis, nas de conopidis...” 

— Exact! — m-a aprobat el. Şi-a întregit: 
„Barbişon de fetru, capul de nisetru...” 

După care a izbucnit în rîs. Un ris subţire, fin, 
de autentic cunoscător într-ale suprarealismului. 
Spre bucuria nevesti-mii, mare amatoare şi dinsa 
de-atare performanţe poetice. 

Bătrînul Bonciu, într-o pornire de reală bucurie, 
mai ales cînd auzise cu cine are de-a face (mă 
refer la „cititorul de poezie”, deoarece încă nu mă 


280 


recomandasem), a dat să mă îmbrăţişeze. Prilej cu 
care-a răsturnat de pe masă ceaunelul cu iaurt. 

— Acuma, că dădu Dumnezeu şi scăparăm şi de 
blestemăţia aia de scrobeală lactată, haidem să 
mîncăm ceva! Mi s-a făcut o foame 
nemaipomenită... Ce-aţi zice de nişte ochiuri en- 
glezeşti, cu costiţă afumată, bine prăjită, şi cîteva 
ceaiuri ruseşti, tari şi parfumate? Ei?... 

— Pozitiv! N-am nimic la din contra! — l-am 
aprobat eu. Avînd şi oarece motive sărbătoreşti. 

— Mă rog, — a bombănit bulgăroaica, faceţi 
cum vreţi! Vă priveşte... Însă, după aceea, să nu v- 
aud că vă plingeţi! 

lar H. Bonciu a asigurat-o: 

— Domniţă, chiar de-o să fie aşa, o să scîncim 
interior, păstrînd lacrimile-n noi!... 

După care ne-am întins la un breakfast de 
pomină. Cu „ham and eggs”, nenumărate ceaiuri 
negre, însoţite de sandvişuri (şuncă, icre, pate de 
ficat. etc.). Că şi madam Şchifirneţ aia, în afara 
pensiunii, era capabilă să ofere clienţilor tot soiul 
de preparate extrabugetare, avind în cămară o 
adevărată băcănie. 

Pe la zece şi ceva, apropiindu-se şi ora de 
nămol, cînd trebuia să ne ducem la plajă, Bonciu, 
neastîmpărat şi pus pe fapte mari, ne-a poftit la o 
cafeluţă, rugîndu-ne să mai zăbovim niţel. 

Scînteindu-i ochii în găvane, ne-a anunţat că va 
prepara singur cafeaua, explicîndu-ne: 

— Copiii mei, în problema cafelei, eu mi-s turc! 
Nimeni nu se pricepe mai bine ca mine la chestia 
asta... 

Se pricepea! Şi-a adus din odaie spirtiera, 
ibricul de aramă, borcanul cu boabe rişnite recent, 
precum şi-o sticloanţă plată, în care se clătina un 
lichid ruginiu. Şi, înaintea noastră, pe masă, a pus 
la fiert cafeaua, mai precis apa, lăsînd-o pe flacăra 
spirtierei pînă a pornit să dea în clocot. Abia 
atunci, după ce-o supraveghease cu ochi iradiind o 


281 


plăcere indescriptibilă, a presărat deasupră-i trei 
linguriţe cocoşate de cafea. Nici n-a apucat să se 
ridice ca lumea spuma fierturii, c-a şi retras ibricul 
de pe foc, spunîndu-ne: 

— Numai ţaţele lasă cafeaua să fiarbă mult, 
imaginîndu-şi că-i borş sau ciorbă de potroace.!... 

Apoi, culegind caimacul, l-a depus lin pe fundul 
ceştilor. După aceea a turnat zeama din recipient. 
lar odaia unde servisem breakfastul s-a umplut de- 
o aromă indicibilă. Cumplită. De ne fremătau 
nările. Înfiorate de plăcere. Şi cînd a destupat şi 
flaconul, romul şi-a spus şi el cuvîntul. Căci rom 
era înăuntru. De Jamaica. 

— Rareori îmi sorb cafeaua fără rom! — ne-a 
precizat maestrul Bonciu. Hai, turnaţi-vă şi voi... 
La început, doar cîteva lacrimi. Apoi, pe măsură ce 
goliţi ceştile, completaţi-le. Tot cu Jamaica... 

Astfel, n-am mai apucat să dăm de fundul 
ceştilor, decît în momentul cînd golisem total 
flaconul acela plat. Pe puţin, după aprecierea mea, 
vizuală, o jumătate de litru. 

Ochii bătrînului H. Bonciu străluceau satanic. 
Şi datorită unor arderi interioase. Că, despre cele 
pricinuite de rom, nu mai era nevoie să spunem 
nimic. Şi-acum, după atiţia ani, tot stau şi-ncerc 
să-mi amintesc, chinuindu-mă crîncen, culoarea 
ochilor maestrului. Erau verzi, cenuşii, ca tabla de 
oţel deca-pată, căprui? Greu de precizat. În orice 
caz, pot afirma, cu mîna pe conştiinţă, că arătau 
fantastic. Iradiind inteligenţă, bunătate, viclenie, 
sarcasm, amărăciune, şi-o infinită dragoste de 
viaţă. 


Pe la unsprezece, aproape fix, ni s-a făcut rău. 
Amîndurora. Mie şi maestrului. De cîte băgaserăm 
în noi. Cînd ne-am întors, sloboziţi de necazuri, 
nevastă-mea zimbea parşiv şi comprehensiv. Cred 
şi eu. Mai ales că i se împliniseră previziunile. 
Însă ne-am ţinut vajnici, şi n-am arătat prin ce 
trecusem. Lacrămile erau în noi, vorba maestrului. 


282 


lar Bonciu, zimbind spăsit, ne-a informat 
educativ: 

— Numai un strop de coniac, atît ne-ar fi 
necesar, ca să ne recăpătăm aplombul!... Mă duc 
pină-n cameră, să-l iau cu mine. Fiindcă plecăm 
apoi la nămol, să ne facem ca dracii!... 

Legănindu-se abia vizibil, satanicul personaj a 
purces spre etaj, acolo unde-şi avea sălaşul. Cînd 
s-a înapoiat, purta cu sine iarăşi o sticloanţă plată. 
Dar şi-un volumaş, format de buzunar. Probabil, 
mi-am zis eu, lectură pentru plajă. 

Pe drum, în vreme ce ne-ndreptam spre nămol, 
H. Bonciu mi-a destăinuit ce-anume reprezenta 
cărţulia, spunîndu-mi niţel îngîndurat: 

— L-am luat pe Eminescu!... Vreau să văd cum 
arată noua ediţie bibliofilă, tipărită de-ăştia, de la 
Editura de Stat.  „Doina” o fi oare înăuntru? 

Întrucît mă ocupasem personal de tipărirea 
volumului respectiv, l-am asigurat pe maestru: 

— Nu e!... 

— Nu e? — a bombănit necăjit H. Bonciu. N-are 
decît... Pe Eminescu îl am totdeauna în mine. 
Ediţie completă şi nerevizu-ită. Ştiindu-l pre dînsul 
pe dinafară! Altminteri nu m-aş mai con-sidera om 
de litere... Ştii ce?... 

— Nu! — i-am răspuns eu destul de nepoliticos, 
fiind încă tehui de cap. Tot din motive de Jamaica. 

— Uite ce-i, îţi dăruiesc ţie ediţia asta! Nici că 
mă mai uit la ea... Dealtfel, hai să-i dăm 
Cezarului ce-i al Cezarului, nu-i 


curată blasfemie să mergi la nămol cu Eminescu-n 
buzunar?... Este! Deci, înseamnă că-s cam beat... 
Urit din partea mea! Deşi aş avea unele scuze. Dar 
astea mă privesc numai pe mine. Exclusiv... 
Inclusiv suferinţele! 


283 


NUDISMUL, CA FORMĂ EXISTENŢIALĂ 


De vreo zece zile, de cînd mergeam împreună 
la nămol, departamentul nudiştilor, H. Bonciu îmi 
devenise nespus de drag. 

Imediat ce ne instalam pe plajă, complet 
despuiaţi, porneam să ne ungem cu alifia aceea 
puturoasă şi slinoasă. De sus şi pînă jos. Bătrînul 
îşi dădea şi pe cap, încurajindu-mă să procedez 


aşijderea: 
— Habar n-ai, băiete, ce mult ajută rahatul ăsta 
la întărirea rădăcinilor părului!... Este, pur şi 


simplu, formidabil... 

Bonciu era atit de pleşuv, încît uneori s-ar fi 
putut spune că posedă o minge de rugby în loc 
de cap. Iar alteori, un cantalup. In funcţie de 
soare. Unicele fire de păr pe care le avea îi 
ornamentau doar tîmplele şi ceafa. Ceea ce nu-l 
împiedica să-şi trateze, în continuare, 
inexistentele rădăcini cu crema obţinută din 
undele ghiolului. 


Pe cînd aşteptam să ni se usuce nămolul pe noi, 
Bonciu se tolănea pe nisipul plajei, fără să-i fie 
ruşine de ruşinea bărbăţiei lui. De multe ori m-am 
întrebat singur, fără să mă-ncumet a-i cere 
informaţiile necesare, ce virstă să fi avut oare 
maestrul? Îl consideram bătrin, dar nu eram 
convins că trecuse de şaizeci de ani. Poate ceva 
mai mult, eventual mai puţin. Însă se ţinea bine: 
un corp de atlet. 

Ceea ce, bineînţeles, nu corespundea mai defel 
firii sale. Conform propriilor mărturisiri. 

— Mă băiete, toată viaţa am fost un trintor!... 
Nu mi-a plăcut niciodată să depun eforturi fizice, 
să execut exerciţii de gimnastică, sau să mă 
plimb kilometri întregi pe şoselele bucureştene. 


284 


Vocaţia mea e să zac. Nu fără folos... Ci asupra 
cărţilor. Sau, rareori, asupra paginii albe, de 
hîrtie, ce se cerea scrisă!... 

Din cînd în cînd, îl apuca dorul de poezie. Şi-mi 
recita timp îndelungat. Zeci de versuri, sute, mii. 
Din Heine, în traducerea sa, originalul cunoscîndu- 
Il pe dinafară, şi-n întregime încă. Din Eminescu, 
Goga, Blaga... Ba chiar, odată, cîndva, într-o zi de 
arşiţă cumplită, şi din poezia lui Crainic. Spre 
uluirea mea. 

— Ascultă, bernebecule, nu mai căsca ochii la 
mine!... Ce te miri? Că un ovrei îl ştie pe-un 
ortodoxist? Nichifor ăsta, mai înainte de-a 
deveni ceea ce-a devenit, a fost totuşi poet... 

Atunci, la nudism, mi-a pomenit şi de un nou 
volum al său care zăcea prin sertarul nu ştiu cui; 
omului îi zbîrnîia ciudat titlul. 

— Şi cum se cheamă noua carte, de nu-i place 


ipochimenului? 

— „Concert la contrabas”!... Nu-i frumos? — s-a 
interesat temător H. Bonciu, privindu-mă pe sub 
sprincene. 


— Cum să nu fie! — i-am declarat eu. Cu toată 
sinceritatea de care eram capabil. E minunat! 

— Păi este! Mai ales c-am adunat în 
„contrabas” cele mai recente stihuri, dragi inimii 
mele... 


CU TRĂSURA, LA ŞOSEA! 


Multe am mai aflat de la H. Bonciu! 

Şi despre tainica meserie a făuririi stihurilor, şi 
despre viaţa lui atît de ascunsă (pînă atunci) mie. 
Datorită interminabilelor şedinţe de nudism pe 


285 


plaja de la Tekirghiol, bătrinul îşi dezlegase 
şiragul mărturisirilor. 

— Măi băiete, de multe ori mă frămîntă gînduri 
de cruntă vinovăţie. Stai liniştit, că n-am omorît pe 
nimeni. Poate doar, niţel, pe biata nevastă-mea. M- 
am lăsat întreţinut de dînsa. Niciodată n-am adus 
un ban în casă. De unde? Cunoşti pe cineva care 
să fi făcut avere din poezie?... Nu există! Dator- 
ită soţiei am avut posibilitatea să-mi văd de scris, 
să am ce băga în gura asta păcătoasă. Sărmana, 
şi-a stins lumina ochi- lor, trebăluind în mizerul 
atelier pe care-l are de la tată-său. Un atelier de 
„Mode”. Unde, din zori şi pînă-n noapte, le con- 
fecţiona putorilor din Bucureşti rochii şi taioare!... 

Jenat, am tăcut mîlc. Bătrinul m-a privit ciudat. 
Apoi a adăugat, zîmbind îndurerat: 

— Pedeapsa însă mi-a fost scrisă! E-n adîncul 
meu... 

Neştiind la ce se referă, l-am luat pe de 
departe, încercînd să-i alung gîndurile negre: 


Aşa începusem să-i zic în ultima vreme. Întrucît 
obişnuia să scrie cu creioane „Castell”, tăria H.B., 


echivalentă cu nr. 2, al condeielor indigene. 
— Păi, dragul meu, asta susţin şi eu! Şi-ncă sus 
şi tare... 


— Dacă mă-ntrerupi, n-o să auzi niciodată ce- 
am vrut să-ţi spun. La altceva mă gindeam. În 
sensul că să fim serioşi, şi să luăm totul în 
glumă! 

— Sint de aceeaşi părere! Să luăm totul în 
glumă. Dealtfel, de cînd mă ştiu, totdeauna m-am 
jucat cu viaţa... De-aia îţi comunicam că sentinţa a 
fost pronunţată. Tot în glumă!... Acuma, să trecem 
la problemele noastre arzătoare. De cînd stăm la 
soare? 

— De pe la zece! — i-am livrat eu informaţia 
solicitată.  Şi-acuma-i trecut de doişpe!... 


286 


— Perfect... Mai rămînem la prăjeală un ceas, 
şi-apoi mergem la masă! l-am lăsat doamnei 
Şchifiîrneţ un bileţel, rugind-o să-mi facă, pentru 
prinzul de azi, o tavă întreagă de guvizi la cuptor. 
Cu unt topit... Iar voi sînteţi invitaţii mei. Este cel 
din urmă prînz pe care-l mai luăm împreună... 

Surprins, l-am întrebat imediat: 

— Dar ce s-a-ntimplat? De miine te pui pe 
regim de slăbire?... 

— Exact! — mi-a răspuns H.B. Întrucît mîine-mi 
iau tălpăşiţa, şi mă-ntorc la Bucureşti, n-am să mai 
pup de la ne- vastă-mea mîncărurile cu care m-am 
destrăbălat aici... Dofto- rii ăia blestemaţi m-au 
condamnat la o dietă din cele mai severe. De- 
aceea am şi venit la băile Tekirghiol, ca să scap 
de gura lor... Iar tot ce-am făcut, pînă acum, îmi 
era total contraindicat. Ziceau vracii. lar eu zic, 
din partea mea, că mi-a 


făcut o plăcere nemaipomenită, cu care n-am să 
mă mai întîlnesc. Poate niciodată!... 


Deodată întristat, din pricina plecării scumpului 
meu „bătrîn”, care numai bătrîn nu era, avînd în 
vedere exploziva-i vitalitate, m-am întins pe nisipul 
plajei. Iar lîngă mine, culcat cu burta la soare, 
maestrul adormise pe loc, şi-acuma sforăia de 
se cutremura crusta de nămol de pe el. 


După prinzul de gală, oferit de H. Bonciu şi 
preparat de mînuţele personale ale doamnei 
Şchifîrneţ, cînd consumasem împreună două tăvi 
cu guvizi, stropiţi c-un vin de zile mari (producţie 
locală), acru, niţel acidulat şi negru, atît de negru 
încît ar fi putut fi utilizat şi-n loc de cerneală, ne- 
am dus la odihna de după amiază. Să ne trîntim 
oleacă la pat. 

Seara, la cină, n-a mai coborit din odaie. Şi-am 
chestionat-o pe madam Şchifirneţ: 


287 


— Ce-i cu maestrul Bonciu, încă le mai 
doarme?... 

— Poate-n tren, c-aici nu mai este! S-a simţit 
rău şi-a plecat de-a dreptul la gară... 

— Cum aşa? — am exclamat eu uluit. De ce n-a 
mai rămas? 

— Păi, de! Te puteai pune cu el? Tot aşa i-am 
zis şi eu... Însă şi-a luat valiza, şi-a pornit-o pe jos, 
fără să mai treacă ghiolul cu şalupa... Dînd 
înconjur lacului! 


Nu l-am mai reîntilnit niciodată pe H.Bonciu. 
Pur şi simplu, dispăruse din capitală. Şi cît n-am 
întrebat de dînsul... Nimeni nu ştia nimic despre 
el. 

Abia peste ani, cînd discutam cu maestrul 
Vlaicu Bîrna, plîngîndu-ne amindoi de soarta unor 
cărţi ce nu mai apăruseră, rătăcite prin fundul 
sertarelor, la diferiţi factori culturali atotputernici 
din anii '50, mi-am amintit că H. Bonciu îmi pome- 
nise de Vlaicu Bîrna, ca fiind posesorul unei copii 
dactilografiate a volumului său. 

— Şi ce-o mai fi cu cartea lui Bonciu, „Concert 
la contrabas”, mai ştii ceva de ea? — l-am întrebat 
pe poet. 

Bîrna a dat din cap, brusc înfuriat, şi mi-a 
explicat gestul său atit de neaşteptat. Mai ales că, 
pînă atunci,  zîmbiserăm, riseserăm şi ne 
distraserăm copios. Pe seama birocraţiei imbecile. 


— Meştere, a fost ceva misterios cu cartea lui 
Bonciu? Am avut-o în mînă. Şi-am împrumutat- 
o, ca un fleţ, unuia de la minister. Care pierduse 
manuscrisul original, şi-avea neapărată nevoie de 
copia aflată la mine. De unde aflase că sînt 
posesorul acesteia? Şi, îndeosebi, pentru ce-i 
trebuia exem-plarul meu?... O sumedenie de 
enigme, nu-i aşa? Cînd l-am mai întîlnit pe 
individ, şi l-am luat la rost, mi-a recomandat să- 
mi văd de treburile mele. De-aia m-am amărit 


288 


deodată, şi m-am miîniat! Fiindcă s-a pierdut o 
carte de mare preţ... 

Îndurerat şi eu de cruda soartă a volumului, l- 
am rugat pe poetul Bîrna să-mi spuie ce mai ştie 
despre maestrul Bonciu. Acesta m-a privit 
stupefiat: 

— Păi, cum aşa, n-ai aflat de dispariţia 


poetului?... 

— Ba da! Deoarece l-am căutat pretutindeni, şi 
toată lumea-mi spunea că-i dispărut de la 
domiciliu... 


— Nu, domnule, mă refeream la dispariţia lui 
dintre noi, ăştia care mai sîntem încă în viaţă... H. 
Bonciu s-a prăpădit, şi-s ani de-atunci. Chiar 
mulţi. Vreo cincisprezece, dacă nu şi mai mult. Era 
grav bolnav, de-o maladie necruțătoare. Fugise de- 
acasă, fără s-anunţe pe nimeni, nici pe nevastă-sa, 
o croitoreasă din cartierul Sfinta Vineri, şi se 
refugiase undeva la ţară, pare-se prin preajma 
Slănicului... De-aia ţi s-a spus că-i dispărut... 


După aceea, poetul Vlaicu Bîrna, sau altcineva, 
nu-mi mai amintesc prea bine cine anume, mi-a 
povestit cum s-a petrecut din viaţă fantasticul 
bătrîn. Intocmai cum trăise. La modul suprarealist. 

Se-napoiase acasă, pe neaşteptate. Şi-o rugase 
pe nevas-  tă-sa să-l îmbrace în hainele cele mai 
bune şi elegante. Se sim-ţea tare rău, şi-l chinuiau 
dureri cumplite. Apoi, cu zîmbetul pe buze, se 
urcase într-o trăsură adusă taman de la Sfintul 
Gheorghe, pe unde se mai găseau muscali, şi-l 
rugase pe birjar să-l plimbe la şosea. 

O după-amiază întreagă îl plimbase muscalul. 
De la un capăt la altul al Kiseleffului. lar mai 
încolo, cînd durerile se-n-teţiseră, iar Bonciu 
strîngea din dinţi să nu urle, cedase rugăminţilor 
poetului, şi-l dusese şi pînă la pădurea Băneasa. 

Pe seară, întorşi la domiciliul maestrului, 
vizitiul a fost nevoit să constate că muşteriul 
adormise în trăsură. Cuprins de somnul cel fără de 


289 


trezire. lar H. Bonciu. îşi păstrase acelaşi zîmbet 
pe chip, pe care-l avusese şi atunci cînd pornise la 
ultimul său drum. Cu trăsura, la şosea. Sfirşit de 
om la Bucureşti... 


„Concert la contrabas” n-a mai apărut. Nici sub 
formă de carte, nici ca manuscris. Parcă pierise în 
neant. Pentru totdeauna. Oare? 


290 


„OM BOGAT, OM SĂRAC” 


BĂTRÎNA DE CRIŢĂ 


Dintotdeauna am avut o propensiune deosebită 
faţă de vîrstnicii veşnic tineri şi verzi. Care nu se 
lasă pradă ruşinii pricinuite de trecerea anilor. 
Scîrşnind din dinţi, rumegindu-şi în ei chinurile 
artrozelor, reumelor sau altor necazuri din mă- 
runtaie, bătrînii pe care i-am iubit atit de nesăţios 
continuau să-nainteze spre finish, fără să le 
pese. 

Cap de pluton, după mine, ar fi fost vajnicul 
Tatapetre, bunicu-meu. Neînfricatul coboritor din 
muşcelul Măţăului. Apoi, la rînd, au urmat bătrinul 
Vlahuţă, întîlnit la Galaţi, Petre Bellu, pe care-l 
cunoscusem şi preţuisem la Sinaia, H. 
Bonciu, maestrul care, ros pe dinăuntru de-un 
cancer necruţător, murise plimbîndu-se la şosea 
cu trăsura, şi-ncă mulţi alţii. Printre care, 
neapărat, merită să-l pomenesc şi pe pirpiriul 
acela din Găgeni, care mă oprise pe uliţă şi mă- 
ntrebasse: 

— Cîţi ani ai, taică?... Văz că ţi-a albit de tot 
barba!... 

— Peste şaizeci, nene! 

— Bravo! Şi mie cîţi îmi dai? — se interesase 
pumnul acela de om. 

— Păi, ştiu eu? Vreo şaizeci şi cinci!... 


291 


— Rahat cu mac! Nouăzeci şi doi, taică, fără 
reparaţii capitale! Şi-asta fiindcă n-am băgat în 
mine vin, ţigară sau cărnăraie... 

Venea dinspre centrul alimentar din colonia 
Plopenilor, iar eu mă duceam într-acolo, să-mi 
cumpăr iaurtul cel de toate zilele. Cînd am ajuns la 
dugheana  cooperaţiei, am întrebat-o pe 
responsabilă: 

— Doamnă Mariana, cine-i bătrinelul ce-a 
plecat adineauri de la matale? Zice c-are peste 
nouăzeci de ani... Îl ştii? 

— Cum să nu-l ştiu! Anul ăsta împlineşte 
nouăzeci şi patru, însă nu vrea să-i 
mărturisească... În fiece zi semnează condica la 
mine, la prima oră a dimineţii. Cînd îşi cumpără o 
sticluţă de „Două prune”, ca s-o bea în dosul 
magazinului, răstimp în care-i trage şi vreo cîteva 
ţigări, de-ălea de instalatori de closete... 

Şi-acesta mă trăsese în piept. Intocmai ca tatăl 
coanei Aurica (sau Anica) Tifigiu, de la Bobolia. 
Mai toată ziua îl vedeam pe prispa casei, aşteptînd 
parcă ceva sau pe cineva. Politicos, îl interogam 
pe probleme de sănătate: 

— Cum o mai duci, moşule? 

— Greu, greu de tot, măi copile, îmi vine tare 
greu la vîrsta asta! 

— Păi, nu te supăra, cîţi ani să ai? 

— Dracu-i mai ştie, că eu i-am uitat! 

După care, ca şi cum şi-ar fi făcut apariţia 
persoana pe care-o aştepta, se repezea ca din 
puşcă în fundul curţii, anunţindu-mă: 

— Iar au scăpat găinile lu’ Vasile, bată-le cucu’! 
Mă-c să le-alung, că scurmă semănăturile 
grădinii!... 

Peste vreo două ceasuri, întorcîndu-se din nou 
în prispă, mai stătea cîteva minute, pîndindu-mi 
întrebarea. Pe care ştia c-am să i-o pun. 

— Şi nu ţi-e greu, moşule, s-alergi întruna după 
păsăretul ginerelui? 


292 


— Greu, greu de tot, măi copile, că nu mă mai 
tin picerele! 

Pentru ca-n clipa următoare, satisfăcut de 
conversaţia noastră, care se repeta de trei sau 
patru ori pe zi, iarăşi să plece după găinile lui 
Vasile. Care, bineînţeles, nu scăpaseră deloc. Ci 
erau doar un pretext inventat de bătrin, ca să-şi 
parcurgă kilometrii necesari. 

Coana Aurica (sau Anica) Tifigiu, că nu mai ţin 
minte la care din ele stăteam în gazdă, mi-a 
mărturisit într-o bună zi, mai spre toamnă: 

— Mult se mai chinuie şi bătrînu’! L-a ajuns 
neputinţa... 

Care neputinţă? Că n-avea deloc astimpăr. Nu-l 
mai ţineau picioarele, însă parcurgea mai mulţi 
kilometri decît îmi recomandaseră mie doctorii. Ca 
să slăbesc. În acelaşi anotimp a murit. La nouăzeci 
şi şase de ani! Bătuţi pe muchie. 

lar deadu Caragancea, şi-ăsta a fost un bătrin 
de poveste. De oricîte ori mergeam în vizită la 
fiu-său, Arcadie, totdeauna îl găseam stînd cu 
urechea lipită de difuzorul aparatului de radio. 

— Ce faci acolo, deadule? — mă interesam eu. 

— Ascult radiojurnalu'! — mă lămurea deadu 
Caragancea. S-auz ce mai e nou la Port Arthur... 

Era trecut de sută. De ani. Participase la 
luptele de la Port Arthur, din 1905. Cunoştea la 
perfecţie efectivele ruseşti şi japoneze, numele 
tuturor comandanților, atît ţarişti cît şi-ai 
Mikadoului, desfăşurarea bătăliilor, ce-anume 
vase de război se aflau în rada portului, 
componenţa flotei ce realizase blocada. 

Un singur lucru nu mai ştia. Cum îl cheamă pe 
fiu-său. Dar şi-n privinţa asta era ceva neclar. 
Întrucît îmi ţinea minte numele, şi-apoi am 
constatat că-i ştia şi pe toţi vecinii din cartier, ca 
nume, vîrstă şi funcţii, însemna că-ntre deadu 
Caragancea şi Arcadie se produsese o ruptură. 


293 


Despre ce anume era vorba, asta nu mi-a mai fost 
dat să aflu. 

Nici Arcadie şi nici bătrinul nu suflau un 
cuvinţel despre neînțelegerile lor. Numai Vera, 
nevasta lui Arcadie, mi-a dat odată să-nţeleg: 

— Bătrinul îl pedepseşte pe bărbatu-meu!... 

Pare-se, avînd în vedere că deadu Caragancea 
s-a prăpădit la o sută şi vreo patru, de ani, mai 
durase ceva perioada de ispăşire a păcatelor 
filiale. 


Numai Maica-Mare, bunică-mea de la Poiana 
Mare, n-a avut parte de-o longevitate 
asemănătoare celor mai sus citați. Cînd şi-a dat 
duhul, împăcată cu soarta, perfect lucidă şi 
recitindu-şi singură rugăciunile de rigoare, 
refuzîind să-l primească în casă pe părintele 
Triftor, pentru ultima împărtăşanie, împlinise doar 
optzeci şi nouă de ani. Plus vreo unsprezece luni şi 
ceva. l-ar mai fi trebuit o săptămînă, ca să facă 
nouăzeci. Nu i-a fost dat. lar popa Triftor, pre 
numele său adevărat Zbirlea, răspîndise zvonul că 
bunică-mea nu-l acceptase deoarece era cam 
pilită. Nefericitul! El era beat. Cui. Maica-Mare, 
săraca, în dimineaţa zilei cînd se prăpădise, 
coborise, ca-ntotdeauna, în beci să-şi clătească 
gura şi sufletul cu nişte frunte de comină. Cît să fi 
tras, bătrina? Că nu obişnuia mai mult de-un tilv. 
Iar acesta era din cele mici. 

Păi, hai să fim serioşi, nici de Crăciunuri, cînd 
ne-adu- nam la casa bunicii, o dată la doi ani, 
fiindcă sărbătoream alternativ data respectivă, 
cînd la Tatapetre, cînd la Maica-Mare de la 
Poiana, nici atunci n-o văzusem pe-a bătrină 
afumată. Deşi le bea ţeapăn. Pornind de la 
comina de dimineaţă, trasă cu tilvul, şi pînă la 
ulcelele de samatoc, cu care-şi potolea setea la 
prînz şi la cină. 

Că-mi zicea Maica-Mare, fiind oarecum nepotul 
ei preferat: 


294 


— Maică, să ţii minte, pentru cînd ai s-ajungi 
dănac mare, niciodată să nu-ţi spurci gura cu 
porcării dintr-ălea din care beau bogătanii, ca de- 
alde Băgerenii sau Trigoreştii! Mai ştiu eu ce 
şampaniuri şi masticării sau coniece... C-ălea 
strică la burtă şi la rînză, nu-s bune de nimic, nici 
la dulăi să le-arunci! 

Respectuos, o asiguram, vrînd să-i intru în voie: 

— Aşa am să fac, Maică-Mare, întocmai ca 
matale!... 

— Aşa, maică! Eu nu beu că-s beutoare, ci 
fiindcă vroi să-mi păstrez sănătatea. Comina 
îmi limpezeşte minţile, iar sa-matocu', din viişoara 
mea, îmi curăţă şi-ntăreşte sîngele, fă-cîndu-l să- 
mi umble mai iute prin vine, că mi-s bătrină şi simt 
nevoia... 


Avea ce-avea bunică-mea cu Băgerenii şi 
Trigoreştii, fiindcă se ţineau mari şi făloşi, dindu-şi 
aere de boieri. 

— Batir de-ar fi ceva de neamu' lor! Facu-le-aş 
şi dregu-  le-aş... Nu se trag oare tot din şpiţa lu’ 
Tac-tu Sima? 

Întrucît, la data aceea, nu posedam suficiente 
informaţii despre originile bunicului, mă 
resemnam s-o ascult pe-a bătrină. Care îi 
bălăcărea în continuare: 

— Maică, ăştia-s dintr-ăia ce şi-au adus privata- 
n casă, să-mpută sufletu' şi aeru'! Ai mai 
pomenit tu aşa ceva, să-ţi faci nevoile-n odaie 
şpeţială, şi să nu te duci în fundu’ curţii, ca tot 
creştinul? 

Trei nepoţele căpătase şi Tata Sima, din partea 
alor săi. Două din ele, drăguţe foc la vremea lor, 
avuseseră norocul să se mărite de tinere cu 
militari. Care, cu timpul, tot înaintînd în grad, 
ajunseseră să fie şi generali. Cu două sau trei 
ordo- nanţe în casă. Başca averea căpătată de la 
socri. Care şi-aceea sporise. Cea de-a treia, tanti 
Jenica, cea mai cumsecade dintre toate, n-apucase 


295 


să-l vadă pe nea Ghiţă Boica decît colonel. Şi- 
acela în rezervă. Din nu ştiu ce motive. 


Însă bunică-mea părea să ştie ceva, întrucît, 
uneori, cînd rădea vreo ulcea în plus, şi nu ne 
aflam la cină decît noi doi, îmi spunea cu ochii 
sticlind de bucurie: 

— Maică, Ghiţă ăsta, al lu' Boica, cel de-o ţine 
pe Jenica, păi ăsta-i om, mă, dintr-o bucată! De-aia 
a rămas de căruţă. Fiindcă parşivii de Băgereanu 
şi Trigorescu s-au ajuns ghinărari, de azi pă miine, 
numai jumulindu-i pe nefericiţii ăia de roşiori şi 
dorobanţi... 

În realitate, lucrurile nu stăteau chiar aşa. 
Băgereanu era un om timid şi la locul său. Ca şi 
Trigorescu,  de-altfel.  Nevestele, însă, tanti 
Margareta şi tuşa Mărioara, se zbătuseră să-i 
înalțe în grad. Punînd la bătaie averea căpătată de 
la părinţi. Dota, de care bărbaţii lor n-avuseseră 
voie să se-atingă. 

lar cînd îi văzuseră ditamai generalii, ambele 
îşi cumpăraseră, tot la Poiana Mare, castelele 
dăruite de prinţul Carol Obrenovicilor, refugiaţi 
din Muntenegru la noi. Nu erau chiar castele, ci 
nişte conace mai procopsite. Ceea ce le sporea im- 
portanţa, valoarea şi prestigiul, erau parcurile din 
jurul construcțiilor, precum şi gardurile 
împrejmuitoare. Din fier forjat, plantat în beton. 
lar parcurile, uriaşe, cuprindeau cei mai falnici 
arbori pe care-i văzusem vreodată. Fiindcă 
avusesem şi eu norocul să mă preumblu prin ele. 
De foarte puţine ori. 


Doamne, şi ce Crăciunuri petreceam noi la 
Maica-Mare! 

De basm, nu altceva. Din prima zi, în preajma 
Ignatului, cînd debarcam la Poiana Mare, şi pînă-n 
ultima, după sfintul Ion, cînd plecam pe la căşile 
noastre. 


296 


Atunci aveam ocazia să mă-ntilnesc cu toate 
mătuşile mele, din partea Ongliţei, maică-mea. Cu 
tanti Clemenţa, soră-sa cea mică, Mama Lena, 
veterana fetelor, cu tanti Marioara, cu tanti Milica. 
Aceasta din urmă era singura care venise 
neînsoţită de nea Pistol, bărbatu-său. 

Iar a bătrină o şi lua la rost: 

— Unde-i, fă Milico, buhaiu' de Ion al tău?... lar 
umblă pe la ţigănci, asta e!... Ţi-am mai zis eu 
să stai cu ochii pe el, şi nu m-ai ascultat. Vezi 
ce-i faci, că rămii fără! Bată-l cucu’ de armăsar, 
că nu se mai astîmpără odată... Are grijă însă 
Domnul de el! De l-aş vedea ca pe Vercea al 
nostru, hodorog şi fără puteri, scăpînd vînturile! 


MOŞIERII 


Avea şi bunică-mea o teorie a ei, în privinţa 
familiei noastre. Mai ales cînd venea vorba de 
Băgereni sau de Trigoreşti. 

Şi-i spunea lui nea Giuică, avocatul, bărbatul 
mătuşă-mii Marioara: 

— Ascultă la mine, maică, mi-s femeie bătrină şi 
ştiu ce spun! Ai noştri-s mulţi. Şi din partea 
Marincilor, adică a răposatului Sima, şi dintr-a 
Negreţilor de la Dobridor, adică a mea... Pe-ăi de 
s-au procopsit îi poţi număra pe degete. Aştia-s 
moşierii bogaţi. Ca de-alde Băgereanu, sau 
Trigorescu. Numai din hoţomănii s-au ajuns! Apoi 
vin ăi de mijloc, ca Ghiţă  Boica, de la Desa, ăl de- 
o ţine pe Jenica Marincu. Care, de n-ar fi penzia lui 
de militar, ar fi vai şi-amar de capul lor. Chit că 
mai au ceva pămînt. lar cei de pe urmă sîntem noi, 
ai lu’ Sima... Că el s-o dus, sărmănelu', şi ne-a 
lăsat cu-o palmă de loc. De-am avut ce da fetelor. 
Ca să le pot mărita. Cu tine, cu Ionică Pistol, cu 
Gogu-al Clemenţei, cu Dănciulescu, de-a lã- sat-o 
pe Lena văduvă, fugind încotro a văzut cu ochii, 
sau cu Eftimie, de la Piteşti... Noi, ce fel de 


297 


moşieri mai ne numim, dacă tragem targa pe 
uscat? Mogşieri săraci, după părerea mea... Vai de 
moşieria noastră!... Ei, Simo, Simo! De ce nu ţi-ai 
văzut tu de treburile tale?... 

Invocaţia asta, adresată răposatului Tata Sima, 
bunicu-meu, n-am prea priceput-o atunci, pe loc. 
Ci-abia mai tîrziu. Nici nu-mi ardea în ziua aceea 
de dezlegat enigme familiale, ci-abia aşteptam să 
demareze sărbătorile Crăciunului. Că de-aia 
venise-răm, cu toţii, la Poiana Mare. 

A doua zi, încă în zori, avea să se petreacă 
tăierea porcului. Cînd se prezentau finii Costea şi 
Mitică, să-i vină de hac Ţuguloaiei, scroafa bunică- 
mii. La ora decesului, bine-nţeles că n-asistam. 
Deoarece le dormeam de le buşeam. Auzeam 
doar, ca prin vis, guiţăturile disperate ale 
dobitocului. Însă cînd ne deşteptam, liota de 
nepoti, treziţi de mobilizările bunică-mii, care 
striga la noi: „Haideţi odată, puturoşilor, să vă dea 


Maica-Mare  şorici şi jumări  fierbinţi!”, ne 
repezeam urgent în bucătăria de iarnă. Mare cît o 
magazie. 


Aici, fina Frusina şi fina Marița trebăluiau pe 
lingă uriaşa plită de gătit. Pe care fierbeau 
nenumărate cratiţe şi oale. Cu sarmale, ciorbe şi 
piftii, sau cu tobele şi caltaboşii scufundaţi în 
zeama clocotindă. 

Într-o albie de rufe, finul Costea decupa 
şuncile, operind ca un chirurg. lar finul Mitică, 
bărbatul Mariţei, trecea carnea pentru cîrnaţi sub 
satîr, tocînd-o mărunt. Numai din tăişul bar-dei. 
Vetuţa şi Domnica, finele mici, fetele Frusinei, 
sfărimau usturoiul pentru piftii şi cîrnaţi, pisau 
ardei roşu şi rişneau piper, sau alegeau varza 
murată, destinată călitului, după o prealabilă 
hăcuire în felioare subţiri, mai fine decît firul de 
păr. 

Maica-Mare, veghind la desfăşurarea lucrărilor, 
cu ulcica lîngă dînsa, ne poftea la măsuţa scundă, 


298 


pe trei picioare, aran-jată anume pentru noi, într- 
un colţ al bucătăriei: 

— Aşezaţi-vă, bernebecilor, şi-nfulecaţi tot ce- 
am pus acolo! Că pentru voi am ales ce era mai 
bun... 

Şi ce nu se găsea pe măsuţa „pomenii 
porcului”! Mogşieri săraci? Aiurea! Nici moşieri, 
dar nici chiar săraci! Parcă văd: jumări bine 
rumenite, şorici fraged, ca ugerul de vă- cuţă, 
bucățele de carne, fripte pe plita maşinii, cîte-o 
fărimă de cîrnăcior, din primele şarje debitate 
de tulumba miînuită de finul Mitică. Dar şi samatoc 
fiert! Vin din via bunicăi. Niţel îndulcit, cu puţină 
miere, şi-aromat cu piper, scorţişoară şi-alte 
mirodenii necunoscute. Dumnezeieşti, însă. 

Noi mîncam ca sparţii. Numai bătrîna, finii şi 
finele nu se-atingeau de rămăşiţele pămînteşti 
ale "Ţuguloaiei. Păstrau postul. N-aveau să se- 
nfrupte din răposată decît în prima zi de Crăciun. 
Aşa le trebuia! Dacă se luau după gura popilor. Că 
prea le căutau în guşă. 

Obrăznicindu-mă, îi spuneam bunică-mii: 

— Vezi, Maică-Mare, acilea greşeşti tălică!... 
Nu Dumne-zeu ne-a lăsat nouă bucatele astea 
mustoase şi bune la gust? Păi, dacă-i aşa, de ce-l 
supărăm, lepădiîndu-ne de ele, pînă se dă 
dezlegarea?... 

Bătrina se chiora la mine, zîmbind galeş, şi-apoi 
îmi făcea un semn cu ochiul, să nu ne-audă 
Frusina şi Marița, Domnica sau Vetuţa. 

— Mai ţine-ţi fleanca, maică! Ce-ţi închipui, că 
nu m-am spurcat şi eu o ţirişică?... Mie mai mi se- 
ngăduie, că-s beteagă şi nu-mi face chiar atît de 
bine fasolea şi varza. Deşi, fie vorba-ntre noi, 
tare-mi plac şi ele... 


Apoi, observînd că ceilalţi nepoți, făcîndu-şi 
plinul, plecaseră într-ale lor, mă trăgea lîngă plită, 


299 


şi-mi scotea un cîrnat din cuptor, unde sfiriiau 
metri întregi, puşi pe varză călită. 

— a-l şi pe-ăsta, Vladule! Că tu preţăluieşti ce 
bagi în gură!... Şi nu-ţi face griji în privinţa finilor, 
că nu-i las nici pe ei de izbelişte. Le-am dăruit 
un purcel, de vreo sută de  ocale, să şi-l împartă. 
Doar m-au ajutat, nu-i aşa?... 

Aşa era. Nici nu ştiu cum s-ar fi descurcat 
bunică-mea, fără Marița şi Frusina. Şi, mai ales, 
lipsindu-se de prezenţa Vetuţei şi-a Domnicăi. 
Finele mici, pînă la măritiş, aveau să locuiască la 
Maica-Mare. Exista o înţelegere. Fetele urmau s-o 
ajute la treburile gospodăriei, iar bătrina să le 
înzestreze. Aşa cum procedase şi cu măicuţele lor, 
Marița şi Frusina. Cînd fuseseră tinere. Şi- 
nvăţaseră treburile unei gospodării, învîrtindu-se 
pe lingă bunică-mea. 

De-aceea o şi iubeau, pînă la Dumnezeu. 
Nescoţind-o din: „Naşă Miţo!” sau, alteori, 
„năşico!”, eventual „coană naşă!”. 

Cînd le măritase, cu Mitică şi Costea, le dăruise 
cîte-o vacă de lapte, lemn pentru ridicarea casei, 
şi-o bucată de pămînt, ruptă din partea ei de 
moştenire, fără să se-atingă de drepturile fetelor 
dînsei. Tot aşa avea să fie şi cu finele mici. Numai 
că, de data asta, chiar stăteam şi mă-ntrebam, de 
unde-o să mai facă rost Maica-Mare de văcuţe şi 
celelalte? Că, la ora aceea, nu prea mai avea mare 
lucru din ce-i lăsase Tata Sima. Decit dacă-şi 
vindea şi ultimele parcele. Din vie şi pădure. După 
cîte o cunoşteam, eram sigur că aşa avea să facă. 


Pe seară, fiind invitaţi la tanti Margareta, a 
generalului Băgereanu, către orele şase, poate 
şapte, rebegiserăm cu toţii la porţile parcului. 
Îngheţaţi şi flămînzi. Şi urlam. Mai dihai ca 
lupii. 

— Răcniţi mai tare! — ne-ndemna Ongliţa. 

Adică pe mine şi pe tata Eftimie. Deoarece 
eram  unicii bărbaţi ai familiei poftiţi de 


300 


generăleasă. Pe de-alde Giuică, Pistol şi Gogu, 
inclusiv nevestele lor, tanti Margareta nu-i prea 
agrea. Dar nici ei pe dînsa. 

—  Strigaţi măi, c-altminteri nu  ne-aude 
paznicul! Şi nu mai pupăm nimic de la Băgereni... 

Încurajat de perspectiva vreunui cadou de 
Crăciun, din partea neamurilor noastre bogate, 
mi-am încordat corzile larin-gelui din răsputeri. Şi 
numai datorită mie ne-a deschis portiţa nea Buliu, 
argatul de la curte. 

Generalul şi nevastă-sa ne-au primit în salonul 
„castelului”. Destul de afabili. Tanti Margareta era 
cherchelită vizibil, şi-ncă ţeapăn, iar 
generalul dădea s-adoarmă pe el. Totuşi, de ce 
să-l miînii pe bunul Dumnezeu. Ne-au tratat cu 
minciunele şi bomboane de colivă. Probabil, şi- 
acelea căpătate de la nenumăraţii fini din sat. 

Peste vreun ceas, generăleasa ne-a informat: 

— Dragii mei, noi ne culcăm devreme! Ne pare 
rău că nu mai vreţi să rămiîneţi, însă sîntem 
mulţumiţi că v-am văzut sănătoşi... 

Care sănătoşi? Eu, cel puţin, eram grav bolnav. 
Mă dureau maţele, atît de crincen, din pricina 
foamei, încît ajunşi acasă, la bunică-mea, m-am 
refugiat urgent în braţele dinsei, scîncind şi 
gemiînd: 

— Nu ne-au dat nimic, Maică-Mare! Nici 
cadouri, nici de-ale miîncării... Doar nişte 
uscăţele, tari şi vechi, de scrişneau în dinţi ca 
nisipul! 

— Mai dă-i în brînză, Vladule maică! Ăştia nu-s 
oameni, ci fiare... Că, dacă erau altfel, le- 
aduceau finii plocon numai muşchi şi sfîrc! 


TATA SIMA 


301 


Cîndva, nu-mi mai amintesc precis în ce 
perioadă, probabil în decursul unei vacanțe de 
vară, la Poiana Mare, după ce-mi executasem 
osînda, respectiv somnul de după-amiază, impus 
de bunică-mea, m-am pomenit chemat de dinsa. 
Bineînţeles, întrucît avusese niscaiva treburi pe la 
grajd şi prin curtea păsărilor, şi mă lăsase singur 
în odaia ei, citisem pe rupte din „Tarzan”, volumul 
al cincilea, dar şi ultimul, spre regretul meu. 
Noroc c-o auzisem intriînd în cameră, şi-avusesem 
timp să pitesc cartea sub pernă. 

— Ia hai încoa, bernebecule! Vină să-l vezi pe 
tac-tu Sima... 

Coborînd din pat, numai în cămăşuţă de noapte, 
m-am lăsat dirijat de bunică-mea. Spre ferestruica 
ce dădea în sufrageria mare. Era o poveste şi cu 
sufrageria „mare”. De fapt, pe vremuri, în uriaşa 
încăpere funcţionase crişma bunicilor. Iar oficiul 
de zid, transformat ulterior în ferestruică, era 
utilizat pentru debitarea comenzilor transmise din 
crişma propriu-zisă. 

— Îl vezi?— m-a întrebat Maica-Mare, arătîndu- 
mi cu degetul spaţiul de dincolo de geamul 
lucarnei. Parcă-i viu, nu-altceva!... 

Am privit atent. Nici un Tata Sima. Sufrageria 
mare, mai totdeauna pustie, era şi-acum lipsită de 
orice prezenţă. 

— Unde-i, bre Maică-Mare? 

— Pe zid, încroşnatule, cască ochii mai bine!... 

Abia atunci am răsuflat liniştit. Mă lămurisem. 

Ei bine, acolo l-am depistat în fine pe Tata 
Sima. Bineînţeles, în chip de fotografie. Mai curînd 
un impresionant tablou, înalt de vreun metru şi 
ceva, realizat prin înrămarea unei măriri colorate 
de mînă, de cine ştie ce „artist” calafetean. 

— Spune, măi Vladule, nu-i aşa că trăieşte? — 
am auzit-o iarăşi pe bunică-mea. 

— Ba da! Zău aşa... — i-am declarat bătrinei. 


302 


Fără s-o mint anume, ca să-i fac şi dînsei o 
plăcere. În- tr-adevăr, nu ştiu cum se întîmpla, 
însă razele soarelui cădeau astfel asupra tabloului, 
încît Tata Sima părea dispus să coboare de pe 
perete. 


În după-amiaza aceea, de neuitat, am auzit 
versiunea bu-nică-mii despre cel ce fusese „omul 
ei”. Bărbat şi soţ, adică. Satisfăcută de 
confirmarea mea anterioară, mă virise la loc, în 
pat, şi pornise să povestească. 

Tata Sima o luase de nevastă pe cînd era încă 
fragedă şi n-avea decît vreo şaisprezece ani. 
Fără s-o ceară părinţilor, Negreţii din Dobridor. 
Ci, aşa cum se mai obişnuia pe vremurile acelea, 
furînd-o într-o noapte. Bătrinul Negreţu, care ştia 
c-o să-i fie răpită fata, din moment ce căzuse la 
învoială, mai dinainte, cu falnicul dănac sosit de la 
Poiana Mare să cumpere vin pentru locanta ce 
tocmai şi-o deschisese acolo, declanşase un 
scandal monstru. Mai mult de ochii lumii. Prilej cu 
care-o bătuse ţeapăn pe nevastă-sa. Ca să se-nveţe 
minte şi să-şi supravegheze mai bine copila. 


— În mine n-a mai îndrăznit să dea, — spunea 
bătrîna, fiin'că tac-tu mare, om cinstit, dintr-o 
bucată, fercheş, înalt şi frumos ca un 


arhanghel, bălai cu ochii verzi, îmi dezvăluise 
adevărul! Păcat... Mi-ar fi părut bine să rămîn cu 
credinţa că mă furase de la tata, de dragul meu, 
şi nu în urma tocmelilor. De fapt, nici taica nu-i 
dăduse nimic, că nici n-avea de unde, şi nici 
sărmanu' Sima... Toate paralele şi le băgase în 
crişmă. Aşa a fost... 

După care îşi depănase mai departe istoria pe 
care şi-o născocise. Atît pentru sine, cît şi pentru 
uzul nepotului. Care-o asculta cu gura căscată. 
Plăcîndu-i nespus modelul Sima, aşa cum reieşea 
din afirmaţiile bunicii. 

Nunta avusese loc la Poiana Mare. Chiar în 
incinta localului. Participaseră toate neamurile, 


303 


din ramura Marincilor, plus cele sosite de la 
Dobridor. Absentaseră doar părinţii ginerelui. 
Acesta fiind orfan total. Şi de mamă, şi de tată. Şi, 
de-a doua zi chiar, se-aşternuseră pe treabă. 
Trudind amîndoi. Din zori şi pînă-n noapte. 

— Aşa am ajuns de ne-am încropit şi noi o 
țirişică! Cu bănuţii cîştigaţi, am început să 
cumpărăm pămînt. Puțin cîte puţin, pînă s-a 
adunat ceva... 

Dacă n-ar fi fost cele două războaie prin care 
trecuseră, ar fi putut avea moşii. Însă se iviseră şi 
copiii. Apoi îl pierduseră pe unchiu' Gică, 
eveniment care l-a dărimat pe bunicu-meu. 
Într-atât, încît nu-l mai interesase nimic, nici 
pămîntul şi nici locanta. Mulţumindu-se cu ce- 
agonisise pînă atunci, mai departe şi-a văzut doar 
de gospodărie. 

— Mă Vladule, tac-tu Sima a fost dintotdeauna 
răzbătător şi descurcăreţ. li plăcea să pună osul 
la toate! — insista Maica-Mare văzînd că 
zimbisem, atunci cînd se referise la renunţările 
bunicului. Şi n-a pregetat o clipă, cînd a venit 
ceasul să-şi deie copiii le învăţătură, pentru a le 
face rost de hăinuţe, bani pentru cărţi şi taxe la 
pansionuri... Din pricina fetelor s-a lăsat de 
moşierit! 

Nimic nu-mi mai era clar. Să fi fost Tata Sima 
un simplu rentier care trăia doar din ceea ce-i 
aduceau învoitorii? Greu de crezut. Şi-apoi, de 
ce abandonase crişma, lichidind-o şi trans- 
formînd-o în „sufrageria mare”?... 

Întrucât Maica-Mare îşi terminase recitalul, 
considerînd că-mi dezvăluise suficiente elemente 
pentru o biografie posibilă a bunicului, m-a poftit 
să cobor din pat: 

— Ajungă-ţi atîta puturoşenie! Mai du-te şi tu, 
bernebecule, s-o ajuţi un pic pe Mamă-ta Lena, să- 
şi încheie socotelile pentru priceptor... Că ne 
belesc ăştia, ca pe hoţii de cai! Haida, mai repejor, 


304 


c-am şi eu alte treburi decît poveştile ăstea de de- 
mult! 


Mama Lena, chiar în ziua aceea, sau mai tîrziu, 
ăsta nu mai ştiu, mi-a înfăţişat un alt portret al 
bunicului. Provenind dintr-o mare familie, a 
Marincilor, un soi de boieri locali, dacă nu şi 
latifundiari, întrucît mătuşă-mea îmi enumerase 
vreo cîteva sate, ca aparţinind neamului, luînd-o 
de nevastă pe Maria Negreţului, fata unor 
sărăntoci din Dobridor, realizase o mezalianţă. 
Coborind enorm în faţa rubedeniilor. Care-şi 
luaseră mîna de deasupra lui. Aşa ajunsese de-şi 
deschisese şi crişmă. Spre ruşinea clanului 
Marincu. Dacă s-ar fi dat bine pe lingă ai lui, şi nu 
s-ar fi luat după sfaturile lui socru-său, ar fi izbutit 
să-şi înjghebe şi el o autentică moşioară, întocmai 
ca moşu' Ghiţă Marincu, care-şi număra pogoanele 
cu miile. 

Atunci am întrerupt-o pe mătuşă-mea, fiind 
curios din fire: 

— Care moşu' Ghiţă?... Ăl de-a ajuns şi 
ministru?... 

— Exact! — mi-a confirmat bănuiala Mama 
Lena. 


Dacă n-aş fi cunoscut şi basmul cu cocoşul 
roşu, adică legenda despre fala neamului, moşu' 
Ghiţă Marincu, „ministrul”, mai c-aş fi înghiţit şi 
biografia confecţionată de mama Lena. Însă 
demnitarul nu fusese decît un mic directoraş. Pe la 
ministe-rul Agriculturii. Fără să posede nici o 
palmă de pămînt. Că de-aia se-angajase în 
politică, şi-l băgaseră oamenii lui la munca de 
birou. Dacă avusese vreodată o moşioară, dacă o 
avusese într-adevăr, căci şi-n privinţa acesteia 
circula o versiune neconfirmată, atunci precis o 
pierduse la ruletă. Plăcîndu-i Coasta de Azur şi- 
alte cazinouri. Ce-i drept, ceea ce aflasem despre 
„Ministrul” nostru nu provenea dintr-o sursă din 


305 


cele mai sigure. Deoarece nea Ion Pistol fusese cel 
care-mi povestise aventuroasa viaţă a acestuia. Şi 
dînsul, fie vorba între noi, nu prea avea motive să-l 
înghită pe moşu' Ghiţă. Mai ales de cînd acesta îl 
făcuse de ris în plin centru al Calafatului, 
strigîndu-i în gura mare: 


— Mai potoleşte-te, armăsarule, şi ţine-ţi în 
teacă pistolul, că ne umpli tîrgul de plozi fără 
tată!... Ai s-ajungi ca socru-tău Sima! 

Iar chestia asta o auzisem, trăgind cu urechea, 
chiar de la tanti Milica, nevasta admonestatului, 
care-i relata măicuţii, pitite amîndouă în via din 
ogradă: 

— Da, aşa i-a spus, fă Olgă! Ce-o fi avut cu tata, 
ei bine, asta nu mai înţeleg. Că eu i-am vorbit 
numai de isprăvile nepricopsitului de Pistol, 
bărbatu-meu. Rugindu-l pe moşu' Ghiţă doar să-l 
dojenească, iar nu să ne-mproaşte cu ocări, pe 
Ionică al meu şi pe bietu' taicu! 


— Păi, Mamă Leno, — am vrut eu să pun 
lucrurile la punct, de unde a făcut rost Tata Sima 
de pogoanele cu care şi-a dotat fetele, la 
căsătorie? Nu din munculiţa lui şi-a Miţei, cum îi 
zici matale lui Maica-Mare?... 

— Taci, că nu ştii nimic, muceo-căciceo! — m-a 
repezit mătuşă-mea. Dacă-l lăsa mama în pace, 
taicu ar fi făcut avere. Cu agricultura, şi nu din 
vînzarea vinurilor aduse de la Dobridor, din beciul 
Negreţilor... Şi-aş fi avut şi eu o zestre mai ca 
lumea. Şi nu mi s-ar fi prăpădit Dănciulescu al 
meu!... Hai, cară-te de-aici, că n-avem ce discuta. 
Eşti prea mic, ca să pricepi chestiile astea... 


Săraca Mama Lena! Tot nu-l putea uita pe 
bărbatu-său. Iar cînd afirma că „se prăpădise”, era 
un fel de-a spune. Prăpădit putind însemna şi c-o 


306 


întinsese, sătul de cicălelile dînsei. Şi nici pe 
Maica-Mare nu era în stare s-o ierte. Fiindcă 
mereu îi ţinuse parte „prăpăditului”. În orice caz, 
ceva era în neregulă. În toate privinţele. Şi-a 
dispariţiei lui Dănciulescu, dar şi-a adevărului 
despre Tata Sima. 


Cu atit mai mult cu cît maică-mea poseda, 
totdeauna la îndemiînă, o altă istorie (apocrifă) 
referitoare la genitorul dinsei. 

Cînd îi era poftă de laudă de sine, se-ntindea la 
palavre cu cucoanele de la Piteşti, povestindu-le 
(iar eu ascultam, uluit): 

—  Taicu, Sima  Marincu, boier vechi şi 
proprietar de moşie, cu ogoare la Poiana, Desa, 
Pisc, Cătane şi Tunari, că nici el nu le mai ştia pe 
unde se-ntindeau, moştenise întreaga avere de la 
părinţi, care şi aceştia o aveau din moşi-strămoşi. 
Fiindcă străbunii luptaseră alături de Baba Novac, 
Preda Buzescu şi-alţi viteji olteni, oameni de 
încredere ai domnitorului de-atunci, Mircea cel 
Bătrin, sau Mihai Viteazu, că nu-mi mai aduc 
aminte care din ăştia doi erau la guvern pe vremea 
aia! 

Şi tot aşa, trăgea la braşoave, de li se umfla 
capul nefericitelor ălora, soţii de funcţionari 
modeşti, prieteni sau colegi de-ai lui taică-meu, 
casier şi el la o bancă cvasifalimentară. 


Vară-mea, Speranţa, fata mătuşă-mii Milica şi-a 
lui nea Pistol, părea să fie singura care cunoştea 
cîte ceva în privinţa lui Tata Sima. După spusele 
ei, lucrurile se prezentau cu totul altfel. 

Bunicul ar fi fost un copil orfan, născut într-un 
cătun sîrbesc, şi care, găsit pribeag pe malurile 
Dunării, fusese crescut şi adoptat, mai apoi, de 
nişte româno-bulgari, sau invers, bul- garo- 
români, de lîngă Vidin. Peste drum de Calafat. 
Aceştia, cu nenumărate rubedenii la Poiana 
Mare, la un moment dat îşi părăsiseră sălaşul şi se 


307 


stabiliseră pe lîngă neamurile lor. La data cînd 
fusese adunat de pe drumuri, băieţelul acela bălai, 
de vreo cinci sau şase anişori, ştia numai că-l 
cheamă Sima. După cum îl botezaseră părinţii. 
Care pieriseră, laolaltă cu satul incendiat de turci. 
Apoi, uitîind mai tot ce ştia din bruma de sîrbească 
învățată acasă, păstrase în memoria traumatizată 
doar un singur cuvînt, pe care-l repeta uneori, 
cuprins de spaime şi frisoane: „Teno! Teno!” 

—  Ce-nseamnă asta? — o chestionam 
impresionat pe Speranţa. 

— Nimic deosebit! Marincii noştri au presupus, 
la un moment dat, că era, probabil, numele de 
familie al părinţilor lui Tata Sima... Însă nici în 
privinţa asta nu se puteau emite decit supoziţii. 
Mai ales că, alteori, din senin, copilul îşi amintea 
de locurile unde îşi trăise pruncia, şi le descria la 
amănunt. lar Marincii, ăi de lingă Vidin, tot 
interesîndu-se, din om în om, aflaseră că bandele 
de başbuzuci dăduseră foc la mai multe aglo- 
merări rurale, de-a lungul decindei Dunării. 
Printre care se găseau comunităţi de cele mai 
diverse naţionalităţi, multe din ele convieţuind. 
Bulgari cu români, sîrbi cu nemti, macedoneni cu 
istrioţi, mă rog... 

Deşteaptă mai era şi vară-mea, dacă ştia atîtea 
despre originile neclare ale bunicului. Elevă 
excepţională, dotată cu va- rii cunoştinţe de 
istorie şi geografie, nu era exclus să mai fi pus şi 
de la ea, peste cele învăţate la şcoală, unele 
detalii. Totul însă, ca să-l scoată basma curată pe 
Tata Sima. Deoarece încerca să mă convingă, 
spunîndu-mi cu patimă: 

— Astfel, îţi dai seama, mă Vladule, că bunicul 
nostru putea fi orice? Şi sîrb, şi român, şi bulgar, 
şi neamţ!... Aparent totuşi. Fiindcă, dacă stăm şi 
ne uităm mai atent la chipul său, de bărbat 
frumos, blond, chipeş, bine închegat la trup, 
sîntem obligați să deducem că-i prototipul 


308 


olteanului! Înţelegi? Nu-mele de Sima, pesemne că 
şi-l dăduse singur, auzindu-l, cine ştie pe unde, în 
timpul pribegiei sale. Era doar un ţinc, pe-atunci. 
Şi-nregistrase la-ntîmplare. Aşijderi şi presupusele 
vorbe sîr- beşti. Oltenii noştri, indiferent dacă 
viețuiesc de-a stînga sau de-a dreapta Dunării, 
vorbesc toate limbile din zonă. Deci e clar, nu?... 

— Ce anume? — mă prefăceam eu că nu-nţeleg 
unde vrea să bată vară-mea. 

— Că Tata Sima-i oltean!... Pur sînge!... 

— Ştii ce, Speranţo, asta mă interesează mai 
puţin! Mai bine povesteşte-mi ce-a fost mai 
departe... Cum de-am ajuns moşieri săraci, 
trăgîndu-ne dintr-un asemenea bunic? 

Vară-mea, surprinsă de întrebarea mea, m-a 
privit un timp neîncrezătoare, bănuindu-mă de 
cine ştie ce gînduri ascunse. Apoi şi-a dat drumul: 

— Păi, ia stai niţel, de unde-ai mai scos-o şi pe- 
asta, c-am fost moşieri, sau că mai sîntem? Cine ti- 
a mai băgat în cap şi gogomănia de care-ai 
pomenit?... 

Cuprins brusc de unele suspiciuni, i-am 
mărturisit adevă- rul: 

— Cum cine?  Maica-Mare, Mama Lena, 
Ongliţa!... Fiecare în felul său, adică altfel... 

— Minciuni, Vladule! Legende!... Scorneli, 
pentru aiurirea lumii... 


După care a urmat dezvăluirea adevărului. Atât 
Marincii de la Vidin, care-l adoptaseră şi-nfiaseră, 
cît şi Tata Sima în persoană, tot timpul, pînă 
crescuse bunicul mai mare, şi-ajunsese dănac în 
toată firea, nu făcuseră nimic altceva decît să 
argă-ţească la curţile rubedeniilor de la Poiana 
Mare. Tot din marea tulpină a neamului Marincu. 
Şi-o ţinuseră tot aşa, cît s-apuce şi ei a-şi ridica 
o casă pe una din ulițele satului. Bine plasată, la o 
răscruce de drumuri. Cînd se prăpădiseră bătrinii 
ce-l cres-cuseră, Tata Sima s-a lăsat de muncit 


309 


pentru alţii, şi, cu puţinii bani agonisiţi, şi-a 
deschis crişma bine ştiută. 

A luat-o pe Maica-Mare, au trudit împreună ca 
nişte robi, numai ei doi, pînă s-a pus pe picioare 
stabilimentul. Şi-a purces s-aducă şi oarece 
beneficii. Cu paralele cîştigate, bunicul s-a lansat 
în afaceri. Prilej fericit. Ca să-şi piardă averea, 
atita cîtă se adunase, arendînd pămînturi. De la 
„boierii” locali. 

— De-aia s-a prăpădit Tata Sima, blegule! — mi- 
a spus Speranţa pufnind într-un rîset reţinut, 
jumătate voios, jumă- tate trist. Inglodat în 
datorii la bancă, pînă peste cap, alergind 
pretutindeni să vadă cum i se lucrează „mogşiile”, a 
dat într-o dublă pneumonie şi dus a fost!... Şi-a 
lăsat-o pe Maica-Mare cu arenzile pe cap şi cu 
datoriile de la bancă. Noroc că bătrîna a fost 
bătăioasă şi ţeapănă. Şi şi-a achitat poliţele şi 
ipotecile... Iar din vînzarea grînelor, a griului şi-a 
porumbului dintr-un an excepţional de bogat, a 
fost în stare să cumpere cîteva pogoane la Pisc. 
Abandonînd crişma, dar fiind şi mai dotată pen-tru 
afaceri decît Tata Sima, a continuat să arendeze 
pămînt. Numai astfel, zbătîndu-se de una singură 
şi-ajutindu-se cu finii şi finele, a izbutit să-şi 
înzestreze fetele, c-altminteri răminea cu ele în 
casă! Maica-Mare a fost adevăratul bărbat al 
familiei. Deşteaptă, de-i  bubuia mintea, 
descurcăreaţă şi isteaţă, a obţinut totdeauna ce-a 
vrut... 


Amărit că bunicul meu nu fusese aşa cum mi-l 
imaginasem, şi că spusele alor mei se dovediseră 
simple şi puerile poveşti, am sistat brusc 
investigaţiile referitoare la enigma Tata Sima. In 
cele din urmă, aflasem doar că bătrînul avea atitea 
feţe, cîte persoane se străduiseră să-i creeze o 
legendă viabilă. Nici asta însă prea stabilă. Fiindcă 
mereu, cînd se ivea ocazia să fie pomenit, se 
adăgau noi episoade. 


310 


VIAŢA LA ŢARĂ 


În zilele următoare, ca şi-n alte vacanțe de vară 
petrecute la bunică-mea, am ajuns la concluzia că 
merita să-mi judec altfel neamurile apropiate. 
Fiecare din ele se afla în posesia unei tragedii 
proprii. Şi pe care se chinuia s-o camufleze cît mai 
abil, ca să nu ştie lumea de ce-ascundea în suflet. 
Deci, nimeni nu era perfect. Dar nici fiară! 

Pînă şi Mama Lena, cu care aveam cele mai 
frecvente conflicte, întrucît mă ţinea din scurt, 
supraveghindu-mi lecturile, îşi manifesta 
adeseori, în cele mai gingaşe moduri, dragostea 
faţă de nepoti. 

Cînd ne trezeam din somnul de după-amiază, 
impus de Maica-Mare, dar mai niciodată executat, 
mătuşă-mea, văzîn- du-ne în ogradă, striga la noi, 
din tinda de sus a „apartamentelor” sale: 

—  Costele, Vladule, ia  faceţi-vă-ţi într- 
acoacea!... Hai- deţi, c-are Mama Lena ceva 
pentru voi... 

Urcînd scările spre cerdac, găseam masa 
întinsă, cu farfurii şi cuțite. lar mătuşa striga 
înspre casă, unde se afla ajutorul ei de nădejde: 

— Fine Costică, mă Segărcene, mişcă odată, 
cînd îţi zic... Du-te şi scoate lubeniţele din puț! 

Apoi, către noi: 

— Ce beliţi ochii la mine? L-am pus pe Costică 
să spele duşumeaua, de-aia-i în casă... 

Se simţea cu musca pe căciulă, biata mătuşă- 
mea. Se vorbea că Mama Lena ar avea unele 
relaţii, deloc  principiale, cu finu’ Costică 
Segărceanu. Tot ce-i posibil. Însă, la vîrsta aceea, 
ne interesau foarte puţin, durîndu-ne-n cot de 


311 


aventurile dinsei. Mai mult eram preocupaţi de 
ceea ce se afla în fintînă. 

Iar cînd bondocul de finu Costică venea gifiind 
şi asudat cu două lubeniţe uriaşe în braţe, eu unul 
exclamam încîntat: 

— Nemaipomenite, Mamă Leno! De unde le-ai 
luat, şi ce ne mai dai pe lîngă ele?... 

Fericită de faptul că-i apreciam producţia, 
întrucît ştiam că lubeniţele-s de la via dinsei, 
dinspre  Golenţi,  mătuşă-mea îmi dezvăluia 
secretul, nebănuind că eram în temă: 

— Mă găuleo! Păi ăstea-s de la mine, din 
bostana mea, culese-n zori... Acuma, zic eu, 
trebuie să fie reci ca gheaţa, de cît au stat în apa 
puţului. Şi-am nişte brînză a-ntiia, fragă nu- 
altceva. Cu turtă proaspătă şi caldă, abia scoasă 
de la ţăst! 

Bineînţeles, nici n-ar mai fi fost nevoie de 
informaţiile mobilizatoare ale mătuşă-mii. Era 
suficient să vezi pulpa roşie şi brumată a ditamai 
feliei de lubeniţă, ca să-ţi înfigi cutitul în ea. În 
ea şi-n dăraburile de telemea de oaie, furnizată de 
ciobanii ce-şi vîriseră oile pe miriştea de la Tunari, 
acolo unde-şi avea Mama Lena tarlaua recent 
secerată. Turta, sau lipia, cum i se mai spunea, 
aburindă, de trebuia s-o frîngi cu mîna, se brodea 
nemaipomenit la gustarea de după-masă. 

Băgam în mine atîta lubeniţă, brînză şi lipie, 
încît nu era de mirare că, peste vreun ceas sau 
două, mă alergam singur prin bătătură, cătînd un 
loc mai ascuns, unde să mă pitesc. 

Şi-i iertam mătuşă-mii totul. Şi că nu mă 
înfiase, după cum fusese vorba, ci-o preferase pe 
soră-mea, şi că se ţinea cu finu’ Costică. In 
definitiv, chestia asta, din urmă, o privea în perso- 
nal. Că era majoră şi vaccinată. Sănătoasă să fie, 
că fini avea destui! 


În afară de trataţiile mătuşă-mii, mai era un 
aspect pentru care o preţuiam. Şi-anume, curajul 


312 


pe care-l manifesta în cazu-rile-limită. Nejenîndu- 
se să-şi utilizeze lexicul atît de bogat, aflat în 
dotaţia dînsei. Aşa cum s-a petrecut în ziua aceea, 
cînd ne duseserăm împreună să vizităm parcul 
Băgerenilor. i 

Era într-o după-amiază, pe la apus. Inaintea 
porţilor, iarăşi fusesem nevoit să urlu şi să 
răcnesc. Pînă să-şi facă apariţia Buliu, paznicul. 

— Dă-ne drumu”, Buliule, că vroim să ne 
plimbăm şi noi o ţiră prin hăţişurile stăpînă-tii, 
cărora le zice şi parc! — l-a somat Mama Lena. 

— Aoleu! Păi, coană Leno, ce-o să spună 
domnu' ghenerar, că tot nu-i la castel? Mă-c s-o- 
ntreb pe coana Margareta... 

— Mai dă-o-n moaşă-sa, că-i vară-mea bună, şi 
nu te-ci nicăiurea! Stai acilea şi deschide-ne, c- 
altminteri mă iau de tine... M-auzi? 


Parcul „castelului”, de fapt o parcelă de pădure 
lăsată în părăsire, străbătută, pe ici şi colo, de 
cîteva alei defrişate alandala, neîngrijite şi pline 
de frunziş putred, era o splendoare. 

La ceasul acela, strecurîndu-ne printre tufani 
groşi cît omul şi înalţi de zece metri, fagi uriaşi şi 
sute de dafini ţepoşi şi cu frunza-n dungă, bătînd 
în argintiu, jugaştri şi carpeni, frasini drepţi şi 
semeţi, aveam prilejul s-ascultăm păsăretul dîndu- 
şi ultimul concert din zi, urmînd apoi să plece la 
culcare. Chiar şi mătuşă-mea, de obicei nu prea 
sensibilă la atare spectacole de vis, părea cuprinsă 
de-o stare neobişnuită. Ca şi cum s-ar fi mi-rat că 
mai există o muzică a gizelor, a vrăbiilor gureşe şi- 
a altor specii greu de identificat. 

— Bată-i Dumnezeu de hapsîni! De ce-or fi 
ţinînd oare frumuseţea asta doar pentru ei? In 
locul lor, lăsam pădurea la-ndemîna tuturor. Să 
se hiîrjonească dănacii şi fetele pe sub copaci, să 
vină bătrinii la umbră şi răcoare... Ce-i trebuie 
Margaretei, numai pentru ea, atita nemărginire?... 


313 


Ca un făcut, taman atunci s-a găsit şi tanti 
Margareta Băgereanu să-şi facă apariţia pe-o alee 
a parcului. In orice caz, nu ieşise la aer. Ci era 
vizibil că ne căuta. Avertizată de Buliu, mai mult 
ca sigur. 

Sprijinindu-se într-un baston, păşea falnic şi 
legănat, datorită pesemne şi unei stări euforice. 
Bondoacă bine, congestio- nată-n obraji, s-a 
apucat s-o ia la rost pe mătuşă-mea, gifiind de 
pe urma efortului depus: 

— Ce-ai dat buzna, Leno, la mine-n parc, fără 
să-mi ceri voie?... Crezi c-aici e loc pentru toţi 
mocofanii şi ţopîrlanii? 

Atât i-a trebuit mătuşă-mii. 

— Etete! — a izbucnit dînsa. Care va să zică, eu 
mi-s moco-fană şi ţopirlancă, eu, care ţi-s vară 
dreaptă?... Păi, fă Mărgă-rito, de cînd te-ajunseşi 
tu atît de măreaţă? Că, dacă nu te lua amăritu' ăla 
de Băgereanu, rămîneai fată mare, fă!... 

Generăleasa, apoplectică, a vrut să dea în 
Mama Lena cu bastonul. Pentru a-şi demonstra 
atotputernicia. De stăpină-n parcul castelului. 
Dacă şi-ar fi văzut de nevoile ei, n-ar mai fi păţit 
ce-a urmat. Căci, lipsită de sprijinul celui de-al 
treilea picior, recte bastonul, şi-a pierdut 
(explicabil) echilibrul. Şi s-a lăţit pe alee. Bastonul, 
scăpîndu-i din mînă, nimerise sub fundu-i măreț. 
Şi-acum zăcea pe el, deşi acesta se frinsese, şi-o 
împungea neplăcut. 

În pofida nenumăratelor încercări de-a se ridica 
la verticală, cu forţe proprii, accidentata nu 
obținuse nici un rezultat vizibil. Atunci, milos cum 
eram şi-am fost dintotdeauna, am dat să-i sar în 
ajutor. Însă m-a oprit mătuşă-mea: 

— Stai locului, că te pocnesc! Laso-n pace, de 
boieroaică... Vrei să i se facă scîrbă, văzîndu-se 
săltată de-un pui de ţopîr-lan?... 

Tanti Margareta, care acuma renunţase la orice 
tentativă, mai ales că-şi rupsese şi rochia, agăţind- 


314 


o de resturile bastonului, se adresă scîncind vară- 
sii: 

— Ridică-mă, Leno, că nu mai poci! 

— Păi de ce nu poci, fă Margareto?! se răsti la 
dinsa Mama Lena. Că doar şezi ca lumea, pe 
fundu’ tău, fără să lucrezi ceva!... Stai aici, 
liniştită. C-o să ţi-l trimit pe Buliu, să te ia în braţe. 
Dacă o fi în stare. Ar trebui să mai slăbeşti, să mai 
dai jos din osînze... C-altmintrelea, nici dracu' nu 
te mai urcă-n maşină. Ştii tu care, maşina aia, cu 
care ne împroşti pe uliţă, cînd te fuduleşti cu 
nefericitu' de general... 


lar mătuşă-mea, care n-o iertase pe tanti 
Margareta, i-a mai furnizat o satisfacţie. De zile 
mari. Adică, în zilele de duminică. Organizind 
ghiluşurile mahalalei noastre lîngă gardul împrej- 
muitor al castelului. 

Ghiluşurile, marea horă a satului, adunau 
dănaci şi fete cu duiumul. lar cînd se porneau să 
joace, în sunetele stridente ale clarinetelor şi 
trompetelor, acompaniate de-o unică tobă, însă din 
cele mari, ca la fanfara militară, se făcea o 
hărmălaie şi-un nor uriaş de praf, de-ţi venea să-ţi 
iei lumea-n cap. 

Mai înainte, danţul se petrecea la răscruce, 
lîngă fosta crişmă a bunicilor. Mama Lena, a cărei 
gură putea face şi minuni, nu numai să 
pălăcărească, îi convinsese pe flăcăi: 

— Mă dănacilor, de ce nu vă duceţi voi să jucaţi 
lîngă gardul Băgerenilor? E şi loc mai mult, şi- 
apoi, ce fel de bărbaţi îmi sînteţi voi, dacă n-o să 
vă pupaţi cu fetele?! În văzul lumii, nu-i cu putinţă, 
însă în parc, unde-s copaci destui, sînteţi la largul 
vostru... N-am dreptate? 

— Ba ai, naşă Leno! — exclamase un fin de-al 
nostru, dănac la vreo douăzeci de ani. 

Cred şi eu că avea dreptate. Mai ales că, dat 
fiind şi-un obicei al locului, băieţii se cam virau în 
poalele fetelor, sprijinindu-le cu spatele de-un 


315 


perete sau un gard. Şi unde-alt-undeva ar fi găsit 
ei un gard mai lung şi mai ţeapăn, decît cel al 
parcului de la castel? 

Şi tanti Margareta, în zilele de ghiluş, ca să nu 
mai audă hărmălaia şi să nu-nghită colbul ce 
răzbătea pînă la conac, se troscănea mai zdravăn 
ca de-obicei. Pînă cădea într-o stare de letargie. 
Binefăcătoare. Înjurînd-o de mama focului pe vară- 
sa, Lena. 


Maica-Mare, aflind de la mătuşă-mea că 
Băgereanca o făcuse de mocofană şi ţopirlancă, 
deci, implicit, şi pe dînsa, refuzase să-i mai vîndă 
samatoc lui tanti Margareta. Deşi gene-răleasa 
avea vin, şi încă destul, în cantităţi industriale, 
acesta provenea din viţă americană, care nu 
poseda aceeaşi savoare ca samatocul bunică-mii, 
stors din struguri de viţă românească, veche, 
scăpată de filoxeră, în pădurile de dafin de la 
Cătane. 

Şi nu numai atît, însă cînd îşi dăduse duhul 
bietul Băgerea-nu, generalul, pe care bunică-mea 
îl considera victima sorții, în-trucît avusese 
ghinionul să dea de Margareta Marincu, în loc de- 
o fată cuminte şi fără ifose, acceptase să-i 
plămădească şi să-i frămînte colacii pentru 
praznic, punîndu-i la copt în vatra cea mare, din 
bucătăria de vară. Avînd grijă să-i pecetluiască şi 
cu pristolnicul, ca să fie primiţi cum se cuvine. Şi 
de Cel de Sus, şi de cei de jos. Iar asta numai ca 
să-i dea peste bot generălesei. Care nu era în stare 
să-i asigure răposatului o înmormiîntare ca 
lumea. 

Frumos din partea bunică-mii! Care, deşi 
refuzase să meargă la pogribanie, asigurase şi 
samatocul pentru masa de pomenire. Mai ales cînd 
aflase că tanti Margareta, beată criţă şi totuşi luci- 
dă, pitise cheile de la beci. Şi că strigase la fie-sa: 
„Nu dau nimic, făi fată! Ce, să-mi beie toţi nenoro- 
ciţii vinişoru' meu?... De vrei să-i saturi, na, ia 


316 


bani, şi cumpără nişte zaibăr... Ăsta-i de nasu’ 
lor!... Încearcă la Miţa lu’ Sima, poate-ţi vinde ea, 
ceva mai ieftin... Zice că-i neam cu noi. Păi s-o văd, 
dacă-i aşa! Că mie una nu-mi vine a crede... Noi 
sîntem Marinci adevăraţi, din os domnesc, iară nu 
proveniţi dintre sărăntocii şi gunoiu' familiei!” 


Cînd l-am văzut şi pe Burică Băgereanu, colegul 
meu de clasă, de la liceul militar „D.A. Sturdza — 
Craiova”, un fel de nepot de-al răposatului, că-şi 
dă aere de moştenitor direct, însoţindu-l pe 
general, în ultimul său drum, pe scara maşinii 
Băgerenilor, întrucît tanti Margareta nu-l 
acceptase înăuntru, m-a cuprins o milă cumplită 
faţă de „lepădāturile” neamului. Printre care, 
neapărat, mă număram şi eu, întocmai ca toți ai 
noştri. 

Bietul Burică! Cite iluzii îşi făcuse, sperînd să 
devină urmaşul generalului. Nu la grad aspirase 
el, ci la castel şi la pămîntu-rile aferente. Însă, 
după ce se terminase şi cu înmormiîntarea, fusese 
chemat la ordine de tanti Margareta, care-i ţinuse 
un foarte scurt speech: 

— Măi căcărează, oi fi tu Băgerean, te priveşte! 
Dar acilea n-ai ce căta... Uite-o sută de lei, să ai de 
drum, şi ia-ţi valea. 

Acuma, gata, lipseşte din ochii mei, că mi-a fost de 
ajuns un Băgerean, pe care l-am suportat o viață- 
ntreagă! 


EXODUL 


În aceeaşi toamnă, după o vară în care se 
petrecuseră atitea evenimente memorabile, mai 
sus pomenite, mi-a fost dat să mai asist la un 
episod umilitor. Cînd biata Maica-Mare a fost ne- 
voită să-nghită, cu noduri, pretenţiile şi nazurile 


317 


lui nea Gogu, bărba-tul Clemenţei, sora mai mică a 
maică-mii. 

El, urmaşul şi moştenitorul latifundiarilor, 
neapărat în ghilimele, Coandă, sau Goangă, mă 
rog, ceva în genul acesta, după ce-şi mîncase la 
Bucureşti, unde trăise vreo cîţiva ani, îndată ce-o 
luase de nevastă pe tanti Clemenţa, „latifundiul” 
de la Pru-nişor, vreo cîteva amărite de hectare de 
pămînt impropriu  agri-culturii, se refugiase, 
urmărit de creditori, la Poiana Mare. In casa 
soacră-sii. 

Aici, în timp ce Maica-Mare se străduise, făcînd 
pe dracu-n patru, să-i plătească poliţele, una cîte 
una, pe rînd, vreme de vreo doi sau trei ani, o 
ţinuse într-un chef continuu. Bind din samatocul 
bunică-mii. Şi mi-a mărturisit odată, cînd i s-a 
oferit prilejul să mă prindă, ceea ce nu se întîmpla 
prea des, întrucît îl evitam, fiind un pisălog 
nemaipomenit, care-ţi împuia capul ceasuri de-a 
rîndul: 

— Vladule, ascultă la mine, Vladule, eu nu beau 
că-s beţiv, eu beau de supărare... Păi bine, măi, s- 
ajungă Gogu la cheremul ălei bătrîne? Şi-apoi, ce-i 
dacă stau la ea? N-o ţin pe fi-sa? Că din 
dragoste ne-am luat... Şi nu mi-am păpat averea 
cu Clemenţa? Dar am trăit, măi, nu glumă! Ca-n 
rai am dus-o... Trei maşini le-am dat gata. Un 
Nash, apoi Chevroletul, iar la urmă, înainte de 
accident, Packardul. De care s-a ales prafu', cînd 
m-am dat cu el peste cap, în drum spre Piteşti. O 
juma’ de an am stat cu picioru’-n ghipsos! 
Acuma-s vindecat, şi-umblu ţanţoş, ca cînd eram 
cavaler... Nu-i aşa că nu se mai observă nimic? 

Şi, pentru a-mi demonstra cît păşea de 
„țanţoş”, s-a repezit spre grădina din fundul 
livezii. Clătinîndu-se lejer, din motive de samatoc. 
Şi fără să ia aminte pe unde călca. Astfel c-a 
nimerit drept în gropiţa de sub nuc, unde veneau 
să se răcorească rimă-torii, cînd era vipia prea 


318 


mare şi nu mai puteau îndura fierbinţeala ce le 
ardea maţele. 

— Grijania mă-sii de treabă! — a răcnit supărat 
nea Gogu. lar mi-am betegit genunchiu', tomite 
cînd îmi pusesem costumu' ăl nou... 

Văzindu-l zbătîndu-se în troaca porcilor, m-am 
grăbit să-l extrag de-acolo, ajutindu-l apoi să-şi 
curețe hainele de nămol. 

— Mersi, Vladule, — m-a oprit nea Gogu din 
acţiunea de ecarisare, las’ că le dau Clemenţei, şi 
mi le face lună!... Păcat c-am împachetat mai 
toate lucrurile, c-altminteri îmi luam costumul de 
călărie. Nu-i nimic, găsesc eu ceva să pun pe 
mine. Barem de n-aş fi păţit ceva cu picioru'! 

Întrucît chestia cu împachetatul lucrurilor îmi 
reţinuse atenţia, l-am iscodit pe unchiu-meu: 

— Nea Gogule, plecaţi cumva la băi?... 

— Aş! Care băi, măi Vladule? Luni pornim spre 
Prunişor, la casa noastră... 


Chiar în seara aceea am aflat ce era cu 
plecarea la Prunişor. De la Maica-Mare. Pe care 
am găsit-o în dormitor, supărată foc şi numărîndu- 
şi banii dintr-o geantă. Nu o geantă de cucoană. 
Ci din cele folosite pe vremuri de voiajorii 
comerciali. Mare cît o valiză. 

lar bunică-mea mi-a dezvăluit că-şi vînduse o 
bună parte din comină, vreo trei butoaie. Ca să 
aibă de unde plăti mutarea familiei Gogu- 
Clemenţa. Acum nu mai erau datorii de achitat, şi- 
şi puteau permite instalarea la casa părinţilor lui 
nea Gogu, decedați între timp. lar totul fusese 
declanşat de unchiu-meu, care nu mai suporta 
viaţa de la Poiana Mare. Vroia să trăiască la 
„moşia” lui. Despre care bunică-mea mi-a furnizat 
unele informaţii astfel 

— Halal moşie! Că i-am zis fetii: „Clemenţo, 
Clemenţo daică! Ce cauţi tu acolo, în fundătura 
aia, să te mănînce lupii? Stai cu mama, fată, aici, 
şi nu te lua după gura lu’ tontu’ de Gogu”... Ce-ti 


319 


închipui tu, mă Vladule, c-are blegu' de Gogu 
acolo? Un nimic de casă, cu vreo trei odăi, o curte 
cît să-ntorci brişca-n ea, nişte cocini şi coteţe, şi 
vreo citeva pogoane de scaieţi şi mărăcini... Asta-i 
moştenirea pe care i-a lăsat-o boieru' de tac-su! 

