Marin Preda — Viata Ca O Prada

MARIN PREDA 


MARIN PREDA 


Viaţa ca o prada 


„Dacă aşi şti că efortul pentru scrierea unui roman mă 
poate costa viaţa, mi-aşi lua toate măsurile de siguranţă 
pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să 
mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea 
de a renunţa la scris, nu aşi lua-o.” 

Marin Preda 


Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când 
o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. 
Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe 
scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de 
recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, 
eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: 
„Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!” Şi cel ce rostise 
aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi 
rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam 
strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza 
privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe 
pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să 
dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în 
loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, 
făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: „la-o, mă, 
şi pe-asta!” Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la 
toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. 
Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să 
rupă din ea şi să mănânce. 

Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de 
acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a 
dovedit. Totuşi aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, 


deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi 
nu 0 data e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine. 

N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la 
şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ 
doar sa mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai 
mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie 
a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul 
an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind. 

Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a 
doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că 
învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce- 
am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi 
cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la 
începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. 
Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese 
să-mi cumpăr cu ei „măcar Citire”. M-am dus acasă la 
învăţător, pe care l-am găsit în curte cu alţii, beau cafele şi 
jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. l-am spus ce 
vroiam, şi el a întins mâna şi i-am pus în palmă mica 
monedă galbenă. 

— Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo 
douăzeci şi cinci de lei. 

— Dom'le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă 
gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi 
spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că 
nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce 
scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu 
pot să scriu în caietele altora. 

— Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi 
cumpăr un maculator. Da' tac-tău de ce nu-ţi dă bani de 
cărţi, că nu e om sărac? 

— Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai 
cumpere şi cărţi. 

— Aşa e, a zis învățătorul senin, şi a dat creanga de măr pe 
sub care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi 
continue jocul întrerupt. 


În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa 
să mă duc la şcoală a devenit, practic, un fapt, deşi din gură 
nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar 
când am putut merge desculţ; şi atunci am trăit acele ore 
de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar 
fi dezvăluit s-ar fi petrecut o catastrofă. Conştiinţa măsura 
proporţiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele 
tremurau: nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul 
întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destrămat şi eu aş fi 
apărut în ochii învățătorului aşa cum eram şi nu cum, prin 
nu ştiu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai 
buni... Se apropia sfârşitul anului şi dascălul examina toată 
clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază şi pe cine 
lasă repetent. Scotea câte cinci sau şase la tablă şi îi 
asculta. Jumătate din ei parcă învăţaseră ceva, cealaltă 
jumătate însă parcă nici nu trecuse pe la şcoală şi atunci 
învățătorul începea să-i bată la palmă cu o nuia de corn 
foarte ageră, de care tot unul dintre noi făcuse rost. Era 
atât de furios încât uneori îi bătea la palmă pe toţi cei care 
erau scoşi odată, deşi unii dintre ei protestau indignaţi că 
ar fi răspuns bine la întrebările puse. Aşteptam tremurând 
să-mi vie rândul. Nu ştiam nimic şi ascultam înfiorat 
planşetele care umpleau clasa. Băieţii suportau bine 
loviturile în clipele când le primeau, dar în bănci nu mai 
puteau, fluturau mâinile înroşite în aer, sau şi le vârau 
deznădăjduiţi între genunchi. Plângeau cu înverşunare şi 
obidă nedefinită fiindcă niciunul nu ştia să urască, durerea 
lor era pură şi în ea puteai ghici cel mult protestul 
împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, şi nu a 
învățătorului sau a şcolii, cu cărţile şi istoriile ei care 
trebuiau învăţate cu sila. 

Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. A doua zi, 
văzând cum stau lucrurile, în loc să fug şi îndărăt să nu mă 
mai uit, am venit totuşi la şcoală, deşi ştiam ce ar putea să 
mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele 
următoare. Şi pentru ca această întâmplare să fie dusă 


până la capăt, în nefirescul ei, la sfârşitul anului m-am 
pomenit printre premianţi. 

Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în 
toamnă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot 
nu-mi luă cărţi. încetul cu încetul însă se răspândi întâi 
printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta 
carte încât era clar că după terminarea cursului primar 
trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la 
şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest 
lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în ciuda 
faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se părea 
că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici 
„amintiri”; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un 
sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, 
şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi 
existat. 

Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale 
Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o 
Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la 
vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui 
de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. în 
realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec 
prin care însă soarta mă ferea de o prăbuşire. 

Nu există o fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul 
primejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai 
mult cu cât raţiunea nu-şi dă seama de nimic. Tatăl meu era 
posomorât şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu 
se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl 
împiedica, pesemne, să înţeleagă avertismentele turburi pe 
care le simţea zdruncinându-i credinţa în steaua mea. Ce 
eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui 
băiat că într-acolo unde mergeam ne aştepta lumea cu 
braţele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din 
căruţă, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Şi 
dacă toată lumea se înşela? Învățătorul acela care mă 
premiase fără să ştiu nimic murise demult şi luase cu el în 


