Vlad Musatescu — Aventuri Aproximative 01

pad 
 MUŞateScu 

- „apenturi” 
 prozimative 


n 
B 


: rc 


cae x TETEE S 


S 
: cartea românească 


VLAD MUŞAIESCU 


„AVENTIURI” 
APROXIMATIVE 


VLAD MUȘŞATESCU 


„AVENTIURI” 
APROXIMATIVE 


roman 


CARTEA ROMANEASCĂ 
1984 


Coperta de V. Olac 


SUMAR (deloc aproximativ, 
pentru anunţarea aventurilor din 
paginile ce urmează): 


DE LA BUN ÎNCEPUT — 
NUMAI MISTERE / Ipoteza 
Exerciţiului 9, Alternativa 
Libertăţii, 17 


„AMINTIRI DIN COPILĂRIE” / 
Tîrgul de Vale, 21, Iluminările, 
23, Tata Eftimie,  Tatanaşu, 
Tatapetre, şi alţi taţi... 27, Ar- 
mand Călinescu, Barbu şi 
subsemnatul, 31, Bilciul de joi, 
34, Breakfast, la bucătărie, 36 


„CASA BUNICILOR / Sălaşul de 
taină, 39, Aventuri la Montecarlo, 
43 


ADEVĂRATUL CĂPITAN AL TI- 
TANIC”-ULUI / Nepotul, 48, La 
început a fost... poetul, 50, Apoi, 
titanicul dramaturg, 54, Hop şi 
eu, om de teatru, 55, „Omul” şi 


„mirţoaga”, 57, „Pungaşul”, 61, 
Ploconul, 63, Sfirşitul piesei, 67 


DULCI STICLEŢI AI 
TINEREȚII / Vacanța mare, 70, 
Talente în familie, 75, „Nuntă cu 
bucluc”, 79, Expediţii mari-time, 
82 


„TOATE  PÎNZELE SUS!” / 
Dactilografă de ocazie, 85, 
„Negro spiritual”, 89, Zărghit di 
tăt, şi-ncă bine, 91, Tinerețe fără 
bătrineţe, 94 


VIVERE MILITARE ESI! / 
Fabrica de generali, 99, Şi-a fost 
ziua întiia... 103, Şi-a fost ziua a 
doua, şi-a fost şi-a treia, şi, uite, 
tot aşa, pînă s-au făcut cîțiva 
ani... 109, „Tristă duminică”, 112, 
„Ambientalul”, 115 


„APARAREA ARE CUVÎNTUL” / 

Concediu de creaţie, 127, Mai 
sînteţi în viaţă?, 129, Tot ca la 
„Leul şi cîrnatul”, 133, Editor 
polivalent, 136, Ultimul roman, 
138 


FUGA ÎN ABISINIA / 
Preparative, 141, Cifra fatidică, 
144, „Noaptea generalilor”, 147, 
Portul bunei speranțe, 151, 
Expedi- ţionari pedeştri şi făpturi 
extraterestre, 158, Evadare din 
mers, 162 


„BALETUL MECANIC” / Arvună 
la... poeme, 168, Fondul milelor, 
172,  „Mînzul sălbatic”, 174, 
Ocluzie „psi”, 177 


ÎNTOARCEREA DIN ABISINIA / 

Un tren numit dorinţă, 181, 
Misterele Bucureştilor”, 185, În 
sînul familiei, 198, Proces şi 
sentinţă, 193 


„ALB ŞI MORT CA 
ZINC E. ji 
casa Elenei Farago, 199 


EXILATUL DE LA CAPĂTUL 
LUMII/ Sub escortă, 203, 
Plutonul de execuţie, 


207,  Interogatoriu, cu duhul 
blîndeţii, 210, Contactarea, 214, 
Lecţii de română, 216, Profesoara 
de pian, 221 Sinucide- rea, 
magie neagră, elevul Laurenţiu, 
223 


ÎNTÎLNIRI DE GRADUL III / 
Extraterestrul, 229, De la 
iaurgeria lui Mi- tică, la „Cafe 
de la Paix”, 235, Statuie de 
comandă, pe măsură, 239, 
„Moartea unui poet”, 243, Noapte 
de Ajun —'42, 246, „După 
douăzeci de ani”, 250 


LA  STÎNGA-MPREJUR, FUGA 
MARŞ!/ Exerciţii de acomodare, 
254, „La ţigănci”, 260 


UN OM INTRE OAMENI / Pe 
vre- muri, la „Vremea”, 271, 
Enigmatica doamnă T. din „Patul 
lui Procust”, 274, Patru bonuri de 
casă, 278 


OVREI TEMPORAR / Chestiuni 
de familie, extrem de complexe, 
280, Reîmprospătarea cadrelor, 
282, Să fii ovrei creştin, 286, 
Simptome grave, 289 


„M-A FĂCUT MAMA 
OLTEAN!” / O lungă vară 
fierbinte, 292, Locuri şi oameni, 
299, Bancheri, comercianţi, finan- 
ciari — de pepinieră, 304, Ultima 
vacanţă, 308, Ultima vacanţă 
(completări, în deplasare), 317, 
Rămiîi cu bine, Maică-  Marel!, 
324 


PRACTICANIUL FRENETIC / 
Început de an şcolar, 328, Primii 
paşi în meserie, 334, Vacanţă de 
vară activă, 344 


„ANII DE UCENICIE” / Poet 
„capitalist”, 351, Amintiri 
alandala (1): despre debuturi, de 
mic şi mare calibru, cu repetiţie, 
358, Amintiri alandala (II): cu 
Sadoveanu, la „Cafe de la Paix”, 


363, Amintiri alandala (III): un 
revelion lejer macabru, 367 


„EDITOR” — DE PE ALTĂ 
LUME / „Cărarea pierdută”, 372, 
„Vulturul din Malta” 382, 
„Doamna cu garoafe”, 386, Patru 
ani de neuitat..., 401 


„CARTEA CU JUCĂRII” / 
Puşcăriaşii, 404, Tratative în 
„foişor”, 407, Relaţii neclare, 413 


DIRECTORI ŞI DIRECTORI / Eu, 
„managerul” şi Toma 
neîncrezătorul, 417 


UN DESCULŢ, DOI DESCULŢI / 
„Bunul de tipar”, 423, 
„Corectura”, 427, Trec anii în 
goană... 430 


ÎNTÎLNIRI MEMORABILE / 
Cititori de excepţie, dar şi 
scriitori corespunză- tori, 433 


„SUPERBOMBIŢA” / Motorul şi 
ben-zina în viaţa condeierului, 
440, Prieten drag, dar şi 
scump, 443, Examene cu pile, 
446, Vieţi paralele — omul şi ma- 
şina, 448 


ÎN CĂUTAREA TIMPULUI... / 
Că-mi  amintii de via dintre 
dafini!, 452 „Domnişoara Maruca 
Schiavoni”, 456 


DE LA BUN ÎNCEPUT — 
NUMAI MISTERE 


IPOTEZA EXERCIŢIULUI 


De vreo cîţiva ani mă preocupă una din cele 
mai confuze enigme ce mi-a fost dat să descifrez 
vreodată. Din păcate, fără sorţi de izbîndă. 

Şi-asta, de-atunci, de cînd m-am procopsit şi eu 
c-un loc de veci în cutia cu sardele din paginile 
„României literare”, printre cei cazaţi la rubrica 
de „naşteri şi decese scriitoriceşti”. De aceea, mi 
se tot întîmplă să mă surprind întrebîndu-mă 
(citin- du-mi numele şi data naşterii, deocamdată 
numai asta, cealaltă urmînd s-o lecturez mai tîrziu, 
chiar mult mai tîrziu, sper) — unde oare m-am 
prezentat pe lumea aceasta? 

Data o cunosc. Şi din buletinul de identitate, şi 
din dicţionarul lui Marian Popa, „Literatură 
română contemporană”, edi-ţia a Il-a. Dar în ce 
zonă anume m-am ivit? Ei bine, asta-i întrebarea! 
Extrem de neliniştitoare. Dacă nu chiar terifică. 

Oricât îmi suprasolicit memoria, parşiva nu mă 
ajută deloc. Nu-mi pot aduce aminte nimic, şi 
pace. Că evenimentul s-a produs la Piteşti, mă rog, 
mai treacă-meargă, aici se cam ştie ceva. Insă în 
privinţa străzii şi casei în care am luat pentru 
prima oară cuvintul — beznă totală. Şi ceaţă. 
Precum şi unele variante. Care mai de care mai 
tulburi. Dar şi acelea auzite de la alţii. Eu unul 
însă, fiind, pe vremea aceea, şi foarte tînăr, ca 
ejectat în viaţă la numai şapte luni, deci înainte de 
termenul cuvenit (cum s-ar zice precoce, încă de 
pe atunci) nu-mi amintesc nimic precis. 


10 


Maică-mea susţinea că m-a slobozit prematur, 
după cum am aflat mai tîrziu, şi-asta numai din 
pricina  soacră-sii, pe strada Exerciţiului. În 
locuinţa lui nea Tilică-telefonistu, domnul P.T.T. 
Constantinescu (fără „R”, deoarece în anii aceia 
încă nu luase fiinţă Radiodifuziunea română). 
Intr-o noapte de mai, către zorile zilei de 4 ale 
lunii, anno domini 1922. 

— De n-ar fi fost mă-ta mare, care să-mi 
mănînce sufletul cu intrigile ei, — îmi povestea 
măicuţa ceva mai încolo, cînd ajunsesem şi eu la 
vreo cinşpe-şaişpe ani, eventual şi mai mult, că 
nici asta nu mai ţin minte, te-ai fi născut şi tu, măi 
băiete, ca toţi oamenii normali, la nouă luni! În 
casa părinţilor tăi, sau măcar în cojmelia lui 
bunicu-tău, iar nu la gazde străine de familie. Dar, 
ce să-i faci, aşa a fost să fie! Cu fitilele ei, hoaşca a 
izbutit să m-alunge din casa unde m-adusese 
propriul ei fiu. Şi nici de capul tău ce-o să se mai 
aleagă, copile, nici asta nu ştiu, că ziua în care te- 
ai arătat la lumină n-a fost din cele mai fericite... 
În aceeaşi zi, şi la aceeaşi oră, a murit Anişoara, 
mătuşă-ta pe care n-ai avut cum s-o cunoşti, sor- 
mea a mică. Şi-avea nu-mai douăzeci şi doi de ani. 
Eu eram aici, la Piteşti, în casa de pe Exerciţiului, 
iar Anişoara trăgea să moară într-un sătuc de pe 
malul Prutului. Unde  bărbatu-său, Serghei- 
agronomul, plîngînd în hohote, se chinuia, 
împreună cu moaşa comunală, s-o ajute să nască. 
Şi-au murit amindoi. Şi sor-mea Anişoara, şi 
copilul, în schimb, te-ai născut tu. Şi-ai rămas în 
viaţă. Nu-i a bună,  zăuaşa!... 

— Ce anume? — am întrebat-o eu, lejer 
impresionat, dar destul de neplăcut. Faptul c-am 
scăpat teafăr?... 

— De unde ştii că eşti teafăr? — s-a mirat 
maică-mea. Nu vezi că-ţi umblă mintea numai la 
prostii? Citeşti ca nărodul, zi şi noapte, ba mai 
scrii şi poezii!... La altceva mă gindeam. Că-n 


11 


momentele următoare, adică după ce izbutisem să 
te-aduc pe lume, şi-ncă destul de greu, fiindcă ai 
fost îndărătnic şi căpăţinos încă din pîntecele 
mumă-tii, am auzit-o pe Anişoara cum mă strigă 
din grădina lui nea Tilică. Dacă nu se duceau 
taică-tău şi domnul P.T.T. Constantinescu să vadă 
cine-i în livadă, şi să-mi spună apoi c-avusesem o 
nălucire, mai intram şi la idei... 

De pe atunci excesiv de curios, m-am interesat, 
adresîn-  du-mă maică-mii pe nume, zicîndu-i, şi 
eu, cum îi zicea 'Tata-petre, bunicu-meu: 

— Ce fel de idei, Ongliţă daică?... A 

De fapt, pe maică-mea o chema Olga. Insă 
bătrinul îi gă- sise alintarea de mai sus, ţinînd 
nespus la noră-sa. Spre deosebire de Maca-Maia, 
bunică-mea, care n-o prea avea la suflet. L-ar fi 
vrut pe fiu-său căsătorit cu-o profesoară sau 


doctoriţă, şi nu cu fata unor ţopirlani de la 
Poiana-Mare.  Şi-aceea furată de la casa 
părintească. 


— Păi, cum să-ţi spun, mi-ar fi trecut prin cap 
că sufletul Anişoarei se virise în trupşorul tău. 
Dealtfel, s-ar putea să fie  şi-aşa, căci şi soră-mii îi 
plăcea să citească tot soiuri de roma-nuri de 
dragoste, cu conți şi marchizoaice, pînă pornea să 
aiureze... Aşa se face că l-a luat pe Serghei. Pentru 
că  şoldovea-nul s-a priceput s-o vrăjească. 
Întocmai ca-n cartea aia cu ma-dam Bovariu, 
nevasta farmacistului Flobert, sau cam aşa ceva, 
că eu n-am răsfoit-o decît în grabă, deşi o aveam la 
îndemină. O citea mereu Sănduţa, fata lui nea 
Tilică. Şi-aşa a rămas nemări-tată. Din pricina 
romanului ăla... Toată ziua stătea cu cartea în 
mînă, fuma ca o şerpoaică şi bea la cafele, pînă o 
apucau dîrdiie-lile. Atunci pornea să plingă, te lua 
în braţe, te legăna şi te săruta ca o nebună, şi 
pleca să se plimbe cu tine prin grădina din fund. 
Că nici Sănduţa nu era zdravănă... Cred că ea mi 
te-a smintit!... 


12 


Cînd Ongliţa a pomenit de sminteala mea, care, 
de fapt, nu consta în altceva decît în faptul că 
citeam ca un zurliu, orice şi oriunde, deodată mi-a 
apărut în faţa ochilor casa lui nea Tilică P.T.T. 
Constantinescu. 

Era o construcţie măruntă şi teşită, cu multe 
odăi şi odăiţe, avînd şi-o uriaşă verandă cu 
geamlic, retrasă de la stradă, şi-adăpostită 
sub frunzişul unor tei înalţi, deşi şi stufoşi, plantați 
pe lingă gardul dinspre uliţă, unul lîngă altul. 
Dealtfel, mai toate casele de pe strada Exerciţiului 
aveau tei în curte. lar cînd înfloreau, aromea 
întreg sectorul a parfum catifelat şi persistent, 
trăsnitor, de umbla lumea ameţită de-atita abur de 
mirozne năucitoare. Ca şi cum ar fi fost pus la fiert 
un gigantic cazan cu ceai de tei, îndulcit cu miere 
de albine. 

Gospodăria lui nea Tilică mai cuprindea, în 
afara grădiniţei de flori, din faţa casei, şi-o livadă 
întinsă, cu pomi plantați alandala, la date diferite, 
printre care telefonistul cultiva sfeclă, bostani 
turceşti, pepeni verzi, roşii, ardei graşi, gogoşari, 
fasole căţărătoare, mazăre, precum şi cîteva viţe 
de vie urcătoare, trecute prin trunchiuri de dud. 
Via petetistului reprezenta punctul de atracţie al 
străzii Exerciţiului. Întrucît viţele îşi sugeau seva 
din rădăcinile pomilor, iar strugurii, cu nişte 
ciorchini de dimensiunea unor căciuli ciobăneşti, 
atîirnau  dolofani printre ramuri, laolaltă cu 
miriadele de dude mustoase. lar cînd acestea, 
coapte şi răscoapte, porneau să cadă la poalele 
dudului, mai totdeauna ţi-era dat să calci pe-un 
covor de marmeladă în stare de fermentație lentă, 
atît de puturoasă şi dulceagă, încît ţi se părea că 
te afli în incinta unei poverne. 

Grădina din fund, cum i se spunea, în realitate 
era o autentică junglă în miniatură. Fiindcă nea 
Tilică, mai mult amator decît „agronom”, sădea, 


13 


planta şi cultiva totul la sentiment, cum îi trăsnea 
prin cap, fără să ţină seamă de-un plan de cultură. 
Mai ales că-i plăcea nespus să zăbovească ceasuri 
de-a rîndul în „grădina din fund”, cu osebire pe 
timpul vipiilor fierbinţi ale verii, tolănit pe iarba 
ce-i năpădea livada, la umbra vreunui pom mai 
frunzos. 

lar panta, destul de abruptă, pe care se 
răspindeau plantațiile, îi oferea  neasemuita 
posibilitate de-a visa cu ochii deschişi, privind 
cuprins de vrajă la panorama oraşului ce i se 
desfăşura la picioare. De aceea, mai totdeauna, 
aţipea cucăind, cu ţigara atîrnîndu-i de buză. 

Vrejurile şi tulpinile buruienilor îl împresurau 
de pretutindeni, pitindu-l de ocheadele familiei, 
care-l credea prăşind şi grijind de legume şi 
zarzavaturi. lar vegetaţia luxuriantă, mustind a 
seve şi miroase de mărar, cimbru şi pătrunjel, 
ajunsese să capete o dezvoltare atît de sălbatică 
şi năvalnică, încît împîn-zise întreg terenul. 
Lianele vrejurilor de fasole căţărătoare, lăstarii şi 
copilii roşiilor se împleteau cu ramurile pomilor, şi 
pe verticală şi pe orizontală, de nu se mai putea 
strecura printre ele nici măcar o găină. 

Insă pentru mine, năpiîrstoc de vreo patru-cinci 
anişori, era o adevărată bucurie să mă furişez la 
joacă în fantastica grădină a domnului P.T.T. 
Constantinescu. 

După ce mă tîram de-a buşilea pe sub lăstarii 
tomatelor, zigzagînd printre muşuroaiele 
cuiburilor de cartofi, mînjindu-mă ca dracul de 
sucul galben-verzui al frunzişului, după ce mă 
dădeam huţa, agăţat de vreo creangă de dud, 
umplindu-mă de mustul vinăt-roşiatic al bobiţelor, 
mă refugiam lîngă nea Tilică, şi mă cuibăream la 
picioarele lui, să dorm şi eu, ca dînsul, care sforăia 
de se cutremura pămîntul sub el, obosit de formi- 
dabilele aventuri prin livada, via şi grădina 
bătrînului vrăjitor. 


14 


Căci nea Tilică, deşi n-avea pe-atunci mai mult 
de cincizeci de ani, mi se părea un moş descins din 
basme. Un moş de poveste, cu totul aparte. Cu 
statura lui neobişnuită, care nu cred să fi depăşit 
vreun metru şi jumătate, domnul P.T.T. Constan- 
tinescu mă impresiona prin înfăţişarea sa 
halucinantă. După ce că se mai şi rădea pe cap, 
fiind dealtfel pleşuv de-a binelea, îşi lăsase nişte 
mustăţi cumplite, de-o bogăţie incredibilă, de 
parcă i-ar fi lipit cineva sub nas şi-n jurul gurii un 
şomoiog de cînepă toarsă. Îngălbenite de tutun şi 
pirlite de ţigările pe care le fuma pînă la ultimul 
milimetru, mustăţile acelea de haiduc îl făceau să 
semene, şi din pricina capului chilug, cu un Taras- 
Bulba pe plan local. La asta mai contribuiau şi 
nădragii pe care-i purta, un soi de şalvari din 
pinză de doc, mai totdeauna atîrnîndu-i pe vine, cu 
turul prin dreptul genunchilor, precum şi cămaşa 
de noapte, cusută-n altiţe roşii, cu care ieşea 
după-amiezile din casă, trasă pe deasupra 
brăcinarului. 

Cînd bătrînul mag se trezea şi pornea să caşte 
fioros, mai trosnindu-şi şi oasele, care piriiau ca 
nişte surcele, şi mă identifica lîngă dînsul, mă lua 
numaidecît în braţe, bucuros de faptul că-i 
preferasem tovărăşia, şi mă anunţa, în timp ce ne- 
ndreptam spre casă: 

— Mergem, Sandi taică, să bem un „fiu-fiu” 
nemaipome- nit!... Aşa mi s-a făcut de-o cafeluţă, 
încît aş da totul de pe lume pentru o ceaşcă plină 
cu zeamă fierbinte şi aromitoare! 

Întrucît, de la botez încă, fusesem prevăzut cu 
două nume, Vlad, dar şi Alexandru, la dorinţa 
expresă a bunicului, care avea mania numelor în 
serial, domnul P.T.T. Constantinescu optase, 
dealtfel ca şi ceilalți membri ai familiei sale, 
pentru diminutivul de mai sus. Spre ciuda 
genitorilor mei. Pesemne, datorită şi faptului că pe 
fiică-sa o chema tot Sanda. Şi făcea Sănduţa, tot 


15 


petetistă şi ea, nişte cafele faimoase, de pomină! 
Indimentica- bile, cum se spune astăzi. 

lar la ritualul cafeluţelor de după-amiază, 
nelipsit în gospodăria lui nea Tilică, eram 
totdeauna invitat şi eu. Bineînţeles, mi se dădea o 
ceaşcă plină cu-o diluţie ce nu se putea numi 
cafea. Însă atît de fierbinte, încît suflam minute 
de-a rîndul deasupra ceştii. De-aceea îi spuneam 
„fiu-fiu”. Spre  încîntarea lui nea Tilică şi-a 
Sănduţei. 


Prin 1936, poate'37, la vreun an de la discuţia 
cu Ongliţa, m-a apucat, deodată, un dor cumplit de 
casa în care (pare-se) mă născusem. Dar şi de nea 
Tilică P.T.T. Constantinescu. 


Şi, fără să mai stau prea mult pe gînduri, am 
întins-o glonţ spre strada Exerciţiului. Unde, de 
peste zece ani nu-mi mai căl- caseră paşii. 

Le-am găsit destul de dificil. Şi strada, şi 
locuinţa bătrînului meu de poveste. În cele din 
urmă am brodit-o, şi mi-a reuşit figura. Mai întîi, 
am dat de uliţa respectivă. 

Însă, spre dezamăgirea mea, şi nu ştiu de ce 
oare, acum arăta altfel decît în anii copilăriei. 
Deşi casele rămăseseră aceleaşi şi teii nu se 
mutaseră din loc. Numai nea Tilică şi Sănduţa, pe 
care i-am găsit la cafeluţe, în veranda cu geamlic, 
fumînd ca turcii şi tăcînd înginduraţi, erau alţii. 
Cu totul alţii. Ninşi de cenuşa timpului. lar 
mustăţile bătrinului se pleoştiseră, şi-arătau şi mai 
pirlite, şi mai gălbejite de cîtă nicotină adunaseră 
în firele lor cilţoase. 

M-au privit înlemniţi, nepricepînd ce vroiam de 
la dînşii. Nu mă recunoscuseră. Aşa cum, şi eu, 
era cît pe ce să nu-i mai recunosc. 

La un moment dat, Sănduţa, acuma niţel 
îmbătrînită, că-runtă bine, purtind o rochie- 
uniformă, de telefonistă sau pete-tistă, a înţepenit 


16 


cu ceaşca de cafea în dreptul buzelor. Apoi, brusc 
înveselită, a exclamat: 

— Tăticule! E Sandi, tăticule!... 

În clipa următoare, mă îmbrăţişau amîndoi. Cu 
plînsul în nas. 

— Ce mare te-ai făcut, măi Sandi! — a fost 
nevoit să constate nea Tilică. 

Şi-aşa şi era. De pe atunci pornisem să capăt 
proporţii. Probabil îmi pria regimul militar. 
Fiindcă taică-meu, neavînd altă treabă decît să mă 
facă general, mă dăduse la liceul militar „D. A. 
Sturdza” din Craiova. 

Domnul Porr. Constantinescu, acuma 
pensionar, Sănduţa preluîndu-i postul de şef al 
oficiului poştal din partea de nord a oraşului, 
profitînd de plecarea Sănduţei, care se dusese să- 
mi pună de-o cafea, a ţinut să-mi comunice 
ultimele evenimente din viața familiei. 

Soţia i se prăpădise, lăsîndu-l singur pe lume, 
după ce vie- ţuiseră împreună aproape patru 
decenii, iar biata fată, de cîte romane de dragoste 
citise, se-ncurcase c-un bagabont, care-o lăsase cu 
plodul în braţe, dispărind apoi într-o direcţie necu- 
noscută. Băieţelul era durduliu şi frumos, iar nea 
Tilică se ocupa de creşterea lui. 

— Măi Sandi, — a continuat bătrînul, e şi Ducu 
ăsta un năzdrăvan ce nu s-a mai pomenit. Intocmai 
cum erai şi tu, la virsta lui. Mai ţii minte cîte 
năzbitii mi-ai făcut?... Cînd te-ai urcat pe 
acoperişul casei, căţărindu-te pe scara proptită de 
perete, şi n-ai vrut să cobori pînă ce nu ţi-am 
făgăduit că-ţi dau două ocale de bomboane 
fondante, din ălea care-i plăceau Sofi-căi, răposata 
de nevastă-mea... Dar cînd mi-ai spart mandolina? 
ţi aduci aminte?... Te aşezaseşi cu poponeţul pe 
ea, de praf mi-ai făcut-o. Şi, ca să nu se afle, ai 
fărimat-o de tot, şi-ai vîrît-o în focul din sobă, de- 
au rămas din ea numai corzile... 


17 


Nu-mi mai aminteam de isprăvile de mai sus. 
Deloc. Tot aşa, cum nu-mi aduceam aminte nici de 
basmele pe care mi le citea Sănduţa, în serile 
de iarnă, cînd maică-mea şi cu taică-meu se 
duceau la sindrofii şi soarele. La cafeluţă, în timp 
ce-mi  sorbeam, ca pe vremuri, „,fiu-fiu'-ul, 
Sănduţa m-a întrebat curioasă: 

— Ție îţi plac cărţile, măi Sandi?... 

— De ce mă-ntrebi? 

— Vreau să ştiu dacă am izbutit să-ţi transmit 
dragostea de citit! Atîtea poveşti ţi-am istorisit, 
atitea romane am rumegat, numai ca să ţi le pot 
spune pe înţelegerea ta, încît am căpătat 
convingerea c-ai să ajungi şi tu un scriitor... Aşa- 
mi intrase mie în cap, că te faci romancier numai 
dacă citeşti mult, mult de tot. Ia spune-mi drept, n- 
ai vrea să fii şi tu un scriitor ca Gib Mi-hăiescu, 
care a scris cel mai frumos roman de dragoste, 
mai tare ca „Amantele celebre”?... 

Surprins de interogatoriul Sănduţei, am fost 
sincer şi i-am mărturisit adevărul: 

— Nu! Nu mă interesează... Eu ţin să mă fac 
marinar, căpitan de vapor! Dar şi detectiv, ca 
maestrul Sherlock Holmes... Ce-i drept, citesc şi 
eu pe rupte, însă numai „Aventurile submarinului 
Dox” şi romanele lui Conan Doyle... De dragoste 
însă, scriu poezii! Nu ca scriitor, ci ca poet. Ceea 
ce-i altceva... 

Din senin, de unde pînă atunci pufăise din 
ţigară şi doar ascultase discuţia noastră, nea Tilică 
m-a aprobat exploziv: 

— Bravo, Sandi! Poeţii-s nişte sfinţi, întocmai ca 
domnul Mihai Eminescu... Sfinţi care visează cu 
ochii deschişi!... Că romanele, am văzut eu unde 


pot duce... 
Totuşi, gindurile pe care şi le făcuse cu mine 
Sănduţa m-au siciit multă vreme după 


întîlnirea aceea de pomină. Şi-am pornit să-mi 
îmbogăţesc lecturile,  diversificîndu-le. Aveam 


18 


paisprezece ani. Viaţa mi-era înainte. Şi-aveam tot 
timpul să visez. Cine ştie, poate mă voi face şi 
scriitor! 

Prin 1943, cînd publicasem cîte ceva, am mai 
trecut o dată pe la căsuţa lui nea Tilică. Nu mai 
era! Murise în urmă cu doi ani. Sănduţa, 
emoţionată, m-a întrebat dacă nu doresc un „fiu- 
fiu”.  Rămăsese singură în locuinţa de pe 
Exerciţiului, să-l creas-că mare pe Ducu. Şi i-am 
cerut voie să mai vizitez grădina din fund. 

Jungla dispăruse. N-am găsit decît o imensă 
pirloagă. Fără pomi, fără vegetaţia fantastică, 
incredibilă, ce-mi vrăjise copilăria. Cioturile 
foştilor meri, pruni, cireşi şi vişini arătau ca res- 
turile unei păduri peste care trecuseră diluvii, 
uragane şi pîrjo-luri. Scrumite, găunoase, năpădite 
de mucegaiuri şi muşchiuri intrate în putrefacție, 
trunchiurile frînte, retezate de tăişul topo-riştilor, 
scurtate pînă aproape de nivelul solului, păreau 
vestigiile unei civilizaţii apuse. Nici duzii cu viţele 
de vie nu mai fiinţau. lar în materie de roşii, 
castraveți, fasole şi alte legume şi verdeţuri, nici 
nu mai putea fi vorbă. Pînă şi iarba de sub poalele 
foştilor pomi năpirlise, prezentind doar smocuri, 
ici şi colo, de buruieni uscate, sfoiegite şi sunînd 
bizar la cea mai mică adiere, ca şi cum ar fi fost 
din tinichea ruginită. 

La plecare, după ce sorbisem cu inima 
crimpoţită ceşcuţa de „fiu-fiu” oferită de Sănduţa, 
m-am interesat ce mai citeşte, fără să-i dezvălui că 
m-apucase şi pe mine patima scrisului, aşa cum 
visase dinsa. 

— Ah, Sandi, dragule, am dat peste o carte 
nemaipomenită, un roman de dragoste englezesc, 
de unul Somerset Maugham, tradus de domnul Jul. 
Giurgea, cel care ne-a dăruit atîtea podoabe din 
literatura anglo-saxonă... Îi zice „Gran Canaria”! 
E formidabil... 


19 


I-am sărutat mîna de repetate ori, imaginîndu- 
mi c-o fac şi pentru nea Tilică P.T.T. 
Constantinescu, frumosul şi pitorescul bătrîn 
vrăjitor din grădina adormită. 

Ale cărui mustăţi haiduceşti zăceau pe undeva, 
pe-aproape, îngropate sub ţărina pantei de 
deasupra oraşului. Fiindcă, la dorinţa sa expresă, 
cel ce-mi fusese un soi de dublură a bunicului se 
afla înmormîntat chiar în ograda gospodăriei sale, 
printre cioturile fostei livezi. 

Citisem şi eu „Gran Canaria” a lui Cronin. Însă, 
comparînd parfumul florilor de frezia, din romanul 
britonului, cu aromele şi miroznele grădinii lui 
nea Tilică, aceea de altădată, mi-am zis că 
sălbaticele flori de demult erau mult mai scumpe 
inimii mele întristate. 

Nu ştiu dacă strada Exerciţiului mai există şi 
astăzi. Dar asta nu mai are nici o importanţă. 
Există în sufletul meu. Şi-i suficient! 

Întrucît este foarte posibil să mă fi născut şi 
acolo. 


ALTERNATIVA LIBERTĂȚII 


Însă tanti Marioara, sora lui taică-meu, era cu 
totul de-o altă părere. Nu fiindcă ar fi avut ceva 
de-mpărţit cu Ongliţa, cu care dealtfel se- 
nţelegea destul de bine, ci pentru că ţinea mai 
mult la Mamiţica, cum îi spunea dînsa bunică-mii, 
căreia eu îi ziceam Maca-Maia, spre deosebire de 
ceilalţi nepoți ce optaseră pentru Maia. Şi numai 
din dragoste faţă de-a bătrină, pe care dorea s-o 
apere de „fitilurile” cumnată-sii, mi-a destăinuit 
adevărul (în versiunea ei, bineînţeles). 

Aveam de-acum vreo zece-unsprezece ani, cînd 
s-a petrecut memorabila întîlnire cu tanti 


20 


Marioara. Eram la casa bunicilor de cîteva zile, 
într-o vacanţă fericită şi mult aşteptată. Şi de 
mine, care-l iubeam ca un nebun pe Tatapetre, 
bunicu-meu, şi de părinţi, care se vedeau astfel 
izbăviţi de năstruşniciile zburdalnicului lor de 
copil. 

Într-o seară, pe cînd o ascultam pe tanti 
Marioara cîntîn- du-mi la pian „Rapsodia a Il-a” a 
lui Liszt, bucata mea prefe-rată, c-un brio de zile 
mari, încît se cutremura odaia de la drum, unde se 
afla instalată pianina dăruită de colectivul celor 
patru fraţi, Eftimie (taică-meu), Valică, Tică şi 
Vasile, mătuşă-mea s-a oprit deodată, tocmai 
cînd se pregătea s-atace finalul. Întorcîndu-şi spre 
mine făptura-i pachidermică, vreun metru şi 
optzeci înălţime şi vreo sută şi zece ocale (pe 
cîntarul decimal din magazia lui Tatapetre), mi-a 
spus oarecum emoţionată: 

— Mă Vladule, ştii tu că din pricina ta mi-am 
mutat pianul în salonul dinspre şopru?... 

— Păi de ce, bre tanti Marioaro?... 

— Fiindcă mă-ta, Ongliţa lu tac-tu mare, a ţinut 
neapărat să te nască în odaia de la drum!... Că-i 
scădea prestijul dacă te făta lîngă bucătăria de 
vară, în camera Mamiţicăi. Dar dacă nu eram eu, 
să-ţi cînt din primele zile ale venirii tale pe lume, 
şi tot „Rapsodia” lu Lişt, la pianul cărat apoi la 
loc, în odaia asta, o omorai pe maică-ta. Da, mă 
Vladule, o omorai cu zile... Că de mic ai fost al 
dracului. Mai întîi te încăpăţinaseşi să nu ieşi din 
burta mă-tii, şi-a fost nevoie s-alerge Eftimie cu 
trăsura prin tot oraşul, s-o aducă pe Mili Spiroiu, 
o vară de-a Ongliţei, ca să te tragă de picioare. De- 
aia-i zici tu Mama-moaşa, fără să ai habar de ce... 
După aia, trei zile ai orăcăit fără încetare, chirăind 
şi plingind ca o fiară, de-i venea măctii să-şi ia 
zilele. Nu-ţi mai spun că-i căşunase pe biata 
Mamiţica, bălăcărind-o şi ocă-rînd-o, că din cauza 
ei i s-a născut băiatul ţicnit... Ce vină avea 


21 


Mamiţica, dacă Eftimie s-a apucat să-şi ia nevastă 
tocmai de la dracu-n papură? Mă rog, îl priveşte, 
eu nu mă bag. Acuma-i şi prea tirziu... De nu-i 
dădea lu Tăticu prin cap, s-aducă pianul iarăşi în 
odaia de la drum, cărîndu-l aproape singur, o 
mierleaţi amîndoi, şi tu şi mă-ta. Cine să se fi 
gîndit la una ca asta, dacă nu tac-tu mare, care 
nici el nu-i mereu în toate minţile? Eram, dealtfel, 
înnebuniţi cu toţii. Ongliţa nu putea închide un 
ochi, tu tipai ca din gură de şarpe, Mamiţica 
striga la Tăticu, Eftimie se-nchisese în privată, să 
nu mai audă balamucul din casă, iar eu şi cu tac- 
tu mare prăjeam pifteluţe la bucătărie. Atunci i-a 
venit ideea aia trăsnită. Şi mi-a poruncit: „Du-te, 
fă Mărioară, şi cîntă-le ceva ălora din odaia de la 
drum! Însă tare de tot, să nu-i mai aud 
chinuindu-se!...” Şi, fără să mai zăbovească, mi-a 
dus numaidecît pianina la loc. 

Intrigat de faptul că nu-mi aminteam nimic în 
privinţa celor relatate de  mătuşă-mea, am 
chestionat-o: 

— Şi chiar mi-ai cîntat „Rapsodia”? 

— Cinci ceasuri de-a rindul am muncit la 
clapele pianului. Ca o vită de povară, de curgeau 
năduşelile de pe mine. La început am luat-o cu 
potpuriul naţional al lui Ochialbi, apoi am trecut la 
nişte sonate de Betovăn, şi-abia cînd am pornit cu 
Liştu, de zăngăneau geamurile de la ferestre şi se- 
adunase lu-mea în stradă, curioasă să afle ce se- 
ntîimplă la noi în casă, abia atunci aţi adormit. Ca 
nişte buşteni. Pusesem atîta suflet în „Rapsodie”, 
încît mi-au sărit două clape şi mi-a plesnit şi 
coarda de do, aia din stînga, de la başi. Mare 
minune şi asta. De bucu-rie, Tăticu a băut o sticlă 
de trăscău de Măţău, fără să se-mbete, şi-a 
înfulecat o tigaie cu pifteluţe. Mă Vladule, să ştii c- 
ai s-ajungi şi tu un artist, aşa, ca mine, cînd 
ai să fii mare!... Simt eu c-o să fie dandana şi cu 
tine... 


22 


Casa bunicilor, în care trăiau şi tanti Marioara 
cu nea Ionică Podaşcă, bărbatu-său, se afla pe 
una din cele mai frumoase străzi ale Piteştiului — 
strada Libertăţii. Lungă cît o zi de Paşte, pornind 
din deal, de lingă biserica Sfintu-Gheorghe, şi 
coborîind pînă-n gîrla Doamnei, la barieră. Din 
păcate, i se mai spunea şi uliţa haznagiilor. Din 
pricina nenumăraţilor localnici care activau în 
specialitatea vidanjărilor. 

Dacă era adevărat că mă născusem pe strada 
Libertăţii, aşa cum susţinea tanti Marioara, nu-mi 
prevedeam cine ştie ce viitor... ca artist. La vîrsta 
aceea, visul meu era să mă fac mecanic de 
locomotivă. 

După ce mătuşă-mea a interpretat şi finalul 
„Rapsodiei”, punînd şi suflet, nu numai muncă de 
salahor, deoarece aşa arăta cînd bătea la 
claviatura  pianinei, cuprins de emoție am 
întrebat-o: 

— Tanti Marioaro, or mai fi rămas ceva 
pifteluţe de la prinz?... Parcă mi s-a făcut niţică 
foame! 

În cursul dimineţii, Tatapetre şi cu mătuşă-mea 
tocaseră vreo două ocale de carne, şi prăjiseră 
ceasuri de-a rîndul la piftele, în bucătăria de vară, 
de sub şopron. Însă la masă, în afară de-un borş 
de lobodă albă, nu aduseseră decît un castron cu 
piftele, nici un sfert din ceea ce preparaseră. 

Pachidermica făptură a mătuşă-mii, vlăguită de- 
atita cîn- tat, tresări din toate mădularele. 
Privindu-mă cîş, tanti Marioara îmi mărturisi 
neaşteptat de cinstit: 

— Mă zgimboi, să ştii că şi mie îmi dă muzica 
asta cultivată o foame cumplită! Înseamnă c-ai să 
te faci precis artist... Acuma mergem amindoi să 
gustăm  cevaşilea. Gata, haidem în beci, că 
pifteluţele-s puse acolo, la rece. Iar după aia, cînd 
ne-om mai prinde şi noi sufleţelele, ne-ntoarcem 


23 


aici şi-o să-ţi cînt „Într-o piaţă persană”! Ca să ne 
tihnească... 


Biata tanti Marioara! Avea să-şi dea duhul 
peste vreo trei decenii şi ceva, tot din motive de... 
piftele. 

— Mă Vladule, — mi-a spus dinsa, cînd am 
vizitat-o la spital cu vreo două zile mai înainte de-a 
se petrece din viaţă, dacă te gîndeşti că n-am 
mîncat decît un ceaunel de pifteluţe, atîta doar, de 
ce mai zic ăştia c-am făcut o confuzie intesti- 
nală?... Habar n-au de meserie!... 

Tot ce era posibil. Deoarece doctorii o ţineau 
pe-a lor, afirmînd că-i vorba de ocluzie. Deci 
altceva. 

La plecare, mătuşă-mea m-a întrebat cu glas 
înduioşător de stins: 

— E-adevărat c-ai scris nişte romane?... 

— Mda! Cam aşa ceva... 

— Păi vezi! Nu ţi-am spus eu c-ajungi mare?... 
Cred că baţi la suta de ocale! Las’ că mă fac eu 
bine, şi-o să trîntesc nişte piftele de regim, din 
cărniţă slăbuţă, de-o să te lingi pe buze... Păcat că 
mi-am vîndut pianul, fiindcă, dacă-l mai aveam, îţi 
cîntam Liştu care-ţi plăcea ţie, pînă făceam praf 
corzile... Ai grijă, cînd mai vii pe la mine, să-mi 
aduci ceva bun, de-ale mîncării! 


O revedeam după cinci zile. La înmormîntarea 
ei. Cu care prilej, la masa de pomenire, s-au servit 
vreo cinci tingiri cu pifteluţe prăjite. Că mult îi mai 
şi plăcuseră! 


24 


„AMINTIRI DIN COPILĂRIE” 


TÎRGUL DE VALE 


Taică-meu, de meserie contabil, pomenindu-se 
promovat în muncă, pe post de casier şi 
„director” (delegat) al „Băncii Comerciale” de pe 
Strada Mare, lingă piaţă, a considerat că-i vremea 
să ne mutăm şi noi într-o casă mai acătării. Şi, 
pen- tru a se găsi cît mai aproape de instituţia 
ce cu onoare conducea, a închiriat casa unuia din 
clienţii băncii. Acesta, un ţăran-negustor de piei 
de vită, îşi avea gospodăria la Găvana, iar edificiul 
de la oraş îl ţinea pentru realizarea de venituri în 
plus. Pesemne îi mergea bine negoţul, deoarece îşi 
virise banii cîşti-gaţi în alte două proprietăţi, mai 
lîngă iarmarocul din Tirgul de Vale, unde-şi 
aducea, dealtfel, şi dînsul marfa sa puturoasă. 

„Banca Comercială” funcţiona într-o singură 
odăiţă, la stradă, dintr-o clădire aflată chiar în 
buza Pieţii Mari. Tata Eftimie, babacul, era unicul 


25 


salariat al celebrei bănci. În afară de funcţia de 
casier, mai făcea şi pe directorul, şi pe contabilul, 
dar şi pe femeia de serviciu, întrucît l-am văzut de 
nenumărate ori măturind prin „sediu”. Ce fel de 
afaceri o fi învîrtit banca, asta nu-mi prea dădeam 
seama. Probabil că se limita doar la primirea de 
depuneri şi la acordarea unor credite infime, 
deoarece beneficiile realizate nu-i îngăduiau să-l 
plătească pe-ăl bătrîn ceva mai bine, încît să se 
rezume numai la munca din bancă. De aceea, fiind 
şi tînăr şi harnic, ţinea mai multe contabilităţi, 
asigurindu-le comercianților din Piaţa Mare 
evidenţa registrelor, la zi. Pe care le lucra acasă, 
pînă noaptea tirziu. 

În orice caz, cu ce primea de la bancă, şi cu ce- 
ncasa de la negustorii săi, şi-a permis totuşi 
închirierea casei din Tirgul de Vale. 

De fapt, toate cele de mai sus le-am aflat 
ulterior, din relatările maică-mii şi-ale neamurilor. 
Personal, la cei şase-şapte ani ai mei, n-aveam de 
unde să mă pricep în chestiile astea cu banca, 
registrele şi proprietarul nostru de la Găvana. 
Ceea ce-mi amintesc, şi asta numai într-o oarecare 
măsură, este casa în care stăteam pe-atunci. 

Era o clădire şuie, construită înainte de primul 
nostru război, cel de la'77, pe-un dîmb ce pornea 
chiar din caldarimul bilciu-lui, ca să urce apoi 
pină-n dreptul grădinii din spate. Abia de-acolo 
se mai potolea panta, pentru a se transforma într- 
un platou niţel povîrnit. 

Odăile erau măricele, înalte şi cu duşumele din 
scîndură de brad, vopsite în roşu. Bucătăria se 
afla în dos, ajungindu-se la ea printr-un coridor 
îngust şi destul de prelung. Din pricina 
poviîrnişului, exista şi un fel de subsol, unde locuia 
o bătrl- nică tare cumsecade, coana Filica, şi 
care ţinea enorm la mine. Aşa că, locuinţa noastră, 
casa propriu zisă, se găsea oarecum la etaj. Cu 
vedere spre  iarmarocul de sub ferestrele 


26 


sufrageriei. Însă, în primii ani, nu biîlciul de joia 
mă interesa, ci grădina din spate. 

Dealtminteri, greşit i se spunea grădină, 
deoarece, cînd ne-am mutat, terenul era în 
paragină. Mai tîrziu, cu ajutorul lui moş Apostol, 
fratele mai mare al bunicului, s-a mai plantat cîte 
ceva pe suprafaţa uriaşei ogrăzi. Dar cu totul la 
întîmplare. Astfel încît, peste vreun an sau doi, 
grădina ajunsese să fie şi ea tot o junglă, întocmai 
ca luxurianta livadă de pe strada Exerciţiului, cea 
a lui nea Tilică P.T.T. 

Cei cîţiva pomi fructiferi, sădiţi aiurea, erau 
acuma năpădiţi de nişte buruieni monstruoase, ale 
căror tulpini şi vrejuri depăşiseră înălţimea 
puieţilor de meri, vişini şi cireşi. Straturile cu roşii 
şi ardei gras, împinzite de ierburi şi ciulini, 
dispăruseră sub avalanşa vegetației sălbatice, şi 
nu-mi amintesc să fi cules vreo roşie din grădina 
noastră. 

Însă farmecul grădinii din spate tocmai în asta 
consta. Cel puţin pentru mine. Care, de mic copil 
făcusem o pasiune nebună să mă joc de unul 
singur prin bălăriile unor atari plan- taţii 
abandonate în grija naturii. Cu atît mai mult cu cît 
nimeni nu mă ţinea din scurt. 

Nici coana Filica, vecina noastră de la subsol. 
Căreia şi dînsei îi plăcea să se preumble prin 
grădină. Bineînţeles, urmărind un scop anume. Pe 
care mi l-a destăinuit într-o după- amiază. 

— Maică dragă, ajută-mă să dau de buruiana 
aia cu lapte! 

— Care buruiană, Babilico? — o întrebam eu, 
care-o botezasem astfel, mai pe scurtătură, 
deoarece ar fi fost prea lung să-i spun tot numele. 

— E una mică şi firavă, din care, dacă-o strîngi 
între deşte, slobozeşte un soi de lăptişor! — 
pornea să mă lămurească bătrîna. Imi fac din 
zeama ei picături pentru ochi, că nu mai văz 
bine, maică dragă... Hai s-o căutăm! 


27 


Cite pocinoage nu i-am făcut bietei băbuţe, cu 
buruienile furnizate de nepriceperea mea. Odată, 
cînd i-am preparat dilu- ţia chiar cu mînuţele mele, 
stropşind pe fundul unei cănuţe o tulpină de iarbă 
necunoscută, Babilica a rămas chioară aproape o 
săptămînă. Altă dată, i-am picurat în ochi zeamă 
de usturoi sălbatic, de-a răcnit bătrîna ca o fiară. 

Dar nu mi-a purtat pică. Ba dimpotrivă, cînd se 
lecuise de căutat buruiana cu lăptişor mă poftea la 
dinsa în casă şi mă trata cu dulceaţă de cireşe 
amare. 


ILUMINĂRILE 


Ceea ce nu m-a împiedicat însă să-mi continui 
joaca prin grădina din spate. Mai ales că 
descoperisem şi plăcerile izolării. Lîngă fintîna 
părăsită, din străfundul grădinii. Unde încercam 
gustul primelor ţigări. Confecţionate din mătase 
de porumb, şi răsucite în hîrtie de ziar. Cu osebire, 
„Universul”. 

Taman la capăt, lîngă gardul vecinului ce-şi 
avea casa pe cealaltă stradă, care dădea spre 
bulevardul gării, se găsea „construcţia” puţului. O 
chiţimie înjghebată din cîteva scînduri de brad, 
putregăite de ploi. Atît de instabilă, încît, într-o 
bună zi, m-am prăbuşit cu ea cu tot. În groapa de 
sub fragilul adăpost. 

Întrucît nimeni nu folosea fîntîna din grădină, 
am fost găsit şi salvat abia după o aşteptare 
îngrozitoare de-o zi întreagă. Spre seară, după 
căutări disperate, maică-mii i s-a părut c-aude un 
scîncet din fundul grădinii. I s-o fi părut dînsei că-i 
scîncet, probabil din pricina distanţei, căci eu, de 
fapt, răcneam şi ţipam din răsputeri. 


28 


Cînd m-a văzut, în loc să se bucure, Ongliţa a 
purces să strige la mine: 

— leşi numaideciît de-acolo, că te luminez eu!... 

De-aş fi putut ieşi singur, o făceam mai de mult. 
În primul rînd, ca să scap de chestia cu luminarea. 
Dar, neavînd ce face, m-am resemnat să mă las 
extras de tata Eftimie, cu ajutorul funiei de rufe. 
După care a urmat spălarea mea, cu furtunul de 
la cişmea, în mijlocul curţii. lar abia mai tîrziu, în 
casă, am fost şi „luminat”. 

Adică, bătut măr! Şi de taică-meu, şi de maică- 
mea. Cu rîndul. 

Dacă-i să stăm strimb şi să judecăm drept, cam 
meritam luminările întreprinse de genitorii mei. 
Că nici eu nu prea eram un copil uşor de 
suportat. În ultimul timp, mai ales, căpătasem şi- 
un obicei prost. De cîteori mă lua maică-mea cu 
dînsa în oraş, şi cădeam cu ochii asupra vreunei 
jucării pe care mi-o doream, sau vedeam cartofii 
aceia fantastici, din vitrina  cofetăriei lui 
Borănescu, porneam imediat să mă rog: 

— la-mi şi mie căluţul ăla!... Vreau cartofi, dā- 
mi limo-nadă, cumpără-mi covrigi cu susan, ia-mi, 
dă-mi, vreau — şi-aşa mai departe, pină-i 
venea maică-mii să-şi ia lumea în cap. 

— Ai acasă de toate, şi jucării, şi prăjituri, 
astimpără-te! — mă prelucra Ongliţa. 

Eu, nimic. Pînă să-şi termine maică-mea munca 
de lămu-rire, mă trinteam pe jos, oriunde m-aş fi 
aflat, pe stradă, sau în cine ştie ce magazin, şi 
orăcăiam la disperare: 

— Vreau cartofii lu Borănescu... Vreau cartofii 
lu Borănescu!... 

Lumea se-aduna în jurul nostru, privind-o pe 
maică-mea cu reproşuri în ochi. De voie, de 
nevoie, Ongliţa trebuia să mă-n-doape cu cartofii 
lui Borănescu, să-mi mai comande şi limo-nadă. Pe 
cînd mă delectam cu prăjiturile de mai sus, 
Ongliţa avea grijă să mă-ndemne: 


29 


— la cu mama şi mănîncă, Vladule, că te 
luminez eu!... 

Puțin îmi păsa. Mă durea în cot luminarea 
făgăduită de maică-mea. 

Abia cînd ne-apropiam de casă, coborind spre 
Tîrgu de Vale pe lîngă Domnița Bălaşa, biserica 
din capul străzii, începeam şi eu să scîncesc: 


— Măicuţă, nu mă lumina, nu mă lumina, 
măicuţă, că n-am să mai fac! 

O luam de mînă, mă pisiceam, îi sărutam 
ambele miini, continuîndu-mi litania: 

— Zău că sînt luminat, bre măicuţă!... Haide, 
bre, de ce ţi-ai căşunat pe mine? Nu mă lumina, 
te rog, zău că nu-i nevoie!... 

— Bine! —  consimţea  Ongliţa, oarecum 
înduioşată de văicăreala mea. 

— Dar nu-i spui lu tata Eftimie?... 

— Dacă o să fii cuminte, n-am să-i spun! 

Ei bine, n-am reuşit. Nici cuminte n-am fost, ba 
dimpo- trivă, le făceam din ce în ce mai boacăne. 
Iar luminarea mea a mers mai departe. 

Pînă la întîmplarea cu turcul. 

Era pe-atunci, prin zona noastră, a Tîrgului de 
Vale, un individ ce se ocupa cu comerţul ambulant 
de zaharicale. Îi ziceam „turcu”, deşi arăta mai 
curînd a ovrei. Însă, fiindcă îi plăcea să umble c-un 
fes pe cap, toată lumea se obişnuise să-i zică aşa, 
ca mai sus. 

De cele mai multe ori, ne trecea prin dreptul 
casei după- amiaza. Cînd eu mă jucam pe stradă, 
cu cercul. Pe care-l mînam c-un băț intens colorat. 
Turcul îşi purta tava cu zaharicale pe cap, strigînd 
cît îl ţinea gura: 

— Rahat avem, sugiuc avem, ţucăr candel 
avem, susan avem, covrig avem, de totul estem!... 

Necăjit că părinţii nu-mi dădeau bani de 
buzunar să-mi cumpăr şi eu sugiuc, care-mi plăcea 
la nebunie, dar şi pentru faptul că turcul refuza, 


30 


mai totdeauna, să-mi arate bunătăţile de pe 
imensa tavă, nu ştiu ce m-a apucat atunci, 
probabil vreun dor de răzbunare, fapt e că m-am 
luat după turc şi, cînd am ajuns în spatele lui, i- 
am împins tava cu băţul pe care-l utilizasem la 
rotirea cercului. 

lar în clipa următoare, pe loc, am văzut. Şi 
rahatul cu nucă, şi sugiucul, şi merele trase în 
zahăr colorat, şi susanul, şi ţucăr-candelul. 
Risipite pe caldarimul străzii. Tava turcului zăcea 
la vreo doi metri, departe de zaharicalele pe care 
le purtase. lar turcul, dînd cu fesul de pămînt, 
răcnea cît îl ţinea gura: 

— Oi, stricat marfa la el!... Cine plăteşte, cine 
scoate paguba de la el?... 


La virsta aceea, neştiind vorba cu „turcul 
plăteşte”, am considerat mult mai util s-o iau la 
goană, abandonînd şi cerc, şi băț, şi să fug cît mai 
urgent de pe terenul unde se produsese 
incidentul. 

În timp ce sprintam în forcing, l-am văzut pe 
turc adunîn- du-şi marfa de pe stradă. Şi mi-am 
zis, „nu mă mai prinde ăsta cît îi lumea şi 
pămiîntul!”. De unde să-mi treacă mie prin cap că 
turcul nu-i chiar atît de prost. În loc s-alerge după 
mine, a luat cercul şi băţul pe care le 
părăsisem, şi s-a dus glonţ la coana Filica, de fapt, 
o veche prietenă de-a sa. I le-a arătat, şi-a între- 
bat-o cine-i pramatia care obişnuia să se joace cu 
cercul pe stradă. Babilica le-a recunoscut. Imediat. 
Indignată că băieţelul ei drag, copilul vecinului, 
era ocărit cu-asemenea epitete. 

— Măi Avrume, — i-ar fi spus dînsa, după cum 
mi-a mărturisit mai tirziu, din proprie iniţiativă, 
Vlăduţu meu e cel mai bun copil din mahalaua 
noastră! Ce-ai cu el?... 

— Vai de mine, Filico dragă, n-am nimic cu 
boieţelu! Cu tat-so vreu să stei de vorbă... 


31 


Şi, pe cînd goneam disperat, sărind gardurile 
grădinilor, ca s-ajung cît mai rapid la adăpostul 
casei părinteşti, luînd-o prin dosul privăţii din 
ograda noastră, turcul stătea la cafele şi taclale cu 
maică-mea şi tata Eftimie. 

Nu l-am depistat de la bun început. Şi nici n-aş 
fi avut cum. Erau cu toţii în bucătăria de vară. 
Cînd taică-meu m-a zărit furişîndu-mă în casă, a 
strigat spre mine: 

— De ce fugi, dom’ Vlad?... Ce-ai păţit?... 

— Bre tată, se ţine unu după mine, dintr-ăia 
care bat copiii! 

— Aoleu, păi e de rău dacă-i aşa! — a afirmat 
tata Eftimie. Vino-ncoa, de te piteşte... 

Bineînţeles, încîntat de-atita înţelegere, m-am 
refugiat nu-maideciît în braţele lui, virindu-mă cît 
mai iute în bucătărie. 

— El e, Avrume? — l-a întrebat babacu pe turc. 

— Dacă nu-l baţi, atunci asta-i puşlamaua! — l-a 
informat milos turcul, privind speriat la mîinile lui 
taică-meu, care mă stringeau puternic la pieptu-i 
de aramă. 

— Să nu-l luminezi, Eftimie, că-mi omori copilu! 
—a tipat maică-mea înspăimîntată. 

— N-avea nici o grijă! — a liniştit-o babacu. Tu 
eşti cu luminatul. Am altă metodă... Nici n-am să-l 
luminez, şi nici n-am să-l dojenesc. Ba 
dimpotrivă, am să-l invit să mănînce toate 
zaharicalele ovreiului... 

Deşi mă mirase neobişnuita decizie a babacului, 
la început am fost deosebit de încîntat. Şi, în timp 
ce tata Eftimie se socotea cu turcul Avrum, eu mă 
delectam cu sugiucul ambulantului. Adunase, 
nefericitul, aproape toată marfa de pe caldarimul 
străzii. Cam cu praf, nisip şi alte deşeuri (probabil 
şi organice) existente prin piaţa din Tîrgu de Vale. 
După ce-am ras tot sugiucul, sugînd pînă şi sforile, 
am trecut la faza următoare: susanul. În orice caz, 
cînd a plecat turcul, extrem de mulţumit de 


32 


vînzarea făcută, îmi mai rămăseseră merele trase 
în zahăr, ţucărul-candel şi covrigii. 

— Nu face nimic, — m-a liniştit babacu, ce-ţi 
mai rămîne, laşi pe miine! C-altceva n-ai să 
primeşti de mîncare... Mai bine aşa, decît să te fi 
luminat maică-ta! 

La cîteva minute după miezul nopţii, cînd 
alergam prin casă ca apucat, cu olica de noapte 
într-o mînă şi cu nădrăguţii pijamalei în cealaltă, 
aş fi dat orice să fi fost luminat de Ongliţa. Dar era 
tardiv. Abia spre dimineaţă mi s-au mai potolit 
maţele. 

Cred că de-atunci nu mai sufăr sugiucul şi 
susanul. Nici să le văd în ochi măcar. În schimb, 
am rămas cu patima cartofilor. A cartofilor de 
cofetărie. 


TATA EFTIMIE ,IATANAȘU, TATAPETRE ȘI ALŢI 
TAŢI... 


Într-o anumită perioadă, pe cînd mai crescusem 
şi eu şi-mi făceam studiile la şcoala primară de pe 
bulevard, de lîngă Monument, în clasa a doua, 
relaţiile bătrinilor mei se cam deterioraseră. 

Nu ştiu ce-i căşunase Ongliţăi pe taică-meu, 
însă mereu îi reproşa că zace prea mult la bancă. 
Tata Eftimie se făcea că plouă, şi nu-i acorda prea 
mare atenţie. Pînă într-o seară, cînd maică-mea, 
sosită acasă pe urmele bătrînului, îl informase că-l 
văzuse cu domnişoara Dina Iliescu, învăţătoarea 
mea, într-un gang de lingă „Berbec” (un 
restaurant faimos din Piaţa Mare). 


Eram în bucătărie, unde-mi beam singur 
cafeaua cu lapte, iar babacii se retrăseseră în 


33 


odăiţa de-alături, să discute în contradictoriu. 
Fără să ştie nimic de prezenţa mea în preajma lor. 

— Şi ce dacă eram cu lliasca? — se mira taică- 
meu enervat. Mă interesam de cum stă băiatu cu 


şcoala! 
— Eftimie, Eftimie, nu mă minţi, că te vede ăl 
de sus! — a țipat la un moment dat maică-mea. 


De cînd ai început să vor-veşti cu putoarea de 
Iliasca gură în gură? Ce-i făceai, acolo în gang, o 
căutai la dinţi, sau te pupai cu ea?... 

Ongliţa, olteancă iabraşă, n-a mai aştepta 
explicaţiile suplimentare ale babacului, şi s-a 
repezit la el să-l sfişie cu unghiile. Bătrînul, 
pesemne intrigat de ieşirea maică-mii, s-a apărat 
tră-gindu-i o pereche de palme. Atit i-a trebuit 
Ongliţei. Zvîrlind în tata cu tot ce-i cădea sub 
mînă, farfurii, pahare, tacîmuri, tăvi şi alte detalii 
din dotarea ei de zestre, primită de la părinţi, a 
ripostat pe măsura posibilităţilor ei. 

Cînd am văzut că bătrinul intenţiona să-i 
administreze maică-mii acelaşi tratament de mai 
înainte, şi-am auzit-o pe Ongliţa strigind în gura 
mare, „săriţi, oameni buni, că mă omoară Eftimie 
din pricina llieştii, ca să rămînă cu ea!”, am 
început să pling şi-am luat-o la goană, fugind de- 
acasă. 

Şi tot într-o fugă am ţinut-o, pînă am ajuns la 
Tatanaşu. 

Tatanaşu, inginerul loan Negreţu, fratele mai 
mare al bunică-mii după mamă, care-i cununase 
pe-ăi bătrîni şi mă botezase şi pe mine, era 
sprijinul de totdeauna al familiei noastre. La dînsul 
se-mprumuta tata Eftimie de parale, la el mergea 
să se plingă Ongliţa, luînd-o de martoră pe 
Mamanaşa Veronica, care, pare-se, avusese şi 
dînsa oarece belele similare cu inginerul de 
bărbatu-său. 

Cînd m-au văzut, plins şi gîfiind, dînd buzna 
peste ei în sufrageria unde serveau cina, mai întîi 


34 


s-au speriat. Însă, după ce le-am comunicat cele 
ce se petreceau la noi acasă, unde tata se 
pregătea s-o omoare pe mama, Tatanaşu a pufnit 
în ris. 

— Bravo, Vladule! Halal să-ţi fie... Bine-ai făcut 
c-ai venit la noi! Aşază-te la masă, şi ia şi gustă şi 
tu ceva... Lasă, că  se-aranjează ele lucrurile... 

Mamanaşa Veronica a hîmîit înfundat, ţinînd să 
precizeze: 

— Păi da! Că te pricepi la de-al de astea... 

Nepricepînd nimic, mi-am înfipt furculiţa într-o 
bucăţică de piept de curcan. Pe care l-am masticat 
extrem de îngrijorat. Cînd am terminat, deşi aş 
mai fi rimnit la o porţie, l-am rugat pe Tatanaşu: 

— Hai să mergem, bre Tatanaşule, c-o omoară 
pe măicuţa!... 

— Mergem, mergem, ai răbdare, că mai 
durează pină îi vine de hac! — a-ncercat să mă 
liniştească prestantul inginer. 

În sfîrşit, după vreo cinci minute, am pornit 
către Tîrgul de Vale. Pe jos. Străbătind mai toată 
Strada Mare. Cînd am ajuns în dreptul 
cofetăriei lui Borănescu, Tatanaşu m-a vîrît cu 
forţa înăuntru, s-a aşezat la o măsuţă şi şi-a 
comandat o cafea şi-un coniac, iar pentru mine un 
cartof. Ştia mai de mult că-mi place la nebunie. De 
cînd îşi incitase finii la o prăjiturică, iar eu 
înfulecasem patru cartofi, unul după altul. Ca pe 
nimic. 

Abia peste vreun ceas şi ceva am ajuns la casa 
tragediei. 

Luminile erau stinse pretutindeni. Numai la 
bucătărie mai ardea un bec, şi-acela destul de 
chior. 

— Bre Tatanaşule, o fi omorît-o pe măicuţa? — 
l-am întrebat pe tovarăşul meu de drum. 

— Vedem imediat, măi zgimboi! — mi-a răspuns 
inginerul. 


35 


Iar inginerul, fără să mai bată la uşă, a pătruns 
furtunos în bucătăria scăldată de penumbre. 
Unde, la măsuţa de lîngă fereastră, maică-mea şi 
tata Eftimie, aşezaţi unul lîngă altul, ca doi 
guguştiuci, se pupau de mama focului. 


Inginerul Negreţu, naşul nostru general, era o 
figură din cele mai reprezentative a Piteştiului. 
De cînd ieşise la pensie, stătea mai tot timpul 
închis în biroul său, unde rezolva pro- bleme 
complicate de bridge. Totuşi, fiind un eminent 
specia- list în cărbune, era mereu consultat ca 
expert într-ale mineritului. Şi mai cîştiga şi el un 
bănuţ, pe lingă cei cuveniţi pentru munca depusă, 
aproape o viaţă, la schela de la Goleşti. 

Tatanaşu se prezenta totdeauna ca un lord. 
Elegant îmbrăcat, cu guler tare la cămaşă, cravată 
cenuşie, de-aceeaşi culoare cu stofa costumului, 
pantofi lustruiţi ca oglinda, operaţie pe care-o 
executa singur, în fiece dimineaţă, manşete din 
celuloid ieşin-du-i din minecile sacoului, tuns şi 
bărbierit, impresiona oriunde s-ar fi ivit. 

De cînd îşi părăsise satul natal, Dobridorul 
Doljului, ca să plece la învăţătură, abandonînd 
plugul şi secera pe care le mînuise cu îndărătnicie 
de oltean pînă la vreo şaisprezece ani, nu mai 
vroise să ştie de portul de-acasă, cămeşa din pînză 
de in, lungă pînă-n genunchi, şi izmenele ce-i 
fluturau pe la glezne. Mai avea însă, într-un sertar 
al biroului, şi mi-a şi arătat-o odată, o fotografie a 
lui în costum naţional, cum îi spunea dînsul, luată 
de-un fotograf de bilci, într-o duminică de ghiluş, 
hora de la răscrucea drumurilor, cînd o jucase pe 
Veronica, Mamanaşa, pentru întîia oară. Pentru 
ca, după aceea, să nu mai scape din ghearele ei. Îl 
aşteptase zece ani, de-a rîndul, să se-napoieze de 
la institutul de Mine şi Geologie. Şi, cum se- 
nfăţişase la casa părintească, avind diploma în 
buzunar, îl şi înhăţase. 


36 


Acum, nici Mamanaşa nu mai avea ţinere de 
minte. Uitase că umblase desculţă, că prăşise la 
porumb şi mîncase lubeniţă cu mămăligă. 

Mamanaşa Veronica ţinea să-şi  uluiască 
neamurile cu sindrofiile pe care le oferea, cel 
puţin o dată pe lună. Spre disperarea inginerului, 
căruia nu-i plăceau deloc fasoanele neveste-sii. 

La o asemenea sindrofie, la care fuseserăm 
poftiţi şi noi, finii din Tîrgul de Vale, ca să avem 
prilejul de-a rămîne cu gurile căscate, şi nu din 
pricina fantasticului bufet  (de-a-npi-cioarelea) 
servit de naşii noştri, ci datorită personalităţilor ce 
fuseseră invitate, l-am cunoscut şi eu pe Armand 
Călinescu. 

A sosit cam tirziu, pe la nouă seara, însă s-a 
scuzat extrem de politicos, susţinind că fusese 
reţinut de nişte conflicte ivite în partidul a cărei 
organizaţie locală o conducea. Habar n-aveam, la 
virsta aceea, ce-nseamnă politică şi ciocnirile cu 
gărzile despre care pomenea Armand Călinescu. 
Însă mă impresionase prestanţa şi distincţia 
omului ce imediat fusese înconjurat de întreaga 
asistenţă. 

Era un bărbat mărunt, impecabil îmbrăcat, şi 
care, spre stupefacţia mea, purta un geam negru 
la unul din ochi. Nu ştiam că i se zice monoclu, şi 
că Armand Călinescu, purtindu-l, dorea să-şi 
ascundă beteşugul de care suferea. 

În orice caz, cînd Tatanaşu i l-a prezentat 
omului politic pe tata, Călinescu a zăbovit o clipă 
cu mîna pe creştetul meu şi l-a întrebat pe babacu: 

— În ce clasă-i băieţelul dumitale?... 

— A doua primară, domnule viitor ministru! — 
l-a informat tata Eftimie pe Călinescu. 

Omul cu monoclu a zimbit subţire la auzul 
tentativei de flatare întreprinsă de taică-meu. 
Apoi, trecînd peste gafa bătrinului, mi s-a adresat 
mie: 


37 


— N-ai vrea să vii la noi acasă, după-amiezele, 
să te joci cu Barbu, băieţelul meu?... E de-aceeaşi 
vîrstă cu tine, dragule, şi i-ar face mare plăcere să 
aibă un prieten! Invaţă acasă, deoare-ce-i cam 
bolnăvicios, şi nu l-am lăsat să meargă la şcoală... 

N-am apucat să-i răspund, deoarece, babacu a 
făcut-o în locul meu: 

— Vine neapărat, domnule ministru, şi-am să 
vin şi eu, să fiu cu ochii pe el, că-i cam bătăuş, şi 
n-aş vrea să facă vreun pocinog!... 

— Ba poate să se prezinte şi singur, deoarece 
sînt şi eu pe-acolo, şi sînt convins că se vor juca 
liniştiţi şi cuminţi... — l-a pus la punct Armand 
Călinescu pe tata Eftimie. 

După care s-a retras cu Tatanaşu Negreţu în 
biroul acestuia, avînd de discutat cine ştie ce 
probleme de-ale lor. 


ARMAND CĂLINESCU, BARBU ŞI SUBSEMNATUL 


Pe-atunci, neştiind absolut nimic despre cel ce- 
avea să devină, mai tirziu, prim-ministru al ţării, 
nu eram prea încîntat c-am să stau închis în casă, 
să mă joc cu băiatul omului cu monoclu negru. Ai 
mei însă exultau. Dacă le intra copilul în casa unui 
om de vază, aveau şi ei toate şansele să devină 
nişte cineva. 

Ei bine, nu le-au avut. 

Deşi, mai înainte de-a mă expedia de-acasă, la 
locuinţa lui Armand Călinescu, aflată în plin centru 
al Piteştiului, pe undeva, pe bulevardul de lingă 
Monument, mă îmbăiaseră şi mă frecase-ră cu 
săpun de casă de mi se roşiseră ochii şi obrajii de- 
atita sodă, deşi mă schimbaseră de rufărie şi 
haine, dîndu-mi-le pe cele de duminică, am făcut 
tot ce-am putut, pînă s-ajung la adre-să, ca să-mi 


38 


murdăresc costumul de şcolar, cu bluziţă neagră, 
ca o rochiţă. Din Tîrgul de Vale şi pînă la bulevard 
nu era cine ştie ce distanţă. Dar, pentru a mai 
scurta din drum, am luat-o de-a dreptul prin 
grădina din spate, sărind vreo trei garduri şi 
căzîind în cîteva băltoace. Incît, cînd m-am 
prezentat la casa marelui om, a fost necesar să mă 
preia menajera familiei şi să mă curețe de nămol şi 
scaieţi. Abia după aceea am fost introdus în odaia 
destinată întilnirii dintre Barbu Călinescu şi sub- 
semnatul. 

Era un salon uriaş, cu pereţii tapetaţi de 
tablouri, încărcat cu mobilă frumoasă acoperită 
cu tot soiul de cuverturi pluşate şi catifelate. Atît 
de impresionant, de-am crezut că mă aflu la 
teatru. Unde, dealtfel, nu fusesem, pînă atunci, 
decît o singură dată. Cu prilejul sărbătorii 
împărţirii premiilor. Cînd căpătasem şi eu o 
menţiune. Dar şi-o bătaie de la babacu, fiindcă 
ratasem premiul al III-lea, punîndu-i domnişoarei 
învăţătoare Dina Iliescu nişte pioneze pe scaunul 
dînsei, de la catedră. 

Peste vreo cîteva minute, a pătruns în salon 
Armand Călinescu. Însoţind un băieţel drăguţ şi 
curăţel, de parcă atunci ar fi fost scos dintr-o 
cutie de celofan. 

— Faceţi cunoştinţă, copii! — ne-a declarat 
amîndurora, zimbind blajin, tatăl băiatului. Jucaţi- 
vă împreună, fără să faceţi gălăgie... Vă las 
singuri, însă să ştiţi că sînt alături, în biroul meu. 
Haide, Barbule, arată-i jucăriile tale! 

După ce-am examinat încîntat avioanele, 
maşinile, precum şi toate cutiile cu fel şi fel de 
cartoane colorate, creioane şi gume, acuarele şi 
pensule, Barbu Călinescu mi-a demonstrat 
funcționarea avioanelor şi automobilelor, care mă 
interesaseră cel mai mult. 

Minunîndu-mă de mecanismele respective, le- 
am încercat şi eu. Nici nu era atît de complicat. 


39 


Răsuceai arcul cu-o cheiţă, şi-apoi le slobozeai 
pe covorul din salon. lar ele mergeau. 

Peste vreun ceas şi ceva, cînd epuizasem toate 
posibilităţile aparaturii mini, n-au mai mers. Şi eu, 
dar şi Barbu, îmboldit de geniul meu tehnic, 
izbutisem să forţăm arcurile într-atit, încît se 
rupseseră. 

Atunci, oarecum plictisiţi de-atita mecanică, 
deoarece nu  reuşisem să  demontăm total 
mecanismele respective, pentru a vedea ce au în 
măruntaiele lor, am trecut la jocuri mai umane. 
De-a v-aţi ascunselea, de-a baba-oarba, şi multe 
altele, absolut inedite pentru copilul ce n-avusese 
ocazia să-nveţe aşa ceva la şcoală. 

Era un băieţel deştept Barbu, a priceput 
imediat tehnica jocului în doi. Cînd a intrat în 
salon Armand Călinescu, să vadă cum decurge 
întîlnirea noastră, a rămas înmărmurit. In primul 
rind datorită nenumăratelor piese risipite pe 
covor, şi care aparținuseră jucăriilor mecanice de 
mai sus, iar apoi, fiindcă n-a mai dat de noi. 
Barbu era pitit în spatele unui tablou uriaş, des- 
prins de pe perete, iar eu mă ascunsesem în 
pendula din colţul salonului, o pendulă gigant, ca 
o mobilă, unde mă agăţasem de barele metalice, 
aşteptind semnalul de căutare. Pe care trebuia să-l 
anunţe Barbu. 

Vreo două luni de zile, dacă nu şi mai mult, au 
durat vizi-tele mele în casa Călineştilor. Omul cu 
monoclu, amuzat de mutaţiile ce se petreceau în 
comportamentul şi înfăţişarea băieţelului său, care 
nu mai era timid, dar nici atît de curat şi îngri-jit, 
insista de fiece dată să-l ajut pe Barbu la învăţarea 
celor ce ştiam de la şcoală. Nu în privinţa 
cărţii, ci în materie de viaţă. 

Şi-l ascultam. Barbu se-nroşise în obraji, 
căpătase viaţă în ochişorii săi de copil ruşinos, 
învățase să bea şi cerneală „Peli-kan”, să mănînce 
gumă-arabică, să picteze cu acuarele pe pereţi, mă 


40 


rog, tot ce putusem şi eu să-i transmit din vasta 
mea experienţă. 

Într-o după-amiază de ianuarie, domnul Armand 
Călinescu m-a primit la dînsul în birou, m-a tratat 
cu ciocolată „Suchard”, şi m-a anunţat destul de 
necăjit: 

— Dragule, ne mutăm la Bucureşti! Barbu a 
plecat de ieri... Îţi mulţumesc mult c-ai făcut 
atitea pentru el. Dealtfel, nici nu-ţi poţi imagina 
ce-ai reprezentat în casa noastră!... Eşti şi prea 
mic, ca să înţelegi... Să ne cauţi, neapărat, la vară, 
cînd o să venim în vacanţă. la spune-mi, ce-ai vrea 
să-ţi dăruiesc?... A 

Ce-mi trebuia mie pe vremea aceea? Imi părea 
rău de neaşteptata despărţire de Barbu. Altceva 
nu mă interesa. 

Şi i-am trîntit-o şi eu, întocmai cum făcuse şi 
tata Eftimie: 

— Nimic, domnule viitor ministru!... 

Armand Călinescu a pufnit în ris. Apoi, chemînd 
menajera, i-a cerut să mă conducă pînă acasă. Şi i- 
a făcut un semn. Pe care, bineînţeles, nu l-am 
descifrat imediat. 

Abia cînd am despachetat pachetul înmînat de 
madamă, c-aşa-i spuneam menajerei, am 
priceput despre ce fusese vorba. Erau înăuntru, 
învelite în staniol, zeci de pachete de ciocolată, cît 
să saturi un regiment. 

Nu i-am mai întîlnit niciodată. Nici pe omul cu 
monoclu, pe care l-am văzut mai tîrziu doar în 
ziare, şi nici pe Barbu. Dar nici atita ciocolată nu 
mai ţin minte să fi mîncat vreodată. 

In legătură cu ţinerea de minte, sincer să fiu, 
nu cred că vorbele rostite de Armand Călinescu să 
fi sunat întocmai cum le-am redat aici. În orice 
caz, cam aşa le înregistrasem. Şi-astfel îmi 
rămăseseră în amintirile mele despre fostul prim- 
ministru, asasinat în septembrie 1939. 


41 


lar Barbu, care învăţa acasă, rupt de păţaniile 
noastre, ale şcolarilor normali, mi-a zăcut multă 
vreme în suflet după neaşteptata despărţire. Era 
atît de interesat de cele ce năstruşniceam la noi în 
clasă, curios să afle năzbitiile de care eram în 
stare, încît mereu mă ruga să-i povestesc ce se 
întîmplă în afara pereţilor splendidei vile în care 
locuia, ca într-o închisoare de lux. 

Îi străluceau ochii în cap cînd îi descriam 
drăciile mele. Cum, în schimbul a două biloaie de 
sticlă, eram capabil să-nghit, pe nerăsuflate, cîte 
cinci nasturi deodată. Sau, dacă găseam amatori 
printre elevii mai mari, dintr-a patra, să le-arăt, în 
recreaţia mare, fotografia soră-mii în costum în 
baie, contra sumei de cinci lei, echivalentul a trei 
covrigi cu susan şi patru bucăţi de rahat cu nucă. 
De fapt, soră-mea neavînd decît patru ani, foto- 
grafia era a domnişoarei Dina Iliescu, sustrasă din 
portofelul lui tata Eftimie. Ce-i drept însă, făcea 
senzaţie. Şi nimeni n-o recunoştea, deşi era 
învăţătoarea noastră. Motivul era simplu, 
deoarece-i tāiasem capul, din fotografie, cu 
foarfeca de unghii a maică-mii. Care, bineînțeles, 
ar fi preferat să opereze singură decapitarea 
întreprinsă de mine, dar pe viu. Avea dinsa ce- 
avea cu respectiva. 

Barbu Călinescu, cel care nu văzuse niciodată 
un bilci, aşa cum aveam eu posibilitatea s-o fac 
în fiece joie, mă asculta vrăjit cînd îi istoriseam, ca 
într-un reportaj literar, ce reprezenta iarmarocul 
din Tirgul de Vale. Dealtfel, se pare că, de pe 
atunci, îmi încercasem şi eu forţele narative 
pentru întiia oară. 


BÎLCIUL DE JOI 


42 


Ce-i drept, aveam la îndemiînă şi tot materialul. 
Pentru că bilciul de joi se desfăşura chiar sub 
ferestrele casei noastre. 

Încă de la crăpatul de ziuă, dinspre oborul de 
vite şi din deal, de lingă Domnița Bălaşa, biserica 
mahalalei, porneau să curgă şi să se-adune în 
Tîrgul de Vale puhoaiele de oameni, căruţe, cotigi, 
şarete, brişti şi alte mijloace de locomoţie cu 
tracţiune hipo. 

Cînd se lumina de-a binelea, întreaga esplanadă 
a pieţii era plină de tarabe înjghebate din te 
miri ce, de căruţe înghesuite, una lîngă alta, de 
mormane de pepeni verzi, bostani turceşti, de 
grămezi uriaşe de gogoşari, roşii, ardei, castraveți, 
de ţărani şi orăşeni, de vînzători şi cumpărători, 
de neguţători ambulanți, ce-şi purtau marfa în 
cîrcă, dacă erau limonagii, — aceştia fiind 
dotați, pe-atunci, cu nişte recipiente sclipitoare 
din alamă, cu ţuţuroi, din care-ţi turnau zeama 
aromată şi slab îndulcită într-o cănuţă de lut, 
legată cu sfoară de gitul vasului metalic —, sau pe 
cap, dacă erau turci, ca de-alde Avrum, în tablale 
uriaşe de lemn, unde puteai găsi toate zaharicalele 
de pe lumea asta colorată şi gălăgioasă. Ţărăncile- 
şi vindeau păsăre-tul, strigînd cuvinte de îndemn 
sau de ocară, în funcţie de atitudinea 
cumpărătorului. Din loc în loc, fumegînd subţire şi 
usturător, a ţipirig, se instalaseră focurile ţiganilor 
care spoiau cazanele şi tingirile gospodariilor. 

Însă cel mai mult îmi plăceau, şi-aveam şi 
motive, grăta- rele în aer liber ale vînzătorilor de 
mititei şi cîrnăciori. Sau ceaunele uriaşe, puse pe 
pirostrii, unde fabricanţii de gogoşi înfuriate îşi 
fierbeau uleiul în care zvirleau bucăţelele de cocă 
din care, peste cîteva secunde, rezultau pufoasele 
şi rumenitele lor produse. 

Miroasele de mititei şi cîrnăciori fripţi pluteau 
pe deasupra pieţii, împînzind întreaga zonă cu 
arome de nedescris. Vinză-torii, bătînd ritmic cu 


43 


cleştii în grătare, îşi îmbiau muşteriii, apelînd la 
cele mai pitoreşti chemări: 

— Lume, lume, vino, lume, ia cîrnaţu şi cu 
micu!... Doi lei barosanu, unu, numai, mititelu!... 
Pîinea clientului şi ardeiul firmei! Cine ia cinci, al 
şaselea-i pe gratis!... Haide, neamule!... 

Deşi mîncam şi-acasă, pe spartelea, nimic nu se 
putea com-para cu mititeii aceia din Tîrgul de 
Vale, Pe la zece, zece şi ceva, cînd bilciul dădea 
semne de oboseală, lumea s-aşternea pe înfulecat. 
Fiecare ce-avea şi ce-i poftea inima. Am văzut 
ţărănci ce-şi hrăneau copiii cu rahat întins pe-un 
dărăb de mămăligă, în timp ce bărbaţii lor se- 
nghesuiau pe lingă grataragii, cumpărau un singur 
mititel, întocmai cum făceam şi eu, şi rămînînd 
proţăpiţi locului,  învăluiţi de fumul plăcut 
răspîndit de micii şi cîrnăciorii ce sfiriiau pe 
cărbunii încinşi, dădeau gata, ca pe ni-mica, 
ditamai jimbla de două ocale. Mai cu mititelul 
legumit îndelung, mai întinzînd în străchinile cu 
ardei pisat, pus la dispoziţie de „firmă”, mai 
trăgind pe nări miroznele emanate de seul 
cărnurilor ce se frigeau, îşi potoleau în cele din 
urmă foamea. 

lar eu, venit cu pîinea de-acasă, mă lăcomeam 
la micii de bilci, cerînd mereu grataragiilor să mi-i 
mai frigă, sub pretextul că erau cruzi, prilej de a- 
mi lua, de fiecare dată, altul în loc, din care încă n- 
apucasem să muşc, aşa cum procedasem cu cel 
dat la remediere. 

Pînă, într-o bună zi, la un bilci de toamnă, cînd 
m-a prins cu fofirlica Tatapetre, bunicu-meu. 
Bătrinul, care asistase în spatele meu la 
manevrele pe care le întreprindeam, a răbdat cît 
a răbdat, şi-apoi mi-a tras o scatoalcă, de-am văzut 
stele verzi, spunîndu-mi: 

— Să-ţi fie ruşine, mă beşondritule! Hai acasă, 
să-i spui  mă-tii ce-ai făcut, şi să te lumineze ea 


44 


după cuviință... Ne faci neamu de ris, 
năpiîrstocule!... 


BREAKFAST, LA BUCĂTĂRIE 


Bineînţeles nu mă dădea de gol. Tatapetre, un 
bătrîn de poveste, bărbat ţeapăn şi ciolănos, chel 
şi miop, şi care se în-căpăţina să nu-şi pună 
ochelarii pe nas cînd răsfoia paginile „Dimineţii”, 
ziarul la care era abonat tata Eftimie, mergea cu 
mine în bucătărie şi i se adresa maică-mii, cu glas 
tunător, de zbîrnîiau ferestrele: 

— Ongliţă daică, ia fă-mi un ceai dintr-ăla din 
care ştii matale că-mi place mie... Dar pînă-i gata, 
dă-mi şi-un pahar cu apă rece... Şi să nu fie de 
vişine, că balonează!... 

Ceaiul bunicului, sau ce înţelegea dînsul prin 
ceai, era ceva de groaza lumii. Nici astăzi nu-l pot 
da uitării. Şi, dealtfel, eram bucuros, chiar fericit, 
să mă împărtăşesc şi eu din fantastica licoare. 

Maică-mea îi pregătea doar apa clocotindă, 
bătrinul preferînd să şi-l prepare singur. lar reţeta 
era uluitoare. 

Cu ceainicul lîngă dînsul, bunicul presăra pe 
fundul unui castron de salată, din cele adînci şi 
rotunde, un pumn de ceai englezesc. Turna 
uncropul, pînă umplea castronul pe jumătate. 
Apoi, aşteptind să se tragă tăria frunzuliţelor 
arămii, pînă ce infuzia devenea aproape neagră, 
meşterea în alt vas, de cele mai multe ori o 
strachină smălțuită, de lut, un amestec de vin, cu 
sare şi piper, diluîndu-l cu ţuică. Cînd totul era 
gata, revărsa peste dohotul din castron conţinutul 
strachinei, adăugîndu-i, la urmă, şi-o linguriţă de 
unt proaspăt, de casă. 


45 


Îşi aşeza ceainicul pe maşina de gătit, lăsîndu-l 
să fiarbă mocnit, pentru porţiile următoare, şi-şi 
trăgea servieta lingă el. 

Pînă şi servieta bătrinului era ceva fantastic. 
Mare cît o sacoşă de voiaj, lucrată din muşama 
neagră, conţinea cele mai neaşteptate bunătăţi. 
Tatapetre extrăgea apoi un pacheţel mări-cel din 
servietă, învelit în „Universul”, îl punea pe masă, 
după care se căuta prin buzunarele pantalonilor şi 
scotea de-acolo un briceag în formă de peşte, cu- 
o singură lamă, dar ascuţită ca briciul, şi pornea 
să taie, în feliuţe subţiri, salamul de Sibiu, iar 
alteori ghiudem. Apoi scotea alt pacheţel, tot în 
hîrtie de ziar. Cînd îl desfăcea, răbufnea în 
bucătărioară o putoare cumplită, de ne astupam 
cu toţii îngroziţi nările. 

— Acilea ţi-am adus, Ongliţă daică, să guşti şi 
tălică nişte ţiri uscați, ceva ce nu s-a mai 
pomenit... 

Cred şi eu că nu se mai pomenise aşa ceva. Or 
fi fost ei,  ţirii aceia, uscați, dar erau şi alteraţi. 
Insă bătriînul îi consuma în starea în care se 
găseau,  considerîndu-se imun faţă de orice 
toxicoză alimentară. 

După ce sorbea cîteva guri de ceai fierbinte, 
direct din castronul supradimensionat, dispreţuind 
linguriţa, pornea să bată ţirii pe masă, cu muchea 
cuţitului cel mare de bucătărie, pînă îi transforma 
într-un soi de curea. Şi-abia după aceea îşi începea 
micul ospăț de dinainte de prînz. Lua feliuţe 
subţiri de salam, le învelea în coajă de lipie caldă, 
pe care-o aducea în servietă, cumpărînd-o de la 
fratele său, nea Niculae Jimbla, poreclit astfel 
pentru că ţinea o gheretă de vînzare a pîinii în 
piaţa dinspre Trivale, şi-mbuca totul dintr-odată. 
Poseda bătrinul nişte dinţi faimoşi, de-ai fi zis că- 
s de cal. Cînd muşca din tîr, din două, trei mişcări 
de mandibule nu mai rămînea nimic. 


46 


Şi, în decurs de-o oră, dacă nu şi mai mult, 
Tatapetre dădea gata trei sau patru castroane de 
ceai. Înfierbîntat la chip, curgîndu-i năduşelile pe 
pomeţii osoşi şi reliefaţi ai obrajilor, ne oferea şi 
nouă din bucatele sale. Eram singurul care apre- 
ciam totul. Şi salamul de Sibiu, sau ghiudemul, şi 
țării, şi, mai ales, lipia de la nea Niculae Jimbla. 
Maică-mea se abţinea. Din motive de siluetă. 

Cînd sfirşea de băut ceaiul, bătrinul îşi făcea 
cruce, se ştergea de sudoare cu-o batistă uriaşă, 
cît un prosop, totdeauna de-o culoare nedefinită, 
şi-şi stringea ziarele în care fuseseră împachetate 
merindele preferate. 

Apoi se ridica de la masă, mă săruta pe-amindoi 
obrajii, după care o săruta şi pe maică-mea, însă 
numai pe frunte, din pricina duhorii ţirilor, şi-şi 
lua rămas bun spunîndu-ne: 

— Am plecat! Gata!... Ai văzut, mă zgimboi, că-i 
mai bun ceaiu ca mititeii din tîrg? — Acuma mă-c 
la Rodica, la Măgurele, să priînzesc acolo. Am un 
tren la 12,33. Le duc şi dumi-lor, Rodicăi şi lu 
Vasilică, nişte lipie şi ţiri... Diseară am să fiu la 
Valică, iau personalu de 7,21, şi poate mii peste 
noapte la ei... Ongliţă daică, mîne să nu m-aştepţi, 
că-s la Bucureşti, să-l văz şi pe Tică... Se dă în vînt 
după ţirii mei... Hai, mă năpirstocule, mai pupă-l o 
dată pe tactu mare, că n-ai să-l mai vezi! Pînă 
poimîine... 

Aşa era Tatapetre. Părintele rătăcitor, eventual 
itinerant, care-şi vizita mereu copiii, să le împartă 
lipie caldă şi ţiri uscați. 

Mulţi taţi am mai avut şi eu. Tata Eftimie, 
Tatanaşul, Tatapetre... Şi-apoi au mai urmat şi 
ceilalţi. Octav, Micu Medina-Bulgaru, iarăşi Octav, 
Tarcea, ţircovnicul, Ionel şi Stelică. Cu toţii taţi ai 
mei, fiind soţii maică-mii Ongliţa, în ordinea apari- 
tiei în scenă, pe măsura trecerii timpului şi-a 
dispariţei predecesorilor. 


47 


În orice caz, datorită prea multor taţi, pe unul 
singur l-am iubit din răsputeri, şi-am să-l iubesc cît 
îmi va fi dat să trăiesc. Sper, bineînţeles, cît mai 
mult. Şi-acesta se chema Tatapetre, bunicu-meu. 


„CASA BUNICILOR” 


SĂLAŞUL DE TAINĂ 


La capătul de jos, din vale, al străzii Libertăţii, 
la nr. 43, se înălța, la figurat, se-nţelege, căsuţa 
bunicilor. De fapt, era o clădire măruntă, 
construită în mai multe etape, alcătuită din două 
corpuri. Cel bătrinesc, din trei odăiţe, lipit de 
uliţă, cred că era înjghebat din chirpici. Numai 
celălalt, „salonul” şi dormi- torul mătuşă-mii 
Marioara, apelase la noile materiale, moderne, ale 
anilor de după primul război mondial, de la 1916, 
cărămida şi mortarul. 

Curtea, sau ograda, cum îi zicea Tatapetre, se 
cuprindea între casă şi zidul din spate al vecinului. 
Era mare şi încăpătoare, ceea ce dusese la 
despărţirea ei în două parcele — grădiniţa de sub 
nuc, şi bătătura propriu zisă. Tinda, umbrită de 
hamei, îngăduia instalarea unei mese, pentru 
prinzurile din timpul căldurilor. Sau pentru 


48 


partidele de table, jucate de bunicu-meu cu fie-sa. 
Nişte  întilniri memorabile, mai totdeauna 
terminate cu scandaluri de pomină. Cînd 
bătriînul, înciudat pe zar, striga de-l auzea toată 
lumea „băga-mi-aş o sîrmă în nas!”, sau bucu-ros 
de vreo „scroafă” (orice dublă, de la patru-patru în 
sus), exclama autofelicitindu-se „sînt măreț, fă 
Marioaro!”. 

Grădiniţa, împrejmuită doar într-o parte de-un 
gărduleţ scund, din lănteţi, vopsit în verde, care-o 
despărţea de bătătură, avea vreo doi corcoduşi, un 
vişin bătrîn şi nucul acela imens, care-o acoperea 
cu frunzişul său aproape pe de-a-ntregul, şi re- 
prezenta „salonul” de vară al bunicilor, unde se 
petreceau mai toate reuniunile de familie. 

Lîngă „salonul” natural, în dreapta, se găsea 
celebra magazie a lui Tatapetre. În care nimeni n- 
avea voie să pătrundă, fără învoirea specială a 
bătrinului. lar de la magazie, şi mai la dreapta, 
dincolo de-un alt gard, sau palan, în limbaj local, 
începea gră-dina cea mare, livada şi via, grădina 
de legume şi zarzavaturi. Şi care se-ntindea pe-o 
lungime de vreo două sute de metri, pînă dădea-n 
cîmp, şi pe-o lăţime de cincizeci, între grădinile 
celorlalţi vecini. 

Peste drum de magazia bunicului, lipită de 
corpul cel nou al casei, se afla bucătăria de vară, 
„Şoprul”, cum i se spunea. Un acoperiş de șiță, 
povirnit mult şi extrem de jos, care adăpostea 
maşina de gătit, masa din lemn nerindeluit pe care 
mînca întreg neamul, scaunele şi „tamburetele”, 
hîrdaiele şi tingirile, cazanele şi uriaşele oale 
pentru sarmale. 

Mai tîrziu însă, cînd am căpătat drept de acces 
la biblioteca lui Tatapetre, din podul magaziei, pe 
la vîrsta de doişpe-treişpe ani, şi-am dat cu nasul 
de cărţile aflate acolo, opţiunile mele literare au 
dobîndit  cheag. Bineînţeles, sub îndrumarea 
permanentă a bătrinului. Care mînca, zi de zi şi 


49 


ceas de ceas, „carte pe piine”, ca să utilizez 
vorbele lui. Fiindcă, de cînd reuşise să ducă de 
ripă băcănia de pe Strada Mare, culminind 
operaţia printr-un faliment strălucitor, de zile 
majore, se plasase serios pe orbita lecturilor 
neîncetate. Citea bătrinul în neştire, orice şi 
oricum, oriunde şi oricînd. 

De-atunci, pentru mine, casa bunicilor însemna, 
de fapt, podul magaziei lui Tatapetre. 

Mai toate vacanţele, îndeosebi cele de vară, mi 
le petreceam acolo. 

De cînd cu falimentul, autoprovocat de bătrin, 
ca să se vadă odată izbăvit de sclavia negoţului 
impus de Maca-Maia, bunică-mea, Tatapetre îşi 
cărase tot ce mai rămăsese din băcănie în magazia 
mare. Rafturi, tejghele, poliţe şi etajere, dulapuri 
şi mese, totul fusese  îngrămădit într-o 
neorînduială cumplită. Cu trecerea anilor, acestea 
intraseră într-o stare de degradare supremă, fără 
vreo şansă de remediere. 

Sertarele tejghelelor se deschideau doar la voia 
lor. Rafturile, pe mai multe rînduri, înalte de vreo 
cîţiva metri, de tre- buia s-ajungi la cel de sus cu 
scara, şi-aceasta provenind tot de la băcănie, 
porniseră să crape, cojindu-se de vopseaua 
iniţială, şi să-şi piardă orizontalitatea, căpătind 
poziţii din cele mai stranii, proptite la improvizație 
cu tot soiul de şpraiţuri şi scîn-durele meşterite, 
probabil, de bunicu-meu. 

In realitate, magazia mare devenise depozitul 
personal al bătrinului, unde nimeni n-avea acces. 
Cu excepţia mea, de cînd îl rugasem: 

— Tatăpetre, îmi dai voie să mă uit şi eu prin 
magazia mare? Te superi dacă-ţi  răsfoiesc 
revistele şi cărţile de-acolo?... 

— Măi zgîmboi, du-te, dar bagă seama, nu 
clinteşti nimic de la locul său! — îmi îngăduise 
bunicul. 


50 


Vreo cinci ani, dacă nu şi mai mult, magazia lui 
Tatapetre a fost cel mai fermecat loc al copilăriei 
mele. 

Neprevăzută cu lumină electrică, uriaşa 
încăpere părea că zace într-o permanentă 
penumbră. Abia după ce închideai uşa închegată 
din scînduri, îţi simţeai privirea din ce în ce mai 
slobodă. 

Cred că erau zile cînd pierdeam ceasuri de-a 
rîndul în sălaşul misterelor. 

Mai întîi scotoceam prin sertarele etajate ale 
tejghelelor. Intr-o dezordine terifică, de te-ai fi 
crezut la un bilci fantastic, cu obiecte pitite prin 
cele mai neaşteptate ascunzişuri, şi pe care le 
identificai doar după o îndelungă operaţie de 
degajare, întrucît erau învălmăşite claie peste 
grămadă, dădeam peste tot soiul de nimicuri, însă 
purtînd în ele cele mai indescifrabile taine ale 
bunicului. 

Ceasuri ieftine, cu capac, din metal obişnuit, 

multe din ele într-un stadiu de ruginire înaintată, 
prevăzute sau nu cu lanţuri de buzunar, cutii din 
tablă, pline cu şuruburi, ace de cravată, butoni de 
manşetă, nasturi, roţi dinţate minuscule, pesemne 
demontate de la ceasurile mai sus pomenite, rame 
de ochelari, monede vechi, de dinainte de 1900, cu 
găuri la mijloc, bile de sticlă, de la sticlele de 
limonadă. 
__ Veneau la rînd pachetele şi pacheţelele. 
Inăuntru găseam ilustrate de-acum trei sau patru 
decenii, mărci dezlipite de pe plicurile legate în 
alte părţi, acestea cuprinzînd scrisorile primite de 
Tatapetre de la copii şi neamuri, sau sute de 
etichete îngălbenite de vreme, provenind de la 
sticlele de băutură vindute cîndva în băcănia 
bătrînului. 

In tejgheaua a patra, ultima de lîngă scara pe 
care urcai în pod, bunicul îşi păstra alimentele. 


51 


Era ceva de groaza lumii, cînd vedeai cîte 
lucruri de-ale mîncării putuse îngrămădi acolo 
bătrînul. Şi, mai ales, cîte din ele fusese în stare să 
uite. În sertarele de jos, mai greu accesibile, 
găseam cutii cu sardele, ruginite şi cu tabla 
umflată din pricina gazelor dezvoltate în interior, 
multe datind dinaintea primului război mondial. 
Lămii pietrificate, ambalaje de conserve, oxidate şi 
deformate, în care nu se putea determina ce 
anume fusese vreodată, deoarece îşi pierduseră 
etichetele, bucățele de costiţă afumată, care, din 
pricina vechimii lor incalculabile, se uscaseră de-a 
binelea, rămînînd din ele numai sarea şi şoriciul 
tare ca talpa, şi cîteva oase înverzite de 
mucegaiuri incredibile. Salamuri de duritatea 
lemnului, ghiudemuri şi babicuri începute şi date 
uitării, sticle şi sticluţe, cu dop şi fără, despre care 
era imposibil să afli ce conţinuseră, întrucît nu mai 
miroseau decît a colb. „Prospăturile” erau mai la 
suprafaţă, în sertarele de sus. Ţiri uscați, acoperiţi 
de sare şi pînze de paing, căpăţini de usturoi, 
castraveți fleşcăiţi şi cepe stricate, bucăţi de 
brînză roase de şoareci, piine tăiată felii şi 
deshidratată de timp. 

Culmea, însă, era că bunicu-meu „gusta” din 
toate acestea, mai ales cînd relaţiile dintre dînsul 
şi Maca-Maia se deteriorau apreciabil. Şi nu se- 
mbolnăvea. Decît cu foarte rare ocazii, absolut 
neînsemnate. 

Comorile reale, din magazia mare, se găseau 
sus, în pod. Jos, bunicu-meu lăsase doar revistele 
şi cărţile neinteresante. Dar în podul magaziei, 
unde era şi mai multă lumină, care se strecura 
acolo prin  lucarnele acoperişului, aveai la 
îndemînă tot ce-ţi poftea inima. 

Cărţi noi şi de demult, colecţii de reviste, 
broşuri, ziare şi reviste, „Oglinda lumii”, o revistă 
ilustrată de pe la începutul veacului, „Universul”, 
„Dimineaţa”, „Facla”, „Vatra”, „Mistere-le 


52 


Parisului”, „Rocambole”, „Fantomas”, „Şoimii” lui 
Sadovea-nu, „Poesii” de Mihai Eminescu, într-o 
ediţie străveche, Coşbuc, Slavici, Rădulescu-Niger, 
Vasile Demetrius, Savel, „larzan”, „Winnettou”, 
„Vulturul Morţii”, şi alte sute de fascicule sau 
volume, unele din ele fără paginile de la început, 
altele fără paginile de la urmă. Se aflau acolo ziare 
şi reviste, cărţi şi romane în fascicule, începînd de 
pe la 1880 şi întinzîndu-se pînă-n 1940. Să trăieşti 
şi să tot citeşti! 

Asta am şi făcut. Am citit, pînă mi se umfla 
capul. Cred că din pricina „umflăturii” capului 
pornisem şi eu să scriu poezii. Însă ceva mai tîrziu, 
cînd izbutisem să dau gata „biblioteca” bătrinului, 
dar şi căpătasem gustul „adaptărilor”... literare. 

Mi-aduc aminte, oarecum incert, că prima mea 
aventură mai gravă, tot de la cărţi mi s-a tras. Lui 
tata Eftimie, aflîndu-se şi dinsul în posesia unei 
biblioteci oarecare, însă pe care n-o 
consideram „valoroasă”, începusem să-i „uşurez” 
rafturile, cărindu-i cărţile la un anticar de pe 
Strada Mare. Unde, în schimbul lor, făceam rost 
de numerele lipsă din „Aventurile submarinului 
Dox” şi din „Cei trei cercetaşi”. Cînd taică-meu şi- 
a depistat volumele lipsă în vitrina anticarului, şi-a 
aflat de la acesta cine era „vînzătorul”, a venit 
după mine, la casa bunicilor, şi m-a luat la 
întrebări. 

— Ia ascultă, dom Vlad, de cînd te-ai apucat să- 
mi furi cărţile şi să le vinzi la tarabagiul ăla, din 
centru?... 

— Cine-a vîndut? Eu?... Nu-i adevărat! 

Babacu m-a bătut măr, atît de crîncen încît îmi 
plingea de milă pînă şi Maca-Maia, care nu mă 
prea iubea în exces, probabil datorită prieteniei 
mele cu Tatapetre. Considerindu-mă jignit de 
moarte şi neîndreptăţit, două zile am fugit la 
ştrandul de pe Argeş. Unde-am dormit prin 
cabinele de-acolo. Dirdîind. De frig şi de foame. 


53 


Pînă la urmă, tata Eftimie, avind probabil 
informatori prin sector, m-a găsit şi m-a tîrît 
acasă. Nu m-a mai bătut. Mai ales cînd i-am 
dezvăluit adevărul. Că nu furasem, ci doar 
procedasem la un schimb de cărţi. 

— Ce vorbeşti, domle! — s-a uluit babacu. De la 
cine ai învăţat să minţi în halul ăsta, şi să-nfloreşti 
lucrurile? 

— Nu mint deloc, bre, tată! Şi nici n-am înflorit 
nimic... Însă aşa văd eu povestea asta, după cum 
obişnuieşte şi tanti Raliţa! 


AVENTURĂ LA MONTECARLO 


Chestia cu tanti Raliţa, mătuşă-mea de pe 
bulevard, era absolut autentică. De la dînsa 
deprinsesem gustul istoriilor ce frizau realitatea 
numai pe de lături. 

Era o făptură nemaipomenită, o iubeam la cel 
mai înalt grad şi-mi plăcea nespus maniera dînsei 
de-a împopistra anodinul vieţii de toate zilele. 

Cînd îşi făcea apariţia tanti Raliţa, sora mai 
mică a ţaţei Marița, nevasta lui nea Niculae 
Jimbla, la întrunirile familiei din grădinuţa cea 
mică, la umbra nucului bătrîn, întreaga asistenţă 
se-nviora. 

Impozantă, trupeşă şi bine hrănită, pusă la 
punct ca o adevărată damă de oraş, tanti Raliţa o 
şi-ntreba pe Maca-Maia, încă mai înainte de-a lua 
loc: 

— Puseşi de cafea, ţaţă Caterino? Că mor după 
o ţigară... Şi fără băutura turcului nu se poate 
trage în piept!... 

Ca printr-o minune, Maca-Maia avea fiertura 
gata. Şi imediat pornea să-şi oficieze ritualul: 


54 


— Măgeanule, asta-i pentru sufleţelul matale, 
că-i amăruie, — declara bunică-mea, depunîndu-i 
ceşcuţa în faţă, conform unui protocol numai de 
dînsa cunoscut, Sorico, ţi-am făcut-o sirop, cum îţi 
place ţie, Raliţo, ia-o pe-asta, că-i amară foc, fără 
strop de zahăr, Apostole, Niculae, Mariţo, vouă vi 
le-am potrivit mai cu năut, iar ţie, Mărioaro, numai 
naturală, că prea te-ai fleşcăit de la un timp 
încoace... Ionică, Petre, luaţi-le pe-ăstea, că-s mai 
groase-n zaț... 

Familia şi musafirii îşi sorbeau cafeluţele 
fericiţi, fiecare încîntat de faptul că bunica-mea 
nu-i uitase gusturile şi tabieturile. De fapt, bătrîna, 
oaţă mare, fiersese cafeaua laolaltă, fără să ţină 
seama de dozarea zahărului sau de adăugarea 
năutului. 

Cînd isprăveau de băut, Tatapetre o invita pe 
mătuşă-mea: 

— la mai povesteşte-ne tu, Raliţo neică, ce-ai 
păţit cînd ai fost la băi de mare, tomite în 
Monticarlu!... 

Mătuşă-mea, care susţinea că umblase prin mai 
toată lumea, privea la asistenţă cu un licăr ascuns 
în ochi. Apoi întreba: 

— Vă interesează? Dacă nu, mai bine apucaţi-vă 
de table şi taclale!... 

Ţaţa Marița, care-l suspecta pe nea Niculae 
Jimbla că-i cam sfiriie călcîiele după soră-sa, o 
îndemna: 

— Ia zi-i, Raliţo, nu mai zăbovi, că-s şi eu 
curioasă s-auz cum te-ai dat în stambă pe-acolo! 
Cică la  Monticarlu  se-adună putorile de 
pretutindeni... 

Tanti Raliţa, trecînd peste insinuările ţăţică-sii, 
demara lent, mai mult pentru a ne bucura pe noi, 
pe nepoţei: 

— Păi, cred să fi fost după război, poate 
prin'22, poa' prin'23, în orice caz, cînd am fost 
gata cu casa de la Monument, şi-mi mai rămăsese 


55 


ceva din moştenirea lăsată de tăticu, fie-i țărîna 
uşoară, de mi-am zis: „Ce-ar fi să trăiesc şi eu ca o 
cucoană, şi să mă duc la băi pe Coasta de 
Azur?!”... Tînără eram, bănişori aveam, ce-mi mai 
lipsea? Şi-am plecat de la Constanţa cu cel mai 
mare transatlantic din ţară, ceva cam în felul 
„Litanic”-u- lui, ăla care se scufundase eu cîţiva 
ani mai înainte, de cînta o lume-ntreagă numai 
„Căpitanu Roberto, tîr, tîr”, dansînd şi plîngînd pe- 
aripile unui vals nemuritor... 

— Tanti Raliţo, — interveneam eu inoportun, 
cîntă-ne, zău aşa, valsul cu  „Titanic”-ul... 
Niciodată nu ni l-ai spus pînă la sfîrşit... Ia-o de la: 
„Uite, uite bamporul cum piere!...” 

— Mă băieţelule, atita îl ştiu şi eu! — mă 
informa mătu-  şă-mea. Nu vrei s-auzi ce-a fost 
mai departe, cînd am debarcat după o săptămînă 
la Montecarlu, pe malurile Mediteranei?... 

— Ba cum să nu! — insistam eu, deşi 
cunoşteam povestea pe de rost. 

— Ei bine, în seara aceea am tras la cel mai lux 
hotel a-ntîia, unde mi s-a rezervat un apartament 
întreg, cu dormitor şi salon, baie şi tutalegu 
englezesc... Eram atît de frumoasă pe-atunci, încît 
s-a prezentat numaidecît la mine directorul sta- 
bilimentului. După ce m-a ochit înmărmurit, mi-a 
zis bilbiindu-se: „Madmazel, o să vă ţinem o 
săptămînă pe gratis, numai să binevoiţi a ne servi 
de reclamă! Sînteţi o floare, sînteţi un crin, sînteţi 
parfumul cel mai fin!” Ce mi-am spus atunci în 
sinea mea? „Dacă-i bal, păi bal să fie!”... Şi-am 
comandat imediat, cît ai zice peşte: „Monşer 
Directior, bate laba şi se face!... Să vină cît mai 
degrabă, la mine-n odaie, coaforul stabilimentului, 
cu două manichiuriste, una pentru miini şi-alta 
pentru picioare!...” Ce credeţi! Peste cinci minute, 
au năvălit în apartamentul meu  coafeuzul, 
manichiristele, başca o cosmetistă, una din 


56 


farfuzele ălea, care-ţi moaie pieile obrajilor, 
ungîndu-te cu toate alifiile şi pomezile... 

— Păi, ce ţi-am zis eu, Raliţo! — sărea ţaţa 
Marița. Putori, una şi una... Cum să ieşi 
altmintrelea din izină?... 

— Da’ de unde, ţaţo, — o lămurea mătuşă-mea, 
fără să-şi piardă firea, că mai întîi m-au vîrît în 
baie... Dar ce baie! Cu lapte amestecat, de iapă şi 
de măgăriţă. Apoi m-au suit într-un fotel special, 
unde-am stat tolănită, pînă mi-au pus părul pe 
moaţe şi mi-au făcut manichiurile, şi sus şi jos... La 
urmă, farfuza cu alifiile mi-a aşternut pe faţă un 
strat gros de untură de cocos... Cînd m-au 
terminat, aveam o piele atît de fragedă, rumenă şi 
netedă, încît ai fi zis că-s piersică... Directorul, 
care venise să inspecteze cum merg lucrurile, a 
rămas damblagit. Şi, fără să mai steie mult pe 
gînduri, mi-a spus pe franţuzeşte, că stătea prost 
cu româneasca noastră: „Madmazelo, mamma 
mia, eşti omu meu! Ia milionu ăsta de franci, şi 
joacă-l la cazinoul nostru!”... 

—  Şi-ai primit banii? — îşi manifesta 
dezaprobarea ţaţa Marița. De la un bărbat 
străin?... 

— Da! Ca să vezi şi să nu crezi!... Vorba Soricăi, 
să-ţi rămînă gura buşbee, că le mai rupe şi ea pe 
franţuzeşte... Iar cînd am intrat în salonul ăl mare, 
al cazinoului, şeful crupierilor m-a întimpinat cu-o 
cupă mare de şampanie, de-o juma de oca. Pe- 
semne fusese anunţat mai din vreme de director... 
Lumea de-a-colo, o lume de artişti, ambasadori şi 
prim-miniştri, m-a aplaudat minute în şir. Însă eu 
nu mi-am pierdut cumpătul. M-am dus drept la 
ruletă, şi-am mizat o sută de mii de franci pe nu- 
mărul 32... Nu ştiu ce m-o fi apucat, dar aşa mi se 
năzărise mie, că bate la cîştig taman 32... Şi-aşa a 
şi fost. Cînd am plecat, după mie-zul-nopţii, 
purtam în geantă vreo zece milioane de 
frănculeţi... 


57 


— Ce spui, soro! — exclama stupefiată Sorica 
Măgeanu. Şi unde-s banii? 

— Ai răbdare, ţăţico! La hotel, mă aştepta 
directorul stabilimentului, care m-a invitat la 
restaurant, pe banii lui, se-n-ţelege. La masă au 
mai luat parte nenumărați bărbaţi, care mai de 
care mai ţanţoş şi fercheş... Un lord englez, un 
baron neamţ şi cinci duci, marchizi şi conți 
franţuji. Le luasem maul, asta e! Se-ndrăgostiseră 
lulea de mine. Dimineaţa, pe la douăsprezece, cînd 
m-am trezit şi-am coborit să-mi beau şvarţul, mă 
aşteptau în faţa hotelului cinci maşini, cu şoferi în 
uniforme de amirali. Mi le făcuseră cadou, cu 
oameni cu tot, cei care petrecuseră la masa mea. 
Îi lăsasem ţuţ, cînd le cîntasem nişte romanțe de 
Zavaidoc, şi văzuseră cît sînt în stare să beau şi să 
mănînc! 

Eram copil pe-atunci, dar şi lacom. Şi-am 
întrebat-o pe mătuşă-mea: 

— Şi ce-ai mîncat, tanti Raliţo? 

— Păi, ce n-am servit!... Icre negre, cu 
strachina, apoi din cele de Manciuria, fazani, 
homari, prepeliţe la cuptor, şalău cu sos remulad, 
un soi de maioneză cu muştar, iepure împănat cu 
usturoi şi mirodenii, trompă de elefant rasol, 
frecată cu sos de piper, ca-n Africa, antilopă la 
grătar... Dar asta-i altă poveste!... Cînd am văzut 
maşinile, mi-am făcut numaideciît o socoteală, şi 
mi-am dat seama că numai lefurile şoferilor şi ben- 
zina aveau să mă lase săracă lipită pămîntului... 
Aşa că le-am refuzat. Lordul englez s-a supărat 
foc, şi-a ameninţat că se va sinucide singur. l-am 
trîntit-o verde în faţă: „Ete, fleoşc!”. Şi încă pe 
englezeşte. Asta l-a lăsat praf. Peste o săptămînă 
am plecat. Tot aşa cum am venit. Însă fără un 
sfant în buzunar. Noroc că mi-a plătit biletul de 
înapoiere directorul stabilimentului, ca să nu-şi 
facă de ruşine tractirul. Însă cu trenul. Pierdusem 


58 


toţi banii la ruletă, la baccara şi la poker... Ehei, 
ce viaţă am dus eu acolo!... 

Inmărmurită, lumea tăcea minute în şir, să 
mistuie în linişte fantastica aventură a mătuşă-mii. 

Noaptea tîrziu, după plecarea oaspeţilor, cînd 
rămîneam singur cu Tatapetre, bătrinul mă 
informa: 

— Frumos le mai zice şi Raliţica asta! Şi, dacă 
stai şi te gîndeşti, bat-o cucu de năroadă, n-a 
plecat în viaţa ei din Piteştiu nostru... 

O fi plecat, n-o fi plecat, pe mine nu mă mai 
interesa realitatea adevărată. Principalul era că, 
aşa cum o zugrăvea mătu-şă-mea, suna şi arăta 
mult mai pasionantă decît era. 


59 


ADEVĂRATUL CĂPITAN AL „TITANIC”- 
ULUI 


NEPOTUL 


Întrucît scrierea  incertelor mele amintiri 
despre Tudor Muşatescu (tot atît de picloase ca şi 
cele referitoare la alţi mari scriitori, după cum se 
va constata mai tîrziu), a căpătat, pe parcursul 
depănării lor pe hîrtie, dimensiuni mai ample decît 
îmi planificasem, cred, şi chiar mă tem că voi 
genera, astfel, în mintea cititorilor şi-a colegilor 
mei (de artă şi meserii), suspiciuni din cele mai 
jenante. S-ar putea să fiu bănuit de tentativa unei 
blamabile glorificări a simțului de familie, avînd în 
vedere că port şi eu acelaşi nume. 

Ţin să mărturisesc cinstit, cu mîna pe cord 
(acea  pătlăgică  intercostală care bate, şi 
deocamdată încă bine) că mi-am pogorit atenţia 
asupra dramaturgului nu numai din dragostea mea 
faţă de scriitor şi de om, dar şi din pur... nepotism! 

Unul invers. Fiindcă nu magnificul comediograf 
îmi era mie nepot, ci pentru că despre mine 
circulă zvonul cum că i-aş fi nepot. 

O să rideţi, oameni buni, dar nu-i sînt! Adică, 
nici eu nu prea ştiu precis care-i situaţia... 

Pe cînd eram copil de şcoală, nu dintre cei mai 
silitori, îl auzeam mereu pe taică-meu bătîndu-şi 
gura prin tîrgul Piteştilor: „Mă, ştiţi voi cine sînt 
eu? Văru lu Mugşatescu!”. 

Şi, bineînţeles, lumea pricepea imediat că-i 
vorba de „Iu-dorică”, celebrul autor al „Litanic- 


60 


Vals”-ului. În special domnul Guţă Popescu, 
directorul şcolii din Tirgu-de-Vale, unde-mi com- 
pletam studiile elementare, şi care-mi acorda mai 
totdeauna premiul al III-lea. Cu cunună de nu-mă- 
uita, sau alte verdeţuri de sezon. Deşi, dacă ar fi 
fost după mine, eu m-aş fi lăsat repetent. Pentru 
purtare necorespunzătoare. 

În schimbul a trei sau patru cartofi, plătiţi de 
colegii de clasă, la cofetăria lui Borănescu, de pe 
Strada Mare, eram capabil să beau o sticlă de 
cerneală („Pelikan”) de-un litru. 

În pofida investigaţiilor mele detectiviste, 
printre neamuri şi cunoştinţe, apelind chiar, mult 
mai tîrziu, şi la nea Tudorică, tot ce-am izbutit să 
depistez a fost că Eftimie (taică-meu) îi venea 
dramaturgului un fel de văr de-al doilea, eventual 
de-al treilea, dacă nu cumva şi mai îndepărtat. 

În orice caz, reprezenta o „subîncrîngătură” 
vagamente recunoscută a neamului. lar nea 
Tudorică Muşatescu, peste ani, avea să mă 
prezinte vizitatorilor ce-i onorau pragul casei: 

— Ăsta-i Vlăduţ, nepoţelul meu... 

Pe-atunci, cred că trăgeam la peste suta de 
ocale. Cu alte prilejuri, unchiu-meu de-al şaptelea 
se lăuda cu trupeşia mea, recomandîndu-mă: 

— Vedeţi ce rubedenie am?... De mare calibru! 
Os de Muşatin, get-beget, plus carne a-ntiîia! 

Din păcate, spre dezolarea lui nea Tudorică, 
fratele  dînsului,  „profesorul” Mihai pusese 
lucrurile la punct. Eram, cu toţii, numai carne. 
Fără os. Muşateştii nu descindeau din neamuri 
domneşti. Ci se coborau, încetişor, dintr-o stirpe 
de ciobani făgărăşeni, de la Șercaia, fugiţi din 
imperiul  „auto-strungar” (cum îi plăcea 
dramaturgului să-şi ridă de fostele pretenţii) 
pentru a se Împămînteni la Măţăul Cîmpulungului 
şi-a se dedica mioarelor şi produseor obţinute de 
la binecuvîntatele necuvîn-tătoare (caşul, 


61 


telemeaua, mielul la proţap şi demnităţile de 
berbec). 

Cînd a fost să-mi cunosc şi eu satul de baştină 
al bunicului, Măţăul, actualmente Mioarele, am 
rămas uimit de mulţimea neamurilor cazate în 
cimitirul de lîngă biserica părintelui Vişan. 

Atunci l-am înţeles pe Tudor Muşatescu. 
Bogatele zăcăminte ale rubedeniilor, din pămîntul 
Măţăului, îl îndemnau din străfunduri să-şi 
sporească neamul. Ţinea la familia cea mare. Şi 
oricine îi cinstea sălaşul de pe Luigi Cazzavillan, 
sosind dinspre Cîmpulung sau Piteşti, neapărat 
trebuia să-i fie nepot sau nepoată. Chiar mă- 
ntrebam, privind la puzderia de neamuri din casa 
sa, dacă toţi îmi erau, indiferent de grad, verişori 
sau ve- rişoare, strănepoţi sau mai cine ştie ce 
crăcuţă din arborele nostru genealogic! 
Dramaturgul se simţea mindru şi fălos printre cei 
de-aceeaşi rădăcină şi tulpină. 


LA ÎNCEPUT A FOST... POETUL 


Cînd l-am cunoscut pe Tudor Muşatescu, stătea 
pitit... în pod. În podul magaziei lui Tatapetre, 
bunicu-meu. Unde-mi petreceam o bună parte din 
timpul zilei,  răscolind cărţile şi revistele 
depozitate acolo. Doamne Dumnezeule! Ce nu-mi 
era dat să găsesc printre stivele din cele mai 
îndepărtate unghere!... Primele mele lecturi de 
bază, cărţile care mi-au fermecat copilăria. 

Aveam vreo unsprezece, doisprezece ani, cînd 
am dat peste Tudor Muşatescu. Căci era şi dînsul 
pe-acolo. Ascuns între două teancuri de „Iarzan” 
în fascicule şi alte cîteva de „Vulturul morţii”, 
printre „Aventuri în deşertul Saharei”, „De la tron 
la eşafod”, „Winnettou” şi „Old Schaterhand”. 

Nea Tudorică era grămadă. O grămadă de 
volume, cred că vreo două sute, care purtau pe 


62 


copertă titlul „Vitrinele toamnei”. Poezii. De Tudor 
Muşatescu. N-am citit numaidecît versurile, însă 
m-am grăbit să-l iau la întrebări pe Tatapetre, ce-i 
cu mor-manul acela de cărţi. Şi încă purtînd 
numele nostru. 

— Bă zgîmboi, — s-a răţoit bunicu-meu la mine, 
să nu cumva să-i sufli ceva lu mă-ta mare, că ne 
beleşte pe-amîndoi!... Tudorică-i un fel de nepoţel 
de-al meu, om cu carte multă, care-a-nvăţat şi la 
Paris, iar cînd s-a-ntors din Franţa, s-a apucat şi-a 
scos cartea aia cu poiezii... Pe banii lui. Şi ne-a 
rugat, pe mine şi pe tac-tu, s-o ţinem o bucată de 
vreme la noi, pînă face rost de parale să-şi 
plătească tipografia. Altminteri i le ia îndărăt, 
cărţile, parşivul ăla de Bacria, c-a şi apucat să 
zică, faţă de lume, la crişma lu Vică, din bariera 
gîrlei, c-a fost un bou şi-un tîmpit, de i-a lucrat pe 
datorie lu bietu Tudorică!... Tu să-ţi ţii limba-n 
gură, şi să taci! Că ţopirlanul de Bacria, bou a fost 
de cînd îl ştiu... Totu-i să nu ne dibăcească Maca- 
Maia, cum îi zici tu lu mă-ta mare, fiindcă-i un soi 
de rubedenie cu Bacria! 

Acasă, la noi, după îndelungi căutări, am dat 
peste „Vitrinele toamnei” în... magazia de lemne. 
Vîrîte după nişte saci cu rumeguş. La fereală. Nu i- 
am spus nimic babacului. Şi m-am apucat să 
citesc. Din poeziile rubedeniei noastre 
îndepărtate. N-am înţeles mare lucru. Nici nu 
prea eram dezvoltat intelec-tual. In schimb, m-a 
dus mintea, cu prima ocazie, să-l vizitez în scop de 
afaceri pe anticarul de pe Strada Mare, colţ cu 
fotograful Mencer, şi să-i vînd vreo cincizeci de 
exemplare din „Vitrinele toamnei”. Pe 
cincisprezece lei. Cu care mi-am cumpărat, tot de 
la el, nişte Edgar Wallace. Iar nea Pamfilică, anti- 
carul, s-a prezentat la taică-meu cu pachetul de 
volume, cerîndu-i pe el 200 de leuşteni. Nimeni, în 
Piteşti, nu citea versuri. 


63 


De-atunei a rămas taică-meu cu obiceiul de-a-şi 
lega nădragii numai cu cozondraci, adică bretele, 
cum se spune astăzi. Deoarece îşi rupsese cureaua 
de la pantaloni. Pe fundul meu. Mă bătuse atît de 
cumplit, încît vreo trei săptămîni am mîncat numai 
în genunchi, la marginea patului. De şezut cumva, 
nici gînd. Aveam un arici în fundul pantalonaşilor. 

Taică-meu mi-a explicat apoi ce păcat 
săvîrşisem. Dacă văru-său avea să afle ce i-a făcut 
băiatul lui Eftimie, neapărat îl băga în vreo piesă 
de-a lui. Pe tatăl, nu pe fiul. Cînd i-am replicat, cu 
năduf, că n-ar fi deloc rău, bătrînul şi-a repetat 
operaţia de deteriorare a părţii mele dorsale. 

În aceeaşi zi, jignit în demnitate, am părăsit 
casa părintească. Refugiindu-mă, mai întîi, la girlă. 
Unde mi-am prăjit la soare excesiv funduleţul, şi- 
aşa destul de martirizat. lar mai tîrziu, pe seară, 
cătînd adăpost la cojmelia lui Tatapetre, de pe 
strada Libertăţii, şi implorîndu-l pe bunicu-meu să- 
mi oblojească zona îndolorată. Plîngeam şi urlam, 
în vreme ce bătrinul mă fricţiona cu trăscău de 
Măţău (băutura sa preferată, în care aditiva ardei 
pisat, sare şi niţel piper). 


APOI, TITANICUL DRAMATURG 


În 1936, poate ceva mai tîrziu, am „vizionat” o 
piesă nemaipomenit de haioasă. Care m-a uns pe 
inimă. La teatrul din Piteşti. Acesta, pe timpurile 
acelea, funcţiona doar pentru turneele companiilor 
din capitală. În acelaşi local, la subsol, fiind şi 
baia comunală de aburi, muşteriii amatori de 
teatru urcau, după masaj, direct în sala de 
spectacole. 


64 


Piesa se chema „Litanic-Vals”. lar personajele 
mi-erau foarte apropiate şi cunoscute. Printre cei 
care se plimbau pe scenă i-am recunoscut lesne pe 
taică-meu, pe Maica-Maia, pe Tatapetre, precum 
şi-o sumedenie de alte neamuri şi prieteni de-ai 
noştri. 

Tudor Muşatescu reuşise performanţa de a-i 
trece în nemurire. Pe toţi. Cu ticurile şi năravurile 
lor. La fel cum a procedat şi-n alte piese, 
indiferent dacă erau originale sau adaptări. Me- 
reu se inspira, din belşug, apelînd la caracterele 
întilnite pe stradă, în casele rubedeniilor, la Piteşti 
sau la Cîmpulung. 

Numai aşa îmi explic de ce-i reîntilneam mereu, 
în piesele sale, pe ţaţa Marița, care-l ţinea pe moş 
Nicolae, fratele lui Tatapetre, şi-l bătea întruna la 
cap să-i repare „Roskopf-Pa-tent”-ul CFR (darul de 
nuntă, de-acum cincizeci de ani), pe tanti Raliţa, 
aventuriera şi turista internaţională a familiei, dar 
care nu părăsise mai niciodată Piteştii, pe nea 
Apostol, alt frate de-al bunicului, care la 93 de ani 
călărea bicicleta mai dihai ca Anquetil, pe madam 
Cerchez şi domnişoara Tonş, vecinii noştri de 
cartier. 

L-am întrebat, odată: 

— Nea Tudorică, aşa-i că Spirache, din 
„Titanicul” matale, e luat de la noi, de pe strada 
Libertăţii?... 

— Măi pişpirică, — mi-a replicat dînsul zîmbind 
ştrengăreşte, chiar eşti, sau numai faci pe prostul? 
Cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?... 
Spirache-i de la mine, din Cîmpulung... Dar şi din 
Bucureşti, Cîmpina sau Buzău. 

Această convorbire a avut loc cu mult timp 
după ce-l cunoscusem de-a binelea, la vreo două 
decenii de cînd îl găsisem pe autor în pod. 
Caracterul ei „naiv-profesional” nu-l deranjase pe 
unchiu-meu. Aflase că-ncepusem să umblu pe la 
literatură în chip mai serios. 


65 


De fapt, cam din 1939, poate'40, ştia că-mi 
circulă gărgăuni lirici, şi încă puzderie, prin capul 
meu bostănos de poet în formare. 


În toamna acelui an, fiind elev la Craiova, mă- 
mbolnăvisem grav de teatru. In loc să-mi văd de 
carte, mă zbăteam cu disperare să nu pierd nici un 
spectacol. Cetatea Banilor n-avea pe vremea aceea 
un teatru al ei, ci găzduia, la parterul celui mai 
vestit liceu din localitate, zis şi „colegiu”, ca să 
sune mai britanic, turneele echipelor teatrale din 
Bucureşti. Unul nu-mi scăpa. Şi-aveam şi tehnică. 

Mă prezentam la „intrarea artiştilor”, făceam 
ce făceam şi mă strecuram înăuntru, şi-l atacam 
pe „şeful” turneului, plin de aplomb: 

— Domnule director, îl cunoaşteţi bine pe 
Tudor Muşatescu?... 

— Cine nu-l ştie pe „Tudorică”? — pornea să 
suridă, pradă unor plăcute amintiri, interpelatul. 
Care, de la sine înţeles, nu era deloc director, ci 
doar vreun administrator de-al companiei 
respective. Dar de ce te interesează, băieţaş?... 

— Fiindcă-s nepotul lui, şi v-aş ruga să-mi daţi 
şi mie un bilet de favoare!... 

Îmi dădea. Nu chiar un bilet de favoare, cu loc 
precizat şi la parter. Rupea un colţ de ziar, pe 
care mizgălea cîteva cuvinte indescifrabile, 
şi chema un plasator. Acesta mă vîra, la grămadă, 
printre alţi pomanagii, la „cucurigu”, respectiv 
balcon II, sau chiar galerie. Cu indicaţia expresă 
să aplaudăm frenetic la orice apariţie sau replică 
mai acătării a vedetei spectacolului. 

De vreo cîteva ori, în loc de „director”, mi-a fost 
dat să nimeresc peste Puiu lancovescu, Ciprian, 
Beligan, Timică sau alţi mari actori, care se 
ocupau personal de organizarea financiară a 
turneului. Toți, fără excepţie, se bucurau auzind 
numele lui nea Tudorică, şi numaidecit mă 


66 


expediau la galerie. Odată, marele Iancovescu, 
grăbit să intre în scenă, m-a apostrofat din mers: 

— Ia ascultă, măi ţincule, cîţi nepoți are 
Tudorică în oraşul ăsta nenorocit?... C-au mai fost 
vreo şapte la mine, să-i bag în sală pe de-a 
moaca!... 

N-am mai apucat să-i răspund. Gongul sunase 
pentru a treia oară. Şi m-am repezit la „cucurigu”, 
să-mi ocup locul printre ceilalţi „nepoţi”. Colegii 
mei de clasă, cărora le vîndusem pontul cu 
„nepotul lui Tudor Muşatescu”!... 

Pînă într-o bună zi, cînd, la un turneu cu piesa 
„Visul unei nopţi de iarnă”, nu mi-a mai mers 
figura. Domnul pe care-l informasem că-s neam cu 
nea Tudorică, un cetăţean simpatic şi rizăreţ, cu 
privirea sticlind de inteligenţă, m-a prins de 
miînecă şi m-a chestionat interesat: 


— Al cui nepot zici că eşti, măi „şcolerule”?... 

Individul îmi părea cunoscut. Parcă-l mai 
văzusem undeva. 

— Domnule director, — m-am bilbiit eu, 
dumneavoastră nu ştiţi cine-i autorul piesei care 
se joacă în seara asta?... 

— Ba da! 

— Păi, cum să vă spun, eu sînt nepotul lui! 

— Ce vorbeşti, domle!... Atunci îmi pare bine de 
cunoştinţă, mă bucură chiar... Şi cum te cheamă? 

— Muşatescu... 

— Formidabil! Ca şi pe mine. Numai că eu mi-s 
Tudor... Muşatescu! Al cui eşti, mă pişpirică, ia zii, 
s-aud şi eu cum de sîntem neamuri? 

Îngheţase sufletul în mine. Dar mă podidise şi- 
un val de fierbinţeală. Eram fericit. Aveam prilejul 
să-l cunosc, în carne şi oase, pe autorul „,Titanic- 
Vals”-ului. 

— Sînt băiatul lui Eftimie, vărul matale de la 
Piteşti 1 


67 


— Aoleu! Tu eşti copilul lui Eftimie? Care mi-ai 
vîndut mai multe volume din „Vitrinele toamnei” 
decît au reuşit toţi librarii din ţară! Vino să te 
pup!... Păi, să ştii, chiar că-mi eşti un fel de 
nepot. Nu drept, dar pe delături, oricum. Aşa 
cum şi tac-tu mi-e văr de-al nu ştiu cîtelea... Cel 
puţin, după cum se fuduleşte prin Piteşti, trebuie 
să fie ceva în genul ăsta... 

Cînd s-a terminat spectacolul, nea Tudorică m-a 
poftit să-l însoțesc. La „supe”-ul pe care-l oferea 
unul din culturalii oraşului, pre numele său Şaban 
Făgeţel.  Participau toţi actorii, maşiniştii şi 
coechipierii turneului. lar cînd nea Tudorică le-a 
povestit, printre şpriţuri, cum dăduse fericirea 
peste el, să-şi regăsească nepoţelul de la Piteşti 
tocmai la Craiova, şi-n ce împrejurări anume, s-a 
ris copios, de zdrăngăneau tacîmurile de pe masă. 
Şi ce masă! Cu purcel de lapte, la cuptor... 

Către dimineaţă, la gară, unde îl aştepta 
vagonul turneului, nea Tudorică m-a îmbrăţişat şi 
m-a sărutat, spunîndu-mi la despărţire: 

— Măi pişpirică, să nu uiţi niciodată cum l-ai 
întîlnit pe unchiu-tău, şi încă fără să-l cunoşti! Ai 
grijă, să nu mă oco-  leşti, dacă vei avea vreun 
drum prin Bucureşti. Zici că vrei să te faci poet... 
Aiureli! Te naşti poet, nu te faci. Şi nu-i o me-serie. 
Mai curind o stare de spirit, maladivă, aş spune. 
Ca şi filozofia, despre care vorbesc unii c-ar fi 
ştiinţa de-a alerga după o pisică neagră, care nici 
nu există, într-o odaie tot neagră, iar alţii susţin c- 
au şi prins-o! Vezi-ţi de carte. Cînd ai să isprăveşti 
cu bine şcoala, şi-ai să simţi că-ţi plesneşte capul 
de cîte poeme forfotesc înăuntru, atunci vino să ne 
consultăm. Că nu se ştie ce poate ieşi!... 


HOP ȘI EU, OM DE TEATRU 


68 


Ce-a ieşit, voi relata în alte capitole. Însă pe 
nea Tudorică nu l-am uitat. Şi-organul însărcinat 
cu ţinerea de minte, care la mine funcţionează 
suficient de defectuos, de astă dată a lucrat 
corespunzător. 

Instalat de cîtva timp la Bucureşti, ca „poet”, 
unde trăgeam o miţă nemaipomenită de coadă, 
mă  jenasem să-l anunţ despre sosirea 
personalităţii mele în capitală. Pesemne, şi din 
pricina faptului că nu reuşisem să fac gaură în cer. 
lar ca să mă înfăţişez la dînsul în chip de milog, ar 
fi însemnat să-mi şifonez presti-giul. Pe care nu-l 
posedam, fireşte. 

Pînă la urmă, am făcut-o şi pe-asta. Eram la 
mare ananghie. N-aveam un franc, poeziile mi se 
tipăreau destul de rar, iar cînd se întîmpla şi 
minunea, publicaţia respectivă abia de-şi putea 
plăti datoriile la tipografie, darmite colaboratorii. 

Şi-atunci am apelat la Tudor Muşatescu. 
Indirect. Vînziîndu-i maşina de scris. Fără să mă fi 
rugat, dar şi fără să-i cer consimţămiîntul. De fapt, 
cred c-am fost slab de inimă, şi m-am lăsat 
impresionat de bocetele unui conţopist de la 
Societatea Scriitorilor Români. Care ţinea cu orice 
preţ să devină romancier, însă n-avea la ce să-şi 
bată capodopera. Nu ştiu ce mi-o fi trecut 
atunci prin capul meu de zevzec, dar i-am suflat 
într-o bună zi: 

— Nene Pridcule, te fac cu maşină! Are Tudor 
Muşatescu una de vînzare... Doar mă ştii că-i sînt 
nepot. Dă-mi un aconto de-o mie de lei, şi-n cel 
mult o lună îl conving să ţi-o cedeze. E-un 
„Remington” autentic, formidabil! De n-o să-ţi 
placă, îţi dau banii înapoi... 

— Eşti deştept, baladistule, asta-mi place la 
tine! — a exclamat în culmea fericirii viitorul mare 
romancier, care-mi citise vreo cîteva din poemele 
mele în stil baladesc. 


69 


Şi imediat mi-a înmînat arvuna cerută. Din 
păcate, nu eram deloc deştept. Dar nici pe el 
nu-l prea dădea mintea afară din casă. Pentru că, 
peste vreo săptămînă, întilnindu-l pe dramaturg la 
sediul Societăţii, l-a întrebat în ce stare-i maşina. 
Atunci a aflat Tudor Muşatescu două noutăţi 
(extrem de importante). Mai întîi că este 
proprietar de „Remington”, şi-apoi că nepotu-său 
se vîntură prin Bucureşti. 

Întrucît n-avusese în viaţa lui maşină de scris, a 
pornit numaidecît în căutarea podoabei de poet- 
misit. Şi m-a găsit. La „Cafe de la Paix”. Unde-mi 
consumam ultimii leuţi din aconto, în chip de 
cîrnaţi pe fasole (mîncarea mea preferată). 

— Haidem la mine acasă, măi pişpirică, să 
discutăm ceva! — m-a invitat nea Tudorică, 
extrem de încîntat de revedere. Am aflat că eşti 
prin urbea noastră. Ai început să publici?... Sînt 
tare curios să-ţi citesc şi eu poeziile! 

Mai mult în „stil tirît” decît „impins”, am fost 
condus de unchiu-meu pînă-n Cazzavillan, unde-şi 
avea locuinţa. Şi nu-n-ţelegeam de ce astfel, la 
modul sportiv, din moment ce privirile îi sclipeau 
înveselite. Ori era bucuros de apariţia unui nou 
literat în familie, ori se amuza dinainte, în sine, de 
surpriza pe care mi-o pregătise. Auzisem că 
intenţiona să scoată o revistă săptămînală, de 
umor. Dacă mă băga în redacţie? 

În clipa cînd am rămas singuri în biroul său, 
numai noi doi, ca între bărbaţi, ne-am dumirit pe 
deplin. 

— Mă blegule, — a demarat nea Tudorică, tot 
bine dispus, că mi-ai vîndut „Vitrinele toamnei” 
încă de cînd erai copil, asta am mai înţeles-o! 
Dar acum, cînd eşti măgar mare şi-ai ajuns 
scriitor, să te-apuci să-mi vinzi lucrurile din casă, 
şi încă din cele pe care nu le am, nu mai sînt în 
stare să pricep!... Ce-i cu tine, dilimache, ţi-ai 
pierdut minţile? Să-mi faci tu, mie, un 


70 


asemenea pocinog! Noroc că mi-am dat seama 
despre ce-i vorba şi i-am spus cretinului ăla de 
Pridcu, şi bou pe deasupra, c-am dat maşina la fier 
vechi, de hîirbuită şi dărimată ce era... 

— Tot aşa mă gîndisem şi eu, nea Tudorică! — 
am încercat să-i explic, obrăznicindu-mă. I-am şi 
spus că, de nu i-o place „Remington”-ul, îi dăm 
banii înapoi. Credeam că ai mai multe, şi-ai să-mi 
cadoriseşti şi mie una, s-o fac mărunţiş... C-altmin- 
teri, de unde tot scoţi atitea piese de teatru, 
adaptări şi localizări? 

Nea Tudorică privea la mine uluit şi interzis. 
Apoi şi-a stupit în sîn şi-a răcnit înfiorător: 

— Din cap, mă!... Bată-te cucu de nărod, n-am 
crezut pînă astăzi că neamul nostru cuprinde şi 
proşti... Să-i înapoiezi omului banii! 

— De unde?... 

— De la mine, fleţule! Na, uite două mii de lei. 
Restul, păstrează-l pentru tine. Şi să nu mai faci 
aşa ceva cît ai să trăieşti, că te dezmoştenesc! 
Nimic n-am să-ţi las... 

— Mai bine mi-ai da acuma nişte talent, nene 
Tudorică, zău aşa! Că tare-s tont şi-amărăştean... 
lartă-mă! lartă-mă pentru toate măgăriile pe care 
le-am debitat aici, iartă-mă şi pentru dobitocenia 
pe care am săvişit-o! 

— Las-o încurcată şi să nu mai discutăm! E clar 
cănu prea eşti zdravăn la cap... Şi nici eu, dacă- 
s capabil să-ţi iert una ca asta! 


Dulcele de nea Tudorică! Cite nu mi-a iertat în 
decursul anilor. Numai într-un singur an, de vreo 
trei ori îl anunţasem, smiorcăindu-mă, că murise 
maică-mea. Şi, de fiecare dată, mă finanţase 
pentru operaţiunile de înmormiîntare. A patra oară 
însă, n-a mai suportat. Şi m-a angajat la teatrul 
„Tudor Muşatescu”. Controlor şef. La bilete. 

În perioada aceea, scurtă din păcate, am trăit şi 
eu ca un artist. Numai printre oameni de artă. 


71 


„OMUL” ŞI „MÎRŢOAGA” 


Teatrul „Tudor Muşatescu”, un soi de prăvălie 
personală a lui unchiu-meu, se afla pe Lipscani, 
unde-i acuma sala de spectacole a sindicatelor. 
Sătul de găinăriile comanditarilor, care-l jefuiau 
pungăşeşte, nea Tudorică se-ncumetase să-şi în- 
fiinţeze un teatru al său, nădăjduind să-l ţină pe 
picioare doar cu producţiile proprii. 

La ora aceea, cînd îmi începusem şi eu 
„activitatea teatrală”, se juca pe scena din 
Lipscani „Doi sergenţi”, o melodramă tradusă şi 
adaptată de Tudor Muşatescu, în care făcea săli 
pline G. Ciprian. Un actor de mare clasă, dar şi 
celebru autor al pieselor „Omul cu mirţoaga” şi 
„Capul de răţoi”. 

Regizorul Ion Sava, personalitate fascinantă în 
teatrul românesc, un om de rară ţinută 
intelectuală, mai totdeauna maliţios şi sarcastic, 
pregătea punerea în scenă a altor noi premiere. 
Printre ele, „Două orfeline” (iarăşi o adaptare şi 
prelucrare de-a lui nea Tudorică) şi-o comedie 
italiană, pare-mi-se de Eduardo de Filippo. 

Viaţa teatrului mă înnebunise. În calitatea mea 
de controlor şef la bilete, care nu reprezenta cine 
ştie ce mare brînză, aveam sarcina, trasată 
personal de director, să-i controlez pe controlorii 
de bilete. Cît mai atent şi discret. Aceştia, nişte 
găinari de mică anvergură, îşi mai virau şi ei la 
spectacole neamurile, prietenii şi vecinii de 
cartier. Cam mulţi. Deoarece, deşi sala era mai 
toteauna plină, reţeta zilei abia de-acoperea, une- 
ori, cheltuielile. Printre care figura şi „cachet”-ul 
meu (una sută lei pe seară). 


72 


Din plăcerea de-a mă afla printre actori, 
regizori, regizori de culise, maşinişti şi recuzitori, 
mă-nfiinţam la teatru încă din cursul dimineţii. 

Repetiiţiile se desfăşurau sub conducerea lui 
Ion Sava. În sală mai erau, în afara mea, uneori şi 
nea Tudorică, iar cel mai adesea actorul N. 
Tomazoglu. Restul oamenilor, pe scenă. Dirijaţi de 
Sava. Care, tolănit într-un fotoliu de orchestră, cu 
paltonul pe umeri, avind în mînă textul piesei, 
indica extrem de plictisit nuanțele necesare, 
mereu nemulţumit de jocul şi mişcarea actorilor. 

Tomazoglu, neavînd rol în piesa ce se repeta, 
şedea lingă mine şi pîndea. Totul. Şi felul în care 
dădea replica Ciprian, marele său prieten, şi 
schimbările cerute de Sava. Actorul din stînga 
mea, un individ coborit parcă din lumea imaginată 
de Dostoievski, fantastic, slab ca un tîr afumat, cu 
faţa arsă de febre inexplicabile, trăind intens 
spectacolul repetiţiilor, mi se părea un devorat de 
patima teatrului. Cu timpul însă mi-am dat seama 
de rostul şi tilcul prezenţei sale la teatru în afara 
programului. 


De îndată ce-şi făcea apariţia, pentru cîteva 
minute, Tudor Muşatescu, descins din biroul său 
de la etaj, pentru a veghea la desfăşurarea 
muncii asupra viitoarei premiere, Nae Tomazoglu 
se şi repezea la el, abordîndu-l cu glas rugos: 

— Nea Tudorică, dă-mi şi mie nişte... Ştii 
matale ce... 

— Dar nu ţi-am avansat şi ieri ceva piţule?... 
Ce-ai făcut cu ele? Iar te-a curăţat Ciprian?... Ai 
şi tu niţică răbdare, pînă deseară, cînd vom vedea 
cum stăm cu reţeta... 

Apoi, observiîndu-mă şi pe mine, dramaturgul 
mă lua la întrebări: 

— Ce caţi aici, măi pişpirică?... Arzi gazul de 
pomană, sau n-ai nimic de scris! 


73 


— Ba am! Toată noaptea am trudit, nene 
Tudorică! Şi-acuma mă refac, uitîndu-mă la cum 
lucrează domnu Sava... E nemaipomenit!... 

Cu Tomazoglu mă-nţelegeam de minune. Mă 
trimitea după ţigări, îmi mai împrumuta cîte-un 
sutic, din avansurile căpă- tate de la director, 
îmi îngăduia să-l chibiţez la fantasticele pokere ce 
se încingeau în cabina lui G. Ciprian. 

Imediat ce se încheiau repetițiile de dimineaţă, 
teatrul se golea. Rămâneau însă Ciprian. 
Tomazoglu, şeful electrician şi administratorul. 
Care, renunţind temporar la prînz şi odihnă, se- 
aşterneau pe joc, muncind din greu ceasuri de-a 
rîndul, ca la galere, cu cărţile în mînă, filînd, 
plusînd, parolînd sau  cipînd. lar eu dirdiiam de 
emoție lîngă  dinşii, văzind cum se mută 
bancnotele de la unul la altul, avînd grijă să-i 
umplu paharul maestrului Ciprian, care-şi ţinea 
glăjuţa lingă piciorul scaunului, jucînd poker în 
uniforma pe care-o purta în „Doi sergenţi”. Deşi 
spectacolul avea să-nceapă abia pe la opt seara, 
Ciprian îşi îmbrăcase încă de-acum tunica 
îmbumbată şi pantalonii albi, colanti. 

Pe la patru, poate cinci, după-amiază, 
Tomazoglu mă expedia la birtul din colţ, să le-aduc 
cite ceva de-ale mîncării. La şapte şi jumătate, 
lăsîndu-i să-şi continue partida, mă proţăpeam 
lîngă intrarea în sală, să supraveghez mişculaţiile 
contro-  lorilor de bilete. La opt, începea piesa. 
Ciprian apărea pe scenă, virindu-şi în buzunarul 
de la pieptul vestonului bancnotele rămase sau 
ciştigate, aşa cum se cădea unui vajnic sergent din 
armatele napoleoniene, care, după cum se ştie, 
erau plini de marafeţi româneşti. Lumea aplauda 
frenetic, iar Tomazoglu se instala pe-un scaun din 
ultimul rînd, să-l aştepte pe Ciprian. Căci jocul 
avea să reînceapă după tragerea ultimei cortine. 

„Directorul”, de îndată ce se-nchideau uşile, îl 
striga pe administrator şi-i transmitea: 


74 


— Mi-l trimiţi pe nepotu-meu la „Continental”, 
cu ce mai rămîne din reţetă, după ce le plăteşti 
tuturor bănuţul cuvenit!... 

De multe ori, nu mai rămînea nimic. lar 
financiarul mă delega pe lîngă nea Tudorică doar 
c-un bilet scris în grabă, şi-un plic în care 
introdusese cîteva bancnote din portofelul 


personal. 
La „Continental”, bairam mare. Unchiu-meu 
trona la o masă de vreo zece persoane, 


înconjurat de actori, actrițe, ziarişti şi oameni de 
teatru. Cu şprițul în nas, că nu-i displăcea 
şi amestecul acesta barbar, de sorginte pur 
nemţească, deşi acorda un constant interes 
sticluței de „Aligote”, consumat fără sifon, — cînd 
mă zărea şi cîntărea cu ochi mijiţi plicul, nea 
Tudorică exclama brusc înviorat, făcînd haz de 
necaz ştrengăreşte, ca un elev dintr-a 8-a: 

— Ei, puicusorule, spărserăm inima tîrgului!... 
Bătăliile se cîştigă anevoie numai cu doi sergenţi. 
Mai bine montam „Marile manevre”, şi-aduceam 
cîteva regimente în sală, să le plătească generalu 
biletele! Ia-ţi şi tu un scaun, şi-aşează-te lingă 
Puiu Iancovescu... 

Il refuzam politicos, bănuind amarul din inima 
sa, şi mă reîntorceam la teatru, să-i asist în 
continuare pe Ciprian şi Tomazoglu. Le eram 
necesar. Cine le-ar fi făcut plinul?... 


Dacă nu mă vindecam de teatru, şi cît mai 
urgent, aveam toate şansele să mă vindec şi de 
literatură. Cît am lucrat la bilete, de dimineaţă 
pină-n zori, nu reuşisem să scriu mai nimic. 
Cu părere de rău, aproape plîngînd, m-am 
despărţit de maestrul Ciprian şi Nae Tomazoglu, 
de mirificele repetiţii cifrate ale lui Ion Sava, 
de tot ce-mi încîntase zilele scurtei mele treceri 
prin arta spectacolului. 


75 


Mult mai tîrziu, parcă prin'64, l-am mai văzut 
pe autorul „Mîrţoagei”. Îşi legumea glăjuţa de vin, 
într-o cîrciumioară de lingă catedrala Sfintul Iosif, 
pe strada Nuferilor. Şedea singur la masă, 
încruntat, ursuz şi enigmatic, privind în gol ca 
o sta- 


tuie din Insula Paştilor. Bineînţeles, nu i-am 
stingherit meditaţia. 

Tomazoglu dispăruse? N-am avut de unde să 
aflu. Aş fi putut să-l întreb pe nea Tudorică, însă, 
de cînd îl părăsisem, lăsîndu-l fără controlor şef, şi 
încă fără să-l previn, nu mai avusesem obrazul să-l 
vizitez. 


„PUNGAŞUL” 


Abia prin 1950, în primăvara acelui an 
răscolitor, am îndrăznit să-l caut pe „unchiu-meu”. 
Aflasem că era pus la păstrare, „pe tuşă”, că nui 
se mai juca nimic. Probabil, fiindcă tot se 
descoperise procesul de putrefacție a poeziei, 
apăruse teama de-a nu se extinde şi-asupra 
dramaturgiei. 

Lucram la „Editura de Stat”, ca şef al 
serviciului de tehnoredactare. Iar un coleg, de la 
„Cartea Rusă”, îmi povestise că Tudor Muşatescu 
începuse să fie folosit pentru efectuarea a tot soiul 
de stilizări şi verificări literare în special la tradu- 
cerile de piese. 

Cînd i-am căzut pe cap, în locuinţa din 
Cazzavillan, nea Tudorică tocmai se întorcea de la 
„Caviar”, o bodeguţă vestită pe-atunci. Bine 
dispus, cu ochii sticlind, m-a privit surprins plăcut, 
apoi a exclamat cu zîmbetul pe buze: 


76 


— Ia te uită, ce mai buflea!... De cînd ai 
abandonat teatrul şi te-ai apucat de editură, ai 
ajuns măreț, chiar dublu decît erai. Ce-i cu tine, 
ce-ai păţit?... 

— Glandele, nene Tudorică!... De la glande mi 
se trage! 

— Păi cred şi eu, dacă bagi în tine atitea 
momiţe şi mădu-vioare! 

— Nu mă mai necăji şi matale, zău aşa! După ce 
toţi en- docrinilogii mă fac mincinos, cînd le spun 
că mă-ngraş mîn- cînd mai nimic, mai mă iei şi 
matale peste picior!... Sînt tare amărit! 

— Ei, nu mai spune! Dar eu de ce nu-s amărit, 
măi pră-păditule! Acum vreo trei ani aveai editură, 
„Europolis”-ul, şi umblai după Cezărică Petrescu, 
după cum ne-a spus la o şe- dinţă cineva, iar azi 
eşti la „Editura de Stat”, ce mai vrei?... N-ai 
ajuns ca mine pungaş, de cînd nu mă mai joacă 
nici un teatru! Da, măi pişpirică, asta-i situaţia... 
Hai, să ciocnim un păhărel!... 

„Pungaşul” n-arăta deloc demoralizat. Auzisem 
că se ocupă de confecţionarea de pungi din hîrtie 
de ziar, dar nu-mi venise să cred. Totuşi, nu era 
exclus s-o fi făcut şi pe-asta, dintr-un spirit de 
frondă puştească, vrind să le dea peste nas 
culturalilor de pe vremea aceea. 