Bunică-mea mi-a spus apoi, îndurerată, că Gogu 
pretinsese, vrind să rupă gura lumii, atît la Poiana 
cît şi la Prunişor, să-şi care lucrurile într-un convoi 
de căruţe. Fudulindu-se faţă de-a bătrină: 

— Coană Miţo, noi ăştia, care ne tragem din 
boieri străvechi, trebuie s-arătăm mocofanilor că 
nu sîntem dintr-aceeaşi plămadă cu ei!... De-aia nu 
vroi să-mi urc averea-n tren. Lasă că-i bine aşa, 
cum îţi spun eu, să vadă tot poporu' ce-are Gogu-n 
gospo-dărie... Dacă am luat nevastă din neamul 
vostru, al Marincilor, nu-nseamnă că-s şi eu ca voi! 
Aia e!... 

Biata Maica-Mare! Tăcuse şi plătise. Angajase 
oameni şi căruţe, mai dintre fini, mai dintre 
cumetri, pînă ajunseseră să  se-adune, în curtea 
mare, la vreo douăzeci de harabale, adică vehicule 
tractate de doi cai şi prevăzute cu lăturoaie. Ca să 
fie cît mai încăpătoare. 

Sîmbătă şi duminică, două zile de-a rîndul, s-a 
tot încărcat. În prima căruţă, cea din fruntea 
convoiului, se afla Packardul lui nea Gogu. Mai 
exact, atît cît mai rămăsese din el. Caroseria şi 
roţile. Restul fusese îngrămădit pe dedesubt. Apoi, 
urmau căruțele cu mobile. După aceea, coteţele cu 
păsări. Din dotaţia bunică-mii. Şi-o cocină cu doi 
porci. Tot de la dînsa. In celelalte harabale, 
îngrămădiseră lăzi cu grîu, tîrne cu porumb, tăriţe, 
uruială şi-alte furaje, geamantane şi valize, 
cazanul de rufe, cu pirostrii cu tot, cherestea 
pentru reparaţiile solicitate de „conacul” de la 
Prunişor, tot soiul de boarfe. 

Luni, pe la vreo şapte şi ceva, în văzul sătenilor 
adunaţi ca la bilci, s-a dat plecarea. Maica-Mare 
plingea reţinut. Nea Gogu, călare pe Vercea, 


320 


bătrinul armăsar al bunică-mii, care i-l împru- 
mutase pentru a călători conform rangului, îşi 
dădea aere de şerif, transmiţind ordine 
contradictorii. 


Bine că li-l dăduse Mama Lena pe Costică 
Segărceanu al ei, că nu ştiu dacă s-ar fi urnit din 
loc cortegiul. Mai ales că Vercea, enervat de 
tipetele lansate de unchiu-meu, dăduse cu el în 
gardul de lîngă poarta mare, trintindu-l în şanţ. 
Fără jenă, nea Gogu a renunţat la cal şi s-a urcat 
la volanul Packardului. În căruţă, bineînţeles. Iar 
finu’ Costică, văzînd că „boierul” se potolise, le-a 
strigat oamenilor: 

— Fraţilor, cu boier Gogu în maşină şi cîntecu- 
nainte, daţi-i drumu’! 

Şi tot finu' Segărceanu a pornit să intoneze 
primul „M-a făcut mama oltean!” Spre bucuria 
asistenţei, destul de numeroase, care se amuza 
cumplit, mai ales cînd „boier Gogu” claxo-na în 
Packardul dezafectat. Fericit că era petrecut cu 
surle şi trimbiţe, la un moment dat a intenţionat să 
se ridice în picioare, pentru a saluta mulţimea. Şi- 
a salutat-o cu roata volanului care îi rămăsese în 
mîini, desprinsă din axul ruginit. 


PETRECERE LA CONAC 


La vreo cîțiva ani după plecarea în exod a 
familiei Gogu-Clemenţa, am avut şi noi ocazia să 
ne îmbarcăm. Pentru a întreprinde o vizită la nea 
Ionel  Cocorăscu, un neam îndepărtat de-al 
Marincilor. Îndepărtat chiar bine, însă moşier de- 
adevăra-telea, căci poseda vreo mie de pogoane. 

Maică-mea fusese cea care acceptase invitaţia 
lansată de Cocorăscu, deoarece era singura din 
familie care întreținea relaţii cu Hipopotamul 


321 


(alintarea acordată de prieteni latifundiarului). 
Nea Ionel, fiind grav bolnav, de maladia pokerului, 
era mai mereu în casă la noi, la Craiova, pe Calea 
Unirii. Unde  Ongliţa organiza nişte pokere 
monstre, de faimă. Cu care prilej, atît dînsa cît şi 
madam colonel Lenuţa Chiciu, precum şi Strim- 
beanca, îşi întregeau veniturile personale. De ce-o 
fi jucat cărţi nea Ionel numai cu muierile, asta nu- 
mi prea era clar. Cel mult, dacă era să mă iau 
după birfele Lenuţei Chiciu, fiindcă, astfel, îşi 
putea continua curtea întreprinsă asiduu, dar 
neîncununată de succese notabile, asupra 
Strimbencii. Care, într-adevăr, merita să te-ocupi 
de ea. Era şi frumoasă, şi ochioasă, şi mereu 
plecată de-acasă. Cînd cu unul, cînd cu altul. 

Hipopotamul, păgubos în toate, şi-n amor şi-n 
materie de poker, pierdea cu dezinvoltură sume 
apreciabile. Însă puţin îi păsa. Că avea de unde, 
slavă Domnului. lar noaptea, tirziu, cînd oboseau 
de-atita frecat la cărţi, nea Ionel îi zvîrlea maică- 
mii vreo cîteva bancnote, spunîndu-i: 

— Na, Olgă, să-ţi scoţi şi tu pîrleala pentru ce-ai 
dat de mîncare! Că n-o să mă bucur eu, să capăt 
de pomană de la neamurile mele de mîna a treia. 

Maică-mii îi venea să urle, însă-şi ţinea pitită-n 
inimă umilirea, cu-atiît mai mult cu cît ciştigase 
zdravăn în seara aceea, şi-i mulțumea luîndu-l 
niţel peste picior, ca şi cum şi-ar fi permis, 
pasămite, să facă haz de aerele moşierului: 

— Mersi, boier Cocorăscule, şi să fie primit! 
Săru' mîna, şi să mai vii şi-altă dată... Că bani ţi-oi 
lua, şi vin ţi-oi da, şi haina de pe mine! 

— Fă, dacă-mi pun mintea cu voi, ăştia de la 
Poiana, vă cumpăr pe toţi c-un muşuroi de 
mărunţiş! 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, Ongliţa-l trezea pe 
Octav, şi-l muştruluia pentru cele păţite cu Ionel 
Cocorăscu: 


322 


— Bine, măi fleţule, în loc să stai lingă mine şi 
să-l plesneşti peste bot pe porcu’ ăla de Ionel, cînd 
l-auzi că se dă la mine, tu pleci la culcare? 

Eram în odăiţa mea şi-ascultam fără să vreau 
ciondăneala alor mei. 

Octav, mototol cum era, îşi lua inima-n dinţi: 

— Ciociule, de ce nu mă laşi să dorm ca 
lumea?... 

— Cît să mai dormi, dormire-ai pînă ţi-o veni 
somnul ăl mare! Ştii ce mi-a zis Ionel, vita aia 
încălţată?... 

— Ciociule dragă, asta-i treaba ta! Că n-o să mă 
pun eu cu ditamai hipopotamu'... După ce că-i cît o 
huidumă, de nici nu-ncape pe uşă, îl mai şi-ndopi 
cu toate bunătăţile din cămară, de se-ngraşă şi 
pune osînza pe el văzînd cu ochii... 

Ionel Cocorăscu, o namilă de om, un autentic 
accident al naturii, cum nu-mi mai fusese dat să 
văd vreodată, era mătăhălos şi înalt, lat cît o butie 
şi greu cît un bou. Cîntărea, bîrfeau Strim-beanca 
şi madam Chiciu (de unde-or fi ştiut?) peste o sută 
şi optzeci de ocale. Avea un chip porcin, cu buze 
groase şi unsuroase, nasul turtit, un cap mic şi 
învăluit de hălci de slănină, păr rar şi pieptănat 
întins, de parcă l-ar fi lins vaca. Iar cînd îi făcea 
zimbre Strimbencei, devenea şi mai respingător. I 
se scurgeau ochii după ea. La propriu. 

La poker, totdeauna trebuia să aibă la 
îndemînă, lingă el, un platou plin vîrf cu şuncă de 
Praga, salam de Sibiu şi mormane de pîine. Din 
care se servea aproape automat, la fiecare donă. 
Cînd îl dădea gata, maică-mea avea grijă să-i 
aducă altul. Şi-i şi trăgea cu băutura, ţinind la 
piciorul scaunului o găleată cu gheaţă, în care sta 
la rece clondirul cu Sauvignon de Segarcea. Vinul 
preferat. În orice caz, pînă se ridicau de la masa 
de joc, nea Ionel lichida un salam întreg, o şuncă, 
două franzele şi-o damigeană de cinci litri. Sau 
cam aşa ceva... 


323 


În afară de asta, manifesta un dispreţ suveran 
faţă de neamurile de categoria a treia. Cărora le 
spunea „flămînzii de la Poiana”, sau „janghinoşii”, 
iar alteori „limbricii Marincilor”. Eu unul, chiar la 
vîrsta aceea, sufeream crîncen. În numele tuturor 
alor mei. Şi nu eram unicul reprezentant al 
familiei care-l detesta pe Ionel Cocorăscu. Ci le- 
aveam, alături de mine, pe Maica-Ma-re şi pe 
Mama Lena. Care, ori de cîte ori îl vedeau la 
Poiana Mare, unde venea în ospeţie pe la Băgereni 
sau Trigoreşti, şi trecea şi prin faţa ogrăzii 
noastre, ca să-i zică un săru' mina bunică-mii, 
temîndu-se niţel de dînsa, îl şi luau la trei păzeşte. 

— Ce băgaşi în tine, lonele maică, — îl înfrunta 
a bătrină — c-ai ajuns cît o batoză?... 

lar Mama Lena, de pe buza uliţei, se hlizea la 
el, mirată nespus, ca şi cum atunci l-ar fi văzut 
întiiaşi dată. Pentru ca apoi să-i zică bunică-mii, în 
gura mare, pentru a se face auzită de toată 
asistenţa, că se strîngea lumea în jurul lor ca la 
urs: 

— Care batoză, coană Miţo, mai curînd aş zice 
c-arată a manument! Cum îi ăla de la Calafat, de 
se vede tomite de la Vidin... 

Cocorăscu nu-ndrăznea să le dea replica. 
Luîndu-şi rămas bun, destul de respectuos, le- 
njura, în schimb, printre măsele, în timp ce se- 
ndrepta către „castelul” generalului. Ne spusese 
Oprea lv’ Fîs, cîndva. 

— Coană Miţo, v-a făcut de cotoroanţe!... Zău 
aşa, pe-amîn-două. Şi că vă vine el de hac! Mare 
porc, Leno daică! Dacă-l tai, iese un camion de 
săpun din animala asta, ascultă-mă pe mine... 


La conacul lui nea lonel am petrecut! ca-n 
basme. Pînă la Desa călătorisem cu trăsura. 
Trăsura lui Tata Sima. Care nu mai fusese scoasă 
din magazie de peste două decenii. Împru-mutînd 
un cal de la Mişu Damian, care făcea pereche 


324 


bună cu Vercea al nostru, am ajuns în mai puţin de 
trei ceasuri. 

Întrucît eram prea mulţi, Maica-Mare, Mama 
Lena,  maică-mea, Octav şi personalitatea 
subsemnatului, vlăjgan de vreo şaişpe ani, bunica 
se dispensase de vizitiu şi-mi lăsase mie grija să 
mîn caii. 

Cocorăscu ne întimpinase afabil. Invitindu-ne 
imediat la masă. Unde, în timp ce ne ospătam, le-a 
propus bunică-mii, mătuşă-mii şi Ongliţei să-i 
vindă pămîntul de la Pisc.  Maica-Mare, 
inexplicabil de drăguță, l-a întrebat cu glas 
prefăcut blajin: 

— Ionele maică, nu-ţi ajunge cît ai, de-l mai vrei 
şi pe-al nostru? Eu una, de ce să mint, ţi l-aş da, 
zău aşa. Dar dacă n-apuci să te bucuri de el? 
Te-ai gîndit că, datorită osînzii de pe tine, ai să 
dai ortu' popii, şi-ncă mai înainte de vreme?... 

Mama Lena, tot în acelaşi stil, l-a sfătuit 
prietenoasă: 

— Mă, dacă nu slăbeşti repede, să arăţi şi tu a 
om, nu a huidumă, nu te văd deloc bine!... De ce 
nu faci şi tu ca mă-ta, ţaţa Frosa? Că dînsa, de 
zgîrcită ce-i, îşi mănîncă de sub unghie, de-a ajuns 
ca un tîr uscat... Şi-am auzit că merge la privată 
doar o dată pe săptămînă, nemaiavînd ce să scoaţă 
din ea! Aşa mai zic şi eu viaţă!... 

Nea lonel a-ngălbenit şi s-a făcut că plouă. 
Degeaba a-ncer-cat să capete sprijinul maică-mii 
care, probabil, fusese mai dina-inte prelucrată, că 
dînsa n-a scos o vorbă. De teama bătrinei. Şi nici 
Octav nu-i putea fi de vreun ajutor. La ora aceea, 
obosit de drum şi băutură, dădea s-adoarmă pe 
el. Atunci, în disperare de cauză, a dat drumul la 
aparatul de radio. Să mai distreze asistenţa. 

Cînd văzusem ce radio poseda nea Ionel, nu mă 
răbdase inima şi-l examinasem îndeaproape. 
Interesîndu-mă în mod deo-sebit bateria de 
alimentare. Un lădoi cît toate zilele, prevăzut cu 


325 


vreo douăsprezece orificii astupate cu dopuri de 
plută. Deoarece lucea nişte lichid pe fundul 
bateriei, constatare personală, efec-tuată de mine, 
cînd ridicasem un dop, am completat imediat 
deficitul. Cu ulei de salată. Fără să fiu observat de 
nimeni. Nu ştiu din ce motive, agregatul n-a mai 
vrut să funcţioneze. 

— Nu-i o problemă, — ne-a anunţat nea Ionel, 
mă duc imediat pînă la frate-miu Nicu, şi 
împrumut bateria lui! Cu „Ford”-ul, sînt îndărăt cît 
ai zice peşte... Asta-i maşină de lux, nu coteneaţă 
ca a voastră, de pe vremea lu' Pazvante! Dacă-mi 
vindeaţi bucata de la Pisc, vă puteţi cumpăra şi voi 
un vehicul ca lumea... 


În clipa următoare demara demenţial. Pe 
poarta conacului. Uitînd însă, din pricina grabei, s- 
o şi ocolească. Praful s-a ales de ea. Dar şi de 
„Ford”-ul moşierului. 


Pe drumul de întoarcere, în timp ce mînam caii 
spre Poiana, am auzit-o pe Maica-Mare spunîndu-i 
Ongliţei: 

— De-aia ne-ai dus, fă bleago, la malacu' de 
Cocorăscu, fiindc-ai fost înţeleasă cu el, să-i 
vindem moştenirea lăsată de tac-tu! Facu-ţi-aş şi 
dregu-ţi-aş de chisnovată... Adică, ce-oi fi zis de- 
alde tălică, Lena-i o tîmpită, iar mama şi mai 
abitir! lacă na, că nu ţi-a mers... Om fi noi Marinci 
dintr-ăi sărăntoci, însă, să ştii de la mine, avem 
minte cu caru’! Cît să vindem şi la alţii, iar nu 
pămiînţelul nostru... 


Prin '45, poate '46, Cocorăscu rămăsese „fost 
latifundiar”. Şi se milogea la maică-mea: 

— Dă-mi, fă Olgo, o prăjitură, că mor de doru' 
dulcelui!... N-am mai pus aşa ceva în gură, de 
săptămîni întregi. Dacă n-ai în casă, trimite-l pe fi- 
tu, să-mi cumpere un cartof de la cofetărie!... 


326 


Ongliţa, revenită la sentimente ceva mai 
umane, îi oferea cîteva felii de pandişpan. Şi-i 
spunea: 

— Ia şi mănîncă, lonele! Numai bagă de seamă 
să nu-ţi steie în git, ca să mai dau şi de belea cu 
tine... 

— Cum aşa? — se interesa speriat Cocorăscu. 
Ai pus ceva în prăjitură?... 

— Ce să pun, în afară de făină şi zahăr? Rahat 
n-am avut, că l-aţi mîncat pe tot, voi ăştia, boierii 
mari, de la Desa!... 

Liniştit oarecum, nea Ionel înfuleca pe sparte. 
Cu ochii podidiţi de lacrimi amare. Slăbise enorm, 
şi prezenta evidente dificultăţi de respiraţie. Şi-i 
părea rău după cel ce fusese odinioară. Şi nici n- 
avea dirzenia să se ieie în mînuri, ca să-nceapă o 
viaţă nouă, aşa cum precedaseră mulţi din cei ce 
fuseseră „promovaţi” într-o altă condiţie socială. 
Probabil, rămăsese alături de tagma celor ce- 
ascultau la radio, cît era ziulica de lungă, să afle 
cînd vor veni americanii. 

El unul n-a mai apucat să-i vadă. Nici măcar la 
televizor. Căci s-a stins din viaţă, măcinat de-un 
diabet parşiv. După cum spunea ţaţa Frosa, maică- 
sa, femeie vajnică, de vreo nouăzeci şi ceva de ani: 


— Bietu' Ionel! L-a mîncat zahăru' din sînge, 
cum l-a mîn-cat şi el, o viaţă-ntreagă, cu caru’... 
Curată mişelie! Şi dintr-o parte, şi din cealaltă... 
Că nu-l mai sătura Dumnezeu, de cîte băga în 
burdihan! 

Avea băbătia o logică fantastică, de fier, nu- 
altceva. 


DRAGOSTE FĂRĂ SPERANŢA 


327 


Pe la sfîrşitul lui iulie, într-o vară de demult, 
cînd mă aflam la Poiana Mare, petrecîndu-mi 
vacanţa la bunică-mea, împreună cu văru-meu 
Costel, băiatul lui nea Gogu şi-al Clemenţei, ne-am 
pomenit cu Speranţa la noi. Terminase liceul, 
luîndu-şi şi baca-laureatul, şi venise la maică-sa, 
tanti Milica. În convalescenţă, după un tifos 
atrapat la Calafat. Unde locuise un timp la nea 
Pistol. 

Tanti Milica se despărţise de bărbatu-său, şi-şi 
ridicase casă aproape de Maica-Mare, peste drum 
de ea. Nemaisuportind isprăvile lui nea Pistol, 
care-o apucase pe căi greşite, încurcîn- du-se cu-o 
tutungioaică extrem de oacheşă şi tinără, se 
refugiase la Poiana. Dinu, băiatul, urma să fie 
crescut de taică-său, iar Speranţa, de mă-sa. 
Conform unui aranjament de familie. Pentru că de 
divorţat nu divorţaseră. 

Vară-mea se dezvoltase, căpătase unele forme, 
şi-arăta splendid. Inteligentă, citind enorm, mai 
cînta şi la pian, deoarece trebuia să-l acompanieze 
pe nea Pistol, un violonist pătimaş, şi ştia să 
povestească fantastic, ca nimeni altul. Mai mare 
ca mine, cît fusesem copil îmi încîntase serile de la 
Poiana. Cînd venea la mine-n odaie şi mă-ntreba 
cu vocea ei caldă, frumos timbrată: 

— Ei, Vladule, ce-ai vrea să-ţi povestesc?... 

— Mai spune-mi o dată basmul ăla cu prinţul 
fără de noroc!... 

Pe măsură ce creşteam, mi se formau alte 
gusturi Şi-o întrebam pe vară-mea: 

— Speranţo, tu nu l-ai citit pe Jules Verne?... 

— Ba da! 

— Pe tot? 

— Aproape... 


328 


— Atunci ştii ce, ia să discutăm noi despre „Un 
căpitan la cincisprezece ani”, că mi-a plăcut 
nemaipomenit de mult... 

Şi, pînă tirziu în noapte, stăteam îndelung de 
vorbă. Nu numai despre căpitanul cu pricina, ci şi 
despre alte cărţi citite de-amîndoi. Bunăoară, 
„Amantul doamnei Chatterley”... Roman de faimă 
mondială, găsit ascuns în biblioteca lui nea Pistol. 
Bineînţeles, nici unul din noi nu-nţelesese mare 
lucru din poves-tea destul de încurcată a celor doi 
iubiţi. Şi ne rezumam doar la interpretări aiurite... 
Aiurite, da, însă de ce roşeam? 

Odată cu trecerea anilor, în fiece vară, cînd ne- 
aşterneam la poveştile de seară, mereu reveneam 
la cartea lui Lawrence. Speranţa, care ştia acuma 
ceva mai multe despre literatură, se străduia să 
mă lămurească în privinţa relaţiilor dintre perso- 
najele romanului. 

Şi, tot aşa, din aproape în aproape, ajunsesem 
să pricep cîte ceva. Îndeosebi, că mă-ndrăgostisem 
nebuneşte de vară-mea. Fără nici o nădejde, avînd 
în vedere că eram rude de sînge. Eu unul 
sufeream crîncen. Ea, probabil, mai puţin. Oricum, 
a continuat să-mi comenteze cartea aceea 
blestemată. 


lar în acel iulie fierbinte, cînd Speranţa avea 
vreo douăzeci de ani, şi-arăta ca o zeiţă, mai ales 
cînd îşi lua pe ea costumul de baie, şi se scălda în 
balta Dămienilor, sau alteori în cea a Stănoilor, de 
lîngă noi, eram pierdut, simțind cum mă trec fiorii 
disperării. 

În afară de corpul armonios împlinit al vară-mii, 
bronzat de soare, şi-ncă bine, încît părea o prună 
răscoaptă, mai era ceva tulburător în înfăţişarea 
ei. Ceea ce mai înainte nu existase. Şi-anume, 
părul. De cînd contractase tifosul, se-alesese cu-o 
sechelă caracteristică maladiei. Adică, mai pe 
şleau, la un moment dat se pomenise cu părul 
căzut. Aproape cheală. Insă acum, în timpul 


329 


convalescenţei, începuse să-i crească la loc. Dar 
nespus de creţ şi frumos cîrlionţat. 

O prindea minunat. De-ai fi zis că-i statuie 
grecească. 

Zadarnic încercam s-o ademenesc iarăşi la 
poveşti de seară, că Speranţa nu mai era 
amatoare. Şi-mi venea să-mi iau lumea în cap, 
deoarece nu înţelegeam ce se petrece cu ea. 

— Haide, Speranţo, nu vii să mai vedem ce-i cu 
lady Chatterley? — îmi mai încercam eu norocul. 

— N-am timp! Mi-e somn şi vreau să mă culc 
devreme... 

— Păi culcă-te aici, că Maica Mare-i la vie şi 
doarme acolo! — îi propuneam eu, mai nădăjduind 
încă. 

— Acuma eşti măgar mare, şi nu se cade... 


A doua zi, pe la zece dimineaţa, familia toată 
se-nţolise sărbătoreşte. Şi-am aflat motivul, în 
clipa cînd o maşină oprise în faţa casei mătuşă-mii 
Milica. Unde, imediat după aceea, se deplasaseră 
şi Ongliţa, Maica-Mare şi Mama Lena, inclusiv 
vară-mea. Din maşină, şi nu una obişnuită, ci din 
cele militare, de culoare kaki, au coborit trei 
ofiţeri. De la maior în sus. Şi-au pătruns în casă, la 
tanti Milica. Unde s-au aşezat la masă. Cu toţii. Pe 
mine şi pe Costel lăsîndu-ne în afară. 

Însă eu, fiind mai interesat, curios să aflu ce se 
pune la cale, am rămas să mă joc prin bătătura 
mătuşă-mii. Doar-doar voi putea trage cumva cu 
urechea. 

Peste vreun ceas şi ceva, ofiţerii aceia au ieşit 
din casă. lar după dînşii, Mama Lena. În plină 
formă. Fiindcă am auzit-o strigindu-i din urmă, în 
timp ce se-ndreptau spre maşină: 

— Ei, alooo, domnu”, tu, ăla cu tinichele pe 
umăr, ia fă-te într-acoacea!... Cît ziceai că 
lipseşte?... 


330 


— Zece pogoane, coană mare! — a informat-o 
unul din maiori, sau colonei, sau ce dracu’ or fi 
fost. Destul de neinspirat totuşi. 

Fiindcă Mama Lena l-a şi luat în bețe: 

— Coană mare să-i zici mă-tii, iară nu mie, care 
mi-s doam-nă şi văduvă fără deces!... Cînd ţi-oi 


otînji una după ceafă, ai să-nveţi a vorbi 
cuviincios. Haide-ndărăt, că dau de la mine 
pogoanele!... 


Pe cînd avea loc amabila conversaţie de mai 
sus, ieşiseră din casă şi celelalte membre ale 
consiliului de familie. Maica-Mare încruntată, 
Ongliţa supărată foc, tanti Milica disperată şi Spe- 
ranţa plingînd în hohote. 

Mătuşă-mea, trăgîndu-l de servietă pe colonel, 
sau maior, a strigat la vară-mea: 

— Potoleşte-te odată, Speranţo! Gata, s-a făcut, 
acuma ai dota cerută de tilharii ăştia! 


După plecarea ofiţerilor, înzestrați de-astă dată 
şi cu două damigene de samatoc, din beciul 
bunică-mii, şi patru curci din partea mătuşă-mii 
Milica, am avut ocazia să aflu despre ce era 
vorba. Speranţa urma să se mărite cu Petre al lu' 
Popa, de la noi din Poiana. Care era căpitan în 
armată. Legea lor însă, a ministerului de 
război, nu îngăduia căsătoria unui ofiţer, fără ca 
viitoarea mireasă să posede o dotă. De cel puţin o 
sută de mii de lei. În bani gheaţă, sau în natură. 

Aşa că, lucrurile erau clare acum. Petre Popa, 
căpitanul,  se-alegea cu dota şi cu Speranţa, iar 
eu cu praful de pe tobă, adică, mai exact, cu 
dragostea fără Speranţa. 


A doua zi, rugiîndu-mă de Ongliţa, am izbutit s-o 
conving. Să-mi deie voie să plec singur acasă, la 
Craiova. Sau la Piteşti. Că, de durerea ce-mi 
sfîrtecă şi în clipa asta inima, nici nu mai ţin minte 
unde locuiam pe vremea aceea. 


331 


Niciodată nu i-am dezvăluit Speranţei cît o 
iubisem, la cei treisprezece ani ai mei. Nici cînd 
ne-am reîntilnit, în casa familiei Popa, de pe strada 
Cazărmii, din Craiova. Peste vreo zece ani. Cînd 
Speranţa născuse deja vreo doi năpirstoci, iar eu 
aveam nevastă personală. 

Petre Popa, un falnic exemplar al speciei, era 
om dintr-o bucată, inteligent şi muncitor, iubitor 
de familie. Ţinea enorm la mine, şi totdeauna mă 
întîmpina gospodăreşte. Cu vinişor de Poiana, 
pecie sărată şi gogoşari la oţet, pe care-i prepara, 
în borcane, în fiece toamnă, cu mînuţele proprii. 
Țăranul oltean nu se dezminţea. Şi nici mai tîrziu, 
cînd ajunsese colonel de  stat-major. Nici atunci 
nu şi-a uitat obîrşia! 


Stau şi mă gîndesc, acum, aşternind rîndurile 
acestea, cînd vară-mea a rămas singură, Petre 
petrecîndu-se dintre noi, ce-o să zică oare, de-i va 
fi dat cumva să citească romanul acelor ani. 
Dumnezeule! Are, biata de ea, la vreo şaptezeci de 
primăveri. In orice caz, ideal ar fi să lectureze alte 
cărţi. De fic-ţiune pură. Nu ca aiasta. Unde 
adevărul se află pretutindeni şi ţişneşte prin toţi 
porii hîrtiei, în proporţie de minimum 85%! 

De fapt, întîmplă-se şi-asta. Ce-a fost a fost! Ca- 
n cîntecul acela popular, cu frunza verde, care nu 
se mai vede. 

Bine că sîntem sănătoşi, şi ne mai aducem 
aminte. 


FINAL DE CAPITOL 


În decursul anilor ce-au trecut de-atunci, cînd 
avusesem de înfruntat fudulia şi  făloşenia 
neamurilor noastre, care făcuseră tot posibilul să 
ne simţim bine, dîndu-ne de-nţeles că sîntem nişte 
amărăşteni şi  janghinoşi, în repetate şi 


332 


nenumărate ocazii am fost în stare să examinez 
mutaţiile apărute între timp. 

Trigoreştii şi Băgerenii, abandonînd volens- 
nolens castelele de la Poiana Mare, au trăit o 
vreme pe socoteala rezervelor acumulate. Tot 
aşteptînd să se producă o schimbare. Schimbarea 
s-a produs! Şi-au vieţuit după aceea pe socoteala 
copiilor. Sau a rubedeniilor sărace. 

Cum s-a întîmplat şi cu tanti Margareta, care se 
prezenta la soră-sa, tanti Jenica, sub pretextul 
unei vizite de întreţinere a relaţiilor familiale, 
şi-i spunea cu glas mieros şi prefăcut: 

— Ce-i facem, Jenico? Nu vezi c-am ajuns cei de 
pe urmă, şi nu mai avem nici ce pune în gură, 
batîr o picătură de frunte de comină, cum 
obişnuia biata Miţa lu' Sima al nostru... Că le cam 
trăgea la măsea, peizana aia de la Dobridor! 

— Ce să-i facem, Margareto! — îi dădea replica 
tanti Jenica, singurul factor uman din treimea 
acelor surori de poveste. Trăim însă, şi-asta-i tare 
bine... Iar dacă ne obişnuim şi cu răul, atunci 
sîntem cineva. Eu m-am şi învăţat... Datorită lu’ 
Ghiţă Boica al meu, omul de care vă băteaţi joc, c- 
a rămas doar colonel. O fi fost el colonel, şi-ncă 
mai este, deşi în retragere, însă ştie să ia viaţa în 
piept. Mi-a zis să mă las de coniac, şi m-am 
lăsat. A zis că se pune pe treabă, şi-acuma-i 
contabil. La moară, în Sineasca... 

— Cum, fă Jenico, — exclama neîncrezătoare 
Băgereanca, bărbatu-tău lucrează pentru ăştia?... 
Şi nu mai pui şi tu un strop de coniac pe limbă? 
Nu se poate... Adică, venii şi eu la tine, să te văz, 
şi nu mă tratezi cu nimic? Nu se mai găseşte la 
tălică în casă o lacrimă de ceva albitură?... Că 
beau acum orice, chiar şi comină de corcoduşe! Ia 
Zi-i, nimic, nimic? 

— Ioc, Margareto! 

— Asta ce mai e? 

— Ciuciu! Adică nimic, pe turcește... 


333 


— Bine, Jenico, bine! Om mai vedea noi, cînd or 
veni ăia, ştii tu cine... Şi-atunci ai să mă rogi în 
genunchi să-ţi dau şi ţie un strop de vizghi. Şi- 
am să-ţi dau un ioc, şi eu, cît toate zilele! Şi-un 
ciuciu! 

Tanti Jenica, om de omenie, şi care se purtase 
nemaipomenit cu mine şi cu nevastă-mea, cînd 
sosisem la Craiova, nu se supă-ra deloc din pricina 
amenințărilor soră-sii. Ci-i spunea, cu duhul 
blîndeţii: 

— Aşa să faci, fă Margareto! Dar mai ai timp s- 
aştepţi venirea mincinoşilor?... Eu zic să te 
grăbeşti, că poate nu mai apuci... 


Nea Ghiţă Boica, omv’ lui tanti Jenica, mă vizita 
adeseori la Bucureşti, pe Calea Moşilor. Pe 
vremea cînd lucram la Editura de Stat, ca 
tehnoredactor. Şi mă lua pe de departe: 

— Cum o mai suceşti şi-nvîrteşti, măi nepoate? 

— Binişorel, nene Boica! Dar tălică? 

— Tot aşa! — îmi răspundea el băţos, colonel 
pînă-n mădu-va oaselor. Fac pe contabilu', duc de 
mîncare Jenicăi şi lu’ ăla micu”, iar în timpul liber, 
pînă noaptea tirziu, stau şi lucrez  şi-acasă... 

Apoi, pînă să-mi revin din surpriză, scotea din 
servietă o pungă dolofană, şi mi-o înmîna 
spunîndu-mi: 

— Ţi-am adus nişte făină „trei nule”, de la 
moara mea!... Că mi-a zis Jenica să nu viu cu 
mîna goală. Şi-aşa am făcut. Că am cu mine şi 
nişte monstre... 

— Ce mostre? — îl interogam de urgenţă, ştiind 
că la moara din Sineasca se fabricau nişte biscuiţi 
de renume naţional. 

Nea Ghiţă Boica îşi lua iarăşi servieta, de unde- 
mi întindea un teanc de caiete. Şi mă lămurea, 
observînd că priveam la ele ca la alte drăcii: 

— Asta lucrez eu! Ca să vezi şi să nu crezi, de 
unde sare iepurele... Şi-astea-s numai monstrele. 
Că mai am acasă, încă de două ori pe-atita. Ţi-am 


334 


adus un roman, trei piese de teatru, şi vreo 
cîteva zeci de povestiri scurte, din activitatea mea 
de vinător... Cărora o să le dăm un titlu potrivit: 
„Poveşti vinăto-reşti”, sau ceva asemănător. Ce 
zici, nu-i aşa c-ai rămas cu gura căscată, de ce e-n 
stare nen-tu Ghiţă?... 

Atunci, pe loc, drept să fiu, am fost mai mult 
amuzat. Ulterior însă, în timp ce pe nea Ghiţă 
Boica îl culcasem, fiind spetit de cît drum 
străbătuse, iar eu m-am apucat să cercetez 
„monstrele”, atunci chiar am rămas, nu cu gura 
căscată, dar absolut stupefiat, nevenindu-mi a 
crede ochilor. Romanul se chema „M-a făcut 
mama oltean colectivist!”. Piesele, mai direct, dez- 
băteau probleme din aceeaşi ramură. Una purta 
un titlu de specialitate: „Ingrăşămintele vieţii”, iar 
alta, dintr-un sector agricol învecinat — 
„Dragostea faţă de animale, dragoste omenească”. 

Bietul nea Ghiță depunea eforturi considerabile 
pentru a-şi ispăşi păcatul de-a se fi-nsurat cu-o 
„moşiereasă”. El, ţăran din Desa, din tată-n fiu, 
devenit temporar proprietar de pămînt, mult şi 
prost, numai scaieți şi mărăcini, acuma vroia să 
obţină, prin recalificare, o nouă categorie şi 
situație socială — aceea de scriitor „al zilelor 
noastre”. 


Mutaţii vizibile apăruseră şi la un alt exemplar 
din lumea latifundiarilor olteni. Nicu Cocorăscu, 
fratele lui nea Ionel, părăsit de nevastă, de moşie 
şi de casă, se-angajase... tractorist. La o staţiune 
de maşini agricole. Undeva, pe lingă Corabia. Şi 
declara pretutindeni, neamurilor şi prietenilor ce-i 
mai rămă-seseră: 

— Mă, blegilor, abia acuma-s şi eu om!... Am 
scăpat de toate angaralele. Ciştig binişorel, pe 
munca mea, am şi-o vacă, şi nevastă, fără 
cununie, ce-i drept, şi mă simt liniştit, cum n- 
am fost niciodată... Cleo, fosta mea jumătate, mă- 
nşela cu fra-te-meu bun, şi sufeream ca un cîine. 


335 


Administratorul de la moşie mă-nşela şi el. Cînd cu 
Cleo, cînd cu oamenii lui, pe care-i plă-tea din 
banii mei, întocmind acte false, şi iar sufeream. 
Dar pînă cînd atîta suferinţă?... Nu vă mai spun că, 
şi-asta numai datorită traiului în aer liber, pe 
ploaie şi pe vint, am scăpat de astmă, de osînza de 
pe mine, şi-acuma-s sănătos tun! Nu mai am 
nimic... Nici avere, dar nici boli! 


Numai Maica-Mare şi cu Mama Lena n- 
avuseseră probleme de-acelaşi calibru. De cînd 
contribuiseră la înzestrarea  Speranţei, la 
trimiterea lui Dinu Pistol la o şcoală de ofițeri de 
aviație, ocazii ce determinaseră vînzarea celei mai 
mari părţi din pămînt, se autoeliberaseră de 
belelele generate de titlul de „moşier”. lar bruma 
de teren rămasă o donaseră, şi pe-aia, cînd luase 
finţă prima colectivă de la Poiana. 

După care muriseră liniştite, la casa lor. De 
care nimeni nu se atinsese. Şi cît le mai fusese dat 
să trăiască, vreun an sau doi, avuseseră finii şi 
finele grijă de ele. Ba finu' Costică Segăr-ceanu, 
ba finele Frusina şi Marita. 

Spunea Ongliţa, maică-mea, în braţele căreia îşi 
dăduse duhul bunica, povestindu-mi cum se 
petrecuse trista întîmplare: 

— A fost cu mintea limpede pînă-n ultima 
clipă!... Ştia că se duce, şi totuşi nu se plîngea de 
nimic. Ba mai făcea şi haz de necaz, glumind cu 
mine: „Lasă, Olgă, că-i mai bine aşa, să mori sărac 
şi curat, decît să trăieşti cerşind pe la neamurile 
pe care le-ai scuipat, fiin'că erai mai procopsit ca 
ele!” 

Avea dreptate Maica-Mare. Cite umilinţe nu- 
ndurase? Din partea Băgerenilor, Trigoreştilor şi 
Cocorăştilor. Însă vine-o vreme, vine-o vamă. Asta- 
i viaţa! 


336 


„CHEMAREA VREMII” — BULETIN 
METEO (941—'943) 


SĂ MAI SCHIMBĂM DECORUL! 


337 


Pregătindu-mă să scriu, mai  adinenea 
(oltenism, pentru adineauri), despre viaţa pe care 
am dus-o la „Gazeta literară”, unde „şeful” era 
un om ieşit din comun, în sensul bun al cuvîn-tului, 
mi-am amintit, cu groază, de-un alt conducător de 
re- vistă. Tot ieşit din comun. Dar pe invers. 
Capabil să demoleze orice — oameni, situaţii, 
chiar instituţii şi principii, numai ca să-şi atingă 
scopurile. 

Pînă şi modul în care ajunsesem să lucrez la 
revista condusă de „Herr Profesor” fusese 
neobişnuit, altfel decît acela oferit de soartă 
pentru a lucra în sînul gazetei lui Zaharia Stancu 
şi Paul Georgescu. Dar să procedăm metodic, şi să 
luăm totul de la capăt. Nu de-altceva, însă am mai 
pomenit, în primul volum al cărţii acesteia, despre 
activitatea mea la „Chemarea vremii”. Fără să 
intru în detalii. Acum a venit timpul să fac un efort 
de memorie, şi să-mi aduc aminte de vremuri 
întunecate, ca să nu se creadă că mereu am trăit 
scăldat de soarele de pe cer, sau de cel din 
sufletele oamenilor întîlniţi, în lungul meu drum 
către zilele de-acum. 

Fire nefericită şi impulsivă, păguboasă chiar 
(pe-atunci), într-o bună zi i-am spus bădiei loan 
(Velicu, maestrul meu): 

—  Meştere, mă paşte gindul să părăsesc 
gazeta!... Nu mai suport... 

Poetul, făptură blajină, generoasă, cu-o inimă 
de jimblă în piept, m-a privit niţel cam lung, de 
parcă s-ar fi îndoit de sănătatea mea mintală, şi m- 
a întrebat duios: 

— Bre Marincule, zeamă ai tu în cap? Cînd te- 
am adus aici, spuneai că-ţi vijiie în el numai poezii, 
şi-n că dintr-ălea trăsnite... Ce nu-ţi convine? 

Îmi era greu să-i mărturisesc adevărul, fiindcă 
arămiul tecucean nu avea nici o vină. Cu-atît mai 
mult cu cît dînsul mă oploşise pe lingă el, 
îngrijindu-se să am un culcuş şi-o masă caldă. 


338 


Totuşi mi-am luat cordul în dinţi şi i-am spus ce 
mă deranja: 

— Bădie, nu mai ţine figura! Zău aşa!... Păi ce 
viaţă de poet mai e şi-asta? Să dorm în baia 
redacţiei, să zac toată ziua cu nasu-n şpalte, 
corectind pină-mi ies ochii din cap, şi-ncă 
producţiile altora, şi să mănînc pe daiboji la 
Cosma... Apoi, mai e o chestiune. De cînd sînt 
corectorul „Curentului literar-ma-gazin”, nu-mi 
mai publicaţi nimic. Şi cînd asta? Cînd am zeci de 
poeme transcrise pe curat?... 

Vedeam clar pe chipul bronzat al bădiei cum îl 
cuprinde mila de mine. Niţel stînjenit, mi-a 
explicat situaţia: 

— Uite ce-i, Marincule, mai du-te-n moaş-ta pe 
gheaţă! N-ai decît să pleci, învîrtindu-te... Ce 
crezi, că paginile revistei aparţin poetului 
Alexandru-Vlad Marincu? Ce eşti tu, bre? Nu-mi 
răspunde, că-ţi spun eu — un mucea! Asta eşti!... 
Şi-apoi, ia zi-mi, unde-ai să te duci?... 

Aveam răspunsul gata pregătit: 

— La „Universul literar”! Publică mai multe 
poezii decît orice altă revistă literară... Mă las de 
corectură, şi mă pun pe scris! Cu banii cîştigaţi 
îmi închiriez o cameră mobilată, să mă culc şi eu 
într-un pat omenesc... lar dacă am şi noroc, poate- 
mi fac rost de-un serviciu, la vreo editură! Ce zici, 
bădie Ioane, nu-i bine gindit? 

Velicu a dat din cap a pagubă, şi mi-a spus 
zimbind întristat: 


— Mai mult decît bine, cretinule!... Chiar 
excelent, din partea unui arierat mintal. Habar n- 
ai pe ce lume trăieşti. Mă rog, fă cum îţi 


pofteşte inima... În orice caz, cînd vei fi la anan- 
ghie, ştii unde să mă cauţi. Şi-atunci o să stăm 
iarăşi de vorbă. De pe alte poziţii! Fiindcă ai să 
capeţi şi tu o experienţă utilă, tot umblînd după 
cai verzi pe pereţi şi cîini cu covrigi în coadă... 
Căci asta-i poezia! În concepţia ta, se-nţelege... 


339 


— Bădie Ioane, mai rămîne de văzut, dac-o fi 
sau n-o fi aşa! Cretin, cum zici tălică, au negru 
înger posedat de luciferice străfulgerări, cum cred 
eu... 
Şi mi-am completat spusele, recitiîndu-i şi lui, 
aşa cum aveam să procedez, la vreo douăzeci de 
ani după aceea, faţă de 


Paulică Georgescu, din versurile obsedante ale lui 
Verlaine, în tălmăcire autohtonă: 

— „Că eu mă duc, pe-un vînt năuc...” 

—  Priponeşte-ţi telegarii, năucule! — m-a 
întrerupt în plin avînt bădia. Cunosc ce urmează. 
Că mi-ai umflat capul cu poezia asta, a franţuzului, 
de-am ajuns s-o ştiu pe dinafară... Du-te oricum, 
numai du-te, şi-ai să vezi ce-ai să păţeşti! 


Şi dus am fost. Părăsindu-mi „slujba”, sălaşul şi 
mentorul. Ca vintul. Care m-a purtat, întocmai ca- 
n Verlaine, de co- lo-ncoa, şi-aşa mai departe. 
Mai întîi, la Gara de Nord. Unde-am dormit, vreo 
două sau trei nopţi, în sala de aşteptare de la clasa 
a III-a. Răstimp în care, pe ziuă, l-am tot căutat pe 
Victoraş Po-pescu, şeful „Universului literar”. Fără 
să dau de preţioasa sa persoană. Era plecat la 
Sinaia, la vila lui taică-său, patronul „Universului”. 
lar Postelnicu, secretarul de redacţie, mă infor- 
mase că se-ntoarce abia peste vreo trei săptămîni. 
Apoi, tot vîn-tul meu de nebunie m-a silit să umblu 
din casă în casă, sperînd să-mi găsesc o cameră 
mobilată. Aveam în buzunar o listă întreagă de 
adrese, culese de pe feluriţi stilpi, de telegraf sau 
de felinare. 

Nimeni nu se-nvoia să mă ia în gazdă. Normal. 
De vreme ce nu puteam indica locul unde lucrez, 
şi nici unde-mi sînt lucruri-le. Pe care, de altfel, 
nici nu le posedam. Nici serviciul, nici bagajele. 
Cu excepţia unei mizere serviete. În care-mi căram 
hirţoagele cu manuscrise, plus nişte otrepe 


340 


personale, cărora mi-era şi ruşine să le spun 
schimburi de rufe. 

Abia în cea de-a treia zi, cînd nu mai aveam 
curajul să mă duc iarăşi la Gara de Nord, unde 
ajunsesem să fiu cunoscut, am dat de-o băbuţă 
tare cumsecade. Undeva prin preajma cimitirului 
Bellu. lar adresa o găsisem, scrisă cu creion 
chimic pe-o hîrtiuţă, lipită chiar pe zidul instituţiei 
de mai sus. 

După ce-am urcat cele şase sau şapte etaje ale 
blocului în care locuia ţăţica, şi-am bătut puternic 
şi îndelung în uşa persoanei, conform 
instrucţiunilor de pe bilet, întrucît blocul nu era 
dotat nici cu ascensor, nici cu sonerii la 
apartamente, mi-a deschis o cotoroanţă (judecînd 
numai după aspect şi vestimentaţie) extrem de 
afabilă. Şi, fără să mă-ntrebe ce doresc, mi-a zis 
răcnind: 

— Poftim înlăuntru, maică dragă, să-ţi arăt 

camera!... O să-ţi placă, fiin'că-i mare şi bine 
mobilată, şi nici n-o dau scump. 
Mi-s bătrină şi-mi prinde bine s-am la mine-n casă 
un bărbat, care să mă apere de tilhari şi de 
bagabonţi... Nu prea stau bine cu sănătatea, n-aud 
mai defel, şi nu prea văz, dar nici ţinere de minte 
nu mai am. Ai să-mi fii de mare ajutor... 

Geaba am urlat la băbuţă, încercînd să-i spun 
că n-am o para chioară şi c-am să-i plătesc doar la 
finele lunii. Nefericita dădea mereu din cap, 
repetînd cu glas strident: 

— Bine, maică dragă!... Bine, maică dragă!... 

— Dacă-i bine, atunci diseară vin să mă 
instalez! — am anunţat-o eu. 

— Bine, maică dragă! Dar ce ziseşi?... 

Nu i-am mai zis nimic, ci m-am resemnat să-i 
reprezint „manual” intenţiile mele. Îmi imaginez c- 
a priceput ceva, deoarece mi-a spus ţipînd: 

— Bine, maică dragă! Mă culc şi eu, tot tîrziu... 


341 


Am lăsat-o în plata Domnului, şi-am plecat la 
treburile mele. În direcţia lăptăriei lui Mitică. Să- 
mi consum, la acea oră tîrzie, prînzul şi cina 
laolaltă. Pînă atunci nu băgasem nimic în gură. 

Mitică Cosma, ca-ntotdeauna, m-a întîmpinat 
surizîndu-mi stinjenit, de parcă ar fi vrut să-şi 
ceară iertare pentru faptul că mă hrăneşte pe de-a 
moaca, fără să-mi ceară un ban, mulţumin-du-se 
doar cu trecerea mea la catastiful în care-şi nota 
datornicii. Şi-n care, mai mult ca sigur, ocupam 
vreo cîteva pagini pline. 

— Ce-ai mai făcut, mă Marincule, ai găsit ceva? 

— Anume ce, serviciu sau cameră mobilată? 

— Şi-una, şi-alta... 

— Ei bine, Miticule dragă, de cameră am făcut 
rost! Mai rămîne problema cu serviciul. Insă, aici 
e-aici! Fiindcă nici nu vreau să mai aud de 
corectură... Redactor, la vreo gazetă, trea-că- 
meargă. Dar mai întîi să-mi publice ăia de la 
„Universul literar” poeziile, că am peste două 
caiete. Îţi dai seama, aşa capăt şi eu o poziţie, de 
pe care să pot discuta. Nu-ţi face griji, că vine ea 
şi poziţia aia!... 

— Bine măi, dacă zici tu aşa, dă Doamne să-ţi 
iasă pasienţa! Pînă atunci, să-ţi dau să guşti ceva... 
O iahnie de fasole nemaipomenită. Şi merge şi 
fără cîrnaţi, că tot n-avem. Ce zici, te-ar interesa? 

— Ba bine că nu! Mă ştii că nu-s mofturos... 


NINA FANTOMA 


Pe la vreo zece, eventual şi ceva, după ce-mi 
potolisem sufleţelul, alinîndu-l cu două porţii de 
iahnie, plus un ceaun de iaurt (şi ce iaurt făcea 
Mitică, de oaie!), îmi luam rămas bun de la poetul- 
lăptar şi mă îndreptam spre cimitir. Mai precis, 
spre „camera mobilată” din apropierea staţiei 
Bellu. Staţie „termi-nus”. Şi pentru cei sosiți cu 


342 


tramvaiul, şi pentru cei căraţi în dric cu cai 
mascaţi. 

Mort de somn, am bijbîit mai mult de-un ceas. 
Nu mai găseam blocul cu pricina. În sfîrşit, pe la 
miez de noapte, încercînd la mai multe bloace, 
nimeream la băbuţa mea. Şi-am purces să bat la 
uşă. Cu degetul îndoit, cu pumnul şi-apoi cu 
piciorul. Deoarece nimeni nu mă auzea, ca să-mi 
deschidă, disperat şi rebegit de frig, am încercat 
să forţez uşa. Împingînd zdravăn în ea. A cedat 
imediat, diîndu-se bubuitor de perete. Nefiind 
încuia-tă şi nici închisă. Şi-am făcut-o terci. Pe 
cotoroanţă. Care stătea de veghe în dosul uşii, 
ghemuită pe-un taburet. 

Speriat, am extras-o grijuliu dintre 
sfărimăturile scăunelului. Făcut praf. Băbuţa mai 
puţin, deşi era şi ea praf. De beată. Am încercat 
să-mi cer scuzele de rigoare. Cu glas tare. Gazda 
mi-a şoptit la ureche, sprijinindu-se de mîne, însă 
atît de penetrant, încît am crezut să-mi crapă 
timpanul: 

— Bine, maică dragă, n-ai zis că te culci în altă 
parte, aşa cum mi-ai arătat cu  miînurile 
dumitale?... Ce-i fac acuşi? Că-mi aşteptam 
chiriaşa... Biata Nina, m-a rugat să-i dau odaia 
pînă mîine dimineaţă, că are noapte liberă, şi vrea 
şi ea să doarmă într-un pat ca lumea. Altminteri, 
lucrează numai pe-ntuneric, iar acasă la ea, o cată 
ăia de la năravuri!... 

Înnebunit de bălmăjelile băbuţei, din care nu- 
nţelegeam mare lucru, fiind frînt de oboseală, i-am 
strigat şi eu, tot în timpan, întrucît nu risca nimic, 
că doar îl avea beteag: 

— Ascultă, tanti, nu vreau să ştiu de nimeni, de 
nici o chiriaşă! Mor de somn şi, dacă Nina 
dumitale n-a venit pînă acum, să fie sănătoasă... 
Să doarmă pe unde-o găsi! 


343 


În acelaşi moment m-am pomenit bătut pe 
umăr, şi-o voce guturală mi-a vorbit ca din 
mormiînt, înfundat şi-aproape omeneşte: 

— Băieţelule, eu acilea am găsit, acilea o să 
dorm! Şi nu mă cheamă Nina, ci Nina Fantoma... 
Mă rog, aşa-mi spun muşteriii. Dacă-ţi place, zi-mi 
Nina Fantoma, că sună mai elegant. Ca la 
cinemale. Unde joacă filme dintr-ălea, de groază, 
cu Amedeo Nazzari, în rol de vampir. Şi-apoi, şi la 
urma urmei, tu ce caţi la tanti Sica?... 

— Domnişoară, — am încercat eu să mă explic, 
tulburat de frumuseţea neobişnuită a noii sosite, 
încă din timpul zilei am închiriat camera în care 
vrei să te culci dumneata, lăsîndu-mă pe mine fără 
adăpost!... D-aia sînt aici... 

Femeia în negru, a cărei frumuseţe veştedă mă 
înfiora, m-a examinat atent, privindu-mă de sus 
pînă jos, ca şi cînd ar fi intenţionat să-mi precizeze 
valoarea. A hainelor de pe mine, a pantofilor 
scîlciaţi? Sau, poate, altceva, mai ştii! 

Cred că ajunsese la un rezultat pozitiv, 
deoarece m-a interpelat pe nepusă masă: 

— Ce meserie ai, măi pîrlitule?... 

Cînd am auzit-o tratindu-mă astfel, m-am decis 
pe loc să-i iau maul, şi să-mi dezvălui identitatea şi 
profesiunea, ca să ştie cu cine are de-a face, şi că 
nu eram un mucea cum zisese bădia Ioan Velicu: 

— Poet, domnişoară Nina Fantoma!... Fac 
poezii, pe care le semnez Alexandru-Vlad Marincu, 
precum şi-n multe alte feluri. Nu mi-ai citit nicăieri 
numele? 

Fără nici un efort de gîndire, „domnişoara” mi- 
a răspuns rapid: 

— Nu! Însă dacă iscăleşti şi Militaru, atunci te 
ştiu, fiindcă mă dau în vînt după poetul Vasile.. De- 
aia cumpăr mereu „Universul”! 

— Îmi pare rău, dar ăla-i altu’! — am informat-o 
dezamăgit pe întunecata Nina Fantoma. 


344 


Însă tînăra femeie, ce nu părea să aibă mai 
mult de vreo treizeci şi ceva de ani, dar cu-o uzură 
avansată şi inexplicabilă a fizicului, nu era deloc 
dezamăgită, căci m-a acroşat numaideciît; 

— Haidem la odaie, poetule! Că-mi plac poeziile 
şi romanţele... Şi-o fi destul loc pentru doi amăriţi, 
să se culce împreună!... 

Mie, ce să spun, brusc au pornit să-mi biţiie 
toate mădularele. Fantoma, în schimb, fără să-mi 
mai îngăduie vreo opinie, 


m-a înşfăcat de mînă şi m-a tras în „camera 
mobilată” a  băbuţei. Care, cîtă vreme 
conversasem cu Lady, adormise de-a-n picioarelea. 
Sprijinindu-se în continuare de făptura mea. Aşa 
că, vrind-nevrind, am tirit-o şi pe dînsa. lar 
doamna neagră a nopţii mi-a poruncit: 

— Aşaz-o pe scaunul ăla, de lingă sobă... Acolo 
doarme, cînd îşi închiriază camera. Că nici n-are 
alta, în afară de holişor. Iar noi doi o să ne culcăm 
în patul babei... Întoarce-te cu spatele, pînă mă 
dezbrac! 

M-am supus. Şi-am privit-o, într-un hîrb de 
oglindă, cum se despoaie, dîndu-şi jos hanţele de 
pe dînsa. Păcat că avea ceva geros în privire, o 
fixitate a chipului, o înţepeneală a mişcărilor care 
explicau, de fapt, de ce i se spunea „Fantoma”. 

Cînd am văzut-o că-şi dă peste cap rochia aceea 
neagră, din satin lucios şi niţel slinos, şi că rămîne 
doar într-o cămăşuică flendurită şi plină de cîrpeli, 
pentru ca, după aceea, să-şi zvirle pantofii din 
picioare şi să se vire sub plapumă, am întrebat-o 
nerăbdător: 

— Acuma pot să mă-ntorc?... 

— D-apăi cum, oţule! Că te-am ginit chiorîndu- 
te la mine... 

— Şi eu ce-i fac? 


345 


— Cum ce-i faci? Te dezbraci şi vii să te culci 
lîngă mine! Pe gratis, că eşti amărăştean de-al 
meu... 


Bineînţeles, m-am urcat şi eu în pat. Fără să mă 
dezbrac. Numai de dragoste nu-mi ardea la ora 
aceea. În afară de faptul că eram sloi de rebegit, 
dar şi frînt de oboseală, mai aveam şi principii. Pe- 
atunci, iubeam. La disperare. Şi fără nici o şansă. 
Mă-ndrăgostisem demenţial de Coca Farago. lar 
poeta şi fiica doamnei Elena Farago, cea care-mi 
îndrumase primii paşi în poezie, era muza bădiei 
Velicu. Deşi „mentorul” fusese nebun după o 
sculptoriţă, căreia îi închinase şi-un volum de 
versuri, unicul dealtfel, acum îşi încerca şi el 
norocul pe lingă Cocuţa. Aşa că, sufeream în 
tăcere. Dar nici nu eram de-acord să-mi înşel 
iubita cu te miri cine, indiferent dacă persoana 
purta un nume atit de liric, trăsnit şi suprarealist. 

Cînd Fantoma şi-a dat seama că-s de lemn 
Tănase, şi n-am nici o intenţie să întreprind ceva, 
a mai zăbovit cîteva minute, şi-apoi mi-a 
mărturisit cu vocea ei guturală, stinsă şi-adînc în- 
durerată: 

— Ştiu ce-i în mintea ta, pirlitule! Că nu-s 
vrednică de tine, eu, o amărită de femeie de 
stradă... Ca să vezi! Şi-mi închipuiam că-ţi fac o 
bucurie, primindu-te în culcuşul meu! Păi deh, 
Nina Fantoma, de pe maidanul ţintirimului, iubita 
ori-cui are cincizeci de franci în buzunar... Să fii tu 
de nasu’ ei? Nusepoa'!... 

Peste cîteva minute, băgind de seamă că 
rămăsesem fără replică, Fantoma s-a întors spre 
mine şi m-a întrebat bănui- toare: 

— Ia spune, poetule, n-oi fi cumva dintr-ăia, 
cum să zic, ca să nu-ți fac inimă rea, de-ăia... Mă- 
nţelegi?... 

Jignit de moarte, am zvirlit peste bord orice 
principii şi sentimente, şi i-am răspuns cocoşeşte: 


346 


— Eu, my Lady?... Habar n-ai de ce-mi poate 
pielea! Stai numai să vezi... Ţin-te bine! 

În secunda următoare mă cuibăream la pieptul 
ei, străduindu-mă s-o strîng în braţele-mi de oţel. 
Iar peste alte cîteva secunde, adormeam. De parcă 
aş fi fost drogat cu cine ştie ce hipnotic. 


Cînd m-am trezit, eram singur. În pat. Ceas 
neavînd, m-am orientat cum am putut, privind pe 
fereastră.  Geamurile, îngheţate bocnă, mi-au 
îngăduit să deduc, datorită tolborselii de-afară, că 
trebuia să fie ziuă. Dar că era dimineaţă sau 
nămiază, asta n-am mai fost în stare să aflu. 

Buimăcit de somn, uitasem că sînt în camera 
mobilată a băbuţei Sica. Numai de Nina Fantoma 
îmi aminteam. Vaga-mente. De parcă aş fi trăit un 
capitol din „Misterele Londrei”, romanul lui Paul 
Feval. 

Iar cînd biata făptură a nopţii, „femeia străzii”, 
cum îşi spusese chiar ea, mi-a povestit păţaniile 
incredibile ale unei vieţi de coşmar, cu şiroaie de 
lacrimi  prelingindu-i-se pe obrajii veştezi şi 
scofilciţi, după cum îi dădea acum la iveală lumina 
zilei, impresia de roman popular şi ieftin mi s-a 
întărit şi mai dihai. 

Nina Fantoma, pe care-o crezusem dispărută în 
chip misterios (apropo de „Misterele Londrei”), îşi 
refăcuse apariţia în odaie, însoţită de cotoroanţa 
de Sica, cu-o tavă uriaşă în braţe. lar pe tavă erau 
trei căni cu ceai aburind, o tigaie cu jumări, nişte 
brînză şi-o jimblă întreagă. 


Şi-mi relatase  „autobiografia”, în timp ce 
consumam împreună breakfastul acela de vis. 
Picat la vreme. Fiindcă de-a-seară nu mai pusesem 
nimic în gură. Şi nici n-aş fi avut cînd, din moment 
ce trecusem prin întîmplările mai sus pomenite. 

Baba Sica asculta extrem de atentă, fără s-audă 
nimic, e clar, şi din cînd în cînd dădea din cap 
aprobativ, rostind cîte un: 


347 


— Bine, maică dragă!... Dacă zici tu, maică 
dragă!... 

lar Nina povestea şi plîngea,  înfulecînd 
zdravăn, şi iar plîn-gea şi povestea, mai îmbucînd 
o gură de jumări, de-ai fi crezut că-i nemîncată de 
săptămîni întregi. 

Nefericita, avea ce povesti. Conform 
afirmațiilor ei, provenea dintr-un tîrg îndepărtat, 
Chişcăneni-Rozloghi, în care tată-său fusese 
primar, şi de unde se refugiase la Bucureşti, de 
frica frontului. Pe drum, se rătăcise de familie. 
Ajunsă în capitală, fără o para chioară, fusese 
luată în gazdă de „tanti Sica”. Care, de mila ei, 
văzînd-o muritoare de foame, o lansase pe piaţă. 

— Totuşi, femeia lui Dumnezeu, de ce nu ţi-ai 
căutat o slujbă?... 

Nina Fantoma a mai smiorcăit niţel, apoi m-a 
înfruntat contrariată: 

— Ce slujbă? Servitoare, sau femeie în casă?... 
Ca să-şi bată joc de mine stăpînul, culcîndu-se în 
patul meu pe degeaba? Şi cînd să muncesc, 
dacă nopţile eram ocupată cu clienţii? Ziua 
trebuia să mă odihnesc şi să dorm şi eu, că om 
sînt... 


Pe la prînz, cînd Fantoma a izbutit, în sfîrşit să- 
mi expună şi planurile ei de viitor, în care un loc 
important trebuia să-l ocup eu, fără să-mi 
precizeze în ce calitate, decît că urma să locuiesc 
la dînsa, împărțind împreună totul, eu unul eram 
lămu-rit. Pe deplin. 

Şi, îngrozit de perspectiva ce mi se oferea, de-a 
deveni poet- scrumbie, crap-caras, sau orice altă 
specie  „piscicolă”, mi-am luat geanta cu 
manuscrise şi-am întins-o. Ca din gură de tun. 

Aproape trei săptămîni, pînă să vină la redacţie 
Victoraş Popescu, şeful „Universului literar”, am 
dormit prin toate gările capitalei — Basarab, 
Filaret, de Est, ba chiar şi la triaj, într-o garnitură 
abandonată. 


348 


lar cînd m-am prezentat directorului 
„Universului literar”, care, în sfîrşit, se arătase la 
faţă, acesta mi-a răsfoit grăbit manuscrisele şi mi- 
a spus destul de amabil: 

— Domnule, sînt bucuros c-ai venit la noi... 
Lasă poeziile aici, să le citim pe-ndelete, şi mai 
treci pe la redacţia noastră! 

Încîntat de primire l-am întrebat pe Victor 
Popescu: 

— Şi cînd să vin, maestre? 

Îi spusesem dinadins astfel, întrucît ştiam că 
publicase şi el nişte proze oarecare, adunate într- 
un volumaş costeliv. Şi, cine ştie, poate era 
sensibil la atare apelative. N-a fost! 

— Păi ştiu eu? Să zicem aşa, cam prin 
primăvară, sau vară... 

Dintr-o dată îmi spulberase toate iluziile. Fără 
poeziile publicate în „Universul literar”, n-aveam 
cum obţine o poziţie „de forţă”. Şi, amărit pînă 
la Dumnezeu, am luat drumul „Curentului”. Să 
dau de bădia loan Velicu. Să mă salveze din 
beleaua în care singur mă vîrisem. 


HERR PROFESOR 


Cînd m-a zărit pătrunzînd în biroul său, cu 
geanta subsuoară, Velicu m-a întrebat curios: 

— Ei, Marincule, făcut-ai gaură-n cer, ai rupt 
gura tîr-gului?... 

— Am făcut pe dracu’! Şi m-am ales cu-o 
sumedenie de cunoştinţe în materie de mersul 
trenurilor, plus că era cît pe ce să devin şi sardea, 
mai exact spus, un „nene” întreţinut de fanto-me 
lejere, nocturne şi sentimentale! 


349 


Ioan Velicu a făcut ochi mari. 

— Ascultă, măi omule, nu cumva eşti bolnav de 
pe urma relaţiilor cu fantomele tale?. 

— Deloc, bădie Ioane! Însă am feştelit iacaua, 
aia e... 

Şi-apoi i-am povestit ce-mi fusese dat să trăiesc. 
Cînd am isprăvit cu microrecitalul oferit de 
personalitatea subsemnatului, poetul plingea cu 
lacrimi. Din pricina hohotelor de ris ce-l 
cuprinseseră şi care nu mai conteneau. Abia într- 
un tîrziu s-a potolit. 

— Măi, tu ai mîncat ceva astăzi? — s-a interesat 
el, vădit preocupat de ceva. 

— Astăzi nu! însă alaltăieri m-am ospătat pe 
cinste, adică, pe datorie, la sfîntul nostru Mitică... 

— Bine! Adică nu-i bine deloc... Du-te la 
lăptărie, bagă ceva în tine, şi-aşteaptă-mă acolo. 
Între timp, am să vorbesc cu Ion, prietenul meu 
de la „Chemarea vremii”. Poate au ei nevoie de-un 
corector... Roagă-te bunului Dumnezeu să aibă, 
c-altminteri eşti în pom... La noi s-a ocupat locul, 
chiar în ziua în care ne-ai abandonat! 


Pînă la sosirea bădiei, am fost nevoit s-aştept 
mult şi bine. Mai sorbind o ciorbă de cartofi, mai o 
iahnie de spanac. 

Bine c-a apărut Ioan Velicu. 

Bădia l-a îmbrăţişat frăţeşte pe lăptar, şi i-a 
comunicat voios: 

— L-am aranjat pe Marincu... O să lucreze la 
„Chemarea vremii”. Aşa că trece-i în cont şi ce-a 
consumat astăzi! 

După care, luîndu-mă de mînă, mi s-a adresat 
mie: 

— Haide, găuleo, să discuţi cu directorul! 
Trebuie să sosească la redacţie din moment în 
moment... Mai întîi o să-i pomenească de tine Ion, 
prietenul de care ţi-am vorbit, şi, dacă şeful va fi în 
toane bune, atunci precis te-angajează! Corectorul 
lor a dispărut, pur şi simplu, de cînd s-a certat cu 


350 


stăpinul şi jupînul gazetei... Haide, lasă dracului 
spanacul ăla, că ţi-o ajunge! 


Pe Ion Droman, dacă nu mă-nşelam, parcă-l mai 
văzusem pe la redacţia „Curentului literar”. 
Acuma, cînd m-a primit prieteneşte, şi m-a 
chestionat în privinţa ultimelor mele producţii, 
mărturisindu-mi că-mi citise unele poezii, mi-am 
amintit brusc că era şi el poet. Şi de-aia îl vizita pe 
Velicu, ca să-i mai publice şi lui cîte-o poezea. Şi 
nu numai atît, dar şi că bădia îmi vor-bise, cîndva, 
despre el, lăudindu-se că are un prieten universi- 
tar, parcă lector, asistent, sau ceva în genul 
acesta. 

Observînd că-s îngrijorat şi tensionat, datorită 
apropiatei întrevederi cu directorul gazetei, Ion 
Droman a-ncercat să mă liniştească: 

—  Marincule, nu te mai frămînta, că azi 
profesoru-i fericit, în al nouălea cer... L-au 
definitivat şef de catedră! 


Habar n-aveam despre care profesor bălmăjea 
omul bădiei Velicu. Insă m-am lămurit numaideciît. 
Cînd în redacţie a năvălit un individ nervos, 
întăritat, agitat,  gesticulînd  dezarticulat şi 
aproape urlînd: 

— Daţi-mi-l la telefon pe porcul ăla de Șeicaru, 
să-i zic una să mă ţină minte! Fă-mi mai repede 
legătura... Auzi, dom'le, să-mi facă el mie una ca 
asta! Defectează ascensorul, numai ca să urc cinci 
etaje pe jos şi să-mi provoace un infarct... Pa- 
rastasul lui de ţigan slinos... 

Femeia de la telefon, secretară sau ce-o fi fost, 
că încă nu-mi fusese prezentată de Droman, şi nici 
eu dînsei, a purces imediat să formeze numărul lui 
Pamfil Şeicaru. Iar Ion Droman, sărind de pe 
scaun, ca împins de nişte arcuri, s-a repezit să-i ia 
servieta personajului, care se muncea zadarnic să- 
şi dezbrace paltonul îmblănit, cu guler de lutru. 


351 


Cînd a văzut că acesta nu vroia să-i cedeze geanta, 
l-a rugat: 

— Herr Profesor, liniştiţi-vă! Daţi-mi voie să v- 
ajut... 

Deci, acum aflasem ceva. Profesorul era 
directorul gazetei. Şi invers. Directorul poseda şi 
titlul de profesor. Şef de catedră la germană, pe 
deasupra. 

Droman l-a dezbrăcat de palton. Cînd a rămas 
numai în costum, unul confecţionat din stofă 
englezească a-ntiia, elegant croit, călcat la mare 
ştaif, individul şi-a pus servieta la picioare, să-i fie 
la îndemiînă, şi şi-a scos un pieptene din buzunarul 
de la piept. Cu care a pornit să-şi aranjeze părul. 
Atita cît îl avea. Pe la tîmple şi ceafă. Un păr 
roşcovan închis, sfeclă putredă, niţel cărunt şi 
bătînd în castaniu, cu irizări arămii. Probabil 
cănit. Apoi şi-a potrivit cravata. O piesă superbă, 
din mătase naturală, de culoare maro. Se vedea cît 
de colo că-i plăcea să se poarte la „patru ace”. 
lar operaţiile de mai sus le întreprinsese cuprins 
de-un tremur bizar, ca şi cum ar fi fost branşat la o 
reţea de înaltă tensiune. O clipă nu stătea locului, 
privind mereu în toate părţile. De parcă ar fi 
căutat ceva anume. lar ochii îi sticleau, în 
găvanele adinci şi cercănate, iluminaţi de-o febră 
interioară bizară. 


În orice caz, directorul impresiona. Puternic. Şi 
nu fiindcă ar fi degajat „efluviile” caracteristice 
unei personalităţi. Însă avea o mutră atit de 
neobişnuită, cu pomeţii osoşi şi ieşiţi mult 


în afară, mai ţinîndu-şi şi buzele strînse, încît, 
uneori, semăna cu un cimpanzeu furios, evadat 
dintr-o grădină zoologică. 

Cînd l-a avut pe Şeicaru la telefon, directorul a 
purces să răcnească: 

— Ascultă, mă Pamfilică, cît ai să-ţi mai baţi joc 
de mine?... Uiţi cu cine ai de-a face, şi că mă 


352 


cheamă Ion Sân-Giorgiu, şi nu-s născut pe 
maidane?... 

Nu se putea auzi ce-i spunea proprietarul şi 
directorul ziarului „Curentul”, însă din felul în 
care s-a-ncheiat plăcuta conversaţie era limpede 
că nu-l scăldase în amabilităţi. Căci Herr Profesor, 
şi mai mînios, a dat-o pe româneşte: 

— Dacă mă dai afară din tipografie, şi nu-mi 
mai scoţi gazeta, atunci te bag în moaş-ta! Cu 
mine n-o să-ţi meargă, cum ţi-a mers cu escrocii 
ăilalţi, cu banii cărora ţi-ai ridicat etajele! Las’, că 
te-aranjez eu! 

Trintind receptorul, Herr Profesor ne-a privit 
pe toţi oarecum liniştit. Îşi descărcase oful. 
Luîndu-şi servieta în mînă, i-a comu-nicat bălaiului 
de Ion Droman: 

— Ascultă, mă, transmite-i lui Cucu să trateze 
cu-ăia de la tipografia „Dimineaţa” trecerea 
gazetei la ei... De bani fac eu rost, de la 
oamenii noştri, să n-aibă nici o grijă. Că de-aia îi 
susţinem, ca să plătească... 

Abia atunci observîndu-mă, l-a mai întrebat pe 
blonziu: 

— Şi famelicul ăsta cine-i şi ce caută aici?... 

Aici o nimerise. Chiar că mi-era foame, de cînd 
tot aşteptam să fiu băgat în seamă. Şi l-am auzit 
pe Droman spunîndu-i lui Ion Sân-Giorgiu: 

— E-un protejat de-al lui Velicu... Ni-l propune 
să-l angajăm corector. Puțin îl cunosc şi eu, şi i-am 
citit şi nişte poezioare! 

— lar un poet? — a exclamat profesorul, mai 
mult rînjind decît zimbind. Tu nu-mi erai de-ajuns, 
va să zică!... 


În ciuda aversiunii faţă de poeţi, de fapt numai 
de cara-  gaţă, deoarece şi dînsul umbla pe la 
literatură, după cum aveam să aflu mai tîrziu, 
profesorul m-a chemat în biroul său, să discutăm 
aspectele angajării mele. 


353 


C-un gest smucit mi-a indicat să iau loc pe-un 
scaun, iar el, extrăgind din servietă un teanc de 
hirţoage, a pus mîna pe telefon şi-a purces să 
vorbească, în germană, cu un personaj ceva mai 
săltat, probabil, fiindcă mereu îi spunea „Meine 
Exzelenz” 

(sau ceva pe-aproape, că nu ştiam boabă de 
nemţească), citindu-i din formularele aflate în față- 
i. 

Cînd a isprăvit, fața îi strălucea. Ca un fund de 
maimuţă. Şi, spre stupefacția mea, a purces să 
bodogănească de unul singur, rînjind şi chiocotind 
satisfăcut. „L-am aranjat, parastasu’ lui de ţigan! 
Dacă nu-i vine baronu’ de hac, să mă scuipe-n 
gură...” Şi multe alte asemenea amabilităţi. 

Apoi, parcă trezindu-se din transă, şi-a dat 
seama că eram şi eu pe-acolo. Şi m-a întrebat 
răstit: 

— Bă, vrei să te fac om?... Uite cum! Te iau la 
mine aici, la revistă... Şi nu numai corector, că 
asta-i floare la ureche, dar şi om de încredere. Ai 
să dormi la redacţie, în baie, ai să ca-  peţi opt 
sute de număr, în fiece sîmbătă, iar pentru 
adăpostul pe care ţi-l ofer, te vei ocupa de 
curăţenie, şi, fiindcă ai să fii prezent noapte de 
noapte, vei sta de gardă lîngă telefon, şi-ai să-ți 
notezi cine mă caută... În afară de asta, îmi vei 
face anumite servicii speciale, ca un fel de 
secretar particular... Am să-ţi spun mai încolo 
despre ce-i vorba! Ei, ce zici, îţi convine? 

— Îmi convine, domnule Herr Profesor! — i-am 
declarat eu nu prea entuziasmat. 

Că-n baie dormisem şi la „Curentul literar- 
magazin”. 


ATMOSFERĂ ÎNCĂRCATĂ, PRESIUNE BAROMETRICĂ 


354 


SCĂZUTĂ 


— Aşa să-mi zici, de-acum înainte, băiete, Herr 
Profesor, fără domnule, şi n-o să-ţi fie rău! — mă 
asigurase Ion Sân-Giorgiu. O să-ţi mai public şi 
cîte-o poezie, plătită domneşte, că avem de unde, 
dacă voi fi mulţumit de tine; poate-ţi fac rost şi 
de-o rubrică, o să văd eu anume ce... Acuma 
cheam-o la mine pe madam Rădulescu, să-i spun 
că te-am angajat, să ştie şi ea, că de-aia-i 
administratoare! 

Era şi madam Rădulescu asta o figură. Femeie 
la vreo patruzeci de ani, scurtă-n picioare, 
bărbătoasă, suficient de drăguță, deşi îi cam 
dădeau mustăţile, avea buze groase, nedate cu ruj, 
puternic roşite de natură, un nas cîrn şi 
fermecător, o crupă de iapă, muşchi bine 
reliefaţi, şi la braţe şi la jamboane, mă rog, un 
exemplar splendid, din punct de vedere fizico- 
atletic. 

După ce-a convorbit cu profesorul, a venit la 
mine numai zîmbet, şi m-a luat în primire, 
spunindu-mi: 

— Copilul meu, cum te vei purta, aşa vei trăi! 
Fii drăguţ şi atent cu mine, fiindcă, de azi 
înainte, eu ţi-s mamă, eu ţi-s soră... Spune-mi tot 
ce-ai pe suflet, ca la un frate mai mare, fără să te 
sfieşti, şi-am să mă-ngrijesc de orice-ţi trece prin 
minte! Mă-nţelegi?... 

Bineînţeles c-o înţelesesem. Mai întilnisem eu 
asemenea muieri mămoase. Cărora le plăcea să se 
ocupe de subalterni. Părinteşte. Probabil, fiind 
lipsite de copii şi de dragostea filială. 

Marţi, miercuri şi joi, de dimineaţă şi pînă-n 
seară, fusesem mereu ocupat. Cu corectura 
revistei. La tipografia „Dimineaţa”. Unde, după ce 
Herr Profesor se certase cu Pamfil Şeicaru, 
imprimam „Chemarea vremii” şi ni se repartizase 
o cămăruţă. La etajul al II-lea. Pentru depozitarea 


355 


prisoaselor, a şpaltelor şi pentru instalarea unui 
mic birou, la care să-mi efectuez meseria. lar către 
zece, unsprezece, noaptea tîrziu, mă retrăgeam 
spre „dormitor”. 

Bineînţeles, nu mă culcam numaideciît. Fiindcă, 
în baia redacţiei din blocul „Curentul”, trebuia 
făcută niţică ordine. Să scot din cadă colecţia 
revistei, să-mi aştern o parte din ea, circa 60%, 
pe fundul vanei, ca saltea, iar restul să-l ţin 
alături, pentru a mă acoperi. In afară de 
pregătirile de mai sus, con-ştiinţa profesională nu- 
mi dădea pace, pînă nu dereticasem serios prin 
cele două încăperi ale „sediului”. Cu mătura, gă- 
leata cu apă caldă, şi otrepele pentru frecat 
parchetul. Cînd eram gata, mă trînteam în cadă, 
aproape îmbrăcat, şi-ador- meam dus, ca un dulce 
copil. Şi n-am avut niciodată o pla- pumă mai 
scumpă, plăcută şi călduroasă, ca  hiîrtia 
exemplarelor revistei. O plapumă cu „geometrie 
variabilă”, ca să-i zic aşa, deoarece aveam 
posibilitatea să-i reglez grosimea. În funcţie de 
temperatura mediului ambiant. Era frig, puneam 
cîte douăzeci de reviste peste mine. La cald, doar 
zece. 

Vineri seara, gazeta intrînd la rotativă, iar eu 
nemaiavînd nimic de corectat, am închis odăiţa şi- 
am plecat „acasă”.  Unde-am ajuns în jur de orele 
nouă. După ce cinasem, la lăp-tăria lui Mitică 
Cosma, două castroane cu fasole sleită. Felul meu 
preferat, nebunia lumii, nu-altceva. 

Bine dispus, am intrat fluierînd în „dormitor”. 
Şi mi-a stat fluiericiul în git. Cînd am văzut-o pe 
madam Rădulescu. În baia mea. Goală puşcă, sub 
stropitoarea duşului. Işi săpunise zdravăn făptura 
şi-acum se clătea de clăbuci, dindu-şi la iveală 
anatomia. În întregime. 

Am ţipat speriat şi mi-am cerut imediat scuze: 

— Ilartă-mă, madam Rădulescu, nu ştiam că vă- 
mbăiaţi aici!... 


356 


— De ce strigi, copilul meu, — a-ncercat dînsa 
să mă liniştească, ce, n-ai mai văzut femeie 
despuiată?... 

— Ba da! — am asigurat-o eu. Dar nu ca matale, 
de ce să mint... 

Şi m-am retras  numaidecit în odaia 
directorului, trîntind uşa băii. Ca să nu se jeneze 
biata noastră administratoare. Şi, aşteptînd să-şi 
termine operaţiile, am încercat să mi-o reima- 
ginez pe Răduleasca sub jetul duşului. Ca să nu 
mă plictisesc, pînă îmi voi prelua „dormitorul”. 

Nu minţisem, cînd afirmasem că nu mai 
văzusem muiere ca ea. Căci, oricum, nu se putea 
spune că era o Afrodită ieşind din spuma mării. 
Muşchiuloasă şi zdravănă, bine proţăpită pe 
picioarele ei scurte şi vînoase, cu nişte sîni 
pietroşi cît două lubeniţe, avea atît de mult păr pe 
trup, încît ai fi zis că-i o panteră neagră. Ei bine, 
chestia asta cu pantera mi-a trezit unele idei 
nesănătoase. Şi, pe cînd mă străduiam să-mi alung 
felina din minte, am auzit-o pe madam Rădulescu: 

— Marincule, copilul meu, vino repede, să mă 
freci pe spate, că mă ia cu frig!... 

Gata, dădusem de dracul! 

Şi, ca împins de necuratul, cel mai sus citat, am 
pătruns în camera de baie. Unde Răduleasca, 
ieşită din cadă, se chinuia să-şi usuce trupul cu 
un prosop cît o batistă. Cînd m-a auzit intrind, s-a 
întors brusc cu faţa la mine, fără pic de jenă. Şi 
mi-a întins otreapa, rugîindu-mă: 

— Zvîntă-mi spatele, copilul meu, dar freacă-l 
pină  ţişnesc flăcări din el, că m-a luat 
tremuriciul!... 

Bineînţeles, i-am dat ascultare. Din toată inima. 
Şi-am fro- tat la madam Rădulescu, şi pe spate şi 
pe față, tot  holbîindu-mă la anatomia 
administratoarei. Nu ştiu dacă ţişneau flăcări din 
ea, din mine însă scăpărau scîntei. Atunci, 
electrocutat de atmosfera supraîncărcată, în care 


357 


furtuna abia aştepta să-şi elibereze fulgerele şi 
tunetele, n-am mai putut îndura şi mi-am înfipt 
mîinile în amîndouă lubeniţele cucoanei. 

N-a tipat, n-a opus nici o rezistenţă. Ci mi-a 
trăsnit o scatoalcă, de m-am pomenit într-o clipită 
de-a dreptul în cadă. Unde, plecîndu-se asupra 
mea, de mă asfixiaseră lubeniţele ce-atirnau 
peste faţa subsemnatului acoperind-o în întregime, 
mi-a explicat concepţia ei despre situaţia amorului 
în lume şi-n baia noastră: 

—Vezi ce-ai păţit, copilul meu, dacă nu eşti 
cuminte! Păi la mine te-ai găsit să te dai? La 
mine? Care dintr-o bleandă otînjesc cinci malaci 
de două ori cît tine... Nu ţi-am spus că eu ţi-s 
mamă, soră, frate, ba chiar şi tată, dacă-i 
nevoie?... Atunci, cum de-ţi trece prin cap să te 
culci cu-ăia din familie? 

N-am mai zis nimic. Ruşinat, asfixiat şi brusc 
liniştit, am aşteptat desfăşurarea operațiilor 
următoare. Care-au decurs normal. Răduleasca m- 
a extras din cadă trăgîndu-mă de cra-vată, m-a dus 
în biroul directorului, unde m-a depus pe-un 
scaun, în aceeaşi ţinută „neglige”, adică total 
despuiată, şi mi-a poruncit blind: 

— Marincule, copilul meu, aşteaptă aici, să mă- 
mbrac! Că trebuie să vină omul meu, să mă ia la 
barul chinezesc... În noaptea asta mă dansează, 
pină-n zori... 

Peste vreo douăzeci de minute, cînd Răduleasca 
îşi luase taiorul pe ea şi-mi dăduse opt sutici, 
avans pentru numărul de săptămîna viitoare, 
probabil ca să-mi ţin gura şi să n-o ia la 
cafteală „omul”, că se-mbăiase faţă de mine, a 
apărut şi individul. 

Văzindu-l, deodată am înlemnit. Era Chişlăucă, 
zis şi Soie, prescurtarea diminutivală a numelui 
său mic, Sisoie, achizitorul de reclame al revistei. 
Un tip mărunţel şi negru-antracit, de vreun metru 
şi jumătate înălţime, slab ca un tîr, iute ca o sffr- 


358 


lează şi rău de gură. Pe care Răduleasca, fără pic 
de efort, îl putea ridica pînă-n tavan doar cu-o 
singură mînă. Minunîn-  du-mă de extravaganţele 
firii umane, dar şi niţel umilit, că-l prefera pe 
limbricul ăsta, în locul meu, care trăgeam ceva la 
cîntar, le-am urat petrecere bună şi i-am petrecut 
pînă la uşă. 


VARIAŢIUNI PE-O TEMĂ GERMANĂ, EVENTUAL 
„LILI MARLEEN” 


Ciudată redacție mai avea şi „Chemarea 
vremii”! In afară de Ion Droman, bălanul asistent 
de la catedra şefului, care trecea pe la gazetă doar 
cîteva ore, după-amiezele, profesorul Ion Sân- 
Giorgiu, apariţie fantomatică la ceas de seară, 
Soie Chiş-lăucă, achizitorul de reclame, precum şi 
administratoarea noastră, n-am avut prilejul să 
văd nici un redactor propriu-zis de-al revistei. Şi 
nici pe redactorul-şef, sau secretarul general de 
redacţie, că n-am reuşit niciodată să aflu ce hram 
poartă, nici  pe-acesta nu l-am văzut la chip. 
Domnul Cucu, un fost secretar de-al „,Curentul”-ui, 
stătea tot timpul acasă. Mergea Rădu- leasca la 
dînsul, cu manuscrisele, şi respectivul, în mai 
puţin de-un ceas, o expedia îndărăt cu oglinda 
gazetei gata făcută. Din cîteva mizgăleli, trasate 
pe-un exemplar vechi de-al re-vistei, Droman 
trebuia să-şi imagineze unde trebuia plasat fiecare 
material. Ca o culme, mai totdeauna reuşea. 

Numai în ziua cînd se plăteau salariile, o dată 
la două săp-tămiîni, mai era ceva circulaţie prin 
redacţie. Cînd se iveau tot soiul de indivizi 
ciudati, cu nişte mutre de pitecantropi, înţoliţi în 
zăbune, anterie sau zeghi, purtînd pe cap căciuli 
uriaşe, nebărbieriţi, ba mai şi vorbind unii stricat 
româneşte. 

După ce-şi  încasau bănuţii din mîinile 
Răduleascăi şi semnau nişte formulare bizare, 


359 


imprimate în germană, plecau fu-rişîndu-se, ca şi 
cum s-ar fi ferit unul de altul. 

O dată, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat 
pe Ion Droman: 

— Cine-s figurile astea, dom'le loane?... 

Droman s-a uitat în stinga şi-n dreapta, deşi nu 
era nimeni în odaie, şi mi-a spus încrîncenat: 

— Redactorii noştri! Oamenii profesorului... 