mormânt secretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu 
fusese niciodată convins că nu se petrecuse atunci ceva 
firesc. Ai mei toţi ştiau bine că sunt un bleg, totuşi de ce mi 
s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aş fi meritat-o? 
Asemenea gesturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie 
sau din părtinire, dar ce l-ar fi putut îndemna pe un 
învăţător care nu era mai bun decât alţii, ba chiar era mai 
rău, suferind de piept, şi folosind foarte des nuiaua, să mă 
scoată din blegia mea vizibilă şi să mă împingă de la spate 
în faţa satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut 
toată clasa şi i-am sărutat mâna acestui om slăbuţ, stins în 
floarea vârstei, cu o mică mustață neagră şi cu o expresie 
ca de icoană pe chipul său supt de suferinţă, nu-mi apare 
niciodată în amintire fără un adânc fior: e pentru mine 
semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, 
că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul intuiţiei noastre îl 
poate abate din mersul lui implacabil. Şi că, odată înfrânt, el 
cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în 
conştiinţă de fiecare dată o spaimă, semn că nu te va 
proteja la infinit. 

Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. 
EI se apropie la un moment dat de botul cailor şi trase 
căruţa la marginea drumului. Alături era o poiană şi o 
fântână. O fată desculţă îşi spăla picioarele, apariţie parcă 
de vis pe aceste ţinuturi necunoscute cu văi adânci şi 
dealuri uriaşe. Se sui apoi lângă mine. Rămase câtva timp 
tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe 
picior şi mă mângâie cu o milă nesfârşită pe care a trebuit 
să treacă douăzeci de ani ca s-o înţeleg. Apoi îmi spuse cu o 
duioşie izvorâtă numai din tristeţea pricinuită de hărţuiala 
la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei 
soiuri de copii, şi pe care numai eu şi mama i-o cunoşteam. 

— Domnule, unde ne ducem noi acum? 

Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare 
ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne 
duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care 


se îndreptau ca şi a noastră spre oraşul de munte cu 
renumita lui şcoală, a noastră nu va face parte din cele care 
se vor întoarce cu speranţele pierdute? 

— Îţi pun această întrebare, a continuat el ca şi cum mi-ar 
fi spus pentru întâia oară ceea ce avea sa urmeze, când de 
fapt totul fusese demult răsucit pe toate feţele, ca să ştii ca 
n-ajunge să reuşeşti să treci din trei sute, câţi am auzit că 
sunt înscrişi, printre cei patruzeci admişi. Trebuie să fii 
printre cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin! 
Mi-am dat capul pe spate: 

— Heeee! Şi d-aia ai tras tu căruţa la marginea drumului! 
Din mers nu puteai să-mi spui, heeee! 

Şi l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă şi alţii şi am 
continuat să behăi. 

— Nu, că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a 
zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforţare, 
să rămână în mijlocul acestei simplităţi care ne-ar fi izbăvit 
de toate grijile şi de toate temerile. Spunem că n-au mai 
fost locuri şi gata. Altfel îţi închipui ce rău o să fie. Ce-o să 
te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că 
n-o să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii care or să râdă 
de tine. 

Mă uitam la el şi ca totdeauna glasul cu care îmi spunea 
aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai puţin ceea ce spunea. 
Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză. Reieşea 
în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă 
n-ar fi împănată cu proşti. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, 
aşa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt 
un copil, puţini sunt cei care cu adevărat se pricep să le 
facă faţă. Şi atunci? 

— Şi ce vreai tu acum de la mine? 

— Te întreb. Ştii?! 

— Ce să ştiu? 

— Cum ce să ştii? Păi despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu 
carte? 


Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că 
ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau că ştiu toată istoria 
Evului Mediu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu? 

— la spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă şi 
el însuşi că această idee nu-i venise mai demult în minte, 
care sunt bogăţiile ţării? 

Vroia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că ştiu şi 
să se liniştească. 

— Care sunt bogăţiile ţării? Eeee! Heeee! 

Şi l-am arătat iar cu mâna, să fie martori şi alţii, şi să râdă 
şi ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuşi, 
redevenind senin şi a pus mâna pe hăţuri. Convingerea mea 
îl subjugase. 

La Câmpu-Lung am ajuns pe seară şi am tras sub 
şoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am 
învelit cu cerga, care nu ţinea însă deloc de cald. 

— Ce e cu tine? m-a întrebat. 

— Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind. Mi-e 
frig, pune dulama pe mine şi ia cerga asta de-aici. 

Mi-a adus să mănânc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă cu ţuică 
în mână. 

— Bea şi tu, zice, mi-o dădu mocanu' ăsta de-alături. A tras 
şi el cu căruţa cu noi, e de prin Răchitele. Are şi el un copil 
să-l dea la şcoală. A venit cu el în căruţă şi cu un butoi, eu 
zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac faţă? 
Se duce şi dă la unul şi la altul şi ţuică şi bani şi admitem 
cazul că şi băiatul e bun. între tine şi el nu-l alege pe el?! 

N-am putut nici să mănânc, nici să beau şi nici nu mai 
auzeam bine ce spunea. Dimineaţa m-am trezit mirat că nu 
prea îmi simţeam greutatea corpului. Ştiam ce e, dar 
această boală, frigurile, îmi trecuse demult şi niciodată nu 
mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus 
tatălui meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăşi 
frigurile, de astă dată am mâncat bine şi starea aceea de 
slăbiciune mi-a trecut. 