Ca întotdeauna, unchiu-meu era cu basca pe 
cap, fuma ca un turc, iar privirea îi umbla 
cercetătoare pretutindeni. Mereu aveai impresia 
că zimbeşte. Atît interior, cît şi exterior. Gîn-durile 
i se oglindeau întruna pe chipul brăzdat de ridurile 
unui hohot de rîs reţinut. Iute în mişcări, ca un 
spirnel, mărunţel şi subţirel, îngrijit îmbrăcat, 
numai în ţoale de soi, nea Tudorică nu-şi găsea 
niciodată astîmpăr. Curios să afle ce-i în capul tău 
sau al oamenilor din preajmă, nerăbdător să-şi dea 
cu păre- rea, trintindu-ţi cîte-un „muşatism” de 
te lăsa cu gura căscată, era inegalabilul mag al 
şuetelor de esenţă (pură). 


77 


În timp ce-mi sorbeam vinişorul, am încercat să 
mai  ogo-iesc din amarurile lui unchiu-meu, 
povestindu-i din propriile mele belele. După ce i- 
am împuiat capul cu tot soiul de năzbitii, i-am 
declarat înverşunat: 

— Toţi mă mănîncă, mai rău ca fiarele!... 

— Ei, măi pişpirică, ăştia-s oamenii, mîncători 
de rahat!... 

— Exact! Aici ai ghicit-o! — l-am aprobat eu, 
dîndu-mi seama abia peste o clipă de capcana în 
care căzusem. 

Şi-am renunţat să-l mai compătimesc. Nici n- 
avea nevoie. Cu firea sa, străluminată de intense 
descărcări de energie (mentală, bineînţeles), era 
un caracter bine călit, la cel mai înalt voltaj. Nimic 
nu-l putea zdruncina. 

Niciodată n-am fost un vizitator frecvent al 
casei de pe Luigi Cazzavillan. Pe unchiu-meu îl 
vedeam din an în paşte, avind şi motive. Atitea 
strimbe şi boacăne îi făcusem, încît mă 
consideram nevrednic să-l „inoportunez”. Însă, în 
sinea mea, sufeream crincen. Cînd mă podideau 
remuşcările, îmi luam ini-ma-n dinţi şi-i mai 
trăgeam o fugă pe la nea Tudorică. Cu nici unul 
din aceste prilejuri, de fapt penibile tentative de 
apropiere, n-am fost obiectul vreunui reproş. 
Mereu m-a primit cu braţele deschise. Cred că-n 
pieptul său de aramă (cum zicea poetul Vasile) 
funcţiona un cuptor de aur, unde se cocea o pîine 
cît roata morii. 

Odată chiar, prin 1958, poate'60, m-a poftit să-i 
citesc un manuscris. Două pagini. Atît. Caligrafiate 
îngrijit, cu litere mari, lizibile. Era un referat. 
Asupra versiunii româneşti a piesei „Trenul 
blindat”, care trebuia să apară, într-o reeditare, la 
„Cartea Rusă”. Traducerea îmi aparţinea. M-am 
considerat în al nouălea cer cînd am terminat 
lectura. Nu găsisem nici o observaţie. 


78 


Iluzii. Iluzii pierdute, vorba lui Honore (de 
Balzac). Căci nea Tudorică, zîmbind pe sub 
mustață, mi-a spus stînjenit: 

— Măi copile, n-am să-ţi mai zic pişpirică, 
fiindcă aş co-mite o improprietate de stil, la suta ta 
de ocale... 

Realitatea era că dramaturgul mă cruța, 
deoarece băteam la mult mai mult. Apoi a 
continuat: 

— „mi-am îngăduit să-ndrept cîteva mici 
scăpări din tex- tul pe care mi l-a trimis editura, 
după mine neînsemnate... Una singură era mai 
belalie. Nu aparţinea traducerii tale, fiindcă şi-n 
ruseşte sună la fel, însă-n limba noastră, atit de 
plină de sensuri, subsensuri şi contrasensuri, ar fi 
sunat catastrofic... E vorba de numele personajului 
principal —  Pehlevanov. L-am schimbat în 
Pelevanov, ca să nu iasă cu scandal! Ar fi rîs lu- 
mea ca la comegie, deşi piesa lui Ivanov e-o 
dramă, şi-ncă din timpul revoluţiei de la'917... 

Omul de teatru îşi spunea cuvîntul. 


PLOCONUL 


Peste vreo şase ani, cînd bucăţica de viişoară 
îmi fusese puternic atacată de invazia bestială a 
unei ciuperci („bothriotis fuckeliana”) de pe urma 
căreia obţinusem un vin epocal, demn de-a fi 
milessimat, o licoare tare, parfumată, bogată în 
proprietăţi  „organoleptice”, cum se exprimă 
specialiştii fabricanți de la „Vinalcool”, am 
îmbarcat o damigeană în „Bombiţă” („Fiat”-ul 
meu 600 D 100) şi-am demarat în trombă spre 
Luigi  Cazzavilan.  Cunoşteam  propensiunile 
comediografului pentru asemenea unicate. 


79 


În living-room, cenaclu literar! Unchiu-meu, 
instalat în- tr-un fotoliu comod, se întreținea 
cordial (puţin spus) cu vizitatorii ce-i cotropiseră 
casa. Trebuia să fi fost într-o vervă nebună, 
năucitoare, deoarece sosirea mea a adumbrit 
numaidecît chipurile celor de faţă. De parcă le-aş 
fi suflat în lampă, şi i-aş fi deconectat de la 
reţeaua de tensiune reprezentată de nea Tudorică. 

Era prin februarie. Iar şuba în care venisem 
încotoşmănit, încă n-apucasem s-o dau jos. Cînd 
m-a văzut triplu de cît mă ştia, unchiu-meu a 
exclamat îngrozit: 

— Ce-i cu tine, pişpirică?... Ba nu, nu-i corect, 
fiindcă arăţi ca un pachebot, balenieră, eventual 
chiar balenă!... De unde te-ai procopsit cu burta 
asta, hapleo? Nu mi-ai promis c-ai să te pui pe 
regim?... Nici nu ştiu cum să-ţi mai spun! 

Luat astfel în focuri, n-am avut altă soluţie decît 
să-mi deconspir surpriza. Şi-am scos damigeana 
de sub şubă. Unde-o pitisem între mesadă şi haină. 
Legată de gît cu cureaua de la pantaloni. 

Cînd a depistat recipientul (10 litri), 
dramaturgul a apre- ciat lovitura mea de teatru, 
şi m-a prezentat asistenţei: 

— Ăsta-i Vlad al lui Eftimie, nepoţelul meu de 
mare cali-bru!... Cred c-aţi auzit de el, fiindcă-i 
omul care machetează mai toată presa noastră. 
Cînd era puşti, făcea pe poetul, mai tirziu a fost şi 
editor, iar acuma, neapărat, trebuie să fie director 
de Gostat... La Tîncăbeşti. Ce-ai acolo, în borţoşica 
aia? Nu cumva vreun produs lichid din grădina ta 
de la ţară?... Dă-ţi jos tundra de pe tine, şi-aşează 
cu duhul blîndeţii damijonul pe duşumea! 

l-am dat ascultare. Şi, în clipa aceea s-a 
declanşat şi catastrofa. Pantalonii, rămaşi fără 
curea, porniseră să curgă la vale. Incet, ce-i drept. 


Dar sigur! 
Numai  unchiu-meu, datorită uriaşei sale 
experienţe de viaţă, mi-a spălat obrazul de 


80 


ruşinea care-l înroşise, făcîndu-l să arate ca un 
parizer dietetic. Imediat, după ce m-a văzut 
aşezat, cu brăcinarul pantalonilor în mînă, s-a 
apucat să povestească o păţanie similară, uitînd să 
precizeze cine-a fost eroul. 

—  Trăsese băiatu vreo cîteva păhărele de 
aligote, la „Caviar”, şi nu-i mai păsa de nimic... Pe 
la şapte, către seară, pe-o ploaie cu clăbuci, a luat- 
o cătinel spre casă, amintindu-şi că-i făgăduise 
neveste-sii să nu zăbovească prea mult prin oraş. 
Noroc că locuia pe-aproape. Călca niţel cam şui şi 
legănat, ceea ce l-a determinat să greşească 
bordura trotuarului. Şi s-a pome- nit cu 
poponeaţa în rigolă. Ud  leoarcă, pînă-n 
străfundurile lenjeriei de subsol, a ajuns totuşi 
acasă, la timp. Şi n-a mai aprins lumina, ci chiar 
din hol a purces să-şi dea jos pantalonii. Pe în- 
tuneric. Plus celelalte detalii ale trusoului de corp. 
Bijbiîind seminud prin bezna din odaie, a auzit 
deodată un freamăt suspect în încăpere. Atunci, 
renunţind să se mai descurce singur, a strigat cu 
glas uşor împislit: „Tu eşti, dragă? Aprinde lumina, 
să-mi caut nişte schimburi!...” Lustra, cu cinci 
becuri, a funcţionat ireproşabil şi prompt. 
Scăldind odaia cu toată puterea celor 500 de wati. 
Şi, în acelaşi timp, un cor pe patru voci, mixt, a 
purces să intoneze strident şi disonant: „Mulţi ani 
trăiască, mulţi ani trăiască, la muuulţi aaani!...” 
Nimerise în sufragerie. Unde, fiind ziua sa 
onomastică, nevastă-sa îi organizase o masă de 
gală, fără să-i fi spus nimic. La care invitase o 
sumedenie de neamuri şi prieteni. Şi care-l 
aşteptau pe întuneric, dorind să-i facă o surpriză 
de pomină... Aşa că, tu, pachebotule, ai scăpat 
ieftin, cu pantalonii pe tine. Spre deosebire de 
băiatu, care inventase stripteas-ul înainte de 
vreme, adică „avant la litru”, după cum spune 
bunul meu prieten, Lulă, om de cultură bine- 
cunoscut. 


81 


Nu mai ţin bine minte numele celor prezenţi 
atunci, dar cred că nu lipseau din living-room Kitty 
Gheorghiu-Muşatescu, soţia dramaturgului, 
Bobiţă, fiul său, nişte prieteni şi colegi de-ai 
acestuia, Dan Deşliu, Goga şi Cuza, ambii 
redactori-şefi la publicaţii M.F.A. şi M.A.I., precum 
şi Nixon Ştefănescu, colonel şi-acesta, ca şi 
precedenţii, şi căruia nea Tudorică îi dăruise 
porecla de mai sus, datorită uluitoarei asemănări 
cu omul politic american. Nicolae Ştefănescu era 
un excelent scriitor de romane detectiviste, şi-un 
eminent criminalist. Peste ani, avea să piară tragic 
în timpul cutremurului. 

— Ia toarnă din damijonul ăla, să văd şi eu ce-ai 
pus în el!... Ce gustarăm pînă acum a fost vin, de- 
al meu, c-am avut şi eu vie, dar despre cărţălăul 
tău am auzit numai poveşti... Hai, dă-i drumul! — 
m-a mobilizat unchiu-meu, arătindu-mi paharele 
de pe masă (golite). 

Peste vreo oră şi ceva, nivelul lichidului din 
damigeană  coborise la cota de alarmă. 
Dramaturgul se plasase pe orbita unei verve 
debordante, fantastice, scînteietoare, emanînd din 
creierul său (în  ebuliţie)  laserele unor 
„muşatisme” uluitoare, spontane şi-n proporţie de 
masă. 

— Mă, ştiţi voi în cîte teatre mă joacă ruşii?... — 
a întrebat la un moment dat nea Tudorică. Peste o 
sută de scene mi-au montat „Litanic-Vals”-ul! Ce-i 
drept, nici eu n-am văzut cum arată o sută de 
ruble... Avem o convenţie — noi îi traducem pe 
gratis, iar ei aşijderea. Singura diferenţă: numărul 
de spectatori, raportat la populaţie. Mă rog, atîția 
avem, cu-atiţia defilăm! Totuşi, sînt fericit că mă 
cunosc milioane de ruşi, ucrainieni, cehi, polonezi, 
unguri şi alte naţionalităţi, fără deosebire de 
umor... Nea Spirache al meu navighează prin lume 
fără paşaport! E ceva!... Nu plăteşte, nu-i plătit!... 


82 


Apoi, examinînd damigeana, mi s-a adresat 
direct, ca între producători viticoli: 

— Ai băgat ceva în vin, măi pachebotule?... 
Prea-i tare! Cînd aveam vie, tineam mai mult la 
cursa vinului, şi nicidecum la gradele de pe 
epoleţi. Plus c-am băut la viaţa mea peste trei vii... 
Dar cu măsură, viţă după viţă. Ia zi, l-ai îmbogăţit 
cumva cu zahăr? 

— Ferească sfîntu, nene Tudorică! — l-am 
asigurat eu. Să-ţi aduc eu, matale, vin de-a doua? 
Ala-l ţin doar pentru fini şi cumetri! Că şi ei 
mi-aduc găini moarte şi fierte, presărate _ cu 
mujdei, să nu le pot stabili data decesului... Iti mai 
torn un păhărel? 

— Ho! Opreşte-te!... Adică, opreşte-i şi lui Kitty, 
n-a apucat sărăcuţa să guste nici măcar un 
strop... Eu m-am cam afumat. Şi nu le mai 
pune nici băieţilor! Ajungă-le! Dacă nu mă 
chercheleam, trăgeam şi nişte table de pomină. 
Mi-a spus Bebe Ştefănescu-Goangă c-a jucat cu 
tine, la Tîncăbeşti, cîteva partide... Ce nu-s în 
stare să-nţeleg, e cum de-ajungeaţi să daţi cu zarul 
şi să mutaţi pulurile? 

Luînd aminte la zîmbetele ce-nfloriseră pe 
chipurile asistenţei, am fost nevoit să precizez 
condiţiile în care se desfăşurase memorabila 
întîlnire cu ventripotentul solist al Operei Române. 

— În fel şi chip, măi nea Tudorică! Cînd de-a 
buşilea, cînd de-a-npicioarelea. C-altminterea nu 
se putea. Dacă am fi jucat la masă, ar fi trebuit să 
tăiem cîte un semicerc de fiece parte. Nu- 
ncăpeam, din pricină de volum, ca să zic aşa! 


— Nu mai rideţi, măi, ce-aveţi cu el?... Data 
viitoare îl fac eu o tablă, să mă ţină minte. Îi 
dau şi zarul înainte, şi două linii. În materie de 
table, sînt imbatabil... As, nu altceva! 


83 


SFÎRȘITUL PIESEI 


Prin 1968, cînd îmi căutam o oază de linişte, 
unde să-mi pot duce la bun sfîrşit o cărţulie de-a 
mea, l-am vizitat pe Mihai Muşatescu, fratele 
dramaturgului, să-mi furnizeze vreo adresă de 


ceea ce-ţi trebuie... — mi-a spus nenea Mihai. 
— Du-te la Tudorică, nu mai sta! lţi face rost 
numaidecît de ceea ce-ţi trebuie... — mi-a spus 


nenea Mihai. 

— Păi, l-am căutat, şi nu-i acasă! 

— Nici n-are cum să fie, de vreme ce-i la 
Rucăr... Acolo îşi petrece vacanţele, de ani de zile. 
De fapt, din moment ce tot ai să te călătoreşti într- 
acolo, fă-mi şi mie un serviciu. Treci prin 
Cîmpulung, pe la madam Olteanu, coloneasa, şi 
spune-i să-mi dea borcanele. Ştie dînsa despre ce-i 
vorba... 

La Rucăr am ajuns cu bine. Via Cîmpulung. De 
unde încăr-casem în „Bombiţă” peste 60 de 
borcane. Pline. Cu dulceţuri şi şerbeturi. De cireşe 
amare, vişine, fragi şi zmeură. 

Pe nea Tudorică l-am găsit schimbat. Deşi cu 
zimbetul pe buze, arăta altfel. Manifestind o 
voioşie niţel forţată şi-o poftă de lucru ostentativă. 
Ceva nu era în regulă! 

Ne-a primit bucuros, pe mine şi pe bulgăroaica 
de ne-  vastă-mea, cum îi plăcea şi dînsului să-i 
spună. Dar a refuzat damigeana pe care i-o 
adusesem. 

— M-au oprit de la vin, nefericiţii ăia de 
doctori! Nu mai am voie nici măcar să-i citesc 
numele scris pe hîrtie. Ştiţi ce, pînă-mi isprăvesc 
textul pentru „Urzica”, mergeţi să prînziți cu 
Kitty... Eu sînt la regim, iar la masa altora nu-mi 


84 


mai place să casc gura. Mai ales cînd se bea şi se 
mănîncă, iar eu doar privesc! 

L-am lăsat înaintea unui catastif, cam cît un 
registru comercial, în care-şi scrijelea zilnic 
celebrele-i vorbe de duh. 

Spre seară, m-am răzgindit. Am renunţat la 
gazda de ca- re-mi făcuse rost soţia 
dramaturgului, şi-am întins-o la Bucureşti. Se 
petrecea ceva ciudat cu unchiu-meu. Impotriva 
firii lucrurilor. 

Abia mai tirziu, peste vreun an, trecînd pe la 
nea Tudorică, am aflat că zace la pat, în odaia de 
sus. Nu mai primea pe nimeni. Am întrebat-o pe 
tanti Kitty: 

— Chiar atît de rău se simte?... Ieri i-am citit în 
„Urzica” cele zece „muşatisme”, şi se vedea cît de 
colo că-s scrise recent! 

— Le scrie din greu, numai eu ştiu cît pătimeşte 
Tudorică pînă le aşterne pe hirtie... 

În aceeaşi secundă, din odaia de la etaj s-a 
auzit un vacarm sinistru. Bufnituri, vase sparte, 
scaune răsturnate. 

— Ce se-ntimplă? — am întrebat-o înlemnit pe 
mă- tuşă-mea. 

Soţia dramaturgului îşi  fringea mîinile, 
privindu-mă înspăi-mîntată. 

— lar îi este rău... Şi nu mă lasă nici să-i trec 
pragul! Pesemne a încercat să coboare din pat. E 
supărat foc pe doctorul care-l îngrijeşte... După ce 
i-a interzis să pună picătură de băutură în gură, 
încă de anul trecut, acuma i-a permis să bea la 
discreţie. Şi vin, şi coniac... lar Tudorică nu mai 
vrea.  Alaltăieri mi-a şi spus,  înjurîndu-l 
creştineşte: „Dacă ştia c-am să mă curăţ, de ce nu 
m-a lăsat să trăiesc omeneşte?... O lună barem. 
Rezultatul, tot ăla era!” 

Eram năucit de cele auzite. Nici nu mai sînt 
sigur că vorbele de mai sus mi-au fost transmise 
de mătuşă-mea, sau doar mi le-am imaginat, ca 


85 


posibile. Tot aşa cum, parcă, nea Tudorică ar fi 
spus în ultimele zile, nu se ştie cui: „Asta-i culmea! 
Am făcut o lume întreagă să ridă, şi-acuma-s unii 
care mă pling. Să nu-ţi vină să mori... de ris?” 

L-am reîntilnit pe nea Tudorică pe scena 
căminului cul- tural de la Cîmpulung. În chip de 
portret.  Suridea  şugubăţ,  bucurindu-se de 
succesul echipelor ce evoluau în cadrul Festi- 
valului de satiră şi umor „Tudor Muşatescu”, sub 
panoul care-l înfăţişa, aşa cum fusese totdeauna în 
viaţă. 

lar eu eram în sală, ca preşedinte al juriului, 
alături de dramaturgul Gheorghe Vlad. Rideam în 
hohote, laolaltă cu sutele de spectatori din sală. La 
un moment dat, mi-am părăsit locul, rugîndu-l pe 
Vlad să mă scuze: 

— Măi oltene, mă duc niţel pînă afară, să iau o 
tîră de aer... 

— Ţi-e rău? — s-a interesat Gheorghe Vlad. 

— Nu prea, însă mi-am amintit că i-am făgăduit 
lui nea Tudorică să-l fac o tablă! Poate fac rost de 
nişte zaruri... Plec să-l caut! 

— Mă, tu eşti nebun? — s-a speriat 
dramaturgul. 

— Deloc! Încă... Dar parcă-l aud ce-o să spună, 
cînd m-o vedea acolo, sosit pe nepusă masă: „la te 
uită cine vine! Nepoţelul meu de mare calibru, pe 


post de pămiîntean extraterestru, şi încă 
imponderabil! La greutatea lui, curată 
performanţă...” 
x 
xX xX 


Dealtfel, în afară de nea Tudorică, dacă stau şi- 
mi suprasolicit memoria, au mai fost şi alte 
rubedenii, de astă dată strict autentice, care au 
contribuit la zgîndărirea latentelor mele înclinații 
(să-i zicem) literare. Deşi, mai curînd, le-aş spune 


86 


aventuroase. Sau, combinat, aventuros-literare. Şi- 
asta, încă din primii ani ai tinereţii dintii. Pe cînd 
mă pregăteam să-mi absolv, cu brio, ma non tropo, 
studiile... primare. Parcă prin 1932... 


DULCI STICLEŢI Al TINEREŢII 


VACANŢA MARE 


Terminînd cu bine, fără probleme grave, clasa a 
patra primară, urma să mă pregătesc pentru 
festivitatea înmînării cununii. Fiindcă eram şi 


87 


premiant. Spre uimirea mea. Dar şi-a întregii 
familii. Evenimentul avea să aibă loc la teatrul de 
deasupra băii comunale. Pe scena căruia urma să 
mă dau în spectacol. Ca recitator şi ca membru al 
echipei de dansuri. 

O săptămînă întreagă, instruit „de-ăl bătrîn”, 
am studiat intensiv vreo cîteva poezii. Care lui îi 
plăceau nespus, iar mie nu-mi intrau deloc în cap. 
Mai ajutat, cu cîte-o scatoalcă după ceafă, mai 
încurajat şi de Ongliţa, care mă hrănea, pentru în- 
tărirea ţinerii de minte, numai cu cacao cu lapte şi 
miere pe pîine cu unt, ajunsesem, oarecum, să 
rețin cîte ceva. 

După amiezele, repetam la infinit, cu echipa, 
dansul „,Alu-nelul”. Singurul pe care-l puteam 
juca, însă ca un buştean. 

În ziua fatidică, a serbării şcolare de sfîrşit de 
an, după ce-mi primisem cununiţa, de emoție 
am uitat totul. Şi poezia, şi paşii dansului. Şi, 
pentru ca să fie completă catastrofa, zărindu-l pe 
taică-meu în primele rînduri ale sălii de spectacol, 
l-am strigat înspăimîntat: 

— 'Tăticule, scapă-mă de-aici, că nu mai ştiu 
nimic!... 

Succesul a fost monstru. 

De aceea, poate, am fost pedepsit să-mi petrec 
vacanța de vară la casa bunicilor, pe strada 
Libertăţii. Tata Eftimie şi Ongliţa plecau la băile 
Govora. Ce să spun, diînşii îşi imaginau că, 
neluîndu-mă cu ei, aveau să mă-nveţe minte! 
Aiurea. Pe mine mă durea-n cot. Eram în al 
nouălea cer. Şi nu numi eu, ci şi bunicu-meu. 

Tatapetre, care fusese în sală cînd cu 
spectacolul de pomină, şi-mi apreciase contribuţia, 
rizind în hohote de cîte ori îşi reamintea de ea, m- 
a întîimpinat cu braţele deschise. 

— Lasă, mă zgîmboi, c-o să petrecem amîndoi o 
vacanţă de vară nemaipomenită!... N-ai de ce să-ţi 
faci inimă amară. Că ce-ai păţit tu acolo, am păţit 


88 


şi eu... Altfel însă. Ehe, sînt ani de-atuncea. 
Mulţi, chiar foarte mulţi. C-acum mi-s bătrîn, iar 
pe vremea aia eram tînăr şi semeţ. Mie, mi s-a- 
ntîimplat pocinogul în beci... 

— Cum aşa, în beci?... — m-am interesat eu 
nedumerit. Dănţuiai „Alunelul” acolo?... 

— Taci, mă, că eşti prost! De jocuri populare 
ne-ardea nouă? Era pe timpul întîiului rezbel al 
lumii, cînd năvăliseră nemţoii în oraşul nostru, iar 
eu stăteam mai mereu pitit în pivniţă. Nu că mi-ar 
fi fost frică, doar mă ştii cît mi-s de curajos, dar ca 
să păzesc butoaiele... C-aveam băgate la beci, şi 
trăscăul adus de la Măţău, de la pungaşul ăla de 
Bacria, socru-meu, şi vinişorul cărat de la 
Drăgăşani, de la cumătrul Pantazică... Mă, şi furau 
nemţii ăia, de băgaseră groaza în lume... Cum se 
lăsa noaptea, călcau curţile şi casele oamenilor, în 
căutare de bău-tură şi mîncare. Că erau hămesiţi, 
mă zgimboi, de parcă n-ar fi mîncat de la zidirea 
pămîntului... Din păcate, mai eram şi-n zilele 
Crăciunului, şi mai fiecare îşi tăiase porcul. Iar eu, 
mai deştept, ascunsesem în beci tot ce-mi dăruise 
animala, şi toba, şi cartaboşii, şi cîrnaţii afumaţi, şi 
muşchiul şi pecia, jumările, şuncile şi costiţa... Imi 
luasem cu mine şi-o bită, că de-ndrăz-neşte vreun 
neamţ să intre în pivniţă, să am cu ce-l otînji după 
ceafă! Tot aşteptînd să vină tilharii ăia, am simţit 
că mă apucă foamea... Trecuse de miezul nopţii. 
Noroc c-aveam la îndemînă tot ce-mi trebuia. Şi-n 
vreme ce stăteam la pîndă, doar întindeam mina, 
şi tăiam cu briceagul, de ici de colo, ori o halcă de 
tobă, ori o bucăţică de cîrnat... Mă, şi mi s-a făcut 
deodată o sete, de-mi venea să mor, nu altceva! 
Băgase mă-ta mare, Maca-Maia, cum îi spui tu, o 
putină cu murături în fundul pivniţii, să fie cît mai 
departe de butoaie, ca să nu tragă vinul şi ţuica 
miroase. Şi mi-am astîmpărat setea cu moare... 
De-a dreptul din zăcătoare. Oi fi aţipit după aia, n- 
oi fi aţipit, dar spre crăpat de ziuă, aud că dă 


89 


careva să coboare scara beciului... La lumina 
felinarului de ploaie pe care-l atirnasem de-o 
grindă, ce-mi fu dat să văz? Doi nemți cu ceaunele 
lor de tuci pe căpăţină... Şi-mi zic: ..Petre, ţin-te 
bine, că bandiții vor să te prade!”. IÎnşfac bîta de 
coadă, să mă proptesc mai abitir în ea, şi aştept să 
văd ce-au de gind tilharii. Cînd s-au înfipt la 
slănină, a pornit să mă doară sufletu. Că era 
munculiţa mea. De necaz, dar şi din pricina sfor- 
ţării cu care mă proptisem în ciomag, poate şi din 
cauza cîrnaţi-lor afumaţi stropiţi cu moare de 
murături, n-am mai avut ce-i face şi-am slobozit un 
oftat... Dar atît de ţeapăn, că s-au speriet şi nemţii. 
Cînd au început să-şi mai scoaţă şi levorverele, m- 
a durut sufletu şi mai avan, şi-am oftat iarăşi. Că 
mă dureau şi matele! Aia au dat să strige: 
„Vasisdas! Vasisdas! Vasisdas?” De unde să pricep 
eu, cioban de la Măţău, limba lor încurcată. M- 
am tras pe după putină, şi le-am zis şi eu pe 
nemţeasca mea: „Vasisdas ca Vasisdas, dar să-l 
vezi pe Vasisdoi, ce mai stă după butoi!”. Auzind 
vorbă de om, nemţii s-au avîntat cătră mine. De 
unde mă aflam pitit, le-am otînjit una peste 
ţurloaie, de-au căzut amîndoi cu nasu-n putină!... 

Mîndru de vitejia bunicului, l-am întrebat, mort 
de curiozitate: 

— Şi pe-urmă, Tatăpetre, ce-a mai fost? 

— Păi, după aia a-nceput dănănaia... l-am legat 
cu funia de rufe şi i-am arestuit în beci. La vreo 
cîteva zile, îmi spune Caterina, adică mă-ta mare, 
că-i plină uliţa de nemti. Îţi dai seama, îi căutau 
pe-ăia doi. Intrau din casă-n casă, cotrobăind 
peste tot. Cînd au venit şi la noi, şi-au coborit în 
pivniţă, i-am otînjit şi pe-ăştia. Trei erau. Şi i-am 
legat cot la cot cu-ăilalţi doi. „„De-acuma, o să-l 
vedeţi şi voi pe Vasisdoi, mişeilor!” le-am zis eu. 
Intr-o săptămînă, strinsesem vreo şapte soldăţoi în 
beci. De m-au lăsat sărac. Că doar trebuia să le 
dau şi lor cevaşilea de-ale mîncării. Şi mi s-au dus 


90 


şi cîrnaţii, şi toba, şi cartaboşii. Nemţii, pînă la 
urmă, mîncaţi bine, băuţi bine, nu mai vroiau să 
plece din pivniţă. Cînd a dat peste noi o patrulă 
întreagă de-a lor, i-a eliberat pe băieţii din pivniţă. 
Şi nu mi-au făcut nimic. Au înfulecat ce mai 
rămăsese din porc şi-au băut toată moarea, după 
care mi-au şi mulţumit... 

Cînd mi-a repetat povestea, în vara aceea de 
basm, şi-încă de mai multe ori, Tatapetre îmi 
relata de fiece dată alt final la păţa-nia lui cu 
Vasisdoi... Uneori otînjise doar patru nemti, alteori 
rezulta că se adunaseră la dînsul în pivniţă 
efectivele unui întreg regiment. Avea şi bătrinul 
un dar de-a fabula nemaipomenit. 

E clar, se vede, că-i vorba de-o meteahnă a 
familiei! 

Pînă şi-n privinţa autobiografiei sale, pe care-l 
rugam să mi-o istorisească amănunţit, dornic de-a- 
mi cunoaşte obiîrşia, avea mai multe versiuni. 

Episodul cel mai fluctuant însă era cel cu Maca- 
Maia, bunică-mea. Dar îl nara cu-atita haz şi tilc, 
încît era o plăcere să-l asculţi pe bătrîn. 

Susţinea Tatapetre, într-una din variantele 
reuşite, c-o furase pe Caterina sa din casa lui 
socru-său, Bacria, de la Măţău, cioban înstărit, cu 
multe oi şi fete de măritat în bătătură. In noaptea 
cînd se petrecuse răpirea, din motive de beznă 
greşise mireasa, şi-o urcase în căruţă pe sora mai 
mică a bunică-mii. Işi dăduse seama de eroare 
abia cînd ajunsese la Piteşti. Unde, a doua zi, pe la 
prinz, se prezentase şi Bacria, sosit la mare ur- 
genţă de la Măţău, c-o falcă-n cer şi una-n pămînt, 
dar şi cu Caterina în brişcă. 

— 'Tilharule, — răcnise la el Bacria, acuş să te 
văz ce-i faci! Că, dacă ai stricat-o pe-aia mică, o iei 
şi pe ea de nevastă... De Caterina tot n-ai cum 
să scapi, de vreme ce i-ai făgăduit c-ai s-o furi! 

Sora bunică-mii, plîngînd în hohote, pretindea 
să rămînă cu Tatapetre, flăcău vinjos şi frumos, 


91 


deşi n-apucase s-o „strice”. Maca-Maia, răgind şi 
dinsa, zicea că nu-l lasă pe Petre al ei pentru 
nimica în lume. 

Situaţia fiind realmente dilematică, bunicu-meu 
îi declarase lui Bacria, care aştepta un răspuns: 

— Uite ce-i, baciule, eu ţi le iau pe-amîndouă! 
Dar îmi dai o sută de oi?... 

Scîrţanul de socru-său, surprins de soluţia 
propusă, o luase de păr pe-aia mică, o suise în 
brişcă şi, dînd bice cailor, îi strigase lui Tatapetre, 
pornind înapoi spre Măţău: 

— Nu-ţi dau nimic, mişelule! Ţi-ajunge o oaie... 
Păstrează-ţi-o pe Caterina!... Şi să nu vă mai văz în 
ochii mei... 


Dar nimeni nu se putea pune cu fata baciului de 
la Măţău. Caterina Bacria, muiere iabraşă şi 
răzbătătoare, îi turnase lui bunicu-meu şapte 
copii, îl ajutase să-şi ridice casa din pămînt, şi să-şi 
facă un rost în viaţă. Mai ales cînd îl convinsese pe 
pungaşul de  Bacria, înduioşat de puzderia 
nepoților, să-i dăruiască nedoritului ginere bănuţii 
necesari pentru deschiderea băcăniei de pe Strada 
Mare. 

Poveste încurcată şi asta, cu băcănia. 

— Mă — zicea Tatapetre, Maca-Maia asta, a ta, 
e şi ea din neam de ciobani, tomite ca mine, dar de 
cînd se văzuse la oraş, i se urcaseră fumurile la 
cap... Şi-a ţinut neapărat să ne facem boieri, cu 
prăvălie şi vînzători, cu bănuţi la teşcherea. Neam 
prost, măi zgimboi, că şi tac-su s-o lăcomit 
totdeauna! Dar nici că eu nu mi-s timpit... Şi le-am 
făcut-o! 

Cînd se inaugurase băcănia, cu sfeştanie slujită 
de trei popi, bunicu-meu plînsese. Nu de bucurie. 
Ci de inimă amară. 

— Auzi, mă, să mă-nţolească pe mine în straie 
de cioclu, ca pe chelneri, şi să mă silească să fac 
sluj în faţa domnilor care veneau să cumpere o 


92 


sută de grame de ţucăr-candel, pentru căţei, şi să 
pup mîna cucoanelor, cînd nici n-aveam de unde 
şti în ce-o viriseră!... N-am înghiţit găluşca, aşa să 
ştii. 

Şi-am ştiut. Din cele aflate de la bătrîn. 

La vreo patru luni de la deschidere, sătul de 
neguţătoria impusă de nevastă-sa, Tatapetre se şi 
încurcase cu Panaghiia, casieriţa băcăniei, o 
nepoată de-a lui Bacria, adusă de la Măţău. Apoi, 
cînd Maca-Maia avusese cunoştinţă de aventura 
bunicului, şi-angajase o altă casieriţă, îi făcuse şi 
Dorofeei figura. Şi-ncă vreo altora patru, sau cinci. 
Insă om cumsecade, avusese grijă de bietele 
fătuţe, le scăpase din ghearele bunică-mii, le în- 
zestrase şi le găsise şi bărbaţi, cununîndu-le şi 
botezindu-le pruncii. 

Poate aşa s-ar explica faptul ciudat, că-n 
Piteştiul meu natal am dat de nenumărate ori 
peste oameni străini, dar care semănau 
nemaipomenit cu bunicu-meu, sau cu tata Eftimie, 
nea Valică, Vasile, Tică şi Marioara, de parcă ar fi 
fost fraţi adevăraţi. Asta ar fi culmea, să posed în 
afara unchilor mai sus citați, şi-alţii nelegitimaţi! 

În orice caz, plictisit de moarte, bătrinul 
avusese o idee de milioane. Să anexeze băcăniei o 
mică bodeguţă. Curat de milioane! Fiindcă, în mai 
puţin de doi ani, dăduse un faliment răsunător. De 
n-ar fi avut bodega, Tatapetre n-ar mai fi scăpat 
atît de uşor. Insă acolo, în cămăruţa din spatele 
băcăniei, reuşise, împreună cu puzderia de 
prieteni pe care şi-i strinsese în jurul său, să-şi bea 
şi să-şi consume mai toate produsele ambelor uni- 
tăţi alimentare. Depăşind de mai multe ori planul 
anual de vînzări, în numai cîteva luni. 


În ziua aceea fericită, cînd bunică-meu trăsese 
obloanele şi-şi cărase acasă acareturile prăvăliei, 


93 


s-a-mhbătat atît de crîncen, încît nu s-a mai trezit 
din beţie aproape un an. 

Bineînţeles, nu l-au iertat niciodată, nici Maca- 
Maia, nici copiii. Însă bătrînului puţin îl păsa. Şi 
totdeauna a avut grijă să le-o plătească, fiecăruia 
după cuviinţă. 

Şi nu din dor de răzbunare. Ci din plăcerea de- 
a-şi ride de ei. 


„TALENTE” ÎN FAMILIE 


Toţi erau plini de harul fabulaţiei. Mai pe 
scurtătură zis, exagerau, plăsmuiau, se lăudau, ba 
mai şi minţeau, de-ngheţau apele. 

Prima era  bunică-mea,  Maca-Maia. La 
petrecerile nevinovate, de sub nucul din grădiniţa 
mică, o vedeam cum îşi ridică degetul mic, 
imaginîndu-şi c-aşa-i elegant, la modă, mai distins, 
îşi ducea ceaşca de cafea la buze alene, sorbea 
niţel, după care demara: 

— Ce  ziceţi, drăguţeilor, nu-i aşa că-i 
nemaipomenită? Petre, ia seama şi nu mai suge 
ca din troacă. De cîte ori nu ţi-a zis Valică să te 
porţi ca un domn? Ştii, Sorico, băiatul a fost petit 
de-o contesă, fiindcă o să fie avansat căpitan, dacă 
nu şi maior. E-atit de priceput şi deştept, încît i-a 
lăsat pe toţi cei de la regiment cu gura căscată! 
De-aia-i dentist... Îi are în trata-ment şi pe 
generalii de la divizie!... Ce-ţi mai face hăndrălăul, 
Măgeanule?... Bagă-i minţile-n cap şi fii cu ochii pe 
el... Eu mi-am ţinut băieţii în friu, Măgeanule, că 
i-am dat pe la învățături înalte, de i-am făcut tobă 
de carte! Aţi auzit că Tică plea-că-n toamnă la 
Paris? E deştept foc Tică al meu, le sporovă- ieşte 


94 


pe franţuzeşte, mai dihai ca o frailain! Se face 
actor, că-i un comic ce nu s-a mai văzut... 

Nea Tică, cel mai mare din băieţii lui bunicu- 
meu, era librar în Bucureşti, pe strada Doamnei. 
Într-adevăr, avea în sînge simţul umorului. Şi, mai 
ales, poseda şi unitatea de măsură necesară, 
pentru a-şi evalua darul înnăscut. Deoarece, nea 
Tică, mai totdeauna, făcea singur haz de 
pretenţiile lui de-a ajunge actor de comedie, ba 
încă şi-n filme. 

— Băi fraţiior-cumnaţilor, eu m-am dus la Viena 
să joc în filme mute. Ei bine, cînd am ajuns 
acolo, toate studiourile treceau pe sonor. Cu 
nemţeasca mea, abia de eram capabil să cer un 
şvarţ. Totuşi, au fost oameni de treabă, m-au 
filmat într-o secvenţă de comedie, cu unul din cei 
mai mari comici ai lor, Hans Moser, dacă aţi auzit. 
El juca într-un rol de baron, iar eu trebuia să fac 
pe valetul... Nenorocirea a fost că, atunci cînd 
Hans Moser mi-a cerut să-l îmbrac, eu, 
nepricepînd ce vroia de la mine, l-am ajutat cam 
forţat să-şi dezbrace hainele, lăsîndu-l doar în 
izmene... Scena avea un haz nebun, dar nu era 
prevăzută de scenariu. Şi, pe loc, m-au dat afară. 
Cu mulţumiri! 

Fantaza şi unchiu-meu. Pentru că, mai tîrziu, 
Tatapetre m-a informat că, în realitate, nea Tică 
fusese la studiourile de la Viena, însă cei de-acolo 
îi oferiseră doar un post de garderobier. Cînd îi 
ţinuse paltonul lui Moser. 

lar la Paris, renunţase să mai plece. Şi se 


justifica: 
— Aş putea juca acolo alături de Elvira 
Popescu... Dar n-am nici o şansă. Vorbeşte 


franţuzeşte mult mai prost decît mine. Or, de-asta 
o folosesc studiourile pariziene, pentru accentul ei 
oribil!... 

Bietul nea Tică! N-a apucat să joace niciodată 
în vreo comedie, pe scena vreunui teatru, sau în 


95 


cine ştie ce film. În schimb, toată viaţa şi-a jucat 
propriu-i rol. Şi, mai comic decît ăsta, după cîte i-a 
fost dat să păţească, nici că se putea. 

De cîte ori a încercat să se căsătorească, 
totdeauna a dat chix. Avea, din păcate, şi-o idee 
fixă. Că, mai înainte de-a o lua de nevastă pe 
respectiva, aceasta trebuia supusă unei probe de 
adaptabilitate la traiul în comun. Nici una din 
pretendente n-a reuşit. Şi numai din pricina 
ticurilor lui nea Tică. Obiceiul lui nenorocit, de-a-şi 
spăla nasul cu-o pompă de cauciuc uriaşă, din 
cele pentru clistire, în faţa amatoarelor de 
căsnicie, le-a alungat pe toate. Ca şi năravul 
gimnasticii de dimineaţă, în chiloţi, pe muzică de 
Wagner. 

Pînă la urmă, burlac permanent, mai mult de 
nevoie decît din convingeri prea ferme, se 
dedicase cărţilor şi cititului. lar în odaia 
dînsului, cît un hambar, că alta nici nu avea, 
poseda o bibliotecă invidiabilă. Din care m-am 
aprovizionat mereu, în- cepind din fragedă 
copilărie, şi pînă la petrecerea lui de pe acest 
pămînt. 


Nea Valică fratele preferat al tatei, care-l stima 
nespus datorită excesului de citate, maxime, 
aforisme şi locuţiuni latineşti cu care-şi împopistra 
conversaţia, era, de fapt, gomosul familiei. Mereu 
cu nasul pe sus, tînjind totdeauna spre „excelsior”, 
după cum îi plăcea să spună şi să sublinieze. 
Dentist excelent, spre bătrineţe dăduse în darul... 
scrisului. Era capabil să „compună” orice: 
tratate de sexologie, astrologie, „O Z N”, 
parapsihologie şi chiar ocultism. N-am văzut nici 
unul din ele. Nici publicat, dar nici în manuscris. 
Şi, totuşi, biroul său trebuie să fie burduşit de 
mapele cu respectivele opere. 


96 


Unchiul Vasile, cel mai mic dintre băieţii lui 
Tatapetre, era înzestrat cu talentul relaţiilor. De la 
vînzătoarea din magazinele pe care le lua la rînd, 
şi-n care pătrundea prestant, recomandîn-du-se 
chiar din prag: „Eu sînt doctorul..., sper c-aţi auzit 
de mine, nu-i aşa?” şi pînă la soţia generalului de 
divizie, aflată la dînsul în tratament. Vinzătoarea, 
epatată, nu-l uita, şi mereu îl servea cu prioritate. 
lar doamna general, de asemenea. Fiindcă, în 
materie de femei, unchiul Vasile medic ginecolog, 
era neîntrecut. De-aia îl lăsase prima nevastă. 

Nea Ionică Podaşcă, bărbatul mătuşă-mii 
Marioara, mi-era cel mai drag dintre „nenii” mei. 
Din păcate, singurul său talent era vinişorul. Cu 
care însă, spre deosebire de ceilalţi unchi, nu se 
lăuda. Conversa cu sticloanţa liniştit, în pace şi 
onor, fără să facă din asta vreun motiv de 
făloşenie sau fudulie. Moldovean, avea darul de-a 
povesti cele mai banale întimplări din viaţa sa de 
ingi-ner agronom, cu-atita farmec şi simţ al culorii, 
încît aveai impre-sia că-l asculţi pe Sadoveanu. 
Slăbiciunea naraţiunilor sale, după mine, consta 
totuşi în faptul că nu inventa nimic, ci reda 
lucrurile aşa cum se petrecuseră. 


Noroc că-l completa tanti Marioara. Care 
înflorea totul, pînă nu mai ştiai ce-i realitate şi 
fantezie. Însă talentul dînsei, absolut autentic, şi 
cu totul inexplicabil, în urbea noastră provincială, 
era muzica. Cînta la pian, dumnezeieşte! 

Domnişoară bătrină, pînă la o anumită vîrstă, 
cînd naşul Tocilă o căpătuise cu nea Ionică, 
cîntase de dimineaţa şi pînă seara tirziu, atît de 
pasionat şi cu-atita îndirjire, încît ferestrele odăii 
de la drum, unde-şi ţinea pianina, nu mai aveau de 
mult chit la geamuri. Din cauza trepidaţiilor. 
Intrau în rezonanţă, şi numaideciît le cădea chitul. 

Pe cît îi era sufleţelul de gingaş, cînd îl 
interpreta pe Chopin, topindu-se de duioşie, pe- 


97 


atît era de mătăhăloasă biata tanti Marioara, 
zidită din belşug de bunul Dumnezeu, înaltă cît un 
dulap, şi lată cît altul, dar cu două uşi. 

Cînd circula prin casă, fie alergind s-aducă la 
masă, fie de-plasîndu-se în direcţia pianului, 
legănîndu-se ca o balenieră, pentru a se depune pe 
taburetul rotund, cu ax reglabil, şi care trebuia 
schimbat la fiecare două luni, se cutremura toată 
locuinţa bunicului. 

În afară de pian, mai avea şi patima gătitului. 
Cozonaci, sarmale şi pifteluţe (că nu-i plăcea să le 
zică chiftele) ca ale ei, nu cred să mai fi gustat 
vreodată. 

La mesele de familie, de Crăciun sau de Paşte, 
cînd ajungeam la desert, şi mătuşă-mea îşi 
prezenta celebrii ei cozonaci (cu nucă, în strat 
gros de cel puţin un deget), ne oferea şi piesa ei 
de rezistenţă: „Impromptiu op unul de Franţ 
Şubăr”. Şi nu se mai oprea. Pînă seara, cînd 
se întuneca, şi trebuia să pună de cină. 

În vara aceea, poate cea mai fericită din 
tinereţea mea timpurie, mătuşă-mea s-a ocupat de 
mine ca de copilul ei personal. Mă-mbăia în fiece 
sîmbătă, la spălătoria de rufe, unde mă vira în 
copaia cea mare, dintr-un singur brinci, ceva mai 
smucit, şi-mi freca pielea, pînă se-nroşea ca un 
parizer autentic, c-un bolovan de săpun de casă, 
cît toate zilele. Dacă porneam să smiorcăi, din 
pricina clăbucilor ce-mi mai intrau în ochi, mă 
pocnea cu săpunul după ceafă, de vedeam stele 
verzi. 

Apoi, ca pe-o nimica, mă extrăgea din copaie şi, 
înfăşurat într-un cearceaf de cînepă, mă purta pe 
braţe pînă-n odaia bunicului, de lingă cea de la 
drum, unde se găsea pianina, şi, depunîndu-mă la 
asudat în patul bătrinului, îmi cînta „Rapsodia a 
doua” a lui Franz Liszt. Pînă mă uscam de-a 
binelea. 


98 


După aceea, urma răsplata cuminţeniei mele. 
Că mă lăsasem lăut, fără s-o şterg de-acasă, aşa 
cum făceam în alte dăţi. Tanti Marioara, ca să nu 
răcesc, îmi servea înaintea cinei ceea ce dinsa 
numea „faivocloc”-ul. Şi care consta dintr-o cană 
uriaşă de cacao cu lapte, pe puţin o juma de litru, 
şi-un dărab de piine unsă cu unt. Însă aşa cum îi 
plăcea mătuşă-mii, care mînca îm-preună cu mine, 
adică felia de jimblă tăiată gros, de-un deget şi 
ceva, iar untul întins cu lingura. 

Culmea era că, seara, la masa în jurul căreia se 
instala tot familionul, mai eram în stare să mănînc 
tot ce mi se punea în farfurie. Şi fasole bătută, dar 
fasole, nu glumă, dintr-aia de „cinci la bob”, 
conform expresiei preferate a bunicului, care, 
spunînd astfel, vorbea metaforic, şi-un morman de 
pifteluţe prăjite la ceaun, cu piureu de cartofi, şi 
gogoşi înfuriate, ca încheiere. Era ceva de groază, 
nebunia lumii, nu altceva! Totuşi, iată c-am 
supravieţuit. 

Cum anume, vom vedea mai tîrziu! 


„NUNTĂ CU BUCLUC” 


Pe la sfîrşitul lui august, cînd bătrînii mei se- 
napoiaseră de la Govora, mă îngăduiseră în 
continuare să rămîn la casa bunicilor. Nu de 
altceva, dar trebuiau să mai dea o fugă pînă la 
Bucureşti, să-şi comande toale festive. Pentru 
nunta lui nea Valică. 

Şi nunta asta, de mult anunţată, dar şi mai mult 
aşteptată, avea să devină o pagină memorabilă în 
analele familiei. Ca martor ocular, deoarece 
urmau să plece la nuntă cu toţii, cu căţel şi cu 
purcel, printre aceştia, deci, şi eu, îmi amintesc 


99 


destul de bine, cu unele „lipsuri”, fantastica 
deplasare a tribului nostru către îndepărtatele 
meleaguri ale Bucovinei, unde avea să se petreacă 
înnobilarea unchiului meu. 

Căci, zău aşa, nea Valică avea să se 
căsătorească, destul de bizară chestie, chiar cu 
vlăstarul, mai bine zis „vlăstara” unei familii 
aristocratice. Despre care nimeni n-auzise, însă, 
vreodată. 

Recent, printre hîrtoagele mele, am dat peste 
invitaţia la nuntă. Un cartonaş elegant, de 
culoarea untului topit, tipărit cu cursive, 
gălbejit de trecerea atîtor ani. Dar şi nespus de 
grăitor. lar textul face toate paralele. De-aceea, îl 
şi reproduc. Schimbînd, foarte puţin, numele părţii 
adverse, adică al fami- liei cu care aveam să ne- 
ncîrligăm. Nu-i exclus să mai fie careva din ei în 
viaţă, şi să mai am şi belele cu-aceştia, sau cu 
moştenitorii lor. 

„Hamilcare de  Rowitzky et Nathalie de 
Rowitzky, ont l'honneur d'anoncer le mariage de 
leur fille Haline avec le Dr. Capitaine Valere 

Iar pe partea din dreapta a „ferparului”: „Pierre 
et Catherine M... ont l'honneur d'annoncer le 
mariage de leur fils Valere avec Mademoiselle 
Haline de Rowitzky”. 

La subsol, precizarea parametrilor geografici: 
„La ceremonie de la noce aura lieu ă Parlivache 
d'en Bas (Boukowine) le 3 septembre 1932”. 

Hai că era tare, şi încă de tot. Mai ales că, după 
afirmaţiile lui Tatapetre, care era cătrănit rău din 
pricina trăsnăii lui fi-su, Parlivache d'en Bas nu 
era altceva decît Pârlivaca din Vale, un cătun 
pierdut printre satele lipovenilor pripăşiţi în 
Bucovina. 

Călătoria de la Parlivache s-a efectuat cu 
personalul. La clasa a III-a, Tatapetre şi cu mine, 
iar restul familionului în unicul vagon de-a l-a. 


100 


Bunicul fusese îmbrăcat, încă de la îmbarcarea din 
Piteşti, într-un frac închiriat de la un magazin 
specializat în ţoale pentru „Nunţi, Botezuri, Pompe 
Funerare”, din Piaţa Mare. Frac cu coade! 

Jignit de moarte, pînă am ajuns la cătunul cu 
pricina, bunicu-meu a făcut tot ce i-a stat în 
putinţă să răstoarne cu fundul în sus lucrurile. A 
pierdut o bună parte din darurile de nuntă, ce-i 
fuseseră încredințate de taică-meu, şi-a tăiat cozile 
fracului, cu prima ocazie, în gară la Rădăuţi, tot 
aşa cum a procedat şi cu ghetele de lac dar care-l 
stringeau cumplit fiindu-i cu două numere mai 
mici, despicîndu-le cu briceagul bombeul. Apoi, 
din halta facultativă, unde coborisem pentru 
cătunul Pârlivaca din Vale, şi pînă am ajuns la 
„curtea”  grafului  Hamilcare  Rowitzky, cu 
„landoul” acestuia, trimis în întîmpinarea noastră, 
a izbutit să dea gata trei sticle de trăscău de 
Măţău, împărțindu-le frăţeşte cu vizitiul lipovean, 
un bătrînel simpatic foc, Akim Akimici, după cum 
se recomandase. 

Cînd landoul a tras în ograda „castelului”, o 
bătătură de țară obişnuită, erau amindoi atît de 
chercheliţi, încît, cuscrilor ieşiţi să vadă ce-i cu 
gălăgia din faţa casei, Tatapetre, în chip de salut, 
chiar de pe capra harabalei, de lingă Akim 
Akimici, le-a strigat voios: „Bine v-am găsit, 
fraţilor, şi să-mi trăieşti Ga- milcare Mocofanovici 
şi tu Nataliţo Porkofievna!”. Vizitiul îi vînduse 
informaţia,  comunicîndu-i  bătrinului numele 
stăpînilor săi. Iar Akimici, stupind la picioarele 
grafului, l-a dojenit ca un părinte: „Ai, ai, ai, 
Gamilcar Mitrofanovici, iar băut la tine minţile, 
beţivan-prostovan! Şi tu, Nataşa Prokofievna, şi 
tu băvut, vede la nas! Ptiu, ciort vas vozmi!”... 

Bineînţeles, numai printr-un fantastic efort de 
memorie am fost în stare să-mi amintesc scena 
de-atunci. În privinţa cuvintelor rostite, nu 
garantez însă nimic. Abia mai tîrziu, cînd fusesem 


101 


la lipovenii din Deltă, şi-i auzisem vorbind, mi-am 
imaginat cam ce i-ar fi putut spune nefericitul de 
Akimici lui Hamilcare de Rowitzky. 

Cel mai corect, totuşi, îi pronunţase numele 
bunicu-meu, atunci cînd îl strigase 
„Mocofanovici”. Căci, într-adevăr, era un 
mocofan şi-un ţopîirlan nemaipomenit, de clasă. 
Nici gind să fie cumva „graf”, sau conte, cum 
susţinea nea Valică. Fiind însă cel mai înstărit 
neguţător de piei de vită din cătun, lipove-nii săi îl 
înălţaseră în slăvile cerului, făcîndu-l, pentru uz 
intern, pe plan local, şi graf, ceea ce, tot pe plan 
local, nu-nsemna mai nimic. 

Şi s-a observat cît era de neam prost, mocofan, 
cum bine îi zisese Tatapetre, cînd ne-a cazat pe 
toţi, întreg tribul sosit de la Piteşti, într-o singură 
cameră, prevăzută doar cu două paturi. Şi nici 
să gustăm ceva nu ne-a oferit, anunţindu-ne că 
vom mînca destul la masa de gală. 

Norocul nostru că-l posedam cu noi pe 
Tatapetre, care se-avea de-acum bine cu 
Akimici, şi, după ce-a dat cîteva tîr-coale prin 
bucătăria „fraţilor”, unde pregătirile erau în toi, 
ne-a adus de-acolo o pulpă de berbec fript, pitită 
şi-aceea sub pulpana fracului. 

La ceremonia nupţială propriu zisă, adică masa 
de seară, cu dans şi muzică, bunicu-meu a 
produs senzaţie. Beat cui, le-a făcut un cazaciok 
de pomină pe mai toate muierile neamului 
Rowitzky. Numai cu naşa nu i-a mers figura. Un 
autentic monument al naturii, lipoveancă bătind, 
precis, la o sută şi cincizeci de ocale, dar şi 
corespunzător de înaltă, ca-n cele mai actuale 
tabele de la clinica de boli metabolice, l-a săltat pe 
Tatapetre doar într-o palmă, după care a purces să 
se rotească prin salonul de dans cu dînsul, atît de 
năvalnic şi vertiginos, încît bătrinul s-a pomenit 
curînd fără pantaloni. 


102 


După mai puţin de-un an, Valere divorța de 
Haline (de fapt, Galina), datorită pretențiilor 
acesteia  de-a-şi continua lecțiile de călărie. 
Neavînd cal, mai toţi ofiţerii regimentului de 
cavalerie din localitatea apropiată îi împrumutau 
animalul lor. De la sublocotenent, şi pînă la 
colonel. Desigur, pe rînd şi-n ordinea gradului 
ierarhic. Ce-ar fi putut face bietul meu Va- lică?... 
Decît, cel mult, să le scoată dinţii. Că tot era 
stomatologul garnizoanei. Însă cavaleriştii Galinei 
erau tineri şi vinjoşi, nişte vlăjgani de toată 
frumuseţea. Şi n-ar fi avut nici un rost să se pună 
cu ei. 

Spre norocul său, nea Valică a dat mai tîrziu 
de-o femeie tare cumsecade. Cu care s-a căsătorit 
normal, fără ţifne şi fasoane, ca după aceea să-i 
nască două fete. Tanti Ariadna, se-nţelege, iar nu 
unchiu-meu. 


EXPEDIŢII MARITIME 


Odată înapoiaţi de la Pârlivaca din Vale, mai 
aveam la dispoziţie vreo zece zile de vacanţă. Pe 
care le-am utilizat la maximum, citind ca un căpiat 
„Aventurile submarinului Dox” şi încercînd să 
transpun în viaţă, măcar în mică parte, cele aflate 
din fasciculele săptămînale ale celebrului roman 
serial. De-aş fi ştiut mai dinainte de existenţa lui, 
poate c-aş fi făcut rost de-o barcă. Însă, fiind 
cam tîrziu, m-am avintat în primele mele expediţii 
maritime, apelind la copaia cea mică, din 
spălătoria bunică-mii. 

În dimineţile călduroase, ale acelui început de 
septembrie blajin, mă strecuram pe lîngă şopru, 
pătrundeam în spălătorie şi, cu copaia în cîrcă, 


103 


mă furişam prin grădina lui Tatapetre, luînd 
direcţia gîrlei Doamnei, sărind gardurile vecinilor, 
ca să mai scurtez din drum. 

Odată ajuns la undele tulburi ale gîrlei, cocoşat 
de greuta- tea copăii bunică-mii, mă tolăneam pe 
nisipul _înfierbîntat, gi-fiind corespunzător de 
istovit. Imi dădeam jos cămăşuica şi pantalonaşii 
scurţi, avînd grijă, mai întîi, să scot din buzunare 
pachetul de ţigări şi chibriturile, după care-mi 
aprindeam încîn-tat prima „naţională”. Pe-atunci, 
nu ştiam că marinarii fumează numai ţigări 
americane, sau pipă, şi nici nu se iviseră pe piaţă 
vînzătorii din umbră de „,Kent”-uri! 

Cînd consideram că mă zvintasem suficient, 
pentru a lansa ambarcaţiunea la apă, porneam să- 
mi caut o joardă, sau ceva similar, ca să-mi 
servească de ghionder, eventual ca vislă. Nu era o 
problemă, avînd în vedere că mai toţi copiii din 
mahalaua noastră se-mbulziseră în jurul meu, 
curioşi să vadă cum se poate naviga într-o copaie. 
Dealtfel, nici eu nu prea aveam idee, de ce să m- 
ascund după deget. Cu ajutorul lor, total 
dezintere-sat, făceam rost de prăjina necesară, 
ruptă din vreo salcie crescută pe malul girlei, şi, 
cu bita în ambele miîini, mă lăsam împins pe 
valurile apelor, cu copaie cu tot. 

— 'Ţin-te bine! — urlau entuziasmați colegii mei 
de generaţie, alergînd de-a lungul girlei, în 
speranţa că, odată şi-odată, le voi ceda şi lor nava. 

Cursul, destul de rapid, al rîului Doamnei, m-a 
purtat la început mai pe lîngă mal, unde nu-mi era 
teamă c-am să mă scufund. Cînd însă, la un virtej, 
am simţit că ambarcaţiunea trepidează sub mine, 
şi-şi manifestă intenţia s-o ia spre firul apei, am 
zvârlit cît colo prăjina, care şi-aşa nu-mi folosise la 
nimic, şi m-am agăţat de crăcile unei sălcii 
pletoase. 

— Ţine-te bine! — mi-au strigat iarăşi însoțitorii 
de pe mal. 


104 


M-am ţinut, bineînţeles. Atît de ţeapăn, încât 
curentul gir- lei mi-a furat copaia de sub picioare, 
lăsîndu-mă suspendat. Prea mult n-am fost în 
stare să mă ţin, şi, la vreo cîteva minute, mi-am 
dat drumul în vîrtejul apelor. Ţipînd disperat: 

— Săriţi şi prindeţi copaia, c-altminteri dau de 
belea! 

Dusă a fost. Purtată de valuri, a pierit la 
orizont. Dealtfel, nici unul din copii nu ştia să- 
noate ca lumea, ca să aibă curajul, de-a se zvirli în 
gîrlă, după ea. 

Dus am fost şi eu. Pînă-n fundul gropanului de 
sub salcie. Cred c-atunci mi-am dat seama că-s un 
înotător înnăscut. Deoarece, dînd din miîini şi din 
picioare, alandala şi la nimereală, am izbutit să ies 
numaideciît la suprafaţă. Era pentru prima oară 
cînd îmi încercam puterile în acest gen sportiv. 
Mai înainte, doar îmi imaginasem că mă pricep la 
înot, bălăcărindu-mă în gîrla Doamnei. A doua 
oară, peste vreo patruzeci de ani, la mare, pe plaja 
de la Vama Veche, era să mă-nec chiar la mal. 
Unde apa nu trecea de-o jumătate de metru. Ce 
să-i faci! 


Am ajuns la casa bunicilor abia pe-nnoptate. 
Despuiat şi zgiriat de spinii şi ghimpii glădiţelor de 
la gardurile escaladate. Rămăsesem şi fără toale, 
încît avusese cineva grijă să mi le pună deoparte, 
şi fără copaie. Care, la ora aceea, pesemne plutea 
la vreo sută de kilometri distanţă. 

Flămînd ca un cîine, frînt de oboseală, m-am 
refugiat în magazia mare. Unde am dat peste 
Tatapetre, căruia i-am mărturisit isprava. Bătrinul, 
amuzîndu-se copios, m-a hrănit cu ce-avea şi 
dînsul la îndemiînă, nişte ţiri uscați şi-o bucată de 
pîine. Cînd m-a văzut sătul şi, oarecum, liniştit mi- 
a spus zimbitor: 

— Mă zgîmboi, nu-ţi mai fă inimă amară! Să-mi 
dai să citesc şi eu chestia aia cu submarinul, iar 


105 


mîine, dacă n-află mă-ta mare de pieirea copăii, 
o luăm pe-a mare, şi-ncercăm amîndoi să ne dăm 
pe giîrlă... 

N-am mai avut parte. Maca-Maia a constatat 
imediat dispariţia copăii. Şi bunicu-meu nu s-a mai 
încumetat să-şi probeze şi dînsul aptitudinile 


marinăreşti. Insă eu, ani de-a rîndul, am tot visat 
să navighez. 


„TOATE PÎNZELE SUS!” 


DACTILOGRAFĂ DE OCAZIE 


106 


Minunata aventură s-a petrecut după vreo zece 
ani. Cînd trecusem (în vara lui'41, cam prin iunie 
sau iulie), de la „Curentul literar”, la un alt 
săptămînal cultural, ceva mai generos (în materie 
de onorarii) şi care se chema... „Chemarea 
vremii”. De fapt, tot de corectură trebuia să mă ţin 
şi-aici. Iar de locuit, în aceeaşi clădire. În baie. Pe 
care o transformam, noaptea, în dormitor. Aşa 
cum procedasem şi la revista citată mai întîi. 
Faţă de care, în schimb, n-aveam nici un avantaj. 
Acelaşi incon-fort, aceeaşi saltea, confecţionată 
ad-hoc din prisoasele număru-lui recent apărut. 
Numai etajul era altul. Mai sus. La al cincilea. Dar 
şi ultimul. 

Blocul „Curentul”, de pe Domnița Anastasia, 
adăpostea şi chiriaşi. Bunăoară, în garsonierele 
etajului la care fusesem avansat, în afara redacţiei 
„Chemării vremii”, mai locuiau Willy Reichstadt 
(un ginecolog aflat sub protecţia lui Pamfil 
Şeicaru, proprietarul şi directorul „Curentului”), 
menajera doctorului, o negresă superbă, Aurel 
Vasilescu, stenograful lui Şeicaru şi, ulterior, un 
soi de secretar particular al lui Zaharia Stancu, 
precum şi Aurel Tita, secretarul de redacţie al 
„Curentului literar-magazin”. Ori Tita, ori Velicu, 
asta nu mai ţin minte precis, care din ei căpătase 
garsoniera de lîngă lift. Însă n-are importanţă, 
deoarece amindoi erau, cum se spune în folclorul 
suburban, „băieţi de salon”. Şi-şi meritau, pe 
bune, sălaşul de peste noapte. Continuau să mă 
publice, deşi plecasem de la revista condusă de ei. 

Ba şi mai mult, loan Velicu, „maestrul” meu, al 
cărui discipol şi protejat mă consideram, sau 
„țvuţăr”, conform nomenclatorului de pe atunci, 
rămăsese acelaşi om de treabă. 


Suflet păgubos şi duios, avea grijă de 
subsistenţa  subsemnatului,  garantindu-mă pe 


107 


lîngă poetul Mitică Cosma, lăptarul de la iaurgeria 
din apropiere, colţ cu Brezoianu. 

— Măi Mitică, dă-mi o poezie pentru revistă, şi 
dă-i şi băiatului ăstuia să mănînce... Simbăta-şi 
încasează banii, ca şi mine, şi pînă atunci n-are un 
leuştean! — îi spunea Velicu bietului iaurgiu. 

Poetul zimbea şters, privind cu ochii săi 
spălăciţi, de culoarea sticlelor de sifon, către 
bucătăria locantei, unde trebăluiau maică-sa şi tat- 
su, macedoneni dirzi şi scîrţănoşi. Şi, pe furiş, 
deocamdată ne strecura cîte-un castronaş de iaurt, 
aşteptînd momentul prielnic să poată lansa o 
comandă mai babană spre oficiu. Cînd se ivea, 
striga înveselit: 

— Mămico!... Cinci spanace cu miel, şapte 
ochiuri la capac, cinci iahnii de cartofi, trei fripturi 
pe varză şi două ciorbe de văcuţă, cu faţă! 

Veniseră doi muşterii. Mari şi laţi. În afara 
noastră, care arătam, pe-atunci, subţiri şi mititei. 
Surplusul comenzii era pentru noi. Că mînca şi 
tecuceanul meu de maestru, ca un poet!... De 
mine, nu mai vorbesc. Scriam şi eu versuri. 
Cu toptanul. 

În timp ce ne servea bucatele, Mitică îi şoptea 
„maestrului”: 

— Ioane, dacă mă prinde babacu, mă rupe-n 
bătăi! Şi s-a dus dracului şi poezia... Astă noapte 
am scris-o, în gind, că nu ne lasă bătrinu să 
ardem lumina după unşpe! Pînă mîncaţi voi, tu şi 
cu Marincu (pseudonimul meu de la data aceea), o 
trec numaidecît pe hîrtie... 

Noi atacam ochiurile, iahniile şi „spanacele”... 
Iar Mitică trudea la tejghea, pe-o bucată de hîrtie 
ruptă dintr-o „faţă de masă”, de fapt resturi de la 
rotativele ziarului de-alături, transcriindu-şi din 
memorie poemul de peste noapte. Lăptarul era un 
„suprarealist naiv”. Nimeni nu-i descifra scriitura. 
Nici la propriu, nici la figurat. Totuşi, versurile 
sale sunau bizar de plăcut. 


108 


După ce-am renunţat să mai căutăm „mielul” 
din spanac, Velicu mi-a anunţat vestea cea mare, 
în timp ce-şi ştergea farfuria cu-o bucăţică de 
piine: 

— Să fii după-amiază la redacţie, că vin cu 
Tudoran la tine!... Şi, dacă-ţi bagi minţile-n cap şi 
te pui pe lucru, cîştigi şi tu un bănuţ... Altminteri, 
ai să umbli toată viaţa după carnea de miel din 
spanacul bătrînilor Cosma. Care-i doar o fata- 
morgana, ce nu se zăreşte decit la orizontul 
imaginaţiei noastre flămînde. Ăştia sînt în stare să 
gătească dintr-un (aşa zis) miel, şi cinci sute de 
porţii. Ca lisus, la Caana Galileii... 

— Îmi publică Tudoran baladele?... Are revista 
lui?... 

— Nu-ţi publică nimic, bernebecule!... El o să 
fie publicat. Lucrează şi la „Evenimentul”, anexa 
de seară a „,Curentul”-ui, în cadrul paginii 
culturale... 

— Şi ce-o să cîştig eu, dacă-l publică pe el? 

— Ai s-o afli şi pe-asta! Haidem, bibicule, la 
treburi!... 

Mitică-lăptarul, văzînd că ridicăm ancora, ne-a 
surîs blajin 
şi l-a întrebat pe Velicu: 

— Trec totul la matale în cont? 

— Dar de ce?... Deschide-i şi lu Marincu o 
rubrică în registrul tău cu poezii şi socoteli!... 
Unde-i poemul?... 

Iaurgiul i-a întins o fleaşcă de hirtie, cît tava pe 
care servise la masă, plină cu versuri. Scrise cu 
creionul. Acelaşi cu care totalizase, pe dosul 
hîrţoagei, contravaloarea consumaţiilor. 


Pe cînd aşteptam să-mi apară „maestrul”, cu 
omul pe care mi-l trimitea soarta în ajutor, 
meditam lirico-epic la personalităţile literare ce 
frecventau iaurgeria lui Cosma. Ce oameni! Unul 
şi unul! Care mai de care mai talentat şi dăruit. 


109 


Coca Farago, C. Fîntîneru, Mircea Streinul, Mihai 
Apostolescu, Ion Vlad, Bucuria Mînătoru, Ion Sofia 
Manolescu, Traian Lalescu, Larian Postolache, 
Dimitrie Stelaru, Anişoara Odeanu... O generaţie! 
Mai tîrziu, întăriţi financiarmente, ne mutam cu 
toţii la ‚Cafe de la Paix”. Altă viaţă! Nu mai 
consumam iaurt, ci şvarţuri. Din păcate, credit ioc. 
La vremuri de ananghie, iarăşi făceam cale 
întoarsă către stabilimentul dulcelui Mitică-lăpta- 
rul. Aveam conturi. Încă deschise (şi neachitate). 

Pe la şapte, spre seară, în birourile pustii ale 
redacţiei s-au arătat Velicu şi însoţitorul său. 

— Dînsul e Radu Tudoran, prietenul şi colegul 
meu de la ziar... Uită-te bine la el, şi ţine-l minte! 
Va fi celebru, are un roman... lar amăritul ăsta, 
Răducule, e poetul Marincu, adus de mine de la 
Craiova. Nu-i băiat rău, dar îl zgirmă neîncetat 
pofta să scrie, zi şi noapte, şi de-aia n-are 
niciodată un franc! 


După prezentări, Velicu s-a trintit pe-un fotoliu 
hodorogit, iar colegul său, neplăcîndu-i praful 
stirnit de „maestru”, cînd luase loc, a renunţat la 
celălalt fotoliu şi-a rămas în picioare, aruncîndu-mi 
priviri cercetătoare. 

Intrigat de  prestanţa acestui romancier 
necunoscut, şi preocupat de cîştigul făgăduit de 
Velicu, am început şi eu să-l cîntăresc din ochi. 

Era un tînăr frumos şi viguros, bine croit de 
maica natură, înalt şi suplu, strîmt în şolduri, 
îmbrăcat în straie boiereşti moderne, de-o tăietură 
sportivă, care se mişca alintat, felin, cu obrajii 
întinşi, bronzaţi, sănătoşi, peste care tocmai se 
aşterneau vigoarea şi virilitatea vîrstei, probabil 
vreo treizeci de ani, şi nişte ochi blajini, calzi, 
extrem de prietenoşi, iradiind numai bunătate. În 
orice caz, arăta cu totul altfel decît scriitorii de 
la iaurgerie, obosiţi şi măcinaţi de lipsuri. Plus că 


110 


era şi purtătorul unei serviete din piele de vițel, 
de-o splendidă nuanţă bej-deschis. 

Velicu fuma nepăsător. Tudoran, deschizindu-şi 
geanta, a scos dinăuntru un teanc de caieţele 
subţiri, din cele utilizate în şcoli. Cred că erau 
vreo patruzeci, dacă nu şi mai multe. 

— Domnule, acesta-i romanul meu... Dacă mi-l 
poţi dac- tilografia, în două exemplare, şi cît mai 
repede, bineînţeles, mi-ai face un mare 
serviciu!... Deocamdată, îţi dau o mie de lei, drept 
aconto, iar cînd vei fi gata, primeşti şi restul... Cît 
vei considera dumneata de cuviinţă! De fapt, care 
ti-i numele matale? Marincu?... N-am mai auzit 
pînă acum, sună oarecum neobişnuit... 

— E pseudonimul meu literar... Altminteri, mă 
cheamă Muşatescu! Marincu e numele de fată al 
mamei... 

— Aha! N-ai vrut să fii confundat cu Tudor, nu-i 
aşa?... Aşa cum nici eu n-am dorit să fiu confundat 
cu fratele meu, Geo Bogza. Tudoran e tot un 
pseudonim! Ei, ce zici, te interesează propunerea 
mea? 

Romancierul îmi aştepta răspunsul surizînd. 
Fără să mai zăbovesc, i-am declarat ritos: 

— Cum să nu! De-abia aştept să vă citesc 
romanul, direct din maşina de scris. Ce titlu are?... 

— „Un port la răsărit”! Iți place?... 

— Dar bineînţeles, de vreme ce-n tinereţe fost- 
am şi eu un bătrîn navigator! E-n regulă, chiar în 
seara asta mă apuc de lucru... 

Radu Tudoran, parcă liniştit, mi-a înmînat un 
plic, în care, probabil, se afla arvuna. Apoi, tot din 
servietă, a extras un volum. A scris ceva, în grabă, 
pe fila de gardă, şi mi l-a dat zimbind: 

— Astăzi a apărut! Cuprinde nuvelele mele din 
tinereţe, cînd n-apucasem s-ajung un bătrîn 
romancier... Poimiine plec la mare, şi 
nădăjduiesc, la înapoiere, peste vreo lună şi ceva, 
să-mi pot citi „,„portul” dactilografiat!... 


111 


Velicu îl trase după el pe Tudoran, ca şi cum s- 
ar fi grăbit să mă vadă la lucru, şi-mi strigă din 
prag: 

— Ai grijă, Marincule, plăteşte-ţi contul la 
Mitică!... Pune-te pe treabă şi nu mă face de 
ruşine... 


„NEGRO SPIRITUAL” 


Ei bine, l-am făcut! 

În loc să m-apuc de dactilografierea romanului 
„Un port la răsărit”, pe care l-am vîrît într-un 
sertar, am luat la lectură volumul dăruit de Radu 
Tudoran. Se chema „Oraşul cu fete sărace”. Şi-am 
citit pină-n zori, renunţind să mă culc în baie. 
Cartea era pasionantă, tulburătoare. lar una din 
nuvele („Şase monede albe”) îmi era cunoscută. O 
mai citisem în „Azi”, săp- tămiînalul editat de 
Zaharia Stancu. Însă purta altă semnătură 
(Pătraşcu). Pesemne tot vreun pseudonim. Şi mi se 
înfipsese atît de pregnant în memorie şi suflet, 
prin erotismul frust, dur şi amar, încît n-am putut- 
o uita. Nici astăzi. 

Şi-aveam şi motive. În dimineaţa următoare, 
flămînd şi istovit, în loc să mă odihnesc, am sunat, 
incitat de recitirea nuvelei respective, la uşa 
garsonierei învecinate. Unde dormea Myriam. 
Negresa doctorului Reichstadt. Pe care, în acelaşi 
moment chiar, vroiam s-o iubesc trăsnitor, 
fulgerător, bubuitor! De unde şi pînă unde mă 
apucase nebunia, nu ştiu. Mai mult ca sigur, cred 
că datorită numai prozei lui Tudoran. 

Suflet mare, tigresa m-a primit călduros 
(normal pentru vara aceea torefiantă). Apoi mi-a 
redus sensibil năbădăile agresive, hrănindu-mă 
corespunzător. După care m-a dus la culcare. 


112 


În garsoniera doctorului. Absent din localitate, 
fiind în vacanţă. La munte. Eram în culmea 
fericirii. Cine mai avea, ca mine, o iubită exotică şi 
africană get-beget?... 

Impresionată de gradul meu de sfirşeală, 
Myriam m-a virit în pijamaua lui Reichstadt. Să 
mă simt gentleman. După care, spre disperarea 
mea m-a părăsit, urîndu-mi: 

— Dormi cu mama, puişor, că tanti are 
treabă!... Merge să-ţi spele cămaşa şi să-ţi calce 
hainele... 

Pînă să-i declar c-aveam alte planuri cu 
persoana ei, negresa a pierit din odaie. Şi cît aş fi 
dorit să conversez cu dînsa. Despre Senegal, 
Somalia, Nairobi, Khartum şi Sudan, plus alte 
teritorii africane. Deşi, între noi fie vorba, le 
cunoşteam ca-n palmă, din vastele mele lecturi de 
specialitate („Aventurile celor trei cercetaşi” — 
roman în fascicule). Ceva era în neregulă, nu 
decurgea ca la carte!... 

Totuşi, am adormit buştean. Pe la miezul-nopţii, 
Myriam a pătruns în cameră. Destul de zgomotos. 
Cîntînd, cu glas dogit: „At a id a wabala”, probabil 
o piesă de rezistenţă din jazzul african. Ea neagră, 
odaia neagră, cufundată în întuneric, n-am putut-o 
desluşi. Dar nici veioza n-am aprins-o. Dacă era 
nudă?... În orice caz, Myriam nu s-a jenat. Alt 
temperament. Deoarece, peste o clipă, s-a prăvălit 
peste mine. În pat. Aici începea să fie ca-n carte 
(v. Tudoran). Mă rog, oarecum. Căci, nu era 
moartă după mine, ci moartă de beată. Trăsnea şi 
duhnea a poşircă, de ziceai că-i butoi. Cînd am dat 
s-o sărut tropical, un dublu răcnet a răsunat în 
beznă! 

Unul, precis, al meu. Care constatasem că 
Myriam, apelînd la cine ştie ce străvechi practici 
ocult-africane, îşi lipise mustăţi. 

Al doilea, tot precis, al doctorului Reichstadt. 
Înapoiat acasă pe nepusă masă. Într-o avansată 


113 


stare de delir etilic. Şi care pornise să urle şi să 
răcnească: 

— Mariţo, ce cauţi tu în patul meu? După ce că 
te-am cules de pe maidanele Teiului-Doamnei, mai 
vii să-mi spurci şi aşternutul?... Dă-te jos din pat 
şi-aprinde lumina, că te snopesc în bătăi... 

Bineînţeles, am recurs la veioză. De ce să mă 
bată pe întuneric, şi nevinovat pe deasupra? 
Văzîndu-mă, doctorul a lăsat-o mai moale: 


— Ce faci aici, domnule poet?... În pijamaua 
mea! Dezbrac-o imediat, c-altminteri chem poliţia! 

Hainele erau la Myriam (Marița din Teiul- 
Doamnei). Noroc că Reichstadt, bine magnetizat, a 
trecut de cealaltă parte a baricadei şi, înduioşat de 
destăinuirile mele, a început să lăcrimeze, răgind 
ca o vacă după vițel: 

— Ce necaz pe noi! După ce că ne jupoaie 
legionarii, nici pe voi, artiştii, nu vă lasă să trăiţi 
omeneşte! Auzi vorbă, să n-ai haine, nu tu o 
cămaşă... Păi, unde trăim?... În baie, aşa cum 
spui? Nu se poate! Îţi dau un costum de-al meu, şi- 
ţi fac cadou şi pijamaua... Şi-n noaptea asta, rămii 
să dormi la mine.... 

A doua zi, bietul doctor, ruşinat de beţia pe 
care o trăsese, şi-a ţinut cuvîntul. Dăruindu-mi o 
pereche de haine, două cămăşi şi nişte pantofi. Tot 
trebuia să le predea la nu ştiu ce fond 
al „,„Patronajului”  Miţei Antonescu. Şi ne-am 
despărţit buni prieteni. 

Mare lucru şi puterea literaturii! Dar nici 
imaginaţia mea, lesne de încins, nu era de ici de 
colo... Numai astfel mă putusem pricopsi cu 
aberaţii acustic-evolutive, de tipul Mariţa-Myriam! 


114 


ZĂRGHIT DI TĂT, ŞI-NCĂ GHINE 


Multe am mai păţit, în materie de afect, de pe 
urma  răscolitoarelor şi  fascinantelor scrieri 
ticluite de pana maestrului Radu Tudoran. 

În după-amiaza zilei, cînd scăpasem cu bine din 
braţele  devorantei  negrese, precum  şi-ale 
pătimaşului Reichstadt, am luat primul caieţel din 
teancul adus de Tudoran. Şi imediat am declanşat 
operaţiunea „Dactilografiere”. Aiurea! După pri- 
mele trei pagini, şi-acelea arătînd ca vai de capul 
lor, deoarece lucrasem în stilul „un deget”, m-am 
lăsat învăluit şi cucerit de strania acţiune a cărţii. 
Şi n-am mai fost în stare s-o las din mînă. 

Două zile am citit şi-am trepidat, caieţel după 
caieţel, pînă am ajuns la cuvîntul „sfirşit”. Cînd 
terminasem, arătam ca picat de pe altă lume. 

Murise Nadia! Personajul principal. lar eu eram 
distrus. Şi sufeream ca un cîine. 

Mai întîi, fiindcă pierise eroina cărţii. Şi-apoi, 
ceea ce era şi mai cumplit, îmi dădusem seama că 
n-am să-mi pot respecta promisiunea. După 
calcule provizorii, la ritmul în care băteam eu, 
socotisem că voi isprăvi dactilografierea „portului” 
în minimum doi ani!... 

Disperat, am abandonat totul, am mai citit o 
dată romanul, cu infinite delicii, şi-am aşteptat 
resemnat catastrofa: întoar-cerea autorului. Care, 
spre surprinderea mea, s-a înapoiat mai curînd. 
După nici o lună. Însoţit de-o splendidă femeie. 
Dealt-minteri, amîndoi erau frumoşi. Ca nişte 
statui, de bronzaţi ce erau. 

— Am venit mai devreme, domnule Marincu... 
Sint cu soţia! Cum stăm cu dactilografierea 
romanului?... 


MES 


— Amestecat, maestre! Dumneavoastră ceva 
mai prost, eu niţel mai bine, deşi n-am de unde să 
vă-napoiez banii... 

— Nu-nţeleg! Ce bani? — s-a arătat mirat Radu 
Tudoran. 

— Arvuna... Nu-s în stare să bat la maşină, şi 
nici nu mă pricep... Am citit, în schimb, de două 
ori cartea! 

— Chiar ţi-a plăcut? — s-a interesat maestrul. 

— Enorm! De cînd am terminat-o, nu mai sînt 
om, ci jumătate înger şi restul diavol! — i-am 
mărturisit (parţial) realitatea. Imi pare tare rău că 
v-am încurcat... 

— Nu-i nici o supărare... Şi nici în privinţa 
banilor nu-i cazul să-ţi faci griji. Mă rog, ar fi fost 
mai bine dacă ai fi terminat-o de dactilografiat, şi 
nu de citit. De fapt, eu sînt vinovat. Trebuia să mă 
adresez unui profesionist, şi nu unui amator... Văd 
eu ce fac, am să mă descurc în vreun fel... Apropo, 
dumneata cum te mai descurci?... 

M-am despărţit de maestru şi de manuscrisul 
romanului cu inima în ralantiu. Ce să-i fi spus, că 
nu mă descurcam deloc? 

Ba chiar invers! Din pricina Nadiei, mă vîrisem 
într-o aventură incredibilă. De dragoste. Penibilă 
şi tragică, totodată. Dădusem peste femeia 
visurilor mele. Literare. Şi-o chema tot Nadia. 


Ca-n melodramele ieftine, totul se declanşase 
de la un telefon. Soneria zbirniise strident, 
ridicasem receptorul. O voce melodioasă, fragedă, 
c-un lesne sesizabil accent întrebase: 

— Matali ieşti, Marişico?... Şi faşi? Nadia-i 
aşilea! 

— Nadia, tu eşti? Trăieşti?... 

— Da di şi sa nu trăiesc?... Şine-i acoloşica? 

— Radu Tudoran! Scriitorul care ţi-a dat viaţă, 
dulce Nadia... 


116 


— Şi vorghieşti, bre, te-ai zărghit di tăt? Şine- 
mi ieşti matali, ia voroghieşte mai tari! Abie te- 
auz, di parc-ai hi o scringhiţă... 

l-am vorbit. Neîntrerupt. Un ceas şi ceva. 
Încercînd s-o învălui în vraja cărţii lui Tudoran, 
continuînd să mă dau drept autorul romanului, 
povestindu-i evenimentele din ,Un port la răsărit”, 
ca şi cum ar fi fost trăite de mine, implorind-o să- 
mi spună cine este, să nu-nchidă telefonul. 


Ilarianta poveste de dragoste (exclusiv 
telefonică) a dăinuit vreo lună şi ceva. După ce se- 
napoiase maestrul. Nadia refu- zase să-mi 
comunice numărul telefonului sau adresa. Şi nici 
să-mi spună cine se ascundea în spatele glasului, 
nu se-nvoise. Şi era un glas de-o gingăşie şi 
muzicalitate indicibile. Mă suna ea, la redacţie, în 
fiece noapte, şi conversam amor pînă după miezul- 
nopţii. Nadia mă alinta, spunindu-mi René. 
Bănuiesc, astăzi, că fermecătoarea posesoare a 
vocii era, cu siguranţă, cam tare de ureche, şi-l 
confundase pe Radu cu René. Dar era frumos, 
suna ca-n romane! 

Pînă-n ziua cînd, cîteva seri la rînd, n-a mai 
sunat (Nadia). 

Abia în cea de-a patra zi am auzit-o. Nu era ea. 
Ci o altă voce, hîrîită şi cu plînsul în nas: 

— Conaşu Reneu?... Eu mi-s, Chiva... Cînd s-o 
prăpădit doamna, sărmănica de ea, mi-o poruncit 
cu limbă de moarte să vă dau un telefon... Şi să vă 
spun c-a citit o carte de-a matale, una cu fete 
sărmane şi stricate, şi că tare i-o plăcut, şi că tare 
ar vrea să n-o uitaţi nici pe dînsa!... Era cam 
scrintită, săraca, şi n-am priceput ce-o dorit să 
zică prin asta. La virsta ei, ce să-i faci, se mai 
întîmplă... Dar a murit sănătoasă, de bătrineţe... O 
şi trăit destul, şeptezeci şi şepte de ani... Ajungă-i, 
şi fie-i ţărina uşoară! Să n-o uitaţi, conaşu Reneu, 
m-auzirăţi?... 


IMETA 


Nici astăzi, anno domini 1982, n-am uitat-o. Pe 
Nadia mea. Dar nici maestrului nu i-am spus 
vreodată despre transferul de identitate, operat 
fără de ştirea sa. Mi-ar fi plăcut să arăt ca 
dinsul, şi-atunci şi acum, cînd a rămas acelaşi 
adolescent suplu şi agil. In definitiv, nu se 
produsese nimic iremediabil. Păcătuisem în 
numele său, doar pe sîrma telefonului. Şi-avu- sese 
şi bătrinica o bucurie, sper! 


TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎINEŢE 


Pînă după terminarea războiului, n-am mai avut 
inima să-l caut pe Radu Tudoran. Abia în 1947, 
întîmplător, m-am revă- zut cu maestrul. La 
librăria „Socec”, de pe Calea Victoriei. Am avut 
impresia că s-a bucurat. Insă eu, şi mai abitir. 
Deşi, încă nu-i înapoiasem arvuna. 

Totuşi, numai de banii mei nu-i ardea. Cel puţin 
aşa am dedus atunci, din cele spuse de maestru. 

— Îmi pare bine că te văd, domnule Marincu, 
sau cum te-o mai fi chemînd acum! Ce mai 
faci?... Pentru că eu n-aş putea spune acelaşi 
lucru, deşi chiar zilele astea mi-a apărut noul meu 
roman „Întoarcerea fiului risipitor”... Dar am o 
sumedenie de necazuri. M-am apucat să-mi 
construiesc un vas, ceva mai mare decît un cuter... 
Aproape doi ani am muncit, la Brăila, într-un 
hangar bătut de curenţi, trasînd totul cu mîinile 
mele, pe podea, cu genunchii îngheţaţi de ger, 
ajutat doar de-un marangoz... Şi încă n-am 
rezolvat nimic... Pînă la stabilizarea, de săptămîna 


118 


trecută, milioanele zburau ca nimica. 90%, din 
ce-mi expedia săptămînal editura cheltuiam pe 
materiale. Acuma, mi-ar trebui vreo cinci mii de 
kilograme de plumb, pentru chilă... De unde să le 
găsesc?... Mă rog, probabil că voi renunţa la 
yacht! Dar să lăsăm frecuşurile vieţii... Hai cu 
mine, la Montaureanu, să iau un exemplar din 
„Fiul risipitor” şi să-ţi scriu cîteva cuvinte pe 
carte! 
xX 


* * 


În 1959, pe cînd îmi construiam bojdeuca de la 
Tîncăbeşti, meşterul Tihan, un excelent zidar din 
Siliştea-Snagovului, m-a îndemnat să merg la 
Ghermăneşti şi să văd o casă ridicată de el, chiar 
pe malul lacului, pentru un cetăţean care-avea şi 
navă lansată la apă. 

Înfiorat de-o  presimţire, l-am chestionat 
imediat: 

— Cum îl cheamă, nea Marine, pe omul de la 


Ghermăneşti?... 
— Chiar că-i om, şi încă om mare, cu suflet! 
Scrie cărţi şi poveşti, şi banii şi-i zvirle pe 


corăbii... li spune Radu Tudoran! 

Avînd în vedere pocinogul pe care i-l făcusem, 
m-am jenat să-l caut pe maestru. Dar mă simţeam 
măreț, ştiindu-mă vecin cu dînsul. 

Abia peste vreo zece ani, luindu-mi inima-n 
dinţi, m-am suit în „Bombiţă” şi m-am dus la 
Ghermăneşti. Pe-o ulicioară, ce trece pe lîngă 
dispensar, cotind apoi la stînga, printre porumbişti 
şi tarlale, am răzbit la casa maestrului. O clădire 
normală, ingenios proiectată, în mijlocul unei 
„obrăţii” (cum se spune la noi, în sector) plantată 
cu arbori şi tufe de tuia, trandafiri şi gazon. Lacul 
clipocea la douăzeci de metri, însă „corabia” 
nicăieri. 


119 


Din pricina porţii înalte, admiram toate acestea 
peste gardul curţii învecinate. Cînd mă străduiam 
să depistez nava, m-am auzit strigat: 

— Ce faci aici, domnule?... 

Un bărbat înalt şi suplu, mlădiu, semănîind 
vagamente cu maestrul, probabil vreo rubedenie, 
mă privea amuzat din pragul casei. Era despuiat, 
doar cu slipul pe el, ars de soare ca un indian, într- 
o culoare ce tindea să vireze spre stacojiu, precum 
o tingire de aramă. 

— Aş vrea să-l văd pe maestrul Tudoran! Eu 
sînt... 

— Te ştiu, te ştiu, dar de ce n-ai sunat la 
poartă?... De-aia te-am întrebat ce faci aici, lîngă 
gardul vecinului.  Credeai că nu te-am 
recunoscut?... 

Era chiar romancierul. Şi n-aş fi zis. Timpul nu- 
şi imprimase pecetea pe trupul si chipul său. Doar 
părul i-l argintase niţel. 

— Poftim prin faţă, să-mi vezi şi mie casa! 


— Vin numaidecît! — m-am grăbit să-l asigur, 
total buimăcit. 

Şi-am luat-o de-a dreptul prin grădina din 
stînga, julin- du-mi braţele în aracii tomatelor. 
Peste o clipă, pătrundeam în bătătura 
romancierului. Unde-am zăbovit cîteva ceasuri 
bune. La taclale. În decursul cărora mă zgîrma 
mereu un gînd, şi nu mă-ncumetam să-ntreb. Pînă 
la urmă am zis-o: 

— Coane Răducule, cum faci, domle, de rămii 
întruna ti-năr?... Navigînd cu corabia despre care 
mi-a pomenit zidarul Tihan? 

— Eşti nemaipomenit, pe toate le ştii! — a 
chicotit Radu Tudoran. Îl cunoşti şi pe Tihan?... N- 
am nici o corabie. Ci doar o barcă, niţel mai 
măricică. Şi de care tinereţe vorbeşti?... Hai să 
fim serioşi! Duc o viaţă simplă, naturală, mănînc 
puţin, mă mişc mult... Asta-i secretul, la îndemîna 


120 


oricui... Nu sînt şi n-am fost niciodată un mîncău. 
Dealtfel, unica mea masă e cea de la ora apusului. 
Pînă atunci, nu consum decît lapte prins. Doar pe 
la şapte seara, mă hrănesc oarecum. O salată 
bogată, puţină carne friptă, şi-o sticlă de vin... Dar 
vin să fie, bătrîn şi deloc dulceag... 


A mai trecut un deceniu. l-am dăruit şi eu 
cărticelele mele. În cursul verii, mă vizitează la 
Tîncăbeşti. Venind pe bicicletă. 18 kilometri, dus- 
întors. Ne consultăm în probleme de grădină-rit şi 
pomicultură. li zic  „maestre”, sau  „coane 
Răducule”, şi-mi zice „măiestrică” (întocmai ca-n 
romanul meu „Extravagantul Conan Doi”), iar 
neveste-mii îi spune „bulgăroaica”, apelind iarăşi 
la unul din personajele mele. 

Niciodată, cînd îmi cinsteşte casa, n-acceptă să 
servească ceva. 

— Nu te supăra, — îmi spune, mă ştii doar că 
nu pun nimic în gură pînă la ora mea de masă!... 

Fantastic om şi meşterul Răducu. Cînd să 
mănînce, dacă mereu îl întîlnesc prin cele mai 
neaşteptate locuri? Mă duc la Gruiu, cu 
maşina, să-l vizitez pe Franz (Munteanu), dau 
peste romancier.  Pedalind calm pe şosea. 
Inconjoară lacul Sna-gov. 35 kilometri. Trec prin 
Colentina, îl văd străbătind parcul Plumbuita. Pe 
jos. De la locuinţa dînsului, vreo 12 kilometri. 


Vara, toată ziua-i pe lac. Sau la mare, unde se 
prăjeşte la soare. Cînd scrie?... 

— Măiestrică, am anotimpul meu anume, — îmi 
dezvă- luie şi-această taină, care se-ntinde din 
toamnă şi pînă-n primăvară. Şi tot aşa, ca şi-n 
trecut, scriu pe caiete de şcoală. Şi nu lucrez la 
birou, ci aşezat într-un fotoliu, cu caietul pus pe 
braţul acestuia. Uneori mai folosesc o planşetă 
micuță, să am un suport mai dur. Cu ani în urmă, 


121 


obişnuiam să scriu în pat, cu spatele rezemat de 
cîteva perne. Acuma nu mai pot... 

Mai zilele trecute a oprit niţel la Tincăbeşti. 
Venea de la Bucureşti. Pe bicicletă. Şi-am discutat 
despre tomate, moni- lioza prunelor şi paraziţii 
care-i atacau trandafirii. Priveam la maestru 
uluit. 27 de kilometri parcursese pînă la mine. Şi 
n-arăta deloc obosit. Îmi adusese „Retragerea fără 
torţe” (al doilea volum din ciclul „Sfirşit de 
mileniu”), iar neveste-mii „Un port la răsărit”. 
Cuprins de-o febră ciudată, l-am luat eu la 
recitit. Şi m-am reîntilnit cu personaje dragi mie: 
Nadia, Maximov, Nagavişka, Şura, Valea şi Musea. 
M-am cufundat iarăşi printre vişinii din grădina 
Gutulenkăi, aşteptînd s-aud din nou întrebările 
sfioase ale fetelor din carte, după ce băteau 
încetişor la fereastră: „pătifon iesti?”, „radio 
iesti?” 

Avusesem în mîna mea manuscrisul romanului, 
o cunoscusem pe Nadia (la telefon), îl cunoscusem 
pe autorul cărţii. Re-trăiam o tinereţe, destul de 
năbădăioasă şi aiurită, şi încercam să-mi explic 
simţămintele ce mă legaseră, şi mă apropie şi as- 
tăzi, mai abitir chiar, de veşnic tînărul romancier. 
De fapt, prin cărţile sale, mă ajutase să nu mă 
simt niciodată bătrîn înainte de vreme. Datorită 
lor, am fost şi-am rămas un romantic nevindecabil, 
din categoria trăsniţilor. Visez şi-acum la cuterul 
„Miladul”, navigind cu „Toate pînzele sus”, 
călătorind imaginar „La nord de noi înşine”, şi 
vrind, apoi, să străbat teritoriile „Frumoasei 
adormite”! 

Nimic nu mă mai poate opri. Intru în „Casa 
domnului Al-cibiade”, citind cutremurat 
întîmplările acestui sfirşit de mi-leniu, despre care 
povesteşte Radu Tudoran, şi-abia aştept să purced 
la „Retragerea fără torţe”. 

Dacă voi izbuti să-mbătrinesc frumos şi 
sănătos, am ferma convingere că-mi va fi dat să 


1/22 


citesc încă un nou ciclu de romane: „Început de 
mileniu”. Eu să trăiesc! Fiindcă maestrul, hai să 
fim 


serioşi, n-are probleme. Radu Tudoran 
întruchipează, cu brio, lozinca sub care defilau 
prin viaţă străbunii noştri: Tinerețe fără bătrineţe! 


Sau, cum scandau romanii, „vivere militare 
est!” Adică în traducere liberă, la sentiment, 
să trăieşti ţanţoş şi voios, ca un oştean, şi să lupţi 
mereu, fără să te dai bătut. Dealtfel, pa- re-mi-se, 
maestrul a urmat şi dînsul liceul militar. La 
Mînăstirea Dealului. Spre deosebire de mine, care 
n-am avut această şansă. Deşi, nici cel de la 
Craiova, în care pătrundeam zglobiu, prin examen 
de admitere, în toamna lui'33, nu era de lepădat. 


123 


VIVERE MILITARE EST! 


FABRICA DE GENERALI 


Bănuiesc că totul mi s-a tras de la nea Valică, 
unchiu-meu. Avea fratele tatei o meteahnă urîtă, 
sîcîitoare, din pricina că- reia am avut destule de 
îndurat. Intelectualul familiei, adăpat la 
Institutul Medico-Militar cu tone întregi de latină, 
ca orice viitor doctor, rămăsese cu mania de a-şi 
accentua spusele cu citate, maxime şi aforisme 
culese din clasicii romani. Indife- rent dacă se 
potrivea au ba. lar nenea Tică, librarul, avansase 
şi ideea că frate-său învățase pe din afară tot 
sectorul roz din „Nouveau petit Larousse”, acela 
în care dai peste perlele înţelepciunii anticilor, 
numai ca să-şi epateze interlocutorii. 

Nu ştiu cum or fi reacţionat alţii, însă pe taică- 
meu îl cîş-tigase de partea ultimului dicton prins 
după ureche. Într-atit îi împuiase capul cu 
„vivere militare este” (nea Valică adăugind şi-un 
„e” inexistent în dicţionar), încît babacu se lăsase 
convins să mă dea la liceul militar. Deoarece la 
celelalte instituţii similare din ţară examenele se 


124 


terminaseră de mult, mai era doar un singur 
stabiliment ce nu-şi completase locurile, motiv 
pentru care ţinea o sesiune  examinatorie 
suplimentară — liceul militar „D. A. Sturdza”, de 
la Craiova. 

Şi-aşa, a început supliciul. 

Meditaţii, de dimineaţa şi pină seara, vizite 
medicale, cu care prilej se constatase că eram cam 
„grăsuţ” şi că trebuia să slăbesc urgent patru 
ocale, deplasări la Craiova, pentru înscrierea la 
examenul de admitere, exerciţii de gimnastică, 
alergări şi curse. lar acestea, toate, în decursul a 
numai două săptămîni. 

Şi-am reuşit. Nu la examen, deocamdată. Ci să 
slăbesc corespunzător. Drept, care, cînd am ajuns 
la Craiova, taică-meu a fost nevoit să mă 
transporte, de la gară la hotel, cu trăsura. Abia 
mai mă purtau picioarele. 

Tata Eftimie, că deh, era şi dinsul ditamai 
director de bancă, dar ce fel de bancă, mai bine 
să nu pomenim, a ţinut să-şi păstreze rangul. Şi- 
am tras la cel mai lux a-ntîiia hotel din Cetatea 
Banilor — ,,Minerva”. La etajul al treilea. Că era 
mai ieftin. 

Imediat ce ne-am instalat în cameră, una c-un 
singur pat, am simţit cum mă ia cu leşin. Şi m- 
am lăţit ca o plăcintă pe dispozitivul pentru 
aşezarea geamantanelor. 


— Mă, ce-i cu tine, ţi-e rău? — s-a speriat 
babacul. 

— Da, bre tată, îmi vine să mor! — l-am liniştit 
eu. 

— Ce te doare, şi unde? 

— Aici! — i-am indicat locul suferinţei. La 
inimă... 


Bineînţeles, inima mea era burticica. Că mă şi 
durea, fir-ar ea să fie, de parcă era sfirtecată de 
sute de gheare. 


125 


Bătrînul a stat niţel pe gînduri, mai revenindu- 
şi din spaimă, după care a decis: 

— Perfect, dom Vlad! Suspendăm regimul... 
Pînă luni, cînd dai prima probă, la română, mai 
avem două zile. Ai să te hrăneşti normal, că dacă- 
mi pici la examen, din cauză de anemie, n-o să-mi 
plătească Valică toate cheltuielile!... Haidem la 
masă, jos, la restaurantul hotelului. Se zice că-i cel 
mai bun din oraş... 

Era! Mi-am dat seama numaidecit, după cei 
dintii cinci mititei consumaţi. Cînd am ajuns la 
friptură, iar taică-meu la a doua sticluţă de 
„Segarcea”,  deveniserăm amindoi de nere- 
cunoscut. Eu îmi recăpătasem vigoarea şi voioşia, 
iar babacu  se-nroşise la faţă ca un muşchi de 
vacă. Încheind cu nişte pră-jituri senzaţionale, 
bătrînul nu-şi mai făcea nici un fel de griji în 
privinţa mea. Privea viitorul plin de încredere, iar 
eu pri- veam cu jind la cartofii din farfurioara 
aflată în faţa indivi- dului ce-nfuleca la masa de 
lingă noi. Era un tip durduliu, şi care se pricepea 
să-i „aranjeze”. Căci nu erau cartofi prăjiţi, ei 
din cei de cofetărie, cum aveam şi noi, la Piteşti, în 
vitrinele lui Borănescu. Trei avea înainte-i. Şi-i 
despica răbduliu şi tacticos, cu linguriţa, săpînd în 
corpul lor dolofan nişte şanţuri suficient de adinci, 
ca să le umple irigîndu-le cu rom. Îmi lăsa gura 
apă, uitîndu-mă la el. Şi nu m-a lăsat inima, şi l-am 
abordat pe babacu: 

— Măi tată, ia-mi, bre, şi mie, nişte cartofi 
dintr-ăia, din care mănîncă domnul de-alături!... 

— Păi, cum aşa, nu ţi-am dat două cataifuri? 

— Dar ce, ălea-s prăjituri? Făcute numai din 
clăbuci de spumă? Hai, te rog, comandă-i lu nenea 
chelneru cîţiva cartofi! Barem doi. 

— Şi dacă ţi se face rău? 

— Mie?... N-avea teamă, c-am mai mîncat şi 
patru deodată, cu Tatanaşu, cînd am fugit după 


126 


dînsul, să-l aduc acasă, fiindcă te-apucasei să 
discuţi cu măicuţa! Nu mai ţii minte?... 

— Bine! Dar să n-avem vorbe... 

A doua zi, fiind duminică, după micul dejun, ne- 
am dus să ne plimbăm prin Craiova. Pe jos. 
Pînă am ajuns la parcul Bibescu. Aici, în centrul 
uriaşei rezervaţii, numai arbori bă- trîni şi alte 
amenajări forestiere, era un lac cu bărci, iar lumea 
se deconecta trăgind la rame. 

— Bre tată, hai să ne dăm şi noi cu luntrea! — l- 
am rugat pe babacu, smiorcăindu-mă. 

Apreciindu-mi ideea, peste cinci minute închiria 
o barcă. Iar peste alte cinci, vislea entuziasmat, 
rotind ambarcaţiunea pe loc. Văzîndu-l că nu se 
pricepe, i-am propus să mă lase pe mine la rame. 
Pesemne plictisit de inaptitudinile sale 
marinăreşti, bătrinul a acceptat. 

Pe cînd îmi încercam puterile, vîrînd superficial 
în apă vislele, am izbutit două performanţe 
deodată. Să-ndrept lun- trea, dar şi să-l zvirl în lac 
pe babacu. Pocnindu-l în cap, lejer, cu una din 
rame, care-mi scăpase din undele bălții. Tata, ne- 
fiind înotător, a dat să strige după ajutor, bănuind 
că-i posibil să se-nece. Din fericire, apa-i venea 
doar pînă la genunchi. Oarecum liniştit, s-a urcat 
iarăşi în barcă. Cu care prilej a răsturnat-o. 

După chinuri prelungite, amîndoi uzi şi vlăguiţi, 
am reuşit să scoatem ambarcaţiunea la mal. 
Bineînţeles, mai întîi a tre- buit s-o ridicăm la 
suprafaţă, şi-abia cînd am golit-o de apă, cu 
pălăria bătrînului, a devenit aptă de-a fi trasă la 
edec, ape- lînd la cureaua de la pantalonii lui 
taică-meu. Odată aflaţi pe coastă, am fixat luntrea 
de-o salcie, legind-o cu-acelaşi dispozitiv, şi-am 
purces să ne dezbrăcăm de haine. Pe care le-am 
pus la uscat, întinzîndu-le pe crăcile rămurosului 
arbore. lar noi, 


127 


goi puşcă, ne-am tolănit pe iarbă, să ni se 
zbicească pielea. Abia spre amurg, cînd soarele 
apusese, şi eram flămînzi ca nişte ogari, am putut 
să ne-mbrăcăm ţoalele jilave. 

Tata, care nu mai scosese o vorbă de cînd 
căzuse în lac, dar nici după ce plătise vislele 
pierdute şi opt ceasuri de utilizare a bărcii, fără să 
se fi plimbat cu ea, se uita la mine îngindurat. 
Eram amindoi la o masă din restaurantul hotelului, 
încercînd să ne astîmpărăm foamea. La un 
moment dat, îl aud: 

— Dom Vlad, nu ştiu ce-o să mă fac cu tine!... 
Ce fel de general ai s-ajungi, dacă mănînci ca 
sparţii şi te mai ţii şi de năzbitii?... Se duce armata 
noastră de rîpă, cu militari de-al de-ăştia. Fii 
atent, mîine încep examenele! Ce zici, le iei?... 
Eşti suficient pregătit, te simţi în stare?... Mai 
bine, spune-mi acuma, deschis, fără teamă, să 
plecăm acasă, şi să nu cheltuim bănuţii de 
pomană... 

— Bre tată, n-am probleme! — l-am asigurat pe 
bătrin. Doar ştii cît am învăţat... Dacă nu ies 
primul, precis voi fi al doilea! 


Am fost primul. Exact cum îi făgăduisem lui 
tata Eftimie. Dacă eram al doilea, nu mai intram la 
liceul militar. Căci fusesem primul din coada listei 
celor admişi. Al treizeci şi unulea! 

Noroc că răspunsesem la oralul de română 
excepţional. Şi căpătasem un zece, cît mine de 
mare, cînd îi dezvăluisem profesorului examinator 
titlurile cărţilor pe care le citisem. Aflînd că ştiu şi- 
o mulţime de poezii pe dinafară, în special din 
dom-nul Minulescu, despre care se vorbea c-ar 
avea oarece legături cu urbea noastră, îi şoptise 
ceva profesorului de matematică, şi obţinusem 
şi la această materie, în care nu prea străluceam, 
un cinci salvator. Mai tîrziu, îmi era dat să aflu că 
omul care mă răsucise pe toate feţele în privinţa 


128 


lecturilor mele era şi el un fel de scriitor, 
chemîndu-se C. D. Papastatopol. Dealtfel, şi astăzi 
îi mai întîlnesc numele, dedesubtul articolelor pe 
care le semnează în revista craioveană „Ramuri”. 
Fie-i numele binecuvîntat! 


După trei zile, plecam la Piteşti. Să-mi iau 
rămas bun de la casa părintească, de la bunici, de 
la tot ce-mi fusese drag. În săptămîna viitoare, 
trebuia să mă prezint la liceul militar „D. A. 
Sturdza”, cu taică-meu, ca să-mi preia straiele de 
civil, eu urmînd, de-acum înainte, să fiu îmbrăcat 
în uniforma pusă la dispoziţie de stat. Plus cazarea 
în internatul stabilimentului, şi masa de la 
cazan. Altă viaţă! Adio piftele, adio zbenguiala 
prin grădina bunicului! 


ŞI-A FOST ZIUA ÎNTIIA... 


Operația de predare a copiilor, de către părinţi, 
se petrecea într-o anexă a internatului, despre 
care mai apoi aveam să aflu că se cheamă „baie”. 
Era, de fapt, o hală extrem de mare, cît un grajd 
pentru treizeci de cai, eventual viței sau boi, 
podită cu ciment şi-avîind pereţii mîncaţi de 
igrasie. lar într-un ungher al încăperii, o 
construcţie bizară, ca un soi de bunker din beton. 

Ca nişte berbecuţi la stînă, adunaţi lîngă o 
strungă, de faţă cu-atita lume străină, mamele sau 
taţii viitorilor colegi, cu la-crimile-n nas, am fost 
siliţi să lepădăm hainele în care sosiserăm, şi să 
rămînem despuiaţi. Apoi, unul după altul, treizeci 
şi unu din generali „in spe”, am defilat pe 
dinaintea celor doi  „recepţioneri”. Frizerul 


129 


instituţiei, un ovrei simpatic şi blajin, care-şi 
înfigea maşina de tuns electrică în căpăţinile 
noastre, lăsîndu-ne chilugi într-un timp record, şi 
majurul sanitar, de la infirmerie, care, c-un 
şomoiog de cînepă muiat în gaz, ne freca „bila” şi- 
o anumită regiune de sub burtică. 

Părinţii au fost invitaţi să ne aştepte în curtea 
liceului, de unde aveau să-şi ia rămas bun de 
la „domnii elevi”. 

Iar noi, ca o turmă de miei, am fost îmbulziţi de 
majurul sanitar în bunkerul despre care am 
pomenit mai sus. 

— Mă, ne-a informat majurul cel rotofei, asta-i 
baia de aburi! Să nu vă speriaţi cînd o ţişni 
vaporii... După ce se-nmoaie jegul de pe voi şi vă 
săpuniţi bine, dăm drumu la duşuri, şi tre-ceţi sub 
ele să vă clătiţi... Cînd vedeţi că s-a oprit apa, ieşiţi 
numaideciît afară! Inţelesu-m-aţi?... 

Sigur că nu. Habar n-aveam ce ne-aşteaptă. 
Cînd ne-am pomenit singuri în camera aceea 
luminată doar de-un bec chior, am avut impresia 
că sîntem înmormiîntaţi de vii. lar cînd abu- rula 
pornit să ţişnească din orificiile prevăzute în pereţi 
gui- ţam ca purceluşii de lapte duşi la tăiere. Urla 
instalaţia de produs vapori, de parcă era o batoză 
de treierat. De spaimă, am înlemnit cu bucăţile de 
săpun „Cheia” în mînă. Numai la opri-rea aburului 
ne-am mai revenit. Opăriţi de vaporii prea fier- 
binti,  duşurile au reprezentat doar o altă 
modalitate de-a re- cepta căldura. Căci şi apa, care 
ţişnea din stropitorile de deasupra noastră, era la 
fel de clocotitoare. Abia după vreun minut, sau 
două, a curs ceva mai rece. Ca gheaţa. Strînşi unul 
într-altul, nişte puişori de găină rămaşi fără cloţă, 
adăstam îngroziţi oprirea apei. 

Cînd am ieşit, eram aşteptaţi de nişte soldaţi de 
la magazie. Care ne-au înmînat 
fiecăruia „,efectele” personale, plus unifor-mele. 
Ciorapi albi de bumbac, izmănuţe scurte, cămăşi 


130 


fără guler, bocanci, moletiere, două perechi de 
pantaloni kaki, unii pentru zilele obişnuite, din 
cursul săptămînii, şi-alţii lungi, de duminică, şi 
tunica, tot kaki. 

Iar din clipa următoare, s-a dezlănţuit infernul. 

Căci nimănuia nu i se potriveau ţoalele militare. 
Noroc că ne-au povăţuit soldaţii aceia, oameni şi 
ei, să schimbăm între noi efectele. 

Cînd, cu chiu cu vai, am izbutit să ne vedem 
îmbrăcaţi, după îndelungi tratative, în piciorul 
drept purtam un bocanc ceva mai mic decît în 
stîngul, moletierele le înfăşurasem şi eu, cum mă 
ajutase capul, în jurul pantalonilor ce-abia mă- 
ncăpeau, tunica îmi atîrna pină-n dreptul 
genunchilor, iar chipiul îmi stă-tea doar pe virful 
căpăţinii tunse cu numărul zero, dacă nu chiar 
două zerouri. Singurul lucru ce-mi venea bine, 
nedepinzînd de vreo dimensiune, era pamponul, 
sau egreta, cum îi spuneau ma-gazionerii. Ce-i 
drept, mie îmi stătea, însă chipiului nu. Fiindcă se- 
ncăpăţina să nu rămînă fixată ca lumea. Mereu îmi 
cădea. Dispozitivul de prindere, o clemă din sîrmă 
galvanizată, era defect. Încă din fabricaţie. 

Gata îmbrăcaţi, ne-a preluat subofiţerul Metz, 
omul ce-avea să se ocupe, de-acum încolo, de 
sufletele noastre. 

Figură ştearsă, la o primă vedere, elevul 
plutonier Metz, căci elev era şi el, ca şi noi, însă-n 
ultima clasă, cînd se împăr-ţeau grade, de la 
caporal în sus, plutonier fiind maximumul, s-a 
dovedit apoi un excelent pedagog. Înţelegător, 
pricepînd spaimele noastre, ne-a minat în curtea 
interioară a liceului militar, să ne prezinte în noua 
postură părinţilor. 

Spre deosebire de noi, care păţisem ce păţisem, 
şi nu eram deloc încîntaţi, ba mai căzusem şi 
pradă unor ginduri negre, chiar negre de tot, în 
privinţa zilelor grele ce ne aşteptau, ge-nitorii 
noştri erau în al nouălea cer. Mîndri şi făloşi, îşi 


131 


bombaseră piepturile, bucurindu-se de pe acum de 
generalii ce le vor orna neamul. 

Pînă la masa de prînz, prima pe care urma s-o 
servim ca pensionari ai internatului, căpătam o 
învoire de două ore. Mai mult pentru a ne 
fotografia la un atelier din apropierea liceului, 
pentru ca, la despărţire, părinţii să aibă cu ce 
pleca acasă. 

Şi-astăzi mai am, în albumul de familie, 
fotografia de-atunci. Mă uit la ea, şi nu-mi 
vine a crede ochilor. Doamne, bleg mai arătam! Cu 
pantalonii căzuţi pe vine, din pricină că le 
desfăcusem  brăcinarul, fiindu-mi nespus de 
strimţi, cu vestonul ce atîrna ca un sac, dar strîns 
de centiron, cu chipiul pe creştet, împodobit cu 
egreta ce da să se culce, precum un moţ de curcan 
fleşcăit, cu ochi de vițel speriat — numai ofiţer 
superior nu s-ar fi zis c-o să iasă din mine. 

Şi nici n-a ieşit! 

Altfel îmi imaginam eu viaţa militară. Dacă-mi 
aduc bine aminte, în clipa cînd babacu m-a dus la 
fotograf, cred că i-am şi spus: 

— Bre tată, nu vreau să mă tragă ăla în poză! 
N-ai văzut cum se-mbrăca, în „Submarinul Dox”, 
căpitanul Farow?... Că doar ţi-am arătat şi matale 
cărticelele. Avea tunică din piele, şi caschetă de 
marinar, nu toale ca ăstea, care mă mănîncă prin 
toate părţile. Nici nu ştii ce ţepoasă-i ştofa 
uniformei care-i pe mine!... 

— Lasă, nu te mai plinge, că mă faci de ris! — 
m-a repezit tata. Militarii trebuie să fie bărbaţi, nu 
nişte căcăcioşi... Ai să ai şi tu uniformă 
frumoasă, de paradă, ca nen-tu Valică! Cu 
pantaloni negri, lampas albastru şi veston roşu 
aprins, de zici că-i cocoş, nu altceva... 

— Adică, bre tată, după matale, nenea Valică-i 


bărbat?... N-ai auzit ce-a zis Tatapetre, cînd ne- 
am întors de la nuntă! l-a spus-o în faţă, 
răstindu-se la dînsul: „Bă, fătălăule, să nu te 


132 


mai văz în ochii mei... Piei de-aici, cu vaca aia, a 
ta, de Gali- 


na!”... Ce-o fi vrut să-nţeleagă prin asta? Ce-i aia, 
un fătălău?... 

Babacu s-a încruntat. Abia într-un tîrziu mi-a 
răspuns: 

— Dom Vlad, să nu te mai aud că vorbeşti aşa 
de un- chiu-tău, că te pocnesc de nu te vezi!... 
Tac-tu mare i-a zis „flăcău”, şi tu n-ai priceput 
vorba, aia €... 

Pe la douăsprezece şi ceva, în curtea liceului, a 
avut loc scena sfişietoare a despărțirii de părinţi. 
Noi smiorcăiam, pe unii îi apucaseră nevoile, iar 
alţii vroiau să-şi dezbrace uniforma şi să plece 
acasă, în vreme ce taţii şi mamele ne-mbărbătau, 
bătîndu-ne pe umăr. 

De data aceasta, spre deosebire de mulţi dintre 
colegii mei, m-am arătat cu-adevărat bărbat. 
Demn, cu inima criîmpoţită, am refuzat să-l sărut 
pe bătrin, i-am strîns doar mîna, ca între oameni 
de-aceeaşi vîrstă, şi i-am spus: 

— Du-te, bre tată, du-te acasă liniştit! Oi vedea 
eu cum mă voi descurca pe-aicea... Hai, du-te 
mai repede, că-i ora prin-zului, şi ne cheamă ăştia 
la masă, cu trompeta! Dacă ai ştii ce foame mi-e, 
n-am mai zace atita... Adio! Sau, cum zice tanti 
Raliţa: „Adio, şi-un praz verde, ce-am iubit nu se 
mai vede!”... 


Din păcate, informaţiile mele erau incomplete. 
Prinzul ne-a fost oferit mult mai tîrziu. Şi fără 
trompetă. Mai întîi a fost necesar să fim prezentaţi 
comandantului şcolii, colonelul Popescu-Corbul. 
Care era o figură! Un om de-o cumsecădenie 
nemaipomenită. Iar fi-său, peste ani, avea să devie 
scriitorul Vintilă Corbul. Deocamdată, era doar 
elev, şi el, al liceului militar „D. A. Sturdza”, cu 
grad de plutonier. 


133 


Vai de capul bietului Metz... Pînă a izbutit să ne 
adune la un loc, treizeci şi unu de pisoi 
înspăimintaţi, îndureraţi de plecarea părinţilor, 
pină ne-a explicat ce-i aia un pluton, şi cum 
trebuie să stăm în poziţia de drepţi, încolonaţi, ce- 
nseamnă „pe loc repaus”, şi alte comenzi 
necunoscute nouă, îl trecuseră toate apele. 

Cînd a sosit comandantul liceului, urmat de 
suita sa, vreo cinci sau şase căpitani, maiori şi 
locotenenţi-colonei, plutonierul Metz era un om 
terminat. Îngălbenit la faţă, tras, de parcă ar fi 
escaladat Everestul, cu năduşeala prelingindu-i-se 
pe sub chipiu, a luat poziţia de drepţi şi-a dat 
raportul. 


Colonelul Popescu-Corbul a dat şi el din mînă, 
în semn că n-are nici un rost toată „milităria”, şi 
s-a apropiat de plutonul nostru. Care numai pluton 
nu se putea numi. Curios să-şi examineze 
mieluşeii, comandantul ne-a privit îndelung, apoi a 
pornit să-l întrebe pe fiecare din noi: de unde 
sîntem, cum ne cheamă, ce lucrează tatăl şi ce 
vrem s-ajungem. Răbduliu, amuzat chiar, asculta 
blajin tîmpeniile debitate de noi. Cînd a fost în 
dreptul meu, a zimbit pe sub mustață, şi m-a 
interogat: 

— Cite kilograme ai, măi copile?... 

Iute la minte, şi-avînd deja în cap învăţămintele 
transmise de Metz, am răspuns curat milităreşte: 

— Să trăiţi, domnule colonel, sînt elevul Vlad, 
din plutonul clasei întîia, şi-am unşpe kile!... 

Comandantul m-a privit surprins. Probabil din 
pricina isteţimii cu care-i răspunsesem. 

— Ce vorbeşti, băieţel! Numai unsprezece? Păi, 
după cum arăţi, aş fi zis că baţi la vreo patruzeci... 

— Să trăiţi, domnule colonel, m-am exprimat 
greşit... Am patruzeci de ani şi unşpe kile, adică, 
pardon, pe dos... Unşpe kile, şi patruzeci de ani... 


134 


Ba nu, iar am sfeclit-o! Unşpe şi patruzeci, mă- 
nţelegeţi, nu-i aşa? 

— Perfect, măi copile! — m-a asigurat părintele 
nostru, al tuturor. Şi ce-ai vrea să te faci, cînd 
ai să ieşi ofiţer?... 

— Submarin, să trăiţi, domnule colonel!... 

— Ce? — a pornit să ridă în hohote 
comandantul. 

— Căpitan de submarin, domnule colonel, să 
trăiţi, asta am vrut să spun, dar m-a luat gura 
pe dinainte, prea repede, căpitan pe submarinul 
Dox!... 

Corul de risete, declanşat de halucinanta mea 
declaraţie, a sporit cînd colonelul mi-a aprobat 
opţiunea, spunîndu-mi: 

— Bravo, căpitane, asta-i să ajungi! Comandant 
de submarin,.. Bineînţeles, dacă marina noastră va 
avea unul pe dimensiunile tale!... Că eşti cam 
rotofei şi durduliu, căpitane Vlad Farow!... 

Pe cînd eram bucuros s-aud din gura 
comandantului că ştia cine-i căpitanul Farow, 
vestitul navigator de pe „Dox”, colonelul s-a 
adresat bălaiului nostru de şef: 

— Elev-plutonier Metz, ai să te ocupi personal 
de silueta „submarinului” nostru... Vorbeşti cu 
doctorul, cu majurul Tuţă, 


de la infirmerie, cu profesorul de educaţie fizică, 
şi-ntr-o lună te prezinţi la mine cu elevul în formă 
de torpilă... Fără excese însă, ai grijă! 

Metz a avut grijă! Ca un frate mai mare. 
Excesele le-am comis eu. Simpatizat de bucătar şi 
bucătărese, totdeauna mi-am completat regimul la 
care fusesem încadrat. Era şi normal să capăt un 
supliment de hrană, după alergările la care mă 
supunea Stănculescu, profesorul de gimnastică. 


În prima noastră zi de liceu militar, am avut 
parte însă de-o masă „ca la mama acasă”. Metz 


135 


nu prididise încă să se ocupe de soarta mea. Pînă 
ce ne căpătuise pe toţi, să ne-nveţe care vor fi 
locurile noastre în sala de mese, unde să ne 
spălăm pe miini şi multe alte chestii, eu şi 
apucasem să mă înfrupt din bucatele servite. 
Ciorbă de cartofi, cu cărniţă de purcel, cîr-  naţi 
de casă pe fasole, iar la desert, cremşnit. 

Cînd şi-a adus aminte de mine, era tardiv. 
Picase norocul pe capul meu, şi nimerisem la o 
masă de numai zece elevi. lar porţiile, aduse pe 
platouri pentru şase persoane, cîte două la fiecare 
masă, prisosiseră. Fiindcă mai era şi-unul căruia 
nu-i plăceau cîrnaţii, îi răsesem şi ăstuia farfuria. 
Başca porţia mea, plus cele două rămase fără 
muşterii. De cremşnituri, nu mai pomenesc. Le 
lichidasem şi pe ele, deşi pasiunea mea erau 
cîrnaţii pe fasole. 


Umflat ca un ţifoi, abia îmi mai trăgeam 
suflarea. De unde să ştiu eu că, după-amiază, la 
vreo două ceasuri mai încolo, avea să aibă loc un 
meci de fotbal amical. La care urma să asiste şi 
colonelul  Popescu-Corbul. Cu care prilej, la 
încheierea partidei, urma să fie executată o 
fotografie memorială. Bobocii şi comandantul lor. 

Încîntat de faptul că voi asista la un meci, ceea 
ce nu mai văzusem pînă atunci, m-am prezentat 
voios pe terenul de sport al liceului, împreună cu 
întreg plutonul. 

Comandantul şi suita şedeau pe nişte bănci 
aduse din sala de mese, iar noi aşteptam sosirea 
echipelor. Care, din nu ştiu ce motive, întirziau 
să-şi facă apariţia. 

Dar, peste cîteva minute, îmi era dat să aflu 
pricina. 


Căci  plutonierul Metz, conform ordinelor 
superioare, a format din plutonul nostru două 


136 


echipe, colonelul fiind dornic să-şi dea seama de 
condiţia fizică a berbecuţilor săi. 

Şi-a început cea mai senzaţională partidă de 
fotbal din viaţa mea. Prima, dar şi ultima, la care 
am fost participant. De cît băgasem în mine, pîriia 
şi trosnea fasolea în maţele mele ca-ntr-un 
cazan sub presiune. Bineînţeles, nimeni dintre noi 
n-avea habar de ce-i aia fotbal. Întrucît însă ni se 
dăduse o minge, şi trebuia s-alergăm după ea, mi- 
am făcut datoria. 


ŞI-A FOST ZIUA A DOUA, ŞI-A FOST ŞI-A TREIA, ŞI, 
UITE, TOT AŞA, PÎNĂ S-AU FĂCUT CÎŢIVA ANI 


Că ne culcam, cînd se dădea stingerea, cu 
trompeta sau cu soneria, la nouă ori la zece seara, 
şi că ne trezeam (mai bine zis eram treziţi, 
forţat) la cinci şi jumătate, sau la şase, iată, asta 
nu mai ţin minte. Însă şi-astăzi, la cinci decenii de- 
atunci, am rămas cu obiceiul, sănătos după 
părerea mea, să mă scol cu noaptea-n cap. Pe 
vremea aceea însă, era un coşmar. Cînd mi-era 
somnul mai dulce, mă pomeneam zgilţiit de umăr 
şi mobilizat de elevul-caporal Mătuţă: 

—  Scoală, elev, c-a sunat deşteptarea, iar 
dumneata-mi cloceşti în pat!... Unde te trezeşti 
aici?... 

Elevul-caporal, care avea în grijă dormitorul 
nostru, era şi el tot un amărît de cursant al 
liceului militar, dar, după opt ani de cătănie, îi 
intrase-n sînge disciplina. Şi, bineînţeles, vroia să 
ne-o inculce şi nouă. Dumnezeule, de ce-ai creat şi 
infernul internatelor, nu-ţi ajungea gloria de 
ziditor al lumii ăsteia? Aşa gindeam în primele 
luni de viaţă militară. Cu timpul, i-am înţeles. Şi pe 


137 


Atotputernicul, şi pe caporalul Mătuţă. Fără iadul 
de pe pămînt, ce farmec ar mai fi avut oare cel 
care ne-aştepta dincolo? 

O săptămînă sau două, în fiece seară m-am 
culcat plîngînd. Cugetînd la casa părintească, la 
soamnele de pomină pe care le trăgeam în pătuţul 
meu, din care nimeni nu mă trezea la ase-menea 
ore. Ulterior, cîte nu învaţă omul? — cînd suna 
deşteptarea, mă vîram sub patul pus la dispoziţie 
de liceul militar, să nu mă găsească Mătuţă, şi mai 
picoteam vreo jumătate de ceas. Renunţind la 
spălatul de la „lavabou”. 

Lavaboul — unde trebuia să gonim în pas 
alergător, numai în izmănuţe şi cu pieptul gol, să 
ne clătim ochii şi să ne spălăm „pînă la brîu”, era o 
sală imensă, prevăzută cu jgheaburi de tablă şi 
țuţuroaie de alamă, cu robinet, friguroasă şi 
igrasioasă, slab luminată, în care dîrdiiam ca toţi 
dracii. Că nici apă caldă nu-mi amintesc să fi 
debitat vreodată instalaţiile lavaboului. Numai 
rece, şi-aia ca gheaţa. 

Noroc că, după aceea, urmau exerciţiile de 
înviorare. Sub conducerea profesorului 
Stănculescu. Cînd ne mai încălzeam şi noi 
sufleţelele, gonind ca apucaţii, cu dînsul în frunte, 
prin uriaşa curte a liceului. Pe care-o ocoleam de 
cel puţin trei ori, în pas alergător. Ei bine, 
chestia asta, cu alergatul, mă adusese la 
disperare. Niciodată nu izbuteam, cînd se ordona 
echiparea, şi-aceea cronometrată, să-mi înfăşor ca 
lumea moletierele. Iar în timpul „încălzirii”, mai 
totdeauna mi se  desfăceau. Şi  amabilul 
Stănculescu, tînăr  vinjos şi-mbrăcat într-un 
trening albas-tru, care nu-i dădea probleme, 
întreba mereu: 

— Elev, drepţi! Ce faci acolo?... 

Acolo, însemna pămîntul. Fiindcă, împedicat de 
moletierele desfăşurate şi-atirnîndu-mi de glezne 
ca nişte cozi de comete, întruna cădeam, 


138 


poticnindu-mă, sub picioarele plutonului 
dezlănţuit. Şi, la comanda profesorului, din poziţia 
„de-a buşi-lea” treceam la cea verticală, ca să-i pot 
răspunde. 

— Să trăiţi, domnule profesor, îmi legam 
moletierele! 

— Ce vorbeşti, elev! Şi chiar reuşeşti, aşa cum 
stai, culcat pe burtă?... De mîine, să-mi vii la 
exerciţii fără moletiere! Lasă, că scot eu din tine 
osînza... 

Bietul Stănculescu îşi făcea iluzii. Dar i-am 
păstrat o frumoasă amintire. Pentru că, la 
terminarea „încălzirii”, cînd ne-ndreptam spre 
sala de mese, să luăm ceaiul de dimineaţă, 
dobîndisem o atare poftă de mîncare, datorită şi 
exerciţiilor suplimentare ce-mi fuseseră impuse, 
încît, pînă să fie aduse cănile cu ceai, lichidam mai 
toată pîinea din faţă. De n-ar fi fost drăguţi 
soldaţii ce ne serveau, n-aş mai fi avut cu ce să-mi 
mănînc parizerul, salamul sau magiunul care 
însoțeau ceaiul. Totdeauna îmi strecurau un sfert 
de pîine intermediară în plus. 

Şi, dacă mai aveam şi norocul de-a fi de jurnă la 
bucătărie, în dimineaţa respectivă, unde totdeauna 
existau prisoase, eram un om făcut. Pînă la orele 
opt, cînd începeau cursurile. Dacă nu, eram 
expediat la dormitor. lar asta mi se întîmpla mai 
mereu. Nereuşindu-mi nicicum figura cu „făcutul 
patului”, eram pedepsit să le refac pe toate. 
Patruzeci, la număr. Cu care oca-zie mai dădeam 
iama prin dulapurile personale ale colegilor. În 
care se mai găsea cîte ceva de-ale mîncării. 

„Făcutul patului” era chinul de pe lume. Avea şi 
elevul-caporal Mătuţă, şeful nostru de dormitor, o 
goangă a lui, un fel de idee fixă. În aşa fel 
trebuia să întindem cearceaful pe saltea, încît să 
„sară banul” pe el. Incercasem noi tot soiul de 
„inovaţii”, în materie de gospodărie, cum ar fi fost, 
de-o pildă, legatul colţurilor cearceafului şi 


139 


petrecerea lor pe sub saltea. Însă Mătuţă era total 
nereceptiv. 

Dar la nasturi, tot i-am venit de hac. Altă 
goangă, şi-asta. Ne obliga să-i coasem atît de 
ţeapăn, încît să ţină la orice probă. Iar sistemul 
său, destul de simplist, era s-apuce nasturele între 
degete, şi-apoi să-nvirtă vestonul în jurul lui. 
Rareori rezista vreunul. Pînă mi-a dat mie prin 
cap, spre bucuria colegilor, care m-au şi premiat, 
cedîndu-mi cinci porţii de cîrnaţi pe fasole, ideea 
să fac rost de „nasturi automaţi” (de fapt, nişte 
nasturi metalici, care se capsau prin presare). 
Cînd s-a apucat Mătuţă să-i verifice, neştiind nimic 
de ultimele descoperiri din tehnica industriei 
vestimentare, nici un nasture n-a cedat. Năduşise 
caporalul tot învîrtind la vestoane. Şi le-a rotit şi 
răsucit, pînă s-a rupt stofa. În final, mîrîind şi 
bombănind, a acceptat să dea la reparat vestonul, 
pe banii lui, cu condiţia să nu mai utilizăm „nasturi 
automati”. Dar, de-atunci, nici nu ne-a mai bătut la 
cap. 

Ba chiar, ceva mai tîrziu, încercase să se- 
mprietenească de-a binelea cu plutonul. De cînd, 
nu mai ţin minte care din noi, îl surprinsesem 
intrind la un hotel din piaţa aflată în spatele Tri- 
bunalului. lar dirigintele nostru, locotenentul 
Mitică Popescu, ştia prea bine ce intenţiona să 
lucreze acolo Mătuţă. Că doar nu era să-şi 
închirieze o cameră la hotel, ca să doarmă în ea. În 
plină zi. Şi încă de duminică, zi de învoire în oraş. 
Dacă vroia să se culce, rămînea la dormitor, şi nu 
mai ieşea la plimbare, ras de două ori, dat cu 
odicolon şi pudrat cu cretă pisată în mojarul de la 
laboratorul de chimie. 


„TRISTĂ DUMINICĂ” 


Cu învoirile de duminică, ce ne mai îndulceam 
şi noi viaţa. Visam la ele toată săptămîna. Existau 


140 


şi favoriţi ai soartei, care posedau neamuri în oraş, 
şi-aceştia puteau părăsi liceul începînd de pe la 
orele zece. Ceilalţi, amărăştenii, plecau imediat 
după masa de prînz. 

Pe cînd promovasem în clasa a doua, 
începusem şi eu să capăt gustul ieşirilor în oraş. 
Mai ales de cînd ni se schimbase comandantul, în 
locul colonelului Popescu-Corbul fiind numit un alt 
colonel, parcă Urziceanu. Faima acestuia nu era 
prea îmbucurătoare. Venea de la liceul militar din 
Tîrgu-Mureş, unde băgase spaima în toată lumea, 
elevi şi ofiţeri. Din prima zi, cu ocazia prezentării 
raportului, examinase degetele tuturor cursanților. 
Şi ne bălăcărise, cum îi venise la gură. Ne 
prinsese cu mîinile nespălate, cu unghiile netăiate, 
cu nasturii nelustruiţi, cu pantalonii necălcaţi. Şi- 
n aceeaşi săptămînă, s-a pus şi pe capul nostru. 
Fiecare elev a primit un regulament, operă lite- 
rară a colonelului Urziceanu, un soi de cod al 
manierelor elegante ofiţereşti, în care sta scris 
cum să ţii furculiţa, cum să sorbi ciorba, cum se 
utilizează cuțitul, cum te adresezi comandanților, 
părinţilor, doamnelor şi domnişoarelor, cum se 
face o invitaţie la dans, şi, mai ales, în ce 
direcţii trebuie manevrată periuţa de dinţi, de sus 
în jos, şi nu invers, şi, sub nici un motiv, pe 
orizontală. De-aceea aşteptam duminicile, ca să 
mai scăpăm de prezenţa obsedantă a colonelului. 

Întrucît taică-meu, care mă vizita cam 
trimestrial, aran- jase c-un maior drăguţ şi 
serviabil, probabil şi interesat, să mă ia la el la 
masă cu prilejul fiecărei învoiri în oraş, eram şi eu, 
acum, printre cei care plecau încă din cursul 
dimineţii. Nu mai înainte de-a trece prin faţa 
colonelului Urziceanu. Acesta stă- tea la poartă, 
de parcă ne-ar fi aşteptat, şi-ncepea să ne apre- 
cieze ţinuta. Ajunsesem să dorm numai pe 
pantalonii viriţi sub saltea, ca să obţin dunga 
dorită de colonel. 


141 


Cînd scăpăm cu bine de sub furcile caudine, o 
şi-ntindeam către locuinţa maiorului 
Alexandrescu. Drăguţ om. Durduliu şi oacheş, 
lucindu-i ochii în cap de cîte ori ne aşezam la 
masă, mai avînd şi norocul unei soţii înţelegătoare, 
de cum intram în casă, ne şi poftea la sufragerie. 

Căci nu eram singurul elev luat în gazdă „la 
masă”. Totdeauna eram însoţit de Pleşoianu, lăliiul 
meu coleg de clasă. Băiat bun, totuşi. Mai ales că 
nu era un mincăcios. De-ar fi fost, dădea faliment 
birtul maiorului. 

— Îţi place ciulamaua de pui? — mă chestiona 
zimbăreţ domnul Alexandrescu, acuma dezbrăcat 
de uniformă, şi rămas numai în pantalonii de 
cizme, cu papucii de casă-n picioare, în cămaşă şi 
fără cravată, ca tot omul la casa lui. 

— Da să trăiţi! — îi răspundeam eu, lăsîndu-mi 
de pe acum gura apă. 

— Dar pilaful? 

— Şi! 

— Şi din care mîncare să-ţi servim, c-a preparat 
nevastă-mea şi una, şi alta? 

— Din amîndouă, domnule maior, să trăiţi! 

— Păi ai să poci băga atîta în tine? — se minuna 
maiorul. 

— Poc! Adică, să trăiţi, pot! 

Cum să nu fi putut? Că gătea şi soţia maiorului, 
nenorocire mare, nu altceva. In sensul bun al 
sintagmei. Orice fierbea, prăjea şi frigea, era atît 
de gustos, încît îţi lingeai degetele. 

După ce terminam cu osînda prinzului, maiorul 
ne poftea să-l părăsim, întrucît dînsul dorea să se 
culce. Şi ne sfătuia să vizităm muzeul militar, cu 
precădere. Dealtminteri, era şi normal. Vreo doi 
ani lucrase acolo. 

În jur de trei şi jumătate, ne duceam la cinema 
„Apollo”. Care-avea şi-o cofetărie, la parterul 
clădirii în care funcţiona cinematograful. Cu cîte-o 
pungă de bomboane în mînă, vizionam, cu gurile 


142 


căscate, de ne scăpau acadelele dintre măsele, 
filmul de mare succes al anului, o producţie 
americană (,.King- Kong”) în care rolul principal 
era susţinut de-o gorilă înspăi-mîntătoare. Dacă nu 
se apela la un avion de vînătoare, care-a mitraliat 
la mare fix maimuţa-gigant, aceasta ar fi fost în 
stare să demoleze tot New York-ul. 

Pe la şase, ieşind de la „King-Kong”, ne-am dus 
direct la muzeul militar. De fapt, îl mai vizitasem. 
Insă-mi adusesem aminte că exista acolo un avion, 
ca exponat, o fosilă din răz-boiul de la'916. Dacă, 
ultima oară, mă aprovizionasem cu nişte cartuşe 
extrase dintr-o carabină Manlicher, acuma aveam 
de gind să mă urc în avion, şi să văd cum aş 
proceda în cazul unui atac aerian asupra gorilei. 
Nu de altceva, dar în timpul din urmă îmi căzuse 
în mînă un roman în fascicule („Ocolul lumii în 
avion”) şi abandonasem visul de-a deveni căpitan 
de submarin, optînd pentru pilot de vînătoare. În 
orice caz, gusturile mele evoluaseră. Una-i să mori 
în apă, sub nivelul mării, şi-alta în văzduh, 
luptîndu-te cu „King-Kong”. 

De-aici mi s-a tras beleaua. Căci, numai ajutat 
de blegul de Pleşoianu am izbutit să ies din 
avionul expus la muzeu, şi căruia i se blocase 
dispozitivul de închidere a pilotului în carlingă. 
Mai aveam o jumătate de ceas pînă la ora cînd 
trebuia să ne prezentăm la liceu. Grăbit, am 
coborit din scaunul pilo- tului de-a dreptul pe 
aripa aparatului de zbor. Care, datînd dintr-o 
epocă revolută, era din pînză cerată kaki, întinsă 
şi lipită pe lonjeroane din ţevi şi şipci de lemn. 
Piciorul mi s-a dus pînă la genunchi în adîncurile 
structurilor de susţinere, era vorba de stîngul, 
iar dreptul îmi rămăsese deasupra. Crăcănat, i-am 
strigat lui Pleşoianu: 

— Trage-mă repede afară, că-ntirziem la 
apel!... 


143 


Vai de capul omului, cînd mai e şi 
neîndemînatec. Dar şi de-al meu, care mă 
dădusem pe mîna lui. Căci bietul Pleşoianu, 
speriat de paguba pe care-o adusesem muzeului 
militar, mai întîi a încercat să mă scoată pe sub 
aripa aparatului de zbor, ca şi cum aş fi putut 
trece prin ea. Pînă la urmă, după ce s-a suit lîngă 
mine, perforind şi el pînza planului în vreo două 
locuri, a izbutit să sfişie o bună bucată din 
acoperămiîntul aripii, şi să mă coboare de pe 
sfîrtecatul avion. Şi care, acuma, arăta ca şi 
cum s-ar fi întors dintr-o crîncenă bătălie aeriană. 
Victorios, dar făcut harcea-parcea. 

Din fericire, fuseserăm singurii vizitatori ai 
muzeului. lar paznicul dormea liniştit în ghereta 
sa, cu sticluţa lîngă el. Altminteri, cine mai ştie, 
poate c-ar fi trebuit să plătim (avionul) de nou. 

Din păcate, la liceu, cînd am ajuns năduşiţi şi 
gifiind, fuseserăm tot singurii întîrziaţi la apel. lar 
în poartă ne aştepta colonelul Urziceanu, asistat 
de ofiţerul de serviciu. 

— Pe unde mi-ai umblat, elev? — mi s-a adresat 
zimbind cîineşte. 

— Am fost cu avionul, să trăiţi, domnule 
colonel! — am raportat sufocat, nedîndu-mi seama 
ce vorbesc. 

— Ei, nu mai spune! Şi-a aterizat cu-ntîrziere?... 


Pînă l-am lămurit despre ce cursă aeriană 
fusese vorba, colonelul era mai de mult lămurit. În 
privinţa sorții noastre. 

— Locotenent, — s-a zborşit Urziceanu la 
ofiţerul de serviciu, pe-ăsta grasu îl pui de 
planton, schimbul doi, la dormitoare, şi pe-ălălaltul 
la bucătărie. 

De la ceasurile 12, din noapte, şi pînă la 4, am 
stat de planton la  „ceas”, pe culoarul 
dormitoarelor. „La ceas”, însemna lîngă pendula 
aflată în apropiere de odaia ofițerului de serviciu. 


144 


Trebuia să stai lipit de ea, în poziţie de drepti, 
patru ore de-a rîndul. Dacă te prindea cumva 
somnul, şi încercai să te sprijini de „ceas”, bestia 
de agregat pornea să-şi bălăngăne barele de 
rezonanţă, dindu-te de gol. 

În noaptea aceea l-am blestemat şi pe colonel, 
şi pe „King-Kong”, care nu se deosebea prea mult 
de comandantul nostru, şi pe cretinul ce-şi 
închipuise că aviaţia-i joacă. Şi, pe cînd priveam 
îngrozit la acele cadranului, ce parcă înţepeniseră, 
mi-am amintit de aventurile lui George Farow, 
băiatul căpitanului de pe submarinul „Dox”, şi, 
brusc, am renunţat definitiv la visul de-a mă face 
pilot, revenind la prima opţiune, mai veche şi mai 
sănătoasă. Mai ales că nu observasem să aibă la 
muzeul militar vreun submarin, pe care să-l 
cerceteze curioşii de teapa mea. Deci, tot căpitan 
de marină era mai bine! 


„AMBIENTALUL” 


Şi, iaca-aşa, treceau anii! Cînd un planton de 
noapte, cînd o învoire în oraş. Duminica. Dar din 
ce în ce mai rar. Că nu prea stăteam bine cu 
disciplina, şi-adeseori eram pedepsit să zac înca- 
zarmat. De fapt, mi se creau condiţii optime 
pentru lecturile mele  demesurate.  C-abia 
pridideam să mai citesc volumele ce-mi 
burduşiseră pupitrul din clasă şi dulăpiorul de 
deasupra patului, din dormitor, acolo unde ne 
păstram efectele personale. 

Dacă n-aş fi avut nişte profesori excepţionali, 
poate c-aş fi abandonat plăcerea dulce a 
lecturilor libere, în afara celor impuse de manuale. 


145 


Dar la geografie îl ascultam pe Ion Dongorozi, 
om plin de haz, ale cărui lecţii erau prilej de 
desfătare, diînsul mai mult povestind decît predînd, 
purtindu-ne pe continente odată cu istorisirile 
scrise ale marilor exploratori. De la Dongorozi 
aflasem despre Livingstone şi Stanley, el ne 
îndemnase să le citim cărţile, ce tocmai apăruseră 
în biblioteca „Energia”, editată de Fundaţii. 
Dealtfel, în curînd aveam să aflăm că profesorul 
nostru era, în realitate, scriitorul umorist Ion 
Dongorozi. Autor al mai multor volume de schiţe şi 
nuvele. 

Şi mai ne predau şi-alţi dedulciţi la literatură. 
Lucrul acesta se simţea din maniera în care-şi 
ţineau lecţiile, care su-nau a naraţiuni pasionante, 
de pură sorginte scriitoricească. CAD: 
Papastatopol şi Ion Schinteie, literați disimulaţi, 
tineri şi ambiţioşi, erau preferații noştri. 

Spre deosebire de alţi profesori, mai ţepeni şi 
băţoşi, care ne înspăimîntau prin severitatea lor. 
Însă, numai datorită duri- tăţii, probabil 
aparente, ajunseserăm să învăţăm „Istoria antică”, 
citind-o, ca pe-un roman, din cartea lui O. Tafrali, 
un volum gros de vreo 600 de pagini, în afara 
manualului impus de directorul de studii, poreclit 
Pelikan. Dascălul de istorie, pe care-l ştiam numai 
de „Ţiganu”, un bărbat mătăhălos, cu păr argintat, 
răcnea la noi prefăcut, avertizindu-ne: 

— Domnilor elevi, la mine numai Dumnezeu 
capătă zece! Dacă vă dau un şase, şapte sau opt, 
să-l pupaţi în fund pe Atotputernicul... înseamnă 
că s-a-ndurat de voi, iar mie mi-a luat minţile! 

Cu Miltiade Ioanid, lucrurile mergeau mai 
anevoios. Poet cu volume, venea la cursuri în ţoale 
de gală, totdeauna la negru, cu cravată gris- 
perle, plimbîndu-se printre bănci şi dictîndu-ne 
pagini întregi din Zola. Era o nenorocire dacă te 
prindea cu vreo greşeală. Iar în materie de verbe 
neregulate ale limbii franceze, era intratabil. În 


146 


orice caz, lăsîndu-mă corigent în fiece an, am 
izbutit să mă procopsesc cu bruma de franceză pe 
care-o posed, ca să fiu în stare să-i citesc, în 
original, pe Balzac, Flaubert şi-alţi monştri ai 
literaturii planetare. 

Ce-i drept, tot Miltiade Ioanid mă trecea, în 
toamnă, la examenele de corigenţă. Normal. Nici 
nu şi-ar fi permis să nu mă promoveze, după ce 
mă chinuise toată vara, meditînd-mă, în grădiniţa 
căsuţei din Piteşti, unde venea să-şi petreacă va- 
canţa. Bun prieten de pahar cu taică-meu, 
acceptase, într-un moment de rătăcire, să-mi 
perfecţioneze precarele cunoştinţe de gramatică, 
ortografie şi vocabular. Pe-atunci, ajunsesem să-l 
urăsc. Acuma, gîndesc cu drag la dînsul. Ba şi mai 
mult, dînd la un anticar peste volumele sale, i le- 
am şi citit. Nu era poet rău! 


Plutonul nostru, nedestrămat în decursul anilor 
trăiţi împreună, era alcătuit din cele mai felurite 
specimene. Copii de avocaţi, ţărani, doctori, 
meseriaşi, ingineri, directori şi comercianti, 
datorită vicisitudinilor vieţii de militar, uitasem 
total de mediul în care crescusem. 'Terorizaţi de 
elevii-caporali, care ne mincau sufletul cu 
instrucţia, eram cu toţii uniţi. lar cei mai buni la 
carte, spre nedumerirea multora, erau elevii 
proveniţi de la ţară. 

Exista chiar şi-o explicaţie, pe care ne-o 
prezenta mai totdeauna [ucă, vecinul meu de 
bancă: 

— Mă, nouă ne bubuie mintea, fiindc-am mîncat 
toată viaţa numai ceapă, usturoi, verdeţuri şi 
fasole!... Aşa să ştiţi! Iar de Crăciun tăiam porc, şi 
de Paşti mielul!... Pă voi v-au nenorocit mizelurile 
voastre, de la oraş... De-aia n-aveţi nimic în cap, 
şi nici puteri în braţe!... Ia uitaţi-vă la tăntălăul ăla 
de Palliu, e lung cît o prăjină, şi-l dobori cu 
două deşte... 


147 


Elevul Ţucă Alexandru strigat la catalog Ţucă 
Al., motiv pentru care-l alintam zicîndu-i „Ţucal”, 
avea perfectă dreptate. Nu ştiu dacă în privinţa 
principiilor alimentare pe care le profesa, însă, în 
ce-l privea pe Palliu Toma, găliganul bălai căruia 
îi spuneam ,, Fetița”, nu greşea deloc. Pe cît era de 
lungan şi neterminat, pe-atit se dovedea de moliu 
şi bleg. Mereu era înfrînt în luptele noastre, 
alegîndu-se numai cu vinătăi şi zgi- rieturi. 
Întocmai ca şi mine. Ce-i drept, fiind cam rubicond 
şi niţel mîncău, pricină pentru care fusesem dublu 
poreclit: „Haplea” şi „Buflea”, din bătăile de seară 
mă pomeneam nu numai cu vătămările obţinute de 
Palliu Toma, dar mai totdeauna mă procopseam şi 
cu dureri de noadă. 

Pînă s-a supărat „Fetiţa” odată, după o 
încăierare ceva mai ţeapănă. Atît de straşnic i 
se cătrănise inima, încît, după vacanţa de vară, 
cînd ne-napoiaserăm cu toţii la internat,  voioşi şi 
puşi pe năzdrăvănii, bălaiul le-a tras un toc de 
bătaie celor ce-l umiliseră, o demonstraţie de 
„close-combat”, de-i lăsase năuciţi. Nimănuia nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. Palliu Toma arăta la 
fel. Pe din afară. La baie însă, cînd ne-am despuiat 
pentru aburi, ne-a înfăţişat nişte muşchi, vînjoşi şi 
puternic reliefaţi, de-am rămas cu gurile căscate. 

Nimeni n-a mai îndrăznit să-i zică „Fetiţa”. Din 
ziua aceea, de pomină, i s-a spus numai Tommy. 
Şi-a devenit şi prietenul meu cel mai bun şi de 
nădejde. Plus c-aveam şi eu, cel mereu pus în 
inferioritate, un apărător terifiant. 

Cîndva, la cîtva timp după întîmplarea cu 
pricina, cînd stăteam şi noi la poveşti, rămaşi 
singuri, l-am întrebat pe găligan: 

— Mă Tommy, cum ai făcut, măi, de-ai ajuns 
atît de tare?... 

— Hăplişor taică, n-a fost deloc uşor! — mi-a 
mărturisit Palliu. Am încercat să aplic reţeta lu 
Ţucă Al... În loc să-mi petrec vacanţa la părinţi, l- 


148 


am rugat pe tata să mă trimeată la unchiu- 
meu, frate-său, ceva mai tînăr decît babacu, şi 
care e brigadier silvic într-un sat de pe balta 
Brăilei... Toată vara am tăiat şi-am spart lemne, 
am mîncat ceapă, fasole, usturoi şi-alte ierburi 
dintr-ăstea. lar serile, cînd venea unchiu-meu 
de la pădure, ne luam la trîntă dreaptă. Şi-atita m- 
a buşit şi m-a dat de toţi pereţii, de m-a făcut 
om... Aia e!... 

Bineînţeles, l-am rugat imediat să mă facă şi pe 
mine om. Palliu nu s-a lăsat mult solicitat. Dar, 
după primele tentative de luptă dreaptă, am 
renunţat de urgenţă. N-aveam aptitudini. Şi-apoi, 
marinarii nu-s toţi bătăuşi. Mai ales căpitanii de 
submarine „Dox”! 


În afara lui Tommy, erau şi-alţi băieţi care-mi 
plăceau. Copii neprihăniţi, încă nu-nvăţaseră să 
mintă şi să-nşele. Pe unii îi admiram pentru 
statură, pe alţii pentru isteţime. Era unul, de la 
Pătîrlagele, un mărunţel foc de isteţ, căruia-i spu- 
neam „Guguţă”, şi cu care mă văd şi-n zilele de- 
acum, cînd e doctor, director de spital. Pe-ăsta, 
orice-ai fi făcut, nu-l puteai duce cu anasîna. 
Pricepea rapid  unde-ţi umbla mintea, şi 
numaideciît te-ntorcea şi răsucea. Şi cîţi n-au mai 
fost! Băieți iuți la „inteligenţă”, ca Fănel Predoiu 
sau Şerban Marinescu, dotați de la natură cu toate 
harurile, cum era Hîncu, conpiteşteanul meu, sau 
cum se dove-dea a fi, şi-a fost şi după aceea, 
Boştenaru, zis şi „Broscoi”. Singurul mai ciudat, 
pe care nici astăzi n-aş putea zice că l-am 
priceput, era Decebal Prişcăreanu, sau ceva în 
genul acesta, că nu-i mai ţin minte numele. Oltean, 
de pe undeva din preajma Băileştilor, era un 
negustor înnăscut. Şi-aşa a şi rămas. 