Mai încolo, la vreo săptămînă, căpătind mai 
multă  încre-dere, Droman mă informase că 
„băieţii” lucraseră pe la „Strimbă-lemne”, „Buna- 
Vestire”, precum şi pe la alte organe de presă 
colorate, acuma dispărute. Şi că Ion Sân-Giorgiu, 
care avusese unele ciocniri cu legionarii, fusese 
totuşi obligat să-i angajeze, la dispoziţia cuiva de 
la Institutul de cultură ger- mană, sau ceva în 
genul acesta, unde domnea şi comanda prie-tenul 
profesorului, şi-ăsta tot profesor, unul Ernst 
Gamil- schegg. 

Imi dădusem mai de mult seama că profesorul 
nu era zdravăn la cap. De cînd mă chemase la el 
acasă. Să-i bat la maşină un material de vreo zece 
pagini, pentru o conferinţă ce urma s-o citească 
la radio. Ceva despre „influenţele culturii germane 
în ţara românească”. Sau pe-aproape. Că nu mai 
ţin minte. Insă ce n-am uitat, au fost 
împrejurările,  osebite, ocazionate de 
pătrunderea în intimitatea locuinţei sale. Aflată 
undeva într-un bloc, la etajul prim sau al doilea, 
de pe strada Armenească. 

Nici n-apucasem să-mi dau jos balonzaidul cu 
mesadă, că încă din vestibul l-am auzit pe Herr 
Profesor răcnind: 

— Bebs, vîră-ţi minţile-n cap! Termină odată cu 
aventu- rile astea stupide, cu tinerei plătiţi din 
banii mei... Dacă-ţi plac juncanii, treaba ta, te 
priveşte, însă fă-o cu perdea. O lume întreagă îţi 
ştie năravurile!... Gindeşte-te totuşi la ca- riera 


360 


mea... Vremurile ni-s prielnice, şi nemţii nu-nghit 
fa- milii dezonorate! 

Nu ştiam şi nici n-am ştiut vreodată cum arăta 
soţia şefu- lui, însă Droman îmi povestise că era 
tare drăguță şi fişneaţă, totdeauna elegantă, 
îmbrăcată după ultimul strigăt al modei. Singurul 
păcat, zicea el, era că-i plăceau în exces masculii, 
consumîndu-i în cantităţi industriale. 

Iar profesorul continua să zbiere: 

— Dacă eşti nimfomană, du-te, fă, la doctor, să- 
ti dea nişte pilule! 

Totuşi, nevastă-sa l-a pus cu botul pe labe, căci 
am auzit-o şi pe ea declarindu-i, c-un glas frumos 
timbrat şi nespus de cald: 

—  Cretinule, ştii prea bine de ce-mi caut 
bărbaţi... Fiindcă nu-i am acasă! Dacă te consideri 
om normal, de ce-mi umbli după studenta aia a ta, 
căreia i-ai luat şi garsonieră, numai ca să-ţi 
mîngiie, din cînd în cînd, orgoliul vătămat?... Ca să 
te creadă nemţii tăi bărbat? 

Pesemne rămas fără replică, şeful a tăcut milc. 
Am auzit o uşă trîntită, şi-apoi am fost invitat în 
biblioteca profesorului. De bona casei. Care 
zimbea viclean, bănuind că ascultasem conversaţia 
soţilor. 


Sân-Giorgiu, cu faţa scăldată de toate sudorile 
iadului, se refugiase în fotoliul dinaintea biroului, 
cu capul în mîini, şi-n-cerca să-şi mai reducă din 
tremuriciul ce-i muncea întreaga făptură. Fără 
prea mare succes. 

Cînd m-a observat, într-un tîrziu, mi-a zîmbit 
feroce şi ambiguu. 

—  Marincule, am pentru tine o misiune 
secretă... Hai cu mine, să-ţi arăt ce-ai de făcut!... 

Şi m-a dus după dînsul, scrişnind din dinţi 
inexplicabil, probabil ca urmare a convorbirilor cu 
Bebs, căci alte motive n-ar fi avut, într-o 


361 


cămăruţă, la etaj, pesemne rezervată slujnicelor 
casei. Aici, în afară de-o măsuţă şi-un scaun, mai 
era doar un pat de campanie, din metal tubular. 

— Vezi, aici e cabinetul meu de taină, unde 
lucrez nederanjat... Uite manuscrisul ăsta. Mi-l 
baţi urgent la maşină. Pînă la douăsprezece să 
fie gata. După masă, la cinci şi două-zeci de 
minute, vorbesc la radio. lar acesta-i textul confe- 
rinţei... 

Ochii îi sclipeau a nebunie, străfulgerînd şi 
dilatîndu-se aiurea. Şi nici nu trăia pe pămînt. Era 
trecut de zece, şi-mi cerea să-i dactilografiez, în 
două ore, zece pagini. Demenţă curată, nu 
altceva.. Doar nu eram dactilografă. 

Mai înainte de-a-mi încredința maşina de scris, 
o „Erika” model 1939, nou-nouţă, mi-a atras 
atenţia: 

— Bagă de seamă, oricine te-ar striga, nu 
deschizi nimă-nui... Dealtfel, am să te-ncui pe din 
afară. Sînt mulţi cei ce-ar dori să-mi cunoască 
ideile, mai înainte de-a le expune în faţa 
microfonului... 


Cu chiu cu vai, mi-am îndeplinit totuşi misiunea 
„secretă”. Din păcate, profesorul avea un scris 
mizerabil, ilizibil. Aşa că, în disperare de cauză, 
am făcut şi eu ce-am putut. lar pe la orele patru, 
eram cu textul gata dactilografiat. Întrerupt, din 
ceas în ceas, de colericul meu şef, domic să 
cunoască stadiul lucrării. Mort de foame şi de 
oboseală, m-am dus de-a dreptul la lăptăria de pe 
Domnița Anastasia. Să-mi astimpăr tulburările 
gastrice. 

Cînd am ajuns la redacţie, cam după orele 
şapte, Droman m-a avertizat din prag: 

— Fugi repede acasă la profesor, că-i belea 
mare! Cred că e ceva în legătură cu conferinţa 
de la radio... L-am ascultat şi eu, şi n-am auzit în 
viaţa mea o timpenie ca asta, plină de bilbiieli, 
reveniri, ezitări!... 


362 


Herr Profesor m-a primit în bibliotecă, odaia 
aceea uriaşă, cu pereţii tapetaţi, de sus şi pînă 
jos, numai cu cărţi legate în piele, sau alţi 
înlocuitori existenţi pe vremea aceea. Era negru. 
La faţă. Bărbia, a cărei formă de galoş era şi mai 
evidentă acum, îi tremura vizibil. 

— Cine te-a cumpărat, Marincule, ca să-mi 
strecori în tex- tul conferinţei idioţeniile pe care 
le-am rostit la microfon? — a urlat Sân-Giorgiu 
scos din ţiţini. Că din capul tău, nu se putea... Prea 
erau ticluite! Spune tot, că, de nu, te dau pe 
mîna... O să văd eu cui... 

Nu m-am lăsat intimidat. Şi i-am prezentat 
argumentul cel mai valabil. 

— Păi, Herr Profesor, nu m-aţi încuiat 
dumneavoastră cu cheia? Chiar de-ar fi vrut cineva 
să intre în odăiţă, n-avea pe unde. Deciît pe 
fereastră. Care-i spre curtea de lumină, la etajul al 
treilea... 

Sân-Giorgiu, săracul, şi-a tras o palmă pe 
frunte, de-am auzit trosnindu-i oasele. Ale 
capului, sau cele ale degetelor, asta nu mai ştiu. 

— Nemaipomenit! La asta nu m-am gîndit! — a 
exclamat el. Înseamnă că mi-au schimbat textul în 
taxiul cu care m-am dus la radio... Ce canalii! Cred 
că tot ei mi-au furat şi ochelarii de lucru. Fiindcă 
de-aia n-am putut citi mai dinainte paginile 
dactilografiate, şi nici apoi, la microfon, unde mai 
mult am bîjbîit printre rînduri... la ascultă, 
Marincule, nu ştii nimic de ochelarii mei? Chiar 
nimic?... 

— Absolut nimic, Herr Profesor!... Aveţi nişte 
ochi atît de vioi şi inteligenţi, încît nici n-am 
bănuit că purtaţi ochelari... Zău aşa! 

Măgulit, Ion Sân-Giorgiu a lăsat-o mai moale cu 
ancheta sa gestapovistă. li plăcuse cum o- 
ntorsesem, cu „Herr Profesor” şi „ochi vioi şi 
inteligenţi”. Că om era şi el, săracul. Sărit bine de 
pe şine. 


363 


Deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de 
ceva, mi-a zîmbit cuceritor, mi-a făcut cu ochiul şi 
mi-a înmînat citeva sute de lei, extrase din 
portofelul din buzunarul interior al sacoului. 

— Du-te la „Capşa”, acolo unde-i braseria, şi 
cumpără un carton de şaumrole, pe puţin o 
duzină! Ştii ce-s alea? Dacă nu, află că-s cornete 
din millefeuilles umplute cu frişcă... Însă germanii 
le spun şaumrole, cum ai auzit!... 

— Mulţumesc, Herr Profesor, dar nu trebuia să 
vă deranjaţi! — l-am întrerupt eu, luîndu-i vorba 
din gură. Şi-apoi, sînt prea mulţi bani pentru un 
carton de prăjituri... 

— Stai, că n-am terminat, Marincule! Nu-s 
pentru tine... Nici şaumrolele, şi nici banii în plus! 
Te duci cu prăjiturile la Fräulein Brigitte, şi-i spui 
că sosesc mai tirziu, iar banii-s pentru 
cumpărături. Anunţ-o că mi s-a făcut poftă de nişte 
Wie-nerschnitzel, pe puţin vreo zece... Ai să ţii 
minte? Poftim, na şi adresa exactă... 


Bineînţeles, pînă să ajung la Fräulein Brigitte, 
mi-am dat seama că persoana trebuia să fie 
studenta la care se referise soţia profesorului, 
cînd pomenise de operaţiile „mîngiierea or- 
goliului”. lată-mă, deci, şi „curier intim”. 

Ajuns la uşa garsonierei, după ce-am urcat cinci 
etaje, fără lift, n-a mai fost nevoie să sun, deoarece 
fusesem auzit dinăuntru. Uşa s-a deschis brutal, 
atît de brusc, încît era să cad peste gingaşa 
făptură din prag. Şi care, mai înainte de-a mă 
depista în penumbra coridorului, a şi-nceput să 
orăcăie: 

— lar ai venit, hoaşcă bătriînă? Pleacă de-aci, 
pînă nu te-opăresc cu apă fiartă... [i-am spus 
să nu mai calci prin mahalaua mea! 

Puternic impresionat de româneasca sadea 
vorbită de Fräulein Brigitte, care era excesiv de 
brunetă pentru o reprezentantă a Marelui Reich, 
dovedind mai curind o provenienţă colentinia-nă, 


364 


zona Cocioc, dar şi de glasul ei plins şi ochii 
brodaţi cu roşu, m-am arătat în lumină, pentru a 
pune capăt penibilei confuzii. 

— Cine eşti şi ce vrei? — m-a întrebat frailana, 
făcînd priză cu realitatea imediată. 

— V-am adus un pachet de la domnul profesor, 
şi-o sumedenie de parale! 

— Acum s-a găsit, hodorogul! — s-a exprimat 
persoana, acuma, cînd nevastă-sa, putoarea aia de 
Bebs, vine să mă bată la cap, şi să mă iscodească 
ce-i fac lu' bărbat-su... 

În timp ce studenta mă punea la curent cu 
ultimele evenimente, din interiorul garsonierei 
cineva a-nceput să intoneze un cîntec la modă, iar 
în secunda următoare s-a ivit şi-n hol, interesîndu- 
se: 

— Ce face tu, pisicuţu?... Nu auzit signal: Lili 
Marleen? Vor die Lanterne, vor den grossen 
Thor... Fritz vrei face la tine... musik! 

Aici s-a oprit, dînd ochii cu mine. Şi tare-aş fi 
dorit să aflu ce fel de muzică vrea să-i facă Fritz, 
un tînăr Unteroffizier, bălai ca paiul de ovăz, şi 
îmbrăcat doar în tunică şi cizme, restul lipsind cu 
desăvirşire şi total neregulamentar. Şi-a rămas cu 
„Lili Marleen” pe corzile laringelui. 


VORBA CEEA: „A INTRAT ÎN DIFICULTATE!” 


Fräulein Brigitte l-a invitat în odaia de unde 
venise, dîn- du-i un brînci destul de brutal, iar pe 
mine m-a poftit în holi- şor. Totul numai prin 
indicaţii „manuale”, deoarece şi dînsa amuţise. 
Privindu-mă adînc în ochi, m-a întrebat mai apoi, 
ezitant: 


365 


— Lucrezi cumva la revista profesorului?... 

— Exact! După care mi-am amintit de ce-mi 
spusese Sân-Giorgiu. Şi i-am comunicat frailanei: 
Vine şi el mai tîrziu, la şniţele! Uitaţi şi banii, 
pentru cumpărături!... 

Studenta înlemnise. Cu pachetul de la „Capşa” 
la sîni. Şi pe care a continuat să-l stringă şi să-l 
frămînte, pînă a ţişnit frişca din cornete. Atunci, 
trezindu-se la realitate, Brigitte m-a abordat 
învăluitor: 

— Ascultă, dragule, scapă-mă de beleaua asta! 
Şi n-am să te uit, că n-au intrat zilele-n sac şi-o 
să ne mai vedem... Cînd vom fi numai noi doi! 
Fugi la babalic şi ţine-l vreun ceas de vorbă, iar eu 
fac pe dracu-n patru, să-i cînt „Lili Marleen” 
dobitocului de Fritz... Într-o oră termin. Şi cu 
muzica, şi cu Wienerschnitzelele profesorului! 

Am acceptat. Din milă faţă de trăsnitul meu de 
şef, care dăduse în mintea copiilor, şi de ruşinea 
care mă cuprinsese, constatind cîte se mai pot 
întîmpla pe lumea asta. Lui Sân-Giorgiu i-am spus 
că frailana plecase după cumpărături, să facă rost 
de nişte carne de vițel, pentru şniţele. Mulţumit, 
profesorul îşi frecase palmele încîntat, exclamînd: 

— Mamă, mamă, ce mai şniţele o să pap în 
noaptea asta! Şi, dacă-mi pică bine şi şaumrolele, 
atunci îi trag şi-un „Eine kleine Nachtmusik”! 

L-am lăsat în boii lui, plecînd la „dormitorul” 
meu: lar pe drumul de întoarcere mă gindeam la 
variatele travalii muzicale ale frailanei. Pe care 
intenţionam să n-o mai vizitez în viaţa mea, orice 
s-ar întimpla. Prea era diversificată. Şi nici n- 
aveam voce, să-i cînt cine ştie ce lieduri. 

Ulterior, am aflat că n-o mai vizita nici Herr 
Profesor. Cînd se prezentase la „garsoneria” 
Brigittei, domnişoara încă nu-l terminase pe Fritz, 
şi izbucnise un scandal monstru. Cîntînd tustrei, 
laolaltă, dar pe voci diferite, de la soprană 


366 


piţigăiată, tenor furios şi pînă la bas dogit, un 
potpuriu de muzică, exclusiv germană. 

După incidentul de mai sus, Sân-Giorgiu intrase 
într-o altă fază a paranoiei sale. Decis să răzbune 
totul, scrisese o dramă în trei sau patru acte, 
despre care lon Droman spunea că-i comedie 
alegorică, intitulată „Timon al II-lea”. Şi tot pe 
mine căzuse magaoaia. Fiindcă fusesem invitat să 
i-o bat la maşină. Şi-apoi, zile de-a rîndul, să 
umblu cu manuscrisul dactilografiat, în cinci 
exemplare, pe la directorul „Naţionalului”, 
terorizat de amenințările nemţofilului, la 
regizorul Paul Gusty, cel ce-avea să pună-n 
scenă piesa, pe la cenzură, şi pe la tot soiul de 
instituţii pendinte de foruri oculte germane. 

La premieră, fiind şi eu invitat, cu bilet de 
favoare, la bal-con, din partea profesorului, am 
asistat la cel mai grandios fiasco văzut vreodată. 
Spectatorii începuseră să plece încă de la mijlocul 
actului al doilea. Iar cînd s-a tras cortina, în teatru 
mai erau doar Sân-Giorgiu, Droman, madam 
Rădulescu, Soie Chişlăucă, eu şi vreo zece 
reprezentanţi ai culturii germane. Directorul 
teatrului, deşi obligat să asiste la orice spectacol, 
indiferent de calitate, în seara aceea preferase să 
se-mbete şi să se zăvorască în biroul său. 

— Să vină directorul, — răcnea profesorul, în 
ţinută de gală, cu papillon la git, gesticulînd 
dezordonat şi tremurînd tot, să declare faţă 
de mulţimea de-aici, ca o mărturie a vremurilor pe 
care le trăim, cine-s masonii care-au organizat 
sabotarea 


capodoperei mele!... Ridicaţi cortina, să le spun 
vreo cîteva şi actorilor... Să-i întreb de ce n-au 
jucat rolurile încredințate, conform  înaltelor 
sensuri ale textului! Aha, vă e teamă, — a strigat 
profesorul şi mai puternic, văzînd că nu se mişcă 


367 


deloc cortina, vi-e frică să nu vă huiduiască 
lumea... 

Cînd dramaturgul, vînăt la faţă şi cu spume la 
gură, a vrut să sară peste scaune şi să se repeadă 
spre scenă, Droman şi Chişlăucă l-au reţinut din 
răsputeri. Bietul Ion, scăldat de sudori, tot 
încerca să-l domolească pe marele nedreptăţit: 

— Herr Profesor, liniştiţi-vă, vă rog mult... 
Dealtfel, sîn-  teţi aşteptat la „Athenee Palace”! 
Colegii dumneavoastră de la Institutul de Culturi 
Germană au şi plecat din sală... 

Hăbăuc, privind buimac în jur, sărmanul 
profesor şi-a dat seama că-l părăsiseră pînă şi 
nemţoii. Atunci, pe neaşteptate, şi-a potrivit 
papillonul, şi-a îndreptat haina, şi-a declamat in- 
conştient, nemaiştiind unde se află: 

— Meine Herren, finita la commedia, der Mohr 
hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann 
gehen... Asta-i din „Fiasco”, pardon, „Fiesco” al lui 
Schiller, şi nicidecum Schiller, pardon, 
Shakespeare, cum pretind unii analfabeți masoni... 
Aşa că, meine Herren und Damen, gehen wir la 
„Athenee Palace”... 

Dacă n-aş fi ştiut de la Sân-Giorgiu în persoană, 
care obişnuia să repete la infinit chestia asta, cu 
„maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece”, 
şi-mi arătase şi pagina cu replica respectivă, dintr- 
un volum de „Opere complete” (Fr. Schiller), 
pentru a mă convinge că nu era maniac, muream 
prost. Şi nemiîncat. Fiindcă nemţeasca mea era 
aproape nulă. Şi n-aş mai fi fost în stare să deduc 
că ne invitase la masa de gală. 

Zguduit serios de insuccesul lui „Timon al II- 
lea”, care, totuşi, după ce l-am mai „vizionat” o 
dată, nu mi s-a părut chiar atît de rău, profesorul 
nu prea mai făcea priză cu realitatea. 

În ultimul timp, îmi încredința misiuni 
„secrete”, din ce în ce mai des, în ciuda faptului 
că încurcam mai mereu borcanele şi-i făceam 


368 


numai boacăne. Ba mă trimitea la muzeul „Al. 
Saint-Georges”, să-i aduc unele documente sau 
manuscrise, depuse acolo, ba mă expedia cu 
bileţele la profesorul Gamilschegg, de la 
Institutul de Cultură Germană (dacă i s-o fi zis 
chiar astfel, fiindcă n-am reţinut niciodată atare 
denumiri). Totdeauna fe- bril, degaja o vitalitate 
forţată, artificială, ca şi cum ar fi vrut 


să-şi vire singur în cap că-i măreț şi unic, destinat 
unui mare viitor. 

— Mon cher, — îmi spusese adînc întristat 
domnul Saint-Georges, curatorul muzeului cu- 
acelaşi nume, Jean al nostru nu mai are pic de 
minte! De ce-mi depune aici, la muzeu, încăr- 
cîndu-mi saltarele, tot felul de hîrţoage şi notițe, 
lipsite de-orice valoare, pentru ca apoi să mi le 
ceară înapoi, dindu-mi atita bătaie de cap?... Zău 
aşa, m-a-nnebunit cu nemţii lui! Şi, dacă stai să 
gîndeşti mai serios, sîntem de-un sînge, şi ne 
tragem dintr-o familie străveche, transilvană, 
îndiîrjită luptătoare împotriva imperiului 
Habsburgilor! 

Hop aşa! Ia te uită ce mai poveste. Sân-Giorgiu 
era, de fapt, Saint-Georges. lar curatorul 
muzeului, propriul său frate. Insă cu totul altă 
figură. Din toate punctele de vedere. Şi nici nu-i 
semăna, ca fizic. 


De la o vreme, profesorul părea să fie chinuit 
de-o frică animalică. Şi, nu ştiu din ce pricină, se- 
apucase să scrie, săptămi-nal, articole de fond, pe 
care le publica în „Chemarea vremii”. Şi-n care, 
printre rînduri, părea să-i reproşeze mareşalului 
An-tonescu că nu-i sprijină îndeajuns pe nemţii lui 
Hitler. De-aici, fricţiuni nesfirşite cu cenzura 
militară. Care-i mai tăia din text. lar şeful, 
crezîndu-se persecutat, se temea şi mai dihai. 

Cînd îi adusesem la cunoştinţă că ne fusese 
scoasă pagina „cinema”, în întregime, îl luase la 


369 


telefon pe colonelul de la cenzură şi-l beştelise ca 
pe hoţii de cai. lar şeful cenzurii, om cumsecade, 
îşi ceruse scuze şi-l liniştise, anunţindu-l politicos, 
însă suficient de tare, ca să-l aud şi eu: 

— Herr Profesor, c-aşa-ţi spun în faţă amicii 
dumitale, ştii la cine mă refer, că-n culise ţi se 
zice altfel, şi mi-e ruşine să rostesc vorba aia de 
ocară, s-a produs o eroare... În săptămîna asta ți- 
am tăiat nu numai pagina cu filmele, ci toată 
revista, în întregime... Şi, dacă nu-ţi bagi minţile-n 
cap, rişti să nu mai apară deloc fiţuica pe care-o 
scoţi, şi nu pe banii matale! 

Sân-Giorgiu s-a-nverzit instantaneu. După un 
timp, destul de îndelungat, şi-a revenit şi mi-a 
spus rînjind cvasiapoplectic: 

— Ai grijă de pagină, Marincule, şi fii mai atent 
ce pu-  blici în ea... Că de rest, văd eu ce-i fac! 
Plec chiar acum, să mă consult cu cine trebuie... 
Grijania lor de francmasoni! 


SEF DE PAGINĂ 


De vreo două sau trei luni, şeful îmi dăduse pe 
mînă pagina intitulată „Cinema”. Nu ştiu cine m-a 
pus de-am preluat-o, că numai de belele am avut 
parte. Mai întîi, fiindcă nu contribuiam cu nimic la 
conţinutul şi aspectul ei. Iar în al doilea rînd, pen- 
tru că nu mă alegeam, ocupîndu-mă de ea, decît 
cu praful de pe tobă. Nefiindu-mi plătită aparte. 
De-aş fi avut ceva de spus, personal, alta ar fi fost 
situaţia. 

În realitate, pagina „Cinema” era, în întregime, 
o pagină de reclame. Pusă la dispoziţia casei de 
filme „UFA”, cu sediul la Berlin, şi care-şi avea 
oficiul de distribuire a producţiei sale pe strada 
Romei, în Bucureştiul nostru. De-aici, unde mă de- 
plasam săptămînal, în fiece marţi, primeam de la 
Bauer, directorul oficiului, sau de la Silvia Precu, 


370 


secretara sa, o frumuseţe de femeie, care mai 
totdeauna mă inhiba,  anulindu-mi orice 
posibilitate de reacţie psihică, morală sau imorală, 
primeam deci, cum am spus mai sus, texte cu 
titlul, subiectul şi actorii filmului respectiv, care se 
cerea prezentat (un fel de cronichete, scrise de ei), 
precum şi clişee pentru tipografie, gata executate, 
reprezentind scene din pelicula în chestiune. 
Numai că, la ora aceea, piaţa era invadată de 
filmele nemților, şi celelalte reviste nu erau 
dispuse să scrie despre acestea, la modul în care- 
ar fi dorit producătorii. Doar „Chemarea vremii” 
lăuda cinematografia lor, fără nici o rezervă. 

Cred că asta era şi pricina pentru care se 
purtau cu noi, mai exact cu mine, ca nişte 
stăpini amabili şi generoşi, totdea-una zîmbitori şi 
bine dispuşi, de parcă aş fi fost un valet de cea 
mai înaltă calificare. 

Barem  de-aş fi avut în posesia mea şi 
vestimentația respectivă, corespunzătoare 
funcţiei. Însă, în ultimul timp, ţoalele porniseră să 
mi se  subţieze, uzura  dîndu-şi la iveală 
simptomele. 

De aceea, m-am simţit extrem de stînjenit, 
auzind-o pe Silvia Precu la telefon: 

— Domnule, astăzi sînteţi invitatul nostru, la 
cocteilul ofe- rit în cinstea presei de casa noastră 
de filme... Se-apropie Anul nou, iar germanii ştiu 
să preţuiască sărbătorile tradiţionale! 

Pentru mai multă siguranţă, am chestionat-o 
totuşi: 

— Frumoasă domniţă, se cere cumva vreo 
ţinută de rigoare? Nu de-altceva, însă croitorul 
meu, extrem de ocupat, nu mi-a terminat 
costumul... 

— Nici o problemă, specialistule!... 

— Specialist în ce? — m-am interesat, temîndu- 
mă de vreo confuzie. 


371 


— Ei, parcă nu ştii?... În flatulări! — a gîngurit 
superba făptură, de-ai fi zis că are un porumbel în 
gitlej. Totdeauna mă flatulezi, domnule 
Marincu. 

Era şi proastă pe deasupra, nu numai frumoasă. 
Îşi dădea aere „lexicale”. Şi cînd asta? În ziua cînd 
mă poftea la un cocteil, iar eu sufeream cumplit 
de-un puseu de flatulenţă. Da- torită consumului, 
în exces, de fasole. 

Pe la şase şi jumătate, după ce mă consultasem 
cu Herr Profesor, care-mi dăduse liber pentru 
acţiunea respectivă, eram la casa de filme. În holul 
imens al sediului acesteia. Unde se-a-dunaseră o 
mulţime de ziarişti „cinemalişti”, acreditaţi pe 
lîngă „UFA”. Dacă m-ar fi lăsat în pace, să rămîn 
cu balonzaidul pe mine, aş fi fost cel mai fericit 
om. La un moment dat s-a ivit însă Silvia Precu, 
mai resplandisantă ca oricînd, şi-a anunţat: 

— Domnilor, Herr Direktor vă aşteaptă în 
salonul de recepții... Garderoba se află în biroul 
de-alături. Fiind un cocteil special, am plăcerea să 
vă comunic, din partea directorului nostru, Herr 
Bauer, că, în afară de gustări substanţiale şi bău- 
turi naţionale germane, se vor oferi şi cadouri. 
Pentru serviciile aduse filmului nostru... 

Cînd am auzit-o pomenind de gustări 
substanţiale, mi-am amintit pe loc că eram 
aproape nemîncat. Şi, tot pe loc, mi-au dispărut 
neplăcutele fenomene ale flatulenţei. Nenorocirea 
nenorocirilor, însă, era că nu-mi puteam da jos 
balonzaidul. Dacă aş fi făcut-o, mi s-ar fi observat 
pantalonii sfişiaţi chiar în faţă, deasupra pulpei 
piciorului, precum şi cele trei ace de siguranţă cu 
care prinsesem stofa nădragilor. 

Văzindu-mă ezitînd, platinata Silvia Precu s-a 
apropiat felin de personalitatea subsemnatului, 
mi-a întins mîna să i-o pup, cunoscîndu-mi 
obiceiul, şi m-a îndemnat: 


372 


— Cutează, domnule Marincu, cutează!... Avem 
nişte cren-vurşti fantastici, anume aduşi de la 
Frankfurt. Şi nu numai atit! Dă-mi balonzaidul, să-l 
las la garderobieră... 


După ce i-am pupat laba, care mirosea a toate 
bunătăţile de pe lume, şi-a crenvurşti, şi-a 
lebervurşti, şi-a frankfurteri, m-am eschivat, 
asigurind-o: 

— Vin imediat, splendidă minune! Şi mă duc 
singur la garderobă, să-mi aranjez niţel ţinuta... 


Cocteilul a fost realmente fantastic. Neamţul, 
hoţ mare, mă refer la bălaiul de Bauer, dispusese 
şi zeci de scaune în jurul tarabei pe care se găseau 
nenumărate platouri, pline virf cu toate produsele 
deficitare ale Reichului. Mă rog, pentru susţinerea 
filmului, făcuseră rost de cele cuvenite. Şi nu se 
putea şti pe spinarea cîtor nemti înfometați. Că 
mai aflasem şi eu, de la diverşi călători, pe 
banii statului, cîte îndurau vikingii şi 
nibelungii imperiului de-o mie de ani. 

Ţinind în mîna stingă ultimul număr din 
„Chemarea vremii”, cu care  acopeream 
pantalonul, am fost nevoit să mă servesc numai de 
dreapta. Pentru a-mi astimpăra curiozitatea. 
Vroiam să ştiu şi eu ce-nseamnă crenvurşti 
autentici, dar şi-alte preparate specifice. Oricît de 
chimizaţi erau nemţii, nu şi-ar fi permis să ne- 
ofere ersatzuri. Că se ducea de rîpă faima cuce- 
ritorilor, şi-aşa destul de feştelită. 

Din păcate, am fost nevoit să constat că nici 
zece miîini nu mi-ar fi fost de ajuns. Confraţii 
acționau ca nişte contrafraţi, devastind într-un 
ritm incredibil ceea ce era pe masă. Ce-i drept, 
nici eu nu m-am lăsat handicapat. Şi-am vîrît în 
buzunarele pantalonilor zeci de pateuri. Care, 
inexplicabil, nu prea avuseseră căutare. Ce ştiau 
băieţii! Erau de-ale noastre, cu carne şi cu 
brînză, furnizate de  cofetăria „Nestor”. Le 


373 


recunoscusem numaidecit, fiind mare amator de 
patiserii. 

La un moment dat, cînd lumea se cam 
cherchelise,  abuzind de  Weinbrand  şi-alte 
alcooluri cu denumiri ciudate, Bauer s-a 
ridicat de pe scaun şi-a cerut cuvintul, bătînd cu 
pumnul în masă. 

— Meine Herren, — a demarat el, clătinîndu-se 
îngrijorător, probabil şi mai beat decît asistenţa, 
şi-a continuat în româ-  neşte: domnilor mele, 
marele studiorilor „UFA” mulţumeşte... Servis 
bun, cadou bun! Auf wiedersehen, meine 
Herren!... Şi-a căzut. Pe-acelaşi scaun de pe care 
se ridicase. Troscănit atît de ţeapăn, încît arăta ca 
o mumie de aramă. 


Restul a fost operat de Silvia Precu. Surizînd 
încîntător, ne-a înmiînat fiecăruia cîte-o sacoşă 
splendidă, dintr-un material sintetic, destul de 
burduhănoasă. 


Cînd am ajuns afară, pe strada Romei, m-am 
dus sub primul felinar, şi-am vrut să examinez 
conţinutul traistei. Imposibil. Niţel cherchelit, 
uitasem că trăim în plin camuflaj, şi că becul n- 
ardea deloc. 

Abia la redacţie, unde am dat de profesor, care 
vorbea la telefon cu ultima sa achiziţie, Fräulein 
Mitzi, de fapt botezată de dînsul astfel, altminteri 
fiind o  Miţi autentică şi aborigenă, am avut 
posibilitatea să constat ce se afla în sacoşă. Însă 
faţă de director.  Care-şi abandonase 
convorbirea. Numai pentru a se bucura, 
împreună cu mine, de cadoul casei de filme. 

După ce-am întins pe biroul directorului cele 
găsite înăuntru, mi-am dat seama că nemţii se 
pricepeau la propagandă. Erau acolo, în sacoşă, şi- 
acum pe birou, două sticle de Weinbrand, un 
stilou  „Kaweko-meister”, un creion automat, 
aceeaşi marcă, o mapă de birou, din piele 


374 


sintetică, precum şi zeci de fotografii de actori 
germani, fiecare prevăzută cu autograf. 

— Vezi, măi Marincule, ce-nseamnă civilizaţia 
germană! — a exclamat profesorul, încîntat. 

Apoi, după ce-a tras deoparte stiloul, sticlele de 
coniac şi mapa de birou, mi-a spus zîmbindu-mi 
feroce, ca un aligator: 

— Fiindcă te-ai ocupat şi tu de pagina specială, 
restul îţi revine ţie, ca să ai cu ce să te lauzi la 
prieteni... Cine mai are atitea fotografii 
autografiate?... Aşa am învăţat de la ei, adică de 
la nemți, că-i frumos să-mparţi frăţeşte numai ce-ţi 
prisoseşte! 


PLECAT FARĂ ADRESĂ 


De cînd împărţisem totul frăţeşte, mă 
lămurisem în privinţa directorului meu. Deşi era 
profesor, şef de catedră, predind filologia 
germanică, sau literatura nemţească, ceea ce era 
cam tot aia, eu nepricepîndu-mă în domeniu, nu- 
nvăţase nimic din opera şi viaţa marilor oameni ai 
ţării respective. Măcar să fi reţinut vorba aia, din 
„Nathan înțeleptul”, al lui Lessing, pe care mi-o 
spusese Ion Droman, germanist şi dînsul, şi care- 
mi plăcuse nespus: „Mulţumeşte-te să fii om”! (în 
original, după cum îmi scrisese bădia Droman, pe- 
o bucăţică de hîrtie, vroind să mă intelectualizeze: 
„Begnugt euch doch ein Mensch zu sein!”. 
Bineînţeles, deie Domnul să fie asta cea 
aparținătoare lui Lessing, şi nu altuia, căci mă- 
nzestrase bălaiul de lon cu-o sumedenie de 
aforisme emise de scriitori nemți). 

Insă profesorul, ambițios, frenetic, zurbagiu, 
setos de mărire, studia şi răspindea cultura 


375 


germană prin intermediul ambasadei respective, 
unde-avea o mulţime de prieteni şi suporteri, care 
mai de care mai fudul şi cu pretenţii. De-aceea îi 
finanţau scoa-terea revistei „Chemarea vremii”. 
Halal  de-aşa vreme!  Neguroa-să,  picloasă, 
posomorită — după cum prognosticau toate buleti- 
nele meteo din '42. Dar şi prevestitoare de furtuni 
nemaipome-nite, spunea o lume întreagă. 


Ultima oară cînd l-am mai văzut pe Sân- 
Giorgiu, peste vreo lună, la dînsul acasă, unde mă 
chemase pentru a-mi încredința unele comisioane, 
cărora continua să le spună „misiuni secrete”, 
aproape că nu l-am recunoscut. Era îmbrăcat în 
uniformă militară, de ofiţer al armatei române, 
pare-se cu rang de căpitan,  şi-umbla crăcănat 
prin birou, ca turbat, bocănind din blacheu-rile 
cizmelor. Şi m-a interpelat aproape ţipind: 

— Ce zici, Marincule, sînt eu făcut să fiu 
militar, eu, Sân-Giorgiu, unul din eminenţii 
gînditori şi intelectuali ai ţării ăsteia nenorocite, 
boier vechi şi ardelean din tată-n fiu?... 

Scăpărînd din priviri, s-a oprit în faţa biroului, 
de pe care a luat nişte plicuri, fără să mai aştepte 
răspunsul solicitat, mi le-a înmînat, şi mi-a 
transmis indicaţiile necesare: 

— Cu-ăsta te duci la Fräulein Mitzi, şi-i spui 
putorii că nu mai vede un chior de la mine, plicul 
celălalt îl depui la Gamil-schegg, iar ăstelalte două 
le predai Răduleascăi şi lui Droman!... E clar? 

— Absolut clar, Herr Profesor! — l-am asigurat 
eu, deşi nu pricepeam ce se întîmplă. 

— Clar, pe dracu’! — m-a repezit căpitanul- 
director. Nimic nu se ştie. Totul depinde de 
audiența pe care-o am cu şeful Marelui Stat-major. 
Dacă nu-i intră-n cap că-i unealta clicii 
mareşalului, dar şi-a masonilor anglo-saxoni, 
atunci îl bag în mă-sa şi-l aranjez eu, unde ştiu... 
Şi-o să fie trimis el în linia-ntiîi a frontului, iar nu 


376 


profesorul Sân-Giorgiu! Hai, cară-te de-aici, că 
mai am de pus la punct nişte treburi... 


Pe seară, după ce-mi executasem „misiunile” şi 
m-am dus la redacţie, la culcare, în confortabila 
mea baie, am găsit uşa de la intrare închisă. Dar şi 
sigilată. Cu ceară roşie, şi-o sfoară sub ea. 

Nemaiînţelegind nimic, am zburat glonţ la 
„Curentul literar”, să-i spun bădiei loan Velicu 
despre cele întîmplate. Nu era la birou. Insă Aurel 
Tita, colegul său, m-a sfătuit să-l caut la lăptăria 
lui Cosma. 

Acolo era. La o masă, împreună cu Ion Droman, 
madam Rădulescu, Soie Chişlăucă şi Mitică-poetul. 
Discutînd aprins, însă-n şoaptă. Cînd m-a zărit, 
Droman mi-a făcut semn cu mina să vin la ei. Şi m- 
a-ntrebat: 

— Unde-mi umbli, măi Marincule? Pînă la cinci 
te-am aşteptat la redacţie... Ştiam că fuseseşi 
chemat de profesor, şi vroiam să aflu în ce ape se 
mai scaldă! 

— În ape negre şi rele, bădie Dromane! Bine că 
te-am găsit, pe matale şi pe madam Rădulescu... 
Uite, aveţi două scrisori de la director! 

Imediat le-au deschis, curioşi şi nerăbdători. 
Nu cuprindeau decît vreo cîteva rînduri. Prin care 
Sân-Giorgiu îi informa că, dacă vor avea probleme 
cu revista, să se-adreseze numaidecit ambasadei 
germane, ataşatului cultural, precum şi lui Ernst 
Gamilschegg. 

Ion Droman, privind lung la Velicu, căruia îi 
dăduse să citească scrisoarea, i-a spus niţel 
înfricoşat: 

— Nu mă duc nicăieri! Ce-s nebun?... Mai ales 
după cele întîmplate... Circulă fel de fel de 
zvonuri! Din cele mai ciudate... 

Mai încolo, pe cînd cinam îngînduraţi nişte 
spanac, fără carne, am aflat că, pe la şase, 
veniseră nişte indivizi, în civil, care-i evacuaseră 
din birouri pe Droman, Răduleasca şi Chişlăucă, 


377 


nefurnizîndu-le nici-o explicație, după care 
sigilaseră uşa. 


Peste vreo săptămînă, răstimp în care am 
dormit iarăşi în baia de la „Curentul literar- 
magazin”, ca vechi abonat, aştep- 


tind  nerăbdător desfăşurarea evenimentelor, 
birourile „Chemării vremii” au fost desigilate şi ni 
s-a permis să ne luăm catrafusele personale. Eu, în 
afară de geanta cu manuscrisele producţiei mele 
lirice, n-am avut prea mult de cărat. Ceilalţi, 
Răduleasca şi Chişlăucă, s-au descurcat mai greu. 
Deoarece au trebuit să predea, la amănunt, 
întreaga administraţie unor anumite organe. Care 
s-au apucat să descifreze şi să purice toată 
hîrţogăraia gazetei, de la facturi, state de plată şi 
pînă la şpaltele materialelor neapărute. 

Cînd s-au încheiat lucrările, ni s-a comunicat că 
revista a fost suspendată. Despre director — 
nimic, nici o iotă! 

Reuniţi iarăşi la iaurgeria de pe Domnița 
Anastasia, Droman ne-a informat îngrijorat: 

— Herr Profesor a dispărut! Fără adresă... Mi- 
au spus băieţii de la „PP” (serviciul de Presă şi 
Propagandă al armatei — N.A., adică nota 
autorului) că s-a certat la cuțite cu generalul, şeful 
Marelui Stat-major, l-a înjurat de mamă şi i-a tras 
o pereche de palme. Generalul l-a arestat şi l-a 
deferit Curţii marţiale... lar Sân-Giorgiu, pe cînd 
era tirit afară din cabinet, a urlat la el, 
ameninţindu-l că sînt mareşali germani mai mari 
decît al nostru... Şi c-or să-i vină ei de hac! 

Velicu, pare-se mai la curent cu dedesubturile 
sistemului de ştiri, făcînd parte din redacţia unui 
ziar uns cu toate alifiile, l-a completat: 

— De dispărut, într-adevăr e dispărut... Pînă la 
un punct, totul corespunde celor afirmate de tine, 
Ioane. Dar nu-i arestat. Mi-au spus-o cei de la 


378 


tribunalul militar... Cel mai credibil zvon, dacă un 
zvon poate fi crezut, e că s-ar fi refugiat la am- 
basada germană, iar alţii presupun că misiunea lor 
militară l-ar fi expediat peste hotare... Probabil în 
Marele Reich, că tot a tînjit după aşa ceva o viață- 
nţreagă. De el să aibă parte! 


Aşa a şi fost! 

Pe la sfîrşitul lui '42, sau '43, nu mai ştiu 
precis, chiar presa noastră anunţa că transfugii 
legionari formaseră un guvern în exil. În nu mai 
ţin minte ce localitate din Austria, asta nu mai 
contează. Principalul era că ministrul 
învăţămîntului şi culturii fusese numit... Ion Sân- 
Giorgiu! Tocmai el, care mai întotdeauna îi 
înjurase pe oamenii lui Horia Sima, proţăpit acum 
în postul de prim-ministru al guvernului-fantomă. 

Stăteam şi mă gindeam la „pitoreasca” figură a 
profesorului. În sfîrşit îşi ajunsese scopul. Să fie 
mare şi tare. 

Cînd cuget la nenorocitul — care pe mulţi a 
nenorocit — Ion Sân-Giorgiu, la gazeta lui şi la alte 
gazete unde-mi cîştigam iahnia cea de toate zilele, 
mă mir şi eu de norocul ce dăduse peste mine că 
am rămas doar corector-secretar, dactilograf- 
curier, şi n-am devenit, Doamne fereşte şi apără, 
autor de articole cum se scriau pe atunci. Tare nu 
mi-ar fi priit o treabă ca asta după 1945, chiar 
dacă m-aş fi explicat lui Jack în o sută de 
autobiografii! Cred că două zeițe, sau două muze, 
ca să fiu în ramură, m-au apărat: Poezia şi Prostia. 
Exact aşa-i! Poezia, deoarece nu scriam articole, ci 
versuleţe macabre, total apolitice, şi care, ca o 
culme, nici nu mi se prea publicau. Prostia, pentru 
că neînvăţat cum eram şi prea necopt la minte, din 
pricini de juneţe, nimeni nu mă socotea bun de 
scris articole de fond. De zăbăuc însă, toţi mă 
ştiau. lar un amărăştean de talia mea, nici că 
merita vreo încredere. Şi bine au făcut că nu m-au 


379 


„onorat”, invitindu-mă să fiu de-al lor. Aveau 
dreptate aici. Că nici nu eram. 


Şi s-a găsit cineva care a afirmat în scris că 
poezia „Cruce albă de mesteacăn” ar aparţine 
condeiului lui Sân-Giorgiu. Eu credeam că celebra 
romanţă fusese scrisă de Arthur Enăşescu, iar 
Ionel Fernic îi compusese muzica. Poate greşesc. 

La urma urmei, merita şi Herr Profesor, în 
ciuda „năzdrăvăniilor” sale, deloc nevinovate, să 
aibă o cruce a lui, la căpătii. Aşa că, să-i punem 
cruce! 


„ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR” 


„ȘATRA” ITINERANTĂ 


De multe ori, căzînd pe gînduri, mai înainte de- 
a mă aşeza la maşina de scris, mă întreb: 

— De unde se ivesc atitea noi episoade ale 
romanţului meu? 


380 


Şi-mi răspund singur: 

— Din virtej! 

Păi, dacă-i vorba de vîrtej, e normal ca ele să 
irumpă turbionar, alandala, cînd nici nu te aştepţi, 
din cine ştie ce străfunduri ale unei memorii uşor 
deteriorate de oxidările inerente vîrstei. De-aceea 
nici nu-s sigur că eroii din carte au rostit întocmai 
cuvintele pe care li le-am pus în gură. Or fi zis aşa, 
n-or fi zis, pentru mine asta nu mai contează. Ci 
faptul că ei au existat, au acţionat, suferind sau 
bucurîndu-se, la data cînd i-am întâlnit, în chipul 
în care mi i-am imaginat, atunci cînd m-am 
încumetat să istorisesc despre persoana lor. N-aş 
fi fă- cut-o, asta-i clar, dacă nu şi-ar fi lăsat o 
puternică amprentă în sufletul meu. In 
definitiv, şi benzile de magnetofon se mai 
demagnetizează. Ceea ce rămîne totuşi, sînt 
sunetele insolite, mai grave sau mai stridente, 
zgomotul de fond. Ei bine, astea m-au 
impresionat, după trecerea anilor. Destul de 
zdravăn, ca sã nu se fi şters de pe benzile mele 
de înregistrare, adică neuronii aceia însărcinaţi cu 
ţinerea de minte. 

Aşa se face că, pomenind de Herr Profesor, 
deodată mi-a apărut înaintea ochilor figura 
neobişnuită, plină de farmec, a unui alt profesor. 
De înaltă şi fină calitate. Umană. De aceea, pentru 
tot ce mi-a dăruit, ţin să-l aduc aici, în paginile ce 
urmează. 

Aprilie '45. Asta mi-amintesc cu certitudine. 
Neobişnuita şi aglomerata noastră şatră, ca să-i 
spun aşa, deoarece a şatră de nomazi arăta, îşi 
instalase sălaşul lîngă marea girlă a Dunării, 
drumul fără de pulbere, la vreo doi sau trei 
kilometri de Galaţi. 

Pe-un tăpşan întins, larg cît vedeam cu ochii, 
plin de muşuroaie ridicate de cîrtiţe, presărat cu 
tufe de scaieţi, cu băltoace mocirloase, abia 
dezgheţate de aburul primăverii, căruțele ce ne- 


381 


aduseseră se orînduiseră la nimereală, care pe 
unde putuse găsi un loc ceva mai zbicit. Fireşte, în 
funcţie de preferințele proprietarilor lor, 
rechiziţionaţi pentru transportul refugiaților. 

Căci refugiaţi eram, şi mulţi încă, de vreme ce 
ne-ntorceam la căşile noastre. Fiecare sosind din 
altă parte. De pe meleaguri mai îndepărtate sau 
mai apropiate, de-acolo unde ne zvirlise infernul 
războiului. Pe drum, în timp ce micul nostru 
convoi înainta spre Dunăre, ni se alăturaseră alte 
grupări de atelaje. Astfel încît, la un moment dat, 
se-adunaseră la vreo şaizeci, poate chiar şaptezeci 
de căruţe. Pline cu oameni dornici să-şi revadă 
locurile de baştină. Bărbaţi, mai tineri sau mai 
vîrstnici, femei, neveste sau fete, soacre sau 
bunicuţe, copii de tot felul, de la pruncii de ţiţă şi 
pînă la puștii şi puştoaicele ce nu-şi mai găseau 
astimpăr. Şi nimeni n-avea poftă de vorbă, fiind 
fiecare preocupat de ceea ce ne aştepta acasă. 
Numai conducătorii şi proprietarii căruţelor mai 
schimbau o vorbă. Căinîndu-se că fuseseră luaţi de 
la treburile lor, ca să-i care pe amăriţii ăştia de 
refugiaţi, şi-njurînd de mama focului miîrţoagele 
obosite, biciuindu-le fără noimă, mai mult ca să-şi 
verse necazul pe ele. 

In răstimpul celor trei zile, cît am aşteptat să ni 
se îngăduie intrarea în oraşul care se temea de 
molimă, pe-atunci bîntuind un tifos exantematic 
de pomină, stăpînii harabalelor şi-ai gloabelor s-au 
mai îmbunat. Văzînd cum se chinuiau oamenii pe 
care-i adunaseră de pe drumuri, la cererea 
autorităţilor, şi-i aduseseră pînă aici, să-şi 
înjghebe un adăpost, care să-i ferească de frig, 
burniţă şi năprasnicele rafale de vînt ce se 
năpusteau dinspre bălțile din preajma fluviului. 
Fiecare cum putea şi cum îl ajuta capul. 

Unii  strinseseră, de pe unde  găsiseră, 
cutreierînd imensita-tea tăpşanului, crăci, ramuri, 
scînduri putrede şi lănteţi frinţi, şi le utilizaseră 


382 


ca suporţi pentru încropirea unor corturi, folosind 
ca acoperişuri ţoale, pături, preşuri sau cuverturi 
întinse pe crăcanele înfipte în glod, şi legate apoi 
cu gîte, sforicele sau bucățele de sîrmă ruginită. 
Şi-şi vîriseră muierile şi copiii sub ele, crezînd că-s 
feriţi de intemperii. 


Alţii, mai industrioşi, confecţionaseră din cutii 
de carton, din bucăţi de mucava şi din lădiţe de 
ambalaj un soi de bordeie, fixînd pe ele, cu ce- 
avuseseră la îndemînă, cuişoare, piroane sau chiar 
cirlige, rufăria de pat, haine, paltoane şi-alte 
boarfe din dotarea familiei. lar apa trecea prin ele 
ca printr-o sedilă de scurs zerul. 

Căruţaşii, cuprinşi de milă, îşi întinseseră 
prelatele sau cergile peste loitrele înălțate, şi-i 
chemaseră înăuntru pe cei neîndemînateci sau 
inapţi de atare eforturi constructive. 

În ziua întîi, cam pe la orele amurgului, tabăra 
era aproape constituită. Şi, înaintea corturilor şi-a 
bordeielor, în preajma căruţelor, au pornit să se- 
aprindă focurile. Pentru pregătirea  fierturii de 
cină.  Surcelele, gătejele şi  ciulinii ardeau 
fumegind îngrozitor, umplind întreg tăpşanul de- 
un nor înţepător, care pişca amarnic nasul şi ochii 
oamenilor. Unii, mai precauţi, îşi luaseră cu ei 
cartofi, slănină, sare sau o desagă cu mălai, 
şi-aveau cu ce-şi astimpăra foamea. Alţii, 
neprevăzători sau ridicaţi la iuţeală, făceau 
zimbre. Privind la cei fericiţi cu duhul. Care 
avuseseră minte. Printre cei lipsiţi de articolul 
respectiv, ne număram şi noi, eu şi bulgăroaica de 
Penke, nevastă-mea. Săraci cu duhul, luaserăm în 
valiză şi-n două  sacoşe doar schimburi, 
încălţăminte, o ştofă de pantalon, unica noastră 
valoare, şi vreo zece kile de săpun de rufe, dăruit 
de mama de la 'Tvardiţa, soacră-mea, fie-i numele 
binecuvîntat. În rest, numai cărţi fundamentale, 


383 


Eminescu, Biblia, Arghezi şi Minulescu. Cîte mai 
încăpuseră în geanta mea cu manuscrise. 

Nevastă-mea, care  băgase de seamă 
schimbarea la faţă a căruţaşilor, a ţinut să-mi 
atragă atenţia, dîrdîiind de frig şi de foame: 

—  Măiestrică, n-ai impresia c-au devenit 
deodată oameni?... Omul nostru, care ne-a adus 
pînă aici  bodogănind,  blestemînd şi-njurînd 
înfundat, i-a întins un dărab de pîine puradelului 
ăla drăguţ, care ne tot dădea tîrcoale!... 

Nu m-am mirat. Conducătorul hipo, adăpostit 
sub coviltirul harabalei, se-ospăta în toată regula, 
avînd de-acasă toate cele necesare. Noi, care ne- 
njghebasem un surogat de cort-bordei, peste care 
aşternusem lodenul meu, priveam la dînsul cu 
ochii holbaţi. Dînsul nu ne privea deloc. Şi cînd te 
gîndeşti că împreună călătorisem, peste o sută de 
kilometri. Atunci i-am spus bulgăroaicei: 

— Copilă bună, ai puţintică răbdare, că fac eu 
rost de niscaiva merinde! N-am să mă milogesc la 
căruţaş, ca bietul prunc... Şi-apoi, nu uita că 
tuciuriii, săracii, vin taman din exil, şi n-au de nici 
unele. De-aia i s-a făcut milă de copilul lor... C-o fi 
avînd şi el, acasă, copii, poate de-aceeaşi vîrstă... 


„LUME, LUME, SORĂ LUME!” 


Fără să mai zăbovesc o clipă, m-am furişat 
afară din „cort”, luîndu-mi cu mine sacoşa în care 
se aflau rufele de pat şi săpunul. Cu gindul să le 
mărit. Şi-am purces să vizitez căruţă cu căruţă, 
cort cu cort. Doar doar s-o găsi vreun amator de 
pînzeturi sau de săpun. 


384 


Lîngă o haraba ceva mai acătării, alături de 
care se ridicase un bordei procopsit, am dat peste 
un cîrd de oameni. Stînd la masă. Infulecînd 
jumări de ouă cu slănină. Cînd am identificat 
conţinutul  ceaunului, şi i-am mai şi văzut 
ştergindu-şi gurile de grăsime, mi s-a făcut 
deodată rău. Mi s-au înmuiat picioarele şi m-am 
lăsat pe ciuci. Chiar lîngă ei. 

Erau vreo patru sau cinci ciobani, ţepeni şi 
vînjoşi, roşii în obraji, precum şi-un civil, ca să-i zic 
aşa, un tip jigărit, cu  mustăcioară tunsă 
englezeşte, înţolit de vară, numai într-un costum 
din doc cenuşiu. 

— Noa, că ce păţişi, măi fircaşule? — m-a 
întrebat cel mai în vîrstă dintre ei. 

Mi-am luat inima în dinţi, şi i-am spus adevărul: 

— Mi-e foame, oameni buni!... 

— Păi, mincă, mă, de ce să rabzi? — s-a 
exprimat alt cioban, ceva mai descuiat la minte, de 
vreme ce găsise pe loc soluţia. 

— De mîncat aş mînca eu, dar nu prea am cel... 

— Atunci, fii sănătos! Ia şi-mbucă de la noi! — 
m-a poftit bătrînul. Ce meserie ai, de nu te-a ajutat 
mintea să-ţi iei de-ale gurii?... 

— Meserie păcătoasă, nene! 

— Ai fi vreun hoţ, au tilhar? — s-a mirat baciul. 

— Mai rău! Sînt poet... 

— Aha! Ca Goga al nost! — a exclamat 
ciobanul acela care mi se păruse mai deştept, şi 
chiar s-a dovedit că era, din moment ce auzise de 
marele poet al pătimirii transilvane. Că şi noi ne 
sîntem ardeleni, ca şi Măria-sa... Hai, fă cum ţi-a 
zis baciu”, ia şi mănîncă!... 

Le-am explicat, încercînd să nu-i jignesc, că nu 
vreau nimic de pomană, şi-aş dori să cumpăr, dacă 
au, nişte ouă, slană, şi piine. Nu pe bani, că n- 
aveam aşa ceva, ci făcînd schimb. Şi le-am arătat 
ce-adusesem în sacoşă. Cearceafurile din zestrea 
nevesti-mii, precum şi bucăţile de săpun. Pe cînd 


385 


îmi expuneam marfa, a intervenit pricăjitul acela 
cu mustăcioară, între-  bîndu-mă: 

— Domnule, nu te supăra, n-ai frecventat 
cîndva cenaclul din casa lui Ovidiu Riureanu?... 
Alexandru Vlad  Marincu, parcă aşa te-ai 
recomandat, şi ne-ai citit o baladă cu nu ştiu ce 
hotel!... Eu sînt Aurică Jipescu, prieten de-al lui 
Ovidel, mare amator de poezie. lar oamenii 
aceştia, aici de faţă, sînt cei mai de treabă de pe 
lume, că dînşii mă ţin pe lîngă ei, nelăsîndu-mă să 
mor de foame. Bagă-ţi boarfele în desagă, fiindcă-i 
mîhneşti, vrînd să le oferi bruma de lucruşoare ce 
ti-au mai rămas... 

— Noa, că bine grăit-ai, mă Jipică! — l-a 
aprobat baciul. Ce-om fi noi, cîini, să-l jumulim pe 
bietu' nost’ poet?... 

Încîntat că fusesem recunoscut şi, oarecum, 
susţinut de Aurică Jipescu, de care nu-mi aduceam 
aminte, le-am spus desluşit şi ciobanilor cum mă 
cheamă, făgăduindu-le să-i răsplătesc, cu prima 
ocazie, dacă-mi împrumută alimentele necesare. 

Peste o jumătate de ceas, după ce mă cinstiseră 
şi cu vreo cîteva gitleje de palincă, de-am crezut 
că-mi iau foc maţele,  mă-ntorceam la Penke cu 
darurile ardelenilor. Douăzeci de ouă, o bucată 
zdravănă de slană şi-o pîine întreagă, de casă, cît 
o tingire de mare. Însoţit de Aurică Jipescu. Care 
dorea să-mi cunoască, mai la amănunt, situaţia. În 
special, cum de-ajunsesem, ca şi el, pe-acele 
îndepărtate meleaguri. 

Şi, în timp ce bulgăroaica ne prăjea vreo cinci 
ochiuri pe slană, Jipescu ne-a informat ce era cu 
ciobanii aceia. Ardeleni de baştină, veniseră cu 
oile la iernat, taman în capătul de răsă- rit al ţării. 
Aici, nemţii le rechiziţionaseră turmele. Lăsîndu-le 
doar carele, caii şi ce mai apucaseră şi ei să 
ascundă. Acuma se-ntorceau acasă, cu 
mijloacele lor de locomoţie, nădăjduind să-şi 
cumpere alte oi şi să se pună pe picioare. 


386 


Nevastă-mea, înduioşată de marele necaz al 
bieţilor ciobani, m-a dojenit: 

— Bine, măi, şi ai acceptat să le iei hrana de la 
gură? 

Însă Jipescu a lămurit-o pe loc: 

— Doamnă dragă, nu-ţi face griji din pricina 
lor... Că-s oameni mintoşi, şi şi-au încărcat 
harabalele numai cu de-ale miîn-cării, cît să le- 
ajungă şi-un an... 


După ce ne-am potolit foamea, fiind nemîncaţi 
de cînd porniserăm la drum, Aurică Jipescu ne-a 
povestit o sumedenie de minunăţii despre lumea 
ce-alcătuia şatra de lîngă gîrla drumului fără de 
pulbere. 

Şi el, ca şi toţi cei aflaţi acolo, se refugiase în 
căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, şi- 
ntr-o zonă îmbelşu- gată. Cînd se pusese 
problema reîntoarcerii acasă, „emigranţii” se- 
adunaseră de prin toate coclaurile. Aşa că printre 
noi se găseau la ora aceea reprezentanţi din toate 
colţurile ţării. Şi olteni, veniţi să facă 
grădinărie prin preajma oraşelor şi tirgurilor, şi 
care adunaseră ceva parale, şi bănăţeni, să se-an- 
gajeze la mogşierii locurilor, şi dobrogeni, dislocaţi 
din sudul regiunii respective, mari specialişti în 
fabricarea brinzeturilor, şi care fuseseră obligaţi 
să predea trupelor germane vagoane întregi de 
telemea şi caşcaval, şi nenumărați ţigani, ridicaţi 
cu forţa, şi care acum, după ce străbătuseră mii de 
kilometri, abia aşteptau să-şi reîntemeieze 
căminele şi să se-apuce de meseriile lor. 

Datorită însă evenimentelor, cînd armata 
nemților se retrăsese călcată în călcîie de trupele 
ruseşti, hitleriştii  jefuiseră ca-n codru, 
„rechiziţionînd” tot ce fusese de-ale mîncării şi de- 
ale îmbrăcăminţii. 


În următoarele două zile, cît am mai aşteptat 
autorizaţia de-a ne strămuta la Galaţi, m-am vizitat 


387 


mereu cu ciobanii mei, cu Jipescu, cu olteni şi 
dobrogeni, oameni necăjiţi, a căror singură 
speranţă era ţara, locurile în care se născuseră, de 
unde nemţii fuseseră alungaţi datorită întoarcerii 
armelor din partea alor noştri. 


Abia în cea din urmă zi, cînd mai erau cîteva 
ore pînă la sosirea celor ce trebuiau să ne preia, 
Jipescu s-a încumetat să mă-ntrebe: 

— Dom'le Marincu, dar matale ce-ai căutat 
acolo de-unde am fost ridicaţi? În nici un caz, 
cred, un editor care să-ţi tipărească baladele alea 
trăsnite!... Este? 

— Sigur că este! — l-am aprobat eu. Şi i-am 
spus adevărul (parţial). Am fost agricultor, 
angajindu-mă la moşia unuia Giroveanu, un 
căpitan în rezervă, care arendase vreo trei mii de 
pogoane, la Malu Mic... Aici, nevoit fiind, am 
prestat cele mai insolite şi bizare specialităţi 
agrotehnice. De la plantator, şef de echipă, 
casier de moară, supraveghetor de bostană, şi 
pînă la paznic de noapte... Lasă, c-am să-ţi mai 
povestesc eu, cînd vom fi la Galaţi! 

— Totuşi, — a insistat Jipică, cu ce te-ai ales de 
pe urma unei agriculturi atît de vaste? Sau ţi-au 
luat şi ţie nemţii agoniseala, şi-ai rămas cu praful 
de pe tobă?... 

Cînd mi-a pomenit de „agoniseală”, mai că era 
să mă pufnească risul. N-apucasem să mă 
procopsesc. Giroveanu era schizoid, nebun de 
legat, şi era s-o păţesc rău de tot cu el. În orice 
caz, mă alesesem cu ceva. Cu-o bulgăroaică. De 
milioane. Şi i-am zis Jipescului: 

— Frate Aurică, încă nu mi-ai dezvăluit ce mare 
brînză ai făcut, pe-acolo pe unde-ai ajuns, însă eu 
am izbutit să-mi fac rost de-o muiere de nevastă, 
cum nicăieri altundeva n-aş fi putut găsi! 


388 


Jipescu, pricăjitul acela cu mustăcioară, om de 
mare cumse- cădenie, a privit intimidat şi 
emoţionat la Penke, şi şi-a dat şi el cu părerea: 

— Aşa-i, coane Marincule! Cum eşti tălică sărit 
de pe şine, zurliu şi buiac, ba şi trăsnit pe 
deasupra, numai o dumnezeoaică te-ar fi luat... Un 
om normal, în nici un caz! 

Se pricepea la complimente băiatul, n-am ce 
zice. Deşi aş fi ţinut să-i precizez că nevastă-mea 
era un exemplar uman mai mult decît normal. N- 
am mai avut posibilitatea. Cînd mă pregăteam să-l 
pălăcăresc o ţiră, fiindcă mă făcuse de zurliu, iar 
pe bulgăroaică iresponsabilă, s-au auzit ţipete şi 
răcnete dinspre gîrla cea mare a Dunării: 

—  Încolonarea!... Toată lumea să-şi facă 
bagajele, să striîngă totul şi să urce-n căruţe!... 
Mai repede, mai repede, că sîntem aşteptaţi de 
organele sanitare... 

Peste vreo două ceasuri eram la graniţa 
oraşului. Căruţaşii şi-au luat rămas bun de la noi, 
dăruindu-ne merindele ce le prisosiseră. 

lar lumea noastră, şi ce lume încă, adunată 
grămadă, adăsta încordată sosirea doctorilor şi a 
felcerilor, care trebuiau să ne examineze din cap 
pînă-n picioare. De parcă am fi fost purtători de 
holeră sau ciumă. 


ÎNCAZARMAREA „LEPROŞILOR” 


Cînd mulțimea, obosită de-atita aşteptare, 
începuse să dea semne de nerăbdare şi pornise să 
miîriie înfundat, de-ai fi zis că sîntem un stup uriaş, 
iar ceva mai încolo chiar o escadrilă de 
„Liberator” zburînd la joasă altitudine, s-a ivit la 
orizont o maşină „Zis”. Oprind lîngă grămădirea 


389 


de oameni, din ea au coborit vreo patru sau cinci 
persoane. În civil. 

— Bună ziua, oameni buni, şi bine aţi venit! — a 
răcnit unul din ei, ceva mai mărunţel de statură. 
Sîntem comisia de recepţie şi de filtrare a 
Ministerului Afacerilor Interne... Însărcinată să vă 
primim cum se cuvine. Eu sînt colonelul Mădiîr- 
ghici, iar colegii mei, tot militari şi dînşii, maiorul 
doctor Pa-trufraţi, veterinar la regimentul de 
cavalerie, căpitanul Popescu, de la spitalul militar, 
ăla de oameni, căpitanul Dragoman, jurist pe lingă 
Curtea marțială, şi locotenentul Scheibler, 
consilier la cabinetul ministrului. Ăştia sîntem, că 
alţii nu mai avem... Dau cuvîntul domnului 
veterinar. Hai, frate dragă, nu ne mai ţine de la 
treabă, fă-ţi meseria... 

Cel căruia îi fuseseră adresate ultimele cuvinte, 
maiorul Patrufraţi, a ieşit mai în faţă, şi-a strigat 
răsunător, cu glas de bas pedalist: 

— Fraţilor, are careva tegnafes sau alte maladii 
cabaline?... Mă refer la cai, cred că se-nţelege! 

Cine dracu' să aibă cai, în afară de ciobanii lui 
Jipescu? Însă aceştia, în cor, au răspuns de lîngă 
căruțele lor: 

— N-avem, să trăiţi, domnule doftor!... Nici de 
unele... Doară baciu’ nost’ se plinge oleacă de 
picere, că-l dor reumele? 

Medicul uman, mai expeditiv, şi-a rezolvat 
misiunea în doi timpi şi trei mişcări: 

— Pentru mine, dragii mei, sînteţi cu toţii 
sănătoşi tun... C-altminteri nu v-aţi mai ţine pe 
picioare! Aşa că, fiţi atenţi, să ştie fiecare... Pînă 
una alta, trebuie să vă bag la carantină, minimum 
patruzeci de zile. Îmi pare rău, dar altminteri n-am 
cum face. Fiindcă, dacă intră molima-n oraş, 
exantematicul, care va să zică, atunci mă bagă pe 
mine la pîrnaie... Şi nici nu pot să vă caut pe toţi 
de păduchi!... 


390 


Locotenentul Scheibler, consilierul ministrului, 
ne-a comunicat şi el: 

— Trăim zile grele, oameni buni, războiul încă 
nu s-a terminat... Însă guvernul nou al ţării, în 
frunte cu doctorul Groza, care-a alungat de la 
cîrmă  burghezo-moşierimea, va căuta să vă 
asigure o cazare corespunzătoare, la unul din 
regimentele oraşului, hrană caldă şi bani de 
buzunar. De mîine chiar, voi sta de vorbă cu 
fiecare familie în parte şi, în funcţie de greutăţi, 
voi înmîna o anumită sumă, drept ajutor din partea 
guvernului... 


Cumsecade om şi Scheibler ăsta, că parc-aşa-i 
zicea. S-a ţinut de cuvînt. lar în materie de 
militărie, era şi el locotenent cum eram eu popă 
catolic. După cum mi-a mărturisit, cînd ne- 
mprietenisem de-a binelea, fiindcă patruzeci de 
zile nu s-a mişcat de lîngă încazarmaţii de la 
regimentul 10 artilerie grea, fusese înălţat în grad 
odată cu venirea la putere a doctorului Petru 
Groza. Şi imediat ataşat pe lingă cabinetul 
ministrului de interne. Pînă atunci, practicase 
avocatura. Şi-aceea, abia un scurt răstimp. Căci, 
în timpul nemților, ovreii n-avuseseră dreptul să-şi 
exercite meseria. 


După ce-am fost conduşi încolonaţi, în fruntea 
noastră avind „Zis”-ul comisiei, la cazarma 
regimentului 10 artilerie grea, acum pustie, 
întrucît unitatea lupta pe front, undeva prin Un- 
garia, sau Cehoslovacia, că nu mai ştiu precis, aşa 
cum nu mai ştiu dacă regimentul era 10, sau 17, 
sau 101, ni s-a îngăduit să  ne-alegem 
dormitoarele, după doleanţele fiecărei familii. De 
fapt, erau doar două dormitoare puse la dispoziţia 
noastră. Însă în care ar fi încăput şi trei 
regimente. Fiindcă erau pustii cu desăvirşire, 
lipsite total de paturi. Ca să nu mai zic de saltele, 


391 


cearşafuri, pături şi perne. În schimb, fuseseră 
recent văruite. Tot era ceva. 

Iar nefericitul de Scheibler, lăsat de comisie s-o 
reprezinte din toate punctele de vedere, zadarnic 
s-a muncit să explice, celor vreo şaizeci de familii, 
că dormitoarele fuseseră evacuate şi dezinfectate 
numai din teama de-a nu se transmite trusoului 
regimentului cine ştie ce maladii incurabile. 
Decizie luată în absenţa comandantului de unitate, 
plecat la război, de veterinarul Patrufraţi, 
cavaleristul. 

— Şi noi cum o să dormim? 

— O să dormiţi pe jos. N-avem ce face. 

— Da? Şi tălică o să te duci la hotel? 

— N-ai nimerit-o, nene! Tot aici am să mă culc 
şi eu... 

Drept care a procedat în consecinţă. Chiar din 
noaptea aceea. Cînd ne-am aranjat cu toţii pentru 
odihna trupurilor noastre istovite. Care cum am 
putut. Unii şi-au întins pe duşumea pături, 
paltoane, boarfe scoase din geamantane sau 
desagi, ca să-şi încropească nişte surogate de 
saltele, cît de cît, iar în loc de perne, şi-au făcut 
sul vreo haină sau vreun pantalon, ca să aibă ce 
pune sub cap. Mai dificil ar fi fost cu 
acoperămintele. Însă-n dormitoare era îngrozitor 
de cald, aşa c-au fost sufi- ciente hainele de pe noi. 
Că doar nu era să ne dezbrăcăm faţă  de-atita 
mulţime de oameni. Iar de focul din uriaşele sobe 
de teracotă se ocupaseră fraţii noştri. Vîrînd în ele 


tot ce găsi- seră prin curtea şi magaziile 
regimentului. Chiar lăzi de mu- niţii. Din fericire, 
goale. 


Numai entuziastul de Scheibler n-a avut ce- 
aşterne sub el. Nefiind, ca noi, purtător de bagaje. 
Şi s-a culcat de-a dreptul pe jos, în palton şi cu 
căciula pe cap. Altă viaţă! 


392 


BORS DE CRAP CU CAP 


Primele cinci zile, din cele patruzeci, cît avea să 
dăinuie carantina, au trecut tare anevoios. Ne 
plictisisem de moarte. Mîncarea era mizerabilă, 
procurată şi-aceea cu incredibile sa-crificii de 
„omnipotentul” consilier al ministrului, nefericitul 
de Scheibler, care cred că-şi blestema zilele şi 
faptul că se lăsase atras de militărie (în civil). 
Ajunsesem să ne săturăm de ceaiul de dimineaţă, 
confecţionat din rumeguş de cicorie, la care ni se 
mai oferea o felie de piine, unsă cu magiun, de nu 
se ştie ce, de prinzurile, mereu aceleaşi, cînd 
ingurgitam vagoane de cartofi degeraţi, sub formă 
de ciorbe, iahnii sau infame piureuri, laolaltă cu 
resturi de ciolane afumate, bineînţeles, lipsite de 
carnea care ar fi trebuit să fi fost pe ele, de cinele 
costelive, cînd ni se servea aceeaşi mîncare de la 
nămiază, însă într-o proporţie de 50%, ca să nu ne 
cadă greu. 

Nevastă-mea,  vajnică femeie,  mă-ncuraja 
mereu: 

— Măiestrică, mai du-te şi tu la Jipescu, să mai 
staţi şi voi la o palavră, poate mai auzi ceva 
interesant!... Hai, du-te, nu mai sta!... 

Sărmănica de Penke! Ce ştia ea de Jipică? 
Aurică al nostru, pînă una alta, se alăturase unuia 
din zecile de grupuri de jucă-tori de cărţi, care-şi 
tocau între ele bruma de bănuţi înmînaţi de 
Scheibler, ca ajutor din partea guvernului. In 
privinţa asta, Jipică scăpase de griji, nu mai avea 
probleme. Rămăsese fără un sfanţ. Pierzînd totul 
la barbut. Cu balaoacheşii sosiți de la Bug. 

Cînd lam abordat, era într-o dispoziţie 
calamitoasă. 


393 


— Nene Marincule, nu mai pot! l-auzi, dom'le, 
să mă aflu în Galaţi, port la Dunăre, şi să n-apuc 
şi eu să gust o bucăţică de peşte?... Pînă şi ţiganii 
s-au înfruptat cu şalău, cegă şi ştiucă, că deh, au 
de unde, bănuţii mei fiind acum la ei! Ştii ce-i fac? 
O şterg şi eu în oraş, cum fac atîţia, şi-mi vînd 
paltonul... Mor, dacă nu mă onorez c-un borş de 
crap, pasiunea vieţii mele!... 

Uluit de cele auzite, mai întîi de posibilitatea 
de-a o-ntinde în tirg, precum şi de belşugul de 
peşte existent pe plan local, l-am potolit pe 
disperatul de Jipică, propunîndu-i: A 

— Stai blind şi nu-ţi vinde paltonul... Incă! Eu 
am toate paralele primite de la Scheibler. Arată-mi 
cum se poate fugi din cazarmă, şi eşti invitatul 
meu la orice specie de peşte... 

— Faci asta pentru mine? — a exclamat mirat 
Aurică. Păi îţi spun tot. Şi cum se iese şi cum se 
intră la leprozeria noastră... 


Aş zice să ne luăm valea chiar acum, că-i ora cea 
mai nimerită! Dealtfel, nici n-am palton... 


Fiindcă tot eram învoit de bulgăroaică, am roit- 
o. Împreună cu Jipescu. Tehnologia evadării era 
extrem de simplă. Totul era să ai în buzunar o 
teslă şi-un ciocan. Cu tesla scoteai cuiele unei 
scînduri mai late din gard, iar cu ciocanul le băteai 
la loc. Cînd i-am arătat colegului de fugă 
posibilitatea de-a-nfige cuiele tot cu tesla, m-a 
pupat frăţeşte. Şi şi-a zvirlit cît colo unealta de- 
venită acuma de prisos, declarindu-mi: 

— Dac-ai şti ce greu era nenorocitul ăla de 
ciocan şi cît îmi atîrna în buzunar! Cu tesla-i o 
joacă, fiindcă mi-o prind de cureaua de la 


394 


pantaloni... Acuma,  haidem! Mergem la 
„Raftopol”... Specializat în preparate piscicole! 

În după-amiaza aceea, mi-am recăpătat 
moralul. In întregime. Nu numai consumînd, cu 
brio, două castroane babane de borş de crap (cu 
cap, dar ce cap!), reducîindu-mi la jumătate 
finanţurile, cu ce mai servise şi Jipescu, dar şi 
făcînd o cunoştinţă memorabilă. Cu un bătrin 
existent (oarecum) în „Istoria literaturii române” a 
lui George Călinescu. 


Observasem eu, tot trăgind cu ochiul, stupefiat 
de uluitoarea sa prezenţă la masa de lîngă noi, 
operaţiunile ciudate şi inten-sive ale unui bărbat 
vajnic, impozant, cărunt bine, dotat cu-o mustață 
bogată şi pleoştită pe buze, cu părul vilvoi şi 
pletos, căzîndu-i pe ceafă, care se-adăpa zdravăn 
dintr-un clondir cu merlot, sînge de iepure, 
sfîrtecînd între măsele nişte baboi prăjiţi. Cu oase 
cu tot. 

Şi i-am zis lui Jipescu: 

— Mă Aurică, sîntem noi oameni dintr-ăia, care 
să se mulţumească doar cu nişte amărit de borş? 
Ia uită-te ce haleşte bătrinul de lingă noi! 

— Ce-or fi peştişorii ăia? — s-a mirat Aurică. 

—  Bibănaşi! — am auzit deodată vocea 
vecinului nostru, cel cu clondirul. Şi, dacă-mi mai 
ziceţi o dată bătrin, vă arăt eu vouă de ce mi-s în 
stare... 


Bună ureche mai avea şi cetăţeanul respectiv, 
dacă înregistrase conversaţia noastră. Destul de 
modestă, măsurată în decibeli. Bineînţeles, ne-am 
grăbit să-i cerem scuze, declarîndu-i: 

— Nu vă supăraţi pe noi, domnule dragă, şi 
iertaţi-ne că ne-a luat gura pe dinainte şi v-am 
făcut de bătrin! 


395 


— Cum să fiu bătrin, măi dolofanule, — mi s-a 
adresat personajul mie, personal, dacă nici n-am 
împlinit şapte'j-şapte? 

— Numai atit? — am vrut eu să-l măgulesc, 
gafînd însă. Nu s-ar zice că-i aveţi... 

— Nici eu n-aş zice... că-mi eşti atit de fleţ!... 

— N-aţi vrea să poftiţi la masa noastră, să 
cinstim un pahar de sîngele Domnului, ronţăind 
împreună nişte bibănaşi? Vă rugăm frumos, 
domnule... Domnule... dar nu vă cunosc numele, 
scuzaţi!... 

— Vlahuţă! — ni s-a recomandat bătrinul fălos. 

Atunci mi-a căzut fisa. Pe loc. Ştiam de unde-l 
cunosc. Îi văzusem poza în manualul de limba 
română, precum şi-n „Istoria” lui Călinescu. La o 
altă vîrstă, fireşte. Cînd părul şi mustaţa îi erau 
negre. Ca peana corbului, cum sună clişeul. 
Totuşi, nu-mi venea a crede că-i posibil să mai fie 
în viaţă, deşi semăna perfect fotografiei poetului. 
Pentru a mă convinge, l-am întrebat ca un bleg: 

— Vlahuţă, poetul?... 

— Vlahuţă, profesorul! — a precizat ricanînd 
mirabila făptură. Poetul era frate-miu, Alecu... Eu- 
s doar Vlahuţă, şi-atit. Eventual, profesorul... 

— Poetul s-a prăpădit, nu-i aşa? 

— El, da, că scrie-n toate cărţile de cetire... 
Însă Vlahuţă, numele nostru, nu piere niciodată! 
Sintem neam de nemuritori, indiferent de 
meseriile pe care le practicăm... Staţi niţel, 
că mă las invitat la masa voastră. Tot aţi făgăduit 
un păhărel, deşi eu nu beau niciodată doar unul. 

Mare povestitor, şi profesorul! Pînă la miez de 
noapte, dînd gata două clondire de merlot şi vreo 
cinci castroane de bibănaşi prăjiţi, împreună, se- 
nţelege, a sporovăit vrute şi nevrute, mai exact, 
ne-a relatat întreaga desfăşurare a vieţii sale. Şi 
care nu era una obişnuită. lar la plată, am 
constatat că-mi lichidasem total şi global bănuţii 
furnizaţi de bietul nostru Scheibler. 


396 


La plecare, l-am condus pînă la domiciliul său. 
Care, spre stupefacţia noastră, a mea şi-a 
Jipescului, se afla chiar lîngă noi. La cazarma 
regimentului 10 artilerie grea. In cel de-al doilea 
dormitor. Unde l-am predat, cherchelit bine şi 
suficient, soţiei sale, o femeie mai tînără ca el cu 
minimum douăzeci de ani, dacă nu cumva şi mai 
mult. 

— Măi — ne-a anunţat Vlahuţă, aproape 
bîiguind, miine ne vedem din nou, în acelaşi loc, să 
vă povestesc totul pe-ndelete!... 

Şi eu, naivul, care crezusem că ne spusese tot 
ce-avusese de spus. 


POVEȘTILE DE LA „SALOON” 


Aiurea! Ce să termine? Vlahuţă, probabil, 
datorită unei eredităţi colaterale, dacă există şi- 
aşa ceva, ceea ce nu prea cred, avea un har 
fantastic de-a născoci şi identifica păţanii, din cele 
mai insolite, referitoare la îndelungata sa carieră. 
Şi care izbuteau să ne farmece după-amiezele. 
Petrecute la „saloon”-ul lui Raftopol. 

Cînd i-am povestit nevesti-mii despre Vlahuţă, a 
ţinut neapărat să-l cunoască şi ea. Fericită 
inspiraţie! Fiindcă, astfel, încîntată de persoana 
profesorului, dar şi mai dihai de cea a tinerei sale 
soţii, s-a împrietenit la cataramă cu aceasta. Lăsîn- 
du-ne pe noi, bărbaţii, să ne vedem de întiîlnirile 
noastre. lar ele să se-ntindă la taclale. Ca să-şi 


397 


mai omoare uritul zilelor de carantină. Că încă 
mai erau, destule. 


Scheibler, preocupat cu  „administraţia” 
lagărului, alergînd ca nebunul prin tot oraşul, să 
facă rost de-alimente, şi, mai ales, de lemne de 
foc, fiindcă, altminteri, exista riscul să intre în 


uriaşele noastre sobe tot ce era scîndură, gard, 
scaune, mese sau dulapuri din  dotaţia 
regimentului, utilizate cu entuziasm de „bugeni” la 
încălzirea dormitoarelor, observase şi el c-o-ntin- 
deam în oraş. Dar se făcuse că plouă, şi nu scosese 
o vorbă. 

O dată însă, pe cînd ne aflam la „Raftopol”, eu, 
nea Vlahuţă şi Jipică, a intrat şi el în local. Să-şi 
mai odihnească sufletul, de-atita goană şi 
oboseală, la o ceaşcă de ţuiculiţă fiartă. 

Văzîndu-l, Aurică Jipescu s-a speriat: 

— Ce-i facem acu'? — ne-a întrebat făcîndu-se 
cît mai mic în scaun, de parcă aşa nu l-ar mai fi 
băgat de seamă consilierul. 

— Stai, măi, liniştit, nu fi prost, că nu se- 
ntîimplă nimic! — l-a asigurat pitorescul nostru 
profesor. Mă-c eu la el, şi-aranjez lucrurile. Mai 
bine să vază că l-am prins noi la crişmă, decît să 
zică el că ne-a prins cu mîţa-n sac!... 

Nu era deloc rea ideea bătrînului. Peste cîteva 
minute de conversaţie cu Scheibler, se-ntorcea la 
masa noastră.  Însoţit de reprezentantul 
ministrului. Care-şi aducea şi ibricul cu ţuică 
fiartă. 

Jenat, consilierul ne-a mărturisit cum se 
petrecuse raco- larea sa: 

— Dragii mei, oameni sîntem! Pe de-o parte... 
Pe de altă parte, şi domnul profesor Vlahuţă are 
dreptate, cînd afirmă că alcoolul alungă molimele. 
Mi-a povestit chestia aia din cartea lui Romain 
Rolland, cum a scăpat Colas Breugnon de nu ştiu 


398 


ce holeră sau ciumă, bîndu-şi tot vinul pe care-l 
avea în beci!... 

— Păi, chiar aşa-i! — l-a susţinut bătrinul. 
Vinişoru' şi ţuiculiţă ne fac să năduşim, iar 
năduşeala omului alungă pînă şi păduchii ăştia, cu 
exantematicul... Ei, ce comandăm acu'?... 

Simţind unde bătea nea Vlahuţă, i-am sugerat: 

— N-ar fi deloc răi nişte bibănaşi prăjiţi, niţel 
tăvăliţi prin mălai, făcîndu-i să înoate în merlot de 
Podul Turcului! Dar avem suficiente parale?... Că 
eu mi-am cam terminat banii! Ştiţi şi voi c-am 
vîndut materialul de palton al nevesti-mii, şi l- 
am mîncat aici, Împreună... 

— Eu am fost mai boier! — a purces să se laude 
nea Vlahuţă. Nu m-am atins de lucrurile soţiei... 
Însă mi-am amanetat ceasul! Dar l-am păpat şi pe- 
ăla... 

Numai Jipescu n-a mai zis nimic. Nici n-ar mai 
fi fost nevoie. Îi cunoşteam povestea. De cînd se- 
nhăitase cu noi, şi-şi mai pierduse şi „ajutorul” la 
barbut, nu mai avea nici o para chioară, decît 
hainele de pe el. Dar şi-astea arătau, de parcă 
Aurică atunci ar fi ieşit de la un azil de noapte. 

Aflind, astfel, situaţia în care ne găseam, 
Scheibler ne-a încurajat, bătîndu-se cu palma 
stîngă peste partea dreaptă a pieptului: 

— Nu vă faceţi probleme, fraţilor! Că are balta 
peşte... Sînteţi invitaţii mei. Astăzi. Că, de miine, 
nădăjduiesc să vă  suplimentez ajutorul 
guvernamental. Banii se devalorizează într-un ritm 
infernal, şi-am să apelez la fondurile ce mi s-au 
pus la dispoziţie... Ia să gust şi eu din merlotul ăla! 
Poate-mi iese ţuica din cap... 


În seara aceea, care a durat pînă noaptea tîrziu, 
bătrînul profesor s-a întrecut pe sine. Povestindu- 
ne iarăşi viaţa sa. Într-o versiune ameliorată şi 
mult adăugită. Sfărimînd bibănaşi prăjiţi şi 
fierbinţi între măselele lui de cal nărăvaş, şi dînd 
vinul pe gît, pahar după pahar. Fără să se pilească 


399 


ioc. Deocamdată. Pentru că, la plecare, spre 
cazarmă, l-am purtat mai mult pe braţe. Triumfal. 
Fiindcă şi merita. Pentru cele istorisite. 


— Măi amăriţilor — demarase profesorul, la un 
moment dat, după ce trăsese primul stacan de 
Podul Turcului, păi ştiţi voi cine-am fost eu, în 
viaţa asta prăpădită?... Dacă frate-miu Alecu n-a 
avut altceva în cap decit să se facă poetul 
Alexandru Vlahuţă, şi bine-a făcut, că de-altceva 
nici nu era bun, eu, în schimb, de mic copil, m-am 
pus pe învăţătură!... 

— De-aia aţi şi ajuns profesor! — am vrut eu să- 
l flatez. 