Am plecat la şcoală. Curtea era imensă, plină de copii şi de 
părinţii lor. Vederea mocanilor cu pălăriuţele acelea ca nişte 
ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strânşi pe picioare m-a 
înveselit şi am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu 
însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în 
timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, şi că n-or fi 
avut toţi ambiția să-şi dea copiii aici şi nu în altă parte: 
păreau nu trei sute, ci parcă o mie. 

Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiş, 
era apelul şi vizita medicală. Nu trecu mult şi ieşi un ins 
care ceru foarte autoritar să se facă linişte, după care 
începu să ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr 
foarte mulţi, nu se mai tenninau. Cât timp să fi trecut? O 
jumătate de ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panţirescu 
Toader, prezent, toaderii ăştia erau foarte numeroşi. Tocmai 
mă miram de ce mocanii îşi spun 'Toa-der şi nu Tudor, când 
deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre 
mari şi cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat şi 
negru, se lăsă liniştea. Se strigase un nume şi nu răspundea 
nimeni. În clipa următoare insul care citea de pe listă 
repetă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic. 

Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel 
strigat. O fi renunţat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui 
să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare 
o voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se 
retrăseseră părinţii, şi o mână brutală mi se înfipse în umăr. 

— Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram 
ala! Cum de uitasem? Omul care făcea apelul ridică fruntea 
din hârtii şi îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înţeleg ce 
anume, găsind în sinea mea, cum aveam să fac totdeauna, 
gata pregătită nepăsarea şi justificarea ei: am ştiut eu de ce 
nu mi-am înţeles numele. lar pe ăla... şi n-o să-i dau eu lui 
explicaţii de ce l-am făcut să mă strige de două ori. Aşa, 
uneori trebuie sa strigi pe cineva de mai multe ori, nu toţi 
oamenii seamănă unii cu alţii. N-am auzit, fără să fiu surd. 
Ei şi? 


Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a 
terminat pe la orele trei. Dezbrăcaţi, eram cercetaţi fugar 
de doi doctori, dintre care unul, care purta ochelari groşi, 
ne punea o carte în faţă: trebuia să citim din ea de la o 
anumită distanţă. N-am putut citi de la distanţa vrută de el 
şi atunci mă apucă de ceafă, spunându-mi să nu mă aplec. 
Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine?! 

Revenind după câteva ceasuri în aceeaşi curte, acelaşi ins 
care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece 
candidaţi respinşi la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De 
astă dată îmi auzii clar numele. 

— Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul 
meu? 

— Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să şi-i 
strice şi mai tare dacă intră la şcoală. N-avem dreptul să ne 
luăm răspunderea. 

Va să zică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai 
poarte ochelari şi să înveţe carte. N-am înţeles de ce s-a 
purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înţeles, dar eu nu 
eram curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han 
şi am plecat. 

— De unde au ştiut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl 
meu într-un târziu: 

Acum arăta liniştit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat 
aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt aşa cum te naşti cu 
ei, ce poţi să faci! 

— M-au pus să citesc, zic. 

— Ei, şi tu n-ai văzut? 

— Ba da, dar nu aşa bine! 

— În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că 
acasă, aşa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?! 

Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar 
nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem 
atâţia ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum 
pentru mine. 


— Şi daca ne ducem noi la Miroşi? zise tata cu un glas din 
care înţelesei că ezitase îndelung până să-mi spună acest 
trist lucru. 

La Miroşi era o şcoală numită „de arte şi meseni”, cu o 
durată de patru ani, învăţai în ea tâmplărie, tinichigerie, 
croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roţi, 
potcoave, să dai zimţi la seceriv să ascuţi cazmale şi otice, 
să faci căruţe, gabriolete! Ce mai încoace şi încolo, ca 
locan!). 

— Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar şi poate, 
fiindcă cine vine? De-ăia cu capetele mari cât dovlecii, care 
nu sunt în stare de altceva şi sunt şi bogaţi, plătesc 
întreţinerea, aduc de-acasă alimente, plus şapte mii de lei 
taxele de internat. Trebuie să-şi cumpere şi cărţi! 

Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se 
întâmple la Câmpu-Lung, sau auzise toate astea din 
întâmplare şi socotea acum că acest drum era totuşi mai 
bun decât întoarcerea acasă? 

I-am răspuns să mergem şi la Miroşi, gândind în acelaşi 
timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu, deşi îmi 
dădeam seama că voi avea atunci şaisprezece ani şi ce liceu 
sau şcoală normală m-ar fi putut primi atât de târziu? 

Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se 
împăca nici el cu ideea aceasta că după ce atâta vreme 
toată lumea crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma 
să afle că nimerisem în altă parte. 

Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu 
ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. 
Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie 
tocmai cel care îţi trebuie. 

Aflarăm la Miroşi îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au 
încheiat şi că a doua zi chiar începeau examenele. 
Hotărârăm să nu ne ducem acasă, deşi satul nostru era la 
câţiva kilometri. Trebuia să facem o cerere şi să predăm 
actele şi intrarăm într-o librărie care se afla pe-aproape. Un 
domn ne întâmpină cu o voce subţire şi energică: 


— Bună ziua, ce doriţi? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e cu 
băiatul? Vrei să-l înscrii aici la şcoală, moşule? 