Deocamdată, prin anii aceia, clientul său cel 
mai fidel îi eram eu. lar relaţiile noastre 
comerciale se rezolvau pe soco-teala schimburilor 


149 


în natură. De tip troc. El îmi ceda porţia lui de 
cîrnaţi de casă pe fasole, iar eu mă achitam prin 
cremşni-turile de la desert. Întrucît cîrnaţii se 
serveau de două ori pe săptămînă, joile şi 
duminicile, iar cremşniturile numai dumi-nica, la 
un moment dat aveam o balanţă pasivă de 
minimum treizeci şi ceva de prăjituri. Mai ales că, 
Decebal, cumpărind de la alţi colegi, îmi furniza 
uneori şi cîte trei porţii de cîrnaţi. 

Cu ocazia întilnirii promoţiei noastre, după 
douăzeci şi cinci de ani, de organizarea căreia se 
ocupase chiar Decebal Prişcă-reanu, la masa 
oferită, pe banii noştri, la Cercul Militar, oltena-şul 
n-a uitat să-mi amintească de datorie. Mai aveam 
să-i dau vreo zece cremşnituri. 

Din tot plutonul, treizeci şi unu de elevi, doar 
doi rămă-seseră militari. Colonelul Cătulescu şi 
colonelul medic Mitică Fera. Restul, ca şi cînd nici 
n-ar fi auzit de militărie, se dovedeau nişte civili 
înrăiţi. Atât de înrăiţi, încît, atunci cînd am început 
să apărem în salonul ce ne fusese rezervat, 
exclamam exploziv, nevenindu-ne să credem: „cum 
măi, tu eşti Ciofu?... Nu se poate! Tu eşti Ţucă Al, 
zis şi, ştii tu cum...? E nemaipomenit! Nu mai 
semeni deloc cu tine!” 

Într-adevăr, nu mai semănăm cu noi, cei ce 
fuseserăm odată berbecuţii aceia duşi la grămadă 
în camera băii de aburi. Abia după un timp am 
început să identificăm în memorie figurile de- 
acum un sfert de veac. Apăreau din senin, nespus 
de pregnante, ca şi cum atunci s-ar fi developat 
filmul ce ne înregistrase chipurile. Tristă chestie! 
Cine-ar fi crezut că sîntem în stare să uităm în 
halul acesta. Totuşi, faptul că neuronii mai 
funcționau, dînd la iveală mutrele celor de- 
altădată, era îmbucurător. Scleroza noastră se 
dovedea numai incipientă! 

Decebal, care abia mă recunoscuse, cînd aflase 
că sînt „Buflea” îşi  amintise imediat de 


150 


cremşniturile cu care-i rămăse-sem dator. Acuma, 
era pictor de vază, lucra enorm, de toate şi orice. 
La despărţire, numai atunci îmi şoptise că-i pictor 
de firme şi panouri. Nu exista panou publicitar, pe 
nici una din autostrăzile noastre, care să nu fi fost 
pictat de el. 

Altminteri, nici nu mi l-aş fi imaginat pe 
Decebal. Nu era omul care să se rezume doar la 
tablouri într-un singur exemplar. Şi nici cu replici 
nu s-ar fi mulţumit. Lui îi trebuiau sute de copii, pe 
care numai tehnicile multiplicatorii i le puteau 
realiza. Şi-acuma, de cite ori trec cu „Bombiţa” pe 
lîngă vreo pan- cartă-reclamă de pe autostrada 
Bucureşti-Ploieşti, îmi apare în minte şi chipul 
lui Decebal Prişcăreanu. 

Din păcate, la cele două reîntilniri ale 
promoţiei, nu i-am avut printre noi pe ofiţerii ce ne 
dădăciseră. 

lar pe unul din ei, tare mult aş fi ţinut să-l 
revăd. Era o figură. Şi, în afară de asta, mai avea 
un merit. Căpitanul „Moment”, cel care, la un 
moment dat, ne fusese comandant de pluton şi 
diriginte, era fratele bun al scriitorului Gib 
Mihăescu. 

Scundac şi ciolănos, mereu cu pantalonii pe 
vine, în ciuda cizmelor ce-i mai susțineau nădragii, 
crăcănat şi cu uniforma mai totdeauna soioasă şi 
mototolită, congestionat la faţă, parcă speriat de 
poznele pe care eram capabili să i le facem, 
pricină din care ochii îi erau întruna „alergători”, 
urmărindu-ne pretutindeni, Emil Mihăescu- 
Moment era un tip fabulos şi de-o rară gingăşie 
sufletească. 

Comenzile sale, indiferent de natura lor, 
trebuiau neapărat să fie însoţite de precizarea 
„moment”. 

— Elev, te prezinţi mîine, moment, la raport, se- 
nţelege? 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule căpitan! 


151 


— Ia arată-mi, moment, ce citeşti acolo, m-auzi? 

— „Călătoriile lui Cook”, să trăiţi! 

— Dă-le-ncoa, să le văd! Moment, pricepi 
comanda? 

— Fugi la bucătărie! Moment!... 

— Pe loc repaus! Moment! 

Şi tot aşa, pînă s-a ales cu porecla de 
„moment”. Pe care, la un moment dat, a aflat-o. Şi 
nu s-a supărat. Ba chiar i-a făcut plăcere. 

Totuşi, nimic din făptura sa nu exprima iuţeala, 
rapiditatea, urgenţa, acceleraţia. Dimpotrivă. 
Mişcările, mimica feţei, privirile îi erau încete, 
într-un inexplicabil ralantiu. 

Abia în ultimul an petrecut la liceul militar „D. 
A. Sturdza”, cînd ajunsesem în clasa a V-a, aveam 
să cunosc şi-o altă faţetă a nefericitului Milică 
Moment. Într-o vacanţă, de fapt, un concediu de 
boală, cu care prilej fusesem trimis acasă, la 
reconfortare, după oreionul ce se abătuse asupra 
clasei noastre, m-am pomenit într-o noapte, la noi 
acasă, la Piteşti, cu căpitanul meu. Habar n- 
avusesem, pînă atunci, că se-mprie-tenise la toartă 
cu taică-meu, şi că, din cînd în cînd, mai tră- geau 
cîte-un  chefuleţ împreună.  Păstraseră însă 
secretul amiciţiei lor nu numai faţă de mine, care, 
oricum, nu contam, dar şi de maică-mea se 
feriseră. Motivele? Necunoscute! 

De-aici i s-a tras şi lui tata Eftimie necazul cu 
Ongliţa. Deoarece, cu mult după miezul-nopţii, 
cînd căpitanul Mihăescu ne bătuse la fereastră şi 
ceruse găzduire, nu era singur. Venise însoţit de-o 
doamnă. 

Întrucît maică-mea ar fi trebuit să fie la Calafat, 
în vizită la nea Giuică, dar nu mai plecase din nu 
ştiu ce pricină, apariţia perechii picase cum nu se 
poate mai prost. 

De voie de nevoie, ca să salveze aparențele, 
babacu o informase pe Ongliţa că Milică Moment 


152 


era comandantul şi dirigintele meu, şi că venise să 
constate dacă m-am refăcut. 

— Ce tot spui acolo, Eftimie! — s-a mirat maică- 
mea. Dar individa aia, cu voaletă neagră, ca o 


paţachină, e şi ea ofiţer la liceul militar, unde- 
nvaţă fi-tău?... 
— Taci, tu, nu vorbi prostii! — a liniştit-o 


bătrinul. E nevastă-sa! 

— Ei, nu mai spune! După ce că n-are nici 
verighetă, de ce-i tot pupa mîna crăcănatul? 
Unde-ai mai pomenit bărbat care să-i sărute 
mîinile neveste-sii, în loc s-o pupe-n bot?... Tu, 
de ce nu faci la fel? 

— Asta-i bună! — s-a fisticit tata. Aşa deodată, 
cînd abia am cunoscut-o?... 

— Păi da, dacă eram la Giuică, aveai tot timpul 
s-o cunoşti!... Mă Eftimie, mie de ce nu-mi pupi 
mîinile, că la noi mă gindeam adineauri? Lasă, 
că mai discutăm amindoi! Deocamdată, merit să- 
mi pupi şi picioarele, că nu-i dau afară din casă... 
Dar mîine dimineaţă, cînd am să mă scol, să nu-i 
mai văd aici! Ai înţeles?... 

Bietul taică-meu, după ce Ongliţa a plecat să se 
culce, a fost nevoit să-l prelucreze pe Milică, 
chemîndu-l la un pahar de vorbă. In 
bucătărie. Şi i-am auzit discutind, din odăiţa mea, 
de unde ascultasem şi conversaţia de mai sus, 
uluit de sosirea căpitanului. 

— Măi Milică, — îl chestiona babacu, nu mi-ai 
suflat o vorbă, cînd mi-ai telefonat, că vii cu fufa 
după tine! Cine-i putorica?... 

— Moment, că-ţi spun tot! — scîncea nefericit 
căpitanul, numai în izmene şi cămaşă. Este o 
telefonistă, de la noi, din Drăgăşani, şi se ţine scai 
de capul meu, s-o iau de nevastă...” Nu ştiu cum 
să scap de ea! Ce mă fac?... Cînd a auzit că plec 
la Piteşti, a fugit după mine la gară şi s-a suit şi ea 
în tren, să afle cu cine-o să mă văd... Ce-mi 
trebuie mie căsătorie, aşa, la moment?... Miine 


153 


plec la Bucureşti, să-l consult şi pe Gib, frate- 
miu, să-l aud ce zice. A scris atitea romane cu 
femei, încît trebuie să se priceapă la chestii dintr- 
ăstea. Eu, la viaţa mea, n-am avut de-a face 
decît cu dactilografe, secretare şi telefoniste!... 
Amărit şi fără de noroc am fost, de cînd mă ştiu, şi 
nici de-acum încolo n-o să fie altfel... 

Imediat ce m-am înapoiat la Craiova, l-am rugat 
pe căpi-tanul Milică să-mi împrumute şi mie cărţile 
lui Gib Mihăescu. Încîntat de interesul pe care-l 
manifestam pentru opera fra-  telui său, a doua zi 
chiar mi-a adus „Braţul Andromedei”, „Rusoaica” 
şi „Donna Alba”. Întrucît îl auzisem spunînd că 
Gib scrie romane cu femei, m-am apucat să le 
citesc nerăbdător. Nu erau pentru virsta mea. Însă 
le-am mîncat, nu altceva. Intr-atit mi-au 
tulburat minţile, încît ajunsesem să-mi înlo- cuiesc 
colegii, la plantoanele de noapte, ca să pot reciti 
anumite capitole. Cînd mi-a completat teancul de 
cărţi, căpitanul mai furnizîndu-mi şi-alte volume 
ieşite de sub condeiul lui Gib Mihăescu, pare-mi-se 
„La Grandiflora” şi încă vreo cîteva tomuri de 
nuvele, am făcut pe dracu-n patru să fiu cît mai 
des „elev de serviciu”... la bucătărie. Incepuse şi 
mie să-mi miroase a femeie! 

Iar la liceul nostru militar, unicele exemplare 
ale sexului respectiv se găseau doar la bucătărie şi 
spălătorie. Bineînţeles, n-aveam nici o şansă. 
Eram un mucos mărunţel şi bondoc, iar ajutoarele 
bucătarului-şef erau numai muieri de tipul robust, 
mătăhălos, unele din ele chiar şi cu mustață, şi 
care se giugiuleau doar cu soldaţii de la curăţitul 
cartofilor şi-al zarzava-turilor. A 

Ce-i drept, nici pe mine nu mă ocoleau. Însă le 
plăceam nespus, pentru că apreciam arta lor 
culinară. Mă mîngiiau şi pe obraji, de mă 
treceau curenţi „alternativi” (cînd fierbinţi, cînd 
reci), şi-mi făceau un locşor la masa lor, servindu- 
mă cu chifteluţe calde, cîrnăciori fripţi pe plită şi 


154 


alte preparate de-ale zilei. Numai că nu mă 
mîncau din ochi, văzînd cu cîtă poftă înfulecam. 
Deşi, fie vorba între noi, aş fi preferat invers. Să le 
pap eu pe ele! 

Era acolo, la bucătărie, un soldat cu care 
legasem mare prietenie. Un ardelean ţeapăn şi 
vînjos, care, terminîndu-şi perioada de instrucţie, 
fusese repartizat la dispoziţia bucăta-rului-şef. De 
cîte ori mă vedea „elev de serviciu”, se-alătura 
numaidecît taburetului pe care şedeam, aşezîndu- 
se pe ciuci, şi pornea să-mi povestească. Fel de 
fel şi vrute şi nevrute. În timp ce ciuguleam din 
tigăiţa oferită de Frusina, ajutoarea cu care 
ostaşul în termen Gorun Avesalom se-avea bine, 
omul meu îşi declanşa recitalul, cu ţigara pe 
buze. 

— Dom elev, dac-ai fi la noi în sat, la Sohodolul 
Şimleului, te-am alege musai primar! Că tare eşti 
grăsuţ şi frumos, ca un bivol tînăr... Ce să-i faci, n- 
avem norocu ăsta! Cînd Dumnezeu drăguţu, slăvit 
fie-i numele, s-a apucat să-mpartă sorții, ai noştri 
or  întirziat. Şi nu mai rămăseseră decît 
frumuseţea şi prostia. Şi ne-a rugat Atotputernicu 
s-alegem. Acum, au stat  şi-ăia de s-au cugetat, 
primarele şi cu fişcalu, şi i-au zis: „Doamne, nu ne 
trebe frumuseţea, că-i trecătoare!”... Şi-am brodit- 
o. Că prostia rămîne... De-aia ne-a ieşit vorbă, cum 
c-am fi bătuţi în cap, noi ardelenii. Dar nu-i aşa! 
Ba dimpotrivă. Gîndim mai încet, e drept, dar cu 
tîlc... 

Aveam să-mi dau seama cîtă dreptate are 
Avesalom, chiar în clipele următoare, cînd a dat 
peste noi căpitanul Dugăeşescu, în ziua aceea 
„ofiţer de serviciu” pe tot liceul. Văzîndu-l pe 
Gorun cu ţigara în gură, a strigat la el fioros: 

— Soldat, nu ştii că n-ai voie să fumezi aici?... 

— Da, să trăiţi, domnule căpitan, ştiu, dar eu 
nu trag în piept! 


155 


Ofiţerul a chibzuit rapid, apoi, considerîndu-se 
lămurit, i-a comunicat ostaşului: 

— Bun! Aşa mai merge... 

Atent la schimbul lor de idei, mi-am zis că nici 
cu regă- ţenii nu stăm rău. Le bubuia şi lor 
mintea, nu se lăsau mai prejos. 


În afară de setea de carte, datorită unei 
iniţiative a colonelului Urziceanu aveam să-mi 
satisfac şi alte înclinații artistice. Profesorul 
nostru de muzică, lonel Geantă, cel care avea să 
devină violonistul renumit, de mai tirziu, îi 
propusese comandantului înfiinţarea unei 


orchestre a liceului. lar colonelul, după ce 
ascultase, la vreo două luni de la începerea 
repetiţiilor, valsul „Valurile Dunării”, în 


interpretarea noastră catastrofală, dispusese 
transformarea orchestrei în fanfară. Om de gust, 
îşi dăduse seama că, pentru nişte viitori militari de 
comandă, numai marşurile aveau şansa să sune ca 
lumea. 

Ionel Geantă, dezamăgit, a părăsit liceul, 
plecînd să-şi dea vreo cîteva doctorate. Pe care le- 
a şi susţinut, cu brio. In afara directorului general 
al liceelor militare, generalul loan Dumi-trescu, zis 
şi „Chibrit”, care poseda patru sau cinci licenţe şi 
doctorate, numai Jonel Geantă avea să-i 
depăşească performanţa. Pînă la urmă, din cele 
aflate de la colegi, cu prilejul întîlnirii promoţiei, 
ajunsese profesor universitar. Merita. Era un 
bărbat adevărat, de excepţie. Care ne cucerise din 
prima clipă cînd ne predase. 

Majurul adus să pună bazele fanfarei, un tip 
caraghios şi realmente înzestrat, convingîndu-se 
de urechea mea muzicală, m-a promovat imediat 
în formaţia liceului, propunîndu-mi trombonul 
mare. Apoi, cînd uriaşul instrument mă cocoşase 
de tot, de-ajunsesem să beau şi trei litri de apă, ca 
să-mi umezesc gura uscată de-atita suflat, şi-l 


156 


dezafectasem gripîndu-i clapele cu saciz, moş Cîţu 
m-a trecut la tobă. 

— Domnule elev, dacă te prind că-mi strici şi 
toba, fac raport la general!... — m-a ameninţat 
disperat majurul. 

— Am înţeles, să trăiţi, dom’ majur!... 

Şi nu i-am stricat-o. Ci-am căutat s-o întreţin cît 
mai bine. Ungîndu-i pielea de rezonanţă cu ulei de 
gătit. Toba n-a mai sunat corespunzător. Emitea 
un bubuit atît de înfundat, de-ai fi zis că-i un buhai 
ce trage să moară. 


Pînă să mă raporteze majurul Cîţu, am ieşit 
singur la raport. Adresîndu-mă comandantului 
nostru de pluton, locotenentul Mitică Popescu: 

— Domnule locotenent, dumneavoastră, care 
mă cunoaşteţi atit de bine, care-mi cumpăraţi şi 
cărţi din oraş, în timpul liber, trebuie să mă- 
nţelegeţi... Dorinţa mea cea mai fierbinte-i să 
citesc, nu să bat toba! Vă rog, din suflet, scăpaţi- 
mă de fanfara militară... 

Dumitru Popescu, tînăr ofiţer de viitor, dar şi 
om de înaltă carte, m-a înţeles numaideciît. Totuşi, 
ca pedeapsă disciplinară, m-a trecut la biblioteca 
liceului, să ajut la înregistrarea cărţilor. Mă 
nenorocise, ce să spun! Atunci am trăit cele mai 
frumoase zile din viaţa mea. În fiece după-amiază, 
cînd îmi terminam orele de meditaţie, mă duceam 
la bibliotecă. Ajutam, şi eu, pe ici pe colo, dar mai 
mult citeam. Chiar şi noaptea, după ce se dădea 
stingerea. 

Şi nu numai cărţile aflate la îndemînă, ci, mai 
ales, pe cele obţinute din oraş. Fie prin 
intermediul lui Dumitru Popescu, zis şi „Miticuţă”, 
fie cumpărate de mine. Căci căpătasem obiceiul să 
vizitez, cu orice ocazie, cînd mai eram şi eu învoit, 
anticăriile de pe Madona Dudu. 

Iar achiziţiile mele nu puteau fi citite oriunde. 
Ci la fereală. Ori în penumbra bibliotecii, ori 


157 


internîndu-mă la infirmerie. C-aveam şi noi 
infirmeria noastră, a liceului. Deservită de majurul 
Tuţă. Sanitarul, cel care ne dădea cu petrol la sosi- 
rile din vacanţă, cînd constata că manifestăm 
simptome de febră, ne vîra urgent la pat. Îi era o 
spaimă nebună, să nu se pomenească la liceul 
nostru cu cine ştie ce epidemie. 

— Elev, spune drept, unde te doare? — întreba 
majurul sanitar Tuţă. 

— La burtă, domnule plutonier major, să trăiţi! 

— Mai pune-ţi o dată termometrul! — mă ruga 
el, îngrijorat. 

După cinci minute i-l arătam. 

— 38,5! E mult... Ferească Dumnezeu de vreo 
tifoidă!... 

Săracul Tuţă. De unde să ştie că-mi injectasem 
o fiolă de vaccin antitifoparatific, cu ajutorul 
caporalului de la infirmerie. Care, contra sumei de 
zece lei, putea să-ţi administreze orice. 

Aveam mai multe sisteme de-a ne provoca 
febra. Mai întîi încercam cu creta. Dacă mîncam o 
cretă întreagă, puteam ajunge pînă la 37,5. Însă 
cu vaccinul, obţineam rezultate superioare. Cel 
mai sigur, dar şi nedureros, era ceaiul însă. Dimi- 
neaţa, cînd majurul Tuţă trecea să ne dea 
termometrele, pentru a le vîrî la subsuoară, aveam 
grijă, pe neobservate, să le ţinem cîteva secunde 
în ceaiul aflat pe noptiera fiecărui pat. Servit 
anume de caporalul cu pricina, la temperatura 
necesară. 

O singură dată nu-mi reuşise figura. Cînd îi 
prezentasem termometrul lui Tuţă, acesta a 
îngălbenit brusc, şi m-a întrebat bilbîindu-se: 

— Dom” elev, ce simţi?... 

— Nu mai simt nimic, domnule plutonier majur, 
să trăiţi! 

— Cred şi eu! Ai 42 de grade... Vai de capul 
meu! Asta-i meningită. Fug să chem salvarea de la 
spitalul militar!... 


158 


Nefericitul de caporal  greşise ceaiul, 
înfierbîntîndu-l prea mult. 

Cînd a sosit maşina salvării, şi mi s-a luat iarăşi 
temperatura, prezentam doar 35,5... Şi-am fost 
lăsat în grija lui Tuţă. Care, înnebunit, din oră 
în oră îmi măsura febra. Frecîndu-mi termometrul, 
de data aceasta reuşeam s-o stabilizez la 37,8. 
Suficient pentru a rămîne în continuare internat. 

Căci şi internările astea îşi aveau rostul lor. Sau 
ca sănu mā prezint la teze, şi să le dau ulterior, 
de unul singur, cînd toată clasa colabora cu mine, 
prin fiţuicile transmise, sau ca să citesc ultima 
carte apărută în „colecţia celor 15 lei”. 

La infirmerie, aveam imensul avantaj de-a nu 
mi se controla lecturile. La o anumită dată, 
întrucît mă  reîntorceam mereu „la vatră”, 
ajunsesem să am noptiera burduşită cu cele mai 
neaşteptate volume de literatură şi paraliteratură. 

_in foarte bună vecinătate, coexistau şi 
„Intunecare”, şi „Uşa cu şapte broaşte” (Edgar 
Wallace), „lon”, „Macul roşu”, „Hîrdăul lui Satan”, 
„Doctorul Fu-Manchu” (Sax Rohmer), „Lupul 
singuratic”, Camil Petrescu şi Agatha Christie, 
Drumeş cu Dorothy Sayers, Sadoveanu alături de 
Conan Doyle, ba chiar şi Balzac, Dostoievski, Zola, 
împreună cu Arsene Lupin, Rocambole şi 
Bozambo. 

Iar în următoarele zile, abia aşteptam să mi se 
facă rost de-o carte ce storsese lacrimi cu 
duiumul. Încă nu-i ştiam titlul, deoarece caporalul 
sanitar nu reţinuse de la nevastă-sa decît numele 
autorului, care suna cam ca cimitirul Belu. 

Abia peste două decenii şi ceva, poate mai 
puţin, îmi era dat să-l cunosc pe autor. Personal. 


159 


„APĂRAREA ARE CUVÎNTUL” 


CONCEDIU DE CREAŢIE 


În lunga vară fierbinte a anului 1950, prin iulie, 
îl convinsesem pe loan Aszody, directorul de pe 
atunci al „Editurii de Stat”, unde mă străduiam, 
în continuare, să pun baze seri-oase noii meserii 
de tehnoredactor, ca şef al acestui serviciu, creat 
în 1948, să-mi încheie un contract pentru un 
roman de aventuri pseudoştiinţifice (arheologice) 
şi enigmistic totodată, intitulat „Uragan la Toprak- 
Kala”. Bun titlu. Bun şi eu... 

Numai că nu izbuteam, mai defel, să purced la 
scrierea cărţii. Doamne, şi ce documentaţie îmi 
întocmisem... Pe vremea aceea eram înnebunit 
după fascinanta activitate a arheologilor 
investigatori. Nu mai spun că-mi intrase în cap, bi- 
neînțeles fără nici un temei, nefiind în posesia unei 
pregătiri de specialitate, o idee fantasmagorică. 
Citisem o lucrare despre civilizaţia Horezmului, 
dispărută inexplicabil prin beznele istoriei, laolaltă 
cu vestita ei capitală, „cetatea de pămînt” (recte 
„Toprak-Kala”). Hălăduind prin Dobrogea, 
avusesem brusc revelaţia. Horezmul nu pierise ci, 


160 


în cadrul migraţiilor dinspre Asia, se transferase la 
noi, pe litoral, la adăpost de alte migrații, mult mai 
necruțătoare, năvălind de la nord-est. 

— Jancsi-baci, — îi declarasem directorului, 
dacă-mi reuşeşte pasienţa, precis mă bagă la 
Academie, secţia istorică!... Am găsit „cetatea de 
pămînt” itinerantă a populaţiei horezmice. De fapt, 
am dat peste mai multe, vreo cinci la număr, pe 
Valea Cara-su. Şi nu uita, dragă Jancsi-baci, avem 
o sumedenie de localităţi cu numele de Horezu 
prin ţară... Şi-n Vilcea, şi-n Dolj, şi-n Olt, ca să nu 
mai pomenesc de Horezu din Braşov, altul în Sălaj, 
şi-un Hurezani în Gorj! E clar, îţi dai seama, cum 
s-au diseminat horezmienii în decursul 
veacurilor... 

— Ascultă la mine şi bagă minţile la cap! — îmi 
mai redu-cea din avînt şi energie Aszody. Dacă nu 
te astîmperi, la spital „Central” bagă!... De cînd te- 
a fătat mămica arheolog? Tu eşti bolund, nu 
altceva. Ai încurcat cutiile (vroia, de fapt, să spună 
borcanele) şi la editură, atunci cînd ai inventat 
tehnoredactarea, traducînd greşit din ruseşte 
cuvîntul redactare tehnică, şi ai obligat direcţia 
înfiinţeze serviciu pentru tine... Ce mai vrei acum? 

— Să-mi scriu romanul, în pace şi onor! 

— Cine te opreşte, mo? — se mira Aszody. 

— Matale, Jancsi-baci! Nu-mi creezi condiţii... 
Toată ziua sînt nevoit să trag la jug, ocupîndu-mă 
de cărţile altora. Cînd să-mi văd şi eu de romanul 
meu?... 

loan Aszody era un om de fier. Conducea 
editura, părăsită recent de P.N., cu brio, împreună 
cu Şicu Lăzărescu, cîrmind abil ambarcaţiunea 
instituţiei noastre prin tot soiul de mael-stromuri. 
Vechi ilegalist, umblat prin mai multe ţări 
europene, în anii antebelici, practicase o serie de 
meserii. De la reporter internaţional, al unor 
publicaţii ardeleneşti de limbă maghiară, pînă la 
aceea de „sertisseur”, adică montor de pietre 


161 


scumpe în atelierele de bijuterii. Vorbea 
excelent franceza, mult mai cursiv şi fluent decît 
româna. Însă, în pofida faimei de dur, motiv 
pentru care în clandestinitate i se spunea 
„Granit”, manifesta multă înţelegere pentru tinerii 
cu idei şi forţă de muncă. A 

Cu timpul, mă apropiasem de dînsul. Încîntat 
de legenda care-l înconjura. Dar şi de autenticele 
istorisiri cvasi-detecti-vistice pe care le debita în 
clipele sale mai bune, cînd avea poftă de vorbă şi 
de-un păhărel de coniac. Totdeauna poseda în ca- 
binet, ascunse de vederea inoportunilor, cutia cu 
seringa pentru injecții, fiolele cu insulină şi-o sticlă 
de Martell. Diabetic cu stagiu, susţinea că numai 
coniacul, şi doar cel bătrîn şi de înaltă calitate, 
care se păstrează în butoaie de stejar, cu cercuri 
care nu ştiu ce-i fierul, mai poate preîntimpina 
ceva din  ravagiile produ-se de acțiunea 
mişelească, subterană, a parşivei maladii. Fiind un 
excelent  vasodilatant, afirma  Aszody, nobilul 
distilat reducea sensibil din urmările catastrofice 
ale microangiopatiilor instalate de diabet. 

Bietul lancsi-baci! S-a petrecut din viaţă acum 
vreun deceniu şi ceva. Din pricina unui accident 
vascular. De-atunci, sînt un duşman declarat al 
oricăror băuturi, inclusiv apa clorami-nată. Prefer 
vinul. Natural, bineînţeles. Sănătos şi fără trei sau 
cinci stele, precum are (uneori) coniacul. Stelele-s 
mult mai frumoase, după cîteva pahare de vin, 
decît imprimate pe etichete de lux, sofisticate. 
Vorba ceea, cu gardu şi leopardu. Care, 
parafrazind, ar trebui să sune: „afară-i vopsit 
ambalaju, înăuntru e talaju!” 

Îmblînzit şi înduioşat de jălaniile mele, durul s-a 
înmuiat şi mi-a propus, neaşteptat de generos: 

— Uite ce faci, Muş (aşa mă alinta în 
momentele de intimitate colegială), îţi iei un 
concediu de creaţie, cu plată sau fără, asta o să 
mai vedem noi, te urci în maşina editurii şi pleci la 


162 


Sinaia. Avem vila noastră, te instalezi acolo şi dai 
drumul la carte... Ideea ta mi se pare interesantă 
şi trăsnită, se vede că ai ceva la creier! Şi treci şi 
pe la casierie, să ţi se dea un avans în contul 
romanului... Am să telefonez la contabilitate, chiar 
eu... 

— Jancsi-baci, — am exclamat eu în culmea 
fericirii, ţin-te bine, că vin să te pup! 

— Stai blînd şi nu apropia la mine, că te 
plesnesc! Ştii că nu-mi plac borbaţii... 

Avea dreptate. Uitasem de slăbiciunea sa 
pentru femei. Şi încă una păcătoasă, de tip 
spiritual. Pur. 


MAI SÎNTEŢI ÎN VIAŢĂ? 


Ajuns la Sinaia, cu bine, şi încă transportat, cu 
arme şi bagaje, de maşina editurii, mi-am 
descărcat catrafusele în faţa vilei Editurii de Stat. 
Geamantane cu cărţi, hîrtie, documentație, 
„Erika”, fidela mea maşină de scris, boarfe şi 
alimente dietetice, plasate într-o coşniță de 
nevastă-mea, care mă credea un serios partizan al 
regimurilor preconizate de endocrinologii de la 
„Parhon”. 

Numai că vila era a Uniunii compozitorilor. 
După cum m-a informat o splendidă reprezentantă 
felină a obştei respective. Din fugă. Deoarece se 
grăbea să plece la o baie de soare. Numai în şort 
şi bikini. 

Lejer demoralizat, am purces să bat din poartă 
în poartă. Pînă am dat de-o vilă a scriitorilor. In 
pragul căreia m-a întîmpinat Tătălici 
Bratoloveanu, autorul romanului „Oameni la 
pîndă”, editat de mine la „Europolis”. Pupături, 


163 


îmbrăţişări, ca între rodate tombatere. Nu era 
singur. Lîngă dînsul se afla şi se foia nerăbdător 
un bătrin, spelb şi acoperit de scrumul vîrstei, 
niţel adus de spate, în ciuda staturii ce depăşea 
normalul, şi care-şi sprijinea mîna pe umărul unei 
fetiţe firave cu ochi luminoşi şi de-o culoare 
nedefinită. 

Dîndu-şi seama de impoliteţea sa, Tătălici s-a 
grăbit să mi-l prezinte, invers decît s-ar fi cuvenit: 

— Petre Bellu şi nepoţica sa!... 

Aici nu mai ţin bine minte dacă a spus nepoţică 
sau fetiţă. Mă rog, nu mai are importanţă, după 
atîta amar de vreme. 

Imediat am receptat numele şi, pe loc, mi-a şi 
intrat în funcţiune unul din releele implantate în 
cortex. Şi numaidecît mi-au apărut în faţa ochilor 
copertele unor cărţi din colecţia celor „15 lei”: 
„Apărarea are cuvîntul” şi „Cazul doamnei Pre- 
descu”. La data cînd se iviseră pe piaţă, cu mare 
tam-tam, Petre Bellu devenise, în doi timp şi trei 
mişcări, o celebritate a zilei. 

Niţel emoţionat, i-am strîns călduros mîna, şi i- 
am declarat cu infinită simpatie: 

— Maestre, domnule Bellu, nici nu vă imaginaţi 
cît sînt de bucuros să vă cunosc! Şi încă în 
viaţă... Credeam că nu mai trăiţi. De-atiţia ani, o 
veşnicie, nu s-a mai pomenit numele 
dumneavoastră. Oarecum şi normal, la venerabila 
dumneavoastră virstă!... 

— Păi cîţi ani îmi dai, scumpule? — s-a arătat 
surprins popularul romancier. 

— În nici un caz mai mult de şaptezeci, 
maximum şaptezeci şi doi! 

De fapt, îi mai scăzusem ceva, de la mine, din 
etatea pe care-o arăta manifest. 

— Halal de măiculiţa mea, parastasu ei de 
viaţă, dacă mai mă ţin încă atît de bine! — a 
exclamat încîntat Petre Bellu. Bravo mie, domnule 


164 


dragă! Anul ăsta împlinesc cincizeci şi patru de 
ani. E bine? 

În aceeaşi clipă, am simţit cum îmi paralizează 
coardele vocale. Şi nu i-am putut, evident, 
răspunde nimic. Bratoloveanu 
îngălbenise, eu mă-nroşisem, iar fetiţa aceea 
plăpîndă icnea înăbuşit, gata să plingă. O făcusem 
de oaie! 

Petre Bellu, sesizînd ridicolul situaţiei în care 
mă vîrisem singur, cu propriile şi sensibilele mele 
antene apreciative, m-a scos cu mîinile lui din 
găleată. Chicotind amar, m-a invitat cu glas blajin: 

— Hai cu mine, domnul meu, să-ţi arăt unde-i 
vila editurii matale. Deşi îţi par un matusalem, am 
să-ţi ajut la căratul bagajelor. Unde le-ai lăsat?... 

— În faţa vilei compozitorilor! 

— Perfect! Ăştia nu fură. Decît rareori. Şi 
numai melodii auzite la radio, cînd îl potrivesc pe 
Londra, Paris sau Roma... Iar în ultimul timp, şi 
pe Moscova!... 

Condus de Petre Bellu, Tătălici Bratoloveanu şi 
fetiţă, am ajuns, în sfîrşit, la casa de odihnă a 
Editurii de Stat. O vilă impunătoare. Dar la vreo 
doi kilometri distanţă de locul unde mă debarcase 
şoferul. Ce-o fi avut cu mine?... Urlase invidia în 
el! 

Trei geamantane le cărasem eu, cu chiu cu vai, 
mai ales cu vai, iar celelalte trei bunii mei 
tovarăşi de drum. Mai difi-cultuos a fost cu 
urcatul. Fiindcă responsabila mă cazase la ultimul 
etaj. Unde se afla unica odaie prevăzută c-un 
singur pat. Cînd am izbutit, scăldat de toate 
sudorile iadului, să pă-trund în cameră, mi-au 
scăpat geamantanele din mînă, picioa-rele mi s-au 
înmuiat şi m-am lăţit ca o plăcintă (cu carne) 
la podea. Noroc că m-a adunat de pe jos Petre 
Bellu. C-un singur braţ. In care avea o 
putere de taur. Şi nu s-ar fi zis... 


165 


Gîfiind intermitent şi intensiv, m-am prăbuşit 
apoi pe-un scaun, privind cu ochi dilatati, de 
exoftalmic, la Petre Bellu. Acesta îmi întindea, nu 
ştiu de unde-o fi găsit-o, o mînecă de haină. 

— lartă-mă, dragule, — porni romancierul să-mi 
explice, tare mai eşti greu... Dacă ai fi avut şi 
matale vreo şaizeci de chile, mai treacă-meargă, 
însă cred că baţi la dublu. De-aia ţi s-a desprins 
haina, cînd te-am ridicat cu duhul blindeţii. 
lartă-mă, n-am vrut, dar ce să-i fac, am o mînă de 
fier, de fost timplar-dulgher... Lasă, c-am să-ţi 
povestesc eu, în zilele pe care-o să le petreci aici, 
cum de-am ajuns să-mbătrinesc înainte 


de vreme, ba mai procopsindu-mă şi cu-o oftică pe 
deasupra, muncind ca un cîine, din zori şi pînă-n 
noapte!... 


Prima zi din concediul de creaţie am închinat-o 
probleme- lor organizatorice.  Descărcîndu-mi 
geamantanele, aranjîndu-mi apoi lucrurile. După 
un timp, întrucît se apropia ora prînzului, am 
pornit în căutarea îngrijitoarei vilei. Să mă ajute la 
prepararea mesei. li lăsasem în păstrare 
alimentele cărate de-acasă, să le pună la beci. 
Nişte cartofi, vreo cinci chile, morcovi, două găini, 
tăiate, curățate şi băgate niţel la cuptor, să nu 
se strice, precum şi-o grămadă de salate verzi, cît 
să hrăneşti un salon întreg de grăsuni puşi la 
slăbire. Aşa cum mi se ceruse şi mie de către 
endocrinologii de la clinica „Parhon”. De-aceea 
plecasem de la Bucureşti cu grădina după mine, 
decis să nu apelez la serviciile cantinei scriitorilor, 
de pe Furnica. Aveam, dealtfel, şi două obiective 
majore în faţă: să slăbesc minimum zece ocale, şi 
să-mi isprăvesc în maximum o lună prima redac- 
tare a romanului „Uragan la Toprak-Kala”. 


166 


La realizarea obiectivului nr. 1 m-a ajutat, 
eficient şi prompt, Juliska-neni, mai sus citata 
responsabilă a casei noastre de creaţie. Peste vreo 
oră şi jumătate m-a poftit la masă, în sufrageria de 
la parter. Să servim prînzul împreună. Împreună 
cu dînsa şi cu băiatul ei, instalator la vilele din 
preajmă. 

N-am prea înţeles de ce se autoinvitaseră. Asta 
la început. 

Juliska-neni, o excelentă gospodină, femeie 
masivă, butucănoasă şi trupeşă, gătise într-un 
timp record. Şi cele două găini, pe care le 
transformase în paprikas cu găluşti (fan- tastic!), 
şi toţi cartofii aduşi de mine, prăjindu-i în untură, 
la ceaun, cu ceapă şi boia. Ingrozit de cele puse pe 
masă, întreaga mea subsistenţă pe-o lună, am 
întrebat-o neliniştit: 

— Ce-ai făcut,  Juliska-neni, vrei să mă 
nenoroceşti?... Nu ţi-am spus că sînt la regim, şi 
că trebuie să mănînc foarte puţin? De ce-ai gătit 
atita?... 

— Fost-a musai, domne dragă!... Găinile strică, 
nu ţine, cartofele putem, aruncat jumate la porcu! 
Dacă nu mîncam acuma, mîne murim... Chemat la 
masă şi pe Gyula, dăm ajutor... Pe urmele vedem 
noi facem. Juliska vaca avem, brinza dulce, 
lapte acru, facem şi pe dracu... Dacă nu slăbeşte 
domnu zece kilogramuri, Juliska sparge capu de 
peretele! 


Resemnat, mai ales că argumentele femeii 
păreau logice, am ras, alături de Gyula şi Juliska- 
neni, întreg ceaunul cu crumple şi tot paprikaşul. 
O cratiţă de şase. Litri, capacitate. 

De-a doua zi însă, aveam să-ncep o viaţă nouă. 
Absolut lactată. Mă rog, asta mai rămînea de 
văzut. 


167 


TOT CA LA „LEUL ŞI CÎRNATUL” 


Pe la şapte, după-amiază, mîncat bine, odihnit 
bine, urcam în forcing aleile de pe dîmbul unde se 
aflau vilele de creaţie. În căutarea lui Tătălici 
Bratoloveanu şi-a lui Petre Bellu. Să le 
mulţumesc pentru tot ce făcuseră. 

N-am dat de ei. Abia cînd am ajuns pe Furnica, 
lângă cantina creatorilor, l-am zărit în sala de 
mese pe autorul „Oamenilor la pîndă”. Şi nu era 
singur. Cina. împreună cu Lila, nevastă-sa, femeie 
răzbătătoare şi vajnică, şi cu Gigel, băiatul lor, 
elev în clasa a opta. Am renunţat să-i deranjez. 
Nici nu se făcea. lar Petre Bellu, nicăieri. 

Pe drumul de costişă, ce ducea la prima crişmă 
din apropiere, am interceptat nişte efluvii de 
mititei. Cu totul mobilizatoare. Şi mi-am zis pe loc, 
amintindu-mi de poetul nostru: „Mai lung îmi pare 
drumul, acum la-ntors acasă!”. Şi-am mas la 
birtuleţul atît de incitatoriu. Să-mi mai trag o clipă 
sufletul. Dar şi trei mititei mici. Dietetici. Adică 
fără piine. Carnea, lucru ştiut, nu îngraşă. 

Poate nu m-aş fi lăsat ispitit în exces de-acele 
miroase dumnezeieşti, dacă n-aş fi auzit un răcnet 
fioros, larmoaiant, de peste 110 decibeli: 

— Te văd, te văd, aicea sînt, matale nu mă 
vezi?...” 

L-am văzut imediat. Că textul prea suna a 
romanţă. Era Petre Bellu. Aşezat la o măsuţă, 
lîngă artistul de culoare în- chisă care toca 
frenetic şi cu abnegaţie la ţambalul hodorogit şi 
dezacordat. 

— Maestre, — i-am zis eu încîntat (realmente), 
îmi pare tare bine că te-am găsit! Pot să iau un 
loc lîngă matale? 


168 


— Dar bineînţeles! Tot aveam de gînd să-ţi fac o 
vizită la vila editurii, să mai stăm de vorbă... 
Dacă nu dădeai de mine, te găseam eu, cu 
siguranţă. Şi-aşa nu pot dormi... 

Într-adevăr bucuros de neaşteptata întîlnire, 
mai ales într-un asemenea mediu, m-am 
răzgindit în privinţa celor trei mici. Şi-am 
comandat şapte. Să fie. Conversaţia cu popularul 
scriitor putea să dureze. 

Petre Bellu, sprijinit în ambele coate pe tăblia 
mesei, asculta pierdut finalul recitalului oferit 
de ţambalagiu. Acesta, extenuat, după ce-a rasolit 
o „țigănească în călcîie”, cu care-şi încheia prima 
parte a concertului, a înşfăcat o farfurie adîncă 
din cele de ciorbă, a şters-o cu mîneca de resturile 
zemii, şi-a pornit spre noi. Zîmbind cleios şi 
năduşit, ni s-a adresat mieros: 

— Pur la miuzic, silvuple, că din asta halim, 
mînca-v-aş! 

Bellu i-a zvirlit o bancnotă în farfurie, 
felicitîndu-l: 

— Mi-ai plăcut, mă balaoacheşule! Parc-ai fi de 
pe la noi, din Bucureşti... la spune-mi, n-ai 
cîntat cumva, cîndva, la „Leul şi cîrnatul”? 

— Da’ cum să nu, coane Belleo! De-acolo te ştiu 
şi eu pe matale. Te ţin minte de cînd dădeai la 
rîindea, chiar lingă crişmă, coane Belleo, şi mă tot 
întrebam dacă n-ai fi cumva neam cu ţintirimul... 
Că ofticos erai şi pe-atunci! Şi să nu-mi mai spui 
balaoacheş, că mă supăr, coane Belleo! Mă 
cheamă Gheorghe, zis şi Ţilimindriu, şi mi-s rom 
de la Ţigăneşti-llfov... Auzi? 

— Aud, că n-oi fi surd... 


Scriitorul privi dulce la silueta 
instrumentistului ce se furişa printre mese cu 
farfuria în mînă, apoi se adresă chelnerului: 

— Mai dă-mi un ţoi de prună, măi Floştomoc, să 
fie cinci cu ăsta! 


169 


— Şase, maestre, c-am fost şi eu corijănt la 
aritmetică, într-a doua primară... 

— Fie şi şase, puiule, că n-o să-ţi tragă ţie Bellu 
în piept, nu-i el omu ăla!... 

Părul cam vilvoi al romancierului îi atîrna pe 
frunte, cîteva şuviţe ajungindu-i pînă la ochi. 
Cenuşa vremii, presărată peste chip, îl făcea s- 
arate ca un exponat de la muzeul de istorie, o 
mumie din cele aduse cu mari greutăţi din 
Egipetul faraonilor. 

Bea măsurat, încet şi prelung, legumind tăria 
din ţoi. La un moment dat, după o lungă tăcere, 
în răstimpul căreia se gîndise la cine ştie ce, 
romancierul îmi spuse. cu glas hiîriit: 

— Asta-i viaţa, domnule dragă! Printre oameni 
dintr-ăş- tia mi-am trăit-o... Ca de-alde 
Ţilimindriu şi Castel Floştomoc... Printre lăutari, 
chelneri, meseriaşi de-ai mei, muncitori eu bra-ţul, 
ca şi mine, şi-am fost şi-n mişcare, la social- 
democrați, şi încă din copilărie am ştiut ce-i 
amarul  injustiţiei sociale. M-am născut în 
apropierea unei case cu fete de-nchiriat, dragule, 
nişte amărite ce-şi vindeau stirvul pentru un 
dumicat de piine!... 

În secunda aceea, mi-am zis c-ar fi timpul să-l 
întreb şi eu pe Bellu. Ceea ce mă frămînta mai 
demult. Nu de cînd îl cunoscusem, în dimineaţa de 
azi, ci de cînd îi citisem, cu ani în urmă, 
„Apărarea are cuvîntul”. 

— Domnule Bellu, chiar ai trăit experienţa 
descrisă în vestitul dumitale roman?... 

— Altminteri, cum l-aş fi scris, măi omule? — 
mi-a de-clarat nedumerit maestrul, privindu-mă cu 
ochi mijiţi. Asta l-a determinat pe Panait 
Istrati să mă recomande editurii „Ignatz Hertz”, 
de pe Calea Victoriei, peste drum de poşta mare... 
Faptul că se petrecea într-o casă de tîrfe! 

Auzind numele lui Panait Istrati, am tresărit. 


170 


— Meştere dragă, nu te supăra, îl cunoşteai mai 
de mult pe Istrati? 

— Cum să nu, de vreme ce, atîta timp, peste un 
an, i-am fost om de încredere şi secretar 
particular!... 


În noaptea aceea, prima mea noapte la Sinaia, 
n-am mai apucat să adorm. L-am ascultat 
povestind pe Petre Bellu. Pînă s-a crăpat de ziuă. 
Avea un dar nemaipomenit de-a evoca în-tîimplări 
şi oameni. Istorisea plăcut, nuanţat, molcom şi 
blajin, cînd relata despre oameni de bine, furios şi 
cu interjecţii agresive, cînd se referea la anumite 
păţanii întunecate din zbuciumata sa viaţă. 

L-am condus la vila sa pe la opt. Dimineaţa. 
Abia atunci i se făcuse somn. Însă eu, după aceea, 
n-am mai reuşit să lipesc pleoapă de 
pleoapă. Mă urmăreau tărăşeniile relatate de 
romancier. Dar şi revoltele sale. Şi, mai ales, 
revolta miti-teilor pe care-i ingurgitasem la birtul 
de lingă Furnica, şi care începuseră să-mi 
chinuiască maţele. De om pus la regim. Noroc c- 
am înghiţit o lingură de bicarbonat, din borcanul 
pus de ne-vastă-mea în bagaje, şi pe care 
avusesem grijă să-l aşez pe poliţa din baie. 

Din păcate, nu şi-a făcut efectul. 

Pe la vremea prînzului, m-a trezit Juliska-neni, 
să mă poftească la masă. Trebăluia ceva prin 
camera de baie şi tot boscorodea. Am întrebat-o, 
intrigat de întîrzierea ei acolo: 

— Ce te supără, Juliska-neni? 

— Vreau curăţ chiuveta, şi nu găsesc 
borcan „,vim”!... 

„Vim”-ul se afla pe noptiera mea. Şi-am tăcut 
milc. Nici 
el nu făcea doi bani. Pe post de bicarbonat. 


171 


EDITOR POLIVALENT 


Pe seară, iarăşi m-am dus să-l ascult pe 
Ţilimindriu, la birt. Petre Bellu era la locul său. 
Lîngă ţoiul cu prună. Dar şi pus pe poveşti. Cum 
m-a văzut, mi-a făcut semn să vin la el. 

— Măniînci ceva? — m-a întrebat romancierul 
înfome-taţilor. 

— Nu ştiu ce să fac... De obicei, n-am voie să 
mănînc seara. Însă, nici la prînz nu s-ar putea 
spune că m-am săturat... Mi-a dat Juliska-neni, 
îngrijitoarea vilei, numai brînză de „veci”! În 
chipul ăsta nu se poate trăi, şi nici a vițel nu arăt, 
să mă hrănesc numai cu lapte şi subprodusele 
sale... 

A zîmbit pe sub mustață, deşi n-o avea, şi m-a 
încurajat: 

— Vezi-ţi de treabă, omule, şi nu te lua după 
doctorii ăştia! Care vițel, că eşti cît un bou, 
pardon, taure!... 

Astfel îmbărbătat, i-am comandat lui Floştomoc 
un muşchi de vacă pusă la regim de slăbire. Să nu 
se poată birfi c-am abandonat bovinele. Dar nici 
dieta. 

Petre Bellu,  privindu-mă satisfăcut de 
fermitatea pe ca- re-o manifestasem, a pornit 
să povestească: 

— Panait Istrati era un om nemaipomenit... Nu 
se uita la bani. Mai ales cînd îi avea. Cînd i- 
am fost secretar, locuia la hotel „Union”, unde- 
avea o cameră mare, cu două paturi, la etajul al 
cincilea... De multe ori, nu ieşea din casă o 
săptămînă întreagă. Ori era bolnav — oftică! — ori 
se punea pe scris. Şi scria, fără oprire, zi şi 
noapte. Cînd şi-a adus nevastă nouă, pa-re-mi-se 
de la Brăila, o fetişcană de vreo şaisprezece ani, n- 
a mai părăsit odaia aproape o lună. Şi nici ea. Eu 
mă ocupam de toate, de cumpărături, de presă, de 


172 


relaţiile cu Hertz, editorul lui şi-al meu... Şi ăsta 
era o figură ieşită din comun. Dotată însă cu 
geniul negoţului de carte... Tipărea, deodată, cîte 
patru sau cinci romane în fascicule zilnice. Cînd 
apărea unul nou, prima fasciculă o trăgea într-un 
tiraj uriaş, de vreo sută de mii de exemplare, şi-o 
distribuia gratis. Vulpoiul, avea grijă ca ulti-mele 
rînduri să-l lase pe cititor cu sufletul la gură. Dacă 
vroia să afle continuarea, neapărat trebuia să 
cumpere, a doua zi, fascicula următoare. Hertz a 
pus astfel pe piaţă mai multe din romanele lui Karl 
May, „larzan'”-ul lui Edgar Rice Borroughs, 
„Vulturul morţii” şi altele. Tot el edita şi celebra 
colecţie a celor „15 lei”, în care au apărut Dreiser, 
Edgar Wallace, Baroneasa d'Orczy, cu „Macul 
roşu”, şi-n care m-a editat şi pe mine, cu 
„Apărarea are cuvintul”... Panait Istrati mi-a scris 
prefața, iar Hertz m-a tipărit, la prima ediţie, în 
50.000 de exemplare... 

— Formidabil! — am exclamat eu neîncrezător, 
oprindu-mă din masticaţie. 

— „păi stai, c-a urmat şi-o a doua, şi-apoi 
„Cazul doamnei Predescu”... Ai mai pomenit, oare, 
un tîmplar socialist, care s-ajungă scriitor, şi 
încă tipărit de cel mai mare editor bur- ghez? 
Uite, aşa s-au petrecut lucrurile. Bineînţeles, avînd 
şi reviste, editate tot de el, mi-a organizat şi-o 
campanie publi-citară fantastică. În ziua cînd mi-a 
avansat primii bani, a miîz-gălit ceva pe-o bucăţică 
de hîrtie, şi m-a expediat la casierie, unde-am şi 
încasat 30.000 de lei. Ca o culme, Hertz folosea la 
editură numai trei sau patru redactori. Care, pe 
vremea aceea, se chemau funcţionari. Nici azi 
nu-i pot uita pe Lia Hîrsu, Şt. Freamăt şi Jenică 
Vulpescu. Oameni amăriţi, lucrînd de dimineaţă 
pînă seara, aplecaţi asupra manuscriselor, 
corectînd sin-guri şpaltele, fără corectori, 
comandînd ilustraţii. La fiece fasciculă, Hertz îi 
dădea ilustratorului 500 de lei. Bani mari, pe- 


173 


atunci. Însă desenatorul casei era un transfug rus, 
alb, unul Sirin... Formidabil, şi-ăsta. Capabil să 
facă şi douăzeci de ilustraţii pe zi. Le lucra pe 
colţul mesei, cu-o sticlă de vodcă „Smir-nov” lingă 
el, ascultindu-l pe Freamăt, care-i povestea scena 
ce se cerea zugrăvită. N-avea timp să citească 
textul. Artist de-săvirşit. In stare să-ţi facă 
portretul văzîndu-te din spate. Hertz îl plătea 
domneşte, tot aşa cum proceda şi cu Istrati. De- 
atunci însă am rămas pe drumuri. Pînă-n ziua de 
azi, nu mi-a mai apărut nici o carte. Poate acum, 
dacă voi avea noroc, îmi va tipări editura 
„C.G.M.”, a sindicatelor, marele meu roman des- 
pre viaţa docherilor din portul Constanţei... 

— İl ai gata, meştere? — l-am întrebat mort de 
curiozitate. 

— De patru ani... Deocamdată se află dat la 
cules, iar paginile, la corectura a doua, i-au fost 
încredințate spre verifi- care lui N., un ştăbuleţ 
de la Ministerul culturii... Ehe, nu-i ca la Hertz! 
Ăla se ocupa de vînzarea cărţii, n-o mai lua la 
purecat. Şi nici nu-l interesa! 

Ne-am despărţit cu mult după miezul nopţii. De 
data asta, mi-era un somn de adormeam pe mine. 
Deşi mă siciiau laudele aduse de Petre Bellu lui 
Hertz, am dormit ca un buştean. Şi-am avut grijă, 
înainte de-a mă culca, să-nghit şi-o lingură de bi- 
carbonat, iar nu „vim”. 


A doua zi, renunţind la serviciile lactate ale 
responsabilei, i-am mărturisit stînjenit: 

— Dragă Juliska-neni, de azi încolo mănînc la 
cantina scriitorilor. Mă las de regim. Atita timp cît 
o să dureze scrierea romanului la care lucrez! Nu 
te supăra!... 

— Nu-i bai, domne dragă! Şi-aşa am băgat la 
dumneata peste un chil de brinza de vacă... Mult... 


174 


ULTIMUL ROMAN 


La cantină, după desert, m-am pomenit cu 
Petre Bellu, invitindu-mă să mă conducă la vilă. 

— Şi-am să-ţi povestesc mai departe cum a fost 
cu Hertz!... 

— Coane Bellule, iartă-mă, oi fi fost dumneata 
social-democrat, dar nici noi, ăştia de-acum, nu 
sîntem mai prejos de editorii dumitale burgheji! 
Ştii cum l-am lansat pe Tătălici Bratoloveanu, 
prietenul nostru?... Că şi eu am fost editor, şi mai 
sînt încă... 

— Ei, cum? Aşa cum m-a lansat Hertz pe mine? 
— s-a arătat interesat bătrinul. 

— Mai dihai! — am afirmat eu, hotărît să-i iau 
maul. Cînd a venit la mine cu „Oameni la 
pîndă”, trimis de Ilka, şefa mea, care răspundea 
de îndrumarea editurii „Europolis” şi m-a văzut, la 
cei douăzeci de ani ai mei, că mă dau şi mare 
editor, mai c-a vrut să-şi ia cartea şi să plece 
aiurea... Dar nici eu nu m-am lăsat moale, ci l-am 
bătut la cap, cu ideile mele, şi încă în aşa hal, 
încît l-am convins să rămînă şi să-mi dea mînă li- 
beră, să procedez cum voi crede de cuviinţă... 

— Ei, nu mă înnebuni! — a rînjit neîncrezător 
Bellu. 

— Ba am să te înnebunesc, cînd ai s-auzi! I-am 
dat cartea la cules, şi i-am expediat un fotograf 
acasă... L-a fotografiat în curtea locuinţei, cu 
nevastă-sa şi fără ea, cu Gigel şi fără, în pijama şi 
fără, la maşina de scris şi fără, mă rog, în fel şi 
chip, de parcă ar fi fost Greta Garbo... Şi, pînă să 
fie gata paginile pentru „bun de tipar”, i-am şi 
imprimat un pliant de opt pa- gini, cu poze şi 
autobiografie. Care urma să fie introdus între 


175 


paginile cărţii. Ţi-a făcut aşa ceva Hertz al 
dumitale, coane Bellule?... 

— Nu prea! Şi nici nu-s fotogenic... 

— Dar ce, Tătălici este vreun Charles Boyer sau 
Gary Cooper? Dar asta n-a fost tot. Cînd am avut 
gata volumul, înainte de-a-l pune pe piaţă m-am 
dus la ziarul „Momentul”, o fiţuică de scandal, 
care apărea dimineaţa, sau poate după-amiaza, 
asta nu ştiu precis, şi le-am plătit 60.000 de lei... 
Am cumpărat, astfel, un loc de lux, pe pagina întîia 
a ziarului. Unde, a doua zi, a apărut un titlul pe 
cinci coloane... Cu literă cît palma! 

— În care anunţai apariţia romanului? — a 
presupus Petre Bellu. 

— Sigur că nu! Anunţam alceva. Titlul suna 
astfel: „Scriitorul Liviu Bratoloveanu, dat în 
judecată de eroul romanului său «Oameni la 
pîndă», riscă să fie arestat!”... Ce zici, e tare? 

— Omule, eşti tare şi mare! Chiar mai mare 
decît Hertz... 

— Cred şi eu! Dar şi mult mai greu... 


Petre Bellu m-a abandonat în faţa vilei. Părînd 
total nău- cit. Păşind şui, umblînd cocirjat şi 
tirşiindu-şi picioarele, se îndrepta spre crişma lui 
preferată. Unde concerta „,non-stop” ţambalagiul 
Ţilimindriu, vechiul său cunoscut de la „Leul şi 
cîrnatul”. 


Apoi, în săptămîna care-a urmat, în vreme ce 
depuneam eforturi inumane să demarez cu 
romanul „Uragan la Toprak- Kala”, uragan ce nu 
vroia deloc să se dezlănţuie, Bellu m-a vizitat 
frecvent, uneori şi de două ori pe zi. Iar serile le 
petreceam împreună, la crişmă, pînă noaptea 
târziu, în discuţii interminabile. 

De fapt, nu erau chiar discuţii. Mai curînd aş 
spune un monolog, rar întrerupt de intervenţiile 


176 


mele, al popularului romancier. Care-şi depăna 
aceeaşi poveste. A vieţii sale de muncitor socialist, 
proprietar de atelier de timplărie, care sim-ţise la 
un moment dat nevoia să spună ceva, şi numai 
datorită întilnirii sale cu Panait Istrati avusese 
posibilitatea s-o facă. 

Cu timpul, mi-am dat seama că Petre Bellu 
repeta la nesfirşit aceleaşi elemente 
autobiografice. Prezentîndu-le însă, de fiecare 
dată, cu adăugiri şi revizuiri insesizabile. Pînă ce, 
deodată, am realizat că romancierul era într- 
adevăr un scriitor dăruit. Cu harul plăsmuirii. 
Versiunea iniţială a poveştii sale nu mai semăna 
deloc eu ceea ce relata la ultimele noastre în- 
trevederi. Cu atît mai mult cu cît, spre 
nedumerirea mea, totul era învăluit într-o 
deliberată imprecizie. In orice caz, ceva îl 
frămînta. 

Odată mi-a spus: 

— Dacă Panait Istrati a fost considerat un 
Maxim Gorki balcanic, de ce n-aş fi şi eu un Istrati 
al mahalalelor bucureştene?... Al viermilor din 
Grant, Gropile lu Oatu, Cuţarida sau Popa Nan... 
Şi ce-i deranjează pe unii c-am fost patron de 
atelier? Cu ce-am greşit? Se vede însă că n-am 
suferit îndeajuns, asta e!... 


O săptămînă întreagă, nu l-am mai văzut prin 
Sinaia. 'Tătălici m-a informat, după un timp, că 
romancierul fusese chemat la editura din 
Bucureşti. Telegrafic. 

Cînd s-a înapoiat din capitală, mi s-a părut 
dezamăgit şi pierdut. Şi asta, în ciuda faptului că 
se întorsese cu romanul său cel nou. Gata tipărit. 
Un volum impresionant, de-un format rar uzitat, 
de-aproape opt sute de pagini. Mi l-a arătat, 
extrăgindu-l dintr-o  servietă  prăpădită şi 
decolorată. 


177 


— Ultimul meu roman... Altul nu mai sînt în 
stare să scriu! Nu-i aşa că arată frumos?... 

Impresionat, l-am îmbrăţişat pe bătrîn şi i-am 
sărutat mîna. Nu ştiu ce mă apucase. Bellu, la fel 
de mişcat, mi-a mulţumit încurcat, şi n-am 
priceput de ce, după care mi-a spus: 

— Eh, omule, omule, dacă te-aş fi avut pe 
matale ca editor, alta ar fi fost mişculaţia!... 


Abia spre seară, cînd l-am întîlnit pe 
Bratoloveanu, aveam să aflu ce vroise să-mi 
transmită Bellu. 

— Ai văzut cartea bătrinului? E fantastică! Dar 
i-a fost oprită... N., de la Ministerul culturii, n-a 
avut curajul să-i dea drumul, de unul singur, şi-a 
înaintat-o spre avizare lui M., şeful său direct... Iar 
ăsta, pînă una alta, a dispus să se mai aştepte cu 
difuzarea romanului. N-are timp să-l citească... 

N-a avut nici mai tîrziu. 

Atita îl cunoscusem pe Petre Bellu. O lună. 
Dintr-o vară fierbinte. De fapt, nici n-aş putea 
afirma că l-am cunoscut. Fusese doar o întilnire 
întîmplătoare. Insă tulburătoare. 

Chiar stau acum şi mă întreb, oare să nu mai 
existe nici măcar un singur exemplar din masivul 
roman al bătrînului? Ar merita căutat şi găsit. 
Barem pentru a i se îngădui lui Petre Bellu să ia 
cuvîntul. În apărarea sa. Fie şi acum. Căci şi lui i 
se cuvine un loc, de veci, cît de mititel, în istoria 
literaturii. 


Dacă-i să stăm strimb şi să judecăm drept, tot 
acolo ar me-rita să fie cazat, într-un ungher măcar, 
şi Mihai Tican Rumano. Unul dintre cei dintii 
scriitori de-ai noştri, mare călător. Dacă nu-i 
citeam cărţile despre continentul negru, nu mă 
aventuram într-acolo. 


178 


FUGA ÎN ABISINIA 


PREPARATIVE 


Cînd mă întorsesem din vacanta de Crăciun, 
reîmprospătat cu lecturi senzaţionale şi plin de 


forţe diabolice, simţeam că nu mă mai rabdă 
picioarele. Mă zgîrma un dor de ducă, ne- 
maipomenit! 


Mai multe elemente contribuiseră la noua mea 
stare (să-i zicem) psihică. O carte despre Abisinia, 
pasionantă, a lui Mihai Tican Rumano, un 
concetăţean de-al nostru, fiind cîmpulun-gean de 
baştină, precum şi romanul în fascicule 
(săptămiînale) „Cei trei cercetaşi”. Ambele mă- 
nnebuniseră de-a binelea, umplindu-mi capul cu 
cele mai halucinante visuri. Nu mă mai interesa s- 
ajung căpitan de submarin „Dox”, nici pilot de 
vină-toare. La ora actuală, nu-mi doream altceva 
decît să fiu explorator. Şi, neapărat, în Africa. 
Întocmai ca Stanley şi Livingstone. Cărora le 
citisem şi lor cărţile. 

Iar elementul final, cel ce-a pus capac la toate, 
era războiul din Abisinia. Senzaţia de primă 
pagină a majorităţii ziarelor. 

Din fericire, nu eram singur în situaţia de mai 
sus. Căci prietenul meu de nădejde, de năzbitii şi 


179 


năzdrăvănii, Tommy Palliu, coleg de clasă şi 
tovarăş de lecturi, se-ntorsese şi el cu mintea 
tulburată de ultimele evenimente. Citise „Cei trei 
certaşi”, îi savurase pe Livingstone şi Stanley, îl 
ştia şi pe Tican Rumano. Deci, era tocmai copt. 
Pentru expediţia fantastică ce-mi trăsnise prin 
cap s-o întreprind. Dacă mergea cu mine, aveam 
alături un atlet mai dihai decît Pongo, negrul lui 
George  Farow, băiatul căpitanului de pe 
submarinul „Dox”. 

Într-o noapte, fiind amîndoi de planton, 
bineînţeles că pedepsiţi disciplinar, i-am dezvăluit 
gîndurile ce nu-mi mai dădeau pace: 

— Măi Tommy, ce zici de chestia asta cu 
Abisinia? Îţi dai seama că ce se petrece acolo e 
parcă anume pentru noi?... Din ziare, nu se poate 
pricepe mai nimic, totu-i înconjurat de mister! Unii 
tin cu italienii, alţii cu Negusul... Noi, eu şi cu tine, 
care ştim mai totul despre africani, din ce-am citit 
pînă acum în „Cei trei cercetaşi”, noi de-a cui 
parte sîntem? Nu-mi spune, că-ţi spun eu. De-a 
nici unuia! Pînă s-ajungem acolo, să vedem cu 
ochii noştri ce se-ntimplă, nu ne dăm cu nimeni. 
Este? 

Cu ochii căscaţi, Palliu mă asculta hăbăucit. 

— Păi, cum s-ajungem acolo? — m-a întrebat 
după un timp, începînd să vadă despre ce era 
vorba. 

— Uite ce-i, măi Palliule, eu m-am săturat de 
militărie! Zilele următoare, intrăm în teze... Decit 
să mă internez din nou la majurul Tuţă şi să-nghit 
iarăşi crete întregi, mai bine fug. Fug în 
Abisinia... Am planul meu! Mergem cu trenul, pînă 
la Dunăre, acolo luăm o barcă, ne lăsăm pe apele 
gîrlei şi-ajungem la Constanţa... 

— Dar Dunărea nu se varsă-n mare la 
Constanţa! — m-a avertizat năuc Tommy. Cred că 
mai în sus, pe undeva, pe la Brăila... 


180 


— Nu contează! Am hărţi, le studiem, şi-aflăm 
noi pe unde s-o luăm, ca să dăm în port... În 
port, nu mai avem probleme! Ne strecurăm pe-un 
vapor, şi-o-ntindem către Abisinia... 

De emoție, Palliu îngălbenise. 


— Şi mă iei şi pe mine? — s-a interesat 
neîncrezător. 

— Dar bineînţeles! Dacă vrei să trăieşti marea 
aventură... Ca Stanley! Sau ca doctorul 


Livingstone... Dacă nu, rămii aici, că eu tot fug! 

— Atunci, măi Hapleo, fugim împreună! Păcat 
că nu mai avem încă un băiat serios, să fim trei, ca 
şi „cei trei cercetași”... 

— Nu-i nimic! Merge şi-aşa... O să fim doi 
cercetaşi! 

— N-am nimic împotrivă, numai un lucru nu 
pricep, ce-o să facem acolo, în Abisinia? 

— Vedem la faţa locului... În funcţie de situaţie. 
Ori acţionăm pe cont propriu, ori ne-nrolăm în 
legiunea străină! Că trebuie să aibă şi ei aşa ceva, 
nu numai franţujii... Fie italienii, fie Negusul! 
Totul depinde de partea cui e dreptatea... 


De fapt, chestia cu dreptatea, nefiind încă 
lămurită, nici pe plan mondial, rămînea mai la 
urmă. Cînd vom fi pe teritoriul Abisiniei. Pînă 
atunci, ne stăteau în faţă o sumedenie de 
probleme organizatorice. 

Şi-n următoarele două zile, timpul grăbindu-ne, 
că se apropiau tezele, ne-am ocupat de procurarea 
unui atlas, a unei busole, sustrasă din laborator, a 
unui săculeţ cu merinde, în lipsa, deocamdată, a 
unui geamantan pe care speram însă să-l cum- 
părăm de ocazie, de la vreun coleg amator să facă 
rost de parale. Numai că nici noi nu stăteam prea 
bine cu marafeţii. Şi-asta era una din cele mai 
arzătoare chestiuni. 

Cu merindele pentru drum, m-am descurcat 
destul de lesne. Aranjindu-mă să fiu „elev de 


181 


serviciu” pe bucătărie. Cu care prilej mi-am vîrît 
sub tunică un parizer întreg, două piini 
intermediare şi vreo cinci cîrnaţi. Mai mult, n- 
aveam nevoie. Urma să pescuim din Dunăre 
proteinele necesare. În cazul cînd călătoria pe 
apele fluviului avea să dureze mai mult de două 
săptămîni, cît calculasem eu. lar pe vapor, acolo, 
fiind pe mare, tot din peşte ne vom hrăni. Clar, ca 
bună ziua... 

Mai existase un caz celebru, în analele liceelor 
militare, cînd un elev fugise în lume. „Cazul 
Papariza”. Din păcate, nu cunoşteam amănunte în 
privinţa finalizării temerarei sale acţiuni. Aceasta 
intrase în legendă, fără a se comunica rezultatele 
cercetărilor întreprinse de autorităţile noastre 
tutelare. Unii vorbeau c-ar fi ajuns pe Amazoane, 
unde s-ar fi refugiat într-un trib necunoscut, care-l 
proclamase şef pe viaţă, alţii spuneau c-ar fi 
ascuns pe-o insulă din Pacific. Pentru noi, princi- 
palul era că nu murise de foame. Deci, se putea 
trăi şi aprovizionindu-te din mers. Exact, cum 
intenţionam să procedăm şi noi. 

Dealtfel, pentru unele detalii, decisesem 
împreună cu Toma să procedăm la inspiraţie. În 
ultimul moment. În noaptea de pomină, cînd 
aveam să sărim gardul liceului militar. Într-o 
sîmbătă, spre duminică! 


CIFRA FATIDICĂ 


De felul meu, sînt total antimistic. Dacă, pe 
cînd eram copil, mă mai duceam pe la biserică, 
mai mult atras de colaci şi tava cu colivă, din clipa 
în care mă procopsisem cu o notă de „unu“, la 
materia religie, am refuzat orice contact cu popii 
şi lăcaşurile sfinte. Căci părintele Zaharescu, 


182 


profesorul ce mă notase astfel, atît de infam şi 
nedrept, întrucît îi recitasem „Crezul” într-o 
versiune oarecum proprie, mult literaturizată, nu 
era om. Adică un om care să inspire credinţă. Cînd 
mă auzise spunînd: „Şi l-au spînzurat pre dînsul în 
zilele lui Pilaf din Pontu...”, urlase ca scos din 
minţi: 

— Să ieşi afară din clasă, antihristule! Dacă la 
vîrsta nevinovăţiei eşti în stare să proferezi atari 
miîrşăvii, ce-o să iasă din tine, cînd ai să fii 
ditamai hăndrălăul? Un Belzebuth?... Te las 
repetent, satană ce-mi ieşti! Ai un unu, cît tine de 
mare... Piei din faţa mea! 

Am ieşit din clasă lejer speriat. Şi-am ajuns şi 
mare, şi nici Belzebuth n-a pătruns în sufletul 
meu. lar cu Satana şi Dumnezeu, n-am prea avut 
nici un fel de relaţii. Decît rareori. Cînd mai 
înjuram, citîindu-le numele. A 

Totuşi, cred în cifrele fatidice. In definitiv, e-o 
chestie de matematici superioare, ceva în legătură 
cu calculul probabilităților, sau ceva asemănător, 
că nici cu „aritmetica” n-am stat prea bine. Nici în 
şcoală, şi nici ulterior. 

Însă am constatat, pe pielea mea, că cifra 27 
îmi prieşte. Pe 27 februarie am fugit în Abisinia, 
într-un 27 de august m-am luat cu nevastă- 
mea, bulgăroaica de Penke, la 27 noiembrie, 
hotelul „Evropeiskii”, din Leningrad, unde mă 
aflam, la etajul al Ill-lea, a luat foc, şi-am scăpat 
nevătămat, pe data de 27 mi-au cam apărut 
toate cărţile, şi tot într-un 27, parcă aprilie, am 
cîştigat o „Dacie 1300”, la CEC. 

Şi iacă, sosise şi ziua fatidică. Mai exact, spus, 


noaptea. De sîmbătă, spre duminică. 27 
februarie. 

La nouă, fără un minut sau două, că nici ceasul 
ofiţeru- lui de serviciu nu era vreun „Omega- 


cronometru”, se dăduse stingerea. Pînă pe la zece, 
întreg dormitorul nostru, al elevilor dintr-a cincea, 


183 


se foise şi se vînzolise, negăsindu-şi somnul. Unii 
şopocăiau între ei, alţii se hîrjoneau, ba mai se şi 
bă- teau cu pernele. Numai noi, eu şi cu Palliu, 
ca niciodată, fă- ceam pe adormiţii, cuminţi în 
somnul nostru prefăcut ca nişte sfinţi mucenici. 
Dar după ora de mai sus, totul s-a scufundat 
deodată într-o linişte  terifiantă.  Tulburată 
totuşi, din cînd în 


cînd, de pufăiturile, sforăielile şi alte zgomote 
intime ale domnilor elevi. 

Atunci am considerat că sunase şi ceasul 
nostru. Am mai privit o dată cadranul „Doxei” 
rablagite pe care mi-o dăruise taică-meu. Acele 
arătau 11,47! Formidabil. însemna că, fără voia 
mea, aţipisem niţel. Din fericire, nu era aşa. 
Ceasornicul stătuse. Şi, deşi l-am întors la 
repezeală, învirtindu-i ţumbu-rucul respectiv, n-a 
mers nici după aceea. Se defectase, sau, poate, îi 
rupsesem arcul, din grabă. Dar nu era cine ştie ce 
problemă, de vreme ce-aveam un nemaipomenit 
simţ al timpului şi-al orei exacte. Dealtfel, m-am 
autoverificat,  împrumutîind  „Junghans”-ul lui 
Guguţă Constantinescu, care-şi avea patul lîngă al 
meu, şi-şi ţinea ceasul sub pernă. Erau orele 11 şi 
ceva, fix! Sosise timpul... 

Cu ceasul lui Guguţă la mînă, pe care urma să i- 
l retur- nez la înapoierea noastră din Abisinia, 
cu mulțumiri, bineînțeles, că nu era el omul care 
să pună la ficați dispariția unui amărit de ornic, 
i-am suflat tovarăşului de drum, aflat în culcuşul 
din dreapta mea: 

— Tommy, haide, că-i dăm drumu!... 

Probabil emoţionat şi el, nu-mi răspunde nimic. 
Dar nici nu dă semne că m-ar fi auzit. Mă apropii 
de Palliu, pîiş-pîş, şi-mi dau seama că nici n-ar 
fi avut cum. Adormise, nenoro-citul. 

In schimb, îl aud vorbind pe Boştinaru: 


184 


— Unde, tăticule, unde mă duci?... 

Vorbea în somn, după cum îi stătea în obicei. Şi 
încă destul de tare, căci se găsea la vreo trei 
paturi distanţă de mine. Li-niştit oarecum, deşi 
tresărisem niţel, îl zgilţii pe Palliu, spunîndu-i: 

— Haide, bleago, scoală-te odată!... 

Tommy se trezeşte, cască de-i trosnesc fălcile, 
şi mă în-treabă privind la mine blajin, cu ochii lui 
de „Perlan-albastru”: 

— Măi Hapleo, ce-ar fi să plecăm mîine după- 
masă, de-a dreptul din oraş, că tot avem învoire!... 
Mi-e un somn, de-mi vine s-adorm pe mine, zău 
aşa... 

— Oi fi avînd tu învoire, eu însă nu! Dă-i bătaie, 
şi nu mai zăbovi, c-avem încă atîtea de făcut... În 
curînd va fi miezul-nopţii! 


„NOAPTEA GENERALILOR” 


Văzind că judecam just şi lucid, Tommy s-a 
îmbrăcat nu-maidecît, conform înţelegerii noastre. 
Mai întîi cu uniforma de toate zilele, pantalonii 
kaki, pe picior, cu moletiere, tunica respectivă, cu 
centură, şi-abia apoi, peste cele de mai sus, uni- 
forma de oraş, cu pantaloni bleumarin, lungi, 
vestonul cu re-vere, centura albă, cu cataramă 
nichelată, şi beretă cu cocardă. Cînd a fost gata, 
m-a întrebat: 

— Şi-acum ce-i facem? 

— Ne-ncălţăm bocancii! Nu vezi c-am uitat să-i 
luăm şi sîntem numai în ciorapi?... După aia, 
trecem la „aprovizionare”!... 

Peste cîteva minute, cercetam mai toate 
dulapurile personale ale generalilor („in spe”) din 


dormitor. În căutare pe pa- rale. Precum şi-a 
oricărui lucru ce ne-ar fi putut fi necesar în 
expediţie. 


Băieţii dormeau în pace şi onor, iar noi operam 
cu inimile îndurerate. Vor înţelege oare, şi vor fi 


185 


capabili să ne ierte vreodată? Trecînd peste 
remuşcările ce ne frămîntau, în numele măreţei 
noastre cauze, într-un timp relativ scurt, reuşisem 
s-adunăm 247 lei, două stilouri „Kaweco”, pentru 
eventuale cadouri de oferit în Abisinia, trei 
bricege, ca să avem cu ce lupta în junglă, precum 
şi valiza pe care refuzase să ne-o  vîndă Ţucă Al. 
Nu i-am fi luat-o, dacă n-am fi considerat că-i 
riscant să ne cărăm merindele într-un sac, ceea 
ce-ar fi dat naştere la bănuieli, şi n-am fi ştiut-o 
goală de orice conţinut. 

Ajutat de Palliu, am transferat alimentele în 
valiză,  împachetând parizerul într-o cămaşă, 
deoarece cam începuse să capete miros. Apoi, 
trăgîndu-l pe găligan lîngă mine, i-am spus: 

— Tommy, fii atent, pe drumul nostru, fără de 
întoar- cere, se poate întîmpla orice! Pentru 
cazul cînd am rămîne temporar despărțiți, în 
junglă sau la Addis-Abeba, împărţim de pe acum 
banii şi-o parte din obiecte... Ţine, na-ţi o sută de 
lei, două bricege, că eşti mai voinic şi priceput la 
lupte greco-ro- mane, şi-un stilou... Restul, şi- 
alimentele, am să le car eu. E bine? 

— Ştiu eu?... De fapt, tu eşti şeful expediției! 
Dar ce zici, n-ar trebui să le lăsăm băieţilor o 
scrisoare, să le spunem de ce 


le-am împrumutat banii şi unde ne ducem?... Să 
rămînă cu gura căscată, cînd or afla că navigăm 
pe Dunăre spre Abisinia! 

— Asta ne mai trebuie! Te-ai tîmpit chiar de 
tot? Păi, măi Tommy, dacă le dezvăluim traseul, 
pornesc toate regimentele pe urmele noastre. 
Totuşi, am să le scriu un bilet. Şi-n care am să 
spun c-am plecat în Brazilia... Pricepi figura? Ca să 
ajungi în America, trebuie s-o iei către apus, 
exact pe dos decît direcţia în care mergem noi... În 
felul ăsta îi aiurim, şi-or să ne caute la graniţa de 
vest! Hai, că sînt deştept, zău aşa... 


186 


Cu două uniforme pe noi, mişcîndu-ne anevoie 
şi greoi, după cîteva minute ne furişam pe uşa 
dormitorului. Pe care avusesem grijă, încă din 
cursul după-amiezii, s-o ung la balamale cu nişte 
unt luat de la bucătărie. Răzbind în coridorul lu- 
minat de-un bec chior, însă pustiu la ora aceea, am 
iscodit spre „ceas”, unde trebuia să fie elevul 
planton. Spre norocul nostru, nu era. Dispăruse. 

Profitind de absența  plantonului, ne-am 
strecurat în curte. Şi, tot ţinîndu-ne pe lîngă 
zidurile liceului, am ajuns, cu bine, lîngă clădirile 
unde erau baia şi spălătoria. In spatele cărora se 
ridica împrejmuirea din cărămidă netencuită a 
întregului complex. 

La poalele ei, am stat o clipă, să ne mai tragem 
sufletul. Noaptea era destul de călduţă, deşi ne 
găseam la sfîrşitul lui februarie. Nu mai ţin minte 
dacă exista şi vreo lună pe cer, însă numai lumină 
nu ne trebuia. Căci ajungea şi-aceea furnizată 
de  felinarele desfăşurate de-a lungul zidirii 
înconjurătoare. 

— Cum sărim gardul? — s-a interesat Palliu. 

Uite, la chestiunea asta nu mă gîndisem. Dar 
am găsit pe loc soluţia, şi i-am propus: 

— Măi Tommy, tu te faci capră, eu mă sui în 
circa ta, apoi pe culmea zidului, şi-aşa mai 
departe... Haide, că pierdem trenu! 

În realitate, nici nu ştiam la ce oră aveam tren 
spre Corabia, şi nici dacă exista unul direct. 

Palliu a procedat în consecinţă, 
nemaiîntrebîndu-mă ce înţelegeam prin „şi-aşa 
mai departe”. Şi de-ar fi făcut-o, ar fi fost degeaba. 
Că nu ştiam nici eu. S-a plecat pe ciuci, m-am că- 
ţărat în cîrca lui, iar de-acolo am încercat să ajung 
partea de sus a zidului împrejmuitor. Cînd am 
izbutit, după nenumărate tentative nereuşite, m- 
am considerat fericit. Năduşisem ca un cal de 
curse. 


187 


De jos, Palliu mă privea uimit. Era clar că-l 
frămînta ceva. Peste o clipă s-a explicitat: 

— Mă Hapleo, de ce ne-am pus pe noi două 
uniforme?... 

— Pentru orice eventualitate! — l-am lămurit 
instantaneu, dar absolut neconvingător. Că nici eu 
habar n-aveam de ce. 

— Şi eu, cum ajung sus? 

— Tras de mine! — i-am rezolvat şi chestiunea 
asta. 

În minutele următoare, cu chiu cu vai, am aflat 
şi eu ce vrusesem să-nţeleg prin acel „,şi-aşa mai 
departe”... Căci era foarte departe de posibilităţile 
mele. Cînd l-am apucat de mîini pe Palliu, să-l trag 
spre mine, am constatat că-mi era imposibil. 
Atîrna tare greu. Şi nu mi-aş fi imaginat, cu 
statura lui fili- formă, de lungan. Dar oasele 
contau, nu carnea macră. Bine c-am avut o idee 
de milioane, şi i-am comunicat: 

— Zyvirle-mi valiza, şi-apoi porneşte să sari pe 
loc! Am să te prind la momentul potrivit, cînd ai 
s-atingi înălţimea necesară, şi-am să te salt mult 
mai uşor... 

Palliu s-a conformat. Valiza a căzut de cealaltă 
parte a zidului, pe caldarimul străzii, bufnind 
înfundat, iar Tommy a-n-ceput să ţopăie. După 
vreo cîteva încercări, zece sau cincisprezece, m-a 
ajuns neaşteptat de rapid. Succesul era deplin. De- 
oarece, fără să-l mai apuc de mîini, Palliu se şi afla 
pe cuşma zidului. Iar eu, împins brutal de atletul 
bălan, mă aflam... în stradă. Pe jos. Unde căzusem 
de la vreo trei metri. Înălţimea împrejmuirii. 

Năucit, gemînd şi cocîrjat, m-am ridicat să-l 
ajut pe Palliu la coborit. Făcîndu-mă capră. Cînd 
a aterizat pe spatele meu, mi s-a mai îndreptat 
spinarea. Dar am şi icnit din adîncul măruntaielor. 

Vreun sfert de ceas nu m-am mai putut mişca. 
Abia într-un tîrziu, sprijinit de Tommy, am pornit-o 
spre gară. Cale de vreo trei kilometri. Pe jos. Că 


188 


nu era să ne-necăm ca ţiganul la mal, luînd o 
trăsură, iar birjarul să ne denunte. 

Palliu purta valiza, mă purta şi pe mine, 
oarecum şi într-o oarecare măsură, iar eu păşeam 
crăcănat, durindu-mă toate mădularele. Atunci i- 
am dezvăluit tovarăşului de expediţie: 

— Vezi de ce-am îmbrăcat două uniforme? Ca 
să mai anihilăm din eventualele lovituri... Nu uita 
că-n Abisinia se dau lupte, şi s-ar putea să fim 
confundați, ori cu italienii, ori cu oameni de-ai 
Negusului. Şi-ntr-un caz, şi-n altul, precis ne vor 
lua la bătaie, înţelegi?... Aşa că, bine-am făcut! 
Totul trebuie gindit... De-aia sînt şeful expediției, 
şi tu apărătorul meu... 

Peste un ceas, ne găseam pe peronul gării din 
Craiova. 

Era ora două. Din noapte. Sălile de aşteptare, 
pline de lume. Călătorii, în aşteptarea trenurilor, 
dormeau chinuit, pe băncile sau lăzile de nisip din 
incinta încăperilor. Geamurile, pe dinăuntru 
aburite, iar pe dinafară miînjite de funinginea mi- 
ilor de locomotive, zăgăzuiau orice privire. 

Niţel dezorientaţi, am căutat panoul cu sosirile 
şi plecările din gara Craiova. Cînd am dat de el, în 
holul gării, acolo unde se aflau casele de bilete, 
cu  casieri adormiţi la ghişeu, l-am studiat 
înfriguraţi. Deodată, arătindu-i o anumită poziţie 
lui Palliu, i-am spus entuziasmat: 

— Am găsit! Plecăm la Corabia... Port 
dunărean, cu cale ferată... Uite, la 3,20 avem un 
personal!... Iar de-acolo, luăm barca şi ne lăsăm pe 
Dunăre, la vale... În cel puţin trei săptămîni, 
debarcăm la Addis-Abeba! 

— Păi ce, Addis-Abeba e port? — s-a arătat 
curios partenerul meu de expediţie, mereu 
neîncrezător în cunoştinţele mele geografice. 

— Trebuie să fie! Altminteri, n-ar fi avut pe 
unde să intre în  Abisinia crucişătoarele 
italienilor... 


189 


La ora indicată de panou, după ce ne 
cumpărasem doar un singur bilet, ca să mai facem 
şi noi niscaiva economii, urcam în trenul ce- 
avea să ne ducă la Piatra-Olt, nu la Corabia. Aici, 
trebuia să schimbăm trenul, şi să luăm o cursă 
locală, care abia aceea făcea legătură cu Corabia. 

Pînă ce-am ajuns la Piatra-Olt, am tras un 
puişor de somn. Că eram frinţi de oboseală. 
Trecuserăm prin atîtea încercări, încît nici foame 
nu mai simţeam. Cînd, în zori, ne-am suit în cursa 
de Corabia, i-am adresat lui Palliu o întrebare ce- 
mi stătea pe limbă mai de mult: 

— Măi Tommy, unde-i valiza cu proviziile de 
drum?... 

— A, păi nu ţi-am spus? — s-a mirat bălanul. Am 
lăsat-o în sala de aşteptare, de la clasa a Il-a, în 
gara Craiovei... Puţea de trăsnea, nu altceva! Cred 
că parizerul tău se stricase... 


— Vai de capul nostru, bleago! Ne-ai lăsat 
nemîncaţi... Mă rog, lasă, c-aranjez eu lucrurile. 
Decît parizer împuţit, mai bun e-un peşte 
proaspăt, pescuit cu mîinile noastre! 

— Cu mîinile, poate, că undiţe tot n-avem! — a 
conchis filozofic  Palliu, culcîndu-şi capul pe 
umărul meu, pregătindu-se de încă o porţie de 
somn. 

Care, însă, n-avea să dureze, deoarece peste 
vreun ceas coboram în gară, la Corabia. Tocmai 
cînd se luminase de-a binelea, de ziuă. Cu ajutorul 
sclipitorului soare al dimineţii, am avut ocazia să 
constatăm că portul nu se afla chiar în mijlocul 
oraşului. Mai aveam de mers, pe jos, pînă s- 
ajungem acolo. 


190 


PORTUL BUNEI SPERANŢE 


Tiriş-grăpiş, am depus toate eforturile şi-am 
izbutit să ne prelungim suferinţele. Cu două 
uniforme pe noi, cu soarele acela bizar, ce ne 
fierbea creierii în cap, la sfîrşit de februarie, cum 
pînă atunci nu se mai pomenise, am bătut drumul 
spre port mai mult îmboldindu-ne reciproc. Abia 
ne mai trăgeam picioarele, de nedormiţi ce eram. 
Dar şi flămânzi. 

Văzut de sus, de pe dimbul în vîrful căruia ne 
aflam, por- tul arăta magnific. Valurile Dunării 
albastre scăldau cu apele lor tulburi şi nămoloase 
cheiul. La care era tras un unic şlep, ruginit şi 
murdar. 

Cuceriţi de farmecul curgerii undelor, pentru 
un moment am uitat de foamea ce ne măcina 
măruntaiele. Dar cînd am descifrat, chiar în 
dreapta noastră, firma unui birt popular, ne- 
am amintit instantaneu de greaua încercare ce ne 
aştepta. Căci, rămaşi fără valiza în care ne 
pusesem multe speranţe, de-acum încolo 
trebuia să ne hrănim pe parale. 

lar dinspre intrarea în birt răbufneau nişte 
arome de varză călită, atît de ameţitoare, încît 
i-am declarat lui Palliu: 

— Tommy, acum ori niciodată, asta fuse-a 
noastră soartă, trebuie să mîncăm ceva, fiindcă nu 
mai răspund de succesul expediției! N-avem 
altceva de făcut... Şi-apoi, trebuie să prindem şi 
puteri. Că n-o să meargă singură luntrea pentru 
Abi- sinia, fără să tragem şi noi la rame... Luăm 
amindoi o porţie de varză, fiartă sau călită, cum 
o fi, şi-o-mpărţim frăţeşte, juma-juma!... 

Birtaşul, un nene tare cumsecade, mai întîi s-a 
mirat de prezenţa în locanta sa a doi domni elevi 
de liceu militar, şi care la vremea aceea s-ar fi 
cuvenit să fie la şcoală, şi-abia apoi s-a-ndurat să 
ne-ntrebe ce dorim. 


191 


— Domnule patron, — i-am zis eu, ca unul mai 
priceput în chestii de artă culinară, dar şi ca şef al 
expediției noastre, ce fel de varză ai gătit 
astăzi, de miroase pînă-n oraş a mîn- care de 
lux?... 

— A! Păi varza mea cu carne e faimoasă, o ştie 
toată Corabia! — m-a informat birtaşul, pe loc 
încîntat de aprecierile mele. Dealtfel, în afară de 
peşte, care nici nu se găseşte, alt- ceva nu prepar, 
pe timp de iarnă, decît numai mîncăruri cu varză: 
sarmale de varză, varză călită, ciolan pe varză, 
varză de post, varză cu cartofi... 

Simţind că mă ia cu leşin, l-am rugat să 
oprească enumerarea, şi i-am cerut să-mi 
precizeze: 

— Cît costă o porţie de varză cu carne?... 

— Zece lei! — mi-a declarat birtaşul. 

— Şi fără carne?... 

— N-am aşa ceva! Şi nici nu m-am gîndit 
vreodată că s-ar putea mînca fără... Dar nu vă 
faceţi griji, la mine-i ca la cinema, militarii au 
reducere, plătesc pe jumătate! Să vă servesc cîte-o 
porţie?... 

Nu l-am mai consultat pe Palliu. Şi-aşa, cea mai 
mare parte din bani se afla asupra mea. Şi i-am 
comandat jovialu- lui birtaş, care numai că nu ne 
mînca din ochi, plăcîndu-i pesemne cum arătam în 
uniformele noastre: 

— Domnule patron, ca să-ţi facem plăcere, dă- 
ne cîte două porţii!... Sîntem pe drum, venim de 
departe, abia am căpătat o permisie de zece 
zile, pe caz de boală, şi încă mai avem de călătorit. 
Chiar mult de tot! 

— Şi unde mergeţi, nu vă fie cu supărare? — s-a 
arătat interesat cumsecadele patron. 


— În Abi... 
Noroc că m-am oprit aici. Căci ne-am fi dat 
numaidecît de gol. Însă i-am completat, 


improvizînd la nimereală: 


192 


— „.„„sănăul Moldovenesc, la capătul lumii! 

— Şi pe la noi, cu ce ocazie? — a insistat pe 
drept intrigat birtaşul, uitînd de varza noastră. 

— Vă spunem tot, numai daţi-ne să mîncăm! — 
l-am asigu-rat, cătînd să trag de timp. 

— Aoleu! Bată-vă cucu să vă bată, vă lăsasem 
flămînzi... La mine-n casă, unde toată lumea 
haleşte pe sparte! Bine, imediat vine băiatu! 

Bălanul de Palliu privea la mine terifiat, cu 
ochii săi de sticlă albastră. Cu glas leşinat, de om 
ce trage să moară de inaniţie, m-a întrebat în 
şoaptă: 

— Unde vine Abisănăul ăla? 

— Nu ştiu, şi nici nu există, dar îi găsesc eu un 
loc pe hartă! 


După ce-am ras castroanele de varză cu carne 
aduse de birtaş, în care pusese mai mult de două 
porţii, şi care meritau banii, varza fiind gătită 
excepţional, cu miroase de cimbru şi piper, cu boia 
şi cărniţă de la ceafă, grăsuţă şi fragedă ca uge- 
rul de văcuţă, i-am declarat omului ce ne privise 
încîntat cu cîtă poftă mîncasem: 

— Nici la mama acasă, la noi, la Abisăneşti, n- 
am mai gustat aşa ceva!... E nemaipomenită varza 
dumitale... Şi carnea... 

Fericit, birtaşul mi-a precizat: 

— Carnea nu-i a mea, şi nici varza, că le-am 
luat de la socru-meu! El mă aprovizionează, că 
sîntem părtaşi la afa- cere... Mare porc, domle, şi 
Triftor ăsta, c-aşa-l cheamă pă socru-meu. Păi, ori 
sîntem părtaşi, şi facem pe din două, ori ne 
tragem în piept, furîndu-ne unii pe alţii... Mi-a pus 
la socoteală cincizeci de chile, iar la cîntar erau 
numai patruzeci şi opt. Mare minune, dacă n-o 
snopesc diseară în bătăi pe fi-sa, adică nevastă- 
mea... Să mă ştie tac-su de frică!... Dar nu zise-seţi 
că sînteţi din Abisănău? Adineaurea aţi spus parcă 
altfel, Abisăneşti, sau cam aşa ceva... 


193 


—  Abisănăul e cătunul, iar Abisăneştii-s 
comuna, şi-are mai multe sate şi cătune: 
Abisanii, Abisocii, Abisinia... 

— Da, da, da, de-asta am mai auzit, zău aşa! — 
s-a decla- rat mulţumit birtaşul. Dar pe la noi?... 

Venise şi clipa suferinţei. Dacă înghiţise 
găluşca cealaltă, cu Abisinia, eram grozav dacă i- 
o vîram pe git şi pe-asta, pe care i-am debitat-o cu 
voce plină de falsă emoție: 

— Vezi matale, domnule patron, noi ăştia, de la 
Abisi-  nău, n-am văzut în viaţa noastră o apă mai 
mare, aşa cum e Dunărea sau Marea Neagră. Şi ce 
ne-am zis, dacă tot ne-au trimis acasă, din pricina 
gilcilor, c-a fost mare epidemie de oreion la noi, la 
liceu, ia hai să ne-abatem mai la vale niţel, să 
dăm ochi cu Dunărea... Doamne Dumnezeule, şi ce 
n-am da să ne plimbăm şi noi o dată cu barca! 

Înduioşat de minciunile mele, birtaşul m-a bătut 
respec- tuos pe umăr şi mi-a vîndut cel mai 
senzaţional pont posibil: 

— Domnule elev, văz că sînteţi copii cuminţi şi 
neumblaţi, şi-mi pare bine c-aţi vrut să cunoaşteţi 
şi locurile noastre, care nu-s de ici de colo, aşa c- 
am să v-ajut eu să vă daţi cu barca pe Dunăre... Şi 
nici parale n-am să vă iau pe varză, c-am văzut 
cum aţi mîncat-o! Să fie de pomană, întru amin- 
tirea porcului de socru-meu, c-o să moară şi el, n-o 
să trăiască o sută de ani, cît lumea şi pămîntul... 
Uite ce faceţi, vă duceţi devale, la debarcader, 
unde-i şlepul ăla prăpădit, strigaţi la Barba Gogea, 
c-aşa-i zice grecului, şi-i spuneţi că v-am trimis eu, 
să vă deie luntrea de-o plimbare... lar după ce 
isprăviţi cu distracţia, să treceţi iarăşi pe la mine, 
să-mi povestiţi şi mie cum a fost, că tot nu-i tren 
pînă la noapte... E bine?... 

Cum să nu fie bine! Mare baftă şi pe capul 
nostru. De mîncat pe degeaba mîncasem, acuma 
urma să căpătăm şi barcă. Tot pe degeaba. 
Că, dacă i-o luam grecului ăla, datorită reco- 


194 


mandaţiei birtaşului, şi plecam cu ea la Constanţa, 
să ne-mbar-căm pe vapor, mai mult ca sigur că-l 
punea pe patronul loca-lului să i-o plătească. 
Totuşi, nu eram eu omul ăla, care să-l las în 
pagubă pe cumsecadele birtaş. Aveam să-i trimit 
banii din Abisinia, prin mandat poştal, imediat 
ce-aveam să dăm de nişte aur. C-aşa citisem — 
Abisinia era plină de filoane de aur, chiar şi nativ. 

Pe Barba Gogea abia am reuşit să-l trezim. 
Dormea în cabina lui de pe şlep, ca un butuc. De 
pe cheu, neavînd cum să urcăm la dinsul, am fost 
nevoiţi să zvirlim pe bordul ambarcaţiunii cu 
pietricele. Însă atît de puternic au făcut să bubuie 
tabla harabalei, că grecul s-a ivit imediat pe bord. 
Se vedea cît de colo că era un autentic marinar, 
întrucît, în afara izmenelor lungi, cu giţe, restul 
corpului îi era înveşmîntat numai eu elemente 
specifice:  caschetă de căpitan, cu  cozoroc 
împodobit cu ornamente metalice daurite, veston 
de matroz, cu trese ar- gintii, iar de sub acesta se 
zărea şi celebrul maiou cu dungi alb-albastre 
orizontale. 

Deşi privea la noi urit şi miînios, i-am 
astîimpărat numaidecît curiozitatea: 

— Domnule căpitan, ne-a trimis la 
dumneavoastră nenea ăla, de la birt, să stăm niţel 
de vorbă!... 

— Bravo, băieţelu, pricepi la grade, îmi plaţe, 
se vede militaru de la tine... Stai niţel, s-arunc 
punte! 

li trecuse supărarea. Cred şi eu, de vreme ce-l 
avansasem căpitan. Peste un minut, s-a înapoiat 
cu-o scîndură, şi-a zvirlit-o între cheu şi vas. 

— Treceţi, băieţii, nu frică la voi! — ne-a invitat 
Barba Gogea. 

Numai dorinţa de-a ne vedea în posesia bărcii 
ne-a furnizat curajul să păşim pe scîndura aia, de 
nici zece centimetri lăţime. Altminteri, nici dracul 
nu s-ar fi încumetat. Şi nu ne-a fost deloc uşor, cu 


195 


cele două uniforme pe noi, şi încă după o noapte 
nedormită ca lumea. 

Odată aflaţi pe bordul şlepului, Barba Gogea 
ne-a poftit în cabină să-i spunem ce vroiam de 
la dînsul. Şi era o mizerie în chiţimia 
„căpitanului”, de-am rămas, pe viaţă, cu cea mai 
jalnică impresie despre marina fluvială. 

— Ia ziceţi, băieţii, de ce trimis Basanaga?... 

Bănuind că ăsta trebuia să fie numele 
birtaşului, i-am povestit grecului despre dorinţa 
noastră. S-a arătat imediat binevoitor. Ne-a 
condus la luntrea ce plutea pe apele Dunării, în 
spatele şlepului, legată cu-o funie de vas. A tras-o 
lîngă şlep, şi ne-a arătat o scară pe care ar fi 
trebuit să coborim. Din nefericire, era o scară din 
fringhie. Totuşi, susţinut de Tommy şi de babalicul 
de Barba Gogea, am izbutit să mă „lansez” în 
barcă. Mai mult lunecînd. Cînd Palliu a fost şi el 
lîngă mine, „căpitanul” a arătat vislele şi ne-a 
avertizat: 

— Băieţii, dacă trage curentul tare, nu speriat... 
Barba Gogea ţine bine!... 

N-am înţeles ce vroia să spună simpaticul 
marinar. Decît mai tîrziu. După vreun ceas şi ceva. 
Vreme în care am tras la rame de-am 
înnebunit. Soarele ne ardea în scăfirlie, unifor- 
mele duble ne încinseseră pe dedesubt, năduşisem 
ca nişte cai de tracţiune, şi respiram din ce în ce 
mai astmatic. Numai luntrea nu se mişca din loc. 
Precis, cauza era curentul apei, citat de „căpitan”. 

Nu era el de vină, totuşi. 

Ci funia. Care ţinea mica noastră ambarcaţiune 
legată de şlep. Ce-i drept, o mai slobozise vreo 
cinci metri Barba Gogea, ca să ne lase o oarecare 
libertate de mişcare. La urma urmei, vlăguiţi cum 
eram, se prea putea ca şi forţele noastre muşchiu- 
lare să nu fi corespuns necesităţilor unei navigaţii 
fluviale. Una-i să te plimbi cu barca pe-un lac de 


196 


agrement, şi alta să te lupti încrîncenat cu cursul 
apelor unui fluviu de dimensiunile Dunării. 

Disperat, Palliu m-a întrebat, ştergindu-şi 
sudorile ce-i şiroiau de sub bereta bleumarin: 

— Ce-i facem, Hapleo? Am impresia că n- 
ajungem la Constanţa!... 

Realizînd penibilul situaţiei, l-am încurajat: 

— Mă Tommy, cercetaşii nu se lasă! Schimbăm 
mijlocul de transport. Renunţăm la barca pe 
valuri, şi ne urcăm în tren... Şi tot ajungem noi, 
odată şi-odată, la Constanţa visurilor noastre. Nu 
de altceva, dar Abisinia ne-aşteaptă!... Haidem 
sus, la Barba Gogea, să-i mulţumim pentru luntre, 
şi-apoi ne ducem la nenea Basanaga. Poate se- 
ndură de noi, şi ne dă ceva de-ale mîncării... 


Barba Gogea şi-a luat un afectuos rămas bun de 
la noi, făcîndu-ne nenumărate semne cu ambele 
miîini. Curat marină-reşte. Ce om! Piinea lui 
Dumnezeu, nu altceva. Rezemat de cabină, numai 
în izmenele acelea fantastice, legate cu giţe în 
jurul gleznelor, dar de la briu în sus un adevărat 
lup de mare, cu veston plin de trese argintii şi 
caschetă daurită, era o arătare de vis. Pînă nu ne- 
am depărtat suficient, n-a intrat în chiţi- mia 
lui. 

Basanaga ne-a primit voios, plin de-un 
entuziasm inexplicabil, mîndrindu-se cu 
performanţele noastre nautice. Despre care nu 
ştia nimic. Dunărean autentic, îşi iubea atît de 
nestăvilit fluviul ce-i curgea prin faţa birtului, încît 
ne-a mai oferit, pe gratis, o porţie de varză cu 
carne. Deşi încă nu se făcuse de ora prînzului, 
soarele abia ridicîndu-se spre crucea cerului, am 
acceptat bucuroşi. Cînd am dat gata castroanele 
cu varză, ştergîn-du-le cu miez de lipie fierbinte, 
proaspăt scoasă de la ţest, de nu mai era nevoie să 
fie spălate, birtaşul ne-a întrebat: 


197 


— Şi-acuma, pînă la noapte, cînd pleacă trenul, 
n-aţi vrea să-mi vedeţi şi oraşul, domnilor elevi?... 

N-aveam nici un interes să ne-ntoarcem în 
Corabia. Ne mai depista cine ştie ce ofiţer. Că tot 
era zi de duminică, în care aveau şi ei liber, şi 
umblau prin oraş după domnişoare. 

— Nene Basanaga, — am luat eu cuvîntul, mai 
curînd am vrea să ne plimbăm pe malul Dunării! 
E-atita de frumos, iar timpul pare să fie cald, încît 
ne-ar face plăcere să-ţi admirăm meleagurile. 

— Bravo, măi domle elev! Şi-apoi veniţi din nou 
la mine, să vă mai dau o varză cu carne... Ca masă 
de seară!... 


Pe cînd mărşăluiam în pas voios pe malul apei, 
bătuţi în cap de arşiţa acelui soare neobişnuit de 
strălucitor şi cald, ur-mînd curgerea Dunării la 
vale, Palliu, intrigat de mersul grăbit pe care i-l 
impuneam, m-a întrebat nedumerit: 

— IÎncotro ne ducem, măi Hapleo, de-alergăm în 
halul ăsta? Gara-i în oraş, şi n-o să găsim nici un 
tren pe malul gîrlei!... 

— Taci din gură, şi măreşte pasul, bleago!... O 
să luăm trenul mai tîrziu, cînd ajungem la Turnu- 
Măgurele... Lucrurile au început să se-mpută! 
Prea a stăruit nenea Basanaga, birtaşul, şi-ncă în 
două rînduri, să ne întoarcem la el... Ceva nu-i în 
regulă! Tare mi-e teamă să nu fi intrat la idei. A 
băgat atita varză cu carne în noi, fără să ne ceară 
un ban, încît nu-i treabă cu- rată! Că nu i-om fi 
căzut noi cu tronc la inimă, de să-şi ducă prăvălia 
de rîpă, hrănindu-ne pe gratis... Inţelegi?... 

Palliu nu-nţelesese. Căci, după vreo trei minute 
de gîndire intensă, l-am văzut că se opreşte 
locului, şi, privindu-mă drept în ochi, mă 
iscodeşte: 

— Ia ascultă, măi Hapleo, ce-ţi trece prin cap? 
Care Turnu-Măgurele? Şi cum ajungem acolo?... 


198 


Bălanul atlet începea să-mi creeze probleme. 
Nu era greu de cap, însă pricepea mai încet. Aşa 
că l-am luat cu binişorul, ex-plicîndu-i pe-ndelete: 

— Tommy dragă, trebuie să ni se piardă urma! 
Neapă- rat!... Dacă ne ducem în gară, la Corabia, 
ne iau ca din oală... Mai ales dacă birtaşul o fi 
anunţat garnizoana. Fiindcă nu sîn-tem atît de 
cretini, să ne lăsăm prinşi cu una cu două, le 
dejucăm planurile! Pînă la  Turnu-Măgurele 
mergem pe jos, cătinel cătinel, pe malul Dunării, 
că şi Turnu-i port la apele fluviului... Şi trebuie să 
dăm, odată şi-odată, de el... Totul e să ne ţinem de 
cursul gîrlei! Acuma m-ai priceput?... 

— Mada! — mi-a bodogănit necâjit Palliu. Dar or 
să ne ţină picioarele?... Şi cîţi kilometri avem pînă 
la Turnu?... 

Din păcate, atlasul geografic şcolar, cu hărţile, 
se afla în valiza abandonată în gara Craiovei. Deci, 
n-aveam posibilitatea să-i răspund corespunzător 
curiosului meu partener. 

— N-are importanţă! Faţă de cît avem de 
călătorit pînă-n Abisinia, ce mai contează o sută de 
kilometri în plus? 

— Şi n-au să ne caute pe malul apei? 

— Nu! Căci Basanaga ne-aşteaptă... Ştie că ne- 
a plăcut varza lui! 


EXPEDIŢIONARI PEDEŞTRI ŞI FĂPTURI 
EXTRATERESTRE 


Mînati de frică, dar şi de dorul de-a ne trezi cît 
mai curînd în Abisinia, am tot mers şi-am tot 
mers, pînă ni s-au umflat picioarele-n bocanci. 
Geaba i-am descălțat şi i-am agăţat pe umeri, 


199 


legaţi de şireturi, că nici aşa nu ne-a fost mai uşor. 
Soarele ne prăjea scăfirliile, de sub beretele 
bleumarin ne şiro-iau năduşelile, uniformele ne- 
ncingeau trupurile istovite, iar puterile începeau 
să ne lase. 

Ce-i drept, mai făceam noi cîte-un popas, la 
umbra vreunei sălcii pletoase, însă fără frunze, dar 
ziua se-apropia de sfîrşit. În pofida acelei zile 
nespus de calde şi senine, a peisajului de vrajă ce 
ne-nconjura, a miriadelor de ţînţari ce se treziseră 
la viaţă, cu mult înainte de timpul lor, eram totuşi 
niţel neliniştiţi. 

Cînd a pornit s-amurgească, iar noi ne 

continuam marşul, am zărit la orizont, tot pe malul 
fluviului, o construcţie mă- runtă, văruită 
recent, cu nişte gigilici de oameni ce se-nvirteau 
prin preajma căsuţei. Ajungînd mai aproape, l-am 
oprit pe  bălan şi i-am mărturisit îngrijorarea ce 
mă cuprinsese: 
— Tommy, cred c-am încurcat-o! Dacă nu-s ăia de 
colo grăniceri, să-mi zici mie cuciu... Că nu-i 
nimeni nebun şi ţicnit, să-şi ridice casă pe malul 
girlei, departe de orice aşezare omenească! 

— Şi ce-i de făcut? Dacă-ţi zic cuciu, scăpăm de 
ei?...— m-a întrebat aiuritor Palliu. 

— Hai, fii serios, şi nu te ţine de bancuri! Dacă 
stăm şi gîndim bine, trebuie să fie pe-aproape şi 
vreun sat... Altmin- teri, de unde s-ar aproviziona 
ăia de la postul de grăniceri?... Părăsim malul, şi-o 
luăm la stînga, peste cîmp. Pînă dăm de vreo 
localitate... Altă soluţie nu văd! 

Şi-am procedat în consecinţă, pornind spre 
necunoscut. Soarele încă n-apucase s-apună, şi 
mai puteam  desluşi înaintea noastră. Din 
nefericire, datorită căldurii de peste zi, pămîntul 
se cam dezgheţase, şi-acuma păşeam mult mai 
anevoie,  clefăind cu tălpile desculţe prin 
cîmpurile ce deveneau din ce în ce mai mocirloase. 


200 


Abia pe-nserate, după ce soarele se scufundase 
în apele fluviului, şi-ntunericul pornise să ne- 
nvăluie, am auzit lătrat de dulăi ciobăneşti şi-am 
zărit clipind o luminiţă palidă. 

Eram salvaţi! 

Şi-am purces în direcţia hărmălaiei dezlănţuite 
de javre. Nămolul de sub picioarele noastre era şi 
mai moale, şi, cînd am fost în apropierea 
luminiţei aceleia, probabil o lampă cu gaz, din 
fereastra vreunei locuinţe, abia ne mai puteam 
descleşta tălpile din noroiul gros ca mămăliga. 

În clipa cînd mi s-a părut că desluşesc şi casa 
cu pricina, pesemne vreo iluzie optică, n-am mai 
fost în stare să înaintăm. Dulăii se dădeau şi mai 
dihai la noi. 

Atunci, îngroziţi de spaimă, ca nu cumva să fi 
nimerit în vreun gropan cu nisip mişcător, dar 
înnămolit, aşa cum păţiseră cei trei cercetaşi, în 
nu mai ştiu care fasciculă, a cărei acţiune se 
petrecea în Mozambic, am purces să răcnim pe 
două voci: 

— Allooo! Alloo!... Săriţi, oameni buni, că ne 
ducem, la fund! 

Cînd răguşisem de-a binelea, şi nu mai 
izbuteam să emitem decit nişte  răgete 
cvasibovine, luminiţa şi-a sporit intensitatea şi- 
apoi, peste o clipă, s-a luminat şi cadrul unei uşi. 
În pragul căreia a apărut un ţăran în cămeşoi de 
noapte. A privit în direcţia noastră, dar 
nedistingîndu-ne, a strigat: 

— Mă, care eşti acolo mă, şi de ce ţipi aoleu?... 
Ce caţi la mine-n ogradă, şi mai şi behăi?... 

— Nene, vină-ne într-ajutor, că ne ducem la 
fund! — l-am strigat eu, abia acum văzind că 
nimerisem În  bătătura unei gospodării, 
neîngrădită, ce-i drept, şi-a cărei casă era la doi 
paşi de noi. 

— Păi ce faceţi acolo, în groapa de var?... 


201 


— Haide-ncoace, nene, nu mai zăbovi!... Sîntem 
călători, şi-am rătăcit drumu... 


Scenele ce-au urmat le-am văzut mai tirziu în 
unele filme cu Stan şi Bran. Gospodarul, mai întîi, 
ne-a liniştit, spunîn- du-ne că-n groapă nu mai 
avea var, ci doar balegă şi că să nu ne facem griji, 
şi să-l aşteptăm pină aduce funia dobitoacelor, 
din grajd. 

Împreună cu nevastă-sa, ţaţa Ghergana, după 
cum i-am zis noi mai încolo, ne-au legat pe- 
amîndoi cu funia, petrecîn- du-ne-o pe sub 
subsuori, şi, scremîndu-se din răsputeri, au izbutit 
de ne-au extras din gropan. 

Pahomie şi Ghergana, făpturi nemaipomenite, 
şi pe care n-am să le uit cît am să trăiesc, şi-au 
distribuit după aceea sarcinile. Ţaţa Ghergana s-a 
apucat să ne spele rufele şi ţoalele, iar nenea 
Pahomie, dîndu-ne să-mbrăcăm nişte cămăşi de 
noapte, de-ale lor, ne-a vîrît în casă, la căldurică, 
să cinăm laolaltă cu dînsul. 

Abia în vreme ce mîncam cu toţii, alăturîindu-ni- 
se şi muierea omului, au purces să se-ntrebe ce-i 
cu noi. Însă manifestînd o bunăcuviinţă şi lipsă de 
curiozitate atît de pline de gingăşie, încît mi-am 
luat inima-n dinţi şi le-am mărturisit adevărul. 
Adevărul adevărat, iar nu înflorit sau estompîndu-l 
cu minciunele nevinovate. 

La auzul isprăvii noastre, ţaţa Ghergana şi-a 
făcut cruce şi şi-a pus miîinile-n cap, iar nenea 
Pahomie şi-a dus palma la gură. Într-un târziu, ca 
şi cum ar fi bocit, şi-a dezlegat baierile inimii: 

— Măi copii, copii, vai şi-amar de capetele 
voastre proaste! Oare nu v-aţi cugetat la ce-or fi 
suferind părinţii?... Să-i lăsaţi la bătrineţe, fără 
un sprijin, fără o vorbă bună, uscîndu-vi-se oasele 
pe cele pustiuri... Şi chiar vă-ntăritaţi să plecaţi la 
Abisio-nul ăla, de care mi-aţi pomenit?... Hai, că 
nu se poate!... 


202 


Mă cam treceau şi pe mine gînduri 
asemănătoare celora exprimate de cumsecadele 
nostru Pahomie, însă dorul de aven- tură era mult 
mai puternic. Înghiţindu-mi părerile de rău, odată 
cu ultima bucată de mămăligă caldă, cu care 
ştersesem tingirea unde fuseseră prăjite ouăle 
servite de gazde, am mai încercat să le explic, 
din nou, ce-nseamnă să descoperi păminturi noi, 
necunoscute, să-ntilneşti alte făpturi de pe planeta 
noastră. Zadarnic! Amîndoi, întoiegiţi cu mîinile la 
gură, ascultau şi dădeau din cap. 

Renunţînd, l-am întrebat pe nenea Pahomie: 

— Bre nene, cum ajungem noi la Turnu- 
Măgurele?... 

— Păi, cum să vă spun, tot pe jos... Că pe la noi 
nu umblă autobuzele de călători ale păgînului ăla 
de Aronescu, din Islazu Oltului... Dar am să vă 
călăuzesc eu, pînă la Olt... Il treceţi cu bacu, 
fiindcă podu l-a luat apele, şi mai departe, o să vă 
călăuzească bunul Dumnezeu!... Acuma, haidem la 
culcare, că trebuie să fiţi morţi de oboseală. Auzi, 
domne, ce să le  trăsnească prin minte 
capsomanilor ăştia! Deh, ce să-i faci, capete seci, 
devle necoapte... Pune, fă Ghergano, aşternuturi 
curate pe laviţa din dosul sobei, să-i culcăm pe 
călătorii noştri! 


Cred că-n viaţa mea, de pînă acum, n-am mai 
dormit ca-n noaptea aceea. Din păcate, astăzi nu- 
mi mai amintesc de numele satului. Deşi gazdele 
mi-l spuseseră. Totuşi, de oricîte ori am trecut 
Oltul, n-am mai dat în drumurile mele de 
localitatea cu pricina. Ca şi cum nici n-ar fi existat 
vreodată. Dar a existat, de vreme ce-i ţin minte 
pe ambii gospodari, de la marginea satului acela. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, ţaţa Ghergana ne-a 
întîmpinat cu hainele noastre uscate şi călcate, cu 
lapte fierbinte, ouă fierte şi lipie caldă. Iar omul 


203 


Pahomie, înţolit de sărbătoare, ne-a condus pînă la 
malul Oltului, să ne-mbarce pe bac. 

În timp ce aşteptam sosirea pontonului de 
transbordare, l-am întrebat, după ce mă 
consultasem în prealabil cu bălanul meu de Palliu: 

— Nene, te superi pe noi, dacă-ţi dăm doar 
cincizeci de lei pentru osteneala matale şi-a ţaţei 
Ghergana, a amîndurora?... 

Prefăcîndu-se mînios, Pahomie, sau cum l-o fi 
chemat, s-a răţoit la mine înfuriat: 

— Cată-ţi, bre, de treabă, şi nu zvirli bănişorii! 
Mi-s om serios, şi-avem şi noi puţoi, de virsta 
voastră, daţi la oraş să-n-veţe meserie, şi-apoi, cu 
ce-o să vă mai plătiţi biletul de vapor, ca să vă 
ducă-n Abisionul ăla, care v-a smintit minţile?... 
Mai bine luaţi  bocceluţa asta, din partea 
Gherganei, că v-a pus în ea nişte merinde pentru 
drum... 

Cu greu, cînd s-a apropiat de malul gîrlei bacul, 
l-am convins s-accepte un stilou „Kaweco”, din 
cele două pe care le luasem cu noi. 


EVADARE DIN MERS 


Impresionaţi de învolburarea apelor Oltului, la 
revărsarea lor în Dunăre, era să nu observăm, 
cînd am coborit de pe ponton, căruţa trasă lingă 
ghereta paznicului. Rezemat de roţile din spate, 
un ţăran tînăr, spătos şi aşezat turceşte, se ospăta 
voios cu praz, brînză uscată şi mămăligă rece. 

Mirîndu-mă că nu-i era frig, din moment ce-şi 
lua gustarea de dimineaţă aşezat de-a dreptul pe 
pămîntul niţel îngheţat, m-am apropiat de 
posibilul proprietar al căruţei şi l-am luat pe de 
departe: 


204 


— Bună dimineaţa şi poftă bună, nene! A 
matale-i brişca?... 

— Bună, a mea-i! Poftim la masă... 

L-am refuzat politicos, avînd grijă să nu-l 
jignesc, dezvă-luindu-i că mîncasem, după care l- 
am întrebat încotro călătoreşte. 

— La Turnu, puştiule!... Vrei să te duc pîn- 
acolo, ai?... 

— Da, dacă se poate, şi mai sînt şi cu colegul 
meu, ăla lun-ganu, de colo!... 

— ÎI iau şi pe dînsul! Ce-mi sînteţi, de umblaţi 
îmbrăcaţi în uniforme?... 

l-am turnat aceeaşi poveste născocită, că 
sîntem elevi de li-ceu militar, şi că sîntem trimişi 
acasă, din pricina unei epidemii. Ne-a spus să-l 
aşteptăm, pină-şi încarcă peştele lui frate-său, 
paznicul şi manevrantul bacului, să-l ducă la piaţa 
din Turnu. 


Pe la vremea prinzului, coboram din brişcă 
binevoitorului nostru cărăuş. Atît de binevoitor, 
încît n-a vrut să primească nici un leuţ. Ba ne-a 
mai şi dăruit trei crăpceni pe care i-am  virit în 
bocceluţa căpătată de la ţaţa Ghergana. 

— Şi-acuma, măi Hapleo, ce-i facem? — s-a 
interesat dezorientat Palliu, privindu-mă cu ochi 
rătăciţi. 

— Mergem la gară, aflăm ce trenuri avem 
pentru Constanţa, iar după aia ne ducem la 
restaurantul de-acolo şi mîncăm şi noi ceva! 

— Cu ce bani?... 

— Fără! Păi, nu ne-am procopsit cu peştii ăia? 
Unu-l dăm bucătarului, pe-ăl mai mare, ca să ni-i 
prăjească pe ceilalţi doi... 


N-am avut parte de crăpcean prăjit. Tocmai în 


clipa cînd ne pregăteam să traversăm piaţa, 
dorind să cerem informaţii în privinţa drumului 


205 


către gară, lîngă noi a oprit o trăsură, şi ne-am 
auzit strigaţi: 

— Ei, domnilor elevi, ce-i cu voi pe-aici?... 

Din trăsura descoperită, cu coşul tras pe spate, 
un colonel borţoşel ne examina destul de curios. 
Era un ofiţer de intendenţă, judecînd după epoleţi. 
Pe capră, lîngă ordonanța care făcea şi pe vizitiul, 
stăteau îngrămădite o sumedenie de papor-niţe. 
Cu păsări vii, virite înăuntru pînă-n git, de le 
rămăseseră doar capetele afară, cartofi, praz şi 
alte bazaconii ce nu se pu-teau depista. 

— Să trăiţi, domnule colonel, sîntem în permisie 
specială, din motive de epidemie de oreion!... 

— Ce vorbiţi, măi copii, — ne-a replicat ofiţerul 
ăla, de manutanţă, pe-un ton din cele mai 
bănuitoare, păi n-aţi suferit în noiembrie de 
epidemia aia? Că şi fi-miu e la „D.A. Sturdza”... În 
ce clasă sînteţi? la urcați în trăsură, să-mi 
povestiţi mai en-gros şi en-detail ce-nvîrtiţi în 
oraşul nostru!... Hai, mai repede, elev, grăbeşte 
pasul! 


Pînă am ajuns, ca nişte boieri, cu trăsura, la 
locuinţa colonelului, am avut tot timpul să-i 
spunem că oreionul izbucnise din nou şi 
fuseserăm expediaţi de urgenţă acasă, dar că ne 
abătusem din drum, să vedem şi noi cum este 
Dunărea, despre care învăţasem atitea la 
geografie, fără să ştim însă cum arată la faţă. 

Dar şi colonelul a apucat să ne informeze că 
băiatul lui era coleg cu noi, în clasa a cincea, că-l 
chema Sebastian Popovici, şi că încă nu sosise 
acasă. Cînd am auzit că-i tatăl lui Sebastian, pe 
care-l ştiam prea bine, fiind chiar şi prieteni cu el, 
am crezut că-mi vine rău. Nemaiştiind ce să- 
ndrug, m-am lăsat purtat de prima inspiraţie, şi i- 
am comunicat colonelului: 

— Păi, domnule colonel, să trăiţi, Sebi trebuie 
să pice şi el, dintr-o clipă într-alta... Că noi am 


206 


sosit la Turnu cu-o maşină de ocazie, şi i-am luat-o 
înainte! 

— Aha! Bun, e-n regulă, domnilor elevi... Pînă 
vine Sebi, sînteţi invitaţii mei! Haidem în casă, să 
ne-aşezăm la masă, că ne ia madam Popoviei la 
trei păzeşte... Sîntem în întîrziere, fiind trecute de 
unu şi jumătate! 

Bineînţeles, numai de mîncat nu ne-ardea. Asta, 
în momentele imediat următoare. Mai tîrziu, cînd 
mama lui Sebastian Popovici, bucuroasă de 
oaspeţi, şi încă la modul realmente sincer, 
deoarece era vorba de colegii odraslei sale 
personale, ne-a întins în faţă o supă de pasăre, cu 
găluşti, şi-apoi cîte-o farfurie plină cu pilaf de pui, 
dar şi cu ciuperci, am uitat de beleaua ce căzuse 
pe capul nostru. 

Coloneleasa, încîntată că-i apreciasem 
bucatele, ne-a mai oferit şi-un desert, nişte 
prăjiturele de casă. Şi-ntruna ne chestiona în 
privinţa lui Sebi al ei. Că ce mai face, că dac-a 
scăpat de oreion, că are, sau n-are, note bune, 
cum mai stă cu burtica, deoarece cînd fusese în 
vacanţă suferise mult cu stomacul. 

— Păi cum să nu sufere, să trăiţi, doamnă 
colonel! Aşa cum gătiţi dumneavoastră, gustos şi 
gras, şi-ncă din belşug, era normal... — m-am 
pornit eu să-i cînt cucoanei. 

Şi nu minţeam deloc. Căci durdulia madam 
Popoviei era o autentică artistă. Se pricepea într- 
ale bucătăriei, aproape ca şi tanti Marioara, 
mătuşă-mea de la Piteşti. 


Întrucît şi colonelul înfulecase cît patru, după 
masă s-a retras să se-ntindă niţel la pat. Madam 
Popoviei, lăsîndu-ne singuri, cu prăjiturelele, s-a 
dus la bucătărie. Probabil pentru a-şi spăla vasele. 

Acuma, sechestraţi în sufrageria colonelului, 
aveam la ce gîndi. Şi, întrucît obişnuiesc să 
gîndesc rapid, i-am şi spus lui Palliu: 


207 


— Mă Tommy, am feştelit-o!... Cred că domnul 
colonel nu s-a pus pe aghioase şi sforăială, ci-a 
pornit să dea telefoane după telefoane la Craiova, 
să afle ce-i cu noi, dar şi cu Sebastian... Dacă n-o- 
ntindem imediat, miine sîntem duşi la Craiova 
înapoi, şi-ncă legaţi cobză! Oţ mare colonelul, dar 
nici noi nu sîntem tîmpiţi... Ne-a atras într-o 
capcană, întocmai cum l-au amăgit gangsterii din 
Singapore pe căpitanul Farow, comandantul 
„Dox”-ului! Mai ţii minte?... 

— Ţiu, cum să nu ţiu! — m-a asigurat bălanul 
cu ochi albaştri. Dar la ce m-ajută acuma 
submarinul 

— Bă, tu eşti prost ca noaptea! De-aia te-am 
întrebat dacă-ţi mai aminteşti, ca să procedăm 
şi noi întocmai, adică să sărim pe fereastră, de la 
etajul al treilea, şi-apoi să fugim în-cotro ne-or 
vedea ochii... 

Palliu m-a privit interzis. Apoi mi-a grăit blajin, 
după cum îi stătea în obicei: 

— Dacă, o dată, mă mai faci de prost, află că te 
pocnesc, de nu te vezi!... Şi-am cu ce... Uită-te la 
braţele mele. Eu nu-s prost, ci bleg! Ceea ce-i 
altceva, altă mîncare de peşte, să ştii!... 

— De-acord, măi Tommy! M-am grăbit, iartă- 
mă. Dar acuma, hai să-i dăm bătaie şi să ne luăm 
valea... Sărim pe fereastră!... 

Bălanul iarăşi dădea semne că nu-i mulţumit de 
ceva. Deoarece l-am auzit obiectînd: 

— Cum să sărim? N-ai văzut că sîntem la 
parter?... Pe unde să ne urcăm la etajul al 
treilea, cum ziceai tu, de vreme ce casa asta n- 
are etaje?... Zău, că nu te pricep! 

Într-adevăr, la „materia” pricepere, tovarăşul 
meu de drum stătea cam prost cu-nvăţătura. 
Totuşi, ca să nu-l enervez, l-am luat cu duhul 
blîndeţii: 


208 


— Tommy dragă, am să-ţi explic mai tîrziu cum 
vine figura asta, deocamdată să nu mai zăbovim! 
Haidem... 

În clipa imediat următoare, mă îndreptam către 
fereastra  sufrageriei. Deoarece pe  pervazul 
acesteia erau două cărţi ce-mi împiedicau 
deschiderea batantelor, le-am vîrît în buzunarul 
din stînga al vestonului, să le am pentru orice 
eventualitate. De mult nu mai citisem ceva. Apoi 
am sărit peste prichici, cu bine. Căzînd. De la 
aproape doi metri înălţime. Peste o tufă de tran- 
dafiri uscați şi ghimpoşi, rămasă neîngropată în 
toamnă. lar sufrageria, am constatat cu-acest 
prilej, nu era la parter, după cum susţinuse Palliu, 
ci oarecum mai sus, întrucît locuinţa colonelului 
poseda dedesubt un soi de demisol. Palliu a avut 
mai mult noroc. Fiindcă a aterizat în circa mea. 
Presîndu-mă, astfel, 


şi mai adînc în ţepii lăstarilor de roze. Din fericire, 
cele două rînduri de uniforme mi-au prins bine. Şi 
de astă dată. Pentru a nu ştiu cîta oară. 

După ce bălanul a descălecat din spinarea 
subsemnatului, tîrîndu-ne pe sub fereastră şi 
furişîndu-ne pe lingă zidurile ca- sei am izbutit să 
răzbatem în stradă. Care, la ora aceea, era pustie. 
Fiind duminică, lumea se afla la masă, sau, în cel 
mai rău caz, îşi dormea liniştită somnul de după- 
amiază. 

Numai aşa îmi explic de ce n-am dat peste 
nimeni, care să ne informeze în privinţa drumului 
spre gara oraşului. Numai datorită instinctului am 
brodit calea cea bună. Şi, la vreo două ceasuri mai 
tirziu, ne făceam apariţia printre garniturile 
mărfare- lor trase la triaj. Că nu eram atît de 
naivi, încît să ne plimbăm pe peronul gării de 
pasageri. Unde, datorită alarmei date de bunul 
colonel Popovici, precis eram aşteptaţi de vreo 
patrulă a garnizoanei din Turnu-Măgurele. 


209 


Oricum, mai înainte de-a se însera, n-avea nici 
un rost să declanşăm investigaţii, pentru a obţine 
date în privinţa trenu- lui de Constanţa. Deşi, la 
un moment dat, cînd Palliu s-a supă-rat din nou, 
deoarece îl dojenisem că uitase să ia bocceluţa dă- 
ruită de ţaţa Ghergana, bălanul şi-a exprimat 
îndoiala c-ar exista posibilitatea vreunei curse 
directe Turnu — Constanţa. 

— Nu face nimic, — l-am liniştit eu. Un lucru e 
sigur, şi-anume că toate trenurile trebuie să 
plece, odată şi-odată, din gară. Ori spre Bucureşti, 
de unde oricînd putem lua unul spre mare, ori 
spre Craiova. lar ca să n-ajungem iarăşi de unde- 
am plecat, va fi suficient să-l întrebăm pe orice 
frinar de marfar. Fiindcă, Tommy dragă, de data 
asta, nu vom călători la clasa I, ci la „bou vagon”... 
E şi mai sigur, şi mai comod, dintr-un anumit 
punct de vedere. Intrucît nimeni n-o să ne caute 
prin trenurile de marfă... 

În aşteptarea nopţii, ne-am cuibărit amîndoi în 
ghereta unui ,„,bou-vagon”, chiţimia aceea de la 
capătul vagonului, unde, de obicei, stă frinarul ce-l 
însoţeşte. Pînă una alta, amintindu-mi de cărţile 
din buzunarul vestonului, mi-am zis că n-ar fi rău 
să-mi arunc ochii asupra lor. Astfel, mai omoram 
timpul. 

Cele două volume, aparţineau unui singur 
roman. Spre surprinderea noastră, purta 
semnătura lui Cezar Petrescu. Şi se intitula 
„Baletul mecanic”. 


Destinul ni-l dăruise pe Cezar Petrescu! Şi, mie 
cel puţin, tare bine mi-a prins. M-a ajutat să uit de 
unele inerente dificultăți apărute în calea 
expediției mele spre Abisinia. 

Aşa cum, peste ani, Cezar Petrescu avea să-mi 
ofere un sprijin concret, pentru depăşirea altor 
belele. De-aceea nu l-am uitat niciodată. lar în 
memoria mea afectivă, romancierul a rămas 


210 


definitiv pecetluit ca vrăjitorul ce scrisese „Baletul 
mecanic”. Pînă şi îmbinarea acestor două cuvinte 
a ajuns să capete o anume semnificaţie în mintea 
mea înclinată mereu spre aventură şi păţanii ieşite 
din comun. 


211 


„BALETUL MECANIC” 


ARVUNĂ LA... POEME 


Iarăşi încurcasem borcanele... Nu reuşeam 
deloc să mă ţin serios de corectura „Curentului 
literar-magazin”. Mai defel. Aveam gărgăuni 
liricoidali, şi pace! Vroiam să mi se publice tot 
ce-mi trecea prin cap şi aşterneam pe hirtie, iar 
gazeta care mă utiliza nu poseda atîta spaţiu. Mai 
erau şi alţi doritori să-şi vadă numele tipărit. Aşa 
se explică de ce, cam la două, trei săp-tămiîni, îmi 
făceam bagajele şi-mi dădeam demisia. 

Cred că-n vara lui 1940, parcă prin iunie, 
părăsisem din nou, pentru a nu ştiu cîta oară, 
redacţia suscitatei reviste. Şi mă refugiasem, cu 
ultimii mei bănuţi, într-un turn de fildeş subteran 
(aproape). Închiriasem o cameră mobilată, pe 
undeva, la margine de Bucureşti, pare-mi-se prin 
preajma pieţii Chibrit. La subsol. Era o încăpere 
igrasioasă, subdimensionată, teşită şi învăluită de 
umbre, lipsită de aer, la capătul unui coridor la- 
birintic, alături de alte patru sau cinci „boxe”. Aici 
am purces să „creez” demenţial, scriind zi şi 
noapte, maldăre de macula-tură poetică. In 
schimb, nimeni nu se înghesuia să mă publice. Iar 
finanţele mi se epuizau rapid. Disperat, într-o 
seară, am recurs la bunăvoința vecinilor, rugîndu-i 
să-mi împrumute nişte parale, pînă la proximele 
mele încasări (cvasiimaginare). 

Atunci am avut ocazia să-i cunosc mai bine. 
Nici ei nu erau mai breji. Domnişoara Angelica, 
maseuză universală de ma-hala, m-a tratat cu 
refuz, spunîndu-mi că are clienţi. Aceştia, care-şi 


212 


recuperau vigoarea musculară lăsîndu-se pe mîna 
bă-trînei domnişoare, erau la fel de amărăşteni ca 
şi mine. Precu-peţi de mîna a doua, sîmbătă aveau 
bal, şi-o plăteau în natură. Fie cu-o bucată de 
telemea, fie cu roşii, castraveți şi ceapă ră-mase 
de la vînzarea săptămînii. În orice caz, inimă de 
mamă, în loc de bani mi-a „împrumutat” un sfert 
de pîine şi-o felie de slană rîncedă. Bune, şi 
astea! Băieţii de-alături, şase vagabonzi jegoşi şi 
zdrenţari, locuind toţi într-o singură odăiţă, m-au 
invitat înăuntru. Să-i ajut la număratul unui purcoi 
de mă- runţiş. Şi-apoi, să-l transform în fişicuri. 
Erau vînzători de ziare. Lucrau de la miezul 
nopţii, cînd începea pînda apariţiei cotidienelor, şi 
pină la primele ore ale dimineţii, cînd îşi vin-deau 
marfa, strigînd cît îi ţinea gura titlurile de senzaţie 
de pe pagina întîi. Mi-au dat şi ei un fişic (zece lei), 
pentru aportul meu dezinteresat, şi mi-au furnizat 
o informaţie de milioane: 

— Ascultă, mă prăpăditule, c-am auzitără că 
eşti poet, de ce nu te duci tălică la nea Pandele, 
ăla care stă în cămăruţa de lîngă scară? E şi el 
ziarist! Lucrează la „România”, jurnalu lu dom’ 
Petrescu. Poate te vîră şi pe tine-n pîine acolo!... 

— Dar ce-nvirte la ziar? — l-am întrebat pe 
şeful băieţilor, un ţărănuş dezgheţat şi negricios, 
cel care-mi dăduse ideea, şi părea să cunoască mai 
bine lumea ziaristică. 

— Învîrte poarta, că-i de-aia cu roată, ca la 
palatu telefoanelor, cînd intră dom’ Cezărică! Zice 
că-i secretarul lui... 

Pe nea Pandele nu l-am găsit în apartamentele 
sale. Însă, cînd dam să plec, m-am auzit strigat: 

— Pe mine mă caţi, bă?... 

Era un individ fals fioros, rotofei şi îndesat, 
mărunţel şi-n-ţolit la mare fix. Tocmai părăsise 
camera maseuzei, roşu la faţă şi năduşit, ca şi cum 
atunci ar fi ieşit de la baia cu aburi. Deci, pe el îl 
prelucrase!  Minţise Angelica, sau  precupeţii 


213 


fuseseră înaintea lui Pandele, în primul round?... 
Nimic nu era exclus. Domnişoara noastră putea să 
maseze şi-un regiment, într-atit era de voinică şi 
masivă. Cît un şifonier. Cu trei uşi. Şi nimeni nu s- 
ar fi încumetat să atenteze la pudoarea ei, chiar şi- 
n colectiv. S-ar fi ales cu ciolanele zobite. Dintr-o 
singură labă, putea face din oricine ceas extraplat. 
Şi nu chiar neapărat elveţian („Doxa” sau 
„Omega”). 

Deşi părea crunt şi înspăimîntător, nea Pandele 
era în realitate o făptură blajină, afabilă şi 
săritoare. 

— Lasă, mă nefericitule, că pun eu o vorbă 
bună la dom’ Cezărică, şi om te fac!... — m-a 
asigurat portarul maestrului, 


după ce-am stat la un pahar de cărţălău. Vino 
mîine la ziar, cam pe la unşpe, cînd soseşte şeful 
de la poker! Lucrează, domle, nenorocire mare, ce 
nu s-a pomenit. Noaptea la club, ziua la ziar... N- 
am mai văzut om, care să ţină atîta la dîrvală... 
Hai, mai înfulecă o bucăţică de brinză, că tare pari 
flămînd... 

Dacă-mi reuşea pasienţa, datorită 
recomandaţiei lui Pan-dele, aveam toate şansele s- 
ajung şi eu un cineva. Cezar Pe-trescu, pe lingă 
cotidianul „România” (organ al Frontului Re- 
naşterii Naţionale), mai edita şi „România 
literară”, o revistă de literatură şi artă, nespus 
de frumoasă şi bogată. In toate cele. Şi pagini 
multe, şi ilustraţii, şi poezie din belşug. Doar 
cîteva poeme să-mi publice, vreo zece, şi n-aveam 
să mai umblu pe la coada miţei, s-o mulg. 

A doua zi, la ora stabilită, stăteam de planton 
lîngă uriaşa uşă rotativă mînuită de vecinul meu. 
În mînă tineam un teanc de pagini, cu versurile 
scrise în perioada albastră („subsol”- Chibrit), şi-n 
inimă parcasem un camion de speranţe. 


214 


Nu ştiam prea bine cum arată directorul 
„României lite-rare”, însă-i văzusem poza prin 
presă. Cînd şi-a făcut apariţia, dinspre strada 
Academiei, păşind obosit şi alene, Pandele mi-a 
şuierat printre dinţi: 

— Uite şefu... Şo pe el! 

— Păi stai, măi nenel!... N-ai zis că vorbeşti cu 
dînsul?... 

— Nu mai zăbovi, că pierzi trenu! Du-te şi dă-i 
hiîrtiile, şi-am să-i fac şi eu cu ochiu! 

Intre timp, Cezar Petrescu se apropiase de 
intrare. Extrem de elegant, într-un costum gri- 
deschis, dintr-o ştofă fresco, subţire şi răcoroasă, 
purtînd tinereşte o pălărie de pai, tot cenuşie, cu-o 
faţă istovită şi ochii încercănaţi, călca fără grabă, 
părind cufundat în ginduri. Era un bărbat aparte. 
Fără o frumuseţe de vedetă la modă (Gary Cooper 
sau Errol Flynn). Mai curînd aparţinea grupului 
olteano-moldovenesc,  aşa-numit „frumos şi 
ochios”. Statura medie, trupul niţel cam împlinit, 
privirea vioaie şi cercetătoare, de-o strălucire 
jovială, îl făceau să se deosebească de masculii 
anodini care populau trotuarul. 

Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am ieşit în faţă. 
Dacă nu-i adresam cuvîntul, cred că nici nu m-ar fi 
observat. Ar fi dat peste mine. Însă am apucat să-i 
spun, gifiind de emoție: 


—  Maeestre... Domnule Cezar...  domle 
Petrescu... Ierta-  ţi-mă, vă rog, dar aş dori så vă 
prezint... adică, mai întîi, scuzati, să mă prezint pe 
mine... Sau, nu... Aş vrea... Ştiţi, am nişte poeme... 
Nu mă-ncumet!... 

Marele romancier privea la mine înveselit 
brusc. Se oprise lîngă uşa păzită de Pandele, şi mă 
examina oarecum interesat. Apoi mi-a întrerupt 
„bilba” ce-ameninţa să nu se mai termine: 


215 


— Ei, băieţaş!... De ce să nu te-ncumeţi?... Ce-oi 
fi eu, muma-pădurii, vîrcolac sau balaur cu şapte 
capete?... Dă-mi poezelele, şi-am să le citesc mai 
tirziu. După-masă plec la Moldova mea cea dulce, 
să-mi isprăvesc romanul. Dar în toamnă, la 
înapoiere, probabil prin septembrie, vino şi mă 
caută, să-ţi spun părerea despre versurile matale! 
E bine aşa? 

— Ştiu eu, maestre?... Şi pînă-atunci, ce mă 
fac? 

— A! Asta-i problema?... Păi îţi plătesc pe loc 
poeziile, ca să mai ai olecuţă de răbdare! 

Ca un bancher, din aceia care-şi poartă 
milioanele la ei, şi-a scos portofelul şi mi-a pus în 
mînă un teanc de bancnote. 

— Ai noroc... Fiindcă am avut şi eu! Adineauri l- 
am atacat pe Georgescu-Delafras, de la editura 
„Cugetarea”, să-mi acon-teze romanul... Dacă nu-i 
picam pe cap în dimineaţa asta, plecam fără un 
sfanţ la mine. Jigodiile lui, de la administraţie, îmi 
spuseseră că-i la mare. Acuma te las, să văd ce-i 
pe la ziar. Ne revedem la toamnă... 

După ce romancierul s-a strecurat pe uşa rotită 
de Pandele, acesta, zimbăreţ în exces, m-a tras 
lîngă cuşca lui şi mi-a oferit un scaun. Pesemne, 
iute la minte cum era, îşi dăduse şi el seama că nu 
mă mai ţineau picioarele. 

— 'Ţi-am spus eu că te fac om!... Cît ţi-a dat? — 
m-a iscodit Pandele. 

Abia atunci am numărat banii. Erau vreo trei 
mii de lei. Năucit de-a binelea, am dat să mă ridic. 
Insă n-am fost în stare. M-a ajutat vecinul meu de 
subsol, informîndu-mă încîntat: 

— Mă amăritule, eşti un băftos nemaipomenit! 
La calicii ăilalţi, care-l aşteaptă în hol cu poezii şi 
articole, nu le vîră-n mînă mai mult de-o mie... Dar 
nu rămîne unu, care să nu-şi primească obolu, din 
partea şefului... Aşa-i el, suflet mare, de faliment! 


216 


FONDUL MILELOR 


În septembrie, după abdicarea regelui şi 
venirea la pu- tere a generalului Antonescu, 
zadarnic l-am mai căutat pe romancier. Ziarul 
fusese desfiinţat, aşijderea şi „România literară”. 

Noroc cu Pandele, rămas şi el fără servici, însă 
tot vecin de palier (pardon, subsol) cu mine, care 
mi-a comunicat adresa maestrului. 

Îmi reluasem slujba la „Curentul literar- 
magazin”, şi-aveam asigurată pîinea cea de toate 
zilele. Şi pîinea, şi fasolea. Însă mă simţeam 
dator să-l vizitez pe romancier, anume ca să-i mul- 
tumesc pentru gestul său. Astfel încît, într-o bună 
dimineaţă, cam pe la zece şi jumătate, m-am 
înfiinţat la uşa unui apartament dintr-un bloc de 
pe C. A. Rosetti. Şi-am sunat. Destul de timid... 

Mi-a deschis o bonă, m-a supus unui scurt 
interogatoriu, şi, cînd a auzit că-s din breaslă, m-a 
poftit înăuntru. 

Cezar Petrescu lucra în „cabinetul” său de 
creaţie. O încăpere uriaşă, bine bătută de lumina 
zilei, cu pereţii căptuşiţi de cărţi. Biroul era 
imens, cît o masă de ping-pong, masiv şi extrem de 
dur. Am simţit asta pe pielea mea. Cînd mi-am 
betegit genunchiul de el. 

Învăluit de nori de fum (de ţigară), romancierul 
tocmai îşi fierbea cafeaua. Pe o spirtieră, aflată 
chiar lîngă dînsul, pe birou. x 

— Poftim, ia loc şi hai să bem o cafea... Imi pare 
bine că te văd, şi rău că nu ţi-am mai putut 
publica poeziile. Însă vezi ce vremuri trăim! Nu 
mai am ziarul şi nici revista. lar în pri-vinţa mea, 
se poate întîmpla orice... Ce mai faci, cum te 
descurci?... 

— Prost, maestre... Ca-ntotdeauna! Asta mi-i 
norocul. Pe zi ce trece, totul îmi merge de-a-n- 
boulea... 


217 


— Măi dragule, de data aiasta stau prost cu 
banii. Uite ce-i facem, îţi dau o scrisoare de 
recomandaţie pentru doctorul Băcescu, secretar 
general la departamentul muncii, sau cum i-o fi 
zicînd acum, c-au întors ăştia ţara cu fundul în 
sus... Neamul nevoii, ăştia sîntem noi! Are un fond 
special şi-o să te-ajute. Vine iarna, şi-o să-ţi 
trebuiască un adăpost ceva mai cald... 

La departamentul muncii am pătruns destul de 
uşor. Un prieten de-al lui Pandele lucra acolo. Ca 
uşier. 

Secretarul general, un individ extrem de 
simpatic, a citit scrisoarea maestrului, m-a 
cercetat neîncrezător, de sus şi pînă jos, apoi mi-a 
spus în şoaptă: 

— Chiar eşti prieten cu Cezărică?... Pe 
timpurile astea, mulţi n-ar mărturisi-o! Mă rog, ia 
să vedem ce se mai poate face acum... Că, deh, 
cine ştie cît mai m-or ţine ăştia pe-aici. 
Deocamdată, îţi dau o semnătură în alb, te duci cu 
hîrtia la Mihăilescu, omul meu de la casierie, şi-o 
să-ţi arate el cum s-o completezi... Şi mai vino şi-n 
octombrie, pe la sfîrşitul lunii. Dacă mai sînt 
secretar general, repetăm figura! 

Am mulţumit. Nedumerit total. Şi-am plecat în 
căutarea casierului. Nu pricepeam deloc ce se- 
ntîmpla! Ce păţise romancierul, de nu era 
recomandabil să ai relaţii prea strînse cu dînsul? 

Mihăilescu, un tip livid, parcă înspăimîntat, m-a 
întrebat cum mă cheamă şi mi-a scris cu mîna lui 
textul necesar, pentru ca apoi să-mi ceară să-l 
semnez. După ce mi-am depus autograful, mi-am 
aruncat un ochi asupra hiîrtiei. Şi-am rămas cu 
tocul în gură. Nenorocitul îşi bătuse joc de mine. 
Căci cererea suna astfel: „Subsemnatul Vlad 
Muşatescu, poet, actualmente muritor de foame şi 
fără adăpost, vă rog să binevoiţi a-mi aproba un 
ajutor din «Fondul milelor», de la capitolul 
bugetar «Cerşetori». Cu stimă, etc.” 


218 


Pînă s-apuc a mai zice ceva, m-am şi trezit în 
mînă cu două mii de lei. Casierul, presimţind c-am 
să eman vreo pros- tie, bănuind indignarea 
declanşată de denumirea dată de buget, m-a 
temperat părinteşte: 

— Fii cuminte, măi băiete, şi nu-ţi face 
probleme... Nu eşti singurul scriitor care apelează 
la „Fondul milelor”... Roagă-te să ni-l ţie pe doctor 
în funcţie, c-altminteri... Aia e! Şi-acum întinde-o, 
şi să nu te mai văd pe-aici... pînă-n luna ailaltă! 

Ca să-mi revin, fiind, în plus, şi mort de foame, 
m-am deplasat de urgenţă la „Modern” (restaurant 
de rangul I). Şi n-am găsit altceva pe lista de 
bucate, decît „spinare de porc mistreţ pe varză 
călită, cu smîntînă şi sos de cimbru”. 240 de lei 
porţia! Ca pentru ciocoi. 

O fi fost „Modern'-ul local de lux, dar şi-n 
materie de găinărie, nu se putea plinge, tot lux 
era. „Spinarea de mistreţ” am găsit-o abia tîrziu, 
după ce lichidasem un munte de varză. Sub forma 
unei feliuţe subţirele şi subdezvoltate, cît un flec 
de pus pe talpa unui pantof. De copil. 

Cînd m-am dus la Cezar Petrescu, să-i transmit 
salutările lui Băcescu, dar şi adîinca mea 
recunoştinţă, şi i-am povestit păţania, romancierul 
s-a distrat copios. Mai să moară de ris. Con- 
siderindu-mă neînțeles, am ţinut să mă explic 
neapărat: 

— Nu văd ce-ar fi de ris, maestre! Decît că, 
neamul prost, tot neam prost rămîne, asta e! De 
unde să fi ştiut eu, provin- cial de import, care n- 
am mîncat la restaurant decît iahnii de fasole, şi 
încă la iaurgeria lui Mitică-lăptarul, poetul Cosma, 
de pe Domnița Anastasia, că porcul mistreţ e jivină 
rară, de pă-dure, şi, cînd umblă prin capitală, 
devine boier trufaş, costisitor la vedere... 

— Nu neam prost, copile dragă, ci neamul 
nevoii, ăsta-i adevărul adevărat! — m-a lămurit 


219 


prozatorul. Cine te-a pus să mergi la fandosiţii 
ăia?... 

— Fudulia!... Bine că m-am dus de unul singur. 
Fiindcă îmi trecuse prin cap, vrind să mă 
grozăvesc, să-i invit şi pe Di- mitrie Stelaru cu 
Tiberiu 'Tretinescu... Că varză ar fi fost de-a-juns, 
să saturi un sat! f 

— Ba n-ar fi fost deloc rău... li ştiu, pe-amîndoi! 
Necăjiţi şi mereu fără o para chioară în buzunar. 
Parcă nu i-am publicat în „România literară” şi nu 
i-am trimis tot eu la Băcescu? Şi pe cîţi alţii 
încă!... 


„MÎNZUL SĂLBATIC” 


Am avut bucuria, încărcată de emoție, să-l 
revăd pe Cezar Petrescu. In primii ani după 
război. Prin 1946. Cînd ajunsesem director de 
editură. La „Europolis”. Cu aprobarea şefilor mei 
(din umbră), am ţinut neapărat să-l contactez. În 
nădejdea că-l voi convinge să accepte a fi „autorul 
de casă” al lăcaşului nos-tru de literatură 
progresistă. 

Mă bizuisem şi pe faptul că, la ora aceea, parcă 
pe scena Naţionalului, se juca o piesă a 
romancierului  („Mîinzul  sălbatec”, sau pe- 
aproape), scrisă în colaborare cu Vintilă Russu- 
Şirianu. Un text cu teză, de pe poziţii 
ultrademocratice. 

Întrucît îl cunoscusem pe nea Vintilă, la „Viaţa 
Sindicală”, l-am rugat să-l tatoneze pe Cezar 
Petrescu, să vadă dacă era dispus să treacă la noi, 
cu arme şi bagaje. 


220 


Peste numai cîteva zile, m-am trezit cu Vintilă 
Russu-Şi-rianu la sediul editurii, din magnificul 
bloc „Cristal Palace” (subsol). Era şi nea Vintilă o 
figură. Din cele mai fabuloase. Permanent agitat, 
răscolit de idei mereu în schimbare, frenetic, fără 
pic de astimpăr, preocupat neîncetat de plasarea 
pieselor, romanelor şi poeziilor pe care încă nu le 
scrisese, dar îi clocoteau cumplit în minte. Şi-avea 
o minte!... Ca un cazan de locomotivă, totdeauna 
sub presiune. 

Mi-a răcnit chiar din prag: 

— Iai haina şi  haidem!... Ne-aşteaptă 
Cezărică, la el acasă. li suride ideea noastră, mai 
ales că editura „Naţionala — Gh. Mecu” îi face zile 
amare... Să luăm un taxi, altminteri întîrziem. 
Plătesc eu! 


Romancierul ne-a primit frumos: cu cafele şi 
ţigări (americane). În acelaşi cabinet pe care-l 
ştiam prea bine. Mai încărunţise niţel, mai slăbise, 
ochii îi erau şi mai încercănaţi, însă tot vii şi 
scăpărători. 