— Nu de-aia, fraiere cu cioc! — mi-a dat peste 
bot Vlahuţă. Profesor am fost nevoit să mă fac, 
fiindcă, altminteri, riscam să mor de foame... Prin 
'918, poate un an mai tîrziu, fugisem de-acasă 
cu-o cîrlană, prima mea nevastă nelegitimă. Şi, ca 
să nu mă prindă părinţii ei, care m-ar fi hăcuit, nu 
altceva, ne-am ascuns într-un sat îndepărtat, din 
Moldova, cred că la Nisporeni, dacă nu cumva la 
Sculeni. Că nu mai ştiu bine, fiindcă am cutreierat 
mai toată provincia... Dealtfel, cînd ne instalasem 
la Năduşita, eu şi cea de-a doua soţie, tot fără 
cununie şi acte la primărie, că prima mă părăsise 
încă de cînd eram acţizar la Hănceşti, aici m-am 
lăsat de slujba de la ocolul silvic, unde lucram la 
parchetarea pădurilor. Bună meserie!... 

— Păi, dacă era bună, nene Vlahuţă, — a 
intervenit Jipică, de ce zici c-ai părăsit-o?... 

— Pentru că tu eşti bătut în cap, iar eu nu! — l- 
a lămurit într-un chip aiuristic profesorul. Pe 
vremea aia eram băutor, nu ca acum, suge- 
lapte... Pădurea era pe mîna mea, şi căpătăm vin 
cu butoiu', nu cu damigeana. Parale, mai puţin, 
sau chiar deloc. În afară de amărita aia de leafă. 
Însă veniseră nişte haini şi căpcăuni de ingineri 
silvici, care-au pus ei mîna pe ciolan!... M-au 
reclamat la prefectură, că-s element amoral, că-mi 


400 


beau minţile, că trăiesc în concubinaj, şi-alte 
fleacuri de-astea... Atunci, ca să-i învăţ minte, şi 
să-i las în pom, mi-am dat demisia. Dealtfel, mai 
aveam în casă ceva osînză, din ce agonisisem şi 
eu. Însă curînd am ajuns la fundul sacului... Că 
nimic nu ţine pe lumea asta! Şi m-am făcut 
profesor... Mai exact, suplinitor, la gimnaziul din 
localitate. Directorul, cu care eram bun prieten de 
pahar, m-a numit profesor de muzică, în locul 
rămas liber, prin decesul lăutarului ce preda 
materia respectivă, tot suplinitor şi el... 

— Aveai cunoştinţe muzicale, moş Vlahuţă? — l- 
am chestionat eu mirat. 

— Ba bine că nu! Nu cîntam şi-n biserica Sfîntul 
Dimitrie, la strana din stînga părintelui? Şi-aveam 
un glas de bariton, de se cruceau muierile 
auzindu-mă şi văzînd cum tremură polican-drele şi 
flacăra lumînărilor din sfeşnice... Şi-şi şopteau 
intre ele, paţachinele: „Auzi-l, fă, ce le mai zice 
buhaiu'! Se vede cît de colo c-are organ... Dacă 
pune ăsta mîna pe tine, fă, şi-ţi mai trage şi-o 
cîntare, cade tavanu’ peste amindoi!” Însă, de cînd 
mă numiseră la gimnaziu, tot tirgu-mi zicea „dom' 
prăfiesăr”... Şi multă lume mă invita, la nunţi şi 
botezuri, să le cînt de-ăle lumeşti, de inimă 
albastră. Cînd o dădeam pe romanțe, plîngeau 
mesenii cu nasu-n pahar, iar muierilor le venea să- 
şi ia lumea-n cap, fiind în stare să-şi lase bărbaţii 
şi să fugă cu mine încotro le-or vedea ochii. Că 
eram bărbat frumos şi ţeapăn, de li se scurgeau 
privirile tuturor cucoanelor! 

Niţel ostenit de îndelungatul excurs, bătrinul 
mai sorbea cîteva păhărele şi, neiertîndu-ne, după 
un timp continua: 

— Aşa că, dragilor, nu mi-a părut rău de slujba 
de la ocolul silvic. Ba dimpotrivă. De cînd eram 
profesor, o duceam ca-n sînu' lu' Avram!... Părăsit 
şi de-a doua nevastă, mă-ncurcasem cu Raşela lu’ 
Avrum Goldenberg, unul care-avea cel mai mare 


401 


depozit de vinuri din Năduşita, şi care, fericit că-i 
cintam seară de seară melodii din folclorul 
ovreiesc, în cele din urmă mă luase la el în gazdă... 
Unde-am trăit ca-n rai!... Masa, masă, casa, casă, 
plus cele de cuviinţă, mă-nţelegeţi, că doar v-am 
zis de Raşelica... Că prepara nişte ştiucă umplută, 
ca la mama ei! Coana Sarah. Mă-sa. Care ţinea la 
mine de parcă eu i-aş fi fost ginere. 

Scheibler, cherchelit zdravăn între timp, s-a 
ridicat deodată de la masă şi, aproape cu lacrămi 
în ochi, s-a apucat să-l pupe de mama focului pe 
vajnicul nostru profesor. lar nea Vlahuţă, 
nedumerit, l-a întrebat: 

— Ce te-a apucat?... Ai dat în boala lu' Calache, 
zău aşa!... 

— Sînt tare fericit, ba chiar emoţionat, dom'le 
profesor, că un Vlahuţă autentic n-are prejudecăţi 
rasiale... Mai ales că Raşela Goldenberg e mătuşă- 
mea bună... Acuma trăieşte aici, la Galaţi. Nenea 
Avrum s-a prăpădit, şi dînsa-i singurică pe lume. 
Cînd va auzi că te afli în localitate, fiindcă-i spun, 
neapărat, o să moară de bucurie... 

Moş Vlahuţă, o clipă, a rămas ca împietrit. Apoi 
s-a răstit la bietul consilier: 

— Ba să-ţi ţii gura, nefericitule! De ce să moară 
biata femeie?... Şi-apoi, dacă află nevastă-mea de- 
acum, cea de-a patra, şi-ncă legitimă, mă omoară 
şi pe mine! Şi-i păcat... Fiindcă mai vreau să 
trăiesc, avînd planuri mari de viitor! 

Curios să-l aud la ce mai visa, la vîrsta pe care- 
o avea, l-am întrebat imediat: 

— Ce-ţi mai trece prin cap, nea Vlahuţă, iarăşi 
vrei să te-apuci de predat muzica?... 

— Aiurea! Ce-s nebun? Altceva am de gînd... 
Stai oleacă, şi-ţi spun tot. De cînd ajunsesem 
profesor, respectat de-ntreg tîrgul, de la un timp 
autorităţile, şi locale şi cele din întreaga Moldovă, 
începuseră să-l omagieze pe celălalt mare Vlahuţă, 
pe frate-miu. Care, după ce murise, devenise poet 


402 


naţional, fără să mai apuce să afle şi asta. Aşa că 
eram mereu chemat, prin toate tirgurile şi oraşele, 
să conferenţiez. De parcă eu aş fi fost răposatul. 
Mi se cerea să povestesc despre copilăria şi 
tinereţea lui Alexandru, adică a lui nenea Alecuţu, 
după cum îi ziceam noi acasă, despre cum scria, 
la ce ore, din zi sau din noapte, dacă avusese vreo 
muză, dacă mai am manuscrise de-ale lui,  şi-aşa 
mai departe. Din păcate, fiind mult mai mic decît 
Alexandru, habar n-aveam de toate astea. Însă, din 
ce mai auzisem şi eu pe-acasă, de la rubedenii şi 
prieteni, ticluiam nişte conferinţe de-nmărmureau 


ascultătorii. Că-ntreaga noastră familie era 
dăruită cu harul povestirii, iar eu şi mai dihai! 
— Chiar aşa-i, nene Vlahuţă, — l-a aprobat 


entuziast Aurică Jipescu, cum le zici matale, de- 
ngheaţă şi apele, nu-i nimeni altul!... Şi-apoi, era o 
datorie de onoare faţă de marele poet. Frumos din 
partea dumitale... Să colinzi o provincie-ntreagă, 
pierzîndu-ţi timpul şi banii, numai ca să-i cinsteşti 
memoria! Frumos, tare frumos!... 

Bătrînul, troscănit binişorel, a trecut peste gafa 
convivului nostru, cea cu „îngheţatul apelor”, şi-a 
chicotit înfundat, de parcă şi-ar fi amintit de 
vestitele sale conferinţe. 

— Bă, chiar c-a fost frumos! Cînd îmi aduc 
aminte ce bine-am trăit atunci, mă podideşte 
risu-plînsu... Că nu era pe gratis, Jipicule dragă, şi 
nici nu-mi pierdeam timpul! După ce-mi terminam 
conferinţa, care avea loc în vreo sală din loca- 
litate, primăria, în frunte cu primarul şi toate 
oficialităţile, oferea o masă în onoarea mea. Şi ce 
masă! Că ţinea pînă noaptea tirziu, iar apoi 
stăruiau cu toţii să rămîn la ei, cel puţin o 
săptămînă, pe cheltuiala lor, adică a primăriei, şi 
să le mai povestesc cîte ceva... Imi convenea 
treaba! Că nu mă costa o para chioară, şi-i mai şi 
făceam un serviciu lui frate-miu... Iar în afară de 
asta, cînd mă porneam să le cînt, la ora aceea de 


403 


vrajă, la care lumea-i bine dispusă şi pusă pe fapte 
mari, mai spre miez de noapte, cu vinişoru-n cap şi 
maţele pline, le-nnebuneam cu romanţele mele pe 
cucoanele prezente. Şi unele din ele, încă de-a 
doua zi, îmi trimiteau scrisorele şi bileţele, prin 
care mă invitau la ele acasă, să le onorez cu 
făptura mea... Trai, neneacă! 

Fermecat de  istoriile profesorului, care 
începuseră să-mi sune a fantasmagorii, deşi era 
totuşi posibil ca bătrinul să nu fi exagerat, mai 
ştiind şi eu cîte ceva din năravurile provinciei, am 
tinut să aflu şi amănunte: 

— Trai pe vătrai, cum zici matale, dar şi plin de 
primejdii! Dacă te prindeau bărbaţii cucoanelor, şi 
te luau la cotonogeală, pe unde mai scoteai 
cămaşa?... 

— Nu era nevoie, dolofanule, că era gata 
scoasă! Şi nici nu mă prea lăsam dus cu preşu.'... 
Mai întîi, mă interesam şi eu cine era gazda, şi- 
abia după aceea mă duceam la dînsa. Numai cu 
una am păţit-o, la Bălţi, sau la Soroca... Aflasem că 
era  vădu-vioară,  nurlie şi  fişneaţă, însă 
informatorul uitase să-mi atragă atenţia că avea şi- 
un beteşug. Păcat de ea, că tare arăta bine. Mai 
către noapte, după ce ne-ospătasem cu specialităţi 
locale, ied la cuptor, cu sos de smîntînă şi ierburi 
aromate, plăcinte cu poalele-n briu şi tot felul de 
iofcale şi baclavale, iar eu îi cîn-tasem „Pe lingă 
plopii fără soţ”, la ureche, deodată m-am pomenit 
cu ea că mă-ntreabă: „Mă iubeşti, nebunatecule? 
Spu- ne-mi că mă iubeşti, c-altminteri mă omor!” 
Era o noapte de vară, fierbinte şi scăldată de lună, 
cînd trebuia să stăm neapărat cu ferestrele 
deschise. Iar cele ale sufrageriei, în care ne 
găseam, dădeau chiar spre uliţa mare. Tulburat de 
chestiunea pusă de văduvioară, i-am mărturisit 
sincer, din toată inima: „Te iubesc, fata mea, sigur 
că te iubesc! Altminteri, îţi mai cîntam eu cu-ati-ta 
patimă?” „Spune-mi mai tare că mă iubeşti!” — a 


404 


insistat gingaşa făptură. „Te iubesc!” — aproape c- 
am răcnit eu. „Mai tare, zi-i mai tare!” — a răcnit 
şi zăluda. Mie, să-mi vie rău. Că nu-nţelegeam 
nimic. Noroc că m-a lămurit o voce, răsunînd pe 
fereastra deschisă a casei de peste drum: „Dar 
iubeşte-o, domnule, odată, că ne-aţi înnebunit! 
Vrem şi noi să dormim... lubeşte-o fără cuvinte. 
Nu ştii că zurlia-i surdă bocnă?” 

Cînd ne-am potolit din hohotele de ris, că ne 
tineam toţi cu mîinile de burtă, şi eu, şi Aurică, dar 
şi Scheibler, bătrinul, satisfăcut de succes, a 
continuat: 

— Da, măi, aşa am dus-o pe-atunci! Cînd se- 
apropia ziua plecării din localitate, îi făceam o 
vizită protocolară primarului, de rămas bun, şi-l 
luam la sigur: „la spune-mi, pezevenghiule, cît aţi 
încasat pe conferințele mele? Că trei am ţinut, şi- 
am văzut că vindeaţi bilete de intrare...” Că hîr, 
că mir, nu-l lăsam în pace, pînă nu-mi dădea 
partea! Mai încoace, spre zilele noastre, cînd am 
simţit că-ncep să se apropie primele semne de 
bătrineţe, am lăsat-o mai moale cu conferințele. 
Prea mă oboseau. Şi, ca să am şi eu un ban alb 
pentru zile negre, m-am dus în audienţă la unul 
mare de tot şi i-am zis-o de la obraz: „Păi bine, 
domnule, aveţi dumneavoastră inima aia, să-l lă- 
saţi pe fratele marelui poet naţional 
Alexandru Vlahuţă să moară de foame, şi unde, 
într-o provincie condusă de-un om de talia 
dumneavoastră?” Băiat bun, individul mi-a fixat o 
pensie specială, chiar rezidenţială, zicea el, cu 
care mi-am dus zilele. Pînă mai de curînd... 
Acuma, asta am de gînd. Să mă prezint, la 
ministrul cel nou, c-am auzit că s-a ajuns om mare 
şi Ion Pas ăsta, şi să-i cer o pensie de urmaş. Cît 
mai pricopsită, fiindcă am şi nevastă de 
întreţinut... Ce ziceţi, îmi iese figura? Eu, din- 
totdeauna, am fost cu ăştia, cu democraţii şi 
progresiştii, ba chiar şi cu socialiştii... 


405 


Se făcuse tîrziu. Singurul care i-a răspuns a fost 
Scheibler, consilierul, care l-a asigurat pe moş 
Vlahuţă, cu limba împleticită: 

— Precis îţi va face o pensie, maestre! Că unde 
mai găsim un Vlahuţă, şi cînd, tocmai în zilele 
noastre, cînd am ajuns la putere?... Dacă Pas nu 
face nimic, atunci mă duc la ministrul meu, şi nu 
te lasă el. Cînd ajungi la Bucureşti, meştere, mă 
cauţi neapărat!... 


LA REVEDERE, MAESTRE VLAHUȚĂ, PE CURÎND! 


În zilele următoare, cînd consilierul ne făcuse 
rost de-un „supliment” la ajutorul oferit de guvern, 
ne-am reîntilnit mereu la „saloon”-ul din centrul 
Galaţiului. 

Nevastă-mea, rămasă şi fără stofa pentru 
palton, acuma îşi omora timpul tricotîndu-mi un 
pulovăr. Simţindu-mă vinovat, am vrut de vreo 
cîteva ori să abandonez convorbirile pasio- nante 
de la „Raftopol”. Însă tot bulgăroaica nu mi-a 
îngăduit: 

— Du-te şi tu, măiestrică! Cine ştie cînd vei mai 
avea ocazia să dai de-un Vlahuţă în viaţă... Poate-ţi 
va prinde bine, cîndva, faptul că l-ai cunoscut. 
Bătrinu-i extrem de interesant, deşi le cam 
înfloreşte cînd se-apucă la depănat poveşti. 

Avea dreptate! Noile istorisiri ale urmaşului 
neamului Vlahuţă deveneau din ce în ce mai 
fantastice. Totuşi, pline de farmec. În orice caz, în 
momentul lichidării „suplimentelor”, bătrinul îşi 
cam terminase repertoriul, şi-ncerca să ia unele 
întîmplări de la început. Dar se terminase şi 
perioada noastră de încazarmare. Carantina se 
apropiase de sfîrşit. 


406 


În ziua fericită, cînd aceeaşi comisie care ne- 
ntîimpinase, sosită la cazarma regimentului, ne-a 
anunţat să ne facem bagajele şi să ne pregătim de 
îmbarcare, pentru a doua zi, mulţimea a izbucnit 
în urale. Manifestîndu-şi bucuria prin îmbrăţişări 
spectaculare.  Soţi cu soţii, mame cu copii, 
necunoscuţi cu ne-cunoscuţi. Era un delir general, 
care a culminat prin ridicarea pe braţe a celor 
cinci membri ai comisiei. Încît bieţii militari 
plingeau laolaltă cu refugiații.  Temîndu-se, 
totodată, ca aceştia să nu-i scape. Ca răsplată 
fiindcă rămăseseră în viaţă şi nevătămaţi, la prînz 
au oferit „carantinezilor” o masă memorabilă — 
fasole bătută, cîrnaţi prăjiţi şi, la desert, ceea ce 
nu se mai în-tîmplase niciodată, prăjituri. Savarine 
cu frişcă, aduse de la una din cofetăriile tirgului. 
Prilej cu care toată lumea fusese mai mult decît 
încîntată, iar consilierul Scheibler îşi lichidase şi 
ultimii  bănuţi din suma cu care-l dotase 
ministerul. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, Scheibler mă luase 
deoparte şi-mi comunicase îngrijorat: 

— Ce mă fac? Nu mai am fonduri pentru 
închirierea unui autobuz, care să vă ducă pînă la 
gară... Şi nici măcar cu ce să vă iau bilete de 
tramvai! 

— Fii liniştit! — l-am luat eu cu duhul blindeţii, 
neavînd însă nici o garanţie că refugiații vor fi de- 
aceeaşi părere cu mine. Mergem pe jos, cu toţii! 
Sîntem atît de bucuroşi că scă- păm de 
lagărul „leproşilor”, încît am fi în stare să 
mărşăluim, chiar în pas alergător, pînă la capătul 
lumii... Numai să ne vedem odată acasă!... 
Principalul e să-ţi mai fi rămas parale pen-tru 
tren... 

— În privinţa asta, n-am nevoie de bani! Mi s-au 
înmînat foi de drum, gratuite, de la comenduirea 
oraşului... 


407 


— Atunci e perfect! — am exclamat eu, neştiind 
ce afirm. 

— Rămiîne de văzut, maestre! — a exclamat 
Scheibler, în cunoştinţă de cauză. 


Cînd am dat ochi cu ceea ce „rămăsese de 
văzut”, am realizat că era departe de-a fi perfect. 
După ce merseserăm pe jos, toată mulţimea aceea, 
cărind bagaje, bocceluţe, copii şi puţinele lucruri 
luate în bejenie, peste doi kilometri şi jumătate, 
am constatat că trenul special, anume format 
pentru noi, era compus, în afară de locomotivă, 
numai din vagoane de marfă, din cele numite 
„bou-vagon”. Spre mirarea mea şi-a nefericitului 
de Scheibler, nimeni nu şi-a exprimat vreo 
nemulţumire. 

Ba dimpotrivă. Garnitura avind zece vagoane, 
iar grupul nostru numărind doar vreo şaptezeci, 
optzeci de oameni, urma să călătorim chiar 
confortabil, fără să stăm înghesuiți ca dobi- 


toacele. Şi-au început să se alcătuiască grupurile 
de călători, pe vagoane, în funcţie de staţia de 
debarcare. 

Şi-atunci, mai înainte de-a ne sui în vagoane, a 
avut loc una din cele mai emoţionante scene. 
Cea a despărțirii. Cînd, după ce stătuserăm 
încazarmaţi împreună patruzeci de zile, suferind 
laolaltă, trebuia să ne luăm rămas bun. Poate, 
pentru totdeauna. 

Jipescu, urmînd să coboare la Ploieşti, iar moş 
Vlahuţă la Bucureşti, împreună cu Scheibler, care 
însoțea  detaşamentul  pînă-n capitală, s-au 
apropiat de mine cu braţele-ntinse, dispuşi să-mi 
fringă coastele îmbrăţişîindu-mă. Pentru că eu şi 
nevas- tă-mea, călătorind în „bou-vagonul” de 
Craiova, nu mai aveam să fim cu ei. 

Moş Vlahuţă, răbdător şi înţelept, niţel afumat, 
fiindcă mai trăsese nişte trăscău pe drum, 
abătindu-se doar o clipă pe la „Raftopol”, cînd 


408 


trecusem prin faţa locantei, i-a lăsat pe Jipică şi 
Scheibler să procedeze la operaţia de fracturare a 
coşului pieptului meu. 

— Maestre, — mi-a declarat Jipescu, după ce-a- 
ncercat, fără succes, să mă cuprindă în braţe, 
fiind mult prea firav pen-tru-aşa ceva, sper să ne 
revedem la Bucureşti!... Acasă rămîn doar vreo 
săptămînă, apoi plec în capitală, să-mi încerc 
norocul pe la vreun ziar... 

— Te las cu bine, şi-ţi urez numai noroace! — s- 
a exprimat Scheibler, strecurîindu-mi în mînă 
cartea sa de vizită. Orice necazuri ai avea, îmi 
telefonezi imediat şi-aranjez eu totul! 

Oare de ce-ar fi trebuit să am necazuri? Am 
lăsat pentru mai tîrziu răspunsul la această 
problemă, şi l-am aşteptat pe moş Vlahuţă, rămas 
pe gînduri. Văzîndu-mă preocupat de ideea ce- 
ncepuse să-mi vehiculeze prin minte, bătrînul m-a 
luat în braţe şi mi-a şoptit, astfel încît să nu-l audă 
nimeni din preajmă: 

— O să-mi fie dor de tine! De-asta să fii 
convins... Aşa că n-are nici un rost să te-ntristezi 
din pricina despărțirii noastre... E vremelnică, 
ascultă la mine, că ştiu ce zic! Noi n-o să murim 
niciodată. Tu, fiindcă ai s-ajungi scriitor, ca şi 
frate-miu, iar eu pentru că-s Vlahuţă... Şi-am trăit 
ca un Vlahuţă. Din plin. Cîn-tînd, iubind, mai bînd 
şi-un păhărel, aşa cum îi şede omului bine! In 
definitiv, mai dă-o-n mă-sa de viaţă, că pentru 
asta-i făcută... Trăieşte-o din răsputeri, ca mine, şi 
n-ai să mă uiţi niciodată! 

De revăzut, n-am mai apucat să-l revăd pe moş 
Vlahuţă. În schimb, nu l-am uitat. Niciodată, aşa 
cum îmi ceruse. Ceva-ceva, tot învăţasem de 
la dînsul. Întrucît mă asigurase că despărţirea 
noastră-i  vremelnică, înseamnă c-o să ne 
reîntilnim cîndva. Unde? Că pe pămînt n-am mai 
izbutit. Totuşi, rămîne de văzut! Vorba lui 


409 


Stephane Roll, zis Gheorghe Dinu: „Om muri şi-om 
vedea!” 

Atât de mult semăna cu Vlahuţă, poetul, cel din 
„Istoria literaturii”, încît stau şi mă-ntreb cum o 
să-i deosebesc, acolo unde ne vom aduna cu toţii. 
Poate, numai, dacă vreunul din ei se va porni să- 
mi povestească iarăşi povestea vieţii sale, atit de 
învolburată şi incredibilă, din care nu va lipsi 
episodul cu „saloon “-ul de la Galaţi, atunci voi fi 
sigur că-i vorba de moş Vlahuţă de la Năduşita, 
Nisporeni, Hănceşti şi Sculeni, locurile pe care le- 
a binecuviîntat cu bărbăţia sa falnică. 

Aşa că: 

— Maestre Vlahuţă, ţin-te bine, tot cum ai fost! 
La revedere, pe curînd!... Măcar în mileniul al 
treilea, dacă nu reuşesc într-ăsta!... 


410 


PATIMILE DUPĂ MATEI, ŞI DE LA 
ALŢI DOCTORI CETIRE! 


CALVAR “47 


Nefiind mai defel mistic, ba chiar niţel ateu şi 
antipopist, utilizînd terminologia ortodoxă doar la 
anumite înjurături (în gînd), ceva mai la obiect, 
totuşi n-aş vrea să jignesc ordinul mucenicilor, 
atunci cînd ţin să afirm că s-au găsit unii care m- 
au chinuit mai rău ca pe Hristos. 

Ce-i drept, nu m-au răstignit, însă m-au supus 
unor suplicii absolut inumane. De-a dreptul 
diabolice. Şi mi-au dat să beau şi oţet. 

Tot caiafele şi fariseii, recrutaţi prin '947, 
dintre rubedenii şi prieteni (aşa-zişi), m-au forţat 
să urc dealul Cotrocenilor, spre a mă lăsa supus 
calvarului. Mai exact, să mă las consultat de- 
un eminent endocrinolog. Care-şi avea cabinetul 
(pe-atunci particular) pe-una din stradelele din 
cartier, care, ca o culme, mai purta şi nume de 
doctor. Şi asta, numai din dorinţa de-a mă vedea 
slăbit. Şi-mi zicea nea Tudorică, unchiu-meu de-al 
treilea: 

— Du-te, măi pişpirică, la Milcu, să te vadă şi 
să-ţi dea un tratament ca lumea, care să te facă şi 
pe tine om... Normal! 

Deşi mă simţeam normal, au năvălit asupra 
mea neamurile şi amicii, care-au interpretat 
eronat gluma dramaturgului ti- tanic. Numai 
Penke, bulgăroaica de nevastă-mea, mi-a ţinut 
parte, spunîndu-mi în preziua executării sentinţei 
pronunţate de partidul advers: 


411 


— Măiestrică, explică-i doctorului că nu te 
doare nimic, că n-ai nici o hibă, decît că măniînci 
niţel mai multişor, şi că pofta pune ocale pe tine, 
iar nicidecum cine ştie ce glandă! C-am auzit că 
Milcu ăsta, specialist de talie internaţională, 
numai de glande se ocupă... Să nu cumva să 
admiţi vreun tratament bru-tal, care să mi te 
scoată din minţi, şi să-ncepi a umbla brambura 
după... după... 

Văzind-o că ezită să rostească numele 
respectiv, am rugat-o să precizeze, ca să nu mor 
prost: 

— După ce, copilă bună?... 

— După alte copile! — a găsit nevastă-mea 
cuvintul ce-i stătea pe limbă. 

— Ia te uită, şi eu care crezusem că vroiai să-mi 
spui să nu umblu după vreun restaurant mai 
acătării, unde să mă ome-  nesc şi eu c-un 
muşchiuleţ de purceluş! — am oftat uşurat. 


Aşa că, la insistenţele rubedeniilor, care 
continuau să mă considere anormal, m-am 
prezentat la cabinetul eminentului medic. Unde, 
cu mari dificultăţi, obţinusem o oră pentru con- 
sultaţie. Şi-asta numai datorită fostului meu coleg 
de liceu militar, Mircea Bălănescu, doctor şi el. 


— De cînd te-ai îngrăşat, domnule? — m-a 
întrebat Milcu, după ce-şi terminase toate 
investigaţiile de rutină (cîntărire, puls şi 


tensiune, bătăi cu ciocănelul în genunchi, glezne şi 
cap, parcă). 

— De la vreo optsprezece ani, iar de la douăzeci 
încoace, de cînd m-am mai maturizat şi eu, s-a 
îngroşat gluma!... 

— Domnule, cu matale nu-i de glumă, eşti 
supraponderal! — şi-a dat verdictul, zîmbind 
subţire, Ştefan Milcu. 

I-am zimbit şi eu, spunîndu-i: 

— Domnule doctor, deşi sînt un biet 
tehnoredactor, cred că nu-i nimic grav, dacă 


412 


sînt, în acelaşi timp, şi supraponderal... Bine că 
nu-s supraterestru!... 

— Ai toate şansele s-ajungi şi extraterestru! — 
m-a asigurat endocrinologul, bărbat cu umor, 
falnic ca înfăţişare, distins la chip, înalt şi-nţolit cu 
mult gust. Am să ţi le expun mai clar, după ce vom 
vedea şi rezultatele unui metabolism bazal. Şi, 
dacă tot eşti în bune relaţii cu Mircea Bălănescu, 
roagă-l pe el să ţi-l facă. Şi-apoi vii la mine, din 
nou... 

Mi-a plăcut de Milcu mai întîi, fiindcă încă nu- 
mi prescri-sese nimic. Apoi, deoarece, pare-se, era 
şi amator de literatură „SF”, de vreme ce-mi 
pomenise de „extraterestru ”. 


Neştiind ce-i aia „metabolism bazal”, m-am dus 
la Mircea încîntat. Trecusem şi pe la „Capşa”, să 
mă pun la punct, şi-apoi 


mă  înfăţişasem la el în cabinet. Bineînţeles, 
întrucît aranjasem totul telefonic, mă aştepta. 
Exact la ora stabilită. Cînd a aflat că venisem la 
probă mîncat, s-a luat cu mîinile de cap. 

Ajutat de sora sa, la vremea aceea studentă 
medicinistă, Mircea m-a pus să mă despoi pînă la 
brîu, după care m-a întins lat, pe-un pat dur ca 
piatra. Aparatul, sau agregatul, că habar n-am 
ce era dispozitivul acela pentru constatarea 
metabolismului, se găsea la căpătii. Arăta ciudat. 
Ca un căzănel de tablă, semănînd cu-acelea în 
care se fierb rufele. Din care ieşea un furtun, gros 
cît un cartaboş, prevăzut la capăt c-un muştiuc. 

Cînd mi-a strîns nasul c-un cleşte de prins 
indispensabilii pe funia de uscat rufele, şi mi-a mai 
şi virit în gură gogoaşa aia, din cauciuc scîrbos, 
am simţit că mor. Asfixiat. Însă Mircea mi-a 
ordonat: 

— Respiră liniştit, cît mai adînc şi fără efort!... 

Întrucît eram legat de miîini şi de picioare, 
pentru a mi se determina alte bizdigănii, probabil 


413 


pulsul sau tensiunea, n-am avut ce face. Şi-am 
procedat în consecinţă. Adică, speriat de faptul că 
nu-mi ajungea aerul, am aspirat şi eu, prin maţul 
acela infernal, cît am putut de adînc. Dar şi intens. 
În momentul următor, cînd mi-am slobozit tot ce- 
aveam în plămîni, cazanul a sărit în aer. De pe 
stativul pe care era aşezat. Mai exact, capa- cul 
cazanului. Apa dinăuntru s-a răspîndit 
pretutindeni, furtu- nul mi-a ţişnit dintre dinţi, 
unde-l ţineam strîns din răsputeri, rămînind fără 
găluşca de cauciuc, înghițită fără voie de persona- 
litatea subsemnatului. lar patul s-a răsturnat, cu 
mine cu tot, datorită spaimei ce mă cuprinsese. 

— Ce-ai făcut, nefericitule, mi-ai distrus 
aparatul! — a exclamat Bălănescu supărat, 
ajutîndu-mă s-ajung la verticală. 

Timp de-o săptămînă, tot am făcut probe de 
metabolism bazai. Mereu era ceva în neregulă. Ba- 
nghiţeam furtunul, ba se prăbuşea patul cu mine, 
nefiind recondiționat cum trebuie, ba leşinam, 
uitînd să respir. În sfîrşit, cînd am avut rezultatele, 
înscrise pe-un buletin, şi m-am prezentat cu ele la 
cabinetul lui Milcu, acesta m-a privit bizar. Şi-a 
mai modificat niţel expresia ochilor, cînd i-am 
relatat condiţiile în care-mi fusese efectuată 
investigația. Şi, la despărţire, înmînîndu-mi vreo 
trei reţete, precum şi-un formular tipărit, cu 
alimentele ce-mi erau permise 


şi interzise, şi-a amintit să-mi precizeze (aşa cum 
am mai povestit): 

— Uite care-i situaţia, domnule, dacă n-ai să ţii 
regimul dietetic prescris şi n-ai s-ajungi la 
greutatea normală, nu mai ai de trăit decît 
maximum cinci ani!... Dealtfel, nici eu nu-s prea 
sănătos, şi-urmez şi eu un regim alimentar 
special... Peste şase luni, te prezinţi iarăşi, să mai 
facem un control!... 


414 


Nu m-am mai prezentat! Dacă tot era să mă duc 
de pe lu-mea asta, de ce să-ncerc imposibilul? 

Deci, nefiind convins de posibilităţile ştiinţifice 
ale endocrinologiei, cel puţin de la ora aceea, am 
plecat spre casă total... nedemoralizat. Cu gîndul 
să studiez reţetele, mai înainte de-a le comanda la 
vreo farmacie, şi să mă documentez serios, citind 
formularul cu alimentele cuvenite mie. Plin de 
optimism, dar nedorind să-mi sperii nevasta, m-am 
dus de-a dreptul la „Capşa”. Locul ideal. Pentru a 
mă pregăti în vederea zilelor grele ce mă aşteptau. 
De asemenea, şi ca să-mi iau un călduros rămas 
bun. De la atitea lucruri plăcute şi nocive 
sănătăţii. 

Pe cînd îmi aşteptam comanda lansată bunului 
meu prie- ten, domnul Luca, am aruncat o privire 
asupra formularului primit de la Milcu. Şi-am 
îngheţat. Instantaneu. Nimic, din ce-i solicitasem 
eminentului chelner, nu se afla pe tabelul produ- 
selor permise. 

Brusc, luînd o decizie bravă şi fără pic de 
remuşcare, am renunţat! Ca un bărbat curajos ce 
eram. Am renunţat la citirea în continuare a 
formularului. Lăsînd pentru acasă aprofundarea 
sa. Nici nu era serios să-l studiez la locul „crimei”. 


Acum, în '65, mi-amintesc cu drag de 
profesorul Ştefan Milcu. Totdeauna am ţinut minte 
prescripţiile sale dietetice. Fără să le aplic. Şi 
dinsul trăieşte, dar şi eu. Deci, ne-au prins bine. 
La amîndoi. 


A doua zi, acasă, împreună cu Penke, am 
purces la analiza-rea regimului ce mi se 
recomandase. Cînd am isprăvit de  lecturat 
formularul, luînd notițe amănunțite, ne-am privit 
îngroziţi unul pe altul. Eram condamnat. La 
moarte. Prin inaniţie. Piîinea mi se redusese la 100 
de grame, untul, untura fuseseră eliminate to- tal, 


415 


macaroanele cu brînză, cartofii franţuzeşti, cu 
ouă, smîntînă 


şi caşcaval ras, băgaţi la cuptor, de-asemenea, de 
mezeluri (şuncă, salamuri, parizer sau krakauer) 
să nu mai discutăm, erau otravă pentru mine, 
carnea de purceluş grăsuţ, mielul, viţelul, cîrnaţii 
de casă — strict interzise. Şi-aşa mai departe. O 
listă lungă, cît să umpli un caieţel de şcoală, din 
cele de teze. Iar ceea ce-mi era îngăduit, încăpea 
şi pe-un bilet de tramvai. Brînză de vaci, iaurt, 
rasol de vacă sau de ştiucă, zaharină, furaje verzi 
(salată, spanac, ridichi, lobodă, părăluţe). 

Deci era clar, ori muream din pricina 
supraponderalităţii, ori de inaniţie. A treia 
alternativă nu exista. Conform „Dicţionarului de 
neologisme” care susţine că sensul cuvîntului 
aces- ta-i: ori una, ori alta! 


De comun acord, am decis s-o trimit pe 
bulgăroaică la farmacie, să-mi cumpere pilulele şi 
tabletele din reţete, iar apoi  să-ncercăm, barem 
citeva săptămîni, să mă hrănească raţional, cu 
puţinele elemente rămase netăiate din formular. 

Întrucît ne cumpărasem şi-un cîntar medicinal, 
să-l avem în casă, la îndemină, în fiece dimineaţă 
bulgăroaica mă lua la-n- trebări: 

— Cît ai mai dat jos?... 

În primele zile, cît am suportat regimul de 
înfometare, îi comunicam bucuros: 

— Două sute de grame, eventual două sute şi 
cinci!... 

Şi-o invitam şi pe nevastă-mea: 

— Ia cîntăreşte-te şi tu, copilă bună!... 

Fiind normoponderală, îşi păstra mereu aceeaşi 
greutate. Abia mai tirziu, după ce-am abandonat, 
clandestin, dieta alimentară, mai gustărindu-mă 
prin tîrg, ca tot omul, şi telefo-nîndu-i că sînt 
reţinut în oraş de treburi, şi-a fost nevoită să 


416 


consume ea preparatele culinare destinate mie, a- 
nceput şi bulgăroaica să slăbească. Ceea ce nu era 
deloc rău, avînd în ve- dere că grăsimea-i profund 
dăunătoare organismului. 

Şi-am renunţat amîndoi, temporar, la cîntărirea 
zilnică. Şi-apoi, după un timp, şi la regimul 
alimentar. Pînă urma să mai consult şi-alţi 
specialişti în domeniul respectiv, ceva mai blinzi 
însă. Dacă tot trebuia să părăsesc în cinci ani 
lumea asta, barem s-o fac cu conştiinţa împăcată. 
Că am făcut totul pentru a muri sănătos! 


AL 41-LEA SFÎNT MUCENIC 


Nu prea am cunoştinţe, serioase şi verificabile, 
în privinţa isprăvilor celor patruzeci de sfinţi 
mucenici, pe care în schimb i-am sărbătorit 
totdeauna. Conform tradițiilor culinare. Con- 
sumîind castroane întregi de covrigei fierţi în 
zeamă cu multă nucă rasă, zahăr sau miere, şi- 
aromată cu coajă de lămîie şi scorţişoară, şi-alte 
preparate închinate lor,  purtînd numele 
de „„măcenici”, pregătite mereu altfel, în funcție 
de regiunea unde se confecționau: Moldova, 
Oltenia, Transilvania sau Banatul. 

Insă, pentru suferințele pe care le-am îndurat, 
umblind din medic în medic, şi tentind toate 
indicaţiile lor,  supunîindu-mă unor regimuri 
dietetice atroce şi contradictorii, cred c-aş me- 
rita nu numai titlul de mucenic de onoare, ci şi 
acordarea unui număr de ordine, şi să fiu 
considerat cel de-al patruzeci şi unu-lea. Şi nu 
numai atît, dar şi amintirea pătimirilor mele să fie 
sărbătorită, tot culinar, închinîndu-mi-se bucatele 
de care am fost privat de... sfinţii doctori fără 
de arginţi Arghir şi lo-safaat. Din păcate, cei pe 
care i-am consultat nu se chemau astfel, şi m-au şi 
costat zdravăn. O mulţime de arginţi. Dar nici 


417 


creştineşte nu s-au comportat faţă de mine. Aşa 
cum ar fi procedat, probabil, cei mai sus pomeniţi. 
De-ar fi făcut ca ei, acuma se-afla şi numele lor în 
calendarul editat de Patriarhie, nu numai în cartea 
de telefon. 

Într-o bună dimineaţă, la breakfast, însă un 
breakfast ceva mai real, întrucît abandonasem, 
temporar, indicaţiile primite, bulgăroaica m-a 
anunţat plină de entuziasm: 

— Măiestrică, sîntem salvaţi!... Există un doctor 
care face minuni, unul Nini Petrescu, de pe strada 
Biserica Enei. Mi-a vorbit despre el madam 
Drîmbă, vecina noastră, de la 155... Are nişte 
injecții, de te slăbeşte cît ai zice peşte! 

Auzind de peşte, pe loc mi-am amintit de nişte 
şalău „meu-nier”, şi mi-a lăsat gura apă. Totuşi, 
chiar în aceeaşi seară, mă prezentam la 
cabinetul omului care face minuni. Impreună cu 
Penke. Tipul lucra numai noaptea, ziua avînd 
serviciu la nu ştiu ce spital. Era tînăr şi 
descurcăreţ, nu bătea apa-n piuă. M-a pus imediat 
pe cîntar, a citit greutatea, m-a măsurat, pe cir- 
cumferinţă, c-un centimetru de croitorie, şi mi-a 
spus: 

— Domnul meu, ştiu ce ai, şi n-am nevoie de 
nici o investigaţie de laborator! Eşti un caz tipic de 
hipofizar... Chiar acum am să-ţi administrez o 
injecție de-a mea, care o să-ţi suprime fenomenele 
bulimice. Poţi să măniînci orice, normal, că tot n-o 
să ai pic de poftă de mîncare! De trei ori pe 
săptămînă, la orele unsprezece noaptea, te 
înfiinţezi aici, îmi spui cum te simţi, te măsor 
iarăşi cu centimetrul, îţi mai fac o injecție, şi-n 
maximum trei luni ai să fii alt om... 

Tratamentul a reuşit neaşteptat de rapid. Şi 
nici nu mai eram acelaşi om. După două 
săptămîni, aveam patru centi- metri în minus, la 
circumferința personalității subsemnatului, îmi 
pierdusem total pofta de mîncare, îmi pierdusem 


418 


şi som- nul căpătîind în schimb o energie 
fantastică, de-mi venea să umblu pe pereţi, şi-mi 
pierdusem şi salariul pe trei luni, atât cît mă 
costaseră, pînă la data aceea, consultaţiile, 
injectiile şi măsurătorile cu  centimetrul de 
croitorie. De muncit la editură, unde lucram pe 
vremea aceea, nu mai munceam. Fiindcă nu mai 
posedam creier în cap, ci un vid imens, în care 
voltija un elicopter cu două sau trei motoare, dacă 
nu chiar patru. 

Dacă nu venea la noi Vladimir Cavarnali, pe 
care-l invita-sem la prînz, şi nu m-ar fi observat că 
privesc năuc şi buimac la ceea ce serveau el şi 
nevastă-mea, poate c-aş fi continuat să ur-mez cu 
minunile medicului de pe Enei. Însă poetul m-a 
întrebat: 

— Meştere, ce-i cu matale, nu măniînci nimic? 

— Nu! 

— Dar ce-ai păţit, eşti bolnav? De ce nu te laşi 
examinat de-un doctor?... 

— Păi, Vladimire dragă, sînt în tratament la 
Nini Petrescu, de pe Biserica Enei!... De-aia am 
ajuns la stadiul acesta... 

Cînd a auzit despre cine era vorba, Cavarnali a 
răcnit inuman: 

— Eşti nebun, cretin, complet idiotizat şi 
isterizat! Nu ştii că ăsta injectează bolnavilor 
amfetamine şi anorexigene, ca să le suprime 
apetitul?... Fără să ţină seama de riscuri. Te duci 
imediat la doctorul Teodorescu, pe C. A. Rosetti, 
şi-i spui că vii din partea mea, să constate în ce hal 
ai ajuns şi ce-i de făcut, ca să nu dai ortul popii 
cînd ţi-o fi lumea mai dragă!... 


După-amiază, avînd în buzunar o scrisoare de 
recomandaţie de la Cavarnali, m-am supus unui 
examen aprofundat. Medical-ştiinţific, la cel mai 
înalt grad. Teodorescu fiind doctor în bal-neologie 
şi fizioterapie. Simpatic şi rubicond, m-a ameninţat 
cu degetul, spunîndu-mi voios: 


419 


— Îmi umbli mie cu injecții şi vaxuri, în loc să 
te-apuci de proceduri naturale! Hai să fim serioşi, 
maestre... De miine, ai să mergi zilnic la Baia 
centrală, din dosul Universităţii, şi-ai să-mi faci o 
baie de aburi, urmată de-un masaj ca la mama lui! 
E clar? Săptămîna viitoare, vii să te cîntăresc... 

Mi-a prins bine sfatul doctorului. Era o plăcere 
să te laşi cuprins de aburii fierbinţi din cabină, să 
dai afară din tine tot lichidul pe care-l posedai, şi- 
apoi să treci la masaj. Meşterul Tarhon, maseurul, 
un uriaş de vreo doi metri pe înalt şi-unul pe lat, 
dintr-o bleandă mă buşea pe masa de masaj, o 
instalaţie din marmură albă, mă săpunea bine, 
pină nu mai vedeam nimic, din pricina clăbucilor 
ce-mi pişcau ochii, după care pornea să-mi 
maltrateze corpul în întregime. Aici era chinul! 

Că-mi sucea şi răsucea braţele, picioarele, gîtul 
şi labele, de-auzeam trosnindu-mi ciolanele şi 
vertebrele; ai fi zis că-s surcele frinte. Apoi pornea 
să-mi frămînte cărnurile, despre care eu-mi 
imaginam că-s muşchi, pe cînd Tarhon susţinea că- 
s numai straturi de celulită, ca şi cînd ar fi fost 
cocă de piine. Mai încolo, în clipa cînd nu mai 
simţeam nimic, de-atita luptă împotriva asalturilor 
întreprinse de maseur, acesta începea să mă bată. 
Dînd în mine cu muchea palmelor. Şi-avea nişte 
palme, ca nişte satire. 

leşind de la Baia centrală, după ce mă 
cîntărisem în holul stabilimentului şi constatasem 
că slăbisem vreo trei kile şi ceva, clătinîndu-mă pe 
picioare ca beat, fiind, ce-i drept, complet des- 
hidratat, mă repezeam de-a dreptul la „Capşa”. Să 
mă refac. Cu-o sută de coniac, pentru 
recăpătarea tonusului vital, şi cu trei supe de pui 
cu găluşti, ca să-mi recîştig apa pierdută. 

— Ce-ai făcut, domnule, acolo la Baia centrală? 
— m-a luat la întrebări doctorul Teodorescu, 
dîndu-mă joş de pe cîntar. Ştii că mi te-ai îngrăşat 
cu vreo cinci ocale? 


420 


Întrucît Teodorescu a insistat să continui băile 
de abur şi masajele, fără a mai purcede la 
recuperări de inspiraţie personală, l-am lăsat în 
boii lui. Şi n-am mai trecut pe la dînsul. Dar nici pe 
la Tarhon. Ce, adică să mă ducă acasă cu 
salvarea? Altminteri, fără doar şi poate, n- 
ajungeam pe picioarele mele nici pînă la statuia lui 
Mihai Viteazul. Măcar el avea un cal, pe cînd eu, 
nici un mijloc de locomoţie! 

Şi-am intrat, după experienţa cu băile de abur, 
în tratamentul unui drag şi scump prieten, de 
nepreţuită amintire, oculistul Horaţiu Riconte. 
Care m-a luat la rost, ca pe hoţii de cai, dojenindu- 
mă: 

— Bine, măi omule, nu puteai să mă-ntrebi şi pe 
mine, mai înainte de-a te apuca de năzbitia asta cu 
băile de abur... Vezi ce-ai păţit? 

N-aveam cum să văd. Din pricina nefericitelor 
masaje şi-a sinistrei idei de-a mă supune zilnic la 
aburi de înaltă presiune, făcusem un spasm 
vascular, şi pierdusem parţial capacitatea vizuală. 
Trei săptămîni s-a chinuit bietul Riconte să-mi 
redea vederea. Şi-a izbutit. 

Ulterior, căpos cum eram, şi mereu slab de 
înger, m-am lăsat influenţat de colegi şi prieteni, 


şi-am început iarăşi să umblu pe la diverşi 
specialişti în slăbire. 
— Maestre, — mi-a zis unul din ei, care mai 


făcea şi literatură în timpul liber, tratamentul meu 
a dat rezultate senzaţionale, mai ales printre 
scriitorii mari, cei care depăşeau suta de kile! 
Constă în ceea ce se cheamă regimul de lactate. 
Lac- tate însă, şi nimic altceva... Lapte degresat, 
iaurt dietetic, fără pic de grăsime, brînză de vaci 
slabă, chişleag şi zer! Înţelegi? Peste două 
săptămîni, n-ai să te mai recunoşti!... 

Asta da, doctor. Exact cum prevăzuse, peste 
două săptămîni nu m-am mai recunoscut. Nici eu, 
dar nici nevastă-mea, prietenii şi familia. Mă 


421 


procopsisem c-o colită de toată frumuseţea. Şi, din 
pricina anumitor fenomene bizare, de flatulenţă 
generală, mă buhăisem ca un ţifoi, băgind în mine 
producţia zilnică a unei vaci fruntaşe pe regiune. 

Şi-am trecut la o altă eminenţă în materie (de 
slăbire, nu de lactate). Care, examinîndu-mă 
corect şi atent, mi-a recomandat „Preludin” — 
ultimul răcnet mondial. Un anorexigen scump şi 
eficient. L-am căutat, mai întîi, fiindcă nu se prea 
găsea la orice debit, şi-apoi l-am luat în dozele 
prescrise. Cu rezultate fantastice. Intr-o lună 
slăbisem opt ocale. Dar îmi defectasem şi sistemul 
renal. Aceeaşi eminenţă cenuşie a medicinei mi-a 
sistat de urgenţă „Preludin”-ul. Iar peste o lună, 
luasem la loc cele opt kilograme pierdute, plus 
alte şase — cîştigate. 

— Muşetică, — mi s-a adresat entuziasmată, 
într-o bună zi, o colegă de redacţie, am dat de-un 
regim de slăbire  nemaipomenit!... Fără 
medicamente, fără doctori! 

Cînd am aflat că-i fără elementele de mai sus, 
am întrebat-o, brusc interesat: 

— Şi-n ce constă? 

— Am să-ţi spun mai tîrziu, după ce mă-ntorc 
de la Karlovi-Vary, unde mă duc să-l încerc pe 
pielea mea! Ai niţică răbdare... 

Cînd s-a întors Sănduţa, n-am mai avut pic de 
răbdare, şi-am început şi eu, la mare urgenţă, să 
urmez acelaşi regim dietetic pe care-l urmase 
colega. Slăbise vreo şapte kile. Arăta superb. Şi ca 
om, şi ca femeie. Timp de douăzeci şi una de zile, 
fusese supusă unui regim cu... vin. În prima zi, 300 
de mililitri, într-a doua, 350, apoi o săptămînă, cîte 
500 zilnic, şi, după aceea, cu cîte 100 mai mult în 
fiecare zi, pînă la două sticle de vin. Trei săptămîni 
de vis şi euforie, cînd umblase mai mult beată. Din 
păcate, n-am avut parte decît de-o săptămînă de 
fericire. Îmi plăcuse atît de mult soluţia 


422 


cehoslovacă, încît o luasem pe scurtătură... de la 
un litru de „Muscat Ottonel”. În prima zi. 

După care am abandonat soluţia cehoslovacă. 
Riscam să fiu dat afară din redacţie. Pentru 
sosirea la slujbă în permanentă stare de ebrietate. 
În afară de asta, mai intervenise un factor, ce-mi 
întărise hotărîrea de ultimă oră. Apăruse Sănduţa, 
revenită din concediul de odihnă. Şi care i se 
acordase pentru a-şi recăpăta forţele. Nefericita, 
slăbind prea brusc, dăduse în ane-mie. Acuma se 
refăcuse complet. Avind şi douăzeci de kile mai 
mult. 


Şi nu m-am mai luat după gura lumii. Ci-am 
pornit să mă documentez singur. Citind presa 
noastră şi cea de peste hotare. Dornic să aflu ce 
mai era nou în problema spinoasă a suprapon- 
deralităţii. 

Astfel, îmboldit de-o ştire din „Observer”, am 
tentat şi-un tratament englezesc. Destul de 
interesant. Care îngăduia să mănînci, fără cîntar şi 
calcule de calorii, orice cantitate de „bacon” 
(costiţă afumată de purcel). L-am părăsit şi pe- 
ăsta, obser-vind că luam mereu în greutate. 
Undeva greşisem. Şi-abia recitind articolul din 
gazeta britanică am băgat de seamă că sărisem 
peste indicaţia cea mai importantă — puteam să 
mănînc oricît bacon, însă fără pic de piine. Aici era 
chichirezul. Absolut inuman. 

Cel mai apetisant regim dietetic, găsit şi-ăsta 
într-o revistă anglo-saxonă, a fost cel cu puncte, 
folosit de cosmonauţii de la Houston. Foarte 
atractiv. Mai ales că, pentru cele 30 de puncte 
admise, conform tabelului de echivalenţe, aveai 
posibilitatea să consumi şi 24 de ouă. Fierte. Bine 
şi răscoapte. Sau cinci cutii de sardele „Robert”. 
Am încercat ambele variante. Extrem de agreabile 
şi satisfăcătoare. Declanşindu-mi-se o criză de 
colică hepatică, am renunţat să devin astronaut. 
Cu-atît mai mult cu cît riscam să ajung şi 


423 


extraterestru, cum îmi prezisese Ştefan Milcu. Dar 
prin deces. Ceea ce nu-mi convenea deloc. 

În orice caz, a fost un an de groază. Anul acela, 
în care aproape epuizasem modalităţile de slăbire 
la normal. La sfîrşitul perioadei, eram şi eu 
epuizat. Total dereglat metabolic, cu ficatul pus pe 
moate şi rinichii buni de grătar. Disperat, am 
recurs la unica şi ultima soluţie. Internarea la 
Institutul de endocrinologie „C. I. Parhon”! 


SECHESIRATUL DE LA „SAINT VINCENT DE PAUL” 


Cînd mi s-a spus că Institutul de endocrinologie 
„C. I. Parhon” fusese mai înainte un spital celebru, 
luat sub oblăduirea unui ordin de călugăriţe 
catolice, din congregația „Saint Vin-cent de Paul”, 
mi-am zis că n-ar fi deloc rău şi neplăcut să fiu 
îngrijit de nişte măicuţe drăguţe şi miloase, care 
să nu mă chi-nuie cu cine ştie ce posturi dietetice, 
impuse de medicii păgîni (pînă atunci). 

— Păi ştii tu, mă Marincule, — mă informase 
Tibi 'Treti-nescu, prietenul şi colegul meu de 
breaslă, ce mănîncă înalții prelați, chiar şi-n 
posturile mari?... 

— Posmagi şi apă, probabil! — i-am răspuns eu, 
complet lipsit de entuziasm. 

— Aiurea! Am avut ocazia să iau odată masa cu 
Înalt Preafericitul nostru, un om de treabă şi fin 
cunoscător într-ale culi-năriei... Ce crezi c-am 
înfulecat atunci, în plină vinere neagră? Sarmale, 
dom'le, sarmale!... Nemaipomenite, de să-ţi baţi 
copiii, nu altceva... 

— Pesemne c-avea vreo dispensă sau derogare! 
Ce-ţi închipui, că ştabii ortodocşi sînt scutiţi de 
privilegii?... 


424 


— Ai să rizi, n-avea nevoie! — mi-a chicotit în 
nas Treti-nescu. Sarmalele, servite atunci, la 
mînăstirea Căldăruşani, unde au unul din cei mai 
calificaţi şi faimoşi bucătari specializați în 
preparate de post, nu erau umplute cu farş din 
carne, cum crezusem la-nceput, ci cu tocătură din 
ciupercuțe „champignons”!... Aşa că, asta te- 
aşteaptă la endocrinologie, dacă mai sînt monahi- 
nele pe-acolo... 


Încă nelămurit în privința măicuțelor, am 
acceptat să mă las internat. Cu inima-ndoită, la 
ralantiu, de parcă aş fi fost trimis la cine ştie ce 
lagăr de exterminare prin înfometare. Redactorul- 
şef, Ioan Aszody, îmi aranjase totul, fiindcă nu era 
chiar atît de uşor să obţii un pat la „Parhon”. 

Bulgăroaica de nevastă-mea, şi mai înfricoşată 
decît perso-nalitatea subsemnatului, a ţinut să mă- 
nsoţească neapărat. Pentru a-şi da seama. De 
situaţie. Adică, dacă voi fi îngrijit de „măicuţe”, 
sau de surori medicale. În taxi, a ţinut să-mi 
atragă atenţia: 

— Măiestrică, fiindcă tot ai să stai la odihnă, 
aproape o lună de zile, ţi-am pus în servietă 
notițele şi documentarea pentru romanul „Uragan 
la Toprak-kala”... Ăla, pe care-ai vrut să-l scrii la 
Tekirghiol! În timpul liber dintre investigaţiile de 
laborator, ai putea să-l începi măcar... 

— Foarte bine, copilă bună! — am felicitat-o eu 
pentru iniţiativa luată. Cu de la sine putere. 

Uitasem de „Uragan la Toprak-kala”. Dealtfel, 
de cîte ori vrusesem să demarez, nu-mi reuşise 
figura. Aşa că eram oarecum sceptic, în privinţa 
actualei tentative. 


Bineînţeles, asistat de Penke, am fost preluat 
de gealaţii spitalului. Care numai măicuţe nu erau. 
Ci nişte „tăicuţi”, ca să le zic aşa, care m-au silit 
să mă dezbrac, la pielea goală, să-mi împachetez 
hainele şi să le depun la magazie. Oferindu-mi în 


425 


schimb o pijama vărgată, ca la deţinuţi, şi-un halat 


vişiniu, dintr-un material pislos, mirosind a 
formol. 
— Haide, îmbracă-le, maestre! — m-a îmbiat 


destul de politicos unul din  infirmierii 
magazioneri, bănuind c-aş fi vreun scriitor, sau 
ceva asemănător. 


Mai tîrziu, cînd avea să sosească la „internat” şi 
omul cu care fusesem confundat, mi-am dat seama 
că era vorba de Alfred Mendelsohn, compozitorul. 
Cu care, într-adevăr, semănam fan-tastic. Parcă la 
Sinaia, la casa de creaţie a scriitorilor şi artiştilor, 
nu mă întrebase odată un coleg de serie estivală: 

— Ce mai compui, maestre, la ce lucrezi 
acum?... 

— La „Uragan la Toprak-kala”! — i-am răspuns 
încîntat că-mi zisese maestre. 

— Aha! Te-ai lăsat de titluri d-alea... Foarte 
bine, foarte bine!... Aşa-mi place cum sună... 

— Păi, ia stai niţel, dragule, — l-am luat niţel la 
rost, ce titlu de-al meu nu ţi-a căzut bine? 

— „Reconstrucţia”! Ceea ce-i oribil, pentru o 
simfonie! 

Imediat am realizat că era vorba de tizul meu, 
ca înfăţişare şi volum, Alfred Mendelsohn, poreclit 
şi  „Burtoldi”. Căruia chiar eu îi tipărisem 
„Simfonia a Il-a Reconstrucţia”, la Editura de 
Stat. În calitate de şef al serviciului tehnoredacţie. 
Prilej de-a comite atitea erori în partitură, încît 
fusese necesară şi tipărirea unei anexe, de patru 
pagini, intitulată „Errata”. Ca, o dată, cînd opera 
maestrului Mendelsohn se interpretase de către o 
filarmo-nică de provincie, şi fusese aplaudată, 
dirijorul, în culmea fericirii, s-o anunţe astfel: 

— La bisurile solicitate de public, oferim în 
supliment  „Errata” la „Simfonia a  „lll-a 
Reconstrucţia”! Tot de marele nostru compozitor, 
Adolf Mendelsohn... 


426 


Dragul de Mendelsohn! Umblase vreo cîteva 
săptămîni după mine, să mă stringă de git. Cînd 
mă văzuse Însă, şi  constatase  uluitoarea 
asemănare dintre noi, începuse să ridă în hohote, 
urindu-mi: 

— Mă, nu-ți doresc nimic altceva, în cariera ta 
de poet, c-am auzit că umbli şi pe la poezie, decît 
să ţi se recite, la radio sau în public, numai 
„Erratele” volumelor ce-or să-ţi apară! C-or să 
aibă şi „Errate”, dacă ai să te ocupi tot tu de 
tipărirea lor... Neapărat! 

Şi-am rămas în cele mai bune relaţii. 


Cînd infirmierul-magazioner, care mă invitase 
să-mbrac pijamaua şi halatul spitalului, şi-a dat 
seama că nu mă-ncăpeau, oricît m-am forţat să mă 
vîr în ele, pînă au piriit şi plesnit cusăturile, mi-a 
declarat, dînd neîncrezător din cap: 

— Maestre, deocamdată îţi înapoiez hainele! Iar 
cucoana matale va trebui să-ţi aducă de-acasă 
efecte personale... Pe dimensiunile dumitale. De 
fapt, aici avem trusouri mai curînd pentru cei puşi 
la îngrăşare! 

Şi m-am îmbrăcat la loc, în ţoalele mele. Cu 
care m-am prezentat la salonul ce-mi fusese 
indicat de medicul-şef al secţiei „„Hipofizari”. 

Cînd am pătruns în uriaşa încăpere, unde se 
aflau dispuse vreo douăzeci de paturi metalice, 
însoţit de şeful secţiei, mai sus pomenit, am fost 
întîmpinaţi de-o tăcere mormiîntală. Pacienţii, viriţi 
sub păturile trase pînă la nas, făceau pe adormiţii. 
Chicotind, doctorul a izbucnit brusc: 

— Terminaţi cu bancurile, şmecherilor!... V-am 
păcălit. Nu vi l-am adus pe profesorul Milcu, ci pe 
noul vostru coleg. Fiţi atenţi cu el, că-i gazetar. 
Pa, şi să ne vedem cu bine. Miine, la cîntărirea 
obligatorie! 

Apoi, adresîndu-mi-se, mi-a şoptit: 

— Roagă-ţi soţia să-ţi aducă şi nişte muşchi de 
vacă... Miine îţi facem o probă specială, de 


427 


hiperglicemie provocată, cînd va trebui să-nghiţi o 
porţie zdravănă de grătar de vită. Şi-i mai bine să 
fie muşchi decît pulpă, aşa cum avem noi, la 
bucătăria spita-lului!... 

Bucuros, m-am repezit pe culoar, unde mă 
aştepta bulgăroaica. Teribil de îngrijorată. Şi-am 
liniştit-o, relatîndu-i cele spuse de doctor. 

— Ai reţinut, copilă bună, dragă şi scumpă? 
Faci rost, de unde ştii şi cum poţi, de-un muşchi de 
vacă... Şi-mi aduci, odată cu vaca, şi-aparatul de 
radio! După cum vezi, dracul nu-i atît de negru... 
Ba dimpotrivă, am impresia c-am să mă simt minu- 
nat aici, mai ales dacă o-ncep cu fripturi la 
grătar... Mergi liniştită acasă, şi-ai grijă de tine! 


Reîntors în salon, am fost înconjurat rapid de 
noii mei tovarăşi de detenţie. Care s-au grăbit să- 
mi pună o sumedenie de întrebări, care mai de 
care mai enigmatice şi insolite. Dacă mi-am 
făcut „şaua turcească” (?), dacă am zahăr (!), dacă 
mă simt în puteri (?), dacă mi s-a propus operaţia 
„Olivekrona” (eventual „Oliver Krona”) şi-aşa mai 
departe. Încît, la un moment dat, am avut senzaţia 
precisă că mi se dilată capul. Ceea ce le-am şi 
mărturisit colegilor mei dragi: 

— Stati încet, oameni buni, c-a început să mi se 
umfle creierul de-atitea chestiuni, şi-ncă puse 
deodată!... 

— Ăsta-i precis adenom hipofizar cromofob! — 
m-a informat un nene tare simpatic, care mi se 
recomandase Rică  Macavei, ceferist de la 
Constanţa. Ai şi-ntrat în faza a doua, cu presiune 
craniană... Tot aşa a avut şi neica Dimirlie, 
săracu', de s-a prăpădit alaltăieri! 

— Hai, bă Rică, nu-l mai speria pe ziaristu' 
nostru! — l-a repezit un alt tovarăş de salon pe 
ceferist. 

— Malacule, lasă-te de goange, că nu-i chiar un 
motiv de spaimă! Dimirlie s-a lăsat operat pe 
hipofiză de-unul de-aici, de la noi... De-aia s-a 


428 


curăţat! Dacă-l duceau neamurile la spitalu' din 
Berceni, scăpa cu viaţă. 


De fapt, ceea ce m-a speriat era altceva. Şi- 
anume bizara „compoziţie ponderală” a pacienţilor 
din salon. Din douăzeci de făpturi aflătoare acolo, 
inclusiv personalitatea subsemnatului, 
douăsprezece se găseau într-un hal fără de hal, de 
slăbiciune cumplită. Ajunse într-un stadiu avansat 
de schelet umblător, şi din care rămăseseră numai 
pielea şi osul. Iar restul arăta splendid. Nimeni 
sub suta de kile. Intrigat şi înspăimîntat de ciudata 
combinaţie de extreme, şi-ncă adunate la un loc, 
totuşi dialectic, l-am chestionat pe nea Rică 
Macavei, cît mai aparte, să nu jignesc cumva pe 
cei din partidul de opoziţie: 

— Meştere, de ce ne-au băgat pe noi, ăştia mai 
trupeşii, laolaltă cu slăbănogii?... 

— N-au saloane destule, nene, de-aia! 

Tot Rică, împreună cu  Malacu, mi-au 
demonstrat că eram în eroare crezind să 
nimerisem în iad, lămurindu-mă: 

— Nene ziaristule, faţă de alte saloane, aici, la 
noi, e raiul!... Raiul de pe pămînt... Că-n ăl din cer, 
care nu se ştie dacă se există, n-apucăm să mai 
ajungem, fiindcă mult am păcătuit cu gura, 
mîncînd ca sparţii!... C-om muri, mai devreme sau 
mai tîrziu, atît noi, cît şi aschimodiile ălelalte, 
adică  subdezvoltaţii, ăsta-i lucru precis. C- 
altminteri nu se internau la hipofizari... De-aici 
nimeni nu scapă! Fie slab, fie gras... În schimb, 
pină una alta, ne bucurăm că sîntem laolaltă cu ei! 


Mi-au plăcut enorm sentimentele de 
solidaritate umană exprimate de cei doi. 


Deocamdată, în primele zile, avusesem parte 
de-un regim alimentar excepţional. In special din 


429 


pricina probelor de hiperglicemie provocată. Cînd 
mi se oferea un muşchi de vacă la grătar, de vreo 
600 de grame, pentru ca, după aceea, să mi se ia 
sînge la control, din oră în oră. 

Întrucît nevastă-mea, biata, se zbătuse şi-mi 
adusese un muşchi de vacă întreg, care trăgea 
vreo trei kile la cîntar, şi-mi părea rău să-l las 
neconsumat, aranjasem în aşa fel chestia cu 
prizele de sînge, pentru controlul glicemiei, încît, 
umblînd niţel pe la ceasul sorei Nina, care se 
ocupa de acest aspect al problemei, ieşea totul 
alandala. Iar bietul Hîrjeu, înnebunit de-a bi-nelea, 
mă chema la dînsul în cabinet şi mă prelucra cu 
duhul blindeţii: 

— Maestre, nu te supăra, însă-i ceva în 
neregulă cu matale! Va trebui să repetăm proba... 
Mai poţi mînca un grătar?... i 

— Pot! — l-am asigurat eu. In numele ştiinţei, 
sînt gata la orice sacrificiu... 

Pînă n-am dat gata întreg fragmentul de vacă, 
unul din cele mai fragede din anatomia animalului, 
ceasul sorei Nina n-a mers ca lumea, şi nici proba 
n-a reuşit. Aşa cum n-au ieşit, normale, nici 
rezultatele celorlalte investigaţii. 

Însă Hîrjeu, la ultima noastră convorbire 
intimă, tot la dînsul în cabinet, mi-a atras atenţia: 

— Gata! Să terminăm cu prostiile... Ştiam eu 
că-i ceva în neregulă cu tine, dar nu chiar în halul 
ăsta. Avea dreptate Aszody, cînd mi-a zis că eşti 
trăsnit bine!... Miine, faci din nou proba de 
hiperglicemie provocată... Îi cumperi Ninei un 
ceas de mînă, că pe-al ei l-ai dat gata, şi-nghiţi, 
sper că forţat, chiar cu noduri, nişte pulpă de 
vacă! Şi-mi repeţi toate celelalte investi-gaţii... Ne- 
am înţeles? Altminteri, te externez imediat. N-am 
nevoie de alienaţi mintali la mine-n clinică!... 

Prins cu miîţa-n sac, mi-am cerut scuze şi i-am 
declarat, cu toată sinceritatea: 


430 


— Meştere Hiîrjeu, s-a făcut! Adică, băiatul s-a 
făcut cuminte... 


GRUPUL DE COMANDO DE LA MIEZUL-NOPŢII 


Un timp, mi-am respectat promisiunea. Probele 
şi investigaţiile au reuşit cu bine. Rezultatele? Din 
cele mai proaste. Drept care, în cea de-a şasea zi a 
internării mele, am şi fost trecut pe-un tratament 
intensiv de slăbire rapidă şi eficientă. 

Penke, vizitindu-mă de două ori în răstimpul 
acesta, la ultima vizită mă întrebase îngrijorată: 

— Măiestrică, te simţi bine? Ai dat ceva jos? 

— Cred că da! — i-am spus eu stinjenit. Cam 
vreun kil... Însă bănuiesc că-i vorba de sîngele luat 
la analize, că m-au ciuruit prin toate venele. Dar 
de miine, gata, încep să scad... Aşa pretinde 
Hirjeu!... 

— Totuşi, nu mi-ai răspuns! Cum te simţi? — a 
insistat bulgăroaica. 

—  Copilă bună, deocamdată mixt, adică 
amestecat, şi prost, şi mai puţin prost... În curînd, 
dacă ne-ajută soarta şi destinul, s-ar putea să ne 
simţim bine, chiar mult mai bine! 

— Nu-nţeleg, de ce vorbeşti la plural?... 

— Fiindcă a venit şi Mendelsohn, şi sîntem mai 
mulţi în aceeaşi situaţie! — am lămurit-o eu, destul 
de neclar. 

După trei zile de regim dietetic special şi 
tratament intensiv, slăbisem vreo opt sute de 
grame. Nu numai eu, ci întreg grupul nostru de 
comando, recent constituit. Adică Mendelsohn, 
Mala-cu, Macavei şi subsemnatul. Hîrjeu, după ce 
ne cîntărea, excla-ma încîntat: 

— Bravo, băieţi, aşa-mi place! Astăzi, drept 
recompensă, veţi primi la prînz şi-un desert. O 
cremă de zahăr ars. Însă dietetică. Fără zahăr, 


431 


fără ouă, fără lapte... Preparată după o reţetă de-a 
mea, numai din albuş de ouă!... 

Mare bucurie! Care bucurie, şi la voi să fie. 
Parcă nu ştiam noi ce reprezintă reţetele dietetice 
ale inventatorului Hirjeu? 

Dimineaţa, la ceai, primeam o cană plină cu un 
baiţ fierbinte, probabil zeamă de cicoare, îndulcită 
cu zaharină, o bucăţică de brinză, cît o cutie de 
chibrituri, şi-o felie de piine uscată, tăiată probabil 
sub microscop, deoarece se vedea prin ea ca prin 
geam. Prînzul, în schimb, era oarecum mai copios 
(ca volum). Căpătam un castron mare de supă de 
legume, prin care naviga, ca un submarin răzleţ, 
avînd şi-o formă asemănătoare, un morcov fiert, de 
dimensiunile unui deget. De copil. La felul doi, o 
bucată de rasol de vacă. Bună şi-aia. Deşi era cît 
un ou de bibi-lică, iar vita răposase, probabil, din 
motive de bătrineţe. La felul trei, mere Jonathan. 
La singular. Adică numai unul. Şi-ăla piper-nicit şi 
veşted. Cina, ca să putem dormi liniştiţi, un somn 
adînc şi odihnitor, se compunea doar dintr-un 
borcan de iaurt. Însă cu pîine. O felie întreagă, de- 
aceleaşi dimensiuni ca şi cea de la breakfast. 

Ne venea să ne plîngem singuri de milă. 

Mendelsohn, încă de cînd îşi luase în primire 
patul şi constituise grupul restrîins de prieteni 
adevăraţi, avea o idee în cap. Aşa ne asigurase 
atunci, şi-abia după ce-avusese criza din ziua a 
patra ne dezvăluise în ce anume consta. 

— Doctore, doctore, — răcnea cît îl ţinea gura 
Mendelsohn, gonind pe coridoare, nu te-ascunde 
şi dă-mi o bucată de piine, una mare şi caldă, că- 
mi vine să mor! Unde eşti, bestie umană? leşi 
afară, să mă vezi în ce hal am ajuns... De-abia mai 
mă ţin pe picioare!... 

Hiîrjeu se-ncuiase în cabinet, şi nu manifesta 
nici un interes să-l vadă la faţă pe grăsunul de 
compozitor, scundac şi bine îndesat, ca un 
poloboc, executîndu-şi, destul de alegru, crossul. 


432 


După ce-i trecuse clipa de nebunie, Mendelsohn 
ne convoca-se la closet, şi ne comunicase ultima sa 
decizie: 

— Maestre, Malacule, Macavei, ne-ajunge atîta 
suferinţă!  Diseară trecem la atac... Noi ne 
cunoaştem mai de mult, aşa că ştiţi ce-avem de 


făcut! — se adresase direct lui Malacu şi cefe- 
ristului. 

— Dar eu nu ştiu nimic! — l-am informat pe 
compozitor. 


— Ai să ştii! Mai tîrziu, cînd va suna ora H... 


Ora H a sunat doar la figurat. Deoarece, pe 
cînd aşteptam nerăbdător să văd în ce consta 
trecerea la atac, cucăind în patul meu, Rică 
Macavei m-a tras de mină, suflindu-mi la ureche: 

— Haidem, că-i dăm drumu'!... 

Peste cîteva minute, adunaţi cu toţii în holişorul 
toaletei etajului, ne ospătam crăieşte. Cu sarmale, 
fripturi la cuptor, reci, bineînţeles, cîrnaţi de casă, 
pui, piept de curcan, şi-alte delicatese. Numai 
piine nu găsisem. Atunci cînd dădusem iama prin 
dulăpioarele  slăbănogilor, ale celor puşi la 
îngrăşat, cărora familiile le-aduceau de-acasă tot 
soiul de bunătăţi. Pentru a completa alimentaţia 
pusă la dispoziţie de administraţia spitalului. 

In timp ce foloseam cozonac, în loc de franzelă 
sau jimblă, peste care dădusem în dulapul unui 
moldovean slab ca o scringhiţă, compozitorul ne 
susţinea moralul: 

— Copii, dacă nu-i pîine, e bun şi cozonacu'! 
Precum a spus şi Marie Antoinette, regina Franţei, 
nu mai ştiu cînd şi cu ce prilej... În orice caz, e 
singura modalitate de-a supravieţui supliciilor la 
care ne supun zărghiţii ăştia... Altminteri, păţim ca 
bulgaru’! 

— Care bulgar? — m-am interesat eu, avînd 
nevastă din aceeaşi branşă. 


433 


— Ce, n-ai auzit de cazul profesorului 
universitar de la Sofia, adus aici să slăbească, 
avînd peste o sută şi patruzeci de kile? 

— Şi ce-a păţit, n-a slăbit? A 

— Ba da! Le-a reuşit tratamentul... Insă n-au 
mai fost în stare să-l ţină pe loc. Nenorocitul 
slăbea întruna, fără oprire. Cînd l-au expediat 
acasă, încăpea într-un cărucior de copil! 

— Vorbeşti serios? 

— Bineînţeles! Mi-au spus-o o mulţime de 
oameni. Care aflaseră şi ei de la alţii... Cică s-ar fi 
petrecut chestia asta imediat după război! 

Deşi era ceva în neregulă, întrucît, la data 
aceea, precis, nu fiinţa Institutul de 
endocrinologie, am continuat să atacăm, noapte de 
noapte, rezervele de întărire ale celor puşi la- 
ngrăşat. Spre bucuria neamurilor acestora, care 
se mirau de cîtă mîncare băgau în ei „bolnăviorii” 
lor. 

Dar şi spre disperarea bietului Hîrjeu, nevoit să 
constate, zi de zi, la operaţia de cîntărire, 
îngrijorătoarea noastră creştere în greutate. 
Întrucît nu găsea vreo explicaţie valabilă, ne-a luat 
la rost: 

— Nenorociţilor, n-aţi înghiţit cumva alte 
tablete decît tiroida profesorului, şi-aţi luat, din 
eroare, pilulele subponderalilor? Fiţi atenţi... 
Mergeţi înainte, pe-acelaşi tratament, pînă mă 
consult cu domnul profesor şi cu doamna Pitiş!... 
Mi-e teamă să nu fie vreo reacţie adversă a 
preparatului pe care-l primiţi... 


Deoarece Parhon, Milcu şi Marcela Pitiş erau 
plecaţi în străinătate, la cine ştie ce simpozion sau 
congres al endocrinologi-lor, noi ne-am văzut de 
treabă, după cum ne-ndemnase şi Hirjeu. 

Nemaidevalizind dulăpioarele slăbănogilor, că 
nu ne lăsa inima. Obţinusem o sursă mult mai 
plăcută şi consistentă. Avînd la dispoziţie şi cîtă 
piine pofteam. De vreo două zile fusese internat, la 


434 


o rezervă specială, un general în rezervă, om la 
vreo şaptezeci de ani. Slab ca un ţir. Il aduseseră 
„la îngrăşare”. Tipul era simpatic, cult, avea 
conversaţie, îi plăcea muzica, şi simţea o nevoie 
acută de companie agreabilă. 

Bucurîndu-se de-un tratament aparte, zilnic i se 
aduceau de la „Capşa” platouri cu pate de foie- 
gras, şalău în sos remoulade, homari, şuncă de 
Praga, salam de Sibiu, friptură de pui, miel şi 
purcel, plus deserturi de basm: profiterole înecate 
în frişcă, torturi cu nucă şi charlote de ciocolată. 
Mă rog, tot ce era nece-sar pentru a sătura o 
întreagă promoţie de generali. Iar grupul nostru 
era permanent invitat, seară de seară, pînă noap- 
tea tîrziu, la interminabile partide de conversaţie 
plăcută, de zaiafeturi intelectuale şi de fine 
degustări de vinuri alese. 

Intrind la idei  (nesănătoase),  observînd 
cantităţile industriale pe care le consuma 
generalul, dar şi îngrijorat fiind să nu i se întîmple 
ceva fatal, doctorul Hiîrjeu s-a postat într-o noapte, 
lipsindu-se de binemeritata odihnă, la o pîndă de 
lungă durată. Prilej cu care i-a fost dat să audă, 
ascultind la uşă, ceea ce nu era prea frumos, o 
serie de expresii abominabile. Ca: 

— Plus trei! — rosteam eu, filind cartea pentru 
a doua oară, deoarece aveam impresia, nesigură, 
din cauza „Ottonelului”, că am în mînă o chintă. 

— Trei, ca trei, dar ce? — se interesa generalul. 

— Să zicem, copane de pui! — îi declaram eu, 
optind pentru carnea de pasăre, mai uşoară. 

— De-acord, — se-nvoia generalul, că avem de 
unde! 

— Eu, unul, nu merg! — anunţa amărit 
Macavei, nefiind în carte. 

— Ba eu, da! — sărea Mendelsohn cu gura. Şi 
mai cer cinci, peste ce-a vrut grasu’! 


435 


— Tot copane? — s-a auzit şi glasul lui Malacu, 
de pe tuşă, care nu participa la joc, însă 
administra poturile din platouri. 

— Nu! Baclavale, că nu mă prea omor cu 
carnea! — îşi preciza poziţia compozitorul. 

— Ce-ai prins la mînă, maestre? — îl întrebam 
pe Mendelsohn, renunţind să mai plusez, deoarece 
mă consideram tare şi mare. 

— Care de aşi! 


— Eşti nemaipomenit! — exclamam eu. Să ai 
patru aşi, şi să nu mai ceri nimic? Pokerist eşti 
matale, sau frizer de lux?... M-am supărat! Şi 


propun să facem o pauză, ca să ne halim 
ciştigurile... Nene Malacule, cum stăm? Eşti în 
regulă cu contabilitatea, sper!... 


— Bine, în colonel! — aprecia administratorul 
jocului, deşi ar fi trebuit să spună „în general”. 
Dar nu vroia să jignească gazda. 

Şi ne-a comunicat şi stadiul exact al „bănuţilor” 
noştri: 

— Pînă la manşa asta, ziaristu' are cinci 
copane, un şalău cu sos remoulade, trei 
profiteroale, şi-o porţie de miel la cuptor... 
Compozitoru', şapte baclavale, doi cîrnaţi şi-o 
salată de bou, adică de „bef”. Generalu' stă ceva 
mai prost, doar un piept de pui, un cîrnat şi-o felie 
de tort... lar nea Macavei, care-i perdant, n-are 
nimic la activ, aşa c-o să se mulţumească doar cu 
răbdări prăjite!... 

Nea Rică Macavei se mînia pe soartă şi-njura 
de mama focului. Însă n-aveam noi inima aia, să-l 
lăsăm cu burta goală. Ca să-l îmbunez, eu îi cedam 
două copane de pui, iar Mendelsohn o juma’ de 
cîrnat, că era şi cam scîrţan de felul său. 
Generalul, generos, renunţa la tot ce ciştigase, în 
favoarea lui Malacu. 

Tocmai cînd ne pregăteam să eliberăm masa de 
cărţi, pentru a ne înfrupta din munca noastră, 


436 


Hirjeu, care nu mai putuse răbda, a năvălit în 
odaia generalului: 

— Nefericiţilor! Nu vă daţi seama că vă tăiaţi 
craca de sub picioare? Unde-o s-ajungeţi, trişînd în 
halul ăsta?... Domnule general, de ce vă angajaţi 
în asemenea aventuri, cu iresponsabilii de la 
hipofizari? Aştia-s bulimici, din pricina maladiei ce 
le macină creierii! Sînteţi dator să consumaţi 
numai dumneavoastră ceea ce vi se aduce, zău 
aşa... Dacă mai continuaţi în felul acesta, mă dau 
afară de la spital! 

— Ce vrei să fac, doctore, că mor de plictiseală! 
Cu ei îmi mai îndulcesc zilele... Şi-apoi, de-oi băga 
în mine tot ce mi se cară, în mai puţin de-o 
săptămînă ajung cît Mendelsohn şi ziaristul, la un 
loc!... lartă-i şi iartă-mă, că n-o să mai jucăm pe 
bucate. Trecem pe bani!... E bine? 

Bietul Hîrjeu, brusc domolit, probabil şi 
datorită respectului ce-l purta generalului, a 
zimbit timid, a chicotit apoi ceva mai tare, după 
care a purces să ridă în hohote. De nu se mai 
putea opri. În cele din urmă, s-a aşezat laolaltă cu 
noi, să lichidăm ce era prin platouri. Era şi obosit 
omul, şi flămînd. Doar renunţase la cină, în seara 
aceea de pomină. 


A doua zi, împreună cu Mendelsohn, m-am dus 
la Hiîrjeu în cabinet şi l-am rugat omeneşte: 

— Nene doctore, fie-ţi milă de noi şi 
externează-ne! Nu mai putem îndura... Ne-am 
pierdut şi somnul, şi liniştea sufletească, vrei să ne 
pierdem şi minţile?... 

Hirjeu nu s-a lăsat prea mult rugat. Ba 
dimpotrivă, ne-a declarat zimbit pe sub mustață: 

— Cum tot nu aveţi ce pierde, deoarece mintea 
vă  absentează cu  desăvirşire, de astăzi 
consideraţi-vă externaţi! Precis, şi sînt convins de 
asta, diseară o să-mi fiţi amindoi la „Capşa”... 
Punem pariu?... 


437 


CE-ŞI FACE OMUL CU MÎNA LUI! 


Bineînţeles, nu ne-am încumetat să-ncheiem 
rămăşagul pro-pus de doctor. Ştiam şi noi, şi-ncă 
prea bine, că vom sărbători evenimentul eliberării 
la faimosul stabiliment. Şi, fiindcă fusese om cu 
noi, şi-avea, din plin, şi simţul umorului, am luat 
iniţiativa de a-i lansa o contrapropunere: 

— Nene Hiîrjeu — i-am zis eu, cu duhul 
blîndeţii, eşti suficient de conştient că nu sîntem 
zdraveni. Nici la glande, dar nici la minte. Uite ce, 
în seara asta eşti invitatul nostru. La mai sus 
citata locantă, căreia chiar tălică i-ai zis pe nume. 
Ca să ne luăm un rămas bun călduros, în condiţii 
civilizate... Şi-ţi făgăduim că vom comanda numai 
elemente de regim dietetic! grătar de vacă, şalău 
rasol, şi-alte sortimente similare. Ca să fie masa 
bogată. În bucate hipocalorice, hipoglucidice şi 
hiposodice... 

— Bine, s-a făcut! — a acceptat dulcele de 
Hîrjeu. Barem, ca să fiu cu ochi pe voi. Altminteri, 
mai mult ca sigur, s-ar putea să vă reîntoarceţi la 
institut mai rapid decît vă imaginaţi!... 

Parcă i-a fost gura daurită! Peste doisprezece 
ani, mă internam iarăşi la „Parhon”. Acum însă, 
altă viaţă! Deşi eram tot la „Hipofizari”. Dar într- 
un salon anume rezervat supraponderalilor. 
Condus de-un şef de clinică nou, conferenţiar 
universitar proaspăt şi bine pregătit, sever şi 
autoritar, dar cu care m-am împrietenit la toartă. 
Fiind şi om cult pe deasupra. Imi zicea numai 
„Maestro”, iar eu „Doru-doctoru”. 

În '68, alte năravuri. Medicina avansase mult, 
între timp. Serviciu radiologie tip-top, doctori unul 
şi unul, care mai de care mai „doctor”. Şi la 


438 


propriu, şi la figurat. De asemenea, şi alte servicii 
ultraspecializate. Dotate cu figuri eminente în do- 
meniu, ca madam Elena Vaida-Păunescu, o 
gingaşă şi scumpă oculistă, care, printre altele, se 
ocupa şi de ochii lui Marin Preda, mereu temător 
să n-aibă ceva cu vederea. 

La dînsa în cabinet, mi-a fost dat să remarc şi 
cel mai haios tablou de testare a acuităţii văzului, 
pe care era imprimat, cu litere de tipar, de la cele 
mai mari şi pînă la cele mai mărunte: „Dragostea 
este oarbă”. 

lar la cardiologie, unde oficia Dinu Popovici, 
totdeauna găseai la inteligenta sa personalitate, 
de erudit în materie, încurajare şi sprijin. Cu-atât 
mai mult cu cît acţiona prin puterea exemplului 
personal. Îţi recomanda, să zicem, „Dipiridamol”, 
lua şi dînsul o pilulă. Cînd te prezentai la control, 
îţi oferea „Corinfar”, a doua generaţie de 
vasodilatatoare coronariene. Şi iarăşi înghiţea o 
tabletă. Astfel, pînă la urmă, am ajuns să am o în- 
treagă colecţie de medicamente similare, însă 
aparţinînd tutu-ror generaţiilor. Chiar şi „Isoptin”, 
ultimul  răcnet al industriei farmaceutice. 
Deoarece nu-l avea, iar eu făcusem rost, i-am 
oferit personal o mostră. Minunat om, ca şi 
doamna Vaida. Le plăcea amîndurora literatura. 
Dar şi scriitorii. Cred că, şi sînt convins de-asta, 
numai datorită lor nu mi-am pierdut încrederea în 
medicină. 


În ce-l priveşte pe Doru-doctăru, era şi acesta o 
figură. Cînd aflase că adunasem o întreagă 
bibliotecă de literatură medicală, m-a îndemnat, 
zimbind feroce: 

— Maestro, citeşte-o pe briînci, şi-ai să fii 
pacientul ideal!... 

— Chiar crezi, nea Dorule-doctărule? 