Tata nu era moş deloc, iar acest domn atât de perspicace 
şi de elegant nu era nici el mai tânăr de patruzeci de ani, 
cum aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie 
stătea cu pălăria pe cap şi purta un costum gri-deschis, cu o 
cravată ţipătoare. 

— De ce eşti necăjit, moşule, continuă el fără greş, ia 
spune, ce ţi s-a întâmplat? 

Tata avea privirea rotundă şi îi jucau ochii în cap ca şi când 
ar fi fost fascinat de vocea ascuţită şi atrăgătoare a acestui 
om, de siguranţa lui, şi de felul decis şi protector cu care 
pusese el degetul pe rana care ne durea. 

— Cum! exclamă în sfârşit tatăl meu indignat, necăjit arăt 
eu? Necăjit eşti azi şi mâine nu mai eşti! Or, eu, ce să fac? 

Adică el se simţea lovit pentru toată viaţa şi niciodată n- 
avea să-i mai treacă rana pe care o primise. Şi începu să-i 
povestească acestui librar, care nu părea să fie ceea ce 
este, tot ce ni se întâmplase la Câmpu-Lung. 

— Moşule, zise el când tata termină, îţi bag eu băiatul într- 
o şcoală normală de învăţători, dar trebuie să-mi dai bani. 

— Îţi dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice prudenţă 
şi îşi duse mâna la brâu, unde avea banii, prima rată pe 
care ar trebui s-o plătesc la Câmpu-Lung. 

— Îmi dai o mie de lei acum şi o mie de lei după ce 
primeşti scrisoarea de la şcoală că fiul dumitale a fost 
admis, zise falsul librar. Moşule, eu sunt profesor la 
Bucureşti şi ştiu unde să mă duc la minister ca să aflu la ce 
şcoală din ţară sunt locuri libere. O să intre chiar fără 
examen de admitere, numai pentru bursă va trebui să 
candideze. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi se adresă... 
Ia scrie tu, şezi colea... 

Şi îmi dictă una din acele obişnuite fraze din care se putea 
vedea dacă ştiai sau nu să desparţi un verb de un pronume 
prescurtat. Dar Ştefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron şi 
ce bătălii a dat? 


— E bun, moşule, o să ia şi bursă, eu chiar mâine plec la 
Bucureşti şi mă întorc cu aprobarea în buzunar, dacă nu, îţi 
dau banii înapoi! 

Tata scoase o mie de lei şi i-o dădu. Falsul librar (mai 
târziu aveam să aflu că era şi fals profesor) îmi dădu o cutie 
pe care o deschise tot el şi lua din ea un fel de alviţă moale 
şi albă îndemnându-ne şi pe noi să mâncăm. 

— Mâine băiatul să se prezinte aici la examen şi să-l dea, 
ca în caz că nu reuşesc eu să obţin un loc undeva (şi trebuie 
să te aştepţi, moşule, să fie cine ştie pe unde, dar ce-ţi pasă; 
dacă costă scump trenul în vacanțe n-are decât să stea şi el 
pe la vreun coleg mai bogat) să nu piardă anul şi să înveţe 
aici, unde trebuie să ştiţi că predau şi eu şi profesorii sunt 
foarte severi. Nu se învaţă numai pentru meserie, se învaţă 
foarte multă carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele 
secundare, dacă se dă o echivalență. Aşa că fii fără grijă, o 
să fie bine oricum, dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie 
mare, fiindcă s-ar putea să am nevoie să-i spun ministrului: 
„Domnule ministru, are zece! Vă rog respectuos să 
aprobaţi!” 

Am mas noaptea în căruţă la marginea satului şi a doua zi 
am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci 
concurenţii. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele 
orale. Ne-am întors acasă spunându-ni-se că vom primi 
rezultatul prin poştă. În acest timp falsul librar se întoarse 
şi el de la Bucureşti şi veni după noi. 

— Mogşule, strigă el din poartă, am reuşit. Băiatul dumitale 
va pleca cu mine chiar acum la Abrud la şcoala normală, am 
repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu, fiindcă nu ştiu 
ce e acolo şi e necesar să fiu de faţă, sa insist dacă va fi 
cazul. 'Trebuie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace, 
Marinică! 

Şi mă luă de braţ şi mă duse mai încolo, zicând că are să- 
mi spună ceva secret. Îmi şopti: 

— Bine că n-ai intrat la examene la Câmpu-Lung. 
Examenul de-aici de la Miroşi n-a fost greu şi cu toate astea 


abia ai luat şapte la matematică şi opt la română, iar la oral 
şapte. Ţi-am văzut notele. Sunt rele. Şapte e nota de 
admitere, dar pentru bursă aveai nevoie de nouă. La 
Câmpu-Lung ţi-ar fi dat patru. 