— Bine, domnule (nu-mi mai zicea „copile”, sau 
„băiete”, mai crescusem şi eu oleacă, vreo 
douăzeci de chile), să nu mă cauţi nici în zilele de 
azi, cînd aflu că eşti editor?... Parcă am fost 
prieteni, nu-i aşa, cîndva, nu demult! 

O clipă am crezut că-ngheţ. Mi-a fost teamă că 
are să amintească de Băcescu şi de „Fondul 
milelor”, şi încă faţă de Vintilă Russu-Şirianu, care 
îşi imagina că sînt editor de-o viaţă în-treagă, şi 
nicidecum (fost) „poet”. Dar Cezar Petrescu, om 
cald şi generos, discret şi trecut prin ale „vieţii 
valuri” (la diverse nivele), m-a scutit de ruşine. 

Dimpotrivă, în loc să purcedem la discutarea 
problemelor pentru care, de fapt, mă găseam 
acolo, s-a pus pe povestit: 

— Vezi, dragule, fila asta de hîrtie, eu 
totdeauna o împart în trei. Pe două părţi îmi 


221 


aştern rîndurile romanului la care lucrez, iar o 
treime o rezerv pentru intervenţiile ulterioare. Şi 
scriu, ca un şcolar silitor, numai cu tocul şi 
peniţa... Am şi motive anume. În răstimpul cît duc 
peana s-o înting în cerneală şi-o aduc înapoi, 
deasupra paginii, regîndesc fraza care urmează... 
Cînd termin totul şi scriu „sfîrşit”, las cartea la 
dospit... Abia după o lună o reiau, şi-i bag tot soiul 
de adăugiri, replici, precizări de comportament, 
dacă nu chiar şi schimbări de acţiune... 

Neobosit, la fel de vioi şi proaspăt, ne-a 
preparat iarăşi un rînd de cafele. Continuînd, în 
acelaşi timp, cu  încîntătorul său accent 
moldovenesc: 

— Numai eu şi Balzac, după cîte ştiu, am mai 
băut atîta cafea... Peste o ca, în douăzeci şi patru 
de ore... Nefericită performanţă! El a murit în 
plină maturitate şi efervescenţă creatoare, iar mie 
inima-mi dă semne... Doctorii mă consiliază să 
lepăd fumatul. Nici că mă gindesc. Mai am de 
scris o sumedenie de romane din ciclul „Cronica 
românească a veacului XX”. Cînd am să le dau 
gata, fără tutun şi cafea? Şi nu orice cafea! Mi-o 
fierb singur, aşa cum fac şi acum, la spirtiera de 
pe birou, în- tr-un ibric de aramă, care se-ncinge 
mai omogen şi rapid, îi culeg caimacul, uite-aşa, 
de două sau de trei ori, pînă să dea în fiert, şi- 
abia apoi o torn, după ce se potoleşte din clocot, în 
ceşti dintr-astea, groase-n buză şi la trup, cele mai 
potrivite fiind acelea din dotaţia vagoanelor- 
restaurant, de la C.F.R., care-s bune şi pentru 
marghilomane... Ştii ce-i marghilomana?... A, păi e 
formidabilă! Cafea fiartă în rom, niţel diluat cu 
apă. Coţcarul de Marghiloman a născocit-o, pe 
cînd era, de fapt a fost toată viaţa, ministrul 
domeniilor regale... Ei, gata, ia gustaţi din divina 
licoare!... Dacă o vreţi mai dulce, adăugaţi zahăr, 
se află în borcănelul de lîngă spirtieră, mie însă-mi 


222 


place amăruie, aşa cum m-au învăţat turcii, la Ada- 
Kaleh... 

Abia către prînz, la instigaţia lui Vintilă Russu- 
Şirianu, s-a-ndurat romancierul să trecem la 
aspectul editorial al întil-nirii noastre. 

— Dragul meu, — mi s-a adresat maestrul, în 
cel mult două luni termin „Mînzul sălbatec”, 
transcripţia în proză a pie-sei pe care am scris-o 
împreună cu Vintilă... Dacă te interesează, putem 
semna imediat şi contractul! 

— Perfect, maestre! m-am grăbit să declar, 
încîntat c-o să-l am pe marele romancier la 
„Europolis”. 


Apoi, mai reducînd ceva din entuziasm (avînd în 
vedere că trebuia să capăt aprobarea şefilor), 
am precizat: 

— Miine pregătesc textul contractului, şi 
stabilim telefo- nic cînd să vin cu banii... Şi, 
poate, ceea ce m-ar interesa deosebit, mai 
discutăm şi-n privinţa celorlalte lucrări ale dum- 
neavoastră... 


Succesul pe care-l repurtasem, nu numai că a 
stîrnit aplauze la scenă deschisă, în rîndurile... 
celor doi şefi ai mei, Ilka şi Grişa, dar a declanşat 
şi-o autentică  deflagraţie printre  secto-riştii 
culturali. Astfel încît, după consultări de rigoare, 
la care personalitatea subsemnatului n-a fost 
invitată, loşka, şeful nostru, hotărise ca, la 
convorbirile cu Cezar Petrescu, să participe şi 
M., responsabilul cu cadrele scriitoriceşti. Bine că 
nu mi-l vîrîse pe git şi pe autorul unui celebru 
eseu, nu-i mai ţin minte titlul, în care abundau 
perle de tipul „turle şi sobe” sau „terra incognita, 
hic sînt leontes” (sau ceva de-aceeaşi factură 
latino-aforistică), în care-l citase pe şeful său 
direct de 27 de ori, în vreme ce părintele 


223 


popoarelor lumii era pomenit numai de 14. 
Probabil, de-aia-l pedepsise!... 

Din dorința de-a păstra o perfectă 
conspirativitate, l-am anunţat pe maestru c-am să 
vin împreună cu „unul” din consilierii editurii. 
Cînd i-am dezvăluit numele, Cezar Petrescu a 
rămas indiferent şi rece. Era clar că nu urmărea 
presa literară. Mai bine! 


OCLUZIE „PSI“ 


După cum mi-a fost dat să aflu mai tîrziu, M. 
transformase întîlnirea cu Cezar Petrescu într-o 
acţiune a sa, personală. Comunicase asta la o 
şedinţă cu scriitorii, la care participase şi nea 
Tudorică (Muşatescu), pe vremea aceea de 
meserie „pungaş” (adică fabricant de pungi din 
jurnale, pentru pieţarii de la Ma-tache Măcelaru). 
Şi, cu prima ocazie, unchiu-meu îmi suflase ştirea, 
mîndru că M. menţionase, cu acel prilej, şi numele 
meu. Avea şi dînsul un nepot, mai în faţă! 

Din păcate, tot de la galerie am vizionat 
spectacolul. 

Pe la şase, după-amiaza, ne-am înfiinţat „in 
corpore” (eu şi cu N. M.) la maestrul Cezar 
Petrescu. Acesta, asistat de Vintilă Russu-Şirianu, 
ne-a primit sărbătoreşte, de parcă ar fi fost 
Crăciunul. Îmbrăcat festiv, în sufragerie, unde, pe 
masă, se aflau expuse nişte plăcinte moldoveneşti 
cu poalele-n briu, de leşinai numai văzîndu-le, 
precum şi cîteva butelcuţe cu vin de Cotnar (de 
casă, de la un prieten producător viticol). 

Cezar Petrescu mînca şi bea zdravăn, sănătos, 
fără complexe, iar nea Vintilă de-aşijderea. Numai 
eu sufeream în tăcere, lăsîndu-mi gura apă, 
supravegheat îndeaproape, inchizitorial, de 


224 


privirile îndrumătorului ce-mi fusese anexat. Să 
mă ating de vin, ioc! M. ceruse pentru amindoi, 
pretextind nu ştiu ce gastrită, apă de la ţuţuroi. 

Neintimidat de prezenţa „consilierului”, despre 
care s-ar fi putut afirma că înghiţise o prăjină 
de rufe, maestrul, refe-rindu-se la romanul pe care 
urma să-l contracteze cu noi, o luase pe după 
leuştean şi se avintase într-o serie de poveşti 
haioase, din cariera sa jurnalistică. 

— Tot timpul, cît am fost director la „România”, 
ziarul regelui, nu era săptămînă să nu fiu poftit la 
palat... Carolică făcea pe aristocratul, umflîndu-se- 
n pene, deşi nu ştia să bea cum se cuvine o 
şampanie. Mare ţopirlan şi beleaua asta de 
monarh... De multe ori agita şampania din cupe, 
cu scobitoarea!... Bunicu-său, bătrinul de la'77, 
dar şi de la'907, cel puţin nu-şi dădea aere, şi 
nici nu-şi invita supuşii la poker, aşa cum făcea 
Carol. Ne jecmănea ca pe hoţii de cai, pe mine, 
care-s un as în materie, şi pe Malaxa... Numai 
Urdăreanu îşi mai îngăduia să cîştige cîte un 
pot... Din prostie! Banii pe care mi-i dădea la ziar, 
îi lua îndărăt la poker... Vă place pokerul, domnule 
consilier?... Jucaţi?... 

M., care înverzise ascultîndu-l pe romancier 
povestind despre relaţiile strînse cu regele, i-a 
răspuns înţepat: 

— Eu?... Nicicînd!... Pe mine nu mă lasă 
cănştinţa... 

Totuşi, vrind să profite de momentul favorabil 
ce se ivise, întrucît romancierul tocmai mînca o 
plăcintă, cu poftă de om sănătos, a pornit să 
debiteze doctoral cum înţelegea el colaborarea cu 
scriitorul, emanînd o serie de idei la modă, extrem 
de utile pentru orientarea cărţii ce urma să fie 
editată de noi. Dar a ţinut-o pe linia asta, cam 
vreo jumătate de oră. 

Cezar Petrescu fuma nervos şi-l digera buimăcit 
pe M., Vintilă Russu-Şirianu îl aproba dînd din 


225 


cap, de nevoie, ca un cucernic slujbaş sindical ce 
era, deşi eu mai curînd aş fi zis că picotea 
moţăind, din motive de Cotnar. 


La plecare, convenisem cu maestrul să ne 
încredinţeze şi reeditarea celor trei volume ale 
romanului „1907“. M. garanta apariţia, numai 
datorită prefeţei pe care avea s-o scrie anume. 

A doua zi, i-am plătit romancierului cincizeci de 
milioane (bani vechi) în contul drepturilor de autor 
(la „Mînzul sălbatec”). In privinţa lui ,„,1907”, care 
deja era cules la editura „Naţionala-Gh. Necu”, 
trebuia să întreprind tratativele de preluare. 

Abia peste o lună l-am vizitat iarăşi pe Cezar 
Petrescu. M-a primit cu binecunoscuta-i 
afabilitate. Însă apoi şi-a dat drumul nervilor, 
declarindu-mi încruntat şi indispus: 

— Dragul meu, nu-s capabil să scriu un rînd... 
Mă obse-dează mutra şi ciudatele teorii ale 
consilierului matale. Nu ştiu dacă-l ţii minte pe 
Guguf, din „Baletul mecanic”, în cazul cînd l-ai 
citit, însă am senzaţia c-a reînviat şi umblă printre 
noi, ca un strigoi, şi-anume în făptura omului pe 
care mi l-ai cărat aici, la mine în casă... 


După două săptămîni, m-am trezit cu Vintilă 
Russu-Şirianu. La editură. Îmi adusesg o servietă 
burduşită cu bani. 

— Ce-i cu ăştia, nea Vintilă, i-ai cîştigat la 
loterie? 

— Drepturile de autor ale lui Cezărică! [i le 
înapoiază. Nu se mai simte în stare să scrie 
romanul... lar mie, de unul singur, mi-e frică... 

— Şi cu „1907”, ce facem?... 

— Mai rău! Vrea să-l refacă total. Dar numai 
după ce-o citi prefața lui M., ca să-şi dea seama 
cum ar trebui să sune just! Te roagă să nu te 
superi, şi să-l vizitezi oricînd îţi face plăcere... 


226 


N-am mai avut plăcerea. Şi nici curajul. Ce să-i 
fi spus? Că M. mă amină, cu prefața lui 
eseistică, de la o săptămînă la alta, că, la un 
moment dat, analizînd mai serios cartea, nu mai 
consideră necesară apariţia lui „1907”? 

Ca o culme, ceva mai tîrziu, fără ajutorul 
filozoficelor considerații ale marelui eseist, 
romancierul a izbutit să mai scrie cîteva cărți de 
succes. Şi şi-a revăzut şi romanul răscoalelor 
ţărăneşti. Fără prefața lui M. Deşi, dacă mă 
strădui să-mi aduc aminte, parcă a apărut ceva 
despre „1907”, purtînd semnătura „consilierului” 
meu. Dar nu sînt deloc sigur. După atiţia ani, 
memoria te-nşeală! 

În schimb, şi astăzi mă urmăreşte obsesiv 
chestia cu Guguf, din „Baletul mecanic”, romanul 
cel mai drag inimii mele din opera lui Cezar 
Petrescu. Ce-o fi vrut să spună atunci romancierul, 
cînd afirmase că personajul reînviase printre noi? 

Am recitit cartea, l-am intors pe Guguf pe faţă 
şi pe dos, l-am comparat cu sosia lui (în viaţă, şi 
bine mersi), şi care i se păruse maestrului a fi un 
fel de strigoi. Ei bine, n-am găsit nimic alarmant. 

Cezar Petrescu „fusese în eroare”! M., după cît 
îl cunoscusem, era mult mai îmbirligat şi abscons. 
Atunci. Acum, au cam trecut nişte ani peste noi. 
Peste toţi. Învăluind în uitarea timpului şi oameni, 
şi fapte. Opera maestrului însă a rămas. Ce să 
mai spui de una ca asta? Curat balet... Şi mecanic, 
pe deasupra! 

Întocmai cum constatasem dealtfel, pe pielea 
mea, în urmă cu aproape patru decenii, dacă nu 
cumva şi mai mult, că există totuşi un anume 
mecanism al baletului vieţii. Mai ales în legătură 
cu fuga mea în Abisinia. 

Care, spre surprinderea marilor exploratori 
porniţi în fantastica şi nebunateca expediţie, avea 
să capete dimensiuni din cele mai neaşteptate. 


227 


ÎNTOARCEREA DIN ABISINIA 


UN TREN NUMIT DORINŢĂ 


Nici n-apucasem să mă cufund ca lumea în 
pasionantele pagini ale „Baletului mecanic”, care 
mă şi prinseseră, şi chiar într-atit încît nu 
băgasem de seamă că-ncepuse s-amurgească, 
după primele treizeci de file ale cărţii şi-a făcut 
apariţia un nou personaj. Nu în desfăşurarea 
acţiunii romanului, ci la noi, în cuşca frinarului. 
Era un nene plin de funingine şi uleiuri minerale, 
purtînd asupră-i o lădiţă de lemn, negricioasă şi- 
aceea, precum şi-un felinar metalic, din cele 
utilizate de „C.F.R.”. Uniforma, slinoasă şi 
mototolită, uzată 80%, îşi pierduse culoarea 
iniţială, albastru închis, probabil, şi-acuma se 


228 


spălăcise, bătînd înspre nuanţa ce se cheamă „vînt 
turbat”. 

Surprins că ne găseşte ghemuiţi pe bancheta 
din chiţimia rezervată personalului feroviar, şi-a 
dat cascheta pe ceafă, şi-a pornit să ne examineze 
intrigat, mîngîindu-şi mustaţa căruntă. Apoi ne-a 
întrebat, mort de curiozitate: 

— Mă, ce-mi sînteţi voi, militari au şcolari?... Şi 
ce neam de uniformă-i asta, de semănaţi a 
jumătate ofiţeraşi, jumătate elevi?... 

— Nene, noi sîntem elevi, într-adevăr, dar de 
liceu mi- litar! — i-am declarat eu niţel fisticit, 
neştiind ce hram poartă ceferistul. 

— Ei, nu mai spune! Vas'că să egzicstă şi licee 
pentru ofiţeri? Ca să vezi şi să nu crezi... Şi ce 
cătaţi acilea? 

Palliu amuţise. Mai bine. Altminteri, cine ştie ce 
gugumănie ar mai fi debitat. Tot eu l-am lămurit 
pe încărunţitul feroviar. 

— Am primit o permisie, pentru caz de boală, 
şi-am vrea s-ajungem la Constanţa!... Dar ne-a 
pus sfintu să ne-abatem din drum, ca să vedem 
şi noi cum arată Dunărea... Din pricina prostiei, 
cheltuind mai mult decît ne-ngăduia punga, iacă, 
am rămas fără bani, şi nu mai avem cu ce călători 
pînă acasă... 

Mirat de înclinațiile noastre turistice, ceferistul 
s-a scărpi- nat sub nas, nevenindu-i să creadă că 
mai sînt şi-asemenea elevi bătuţi în cap. 
Nemulțumit totuşi de aiuritoarea mea explicaţie, a 
insistat: 

— Bine, măi frate, dar acolo, la liceul ăla 
militar, al vos- tru, nu v-a învăţat la geografie că 
nu există cale ferată, de-a dreptul, de la Turnu la 
Constanţa?... Ce profesori, domle! 

— Aşa-s toţi, nene, habar n-au de mersul 
trenurilor! — m-am plins şi eu, imaginindu-mi 
că-l înduioşez pe feroviar. Oare n-ai putea să ne 
spui şi nouă, cum să facem şi să dregem, ca s- 


229 


ajungem în portul de la mare? Uite, te-am răsplăti, 
c-avem nişte stilouri şi cîteva bricege... Ce zici? 

Bătriiorul a suris mînzeşte pe sub mustață, apoi 
ne-a declarat: 

— Dacă vreţi să ieşiţi la mare, mai întîi trebuie 
s-ajungeţi la Bucureşti, şi-abia de-acolo, 
schimbînd trenul, s-ar putea să răzbiţi şi pînă-n 
port, la căşile voastre!... Iar trenul ăsta, marfa-rul 
în care v-aţi urcat, taman la Bucureşti pleacă. 
Peste o jumătate de oră. Eu mi-s frînarul 
vagonului, şi-l însoțesc pînă la triajul Gării de 
Nord... 

Incîntat de norocul ce se abătuse asupra 
noastră, l-am implorat pe expertul în frîne: 

— Nene, nu ne lăsa, du-ne şi pe noi cu matale! 
Dacă nu-ţi plac bricegele şi stilourile, îţi dăruim 
cîte-o uniformă, poate ai copii, şi-or să le prindă 
bine... Că mai avem una, pe dedesubt! 

Părînd că se lasă înduplecat, frinarul, după o 
clipă de gîn-dire, s-a învoit, spunîndu-ne: 

— Bine! Haidem la „bou-vagon”, tragem 
obloanele, ne-n-cuiem pe dinăuntru, vă dezbrăcaţi 
de ţoale, să văz ce fel de uniformă mai aveţi, şi- 
apoi, dacă-mi place, vă duc pînă la Gara de 
Nord... 

Zis şi făcut! 

Adică, n-am ajuns la Bucureşti. 


Ci, după peripeții aproape indescriptibile, 
numai pînă la Chitila. Ceea ce, fie vorba între noi, 
nu-i chiar atit de rău. Că nu era să fim fraieri cu 
cioc, şi să ne lăsăm înhăţaţi în gara cea mare a 
capitalei. Patrulele forţelor armate nici n-ar fi 
aşteptat altceva, decît să le cădem în mînă, ca 
musca-n lapte. 


Mai dificultuos a fost cu „,parada modei” 


demonstrată de mine şi de bălanul de Palliu. 
Imediat ce ne-am urcat, împreună cu nenea 


230 


ceferistul, în „,„bou-vagon”-ul respectivului, ne-am 
dat jos uniformele bleumarin, iar după aceea şi 
costumul kaki, cu moletiere. Nenorocirea era că 
vagonul de marfă nefiind pre-văzut cu lumină 
interioară, frinarul nu avea posibilitatea să 
aprecieze calitatea ştofei în care ne-mbrăcase 
liceul militar „D. A. Sturdza”. Doar cînd şi-a 
aprins felinarul, abia atunci şi-a putut da cu 
părerea. Prilej cu care ne-a spus: 

— Mă copii, n-am nevoie de hainele voastre, 
nici ca  cum!... Am vrut însă să văd, pînă unde vă 
poate duce mintea. Că, nu vă fie cu supărare, nu s- 
ar zice că vă dă afară din casă, zău aşa! Păi, ce-oţi 
fi crezut voi, că mă duceţi pe mine, om bătrîn şi 
trecut prin toate necazurile vieţii?... De ce nu mi- 
aţi mărturisit adevărul, că umblă ăia, de la 
garnizoană, după voi, şi vă caută cu patrula în 
toate trenurile de călători? I-am auzit vorbind în 
gară, între ei, că sînt în căutarea unora ca de-alde 
soiul vostru... Ce-aţi făcut, mă năpirstocilor? Mai 
întîi îmbră-caţi-vă, să nu-mi răciţi dracului, să vă 
mai am şi pe suflet. Apoi, o să-mi povestiţi din fir-a 
păr, totul, fără minciuni!... 

Înlemniţi la auzul celor dezvăluite de ceferist, 
ne-am luat ţoalele pe noi, la mare grabă, că- 
ncepusem să cam dirdiim de frig, ruşinaţi cum nu 
ni se mai întîmplase. 

Bătrinelul ne asista, luminîndu-ne cu felinarul, 
zimbind amuzat şi dînd din cap. Cînd am fost gata, 
l-am întrebat: 

— Ne duci la gară, nene, să ne predai 
patrulei?... 

— Taci, mă copile, ce mi-s eu?... Mişălul 
mişeilor? Stăm aici, pînă porneşte marfarul nostru, 
şi-n vreme ce-o să gustăm cevaşilea de-ale 
mîncării, voi o să-mi istorisiţi de ce sînteţi daţi în 
urmărire... 

Frinarul, făcîndu-ne semn să ne-aşezăm lîngă 
el, în jurul lădiţei sale de lemn înnegrit, a deschis- 


231 


o, folosindu-se de-o cheiţă, şi, pe-un ziar, a-ntins 
merindea adusă de-acasă, s-o aibă la drum. Cîteva 
cepe vinete, din cele dulci, de apă, o bucată de 
brînză, potroacă de sărată ce era, un pumn de 
măsline şi-o felie groasă de slănină afumată. In loc 
de pîine, un dărab uriaş de mămăligă rece. 

Gustind agale din bucatele oferite, în calitate 
de şef al expediției în Abisinia i-am relatat ce 
păţisem pînă la ora aceea, precum şi ce aveam de 
gînd să întreprindem în continuare. Cînd am 
isprăvit, şi de mîncat şi de povestit, ceferistul şi-a 
strîns jurnalul, căci altceva nu mai rămăsese. 
Tăcînd milc. După ce şi-a încuiat lădiţa, s-a uitat 
la noi lung, cercetîndu-ne cu atenţie. 

— Mă copii, ăia, de la liceul vostru militar, n-au 
şi doctori de cap pe-acolo? Cum de nu v-aţi cătat, 
să aflaţi ce gărgăuni vă umblă prin minte?... Zău, 
că nu sînteţi zdraveni! Auzi vorbă, să fugiţi 
tomite-n Abisinia... E nemaipomenit! Nu-mi vine 
să-mi crez urechilor... Şi cum o să ajungeţi la 
Africa? 

— Cu vaporul, nene! — i-am declarat eu. Totul 
este să ne vedem în portul Constanţa, că după 
aia nu mai avem probleme... 

— Dacă nu reuşim să ne strecurăm pe-un vas, 
atunci ne rugăm de vreun şofer de camion, să ne 
ia şi pe noi în cabină! 

Ceferistul a pufnit în ris. L-am înţeles şi l-am 
aprobat numaideciît. Tăntălăul mă făcuse de ris. 

— Bravo vouă, numai aşa veţi dovedi să vă 
vedeţi în Abisinia aia!... Mă rog, vă priveşte. În 
orice caz, să-mi scrieţi de-acolo, cum aţi 
călătorit cu automobilul peste cîteva mări şi 
oceane... lată, porneşte şi marfaru nostru! Staţi 
aici şi nu vă arătaţi la obloanele vagonului, cînd 
trecem prin staţii, că eu  mă-c la cabina mea de 
frinar... În apropiere de Bucureşti, fac eu ce-oi 
face, şi mă-ntorc la voi, să vă spun ce-aveţi de 


232 


sucit şi de-nvirtit, ca să nu vă prinză, ca din 
oală, patrulele din Gara de Nord... 


Am călătorit minunat, ca să nu zic chiar sublim. 
Dîrdiind de mama focului, culcaţi într-un ungher 
al „„bou-vagon”-ului şi viriţi unul într-altul, în 
nădejdea să ne mai încălzim olecuţă. Sufletul! Nici 
gînd să ne treacă tremurul ce ne cuprinsese. 

Bietul Tommy Palliu, oricît ar fi fost el de atlet 
şi găligan, părea mai rebegit decît mine. Făptură 
nobilă şi devotată, nu se plingea de necazurile ce 
se abătuseră asupra noastră, şi nici nu mă-nvinuia 
cu nimic. Deşi aş fi meritat, întrucît îl băgasem 
în aventura asta superbă. 

Doar mai mă-ntreba, din cînd în cînd: 

— Măi Hăplişor, cum o fi vremea în Abisinia, tot 
atît de răcoroasă? 

lar eu, bazîndu-mă pe unele lucruri din „Cei 
trei cercetaşi”, plus Stanley şi Livingstone, îl 
linişteam: 

— Aiurea! Care „răcoroasă”, în inima Africii?... 
Acolo-i ecuatorul, bleago, şi-o să murim de 
căldură, nu de frig!... Altă viaţă! 


Cînd ne era şi nouă somnul mai dulce, şi 
picoteam scuturaţi de dirdiielile noastre şi-ale 
„bou-vagon”-ului, ne-am pomenit treziţi de-un 
bubuit infernal. Cineva bătea în obloanele de ta- 
blă. Speriaţi, ne-am repezit să vedem despre ce-i 
vorba. Era frînarul nostru. Trenul oprise într-o 
haltă, sau cam aşa ceva, şi ceferistul se 
străduia să deschidă vagonul. 

— Măi copii, a venit vremea să ne despărţim! — 
ne-a informat dînsul. Am trecut de Chitila, şi- 
acuma aşteptăm să ne deie intrarea la triaj... 
Coborîţi numaideciît, nu mai zăboviţi! O luaţi 
de-a lungul liniei, şi-o să vă furişaţi şi voi, cum oţi 
putea, în Bucureşti... Na-vă şi cîte cinci lei, s-aveţi 
de tramvai! Părerea mea-i să vă duceţi acasă, la 


233 


părinţi, că numai ei ştiu ce-i în sufletul lor... 
Cînd ajungeţi, să-mi scrieţi, la gara din Turnu- 
Măgurele, să ştiu şi eu ce-aţi mai dres. Mă cheamă 
Ion Pe. Mărin, zis şi Onu, mă cunoaşte o lume- 
ntreagă... Daţi-i bătaie!... 


MISTERELE BUCUREȘTILOR 


Impulsionaţi de îndemnul transmis de frinar, 
dar şi de frică, am coborit urgent din vagon şi 
ne-am luat valea. De-a lungul căii ferate. Incă nu 
se luminase de ziuă, dar şinele sclipeau suficient 
în bătaia stelelor geroase ale acelui început de 
martie. Se dusese căldura anormală din ziua 
precedentă, şi-acuma chiar pornea să fulguiască 
încet. 

Ore de-a rindul, am mers şi-am tot mers. 
Rătăcind de nenumărate ori printre marfarele 
staționate în gările de triaj întîlnite pe parcurs, şi 
care-şi aşteptau intrarea în capitală, sau stăteau 
garate pentru formarea unor noi garnituri. De cîte 
ori întiîlneam în cale ceferişti sau oameni obişnuiţi, 
din afara ca- drelor feroviare, ne piteam prin 
cabinele pustii ale frînarilor, pe sub vagoane, în 
tenderele locomotivelor părăsite, şi care rugineau 
de cine ştie cînd pe liniile moarte, sau în 
compartimentele de clasa a III-a, ale unor vagoane 
de călători, scoase din circulaţie, fără geamuri la 
ferestre, cu băncile în parte demontate, cu uşile 
bălăbănindu-se în bătaia viforniţei ce se dez- 
lănţuia. 

Cînd am ajuns în gara Basarab, ne-am 
considerat izbăviţi de suferinţe. Eram în marele 
oraş, unde nimeni n-avea să dea de noi. 
Scăpasem de greu. După ce-am răzbit şi-n Calea 
Grivi-ţei, trecînd podul de fier de peste calea 


234 


ferată, ne-am pomenit nas în nas cu-o simigerie. 
Pe uşile căreia răbufneau pînă-n stradă aburi de 
covrigi calzi. 

În afara banilor dăruiţi de frînar, mai aveam 
vreo şapte- zeci de lei. Cu care nădăjduiam s- 
ajungem, indiferent cum, la Constanţa. Deci, nici 
gînd să ne-atingem de ei. Însă Palliu, dragul de el, 
tremurînd tot, şi de frig, dar şi de foame, a avut o 
idee de milioane. 

— Măi Hapleo, ştii la ce m-am gîndit? Pînă se 
potolesc lucrurile, şi n-or să ne mai caute cei de la 
garnizoană, stăm vreo cîteva zile în Bucureşti... 
Am aici o mătuşă, soră de-a mamei, şi-o să tragem 
în gazdă la ea... Vedem noi ce-o să-i spunem! 
Deocamdată, hai să cumpărăm nişte covrigi calzi, 
că nu mai pot de ameţeală... 

— Şi unde locuieşte mătuşă-ta?... 

— Nu prea ştiu adresa, însă am mai fost pe la 
dînsa, acum vreo patru ani... Este undeva, într-un 
cartier mărginaş, căruia-i zice Apărătorii Patriei, 
sau cam aşa ceva... Întrebăm, şi pînă la urmă 
tot o brodim. Casa aş recunoaşte-o şi dintr-o 
mie!... 


După ce ne-am prins sufleţelele cu covrigi 
fierbinţi, abia atunci scoşi de la cuptor, şi cîte 
două felii de dovleac turcesc copt, iarăşi am 
purces la drum. 

Interesîndu-ne, din om în om, am aflat care-i 
calea de urmat. Şi, pe la amiază, în vreme ce 
viforniţa se-nteţise, am bătut la portiţa unei căsuțe 
din Apărătorii Patriei. Nu stătea acolo mătuşa 
respectivă. Ci la vreo cinci sute de metri mai 
departe, după cum ne-a informat persoana ce ne 
ieşise în În- timpinare, cînd văzuse că n-aveam de 
gînd să renunţăm la a-i demola gardul. 

Pe palanul din faţa locuinţei căutate, era şi-o 
firmă: „Croitor de lux”. Palliu, entuziasmat, a 
exclamat: 


235 


— Asta-i! Numai de-ar fi acasă unchiu Mitugş... 

Era. Adică erau amindoi, şi unchiu-său Mituş, şi 
mătuşă-sa. Cînd l-au recunoscut pe Tommy, au 
rămas cu gurile căscate. 

— Ce-i cu tine, Tomiţă?... Te-au dat afară de la 
şcoală?... Şi cine-i băiatu ăsta?... Haideţi 
înăuntru, că-i frig, şi n-o să stăm de vorbă în curte! 
a grăit careva din viitoarele noastre gazde. 

Croitorul de lux, unchiul lui Palliu, era un 
bărbat firav, scofilcit înainte de vreme, cu pomeţii 
ieşiţi în afara obrajilor palizi, iar nevastă-sa arăta 
şi mai rău. Femeie mărunţică, tare drăguță, mereu 
cu zîmbetul pe buze, era atît de slabă şi plă-pîndă, 
c-ai fi putut-o ridica într-o singură palmă. 

Tocmai luau masa de prînz. Farfuriile fuseseră 
puse pe masa de lucru a croitoriei, iar deasupra 
godinului din atelier colcăia un ceaun de tuci. 
Tanti Tica, fiindcă aşa mă rugase să-i spun, ne-a 
adus şi nouă cîte-o farfurie şi ne-a poftit să 
mîncăm împreună cu dînşii. În afară de mîncarea 
de cartofi din ceau- nel, n-aveau nimic altceva. lar 
nea Mituş s-a scuzat, infor-mîndu-ne că treburile-i 
merg prost de tot şi că mai mult nu-şi poate 
îngădui. 

Bălanul de Palliu, la rîndul său, i-a comunicat 
că nici noi nu stăm mai bine. Eram plecaţi de la 
liceu într-o permisie excepţională, rămăsesem fără 
bănuţi, pierzîndu-ne portmoneele pe drum, şi-l 
aşteptam pe taică-meu, de la Piteşti, să ne-aducă 
finanţele necesare. Deoarece intenţionam să 
plecăm mai departe, acasă, la Tommy, să-i vizitez 
şi eu oraşul în care se născuse, Brăila. 

Hai, că de data asta, o-ntorsese binişorel 
atletul. Nici nu mi-aş fi închipuit că-i mergea 
mintea la asemenea scorneli. Iar cînd croitorul l-a 
întrebat de ce nu trăsese la colonelul (un alt unchi 
de-al lui Palliu, după cum aveam să aflu), bălanul îi 
spusese că-i sătul de-atita militărie, şi că nu-i 
făcea nici o plăcere să locuiască la nen-su. 


236 


Încîntat că fusese preferat, nea Mituş ne-a 
atras atenţia totuşi: 

— Măi copii, noi sîntem tare strimtoraţi! Nu-s 
comenzi deloc, acuma lucrez pantaloni de serie, 
pentru marii croitori din centru... O să vă 
mulţumiţi şi voi cu ce-avem. 

Bineînţeles, am ţinut să le declar şi eu: 

— Tanti Tico şi nene Mituş, sînteţi nişte oameni 
de  aur!...” Imediat ce dăm de parale, că, 
deocamdată, babacu-i plecat din Piteşti, şi-abia 
peste vreo trei, patru zile va sosi la Bucureşti, vă 
vom înapoia toate cheltuielile făcute cu noi!... 


În noaptea aceea, pe care n-am s-o uit 
niciodată, am dor- mit străbătut de cele mai negre 
gînduri. La cină, bieţii Mituş şi tanti Tica ne 
hrăniseră cu resturile din ceaun. Apoi, stin- gînd 
lampa cu gaz, ne pofitiseră la culcare. Pe masa de 
lucru a atelierului. În afară de odaia în care 
croitorul îşi făcea me-seria, n-aveau altă încăpere. 
Şi nici pat. Asta era toată locuinţa lor. O masă 
uriaşă, pentru exercitarea profesiei de croitor „de 
lux”, la care nea Mituş era ajutat şi de nevastă-sa, 
două tabu-rete, din lemn de brad negeluit, godinul 
cu care se-ncălzeau şi pe care şi găteau, 
precum şi-un dulap în care-şi adăposteau hainele 
şi materialele primite de la clienţi, sau de la 
croitorii din centru. Numai maşina de cusut, un 
„Singer” străvechi, uzat şi mîncat de rugină, putea 
fi considerată piesă de valoare. Res-tul — sărăcie 
lucie. 

Pe masa de lucru, tanti Tica aşternuse pătura 
pe care se călcau pantalonii de serie, întrucît 
Mituş era specializat în nădragi, şi ne-nvelise cu-o 
plapumă imensă, de patru persoane s-ar fi putut 
spune. După ce ne-a văzut căpătuiţi, s-a suit şi 
dînsa în „pat”. lar mai tîrziu, cînd terminase să 
răscolească acei cîţiva cărbuni din godin, a venit 
şi nea Mituş. 


237 


Sfiindu-ne, nici unul din noi nu-şi dăduse jos 
hainele de pe dînsul. Şi bine-am făcut. Căci, 
peste noapte, godinul răcin-du-se, s-a lăsat un frig 
în atelierul croitoriei, atit de cumplit, încît am fi 
tremurat cu toţii ca nişte pui de găină. Însă eram 
îmbrăcaţi, înghesuiți unul într-altul, şi ne ţineam 
reciproc de cald. 

Către dimineaţă, cînd frigul se-nteţise, iar eu 
cam începu-sem să dirdii, am simţit-o pe Tica 
virindu-se-n mine. I se făcuse milă de nepoftitul 
oaspete. Dumnezeule! I se ridicase rochia pînă la 
briu, şi pulpele îi erau atit de fierbinţi, de-au 
pornit să mă treacă valurile de fierbinţeală. 
Prunc neprihănit, m-am lăsat învăluit de darurile 
Ticăi. Pînă ce, nemaiputînd îndura, am vrut să 
mă-ntorc cu spatele. Dealtfel, mişcare imposibil de 
realizat, întrucît eram tuspatru înghesuiți pe-un 
spaţiu de numai vreun metru şi jumătate. Iar 
Tica m-a cuprins şi-n braţe, suflindu-mi la ureche: 
„Prosticelule!”... Şi-am adormit la loc, mai adînc. 
Tremurind în continuare. Din alte motive. 

Dimineaţa, nea Mituş avînd de lucru, ne-am 
sculat de pe la cinci. Tica a aprins lampa de gaz, 
a făcut focul în godin şi-a pus un ceainic la fiert. 
Peste un sfert de ceas, ne poftea la ceai. O 
fiertură în care turnase cîteva picături, de esenţă, 
un erzaţ probabil, care doar colorase apa, şi pe 
care am îndulcit-o cu magiunul pe pîine oferit de 
gazdă. 

Cînd am observat-o pe Tica privindu-mă cu ochi 
anormal dilataţi, am crezut că intru în pămînt de 
ruşine. Sesizînd jena ce mă cuprinsese, mătuşa 
lui Tommy mi-a mai servit o cană de ceai, 
şoptindu-mi: 

— Bea şi te-ncălzeşte, prosticelule!... 

Am cătat cu coada ochiului la nea Mituş. Darel 
şi-ncepuse să tragă la maşină. 

Imediat ce-am terminat cu ceaiul, le-am spus 
gazdelor că plecăm să vedem şi noi oraşul, şi c-o 


238 


să ne-ntoarcem abia spre seară. De prînzit aveam 
să gustăm ceva, la nimereală. De fapt, mîncarea 
nu mă mai interesa. Abia aşteptam să ne culcăm 
iarăşi, cu toţii împreună. Remuşcările nedîndu-mi 
pace, l-am zorit pe bălan să grăbim pasul. 

Cînd am ajuns în centru, pe Calea Victoriei, 
Tommy s-a interesat de planurile mele: 

— Acum ce-i facem, Hapleo, că, dacă mai stăm 
mult la mătuşă-mea, o lăsăm săracă!... Ai văzut cît 
sînt de sărmani, bieţii de ei... 

— Cam aşa-i! Numai noi lipseam din casa lor... 

— Cred că vom fi nevoiţi să mergem totuşi la 
unchiu-meu, colonelu! 

— Nu mai e cazul! a rostit un glas gros şi 
răguşit, din spatele nostru. 

Palliu a tresărit brusc şi şi-a întors numaidecit 
capul. Cînd a văzut cine era persoana ce se virise 
în vorba noastră, a îngăl-benit şi s-a bilbiit penibil: 

— Ne... Ne... Ne-ne-ne Tă-tăsică! Matale erai?... 


Peste o jumătate de ceas, colonelul 'Tăsică, 
unchiul lui Palliu, căci el era, fericit că dăduse de 
noi, ne tîrîse la Palatul telefoanelor. De aici, în 
cîteva minute obținuse Piteştiul, şi-a pornit să 
discute înfrigurat cu taică-meu. 

După aceea, în clipele următoare, ne-a urcat, 
cam în brînci, ce-i drept, într-un taxiu şi ne-a 
descărcat la domiciliul dînsului, undeva pe 
Uranus. Pe Tommy l-a zăvorit într-o odăiţă de la 
subsol, iar pe mine în closet. 

— La patru, după-amiază, vine tac-tu, să te ia în 
pri-  mire!... — m-a avertizat colonelul, un malac 
de vreo doi metri înălţime şi un metru pe lat. Şi-o 
să te-nveţe el minte să-mi mai seduci nepoţelu cu 
ideile tale timpite de vagabont... 


În spaţiul restrîns ce-mi fusese rezervat, am 


avut suficientă vreme să gindesc la noua situaţie 
creată. 


239 


„Nu-i nimic, — mi-am zis în sinea mea, o să 
mănînc pe pofta inimii, cînd m-o scoate tata 
Eftimie din cloaca ăstuia! Că, dacă nu-mi oferă o 
masă de gală, ca pentru întoarcerea fiului 
risipitor, cu vițel gras la cuptor şi-o vadră de 
cartofi pră-jiţi, şi s-apucă să mă mai şi ia la bătaie, 
atunci îi spun deschis, verde-n faţă — fug din nou 
la Abisinia, cu prima ocazie”. 

Deocamdată, cel puţin în anul acesta, 
pierdusem cursa. Deci, adio Addis-Abeba, adio 
călătoria spre Africa, ascuns în calele cine ştie 
cărui transatlantic. 

Cel mai rău îmi părea, nu de expediţia ratată, ci 
de faptul că pierdusem orice nădejde să mai 
dorm pe masa din „croitoria de lux” a lui nea 
Mituş, alături de Tica. Şi eu, care abia aştep-tam 
să vină noaptea, să mă vir sub plapumă, laolaltă cu 
toţi ceilalţi, cîte iluzii îmi făcusem de pomană! 


ÎN SÎNUL FAMILIEI 


Pe la patru şi-un sfert, exact cum presupusese 
colonelul 'Tăsică, am fost eliberat din fetida mea 
carceră şi predat, în bună stare şi nevătămat, lui 
taică-meu. Care, exact pe dos decît presupusesem 
eu, nici nu m-a luat la bătaie şi nici nu m-a certat. 
Dar nici nu mi-a spus vreo vorbă. S-a limitat să-şi 
ia un cordial şi rece rămas bun de la temporara 
mea gazdă, între-bînd-o dacă n-are ceva de plătit 
pentru cheltuielile de cazare şi masă, pentru ca 
apoi să mă ducă de mînă, niţel cam strîns, ca şi 
cum s-ar fi temut să n-o iau la fugă, pînă la taxiul 
ce-l aştepta în faţa locuinţei colonelului. 

Din Uranus şi pînă la restaurantul „Calul 
bălan”, din preajma Gării de Nord, tata Eftimie a 


240 


tăcut milc, aruncîn- du-mi doar, din cînd în 
cînd, cîte-o privire răuprevestitoare. 

Spre surprinderea mea, după ce-a plătit taxiul, 
babacu m-a invitat să pătrundem în sordida sală 
de mese a restaurantului. Printr-un gest doar, şi 
nimic mai mult. Intrigat, l-am urmat căzut pe 
gînduri, din cele mai negre. Cînd am zărit-o pe 
mai-  că-mea aşteptindu-ne, aşezată la una din 
mese, am rămas înlemnit. Numai la asta nu mă 
aşteptam. 

M-am repezit să-i sărut mîna. Ongliţa m-a strîns 
în braţe, cu ochii podidiţi de lacrimi, spunîndu-mi 
tot soiul de cuvinte mîngiietoare. Numai la taică- 
meu s-a răstit ameninţător: 

— Eftimie, nu uita ce ţi-am spus, dacă te-apuci 
să-l luminezi, să ştii că mă omor! M-auzi?... 

— Te-aud!... Stai liniştită... 

Apoi, întorcîndu-şi faţa spre mine, m-a întrebat 
cu glas tremurind, neaşteptat de blajin: 

— la spune, dom Vlad, mîncăm ceva?... Sau nu- 
ti mai e foame?... 

— Ba mi-e, tăticu meu bun, şi încă tare de tot! 

Babacu l-a chemat pe chelner şi i-a cerut lista 
de bucate. Pe care, incredibil de afabil, ne-a citit-o 
de la un capăt la altul, cu-aceeaşi voce 
tremolată. Nu mai înţelegeam nimic. Se-ntîm-pla 
ceva neobişnuit cu bătrînul. Abia cînd i-a picurat 
prima lacrimă, urmată apoi de-un  şiroi 
impresionant, mi-am dat seama de grozăvia 
isprăvii săvirşite. lar după ce tata a mai şi purces 
să vorbească, adresîndu-mi-se în mod special, m- 


am jurat că n-am să mai fug cît voi trăi în 
Abisinia. 
— Dom Vlad, — grăia tata Eftimie, de astăzi 


înainte n-am să te mai bat niciodată! Nici nu 
meriti, dar nici nu vreau să-mi mai faci pocinogul 
pe care mi l-ai făcut... Acuma, sîntem băr-baţi în 
toată firea! Gata, asta am avut de spus. Ce-ai pofti 
să mănînci, din lista de bucate? 


241 


— Tăticule, dacă nu mai eşti supărat, şi-am să 
mă port în aşa fel, de-acum încolo, încît să nu 
te mai supăr vreodată, aş rîmni la nişte cîrnaţi 
pe fasole, aşa, ca la Tatapetre acasă! 


— Bun! Şi-altceva? — s-a interesat bătrinul, 
oarecum convins de angajamentul meu. 

— Păi, încă o porţie de cîrnaţi şi tot pe fasole!... 

Ongliţa,  înduioşată de  modestele mele 
pretenţii, l-a mobilizat şi dînsa pe babacu: 

— a-i, Eftimie, tot ce-şi doreşte... Am 
bicarbonatul la mine! 


Pe seară, cînd mai rămăsese aproape un ceas 
pină la ple-carea acceleratului de Piteşti, şi 
zăboveam la masă, iar bătrinul apucase deja să 
golească o sticlă de vin înfundat, deodată l-am 
auzit întrebîndu-mă: 

— Ia spune-mi, măi Vladule, încotro vroiaţi să 
vă duceţi, de-a fost nevoie să fugiţi de la liceu, 
încă şi-n chipul în care ati făcut-o?... 

— Dacă-ţi spun adevărul, n-ai să rizi de mine? 

— Păi, cum aşa? N-am zis că sîntem de-acuma 
bărbaţi?... Ia zi! 

— În Abisinia! 

— Cum? În Abisinia, ca prietenul meu Mihai 
Tican Rumano?... 

— Exact, tăticule... 

— Vai de mama lui, să vezi ce-o să-i fac! El v-a 
băgat în cap chestia asta... Că i-am citit şi eu 
cartea! Bravo ţie! Ca să vezi unde te poate 
duce o carte citită înainte de vîrsta cuvenită... Şi-ai 
mai răsfoit şi alte poveşti dintr-astea, cu călăto- 
rii în Africa?... Nu de altceva, dar ca să ştiu unde 
să te caut, data viitoare! 

— De ce să te mint, bre tată, sigur c-am mai 
citit... Însă ţi-am promis că n-o să-ţi mai 
pricinuiesc necazuri! 


242 


— Deie Domnul să fie aşa! — s-a mirat şi 
bătrinul de cuminţenia ce-l cuprinsese pe fiu-său. 


Pe la miezul nopţii, debarcam cu toţii la Piteşti. 
Taică-meu, niţel afumat, ne-a propus să mergem 
pe jos acasă, să mai luăm şi noi puţin aer curat. 

Mi-a prins şi mie bine. Deoarece în noaptea 
aceea am dor-mit buştean, visîndu-mă în Abisinia, 
în fruntea unei expediţii numeroase, din care nu 
lipseau Basanaga, birtaşul de la Cora-bia, Barba 
Gogea, „lupul de mare”, Palliu, oamenii buni din 
preajma Islazului, frîinarul Onu, şi, mai ales, Tica 
din Apărători. 

În cele trei zile, cît am zăcut în sînul familiei, 
am avut parte numai de vizite. Curioşi să-l vadă 
pe „evadatul” de la Craiova, se-nfiinţaseră la casa 
noastră, din Tîrgul de Vale, şi Tatapetre, bunicu- 
meu, şi Maca-Maia, urmaţi apoi de tanti Marioara, 
nenea Valică, stomatologul, unchiu Vasile, nea 
Tică- librarul şi o sumedenie de cunoscuţi şi 
prieteni de-ai noştri. De fapt, de-ai lui taică-meu, 
căci eu n-aveam nevoie de-aşa oameni în 
preajma mea. Că nu fusese unul care să nu mă 
prelucreze, cît mai pedagogic cu putinţă, 
atrăgindu-mi atenţia că sînt băiat mare şi nu se 
cade să-i feştelesc onoarea domnului Eftimie, 
dedîndu-mă la asemenea acţiuni aventuriste. 

Numai bietul Tatapetre, cînd am rămas o clipă 
singuri, mi-a spus o vorbă bună: 

— Mă zgîmboi, de ce n-aţi venit la mine, să mă 
luaţi cu voi?... C-aş fi ştiut cum să vă-ndrumez, s- 
ajungem cît mai iute la Abisinia aia, a ta. 
Scăpăm şi eu de gura Caterinei, mă-ta mare, şi 
vedeam şi lumea! 


PROCES ŞI SENTINȚĂ 


243 


Dînd urmare telefonului primit de la 
comandantul liceului militar, tata Eftimie, 
deloc indispus (şi-asta n-o mai înţelegeam), în cea 
de-a patra zi de cînd mă înapoiasem din Abisinia, 
înţolit la mare fix, s-a urcat, împreună cu mine, 
după cum era şi normal, în trenul de Craiova. 
Unde trebuia să mă predea autorităţilor de sub 
oblăduirea cărora evadasem în condiţii atit de 
inexplicabile (pentru acestea, şi nu în ce mă 
privea, căci ştiam prea bine de ce şi cum îmi 
luasem valea). 

Ce-i drept, în răstimpul zilelor precedente, 
babacu mai făcuse două drumuri. La Bucureşti. 
Unde se-ntilnise cu nea Mişu Spiroiu, pe vremea 
aceea comandant al Şcolii de Război (aşa se 
chema pe-atunci Academia Militară), un fel de 
neam de-al nostru, fiind soţul lui tanti Mili, mai 
cunoscută de mine sub numele de „mama-moaşa”, 
deoarece contribuise la aducerea mea pe lumea 
asta. Apoi, cu prilejul celui de-al doilea voiaj „de 
afaceri”, fusese condus şi prezentat de nea Mişu 
Spiroiu generalului Ion Dumitrescu-Chibrit, şeful 
tuturor liceelor militare din ţară. Toate acestea le- 
am aflat mai tîrziu, e de la sine înţeles. După ce s- 
a dat sentinţa în cazul „fugarilor în Abisinia”. 

Întrucît, de-aceea mă dusese bătrinul la locul 
crimei. Ca să asist la „proces”. Procesul meu şi-al 
lui Palliu Toma. 


În aşteptarea zilei fixate, pentru a compare în 
faţa completului de judecată, şi eu, şi Tommy am 
fost internaţi la infirme-rie. Daţi în grija majurului 
sanitar Tuţă. Ca nu cumva să ne-nbolnăvim 
înainte de proces. Asta le-ar mai fi trebuit! Că nu 
le-ajungea beleaua cu elevii ce-o întinseseră chiar 
de sub ochii lor vigilenţi, de ofiţeri de elită, anume 
însărcinaţi cu formarea noilor cadre ale armatei 
regale. Dacă ne mai şi  scăpau din vedere, şi ne 


244 


procopseam cu cine ştie ce maladie, se zisese cu 
cariera lor. Care, la ora aceea, era serios primej- 
duită. Nu noi eram cei morcoviţi, ci comandantul 
liceului militar, directorul de studii, diriginţii şi 
majurii ce se dovediseră incapabili să ne insufle 
spiritul militar. 

Cu ocazia izolării noastre, într-o rezervă 
specială, de şase paturi, în care eram sechestraţi 
numai noi, iarăşi se comisese o gravă eroare 
militaro-pedagogică. Fiindcă, lăsîndu-ne împreună, 
deşi supravegheați permanent de bietul majur 
Tuţă, care-şi pierduse şi somnul, eu şi cu bălanul 
ne distram de minune. 

În loc să fim preocupaţi de soarta ce ni se 
pregătea, ne re-începusem lecturile interzise. 
Aprovizionaţi de colegii de clasă, ce nu-şi puteau 
ascunde admiraţia faţă de noi şi de aventura 
noastră fantastică. Cînd ni se umfla capul de-atita 
citit (Doamne, şi ce nu citeam!) piteam sub 
saltele fasciculele pe care le devorasem şi ne 
puneam pe tabinet. lar în momentele de 
saturație, că mai existau şi dintr-astea, ne 
reîntorceam la „Bill Gazon”, „Excentric-Club”, 
„Harry Taxon”, „Cei trei cercetaşi” şi „Aventurile 
submarinului Dox”. 

lar seara, după ce majurul Tuţă ne servea 
personal cina, extrem de atent să nu ingurgităm 
niscaiva alimente greu digerabile, şi-astfel să ne 
stricăm la burtă, tocmai în timpul procesului, şi să- 
i facem de ruşine îndelungata sa experienţă de 
sanitar, ne puneam pe discutat paginile lecturate. 

Palliu, ceva mai temperat acum, mai visa totuşi 
la  „expediţia” organizată de personalitatea 
subsemnatului. 

— Ce zici, măi Hapleo, mai apucăm noi 
vreodată să vedem Abisinia? Dacă se termină 
războiul ălora, pînă ne eliberează din închisoare? 
Că eu aşa văd lucrurile, ne judecă, ne fac harcea- 
parcea, şi-apoi ne viră la temniţa militară... Aşa 


245 


mi-a spus nea Tăsică, unchiu-meu, că-i colonel, şi 
se pricepe la de-alde-ăstea... 

Mila pe care mi-o stîrnea bietul atlet, de astă 
dată mult diminuat în faţa ochilor mei, mă 
îndemna să-l prelucrez cu duhul blindeţii. 

— Mă Tommy, Abisinia nu-i de tine! Şi nici de 
mine, deoarece i-am promis tatei că nu mai fug 
nicăieri... Dacă eram mai mari, şi-aveam virsta 
necesară, nu ne mai prindea hoţomanul de unchiu- 
tău, cît îi lumea şi pămîntul! C-atunci am fi avut 
atita minte, şi să nu ne plimbăm ca vodă prin 
lobodă pe Calea Victoriei, în plin Bucureşti... Ehe, 
altfel procedam! 

Bălanul, devenit brusc interesat, mă lua la 
întrebări: 

— Cum, mă?... Cu avionul?... 

— Iarăşi vorbeşti prostioare! Care avion?... Ce, 
ne pricepem noi să mînăm ditamai barabafta? Nu, 
domle, cu trenul, cu căruţa, cu orice mijloace de 
locomoţie, numai cu vaporul nu... Şi, în loc să fi 
fugit de la liceu, sărind gardul şi expunîndu-ne la 
riscuri, fugeam de-acasă, în timpul vacanței de 
vară. Aranjam o chestie grandioasă, aşa ca-n „Bill 
Gazon”. Tu te făceai că mă inviţi la tine, să petrec 
vreo două săptămîni, eu, aşijderea, mă făceam că 


te invit la Piteşti, să vizitezi oraşul şi 
împrejurimile, tot vreo două săptămîni... Pricipeşti 
figura?... 


— Nu! — mărturisea Palliu uluit. 

Şi de ideea mea, şi de faptul că nu-nţelegea mai 
nimic. 

— Fii atent, bleago! În felul ăsta, invitîndu-ne 
reciproc, nimeni nu se mai lua după noi. Nici 
babacii, care ne credeau unul la altul, nici 
comandanții noştri, care ne ştiau în vacanță... 
Înțelegi? Între timp, conform unei înțelegeri 
dinainte stabilite, ne-ntilneam la granița cu 
Jugoslavia, treceam pe jos, sau cu-o căruţă 


246 


frontiera, apoi luam un tren, tocmindu-ne cu vreun 
fri-nar, şi-ajungeam în Italia... 

— Altă frontieră?... 

— N-are importanţă! Acolo ne-nrolam în 
legiunea străină italiană, ăia ne duceau în Abisinia 
şi, la faţa locului, vedeam noi de partea cuie 
dreptatea. Dacă nu era de-a italienilor, ne 
prezentam voluntari la Negus... 

— Păi, cum aşa, nu la abisinieni?... 

— Palliule, mă beşleagă, stai prost cu istoria... 
Negusul e şeful Abisiniei, împăratul ţării, care-i 
înconjurat de-o sumedenie de căpetenii, ce se 
cheamă, pe limba lor, Ras... Ras Mehmet, Ras 
Abibulah şi-aşa mai departe... Rang mare, mă, 
ceva mai înalt decît generalii!... 

Entuziasmat, atletul exclama: 

— Formidabil, măi Garibaldi! Nemaipomenit...” 

Era rîndul meu să mă arăt uluit: 

— De unde şi pînă unde-l mai scoseşi şi pe 
Garibaldi? 

— De la nenea Tăsică! Aşa-ţi zicea el Că eşti un 
aventurier, întocmai ca Garibaldi, care atrăgea 
tineretul în tot soiul de acţiuni peste hotare, 
îndemnîndu-l să fugă de la şcoală! Dealtfel, m-a şi 
pus să scriu chestia asta pe-o hîrtie, dictindu-mi, 
ca la lec-ţiile de ortografie... Spunea c-o să-mi 
prindă bine la proces, cînd comisia are să-şi dea 
seama că-s nevinovat... 

— Şi ce te-a mai pus să scrii, bleago? 

— Că mi-ai povestit de cei trei cercetaşi, de 
submarinul lui Dox, că mi-ai dat să citesc despre 
mecanismul baletelor, ţii minte, cartea aia, din 
gara de la Turnu... Şi că mi-a plăcut extraordinar 
de mult cum povesteşti, şi cît eşti de pornit pe 
fapte mari. Ce, nu-i adevărat?... Am minţit cu 
ceva? Numai de bine te-am vorbit, de-aia-ţi zicea 
şi nea Tăsică, Garibaldi... Pricepi? 

— Mda! din păcate... Mă Tommy, mă, tu erai 
băiat deştept, şi te dădeai în vînt după cărţile pe 


247 


care le citeam împreună! Cum dracului de nu ţi-a 
intrat nimic în cap?... 

Numai la asta nu m-aş fi aşteptat. Căci, într- 
adevăr, Palliu era un elev dotat, înzestrat de la 
maica natură cu suficientă inteligenţă. Le gindea 
el mai încet, ce-i drept, însă şi cînd cugeta mai 
adînc, nu-l mai scoteai dintr-ale lui. 

Şi-astăzi mi-a rămas dragă amintirea sa. Şi nu-l 
pot uita nicidecum. A fost un excelent tovarăş de 
drum, şi la bine şi la rău. Dar şi om de caracter. 
După cum s-a văzut mai tirziu, la proces. 


Deoarece la proces, cînd ne-au adus în faţa 
completului de judecată, Palliu Toma, elev dintr-a 
cincea, de la liceul militar „D.A. Sturdza” n-a spus 
nimic altceva decît adevărul. 

Dar s-o luăm metodic, ca la carte. Să fim epici, 
cum se spune. 

Luni dimineaţa, după gustarea de la orele zece, 
majurul sanitar Tuţă ne-a condus pe-amîndoi în 
cabinetul comandantului şcolii, colonelul 
Urziceanu. Acolo, aşezaţi în jurul unei mese lungi 
şi înguste, tronau membrii completului ce-avea să 
ne jude-ce. În fruntea mesei, Urziceanu. La stînga 
şi la dreapta tatălui nostru, ca să zic aşa, Ionescu- 
Pelikan, directorul de studii şi că-pitanul Emilian 
Mihăescu, comandantul nostru de pluton, dar şi 
dirigintele clasei. Ceilalţi patru, ofiţeri diriginţi, 
aduşi acolo ca să se-nveţe minte şi să nu-şi mai 
neglijeze elevii. Cel puţin aşa mi-am imaginat eu. 
Că-mi şi umbla creierul pe la tot felul de supoziţii. 

Stind în poziţie de drepţi în faţa „călăilor”, 
aşteptam plin de curiozitate desfăşurarea 
evenimentelor. Fără să fiu cituşi de puţin 
emoționat sau speriat. Mi-era indiferent ce-urma 
să mi se întîmple. Şi-asta, drept să fiu, de cînd 
citisem, chiar în dimineaţa aceea, ultima fasciculă 
din „Dox”, în care George Farow scăpase cu bine 


248 


din ghearele unui trib de canibali, care vroia să-l 
pună la fiert, într-un cazan de ciorbă. 

Deşi, dacă-i pe bune, în cazul în care „călăii” ar 
fi intenţionat să mă vîre şi pe mine la fiert, într-un 
cazan de la bucătăria noas-tră, precis ar fi obţinut 
un borş ardelenesc clasa întiia. Eram şi cam 
grăsuţ, de-atita şedere la infirmerie. Numai bun de 
servit la castron. 

Dar n-a fost să fie chiar aşa. 

lonescu-Pelikan, directorul de studii şi care 
primise rolul de procuror, a rostit un rechizitoriu 
fulminant. Din care reieşea, spre stupefacţia mea, 
dar şi-a lui Palliu, că eu fusesem capul re-lelor — 
seducîndu-l şi îndemnîndu-l să fugă împreună cu 
mine. Ca mărturie de bază, Pelikan a citit „in 
extenso” declarația lui Tommy, furnizată 
comandantului chiar de cel incriminat. 

Nu ştiu ce nu i-a plăcut lui Urziceanu din 
„compunerea” bălanului, căci, după ce Pelikan şi-a 
isprăvit rechizitoriul, cerînd eliminarea mea din 
toate liceele militare, i s-a adresat pe neaşteptate 
tovarăşului meu de călătorie: 

— Elev Palliu Toma, dumneata ai scris ce ne-a 
citit domnul căpitan? 

— Da, să trăiţi, domnule colonel! 

— Şi de unde ştii cine-a fost Garibaldi? — a 
insistat colonelul. 

— De la unchiul meu, Tase Palliu, comandant 
de pompieri! Dînsul mi-a dictat declaraţia... 

— Adică, nu-i din capul dumitale? 

— Nu, să trăiţi! Din capul lui nea Tăsică... 

Urziceanu l-a privit urit pe lonescu-Pelikan, 
apoi ne-a invitat frumos să părăsim cabinetul: 

—  Ieşiţi afară, exploratorilor, şi-aşteptaţi în 
anticameră pînă elaborăm sentinţa. 


Peste nici cinci minute, am fost rechemaţi. lar 


severul Urzi-ceanu, cu mîna deasupra gurii, ca să 
nu-i observăm zimbetul, l-a rugat pe directorul de 


249 


studii să ne citească sentinţa. Care, în linii mari, 
se rezuma la mutarea disciplinară a celor doi elevi, 
pentru abateri de la regulamentul de serviciu. 

Eu eram trimis la liceul militar „Ferdinand“, iar 
Palliu la cel din Tîrgu-Mureş. 


În aceeaşi zi, în cursul după-amiezii, am fost 
expediat la Piteşti. Unde urma să aştept ordinul de 
trimitere la noul meu domiciliu şcolar, precum şi 
foile de drum. 

Pe elevul Palliu Toma nu l-am mai revăzut. 
Patruzeci şi ceva de ani am tot încercat să dau de 
urmele sale. Fără succes. În repetate rînduri, 
am mai fost prin Craiova, şi nici unul din foştii 
colegi nu ştia vreo adresă la care să-l caut. O 
singură dată am avut impresia că voi reuşi să-l 
găsesc. Cînd, la cenaclul literar al doamnei Elena 
Farago, cineva a pomenit de-un anume Palliu. 
Care publicase o poezie într-un ziar local. Dar era 
un Paliu, cu numai un „l”, şi-l mai chema şi 
Bucifal. 

lar scumpa doamnă risese în hohote, afirmînd 
că nu-i posibil ca un autentic poet să semneze 
astfel. Vorba aceea, îşi tăia singur cracul de sub 
picioare. Intocmai cum era s-o pat şi eu. La 
acelaşi cenaclu. 


„ALB ŞI MORI CA ZINCU...” 


250 


... ÎN CASA ELENEI FARAGO 


Prin 1939, eventual'40, că nu-mi mai aduc prea 
bine aminte,  declanşasem o  febrilă 
corespondenţă cu revista „Curentul literar- 
magazin”. De fapt, cu Ioan Velicu, poet acum uitat, 
secretarul gazetei, care se ocupa şi de „poşta 
redacției”. Şi, ca să nu exagerez în exces, nu 
mă adresam chiar lui, perso- nal, ci de-a dreptul 
rubricii, imaginindu-mi însă că dînsul era cel 
care-mi deschidea şi citea scrisorile. 

Pe-atunci eram elev la liceul comercial „Gh. 
Chițu”, din Craiova, unde repetam clasa a VI-a, 
fiind de felul meu extrem de silitor, permanent 
însetat de învăţătură. Aceeaşi clasă o mai 
urmasem şi la Bucureşti, tot la un liceu comercial, 
„Max Aziel”, unde ajunsesem direct de la liceul 
militar „Ferdinand”, eliminat pentru grave abateri 
de la disciplină. 

Bineînţeles, spre  încîntarea mea. Dar şi 
disperarea părinţilor. Deh! Ei m-ar fi dorit general 
de armată, în vreme ce mie nu-mi suridea decît 
meseria de poet. De aceea mă exmatriculaseră, 
fiindcă-mi vîndusem la anticari cărţile de şcoală, 
ca să-mi cumpăr romane şi volume de versuri, şi, 
în plus, mai rămăsesem şi repetent. * 

Pentru a reprezenta poetul ideal, cel puţin în 
viziunea mea, nu-mi lipsea decît o maladie 
specifică (de preferat ceva pulmonar, vreo oftică 
sănătoasă). Căci talent aveam, ca şi acum, ehe!, cu 
ghiotura. Mai greu era însă cu nea Mitică Koch 
(bacci-lul). Nu se lipea deloc de carcasa 
subsemnatului.  Şi-avea şi motive, deoarece 
cîntăream, încă de pe atunci, vreo şaptezeci de 
ocale (la 17 ani!). 


* Versiune absolut nerealistă, curat apocrifă. 


251 


Totuşi am insistat. Cu abnegaţie. Consumînd 
întreaga re- zervă de cretă din dotaţia clasei. 
Realizam astfel o temperatură anormală, în jur de 
37,6. Ceea ce-o îndemna pe maică-mea să-mi 
suplimenteze prînzurile şi cinele, din teama de-a 
nu deveni realmente debil şi anemic, ba şi 
tuberculos pe deasupra. Ca prim rezultat, peste 
două săptămîni trecusem de 74 de kile, şi nici nu 
mai reacţionam corespunzător după ingurgitarea 
de calciu şcolar. Devenisem  creto-rezistent, 
probabil. 

Demoralizat, cîteva nopţi de-a rîndul am stat şi- 
am scris patru cicluri de poeme fundamentale. 
Induioşător de triste şi melancolice. Şi, astfel, 
a purces corespondenţa mea cu gazeta mai sus 
citată. Plin de speranţe, — deoarece mai 
publicasem ceva stihuri în revista liceelor militare, 
la îndemnul minunaţilor mei profesori, de la 
„Ferdinand”, Augustin Z.N. Pop(escu) şi George 
Dorul Dumitrescu, semnate cu tot soiul de 
pseudonime, de la Arthur W. Bassarab, A. V. 
Infernus, şi pînă la Conrad Bal-thasar, — aşteptam 
nerăbdător şi tensionat, sîmbătă de sîmbătă, să 
citesc la „poşta redacţiei” răspunsul 
responsabilului de rubrică. 

De astă dată, apelasem la un nou pseudonim, 
Alexandru Vlad Marincu. Primele nume îmi 
aparţineau, în conformitate cu certificatul de 
naştere, iar cel de familie reprezenta numele de 
fată al maică-mii. Numai în chipul acesta 
căpătasem convingerea că n-am să fiu depistat de 
directorul liceului, Cioică, un personaj profund 
antiliterar, care ţinea cu tot dinadinsul să con- 
fecţioneze din noi contabili eminenti, utili cetăţii 
banilor, şi cît mai ostili activităţilor artistice. 

Numai fantastic de blajina Elena Farago, 
directoarea bibliotecii municipale „Theodor 
Aman”, doamnă şi poetă de renume naţional, îmi 


252 


cunoştea o parte din fabricatele mele versificate şi 
adevăratul nume. 

Ca tînăr aspirant la eternitate, frecventam cu 
asiduitate cenaclul organizat în casa domniei-sale, 
unde se vehiculau tone de versuri, proze olteneşti, 
epigrame şi anecdote din culisele plăpîndei vieţi 
literare locale. 

Eram singurul care mă distingeam, de departe, 
dintre famelicii cavaleri ai înaripatului Pegas. Insă 
numai datorită tru-peşiei, arătînd mai mult decît 
rubicond, obrajilor plesnind de sănătate, bucălaţi 
şi îmbujoraţi, cît şi ambiţiei de-a mi se ad- mira 
privirea mistuită de febrele celestelor mele 
elucubraţii. 

Într-o seară, de pe sofaua pe care dirija, 
tolănită alene, şedinţa cenaclului, doamna Farago 
mi-a făcut un semn să mai rămîn. După ce-au 
dispărut şi ultimii scriitori în devenire, marile 
speranţe ale literaturii române de miine, mirabila 
făptură mi-a şoptit cu glasul ei stins şi obosit de-o 
ascunsă suferinţă: 

— Măi copile, treci sîmbătă seara pe la mine... 
Mi-a telefonat Velicu, de la Bucureşti, că-mi face o 
vizită. Aduce cu el şi ultimul număr din „Curentul 
literar”, în care a publicat două poeme ale unui 
debutant din urbea noastră, un tînăr aflat pare- 
se în pragul trecerii spre neființă... Vrea neapărat 
să-l vadă, pînă nu va fi prea tirziu... Poate îi dai o 
mînă de ajutor, să-l găsească. Are adresa, dar nu 
cunoaşte deloc Craiova... 

— Nu-i o problemă, mărită doamnă! — am 
asigurat-o eu, distrus de nenorocul ce se abătuse 
asupra mea. 

Mi-o luase altul înainte. Un ofticos autentic şi 
talentat, nu unul închipuit, ca mine, care 
continuam să mă-ngraş pe zi ce trecea. 

Mergînd îndurerat spre casă, tot încercam să-l 
identific pe necunoscutul poet, trecînd în revistă 
figurile colegilor de  cena-clu, candidaţi la 


253 


„nefiinţă”. Zadarnic! Or fi arătat ei famelici şi cos- 
telivi, însă erau cu toţii plini de energia tinereţii. 
Mai ales cînd îi vedeam mîncînd ca sparţii, din 
mormanele de sandvişuri oferite de minunata 
gazdă a visurilor noastre. 

Sîmbătă, pe la şapte şi ceva, mă strecuram, pîş- 
piş, în casa doamnei Farago. Salonul era scăldat 
de penumbre, iar lîngă sofaua dînsei, cufundat 
într-un fotoliu, avînd-o în faţă pe Coca Farago, 
fiica poetei, un bărbat frumos şi tuciuriu, bronzat 
de la natură, purtind pe chip o curiozitate calmă, 
privea la mine lejer contrariat. Apoi m-a întrebat 
imediat, nemaiaşteptind să-i fiu prezentat: 

— Va să zică, matale îmi eşti Alexandru Vlad 
Marincu?... 

Era clar că-i vorbise doamna Farago şi despre 
aspiraţiile personalităţii mele. I-am răspuns destul 
de sfios şi amărit: 

— Eu mi-s, din păcate!... Dacă vreţi să mergeţi 
acuma la fericitul dumneavoastră muribund, 
maestre Velicu, vă stau la dispoziţie! 

— Nu mai e nevoie... Firavul meu poet, plăpînd 
ca un puf de păpădie, şi-a făcut apariţia! — a grăit 
zimbind enigmatic secretarul de la „Curentul 
literar”. 

Apoi a continuat: 

— Cunoşti versurile astea: „Măi Marincu, măi 
Marincu, de ce eşti alb şi mort ca zincu?...” Poftim 
revista, să le citeşti tipărite. Deşi nu s-ar putea 
zice că eşti pe cale să-ţi dai duhul chiar atît de 
curînd. Ţi-am publicat două din poemele trimise. 
M-am grăbit să le dau publicităţii, deoarece mereu 
mi-a fost teamă că n-am să te mai găsesc în viaţă, 
judecînd după sinistra încărcătură de maladivă 
tristeţe existentă în scrisorile matale... 

Marea doamnă a poeziei a chicotit înfundat, iar 
Velicu, privindu-mă şugubăţ, mi-a întins un 
exemplar proaspăt ieşit de sub tipar din gazeta 
ce cu onoare conducea. 


254 


L-am înşfăcat rapid. După care am fugit din 
salon ca din puşcă. De bucurie. Dar şi ruşinat. Mai 
ales că n-apucasem să-i înfăţişez doamnei Farago, 
mai dinainte, poemele expediate la Bucureşti, 
pentru a-i cere o părere. 

La mult timp după această întîlnire, mai spre 
toamnă, cînd mă şi instalasem la Bucureşti, pe 
post de corector la „Curentul literar”, Velicu mi-a 
dezvăluit adevăratul motiv al sosirii sale la 
Craiova.  Se-ndrăgostise  nebuneşte de Coca 
Farago. 

Şi-aşa s-a făcut că n-am ajuns poet, ci m-am 
apucat de proză! 


EXILATUL DE LA CAPĂTUL LUMII 


255 


SUB ESCORTĂ 


Pentru predarea mea în cele mai bune 
condițiuni, la liceul militar „Ferdinand”, de la 
Craiova fusese expediat un gradat, pare-mi-se 
caporal sau sergent, avînd misiunea să mă înso- 
ţească pînă la destinaţie, cu toate actele necesare, 
inclusiv dosarul „Fuga în Abisinia”, precum şi foile 
de drum. De-acolo, urma să se-ntoarcă singur, cu 
efectele mele personale, adică uniforma primită de 
la „D.A. Sturdza”, ciorapii, bocancii (neapărat cu 
şireturile în bună stare), bereta, cămaşa şi izmănu- 
tele, centura şi mănuşile, cravata cu culorile 
liceului şi man- taua de iarnă (fără nici un nasture 
lipsă). 

Sosise la Piteşti într-o după-amiază de vineri. 
Tata Eftimie îl cinstise numaideciît cu un pahar de 
vin, poftindu-l la bucă-tărie, unde maică-mea avea 
să pună de masă. Personajul era un oltenaş istet, 
simpatic foc, se prezentase reglementar, spunîn- 
du-şi numele şi misiunea pe care o primise. Apoi, 
se-ntinsese cu babacu la taclale şi băutură. La 
cină, pe cînd şedeam cu toţii la masă, Titi Pici 
se ospătase înfulecînd ca un spart, dar şi 
bînd trei sticle de vin. Bineînţeles, împreună cu 
bătrinul. 

— Domn Eftimie, — îi declara Pici lui taică-meu, 
să n-aveţi nici o grijă în privinţa elevului!.. 
Că eu mai fusei de vreo cîteva ori la 
„Ferdinand”. Tot cu treburi de-ale noas- tre. Dar 
nu de pomană. Că-mi adusei de-acolo chiar, şi-un 
vagon de lubeniţe, de le vîndui în piaţă la Craiova. 
Că ce-mi zisei, dacă fuşi plecat, mă Pici, barem 
învîrte-te şi tălică de niscaiva ma-rafeţi... Mai fură 
şi-alţi gradaţi prin locurile ălea, tot cu mi- siune, 


256 


dar nu luară nica, şi se-ntoarseră cu buzele 
umflate, de tonţi şi nătăfleţi ce-mi erau... Olţenii-s 
oţi, domn Eftimie, daţi în mă-sa! Nu-i duce 
fiştecine cu preşu... 

— Bravo, măi Pici, să ştii că-mi placi! Chiar aşa- 
i... Oţi mari! îl aprobă înflăcărat babacu. Ce 
meserie ai, în civilie? 

— Grădinar, conule Eftimie! Maica-mi rămase 
fără om în casă, că taicu se prăpădi şi el, ca tot 
ţăranu, şi m-avu numai pe mine. Cu ce så mă 
deie la şcoală?... Muncim pe brînci, şi vindem de 
toate pe piaţa Calafatului. Că noi sîntem din Desa, 
pe-aproape... Şi ciuşcă, şi dovlete, şi pătlăgici. S- 
avem ce  pune-n gură, şi noi şi boierii de la oraş! 


Pe la miezul nopţii, Titi Pici era cui. lar taică- 
meu, praf şi pulbere. Numai aşa se explică de ce-a 
acceptat să-l finanţeze pe caporal, cînd avea să- 
şi termine stagiul şi-o să fie lăsat la vatră, pentru 
a-şi mai cumpăra un pogon de pămînt, în vederea 
extinderii operaţiunilor de grădinărie. 

Înainte de culcare, caporalul m-a avertizat: 

— Dom’ elev, la cinci sunăm deşteptarea! Trinu 
pleacă la şase, şi-avem cale lungă de bătut 
împreună... Hai, că-i bună, văzui şi Piteştiu, fiin'că 
pe-acilea nu mai fui nici ca cînd! 


Încă din zori, Ongliţa mă trezi, m-ajută la 
îmbrăcat, îmi făcu geamantanaşul, vîrîndu-mi 
înăuntru cărţile de şcoală, me-rindea de drum şi 
cîteva pachete de ciocolată. Apoi, la bucătă-rie, 
unde babacu şi Titi Pici se dregeau, clătindu-şi 
beregăţile cu nişte coniac, ne servi tuturor un 
breakfast copios, să nu călătorim cu burţile goale. 
Ochiuri cu costiţă afumată prăjită, cafea cu lapte, 
pîine cu unt, cozonac cu nucă. 

La despărţire, l-a implorat pe Titi Pici să nu mă 
scape din ochi, m-a îmbrăţişat plîngînd în hohote, 
de parcă aş fi plecat la război, după care s-a 


257 


refugiat în casă, pentru a nu fi de faţă la 
îmbarcarea noastră în trăsura adusă de bătrinu, 
taman din Piaţa Mare. 

Tata Eftimie, în schimb, a venit cu noi, la gară. 
Unde, cînd m-a urcat în tren, a ţinut să-mi spună, 
în chip de rămas bun: 

— Dom Vlad, fii atent ce-ai să citeşti pe-acolo! 
Ţine-te de carte şi nu de romane... Hai, du-te-n 
moaş-ta, că m-ai omo- rit cu trăsnăile tale, 
exploratorule!... 


Pînă la Bucureşti, caporalul a dormit buştean. Îl 
ajunsese oboseala din ajun. Ca măsură de 
siguranţă, avusese totuşi grijă să-şi petrecă 
centironul pe după diagonala mea. Că, pentru 
drum, eram obligat să port uniforma de paradă, cu 
toate harna-şamentele reglementare. 

În Gara de Nord, Titi Pici m-a cărat după dînsul 
pretutindeni. Şi la restaurant, unde-a băut trei 
halbe de bere, să-i treacă arsurile provocate de 
coniac, şi la „Informaţii”, ca să afle ce trenuri 
aveam spre răsărit, şi la casa de bilete, pentru a-şi 
viza foile de drum. 

De odihnit, ne-am odihnit abia cînd ne-am văzut 
în trenul de Iaşi. Pe la cinci. După-amiaza. 
Călătoream la clasa a II-a, şi deocamdată eram 
singurii pasageri din compartimentul prevăzut cu 
bănci de lemn. Atît de dure, încît îmi simţeam 
oasele trecîndu-mi prin carne. Din care, slavă 
Domnului, nu mă pu-team plînge că n-am destulă. 

La un moment dat, caporalul m-a întrebat: 

— Ce zici, domn elev, mîncăm şi noi 
cevaşilea?... 

— Ba bine că nu, domnule caporal! Chiar mă 
miram că nu ţi-i foame... 

Titi Pici, care purta în spate un fel de raniţă, ca 
la manevre, şi-a dat-o jos din cîrcă, a extras 
dinăuntru cîteva cepe, o bucată de brînză, un praz 
cît un baston, şi-o piine neagră, pesemne primită 


258 


de la magazia liceului militar, pentru ca apoi să 
mă poftească să gust din bucatele sale. 

Ca să nu rămîn mai prejos, am deschis şi eu 
geamantănaşul. De unde am scos merindea pentru 
drum pregătită de maică-mea. Şniţele, şuncă, pui 
fript, cozonac, pline albă. Să tot mănînc. Cel puţin 
o săptămînă. A mîncat caporalul, deoarece eu am 
fost mult mai tentat de prazul şi ceapa prezentate 
de Pici. 

Om ordonat, după ce-am isprăvit cu masa, 
caporalul a strîns totul, vîrînd la loc, în raniţa sa 
şi-n geamantanaşul meu, restu-rile micului şi 
excelentului ospăț. lar firimiturile le-a adunat 
în căuşul palmei, şi le-a zvîrlit sub bancheta de 
lemn, împin-gîndu-le şi cu talpa bocancului. Să nu 
se vadă. După aceea, oftind de sătul ce era, m-a 
întrebat cu osebit respect: 

— Domn elev, chiar fugişi în ţara negrilor, după 
cum îmi zise căpitanu Milică Mihăescu?... Că tare 
mult mai ţinea la tălică, de vreme ce-mi spuse să- 
mi ţiu ochii deschişi, să n-o iei iară din loc! Cum 
fu, bre?... 

Mi-era drag Titi Pici. Şi, aproape două ceasuri, 
unul după altul, i-am relatat la amănunt aventura 
mea din Abisinia. Exact şi întocmai, fără să uit 
nimic.  Explicitîndu-i şi motivațiile. Cînd am 
isprăvit, ostenit de-atîta sporovăială, caporalul şi-a 
luat cascheta de pe cap şi-a dat cu ea de pămînt, 
exclamînd încîntat: 

—  Muică!l... Trăii s-o auz şi  pe-asta! 
Impopistrată minte mai avuşi, domn elev... Zamă- 
ti fu în cap? 

Niţel dezamăgit, i-am povestit apoi, deşi eram 
cam  pe-a-dormitelea, cîteva din aventurile 
echipajului submarinului Dox. Cam cît s-ar fi 
cuprins în vreo zece fascicule. Titi Pici m-asculta 
fascinat, exprimîndu-şi uimirea, din cînd în cînd, 
cu sintagme de tipul: „bată-i cucu să-i bată”, sau, 
cel mai adesea „daţi în mă-sa, bre!”. Cînd mi-am 


259 


simţit gura uscată de-atita vorbă, şi-am 
încercat să-mi închei serialul printr-o lovitură de 
teatru, cu fuga lui George Farow din mîinile 
canibalilor, am renunţat. Mulţumind cerului. 
Caporalul aţipise. Cu capul pe umărul meu. lar eu 
crezusem, tot timpul, că-şi luase poziţia aceasta, 
numai ca să m-audă mai bine. 

Fireşte, am adormit şi eu. Şi nu m-am trezit 
decît a doua zi, spre dimineaţă, cînd trenul intra în 
gara leşilor. 

Altă coborire, alte alergături, iarăşi vize şi 
paravize, şi iar urcă-te în tren. Altul, un personal, 
cursă locală, ce trebuia să ne ducă mai departe, 
pină-n oraşul de destinaţie. Unde-am ajuns 
nespus de tirziu, pe la sfîrşitul zilei. Garnitura 
oprise în mai toate staţiile şi haltele, apoi luase foc 
o osie, şi-aşteptaserăm într-o gară mică şi 
nenorocită vreo cinci ceasuri, cel puţin. Astfel că, 
neavînd ce face altceva, deoarece lichidaserăm re- 
zervele alimentare ale amîndurora, am fost nevoiţi 
să  mîncăm nişte dovleac copt, vindut de 
ambulanţii ce se-nvirteau pe peron, şi să ne- 
adăpăm cu-o băutură locală, un fel de bragă 
acidulată şi care  spumega  înspăimîntător, 
cumpărată şi aia de la alţi vînzători de ocazie. 

Cînd am debarcat în gara oraşului, se-nnoptase 
de-a binelea. De fapt, trenul intrase mai de mult în 
staţie, stătuse vreo jumătate de oră, iar apoi 
fusese tras pe-o linie moartă. Noi însă 
rămăseserăm în vagon. Ne era frică să ne mişcăm. 
Ba chiar să şi tuşim sau să strănutăm. 

De-atita dovleac cît băgaserăm în noi, şi peste 
care mai turnasem şi lichidul acela spumant, 
terifica mixtură ne fiersese în maţe. 

Abia peste două ceasuri ne-ncumetasem să 
coborîm. Cu foarte multă atenţie. Temîndu-ne să 
nu ne luăm cumva zborul în sus, ca nişte 
aerostate, dirijabile sau zeppeline. 


260 


Pesemne şi Pici gîndea ca mine, deoarece mi-a 
propus, la ieşirea din incinta gării: 

— Domn elev, hai s-o pornim pe jos, pînă la 
liceul militar! Poate ne mai slobozim o ţiră... Ne 
otrăviră oţii ăia, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată de 
chisnovaţi!... Nu-i mult de mers, că eu mai fui pe- 
aciulea de vreo cîteva ori... 

Într-adevăr, după primii doi kilometri, ne-am 
simţit mai uşori. lar după ultimii trei, c-atiţia mai 
erau, ni se făcuse şi foame. Scăpasem de 
baloanele ce ni se umflaseră în pîntec. 


Era într-o duminecă, ziua în care ajunsesem la 
poarta liceului militar „Ferdinand”. Însă noaptea, 
în jur de ceasurile unsprezece. Şi ceva. De aceea, 
probabil, la început n-au vrut să ne primească 
cei care erau de gardă. C-aţipiseră şi ei, sărmanii. 
Doar atât, cît să-i tragă un puişor de somn. lar noi 
le picasem pe cap, să le stricăm bunătatea de 
odihnă. Şi nici cu ofiţerul de serviciu n-a fost 
treaba mai uşoară. Mai întîi, nu-l găsiseră. 
Nicăieri. După aceea, cînd dăduseră de el, la 
bucătă-rie, unde dormea în dosul cuptorului, se 
supărase foc. Răcnind şi tunînd, ordonase să fim 
duşi la culcare în odaia-etuvă, din dotaţia 
infirmeriei. 

Indignat, am ridicat şi eu tonul! 

— Domntule locotenent, să trăiţi, cer să fiu scos 
la raport. Chiar la comandantul liceului. Nu-s 
purtător de exantematic, ca să mă băgaţi la 
etuvă!... 

I-a sărit ţifna şi mai dihai. Şi iar a ţipat: 

— Elev, ascultă comanda la mine! Te duci la 
etuvă, aşa cum am ordonat. În altă parte n-am 
unde să te cazez, iar etuva, la ora asta, nu-i 
încălzită... Şi ştiu bine ce-am de făcut. lar în 
privinţa raportului, fii liniştit. Îţi aranjez eu unul, 
de-ai să mă ţii minte... La stînga-mprejur, marş! 


261 


PLUTONUL DE EXECUŢIE 


După cele cîteva ore de somn, îngrozitoare, 
cînd am dîrdiit în odaia-etuvă, laolaltă cu Titi Pici, 
la ceasul deşteptării am fost preluat, din ordinul 
ofițerului de serviciu, de sanitarul infirmeriei. Care 
m-a dus la baie, mi-a preluat efectele şi le-a predat 
caporalului însoțitor, iar apoi, despuiat, m-a vîrît 
în magazia administraţiei, să-mi caut o uniformă 
pe măsură. 

Gata echipat, am băut de-a-n picioarelea un 
ceai din raţia bolnavilor internaţi, iar mai tîrziu am 
fost însoţit în faţa sălii clasei a cincea. Din care 
urma să fac parte. Iar însoţitorul, cu dosarul meu 
sub braţ, nu era nimeni altul decît ofiţerul de 
serviciu, cel care mă întîmpinase la sosire. Dar 
totodată şi dirigintele clasei mele. 

Bietul Pici, la despărţire, îmi urase noroc şi 
noroace, cît mai multe şi mai băftoase (redau 
întocmai vorbele sale). Halal de-aşa noroc... 

Pe coridor, a avut loc adunarea plutonului 
clasei a cincea. Ordonată de locotenentul cu mapa, 
locotenentul... Hait, că i-am uitat numele. Deşi nu 
era un nume obişnuit. Ceva în genul: Popescu, 
Ionescu, Dumitrescu şi-aşa mai departe. Bine că 
nu mi-a rămas înfipt în memorie. C-ar fi fost păcat! 

Cînd elevii se aliniaseră pe trei rînduri, 
dirigintele m-a arătat cu degetul şi-a cuvîntat: 

— Domnilor elevi, înaintea voastră se află un 
coleg nou de clasă, însă unul cu totul aparte — 
mutat disciplinar la noi, de la liceul militar „D. A. 
Sturdza” din Craiova. O adevărată ruşine a şcolii 
noastre de elită... Un individ recalcitrant, suspect 
de lecturi interzise, imoral şi nedisciplinat, care 
mai şi discută ordinele primite. I-am citit dosarul 
cu care ne-a fost expediat, sub escortă, şi-am 
rămas îngrozit aşa cum, sper, veţi rămîne şi voi, 
cînd veţi afla ce-a săvirşit domnul elev. A fugit din 


262 


liceu, sărind gardul, cu gindul să evadeze, unde 
credeţi? — în Abisinia. Şi nu de unul singur, ci 
atrăgind în mişeleasca sa aventură şi-un alt elev, 
un tînăr nevinovat, dar care s-a lăsat amăgit de 
minciunile fugarului, aici de faţă... Priviţi-l!... Nu 
vă încredeţi în ochii săi nevinovaţi. La liceul 
nostru, nu-i va merge ca pe roate. Voi face, şi vom 
face, cu toţii, orice ne va sta în putinţă, ca să 
scoatem şi osînza din el, pentru a-l readuce pe 
calea cea bună. Dacă nu vom reuşi, va trebui să-l 
eliminăm din rîndurile noastre!... 

Un murmur lesne sesizabil s-a făcut auzit. lar 
chipurile viitorilor mei colegi arătau brusc 
înviorate. Surprins, i-am privit mai atent. N-aş fi 
putut spune că păreau chiar îngroziţi de cele 
aflate. Ba dimpotrivă, am avut impresia că-i 
interesa 


cazul meu, dorind să afle cît mai multe detalii. 
Pesemne, ca să mă poată judeca şi mai aspru. 

Vrind să profite de momentul psihologic ivit din 
senin, ca o mană cerească, dirigintele s-a 
adresat plutonului: 

— Are cineva de pus vreo întrebare? 

Un vacarm infernal, greu imaginabil, s-a 
dezlănţuit în clipa imediat următoare. 

Pedagog, locotenentul a încercat să potolească 
spiritele, ordonînd: 

— Linişte, elevi! Nu sînteţi un pluton de 
execuţie. Dacă vreţi să vă manifestaţi indignarea, 
prezentaţi-vă doleanţele prin monitorul clasei!... Ia 
spune, elev Melnic, ce-ai vrut să-ntrebi?... 

— Să trăiţi, domnule locotenent, aş vrea să aflu, 
în numele clasei noastre, dacă noul nostru coleg a 
izbutit s-ajungă în Abisinia! Şi, dacă da, să spună 
cum a făcut, pe unde a călătorit, ce lucruri 
interesante a văzut? Apoi, am mai vrea să ştim ce 
cărţi interzise a citit? 


263 


Comandantul de pluton a rămas cu gura 
căscată. Înroşindu-se la faţă, din ce în ce mai 
intens, de-ai fi crezut că-i pe cale să facă un 
atac de apoplexie, după cîteva minute, poate mai 
puţin, a purces să răcnească înfiorător: 

— Ruşine! Sînteţi nişte elevi pierduţi pentru 
armata noastră... A şi pătruns molima 
aventuristică printre voi. Mă duc imediat să 
raportez situaţia creată, de-o gravitate extremă, 
domnului colonel  Volbură  Poiană-Năsturaş, 
directorul nostru de studii!... Dacă nu-l va 
îndepărta numaidecît pe factorul defetist din 
mijlocul vostru, mă voi adresa comandantului, 
domnului colonel Ghika... Şi-am să-mi dau demisia 
din armată, în cazul cînd nu voi obţine 
satisfacţie!... Pluton, ascultă comanda la mine! 
Drepţi! La stînga-mprejur!... Direcţia, spre clasă! 
De unde nimeni nu are dreptul să iasă, pînă nu 
mă întorc de la raport... Executa-rea!... 

Marele pedagog n-a mai fost nevoit să-şi 
prezinte demisia din armată. l-au acceptat doar 
mutarea la un regiment din orăşelul apropiat. Pe 
loc. Fără vreo insistenţă din partea sa. Şi nici din 
cea a suscitaţilor colonei. Le fusese suficient să-l 
asculte pe diriginte. Care nici nu s-a mai înapoiat, 
pentru a comunica plutonului rezultatul 
demersului întreprins. 

În schimb, a venit, păşind agale şi zîmbitor, 
directorul de studii, Volbură Poiană-Năsturaş. 
Care m-a luat de braţ, văzin-du-mă speriat de cele 
auzite şi întîmplate, şi m-a introdus în clasă, odată 
cu dînsul. 

— Ei, copii — a întrebat colonelul, care din voi 
doreşte să şadă în aceeaşi bancă, alături de noul 
coleg?... Hai, spuneţi, nu vă sfiiţi, că nu-i ciumat! 

În secunda următoare, zeci de mîini ridicate mă 
solicitau ca tovarăş de bancă. Colonelul, mulţumit 
de reacţia clasei, m-a cazat chiar dînsul, personal, 
într-una din băncile de lîngă catedră, unde m-a 


264 


primit încîntat un băiat negruţ, cu ochi mari, 
curioşi, neastâmpăraţi şi iscoditori. 

— Bravo, Sergiule! Ai grijă de el, să-i arăţi ce 
are de învățat, fiindcă a pierdut aproape o 
jumătate de trimestru... 

Apoi, adresîndu-se celorlalţi elevi, le-a spus: 

— Copii, vedeţi-vă de meditaţii!... Peste o 
jumătate de ceas începe prima oră de lecţii. 
Deocamdată, vi-l răpesc pe noul vostru camarad 
de clasă şi de pluton, să-l prezint şi domnului 
colonel Ghika, comandantul liceului nostru... Cu 
bine, elevi! La revedere, şi să fiţi cuminţi... 

— Să trăiţi, domnule colonel! — a strigat într- 
un glas toată clasa, ridicîndu-se-n picioare. O să 
fim! 


INTEROGATORIU, CU DUHUL BLÎNDEŢII 


L-am urmat liniştit şi cu sufletul împăcat pe 
Volbură Poiană-Năsturaş, care înainta pe 
coridoarele liceului, spre cabinetul său, păşind 
agale şi balansîndu-şi trupul. Era un bătriior 
blajin, cu părul argintiu, niţel cam rotofei, 
scundac, extrem de îngrijit la ţinută. Nu mai ţin 
minte cărei arme aparţinea, căci ofiţerii noştri 
proveneau din mai toate specialităţile (artilerie, 
infanterie, intendenţă, geniu etc.) dar cred că era 
cavalerist, deoarece umbla numai în cizme 
prevăzute cu rozetă, ca să nu-ncurce stângul cu 
dreptul, după cum se glumea pe socoteala 
ofiţerilor pe cai. Dealtfel, avea şi picioarele cam 
crăcănate. Din fericire însă, capul conta, şi nu 
ţurloaiele. Şi-avea un cap nemaipomenit, dulcele şi 
scumpul colonel Volbură Poiană-Năsturaş. In care 
funcţiona, intensiv şi eficient, o minte luminată şi 


265 


plină de înţelegere pentru elevii săi ceva mai săriţi 
de pe şine. Ca de-alde mine, bunăoară. 

Eram liniştit şi uitasem de spaima pe care o 
trăsesem, deoarece, încă de cînd trecusem pragul 
sălii de clasă, colonelul mă bătuse pe umăr şi-mi 
spusese să nu-mi mai fac griji în privinţa 
dirigintelui. Fără să-mi precizeze că n-aveam să-l 
mai văd niciodată. De fapt, de mult vroiau să 
scape de el. Asta aveam să aflu mai tirziu, odată 
cu întreg plutonul nostru. Care numai că n-a 
organizat un miting de bucurie. 

Cînd am pătruns în cabinetul directorului de 
studii, acesta i-a cerut caporalului din anticameră 
să-i aducă o cafea mare, şi-apoi s-a aşezat în 
fotoliul din spatele biroului. 

— Hai, băieţaş, şezi şi matale în fotoliul acela! 
Pînă soseşte comandantul liceului, să stăm şi noi 
olecuţă de vorbă... 

— Am înţeles, să trăiţi, domnule colonel! 
Pesemne, doriţi şi dumneavoastră să mă 
prelucraţi, ca la carte... Dar n-am omorît pe 
nimeni, domnule colonel, vă dau cuvîntul meu de 
militar! — i-am declarat bătrinelului, nedîndu-mi 
seama că sărisem peste cal. 

După ce-am luat loc în fotoliul indicat, Volbură 
Poiană-Năsturaş şi-a aprins ţigara pe care şi-o 
răsucise singur, luînd cîteva fire de tutun dintr-o 
cutie metalică de pe birou, aşternîn-du-le pe-o 
foiţă „Job”, îndoită între degetul mare şi cel arătă- 
tor, şi adăugînd apoi smocuri întregi de tabac 
auriu, pînă obținuse grosimea necesară, absolut 
neobişnuită, aproape cît un cremvurşt. În timpul 
operaţiei, tăcuse milc. Insă zîmbise pe sub 
mustață. Cînd a venit caporalul cu cafeaua, abia 
atunci m-a învrednicit cu-o privire plină de 
curiozitate. Ca şi cum nu m-ar fi văzut pînă atunci. 
Sorbind din ceaşcă, şi-asta de dimensiuni 
anormale, şi trăgind din ciubucul în care-şi vîrise 


266 


ţigara, m-a mai măsurat o dată din ochi. Apoi mi-a 
spus, fals indignat: 

— Aoleu! Păi, aşa-mi grăieşti tu mie, măi 
copile? Uiţi în faţa cui te afli?... Dar de unde 
să ştii, dacă nici n-ai auzit de numele meu, pînă 
acum?... După cum am citit în dosarul întocmit de 
foştii tăi comandanţi, nu ţi-au plăcut decît 
romanele de aventuri... Cred şi eu... La virsta ta, 
cînd nu visam s-ajung militar de carieră, şi mie-mi 
plăceau. La nebunie!... De fapt, băieţele, să-ţi 
dezvălui un secret. Sub hainele astea, ca să-ţi zic 
şi eu ceva, de-ai să rămii cu gura căscată, se află 
un poet! Nu ţi-a căzut niciodată în mînă vreun 
volum de-al meu, de versuri?... la spune-mi, măi 
militarule? 

În aceeaşi clipă, mi s-a declanşat un releu din 
circuitele mele neuronice. La biblioteca liceului 
militar de la Craiova, unde lucrasem o vreme, 
dădusem în dese rînduri peste nişte cărticele 
semnate Volbură Poiană-Năsturaş. Bineînţeles, nu 
le citisem. Pe timpurile acelea, poezia nu-mi 
spunea nimic. N-aveam organ pentru stihuri. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule colonel, v-am 
văzut cărţile, dar nu ştiam că sînt ale 
dumneavoastră... În dreptul numelui autorului, nu 
era trecut şi gradul! 

— Asta ar mai fi trebuit, ca să mă compromit 
definitiv! — a exclamat zimbitor Volbură Poiană. 
N-ar fi trebuit să iasă militar din mine, măi copile, 
aşa cum, sper, n-o să iasă nici din tine... Dar aşa a 
fost să fie. Viaţa-i nemilos de crudă! 


Cred c-am stat împreună „de vorbă” două 
ceasuri închegate.  Volbură  Poiană-Năsturaş, 
realmente interesat, m-a iscodit în privinţa 
lecturilor mele, a părinţilor, a neamurilor, îl ştia, 
dealt-fel, şi chiar foarte bine, pe nea Tudorică 
Muşatescu, pe care-l adora, şi m-a pus să-i 


267 


povestesc, la mare amănunt, şi cît mai epic, 
întreaga aventură cu fuga în Abisinia. 

Pe cînd ajunsesem la finalul neaşteptat, de la 
Bucureşti, colonelul a pornit să ridă în hohote, de 
se ţinea cu miinile de burtă. Tocmai în clipa aceea 
a pătruns în cabinet un alt colonel, ceva mai în 
vîrstă decît dulcele meu interlocutor. Şi l-a 
întrebat pe Poiană-Năsturaş: 

— Ce faceţi aici, măi Volburică? Beţi cafele şi 
tiutiun, ca turcii la Istambul, ba mai şi vă 
distraţi?... Ce se-ntîmplă?... 

— Ghika dragă, hai încoace, s-asculţi şi tu ce i-a 
dat copilului ăstuia prin cap! El este elevul pe care 
ni l-a expediat Urziceanu, de la Craiova, ştii 
chestia, nu?... 

— Fugarul? Care-a vrut s-ajungă tocmai în 
Abisinia, ca să-l scoată pe Haile Selassie din 
belea?... Am aflat cîte ceva, de la generalul 
Chibrit, cînd am fost la Bucureşti, săptămîna 
trecută... 

Auzind că-i vorba de comandantul liceului 
militar „Ferdinand”, am sărit din fotoliu ca şi cum 
aş fi fost catapultat, şi-am înţepenit în poziţie de 
drepţi. Nu ştiam ce să fac, să mă prezint 
reglementar, sau s-aştept să fiu întrebat. 

N-a mai fost nevoie, deoarece colonelul Ghika, 
un impunător bărbat, înalt şi mătăhălos, cu-o faţă 
lată, grăsuţă şi cernută de trecerea anilor cu 
pecinginea timpului, cărunt şi mişcîndu-se ca un 
pachiderm, s-a aşezat numaidecit pe fotoliul 
părăsit de personalitatea mea şi mi-a comandat cu 
glas înveselit: 

— Pe loc repaus, elev! Cată-ţi un scaun, şi treci 
înaintea noastră, să-mi povesteşti şi mie cum ai 
călătorit pînă la africanii tăi... Dar să-mi spui totul, 
fără să te sfieşti, că la noi nu se mănîncă oameni! 


Şi iar am luat-o de la început. În vreme ce 
ambii colonei sorbeau din cafeluţele servite de 


268 


caporalul lui Volbură Poiană-Năsturaş, dar şi 
fumau  răsucindu-şi ţigară după ţigară, m-am 
străduit să prezint aventura trăită dintr-un alt 
unghi, relatîndu-le despre oamenii întilniţi pe 
drum, despre locurile văzute şi păţaniile legate de 
minunatele făpturi ce ne ajutaseră să nu murim de 
foame. 

Cînd, înfierbîntat şi îmboldit de zimbetele lor 
blajine, îmi luasem avînt şi-am trecut şi la detalii 
mai „shocking”, bunăoară operaţia de încălzire 
exercitată asupra mea de Tica, care-mi lăsase o 
impresie de neuitat, şi comandantul şi directorul 
de studii, după ce s-au uitat unul la altul, au 
izbucnit în hohote de ris. Rideau cu lacrimi, 
înecîndu-se cu fumul ţigărilor. 

— Măi copile, — mi s-a adresat la un moment 
dat colonelul Ghika, după ce se mai potolise din 
tuşit, să nu cumva să te pună sfîntul să-ţi pui şi la 
noi în funcţiune atracţia pe care-o exerciţi asupra 
muierilor răscoapte, c-ai încurcat-o... Avem şi 
noi... 

Poetul Volbură Poiană-Năsturaş, reţinîndu-şi un 
pufnet, i-a atras atenţia prietenului său, căci se 
vedea cît de colo că erau în cele mai bune relaţii 
de amiciţie, şi încă unele de-un tip aparte, care-i 
leagă mai totdeauna pe cei ce-au trăit împreună 
evenimen-te neobişnuite timp îndelungat: 

— Măi Ghika, lasă-mi elevul în pace, nu-i mai 
băga şi tu în cap gînduri nesănătoase!... O fi el 
cam trăsnit şi hăbăuc, dar e încă neprihănit. Cu 
păţaniile lui, mai curînd ar merita să şi le aştearnă 
pe hîrtie, decît să-şi piardă vremea cu fleacuri. 
Bineînţeles, asta mai tîrziu, cînd îşi va termina 
studiile, şi va fi bărbat în toată firea... Mă rog, om 
trăi şi-om vedea! Cu milităria stă mai prost... E 
lucru constatat, ce să mai ne-ascundem după 
degete. 


269 


Spre surprinderea mea, comandantul, uitînd că- 
s de faţă, l-a bătut pe obraz pe Volbură Poiană, ca 
o mîngiiere, spunîndu-i: 


— Năsturele, Năsturele, mai sînt şi-alţii, cărora 
nu le-a intrat milităria în sînge! Îi ştii tu... Tot aşa 
cum o ştii şi pe Genica noastră, că la ea mă 
gindeam cînd îl avertizasem pe exploratorul de la 
Craiova să fie atent... 

Apoi, observind că ascultasem totul cu-o 
curiozitate sporită, colonelul Ghika s-a prefăcut că 
se răţoieşte la mine: 

— Elev, mai eşti aici?... Drepţi! În pas 
alergător, marş la ore... Iar înainte de plecarea în 
vacanţa de Paşti, să mi te prezinţi la raport, şi să- 
mi arăţi cum ai încheiat trimestrul! 

Am întins-o ca din puşcă, uitînd să mai declam 
formula reglementară: „Am înţeles, să trăiţi, 
domnule colonel comandant!”. Pentru prima oară, 
de cînd mă chinuiam cu milităria, care nu-mi 
plăcea deloc, dădusem şi eu peste nişte ofiţeri 
superiori omenoşi, lipsiţi de băţoşenia şi aroganţa 
celor pe care-i avusesem la „,D. A. Sturdza”. 
Exceptînd,  se-nţelege,  sumedenia de grade 
inferioare, cu care mă avusesem destul de bine. 

Şi, fericit de norocul ce-mi căzuse pe cap, m-am 
dus la plutonul meu. 


CONIACIAREA 


Mai era ceva ce-mi plăcea la liceul militar 
„Ferdinand” —: faptul că, în timpul săptămînii, nu 
eram obligaţi să purtăm uniforma militară. Cu 
pantalonii călcaţi la dungă, vestonul cu nasturii 


270 


lustruiţi, cravata în culorile şcolii, bereta cu 
cocardă, centura şi bocancii făcuţi oglindă. Pentru 
zilele obişnuite, de program normal, toţi elevii 
fuseseră echipați în treninguri bleumarin, cămăşi 
cu gulere deschise, băşti de sport şi-n picioare 
tenişi. Splendidă iniţiativă locală... Scăpasem de 
osînda alifiei „Vax Albina Cavaler Pasta”, cu care 
trebuia să ne frecăm nasturii de alamă în fiece zi, 
rezervîndu-ne această bucurie doar pentru zilele 
de învoire în oraş, fusesem scutiţi de verificarea, 
seară de seară, a nasturilor de la veston, precum 
şi de toate celelalte plictisitoare detalii ale 
programului administrativ. 

Aşa că, mai mult zburdînd, mi-am petrecut 
prima zi de şcoală. Nici unul din profesori nu mă 
ascultase la ore, preveniţi probabil de către 
directorul de studii, şi se mulţumiseră doar să mă 
examineze curioşi, ca pe-o „rara avis” exotică. La 
masă, apoi în ceasurile de odihnă, făcusem 
cunoştinţă cu viitorii colegi, re-comandîndu-ne 
reciproc. Abia cînd s-a dat stingerea, şi eram cu 
toţii în dormitor, s-a declanşat operaţia reală de 
contactare. 

Melnic, monitorul clasei, m-a invitat lingă el, pe 
marginea patului său, şi, în vreme ce mai mult de 
jumătate de pluton se-aşezase de jur împrejur, 
pe paturi sau chiar pe duşumea, au purces 
întrebările. Din ambele sensuri. 

Ca să mi se capteze bunăvoința, şi să-mi 
sporească  disponibilităţile narative,  Melnic, 
scoţindu-şi din dulăpiorul cu efecte personale o 
lădiţă de lemn, m-a invitat: 

— Hai să gustăm împreună din cîrnaţii pe care 
mi i-a tri- mis tata... Bătrînu-i agricultor, iar satul 
nostru, Cimişlia, aşa-i spune, e vestit pentru rasa 
de porci crescută acolo. Avem acasă şase bucăţi, 
două scroafe şi patru scopiţi... Dacă nu-i scopim, 
vierii dau o carne urit mirositoare... 


271 


Cînd a extras din lădiţă vreo doi metri de 
cîrnaţi de casă, gata prăjiţi, aurii de bine ce 
fuseseră afumaţi, am simţit că voi fi bun prieten 
cu monitorul nostru. Băieți simţiţi, colegii din 
preajmă şi-au tăiat doar cîte-o feliuţă, lăsîndu-mi 
mie restul. Pe puţin un metru şi ceva de cîrnat. Ba 
şi mai mult, pînă n-am lichidat „obiectul”, mi-au 
adresat numai chestiuni nevinovate: de unde 
sînt, ce-i tata, cum arată Piteştiul, unde mi-am 
petrecut vacanţa şi-aşa mai departe. 

Totuşi, le simţeam întrebarea ce le stătea pe 
limbă. Şi, ca să nu-i fierb, din proprie iniţiativă m- 
am interesat: 

— N-aţi vrea să aflaţi cum a fost cu fuga mea în 
Abisinia?... 

— Păi, bine măi, de cînd tot aşteptăm! — şi-a 
exprimat nerăbdarea ce-i clocotise în suflet băiatul 
ce mă acceptase de coleg de bancă, Sergiu Al. 
George, căci aşa îl chema. 

Cine ar fi crezut despre oacheşul acela, subţirel 
şi mititel, că provenea dintr-o familie de scriitori, 
un unchi de-al său fiind inclus în antologia poeţilor 
români contemporani, elaborată de Ion Pillat şi 
Perpessicius, şi c-avea să devină, peste ani, unul 
din marii noştri orientalişti, eseist de prestigiu, 
specializat în indianistică. 


O oră, dacă nu şi mai mult, a durat relatarea 
fantasticei mele aventuri. Spre încîntarea 
ascultătorilor uluiţi, şi care nu-şi puteau ascunde 
admiraţia faţă de temeritatea şi fantezia operaţiei 
„Abisinia”. 

Apoi, ne-am mărturisit lecturile preferate. Şi- 
am avut pri-lejul să constat, printre noii mei 
colegi, existenţa unui posesor de autentice 
bijuterii. Sergiu Samarian, aşa se numea, colecţio- 
nase toate fasciculele apărute din „Submarinul 
Dox”, „Aventurile celor trei cercetaşi”, şi celelalte 
romane pomenite de mine, ca fiind cărţile mele de 


272 


căpătii. Deci, nu eram singurul pasionat de-o atare 
literatură mediocră. Mediocră, dar care se citea cu 
sufletul la gură, deschizînd drumul spre marile 
valori. S. Samarian, mai tîrziu, ajungea un celebru 
şi distins teoretician al jocului de şah, publicînd 
mai multe cărţi, de-o erudiție intens apreciată de 
cunoscători. Din păcate, niciodată nu m-a 
interesat şahul. În schimb, m-au preocupat jocurile 
de psihologie şi inteligenţă — tablele şi pokerul. 
Din moment ce unii susţin că tablele şi pokerul 
sînt jocuri de noroc, mă abţin de la orice co- 
mentariu. De ce să-i dezamăgesc, informîndu-i că 
habar n-au de „calculul infinitezimal” al 
probabilităților, că-s total şi absolut afoni în 
materie de matematici superioare. 

Ne-am culcat tîrziu. Obosiţi de cît vorbisem şi 
povestisem. 

A doua zi, la deşteptare, unii colegi continuau 
să-mi exprime mulţumirile lor pentru cele relatate. 
lar alții, mai  sperioşi şi  intimidaţi de 
periculozitatea acţiunilor mele, s-au resemnat să 
mă admire de la distanţă, temîndu-se ca nu cumva 
să contracteze şi ei maladia pe care-o purtam în 
mine. 


LECŢII DE ROMÂNĂ 


Cu riscul de-a mă pomeni corigent, m- 
apucasem serios de poezie. Gata, eram băiat 
mare! Depăşisem faza lecturilor paraliterare. De 
vreo două luni, citeam pe rupte numai poeţi. Şi, 
uite-aşa, aprovizionat copios cu cele mai recente 
apariţii din „ramură”, în special de profesorul meu 
de română, Augustin Z. N. Popescu, cunoscutul 
şi minunatul istoric literar de astăzi (Augustin Z. 
N. Pop) pornisem să-nsăilez şi primele tentative li- 


273 


rice. Desigur, modernizante. La ora aceea, mă 
uimiseră Minu-lescu, Pillat, cu ciclurile sale 
„asiatice”, Ilarie Voronca, Ste-phane Roll, Al. 
Robot, Stamatu, Emil Botta şi foarte mulţi alţii. 

Orele de română cu Augustin Z. N. Popescu 
erau autentice prilejuri de bucurie. Dotat cu-o 
memorie fantastică, profesorul ne recita versuri, 
însă într-o manieră atit de captivantă, jucîn- du-şi 
glasul, nuanţînd, accentuînd, acolo unde bănuia că 
nu ne-ajută mintea să desluşim sensul, încît 
ajunsesem să-l rugăm să-şi prelungească lecţia şi- 
n recreaţie. 

Despre scriitori, în afara comentariilor 
închinate cărților acestora, ne povestea elemente 
biografice nelaîndemîÎna oricărui muritor. lar 
viețile marilor noştri creatori sunau pentru noi ca 
nişte romane senzaţionale, pline de detalii insolite, 
unele chiar depăşind istoria literară. 

După ce-şi termina lecţia, Augustin Z. N. 
Popescu, luîn-  du-şi catalogul şi îndreptîndu-se 
spre ieşire, se oprea în pragul uşii şi-ntreba: 

— Ei, domnilor elevi, care din voi a mai scris 
ceva?... 

„Domnii elevi poeţi” erau vreo patru sau cinci. 
Şi ne grăbeam să-i încredinţăm stihurile. Şi eu, şi 
Sergiu Al. George, şi Samarian şi ceilalţi călăreţi 
ai Pegasului. 

Bălaiul Augustin, zîimbind şugubăţ, mai zăbovea 
niţel pe coridor, să ne examineze rapid 
capodoperele. Avea un ochi formidabil. In cinci 
minute, nu mai mult, izbutea să citească totul. 
După care ne comunica părerea sa. Unora le cerea 
să-şi transcrie pe curat poezeaua, ca să fie trimisă 
revistei literare a liceelor militare, „Lamura”, care 
apărea la Craiova, iar altora le indica schimbările 
necesare. 

Numai mie însă, mai totdeauna, îmi spunea: 

— Mă, nu ştiu ce să mă fac cu tine... Nu-nţeleg 
nimic din elucubraţiile tale. Ce vrei? Să fii mai 


274 


modernist şi mai ermetic decît Barbu, Dan Botta, 
şi cei din grupul lor?... N-am să-ţi mai aduc nici o 
carte de-a lor, c-ai să te sminteşti chiar de tot! Ia 
să mi-l citeşti matale, şi să mi-l tot reciteşti pe 
Mihai Eminescu... După mine, e mai modern decît 
toţi ceilalţi! Totuşi, scrie mai departe, nu te lăsa, 
cum te-ndeamnă inima... În definitiv, nici nu-i 
recomandabil să te iei după toate spusele mele! 

În materie de Eminescu, aveam însă un 
profesor de istorie, unul Vladimir Dogaru, un 
zdrahon de bărbat, de vreo doi metri înălţime, şi 
înzestrat Cu-o voce de bas pedalist 
nemaipomenită, care, de multe ori, în loc de lecţie, 
ne declama impresionant, tulburindu-ne 
sufleţelele, „scrisorile” poetului naţional. Faţă de 
care avea un adevărat cult. Dealtfel, niciodată nu 
ne-a recitat din vreun alt poet. 


Cel care m-a cîştigat definitiv pentru 
profesiunea de scriitor, unul din cei mai gingaşi şi 
plăpînzi profesori pe care i-am avut vreodată, a 
fost George Dorul Dumitrescu. 

Era un tip aparte. Lung şi deşirat, slab, purtînd 
nişte oche-lari cu rame negre, mari şi dotați cu 
lentile groase, care-i  măreau ochii pînă la 
dimensiuni anormale, pătrundea în clasă, de cele 
mai multe ori, înainte de începerea orei. li ţinea 
locul lui domn Augustin, care plecase undeva, la 
o specializare. Niciodată nu se îndrepta spre 
catedră. Păşea pierdut, lejer clătinîn-du-se, cu 
catalogul sub braţ, direct spre fereastră. Unde 
rămînea minute întregi, privind la evenimentele, 
de fapt inexistente, ale străzii. Căci nimic nu se 
petrecea, la orele acelea, pe bulevardul Ştefan cel 
Mare. 

Abia într-un tîrziu se-ntorcea spre noi, ca să ne- 
ntrebe, pri-vindu-ne miop: 

— Măi copii, Voi ce clasă sînteţi?... 


275 


Nu l-am auzit niciodată să predea vreo lecţie. În 
cele două luni, cît l-a suplinit pe Augustin Z. N. 
Popescu, cînd îşi amintea de existenţa noastră ne 
punea să dăm extemporale. Şi-a tinut-o tot aşa, 
pînă s-a înapoiat titularul catedrei. 

Desigur, intrigaţi de ciudata apariţie, şi eu şi 
Sergiu Al. George, curioşi să aflăm cine-i 
personajul, am făcut pe dracu-n patru şi-am dat de 
informaţiile necesare. Pe care ni le-a procu- rat 
profesoara noastră de pian, domnişoara Eugenia 
Prujină. Şi care, îndrăgostită fără speranţe de 
fantastica făptură a profesorului nostru, ne-a 
dezvăluit că George Dorul Dumitrescu era unul din 
cei mai mari scriitori contemporani. lar ca să ne 
convingă, ne-a adus de-acasă, pitită în poşetă, şi 
cartea recent apărută a acestuia. Ne-a înmîinat-o 
ruşinată. Cînd i-am descifrat titlul, am înţeles de 
ce se-mbujorase scumpa noastră Genia. Volumul 
se chema „La fetiţa dulce”! lar pe coperta de 
gardă, autorul îi caligrafiase şi-o dedicație, ceva în 
genul „Genicăi Prujină, fetiţă de zahăr pudră, 
pentru  oblojit inimile cavalerilor amari şi 
amăriţi...” 

Se-nţelege, c-am luat imediat la lectură „Fetiţa 
dulce”. Scene de-un haz gros, dintr-un țărm 
pierdut la răsăritul ţării. Pitoreşti şi personajele, şi 
vorbirea cvasidialectală a acestora. 

Din clipa cînd am terminat lectura, George 
Dorul Dumi-trescu devenise pentru mine imaginea 
clasică a scriitorului. Bineînţeles, aşa cum mi-l 
imaginam eu. 

Cu prima ocazie, la un sfirşit de oră, îl 
abordasem emoţio-nat şi-i declarasem: 

— Domnule profesor, v-am citit cartea şi mi-a 
plăcut enorm!  Sînteţi un mare prozator... 
Intocmai ca „Maidanul cu dragoste”. Adică, vreau 
să spun, ca George Zamfirescu, autorul 
„Maidanului...”. 


276 


Aerianul profesor m-a privit uimit, apropiindu- 
se cît mai mult de figura mea strălucitoare, din 
pricina tulburării ce mă cuprinsese, să mă vadă 
mai bine, fiind de-o miopie cumplită, şi mi-a spus 
tirşindu-şi cuvintele: 

— Păi bine, măi băiete, cărţi de-ăstea îmi citeşti 
matale?... „La fetiţa dulce” şi „Maidanul cu 
dragoste”!... Nu cred că-i sănătos, la virsta 
dumitale. Atit ţi-ar mai lipsi, să-ţi cadă în mînă şi 
„Amantul doamnei Chatterley”! Şi eşti un om 
pierdut!... 

— Sînt, domnule profesor! — m-am mîndrit eu. 
C-am ci- tit şi romanul lui Lavrence... 

— Măi, se scrie Lawrence, cu dublu „v”, şi se 
pronunţă lorăns! — m-a informat George Dorul 
Dumitrescu, îngrozit de cele aflate. Dumnezeule, 
ce ofiţer o să mai iasă şi din asemenea elev?!... 

Ca să-i liniştesc temerile, l-am asigurat cu glas 
şoptit: 

— De nici un fel, domnule profesor! Am început 
şi eu să compun poezii, şi vreau să mă fac poet... 

Dascălul m-a bătut pe umăr şi nu mi-a mai spus 
nimic. Ci doar s-a mulţumit să dea din mînă. A 
lehamite. Semnificaţia gestului am interpretat-o 
corect abia mult mai tîrziu. Peste foarte mulţi ani. 
Atunci însă, am fost convins că-mi indicase cu 
talentata sa mînă „cale liberă spre Pegas”. Ca să-l 
încalec şi să pornesc la galop înspre azurul 
nadirului. 

De-a doua zi, am purces să-i imit pe George 
Dorul Dumitrescu. Nu la scris, ci-n materie de 


comportament. 
Priveam pierdut, minute de-a rindul, pe 
fereastră, cuge- tind la clipa fericită cînd va 


pogori asupră-mi aripa inefabilă a inspiraţiei. Apoi, 
în loc să-mi văd de lecţii, şi să mă pun cu burta pe 
carte, rătăceam prin curtea liceului, cu paşi 
legănaţi, abia tîrîndu-mi picioarele, de parcă 
mă cocîrjase multitudinea preocupărilor mele. Tot 


277 


nădăjduind să mă ia în seamă colegii, şi să se 
mire de starea de graţie ce mă cuprinsese. 

Primul care-a observat că nu-i ceva în regulă cu 
mine, a fost Melnic, monitorul clasei, cel căruia îi 
lichidasem toată rezerva de cîrnaţi. Într-o bună zi, 
îngrijorat de manifestările mele bizare, 
proprietarul de produse porcine casnice m-a luat 
la rost: 

— Măi Vladule, ce dracu-i cu tine, eşti cumva 
îndrăgostit?... Sau nu te simţi bine cu burta?... 

Crunt dezamăgit, dar şi demoralizat de lipsa de 
sensibili- tate a monitorului, mi-am arborat o 
mutră sinistră, chiar funebră aş putea zice, şi i-am 
declarat cu glas stins, de om ce-aşteaptă numai 
compătimire din partea semenilor săi: 

— Melnicule dragă, de ce nu-mi dai pace?... Nu 
vezi că mă frămîntă cumplit durerile creaţiei!... 

Şi mai neliniştit, monitorul m-a abandonat 
problemelor mele complexe. 

Iar peste vreun ceas, nu mai mult, eram chemat 
la infirmerie de domnul căpitan Biju, doctorul 
liceului militar „Ferdinand”. Printr-un caporal. 
Biju m-a pus să mă dezbrac, m-a ascultat la 
plămîni, mi s-a uitat în git, m-a palpat la ficat şi 
stomac, fără să mă-ntrebe nimic, după care i-a 
ordonat majurului sanitar: 

— Mă Pipoaşcă, dă-i elevului o doză dublă de 
sulfat de sodiu! Că-i biîriie ceva în maţe... Să nu ne 
facă pocinogul cumva, şi să ne pomenim cu vreo 
toxicoză alimentară! 

Dacă m-ar fi supus unui interogatoriu medical, 
n-aş mai fi fost silit să beau o cană de-o juma de 
litru din porcăria aia amară, şi-ar fi aflat şi 
căpitanul Biju, chiar din gura mea, şi nu din 
ascultarea  intestinelor, că trei zile la rind 
fuseserăm hrăniţi numai cu fasole boabe. Ciorbă 
de fasole, iahnie de fasole, caşoletă şi fasole 
bătută. 


278 


În orice caz, după o noapte terifică, am părăsit 
ideea imi- tării comportamentului lui George Dorul 
Dumitrescu. Dacă aş fi continuat, riscam să fiu şi 
internat la spital. Căci intrase şi Sergiu Al. George 
la bănuieli. Din cele mai catastrofice. Şi-avea 
neamuri în tîrg, chiar un unchi, director de 
bolniţă, căruia intenţiona să mă recomande, după 
cum mi-a şi spus: 

— Măi, dacă te duc la nenea Pericle, specialist 
în maladii gastrice, într-o lună te face om... 
Fiindcă, precis, tu ai limbrici!... 

Printre profesorii noştri, mai erau şi alţii care 
posedau anu-mite relaţii cu literatura. Bunăoară, 
cel de geografie, G.M. Raşcu, fratele poetului I.M. 
Raşcu, cunoscut mie din antologia lui Pillat- 
Perpessicius. Sau dascălul de matematică, Parn6, 
care, la ascultare, mă-ntreba mai mereu: 

— Ia spune-mi, domnule elev, mai scrii 
poezii?... 

— Da, domnule profesor! — îi mărturiseam eu 
fudulin-  du-mă. 

— Buuun! la treci la tablă, să te văd cum îmi 
rimezi o ecuaţie de gradul doi... 

Spre norocul meu, nu-mi punea doi în catalog, 
ci patru. Ca să n-am motive să mă declar 
persecutat. 

lar doamna Smolenski, profesoara de franceză, 
care aflase de la fi-său, elev şi el în clasa noastră, 
că umblu pe la poezie, totdeauna mă ruga să-i 
traduc din Victor Hugo, s-audă şi cole- gii mei cum 
sună un poet francez tradus de-un poet român (în 
devenire). Femeie reprezentativă, nespus de 
frumoasă, bălană şi înaltă cît un husar, îi recitam 
poeme din Verlaine, ştiind de la  fi-său că-i moartă 
după „Chanson d'automne”. Puneam atita suflet şi 
langoare, de uita splendida doamnă şi de Hugo, şi 
de traducere, şi-mi punea nota maximă. 

Cu alţii, ca de-alde Eberwein, Scheibler sau 
Stiopa Grosul, acesta din urmă dascăl de istorie, 


279 


parcă, iar cei dintii de germană, n-aveam 
probleme. Toceam serios la materiile respec-tive. 
Şi-n cazul acesta, le eram total indiferent. Ca poet. 

Problemele cele mai grave le-am avut, din 
păcate, cu Eugenia Prujină. 


PROFESOARA DE PIAN 


De mic copil, zice-se chiar de la naştere, îmi 
plăcuse muzica. Mai ales interpretată la pian. 
Pesemne, zic şi eu, asta mi se trăgea de la tanti 
Marioara, mătuşă-mea, de la Piteşti, care mani- 
festa o autentică pasiune pentru  sonorul 
instrument, tocînd la clapele lui ceasuri de-a 
rindul, de se cutremura casa bătrinească a 
bunicilor, plus cele din vecinătate. Şi, întrucît 
recitalurile mătuşă-mii se petreceau la căpătiiul 
leagănului meu, de nou născut, precum şi mai 
tirziu, în toată perioada fericitelor mele vacanțe 
din bătătura bunicului Tatapetre, rămăsesem şi eu 
molipsit de „filoxera” ritmurilor şi melodiei. Mai 
încercase şi tanti Marioara să-mi dea nişte lecţii 
de pian, însă renunţase urgent. Nu pentru că n-aş 
fi avut talent, dar nu-i mai îngăduia timpul. 
Totodată, majestuoasa mea mătuşă era şi 
bucătăreasa casei. Iar familia era numeroasă, şi 
mînca ţeapăn. 

La „D.A.  Sturdza”-Craiova,  şi-acolo se 
întreprinsese o tentativă asupra mea de-a mă 
învăţa vioara, iar mai apoi, în cadrul fanfarei 
liceului, toba mare şi trombonul. Deci, cum s-ar 
putea spune, eram tocmai copt, şi la liceul militar 
„Ferdinand”, să fiu îndrumat spre noi lecţii de 
pian. Totul pornise de la profesorul nostru de 
muzică, domnul Burcă. 


280 


Era, dealtfel, normal să intru sub unghiul de 
incidenţă al paletei sale artistic-afective, deoarece 
îi plăceau nespus elevii dotați c-un cît de cît talent 
la poezie. Pe cînd era aviator, pilot de vinătoare, 
cucerise garnizoane întregi de femei (soţii de ofi- 
teri) cu poeziile sale de dragoste pe care, punîndu- 
le pe muzică proprie, le transformase în romanțe 
devenite celebre. Arăta şi dumnezeieşte de 
frumos, ca bărbat, bătrînul. Chiar la vîrsta de- 
acum, rămăsese la fel de chipeş şi ţanţoş, deşi 
albise complet, însă ştiind să se-mbrace, şi să fie 
mereu proaspăt bărbierit, odicolonizat şi pudrat, 
tuns totdeauna tinereşte, sportiv chiar, cu părul 
scurt şi lejer cîrlionţat, dezlănţuia entuziasmul 
petrecerilor de la cazinoul ofițeresc. Unde-şi cînta 
romanţele cu glasul său frumos timbrat, de 
bariton-,,beţiv”, după cum afirma dînsul, pină-şi 
băga sub masă partenerii de chiolhanuri. Căci, în 
afară de talentul la muzică şi stihuri, bătrînul îl 
avea şi pe cel al băuturii. Le bea de le stingea!... 
Şi, în pofida performanţelor sale bahice, era 
singurul care pleca acasă pe picioarele-i proprii, 
personale. A 

Ţinea mult la mine. li citisem şi unele producţii 
de-ale mele. Într-o după-amiază, mă chemase în 
cancelarie şi-mi propusese: 

— Măi Vladimire, dacă vrei să te iau la 
Bucureşti, cu fanfara liceului nostru, pe care abia 
acum o formăm, neapărat trebuie să faci nişte 
lecţii de pian, cu domnişoara Genica Prujină... In 
felul ăsta, îţi mai educi şi tu urechea, fiindcă, după 
cum mi-am dat seama la orele mele, în materie de 
muzică eşti total afon!... Nici voce n-ai, nici 
ureche! Însă pianul îţi va prinde bine, deoarece 
fanfara noastră va fi alcătuită din foarte multe 
acordeoane... lar, de la pian la acordeon, nu-i decît 
un pas)... Ce zici, mergem împreună la defilarea 
din opt iunie, cu fanfara reunită a tuturor liceelor 


281 


militare?... Generalul Chibrit vrea să-i rupă gura 
regelui, la festivitatea aniversării urcării pe tron!... 
Interesat să mai văd o dată capitala, în 
speranţa că, poate, o voi reîntilni pe Tica, am 
acceptat imediat: 
— Domnu Burcă, pentru matale, învăţ orice, nu 
numai pianul!... 


După o săptămînă de „pian”, m-am înfăţişat 
numaidecît, din proprie iniţiativă, ofițerului de 
serviciu, să-i raportez grava mea abatere de la 
disciplina militară. Mă îndrăgostisem de pro- 
fesoară! Spre stupefacţia mea, „ofiţer de serviciu”, 
în noaptea aceea, era chiar colonelul Volbură 
Poiană-Năsturaş. 

— Mă copile, dacă nu dădeai de mine, o păţeai 
rău... De obicei, gradele superioare nu fac de 
serviciu. Dar am avut ceva de scris, şi l-am 
înlocuit pe căpitanul Biju. Că sîntem prieteni, nu 
duşmani. Du-te şi te culcă... Probabil, te-a-mbătat 
şi pe tine Genica noastră, cu farmecele ei. Nu 
pune la inimă. Nu eşti nici primul, şi nici ultimul. 
Are şi fetiţa asta o tehnică, ca să vă mai astîmpere 
elanurile vîrstei, de te lasă cu gura căscată 
Personalitate mare, băieţele, nu glumă... 

Chiar de-a doua zi, am trecut la... acordeon. 

Decis să-l învăţ serios, ca la carte. Iar în 
repertoriul meu, n-aveam să includ decît 
marşuri, de preferinţă funebre. Genia îmi dăduse o 
lecţie. De neuitat. Că fiece vîrstă îşi are cîntecul 
ei. La anii mei, nu eram suficient de „matur” să 
pot interpreta, împreună cu domnişoara Prujină, 
romanțe de dragoste pentru pian „la patru miîini”. 


SINUCIDEREA, MAGIE NEAGRĂ, ELEVUL LAURENŢIU 


282 


Lîngă stadionul liceului nostru, de fapt o curte 
uriaşă, unde aveau loc adunările generale ale 
tuturor  plutoanelor, precum şi manifestaţiile 
sportive, se afla internatul „Liceului Eparhial de 
fete”. lar seara, după ce luam masa şi ne risipeam 
la plimbare, care pe unde-i trecea prin cap, unii 
dintre noi, printre care mă număram şi eu, 
preferam să cîntăm serenade domniţelor din 
ograda alăturată. _ 

In cor, sau solo. In funcţie de harul şi opţiunea 
fiecăruia. Zidul despărțitor, o împrejmuire din 
cărămidă netencuită, însă văruită mereu, ca să nu 
ne aventurăm la căţărarea pe cuşma acesteia, era 
mai totdeauna locul nostru de întîlnire. Fetele, mai 
curajoase decît noi, ne aşteptau cocoţate pe vîrful 


zidului. De-acolo, zîimbindu-ne de sub clarul de 
lună, dacă aveam parte de ea, iar dacă nu, de sub 
rafalele lanternelor noastre, ne-as-cultau 
tulburate. 


Deoarece, uneori, ne-adunam şi cîte douăzeci 
sau treizeci de amatori de „vrajă”, rezultatul era 
catastrofic. Soliştii ce-şi fortau vocea, ca să 
depăşească „formaţiile corale”, ale celor nedotaţi, 
precum şi grupurile de recitatori, că eram şi dintr- 
ăştia, cu toţii laolaltă cîntam şi declamam, 
întrecîndu-ne, de-ai fi zis că sîntem o haită de 
dulăi flămînzi şi alungaţi cu pietre. 

După ce nu reuşisem s-o impresionez pe 
Tănţica mea (aşa mi se recomandase), cu vocea, 
interpretîndu-i ultimul tango la modă, „Gelozie”, al 
lui Ion Vasilescu, îmi încercasem norocul cu vreo 
cîteva din „poemele” mele ultramoderniste. 

Cucerită de îmbinările insolite ale cuvintelor 
alese cu grijă, Tănţica, la un moment dat, m-a 
întrebat de la înălţimea pe care se afla: 

— Tu eşti poet, sau elev-militar?...' 

— Poet, n-ai auzit bine? 


283 


— Am auzit, sigur c-am auzit! Dar n-am 
priceput nimic... Ştii ce! Mai cîntă-mi „Gelozia” 
aia... Eşti atît de nostim! 

Măgulit, i-am mai răcnit o dată tangoul. Tănţica 
se legăna în ritmul celebrei melodii, privindu-mă 
destul de ciudat. Abia cînd am terminat, am 
realizat ce anume-i plăcea la mine. Căci mi-a 
mărturisit-o cu sinceritate dezolantă: 

— Tu, ce nostim eşti! Cînţi, de parc-ai fi într-un 
poloboc... 


Disperat, o săptămînă am suferit cumplit. Nu- 
mi mergea deloc cu muzica. lar cu studiile, şi mai 
puţin. Umblam năuc pe coridoarele dormitoarelor, 
nopţi de-a rîndul, străduindu-mă să depistez o 
modalitate de a mă sinucide. Cît mai aparte. Din 
lipsa unor mijloace adecvate, mi-am dat seama că 
nici aici n-aveam noroc. Aş fi vrut să-mi curm 
viaţa, aruncîndu-mă de la etajul al zecelea. 
Liceul nostru n-avea decît două. Insuficient pentru 
ambițiile mele. Să mă înec în mare, nici aşa ceva 
nu era cu putinţă. Oraşul nefiind port. Unica gîrlă, 
de la periferie, era mai totdeauna secată. 

Însă un eveniment cutremurător, care m-a 
tulburat mult timp după aceea, m-a vindecat de 
ideea sinuciderii. Ordonanţa colonelului Ghika, un 
soldat de prin părţile locului, îşi tăiase firul zilelor 
consumînd două sticle de insecticid. Nefericitul, 
din dorința de-a o speria pe servitoarea 
comandantului, cu care întreținea unele relaţii 
amoroase, locuind şi-n aceeaşi casă, băuse „verde 
de Paris” pur, nediluat. 

Bietul Ghika, distrus de tragedia ce se 
petrecuse sub acoperişul său, îi povestise lui 
Volbură Poiană-Năsturaş, cu lux de amănunte, 
concluziile anchetei întreprinse de procuratură. 
lar directorul de studii, într-o noapte, cînd 
acceptase din nou să-l înlocuiască pe căpitanul 
Biju, acuma înnebunit de pretenţiile exagerate ale 


284 


nevestii-sii, care-i cerea să doarmă numai acasă, 
îmi relatase şi mie cele aflate. Ca să mă distragă 
de la gîndurile negre. Destul de întunecate chiar. 
După cum dedusese, din poeziile pe care i le 
înmînasem spre a căpăta îndrumări de specia- 
litate. 

— Măi copile, nici o muiere nu merită un atare 
gest! Putoarea aia de servitoare, o dezmăţată şi 
beţivancă, se mai culca şi cu cealaltă ordonanţă a 
ghinionistului de Ghika... Cînd cei doi l-au găsit 
pe Gligorie sinucigaşul, zbătîndu-se pe duşumea, 
în chinurile morţii, l-au virit sub pat, să nu-i 
deranjeze din treburile lor murdare şi păcătoase... 
Abia a doua zi l-au anunţat pe sărmanul meu 
prieten... Fiare, nu oameni, măi băiete dragă!... 
lar procurorul mai are şi bănuiala că nu-i vorba 
de-o sinucidere simplă, ci combinată cu-o tentativă 
de crimă... 


Renunţind definitiv la gestul suprem, am 
devenit mai atent la viaţa ostaşilor în termen, 
care fuseseră repartizaţi la liceul militar, după 
terminarea perioadei de instrucţie, să ne 
servească pe noi, viitoarea elită a ofiţerimii 
române. Unii lucrau la bucătărie, alţii la 
spălătorie, iar o bună parte din ei se ocupa de 
curăţenia generală a stabilimentului. Cei mai 
cumsecade însă mi se păreau cei repartizaţi la sala 
de mese şi care ne-aduceau, de trei ori pe zi, 
dimineaţa, la prînz şi seara, platourile cu 
mîncăruri. 

În ultimul timp, căutasem să fiu cît mai des 
„elev de serviciu” la bucătărie şi sala de mese. 
Aveam sarcini diverse şi com-plexe: cîntărirea 
cărnii se executa sub supravegherea mea, de- 
asemenea a uleiului, brînzei, mezelurilor şi-a altor 
alimente de bază. În plus, eram obligat să gust din 
toate preparatele. Operația respectivă nu-mi 
displăcea deloc. Ba dimpotrivă, s-ar fi putut zice. 


285 


După ce se termina servirea prînzului, iar 
ostaşii strînse- seră vesela şi-o spălaseră 
corespunzător, îşi  lepădau  şorţurile albe, 
obligatorii în decursul exercitării funcţiunii de 
chelner, şi se retrăgeau pe coridorul din preajma 
bucătăriei, să-şi mai povestească şi ei de-ale lor. 

Mă dădeam pe lîngă ei, aşezîndu-mă şi eu pe 
ciuci, întocmai ca dînşii, şi, cu spatele rezemat de 
perete, îi ascultam ceasuri de-a rîndul. Pînă se- 
apropia ora mesei de seară. 

În coridorul scăldat de penumbre, aveam ocazia 
s-aud cele mai neaşteptate şi incredibile istorisiri. 
Păţanii de la ei din sat, cu strigoi şi moroi, cu 
vilvătaia  comorilor îngropate prin pădurile 
Orheiului, cu fete furate de vîrcolaci, deoarece, 
amăgite de pîlpîitul flăcăruilor ce jucau deasupra 
cazanelor cu bani de aur, încălcaseră legămîntul 
şi se-apucaseră să sape pămîntul, în căutarea 
acestora. Iar vîrcolacii, ce păzeau comorile, nu 
puteau fi răzbiţi decît de flăcăi neprihăniţi, şi care 
aveau încrustată în palmă iarba fiarelor. 

Observîndu-mă că dau neîncrezător din cap, 
Pintea, un ostaş moldovean, de prin partea 
Rădăuţilor, mă dojenea cu glas blajin: 

— Măi domne elev, da di şe nu ma crezi 
matali?... N-ai bagat di seama că mi-s om 
însemnat, şi nu minţesc nişeodat? 

Aici avea dreptate. Era un flăcău cu totul 
neobişnuit. Însemnat, cum afirma ei. Bărbat 
ţeapăn, îndesat, cam scurt în picioare, cu păr 
buclat şi des, înzestrat de natură cu nişte ochi 
verzi pătrunzători, neliniştitori şi care te tulburau 
pină-n adîncul rărunchilor, cînd îşi aţintea mai 
mult privirea asupra ta. Totdeauna îşi respecta 
cuvîntul, cînd îl rugam: 

— Pinteo, ce zici, nu-i rost cumva de vreun 
supliment şi pentru mine?... 

— Faşim noi şeva, domne elev! — mă asigura 
el. 


286 


Pesemne ţinea la mine, deoarece, pe la zece şi 
jumătate, cînd se serveau anemicilor şi debililor 
ficăţei prăjiţi şi alte măruntaie, mă pomeneam cu 
el că-mi pune în faţă o farfurie plină vîrf cu cele de 
mai sus. 

— Ia şi mîncă, domne elev, să mi te faşi tari şi 
mari! — mă îndemna Pintea, scrutîndu-mă cu 
ochii aceia de jivină a codrilor. 

De data aceasta, cînd mă-ndoisem de poveştile 
şi născoce.-lile sale, mă fixase îndelung cu privirea, 
şi-apoi îmi spusese în şoaptă: 

— Că n-am rămas dicît noi, eu, matali şi 
amăriţii aieştea doi, hai sa-ţi arat şeva, de-ai sa te 
cruşeşti, domne elev!... Ia trajeţi-va mai în juru- 
Mi... 
Ca magnetizaţi, „amăriţii”, doi ostaşi de la el 
din cătun, i s-au aşezat, tot pe vine, în faţă, iar 
eu lîngă ei, ceva mai pieziş. 

Pintea, după ce ne-a mai privit o dată drept în 
ochi, şi-a scos din buzunarul de la piept al 
vestonului nişte bucățele de carton şi-un beţigaş 
scurt din lemn de alun. Apoi, risipind pe duşumea 
cartonaşele, s-a plecat asupra lor şi-a purces să 
îngîne o melodie ciudată, o prelungă melopee, ale 
cărei cuvinte nu se puteau desluşi, bătîndu-i 
tactul cu beţişorul lovit încet pe podea. 

La un timp oarecare, cînd ritmul se mai 
înteţise, am zărit ridicîndu-se cartonaşele. Care, 
de fapt, erau nişte omuleţi decupaţi din mucava. In 
clipa următoare, Pintea schimbînd frecvenţa 
bătăilor,  omuleţii au purces să  dănţuiască. 
Stupefiat de cele văzute, priveam înmărmurit la 
tontoroiul pe care-l jucau minusculele momiîi de 
carton. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. 

Peste vreun minut sau două, omuleţii s-au 
culcat la pămînt, devenind cartonaşele de mai 
înainte. Pintea îşi curmase cîntarea. Parcă 
adormit, m-a întrebat şuşotit: 

— Ei, domne elev, mai te-ndoieşti?... Au ba?... 


287 


— Ce-a fost asta, măi Pinteo? — l-am iscodit 
tulburat. 

— Nica toată! D-ale noastre, din sat, de la 
bătrîni învă-ţate!... 


Dacă nu-mi lumina mintea domnul elev- 
plutonier Laurenţiu, din clasa a opta, cred c-aş fi 
căzut şi eu în patima practicilor oculte. Dar n-a 
mai fost cazul. Fiindcă, misteriosul Laurenţiu, 
singurul elev din liceu căruia i se îngăduia să 
folosească laboratorul de fizică şi chimie, pentru a 
scrie ore de-a rindul, izolat de toţi ceilalţi, un 
roman la care lucra de mai multă vreme, mi-a 
explicat taina şedinţei de magie la care 
participasem. 

— Măi elev, te credeam mai deştept! Nu ţi-ai 
dat seama c-ai fost hipnotizat de Pintea?... Cu 
ochii lui, nici nu-i de mirare... Mai există şi- 
asemenea oameni, dotați din naştere cu darul 
puterilor hipnotice. 

Acuma mi-era clar. Aşa cum, tot din naştere, 
fusese dotat şi domnul elev-plutonier cu darul 
scrisului. Căci, peste ani, avea să-şi semneze 
romanele, fără indicarea gradului, doar Laurenţiu 
Fulga. Deşi ajunsese şi general, în fruntea 
literaţilor din armată. 

Dealtfel, încă de pe vremea cînd eram „colegi”, 
la liceul militar „Ferdinand”, personajul mă 
fermecase. Era un tînăr gin- gaş, frumos, invidiat 
de majoritatea „scriitorilor” din şcoală. Îndeosebi, 
pentru faptul că-şi vedea serios de treabă, lucrînd 
asupra manuscriselor sale în cel mai propice 
cabinet de creaţie. Pe cînd noi, amărăştenii, eu şi 
alţi cîţiva, trudeam noaptea, în vestibul, domniei- 
sale i se îngăduia să scrie, după cum am mai spus, 
pe băncile din sala laboratorului. Crăpam de 
necaz. Dar n-aveam ce face. Apucase să publice 
proză în revista „Lamuri”, şi încă încununat de 
succes. lar mai tîrziu, cînd l-am întîlnit, parcă prin 


288 


1940, la redacţia „Universului literar”, care i-a 
tipă- rit primul volum de nuvele („Straniul 
interludiu”), nici nu m-a mai recunoscut. 

Era şi normal. La liceu, niciodată nu ştia pe ce 
lume tră-ieşte. Mereu retras, departe de vuietul 
lumii, scria şi scria în neştire. Nici măcar n-avea 
timp să-i  muştruluiască  pe-ăi din clasele 
inferioare, cum procedau alţi elevi-plutonieri. 

Cînd l-am ales în conducerea Uniunii 
Scriitorilor, nici atunci nu s-a apucat să facă 
instrucţie cu noi, ăştia mai micii. Mie, cărţile sale 
îmi aminteau mult, într-un chip ciudat, de şe- 
dinţele de magie întreprinse de Pintea. 

lar ostaşul, magul de la Rădăuţi, mi-a rămas 
multă vreme întipărit în memorie. Pentru ca, după 
un timp, să piară în picla vremii. Pînă am avut 
parte să-l cunosc pe-un alt mag, însă de-o altă 
factură, oarecum extraterestră, care, brusc, mi l-a 
reamintit pe moldoveanul cu omuleţii din carton. 

Numai că acesta lucra cu alte momii. Stelare. 
De-aia-şi spunea Dimitrie Stelaru. Iarăşi un 
personaj. De neuitat. 


ÎNTÎLNIRI DE GRADUL III 


289 


FEXĂTRATERESTRUL 


Precis, nu era pămîntean! Atât cît l-am cunoscut 
şi prețuit, mai mult decît ar fi bănuit chiar el 
însuşi, doar doi ani şi ceva (adunaţi la un loc, 
fiindcă au fost cam împrăştiaţi) căpătasem 
convingerea, şi-am şi rămas cu ea — Dimitrie 
Stelaru nu era de pe lumea aceasta. 

Mai curind, întrucît se comporta şi ca atare, 
teribil de lu-natec, cred că ne fusese trimis, cine 
ştie în ce scop, de vreo civilizaţie pierdută undeva 
prin cosmos, eventual din Proxima Centauri, dacă 
nu cumva Mira Ceti sau Fomalhaut, că-s mai 
departe. Nici ca arătare nu părea a fi de pe la noi. 
De fiece dată cînd îl vedeam, aveam ciudata 
impresie că-şi schimbă mereu masca sub care era 
condiţionat să ni se înfăţişeze nouă, ăstora de pe 
Terra, mai cu picioarele pe pămînt. 

— Ce-i cu tine, Mitea, iar te-ai buhăit?... Suferi 
de ceva, sau te-ai pus şi tu pe crăpelniţă? — îl 
întrebam intrigat de permanentele mutații ce se 
produceau cu trupul şi chipul său. 

— Măi, nu ştiu cum să-ţi spun ca să mă crezi, 
dar eu n-am apucat niciodată să mănînc pe 
săturatelea!... 

Cu alte prilejuri, la fel de nedumerit de 
schimbările la faţă ale  abracadabrantului 
noptatec, iarăşi îl luam la chestionări: 

— Stelarule, spune-mi drept, nu cumva ai slăbit 
în halul ăsta din pricina băuturii?... 

— De ce-mi vorbeşti aşa, vrei şi tu să mă 
umileşti?... Cu ce bani să-mi plătesc „verdele”, 
singurul lichid ce-mi astîmpără setea? Eu, unul, 
nicicând n-am avut bani îndeajuns! Nici ca să-mi 
cumpăr o cămaşă, şi-aia de la negustorii de haine 
vechi... 

Şi, pentru a-mi demonstra adevărul spuselor 
sale, poetul îşi dădea la o parte gulerul 
lodenului răpănos, atît de uzat şi flendurit, încît i 


290 


se distingeau firele urzelii, îşi dezlega otreapa de 
fular, ce-i înfăşură gitul zbârcit şi veşted, şi-mi 
arăta haina. Sub care, spre stupefacţia mea, nu 
exista nici urmă de cămaşă. Doar pielea. 
Albicioasă şi îmbrobonită de frig, ca un piept de 
găină, jumulită de pene. 


Cînd să se fi petrecut oare întîlnirea de mai 
sus? Şi, mai ales, unde? Iacă, nu-mi pot aminti!... 
Prin 1940, cînd l-am văzut, odată, ieşind din 
iaurgeria lui Mitică-lăptarul, sau în 1946, la cîţiva 
ani după terminarea războiului? Greu de spus. 

Dealtfel, tot ce se leagă de prima noastră 
întîlnire plu-  teşte în ceața incertitudinii. Nu-mi 
pot aduce aminte deloc cum s-a întîmplat. Parcă-s 
urmărit de-un blestem! Deşi se zice că mă aflu în 
posesia unei memorii de elefant, nu numai a gaba- 
ritului respectiv. De-aceea — îmi spun adeseori — 
Dimitrie Stelaru nu aparţinea acestei lumi. Pînă şi 
relaţiile sale cu prietenii şi colegii de breaslă erau 
înconjurate de mister. Ca şi cînd l-ar fi apărat 
nişte forţe exterioare, înconjurîndu-l cu tot soiul 
de ecranaje, intenţionînd să-l ferească de privirile 
prea iscoditoare. 

Plus că, aici e-aici, Mitea Stelaru minţea de le 
stingea! 

Ori avea sarcini clare în acest sens, de la cei ce- 
| expedia-seră, de-acolo, de sus, ori încerca din 
proprie iniţiativă să ba-reze orice posibilitate de-a 
se lăsa învăluit de dragostea tuturor celor ce-l 
preţuiau şi adorau. Mă rog, vorba lui, de- 
odinioară, din primii ani ai cunoştinţei noastre: 
„Există posibilităţi care se poate, şi posibilităţi 
care nu se poate!”. Cred însă că nici spusa asta nu 
era a sa, deoarece o mai auzisem, cîndva, mai 
tirziu şi din gura lui Petre Bellu, romancierul- 
timplar. Sau le-o plasasem chiar eu, fie lui Dimitrie 
Stelaru, fie lui Bellu. Chiar că mă terifiază 
zadarnicele mele tentative de precizare a amin- 


291 


tirilor despre Stelaru. Ceva nu-i în regulă!... Deci, 
ce mai tura-vura, cineva ţinea, cu orice preţ, ca 
poetul „nopţii geniului” să rămînă învăluit de 
piclele timpului trecut. 

Dar, nici aşa să n-o luăm! Fiindcă, dacă-mi 
ambalez or- ganul însărcinat cu ţinerea de minte, 
şi recurg la metoda „mnemotehnicii”, expusă 
strălucit pe vremuri de D. D. Pă-trăşcanu, într-o 
memorabilă piesă de virtuozitate a prozei scurte, 
tot trebuie s-ajung la un rezultat. Aşa că, să 
procedăm ca la carte... 


Să mi-l fi prezentat cumva Vlad, graficianul şi 
sculptorul de mai tîrziu? Posibil! Deoarece, în 
vara lui 1940 (sau'41?) îmi cam făceam veacul 
pe la „Curentul literar-magazin”, unde mă 
importase, de la Craiova, poetul loan Velicu, aşa 
cum am mai spus şi-n alte părţi ale acestui 
„roman”. Pe post de poet. De fapt, corector 
(plătit la bucată, săptămiînal, cu numărul de 
revistă). 

Pe vremea aceea, în blocul „Curentul”, la etajul 
al II-lea, poate al III-lea, exista o cămăruţă destul 
de  puchinoasă. Unde funcţiona redacția, 
adiministraţia şi secretariatul de redacţie al 
gazetei editate de Pamfil Şeicaru, directorul şi 
proprietarul ziarului, cuprins probabil de-un acces 
acut de megalomanie. Altminteri, la milioanele lui, 
ce nevoie ar mai fi avut şi de-o revistă literară? 

La o masă, slinoasă şi îngustă, către sfîrşitul 
săptămînii, corectam şpalturile, paginile şi „bunul 
de tipar” al numărului la zi al gazetei. La o alta, 
ceva mai acătării, şi care merita să se numească şi 
birou, marţea şi miercurea lucra loan Velicu. Mai 
înainte fusese biroul lui Radu Tudoran, primul 
„redactor-şef” al revistei, iar uneori era şi-al lui 
Aurel Tita, care făcea şi el, ca şi Velicu, pe 
secretarul general de redacţie. Şi mai erau acolo, 
în încăperea aceea bubuind de literatură, încă 


292 


vreo două sau trei „birouri”, la care scîrţiiau pe 
hîrtie, corijindu-şi  „operele”, colaboratorii 
permanenţi ai gazetei (Coca Farago, Mişu 
Apostolescu) precum şi ocazionalii ce-şi aşteptau 
rîndul. Aceştia, se-nţelege, mult mai mulţi decit 
puteau încăpea în paginile unui organ literar 
săptămînal. De-ar fi apărut de două ori pe zi, mai 
treacă-meargă, ar fi fost loc pentru toţi poeţii şi 
prozatorii ce făceau coadă. 