— Dar bineînţeles! Într-un timp record, ai să te- 
mbolnăveşti de toate maladiile existente în 


439 


volumele respective... Şi nici un medic n-o să-ţi 
mai dea de capăt!... 

Am renunţat temporar la lecturile mele de 
specialitate, şi m-am lăsat pe mîinile lui. Care, 
pînă şi-asăzi, m-au păstrat încă teafăr. Din punct 
de vedere fizic. Mintal, aici problema-i neclară. 

Deoarece, după vreo săptămînă de „internare”, 
am fugit, ca un evadat, de la endocrinologie, fiind 
incapabil să suport regi-mul. Nu cel dietetic, că 
nici acela nu-mi prea suridea, ci regimul de 
detenţie. Totdeauna am iubit libertatea şi nici ca 
bolnav (închipuit, credeam eu) nu-mi plăcea 
claustrarea. Mai mult de-atit, aveam enorm de 
lucru. 

Şi m-am explicitat, în faţa lui Doru-doctoru, pe 
cînd jucam nişte table de pomină, la Tiîncăbeşti, 
între o partidă şi alta: 

— Nu-i de mine spitalul!... Prefer să slăbesc 
prin forţe proprii. În afară de asta, n-au mai fost şi 
alţi scriitori grăsuţi? Gîndeşte-te numai la Balzac, 
bunăoară... 


Totuşi, spre mirarea generală, în şapte ani am 
izbutit să slăbesc. Chiar impresionant. Peste 
douăzeci de ocale. Fără să recurg la furaje şi-alte 
minunăţii citite prin diverse reviste. Fără să-mi 
plimb prin gură ulei de salată, fără să-nghit boabe 
de orez, fără să ajung la excese de „post negru”. 
Ci încetul cu încetul, din aproape în aproape, bînd 
oţet de mere, din cel utilizat de americanul Jarvis, 
veterinarul care tratase vacile din Vermont cu 
acelaşi produs, sau ceva similar, că nu mai ţin 
minte. A trecut atîta timp de cînd m-am lăsat şi de 
oţetul de mere, încît nu-mi amintesc decît 
chinurile prin care am trecut, preparindu-l cu 
mîinile mele. 

În orice caz, trecînd la un regim invers, de 
combatere a acidității, m-am mai reîntremat niţel. 
Cu vreo zece ocale. Şi mă simt bine şi sănătos, 
muncind cu drag şi rezultate. Nespecta-culoase. 


440 


Acuma, rememorîndu-mi patimile prin care am 
trecut, atîţia amar de ani, ca să ajung de unde-am 
pornit, îmi vine să zîmbesc. Şi ştiu de ce. Şi sfint 
am fost, şi mucenic, şi pacient neascultător, numai 
normal n-am izbutit să fiu. Ponderal vorbind. 

Dacă supraviețuiesc, şi-ncă mulţumitor, cred 
că-i datorită noilor iniţiative întreprinse de 
personalitatea subsemnatului. În ultimul timp. De 
vreo doi ani, dimineaţa, la breakfast, ingurgitez 
două linguri mari, de supă, pline cu tărîţe crude. 
La cele trei mese cotidiene, mănînc, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, cîte-o ceapă. Iar la desert, o 
cană de ceai, cu suc mixt, din sfeclă, morcovi şi 
mere. 

Totuşi, trebuie să obţin şi rezultate mai 
notabile. Cîndva. Dar nu se ştie cînd. Vorba 
strămoşilor noştri: „ars longa, vita brevis”. Sau 
cum traducea nenea Valică, unchiu-meu, medic şi 
el, însă stomatolog: „arde lung şi vita-i bravă! 
Adică, taman bună de mîncat”. 

Pînă una alta, să mulţumim Domnului că mai 
sînt în viaţă. Mai corect zis, domnilor. Domnilor 
doctori. Că mai sînt şi printre ei oameni! 


441 


INDIMENIICABILA GAZETA 


„CENTROCOOPIST” DE CURSĂ LUNGĂ, DAR ÎN POM! 


De cînd plecase ultimul redactor-şef de la 
„Flacăra” (nu cea de-acum, ci înaintaşa ei), un ins 
cu care întreţineam relaţii de producţie aproape 
cordiale, am fost nevoit să-mi iau şi eu valea. 
Păcat! Şi de mine, şi de el. Fiindcă era un om 
aparte, chiar anormal. De cumsecade. 

Ne cunoşteam mai de mult. La un moment dat, 
omul meu — care lucra pe atunci la „Albina” — 
pornise să tragă tare, publicînd, poem după poem, 
un serial de versuri adînc împlin-tate în realitatea 
imediată. Care, nu ştiu de ce, îmi sunau artificial, 
ostentativ. Ce-mi păsa mie de „cardinalii” şi 
„reacţionarii” lui? Păi, dacă era cazul să 
combatem serios şi zdravăn atitudinile retrograde 


442 


şi noxele sociale, de poezie aveam nevoie? În nici 
un caz, îmi ziceam eu, de vreme ce existau 
organisme specializate pentru realizarea unor 
atare obiective. 

Şi, întrucît aveam prostul obicei să spun, pe 
faţă, ca fleţul, tot ce-mi era în guşă şi căpuşă, i-am 
zis-o şi maestrului, o dată, pe cînd prinzeam, la 
„Capşa”, un „Chateaubriand” în sînge (muşchi de 
vacă, nu poetul francez cu-acelaşi nume). 

Drăguţ şi ziîmbitor, luase loc la masa mea, 
văzînd ceea ce consumam cu brio: 

— Aha! Va să zică, te-am prins... Şi matale ţii 
regim! Ai ceva cu ficatul? Că şi pe mine mă 
supără... 

— Cu ficatul, n-aş zice. Mai curind cu 
stomacul... Fiindcă mereu mă terorizează, silindu- 
mă să-l satur! Ce mai faceţi?... Scrieţi, scrieţi 
mereu, în plin „forcing”, ai? 

— Cam aşa ceva! — mi-a suris blajin Eugen 
Frunză. Căci el era mai sus pomenitul. 'Ţi-au plăcut 
poeziile mele?... 

In momentul acela mi-a stat „Chateaubriand” în 
git. Nu numai din pricină că trebuia totuşi să-i 
răspund, ci şi fiindcă, la ora aceea, iarăşi mă 
luasem în bețe cu mînzul meu, de la „Flacăra”, 
adjunctul ce-mi mînca ficaţii. Unde lucram „cu 
ziua”, machetind, din cînd în cînd, cîte un număr 
de revistă. Şi tocmai atunci mă apucasem să ridic 
probleme literare, cînd nu-mi stătea deloc gîndul 
la aşa ceva. 

Şi i-am mărturisit deschis comeseanului, în 
pofida faptului că-mi era simpatic: 

— Nu, meştere dragă, de ce să te mint! Păi ce, 
poezie-i asta?... Mai curînd, după părerea mea, 
articol de fond versificat. Cu talent, e drept. Ai 
putea să scrii altfel. 

— Cum, adică? 


443 


— Aşa cum a scris dumnealui!... — l-am lămurit 
eu, arătîn-du-i-l pe Ion Barbu, care se afla la vreo 
trei mese distanţă de noi. 

— Mda! — a oftat Eugen Frunză. Din păcate, nu 
mai scrie! Dar să lăsăm pe-altă dată dezbaterea 
asta... Ce mai faci, cum te descurci, ia spune-mi? 

Şi i-am spus: 

— Nici nu fac nimic, şi nici nu mă descurc! 
Aştept un răspuns de la „Flacăra”. Unde-am depus 
o cerere de-ncadrare, nădăjduind să mi-o aprobe 
noul redactor-şef, a cărui numire se-aş-teaptă în 
curînd... Cu adjunctul nu-s în stare să mă-nţeleg. 
E-un dogmatic, şi-un încuiat, dar din cei cu cap 
patrat... 

Peste vreun ceas ne-am despărţit. Eugen 
Frunză, niţel cam indispus. lar eu, aşijderea. Deşi 
eram sătul. De toate. Şi de „Chateaubriand”, şi de 
insensibilitatea poetului Frunză, care nu mă 
deplinsese. Şi nici nu-mi spusese vreo vorbă bună, 
de încurajare. De, dacă-l înfruntasem, ce pretenţii 
să mai fi avut de la dînsul? 


Peste vreo trei zile, m-a sunat la telefon 
Hănţeasca. Şefa de cadre de la „Flacăra”. Care m- 
a anunţat că mi s-a aprobat încadrarea la revistă, 
ca redactor artistic-machetator. Şi-am întrebat-o 
urgent: 

— Madam Hănţescu, avem un redactor-şef nou, 
a fost numit? 

— Da! Te-aşteaptă miine, la el în birou... îl 
cheamă, stai niţel, să mă uit la dosar, aha, E... 
un... gen, şi Frunză... Cum adică, Eungen?... 

— Eugen, tanti, Eugen! E drept că e un gen cu 
totul deosebit de om, din moment ce m-a angajat... 


Apoi, Eugen Frunză a plecat. Director la 
„Editura Tineretului”. lar eu, director la... 
domiciliu. Mai bine-aşa, decît să rămîn cu 
adjunctul. Numai pe-ăsta nu-l avansa nimeni! 


444 


Păcat, totuşi... Că era băiat răzbătăreţ şi 
încăpăţinat. 


Spre norocul meu, ca-ntotdeauna cînd mă aflam 
în asemenea situaţii-limită, s-a găsit un cetăţean 
care să ţină la mine. Unul, Mimi Cerban. Căruia îi 
machetam o revistuţă, de anunţare a cărţilor noi. 
Şi care, căpătind ceva de lucru, ca redactor, la o 
instituţie centrală, m-a propus şi pe mine. Să 
machetez publicaţiile acesteia. 

Aşa că, prezentindu-mă la Zamfir, şeful 
serviciului respec-tiv, m-am pus pe treabă. Şi dă-i 
şi luptă, şi luptă şi dă-i, cînd cu reviste ilustrate, 
pentru propagarea activităţilor instituţiei res- 
pective, cînd cu vreo cinci gazete în limbi străine, 
dedicate aceluiaşi scop, cînd cu „Almanahul 
Cooperaţiei”. Pentru că aceasta era instituţia ce 
mă utiliza, şi-ncă din plin. Mai exact: 
„Centrocoop”! 

Zamfir era un tip receptiv, inteligent şi priceput 
în meserie, ştia să se-nconjoare de-un colectiv 
redus de redactori, şi să-mi aprecieze, la justa 
valoare, eminenta mea contribuţie. Fără să mă 
încadreze pe-un post adecvat. Din lipsă de... 
schemă. Mă rog, eram mai avantajat astfel — 
colaborator extern. Niciodată nu-mi plăcuseră 
şefii! 

Probabil, şi Zamfir era alergic la şefi. Deoarece 
ne distram împreună pe socoteala celora de 
la „Centrocoop”-ul de pe vremea aceea. Fără ca 
bieţii oameni să fi avut vreo vină. Însă parcă era 
un făcut. Pe directorul de la achiziţii-cereale îl 
chema ...Secară, iar pe cel de la legume şi 
verdeţuri... Fasole. Dacă ar fi fost invers, mai 
treacă-meargă, dar să se fi nimerit chiar aşa, încît 
fiecare să răspundă de sectorul corespunzător 
numelui său de familie, era prea de tot. 

— Ce-ar fi, maestre, — îmi zicea Zamfir, dacă ți- 
ar scrie în buletinul de populaţie, la rubrica 
respectivă, A. V. Garamond, sau Cicero, sau 


445 


Cvadrat? Că tot te-aud operînd cu noţiunile astea 


tipografice... 

— Cicero, mai c-ar merge, c-a mai fost unu”, în 
istorie, şi care-a ajuns un cineva! — i-o-ntorceam 
eu. 


Ce să-i faci! Ne mai distram şi noi. În timpul 
liber. Pentru că, la muncă, se amuzau alţii pe 
spinarea noastră. 

Intrucît machetele revistelor trebuiau 
prezentate vice-pre-şedintelui de resort, căruia îi 
revenea şi supravegherea serviciului nostru, 
operaţia respectivă era un adevărat chin. Şi care 
dura ceasuri de-a rindul. Răstimp în care „vicele” 
îşi comanda cafele şi fuma ţigări străineze, şi noi îi 
înfăţişam, pagină cu pagină, fiecare publicaţie (în 
machetă,  se-nţelege). Avea şi-o parte bună, 
„vicele”. Niciodată n-a respins vreo machetă. Pri- 
vea placid schiţa de pagină, şi-apoi cerea să- 
ntoarcem foaia, adică să-i ară-tăm pagina 
următoare. 


Numai în două rînduri am avut ocazia să 
schimb unele opinii cu „vicele”. Prima oară, cînd i- 
am prezentat o revistă bine pusă la punct, 
afirmîndu-i: 

— Curat „centrocoopistă”, zău aşa!... 

— Ia ascultă, maestre, ar trebui să-nveţi că la 
noi se spune cooperatist, nu centrocopist, care- 
nseamnă altceva, adică un copist central! Ai grijă, 
Zamfire, şi prelucrează-l pe dînsu'!... 

A doua oară, discuţia s-a desfăşurat muzical, 
exact ca-n cîntecele acelea fără cuvinte — 
„Chanson sans paroles”. Întrucît „vicele”, în faţa 
noastră, băuse vreo trei cafele babane, una după 
alta, iar mie-mi lăsa gura apă, şi după o cafea, dar 
şi să-i trag o ţigară, dintr-ălea din care fuma 
pătimaş personajul, am purces la represalii. Mute. 
Mi-am scos din servietă mincarea adusă de- 
acasă şi-am întins-o lîngă mine, pe măsuţa de lîngă 


446 


biroul „vicelui”. Acolo unde mai aveam şi teancul 
de machete. 

Şi, în timp ce-i prezentam o pagină, îmi viram 
în gură o feliuţă de păstrămioară (bine usturoiată). 
La pagina a doua, o bucăţică de piine. Lipie 
proaspătă, încă aburindă. Şi tot aşa, pagină după 
pagină, păstrămioară după păstrămioară, pînă am 
ajuns la jumătatea pachetului, iar pîinea o 
terminasem toată. 

Zamfir stătea ca pe ace, cu gura făcută pungă. 
Mimi Cerban şi mai abitir. lar „vicele” pornise să 
fumeze ţigară de la ţigară. Din ce în ce mai 
congestionat. Cînd l-au trecut şi năduşelile, a 
sunat-o pe secretară şi i-a spus: 

— Telefonează la bufet, să ne servească la 
mine-n cabinet o gustărică! Spune-le că am 
oaspeţi străini... S-aducă şuncă de Praga, costiţă 
afumată, crenvurşti fierbinţi şi ficăţei prăjiţi... 


— Pentru cîte persoane? — s-a interesat 
secretara, ima-ginîndu-şi că oaspeţii urmau abia să 
sosească. 

— Dar ce, matale eşti chioară, nu vezi că sîntem 
şapte aici? 

Atunci mi-a plăcut de personaj. Crescuse în 
ochii mei. Eram patru, în total. Însă, cînd ne-am 
aşezat la „taclale”, uitîind de machete, am mîncat 
cu toţii cît şapte! Iar, după aceea, ne-a tratat şi cu 
cafele. lar mie, fiind, în afara sa, unicul fumător, 
mi-a dăruit un pachet neînceput de „Pall Mall” 
(pe-atunci neavînd curs „,Kent”-ul). 


Niciodată nu m-am putut plinge de perioada 
colaborării mele cu  „Centrocoop”-ul. Vice- 
preşedintele mā simpatiza vizibil, constatare 
personală a subsemnatului, ţinînd seamă de 
tratațiile cu care se încheiau prezentările 
machetelor. Zamfir, de aseme-nea. Incît ajunsese 
să-mi povestească, aflind de ambițiile mele scriito- 
riceşti, despre interesanta sa activitate din cadrul 


447 


miliției. Nădăjduind să scriem un roman miliţist 
împreună. 

Din păcate, n-am mai apucat. Nici el, nici eu. 
„Vicele” a fost trecut în altă muncă. lar de 
serviciul lui Zamfir s-a ocupat, după aceea, un 
individ bizar, unul Punteanu, şi nu mai ştiu cum. 
Un obsedat, zic eu. 

De cînd l-am surprins, fără voie, se-nţelege, cu 
secretara alungită pe biroul de şedinţe, 
examinîndu-i anatomia personală, nu mai mă- 
nghiţea. Deloc şi mai defel. Treba lui. Că şi Bica 
aia, secretara, despre care colectivul susţinea că-i 
paraşutistă, (sau paraşută, ceva în genul ăsta), nu 
făcea două parale. Era bon-doacă şi-ndesată, boită 
peste tot, şi pe faţă şi pe dos. 

După ce Zamfir a fost numit inspector la oficiul 
de legume şi fructe, Punteanu m-a convocat la el 
în birou şi mi-a comunicat extrem de afabil: 

— Scumpe maestre, ne pare rău că nu mai vrei 
să colaborezi cu noi! Şi, fiindcă insişti atît, de 
mîine eşti liber... O să ne descurcăm şi fără 
aportul dumitale. Ce să-i facem? Asta-i viaţa!... 


Şi, uite-aşa, dintr-o nebăgare de seamă, 
deoarece dădusem atunci peste Bica şi Punteanu, 
acum eram în pom. Şi-am mai fost pomicol, încă 
vreo lună de zile. 


ALTĂ VIAŢĂ! 


Prin '57, sau '58, poate chiar şi '59, că nu mai 
ţin bine minte cînd se petreceau evenimentele de 
mai sus, de pe urma cărora ajunsesem şi „şomer”, 
îmi cam făceam veacul pe la „Capşa”. 

Nărav boieresc. Însă speram ca, stînd pe fază, 
în centrul vieţii spirituale a capitalei, unde se- 


448 


adunau oamenii de litere, şi cei alăturaţi lor, 
ziarişti din presa literară, să dau peste cineva care 
să aibă nevoie de-un machetator de nădejde. Cum 
mă autoconsideram. 

Înființat în locantă mai înainte chiar de ora 
prinzului, mă aşezam pe-o banchetă mai retrasă, 
cît mai la „umbră”. De unde să am posibilitatea 
de-a studia atmosfera. Oare nu visasem, de mult, 
s-ajung şi eu un „capşist”, ca marii maeştri? Pe 
care-i desluşeam de la distanţă. Prin geamurile 
uriaşe ale „Cafe de la Paix”-ului. Unde-mi sugeam 
eternul şvarţ. Pe cînd dînşii beau doar „cafe 
filtre”. Altă viaţă! 

Acum îmi realizasem speranţele. Eram un 
cineva. Deoarece îi aveam lîngă mine, să-i zicem 
şi-aşa, pe marele lon Barbu, pe Tudor Vianu, 
esteticianul şi istoricul literar, pe Şerban 
Cioculescu, criticul cel mai temut între cele două 
războaie, şi care-acum se ocupa, pare-se, de 
anticariat, precum  şi-alţi maeştri de renume 
naţional. Beam şi eu, ca şi dînşii, un filtru. De unul 
singur. Pe cînd maeştrii mai sus citați îl 
„discutau”. Viriţi unul într-altul, destăinuindu-şi 
cine ştie ce secrete de fabricaţie din literatură, 
rizind, şuşotind, izbucnind adeseori în rafale de 
chicoteli. 

Mai încolo, alt solitar. Maestrul Nicu Kanner. 
Omul care-i scrisese cupletele lui Tănase. Autor de 
reviste şi spectacole de varietăţi. Sorbind din 
cafea şi trăgind din trabuc. Să juri că-i Churchill, 
nu altceva. Iar lîngă acesta, dar la altă masă, doi 
vene-rabili aşi ai literaturii române — prozatorii 
Al. Cazaban şi N. Dunăreanu. Dacă nu mă-nşel, 
ambii aproape centenari. Pe-o altă banchetă de 
catifea stacojie, unul din cei mai mari „cafegii” pe 
care i-am cunoscut vreodată, poetul şi strălucitul 
traducător Taş-cu Gheorghiu. Întunecat, cu ochii 
cerniţi de nopţile nedormite, cînd lucra la 
fantasticele sale versiuni ale atîtor poezii şi proze 


449 


din producţia universală, privea atent în gol. 
Deoarece îl iubeam nespus şi-l mai abordasem, m- 
am deplasat la măsuţa sa, să-l întreb: 

— Cum mai merg treburile, dom' Şuli? 

li plăcea alintarea dăruită de prieteni, şi-mi 
îngăduia şi mie, fără să se considere jignit, să-i zic 
astfel. Şi-mi răspundea sumbru, cu glasul său 
catifelat: _ 

— Groaznic, dragule! Infiorător de prost... Mă 
simt sleit de puteri, şi numai cafeaua asta mai mă 
ţine-n picioare! Apropo, ai auzit ce i-a zis Neagoe 
ziaristului acela simpatic?... Ştii la cine mă refer, 
moldoveanul ce ştie să bea gospodăreşte şi scrie 
cele mai colorate reportaje! 

Domnul Coriolan Neagoe era vărul, scriitorului 
Peter Neagoe, americanul, bun prieten cu titanul 
Brâncuşi. Despre care scrisese şi-un roman. 
Domnul Coriolan servea mai totdeauna la braserie. 
Era un bărbat falnic, cu picioarele niţel obosite, 
care străbătea, legănîndu-se ca un uriaş răţoi, zeci 
de kilometri prin cafeneaua-cofetărie-braserie, să- 
şi satisfacă muşteriii. Avea un cap rotund şi 
acoperit de-o claie de păr coliliu, încît impunea 
oricui respect şi admiraţie, mai ales datorită 
ochilor săi negri, inteligenţi şi pătrunzători. 

Aşa c-am fost curios s-aud ce mai trîntise 
domnul Neagoe. Că le cam zicea. Şi-ncă adeseori. 
Fără jenă. 

— N-am aflat de ultima vorbă a „vărului”, dom’ 
Şuii, zău aşa!... 

— Păi să ţi-o spun! Că-i de-o logică formală 
impecabilă. I-a cerut moldoveanul nostru: „Dom' 
Coriolan, dă-mi şi mie, te rog, un pahar de vin fără 
sifon!”. Neagoe, văzindu-l cam troscănit, a dat-o 
pe glumă, şi i-a spus: „Maestre, nu mai avem 
sifon! Pot să vă servesc un pahar de vin fără 
borviz! Însă nu vă sfătuiesc... Borvizu' ăsta nu-i 
bun la nimic!” 


450 


La masa autorului „Jocului secund”, unde Ion 
Barbu, arătînd ca o morsă albă, cu mustăţile sale 
pleoştite şi stufoase, privea atent, sprijinit în 
bastonul ţinut între picioare, la Tudor Vianu, iar 
Şerban Cioculescu, costeliv, chicotea sarcastic, 
apăruse între timp, probabil pentru a-i saluta, un 
tip îmbrăcat sportiv, însă elegant, într-un 
demipalton din homespun, şi haine din acelaşi 
material lînos, iar în picioare purtînd pantofi cu 
talpă dublă şi feţe gălbui. De fapt, nu felul cum era 
îmbrăcat mă  impresionase, ci ochii de-un 
magnetism şi-o vioiciune nemaipomenite. De parcă 
ar fi iradiat efluvii şi descărcări termonucleare. Să 
fi avut la vreo cincizeci şi ceva de ani. Însă în 
ciuda bruinei de-afară, umbla fără nimic pe cap. Şi 
nu ai fi putut spune că-l apăra de frig părul alb, 
scînteietor, pe care nu-l poseda decit în jurul 
craniului. 

După ce-a părăsit grupul Barbu, s-a îndreptat 
spre raionul de cofetărie, unde-a comandat cu glas 
plăcut şi melodios: 

— Fetiţelor, ia să vedem cu ce-mi îndulciţi voi 
sufletul! Aşa... Bun. Va să zică, îmi faceţi un carton 
cu tort Richard, cîteva mascote, nişte cartofi, bine 
tăvăliţi prin cacao, iar separat, o pungă mare cu 
pavele... 

Intrigat de preferinţele voiosului personaj, care 
erau şi-ale mele, întrucît mă dădeam şi eu în vînt 
după cartofi şi pavele, niş-te bomboane 
confecţionate din şerbet de portocale, l-am în- 
trebat pe Taşcu Gheorghiu: 

— Dom’ Şuli, cine-i făptura? Vreun scriitor, 
cumva, necunoscut mie? 

— Mai rău! — mi-a răspuns şăgalnic tenebrosul 
poet. E marele compozitor Paul Constantinescu... 
N-ai auzit de el? 

— Cum să nu, meştere dragă! l-am ascultat la 
Ateneu oratoriul de-astă primăvară... Plus ce i se 
cîntă la radio! 


451 


— Păi vezi, dragule, asta-i problema. Că nu se 
mai cîntă. Din pricina oratoriului „de primăvară”... 
Misticism curat, şi oratoriul ăsta pascal! Numai că 
Paulică-i artist pînă-n măduva oaselor, şi nu se 
lasă dus cu anasîna... Îi trage-nainte. Vînă tare, 
ciobănească! 

Pe la unu fără un sfert mă mutam în salonul 
restaurantului. Unde trebuia să mă-ntilnesc cu Titi 
Chiriţă, cireşarul. Să luăm masa împreună. Deşi 
încă nu se deschisese departamentul res-pectiv, 
mai mult de jumătate din mese erau ocupate. De 
oamenii ce pătrunseseră înăuntru prin coridorul 
ce lega braseria de restaurant. Erau de-ai casei, 
clienţi vechi şi respectabili. Din cele mai diverse 
domenii ale artei. 

Pină să se-nfiinţeze Titi, mi-am ales şi eu o 
masă mai acătării, la fereală, în colţul salonului cel 
mic, de lîngă intrare. Din două motive. Să stau cît 
mai aproape de bucătărie, ca să fiu servit mai 
rapid, şi să mă aflu în vecinătatea uşii prin care 
urma să apară Chiriţă. Care, mai totdeauna, 
obişnuia să-ntîrzie. Artist — ce să-i zici. Şi nici n-ar 
fi avut vreun rost să-i faci reproşuri, deoarece nu- 
ți oferea posibilitatea. Imediat ce sosea, te- 
mbrăţişa frăţeşte, entuziast, şi te-nvăluia sub ava- 
lanşa exploziilor sale verbale. Ce-i drept, îi mergea 
guriţa, dar şi-avea ce spune. 

În apropiere, la vreo două mese distanţă, Petre 
Ştefănescu-Goangă, marele în toate, şi ca volum, 
celebru bariton al Operei, discuta aprins cu 
nevasta, aruncînd priviri furişe spre mine. Mai 
mult ca sigur, urla invidia în dînsul, încît nu mai 
aveam mult  şi-ajungeam şi eu la greutatea sa. 
Care nu era de ici de colo. La ochi, pe puţin o sută 
şi douăzeci de ocale. 

Trăgînd cu urechea, l-am auzit pledînd: 

— Dragă, nimic mai mult... Doar un muşchi de 
vacă, două sute de grame, cît a spus doctorul, şi-o 
feliuţă de pîine prăjită. Totul fără sare!... Pînă vine 


452 


domnul Luca, să ia comanda, mă duc să dau un 
telefon lui Enigărescu... 

Maria Tănase, aflată chiar în stinga măsuţei 
mele, i-a şoptit soţului măriei-sale, însă suficient 
de tare ca s-aud şi eu: 

— Bebe Goangă lucrează acu’ la. bucătărie! Să- 
mi zici cuţu, de n-o fi aşa... Năravu-i tot nărav, 
bată-l sfîntu'! 

Pe cînd rostea accentuat chestia cu „năravul”, 
marea doamnă a cîntecului nostru mi-a făcut cu 
ochiul,  ştrengăreşte, aşa cum proceda mai 
totdeauna cînd mă zărea hăpălind cît patru, şi mi-a 
arătat direcţia bucătăriei, ca şi cum mi-ar fi pro- 
pus să-i verific afirmaţiile. 

Bineînţeles, întrucît mi-era nespus de dragă, m- 
am îndreptat urgent spre locul binecunoscut, unde 
bucătarul Zamfir, maestru culinar de excepţie şi 
prieten mie, mai mă invita, uneori, să-i degust 
preparatele rezervate sieşi. Şi-am dat peste 
maestrul Bebe Goangă. Plasat lingă uriaşa maşină 
de gătit, pe plita căreia Zamfir îi aşezase o tavă. 
Plină cu chifteluţe prăjite, fierbinţi şi sfirtinde. 

— Gustă şi matale, grasule! — m-a îndemnat 
baritonul. Dar să nu mă torni nevesti-mii, că te 
spun lu' Tudorică... Am aflat că i-ai cam fi 
nepoţel!... 

Pînă s-apuc şi eu vreo trei, patru chifteluţe, 
maestrul răsese totul. Şi-l întreba pe Zamfir: 

— N-ai şi-altceva pe-aici?... 

Însă depistase şi singur ceea ce-l interesa. O 
tingire cu salată de boeuf, plină virf, şi care urma 
să fie „aranjată” pe platouri. N-a mai fost nevoie 
decît de unul. Restul se afla, acum, în interiorul 
baritonului. Care, grăbit, probabil, uitase să mă 
poftească şi pe mine. 


Întors în salon, întărîtat metabolic de cele 
văzute, mi-am amintit să dau şi eu un telefon. 


453 


Nevesti-mii. Şi-am sunat-o din micul hol, unde era 
aparatul garderobierei. 

— Copilă bună, îmi pare rău, însă astăzi nu vin 
la masă. Am de discutat cu Titi, şi nu se ştie cît 
durează. Îl ştii doar cum vorbeşte!... Deci, ai să 
mănînci de una singură... 

— Bine, măiestrică! Înseamnă că astăzi iar am 
să ţin regim dietetic. În locul tău... Şi-ţi făcusem 
rost de-o brînză de vaci excepţională! Fii atent ce 
serveşti acolo... 

Sosind între timp şi Chiriţă, însoţit de-un tip pe 
care-l mai văzusem la „Capşa”, ţinînd seamă de 
„atenţionarea” nevesti-mii, i-am comandat 
domnului Luca, cel mai formidabil chelner întîlnit 
vreodată în viaţa mea: 

— Domnu' Luca, astăzi aş vrea ceva uşor! Fii 
drăguţ, deci, şi oferă-mi nişte şalău rasol, cu sos 
remoulade... Apoi, la felul doi, tot şalău. Insă 
„bonne femme”, la cuptor!... Şi nimic altceva. 


Pe la patru şi-un sfert, cînd terminasem de mult 
cu masa, şi-acuma stăteam de vorbă, la nişte 
cafele şi coniacuri, cu Titi şi celălalt personaj, le- 
am dezvăluit şi cîte ceva din necazurile mele. 

Prietenul lui Titi Chiriţă, un individ simpatic, 
plin de umor, blond şi blajin, lejer bilbiit, înţolit la 
mare fix, într-un costum gri, dintr-o stofă 
incocoloşabilă, bine ras, bine tuns, bine frezat, de 
la un timp începuse să devină atent la spusele 
mele. Cînd mi-am încheiat recitalul, m-a întrebat 
direct, spunîndu-mi pe nume, însă prescurtat: 

— Ia ascultă, Muş, n-ai vrea să lucrezi la noi?... 

— Unde? — m-am interesat imediat, extrem de 
curios, ne-ştiind cine-i personajul, Chiriţă uitînd să 
facă prezentările. 

— La „Gazeta literară”! Treci miine, pe seară, 
să vedem ce zice şi dom’ Paulică... Pe bulevardul 
Ana Ipătescu. Acuma plec, trebuie să fiu la teatru! 
Am repetiţii... 


454 


Şi dus a fost. Fără să mai aştepte răspunsul 
meu. 

— Cine-i ăsta, mă cireşarule, care mă cheamă 
să lucrez la gazetă, iar el activează în teatru?... 

— Păi, cum aşa, nu-l cunoşti? E autorul unei 
piese de mare succes. Adică, mai precis, o să aibă 
un succes monstru, fiindcă premiera va avea loc 
peste vreo lună sau două... 


GAZETAR TEHNOLITERAR 


A doua zi, nu chiar spre seară, cum îmi ceruse 
dramaturgul, ci pe la şase după-amiază, eram 
proţăpit în sala de aşteptare a redacţiei. Aşteptînd 
să-mi apară omul. 

Eram în cele mai bune relaţii, de cunoştinţă, cu 
localul unde funcţiona „Gazeta literară”. Cîndva 
colaborasem în paginile acesteia. Cu scurte note 
despre viaţa literară internaţională. Pe care le 
traduceam din revistele străine. Cam la nimereală, 
ce-i drept. Însă, încurajat şi susţinut de Vladimir 
Cavarnali, poet premiat, parcă prin '38, de Editura 
Fundațiilor, dar şi prieten drag inimii mele, din 
cînd în cînd reuşeam să ciupesc o para, să-mi 
ajungă de-un „cafe-filtre”. 

Din păcate, mi s-a sistat, la un moment dat, 
colaborarea. lar Cavarnali, săracul, nici nu mi-a 
spus cîte a tras din pricina mea. Îi dădusem spre 
publicare o notiţă, culeasă din „Novii Mir”, unde 
se vorbea despre un roman. Neatent, n-am băgat 
de seamă, şi nici nu m-a interesat dacă proza sus- 
numitului era lăudată sau desfiinţată. Abia cînd 
am citit, în acelaşi număr al gazetei în care 
apăruse ştirea furnizată de subsemnatul, sau în cel 
următor, că nu mai ţin minte, un articol fulminant 
al lui Zaharia Stancu, inti-tulat „Pasternak, n-am 
auzit de Pasternak!”, am realizat că trăsesem în 


455 


bară. Şi, totodată, îmi faultasem şi prietenul. Iar 
directorul publicaţiei ne penalizase pe-amîndoi. 


Cînd s-a ivit „dramaturgul”, în jur de orele opt, 
opt şi ceva, şi m-a zărit ghemuit într-un fotoliu, 
m-a luat la rost zîmbindu-mi: 

— Ce faci aici, Muş dragă, nu ţi-am spus să vii 
pe-nserate?... 

— N-are importanţă! Am vrut să fiu sigur că nu- 
ntîrzii. Bunicu-meu, Tatapetre, avea şi el o vorbă: 
„Mă zgîmboi, cînd pleci cu trenu', du-te la gară cu- 
o zi mai înainte... Că nu se ştie ce se mai poate 
întîmpla!”... 

— Deştept, Tatapetre ăsta, al matale!... Haidem 
la dom’ Paulică. Şi să-i spui şi lui chestia cu trenul. 
O să-i placă. E şi el dornic de punctualitate. 
Ceea ce, pe-aici, nu se prea  există!... 

Cînd am ieşit din camera în care lucra Paul 
Georgescu, eram într-al nouălea cer. Tipul mă- 
ncîntase, cucerindu-mă definitiv. Şi-ncă zdravăn. 
Plus că ştia ce-i aia umorul şi vorba de duh, 
sarcasmul şi băşcălia compromiţătoare a unor 
anumite  năravuri. Nu-mi spusese tot el, în 
decursul convorbirii: 

— Va să zică aşa, „maestre”, te-mboldeşte 
dracu' să vii la noi, la „Gazeta laterală”, cum fac 
haz unii deştepţi? Bine, dar să nu-ţi pară rău... C- 
aici e de lucru, nu glumă! Mai ales că, începînd de- 
azi, avem un nou secretar responsabil de 
redacţie... Pe care nu-l văd cum o să se descurce! 

Dom’ Paulică, după cum aveam să-i spun, cu 
îngăduinţa sa, în toată perioada următoare, era 
un tip fantastic. Perma- nent în mişcare, şi 
exterioară şi interioară, mereu c-un zîmbet 
diabolic (aş zice) în colţul gurii, privind febril, 
neastîmpărat, cercetător, atît la interlocutori cît şi 
la manuscrise, cu părul său şaten deschis 
niciodată pieptănat, decît cel mult cu dege- tele, 
într-atit era de învolburat, fuma în neştire, 
aprinzînd ți- gară de la ţigară. Iar cafelele, ce să 


456 


mai zic, le bea la aceeaşi înaltă tensiune. Din căni 
mari. Buzele îi erau arse, de nicotină şi cafea, 
negre chiar, degetele, gălbejite zdravăn, din ace- 
leaşi motive. 

— Uite ce-i, „maestre”, — îmi declarase el, mai 
înainte de-a-şi da verdictul în privinţa mea, 
deocamdată te-angajăm de probă... Să vedem ce-ţi 
poate mintea! Şi nu mai arde gazul de pomană, 
stînd aici pe capul meu, ci apucă-te imediat de 
treabă. Cu-amîndouă mîinile... 

Apoi, adresîndu-se dramaturgului, îl rugase 
nerăbdător: 

— Cheam-o, dom'le, pe Ady, să-l ducă odată la 
Gică, şi să ne elibereze spaţiul!... Nu ştii că trebuie 
să alcătuim sumarul? 


Frenetica Ady Fianu, mai exact Andriana Fianu, 
factotumul redacţiei, din toate punctele de vedere, 
o personalitate zglobioasă şi rizăreaţă, căreia îi 
fusesem predat, cu toate explicaţiile de rigoare, de 
către „secretarul responsabil”, m-a luat de mînă, 
mai mult tîrindu-mă, şi-a pornit cu mine pe 
coridor, anunţindu-mă: 

— Ţin-te bine după mine, că timpu’ nu ne- 
aşteaptă!... Gică a şi dat drumu' la materiale... 
Şi fii atent, dom'le Muş, cum 


te porţi cu el, că-i muncitor tipograf sadea, unul 
din cei mai vechi colaboratori ai noştri! Băiat bun, 
sensibil, devotat redac-ţiei, ca nimeni altul... Aşa 
că, bagă la cap ce-ţi spun!... Haide, dă-i bătaie, nu 
mă lăsa să te car în cîrcă... 

Impulsionat de Ady, am grăbit pasul. 
Accelerînd într-atît, încît am fost nevoit, cînd am 
ajuns în dreptul uşii unde trebuia să ne oprim şi 
unde lucra Gică, să pun o frină brutală, proptin- 
du-mă cu talpa pantofilor în linoleumul duşumelii. 
Dacă n-aş fi avut-o pe Ady, ca balast, treceam 


457 


precis prin geamul ferestrei de la capătul 
coridorului. 


Gică Balaban, bărbat drăguţ şi bine-ncropit de 
muma care-l născuse, brunet, îngrijit îmbrăcat, 
curăţel şi pus la punct, m-a primit destul de 
binevoitor. Mai ales că Fianca-i explicase cine sînt 
şi ce-aveam de făcut. 

— Hai să-i dăm drumu' la machetă, maestre! — 
mi-a zis Balaban, fără pic de animozitate, deşi ar fi 
fost normal să mă considere un intrus, şi încă unul 
ce-i primejduia pîinea. 

Pe cînd îmi arăta materialele, informîndu-mă la 
ce pagină ar fi trebuit incluse, l-am întrebat, 
vrînd să mă asigur de colegialitatea sa: 

— Dom’ Balaban, îmi dai voie să-ţi spun „nea 
Gică”?... 

— Păi cum să nu! C-altminteri, cine mă ştie de 
Balaban? Balabanii îs mulţi, însă Gică-i unu’ 
singur... Tipograf  zeţar-paginator, băutor de 
faimă, şpriţar mai ales, ba şi pokerist pe deasupra! 
De excepţie... 

— Dacă-i aşa, nea Gică, atunci ne punem pe 
lucru! — i-am declarat eu liniştit. 

Şi-n seara aceea, pînă noaptea tirziu, am 
terminat prima machetă, producţie proprie, la 
„Gazeta literară”. Mai exact, prima versiune. 
Deoarece, cînd a văzut-o, dom’ Paulică mi-a spus 
zimbind amar: 

— Perfect! Îmi place... Iacă şi sumarul cel nou, 
iar miine dimineaţă mi-l prezinţi transpus în 
machetă! Aşa-i la noi, totdeauna gazeta se 
definitivează în preziua apariţiei... Dacă nu şi-n 
cea următoare, cînd e-n rotativă... Iar alteori, c- 
avem şi şefi deştepţi, chiar şi după ce s-a pus în 
vînzare! Meserie aleatorie, maestre, şi presa asta, 
literară... 


458 


Mai tîrziu, în săptămînile care-au venit, mi-am 
dat seama cîtă dreptate avusese Paul Georgescu. 
Pînă şi articolele sale, scrise pe jumătăţi de coală, 
înghesuit şi ordonat, cu cerneală albastră, încît 
literele se-ncălecau, parcă, unele peste altele, ca 
nişte purici magnetizaţi, pînă şi-acelea sufereau 
modificări. Ce-i drept, nu-n manuscris, ci de-a 
dreptul în pagină. Datorită intervențiilor solicitate 
din exterior. Mie-mi plăceau însă aşa cum erau. 
Chiar într-atât, încît uneori, după ce erau culese, le 
luam cu mine acasă, pentru a le păstra la „muzeul 
meu literar”. 


La vreo două luni de la începerea activităţii, 
primeam şi eu drepturile mele băneşti. Pentru 
contribuţia subsemnatului la optimizarea 
vestimentului revistei. Neexistînd însă forme con- 
tabile, banii i-a încasat S. Damian (criticul literar). 
Ca ajutor medical, de la Fondul Literar. 
Transmiţindu-mi-i apoi mie. Nu era rău nici aşa. 
Ba încă bine. De tot. Încît l-am întrebat pe 
delicatul meu coleg: 

— Dom'le, chiar eşti atît de suferind, încît să ţi 
se ofere un ajutor de boală de-o asemenea 
valoare?... 

— Fii serios, că n-am nimic, bate-te peste gură! 
Totul a fost aranjat de Paulică... A vorbit cu 
directorul Fondului, i-a explicat situaţia matale, şi 
m-a-mbolnăvit pe mine! 

Dramaturgul, aflînd că-mi încasasem paraua, 
m-a felicitat şi mi-a spus: 

— De mîine, Muş dragă, ai să fii încadrat... Paul 
Georgescu a ajuns la concluzia că eşti valoros, 
ceea ce-i, desigur, o formulare de-a lui, ca să te 
poată plăti mai convenabil... Nici pe Damian nu-l 
putem băga în spital, datorită atîtor ajutoare me- 
dicale. Mai intră şi la idei nesănătoase, bietul om. 
Şi-i păcat de el... 

Plin de entuziasm, i-am machetat 
dramaturgului două numere speciale, tematice, 


459 


ale „Gazetei literare”, inspirate de dînsul. Avea şi 
minte, zău aşa. Atît de multă, încît după apa- riţia 
celebrelor gazete tematice, una dedicată teatrului, 
şi alta criticii (literare, plastice, muzicale şi 
cinematografice), dramaturgul s-a lăsat, de bună 
voie şi nesilit de nimeni, de secreta- riat, mai întîi, 
şi-apoi şi de redacţie. Bineînţeles, nu chiar ex- 
abrupto, ci pe-ndelete. Şi s-a transferat la un 
teatru. Secretar literar. 


ŞEDINŢA DE ANALIZĂ-FULGER (ŞI TRĂSNETE) 


De cînd începusem să activez la secretariatul 
„Gazetei literare”, ca redactor artistic-machetator, 
îl zărisem doar de vreo cîteva ori pe directorul 
revistei. Zaharia Stancu, directorul, căci el era, nu 
prea avea timp de redacţie. Era şi la Teatrul Na- 
ţional, şi-acolo tot director, şi mai trebuia să şi 
scrie. În fiece săptă-mină. Cele douăzeci de pagini 
dactilografiate, care reprezentau episodul 
hebdomadar al romanului-fluviu „Rădăcinile sînt 
amare”. Şi care apăreau, la centrul revistei, pe 
două pagini întregi. 

Aşa îmi explicam eu, bătut în cap fiind, dar şi 
naiv pe deasupra, prezența directorului la revistă, 
mai mult trecătoare. In plus, mă durea în suflet, 
şi-ncă enorm, faptul că nu mă observa deloc. Ca şi 
cînd nici n-aş fi existat prin preajma dînsului. În 
pofida volumului personalității subsemnatului. 
Deci, ceva nu era în regulă! 

Căci, pe vremuri, avusesem prilejul să 
colaborez foarte îndeaproape cu maestrul. Pe- 
atunci îmi zicea „Grasone”, iar eu mă adresam lui 
cu „nea Za'aria”. Ce să fi intervenit între timp? 
Asta era întrebarea! 

La care am căpătat un răspuns neaşteptat de 
rapid. 


460 


Cînd frenetica Ady Fianu a anunţat că va avea 
loc o şedinţă de analiză-fulger a muncii, nimeni n-a 
luat-o în serios. Însă, precizînd că adunarea va fi 
prezidată de Zaharia Stancu, asistat de nişte 
reprezentanţi ai secţiei, subliniind apăsat cuvîntul 
secţie, telefoanele au pornit să zbîrnîie, mobilizînd 
corpul redacţional pentru orele 10. Dimineaţa. A 
doua zi. Ceea ce era un autentic eveniment, 
oamenii obişnuind să apară la sediu, îndeobşte, 
după-amiaza. 


La ora indicată, toată lumea era prezentă. Iar la 
masa prezidiului, Zaharia Stancu, avîndu-i în 
dreapta pe Paul Geor- gescu, şi-n stînga pe Bujor 
şi pe Ionel Roşianu (de la secţie). Văzîndu-l pe 
Roşianu, băiatul fostului meu şef de la Craiova, 
că mă recunoaşte în mulţimea din sală şi-mi mai 
face şi-un semn de salut, destul de discret, mi s-a 
umflat pipota-n mine. Nu mă uitase. Stancu, însă, 
nu mă recunoştea! 

Abia mai tîrziu, cînd se-apropia de încheierea 
cuvîntului său, mi-am dat seama că eram în 
eroare. Pentru că, după ce făcuse harcea-parcea 
nivelul ideologico-artistic al gazetei, dînd în stînga 
şi-n dreapta, de parcă n-ar fi condus-o dînsul, tră- 
gînd, de fapt, în adjuncţii săi, Paulică, Milo şi Vicu, 
l-am auzit dîndu-se şi la mine. 

— ÎL cunosc pe tovarăşul, şi-ncă de mult îl 
cunosc!... Dacă m-ar fi-ntrebat şi pe mine, cînd l- 
au adus aici, la „Gazeta literară”, aş fi aprobat 
ideea... Fiindcă ştie ceva meserie! Me- seria dacă 
şi-o ştie, atunci de ce-a fost lăsat să-şi facă de cap? 
Priviţi aici, chiar în ultimul număr... Material 
politic, cu titlul pe-o coloană, şi materiale aşa-zis 
literare, literare să zicem, cu litere de-o şchioapă, 
lăbărţate pe cinci coloane! Păi, unde ne trezim?... 

Eram lămurit. Trăgeam ponoasele, fără să fiu 
vinovat. Că doar nu-mi aprobasem singur macheta 
numărului incriminat. Cu-atit mai mult cu cît 
articolul în cauză, mai defel politic, ca să-i zicem 


461 


aşa, n-avea nimic comun, nici în clin, nici în mîne- 
cuţă cu orientările zilei. Era o biată şi amărită 
însemnare, referitoare la campania stringerilor de 
semnături pentru înce- tarea luptelor din 
Vietnam. Ce-i drept, campania respectivă ar fi 
meritat şi şapte coloane. Dacă s-ar fi publicat un 
material anume, corespunzător. Însă  notiţa 
respectivă, cîteva rînduri numai, anunţa de fapt 
apariţia în numărul viitor a unor pagini speciale, 
dedicate acţiunii în cauză. 

Cînd s-a ridicat „şedinţa-fulger”, care durase 
mai mult de două ceasuri, iarăşi ajunsesem la 
concluzia că nu mai pricep nimic. Mai ales că, în 
final, directorul îşi lăudase adjuncţii, îndeosebi pe 
Paulică Georgescu. Şi nici pe mine nu mă dăduse 
uitării. La plecare, îmi strinsese mîna şi-mi 
spusese zîimbindu-mi amar: 

— Grasone, pe la mine n-ai venit!... Te-ai dat 
însă cu noi, ăştia, din presa literară. În loc să-ţi 
vezi de editură... Bine-o fi oare?... 

În săptămînile următoare, începusem să mă 
cam dumiresc. Puțin cîte puţin, şi din aproape în 
aproape. Mai de la unul, mai de la altul, precum şi 
din constatările personale, aflasem că directorul 
se retrăsese de la conducerea operativă a gazetei, 
continuînd să fie tot director, că „Rădăcinile sînt 
amare” îşi sistau apariţia, şi că Paul Georgescu 
avea să se ocupe mai de-parte, ca şi pînă atunci, 
de treburile revistei, deci, era clar ca bună ziua! 

Adică, existaseră unele neînţelegeri între cei 
din conducere. Anume în ce privinţe, asta nu mai 
aveam de unde şti. Fapt e că stăteau liniştiţi şi-şi 
lingeau rănile de după bătălie. Bătălie în care nu 
fusese nici un învins. 

Mare-i şi grădina asta, a lumii gazetelor. Şi 
multe-s minunile ei. Oricum ai suci-o şi-nvîrti-o, tot 
nu-i dai de capăt. Mă rog, aşa se prezentau 
lucrurile pe-atunci. Prin 1959, îmi pare. Dar prin 


462 


'40, cînd eram la „Curentul literar-magazin”, oare 
era altfel? Tot aşa!... 

În orice caz, este o lume dumnezeiască. Şi va 
mai fi. 


BUCUREŞTI—BERLIN, DUS ŞI ÎNTORS, DE MAI 
MULTE ORI 
PE ZI 


Avind în vedere că tipografia (fostă) 
„Universul”, unde imprimam gazeta noastră, se 
afla pe Brezoianu, colţ cu Sărindar, iar sediul 
revistei la dracu-n papură, taman pe bulevardul 
Ana lIpătescu, era un adevărat chin să goneşti pe- 
această distanţă, cînd încolo, cînd încoace, şi cu 
paginile la subsuoară. Mă refer la paginile pentru 
„cap limpede” sau la cele pentru „bun de tipar”, 
eventual şi „bun de calandru”. Acestea trebuiau 
citite, cu maximum de atenţie, vizate şi 
supervizate de întreaga filieră — redactor de 
pagină, şef de secţie, redactor-şef adjunct cu 
sectorul „arte”, redactor-şef adjunct cu sectorul 
„critică”, şi-uite, tot aşa, pînă se-ajungea la 
redactorul-şef. Dacă nu cumva şi mai sus. Cînd era 
nevoie. Şi cînd nu era? 

În orice caz, cu-o zi mai înainte de apariţia 
gazetei, era un trafic atit de intens între sediul 
redacţiei şi tipografie, încît bietul Gică Balaban 
abia mai prididea să facă faţă solicitărilor. 

Striga Ady Fianu la el, destul de mobilizator, cu 
zimbetul pe buze şi toţi dracii în ea: 

— Nea Gică, ce-i cu pagina a patra? O cere 
Petroveanu,  şi-ncă urgent!... 

— S-aştepte, că vine! — mormăia sărmanul 
Gică. 


463 


Sau se-nfiinţa la secretariat Vicu Mîndra, să-l 
roage, cu calmul său imperturbabil: 

— Ce se mai aude cu pagina mea?... Adu-mi-o, 
bre, mai repede! 

— la mai lăsaţi-mă şi matale, dom’ Vicu! Ce mai 
vrei de la sufletu' meu? Abia ai băgat alte 
modificări la cronica pe care ai scris-o tot 
dumneata, şi-acuşica mai ai şi pretenţii, s-o vezi 
neapărat în pagină! Păi, cînd s-o fi lucrat? Că nici 
eu nu-s maşină... Şi fiin'că veni vorba de 
maşină, nici nea Tudo-rică nu-i aici, să mă ducă la 
tipografie, că-i cară pe-alţii, ştii matale care... Cu 
maşina redacţiei! Hai să fim serioşi, c-aşa nu 
mai merge... 


Chiar că nu mai mergea! Gică-n sus, Gică-n jos, 
du-te-ncolo, du-te-ncoa, se uscase bietul Balaban 
de tot. Cînd s-a băgat de seamă că aveam toate 
şansele să-l pierdem pe secretarul nos- tru 
tehnic, şi să rămînem cu apariţia gazetei în aer, a 
fost to-  tuşi cineva, nu mai ţin minte cine, care a 
emis o idee salva- toare. Extrem de simplă, ca oul 
lui Columb, sau nodul lui Machedon, ăla, 
gordianul. Şi care consta din următoarele: Balaban 
avea să fie stabilizat la tipografie, ca să steie cu 
ochii pe linotipişti şi paginatori, Mirel (un soi de 
trepăduş, bun la toate) să facă pe curierul 
intelectual de cursă scurtă, iar fac- torii 
responsabili să-şi găsească un „sediu temporar”, 
even- tual şi itinerant, însă neapărat prin 
preajma „Universului”. 

Paul Georgescu, şi dînsul om cu idei, şi-ncă ce 
idei, a sta-bilit locurile ideale — Bucureştiul şi 
Berlinul. Mai precis, restaurantul „Bucureşti” (fost 
„Capşa”) şi braseria-bar „Ber- lin”. Peste drum de 
„Capşa”, chiar pe strada ce dădea spre tipografie. 
Şi mi-a atras atenţia: 

—  Meştere, în zilele grele, de dinaintea 
apariţiei, caută să te ţii pe lingă noi! Că nu se 


464 


ştie ce schimbări de punere-n pa-gină mai intervin, 
şi trebuie să le operezi pe loc... E bine? 

Entuziasmat, i-am declarat numaideciît: 

— Mai mult decît bine, chiar perfect! 
Totdeauna la datorie, indiferent de cîmpul de 
bătaie... 

Cum să nu-mi fi convenit noile condiţii de lucru, 
din moment ce urma să mă stabilesc la 
„Berlin”, sau la „Capşa”, şi 


s-aştept, laolaltă cu eminenţele redacţiei, paginile 
aduse de Mirel?... 

Din ziua aceea, la fiece sfîrşit de săptămînă 
eram gata de luptă. Cu arme şi bagaje asupra 
mea. Aici, în privinţa zilei de apariţie a „Gazetei 
literare”, s-ar putea să fiu în eroare, ne-amintindu- 
mi dacă ieşea pe piaţă joia, vinerea sau sîmbăta. 
Principalul era că mă aflam la post. Dar ce post! 


Om conştiincios, îl luam în primire de la şapte. 
Ora de deschidere a restaurantului. Şi, ca să nu-mi 
irosesc timpul, îl întrebam pe bunul meu prieten 
din activul de chelneri ai „Capşei”: 

— Domnu' Luca, dragul meu, ce mi-ai putea 
servi, pînă la masa de seară?... Însă ceva uşor, că-s 
la regim! 

— Cunosc, maestre, cunosc! Fără grăsime 
multă, fără sare, fără pîine, fără condimente... Ce- 
aţi zice de-un şalău cu sos remoulade?... 

— Excelent! Aşa mi-a recomandat şi 
endocrinologul: şa- lāu şi numai şalău, eventual 
ştiucă... 

Pe la opt, fără ceva mărunţiş, se ivea statura 
filiformă a criticului Mihail Petroveanu, zis şi Milo. 
Purtînd o geantă cu manuscrise sub braţ. Venea şi 
se instala la masa subsemnatului, privea intrigat la 
farfuria dinaintea mea, acuma goală, ba chiar şi 
ştearsă bine, şi mă dojenea: 

— Iar ai mîncat?... 


465 


— Exagerezi, ca-ntotdeauna, dom’ Milo! Am 
luat o gustă-rică, şi nimic mai mult... De mîncat o 
să mănînc mai tirziu, cînd mi s-o face foame! 

Criticul îşi comanda o cafea dublă, fără zahăr, 
şi se cufunda în cititul manuscriselor. 

După aceea, din sfert în sfert de ceas, îşi făceau 
apariţia, pe rînd, în ordinea intrării în scenă: 
Dumitru Solomon, cu nişte cronici dramatice 
pentru Vicu, şeful său, omul sosit de la tipografie 
cu paginile de mijloc, care nu prezentau probleme, 
S. Damian, pentru a se consulta cu Petroveanu, 
lucrînd amîn- doi în acelaşi sector, V. Miîndra, 
aducînd cronica dramatică, s-o citească Paulică 
Georgescu, şi, ultimul, redactorul-şef, în persoană, 
cu noile schimbări de sumar şi, deci, şi de punere 
în pagină. 

Bineînţeles, pînă la sosirea acestuia, 
majoritatea îşi şi comandaseră cafelele de rigoare. 
Abia după ce se lua cunoştinţă de operaţiile ce 
trebuiau executate, şi care erau mitocosite pe loc, 
stante pede, sau stande pe mande, cum zicea 
băşcălios şeful, se trecea la masa de seară. După 
cum era şi normal. Oamenii fiind obosiţi de 
alergătura diurnă, în goană după manuscrise, 
aprobări superioare, modificări ulterioare etc. 

Paulică Georgescu mă privea suspicios şi 
zimbitor totodată, şi mă-ntreba cu glas parşiv, 
jumate serios, jumate în glumă: 

— Ei, meştere, ne spui şi nouă ce-ai comandat 
pentru cina dumitale dietetică?... 

Întrucît toţi cei de faţă făceau pe mironosiţele, 
jucînd rolul unor asceţi nesiguri de convingerile 
lor, mai luîndu-mă uneori şi peste picior, 
deoarece aveau impresia că-s un mare gurmand, 
m-am gîndit să le ofer o lecţie zdravănă. Care să-i 
vindece de-a mai face haz pe socoteala 
personalităţii subsemnatului. 

— Păi, dom’ Paulică, numai de-ale regimului! 
Exact ce mi-au recomandat medicii... Mai întîi un 


466 


„şalău bonne femme”. Peşte alb, uşor, cu sos de 
smîntînă, caşcaval ras şi ciupercuţe, băgat la 
cuptor şi gratinat ca la carte!... 

De pe acum, Vicu Mîndra dădea semne de 
neastîmpăr. Mititel şi îndesat, cu privirea blajină şi 
prietenoasă, se vedea că-i lasă gura apă. 
Petroveanu, slăbănog şi înăltuţ bine, mereu mai 
miop decît era în realitate, îşi dădea jos ochelarii 
de pe nas. I se aburiseră lentilele. De foame, 
probabil. Numai Paulică Georgescu, aprinzîndu-şi 
altă ţigară, din pachetele de „Pall Mal!” aduse de 
Mirel, omul care găsea orice-ai fi vrut şi-ai fi poftit, 
la preţuri oficiale, mă cerceta nerăbdător. Ştiind 
că mai aveam de spus şi-alte minunăţii. Şi mă- 
mboldea: 

— Bun, asta-i pentru-nceput... Şi-apoi?... 

Neam de macedoneni ageri la minte, simţise, 
nu-mi dau seama datorită căror senzori, că le- 
ntinsesem o capcană psihologică. 

— Apoi, un grătar lejer!... 

— Ei, nu mă omori! Şi care-i ăla? 

—  Muşchi de porc vîinătoresc! Despre care 
toată lumea ştie că se confecţionează din cea mai 
slabă carne a jivinei, aceea desprinsă de pe 
coastele cotletelor... Şi, ca să nu pară prea  fadă, 
se-mpănează cu căţei de usturoi şi bucățele infime 
de costiţă afumată, după care se tăvăleşte în mălai 
de porumb, şi se viră la frigare. Astfel, zic eu, 
devine întru totul dietetică, 


deoarece se degresează perfect. Un singur lucru 
se poate obiecta preparatului respectiv! 

— Anume ce? 

— Gramajul! Opt sute de grame porţia... Ceea 
ce-i mult pentru un om normal! 

— Şi cine ţi-a spus, meştere, că noi sîntem 
normali? — a intervenit cineva din asistenţă. 
Poate chiar şeful, dacă-mi forţez memoria. Pentru 


467 


că, imediat după afirmaţia de mai sus, l-am auzit 
pe Paul Georgescu propunîndu-mi: 

— Dom’ Muş, uite ce-i! Imi comand şi eu, ca şi 
matale, un muşchi de porc vînătoresc... Dacă-i pe 
placul meu şi-al stomacului, ai de la mine două 
pachete de „Pall Mall”... Dacă nu, îl plăteşti din 
bănuţii tăi. Că ai de unde. Crezi că n-am aflat 
cîte reviste machetezi, de cînd te-am luat la noi, la 
„Gazeta literară”, făcîndu-ţi reclamă?... lar miine 
eşti invitatul meu, la „Berlin”, sus la braseria- 
bar, unde fac ăia nişte crenvurşti de groază, 
curat nemţeşti!... 


Deşi întreg grupul se repezise la preparatul 
recomandat de mine, şi-l devorase, în pofida 
gramajului exagerat, toţi îmi declaraseră că nu le 
căzuse bine. Neavînd nici o convenţie cu dînşii, i- 
am lăsat să-şi plătească singuri consumaţia. Că nu 
eram cîştigat la belciuge! 

Numai Paulică Georgescu, pesemne ca să-mi 
servească şi el o lecţie, şi să mă las de caragaţe, 
m-a pus la punct anun-  ţindu-mă: 

— Plăteşti, maestre, ca popa! Nu mi-a plăcut 
„vinăto- rescul” dumitale... Poftim, îţi cadorisesc 
totuşi un „Pall Mall”, ca să nu zici că sînt meschin! 
Miine, cel mai tîrziu săptămîna viitoare, ne-ntilnim 
la  „Berlin”, unde eşti invitatul meu. La 
crenvurşti... 

Odată terminată şi masa, se-aşterneau la 
discuţii şi cafele. Interminabile. Şi unele, şi altele. 
Iar Paulică Georgescu bea la cafele în neştire, plus 
că fuma aşijderea. Aprinzînd ţigară de la ţigară. 

Niciodată nu l-am văzut obosit. Învîrtea 
treburile redacţiei pe degete, ştiind perfect ce-are 
de făcut şi fără să-i pese de consecinţe. Că mai 
apăreau şi fenomene de-acestea. Citea fantastic de 
repede, îşi dădea imediat cu presupusul, şi 
niciodată nu retracta. Chiar l-am auzit spunînd: 

— L-am publicat pe cutare, să fie sănătos. 
Merita. Indife-rent de faptul că acuma mă-njură şi 


468 


zice că-l persecut, că nu i-am dat o pagină 
întreagă de revistă! Parcă ar fi moşia lui tata, 
iar nu organul Uniunii Scriitorilor... lar Uniunea-i 
mare,  şi-are aproape mia de membri. Unde să-i 
publici pe toţi?... 


Într-o seară, tîrziu, aproape de miez de noapte, 
pe cînd aşteptam înfriguraţi ultimele pagini de la 
tipografie, iar şefii se frămintau neliniştiţi din 
pricina inexplicabilei întîrzieri, a apă- rut la 
„Capşa” Zaharia Stancu. Mohorit, niţel încruntat, 
obosit. Păşind anevoios, datorită piciorului beteag, 
căuta din ochi un loc la o masă. Cînd ne-a zărit 
laolaltă, întreaga echipă opera- tivă a redacţiei, a 
pornit de-a dreptul spre noi, fără să-şi mo-difice 
expresia întipărită pe chip. 

Milo i-a suflat şefului: 

— Paulică, ţin-te bine, că bătrînu-i supărat foc! 

Ei bine, nu era. Nici supărat, nici pornit 
împotriva cuiva. Căci l-a întrebat pe Paul 
Georgescu: 

— Pot să m-aşez lîngă voi?... Sau nu mă mai 
suferiţi! Spu-neţi-mi-o deschis, să ştiu cu cine-am 
de-a face... Da, da, cu cine... Hai, nu vă fisticiţi, că 
vă iubesc mult! Mult vă iubesc... V-am crescut la 
sînul meu. Cum staţi cu gazeta?... 

— Binişor, spre bine! — i-a răspuns Paul 
Georgescu. Acuş' trebuie să vină şi Mirel cu 
paginile, şi-o să le vedeţi şi dumneavoastră... Nu 
serviţi nimic, pînă atunci?... 

— Ce, dom’ Paulică? Nu ştii că am diabet?... 

Apoi, zărindu-mă cum surid mefistofelic, m-a 
luat pe mine-n tărbacă: 

— Ce-i, măi Grasone, n-ai auzit de diabet? N-ai 
auzit, că diabetul nu-l are fiştecine... Nu fiştecine, 
da, da! 

— Exact, maestre! — l-am aprobat, surizînd şi 
mai intens. De-aia posed şi eu o doză apreciabilă 
de zahăr în sînge... 


469 


— Zău? — s-a prefăcut mirat Zaharia Stancu. 
Atunci, nu mai zăbovi, scoate lipia din geantă... Că 
te ştiu cine-mi eşti! Toate le ştiu... 

Le ştia! Fiindcă nu era pentru întîia oară cînd 


mă prindea cu lipii, proaspete şi fierbinţi, 
cumpărate de la „Spicul”, şi-adăpostite în servieta 
subsemnatului. Supunindu-mă dispoziţiilor 


superioare, am depus o lipie pe masă. Rumenă, 
coaptă pe vatră de cărămidă, taman bună s-o 
fringi cu mîna. 

Operaţie pe care romancierul a întreprins-o 
numaidecît. Bucurîndu-se ca un copil de coaja 
crocantă a turtei. Pe care-a mestecat-o îngindurat. 
Apoi, brusc, l-a chemat pe chelne- rul nostru: 

— Dom’ Luca, mai ai nişte mici la ora asta?... 

— Pentru dumneavoastră, avem orice doriţi, 
maestre! Cîţi să vă pun la grătar?... 

— Grasone, măniînci şi tu nişte mici cu mine? 

— Măniînc! Pentru matale, mănînc orice!... 

Din păcate, sesizasem tardiv timpenia emanată 
de gura personalităţii subsemnatului. 

— Chiar şi rahat?... Hai, că glumesc, n-o lua de 
bună! Dom’ Luca, dă drumu' la cinşpe mici, şi 
mai adu-ne şi ceva de ronţăit, pînă-s gata mititeii... 

Paulică Georgescu, molipsit, probabil, a 
comandat şi dînsul nişte mici. Pe lîngă cafele şi 
ţigări, nu se dădea niciodată înapoi dinaintea 
unei mîncărici ca la mama ei. Nu era ceea ce se 
cheamă gurmand, ci mai curînd un pofticios. De 
tip neu-rogen. Citindu-i cărţile din ultima vreme, 
oricine poate deduce lucrul acesta. Nu-i roman de- 
al său, în care să nu se mănînce zdravăn, copios. 
Însă psihologic motivat. Cum îi stă bine pro- 
zatorului de moravuri. Cine să fi bănuit, pe-atunci, 
că-n re- dactorul-şef de la „Gazeta literară” stă la 
pîndă un romancier? Şi-ncă ce romancier! 

Zaharia Stancu, potolindu-şi mutaţiile 
metabolice, purcedea apoi să ne povestească. Cite- 
n lună şi-n stele. Din perioada tinereţii sale, din 


470 


timpul războiului, cînd stătuse şi-n lagărul de la 
Tîrgu-Jiu, dar şi mai dincoace, cînd colindase țara- 
ntreagă, în calitate de candidat al B.P.D.-ului. 
Multe mai ştia! Dar se şi pricepea să le 
istorisească. 

Cînd a sosit ultima pagină din tipografie, 
bătrinul s-a ridicat de la masă, fără să-şi azvirle 
ochii asupra „bunului de tipar”. Şi i-a zis lui Paul 
Georgescu: 

— Dă-i drumu”, pe barba dumitale!... Însă 
citeşte-o atent, uită-te bine în pagină, că nu se ştie 
ce-i printre rînduri. Cînd dădeaţi „bun de tipar” pe 
barba mea, vă durea-n cot... Era cine să vă 
acopere! Acuma, deh, mai acoperiţi-vă şi singuri, 
că sînteţi băieţi mari şi deştepţi... Apoi, dacă mai 
ai timp, treci şi pe la mine, la „Naţional”, să bem o 
cafea. Şi să mai stăm de vorbă... 


„CAPODOPERA NECUNOSCUTĂ” 


De cîte ori asistam la atare întilniri, ce-aveau 
loc între „director” şi „băieţi”, mă chinuia gîndul 
că exista un drăcuşor, parşiv şi mititel, ce-şi vira 
coada între ei, umblînd cu vorbe şi scorneli. 

„Bătrînul” era informat că băieţii îl lucrează, iar 
aceştia din urmă că-i lucrează directorul. 

De fapt, atît cît îmi putusem da seama, din ce 
mai auzeam şi vedeam şi eu, Paul Georgescu 
nutrea un respect deosebit, cu totul aparte, 
faţă de Stancu, omul şi scriitorul. Permiţîn- du- 
şi unele glume, destul de incisive, pe socoteala 
romanelor de tip popular, ca „Rădăcinile sînt 
amare”, însă preţuind ne- spus „Desculţ”-ul 
bătrinului, precum şi poeziile şi articolele sale din 
tinereţe. 


471 


lar Zaharia Stancu aprecia rolul lui Paulică 
Georgescu întru lansarea şi impunerea scriitorilor 
din noua generaţie. Atunci cînd Paul Georgescu 
publicase un articol, devenit celebru, intitulat 
„Capodopera necunoscută”, maestrul îi spusese lui 
Ser-giu Dan, aflat la el, în cabinetul directorial de 
la Teatrul Naţional: 

— Păi da, măi hodorogule, Paulică al nostru 
vizează la capodoperele ăstora de după noi, tinerii 
pe care-i publică în gazetă, şi-i oploşeşte prin 
redacţie, dindu-le cîte-o juma de normă... Bine 
face, ascultă la mine, că-s om hîrşit şi ştiu ce spun! 
Da, da, ştiu ce spun, dar şi spun ce ştiu... Într-o 
bună zi, îngeraşul ăsta diabolic va binemerita 
de la literatura română! Fiindcă o face cu mîna 
lui... Cu mîna lui o face! Şi şi-o şi face! Şi-are 
mînă bună... 


În privinţa celor de mai sus, Zaharia Stancu 
sesizase de minune intenţiile criticului. Acesta 
manifesta o propensiune deosebită faţă de tinerii 
dăruiţi, faţă de oricine scria literatură dînd dovadă 
de har şi pasiune. 

Cînd în glumă, cînd în serios, emitea aprecieri 
din cele mai îndrăzneţe asupra unor recente 
apariţii. Parcă-l auzisem o dată spunînd cuiva: 

— Domnule, Preda ăsta, cu „Moromeţii” lui, o 
să-i bage pe mulţi în cofă! După mine, romanul 
este o capodoperă... 

Pe Nichita Stănescu îl iubea. Lucru rar la nea 
Paul. Îl iubea fără să i-o spună de-a dreptul. Îl 
angajase la „Gazetă”, numai ca să-i facă rost de-o 
brumă de salariu. Dar urmărea foarte atent tot ce 
publica. Iar cînd îl întîlnea la tipografie, în sala 
unde Nichita depunea munca de corector al 
revistei, i se adresa zîmbindu-i voios, deşi purta o 
undă de tristeţe în glas: 

— Ce-i facem, dom’ Nichita, ne descurcăm în 
viaţa asta literară?... 


472 


Poetul îl privea senin, cu ochii săi albaştri, şi-i 
răspundea cuviincios: 

— Domnule Georgescu, literară au neliterară, o 
purtăm totuşi în cîrcă, atât cît ne ţin puterile!... 

— Bine că le ai, dom’ Nichita! Şi zi-i mersi... Şi 
vieţii, şi celor ce te-au făcut. Va veni o vreme cînd 
îţi va ara şi dumi- tale plugul!... 

Nu pot garanta, bineînţeles, că aşa chiar a 
decurs schimbul de cuvinte dintre protectorul noii 
generaţii şi poet, deoarece amintirile-s înşelătoare. 
În orice caz, cam aşa s-au petrecut lucrurile. Pe- 


aproape. 
Pe-atunci, Nichita Stănescu era un tînăr 
superb, frumos şi bălai ca un viking înalt şi 


suplu, avind nişte ochi de-un albastru terific, ca 
bolta cerului în aprilie, şi buzele scăldate de-un 
suris permanent, blajin şi prietenos, ascunzînd 
însă multe cuvinte nespuse. Lua viaţa, aşa cum 
era, în răspăr. O dată, într-o noapte geroasă, l-am 
întîlnit pe Calea Moşilor, lingă cinema „Mioriţa”. 
Venea, păşind vioi şi vrăjit de cine ştie ce gînduri, 
dinspre Intrarea Domneşti, o hudiţă dosnică a 
maha-lalei noastre. Era însoţit de, aşa cred, Petre 
Stoica, eventual Nae Velea, sau alt bun prieten 
de-al său. Şi-amîndoi îşi ţineau palma dreaptă 
ridicată, cam în dreptul pieptului, purtînd ceva 
între degetele chircite şi rebegite de frig. L-am 
interpelat, intrigat şi impresionat de solemnitatea 
gestului: 

— Ce-aveţi acolo, domnu’ Nichita?... r 

— Cîte un ou, bătrîne! Oul dogmatic... Insă 
fierbinte. Căpătat şi-acesta, de la o doamnă 
scumpă inimii mele! 

— Şi-unde vă duceti, oameni buni, dacă nu-s 
indiscret, pe gerul ăsta? 

— Ehei, bătrîne, aproape-aproape, şi nu prea 
departe, ca-n vechea baladă, la meşterul mare ce 
scrie poeme de noapte! — 


473 


m-a informat Nichita, legănîndu-şi vorbele. Apoi, 
trecînd într-un alt registru, mi-a precizat; „la 
modestul nostru, de pe uliţa Spătarului”... 

După care ne-am luat rămas bun. Ei, pierzîndu- 
se în noapte, iar eu pătrunzînd ginditor în curtea 
casei unde-mi aveam sălaşul. Tot frămîntîndu-mă 
şi întrebîndu-mă, cine să fie oare „modes-tul”? 
Abia într-un tîrziu mi-a picat fisa, amintindu-mi că 
pe Spătarului locuia Modest Morariu. Împreună cu 
încă vreo cîţiva poeţi. Toţi laolaltă, într-o unică 
odăiţă. Despre locuinţa lor colectivă, parcă-mi 
pomenise cîndva Dimitrie Stelaru. Cînd anume, 
asta nu mai ştiu... 

Tot în sala corectorilor, în afara lui Nichita 
Stănescu mai activau şi alţi „oameni de litere”. 
Angajaţi de Paul Georgescu. Dintre studenţii 
eminenţi, de la filologie. Prozatorul Nicolae Velea, 
criticul Gabriel Dimisianu. Aceştia doi, din urmă, 
precis făceau corectură. Ceilalţi, Dumitru Solomon 
şi S. Damian, şi-alţi tineri veniţi să-şi vadă 
produsele în şpalt sau în pagină, dădeau şi ei o 
mînă de ajutor. Cel puţin, Petre Stoica şi Grigore 
Hagiu erau mai totdeauna nelipsiţi de-acolo. În 
pauze, Nichita le citea din manuscrisele sale, 
băieţii îl ascultau vrăjiţi, şi-apoi îşi scoteau şi ei 
hîrtiile de prin buzunare. Tot cu poezii. 

Cînd se ivea Paul Georgescu în sala 
corectorilor, încetau jenaţi recitalurile. 'Temîndu- 
se că vor fi dojeniţi de redactorul- şef. Nici vorbă. 

— Ce mai scrieţi, băieţi?... Tot fleacuri de-alea, 
cum ne-ndemna pe vremuri conu Heliade, cînd 
lansa apelul: „scriţi, băieţi, numai scriţi!” Hai să 
fim serioşi... Nu sînteţi voi dintr-ăia, lacomi să vă 
vedeţi publicaţi. Dom’ Hagiu, şi matale, dom’ 
Stoica, ce ne-aţi mai adus?... 

Pe Nae Velea, prozatorul pe care Paul 
Georgescu îl conside-ra un soi de cap de pluton al 
generaţiei, îl lua deoparte şi-l prelu-cra pe şoptite. 
Probabil îi transmitea unele opinii, referindu-se la 


474 


schiţele acestuia, aflate în portofoliul redacţiei, 
dar care întîrziau să apară. 

La plecare, redactorul-şef îl avertiza pe 
mărunţelul corector, din capul mesei, care nu se- 
ncumeta să ridice ochii de pe pagina la care 
trudea: 

— Te faci că nu mă vezi, Dimisache! Halal să-ţi 
fie... Dom'le Dimisache, dacă nu-i dai mîine 
materialul promis lui Milo, nu mai apari două 
săptămîni la gazetă, aşa să ştii!... 

Nae Velea, butucănos şi prefăcut agresiv, se- 
apropia de mine lent, rotindu-şi dreapta într-un 
chip semnificativ. Ştiam ce-n-seamnă gestul. Şi iar 
îi împrumutam nişte lovele. Pînă la avans. Avea 
nevoie de parale, băiatul, că era şi el tot pe-o ju- 
mătate de normă. Deşi, dacă ar fi fost să fie după 
mine, le-aş fi acordat tuturor celor de-acolo, din 
sala de corectură, chiar şi trei norme. Fiindcă de 
pe atunci erau „valoroşi”. Aşa cum s-a dovedit 
foarte repede. 

S-au numit, se numesc şi se vor numi mereu: 
Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Petre Stoica, G. 
Dimisianu, S. Damian, D. Solomon, Nicolae Velea, 
Cezar Baltag, Modest Morariu şi-aşa mai 
departe. l-am pomenit şi eu, nefiind prea priceput 
în „branşă”, cum mi s-au nimerit sub peniță. Deşi, 
sînt sigur de-asta, mult mai mulţi trebuie să fi 
fost cei ce s-au bucurat de prețuirea şi sprijinul 
luminatului, omenosului şi „dogmaticului” critic de 
la conducerea „Gazetei literare”. Oricîte păcate i- 
or fi pus unii în cîrcă — poate c-a şi avut! — el şi-a 
făcut totuşi datoria. Lansînd, pe apele învolburate 
ale literaturii noastre, atîtea nave trainice şi de 
nădejde, în care a crezut nestrămutat, şi care nu s- 
au scufundat, ba continuă să navigheze şi-astăzi. 
Spre eternitate. Petrecute de privirea armatorului. 
Uitat. Ca armator. Din fericire, mereu prezent ca 
romancier. 


475 


CĂ OAMENI SÎNTEM.... 


Deşi, uneori, suferea chinuri îngrozitoare, din 
pricina picioarelor, rămase betege de pe timpul 
cînd făcea muncă subterană, de conspirativitate, şi 
căzuse pe mîinile Siguranţei, care-l supusese 
unor tratamente speciale, omul în cauză nu 
mărturisea niciodată mucenicia sa. Şi nici nu se 
fălea cu isprăvile sale din ilegalitate. De la alţii mi- 
a fost dat să aflu că ju- case un anume rol într-o 
anumită vreme. De la dînsul, nici o iotă. 

Ba dimpotrivă, căuta să aibă o comportare de 
om normal, sănătos tun, pe care nu-l durea 
niciodată nimic. li plăcea să bea un păhărel de vin, 
să se bucure de-o masă ca lumea, sau să iasă la un 
local. A venit şi ziua cînd am fost invitat de per- 
soana respectivă să merg la „Mon Jardin”. 
Împreună cu soţia. 

Invitaţia mi-o transmisese Andriana Fianu, 
etern neastîm-părata, simpatica şi zurlia secretară 
a gazetei, prinzindu-mă pe coridor: 

— Dom’ Muş, miine seară o iei pe Penke de 
mînă, şi te prezinţi cu ea la grădiniţă!... 

— Mă Ady, tu te ţii de snoave, zău aşa! Ce să 
cat cu ea la grădiniţă, că-i om în toată firea?... Şi 
nici n-avem copii! De nici o vîrstă, de nici o 
culoare... 

— Să se mai distreze şi ea oleacă... Prea o ţii 
închisă-n casă. Ne-a poftit dom’ Paulică, pe mine şi 
pe matale, să-l însoţim la „Mon Jardin”, că de-aia i- 
am zis grădiniţă... Şi-a spus să nu venim singuri, 
că-şi ia şi el soţia! 


A doua zi, pe la nouă şi ceva, seara, eram cu 
bulgăroaica de nevastă-mea la „Mon Jardin”. În 
hol. Aşteptiînd să apară şeful. Care, peste vreo 


476 


cîteva minute, şi-a şi făcut apariţia. Împreună cu 
doamna sa, o femeie distinsă, de o frumuseţe de 
tip oriental, cu părul necoafat, ci pieptănat strîns 
şi neted. Şi-avea nişte ochi mari şi-ntunecaţi, niţel 
migdalaţi, care priveau adînc în sufletul omului, 
încercînd să-i pătrundă toate ascunzişurile. Cel 
puţin aşa mi s-a părut mie, total nepriceput cum 
sînt la investigarea misterului feminin, însă 
puternic impresionat de făptura soţiei şefului. 

Laolaltă cu dînşii, sosiseră şi Ady cu prietenul 
ei. Un tip înalt, suplu, muşchiulos, plin de vigoare 
şi prezenţă scenică (dacă se poate spune şi-aşa). 
Iar Andriana Fianu, după ce ni-l recomandase, mă 
informase, chicotindu-mi la ureche, să n-o audă 
nimeni: 

— El e condamnatul din seara asta!... Şi va 
trebui să muncească din greu, dansîndu-ne pe- 
amiîndouă, pe mine şi pe Dina, ba şi pe Penke, 
dacă n-ai nimic împotrivă... 

— Ba am! — i-am declarat tăios secretarei 
noastre. Pot să mă ocup şi singur de nevastă- 
mea... Fiindcă dansez ca un Dumnezeu! 

— Tare-aş vrea să-l văd pe Dumnezeu dansînd! 
— s-a făcut auzită vocea lui Paul Georgescu, a 
cărui ureche surprinsese afir-maţia destul de 
hazardată a personalităţii subsemnatului. 

Aşezaţi la masă, am ascultat îngrozit comenzile 
lansate de şef, care solicitase, pentru el şi soţie, 
mititei, fripturi, băuturi şi deserturi. Apoi a 
urmat  „dansatorul”, care-a cerut în numele 
amîndurora, al lui şi-al lui Ady, cîte un „cherry- 
cobler”, la început, apoi momiţe, măduvioare, 
creieri şi-alte organe de măruntaie, neapărat cu 
cartofi prăjiţi, din cei numiţi „pai-par-mezan”. Mie, 
să-mi vină să-nnebunesc, nu altceva. Mai ales că 
mă treceau toate sudorile iadului, auzind cu ce- 
aveau să se alimenteze tovarăşii mei de drum. Pe 
de-o parte. Pe de alta, nevastă-mea mă ştia la 
regim, convinsă fiind că nu-ncalc niciodată 


477 


prescripţiile medicilor mei curanţi. Deci, ce să fac? 
Asta era întrebarea. Mai tare ca-n Shakespeare. 
„To be or not to be?” 

Şi-am întrebat-o pe Penke, fisticit bine şi- 
aproape bil- bîindu-mă: 

— Tu bei ceva, or not tu bei? Stai aşa, copilă 
bună, că nu mai ştiu ce spun... lei ceva înainte? 

— Ştiu eu? Să-mi aducă şi mie ce-a comandat 
pentru Ady... Pe tine, însă, vreau să te-aud! Ce 
iei?... 

Lămurit în privinţa situaţiei, i-am comandat 
ospătarului ce-aştepta răbdător lingă spatele 
meu: 

— Un „cherry-cobler”, pentru doamna, şi-o 
citronadă, fără zahăr, pentru mine... După aia, 
cîţiva mititei, un cotlet de purcel şi-un tort 
Richard. Tot pentru dînsa, că eu-s la regim. Mie, în 
orice caz, dacă ai face rost de-o salată verde, 
preparată anume, doar cu niţel ulei şi zeamă de 
lămîie, nu mi-ar displace aşa ceva... 

Bulgăroaica, încîntată de tăria mea, mă mînca 
din ochi. Eu, în schimb, aş fi mîncat tot ce se 
găsea pe mesele din preajma noastră. Că se 
hrănea lumea ţeapăn, nu se jena. Şi nici nu era la 
regim dietetic. 

Şeful şi Ady Fianu abia se ţineau să nu se 
tăvălească pe jos. De ris. Doar mă ştiau de ce-s în 
stare să bag în mine, sub numele de preparate 
dietetice. 

Ca să nu-mi fac nervi, m-am distrat şi eu cum 
am putut. În timp ce comesenii se ocupau cu 
devorarea comenzilor trasate ospătarului. Şi-am 
purces să citesc, prefăcîndu-mă indiferent la tot ce 
se petrecea, la soartă şi la destin, că de fatalitate 
nu mai pomenesc, lista de bucate a „Mon Jardin”- 
ului. Dar nici indiferent n-am mai putut rămîne. 
Mai ales cînd descoperisem că citronada mea avea 
acelaşi preţ la desfacere ca şi „cherry-cobler”- 
ul. Şi mi-a stat în gît nefericita aia de salată verde, 


478 


gălbejită şi veştedă, pe care mi-o servise nenea 
chelnerul. Parcă în batjocură. Barem de n-aş fi 
băut citronadele, patru sau cinci la număr, cu care 
intenţionasem să-mi estompez dezastrul metabolic 
din maţe. 


M-am răzbunat totuşi. Pe viaţă, pe tot ce-mi 
stătea împotrivă. Dezlănţuindu-mi obscurele şi 
latentele rezerve ce zăceau în străfundurile mele, 
oprimate de nedreptele sentinţe ale vracilor 
endocrinologi. Cînd a-nceput să bubuie formaţia 
instrumentală a localului, interpretînd o serie de 
trepidante „rock'n roll”-uri, atunci la modă, l-am 
auzit pe dom' Paulică, voios nevoie mare, lucind 
de încîntare şi bucurie, fiindcă-i plăcea şi lui cum 
se zbănţuiau dansatorii pe podiumul ce le era 
rezervat, adresîndu-mi-se mobilizator: 

— Maestre, acuş să te văd! Ai promis c-o 
dansezi pe soţia matale... Dă-i drumu”! 

De-aia nu-i bine să iei numele Domnului în 
deşert. Îl pomenisem, atunci cînd mă lăudasem că 
dansez ca un Dumnezeu. De unde să fi bănuit că 
nebunii ăştia frumoşi, ai marilor oraşe, jucau 
chestii de-astea americane, în loc să se 
mulţumească doar c-un tangou sau un vals, 
unicele dansuri pe care le mai cunoşteam 
(întrucîtva). 

În disperare de cauză, n-am mai avut pe-unde 
întoarce căruța.  Blestemîndu-mi zilele, am 
procedat şi eu întocmai cum îi văzusem pe alţii 
din preajma noastră. M-am repezit la ne-vastă- 
mea, cît mai smucit posibil, şi-am ridicat-o de pe 
scaun, pentru ca apoi să ne-avîntăm în epicentrul 
cataclismului. În nădejdea că, unde-s mulţi 
puterea creşte, dar nici nu se bagă de seamă 
nepriceperea. 

Mişcările „rock'n roll”-ului nu mi s-au părut atît 
de complicate. Penke, fiind cu dansul în sînge, le-a 
prins imediat. lar eu le-am prins de la ceilalţi, 
făcînd ca ei. Dînd dezordonat din stingul şi din 


479 


dreptul, smulgîndu-mi braţele din umeri, biîţiin- 
du-mă din toate mădularele. Cînd am văzut că 
orchestra n-are de gînd să se-oprească, apucat de 
toate  năbădăile, fiindcă eram  leoarcă de 
năduşeală, mi-am zvirlit şi haina de pe mine. 
Atunci s-a produs catastrofa. 