O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum 
adică, nu ştiam? Convingerea fusese deci o iluzie? Sau nu 
cumva ştiam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu 
eram obligat să le ştiu şi în schimb nu ştiam, sau ştiam prost 
acele lucruri care se cer la examene, şi care trebuiesc 
foarte bine ştiute? Într-adevăr, salvarea mea a fost acel 
medic cu ochelari. Dacă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar 
fi putut drege pentru mine. Şi nu fiindcă m-ar fi aşteptat 
imediat acasă tăiatul cocenilor, apoi aratul, şi tot timpul 
îngrijitul cailor, ţesălatul lor, rănitul la grajd, ci faptul că n- 
aş mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mână, chiar 
dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute bine şi fără silă. 
Lângă noi era unul Cârstea al lui lon Dumitrache care avea 
acest obicei de a citi. Avea şi un cufăr plin cu cărţi. Ei şi? Tot 
Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Şi cel puţin el 
nu căzuse la nici un examen, şi îndeletnicirea aceasta a lui 
nu era considerată ca o tristă zădărnicie, ci ca o plăcere a 
lui, aşa cum altora le place să crească porumbei sau să 
cânte din cimpoi. Se presupunea că el înţelege ce citeşte. 
Despre mine s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu înţeleg ce 
citesc, dovadă că am fost pus acolo la examen şi n-am ştiut, 
iar încercarea mea de a le dovedi că se înşeală ar fi fost 
primită cu rânjete batjocoritoare, sau cu milă, aşa cum 
facem când avem în faţa noastră un rătăcit sau un nebun 
inofensiv. Gândul, aspiraţia de a afla ce e lumea şi cine eram 
eu însumi, cu ajutorul cărţilor, cine ar fi înţeles o astfel de 
stare de spirit într-o lume cumplită, care trebuia să 
muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o 
meserie mai bună şi nu o formă de viaţă a spiritului şi cine 
eşua aici, practic, nedevenind nimic, nimic era. Nu se 
cunoşteau pe ei înşişi sau nu preţuiau în mod deosebit acele 
valori care adesea ţâşneau chiar dintre ei, spontan, 


gândirea uimitoare a unuia (cum era aceea a tatălui meu), 
puterea credinţei, smulgerea din temporal... Nu, reveneau 
repede pe pământ... vacile, oile, caii, supunerea faţă de 
natura, iernile grele, ploile... 

N-am plecat direct spre Abrud, ci întâi spre Bucureşti, 
falsul librar cu trenul, iar eu cu autobuzul, cu „chioara”, 
care trecea prin sat totdeauna seara, dar nu oprea, avea 
staţie la Râca. 1 se spunea aşa fiindcă de când o ştiam 
maşina asta n-avea decât un far. 

În Bucureşti am tras la falsul librar şi au trecut două 
săptămâni până ce am plecat spre Abrud, timp în care am 
rătăcit de dimineaţă până seara prin marele oraş fără să-l 
cunosc, trăind doar sub fascinația vitrinelor lui, a clădirilor 
lui înalte, a marilor bulevarde, a vieţii lui secrete din care 
veneau spre mine doar strălucirea şi mişcarea vie a 
reclamelor orbitoare şi frumuseţea fetelor şi femeilor. 

Ne-am urcat într-un accelerat şi falsul librar mi-a spus că 
mi-a făcut rost de un carnet de elev care îmi dă dreptul să 
plătesc numai cincizeci la sută din bilet. Mi se pare că l-a 
prins un conductor, căruia a trebuit să-i dea ceva. Nu mi- 
era gândul la viaţa lui, ci la a mea. Abia am observat cum a 
cucerit în câteva ceasuri o elevă în tren. Ulterior am aflat că 
avea două neveste, una la Bucureşti, şi alta la Miroşi, cu 
copii şi o mulţime de alţi copii prin toată ţara şi că era totuşi 
institutor, şi din când în când profesor suplinitor la liceul 
„Mihai Viteazu”. I-am scris mai pe urmă din dorinţa de a 
avea un mentor, dar în afară de muieri şi de astfel de 
aranjamente pe care le făcea folosindu-se de informaţii, de 
la minister, cum îmi făcuse mie, nu se pricepea la nimic. Era 
însă un om inimos şi dacă n-ar fi avut reaua inspiraţie să se 
bage în politică, fanatizat de idei care în fond îi erau 
străine, nu şi-ar fi pierdut cârma după război şi ar fi 
îmbătrânit cucerind mai departe fete şi muieri. 

Era noapte când ne-am dat jos într-o staţie de munte, ca 
să schimbăm trenul. Gara frumoasă, aşezată la poalele unor 
dealuri încărcate cu brazi, era la ora aceea pustie şi trebuia 


să aşteptăm câteva ore. M-am aşezat pe banca de lemn din 
faţa peronului şi am stat aşa tot timpul, copleşit de o emoție 
puternică, în timp ce o cădere de apă de undeva departe 
îmi însoțea, intensificând-o, această stare de singurătate şi 
fericire, care venea din sentimentul că evadarea mea se 
înfăptuieşte şi că e fără întoarcere. 

Am continuat apoi lunga călătorie. Stăteam la geam, roţile 
păcăneau, oraşe şi sate, şi văi adânci sau brazi înalţi îmi 
ieşeau gonind înainte izbindu-mi ochiul, repezindu-se 
uneori cu violenţă asupra ferestrei mele şi făcându-mă să 
mă trag înapoi înspăimântat. 

La Turda ne-am dat jos şi ne-am urcat într-un tren mic 
care oprea foarte des şi mergea foarte încet. Era plin de 
moţi, cu muierile şi fetele lor, urcau şi coborau neîncetat. Ai 
fi zis că e trenul lor, făcut de ei, anume aşa de mic ca să urci 
şi să te dai jos din el din mers, cum se şi întâmpla. Seara, pe 
la orele nouă, această „mocăniţă” şi-a terminat drumul şi s- 
a oprit la Abrud. 