În celelalte zile, sufla vîntul. Fiindcă salariaţii 


propriu- zişi, Radu Tudoran, Aurel Tita şi loan 
Velicu, munceau în restul săptămînii la ziarul 
„mare”, acolo de unde-şi primeau, de fapt, 


bănuţii pentru pîinea lor zilnică. Şi munceau pe 
brînci, treaba de la revistă reprezentind mai mult 
un soi de activitate 


suplimentară, benevolă (adică neplătită). Poate 
mai cîştigau cumva vreun leuştean, nu prea ştiu 
cum, cu eforturile pe care le depuneau la 
„magazinul literar”, dar nu-mi prea vine să cred. 

Şi uite-aşa, în zilele cînd forfota poeţilor, 
prozatorilor, pictorilor, dramaturgilor şi 
cronicarilor de toate specialităţile mai înceta, 
rămineam numai noi, eu şi cu Vlad, „ţuţării” 
maeştrilor Velicu şi Tita. El mai desena cîte ceva, 
fiind graficianul şi caricaturistul „en titre” al 
gazetei, eu, pînă să-mi sosească din tipografie 
şpaltele, îi mai trăgeam cite-o baladă su- 
prarealistă. Oricît am fi fost de mititei, aveam şi 
noi totuşi protejaţii noştri. De fapt, îndeosebi Ion 
Vlad, extrem de solicitat de debutantele ce-şi 
doreau mutra la gazetă. Subsemnatul, în mai mică 
măsură, fiind pisat la cap doar de vreun coleg de 
poezie, care ţinea morţiş să-şi vadă poemul şi-n 
şpalt. 

Odată, către seară, ne-am pomenit în chiţimia 
noastră c-un individ fantastic, realmente 
halucinant. Nu prea înalt, dar nici mărunţel, 


293 


famelic serios, cu ochii sticlind incendiar, nici una 
nici două s-a repezit ca din praştie la Vlad, l-a 
îmbrăţişat disperat, şi-a pornit să  orăcăie 
plîngăreţ: 

— Frate, scoate sticla, nu mai sta, că-mi vine să 
mor!... 

Ştiam prea bine că Vlad se mai abţiguia, din 
cînd în cînd, cu nişte verde. Nu verde de Paris, ci 
rachiu de izmă, o băutură populară şi ieftină pe- 
atunci. Dar de unde ştia şi intrusul? 

Vlad, emoţionat, suflet mare dealtfel, aproape 
tremurînd, l-a aşezat într-un scaun, cam forţat 
totuşi, la masa unde-şi creiona desenul pentru 
pagina teatrală, şi l-a domolit cu glas prietenos: 

— Omule drag, linişteşte-te! Sticla-i în dulap... 
Dar de mîncat, ai mîncat ceva?... 

— Nimic! — a răspuns fantoşa aceea dejghinată 
din încheieturi. De două zile... N-am nici un franc, 
nici o leţcaie, sînt pe drojdie, frate Vlad! Pînă una 
alta, dă-mi mai bine o gură de verde, nu mă 
lăsa... 

Sculptorul şi graficianul de Vlad nu l-a lăsat. A 
apelat la mine, ştiind că posed mai totdeauna în 
sertarul biroului o bucată de pîine şi-o fărimă de 
brînză uscată. Apoi a scos şi el, 


din buzunarul hainei, o ceapă vînătă, de apă, şi 
vreo citiva căţei de usturoi, după care i-a aşternut 
„Muribundului” să mănînce, pe-o pagină de ziar, 
ruptă şi-aceea dintr-o colecţie aflată la îndemiînă. 
Abia după ce l-a văzut înfulecînd ca un dulău flă- 
mînd pe năvălitor, sfărimînd între măsele ceapa şi 
posmagul de piine, s-a îndurat de el şi-a scos la 
iveală sticla de verde. Una de-un litru. Pe fundul 
căreia mai erau vreo trei degete de lichid 
transparent, de culoarea fierii. 


294 


— Voi nu trageţi un git? — s-a interesat 
hămesitul, înşfăcînd butelcuţa şi ducînd-o la gură, 
de parcă s-ar fi temut să nu-i dăm un răspuns 
pozitiv. 

Observîndu-mă că privesc fascinat la bizarul 
personaj, care mă intriga prin înfăţişarea sa 
absolut neobişnuită, cu hainele hărtănite şi 
mototolite, cu încălţările sparte şi fără şireturi, Ion 
Vlad m-a pus numaidecît în temă: 

— Ce căşti ochii, Marincule E cel mai mare poet 
al generaţiei noastre: Dimitrie Stelaru! N-ai auzit 
de el?... ÈÌ 

— Cum să nu, dacă l-am şi citit? In „Universul 
literar”, la gazeta noastră, ba chiar şi-n 
„Adevărul literar”, mai demult... El este? — am 
biiguit eu, tulburat de nefericirea întipărită pe 
chipul acelui înger trist şi întunecat. 

lar „îngerul” mastica acum mai lent, cufundat 
în piclele generate de verdele ce începea să-şi facă 
efectul. Destul de omeneşte, însă. Deşi avea un fel 
al său, parcă nepămîntean, de-a legumi 
merindea din faţă-i. Culegea fârimiţele de pîine cu 
degetele, vîrîndu-şi-le în gură cît mai alene, ca şi 
cum ar fi dorit să le simtă şi mai intens gustul de 
învechit. Iar brinza o frămînta de-a dreptul pe 
hîrtia de ziar, cu buricul arătătorului, amestecînd- 
o cu ceapa şi usturoiul zdrobite laolaltă, pentru ca 
apoi să molfăie îndelung bulzul rezultat, clefăind. 

Cînd şi-a terminat chinuitorul ritual, după vreo 
jumătate de oră, ne-a privit rătăcit, cu ochi 
lăcrimoşi, căscînd obosit de moarte, şi ne-a 
întrebat rugător: 

— N-aţi putea să mă culcaţi undeva? Pic de 
somn!... 

I-am oferit imediat dormitorul meu. Baia de 
lîngă odăiţa redacţiei. In care mă culcam pe 
ziarele din cadă, depozitate acolo din lipsă de 
spaţiu. Vlad mi-a mulţumit printr-un gest lesne de 


295 


priceput, înduioşat şi el de istovirea manifestată 
de Stelaru. 


Pe cînd îl instalam în baie, poetul şi-a scos din 
buzunarul interior, de la piept, al hainei două 
cărţulii, ferfeniţite şi zdrenţuite, mi le-a înmînat şi- 
a ţinut să-mi atragă atenţia: 

— Sînt ultimele exemplare pe care le mai am! 
Citeşte-le, pînă mă scol... Însă nu uita, dacă eşti şi 
tu poet, cum zice Vlad, şi trezeşte-mă pe la două! 

— Miine? 

— La două după miezul-nopţii, astăzi! — mi-a 
precizat  aiuritor  Stelaru,  trîntindu-se peste 
maldărul de ziare din cadă. Pentru ca, după o clipă 
numai, să-l aud sforăind. 

I-am arătat sculptorului plachetele, întrebător. 

— Le ştiu,  Marincule, sînt formidabile! 
„Abracadabru” şi  „Preamărirea durerii”... Pe- 
atunci, cînd i-au apărut, tipărite pe bănuţii 
doctorului Bagdasar, mare om de omenie şi ăsta, 
nefericitul de Mitea, aşa îl alintăm între noi, 
semna Dimitrie Orfanul. Abia mai tîrziu a evoluat 
spre stele!... 

La două fix, am pătruns în cuşca unde dormea 
poetul. Nu dormea! Scosese teancurile de colecţii 
din cadă, zvîirlindu-le pe dalajul scăldat de zoaie, 
şi-şi clătea cămaşa şi ciorapii pe fundul vanei. Era 
aproape despuiat, doar în nădragi. Cînd m-a văzut, 
s-a simţit obligat să-mi explice: 

— N-am putut aţipi mai mult de-o oră... Şi, dacă 
tot aveţi apă caldă pe-aici, voi ăştia, burjuii, mi-am 


zis că n-ar fi rău să-mi despuţesc oleacă 
boarfele! 

— Şi unde-ai să le usuci? — l-am întrebat 
îngrozit. 


— Nu-i nevoie! Am să le iau aşa, niţel zbicite, şi- 
mpa-chetate în cîteva jurnale... Dealtfel, mă şi 
grăbesc. E două?... 


296 


Vlad, cînd l-a văzut fără cămaşă pe el, şi cu 
pantofii în-călţaţi pe picioarele goale, i-a venit cu 
leşin. După care a ţipat la Stelaru: 

— Unde-ai să te duci în halul ăsta, nefericitule? 

Dimitrie  Stelaru a zimbit blajin, ciudat, 
cercetindu-ne oarecum năuc pe-amîndoi, şi-a grăit 
cu glas şters, îngînat: 

— Acasă! În noaptea asta, trebuie să m-aştepte 
o fată... 

La cîteva secunde mai tîrziu, ne-a părăsit brusc, 
fără să ne mai spună o vorbă. Iar plasticianul, 
trăgindu-şi o palmă peste frunte, de i s-au auzit 
oasele trosnind, mi-a comunicat, parcă abia atunci 
trezit dintr-un somn adînc: 

— Dar Mitea Stelaru n-a avut niciodată o casă, 
unde să-şi odihnească trupul flămînd şi istovit... 
lar m-a minţit! 


DE LA IAURGERIA LUI MITICĂ, LA „CAFE DE LA 
PAIX” 


Totuşi, n-ar fi exclus să-l fi cunoscut altfel pe 
Dimitrie Stelaru. Prin intermediul lui loan Velicu. 
Maestrul meu şi-al multor altor amărăşteni ca de- 
alde mine. Şi tot în vara lui'40, sau'41. Şi-aşa se 
poate! 

Cred că evenimentul s-a produs la iaurgeria 
poetului Mi-tică-lăptarul, de pe Domnița Anastasia. 
Pe-atunci mîncam acolo, pe veresie, mai toţi 
slujbaşii şi colaboratorii presei din preajmă. Eram 
la masă cu maestrul Velicu, şi ne-ncălzeam cu 
nişte ciorbiţe de miel fantastice. Curat fantastice! 
Fiindcă nu conţineau nici cea mai infimă ciosvirtă 
din binecuvîntatul şi blajinul animal. 

Atunci, s-ar putea să-l fi întîlnit pentru întiia 
oară pe Ste-laru. Se instalase la masa noastră, 
nepoftit, un tînăr prăpădit şi janghinos, privind 
cu ochi mari, mistuiţi de febre, la zeama din 


297 


farfuriile ce ni se aflau în faţă. Inspira ameţit şi 
fericit aburul ciorbiţelor. Velicu, dîndu-şi seama 
de situaţie, l-a stri- gat pe patronul-poet: 

— Mitică, mai adu-ne două borşuri de miel!... 
Le treci în cont şi pe-ăstea! 

Apoi, adresîndu-mi-se, m-a informat emoţionat: 

— Dinsul e Dimitrie Stelaru! Poet de mare 
viitor... Să nu-l jigneşti şi să nu-l ocoleşti niciodată. 
Faceţi cunoştinţă!... 

Flămîndul, care ne căzuse pe cap, n-a mai 
aşteptat să vină ciorbiţele comandate, ci s-a 
repezit ca un lup la farfuria mea, abia începută, şi 
şi-a trecut-o în faţa lui, pornind să soarbă din 
zeamă ca un apucat. 

Văzînd că-l privesc interzis, mi-a suflat galeş: 

— Mi-e foame, omule, înţelege-mă, dacă ştii ce-i 
foamea!... Pînă or veni celelalte porţii, ia şi uită-te 
în poeziile mele... 

Şi mi-a întins două plachete, jerpelite şi 
ponosite. „Abra-cadabru” şi „Preamărirea durerii”. 
Atunci să le fi privit întiia dată?... lacă, nu-s în 
stare să eman nici o supoziţie mai de Doamne- 
ajută! 

La plecare, după ce-a mai ras un borşuleţ, mi-a 
smus din mînă cărţuliile şi i-a cerut lui Velicu: 

— Ioane, atinge-mă şi tu c-un pol, să fie pomana 
întreagă! Ăştia nu ţin aici strop de băutură... Mă 
duc la birtul din colţ, să-mi adăp sufletul cu-o 
litră de verde! 

Velicu, scociorindu-se prin mai toate 
buzunarele, abia de-a reuşit, cu chiu, cu vai, să 
încropească banii solicitaţi de poet. Inmînîndu-i 
mărunţişul, a mai apucat să-l întrebe pe Dimitrie 
Stelaru, care se şi avîntase în direcția ieşirii din 
locantă: 

— De unde-ai apărut, copile al durerii, că nu te- 
am mai văzut cam de multişor? 

Ajuns în prag, poetul i-a strigat, sfişietor de 
dureros, ca un penibil cabotin: 


298 


— Din Noapte! 

Rămaşi singuri, bădia mi-a confirmat spusele 
Stelarului: 

— Cred că nu minte! Oricît a părut de 
caraghios, noaptea-i adevărata lui viaţă... 


Dar dacă mi-l arătaseră, cam în aceeaşi epocă, 
la „Cafe de la Paix”, Tiberiu Tretinescu, sau Geo 
Dumitrescu? Tot ce se poate! 

Odată, pe cînd ne sorbeam tustrei şvarţurile, 
pe-o ban-  chetă din străfundurile stabilimentului, 
acolo unde ne aciuam mai totdeauna scriitorii în 
„curs de devenire”, înghesuiți cîte patru sau cinci 
pe trei locuri, şi-acelea neîncăpătoare, străduin- 
du-ne să lungim cît mai mult boala, adică durata 
de absorbţie a infamei diluţii, la un moment dat 
ne-am pomenit, virindu-se printre noi, un individ 
destul de suspect. De parcă atunci ar fi fost 
externat de la cine ştie ce spital. Era atit de slab şi 
nehrănit, încît mi-am zis că-i precis ofticos, şi încă 
unul pe ducă, despre care nu se putea spune că 
mai are multe zile. 

— Ce mai faci, măi? — s-au interesat băieţii, 
Tibi sau Geo. Cum o mai duci?... 

— Greu, greu de tot, cum nici nu vă puteţi 
închipui! — le-a răspuns abia şoptit făptura 
aceea pogorită din lună. 

Căci aşa-mi imaginam eu un selenar: cu ţoalele 
călcate de roţile autobuzelor, prăfuite şi fără 
culoare lesne de definit, întocmai cum arătau cele 
ale proaspătului nostru conviv. Căruia ochii îi 
fugeau în toate părţile, evitind privirile noastre. 
Ne cerceta atent masa, căta apoi spre alte grupuri 
din apropiere, vrînd să depisteze ceva anume. 

Negăsind ceea ce-l interesa, l-a întrebat pe 
Tibi: 

— Tretinescule, tu mi-ai văzut cărţile?” 

— Sigur că da! Şi nu numai o dată... Ce-i cu 
ele? 


299 


— Mai am cîte-un volum, din fiecare. Şi mi-s 
atît de flă-mînd, încît le-aş da pe-un sfert de 
verde!... Cine-i ăsta, care-i cu voi? — l-a întrebat 
pe autorul volumului „Vergu Ocu”, ară-tînd spre 
mine, ca şi cum n-aş fi fost de faţă. Are bani?... 

— Are pe dracul... Zice că-i şi el poet, ca şi tine. 
De unde să aibă parale? Il cheamă Alexandru 
Vlad Marincu... Plus alte trei sau patru 
pseudonime. Totuşi, prezintă-i plache-tele, să le 
admire şi el! 

Cu gesturi furişe, de-ai fi spus că vrea să vîndă 
ceva de furat, individul şi-a smuls de sub cămaşă 
două volumaşe. Atît de mototolite şi jegoase, încît 
păreau atunci scoase dintr-o ladă de gunoi. Mi le-a 
înmînat, privindu-mă cîş, neîndrăznind să mi se 
uite în ochi. Le-am cercetat curios. Ciudate titluri: 
„Abra-cadabru”, unul din ele, iar celălalt 
„Preamărirea durerii”. 

În timp ce le răsfoiam, poetul necunoscut (mie), 
ca per- soană fizică, deoarece de citit îl mai 
citisem, l-a întrebat pe Geo: 

— Voi ce-nvirtiţi pe-aici, n-aveţi de gind să 
mîncaţi nimic?... 

— De mîncat, noi am mînca, dar cu ce, măria- 
ta? — i-a furnizat informaţia solicitată Geo 
Dumitrescu, pe vremea aceea şi mai costeliv decît 
astăzi, cînd s-a mai întremat şi el o ţiră. Maximum 
o juma de chil. Cu bătaie... 

— Şi eu, eu ce mă fac?... 

M-a cuprins atunci o atît de cumplită şi 
crîncenă indig- nare, încît m-am adresat direct 
flămîndului de poet: 

— Ce-ţi pofteşte inima să măniînci, măi frate, că 
nicinu ştiu cum te cheamă? 

— Cum aşa, să nu mă ştii? Eu sînt coboritorul 
din stele, Dimitrie Stelaru, orfanul lumii acesteia 
bezmetice!... 

— Perfect!  Dacă-i aşa, spune-odată, ce 
rimneşti? 


300 


— O bucată de piine şi-o sticlă de verde!... 

Mi-era şi mie o foame, de-aş fi mestecat şi 
beton, prefe- rabil expandat. Fără să mai gîndesc 
la ce fac, l-am strigat pe Tache, omul care ne 
servise şvarţurile: 

— Dom Tache! Două porţii de cîrnăciori pe 
fasole, bine rumeniţi şi crocanţi... 

— Numai pentru mine? — s-a mirat Dimitrie 
Stelaru. 

— Nici aşa să n-o luăm, că sînt şi eu prin 
zonă!... 

Observînd uluirea lui Tibi şi Geo, ambii 
cunoscînd prea bine  disponibilităţile mele 
financiare, am schimbat pe loc comanda, rugindu-l 
pe chelner: 

— Cinci porţii, dom Tache, cinci, nu două!... Şi 
toarnă şi prăjeala de la cîrnaţii de casă peste 
fasule... 

Cînd ne-am isprăvit festinul, cu care prilej 
poetul Stelaru răsese toată piinea de pe masă, 
băgînd şi-n buzunări vreo cinci chifle, acesta m-a 
privit blajin, pe sub sprîncene, întrebîn- du-mă 
apoi cîineşte: 

— E drept, Marincule, să nu bem şi-o sticlă de 
verde?... 

— Sigur că nu! Vom bea, Dimitrie Stelaru, vom 
bea! 

— Atunci ştii ce, zi-mi Mitea, şi dă-mi cărţile 
înapoi... Ţie am să-ţi dăruiesc altele, noi, curate şi 
fără căcăreze de muşte pe ele! Cine bea cu 
mine, prieten mi-este, pe viaţă... 

La plată, i-am mărturisit chelnerului: 

— N-am o para chioară, dom Tache, ce-i 
facem?... Să-ţi las amanet ceasul? Il am de la 
Tatapetre, bunicu-meu, un „Roskopiff-patent”, din 
cele cu două capace, de buzunar... 

— Lăsaţi matale, coane Vlăduţ, ai să-mi plăteşti 
altă- dată! Că şi eu am făcut poezii, şi de-aia am 
ajuns chelner la „Cafe de la Paix”, birtul de lux al 


301 


scriitorilor necăjiţi. Şi n-am nevoie de nici un ceas, 
fiindcă astăzi sînt şi eu bunic! Mi-a născut fata un 
cocon de cinci ocale... Mai ne vedem noi! 

Ce om! Dar şi optimist, pe deasupra. Căci ne- 
am revăzut. După douăzeci de ani. La restaurantul 
din Gara de Nord, unde ajunsese şef de sală. Şi i- 
am cinstit omenia, dăruindu-i ceasul de la mînă. 
Pe care, abia după îndelungi rugăminţi s-a-nvoit 
să-l primească. 

— Dom Tache, să ştii că eşti tot măreț! Nici 
atunci, la „Cafe de la Paix”, cînd ţi-am rămas 
dator, n-ai aceptat ama- netul propus. La 
urma urmei, ia-mi o piatră de pe inimă, de ce n- 
ai vrut „Roskopff-patent”-ul lui Tatapetre? Spune- 
mi, fiindcă şi pe mine mă paşte o bănuială! 

— Chiar aşa?... Păi atunci, hai să-ţi spun. Sînt şi 
eu din Piteşti, domnule Vlăduţ, şi l-am cunoscut 
foarte bine pe bă- trinul Petre, bunicul matale, de 
pe strada Libertăţii, de lingă barieră. Ştiam că-i 
eşti nepot, tot aşa cum ştiam că n-avusese în 
viaţa lui un ceas de buzunar! Este?... Fiindcă, de- 
ndată ce-şi cumpăra vreunul, se şi apuca să-l 
demonteze, să-i cerce-teze măruntaiele. li trebuiau 
rotiţele, pentru marea lui inven- ţie, cu mobila 
perpetuă... Mai ţii minte? Ce să-ţi mai servesc?... 

Emoţionat, era cît pe ce să-i sărut mîna. Dar m- 
am abținut şi i-am spus cu glas înăbuşit: 

— Aveţi cîrnaţi de casă pe fasole? Dacă da, 
trinteşte-mi o porţie dublă!... Şi vino să stai cu 
mine, la masă, la un pahar de vorbă. Să ne mai 
amintim de anii aceia! 


STATUIE DE COMANDĂ, PE MĂSURĂ 


302 


Şi mi-am amintit, după ce-am depănat cu dom 
Tache tot soiul de întîmplări vechi şi de demult. 
Mi-am amintit că, la vreun an, după ce-l 
cunoscusem pe Dimitrie Stelaru, într-una din 
posibilele variante expuse mai sus, mă pomenisem 
odată oprit pe stradă de Traian Lalescu (poetul 
„Luminii triste”), care ţinea în mînă o gazetă de 
seară, şi-ncerca să-mi vire sub nas o ştire de la 
„diverse”. Era tulburat, pînă la desfigurare. 

— Ce zici de isprava amăritului de Mitea?... 

— Dar ce-a mai făcut? 

— N-ai citit aici? — s-a mirat aerianul Lalescu, 
uitînd că nici măcar nu-mi lăsase timp să-mi arunc 
ochii asupra paginii pe care mi-o vîntura pe 
dinainte. Atunci ascultă, să-ţi spun eu ce scrie la 
ziar. Cică Dimitrie Stelaru al nostru, că altul nu 
poate fi, şi-a prădat gazda din cartierul 
Dămăroaia, o bătrină de optzeci de ani... Două 
sute de mii de lei i-a furat! E formidabil! De 
necrezut... Acuma-i arestat, la nu ştiu ce circă... 

Îngrozit de cele aflate, l-am tîrît pe Traian 
Lalescu într-un gang, să punem la cale salvarea 
lunatecului. După îndelungi conciliabule, am ajuns 
la concluzia că nu ne putem pune în bețe cu 
poliţia. Şi-atunci, în disperare de cauză, i-am 
propus lui Lalescu: 

— Măi Trăienuţ, ştii ce-i facem?... Dacă ai 
niscaiva pa- rale, îi cumpărăm ceva de-ale 
mîncării lui Mitea, dar şi-o sticlă de verde, şi-l 
vizităm la circă. Astfel, dacă dăm şi peste vreun 
om de treabă, ceea ce este posibil şi printre 
„sticleţi”, poate-i uşurăm detenţia provizorie şi, 
totodată, aflăm ce-i adevăr şi ce-i scorneală. 
Doar ştii cum se fabrică ştirile ăstea, de la „fapte 
diverse”, nu-i aşa?... 

Zis şi făcut. Cu pacheţelul sub braţ, şi cu-o 
sticlă de verde în buzunarul paltonului purtat de 
Lalescu, fiindcă era cam prin februarie 1942, am 
cutreierat cu lunganul de Trăienuţ mai toate 


303 


circele din capitală. Nimeni nu ştia însă nimic. 
Abia la cea din Dămăroaia, unde se petrecuse şi 
evenimentul, şi la care nu ne trecuse prin capetele 
noastre zevzece să-ntrebăm mai întîi, am dat de 
Mitea Stelaru. De fapt, de urmele lui. Că, după 
cum ne-a informat un majur niţel afumat, dar tare 
cumsecade, poetul fusese ridicat de-o salvare şi 
transportat la spitalul de neurologie, de la 
Bălăceanca. 

— Cum, dom’ majur, — s-a interesat Lalescu, a 
înnebu- nit Dimitrie Stelaru?... În aşa hal l-aţi 
bătut? 

—  Vezi-ţi de treabă, măi băiete! Noi cînd 
batem, batem la poceală, omeneşte, nu dăm la 
cap... L-au ridicat de-aici, din dispoziţia unui 
ministru, despre care-au zis că-i şi doctor, Bag- 
dasar parcă, iar prăpăditul era beat cui şi pulbere. 
Sau făcea pe beatul... Bălmăjea numai în 
poezie, încît eu unul, la început, mi-am zis c-o fi 
chiar Eminescu, atît de greu se-nţelegea ce vroia 
să spună! 

Îngrijoraţi, l-am luat pe 31, şi ne-am deplasat la 
„Central”, neştiind că, pînă la Bălăceanca, mai 
aveam de parcurs o bună bucată de drum. Pe jos. 

Într-una din barăcile stabilimentului de-acolo, 
cazat domneşte, confort unu sporit, singur în 
odaie, l-am găsit pe Mitea Stelaru. Scriind. Cînd 
ne-a văzut trecîndu-i pragul, s-a zbor- şit la noi: 

— De ce-l tulburaţi pe geniul nopţii, şi ce 
vreţi?... 

Observînd însă sticloiul ce-şi arăta gitlejul din 
buzunarul paltonului, deodată s-a mai înveselit. 
Pentru o clipă doar. Căci apoi, devenind sumbru şi 
misterios, avea să ne şoptească: 

— S-ascundem absintul sub saltea! Dacă mă 
prinde dom- nul doctor Bagdasar că beau, iarăşi 
ajung pe mîna poliţiei. De-aţi şti ce mi-au făcut 
acolo, în beciurile de la Dămăroaia... Cu vina de 
bou au vrut să mă bată, să mă schingiuie ca pe 


304 


Hristos, pe mine, Dimitrie Stelaru, cel mai 
neprihănit dintre poeţi! 
— Nu-ţi mai aminti, Mitea, linişteşte-te! — l-am 


rugat eu. Barem îţi dau ăştia, de-aici, să 
mănînci ca lumea?... Dacă nu, ţi-am adus noi nişte 
cremvurşti! 


— Cîinii de la balamuc? Nimic!... 
— Atunci, hai să guşti ceva, c-oi fi flămînd! Dar 


să ştii c-am uitat să cumpărăm piine. Şi-apoi, 
unde putem fierbe cremvurştii? 
— Nu-i nevoie! — ne-a asigurat Mitea. Un 


dărab de piine uscată mai am şi eu, pitit sub 
pernă... 

Dînd la o parte hiîrtiile de pe masa la care scria, 
Stelaru a întins un jurnal, despăturindu-l, şi-a scos 
din dulăpiorul de deasupra patului o pîine albă, 
rumenă şi proaspătă. După care a purces să 
înfulece lacom din cremvurştii răsturnaţi pe ziar. 
Fără să-şi dea seama că observasem, tot în 
dulăpior, rezervele serioase de hrană rece pe care 
le avea dosite acolo: brînză, friptură, salamuri şi 
două pachete de unt „Lica”. Mugşca din cremvurşti 
îndîrjit, sfirtecîndu-i, aşa cruzi cum erau, cu dinţii 
lui de lup bolnav. Din cînd în cînd ne zimbea, 
aruncîndu-ne priviri furişe, blajine, rugătoare, 
neavînd curajul de-a ne căta în ochi. 

Mare mincinos, şi Mitea al nostru! Curios să 
afle versi- unea poetului despre jefuirea gazdei 
sale, Lalescu s-a apucat să-l tragă de limbă: 

— Mitea, spune-ne drept, ce-a fost cu baba la 
care stăteai? Chiar i-ai furat banii din casă?... De 
unde-avea două sute de mii de lei? 

— Lăsaţi-mă să-mi isprăvesc masa, şi-am să vă 
dau to- tul pe faţă! a mîriit Stelaru. 

Peste vreun sfert de ceas, lichidînd total 
kilogramul de cremvurşti, Mitea şi-a lins buzele ca 
o mîţă lehuză, surizîn- du-ne încîntat şi sătul, 
pentru ca apoi să apeleze imediat la sticla de 
verde, extrăgind-o de sub salteaua unde-o pitise. 


305 


După o duşcă zdravănă, de-a redus nivelul 
lichidului la două treimi, ne-a declarat brusc, 
fără pic de jenă: 

— Da, Lalescule, da, măi Marincule, i-am 
şterpelit babei bănuţii! 

Ca să vezi şi să nu crezi! Îl neîndreptăţisem pe 
Stelaru. Nu era mincinos, deci!... 

Mai ales că, după aceea, s-a apucat să 
povestească. La amănunt. Ca şi Raskolnikov, 
destăinuindu-se lui Marmeladov, sau lui Porfiri şi 
nu mai ştiu cui. Mai tare ca-n Dostoievski, în orice 
caz! 

— Mă nefericiţilor, de fapt, erau bănuţii mei... 
Baba-coto-roanţa mă storcea şi de ultima para 
cîiştigată cu sîngele poeziilor mele. Cinci sute îmi 
cerea pe lună. Pentru o chiţimie împuţită, fără 
lumină şi căldură, fără saltea pe patul de lemn, 
plin de stel-niţe, fără vreun aşternut omenesc... 
Oameni buni, fraţilor, eu nu mai am mult de trăit! 
De-aia i-am luat hodoroagei cei douăzeci de mii, şi 
nu două sute, cum au încercat să născocească ăia 
de la poliţie. Şi, dacă tot mi-i dat să mor, de ce să 
nu-mi fi reciştigat dreptul meu, de ce?... Barem 
acum, cît mai sînt în viaţă! Fiindcă, dacă ar fi 
cinstit, ea s-ar fi cuvenit să-l plătească pe Dimitrie 
Stelaru. Numai şi pentru faptul că-i cinstea 
bojdeuca aia spurca-tă, cu făptura lui îngerească... 

Tulburaţi de  halucinantele dezvăluiri ale 
bunului şi total debusolatului nostru Mitea, 
priveam la dînsul ca la lisus. Mai să ne podidească 
plînsul. Era clar că Stelaru n-avea s-o mai ducă 
mult!  Mintea-i bătea cîmpii, şi-ncă atit de 
năstruşnic, încît chipul poetului şi căpătase o 
aureolă de sfint. Al nenorocului şi sărăciei. 

Apoi, tot la modul aiuritor, ne-a mărturisit 
destinaţia sumei furate. Întocmai cum îi 
mărturisise şi minunatului doctor Bagda-sar, care-l 
scosese de la poliţie. Se dusese cu banii coto- 


306 


roanţei la un atelier de monumente funerare, şi-şi 
comandase un bust. Din marmură. Verde... 

— La urma urmei, — ne-a declarat ritos poetul, 
rinjind prie-tenos şi ostentativ, forţat, cu schima 
lui de bătut al soartei, nu merita şi Dimitrie 
Stelaru o statuie, la fel ca Victor Eftimiu, care şi-a 
ridicat-o singur, încă de-acum vreo zece ani?... 
După ce-oi muri, şi-asta se va petrece cît de 
curînd, strivit de blestemele nenorocului, cine va 
să-mi înalțe mie statuie, mie, care nu-s decit un 
prinţ al nopţii şi al femeilor pierdute?... Prietenii, 
la fel de sărmani şi ei? 

La despărţire, pe cînd ne luam rămas bun, 
Stelaru ne-a rugat, cu lacrimi în ochi, să trecem 
neapărat pe la cioplitorul de  monu-mente 
funerare, şi să vedem în ce stadiu se află lucrarea 
bustului comandat şi arvunit. 

— Dă-ne adresa, Mitea dragă, şi-l căutăm chiar 
mîine! — l-a asigurat Traian Lalescu. 

— Bine faceţi, fiindcă timpul nu mai îngăduie... 
Puterile mă lasă, şi simt cum viaţa se scurge din 
mine, pic cu pic, sleindu-mă de vlagă! Atelierul 
este undeva, la capătul Grozăveştilor. N-am 
reţinut numărul, dar daţi voi peste el! Adio!... Şi să 
nu mai veniţi pe-aici, deoarece n-o să mă găsiţi... 
Că eu mă duc, pe-un vînt năuc, care mă poartă, de 
colo-ncoa, întocmai ca pe-o frunză moartă! 

Sensibilizaţi de finalul poematic al vizitei 
noastre, abia mai tîrziu dîndu-ne seama că 
recitase din Verlaine („Et je m'en vais, au vent 
mauvais...” din „Chanson d'automne”), a doua zi 
am colindat prin toate atelierele „funeraliştilor” 
din Grozăveşti, încercînd să-l depistăm pe autorul 
bustului lui Dimitrie Stelaru. Vreo unsprezece la 
număr! Şi nimeni nu-şi amintea să fi primit o 
asemenea comandă. 

Lalescu, supărat, a emis supoziţia că Mitea ne-o 
trăsese în piept, şi că ne pierdusem vremea în 
zadar. 


307 


— Mă duc numaidecit la Stelaru, — i-am 
declarat eu îndirjit dar şi nedumerit, să-l întreb 
unde-i cioplitorul cu pricina... S-ar putea să fi 
încurcat Mitea borcanele, şi sculptorul să aibă 
atelierul în Militari, alt cartier vestit pentru 
meseriaşii specialişti în arta tombală. 

— Ar merita! — m-a sprijinit în hotărîrea mea 
Lalescu.. Dacă îl găseşti, înseamnă că ne-a păcălit 
de două ori. N-a spus să nu-l mai căutăm, că n-o să 
mai fie în viaţă?... Tu ce zici, nu-i aşa că arăta a fi 
pe pragul trecerii în neființă? Iar dacă nu mai este, 
atunci rămînem noi cu păcatul bănuielii pe suflet... 

Neliniştit, a trebuit totuşi să-i mărturisesc 
tovarăşului meu, de drumuri bramburite: 

— Trăienuţ, scumpule, după cum a mîncat 
cremvurştii, cu poftă şi sete, chiar şi de-un verde, 
cred că vom fi izbăviţi de păcatul acesta! La 
revedere, că nu mă mai rabdă inima, pînă nu aflu 
adevărul. Plec la Dimitrie Stelaru, cosmicul nostru 
Mitea!... 


MOARTEA UNUI POET 


Nu l-am găsit, fugise de la Bălăceanca. 
Dispăruse fără urmă. Lăsînd pe măsuţa din baracă 
vreo cîteva pagini de manuscris, nişte prime 
însăilări, cu multe corecturi şi-apoi abandonate. 
Purtau şi-un titlu: „Noaptea geniului”. După aceea, 
săptămîni de-a rindul, l-am tot aşteptat să-şi facă 
apariţia. Nu şi-a făcut-o. 

A apărut, în schimb, la vreo două luni mai 
tirziu, anunţul mortuar al trecerii din viaţă a 
poetului Dimitrie Stelaru. lar peste cîteva zile, 
majoritatea revistelor literare publica necroloage, 
precum şi-o serie de articole închinate operei 
regretatului defunct,  omagiindu-i scurta şi 


308 


scînteietoarea ardere pe firmamentul poeziei 
româneşti. Cred că n-a existat gazetă care să nu-l 
fi deplins pe Stelaru. Au scris şi critici, şi prieteni, 
dar şi mulţi necunoscuţi. Sărmanul prinţ al nopţii! 
De-ar fi putut citi şi el cele publicate despre 
dînsul, nu s-ar mai fi considerat un nenorocos al 
soartei. Ar fi constatat că era şi citit, şi iubit. 

În acelaşi an, 1942, i-a apărut şi volumul 
postum („Noaptea geniului”), cu care m-am 
deplasat numaideciît la „Cafe de la Paix”, să-l arăt 
celor ce-l preţuiseră şi-l cunoscuseră pe răposat. 
Cu atît mai mult cu cît eram dornic să aflu dacă 
participase careva dintre ei la înmormîntarea 
poetului. Pentru că operația respectivă se 
desfăşurase la mare discreţie, anunţul mortuar 
neprecizînd unde avea să fie înţărînat Mitea. Oricît 
mă zbătusem să identific cimitirul cu pricina, 
luîndu-le pe toate cele cunoscute la rînd, în zilele 
ulterioare apariției  ferparului, pretutindeni 
dădusem numai peste înmormîntări obişnuite, co- 
mune, ale unor bătrîni morţi de bătrineţe, iar nu 
de setea neantului, aşa cum murise Dimitrie 
Stelaru. 

Pe cînd aşteptam să-şi facă apariţia vreunul din 
prietenii mei literari, Tiberiu Tretinescu, Geo 
Dumitrescu, lon Larian Postolache, sau chiar 
maestrul Ioan Velicu, sorbind apatic şi întristat din 
infamul baiţ ce se mai chema şi „şvarţ”, cufundat 
în penumbrele celui mai îndepărtat ungher al 
stabilimentului, deodată m-am pomenit tras de 
miînecă. Însă atit de violent, încît era să vărs 
şvarţul pe faţa de masă. 

Am întors capul supărat, intenţionind să-l iau la 
rost pe amatorul de glume proaste. N-a mai fost 
cazul! 

Căci cel care mă smucise nu era nimeni altul 
decît strigoiul lui Dimitrie Stelaru. Sau, în cel mai 
rău caz, chiar el în persoană. Ceea ce nu era 
posibil. 


309 


În clipa următoare, am simţit cum se scufundă 
pămîntul cu mine. Pogorind vertiginos într-un puț 
fără fund, m-am prăbuşit la podea, sub masă, 
trăgind după mine tot ce se găsea deasupra: 


paharul cu şvarţ, farfurioara, linguriţa, cana cu 
apă şi scrumiera. 

Cînd m-am trezit, abia într-un tîrziu, eram 
culcat pe du-şumea şi stropit c-un jet prelung de 
sifon. Îngrijorat de  leşinul pe care-l 
demonstrasem cu brio, Mitea Stelaru mă aspersa 
din abundență. Mai avind două sifoane la 
îndemină. Din cele mari. 

— Mitea, trăieşti? — am îngînat eu, neştiind 
totuşi precis cui mă adresez, strigoiului sau 
reînviatului. 

— Păi, de ce să nu trăiesc? — s-a mirat 
decedatul. 

Peste cîteva secunde, aşezaţi la o altă masă, 
unde-l tîrisem, sau mă tirise el pe mine, asta nu 
mai ştiu, îl interogam strîns pe autorul ,„,„Nopţii 
geniului”: 

— Măi frate, dar cine-a publicat ferparul din 
gazete? 

— Eu! — mi-a răspuns netulburat Stelaru. 

— Înnebuniseşi? 

— Deloc! Am făcut pe nebunul! — m-a informat 
poetul, zîimbindu-mi galeş, strimb şi suspect. Am 
vrut şi eu să aflu cine mi-e prieten, şi cine duşman. 
Şi-apoi, trebuia să-mi iasă de sub tipar 
„Noaptea geniului”, şi-aveam nevoie de niţică pu- 
blicitate... 

În privinţa asta, drept să fiu, nu mai ţin prea 
bine minte cum stau lucrurile. Adică, murise 
Stelaru înainte de apariţia cărţii, sau după? Sau, 
într-o altă variantă, să-mi fi declarat cele de mai 
sus cu alt prilej, peste ani, ori chiar atunci, la 
„Cafe de la Paix”?... Oricum, şi într-un fel, şi-n 


310 


altul, i-ar fi fost în stilul său caracteristic, mereu 
mistificatoriu. 

Referitor la publicitatea rivnită, a avut-o! 

Cînd s-a aflat de sinistra farsă a poetului, toată 
presa lite- rară s-a întors împotriva lui. De unde 
mai înainte îl lăuda- seră şi-l ridicaseră în 
ceruri, că tot se cărase într-acolo, acuma se 
grăbeau cu toţii, care mai de care, să-l 
înmormînteze de-ade-văratelea. Literar vorbind, 
se-nţelege de la sine! 

Insă, de-atunci, cel puţin aşa cred, dîndu-mi 
seama cu cine am de-a face, am rămas bun prieten 
cu strigoiul Mitea. Fiindcă, permanent nefericitul 
Dimitrie Stelaru nu era om. Ci un înger rătăcit, 
alungat din rai, pentru abateri grave de la morala 
tag-mei, sau, şi nici asta nu era exclus, vreun 
diavol mititel, dar nici acesta acceptat cu plăcere 
de obştea satanicelor lighioane. 


Pe scurt, nu aparţinea făpturilor ce populează 
sistemul nostru solar, ci venea mult mai de 
departe, aşa cum am mai spus-o dealtfel. 


NOAPTE DE AJUN —'42 


La cîtva timp, după decesul său autoorganizat, 
poetul in-trînd într-o pasă neagră, cînd se săturase 
să doarmă prin sălile de aşteptare ale Gării de 
Nord, l-am luat să locuiască împreună cu mine. La 
gazda mea, din fundătura Puţul lui Crăciun, un- 
deva pe lingă piaţa Chibrit. 

Inchiriasem acolo o cameră mobilată, cu luna, 
la nevasta unui chelner ce activa la restaurantul 
„Central”, din piaţa Sfîntul-Gheorghe, şi care 


311 


dădea pe-acasă doar din an în Paşte, avînd şi el 
problemele lui. Odaia era încăpătoare. Atît de spa- 
țioasă însă, încît tremuram, în iarna aceea 
geroasă, din 1942, mai dihai ca o trestie bătută de 
vînt. Ce-i drept, cînd o tocmisem, încălzirea mă 
privea. Dar din clipa (nenorocită) în care mă încu- 
metasem, din lipsă de lemne, să ard în teracota lui 
madam Trei-boi o cărămidă îmbibată cu gaz 
lampant, iar aceasta, inexplicabil, explodase şi 
dărîmase niţel soba, renunţasem la orice căl-dură 
exterioară, optind pentru o încălzire centrală 
proprie, adică alimentîndu-mi organismul cu 
aspirine Bayer. Altă tîmpenie! Pentru că-mi 
dărîimasem pereţii interiori ai stomacului. Şi 
de-atunci, mă rezumasem doar la febrele cereşti, 
cerebrale, generate de intensele arderi lirice din 
creierul meu bolnav de poezie. 

—  Marincule, — mă alertase într-o bună zi 
Dimitrie Stelaru, dacă n-ai să faci ceva, şi cît mai 
degrabă, o să murim amîndoi aici. Nu numai de 
frig, dar mai ales de foame! In afară de scris, eu 
nu mă pricep la nimic altceva, însă tu eşti mai des- 
curcăreţ!.. Nu mă lăsa de izbelişte... 

Avea dreptate. Şi, fiind pe-aproape şi Crăciunul, 
m-am descurcat. Suindu-mă în tren (cam fără 
bilet) şi debarcînd inopinat la Craiova. Unde locuia 
maică-mea. Din casa căreia fugisem cu un an în 
urmă, indignat de obtuzitatea celui de-al doilea 
bărbat al dînsei faţă de artă şi literatură. Arogant 
şi cu aplomb, m-am prezentat în locuinţa 
părintească, de parcă atunci m-aş fi întors din 
America. 

— Iată-mă-s! Eu sînt... Am venit să văd dacă n- 
aveţi nevoie de ceva! Cum o mai duceţi? 

Maică-mea a izbucnit în plins. N-arătam chiar a 
american. Dar ce ştia dînsa despre viaţa de artist? 

— Vladule, Vladule, — s-a interesat mama, unde 
ţi-e paltonul?... 


312 


— La virsta mea, nu se mai poartă palton. Cel 
puţin la noi, în Bucureşti. Avem alte concepţii în 
capitală, măicuţă dragă! Aş fi şi caraghios, 
ditamai jurnalistul de la „Curentul”, să umblu 
îmbrăcat ca un hodorog... 

De fapt, aveam o gioarsă ce s-ar fi putut numi 
palton, un loden cumpărat la „Laica Lazăr” (piaţa 
de haine vechi), însă i-l lăsasem lui Stelaru să 
şi-l aştearnă pe picioare, să nu-i îngheţe ţurloaiele 
la masa de scris. 

— Hai să măniînci o piftiuţă de purcel! Tocmai 
am tăiat alaltăieri scroafa, la Poiana Mare... Ţi-o fi 
foame, nefericitule! 

— Mie? De cînd mănînc, în fiece zi, la „Cafe de 
la Paix”, restaurantul ziariştilor şi-al scriitorilor, 
nu mai ştiu ce e foa- mea! Bineînţeles spirituală... 
Dar, mă rog, n-am să refuz. S-a întors fiul 
rătăcitor, şi e normal să-mbuce şi el o bucăţică din 
viţelul cel gras pe care l-ai sacrificat în cinstea 
lui... Exact ca-n Vechiul Testament, că tot eşti 
matale cam bisericoasă! 


Fără să realizez o împăcare durabilă şi 
definitivă cu „familia”, m-am reîntors la locuinţa 
mea, de pe Puţul lui Crăciun, chiar în ziua de Ajun. 
Încărcat cu-o paporniţă burduşită de mama cu 
preparate porcine. Dar şi îmbrăcat şi încălţat ca 
un ginerică. Îmi cumpărase „a bătrînă” paltonaş 
nou şi-o pereche de ghete maron, din bizon. Cu 
talpa dublă. 

L-am găsit pe Stelaru pitit între perne şi 
plapumă, dîrdiind de mama focului. Cînd m-a zărit 
intrind în camera noastră frigorifică, Mitea a 
izbucnit într-un acces de risu-plinsu. 

— Marincule, credeam că n-ai să mai vii!... M-ai 
lăsat aici singur, să mor de foame ca un cîine... 
Noroc că m-am mai descurcat şi eu, cum am putut 
şi m-a ajutat mintea! 


313 


— Sper că n-ai făcut vreo trăsnaie! — am 
exclamat eu îngrijorat, în vreme ce despachetam 
comorile din paporniţă. Sub privirile halucinate 
ale poetului nopţii. 

Poet, poet, însă om. Fiindcă mi-a răspuns 
ferindu-şi ochii: 

— Am să-ţi spun mai tirziu, după ce-o să 
gustăm ceva! Ştii că-n seara asta e Ajunul?... în 
care se cîntă „O, brad frumos!” şi se colindă, mai 
tii minte?, „bună dimineaţa, la Moş Ajun, ne daţi, 
ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi, fasole cu cîrnaţi!”... 
Ce fru-mos era, cînd am fost şi noi copii, odată... 

Peste cîteva minute, emoţionaţi corespunzător, 
ne-aşezam amîndoi la masă. Mitea Stelaru cu 
plapuma pe umeri, iar eu cu paltonul cel nou pe 
care mi-l admira mîncîndu-mi-l din ochi. Ca şi 
cum s-ar fi tot întrebat cît o fi costînd. A fost un 
adevărat festin. În spiritul tradiţiei româneşti. Mai 
mult culinare, decît ortodoxe, noi nepreafiind duşi 
pe la biserică. Tobă şi cartaboş, cîrnaţi de casă, 
slăninuţă şi pecie, muşchi afumat şi jambon. 

Mînca Stelaru, de le stingea! Iar pîinea de test, 
pe care-o adusesem de la Craiova, îi devenise atit 
de scumpă şi dragă, încît o săruta mai la fiece 
îmbucătură. Privind la valiza în care-mi cărasem 
celelalte boarfe (necomestibile) căpătate de la 
mama, la un moment dat, oprindu-se din 
masticaţie, poetul m-a întrebat curios: 

— Şi-acolo, ce-ai mai adus?... 

— Eeh! Nişte fleacuri... De-ale îmbrăcăminţii. 
Nimic de mîncare... 

— Bun, bune şi-ălea! Curat fleacuri, dar care 
prind bine la casa omului! — m-a aprobat bizar 
Stelaru. Cu ochii sticlind. Măi Marincule, ia 
ascultă, ce-ar fi s-o întrebi pe madam Treiboi dacă 
nu vrea să-şi facă pomană cu noi şi să ne- 
mprumute un braţ de lemne?... Poate c-o lasă 
inima ei de fiară, în seara asta de Ajun! 


314 


Cînd m-am întors cu cele cinci cioate dăruite de 
„fiară”, Stelaru dispăruse. Şi, în vreme ce mă 
cugetam cum or să ardă lemnele în soba 
deteriorată, Mitea s-a ivit din bezna de-afară. Cu 
două sticle de verde sub braţ. Zimbea stinjenit, 
fără motiv. Şi eu, care crezusem că-l apucase 
burta, de cît băgase în el. larăşi mă pripisem şi 
păcătuisem cu gîndul. 

— Nu era frumos din partea mea, Marincule, să 
n-aduc şi eu o băutură la masa asta 
dumnezeiască!... Bine c-am găsit deschis la birtul 
din colţ! Bem din sticlă, sau facem rost de niscaiva 
pahare? 

Nu mai ţin minte ce i-am răspuns. Şi nici nu 
mai contează. Deoarece am petrecut o seară de 
Ajun, ca-n basme. Şi încă ce basme! În nici un caz, 
cele ale lui Ispirescu. 

Fiindcă, mult după  miezul-nopţii, ne-am 
pomenit şi cu madam Treiboi, alăturindu-ni-se. 
Bătută bine şi gospodăreşte de bărbatul ei 
personal, plingînd în hohote, părea dispusă să se 
răzbune neapărat pe trădătorul de chelner. Acesta 
venise-acasă cherchelit ţeapăn, dar şi cu-o picolă, 
sau picoliţă după el. Din cele relatate, printre 
sughiţurile icnite ale gazdei mele, nu prea era clar 
rolul fătuţei. Principalul era că Treiboi îi cînta „O, 
Tannenbaum, o, Tannenbaum”, chiar pe nemţeşte, 
în dormitorul familiei. 

Însă dificultatea doamnei, destul de serioasă, 
era că nu ştia pentru care din noi doi să opteze. 
Ori pentru Dimitrie Stelaru, speriat şi ascuns cu 
plapuma pe el sub pat, ori pentru personalitatea 
înspăimîintată a subsemnatului. Care, stresat, mă 
refu-giasem cît ai zice peşte în şifonierul cu două 
uşi. Şi-ale cărui broaşte, defectîndu-se, mă 
blocaseră înăuntru. Pînă la urmă, eu nemaifiind 
accesibil, din motivele mai sus arătate, l-a preferat 
pe Mitea. 


315 


Numai prăbuşirea patului de lemn l-a salvat de 
viol. Îngro-pîndu-l sub un morman de scînduri. 
Altminteri, nici cele două sticle de verde 
ingurgitate nu l-ar mai fi izbăvit de ghearele 
„fiarei” dezlănţuite. Cu atit mai mult cu cît, 
verdele  acţionind direct pe cortex, Dimitrie 
Stelaru nici nu mai vedea, nici nu mai auzea, şi 
nici nu mai era capabil să facă vreo mişcare. 
Dezamăgită de atari masculi, Treiboaica s-a 
resemnat, într-un tîrziu, pentru a se retrage tactic 
şi-a-şi descărca nervii asupra picoliţei din 
dormitorul ei. Aceasta, care evoluase de la „Tan- 
nenbaum” la „Zumbalai, zumbalai, meştere!”, a 
fost nevoită să-şi continue recitalul afară, în curte, 
unde fusese alungată, în brinci, de furia 
devastatoare a femelei jignite în toate privinţele. 
Îmbrăcată numai în târlicii chelnerului. 

Pe la prînz, cînd ne-am trezit destul de 
mahmuri, Stelaru sub patul dezmembrat, iar eu în 
şifonierul pe care izbutisem să-l culc la orizontală, 
hîţiindu-mă în el, fără a-i debloca uşile, şi-n care 
dormisem satisfăcător, poetul nefericirii s-a arătat 
fericit să mă extragă din cuşca acelui Ajun de 
pomină. 

— Marincule, — s-a exprimat încîntat de reuşită 
Mitea, acum aş mînca nişte tobă! Dar nu mai avem 
fărimă de piine... Du-te şi cumpără o jimblă! 

Anchilozat parţial, cu picioarele umflate, mi-am 
deschis valiza, vrind să-mi schimb pantofii cu 
ghetele de bizon, acestea din urmă mult mai 
încăpătoare, cu două numere mai mari decît 
purtam, şi l-am rugat pe poet: 

— Stelarule, fii bun şi adă-mi paltonul cel vechi, 
că ăsta-i făcut cocoloş!... 

L-am văzut codindu-se, cătînd ruşinat cu ochii 
în tavan, ca şi cum acolo ar fi fost gioarsa. Abia 
într-un tîrziu a mărturisit ce-l frămînta atît de 
intens: 


316 


— Marincule, Marincule, sînt un păcătos, o 
pramatie bezmetică, un pungaş de drumul mare! 
Ţi-am spus c-o să-ţi povestesc mai tîrziu... Acum a 
sosit timpul! Ca să nu mor de foame, am vîndut 
paltonul. Tot nu făcea două parale. Şi nu mai 
căuta nici bocancii din geamantănaş. i i-am 
schimbat, aseară, pe cele două sticle de verde. Că 
nu era să întîmpinăm Ajunul, ca nişte sărăntoci, 
fără un strop de băutură! Asta e, sînt un nenoro- 
cit... Fă-mi ce vrei, bate-mă, alungă-mă, numai nu 
fi supărat pe mine! 


Nu m-am supărat! Că tot n-ar fi ajutat la nimic. 
Aşa fusese strunjit Dimitrie Stelaru, să n-ai de 
unde să-l apuci. Numai din rotunjimi. 


„DUPĂ DOUĂZECI DE ANI” 


Douăzeci de ani, vreme în care n-am mai ştiut 
de el, nu i-am purtat deloc pică. Deşi îi dădusem 
de toate, şi păpică, şi băuturică, poetul preferase 
totuşi să nu mai dea ochi cu mine. Oricît l-am 
căutat, tot eu, n-a fost nicăieri de găsit. 

Iar în răstimpul acestor decenii, auzisem doar 
zvonuri despre Dimitrie Stelaru. C-ar fi stînd pe 
undeva, prin Bulevardul Republicii, sau pe 
Spătarului, împreună cu nişte studenţi-poeţi, care- 
l ţineau, din milă, pe casă şi masă. C-ar fi ajuns 
fermier, la Buftea. Sau crescător de... dropii (?), în 
Bărăgan. Apoi, culegător de stuf. La Miurighiol. 
Bazaconii. Singurul loc unde s-ar fi putut refugia 
prinţul nenorocului era Noaptea! 

_ Şi chiar aşa a fost să fie revederea noastră. 
Intr-o noapte. La „Casa Scriitorilor”, de pe Calea 
Victoriei. Cînd mă aflam acolo, după ore întregi de 
aşteptare, la o masă, să vină odată şi-odată 
Alecu Ivan Ghilia, în vederea unei organizări de 


317 


pescuit. Şi, în timp ce-mi tocam nervii, m-am 
pomenit la un moment dat tras de mînecă şi 
întrebat: 

— Pot să m-aşez şi eu la masa dumitale?... 

— Bineînţeles! — am răspuns, fără să-mi arunc 
privirea asupra solicitatorului. 

Dar şi cînd am făcut-o, am crezut că-nlemnesc. 
Era Mitea Stelaru. 

Îmbrăcat cuviincios, domneşte, nins de vremea 
ce se aşternuse, dealtfel, peste amindoi, cu ochii 
scăldaţi de stranii lumini palide, şterse de viaţă. 
Mă uitam la el amuţit, cutremurat de emoție. 

S-a aşezat la masă, a comandat o vodcă, şi-apoi 
şi-a văzut de gîndurile sale, ţintuind cu privirea 
faţa de masă. Nu mă recunoscuse! Cînd i s-a adus 
„Moskovskaia” cerută, a manifestat intenţia de-a 
ciocni cu mine. Abia atunci m-a cercetat mai atent. 
Nedumerit, s-a interesat şoptit, tărăgănîndu-şi 
glasul: 

— Spune-mi, te rog, noi ne-am mai cunoscut 
vreodată, în viaţa asta? 

— Aş zice că da! 

— Şi cum te cheamă? 

— Nu-ţi aminteşti? Ia încearcă... 

— Nu mă chinui, domnule-omule, eu demult nu 
mai ţin minte nimic! 

Juca teatru, sau voia să mă siîciie? 

— Numele de Marincu nu-ţi spune nimic? 

— Dumnezeule, tu să fii oare? — a exclamat 
scîncind stins Mitea. 


Şi-au urmat două ceasuri de poveşti, de 
amintiri, reale sau născocite, deoarece iarăşi am 
fost nevoit să constat că nu-l părăsise harul 
plăsmuirilor. Am vorbit despre anii cei vechi, des- 
pre oamenii acelor vremuri, l-am pomenit pe loan 
Velicu... 

— Velicu?! — a izbucnit Stelaru. Ce om! Dar ce- 
i mai pasă lui de noi ăştia, huhurezii... S-au dus 


318 


timpurile cînd ne căra cu el, în vizită pe la tot felul 
de actori şi actriţe, să ne dea de băut şi mîncat. S- 
a ajuns mare! E la Paris, unde are o agenţie a lui, 
de impresariat artistic... E milionar, Marincule! 

_ — Serios?... Atunci de-aia a murit, la New-York! 
Intr-un azil de noapte... Mi-a spus-o chiar Traian 
Lalescu, mai zilele tre- 

cute, căruia i-a scris B. vestea, taman din 
Honolulu. Asta-i adevărul adevărat, şi nu 
braşoavele tale... 

— Păcat! Căci braşoavele mele sunau frumos... 
Un poet bogat, fără grija zilei de mîine, înconjurat 
de cele mai frumoase şi tinere actriţe din lume, e 
tot ce poate fi mai, cum să spun... mai, uite că nu 
găsesc cuvîntul potrivit... Păcat! Păcat şi de bădia 
Velicu... Mai ţii minte, Marincule, noaptea aceea, 
de vrajă, cînd ne-am dus cu toţii, în frunte cu loan 
Velicu, la actorul ăla de la Naţional, tînăr şi plin de 
viaţă, parcă Panciu-l chema, dar nu-mi amintesc 
prea bine, şi care-mi ştia, pe dinafară, o 
sumedenie de poezii din „Preamărirea durerii”?... 
Şi ne-a astimpărat foamea şi setea, şi ne-a dăruit, 
către dimineaţă, la plecare, cîte şase perechi de 
ciorapi, fiecare de altă culoare... Sau ni le-am luat 
singuri?... Ai? Mai ţii minte? 

— Mda! Cred că le-am luat noi, fără să-l mai 
întrebăm! Ziceai că n-are nevoie de-un geamantan 
de ciorapi, şi că nici nu-i creştineşte, de vreme ce 
Dimitrie Stelaru umbla cu picioarele goale-n 
pantofi! Ţin minte! Şi că, peste vreo săptămînă, 
cînd primiseşi nişte bănuţi pe vreo cîteva poezii, ai 
cumpărat, de la „Galeries Lafayette”, o duzină de 
ciorapi „Adesgo”, de damă, şi m-ai tîrît după tine, 
la Panciu acasă, tot în plină noapte, să-i înapoiezi 
ciorapii împrumutaţi! lar el nu mai era acasă... 
Murise. Cu-o zi mai înainte, suferind un atac de 
inimă. Şi încă nu împlinise douăzeci şi cinci de 
ani!... 


319 


Dimitrie Stelaru nu mai m-auzea. Asculta alte 
voci. Interioare, probabil, ce-i zumzăiau în creierul 
împovărat de-atitea versuri încă nescrise. Cu capul 
adus într-o parte, privea în gol, în timp ce 
degetele-i vibrau uşor pe buzele paharului. Intr-un 
tîrziu, l-am întrebat întristat: 

— Cum o mai duci, măi Mitea?... 

— N-o mai duc deloc! Viaţa mă duce, ca pe-o 
surcea purtată de ape. Barem de-aş şti încotro... 
Mă, eu am să mor în zilele astea, ascultă la mine! 
— mi-a răspuns Dimitrie Stelaru, surizînd amar. 
Dar şi oarecum prefăcut. Un zîmbet căznit, 
camuflînd alte simţăminte. 

S-a dus dintre noi, pare-mi-se, prin'71l. Să fi 
minţit din nou? 

Şi dacă apare iarăşi, să mă tragă de miînecă! 
Totu-i posibil. Întîlnirile de gradul III au devenii 
repetabile. 

Chiar şi-n filmul cu acelaşi titlu, pentru mine de 
neuitat, asemenea întîlniri erau pregătite din timp, 
condiţionîndu-se totul: şi subiectul ales, dintre 
muritorii tereştri, care să fie îmbarcat pe „OZN”-ul 
ce va să vie, şi locul, şi ora aterizării obiectului 
zburător neidentificat. 

Căci şi Dimitrie Stelaru era un om zburător 
necunoscut. 

Ca şi mulţi alţi scriitori, dealtfel. Printre care, 
cu oarecare îngăduinţă, m-aş număra şi eu. Că 
mereu m-a zgîrmat ceva, şi n-am avut răbdare să 
stau locului. Zburind, cînd încolo, cînd încoa, 
niciodată nu mi-am putut astimpăra setea de 
mişcare. Totdeauna am dorit să fiu altceva şi-n 
altă parte. Deh, zurliu am fost, şi-am şi rămas. 
Întocmai cum eram şi-atunci, în anii cînd eram 
supus operaţiilor de militarizare forţată. Ei bine, 
nu le-a reuşit figura! Căci mi-am luat zborul 
urgent, şi încă la un mod absolut tembel. Dar, la 
urma urmei, cîte nu face omul, cînd e slab de 
înger (eventual şi de minte)?... lar eu eram, slavă 


320 


Domnului, şi una, şi alta. În pofida faptului că 
arătam destul de rotofei. 


LA STÎNGA-MPREJUR, FUGA 
MARŞ! 


EXERCIŢII DE ACOMODARE 


Ca să-mi realizez visul, şi să mă văd izbăvit de 
militărie, de care începusem să mă cam satur, 


321 


am întreprins nenumărate tentative. Neizbutite. 
Primul prilej mi se ivise odată cu plecarea în 
vacanţa de Paşti. 

De la liceul militar „Ferdinand”, aceste reale 
expediţii, de cursă lungă, se organizau din 
timp, elevii avînd de parcurs distanţe uriaşe, mulţi 
dintre ei provenind de la celălalt capăt al ţării. 
In înţelegere cu „,C.F.R,”-ul, se angajau vagoane 
speciale, exclusiv pentru noi. Cîte unul, de fiecare 
punct cardinal. Profesori şi ofiţeri, care căpătau şi 
ei „vacanţă”, trebuiau să ne însoţească pînă la 
staţia de destinaţie, răspunzind cu capul de 
vieţişoarele noastre. 

Deoarece urma să fiu debarcat la Piteşti, 
făceam parte din garnitura  „Bucureşti— 
Timişoara”. Condusă, de la pornire şi pînă la 
sosirea în punctul terminus, de scumpul nostru 
Augustin Z. N. Popescu. Mai mare bucurie nici că 
se putea. Colegii, care mai călătoriseră însoţiţi de 


scînteietorul profesor, povesteau lucruri 
nemaipomenite. 

Incitat de cele aflate, l-am întrebat pe Sergiu 
(Al. George): 


— Măi, tu ce faci în vacanţa asta, mergi la 
unchiu-tău, poetul, la Bucureşti, sau cobori la 
părinţi, în gara laşului?... 

— La unchiu Ion, că mi-i dor de dînsul, şi-aş mai 
vrea să-i arăt şi unele poezii de-ale mele! 

— Minunat! Înseamnă că vom călători 
împreună... Îţi dai seama ce-nseamnă o noapte pe 
tren, cu domnul Augustin?... Dacă-l avem în 
compartimentul nostru, sîntem cineva! Vom 
petrece, pînă la ziuă, o adevărată nocturnă 
literară, dacă se poate spune şi-aşa... Totul este 
să-l cîştigăm de partea ta şi-a mea, ca să nu ni-l 
răpească alţii. Iar în privinţa asta, am şi unele idei. 
Dacă facem rost de-un vinişor excepţional, că-i 
cam place să-i încerce aromele pe virful limbii, ne 


322 


povesteşte din viaţa scriitorilor cîte-n lună şi-n 
stele. Că le ştie ca nimeni altul... Ce zici? 

Sergiu n-a mai zis nimic, dar încîntat de 
propunere s-a angajat să rostuiască el problema 
licorii. Avea un neam în oraş, de la care spera să 
obţină un roşu de Purcari fantastic, nedat la teasc, 
ci doar stors la zdrobitor, din boabe de muscat 
hamburg, şi scurs apoi la lin. În schimb, mie-mi 
revenea sar- cina să mă ocup de merindea pentru 
drum. 

De fapt, liceul asigura alimentarea elevilor în 
asemenea ocazii sărbătoreşti, dînd fiecăruia un 
pachet cu „hrană rece”: cîteva chifteluţe prăjite, o 
bucată de brînză şi-un sfert de pîine. Cam puţin, 
după umila şi calificata mea opinie. 

Chiar în ziua plecării, cînd la orele nouă seara 
urma să ne-mbarcăm în vagonul de „Bucureşti- 
Timişoara”, de la primele ceasuri ale dimineţii l- 
am contactat pe Pintea, omul meu de la bucătărie. 

— Măi bădie, — i-am zis eu, strecurîndu-i un pol 
în buzunarul de la piept al vestonului, ştii că plec 
la cale lungă şi-am să flămînzesc în tren, de cel 
puţin trei ori, pînă s-ajung acasă... N-ai putea 
aranja ceva, cumva, să-mi încropeşti şi mie un pa- 
chet oarecum mai acătării?... 

— Se faşi, bre! 

Cînd, pe la şase după-amiază, mi-a înmînat 
ditamai bocceaua, confecţionată dintr-un şervet 
mare de bucătărie, şi-n care virise vreo treizeci 
de chiftele, cît laba lui de urs, un  bucăţoi de 
brînză impresionant, nenumărate copane de pui 
fript la cuptor, precum şi-un morman de ficăţei 
prăjiţi, Pintea m-a iscodit, zimbindu-mi galeş: 

— Ei, şe zişi bre, îi ghine?... Ai aşilea merinde 
să saturi un rejiment întreg!... 

Către seară, în jur de şapte şi ceva, s-a ordonat 
încolonarea, iar grupul celor cu 
destinaţia ,,Bucureşti-Timişoara” a pornit, pe jos, 
spre gara oraşului, în pas voios şi cu cîntecu- 


323 


nainte. Vai de cîntecul meu. Dacă Sergiu Al. 
George căra numai cele două sticle de hamburg, 
ceea ce reprezenta o nimica toată, eu, în schimb, 
în afara valizei personale, mai trebuia să port sub 
braţ şi coletul lui Pintea. Pe drum, din păcate, 
nefiind legat cu sfoară, aşa cum s-ar fi cuvenit, 
pachetul mi s-a desfăcut de nenumărate ori. Mai 
pica un ficăţel, iar îl stringeam la loc, mai 
pierdeam o chiftea sau un copan, iar rămîneam de 
căruţă, în urma plutonului, ca să-mi refac coletul, 
mînjindu-mă peste tot cu grăsimea ce mustea de 
pretutindeni. Că şi Pintea, bată-l cucu, nu se 
zgîrcise la untură. Cînd am ajuns la gară, năduşit 
leoarcă şi cu uniforma lucind unsuros, mai că-mi 
venea să lepăd pachetul, oriunde-aş fi putut. Insă 
nu m-a lăsat inima. 

Că-mi aveam şi eu planurile mele. De mult îmi 
pusesem în gînd să rămîn la Bucureşti, refugindu- 
mă la nenea Tică-librarul, şi să nu mă mai duc 
acasă, la părinţi, dar nici să mă reîntorc la liceul 
militar. Şi, ca să nu-i fiu povară, obligîndu-l să mă 
şi hrănească, intenţionam să-i duc o bună parte 
din alimentele aflate în boccea. Deştept gindit!... 


Pînă pe la miezul nopţii, totul s-a petrecut ca-n 
visele mele cele mai frumoase. Reuşisem să-l 
convingem pe domnul Augustin să opteze pentru 
compartimentul nostru. Unde, la un moment dat, 
într-o înghesuială de nedescris, se-adunase mai tot 
vagonul.  Dornic să-l asculte pe profesor, 
povestindu-ne despre scrisorile Veronicăi Micle, 
colecţionate de dînsul, în vederea unei comunicări 
ştiinţifice. Avînd asupră-i copii, ni le-a citit in 
extenso. Comentîndu-ni-le şi relatîndu-ne 
amănunte inedite din istoria nefericitei dragoste 
dintre Eminescu şi prea frumoasa Veronica. 

Iar cînd mi-au atacat bocceaua cu merinde, am 
simţit cum mi se prăbuşesc toate iluziile. 
Bineînţeles, îşi aduseseră şi colegii mei pachetele 


324 


lor cu hrană rece. Domnul Augustin gustase 
încîntat din vinişorul procurat de Sergiu Al. 
George, şi, bine  euforizat, pornise să ne 
istorisească din culisele vieţii literare 
contemporane. 

Profitînd de clipele acelea fantastice, în care 
profesorul ne punea în temă cu tainele scrisului şi- 
ale autorilor noştri iubiţi, am depus un efort 
deosebit  şi-am lichidat integral conținutul 
coletului meu. Nu de altceva, dar riscam, 
altminteri, să-mi mănînce tovarăşii de drum 
bunătatea de chiftele şi copane de pui. Dacă n-o 
făceam eu, acuma, cînd dinşii îl ascultau pe 
Augustin Z.N. Popescu, ar fi făcut-o ei, mai tîrziu, 
la încheierea extraordinarului recital de istorie 
literară. 

Pe la două din noapte, după ce-aţipisem cu 
toţii, obosiţi şi sătui, m-am trezit scăldat de 
sudorile morţii. Dureri cumplite îmi sfirtecau 
maţele, o ameţeală ciudată mă cufunda în pră- 
păstii inexistente. Speriat, am pornit să strig: 

— Domnu Augustin, mi-e rău! Domn profesor, 
mor!.. 

Bietul nostru dascăl. Cîte n-a păţit în noaptea 
aceea de groază. A fost nevoit să mă scoată la 
fereastră, să iau aer rece şi proaspăt, dar şi să mă 
ţină, să nu cad în afară. Apoi, s-alerge după apă, la 
toaletă, ca să-mi pună comprese pe frunte, pe 
ceafă, pe piept, pe oriunde se pricepea şi el. Cînd 
m-au mai lăsat durerile, trecusem de Bucureşti. 
Deci, adio vise dulci de civilie! 

La Piteşti, unde în gară eram aşteptaţi de 
părinţi, domnul Augustin m-a predat genitorilor 
mei, autofelicitindu-se. 

Primul exerciţiu de acomodare cu ideea 
abandonării vieţii militare fusese un eşec de 
excepţie. Păcat! Totuşi, deocamdată, nu eram 
disperat, căci amintirea nocturnei literare oferite 
de minunatul nostru dascăl de română îmi mai 


325 


ogoia amarul. lar sărbătorile de Paşte, cu ouă 
roşii, drob de miel, stufat şi friptură la tavă, din 
elementele aceluiaşi blajin animal, m-au mai 
domolit niţel, îndemnîndu-mă la răbdare. 

Pînă la proxima ocazie. Care avea să fie în 
iunie. Cînd urma să plec, din nou, la Bucureşti, de 
astă. dată cu domnul Burcă, în fruntea fanfarei 
noastre militare, a liceului „Ferdinand”, ca să 
participăm la festivitățile aniversării urcării pe 
tron a lui Carol al II-lea. 


După ce ne-am întors din vacanţă, două luni 
încheiate am tot repetat cu fanfara. Făcusem 
scurtă la miini, şi bătriînul părea că-şi pierduse 
minţile. Eu, din pricina bătutului la tobiţă, iar 
domnul  Burcă, săracul, datorită  cacofoniei 
executate de bieţii de noi. To-tal afoni, degeaba îl 
ascultam pe profesorul de muzică, devenit, fără 
voia sa, dirijor de fanfară. Burcă, disperat, ne 
comanda: 

— Con tutta forza, copii!... 

Adunați în sala de gimnastică, acordeoniştii, 
trompetiştii şi grupul de toboşari ne dezlănţuiam 
din toate puterile, conform indicaţiei sale, răpăiam 
din tobiţe, acordeoanele răgeau şi trompeţii îşi 
umflau bucile obrajilor să le plesnească. Rezultatul 
— catastrofic. Ca sonoritate, mai mergea cum 
mergea. Cu melodia, însă, nu ne descurcam deloc. 
Deşi aveam partitura în faţă. Marşul, compus 
anume pentru acest prilej festiv, de D.D. Botez, un 
fel de ştab muzical pe toate liceele militare, nu 
demara în nici un fel. 

Innebunit, Burcă mai cerceta o dată notele din 
ştime,  descoperea că le  copiasem eronat, 
încurcînd partidele instrumentelor cărora fuseseră 
destinate, le corecta cu mîna sa proprie, şi iarăşi 
ne punea să le descifrăm. 

Abia în ultima săptămînă, se mai reuşise ceva. 
Melodia se-nchega, sonoritatea corespundea 


326 


indicaţiilor din partitură („piano”, „con fuocco”, 
„fortissimo”, şi-aşa mai departe). Numai la ureche 
nu suna plăcut. 

— Vladimire, — răcnea la mine stresatul Burcă, 
ce-i cu intrarea ta, că nu te-aud mai defel?... 

— Mi-a plesnit pielea, domn’ profesor, cînd aţi 
strigat „con tutta forza”!... 

— Ce eşti nebun, care piele? — se interesa 
dirijorul. 

— Pielea de pe tobă! 

Ar fi vrut să-şi smulgă părul de pe cap, bietul 
Burcă, dar nu-i stătea în putinţă, fiind tuns sportiv, 
foarte scurt. Numai cînd s-au spart burdufele la 
vreo trei acordeoane, iar două trompete au crăpat, 
abia atunci şi-a putut manifesta disperarea. Bînd 
dintr-o singură sorbitură, o sticlă întreagă de 
vodcă. De-o jumătate. 


Plecarea la gară, pentru a fi îmbarcaţi în trenul 
de Bucureşti, a avut loc în ziua de cinci iunie. Cu 
trei zile înaintea serbării. Ca să mai repetăm şi-n 
capitală, pe stadionul ANEF, laolaltă cu celelalte 
formaţii ale liceelor militare de la Craiova, Tîrgu- 
Mureş, Mînăstirea Dealului, etc. 

Defilind prin centrul oraşului, pe bulevardul 
Ştefan cel Mare, cu Burcă în frunte, fanfara 
noastră a obţinut ovaţiile mulţimii adunate pe 
trotuare. Se luase hotărîrea să mergem la gară pe 
jos, pentru a se verifica aptitudinile noastre de-a 
cînta şi-n mers. Cred că acesta era motivul care 
declanşase aplauzele orăşenilor. Deoarece Burcă 
uitase să ne-nveţe şi-acest aspect inter-pretativ. 
Din pricina echilibrului instabil, acordeoanele 
mugeau ca nişte buhai, tobiţele băteau în 
contratimp şi trompeţii se străduiau să ne-ajungă 
din urmă. Muzical, bineînţeles. 

Pe peron, profesorul leoarcă de năduşeală ne-a 
avertizat: 


327 


— Lasă, domnilor elevi, că scot eu osînza din 
voi, cînd o s-ajungem la Bucureşti... De 
dimineaţă şi pînă-n seară, numai pe stadion am să 
vă ţin, unde o să-mi defilaţi ca la paradă, bătînd 
pasul şi cîntînd de-or să vă plesnească bojocii! Să- 
mi faceţi, mie una ca asta? 

Nu i-am purtat pică. Ba chiar mi-era milă de 
bietul domn Burcă. Şi n-aveam să-i fac figura, să-l 
las în pom, părăsindu-l mai înainte de marea 
festivitate. Dar, imediat ce-avea să se-ncheie 
circul, îmi pusesem în gînd să-mi încerc din nou 
norocul şi s-o şterg la nea Tică-librarul. Unde să 
m-ascund, pînă la plecarea colegilor de fanfară. 
Ducă-se ei, la militărie, că pe mine n-aveau să mă 
mai pupe! 

În ziua de 8 iunie, după ce Burcă ne chinuise ca 
pe hoţii de cai, muştruluindu-ne pe stadionul 
ANEF cîte zece ceasuri la rind, repetind cu noi, 
demenţial, marşul acela idiot, şi care nici acuma 
nu suna cum trebuie, n-am mai avut parte să 
defilez cu tobiţa mea. 

Ghinion! Tocmai cînd intrasem şi eu în ritm, 
bătînd tobiţa într-un tempo infernal, băşica 
instrumentului îmi plesnise din nou. Şi rămăsesem 
fără unealtă de lucru. Drept pedeapsă, deşi eram 
absolut nevinovat, am fost consemnat la cantona- 
ment. Sub pază. Să-ţi vină să plîngi de mila ta, nu 
altceva. Şi mai îndiîrjit împotriva unui domeniu de 
activitate faţă de care nu simţeam nici o înclinaţie, 
m-am jurat să nu mă las înfrînt. Cu toate că-mi 
eşuase şi-a doua tentativă. 


Şi-am pus la cale încă o serie de exerciţii de 
acomodare, în vederea celei de-a treia tentative de 
eliberare de sub jugul comandanților. 

Cînd ne-am întors la liceu, în scurtul răstimp 
ce-mi mai era la îndemînă, pînă la vacanţa de vară, 
am făcut pe dracul în patru şi-am reuşit 
performanţa să rămîn corigent la două materii. 


328 


Dacă-mi izbutea planul iniţial, să mă procopsesc şi 
cu-o a treia, rămîneam de-a dreptul repetent. Ceea 
ce-ar fi fost ideal. 

Şi cîte nu întreprinsesem pentru cea de-a treia 
corigenţă! Îmi vîndusem manualele la anticar, 
cumpărîndu-mi romane de aventuri, pe care le 
îmbrăcasem în hîrtia albastră cu care fuseseră 
învelite şi predecesoarele lor. Apoi, pornisem să 
frecventez localurile de noapte, fugind de la liceu, 
sărind gardul, în speranţa că mă va depista 
domnul Augustin Z. N. Popescu, despre care ştiam 
că-i place şi dinsului la „Kovalski”, şi mă va 
pedepsi lăsîndu-mă corigent. 

Spre nenorocul meu, m-a identificat din chiar a 
treia sau a patra seară. Şi, în loc să-mi trîntească 
un raport pentru încălcarea disciplinei, m-a poftit 
la masa domniei sale. Unde bea şi mînca, 
împreună cu domnul Loewenstein, proprietarul 
librăriei din localitate. 

— Ce-i cu matale aici, poetule? — m-a întrebat 
zimbitor domnul Augustin. Vrei să tentezi gustul 
boemei?... Hai, că mă faci să rîd! E prea devreme, 
la vîrsta dumitale... Bei un pahar de muscat 
ottonel? 

— Mulţumesc, nu, domnule profesor! Aş 
prefera însă să mănînc ceva. Am mai fost la 
„Kovalski”, şi-am constatat că prepară nişte 
fripturi la grătar absolut memorabile... 

— Atunci, dragule, comandă-ţi ce-ţi pofteşte 
inimioara! Eşti invitatul meu... Te rog! — mi-a 
declarat duios mirabilul dascăl, chemînd, totodată, 
şi chelnerul. 

Căruia, profund dezamăgit, i-am cerut două 
cotlete de purcel, cu mulţi, foarte mulţi cartofi 
prăjiţi. Din cei care se cheamă „pai” subţiri şi bine 
rumeniţi, pînă devin crocanţi. 

La examenele de sfîrşit de an, Augustin Z. N. 
Popescu, omul nostru de română, îmi dăduse un 
zece neaşteptat. Fără să mă asculte! 


329 


Ce figură!? 


În orice caz. la toamnă, cînd aveam să-mi dau 
cele două corigenţe, la latină şi germană, totul 
avea să fie clar. Dar şi definitivat. lar în vacanţa de 
vară, sub nici un motiv, n-aveam s-accept 
meditaţiile pe care, eram sigur, mi le va impune 
bătrinul, adică taică-meu. 

În mintea mea seacă, chiar în exces, planul era 
ca şi clocit. Ştiam cum se va realiza... soluţia 
finală. 


„LA ŢIGĂNCI” 


N-am avut o vacanţă prea fericită. Deşi era cea 
mare, de vară. Şi nu din pricina corigenţelor, care 
nu mă preocupau deloc. Însă acasă, la noi, se 
petrecuse o tragedie. Atunci, încă n-aflasem 
amănuntele. Ci mult mai tîrziu. Dar ceea ce era, 
într-adevăr, dureros, era că maică-mea părăsise 
domiciliul con-jugal, refugiindu-se la Poiana-Mare, 
unde-şi căutase adăpost sub acoperişul bunică-mii, 
Maica-Mare. 

Amărit, degeaba am aşteptat unele explicaţii 
din partea tatei. Babacu se ţinea mare şi tare, 
prefăcîndu-se că nu-l afectează despărţirea de 
mama. Aiurea! Îl simţeam că suferă în ascuns. 
Singurele cuvinte pe care mi le-a spus, şi pe un 
ton suficient de dur, au fost cele de mai jos: 

— Ascultă, dom Vlad, dacă nu te pui cu burta 
pe carte, să-nveţi pînă o da din tine, ca să-ţi iei 
corigenţele, te bat de te snopesc!... 

Totuşi, deşi nu mă speriase ameninţarea 
proferată de bătrîn, m-am consacrat unor anumite 
preparative în vederea examenelor din toamnă. Şi 


330 


care au constat, în special, din instalarea mea la 
locuinţa bunicilor, unde am trecut în revistă 
ambele manuale, atît cel de latină, cît şi de 
germană. În rest, am luat iarăşi la recitit unele 
cărţi din biblioteca din podul magaziei lui 
Tatapetre. De astă dată, lucruri mai serioase, mai 
ales poezie şi prozatori de demult. Din cînd în cînd 
însă, pentru relaxare, mă mai înfigeam la unele 
fascicule din „Tarzan” sau „Vulturul Morţii”. Care, 
spre mirarea mea, de proaspăt candidat pentru ca- 
riera de poet ultramodernist, îmi procurau o 
delectare suspectă. 

Taică-meu, la un moment dat, a avut şi-o 
iniţiativă din cele mai stranii, cerîndu-mi să-i 
prezint manualele de latină şi germană. Cînd le-a 
văzut în ce hal erau de flendurite şi înfoiate, ca 
nişte verze răscoapte, s-a declarat extrem de 
încîntat: 

— Bravo, dom Vlad, pare-se, n-ai stat degeaba! 
Ia spune-mi şi mie ceva în limba romană... 

Întrucît mahalaua noastră era înţesată de romi, 
aş fi putut să fac băşcălie pe socoteala confuziei 
comise de babacu, şi să-i fi demonstrat că posed şi 
suficiente cunoştinţe din graiul romano- 
miştocăresc. Mi-a fost însă milă de bătrîn, cînd i- 
am observat unele simptome ale debusolării 
stîrnite de plecarea Ongliţei, şi-am renunţat la 
idee. N-ar fi fost frumos din partea mea să-l mai 
amărăsc şi eu. 

Şi i-am declamat cîteva din maximele şi 
aforismele clasicilor existenţi în cartea mea. 
Printre care figurau şi cele pe care ştiam că le 
cunoaşte şi tata, tot auzindu-le rostite, în cele mai 
neaştep-tate ocazii, de intelectualul familiei, 
doctorul Valică, un- chiu-meu stomatologul, 
fratele  babacului. Ca, bunăoară, „dulce et 
decorum est pro patria mori”, „vivere militare 
est”, sau „honor est praemium virtutis”. Şi care, în 
traducerea lui nea Valică, sunau foarte milităreşte: 


331 


„Dulce-i să mori pentru ţară decorat”, „viaţa- 
adevărată e cea de militar” şi „onoarea se pre- 
miază cu virtutea militară”. Alteori, unchiu-meu 
uitîind versiunea anterioară, ne mai oferea şi 
altele, în funcţiune de împrejurări. Adecvîndu-le 
mereu situaţiei date. 

Satisfăcut, tata Eftimie m-a luat cu dînsul în 
oraş, la restaurantul Ţuluca, să mîncăm cîte-un 
grătar. 

Mai înainte de-a pătrunde în grădina de vară a 
celebrului local, a ţinut să mă avertizeze: 

— Uite ce-i, dom Vlad, să nu cumva să mă faci 
de ris, cînd ne-om întîlni cu maică-ta! M-auzi?... 

— Păi, de ce să nu te-aud?... S-a-ntors măicuţa 
de la Poiana?... 

— Nu-i vorba de Olga! De ea am divorţat... Ci 
de noua ta mamă! 

În clipa aceea, am simţit cum se scufundă 
pămîntul cu mine. Năucit de-a binelea, m-am 
îndoit imediat de eficacitatea antenelor mele 
psiho-analizoare. Pe cînd îl compătimeam pe 
bătrin, crezîndu-l distrus de plecarea Ongliţei, 
dinsul, de fapt, se ocupa de finalizarea divorţului 
şi de găsirea unei noi soţii. 

Văzîndu-mă zăpăcit şi tăcînd milc, tata mi-a mai 
furnizat unele informaţii: 

— Mă, de ce mi-ai rămas ca viţelul la poarta 
nouă? Poţi s-o vizitezi pe Olga, oricînd ţi se face 
dor de ea... Că nici eu nu-s cîine! 

Brusc, mi-am revenit. De pe atunci mă aflam în 
posesia unor reacţii extrem de rapide şi 
imprevizibile. Gîndul care mă liniştise atit de 
neaşteptat era, dealtfel, de-o simplitate uluitoare. 
Pe loc, găsisem soluţia finală. După ce-mi dădeam 
examenul de corigenţe, la care aveam să cad cu 
brio, plecam la mare viteză după Ongliţa. La 
Poiana-Mare. Mie-mi trebuia mama mea, nu una 
de ocazie. Astfel, prefăcindu-mă cuminte şi 
ascultător, l-am chestionat pe bătrin: 


332 


— Bre tată, noi nu mai mîncăm în seara asta?... 

— Numaideciît! Te-ai liniştit?... 

De ce să nu-i fi procurat şi babacului nişte 
iluzii? La urma urmei, şi dînsul mă amăgise, 
nedezvăluindu-mi nimic din ceea ce se întîmpla. Şi 
i-am răspuns încurajator: 

— Dar bineînţeles! Dacă era altfel, îţi mai 
ceream de mîncare?... 

— Bun! Dacă-i aşa, haidem la masă, că ne- 
aşteaptă  maică-ta! 

Grădina lui Ţuluca era înţesată de lume. Care 
înfuleca în neştire, aşezată în jurul zecilor de mese 
răspîndite pe sub umbrare. 

Un singur lucru nu-mi spusese taică-meu, şi- 
anume cine urma să fie noua mea „mamă”. 
Tulburat de toate cele aflate, eram oarecum pornit 
împotriva bătrinului. Doamne, şi ce mult îl 
iubisem! 

După ce ne-am strecurat destul de dificil 
printre mese, ne-am oprit deodată lîngă una din 
ele, la care se afla o mai veche cunoştinţă de-a 
mea, încă din şcoala primară, învăţătoarea Dina 
Iliescu. Cînd babacu s-a repezit la ea să-i pupe 
laba, mi-am dat imediat seama cine avea să-mi fie 
maşteră. Sărmana Ongliţa,  şi-acum vreo zece ani 
mai avusese de suferit din pricina scorpi-ei. De- 
astă dată însă, îmi venise mie rîndul. 

Dina Iliescu arăta destul de bine. Ca femeie. Ca 
mamă, mult mai puţin. Fardată şi înţolită la mare 
lux, într-o rochiţă cam străvezie, dintr-un material 
vaporos, ce îngăduia să i se vadă tot ce-avea pe 
dedesubt, cînd bătrînul i-a sărutat mîna şi-a 
răsucit triumfătoare capul, să vadă impresia 
produsă asupra lumii din locantă. Apoi, după ce 
taică-meu s-a aşezat lingă ea, iar eu rămăsesem 
împietrit, mi s-a adresat fals mîngiioasă: 

— Ce faci, băieţelule, tu nu te-aşezi la masă cu 
noi?... 


333 


— Ba da, domnişoară Dina! Dar nu mai sînt 
băieţel, am cinşpe ani acuma, şi-s băiat mare... 
Asta, ca să fim în clar!... E bine? 

Babacu a cam miriit niţel, indispus de replica 
mea. În schimb, Iliasca, zîmbindu-mi galeş şi 
forţat, m-a pus la punct: 

— Nici eu nu mai sînt domnişoară, deoarece am 
să mă căsătoresc cu Eftimie, tăticuţul tău, 
domnule băiat mare! Deşi, la noi, la şcoală, unor 
asemenea puştani, ca tine, le zicem măgari mari... 
Cred că-i mai bine aşa, nu?... 

N-am mai îndurat umilirea. Şi i-am trîntit-o: 

— Sigur că da, mamă de măgar mare!... 

Tata Eftimie a vrut să mă plesnească pe loc, 
„Coram populo”; Însă a intervenit Iliasca, sărindu- 
mi în apărare: 

— Lasă copilul în pace, Eftimie dragă!... De- 
acum încolo, am să mă ocup eu de educaţia lui... 
Mieluşel fac din el! 

În săptămînile ce mi-au rămas pînă la plecare, 
„oaia” de Iliasca a întreprins primele tentative de- 
a mă promova miel. Mai întîi m-a poftit la dinsa 
acasă, să mă mediteze la ambele materii. Spre 
surprinderea mea, nu mi-a mai mers figura cu 
maximele şi aforismele debitate de nea Valică. 
Dina Iliescu le ştia mai bine decît mine. Şi-avea şi 
altele, în plus. De unde să fi ştiut eu că, în anii ce 
se scurseseră, de cînd absolvisem primara, Iliasca 
îşi dăduse examenele la facultate şi-ajunsese pro- 
fesoară de română şi franceză. 

La un moment dat, meditaţiile începuseră chiar 
să-mi placă. Deoarece parşiva de Dina mă primea 
frumos, extrem de atentă cu slăbiciunile mele. 
Cînd mă prezentam la locuinţa de pe Cazărmii, 
viitoarea mamă mă aştepta cu ceaiul pe masă. 

— Ai picat tocmai la timp, măi Dully... 

Din clipa în care mă luase în primire, Iliasca îmi 
şi găsise diminutivul de mai sus, absolut idiot, şi 
mă rugase să-i spun, şi ei, Mamina, deoarece tot 


334 


aveam să devenim prieteni. Mă rog, existau toate 
şansele să-i reuşească operaţia de învăluire. Mai 
ales că ceaiurile ei de după amiază nu erau ceaiuri 
obişnuite, de tei, muşeţel sau sunătoare, cum îi 
servea lui taică-meu, care suferea niţel de anumite 
măruntaie, ci autentice „five o clock tea”. Cu ceai 
„Hornimann”, preparat conform celor mai 
britanice tradiţii, însoţit de „sandwich”-uri diverse 
(cu anchois, icre, sardele „Robert”, brînză „Lica”, 
sălămior de Sibiu) şi încheiat cu fursecuri şi 
„Kkakes”. Născută la  Găvana, în preajma 
Piteştiului, Dina căpătase năravuri de „lady”, 
plăcîndu-i nespus să facă paradă de gusturile ei 
alese. Ca şi cum eu, ţopirlan din Tîrgu de Vale, n- 
aş fi fost în viaţa mea prin Găvana, să ştiu ce 
cojmelii mizerabile erau pe-acolo, şi unde s-ar fi 
putut ivi pe lume englezoaica. Totuşi, nu-mi 
displăceau ifosele şi manierele Maminei. Ba 
dimpotrivă, s-ar fi zis. 

După ce mă umflam cu cîte trei sau patru căni 
de ceai, inclusiv produsele mai sus menţionate, 
Iliasca, încîntată de aprecierile mele neexprimate 
verbal, ci foarte concret, prin lichidarea totală a 
tăvii de pe măsuţa din salonaş, trecea la meditații. 

— Dully dragă, cred c-ai să-ţi iei examenele de 
corigenţă fără probleme. Din cîte te-am ascultat, 
eşti foarte bine pregătit. 


Chiar mă mir că te-au trîntit la germană şi latină... 
la spune-mi, ce fel de om e taică-tu şi de ce l-a 
lăsat nevasta?... Nu te sfii, acuma sîntem prieteni! 

De fapt, întrucît cununia civilă urma să aibă loc 
chiar în preziua demarajului meu spre militărie, 
Iliasca vroia să fie bine documentată în privinţa 
pasului pe care-l făcea. 

Binevoitor, îi furnizam toate informaţiile 
necesare. Mai ales că nu mă mai bătea la cap cu 
verificarea cunoştinţelor. Operaţie care, după 


335 


mine, nici n-ar mai fi fost necesară, fiindcă nu 
picasem de prost, ci deoarece vroisem asta. Şi-l 
„turnam” pe bătrîn: 

— Ei, Mamino, tăticu-i un om minunat, dar ceea 
ce faci, o faci pe pielea ta, zău aşa! E bun şi duios, 
pină nu sare la bătaie, altminteri, e pîinea lui 
Dumnezeu, iar dacă mai bea şi el un păhărel, nu-i 
arţăgos niciodată, şi vine acasă vesel şi 
binedispus, dacă nu-n prima zi după chef, a doua 
sau a treia în orice caz, precis... Ştie să se poarte 
frumos cu doamnele, că de-aia bănuiesc eu că l-a 
lăsat Ongliţa, fiindcă mereu o auzeam spunîndu-i, 
cu duhul blîndeţii: „Eftimie, Eftimie, putorile or să 
te măniînce, tirituri ca de-alde Mamuloaica sau 
Iliasca”... Şi mai are o trăsătură de caracter, care-l 
face drag prietenilor, aruncă banii în stînga şi-n 
dreapta, fără să ţină la ei... 

Cînd îmi încheiam recitalul „intoxicatoriu”, 
răstimp în care mă ascultase extrem de atentă, 
Iliasca mă bătea pe umeri, liniştindu-mă: 

— Bravo, Dully, scriitor o să iasă din tine... Le 
vezi şi ştii să le povesteşti! Mă pricep la literatură, 
că de-aia am ajuns profesoară de română... Din 
cele aflate de la tine, cred că Eftimie e omul care- 
mi trebuie! Şi-l dezvăţ eu de chiolhanuri şi 
putorele... Să-ţi mai tai o felie de „kake”?... 

Nepăsîndu-mi de soarta pe care Mamina i-o 
rezerva babacului, acceptam pe loc: 

— Acuma da, poţi să-mi tai, chiar două! Că mi-a 
ieşit faivoclocul din stomac, şi mă simt mai uşor... 

În realitate, mă simţeam mai uşurat, fiindcă 
ştiam că n-am să mă mai întorc niciodată la bătrin. 
De îndată ce picam la examene, plecam imediat în 
căutarea Ongliţei. Numai ea mă putea scăpa de 
militărie, dindu-mă la un liceu civil. Nu conta 


336 


c-aveam să repet clasa, deoarece, şi-aşa, mie-mi 
plăcea învăţătura. Cu condiţia să fiu lăsat în boii 
mei, şi să nu-mi comande nimeni. 

În ajunul plecării, am participat la nunta 
bătrînului. În cali-tate de cavaler de onoare. 
Plîngea sufletul în mine, dar n-am dat pe faţă 
durerea ce-mi măcina inimioara. S-a petrecut ca la 
carte, în sînul familiei, într-un cerc intim, atît de 
intim, încît Tatapetre refuzase să participe la 
ruşinea pe care i-o făcuse fiu-său. lliasca se cam 
cherchelise şi, din motive necunoscute mie, mă 
cam mîn-giiase în exces, în seara aceea, de oricîte 
ori mă pupase. Ca pe „băieţelul ei bun şi scump”, 
după cum susţinea. Însă exagerase. Deoarece, în 
pofida vîrstei crude, om eram şi eu, şi simţisem 
trezindu-se-n mine unele porniri incestuoase. 

Cît am călătorit, pînă am ajuns la poarta 
liceului militar „Ferdinand”, în tot timpul drumului 
am clocit în cap amănuntele soluţiei finale. Iar 
cînd am fost cazaţi, noi, corigenţii, vreo zece la 
număr, într-un singur dormitor, de patruzeci de 
paturi, mi-am  virit bagajele-n dulăpiorul de 
deasupra culcuşului şi-am întins-o prin oraş, la 
plimbare. Nu era o problemă. Paza nici nu func- 
ţiona, dealtfel. Că doar nu se merita să fie 
mobilizați atiţia ostaşi, pentru cei cîţiva elevi sosiți 
cu două săptămîni înainte de începerea cursurilor. 

A doua zi, la deşteptare, am căutat să mă 
interesez de data la care urma să dau examenul de 
corigenţe. Încă nu se stabilise. Volbură Poiană- 
Năsturaş, directorul de studii, întirziase să se- 
ntoarcă din concediu, şi trebuia să-i aşteptăm apa- 
riţia. Slavă Domnului. Aveam suficient timp, astfel, 
să-mi organizez plecarea din militărie. 

Planul „soluţiei finale” era de-o simplicitate 
uluitoare. Sub un pretext oarecare, însă bine 
motivat, în special pentru tai- că-meu, se cerea 
să fiu trîntit la examenele de corigenţă. Dacă mă 
îmbolnăveam, de pildă, bătrînul n-avea cum să-mi 


337 


repro-şeze că bestiile de profesori mă picaseră. 
Asta era! Dar ce maladie să contractez?... 

Colonelul Poiană a sosit sîmbătă dimineaţa, s-a 
interesat de soarta noastră, şi-a fixat data de luni, 
pentru declanşarea cataclismului. Cu mine n-a 
prea avut timp să converseze, fiind obosit de 
drum. Însă a ţinut să-mi comunice: 


— Măi, după examene, să mă cauţi neapărat, 
să-mi arăţi şi mie ce trăsnăi ai mai scris în 
vacanţă! M-ai înţeles, copile?... 

— Da, să trăiţi, domnule colonel, am înţeles! — 
l-am asigurat eu. Şi eu ţin tare mult, să vă mai văd 
o dată... 

Spuneam adevărul. Volbură Poiană-Năsturaş şi 
colonelul Ghika fuseseră singurii ofiţeri ce-mi 
căzuseră cu tronc la inimă. La urma urmei, ofiţeri 
ca dînşii nici nu se puteau chema ofiţeri. Erau 
nişte bătriiori de turtă dulce, atît de blajini şi cum- 
secade, încît, în caz de război, pierdeam precis 
bătălia. 


Pe la patru după amiază, cînd considerasem că 
rătăcisem suficient prin oraş, ca să obosesc atît cît 
aveam nevoie, m-am înfiinţat la „Kovalski”. Nu la 
restaurant, care era supraaglomerat, dar la 
braserie. Şi nu pentru că mi-ar fi fost foame, ci fi- 
indcă  găsisem rezolvarea problemei ce mă 
frămînta. Ca să-i justific babacului căderea la 
examen, din pricina unei maladii, de data aceasta 
o aveam la îndemînă. Îmi trebuia o indigestie seri- 
oasă, eventual o toxicoză alimentară, şi eram om 
făcut. 

Braseria, oarecum pustie, mi-a suris din prima 
clipă. Scăldată de penumbre, lejer răcoroasă, deşi 
ne găseam la finele lui august, era locul cel mai 
nimerit. Pentru realizarea planului meu. Mai ales 
că, la „Kovalski”, se şi mînca bine. Şi, numaidecit, 


338 


mi-am comandat cele necesare scopului propus. 
Apelînd la serviciile chelnerului ce stătea proţăpit 
lîngă mine, şi căruia i-am cerut: 

— Fii atît de bun, şi-adă-mi, mai întîi, vreo zece 
mititei, apoi două coaste de purcel, şi, dacă aveţi, 
nişte cîrnaţi de casă pe fasole! 

— Mai vine cineva? — s-a interesat oficiantul. 

— Destinul! — l-am informat eu ermetic. 

— Păi, dacă tot o să fiţi două persoane, să n- 
aduc şi ceva băuturică?.., 

— Ba da! Aş prefera nişte roşu de Purcari... 


Cînd  se-nserase de-a binelea,  de-acuma 
pornisem să văd dublu. Sau mi se părea mie din 
pricina faptului că, la ora asta, braseria se 
populase în aşa hal, de nu mai avea lumea pe unde 
să  se-aşeze. Deşi mîncasem tot ce-i 
comandasem serviabilului 


chelner, şi mai băusem şi două sticloanţe de 
Purcari, încă nu simţeam nimic ce-ar fi putut să 
semene a indigestie. 

Exact în momentul cînd intenţionam să mai cer 
nişte cîrnaţi, la masa mea s-a prezentat Dorothy 
Lamour. Care, însoţită de soră-sa şi vreo cîţiva 
fraţi mititei, destul de bruneţi şi-aceştia, mi-a 
cerut permisiunea să se rostuiască şi ei, pe la alte 
mese nemaifind locuri. Din păcate, nu era chiar 
celebra artistă, aceea care tulburase visele mele 
cele mai năbădăioase, ci o ţigancă superbă, la vreo 
douăzeci şi ceva de ani, dar care semăna ne- 
maipomenit cu Lamouroaica. 

Fiîsticit de frumuseţea ei năucitoare, i-am spus, 
probabil şi sub influenţa celor două fiole: 

— Dar te rog să iei loc! Nici nu ştii de cînd te- 
aşteptam!... 

— Pă mine, conaşule? — s-a mirat ochioasa 
brunetă. 


339 


Din clipa aceea, dacă-mi mai pot rememora 
totul, cred că s-a dus totul de-a dura. Şi minţile 
mele, care s-au pulverizat instantaneu, şi buna 
cuviinţă, şi bruma de instinct al apărării. Ce-a fost 
mai departe, ar fi greu de povestit. Numai anumite 
apariţii  liminare,  fulguraţii ce-mi străbăteau 
creierii, mi-au mai rămas în capul meu zevzec. 
Parcă mă poftiseră ţigăneile, la ele acasă, să ne 
continuăm cheful, parcă mă tiriseră, după cîteva 
ceasuri, pe ulicioarele unei mahalale sordide din 
dosul gării, parcă mă viriseră într-un bordei, 
eventual hambar, asta nu mai ştiu, ceea ce mi- 
amintesc, vagamente, e că m-au adăpat c-un vin 
negru şi acriu, de ţi se strepezeau dinţii în gură, şi 
mi-au prăjit o tigaie de jumări. Restul, ca-ntr-un 
vis. Urit. Cînd nu mai făceam nici o priză cu 
realitatea, Dorothy Lamour şi cu sor-sa i-au alun- 
gat pe frăţiori din odaie, după care au stins lampa 
cu gaz, şi m-au culcat pe-o saltea, întinsă pe 
duşumea, în absenţa patului ce nu exista. De fapt, 
cred că eram de mult adormit. 

Apoi, totul s-a cufundat într-o beznă infernală. 


Cînd m-am trezit, a doua zi, luni dimineaţa, în 
jur de unsprezece, eram la infirmeria liceului 
militar. Unde căpitanul Biju, doctorul nostru, se 
străduia să mă readucă la viaţă. N-aveam 
nici pe dracu. Şi nici hainele, bănuţii daţi de tata, 
bocancii şi actele. Nedumerit, l-am întrebat pe 
Biju: 


— De ce mi-aţi luat lucrurile, domnule căpitan? 
Nu le-am pus la capătul patului, conform 
regulamentului?... 

Doctorul a dat din cap a milă, şi-abia după 
aceea m-a informat că fusesem adus la corpul de 
gardă de-o birjă, care mă predase plantonului 


340 


numai în izmănuţe. Beat mort. lar pe dînsul îl 
aduseseră de-acasă, pe la trei noaptea, să vadă 
dacă nu-s în comă. 


Pentru  neprezentarea la examenul de 
corigenţă, fusesem eliminat din liceul militar 
„Ferdinand”. Dar cu dreptul să-mi dau 
corigentele. La orice alt liceu civil din ţară. Dacă 
binevoia, se-nţelege, să mă primească. 

Toate acestea mi le-a comunicat colonelul 
Volbură Poiană-Năsturaş, la dînsul în cabinet, în 
timp ce-şi sorbea cafeluţa şi sporea smogul din 
încăpere, fumînd ca un turc. Bineînţeles, după ce 
stătuse îndelung de vorbă cu mine. lar eu îi 
relatasem cele petrecute, cu de-amănuntul. 

La despărţire, îmi  zimbise întristat, 
dezvăluindu-mi sensul ambelor simţăminte ce-i 
înduioşaseră inima sa bună şi dulce: 

— Măi copil, cu mîna ta ţi-ai făcut-o! Niciodată 
nu ţi-a plăcut milităria, şi asta o ştiu, dar de ce să 
te laşi de ea în chipul pe care mi l-ai povestit?... 
Nu-mi pare rău că ai şi-nceput să umbli după 
muieri, nu, nu asta mă supără, ci faptul că eşti un 
nătăfleţ! Păi, mă băieţel, eu, cînd am fost antrenat 
într-o ches- tie similară, şi eram doar 
sublocotenent de cavalerie, şi mã- 
ncurcasem, într-o noapte, cu nişte ţigănci de la 
marginea oraşului, iar hăndrălăii lor au vrut să mă 
snopească-n bătăi, am răsturnat cu fundu-n sus 
toată mahalaua... Şi, la vreo trei luni, m-am 
pomenit cu bulibaşa ţiganilor, la mine, la 
regiment, rugîndu-mă să recunosc, ca tată, 
puradeii pe care-i vor naşte patru sau cinci ţigănci 
din şatra lor. 

Ca orice cavalerist, colonelul de turtă dulce îşi 
consolida legenda. 

Totuşi, ca să-i fac şi lui o plăcere, fiindu-mi 
nespus de drag, i-am recunoscut, cu inima curată, 
slaba mea pregătire: 


341 


— Aveţi dreptate, domnule colonel, dar 
dumneavoastră eraţi ofiţer, şi nu din orice armă 
oarecare, pe cînd eu, eu ce să fac, de vreme ce 
eram, pentru că acuma nu mai sînt, doar un 
amărit de elev dintr-un liceu militar, încă şi din 
clasa a cincea!... 


Volbură Poiană-Năsturaş nu s-a lăsat dus. 
Pufnind în rîs, mi-a spus printre chicotelile ce-l 
zguduiau în cascade: 

— În scrisoarea de însoţire, am spus să se 
menţioneze c-ai suferit de-un puseu acut de 
indigestie. Asta, ca să-ţi folosească acasă. Iar către 
direcţia liceelor militare, în actele justificative, 
care nu vor ajunge sub ochii lui taică-tău, am 
motivat eliminarea, pentru abateri grave de la 
disciplina militară. Ca să te scap de beleaua 
repetării anului. Mergi cu bine-n drumul tău, măi 
băiete!... 


342 


„UN OM ÎNTRE OAMENI” 


PE VREMURI LA „ VREMEA” 


Prin 1941, parcă pe la începutul toamnei, 
fiindcă în ziare n-am găsit anunţat evenimentul, 
mi se scufundaseră majoritatea corăbiilor, din 
ambele flote, fluvială şi maritimă. Mai precis, 
rămăsesem fără slujbă. Deteriorarea relaţiilor 
dintre patronul revistei „Vremea”, Vladimir 
Donescu, dealtminteri un om tare de treabă, şi 
corectorul publicației, la fel de cumsecade (recte 
subsemnatul), atinsese un anumit punct critic. În 
consecință, eu am fost cel care a abandonat 
redacția gazetei, şi nu directorul ei. Aveam şi alte 
preocupări. „Fundamentale”. Din păcate, deloc 
rentabile. Optasem, pentru desăvîrşirea operei 
mele (cu „O” mare). La care abia începusem să 
lucrez, continuînd să „creez” demenţial, zi şi 
noapte, transpirînd abundent, să scriu şi să şterg, 


343 


şi iar să rescriu... poezii! Poftim de vezi şi să nu 
crezi... Mă şi consideram poet. 

Mi se încinseseră creierii în aşa hal, încît 
uneori aveam impresia că-n jurul meu miroase 
numai o hirtie arsă. De parcă aş fi avut în cap 
celuloză. Pornisem pe-atunci la un ciclu gigantic, 
fantastic-ocult, intitulat „Omniprezentul Satana”. 
Provizoriu doar, întrucît ulterior l-am schimbat în 
„Belzebuth artifex”, iar mai tirziu în „Ukobar 
malefic”... În orice caz, pînă să mă decid asupra 
unui titlu adecvat, izbutisem să trec pe curat, în- 
tr-un caiet de 200 de pagini, vreo cincizeci de 
balade „diabolice”. Care ar fi trebuit să constituie 
numai prologul. 

Cînd căzusem de acord cu diavolul — cel care 
mă inspira şi chinuia, conform binecunoscutelor 
sale defecte de caracter, adică secătuindu-mă de 
vlagă şi somn — asupra titlului defi-nitiv 
(„Satanica Sa Majestate”), am fost convocat de 
director. 

Vladimir Donescu, un bărbat prezentabil, tuns 
englezeşte, lejer cărunt, totdeauna amabil, m-a 
primit în birou şi m-a tratat cu-o cafeluţă. Motiv 
pentru a-mi face oleacă de conversaţie. 

— Dragul meu, sînt două săptămîni de cînd nu 
mai lucrezi pentru noi. Pînă acum n-am intenţionat 
să te întreb de ce, şi nici acum n-am s-o fac... 
Altceva mă interesează. Cît mai ai de gind să 
locuieşti în pod, unde-i infernul, sînt convins de 
asta, fiind lipsit de aer şi neoferindu-ţi un adăpost 
omenesc?... Nu ţin neapărat să procedez la 
evacuarea, dumitale, dar acum avem nevoie de 
spaţiu, pentru adăpostirea cărţilor editurii... N- 
ai vrea să te muţi?... 

Delicată făptură! Ştia prea bine că-i ocupam 
abuziv podul întreprinderii sale, utilizîndu-l şi ca 
dormitor şi ca birou de lucru, ba mai arzîndu-i şi 
lumina pînă-n zori de ziuă. După ce mă retrăsesem 
de la corectura gazetei, profitasem mai departe 


344 


de găzduirea ce mi se acordase odată cu 
angajarea. 

De fapt, nu eram singurul chiriaş de pripas. Mai 
dormea acolo, pe-o saltea încropită din talaj şi 
pănuşi, o fătuţă uriţică, vioaie şi bună de gură, 
adusă de director de la ţară,  să-nveţe 
stenodactilografia, şi care pretindea că-i este un 
soi de rudă îndepărtată. Eu, într-un ungher, 
aproape de chepeng, lîngă abajurul ruginit şi spart 
al becului atîrnat de-o grindă, iar Miuţa, tocmai în 
fundul podului, la adăpost de privirile mele încinse 
de febra creaţiei (eventual şi alte călduri). 

În timpul zilei, mai totdeauna, lucra în birourile 
complexului „Vremea”. Iar seara, pe la şapte sau 
opt, se strecura sfioasă pe chepengul lîngă care 
lucram, privindu-mă pieziş. Ca o miţă. Pesemne o 
speria înfăţişarea mea disperată. 

Eu îmi vedeam mai departe de scris, 
prefăcîndu-mă că n-o observ cum îşi organizează 
cina. Miuţa nu se ferea de mine. Işi întindea pe 
un scăunel ştergarul adus de-a-casă, tăia cîteva 
roşii pe paginile unui ziar, doi, trei castraveți, o 
fărimă de brînză şi spărgea, cu pumnul, aşa cum 
învățase la ţară, cele trei sau patru cepe de apă 
care nu-i absentau niciodată din „menu”. Din 
desaga cu care sosise de la Buciumeni scotea 
roata pîinii, o scutura de colb şi-o frîngea în 
dăraburi. 

Mie, frămîntat de patimile majestăţii sale 
satanice, dar şi de mutații metabolice 
inexplicabile, vecine cu şocurile hipogli-cemice, 
mai că nu mi se făcea rău. Pentru că Miuţa asta, 
fată sănătoasă şi zdravănă, mînca de-ai fi zis că-i 
spartă, cît şapte, iar în preajma ei, răzbind şi pînă 
la mine, trăsnea a ceapă şi brînză iuţită, atît de 
intens şi răscolitor, încît mi se pătau paginile 
scrise cu lacrimi. Plingeam. Şi din pricina cepei, şi 
de mila care mă cuprindea (faţă de mine), şi de 
foame, dar şi din cauză că-mi dispărea inspiraţia. 


345 


Totdeauna mă părăsea la ora cînd Miuţa se- 
apuca să-nfulece. Mari mai sînt şi misterele 
creaţiei artistice! 

Însă Miuţa era fată bună. Cu suflet. Aur şi 
argint, nu altceva. De îndată ce se apuca să 
masticheze, dinamic şi zgomotos, mi se adresa cu 
gura plină: 

— Hai, mă amăritule, vină-ncoa şi-mbucă şi 
tălică cevaşilea! Lasă-ţi dracii ăia în pace, şi nu te 
mai fandosi... Ai mîncat peste zi? Ori eşti cumva 
zgarandiv!... 

— Îndată vin, nu te speria! Mai mult ca să-ţi ţin 
de uriît!... 

Două săptămîni ne-am ţinut de urit unul altuia. 
În fel şi chip. Îi citeam din baladele mele satanice, 
pină i se alipeau pleoapele. Alteori, se-nfiora la 
auzul halucinantelor mele stihuri şi mă pri-vea 
înspăimîntată, neştiind ce să creadă despre mine. 
Dealtfel, cinstit să fiu, nici eu nu ştiam prea bine. 

Totuşi, iată, şi-acuma, după aproape patruzeci 
de ani, amintirea Miuţei nu mi s-a şters de pe 
benzile magnetice ale memoriei. Bună fată! Pîinea 
lui Dumnezeu... Deşi emana miroase de ceapă prin 
toţi porii pielei. Şi ce piele avea! Ca untul (65% 
grăsime). 

Eh!... Dar mă-ntorc la Vladimir Donescu. Omul 
aştepta un răspuns. Atunci i-am declarat spăşit: 

— Domnule director, îmi pare rău, sincer, din 
toată inima, că mi-am îngăduit să zăbovesc atît în 
podul editurii.... Îmi plăcea să scriu acolo, oricît de 
infernal ar fi fost, dar pentru mine nu mai 
conta nimic, avînd în vedere că lucram cu Satana. 
De mîine mă mut. Nu ştiu unde, şi nici cu ce 
bănuţi... Însă îmi voi face eu rost de vreo slujbă, 
neapărat literară, că m-am săturat de corectură 
la gazete... 

Donescu a zîmbit fin, apoi mi-a întins o hîrtie de 
cinci sute, şi mi-a spus înduioşat: 


346 


—  Dacăcţi închipui că se poate trăi din 
literatură, te pri-veşte... Eu cred că te-nşeli. Aşa 
cum m-am înşelat şi eu, cînd eram tînăr şi-mi 
lăsasem breton sub nas. De n-ar fi fost tata, cu 
averea lui, care să mă finanţeze, n-aş mai fi 
întemeiat editura, 


revista şi tipografia... Uite, am să-ti dau, în afară 
de banii ăştia, şi-o scrisoare de, recomandaţie 
pentru Camil Petrescu... Poate te angajează la el, 
la „Fundaţii”, unde-i redactor! 


ENIGMATICA DOAMNĂ T. DIN „PATUL LUI 
PROCUST" 


Camil Petrescu! Nu-l văzusem niciodată, decît 
în pozele apărute în revistele literare. 

Dîrdiiam de emoție, gindindu-mă c-am să mă- 
ntilnesc cu dînsul. 

M-am dus de-a dreptul la Editura Fundațiilor 
Regale, pe bulevardul (acum) Ana lIpătescu. 
Portarul, un amiral cu trese şi uniformă albastră, 
m-a informat că maestrul lipseşte, fiind în 
concediu. 

— N-ai vrea matale să fii atît de bun şi să-mi 
spui adresa de-acasă a domnului Camil?... 

— Stă pe strada Cîmpineanu, dănacule, şi dacă- 
mi dai de-o ţuică, îţi dau şi eu numărul... Dar să te 
duci chiar astăzi, că-i vorba să plece din 
Bucureşti! 

Pe la cinci după amiază, cu adresa scrisă pe-o 
fițuică, dar şi cu „baladele” mele sub braţ, avînd 
caietul cu pricina învelit într-un număr din 
„Vremea”, mă proţăpeam înaintea uşii de la 
apartamentul scriitorului, undeva pe Cîmpineanu, 


347 


la etajul al doilea, eventual al treilea, că nu mai 
tin bine minte. 

Am sunat lung. Atît de lung şi apăsat, încît de 
emoție abia am reuşit să-mi scot degetul din 
lăcaşul butonului. Peste cîteva clipe, a apărut 
speriată în prag o doamnă în negru. 

— Ce s-a-ntimplat? Suni de parcă a luat foc 
blocul!... Ce vrei? 

— Scuzaţi, vă rog, aş vrea să-l văd pe soţul 
dumneavoastră... 

— N-am aşa ceva, şi nici n-am avut! 

— Păi, nu sînteţi doamna Petrescu?... 

— Uite, că nu! Domnu n-are nevastă!... Nu 
vrea, şi pace... 

Stăteam înlemnit, ca viţelul la poarta nouă, iar 
doamna în negru îmi bara intrarea. Reuşeam 
totuşi să întrezăresc interio- rul vestibulului, iar în 
fundul acestuia o uşă cu geam opac: Atunci mi-a 
străfulgerat prin dovleacul meu de cap o idee 
genială: 

— A, acum ştiu cine sînteţi!... Şi sînt nespus de 
fericit că mi-a fost dată vă cunosc... 

— Ei, nu mai spune! Cine mi-s?... 

— Doamna T., din „Patul lui Procust”! 

— Ascultă, băieţaş, n-am dormit niciodată în 
patul vreunui bărbat, chiar procuror de-ar fi fost... 
Şi nu mă cheamă Tea, ci Valpurgia, sau cel puţin 
aşa îmi zice domnul!... deşi cei de-acasă m-au 
botezat Valturnia, cum se obişnuieşte la noi, în 
Ardeal... 

De dincolo de geamul uşii interioare s-a auzit 
un glas firav: 

— Cine-i acolo, Valpurgia?... 

In loc să-i strige informaţia solicitată, doamna 
T., adică femeia aceea în negru, pe care o 
confundasem (şi tare aş fi vrut să nu fi fost „în 
eroare”) cu tulburătoarea eroină a maestrului, s- 
a deplasat imediat în odaia de unde răsunase vo- 


348 


cea. Peste cîteva secunde s-a întors şi m-a poftit în 
casă: 

— Domnu te roagă să-l ierţi, însă tocmai se află 
la masă, şi-o să discuţi cu dînsul în vreme ce 
mănîncă... De fapt, aşa face cu toţi cei care-l 
deranjează la ore dintr-ăstea!... Numai matale m- 
ai făcut şi tirfă, pomenind de patul ăla... Aşa-mi 
trebuie, dacă m-am băgat menajeră la scriitori! 

Paralizat de spiciul femeii în negru, am păşit, 
ghidat de ea, în odaia de după uşa cu geamlic. 

Camil Petrescu arăta altfel decit mi-l 
închipuisem. Plăpînd şi subţirel, cu faţa palidă, 
luminată de nişte ochi iscoditori, de 
culoarea oţelului decapat, avînd pe umeri un halat 
de casă, se ospăta la ora aceea neobişnuită cu... 
iaurt. Plus un corn crocant, de vechi şi uscat ce 
era. O clipă m-a examinat intrigat şi oarecum 
temător, după care mi-a spus: 

— Stai jos, pe scaunul acela din faţa biroului... 

De necrezut! Mă aflam în cabinetul de lucru al 
scriitorului. Care mînca pe masa la care crea, o 
masă ticsită de dosare, mape, topuri de hirtie, 
reviste şi tomuri, şi înconjurat de patru pereţi 
tapisaţi, pînă-n tavan, numai cu cărţi, atitea cite 
nu mai văzusem în viaţa mea. 

— Imediat îmi termin masa şi-apoi te-ascult... 
Nu te supăra!... 


Ce să mă supăr? Nici foamea nu mă apucase, 
constatind ce mînca unul din cei mai mari 
romancieri ai noştri. De-ar fi avut în faţă-i barem o 
friptură rumenită, preferabil de purceluş ceva mai 
grăsuţ, mai că aş fi rimnit. Dar iaurtul, cel puţin pe 
vremea aceea, nu-mi inspira nici un sentiment 
(valabil). 

Camil Petrescu îşi ducea delicat linguriţa la 
gură, mai îmi arunca o privire cercetătoare, mai 
rupea o fărimă de corn, iar mă măsura, şi-a ţinut-o 
tot aşa, pînă ce şi-a terminat merindea. Probabil, 


349 


mai flămînd decît fusese la început. Peste cîteva 
minute gătase. 

Doamna T., care adăstase în cabinet, postată 
lîngă uşă, i-a luat tava de pe masă şi-a dispărut din 
cîmpul nostru vizual. 

Camil Petrescu s-a instalat mai comod în 
fotoliul biroului şi, rostind repezit, nervos şi 
imbricat cuvintele, m-a întrebat cu glas şters: 

— Cine eşti şi ce pot face pentru dumneata?... 

I-am spus cum mă cheamă, precizindu-i că sînt 
poet, şi-am scos din caietul cu balade scrisoarea 
pe care mi-o înmînase proprietarul „Vremii”. 

Maestrul continua să aştepte, ca şi cum n-ar fi 
auzit nimic, uitîndu-se curios la plicul din mîna 
mea. 

— Vorbeşte mai tare, că n-am înţeles ce-ai 
spus... N-aud prea bine. Am fost rănit în război. lar 
aparatul mi s-a stricat chiar adineauri, tocmai 
acum cînd mă pregătesc să plec în concediu... 
Cum zici că te cheamă?... 

Pe birou, lîngă stilou şi celelalte scule necesare 
meseriei, am observat cutiuţa şi microfonul 
protezei auditive, foarte asemănătoare cu 
dispozitivele actuale pentru ascultarea, la ureche, 
a emisiunilor radio. Ca să nu-l enervez, i-am 
dezvăluit în gura mare identitățile mele. 

— Alexandru Vlad Marincu, Arthur Wolodia 
Bassarab, Balthazar Lazarus şi Vlad Muşatescul!... 

Uluit un moment, apoi sesizînd că-i vorba de 
pseudonimele  subsemnatului, romancierul a 
zimbit amuzat şi mi-a declarat maliţios: 

— De-aia eşti atît de trupeş, fiindcă porţi mai 
mulţi în dumneata... Poet, nu-i aşa?... Şi ce-i cu 
plicul acela? 

— O scrisoare de recomandaţie, de la domnul 
Vladimir Donescu! 

Maestrul a chicotit surprins, apoi mi-a respins 
epistola, dîndu-mi ştrengăreşte peste mînă. 


350 


— N-am nevoie, şi nici dumneata... Donescu, de 
la „Vremea”, revista care mă beşteleşte cu fiece 
ocazie, nu face parte din cercul meu de prieteni! 
Miine, pe la prînz, vii la „Fundaţii”, să discut cu 
Caracostea, noul director şi să vedem dacă se 
poate aranja ceva... Orice şi oricum, fiindcă, în 
definitiv, trebuie să ai un serviciu... Aşa cum am şi 
eu. Şi-o duc destul de greu totuşi. Am o groază de 
datorii, aş vrea să călătoresc, însă acum abia am 
terminat un studiu de matematică-astronomică, şi 
chiar l-am expediat, spre păstrare, la biblioteca 
Vaticanului... Peste veacuri, se va vorbi despre 
el... Am o mulţime de piese, şi nimeni nu se- 
nghesuie să mi le joace... Asta-i viaţa literară, 
domnule Marincu Bassarab Lazarus, că tare mai 
eşti mult, şi la propriu şi la figurat!... 


După un somn chinuit, sfirtecat de coşmaruri, 
toată dimineaţa am colindat prin oraş cu Stelaru. 
Pînă ce s-a-ndurat de noi lăptarul-poet Cosma, de 
pe Domnița Anastasia, şi ne-a miluit cu nişte iahnii 
de cartofi, plus cîteva din poemele sale „naive”. 
Sătul, chiar şi spiritualiceşte, am întins-o către 
sediul editurii „Fundaţiilor”, să mă întîlnesc cu 
maestrul Camil. 

La douăsprezece fix, l-am găsit aşteptindu-mă 
în hol. Deşi era în concediu, venise anume la 
redacţie pentru a-mi face rost de-o situaţie. 
Rugîndu-mă să am un pic de răbdare, a intrat la 
Caracostea în birou. 

Incăperea uriaşă a holului „Fundaţiilor” era 
pustie. Peste tot, numai fotolii şi canapele, 
îmbrăcate în catifea vişinie. Totuşi, nu eram 
singur. Într-un fotoliu supradimensionat, pitit după 
scara ce urca la etaj, cu faţa acoperită de paginile 
ziarului pe care-l citea atent, o matahală mioapă 
îşi virise nasul în textul unui articol, distrindu-se, 
totodată, cu muzică simfonică. Pe care şi-o 
interpreta cu mijloace proprii, fluierînd. 


351 


Vrind să fac pe grozavul şi să fiu luat în seamă, 
bănuind că-i vorba de „Preludiile” lui Liszt, am 
purces şi eu să-l acompaniez, dar în surdină. Şi tot 
şuierînd subţire. 

Personajul şi-a lăsat ziarul în poale şi-a căutat 
să identifice sursa bizarei linii melodice (emanate 
de mine) şi care era cu totul altceva decît ceea ce 
cînta el. Chipul mascat de nişte ochelari mamut, 
cu rame negre şi groase, şi lentile de miop să- 
nătos, mi s-a părut extrem de cunoscut. Mai ales 
fularul care-i învăluia grumazul, un caşmir 
cadrilat, în culori violente, îmi amintea de-o 
personalitate literară celebră. 

Mi-a zimbit. l-am zimbit şi eu, oarecum fisticit. 
Bravînd, i-am oferit o mostră din cunoştinţele 
mele de muzică cultă: 

— Şi dumneavoastră vă place Liszt?... 

— Deloc şi m-aş declara chiar împotrivă! — mi- 
a răspuns trupeşul cetăţean, atît de excentric 
vestimentat. 

— Păi, nu erau „Preludiile”? — am îngăimat eu. 

— Nici gînd... „Parsifal”, de Wagner-Minulescu, 
într-un aranjament de-al meu personal! 

Mi-a stat imediat fluiericiul în gît. Căci el era, 
Ion Minu-lescu. Poetul atît de drag inimii mele. 
Sper că roşisem suficient de corespunzător, dar de 
pierit din faţa magistrului n-aveam cum. Oricît de 
mic aş fi vrut să mă fac, nu-mi stătea în putinţă. 
Cu kilogramele mele, era imposibil. 

M-a salvat Camil Petrescu. In clipa aceea, 
tocmai ieşea din biroul lui Caracostea. 

— Bună, Minule, ce faci aici? — s-a interesat 
romancierul. 

— O aştept pe Claudia, dragă Camile, iar ea nu 
mai vine! Însă-i posibil, şi deloc exclus, să-i fi dat 
întîinire la „Capşa”... Ca să vezi drăcie!... Dar ce-i 
cu tine la redacţie, nu erai în concediu?... 


352 


— Ba da, şi încă mai sînt, însă am venit să-l 
aranjez cumva pe băiatul ăsta, la editură, să-şi 
aibă şi el o piîine!... Că-i poet... 

— „şi amator de muzică! — l-a completat Ion 
Minulescu. Ai reuşit ceva cu neamţul tău de 
director?... De-ar fi rămas Rosetti, puneam şi eu o 
vorbă bună, dar l-au dat afară berne-becii, ce să-i 
faci! 

— Nu sînt locuri, aşa mi-a spus Caracostea, 
abia în iarnă dacă se va ivi vreun post! — l-a 
informat Camil Petrescu, realmente mîhnit. 


PATRU BONURI DE CASA 


Pe Calea Victoriei, în timp ce-l conduceam 
către casă, spre Cîmpineanu, maestrul Camil mi-a 
strecurat în mînă nişte hirtii, explicîindu-mi rostul 
lor: 

— Ai aici, dragule, patru bonuri de casă, de la 
Caracostea... De două sute de lei, fiecare. Miine, 
poţi să le-ncasezi. Şi va trebui să scrii pentru 
„Revista Fundațiilor” nişte note eseistice, cam de- 
o pagină, o pagină şi jumătate. Pînă în decembrie, 
ai tot timpul... Nu-i nici o grabă... 


Nu l-am mai văzut ani de-a rîndul pe Camil 
Petrescu. Abia în 1949 mi-a fost dat să-l 
reîntilnesc. La Editura de Stat. Care-i tipărea, într- 
o colecţie de teatru, piesa „Bălcescu”. 

Nu m-a recunoscut. Deşi i-am amintit de 
datoria pe care-o aveam faţă de dînsul. Maestrul 
arăta schimbat, preocupat, întristat. Umbla în 
acelaşi costum în care-l cunoscusem. Niţel mai 
uzat şi decolorat (numai costumul). Auzea şi mai 
anevoie, iar proteza auditivă îi era tot defectă. 


353 


Venea mereu la serviciul de tehnoredactare, să 
se intereseze de stadiul în care i se afla volumul. 
Acesta era reţinut pe undeva, de cineva, în 
vederea unor „retuşări”. În plus de asta, Camil 
Petrescu avea totdeauna de introdus schimbări în 
text. 

De cîte ori mă observa în tramvai, avînd 
pesemne acelaşi traseu de parcurs, se apropia de 
mine extrem de politicos şi se interesa iarăşi, cu 
glasul său pripit şi şters, de „bunul de tipar”, şi de 
fiece dată ţinea să-mi precizeze: 

— Să ştii că m-am gîndit mult la dumneata... Ei 
bine, nu reuşesc deloc să-mi amintesc de prima 
noastră întîlnire!... 

Priveam cu inima-n ralantiu la pălăria sa 
cenuşie, dintr-un feutru (fost) extrem de fin, însă 
perforată de molii tocmai în vârful calotei. Îl 
linişteam, simțind cum mi se crîimpoţeşte gura: 

— Maestre Camil, întîlnirea noastră de-atunci 
n-avea nici o însemnătate pentru matale... Dar 
pentru mine, a reprezentat un eveniment major, 
greu de dat uitării... Avusesem fericirea să-l 
cunosc, în carne şi oase, pe autorul „Patului lui 
Procust” şi-al „Ultimii nopţi de dragoste...” 

— Şi care-i situaţia „Bălcescului”?... — revenea 
scriitorul la amărăciunea celuia căruia îi Întîrzie 
inexplicabil apariţia unei cărţi. 

—  N-avem probleme!... Sîntem gata de 
imprimare... 


OVREI TEMPORAR 


354 


CHESTIUNI DE FAMILIE, EXIREM DE COMPLEXE 


Deşi anunţasem telegrafic că mă-ntorc acasă, 
fără să precizez dacă eram au ba victorios, cînd 
am coborit din tren sleit de puteri, după o noapte 
şi-o zi de drum, nimeni nu mă aştepta în gară. Nici 
tata, dar nici viitoarea mea mamă. De fapt, n- 
aveam de gînd să rămîn la bătrîn, decît pentru a-i 
preda uniforma de ocazie cu care fusesem 
expediat, ca s-o trimită înapoi la liceul militar 
„Ferdinand”, şi să-mi îmbrac hainele de civilie cu 
care să plec iarăşi la drum, în căutarea Ongliţei, 
maică-mea bună. 

Indispus şi intrigat de primirea ce nu mi se 
organizase, m-am dus pe jos la locuinţa noastră 
din Tîrgul de Vale. Domnul Marinescu, fierarul, 
proprietarul casei, m-a informat pe-un ton cam 
suspect că tata Eftimie nu mai stă acolo, şi că s-a 
mutat la casa nevesti-sii, Dina lliasca. Şi iarăşi am 
luat-o din loc, spre strada Cazărmii, unde locuia 
Mamina. 

Cînd m-a văzut, lliasca a rămas cu gura 
căscată. 

— Ce-i cu tine aici, Dully?... 

De unde dracului îl extrăsese pe Dully ăsta, şi 
tocmai din Vlad, asta nu-mi intra în cap. Totuşi, la 
ceasul acela, cînd mă înapoiasem „picat” şi 
exmatriculat, îmi suna destul de plăcut în ureche. 

— Păi, am venit acasă, la tata! Dacă stă la tine, 
înseamnă că-i şi-a lui... Nu? Am scăpat de 
examene, şi m-am întors! 

— Le-ai luat? — s-a interesat Dina Iliasca. 

— Nu! Nici nu le-am dat... Din motive de 
boală!... Acuma am scăpat, sînt eliminat din toate 
liceele militare! 


355 


— Vai de capul tău, tocmai acum te-ai găsit şi 
tu să te-m-bolnăveşti, cînd bietul Eftimie e la 


spital?... 
La nici o săptămînă de la mutarea bătrînului în 
locuinţa ei, pe tata Eftimie, din motive 


necunoscute, îl lăsaseră nervii. Deoarece nu mai 
fusese capabil să-şi revină din starea de şoc, 
trebuise să fie internat la un spital din Bucureşti, 
cu ajutorul celor doi fraţi ai săi, medici cu relaţii. 
Iar diagnosticul era groaznic. Nevroză ireversibilă. 
În cel mai bun caz, existau unele speranţe de 
ameliorare, însă după un timp oarecare, de vreun 
an sau doi. 

Fosta domnişoară Dina Iliescu era înfiorător de 
amărită. Nu din pricina bolii lui taică-meu, ci 
pentru că-şi vedea prăbuşite toate visurile pe care 
şi le făcuse. 

— Şi-acuma ce-o să mă fac cu tine? — şi-a 
încheiat expunerea Mamina. 

Ca mamă, nu s-ar fi cuvenit să-mi pună o 
asemenea întrebare. Maşteră fiind însă, mi s-a 
părut totuşi normal s-o aud vorbind astfel. Şi-am 
liniştit-o pe loc: 

— Nu-ţi face griji, în privinţa mea! Plec la 
Poiana-Mare, sau la Calafat, s-o găsesc pe 
Ongliţa. Mă mut la ea... lar după ce-o să aranjez 
situaţia mea şcolară, o să mă duc să-l văd şi pe 
tata Eftimie! Deocamdată, cred că nu-i urgent... 

lliasca m-a privit uimită. Parcă şi oarecum 
calmată. 

— Bine, Dully, te-ai gindit foarte bine aşa. De 
vreme ce nici n-am apucat să-ţi fiu mamă de-a 
doua, n-avea nici un rost să-mi complic viaţa. Dacă 
o găsim pe maică-ta, n-am nimic împotrivă să te 
duci la ea! 

Ceva suna ciudat, în spusele Iliascăi. Chestia cu 
„dacă o găsim”. 

— Păi, cum să zic, aţi căutat-o şi n-aţi dat de 
dînsa?... 


356 


— Bineînţeles! Am telefonat la Calafat, cînd l- 
am internat pe Eftimie, ca s-o anunţăm că doreşte 
neapărat s-o vadă... Ne-a răspuns o soră de-a 
ei, doamna avocat Giuică, şi ne-a spus că maică-ta 
e la Bucureşti, unde s-a recăsătorit, dar nu-i 
ştie adresa... În orice caz, ai să stai la mine, pînă 
dau de dînsa Valică şi Vasile, unchii tăi... 


Şi-am rămas în grija Maminei. Cursurile 
începeau la 15 septembrie, şi nădăjduiam să 
fie suficient timp. Şi pentru găsirea Ongliţei, şi ca 
să-mi dau cele două corigenţe. Dacă, e de 


la sine înţeles, se făcea rost de vreun liceu care să 
mă accepte la data aceasta. 

Deoarece, în noile condiţii, am considerat c-ar fi 
cazul să-l văd şi eu pe tata Eftimie, am rugat-o pe 
Iliasca să-mi deie nişte bani de drum, ca să plec la 
Bucureşti. Maştera n-a fost de acord: 

— N-ai ce căuta la Eftimie! I-ai face mai mult 
rău... Şi nici n-ar înţelege de ce te-au dat afară 
de la liceul militar! Ce, nu te simţi bine aici?... 

Dat fiind că discuţia noastră avea loc la vreo 
săptămînă de la reîntoarcerea mea din exil, timp 
în care Mamina se ocupase îndeaproape de mine, 
chiar  exagerind, i-am declarat cu toată 
sinceritatea de care mai eram capabil, avînd în 
vedere că mă frămîntasem mereu din cauza 
situaţiei din familia noastră: 

— Ba dimpotrivă, chiar foarte bine!... Mă ţii 
legat de tine, ca şi cum te-ai teme să nu fug 
cumva... Nici la bunici nu mă laşi! Mi-ai spus că nu 
vor să mă vadă, deoarece m-au eliminat de la 
liceul militar... 

— Aşa-i, Dully dragă! Nici ei nu mai vor să ştie 
de existenţa ta. Numai eu, sărmănica de mine, nu 
ştiu ce să mai fac ca să-ţi intru în voie... 


357 


REÎMPROSPĂTAREA CADRELOR 


După discuţii penibile cu lliasca, Ongliţa mă 
preluase din mers, urmînd să se ocupe dînsa de 
creşterea mea. Iliasca cedase anevoios, pretinzînd 
şi despăgubiri. Pentru faptul că mă ca- zase şi mă 
hrănise în perioada în care aşteptasem sosirea 
mai- că-mii. Însă măicuţa avusese ultimul cuvînt, 
cînd o amenin-  ţase pe Mamina că se duce la 
poliţie s-o reclame pentru corupere de minori. 
Pînă am ajuns la Bucureşti, Ongliţa a avut tot 
timpul să mă informeze în privinţa celor 
întîmplate între dînsa şi tata Eftimie. Dar şi despre 
faptul că, într-un timp record, reuşise să se 
căsătorească, dînd peste un om tare cumsecade, 
liniştit şi ascultător. 

Am avut prilejul să-l cunosc pe Octav, cînd am 
urcat în apartamentul lor, de pe şoseaua Vergului, 
închiriat de la un proprietar, bun amic de-al noului 
meu tată. Octav Ştefănescu era un bărbat 
mărunţel, oacheş, cu păr stufos şi negru, mereu 
cu zimbetul pe buze, plăcut la chip, acesta fiindu-i 
împodobit de-o pereche la favoriţi spanioli şi nişte 
sprîncene groase cît degetul. 

— Ascultă băiete, mie să-mi zici pe nume, 
Octav! — mă rugase dînsul chiar din clipa cînd mi- 
l prezentase Ongliţa. Am să-ncerc să mă ocup de 
tine, nu ca un tată, dar ca un frate mai mare... 

Mi-a plăcut individul. Atât de mult, încît, pînă ce 
maică-mea s-a dus să pregătească de-o gustare, i- 
am povestit tot ce păţi-sem. Şi la liceul Militar 
„Ferdinand”, şi la Mamina în casă. Octav mă 
ascultase amuzat, apoi mă bătuse pe umăr şi-mi 
spusese: 


358 


— Lasă, c-aranjăm noi treburile... Facem şi pe 
dracu-n patru, şi-ţi găsim un liceu la care să-ţi dai 
corigenţele şi să-ţi continui învăţătura. Că nici 
dracu nu-i atît de negru... Şi-aş zice, dacă ţii la 
părerea mea, c-ai face tare bine, dragule, dacă 
mîine te-ai duce să-l vezi pe bietul taică-tău... Iar 
eu, în timpul ăsta; am să pornesc în căutarea 
liceului dispus să te primească. Asta este, hai la 
masă, că ne ia Olguţa la trei păzeşte!... 


Încă din seara aceea, una din cele mai fericite 
din viaţa mea (de pînă atunci), mi-am dat seama 
ce fel de om era Octav. În ciuda părului des şi 
tăciunos, a favoriţilor şi sprincenelor, care te 
îndemnau să-l crezi bărbat aprig şi băţos, pus pe 
fapte mari, în realitate era molcuţ şi dedulcit la 
trai îmbelşugat. Îi plăcea să mănînce şi să bea, iar 
în timpul mesei să cînte piese lumești, chiar niţel 
decoltate. 

— Măicuţo Ongliţă, dar cum făcuşi matale de 
mă găsişi la Iliasca în casă? — am întrebat-o eu la 
un moment dat pe-a bă-trină, cînd bietul Octav 
aţipise o ţiră, cu nasul în ceaşca de cafea. 

lar maică-mea mi-a dezvăluit taina. Care nu era 
chiar taină, ci rezultatul unei întiîlniri 
întîimplătoare cu nenea Valică, unchiu-meu. 
Stomatologul o informase despre maladia lui 
tata 


Eftimie, dar şi-n privinţa eliminării mele, aflată de 
la doctorul Biju, ce-avusese drum pe la Bucureşti, 
şi care-i fusese coleg de facultate. 

După ce Ongliţa i-a mai fiert o cafea lui Octav, 
în care-i turnase mai tot scrumul din farfurioara 
unde-şi scuturase ţigările, ca să-l trezească la 
realitate, deodată s-a interesat: 

— Vladule, dar de ce te-au dat afară de la liceul 
militar? 


359 


— Pentru c-am vrut să fiu dat afară, de-aia! — i- 
am răs- puns cam înţepat. Nu-mi place milităria şi 
pace!... 

Maică-mea a dat din cap, parcă înţelegătoare. 
Apoi mi-a spus întristată: 

— De, măi, aşa a fost să fie!... Să n-avem şi noi 
parte de-un general în familie... Totuşi, ce-ai 
vrea să te faci, cînd ai să fii mare? 

N-am mai stat pe gînduri, şi i-am declarat 


pompos 

— Poet! 

— Ferească sfintu! — a exclamat maică-mea 
îngrozită. Mai bine mă omor, decît să te văd 


vagabond şi flămînd... 


A doua zi, eu şi măicuţa am plecat să-l vedem 
pe tata Eftimie. lar Octav, la „Asigurarea 
Românească”, unde era inspec- tor de teren, să se- 
nvoiască, pentru a lua la rînd toate liceele din 
capitală. 

La spitalul Colentina, unde-l cazaseră pe tata, l- 
am găsit într-o rezervă, privind apatic pe 
fereastră. La început nu ne-a recunoscut. Abia 
ceva mai încolo, cînd Ongliţa i-a dat să bea 
citronada adusă de infirmieră, i-a spus maică-mii: 

— Olgo, ai grijă de-ăsta micu, să nu ne 
feştelească onoarea... În tine mi-e toată nădejdea, 
fiindcă eu mi-s tare obosit. Bine că te-ai întors 
acasă! Acuma duceţi-vă, vreau să mă culc... 

Înnebunit de înfăţişarea tatii, care slăbise într- 
un chip înfiorător, m-am refugiat pe coridor, să-mi 
plîng durerea. Nu ştiu de ce, însă presimţeam 
că n-am să-l mai văd însănătoşit. Ce boală să fie 
şi asta, care să doboare ditamai bărbatul, doar 
fiindcă l-a părăsit muierea? Mai tîrziu, peste 
decenii, am aflat. Din fericire, nu pe pielea mea. 
Dar, vorba lui Kipling, asta-i altă poveste. 


360 


Peste vreo trei zile, Octav s-a înapoiat acasă 
însoţit de-un individ tare simpatic, roşcovan şi 
afumat lejer. Şi care s-a prezentat singur, maică- 
mii: 

— Sărut mîinile, coniţă, eu sînt Ihil, şi-aşa îmi 
pare de bine că vă cunosc, cum nici că vă puteţi 
închipui... Dacă nu mă căuta domnu Octav, îl 
căutam io pe el, că nimeni nu-mi scapă din ochi, 
mai ales cînd e-atît de plăcut să-l vezi cît de 
frumos se poartă cu noi ăştia, urgisiţii! Sper c-aţi 
înţeles despre cine-i vorba, nu-i aşa?... C-acuma ne 
iau la bătaie pînă şi hingherii, de parc-am fi cîini, 
şi nu oameni... Ce ziceţi de una ca asta? 

Apoi, după ce maică-mea le-a servit o gustare, 
iar Octav s-a pus pe băut, împreună cu individul 
Ihil, acesta m-a zărit că-l examinez amuzat. Mi- 
a zimbit galeş, pentru ca apoi să-mi declare: 

— Aşa un băieţel drăguţ, şi să faci din el un 
general! Cine-a mai pomenit aşa ceva? Ai să vii 
la noi, drăguţule, şi-ai să vezi ce fel de oameni 
sîntem... Doctor scoatem din tine, să cîştigi bani 
frumoşi, stînd la birou şi dînd reţete, fără să faci 
muncă grea... Aşa viaţă, mai zic şi eu! Nu ca viaţa 
mea, care, cît îi ziua de lungă, umblu să fac rost 
de fonduri şi împrumu- turi, de la bandiții noştri de 
negustori... Ca şi cum n-ar fi liceul unde-nvaţă 
copiii lor! Ce zici de una ca asta? 

N-am zis nimic. 

Abia a doua zi, cînd Octav s-a trezit cu-o durere 
de cap îngrozitoare, susţinind că are o ghiulea de 
lemn sub ţeastă, am aflat că susnumitul beţivan 
Ihil, şi care dormise la noi, pe-o saltea, în 
bucătărie, de pulbere ce era, lucra la singurul 
liceu ce-acceptase să primească un elev 
eliminat, corigent şi-atit de năbădăios. lar Ihil 
răspundea de înscrieri, ca secretar al liceului 
evreiesc, aparţinînd comunităţii 
israelite,  „,Cultura-Max Aziel”, de pe strada 


361 


Zborului, cartierul Mîntuleasa, în apropiere de 
Calea Călăraşi. 

lacă-mă, aşadar, ajuns şi ovrei! 

Şi, într-adevăr, chiar c-a fost o viaţă... Ca-n 
basme. Basme de necrezut, cînd un creştin 
păcătos şi trăsnit, cum eram eu, se pomenea 
primit printre cei care, la timpul acela, nu mai 
erau primiţi bucuros nicăieri. Cine-a mai văzut aşa 
ceva? (citat, tot din Ihil). 


SĂ FII OVREI CREŞTIN 


În următoarele zile, datorită eforturilor depuse 
de diligentul Ihil, mi-am dat şi cele două examene 
de corigenţă, şi m-am pomenit promovat elev în 
clasa a Vl-a C, a liceului israelit „Cultura — Max 
Aziel”. 

Totul mersese ca pe roate. Directorul liceului, 
Mony Litman, profesor de matematică, pare-mi-se, 
mă prezentase colegilor, atrăgîndu-le atenţia să se 
poarte frumos cu mine; de cînd fiinţa suscitata 
instituţie şcolară, eram primul lor elev de religie 
creş-tină. Apoi, mă luase la dînsul în cabinet, şi-mi 
spusese cu duhul blindeţii, zîmbindu-mi pe sub 
mustață: 

— Măi tu măi, ce mică-i lumea asta!... Aşa ceva, 
ce nu s-a mai văzut... Să-l am în şcoala mea 
pe băiatul lui Eftimică! Păi ştii că şi eu sînt din 
Piteşti, şi-s bun prieten eu tac-tu? Ce seri am 
petrecut cu el la „Berbec” şi la Ţuluca, ehei! Ceva 
de groaza lumii... Un singur lucru vreau să-ţi aduc 
la cunoştinţă, dacă aud că-i faci de jidani pe copiii 
cu care ai să-nveţi de-azi înainte, te elimin în doi 
timpi şi trei mişcări! Aşa să ştii... 

Aceştia, cînd m-am întors în clasă, m-au 
înconjurat imediat, punîndu-mi o groază de 
întrebări. Cum mă cheamă, unde învăţa-sem pînă 
atunci, de ce ajunsesem ovrei, unde stau, ce-mi 


362 


place să citesc, dacă vreau să merg cu ei la 
cinema, în cartierul Sfînta Vineri, ce negustorie 
învîrteşte babacu, şi-aşa mai departe. Pînă mi-au 
umflat capul, făcîndu-mi-l baniţă. 

Colegul meu Solomonescu, dacă taică-său era 
bancher, şi lucra la nu mai ţin minte ce bancă, în 
calitate de curier, credea c-o s-ajungă mare om de 
finanţe, începînd de-acum cu negusto-ria. Săracul! 
Era un băiat isteţ, realmente dotat pentru 
învăţătură, vorbind curent franceza şi engleza, 
materii obligatorii la liceul „Cultura”, şi-avea să 
piară tragic, peste cinci ani, într-un tren al morţii. 
Unul din foarte puţinele care-au funcţionat la noi, 
pe vremea nemților, pînă s-a opus mareşalul 
Antonescu şi-a făcut scandal la cartierul general al 
lui Hitler. O fi, n-o fi adevărat, asta n-am de unde 
să ştiu, dar aşa-mi suflase doctorul Willy 
Reichstadt, prin'41, cînd îl întîlnisem odată pe 
culoarele „Curentul”-ui, ziarul lui Pamfil Şeicaru. 

Alţii, dintre colegii mei, au avut mai mult noroc. 
Nu numai că au scăpat cu viaţă, dar au ajuns şi 
oameni mari. 

Mă gîndesc la Iosif Cohn, cel care chiulea de la 
ora de religie, ca să-mi ţină de urit, în curtea 
liceului, eu nefiind obli- gat să asist la materia 
respectivă.  Discutam îndelung literatură, ne 
citeam poeziile comise, pentru a le publica în 
revista noastră literară, „Pegas”, a clasei a VI-a C, 
o fiţuică trasă la şapiro- graf, în al cărei Comitet 
de redacţie eram amîndoi, avîndu-l re-dactor-şef 
pe Horenştein Strul, un dramaturg înnăscut de pe 
atunci. Peste ani, aveam să-l reîntilnesc pe Cohn, 
sub numele de Ion Condrea, la Uniunea 
Scriitorilor de la Chişinău. Iar Horenştein, după ce 
i se jucaseră cîteva piese, prin 1955, parcă, şi pe 
care le semnase Ştefan Horia, avea să renunţe, din 
nu se ştie ce motive, la scris. 

Deşi n-aveam propensiuni deosebite pentru 
învăţătură, totuşi am excelat la toate materiile, în 


363 


unicul an pe care l-am petrecut la „Cultura”. Şi- 
asta numai datorită profesorilor de excepţie care 
ne predau. La fizică, materie ce nu mă atrăgea 
în exces, am luat în permanenţă zece, avindu-l la 
catedră pe Beinglass, un eminent dascăl, autor al 
mai multor volume de vulgarizare ştiinţifică. E.B., 
cu care făceam orele de română, era un om 
încîntător, iar cursul pe care ni-l ţinea era un 
magnific prilej de iniţiere în istoria literaturii. 
Vorbea extrem de cursiv şi fluent, plin de 
farmec. După război, pe cînd lucram la „Editura 
de stat”, m-a vizitat să-i predau corecturile unei 
lucrări de specialitate. 

Toţi dascălii noştri erau autentice personalităţi. 


Brucăr, de la istorie, filozof apreciat, ne 
cucerea cu orele lui. Fajon, matematicianul, 
celebritate în materie, mai tîrziu universitar şi 


el, avea să-mi fie tovarăş de cafele, la „Capşa”, 
prin 1957. Pînă ce bătrinul, slab de înger, se 
îndrăgostise demenţial de-o cîntăreaţă de la barul 
„Melody”, şi se mutase la braseria „Scala”, din 
preajma tavernei de mai sus. 


În afară de religie, eram scutit şi de lecţiile de 
ebraică. O singură dată participasem la una 
din ele, cînd aflasem cum se spun la cal, parcă 
„Ssus”, după care renunţasem. Din pricina 
alfabetului şi scrierii. 

Însă nu-mi pierdeam timpul. Căci, liber ca 
pasărea cerului, citeam pe rupte cărţile 
împrumutate de la Ungher, un alt profesor de-al 
nostru, dar şi poet prețuit. El ni-i adusese la li- 


ceu, să ne citească versuri, pe Liviu Deleanu 
(autorul volumu- lui „Ceas de veghe”) şi pe Al. 
Robot, reputat imagist, menţionat şi de George 
Călinescu în „Istoria literaturii”. Pe Deleanu l-am 
mai văzut, după vreo douăzeci de ani, la Uniunea 
Scriitorilor din Chişinău, cu prilejul unui schimb 


364 


cultural, iar pe Al. Robot, tot acolo. Sub forma 
unei plăci memoriale, din marmoră, pe care sta 
scris „căzut pentru patrie”. 

Ce-i drept, mai aveam şi unele necazuri. Cînd 
plecam de la liceul „Cultura”, de pe Zborului, 
împreună cu colegii ce-mi deveniseră prieteni, în 
drumul spre casă eram, de la o vreme, întîmpinaţi 
mai totdeauna de elevii de la liceul „Mihai Vitea- 
zul”. Cu strigăte de bucurie şi ovaţii. 

— Uite-i, măi, că vin jidănuşii!... Şo pă ei, să-i 
luăm la  mardeală....Huo, la oase, afară, 
francmazonilor!... Arde-i, um-flă-i, poceşte.-i!... 

Cred că de-atunci am căpătat oroare de sportul 
ce se cheamă antisemitism, dar mai ales de cel 
numit „alergare de cursă lungă”. Căci, cu 
haidamacii după noi, goneam ca apuca- ţii, fugăriţi 
şi, uneori, şi bătuţi din mers, pînă ieşea sufletul 
din noi. 

Abia ajuns în apropiere de casă, pe şoseaua 
Vergului, după o cursă de peste trei sau patru 
kilometri, mă puteam socoti în siguranţă. 
Deoarece, revoltat la culme, de la parterul blocului 
nostru ţişnea băiatul doamnei Hulubei, student la 
Litere, care-i alunga pe neobosiţii mei urmăritori. 

Maică-mea Ongliţa, înspăimîntată, mai de fiece 
dată cînd mă vedea bătut măr, sau alteori doar 
păr, mă spăla de sîngele ce-mi curgea din nas, mă 
schimba de hainele prăfuite (că, deh, mai cădeam 
şi eu, ca tot omul care fuge) şi pornea să blesteme: 

— Fir-ar ai dracului de vagabonzi! Ce-au, mă, 
cu jida- nii?... De ce nu le spui că eşti român, şi să 
te lase-n pace?... 