Impresionaţi de gestul şi  avintul meu, 
dansatorii au elibe- rat brusc podiumul. Lăsîndu- 
mă singur cu nevastă-mea. lar ei băteau din 
palme, trepidant şi zgomotos, în ritmul cerut de 
formaţie. Debusolat de febra dansului ce-mi 
fierbea sîngele, n-am mai ştiut ce fac, şi-am vrut 
să execut una din figurile cele mai interesante 
ale „rock”-ului. Darea peste cap a partenerei. 

Din păcate, nu mi-a reuşit figura. Şi cît m-am 
străduit s-o conving pe bulgăroaică să se lase 
înşfăcată de git. Ca să-mi vie mai lesne s-o sui în 
cîrcă. Eu, cam furios, mă repezeam s-o apuc, ea, 
speriată bine de mutra mea, se dădea la o parte. 
Şi-am tinut-o tot aşa. Cîteva minute bune. Pînă am 
izbutit s-o prind. În strigătele şi uralele 
entuziaste ale asistenţei. Cînd m-am scremut s-o 
urc în spinare, am auzit un piriit bizar. Nu era 
spondiloza. Ci pantalonii. De-ar fi fost numai atit, 
mai treacă-meargă, însă mă lăsaseră şi genunchii. 
Şi-a fost necesar să fiu purtat pe braţe. Cu ovaţii. 
Pînă la masa noastră. Unde Paulică Georgescu, 
Ady şi cavalerul ei, infatigabilul dansator, se ți- 
neau cu mîinile de burtă. 

Şi le-am zis-o şi eu, ca să le demonstrez 
meritele regimului dietetic: 

— De-aia vă doare burta, fiindcă aţi înfulecat ca 
sparţii!... Pe cînd eu, fără nimic în mine, aţi văzut 
de ce-s în stare... 

Numai soţia şefului, doamna Dina, singura care 
părea să n-aibă necazuri stomacale, dar mă şi 
compătimea, m-a susţinut: 

— Are perfectă dreptate! Şi mai terminaţi odată 
cu figu- rile astea... 


480 


Dom’ Paulică a contrazis-o: 

— Imposibil! Altminteri, murim de ris... 

Apoi mi s-a adresat mie şi bulgăroaicei: 

— Maestre, ce-mi place la matale este 
curajul!... Te-ai lăudat, însă ai suportat bărbăteşte 
consecinţele. Deşi ţi-ai chinuit inuman cucoana... 
Dacă-s vinovat întrucîtva, îmi cer scuzele de 
rigoare. Am impresia că eu te-am provocat... 
Doamnă Penke, am petrecut împreună o seară 
memorabilă. Şi n-am să te uit niciodată... Fiindcă 
ştii să-ţi aperi omul, chiar şi cînd se zvirle singur 
în gura lupului! 

După care, comandînd o sticlă de şampanie, şi- 
a motivat gestul: 

— Merită să ciocnim o cupă de şampanie! Că 
oameni sîntem, şi-avem şi noi dreptul să ne mai 
bucurăm de viaţă... Barem din cînd în cînd! 


„TROMPIŞOR” ŞI-A FĂCUT DATORIA, 
„TROMPIŞOR” POATE SĂ PLECE! 


Şi-au mai fost prilejuri cînd am avut 
posibilitatea să constat, cu ochii mei personali, că 
redactorul-şef de la „Gazeta literară” iubea viaţa 
nespus. Aşa cum era ea, cu picle şi neguri, dar şi 
străfulgerată de explozii solare. Fără să facă 
nazuri, sau caz de handicapul ce-i stînjenea 
motricitatea. Şi nici pe mironosiţa nu făcea, sau pe 
ascetul. Mereu cu ţigara între buze şi cana de 
cafea lîngă el, era dispus oricînd să petreacă vreo 
citeva minute privind la năzbitiile şi trăsnăile 
colegilor sau prietenilor. Apoi, lăsîndu-i în boii lor, 
să-şi facă de cap, se cufunda în lectura hîrţoagelor 
pe care le purta în geanta ce nu-l părăsea 
nicipdată. 

Uneori, cînd eram în şedinţă de lucru, la mine 
acasă, pe Calea Moşilor, cu cei patru cavaleri ai 
apocalipsului (Titi Chi-riţă-romancierul, Damian- 


481 


criticul, dramaturgul şi Gică Bala-ban), jucînd în 
cinci acele pokere de pomină, cu faţă umană, de- 
oarece plafonam pierderile sau cîştigurile pînă la 
limita posibilităţilor celor mai amărăşteni dintre 
noi, şi care-au dăinuit vreo cîţiva ani la rind, în 
fiece după-amiază de miercuri, săptămînă de 
săptămînă, uneori, cum spuneam, ne pomeneam 
cu şeful la uşă. Bineînţeles, îl pofteam în casă, 
întrebîndu-l îngrijorat: 

— S-a-ntîmplat ceva cu gazeta, dom’ Paulică? 

— Încă nu, dar se va-ntîmpla! Fiindcă aşa-i 
normal... Eu să mă zbat, alergind după 
colaboratori, după manuscrise şi după redactorii 
mei, iar voi să vă destrăbălaţi aici, bătînd cărţile în 
neştire... Brava! 

După ce dădea mîna cu toţi cei prezenţi, privind 
amuzat la mutrele lor contrariate, avea pentru 
fiecare o vorbă bună. Pe mine mă lăsa la urmă, 
fără să mă uite, şi nici să mă ierte. 

— Dacă tot nu dai astăzi pe la redacţie, întrucît 
ai alte ocupaţii, sper mai fructuoase, barem fă-mi 
şi matale o cafea... De-aia am trecut pe aici, că 
mi-a zis Milo, care-o să vină şi el, că eşti găsibil la 
domiciliu, unde lucrezi cu Gică, plus alte cadre din 
afara revistei. Aşa că, dacă ne-ngădui, o să lucrăm 
şi noi... 

Niţel fisticit, nemaiştiind pe unde să scot 
cămaşa, l-am întrebat pe şef: 

— Dom’ Paulică, fierb cafeaua cu zahăr, sau 
fără...? 

— Fără! însă multă şi tare, de să te ridice de pe 
scaun, cum îţi place matale să zici... 

— Dar un păhărel de vinişor? Am primit, de la 
nişte neamuri, un „alicante” epocal... 

— Nu zic ba! N-ai cumva şi ceva ţigări? 

Aveam. Şi două pachete de „Pall Mall”, şi nişte 
„Snagov”, o ţigară de-a noastră, recent apărută pe 
piaţă. Care, pe-atunci, utiliza un tutun de cea mai 


482 


fină calitate. I-am înmînat şefului un „Pall Mall”, 
să aibă ce face pînă vin cu cafelele. 


După ce-a apărut Milo Petroveanu, şefii s-au 
pus pe discutat manuscrise şi sumare, iar noi, 
grupul, ne-am reluat şirul de  full-uri, careuri şi 
chinte. Din cînd în cînd, fiind nevoit să pre-par alte 
cafele, Milo îmi lua locul. Îi plăcea şi lui jocul dra- 
cului. Dramaturgul, om plin de parale, de cînd i se 
prezenta piesa cu casa închisă, se comporta uman 
cu partenerii, practi-cînd un poker deconectant. 
Cu banii lui, ar fi putut să ne lase săraci lipiţi 
pămîntului, fără nădragi şi cămeşe pe noi. Însă n-o 
făcea. li plăcea să „isterizeze” partida, plusînd 
aiurea, trăgind cacialmale după cacialmale, fără 
să aibă nimic în mină. 

Am avut şi eu ocazia să-l învăţ minte, şi să nu 
ne mai terorizeze. Psihologic vorbind. Fiindcă nu 
se lăcomea cîtuşi de puţin la amăriţii noştri 


leuşteni. 
La un moment dat, cînd, datorită unei rafale de 
paroluri, se-adunase la masă un purcoi de 


monede, şi se cerea deschis cu tot potul, mi-am 
filat liniştit cartea din mînă. Eram ultimul care 
trebuia să vorbească, deoarece eu împărţisem 
foiţele. Dramaturgul, amator de senzaţii tari, a 
spus clamînd: 

— Pas! Pas pe neve!... 

— Pas, — l-a aprobat şi Damian. 

— Pas, pas! — s-au declarat de acord şi Titi şi 
nea Gică Balaban. (Jucam în cinci.) 

Bineînţeles, după ce-şi examinaseră cărţile. 
Nefericiţii! Nu le intrase nimic. Erau în mîinile 
mele. Care prinsesem trei şep-tari. Întrucât 
dramaturgul nu se uitase ce avea în mînă, am 
şoptit, fără păreri de rău: 

— Pas! 

După care l-am rugat pe dramaturg: 

— Maestre, ia uită-te la carte, să vedem şi noi 
cu ce-ai pasat!... 


483 


Cînd şi-a etalat foiţele, una după alta, pe rînd, 
în faţa noastră, şi a văzut că prinsese un care de 
aşi, servit, a emis un urlet: 

— 'Trompişor, nefericitule, ce mi-ai făcut!... 
Cum de-ai zis pas? Chiar n-ai avut nimic, nici 
măcar perechi? 

— Ba am avut! trei bucăţi... Mici însă, nişte 
bieţi şeptari! 

— He, he, he, maestre, de cînd ţi se spune 
„Trompişor”? — m-a întrebat Paulică. 

— De cînd s-au culturalizat amicii, citind cărţi 
pentru copii, de tipul celeia scrise de Nina 
Cassian, despre aventurile unui pui de elefant, 
botezat de autoare „Ilrompişor”... 

— Şi nu te supără aluzia? 

— Deloc! 


Pesemne că-i plăcuse porecla ce mi-o dăruise 
dramaturgul, fiindcă şi-a amintit de ea, într-o clipă 
de maximă tandreţe, cînd fusese nevoit să-mi 
comunice: 

— Dragul meu, deşi-s numai cîteva luni de cînd 
eşti alături de noi, mă vad silit să-ţi aduc la 
cunoştinţă o veste destul de neplăcută!... 

De fapt, auzisem şi eu cîte ceva. Cum că 
forurile superioare dispuseseră reduceri serioase 
de personal. 

— Dă-i drumu”, dom’ Paulică, şi nu te jena! Sînt 
gata de orice... Vorba poetului, ăla cu cîinele 
Degringo: „Numai veşti rele mai aştept!” Care-i 
baiul?... 

Privindu-mă surprins, şeful a suris stinjenit şi 
întristat. După care mi-a transmis noutatea, însă-n 
stilul sau caracteristic: 

— Dom’ Muş, mai ţii minte chestia aia cu 
maurul? În aceeaşi situaţie te afli şi matale. 
Trompişor şi-a făcut datoria, Trompişor poate să 
plece! Îmi pare rău că ne despărţim, întrucît ai 
făcut ceva pentru gazeta noastră... Dar asta-i 
soarta! 


484 


Ca să nu-i amărăsc şi mai mult găluşca pe care 
era nevoit, fără vină, s-o înghită, l-am liniştit, tot 
eu: 

— Dacă o dăm pe literatură, dom’ Paulică, 
atunci n-am nici un motiv să mă simt umilit. Ba 
invers, sînt chiar onorat să mă văd virit alături de 
eroii marilor tragedii! Aşa că, pe bune, nu te mai 
frămînta... Mai ţii minte poezia aia cu viorile, 
emanată de nea Paulică Verlaine. În aceeaşi 
situaţie mă aflu acuşi... Ca să te iau şi eu cu citate 
celebre! 


— Care, Trompişor? De „Violons d'automne” 
vrei să-mi pomeneşti? 

— Exact! Dar pre limba noastră, într-o versiune 
personală, şi care sună aşa, brodindu-se 
nemaipomenit de bine: „Că eu mă duc, pe-un vînt 
năuc, care mă poartă, de colo-ncoa, întocmai ca 
pe-o frunză moartă!” Deci, dragă şi mult iubite şef 
al meu, rămii sănătos, fiindcă mi-ai fost tare 
scump, oricît ar zice unii că eşti aşa şi pe dincolo, 
chestii ce nu mă privesc, nefiind avizat în 
materie... Că eu mă duc! 


Şi dus am fost. Cu inima în ralantiu. De-a 
dreptul la „Capşa”. Aşa cum am procedat 
totdeauna cînd mă aflam în situaţii-limită. Şi l-am 
chemat pe domnul Luca şi i-am zis, fără să-mi mai 
tremure glasul: 

— Măi fratele meu, astăzi îl dau dracului de 
regim dietetic!... 

— Perfect, maestre! — m-a aprobat liniştit 
superchelnerul. Că şi eu m-am lăsat... 

— Atunci, e mai mult decît perfect! Rade-mi, 
rogu-te, şi-ncă urgent, o porţie dublă de 
sarmale... Dar aşa, ca la mama lor, cum îmi plac 
mie! 

— Cunosc, maestre! Cu nişte costiţă prăjită, 
rumenită bine, aşternută deasupra, şi-apoi vîrîte 
ceva mai mult la cuptor, să se gratineze ca 


485 


lumea, iar apoi, cînd îs gata, să le spoiesc şi eu 
vreo trei linguri de smîntînă dulce, ca frişca, nu- 
altceva!... 

Ascultindu-l pe domnul Luca recitind atit de 
încîntător lecţia învățată de la mine, deodată m-am 
simţit măreț. Altă viaţă! Adică, din aceeaşi clipă, 
începeam o nouă etapă în lunga mea carieră 
(niciodată prea clară). 

Ce-avea să fie mai încolo, doar soarta mai ştia 
cîte ceva. 

lar soarta se-afla la vreo trei mese distanţă. 
Unde venise să ia loc sub chipul dramaturgului. 
Care, cînd m-a văzut vioi şi bine dispus, aşteptind 
să-mi vină comanda, s-a deplasat numaidecit la 
masa mea, întrebîndu-mă zimbăreţ;: 

— Ce-i cu tine aici, Trompişor?... 

— Ce să fie! Sînt cătrănit foc... 

— Nu s-ar zice, după cum arăţi! 

— N-ai învăţat nimic, meştere, judeci numai 
după exte- rior, fără să te gindeşti la conţinut! Ce 
fel de realism mai e şi-ăsta?... 

După care, iertindu-l pentru slabele sale 
cunoştinţe în materie de estetică, i-am relatat tot 
ce mi se întimplase. Dramaturgul nu s-a mirat 
deloc. Dar nici nu m-a compătimit. Ba dimpotrivă, 
mi-a spus încurajator: 

— Hai, că nu-i rău să fii liber! Mai erai aici, la 
„Capşa”, dacă trebuia să semnezi condica de 
prezenţă? Totuşi să gustăm ceva, şi-apoi stăm de 
vorbă, mai pe-ndelete... 

Abia după ce ne-am potolit instinctele primare, 
m-am lămurit în privinţa a ceea ce-nţelegea 


comeseanul meu prin „a sta de vorbă, pe- 
ndelete”. Căci îmi propusese, pe scurtătură şi de-a 
dreptul! 


— Uite ce-i, te iau la mine, la teatru! Să-mi 
machetezi programele de sală şi afişele... Dealtfel, 
ştiam de la bietul Paulică despre eliberarea unei 
anumite cote din personalul lucrător... Întrucît eşti 


486 


utilizabil, cunoscînd bine meseria pe care-o 
practici, repetăm figura de la-nceput, cînd ţi-am 
oferit să vii la „Gazeta literară”. Am plecat eu, ai 
plecat şi tu, mă simt oarecum dator... Ce zici? 

N-am mai zis nimic. Ar fi-nsemnat să-l jignesc, 
făcîndu-i declaraţii de dragoste, penibile prin 
slugărnicie şi autoumilire. Nu era tipul care să- 
nghită asemenea fiţe demodate. Dealtmin-teri, şi- 
aşa ne-ntilneam în fiece miercuri, la pokerele 
noastre, şi niciodată n-adusese vorba despre 
condiţiile în care plecase de la gazetă. Nu-i 
plăceau intimităţile... Între bărbaţi, se-nţelege. 
Despre celelalte, nu mă bag, nu mă amestec. Abia 
la despărţire i-am zis: 

— La ce oră te găsesc la teatru, să-mi dai 
textele?... 

— Cam în jur de unu, unu şi ceva! Stăm niţel de 
vorbă cu directorul, şi după ce ne transmite 
doleanţele, venim încoace să punem la punct 
programul... 

Niţel nedumerit, l-am rugat să-mi precizeze: 

— Unde-ncoace? Tot la „Capşa”?... 

— Exact şi întocmai! Ca să nu ieşi din mînă... 


Iar loan Grigorescu, proaspăt uns redactor-şef 
al revistei „Cinema”, tot la „Capşa” m-a solicitat 
să-i  machetez publicația.  Şi-uite aşa, mă 
procopsisem cu două colaborări esenţiale, dar şi 
existenţiale, căzînd din lac în put. Ce-i drept, lacul 
secase, din pricini independente de voinţa mea, 
însă puţul, sau, mai exact spus, puţurile aveau 
destulă apă. 

Totuşi, am regretat mult „Gazeta literară”. Şi 
nici n-am fost în stare s-o uit vreodată. Atit 
atmosfera care domnea acolo, sau oriunde fiinţa 
redacţia ei itinerantă, cît şi acei oameni minunati 
şi maşinaţiile lor zburătoare, nevinovate, ţinînd de 
artă. 

Şi-acum, cînd o seamă de prieteni îmi relatează 
ca-l văd ades pe Paulică Georgescu, şi că bea 


487 


mereu la cafele, ca şi mai înainte, şi că fumează 
incontinent, în timp ce scrie romanele ce i-au adus 
o faimă meritată, şi pe care le citesc pe 
nerăsuflate, îmi pare nespus de rău că n-am inima 
aia, şi nici curajul, să-i dau un telefon şi să-i 
reamintesc de indimenticabila perioadă de la 
„Gazeta literară”, cînd am colaborat atît de 
fructuos. 

Dacă mă ia la-ntrebări şi îşi aminteşte tocmai 
ce nu mi-ar conveni? Bunăocară despre exhibiţiile 
mele acrobatice, de „rock'n roll”-ist frenetic, sau 
despre regimurile dietetice, practicate pe vremuri 
la „Capşa”. Acuma, cînd m-am făcut băiat bă-trin 
şi cuminte, şi consum brînză de „veci” în cantităţi 
industriale? Şi dacă se interesează de ce nu l-am 
căutat niciodată, în decurs de-aproape douăzeci 
şi cinci de ani? 

Renunţ. Şi citez şi eu, ca şi el adesea, vorba lui 
Anton Pann: „Dacă nema puterinţa, ce mai 
chichirez gilceava?” 


488 


MARELE „DETECTIIV” 


EXPUNERE DE MOTIVE 


Una din autenticele aventuri ale personalităţii 
subsemnatului, ce s-ar dori personaj secundar în 
această carte, mi se pare a fi fost scrierea seriei 
de romane subintitulată „jocurile detectivului 
Conan Doi”. Curat aventură! Pentru că una îmi 
propusesem,  şi-alta a ieşit. 

De fapt, molipsit încă din copilărie de maladia 
„romanului poliţist”, aş fi dorit tare mult să 
„compun” şi eu un volum bubuitor, care să rupă 
gura lumii, aşa cum procedase maestrul Arthur 
Conan Doyle. Unul din autorii mei preferaţi. Pe- 
atunci. Ulterior, am mai evoluat. Şi au început să- 
mi placă James Hadley Chase, Raymond Chandler, 
Peter Cheyney, Mickey Spillane, Dashiell 
Hammett, Chester Himes şi nenumărați alţi 
reprezentanţi de vază ai „romanului negru”. 

— Vladone, — îmi zisese odată Titi Chiriţă, noi 
ar trebui să născocim altceva decît au făcut-o 
maeştrii din „Serie Noire”... 

— Adică? — l-am întrebat eu, după ce-i 
mărturisisem intenţiile mele. 

— Am avea nevoie de ceva autentic românesc, 
şi cît mai spre literatură, tentind o integrare a 
cărţii polițiste în „artă”!... Mă rog, nu ştiu cum să- 
ti spun, însă eu am să-ncerc ceva şi, cînd ai să-mi 
citeşti cartea, ai să-ţi dai seama unde vreau să 
bat... 


489 


Peste vreun an, i-a apărut, pare-mi-se, 
„Trandafirul alb”.  Şi-am priceput, numaidecit. În 
primul rînd, că era literatură adevărată, deşi 
polițistă. Iar în al doilea rînd, că n-aş fi fost ni- 
ciodată capabil să scriu aşa ceva, neposedind o 
minte cibernetică,  ticluitoare de enigme 
cvasiirezolvabile, aşa cum poseda Constantin Titi 
Chiriţă. Muream de invidie, dar asta era situaţia! 
Iarăşi vorba lui Paul Georgescu, parafrazîndu-l pe 
Anton Pann: „dacă nema puterința, ce mai 
chichirez gîlceava?” 

Şi-am renuntat. Un timp numai. Pentru că, ceva 
mai încolo, oamenii şi viaţa mi-au procurat ideea 
de bază a cărților ce-aveau să urmeze. Întîlnind 
tipuri umane din cele mai diverse, pitoreşti şi 
insolite, trecînd prin întîmplări aşijderea, m-am 
încumetat să m-apuc de scris „jocurile detectivului 
Conan Doi”. Care, slavă Domnului, numai detectiv 
nu era. În schimb, eroul semănîn- du-mi 
întrucitva, din toate punctele de vedere, m-am 
trezit c-un personaj inapt de-a judeca „enigmistic”, 
însă avind un ochi dotat (oarecum) întru 
observarea unor anomalii din comportamentul 
cetăţenilor nepuşi la punct cu „eticul”. 

Şi, spre disperarea mea, vîrînd în romanele 
serialului tot soiul de oameni, unii chiar din familia 
subsemnatului (un bogat rezervor de tipuri 
„negative”), precum şi evenimente bine cunoscute 
mie, fiind trăite, în bună parte, personal, mi-am 
dat seama că obţinusem nişte cărţi total 
„antipoliţiste”. 

Şi-atunci, în sinea mea, mi-am zis: „Va să zică, 
«jocurile» mele nu-s romane polițiste, cum mi-ar fi 
fost pe inimă! Deci înseamnă că sînt barem 
romane umoristice”. 

Bune, şi-alea! Dacă reuşesc să-nveselească 
lumea, aducîn-du-i un zîmbet pe buze. Şi-am 
primit şi scrisori. În special de la cititori. Cele de 
la neamuri şi prieteni nu le mai pomenesc. Prea 


490 


erau laudative. Aşa că, am dedus eu, ori nu-mi 
citiseră cartea, ori o răsfoiseră doar. Şi-ncercau să 
mă „flatuleze”. 

Un grupaj de scrisori, provenind de la una şi- 
aceeaşi persoană, mi-a produs cea mai intensă 
bucurie. Căci, printre altele, susţinea: 

„Stimate maestre, v-am hărăzit această misivă, 
după ce-am citit toată cartea de telefon... Ca să vă 
găsesc adresa... Vă citim toţi cei de-aici, în 
colectiv, că n-avem decit un exemplar, rizind în 
hohote, după cum ne-a recomandat şi doctorul 
Braşcu... Zice că sînteţi bun de tratament. Şi că n- 
ar fi rău dacă aţi veni să organizăm o întîlnire cu 
dumneavoastră. Există şi posibilitatea să rămîneţi 
aici mai mult timp. Avem tot ce ne trebuie, casă, 
masă, şi parc pentru destindere. Eu am să vă 
aştept în orice zi, stînd lîngă poartă. Sper să vă 
recunosc după volum... Al dumneavoastră, 
Gherase Vicu, maestru ITB, mecanic autogetaxi- 
metrist, fost boxer categorie grea, elev al lui Mielu 
Dobrescu”. 

Abia la cea de-a treia, am izbutit să descifrez şi 
adresa expeditorului, găsind-o notată pe spatele 
plicului: 


„ghe. Vicu. M.L.T.B. + MA.G.Tx, Spitalul 
Central nr. 9, salonul 4, din Loco Bucureşti”... 


Şi-au mai fost şi alte scrisori încurajatoare. Una 
din ele, de-a dreptul tulburătoare. Cu-atit mai mult 
cu cît plicul conţinea şi-un set de fotografii, 
reprezentîndu-l pe trimiţător. Care-mi scria: 

„Domnule dragă, vă mulţumesc pentru ultimele 
clipe plă-cute ale vieţii mele. V-am citit de două ori 
romanul. Că merita. Deoarece am să plec foarte 
curind, vă las dumneavoastră tot ce posed ca 
avere — pozele mele. Cînd am fost şi eu un cineva. 
Nu vă dau numele meu şi nici adresa, deoarece nu 
mai are nici un rost. De ce să vă-ndurerez, cînd 
păreţi un om voios şi bun, chiar cumsecade...”! 


491 


Fotografiile, vreo şapte sau opt la număr, îl 
înfăţişau pe epistolier în straie de roşior- 
cavalerist, călare, la o paradă militară. Gradul nu 
se putea distinge. Însă, judecînd după falni- cul 
armăsar, precum şi apreciind la justa valoare 
statura, ţinuta, distincţia pieptului bombat, cred 
că fercheşul călăreț era, probabil, cel puţin maior. 
Uniforma, cu dolman, chipiu cu egretă şi 
cocardă, părea să aparţină anilor '36 sau '37. Aşa 
că, acum, expeditorul s-ar fi cuvenit să fie măcar 
general. Dacă nu cumva şi mareşal. În rezervă, se- 
nţelege. 

Dar m-a mîhnit enorm că nu mi-a lăsat adresa, 
ci doar fotografiile. Totuşi le păstrez. Reprezentind 
o amintire tristă şi bizară, generată de-o cărţulie 
oareşicare, pe care însă necunoscutul meu cititor 
a considerat-o haioasă. Numindu-mă, în acelaşi 
timp, şi moştenitorul umbrelor sale pe-acest 
pămînt. 


Mi-au mai scris şi alții. Bunăoară, un tînăr. De 
la Craiova. Unul purtînd un nume curat oltenesc 
(Dodo Niță). Care, în afară de faptul că mi-a 
precizat şi coordonatele sale geografice, a tinut să 
mă viziteze cu orice preţ. Pentru a-şi exprima prin 
viu grai părerile despre capodoperuţa mea. Şi-a 
venit. Cu întreaga familie. La Tîncăbeşti. Dulce şi 
emoţionantă chestie! lar plăcuta molimă s-a 
extins. Incît nu mai prididesc cu musafirii. De 
toate vîrstele, fără deosebire de sex şi profesie. Nu 
mă supără prezenţa lor, ci mă-ndrituieşte să mă 
simt şi eu om. Căutat. De-aia am ajuns să-mi 
cumpăr singur o oarecare parte din tirajul cărţilor 
mele. Ca să am de unde dărui. Cu indicibilă 
plăcere. 


„DE-A V-AŢI ASCUNSELEA” 


492 


Pînă şi titlul primului volum din serialul 
„jocurilor” s-a zămislit dintr-o întîmplare reală. 
Cînd m-am jucat de-a v-aţi as-cunselea, la 
Tîncăbeşti, cu Titi Chiriţă, Guţă Băieşu şi Țuțu 
Pancu-laşi. 

Era prin 1965, îmi pare, într-o splendidă 
duminică de noiembrie, scăldată de razele geroase 
ale unui soare cu dinţi, cînd m-am pomenit cu ei la 
Tîncăbeşti. Dornici să inhaleze un pic de aer curat, 
fără emanaţiile tobelor de eşapament, la iarbă 
verde. Care iarbă, desigur, năpiîrlise încă de la 
sfîrşitul lui octombrie, rămînînd doar o amintire. 
Aer, în schimb, cît îţi poftea inima. 

Aşa că, tuspatru, ne-am plimbat prin livadă, 
prin ceea ce fusese în vară grădină, am admirat şi 
via, deocamdată  neîngropată, însă culeasă 
devreme, în septembrie, cam în jur de Sfinta 
Marie (a mică), iar mustul depozitat în butoaie să 
fiarbă alene. Băieţii, plictisindu-se de-atita mişcare 
în mijlocul şi sînul naturii, şi-ncepînd să dîrdiie 
niţel, în pofida zilei neobişnuit de însorite, la un 
moment dat au început să dea semne de nerăb- 
dare. Pînă ce Titi Chiriţă şi-a luat inima-n dinţi şi 
m-a întrebat pe ocolite, luînd-o pe după leuştean: 

— Ce-i facem, măi Vladone, nu ne pofteşti şi-n 
casă?... Sper să ai şi ceva cărţi!... 

— Cum să nu! — m-am bucurat eu, vrînd să mă 
laud. Haideţi să le vedeţi, c-am cărat aici, la 
Tîncăbeşti, mai la fereală, toate romanele din 
„Serie Noire”, „Carre Noir”, „Poche Noire”, şi-alte 
minunăţii... O adevărată comoară! 

— Ei, nu mai spune! — a exclamat Titi. 

Însă Octav Pancu-laşi, Țuțu adică, m-a luat 
repede: 

— Ia ascultă, maestre, chiar atît de cretini ne 
crezi încît să fi bătut aiurea drumul, doar ca să-ţi 
privim cotoarele cărţilor?... 

— Are dreptate copilu'! — a intervenit Guţă 
Băieşu, de pe atunci începînd să dea semne de 


493 


causticitate în replică, deşi încă nu se apucase de 
scris piese de teatru; se referea la fap- tul că 
Pancu era unul din cei mai îndrăgiţi autori ai 
literaturii pentru copii. Şi-a continuat: Ne-ar 
interesa o carte, însă ca s-o filăm! Şi, din cînd în 
cînd, după cîte-un pot mai acătării, să ne mai 
clătim şi noi guriţele cu nişte vinişor de-al tău... 
Hai, nu fi scîrţan, scoate şi tu ceva din beci, şi ieşi 
cu cărţile, să-i ardem un pokeraş. Că de-aia ne-am 
deplasat aici, în raiul tău de la Tincăbeşti! 


Pe la prînz, în jur de orele unu şi ceva, am 
întrerupt temporar partida. Ca să gustăm din 
preparatele rurale ale bulgăroaicei, grădinăriţa 
mea de basm. Care ne pusese pe masă o salată de 
roşii nemaipomenită. Din tomatele virite, la 
adăpost, în podul pivniţei, cu vrejuri cu tot, ca să 
se păstreze pînă-n ianuarie. O salată „complexă”: 
cu ardei gras, ceapă de apă, şi ulei din belşug, s-o 
scalde ca lumea. lar alături de castronul în care 
cazase cele de mai sus, ne mai aşezase pe farfurii 
şi-un pic de telemea naturală de oaie. S-avem ce 
mesteca, în timp ce păstrămioara de capră se 
frigea pe jarul din vatra sobei. 

Sătui corespunzător, ne-am aşezat apoi iarăşi la 
masă. Ca să jucăm. lar Guţă, dînd cartea, m-a 
întrebat, uitîndu-se rapid la ceas: 

— Pînă la ce oră circulă autobuzele?... 

— Nu-ţi face probleme, omule, că-s destule! — 
l-am astim-părat eu. La şase, vine cursa de 
Ploieşti, la şapte, dinspre Gruiu, la şapte şi juma’, 
a de Periş, iar ultima-i pe la zece, dinspre Snagov- 
sat... 

— Perfect! — s-a arătat încîntat Băieşu, pornind 
să-şi fileze cartea. La şase fără ceva, ridicăm 
şedinţa, s-o prindem pe-a de Ploieşti. Am o 
problemă acasă. Altminteri, dau de dracu'!... Cine 
vorbeşte? Dă-i drumu”, Titi, că eşti după blaind... 

Pe la şapte fără cinci minute, am alergat, ca 
apucaţii, să prindă băieţii autobuzul de Gruiu. Pe 


494 


care l-am ajuns în ultima clipă. După ce plecase 
din staţia de lîngă postul de radio. Tot Băieşu ne-a 
îmbărbătat: 

— Nu-i nimic, ne-ntoarcem, să mai facem vreo 
cîteva miîini, şi-l luăm pe-ăl de Periş!... 

Şi uite, tot aşa, ne-am jucat de-a v-aţi 
ascunselea, noi şi autobuzele următoare. Şi asta a 
continuat, pînă s-a înnoptat de-a binelea. Cînd nu 
mai circula nici o cursă de-a lIrtei. Tot Chiriţă a 
salvat situaţia, propunînd: 

— Mai jucăm niţel, fiindcă-i imposibil să nu ne 
ia vreo maşină de ocazie! Indeobşte, după zece, 
sau unsprezece, încep să se-ntoarcă bucureştenii 
de la munte... 

— Excelentă idee! — a aprobat Pancu-laşi. 

Numai Băieşu, de-astă dată, părea să aibă ceva 
pe inimă. 

Şi ne-a spus ce-l frămînta: 

— Oricît ar fi de excelentă chestia aia căreia voi 
îi ziceţi idee, eu tot după miezul-nopţii ajung 
acasă!! 

— Ei, şi! Care-i problema, de vreme ce tot ai să 
fii în patul tău, odată şi-odată?... Asta-i principalul! 
— a decis Titi. 

— Ete, că nu-i chiar aşa! — s-a pronunţat 
Băieşu, niţel cam debusolat. Am promis să fiu la 
domiciliu, cel mai tîrziu, pe la cinci... Avem de 
sărbătorit o aniversare în familie. Şi nu-mi vi-ne-a 
crede c-or să mă aştepte musafirii pînă-n zorii 
zilei... Aia e! 

— Atunci, — am intervenit şi eu, dă un telefon! 
Vom obţine comanda în maximum zece minute. 
Vorbesc eu cu fata de la centrala noastră... 

— Mai bine ai vorbi cu nevastă-mea! Şi-ai să 
vezi ce păţeşti... Ce, crezi că i-am spus că plec cu 
Țuțu şi Titi în vijlială, taman la Tîncăbeşti?... Mai 
bine trecem din nou la joc. Pînă se-ntorc 
bucureştenii, mai sînt vreo două ceasuri bune! 


495 


Au fost mai multe. Şi nu chiar atît de bune. 
Maşinile de la munte nu aveau de gînd să treacă 
prin faţa noastră, iar noi obosiserăm de-atita bătut 
la cărţi. Băteam şi din picioare, pe şoseaua pustie, 
rebegiţi de frig şi îngrijoraţi, sperînd să ne mai 
încălzim oleacă, în nădejdea că se va milostivi vreo 
făptură umană, proprietar de automobil, să 
oprească şi să-mi care oaspeţii la Bucureşti. 

Bineînţeles, întrucît nimeni n-a apărut pe şosea, 
nici în car, căruţă şi nici în teleguţă, ne-am 
reîntors în casă. Să ne culcăm. Deoarece n-aveam 
decît două paturi, într-unui i-am îngrămădit pe 
Titi, Guţă şi Țuțu, de-a latul, punîndu-le la picioare 
nişte scaune, ca să aibă spaţiu, iar în celălaltul ne- 
am înghesuit noi. Eu şi nevastă-mea. 

Şi, pînă s-a crăpat de ziuă, am dormit buştean. 
Chinuin- du-ne ca nişte sardele, dacă se poate 
spune şi-aşa, avînd în vedere că, îndeobşte, specia 
respectivă nu mai ştie ce-i aia suferinţă, fiind cam 
de mult decedată şi fiartă în ulei (preferabil de 
măsline). 

Cum s-o fi descurcat Guţă, odată ajuns acasă, 
asta n-am mai aflat. Însă, cu toţii, ne-am amintit 
mereu, cînd ne mai întîlneam, de-acea duminică 
de pomină, cînd am tras un poker memorabil, dar 
ne-am şi jucat de-a v-aţi ascunselea. 


„NEA ALECU, NEA ALECU, TUNDE OALA ȘI 
BERBECU'!” 


Peste ani, cam prin 1970 — mă pricopsisem cu 
„Bombiţa” încă din '66, imediat după „jocurile” de 
la Tîncăbeşti —, m-am trezit chemat la 
telefon de Alecu Ivan Ghilia, prietenul meu de 
nădejde, care m-a şi luat la trei păzeşte: 

— Bine, măi omule, s-aud de la alţii că eşti 
bolnăvior, iar mie să nu-mi spui nimic?... 


496 


— Hai, Alecule, n-o lua şi tu chiar aşa, mecanic! 
— i-am replicat eu, îmbărbătîndu-mă singur. N-am 
nici pe dracu’... Doar că m-au cam lăsat o ţiră 
nervii, din pricina surmena- jului! 

— Surmenaj? Nervi? Atunci, Vlăduţ, află că 
leacu-i în mîinile mele... Îţi mai merge 
„Bombiţa”?... 

— De ce să nu meargă? — m-am mirat eu. 
Dacă-i bagi benzină, umblă ca turbata... 

— Perfect! — a exclamat Ghilia. Aşteaptă un 
telefon de la mine, ca să-ţi transmit ce-am 
aranjat. Mergem la un pes- cuit de groază... lar 
un eminent psihiatru franţuz, Charcot pre numele 
său, asta le recomandă nebunilor, pentru a-şi 
astimpăra nervii şi hachiţele — pescuitul! 


Drept să spun, nu mi-a displăcut ideea. 
Simţeam o mare nevoie să-mi recapăt forţele, 
deoarece, lăsîndu-mă de mache-tări, intenţionam 
să m-apuc iarăşi de scris... Aveam planuri mari, 
numai subiectul romanului îmi lipsea. Vroiam să 
fie cît mai „poliţist”, dar de unde nu-i, nici 
Dumnezeu nu cere! În cel mai rău caz, după ce-mi 
puneam la punct nervii, datorită tratamentului 
propus de Alecuţu, puteam să reiau, pentru a 
cincea oară, „Uragan la Toprak-kala”. 
Transformîndu-l însă, dacă dădeam peste vreo 
crimă ceva mai ştiinţifică şi spectaculară, în 
roman „poliţist-arheologic”. Gen absolut 
independent şi inedit. Premieră mondială, nu 
altceva! 


Ghilia mi-a telefonat chiar a treia zi. 

— Vlăduţ, eşti salvat! Avem locul... Vine şi Tuţu 
Pancu- laşi. Totul s-a aranjat la „Podgoria”. Unde 
ne-am întîlnit cu Pietraru, de la ziarul judeţean. Şi- 
aveam şi premisele, pardon, permisele de la Mia... 

— Cine-i Mia asta? 

— Nu Mia, erotomanule, ci Ministerul 
Industriei Alimen-tare! 


497 


— Şi ce-mi trebuie mie permis de la Industria 
Alimentară, din moment ce sînt pus la regim? 

— Numai la mîncăre te gîndeşti, nefericitule! 
Mai bine stai şi-ascultă... 

— Tot stau şi te-ascult! 

— Merită! Şi-ai s-auzi de ce. Pietraru a vorbit 
cu preşedintele Ceapeului, fiind prieteni la toartă, 
şi ne-a organizat o primire ca-n basme. Are baltă 
cu trei bazine, crescătorie de crapi, taie şi doi 
cocoşi emasculaţi, claponi adică, mă-nţelegi, ne- 
aşteaptă cu ei la cuptor, şi fierbe şi nişte potroace 
formidabile, de să-ţi stea pisoiu-n coadă! Tragem 
un pescuit de pomină... E bine? Gata, la noapte 
plecăm. Ai benzină? Dacă nu, facem plinul la 
ieşirea din oraş... Şi, ca să nu pierdem timpul, vii 
chiar acu', şi-ai să dormi la mine! 

Ajuns acasă la Ghilia, băiatul îmi mai furnizează 
şi-unele lămuriri suplimentare. În calitate de 
pescar atins zdravăn de filoxeră cunoaşte locurile 
pe care-o să le călcăm. Ultima oară  s-a-ntors de- 
acolo cu zece crapi de expoziţie. Meleagurile res- 
pective sînt de-o frumuseţe de vis. Şi-i linişte, ca-n 
zilele dintii ale zidirii lumii. lar balta colcăie de 
ciortani, ca un cazan lipovenesc, în care se fierbe 
celebrul borş de peşte. Isprăvile lui Alecu, în 
materie de pescuit amator, sînt de notorietate 
publică, aşa că mă-ncîntă faptul că mă acceptă să-l 
însoțesc. 

Seara, pe la zece şi ceva, Îi telefonează lui 
Pancu-laşi, să fie pregătit de expediţie. Apoi o 
roagă pe nevastă-sa, femeie cumsecade, însă 
oarecum indispusă de prezenţa unui străin în casă: 

— Dragă, pune şi tu masa, să luăm ceva în 
gură! 

Nefiind pregătită de oaspeţi, ne-a oferit ce-a 
avut la îndemină. Nişte pastramă de rață 
sălbatică, adusă de Alecu de la Maliuc, cîteva roşii 
suspecte, două cepe vinete şi-o cană de cărţălău. 
Al dracului de negru şi acru. Atît de acid, încît mi 


498 


se strepezeau dinţii. Care şi-aşa suferiseră destul, 
chinuindu-se să mestece pastrama de rață, 
probabil, sălbatică rău, deoarece nu se lăsa deloc 
îmbucată. 


Dimineaţa, pe la 9, ne-am trezit însomnuraţi. 
Deşi făgăduisem să ne sculăm odată cu zorile. La 
Ţuţu, tocmai în Balta Albă, am sunat de-am făcut 
bătături în buricul degetelor. 

Cu chiu, cu vai, pe la 11 ne angajam pe şoseaua 
Alexandriei. Cînd să ieşim din oraş, l-am auzit pe 
Pancu-laşi răcnind: 

— Stai, opreşte... 

— Ce s-a-ntîmplat, am călcat pe cineva? 

— Stai, că uite-l pe-ăla cu gogoşi! Să luăm şi noi 
cîteva... 

Avea perfectă dreptate. Nu era o iniţiativă de 
disprețuit. 

Mai ales că nu gustasem nimic de dimineaţă. 
Pancu-laşi a cobo-rit şi s-a-ntors în fuga mare cu-o 
sacoşă plină. Pe puţin vreo cincisprezece gogoşi. 

I-am preluat sarsanaua, le-am dat fiecăruia cîte- 
o gogoaşă, după care am virit-o sub scaunul meu, 
comunicîndu-le: 

—  Ajungă-vă! Restul le ducem copiilor 
preşedintelui. 


Şoseaua e liberă. Soarele arde, aşa cum se 
cuvine într-o zi de vară tirzie. „Bombiţa” mănîncă 
75 pe oră, ca pe nimic. Mănînc şi eu cîte-o 
gogoaşă, extrăgind-o, pe furiş, de sub scaun. 
„Fiat”-ul înfulecă kilometru după kilometru. Fără 
să-mi dau seama, înfulec şi eu gogoaşă după 
gogoaşă. Bine că Țuțu şi Alecu au aţipit. 

Nici n-am băgat de seamă cînd am ajuns la 
Valea Argovei. Trag în curtea Ceapeului. Nici un 
paznic la poartă, nimeni în birouri. E 12,30 fix. 
Precis, deduc eu, sînt în pauza de masă. Abia într- 
o chiţimie din fund se-aude răcnind o femeie. 

— Pupăzeeeeniii! Alooo, Pupăzeeeeniii!... 


499 


Era telefonista. O fetiţă firavă, cu ochi de 
Perlan albastru. 

Peste un timp, nerăspunzind Pupăzenii, ne- 
ntreabă pe noi: 

— Pe cine căutaţi? 

— Unde-i tovarăşul preş? 

— Naşu', tov Caroiu? 

— Asta e! 

— Păi pă el îl caut şi eu. Nu vedeţi că nu 
răspunde? 

— De la Pupăzeni? Ce să caute acolo? Trebuia 
să ne-ntilnim cu dînsul aici, la sediu... 

— Cu naşu'? Mira-m-aş... De ieri seară a plecat 
cu peştele la Pupăzeni. Dus a fost, şi n-a mai 
venit! 

— Cu peşte? Ce peşte? — s-a interesat Alecu 
Ghilia. 

— Ploconu' pentru Competrol. La bază. C- 
altminterea nu ne dă motorina... O virit naşu' 
năvodu' la Ştila, şi-a scos ultimii ciortani. 

— Şi nu v-a lăsat nici o vorbă? Nu v-a spus c-or 
să vină nişte tovarăşi de la Bucureşti? Doar i-a 
telefonat  tovarăşul Pietraru, de la organul 
judeţean... 

Blonda cu ochii de Perlan albastru 
îngălbeneşte: 

— Aoleu! Să n-auză naş’ Caroiu dă el, că-l 
mănîncă fără mujdei. L-au criticat la gazetă. E 
supărat praştie!... 

Clar. Ceva nu decurge normal. 

Pornim în trombă spre locuinţa preş-ului. Nu-l 
găsim decît pe fiu-său. Care e foc de deştept. La 
cei cinci-şase anişori ai săi. Deoarece ne spune 
că mă-sa e la Alexandria, cu-o tîrnă de roşii, 
plocon pentru tanti Carolina, care-i gestionară la 
BIG, şi că tac-su, mînios şi cătrănit, s-a-mbătat 
alaltăieri, bînd o  vadră de zaibăr, cu vicele şi 
brigadierul, citind împreună o gazetă făcută 


500 


mototol, şi dînd gata cocoşii din ogradă, ca 
friptură la ceaun. Ultimii doi pe care-i mai aveau. 


PESCUITUL — TRATAMENT IDEAL PENTRU 
NEVROTICI 


Plecăm. Total descumpăniţi. Mai ales după ce- 
am vizitat şi cele trei bazine ale bălții. Fuseseră 
golite de peşte, încă de-a-cum două săptămîni. 
Cîțiva localnici, auzind c-au venit nişte 
bucureşteni, la peşte, se uitā la noi ca la nişte 
„inveiderşi”. Peşte, la ei? Păi nu l-au predat la 
TAPL.-Bucureşti? 

— Dacă vreţi să daţi la undiţă, şi-ncă zdravăn, 
păi duceţi-vă la Valea Argovei. Ce-i acolo, e 


nebunia lumii! — ne infor-mează un nene tare 
binevoitor. 

— Nu-i aici Valea Argovei? — se indignă 
Alecuţu. 


— Ba da, dar a de Jos... Ailaltă, e a de Sus! 
Acolo-i grozăvia... 

Ghilia, marele pescar (sportiv şi amator), se 
întărită. Îi oferă un „Kent”, din pachetul meu, şi-l 
întreabă cum ajungem la balta cu minuni. 

Nenea rupe filtrul ţigării, o frămîntă ca lumea, 
între de- gete, se uită la noi pe sub sprîncene, 
aprinde cuiul de coşciug, trage un fum, tuşeşte, 
stă o clipă pe gînduri, după care spune, 
nemulţumit de calitatea tutunului şi scuipînd 
cîteva fire de tabac, rămase pe limbă: 

— O luaţi către Drăgăneşti, apoi treceţi coasta 
digului, şi-ntrebaţi de Neajmiai a lu’ Cotobaie, 
ăsta-i naşu-meu, paz-nicu' bălții... Dacă-l trataţi şi 
cu-o juma’ de trăscău, iese pră-pădu' de pe lume... 
Vă lasă singuri pe baltă! 

Atât i-a trebuit lui Alecu. 


501 


— Nea Vlăduţ, pe cai, haidem îndărăt!... Că s-a 
făcut tirziu. Mîine ne-ntoarcem aici, însă la 
Valea Argovei cea bună, a de Sus... 


Tot drumul, rulînd spre Bucureşti, Țuțu Pancu- 
laşi a dor- mit dus. Cu ochelarii căzuţi pe nas, îşi 
pierduse aerul distins şi jovial. Părul încărunţit 
i se pleoştise pe frunte, iar buzele-i pufăiau 
discret, ca o pompă de bicicletă „Carpaţi”, în timp 
ce Alecu Ivan Ghilia i se cuibărise în braţe, 
sforăind pe-o singură nară. Marele pescar 
pesemne că visa la forfota crapilor din bălțile lui 
Neajmiai. 

În sfîrşit, pe la 16.00 fix, parcam în faţă la 
„Botoşani”. Ne cunoşteam bine cu fraţii Chivu, şi 
nu era nici o primejdie să rămînem flămînzi. Peste 
nici o jumătate de ceas, la masa noas-tră soseau 
cinci şalăi. Înotînd în untul proaspăt, sfîrîind, în 
care fuseseră prăjiţi la iuţeală. 


Nu l-am mai dus pe Pancu-laşi acasă. La 
propunerea lui Alecu, luasem hotărîrea, în comun, 
să dăm o fugă pînă la Creve-dia. Că tot aveam 
permise speciale, de la MIA, pentru pescuit 
experimental. Nici nu se răcise ca lumea bietul 
motor, că iarăşi eram în „Bombiţă”. Gonind spre 
Buftea. Sărmanul Țuțu! Nu asistase niciodată la 
un pescuit autentic. Barem să participe şi el la 
unul de gală. Mai ales că Alecu, obişnuit cu bălțile 
de la Crevedia, pe care le cunoştea ca-n palmă, m- 
a îndrumat greşit de la început. În orice caz, pe la 
asfintit, după vreo jumătate de ceas de penibile 
bîjbîieli, eram pe malul bălții. 

Pe celălalt mal, opus nouă, pasagerii unor 
„Mercedes”-uri dădeau şi ei la peşte. Era printre 


ei unul, înalt cît o prăjină, şi-n ţoale de mare 
ştab, care zvîrlea cu lanseta de cel puţin cinci ori 
pe minut. 


— Uitaţi, măi! Fiţi atenţi... lată-l cum sare! 


502 


Alecu nu se mai putea stăpini. Ţopăia într-un 
picior, ca posedat de Satana. După vreun ceas şi 
ceva, începea s-amur-gească. Şi eu, şi Alecu 
făcusem scurtă la mînă. Dar nu „muşca” nimic. 
Nici ăia cu „Mercedes”-urile nu făceau vreo 
brînză. 

Un puşti cam brunet, de vreo zece ani, se 
aciuase lîngă noi. Zîmbea sarcastic, trăgînd 
dintr-un chiştoc şi dînd fumul pe nas. Se vedea 
de la o poştă că era omul bălții. 

— Nene, mă nene, geaba zvirliţi cu lanseta. Nu 
muşcă la babaroase... Asta-i crap chinezesc, din 
import! 

De-aia nu ne mergea, fir-ar să fie! Încercasem 
cu mămă- ligă, cu rime şerpeşti, cu pătrăţele de 
caşcaval (o jumătate de kil), cu boabe de porumb. 

— Dar voi cu ce-l momiţi, puiule? — l-a întrebat 
pe brunet Pancu-laşi. 

— N-ai cumva vreo ţigară, nene, una de-aia, 
mai domnească? — i-a răspuns puştiul, luînd-o pe- 
ocolite. 

I-am dat eu. Două „Kent”-uri. Puştiul şi-a aprins 
o ţigară, a tras un fum, şi-apoi ne-a declarat 
ritos: 

— Rahat! 

— Nu-ţi place ,,Kent”-ul? — îşi sare din papuci 
Ghilia. 

— Ba da! Însă asta mănîncă bestiile... Numai 
trifoi şi rahat! 

— Şi-ăia, de dincolo, cu maşinile, tot cu rahat 
dau? — îmi manifest eu curiozitatea. 

— Nt! Că n-ar sta aici de-azi dimineaţă! 

Alecu, marele nostru organizator şi pescar, are 
o idee de milioane. Îmi zice destul de autoritar: 

— la dă-mi una de douăzeci şi cinci!... 

Apoi, după ce-i înmînez bancnota, se adresează 
africanului: 

— Măi Costică, sau cum te cheamă... 

— Romaniţă, nene... 


503 


— Trage-i, măi, o fugă, şi cumpără-ne un kil de 
rahat... Facem cinste!’ Na-ţi şi banii... Şi vino 
numaideciît. Pînă atunci, ne mai odihnim un pic... 

Pe la 8 şi ceva, cînd se întunecase de-a binelea 
— încă ne mai odihneam. Pesemne că şi Romaniţă 
se odihnea pe undeva, servindu-se din cînd în cînd 
cu cîte-o bucată de rahat şi gindin-du-se la noi 
recunoscător. 


În zadar l-am mai invitat pe Pancu-laşi să ne- 
nsoţească la Valea Argovei. Distinsul confrate, 
clătinînd din cap, într-un chip îngrijorător, ne-a 
declarat oficial: 

— Pe mine m-aţi pierdut de muşteriu. Mi se 
face de peşte, mă duc la fraţii Chivu, la 
„Botoşani”, şi mă-ndop cu şalău cît îmi pofteşte 
inima... 

Peste noapte, am mas tot la domiciliul lui 
Ghilia. Din motive de economie. De timp. Că de-ale 
mîncării, tot cu pastramă de rață sălbatică ne-am 
ospătat. Şi-i spun gazdei: 

— Măi Alecuţule, a dracului de sălbatică rața 
asta! Parcă-i din plastic... Tragi cu dinţii de ea, şi 
nici moartă nu se lasă. Dacă nu-i rață? 

Hîrşa-hîrşa, mestecăm ca disperaţii, obosiţi 
morţi, Ghilia face pe surdul, şi vine somnul. Şi ne-a 
prins cu raţa-n gură. 


Pe la patru dimineaţa, în beznă, demarăm în 
trombă. Spre bariera oraşului. Legendara baltă de 
la Valea Argovei, cea autentică, a de Sus, era, de 
fapt, un şirag de heleşteie, vreo şapte la număr. 
Se putea da la peşte numai cu autorizaţie specială. 
Aveam! Şi-aveam şi numele paznicului, naşul 
omului căruia îi dăruisem „Kent”-ul — Neajmiai al 
lu' Cotobaie. 

Cînd am izbutit, în sfîrşit, după ore de căutări 
să-l depistez şi pe Neajmiai, s-a trezit şi vajnicul 
pescar. De fapt, din pricina strigătelor mele. Căci 
Cotobaie era surd bocnă. De-amîndouă urechile. 


504 


Răcnisem la dînsul, de crezusem că-mi explodează 
pulmonii: 

— Măi nene Neajmiai, sîntem trimişi de finul 
matale!... 


— Ce zisăşi?... 
Abia cînd i-am  înmînat, în proprietate 
personală, şi sticla de „bătrină”, sustrasă de 


Alecu Ivan Ghilia din cămara neves- ti-sii, a- 
nceput parcă s-audă mai bine. 

— Aha! Las’ că ştiu... M-am văzut aseară cu 
finu’. Ce-oţi fi venit aşa tirziu, că de-azi 
dimineaţă v-aştept? Acuşica mă-c acas’, că mi-am 
terminat slujba! 

— Stai oleacă, măi Neajmiai, ce, ne laşi în pom? 
— i-am urlat eu, simțind cum mă păleşte un par în 
cap. 

Alecu Ghilia, covor de adormit ce era, îi arată 
permisul de pescuit experimental. Paznicul, vădit 
interesat, se uită la Alecu, apoi la mine, se uită şi 
la permis, apoi decide: 

— E-n regulă! Nu ştiu carte, dar puteţi rămîne 
aici... Numai că nu-i pic de peşte!... 

Alecu se repede la una din urechile lui 
Neajmiai, şi-i urlă drept în timpan: 

— Păi ce păzeşti aici? 

— Bălţile! Că bazinu’ cu crapi, ăla-i mai încolo. 
Rezervat... Pentru tov. vice-preş! De-aia nu se 
bagă niciodată năvodu' în el... Dar mai e ceva de 
mers! 

După conciliabule  nesfirşite, Neajmiai se- 
nvoieşte să ne conducă la locul minune numai 
după ce-i promit că-l duc cu ma-şina acasă. Nu-i 
departe, ne informează el: , coleşica, preste 
deal!”. Ne urcăm cu toţii în „Bombiţă”, iar peste 
zece minute sîntem lîngă oglinda apei respective. 
O miîndreţe de heleşteu. Cam în bătaia soarelui, 
însă crapii ţopăiau de parcă ar fi fost la „Melody- 
bar”. Alecu, să leşine nu-altceva. Îi lăsa gura apă. 
Şi mă roagă: 


505 


— Vlăduţule, pînă-l duci pe Neajmiai acasă, 
pînă te-ntorci, dau şi cu lanseta ta... Mi-o laşi?... 

Nu prea îmi place să-mi împrumut lanseta. Mai 
ales că am o mulinetă „Shakespeare”, una din 
cele mai bune din lume, care se strică destul de 
uşor. Fiind însă vorba de Ghilia, deja intrat în 
transă, îi încredinţez obiectul, plus rucsacul cu 
bruma de merinde luate din cămara nevesti-sii. 

Iar eu, hai să-l duc pe Neajmiai al lu’ Cotobaie 
„coleşica, preste deal”. Care, spre surprinderea 
mea, se dovedeşte a fi preste mai multe dealuri şi 
văi, la vreo 35 de kilometri. După ce surdul îmi 
dăruieşte o sticlă cu vin de-al lui, ambalez puter- 
nic motorul, de puteai să juri că-i reactor, şi 
demarez val-vîrtej spre heleşteul unde mă aştepta 
Alecu. 

În sfîrşit, după ce-am străbătut iarăşi văi, 
dealuri şi văioage, am ajuns la baltă. Alecu însă, 
nicăieri! Nici n-avea cum să fie acolo. Era altă 
baltă. In sfîrşit, dau şi de el. 

Culcat lîngă mal. lar lanseta mea, alături. Tot 
culcată. Şi marele pescar îmi explică, luîndu-mă la 
rost: 

— Mulineta ta nu face două parale! E blocată... 
Şi-apoi, unde mi-ai umblat pînă acum? 

Am văzut negru înaintea ochilor. Cred şi eu că 
se blocase mulineta. Alecu făcuse o „perucă” de 
vreo 80 de metri nylon special, import din R.F.G. 
În vreun ceas, migălind ca un ocnaş, mi-am 
înfăşurat la loc firul pe tamburul „Shakespeare”- 
ului. Alecu încremenise, cu ochii la apă, de parcă 
eu n-aş mai fi existat prin sector. Pînă la urmă mi- 
am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat: 

— Muşcă ceva?... 

— Sigur că nu! mi-a răspuns îmbufnat 
romancierul, ară-tîindu-mi două minuscule 
ciortănici zvîrlite în scîrbă pe iarbă. 

Decis să-i dau şi eu o lecţie, mi-am înfipt 
babaroasele în cele trei cîrlige. După ce m-am 


506 


lămurit că locul cel mai indicat ar fi fost cel din 
preajma buturugii de lingă „gingia stufului”, mi- 
am făcut vînt şi-am executat o lansare de concurs. 
Să fi vrut chiar, şi tot n-aş fi nimerit. Acum însă, 
absolut inexplicabil, mi-am înfipt cîrligele exact 
în scorbura buturugii. Tustrelele. Am tras apoi, 
pînă mi-au ieşit ochii din cap. Numai cîrligele n- 
au ieşit. Nylonul s-a rupt. La jumătate. Şi-am 
rămas şi fără el. 


Simţind cum îmi fierb creierii în cap, arunc în 
„Bombiţă” lanseta, ce-a mai scăpat din nylon, 
rucsacul şi toatele celelalte boarfe, mă urc la 
volan, pornesc motorul, şi răcnesc la Alecuţu: 

— Dacă-n treizeci de secunde nu eşti lîngă 
mine, te duci să te culci la Neajmiai al lu' 
Cotobaie, „coleşica, preste deal”! 


RAIUL DE LA „MILA 23” 


Mai spre toamnă, trecîndu-ne supărarea, m-am 
pomenit iarăşi c-un telefon din partea lui Alecuţu: 

— Cum te mai simţi, Vlăduţule, ţi s-au 
astimpărat nervii?... 

— Ai să rizi, romancierule, sînt tot cu ei pe 
moate, de-mi vine să umblu pe pereţi... lar 
pescuitul acela, fantastic, de la Valea Argovei, sau 
mai exact, Valea Arjovei, căci nu prea înre- 
gistrasei corect numele locului de basm, mai rău 
m-a întăritat... 

Ghilia tace un timp, probabil cugetind la 
reacţiile adverse ale tratamentului prescris de 
psihiatrul acela francez, parcă Charcot, dacă-mi 
amintesc bine numele specialistului. Apoi mă ia la 
prelucrat: 


507 


— Greşeşti amarnic! Nu pescuitul nostru a fost 
de vină, ci anumite deficienţe organizatorice... Fii 
liniştit, tot eu te pun pe roate! Ascultă şi notează- 
ţi... Te duci în Deltă. Acolo-i raiul peştilor! La 
„Mila 23”. Dacă ai să prinzi bibani, ştiuci, crapi- 
şarani şi-alte minunăţii, n-ai să mai ştii ce-s aceia 
nervi... 

Nu era exclus ca Alecu să aibă şi-un pic de 
rezon. De-aceea îl întreb, destul de curios: 

— Cum ajung acolo? Şi-unde-mi găsesc o 
gazdă?... 

— Nu-i o problemă, că de-aia ţi-am telefonat. 
Mi-a scris prietenul meu, diadea Stepan Buhaiov, 
de la „Mila 23”, că mă aşteaptă pe întîi de 
octombrie, cînd dispar ţinţarii din Deltă... 
Deoarece sînt extrem de ocupat cu romanul la 
care lucrez, te duci tu în locul meu. Şi iei cu tine şi 
trei sticle cu trăscău. Că mi le-a cerut în mod 
expres. Dacă n-are peste cincizeci de grade, zvîrle- 
l la WC, că te faci de ris la lipoveanul meu. Cînd 
te-or vedea cu buteliile de lichid inflamabil, au să 
te primească în urale, ca pe-un paşă... Şi-ţi vor da 
şi lotcă, şi masă şi casă.  Aşa-s ei, nemaipomenit 
de ospitalieri! Iar de-ajuns acolo, e tot atît de 
simplu. Te urci în „Bombiţă”, şi cobori la Tulcea. 
De-acolo, iei vaporul, să admiri de sus minunăţia 
de basma Deltei... 


Încîntat că plec în Deltă, şi-ncă de unul singur, 
în două zile mi-am gătat toate cele necesare. Mai 
întîi am sărbătorit-o pe bulgăroaică. Deoarece ziua 
ei onomastică pica pe 14 octombrie, cînd eu 
aveam să fiu la „Mila 23”. Apoi, încărcîndu-mi 
uneltele în „Bombiţă”, am demarat în trombă spre 
Tulcea. Eram în 30 septembrie. lar de-a doua zi 
dispăreau şi ţinţarii din zonă. Ceea ce era mai 
mult decît perfect. Fiindcă nu mă-mpac deloc cu 
bestiile astea minuscule şi feroce. 

La Tulcea am ajuns cu bine, „Bombiţa” 
comportîndu-se excelent. Doar două pene de 


508 


cauciuc şi una de motor, cînd mi s-a spart un 
piston. Restul, fleacuri — piuliţe pierdute din 
mers, roata de rezervă uitată acasă şi frinele prea 
strînse, încît era să-mi ia foc o anvelopă. 

Din om în om, tot întrebînd şi-oferind preţuri 
(din ce în ce mai reciproc avantajoase), am făcut 
rost de-o gazdă pentru „Fiat”, parcîndu-l în curtea 
unui cetăţean de la periferia ora-şului. După care 
m-am repezit în port, să mă-mbarc pe nava fluvială 
„Murfatlar”. Un vas străvechi, o autentică 
hudubaie, cu zbaturi, exact ca-n filmul 
„Aventurile lui Huckleberry Finn”, mai mult lat 
decît lung, burduhănos şi hărtănit de vremuri. 

Căpitanul vasului, bucuros că posedă şi-un 
„scriitor” la bord, m-a rugat: 

— Maestre, vizitează şi matale ambarcaţiunea 
noastră, că la iarnă iese din circulaţie, din 
motive de bătrineţe... Insă cît mai rapid, 
deoarece vei debarca la „Mila 17”!... 

— Păi nu opriţi şi la „Mila 23”?! — m-am mirat 
eu, neîn-ţelegind mai nimic din situaţia nou creată. 

— Din păcate, nu! — m-a informat amabilul „lup 
de Dunăre”. Nu există o ieşire la canalul Sulinei... 
Dar n-are rost să vă faceţi probleme, deoarece 
pînă-n sat, la „Mila 23”, cir- culă regulat o căruţă, 
— cînd nu-i pulbere diadea laşa, care se ocupă de 
transportul pasagerilor. Nici nu-i cale aşa de 
lungă, doar vreo şaptesprezece kilometri!... 


Îngîndurat, dînd totuşi urmare  invitaţiei 
căpitanului, pornesc să vizitez hudubaia. Sînt atît 
de uimit de cele văzute, încît nici nu bag de seamă 
cum trece timpul. Numai sala maşinilor, unde 
nimerisem din greşeală, mi-a luat mai mult de-o 
jumătate de oră. Dar se merita. Nu mai văzusem 
aşa ceva. O măţăraie cumplită de ţevi şi conducte, 
peticite cu tablă şi cîrpe ca să nu scape aburul, o 
rugină infernală, încît mă întreb cum procedează 
mecanicii de nu explodează cazanele. 


509 


N-aş fi zăbovit atît de mult acolo. Dar mi-era 
imposibil să mă strecor printre pasagerii ce-şi 
coceau vinetele pe ţevile de abur fierbinte, 
ciocnind entuziasmați, din ce în ce mai accelerat, 
nişte stacane pline c-un lichid tulbure, opalescent. 
Care, în nici un caz, nu părea să fie bragă sau 
zeamă de varză. 

Scăpat cu bine din sala maşinilor, însă niţel 
ameţit de aburi (alcoolici, nu de vapori), asist 
intrigat la chiolhanul general ce se desfăşoară 
pretutindeni. Şi-n multiplele bufete existente la 
diferite nivele, şi-n bărcile de salvare. Intr-o 
fraternitate tulburătoare, pasagerii şi echipajul 
mîncau pe sparte. Fiecare avin-du-şi aşternută în 
faţă legăturica de-acasă, cu merinde. Lîngă care 
se aflau prezente clondire cu lichidul acela 
trăsnitor, căruia lumea de pe vas îi zicea 
„samagon”. 


La sosirea în dreptul debarcaderului de la „Mila 
17”, abia atunci am realizat  ce-nseamnă 
solidaritatea umană. Pasagerii pentru „Mila 23”, 
ajutîndu-se unii pe alţii, să nu cadă de pe pasarelă 
în apă, datorită echilibrului destul de precar pe 
care-l manifestau, au ţinut neapărat să mă sprijine 
şi pe mine. Spre norocul meu, am alunecat de pe 
pasarelă chiar lîngă debarcader. 


Unde nivelul fluviului nu depăşea un metru şi 
ceva. Şi iar mi-au sărit în ajutor. Dezbrăcîndu-mă 
forţat, de m-au lăsat doar în trusoul de corp, ca să- 
mi pună hainele la zbicit. Întinzîndu-le de-a 
dreptul pe iarbă. 

— Acuma, daragoi gospodin, facem cinste la 
preteni! — mi-a lansat invitaţia de mai sus unul 
dintre samariteni. Că, pînă venim laşa, este 
destul timp... 

N-am avut încotro... Şi-am plătit o balercă de 
„samagon'“. Cumpărată de la soţia paznicului de 
la debarcader. Care a binevoit s-accepte şi 


510 


bancnote înmuiate în apele tulburi ale Dunării, în 
cele din urmă, îmi iau inima-n dinţi şi-adresez o 
întrebare generală: 

— Cînd vine căruţa, oameni buni?... 

— Numai laşa ştim, şi Domnul din cerul! Dacă 
nu vinem acum, vinem miine! Răbdare avem, 
tibulcă estem, brinza estem, ce lipseştem la 
dumneata? la şi mănîncă... Facem noi cinste, 
dadem şi dumneata un samagon... 


Spre seară, după ce mă ghiftuisem cu ţibulcă şi 
brînză vinătă de baltă, o excelentă telemea, 
gustoasă, untoasă şi grasă, după ce-ncercasem să 
gust şi eu din holerca mătuşii, un distilat casnic de 
sodă caustică şi acid sulfuric, îşi face apariţia, în 
sfîrşit, şi diadea laşa. Pesemne rubedenie cu- 
ntreaga asistenţă, judecînd după manifestările de 
simpatie cu care este  întîmpinat. Urale 
indescifrabile şi stacane de samagon date duşcă. 

Vehiculul lipoveanului nu-i chiar căruţă, mai 
curind un gen de haraba, cum erau pe vremuri 
cele utilizate la transpor- tul de mărfuri grele. 
Ceea ce-i însă mirabil, este inexplicabila putere de 
tracţiune a animalului dintre hulube, slab ca un 
tîr, de-i puteai număra coastele. Eventual, exista 
posibilitatea să fie folosite şi ca xilofon. Gloaba, 
autentică făptură de tip OZN, abia se mai ţinea pe 
picioare. În cele din urmă, văzîndu-şi stă-pînul 
personal că se pune pe băutură, se lasă şi biata 
miîrţoagă la pămînt. 

Individul mi se pare simpatic (e vorba de 
diadea laşa), aşa că-l întreb cu duhul blindeţii, 
atita cît mai aveam la dispoziţie: 

— Ia spune, diadea Iaşa, cînd o luăm din loc?... 

— Avem răbdare, dumneata, avem răbdare. 
laşa bem, laşa mîncam, Vasile obosit culcam. 
leşim luna, urcam şi plecam. Dumneata facem 
cinste!... 

Abia mai încolo, după ce l-am „cinstit” şi pe 
cărăuşul nos-tru, care i-a oferit gloabei să bea o 


511 


gură din ulcica sa, spunîn- du-i: „Bem şi dumneata, 
bre Vasile, că oameni estem!”, mi-am dat seama că 
animalul se chema astfel, iar nu careva dintre 
pasageri. 

Pe la unsprezece noaptea, a binevoit să iasă şi 
luna. Se organizează urcarea în harabaua 
lipoveanului. Şi-am încăput, nici mai mult, nici mai 
puţin, şaptesprezece persoane. Plus bagajele. 
Înghesuit între o cumătră de dimensiuni 
apreciabile, şi-o tînără lipoveancă deloc sfrijită, 
deoarece pare să bată la suta de ocale, mă simt 
minunat. E cald, miroase frumos, a chiftele prăjite, 
a piine de secară, a ceapă şi-a usturoi. 

Vasile face tot ce-i stă în putinţă pentru a urni 
harabaua din loc. Şi, de necrezut, reuşeşte. Pe-o 
distanţă de vreo trei sute de metri. Apoi se 
opreşte, rezemîndu-se într-o rină de huluba din 
stînga. laşa ne strigă amuzat, ca şi cum şi-ar 
cunoaşte prea bine năravurile bidiviului: 

— Dădem jos, bre, murim Vasile!... 

Figura cu urcatul şi coboritul din torturantul 
vehicul, pînă să ajungem la „Mila 23”, cred c-am 
repetat-o de minimum douăzeci de ori. Cînd am 
fost în dreptul casei lui Buhaiov, toată lumea a 
purces să urle la cărăuş: 

— Stoi, stoi, laşa! Dădem jos la domnul... 
Scăpăm de el! n 

Gata! Va să zică, mă aflam în rai. In raiul de la 
„Mila 23”, cum îi spusese Alecu Ivan Ghilia. 
Oricum, mare romancier, dacă era în stare să 
fabuleze în halul acesta. Care rai?... 


TĂMĂDUITORII STIOPA ŞI MAŞA 


512 


Dacă şi-n rai o fi tot atîta beznă, precum e cea 
care mă-n-conjoară, înseamnă că Dumnezeu stă 
prost cu energia electrică. După un timp, parcă 
disting o cojmelie întunecată. Încurajat, purced să 
strig: 

— Alooo! Alooo!... 

O matahală neagră, însoţită de două dihănii 
monstruoase şi flocănoase, apare în ceea ce-ar 
trebui să fie ogradă, şi-ntreabă în gura mare: 

— Cine estem acolo! De ce strigam aoleu?... 

— Eu sînt, prietenul domnului Ghilia, de la 
Bucureşti! 

— Adus la Stiopa ceva? — se interesează 
imediat mamutul. 


— Brava Alioşa! Băiat bun Alioşa Ivanovici... 
Bagam la casa, bre! 

Stepan Buhaiov, o namilă de peste un metru şi 
nouăzeci, îmi arată calea, luînd-o înaintea mea. 
Cînd pătrund în casă, îmi dau seama că locuinţa 
era mai încăpătoare decit părea pe din afară. 
Camera pregătită pentru chiriaşii pescari-amatori, 
de dimensiunile unui vagon de marfă, poseda un 
studio, o masă şi trei scaune. Fără spătar. Fără 
picioare sigure. De aceea m-am lăsat imediat pe 
marginea patului. Gazda, luîndu-şi în primire cele 
trei sticloanţe cu trăscău de Tîncăbeşti (52 grade), 
mă întreabă plină de-un entuziasm greu de 
zugrăvit: 

— Mancam ceva, domnu'?... 

— Dar bineînţeles, nene Buhaiov! Parcă ţi-a fost 
gura aurită, cînd ai rostit vorbele de mai sus... 

Deşi dădeam s-adorm pe mine, de obosit ce 
eram, am aşteptat răbdător să văd ce pune 
lipoveanul pe masă. Acesta, om de iniţiativă, a 
chemat-o pe nevastă-sa, trezind-o din somn, mi-a 
prezentat-o: „Maşa”, după care i-a dat indicaţiile 
necesare. Astfel am avut ocazia, unică, să asist „de 


513 


visu” la prepararea celebrului borş pescăresc. 
Intr-un cazan de fiert rufe. 

În apa tulbure, pesemne scoasă din Dunărea 
veche, Maşa a zvirlit o găleată de peşti 
subdimensionaţi. După nici un sfert de ceas, 
cînd tocmai începea să-mi lase gura apă, a scos 
peştişorii cu-o strecurătoare, şi i-a aruncat în 
troaca porcilor. 

— Asta manancă Sandolea! — m-a anunţat soţia 
lui Stiopa. 

Sandolea, trezindu-se instantaneu, se 
năpusteşte lacom la peştele rasol, clefăind ca un 
porc. Ceea ce, de fapt, şi era. Deşi purta un nume 
atît de uman. 

Maşa Buhaiov, femeie iute ca un spîrnel, dar la 
jumătate din înălţimea bărbatului personal, 
aduce o tîrnă, din care aruncă în cazan cîţiva crapi 
borţoşi, nişte şiiucă, vreo doi şalăi şi-o  cegă 
aproape vie. În zeama groasă, mai adaugă trei 
cepe, un pumn de sare, cîteva roşii stropşite, 
precum şi nişte rădăcini neidentificabile, probabil 
specifice Deltei. 

— Poftim mancam, domnu’! — mă îmbie diadea 
Stiopa, cînd borşul a fost turnat în castroane. 

Dar ce castroane! Din cele de salată, pentru 
patru persoane. Bune, şi-alea. Şi-ncă ce bune! 

Şi-am dormit ca un rege. În exil. Patul larg, de 
două persoane, cu droturile dezacordate şi 
hărtănite, zbîrnîind, din cînd în cînd, tocmai cînd 
nu te aşteptai, ca nişte coarde de țambal, era 
suprapopulat de-o aglomeraţie absolut inumană şi 
insuportabilă, de-o agresivitate bestială. Miriade 
de purici. Care executau slalomuri şi sărituri 
spectaculoase, folosindu-se de trupul meu ca pirtie 
şi trambulină. 


A doua zi, cînd m-am trezit, eram alt om. 
Privindu-mă în oglindă, i-am zis bună dimineaţa 
celui care mă privea de dincolo de geam. Era un 
tip patibular, lejer pitecantropic, desfigurat şi 


514 


buhăit. Numai diadea Stiopa m-a recunoscut, 
văzindu-mă în ogradă, unde-mi spălam chipul 
tumefiat, felicitîndu-mă: 

— Ai, ai, ai, ce frumos aratam! Haraşo dormim, 
dumneata mai frumos ca Sandolea... 

Încîntat de compliment, am vrut să-i 
mărturisesc că şi el arăta splendid, ca un bivol. 
Însă m-am oprit la timp. Cine ştie cum ar fi 
interpretat comparaţia. 

După o gustare frugală, compusă dintr-un ceai 
negru, probabil din plante locale, pîine cu brînză şi 
bibani prăjiţi în ulei de rapiţă, la care diadea 
Stiopa a adăugat şi-o cană zdravănă de trăscău, 
apelind la cea de-a doua butelcă, din care a tratat- 
o şi pe tiotea Maşa, dindu-i să tragă o duşcă, 
lipoveanul m-a iscodit: 

— De unde luvat dumneata vodca?... 

— De la mine, din beci! 

— Maladeţ! Beci bun, vodca bun... Cum chema 
la dumneata? 

Cînd a descifrat, destul de anevoios, numele 
meu în întregime, atît de familie cît şi cel mic, 
Stiopa mi-a declarat zimbindu-mi prieteneşte: 

— Am să zic la tine Vova! E bine? Iar tu zici la 
mine Stiopa... Acuma estem tovarişci... Dam la tine 
casa, lodca bun, mancat şi peşte, Vova trimite la 
Stiopa damijon cu vodca de la el... Prin poşta!... 
Batem palma?... 

Mi-ar fi convenit să fie aşa. Dar încă nu eram 
sigur că-l înţelesesem prea bine pe Stiopa 
Buhaiov. Şi l-am întrebat, insistînd: 

— Batem palma aşa, fără să mai plătesc 
nimic?... Pentru găzduire şi toate celelalte... 

— Stiopa avem bani, vodca nu găseşti! — mi-a 
răspuns lipoveanul. Stam aici cît vrem, nu plăteşte 
nimic... Maşa găteşti şi dam mancat, Stiopa aduce 
peşte mult, de la cherhana. 


Oameni cumsecade, piinea lui Dumnzeu, nu 
altceva, atît Stiopa cît şi Maşa. Cît am stat în 


515 


gazdă la dînşii, m-am bucurat de toată atenţia. În 
viaţa mea n-am mîncat atita peşte, ca atunci, la 
„Mila 23”. Preparat în toate chipurile. 

N-a fost prînz sau cină, la care să nu mi se fi 
servit borş pescăresc, chiftele de ştiucă, raci fierţi, 
cu mujdei, din care  mă-nfruptam, luîndu-mă la 
întrecere cu lipoveanul, tirne întregi, bibănei 
prăjiţi la tigaie, în ulei de rapiţă, crap-şaran pe 
varză călită, sau pe munţi de pilaf, cegă rasol, 
fiartă în zeamă de mirodenii. Şi-aveau şi-un vin, de 
excepţie. Negru şi vîrtos. Dar şi acru, încît era 
utilizabil şi ca oţet. 


Iar în zilele cît am stat la diadea Buhaiov, am 
început să mă simt din ce în ce mai bine. Bietul 
Alecu Ivan Ghilia avusese dreptate că pescuitul 
este cei mai adecvat tratament pentru cei cu 
nervii puşi pe moate. N-a fost zi, în care să nu fi 
ieşit cu lotca pe undele Dunării Vechi. Lipoveanul 
poseda două piese, autentice exemplare de 
expoziţie. Pe cea mai mare şi solidă, dotată cu 
treisprezece crivace, adică nişte coaste de sus- 
tinere şi întărire a bordurilor, mi-a cedat-o mie. 
După ce-l pusese pe Vova, băieţelul lui, să mă- 
nveţe, spuniîndu-i: 

— Sînoc, duci pe Vova mare şi grasu', şi arăţi la 
el cum face! Dacă duce la fund şi îneacă, rămîne 
Stiopa tare amarit... Fără vodca!... 

Bineînţeles, avînd şi aptitudini, am deprins 
numaidecît mînuirea vislelor şi montarea lor la 
babaici. Chiar din prima ieşire, pe-o girliţă ceva 
mai la fereală, am şi reuşit performanţa de-a 
prinde la lingură-pişcot o ştiuculiţă de toată 
frumuseţea. După ce lansasem vreo cîteva ceasuri 
cu „Michel-Prezon”-ul meu, o piesă rară, din fibră 
de sticlă, înzestrată cu-o mulinetă „Dam”. 

Întors acasă, pe la vreo cinci după-amiază, i-am 
arătat fălos ştiuca lui Stiopa Buhaiov, întrebîndu-l: 


516 


— Ce zici, sînt un maestru, mai talentat decit 
Alioşa Ghilia? A prins el vreodată o ştiucă de 
dimensiunea asta?... 

— Niet, Vova! — a exclamat inexplicabil de 
voios lipoveanul. Alioşa prins ştiuca adevărată... 
Asta biban estem! Haidam mancam, Vova, adus 
Stiopa crap-şaran, şi făcut Maşa ghiveci la 
cuptor... Biban dam la Sandolea! 


Cel mai relaxant pescuit, cel care m-a tămăduit 
definitiv de  surmenajul meu cu fenomene 
nevrotice, a fost cel din săptămînă următoare. 
Cînd mă obişnuisem cu trasul la visle, şi-ncepusem 
să cunosc aproape bine giîrliţele şi canalele 
Lighianka şi Şontea. De data asta însă, nimerisem 
pe-un canal absolut bizar, mărginit doar de plauri 
şi de ostroave nisipoase. 

Privind pierdut la frumuseţea dumnezeiască a 
locurilor, uitasem de lansetă şi de peşte. Tot aşa 
cum uitasem, cînd mă urcasem în lotcă, să nu calc 
pe vreun crivac. 

Cînd m-am decis, în sfîrşit, să execut o lansare 
de excepţie, sperind să prind, barem acum, o 
„Şciucă” autentică, am observat dispariția 
misterioasă a „Michel-Prezon”-ului. Nu dispăruse, 
din fericire, ci se afla la picioarele mele, sub vreo 
zece centimetri de apă. Pătrunsă în lotcă, încetul 
cu încetul, prin spărturile din dreptul crivacelor. 

Imediat, fără să mai stau pe ginduri, am pus 
mîna pe visle şi-am purces să trag zdravăn la 
babaice. De scîrţiiau furcile, încinse bine, ca nişte 
roţi neunse. Pe măsură ce mă apropiam de 
ostrovul din stînga, cel mai accesibil, după părerea 
mea, lotca se-afunda şi mai mult. Cînd, cu chiu cu 
vai, am debarcat pe insula aceea desertică, numai 
nisip şi mărăcini, sărind alegru din ambarcaţiune, 
aceasta era de-acum sub apă, eşuată la mal. Mi- 
am scos uneltele şi rucsacul, precum şi utilajele 
necesare unui prînz înjghebat la repezeală, ca la 


517 


„botul calului”, şi le-am depus lingă mine, pe 
microplaja ostrovului, la uscat. 

Stind niţel speriat pe ginduri, deoarece situaţia 
mi se părea suficient de cotoioasă, după o vreme 
m-am liniştit. Dacă Stiopa Buhaiov avea să observe 
dispariţia mea, neprezentindu-mă la masa de 
seară, precis se va mobiliza, pentru găsirea 
personalităţii subsemnatului. 

Aşa că, pînă mi se vor zbici pîinea, chibriturile 
şi celelalte lucruri întinse pe nisip, nu-mi rămînea 
altceva de făcut decît să mă pun pe treabă. Ca să- 
mi pescuiesc hrana cea de toate zilele. 

In mai puţin de-un ceas, ca printr-un miracol, 
aveam în juvelnic peste zece exemplare. De peşte. 
Ce anume, era mai greu de ştiut, întrucît nu eram 
un specialist în domeniu. În orice caz, de spintecat 
şi de scos maţele, la asta m-am priceput. Şi, peste 
o altă jumătate de ceas, mă ospătam cu peşte 
fript. Pe mărăcinii adunaţi de pe suprafaţa plajei, 
făcuţi grămadă şi aprinşi cu cele cîteva chibrituri 
ce izbutiseră să se usuce corespunzător. Fiind şi 
înfometat, i-am lichidat în totalitatea lor. Din 
păcate, fără pîine. Şi era un soare aprig, care-mi 
fierbea creierii. Mă rog, asta era situaţia. Adică, în 
general, bună. Lotca înecată, eu despuiat, ca un 
papuaş, hrănit satisfăcător, ba chiar din belşug, şi- 
ncă dispus să trag un puişor de somn. Altă viaţă! 

Cînd m-am trezit, dădea să amurgească. lar de 
la Stiopa Buhaiov, nici o veste. Şi-am aprins un foc 
de tabără. Din acelaşi material inflamabil. Atât cît 
mai rămăsese. Astfel, mă amăgeam eu, se va 
observa de la distanţă locul unde naufragiasem. 
Şi-am pornit s-aştept. 

Uitasem şi de surmenaj, şi de nervi, uitasem şi 
de riscul unei nopţi petrecute pe-o insulă pustie. 
De fapt, mi-ar fi suris ideea. Să mă simt şi eu aşa 
cum se simţise, probabil, Robinson Crusoe. 


N-am avut parte să mă joc de-a robinsonii. Pe 
cînd se-n-noptase zdravăn, iar eu stăteam lîngă 


518 


focul de tabără, cugetind la posibilitatea scrierii 
unui roman care să se petreacă în Deltă, avînd ca 
personaje oamenii pe care îi întilnisem, şi-au făcut 
apariţia din beznă vreo patru lotci. Fiecare dotată 
c-un felinar de vînt. 

— Ce facem aici, procleatii Vova! — a exclamat 
încîntat şi beat cui lipoveanul meu. Speriat la 
noi, crezut mort, acuma facem cinste! Haidem 
acas, Maşa aşteptam, borş şi crap-şaran la 
duhovcă avem... 

A fost o noapte de pomină. Cînd salvatorii s-au 
dedat unui chiolhan ca-n povestirile lui Mihail 
Sadoveanu, cu haleală din belşug şi samagon, 
cumpărat şi oferit de mine, în cantităţi fabuloase. 
Nici eu n-am stat pe de lături, înfruptîndu-mă din 
toate produsele culinare confecţionate de tiotea 
Maşa. În cinstea mîntuirii şi tămăduirii mele. 
Deoarece, niţel cam „vopsit”, din motive de 
holercă, le declarasem dulcilor lipoveni: 

— Dragii mei Stiopa şi Maşa, sînteţi nişte 
adevăraţi tămăduitori!... Nu mai simt nimic... Nici 
nervi, nici oboseală, nici durere! Mai aduceţi 
samagon, să-mi onorez prietenii... îi bag pe toţi 
într-un roman, ca să-i ştie şi să-i pomenească o 
întreagă lume! 

— Cît sa luvăm, Vova daragoi? — m-a întrebat 
Stiopa, făcut praf. 

— O balercă plină! — i-am precizat eu, ceva mai 
puţin cherchelit, adică numai pulbere. 


„TOTU-I SOARTĂ ŞI DESTIN, RESTUL... FATALITATE!” 


519 


Şi-aşa a fost să fie. Exact ca-n titlul de mai sus, 
care, de fapt, reproduce o replică a lui Nea 
Tudorică Muşatescu. 

Reîntors acasă, din Deltă, total vindecat de 
sechelele blestemate ale surmenajului, lecuire 
inexplicabilă, contribuind la asta, probabil, şi 
pescuitul recomandat de Charcot-Ghilia, lucru de 
care nu-s chiar convins, am plecat imediat la casa 
de creaţie Sinaia-Cumpătu. Să mă refac. Adică să- 
mi pun la punct proaspetele amintiri şi, pe baza 
lor, să purced la scrierea romanului „De-a v-aţi 
ascunselea”. 