Peste oraş cădea o ploaie măruntă. Am găsit uşor clădirea 
şcolii, care era pe un deal la marginea oraşului şi portarul 
ne-a arătat care era locuinţa subdirectorului şcolii, 
profesorul Mayer. 

— Cine e acolo? ne-a întrebat el. 

— Cineva din Bucureşti, i-a răspuns falsul librar şi a 
adăugat: sunt profesorul... 

Ne-a primit înăuntru şi în câteva minute am devenit elevul 
acelei şcoli. A doua zi falsul librar a plecat, iar eu am aflat 
că era adevărat ce spusese el, la această şcoală nici măcar 
nu se dădeau examene de admitere, fiindcă locurile nu erau 
complete. În clasa întâi aveam patruzeci de locuri şi elevi 
abia douăzeci şi şapte. Se dădeau însă examene de bursă şi 
bineînţeles m-am înscris şi eu. Profesorul de matematici pe 
care îl chema Lokspeiser vorbea prost româneşte, punea 
totdeauna viitorul înaintea oricărei acţiuni în care ne 
implica. Unui elev care a declarat că el vrea să iasă afară, i- 
a răspuns: 


— Veţi rezolva problema şi veţi tăcea. Veţi fi disciplinat şi 
veţi stătea până la sfârşitul orei. 

Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost însă foarte 
obositor. Mă săturasem să-i tot răspund. Mai pe urmă am 
aflat că el nu dădea niciodată nota zece şi că mie a trebuit 
să mi-o dea fiindcă deşi întrebările lui mă vârau adânc în 
istorie, scuturam capul şi ieşeam uşor la suprafaţă. 

Am ieşit din clasă împleticindu-mă şi seara în dormitor am 
simţit iar că de fapt nu adorm, ci îmi pierd cunoştinţa, aşa 
cum mi se întâmplase la Câmpu-Lung. M-am trezit târziu cu 
o senzaţie apăsătoare de chin. Nu ştiam unde sunt şi am 
luat-o spre fereastră, pe care am deschis-o şi am sărit jos în 
stradă. Am căzut pe brânci şi mi-a clănţănit bărbia de pavaj. 
Asta parcă m-a mai răcorit. Am intrat îndărăt pe poartă şi 
m-am întors în pat. Dimineaţa m-am uitat să văd de la ce 
distanţă sărisem. Mi s-a părut că am visat, deşi aveam 
bărbia vânătă şi mă dureau coatele şi genunchii. Nu înţeleg 
cum de n-am murit, sau nu mi-am rupt picioarele. 

A doua zi spre prânz s-a afişat în hol lista celor reuşiţi la 
examenul de bursă. Eram în capul ei, pe toată şcoala, cu 
media generală zece. M-am îndepărtat nedumerit: atunci 
de ce ieşise aşa de prost la Miroşi? Fuseseră acolo 
examenele mai grele? Şi dacă şi la Câmpu-Lung aş fi ieşit ca 
aici? Mai poate cineva să spună că n-ar fi fost tot aşa?! 

Şi în minte îmi veni, o dată cu un surâs şi înainte ca toate 
acestea să rămână definitiv în urmă, o scenă care se 
petrecuse acolo în curtea şcolii din Miroşi. Câţiva din cei 
vechi ieşiră afară din ateliere să-i vadă şi să stea de vorbă 
cu cei noi. Că de pe unde sunteţi, c-o fi, c-o păţi. În acest 
timp un domn corect îmbrăcat, dar nu prea îngrijit, nu prea 
tânăr şi parcă neras, cu pantalonii burlan, puţin adus de 
şale, se apropie tiptil de undeva şi când ajunse în spatele 
celor care părăsiseră lucrul, îi cârpi năprasnic după ceafă şi 
făcu acelaşi lucru cu picioarele trântind vreo doi-trei din ei 
la pământ, care se duseră de-a-mboua, imprimându-le 


parcă în acelaşi timp şi mişcarea de ridicare, care îi 
retrimise glonţ prin uşile atelierelor. 

Şi îmi amintesc expresiile lor. Păreau, în orice caz, veseli! 
Cine ştie? Poate că într-adevăr era veselă viaţa lor acolo, cu 
acest sistem moştenit de la romani, care prevedea că 
învăţătura severă de carte sau de meserie trebuia însoţită 
de pumni cumpliţi după ceafă şi picioare îndesate în spate. 

Ceea ce pasionează un elev în şcoală şi e revelator pentru 
înzestrarea pe care o demonstrează el mai târziu, e un 
simplu accident, alteori o bizarerie. În şcoala primară, la 
cererea de asemenea ciudată a celui de-al doilea învăţător 
al meu, domnul Georgescu din Balaci (pe primul despre 
care am vorbit mai înainte îl chema Ionel Teodorescu şi era 
originar din sat), am scris vreo optsprezece pagini despre 
istoria invențiilor. Toată şcoala a rămas uluită. Domnul 
Georgescu m-a pus să-mi copiez lucrarea, s-o publice el 
undeva. Ar reieşi că ar fi trebuit să ajung fie inventator, fie, 
în orice caz, un specialist în această materie. N-am ajuns! 