N-avea nici un rost să fac muncă de lămurire 
cu-a bătrină. Mă gindisem şi eu la soluţia asta. 
Însă renunţasem. Din două motive. Mai întîi, 
fiindcă tot m-ar fi bătut, pînă să le demonstrez că 
eram doar ovrei de nevoie, apelînd la unicul 
argument valabil. Şi-apoi, însă asta în al doilea 
rind, pentru că mi-ar fi fost ruşine de bieţii 


365 


Horenstein, Solomonescu şi alţii, care mă escor- 
taseră piînă-n Vergului, deşi locuiau prin alte părti. 


Tăceam, ascultindu-i ocările, din ce în ce mai 
estompate, pînă o auzeam pe maică-mea spunîndu- 
mi: 

— Lasă, mă, că nici voi, jidanii, n-aveţi deloc 
minte! In locul vostru, n-aş mai merge pe-acelaşi 
drum... De ce n-o luaţi pe Călăraşi? 


SIMPTOME GRAVE 


Nu era rău, ca idee. Iar de-a doua zi, am recurs 
numai la traseul sugerat de Ongliţa. Care s-a 
dovedit benefic. Băieţii de la ,„„Mihai Viteazul”, 
nemaivăzîndu-ne, ajunseseră la convingerea că 
izbutiseră să ne desființeze liceul. In timp ce, 
ovreiul din mine, descoperise o sursă fantastică de 
cărţi pe daiboj. La librăria din bariera Vergului, 
colţ cu Calea Călăraşilor. Unde proprietarul, 
probabil un evreu, şi el, deoarece era roşcovan, 
pistruiat şi arbora un nas cît o patlagea vînătă, mă 
îndrăgise, ob- servîndu-mă încîntat cum îi admir 
etalajele cu romane, volume de poezii şi tot soiul 
de alte cărţi. 

În ziua cînd îi dezvăluisem că scriu şi eu poezii, 
şi-aş vrea să citesc o anumită carte, intitulată 
„Cîntece de faun”, expusă la dînsul în vitrină, 
librarul mi-a dăruit-o pe loc, in-formîndu-mă că-i 
scrisă de frate-său, care-i însă un mare pia-nist, şi 
mai puţin poet, fiindcă din poezie nu se poate 
mînca o bucată de pîine. Poetul pianist se 
numea Virgil Gheorghiu, iar librarul nu era deloc 
evreu. Ceea ce mă interesa foarte pu- ţin. Mai 
mult mă interesa să obţin o dedicație de la autorul 


366 


volumului pe care, la prima lectură, nu l-am prea 
înţeles. 

Din aproape în aproape, între domnul 
Gheorghiu şi elevul de la „,Cultura” s-a legat o 
prietenie la cataramă. Dînsul îmi împrumuta toate 
romanele şi volumele de poezie recent apărute, iar 
eu Îi  povesteam  trăsnăile  săvirşite de 
personalitatea subsemnatului pînă la acea dată. 
Trebuia să am grijă de cărţile împrumutate, încît 
să le poată vinde fără probleme. Bineînţeles, ca să 
nu mă prindă Ongliţa şi Octav că mai mult citesc 
decît învăţ, le-mbrăcam în hîrtie albastră şi le 
puneam etichete: „Română”, „Franceză”, „Istorie”, 
şi-aşa mai departe. 

Dar nici bietul Octav nu era atit de fraier pe cît 
îmi imaginasem, deoarece într-o seară l-am auzit 
solicitindu-mi: 

— Ia mai dă-mi şi mie cartea aia de istorie, cea 
groasă, că n-am terminat-o!... 

Era volumul al doilea din „Robii”, romanul lui 
W. So- merset Maugham, în traducerea lui Jul. 
Giurgea. 

Apoi, Octav a-nceput să-mi citească şi poeziile 
pe care le scriam noaptea, după ce se culcau 
bătrînii. Nu ştiu dacă i-au plăcut au ba, însă mi-a 
declarat mai tirziu, cînd îi reîmprospătasem 
lecturile cu alte poeme: 

— Măi Ciociule, tare mi-i teamă că eşti bolnav... 
Ştii că prezinţi simptome serioase de scrinteală?... 

Glumea! Şi-mi plăcea că m-alinta cu diminutivul 
de „cio-ciu”, care în nici un caz nu provenea de la 
Vlad. Tot aşa, cum îmi plăcea şi numele scornit de 
Hulubei, studentul de la parter, poet şi dînsul, şi 
care-mi zicea „Duţu”. În orice caz, mult mai 
simpatic decît „Dully”, cum îmi spunea Mamina. 

Şi ce băiat bun era şi Orică Hulubei. Mă invita 
la dînsul în odaie, unde scriam amindoi versuri, 
luîndu-ne la întrecere, nopţi întregi, pînă ne 
prindeau zorile. Numai că poeziile lui erau 


367 


publicate la Iaşi, în revista „Însemnări ieşene”, iar 
ale mele în paginile „Pegas”-ului, şapirografiata 
noastră publicaţie, a elevilor dintr-a VI-a C. 

Orică mă-nvăţase să chiulesc de la şcoală, 
destăinuindu-mi că şi el proceda aşijderea, 
preferind să scrie şi să citească în parcul 
Herăstrău, decît să meargă în fiece zi la cursuri. 
Culmea e că, după un timp, prinsesem atît de 
straşnic gustul naturii şi-al scrisului în aer 
liber, la iarbă verde, încît peste vreo lună, cînd ne- 
apropiam de examenele de sfîrşit de an, mă 
pomenisem chemat la secretariatul liceului. Unde 
Ihil s-a interesat ce-i cu mine. 

— Ce-ai de gind, domnule, vrei să mă 
nenoroceşti pe viaţă? ...Se poate aşa ceva? Să ai 
treizeci de absenţe, în mai puţin de două 
luni!... Pe mine, drept pentru ca să-ţi spui, a şi- 
nce- put să mă doară capu. Ei, ce zici de una ca 
asta? Mai putem aranja ceva cumva, să ştii, dar 
dacă află împuţitul de director, mă dă fară şi mă 
lasă cu copiii de la mine pe drumuri... 

I-am mărturisit lui Ihil tot adevărul. Că am de 
scris enorm. Şi că nu mă interesează nimic 
altceva, decît să-mi văd şi eu o poezie publicată. 

— Şi chiar vrei să şi semnezi?... Dacă te prinde 
Litman că ne faci şcoala de ris, o să fie vai de 
capul de la tine, zău aşa, ascultă ce zice Ihil, că 
ştie ce zice! Mai bine dă-o anonimă... Nici capul n- 
o să doară, nici necazuri n-o să fie! Eu, domnule, 
în locul tău, m-aş duce la doctoru Sam Wats, că-i 
ovrei de-al nostru, priceput la bolile ăstea 
sexuale... Am fost şi eu, şi de-atunci nu mă mai 
doare nimic!... Foc de diştept, doctorul ăsta, zău 
aşa. Ei, ce zici de una ca asta? 


Bietul Ihil! M-a vindecat urgent de grava 
maladie ce-mi mistuia creierii. Nu, nu m-am dus la 
Sam Wats, ci am abandonat temporar versurile, şi 
m-am apucat serios de frecventat şcoala. Pe 


368 


care-am absolvit-o cu brio. Al treilea din clasă. Iar 
pentru materia „religie”, la care neapărat trebuia 
să am o notă oarecare, tot lhil mi-a aranjat 
situaţia. Îmbătîndu-se de groază, împreună cu 
preotul paroh din bariera Vergului, căruia îi fă- 
cuse o vizită scurtă, anume pentru a-mi obţine o 
adeverinţă, că mă pregătise în particular la 
respectivul obiect. 


În iulie, plecam în vacanţă. La bunica de la 
Poiana-Mare. Şi nu numai eu, ci întreaga 
familie. Pe Octav, care se certase cu Gilcă, 
directorul  „Asigurării Româneşti”, îl dăduseră 
afară din slujbă. Nu mai aveam ce face la 
Bucureşti. Nici unul din noi. 

Înainte de-a părăsi capitala, Giîlcă se mai 
îmbunase, şi-l numise pe bietul Octav inspector 
achizitor de asigurări. Meserie plăcută, de călător 
permanent, pe toate coclaurile ţării. 

La gară, am fost salutaţi de Ihil, mort de beat, 
care venise să ne conducă. Plingea cu lacrimi 
amare, cînd mi-a înmînat certificatul uitat. 


„M-A FĂCUT MAMA OLTEAN!” 


369 


O LUNGĂ VARĂ FIERBINTE 


De fapt, nu-l uitasem eu, ci nefericitul de Ihil. 
Mai bine nu mi l-ar mai fi adus. Că tot nu mi-a 
folosit la nimic. După cum aveam să aflăm mai 
tirziu, cînd m-au dus Ongliţa şi cu Octav la liceul 
comercial „Gh. Chițu”, din Craiova, să mă înscrie 
în clasa a VIl-a. Făcusem de pomană pe ovreiul. 
Urmasem un liceu cvasiparticular, nerecunoscut 
de stat. Deci, o luam iarăşi de la început. 


Dar, pină la începerea cursurilor, mai era 
suficientă vreme. Deocamdată, trebuia să ne 
mutăm provizoriu la Poiana-Mare. Cu chiu eu vai, 
după două zile de drum pe calea ferată, într-un 
vagon de marfă, în care încărcasem toate 
catrafusele şi mobila de la Bucureşti, într-o 
dimineaţă am fost decuplaţi de la garnitura de 
Calafat, şi abandonaţi în gara Golenţi. Care, satul 
bu-nică-mii, unul din cele mai mari din ţară, 
neposedînd o staţie proprie, deservea mai toate 
localităţile împrejmuitoare. 

De-acolo, s-a transportat în vreo cîteva rînduri, 
cu căru- tele, întreg conţinutul vagonului. Octav 
le-adusese de la Po- iana, unde plecase „per pedes 
apostolorum”, din lipsa altor mijloace de 
deplasare. Chestia cu mersul pe jos, în latină, o 
auzisem de la intelectualul familiei noastre, 
celebrul nenea  Valică, şi care-o traducea 
explicativ: „măi băiete, ţine minte, apostolii n- 
aveau încă biciclete, ci numai pedale, şi de-aia 
mergeau per pedes... Dealtfel, tot de-acolo se 
trage şi cuvîntul pedestraş, adică  pifan, 
infanterist, pe limba noastră, căci adjutanţii Mîn- 
tuitorului erau oameni paşnici, pricepi?” 


370 


Maica-Mare de la Poiana, bunică-mea din 
partea mamei, ne-a pus la dispoziţie odaia lui 
Tata Sima, bunicul ce mi se prăpădise pe cînd 
aveam doar trei sau patru ani, şi-n care odaie, 
îndeobşte, nimeni n-avea voie să-i treacă pragul. 
De data asta, însă, îşi călcase pe inimă şi-o 
îngăduise pe Ongliţa să-şi instaleze dormitorul 
acolo. 

Cînd maică-mea a vrut să-l culce şi pe Octav în 
camera căpătată, Maica-Mare s-a opus orăcăind 
vehement: 

— Olgo, pîn-aici!... Unde te trezeşti? Fire-ai să 
fii de în-croşnată, nu mai ai pic de ruşine? Ce-i 
casa mea, tractir la drumu mare?... 

— Păi bine, mamă, e bărbatu-meu! — a 
informat-o Ongliţa uluită. 

— O fi, poate-n nădragi! Să-i văz actele... 

Bisericoasa de Maica-Mare, care-l recunoştea 
de soţ le- gal doar pe tata Eftimie, vorbea 
despre actul doveditor al cu-  nuniei religioase. 
Din păcate, Octav nu întreprinsese şi-acţiu- nea 


respectivă. 
— Leno, Leno, vină fă, într-acoacea, să vedem 
ce-i de făcut! — a răcnit bunică-mea după Mama 


Lena, mătuşă-mea, sora cea mare a măicuţii. 

După îndelungi conciliabule, Mama Lena l-a 
adus pe părintele Zbirlea, trezindu-l din pat. Popa 
Zbiîrlea, mai cunoscut sub porecla de Triftor, 
adică, pre limba oltenească, „pilnie”, a oficiat 
slujba respectivă în bucătărie. Numai în rasă şi 
fără odăjdii, avînd-o pe Mama Lena ca dascăl, a 
mormăit ceva nedes-luşit, nefiind încă treaz de-a 
binelea (din beţie), şi, spre indignarea bunică-mii, 
a întrebat-o pe maică-mea: 

— Cum îl cheamă, Olguţo, taică? 

— Octav... 

Pînă s-apuce Maica-Mare să-i spună popii 
despre ce-i vorba, Triftor i-a şi dat drumul: 


371 


—  Botează-se-n numele Domnului, Octav 
robul... 

— Ho, stăi, nebune! — l-a oprit Maica-Mare. 
Cîntă-le slujba de cununie, beţivule... 

Părintele Zbirlea nu s-a supărat, ci doar a 
schimbat placa, trecînd pe cealaltă melodie. De 
fapt, îi era totuna. Le ştia pe toate, pe de rost. Iar 
cînd a considerat că-i totul gata, şi-a tras rasa 
peste cap. Rămiînind numai în izmene. Aşa cum 
venise de-acasă. La mare grabă. 

După care, uitînd că se afla în „deshabillee”-ul 
mai înainte citat, a rugat-o pe bunică-mea: 

— Dă-mi să beau ceva, Miţo, că mor de sete!... 
Dar ia spune-mi, n-am mai cununat-o noi pe Olga 
noastră”... 

Mama Lena, bărbătoasa neamului de la Poiana, 
a preluat iniţiativa, şi-a vorbit în numele lui Maica- 
Mare: 

— De ce mai bei, mă Triftore, dacă te-a lăsat şi 
ţinerea de minte?... Scrie certificatul, şi-apoi om 
mai sta de vorbă! 

Pînă a coborit mătuşă-mea în beci, să-i scoată 
cu tîlvul o oală de samatoc, vinul rubiniu al bunică- 
mii, popa a redactat actul respectiv şi l-a înmînat 
bătrînei spre verificare. Maica-Mare l-a citit cu 
atenţie, ţinîndu-l de-a-ndoaselea, fiind neştiutoare 
de carte, şi i-a ordonat Ongliţei: 

— Olgo, du-l pe beşleagă ăsta de bărbatu-tău să 
se culce, c-a şi adormit pe el... O fi obosit, 
sărăcuţul! Şi-apoi, întoarce-te la mine, să cinstim 
cu toţii sfinta cununie... 

Pe bietul popă, după ce Maica-Mare l-a ţinut 
pînă la ziuă, băgind în el aproape o vadră de 
samatoc, a trebuit să-l care Mama Lena în circă, şi 
să-l urce în şareta cu care-l adusese. Bunică-mea îl 
ţinea de giţele izmenelor, să nu-şi tîrşească pi- 
cioarele şi să-i zgirie duşumeaua. Ongliţa aţipise 
cu capul pe masă, încă de cînd bătuse pendula de 
trei. 


372 


Numai eu rămăsesem treaz. Din toate punctele 
de vedere. Nici nu băusem, nici n-adormisem. 
Mîncasem doar, cîte ceva, din cele puse de bunică- 
mea pe masa de nuntă. Şi să fi vrut să mă culc, tot 
n-aveam unde. Maica-Mare se opusese să dorm în 
odaia proaspeţilor miri. Urma să mă odihnesc, ca 
şi-n alte vacante, la bunică-mea în odaie. 

Din păcate, bătrinei îi cam plăcea să tragă la 
măsea, fe-rindu-se, bineînţeles, de ochii lumii. În 
schimb, la dînsa în cameră, îşi îngăduia orice. 

Straşnică femeie mai era şi Maica-Mare. Pe cît 

se dovedea de bisericoasă şi respectuoasă întru 
toate cele ale „ortodoxiei”, ţinînd posturile şi 
dezlegările, „de brînză” şi „de peşte”, băgind la 
cuptor pentru marile sărbători tirne întregi de 
prescuri şi lipii din făină „trei nule”, şi pe 
care le ungea cu ou şi le pe- cetluia cu pristolnicul, 
ca apoi să le-mpartă la biserica părin- telui Triftor, 
de „sîmbătă morţilor”, pe-atit era de iabraşă cu 
fetele dînsei. 
Şapte copii adusese pe lume, din care un singur 
băiat, şi- acela petrecut din viaţă la fragedă 
tinereţe, ucis de bombele zvirlite de nemți din 
avioane, în 1916, asupra Piteştilor, unde nenea 
Georgică fusese chemat de Tatanaşu Negreţu, 
fratele bunică-mii, să-l ajute la unele treburi. 

De cînd rămăsese văduvă şi fără nici un bărbat 
în casă, Maica-Mare dăduse în darul popilor. Îi 
hrănea şi-i îmbrăca, de sus şi pînă jos, din banii 
dînsei, le asigura vinul pentru împărtăşanii şi 
plinica pentru anafură, iar toamna le căra căruţe 
în-tregi de putini cu brînză. 

Cu timpul însă, rănile i se tămăduiseră şi-i 
trecuse şi pa- tima după slujitorii Domnului. Mai 
ales de cînd aflase, din gura satului, că popa 
Triftor se-mbăta cui în biserică, utilizînd vinul de 
împărtăşanie, dăruit de dînsa, şi că se bătea, 
înjurind de Hristoşi şi Dumnezei, cu dascălul 
Costea, zis şi Fundspurcat, chiar în altar, zvirlind 


373 


unul într-altul cu bucăţile de brînză din putinicile 
pitite sub masa odăjdiilor. 

Iar în ziua în care sosiseră la Poiana-Mare, într- 
un camion antediluvian, transformat în 
cinematograf ambulant, cîţiva monahi de la 
mînăstirea Neamțului, spătoşi şi mătăhăloşi, 
bunică-mea n-avusese altă treabă şi se-apucase să 
le ofere găzduire şi masă. 

— Dumnezeu îţi va răsplăti înmiit, coană mare! 
— mulţumise unul din cei trei fraţi, căci fraţi erau, 
şi la propriu şi la figurat, cel mai zdrahon dintre 
ei. Cu cît va fi hodina mai plăcută, masa mai 
îmbelşugată şi vinul mai mult şi mai curat, cu- 
atît fi-va răsplata mai mare... Domnul a zis, în 
sfintele scripturi, de la Matei cetire, versetul 
şesezeci şi şepte şi următoarele... 

Bunică-mea, care cunoştea biblia ca-n palmă, l- 
a corectat pe loc: 

— Greşeşti amarnic, părinte, că bietu Matei n-a 
iscălit niciodată asemenea păcătoase îndemnuri... 

— Adevărat grăieşti, coană mare, că le mai 
încurcăm şi noi, de obosiţi ce sîntem... Batem 
drumurile ţării, s-adunăm bani pentru sfinta 
miînăstire, şi nu mai ştim unde ni-i capul!... Dar 
cam aşa sună vorba Domnului, prin cărţile sfinte... 

Ziceam, mai sus, că Maica-Mare se purta destul 
de aspru cu fetele ei. După ce le căpătuise pe 
toate, găsindu-le bărbaţi de ispravă şi 
înzestrîndu-le după cuviinţă, mereu le ţinuse în 
frîu. Le boscorodea la cap pentru fiece risipă, nu 
le-ngăduia sulemenelile şi să-şi bage în păr fierul 
de ondulat, iar cînd veneau la dînsa, cu felurite 
prilejuri, le punea la treabă, trimiţîindu-le la prăşit 
şi udat grădina. Numai Mama Lena, despărțită de 
bărbat, care-o lăsase pare-se din pricina soacră-sii, 
rămăsese la casa părintească, de la Poiana, lingă 
bunică-mea. Locuind însă, într-un corp aparte al 
clădirii, cît mai îndepărtat. 


374 


Cînd se instalaseră la noi monahii aceia 
itineranţi, cam în jur de Sînta Mărie, apropiindu- 
se ziua bătrinei, toate fetele se-adunaseră la 
Poiana, s-o sărbătorească pe Maica-Mare. Acesta 
era obiceiul, de la care nu s-ar fi încumetat nici 
una să se abată. Bineînţeles, sosiseră fără 
bărbaţi, avînd şi ei slujbe şi treburi. 

De trei zile totuşi, în loc să se bucure de mica 
vacanţă ce li se ivise în faţă, munceau ca 
apucatele, îmboldite de bunică-mea. Tăiau cocoşi 
şi gişte, fierbeau cazane întregi de ciorbe, cratiţi 
uriaşe cu ostropeluri şi tocăniţe ardeiate, tingiri 
cît roata tră- surii pline cu fripturi la cuptor, 
frămîntau copăi de cocă, pen- tru lipiile de ţest, 
mă rog, n-aveau o clipă de răgaz. Totul, pen-tru ca 
să aibă ce mînca sfinţii monahi. Care, de sfinţi ce 
erau, mîncau şi beau ca sparţii. 

Prînzurile, mai ales, ţineau cîte două şi trei 
ceasuri. În jurul mesei ne găseam zece persoane, 
iar cu monahii treisprezece. Bunică-mea, ca să 
tulbure socotelile Satanei, trona în fruntea 
ospăţului, considerind că astfel rămîneam numai 
atit cît trebuia, pentru a nu alcătui numărul 
diavolului. Mai înainte de-a pur-cede la masă, şeful 
călugărilor cinematografişti, haidamacul grăsan cu 
barba roşcovan-morcovie, rostea cu glas sonor, de 
bas-bariton, un „tatăl nostru” impresionant. În 
acelaşi timp, aşa cum proceda de trei zile 
încoace, tot trăgea cu ochiul la Mama Lena. La 
început, îl suspectasem că-i şaşiu. Nu era. Altceva 
trebuie să fi fost. 

Sfinta treime a monahilor nu se prea dădea în 
vînt după potroacele sau borşurile de dragavei, în 
schimb, zvinta cele-  lalte feluri: ostropelurile, 
papricaşurile cu găluşti şi tocăniţele. lar cînd 
ajungeau la fripturile de cocoş şi de giscani, le 
sfîrte-cau, nu altceva. Tineri, cu dinţi de lup 
înfometat, trosneau în măselele lor osişoarele 
copanelor sau aripioarelor. Din cînd în cînd, 


375 


făcîndu-şi cruce, mai ziceau cîte-un „Doamne- 
ajută”, şi goleau într-o clipită ulcica de-un litru de 
samatoc rubiniu. Apoi priveau la Maica-Mare, 
care nu se lăsa nici dînsa mai prejos, şi-şi turna pe 
beregată, gîlgîind spectaculos, olul din faţă-i. 


— Bun îi, coană mare, sîngele Domnului! — 
exclama încîntat monahul, rîgîind discret şi cătind 
temător spre frat-su mai mare, morcoveaţă. 

— Bun, părinte, dar şi scump! Cere muncă şi 
sudoare, nu numai cîntare... 

Bunică-mea, niţel purpurie la faţă, se-ntorcea 
apoi spre Mama Lena şi-i şoptea: 

— Ai auzit, Leno, cum dă din el?... 


În seara de Sfîntă Mărie, monahii ne-au invitat 
la film. Spunîndu-ne că ne ofereau bilete pe gratis, 
cealaltă lume  plă-tind cinci leuţi de fiece 
spectacol. Că dădeau cîte trei şi patru pe seară, 
proiecția „Patimilor Mîntuitorului” nedurînd mai 
mult de cincisprezece minute. 

Bineînţeles, filmul respectiv era, de fapt, o 
însăilătură de pelicule lipite cap la cap, adunate de 
pe unde le găsiseră şi ei, unele colorate-n albastru, 
altele-n portocaliu şi grena. Nefiind sonor, 
morcoveaţă explica asistenţei ceea ce se petrecea 
pe ecran. Era şi nevoie, deoarece tot nu se 
pricepea nimic. 

Maica-Mare, aflîndu-se lingă mine, mă tot 
întreba: 

— Vladule, maică, ăla-i lisus, sau Pilat din 
Ponţiu?..; 

Întrucît nu se prea distingeau figurile, ci doar 
nişte si-  luete, mă miram în sinea mea cum de 
putea bunică-mea să afirme că vede ceva, însă-i 
răspundeam, luîndu-mă şi eu după comentariile 
călugărului: 

— Nici unul, nici altul, Maică-Mare, ci magii de 
la răsărit! 


376 


— Da?... Păi ăia au fost trei! De ce-au rămas 
numai doi? 

Deoarece proiecția se terminase, probabil din 
motive tehnice, fiindcă aparatul scotea trimbe de 
fum, i-am spus şi eu ce mi-a trecut atunci prin 
cap: 

— Pentru că s-a dus cu ploconul, la părinţii 
Mîntuitorului! 

— Etete! Şi-ăia umblau cu plocoane? — s-a 
minunat bu-nică-mea. 


La masa de seară, treimea monahilor necăjită 
din pricina defectării agregatului de proiecţie, dar 
şi fiindcă fusese nevoită să înapoieze 
contravaloarea biletelor vîndute, a băut mai tea- 
păn decît în alte dăţi. Dar a şi mîncat în neştire. 


Maica-Mare, nesatisfăcută de spectacol, îi tot 
mormăia ceva la ureche lui Mama Lena. N-am 
auzit ce, însă-mi era clar că soarta călugărilor 
fusese pecetluită. 

În seara aceea, spre uluirea mea, bunică-mea 
nu pusese strop de vin în gură. Se mulţumise doar 
să tragă vreo două duşti de frunte de comină, ca 
să-i treacă durerea de cap căpătată în timpul 
vizionării filmului. 

Cinematografiştii dormeau în odăile de lîngă 
grajd. Spre care s-au retras, afumati bine, niţel 
după miezul nopţii. Oare-cum liniştită, Maica-Mare 
şi-a rînduit fetele pentru noapte, pe tanti Milica şi 
mătuşă-mea Clemenţa lăsîndu-le să-şi aranjeze 
culcuşul în sufrageria unde mîncaserăm, iar pe 
maică-mea şi pe tanti Marioara Giuică vîrîndu-le 
în odaia lui Tata Sima. Mama Lena a plecat la 
dînsa, în vreme ce eu şi eu bătrina ne-am dus în 
dormitorul bunică-mii. 

Fără să mai stingă lampa de gaz, Maica-Mare s- 
a culcat îmbrăcată. Obosit frînt, am adormit 


377 


imediat, mirîindu-mă de ciudata comportare a 
bătrînei. Pe care mi-am explicat-o mai spre 
crăpatul de ziuă. 

Cînd, un vacarm infernal, izbucnit din curtea 
casei, m-a trezit brusc şi instantaneu. Maica-Mare 
răcnea cît o ţinea gura, cei doi dulăi ai gospodăriei 
se dădeau la om, lătrînd de groaza lumii, Mama 
Lena ţipa ca din gură de şarpe. 

Speriaţi, ne-am repezit cu toţii în ogradă. Tanti 
Marioara Giuică, tanti Clementa, Milica şi Ongliţa, 
numai în cămăşi de noapte, cu lumînări şi felinare 
de vînt în mînă, alergau spre locuinţa Mamei Lena. 
Unde, eu, cel puţin, am rămas crăcănat de-atita 
TIS. 

Monahul roşcovan, morcoveaţă, şeful echipei, 
doar în izmene şi cămaşă scurtă, se afla în 
pridvorul dinaintea odăii unde dormea Mama 
Lena. Însă într-o poziţie din cele mai insolite. Pe 
jumătate, cu capul şi bustul trecute peste 
prichiciul pridvorului, iar cu cealaltă jumătate, 
atîrnînd în afara acestuia. 

Dulăii, asmuţiţi de bunică-mea, îl trăgeau de 
indispensabili, în vreme ce bătrina îi croia fundul 
şi spinarea cu bastonul ră- mas de la Tata Sima, 
mai mult un soi de bită ciobănească, din lemn de 
alun. Mama Lena, de la fereastra dormitorului, îi 
turna în cap conţinutul oalei de noapte, 
împroşcîndu-l cu ocări cum nu-mi mai fusese dat s- 
aud. 


— 'Ţap împuţit, ţi s-a făcut de muiere, şi tocmai 
pe mine m-ai găsit, care-am jugănit jumătate din 
dănacii satului... 

Maica-Mare, mai umană, i-a mai ars una, peste 
ţurloaie, cu bita pe care-o mînuia ca pe-un 
toroipan, de-a purces morcoveaţă să schelălăie atît 
de sinistru, încît au amuţit şi câinii. 

Aşa erau vacanţele de vară, de la Poiana-Mare. 
Lungi şi fierbinţi. 


378 


LOCURI ŞI OAMENI 


Pe vremea aceea însă, vipia de iulie şi august 
nu mă înspăi-mînta. Ba dimpotrivă. Îmi plăcea 
nespus că mă coc la soare, tolănit pe nisipul 
mărunt al dunelor plantate cu dafini. De ase- 
menea, după ce Octav a plecat să-şi întreprindă 
turneele de achiziţii prin ţară, şi-am rămas la casa 
bunică-mii numai eu şi Ongliţa, am început s-o 
însoțesc mereu pe Maica-Mare la toate treburile 
ei: la cîmp, la vie, la grădină şi la bostană. 
Măicuţa, care nu suporta căldurile, stătea acasă, 
să ne pregătească masa de seară, pentru cînd 
aveam să ne-ntoarcem de la drum. 

Doamne, şi ce frumos era drumul acela, 
străbătut cu că-  ruţa trasă de Vercea, bătrînul 
armăsar al bunică-mii, şi care de mult ar fi trebuit 
scos la pensie, pînă ajungeam la via bătri-nească. 
Era cale lungă de bătut, fiind nevoiţi, eu şi cu 
Maica-Mare, să trecem prin Tunari, apoi să 
depăşim Piscul şi Căta-nele, pentru ca, abia după 
aceea, să ne angajăm pe rila ce ducea spre 
pădurea de dafini. 

Instalaţi alături, pe capra căruţii, de fapt, doar 
un leagăn, o scîndură sprijinită în două arcuri de 
osie şi legată de loitre, mînam pe rînd gloaba. 
Săracul Vercea! 

Cînd ajungeam la poalele dealului ce bara rila, 
cu roţile îngropate în nisip pînă la butuc, Vercea 
nu mai era în stare să tragă. Il deshămam, îl 
buşumam c-un şomoiog de otavă smulsă de pe 
marginea rilei, ştergindu-i spumele, şi-l duceam la 
adăpat.  Maica-Mare se culca sub căruţa 
adăpostită de dafinii din preaj-ma fîntînii, să-i 
tragă un puişor de somn, iar eu mă scăldam în 


379 


jgheabul uriaş, din care se-adăpa dobitocul. 
Bineînţeles, după ce scosesem vreo zece ciuture 
de apă. Dar ce apă! Rece şi limpede, gustoasă şi 
aromind a fîn. De la botul armăsarului, care băuse 
înaintea mea. Căci şi mie-mi era sete. 

La vreo jumătate de ceas după aceea, porneam 
din nou la drum. Urcînd şapte dealuri şi coborînd 
tot atîtea văi. În stînga şi-n dreapta şleanului, 
numai dafini. De fapt, salcîmi. Insă sal-cîmi de 
nisip, frunzoşi şi plăcut mirositori, în pofida 
ghimpilor cu care, mai totdeauna, reuşeam să mă 
procopsesc. 

După ultimul urcuş, Vercea o cotea singur la 
stînga. Cunoştea mai bine ca mine drumul spre via 
bunicăi. Care era plantată într-o poiană din 
pădure, pe-un teren nisipos. De-aceea, spunea 
Maica-Mare, dădea samatocul acela sfiriitor şi 
rubiniu, fiindcă avea numai viţă veche 
românească, rămasă în afara atacului pustiitor al 
filoxerei. 

— Ho, Verceo, ho!... Stai, bătrine! — se ruga 
bunică-mea de gloabă, fiindu-i milă de oasele 
măcinate de vîrstă ale acesteia. 

Numai dînsa era în stare să-nţeleagă neputinţa 
miîrţoagei, şi de-aceea mai niciodată nu-i striga 
comenzile, ci le şoptea. Căci, dacă stăm şi socotim 
mai bine, şi Maica-Mare se cam apropia de vreo 
optzeci şi trei de anişori, şi încă bătuţi pe muchie. 

Pitulat în pădurea de dafini, peticul de vie îşi 
pirguia ciorchinii sub bătaia soarelui de sfîrşit de 
august,  desfăşurindu-şi  corcanii, coardele şi 
lăstarii pe lejera pantă ce cobora spre balta 
dinspre apus. Coboram din căruţă, deschideam 
poarta de glădiţă, trăgînd-o la o parte, şi dădeam 
s-o ajut pe bătrînă: 

— Întinde-mi mîna, Maică-Mare, să te sprijin!... 

— Pe moaşcta s-o sprijini, nu pe mine! — se 
răţoia bu- nică-mea. Ce, chiar atit mi-s de 
hodoroagă, încît să mă ţin de-un mucea-căcicea 


380 


fratele miresii?... Fugi de-acilea, că iau o joardă şi 
te cotonogesc peste ţurloaie... 

Lăsîndu-l pe Vercea priponit de-un dafin, 
intram amindoi în vie şi porneam să cercetăm 
ciorchinii. De fapt, pentru asta şi venisem. 
Numai pentru atît. Ca să vedem dacă n-au trecut 
hoţii printre rînduri. 

— Cască ochii bine, să nu-l plătesc de pomană 
pe tîlharu ăla de pîndar, Gogu al lu Oprea lu Fis! 
— mă atenţiona bătrina. 

Şi Oprea lu Fis era o figură a satului. Tont din 
naştere, cît era vara de lungă trăia numai pe 
cîimpuri şi prin pădure, pă-zind locurile oamenilor. 
De fapt, nu era deloc tilhar, căci, datorită prostiei 
congenitale, nu-i dădea niciodată prin cap că s-ar 
putea trăi şi din furat. Iar toamna, după ce lumea- 
şi culegea porumbul şi viile, trecea prin sat, luînd 
la rînd gospodăriile, şi-n fiece zi, pînă-n primăvară, 
zăbovea să măniînce şi să bea la cei ce fuseseră 
slujiţi de el. Alte pretenţii n-ar fi îndrăznit să pre- 
zinte. Doar Maica-Mare, cînd pleca de la noi, îl 
trimetea acasă cu-o tirnă de porumb, să aibă de-o 
mămăligă. 

— Să mînci mai multă măligă, Opreo, maică! — 
îl sfătuia bunica. Altminteri, n-o să-ţi mai zică 
lumea al lu Fis, ci altfel, şi mai de ruşine!... 

Oprea lu Fis se repezea să-i mulţumească, 
sărutîndu-i mîna, după care, tîrşindu-şi paşii, se- 
ndepărta pe linie, adică uliţa centrală a satului. 
Din cînd în cînd, îşi întorcea capul şi-i făcea semne 
de rămas bun bătrînei. Care la dinsul constau 
dintr-o serie de gesturi ciudate, cînd îşi ducea 
degetele împreunate la gură, ca să emită nişte 
fistituri neobişnuit de sonore. 


Pentru prînz, ne furişam în foişorul de pîndă. O 
înjghebare din trunchiuri de dafin, necurăţate de 
coajă, c-un acoperiş din stuf, iar la nivelul 
acestuia, ieşit în afară, un podeţ din scîn- dură, 


381 


pentru veghetorul viei. Adică, de ce să m-ascund 
după deget, chiar personalitatea subsemnatului. 
Insă, numai după ce-mi dădea de mîncare Maica- 
Mare. 

Spre deosebire de ceea ce consumam la mesele 
de-acasă, cu totul alta era merindea pentru 
expedițiile la vie. Bătrina, căreia la drum nu-i prea 
pria să călătorească avînd stomacul încărcat, lua 
în paporniţă doar ouă fierte, ceapă sau praz, dacă 
mai avea, o bucată de brînză şi-un pumn de căţei 
de usturoi. Başca roşiile şi ciuştile. 

Cînd vedea că sparg oul, bunică-mea mă 
povăţuia: 

— Mă gălimane, legumeşte-ţi mîncarea cea de 
toate zilele!... 

— Cum adică, Maică-Mare? 

— Păi, dac-ar fi după tine, ai fi în stare să-nghiţi 
oul dintr-o mestecătură! Nu-i bine-aşa... S-ar 
putea ca-ntr-o bună zi să n-ai mai mult... la dă- 
mi o surcică! 

li rupeam un lăstare de dafin. Bunica-l curăța 
de coaja amară, îl potrivea ca măsură, nu mai lung 
de-un deget, şi-mi arăta cum trebuie mîncat oul 
moale. li dădea un capac în vîrf, punea pe ştergar 
cojiţa smulsă cu grijă, şi-apoi, presărind niţică 
sare, vira surcica în ou, pînă-i ţişnea gălbenuşul 
afară. O extrăgea grijulie, şi, după ce vira în gură 
o bucată de mămăligă rece, sugea surcica, pînă-i 
curăța zeama de pe ea. 

— Dar bine, Maică-Mare, în felul ăsta, c-un ou 
poţi minca o mămăligă cît Frusina!... Unde- 
ajungem? 

Cînd auzea de fina Frusina, bătrîna pufnea în 
ris. C-avea fina noastră un tender de spaima 
lumii, fiind şi cam grăsuţă, în pofida staturii 
neobişnuit de înalte. 

— Bă, găuleo, numai la mîncare ţi-e gindul! Şi- 
acuma, văz că-ţi umblă mintea la Frusina... Să nu 
cumva să te prinz că-i faci zîmbre, că te cocoşez 


382 


în bătăi. Cu bastonu lu Tac-tu Sima!... Bagă seamă 
ce faci! 

După ce terminam de „legumit” merindea, 
bunică-mea se culca un picuţ la umbra foişorului, 
iar eu mă căţăram pe po- deţul de pîndă. De unde 
priveam, de sus, via, pădurea şi balta din spatele 
viţelor. Eram capabil să mă uit ceasuri de-a rindul. 
Vipia  se-nteţea, pămîntul nisipos  se-ncingea, 
făcînd să vibreze aerul de deasupră-i, miriade de 
gîngănii necunoscute  zumzăiau pretutindeni, 
stuful acoperişului pocnea, din cînd în cînd. Cînd 
simţeam  curgindu-mi  şiroaie de sudoare pe 
spinare, coboram încetişor, să n-o trezesc pe-a 
„bătirnă” (cum îi spunea fina Frusina) şi plecam să 
mă scald în apa mocirloasă a bălții înfierbîn- tate 
de la capătul din fund al viei. 

Odată, întorcîndu-mă de la baltă, am zărit lîngă 
Maica- Mare, tirindu-se spre foişor, un şarpe 
cenuşiu unduindu-şi vergeaua trupului. 
Numaidecît am purces să-l strivesc, bătînd nebu- 
neşte în el eu unul din aracii găsiţi la îndemiînă. 

— Ce-ai făcut, mă încroşnatule? — m-a luat la 
rost bu- nica. Vietatea asta nu dăunează 
nimănui!... Ba dimpotrivă, ne apără de şobolani şi 
alte lighioane... Cum ne descurcăm acum? Că, 
pînă n-apune soarele, n-o să-şi deie sufletul, şi-o să 
se tot zvîrcolească... 

Supărată foc, Maica-Mare m-a silit să duc 
şarpele, care se-ncolăcise pe arac, pînă la 
gardul viei. Unde l-am păzit un ceas şi ceva, 
asistînd la spasmele ce-i tresăltau din ce în ce mai 
rar trupul. Îmi părea nespus de rău de isprava 
mea. Abia cînd a pornit s-amurgească, s-a- 
ntoiegit şi biata lighioană nevinovată. 

Pe drumul de-ntoarcere, bunică-mea a tot 
încercat să-mi ogoiască durerea ce-mi întunecase 
sufletul. Iar seara, la culcare, 


383 


mi-a dat un săculeţ din pînză, în care băgase cîţiva 
căţei de usturoi, să mi-l pun la git, legat cu-o aţă, 
ca să nu visez urit. N-am visat nimic. Ci-am 
dormit ca un butuc. 


Apoi, tot cu Maica-Mare şi cu Vercea, am fost 
de vreo cîteva ori la moară, la Enuică, să măcinăm 
griu şi porumb de anul trecut. Unde, bineînţeles, 
am făcut alte boacăne de pomină. 

Bunăoară, cînd am încercat să probez pietrele 
de moară, dacă macină orice, turnînd în coş un 
pumn de biloaie de sticlă, de-a ieşit făina 
strălucindă şi scîrţiietoare, încît a fost nevoie s-o 
îngropăm. Că la nimic nu mai putea fi folosită. 

Sau, dînd de-un neam de-al nostru, nepoţel de- 
al bu- nică-mii, profesorul Marincu, poreclit şi 
Ţui, de fapt, doar învăţător dar care de vreo zece 
ani umbla numai beat, nemai-trezindu-se din beţie, 
de cînd băuse la nunta-i proprie o vadră de ţuică, 
decît absolut inexplicabil, şi doar pentru o scurtă 
perioadă de timp, maximum un sfert de ceas, am 
vrut să-l trag la umbră, lingă căruţa noastră, iar 
Vercea i-a mîncat pălăria din pai de orez, odată cu 
părul aflat sub ea, de-a rămas bietul nea Ţui cam 
pleşuv. Şi-a umblat aproape o lună de zile numai 
cu pălăria nevesti-sii pe cap, ca să nu-l ridă satul. 


Pe la începutul lui septembrie, cu vreo zece zile 
înainte de deschiderea şcolilor, s-a-ntors şi Octav 
din peregrinările lui prin ţară. Încheiase atît de 
multe asigurări, încît Gilcă, directorul general al 
„Asigurării Româneşti”, îi iertase păcatele din pri- 
cina cărora se luaseră în bețe, şi-l numise şef al 
agenţiei de la Craiova. 

Şi iarăşi a trebuit să ne mutăm. Încarcă din nou 
boarfele şi mobila, cară-le cu căruțele pînă la 
gara Golenţi, urcă-le în vagon şi-aşa mai departe. 
Ongliţa era fericită că-avea să devină, pentru a nu 


384 


ştiu cîta oară, orăşeancă. Octav, de-aşemenea. 
Fiindcă se vedea „director”. 

Numai eu eram trist şi-ndurerat. 

Trebuia să-mi părăsesc Poiana-Mare, drumurile 
la vie şi la moară, scaldele din lacul grădinii 
Stănoilor, şi, mai ales, să mă despart de Maica- 
Mare, Mama Lena, tanti Milica, de toate 
neamurile mele. 

Totuşi, la un moment dat, a trebuit să mă împac 
cu gîndul plecării. 

Dacă aveam să repet clasa, urma să am şi mai 
mult timp la dispoziţie. Şi-atunci, băiete, pune-te 
pe lecturi şi pe scris. La Craiova fiinţa biblioteca 
„Aman”, plină cu cărţi, dar şi cîţiva scriitori pe 
care, neapărat, simţeam nevoia să-i cunosc şi să-i 
consult. Nu numai aceia pe care-i avusesem 
profesori la liceul militar „D.A. Sturdza”, ci alţii, 
mai tineri. Despre care aflasem din revistele 
literare. Mai grea avea să-mi fie reîntilnirea cu 
foştii colegi. Speram, însă, să nu-i întîlnesc. 
Existau, dealtfel, şi nenumărate motive legate de 
fuga mea în Abisinia. 


În ziua de 12 septembrie, mi-aduc aminte 
precis, ne instalam pe Calea Unirii, la sediul 
agenţiei „Asigurarea Românească”, unde, pînă se 
va elibera un apartament din aceeaşi clădire, 
aveam să locuim temporar. În odaia, destul de 
încăpătoare, din dosul birourilor. 

lar pe 15, trebuia să-ncep cursurile, la liceul 
comercial „Chiţu”. 


BANCHERI, COMERCIANŢI, FINANCIARI — DE 
PEPINIERA 


385 


Liceul comercial „Gh. Chițu”, a cărui clădire 
uriaşă se ridica în stînga văii unde se sfirşea 
Calea Unirii, aproape de şoseaua cu caldarim ce 
ducea spre „Parcul Bibescu”, m-a im-presionat din 
prima zi de şcoală. Mai întîi, fiindcă directorul, 
unul Cioică, ne-a tras o mamă de bătaie, cu 
nuiaua, la fund, ca la hoţii de cai, deoarece 
îndrăzniserăm, vreo cîţiva din noi, să ne 
prezentăm netunşi. Iar după ce ne făcuse harcea- 
parcea bucu-ţele din spate, ne-a mai şi înfipt 
maşina de tuns, numărul 0, drept în părul de pe 
creştetul capului, croindu-ne doar bulevardul pe 
care avea să se desfăşoare apoi frizerul de 
meserie. Iar în al doilea rînd, pentru că în piaţeta 
din vale, pe lîngă care treceam în fiece zi, ca să ne 
ducem la cursuri, zăceau cinci oameni împuşcaţi, 
întinşi unul lîngă altul, şi pe care forfoteau roiuri 
uriaşe de muşte grase, verzui. Erau legionarii. 
Armand Călinescu fusese asasinat la Bucureşti, iar 
guvernul dispusese, ca măsură de represalii, 
executarea, în fiecare localitate, a unui anumit 
număr de membri ai gărzii de fier. 

Pînă-n Crăciun, mi-am văzut oarecum de lecţii. 
Însă nu mai aveam profesori de calibrul celora de 
la liceul militar „D.A. Sturdza”. Şi nici ca Augustin 
Z.N. Popescu, de la „Ferdinand”. Iar dascălii de la 
„Cultura”, şi ei erau mai presus. 

Aşa că, mai mult m-am ocupat de... literatură. 
Scriind poe-zii. Zi şi noapte. Pe care le citeam 
unicului meu coleg apt să mă priceapă, unul 
Simion Cerăceanu, lunganul sosit de la Calopăr ca 
să devie cîndva bancher sau contabil. N-a ieşit din 
el, nici una, nici alta. A publicat o sumedenie de 
poezii, prin „Curentul literar-magazin”, îmboldit 
de mine. Asta, bineînţeles, ceva mai tîrziu, după 
ce-mi creasem un vad la respectiva revistă. Peste 
ani, aveam să-l reîntilnesc la Bucureşti. Parcă era 
gazetar, la un ziar departamental, cred că 
„Lupta C.F.R.”. O dată m-a şi vizitat, în Calea 


386 


Mogşilor. Apoi, spre nedumerirea mea, n-a mai dat 
nici un semn de viaţă. Şi nici poezie n-a mai scris. 
Păcat, deoarece era un talent autentic, practicînd 
o poezie ţărănească cu totul aparte, plină de seve 
şi arome olteneşti. Cum, de la Ila-rie Dobridor, nu- 
mi mai fusese dat să citesc. 

De asemenea, ar mai fi fost un elev receptiv la 
literatură. Însă a evoluat în altă direcţie. Incă de 
pe atunci bătea mingea toată ziua. Apoi, a ajuns 
un faimos fotbalist, şi, ceva mai în-colo, antrenorul 
echipei naţionale. Il chema Angelo Niculescu. Pe 
care-l ştie acum o lume întreagă. Eu unul, neavînd 
organ pentru fotbal, nu l-am mai văzut niciodată. 
Decît în pozele din ziare. În care, cu greu, îl mai 
recunoşteam pe fostul „viitor financiar”. 


Cu şcoala, mergindu-mi din ce în ce mai prost, 
la un moment dat, în loc să mă duc la lecţii, mă 
duceam mult mai bucuros la biblioteca „Aman”. 
Cel puţin, acolo, în afara fantasticului depozit de 
cărţi, din care-mi puteam alege orice, mai aveam 
cu cine schimba o vorbă. 

Iar unul din bibliotecari, Preda Savu, parcă aşa 
se numea, era chiar poet. Publicat de revista 
„Ramuri”, din localitate. Ceea ce însemna mare 
lucru. Din păcate, apărea din an în Paşte. Dar şi 
cînd găseam pe piaţă ultimul număr ieşit de sub 
tipar, puteam citi în paginile venerabilei publicaţii 
numai nume de prim rang. 

Datorită lui Preda Savu, am ajuns şi eu la 
cenaclul doam- nei Elena Farago. De fapt, pe 
dînsa n-o zărisem niciodată la biblioteca a cărei 
directoare era. Mai mult stătea închisă în clădirea 
din curtea instituţiei, aceasta fiind obligată să-i 
asigure şi locuinţă. Cînd i-am fost prezentat, 
dîrdîÎind de emotie, şi-avind în buzunar un teanc 
de poeme, mi-am dat seama de ce nu părăsea 
casa. Era atit de suferindă, încît mai tot timpul 
şedea tolănită, într-o rînă, pe-o canapea uriaşă 


387 


lipită de peretele din fund al odăii de primire. 
Unde, dealtfel, se desfăşura şi aşa-zisul cenaclu. 

li spun „aşa-zis”, deoarece, după mine, era mai 
mult o societate de binefacere, patronată de 
marea doamnă a poeziei româno-olteneşti. Suflet 
mare, se miluia faţă de noi, nechemaţii, şi-şi făcea 
pomană primindu-ne şi citindu-ne bazaconiile în 
casa domniei-sale. 

Aproape un an de zile am „frecventat” cenaclul. 
La care, uneori, cînd sosea de la Bucureşti, 
participa şi Coca Farago, fiica poetei. Ziaristă, 
prozatoare şi poetă, Coca Farago era o fer- 
mecătoare şi tulburătoare făptură celestă, înaltă şi 
filiformă, cu ochi de antracit arzind mocnit, mai 
totdeauna îmbrăcată în negru. Cînd îşi făcea 
apariţia lingă maică-sa, şi-aveam nenorocul să-mi 
vină rîndul să citesc, mi se-mpleticea limba în gură 
şi rosteam numai sintagme indescifrabile. 

Odată, mi-aduc aminte c-am recitat un poem ce 
se chema „Primăvară'39”, devenit ulterior, din 
motive de  întîrziere a apariţiei sale, 
„Primăvară'40”, în chipul următor, redau numai 
ultimele două versuri: 

— „La rapoarte, damnaţilor şi domnişorilor, 

că vin prima oară, asta-i, a zăvoarelor!” 

Cînd am sesizat zîmbetele ce-nfloriseră pe 
buzele asisten- ţei, mi-am dat imediat seama că se 
produsese catastrofa la care mă aşteptam, 
dealtfel. Fiindcă, mai înainte de-a porni să declam, 
mă pusese dracul să privesc la ochii domnişoarei 
Coca Farago. Şi-acolo îmi rămăseseră gindurile. 
Căci era frumoasă, „damnaţilor şi domnişorilor”, 
de-ţi venea nu s-o sorbi — într-o lingu-riţă cu apă, 
cum sună clişeul, ci s-o papi de-a dreptul. Fără 
apă, şi fără piine! 

Coca Farago m-a salvat. Zîmbindu-mi diabolic, 
mi-a grăit cu glasul ei de mezzo-soprană 
dramatică: 


388 


— Ia dă-mi mie poemul, măi Marincule! 
(pseudonimul meu de-atunci). 

După ce l-a citit dintr-o privire, a exclamat 
adresîndu-se adunării: 

— Păi, ia staţi, măi dănacilor, că nu-i chiar aşa! 
Ascultaţi cum sună... 

Şi-a recitat atît de frumos şi pătimaş, încît am 
crescut instantaneu în ochii mei. Şi-am renunţat, 
tot instantaneu, la gîn-durile de sinucidere ce mă 
cuprinseseră... lar versurile cu pricina răsunau 
astfel: „La o parte, doamnelor şi domnişoarelor, / 
că vin cu primăvara asta, a zăpoarelor!”. Ceea ce 
era cu totul altceva. 


lar în toamna următoare, cînd îmi făceam 
veacul tot pe la biblioteca „Aman” şi-n salonul 
doamnei Elena Farago, aveam să-ntilnesc acolo 
cea mai mare afluenţă de cititori (în sălile bi- 
bliotecii) şi vizitatori (în salonul poetei). Numai 
intelectuali de rară distincție: profesori 
universitari, scriitori, medici vestiți, ingineri care 
vorbeau mai multe limbi de circulaţie interna- 
ţională. 

Din păcate, numai doamna Farago şi domnul 
Defleury (şeful sălilor) îi puteau pricepe. Eu unul, 
îi ascultam, numai ochi şi urechi, fără să-nţeleg o 
boabă. lar româneşte nu ştiau. 

Erau polonezi. Goniţi din ţara lor de trupele 
hitleriste. Şi care-şi găsiseră adăpost în mai toate 
oraşele noastre. Iar la palatul Mihail, auzisem că 
fusese cazat chiar mareşalul Smygly-Rydz, şeful 
statului polonez. Ce timpuri! Din care, însă, verde 
la cap ca o lubeniţă necoaptă, încă nu puteam 
desluşi nimic. 

Dar poleacii ştiau. De-aceea îşi căutaseră un 
refugiu spiri-tual pe lîngă poeta noastră, ca şi-n 
sălile bibliotecii. Iar numele doamnei Farago, le 
era mai de mult cunoscut. 


389 


Anul şcolar l-am încheiat cu brio. Rămînind 
corigent. La contabilitate. Materie dificultuoasă, 
care nici astăzi nu-mi e la suflet. Probabil, de 
unde mi-e dat s-o întîlnesc pretutindeni. Deşi n-am 
ieşit, de la liceul comercial „Gh. Chițu”, nici om 
de afaceri, nici bancher. Singura bancă rămasă în 
amintire continuă să fie tot banca de sub nucul din 
grădina bunică-mii de la Poiana-Mare. 

Octav, care-avea la bază Academia Comercială, 
m-a ameninţat c-o să mă mediteze el, în timpul 
vacanței de vară. Pe care aveam s-o petrec 
învăţind. Din fericire, la Poiana, pe lîngă Maica- 
Mare. Altă viaţă! 

Şi-am fost expediat de urgenţă la ţară, urmînd 
ca Octav să vină şi el, împreună cu Ongliţa, cînd le 
va aproba Gilcă, de la Centrală, concediul de 
odihnă. Dar Gilcă, om capricios şi ciufut, dealtfel 
un fel de nepot al poetului Al. Vlahuţă, ceea ce-i 
dădea dreptul, îşi imagina el, să se comporte chiar 
ca un poet, tot zăbovea cu aprobarea 
eliberatoare. 


ULTIMA VACANŢĂ 


La gara Golenţi, mă aştepta marea surpriză 
ticluită înde- lung şi-n ascuns de Octav. Şareta! Cu 
care venise să mă ridice Mama Lena. O 
comandase încă din primăvară, fără să-mi spuie 
nimic. lar mătuşă-mea, căreia îi fierseseră creierii 
în cap din pricina vipiei, tot stînd şi aşteptind 
trenul lîngă şaretă, ca nu cumva Vercea s-o ia din 
loc, m-a poftit imediat să urc şi să preiau friiele. 

— Dă-i bice, Vladule, că ne-aşteaptă mama cu 
masa!... 


390 


Învăţat de bunică-mea să mă port uman cu 
dobitoacele, n-am apelat la bici, ci doar am 
şoptit: 

— Hai, Verceo-vîntosule, dă-i drumu!... 

Mama Lena, surprinsă de elanul pe care şi l-a 
luat fostul armăsar, m-a felicitat: 

— Bravo, mînzocule! Ca să vezi cît de mult te 
iubeşte Vercea... 


Maica-Mare, care  se-ncăpăţina să nu- 
mbătrinească deloc, regăsind-o la fel de ţifnoasă şi 
vajnică, ne aştepta cu turtă fierbinte, scoasă de la 
test, cu pui la ceaun, şi celebra dînsei sa- lată 
„orientală” (cu ceapă multă, piper şi ardei, 
„crastaveţi” şi cartofi fierţi). Ca-ntotdeauna, la 
vremea priînzului, trăsese vreo cîteva frunţi de 
comină, şi-acuma abia aştepta să-i scoată Mama 
Lena, din beci, samatocul rece, cu tilvul. 

După ce-am isprăvit şi cu masa, Mama Lena 
ducîndu-se apoi să-şi odihnească osişoarele, şi-am 
rămas numai eu şi cu bunică-mea, „a bătîrnă” şi-a 
mai turnat o ulcică de samatoc, m-a privit niţel 
cîş şi m-a abordat duioasă: 

— la să mai tăinuim şi noi, domle cavaler- 
gîndac, şapte pite şi-un pitac, că nime nu vroieşte 
să steie de vorbă cu mine... Pesemne mă cred prea 
bătrină. Bată-i cucu de nărozi, habar n-au ei ce- 
i în capul meu! Ei, ia spune-mi, cum ai terminat cu 
şcoala? 

Avea  Maica-Mare un obicei straşnic de 
mobilizator. Ori- care din nepoţii dînsei reuşea să 
promoveze clasa era premiat de bunică-mea cu-o 
sumă apreciabilă, să aibă bani de buzunar pentru 
vacanţă. Cam o sută sau două de lei, în funcţie de 
vîrsta năpirstocului. Dacă o minţeam, mă alegeam 
cu nişte leuşteni, dar şi cu ruşinea. Aşa că m-am 
decis să-i spun adevărul: 

— Aşa şi-aşa, Maică-Mare! Sînt corigent... La 
Contabilitate! 


391 


— Bravo ţie maică!... Şi ce-nseamnă asta? E-un 
fel de premiu?... 

— Ei, şi matale! Nu-i deloc premiu... La toamnă, 
voi mai da o dată examenul, ca să mă treacă!... 
Bineînţeles, dacă am să mă pun cu burta pe 
carte... 

— Păi, maică, să te pui! Şi-or fi dat ăia seama 
că-i ceva de capu tău, şi de-aia ţi-au zis 
corijănt. Bun, îmi place de tine! la dă-mi 
borcănelul ăl mic, din scrinul de colo... 

Indicîndu-mi cu degetul arătător, deformat de 
tofuri gu-toase, mobila cu pricina, bătrina şi-a mai 
clătit gura cu nişte vinişor. Cînd am deschis uşa 
scrinului, am şi zărit sertarul (cel de deasupra) 
plin cu borcane. Îndesate pînă-n gît, cu capete de 
sfoară. Vreo şapte sau opt la număr. De diverse 
mărimi. I l-am adus pe cel solicitat, din care 
Maica-Mare a scos cinci poli şi mi i-a înmînat 
spunîndu-mi: 

— Na! Să ai şi tu de cheltuială... 

I-am sărutat mîna recunoscător. Apoi, mort de 
curiozitate, am îndrăznit s-o întreb: 

—  Maică-Mare, ce-i cu sforicelele ălea din 
borcănaşe?... 

De fapt, aveam eu unele bănuieli, cum că 
bătrina-şi ţine banii ascunşi sub ghemotoacele de 
sfori, dar nu pricepeam ros-tul feluritelor 
dimensiuni ale recipientelor. 

— Au şi ele socoteala lor... Doar mă ştii că nu-s 
o risipitoare. Ălea, din borcanele mari, îs pentru 
legat găvanele cu gogoşari puşi la murat, celelalte, 
după cum arată, mai lungi sau mai scurte, că de- 
aia le-am virit în borcane deosebite, ca să nu le- 
ncurc, sînt pentru castraveți, ciuşti, gogonele, 
cono- pidă şi-aşa mai departe... 

— Dar sforicelele care-s mititele de tot, din 
borcanul de lîngă pristolnic? 


392 


— Alea-s cele care nu folosesc la nimic! — mi-a 
comuni- cat senină bătrîna. Însă le-am păstrat şi 
pe ele, ca să nu să piarză... 


Pe la sfîrşitul săptămînii, a sosit Ongliţa. 
Singură. Octav fusese concentrat, fiind 
sublocotenent în rezervă. Agenţia O- 
nchiseseră, pînă-n toamnă, cînd avea să se- 
napoieze artile-ristul nostru. Deci, adio meditatii la 
contabilitate. Scăpasem! 


Vreo două săptămîni, dacă nu cumva şi mai 
mult, m-am ocupat numai de şaretă. Îl înhămam pe 
Vercea, plecam singur la vie, să văd dacă n-a dat 
mana peste ea, mă duceam la moară, la Enuică, 
sau la Iraclie lovănescu, să-i macin bunică-mii 
vreun sac de porumb, că-i trebuia uruială de mălai 
pentru păsări şi tăriţe pentru, mămăliga zăvozilor 
din bătătură. Şi făcea Maica-Mare, din tăriţele 
alea, grunzoase şi numai spărturi, o mămăligă atît 
de gustoasă de te lingeai pe degete. 

Ca să-mi dea şareta pe mînă, bunică-mea îmi 
trasase sar- cina să mă ocup de Vercea. În fiecare 
dimineaţă, trebuia să-l ţesăl, pînă scoteam zece 
rînduri de praf de pe el, să-ladăp şi să-i trag fin 
din podul de deasupra grajdului. Apoi, şi gloaba 
şi şareta erau ale mele. 

Şi, ca să nu zacă de pomană, într-o bună zi mi-a 
trecut prin cap o idee de milioane. Metaforic 
vorbind. Deoarece, dacă din rentabilizarea şaretei 
şi-a mirţoagei realizam, zilnic, treizeci de lei, 
maximum, era splendid. Dacă nu chiar sublim. lar 
teh- nica adoptată de mine, senzaţională. Profitînd 
de faptul că nimeni nu-mi controla substratul 
acţiunilor de ultimă oră, cînd plecam pe poartă, cu 
Vercea înhămat la şaretă, îi spuneam maică-mii, 


393 


iar alteori bunică-mii, în funcţie de cine mă 
depista tulind-o: 

— Îi trag o fugă pînă la Golenţi!... Să-l mai alerg 
pe Ver- cea, că prea s-a îngrăşat, ca o beşniţă... lar 
dacă mai găsesc şi pe cineva cunoscut în gară, 
sosit cu trenul, îl miluiesc şi-l iau lîngă mine, că tot 
e locul liber! 

Nefericitul de Vercea! N-arăta ca o beşniţă din 
pricini de supraponderabilitate, ci de bătrineţe. Şi 
nici pornirile milostive nu-mi rămîneau 
nerăsplătite. Uneori, înghesuiam în şaretă şi doi 
sau trei inşi. Şi, la debarcarea în Poiana, mai 
fiecare îmi dădea zece sau cinşpe lei. Că oameni 
erau. lar unii chiar îşi explicau gestul: 

— Na, mă băiete, ia şi tu zece leuşteni, că prea- 
l chinu-  ieşti pe dobitocul ăsta! Nu vezi că-i gata 
să-şi dea sufletul?... Cumpără-i nişte ovăz, să mai 
prindă puteri... 

De obicei, cursele le efectuam după-amiaza, 
cînd ştiam că vine trenul de 4,13, personalul de 
Calafat. Atunci picau cei mai darmici clienţi. 
Oamenii erau cu chef, îşi rezolvaseră treburile la 
Băileşti sau Craiova, la tîrgurile de-acolo, şi nu se 
mai scîrţăneau. 

Din nefericire, odată, într-o zi ploioasă, din 
personal nu debarcase decît o singură persoană. 
Individul era ceva mai înţolit, domneşte. „Fără 
patruzeci de franci, mi-am zis eu, nu se lasă 
boierul”. 

Nu s-a lăsat. 

Ba dimpotrivă, mi-a cerut el mie. Datele 
personale. Întrebîndu-mă: 

— Al cui eşti, mă ţică?... 

— Al Olgăi! 

— Care Olgă? 

— Olga, fata lui Maica-Mare, a lu Marincu..? 

— Aha! O ştiu, că doar am făcut primara cu 
ea... Va să zică, tu-mi eşti băiatul ei, ăla 
năzdrăvanu... 


394 


— Nene, ştii ce? Dă-mi mai bine gologanii, c-am 
treabă, şi mă prinde seara aici! — l-am somat pe 
domnul acela prea curios. 

— Nu-ţi dau nimic! Dă-te jos din şaretă... 
Pezevenghiule! Tu să-mi aduci de-acasă banii... C- 
altminteri nu mai vezi nici cal, nici droşcă, aşa 
să ştii... 

Niţel speriat, am coborit. Şi l-am întrebat sfios, 
de astă dată: 

— Care bani? 

— Ăia pe care i-ai luat, la poker, de la Jenică! 

— Şi ce te priveşte pe matale? l-am cîştigat 
cinstit! 


— Păi Jenică e băiatu meu, şi mi-a spus că tu l- 
ai atras la jocuri de cărţi!... lar banii erau ai mei, 
fiindcă mi i-a furat din birou... Acuma, 
pokeristule, fugi repede-acasă, şi vină cu mă-ta, să 
afle şi dînsa cu ce se ocupă fi-său. Spune-i c-o 
cheamă Costică Enuică, directorul şcolii, mă ştie 
ea cine sînt! 


Din ziua aceea nefastă, cînd maică-mea 
încercase să mă bată gonindu-mă prin bătătura 
bunică-mii, şi-abia scăpasem de mardeală sărind 
gardul în grădina Stănoilor, unde m-am azvirlit în 
lac, şi-am trecut de partea cealaltă, de-atunci am 
aban- donat „cursele Golenţi-Poiana”. Dar şi 
pokerul cu copiii din sat. Eu jucam pe banii mei, 
dobîndiţi prin muncă, în schimb ce pramatiile 
de Jenică, Sîrbu şi Aristică se aprovizionau din 
punga părinţilor. Urită treabă! 


Mi-am recăpătat dreptul de folosinţă a şaretei, 
numai după ce i-am jurat Ongliţei că mă las de 
transporturi de călători şi de jocuri de noroc, şi 
după ce i-am demonstrat că sînt în stare să am 


395 


grijă de Vercea, şi mai intensiv decît o făcusem 
pînă atunci. Cînd i-am arătat că scuturasem din 
ţesală, pe podeaua cimentată din grajd, douăzeci 
de rînduri de praf, extrase cu mari suferinţe (şi 
din partea mea dar şi din cea a bietului Ver-cea) 
de pe pielea dobitocului, care arăta de parcă 
năpiîrlise brusc, maică-mea mi-a îngăduit să plec, 
cu şareta, la Calafat. În vizită. La tanti Marioara 
şi la nea Giuică, sora dînsei şi, respectiv, cumnatu- 
său. 

În realitate, nu ţineam chiar să-i văd pe 
„bătrîni”. Însă nu-l mai întîlnisem de mult pe Radu 
Giuică, văru-meu bun, tot- odată şi unicul lor 
copilaş, recent înălţat în grad, sublocotenent, ca 
absolvent al şcolii de ofiţeri de cavalerie. lar 
Mama Lena mă informase că Radu, mai înainte de 
sosirea mea la Poiana, tre-cuse pe la Maica-Mare, 
venind călare de la Calafat. Vreo treisprezece 
kilometri, numai la trap şi la galop. Mă rog, îi 
convenea. Taică-su, avocatul Georgescu-Giuică, 
unul din cei mai scumpi unchi ai mei (colaterali, 
dinspre mama), fusese nevoit să-l „doteze”, aşa 
cum cereau regulamentele, c-un armăsar de mare 
clasă. Pe cînd eu, cu amăritul de Vercea, nu-mi 
puteam îngădui decît un mers la pas. Dar şi-acela 
prevăzut cu nenumărate halte de ajustare. 


Aşa că, în afară de plăcerea evadării, eram 
curios să-i văd „pursîngele”, să mai fac o tablă cu 
Radu şi, în special, să mai cercetez biblioteca lui 
nea Giuică. Căci avea bătrinul o colec- ţie de cărţi 
fantastică. Fiind nu numai un mare cititor, dar şi 
— un tenace — pretendent la titlul de „scriitor”. 
Încă din anii trecuţi, ştiam că lucrează la un amplu 
poem, un soi de „Olte-niadă” (parafrază la 
„Ţiganiada”). Iar originalitatea acestuia consta în 
faptul că era în proză. Totuşi, de oricite ori 
încerca-sem să-mi arunc ochii asupra 
manuscrisului, nea Giuică evi- tase să mi-l arate. 


396 


Acuma nădăjduiam, nu numai să mă revăd cu 
văru-meu mai mare, cel care, încă de pe cînd eram 
copil, avusese totdeauna grijă, de Crăciun şi de 
Paşti, cînd ne vizita la Piteşti, să-mi completeze 
biblioteca personală eu splendidele volume din co- 
lecţia „Basmele lumii”, editată de Ig. Hertz, dar şi 
să mă aprovizionez copios din rafturile cu cărţi 
aflate în biroul lui nea Giuică. 

Cărţi aş mai fi avut eu şi la Poiana. Dar relaţiile 
mele cu librarul din sat intraseră într-o zonă mai 
dificilă. Bineînţeles, personal nu purtam nici o 
răspundere. Pînă să ajungem aici, de cel puţin trei 
ori pe săptămînă îl vizitam pe individ în dugheana 
din centru, de lîngă crişmă, unde-l găseam 
ghemuit pe-un scaun în spatele tejghelelor 
prăfuite. 

— Bună ziua, ciciu Vanciu! Ce mai faci? — îl 
luam eu pe departe. 

— Prost, bre!... 

— Ai păţit ceva? — mă interesam fals îngrijorat, 
cunos- cînd marfa. 

— Păţit, bre! — răspundea bătrinul. 

— Te doare iarăşi piciorul? 

— Doare! Ăla din dreapta... Şi doare şi capul... 
Rău! Că-i timpit. Dau cărţi scumpe la tine, pe 
daiboj... Nu mai merge aşa. Dăm faliment, bre!... 

Babalicul de ciciu Vanciu, om la vreo optzeci de 
ani, întreținea cu subsemnatul un soi de comerţ 
aparte, „sui generis”. Deoarece n-aveam bani 
destui, ca să-mi cumpăr tot ce m-ar fi interesat 
din  magherniţa lui îmi dădea cărțile 
împrumut, pe 


termene extrem de scurte, contra sumei de zece 
lei ziua. Indiferent cîte volume sau fascicule aş fi 
luat. În depozitul din do- sul librăriei, o infamă 
magazie din scînduri, în care se găseau de toate, 


397 


de la maldăre de ziare vechi, rămase nevîndute, 
baloţi de hîrtie pentru ambalaj, abecedare şi-alte 
manuale şcolare, cumpărate de la şcolari, pe-o 
acadea sau nişte sugiucuri amărite, avînd în 
vedere că „librăria” lui ciciu Vanciu era totodată şi 
magazin universal, tone de caiete şi tăblițe de 
ardezie, lăzi cu cuie şi piroane, sape, cazmale, 
furci şi coase, şi pînă la butoaie cu păcură pentru 
uns bucşele de la osiile căruţelor, bătrinul mai 
avea, zvirlite într-un ungher, alandala, într-o 
dezordine cumplită, teancuri întregi de romane în 
fascicule, unele din ele chiar legate în volume, din 
exemplarele returnate. De-acolo îmi alegeam 
lecturile acelei vacanțe de pomină. Bineînţeles, de- 
oarece bătrinul mi le socotea cu ziua, căutam să 
iau cît mai multe. De-aceea, cît era ziua de lungă, 
citeam sub nucul din grădina bunică-mii, pînă mi 
se umfla capul şi vedeam negru înaintea ochilor. 
Într-o fantastică şi febrilă cursă, ca nu cumva să 
ies în pagubă. Ce-i drept, nici ciciu Vanciu nu se 
lăsa mai prejos, încercînd să-mi vire toate 
ciurucurile pe git. 

Existau în dotaţia „hambarului” o sumedenie de 
lucruri deosebit de ispititoare, precum şi-o 
grămadă de lucruri antediluviene. Unele din ele, 
dar într-o formă incompletă, le mai găsisem şi-n 
podul magaziei lui Tatapetre, bunicu-meu de la 
Piteşti. Aici însă, la ciciu Vanciu, le-aveam în 
întregime. Bună oară, cinci volume, groase de-o 
palmă, alcătuite din fasciculele legate ale 
celebrului roman scris de Edgar Rice Borroughs — 
„Tarzan”. Sau, alte patru cărţoaie, cu „Prin 
deşertul Saharei”, a lui Karl May. Ca să nu mai 
vorbesc de „Regele boxerilor”, „De la tron la 
eşafod”, „Ocolul pămîntului în avion” şi „Sherlock 
Holmes”, acesta din urmă tot în fascicule, însă 
neaparţi-nînd lui sir Conan Doyle, ci, după cum am 
aflat mai tirziu, fiind opera colectivă a unor 


398 


conţopişti anonimi din cadrul editurii „Ignatz 
Hertz”. 

Conflictul izbucnise din pricina dispariţiei, în 
condiţii tragice, a întregii colecţii „Amante 
celebre”. 

Mama Lena, puritana familiei, mă surprinsese 
devorînd cărţuliile cu aceste fantastice amante sub 
nucul din grădină. Îi fusese suficient să descifreze 
titlul uneia din broşuri „Messa- 


lina, împărăteasa Byzanţului”, ca să-mi confişte 
cele vreo cincisprezece volumaşe şi să-mi 
organizeze un scandal monstru. 

— Auzi, domle, ce-i în stare să citească fi-tu! — 
a dema- rat mătuşă-mea, adresîndu-se maică-mii. 
Cărţi despre putori... La virsta lui, în loc să înveţe 
la contabilitate, ca s-ajungă şi el un comerciant 
sau director de bancă, stă şi citeşte toată ziua 
numai poveşti dintr-astea, ruşinoase! Ce-o să iasă 
din el?... Un fustangiu şi muieratic, cum a fost 
Dănciulescu al meu!... Află, Olgo, că-i iau cărţile şi 
le pun pe foc... 

Maică-mea  a-ncercat să se opună. Spre 
disperarea mea, care n-apucasem să le termin pe 
toate, n-a reuşit. Degeaba i-am spus Mamei Lena 
că Dănciulescu îşi luase lumea-n cap şi-o părăsise 
din alte pricini. Cînd i-am precizat însă că 
intelectualii satului îi zic şi  mătuşă-mii 
„Messalina”, Mama Lena a purces a urla: 

— Mie-mi spun aşa?... Porcii! Că nu m-am 
culcat cu nă-tăfleţul de Ciuvete, directorul şcolii, 
sau cu doctoru Sucilă, boul ăla, de la Pisc, ori cu 
veterinaru, blegu, blegilor?... 

Ongliţa a dat bir cu fugiţii, auzind cele de mai 
sus. De fapt, s-ar fi cuvenit să-i spună mătuşă- 
mii adevărul. Că nu pentru tentativele eşuate ale 
celor menţionaţi de dînsa îi scoseseră porecla de 
mai sus, ci pentru reuşitele altora din sat, mult 


399 


mai numeroşi şi mai ţapeni, aparţinînd populaţiei 
de rind a comunei. 

Mama Lena a luat volumaşele, strigindu-mi, de 
data asta mie: 

— Le dau foc, să ştii, muceo-căciîceo! Şi dacă te 
mai prinz cu-aşa ceva la noi în bătătură, te 
dezmoştenesc... Cît ai zice peşte! 

Chestia cu dezmoştenirea m-a lăsat rece. 
Auzisem că mătuşă-mea ar fi avut de gînd să mă 
înfieze, însă nu crezusem o iotă. Mie-mi părea rău 
de colecţia „Amantele celebre”, şi nu de averea 
Mamei Lena. 

Cînd m-am dus la ciciu Vanciu, i-am mărturisit 
adevărul. 

— Ciciu Vanciule, mi-a luat mătuşă-mea cărţile! 
Cum să ne socotim?... 

— Mă prostule, de ce luvat?... Povesteşte cum o 
fost, şi p-ormă vedem noi... 


Terminîndu-mi relatarea  păţaniei,  redînd-o 
întocmai, librarul, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, 
se tăvălea pe jos de ris. Cînd s-a potolit, babalicul 
mi-a spus, încă mai chicotind: 

— Bre, fără două sute nu scapi de mine!... Atîta 
face cărţile... Te duce la Mă-ta Lena şi cere bani 
de la scroafa. Spui că zis ciciu Vanciu, dacă nu dă 
banii, povesteşte la tîrg ce-nvirte ea cu 
Segărceanu, cu Costea lu Sîrbu, cu Loancă 
Bulgaru, cu Iovan, gineri-miu! Auzi? Altminteri nu 
mai dădum cărţi la tine... Hai sictir, prostule, şi 
du-te de-aici. Vii să spui ce zis scroafa!... 

Nu m-am mai dus deloc la ciciu Vanciu. Deşi 
mai avea în magazie o sumedenie de lucruri 
demne de lecturat. Mai ales din „Colecţia celor 15 
lei”. Dar cum să-i fi transmis mătuşă-mii spusele 
hodorogului? Ar fi însemnat să mă expun în mod 
inutil. Mai aflasem şi eu despre aventurile 
messalinice ale mătu- şă-mii. Şi nu din gura 


400 


oricui, dar din blestemele şi bombăne- lile bunică- 
mii. Care, de fiece dată, cînd casa mătuşă-mii era 
zăvorită pe dinăuntru, şi-avea obloanele trase, 
pornea să vorbească de una singură: 

— Fir-aţi să fiţi voi de încroşnaţi, că nu vă mai 
satură Dumnezeu! Ce-oţi fi găsind la fie-mea, 
beşondriţilor, de vreme ce-a lepădat-o şi 
mîndreţea aia de Dănciulescu... Făcu-v-aş şi 
dregu-v-aş de beşniţe!... 

Pe de altă parte, bătrina se fudulea cu fata 
dînsei cea mai mare. Şi avea şi motive. Căci Mama 
Lena, femeie la vreo patruzeci şi ceva de ani, nu 
numai că-ţi lua piuitul cu prestanţa ei, purtîndu-se 
ca o doamnă de rasă „pursînge”, însă îşi mai păs- 
trase ceva din frumuseţea anilor tinereţii. Cu faţa 
pirlită de soare, de parcă s-ar fi bronzat la 
Tekirghiol, unde, dealtfel, pleca în fiece an, cu 
părul nevopsit niciodată, lăsîndu-l aşa cum era, de- 
un alb argintiu şi strălucitor, arăta destul de 
straniu printre intelectualele de gradul II ale 
satului, semănînd extraordinar cu-o amazoană 
sud-americană, după cum văzusem În-  tr-un 
manual de geografie. În plus, mai beneficia şi de-o 
sănătate explozivă, iradiind în juru-i efluvii 
suprasaturate cu energie psihofizică. Era o figură! 

De-aceea, bunică-mea, după monoloage de tipul 
celor de mai sus, o întorcea pe partea cealaltă, 
bombănind oarecum încîntată: 

— Las”, că bine vă face Lena mea, de-arătaţi ca 
nişte lămii stoarse! 

Rămas fără sursa de aprovizionare cu cărţi, din 
hambarul lui ciciu Vanciu, călătoria la Calafat îmi 
prindea bine. Din toate punctele de vedere. 
Deoarece, în afară de nea Giuică şi Radu, mai 
aveam şi-alte neamuri în orăşelul de pe decindea 
Dunării. 


401 


ULTIMA VACANŢĂ (COMPLETĂRI, ÎN DEPLASARE) 


lar rubedeniile la care mă refer aveau şi 
acestea vădite înclinații pentru artă şi literatură, 
întocmai ca şi nea Giuică. Dacă nici la Piteşti nu 
duceam lipsă de articolul respectiv, la Calafat, în 
schimb, situaţia era mult mai înfloritoare. 

Am întins-o spre Calafat, cu amăritul de Vercea 
înhămat la şaretă, cam în jur de nouă dimineaţa. 
lavaş-iavaş, gloaba s-a descurcat satisfăcător, 
astfel încît, pe la ora prinzului, am pi- cat taman 
la tanc pe capul lui nea Pistol. Nu, nu era o 
poreclă, şi chiar aşa-l chema. Directorul şcolii 
primare, de lîngă Monument, mai precis peste 
drum de acesta, nea Ionică Pistol o ţinea de 
nevastă pe tanti Milica, sora maică-mii, cu care 
turnase doi veri primari pentru mine, pe Speranţa 
şi pe Dinu. Nu ştiu ce m-o fi împins să trag la 
dînşii, în loc să mă fi dus la nea Giuică, aşa cum 
intenţionasem iniţial. Probabil, cred eu, dragostea 
cu care mă-nconjurau membrii tribului Pistol, mult 
mai caldă de- cît cea manifestată de nea Giuică şi 
tanti Marioara. 

Nea Ionică Pistol, o namilă de bărbat, frumos şi 
zdravăn, totdeauna cu zîmbetul pe buze, ori de 
cîte ori mă vedea, fie că ne vizita dînsul, fie că mă 
duceam eu în casa lui, se bucura din tot sufletul, 
mă pupa pe amîndoi obrajii, muşcîndu-mă dulce 
de pomeţi, cu dinţii lui de lup, albi şi colţoşi, şi mă 
sălta în braţe, pînă ajungeam cu capul la tavan. Că 
era şi înalt, nea Pistol, ca un husar. 

— Etete, cine-a venit! — a exclamat nea Ionică 
Pistol, repezindu-se să mă sărute, fără a uita să-mi 
muşte obrajii... Mi-lico, Speranţo, Dinule, aduceţi-i 
şi lui Vlăduţ o strachină, să mănînce cu noi... 

Erau cu toţii la masă. Şi m-au ospătat ca-n 
povestirile lui Sadoveanu. Numai cu peşte. Borş de 


402 


crap, plachie, saramură cu mujdei. În timp ce 
mîncam, le-am explicat rostul prezenţei mele, 
cerindu-mi iertare că-i preferasem pe dînşii, 
renunţind să mă duc la nea Giuică. 

— Mai du-te în pisici, mă Vladule! Ce-mi umbli 
mie cu şpiribanţuri. Inima te-a tras încoace! — m-a 
luat la rost nea Pistol, rizînd mînzeşte. Ce, Giuică 
ţi-a spus basme-n copilărie, cînd nu vroiai să te 
culci, pînă nu-ţi povestea Speranţa ceasuri de-a 
rîndul?... 

Deci, asta era! Într-adevăr, Speranţa, vară-mea, 
cu vreo şapte sau opt ani mai mare ca mine, avea 
harul de-a istorisi. Imi povestea tot ce citise, mai 
punea de la ea, iar felul în care o făcea, cu 
intonaţii dramatice sau comice, în funcţie de 
subiect şi caracterul personajelor, reprezenta un 
autentic spectacol. 

Dinu, văru-meu, în schimb, elev la şcoala de 
ofiţeri de aviaţie, îmi citea din poeziile lui, multe 
din ele puse şi pe muzică proprie. 

De fapt, amîndoi îl moşteniseră din belşug pe 
nea Pistol. Care, cînd punea mîna pe vioară, şi 
pornea să cînte în neştire, acompaniat la pian de 
Speranţa şi vocal de Dinu, rămîneam cu toţii 
înmărmuriţi de plăcere. Tustrei erau în stare să 
cînte ore întregi. 

Atunci, dorind să dau cezarului ce-i al 
cezarului, i-am mărturisit lui unchiu-meu: 

— Aşa-i, nea Ionică! Fără voi, mi-ar fi fost 
copilăria săracă... Ce zici, nu ne cînţi ceva? 

— Măi, de cîntat eu ţi-aş cînta, însă mă cheamă 
nişte treburi în tîrg!... Dar diseară, organizăm 
neapărat un concert... 

Dulcea şi mărunţica tanti Milica, arborind aerul 
ei de martiră, a ţinut să lămurească situaţia: 

— Da! Aşa.-i... Are treburi în oraş, pe lîngă gară. 
Unde-i bordeiul Floricăi!... 

Nea Pistol s-a încruntat niţel, apoi s-a ridicat de 
la masă, cam brusc, şi-a plecat val-virtej. 


403 


Avea şi el oarece păcate. Tot de la Maica-Mare 
auzisem de povestea cu Florica-tutungioaica. 
Atunci cînd surprinsesem, fără voia mea, o 
conversaţie între bunică-mea şi Mama Lena. 
Amîndouă, pitite în via din bătătura casei, discutau 
aprins soarta Milicăi. Zicea Mama Lena: 

— Am fost la Calafat şi-am văzut cu ochii mei! 
Cumna- tu-meu Pistol, ferindu-se, se furişa în 
tutungeria ţigăncii... 

— Tor fi trebuit şi lui ţigări, fa Leno! — a 
presupus  bătrina. 

— Poate fi şi-aşa, mamă, — a acceptat ideea 
mătuşă-mea, însă fumează cam mult, buhaiul, de 
vreme ce-a avut nevoie de două ceasuri, pînă să-şi 
cumpere iarba diavolului,!... Ce-i de făcut, ai?... 

— Tu să nu te viri, Leno, ca musca-n lapte! — i- 
a răs- puns Maica-Mare. Las’, c-o să vorbesc eu 
cu Milica, să-şi vază de treburi... Eu aş zice că-i 
mai bine-aşa, altminteri o omoară Pistol, că prea-i 
bărbat nărăvaş. Dacă-l potoleşte tiganca, o mai 
izbăveşte şi pe Milica noastră de chinurile 
patului... Ce? N-am dreptate? Că doar pricepi la 
lucrurile astea. Că nici Sima al meu, tac-tu, nu 
prea avea astîmpăr. 

Eram în coridorul dinspre vie, cînd le-am auzit. 
Şi-am tăcut milc. 

Tot aşa cum am tăcut şi-acum, după dispariţia 
din cîmpul nostru vizual a lui nea Ionică Pistol. 

Însă Dinu, dorind să spargă liniştea apăsătoare 
ce coborise asupra mesei, m-a invitat, zîimbindu-mi 
mînzeşte: 

— Hai cu mine, muceo, să te plimb cu barca!... 


Peste o jumătate de ceas, eram pe Dunăre. 
îndreptîndu-ne spre ostrovul din mijlocul fluviului. 
Malacul de văru-meu, o frumuseţe de bărbat, 
trăgea la rame, avînd-o lîngă el pe domnişoara 
Giubegea, o învăţătoare tinerică şi fişneaţă de la 
şcoala condusă de nea Pistol. Dinu, numai în 


404 


costum de baie, o-nvăţa să mîne luntrea, cîntindu-i 
totodată o compoziţie proprie: „Departe sînt de 
tine, şi totuşi sînt aproape”. Glasul lui vă- ru- 
meu, vibrat şi splendid timbrat, plutea peste apele 
tulburi-verzui, făcînd-o pe fragila domnişoară 
Giubegea să freamăte ca o trestie în bătaia 
vîntului. 

— Tu să stai lîngă barcă, să nu ne-o ia careva! 
— mi-a poruncit văru-meu. Eu mă duc să-i arăt 
domnişoarei pădurea de răchite... 

Rămas pe malul ostrovului, unde Dinu îşi 
trăsese barca, virind-o cu botul în nisipul auriu şi 
fin, am purces să cuget la nemurirea 
sufletului. Mai precis, să-mi depăn amintirile 
despre muierile receptive la artă şi poezie. Că-i 
recitasem şi eu versuri domnişoarei Genia Prujină. 
Cu rezultatele bineştiute. Ce să-i faci! N-aveam 
vocea lui văru-meu, şi nici pectoralii săi, de atlet 
olimpic. 

Şi-apoi, hai să fim serioşi, pe-atunci practicam o 
artă poetică mult mai modernă decit banalele 
romanțe cîntate de Dinu. 

Încercînd să-mi  rememorez unele din 
producţiile mele, compuse la liceul militar 
„Ferdinand”, am aţipit. Cu funia bărcii legată de 
mînă. Vipia după-amiezii era nespus de fierbinte, 
văzduhul vibra deasupra undelor, iar miriadele de 
gîngănii zum-zăiau atît de îmbietor, încît nici n-am 
simţit cînd s-au înapoiat văru-meu şi domnişoara 
Giubegea. 

Însă m-a trezit întrebarea pe care mi-a adresat- 
o Dinu: 

— Unde-i yola, măi beşleagă?... 

I-am arătat funia legată de încheietura miî.inii. 
Barca însă, nu i-am mai putut-o arăta. Dispăruse. 
lar cel ce-o furase, pro-fitînd de somnul meu, se 
rezumase doar să taie legătura de cînepă răsucită 
în patru. Şi dus fusese. Cu luntre cu tot. 


405 


Domnişoara Giubegea, mai frumoasă ca la 
sosire, deoarece păru-i îi era plin de frunzuliţe de 
răchită, arătînd acum ca o zeiţă a pădurii, părea 
gata să pufnească în plins. 

— Stai, fetiţa neichii, liniştită, că numaidecit 
aduc yola! — a încurajat-o Dinu, aruncîndu-se în 
undele Dunării şi pornind înot spre debarcader. 


La masa de seară, după ce ne întorseserăm din 
fantastica aventură, în aceeaşi ambarcaţiune 
recuperată de văru-meu, l-am auzit suflîndu-i 
Speranţei: 

— Ascultă, fă soro, dacă mai îndrăzneşti 
vreodată să-mi iei barca, şi-asta numai pentru 
că n-o poţi suferi pe nefericita aia de Pussy, să 
ştii că-i spun totul bătrînului... Crezi că nu te- 
am zărit cu Petre Popa al tău, pupindu-vă în 
crîngul de lîngă Baba Rada?... Cu el ai venit, de 
mi-ai furat yola? 

— Nu, mă fleţule! — i-a ris în nas vară-mea. 
Singură am fost, trecînd Dunărea înot, ca şi tine, 
că doar n-oi fi ca slăbă-noaga aia de Pussy. 

Într-adevăr, nu era. Speranţa arăta ca o statuie 
de bronz. Înjghebată numai din muşchi rotunzi şi 
rumeniţi de soare, frumoasă ca Diana din 
mitologia lui Popa Lisseanu. Şi nu ştiu de ce, dar 
cînd l-am auzit pe Dinu că Speranţa se săruta cu 
Petre Popa, un ofiţer de la noi, din Poiana-Mare, 
noutatea mi-a că- zut nespus de greu pe suflet. 
Pentru mine, Speranţa era cu totul altceva decît o 
femeie obişnuită. Mai curînd o zeiţă a eternei 
tinereţi, deținătoarea tuturor poveştilor de pe 
lume. Dacă Petre era capabil s-o vrăjească, 
spunîndu-i cine ştie ce basme cu cocoşul roşu, 
toate iluziile mele despre puritate se prăbuşeau. 


Şi-a doua zi chiar, m-am mutat la nea Giuică. 


Care, împreună cu tanti Marioara, m-a 
întîmpinat prestant şi pompos. Poftindu-mă, după 


406 


îmbrăţişările de rigoare, în biroul său avocaţial, 
acolo unde-şi avea şi biblioteca lui fantastică, pe 
puţin vreo cinci mii de volume. 

— Măi Vladule, rămii aici şi uită-te la cărţi... Eu 
mă duc în oraş, să văd pe unde-mi umblă domnu 
Radu al meu! Dacă-l găsesc, îi spun c-ai venit la 
noi şi să-şi abandoneze, o vreme măcar, cît vei fi 
aici, nenumăratele prietene din tîrg... 

Pînă s-au întors nea Giuică şi Radu, destul de 
tirziu, ce-i drept, avusesem timp suficient să-mi 
arunc ochii asupra rafturilor înţesate cu cărţi. Dar 
şi să-i dereglez maşina de scris a lui unchiu-meu. 

Cînd l-am văzut pe Radu în uniformă de 
sublocotenent de cavalerie, cu cisme prevăzute cu 
rozete, tunică strinsă pe talie şi pantaloni cu 
lampas roşu, am înţeles de ce se dădeau în vînt 
după el domnişoarele tirgului. Arăta ca un cocoş, 
ţanţoş şi fercheş, chiar frumos s-ar fi putut zice. 

Mişcîndu-se ca o zvirlugă, s-a repezit să mă 
îmbrăţişeze, declarîndu-mi entuziasmat: 

— Vlăduţule, ce bine c-ai venit la noi! Pînă să 
mă prezint la regiment, mai am trei zile libere... 
Taman de-ajuns, să-ţi arăt oraşul, portul, 
vapoarele! 

Apoi, venindu-i brusc o idee de milioane, i s-a 
adresat lui nea Giuică, informîndu-l că mă ia cu el 
în port, unde-o să prîn-zim la bordul unui vas de 
pasageri, care de două zile făcea curse de 
agrement Calafat-Vidin, cu prilejul nu ştiu cărui 
tirg internaţional ce se desfăşura în oraşul 
bulgăresc. 


Peste o jumătate de ceas, eram amîndoi în port. 
La debarcader, un vapor de pasageri, aparţinînd 
„N.F.R.”-ului nostru, se legăna leneş pe apele 
verzui ale fluviului. 

— Păi, măi, Radule, l-am întrebat pe văru-meu, 
unde-i lumea pentru Vidin?... 


407 


— Ai răbdare, bernebecule! Cursele încep 
după-amiază. Pînă atunci, ne-mbarcăm să mîncăm 
de prînz, la restaurantul vasului. Am pe cineva 
cunoscut, care-o să ne servească dumnezeieşte. 
Căpitanul şi ceilalţi membri ai echipajului sînt în 
oraş, aşa că vom fi numai noi pe vapor... Şi-o să 
vezi şi tu cum arată o navă. Hai, ia-te după mine... 

În clipele următoare, treceam la bordul vasului, 
păşind, eu cel puţin, temător pe scîndurelele 
fragilei pasarele. De parcă ar fi fost la el acasă, 
Radu a pornit în căutarea cunoscutului său. Cu 
care s-a întors numaideciît, ieşind amindoi dintr-o 
ca-bină de clasa I. 

Era o făptură extrem de agreabilă, subţirică şi 
frumos în-ţolită într-o uniformă marinărească, 
ceva mai deschisă la culoare decît binecunoscutul 
bleumarin. Pe care Radu mi-a recoman-dat-o 
galant: 

—  Domnişoara e prietena mea, Caliopi 
Magusta, cea mai fermecătoare stewardesă din 
flota noastră fluvială... Pupă-i mîna, mă Vlăduţ, şi 
nu sta ca un tolomac! Fii cavaler, că doar eşti 
vărul meu... 

M-am conformat, şi i-am sărutat mînuţa 
marinăriţei. Care, zimbindu-mi încîntător, mi-a 
spus cu glas melodios: 

— Merge cu mine, băieţelu, dam ceva de 
papica! Ce place la tine? 

Cînd m-am văzut instalat la o masă din 
restaurantul de clasa I, şi am văzut ce era expus 
la bufet, i-am mărturisit cinstit: 

— Domnişoară Calipopi... 

— Caliopi, băieţelu! 

— Bun, deşi sună plăcut şi cum am spus eu, ca- 
n manualul de istoria Greciei antice! Ştiţi ce-aş 
rimni? Nişte sardele din ălea mari şi albastre... 

— Bravo, chefalos place şi la mine! Cu 
limonie... 


408 


Spre mirarea mea, stewardesa mi-a trintit în 
farfurie un chefal întreg, niţel afumat şi peste care 
mi-a stors două lămii, şi-a plecat imediat din 
salon, tîrîndu-l după ea pe Radu, stri-gîndu-mi din 
prag: 

— Poftă bună, mănînci sănătos! Noi mergem 
vizităm sala maşini... 

— Şi eu, cînd o să văd vaporul?... 


— După ce măniînci!... — mi-a transmis, extrem 
de gră- bită, Caliopi. 

Abandonat în salonul elegant şi pustiu, după ce 
mi-am lichidat monstrul albastru, am pornit să 
aştept reapariţia dispăruţilor. Întrucît întîrziau în 
exces, mi-am zis că vasul trebuia să fi fost dotat 
cu-o instalaţie de maşini extrem de complexă, de 
vreme ce dura atît de mult vizitarea acesteia. În 
disperare de cauză, tot plimbîndu-mă pe lingă 
bufet, m-am servit, cu de la mine putere, cu trei 
bucăţi babane de tort. 

Radu şi Caliopi s-au ivit abia peste vreo două 
ceasuri. Satisfăcuţi de examinarea navei. Că doar 
n-or fi zăbovit atita timp numai în sala maşinilor, 
ci, mai mult ca sigur, luaseră la rînd toate 
compartimentele bastimentului, uitînd de mine. 

— Nu fi amărit, măi Vlăduţ, m-a liniştit văru- 
meu, că ve-nim şi mîine, şi-atunci ai să vezi şi tu 
vaporul. Acuma nu mai avem vreme, deoarece 
peste zece minute plecăm la Vidin, să vizităm 
tirgul!... 


În timp ce traversam Dunărea, am simţit că-mi 
e niţel cam rău. Şi i-am spus lui văru-meu: 

— Ce bine-ai făcut că n-ai mîncat şi tu chefal, 
şi-ai pre- ferat să cercetezi ambarcaţiunea la 
mare amănunt!... Chiar prea mare. Pe mine, mă 
cam ia cu greaţă!... Să fie din pricina răului de 
mare? 


409 


— Precis! mi-a confirmat bănuiala Radu. 

— Simţi şi tu ceva?... 

— N-aş prea zice! 

— Păi, cred şi eu... Cu Caliopi lîngă tine, nici 
foame nu ţi-a mai fost, şi-ai făcut şi mişcare, 
trecînd prin toate ascunzişurile vaporului! 

Văru-meu a zimbit ca un cotoi, parcă lingîndu- 
se pe buze, şi m-a liniştit: 

— Lasă, Vlăduţule, cum debarcăm la Vidin, 
mergem nu-maidecit la panair, c-aşa-i zice tirgului, 
şi-o să-ţi dau să bei o bragă rece, cu gheaţă, şi-ţi 
trece totul! 

Tîrgul se afla la vreun kilometru departe de 
port. O piaţă uriaşă, plină de lume, care dădea 
tircoale miilor de dughene ce-şi expuneau 
mărfurile. Întocmai ca la un bîlci de-al nostru. Unii 
vindeau bundiţe, căciuli şi cojocele, alţii fesuri, 
narghilele, ciubuce şi ibrice din aramă, executate 
din ciocan, în alte locuri găseai unelte agricole, 
haine din abă şi dimie, şalvari turceşti, cazane de 
rufe, tingiri şi ceaune, linguri de lemn, din cireş, 
pentru amestecat bulionul, zarzavaturi de tot felul, 
roşii, ciuşti, gogoşari, pătlăgele vinete, dovleci 
turceşti, tutun brut, în frunze făcute snop, 
ţigări „,Fleurs de tabac”, cu muştiuc auriu, inele de 
argint, brățări filigranate, salbe din mahmudele şi 
irmilici, broboade şi basmale multicolore, mă rog, 
iarmaroc în toată regula. 

lar deasupra pieţii, ameţitoare şi ispititoare, 
pluteau arome cumplite de fripturi de berbec, 
chebab, rotocoale, fudulii, măruntaie, cîrnăciori de 
capră sau de oaie. Pe loc, mi-a trecut senzaţia de 
leşuială. Şi-am gustat din toate. Pretutindeni, erau 
instalate grătare în aer liber, care, într-un vacarm 
uluitor de strigăte şi zgomot de cleşti, reclama 
sonoră a grataragiilor, puneau la dispoziţia 
mulţimii preparatele mai sus citate. 

Cînd am ajuns în dreptul unui turc, probabil 
autentic, deoarece purta fes şi şalvari, şi-avea 


410 


lîngă dînsul un uriaş reci- pient de alamă, văru- 
meu a exclamat încîntat: 

— Asta-i bragagiul nostru, de la Calafat! Hai să 
bem o bragă... E nemaipomenită! 

Era. Groasă şi spumoasă, rece ca gheaţa. Şi-am 
ras două ulcele. 


Pe seară, cînd ne-napoiam acasă, din port şi 
pînă la domiciliul lui nea Giuică, am avut tot 
timpul senzaţia că-s aerostat. In aşa hal mă 
umflase braga, turnată peste chefal, măruntaie şi 
fripturi. 


RĂMII CU BINE, MAICĂ-MARE! 


Păţaniile de la Calafat, destul de neplăcute, m- 
au deter- minat să părăsesc cît mai grabnic 
localitatea. Cu păreri de rău, inexprimabile. Mă 
durea sufletul că nu-mi mai puteam îngădui să mă 
plimb cu Radu, mă durea şi aparatul digestiv, din 
motive de bragă şi alte alimente consumate în 
exces, mă durea faptul că trebuia să mă despart 
de Dinu şi Speranţa, de toţi ceilalţi unchi şi 
mătuşi. Ce să-i faci! Nu-mi reuşise pasienţa. 

Dinu Pistol, devenit ulterior pilot pe aparatele 
de vînă- toare, avea să cadă deasupra 
Bucureştilor. Cu două zile înainte de terminarea 
războiului. Se căsătorise, în urmă c-un an. lar 
astăzi, cine ştie pe unde, există o fetiţă (cam la 
vreo patruzeci de ani) ce-i purta cîndva numele. 
Nevastă-sa, după prăbuşirea aviatorului, dispăruse 
fără urmă. Împreună cu copilul. Şi nimeni n-a 
putut să afle în ce parte a orizontului. 


411 


Lui văru-meu îi plăcuse să cînte, să scrie şi 
versuri, ba să şi compună romanțe, dar pînă la 
urmă optase pentru înaltul cerului. Şi nu i-a mai 
rămas decît fotografia, cu sfinţenie păstrată de 
mine, din ziua cînd primise gradul de locotenent. 

lar Radu Giuică, fostul cavalerist, la cei 
şaptezeci şi ceva de ani, încă mai poartă unele 
semne ale tinereţii de-acum aproape cinci decenii. 
Întocmai ca şi maică-sa, tanti Marioara, de la 
Calafat, care se-apropie cu paşi vertiginoşi de 
nouăzeci şi şase de ani. Cînd l-am întîlnit ultima 
oară, mi-a comunicat că ar vrea să-şi publice 
nişte poezii. Scrise în timpul liber. Cînd nu face 
figuraţie pe scenele diferitelor teatre din capitală. 
Unde are mare căutare, cu osebire în rolurile 
mute. 


Pe cînd îl mînam pe amăritul de Vercea, făcînd 
cale-n- toarsă la Poiana-Mare, mă gindeam la cu 
totul altceva decît la ceea ce-avea să se-ntîmple. 
Căci toate astea s-au petrecut mai tîrziu, şi n- 
aveam daruri premonitorii, să prevăd destine. Nici 
prin minte nu mi-ar fi trecut, pe-atunci, că voi 
tenta şi eu ma- rea aventură a scrisului, peste 
zece ani, avind în juru-mi atîtea neamuri dotate 
artistic. Dar ceva m-a influenţat, pesemne pa-tima 
cititului pe care precis am „,„moştenit”-o de la cei 
pomeniţi pînă acum. Precum şi de la cei ce-aveau 
să vină mai încolo. 

Deci, cum spuneam, călătorind iavaş-iavaş spre 
sălaşul bu-nică-mii, eram preocupat, şi încă foarte, 
de apropiatul examen de corigenţă. Nu pusesem o 
clipă mîna pe manualul de contabilitate. 

Însă, spre norocul meu, cînd am ajuns acasă, l- 
am găsit pe Octav, întors de la concentrare, 
într-o permisie de şapte zile. 


412 


În acest scurt răstimp, cred c-am tocit la 
materia respec- tivă, aşa cum n-o făcusem un an 
întreg. Octav mă ţinea din scurt, mă prepara 
metodic, fiind un excelent contabil, şi, spre 
mirarea mea, constatam că pricep totul, şi încă 
extrem de ra- pid. Ceea ce, fie vorba între noi, nu 
mi se părea a bună. De unde-atita minte în capul 
meu zurliu? 

— Gata! — a exclamat Octav în ajunul plecării 
sale la armată. Dacă nu-mi iei un zece, înseamnă 
că profesoru-i tîmpit şi nu tu!... 


În săptămîna următoare, am plecat la Craiova. 
Să-mi dau corigenţa. Împreună cu Ongliţa. Maica- 
Mare m-a înzestrat cu vreo cinci sutici, să am de 
cheltuială, iar Mama Lena, che-mîndu-mă la dînsa- 
n casă, mi-a declarat zîmbitoare: 

—  Uite-ţi, măi  beşleagă, amantele tale 
celebre!... Le-am citit şi eu. Vai de capul lor, nici 
nu meritau să-mi pierd vremea cu ele. Du-le 
boşorogului ăla, de ciciu Vanciu, să n-ai necazuri 
cu el! Dacă ai să fii cuminte, s-ar putea ca la anul 
să te-nfiez, şi să-ţi las tot ce am. Bineînţeles, 
după moartea mea... Peste vreo patruzeci, 
cincizeci de ani. Pînă atunci, na-ţi şi ţie o sută de 
lei, să ai la drum... 

Nici n-am apucat să ne instalăm ca lumea în 
odaia noastră din dosul birourilor agenţiei 
„Asigurarea românească”, şi-a doua zi chiar, m- 
am prezentat să-mi susţin corigenţa. 

Deşi parcă-mi luase Dumnezeu minţile, de 
uitasem mai tot ce-nvăţasem cu Octav, am 
căpătat un zece cît mine de mare. De fapt, doi. De 
zece. Unul la oral, iar celălalt la scris. Spre 
stupefacţia domnului Cioică, directorul liceului 
comercial şi examinatorul meu. Şi nu numai a 
dinsului, ci şi-a mea. 

De bucurie, am rugat-o pe maică-mea să-mi 
îngăduie o fugă pînă la Poiana-Mare. M-apucase 


413 


un dor nebun de Maica-Mare, de toţi cei de-acolo. 
Cu-atit mai mult cu cît începea şi culesul viilor. La 
care am participat personal, mîncînd în ne- ştire 
grămezi de ciorchini de struguri, bînd must şi- 
nfulecînd hălci întregi de pastramă de capră. 

Maica-Mare, fericită, mi-a mai înmînat un 
premiu de-o sută de lei. Atrăgindu-mi însă atenţia: 

— Dacă şi la anul îţi mai dau ăia, de la şcoală, 
încă o co-rigenţă, îţi fac şi-un costum de haine, pe 
banii mei! lar dacă te procopseşti cu două, sau 
mai multe, te-nfiază Mamă-ta Lena cît ai zice 
peşte... Că mie nu-mi iese din vorbă. 

Din păcate, la gara Golenţilor m-am călătorit pe 
picioarele mele personale. După ce-mi luasem 
iarăşi rămas bun de la bunică-mea. Pe drum, 
păşind ca beat, din cînd în cînd izbuc- nind în 
hohote de plîns, jurîndu-mi să nu-mi mai calce 
picioarele la Poiana. 

În ajun, către seară, murise din senin unul din 
cei mai credincioşi prieteni avuţi vreodată — 
bietul Vercea. 


414 


„PRACTICANIUL” FRENETIC 


ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR 


Abia sosit la Craiova, au şi purces să curgă 
belele pe capul meu. Mai întîi, sediul agenţiei 
„Asigurarea Românească” se mutase la celălalt 
capăt al Căii Unirii, taman la coborirea în Valea 
Vlăicii. Ceea ce nu-mi convenea deloc, avînd de 
parcurs pînă la liceul „Gh. Chițu” o distanţă 
aproape dublă. Pe jos, bineînţeles. Cetatea 
banilor, pe vremea aceea, nu poseda nici un mijloc 
de transport în comun. C-aşa erau oltenii, sportivi 
pină-n măduva oaselor. Apoi, nici n-apucasem să 
frecventez cursurile ca lumea, că aceasta s-a şi- 
ntors cu fundul în sus. Veniseră la putere 
legionarii lui Horia Sima. 


415 


Săptămiînile ce-au urmat, din ce în ce mai 
cutremurate de evenimente, au fost ceva de 
groază. 

Crişmarul de peste drum, ce-şi avea prăvălia 
chiar în col- tul Văii Vlăicii, faţa în faţă cu 
farmacia lui Herstein, cu care se afla în relaţii 
de strinsă prietenie, de-a doua zi ce s-a anun- ţat 
noul guvern, a şi apărut în cămaşă verde, cu 
centiron şi diagonală. La tejghea. Unde servea 
cinzecile şi ţoiurile, ca şi cum ar fi fost în halatul- 
alb-soios cu care-şi efectuase meseria pînă atunci. 

Cînd a intrat în tavernă nefericitul de Herstein, 
Viţu s-a uitat la el urit şi l-a întrebat cu glas 
sonor, să-l audă întreaga asistenţă: 

— Ce vrei, bă jidane?... 

— Ai înnebunit, Viţule? — a rămas farmacistul 
interzis, abia îngînîndu-şi vorbele. Acum ai aflat 
că-s ovrei?... Dă-mi o juma de comină! 

— leşi afară, fracmasonule! — a răcnit 
crişmarul la Herstein. Nu vezi c-a trecut vremea 
voastră şi-a venit şi rîndul nostru, să fim cineva în 
ţara asta?... Hai, valea!... 

Octav, cînd ne-a povestit, seara la masă, 
întîmplarea de mai sus, era nespus de tulburat. 

— Ciociule (aşa ne alinta el, indiferent dacă era 
vorba de maică-mea sau de fi-său vitreg, adică 
subsemnatul), de mîine mă duc să-mi cumpăr şi 
eu cămaşă verde!... Trec la ăştia, c-altminteri 
mă ia şi pe mine la rost Viţu... 


Peste vreo lună şi ceva, Octav se lămurise în 
privinţa găr- zii de fier. Din centură şi-a făcut 
curea de pantaloni, iar cămaşa verde şi-a pitit-o 
într-un fişet de-al agenţiei. După ce-l purta- seră în 
marş forţat, de noapte, de vreo trei ori sau patru 
ori, zeci de kilometri prin pădurile dinspre 
Işalniţa, de  se-ntorsese bietul de el acasă 
crăcănat, renunţase la orice activitate politică. 


416 


Şi nici nu-i mai era teamă de Viţu, crişmarul. Şi 
ne-a şi explicat de ce. 

— L-am întîlnit aseară, după zece, la Herstein, 
în sufra-gerie. Bătut măr de camarazii lui, de la 
comandament, fiindcă nu vroise să contribuie la 
ajutorul legionar cu nu ştiu cîte mii de lei... Îi 
adusese farmacistului un curcan şi-o ladă cu 
Sauvi-gnon de Segarcea, numai ca să se-mpace cu 
el, şi să-i oblojească vînătăile!... 


Nici la noi, la „Gh. Chiţu”, nu prea mergeau 
lucrurile. Vreo cîţiva profesori, pare-se legionari, 
ne-aduseseră cîteva teancuri de „Buna Vestire” şi- 
ncercaseră să ni le vîndă cu de-a sila. Directorul 
Cioică, aflînd de iniţiativa „politicienilor”, făcuse 
un scandal monstru, susţinind că şcoala lui nu era 
organizaţie de găinari şi vînzători de gazete. 

Degeaba s-au străduit sfinţii profesoraşi să-l 
impresioneze pe Cioică, lipind în unele clase 
portretul „căpitanului”, chiar lingă tablă, căci 
directorul, ajutat de omul de serviciu, un bătrînel 
simpatic şi foc de isteţ, a procedat numaideciît la 
îndepăr-tarea imaginii respectivului, strigind la 
Băcanu, şeful „tinereţii”; 

— Măi băieţaş, ia-ţi icoanele astea acasă, şi- 
atirnă-ţi-le unde vrei! Aici însă n-au ce căuta... 
Sintem şcoala statului, şi nu a gărzii de fier. Mai 
bine, ocupă-te serios de elevii dumitale, şi învaţă-i 
geografia, materia pe care eşti obligat s-o predai! 
Că de-aia primeşti leafă... Dacă-ţi convine! Dacă 
nu, atunci du-te şi fă cursuri de gramatică şi 
ortografie cu haidamacii voştri... Poate le-arăţi 
cum trebuie să-şi iscălească declaraţiile cu care- 
au împînzit oraşul! Nu vezi că, sub gradul lor din 
legiune, în loc să-şi treacă numele, au semnat cu 
„indescifrabil”?... 

Băcanu l-a privit încruntat pe director, apoi şi-a 
luat tablourile (de fapt nişte afişe cu figura lui 


417 


Codreanu, imprimate la două culori) şi-a răspuns 
oarecum în doi peri: 

— Camarade, foarte bine ai zis, cînd ai zis că 
sînt icoane! Că chiar icoane îs... Sfinte, ca soarele 
sfint de pe cer! Şi va veni ceasul, va veni odată 
şi el, cînd fiecare român o va purta la piept!... 

Cioică, fără să mai ţină seamă de prezenţa 
noastră, a  ele-vilor, care ascultam  uluiţi 
conversaţia lor, s-a îndreptat spre uşă, însoţit de 
moş Niţă, şi din prag i-a declarat mînios profe- 
sorului de geografie: 

— Ascultă, Băcanule, pe mine să nu mă faci 
„camarad” că te dau cu capul de toţi pereţii, oricît 
ai fi matale de fătălău!... lar ca român, 
totdeauna am să port, aşa cum am mai şi purtat, 
la piept şi-n suflet, numai tricolorul... Că eu am 
luptat la Oituz, beşleagă, şi nu cu ovreii de pe 
Lipscani, aşa cum „luptă” ai voştri!... 

După aceea, întorcîndu-i spatele profesorului, i- 
a poruncit omului de servici: 

— Moş Niţă, sună sfirşitul orei! Camaradul 
Băcanu şi-a terminat lecţia de geografie... Nemţii 
lui ne-au stricat pînă şi harta ţării, nu numai 
dreptul de-a te numi român! Trage clopoţelul... 


Peste vreo lună, pămîntul ne-a sunat şi el 
sfîrşitul lumii. Noaptea, în timp ce oraşul dormea, 
ne-am pomenit zvirliţi din paturi, dulapurile şi-au 
deschis singure uşile, văsăria de bucătărie s-a 
risipit pe jos, zdrăngănind îngrozitor şi sfărîmindu- 
se-n cioburi. Eu, care dormeam la parter, am 
zbughit-o-n stradă, urmat peste cîteva clipe de 
Octav şi de Ongliţa, ce-şi aveau dormitorul la etaj, 
şi care-au coborit val-vîrtej scara doar în cămăşile 
de noapte. 

— Sosit-a ziua de-apoi! — orăcăia crişmarul 
Viţu, gonind ca apucatul pe Calea Unirii, în sus şi- 
n jos. Ne pedepseşte Dumnezeu pentru păcatele 
noastre... 


418 


— Bă Viţule, bă, — încerca să-l potolească 
farmacistul Herstein, astîmpără-te dracului odată, 
că-i cutremur şi nu ziua de-apoi! Mai curind, zic 
eu, asta-i ziua dintii a sfirşitului vostru... 

Abia peste vreun ceas s-a mai liniştit lumea şi s- 
a retras în căşile personale. Crişmarul, care fugise 
doar în chiloţi şi cămaşă verde, şi-a schimbat la 
mare urgenţă uniforma şi s-a refugiat la farmacist. 
În pijama. Să doarmă la dînsul. Fiindcă-i era 
teamă să nu se repete cutremurul, şi să nu-l ia la 
bătaie vecinii. 

lar a doua zi, Herstein ne-a povestit că Viţu-l 
ţinuse de vorbă pînă-n zori, tot chestionîndu-l: 

— Măi Naftule, ce mă fac, dacă pică ai noştri?... 
Nu-i aşa că voi, ovreii, v-aţi aliat cu americanii şi 
englezii, cu ruşii şi-aveţi şi-o gardă de fier? Zic 
unii, că-n caz de război, nemţii pierd la sigur 
bătălia... Spune-mi, Naftulică dragă, ştii cumva 
ceva? 

Herstein, picotind de somn, a-ncercat să-l 
liniştească, asigurîndu-l c-o să-l întrebe pe rabin 
cum stau lucrurile. Iar de nu-l găseşte acasă, are 
să se consulte cu Mandy Penchas, alt farmacist din 
localitate, care se are bine cu Sandu Sanft, 
librarul de pe Calea Unirii, a cărui nevastă se are 
şi ea bine, chiar foarte bine, cu generalul Picki 
Vasiliu, militar uns cu toate alifiile. 

În orice caz, peste ani, situaţia se lămurise. 
Herstein fusese naționalizat, Mandy Penchas 
plecase la Bucureşti, unde ajunsese mare 
compozitor, de muzică uşoară, Sandu Sanft, mutat 
şi el în capitală, scria articole în presa culturală, 
iar Viţu îşi deschisese o bodegă celebră, cu 
specialităţi româneşti. La Tel-Aviv. Unde-l 
ajutaseră prietenii lui Herstein să se pună pe 
picioare. Deh! Ce să-i faci... Sic transit gloria 
mundi! Adică, în traducere liberă, „unde dai, şi 
unde crapă!” 


419 


Pînă la rebeliunea legionarilor, din ianuarie, 
numai la cenaclul doamnei Elena Farago mai 
aflam şi noi ce se-ntîmplă în lumea mare. Şi 
literară, şi politică. Marea poetesă, netemîndu-se 
de nimeni şi de nimic, ne poftea în fiece joi să 
citim poezii şi să discutăm artă. 

După ce generalul Antonescu i-a îndepărtat de 
la putere pe verzi, înhăitîndu-se el cu nemţii, 
cenaclul şi-a încetat oarecum activitatea. Elena 
Farago nu mai putea primi. Se-mbolnă-vise grav. 

În schimb, continuam să ne vedem între noi, 
cîţiva dintre membrii cenaclului.  Citindu-ne 
reciproc producțiile. Domnul Defleury, de la 
biblioteca „Aman”, poetul Preda Savu, prozatorul 
F. Bossun, Nicolaescu-Plopşor, decanul de vîrstă al 
scriito- 
rilor din Cetatea Băniei, Radu Sommer, un eseist 
şi poet de ex-cepţie, profesorul Tiberiu Iliescu, 
care scotea şi-o revistă ultramodernistă, şi mulţi 
alţi „aspiratori” la titlul de „om de litere”. 

Şcoala începuse să mă atragă din ce în ce mai 
puţin. În loc să-mi văd de lecţii şi învăţătură, 
mă angrenasem într-o serie de activităţi 
paraliterare. Aveam vreo cîţiva colegi talen- taţi, 
cel puţin aşa-i consideram eu, care deja 
debutasem la „poşta redacţiei” din „Curentul 
literar-magazin” şi care meri- tau neapărat să fie 
şi ei publicaţi. Atunci mi-am întemeiat prima 
editură; „Mioriţa”, aşa se numea. Unde i-am tipărit 
volumul de versuri „Ard”, lui Simion Cerăceanu. 
„Lipărit” era doar un fel de-a spune, deoarece, de 
fapt, îl bătusem la maşina de scris a agenţiei, zile 
şi nopţi de-a rîndul, în treizeci de exemplare. 
Cîştigul l-am împărţit frăţeşte. Nu chiar juma- 
juma, ci dîndu-i lui Cerăceanu 10 exemplare, să 
facă ce-o şti cu ele, iar restul le-am oprit eu, în 
speranţa că se vor putea valorifica. Aiurea! N-am 
vîndut nici unul măcar. Abia mai tîrziu, mi-a 


420 


cumpărat Simion încă zece bucăţi. Să le-mpartă 
rubedeniilor de la Calo-păr, satul său de baştină. 

— Mă Simioane, barem capeţi ceva pe ele? — l- 
am  iscoditeu. 

— D-apăi cum! Ba o găină, ba un curcan, ba 
citeva lube-niţe... Că-s primul ţăran-poet din 
Calopăr, cu carte tipărită! 

— Bravo ţie, Cerăcene! Tu cu orătăniile, şi eu 
cu praful de pe tobă... Bună treabă, n-am ce 
zice!... 

Simion, bălanul cu inima ca un dovleac de 
dulce, m-a bătut pe umăr şi m-a ogoit: 

— Lasă, mă, că-ţi mai dau să-mi tipăreşti un 
volum... Peste vară am şi scris vreo sută de poezii. 
Şi cîştigul îl împărţim, de astă dată, pe din două... 
Volumele le iau eu, pe toate, şi, din ce primesc pe 
ele, îţi dau şi ţie jumătate! Cînd viu cu tata la 
piaţă, încărcăm totul în brişcă, şi le vindem 
amîndoi: şi ciţele, şi ciuştile, şi lubeniţele! 

— Să mă mai gîndesc! — i-am spus eu. Om trăi 
şi-om vedea. 


M-am gîndit. Şi-am încercat o altă variantă 
culturală. M-am exersat în fabricarea de 
maculatoare. Din vînzarea cărora, colegilor de la 
liceu, să-mi adun banii necesari pentru 
imprimarea unei cărți adevărate, la o tipografie de 
mîna a treia, eventual a patra. 

Operația era simplă. Cumpăram de la librărie 
topuri de hîrtie ordinară, dintr-unul rezultîndu-mi 
cinci maculatoare de-o sută de file, la un preţ 
extrem de ieftin. Aproape un sfert din cel cu care 
le vindeau librarii de pe Calea Unirii. Ce-i drept, le 
executam singur. Utilizînd maşina de capsat de la 
birourile „Asigurării Româneşti”. 

Totul a mers perfect, pînă-n ziua cînd s-a prins 
Bădescu, patronul librăriei „Academica”, de la 
care-mi aprovizionam „atelierul”. 


421 


— Ia ascultă, măi băiete, — m-a întrebat într-o 


bună zi, ce faci cu-atita hîrtie? 
Nu l-am minţit şi i-am spus adevărul. Tipul era 
simpatic, îmi plăcea cum se comporta cu 


muşteriii, extrem de afabil şi mereu cu zimbetul pe 
buze. 

— Şi te-ai ales cu ceva bănuţi?... 

— Aşa şi-aşa! — i-am răspuns eu, dînd din colţ 
în colţ. Deoarece m-am trezit cam tîrziu, după ce 
toate şcolile îşi  cumpăraseră  rechizitele... 
Deocamdată, pînă una alta, am un stoc de vreo 
trei sute de maculatoare format mare, din cele 
patru sute pe care le-am confecţionat. lar cele 
vîndute, şi pe-ălea încă n-am încasat paralele... 

Bădescu a zimbit pe sub mustață. Apoi, pe 
neaşteptate, mi-a propus: 

— Ţi le preiau eu! La jumătate de preţ... Fără 
să mai aş- tepti, capeţi banii pe loc, şi mai rămiîi și- 
n cîştig! Cred că-ţi dai seama de afacerea pe care- 
o facem împreună, fiindcă văz că eşti elev la 
„Chiţu”! Şi-ăsta-i liceu comercial... 

— S-a făcut, domnule Bădescu! — am exclamat 
eu  încîntat. Mă duc acasă să  v-aduc 
maculatoarele. Dacă vă interesează, mai am şi 
vreo zece exemplare din volumul de versuri „Ard”, 
de Simion Cerăceanu, editat de mine... Restul s-a 
vîndut ca pîinea caldă! 

Aflînd că-s şi editor, librarul m-a poftit la dînsul 
acasă, să-i fac o vizită şi să stăm de vorbă. 
Bineînţeles, după ce-i livram marfa. Inclusiv ceea 
ce mai rămăsese din cartea lui Simion. 

Peste un ceas eram înapoi. Cu maculatoarele şi 
cele zece exemplare din „Ard”. Pe care mi le-a 
returnat imediat, văzind că sînt doar nişte 
dactilograme lipite cu pap de cismărie, în aşa chip 
încît s-arate ca o carte. Căci volumul lui 
Cerăceanu, din păcate, n-avea decît 24 de pagini. 
După ce mi-a achitat macula-toarele, mi-a amintit 
că mă aşteaptă a doua zi la el, pe Calea 


422 


Bucureştilor, că tot era duminică. Cînd dam să 
plec, mai m-a întrebat: 

— Dacă urmezi liceul comercial, de ce te-apuci 
de afaceri dintr-astea tîmpite?... 

— Fiindcă nu mă pricep la comerţ, domnule 
Bădescu. De-aia! Eu vreau să mă fac poet, ceea 
ce-i cu totul altceva, şi n-are nici o legătură cu 
neguţătoria. E artă! M-aţi înţeles?... 

— Deocamdată, perfect! Stăm mîine de vorbă, 
şi vedem noi ce-i de făcut... 


PRIMI PAŞI ÎN MESERIE 


A doua zi, pe la zece dimineaţa, sunam la uşa 
locuinţei  librarului. Mi-a deschis o bătrinică 
rotofeie, la vreo şaptezeci de ani, cu părul alb ca 
laptele, cîlţos şi-nvolburat, de parcă ar fi purtat 
pe cap o blană de mieluţă, rumenă-n obraji şi- 
arun- cînd priviri iscoditoare. 

— Ce-i cu tine, măi copile? — s-a interesat 
băbuţa. 

— Am fost invitat de domnul Bădescu, să-i fac o 
vizită! 

— Aha! Ştiu, mi-a pomenit ceva de tălică... 
Poftim în sufragerie, să-l aşteptăm pe Nicky... 
Acuma-i în salon, la pian. Compune un tangoul!... 

În timp ce gustam din dulceaţa de cireşe amare 
pe care mi-o oferise „coana mare”, mama lui 
Bădescu, iar dînsa-mi poves- tea despre fiu-său, 
cum de-ajunsese dintr-un amărit de vinzător de 
prăvălie, din Calafat, ditamai proprietarul de 
librărie, tot trăgeam cu urechea la zdrăngănitul 
pianinei din odaia alăturată. Uluit de cele aflate, 
cum că Bădescu era şi compozitor, încer-cam să 
desluşesc linia melodică a noii sale opere. De 


423 


celelalte, se-nţelege, pînă atunci nu-mi fusese dat 
s-aud vreodată. 

Pesemne cînta la pian în stilul „c-un deget”, 
deoarece no- tele se-nşiruiau una după alta, fără 
intenţii de acorduri sau ritm. Dar nici o melodie 
nu izbuteau să-nchege, ci doar nişte sunete 
disparate, ca şi cum cineva s-ar fi străduit să 
prindă un şoarece alergind pe  claviatura 
instrumentului. 

Cînd băbuţa ajunsese la mutarea lor la Craiova, 
iar compozitorul încercase toate clapele avute la 
dispoziţie, uşa salonului s-a deschis încet, lăsîndu-l 
pe librar să ni se alăture. Cînd m-a zărit, mi-a 
zimbit oarecum ruşinat. l-am dat bună dimineaţa. 
Mi-a răspuns binevoitor, apoi i-a transmis coanei 
mari: 

— Mămico, adu-ne ceva de-ale mîncării! Am 
terminat tangoul, şi-acuma-s cam obosit... Şi-apoi, 
mai trebuie să discut şi cu dumnealui! 

Pe cînd băbuţa dispărea, probabil în direcţia 
bucătăriei, Bădescu mi-a declarat încrezător, ca- 
ntre colegi: 

— Ieri, mai ţii minte, m-ai întrebat dacă ştiu ce-i 
aia artă? Ei bine, află că şi eu sînt artist... Chit 
că-s şi comerciant, totodată. De-aceea ţi-am spus 
că te-nţeleg perfect. Mi-ai zis că vrei s-ajungi 
poet. Foarte bine. Şi eu vreau să mă fac compozi- 
tor. Însă, dacă n-avem baza materială, adică 
bănuţii, pe care-i obţinem printr-o activitate în 
stare s-aducă profituri, nimeni n-o să ne tipărească 
volumele de versuri, sau, în cazul meu, nimeni n-o 
să mă cînte! Asta-i viaţa... Aşa că, mai întîi, va fi 
nevoie să ne ţinem de-o meserie rentabilă. 
Restul, îţi dai seama, va urma de la sine... Am 
impresia că eşti un băiat dotat, ai şi idei, dar 
habar n-ai cum să le pui în practică. Dacă vom 
lucra împreună, şi-am să-ţi spun cum anume, vom 
izbuti amîndoi. De miine am să-i telefonez lui 
Cioică, directorul liceului, şi-am să-i cer să mite 


424 


repartizeze la mine, ca practicant comercial... Aşa 
ai să-nveţi temelia meseriei. Poeziile se vînd la 
librărie, şi-apoi dacă ne gîndim mai bine, mulţi din 
editorii de la Bucureşti sînt şi librari... Poate ne 
facem şi noi o editură. Cu timpul, bineînţeles. Ei, 
ce zici de ideea mea? 

Istovit de îndelungata expunere, Bădescu îmi 
aştepta răspunsul. Impresionat de adevărurile ce 
le emanase, n-am zăbovit o clipă şi mi-am dat 
deplinul acord: 

— Domnule Bădescu, eşti măreţ!... Sînt omul 
care-ţi trebuie!... Presimt că lîngă matale am să-mi 
realizez toate visurile... 

— Bravo! Îmi place cum gindeşti... Dar ai s-o 
porneşti de jos. De la curăţenia în magazin, 
ordinea din depozit, vînzarea de carte, la raionul 
respectiv, la ambalaj, şi-aşa mai departe. Mai am 
un băiat de la liceul vostru, tare priceput la 
aranjarea vitrinelor şi la desenarea pancartelor de 
reclamă, unul Gănescu, care acum lucrează la 
împachetarea mărfurilor, dar care va ajunge, 
datorită mie, om mare, fără-ndoială. Aşa se 
izbîndeşte în viaţă, pornind de la practică!... 

Librarul a avut dreptate. Gănescu acela chiar a 
ajuns un cineva. Mai tîrziu, peste vreun deceniu, 
am aflat chiar din gura lui Benedict Gănescu, 
graficianul şi caricaturistul de autentic renume, că 
mă ţinea minte, încă de pe cînd eram amîndoi 
practicanți. La librăria „Academica”, de pe Calea 
Unirii, din Craiova. 

— Domnu Benedict, — i-am zis eu, nu se poate! 
Gănescu acela, de la tejgheaua unde se ambalau 
cărţile şi rechizitele, era doar un pumn de 
omuleţ, negricios şi cu ochi de veveriţă. Pe cînd 
matale, slavă Domnului, eşti bărbat ţeapăn şi 
îndesat... 

— Lasă, meştere, mi-a răspuns graficianul, 
privindu-mă hiîtru, că şi dumneata ai mai crescut! 
Deşi, chiar şi pe-atuncea, erai cam durduliu şi 


425 


trupeş, ca să mă exprim pe ocolite... Acuma însă, 
te-ai întremat de-a-binelea! Pesemne ţi-a priit 
colaborarea cu Bădescu... Oare ce-o mai fi făcînd? 

Într-adevăr, îmi prinsese bine faptul că-mi 
începusem meseria lingă mai sus citatul librar. 
Învăţasem multe de la el. Ultima dată îl văzusem 
prin 1950, cînd trecusem pe la tipografia „Scrisul 
Românesc” din Craiova, să urmăresc nişte cărţi ce 
se imprimau acolo, pentru „Editura de Stat”. Şi i- 
am comunicat, oarecum îngîndurat, 
caricaturistului: 

— Domnu Benedict, librarul nostru nu se 
lasă!... După naţionalizare, a fost nevoit să se 
recalifice. Acuma, deasupra ceasornicăriei lui 
Teiss, lîngă colţul pieţii, are un atelier de reparat 
stilouri... Mi s-a părut neschimbat. Tot elegant, la 
fel de atent cu muşteriii. Cred că-i merge destul 
de bine afacerea cu stilourile, deoarece nu mi-a 
plins pe umăr. 


După ce m-a ospătat şi pe mine, invitindu-mă 
să-mpart cu dînsul gustarea adusă de maică-sa, 
Bădescu mi-a spus să mă prezint a doua zi, după- 
amiază, să-mi comunice rezultatul convorbirii cu 
directorul liceului comercial. Conducîndu-mă pînă 
la stradă, m-a întrebat: 

— Măi băiete, dar cum te cheamă? C-am uitat 
să-mi notez numele... 


— Păi, nici n-aţi fi avut cum, de vreme ce nu vi 
l-am spus! La liceu, în catalog, sînt trecut pe 
numele lui taică-meu, Muşatescu, însă prefer 
Alexandru-Vlad Marincu, pseudonimul cu care-mi 
semnez poeziile... 

Bădescu m-a privit niţel surprins. Şi mi-a cerut 
informaţii suplimentare: 

— Eşti copilul lui Tudor Muşatescu?... 

— Al lui Eftimie, un fel de văr de-al doilea de-al 
lui nea Tudorică... 


426 


— Şi de unde-ai scos atunci pe Marincu?... Că 
la mine, la Calafat, e plin oraşul de Marinci... 

— E numele de fată al maică-mii, iar dînsa-i 
născută la Poiana-Mare. 

— Formidabil! Ca să vezi şi să nu crezi... Mai 
sîntem şi megieşi... Bravo! Aşa am să-ţi zic, numai 
Marincu. Ăştia-s cineva în tîrgul nostru!... Şi-ţi 
doresc s-ajungi şi tu un cineva... 


Şi-am ajuns. Chiar din după-amiaza zilei 
următoare. Cînd, după ce s-a închis librăria, unde 
debutasem, ca practicant, la vinzarea de cărţi 
literare, la celelalte fiind repartizat Gănescu, am 
fost trecut la munca de jos. Laolaltă cu întreg 
personalul. Să spălăm duşumeaua magazinului. 
La orele opt se trăseseră obloanele, iar la nouă şi 
jumătate eram gata. Gata mort. De oboseală. 

La despărţire, librarul m-a anunţat, mulţumit 
de prestaţia mea: 

— Marincule, de mîine lucrezi la magazie... Ne- 
a sosit un vagon de caiete, maculatoare şi albume 
de desen! 


Pînă la vacanţa de Paşti, am avut tot timpul să 
studiez diversele compartimente ale meseriei de 
librar. Atunci, cînd mai rămăseseră vreo patru 
zile, ca să sărbătorim şi noi „mielul” pascal, mi-a 
trăsnit prin cap întiia mea idee editorială renta- 
bilă. 

M-am dus la Bădescu în birou şi i-am declarat 
plin de entuziasm: 

— Domnu Nicky, vrei să ne umplem de 
parale?... 

— Noi? Amîndoi?... 

— Exact? Dacă tipărim vreo cinci mii de 
exemplare cu „Hristos a înviat din morţi...”, textul 
şi partitura, pentru voce solo şi cor pe patru voci, 
abia de vom reuşi s-acoperim nevoile pieţii! Că 
bisericile au terminat stocul primit de la Rimnicul- 


427 


Vilcii... Totul e să găsim o tipografie liberă, că 
hîrtie avem noi! 

Patronul m-a privit interesat. Şi, fără să mai 
zăbovească, m-a şi întrebat: 

— Mă Marincule, chiar ai înnebunit de tot?... 
De unde luăm manuscrisul, cine ni-l scrie, şi-apoi 
mai e o problemă, de cîntat la pian mă cam pricep, 
însă habar n-am de citit notele, darmite să le mai 


şi scriu! 
— Domnu Bădescu, dacă faci rost de tiparniţă 
şi hîrtie, fac şi eu rost de toate celelalte! De la 


Maica-Mare... Că-i plină casa cu broşurele dintr- 
astea. Drepturi de autor nu-i nevoie să plătim, 
notele le fotografiem la zincografie! Tot nu 
cunoaşte nimeni la ele... La Înviere, lumea cîntă 
după ureche. Princi- palul e s-o vadă popa cu 
cărţulia în mînă! 

Nicky Bădescu s-a scărpinat niţel în nas, cu 
degetul cel mic. Apoi, extrăgînd din portofel două 
hirtii de-o sută, sau de cinci sute — asta nu-mi mai 
amintesc, cum erau bancnotele  pe-atunci — mi-a 
spus: 

— Marincule, fugi la gară, ia primul tren de 
Calafat, chiar şi-un marfar, dacă nu găseşti 
altceva, iar mîine dimineaţă te-ntorci de la 
Poiana-Mare cu „Învierea” în dinţi... În cazul că ne 
reuşeşte figura, ai 10% din cîştig! Pînă vii, aranjez 
cu tipografia lu Priduceanu, care şi-aşa îmi 
datorează nişte parale... Ei? Ce faci, mai eşti 
aici?... 

În clipele următoare zburam cu-o sută pe oră. 
Spre gară. Pe jos. Tot uitîndu-mă după o trăsură 
sau un taxi. La cinci după-amiază, eram la Maica- 
Mare. Care se afla plecată la vie. La repezeală, am 
ales vreo două-trei cărţulii cu „Prohodul” sau 
„Învierea” şi-am zbughit-o îndărăt la Golenţi. De 
unde am ajuns la Craiova, aşa cum prevăzuse 
Bădescu, apelind la un marfar. În care am 
călătorit ca un domn. Paisprezece ore. În orice 


428 


caz, în jur de orele nouă, dimineaţa, eram la 
„editor” în birou. 

Împreună, examinînd broşurelele, am ales-o pe 
cea mai recentă, datînd din 1912, peferînd-o şi 
pentru faptul c-avea tipă-rită şi partitura necesară. 
Fără să mai revizuim textul, sau să descifrăm 
cîntările, i-am telefonat lui Priduceanu. Tipograful, 
interesat şi el să-şi achite datoriile, a preluat 
cărţulia, asigurîn-du-ne că miine va fi gata, urmînd 
să lucreze toată noaptea. 

Bădescu, niţel încordat, mi-a atras atenţia: 

— Marincule, te ocupi de „Înviere”!... Tu ai fost 
cu ideea... Cari baloţii de hirtie, cu căruciorul 
prăvăliei, la Priduceanu, şi stai lîngă el, pînă 
termină întreg tirajul... Corectezi personal cu- 
legerea, că omul nostru nu prea cunoaşte limba, 
altul fiindu-i numele de fată!... 

— E-n regulă, domn Nicky!... 

N-a prea fost! Ortografia din 1912 era alta. lar 
timpul nu-mi mai îngăduia retranscrierea 
textului. Şi, din nenorocire, zincograful a 
fotografiat de-a-ndoaselea partiturile, că erau 
două, pentru solo şi cor. lar dînsul era orchestră 
de beat! 

Abia după ce s-a vindut tot tirajul, la cele două 
tarabe din faţa librăriei, în mai puţin de-o zi, eu 
vînzînd la cea din stînga, iar Mariana, dactilografa 
şi iubita lui Bădescu, la cea din dreapta, ne-am 
pomenit cu părintele Gică Pricopsitu, de la bise- 
rica Sfîntul Gheorghe,  înjurindu-ne ortodox- 
creştineşte: 

— Bată-vă să vă bată Dumnezeu de păgîni! 
Grijania şi paştele cui v-o făcut... Ce-aţi dres, mă 
nenorociţilor? Ați pocit prohodul şi învierea 
Mîntuitorului, de şi-a sucit dascălu Piţurcă limba-n 
gură, încercînd să cînte după cărţulia voastră 
diavolească... Am să vă reclam la Mitropolie! 

Bădescu, om isteţ, nu prea dus la biserică, l-a 
poftit în bi- rou. La un păhărel de coniac. După ce 


429 


Pricopsitu a golit sti- cluţa de Segarcea, a luat 
broşura noastră în mînă şi-a verificat afirmaţiile 
țircovnicului, cîntîndu-ne un „Hristos a-nviat...” de 
toată frumuseţea. C-avea şi glas. Şi l-a înjurat apoi 
pe Piţurcă. Ce-i drept, popa nu mai vedea bine, şi 
cîntase pe dinafară, fără să observe că notele erau 
pe dos. Dar şi celebrul produs al podgoriilor de la 
Segarcea îl dăduse peste cap. 


Încîntat de succesul repurtat, librarul şi-a 
respectat promisiunea. Şi mi-a dat 1.500 de lei, 
partea mea din profitul realizat. Cam vreo 3% din 
netto. Olteanul tot oltean, mi-o trăsese în piept. 

Cu toate acestea, la următoarea bombă 
editorială, s-a purtat domneşte. De nevoie, mai 
mult ca sigur. Nu numai fiindcă ideea îmi 
aparținuse, şi de astă dată, dar pentru că 
realizasem singur, cu mîinile mele, chiar şi cu 
capul, cele două borşuri, că nu le pot zice broşuri, 
intitulate „Mic dicţionar de conversaţie româno- 
german” şi „Mic dicţionar de conversație 
germano-român”. 

Pornisem de la faptul, absolut real, că oraşul 
nostru era împînzit de soldaţi şi ofiţeri germani. 
Un regiment întreg fusese încazarmat la internatul 
liceului comercial „Gh. Chițu”. Venise să ne 
instruiască, aşa se vorbea prin tîrg. lar lumea nu-i 
suferea deloc. Mai ales că erau unii dintre nemți 
care, spre stupefacţia localnicilor, umblau pe 
stradă ţinîndu-se la braţ, cu buzele ru-jate şi 
obrajii fardaţi. 

— Bă, poponarilor! — răcnise odată la ei un 
cunoscut profesor, poreclit de noi Maciste. 

— Was? Was?... — întrebase unul din fătălăi. 

— Wax pe mă-ta! — răspunsese Maciste, în 
calitatea lui de bărbat eminamente mascul, a 
cărui faimă depăşise hotarele cetăţii. 


430 


Din întîmplare, asistasem la amabilul schimb de 
păreri. Şi-atunci îmi ţişnise şi ideea 
dicţionarelor. Şi m-am dus la Bădescu. 

— Domnu Nicky! Mai tragem un tun?... 

— Ia zi! — m-a îmboldit librarul, presimţind o 
nouă afacere. 

— Trebuie să facem ceva, ca să se-nţeleagă 
nemţii ăştia cu craiovenii noştri, precum şi fetiţele 
cu ofiţerii, cînd le invită la o friptură... Încropim 
la repezeală nişte dicţionare simple, cu vreo cîteva 
fraze uzuale... Au la biblioteca „Aman” ceva ase- 
mănător, însă „germano-franţuzeşti” şi invers. Le 
traduc pe româneşte în vreo trei, patru zile, şi-i 
tragem un tiraj de masă, de o mie de exemplare... 
Se merită?... 

— Se!... — mi-a răspuns monosilabic şi brusc 
interesat omul pe care-l făcusem editor. 

— Cît? — am luat-o si eu pe scurtătură. 

— Ce? 

— Lei... 

— 10%!... 

— Nu ţine! — zic eu. 

— Marincule, te lăcomeşti? 

— Ba dimpotrivă! Nu-i drept să vă jupoi de 
bani... Dacă nu iese afacerea? 

=S 

— Facem pe din două! Dacă pierdem, pierdem 
amîndoi... La fel... Matale, paralele investite, eu, 
munculiţa mea! 

— Dar dacă ne iese pasienţa?... Să-ţi dau atiţia 
bani? 

— Nu putem fi siguri! 

— De ce? Cu „Învierea”, n-am mers la sigur? 

— „Hristos a-nviat din morţi” cînta toată lumea, 
pe cînd cu nemţii alta-i povestea! Ei lălăie „Lily 
Marlene”, iar ai noştri ar vrea să le cînte de 
pogribanie... 

Bădescu a căzut pe gînduri. Nici lui nu-i prea 
plăceau nemţoii. Oricum, nu ca aliaţi-ocupanţi. 


431 


Apoi, ca om de afaceri versat, căruia nu-i convine 
să piardă, mi-a acceptat propunerea, declarîndu- 
mi: 

— Cred că ai dreptate!... De ce să păgubesc 
singur... Mergem juma-juma! Dă-i bătaie şi nu mai 
trage de timp... 


În cinci zile, am fost gata cu „adaptarea”. De 
cînd mă ştiam, mai mereu fusesem corigent la 
germană. Dar şi la franceză. Insă, abia acuma mi- 
am dat seama ce bine făcuseră profesorii mei că 
mă picaseră la franceză cu precădere. Deoarece, 
astea fiind datele problemei, franceza îmi făcuse 
folosinţă. Peste două săptămîni, apăreau ambele 
dicţionare. lar mai tîrziu, cam la vreo lună, am mai 
tras o ediţie. Succes răsunător. Numai Maciste 
avusese unele obiecţii: 

— Bine, mă Bădescule, să nu bagi şi tu cîteva 
înjurături în cărţuliile astea idioate?... Ai aflat 
că lumea nu ştie cum să zică „paştele mă-tii” şi 
„moaş-ta pe gheaţă” din dicționarele tale? Şi-apoi, 
în afară de multe alte chestii, care lipsesc, te-ai 
apucat să mai bagi şi cuvinte franţuzeşti!... Ai s-o 
dai de dracu... i 

Avea dreptate profesorul Maciste. [Imi 
scăpaseră, din grabă, o sumedenie de expresii în 
franceză. În loc să le traduc în română, le lăsasem 
aşa, cum le găsisem în dicţionarul germa- no- 
român. Încît bieţii nemți, nădăjduind în valorile 
operei mele, ajunseseră să vorbească o 
românească sui-generis, atunci cînd aveau de-a 
face cu vreo jună amatoare de amor pe friptură. 


Cînd am făcut socotelile, pentru a împărți 
ciîştigul, Bădescu mi-a tras iarăşi în piept. 
Scăzîndu-mi din drepturile mele vreo două mii de 
lei, ca penalizare pentru erorile comise. Totuşi am 
rămas cu ceva părăluţe. Suficiente, pentru a-mi 
permite s-o invit la barul de noapte „lomescu”, de 


432 


pe Madona Dudu, pe domnişoara Suci Duriu, fata 
unui ceasornicar din piaţa mare, din dosul 
Tribunalului. 

Era o fiţă drăguță şi minionă, cam bruneţică de 
felul ei, şi care nu depăşea vreun metru şi 
jumătate în înălţime. Restul, la proporţii 
armonioase cu statura. In orice caz, o puteam ri- 
dica într-o palmă. Cînd se lăsa amorsată. lar asta 
s-a petrecut mai tîrziu, după ce-am fost de vreo 
cîteva ori la barul mai sus pomenit. 

Pe timpul acela, fiind şi elev, şi un mucea- 
căcicea, a merge la bar, chiar şi de unul singur, 
reprezenta o adevărată aventură. Plină de riscuri. 
Dacă mă prindea directorul Cioică? Precis mă 
exmatricula. Frecventindu-l însă, însoţit de Suci 
Duriu, riscam şi mai mult. Mai ales că, nu ştiu din 
ce motive, Suci se bucura de-o oarecare faimă 
printre profesorii de la liceul comercial „Gh. 
Ghiţu”. Totuşi, încîntat de cucerirea junei ceasor- 
nicărese, precum şi de strania atmosferă a barului 
de noapte, m-am lăsat tîrît de patimi. O iubeam! 
Şi iubeam şi muzica. 

Mai ales muzica. Fiindcă orchestra de negri a 
barului, originară din cartierul Sineasca al 
Craiovei, executa delirant numai  şlagăre 
dansante anglo-americane, foarte la modă (bo- 
ogie-woogie şi blues). Care, pur şi simplu, mă 
scoteau din minţi. Îmi plăceau la nebunie. Chiar 
pînă-ntr-acolo încît, după miezul nopţii, mai spre 
dimineaţă, mă rugam de şeful secţiei ritmice a 
formaţiei, cu care mă-mprietenisem la toartă: 

— Măi, nea Fanache, mă laşi şi pe mine o ţiră la 
tobe? 

— Te las, Dulică (diminutiv de la Vlad), dar ce-i 
facem cu gagica? 

Se referea la Suci, lejer ameţită de relaţiile 
mele cu cel mai reprezentativ membru al 
orchestrei, dar şi de ceea ce băuse pînă atunci. 


433 


— Îi ţii matale companie, nea Fanache! Dau o 
sticlă de „Segarcea”... 

Şi trecînd la tobe, pentru care manifestam nu 
numai o atracţie anormală, ci şi-o autentică 
dăruire, băteam la ele de mama focului. Spre 
încîntarea şefului formaţiei. Dar şi-a asistenţei. 
Căci aveam stilul meu propriu. Plin de 
inventivitate. 

Scăldat de toate sudorile iadului, trăgeam tare 
şi cu forţă, privind la braţele dirijorului, ca să nu 
ies cumva din ritm, şi la nea Fanache 
filantropul, care îşi bea liniştit flaconul, între- 
ţinîndu-se prea intim cu Suci Duriu. Cînd 
consideram că lucrurile ajunseseră prea departe, 
din toate punctele de vedere, coboram de pe 
estrada orchestrei şi-i spuneam tobagiului: 

— Treci la interes, nea Fanache! Nu mai pot 
suporta... 


— Ce anume, măi  Dulică? — se 
interesa „,drummer “-ul. Că n-am putut încropi 
două vorbe cu Sucica ta, de pulbere ce-i făcută!... 


Asta nu-mi prea suridea la Suci. Că le cam bea. 
Altmin- teri, era fată bună. Cînd o cunoscusem, în 
prăvălie la taică-său, unde mă dusesem să-mi 
repar ceasul de mînă, mă impresio- nase prin 
gingăşia cu care mă examinase. lar, mai tirziu, 
cînd intrasem în „legături de amor” cu persoana 
dînsei, la fiece în- tilnire îmi făcea cadou cîte un 
ceas. De buzunar. Din cele aşa numite „ceapă”, 
confecţionate în serie de „Junghans”, pentru piaţa 
balcanică. 'Tinichea 100%! Dar care mergeau 
totuşi. La ora actuală, posedam vreo patru „cepe”. 

Iar în noaptea aceea de pomină, spre ziuă, cînd 
am vrut s-o conduc acasă, Suci mi-a propus 
zimbitoare, oferindu-mi încă un ceas, de astă 


434 


dată de „aur”, adică din tinichea galbenă, stră- 
lucitoare: 

— Dule, hai să ne culcăm undeva, că mor de 
somn!... 

Îmi plăcea nespus diminutivul născocit de Suci. 
Nimeni nu mă mai alintase astfel. Aşa că, 
înduioşat, am acceptat numaide-cit. 

Din păcate, nu-mi amintesc ce s-a mai întîmplat 
atunci. Şi tare ar fi fost bine să nu se întîmple. 

Oricum ar fi, a doua zi i-am dezvăluit totul 
patronului librăriei „Academica”. Bădescu m-a 
privit interzis, apoi m-a luat la întrebări: 

— Ce i-ai făcut fetei, nenorocitule? 

— Zău că nu ştiu, domnu Nicky! Decit c-am 
dormit ca un pui de găină lîngă ea... De- 
altceva, nu-mi amintesc! 

— Marincule, ai încurcat-o! Cînd am deschis 
prăvălia, a năvălit peste mine ceasornicarul 
Duriu, ăla din piaţă, să se intereseze de adresa ta. 
Zicea c-ai pus-o pe fi-sa să-i fure ceasurile 
clienţilor!... 

— Aoleu! Ce, e nebun! Suci mi-a făcut cadou 
vreo cinci bucăţi, nişte cepe prăpădite şi care nu 
fac două parale, spunîn-du-mi că tac-su are vreo 
cinci lăzi cu ceasuri dintr-ăstea... E hoţ mare, 
panglicarul! Te pomeneşti că vrea să mă oblige s-o 
iau de nevastă pe Suci... Ce mă fac?... 

Bădescu a zîmbit elegant şi sinistru, pe sub 
mustață, după care a încercat să mă liniştească. 

La vreo lună şi ceva, mai încolo, lucrurile 
aranjindu-se, ne recăpătasem încrederea în viaţă. 
Astfel, în afară de faptul că se încheiase cu bine 
primul meu experiment editorial, eu care prilej mă 
procopsisem  cu-o sumedenie de  leuşteni, 
reuşisem, totodată, să scap şi de Suci Duriu, şi de 
părăluţele adunate. 

Nicky Bădescu, într-o bună zi, cam spre sfîrşitul 
lui iulie, cînd izbutisem să trec cu bine şi 
examenele din iunie, m-a anunţat că închide 


435 


librăria pentru o lună de zile, întrucît pleca în 
concediu, la băi. 

— Şi eu, domnu Nicky, eu ce-i fac? — l-am 
întrebat demoralizat pe patron. 

— Marincule, ne revedem la toamnă, şi iarăşi 
ne-apucăm de afaceri. Pînă atunci, ai tot timpul 
să mai născoceşti ceva... Cine ştie, poate ar trebui 
să chibzuieşti la nişte dicţionare mai variate. Dacă 
vin şi italienii peste noi? Ia vezi!... 


Au venit. Nu ca soldaţi, ci sub forma unor 
delegaţii culturale. Primul italian sosit la Craiova a 
fost cîntăreţul Tito Schipa. Senzaţia zilei. L-am 
auzit şi l-am văzut. Era un individ negruţ şi 
mititel. Atît de scund, încît umbla în pantofi 
prevăzuţi cu tocuri de damă. 


436 


VACANŢĂ DE VARĂ ACTIVĂ 


Luna care a urmat, un iulie torid, tropical, m- 
am apucat de asigurări. De ce să stau degeaba? 
Lucram cu unul din cei mai buni achizitori, pe 
nume Dragu şi nu mai ţin minte cum. Un tip 
simpatic, cu „papagal”, în stare să aiurească o 
mahala întreagă, îmbiind-o să-şi asigure casele, 
părinţii, copiii şi ceilalţi membri ai familiei. Peste o 
săptămînă, învăţasem meseria. Nu era cine ştie ce 
mare brînză. Totul era să bagi frica în oameni. 
Fiind ceva mai dezvoltat decît Dragu, luam lumea 
pe de de-parte, apelind la „psihologie”. 

— Cîţi ani ai, coană mare? — mă adresam 
băbătiilor abordate, după ce sunam sau băteam la 
portiţa vreunei căsuțe de la periferie, acestea fiind 
preferatele mele. 


— Vreo şaptezeci, maică! — răspundea 
interogata. 
— Nemaipomenit! — exclamam eu. N-aş fi zis 


că eşti trecută de şaizeci... Te ţii bine, coană mare! 
Păcat că nu eşti asi-gurată... 

— De ce, copile dragă! — devenea brusc 
interesată bă-trinica. 

— Pentru că, societatea noastră, „Asigurarea 
Românească”, cînd ai să împlineşti optzeci şi cinci 
de ani, are să-ţi pună în mînă cam cincizeci de mii 
de lei, ceea ce, fie vorba între noi, nu-i de ici de 
colo!... Şi n-ai să plăteşti decît o nimica toată, vreo 
şaptezeci şi cinci de leuşteni pe lună... lar dacă 
mori îna- inte de vreme, îţi pune banii în 
palmă, numai în hîrtiuţe noi, pe loc... Şi-i laşi 
copiilor!... Dar matale arăţi ţeapănă, şi-ai să-i 


437 


îngropi pe toţi, ascultă la mine. Nu vezi ce bujori 
ai în obraji?... Parc-ai fi domnişoară, nu altceva! 

— Chiar aşa? — se mira coana mare. 

— Exact! — îi declaram eu. Numai noi îţi putem 
oferi prilejul să treci pe lumea ailalată cu sufletul 
împăcat, dar şi plină de bani... Ce zici, coană 
mare, îţi închei o asigurare pe viaţă? 

— Cincizeci de mii, zici? — mai întreba o dată 
victima. 

— Cincizeci!... 

— Bun!  Asigură-mă, măi copile accepta 
încîntată bătrinica. Că maică-mea mai trăieşte şi- 
acum, şi-n săptămîna ailaltă împlineşte nouăzeci şi 
doi de ani... N-ai putea s-o asiguri şi pe dînsa? 

— Cum să nu! Însă rata-i mai mare, din pricina 
vîrstei... 

— Nu-i nimica! Barem să moară şi ea 
mulţumită... 