— Măiestrică, — mi-a declarat bulgăroaica de 
nevastă-mea, încîntată că mă înapoiasem la 
domiciliul conjugal, fără vătă-mări grave, însă c-un 
subiect în devlă, dacă astfel îţi imagi- nezi c-ai să- 
ţi refaci forţele creatrice, atunci, vorba poetului 
— du-te la Sinaia, pentru proză mori, şi-ţi va fi 
romanu-n-coronat cu flori! 


— Copilă bună, — am pornit cu munca de 
lămurire, de data asta îmi reuşeşte precis 
figura!... Chestia cu „Toprak- kala” rămîne 


pentru mai tîrziu, că n-au intrat zilele-n sac. Nu- 
mai să am liniştea necesară, ca să mă aşez în faţa 
„Erikăi” şi să bat la ea ca la fasui, şi-o să vezi ce 
carte iese! Aici, în Calea Moşilor, ştii şi tu prea 
bine că nu-i posibil... Mă bat alţii pe mine... La 
cap! Crede-mă, copila mea, altminteri iarăşi cad în 
surmenaj... Şi-aşa, abia mi-am liniştit olecuţă 
nervii! Că-mi zbîrniiau ca nişte coarde de diblă 
spartă... 

Obţinînd acordul dragii mele Penke, a doua zi 
mă urcam în „Bombiţă”, avînd-o pe „Erika” lîngă 
mine, împreună c-un top de hîrtie velină, şi 
demaram în trombă spre Sinaia-Cumpătu. Cu cele 
mai serioase gînduri în minte. Deci, de data asta, 
să fiu băiat cuminte, şi să nu mă mai las antrenat 
pe căi lăturalnice meseriei scrisului. Cu-atit mai 


520 


mult cu cît romanul îl şi aveam gata scris. În 
creier. 

În primele două săptămîni, bătusem primele 
şaptezeci de pagini. Stînd mai toată ziua închis în 
odaia mea, de la vila 4. Peste drum de cantina- 
restaurant. Cînd oboseam, dădeam fuga la coana 
Florica, îi ceream să-mi prăjească rapid nişte 
ochiuri la capac, le rădeam într-o clipită, mă- 
ntorceam la vilă, şi iarăşi porneam s-o maltratez 
pe nefericita aia de „Erika”. Imi mergea mîna, ce 
să spun! Dar şi mintea. 

După-amiezele, după ce-mi corectam paginile 
lucrate, mai mă deconectam şi eu. În limita 
posibilităţilor. Şi erau destule. Căci mă auzeam 
solicitat de Geo (Dumitrescu): 

— Grasule, citim o carte?... 


— D-apăi cum! — mă-nvoiam bucuros. Că 
intelectuali s-ar zice că sîntem... Nu? 
— Depinde! — răspundea Geo maliţios. Vii la 


mine, în mansarda mea, că ne-aşteaptă Cociaşu şi 
Mircea Martin... Ei, în orice caz, sînt intelectuali 
cu diplome. Primul e doctor, de oameni, dar 
inuman la poker, iar Martin îşi dă şi el doctoratul! 
Şi-am tinut-o tot aşa, distrindu-ne copios, 
deoarece toţi eram nişte cizme (în materie de 
poker). Atît Sandu Cociaşu, care juca feroce, fără 
să aibă carte, cît şi Mircea Martin, timid ca o dom- 
nişoară de pension, ce nu se-ncumeta mai 
niciodată să ia un pot. Nici eu şi nici Geo nu eram 
mai breji. Deşi ne dădeam aere de mari jucători. În 
schimb, tuspatru practicam un poker cu faţă 
umană, fără rezultate demolatoare, catastrofice. 
Mai ţeapăn pierdeam la „pokerul mecanic”, de la 
cabană. Că ne mai duceau paşii şi pe-acolo. Tot ca 
să ne distrăm. Iar, o dată, cînd s-a întîmplat de mi- 
au ieşit trei aşi, trăgînd la „şaibă”, şi mi-au zornăit 
trei sute de monede de-un leu în căciulă, în ziua 
aceea memorabilă, jucînd entuziast în continuare, 


521 


fiind în mînă, am mai pierdut o sută, în afara celor 
cîştigate. 

Totuşi, dacă n-ar fi intervenit şi mîna benefică a 
destinului, nu s-ar fi ales mai nimic de romanul 
meu. Însă, în cea de-a 13-a zi de cînd mă aflam 
la Sinaia, muncind ca un rob, dar unul plin de 
entuziasm, avînt şi energie (fără să fi băut pic de 
„Pepsi-Cola”), s-a înființat la Cumpătu poetul 
Alexandru Căprariu. Cu soţia şi băieţelul. Il ştiam 
oarecum, de cînd îmi editase traducerea unui 
roman poliţist clasic („Cu ştreangul de git”, al lui 
Emile Gaboriau). Ca director al editurii „Dacia”, 
de la Cluj. Aşa că m-am simţit. Obligat. Să-i dau o 
mînă de ajutor. Ca s-o găsească pe responsabila cu 
cazările, şi să-i repartizeze un „loc mai în faţă”. 

— Ce faci aici, meştere? — se interesase Sendi 
Căprariu. Asta, ceva mai încolo, după ce Florence 
îl căpătuise omeneşte. 

— Lucrez la un roman poliţist! De-astă dată al 
meu, tradu-cîndu-mă pe mine însumi... Nu ştiu ce- 
o ieşi din el, c-abia am ajuns aproape de jumătate. 
Însă mă paşte gîndul, destul de întristător, că-i 
mai mult haios decît criminal... Deocamdată, n-am 
reuşit să fac rost de nici un cadavru! 

N-a stat mult la-ndoială, ci mi-a spus zimbindu- 
mi ironic: 

— la să-mi dai manscurisul, să-mi arunc şi eu 
ochii asupra lui! Cine ştie de unde sare iepurele... 
Probabil nu eşti dotat pentru meseria de asasin, ca 
Agatha Christie. Bătrîna a declarat odată, cu 
prilejul unui interviu, că ideile cele mai criminale 
îi vin în bucătărie!... 

— Dar mie de ce nu-mi vin, că şi mie îmi place 
enorm bucătăria? 

— Păi deh! La bucătărie, romanciera spăla 
vasele, pe cînd matale, mai mult ca sigur, acolo 
mănînci pe-ascuns, să nu te prindă nevasta... 

— Da, cam aşa-i! Aveţi dreptate, chestia asta nu 
mi-a dat niciodată ideea de-a omori pe cineva... 


522 


Nici măcar pe endocrinologii care m-au oprit de la 
un regim de alimentaţie normal! 


A doua zi i-am predat, cu inima ticăind 
dereglat, cele 70 de pagini ale romanului. Iar în 
cea de-a patra zi, Căprariu, la masă, unde 
prinzeam împreună cu Geo, mi-a spus maliţios: 

— Meştere, ţi-a sărit iepurele! Cînd eşti gata cu 
romanul, ni-l trimiţi nouă, la „Dacia”, şi la anul ţi-l 
scoatem pe piaţă... Nu-i chiar „poliţist”, exact 
aşa cum ai bănuit, însă ne mai putem distra şi fără 
crime. Dă-i bătaie, nu te lăsa pe tinjală, şi 
expediază-mi cît mai degrabă manuscrisul!... 

Nebun de bucurie, nevenindu-mi a crede 
urechilor, am strigat-o pe coana Florica, clamînd 
în gura mare: 

— Floricuţo, vino pînă la mine să te pup! 

Voioasă şi pusă pe glume, mi-a dat ascultare. 
Cînd a fost la masa noastră, m-a întrebat: 

— Bine, maestre, taman acum te-au apucat 
pandaliile, cînd am o mulţime de treabă?... Nu ne 
puteam pupa şi după masă?... Ce s-a-ntîimplat? 

— Am primit o veste bună, extraordinară, şi 
vreau s-o sărbătoresc! Pune-mi la tigaie nişte 
cîrnaţi de casă. Dintr-ăia pe care-i ţine la fereală 
domnul Preda... Dacă lăsam pupatul pe mai tirziu, 
n-aveam energia necesară!... 

— Cît să comand, două sau trei sute de 
grame?... 

— Lasă-te de bancuri, Florence scumpo! Ce, mi- 
s eu omul care să mănînc la cîntar? Măsoară un 
metru, cel puţin, fă-l colac şi prăjeşte-mi-l bine... 
Şi-adă-ne şi-o sticlă de „Moskov-skaia”! 

Geo, care ascultase atent toată discuţia, şi cea 
avută cu Sendi Căprariu, şi cea dintre mine şi 
bufetiera-recepţionera Florence, iubita noastră 
gazdă, a tuturor „tovarăşilor creatori”, mi-a zis 
zimbind pe sub mustață: 

— Bine că te-ai mai gîndit şi la alţii! Credeam 
că vrei să-ţi onorezi de unul singur bucuria... 


523 


În următoarele trei sau patru zile, m-am gîndit 
şi la ceilalţi muritori de rînd. Şi ne-am urcat cu 
toţii în „Bombiţă”, pornind să batem coclaurile 
împrejmuitoare. Cît era ziua de lungă. Şi la Pîrîul 
Rece, şi la Poiana Zamorei, unde l-am vizitat pe 
Corneliu Leu, care ne-a tratat cu „mostre” din 
beciul său de tip vinotecă, şi la Azuga. Dar mai 
ales pe Valea Riîşnoavei. În repetate rînduri aici, 
deoarece nu ne mai săturam de frumuseţea de vis 
a priveliştii. Încît, cam la a treia deplasare, Sandu 
Cociaşu a propus: 

— Fraţilor, ce-aţi zice dacă ne-am ridica aici o 
cabană colectivă? Care să fie numai a noastră... O 
botezăm „Samigevla”! De la Sandu, Mihail, Geo şi 
Vlad. Sună şi dacic, nu-i aşa?... 

— O fi sunînd dacic, dar cine o să ne asigure 
aprovizionarea? C-aici nu-s nici apă, nici vodcă, 
nici bufet!... Prea e izolată „Samigevla” noastră! — 
şi-a dat cu părerea Geo. 

— Cam aşa-i! — l-am susţinut eu pe creatorul 
„Nevoii de cercuri”. De pildă, acuma mi-e o foame, 
de-aş mînca şi beton expandat!... 

Bine c-am reunţat. Şi la beton, şi la 
obositoarele expediţii alpine. Deşi le realizasem cu 
sprijinul dezinteresat al „Fiat”- ului 600 D 100. 
Care n-a făcut tensiune arterială, aşa cum am 
reuşit eu. Datorită exceselor, ajunsesem la 22/13. 
lar Sandu Cociaşu, care mai era şi, uneori, doctor, 
mi-a ordonat pe loc: 

— Grasule, te duci numaidecit acasă, te-ntinzi 
la pat şi m-aştepţi. Peste o săptămînă vin să te 
văd!... 

În aceeaşi zi, am plecat la Tîncăbeşti. Unde, 
fără să mai preget, m-am întins la lucru. 
Continuînd să bat la „Erika”. În- dîrjit şi feroce. 
Dornic să-mi văd romanul dus la capăt. Cînd a 
trecut Cociaşu spre Bucureşti şi s-a abătut pe la 
mine, să-mi ia tensiunea, aveam 14/8! 


524 


— Vezi ce-nseamnă odihna la pat? a exclamat 
încîntat Sandu-Babandu, cum îl alintam eu pe 
doctorul Cociaşu. 

— Mare lucru, într-adevăr! 

„De-a v-aţi  ascunselea” mi-a apărut în 
primăvara următoare. Pe data de aprilie 27. Cifra 
mea fatidică. O viaţă-ntreagă m-a urmărit! Căci, şi 
cînd plecasem în Deltă, tot într-un 27 fusese. Şi-mi 
ieşise un roman. Mititel. 


„JOCURILE” CONTINUĂ 


525 


DECI RENUNŢ LA PROLOG 


Văzind că-mi izbutise figura cu deplasarea în 
Deltă, de pe urma căreia mă alesesem cu „De-a v- 
aţi  ascunselea”, m-am conversat cu Penke, 
bulgăroaica de nevastă-mea. Şi i-am propus: 

— Măi copilă bună, ce-i fac mai departe? M- 
apuc de-o nouă carte, sau mă opresc aici... Adică 
aici, la Tîncăbeşti, sau în Ca-lea Moşilor. La ţară, 
datorită campaniei noastre agricole, n-am pic de 
linişte, iar în Calea Moşilor, nici pe-atit... Şi ştii 
prea bine de ce! Tramvaie, telefoane, alergături, 
reviste, edituri... Ce zici? 

Biata nevastă-mea, cam bănuind unde vroiam 
să bat, m-a întrebat neliniştită: 

— Şi vrei să pleci iarăşi în Deltă?... Păi, 
măiestrică, n-ai epuizat problemele de-acolo? 

— De-acolo, da! Insă trebuie să-mi găsesc alte 
locuri, capabile să mă „inspire”, ca să mă exprim 
aşa... În primul rînd, aş porni la drum, cu 
„Bombiţa”, pentru a întreprinde o investi- gaţie 
documentaristică, în căutarea unui loc care să-mi 
gene- reze o idee. Şi te-aş lua cu mine. Dar ştii de 
ce?... 

— Sigur că nu! — mi-a răspuns Penke, pe 
jumătate nedumerită, pe jumătate bucuroasă c-o 
invit să mă-nsoţească. 

— Păi, motivu-i foarte simplu... Dacă dăm de-un 
punct geografic propice, în stare să reprezinte, în 
acelaşi timp, şi-o oază de linişte, unde să pot scrie 
nebătut la cap, dar şi un rezervor de alimentaţie 
pentru imaginaţia mea secătuită, furnizîndu-mi 
fapte şi oameni interesanti, mă ajuţi la instalare. 
Adică, mai pe scurtătură, discuţi cu gazda să aibă 
grijă de tabieturile mele, o instruieşti cum se 
fierbe o cafea umană, tare şi groasă, să-mi 
servească cele trei mese de regim dietetic, 
conform îndrumărilor pe care ai să i le transmiţi, 


526 


să-mi păstreze liniştea, să-mi deretice zilnic odaia 
în care-am să stau, şi-aşa mai departe... 

Nevastă-mea m-a examinat curioasă, de parcă 
atunci m-ar fi văzut şi auzit pentru întiia oară. Şi 
m-a iscodit: 

— În cazul acesta, n-ar fi mai nimerit să rămîn 
cu tine? De ce să-mi irosesc timpul, învăţind o altă 
femeie să facă ceea ce, îndeobşte, e de datoria 
mea... Sper că n-ai pretenţia s-o pun să-ţi maseze 
şalele, sau să te vegheze şi noaptea, dacă dormi 
descoperit sau învelit ca lumea, culcînd-o cu tine 
în cameră! 

— Măi copilă bună, tu baţi cîmpii? — am 
încercat eu s-o iau cu duhul blindeţii. Păi ce? E 
neapărat necesar să mă plasez la o vădană în 
floarea vîrstei, sau la una pe care-a părăsit-o 
bărbatul?... Hai să fim serioşi! Mai întîi să studiem 
situaţia, la faţa locului, şi-apoi ai să decizi tu în 
privinţa gazdei... 

Penke, revenind la sentimente ceva mai umane, 
a dat din cap enigmatic, deoarece nu-mi era clar 
dacă aproba soluţia mea sau se-ndoia de 
validitatea ei. Şi m-a întrebt: 

— Şi-ncotro ai pofti să plecăm? Nu cumva tot la 
Sinaia-Cumpătu, să te-nhăitezi cu băieţii, la 
pokere mecanice sau „cu faţă umană”, cum le zici 
tu, şi să-mi vii iarăşi acasă cu hipertensiune?... 

— Nici să nu mai aud în viaţa mea de Cumpătu! 
— am asigurat-o eu, insuficient de convins. Ştii 
unde ne călătorim mai întîi? Mergem la Breaza, 
unde-am mai fost împreună, într-un aprilie 
nemaipomenit, şi ne-am simţit oameni şi domni. 
Parcă la vila „Agerpres”-ului, nu-i aşa?... Întrebăm 
din casă în casă, şi din om în om, şi dăm noi de-o 
gazdă convenabilă. Din toate punctele de vedere. 
Şi-al tău, şi-al meu... 


527 


SĂ INTRĂM DIRECT ÎN PROBLEMĂ 


Înţelegîndu-mă de minune cu bulgăroaica, o zi 
întreagă am încărcat în „Bombiţă” toate cele 
necesare declanşării celui de-al doilea roman din 
seria „Jocurile detectivului Conan Doi”. Des-pre 
care nu ştiam nimic. Nici unde se va petrece 
acţiunea, nici care va fi subiectul, şi nici ce 
personaje vor circula prin pagi- nile sale. In 
definitiv, de-aia plecam în prospecţie. Ca să gă- 
sesc totul. 

Cînd am fost gata, am răsuflat liniştit. Penke nu 
mai sufla deloc (aproape) de obosită ce era. Că şi- 
ngrămădisem prea multe în „Fieţel”, încît i se 
lăsaseră amortizoarele pină la extrema limită. 
Maşina de scris, cafea, zaharină, două topuri de 
hîrtie offset, panglici de rezervă, gume, stilouri, 
creioane, termose, brînză de vaci, salată verde, 
ceapă, usturoi, două kile de parizer dietetic, haine, 
rufe de schimb, încălţăminte, prosoape, săpu-nuri, 
maşina de ras, cărţi pentru lecturi deconectante, o 
lampă de birou cu becuri de schimb, mă rog, un 
întreg magazin uni- versal, un soi de „Bucur-Obor” 
în miniatură. 

lar a doua zi, dis-de-dimineaţă, demaram din 
Calea Moşilor. În trombă. Direct spre poartă. Pe 
care uitasem s-o deschid ca lumea. Avind frîne 
brici, n-au fost probleme. Doar masca niţel mai 
bombată (înăuntru) şi emblema fabricii făcută 
praf. Parcă de reclama „Fiat”-ului îmi ardea mie. 
Şi nici n-am mai înlocuit-o vreodată. lar motorul 
funcţiona perfect şi fără ea. 

Pe drumul spre Ploieşti, ne-am oprit cîteva 
minute la Tîncă-beşti, pentru a o lăsa pe nevastă- 
mea cu sarcinile ce-i reve- neau în legătură cu 
lucrările de întreţinere a fermei noastre agro- 
literare. Cîteva chestii destul de elementare. Să 


528 


aibă grijă de stropiri, livadă şi vie, de copilit la 
roşii, de păzit beciul, unde mai era niscaiva vin. 

—  Şi-altceva, — m-a luat peste picior 
bulgăroaica, altceva ce-aş mai avea de făcut? Ceva 
lemne de spart?... 

— ferească sfintu'! — am exclamat eu 
îngrijorat. Asta nu-i muncă de femeie... În 
schimb, poţi tăia nişte araci, din beligi, pentru 
roşii, vreo sută de bucăţi, şi-i ascuţi cu toporişca, 
să-i ai pregătiţi, la-ndemînă!... Eventual, te mai 
ajuţi şi cu fina Aurica, dacă o să mai treacă pe la 
tine... Ceea ce nu prea cred! 


După ce-am pus la punct problemele agrare, 
am pornit spre Breaza. Insă, chiar mai înainte de- 
a pătrunde în orăşel, atenţia mi-a fost atrasă de-un 
anunţ lipit pe gard: „De închiriat. Lux a-ntiia. 
Confort sporit”. Şi-am frinat brusc. Atît de brusc, 
încît am nimerit cu capul în parbriz şi cu 
„Bombiţa” în şanţ. 

— Ce s-a-ntimplat? m-a întrebat speriată bine 
nevastă-mea, care se afla şi ea tot în şanţ, ejectată 
pe portiera din dreapta. 

— Nimic grav, — am lămurit-o eu, am dat de-o 
gazdă! 

Peste cinci minute îl contactam pe nea Ilie 
Dihaleţ, proprietarul şi  semnatarul panoului 
publicitar. Era un tip cu totul ieşit din comun. 
Mărunt (maximum 1,45 m) şi bondoc, îndesat şi 
burduhănos,  păşind exclusiv crăcănat şi în 
permanent balans. De cureaua panalonilor avea 
agăţată, cu-o giţă roşie, o sticlă de-o jumătate, 
care se bălăbănea la fiece pas. 

După recomandările de rigoare, cînd ne-am 
declinat numele respective, cetăţeanul şi-a dus 
recipientul la gură şi, manifestind o plăcere 
indicibilă, din două înghiţituri i-a redus nivelul la 
sfert. Satisfăcut, m-a îmbiat: 

— Serviţi pe plan local? 


529 


— Regret, nu! 

— În afară de Ilie Dihaleţ, cum am semnat 
anunţul cu închirierea, mi? mi se zice şi Bezeţ... 

— Îmi pare bine! 

— De ce? 

— Îmi place porecla matale... Sînt un fel de 
scriitor, şi-adun numele pitoreşti! 

— Atunci sîntem colegi! — exclamă entuziasmat 
Dihaleţ, pe faţada căruia înfloreşte un zîmbet 
panoramic-cinemascop. Şi, instantaneu, lichidează 
şi restul de lichid din sticloanţă. După care-mi 
declară: „Scriu şi eu un roman! Haidem în casă, să 
discutăm!” 


Pe seară, cînd dădea s-amurgească, încheiasem 
convorbirile de afaceri cu proprietarul odăii de- 
nchiriat. Pînă la acea oră, îmi arătase romanul, 
prima parte, de vreo 4000 de pagini, dac- 
tilografiate cu cerneală  roşie-violetă, şi-mi 
povestise şi acțiunea. Pe scurt. In trei ceasuri. Era 
romanul vieţii lui. De cînd o luase pe Fili, nevastă- 
sa actuală, şi-ncercase să fugă cu ea peste munti, 
în timpul primului război mondial. Plîngea şi-mi 
relata desfăşurarea acțiunii. Selectînd cele mai 
dramatice secvenţe. Cum era, bunăoară, cea din 
actul 4 (cum îşi botezase Bezeţ capitolele). 

— Fii atent, m-a avertizat el, urmează ceva 
mortal, ascultă: Fili căra doi saci cu merinde. Ilie, 
adică eu, o ajuta, arătîndu-i 


cărarea. Către ziuă dădură de austrieci. „Halt!” 
zice neamţul. Adică, pe româneşte, „stăi pe loc!”. 
Ilie zise „Gundac!”. Adică, pe limba noastră, 
„Bonjur!”. Ilie ştia nemţeşte de la domnul 
Robertino, mecanicul francez de la sonda Băicoi, 
sau Boldeşti, că-s cam aproape. Ilie arătă la Fili şi 
zise „maine frailain”, adică, în română, „asta-i 
nevastă-mea nelegitimă”. Neamţul de aus- tro- 
ungar zise şi el „Gut”. Adică, tot pe limba noastră, 
„să-ţi fie de bine!”. Limbă scurtă, şi nemţeasca 


530 


asta. Una zici, zece pricepi. Neamţul o luă apoi pe 
Fili la interogator. Bănuind că-i spioancă. Ilie, ca 
să nu se pună rău cu austro-ungarii, aşteptă 
răbdător. Pînă la ziuă. Altminteri, puteau să-l 
împuşte şi pe el, tot ca spion. Spre ziuă, găsită 
nevinovată, Fili a fost eliberată... Nu-i aşa că-i tare 
scena? 

Înnebunit, deoarece mai era de istorisit şi 
partea a doua a romanului, încă nescrisă, i-am 
declarat autorului: 

— E tare, nea Ilie! Dar şi mie mi-e tare foame şi 
somn!... 

Cu ochii podidiţi de lacrămi, nea Bezeţ m-a 
liniştit, informîndu-mă: 

— Ai şi de ce, fiindcă-i roman greu, plin de 
filozofie... Dacă mi-l pui la punct, scriindu-mi-l din 
nou, îţi dau camera fără chirie, cu două paturi, ca 
să-ţi culci şi cucoana, că văz c-a adormit pe dinsa, 
başca mîncare, de trei ori pe zi! Batem palma?... 


Eram atît de bătut — la cap, şi de soartă şi de 
Dumnezeu, încît mi-am urcat bulgăroaica în 
„Fiat”, cărînd-o pe sus, şi-am luat-o la goană, cu-o 
sută pe oră, în direcţia hotelului din Breaza. Care 
nu era hotel, ci un soi de pensiune, cu camere şi 
masă asigurată. 

Nemaifiind nimic de mîncare la ora aceea, 
trecut de unsprezece (23 h), ne-am culcat flămânzi. 
În speranţa că ne vom scoate pîrleala a doua zi, la 
breakfast. 

Din păcate, l-am „servit”, dacă se poate spune 
şi-aşa, abia în jur de zece. Ora la care s-a 
prezentat responsabilul pensiunii. Şi care, extrem 
de afabil, ne-a preparat imediat un ceai de 
muşeţel. Altceva n-avea la îndemînă, întrucît nu 
sosise dubiţa de la Cîmpina, unde se afla centrul 
de aprovizionare. 

În schimb, ne-a servit o adresă, atrăgîndu-ne 
atenţia: 


531 


— Spuneţi-i cucoanei că v-a trimis Jenică! Ştie 
ea, că unu-i Jenică, în toată Breaza... 


În maşină, am descifrat împreună cu Penke 
adresa viitoarei gazde: „Madam Poni Baclajanski, 
profesoară de pian, strada Nistoreşti, nr. 231. 
Cîine rău”. După vreun ceas de căutări, găsim, în 
sfîrşit, strada respectivă. Eu unul, netemîndu-mă 
de cîini, oricît de răi ar fi, bat în disperare la 
poarta locuinţei. 

După un timp, destul de prelungit, din căsuţa 
camuflată sub tufele de caprifoi şi iederă îşi face o 
apariţie surprinzătoare madam Baclajanski (dacă o 
fi ea). O arătare de film. De groază. În loc de 
rochiţă de vară, poartă un mini-şort, cizme de cau- 
ciuc şi-ochelari de soare mamut, cu lentile negre şi 
uriaşe, ca nişte străchinuţe de Oboga. 

— Dumneavoastră sînteţi doamna Baclajanski? 
— o in-teroghez eu, nefiind convins că astfel poate 
arăta o profesoară de pian. 

— Dar, stimate domn, cine altcineva aş putea 
fi? Poni Baclajanski nu-i decît una în toată Breaza. 
Cu ce vă pot fi agreabilă?... 

Hait! Una-i Poni, unu-i Jenică! Prea multe 
unicate în orăşel. 

— Mă interesează o cameră de-nchiriat. Şi m-a 
îndrumat spre dumneavoastră domnul Jenică, de 
la pensiune... 

— Pin-aici, vă rog! Nu-mi pomeniţi de numele 
nemernicului, mişelului şi ticălosului ăsta!... Cum 
de-aţi încăput pe mii-nile lui? Cel mai versatil 
gangster român de la noi, duşmanul meu personal. 
E ceva diabolic în treaba asta, stimate domn, 
ascultați la mine, că mă pricep la malversaţiuni!... 
Dar cu cine am plăcuta onoare? 

Decis, deocamdată, să rămîn incognito, datorită 
exotismului exagerat şi limbajului preţios şi 
afectat al aschimodiei, îi dau numele personajului 


532 


narator, din „De-a v-aţi ascunselea”, şi-i spun 
accentuat: ' 

— Al Conan Doi!... Scriitor. In curs de 
devenire... 

Între timp se-apropiase şi Penke, atrasă de 
conversaţia mea cu Poni, care i se păruse prea 
„long play” şi „HiFi”. Ceea ce nu era bine. Pentru 
nici unul din interlocutori. 

Poni Baclajanski, observînd-o, intră imediat 
într-o transă verbioasă: 

— Ce plăcere, doamnă! Ce plācere, domnule 
Conan Doi! Sînteţi într-adevăr rudă directă 
cu sir Arthur Conan Doi? 


I-am citit toată opera. Chiar şi „Opera de trei 
parale”, care-i de milioane. Totuşi, parc-am citit şi 
de dumneavoastră ceva... Cred că „Invitaţia la 
bal”... Nu? 

— Nu! Este la vals, şi nu-mi aparţine... 

— Păcat! Nu strică un twist la casa omului... 
Dar, vai de mine, doamnă, domnule, ce uitucă sînt, 
vă rog poftiţi în casă... Să nu-mi strice nenorocitul 
ăla de Silică pianul... Că nu-l mai aud! Nu vă 
jenaţi, luaţi loc pe terasă. Imediat pleacă şi elevul 
meu, şi-o să trecem la probleme mai elevatoare... 
Pentru că, fără falsă modestie, vă anunţ că scriu 
şi eu. Şi încă mult. De toate, pentru toţi. Ce 
bucurie pe capul meu, să vă am de oaspete 
chiriaş! 

Poni Baclajanski dispare în căsuţa cu zorele. 
Se-aud trei acorduri la pian, placate ferm şi 
definitiv, apoi o înjurătură din nomenclatura 
ortodoxă. După care apare însoţită de elev. Un 
măgădan. La vreo treizeci şi ceva de ani. Mai spre 
opt, sau nouă. Şi ni-l recomandă: 

— Cel mai silitor elev al meu, domnul Sile Pipoi, 
gestionarul  aprozarului din cartier. Ce-nvaţă 
dînsul într-un an, nu pricep alţii într-o lună! 


533 


După ce sîntem izbăviţi de prezența 
aprozaristului, trecem la oile noastre, şi-i precizez 
distinsei artiste pretenţiile personalităţii mele: 

— Doamnă dragă, sînt în căutarea unei oaze de 
linişte! Am de scris un roman. N-aţi fi dispusă să 
vă ocupați de literatura unui autor aflat în 
dificultate?... Asigurindu-mi casă, masă, îngrijire 
atentă, plus alte mărunţişuri, care ţin mai mult de 
tabieturile unui om cam răsfăţat de nevastă! Ce 
ziceţi?... 

Strălucind toată, de parcă s-ar fi aprins în ea 
zeci de becuri, Poni exclamă entuziasmată: 

— Formidabil! Sînteţi invitatul meu, domnule 
Conan Doi... Mă voi îngriji de romanul 
dumneavoastră ca o mamă, ca o soră, ca o muză... 

— Ar fi suficient ca o mamă! Eventual, mamă- 
mare! — interveni Penke. 

Situaţia începea să se deterioreze. 


Poate că unora dintre cititori nu le-ar veni să 
creadă că mai există şi-asemenea situaţii în viaţă. 
Totuşi, martoră mi-e bulgăroaica, aşa s-au 
petrecut lucrurile. Întocmai cum le-am descris şi- 
ntr-unul din romanele mele. Schimbînd numele 
pianistei. Dealtfel, şi-acuma-i tot altul. S-ar putea 
să mai fie în viaţă, şi n-aş vrea s-o supăr. Era o 
făptură aeriană, insolită şi pitorească. De aceea, 
iată, am ţinut s-o pomenesc şi-aici. Deoarece mi-a 
generat ideea cărţii pe care doream s-o scriu. 

Ca şi nea Ilie Dihaleţ-Bezeţ, pianista posedă un 
debit ver- bal furibund, incontinent şi-absolut 
demential. Pentru a-mi închiria o cameră, cu tot 
confortul, unica pe care o are la dispoziţie, în 
afară de dormitorul dinsei, unde se află şi pianul 
cu coadă, la care, de dimineaţa şi pînă seara, 
exersează şi-şi predă lecţiile, nu-mi pretinde să-i 
revăd „operele”. 

— Cred în ce-am scris, şi n-am nevoie decît de-o 
mînă de ajutor... Din partea unui autor 
experimental, care se are bine cu directorii 


534 


editurilor. Cum sînteţi dumneavoastră! — dema- 
rează Poni Baclajanski. Uitaţi ce vă propun... Pînă 
o să luăm împreună priînzul, deoarece dacă 
refuzaţi mă supăr foc şi fac urit, suferind niţel cu 
nervii acustici, ca orice artist anormal, cum, 
probabil, trebuie să fiţi şi dumneavoastră, am să 
vă arăt mai întîi splendida odaie în care-o să 
creaţi, şi-apoi am să vă citesc cîte ceva din 
caieţelele mele... De acord? 

Privind rapid spre nevastă-mea, am înţeles că 
nu prea era de acord. Însă, fiind flămînd ca un 
cîine de pripas, i-am declarat: 

— Dragă doamnă Poni, n-am avea nimic 
împotrivă! Numai să nu dureze prea mult... 

— Ce anume? — s-a interesat pianista. Lectura, 
sau prinzul? In privinţa mesei, nu vă faceţi 
probleme... În zece minute o dăm gata. Sînt la 
regim, ceea ce vă recomand şi dumneavoastră. 
Cît despre caieţelele mele, nu-s prea multe, iar eu 
citesc fantastic de urgent!... 


După ce-am examinat viitorul meu „cabinet de 
creaţie”, o odăiţă de maximum şapte metri pătraţi, 
în care, exceptînd pa- tul, nu mai încăpea decît un 
taburet, urmînd deci s-o pun pe „Erika” la 
marginea agregatului de dormit, şi să bat la ea 
aşezat în genunchi, ne-am retras iarăşi pe terasă. 
S-o ascultăm re- citind pe madam Baclajanski. 


— N-am adus decît ultimele mele scrieri! — ne- 
a anunţat pianista, revenind din căsuţă c-un vraf 
de registre sub braţ. 

Total neinspirat, posibil din pricina oboselii şi-a 
foamei, o invit pe autoare: 

— Atunci, ne-ar face plăcere să ne citiţi cîte 
ceva din ele! 


535 


— Vi le citesc pe toate! Nu vă faceţi griji... Am o 
rezistenţă fizică uimitoare! — ne asigură 
multilaterala artistă. 

Din fericire, Poni Baclajanski se lăudase. După 
lecturarea (integrală) a primului registru 
(„caieţelul”, de-o sută de pagini), o văd că-i 
calează motorul. Nu mai rosteşte cuvintele în 
întregime, sare, revine, se lălăie, şi-n cele din 
urmă purcede să plîngă isteriform. Explicitindu-se: 

— Maestre, nu-i aşa că-s formidabilă? Din toate 
punctele de vedere... În două ceasuri, v-am citit 
237 de poeme, repre-zentind o sută de pagini de 
caieţel... De emotie, artistică, asta-i mai mult decît 
clar, mi-au cedat şi nervii acustici. Sînt pianistă, 
şi-am ureche absolută, dacă ştiţi ce-i aia!... Ce 
părere aveţi? 

— În ce privinţă? 

— A poeziei mele, şi-a unei pauze de masă! 

—  Excelentă! — m-am grăbit s-o asigur, 
oarecum mai liniştit. Poemele-s agreabile, iar o 
gustare ar fi şi mai agreabilă... Vorba latinului: 
„utile cum dulci!” 

— Îmi pare rău, dragul şi stimatul meu domn, 
însă n-am nimic la desert, neştiind că mă va paşte 
o asemenea incomensurabilă onoare... Vom 
consuma ceva lejer, utilitar, cum bine ziceau 
strămoşii noştri, citați de dumneavoastră, dar fără 
dulce!... 


Trezind-o pe nevastă-mea, care moţăise în tot 
timpul recitalului oferit de poeta noastră, ne 
aşezăm la masă. Tot pe ter- asă. lar madam 
Baclajanski, de astă dată, nu se mai lăudase. Ţinea 
un regim mult mai strict şi sever decît al meu. De- 
aceea ne-a oferit doar nişte roşii veştede, un 
castravete minuscul şi nişte brînză topită, din cea 
„pentru copii”. Total necomestibilă. Zvirlind-o, pe 
furiş, sub masă, javra gazdei a zbughit-o cu ea în 
gură, refugiindu-se în grădiniţa casei. Iar în clipa 
imediat următoare a purces să schelălăie, urlind a 


536 


morţiu, cu dinţii încleştaţi în triunghiul de clei 
cazeinificat. Poni s-a repezit la potaie, speriată 
zdravăn, şi-a procedat numaidecît la salvarea 


odraslei. Extrăgindu-i, cu furculiţa personală, 
pasta ce-i imobilizase maxilarele. 

— Dragă doamnă, dragă domnule, — reia 
madam Bacla-janski dirijarea discuţiilor, ce părere 
aveţi, vă citesc mai de- parte şi caieţelul al doilea, 
sau trecem pe muzică?... Aş vrea, dealtfel, să-l 
liniştesc şi pe bietul de Pucky. N-aţi văzut ce-a 
păţit? Am mai avut necazuri cu el, şi cînd am fost 
la Posada, la buna mea prietenă, Marița 
Nachtigal... [ine acolo o pensiune, pentru 
vacanţierii bucureşteni, şi-am stat şi eu la dînsa, 
mai mult de-o săptămînă, ca să-mi isprăvesc 
„Dragoste tristă pe eclipsă”, piesa mea destinată 
tineretului laborios... O dramă cumplită, la care se 
ride în hohote, c-am împănat-o şi cu momente 
umoristice. Atunci l-a muşcat Pucky pe ingineru' 
Ga-terek, un chiriaş de-al Mariţei, care-a vrut să 
mă felicite, pu-piîndu-mă! De-a trebuit să-l duc pe 
scumpul de Pucky la doc- tor, ca să nu se fi 
molipsit de cine ştie ce boală, luată de la boul ăla, 
şi bătrin, şi hodorog, şi care-şi mai zice şi inginer... 


Opinînd pentru muzică, deoarece-mi intraseră 
în alertă toţi neuronii cînd auzisem de pensiunea 
de la Posada, i-am comunicat multilateralei 
creatoare: 

— Madam Baclajanski, dacă-mi spui şi mie 
adresa doamnei Nachtigal, sînt în stare să te- 
ascult cîntînd şi pînă la ziuă!... 

Încîntată, pianista s-a declarat imediat de 
acord. 

— Aşa mă gindeam şi eu, maestre şi doamnă 
maestră! Vă dau o recomandare pentru Marița... 
Poate vă ia în gazdă, dacă mai are locuri. La mine, 
după cum v-aţi dat seama, spaţiu-i prea restrins. 


537 


Deşi, împreună cu romancierul Conan Doi, am fi 
reprezentat un cuplu de proză şi muzică unic! 
Păcat!  Maestru-i cam mare, iar odăiţa mea, 
neîncăpătoare pentru uriaşul său talent. De-aceea, 
în noaptea asta dormiţi la mine, chiar în patul 
meu, că s-a făcut tîrziu... Dacă mă refuzaţi, mă 
supăr trăsnet şi brici! Gata, haidem în casă, s- 
auziţi ce n-aţi mai auzit... 

Deşi nu era decît şase, maximum şase şi 
jumătate, pianista şi-a început recitalul cu-o 
barcarolă de Schumann. Ca să ne-a-doarmă. Pe la 
opt, după ce-i trăsesem un puişor de somn de mi- 
lioane, în sunetele clavirului, ne-am trezit brusc, 
niţel înspăi-mîntaţi. Poni trecuse la „Dansul 
săbiilor”, al lui Aram Haciaturian. Atacînd, cu brio 
şi patos, finalul, de se cutremurau 


podelele, ferestrele, arcurile  somierei şi 
geamurile. Deodată s-a auzit un zbiîrniit sinistru, 
ca şi cum ar fi plesnit un arc spiral de autoturism. 

— Nu vă speriaţi! — ne-a liniştit madam 
Baclajanski, ob-servînd că sărisem amîndoi, dînd s- 
o luăm la fugă în direcţia uşii. Este coarda „do”- 
ului, de la başi... Totdeauna îmi face figura. O pun 
imediat la loc... Însă după o mică pauză, pentru 
a servi masa de seară! 

Spre  nenorocul nostru, Poni a izbutit să 
remonteze „do”-ul. Deşi servisem la cină un ceai 
dietetic, din ierburi medicinale, cu cîte trei 
batoane de grisine, care ne lăsase flămînzi şi 
leşuiţi. Pe ea, nu! Ba dimpotrivă, ne-a invitat să ne 
lungim puţin. Ca să ne cînte. În continuare. 
Probabil, ca măsură de represalii. Deoarece îi 
respinsesem oferta de-a ne recita şi poemele din 
cel de-al doilea „caieţel” (tot de-o sută de pagini, 
format registru). 

Pe cînd încercam imposibilul, adică să 
adormim, încă de la orele opt ale serii, furibunda 
artistă şi-a demonstrat toate posibilităţile 


538 


interpretative. Şi ne-a „zis”, în stilul său caracte- 
ristic, de parcă ar fi bătut covoarele, „Ioccata” de 
Bach, „Patetica” (Beethoven), „Rapsodia a Il-a”, al 
cărei presto i-a scos iarăşi din funcţiune coarda de 
„do”, ceea ce Franz Liszt nu prevăzuse în 
partitură, precum şi toate marşurile şi corurile 
cele- bre din operele lui Verdi, în transcripție 
pentru pian. Inne- buniţi, ne-ascunsesem sub 
plapumă. Javra, de-afară, pornise să schelălăie şi 
să latre, iar nişte vecini, de peste drum, strigau la 
pianista dezlănţuită: 

— Opreşte-te odată şi culcă-te dracului, că ne-ai 
scos din minţi! 

Bineînţeles, neavînd unde să doarmă, întrucît 
ne cedase patul, Poni nu şi-a curmat recitalul non- 
stop. Abia spre ziuă, istovită, a aţipit şi ea. Cu 
capul pe claviatura diabolicului instrument de 
tortură. Şi-atunci am adormit şi noi. 

lar peste trei ore, ne luam rămas bun de la 
madam Baclajanski. Mulţumindu-i pentru amabila 
găzduire. În schimbul căreia, însă, mi-a încredinţat 
trei „caieţele”. Cu poeme recente, să le citesc în 
timpul liber. Şi, pe cît posibil, să le transmit unei 
edituri, cu recomandarea expresă de-a i le tipări în 
primul trimestru. Din anul viitor. 

Pe cînd ne urcam în maşină, am mai apucat s-o 
aud, urîn- du-mi: 

— Drum bun, maestre drag şi scump! 
Săptămîna ce vine te caut la Posada... Să te văz 
ce mai faci, şi cum te-mpaci cu Marița! li telefonez 
chiar în dimineaţa asta, s-o anunţ cine-i soseşte pe 
cap... 

Cînd rulam tensionat spre Posada, Penke a 
tinut să-mi atragă atenţia: 

— Măiestrică, dacă şi Marița Nachtigal se- 
apucă să-ţi facă declaraţii de-acelaşi calibru cu-ale 
pianistei, eşti un om pierdut! Nu te văd bine... 
Cînd ai să-ţi mai scrii romanul? Mă rog, mai 
discutăm noi... 


539 


PENSIUNEA MARIȚA NACHIIGAL 


Ei, bine, taman chestia asta cu discutatul m-a 
neliniştit. Şi m-am rugat în gînd, şi Celui de Sus şi 
Celui de Jos, că nu se mai ştie care-i la putere, ca 
viitoarea noastră gazdă, recte coana Marita, 
prietena pianistei, să n-aibă nici un soi de 
propensiuni deosebite pentru scriitori, şi, în 
special, faţă de personalitatea subsemnatului. Şi 
nici să practice literatura, ca amatoare, cum 
avusesem şansa s-o constat, pe pielea mea, cu Ilie 
Dihaleţ şi Poni Baclajanski. 

Aşa că, ajungînd la Posada şi dînd de pensiunea 
atît de lăudată, aveam un pitpalac în cord, şi-ncă 
unul defect, care cînta anapoda. Căci, în pragul 
edificiului, o cazarmă de dimensiuni reduse, parter 
şi etaj, ne aştepta o matroană monumentală, bine 
hrănită şi rotofeie, avînd în mînă un bătător de 
covoare. Se- măna atît de cumplit cu tanti Raliţa, 
mătuşă-mea de la Piteşti, părînd chiar a fi de- 
aceeaşi vîrstă, încît mi-am făcut cruce cu limba-n 
gură să nu aibă aceleaşi năravuri. Mai ales că nu 
pricepeam deloc prezenţa agregatului mai sus 
pomenit. M-am liniştit rapid. Mai întîi, pentru că 
poseda o etate venerabilă, ceea ce excludea 
discuţii în contradictoriu cu Penke, şi-n al 
doilea 


rînd, fiindcă ni s-a adresat extrem de prietenoasă, 
luîndu-ne la rost: 

— Păi bine, măi oameni buni, pe unde-mi 
umblaţi? Că mi-a dat o sîrmă zărghita aia de 


540 


Baclajanski, vestindu-mă că într-o juma de oră va 
sosi la pensiunea mea un mare scriitor de 
romane... De-aia mi-am lăsat bătutul preşurilor, şi- 
am ieşit pe terasă, să vă-ntîmpin cum se cuvine!... 

— Doamnă Nachtigal... — am vrut eu să-ncep 
prin a-mi cere scuze. 

Insă băbătia mi-a luat vorba din gură, 
întrerupîndu-mă brutal: 

—  Stăi! Mie să-mi zici coană Mariţo, că 
Nachtigal e nu- mele porcului de bărbatu-meu, de 
care nici nu vreau să mai auz! S-a-nţeles? Acum, 
dă-i drumu”, şi spune ce-ai avut de spus... 

— Coană Mariţo, am vrut să-mi cer iertare 
pentru întîr-ziere... Am avut însă o mică pană la 
maşină... 

— Care maşină?... 

— Cea cu care-am sosit! 

— Maşină se cheamă gigilicea asta? — s-a mirat 
madam Nachtigal, pîriind dispreţuitor din buze. 
Păi să-l fi văzut pe naşul nostru, atunci puteai să 
zici maşină! Dar a-mbătrînit, şi s-a ales prafu' 
de el. Acuma-i la cimitiru' din deal... 

— Condoleanţele mele, coană Mariţo! 

— Mersi! Deşi s-ar cuveni prezentate lu’ 
Nachtigal! Care zace şi el, bată-l Dumnezeu de 
zevzec, tot acolo. El înlăuntru, în pămînt, iar 
naşu' pe-afară, lingă zid... 

Enigma s-a dezlegat de la sine, cînd madam 
Nachtigal ne-a poftit în casă, chiar în salonul 
dinsei, trecîndu-ne printr-un soi de vestibul, 
mobilat cu căluţi de lemn multicolori, cum sînt cei 
de la bilciuri. Căci, mai înainte de-a apuca să-i 
spun ce fel de găzduire poftesc, s-a aşternut 
numaideciît la poveşti. 

— Domnule mare scriitor, că chiar eşti mare, 
după cît te văz de-mplinit şi trupeş, dacă ţi-oi 
spune istoria vieţii mele, ajungi măreț în cel 
puţin un an... Numai de-ai s-o scrii. Că se merită. 
Fiindcă-am suferit ca o sfintă mucenică, Filofteia 


541 


sau Nevpraxia, că nu mai contează numele, de 
vreme ce-au pătimit ca şi mine... 


Gata! Eram om făcut. Începea şi madam Marița 
cu romanul ei. Şi-am întrerupt-o, destul de 
nepoliticos: 

— Coană Mariţo, eu am romanul meu... De-aia 
am venit la matale, ca să mă iei în gazdă, şi să 
mă apuc de scris la el! 

— Foarte bine! Deocamdată lasă-mă să 
vorbesc... Cînd ai  s-auzi despre ce-i vorba, ai să 
te lepezi de aiurelile matale! 

Servindu-ne nişte cafele, dintr-un ibric uriaş, 
cum nu mai văzusem, de peste un litru, pe care-l 
avea la îndemînă, pro- babil, încă de cînd o vestise 
Poni Baclajanski de sosirea noastră, băbătia s-a 
dezlănţuit, demarînd vertiginos: 

— Nachtigal ăsta, porcul şi bezmeticul, mi-a 
mîncat cei mai frumoşi ani ai tinereţii!... Acuma, 
ce-i pasă? A-ntins-o pe lu- mea ailaltă, şi se simte 
ca-n sînul lui Avram. Chipeş bărbat! C- 
altminteri nu-l luam. Cînd a intrat cu naşu-n pom, 
s-a ter-minat şi cu biîlciu' dar şi cu ei amindoi... Că 
Nachtigal cu-asta se-ocupa. Avea o instalaţie de 
căluşei de lemn, cu care se ducea pe la iarmaroace 
şi drăgaice, cărîndu-i cu naşu. Bună maşină, 
nemaipomenită. Opt cilindri, în „v”, podea dublă şi 
arcuri de camion, cum nu se mai face astăzi... 

Lămurit, în sfîrşit, cine mai era şi „Nash”-ul cu 
care-mi îm-puiase capul, vreau să-mi laud şi eu 
ciocanul, ca tiganul, cum zice vorba din popor, şi 
declar în gura mare, să priceapă şi Penke, nu prea 
convinsă de virtuțile „Bombiţei”: 

— Păi, coană Mariţo, cu „Fiat”-ul meu, care-i 
numai de patru cilindri, am încercat şi eu tăria 
unui pom, şi n-am păţit nimic grav! Nici eu, nici 
maşina... 


542 


— Ete fleoşc, c-o ziseşi! Ce, erai beat criţă, ca 
omul meu?... Cînd a dat cu naşu-n bradul ăla, 
avea pe puţin 160 pe oră! Aş vrea să te văz şi pe 
tălică, mînînd rahatu' ăsta de cutie de sardele, cu 
peste şaptezeci... Nu ţine, maestre! Că Nachti- 
gal, în ultimii ani, o luase pe căi greşite... Se- 
ntorcea acasă, după trei sau patru luni de 
hălăduială pe la bilciuri, iarmaroace şi hramuri, şi, 
de cum sosea, îmi trăgea un toc de bătaie. Noroc 
că nu-mi puneam mintea cu el, că n-avea nici 
cincizeci de kile, cu straie cu tot, ba şi cu palton. 
Apoi se punea pe băutură şi pe putorele... Se- 
ncurcase cu-o curviştină de la Azuga, gestionară la 
un bufet de pe şosea. Aia l-a omorit. Cu bună 
ştiinţă... Din zorii zilei, de cum se scula, dădea 
fuga la ea. La prînz venea îndărăt, să mănînce. Ca 
să nu-i facă fufei pagubă. După-masa, la 


ea. Seara, la cină, acasă, la mine. După aia, hai 
îndărăt, la Azuga. Unde bea ca un spart... Numai 
bere de-a bună, de-aia, de export, sau de import, 
„Radeberger” şi „Pilsen”. Păcat de el, hahalera... 
Nu dădeai două parale pe pielea lui, însă avea 
pe dracu-n sînge. Bărbat, nu glumă!... 


Nevastă-mea, impresionată de tragedia coanei 
Marita, care acuma smiorcăia, lacrămile şiroindu-i 
pe ambii obraji, de parcă ar fi avut o cişmea în 
ochi, mi-a şoptit: 

—  Măiestrică, aici e de tine! Poveşti ai, 
personaje aşij- derea, locurile sînt de poveste... 
Rămii şi lucrează la carte... Imi place de madam 
Nachtigal! După cum arată, sînt convinsă că va 
şti să-ţi gătească şi regim... 

Ciudată logică, Dumnezeule, şi la femeile 
noastre! Coana Marița, pe puţin, bătea la suta de 
ocale. Şi ceva în plus. Vreo zece sau cincisprezece 
kile. Care, fie vorba între noi, faţă de „bază”, nu 
mai contau nici cît o linguriţă de apă într-un po- 
loboc. În orice caz, după ce-am vizitat odaia în 


543 


care aveam să „creez”, am urcat-o pe nevastă-mea 
în „Bombiţă” şi-am dus-o la gara din Comarnic. 
Unde s-a urcat, singură, în primul tren de 
Bucureşti. lar eu m-am întors la pensiunea Marița 
Nachti- gal. Să-mi port crucea. Adică să m-apuc de 
scris un roman, care ar fi trebuit să fie o 
continuare a „Jocurilor detectivului Conan Doi”. 
Dar fără să ştiu nimic despre el. 


ȘI-AŞA S-A NĂSCUT „DE-A PUIA-GAIA”! 


Mi-a fost dat, printr-un ciudat „noroc”, să am 
parte de întreaga tramă a cărţii chiar în cuprinsul 
pensiunii coanei Marița. De unde să-mi fi trecut 
mie prin cap că personajele viitorului roman 
locuiau chiar acolo? 

Mai întîi, bineînţeles, însăşi madam Nachtigal. 
Al cărei nume, cred că asta-i clar, era niţel mai 
altfel, şi nu m-am în-cumetat să-l redau întocmai, 
dată fiind personalitatea făpturii în cauză. Din cale 
afară de „sărită de pe şine”. 

Căci, încă din prima zi de găzduire, coana 
Marita m-a şi luat în exploatare, întrebîndu-mă: 

— Maestre, te pricepi la table?... 

— Eu?... Mi-s campion absolut! N-am rival... 

— Ei, nu mă-nnebuni?! Ia treci aici, să te fac un 
zar!... Să văz ce-ţi poate pielea... 

Amuzat, m-am lăsat sedus. Iar coana Marița m- 
a bătut măr. Luîndu-mi vreo cincisprezece partide. 
Una după alta. De-mi zbîrniiau urechile. Nu mai 
pomenisem aşa ceva. Ruşinat, am cercetat pe- 
ascuns zarurile, intrigat de dublele pe care le dă- 
dea gazda. Nu erau traficate. 


544 


Apoi, în zilele ce-au urmat, am făcut cunoştinţă 
şi cu cei- lalţi locatari ai pensiunii. O faună 
nemaipomenită! Exemplare senzaţionale, unu şi 
unu. Bunăoară, Lucky-Lucky, care s-a prezentat: 

— Maestre, sper c-aţi auzit de numele meu — 
Lucky, zis şi rock'n roll, într-un cuvînt Lucky- 
Lucky!... Eu ştiu cine sîn-teţi, c-am tras cu 
urechea, şi nu mai e nevoie să vă declinaţi 
identitatea. Să fiţi sănătos! Ceea ce, aici, la coana 
Marița, nu prea văz cum o să faceţi, atmosfera 
fiind insalubritate curată... Las’, că vă zic eu totul, 
cum stă problema cu sănătatea!... 

Şi mi-a zis. Bătîndu-mă la cap aproape două 
ceasuri. Din care am aflat că măgădanul era 
cîntăreţ de muzică rock (din cel normal, pe- 
atunci nefiind încă inventat hardrock-ul). Liber 
profesionist. Care, neposedînd vreun atestat de la 
ARIA, se angaja, destul de frecvent, pe la nunţi şi 
botezuri, de prefe-  rinţă în mediul rural pe cale 
de urbanizare. N-am înţeles însă ce căuta la 
Posada, şi nici de ce nu-i plăcea „atmosfera” din 
pensiunea coanei Marita. 


Doctorul Bilă, recte Hannibal Certega, un Yul 
Brynner la vreo şaizeci şi ceva de ani, făcea 
impresia unui factotum al casei. Coana Marița îl 
utiliza, nu ştiu din ce pricină, pe post de 
bucătar, femeie la toate, grădinar şi haznagiu. 
Deşi mai pu- tea practica medicina, refuza cu 
îndîrjire. Madam Nachtigal m-a lămurit în 
această privinţă, destul de explicit: 


— După pirnaia pe care-a îndurat-o ginecologul, 
numai de moşit nu-i mai arde! Lasă, că-i mai 
bine aşa, liber, la aer, trăind fără griji, pe spinarea 
mea, făcîndu-mi unele mici servicii... 

La un moment dat, cînd aflasem cine sînt şi 
ceilalţi colegi de pensiune, nu ştiu de ce, am avut 
senzaţia ciudată că mai toţi erau ţinuţi de 


545 


patroană ca ajutoare (de nădejde), şi nici-decum în 
calitate de sejurnieri plătitori, veniţi la odihnă. 
Ceva era în neregulă! 

Şi cei doi fraţi, aproape gemeni, Bigam şi 
Mogam, bişniţari posesori de „Aro” pe motorină, şi 
inginerul Siegfried Gaterek, şi lIsaiia Finichi, 
impresar de bilci, şi Gilly, nepoţica gazdei mele, 
sosită după vreo cîteva zile, direct de la studiourile 
cinematografice din Buftea, unde efectuase unele 
probe de filmare, vrind să devină neapărat star, şi 
cei mai întîi pomeniti, Bilă Certega şi rockistul, cu 
toţii păreau să stea la pîndă. De parcă ar fi 
aşteptat producerea unui eveniment iminent. 

Trăind în permanentă stare de stress, nu mai 
eram capabil să mă gîndesc deloc la roman. Abia 
cînd s-a stîrnit furtuna aceea memorabilă, de mi-a 
fost „Bombiţa” îngropată sub o avalanşă de 
pietriş, iar inginerul Siegfried Gaterek s-a decis să 
moară într-un mod din cele mai enigmatice, abia 
atunci m-am liniştit şi eu. 

Aveam gata romanul! In cap. 

Şi-am fugit, imediat ce-a fost posibil, ca din 
gură de puşcă, la Breaza. Unde mi-am găsit o 
gazdă convenabilă, la o familie cumsecade, 
condusă de nea Nicu Şandru, pe uliţa Lazului, 
dinspre Gura Beliei. 

Aici, după ce i-am telefonat bulgăroaicei să se 
prezinte de urgenţă, am pornit să lucrez demenţial 
la „De-a puia-gaia”. Brodînd pe cele petrecute la 
pensiunea doamnei Marița Nachtigal. 

Ajutat de Penke, dînsa  ocupîndu-se 
îndeaproape de nutri- rea rațională a 
personalității subsemnatului, în trei luni am fost 
gata cu prima versiune a romanului. Linişte 
aveam, brînză şi caş găseam la nea Scorţea, 
ciobanul din capătul Lazului, ai cărui dulăi fioroşi 
şi flocănoşi ne-alergau deseori pină-n casă. 


546 


Potăile nu ştiau nimic despre ideile umanitare 
profesate de Scorţea. Cînd le-am întîlnit pe drum, 
s-au repezit la mine ca la 


lup. Deşi Penke le strigase lozinca propusă de 
cioban. Ce-i drept, niţel modificată. Căci se răstise 
la fiare: 

— Hai, la oi!... (În loc de „Nea, la oi!”) 

Pesemne, necorespunzînd parolei, s-au făcut că 
plouă. Şi mi-au redus la jumătate crăcii 
nădragilor. Lăsîndu-mă în pantaloni scurţi, ca pe 
vremea cînd eram elev într-a treia.  Primară. 

Totuşi, meşteriţi de nevastă-mea, mi-au prins 
bine. La plimbările zilnice, cînd urcam spre 
poiană,  suflind din greu şi cîn-tînd, spre 
autoîncurajare, „Trecea fanfara militară”. Urmat, 
în pas voios, de majoritatea populaţiei infantile de 
pe uliţa Lazului. Care mă iubea frenetic, văzindu- 
mă aşijderea lor. Adică dat în mintea copiilor. 

Jumătatea mea, încîntată, mă felicita la 
întoarcere: 

— Bravo, măiestricâ! Dac-o ţii tot aşa, pînă-n 
toamnă te califici alpinist... Şi mai dai jos vreo 
cîteva kile! 

N-a fost nevoie s-o duc pînă-n toamnă. Mult mai 
devreme, tensiunea arterială mi-a crescut la 
22/13. Din pricini de suprae-forturi. lar în zilele 
următoare, cu romanul în servietă, ne retrăgeam 
spre Tîncăbeşti. Fără să mai intonăm „Trecea 
fanfara militară”. Se creaseră toate şansele să mi 
se cînte alte marşuri, eventual ceva mai lente, de 
tipul celui compus de Chopin. 

Dar am scăpat cu bine. Nimerind în plină 
campanie de culesul viilor. Tensiunea mi-a scăzut 
la normal, iar cele cîteva ocale, pierdute cu 
prilejul „ascensiunilor”, au revenit. Tot la normal. 


547 


AL TREILEA! 


Încă din iarnă, după ce predasem romanul cu 
galeria pitecantropilor de la pensiunea Mariţei 
Nachtigal, începuse să mă frămînte problema 
cărţii următoare. Care să completeze se-rialul. 


Necăjit că nu „găseam” o idee, mi-am petrecut 
anotimpul învrăjbirii noastre, cum pare-se că-i zice 
iernii meşterul Will (Shakespeare), citind şi 
recitindu-i pe clasicii genului: Hammett, Chandler, 
Cheyney, Himes. Ca să-mi dau seama cum îşi tri- 
cotau romanele. Două pe faţă, două pe dos, sau 
invers. În orice caz, se pricepeau la mişculaţii 
spectaculoase cu igliţele şi andrelele. Maeştri! 
Mari, şi-ncă de tot, zău aşa... 


În primăvară, parcă-n apropiere de Florii, 
vecinul meu de la Snagov, tot țărănist şi el, ca şi 
subsemnatul, Costică Geor-gescu, romancierul, 
mi-a telefonat într-o seara: 

— Ce zici, nea Vlăduţ, mergem să vizităm nişte 
locuri grozave? Spuneai, cîndva, că te-ar interesa 
o oază de linişte, ca să compui nu ştiu ce carte... 
Mai este valabilă chestiunea? 

Deodată mi-au intrat în funcţiune toate releele. 
Şi i-am răspuns, pe moment şi instantaneu: 

— Cînd plecăm, şi unde? 

— La Proviţa!... lar mîine, ce să mai pritocim 
apa, ar fi ideal! 

Numele localităţii mi-a suris nemaipomenit. Şi 
i-am comunicat deplinul meu acord: 

— Costică, miine dimineaţă-s la tine! Ne urcăm 
în „Bom-biţă” şi-o întindem... Iau şi ceva vinişor?... 


548 


— Dar bine'nţeles, măi nea Vlăduţ! Că n-o să ne 
ducem cu mîinile goale la prietenii mei. Şi-s nişte 
oameni nemaipomeniţi!... S-ar putea să te ia chiar 
ei în gazdă. Gata! E-n regulă. Te-aştept!... 


Cînd am parcat lînga gardul lui Costică, 
romancierul mă aştepta în ogradă. Zimbind 
stînjenit, rău prevestitor, m-a anunţat: 

— Îi luăm şi pe-ai mei, să vadă Proviţa! 

— Nu-i posibil! — am suris eu neîncrezător. Că 
n-oi fi vreun lisus, să fac minuni, ca la Canna 
Galileii. Apoi mi-am revenit. Bine! Să vedem cum 
ne orînduim. Aşa, deci voi sînteţi patru, adică 
părintele Ioan, coana Sofioara, Marilena şi tălică, 
în total vreo două sute de kile, şi noi sîntem doi, 
Penke şi cu mine, alte două sute... Sper să se 
urnească din loc. Cartea tehnică prevede 
încărcătură de trei sute, însă mai dăm jos din 
bagaje. Da-migeana, zece ocale, canistra cu 
benzină de rezervă, alte două-zeci, iar dacă 
scoatem şi bancheta din spate, încă treizeci... 

Costică, făcînd ochii mari, şi-a exprimat 
indignarea: 

— Tocmai vinul să-l lăsăm? Imposibil. Ne facem 
de ocară... 

— Atunci să rămîn eu? Tot sînt cel mai greu... 

— N-ar fi rău, ca idee! Dar n-ai zis matale că 
speri să se urmnească „Bombiţa”? Haide s-o- 
ncercăm de ce-i în stare... 

Nici mie nu mi-a venit să cred! „Bombiţa” a 
demarat praş-tie. Tirşindu-şi toba de eşapament 
pe asfaltul carosabilului. Pe la Ploieşti, cînd am 
luat-o pe linia de centură, mai rămăseseră doar 
vagi urme din ea. Părintele, Marilena, Costică şi 
maică-sa, la care tineam tare mult, fiind o 
excelentă artistă (culinară), ale cărei chifteluţe 
erau celebre, stăteau înghesuiți pe bancheta din 
spate. La care nu renunţaserăm. Totuşi dacă ar fi 
fost să-l cred pe Costică, se simțeau minunat. Ca-n 
rai. Dacă şi-n rai există cutii cu sardele, atunci 


549 


comparaţia prozatorului era valabilă. Mai ales că 
taică-său, fiind preotul Snagovului, avea relaţii 
strînse cu proprietarul viitorului nostru sediu (post 
mortem). 

La Cîmpina, am fost silit să trag la „service”. 
Fierbea radiatorul, de-ai fi zis că-i samovar. Din 
fericire, încă nu crăpase. Numai că pierduse toată 
apa. L-am adăpat corespunzător, şi-am săltat 
capota motorului, fixînd-o c-un arc. 

— Ei, nu-i aşa că priveliştea-i de excepţie! — m- 
a întrebat Costică, debordînd de admiraţie, cînd 
ne-am aflat pe şleaul Proviţei. 

I-a răspuns nevastă-mea, în locul meu: 

— Dar şi drumul! Şi mai de excepţie. Nici la 
Tamaş n-am dat de-asemenea gropane... 

Costel s-a făcut că plouă. În schimb, datorită 
slalomurilor printre hîrtoape şi alte 
anfractuozităţi, a purces să bubuie ca- pota 
motorului. Din ce în ce mai puternic. Într-atât, încît 
n-am avut posibilitatea s-auzim că iarăşi fierbe 
radiatorul. 

Nefiind nici o fintînă prin preajmă, iar noi 
aflîndu-ne în Proviţa de Jos, pînă la cea de Sus m- 
au împins scumpii mei pasageri. Motorul îl 
oprisem, temîndu-mă de-o gripare. Cînd am ajuns 
la malul unei gîrle, Costică Georgescu m-a 
anunţat, leoarcă de sudoare: 


— Maestre, am ajuns! Asta-i pîrîul Proviţa, 
diminutiv lo- cal de la Prahoviţa, iar pe malul 
celălalt stă nenea Victor, prietenul nostru... 

Coborînd de la volan, m-am dus pînă la gîrlă, să 
văd ce apă curge pe albia ei. Pentru a putea umple 
din nou radiatorul. Nu curgea nimic. Nici apă, şi 
nici măcar vreun alt lichid. 


550 


— Costică, ce-i facem? Aduci de undeva o 
găleată cu apă, sau turnăm vinul în radiator, căci 
nu văd altă soluţie, zău aşa!... 

— Nu lua numele Domnului în deşert! — m-a 
atenţionat prozatorul de la Snagov. Cum să 
iroseşti sîngele lui?... Mă duc după nea Victor, să- 
ti aducem cele necesare. Adică apa şi găleata!.. 

Pînă s-a întors Costel, însoţit de viitoarea 
noastră gazdă, noi toţi i-am tras un puişor de 
somn. Pe malul Proviţei. 

Deoarece căraseră cu ei două găleți de apă, 
una am turnat-o în radiator, iar pe cealaltă am 
vărsat-o în girlă. Să vadă şiea ce-i aia apă. 

Intre timp, făcîndu-se şi prezentările, i-am 
întrebat pe domnul Victor Ivănescu, prietenul 
prozatorului: 

— Cum ajungem pînă la casa dumitale, nene 
dragă?... 

li adresasem chestiunea respectivă, deoarece 
zăream eu un drum pe malul celălalt, deşi al 
nostru se termina chiar în albia pîriului secat. Şi 
bănuiam existenţa vreunei artere de ocolire. 

— Foarte simplu! — mi-a explicat amabilul 
personaj. O luăm peste pod... 

Şi mi-a indicat un podet suspendat, cu două 
odgoane metalice drept balustrade de susţinere, 
nu mai lat de 80 de centimetri. 

M-am uitat mai atent la podeţ, apoi la domnul 
Ivănescu. Ca să realizez care din cei doi nu era 
zdravăn! Nu era nici unul. Scîndurile podeţului 
păreau putrede, iar nenea Victor puţin afumat. 
Întrucît nu-mi puteam reduce, pe loc, „Fiat”-ul la 
gabaritul necesar, am insistat: 

— Peste pod, nene Victore, nu-ncăpem cu 
maşina! lar ca să trecem pe picioare, ar însemna 
să abandonăm aici „Bombiţa”... Şi nimeni nu-mi 
poate garanta c-o mai găsim la întoarcere... 


551 


Domnul Ivănescu, bărbat vajnic şi impozant, cu 
obrajii dogorind de sănătate şi trăscău, a stat niţel 
pe ginduri, apoi mi-a declarat: 

— S-ar găsi, dacă ne-am înapoia imediat! Dar îs 
sigur că nu vom face una ca asta... Nevastă-mea 
ne-aşteaptă cu masa. lar dacă mai sorbim şi din 
vinişorul despre care mi-a spus Costel că l-aţi 
adus, atunci nu ne rămîne altceva de făcut decît 
să procedăm şi noi ca „Roman-Diesel”-urile. 
Trecem prin albia Proviţei. Dealtfel, nici nu se 
există vreun alt drum... Totul este să ne grăbim, ca 
să nu ne-apuce vreo ploaie. Că Proviţa-i nă- 
bădăioasă, şi-n zece minute se umflă de zici că-i 
Dunăre... 

În disperare de cauză, l-am luat pe Costel cu 
mine, în „Bombiţă”. Iar pe ceilalţi i-am rugat să 
rişte „forţarea” Proviţei pe podişca aceea nu 
tocmai în regulă. Costică Georgescu, privind pe 
fereastra portierei, m-a anunţat la un moment dat: 

— Nea Vlăduţ, ai noştri au izbutit! Au trecut 
dincolo... Iar nea Victor ne face semne cu mîna, 
să-i dăm bătaie. 

Ploaia torențială, cu clăbuci, care s-a dezlănţuit 
turbată, chiar în aceeaşi secundă, ne-a explicat 
gesturile disperate ale viitoarei noastre gazde 
(dacă mai apucam s-ajungem la ea). Ambalînd 
motorul, de urla ca un reactor, am reuşit perfor- 
manţa să răzbat într-un singur minut pînă la malul 
opus. lar cînd am coborit, aproape leşinat, de la 
volan, ca să constat de ce nu se mai opreşte 
motorul, deşi scosesem cheia de contact, am 
observat că pîrîul se transformase în fluviu. Asta în 
primul rînd. Iar în al doilea, că nu cheia de contact 
o aveam în mînă, ci maneta şocului. Din motive 
de emoție, le-ncurcasem. 

Şi-am ajuns la casa domnului Ivănescu, în mai 
puţin de cinci minute. Deşi se afla la vreun 
kilometru distanţă. Însă pe-o pantă abruptă, de 
minimum 45 de grade. Dacă n-aş fi avut şocul 


552 


tras, cu cablu cu tot, n-aş fi putut-o face niciodată. 
Aşa că, s-a adeverit zicala — orice rău e spre bine. 


La masa de gală, oferită de familia Ivănescu în 
cinstea oaspeţilor de la Bucureşti, binecuvîntată 
de părintele Ioan, şi mult apreciată de majoritatea 
musafirilor, ne-am revenit cu toţii de pe urma 
emoţiilor prin care trecusem. Existind toate 
premisele. Sub formă de ouă umplute (cu ficăţel 
de pui), ciorbă de potroace (confecţionată din 
măruntaie de curcan), friptură la tavă (din 
acelaşi animal) pe varză călită, udate din belşug 
cu vinişorul meu. Atît de gustoase, toate cele de 
mai sus, încît, fără să ne dăm seama, am exclamat 
amîndoi, şi eu şi Costel, cuprinşi de-un entuziasm 
absolut sincer şi lejer alcoolic: 


— Madam Ivănescu, ai gătit formidabil, de să-ţi 
steie pisicu-n coadă... 

— Vai de mine! — s-a jăluit ruşinată gazda. Mă 
jur c-a fost curcan... Motanu', iacătă-l, ronţăie 
urjume sub masă. Magu' de la Drăgăneşti m-a 
sfătuit... Că mi-a zis: „fata mea, îţi vor veni pe 
drum de sară oaspeţi mari, mîncăi mari şi mari 
băutori! Indoapă-i, pîn-o da din ei. Aşa se cade.” 
Şi, după cîte văz, i s-au adeverit prezicerile... 


Aşa am aflat despre celebrul vraci care activa 
în zonă, dotat cu facultăţi premonitorii, ţinînd 
probabil de parapsihologic, sau alte ştiinţe 
oculte aproximative, şi era în stare să ghicească 
trecutul, prezentul şi viitorul. Fără greş! 

Şi, deodată, am avut romanul gata. Tot în cap. 
Apoi l-am precizat, imaginîndu-mi un sumar pe 
capitole. Brodînd cele ce se spuneau despre aşa- 
zisul mag, dar obţinînd şi-alte informaţii. Destul de 
precise. Printre care şi faptul că, la vreo 
săptămînă după vizita noastră, lansase zvonul că 
Ivănescu fusese onorat de-un protopop în civil şi- 


553 


un popă simplu cu sutană. Bineînţeles, imediat am 
dedus că protopopul eram eu, posedind şi 
gabaritul necesar şi corespunzător. Costică, slab 
ca un tîr, nu putea fi decît cel mult ţircovnic. Iar 
popa, clar ca bună ziua, era blajinul şi 
cumsecadele părinte loan, tatăl personal al pro- 
zatorului de la Snagov. 


Peste vreo două săptămîni, plecam din nou spre 
Proviţa. Tot împreună cu Costică Georgescu. Ca 
să ne găsim o gazdă. Unde eu să-mi scriu romanul 
care-mi şi fermenta în minte, iar Costel să-şi 
corecteze o carte bubuitoare, c-un titlu incitant 
(„Dincolo de aproape”, parcă). 

Deoarece la Victor Ivănescu nu ne puteam 
instala, avînd în vedere dificultăţile de trecere a 
gîrlei, care cînd seca de tot, cînd se umfla, 
dînd peste maluri, acesta ne furnizase o adresă, 
într-un sat apropiat, la Secături. Deşi, la un 
moment dat, l-am bănuit de maliţiozităţi 
absconse, indicîndu-ne o localitate cu-o asemenea 
denumire, Costică m-a asigurat că ştia de 
existenţa acesteia. 

După ce-am rătăcit drumul, confundînd Proviţa 
de Jos cu cea de Sus, în cele din urmă am dat şi de 
persoana care trebuia să ne găzduiască. Era o 
femeie simpatică, la vreo optzeci de ani, ce locuia 
singură într-o uriaşă clădire, de vreo opt sau zece 
încăperi. Una din ele depăşea, ca dimensiuni, 
orice închipuire, avînd cel puţin vreo şaizeci de 
metri patraţi. Despre cubaj nu mai insist, întrucît 
tavanul se găsea la patru metri înălţime, şi nici nu 
mă prea pricep la calcule. 


— Aici mi-ar place să ne instalăm! — i-a 
declarat romancierul babei. 
— Păi da na! — a exclamat proprietăreasa. Te 


cred şi eu, că mi-a zis Victor că tălică ţii zdravăn 
la băuturică... În odaia asta, cincizeci de ani de-a 
rîndul, am avut crişma noastră, pe care-am tinut-o 
cu răposatu' bărbatu-meu, pînă s-a deschis bufetu' 


554 


ălora de la cooperaţie. Dacă-mi plătiţi două sute 
pe lună, de căciulă, v-o închiriez! 

Nici mie nu-mi displăcea fosta locantă. Costică 
ar fi lucrat la un capăt al imensei odăi, iar eu la 
celălalt. Ca să nu ne deranjăm reciproc. lar 
serile, pentru relaxare, ne-am fi înfruntat la table. 

Gîndind mai profund, i-am zis prozatorului, care 
continua să se minuneze de ideea elaborării unor 
cărţi într-o crişmă, şi-ncă rurală: 

— Măi Costele, după cum vezi, va trebui să ne- 
aducem paturi de-acasă, tavernele de-altădată 
neposedînd bungalowuri cu dotaţia necesară... 
Băbuţa noastră nu-l are decît pe-al dînsei, şi n-o să 
dormim cu ea în aceiaşi culcuş. Din pricini diverse 
şi multiple... 


Peste cinci ore eram acasă. La noi. Costică, la 
Snagov. Eu, la Tincăbeşti. 

Iar în acelaşi an, peste vară şi toamnă, mi-am 
terminat prima formă a romanului „De-a baba- 
oarba”. La Bobolia. Unde m-a luat în gazdă coana 
Anica Tifigiu. O femeie de milioane şi gospodină 
desăvirşită. Gătea nişte varză cu carne epocală, 
cum nu mai întîlnisem de la nunta ţiganilor din 
Poiana Mare. Cînd se-apucase Maica-Mare să-l 
cunune pe-unul din ei. Şi, fiind destul de 
strimtoraţi, nu avuseseră altceva de oferit 
mesenilor decît varză cu carne. In schimb, 
onorind-o pe Maica-Mare, strigau mereu la 
„bucătar”: 

— Bă, Olică, miînca-te-aş, schimbă varza la 
naşa, că s-a răcit! Şi mai dă-i o strachină şi lu' 
năşicu'... Văz c-a golit-o şi pe-a treia! Trinteşte-i-o 
şi pe-a patra. Că poate se satură, băga-mi-aş 
fieru’ de călcat în nas!... 

Năşicu', eu eram, se-nţelege. 


În primăvara următoare, cam prin 27 aprilie, 
mi-a apărut şi „De-a baba-oarba”. In colecţia 
„Aventura”. Ei bine, asta nu fusese în stare să 


555 


prevadă „magul” din preajma Proviţei. Ce să-i 
faci, mai există şi erori în branşă! Numai cine nu 
mun- ceşte nu greşeşte... Sau invers, că se poate 
şi-aşa! 


„DIN JALE S-A-NTRUPAT ELECTRA” 


556 


INFATIGABILA ŞI SFÎNTA NEMULŢUMIRE 
CREATOARE 


Deşi aveam pe piaţă şi-a treia carte din ciclul 
„jocurilor”, nu-mi găseam astimpărul. Nici un pic. 
Simţeam nevoia să-mi completez serialul. Mă 
îndrăgostisem de personaj, ce mai calea- valea. În 
definitiv, Edgar Rice Burroughs, părintele lui „Tar- 
zan”, nu păţise la fel? Şi scrisese vreo cîteva zeci 
de volume, cu-acelaşi erou, omul-maimuţă. De ce 
n-aş fi făcut şi eu la fel, de vreme de Conan Doi 
plăcea? Şi l-am vizitat pe maestru: La editură. 
Prilej cu care l-am informat c-aş dori să mă in- 
cludă în plan cu încă un roman, cel de-al patrulea. 

Privindu-mă intrigat şi cruciş, m-a refuzat „ex 
abrupto”. Adică, pe limba noastră, după cum 
traducea nenea Valică, stomatologul familiei — „ai 
rupt-o!” Luîndu-mă pe franţu- zeşte, mi-a zis: 

— Grasule, les jeux sont faits, rien ne va plus! 
Gata. Ajunge cît ai muls din detectivul tău. 
Jocurile s-au încheiat. Nimic nu mai cade... Nu te 
gindeşti c-ai epuizat filonul? De unde să mai 
extragi atîtea păţanii inedite şi haioase? Nu ţine! 

Enervat, i-am trîntit-o şi eu, tot pe limba lui 
Balzac, cel mai apropiat mie dintre clasicii 
francezi, atît ca autor cît şi ca volum: 

— Ba bien que pas! Vous allez voir ce n-ai 
văzut... Viaţa conţine personaje şi întîmplări mult 
mai bubuitoare decît îţi imaginezi tălică. Plec în 
documentare! 

— Voila şi ia te uită! — a exclamat 
„monumentul naturii”. Sînt curios s-o văd şi pe- 


557 


asta, tu şi-n documentare! Mă faci să rd... 
Numai după ce-ţi citesc năzbitiile, abia după aceea 
vom sta de vorbă în privinţa editării. Pînă nu văd, 
numai cred în eroul tău! 

Acasă, odată ajuns, destul de fleşcăit sufleteşte, 
am găsit-o pe  mătuşă-mea Raliţa. Mătuşă 
autentică, pe care am băgat-o în toate cărţile 
mele. Fapt care n-a supărat-o deloc, ba dimpo- 
trivă. Şi mi-a spus: 

— Băieţelule, săptămîna asta ai rămas în grija 
mea... Nevastă-ta a plecat la Tîncăbeşti, să se 
ocupe de grădină. Dar ce-i cu tine, de-arăţi aşa 
nasol?... 

— Ce limbaj mai e şi-ăsta, tanti Raliţo? — m-am 
prefăcut eu indignat. Şi-apoi, ce te interesează pe 
matale necazurile pe care le îndur? 

— Mă interesează! Că de-aia ţi-s mătuşă... Uite 
ce-i, nu-mi place deloc starea asta, a ta, de 
blegeală... Las' pe mine, că te pun eu pe linia de 
plutire, că tot arăţi ca un pachebot... Ime- diat 
trecem la nişte exerciţii de înviorare. Din cele mai 
japo-neze. Mi-a adus Dumitru VI, baschetbolistul, 
nişte cărţi de la Tokio, despre jiu-jitsu, karate şi 
judo... 

— Şi cum le-ai citit, dacă-s în niponă? 

— Le-am privit, fiindcă-s cu ilustraţii. Iar ălea 
se pot privi şi-n limba română! 


La prînz, în timp ce-mi servea o masă de tip 
dietetic, în concepţia sa personală, tanti Raliţa m-a 
(şi s-a) ospătat cu cos-tiţă afumată degresată, prin 
fierbere, cu ochiuri (cinci), din ouă de găină 
naturală, aduse de Penke de la Tincăbeşti, şi-un 
lighean de salată verde. În care turnase aproape o 
juma' de sticlă de ulei. Probabil de parafină, 
deoarece n-avea nici o culoare. La desert, care 
consta din nişte cremă de zahăr ars, îndulcită cu 
zaharină, tanti Raliţa m-a anunţat: 

— După masă, cînd ne sculăm, că şi cîinele se 
culcă atunci cînd îi sătul, trecem la lupte! 


558 


— Păi n-am cu nimeni nimic. Cu cine să mă 
lupt? 

— Cu mine! Am să-ţi explic chiar acum figurile 
de judo şi jiu-jitsu... Karateul îl lăsăm pentru la 
urmă... 

— Şi de unde ştii şi eşti atît de sigură, care-i 
judo şi care-i jiu-jitsu? 

— Din filme! Parcă n-ai văzut şi tu cum lucrează 
Mannix, Colombo şi Sfintul. Mă rog, unu' dintr- 
ăştia, de la serialul de sîmbătă seara... 

Avea dreptate. Tot aşa cum avusesem şi eu, 
cînd îl asigurasem pe Mircea Sântimbreanu c-am 
să pornesc „în documentare”. Fără să-mi treacă 
prin cap să-mi va fi sortit să mă „documentez” pe 
loc, la mine-n casă. 


CATCH AS CATCH CAN 


Pe la cinci, după ce ne-am trezit din somnul de 
reînvigorare, de la trei la patru şi jumătate, şi-am 
băut şi-o cafea trăsnitoare, capabilă să te leviteze, 
atît era de tare şi groasă, ne-am dus în dormitor. 

Şi aici ne-am pregătit serios pentru ceasurile 
grave ce ne-aşteptau. Dînd la o parte paturile, 
împingînd la şifoniere, cu devotament, de 
curgeau apele de pe noi, întinzînd pe jos saltelele. 
Cînd am terminat cu faza respectivă, ne-am costu- 
mat pentru jiu-jitsu. Tanti Raliţa, ca şi mine 
dealtfel, nedînd de nişte pijamale albe, cum 
purtau japonezii din filmele de groază, în care îşi 
manifestau înclinațiile combative, a îmbră- cat 
treningul nevesti-mii (care abia o-ncăpea), iar eu, 
pentru a-mi feri ţurloaiele de lovituri şi 


559 


căzături, am luat pe mine pantalonii de ski, 
vindiacul căptuşit cu blană, şuba de miel, căciula 
cu urechiere şi ciorapii de lînă. 

Şi, deoarece tanti Raliţa are idei din cele mai 
neaşteptate, dar şi total anormale, exerciţiile au 
să decurgă pe fond muzical. Motiv pentru care bag 
în dispozitiv o casetă cu muzică clasică 
(jazzificată). 

Programul debutează cu salutul tradiţional. Pe 
saltele, în picioare, ne-nclinăm respectuos, pînă ce 
ne ciocnim zdravăn capetele. După care, ameţiţi 
bine, trecem la atac. Tanti Raliţa, nu ştiu de ce, 
se repede la piciorul meu drept. Speriat, o iau 
la goană în jurul saltelelor. Cînd mă împiedic, mă 
aştern la sol. Tocmai pe motivul melodic al 
uverturii de la „Cavaleria uşoară” (Franz von 
Suppé). Tanti Raliţa mă survolează spec-taculos, 
proptindu-se apoi, cu abnegaţie şi convingere, în 
peretele dinspre baie. Cu capul. 

— Bravo, nepoate! — oftează dînsa din adîncul 
rărunchilor. Excelent! Stai o ţiră, că-ţi arăt eu ţie... 

Şi demarează în direcţia mea. Luîndu-şi un 
avînt impresionant, sprijinită cu ambele picioare 
de zid. În traiectoria ei, mătuşă-mea mă izbeşte cu 
devia, ca un berbec, catapultîn- du-mă din 
şubă, de mă lasă complet descoperit. Fiind acum 
cu picioarele-n sus, într-o splendidă figură inedită, 
mai curînd de hata-yoga decît de judo, sprijinit în 
gitul care mă mir că nu cedează, aştept 
revenirea partenerei. Care acum explorează 
celălalt perete. Dar mult mai dur şi intens. 

— Atacă mai iute, tanti Raliţo! Nu mai sînt în 
stare s-aştept prea mult în poziţia asta... Haida! — 
îmi solicit tovarăşul de luptă. 

Abia din clipa aceasta, brusc, situaţia începe să 
se dete-rioreze. 

Tanti Raliţa, care, pentru a nu-şi deranja 
coafura, îşi mon-tase pe cap dispozitivul ei de 
motociclistă (castronul acela din plastic, pe care-l 


560 


poartă motonauţii), nu-l mai posedă acum pe 
creştet. Ci mult mai în faţă. De-a dreptul peste 
ochi. 

E clar. A intrat în dificultate. Rămînînd fără pic 
de vizibilitate. După un timp, desluşesc unele 
bolboroseli bizare. Din interiorul oalei de plastic: 

— Dim... drimmrir... picirlilu!... 

O fi ceva în japoneză? Scutur de castron. 
Rezultatele sînt şi mai catastrofice: 

— Pcirl... Piciorlirl... ripurtîr! 

În disperare de cauză, bat cu pumnul în 
dispozitivul de protecţie şi-i strig mătuşă-mii: 

— Ce s-a întîmplat, tanti Raliţo? 

— Picirlililiu... 

Instantaneu, realizeze ce pretindea. „Piciorul”! 

Atunci pornesc să trag zdravăn de piciorul 
bătrinei. Aflat la ananghie. Sub mine. Fapt ce 
nu-l observasem, datorită po-ziţiei mele incomode. 
Peste o clipă renunţ. Era al meu. Între timp 
căzusem. Trec la cel incriminat. Îl cunosc, îl 
răsucesc, îl smulg, îl smucesc, îl hîţin, pînă ce, 
în cele din urmă, un răc- net de fiară mă 
încunoştiinţează de reuşita operaţiei: 

— Aaaa! Aaaah! Mi-ai frînt piciorul, 
nefericitule! Nu-i uman ce se-ntîmplă, domnule... 