În ceea ce priveşte literatura, colegul meu Ion M. Ion, cel 
căruia fratele său i-a ieşit într-o zi înainte să-l anunţe cu o 
extremă încântare că acasă „mai e mămăligă”, a scris, tot 
sub temă dată, cea mai bună „povestire neobişnuită” din 
toată clasa. După ce a citit-o, au intrat la noi şi ceilalţi 
învăţători, chemaţi de domnul Georgescu, să asculte şi ei. 
Râdeau toţi, afară de mine, care nu înţelegeam de ce râd 
ceilalţi: tot ceea ce citea colegul meu mi se păreau minciuni, 
lucruri incredibile, şi mă miram că nimeni nu bagă de 
seamă. Cum s-a luat după un cocoş care a zburat peste 
coşar, cum l-a apucat un cal cu dinţii de fund şi l-a aruncat 
afară din grajd, cum a căzut într-o fântână şi a ieşit de-acolo 
deşelat şi răscăcărat... 

Credeam că la maturitate o să se lase de astfel de istorii, 
ca să descopar uluit că nu, dimpotrivă, le avea şi la douăzeci 
şi cinci de ani. Însă abia atunci mi s-a dezvăluit misterul 
acestui personaj. Îi făcusem o vizită la Roşiori, unde era 
maistru mecanic. M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea 


de ce instalaţia electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n- 
o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut să mai spargă 
zidul. A început după aceea să-mi povestească istoria 
acestei instalaţii, deşi nu mai vedeam ce se mai putea 
adăuga neobişnuit despre o asemenea chestie. Am văzut 
însă că în timp ce povestea, privirile i se aprinseră de o 
lumină intensă, care mă subjugă: 

— Să vezi ce s-a petrecut în ziua când am terminat cu 
montatul tuburilor şi racordul la reţea. Lucram la instalarea 
contorului şi a siguranţelor. Afară ploua şi trăsnea, uite-aşa 
alergau fulgerele în jurul casei, ca nişte şerpi de foc. Eu 
lucram pe viu, fără mănuşi şi fără cizme de cauciuc. Trece 
curentul prin mine şi eu nu simt nimic. La şcoala de maiştri 
demontam întrerupătorul de lângă uşă, puneam două 
degete pe fire şi când intra cineva, hai noroc, mă, îi 
spuneam, şi îi întindeam mâna şi ăla mi-o strângea şi fleaşc! 
cădea jos bâţâind. Nevastă-mea, zice, Ioane, vezi să nu 
păţeşti ceva şi n-apuc să-i răspund, că o dată, bum! un stâlp 
de foc trăsneşte în mijlocul casei şi intră în pământ şi lasă în 
urmă fum, flăcări şi miros de pucioasă... 

Şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi se uita la mine dând 
puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în 
faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac 
dansatorii indieni când mimează lucruri obişnuite, dar care 
prin spirit devin misterioase. Luminiţa stranie din privire i 
se mărise şi ea şi ardea incandescent: 

— Şi nu ţi-a luat casa foc? zic eu. 

— Nu! 

— Şi nici tu n-ai păţit nimic? 

A clătinat din cap şi a negat mut, posedat de viziunea care 
îi trăia înaintea ochilor (acel stâlp de foc imaginar) şi care îi 
dilata nu numai pupilele, ci şi sufletul său turburat de 
această predispoziţie nestinsă de trecerea anilor: pornirea 
irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi de a intra în 
lumea închipuirii, în care însă începi să crezi şi tu că e tot 


reală şi nu te trezeşti din ea, povesteşti şi altora ceea ce 
vezi. 

Dar oare nu asta e şi predispoziția artiştilor? Am văzut mai 
târziu, prin albume şi prin muzeele Europei, girafe în 
flăcări, nuduri deasupra oraşelor, oameni care în loc de 
capete aveau un cuier de pălării, petreceri de coşmar, 
pictate cu o minuţie halucinantă, iar la noi stranii himere 
ale pământului, ale văzduhului şi ale apei. Nu m-am 
întrebat niciodată dacă toate acestea au vreun sens. Sensul 
lor e că există şi ne uimesc, cum mă uimea atunci fostul 
meu coleg care deodată şi fără motiv aparent a lăsat să 
ţâşnească din imaginaţia lui o viziune, făcându-mă să simt 
brusc intrusiunea fantasticului în viaţa reală. M-am simţit, 
uitându-mă în ochii lui, parcă exclus din această lume 
aleasă. Imaginaţia mea n-a luat-o razna niciodată în felul 
acesta. Nu eu trebuia să ajung scriitor, ci el. 

Abia astăzi aflu că elev fiind, scriam şi eu scrisori prin sat 
foştilor colegi într-un stil nu prea obişnuit. „Voi ce mai beţi, 
ce mai mâncaţi? Soarele tot de la răsărit răsare? Popa 
Alexandru tot cu aţă albă îşi coase izmenele?” 

A trebuit să le văd, aceste scrisori, ca să cred că nu sunt 
inventate de alţii. 