Odată cu afacerea încheiată, bătrinica achita pe 
loc prima rată, iar eu mă alegeam cu zece la sută 
din suma încasată. Pe la sfîrşitul lunii, datorită 
activităţii mele furibunde, mă ale- sesem cu vreo 
două mii de lei. Partea mea. 

Prinzeam cu Dragu pe la birturile de la 
periferie, mulţu-mindu-ne cu te miri ce, iar după- 
amiezile transcriam actele de asigurare, la sediu, 
împreună cu Gina, contabila agenţiei. 

Era o domnişoară bătrină, tare drăguță, 
semănînd nemaipomenit cu Ilse Werner, o actriţă 
nemţoaică, de care mă îndrăgostisem demenţial, 
de cînd o văzusem într-un film ce se chema „Eine 
kleine Nachtmusik”. De-aia o iubeam şi pe Gina. 
Oarecum, fără speranţe.  Pricepea  anevoie 
pasiunea mea, tot spe- rînd să facă rost de vreun 
bărbat care s-o ia de nevastă. 

Pînă una-alta,  neprezentindu-se nici un 
ofertant, era silită să-mi asculte declaraţiile de 
amor. În versuri. Întrucît la ora aceea maică-mea 
Ongliţa se afla la Poiana, să se ocupe de treburile 


438 


campaniei agricole, Gina locuia la noi, ţinîndu-i 
locul. Din toate punctele de vedere. Şi ca şefă a 
agenţiei, şi ca mamă a subsemnatului. Iar în 
această ultimă ipostază, era pur şi sim-plu 
adorabilă. Începuse să ţină la mine, care îi umflam 
capul cu poezii lacrimogene, şi-mi gătea cele mai 
senzaţionale bu- cate pe care le gustasem 
vreodată. Octav, fiind la concentrare, serile, în 
odăiţa din spatele birourilor, unde dormeam amîn- 
doi, fiecare în alt pat, bineînţeles, Gina întindea 
nişte cine de pomină. Că-i şi plăcea să mănînce. 

— Astă seară, măi Vlăduţ, am gătit un papricaş 
cu găluşti nemaipomenit, de să-ţi lingi degetele, 
nu altceva! — mă anunţa Gina. 

— Minunat. lar după ce mîncăm, am să-ţi citesc 
şi eu nişte poezii, care să-ţi meargă la inimă! — îi 
declaram eu, clocind în cap nişte ginduri din 
cele mai abracadabrante. Chiar erotice. 

Pe la zece, cînd Gina da să aţipească, cu burta 
plină de cele trei porţii de papricaş cu găluşti pe 
care le băgase în ea, sătulă şi legănată de 
versurile ce i le citeam pătimaş, treceam la 
acţiune. 

— Gina mea scumpă, mă laşi să dorm cu tine în 
noaptea asta?... 

— De ce? 

— Mi-e frică să stau singur în pat... Şi-apoi, te 
iubesc atît de mult! 

Emoţionată, Gina accepta. Avertizîndu-mă: 

— Vlăduţ, eu sînt domnişoară, şi niciodată nu 
m-am culcat c-un bărbat. Dar tu eşti un copil, şi 
sper c-ai să fii cuminte?... Nu-i aşa?... 

— Dar bineînţeles! — o asiguram eu, dezamăgit 
cumplit, mai ales de cînd o auzisem că încă nu 
eram demn de numele de bărbat. 

Cînd mă viram lîngă Gina, în pijamaua cea mai 
curată din casă, o găseam îmbrăcată. Dar şi 
sforăind lejer, pe două voci. Dormea ca un 
buştean. Pe la miezul nopţii, după ce încercasem 


439 


de nu ştiu cîte ori s-o trezesc, Gina pornea să 
vorbească în somn. Spunea nişte lucruri atit de 
înfiorătoare, ceva în legă- tură cu piaţa pe care 
trebuia s-o facă a doua zi, şi trebuia să cumpere 
carne pentru sarmale şi ceapă, usturoi, păstirnac 
şi pătrunjel, încît mi se făcea lehamite, de-un 
asemenea amor înnebunitor, ba şi culinar pe 
deasupra, şi adormeam. 

Din noaptea aceea de pomină, am renunţat la 
Gina. N-aveam nici o nădejde. Insă nici ea. Dracul 
o mai lua de nevastă, dacă vorbea în somn 
despre amănunte gospodăreşti, plus că se culca 
îmbrăcată. 

Şi, înarmat cu primele poezii ce-mi apăruseră 
în „Curentul literar-magazin”, m-am refugiat în 
braţele viitoarei doamne doctor Vrabete, sau ceva 
pe-aproape, eventual Dovlete, că nu-mi mai 
amintesc. 

La data cînd ne mutasem în casa pe care ne-o 
închiriase, undeva pe strada Sfintul Gheorghe- 
Nou, încă nu-l luase de bărbat pe bietul doctor. Pe- 
atunci, am avut impresia că se juca cu mine. De-a 
şoarecele şi pisica. Sau invers. Din păcate, a fost 
doar o impresie. Care m-a marcat profund. Căci 
Doris era superbă. Tip de spaniolă, cu buze 
lacome şi groase, cu pielea de culoarea bronzului 
patinat şi fata bătînd în cafeniu-deschis, ca oœ 
cacao cu lapte, cu ochi migdalaţi, prelungiţi prin 
marafeturi cosmetice. Mă rog, ce mai tura-vura, 
eram nebun după ea. 

După-amieze întregi, cînd maică-mea lucra la 
agenţie, ră-mîneam singur acasă, aşteptind să fiu 
invitat de Doris la o cafea. 

Şi făcea nişte cafele, inimaginabile, de-mi filfiia 
cordul ceasuri de-a rîndul. Poate, însă, şi din 
pricina modalităţii în care mă aborda. Mă 
pomeneam cu ea la fereastră, plictisită de moarte, 
întrebîndu-mă: 


440 


— Ce mai faci, puştiule, nu vii să bem o 
cafeluţă? Dar ia-ţi şi poeziile cu tine, să-mi 
mai citeşti din ele... 

În căsuţa pe care-o locuia, doar două odăiţe 
mereu scăldate în penumbre orientale, datorită 
perdelelor de catifea, întot-deauna trase, mă invita 
în salonaşul cu canapea, o dormeză imensă, 
pentru trei persoane, unde-şi etala superstructura 
şi-şi sorbea cafelele. Cafelele, deoarece bea în 
neştire, cîte trei sau patru, la rînd. Acolo, tolănită 
de-a latul, mă asculta recitindu-i din versurile 
aduse. Nişte elucubraţii febrile, mai totdeauna 
dedicate ei. Cînd se sătura de poezie, mă poftea 
lîngă ea, pe dormeză. Ce-i drept, nici eu nu mă 
lăsam prea mult rugat. 

— Întinde-te lîngă mine, puştiule! — îmi spunea 
cu glas răguşit Doris. 

Îi respectam dorinţa. Şi, la mare urgenţă, 
porneam să-i mîngii cuprins de febre cereşti 
picioarele. Căci nenorocita, în plină luna lui 
cuptor, umbla în pijama de iarnă, de molton gros 
şi pislos. 

După minute întregi de moşmoneală, renunţam. 

— Plec, nu mai vreau să ştiu de tine. 

— Fii serios, puştiule, că miine eşti invitatul 
meu. Mergem la Işalniţa, la tata, să culegem 
muscatul. Mi-a trimis vorbă că-i copt şi-ncepe să-l 
culeagă... Nu-i aşa c-ai să vii? 

— Ca să mă chinui şi-acolo? Să-i culeg via lui 
tac-tu?... 

— Exact! Şi-apoi, cu-o bărdacă de must 
proaspăt, să ne pitim în fundul viei, pe iarbă, unde 
nimeni n-o să dea peste noi! Aici şi-acum, alta-i 
situaţia... Oricînd ne poate surprinde maică-ta!... 


Idiot zdravăn, m-am dus. A doua zi. Plecind cu 
Doris, din zori încă, la gară. De unde, c-un 
personal, la propriu şi la figurat, care abia se tîra, 
am ajuns la Işalniţa. 


441 


La via lui taică-său, începuseră de mult culesul. 
Îmboldit de Doris, m-am lăsat şi eu antrenat. Ars 
de vipie, gata să fac o insolaţie de zile mari, am 
muncit ca un dobitoc, pînă la vre-mea prinzului. 
Cînd, terminîndu-se muscatul, bătrînul ne-a invitat 
la o gustare. Nu cine ştie ce. Salată de roşii, 
castraveți cu sare şi struguri tămiioşi. Buni şi ăia. 
Am mîncat pe sparte. Eram şi istovit. Numai aşa 
se explică pofta cu care-am dat gata vreo două 
chile de ciorchini aromaţi. Tot aşteptînd din partea 
muierii un semn. 

Cînd au tras din zăcătoarea de sub zdrobitor 
primele ciubere cu must, Doris, umplind o ploscă 
de vreo doi litri cu zeamă tulbure şi spumoasă, a 
pornit-o spre fundul viei. Neuitind însă, să-mi 
azvirle o privire plină de semnificaţii. Atît am 
aşteptat. 

M-am luat după ea, strecurindu-mă printre 
coardele de viță. Cînd am ajuns la locul de care- 
mi pomenise „creola”, un microtăpşan de otavă, 
tocmai bună de cosit, superba făptură mi-a 
înmînat plosca şi mi-a arătat unde să mă aşez. Era 
un pui de nuc, cam de doi metri înălţime, şi care 
zvirlea umbre incerte asupra otavei de sub 
poalele sale. În timp ce mă tolăneam pe iarbă, 
simţindu-mi stomacul cam încărcat, Doris, într-o 
clipită, şi-a zvîrlit de pe ea bluza şi fusta şi-a 
rămas despuiată, aşa cum o făcuse maica-natură şi 
bunul Dumnezeu, însă, din păcate, avea şi-un 
costum de baie pe ea. Care, după părerea mea, nu 
mai reprezenta o problemă. 

— Ei, ce zici, puştiule, m-am ţinut de cuvînt? — 
m-a întrebat vrăjitoarea de creolă. 

În clipa următoare, se tolănea lîngă mine. Cînd 
i-am pus degetele pe pielea coapselor, mi le-am 
retras speriat. Ardea. Mai bine zis, ardeau. Şi 
pielea creolei, dar şi buricele degetelor mele. 

Am luat plosca şi-am golit-o pe jumătate. Apoi i- 
am întins-o lui Doris. Nefiindu-i sete, mi-a dat 


442 


peste mină. Şi, în clipa cînd aşteptam din partea 
tigroaicei un gest de bunăvoință, o durere 
cumplită de maţe m-a făcut să urlu de durere. Era 
mustul. Care pornise să fiarbă. Turnat peste roşii, 
castraveți şi struguri, îi priise nemaipomenit 
mediul fermentativ. Chircit de durere, m-am 
ghemuit la picioarele idolului pîrlit de soare. 

— Ai răbdare, puştiule, că imediat trece! Aşa-i 
mustul proaspăt... Mai tîrziu, ai să vezi c-o să fie 
altfel! — m-a liniştit Doris. 


Şi chiar aşa a fost! Altfel. Căci, neexistînd nici 
un tren de după-amiază, curajos nevoie mare, m- 
am lăsat îndemnat de creolă să pornim pe jos spre 
Craiova. 

Iar creola zîmbea parşiv. Ca şi cum nici usturoi 
n-ar fi mîncat, şi nici guriţa nu i-ar fi mirosit! 


Peste noapte, la Craiova, în grădina casei de pe 
strada Sfîntul  Gheorghe-Nou, pe care-am 
cutreierat-o de la un capăt la altul, cugetînd la 
vicisitudinile vieţii, am ajuns la unica soluție 
posibilă. 

Să dispar din oraşul acela păcătos şi care-mi 
pricinuise atitea deziluzii în amor. Nu era încă de 
mine. Mai întîi, se cerea să-mi fac un nume în 
poezie şi-apoi să-l fructific şi-n domeniul spinos al 
relaţiilor femeie-bărbat. Astfel că, a doua zi chiar, 
adunîndu-mi bulendrele şi lăsînd o scrisoare 
disperată Ongliţei, în care-i declaram că plec să-mi 
împlinesc vocaţia, mă urcam, fără bilet, într-un 
accelerat de Bucureşti. 

Unde speram să-l întîlnesc pe Ioan Velicu, cel 
care mă lansase în „Curentul literar-magazin”, şi 
să-l rog, cu lacrimi în ochi, să-mi facă un rost în 
viaţa literară. Preferabil, pe post de poet 
profesionist. 


443 


„ANII DE UCENICIE” 


POET „CAPITALIST“ 


În tren, cu inima-n ralantiu, mă îndreptam plin 
de speranţe spre capitala ţării. Acolo, unde puiesc 
poeţii şi romancierii, unde apar revistele literare 
ca dragaveiul după o aversă, unde-s majoritatea 
editurilor. Şi totuşi mă ricîia ceva, zgirmîndu-mă 
ca un vierme. Nefericirile mele în dragoste. 
Dumnezeule, cîte femei aş fi putut face fericite! Cu 
nici una însă nu-mi mersese. 

Dar, gîndindu-mă la Bucureştiul care mă 
aştepta cu braţele larg deschise, uitam numaidecît 
totul. Bineînţeles, mă refer la necazurile avute cu 
Genia Prujină, cu Mamina, Suci Duriu, Gina şi, 
mai ales, cu Doris, viitoarea doamnă doctor 
Vrabete. Restul nu mai conta. Muierile mă 


444 


dezamăgiseră. Şi încă rău de tot. De aceea, 
legănat de ţăcănitul roţilor de tren, m-am jurat 
ca prima femeie ce-mi va ieşi în cale, oricum şi 
oriunde, să fie cea mai nefericită fiinţă de pe 
lumea aceasta. Ca o fiară aveam să mă port cu ea. 
Să le-nvâăţ minte, „in corpore”! 

Din păcate,  controlorul de bilete al 
acceleratului de Bucureşti s-a dovedit a fi o... 
femeie. Al dracului de tînără şi frumuşică. Insă, tot 
pe-atit de-afurisită. Nefiind în posesia sumei 
necesare, şi nici a unor acte de identitate, mi-a 
tras şi dînsa în piept. După cum era şi normal, 
avînd în vedere succesele mele la femei. Şi, nici 
una, nici două, pentru călătorie în condiţii de 
clandestinitate, m-a predat la postul de poliţie din 
Gara de Nord. Spre norocul meu, de serviciu era 
comisarul Matei Alexan-drescu, un cunoscut poet, 
publicat pe vremea aceea de mai toate revistele 
literare. La început, m-a luat repede, cala poliţie: 

— la ascultă, măi băiete, cine eşti şi de unde 
vii? 

— Sînt un poet, domnul comisar, şi vin din cea 
mai parşivă cetate a banilor... Mai bine zis, din 
neantul Craiovei! 

— Bă, nu-mi vorbi mie în bobote, că te pocnesc! 
Ştii tu cine sînt eu? Ai auzit de comisarul Matei 
Alexandrescu?... 

— Da! V-am citit în „Universul literar”, dacă 
dumnea-voastră  sînteţi acela. Însă nu-mi 
închipuiam că un poet poate fi şi poliţist... 

Comisarul, brusc înduioşat, m-a bătut pe umăr 
şi mi-a declarat: 

— Uneori, copile dragă, se mai întîmplă... Nici 
nu-s singurul. Mai există un poet suprarealist, 
unul Nisipeanu, şi-ăla tot comisar... Ce vrei să faci 
la Bucureşti? 

— S-ajung poet capitalist! 


445 


— Cum? — a exclamat amuzat Matei 
Alexandrescu. Şi cine-o să te ajute în treaba asta 
care, ascultă la mine, nu-i deloc uşoară?!... 

— Maestrul Ioan Velicu! 

— Bădia loan? Mira-m-aş! Doar îl ştiu cît îi de 
pirlit... Mă rog, avind în vedere că-i un fel de 
redactoraş la „Curen- tul”, n-ar fi exclus să-ţi facă 
şi ţie vreun rost, ca poet, încă şi capitalist! De 
unde-ai mai scos şi pe-asta, c-ar exista poeţi cu 
capital?... 

— Nu la capital m-am gîndit, domnule comisar, 
cila faptul că-i neapărat necesar s-ajung poet la 
Bucureşti, capitala ţării! 

— Aaa!... Păi spune, domnule, aşa... Acuma-s 
lămurit! Ştii unde-l găseşti pe Velicu la ora 
asta? Ori la „Cafe de la Paix”, dacă-i în bani, ori la 
Mitică-lăptarul, pe Domnița Anastasia... Ai să te 
descurci? 

— Am! — l-am asigurat eu. 

— Eu cred că n-ai... Adică n-ai o para chioară. 
Altminteri,  n-ajungeai aici... Poftim cincizeci de 
lei, din partea mea, să-ţi poţi plăti tramvaiul, ca să 
nu te mai trezeşti la poliţie! Hai, dă-i drumul, 
eşti liber! Sper să ne mai întîlnim. Serile, mă 
găseşti oricînd la „Capşa”, „Cafe de la Paix” sau la 
iaurgeria poetului Mitică-lăptaru! 

— Domnule Alexandrescu, nu pot primii banii! 
încă n-am ajuns cerşetor... 

— Vezi-ţi de treabă, măi copile! Ia-i şi taci din 
gură. Ai toate şansele s-ajungi şi cerşetor, dacă te 
încăpăţinezi să crezi că se poate trăi din poezie... 
Nu se poate, eu ţi-o spun! De-aceea am ajuns 
comisar... Asta-i viaţa! 

În definitiv, după cum aveam să aflu mai tîrziu, 
citind excelenta biografie romanţată a lui Andre 
Maurois („Les trois Dumas”), şi marele meu coleg 
din istoria literaturii, Alexandre Dumas — tatăl, şi 
el avea să pornească la cucerirea Parisului c-un 
singur napoleon în mînă. lar eu posedam atunci 


446 


cincizeci. De lei. Cam tot pe-acolo. De ce să-l 
mîniem pe bunul Dumne-zeu. ...Dacă se supără, 
precis n-am să mai apuc celebritatea sus- 
pomenitului! 


Pe loan Velicu nu l-am găsit nicăieri. Nici la 
„Cafe de la Paix”, nici la Mitică-lăptarul, pe 
Domnița Anastasia, nici la redacţia „Curentului”, 
acolo unde se găseau şi birourile „Curentului 
literar-magazin”. 

— La ora asta, dacă nu mă-nşel, trebuie să fie la 
tipogra- fie! — m-a informat domnul Aurel Tita, un 
tînăr poet, frumuşel şi ochelarist, coleg de 
redacţie cu maestrul meu, cel care mă publicase. 
I-a intrat la „plane” volumul de versuri, primul pe 
care-l scoate. 

— Nu-mi puteţi da adresa tipografiei? 

— Se află-n apropiere... Chiar după colţ, întrebi 
şi matale de tipografia „Eminescu”... O ştie toată 
lumea! 

Peste vreun sfert de ceas, la subsolurile 
tiparniţei cu pri- cina, dădeam peste maestrul Ioan 
Velicu. Aplecat asupra coli- lor ce ieşeau de sub 
maşina plană. 

— Ce-i cu tine, Marincule? — a exclamat 
maestrul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Ai păţit 
ceva...? 


— Da, domnule Velicu! — i-am declarat eu 
voios. Am înnebunit... Ţin neapărat să devin poet 
profesionist... 


loan Velicu m-a privit deodată mai atent. 
Nesesizind în ochii mei licăreala demenţei, a 
izbucnit pe neaşteptate într-un hohot de ris 
homeric. Apoi, cînd s-a mai demolit, m-a întrebat 
grav: 

— Şi-ţi imaginezi c-ai să reuşeşti?... 

— Cum să nu! Matale n-ai reuşit? 

De data asta, maestrul s-a întristat de-a 
binelea, chiar îngrijorător. 


447 


— Mda! — a mormăit bădia loan. Am izbutit să 
intru slugă la dirvală, în palatul lui Pamfil 
Şeicaru... lar ca poet, măi nefericitule, n-am 
obţinut nici un leuţ. Iar întîiul meu volum, ăsta din 
faţa ta, mă costă trei lefuri... 

Şi mi-a arătat coperta, care se trăgea la o 
maşină de-ală- turi. Era splendidă. Numai titlul 
nu-l înţelegeam. Ce-o fi vrut să spună numele 
acela de fată: „Lucreția Bugeac”?... Abia într-un 
tirziu m-am încumetat să-l întreb: 

— Domnule Velicu, are vreo legătură cu 
Lucrezia Borgia? 

Maestrul m-a privit încruntat. Apoi a zîmbit 
dureros, şi mi-a mărturisit: 

— Mă, să ştii că la chestia asta nu m-am gîndit 
niciodată! Eşti formidabil. Fără s-o cunoşti pe 
Lucreția mea, i-ai şi intuit sămînţa de ceaţă ce-i 
umblă prin cap. Culmea-i că, dacă se poate spune 
aşa, seamănă, dintr-un anumit punct de vedere, 
extraordinar de mult cu vrăjitoarea aia diabolică... 
Măi  Marin-cule, Lucreția Bugeac este o 
nemaipomenită sculptoriţă! Şi care există în 
realitate. E marea mea iubire, iar cartea conţine 
declaraţia mea de dragoste către dînsa... Fără nici 
o şansă, din păcate!... 

Căzînd pe gînduri, un timp oarecare maestrul a 
uitat de mine. Mai încolo, m-a luat la întrebări: 

— Ai mîncat ceva? Ai unde să dormi? Din ce-ai 
să trăieşti?... 

— Maestre, n-am de nici unele, şi nici nu ştiu 
din ce-am să-mi cîştig pîinea... în matale mi-e 
toată nădejdea. De-aia am venit la Bucureşti, ca să 
mă băgaţi poet, la vreuna din revistele literare de- 
aici... Pe leafă, bineînţeles! — am biîiguit eu, după 
ce mi-a trecut hăbăuceala. 

— Totuşi, ai dreptate, cînd zici c-ai înnebunit! 
Marincule, nu există poet salariat... Nicăieri, în 
tot Bucureştiul! Dacă-ţi fac rost de-o corectură, 
eventual la noi, înseamnă c-avem noroc... Mai întîi 


448 


însă va trebui să vorbesc cu Tita, că el se ocupă de 
chestiile astea, ca să zic aşa, administrative. Mă 
rog, om vedea, dar pînă atunci hai să mîncăm 
ceva. Apoi, va trebui să-ţi căutăm un culcuş pentru 
noapte... 


Flămînd ca un cîine ordinar, fără pretenţii de 
„lup” sau „bulldog”, am ras trei farfurii de ciorbă 
de burtă ca pe nimic. Era, ce-i drept, şi 
extraordinară. Cînd l-am văzut pe maestrul Velicu 
dînd din colţ în colţ, ba că-l mai şi roagă pe 
patronul tavernei să treacă în cont consumaţia, am 
vrut să plătesc eu, din cei cincizeci de lei 
căpătaţi de la comisarul Matei Alexandrescu. 

— Ascunde-ţi bănuţii, Marincule, să nu te vadă 
părinţii lui Mitică! 

— Care Mitică? 

— Omul care-i la tejghea şi ne-a servit burta! E 
şi el poet, şi încă de talie, deşi face pe iaurgiul... 
Dacă n-ar fi Cosma, căci aşa-l cheamă, ar muri de 
foame poeţii şi ziariştii cei mititei! Însă-i om de 
suflet, şi ne trece-n catastif. Cînd încasăm leafa, 
ne prezentăm la dînsul şi-i plătim pînă la ultimul 
sfanţ... Ai să mai auzi de Mitică-lăptarul! 

Am mai auzit. În tot timpul cît mi-am făcut 
ucenicia „capitalistă”. Cînd eram pe drojdie, mă 
proţăpeam lîngă el, pînă  se-ndura să-mi ofere 
merindea cea de toate zilele. Iar peste ani, parcă 
prin 1959, l-am întîlnit la Uniunea Scriitorilor, 
unde venise să-şi reglementeze drepturile pentru 
pensie. Ca scriitor. Lăptăria şi iaurgeria nu mai 
erau, de cînd cu naţionalizarea. Poeziile lui însă 
rămăseseră. Mai apăreau, din cînd în cînd, pe ici 
pe colo, în vreo revistă literară. Imbătrinise, dar 
rămăsese cu-acelaşi zîmbet blajin pe buze. 
Bucuros că-l revăd după atita amar de vreme, l-am 
întrebat: 

— Şi ce mai faci, măi Mitică? 


449 


— Nici o brinză, Marincule! — mi-a răspuns 
surizînd pierdut. Mai ticluiesc o poezie, mai umblu 
cu ea pe la redacţii, uneori mai şi apare... Ce să-i 
faci, timpul meu a trecut. Cine să se mai 
intereseze astăzi de poemele mele suprarealiste?... 

Îmi era clar. Îi lipseau produsele lactate, din 
care-şi făcuse meseria, şi din care-şi ducea traiul. 
De-aia pomenise de brînză. Şi, dacă-i pe bune, nu 
cred să fii mîncat, altundeva, un iaurt mai gros şi 
mai bun ca la lăptăria lui Mitică Cosma. 


După ce-am isprăvit de prînzit, ne-am dus pe 
capul lui Aurel Tita. Cînd a auzit, de la loan 
Velicu, despre cine-i vorba, şi-a amintit imediat că 
fusesem publicat de revista la care lucra. 

— Ăsta-i Marincu, ăla „alb şi mort ca zincu”? — 
s-a mi- rat delicatul Tita, poet şi dînsul. De-ar fi 
să ne luăm după poemul lui, ar trebui s-arate 
invers decît este în realitate. Ce ti-e şi cu 
moderniştii ăştia! Mint de-ngheaţă apele... 

Ceea ce nu l-a împidicat să mă angajeze 
corector, cu „numărul”, la „Curentul literar- 
magazin”, datorită insistențelor bădiei. Opt sutici 
pe săptămînă. Şi, pînă aveam să-mi fac rost de 
vreo cameră mobilată, mi-a îngăduit să-mi 
organizez un cul- cuş chiar la redacţia gazetei. În 
baie. Dar asta am mai spus-o pe undeva... 

Peste vreo lună, locuiam tot acolo. Aveam şi 
unele avantaje. Deoarece mă-mbăiam în fiecare 
seară. Bineînţeles, după ce scoteam colecţia 
revistei din cadă. Apoi, după ce-mi terminam 
toaleta zilnică, o aşezam la loc, întrucît urma să-mi 
servească de saltea. 

Cu timpul, am avut prilejul să-l văd şi pe 
uluitorul Pamfil Şeicaru, cel mai temut pamfletar 
al timpului. Era un tip bondoc şi mărunt, cu părul 
negru-cărbunos, cîrlionţat, faţa lucindu-i de 
parcă i-ar fi fost unsă cu slănină de porc. Sosea, 
mai totdeauna, pe la şase, după-amiaza, se- 


450 


nchidea în birou şi-şi scria editorialul. Apoi, urlînd 
ca o fiară, striga la secretară să vină linotipistul. 
Avea omul lui, singurul în stare să-i descifreze 
scrisul, şi care nu mai pretindea să i se 
dactilografieze materialul. În zece minute, îi 
aducea şpaltul la corectură. Apoi, şi Șeicaru şi 
linotipistul plecau pe la căşile lor, sau la alte 
treburi. 

Cea mai frumoasă zi a săptămînii, fastă, era 
sîmbăta. Cînd îmi încasam, chiar din mînuţele lui 
Aurel Tita, leuţii cuveniţi. Cam înainte de 
douăsprezece. Cu ei în buzunar, alergam ca din 
puşcă la Mitică, să-mi plătesc datoriile, şi-apoi, 
zbugheo, la „Capşa”, să mă simt şi eu domn. Sau 
la alte localuri de lux: „Gambrinus”, unde firma 
servea berea cu-o farfurie de cartofi, prăjiţi, cadou 
din partea patronului, „Modern”, „Cafe de la 
Paix”, unde se-adunau poeţii, sau „Carul cu bere”, 
o uriaşă tavernă de categoria întiia, cam 
scîrţănoasă însă, deoarece, la halba de bere, nu 
dădeau pe gratis decît o farfurioară de ridichi 
negre rase, de ţi se umfla burta ca un tifoi. 

În schimb, duminica, rămas fără un franc, trebuia 
să mă rostuiesc cum dădea Dumnezeu. Dacă 
dădea. Dacă nu, mă lipeam de Marin lorda, un 
desenator caricaturist de faimă, care, cam pe 
drojdie şi dînsul, mă invita acasă la el, să ne 
prepare nevastă-sa salată de roşii. Cred că la 
sufletistul grafician am consumat cea mai 
senzaţională salată din viaţa mea. Şi colectivă, pe 
deasupra. Căci, atît lorda, cît şi toţi ceilalţi 
amărăşteni, eu, Velicu, şi alţi pripăşiţi, ne 
îndeletniceam cu munca de jos, la prepararea 
salatei. Tăiam roşiile, mărunţeam ceapa, alergam 
după pîine neagră şi proaspătă, după ulei de dov- 

leac, spălam farfuriile şi tacîmurile. Nevasta lui 
Marin lorda, o femeie mărunţică şi numai 
zîmbet, lua ligheanul cel mai mare din dotaţia 
gospodăriei şi vîra în el cele trei sau patru kile de 


451 


ceapă tăiată de noi. Cu lacrimi în ochi. Apoi, freca 
ceapa cu sare grunjoasă, o spăla după aceea cu 
apă, să se frăgezească; peste ea urma să toarne 
feliile tomatelor şi două sticle de ulei. Cu toţii, 
porneam imediat să  amestecăm  mirabila 
învălmăşeală din lighean. După care, luînd în 
farfurii, cu polonicul de ciorbă, pe pofta inimii, se 
purcedea la masă. Ligheanul mi-l rezervam mie, 
renunţind bucuros, de bunăvoie şi nesilit de 
nimeni, la utilizarea recipientelor convenţionale. 
De fapt, cuprindea numai resturi, dar şi cele mai 
bune, scăldate de ulei şi mustoase. 

— Mai e piine? — se interesa Velicu. 

— Ioc! — răspundea dezamăgit Marin lorda. A 
înfulecat-o prietenul ăsta, al nostru, pe care ni l-ai 
adus tomite de la Craiova. Două jimble... 

Nu ştiu de ce mă considera Iorda nefericit, că, 
zău, nu eram. Tăceam, şi-mi vedeam mai departe 
de treabă, scoţind de sub masă dăraburi 
întregi de pîine neagră. Om strîngător, pusesem la 
fereală o jumătate de dublă. 

lar de lunea, porneam iarăşi să-l vizitez pe 
Mitică-lăpta- rul, plasîndu-mă pe orbita 
preparatelor lactate. Pe datorie. Pînă în sîmbătă 
următoare. 


Îmi plăcea munca mea, de la redacţia 
„Curentului literar-magazin”. Aveam prilejul să- 
ntilnesc acolo o sumedenie de „virfuri” ale 
literaturii contemporane. La un moment dat, nu 
mai ştiu în ce perioadă anume, însă pentru un 
răstimp destul de scurt, revista ne-a fost 
supervizată chiar de Şerban Ciocu-lescu, angajat 
anume de Pamfil Șeicaru, pentru ridicarea ni- 
velului spiritual. Faţă de cum arată acum maestrul 
Cioculescu, nici pe-atunci nu era mai altfel. Tot 
atît de caustic şi slab, la fel de maliţios şi distant. 
Nu ştiu din ce pricină, dar sînt unii oameni care nu 


452 


vor deloc să-mbătrinească. Din nici un punct de 
vedere. 
Ce-i drept, mai existau şi unele dezagramente. 
Bunăoară, cum s-a întîmplat atunci cînd au 
început bombardamentele asupra Bucureştiului. 
Din păcate, dormind în baie, îmi dădeam seama de 
semnalul „alarmei aeriene” mult prea tîrziu, cînd 
nu mai aveam vreme să cobor cinci etaje. Şi nici 
lifturile nu mai funcționau. lar pe scări, mi-era 
frică. Aşa că, sechestrat în bi-rouri, priveam de la 
fereastra blocului „Curentul”, aproape de cer, 
lănciile de lumină ale proiectoarelor antiaeriene. 
Interesant şi pitoresc, ca spectacol, însă extrem de 
riscant. Aşa se face că, într-o bună dimineaţă, 
după o noapte cînd dandanaua a fost mai 
cotoioasă, Velicu m-a găsit pitit sub colecţia 
revistei. Pe fundul cadei din baie. 

— Ce-i cu tine aici, Marincule! — s-a mirat el. 

— Aştept încetarea alarmei! — i-am răspuns eu, 
dîrdîÎind de frică. 

— Fii, domle, serios, că s-a terminat de mult 
bombardamentul. Incă de pe la trei, dinspre 
ziuă!... 


Ce om şi Velicu ăsta. Din viaţa lui de om de 
omenie şi poet n-a rămas decît volumul acela de 
versuri, atit de bizar intitulat — „Lucreția 
Bugeac”. Care şi el s-a pierdut, de nu mai dau 
nicăieri peste urmele lui. Amăgit de himere, loan 
Velicu s-a jucat cu moartea. Şi-a cîştigat! Optînd 
pentru ea. 


AMINTIRI ALANDALA (D: DESPRE DEBUITURI DE 
MIC ȘI MARE CALIBRU, CU REPETIŢIE 


453 


1982... Nu ştiu cum de s-a-ntimplat c-am trăit 
şase decenii de viaţă. Pînă acum, deocamdată. 
Mare minune, şi-asta. Cu-atît mai mult cu cît, cam 
trupeş fiind de felul meu, medicii nu-mi 
garantaseră decît maximum 40. Ani, bineînţeles. 
Cu condiţia s-ajung la un gabarit normal. Ei 
bine, n-am ajuns! Ba l-am şi depăşit. Dar nici nu le- 
am confirmat prognosticul. Lucrurile s-au nimerit 
să fie întocmai ca-n buletinele meteo. Una scrie în 
presă, alta se-aude la radio, iar la TV, ce să mai 
vorbim, că vedem... Peste tot, timpul este 
„probabil”! Cînd pe faţă, cînd pe dos. 

Din anii aceştia, pe care mi i-a pus la dispoziţie 
maica natură, 65% i-am închinat literaturii. Iar cei 
35%, de la începuturi, pregătirilor necesare: 
pornind de la abecedar, trecînd cam vraişte prin 
mai multe şcoli, citind demential şi devorînd, nopţi 
de-a rîndul, metri cubi şi lineari de bibliotecă. Dar 
nu regret nici o lectură. Chit că alegeam la 
nimereală. Ce-i în cap nu se pierde, cel mult se 
transformă, şi uneori nu se ştie în ce. De la 
Lavoisier citire. 

Văzind acum atiţia autori de poezie, proză şi 
alte diverse specii şi subspecii literare, care apar 
potop în revistele de  branşă şi... ramură, simt 
cum mă păleşte deodată o zglobie şi tonică 
melancolie. 

He, he, păi pe-atunci, cînd tînjeam să-mi citesc 
şi eu, ti-părite, produsele, altfel se punea 
problema. Invers decît astăzi. Nimeni nu-şi 
pierdea, în anii aceia, timpul cu recrutarea for- 
telor de muncă pentru noua generaţie de fauri 
aburiţi. Trebuia să ne ocupăm singuri de viitorul 
nostru scriitoricesc. 

Prima tehnică, ceva mai eficientă, era 
autopromovarea. Pe bănuţii proprii. Mai întîi, dacă 
stau şi gîndesc bine, l-am „debutat” pe colegul de 
clasă, despre care am mai pomenit, „tipă-rindu-i” 
volumul de versuri la maşina de scris. De mi-am 


454 


be-tegit arătătorul de la dreapta, bătînd doar c-un 
deget. Apoi, am debutat şi eu. Trăgind, la 
şapirograf, în douăzeci de exemplare, primul 
număr (dar şi ultimul) al revistei literare 
„Ultrapoesis”, pe cînd eram la liceul comercial 
„Gh. Chițu”, de la Craiova. In care lansam şapte 
poeţi şi trei prozatori. Printre ei se aflau, fireşte, şi 
subsemnatul. „Aflau”, deoarece, în afara numelui 
meu proprietate personală, mai utilizasem şi trei 
pseudonime. 

Succesul a fost monstru. Devenisem celebri. 
Peste noapte. Pentru că, a doua zi, de dimineaţă, 
am fost  exmatriculaţi temporar. Directorul, 
sărmanul, era invalid: nu poseda organ pentru 
literatură. Mai defel. Conducea un liceu comercial, 
unde era de neconceput o contabilitate în partidă 
dublă (artistică şi cifrică). Nici genitorii noştri n-au 
fost de altă părere. Numai colegii, con- solîndu-ne 
prin parcuri, unde ne piteam de mînia părinţilor, 
ne mărturiseau deplina lor înţelegere. Limitată 
însă. Din teama de a nu fi detectaţi de „spionii” 
corpului profesoral. Aceştia foiau pretutindeni... în 
imaginaţia noastră (liricoidal-înfierbîntată). Bietele 
cadre didactice! Aveau alte preocupări. 
Începuseră concentrările... 

A doua tehnică, mai puţin sigură, consta în a 
provoca ci-tarea la vreo „poşta redacţiei”. Cînd 
apăream, la finalul rubricii, printre cei încurajați 
cu „mai trimiteţi”, exultam ca un bidiviu. Mi se 
tipărise numele! 


Cînd mi-a fost tipărită prima poezie (de fapt, 
numai o strofă), în „Curentul literar-magazin”, la 
„poşta redacţiei”, mi-am luat inima-n dinţi şi, 
indignat de faptul că nu mi se publicase poemul în 
întregime (27 catrene), m-am adresat concurenţei. 
Să-i învăţ minte pe cei de la „Curentul...”, şi să le 
demonstrez ce pierduseră. 


455 


Cu vreo două săptămîni în urmă, tocmai 
apăruse în „Adevărul literar şi artistic” o schiţă 
formidabilă (după părerea mea), extrem de 
naturalist-realistă, chiar dură, întitulată „Ciorba 
de burtă” (poate numai „Burtă”, este posibil şi- 
aşa) de-o anume Maria Arsene. Impresionat, fiind 
şi-un mare amator al preparatului respectiv, i-am 
scris distinsei şi viguroase prozatoare: „Dragă şi 
scumpă Doamnă, numai o inimă de femeie mă 
poate ajuta să-mi public şi eu poemele alăturate...” 
Şi multe alte vră-jeli. Şi încheiam: ,,... vă sărut 
pătimaş talentatele dumneavoastră miini, ambele, 
că nu ştiu cu care scrieţi!” Două gafe dintr-un foc. 
Că eram şi deştept! 

Peste zece zile a apărut. Nu opera 
subsemnatului. Ci răspunsul doamnei Maria 
Arsene. Adresat personal, prin poştă, scu-tindu-mă 
de rubrica milogilor. Onorat, dîrdiind de emotie, 
am citit necrezîndu-mi ochilor: „Tinere, mai întîi 
ţin să-ţi precizez că nu-s doamnă, mai curind 
domnişoară, s-ar putea zice, încă ne-fiind 
căsătorit... Nu ştiu dacă ai talent au ba, însă 
poeziile ma-tale merită a fi citite de-un specialist. 
Deocamdată, eu mă ocup de plasarea produselor 
textile, şi nu a poeţilor, avind meseria de comis- 
voiajor. Proza mi-o scriu în tren, între două gări, 
iar de semnat o semnez cu numele mamei, căci 
dinsa-i Maria, eu fiind numai Arsene.” 

Textul l-am redat din memorie. În orice caz, 
cam aşa suna. Ceea ce-am reţinut bine, era 
semnătura: Artur M. Arsene. Prozatorul Maria 
Arsene, cu care am fost şi coleg, prin 1958, la 
„Flacăra”. 

Distrus, mi-am pierdut orice încredere în 
posibilităţile domnişoarelor, ca animatoare 
culturale. Şi-am continuat să-mi expediez versurile 
la aceleaşi „poşte ale redacţiei”, radiind din listă 
„Adevărul”... 


456 


Peste două luni: miracol! îmi apăruseră trei 
poeme. În „Curentul literar-magazin”. Trei, 
Doamne, şi toate trei... deoda-tă. Semnate: 
Alexandru Vlad Marincu. Primul meu debut tipărit. 


Căci am mai debutat de vreo cîteva ori, de fiece 
dată sub alt pseudonim. 

Numai nuvela „Domnişoara Schiavoni” a purtat, 
în 1942, deasupra titlului, Vlad Muşatescu. Mi-o 
publicase „Universul literar”. Unde o trimisesem 
lipsit de orice speranţă. Mereu mi-era teamă să 
nu fiu confundat cu Tudor Muşatescu, cele- bra 
mea rubedenie din lumea literară. Însă şi-acuma-s 
con- vins, numai datorită acestei apropieri mi-a 
fost onorată  „Domnişoara...” Cu 150 lei. 
Contravaloarea a două perechi de ciorapi („fil 
d'Ecosse”). Pe care i-am mincat la restaurantul 
„Modern”, local de lux pe-atunci, sub formă de 
cîrnaţi pe fasole. Spre stupefacţia chelnerilor 
obişnuiţi să servească doar „tournedo”- uri şi 
„chateaubriand”-uri. Dar jumătatea de oltean din 
mine rimnise la fasule. 

Acesta a fost cel de-al doilea debut. 

Şi-a urmat şi-un al treilea, la „Tribuna 
tineretului” (parcă aşa îi zicea, sau ceva pe- 
aproape), unde Geo Dumitrescu şi Ti-beriu 
Tretinescu mi-au publicat poemul „Moartea 
cărăbuşu- lui”. Semnat: A. W. Bassarab. Dar 
neplătit. Poate şvarţul ofe- rit de Tibi Tretinescu 
să fi reprezentat vreun soi de onorar. Cam 
costeliv. Pentru că făceau ăia, de la „Cafe de la 
Paix”, unde se-ntilnea „generaţia”, nişte fasole 
bătută indimenticabilă. Cu boia, ulei şi ceapă 
prăjită, crocantă! 

După aceea,  debuturile s-au succedat 
vertiginos. Cu repetiție, şi de mai mare sau mai 
mic calibru. Pe unde găseam loc. Niciodată 
onorate. Şi totdeauna sub un alt pseudonim. 
Mereu îmi căutam un nume, şi tot nu mi-l găseam. 


457 


Abia după ce m-am stabilit la Bucureşti, ca 
„poet” (de fapt, corector), am început să mă 
ocup serios de cariera mea literară. Ca Vlad 
Muşatescu, de astă dată. Şi definitiv. Plătit cu 
numărul de revistă. Săptămînal. 

Am dus-o astfel cam un an. Mai publicam din 
cînd în cînd, mai corectam o revistă... Dar şi 
acestea apăreau şi dispăreau precum cometele. 
Uitînd totdeauna să-şi plătească poeţii. 

Odată, nu mai ţin minte la ce publicaţie (de 
mîna a pa- tra), în loc de salariu mi s-a oferit, 
pentru corectura săptă- miînală a revistei, 
„cronica” cinematografică. Era o piine! Textele le 
primeam, gata scrise, de la casele de filme, firme 
comerciale ce se ocupau cu distribuirea filmelor 
importate. In fiece joie ridicam reclamele, clişeele 
de zinc şi anunţurile ce se voiau „cronici”. Plus un 
plic (subdezvoltat) pentru oboseala subsemnatului. 

De Anul nou ce ne mai încropeam şi noi 
„cronicarii”, cînd eram invitaţi la microfestinurile 
organizate de firmele pe lîngă care eram afectaţi. 
Din nenorocire, toate „recepţiile” cădeau cam în 
aceeaşi zi. Oricît eram de mîncău, mai niciodată 
nu izbuteam să-mi sărăcesc clienţii. În disperare 
de cauză, îmi înfundam buzunarele cu ce puteam 
şi cu ce mai rămînea pe masă. Pateuri albe 
pentru zile negre. De cele mai multe ori. Operatie 
destul de anevoioasă, întrucît pe-atunci umblam 
cu pantalonii prinşi în ace de siguranţă, 
camuflîndu-mi spărtu- rile cu un exemplar din 
revista pe care o reprezentam la recepţie. 

Ce să-i faci, asta era viaţa... literară! 

Cu totul alta decît cea pe care am trăit-o mai 
apoi, cînd la „Gazeta literară”, prin 1959, 
asigurîind machetarea reviste, eram coleg cu 
Nichita Stănescu, Nicolae Velea şi alţi mulţi viitori 
mari scriitori. Care, pe-atunci, simpli redactori, 
primeau totuşi un salariu. Başca onorarii. Că 
scriau băieţii, nu se lăsau. 


458 


Pînă şi debuturile de-azi se petrec altfel. La 
Vaslui, acum vreo doi ani, la o întîlnire cu membrii 
unui cenaclu local, mi-a fost dat să asist la o 
naştere ieşită din comun. Apăruse pe lume un nou 
poet. Pe mine unul m-a lăsat pur şi simplu cu gura 
căscată. 

În săptămîna următoare, i-a apărut numele, sub 
o poezie, într-o revistă literară bucureşteană. Fără 
să fi cerut asta! Iar de curînd, m-am reîntilnit 
cu poetul în cauză, citindu-i un grupaj în 
„Suplimentul literar al Scînteii tineretului”. 

Ion Enache, de la Vaslui, nu se pierduse. Ba 
dimpotrivă. 

Aşa debut, cu repetiţie, mai zic şi eu. Enache, 
după cîte am aflat, munceşte şi scrie, fără să fie 
nevoit a-şi pune problemele pe care mi le-a pus 
debutul meu atît de chinuit. 

Aş da mult să-i citesc amintirile, peste ani, 
chiar peste foarte mulţi ani, cînd va povesti despre 
condiţiile în care şi-a tipărit poemele. 

Acum patruzeci şi ceva de ani, cînd eram tînăr 
şi buiac, visam s-ajung poet. Şi-am ajuns... 
prozator. Autor de romane umoristice, vagamente 
detectivistice. Aşa zic criticii. Bineînţe-les, eu-s de 
altă părere. Uneori, am impresia că practic o 
proză de profundă analiză psihologică, chiar 
abisală. Eventual, lă- sînd-o mai ieftin, de moravuri 
şi năravuri. 

Hai să fim serioşi! Glumesc. Fac şi eu ce pot. 

Dacă izbutesc să stîrnesc doar şi-un zîmbet pe 
buzele omului, asta mi-i răsplata cea mai dulce. 
Un premiu literar nu m-ar satisface în aceeaşi 
măsură. De-ar fi două, sau, mă rog, unul special, 
atunci s-ar mai schimba situaţia... 


Completare!  Recitind, în preajma predării 
manuscrisului la editură, rîndurile de mai sus, 
pentru a le pune la zi, am rea-lizat că nu se cuvine 
să glumeşti în privinţa premiilor literare decernate 


459 


de Uniunea Scriitorilor. Nu de altceva, dar m-am 
pomenit şi eu laureat... la literatura pentru copii şi 
tineret. 

Cînd am aflat că trebuie să mă prezint la „Casa 
Scriitorilor”, ca să-mi primesc „onorul” la care nu 
mă aşteptam, pentru romanul „Contratimp I”, era 
să mor de inimă. Cum anume, infarct sau stop 
cardiac, asta nu pot preciza. Însă nici bine nu 
m-am simţit. 

Fapt e, totuşi, că, la vreo săptămînă după 
senzaţionalul eveniment, un bun prieten, din 
lumea literară, mi-a telefonat să mă-ntrebe: 

— Măi grasule, ce pile ai avut de te-ai văzut şi 
premiat? 

lar eu, care niciodată n-am sperat la o atare 
cinste, crezînd în zvonurile ce se vehiculau pe 
socoteala „pilelor”, contrazise, de astă dată, şi de 
cazul meu, am fost nevoit să-i declar adevărul: 

— Unica pilă pe care o posed, dragule, e-un 
„Solingen”, defectă... Dar o utilizez şi eu, cum 
pot!... 


ANIMTIRI ALANDALA (II): CU SADOVEANU, LA „CAFE 
DE LA PAIX”! 


Pe la sfîrşitul lui 1940 ajunsesem şi eu un 
cineva, he, he, în lumea literară „tinără” a 
Capitalei. 

Adică, după ce-mi plasam, pe unde puteam, 
versurile şi notițele „eseistice”, dar şi gătam 
corectura la revista pe care o fericeam cu aportul 
meu, mă înfiinţam, de la primele ore ale după- 
amiezii, la „Cafe de la Paix” cel mai autentic 
centru de recrutare a noilor talente, în realitate o 


460 


braserie-cafenea de categorie mai mult decît 
modestă. 

Însă, ce oameni întîlneam acolo! 

Crema şi  caimacul liricii şi prozei 
ultracontemporane: Geo Dumitrescu, Tiberiu 
Tretinescu, Anişoara Odeanu, Virgil Gheorghiu, 
Ovidiu Rîureanu, Coca Farago, Ion Vlad (sculptor 
şi grafician), Mişu Apostolescu, Ion Frunzetti, 
Bucuria Mînă-toru, Ion Larian Postolache, Mircea 
Streinul, Aurel Tita, lon Velicu, Const. Tonegaru, 
Traian Lalescu şi, mai ales, Mitea Ste-laru, zis şi 
Dimitrie Orfanul, cea mai ciudată şi pitorească 
apariţie a „generaţiei”. 

Mă opresc aici, ca să nu mai pomenesc despre 
mulţi alţii, care au scris şi publicat în anii aceia de 
pomină, şi de care nu-mi amintesc decît cu greu, 
ca prin ceaţă, desluşindu-le anevoie chipurile din 
picla timpului, însă dîndu-mi totodată seama, cu 
disperare, că le-am uitat numele topit lent, şi 
pentru totdeauna, în văgăunile memoriei. Ce, 
patruzeci şi ceva de ani, puţini îs de-atunci? 

Drept e, nici ei n-au mai tipărit ceva, 
afundîndu-se în anonimat şi abandonîndu-se altor 
preocupări, mai realist existenţiale. Insă nici eu nu 
i-am mai căutat, prins de iureşul multiplelor şi 
prea diverselor meserii practicate (multe din ele 
paraliterare):  „alergător” de cursă lungă, la 
editura  „Gorjan”, traducător clandestin şi la 
„negru” de romane polițiste în versiuni 
extraprescurtate (la sentiment), băiat de prăvălie 
la o librărie, deci oarecum în cultură, anticar de 
stradă, peste drum de spitalul Colțea, unde-l 
ajutam pe celebrul „bougquinist” Barbu Eftimiu, 
zis şi „pepere”, recent înapoiat de pe malurile 
Senei, să-şi vîndă uriaşa bibliotecă adusă de-acolo. 

De la vremea prînzişorului şi pînă-n seară, iar 
alteori peste frontiera miezului-nopţii, sorbeam 
şvarţuri după şvarţuri, scriam furibund pe colţul 
mesei poeme, balade şi... idile (încropite cu 


461 


nenumăratele amazoane-poetese ce-şi călăreau cu 
brio Pegasul, mai dihai decît centaurii de noi), 
rădeam cîteva pla-touri cu cîrnaţi pe fasole, sau 
alteori numai fasole-iahnie, în funcţie de situaţia 
financiară a zilei, în orice caz, cele mai accesibile 
preparate de pe lista de bucate a locantei literare. 

Asta, bineînţeles, cînd mi se întîmpla să fiu mai 
înlesnit. Ceea ce, din păcate, se petrecea destul de 
rar. Ori după apariţia numărului curent al gazetei 
pe care o corectam, şi care se plătea săptăminal, 
odată cu ieşirea de sub tipar a numărului, şi numai 
dacă nu-mi scăpau mai mult de cinci greşeli 
boacăne de corectu-ră, ori cînd îmi apărea vreo 
poezie. Şi, e de la sine înţeles, cu condiţia ca 
„opera” să-mi fi fost întrucîtva onorată cu nişte 
leuşteni. 

Pentru că, pe vremea aceea, mai existau şi 
publicaţii meteorice, care mai repede dispăreau 
decit apăreau, şi nu-şi puteau îngădui plătirea 
debutanţilor de-alde noi. În asemenea situaţii, mă 
mulţumeam cu cele cîteva exemplare pe care le 
căpătăm compensație. Bune şi alea! 

Le valorificam şi eu, după cum mă ajuta capul. 
Sau, mai exact, după cum mă consiliau colegii de 
breaslă, conform unor obiceiuri ale timpului. Pe- 
atunci nu funcţiona nici un fel de Fond Literar, şi 
nici Societatea Scriitorilor Români nu se prea 
înghesuia să ne-ajute. Alte vremuri, alte năravuri 
literare! 

Aşa că-mi luam teancul de reviste sub braţ şi 
porneam cu colindul pe la uşile amatorilor de 
mecenat. Fie la directorul general de la salubritate 
(apă şi canale) care-şi căsătorise fata c-un actor- 
poet, din corpul de figuraţie de la „Tănase”, fie la 
Patriarhie, unde se mai organizau pomeni pentru 
intelectualii de subsol, fie la administratorul 
sectorului de parcuri şi lacuri, mare iubitor de 
scriitori, de cînd îşi plantase Cişmigiul cu bustu- 


462 


rile cîtorva maeştri în viaţă sau viitori clasici (după 
deces). 

Pesemne aveau ei niscaiva fonduri speciale, 
fiindcă, la văzul elucubraţiilor mele, sub formă de 
dedicaţii, pe care le scriam cu cerneală roşie, de 
corectură, deasupra poemelor din gazeta în care 
apăruseră, năduşeau de încîntare şi mă expediau 
direct la casieria respectivă, de unde ridicam 
diverse sume, între 25 lei şi 200 (tot lei). 
Numai Patriarhia era mai generoasă, în-trucit 
oferea şi cîte-o pungă de băcănie plină ou colivă, 
uscată şi lejer înăcrită, colaci şi-un pumn de 
mărunţiş, colectat pro- babil de la cutia milelor. 


Însă marele meu noroc, chiar şi chior i-aş putea 
zice, a fost c-am intrat în grațiile maestrului 
Sadoveanu. Domnia-sa mi-a întreţinut condiţia 
fizică şi spirituală, părind a-mi preţui talentul, 
contribuind din punga proprie la mesele mele de 
prînz şi de seară. 

Binele mi-l făcuse Tiberiu Tretinescu, prozator 
dăruit, autor al unui excelent volum de schiţe 
(„Vergu Ocu”), şi care devenise celebru (volumul) 
printr-o catastrofică şi monstruoasă eroare de 
tipar. 

Într-o bună zi, cînd simţeam că plutesc în 
spaţiu, datorită unicului şvarţ servit pînă atunci, şi 
din care „supsesem” cinci ceasuri de-a rîndul, ba 
mai şi împărţindu-l cu Tibi, frăţeşte, acesta m-a 
îndemnat, dîndu-şi seama de şocul hipoglicemic ce 
mă păştea: 

— Ascultă,  Marincule, de ce nu-i oferi 
maestrului Sado-veanu poemul pe care ţi l-a tipărit 
„Tribuna tineretului”?... Trage-i o dedicație şi-om 
mai mînca şi noi ceva!... 

— Ce, eşti nebun, să mă duc aşa, pe nepusă 
masă, în casa titanului? 


463 


— Nu în casă, ci la masă, tontule! — m-a alintat 
bunul Tretinescu. Nu-l vezi ce se mai ospătează, la 
zece metri de noi?... 

Mi-am aruncat imediat ochii în direcţia indicată 
de talen-tatul deget al prozatorului Tibi. 

De unul singur, în faţa mai multor platouri cu 
bucate greu de identificat, un bărbat masiv, cu 
păr bogat şi cîrlionţat, retras la o masă din fundul 
restaurantului, mînca agale,  gospodăreşte, 
cufundat (probabil) în gîndurile generate de 
dificultăţile scrierii vreunei noi capodopere. 

Nu-l văzusem niciodată pe Sadoveanu. Deciît în 
pozele din ziare şi reviste. De aceea m-a mirat faţa 
oacheşă, părul negru, niţel încărunţit pe la tîmple, 
întrucît totdeauna îmi imaginasem că maestrul 
aparţine speciei bălaie, cu ochi albaştri şi piele de 
piersică. 

— Cum, măi Tibi, ăla-i Sadoveanu?... 

— Dar bineînţeles... Însă vine-aici mascat şi 


incognito, să nu-l recunoască lumea! 

— De ce? 

— Ei, as'ta-i bună! Ar începe să circule birfele. 
Pricepi? 


Ce să pricep? N-am zăbovit o clipă măcar. Mi- 
am luat exemplarul din „Tribuna tineretului” şi-am 
zbughit-o drept spre maestrul literaturii 
noastre. Pe drum, am frînat brusc. Imi amintisem 
că nu-i scrisesem dedicaţia. Imediat am cîrmit-o 
către toaleta bărbaţilor, unde, la loc de taină, i-am 
ticluit cîteva rînduri din inimă. 

Cînd m-am proţăpit lîngă uriaşul scriitor, acesta 
tocmai se scobea în dinţi. Şi-a ridicat privirea spre 
mine şi m-a-ntrebat c-un glas caraghios şi 
piţigăiat: 

— Ma che vrei, mo boeţelu?... 

— V-am dedicat un poem, maestre! 

— Ma che maistor, boeţelu, io director estem! 

Păream, sînt sigur de asta, ca lovit cu leuca în 
cap. Maestrul Sadoveanu vorbea ca-n volumul întîi 


464 


din „Fraţii Jderi”, care toc-mai apăruse în librării 
şi pe care-l citisem dintr-o singură suflare. Grăia 
ciudat, amestecînd intonaţii şi deformări specifice 
turco-grecilor din romanul suscitat. 

De fapt, după cum am aflat numaidecit, cu 
uluire, pe Sadoveanul meu îl chema Anagstopulos, 
sau ceva în genul acesta, că nu mai ţin minte, şi 
era patronul localului. 

Însă era om. De treabă. Din ziua aceea, am avut 
totdeauna un cont deschis la „Cafe de la Paix”. 
Plafonat însă. La limită de şvarţuri, iahnii de 
cartofi şi fasole bătută. 

Pe Tibi nu l-am uitat. La prima schiţă apărută în 
„Curentul literar-magazin”, corectată de mînuţa 
mea, i-am scăpat o greşeală de tipar, de l-am făcut 
om. În loc de „lupte şi beznă”, a ieşit „lapte şi 
brînză”. Şi a devenit celebru. Dar şi eu. 

Că o săptămînă întreagă m-a căutat 
pretutindeni. Să mă felicite. Avînd în servietă 
gazeta cu pricina. În care învelise o cărămidă de 
14/28 cm. (patru kile). 


Nici pe  Anagstopulos nu l-am  urgisit, 
eliminîndu-l din memoria mea afectivă. Prin 1949 
a fost invitatul meu. La „Capşa”. Slăbise grecul, 
de-atirnau pieile pe el. Eram în piine, tehno- 
redactor la „Editura de Stat”, şi i-am putut oferi 
tot ce i-a poftit inima. Spre stupefacţia generală, 
n-a rimnit decît la două porţii de tocăniţă. La 
sfîrşitul festinului, sătul şi încîntat mi-a mulţumit 
recunoscător: 

— Sa traieşt şi sa creştem mare, mo boeţelu!... 

Şi-am crescut. Chiar în exces... Dar nu ca 
scriitor. 


AMINTIRI ALANDALA (ID: UN REVELION LEJER 
MACABRU 


465 


Trecuse aproape un an de cînd mă aflam în 
oraşul lui Bucur. Succesele de producţie cele mai 
rapide, dar deloc consistente, le repurtam în 
paginile nenumăratelor publicaţii „fantomă”. Mai 
exact, în acele revistuţe firave şi costelive, meteo- 
rice, cu apariţie incertă, editate de cine ştie ce 
mecena ocazional (patron de băcănie, papetărie 
sau depozit de lemne) al cărui fecior dăduse în 
patima scrisului, şi pe care tătine-său îl vroia 
neapărat director de gazetă. 

Insă fericirea nu era de durată, ţinînd doar pînă 
ce babacu îşi dădea seama că publicaţia nu se 
vindea deloc, că-şi părăduise banii pe aiurelile 
prietenilor şi colegilor de breaslă ai lui fi-său, şi că 
singura soluţie salutară era lichidarea „foiţei” şi 
exilarea  progeniturii în provincie, la vreo 
sucursală de-a firmei, unde să-şi utilizeze 
aplicativ înclinațiile artistice la constabilitate sau 
în dosul tejghelelor cu măsline şi rahat-lokum. 

În orice caz, pînă dispărea în neant revista cu 
pricina, eu îmi făceam meseria: scriam şi 
publicam, corectam şi urmăream în tipografie 
procesul de producţie al efemerei publicaţii. Din 
păcate, eram plătit la sentiment. Adică, numai 
atunci cînd „directorul” (şi prietenul) izbutea să-l 
mai jumoale de niscaiva leuşteni pe „bătrin”. Dar 
cu sentimente numai, tare era greu de 
supravieţuit... 

La un moment dat, obosisem tot transferindu- 
mă de la o foaie la alta, alergind ca un cal de 
curse, să-mi îngrijesc gazeta la care lucram, în 
cele mai îndepărtate colţuri ale capitalei. Acolo 
unde „patronul” din umbră găsise vreo tipografie 
mai ieftină, de fapt nişte maghermiţe botezate 
„atelier de imprimerie”, dotate cu maşini 
antediluviene, de tip „boston”, fabricate , parcă pe 
vremea lui Pazvante-chiorul. 

Dar ce nu face un tînăr poet, pentru a-şi vedea 
publicată „opera”! 


466 


Către sfîrşitul lui decembrie, rămăsesem fără 
„serviciu”. Mecenaţii izbutiseră performanţa de-a- 
şi vedea, în sfirşit, lichidate gazetele pe care 
avuseseră ghinionul şi nefericita inspiraţie să le 
finanţeze, iar eu pe-aceea de-a mă vedea 
„zburător”, ca pasărea cerului. Dar şi flămînd. 

Flămînd, să nu exagerăm, numai dintr-un 
anume punct de vedere, deoarece mai aveam 
totuşi un oarecare credit la iaurgeria poetului 
Cosma, de pe Domnița Anastasia. Limitat însă la 
iaurt, iahnii de cartofi şi de fasole. Produse cu 
care, eu fiind şi calic la mîncare, nu mă 
satisfăceam cîtuşi de puţin. Eram tînăr şi buiac, 
frămîntat şi mistuit permanent de-o foame din cele 
mai criîncene. lar poezia, neplătită cu lei, nu 
reuşea deloc să mă sature. 

Cred că de-aceea, peste vremi, am descălecat 
de pe Pegasul înaripat, şi-am optat pentru 
aventura prozei. Insă nici astăzi, cînd urmez un 
regim dietetic din cele mai severe, nu-s niciodată 
sătul (psihic, măcar). Pesemne datorită vreunui 
contact slăbit, pe cortex, fără vreo legătură cu 
literatura şi viaţa literară (sper!). 

Departe de casa babacilor, unde (precis) acuma 
se organizau cele necesare pentru sărbătorirea 
Crăciunului, cu toate bucatele cerute de tradiţie: 
piftii şi cozonaci, sarmale şi cîrnaţi, ca să nu mai 
pomenesc de cartaboşi, pecie şi tobă, — mă sim- 
team întristat şi frustrat. 

Din zilele acelea datează unele din poemele 
mele sinistre şi lugubre, balade ultramoderniste, 
de tip funambulesc, bunăoară „Balada pasagerului 
care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul 
Gării de Nord” şi „Balada celor trei cărăbuşi 
dansatori striviţi de-o uşă trîntită pe scenă”, care 
mi-au adus o faimă (trecătoare) în cenaclurile pe 
care le frecventam atunci. 

Cuprins de disperare, cu atit mai mult cu cît se 
apropia şi Revelionul pe care neapărat vroiam 


467 


să-l petrec aşa cum se cuvenea celor optsprezece 
ani ai mei, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus 
din nou la nea Tudorică; în acel moment îşi avea 
„prăvălia” sa personală, pe Lipscani, „Teatrul 
Tudor Muşa-tescu”. 

— Ce-i cu tine, mă pişpirică, iar ai rupt-o-n 
fericire?... 

De cînd îi vîndusem „Remington”-ul pe care nu- 
l] posedase niciodată, decît în imaginaţia mea, nea 
Tudorică nu ştia prea bine de ce sînt în stare şi ce- 
mi poate pielea. 

Coborînd drapelul în bernă, mi-am arborat 
mutra corespunzătoare şi i-am comunicat 
îngăimat, cu lacrimi (false) în glas: 

— Rău de tot, nea Tudorică!... Pe bune, de-astă 
dată... A murit măicuţa!... 

— Cine, mă?... Olguţa?... Ai înnebunit?... 

— Am!... Îmi vine să mă dau cu capul de toţi 
pereţii... 

— Atunci eşti invitatul meu, serveşte-te de 
biroul ăsta, ai patru la dispoziţie! — m-a informat 
suspect de amabil nea Tudorică. 

— Nu pot acum, nea Tudorică... Altădată... 
Deocamdată trebuie să plec urgent la Craiova, să 
fiu la înmormiîntare... Şi n-am o leţcaie! Nici de 
tren, şi nici măcar pentru un buchet de garoafe. 
Ştii cît de mult îi plăceau măicuţii garoafele!... 

— Da, aşa-i, măi pişpirică... Cînd am văzut-o 
ultima oară, era cu nişte garoafe roşii în mînă!... 

Sosise clipa să trec la atac, unchiu-meu părînd 
înduioşat. 

— Acuma însă, trebuie să i le duc eu... Cu ce 
bani?... Ce mă fac?... 

— Ai să faci pe tine, aia ai să faci, dacă nu te- 
apuci serios de treabă! 

— Bine, dar eu înmormîntarea cum rămîne? 

— Ascultă, măi zgîmboi, de cîte ori vrei s-o 
petreci la groapă pe biata Olguţa?... Ai uitat că ți- 
am dat 500 de lei şi anul trecut, tot pentru 


468 


înmormîntare? Ieri, am întilnit-o pe mă-ta pe Calea 
Victoriei, c-un buchet de garoafe pe braţe. Sînt 
convins că nu se ducea la năsălia ei... În schimb, 
mi-a povestit toate trăsnăile tale... Uite, na-cţi 
bănuţii, să ai şi tu de Anul nou, şi de la 5 ianuarie 
să te prezinţi aici, în fiece seară. Te numesc chiar 
acu controlor şef la bilete... O sutică de spectacol! 
Şi lipseşte-odată din faţa mea, că-mi frîngi inima 
cu smiorcăielile tale... Fleţule... Poet, ai? 


Am sărbătorit, cu fondurile primite de la nea 
Tudorică, un Revelion la „Capşa”. Unde, pe 
vremea aceea, nu venea nimeni să-ntîimpine Anul- 
nou în condiţii de restaurant. 

Eram doar doi clienţi în superelegantul salon: 
eu şi cu Mitea Stelaru. Ca domnii, fiecare la o altă 
masă. Poetul Stelaru, cu-o sticlă de „verde” în 
faţă, ceea ce pentru „Capşa” constituia o crîncenă 
jignire, dacă nu chiar un sacrilegiu, cu-atit mai 
mult cu cît Mitea şi-o adusese în buzunarul 
paltonului, iar eu cu-o porţie dublă de cîrnaţi pe 
fasole, de la bucătăria stabilimentului, probabil 
din merindea rezervată personalului auxiliar. 

Pe la zece şi ceva, simandicoşii chelneri ne-au 
poftit să părăsim localul. Mai mult ca sigur, plecau 
şi ei pe la căşile lor, tot în vederea Revelionului. În 
totalul dispreţ (inabil mascat) al acestora, 
neobişnuiţi cu-asemenea clienţi de marcă, deşi 
avuseseră grijă să ne uşureze şi de ultimii bănuţi, 
am plecat triumfali spre lăptăria poetului Cosma. 

După ce i-am colindat peste o jumătate de ceas 
la fereastră, dîrdiind de frig cum se cuvine, 
blajinul Mitică s-a-ndurat de noi şi ne-a îngăduit să 
intrăm în iaurgerie. Trăsese de mult obloanele 
prăvăliei. Însă înăuntru, zaiafet di granda. O sume- 
denie de poeţi amărăşteni, tineri debutanţi în 
cîmpul literaturii, prieteni de-ai indimenticabilului 
Cosma se pregăteau să-ntimpine Anul nou. Cu 


469 


purceluş pe varză călită, cîrnaţuri diverse, poezii 
şi alte produse lacto-literare. 

Le-am citit colegilor de breaslă „Balada 
pasagerului...”, s-a rîs în hohote, au mai citit şi 
alţii, iar s-a ris, că eram tineri şi belalii. lar 
fericirea ce mă inundase era de nestăvilit. De la 5 
ianuarie intram în piine. Ce, era puţin lucru să fii 
controlor şef la bilete?... În drumul meu spre 
literatură, urcasem pe-o altă treaptă a spiralei. Şi 
unde? La „Teatrul Tudor Muşatescu!”... 


470 


„EDITOR” — DE PE ALTĂ LUME 


„CĂRAREA PIERDUTĂ” 


Aşa se intitula romanul lui Alain Fournier, una 
din cele mai triste cărţi citite de subsemnatul în 
perioada cînd îmi făceam ucenicia prin centrul şi 
periferia capitalei. Mă zbăteam să lucrez în miezul 
oraşului, de dimineaţa pînă seara, tîrziu, iar 
nopţile mă odihneam şi eu pe unde puteam, de 
preferinţă cît mai departe de inima metropolei. 
Era şi mai ieftin. „Grand Meaulnes”, pe care l-am 
devorat de vreo cîteva ori, cu infinite delicii, 
apăruse la o editură absolut necunoscută, şi care 
se chema „Gorjan”. 

Sătul de corectura revistelor, într-o bună 
dimineaţă mi-am luat inima în dinţi şi-am purces 
întru căutarea sediului noii edituri. După cercetări 
îndelungate, am dat de acesta. Era pe-aproape de 
piaţa Romană, în clădirea unei tipografii de pe 
aleea AL Macedonski. „Sediul”, de fapt un birou şi- 
o magazie, se afla la unul din etajele 
stabilimentului. Unde am răzbit urcînd treptele 
unei scări infernale. 

Aveam de gind să-mi propun serviciile sus- 
numitei instituţii, fără să ştiu prea bine anume ce 
şi cum, însă mă bizuiam pe „experienţa” mea 
editorială de la Craiova. Care, de ce să ne- 


471 


ascundem după degete, nu fusese chiar de ici de 
colo. 

Cînd am ajuns înaintea uşii pe care scria, cu 
litere mărunte, aproape invizibile, „Editura 
Gorjan”, în realitate o carte de vizită prinsă în 
pioneze deasupra geamului translucid practicat în 
uşă, abia îmi mai trăgeam sufletul. Întrucît 
pornisem din piaţa Chibrit cam în zori, să nu mă 
vadă gazda, căreia nu-i prea plătisem chiria, din 
lipsă de mărunţiş, cred că era în jur de şapte 
dimineaţa, atunci cînd am bătut încetişor la geam. 
Nădăj- duiam să nu fie încă nimeni la editură. Nu 
de altceva, însă aş fi vrut să mai adast cîteva clipe, 
să-mi revin şi eu o ţirişică. Eram şi obosit de-atitea 
trepte urcate, dar şi nemîncat ca lumea de vreo 
cîteva zile. Chiar intenţionam, pînă la sosirea per- 
sonalului, să mă odihnesc niţel, aşezindu-mă pe 
covoraşul de iută din faţa intrării. Taman cînd dam 
să traduc în viaţă cele ce-mi trecuseră prin cap, 
uşa s-a deschis, scîrţiind lejer, iar în prag a apărut 
silueta unui bărbat înalt, de vreo patruzeci şi ceva 
de ani, cu ochelari fumurii, cu o figură puţin cam 
rotundă, avînd pomeţii osoşi şi ciolănoşi, niţel 
palidă, peste care se-aşternuse o mare şi 
inexplicabilă  istovire.  Privindu-mă interesat, 
individul şi-a trecut mîna prin părul rar şi oarecum 
roşcovan, după care m-a întrebat: 

— Dumneata ai bătut la uşă?... 

— Mda! — i-am răspuns cu glas stins. Credeam 
că încă nu-i nimeni la editură, şi de-aia am ciocănit 
atît de încet... 

— Păi, măi băiete, eu n-aş zice că-s chiar un 
nimeni! 

— Sigur că nu — am început eu să turui — de 
vreme ce-aţi venit atît de dimineaţă la serviciu! Vă 
cam trage în piept patronul, n-am ce zice. La ora 
asta vă cere să fiţi la birou?... Pesemne că 
dumneavoastră sînteţi dintr-ăia conştiincioşi, care, 
de voie de nevoie, ţineţi să vă ciîştigaţi bucata de 


472 


piine trăgînd din greu... Dealtminteri, la fel sînt şi 
eu! Poate-mi puneţi o vorbă bună pe lingă 
proprietarul editurii să mă angajeze şi pe mine... 
Mi-aţi face un mare bine. Am rămas fără slujbă de 
vreo cîteva zile! Şi mă pricep serios în treburile 
astea editoriale... Am mai lucrat în domeniu. Ce 
ziceţi? 

Tipul m-a mai examinat o dată, apoi mi-a spus: 

— Haide înăuntru, să stăm de vorbă! Ar fi 
nevoie de-un om la editura noastră... Eu sînt 
patronul şi proprietarul editurii „Gorjan”, care-mi 
exploatez funcţionarii. Deocamdată, sînt aproape 
singurul. Iar în noaptea asta am dormit aici, avînd 
de corectat nişte şpalturi. Tocmai tragem ediţia a 
doua la „Cărarea pierdută”... 

— Extraordinară carte! — am exclamat eu. 

— Ţi-a plăcut romanul lui Fournier? — s-a 
arătat măgulit patronul. 

— Enorm! 

— Serios? Vino în birou, să-mi spui şi mie cine 
eşti. 


Peste vreo oră, ne dumirisem. Şi eu, dar şi 
inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan. Aflasem că-şi 
părăsise meseria să se facă editor, nu numai din 
dorinţa de-a se umple de bani, ci şi pentru a-şi 
edita cărţile sale, pur ştiinţifice, inginereşti, în 
regie proprie. Aflase şi dînsul, totodată, de ce mă 
frigea la inimă minunata profesiune. Cînd auzise 
că sînt poet şi scriitor, dar extrem de dotat pentru 
corectură, exclamase încîntat, însă nu în exces: 

— Bine, Marincule, sau Bassarabule, sau 
Mugşatescule, că nici tu nu mai ştii cum să-ţi spui, 
te angajez. Fără o funcţie precisă. În general, de- 
astăzi înainte eşti „editor”. Adică, mai precis, om 
la toate... Căci, de cînd am ajuns şi eu editor, mi- 
am dat seama că-n meseria asta trebuie neapărat 
să cunoşti toate compartimentele unei edituri... E 
bine? 


473 


Bucuros că dădusem de-un pionier al muncii 
editoriale, i-am declarat plin de entuziasm: 

— Domnule inginer, e mai mult decît bine! 
Împreună cu matale vom face amîndoi o treabă 
extraordinară... Sînt tînăr, am putere de muncă, 
nu-mi place să trindăvesc. Ce mai tura-vura, 
haideţi să ne-apucăm de treabă! Unde-s şpalturile 
de la „Cărarea pierdută”, să-mi arunc şi eu ochii 
prin ele? 

Inginerul Georgescu a zîmbit satisfăcut şi mi-a 
propus: 

— Perfect! Mai înainte însă, fiindcă sînt tare 
obosit, ar fi bine să mîncăm ceva. În cîteva minute 
trebuie să vină Iosif, magazionerul, care-mi aduce 
de la nevastă-mea sufertaşul cu merinde. 

Cînd l-am auzit pomenind şi de mîncare, omul 
mi-a plăcut şi mai mult. De ieri, încă de pe vremea 
prînzului, nu mai băgasem nimic în gură. Peste 
cinci minute, a pătruns în biroul inginerului mult 
aşteptatul Iosif. 

Spre surprinderea mea, magazionerul era un 
găligan înalt, cu păr roşcat, dotat c-un nas din cele 
mai semite posibile. Sesizînd mirarea mea, care 
aflasem că ovreii n-aveau voie să lucreze, patronul 
mi-a spus în şoaptă: 

— Şi ce dacă? Nu-i şi el om L-am luat la mine, 
de cînd am înfiinţat editura. Încă de-acum un an. 
Nu-i trecut pe ştate, aşa c-ar fi bine să-ţi ţii 
gura... Face de toate. Cară hirtia, îngrijeşte de 
depozitul cărţilor din magazie, transportă marfa la 
librării, raşchetează şi parchetul de-aici, aleargă 
după cumpărături... Este un fac-totum ideal. De- 
aia îl şi păstrez lîngă mine. Cînd vor sosi şi timpuri 
mai bune, am să-l răsplătesc după merit, fără să 
mă mai ascund de nimeni... 

Între timp, roşcovanul punea masa. Chiar pe 
biroul inginerului. Odaia în care lucra Georgescu- 
Gorjan, respectiv şi se-diul editurii, căci alta, în 
afară de magazie, nu mai exista, era o încăpere 


474 


uluitor de înaltă, pe puţin vreo patru metri şi ju- 
mătate, dacă nu şi mai mult, cu ferestre uriaşe, 
extrem de spațioasă. Mai erau vreo două mese pe 
la colţuri, dar pline de cărţi, topuri de hîrtie, 
şpalte şi coli abia ieşite de sub maşina de 
imprimat. 

Inginerul şedea în fotoliul său, eu fusesem 
invitat în faţa lui, iar Iosif turna în farfurii o zeamă 
rozalie, niţel cam  sleită. Privind  bănuitor 
sufertaşul, mă tot întrebam ce-o mai fi adus 
magazionerul. Pentru că, judecind după aspect, 
supa aceea de tomate nu-mi prevestea nimica bun. 
Din păcate, nici de ea n-am avut parte. 

Nu ştiu cum dracului am făcut, dar cînd am 
întins mîna să-mi iau o bucată de piine prăjită, 
căci proaspătă nu se adusese, inginerul fiind 
pesemne la regim, am intrat cu cotul în farfuria 
acestuia. Ruşinat, am încercat să-mi extrag 
miîneca din infama zeamă. Dacă nu-şi aşeza pîinea 
lîngă dînsul, nu s-ar mai fi produs catastrofa. 
Plecîndu-mă peste birou, pentru a-mi stoarce 
manşeta, n-am observat că presasem cu pieptul şi 
marginea farfuriei mele. Peste o clipă, ambele 
farfurii erau date peste cap. Cea din faţa mea, 
răsturnată de mine, cealaltă chiar de inginer. 
Care, dorind să-şi salveze hainele, se ridicase 
brusc din fotoliu. Noroc că biroul fusese eliberat 
de toate hiîrtiile aflate pe el. Atunci cînd Iosif, 
aşternînd faţa de masă, adusă odată cu sufertaşul, 
le mutase pe-un raft din apropiere. 

Gorjan nu s-a arătat deloc supărat. 

— Bine c-am scăpat de supa asta de roşii! Nu- 
mi place deloc! 


Apoi, adresîndu-se magazionerului, s-a 
interesat: 

— Ce ţi-a mai dat doamna? 

— Şniţel! 


— Şniţel vienez? — s-a bucurat Gorjan. 


475 


— Aş! De unde s-aibă ardelenii obiceiuri dintr- 
astea? Şniţelul vienez se mănîncă la austrieci... 
Doamna v-a gătit un şniţel din parizer, dietetic... 

— Vai de capul nostru! — s-a întristat inginerul. 
Şi unde-i?... 

Iosif a zîmbit pe sub mustață, şi l-a informat pe 
patron: 

— L-am dat la câinii din curtea tipografiei... M- 
am şi mirat, cînd i-am văzut că-l mănîncă. Pentru 
noi, am cumpărat, de la restaurant, nişte cotlete 
de porc, la grătar... 

— Bravo, măi băiete! Înseamnă că mă iubeşti 
mai mult decît nevastă-mea... Cîte-ai luat? 

— Şase! Să fie... Doar ştiu că vă plac ceea ce n- 
aveţi voie!... Dacă află doamna că vă corcolesc, nu 
crez că mai am zile multe la editură. Mă dă afară... 

Inginerul mi-a zîmbit, umflindu-se-n pene: 

— Ia şi mănîncă, Marincule! Eu conduc editura, 
şi nimeni n-o să fie dat afară... losife, nu iei şi tu? 

Magazionerul a zîmbit. Apoi i-a declarat: 

— Cum o să stau la masă cu dumneavoastră? 
Se poate?... Uite că nu se poate. Eu mi-am mîncat 
porţia, încă de pe cînd eram la restaurant... Ce-i în 
mînă, nu-i minciună, aia el... 

Deştept om şi Iosif ăsta. Adusese nu numai 
cotletele de purcel, grase şi bine fripte, rumene şi 
crocante, dar şi-o pungă uriaşă cu cartofi prăjiţi. 

Inginerul, care, în secret, trebuie să fi fost un 
mare mîncău, l-a privit intrigat pe magazioner. 
Iosif, sesizînd uitătura, l-a lămurit pe loc: 

— Ştiu, ştiu tot, domnu inginer! N-aveţi voie 
cartofi prăjiţi, că vă balonaţi... Dar vă place! Şi 
cartofii, şi să fiţi balonat la maţe. C-aşa-i stă bine 
omului, să se simtă umflat!... 

Totuşi, Gorjan n-a servit decît foarte puţini 
cartofi. Restul, din dorinţa de-a-l feri de ispită, l- 
am consumat eu. Sfidînd orice risc de balonare. 

După masă ne-am pus pe corectat. Şi-am lucrat, 
laolaltă cu inginerul, pînă s-a lăsat de seară. Cînd 


476 


l-am văzut că-şi strînge hiîrtiile în servietă, mi s-a 
cam încrîncenat sufletul. N-aveam un franc, şi- 
acasă mă aştepta gazda să-i plătesc chiria pe luna 
trecută. Pesemne că Gorjan a simţit ceva, 
deoarece, în timp ce coboram scările, lăsîndu-l pe 
Iosif să închidă „sediul” editurii, m-a întrebat: 

— Unde locuieşti?... 

— Pe lîngă piaţa Chibrit, strada Puţul lui 
Crăciun! 

— La gazdă? Şi cît îţi ia pe lună?... 

— Enorm! Trei sute... 

— E mult, într-adevăr! Uite, poftim o mie de lei, 
să-ţi plăteşti datoriile, fiindcă sînt convins că eşti 
în urmă cu chiria, iar de mîine te-aranjezi să dormi 
la editură, împreună cu losif. Căci nici el n-are 
unde să se culce. Acasă, îi este frică... Vremurile-s 
tulburi şi nu se ştie ce se mai poate-ntîmpla! 

Multe am mai învăţat de la Ştefan Georgescu- 
Gorjan. O fi fost el inginer de meserie, însă avea 
editura în sînge. Aşa cum şi eu eram grav bolnav 
de moşitul cărţilor. De la dînsul am aflat cum se 
calculează volumul unei cărţi, tipograficeşte 
vorbind, cum se organizează darea în lucru a 
manuscrisului, iar apoi, de cînd se-apucase de 
editarea scrierilor lui Anton Zischka, cum 
trebuiesc întreprinse formele pentru căpătarea 
drepturilor de traducere. Ce mai calea-valea, 
pornisem cu dreptul pe calea regală a tainelor 
meşteşugului. 


După trei luni de zile, cu aprobarea inginerului, 
mă avintam şi eu în lumea afacerilor editoriale. 
Cunoscusem un poet dăruit, unul ce se chema I. D. 
Pietrari, şi cu care băusem tone de şvarţ la ..Cafe 
de la Paix”. Cînd aflase că lucrez la o editură, m- 
am pomenit cu dînsul la Gorjan în birou, rugindu- 
mă să-l recomand inginerului. Patronul, om de 
treabă, i-a spus-o deschis: 


477 


— Domnule Pietrari, n-am înfiinţat editura asta 
ca s-ajung pe drumuri şi muritor de foame! Nu mă 
simt capabil să tipăresc volume de poezie... 
Nimeni nu cumpără aşa ceva... 

I. D. Pietrari, dezamăgit, cu volumul de versuri 
sub braţ, m-a aşteptat în curtea tipografiei. Pînă 
am terminat lucrul. Pe puţin vreo şase ceasuri. 
Cînd m-a văzut plecînd în oraş, s-a luat după mine 
şi m-a însoţit la cafenea. Acolo, mi-a mărturisit: 

— Marincule, cum facem, bre, să-mi tipăresc şi 
eu cartea?... L-ai auzit pe Gorjan al tău?... 

Înţelegînd prea bine durerea respectivului, din 
proprie experienţă, mi-a trăsnit prin cap o idee de 
milioane. Aveam oarece cunoştinţe, şi mai ştiam şi 
eu cîte ceva din culisele vieţii editoriale. Şi i-am 
expus planul meu: 

— Bădie, îţi editez eu volumul... N-am o para 
chioară, aşa cum n-ai nici matale un franc! Uite 
cum văd eu problema... Vorbim cu domnul Pricup, 
maistrul de la tipografia unde ne tipărim noi 
cărţile, acolo unde-avem şi birourile editurii... 
Dacă pune-o vorbă şi inginerul, eşti un om făcut! 
Ne culege volumul matale, îl bagă la plane, pe 
hîrtia de prisoase, şi-apoi îi plătim atita cît cere, 
din vînzarea tirajului. Matale iei 70%, eu 30%, ce 
zici, e bine?... 

— Stai o ţiră, că nu-nţeleg! — s-a arătat 
nedumerit Pietrari. 70% din cît?... 

— Din numărul de exemplare! 

— Şi ce să fac cu ele?... 

— Le vinzi! Pe la neamuri, prieteni, cunoscuţi, 
elevi şi-aşa mai departe... lau şi eu 30%, şi le vind 
şi eu pe unde pot. Apoi, cînd stringem bănuţii, îi 
dăm paraua lui nea Pricup. Matale 70%, iar eu 
restul... Mai bine să-mi dai mie 30%, pentru 
organizarea  editării volumului, corectură, 
urmărirea lucrării în tipografie, decit să-i zvîrli în 
buzunarele librarilor! C-atita primesc ăştia, pentru 
difuzarea unei cărţi... 


478 


I .D. Pietrari a stat doar o clipă pe ginduri, apoi 
s-a declarat de acord, pupîndu-mă zgomotos. După 
ce-am băut şi aldămaşul, un şvarţ de milioane, 
tare şi gros, de ni se făcuse gura pungă, a mai 
cerut unele precizări: 

— Şi-n cîte exemplare ai să tragi volumul 
meu?... 

— Pentru început, la ediţia întiia, minimum 300 
de exemplare!... 


A doua zi, după ce discutasem şi cu inginerul, l- 
am abordat pe maistrul Pricup. Care, după ce m-a 
ascultat binevoitor, şi şi-a cercetat situaţia 
prisoaselor din sala maşinilor plane, mi-a spus 
într-un colţ al atelierului: A 

— Măi băiete, ar fi nişte hîrtie... Insă nu-i toată 
la fel. Este şi mai gălbuie, rămasă de la „ediţiuni 
vărgate”, e şi albă, de la „cărţi şcolare”... Dacă 
volumul de poezii al prietenului tău e scris cu 
talent, atunci merge şi pe hîrtie de ambalaj! Iar, 
dacă-mi place şi mie, care şi eu am scris stihuri, 
atunci nu te costă decît 1.500 de lei... 

— Nea Pricupe, n-ar fi mult, — i-am zis eu, însă 
deocamdată n-am un sfanţ. Pot să-ţi dau banii la 
toamnă, după ce vindem cartea?... 

Maistrul m-a privit oarecum amuzat şi m-a 
întrebat în deridere: 

— Am rostit ceva, în legătură cu data plăţii? 

— Nu, măi nea Pricupe! 

— Păi, vezi că nu eşti drept! Dacă te-aş fi ştiut 
în franci, îţi ceream trei miare, şi cu banii 
înainte... Unde-i manuscrisul, să-l dau la cules? 


Peste două săptămîni, pe cînd livram, la o 
librărire de la marginea Bucureştilor, o carte 
apărută la „Gorjan”, parcă „Ştiinţa distruge 
monopolurile”, a lui Anton Zischka, m-am abătut 
din drum, să-i „livrez” şi lui I. D. Pietrari volumul 
de versuri pe care i-l editasem. Şi, ca să-i fac o 


479 


surpriză plăcută, îi duceam în taxiul plătit de 
inginer 250 de exemplare. Cu patruzeci mai mult 
decît s-ar fi cuvenit. Era un dar din partea 
editorului, precum şi-a tipografului însă, în speţă 
nea Pricup, căruia îi plăcuse enorm felul în care 
scria Pietrari. Bolovănos, ţărăneşte, de parcă ar fi 
izbit cu tiîrnăcopul în steiuri de stîncă. Pesemne, 
de-aia îşi zicea şi Pietrari. 

Căci, din păcate, nu-l chema aşa. Pînă am dat 
de dînsul, a trebuit să iau la rînd toate clasele 
şcolii primare la care preda ca învăţător. Nimeni, 
din corpul didactic al amărâtei instituţii de 
mahala, n-auzise de vreun dascăl I. D. Pietrari. 
Insă l-am găsit, într-o sală de clasa anului întîi. În 
mijlocul unei grămezi de mucoşi, care-l ascultau 
cu gurile căscate. Pietrari le povestea un basm de 
Vissarion, cred că acela cu „,Ber-Căciulă”. Cînd m- 
a zărit, s-a oprit brusc din vorbire şi m-a întrebat 
aproape răcnind: 

— A apărut, Marincule? 

— A! — i-am răspuns extrem de monosilabic, 
dacă a-ul poate fi considerat silabă. 

— Dumnezeule, ai adus cartea? Spune-mi mai 
repede, că mă-năbuş de emoție! Unde-i? 

— În maşină! — l-am lămurit eu. (leşisem din 
clasă.) 

— Cum, măi Marincule, au ajuns cărţile mele să 
umble şi cu maşina? Mă, sînt măreț atunci... Hai 
cu mine, să sărbătorim eve-nimentul. Am în 
cancelarie o sticlă de trăscău, o adusesem s-o 
beau cu directorul... Dacă-i dăruiesc şi-un volum 
cu dedicație, precis mă-nvoieşte să plec acasă, la 
mine-n sat, la Pietrari! 

Cel mai mult mă tulburase, şi-ncă rău de tot, nu 
emoția manifestată de bunul meu poet, ci faptul că 
preda în clasă, fără să aibă cămaşă pe el. Imi 
venea să-nnebunesc, nu altceva. Sub haină, poetul 
era despuiat. Şi, ca să nu se observe absenţa 
cămăşii, îşi legase o lavalieră albă, confecţionată 


480 


probabil din- tr-un şervet de masă, eventual 
prosop. 

Cînd i-am înmînat drepturile de autor, sub 
forma celor două sute şi cincizeci de volume, în 
cancelaria şcolii, de faţă fiind întreg corpul 
didactic al lăcaşului de învăţămînt, pe puţin vreo 
patru persoane, inclusiv directorul, un moşneguţ 
cu nasul roşu, care se pilise înainte de destuparea 
sticlei cu trăscău, Pietrari a izbucnit în plins. 
Mîngiia cartea, o pipăia, fără s-o răsfoiască, o 
ducea la piept, o pupa pe copertă. Numai astfel a 
fost posibil să nu-şi dea seama că hirtia era de mai 
multe nuanţe, iar coperta din cartoane de diferite 
grosimi. 


Pe la mijlocul lui august, Pietrari m-a vizitat la 
editură. Trist şi necăjit, tare cătrănit. Mi-a 
mărturisit că nu reuşise să-ncaseze nimic pe 
cărţile sale. Le dăruise, cu dedicaţiile de rigoare, 
tuturor neamurilor din comună, apoi rubedeniilor 
neveste-sii, dintr-un cătun apropiat, iar acestea, 
bucuroase, doar îl ospătaseră şi-l omeniseră. Cui 
să-i dea prin cap că o carte şi costă? 

Pînă la ivirea poetului, din lipsă de timp, nu mă 
ocupasem de plasarea volumelor că-mi 
rămăseseră ca beneficiu editorial. Atunci, vrînd şi 
să-i dau un exemplu, că nu-i bine să te laşi doborit 
de evenimente, l-am liniştit, spunîndu-i: 

— Bădie, n-are rost să-ţi faci inimă amară! În 
două, trei zile, le mărităm pe toate. Am peste o 
sută şi douăzeci de volume de-ale tale!... 

— Minunat! Douăzeci le cumpăr eu... Şi-am să- 
ţi dau banii la prima leafă! — a exclamat mai mult 
decît entuziasmat poetul. 

Din păcate, am fost silit să-i mai reduc din elan, 
tăindu-i macaroana, însă cu duhul blîndeţii: 

— Mă lie, sau Ioane, că nu ştiu ce- 
nseamnă ,I”-ul din pseudonimul tău, mai întîi să 
facem rost de bani pentru nea Pricup, maistrul de 


481 


la tipografie... Şi-aşa, plăcîndu-i poezia ta, ne-a dat 
cu şaptezeci exemplare în plus peste numărul 
comandat... Dacă vindem pe-un preţ bun, am să-ţi 
dăruiesc şi matale volumele cerute! 

Posomorit, Pietrari m-a întrebat: 

— Şi ce, crezi c-ai să vinzi vreunul?... 

— Precis! Haide treci lîngă mine, aici la birou, 
şi pune-ţi şi tu osul, măi bădie... Scrie nişte 
dedicaţii, pe numele pe care ţi le voi dicta. Apoi, ai 
să mă-nsoţeşti, să vezi şi tu cum se vinde poezia! 


O săptămînă întreagă, dacă nu şi mai mult, am 
tot colindat Bucureştiul. I. D. Pietrari, cu-o taşcă 
sub braţ, căra volumele, iar eu, dîndu-mă drept 
autorul volumului, îl prezentam persoanei căreia îi 
„dedicasem” cartea. 


Mai întîi, de-a dreptul, m-am dus la Nicolae 
Gilcă, directorul general al  „Asigurării 
Româneşti”, cel ce era — am mai spus — un fel de 
nepot de-al poetului Al. Vlahuţă. M-a primit într-o 
după-amiază. A citit dedicaţia, a răsfoit volumul, 
şi-apoi m-a întrebat: 

— Cît costă? 

— Domnule director general, daţi şi 
dumneavoastră cît vă lasă inima! 

— N-ai nimerit-o, măi băiete... Sufăr de inimă, 
şi nu ţin deloc să mă lase! Cinci sute e bine?... 

Incîntat, cu ochii cît cepele, i-am declamat 
sonor: 

— „O paşă, cît de darnic eşti!” Exact ca-n 
poezia celebrului dumneavoastră unchi, marele 
poet național Vlahuță... 

Surprins plăcut, Gîlcă a mai scos două sute şi, 
înmînîndu- mi-le, mi-a atras atenţia: 

— Gugumane, după ce că faci pe poetul, mai 
eşti şi prost! 

— Eu? De ce, domnule Giîlcă? 


482 


— Pentru că poezia-i a lui Alecsandri, şi nu a lui 
unchiu- meu! — m-a informat intelectualul Giîlcă. 

Ştiam şi eu că versurile cu paşa sînt ale lui 
Coşbuc, dar vrusesem să-i gîdil orgoliul şi simţul 
de familie. Şi le pasasem pe numele lui Vlahuţă. 
Umilit, am tăcut din gură şi mi-am luat tălpăşiţa. 
Dacă-l contraziceam, şi-i spuneam adevărul, era în 
stare să-mi ia bănuţii îndărăt. Mai bine să moară 
el prost, decît eu de foame. 

Pe oriunde am mai încercat, nu mi-a reuşit 
pasienţa. Decît, oarecum, la patronul berăriei 
„Gambrinus”. Care, văzîndu-şi numele pe-o carte, 
i-a spus casieriţei: 

— Ascultă, fă Mariţo, zi-i lu Tăsică să le dea 
ăstora de mîncare! Dar să-i ducă la bucătărie... Şi 
să le toarne şi-o halbă de bere, din partea firmei! 


Nea Pricup, cam nemulţumit, a luat paraua. 
Totuşi, cînd a aflat că nu izbutisem să vindem mai 
nimic, ne-a returnat două sute de lei, să avem de 
trai. Lui I. D. Pietrari i-am transmis vreo cincizeci 
de exemplare, iar cu celelalte m-am dus la Barbu 
Eftimiu, anticarul de peste drum de spitalul Colţei. 
Care, strimbînd din nas, mi le-a cumpărat pe 
cincizeci de lei. lar asta, numai fiindcă eram 
prieteni, şi-l ajutasem de vreo cîteva ori să-şi exer- 
cite meseria. 

Inginerul Gorjan, aşteptîndu-se la insuccesul 
meu în afaceri, mi-a mărturisit deschis: 

—  Marincule, bănuiam c-o să dai chix cu 
editarea de poezii!... Cu poezia nu se poate cîştiga 
o pline omenească. Nici editînd-o, nici scriind-o!... 
Dacă vrei să ştii cum se face un ban din carte, 
întreabă-i şi tu pe editorii ăştia de ultimă oră, 
care-au puit ca iepurii. Pînă atunci vezi-ţi de 
treburile de la editura noastră, şi lasă-te de 
fantasmagorii... 

Nu m-am lăsat. Ci am făcut pe dracu în patru, 
să-l cunosc pe Ion Lăzărescu, unul din editorii care 


483 


spărseseră piaţa. Datorită lui Tiberiu Tretinescu, l- 
am întîlnit într-o seară, la „Cafe de la Paix”. 

Şi-am aflat ce-nseamnă a fi editor. Fără să fii 
dăruit pentru aşa ceva. Mai ales că editura „Ion 
Lăzărescu” tipărea exclusiv romane polițiste. Dar 
ce romane! Numai „,best-seller”-uri... Iar unul din 
ele, tradus şi prelucrat chiar de mîna subsem- 
natului.  Dacă-mi amintesc bine, se chema 
„Vulturul din Malta”. Titlul îmi aparţinea, Edgar 
Wallace, autorul, prevăzîndu-l cu unul absolut 
necomercial. 


„„ VULTURUL DIN MALTA” 


Deci, contactindu-l pe marele editor de cea mai 
recentă dată, iată-mă băgat, pînă-n git, şi-n 
misterele celei mai sinistre lumi... culturale. 

Individul, care răspundea la numele de Ion 
Lăzărescu, arăta mai curînd a măcelar de lux, 
dacă nu şi-a traficant de carne vie. Mă rog, tot în 
specialitate, fiind vorba de proteine animale. Era 
un tip mărunţel, tuns scurt la ceafă şi tîmple, ca să 
pară cît mai sportiv, cu părul cărunt şi uns cu 
toate alifiile. 

Cînd Tretinescu i-a spus cine sînt şi c-aş vrea 
să-nvăţ meserie, Lăzărescu s-a hlizit la mine ca la 
un agent secret, însă cunoscut de toată lumea: 

— Ce vorbeşti, măi băieţică! Editura se face, nu 
se-nvaţă... Apoi, de vreme ce lucrezi cu inginerul 
ăla de Gorjan, de la mine nu ai ce afla. Le ştie el 
pe toate. Noi, ăştia mai mititeii, ca de-al de mine, 
sau Lambru, pe lingă omul tău sîntem nişte 
lilipuţi, cum bine zicea Guliver, în cartea aia a lui, 
pe care-o ştie toată planeta... Dar, ce să-i facem, 
ne descurcăm şi noi cum putem. Dacă vrei să ştii 
cum lucrez, atunci propune-mi o bombă!... 


484 


— Ce bombă, domnule Lăzărescu? De-asta-mi 
arde mie, cînd lumea-i în plin război, să mă ocup 
de bombe!... ţi rizi de mine, maestre... 

— Domle, mi-ai plăcut! Chestia asta cu maestre, 
m-a făcut praf... O bombă, după mine, înseamnă o 
carte de mare succes, dar care să nu depăşească 
128 de pagini, aşa cum arată mai toate volumele 
apărute în editura mea... Zicea Tiberică Tretinescu 
al matale că umbli binişorel pe la limba franceză. 
Dacă da, caută-mi un roman poliţist englezesc. Un 
Edgar Wallace, sau un Sax Rohmer, că ăştia sînt 
acuma la mare preţ... 

Pe loc mi-am amintit că tocmai terminasem un 
Edgar Wallace. Ceva cu nişte broaşte, parcă „Uşa 
cu şapte broaşte”, sau ceva pe-aproape. Din 
păcate, romanul apăruse în colecţia „Le Masque”, 
care tipărea numai volume de peste 250 de pagini. 
Totuşi, i-am pomenit editorului de cartea cu 
pricina. 

— Domnule, uite ce-i, eu n-am timp să citesc, 
dar dacă-i bună şi te ţine cu sufletul la gură, tradu- 
mi-o cît mai urgent, şi capeti de la mine trei mii de 
lei... Pe loc şi-n mînă!... Cu-o singură condiţie însă, 
să nu depăşească 128 de pagini. Te priveşte cum 
te descurci. Pe mine nu mă interesează. N-am 
poftă să plătesc englezilor drepturi de autor, 
taman acum cînd sîntem în război cu ei... Dacă tai 
din gargariseală şi laşi numai dialogurile şi 
acţiunea, şi-i mai schimbi şi titlul, cartea nu mai e 
a lor... Laşi numai numele autorului, niţel 
schimbat, bunăoară, să-i zicem, Ed. Walas, şi-i 
dăm şi-un titlu care să rupă gura... Cum îi spune 
cărţii? 

— Cred că „Uşa cu şapte broaşte”, posibil şi 
zăvoare! 

— Rahat cu mac! Nu sună bine... Mie adu-mi 
manuscrisul, şi-i găsesc eu un titlu. Ai văzut filmul 
de la „Aro”, ăla cu Malta? 


485 


— Da! De două ori... Vă referiţi la „Şoimul 
maltez”, nu? 

— Exact! Ştii cum o să-i spunem romanului lui 
Walas? „Vulturul din Malta”... în felul ăsta, este 
exclus să dăm de belea. Nu seamănă nici cu titlul 
filmului, şi nici cu cartea englezului. Ce zici, 
încheiem afacerea?... 


De cînd cu insuccesul suferit, de-i mai 
rămăsesem şi dator lui nea Pricup, propunerea 
editorului mă tenta enorm. Fără să mai stau pe 
gînduri, i-am declarat în surdină: 

— Daţi şi vreo arvună?... 

— Da! O mie de piţule... 

— S-a făcut! Peste o săptămînă, poate zece zile, 
v-aduc manuscrisul aici, la „Cafe de la Paix”... Văd 
eu ce-i fac, de unde mai tai, de unde mai scurtez! 
128 de pagini aţi cerut, atîta o să aibă... Ştiu să 
calculez numărul de semne pe pagina de 
manuscris! 

M-am ţinut de cuvînt. Am hărtănit din bietul 
Edgar Wallace, mai dihai ca-ntr-un buture de vacă. 
De-am lăsat numai carnea macră. Adică acţiunea 
şi dialogurile. Dar nici nefericitul de englez nu şi- 
ar fi recunoscut cartea. Din păcate, la vremea 
aceea, ajunsesem la concluzia că i-o şi îmbunătă- 
ţisem. 

Nici Lăzărescu n-a fost mai prejos. A luat 
manuscrisul, patru caiete pentru teze, de 48 de 
pagini, l-a vîrît în buzunarul de la haină şi mi-a 
achitat pe loc restul de două miare. Din acest 
punct de vedere, extrem de corect. Mai puţin, în 
ceea ce-a urmat. Cînd a apărut pe piaţă „Vulturul 
din Malta”, mi-a venit rău. Individul, şi fudul, 
semnase cu numele său traducerea mea, 
precizînd: „adaptare liberă de Ion Lăzărescu”. Şi- 
şi îngăduise şi-o modificare a numelui autorului. 


486 


Căci pe copertă, mi-a fost dat să citesc: „Edgar 
Vălas (cu bine)”. 

— Ce-ai făcut, domle Lăzărescu? — l-am luat la 
rost, cu prilejul primei  reîntîlniri. M-ai 
nenorocit!... 

— Vezi-ţi de treabă, băieţele! Ştie Lăzărescu ce 
drege... Vrei să dăm de dracu cînd s-or înfiinţa aici 
englezii? Na, mai ia o mie de lei, ca să-ţi treacă 
necazul, şi tradu-mi şi cartea asta... 

Mi-a pus înainte un roman de Sax Rohmer, din 
colecţia „L'Empreinte”. Un volum de vreo 280 de 
pagini. Întitulat, parcă, „Vinerea sfîntă”. Dar a 
ţinut să mă avertizeze: 

— Dacă mi-o faci într-o săptămînă, tot la 128 
pagini, capeti încă două mii... lar titlul îl schimbăm 
şi pe-ăsta, că nu-i vandabil... O să-i zicem „Vinerea 
neagră”!... 

N-am avut încotro. Iarăşi eram pe drojdie. L-am 
făcut  harcea-parcea şi pe ilustrul clasic al 
geniului, tăind în el ca-n carne vie. De-au rămas 
numai oasele. Lăzărescu, precaut, l-a botezat 
Saxon Rohm, şi, nu cunosc din ce pricină, a 
semnat „adaptarea” Jonas Lazăr. 

În orice caz, „experimentul Lăzărescu” mi-a 
prins bine. Şi material, şi profesional. Mai întîi 
am aflat că, prin „scurtare”, proza de acţiune 
devine mai lizibilă, căpătind nerv şi suspense. 
Apoi, în materie de editură, că meseria nu-l lipsită 
de impostori, mai  dăunători decît unii 
„aprozarişti” ai noştri de astăzi. Avea dreptate 
inginerul Georgescu-Gorjan. Prea se năpustiseră 
lăcustele asupra acestui nobil domeniu. 

Scîrbit de mutra „editorului”, mai ales de cînd 
Lăzărescu îmi propusese să-i confecţionez un 
„digest”, prelucrînd o carte celebră, după care se 
trăsese şi-un film de răsunet mondial, l-am părăsit 
pentru totdeauna, lăsîndu-l în plata Domnului. 
Auzi, ce idee, din „Ben-Hur” să fabric un roman 


487 


poliţist pe care să-l intitulez „Ben-Fur”! Curată 
demenţă. 


Şi mi-am încercat norocul cu alţi editori. 
„Gorjana” îşi  extinsese prea mult afacerile, 
volumul de muncă sporise enorm, şi nu-mi mai 
rămînea o clipă liberă pentru literatura mea. La 
ora actuală, începuseră să mă tenteze traducerile. 
Bineînţeles, nu la modul în care le concepea 
liliputul de Lăzărescu. 

Din nefericire, găseam din ce în ce mai rar de 
lucru de cînd plecasem de la editura inginerului 
Georgescu. Nu-mi părea însă rău. Simţeam nevoia 
depăşirii fazei „Gorjan”. Îmi doream un drum al 
meu, mult mai spectaculos. 

Nu l-am găsit. Nici la editura „Bucur Ciobanu”, 
a scriitorului Mihail Drumeş, nici la cea a 
tipografului I. D. Ionescu, altă figură a vieţii 
editoriale de ultimă oră. Autorul, de mare succes, 
al romanelor ,,Elevul Dima dintr-a 7-a” şi „Ultimul 
vals”, mi-a cerut să-i adaptez nişte basme de 
Andersen, pentru colecţia sa destinată copiilor. 
Deşi m-a plătit domneşte, nu mi-a plăcut totuşi 
atmosfera care domnea la sediul instituţiei sale 
culturale. Cu-atit mai mult cu cît circula zvonul că 
„Bucur Ciobanu” era proprietatea lui Erwin 
Antonescu, un frate de-al lui Ică 
Antonescu, ministrul informaţiilor de pe atunci, 
omul mareşalului. Ce-mi trebuiau mie cuie în cap? 
Nemţii vin şi pleacă, războiul se cam împotmolise 
şi cine ştie ce se mai putea întîmpla. 

În toamnă, făcîndu-mi bagajele, m-am călătorit 
urgent spre Craiova. Îmi ajunsese un an la 
Bucureşti. Mi-era dor de Ongliţa, de casa 
părintească. 


488 


, DOAMNA CU GAROAFE” 


Spre surprinderea şi sfinta mea indignare, 
„casa părintească” nu m-a recepționat aşa cum s- 
ar fi cuvenit. Maică-mea se găsea la Poiana-Mare, 
iar Octav, mai tont decît anul trecut, a refuzat să 
mă accepte. Bine că n-am rămas cu el. Primele 
simptome de scleroză galopantă îşi făcuseră 
apariţia, şi nimeni nu se mai înţelegea cu el. Mi- 
am dat seama de noua situaţie chiar din clipa cînd 
mi-a zimbit, spunîndu-mi printre dinţi: 

— Ciociule, mi se rupe inima de milă, dar n-am 
ce-ţi face! Pripăşeşte-te şi tu pe-unde oi găsi, că eu 
nu-s în stare să vă suport pe-amîndoi, pe mă-ta şi 
pe tine... Mi-ajunge Ongliţa! Şi încă-i prea 
mult... 

In afară de faptul că-mi zicea, alintîndu-mă, tot 
„ciociule”, restul era absolut inedit. Aflam că 
maică-mea-i era povară, că eu eram de prisos, că 
Octav era supus unor mutații lesne sesizabile. De- 
aia vorbea numai tîmpenii. Acuma mă lămurisem. 
Dacă Ongliţa se refugiase la Maica-Mare, însemna 
că se deteriorase ceva în relaţiile lor. 

— Bine, „tăticule”! — i-am suris şi eu parşiv. 
Dar să nu-ţi pară rău cîndva... Cînd ai să fii mai 
bolnav decît eşti acum, cine o să-ţi deie un pahar 
cu apă? Te-ai gindit şi la eventualitatea asta? 

Incruntat, Octav m-a împins spre uşă, 
declarindu-mi cu răutate: 

— Lasă-te de goange, ciociule, că nu mai beau 
apă de-un an, de cînd ai fugit de-acasă... Numai 
vinul mă ţine-n puteri! Nu-s poet ca tine, să- 
mi astimpăr setea cu zeamă de la cişmea... 

Mai tîrziu, îmi era dat să aud că „taică-meu” 
căzuse în darul beţiei. În aşa hal, încît fusese cît 
pe ce să fie debarcat de la conducerea agenţiei. 
Tot a bătrină îl salvase, preluînd, cu acordul lui 
Giîlcă, şefia filialei de la Craiova. 


489 


Disperat, dar nu cine ştie ce, peste vreun ceas 
şi ceva băteam la poarta lui Nicky Bădescu. M-a 
întîmpinat maică-sa, niţel mai îmbătrinită, m-a 
poftit în casă şi mi-a oferit o dul- ceaţă de cireşe 
amare, pînă avea să se trezească fiu-său. Cînd s- 
a sculat şi-a intrat în sufragerie, m-a zărit imediat. 
Un zîmbet larg i-a înflorit pe faţă, şi mi-a spus 
încîntat, chiar în exces parcă: 

— Marincule, Dumnezeu mi te-a adus în casă!... 
Dacă ai ştii de cînd te caut... Ce zici, te-ntorci la 
librărie? 

— Domnu Nicky — i-am mărturisit deschis, la 
librărie nu mai vreau să lucrez! Nu-i de mine... 
Dar nici de matale. Altceva am în cap! Vrei să m- 
asculţi, niţel? 

— De ce nu? Hai, dă-i drumul... 


După ce i-am povestit tot ce păţisem prin 
Bucureşti, cîte aflasem şi învăţasem, şi că 
intenţionam să mă dedic numai literaturii şi 
activităţii editoriale, aducînd cu mine o boccea 
plină cu cărţi demne de tradus şi tipărit, Bădescu 
m-a pupat pe ambii obraji. 

— Tot la asta mă gindeam şi eu... Să 
transformăm librăria „Academica” în editură! Am 
strîns ceva bănuţi, cît ai lipsit tu, şi, dacă eşti 
alături de mine, sînt gata să te-ajut şi eu. Unde 
locuieşti acum? 

— Nicăieri! — i-am răspuns cu glas întristat. Nu 
mai am familie... 

— Zău? — s-a mirat librarul. Nu-i nimic! Pînă 
mîine ai să dormi la noi, iar după aceea o să-ți 
închiriez o cameră mobilată la familia de peste 
drum, nişte ovrei tare de treabă... Acum, 
Marincule, hai să mîncăm ceva, că s-a lăsat 
noaptea de cînd tot stăm la palavre. Are mămiţica, 
puse la cald, o grămadă de şniţele din carne de 
viţel!... 


490 


În seara aceea, pînă-n jur de miezul nopţii, mai 
c-un  şniţel, mai c-un păhărel de Segarcea 
(Sauvingnon gris), mai cu nişte „minciunele”, 
specialitatea bătrinicii, împreună cu Nicky Bă- 
descu am pus bazele editurii „ABC”. Deşi ar fi 
dorit să-i zică „Editura Academica”, l-am convins 
că nu era nimerit, deoarece riscam să ne 
confunde lumea cu tiparniţa ce scotea pe piaţă 
cărţile „Academiei Române”. Care, fie vorba între 
noi, numai romane de dragoste nu erau. Pe cînd 
noi, adică mai mult eu, aveam de gînd să edităm în 
primul rînd „şi mai înainte de toate” „Doamna cu 
garoafe”, cartea lui A. J. Cronin pe care-o 


adusesem cu mine de la Bucureşti. În franceză. 
„La dame aux oeillettes”, „Edition du milieu du 
monde” — Geneve, Suisse. Pînă la data aceea, 
cred c-o citisem de cel puţin patru ori, ast- fel 
încît aproape o ştiam pe dinafară. Un singur lucru 
mă neliniştea, de ce romanul lui Cronin n-apăruse 
în Franţa, tot aşa cum, după cum aflasem de la 
unii mai deştepţi şi mai informaţi decît mine, nu 
exista nici o versiune originală, în engleză. Să fi 
ştiut atît de bine franţuzeşte romancierul anglo- 
saxon, şi s-o fi scris de-a dreptul pre limba lui 
Maurice Dekobra? Mister, mare mister! 


După o săptămînă, mutat în casa doamnei 
Zuckermann, văduvă şi mamă a doi copii, de fapt 
nişte vlăjgani reprezentativi, băieţi serioşi şi 
cuminţi, care, pe timpurile acelea, cînd nu le era 
atit de uşor ovreilor, lucrau amîndoi, la un atelier, 
învăţind mecanica şi lăcătuşeria, băteam la 
maşină, de dimineaţa şi pînă seara, cu lacrimi în 
ochi, emoţionat de drama „doamnei cu garoafe”, 
versiunea românească a cărţii cu acelaşi titlu. În 
dubla mea calitate, de traducător şi secretar al 
editurii „ABC”, eram dator să întreprind şi 


491 


investigaţiile de rigoare, pentru 
obţinerea  „copyright”ului. Adică drepturile de 
traducere. Însă aici, cam încurcasem borcanele. 

La ora aceea, relaţiile noastre cu Marea 
Britanie fiind cam deteriorate, nu-mi puteam 
permite o corespondenţă cu Londra. Dar nici să 
procedez ca Lăzărescu, nu-mi convenea. Deci, în 
disperare de cauză, i-am propus lui Bădescu: 

— Domnu Nicky, aş zice c-ar fi cazul să tragem 
o fugă pînă la Bucureşti, să ne consultăm cu 
domnul inginer Ştefan Geor-gescu-Gorjan... Dînsul 
se pricepe straşnic la chestiile astea. Dacă edităm 
romanul lui Cronin, trebuie să-l plătim. Mai înain- 
te de orice. Unde-i lege, nu-i tocmeală. Adică, pe 
englezeşte, „copyright”-ul e „copyright”!... 

Librarul, tot librar. S-a scărpinat după ureche, 
m-a interogat strîns, dorind să afle ce-i aia 
„copyright”, şi-abia după ce-a purces să-nţeleagă 
vagamente despre ce-i vorba, mi-a precizat 
opţiunea sa: 

— Marincule, fii serios! De-asta ne-arde nouă 
acum? En-glejii dau bir cu fugiţii, sînt gata să 
piardă războiul, iar noi să le mai şi trimitem 
parale?... Mai aşteptăm. Pînă termini traducerea 
poate se termină şi cu englejii... 

După două săptămîni, isprăvisem totul. Şi 
traducerea, şi problema englejilor. Britanicii se 
tineau ţepeni, iar nemţii nu reuşeau să debarce la 
Dover, şi nici altundeva în Anglia. 

Pînă să se hotărască Bădescu ce-i facem, în 
săptămîna următoare i-am prezentat şi întiia mea 
operă din genul literaturii pentru copii şi tineret. 
Scrisă dintr-un foc. „Bobby Felix Făt-Frumos 
şi motocicleta BMW”. 

— Vine Crăciunul, domnu Nicky, şi-ar fi 
formidabil să ieşim pe piaţă cu-o carte pentru 
cadourile de sărbători... 


492 


Tip operativ, editor pur-sînge, Bădescu a citit-o 
imediat. De fapt, numai titlul de pe prima 
pagină. Şi mi-a aprobat s-o dau la tipar. 

— E bună, Marincule! Mai ales chestia cu 
BMW-ul îmi place... Asta-i motocicletă nemţească. 
Ne punem bine cu ei, şi poate iese şi cu ceva 
bănuţi reprezentantul pentru România al maşinii! 
Miine plecăm la Bucureşti, să discutăm cu fraţii 
Tanaşoca, cei care vind BMW-urile la noi, şi să 
rezolvăm şi chestia aia cu englezu! Că nu-i bine, 
zic eu, să ne punem rău nici cu ăştia... Roata morii 
se-nvirteşte, ştiu asta de la mama, care-a rămas 
văduvă din primul război mondial! Iar tata, dat 
dispărut, nici astăzi nu se ştie pe unde umblă... Pe 
front n-a fost în nici un caz... Era scutit de 
serviciul militar, din motive de miopie alcoolică! 


La Bucureşti, odată traşi la hotelul „Union”, în 
aceeaşi seară ne-am omenit şi noi. La „Capşa”. 
Despre care-i  povestisem o sumedenie de 
minunăţii lui Bădescu. l-a plăcut atit de mult 
localul, încît, fiind şi-n bani, a cerut să fim serviţi 
la „separe”. Unde, într-un salonaş pentru şase 
persoane, am mîncat numai noi doi „Cîrnaţi de 
casă pe fasole sleită”. In realitate, aşa suna, în 
traducerea mea, liberă, preparatul cu denumire 
franţuzească din lista de bucate. Rămas de la 
prînz. În zadar a ţinut şeful de sală să-i explice că 
seara, îndeobşte, servesc numai grătar, că nu i-a 
mers. Şi, la insistenţele lui Bădescu, a făcut ce-a 
făcut, şi ne-a mai adus cîte o porţie. Că şi 
patronul meu, proprietarul editurii „ABC”, era un 
mîncău de clasă. 

A doua zi, dis de dimineaţă, ne-am dus în vizită 
la inginerul Gorjan. Să-l consultăm în privinţa lui 
Cronin. Cînd m-a văzut, a făcut ochi mari, 
nevenindu-i să creadă că-mi reuşise pasienţa şi- 
nfiinţasem o editură la Craiova. l-am spus ce ne 
frămînta, iar dînsul s-a pronunţat: 


493 


— Domnule Bădescu, să ştii c-ai făcut o afacere 
bună luîndu-l lîngă matale pe băiatul ăsta. Dacă nu 
te-asaltează cu volume de versuri, o să fie bine... 
În privinţa cărţii englezului, plutim în mister. Aş fi 
dorit s-o tipăresc şi eu, însă n-am dat de 
versiunea originală. Unii zic că nici n-ar exista. 
Preferabil ar fi să-l căutaţi pe Jul. Giurgea, omul 
care-a tradus cele mai multe cărţi de succes din 
literatura anglo-saxonă la noi. În plus de-asta, 
deţine şi-o mulţime de „copyright”-uri. Cel puţin 
aşa pretinde, că-i reprezintă pe W. Somerset 
Maugham, Mazo de la Roche, Pearl Buck, Aldous 
Huxley şi-încă mulţi alţii. In consecinţă, după 
mine, ideal ar fi să luaţi legătura cu Giurgea! 

Plecîind de la Gorjan, Bădescu arăta lejer 
indispus. Pe stradă, oprindu-se-n loc, mi-a 
mărturisit motivul: 

— Marincule, situaţia-i cam cotoioasă... Eu sînt 
librar şi om de afaceri, însă de discutat cu 
scriitorii n-am mai avut ocazia. Deci, facem aşa, te 
duci şi-l cauţi pe Giurgiu ăla, de care ne-a 
pomenit inginerul tău, iar eu am să-ncerc chestia 
cu motocicleta, să văd dacă putem obţine nişte 
parale... Dacă le băgăm numele, şi încă pe 
coperta cărţii tale, înseamnă că le facem reclamă, 
şi-i musai să iasă cu nişte piţule! E clar? 

— Bine, domnu Nicky! — l-am aprobat eu, 
încîntat că mi se oferea prilejul să-l cunosc 
personal pe Jul. Giurgea. Pen-tru mine, începător 
într-ale meseriei, şi de scriitor şi de editor, era 
mare. Pentru că-mi pusese în mînă cărţi de 
neuitat. De sub peana lui apăruseră, în româneşte, 
„Casa de lut”, „Luna şi doi bani jumate”, „Un 
petic de pămînt”, „Gran Canaria”, „Castelul 
pălărierului”, „Jalna”, „Contrapunct”, „Casuarina”, 
„A tremurat o frunză”, „Leagănul pisicii”, „Daphne 
Adeane” şi multe, foarte multe altele. 

Într-atît eram de curios să-l văd la faţă, să aflu 
cum lu- crează şi cum a făcut de-a reuşit, într-un 


494 


interval de timp des- tul de scurt, să transpună pe 
limba noastră atitea cărţi minunate, încît, neştiind 
de unde să-l iau, m-am dus de-a dreptul la poliţie. 
Chiar la Prefectura poliţiei. Unde-am întrebat de 
comisarul Matei Alexandrescu. Spre norocul meu, 
deşi nu lucra acolo, dintr-o pură întîmplare am dat 
de dînsul. Venise la se- diu să prezinte un raport 
oarecare. Şi mulţumit că mă poate ajuta, mi-a dat 
adresa lui Jul. Giurgea. Pe care, dealtfel, îl şi 
cunoştea foarte bine. 

Inarmat cu-o scrisoare din partea poetului- 
comisar, peste vreun ceas sunam la etajul al 
doilea, dintr-un bloc în apropiere de bulevardul 
(astăzi) Republicii. 

Mi-a deschis o doamnă în virstă, care m-a 
întrebat ce vreau. Cînd i-am spus că doresc să 
stau de vorbă cu domnul Giurgea, arătîndu-i şi 
scrisoarea de recomandaţie, m-a rugat s-aştept 
în faţa uşii. 

— Tinere dragă, bărbatu-meu lucrează numai 
dimineţile... Bate la maşină, încă din zori. Mă duc 
să-l întreb, dacă te poate primi! 


A reapărut după două minute, şi m-a poftit în 
biroul maestrului. Neuitind să-mi atragă atenţia: 

— Să nu-l ţii de la lucru, dragule! Iar dacă te 
invită la o cafea, ai grijă şi nu-l refuza. În felul 
ăsta, îi sari în ajutor, mai reducîndu-i din raţie. M- 
a speriat cîtă cafea bea în neştire... 

Cînd am pătruns în cabinetul de lucru al lui Jul. 
Giurgea, am rămas stană de piatră. In locul 
bărbatului tînăr pe care mă aşteptam să-l 
întîlnesc, dădeam peste un om la o oarecare vîrstă, 
cărunt bine, chiar argintiu la păr, care, într-o 
haină de casă, şedea în faţa unei maşini de scris 
„Corona”, adăstînd să-mi fac apariţia. Sesizînd 
stadiul de hăbăuceală în care mă aflam, Jul. 
Giurgea m-a poftit să iau loc, indicîndu-mi cu mîna 


495 


un fotoliu dinaintea biroului său, pentru ca apoi să 
mă întrebe: 

— Cu cine am onoarea?... 

Cînd l-am auzit adresîndu-mi-se astfel, mie, 
care eram un mucos, i-am debitat precipitat: 

—  Meştere; pardon, maestre Giurgea, mă 
cheamă Vlad Muşatescu şi sînt secretarul editurii 
„ABC”, de la Craiova... În această calitate m-am 
înfăţişat la dumneavoastră pentru a-mi acorda o 
consultaţie de specialitate! 

Bătriînul, care, de fapt, nici nu era chiar atit de 
bătrin, deoarece se ţinea ţeapăn şi-arăta ca un 
lord (chiar lord englez, dacă se poate spune şi- 
aşa), proaspăt ras, tuns şi frezat, cu cravată la git, 
deşi era la el acasă, în orele de lucru, iar ochii îi 
străluceau extrem de vioi, cercetindu-mă cu 
atenţie, a zimbit subţire. Apoi, aprinzîndu-şi o 
țigară extrasă din maldărul de cutii de „Tomis” ce- 
i stăteau pe birou, s-a arătat plăcut surprins 
de solicitarea mea, declarîndu-mi: 

— Ce pungăşie aţi mai făcut, oameni buni? Iar 
v-aţi înfipt la vreun autor anglo-saxon, fără să fi 
cerut „copyright”-ul, şi-acuma daţi din colţ 
în colţ, neştiind pe unde să scoateţi cămaşa?,.. 
Cind a mai apărut şi editura asta, că n-am auzit de 
ea? r 

O cam sfeclisem. Însă, deocamdată, eram sigur 
pe poziţiile mele, întrucît n-apucasem să „,ne- 
nfigem”, după cum se exprimase Giurgea, la 
drepturile lui A. J. Cronin. Aşa că l-am informat: 

— Maestre Giurgea, sîntem o editură foarte 
nouă, care nici n-am purces să tipărim ceva. Dar 
veţi auzi de noi, vă asigur!... Avem planuri mari. 
Dacă ne veţi da o mînă de ajutor, le vom realiza 
chiar anul acesta. Fără să pungăşim pe nimeni. 
Cum să procedăm, ca să obţinem drepturile de 
traducere pentru romanul „Doamna cu garoafe” al 
lui Cronin? Asta-i problema ce ne frămîntă la ora 
actuală... Traducerea o avem gata, ne lipseşte 


496 


numai  „„copyright”-ul. De-aceea am venit la 
dumneavoastră! Se spune că-l reprezentaţi în 
România pe Cronin... 

Ardelean dintr-o bucată, Jul. Giurgea m-a 
lămurit. Însă, mai întîi, a preparat nişte cafeluţe, 
pe-o spirtieră, şi-abia după aceea, trăgind ca un 
turc din ţigară, mi-a explicat situaţia. Nu 
reprezenta pe nimeni. Acesta era adevărul. Avea 
totuşi, pentru un anumit număr de titluri, 
nişte „,copyright”-uri achiziţionate dinainte de 
război. Lucrase o viaţă întreagă la „Astra- 
Română”, o societate petrolieră, aparţinînd lui 
Deterding, de la „Royal Dutch”, iar cînd ieşise la 
pensie, cu bănuţii adunaţi în decursul anilor, 
cumpărase o serie de drepturi de traducere. Şi-n 
fiece an scosese cîte două sau trei romane de 
sub tipar, făcîndu-i cunoscuţi la noi pe un mare 
scriitor ca Huxley, dar şi pe Maugham, Baring, 
Cronin şi alţii. Îmbogăţindu-i pe Steinberg, de la 
„Cultura românească”, pe Mecu, de la „Naţional- 
Gh.  Mecu”, şi-acum pe Roger, de la 
„Contemporana”, o filială a trustului francez 
„Hachette”. 

— Domnule, şnapanii ăştia-s ceva de spaimă! 
Fură ca-n codru, încît am ajuns să semnez fiece 
volum cu mîna mea, pentru a nu constata, aşa cum 
am avut prilejul cu Steinberg, că nemernicul îmi 
plătea trei mii de exemplare, şi trăgea peste şase 
Mii... În orice caz, am fost primul traducător 
român care-am pus ordine în sistemul de plată a 
drepturilor de autor. Pînă la mine, traducătorii 
erau plătiţi cu grămada, forfetar... De cînd s-au 
văzut siliţi, prin contract, să-mi deie zece la sută 
din preţul de 


vînzare al cărţii, au înnebunit cu toţii. Au încercat 
să mă fure, tipărind mai mult decît era specificat 
în acte, iar cînd n-au mai avut încotro, au răspîndit 
zvonul că nu traduc eu, ci lucrez cu negrii... 


497 


— Nu se poate! — am exclamat eu, cuprins de-o 
sfîintă indignare. V-am citit toate cărţile... Peste 
tot, oriunde era vorba de vreun heleşteu, 
dumneavoastră aţi tradus prin dulbină, un 
regionalism ardelenesc. Plus alte expresii ce vă 
sînt caracteristice... Aşa că nu ţine acuzaţia infamă 
ce vi s-a adus! 

Încîntat, Jul. Giurgea m-a şi felicitat: 

— Bravo, domnul meu, dar ştii că ai simţul 
limbii?... Mă bucură nespus! 

După care, mai turnînd nişte cafea în ceştile 
noastre, mi-a spus în continuare: 

— Din păcate, birfele editorilor mei au prins... 
Chiar ieri, pe cînd mă găseam la debitul de pe 
Moşilor, să-mi cumpăr nişte „Tomis”, am auzit cea 
mai cumplită minciună din viaţa mea. Din gura 
unei fiţe, o domnişoară ce se lăuda că-i studentă la 
filologie, specialitatea engleză, şi că-i extrem de 
ocupată, deoa- rece-i traduce lui Giurgea un 
roman de Maugham!... Ce zici de asta? 

— Eu n-am ce să zic! Dar ce i-aţi zis 
dumneavoastră”... 

— Nimic! Am tăcut, ruşinat de ruşinea ei... Şi 
m-am întors la munca mea. Domnule dragă, eu 
lucrez cu program, bătînd la maşina de scris 
aproape opt ore pe zi... Numai aşa am reuşit să 
scot atitea cărţi. De cinci ani trudesc astfel. Nu-i 
exclus ca traducerile mele să fie uneori neglijente. 
lar maestru, cum îmi spuneai, nu sînt. Şi mă 
grăbesc. Sînt şi eu la o anumită vîrstă, şi timpul nu 
mă mai aşteaptă... În ce priveşte „Doamna cu 
garoafe”, pînă acum n-am dat de versiunea origi- 
nală, în engleză. Nu pricep cum de-a apărut numai 
în franceză. Însă, pe timpurile astea, orice 
corespondenţă cu Anglia este absolut imposibilă, 
şi n-am avut cum să aflu care-i situaţia... Şi mai 
există o posibilitate ca romanul să fie un fals. După 
mine, cel mai sănătos ar fi să nu-l editaţi, ca să nu 
daţi de vreun necaz, după ce se va încheia 


498 


războiul, şi să-l plătiţi atit cît nu face!... Dacă nu 
vă rabdă inima şi-l veţi tipări totuşi, o faceţi pe 
riscul vostru... 


După aproape trei ceasuri de conversaţie, mi- 
am luat rămas bun de la Jul. Giurgea. Mai 
nedumerit decît atunci cînd sosisem la dînsul. Însă 
fericit că-l cunoscusem. Maestru sau nu, era un 
bărbat!... 


Bădescu, luînd cunoştinţă de rezultatele 
întrevederii, a decis imediat, ca un autentic editor 
de viţă nouă: 

— Marincule, îi dăm drumu! Ce-o fi după aceea, 
om trăi  şi-om vedea, că n-or să ne ieie caii de la 
bicicletă... Plecăm chiar astăzi acasă, la Craiova! 

— Domnu Nicky, — mi-am adus aminte să-l 
întreb, dar ce-ai făcut la Tanaşoca?... lese cu 
ceva? 

— Nici aici, dănacule, n-am făcut mare brînză! 
Ne-a mulţumit pentru reclamă, şi s-a oferit să ne 
vîndă o motocicletă „BMW” la preţ redus... Ce să 
facem cu ea?... 


Ajunşi acasă, amintindu-mi de exemplul oferit 
de Jul. Giurgea, m-am apucat serios de treabă. 
„Doamna cu garoafe” a fost dată la cules, iar eu 
am purces la traducerea altor două romane anglo- 
saxone, „Cheile împărăției”, tot de Cronin, şi „Se 
lasă noaptea”, aparţinîind lui Rudyard Kipling. 
Amîndouă direct din franceză. Din limba 
britanicilor, spre dezolarea mea, nu cunoşteam o 
boabă, în afară de „How do you do” şi „Good bye” 
Ceea ce era insuficient. 

Lucram ca un disperat, din zori şi pînă-n 
noapte, de curgeau năduşelile de pe mine, ca apa 
din cişmea. Dar aveam şi rezultate. In mai puţin 


499 


de-un an, dasem gata, peste cărţile mai sus citate, 
şi-un roman de Jack London („lemniţa 
profesorului”, şi care în franceză se chema 
„Vagabondul stelelor”) şi „A sosit o corabie în 
port”, de A.N. Thomas. 

Ca să fiu mai aproape de sediul editurii, mă 
mutasem la o altă gazdă, pe Lipscani, care-mi 
oferise o cameră mobilată lux a-ntiia. Mai scumpă, 
ce-i drept, dar şi mai la îndemînă. Aveam şi ceva 
bănuţi, din munculiţa mea, şi-aveam şi unele 
avantaje de altă natură. Căci, Mariana, 
dactilografa lui Bădescu, care se iubea cu patronul 
în afara orelor de serviciu, spre disperarea 
doamnei  Bădescu-mama, alergică la vederea 
vampei, îşi pusese ochii pe mine. De cîştigat 
ciîştigam bine, tînăr eram, muncitor, ce să mai 
spui, devenisem o „partidă” de excepţie. Aşa că, 
făcîndu-şi socotelile, îmi oferise trei variante. De 
căsătorie. 

Una era soră-sa, Silly, a doua, Anişoara, o 
vecină de-a so- ră-sii, iar cea de-a treia, sper că şi 
ultima, în persoana dinsei. 

Dumnezeule, în ce belele mă băgasem! 

Bădescu, încurcat zdravăn cu Mariana, care 
mai avea şi-un copil de sorginte necunoscută, tip 
floricultură, ar fi dorit, din- tr-un anumit punct de 
vedere, s-o iau de nevastă pe dactilografă şi să-i 
înfiez şi băieţelul. Astfel scăpa de gura maică-sii. 
Dar şi de obligaţiile ce i-ar fi revenit, în calitate de 
posibil viitor soţ al Marianei. Care, bineînţeles, 
date fiind veniturile, între mine şi patron, îl 
prefera pe Nicky. El însă prefera să rămînă burlac. 

De la camera asta de lux, de pe Lipscani, mi s- 
au tras o sumedenie de necazuri. În orele cînd 
eram ceva mai liber, mă pomeneam asaltat de 
tustrele candidatele. Mariana mi le-aducea pe cap, 
sperind să-şi realizeze planurile. Foarte neclare, 
şi-n mintea ei. Deoarece, nici ea nu ştia pentru ce 
anume să opteze. 


500 


—  Marincule, — mă anunţa, după-amiază 
sîntem la tine. Pune-o pe vaca aia de madam 
Flaier să-ţi facă un ştrudel de mere, s-avem ce 
gusta la cafele!... Vin cu Silly şi cu Anişoara, să 
vedem ce-i de făcut!... 

— Dar ştii prea bine, Mariano, care-i părerea 
mea! — îi declaram eu. Lasă-te de Bădescu şi vino 
să stai eu mine... Te iubesc ca un nebun, de cînd 
te-am cunoscut. Îţi iert tot ce-a fost între tine şi 
şefu, şi n-am să-ţi reproşez nimic, niciodată!... 

— Mă iei de nevastă? — lansa Mariana undiţa. 

— Cum s-o fac, măi fată, de vreme ce-s minor, 
iar fi-tu îi mai mic decît mine doar cu zece ani?... 

— Atunci, ia-o pe sor-mea!... 

— De ce ţii s-o iau neapărat? 

— Ca s-o scap de gura lu tăticu! A prins-o cu 
aviatoru, şi-o bate de trei ori pe zi... 

Bestia de Silly nu-mi suflase o vorbă despre 
propensiunile ei aviatice. Venea la mine, mînca 
plăcinte, budinci şi ştrudele ca o spartă, punîndu- 
mă să-i fierb oale de cafea, şi stătea culcată pe 
sofa ore de-a rîndul, oferindu-şi privirilor mele 
înfometate pulpele. 

— Ascultă, Mariano, renunţă la ideea asta 
idioată, cu sor-ta, că n-o vreau nici moartă! În 
viaţa mea n-am zburat c-un avion... 

— Zău? Dar cu Anişoara de ce te-ai încuiat în 
odaie?... C-a venit la librărie, dîrdiind de 
fericire, roşie la faţă ca o sfeclă coaptă. Că Silly, 
de fapt, de la ea s-a pricopsit cu pilotul! 

Ce mai păţisem şi cu isterica aia, Doamne 
Dumnezeule! Venise la mine pe neanunţate, şi 
imediat se interesase unde-i Silly. Am convins-o că 
nu-i nicăieri, abia după ce-am deschis uşile 
şifonierului. Atunci, pretextînd că-i încinsă, din 
pricina căldurii de-afară, se despuiase în doi timpi 
şi trei mişcări, rămi-nînd numai într-o cămăşuţă 
scurtă. 


501 


În aceeaşi clipă pătrunsese în odaie madam 
Flaier, gazda, care-mi aducea o nouă tavă de 
ştrudel cu mere. Cînd o zărise pe Anişoara ţipase: 

— Afară din casa mea, nefericito!... 

lar în secunda următoare înhăţase mătura cu 
coadă, şi-o croise pe Anişoara ca la carte. Cînd am 
rămas singuri, eu şi cu madam Flaier, am servit 
liniştit vreo patru ştrudele, complet deconectat. 
Iar gazda mi-a sugerat: 

— Măi băiete, de ce nu ţi-or fi plăcînd ţie 
femeile mai coapte şi te ţii după mînzoaice dintr- 
ăstea aiurite?... Se pricep ele să-ţi facă ştrudele ca 
ale mele?... 

Săracul de mine. Tocmai intenţionam să iau şi- 
un al cincilea ştrudel. Am renunţat bucuros, numai 
la gîndul că pot deveni victima sigură a doamnei 
Flaier. Nu că n-ar fi fost drăguță şi valoroasă, că 
era sărmănica de ea, nefiind trecută de vreo 
treizeci şi cinci de anişori, dar ar fi însemnat să-mi 
tai singur cracul de sub picioare, după cum 
obişnuia să spună chiar dînsa. 

Cînd i-am explicat Marianei ce se-ntîmplase în 
realitate cu Anişoara, dactilografa m-a informat: 

— Tocmai de-aia ar fi bine să lămurim lucrurile! 
Pe la cinci sosesc cu fetele... Ai grijă de ştrudel! 


În după-amiaza aceea, nu s-a lămurit nimic. 
Decît că Silly  a-nfulecat o jumătate din tava cu 
ştrudel, iar Mariana şi Ani restul. Eu m-am 
mulţumit doar cu cafea. 

Somat să-mi declar opţiunea, am fost nevoit să 
le spun: 

— Fetelor, deşi vă iubesc pe toate, trebuie să 
recunoaşteţi că nu m-am atins de nici una din voi! 
Deci, n-am nici o obligaţie. Una la mînă. Dacă ar fi 
să mă căsătoresc, aş lua-o numai pe Mariana. Dar 
mai tirziu, cînd am să devin major... Şi, două la 
mînă, pînă atunci, va trebui să mă mut de-aici, 


502 


deoarece madam Flaier şi-a făcut oarece planuri în 
privinţa mea... N-aţi văzut ce ştrudel ne-a oferit? 


În acelaşi moment, de-afară, de dincolo de uşă, 
s-a auzit o bubuitură cumplită, ca şi cum s-ar fi 
prăbuşit cazanul din baie. Un zgomot metalic, plus 
un răcnet de femeie. 

Cînd am deschis, madam Flaier, cu lacrimi în 
ochi, aduna de pe duşumea bucăţile de plăcintă de 
brînză ce-i căzuseră din tava în care le adusese. 
Privind la mine mînioasă şi plină de reproşuri, mi- 
a spus biiguindu-se: 

— Ticălosule! Mă faci de ocară faţă de putorile 
astea, pe care le ştie tot oraşul... Pe mine, care 
tocmai îţi adusesem o tingire cu plăcinţele, ca să-ţi 
fiu pe plac! Diseară să nu te mai găsesc aici, 
stricatule... Să-ţi iei boarfele şi să te duci unde-oi 
vedea cu ochii! 

Fetele, Mariana, Silly şi Anişoara, supărate foc, 
m-au părăsit numaidecît, lăsîndu-mă pe mîinile 
doamnei Flaier, care, înduioşată de afrontul pe 
care mi-l aduseseră „putorile”, a intrat la mine-n 
odaie şi m-a invitat să-mpart cu dînsa plăcinţelele 
culese de pe jos. 

La a patra plăcintă, a adus din cămară şi-o 
sticlă de trăs- cău, un fel prăştină trasă de două 
ori la cazan. Din care, ser-vindu-se copios, într-un 
pahar mare, de apă, în vreo cîteva rînduri, mi-a 
turnat şi mie un păhărel. Cînd am gustat, am 
crezut că-mi ia foc cerul gurii. Odată golită şi 
tingirea, madam Flaier era deja culcată în patul 
meu. Însă atît de beată, încît nici n-am înţeles 
cum de-a mai fost în stare să-şi dea jos rochia 
de pe dînsa. Peste o clipă a purces să pufăie şi să 
sforăie zgomotos. 

Profitind de prilejul ivit, mi-am adunat 
catrafusele şi m-am cărat urgent, cu valiza într-o 
mînă. De-a dreptul la hotelul „Negulescu”, din 
capătul Căii Bucureştiului, la ieşirea din piaţă. 


503 


A doua zi, proprietarul hotelului mi-a închiriat o 
chiţimie din curtea aflată în spatele clădirii. 
Bădescu, alertat de Mariana, m-a vizitat în după- 
amiaza aceleiaşi zile, să vadă ce-am păţit. 
Declarindu-se de acord cu alegerea făcută, m-a 
întrebat: 

—  Marincule, crezi c-ai să poţi lucra în 
cămăruţa asta?... Mai ai de tradus încă două 
romane! 

— Nici o grijă, domnu Nicky! Aici am să fiu 
liniştit. Am scăpat de fete, am scăpat şi de madam 
Flaier... 


— Da, tu te-ai aranjat, dar eu ce-i fac cu 
Mariana? Dacă o duc la mine acasă, o opăreşte 
maică-mea cu sodă de rufe... N-aş putea apela la 
camera ta? 

— Ferească Dumnezeu!... Vrei să rămii cu 
editura în pom? Cînd să mai lucrez, dacă am să 
stau mai mult pe la cinema!... Nici să n-aud de 
Mariana la mine-n casă... Şi-aşa, am unele sen- 
timente neclare, de origină hormonală pesemne, 
faţă de ea! Să n-o mai văd în ochi... 

O săptămînă, nici nu m-am mai dus pe la 
Bădescu. Aveam şi enorm de lucru. Traduceam şi 
scriam. Traduceam un roman de Paul Morand şi 
scriam o carte pentru copii, în secret dedicată 
Marianei, care se intitula „Magdalena şi Tirţoi”. O 
aventură plină de gingăşie, a doi copii îndrăgostiţi. 
Întocmai ca şi noi. Mariana era Magdalena, iar eu 
Tirţoi. 

Sîmbătă, pe seară, cînd îmi încheiam povestea 
cu  plinsul în nas, emoţionat de păţaniile 
Magdalenei-Mariana, pe care începusem brusc s-o 
iubesc demenţial, bineînţeles pe cea reală, din 
viaţă, m-am pomenit că-mi bate la fereastră chiar 
Mariana Postescu, dragostea mea neîmplinită. Să 


504 


nu-ţi vină să crezi în darurile oculte ale 
literaturii?... 

Cu inima cît o gămălie de ac, mai ales văzînd-o 
singură, am poftit-o în mizera mea cămăruţă. 
Tăcînd milc, neîndrăznind s-o întreb de ce 
venise. Însă mi-a spus singură: 

— Marincule, sînt atît de tristă şi amărită, încît 
m-am gîn- dit să trec pe la tine, să văd ce mai faci 
şi să mai stăm şi noi de vorbă... Căci tu eşti 
bun şi-nţelegător, nu ca Bădescu. Mă, ăsta nu-i 
om, ci fiară. A lăsat-o pe mă-sa să mă deie afară 
din casă, răcnind la mine că-s tirfa lu fi-su, şi că n- 
am ce căta în ograda ei... Ce zici? L-am lăsat pe 
Nicky, Marincule, şi nu mai vreau să ştiu de el! Tu 
eşti singurul care-mi poţi înţelege su-fletul 
rătăcit... Ce contează că-s mai mare decît tine? 
Totul este dragostea... Dacă-i adevărat că mă 
iubeşti, îngăduie-mă cîteva zile la tine!... Însă va 
trebui să fim cuminţi, cel puţin pînă cădem la o- 
nvoială. Nu ştiu ce-am să mă fac... Tăticu m-a 
alungat din casa părintească, tot din pricina lu 
Bădescu, n-am pe nimeni pe lumea asta, şi doar tu 
îmi poţi fi prieten, dacă nu şi soţ... 

Cînd am auzit-o vorbind atît de patetic, totul mi 
s-a În- vîÎrtit în cap, m-a cuprins o dulce ameţeală 
şi-am asigurat-o urgent: 

— Mariano, al tău sînt, şi prieten, şi soţ, dacă 
mă mai vrei, şi tată, pentru băieţelul tău, 
bineînţeles, căruia am să-i fiu şi mamă, de va fi 
nevoie, şi nu numai cîteva zile, cum ai zis tu, ci-o 
viaţă întreagă... Hai, aşează-te pe pat, să-ţi fac 
ceva de mîncare. Nici nu ştii cum alungă 
supărarea, mai ales dacă ti-i foame!... 

Mariana, tot atît de superbă ca şi mai înainte, 
în pofida necazurilor ce se abătuseră asupră-i, a 
luat loc pe marginea patului, iar eu m-am apucat 
să-i gătesc ceva, din merindele avute la îndemiînă. 
În timp ce tocam ceapa, cu lacrimi în ochi, o 
mîncam din priviri. Semăna nemaipomenit cu 


505 


Marlene Dietrich. lar acuma, cînd se uita curioasă 
la îndeletnicirile mele, absolut cazaniere, arăta şi 
mai aproape de model, încît ai fi zis că-i scoasă din 
„Îngerul albastru”. 

lar cînd i-am servit întristatului meu înger 
jumările cu ceapă, confecţionate din cinci ouă, şi- 
am asistat la dispariţia instantanee a acestora, m- 
am considerat cel mai fericit dintre muritori. Dar 
şi flămînd. Mîncase totul, fără să se gindească şi 
la mine. 

Mariana, sătulă bine, s-a tolănit de-a lungul 
patului, demonstrindu-mi cu brio anvergura de 
excepţie a trupului ei de cadînă, m-a privit adinc în 
ochi şi mi-a zimbit galeş, spunîn- du-mi: 

— Marincule, ştii ce-mi doreşte inima acuş?... 

Tremurind de emoție, bănuind că avea să mă 
invite la o discuţie ceva mai intimă, prima de cînd 
ne cunoscusem, am întrebat-o mai mult de formă: 

— Spune, Mariano, nu te jena!... Ce anume? 

— Aş vrea să dai o fugă pînă la farmacie, şi să- 
mi cumperi nişte aspiridon!... Mă cam doare capul, 
de-atita suferinţă... 

— Aspiridon? Ce-i aia?... 

— Tablete pentru migrene! Ceva în genul ăsta, 
că nu ştiu prea bine cum li se spune în limbaj 
medical-farmaceutic... 

— Poate aspirină! Sau piramidon? Care din 
ele?... 

— Amiîndouă, Marincule, amîndouă... Că mi-i 
capul ca o ghiulea. 


Bineînţeles, avind tot interesul să-i treacă 
durerea de cap cît mai urgent, pentru a putea 
„discuta” lejer şi deconectaţi, am fugit 
numaideciît, ca din puşcă. Era o farmacie pe- 
aproape. Peste drum de Palatul Justiţiei. La vreo 
doi kilometri. 

Cînd m-am întors, gifiind ca un motocompresor, 
din cele în doi timpi, şi-am pătruns în chiţimia 


506 


mea cu „aspiridonul” în mînă, am crezut că mor pe 
loc. Mariana, de-astă dată de-a latul patului, cu 
mîna stîngă atîrnîndu-i deasupra ligheanului meu, 
luat de pe lavoar şi pus pe duşumea, şi care acuma 
era plin de sînge, pe puţin o vadră, se omorise 
tăindu-şi vinele sau degetele, asta n-am mai avut 
de unde şti, ţinînd seamă de becul chior din 
odaie. Lîngă lighean, toporişca de mărunţit 
gătejele, maşina mea de bărbierit şi fierăstrăul cu 
care-mi tăiam lemnele de foc. Nenorocita! Să le fi 
folosit oare pe toate? 

Disperat, i-am tras două palme, să văd dacă mai 
trăieşte. Nedînd nici un semn de viaţă, am dedus 
imediat că era moartă de tot. Şi încă bine. 

Deoarece fusese întreţinuta lui Bădescu, eu 
nemaiapucînd să-i intru în graţii, am alergat rapid 
la telefonul din holul hotelului. Şi l-am sunat pe 
librar. Cînd i-am recunoscut vocea, i-am spus doar 
atît, cît mai încifrat: 

— Domnu Nicky, ai rupt-o-n fericire! Vino 
numaidecît la mine, că-i lată rău... 

— Cine, Marincule? — s-a interesat curios 
Bădescu. 

— Cum adică cine? 

— Cine-i lată? 

— Aha! Păi, nu pot să-ţi spun, că m-aude lumea 
de-aici... În orice caz, adu cu matale şi-un medic 
legist. E vorba de Ma... Pricepi? De Ma... 

Cînd s-a înfiinţat şi Bădescu, însoţit de-un 
prieten, medic militar veterinar, Mariana îşi 
revenise. Sîngele din lighean era, de fapt, apă 
colorată cu fuchsină. Nu-şi tăiase decît un deget, 
apelind la maşina mea de bărbierit. Speriat, 
patronul m-a rugat s-o adăpostesc pe Posteasca la 
mine. Şi, trăgîndu-mă afară din cămăruţă, mi-a 
spus în şoaptă: 

— Dacă află mama, mă omoară! Ţine-o aici, 
pină-i fac rost de-o gazdă... N-am să te uit 


507 


niciodată, dacă-mi faci binele ăsta. În definitiv, tot 
o iubeşti, şi s-ar putea s-o iei şi de nevastă!... 

— Ferească sfintu! — i-am declarat eu. Nu-s eu 
destul de nebun, să mai iau şi-un altul în casă?... 
Mă rog, te descurci şi matale cum ştii. În noaptea 
asta, haide, treacă de la mine, n-are decît să 
doarmă aici, însă mîine îmi eliberezi spaţiul! 

După ce-au plecat, Bădescu şi veterinarul, şi- 
am rămas singur cu Posteasca, vampa mi-a 
mărturisit, plingind ca o vacă, cu lacrimi cît 
bobul de fasule, că intenţionase să-l convingă pe 
librar de profunzimea sentimentelor ei. Şi-şi 
încheiase depoziţia: 

— Dacă nici acum nu mă ia de nevastă, atunci îl 
omor, îi omor pe-amîndoi, şi pe el, şi pe guşteriţa 
de mă-sa!... După aia, am să văd ce-i de făcut... 
Poate mă mărit cu tine, că prea eşti bun şi bleguţ! 


În ceasurile următoare, pe cînd Mariana se 
refăcea de pe urma experimentului „sinucidere”, 
am dereticat prin odăiţă, am spălat duşumeaua de 
vopsea, am aprins focul în godin şi m-am 
culcat pe scaun. Deşi, în pofida tragicelor 
evenimente, tare as fi dorit să mă întind lingă 
dactilografă. Am preferat „godinul”. 

Pînă în primăvară, mi-am terminat toate 
lucrările. Apoi, lună de lună, au pornit să iasă de 
sub tipar şi „Doamna cu garoafe”, şi „Se lasă 
noaptea”, şi „Bobby Felix Făt-frumos şi mo- 
tocicleta BMW”, şi toate celelalte cărţi la care 
robotisem ca o vită de povară. 

În ziua cînd am fost încorporat, la regimentul 
„1 Artilerie grea”, se încheia şi prima mea fază 
editorială de la „ABC”. Terminasem şi cu Mariana, 
care continua să se iubească cu Bădescu, şi cu 
celelalte complicaţii adiacente. Adică, mă refer la 
Silly şi Anişoara. Nu erau de mine, şi nici eu nu 
eram de ele. Mai ales că, încă de cînd recrutasem, 
nu mă repartizaseră la aviaţie. Mai bine. 


508 


Altminteri, cine ştie, aş fi avut necazuri cu pilotul 
ambelor fete. Dacă mi-l dădeau ca instructor de 
zbor? Ar fi fost în stare să m-arunce din carlingă, 
văzindu-mă mai tînăr şi mai frumos decît el. Cu 
artileria, n-aveam probleme! 


PATRU ANI DE NEUITAT... 


La regiment („1 Artilerie grea”) am fost condus 
cu surle şi trimbiţe. De bunii mei prieteni, 
Nicky şi Mariana. Cu taxiul. Patronul avea oarece 
relaţii printre coloneii, căpitanii şi ma- jurii de- 
acolo şi spera să mă scape de armată. Avea nevoie 
de mine. Şi la editură, care-şi începuse glorioasa 
ei carieră, şi-n viaţa lui personală, tot trăgind 
nădejde să mi-o paseze pe Pos-teasca. 