Casca de motonaut zboară ca din puşcă, 
ejectată de suflul nemaipomenit al urletelor 
mătuşă-mii. După ce ricoşează de craniul meu, 
aterizează în oglinda de la toaleta nevesti-mii. 
Pe care o transformă în mărunţiş (şi ţăndări). 
Magnetofonul cîntă înainte („Twist again” de 
Chubby Checker). 

— Şi-acum ce-i facem, tanti Raliţo? — o întreb 
interesat pe mătuşă-mea, care se lăţise ca o 
plăcintă insuficient coaptă. Chemăm „Salvarea”? 
Dacă ţi-ai scrîntit glezna? 

Spre surprinderea mea, bătrina se ridică în 
şezut şi mă anunţă necruțătoare: 


561 


— La mine nu se mai poate scrînti nimic, 
băieţelule! Tre-cem la karate. Ba nu, mai bine la 
jiu-jitsu! 

— Păi, pînă acum, ce-a fost? 

— Nu prea ştiu precis... Cred că, dacă nu judo, 
în orice caz cotonogeală. Las’ pe mine, că-ţi arăt 
eu ce-nseamnă luptă dreaptă şi corectă! 


Peste cîteva minute, întreaga casă intra într-un 
cutremur non-stop. Din pricina căzăturilor mele 
de groază. La jiu-jitsu (dacă o fi chiar-ăsta), 
mătuşă-mea pare mai experimentată. Mă zvirle 
peste cap, de parcă aş fi un sac de cartofi. Dacă 
mai continuă în acelaşi stil, rămîn precis fără 
tablouri pe pereţi. Dar şi fără tencuială. 

Intăritat de infatigabila energie a bătriînei, 
decid să trec la represalii. Recurgînd la figuri 
originale, neprevăzute de bro-şurile japoneze. Şi, 
cu neostenită abnegaţie, pornesc să-i sucesc 
mîinile, picioarele, gîtul, tot ce-apuc şi nimeresc. 
Fără  deose-bire de importanţa organului 
respectiv. 

Drept care tanti Raliţa urlă incontinent, în nişte 
game  ab-solut personale. lar peste cîteva 
momente, cade ca moartă pe saltea. Dar se 
prăbuşeşte atit de puternic, încît se-aud o serie 
de zgomote suspecte tocmai în pivniţă. Ceva de 
genul unei explozii atomice subterane în Nevada. 

— Trecem la karate? — mă interesez, 
considerîndu-mă învingător absolut. 

— Trecem! — mă asigură tanti Raliţa. Dar nu la 
karate... 

— Dumnezeule! Ai mai născocit şi-alte lupte? 


— Nu, din păcate! Trecem la curăţenie 
generală... Dacă nu măturăm peste tot, şi nu 
punem la loc tablourile, dacă nu dai o fugă să 
cumperi o oglindă, sîntem în pom!... Căci nu-i 
uman ce se-ntîmplă la tine-n casă! 


562 


„CELE DOUĂ ORFELINE” 


Întrucît nu ne reuşise, ca la carte, dereticarea, 
a doua zi am telefonat la Cooperativa de 
prestări de servicii la domi- ciliu. La sfatul 
mătuşă-mii. Care-i mai mintoasă decit persona- 
litatea subsemnatului. 

Ziua următoare, pe la nouă dimineaţa, cineva 
sună la uşă. 

— Pe cine căutaţi? — le-ntreb pe cele două 
arătări proţă- pite în prag. 

— Matale ai sunat la noi, ca să ceri personal de 
servi- ciu? — se interesează una din femei, 
utilizînd un glas gros, dogit, bine tabagizat, în 
vreme ce-şi aranjează zulufii oxige- nati în exces. 

— Da! Şi cu ce vă pot servi? 

— Noi o să vă servim, dacă n-o să ne ţineţi 
întruna la uşă! — se exprimă ţaţa cu vocea 
deteriorată. 

Le introduc în casă pe reprezentantele 
cooperativei. Insta- lat la birou, privesc atent la 
matroanele din faţă-mi. „Blonda” îşi aprinde o 
ţigară, din pachetul meu, o îmbie la fumat şi pe 
asistenta ei, oarecum mai tînără, şi-mi oferă şi mie 
o „Sna-goavă”. 

Apoi, miîngiindu-şi ostentativ pletele slinoase, 
priveşte nemulțumită la amenajarea interiorului. 
Poartă, ca şi compa- nioana ei, pantaloni evazaţi, 
pulover din poliester, strîns pe gît, şi ceva care 
s-ar putea chema şi pălărie, şapcă sau, even- tual, 
tichie. 

Acuma, amintindu-mi de evenimentele ce-au 
declanşat ulterior scrierea romanului „De-a biza”, 
mă pufneşte risul. Atunci însă, cînd tanti Raliţa, 


563 


podoaba familiei noastre, mă antrenase în tot 
soiul de năzdrăvănii şi pocinoage, de-ajunsesem să 
mă pomenesc în casă şi cu aschimodiile mai sus 
citate, îmi venea să urlu şi să-mi blestem zilele. 

Terminînd de examinat casa, odaie cu odaie, 
băbătia s-a aşezat iarăşi pe scaun, dînd semne de 
oboseală. Întocmai ca şi asistenta. Deşi nu 
făcuseră nimic. Apoi a pornit să vorbească, 
aprinzindu-şi ţigara (tot din pachetul meu): 

— Meştere, uite care-i situaţia... Pe mine mă 
cheamă Gogu. Şi, dacă o să-mi placi, ai să-mi poţi 
spune chiar Gherigogu, cum îmi zic prietenii 
mei!... 

Înlemnit de surpriză, întrucît nu mi-ar fi trecut 
niciodată prin cap că „Gherigogu” putea fi şi 
bărbat, l-am ascultat mai departe, tăcînd milc. 

— ÎI ştii pe Gheri Cupăr, actorul american? Ei 
bine, de-aia m-au poreclit băieţii aşa, fiindcă 
semăn nemaipomenit cu el... Frumos sînt, talent 
am, la orice, se-nţelege, aşa că-i clar de ce mă 
las alintat Gherigogu... lar ea-i fiică-mea, Flory. Şi- 
am botezat-o aşa, deoarece provine din mamă 
necunoscută!... 

— Îmi pare bine! — am rostit eu. Şi cu ce 
începeţi? 

— Vă spălăm, vă frecăm... 

— Fac asta şi singur, în fiece dimineaţă! 

— Glumezi matale? — dă semne de enervare 
Gherigogu. Eu vorbesc de spălat rufe şi de frecat 
parchetul... 

— Mă rog! însă eu am cerut doar o singură 
femeie de serviciu... 

— Noi sîntem aia! — mă asigură Ghericupăr. 
Lucrăm doar în cooperativă, adică sîntem un 
colectiv. E bine? 

— Să zicem. Şi cît mă costă? 

— Doi sutici. De om... Şi pe zi! 

— Lei? Două sute de lei pe zi? — mă declar eu 
uluit. 


564 


— Valută nu primim, că iar intrăm la zdup! Nu-i 
mult, coane. Ce facem noi, nici dracu’ nu desface. 
Mai întîi ne dai o gustare, să prindem forţe. O 
tigaie cu ochiuri pe slănină prăjită, cafea, ceai, 
telemea, însă de oaie fără vacă, o juma de bătrină 
şi-un pachet de ţigări, neapărat „superlong”. Iar în 
timp ce-o să lucrăm, matale ai să ne găteşti de 
prînz. O cior- biţă, acolo, de porc, cu smîntînă, 
niscaiva friptură la cuptor, şi-o plăcintă, 
preferabil de mere. Vin nu bem. Decît alb... Seara, 
hai, că mai merge şi roşu, dacă mîncarea-i grasă... 
Consumăm, ce-i drept, dar şi muncim pe rupte!... 


— Dragii mei, dragele mele, — mă adresez 
celor două fe-mei de serviciu, am impresia că n-o 
să ne-nţelegem! Încă n-am cîştigat la loto, 
pronoexpres sau pronosport... 

Gheri Cupăr se ridică violent de pe scaun şi- 
ncepe să se răţoiască: 

— Îţi baţi joc de noi, coane? Ne ţii aici de vorbă, 
să ne pierdem ziua de muncă, nebăuţi şi 
nemîncaţi, şi mai zici că n-o să ne-nţelegem? N-aş 
prea-ş crede! Te bucuri la sărăcia a două orfeline, 
că n-avem nici tată, nici mamă... Uită-te la mine, 
meştere, că-s făcut din muşchi de fier beton, nu de 
vacă... Dacă ne umileşti, sparg totul din casă! 

Niţel intrigat, îi iau totuşi cu duhul blîndeţii: 

— Stai liniştit, nea Gherigogule, şi nu te-agita! 
Poate că- dem la învoială... Rufele-s în debara, 
parchetul în dormitor, iar de mîncare o să vă gătiţi 
singuri. Am ceva de scris, şi nu posed timpul 
necesar ca să mă ocup şi de bucătărie! 


După ce-a dat din cap, în semn de acord, Gheri 
Cupăra tîrît-o pe Flory, care aţipise, de-a dreptul 
la bucătărie. De unde, peste cîteva clipe, încep 
să răzbată arome apetisante, zgomot de farfurii 
sparte, precum şi sfîrîit de cîrnaţi la tigaie. 

Mai tîrziu, cînd mă străduiam s-aştern cîteva 
rînduri pe hîrtie, bătînd la „Erika” mea, aud din 


565 


baie o gălăgie ca-n in-fernul lui Dante (Alighieri). 
Deschid uşa pe furiş. Aburul mă izbeşte în nas cu 
violenţă. Ce se petrece înăuntru, e de groază. 
Flory, în costum de lucru, adică în costumul de 
plajă al ne- vesti-mii, s-a vîrît în cadă şi calcă-n 
picioare, printre clăbucii de săpun, rufele de pe 
fundul căzii. Gherigogu, în halatul meu de casă, 
încearcă să desciîlcească un cearceaf din ghearele 
maşinii de spălat „Alba lux 3”. Pînă-l face harcea- 
parcea. După care se opreşte şi motorul 
agregatului. Mirosind puternic a izolaţii arse. 

Trăgînd o duşcă de „Suntory Gold”, din sticla 
mea, îi comandă fie-sii: 

— Flory taică, trecem la limpezit! Gata... Dă 
drumu' la duş, că ne-apucăm de parchet. Lasă-l 
să curgă pînă s-o duce dracului spuma asta 
nenorocită... 

În vreme ce mă deplasam spre birou, încercînd 
să mă auto- tranchilizez, dinspre coridorul 
locuinţei, de lîngă bucătărie, răzbate un răcnet de 
fiară înjunghiată: 

— 'Tăticule, stinge ţigara, că sărim în aer! Nu 
vezi c-am turnat toată neofalina în ligheanul de 
vase? 

Mă năpustesc urgent spre cele două orfeline. 
Din fericire, nu se întîmplă nimic grav. Doar o 
bufnitură sinistră şi-un val de trîmbe de fum. 
Gheri Cupăr, posedind sînge rece, de extra- 
terestru, fără puls, zvîrle ligheanul în flăcări peste 
spuma din cada cu rufe. Izbutind astfel să înăbuşe 
posibilul incendiu. Norocul nostru că nu era vorba 
de neofalină, despre care ştiam precis că nu am o 
picătură în casă, ci de lichid antigel. 

În momentul cînd asist, oarecum liniştit, la 
colorarea rufelor în gri, la intrare sună iarăşi 
cineva. Deocamdată îmi este imposibil să mă duc 
la uşă, deoarece Flory ţişneşte din bucătărie, cu 
costumul de baie în flăcări, pentru a se arunca, 
într-un splendid plonjeon, de-a dreptul în cadă. 


566 


FRATELE DIN FLORI 


Gherigogu deschide dînsul uşa. Şi mă anunţă 
satisfăcut: 

— Maestre, o aflai şi pe-asta, că eşti scriitor! 
Deci, faci cinste... Din două motive. Mai întîi, 
pentru că eşti autor de romanuri, şi-apoi, fiindcă 
ţi-a venit fratele!... 


— Imposibil! — îngăim eu... N-am avut în viaţa 
mea aşa ceva... 
— În halul ăsta am ajuns? — îmi declamă 


dispreţuitor Gheri Cupăr. Nici între fraţi să nu ne 
avem ca fraţii! Urît din partea matale... Şi se vede, 
cît de colo, că ţi-i frate. Precis bate la suta de 
ocale. Va trebui să-l iei la întrebări pe bătrîn... 

— Care bătrin? 

— Tatăl dumitale... 

— N-am tată! — declar enervat. 

— Păi cum te-ai născut? — se miră bănuitor 
Gherigogu. 

— Normal! — îl asigur eu. Însă a murit... Bagă-l 
înăuntru pe impostor, să aflu cine-i... 

Cînd se iveşte în pragul biroului, simt că-mi 
vine să cad de pe scaun. „Frate-miu” arată ca 
venit de pe-o altă planetă. Intocmai ca şi cele două 
orfeline. Ceva nu-i în regulă, cu vi-zitele astea, de 
astăzi. Degeaba mă pregătesc să-l iau la între-bări, 
fiindcă individul mă depăşeşte, emiţind un urlet 
inuman: 

— Frate dragă! Scumpul şi iubitul meu frate 
Bine c-am dat de tine... Ce mai face tăticu? Dar 
mămica?... 


567 


— Bine! Sînt plecaţi la odihnă... 

— La munte, la mare? 

— La cimitirul din dealul Exerciţiului! 

Tipul, brusc îndurerat, mă ia în braţe, 
scuturindu-mă vio- lent şi recitîndu-mi: 

— Mamă, mamă, dulce mamă, drag tăticule al 
meu, m-aţi lăsat pe lumea asta făr' de nimeni şi 
mi-e greu! 

Oarecum emoţionat de litania individului, care 
nu-mi semăna în nici o privinţă, decît în măsura în 
care mînuia penibil versul, îl mîngii pe cap. Prilej 
cu care-i cade căciula, dînd la iveală o ţeastă 
cheală ca o minge de fotbal. Atît a aşteptat. 
Fiindcă-l aud comandîndu-mi: 

— Dă-mi iute o ţigară... Şi ceva tare de băut! 
Mă simt cam rău... Îţi dai seama? Să rămiîi fără 
ambii părinţi, numai c-un frate ingrat. Ce, e puţin 
lucru?... 

— Domnule, — mă răstesc eu la intrus, nu-ţi 
dau nimic. Nu te ştiu cine eşti şi ce urmăreşti cu 
farsa asta! 

În aceeaşi clipă, din baie se-aude un bubuit 
prelung.  Tresar nervos, imaginindu-mi altă 
catastrofă. Noroc că apare Gheri Cupăr, şi-mi 
spune: 

— Baroane, stai blind... Nu-i nimic. A căzut 
cazanul, dar îl ridicăm numaideciît. Să vedem 
dacă mai trăieşte Flory. Că-i sub el... 

Cu forţe reunite, eu, „frate-meu” şi Gherigogu, 
am extras-o pe Flory din cadă, dînd la o parte 
cazanul. Care plutea, fiind gol, pe apele soioase 
conţinute de vană. Din fericire, nu păţise nimic. 
Deşi părea ameţită. Însă, întrucît trăsnea de la 
distanţă a „Suntory Gold”, am dedus că era 
beată, şi nicidecum traumatizată. 


În momentele următoare, părăsindu-le pe cele 
două orfe- line, discutam cu frate-meu. Şi-am aflat 
misterul. Care nu era cel presupus de impostor, 
acesta bănuindu-l pe taică-meu de seducere şi 


568 


abandonare a celeia pe care-o credea a-i fi mamă. 
Escrocul încurcase borcanele. Nu era vorba de 
tata Eftimie, ci de părintele Eftimie Popescu, de la 
noi din Piteşti, parohul bisericii Domnița Bălaşa. 
Tocmai cînd îl lămuream în privinţa confuziei, cu 
greu, deoarece nu-i convenea adevărul, întrucît 
îl lipsea de ajutorul financiar al unui frate 
„pricopsit”, asupra căruia se informase insuficient, 
în birou au pătruns Gherigogu şi Flory. El, 
purtînd un lighean cu detergent înspumat, şi ea, 
nişte otrepe. Zărindu-l pe „frate-meu”, aschimodia 
de Flory a exclamat ţipînd, cu ochii cît cepele: 

— Lică! Ce-mi faci acilea, tăticule! 

Gheri Cupăr, surprins de intimitatea relaţiilor 
dintre fie-sa şi musafirul nepoftit, înaintează 
stressat spre dormitor, cu ca- pul întors spre 
Flory. Fapt care-l obligă să aterizeze dincolo de 
uşă, cu nasul în băltoaca detergentului revărsat 
din lighea- nul scăpat din mîini. În timp ce 
Gherigogu striga după ajutor, soneria sună 
sinistru, prevestind a rău. Pornind spre uşă, îi 
transmit lui „frate-meu”: 

— Ai grijă de orfeline, că-mi fac casa praf şi 
pulbere! Pe urmă stăm de vorbă. Şi clarificăm 
problemele de familie... Deşi nu-mi poţi fi frate, am 
să-ţi dau o mînă de ajutor, s-o găsim pe maică- 
ta, şi să-ţi precizăm arborele genealogic! Fii cu 
ochii pe ele... 

— N-avea nici o grijă! — mă asigură 
invadatorul. Pentru Flory pun şi mîna-n foc... De 
pletos nu răspund, căci nici nu-s sigur că-i tac-su! 


FEMEIA FATALĂ 


569 


La ora actuală, dacă-i să stăm strimb şi să 
judecăm drept, situaţia din casa mea poate fi 
apreciată ca mulţumitoare, dacă nu chiar 
disperată. După ce rezolv cu personajul care se 
încăpă-ţinează să-mi prăjească transformatorul 
soneriei, intenţionez să lichidez de urgenţă 
treimea, mai mult decît suspectă, ce-acti-vează 
acum în dormitor. 

Cînd deschid uşa, o arătare apocaliptică îmi 
zimbeşte galeş, vrind să mă cucerească de sub 
voaleta ce-i ascunde plafonul. 

— Va să zică, dumneata eşti scriitorul! Sau 
taică-său? — mă întreabă aschimodia. 

— Deoarece n-am copii, înseamnă că eu sînt! 
Ce doriţi şi cine sînteţi? 

— O cititoare de-a dumitale, din cele mai 
pătimaşe şi fi-deluţe... Mai ales de cînd am citit, în 
„De-a v-aţi ascunselea”, că o femeie nu trebuie s- 
aştepte un bărbat, un soţ, ci să-l caute! 

— Nu-mi amintesc să fi scris o atare tîmpenie! 

— Eu, da! Şi nu-i prima! Putem sta de vorbă? 

— Dar acuma ce facem? 

— Stăm, dar n-avem condiţii... Haidem în casă, 
că am multe de spus. Eu mi-s femeia din cartea 
matale. Acuşi să te văz! Ori minţi cînd scrii, ori 
eşti cinstit, şi-atunci n-ai să mă laşi sin- gură pe 
lume... 

Cuprins de-un puseu acut de imbecilitate, mă 
abandonez în mîinile destinului. Şi-o urmez pe 
individă în propriul meu bi-rou. Unde se instalează 
în fotoliu. Apoi îşi eliberează capul de sub voaleta 
cu picăţele. Şi-atunci asist la cea mai formidabilă 
mască din arta cosmeticii. Paţachina n-are ten, n- 
are chip. Totul este numai mortar şi tencuială. 
Iar părul, recent slobozit de sub camuflaj, are cea 
mai tulburătoare culoare văzută vreoda-tă: un 
portocaliu reflectogen, ca ultimele Dacii — 1300. 


570 


— Uite ce-i, — îmi declară strania făptură, pînă- 
mi revin, du-te şi fă-mi o cafea. Ai ţigări? 

— Serviţi! — şi-i indic pachetul de „Snagoave”. 

— Lăsaţi matale, fumez dintr-ale mele, că m-am 
obişnuit cu „Kent”-ul! 

După care, auzind zgomot în odaia alăturată, 
unde orfelinele frecau parchetul asistate de fratele 
meu din flori, mă întreabă curioasă: 

— Cine-i dincolo? 

— Femeile de serviciu! 

— Stai bine, maestre! Te porţi măreț, şi-ţi 
permiti... Perfect... 


Dacă o să-ţi suridă propunerea mea, om te fac! Şi 
n-o să mai ai nevoie de valeţi şi nici de femei de 
serviciu... 


În vreme ce fierb cafeaua, mă gîndesc la 
blestemul ce se abătuse asupra mea. Că nu-mi 
ajungeau orfelinele, două la număr, plus fratele 
din flori. Mai îmi trebuia şi smucită asta. 

Dar nu ştiam ce mă aşteaptă. Cînd şi-a terminat 
cafeaua, stingîndu-şi al treilea „Kent”, în zał, 
necunoscuta şi-a dat dru-mul telegarilor. 

— Maestre, hai să discutăm cu cărţile pe faţă! 
Toată viaţa am aşteptat un soţ de talia matale. 
Care, fie vorba între noi, nu-i de ici de colo... Imi 
convine situaţia pe care o ai. Eu însă n-am. Adică, 
n-am buletin de Bucureşti. Am, în schimb, ceva 
bănuţi. Vrei să fii soţul meu, să mă iei de nevastă, 
şi să mă înzestrezi c-un buletin?... 

— Păi, doamnă dragă, am nevastă, şi nu-i de 
lăsat! 

—  Aranjăm şi chestia asta! Te divorţez 
imediat... Iti fac un proces de viol, sau, mă rog, 
de atentat la pudoare, iar atunci eşti obligat să mă 
iei de nevastă. Martori avem... Şi-ai să-i vezi 
numaideciât! 


571 


În secunda următoare, necunoscuta purcede să 
urle. Ca apucată de streche: 

— Săriţi, oameni buni! Nu mă lăsaţi pe mîinile 
satiricului... 

Din dormitor năvălesc orfelinele şi Lică — 
impostorul. Bineînţeles, rămîn tablou. Bun de 
bătut. În perete. „Frate-meu”, făcînd o priză 
neaşteptată cu realitatea inexactă, sloboade un 
vaier indescriptibil: 

— Mamă, mamă, dulce mamă! Ce ţi-a deteriorat 
nemer-nicu'?... Demnitatea, sau alt organ vital? 

— Lică! Unde-mi umbli, dom'le? [i-au dat 
drumu'?... Ai? — Îl ia la întrebări şi necunoscuta 
cu voaletă. 

Brusc liniştită, se aşază apoi în fotoliul meu, 
aprinzindu-şi un „Kent” şi adresîndu-se asistenţei: 

— L-aţi văzut cum lucra mizerabilu'? Zice că nu 
mă vrea de nevastă, he, he, hai că-i bună, una ca 
asta, dar se dă la mine ca un buhai... 

Atunci, întrucît îmi dădusem seama ce se punea 
la cale, mi-am sărit dintr-o balama şi-am purces 
să răcnesc terific: 


— Uitaţi ce-i, fraţilor-cumnaţilor, sau orice rude 
oţi fi în- tre voi, situaţia devine cotoioasă! Totul 
mi-e clar... Dacă nu vă cărăbăniţi cît mai rapid din 
casa mea, am să iau măsuri. Ur- gente şi 
catastrofice, chiar calamitoase. Pentru unii dintre 
voi. Tot am scris nişte romane miliţiste, aşa c-am 
să apelez la co-legii mei din branşă... Valea! Pînă 
nu-mi dau drumul la nervi! Acuşica telefonez... 


În dimineaţa următoare, nu mai tîrziu, aflam 
totul. De la Tavi. Care mă informează că banda 
celor patru — Gherigogu, Flory, Lică şi „Mama” — 
lucra intensiv, prin casele fraierilor cu cioc, 
printre care mă număram şi eu, devalizîndu-le. 
Fără milă. Şi fără deosebire de valoarea obiectelor 
ridicate. Televizoare, casetofoane, videofoane şi- 


572 


alte utilaje din domeniul electronicii, aspiratoare, 
congelatoare, totul se putea găsi la locuinţa lor din 
Colentina. Unde exista o autentică prăvălie de 
„Consignaţie” privată. Acum i se opera 
„inventarul”. 


Astfel, fără să vreau, nemaifiind nevoie de nici 
o documentare în deplasare, făcusem rost de unii 
din eroii viitoarei cărți. Culegînd şi unele detalii, 
senzaţionale, tot de la Tavi, am avut posibilitatea 
să-i prezint, peste şase sau şapte luni, edito- 
rului, „De-a biza”. Cartea a patra, din ciclul 
„Jocurilor”, în care filiera „Francezu” (cum se 
autobotezaseră cei patru) juca un rol însemnat. 
Dacă n-aş fi nimerit în obiectivul lor, aş fi rămas 
fără roman. Dacă se-ntimpla invers, atunci 
rămîineau ei. Cu buzele umflate. La data aceea, 
spre norocul meu, nu posedam casetofon, 
congelator sau altă aparatură electrocasnică (ceva 
mai acătării). 

Şi iacă aşa, numai trecînd prin cele relatate mai 
înainte, s-a-ntrupat Electra (cum bine zicea 
Eugene O'Neill), adică „De-a biza”. Şi i-am 
demonstrat magistrului, marelui editor, că viaţa 
ascunde multe şi neaşteptate surprize. Mai ales 
pentru un permanent debutant. De talia 
personalităţii subsemnatului. 

Care, pînă atunci, făcuse de toate. Editor 
fusese, poezie scrisese, romane publicase, teatru 
făcuse, ca plasator şi controlor de bilete, numai în 
cinematografie nu se aventurase. Dar am făcut-o şi 
pe-asta! 

Cu rezultate memorabile, incredibile... 


MAI TARE CA-N FILME! 


573 


SĂ-ŢI VINĂ SĂ MORI (DE RIS) 


De fapt, mă-nvirteam mai de mult prin 
fascinanta şi enigmatica lume a cinematografiei. 
De cînd îl ştiam pe Francisc Munteanu, scriitorul 
şi regizorul binecunoscut, dacă nu chiar şi 
celebru, mai aflasem şi eu cîte ceva despre film, 
scenarişti, regizori, actori şi compozitori din 
branşă. Asistasem, uneori, la chinurile prin care 
trecea Franz scriindu-şi scenariile, la avatarurile 
acestora, cînd trebuiau să obţină aprobările 
necesare, la întreaga bucătărie a meseriei. 

Şi tot nu băgasem la cap. Cu-atit mai mult cu 
cît, lucrind şi la revista „Cinema”, ca redactor 
artistic, ar fi fost cazul să mă-nvăţ minte. Că 
nu-i de mine „cea de-a 8-a artă”. Din păcate, fiind 
şi obstinat ca un catîr (bine dezvoltat), nu m-am 
lăsat pînă n-am căzut pradă dorinţei de-a 
deveni... scenarist. Şi, ca să fie tacîmul complet, 
mulţi din cititorii, ba chiar şi criticii, care-mi 
lecturaseră serialul „Jocurilor detectivului Conan 
Doi”, îşi dăduseră cu părerea că romanele mele 
erau „cinematografice”, putind da naştere unor 
comedii în genul filmelor cu Stan şi Bran. Cred că 
aici se produsese eroarea. Întrucît semănam 
oarecum cu Oliver Hardy (Bran), se lăsaseră 
amăgiţi de aspec-tul meu fizic, şi mă şi văzuseră 
jucînd în rolul principal. De-  aia-i bine să nu te 
ştie nimeni la înfăţişare, nici cititorii şi nici criticii 
literari. Iară dacă ţi-s şi prieteni, beleaua este şi 
mai gravă. Căci Jenică Mandric îmi spusese odată, 
după ce aflase, nu ştiu de la cine, de substratul 
comic al cărţilor mele: 

— Vladone, du-te la Fernoagă şi spune-i din 
partea mea să-ţi citească romanul, şi să vadă 


574 


dacă nu se poate face o comedie din el! Dacă apari 
şi tu în film, succesul de casă-i asigurat... 

Deşi nu-mi convenea să ridă lumea de mine, 
asemănarea mea, în special ca volum, cu Oliver 
Hardy stîndu-mi în git, l-am întrebat pe 
directorul „Casei de filme”: 

— Păi bine, măi nea Jenică, de ce mă trimiţi la 
Fernoagă, dacă eşti atît de convins de succes? Fă- 
mi tălică filmul! 

— Noi sîntem profilaţi pe „istorice”, iar ei pe 
„diverse”, asta-i pricina pentru care nu te iau la 
mine... N-ai văzut „Brigada Diverse în acţiune”?... 
Ei au făcut-o! 

Fără să mai verific aserţiunile fostului meu şef 
de la „Cinema“, m-am dus totuşi la alt şef, 
Fernoagă. Îl ştiam de om deştept şi intreprid. Şi i- 
am pus în braţe „De-a puia-gaia”. 

— Ce-i cu cărţoiul ăsta? 

— Nu-i cărţoi, ci-un ditamai film! O comedie de 
milioane, după cum presupune Jenică Mandric, că 
el m-a trimis la matale. 

— Stai niţel, maestre, nu-i vorba de romanul ăla 
în care se mănîncă pe sparte, mai dihai ca-n 
„La grande bouffe”? 

— Exact! Dar nu numai atît... Se întîmplă şi-o 
sumedenie de evenimente haioase... 

— Bun! Lasă-l la mine... Parcă mi-a povestit 
ceva Jean Georgescu despre „opera” ta! Dă-mi un 
telefon săptămîna viitoare... 

Incîntat de rapiditatea cu care lucra Fernoagă, 
m-am dus entuziasmat acasă. Şi i-am povestit 
nevesti-mii de pleaşca ce-mi căzuse pe cap. lar 
bulgăroaica, neîncrezătoare, m-a temperat: 

— Nu te pripi, măiestrică! Mai întîi să vedem 
dacă vei avea un răspuns chiar peste o 
săptămînă... Nu l-ai auzit pe Franz, prin cîte 
trece, pină-i gata c-un film? 

— Ba da! Însă filmele lui sînt cu probleme 
serioase... La mine, nu prea există aşa ceva! 


575 


— Atunci nu-i bine! — m-a asigurat Penke. 
Unde nu-s probleme, nu-s nici şanse de-a realiza 
cine ştie ce mare brinză. Fiindcă n-aveţi ce 
discuta. Mă-nţelegi, lipseşte baza de lucru! Mă 
rog, om trăi şi-om vedea... 

Şi-am văzut! Mai întîi, că nevastă-mea n- 
avusese dreptate. Deoarece, peste o săptămînă, 
cînd i-am telefonat directorului casei de filme „5”, 
Fernoagă mi-a spus: 

— Hai încoa! Ţi-a citit maestrul Jean Georgescu 
romanul. Vrea să-ţi pună dînsul în scenă „De-a 
puia-gaia”... Vino să discutăm! 

De emoție, i-am zis bulgăroaicei: 

— Poftim de vezi! Să vezi şi să nu crezi... Am 
probleme de discutat! 


Cînd m-am prezentat la Fernoagă, l-am găsit în 
cabinetul dînsului şi pe Jean Georgescu, figură 
legendară a cinematografiei noastre. Dealtfel, îl 
cunoşteam. De la „Capşa”. Unde, serile, se-nfiinţa 
să stea la o parolă cu prietenii. Nu mînca mai 
nimic, decît un morcov crud şi nişte salată verde, 
fără pic de ulei sau alte adaosuri. Eu, ca omul, 
băgăm în mine de toate. Spre disperarea 
maestrului, care-mi recomanda: 

— Măi băiete, las-o mai moale cu cărnăraia! Eu, 
cu morcovii şi alte crudităţi, am ajuns la vîrsta 
asta, fără nici un necaz sau beteşuguri specifice 
bătrîneţii... 

Într-adevăr, la cei optzeci şi ceva de ani, arăta 
splendid. Cu obrajii rumeni, privirea tînără şi 
scînteietoare, mereu cu zim-betul pe buze. Şi l-am 
ascultat. Trecînd şi eu pe morcovi, ţe- lină şi 
lăptuci. Vreo două sau trei zile. 

Jean Georgescu, rizăreţ, ca-ntotdeauna, m-a 
felicitat pentru carte. Îi plăcuse enorm tanti Raliţa, 
mătuşă-mea, îi plăcuseră şi situaţiile comice. Şi, 
de acord cu Fernoagă, mi-a propus să elaborez un 
scenariu, luînd ca bază „De-a puia-gaia”, dar şi 
celelalte romane din serial. Apoi mi s-a adus la 


576 


semnat şi-un contract, şi mi s-a acordat şi-un 
termen. 

Pe care, cuprins de entuziasm, l-am depăşit 
spectacular. Astfel încît, după două săptămîni, îi 
ofeream maestrului, pre-cum şi lui Fernoagă, 
prima variantă a scenariului. Intitulat 
„Extravagantul Conan Doi”. În timp ce directorul 
îşi vedea de treburi, iar eu serveam cafeluţa ce mi- 
o oferise, Jean Geor- gescu s-a apucat, pe loc, să- 
mi citească scenariul. Din cînd în cînd, cu-o 
frecvenţă de trei hohote pe minut, maestrul, entu- 
ziasmat, izbucnea în explozii de ris delirant, 
cuprins de-o vo-ioşie contaminantă. Incît rideam şi 
eu, de unul singur. Ca prostul. 

Cînd a terminat, uluitor de rapid, i-a spus lui 
Fernoagă: 

— Dragule, îl fac! Bineînţeles, scenariul mai 
trebuie lucrat, îmbogăţit, asezonat cu gaguri, cît 
mai multe, şi scris din nou... 


După alte două săptămîni, prezentam a doua 
variantă. Şi iarăşi, lecturindu-l, maestrul Jean 
Georgescu s-a prăpădit de ris, ţinîndu-se cu 
mîinile de burtă. Concluzionînd că-i perfect. Dar 
că trebuia să-l completez, scriindu-l din nou. Şi-i 
declara lui Fernoagă: 

— Excelent! Va fi o comedie stanbranescă, ceva 
di granda! 


Şi, tot aşa, din două în două săptămîni, 
regizorul se tăvălea pe jos de ris, indicîndu-mi 
mereu alte „îimbunătăţiri”. 

Între timp, directorul casei de filme „5” 
căpătase atîta încredere în virtuțile mele 
scenaristice, încît îmi încredinţase scenariul unui 
regizor mai tinerel, Elefterie Voiculescu, pentru a-l 
studia şi împăna cu momente comice, eventual să 
şi colaborez cu dînsul. 


577 


A TREIA ZI DUPA „LĂSATA SECOLULUI” 


Aşa trebuia să se numească „opera” noastră 
comună, a mea şi-a lui Elefterie Voiculescu. 
Individ agreabil, scriitor dăruit, autor de romane 
şi-alte proze, dotat şi cu harul regiei, accep- tase 
să colaborăm. Mai ales că filmul avea să fie pus în 
scenă chiar de dînsul. 

Lucrind demenţial, la trei scenarii deodată, căci 
Voiculescu mai vroia să emanăm un scenariu în 
colaborare, pe care să-l şi regizeze, mi-am 
pierdut vreo şase luni de zile. Discutind in- 
terminabil cu maestrul Jean Georgescu, acesta 
rizind şi mai avan la fiece nouă variantă, refăcînd, 
împopistrind scenariul cu mereu alte gaguri, încît 
ajunsesem să nu-mi mai recunosc nici cartea, care 
se afla la baza acestuia (mai bine zis a acestora, 
căci aveam deja unsprezece ipoteze de lucru), dar 
şi colaborînd, din ce în ce mai intensiv, cu 
Elefterie Voiculescu, la perfectarea  „lăsatei 
secolului” şi-a celuilalt „opus 23” (acesta fiind 
numărul de ordine al ultimei redactări a celei de-a 
doua opere comune). 

La un moment dat, după atitea deplasări, 
discuţii şi „rafistolări”, i-am zis colegului de 
creaţie: 

— Bădie, cred că mai curînd ajungem să fim 
depuşi la „Sfintul Elefterie”, lăcaşul din Cotroceni, 
ce-ţi poartă numele, ca decedați de bătrineţe, pînă 
s-apucăm a ne vedea scenariile transformate în 
pelicule!... Iar în ce-l priveşte pe maestrul Jean 
Georgescu, care mă chinuie ca pe Hristos, am 
impresia c-am început să mă dezumflu. Dînsul se 
bucură la lectura fiecărei noi variante, rizînd la 
fel de satisfăcut şi voios, în vreme ce mie-mi vine 
să pling. Numai dactilografia mă costă peste patru 


578 


mii de lei... Nici avansul pe contract n-o să-mi 
acopere cheltuielile de „investiţie”! 

Elefterie Voiculescu m-a privit lung şi a 
încercat să facă muncă de lămurire cu mine: 

— Meştere, ţine-te bine şi stai blind! Nu ştii 
cum vine chestia cu contractul şi avansul? Păi, să- 
ţi spun eu... Dacă nu se face filmul, va trebui să 
returnezi suma primită ca arvună. Aşa-i legea 
contabililor din cinematografie... 

— Serios? 

— Chiar mai mult decît serios! Grav, ca să fiu 
mai exact. Deoarece vei înapoia suma brută, de 
cinci mii lei, şi nu cît ai primit în mînă! Părerea 
mea-i să nici nu accepti încasarea avansului... 

— Mersi! Pentru sfatul matale competent. 
Acuma sînt de-a binelea dezumflat! 

Elefterie a zîmbit subţire, ca unul mai păţit, şi 
mi-a ogoit aleanul: 

— Ceea ce, fie vorba între noi, nici nu-i rău! Și- 
aşa erai cam grăsuţ..,. Eu, unul, mă las de 
scenariu, chiar şi de regie. Mă reîntorc la prozele 
mele. Şi-aşa aveam în lucru un roman... 

Mirîndu-mă şi eu de elanul ce mă cuprinsese, în 
special datorită hotăririi sale de-a abandona totul 
şi a-şi zvirli armele peste bord, am purces 
numaidecît să pledez pentru arta regizorală şi cea 
„scenaristică”. 

Trudă zadarnică, deoarece Elefterie Voiculescu 
nu se găsea la primul scenariu şi nici la primul 
film în regia sa. Lăsîndu-mă să combat de unul 
singur, şi-a văzut de treburi, iar eu nu l-am mai 
întîlnit. Deloc. Abia peste un deceniu şi ceva i-am 
vizionat un film, care-i purta semnătura. Şi ca 
scenarist, şi ca regizor.  Ce-nseamnă şi forţa 
perseverenţei! Păi, cred şi eu! A fi regizor, lucru 
mare este. Şi nu-i chestie de poveste. Întrucît am 
constatat asta cu ochii mei personali. Cînd încă nu 
mă bîntuiau visurile şi ambițiile de „scenarist”. 


579 


„ TUNELUL” LUI FRANZ 


Totuşi, încă de pe atunci, pe ici pe colo, pe 
undeva, îmi dădeau ghes unii colţi de viitor 
cinematografist. Lucram la revista „Cinema”, 
avînd-o ca şefă pe Catrinel Oproiu. Cu care mă- 
nţe-legeam excelent. Şi, în calitatea mea de 
redactor artistic al gazetei, m-am oferit să 
efectuez o deplasare, cu mijloace proprii (auto, 
întrucît abia-mi cumpărasem „Bombiţa”), la Sibiu. 
Unde Francisc Munteanu turna „lunelul”, o 
coproducție cu sovieticii. In scopul de-a aduce de- 
acolo un set de fotografii, despre ce se petrecea pe 
platoul de filmări. 

De fapt, mă-mboldeau şi drăcuşorii din mine, şi 
eram dornic nu numai de o plimbare cu maşina, ci 
să şi văd, cît mai de-aproape, cum se 
confecţionează un film. Dintr-un scenariu pe care 
Franz mi-l dăduse, cu vreun an în urmă, să-l 
citesc. Şi care, pînă la „Iunelul”, mai purtase 
cîteva alte titluri. lar unul din ele, pare-mi-se 
„Păunul albastru”, îmi sunase bine. 

Cînd se pomenise cu mine la Sibiu, pe la ora 
prinzului, Franz  exclamase  încîntat, dar 
nevenindu-i să-şi crează ochilor: 

— Ce-i cu tine aici, grasule? 

— Am venit să te văd cum torni! 

— Eu turnez, nu torn! Alţii-s cu turnătoria... 
„Siderurgiştii”! 

I-am recunoscut imediat replica tăioasă şi dură, 
aşa cum o întilnisem şi-n scenariul „Păunului 
albastru”. Îl găsisem „la cameră”, unde se 
odihnea, probabil dormind, după o noapte întreagă 
de filmări. Ocupa un apartament la „ROmischer 
Kaiser”, celebrul hotel al Sibiului. Numai el 
singur. Aşa cum se şi cuvenea, de fapt şi de drept, 
unui regizor. Chiar de-al nostru, chit că nu era 
Huston sau Francis Ford Coppola. Un dormitor 


580 


imens, cu două paturi, un salonaş, în care se mai 
afla o dormeză, baie, holişor, balcon şi-alte 
comodităţi. Mă rog, ca-ntr-un film contemporan. 
Care se petrece în Colentina sau Berceni. Însă-n 
viziunea unui regizor idealizant. 

— Ai de gînd să stai mai mult? — s-a interesat 
Franz. 

— Vreo patru sau cinci zile! Pînă adun nişte 
fotografii de la filmările tale... 

— Perfect! Ai să dormi la mine, în apartamentul 
meu... 
— Merci! Însă cam sforăi... Ce-i drept, numai 
noaptea! 


— Ştiu! De-aia am să te culc în salonaş... 
Acuma, haidem să mîncăm ceva. Mor de foame. 
Iar la noapte, din nou, am de tras nişte duble... 

— Vă ţineţi de table? Bravo vouă... 

— Taci din gură, fleţule, că vorbeşti prostii... 
Dealtfel, în-truciît ai să asişti şi tu, ai să vezi ce-s 
alea dublele! — m-a repezit zîmbind calin, mai 
precis, canin, bunul meu prieten. 


După ce-am ras nişte sărmăluţe în foi de viţă, 
cu smîntînă şi hrean, plus nişte cotleţele de 
purceluş, Franz mi-a făcut cunoştinţă cu echipa. 
Pe unii îi mai cunoşteam, pe-alţii ba. Primii erau 
Dichiseanu, Nicu Girardi (cameramanul), Marga şi 
Temi (compozitorul, mai bine ştiut sub numele de 
Temistocle Popa). Ceilalţi, pe care-i vedeam 
pentru prima oară în viaţa mea, erau din partea 
rusească a coproducţiei: Valea Maleavina, o 
actriţă tînără şi frumoasă foc, de-ţi îngheţau 
hemoglobulele din vine, încă vreo doi flăcăi bălani 
şi cu ochi sinilii, plus un personaj fantastic, 
operatorul şef al filmărilor, rus get-beget, distins, 
elegant, extrem de „reprezentativ”, ca să zic aşa, 
cam în vîrstă, însă o celebritate în branşă, care-l 
citea pe Samuel Butler în original, umblind cu 
cărticica în buzunar, avind-o mereu asupra sa, 


581 


căsătorit cu-o chinezoaică. În orice caz, o figură de 
neuitat. Numele, din păcate, nu i l-am reţinut. De 
fapt, nu acesta conta, ci impresia de artist total pe 
care o degaja făptura sa, aducînd mai mult a 
mare-duce, graf sau „boiarin” decît a mujic 
profesînd meseria de trăgător de imagini. 

Pînă la filmările de noapte, ambele echipe, şi a 
noastră şi cea rusească, au fraternizat copios în 
jurul unor sticle de „Mos-kovskaia”, punînd la 
punct, sub conducerea regizorului, secvențele ce 
urmau a fi trase. Imi plăcea nemaipomenit cum 
lucra Franz. Îşi transmitea indicaţiile subtil, 
glumind şi făcînd pe niznaiul, adresîndu-se fiecărui 
participant la discuţie într-un stil absolut „liber”. 


—  Nicule, — îi zicea el lui Girardi, ce-s 
exploziile ălea, explozii sau pîrţuri cu praf de 
scărpinat?... 


— Patroane, n-am nici un amestec. Eu am tras 
ce-a orga-nizat pirotehnicianul... 

— Ce, e nebun? Aşa-şi închipuie nenorocitul că- 
i la război? Cînd eram marinar, pe-un şlep în 
derivă, surprins de nemti în dreptul Budapestei, 
săreau în aer, lingă mine, vapoare, remorchere, 
tancuri petroliere, tot ce plutea pe Dunăre... Aia 
bombardau serios, în conştiinţă, de nu se mai 
vedea om cu om din pricina trimbelor de apă şi 
fum!... Şi tu, Dichi, ce-ai de gind? Scena de ieri ai 
jucat-o aiurea... 

Dichiseanu zîmbea timid şi ruşinat, ca şi cum l- 
ar fi admonestat Orson Welles, iar nu prietenul 
său. 

— Temi, nu-ţi iese pasienţa! Fii atent... Refă 
fondul muzi- cal la intrarea în tunel. Să sune ca 
lumea, nu a înmormîntare cu taraf... Aici nu mai 
ţine chestia cu lalele... De-aia te-am băgat şi-n 
film, să faci pe ofiţerul gestapoului, ca să simţi şi 
tu urgia! 

Temistocle Popa accepta să-şi recompună 
partitura, încîntat că urma să apară şi pe marele 


582 


ecran. Pe cel mic, slavă Domnului, era mai mult 
decît prezent. Avea şi talent, ce-i drept. Cu 
ghiotura. 

Cele mai interesante mi s-au părut indicaţiile 
de regie transmise ruşilor. Franz ştia ceva 
rusească. De unde Dumnezeu o  fi-nvăţat-o, asta 
nu-mi dădeam seama, însă suna, în gura lui, atît 
de bizar, de parcă ar fi fost un şirag de graiuri 
siberiene, sahaliniene, eventual rutene, încît mă şi 
miram că-l pricepeau cei din „cast”-ul sovietic. 
Din fericire, îl mai ajutau şi mîinile. Care vorbeau 
o rusă mult mai clară şi corectă. Dar şi Mişu 
Constantinescu, asistentul său. Neştiind o boabă 
din limba partenerilor noştri, cum o trăgea şi-o 
dădea pe vodcă, imediat se făcea înţeles. Mai 
puţin de partea românească. 

Pe la opt, spre seară, după ce-am isprăvit şi cu 
gustărica, servită la faţa locului, adică tot în 
restaurantul hotelului, Franz s-a ridicat de la 
masă, adresîndu-se asistenţei: 

— Mişule, băieţi şi fete, ridicăm ancora! La 
tunel... Paşli rebiata, davai la treabă! Grasule, 
mergi cu noi, să vezi şi să-nveţi ce-i aia o 
dublă... 


Pînă spre dimineaţă, l-am asistat pe Franz. De- 
mi venise, la un moment dat, să-mi iau lumea în 
cap. De-atitea ori îl silise pe Dichiseanu să-şi 
repete figurile de „close-combat”, încît mi-era 
milă de falnicul bărbat care, acum, arăta ca o 
cîrpă fleşcăită. De-atitea ori comandase, ca un 
general pe front, reluarea tragerilor, 
bombardamentelor de artilerie şi-a explo- ziilor de 
mine, branduri, sau ce dracului or mai fi fost, că-n 
jurul nostru era numai foc şi pară, fum şi 
funingine, precum şi duhori insuportabile de 
salpetru şi cordită, iar pirotehnistul dădea semne 
de-un început de demenţă. 

Cînd totul s-a terminat, Franz a ordonat 
încetarea ope-raţiilor: 


583 


— Bravo, băieţi! Excelent!... După ce ne- 
ntremăm niţel, reluăm filmările. Şi repetăm 
aceeaşi scenă... Poate o ieşi ca lumea! 

La micul dejun, luat cu întreaga echipă, în 
salonul restaurantului „ROmischer Kaiser”, am 
avut prilejul, pentru a nu ştiu cîta oară, să văd că 
nu eu eram marele „mîncău”, cum îmi ieşise 
vorba, ci tot Franz Munteanu. 

Dealtfel, îmi cam cunoşteam marfa. Cu ani în 
urmă, mulţi, Franz avea nevoie de-un stilou, ieftin 
şi bun. Întrucît posedam o „pilă”, la librăria de pe 
Lipscani, i-am aranjat figura. Apoi, vrînd să se 
revanşeze, mi-a propus să luăm o gustărică la 
„Mureşul” (tot pe Lipscani). Stiloul costase 120 de 
lei. Deoarece, de la orele 11 şi pînă la 18, ne tot 
gustărisem, organi-zînd şi-un soi de întrecere, 
Munteanu achitase 280, iar eu 265 (lei). Ce să 
spun, îşi scosese pirleala, obţinînd un stilou la preţ 
de chilipir! Dar şi mîncaserăm. Franz: 2 porţii de 
„varză a la Cluj”, trei şniţele vieneze, 8 sticle de 
„Pilsen”. Personalitatea subsem-natului: 2 porţii 
de cîrnaţi pe fasole, un şniţel vienez, două 
muşchiuleţe de  purceluş şi 4 sticle de 


„Radeberger”. 
De data asta, cu ocazia breakfastului servit în 
restaurantul hotelului „Romischer Kaiser”, 


consumaserăm la egalitate. Amîndoi cîte două 
porții de pui cu ciuperci şi sos de smîntînă. Nu 
cedasem, şi mai cerusem şi patru ochiuri pe 
slănină prăjită, crocantă şi bine rumenită. lar 
cineastul mă urmase. 


A treia zi, înnebunit de stilul de muncă al 
regizorului, plecam ca din praştie. Spre Bucureşti. 
Uitind, momentan şi temporar, şi setul de 
fotografii, necesar revistei, şi pijamaua, prosopul 
şi săpunul. În schimb, am întins-o cu cravata lui 
Franz. Fără să ştiu de ce. Nici eu, nici Munteanu 
nu purtam aşa ceva la gît. Aflasem totuşi unele 
chichiţe ale artei de-a transforma un scenariu în 


584 


film. Care era cu totul altceva decit sta scris în 
textul elaborat de „creator”. 


„CÎNTECELE MĂRII” 


Şi-am mai avut ocazia să-nvăţ de la Francisc 
Munteanu. Tot în materie de cinematografie. De 
vreo cîţiva ani, obişnuia să-şi petreacă verile la 
Tîncăbeşti, găzduit de mine şi de bulgăroaică. Atît 
el, cît şi nevastă-sa. Ne erau dragi, şi ne simţeam 
bine împreună. El scria un nou scenariu, iarăşi o 
coproducție româno-sovietică, în colaborare cu 
Boris Laskin, un umorist celebru de-al ruşilor. 
Laskin elabora o variantă, la Moscova, iar Franz 
alta, la Tiîncăbeşti. Bătînd la maşina de scris cît 
era ziua de lungă, sub şoprul de lîngă bucătărie. 
Din cînd în cînd, mai dă-dea o fugă, cu avionul, în 
U.R.S.S., să se vadă cu Boris şi să-şi combine 
scenariile, pritocindu-le împreună. 

Pînă la urmă le-a ieşit pasienţa, şi Franz a 
purces la turnarea comediei. Care urma să se 
cheme „Cîntecele mării”. Deoarece era o comedie 
muzicală. Cu melodii de acelaşi Temistocle Popa, 
dar şi de un compozitor moscovit, Mark Fradkin. 

Mie-mi plăceau compoziţiile lui Temi, cu-atît 
mai mult cu cît făceam exerciţii de mers activ, 
pentru slăbire, împreună cu Francisc Munteanu, 
cîntînd în gura mare „Trecea fanfara militară”. Ca 
să putem parcurge cei şase kilometri recomandaţi 
de medic. Rezultate: spectaculoase! Franz slăbea, 
iar eu mă-ngră-şam (inexplicabil). Ce-i drept, cînd 
ne-ntorceam de la pădure, asudaţi ca nişte cai de 
curse (pursînge), pe la opt dimineaţa, după două 
ceasuri de aşa-zis jogging, eram în stare, amîndoi, 
să hăpălim un lighean de salată de roşii (cu 
castraveți, ceapă, telemea de oaie naturală, ulei şi 
ardei gras). Ca garnitură. La cele zece ouă de 


585 


ţăran, cum li se spune celor de curte, prăjite cu 
costiţă afumată. 


Într-o bună zi, pe cînd trebăluiam prin grădină, 
arătindu-i bulgăroaicei că roşiile mai trebuiau 
prăşite, copilite, udate şi stropite cu „Merpan”, ca 
să nu facă mană, m-am pomenit cu maşina echipei 
de filmare. Din care au coborit Franz şi eternul 
său asistent de regie Mişu Constantinescu. lar 
Munteanu mi-a explicat inopinata sa vizită: 

— Grasule, avem un rolişor pentru tine! Ne 
trebuie un bucătar corespunzător de trupeş, cît 
mai reprezentativ... 

Iar Mişu a adăugat: 

— Maestre, miine dimineaţă te prezinţi la 
Buftea, să-i tragem o probă. Poate eşti fotogenic şi 
pe „Eastman-color”, şi-atunci om te-ai 
făcut!... 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, urcam grăbit în 
„Bombiţă”. Mă tenta propunerea cineaştilor. 
Participînd, dinăuntru, la un film, precis aveam să- 
nvăţ cum se fură meseria. Altă soluţie nu exista. 
Deşi eram răcit cobză (eventual țambal, avînd în 
vedere cum îmi sunau coardele laringelui), de 
bucurie îmi pierdusem uzul raţiunii. Numai aşa se 
explică faptul c-am ajuns la Buftea (studiouri) în 
mai puţin de-o jumătate de ceas. Mînînd cu peste 
70 km/oră. Ceea ce era o performanţă pentru un 
„Fiat” 600 D 100. Numai că, în clipa debarcării din 
maşină, am observat că eram numai în „jaegeri” 
(flanela aceea de corp, de sub panta-loni, pe care 
uitasem să-i trag pe mine). Cînd m-a văzut, Mişu 
s-a luat cu mîinile de cap. Insă Munteanu, mai 
regizor, mi-a declarat izbucnind într-un hohot de 
ris fantastic: 

— Rămii aşa, grasule! Este minunat, sublim, 
excelent... Nici nu mi-a dat prin cap că bucătarul 
nostru poate fi îmbrăcat aşa! Dacă ţi-ar fi fost 
jaegerii roşii, ar fi fost şi mai potrivit... Nu-i nimic, 
sînt buni şi albaştri! 


586 


Proba de filmare a decurs în cele mai prielnice 
condiţii, prevăzîndu-mi-se un falnic viitor. Ca actor 
de comedie. După ce m-au machiat, cu tot felul 
de alifii şi unsori, după ce m-au lăsat numai în 
maiou, cămaşa neconvenindu-le, din pricina culorii 
ei cenuşii, fiind lucrată dintr-un material textil ce 
se chema „antijeg”, Franz a dispus, încîntat de 
rezultatele obţinute: 

—  Mişule, nu-i suficient. Să i se vopsească 
maioul în verde, c-un spray, iar apoi rade-l!... 

— Cum să-l rad? Şi unde? 

— Mă, nu-ţi dai seama că acţiunea se petrece la 
Odessa? 

— Ei, şi? x 

— Nici un „ei, şi!”... Il faci s-arate ca un Taras 
Bulba. Il razi în cap şi-i pui nişte mustăţi de 
cazac! 

M-am supus. lar după aceea am fost invitat în 
faţa aparatului. La care opera Nicu Girardi. Cînd 
s-au aprins şi reflectoarele, n-am mai văzut nimic. 
Motiv pentru care am agăţat un cablu, înaintînd 
spre Girardi. Reflectorul din stînga mea s-a 
prăbuşit, bubuind catastrofic, spărgîndu-i-se şi 
becul (unul de 5 000 waţi), iar eu m-am 
electrocutat, cînd am căzut. 

— Ce-ai făcut, nefericitule! — a urlat Mişu. Mai 
trăieşti?... 

— Da! 

— Atunci, încă-i bine! — s-a declarat mulţumit 
Munteanu. Treci în faţa aparatului, şi imaginează 
o scenă comică... Fără nici o indicație de regie, 
deoarece vrem să vedem cît te-ajută mintea! 

In privinţa asta n-aveam probleme. In clipa 
următoare Mişu a strigat: 

— Motor! 

Cînd am auzit comanda, şi mi-am închipuit că-i 
vorba de motorul aparatului de filmare, că atît mai 
pricepeam şi eu, am pornit să „joc”. Îmi venise o 
idee comică de milioane. Ce poate fi mai caraghios 


587 


decît un bucătar dolofan ce-ncearcă să seducă o 
tînără. Şi-am luat-o în braţe pe machieuza de lîngă 
mine, care aştepta, cu uneltele meseriei în braţe. 
Deşi ştia că-i vorba de-o „probă de filmare”, nu s-a 
lăsat deloc sedusă. Ba dimpotrivă, în timp ce mă 
străduiam s-o sărut, bineînţeles comic, şi just, fără 
intenţii blamabile, mi-a tras o pereche de palme 
de-am văzut stele verzi. Exact de-aceeaşi culoare 
cu vopseaua ce-mi îmbibase maioul. Şi care se 
imprimase şi pe bluza de poplin a bietei femei. N-a 
mai fost necesar să repet, deoarece Franz a tipat 
entuziasmat: 

— Nicule, Mişule, opriţi! Gata. Avem bucătarul 
filmului... A fost nemaipomenit! Grasule, ia-ţi 
bulendrele, plăteşte-i doamnei bluza, eventual 
doar  curăţătoria chimică,  şi-aşteaptă-ne la 
Tîncăbeşti. După ce developăm filmul, să vedem 
ce-a ieşit, venim să te vizităm... 


Ajuns acasă, cu bine, doar în jaegeri şi maiou 
verde, proaspăt vopsit, murdărindu-mi şi tapiţeria 
„Bombiţei”, ras în cap şi cu mustăţi de zaporojan, 
nevastă-mea s-a speriat. Mai întii nu m-a 
recunoscut, şi-apoi a vrut să-i telefoneze lui Doru- 
doctâru', să-l anunţe că-s în plină criză de nervi. 
Abia cînd am înştiinţat-o, fericit şi bucuros, de cele 
păţite, s-a mai liniştit oarecum. Uitîndu-se totuşi 
pe furiş la mine. Vrînd să constate, parcă, dacă-s 
sănătos la cerebel. Eram. Pentru că i-am comuni- 
cat şi informațiile suplimentare, apte s-o 
determine şi pe bulgă-roaică să fie încîntată de 
podoaba de soţ pe care-l poseda: 

— Copilă bună, în faţa ta se-află un viitor actor 
de cinema! Nu fi necăjită de pierderile temporare, 
c-am rămas fără păr şi nu-mi mai pot dezlipi 
mustăţile, că tot eu-s în cîştig... Am dat ochi cu 
meseria. Asta-i esenţialul! După ce-mi termin 
partitura din „Cîntecele mării”, mă pun serios pe 
scris scenarii. Acuma ştiu cum se fac!... Fără pic 
de practică, fără o participare nemijlocită, cum se 


588 


spune acum, n-aş avea nici o şansă. Astfel însă, 
înaintea mea sînt liniile de perspectivă, singurele 
în stare să ofere un sens vieţii!... N-are 
importanţă c-am să fiu bucătar. Mai tîrziu s-ar 
putea să ajung, în alte filme de-ale lui Franz, chiar 
şi general, sau cine ştie ce-altceva. lar generalii, e 
lucru ştiut, se recrutează dintre soldaţii de rînd! 
Abia aştept să vină Munteanu, şi să ne comunice 
rezultatul probei de filmare!... 

— Şi cînd o să fie asta? 

— Nu mi-a precizat! 


COPRODUCŢII LA... TÎNCĂBEŞTI 


Abia cînd s-a prezentat Franz, cam spre sfîrşitul 
toamnei, am aflat rezultatul. Şi, tot atunci, am 
izbutit să scap şi de mustăţile pe care mi le lipise, 
fără să-mi explice cum se dau jos. 

De cum a intrat pe poarta fermei agro-literare, 
de-a dreptul cu microbuzul echipei „Cîntecele 
mării”, în care-mi adusese, ca oaspeţi, vreo opt 
colegi (potenţiali) de filmare, regizorul şi prietenul 
meu m-a anunţat: 

— Grasule, fii liniştit! Proba n-a reuşit... Rolul i 
l-am dat lui Temi, că-l aveam mai la îndemînă. 
Insă, iată, nu te-am uitat! Ţi-am adus cîteva 
personalităţi de vază, de să le ţii minte o viață 
întreagă... Peste o lună încep filmările la „Tereza 
şi diavolii”. Acolo, precis, am să-ţi organizez un rol 
pe măsură. lar Nicu n-o să mai pună în aparat 
peliculă arsă şi depăşită... De-aia n-a reuşit proba 


ta. Din vina lui. Cînd am developat filmul, n-am 
văzut nimic, decît nişte umbre mişcătoare. 
Deocamdată, ai aici două bilete, pentru 
premieră... 


589 


După care mi-a prezentat personalităţile mai 
sus pomenite: 

— Dinsa-i Natalia Fateeva, actriţa din „Bătălie 
în marş”, soţie de cosmonaut, iar ei, Boris Laskin, 
scenaristul rus, şi Mark Fradkin, renumitul 
compozitor al muzicii din „Trei tanchişti”... Pe 
Dănuţ Spătaru îl cunoşti, pe Girardi de-asemenea, 
de Mişu Constantinescu nici nu mai aduc vorba, 
deoarece ai avut de-a face cu el, iar pe Temi, nu-i 
pentru prima oară cînd îl ai aici, la Tîncăbeşti, 
ca musafir. Şi să nu-i porţi pică, fiindcă nu-i el 
vinovat că i-am dat rolul tău. In afară de-asta, a 
jucat mizerabil. De-aia l-am şi tăiat din film, 
lăsîndu-i o apariţie de cîteva secunde. Însă a scris 
o muzică fantastică, nebunia lumii, nu-alt-ceva!... 
Ce zici, merităm, cu toţii, să  sărbătorim 
terminarea „Cîntecelor mării” la tine, aici, la iarbă 
verde? 


Care iarbă verde? Cînd ne-am aşezat la masa 
încropită de Penke, era beznă în preajma noastră. 
Noroc c-aveam în casă de toate. Şi roşii, şi brînză, 
şi castraveți, şi-alte produse agro-ali-mentare. 
Culese de-a dreptul din grădină, de pe vrej. lar 
vinul era în beci, şi vodca în sticlele de 
„Moskovskaia” şi „Stoli-cinaia” aduse de Fateeva, 
Laskin şi Fradkin. 

A fost o noapte de pomină! 

Fateeva, făptură de vis, eterică şi tandră, de-o 
frumuseţe tulburătoare, care-ţi dădea fiori numai 
privind-o, ne-a cîntat, în româneşte, mai toate 
melodiile lui Temi, din „Cîntecele mării”. lar Dan 
Spătaru, pe cele compuse de Fradkin. În limba 
rusă. Cum era şi normal, după cîtă „Stolicinaia” se 
băuse. 

Boris Laskin şi Mark Fradkin, bătrinei 
simpatici, ne-au făcut să ne-ntindem pe jos de ris, 
interpretînd cîteva scenete de revistă, mai de 
demult, scrise şi compuse de dînşii. 


590 


Cînd au plecat, voioşi şi turtiţi, nu mai eram 
acelaşi om. Aveam febră, capul mi-era cutreierat 
de uragane „Nancy” şi „Seceră vîntul sălbatic” (un 
film celebru, de-acum patru decenii), prin vine îmi 
circulau, fără să acorde vreo prioritate, curenţi 
turbionari de vodcă amestecată cu vin, maţele mi- 
erau sfirtecate de-o magmă vulcanică, pe bază de 
castraveți şi to-mate în exces. Nevastă-mea s-a 
interesat speriată: 

— Ce-i cu tine, măiestrică, ţi-e rău? Nu ţi-am 
spus că nu-ți fac bine crudităţile?!... Vezi ce-ai 
păţit? 

— Aiurea! N-am nici pe dracu'... Mă simt chiar 
minunat! De miine încep filmările... Din clipa asta 
ştiu tot, nimic nu-mi e străin din cea de-a opta 
artă! N-ai auzit ce mi-a zis Fateeva? 

— Nu! — a susţinut îngrijorată bulgăroaica, 
aflînd de „începerea filmărilor” şi de declaraţia 
Nataliei. Ce ţi-a spus?... 


— Cînd i-am oferit să guste din salata preparată 
de mîinuţele mele personale, anume în onoarea ei, 
din care apucasem să ingurgitez, pentru 
încredințare, un castron întreg... 

— Zi-mi odată, nu mai trage de timp! — m-a 
somat Penke. Ce ţi-a spus? 

— Mi-a zîmbit, şi mi-a şoptit, într-un limbaj 
adecvat, ro-mâno-sovietic, ca la o coproducție 
corespunzătoare: „Volodia, tu balşoi artist! Miine 
facem cartina...” Aşa, că totu-i clar! Deşi n-am 
priceput ce-i cu cortina... 


CINEASI TOTAL 


591 


Primul meu film, în care jucam rolul unui 
drujbist, adică tăietor de copaci cu-o maşină 
dotată cu motor, era regizat de Go-po, care 
acceptase să pună în scenă un scenariu semnat de 
Franz Munteanu, şi care se chema „Subsolul 
începe la etajul III”. 

Primisem să joc, numai după ce Francisc mă 
rugase  insis-tent, făgăduind să-mi regizeze 
scenariul pe care i-l predasem („Rio Bambo”, două 
serii, panoramic, stereo şi multicolor). 

Rolul meu nu era unul comic, lesne de 
interpretat, ci dramatic. Atît de dramatic, încît, 
conform scenariului, trebuia să lucrez cu-o drujbă 
defectă. Însă Gopo mi-a explicat: 

— „Drujba-i drujbă, slujba-i slujbă!” Asta-i ideea 
de bază a forestierului ce-a inspirat filmul. 
Planul de tăieri trebuie neapărat îndeplinit, 
indiferent dacă-ţi funcţionează au ba motorul! În 
orice condiţii, un muncitor dotat cu simţul 
responsabilităţii se descurcă. În cazul nostru, după 
cum prevede şi amicul matale Franz, în textul 
scenariului, pui mîna pe topor şi-ncepi să tai la 
copaci... Dă-i drumul! 

I-am dat. Pornind să lovesc cu securea într-un 
stejar nevinovat, însă bine dezvoltat. Spre 
nenorocul meu, era vorba doar de-o probă. Fără să 
fiu tras în aparatul de filmat. Mai bine. Căci 
toporul mi-a sărit din mînă, încă de la prima 
izbitură. Şi-am continuat astfel, cu încăpăţinare şi 
abnegaţie,  scrîntindu-mi  zdravăn încheietura 
miîinii drepte, pînă am reuşit să dobor falnicul 
arbore. După două ore de chin. Abia atunci mi-a 
zimbit Gopo, declarindu-mi: 

— Bravo!... Ai început să intri în rol. Acum o să 
repetăm scena. Însă c-un pom ceva mai 
reprezentativ. Ca să-ţi formezi mîna... 

— Ce să mai formez, că-i gata deformată! — i- 
am mărturisit eu. Nici nu-mi mai pot mişca 
dreapta... 


592 


— Nu-i o problemă! Modificăm scenariul, te 
facem stîngaci, şi-ai să lucrezi cu mîna cealaltă... 

Şi-am tot repetat. Pînă am doborit la pămînt 
vreo cinci sau şase tufani, frasini şi jugaştri. Toţi, 
unul şi-unul. În cele din urmă, eram şi eu doborit. 
De oboseală. Văzindu-mă în ce hal arătam, 
regizorul mi-a mărturisit fericit: 

— Asta-i secvenţa care ne trebuie! Excelent 
lucrat... Mîine reluăm totul şi tragem pe peliculă 
scena! 

Apoi, adresîndu-se unor membri din echipă, le-a 
recomandat grijuliu: 

— Săltaţi-l uşurel pe maestru şi duceţi-l la 
camion! Cine ştie, poate-şi mai revine... 


În cel de-al doilea film, realizat de Franz 
Munteanu, pe baza scenariului meu şi cu 
participarea mea, pe post de „guest star”, intitulat 
„Rio Bambo”, eram cowboy. De-un tip aparte. Cum 
nu se mai văzuse în filme. Unul de peste suta de 
ocale. Fiind vorba de-o coproducție internaţională 
româno-italiano-germano-iugo-slavă, numai un 
supradezvoltat era în stare să lupte cu bandiți 
proveniţi din atîtea ţări. Pelicula de tip western, în 
două serii, m-a suprasolicitat. Şi nu doar pe mine 
singur. Ci şi-o întreagă herghelie. Indienii trebuiau 
să călărească, bandiții şi cowboy-i aşijderea, aşa 
că era nevoie de cel puţin o sută de bidivii. Din 
care, spre disperarea îngrijitorilor hergheliei, 
numai eu am de-şelat vreo patru. Plus şalele mele. 
De-ajunsesem să umblu crăcănat. 

Pe cînd mă felicitam pentru ideea sinistră de-a 
mă fi lăsat antrenat în rolul încredinţat de Franz, 
acesta m-a anunţat: 

— Grasule, îmi pare rău, dar n-am ce-ţi face. 
Miine trebuie să mori! 

— De ce să mor, dacă nu mi s-au terminat 
zilele, şi neapărat miine? 

— Asta-i situaţia! Scenariul o cere... De fapt, tu 
l-ai scris! 


593 


— Da, da. Parcă-mi amintesc ceva. Deci, mor 
numai în film? 

— Dar bineînţeles! Ce-ţi închipuiai, c-o să te 
omorîm de-a binelea? 

— Cam aşa-mi imaginasem... 

— De ce? De unde şi pînă unde ai mai scornit-o 
şi pe-asta? 

— Din felul în care se uitau la mine bandiții din 
„Rio Bambo”! 

— Grasule, fii serios, că ăia nu-s bandiți! Nici 
nu participă la filmări... 

— Păi, ce caută aici, şi de ce mă urăsc în halul 
ăsta? 

— Poate au motive... Sînt proprietarii cailor pe 
care i-ai călărit! Ştii, am fost nevoiţi să mai 
angajăm şi animale din sectorul particular. Aşa 
cum am procedat şi cu tine... 

A doua zi, pe cînd călăream al cincelea armăsar 
ce-mi căzuse sub mînă, eram împuşcat. De bandiți, 
iar nu de stăpînul calului. Şi cădeam din goana 
bidiviului. Ca un sac de ciment. Încît am stîrnit un 
nor de praf cumplit. De-a fost nevoie să se- 
ntrerupă filmările. După ce s-a stropit pista, am 
repetat scena de vreo cinci ori. A şasea oară, 
muream atît de natural, încît cei de la îngrijirea 
cailor erau realmente încîntaţi. Şi-au pornit să mă 
aplaude. Spontan. Pentru autenticitatea cu care- 
mi interpretasem încheierea rolului. Dacă mi-aş fi 
încheiat şi viaţa, atunci entuziasmul ar fi fost 
deplin. A 

Apoi, două săptămîni, am stat liniştit. In banca 
mea. La clinica de ortopedie. Cu două coaste 
fisurate şi-un picior luxat. Cînd am ieşit de la 
spital, total refăcut, mergeam niţel înclinat spre 
dreapta şi nu-mi puteam permite să tuşesc. Restul, 
fără hibe. 

În „Haiducii”, regizorul, cu care colaborasem la 
scrierea scenariului, mă distribuise în rolul unui 
boier ticălos. Pe care haiducii îl spînzură de 


594 


picioare, apelind la creanga unui copac. N-a 
rezistat. Creanga. Şi-am căzut de la trei metri 
altitudine. In cap. 

— Bravo! — a exclamat cineastul satisfăcut. Mi- 
a plăcut. Şi mi-ai făcut şi economie de-un 
cascador... 

După ce mi-a sucit capul la loc, ceva mai în 
faţă, mi-a spus în chip de consolare: 

— Săptămîna viitoare n-ai să mai fii spînzurat! 
Ai să joci rolul unui erou naţional... De data asta 
într-un film de autor, numai al meu, deoarece m- 
am săturat să tot colaborez cu nechemaţii! 
Bineînţeles, persoanele de faţă-s excluse... 

Aiurea! Parcă eram cretin, să nu pricep că de- 
aia schimbase scenariul nostru comun şi inventase 
chestia cu spînzurătoarea. Eu, unul, îi prevăzusem 
boierului un alt mod de-a muri. Aşa mi-aminteam. 
Cred că deceda în urma unui festin prea îmbel- 
şugat, sau ceva în genul acesta. În orice caz, ştiu 
foarte bine că trebuia să mănince un miel 
haiducesc. Integral. Întrucît rolul îmi revenea 
mie, mielul avea să fie preparat pe viu, dintr-un 
animal real, iar nu din mucava, aşa cum 
procedează unii ci-neaşti scîrţani. 

Totuşi, ca să-l pedepsesc, am acceptat rolul 
„eroului naţional”. Filmul îl botezase „Bătălia de 
pe Neajlov”. O epopee istorică, destul de ancorată 
în epocă, dar şi-n contemporaneitate. Trebuia să 
fac pe tunarul. Însă unul de-un tip special. Care, 
datorită volumului, îşi poate permite să lupte cu 
tunul în braţe, gonind cu el pe întreg cîmpul de 
bătaie. Şi, totodată, să tragă din mers, purtind 
ghiulele într-o desagă. 

Cînd s-a terminat bătălia, desigur victorios, 
pentru noi, care luptam împotriva năvălitorilor 
turci, terminasem şi eu. Cu pă-rul, barba şi 
mustaţa, pe care le lăsasem să crească anume, ca 
să îl înfăţişez cît mai veridic şi realist pe vajnicul 
artilerist. Arse-seră, făcîndu-se scrum, pînă la 


595 


ultimul fir de păr. Dintr-o eroare de pirotehnie. 
Abia după aceea am înţeles de ce mi s-a spus, 
printre colegii de filmare, „eroul necunoscut”. 
Pentru că, ajuns pe platou, nu m-a mai putut 
identifica nimeni. Nici regizorul, nici machieuza. 
Care, oricît s-a străduit să-mi refacă figura, n-a 
izbutit decît să mă schimonosească şi mai abitir. 

Iar la poartă, cînd am vrut să ies cu „Bombiţa”, 
paznicul, deşi îi prezentasem buletinul de 
populaţie, m-a somat: 

— Pîrlitule, stai aici, pînă vine miliția! 


După aceea, în producţiile următoare, regizate 
de mine sau de prieteni, am fost bătut măr de: 
Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Ovidiu [Iuliu 
Moldovan şi-alţi reputați haiduci, cowboys sau 
comisari. Aşa-mi trebuia! 

La urma urmei, vina îmi aparţinea, ca şi 
scenariile. lar cînd m-a pus dracul să mă-ncaier, 
într-o producție  pseudoamericană, cu nişte 
gangsteri, eu fiind celălalt mafiot, şef de familie, 
pînă nu mi s-au strimbat definitiv maxilarele, 
Francisc Munteanu n-a oprit repetițiile. Partenerul 
meu, de astă dată, mult mai exersat şi atletic, era 
celebrul Piedone. Adus, cu mari sacrificii, din 
Italia, 


Abia în „Mînăstirea diavolului”, un film tot de 
factură istorică, de pe la 1550 (mînăstirea, nu 
filmul), am jucat cel mai plăcut rol din întreaga 
mea carieră cinematografică. Era, de fapt, un film 
de autor, aşa cum produce Sergiu Nicolaescu, la 
care semnam scenariul, asiguram regia, iar 
scenariul îmi aparţinea. În întregime. Nu mai 
fusese nevoie să colaborez cu regizorul, ca să fac 
juma-juma cu el. Şi-mi rezervasem şi-o partitură 
actoricească pe cinste. Tot ca Sergiu Nicolaescu. 

Datorită pierderilor suferite în filmul anterior, 
cînd îmi pîr-lisem şi pîrjolisem barba, părul şi 
mustăţile, acum eram starețul  „mînăstirii 


596 


diavolului”, o aschimodie spînă şi cheală. Care, din 
motive de funcţie şi grad, stareţul fiind un fel de 
general-loco-tenent al monahilor, se afla mai 
mereu în fruntea ospeţelor. Ştiind ce se cam 
mănîncă la o mînăstire, asta din literatura au- 
torilor mei preferaţi, Sadoveanu, Vasile Voiculescu 
(eventual şi Damian Stănoiu), îmi orientasem 
anume scenariul în această direcţie. 

Geaba eram însă regizor, scenarist şi actor, 
căci directorul de producţie m-a lipsit de 
privilegiile cuvenite. Atît în calităţile de mai sus, 
cît şi în cea de stareţ. Şi, la masa unde trebuia să 
consum un ieduţ la tavă, cu sos de smîntînă şi 
ciuperci champignons, am rămas cu dinţii înfipţi în 
hartanul din farfurie. 

Supărat foc, fiindcă mi se înlocuise carnea cu 
mucava, smintina cu ceva în genul aracetului iar 
ciupercile cu nişte bucățele de burete de baie, şi 
reci pe deasupra, l-am chemat pe „financiar” şi l- 
am anunţat: 

— Domnule, totul e-o porcărie! întrerup 
filmările... 

— Dar ce te-a apucat, maestre? — s-a arătat 
surprins directorul de producţie. 

— Nu mă interesează! Vreau să par cît mai 
autentic în film... Dacă nu-mi faci rost de-un ied 
autentic, natural, bine rumenit, fierbinte şi 
crocant, nu mai joc!... 

Neavind alt spin şi chel la dispoziţie, 
„financiarul” a făcut pe dracul în patru şi-a 
procurat toate cele de cuviinţă. lar membrii 
echipei s-au înfruptat şi ei la ospăț. Cu ce-a mai 
rămas. Apoi, ospăţul s-a prelungit, directorul de 
producţie lăsîndu-se antrenat de vinişorul adus de 
Nicu Girardi. Pînă după miezul nopţii. Bineînţeles, 
fără să mai turnăm sardanapalicul festin. 

Spre dimineaţă, platoul se transformase într-un 
imens podium de dans. Actrițe şi cameramani, 
mecanici şi figurante, actori şi personal 


597 


administrativ TESA, eram cu toţii antrenati într-un 
balet fantastic, pe muzică de Michael Jackson, 
Chubby Checker şi Ray Charles. Asistaţi de 
animalele din dotaţia mi-năstirii (vaci, oi, capre şi 
asini). Care trepidau şi ele, stupefiate. De ce erau 
în stare hominizii. 

Infernul a luat sfîrşit într-un tîrziu. Cînd 
directorul de producţie, cel care-mi mîncase 
ficaţii, s-a apucat să călărească asinul stareţului. 
Bietul dobitoc (asinul, nu directorul), sesizind, 
probabil, că „financiarul” era cui de beat, a 
slobozit un răget de spaimă. În semn de dispreţ. 
Insă atît de sonor, încît a paralizat întreaga lume. 
Călărețul, jenat, ne-a cerut scuze, în numele 
urechiatului: 

— Pardon! Îmi pare rău... 

Atunci, sesizînd ocazia, i-am plătit-o cu virf şi- 
ndesat: 

— Nu face nimic! Noi am crezut că era asinul... 

Jignit de moarte, pînă la Dumnezeu, de afrontul 
pe care i-l servisem, individul s-a repezit la mine, 
să mă sfirtece şi să mă facă fărime. Avînd unele 
cunoştinţe de judo, karate şi jiu-jitsu, căpătate cu 
prilejul exerciţiilor întreprinse cu tanti Raliţa, l-am 
receptat corespunzător,  pregătindu-mă să-i 
administrez un „atemi”. 

Din păcate, sprijinindu-mă cu talpa piciorului 
pe-un element absolut aleatoriu, posibil vreo felie 
de parizer, sau ceva similar, căci avusesem de 
toate la masă, am lunecat spectaculos. Şi m-am 
prăbuşit la podea. Izbindu-mă cu capul de 
trepiedul unui reflector. Dur. 


REALITATEA IMEDIATĂ, SAU (CEVA) MAI 
ÎNDEPĂRTATĂ 


598 


Cînd m-am trezit din leşin era ziua în nămiaza 
mare. Mă aflam în dormitor. La mine acasă. Căzut 
pe podea. Chiar la picioarele patului. Iar lîngă 
timpla ce mi se izbise de reflector se găsea 
casetofonul („Siemens”, R.F.G., proprietatea mea 
personală. Metalic si stereo. Prevăzut cu tot soiul 
de gadgeturi). Ne-liniştit, bănuind că lovitura o- 
ncasasem de la agregat, am dat să mă ridic la 
verticală. Imposibil. Ceva era în neregulă. 

Şi-atunci am auzit-o pe Penke, bulgăroaica de 
nevastă-mea: 

— Geaba te strădui, măiestrică! Ai mai încercat 
de vreo cîteva ori peste noapte. Fiind însă cam 
băut, ai depus eforturi zadarnice. Ca şi mine, 
dealtfel. Care m-am chinuit să te urc la loc în patul 
din care căzusei, lovind cu capul nevinovatul 
aparat. De-atunci a şi tăcut. Că m-ai înnebunit, 
toată noaptea, pornin-du-l să cînte în neştire... 

Nedumerit, am întrebat-o, insistînd: 

— Cînd m-am troscănit, şi unde? Nu cumva la 
platoul de filmare?... 

— Fii liniştit, bre omule, că n-ai fost la nici o 
filmare! 'Troscănit ai fost, şi-ai şi rămas, de cînd 
ne-a vizitat Franz cu echipa de la „Cîntecele 
mării”... Ai mîncat atît de mult şi neştiinţific, iar 
Fateeva ţi-a luat minţile, spunîndu-ţi că te- 
aşteaptă la „cartina”, ceea ce în rusă înseamnă 
film, încît nu mi-ai dor-mit nici un pic. Tot într-un 
coşmar ai dus-o, între vise urite şi semitrezie! 

Deci, asta era. Avea dreptate nevastă-mea. 
Totul fusese numai un vis. Urit. Ce, e frumos şi 
bine să fii regizor, scenarist şi actor? Unde există 
aşa ceva! 

Pesemne, din motive de abuzuri alcoolice şi 
alimentare, primele nici măcar stindu-mi în fire, 
obţinusem o indigestie zdravănă şi-un puseu de 
tensiune arterială. Aşa-mi trebuie! Nu-i nimic. De- 
acum înainte, mă pun serios pe regim. Şi mă las 
de ambițiile mele cinemautice. 


599 


Peste vreo săptămînă, cînd totul reintrase în 
normal şi-mi vedeam de treburile mele, într-o 
dimineaţă, zgîndărit de cele visate şi imaginîndu- 
mi că era totuşi ceva în fantasmele cine- 
matografice ce mă urmăriseră obstinat, pînă şi-n 
somn, indiferent dacă fusese unul chinuit, m-am 
urcat în „Bombiţă” şi-am dat o fugă pînă la „Casa 
Scînteii”. Să mă sfătuiesc cu ma- gistrul. 

Cînd m-a văzut intrînd răvăşit, m-a şi luat în 
primire, chiar după ce-am trecut pragul: 

— Ce-i cu tine, grasule, iar ai venit să mă 
procopseşti cu vreun roman de-al tău? Că nu te 
mai potoleşte bunul Dumnezeu... 

— Încă nu ţi-am adus nimic. Dar o să-ţi aduc, n- 
avea grijă... Altceva mă frămîntă deocamdată! 

— Ei, nu mai spune! Chiar ai frămîntări 
creatoare? 

— Am, de ce să n-am! 

Şi i-am povestit despre înclinațiile mele de 
ultimă oră. Precum şi chestia cu coşmarul. Şi l-am 
întrebat: 

— Bossule, coşmarul cu scenariile, figuraţia, 
actoria şi regia, nu-i cumva o premoniţie, un semn 
al destinului? 

— Grasule, ceva nu-i în regulă în frămîntările 
tale? Vrei să-ţi baţi joc de mine? Ai uitat că 
am apărut în nenu- mărate filme, şi că ţi-am 
povestit despre păţaniile mele pe post de figurant? 
Tot ce-ai visat, tot ce ţi s-a întîmplat în vis, mi s-a 
întîmplat mie, în realitate... Du-te, măi, la un 
neurolog sau la un psihiatru, să vadă ce-i cu 
scoarţa ta cerebrală... Poate nu mai funcţionează 
normal, de cînd te-ai pus pe scris atitea romane! 
Ce-i mult nu-i bine, ascultă la mine... 


Va să zică, asta era realitatea! Destul de 
înceţoşată, dintr-un anumit punct de vedere. 
Pesemne, mă pasionaseră într-un asemenea hal 
povestirile magistrului, încît le trecusem în contul 


600 


meu, înflorindu-le, ca şi cum le-aş fi trăit eu, 
personal. 

Bun! Ba nu, nimica nu-i bun. Dimpotrivă chiar. 
Dacă am căpătat obiceiul, ce-aduce mai mult a 
nărav, să-mi  însuşesc biografiile altora, 
„Preluîndu-le creator”, înseamnă că-s deficitar la 
capitolul ficţiune. 

Ei şi! N-am să mă sinucid (singur) din pricina 
asta. De felul meu nu sînt ficţionar, ci mă bazez cu 
precădere pe fapte trăite. Atît personal, cît şi de 
alţii. Vorbindu-i, cu alt prilej, despre îngrijorarea 
mea referitoare la fenomenul de mai sus, amicul 
m-a liniştit, emiţind următoarea supoziţie: 

— Măi grasule, n-are rost să-ţi faci probleme! 
Eu cred că-i ceva legat de vîrstă. Ştii, se mai 
sclerozează unele vase, irigarea creierului se 
realizează defectuos, aşa că-i normal să prezinţi 
ceva rateuri de memorie... Ce să-i faci, c'est la vie! 

Niţel sicîit de aspectul relevat, i-am zis-o şi eu: 

— Uite ce-i, boss, nu ţin deloc şi mai defel să 
axez cartea aventurilor mele pe anumite 
performanţe memorialistice! Din moment ce-s 
aproximative, construiesc şi eu ca zidarii: cără- 
mizile-s fapte reale, pe ici pe colo, iar mortarul, 
liantul, în-tîmplări petrecute, cîndva, cu oameni 
autentici, însă despre care nu-mi mai amintesc 
totul... Chiar dacă-i ceva adevărat, în privinţa 
insinuării tălică, păi să ştii că lejer sclerozaţii au şi 
avantaje, enorme chiar. Zi de zi, permanent şi 
întruna, află numai lucruri noi şi de mult uitate. 
Altminteri, în cazul meu, cum mi-aş mai continua 
romanul, trecînd la scrierea celorlalte volume?... 
Aşa că „allons enfants, copii!”. Dacă e s-o luăm pe 
fran-ţuzeşte... 

— Bine, maiestrică, fie şi-aşa! — s-a declarat el 
de acord. Dă-i înainte şi cu forţă, că eu stau la 
pîndă... 

— N-am nimic împotrivă... Om muri şi-om 
vedea! 


601 


SFÎRŞIT 


(iarăşi provizoriu, vai!) 


Lector FLORIN MUGUR 
Tehnoredactor CONSTANȚA VULCĂNESCU 
Bun de tipar 6 II 1986. Apărut 1986. 
„Format 16/61X86. Coli tipo: 30. 
Comanda nr. 50 509 
Combinatul poligrafic „Casa Scînteii” 
Piaţa Scînteii nr. 1. Bucureşti 
Republica Socialistă România 


602 


Yip 


1 


604