Din nefericire, lucrurile au ieşit cu totul pe dos. 
După ce mi-am predat hainele de civilie, lăsîndu- 
le în păstrare, la magazie, majurul nostru, un băiat 
tare cumsecade, prieten şi vecin cu Nicky, m-a 
îmbrăcat într-o uniformă kaki ce-abia mă-ncăpea, 
fiind şi eu cam grăsuţ, şi mi-a făcut rost şi de-o 
pereche de opinci pe măsură. Aşa era pe-atunci, 
pentru perioada de instrucţie, soldaţii utilizau 
încălțări tradiţionale. Nici bocanci nu prea erau, 
deoarece trebuiau trimişi celor de pe front. lar 
majurul, din dorinţa de-a mă ajuta şi a-l servi pe 
Bădescu, chiar din prima zi de armată m-a 
repartizat la vidanjare. Astfel, îşi imagina dînsul, 
mă scutea de penibilele exerciţii de gimnastică 
militară („Drepţi — culcat”, „în pas alergător, fuga 
marş”, „prezentaţi arm'!” şi multe ale comenzi 
militare). 

— Ascultă la mine, băiete, haznaua-i floare la 
ureche, pe lingă instrucţia pe care-o faci cu 
serjentu!... Cam pute, dar scapi cu oasele tefere 


509 


şi cu fălcile nemutate din loc de palmele 
instructorului... 

L-am ascultat. Şi vreo trei zile am trudit la 
golirea haznalelor. Numai astfel s-a adeverit 
presimţirea mea, că n-o să am probleme cu 
artileria. Mai ales că, de săptămîna viitoare aveam 
să fiu trecut la grajduri... Altă viaţă! 


Deocamdată, mă voi limita la enumerarea 
cîtorva stadii intermediare, pînă am ajuns să 
lucrez iarăşi în munca mea preferată, editura. 
Care, abia cînd am fost angajat la „Editura de 
Stat”, s-a dovedit a fi ceea ce ar fi trebuit să fie, 
încă de la început. Adică, editură. Cu „E” mare. 

Deci, după ce-am terminat eu armata, m-am 
reîntors la „ABC”, prin 1944. Şi-am scris „La sud 
de lacul Nairobi”, un roman pentru tineret, ce s-a 
bucurat de două ediţii. Bădescu, în răstimpul cît 
lipsisem, izbutise să ducă de ripă editura, optînd 
pentru tipărirea şi editarea unor partituri penibile, 
cuprinzind seria tangourilor compuse de el. Le 
fluiera unui lăutar, ce se pricepea să le transpună 
pe note, şi-apoi le dădea la imprimat, nădăjduind 
s-ajungă o celebritate. N-a ajuns, săracul. Praful s- 
a ales. Şi de „ABC”, şi de muzica lui. Cînd am 
văzut că partiturile nefericitului erau utilizate la 
ambalarea ultimelor cărţi aflate în depozit, m-am 
dus şi i-am mărturisit cinstit: 

— Domnu Nicky, nu mai ţine!... Trăim alte 
timpuri, ne trebuie cărţi... 

— Hai, măi Marincule, fii serios! — mi-a 
declarat el, fals şi forţat optimist. Păi, dănacule, 
ştii tu ce planuri am eu în cap?... Cînd vin 
americanii, fac rost de capital, construiesc o 
tipografie ultramodernă, în care voi tipări numai 
cărţile noastre, şi, cu banii cîştigaţi, întemeiez cea 
mai mare orchestră simfonică din Craiova noastră. 
Vom organiza nişte concerte monstre, în care 
tangourile mele se vor executa alături de 


510 


compoziţiile celorlalţi muzicieni de valoare, ca de- 
alde Betovăn, Şopăn şi Vagnăr... Să aibă şi ei un 
bănuţ! Ce zici? 

Uluit de elucubraţiile bietului librar, nu i-am 
mai spus ce gindeam în realitate, ci doar l-am 
anunţat: 

— Domnu Nicky, pînă-ţi vin americanii matale, 
eu mă duc la ziarul „Situaţia”, al lui Sandu 
Dumitrescu. E singur şi-are nevoie de-un 
redactor... Are şi-o pagină culturală, de care-am 
să mă ocup numai eu... Îmi pare rău că ne 
despărţim, dar n-am ce face! 


De la „Situaţia”, în paginile căreia m-am 
„distins” prin cronichetele publicate zi de zi, am 
fost luat în redacţia ziarului „Înainte”, organ al 
Regionalei P.C.R. Oltenia. Unde-am lucrat aproape 
o jumătate de an. De-aici, remarcat de-un factor 
cul-tural de la Bucureşti, m-am pomenit numit 
şeful editurii „Euro-polis”. În orice caz, o editură 
cu cîntec. 


J 


511 


„CARTEA CU JUCĂRII” 


PUŞCĂRIAŞII 


În plină vară a lui 1945, pe-o căldură toridă, 
tropicală, dacă nu cumva ecuatorială, de mi se 
lipea asfaltul pe tălpi ca halviţa, mi-a fost dat să-l 
întîlnesc pentru întiia oară pe Tudor Arghezi. La 
Văcăreşti. Da, chiar la puşcărie! 

După cîte mai citisem prin cărţi şi reviste, 
dînsul era un vechi muşteriu al stabilimentului, în 
care mai fusese internat cîndva, aproape doi ani, 
pare-mi-se prin 1918—1919. Eu, în schimb, eram 
client nou, proaspăt, abia sosit la celebrul pension 
(mixt, fete şi băieţi). 

De fapt, totul mi se trăgea de la înfiinţarea 
librăriei regionalei Oltenia. Eu mă ocupam de ea. 
De aceea mă poftise Mihail Roşianu, unul din cei 
mai fermecători oameni pe care avusesem ocazia 
să-i cunosc pînă atunci, ca să-mi transmită unele 
îndrumări (fără de care n-aş fi ajuns la închisoare). 
Şi-mi spusese: 

— Măi, uite ce-i, ştim una şi bună, n-acceptăm 
sub nici un motiv să ne-aprovizionăm de la 
angrosişti... N-avem bani! Aşa că te duci la 
Bucureşti şi-l cauţi pe Bazavan, un prieten de-al 
nostru... El o să te ajute în problema articolelor de 
pape-tărie, să le obţii la un preţ mai scăzut, de 
fabrică... 

După ce l-am contactat pe Bazavan, sau 
Băzălan, că nu-mi mai amintesc prea bine numele 
personajului, m-am pomenit în mai puţin de-o oră 
la Văcăreşti. 


512 


Bineînţeles, nu ca deţinut, ferească Dumnezeu, 
ci în cali- tate de recomandat al suscitatului. Care 
nu era altcineva decît directorul general al 
penitenciarelor statului. Şi-mi înlesnise, astfel, o 
legătură cu atelierul de imprimerie al puşcăriei, 
unde se confecţionau tot soiul de produse de 
librărie. Oameni de cultură, şi ei, întemniţaţii 
lucrau pentru reducerea timpului de detenţie. 

Nici Arghezi nu era, la data aceea, decît tot un 
vizitator. Venise la temniţă din proprie iniţiativă, 
iar nu „săltat”, într-un fel de schimb de 
experienţă. Dealtfel, după cum am dedus din 
conversaţia ce-o întreținea cu maistrul legătoriei, 
se consulta cu acesta în privinţa modalităţii de 
broşare a unei cărţulii. 

Am aflat abia mai tîrziu, cînd deja părăsise 
secţia, cine era bărbatul acela ţeapăn şi 
îndesat, destul de împlinit, trecut de şaizeci, cu 
bătaie, avînd chipul rotund ca o tipsie şi sănătos 
pigmentat, secţionat de-o mustață tunsă scurt, 
încărunţită bine, înarmat c-un baston zdravăn, tip 
bîtă, şi cu care cerceta totul, pe creştet purtînd o 
beretă bleumarin, pusă cîş, de sub care isco-deau 
nişte ochi pătrunzători şi vioi, ea nişte mărgici 
metalice scînteietoare, în pofida ochelarilor cu 
multe dioptrii şi rame cît degetul, şi care fuma 
incontinent, ţigară după ţigară. Intrigat de 
tremuriciul ce-i scutura arar sesizabil capul, îl 
întrebasem pe maistrul legătoriei: 

— Cine a fost domnul care-a plecat, vreun coleg 
de breaslă?... 

— Tudor Arghezi?... Dar bineînţeles, sîntem 
colegi de-o viaţă. Are chiar şi carte de meşter- 
tipograf. Însă meseria de bază a domniei sale 
este poezia! Stă peste drum de noi, pe Mărţişor, 
dincolo de văgăuna Văcăreştilor, unde este 
proprietar... Grădină şi livadă ca a dumisale nu 
mai găseşti nicăiurea, e ceva ca-n basme. Acolo 
trăieşte şi scrie. Ne cunoaştem de mult. Acuma 


513 


vrea să-şi tipărească un volumaş, în tipografia 
dumnealui, o gigilice de atelier, c-un „boston” şi 
cîteva regaluri de lite-ră. Mereu vine pe la 
puşcăria noastră, să mai mă-ntrebe de una, de 
alta. Om mare, domle dragă, şi nicicînd nu calcă 
pe-aici cu mîna goală... Ba cîteva pachete de 
„naţionale”, că şi dinsul le fumează de le stinge, 
nu altceva, ba o paporniţă plină cu cireşe sau 
piersice... Le culege cu mîna dumnealui, că tare-i 
place să grijească de pomii din livadă!... Şi nici nu 
se ruşinează să vînză, la stradă, lîngă portiţă, 
cireşe sau alte poame, cu cîntarul şi greu- 

tăţile alăturea. Pesemne, nu poate lega capetele 
numai cu bănuţii cîştigaţi din poezie! 


Februarie 1946. Iarăşi devenisem bucureştean, 
după o scurtă şi repetată (a treia) încercare de 
stabilire în cetatea banilor. Din care însă, cu prima 
ocazie, evadasem ca din puşcă, direcţia Bucureşti, 
unde fusesem adus să pun pe picioare editura 
„Europolis”. 

La început, editura a mers cam şontic. Bani ioc, 
manu- scrise aşijderea. Şefii mei — legătura 
superioară — Ilka Meli-nescu şi Grişa Naum, 
oameni de omenie, mi-au atras atenţia că n-ar fi 
rău să fie bine. 

Incîntat de idee, fiind preocupat şi de 
rentabilizarea cît mai urgentă şi eficientă a 
editurii, le-am demonstrat şi eu bruma mea de 
orientare politică. 

— Ce-aţi zice s-atragem vreo cîţiva scriitori mai 
reprezentativi, cu nume şi vad la vinzare, pe 
făgaşul unei literaturi, cerute de noile vremi?... 
Bunăoară, Cezar Petrescu şi Tudor Arghezi!... 
Romancierul a publicat romanul răscoalelor de la 
1907, în trei volume, iar poetul a făcut şi ceva 
lagăr, la Tîrgu- Jiu, cînd s-a luat de Killinger, 
baronul şi ambasadorul hitleriş-tilor în România. 


514 


Deci, ce mai tura-vura, amîndoi sînt fier-be-ton, 
din punct de vedere dosar! Dacă-i convingem să 
treacă la editura noastră, cu toate cărţile lor, vechi 
şi noi, ne umplem de parale. Bineînţeles, va trebui 
să organizăm 9) campanie publicitară 
corespunzătoare, ceva bombă, de tip american... 
De pildă, anunţînd pe prima pagină a unor ziare 
de scandal: „Marii scriitori Arghezi şi Cezar 
Petrescu şi, în curînd, alţi fruntaşi ai literaturii, 
optează pentru  „Europolis”, singura editură 
progre-sistă din zilele noastre!”... E bine?... 

— Sigur că nu! — mi-a tăiat macaroana Ilka 
Melinescu. Mai întîi, va fi nevoie să ne interesăm 
la tovarăşul loşka, să aflăm care-i situaţia ăstora, 
şi-n al doilea rînd, ia-o mai încet cu presa de 
scandal şi publicitatea, că nu sîntem în 
capitalism!... 

— Mă rog, dacă zici matale! Dar deocamdată, 
pînă lichidăm editurile burgheze şi cosmopolite, 
cum să le-o luăm înainte?... Nu luptind cu armele 
lor, furîndu-le autorii? 

— Să vedem! — a lăsat-o mai moale 
Melineasca. Treci diseară pe la noi, cînd vom avea 
un răspuns de la for!.., 


TRATATIVE ÎN „FOIŞOR” 


L-am avut mai devreme. Pe la şase după- 
amiază, cînd Ilka m-a convocat de urgenţă să-mi 
comunice aprobarea de sus. Limitată, pînă la noi 
dispoziţii, numai în ceea ce-i privea pe Arghezi şi 
Cezar Petrescu. Totodată, căpătam cale liberă, să-i 
vizitez în vederea antamării tratativelor. 

În aceeaşi seară, am telefonat la reşedinţa din 
Mărţişor, unde locuia poetul „Florilor de 


515 


mucegai”. Mi-a răspuns Ar- ghezi în persoană. Cu 
o voce nefiresc de tărăgănată, parcă afectat 
bătrinicioasă. Cînd i-am comunicat că reprezint 
editura  „Europolis”, poetul mi-a spus lejer 
băşcălios: 

— N-am mai auzit şi de taraba asta!... Puiesc 
editurile, domnule director (aşa mă 
recomandasem), ca lindenii păduchilor... Miine 
dimineaţă, te aştept totuşi, cam pe la zece... 

A doua zi, apelind la un taxi particular, pe- 
atunci neexistind încă minunatul nostru „Getax”, 
de astăzi, la zece fix mă aflam în faţa portiţei de la 
ograda maestrului. După ce-am dat liber maşinii, 
am rămas singur. În zăpadă. Pînă la genunchi. Să 
mă descurc cum oi şti. Eram în februarie. Ninsese 
vreo cîteva zile la rînd, şi-acum geruia bestial. De 
la gard şi pînă la casa poetului era o oarecare 
distanţă. Am vrut să sun. Dispozitivul respectiv 
absenta. Am strigat. Zadarnic. Dîrdîind de frig, am 
pornit să bat în portiţă c-un bolovan de gheaţă. 

În sfîrşit, parcă a răspuns cineva. Un dulău, sau 
mai mulţi, au pornit să mă latre fioros, repezindu- 
se să mă sfişie. Noroc că era între noi palanul. 
Plus o sensibilă deosebire de vederi. Mie mi-era o 
frică nemaipomenită, lor nu, ba chiar invers. Nici 
n-am mai băgat de seamă dacă era o haită, ori 
numai un singur exemplar. În orice caz, hămăia 
atît de eficient, încît peste cî- teva minute a ieşit 
din casă chiar Tudor Arghezi. Încotoşmănit într-o 
scurtă de dimie, avînd pe cap o căciulă flocănoasă 
şi ţinînd în mînă bita sa de baston, acelaşi pe care 
i-l cunoşteam de la Văcăreşti. 

— De ce n-ai sunat, domnule director?... N-ai 
văzut miîinerul clopotului?... Poftim de intră, şi 
cinsteşte-mi bătătura şi casa!... 

— Maestre... 

— Ei, păi dacă mă iei cu maestre, n-o să ne- 
nţelegem! 


516 


— Maestre, pardon, domnule Arghezi, — am 
întors-o eu ca la Ploieşti, mortificat de ruşine, 
iertaţi-mă că v-am silit să ieşiţi din casă, şi încă pe- 
o asemenea vreme, însă n-am observat clopotul!... 

De fapt, nu mai ţin bine minte dacă era vorba 
de-un clopot sau alt agregat, dar s-o lăsăm aşa. 

— Nu face nimic, — m-a liniştit poetul, au mai 
fost şi alţii cu orbul găinilor! Nu ţin să te jignesc 
neapărat, însă tineretul de astăzi nu prea cască 
ochii... Haide, intră! 

— Aş intra, mae..., pardon, domnule Arghezi, 
dar ce mă fac cu dulăul?... 

— Care dulău? — s-a mirat maliţios magistrul. 
Asta-i o zdreanţă de căţel, nu se dă la om!... Decît 
de la caz la caz, în funcţie de om... dacă-i şi-acesta 
cîine... 

În timp ce păşeam prin zăpadă, alături de 
maestru, priveam fascinat la casa cu etaj şi-un soi 
de foişor, la ograda uriaşă. Cînd am ajuns în faţa 
intrării, poetul m-a rugat să zăbovesc o clipă. A 
adus din vestibul o mătură, şi-a purces să-mi 
curețe şoşonii de zăpadă. Nevenindu-mi a crede 
ochilor, am dat să-i iau mătura din mină. Gazda 
însă nu s-a lăsat, pînă nu mi-a făcut „dunlopii” 
lună. În vestibul, a trebui să-mi scot şi pantofii, nu 
numai şoşonii, şi să încalţ nişte papuci de casă. 
Cred că erau acolo, în mica încăpere, pe puţin 
vreo şase perechi. 

— Neveste-mii nu-i place jegul, de orice fel ar 
fi, mai ales sufletesc... E bucovineancă get-beget, 
şi cu ăştia nu te pui, că tot n-ai cum s-o scoţi la 
capăt! — mi-a explicat gazda rostul ritualului la 
care fusesem supus. Imediat ai s-o cunoşti şi pe 
Paraschiva mea... 

Pe cînd încercam să-mi ascund cît mai de grabă 
ciorapii mei de „director”, prevăzuţi şi cu unele 
cîrpeli, vîrîndu-mi labele picioarelor adînc în 
papuci, poetul a strigat spre uşa cea mai 
apropiată: 


517 


— Puică dragă, pune de nişte cafele, şi vină cu 
copiii în foişor, să vă prezint un editor de vreme 
nouă... 

Ghidat de maestru, am urcat treptele scării 
interioare din lemn masiv, probabil stejar, şi-am 
pătruns într-o odăiţă destul de modestă. Acolo se 
aflau o masă simplă, în faţa ferestrei, un pat de 
metal, vopsit parcă în alb, cum sînt cele de spital, 
cîteva cărţi dispuse pe tăblia mesei, lîngă o filă de 
hîrtie şi nişte creioane gata ascuţite, pregătite 
pentru scris, plus o călimară cu cerneală neagră şi 
cîteva tocuri cu peniță. 

Dîndu-şi seama că eram mirat de sărăcia voită 
a odăii, în care mă aşteptasem să găsesc mii de 
cărţi, maestrul m-a poftit să iau loc lingă masă, pe- 
un scaun obişnuit, după care m-a lămurit: 

— Domnule editor, că nu ţi-am reţinut bine 
numele, de cînd mă ştiu, numai în chilii dintr-astea 
mi-a plăcut să potrivesc cuvintele... Ăsta este 
foişorul meu, de unde privesc lumea toată, şi-n 
care n-am nevoie de nimic, în afară de hîrtie şi 
sculele pentru scris, precum şi de-un pătuţ pentru 
odihnă... Biblioteca se află jos, lîngă sufragerie... 
Ascultă!... Vine Paraschiva, doamna mea de-o 
viaţă, cu cafelele... Discutăm după aceea! 

Peste o clipă, a pătruns în chilie o femeie 
zdravănă, radiind o sănătate explozivă, îmbrăcată 
nespus de simplu. Atît de simplu, încît ai fi zis că-i 
o ţărancă din tablourile lui Loewendal, adusă la 
oraş. Deschisese singură uşa, cu cotul, purtînd o 
tavă cu cafele şi  dulceţuri. M-am ridicat 
numaideciît, zvicnind surprins, şi m-am repezit să-i 
sărut mîna. Întrucît operaţiunea părea de 
domeniul  „,science-fiction”-ului, mîinile fiindu-i 
ocupate, m-am fisticit cumplit şi i-am smuls tava 
din braţe. Năucit, am depus-o în mîinile poetului. 
Realiziînd gafa ce ameninţa să capete amploare, şi 
nemaiştiind ce fac, i-am retras maestrului 
dispozitivul cu cafele şi dulceţuri, pentru a-l 


518 


returna doamnei sale, şi-am purces să-i sărut 
mîinile lui Arghezi. Cu-atita înfocare, încît amîndoi 
soţii au izbucnit în rîs, hohotind cu infinită poftă. 
Văzîndu-mă virind spre apoplexie, maestrul a ţinut 
să mă liniştească: 

— Hai, că mi-ai plăcut, directore!... Şi-aşa, 
Paraschivei mele nu-i vine să-şi lase mîna 
sărutată... Numai mie mi se îngăduie, şi-ncă destul 
de rar. Păcat că nu văzură şi copiii scena! 

Chiar atunci, din pragul uşii, răsunară cîteva 
salve de chicote de ris. Mi-am întors speriat şi 
stînjenit capul. O domnişoară şi-un tînăr, foc de 
frumoşi şi tare tăciunoşi, îmi zimbeau prietenos, 
privindu-mă amuzaţi şi străduindu-se să-şi curme 
icnelile. 

— Dinsu-i directorul de editură ce m-a sunat 
aseară... După cum vedeţi, însă-i mult prea tînăr 
ca să şi fi devenit potlogar şi abil, ca ceilalţi 
tirgoveţi şi precupeţi pe care i-am mai cunoscut! 

Apoi mi-a prezentat copiii. 


Cînd am rămas singuri, după plecarea familiei 
Arghezi, care încă se-auzea chicotind pe treptele 
scării, magistrul m-a rugat: 

— Ia şi gustă din dulceaţa Paraschivei... E 
nemaipomenită! Din cireşul nostru amar, de la 
hotarul livezii. Şi simte-te la îndemînă, doar nu s-a- 
ntîimplat nimic ruşinos. De cîte ori nu m-am găsit 
şi eu în situaţii asemănătoare. Sufletul să-ţi fie 
fără pată, că timp ai destul să ţi-l mâînjeşti... 
Spune-mi, de unde ai avut bani să-ţi încropeşti 
dugheana?... i 

În clipa aceea mi-a înţepenit mîna. În care se 
afla lingu- riţa cu dulceaţă. Ca să cîştig timp, 
deoarece trebuia să-i torn o minciună din cele 
mai gogonate, pentru a nu deconspira manevra 
noastră, a mea şi a şefilor mei, am înghiţit totuşi 
amarele bobiţe. Cu noduri. Apoi i-am relatat 


519 


maestrului cum devine chestia cu editura, 
bineînţeles într-o versiune ultra-mistificatorie: 

— Nu-i proprietatea mea, maes..., pardon, 
domnule Ar-ghezi, eu sînt doar directorul firmei, 
mai precis: preşedinte director-general. Ales şi 
instalat de consiliul de administraţie al societăţii 
anonime pe acţiuni „Europolis” aşa cum puteţi citi 
şi-n „Monitorul Oficial” pe care vi l-am adus să-l 
vedeţi, pen- tru încredințare... 

— Păi eşti mare, domnule! La vîrsta asta?... Şi 
cine-s acţionarii?... De unde s-au adunat atiţia 
piţigoi împopistraţi, c-altminteri nu pot fi 
numiţi, care să-şi zvîrle banii, şi tocmai în zilele 
de-acum, pe nişte biete tipărituri?... Ce-ai făcut şi 
ce-ai învîrtit de te-au uns, atît de crud şi necopt, în 
fruntea unei edituri?... Ei? Ascult, că m-ai făcut 
curios! la spune-mi... 

Atunci, pe loc, am inventat cea mai sinistră şi 
abracadabrantă gogoaşă posibilă. Mă rog, atita mă 
ajutase mintea. La vîrsta aceea, vorba magistrului, 
la ce te-ai fi putut aştepta? Incă n-apucase să se 
coacă. Şi, poate, nici astăzi... Fără pic de jenă, i- 
am furnizat informaţia solicitată: 

— Domnule Arghezi, că tot nu vă place 
maestre, acţio-  narii-s un grup de comercianţi 
serioşi, negustori de covoare persane... Simţind 
dincotro bate vintul, au considerat că-i cazul să 
investească într-o afacere culturală, să binemerite 
şi ei de la ţara asta! Şi, deoarece eu le-am 
sugerat ideea cu editura, tot pe mine m-au 
propus pentru conducerea ei!... 

Maestrul fuma intens, ţigară după ţigară, 
privindu-mă amuzat. Ochii îi scînteiau bizar, parcă 
străbătuţi de fulgere bla- jin-estompate. Cînd mi- 
am încheiat penibila operaţie de intoxicare, s-a 
mai uitat o dată la mine şi mi-a declarat surizind: 

— Ca să vezi şi să nu crezi!... Negustori de 
covoare?... Buni şi ăştia, mai ales dacă-s în bani. 
La urma urmei, nu mă interesează cine sînt 


520 


editorii mei... Am lucrat cu-atiţia aristo-craţi şi 
industriaşi ai genului, încît nu mă deranjează să-i 
încerc şi pe finanţatorii dumitale! Să trecem la 
treabă... Deocamdată, directore, pentru matale n- 
am nici o carte nouă. Aş dori însă să reeditez, 
într-o versiune oarecum îmbunătăţită, „Cartea cu 
jucării”... Dar ilustrată de Mitzura. Dacă eşti 
amator, mîine vii cu banii toţi, fiindcă nu mă 
aranjează o fărimă de arvună, şi-ţi dau... jucăriile. 
Am un exemplar din prima ediţie, gata corectat. 
Ilustraţiile ţi le face Mitzura în mai puţin de-o 
lună... Ce zici? 

— Nimic! — am biîiguit eu. 

Şi din pricina emoţiei, dar şi datorită manierei 
cu care maestrul înghiţise, chiar cu dezinvoltură, 
gogoaşa mea unsă cu magiun lesne identificabil. 
Am continuat aiuritor: 

— Nimic, deocamdată! Trebuie să mă consult 
cu consiliul de administraţie... Diseară vă 
telefonez rezultatul, se poate? 

— Ce nu se poate pe lumea asta? — mi-a 
răspuns magul cuvintelor în doi peri, zîmbind 
mînzeşte. 

Beat (de fericire), am zburat din Mărţişor de-a 
dreptul la Ilka şi Grişa Naum, să le comunic 
succesul. Zburat e doar un fel de-a vorbi, 
deoarece am fost nevoit să merg pe jos, neexis- 
tind nici un mijloc de transport prin zonă, rătăcind 
prin străduţele, hudiţele şi fundăturile din dosul 
Căii Văcăreştilor, pînă am răzbit, într-un sfîrşit, pe 
cheiul Dimboviţei. 

Pe la nouă seara, i-am telefonat lui Arghezi. 

— Maestre, domnule Arghezi, iertaţi-mă că 
deranjez la ora asta, vă pot vizita mîine în privinţa 
„Cărţii cu jucării”?... Sîn- tem gata să semnăm 
contractul! 

—  Deranjează-mă,  directore generale şi 
preşedinte, deran-jează-mă! Şi nu-i nevoie de nici 
un contract, de vreme ce-mi achiţi integral 


521 


drepturile. Vorba precupeţilor din Obor: „Ochii ți- 

au văzut, ochii ţi-au sărit!”... Te-aştept mîine după- 

masă, în jur de şase... Era să uit, bată-mă cucu, nu 

ţi-am spus cît datorezi: treizeci de milioane! Atita 

face, directore, la preţurile de azi... Ce părere ai? 
— Excelentă!... 


Mai mult n-am fost capabil să rostesc. Nu mă 
uluise suma. Pentru perioada aceea, de inflaţie 
ascendentă, nu era chiar exagerată. Insă mă 
făcuse praf acurateţea cu care opera magistrul. 
Fără contract, fără tocmeli! 

A doua zi, de astă dată rugîndu-l pe taximetrist 
să m-aştepte, am tras de clopotul Mărţişorului. Cu 
mîna dreaptă, de vreme ce-n stînga aveam 
geamantanaşul. Cu bani. Numai hirtii, nou nouţe. 

Maestrul m-a întîimpinat prietenos, supunîndu- 
mă aceluiaşi ritual, ca-n rîndul trecut. Apoi m-a 
poftit în foişor. Aici, după ce mi-a arătat 
exemplarul cu pricina al „Cărţii de jucării”, m-a 
invitat iarăşi la o cafeluţă şi-o dulceaţă. Tot de 
cireşe amare. 

M-am grăbit, spre amuzamentul poetului, să mă 
opăresc cu cafeaua. Nu de-altceva, însă m-aştepta 
taxiul la poartă. Şi taxa, nu glumă. lar maestrul 
servea nişte cafele, de pomină! Dar şi dulceaţa 
doamnei Paraschiva! 

— Domnule Arghezi, vă mulţumesc mult pentru 
trataţie... Vă rog însă, îngăduiţi-mi să vă număr 
banii... 


— Care bani?... Banii mei din casă? — a ris 
poetul. 

— Banii pentru carte! — am lămurit eu 
confuzia. 


— A, drepturile mele de autor, vrei să spui!... 
Păi, numără-i, directore! Voie, ca la banul Ghica... 
S-o văz şi pe-asta, un editor muindu-şi degetele cu 
scuipat, ca să-i facă autorului un hatâr... 


522 


— Maestre, adică, pardon, domnule Arghezi, 
oare nu-i normal aşa? Grecu e băiat cinstit, n-are 
bani, nu pune miîna!... 

— Directore, directore, multe am văzut la viaţa 
mea, şi ştiu şi altele... Dar ca matale, mai rar. 
Ascultă la mine, nu-ţi pre- zic un viitor de aur... 
Dacă n-ai dat în darul şmecheriilor şi-al 
găinăriilor, n-ai să faci pureci mulţi în editură!... 

Trei ceasuri încheiate a durat număratul celor 
treizeci de milioane. Curgeau sudorile de pe mine 
ca dintr-un burete. Nu fiindcă aş fi obosit, dar mă 
frămînta gîndul taxiului din stradă. 

Arghezi fuma calm şi cu abnegaţie, privindu- 
mă. Cînd depusesem pe masă şi cel de al 
treizecilea milion, a zbîrniit telefonul. 

Şi-a urmat, după aceea, încă un ceas de groază. 
Ceva de nebunia lumii, nu altceva. Maestrul 
conversa c-un personaj — real! — din piesa ce i 
se juca atunci pe scena Naţionalului 


(„Seringa”).  Necunoscutul se ruga, implora, 
ameninţa. Din cîte mi-am putut da seama, dorea 
neapărat să fie scos din galeria infamelor creaturi 
existente în lucrarea dramatică a poetului. 

— De ce, mă doctore? De ce, mă felcer 
nenorocit, ca să nu-ți zic altfel... De ce? Cum să 
te scot?... Tu ţi-ai scos scu- lele, scalpelul şi 
bisturiul pe care le-ai uitat în burta neferici- tului 
care s-a lăsat operat de mîna ta?... 

Individul de la celălalt capăt al firului stăruia, 
maestrul îi da mereu peste bot, eu ascultam 
înmărmurit, şi-a ţinut tot aşa, pînă s-a înnoptat de- 
a binelea. În sfîrşit, scîrbit probabil de cele 
debitate de interlocutor, Arghezi i-a zis-o mai pe 
româneşte. După ce-a trintit receptorul în furcă, 
poetul şi-a aprins o nouă ţigară, m-a privit 
prefăcut furios, şi-a izbucnit deodată în hohote de 
TIS. 


523 


— Auzi, directore, ce spune potlogarul ăsta... C- 
o să-mi scoată piesa de pe afiş? Ei, şi? Mă doare-n 
cot... Dar din isto- ria literaturii cum are s-o 
scoată, asta vreau să văd!... Să tre- cem la 
treburile noastre. Va să zică, aşa rămîne, matale 
dai la cules cartea, faci primele două corecturi, 
apoi îmi aduci aici paginile pentru „bun de tipar”... 
Peste două sau trei săptămîni, primeşti şi 
ilustrațiile Mitzurei! 

— Şi nu doriţi să verificaţi numărătoarea 
banilor? 

— Vezi-ţi de treabă! Mi-am dat seama cîte 
parale îţi face pielea, directore... Nu eşti dintr-ăia! 
Aparţii tagmei păguboşilor... 


RELAŢII NECLARE 


Taximetristul aţipise la volan, legănat de tic- 
tacul aparatului de marcat. 9000 de lei 
înregistrase! Geamantanul era gol, alţi bani nu 
mai aveam, şi-am fost nevoit, cînd am ajuns acasă, 
pe Prelungirea Mătăsari, s-o trezesc pe nevastă- 
mea şi s-o rog să-mi împrumute zece mii de lei. 
Din economiile noastre. Anu-me puse deoparte. 
Pentru confecționarea unui costum nou, de co- 
mandă. Că de gata tot nu găseam, dat fiind 
gabaritul subsem-natului. Şi ce mai costum îmi 
visasem... De director. Director fleţ şi păgubos, 
aşa cum afirmase şi Arghezi. 

Şi deloc nu greşise. 

Cînd a apărut „Cartea cu jucării”, şi m-am 
înfăţişat cu exemplarul de semnal la maestru, 
acesta m-a sărutat pe ambii obraji, m-a poftit în 
foişor, la cafele şi dulceţuri, şi-a chemat soţia şi 


524 


copiii să-i admire noua ediţie, pentru ca apoi să 
mă-n-trebe neliniştit: 

— llustraţiile Mitzurei, originalele, le-ai adus?... 

În clipa aceea, am crezut că mi se 
dezintegrează ţeasta. Cu glasul îngheţat de 
spaimă şi ruşine, i-am mărturisit dezastrul: 

— S-au pierdut în tipografie, maestre! Au 
răscolit ăia prin toate atelierele... 

— Mint, directore, mint!... Le-au pitit, ca să-ţi 
mai jumu-lească nişte bani. Dă-le cît or vrea, 
numai să-ţi înapoieze desene-le fetei. Dă-le, şi-apoi 
ne-om socoti noi, să nu fii în pierdere! 

La plecare, tîrziu în noapte, de astă dată 
venisem fără taxi, ca să nu mai păţesc ce-am 
păţit, maestrul şi doamna Paraschiva m-au 
încărcat cu daruri. Un coşuleţ plin cu borcane de 
dulceaţă şi poame de iarnă, mere şi pere, plus un 
volum întitulat „Poveste de Crăciun”. Scris de 
Tudor Arghezi, ilustrat de Mitzura Arghezi. Tipărit 
în minuscula lor tipografie. 16 pagini, broşat 
neîndemînatec, imprimat pe hîrtie simplă, într-un 
tiraj extrem de redus. O adevărată bijuterie 
bibliofilă. Iar dedicaţia scrisă de mîna maestrului, 
cred că acum valorează o avere. 

Eram atit de fericit şi bucuros, atît de mindru 
de izbinda mea editorială, în ciuda enigmaticei 
dispariţii a desenelor, încît am parcurs drumul 
spre casă în numai două ore. Pe jos. Ca un crosist. 
Fără cronometru... Aproape alergînd şi legănînd 
coşniţa, dîndu-mă pe gheaţă, mai şi căzînd din 
cînd în cînd. Ajuns în Mătăsari, la domiciliul 
personal, nevastă-mea nu s-a mai putut dezlipi de 
mine. Eram tot numai o dulceaţă. De cireşe amare. 
De sus şi pînă jos!... Noroc că nu-mai mai făcusem 
costumul atît de mult visat. 


Peste vreo zece zile, am primit primul telefon al 
magistrului. În legătură cu ilustrațiile. Şi tot aşa, 


525 


din două în două săptămîni, pînă ce s-a săturat de 
bălmăjelile mele. Desenele, pur şi simplu, 


dar şi inexplicabil, dispăruseră. N-aveam la 
îndemină atiţia pereţi, de cîţi aş fi vrut să mă dau 
cu capul! 


Cînd l-am reîntilnit pe Tudor Arghezi, peste 
vreo trei ani, la „Editura de Stat”, am crezut că 
intru în pămînt de ruşine. Însă poetul, mare 
domn, s-a arătat încîntat de faptul că eu eram cel 
care avea să se ocupe de volumul ce trebuia să-i 
apară la noi („101 poeme”). 

— Ia te uită pe cine văâd!... Ei, directore, acuma 
nădăj- duiesc să nu-mi mai fure cineva cartea, aşa 
cum am păţit-o cu ilustrațiile Mitzurei... 

— Nu mai sînt director, maestre!... 

— Iară mă iei cu maestre? 

— Iertaţi-mă... 

— Văd că te-au iertat alţii... Că nici pe-atunci 
nu păreai director de-adevăratelea! Te păcăliră 
persanii, nu-i aşa? Sau vroiau să mă păcălească pe 
mine... Ei, să lăsăm chestiile astea.. Cînd vii la noi, 
în Mărţişor, cu primele exemplare?... 

— Cît mai urgent, domnule Arghezi. În 
maximum zece zile!..: 

N-am mai îndrăznit să-l vizitez. De unde era să 
ştiu că „101 poeme”, după ce fuseseră trase în trei 
mii de exemplare, aveau să fie stopate. Ce-i drept, 
apăruse şi articolul acela cu „putrefacţia”!... Şi 
dacă tot era ceva putred în Danemarca, de ce să 
nu fi fost duse lucrurile pînă la capăt?! 

M-a găsit dînsul pe mine. După un deceniu. La 
„Capşa”. Unde intenţionam să mă pitesc în 
bucătărie, cînd îl zărisem intrînd în local. M-a 
arătat cu bastonul, spunîndu-i soţiei: 

—  Uite-l, puică, pe directorul nostru... Ce 
facem, îl poftim la o cafeluţă?... 


526 


Aşezat între cei doi sfinţi bătrînei, ca un tîlhar, 
am fost nevoit să servesc şi cafea, şi două 
profiterole, cu frişcă multă, şi-un păhărel de 
„Hennessy”. Plus o ţigară domnească. Din pa- 
chetul maestrului. Fuma „Kent”. Supravegheat de 
bucovineanca de nevastă-sa, să nu tragă fumul în 
piept. 

— Doar mă prefac că fumez, directore, mă 
prefac... Aşa cum şi matale te-ai prefăcut de- 
atitea ori. Ți-am mai spus eu cîndva: nu-i deloc 
uşoară soarta editorilor de calibrul dumitale!... 


La plecare, mi-a dăruit pachestul de „Kent” 
(scurt), de-clarind răsunător (să-l înregistreze 
nevasta): 

— Ia-l de-aici, să nu-l mai văd... În curînd mă 
las de fumat! 


S-a lăsat! Prin iulie 1967. Cînd a plecat după 
Paraschiva domniei sale. Pe cele toloace ale 
raiului (de la Mărţişor). Unde-a şi fost înţărinat. 
Din cînd în cînd îl mai vizitez, sperînd să-mi ierte 
pocinoagele pricinuite. După cum se prefiră 
fuioarele fumului de ţigară, pe care totdeauna o 
aprind lingă veşnicia poetului, am impresia că 
iarăşi i-ar suride un pac de tutun. Şi parcă nici n- 
ar mai avea vreo rică împotriva păcătosului de... 
„editor”! 


527 


DIRECTORI ŞI DIRECTORI 


EU, „MANAGER”-UL ŞI TOMA NEÎNCREZĂTORUL 


Primul director de editură, la care am ţinut 
enorm, a fost cel de la „Europolis”. Numai 
editura n-a ţinut. Deciît doi ani. Şi nici aceia 
împliniţi. Era împătimit de munca pe care o înde- 
plinea, editarea de carte avînd-o în sînge. Din 
fragedă tinereţe. 

Individul părea dotat în branşă, posedind la 
activ şi-o oarecare vagă notorietate literară — 
poet şi prozator cvasiano- nim — şi-n mai puţin 
de-o săptămînă s-a şi pomenit numit preşedinte- 
director general al consiliului de administraţie al 


528 


societăţii anonime române pe acţiuni „Europolis”, 
conform actului de constituire publicat în 
„Monitorul oficial”. Cînd şi-a văzut numele în 
gazeta statului, întiia acţiune notabilă pe care a 
întreprins-o a fost să dea la imprimat plicurile şi 
hîrtia pentru corespondenţă. Cu „en-tâte”. În două 
versiuni — română şi engleză. Fără „en-tâte”-ul 
respectiv, orice relaţii cu agenţiile literare străine 
ar fi stat sub semnul lipsei de seriozitate şi 


prestanţă. 
Parcă şi-acuma văd textul acela de pomină: 
„Europolis — Publishing House, Cristal Palace, 


Domnitza Anastasia, 6. P.D.G. — Vlad Muşatescu”. 
Căci eu eram directorul pe care-l admiram 
nemărginit. Ferm decis să cuceresc piaţa 
bucureşteană a cărţii! 

„Cristal Palace” suna impresionant, însă 
editura mea îşi avea sediul (birourile şi magazia) 
la subsolul blocului cu numele de mai sus. lar 
personalitatea subsemnatului îndeplinea funcţii 
multiple, fiind, totodată, şi preşedinte-director 
general, dar şi magazioner, femeie de serviciu, 
facturier, ambalator, corector şi lector. Consiliul 
de administraţie nu exista decît în „Moni- torul 
oficial”, la fel ca şi acţionarii imaginari, totul 
reprezen- tînd doar o manevră de conspirare 
„comercială” a unei edituri pentru lansarea 
literaturii noilor vremuri. 

Ca orice vis frumos, n-a dăinuit prea mult. Am 
fost diri- ginte de editură doar douăzeci de luni. 
După care „Europolis”-ul a fost desfiinţat, ca 
nerentabil, de-un alt director, mai real decît mine, 
cu care mă şi luasem în bețe, unul Jack M. 
(ulterior Podoleanu). 

Drept e că, tipărind doar „Sbucium” de C. 
Streia, „Au fost trei plute, trei”, de nu mai ţin 
minte cine, nu mai era mult pînă la declararea 
editurii în stare de faliment. Am fost salvat, 
parţial, de „Pogonul lui Dumnezeu” al lui Erskine 


529 


Caldwel şi de „Oameni la pîndă”, scris de 
Bratoloveanu. Doamne, şi cînd te gîndeşti că 
primisem scrisori, în legătură cu diverse „copy- 
right”-uri, de la Sinclair Lewis, Margaret Mitchell 
şi Walt Disney. Dacă nu se vîra Jack, aş fi realizat 
milioanele necesare pentru editarea 
„nevandabililor”. M-a transferat la „Editura de 
Stat”, recent pusă pe picioare, mai mult pentru a 
se vedea izbăvit de mutra mea antipatică. 

Aici însă mi-a fost dat să cunosc ce-nseamnă un 
adevărat director de editură. În cel mai nou sens 
al cuvîntului. Cel dintîi „manager” al unei unităţi 
de stat culturale. Un om de mare omenie şi de 
aleasă spiţă intelectuală. În mai puţin de-un an, 
izbutise s-adune în jurul său forţe spirituale 
eminente, pe-atunci nume mai mult sau mai puţin 
cunoscute, dar astăzi de rezonanţă majoră. 
Deocamdată, pentru „suspense”, nu vi-l dezvălui. 

În privinţa directorului, n-am să-l numesc decît 
prescurtat. Să mă explic. De cînd am purces la 
scriera acestor „aventuri aproximative”, mereu m- 
a frămîntat problema oamenilor care le populează. 
Ce să fac, să-i fac cunoscuţi cititorilor pe numele 
lor, sau să li-l codez (apelind la iniţiale, sau la 
nume imaginare)? Apoi, şi cu aventurile astea-i o 
chestie încurcată. Despre mulţi oameni şi fapte nu- 
mi mai amintesc clar, iar despre unii indivizi şi- 
anumite întîmplări nu vreau, îmi repugnă. 
Pesemne, mă aflu în posesia unei memorii 
afective. În cele din urmă m-am decis: treizeci de 
ani, cît voi mai fi pe-aici, pe-acest dulce pămînt, pe 
cei în viaţă îi voi cita aleatoriu. Pe ceilalţi, de la 
caz la caz. Mai sînt şi moştenitorii. După trecera 
mea în eternitate, care nu se ştie precis cît 
durează, am să las Muzeului de literatură 
misiunea să completeze datele reale. 

Cu Petru N., directorul „Editurii de Stat” m-am 
înţeles excelent. După ce m-a instalat în fruntea 
serviciului, nou creat, de tehnoredactare, m-a 


530 


ajutat nespus, editindu-mi scrierile pentru copii şi 
tineret, plus cîteva traduceri. Numai astfel am fost 
în stare să-mi cumpăr şi eu mobilă în casă, şi să nu 
mai fiu nevoit să dorm pe canapelele proprietarilor 
ce-nchiriau camere mobilate (infam). 

Ca responsabil cu vestimentația cărţii, am avut 
prilejul să fiu în permanent contact cu redactorii 
cărţilor ce mi se încredinţau spre a vedea lumina 
tiparului. Şi toţi erau valoroşi — unul şi unul: 
Eugen  Schileru, Zoe  Dumitrescu-Buşulenga, 
Silvian Iosi-fescu. Ricu Gulian, ca să nu-l mai 
pomenesc pe Constantin [oiu, surpriza de mai 
tîrziu, deoarece pe-atunci nici nu visa la proza pe 
care-o scrie acum. 

Era formidabil! Cînd am fost nevoit să retrag 
din tipografie „bunul de tipar” al romanului 
„Furtuna” (Ilya Ehrenburg), datorită traducerii ce 
se constatase a fi catastrofică, gingaşul „Costaş” l- 
a făcut demn de apariţie în mai puţin de două 
săptămîni. Şi erau vreo 800 de pagini, sau pe- 
aproape. Au fost două săptămîni memorabile, de 
groază, cînd, țintuit pe scaun, lingă dactilografă, a 
dictat „în direct” noua formulă a scriiturii (acuma 
de-aleasă ţinută artistică) a romanului devenit, 
abia după aceea, „comestibil”. Zi de zi îl băteam la 
cap să-mi dea materie la cules, zi de zi eram bătut 
şi eu, tot la cap, de marele nostru luptător pentru 
puritatea stilistică a lucrărilor ce-apăreau la 
„Editura de Stat”. 

Îl cunoscusem doar la vreo şase luni după ce 
intrasem în pîine. Nici nu ştiusem, pînă atunci, de 
existenţa acestui personaj discret, ţinut la 
păstrare, în umbră. 

Mă chemase Petru N., la dinsul în birou, şi, 
zimbind mînzeş-te, mă anunţase prevenitor: 

— Vezi, că vrea să te vadă directorul! 

— Care director? 

— Directorul nostru general, poetul A. Toma!... 


531 


—  Poet?... N-am auzit! Cel puţin pînă 
adineaurea! Şi, slavă Domnului, am citit vagoane 
întregi de poezie, că şi eu mi-am încercat norocul 
în branşă... 

— Sînt sigur că nici nenea Sandu n-a auzit de 
tine! — m-a asigurat Petru N. Nici ca poet, şi nici 
ca tehnoredactor. Însă, ca traducător de literatură 
pentru copii, te ştie foarte bine. S-a plins chiar de 
unele improprietăţi de stil din „Apa vie”, care ţi-a 
apărut la noi, săptămîna trecută... Mă rog, nu mă 
bag, stilul este domeniul bătrinului! Totuşi, ai grijă 
să nu-l superi... Du-te, că te-aşteaptă!... 

Cînd am pătruns în magnificul cabinet, cît sala 
de aşteptare a unui aeroport internaţional, abia l- 
am depistat pe moşneguţul ce sta pitit în fotoliul 
directorial. Era un bătrînel costeliv şi plăpînd, cu 
părul coliliu, ghemuit cu coatele pe tăblia biroului 
din nuc masiv. 

Nu-i auzisem glasul, atunci cînd bătusem destul 
de puternic în uşă. Apropiindu-mă, contrariat şi 
intimidat de strania făptură din fotoliu, mi-am dat 
seama că aţipise. Şi încă destul de adînc. Mai 
precis spus, chiar le dormea. Le dormea de le 
buşea. Avea lîngă braţul stîng un exemplar din 
„Apa vie”, traducerea mea, şi-un recipient, de 
vreo jumătate de litru, cu un lichid alb, proba-bil 
lapte sau iaurt. Gin-fizz, în nici un caz. 

Curios, vrind să identific conţinutul garafei, am 
dat să păşesc cît mai lîngă birou. Fără să observ 
că, sprijinit de fotoliul pentru oaspeţi, se afla un 
baston cafeniu, elegant şi suficient de gros. Am 
constatat asta abia după ce m-am împiedicat de el, 
şi m-am lăţit ca o plăcintă sub biroul directorului 
şi poetului general. De fapt, în spaţiul dintre cele 
două uriaşe piedestale ale agregatului, prevăzute 
cu zeci de sertare. 

De la cel mai de jos nivel, am desluşit, în sfîrşit, 
vocea speriată şi piţigăiată a bătrinului: 

— E cineva pe-aici?... 


532 


— Este, tovarăşe director! 

— Unde eşti, şi ce vrei de la mine?... 

— Sînt traducătorul volumului de pe biroul 
dumneavoastră, şi mi-a comunicat tovarăşul N. că 
vreţi să mă vedeţi! 

— Păi unde te-ai ascuns, că nu te văd deloc? 

— Sînt la picioarele dumneavoastră! 

—  Ridică-te, omule! Mie nu-mi place 
servilismul, ai uitat că trăim într-o altă eră?... O 
eră nouă, plină de făgăduinţe, aşa cum am scris în 
poezia mea din ziarul de ieri... 

După ce mi-a vorbit vreo jumătate de oră 
despre artă, stil şi poezie, de mi se făcuse capul 
ciutură, bătrinul mi-a recomandat să-i citesc 
lucrarea sa închinată improprietăţilor de stil. Apoi 
a încheiat convorbirea noastră, în care n- 
apucasem să emit decit interjecţii, la modul 
aforistic: 

— Dragă tovarăşe, văd că eşti tînăr încă, deşi 
cam grăsun, nu te grăbi cu scrisul... Află de la 
mine un vechi dicton de-al strămoşilor noştri daco- 
romani: „ars longa, vita brevis!”... 

Ajuns la mine-n birou, am căutat imediat un 
„Larousse”, să-mi dau seama ce-a vrut să 
insinueze A. Toma, poetul şi directorul meu 
general. Mereu corigent la latină, cu abnegaţie, an 
de an, nu pricepusem aluzia cu vita... Deşi, părînd 
atît de blajin şi astenic, nu putea fi omul care să 
mă facă vită chiar de-a dreptul. Probabil, de-aia o 
luase pe după leuştean, şi se referise la strămoşii 
noştri. Cînd am găsit în paginile roz ale ilustrului 
dicţionar dictonul în cauză, mi s-a luat o piatră de 
pe inimă. 

Impresionat de respectul pe care i-l purta N., 
am căutat volumele de poezie ale bătrinului. Am 
găsit numai unul, cu greu, apărut la „Cultura 
Naţională”, editura bancherului Marmorosh Blank. 

După ce l-am citit, dintr-o suflare, directorul 
meu general îmi devenise simpatic. N-aveam 


533 


organ pentru versurile sale. Însă părea om 
cumsecade, nu se amesteca prea mult în treburile 
editurii, şi nici nu zăbovea excesiv în cabinetul 
său. Unde, nici de dormit, nu dormea prea mult. 
Nimic nu făcea „prea mult”. Se ocupau alţii totuşi 
să-i tipărească volume după volume (majoritatea 
culegeri şi reeditări). De data asta, într-adevăr 
prea mult. 

Şoferul editurii, care fusese dotată cu 
nişte ,Ford”-uri ultimul tip, 1945, de către 
ministerul tutelar, era singurul ce părea pornit, şi 
încă rău de tot, împotriva bătrinul A. Toma. Zilnic 
se  plingea că-i deteriorează  tapiţeria, că-i 
desfundă arcurile banchetelor, trintindu-se cu 
năduf pe ele, ba mai şi găurind cu botul bastonului 
îmbrăcămintea acestora. Bineînţeles, nu exista 
nici o intenţie vandalică din partea directorului 
general, însă avea dificultăţi serioase cu unul din 
picioare. 

Altminteri, cît am lucrat la „Editura de Stat”, 
relaţiile noastre au fost din cele mai plăcute. Ne 
vedeam din an în paşti. În ultima vreme, nici nu 
mai părea interesat de cărţile ce-apăreau şuvoi, 
cîte patru, cinci pe zi, şi pe care i le trimiteam prin 
curier. 

Odată, prin preajma Anului nou, vrînd să-i fac o 
bucurie, i-am dus în dar o raritate bibliofilă. 
Găsisem la un anticar parti-cular, unul Mişu Pach, 
un volum de versuri apărut prin 1910 (parcă). Mai 
bine aş fi stat liniştit în banca mea. Prost ca noap- 
tea, îi oferisem ceea ce nu s-ar fi cuvenit. Pe 
coperta cărţii sta scris: „Carmen Sylva — Poesii”. 
Traducerea aparţinea lui A. Toma. 

De unde să fi ştiut, zevzec şi crud la minte cum 
eram, ba şi incult, că autoarea fusese cineva la 
viaţa ei, scrisese numai în germană, iar în 
timpul liber activase şi ca regina Elisabeta. 

Vorba lui A. Toma, altă eră, alt tip de reverenţe. 
Nu cum procedasem eu, care îi căzusem bătrinului 


534 


la picioare. Dealtfel, nu era om rău. Ba dimpotrivă. 
Alţii i-au feştelit numele! 

Însă, la „Editura de Stat”, chiar din primul an, 
cea mai fantastică întîlnire am avut-o cu 
„desculţul”. Omul pe care nu-l pot uita nici astăzi. 
Fiindcă, orice s-ar spune, OM a fost!... 


535 


UN DESCULJ, DOI DESCULŢI 


„BUNUL DE TIPAR” 


Pe la sfîrşitul lui iunie 1948, după naţionalizare, 
secretara de cabinet a directorului, doamna 
Popescu, mi-a telefonat să mă prezint de urgenţă 
la Petru N., conducătorul real şi operaţional al 
„Editurii de Stat”, care, după cum am arătat mai 
îna-inte, mai avea un director, dar general, în 
persoana fragilului şi blajinului A. Toma (mai 
mult pentru prestigiul firmei, poate şi-al 
respectivului). 

Am coborit etajele — şase la număr — ca o 
rachetă aer-sol. In pofida kilogramelor mele 
supranormative. Şi nu prăbuşindu-mă cu liftul, ci 
gonind ca apucatul pe scările uriaşului bloc al 
„Univers”-ului, de se cutremura clădirea pînă la 
subsol. Acuma, pentru a nu exagera, deoarece 
cam sufăr de boala asta, şi-mi place, era posibil ca 
fenomenul să fi avut loc numai în organele şi 
măruntaiele mele zgilţiite din răsputeri de precipi- 
tata descindere a treptelor. 

Am intrat în cabinet gifiind. Lejer, fiindcă eram 


tînăr pe-atunci. Directorul răsfoia un dosar. 
Numaideciît şi-a ridicat privirea şi mi-a spus cu 
glas stins: 


— Ia loc şi-ascultă-mă atent!... Preluăm nişte 
cărţi de la „Forum”, editura lui Ocneanu. Mergi 
acolo şi vezi în ce stadiu se află lucrările din 
tabelul acesta. Mă interesează în special cartea lui 
Zaharia Stancu, directorul Naţionalului. Adineauri 
mi-a telefonat... Se teme să nu-i topească 


536 


tipografia zaţul. Pînă la prînz, să fii aici cu toate 
datele. IÎntinde-o, şi nu mai sta ca un popîndăul!... 

Avea umor şeful meu. Ba chiar mă „flatula”. 

Care popîndău bate la peste suta de ocale? 
_ „„Forum”-ul se afla chiar lîngă noi, pe Sărindar. 
Il cunoş-team pe Ocneanu şi ştiam ce-i poate 
pielea; mă-ntilnisem cu el de mai multe ori, în 
perioada cînd fusesem secretarul asociației 
editorilor români, ca „preşedinte-director general” 
al editurii „,Europolis”. 

L-am găsit pe versatilul personaj, o ocnă de om 
în materie de negoţ editorial, aşteptindu-mă în 
biroul său de recent fost patron. Congestionat, 
pletoric şi rubicond bine, mi-a declarat plin de 
optimism: 

— După ce că-mi luaţi editura, acum vreţi şi 
manuscrisele autorilor lansați de mine?... Mă rog, 
dar o să ne mai în- tilnim noi!... 

Avea dreptate. Aşa a şi fost. Peste ani, ne-am 
întîlnit din nou, la un centru de... Loto-Pronosport. 
Marele editor vindea lozuri în plic. Parcă şi 
editarea unei cărţi nu era, pe-atunci, o tragere la 
loterie?... Rămăsese în meserie, şi-arăta la fel de 
rotofei şi cianotic. Oare nu cumpărase, imediat 
după război, de la Eugen Schileru o grămadă de 
traduceri, plătindu-i-le „la ochi”, cu ghiotura? 
Bietul Ninel se-alesese cu toba (plus praful de pe 
ea), iar Ocneanu cu cîştigul. Trăsese lozul cel 
mare, edi-tind „Cui îi bate ceasul” (şi alte cîteva 
mari succese de librărie), ascultind de sfaturile 
rafinatului om de artă. 

În mai puţin de-o oră, încheiam socotelile cu 
„Forum”-ul. Preluasem, printre altele, şi romanul 
„Desculţ”, al lui Zaharia Stancu. In cea mai 
înaintată fază. La corectura a doua, pentru „bun 
de tipar”, gata paginată. Cînd m-am înfăţişat 
victorios la Petru N., acesta m-a întrebat: 

— La tipografie ai telefonat, să afli ce-i cu 
zaţul?... 


537 


— Nu! M-am dus direct la „Cartea de Aur”, 
naţionalizată şi asta, şi totul e-n regulă! 

— Perfect... Miine dimineaţă îl vizitezi pe 
Stancu, la Naţional, cu „bunul de tipar” la tine, să 
ţi-l semneze... Apoi, imediat dai drumul la 
imprimare. Am vorbit cu Samitca, să expedieze 
hîrtia!... 


N-a fost deloc perfect. Şi nici în regulă. 

Birourile direcţiei Teatrului Naţional se găseau 
oarecum în spatele locului unde fusese, înainte 
de-a fi bombardat, edificiul bătrînului lăcaş de 
cultură. Urcînd o scară întortocheată, la etajul 
prim, dădeai peste un coridor larg, podit cu 
scîndură vopsită, întreţinută cu bradolină. La 
dreapta, mai multe uşi. Ghidat de omul de 
serviciu, care avea să mă întimpine, după aceea, 
de fiece dată cînd îl vizitam pe Zaharia Stancu, şi 
care părea să fie un soi de om de încredere, am 
fost introdus în anticameră. Aici mitralia frenetic 
dactilografa şi secretara directorului, o făptură 
minionă, bine îndesată, cu nişte ochi verzi 
fantastici, scăpărind dezintegrări atomice. Adînc 
tulburat, pînă-n cele mai intime fibre (inclusiv 
morale), i-am dezvăluit identitatea subsemnatului. 
N-a fost deloc mortal impresionată. Mi-a spus să 
mai adăst niţel, pînă vin filtrele. 

Bănuind că-i vorba de niscaiva cafele, şi nu de 
filtre pentru reflectoare, m-am resemnat s-aştept, 
cuprins de-o plăcută stare de „auto-importanţă”. 
Nu mai băusem pînă atunci „cafe-filtre”. Dacă 
maestrul Stancu mă primea la acest nivel, însemna 
că ţinea să sublinieze o valoare. Mai curînd a 
romanului pe care-l aduse-sem cu mine în servietă, 
şi mai puţin a ilustrului necunoscut care eram. 

Cînd a sosit femeia de serviciu cu filtrele (nişte 
dispozitive enigmatice, din ceramică brună, cu 
două etaje), plus ceştile respective, dactilografa 
ne-a poftit să pătrundem în cabinetul scriitorului. 


538 


Uşa înaltă, capitonată cu piele bătută în ţinte, pro- 
babil pentru izolarea fonică, n-a binevoit să se lase 
însă deschisă. Ori nu mă pricepeam eu s-o 
manevrez. Fapt e că, vrind să-i fac loc mai întîi 
femeii cu tava, am tras cam tare de clanţă. Poate 
chiar excesiv. Altminteri, nu-mi explic cum de-am 
reuşit s-o extrag cu totul din lăcaş, dar s-o şi 
izbesc cu miînerul ei pe purtătoarea filtrelor. 
Femeia a orăcăit speriată, uşa s-a deschis 
automat, de la sine, şi fără clanţă, iar dinăuntru s- 
a auzit un glas oarecum tărăgănat, parcă indispus: 

— Ce faceţi acolo, Nelly, nu vă e bine?... Daţi 
buzna ca turcii, dărimînd totul?... Ca turcii daţi 
buzna!... 

Paralizat o clipă, am intenţionat apoi să păşesc 
înăuntru, din dorinţa de-a răspunde în locul celei 
admonestate. Cavaler am fost totdeauna. Şi-am şi 
rămas. Cavaler tomnatec! Buni şi-ăştia... 

Din sensul opus a apărut însă un bărbat înalt, 
superb, elegant îmbrăcat, într-un costum din stofă 
englezească „sare şi piper”, care m-a țintuit 
interzis, cu privirea ochilor săi de culoarea navelor 
Flotei a VI-a. Fisticindu-mă şi mai abitir, mi-am 
continuat cursa. Pînă ce m-am proţăpit în 
stomacul maestrului, de era să-l dobor la pămînt. 
Bravind, am luat tava din mîinile femeii, care 
înlemnise în spatele meu, şi-am bălmăjit aiuritor: 
— V-am adus romul şi cafeaua, adică, pardon, 
romanul şi caf..., nu, romanul fără cafea... Ba 
invers!... 

— Ce vorbeşti, domle? De cînd te-au angajat ăia 
la  „Capşa”, de cînd?... Sau eşti cumva de la 
editură... De la editură, nu?... 

— Exact! M-a trimis tovarăşul director, să-mi 
semnaţi „bunul de tipar”... 

— Hai înăuntru, să bem o cafea şi să mai stăm 
niţel de vorbă... Să vedem, da, să vedem ce-i cu 
semnătura pe care mi-o ceri! 


539 


După ce m-a instalat într-un fotoliu de piele, 
maestrul m-a poftit să-mi servesc filtrul. Am 
înşfăcat recipientul de cera-mică şi-am dat să torn. 
Nu curgea nimic. Vasul era golit de orice conţinut. 
Zaharia Stancu, dindu-şi seama că-s la ananghie, 
m-a instrumentat zîmbind blajin: 

— Asta nu-i cafea turcească, nu-i turcească, e 
filtru boieresc! Iei cănuţa aia de argint, în care-i 
apă fierbinte, şi torni peste strecurătoare, 
bineînţeles, după ce-i ridici mai întîi capacul... 
Capacul, mă-nţelegi... Nu te ruşina, că nici eu n- 
am băut aşa ceva, la noi acasă, în Salcia 
Teleormanului... 

Pînă să izbutesc a duce la bun sfîrşit complicata 
manevră indicată de distinsa gazdă, aceasta 
apucase să-şi umple o a doua ceaşcă şi să-şi 
aprindă altă ţigară. Fuma ca un turc. „lomis”, o 
ţigară domnească, din care mai avea vreo trei 
pachete pe birou. Abia peste ani avea să treacă la 
„Kent”. Iar către sfîrşitul vieţii, la Tîncăbeşti, unde 
mă vizita adeseori, îmi explica pe larg cum să te 
laşi de fumat: 

— Eram la clinica de la Otopeni, şi mi se 
interzisese ţigara. Dar aveam în buzunarele 
halatului, da, acolo le aveam, în buzunare, cîte trei 
pachete de „Kent”... Îmi ardea buza, buza îmi 
ardea după o ţigară, dar nu m-am atins de ele... 
Nu m-am! atins!... 

În vreme ce-mi sorbeam filtrul (diabolică 
licoare!), Stancu  răsfoia  încruntat paginile 
„bunului de tipar”. La a treia ceaşcă, în clipa cînd 
începusem să simt cum îmi filfiie cordul, m-a privit 
drept în ochi şi mi-a grăit întăritat: 

— Nu semnez nimic... Nimic nu semnez! 
Culegerea-i infernală... Plină de greşeli. Neapărat 
trebuie să recitesc totul... Totul. Laşi aici „bunul 
de tipar” şi-i spui lui Petru N. că cer un răgaz 
pentru corectură... Miine, mîine să zicem, după- 
amiază, după-amiază-i mai bine, vii să discutăm 


540 


situaţia... Mai ia o ţigară, ia-ţi un pachet, ia- 
ţi două, să mai slăbeşti, că prea eşti buflea!... 

Eu mi-am luat „lomis”-ul, iar dinsului i-am 
lăsat „Des-culţ'”-ul. 248 de pagini reprezenta 
prima ediţie (care n-a apărut niciodată, în această 
formă) a romanului. Un teanc de pagini trase la 
presă, niţel cam afînate, gălbejite şi flendurite pe 
canturi. 


„CORECTURA” 


A doua zi, pe la şase seara, eram la Zaharia 
Stancu. 

— E cineva la maestru? — am întrebat-o pe 
secretara-dactilografă, cercetîndu-i ochii de felină 
extraterestră. 

Nelly Arsenescu şi-a întrerupt o clipă lucrul, 
căci bătea îndiîrjită şi mînioasă la o maşină de scris 
uriaşă, atît de rapid şi puternic, încît trepida 
podeaua anticamerei, m-a privit cîş şi mi-a spus 
zimbindu-mi c-un oarecare tilc: N 

— Este! Dar n-are importanță... Il ține de la 
treburi. Dacă intri acum, Îl scapi de beleaua 
care i-a căzut pe cap... Dealtfel, eşti aşteptat!... 

Cabinetul lui Zaharia Stancu era elegant, 
sobru, învăluit de penumbre catifelate. Pe birou 
se afla o lampă gigant cu abajur metalic, în 
dreapta mapei de lucru. Mai tirziu, mi-a mărturisit 
că bătaia luminii din partea aceia îi este prielnică. 
Deşi ştia că medicii oftalmologi recomandă pe dos. 
Maestrul era angajat într-o discuţie cu-o doamnă 
bizară, fermecătoare prin vaga ei uriţenie, însă 
care iradia ceva neobişnuit, ca un soi de flux 
magnetic. Şedeau pe canapeaua de lingă peretele 
din fundul încăperii. Cînd am intrat, scriitorul s-a 


541 


ridicat grăbit şi m-a întîmpinat jenat, stringîndu-mi 
mîna de mai multe ori. Cu-acel prilej am observat 
că păşea dificultuos, avînd mersul puţin tirşit. 

— Dinsul e băiatul de la editură, dragă 
Sorana!... Trebuie să-i predau corectura cărţii. 
Trebuie, dar om mai vedea, om mai vedea dacă 
trebuie... 

Apoi a condus-o pe femeia aceea halucinantă, 
bătînd-o prieteneşte pe umăr, după care i-a 
sărutat mînuţa firavă. Ca un domn. Spre 
surprinderea mea, şi strania doamnă şchiopăta. 
Chiar zdravăn. 

— Mare scriitoare, află de la mine, scriitoare 
mare, şi-o să mai auzi de ea... Sorana Gurian, pe 
care-a editat-o tot Ocneanu... 

I-am citit romanul chiar în săptămîna aceea. 


Dar de auzit de dinsa, n-am mai auzit. Decit 
vorbe... Păcat, scrisese o carte tulburătoare. 
— Aţi terminat corectura, maestre? — l-am 


chestionat pe Stancu, în clipa cînd l-am văzut 
aşezîndu-se în fotoliul biroului. 

— Mai întîi să  ne-aducă Nelly filtrele 
comandate la „Capşa”, şi-apoi discutăm!... 


Două luni de zile am tot băut cafele. Două luni 
şi ceva. Zi de zi. De discutat, mai puţin. Pentru că 
Zaharia Stancu, sau „nea Za'aria”, cum îmi 
îngăduise să-i spun, chiar insistînd la un moment 
dat, copleşindu-mă, nu-şi mai iubea prima formă 
a cărţii şi se-apucase s-o rescrie. 

Mai întîi mă rugase, atunci cînd băusem cele 
dintii filtre, în după-amiaza aceea, cînd îl 
surprinsesem conversînd cu romanciera beteagă 
de picior, să lipesc paginile „Desculţ”-ului, cele 
248, fiecare pe cîte-o filă de hirtie velină de 
dimensiuni speciale (35 X 50 cm). 

Cînd am văzut, a treia zi, pentru ce-avusese 
nevoie de-această operaţie, am simţit cum 
mă ia cu leşin. Numai fil-trele furnizate de Nelly, 


542 


spontan şi în proporţie de masă, m-au mai refăcut 
niţel, redîndu-mi o oarecare priză cu realitatea în- 
conjurătoare şi imediată. 

Priveam uriaşele pagini şi nu-mi venea a crede 
ochilor. Nea Za'aria umpluse ramele albe ale 
filelor (în jurul vechiului text, pe care i-l lipisem), 
cu sute şi sute de rînduri, scrise de mînă, mărunt 
şi îndesat, completînd (cel puţin) 200% „bunul de 
tipar” preluat de la editura „Forum. 

— Aoleu! — mi-a scăpat involuntar de pe buze. 

— De ce, mă grasone? — a zimbit Zaharia 
Stancu. De ce? Asta-i doar începutul... Ceea ce 
urmează, da, o să fie şi mai şi... Da, o să fie şi mai 
şi, ceea ce urmează!... Că ăsta-i roman, 


grasone, roman, nu rahat, ca să nu-i zic altfel, mai 
pe româneşte!... Pricepi?... 

— Eu aş pricepe, nea Za'ario, dar pricep şi ăia 
de la editură?... Precis mă dau afară, cînd or vedea 
asemenea corectură! Ce mă fac?... 

— Las' că fac eu, eu am să fac... Tu să-mi 
găseşti, la voi în tipografie, un rest de sul de 
rotativă, cît să-ncapă în maşina de scris a lui Nelly, 
şi-o să transcriem totul pe curat... Pe curat o să 
transcriem!... Eu şi Nelly... Personal am să-i 
dictez, da... 

— Şi „bunul de tipar”, ăl vechi?... 

— Pune-l deoparte, şi păstrează-l pentru viitor! 
Hai să mai bem un filtru... la şi-o ţigară 
domnească! 

Din zilele acelea, n-am mai reuşit să mă las de 
fumat. Decît rareori, cîte o săptămînă sau două. 
Dar nu în perioada în care Zaharia Stancu şi-a 
transcris  „Desculţ”-ul. Pe-atunci, trebuia să-l 
vizitez zilnic, să-mi preiau porţia de material 
pentru tipografie. 


543 


Spre nedumerirea mea, directorul editurii a 
acceptat situaţia. Ba chiar mi-a spus să discut cu 
J.P. şi să-i comand ilustrarea volumului. 

Cînd soseam la Teatrul Naţional, ţăcănitul 
mitralierei de pe măsuţa secretarei şi glasul 
maestrului se-auzeau încă din coridorul de la etaj. 
Îi găseam împreună. Cu filtrul şi „Tomis”- urile 
lîngă ei. Nelly la maşina de scris, în care 
introdusese hirtia de pe sulul de rotativă aşternut 
pe duşumea, iar Zaharia Stancu în picioare, iar 
alteori pe-un scaun, dictînd cu glas monoton, 
sacadat şi niciodată obosit, cu paginile fostului 
text în mînă. Cînd mă zărea, nea Za'aria îmi făcea 
semn, încruntîndu-se urit la mine, să iau o ceaşcă 
şi-o ţigară, şi să aştept pînă-şi termină dicteul. 

De multe ori, mă prindea noaptea acolo. Pînă 
ce-mi căpătam raţia de material pentru tipografie. 
Însă nu mai înainte ca scriitorul să-şi recitească, o 
dată sau de două ori, ceea ce ieşise din maşina 
dactilografei. 

După vreo două luni, cînd am primit ultimele 
şase pagini, nişte „papirusuri” sui-generis, lungi 
de vreo şaptezeci de centimetri şi late de 
patruzeci, m-am considerat izbăvit. Aiurea! 

— Grasone, — m-a somat nea Za'aria, cum o s- 
arate coperta?... Ai aranjat ceva?.., 

Era clar. Nu scăpasem. Dar pe loc mi-a venit o 
idee de milioane. 

— Am ceva în cap, maestre! 

— Nu se poate! — a decis Zaharia Stancu, 
zimbind mîn-zeşte. Să mai fi rămas ceva, după cît 
te-am chinuit?... Ca pe hoţii de cai te-am 
chinuit!... Ei, ce-ţi trece prin cap, ce-ţi trece? 

— Să-i tragem o copertă di granda, lux a-ntiîia! 

— Lux a-ntiia de vacă... Hai, că eşti nebun! 

— Mai rău! Mă gindesc la o copertă 
fotografică... Mă duc la Aurel Bauh, şi pornim să 
căutăm nişte picioare desculţe... 


544 


— Măi grasone, ştii că nu eşti prost? — a 
izbucnit Zaharia Stancu. Deloc nu eşti prost... 

— Dar bineînţeles, nea Za'ario! Ştiu asta din 
fragedă pruncie. 

— Atunci e bine, că nici eu nu mi-s de la Cuca- 
Măcăii! Nu mi-s de-acolo... Ia priveşte la chestia 
asta! 

Directorul Naţionalului a scotocit prin sertarul 
biroului, de unde a scos un plic albastru 
supradimensionat. După ce mi l-a înmînat, l-am 
desfăcut şi-am scos dinăuntru o... fotografie! Care 
înfăţişa nişte picioare desculţe, aspre şi crăpate de 
arşiţă, bătute de fierbinţeala şi glodul pămîntului. 
O imagine dantescă, fantastică, de-o cruzime şi 
putere de evocare nemaipomenite! 

— Bauh e prietenul meu, grasone... Lucrează de 
mult la teatru... Ţi-am luat-o înainte, este?... 
Înainte ţi-am luat-o! Lux a-ntiia, ai?... 


TREC ANII ÎN GOANĂ... 


Pînă la apariţia „Desculţ”-ului, pesemne ca să- 
mi revin de pe urma celor păţite, Zaharia Stancu 
m-a îndemnat să-i traduc „Trenul blindat”, piesa 
lui Vsevolod Ivanov. N-a apucat să mi-o reprezinte, 
deoarece părăsise Naţionalul, şi l-a rugat pe Finţi, 
de la „Teatrul Armatei”, s-o joace acolo. 
Evenimentul a avut loc la multă vreme după 
întîmplările de mai sus. Piesa s-a jucat cu sălile 
pline. George Vraca în rolul principal. Spectatorii 
erau mai toţi militari. În termen. Neplătitori. Iar 
drepturile mi se calculau pe baza biletelor vindute. 
În orice caz, m-am ales cu succesul de stimă. 


545 


La fel s-a întîmplat şi mai tirziu, cînd 
„blindatul” s-a reluat de către „Teatrul de 
regiune”, al Bucureştiului. Cu Victor Rebenciuc pe 
post de Vraca. Lume buluc. La intrare. Căutînd „n- 
aveţi un bilet în plus”. Ei bine, era invers. Vindea 
biletele. Primite prin sindicate, ca să-şi cumpere 
altele, la „lănase”. Incă un succes de stimă, ca 
ăsta, şi deveneam celebru. Totuşi era aglomeraţie 
la teatru. Vreo 80—90 de actori şi figuranţi pe 
scenă, plus zece, cincisprezece spectatori în sale. 
Nu mă puteam plinge de lipsă de participare... 


Prin 1972, cînd împlinea 70 de ani, m-am dus la 
Zaharia Stancu să-l felicit şi să-i urez viaţă lungă şi 
îmbelşugată. Era preşedintele Uniunii Scriitorilor. 
Atunci i-am dăruit prima edi-ţie a „Desculţ”-ului, 
cea care nu apăruse niciodată. 

Răsfoind emoţionat teancul celor 248 de pagini 
(fostul „bun de tipar”, din care păstrasem un 
duplicat), frumosul şi vigurosul bărbat, deloc 
bătrîn, a vrut să mă îmbrăţişeze. A fost nevoit să 
renunţe. Din pricina volumului. Nu a volumului ce 
apăruse sub îngrijirea mea, şi pe care-l adusesem 
autorului, pentru a-şi revedea dedicaţia ce mi-o 
ticluise, ci a volumului meu, proprietate personală, 
de supraponderal. 

A preferat să citească dedicaţia, cu glas tare: 

— „Tovarăşului Vlad Muşatescu, care, printr-o 
stăruinţă diabolică, dusă zi de zi, a făcut cu 
putinţă scrierea şi apariţia acestei cărţi în forma 
de faţă, — mulţumirea, dragostea şi prietenia lui 
Zaharia Stancu. 10. I. 1949”... 

Apoi a adăugat, privindu-mi înceţoşat figura 
năucă, de permanent îndrăgostit (de carte şi de 
scriitori): 

— Ia te uită, grasone, ia te uită! Ai păstrat asta 
aproape un sfert de veac?... Un sfert de veac 
aproape!... De ce?... 


546 


— Pentru viitor, maestre, că doar tălică mi-ai 
zis aşa! 

— Şi-acuma ce vrei? 

— O dedicație, pe vechiul „Desculţ”... Să am şi 
eu, vorba aia, un „desculţ”, doi „desculţi”!... 

— Acuma nu mai scriu prostii, nu mai scriu... 
Îmi laşi mie hîrtiile astea prăfuite, vechiul meu 
„Desculţ”, iar ţie am să-ţi dau un autograf... Fă o 
cerere de documentare, de 2000 de lei, să ţi-o 
semnez! 

De fapt, din 1949 şi pînă-n 1974, cînd s-a fost 
petrecut din viaţă, mă reîntilnisem de nenumărate 
ori cu „nea Za'aria”! '[inea la personalitatea 
subsemnatului. Într-un anume fel. La „Gazeta 
literară”, mă beştelea. La „Capşa”, mă îndemna să 
scot din servietă lipia fierbinte pe care-o 
aveam totdeauna acolo (fiind la regim), şi să-i ofer 
şi dînsului un dărab. Nu i se îngă-duia nici lui 
pîinea, avînd ca şi mine un diabet sănătos şi zdra- 
văn. La Tîncăbeşti, mă vizita adeseori, intenţionînd 
să-şi cumpere o casă la ţară, unde să lucreze 


liniştit. 
Cînd m-am dus la Uniune, să-i comunic vestea 
cea mare — făcusem rost de-o casă cu grădină, 


scoasă la vinzare de rudele unui vecin recent 
decedat — mi-a spus ricanînd: 

— Acuma, grasone, acuma?... E tîrziu acuma... 
Nu mă mai lasă doctorii, nu mă lasă!... Mai curînd 
plec să tăinuiesc cu vecinul ăla al tău... 

Eram cu plinsul în nas, şi-am vrut s-o-ntorc pe 
glumă: 

— Ehei, maestre, păi cînd o fi să fie, vin şi eu, 
şi-aduc şi-o lipie fierbinte, de casă... 

— Vii pe dracu! Nu mai am timp să te-aştept, 
nu mai am!... Dar ce-i cu tine, nu-mi mai zici 
„nea Za'aria”? M-ai şi trecut printre maeştri?... 
Printre maeştri m-ai trecut?... Ce s-a- 
ntîimplat?... 


547 


— Nimic, nea Za'aria! Vorbe goale... Că bine 
zicea nea Tudorică Muşatescu, unchiul meu de-al 
nu ştiu cîtelea şi prietenul matale: „Totu-i soartă şi 
destin, restul e fatalitate!”... 

— Te-ai tîmpit de tot... De tot te-ai tîmpit, măi 
grasone! 

— Aşa-i, nea Za'aria!... Ai perfectă dreptate! 


Realitatea este că nu mai ţin bine minte dacă a 
fost totul chiar aşa. Adică, dacă s-au rostit 
întocmai cuvintele de mai sus, sau dacă mă 
timpisem de tot. Esenţialul era altul: că mult l-am 
iubit! 

Toate celelalte, nu-s decît tăcere şi... (să-i 
zicem) literatură... 


ÎNTÎLNIRI MEMORABILE 


CITITORI DE EXCEPŢIE, DAR ŞI SCRIITORI 
CORESPUNZATORI 


Răscolind prin geamantanele, lăzile de zestre şi 
„canis- trele” mele burduşite cu tot soiul de notițe, 
— fişe documentare pentru realizarea unor 
viitoare capodopere, — am dat peste o sumedenie 


548 


de însemnări privitoare la deplasările 
subsemnatului prin ţară, realizate cu prilejul 
diverselor  întilniri cu cititorii (acei oameni 
minunaţi şi cărţile lor zburătoare, de tip OZN şi 
negăsibile). 

Mi-am zis încîntat, cuprins de-un entuziasm 
inexplicabil: 

— Ia te uită ce mai bombă! Cu explozie 
întîrziată... Abia acum, după ani, se va produce 
deflagraţia! 


Cu cîtva timp în urmă, doi sau trei ani, 
fuseserăm invitaţi în Moldova. Cîţiva scriitori 
reprezentativi. Unul şi unul. lar doi dintre 
noi, chiar cît doi. Eu şi cu Stepan Tcaciuc, 
cîntăream peste două chintale şi jumătate (carne, 
fără os). Restul, aproape normali, Al. Papilian, 
Iosif Naghiu şi Adrian Cernescu, la un loc 
socotindu-i, reprezentau circa !⁄ din greutatea 
formaţiei noastre (nu ca valoare). 

Am plecat cu trenul, în zori, avionul fiindu-mi 
total antipatic. Dealtfel, nici nu ştiu dacă tirgul 
respectiv avea aeroport. Şi chiar de-ar fi avut, eu 
unul nu mă urc în avion nici mort. Nu că mi-ar fi 
frică, dar mă enervează stewardeza, cu insistența 
ei de a-mi monta centura de siguranţă. Ca şi cum 
nu şi-ar da şi singură seama că dispozitivul 
respectiv nu mă poate cuprinde. Şi-apoi, de ce să 
pic de la 3000 de metri, cînd o pot face, foarte 
comod, de la un metru şi ceva! Şi mai mă supără 
un lucru — avioanele n-au vagon restaurant. 

Eram tuscinci în compartiment. Dispuşi să 
aţipim şi să cucăim oleacă, pînă la sosirea noastră 
în localitatea cu pricina. 

Aiurea! Cinci eram, cinci ceasuri am tot 
sporovăit. Incontinent, fără pauză de masă. Şi 
tare-aş fi servit un minidejun de dimineaţă. Noroc 
că-l aveam pe Tcaciuc cu noi, căruia îi dă-duse 


549 


nevastă-sa cîteva sandvişuri, să le aibă la drum. 
Din pă-cate, dietetice şi ălea. 

În orice caz, am debarcat cu bine în gara P.N., 
unde ne aştepta un reprezentant al Comitetului 
pentru cultură, care l-a scuzat pe şeful său 
suprem, acesta fiind prins de faza judeţeană a 
„Cîntării...”, şi care s-a recomandat: Dim. 
Pristoche, bibliotecar municipal, metodist şi poet, 
debutat de „Luceafărul”, la „poşta redacţiei”. 
Prima informaţie pe care i-am solicitat-o a fost: 

— Hotelul la care vom fi cazaţi are şi 
dependinţele necesare pentru reîmprospătarea 
călătorilor?... 

— Dar bineînţeles! — ne-a răspuns cavalerul 
însoțitor. La ce vă gindiţi: toaletă sau restaurant? 

— Invers, iubitule, invers! Haidem, cît mai 
urgent, la ultima problema pe care ai pomenit-o, 


cu gură de aur!... — l-am mobilizat eu. 
— Să nu ne grăbim, maestre! — m-a temperat 
Pristoche. Intrăm în cazare, conform 


regulamentelor hoteliere, abia de la ora prinzului 
în sus... 

— Şi-n jos, ce-i facem? — s-a interesat Stepan 
Tcaciuc pe care-l sărăcisem de merindea de- 
acasă. 

— Am putea să ne interesăm! — ne-a declarat 
poetul local. 

Cu bagajele după noi, am pătruns în 
restaurantul hotelului. Ţipenie de om. Nici clienţi, 
nici ospătari. Era trecut de zece (ante meridian). 
Intr-un tîrziu, s-a ivit totuşi un ajutor de deba- 
rasor, care s-a răstit corespunzător la noi: 

— Ce vreţi?... 

— Cite un ceai şi celelalte! — a precizat Adrian 
Cernescu. 

— La ora asta?... N-avem! 

— Atunci, fă-ne nişte ochiuri la capac... 

— Nu se poate... ouăle sînt la responsabil, iar 
tovarăşu e-n şedinţă”! 


550 


Demoralizaţi, am băut cîte un „pepsi”, avînt şi 
energie, la chioşcul de răcoritoare calde (din lipsă 
de gheaţă). Plus nişte „eugenii”. Atât de dure, încît 
simţeam cum îmi umblă prin gură măselele mele 
de jumătate oltean. 

Pristoche, probabil din compasiune, mesteca şi 
el, cu abnegaţie. 

După ce ne-am preluat camerele şi ne-am 
spălat de oboseala drumului, am coborit în hol. 
Unde ne aştepta însoţitorul. Lejer indispus, ne-a 
comunicat că sîntem aşteptaţi de peste 600 de ci- 
titori, în comuna Mîrcina, din apropierea oraşului, 
şi care cu greu putuseră fi adunaţi. Tot din pricina 
fazei judeţene. 

— Dar e-aproape unu, nu gustăm nimic? — l-am 
chestio- nat pe poet. 

— Nu! Sper să fi organizat cei de la Mircina 
ceva... 

În Mîrcina am ajuns, cu chiu cu vai, bine 
sănătoşi. Însă măcinaţi de îndoieli şi foame (mai 
ales). În faţa căminului cultural, oficialităţile locale 
ne-au întîimpinat călduros. In corpore. Doi oameni. 

— Toată lumea-i în sală, abia aşteaptă să vă 
vadă şi să v-asculte! 

Nici astăzi nu ştim care din cei doi tovarăşi era 
primarul şi care directorul şcolii. Dar cel care ne-a 
transmis informaţia de mai sus arăta precis a 
primar. Prea era îngrijorat de desfăşurarea 
acţiunii. 


Cînd am intrat în sala de festivități, plină de 
lume, am rămas înlemniţi. Sutele de cititori, care 
ne mîncau din ochi, erau şcolari. Între 7 şi 12 ani. 
Ce-i drept, se mai găseau acolo şi vreo cincizeci de 
maturi, probabil părinții copiilor. Oricum, 
frumoasă primire. Minute în şir ne-au aplaudat, 
asistind la exerciţiile noastre echilibristice, de 
urcare pe podiumul scenei. 


551 


După ce ne-am aşezat în dosul unei mese 
împodobite cu flori, poetul Pristoche ne-a 
prezentat publicului, ţinind o mică alocuţiune 
eseistică, de vreo jumătate de oră, bine 
documentată din dicţionarul lui Marian Popa 
(ediţia I, în care eu nu figuram). 

Apoi am fost invitaţi să ne „producem”. Dar ce 
să citească Papilian unor copii? Fragmente din 
„Micelii”?... Sau Naghiu, vreun act din „Misterul 
Agamemnon”? 

Ne-a salvat Alex. Papilian, care-a avut o 
inspiraţie de geniu, propunînd să cîntăm cu toţii, 
în cor, prezidiu şi spectatori, datorită stării meteo 
de-afară: „Vine, vine, primăvara, floricele pe 
cîmpii, hai să le-adunăm, copii!...” 

A fost nevoie de intervenţia lui Pristoche, 
pentru a îmbuna copiii să renunţe la bucuriile 
muzicii. Dacă ar fi fost după ei, am fi tinut-o tot 
aşa, pînă-n seară. 

Apoi, a citit Stepan Tcaciuc. Cîteva strofe din 
„Luceafărul”. De Mihai Eminescu. În ucraineană. 
Traduse de domnia sa. Deşi nimeni, poate 
exceptîndu-l pe Tcaciuc, nu-nţelegea nimic, apla-u- 
zele au fost furtunoase. Probabil, pentru a-l 
convinge să nu de-clame întregul poem. 

Adrian Cernescu, alt succes, alte aplauze. 
Naghiu, dramaturg de idei, a citit o schiţă 
umoristică. O proză aspră, tăioasă şi rea. Copiii, 
buni însă, l-au ovaţionat frenetic. Bucuroşi că nu le 
citise vreo piesă în trei acte... 

Eu unul, orientîndu-mă pe loc, am renunţat la 
ideea de-a citi un fragment din „Extravagantul 
Conan Doi”, total inedit, deoarece nu mai încăpuse 
în corpusul celor două volume. Am spus o snoavă. 
Pentru copii şi cu copii. Am fost cel mai aplaudat. 
Era şi normal. Îi depăşeam pe toţi. Şi ca volum, şi 
ca du- rată (un minut şi ceva). Deşi nu era exclus 
să fi fost confundat cu Tudor Muşatescu. Nu era 
pentru prima oară, cînd mi s-ar fi întîmplat asta. 


552 


Odată, la Bacău, cineva mi-a spus Vals Muşatescu, 
pesemne de la „litanic”, aşa cum, la T., s-a 
anunţat, cu alt prilej, că vor citi Mircea Horia 
Lovinescu şi Platon Pârdon. 

Intrucît se făcuse de trei, am coborit cu toţii de 
pe scenă, în aplauzele generale ale publicului, 
sperînd să mergem la masa promisă de Pristoche. 
Insă poetul ne-a rugat să luăm loc, în fotoliile de 
orchestră, nişte scaune labile şi  scîrţiitoare, 
gazdele in-tenţionînd să ne ofere un mic spectacol. 

Onorati, am înghiţit în sec. Şi-abia atunci am 
realizat de ce toată lumea era în costume 
naţionale. O treime din sală s-a urcat pe scenă. 
Era corul de copii al comunei. Care ne-a cîntat 
îngereşte, vreo jumătate de oră. După aceea, au 
venit la rînd tinerii. Altă jumătate de ceas. Iar la 
urmă bătrinii, cei pe care-i crezuserăm a fi părinţii 
năpiîrstocilor. Trei coruri avea Mircina. Dar şi trei 
echipe de dansuri. Tot pe virste. Care s-au 
succedat pe scenă într-un timp record, contra 
cronometru. Maximum o oră. 

În sfîrşit, pe la patru şi jumătate, primarul (sau 
directorul) ne-a poftit să vizităm şcoala. Pînă avea 
să se-ntoarcă autobuzul nostru, care plecase la 
oraş cu echipele de dansuri şi corurile. 


La faza judeţeană din P.N. Ceea ce văzuserăm, de 
fapt fusese o repetiţie generală, de verificare. 

Pentru a-l salva pe Pristoche, mai din milă, mai 
din silă, în cabinetul directorului ni se întinsese 
o masă, ca la botul calului, compusă din ce- 
apucaseră s-aducă de-acasă gazdele noastre. În 
pripă, bineînţeles. Cîteva ouă fierte, o bucată de 
slănină afumată, trei conserve de peşte chinezesc 
şi patru sticle de vin negru (bulgăresc). Deşi 
umblă vorba că-s mare mîncău, ei bine, abia de-am 
atins bucatele bieţilor oameni. De ruşine, îmi 
paralizaseră reflexele foamei. 


553 


Cînd am ajuns la hotel, restaurantul era închis. 
Pînă la orele 8. Cînd urma să aibă loc o nuntă. 
Dacă mai rămînea vreo masă liberă, avea să se 
servească şi pentru noi cevaşilea de-ale gurii. 

S-a găsit. Şi masă, şi-o mixtură de cărnuri 
fripte. Probabil din prisoasele sărbătorescului 
eveniment.  Frinţi de oboseală, nedormiţi şi 
flămînzi, am masticat ca nişte somnambuli. Asta 
cînd orchestra nuntaşilor mai făcea cîte o pauză, şi 
ne-auzeau ospătarii. Altminteri, ar fi trebuit să 
mîncăm fără furculiţe şi cuțite. 

Am adormit pe la miezul nopţii, în camerele 
noastre, legănaţi de bubuiturile grupului ritmic al 
formaţiei orchestrale de rock and roll. Pînă s-a 
crăpat de ziuă. 

La nouă dimineaţa, trebuia să vină Pristoche, 
cu biletele pentru accelerat, să ne expedieze la 
Bucureşti. De aceea, la opt fără un sfert, eram cu 
toţii în sala restaurantului. Unde se făcea 
curăţenie generală. Speram să bem şi noi o cană 
fierbinte de ceai. 

— Ceai?... La ora asta, după nunta de-astă 
noapte?... N-avem... lar ouăle sînt tot la 
responsabil! Mai aşteptaţi şi dumneavoastră, pînă 
la prinz, cînd se deschid celelalte localuri. Noi 
închidem... 

Tcaciuc l-a lămurit imediat pe-atit de amabilul 
ajutor de debarasor, acelaşi care ne primise cu-o 
zi înainte: 

— Prinzul o să-l luăm în vagonul restaurant! La 
9,13 plecăm. Cu acceleratul!... 

— Îndoi-m-aş şi n-am cui! — s-a mulţumit să-i 
răspundă  bălanul oficiant. De două luni e 
suspendat. Aveţi la patru un personal... Bun şi ăla, 
că altul nu se există... 


Dim. Pristoche n-a mai apărut. Deloc. Nici la 


nouă, nici la prînz, nici la patru. Papilian, cu o 
ocazie, a decolat spre laşi. Tcaciuc, mare 


554 


inspector pe la C.F.R., a plecat cu-o locomotivă 
„Diesel”, lingă mecanic. Vai de mama lui! A 
mecanicului. Noi, ceilalţi, neavînd pe nimeni la 
căile ferate, ne-am plimbat prin oraş. Ore de-a 
rindul. Nădăjduind să dăm peste Pristoche. N-am 
dat. Am dat, în schimb, peste un local senzaţional, 
curat şi frumos amenajat. Cu ciorbă de burtă şi 
tuslamale. 

Pînă ce Naghiu şi Cernescu şi-au lichidat 
porţiile (că luaseră cîte două, ceea ce nu m-aş fi 
aşteptat din partea lor), pînă ce mi-am terminat şi 
eu ultima ciorbă rămasă, tuslamaua se evaporase. 
Fusese transportată peste drum, la sediul unde 
funcţiona juriul fazei judeţene. Tot oameni, şi- 
aceia. 


În Gara de Nord, pe cînd ne luam rămas bun, 
Naghiu a ţinut să-mi strîngă mîna. Bărbăteşte. Ca 
un halterofil. De era să-mi zobească falangele de 
dreapta. Eu fusesem cel care-l îmbiasem să se- 
alăture formaţiei. Adrian Cernescu, aşijderea, nici 
el nu m-a iertat. M-a îmbrăţişat prieteneşte. Atît 
de ţeapăn, încît am crezut că-mi dau sufletul. 

Am priceput imediat frămîntările lor. Şi le-am 
declarat ritos: 

— Dragii mei, l-am chestionat şi eu pe 
Pristoche, în coşmarul pe care l-am avut astă- 
noapte în tren, despre folosul unor asemenea 
întilniri cu cititorii... Dar n-a mai apucat să-mi răs- 
pundă. Dispăruse şi din vis, întocmai cum a 
dispărut din localitatea pe care-am vizitat-o. Am 
să-i dau însă un telefon, căci mi-a lăsat, parcă, un 
număr... 

— Hai să fim serioşi! — a grăit zîmbind amar 
unul din colegii mei de breaslă, nu mai ţin minte 
care. După cum ne-a petrecut la plecare, cred că-i 
numărul vreunui post telefonic desfiinţat... La 
revedere, şi să nu te mai văd în ochii mei. Cel pu- 
ţin trei luni! 


555 


Pe vremea tinereţelor mele, cînd soseau, la 
Craiova, Ionel Teodoreanu şi Ion Minulescu, să ne 
citească din cărţile lor, dădeam năvală ca turcii la 
casieria teatrului din localitate. Fără să fim 
mobilizați, împreună cu copiii oraşului. Ba mai şi 
plăteam bilet de intrare! 


Teodoreanu era în stare să conferenţieze liber, 
fără text, ore în şir. lar lumea îl asculta cu 
răsuflarea tăiată. Poetul Minu-lescu, mare actor, 
ridica în picioare o sală de-o mie de oameni. Cînd 
recita „In oraşu-n care plouă...” (fără acompania- 
ment de muzică folk) ne îngheţa zîmbetul pe buze. 

Mesageri ai literaturii nu-şi cruţau eforturile. 
Vizitau zeci de oraşe. Şi nu-şi făceau probleme cu 
de-alde Pristoche! Nici n-aveau nevoie să fie 
prezentaţi... 

Iar astăzi, lumea citeşte şi mai mult, enorm! 


556 


„SUPERBOMBIŢA” 


MOTORUL ŞI BENZINA ÎN VIAŢA CONDEIERULUI 


Tare scumpă mi-a fost „superbombiţa”! Şi la 
propriu, şi la figurat, fiindcă o cumpărasem de 
la o a doua mînă (cumplit de rapace). Şi-apoi, 
pentru că mă îndrăgostisem nebuneşte de ea. 
Chiar în exces. La urma urmei, bombiţele simple, 
fără „A” şi fără „H”, costă o avere. Darămite 
una „super”? Însă cea pe care mi-o achiziţionasem 
nu era cîtuşi de puţin un dispozitiv exploziv (deşi 
avea în măruntaiele ei şi ceva detonant). Ci o 
jucărie pentru maturi. Un automobil, dacă i se 
poate spune şi-aşa, „Fiat” 600. 

Prietenii chiar se mirau, zimbind în varii culori, 
de la verde pînă la galben, în funcţie de 
sinceritatea afectului, că Încă- peam în el, cu cele 
o sută de ocale proprietate personală. Spre 
încîntarea şi surprinderea multora, tabla-i lucea ca 
o cratiţă de aluminiu, cu pete, pe ici pe colo. 


557 


Bizdigania avea şi motor, şi faruri. Mă rog, 
pentru mine semăna cu-o rachetă sol-sol pe patru 
roţi, plus una de rezervă, lejer defectă, încălţate în 
anvelope originale, Pirelli, uzură 65%. Şi se putea 
afirma, fără putinţă de tăgadă, că era şi-o maşină 
de tip „sport”. Deoarece nu pornea niciodată decît 
în stilul „împins”. Şi încă zdravăn. De patru 
bărbaţi bine dezvoltati. 

Totuşi o botezasem, alintînd-o, „superbombiţa”. 
Pentru că, în prima săptămînă, demarase numai în 
trombă, ca un proiectil (dacă-mi reuşea figura cu 
aprinderea sportivă a motorului). Mai tirziu, s-a 
dovedit a fi cam bleagă şi puturoasă. O iubeam 
însă atît de intensiv, încît, în pofida lipsurilor 
menţionate mai sus, i-am păstrat numele iniţial. 

Prin 1966, cînd mă pricopsisem cu ea, devenind 
„scriitor motorizat”, eram şi eu, dealtfel, suficient 
de lent şi împiedicat la inspiraţie. Numai 
„superbombiţa” m-a dinamizat şi m-a fă- cut „om”, 
îmboldindu-mă la scrierea romanelor care au 
urmat. 

Totul a început cu întiia expediţie. Avîndu-i la 
bord pe Alecu Ivan Ghilia şi Octav Pancu-laşi. 

Tustrei ne socoteam mari pescari amatori. 
Fiecare însă în chipul său. Alecu susţinea că-i un 
autentic as. Subsemnatul, mai modest, mă 
consideram imbatabil la caras. Numai bietul 
Octav, zis şi Țuțu, candida la categoria „tămiie”, 
neinteresîndu-l decît peştele sub aspectul de 
saramură (cu mujdei). 

La instigaţia lui Ghilia, care ne organizase o 
primire triumfală pe bălțile din Valea Argovei, am 
pornit în zori. Nemîn- cati, nedormiţi şi înnebuniţi 
de-a binelea de perspectiva celui mai fantastic 
pescuit din viaţa noastră (apud A. I. Ghilia). Ne- 
am înapoiat la Bucureşti după miezul nopţii. Cu 
doi crăp-ceni. Între 400—500 grame. De căpătat, 
şi-aceia. Numai amortizorul rupt nu mi l-a dăruit 
nimeni. Bătusem 600 de kilometri de pomană. 


558 


Omul lui Ghilia absentase cu desăvirşire, bălțile 
fuseseră golite de orice conţinut (ca peşte 
vorbind), iar şo- seaua, în viziunea romancierului, 
recent asfaltată, se dovedise a fi doar un şleau 
desfundat. În orice caz, a fost o călătorie de 
neuitat. Octav Pancu laşi n-a mai vorbit cu noi 
vreo două luni iar Ghilia s-a refugiat, indignat, 
prin lacurile de la Crevedia. Avea şi-acolo pe 
cineva. 

Indirjit de insucces, sigur însă de steaua mea 
(pescărească), a doua zi am plecat urgent în 
Deltă. Cu „Fiat”-ul. La mila 23. Unde, din lipsă de 
drumuri pe uscat, am ajuns cu-o şalupă, lăsîndu-mi 
„superbombiţa” la Tulcea. În ograda unui cetăţean 
binevoitor. Contra cost. Şi cît am mai umblat, pînă 
l-am găsit, la întoarcere. Îi uitasem adresa. 

La Mila 23, am petrecut o săptămînă de vis. 
Urit. Găzduit de-un lipovean pescar profesionist, 
am mînat lotca omului prin toate girliţele şi 
cotloanele, încercînd să prind ştiuca cea mare. N- 
am prins-o! M-a hrănit însă deadea Stiopka: borş 
pescăresc, preparat la cazanul de rufe, cu apă din 
Dunărea veche, chifte-luţe şi ştiucă, raci fierţi şi 
bibănei prăjiţi. Am mîncat ca-n poveşti. Şi m-au 
mîncat şi pe mine miriadele de ţinţari şi purici din 
zonă. În aşa hal, încît la plecare arătam cu totul 
altfel decît la sosire. Parcă-mi umflase cineva 
obrajii cu pompa. 

După experienţele de mai sus, în care 
„superbombiţa” a jucat un rol decisiv 
(documentaristic vorbind), am purces să scriu 
romanul „De-a v-aţi ascunselea”, a cărui acţiune 
se desfăşoară chiar la Mila 23. 

Mulţi scriitori contemporani, dintre cei mai 
importanţi, mi-au onorat  pragurile 
„superbombiţei”. Pe post de pasageri. Marin 
Preda, Teodor Mazilu, Nicolae Valea, Vintilă 
Ornaru, Iulian Neacşu, Dumitru Dinulescu şi încă 
şi încă. Oameni mari, unul şi unul. 


559 


Numai astfel am aflat o mulţime din tainele 
meseriei, şi-am primit şi-o sumedenie de sfaturi 
preţioase. 

Odată, aducîndu-l pe Fănuş Neagu la Bucureşti, 
bineînţeles de la Sinaia-Cumpătu (moment notabil, 
amindoi însumînd 1/4 tonă), am poposit la 
bufetul de la „Paralela 45”. Unde Fănuş Neagu m- 
a poftit să ascult unele poveţe literare, dar şi să 
consumăm nişte formidabile chifteluţe fierbinţi, 
abia scoase din tigaie. Ulterior, am aflat că 
abuzasem, „folosind” peste 24 de chiftele. Curat 
bîrfă literară. De fapt, răsesem numai 18. lar 
Fănuş nu băuse nimic. Şi-atunci, de necaz, am 
„compus” romanul „De-a puia-gaia”, în care 
pomenesc şi „Paralela 45”. 

Alt prozator, oarecum constănţean de-al 
subsemnatului, imaginativul Costică Georgescu, 
mi-a prilejuit o extrem de utilă călătorie, la 
Provita. Pur documentară. Localnicii m-au bănuit 
a fi protopopul sectorului, care se-ncropise, 
cumpărîndu-şi maşină. Dar m-am încropit şi eu, cu 
subiectul pentru „De-a baba-oarba”. Dedicat unor 
întîmplări din regiunea respectivă. M-a intrigat 
totuşi un anumit lucru. În „superbombiţă” se mai 
aflau şi părintele, genitorul romancierului, şi 
mama sa, şi Marilena, sora lui Costel. Părintele 
poseda ceva barbă. Eu, nu. Pe vremea aceea, mă 
rădeam de două ori pe zi. De ce m-or fi crezut 
cadru superior bisericesc? Numai pentru că eram 
ceva mai dezvoltat? Mari mai sînt şi grădinile 
Domnului!... Şi cum de-o fi rezistat bietul „Fiat”? 
Fuseserăm patru inşi în maşină. Cu personalitatea 
subsemnatului, şase. 

A fi „taxi driver” de scriitori, a devenit pentru 
mine o adevărată pasiune. În ultima vreme, i-am 
transportat de la Sna-gov, unde zăboviseră cîteva 
dulci ceasuri la romancierul Ana-tolie Paniş, pe de- 
alde Petre Stoica şi Gheorghe Pituţ, aflaţi într-o 
stare de înaltă tensiune lirică. Mare bucurie am 


560 


avut. Mai ales că mi-au împărtăşit din vasta lor 
experienţă creatrice. 

Dar pe Geo Dumitrescu, plus Sandu Cociaşu 
(doctor specializat în scriitori), nu i-am cărat pe 
coclaurile Azugăi şi Riîşnoa-vei, cu ani în urmă, în 
căutarea unei oaze de linişte? Pe ca- re-am şi 
depistat-o, ba chiar i-am dat şi-un nume 
„Samigevla” (de la Sandu, Geo şi Vlad). Din nu ştiu 
ce motive, am renunţat prea rapid să ne instalăm 
acolo. Şi ce visuri ne făcusem! Era un loc de-o 
frumuseţe dumnezeiască. Ce-i drept, regiunea 
arăta cam sălbatică. Fără apă curentă, fără pic de 
confort unu sporit, fără jocuri mecanice. Dar a fost 
nemaipomenit. De neuitat. În primul rînd, pentru 
c-am scăpat cu viaţă. „Superbombiţa”, la 
întoarcere, rulase fără frîne, dar şi fără motor. 

Prietenul meu de nădejde, „superbombiţa”, a 
devenit, după cum merita, şi personaj de roman. 
Este prezentă în toate căr- ţile mele. De cînd fac 
şi sport, împingînd din ce în ce mai des la 
maşină, ca să pornească, am slăbit sensibil. Am 
toate şansele s-ajung la o valoare normală. Şi ca 
fizic, şi ca scriitor. Conform cunoscutului adagiu 
latino-sanitar: „Mens sana in corpore sano”. Sau, 
mai pre limba noastră: „cine-mpinge, departe 
ajunge!”... N-aş vrea totuşi să fiu greşit înţeles. 


SI) 


Mă refer la „Superbom-biţă”, nu la alte bazaconii. 


PRIETEN DRAG, DAR ȘI SCUMP 


De cîtva timp, ani să le zicem, trudesc din greu. 
La munca de jos. Asupra acestui roman de 
aventuri... literare, non-stop şi non-fiction. Vreo 
cinci catastife am umplut pînă acum. Şi dacă mă 


561 


încăpăţinez să mai trăiesc cîteva decenii, precis 
voi depăşi duzina (de catastife). 

L-am intitulat „aventuri aproximative”. 
Deoarece pome- nesc despre viaţa mea, care-i un 
adevărat roman humoristic, despre oameni şi 
evenimente ce nu-mi mai sînt atît de limpezi. Fie 
din pricina ceţii care, uneori, îmi învăluie neuronii 
însărcinaţi cu ţinerea de minte, fie că, alteori, nu- 
mi place să-mi amintesc de mutrele unor indivizi 
suspecți (în materie de caracter), sau de păţanii 
amare şi triste. 

Bineînţeles, cînd zic „indivizi suspecți”, mă 
refer la acei cîţiva, puţini la număr, ce-au circulat 
şontic şi şui prin biografia mea literară. Aşijderea 
şi-n privinţa întîmplărilor păguboase, la care a 
contribuit esenţial şi firea mea sentimental-bovină. 

De aceea, odată, l-am consultat pe-un eminent 
critic de branşă: 

— Maestre, ce zici, pot pomeni în romanul meu 
şi pe-aceia ce încă mai continuă să trăiască?... Văd 
că alţi „trecutologi”, apelează numai la decedaţi!... 
Ce mă fac cu viii? 

— Fii serios, domle, nu-i asta problema! 
Principalul e ca, morţi sau în viaţă, oameni să fi 
fost sau să fie... 

Ca o culme, eroul despre care vorbesc, unul din 
cei mai buni prieteni, drag inimii mele (sau cord, 
cum i se mai spune pătlăgicii intercostale), nu-i 
om! 

E maşină! Automobilul, miniturismul meu 
proprietate personală. Care, după cum am arătat, 
m-a ajutat enorm în litera- tura pe care am scris-o. 
Aici însă, voi insista asupra laturii teh-nico-umane, 
dacă-i posibil să mă exprim astfel, a legăturilor 
noastre de amiciţie. Care, fie vorba între noi, nu-s 
de ici de colo. 

Deci, s-o luăm de la început, cronologic şi 
cronofagic. Mi-am cumpărat „Fiat”-ul, devenit 
ulterior „bombiţa” iar mai tîrziu „superbombiţa”, 


562 


de la un cetăţean suspect de simpatic. Dar, tot- 
odată, şi ciudat. Ca să nu zic chiar bizar. Pentru 
că, lucrind individul într-o unitate de import- 
export, a activat mult mai intens la „export”, 
uitind să se mai autoimporte în ţară. Mă rog, 
fiecare şi-o face cu mina lui. 

Vorba lui Tatapetre, bunicu-meu: „Cum îţi 
întinzi, aşa ai să dormi”. Chisnovată observaţie 
psiho-socială. Însă plină de tîlcuri ascunse. 
Dovadă? Vinzătorul, la propriu şi la figurat, a- 
ntins-o! Numai Dumnezeu, săracu, mai ştie cum i- 
o fi somnul. 

O fi avut el ceva pe conştiinţa sa nedată la 
„Nufărul”, deoarece, deşi mă asigurase că 
maşinuţa-i nou-nouţă, cumpărată de el şi rodată 
cu mînuţele sale, după nici două luni m-am trezit 
convocat la miliţie, departamentul circulaţie. 

Şi-astfel am aflat că „Fiat”-ul avea o 
autobiografie cam deocheată. Trecuse prin mai 
multe miîini şi notariate. Nici nu mai era clar dacă 
nu cumva fusese şi furat. 

Totuşi, întrucît eram în posesia unor acte de 
cumpărare în regulă, tovarăşul alb-albastru mi-a 
lăsat-o mie. Urmînd să ancheteze mai departe 
proveniența „Superbombiţei”. 

Şi astăzi, după vreun deceniu şi jumătate, tot a 
mea este. La figurat vorbind. Căci am vîndut-o 
legal. Deci, n-avea bube la dosar. 

Chiar din ziua cînd am cazat-o în curtea 
noastră, de pe Calea Moşilor 172, simţeam că-s un 
conducător auto înnăscut. Mereu ieşeam din casă 
şi mă instalam la volan. Porneam motorul, îl 
ascultam înduioşat, ba mai şi încercam să rulez 
cîţiva metri prin ogradă. Aveam talent, nu? Am 
încercat s-o iniţiez şi pe nevas- tă-mea. În arta 
şofatului. Deoarece nu asimila însă atît de rapid pe 
cît aş fi dorit, i-am demonstrat personal cum stă 
chestia cu marşarierul. Accelerînd în exces. Noroc 
că „Fiat”-ul s-a oprit în teiul de lîngă poartă. 


563 


Altminteri, nu se ştie unde puteam s-ajung. Posibil 
şi-n stradă. Prin gard. Riscant însă, deoarece încă 
nu posedam carnet. Fundul „Bombiţei”, la o primă 
vedere, arăta jalnic. Lejer turtit, şi total inestetic. 

Instructorul meu de conducere auto a fost un 
om minunat, Emil, pre numele său, oarecum şofer 
de profesie. Cînd i-am făgăduit (recompensă) un 
costum de haine, m-a declarat apt de-a mă 
prezenta la examen. După mai puţin de-o 
săptămînă. O săptămînă de groaza lumii. În care 
am stat încleştat de volan, scăldat de toate 
sudorile iadului, cîte şase ore pe zi. De era scaunul 
sub mine ud leoarcă. Nici materialele astea 
sintetice nu-s prea de soi. Asudă mai dihai ca 
pielea de om natural. 

Odată, pe şoseaua ce duce la Snagov (bine că 
nu la Vaslui), i-am arătat lui Penke, bulgăroaica de 
nevastă-mea, ce-nseamnă o frină pusă la timp. 
Cînd a intrat, plină de abnegaţie, cu capul în 
parbriz. Nu s-au spart. Nici parbrizul, nici ţeasta 
neveste-mii. Numai Emil, aflat pe bancheta din 
spate, a nimerit nu se ştie cum şi de ce, între cele 
două scaune din faţă. Abia l-am extras din maşină. 
Pe rînd... Mai întîi picioarele, apoi braţele, însă 
unul cîte unul, că era cam dezvoltat. Mai rămăsese 
de rezolvat problema capului. S-a făcut şi asta. 
Dar numai demontînd scaunele. În schimb, Emil 
era salvat. Şi năuc. Motiv pentru care n-a mai 
reuşit să pună la loc scaunele. 

Numai astfel am ajuns acasă, pe Moşilor, cu 
Emil la volan, însă conducînd într-o poziţie din 
cele mai insolite. Stînd pe ciuci. Şi apăsînd pedala 
de ambreiaj, cu mîna stingă, iar pe cea de friînă cu 
cotul drept. Oricine ar fi văzut atunci maşina pe 
şosea, putea afirma liniştit că asistase la sosirea 
primului turism extraterestru. Fără şofer. Singura 
fiinţă vizibilă, ca şi ne- păminteană, de palidă ce 
era, crispată de frică, putea fi numai nevastă-mea. 
Pe bancheta din spate. Eu însă, lungit pe podea, îl 


564 


ajutam pe Emil la schimbarea vitezelor, el 
nemaiavînd mîini libere. 

— De ce-ai frinat în halul ăla, măiestrică? — m- 
a întrebat acasă bulgăroaica, mînioasă foc. 


— Pentru a evita orice pericol! — i-am răspuns 
ritos. Dacă dădeam peste porc?... Ştii ce 
reprezintă, la rezistenţa materialelor, animalul 
respectiv? 


— Care porc?... Şoseaua era liberă, goală, 
pustie... De unde l-ai mai scos şi pe-ăsta? 

— Un viitor automobilist de excepţie trebuie să- 
şi imagineze orice situaţie posibilă! 

— Aiurea, măiestrică! Cred că-ţi imaginezi 
rimătorul sub formă de muşchiuleţ, cotlete sau 
fleiculiţe, şi încă la grătar... Lasă, că te ştiu eu pe 
tălică! 


EXAMENE CU PILE 


Examenul l-am dat la IMGB. Nu la „Capitală”, 
unde existau serioase şanse de „cădere”. Pusese o 
vorbă bună nea Tudorică Muşatescu, unchiu-meu 
de-al doilea, eventual de-al treilea, la colonelul 
Vlăsceanu. 

Lordul, căci ca un lord arăta, chiar unul englez, 
m-a primit zimbind foarte subţire. 

— Dacă eşti bine pregătit, iei carnetul pe loc... 
Mergi la grasu, c-a primit instrucţiunile de 
rigoare! 

Care gras? Mă lua peste picior, deoarece 
umblasem cu pile? 

— Domnule colonel, aveţi si dumneavoastră 
graşi, pe la Miliție? 

— Dar bineînţeles... Maiorul Grasu, cel cu care 
vei da examenul! 


565 


Maiorul, un tip simpatic, deşi cam slăbuţ, m-a 
chinuit ca pe „hoţul de cal”. Plimbîndu-mă prin 
tot Bucureştiul, pe la toate barierele periferiei. 
Am depăşit maşini, camioane, autobuze, am frînat, 
am virat, cînd la stînga, cînd la dreapta. Grasu 
nimic. Stană de piatră. Şase ceasuri a durat 
calvarul. Cînd am coborit din „Bombiţă”, mă 
clătinam pe picioare. Slăbisem. Pe puţin patru 
ocale. 

A doua zi, înmînîndu-mi carnetul de conducere, 
Grasu mi-a declarat: 

— Eşti destul de bine instruit! Dacă dădeai la 
„Capitală”, luai permisul într-un sfert de ceas... La 
noi, a mers ceva mai greu, că-i sătul colonelul de 
toţi cei care-l iau la sentiment!... 

Mai tîrziu, cînd l-am reîntilnit pe colonel, la o 
recepţie ACR, mi-a suris sibilinic, chestionîndu-mă 
afabil: 

— Ce mai face grasu?... 

— Dacă-i vorba despre subsemnatul, fac bine. 
Conduc ca un Dumnezeu, şi-am cea mai bună 
părere despre omonimul meu, maiorul căruia i-aţi 
sugerat direct, ca de la om la tovarăş, să aibă grijă 
de candidatul lui nea Tudorică... Oare nu-i aşa? 

— Dar matale cum ţi-ai fi închipuit? 

— Pe-atunci, în fel şi chip. Acum, cînd am 
depăşit faza critică, nu-mi mai închipui nimic... 
Totu-i posibil pe lumea asta. 

După ce l-am înţolit pe Emil, de arăta ca un 
domn, am rămas buni prieteni. De-aceea mi-a 
recomandat şi-un mecanic fantastic, care să se 
ocupe de „Fieţelul” meu. Cum Dumnezeu l-o fi 
chemat, asta nu mai ţin minte. Însă mi-amintesc 
perfect de urmările intervențiilor sale. 

Din primele săptămîni, de cînd începusem să 
circul intens cu „Bombiţa”, m-a tot pisat la cap să 
procedez la o revizie generală a maşinii. Nu-i 
plăcea cum toarce motorul, frînele îl 
nemultumeau, mereu găsea ulei sub baie, 


566 


totdeauna îmi suspecta direcţia „Bombiţei”, a mea 
satisfăcîndu-l totuşi parţial. 

Fiind extrem de ocupat, mai ales că manifesta o 
propen-siune deosebită pentru alcoolurile slabe, 
de tip „cărţălău” (vin de sorginte rurală), accepta 
destul de anevoie, şi numai la insistenţe concrete 
(sub formă de hirtii mari), să-mi remedieze 
defectele imaginate de mintea lui aburită. 

Procurîndu-mi personal piesele necesare, a 
schimbat sime-ringurile, saboţii, cilindrii receptori 
de frînă, levierul, două jante, aproape tot. Însă 
mersul motorului tot nu-i plăcea. Priceput 
mecanic. De milioane, chit că mă costase doar 
cîteva mii de lei. Şi-avea şi dreptate. Clonţănea 
ceva la motor, de nu mai dormeam noaptea. 

Abia după vreo săptămîna, cînd, disperat, l-am 
abando- nat şi m-am dus la un autoservice, s-a 
descoperit grava defec- ţiune. Care putea să mă 
coste. Nu viaţa, ci întreg sistemul nervos. Pentru 
că, pe bune, simţeam c-o iau razna. 

În capacele roţilor din spate, în apropierea 
motorului (pe care era cît pe ce să-l schimb), s-au 
găsit cîte patru castane. Ar fi fost prea de tot 
să mi le fi pus acolo mecanicul lui Emil. Nu-i 
posibil. Dar cine atunci? 


VIEŢI PARALELE — OMUL ȘI MAȘINA! 


După cum era şi normal, în primul an am avut o 
serie de accidente. 

Mai notabil mi s-a părut cel de pe şoseaua 
Kiseleff. În plină iarnă, pe-o zăpadă de cinci 
degete, am derapat spectaculos, învirtindu-mă pe 
loc ca o piruetă. Cu care prilej am făcut zob 
un „IMS”. 


567 


Întrucît leşinasem niţel, preţ de-o jumătate de 
ceas, n-am ştiut de ce fusesem capabili, eu şi 
„Bombiţa”. La procesul pe care mi l-a intentat o 
întreprindere din Ploieşti, căruia nu-i dezvălui 
numele, dar se ocupa de fabricarea prafurilor 
pentru spălatul rufelor în familie, am aflat că tot 
eu sînt bun de plată. Pentru strimbarea direcţiei 
„IMS”-ului, pentru trei roţi dezechilibrate, plus 
cea de rezervă, pentru ovalizarea volanului, 
pentru rezervorul de benzină (inclusiv conţinutul), 
pentru tot ce-avea nevoie întreprinderea cu 
pricina ca să-şi transforme  harabaua într-o 
limuzină. 

Indignat, m-am apărat singur. Nu credeam să 
fiu un pledant atît de dotat. Şi-am reuşit. Contra 
sumei de lei 2376. Pe care i-am plătit, pînă la 
sfanţ. Comisia tehnică de expertiză, constituită de 
fabrica respectiva, convinsese mai pregnant. Cu 
acte. Mă rog, unde-i lege, nu-i tocmeală. 

Mai scumpă, chiar mult mai, a fost reparația 
„Bombiţei”, bestia care distrusese goliatul. M-a 
costat cît 1/3 din preţul pe care-l plătisem fostului 
proprietar. Dar ce tinichigii şi me-  canici de 
valoare avusesem! Unul şi unul, că doi erau. Abia 
ieşiţi de la studii. Întreprinse la un stabiliment de 
circuit închis, cu tunsoare obligatorie, unde, 
precis, exista şi-un atelier auto, de şcolarizare. 


Cînd am isprăvit cu belelele, prin vara lui 1967, 
m-a invitat Tom (prietenul şi poetul), să-l vizitez, 
împreună cu nevastă-mea, la casa de creaţie. La 
Bălceşti. 

— Măi nea Vlăduţ, — mi-a zis Tomozei, drumul 
este dumnezeiesc, castelul ca-n basme, iar 
mîncarea de-acolo, taman pentru  gabaritul 
matale!... 

Am greşit amarnic,  neîncrezîndu-mă în 
afirmaţiile poetului. Considerasem că grăieşte 
metaforic, în exces. De aceea, la motelul de la 


568 


Valea Ursului, după ce-am ieşit din Piteşti, mi-am 
făcut plinul, pe vremea aceea respectînd destul de 
aleatoriu dieta prescrisă de amicii de la „Parhon”. 

Cred că de-acolo mi s-a tras pana de la 
Drăganu. Tocmai cînd o luasem pe serpentine, la 
deal, „Bombiţa” n-a mai tras. Motorul mergea, în 
toate regimurile, şi ambalat, şi-n ralantiu. Numai 
roţile nu vroiau să se-nvirtească. 

— E discul de ambreiaj! — m-a asigurat un alt 
posesor de „Fiat”. Chestie de două ore. Orice 
camionagiu vi-l face pentru-o bere... 

Bere era, camioane nu. In zilele acelea, n-aveau 
voie să circule. 

În disperare de cauză, mi-am găzduit maşina în 
curtea unui om tare cumsecade (100 de lei şi-un 
litru de ţuică, pe care mi l-au vîndut nepoţii 
acestuia, dar din butoiul unchiului). Şi-am plecat 
cu nevastă-mea în direcţia Piteştilor. Pe jos. 

Toate maşinile mergeau la deal, numai noi la 
vale. Totuşi, s-a găsit un buldozer în retragere, 
care ne-a dus pînă la marginea oraşului. 

Municipiul era în sărbătoare. August, în jur de 
23. Miro- seau străzile numai a mititei şi cîrnaţi 
prăjiţi. La autoservice, nu mirosea a nimic. Era 
sigilat. L-am găsit pe şef acasă. Om de treabă. A 
acceptat să-mi parcheze „Bombiţa” în curtea sa, 
dacă reuşesc s-o tractez pînă în Piteşti. Ceea ce nu 
credea că-i posibil. 

Totuşi a fost. M-a remorcat un „Fiat”. Topolino 
500. 

După ce mi-am expediat bulgăroaica la 
Bucureşti, am ră- mas s-aştept verdictul şefului de 
la autoservice. Care, după ce ne-am ospătat 
sărbătoreşte prin mai multe locante, mi-a spus 
că, la prima vedere, axele planetare sînt de vină. 
Cele pe care mi le înlocuise mecanicul lui Emil. 
Roase de rugină. Pînă peste poate. 

Aşteptind deschiderea unităţii, două zile am 
vizitat oraşul, în care mă şi născusem. N-am mai 


569 


găsit nici strada unde văzusem lumina zilei, nici 
vreun neam în viaţă. Erau la odihnă, la cimitirul de 
pe Exerciţiului. 

Odihnit bine, peste o săptămînă ajungeam 
acasă. La volanul „Bombiţei”. 


Pe nevastă-mea am împăcat-o, plimbînd-o apoi 
la Giurgiu. Într-o expediţie culinar-piscicolă. Unde 
am tratat-o, chiar la restaurantul din port, cu nişte 
sardele în ulei. Formidabile. „Made in Portugalia”. 


N-a fost călătorie, de dimensiuni ceva mai mari, 
în care să nu păţesc ceva cu „Bombiţa”. lar cînd 
am avansat-o la rangul de „Superbombiţă”, 
belelele au purces să curgă girlă, şi mai dihai. 
Defecţiuni specifice şi nespecifice, tumbăceli şi 
pupături în bot cu alte maşini, pane de caucioace, 
mări Doamne, că nu se mai isprăveau. 

Odată, la Braşov, am şi pierdut-o. Uitasem unde 
o parcasem. Altădată, i-am blocat portierele, 
lăsînd la bord cheile de contact, dar cu motorul în 
mers. Şi care s-a oprit, odată cu terminarea 
carburantului. A doua zi. 

Cîndva adusesem un frigider, taman de la 
Piatra Neamţ, pe portbagajul montat pe acoperişul 
turismului. Era să mor strivit. Pornise „Fram”-ul 
să transforme „Fiat”-ul într-o „Doxa” (ceasul acela 
extraplat). 

lar cînd m-am întors din munţii Hațegului, cu 
un butoiaş de vreo cincizeci de litri, din lemn de 
dud, plin cu palincă de caise, la un hop mai 
zdravăn i-a sărit dopul.  Polobocului, nu 
„Bombiţei”. Şi m-am îmbătat crunt, fără să beau 
nimic. 

O vreme, realizam cîte cinci explozii de cauciuc 
la un drum. Pînă mi-am cumpărat trei roți de 
rezervă. După aceea, n-am mai reuşit să iau nici 
un cuişor. Ani de-a rîndul. Cînd căram în maşină, 


570 


degeaba, ditamai anvelopele, gata montate pe 
jante. 


În ciuda celor de mai sus, „Superbombiţa” mi-a 
fost cel mai bun şi „scump” tovarăş de drum. Din 
păcate, îmbătrineşte şi ea. Ca şi mine. Şi, ca o 
curiozitate, îmbătrînim la fel. În aceeaşi ordine de 
uzare a pieselor noastre componente. O lasă pe 
ea, mai întîi şi-ntii, toba de eşapament, mă lasă pe 
mine. I se descarcă bateria, mi se descarcă şi mie 
cortexul. De i se turteşte o jantă, eu fac o entorsă. 
Ferească sfintu să aibă ceva mai serios la motor, 
c-atunci am rupt-o-n fericire! Nici aşa nu stau prea 
bine cu inima. Dar destui scriitori au fost cardiaci, 
şi-au şi vieţuit îndelung. Mă rog, om trăi şi-om 
vedea! Că timpu-i înaintea noastră. 

Dar timpul trăit pînă acum? În orice caz, nu l- 
am risipit în zadar. De fapt, dacă stau şi mă 
gîndesc mai bine, şi bătrinul Vercea, mîrţoaga de 
la şareta bunică-mii, fusese şi el un fel de 
premergător al „superbombiţei”. incă de pe 
atunci, de cînd îl utilizam pentru deplasările la via 
dintre dafini. Ehei!... 


571 


ÎN CĂUTAREA TIMPULUI... 


CĂ-MI AMINTII DE VIA DINTRE DAFINI! 


Cînd am fost, pentru ultima oară. la via bunică- 
mii, pare- mi-se prin 1940, deci acum vreo 
patruzeci şi patru de ani, o viaţă de om, 
întreprinsesem deplasarea de unul singur. Era 
prin toamnă, iar Maica-mare culesese încă de la 
începutul lui septembrie poama. Mustul fierbea în 
poloboace, şi bătrina îl supraveghea îndeaproape, 
să nu dea pe dinafară. 

Aşa că, dînsa avînd treburi, l-am înhămat pe 
Vercea la şaretă, şi, presimţind că n-am să mai văd 
niciodată peticul de vie din pădurea de dafini 
dinspre Catane, am dat să plec pe poarta cea mare 
a ogrăzii, pe care avusesem grijă s-o deschid mai 
dinainte, să nu mă observe bunică-mea c-o întind. 

Dar, tocmai cînd intenţionam să trag la loc 
lăturoaiele porţii, m-am auzit strigat: 

— Unde plecaşi, maică? Iar te duci la Golenţi, 
după muşterii, să-mi omori armăsarul?... 


572 


Maica-Mare, c-un tîlv în mînă, utilizat pesemne 
la degustarea cominei abia aduse de la cazan, 
privea la mine zîmbind blajin. Avea ochii niţel 
lăcrimoşi, probabil din pricina frunţii de comină. 
Că tare-i mai plăcea! O folosea intensiv, la orice. 
Şi la frecţionarea şalelor măcinate de artroze, şi la 
stăvilirea pîn-tecariţei, dar şi pînă să se-aşeze la 
masă, pretextind că, fără un strop de comină, în 
special de frunte, nu-i funcţionează ca lumea 
stomacul. 

I-am mărturisit adevărul: 

— Maică-Mare, mi-e dor să mai văd via matale! 
Că nu se ştie cînd oi mai putea... Şi nu-ţi fă griji în 
privinţa lui Vercea! Am să-l mîn cu duhul blîndeţii, 
că-i şi el bătrin, ca şi tălică... 

— Deh, maică, aşa o fi! Dacă am ajuns să mă 
asemui cu miîrţoaga, înseamnă că mi-i coasa 
aproape... Mă, beşondritule, mi-s ţeapănă şi nu mă 
dau cu una cu două! Dacă te mai auz o dată că mă 
faci gloabă bătrină, îţi rup ţurloaiele cu bastonu lu 
Tac-tu Sima, aşa să ştii!... Hai, nu mai căsca ochii 
la mine, ca viţelu la poarta nouă... Du-te, că şi mie 
mi se face cîteodată dor de frunza dafinilor ce- 
nconjoară via! Habar n-ai de-o mulţime de 
lucruri... Cînd mergeam cu Sima acolo, a noastră 
era lumea! Ei, Doamne! Fugi, nu mai zăbovi, şi să- 
mi aduci şi mie o creacă de dafin... 

M-am suit în şaretă şi n-am mai stat. Vercea a 
pornit numaidecit, fără a mai fi nevoit să-l îndemn. 
Şi, ca şi cum ar fi ştiut încotro mă trăgea inima, s- 
a îndreptat către şleaul ce duce spre Pisc. Căci pe- 
acolo era drumul la vie. 

După ce-am trecut prin Tunari şi Catane, bătut 
în spate de soarele blînd al acelei toamne, am luat- 
o apoi pe rila dintre dîmburile nisipoase pe care 
creştea pădurea salcimilor ghim-poşi. Cînd am 
ajuns în dreptul puţului cu cumpănă şi ciutură 
spartă, deodată am fost învăluiţi de-o piclă bizară, 
inexplicabilă pentru acea oră, de nămiază. Vercea 


573 


s-a oprit brusc, fornăind speriat. Oricît am tras de 
hăţuri şi l-am rugat să meargă mai departe, nu s-a 
mişcat din loc. 

Atunci, din inima piclelor, m-am auzit chemat: 

— Ei, dănacule, nu mă iei şi pe mine?... 

În aceeaşi secundă, trimbele de ceaţă s-au 
risipit. Şi n-am zărit pe nimeni. M-aşteptam ca 
omul ce-mi ceruse să-l urc în şaretă să fie chiar 
lîngă mine, atît de-aproape îi răsunase glasul. Dar 
nu era. Vercea a purces iarăşi să tragă, urcînd din 
greu dimbul, în vreme ce şareta abia îşi învirtea 
roţile prin nisipul rilei. Cînd am răzbit pe cuşma 
muncelului, l-am depistat pe solicitant. Era 
departe, la vreo jumătate de kilometru, păşind 
anevoie înaintea noastră. L-am strigat: 

— Moşule, hai de urcă-n şaretă! Stai, aşteaptă 
niţel..? 

Nu ştiu de ce mi-a venit să-i zic moş, mai ales 
că nici nu-l desluşeam prea bine. Cred totuşi c-am 
făcut-o din pricina vocii, al cărei timbru, lejer 
răguşit şi ostenit, aducea a glas de bătrîn. Moşul, 
auzindu-mă, s-a oprit şi s-a întors cu faţa spre 
mine. 

Atunci, spre mirarea mea, totul s-a limpezit, 
brusc, şi i-am putut distinge şi chipul, şi statura şi 
îmbrăcămintea. Arăta a tirgoveţ, un bărbat la vreo 
şaptezeci de ani, cu părul alb învol-vorat, purtind 
haine orăşeneşti, şi-avind în mîna dreaptă, un 
baston. Întocmai ca acela rămas de la Tata Sima, 
bunicu-meu pe care nu-l apucasem în viaţă. În 
clipa următoare, privindu-l mai atent, am simţit că 
înlemnesc de spaimă. Moşul semăna 
nemaipomenit cu Tata Sima, aşa cum îl ştiam din 
uriaşa fotografie înrămată ce se afla pe peretele 
din odaia mare. Convins că halucinez, mi-am dus 
mîna la ochi, de parcă aş fi vrut să mi-i şterg. Cînd 
mi-am dezlipit palmele de pe pleoape, bătrînul 
pierise. 


574 


Neliniştit, deoarece mă temeam să nu fi făcut 
vreo insola- ţie, deşi soarele de septembrie nu 
prea ardea, am pornit mai departe. Cînd am ajuns 
la vie, unde-am scos apă proaspătă din fîntîna 
aflată acolo, şi-am băut-o încetişor, sorbind-o de-a 
dreptul din ciutură, miîrţoaga de Vercea s-a 
apropiat de capul meu şi şi-a vîrît şi el botul în 
oglinda apei. Şi-am avut impresia că-mi şopteşte: 

— Nu-ţi fie teamă, bunicu-tău a vrut să-ţi deie 
un semn că te veghează, de-acolo de unde se 
găseşte acum!... 

De fapt, Vercea fornăia zgomotos, adăpîndu-se 
în continuare. 

Asta ar mai fi lipsit, să-mi vorbească şi calul. 
Însă totul se petrecuse numai în imaginaţia mea 
înfierbîntată. De vreo cîteva zile, ştiind că trebuie 
să mă-ntorc la Craiova, eram cuprins de-o 
infinită tristeţe. Şi-aveam şi motive. În primul rînd, 
Fiţa. Fata majurului Costea lu Sîrbu, fostul şef al 
pichetului de grăniceri de la Calafat, acuma scos 
la pensie, încă înainte de vreme. lar Fiţa asta, al 
cărei nume întreg era Sofia, pur şi simplu îmi 
mînca sufletul. Mă înnebunise, nu altceva. 

Am stat la via dintre dafini cam multişor, pînă a 
dat s-apună soarele. Răstimp în care mi-am 
pescuit nişte caraşi, din balta aflată în fundul viei, 
şi i-am fript pe cărbunii rezultați din focul aprins 
cu corzile şi curpenii de viţă rămaşi de la tăierile 
din primăvară. Apoi, după ce-aţipisem binişorel la 
umbra foişorului de pîndă, m-am plimbat ceasuri 
de-a rîndul prin pădurea din preajmă. Tot 
nădăjduind să-l reîntilnesc pe moşul dintre 
dîmburile de nisip. Şi asta, în ciuda faptului că 
eram încredinţat c-avusesem vedenii. 


Cînd am ajuns acasă, niţel obosit şi sleit de 
straniile mele păţanii, le-am găsit pe Maica-Mare 
şi pe Mama Lena în bucătărie. Laolaltă cu fina 
Frusina şi fina Marița, cu ţaţa Catariţa, vecina de 


575 


peste drum, şi ciciu Todor, un neam îndepărtat de- 
al bunică-mii. Beau samatoc, şi ronţăiau nuci 
murate. Intrind peste dinsele, Maica-Mare s-a 
prins imediat că mi se întimplase ceva neobişnuit. 
Şi, numaideciît, s-a şi interesat: 

— Ce-i, maică, întîlnişi pe cineva?... 

Intrigat de întrebare, i-am dezvăluit totuşi 
adevărul: 

— S-ar părea că l-am întîlnit pe Tata Sima! 
Năuceală, bineînţeles. Căci bunicu-i dus de mult... 

— Ştiam c-o să-l vezi, Vladule maică, — mi-a 
spus bătrina, aproape în şoaptă, l-am visat az- 
noapte, şi mi-a zis c-o să te caute!... 

Fina Frusina, un monument de femeie, bălaie şi 
mătăhă-loasă, cu ochi sfredelitori, a privit ciudat la 
bunică-mea. Apoi, din senin, s-a apucat să 
povestească despre nişte întîmplări de demult, cu 
strigoi şi moroi. [aţa Catariţa, ajutată de fina 
Marița, a pornit şi dînsa să-mi împuieze capul. Că 
bărbatu-său, mort în război, o vizitează mai în 
fiece noapte, şi-o  povăţuieşte cum să-şi 
chivernisească gospodăria, cînd să iasă la cules, la 
secerat, la adunat porumbul. Fina Marița, fără să 
scoată o vorbă, dădea mereu din cap, pentru a-i 
întări spusele, ca şi cum ar fi asistat la întîlnirile 
dintre cei doi. 

În noaptea aceea, n-am izbutit s-adorm decît cu 
greu. Dacă n-ar fi fost Domnica şi Vetuţa, fetele 
finei Frusina, care, urmînd să fie înzestrate de 
Maica-Mare, o ajutau în gospodărie, pînă la 
măritiş, cred că înnebuneam de spaimă. Întrucît 
dormeau în odaia de lingă bucătărie, iar eu mă 
zvircoleam în camera alăturată, în aşa hal, încît la 
un moment dat am şi căzut din pat, doborînd 
totodată şi ligheanul de pe lavoar, fetele au năvălit 
peste mine speriate, să vadă ce-am păţit. 

Le-am relatat şi lor ce mi se întimplase la vie, 
precum şi ce povestiseră fina Frusina şi ţaţa 
Catariţa. 


576 


— Bă, năşicule, te iei şi tălică după gura lor? — 
s-a mirat Domnica, încercînd să mă liniştească. Îţi 
fierbe sîngele-n vine, că eşti tînăr şi buiac, şi de- 
aia ţi s-a părut la vie că l-ai văzut pe naşu ăl 
bătrîn... 

Vetuţa, mai mică şi mai nevinovată, i-a propus 
soră-sii: 

— Hai, fă Domnico, să-l luăm pe năşicu să se 
culce lîngă noi... Poate-i trece spaima! 

Domnica, semănîndu-i maică-sii, din toate 
punctele de vedere, şi la chip şi la trup, nu însă şi 
la minte, nu s-a lăsat prea mult îndemnată. Aflată 
numai în cămaşă de noapte, dintr-o pinză de casă 
suficient de transparentă, m-a tras din pat şi m-a 
virit în culcuşul lor, între ea şi Vetuţa. 

Finuţele dracului, m-au întărîtat şi mai rău. 
Spaima îmi trecuse, însă m-apucaseră toată 
năbădăile. Aflaţi tustrei sub macatul subţire, tot 
frămîntîndu-ne să ne găsim locul, că nopţile încă 
erau calde, cămăşile de noapte ni se sumeseseră 
pină la buric. Prefăcîndu-se adormite, Domnica şi 
Vetuţa se tot împingeau în mine, cu cărnurile lor 
pietroase şi încinse. Le ardea de joacă. De fapt, 
cam acesta era obiceiul locului. Fetele, la ghiluş, 
hora de la răspîntia liniilor, cum li se spunea la 
Poiana  uliţelor satului, cînd pornea să se- 
nnopteze, trăgeau dănacii pe lîngă garduri, şi-i 
întăritau. Bineînţeles, mai înainte de nuntă, nu se 
petrecea nimic. Acuma însă, nu-nţelegeam ce 
urmăreau finuţele. Că doar nu era să mă 
căsătoresc cu ele, şi încă cu-a- mîndouă. 

Nemaiputînd rezista, am fugit afară, în ogradă. 
Numai în cămaşă de noapte. Fericit că scăpasem 
de ispita diavolului, am rătăcit pînă spre zori, 
încercînd să-mi răcoresc nervii. Uitasem de 
strania întîlnire dintre dîmburile de nisip, uitasem 
şi de moroii şi strigoii finei Frusina. Din păcate, 
Domnica şi Vetuţa, cu nebuniile lor, îmi amintiseră 
de Fiţa, fata majurului. De fapt, din pricina ei 


577 


plecasem la vie, dorind să uit de toate şi de tot. 
Peste trei zile, trebuia să părăsesc Poiana. Şi nu- 
mi convenea deloc. 


„„DOMNIŞOARA MARUCA SCHIAVONI” 


Pe Fiţa lu Costea lu Sîrbu o cunoscusem la 
balul de Sfînta Mărie-Mică, pe opt septembrie. 
Cînd, în sala berăriei din centru, tineretul 
intelectual al satului petrecuse o noapte de 
pomină. Totul fusese organizat de nea Chițu 
Marincu, învățătorul cel mai vechi din comună, 
poreclit şi „[ui”, din pricina propensiunilor sale 
către preparatul din prune. Dînsul angajase şi „or- 
chestra”, în realitate formaţia instrumentală a 
satului, care cînta la înmormîntări, nunţi şi 
ghiluşuri, şi alcătuită doar din două clarinete, o 
tobă şi-o goarnă. 

Iar cînd Fiţa se produsese cu „Piatra, piatră de 
e piatră...”, pur şi simplu îmi pierdusem minţile. 
Pînă atunci, nu numai că nu întilnisem o 
asemenea frumuseţe de fată, dar nici nu-mi fusese 
dat s-aud o voce atît de bine impozată, penetrantă 
şi cu totul neobişnuită. Avea o emisie specifică, 
tinzînd spre regis-trele joase, în stare să mişte şi 
inimile cele mai nesimţitoare. Tulburat, imediat 
după ce-şi terminase „numărul”, mă dusesem de-a 
dreptul la nea Chițu, şi-l rugasem: 

— Prezintă-mă fetei ăsteia, c-altminteri nu ştiu 
ce-o să se-ntimple!... 

— Bă nepoate, eu te prezint, dar bagă de seamă 
ce faci, că-i fată de militar, şi dacă te prinde tac- 
su cu ea, o să fie vai  şi-amar de oasele tale! Mai 
sînt vreo doi dănaci băgaţi în spital, la Băileşti!... 

După ce ne făcuse cunoştinţă, nea Chițu 
Marincu, neam de-al nostru, ceva mai 


578 


îndepărtat, ne lăsase singuri şi se cărase la bufet. 
Unde-l aşteptau sticlele cu ţuică, puse la gheaţă, şi 
castraveţii muraţi... 

lar eu şi cu Fiţa, intimidaţi oarecum, mai ales 
de cînd îi mărturisisem că sînt poet, iar ea-mi 
spusese că vrea să se facă „artistă populară”, ca 
Maria Tănase, ne-am luat de mînă şi ne-am 
retras în curtea din dosul berăriei. 

Acolo, scăldaţi de lumina palidă a unicului 
felinar de lîngă gard, i-am recitat din Eminescu, 
„Pe lîngă plopii fără soţ” şi „Atit de fragedă te- 
asemeni / cu floarea albă de cireş”. Iar Fiţa, adînc 
zguduită de versurile ascultate, mi-a cîntat „in 
sotto voce”, numai pentru sufleţelul meu, 
„Ciobănaş la oi m-aş duce”. Spre ziuă, după ce- 
ajunsesem şi la un schimb de sărutări nevinovate, 
de mă trecuseră tot soiul de curenţi electrici pe 
şira spinării, ne-am declarat reciproc dragostea. 
Exact ca-n filme. Amor la prima vedere. 

Şi-a urmat şi-o a doua vedere. Şi-a treia, şi-a 
patra, şi toate celelalte. Cînd, după ce se lăsa 
noaptea, ne-ntilneam, ferindu-ne de ochiul vigilent 
al grănicerului (fost), pe malul bălții din grădina 
lui Stănoiu. Era, mai curînd, un fel de băltoacă, 
ceva mai mare totuşi, din care zarzavagiul îşi 
scotea apa pentru udatul produselor sale agro- 
alimentare. O apă destul de suspectă, deloc 
limpede, fiind îmbicsită de lintiţă şi alte impurități 
vegetale, ca mătasea broaştei, cotoare de ardei 
gras, coji de lubeniţe şi pepenoaice. 

O săptămînă dăinuise poemul nostru de amor. 
Pur artistic. Un autentic recital de poezie şi 
muzică. Eu îi dădeam înainte cu Eminescu, ba 
îmi sporisem repertoriul abordîndu-l şi pe Mi- 
nulescu, iar Fiţa îmi cînta numai „Piatra, piatră, de 
e piatră...” Chestia cu „Ciobănaşul” o abandonase, 
Poiana fiind un sat eminamente „arabil”. 

Însă, în cea de-a opta zi, se produsese 
catastrofa. Care şi-acum punea sub semnul 


579 


întrebării viitoarea noastră întîlnire, stabilită, 
dealtfel, încă din seara balului. Nu era vorba de-o 
întîlnire obişnuită. Căci, slavă Domnului, dintr- 
astea aveam şi cîte două pe zi. Nu, ci de-o 
întîlnire a majorităţii tineretului şcolar dezvoltat, 
care dorea să-l sărbătorească pe nea Chițu Ma- 
rincu, la dînsu acasă, cu prilejul zilei sale de 
naştere. Cînd avea să fie tămbălău mare. Cu 
muzică şi dans, recitări şi alte numere 
spectaculare. 

De n-ar fi fost ideea aceea sinistră, a Fiţei, de-a 
se plimba pe malul băltoacei, în loc să stea 
liniştită sub roata de apă, unde ne pupam intensiv, 
de mama focului, nu s-ar fi întîmplat ni- mic grav. 
Însă Fiţa insistase: 

— Hai, mă Adule, nu te lăsa atita rugat, zău 
aşa! Vrei să-ţi cad în genunchi, ca să mergi 
cu mine pe malul înverzit al lacului?.., 

Deşi mă enerva cumplit şi mă scotea din 
balamale diminutivul pe care mi-l administra Fiţa, 
nu-mi plăcea nici metafora exagerată cu „malul 
înverzit al lacului”. Care lac?... Şi-apoi, chiar dacă 
era înverzit, din pricina mătăsii broaştei, ce se 
întinsese pînă şi pe pămînt, mal era ăla? De unde 
şi pînă unde... Mai curînd, se putea spune că-i 
un soi de mocirlă chiftoasă, ceva mai groasă ca o 
mămăligă. Şi care nu se ştia niciodată de unde 
începea şi unde se termina. 

Fiţa, în seara aceea, îmbrăcase o rochiţă, 
drăguță, dintr-un gaz subţire, ca un tifon, albă şi 
plină de volănaşe. Era convinsă că-mi va rupe 
gura. De unde să ştie, nefericita, că lucrurile 
aveau să se petreacă pe dos? 

Nici n-apucase să facă vreo doi, trei paşi pe 
„malul înverzit”, după ce mă rugase s-o iau de 
mijloc, ca totul să decurgă cît mai romantic, şi Fiţa 
a dispărut brusc din cîmpul meu vizual. 
Prăbuşindu-se în văgăuna săpată de Stănoiu, în 
„malul” acela afurisit, pentru captarea apei 


580 


utilizate la irigarea fitaralelor de ceapă, gogoşari 
şi ciuşti. Pitită sub plapuma de mătasea broaştei, 
n-o văzusem nici eu, şi nici Fiţa. Şi nici n-am fi 
avut cum. Ea privea spre lună, transportată, iar eu 
la sînii divei pe care-o înlănţuisem de talie, 
examinîndu-i mugurii ce  împungeau  pînza 
subţirică a rochiţei. 

— Fiiţooo! — am răcnit eu disperat, dar absolut 
inutil, deoarece capul fetei se afla la vreo zece 
centimetri sub nivelul apei. 

Apoi, dîndu-mi seama că Fiţa avea toate şansele 
să nu mai reapară la suprafaţă, m-am azvirlit 
vitejeşte în tău. Nu era o problemă, cu-atit mai 
mult cu cît, de fapt, am căzut, fără să vreau. De ce 
să mă laud? Văgăuna era lingă mine, iar eu fu- 
sesem lingă Fiţa. 

Gropanul avea vreo trei metri în diametru, iar 
ca adincime maximum doi. Deci, n-am avut 
dificultăţi cu extragerea Fiţei din apa mocirloasă şi 
împuţită. Apucînd-o zdravăn de umerii rochiţei, am 
scos-o imediat. Rochiţa. Apoi, a urmat şi Fiţa. Ab- 
solut nudă. Nici pantalonaşii nu-i avea pe ea. Sau 
poate, nici nu-i avusese. La Poiana, nu se prea 
purtau. Ca să nu se simtă stressată, i-am strigat în 
timpan, după ce-am întins-o pe-un pămînt mai 
ferm. 

— N-ai motive să te ruşinezi, Fiţo, draga mea, 
că eşti toată îmbrăcată... Într-un veşmînt de 
mătase. De mătasea broaştei. Şi nu se vede nimic! 

De fapt, n-o minţeam. Chiar că nu se vedea 
nimic. Atît era de gros stratul de depuneri 
vegetale. 

După ce s-a spălat de mizga verzuie, sub apa 
roții aflată în dotarea grădinii, pe care-am învîrtit- 
o stînd cu spatele la Fiţa, am fost nevoit să-i cedez 
pantalonii mei (foşti) albi, acuma verzi. Căci, din 
păcate,  rochiţa  Fiţei, confecționată dintr-un 
material modern, de celofibră, sub acţiunea apei 
se dezintegrase, dizolvîndu-se complet. Ce-i drept, 


581 


mai rămăsese ceva, ca o grămăjoară de cocă. Dar 
nu se putea folosi. Decît, eventual, sub formă de 


pap. 


Întrucît Fiţa îmi înapoiase pantalonii, spălaţi şi 
călcaţi, prin intermediul lui nea Chițu Marincu, 
care mi-i adusese în seara zilei următoare, ca să 
nu-l vadă Maica-Mare şi să-l ia la trei păzeşte, 
fiindcă făcea pe  mijlocitorul,  căpătasem 
convingerea că nu-i supărată pe mine şi nu-mi 
purta pică. 


Aşa că, întăritat de acţiunea „liniştitoare” 
întreprinsă de Domnica şi Vetuţa, în noaptea 
aceea furtunoasă, mă gîndeam acum la apropiata 
petrecere, cînd aveam să mă revăd cu fata 
majurului. 

Petrecerea s-a desfăşurat în cele mai optime 
condiţii. Nea Chițu s-a îmbătat cui, iar tineretul a 
dansat înfierbîntat tot felul de dansuri moderne şi 
jocuri populare locale. Rustemul şi răciniţa, în 
special. Eu, aşteptind apariţia Fiţei, am stat în 
banca mea. N-am băut, n-am dansat. Ci m-am 
rezumat să gust cîte ceva din preparatele servite 
de cina Măriuţa, mătuşa-mea, nevas-ta lui nea 
Chițu. 

Spre dimineață, cînd petrecerea se-ncinsese, 
iar eu dîrdi- iam de enervare, tot aşteptind-o pe 
Fiţa, s-a aflat şi vestea cea mare. Majurul o bătuse 
măr pe fie-sa, cerîndu-i să dezvăluie misterul 
dispariţiei rochiţei din gaz, iar diva, fără să-i 
mărturisească adevărul, fugise din sat. Împreună 
cu unul din băieţii lui Enuică. Proaspăt absolvent 
al şcolii de ofiţeri de intendenţă. Acuma, după cum 
m-a informat Ducă, cel care adusese senzaţionala 
ştire, fostul grănicer umbla după mine să-i spun 
tot ce ştiam despre fie-sa, rochie şi Enuică. 

Distrus şi demolat sufleteşte, n-am mai plecat 
la Craiova. Ci, ascuns în odaia de lîngă grajd, o 


582 


săptămînă întreagă am stat şi-am lucrat ca un 
cîine. Scriind nuvela  „Domnişoara Maruca 
Schiavoni”. Pe care am aşternut-o dintr-un foc pe 
hîrtie igienică, din aceea dreptunghiulară. 

Fusesem trădat! În loc de altă răzbunare, îi 
rezervasem Fiței soarta eroinei mele. De fapt, o 
şi merita. Cu-atît mai mult cu cît dînsa îmi 
inspirase subiectul. Oarecum, totuşi. Chiar şi 
astăzi mă mir, recitindu-mi nuvela, cum de- 
ajunsesem la destinul bizar al Marucăi mele, 
pornind de la Fiţa. Mari sînt misterele „creaţiei” 
literare. 

După ce-am bătut-o, la maşină, bineînţeles, pe 
domnişoara Schiavoni, am expediat-o la „Universul 
literar”. Unde, spre surprinderea mea, a apărut 
pe-aproape o pagină întreagă. In 1942. Sînt 
patruzeci şi doi de ani de-atunci. Era începutul. Şi 
cu asta ar trebui să sfirşesc. Dar stau pe gînduri şi 
mă tot întreb: cît de striînsă e legătura între viaţa 
unui scriitor, cu întîmplările pe care le-a trăit şi 
oamenii pe care i-a cunoscut, şi cărţile sale? 

În ce mă priveşte, nefiind dăruit cu harul 
plăsmuirii, mai tot ce-am scris, pînă astăzi, se 
trage numai din ceea ce-am văzut direct şi 
personal. l-am virit în cărţile mele, sub o formă 
sau alta, pe toţi cei dragi, sau mai puţin dragi, 
întilniţi în lungul drum al zilei către noapte. Şi pe 
bunicu-meu, Tatapetre, şi pe tanti Ralita, 
personaje existente în romanele „Extravagantul 
Conan Doi” şi „Contratimp”, şi pe cei străini de 
neamul meu, dar care mi-au fost aproape de suflet. 

Căci, după cum spunea diriginta Moira 
Ghergidap, din „De-a v-aţi ascunselea”, în prostie, 
bineînţeles, „orice viaţă-i un roman, şi orice roman 
e-o viaţă!” 

Curată prostie... Însă cuprinde şi-o fărîmă de 
adevăr. 

Totul este cum o suceşti şi-o  învirteşti. 
Literaturiceşte vorbind. 


583 


Deci, cu bine, pe curînd! 


SFÎRŞIT 
(provizoriu) 


584 


Lector: FLORIN MUGUR 
Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCANESCU 
Apărut: 1984. Bun de tipar 20.06.1984. 

y Format 16/61X86. Coli tipo 29 $ 
Comanda nr. 40 255 
Combinatul poligrafic „Casa Scînteii” 
Piața Scînteii nr. 1, Bucureşti, 
Republica Socialistă România 


585 


587