Fantastice pentru mine nu erau viziunile lui lon M. Ion, 
care nu mişcau nimic în lume, ci felul şi mobilul cuvântului 
zilnic rostit de oameni. Am devenit scriitor descoperind 
treptat forţa lui magică, până ce într-o zi, spre 
şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar 
cuvintele care îmi treziră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele 
misterioase? Dacă eu luasem în braţe o pâine şi nu mai 
vroiam s-o dau celorlalţi, cum să mi se mai dea încă una? 
Firesc ar fi fost să mi se smulgă din braţe. în loc de asta am 
auzit: „Na, mă, şi pe-asta!” Şi forţa magică a cuvântului 
astfel rostit mă făcuse să las din braţe ceea ce luasem şi să 
devin conştient că exist. 

Explorarea lumii, a vieţii proprii de copil care a urmat, era 
legată de această primă tresărire. Vedeam cum veneau la 


noi oameni, care vorbeau cu tata şi cum din ceea ce 
spuneau izbucneau hohote de râs, sau înjurături de 
admiraţie, sau sticliri de ironie în priviri, dispreţ sau 
satisfacţie secretă, o plenitudine a trăirii, o jubilaţiune 
intensă, adesea pentru un singur cuvânt rostit de al lui 
Başă, capiule şi ce i s-a răspuns, căscăundule, ce putea 
spune cutare şi în loc de asta a spus, ce bă?! Cu degajări nu 
o dată spectaculoase de furie, că i s-a zis prostule, sau pe 
mă-ta, cârnule, cu muierea şi copiii tăi cu tot... Numai ceea 
ce intra în aria cuvântului rostit; măciucile care se ridicau 
în aer, sapele care se încrucişau pe o pârloagă, tăierile (l-a 
tăiat!) nu încântau pe tatăl meu, pe prietenii lui şi pe mine, 
erau altceva, străin, fără înţeles, nedemne de cuvânt. Şi 
vitele se repezeau cu coarnele unele în altele şi câinii se 
încăierau. Cu ce se deosebeau ăia de ele? 

Aşa înţelegeam eu însumi. A prins-o cu altul în grădină, 
sau la poartă, n-o maiia, i-a rupt picioarele, sau i-a spart 
ăluia capul... A fugit cu alde cutare, (adică s-a măritat fără 
voia părinţilor)... a gonit-o de-acasă, s-a întors la mă-sa... a 
fătat... a murit întâmpinat. Evenimente fără importanţă 
covârşitoare. Dar când tatăl meu stătea pe prispă şi trecea 
unul pe drum şi îi spunea: „Bună ziua mă, nea Tudore”, şi 
tata cu toată sinceritatea: „Bună să-ţi fie inima, mă, 
Cârstache”, tare, apoi pentru el însuşi încet: „te'n c... pe 
mă-ta de zăltat”, asta da, era ceva senzaţional, căci 
descopeream cum forţa cuvântului îmi dezvăluia brusc că 
omul poate gândi simultan două lucruri care se băteau cap 
în cap, urarea să-i fie bună inima aceluia, şi înjurătura că 
era un smintit. Putea fi înjurată muierea cu tandreţe, şi i se 
făceau obrajii roşii şi se învârtea pe loc ca o găină beată că 
era iubită, şi dimpotrivă, un cuvânt blând dar rostit cu o 
cruzime rece o făcea palidă şi o încremenea de spaima 
înstrăinării. 

Uneori, în calmul tindei noastre, ascultam venind de afară 
şi cuvântul torențial, degradat. Îngrozită, mama nu ştia 
unde să ne spună să ne ducem, ca să nu auzim... Era un 


spectacol grandios al deşănţării umane ceea ce îşi spuneau 
doi vecini cu muierile lor. Totul era terfelit şi mânjit, viaţa 
intimă, inocenţa copiilor şi a fetelor, credinţa în Dumnezeu 
şi ai fi spus, dacă ai fi crezut până atunci altfel, că 
trivialitatea şi josnicia în care era aruncat cuvântul erau 
fără limite... Tata se ducea prin grădină, îşi vedea de 
treburi, mama ne chema la masă, căci se făcea seară, 
mâneam şi unul din noi ieşea afară ca din întâmplare şi se 
întorcea cu ştirea: „ăia tot se ceartă!” „Iot n-au terminat, 
nu s-au potolit?” „Nu, mai rău!” Fiindcă îşi spuneau poveşti 
lungi, cum a fost el pe la Piteşti şi s-a întâlnit cu alde 
Jugravu şi ăsta, Jugravu, avea el o purtare aşa, nu ştiu 
cum... De ce, mă? Nimic, nu vroia să spună. De ce mă, 
Jugravule? Lasă că ştii tu, zice, şi se apucă şi-mi spune... şi 
când am auzit eu! E, he, ne... Aşa vasă-zică! Bine! Bineee! 
Şi tonul povestitorului cobora, ai fi zis că un sentiment cu 
adevărat omenesc de imputare îşi va face loc şi după 
recriminări reciproce vor înţelege că sunt oameni şi se vor 
redresa printr-o împăcare tot în văzul lumii, dându-ne de 
înţeles că ura a obosit, forţa otrăvită a cuvântului s-a 
consumat şi că neînțelegerile nu sunt numai ale lor... 

Dar deodată pălălaia reizbucnea fără legătură, proaspătă, 
ca din senin, din amintire... Cum, mă, să-i spui tu ăluia că 
nu i-am dat fii-mi viţeaua pe care a crescut-o ea de mică trei 
ani de zile, şi că i-am vândut-o şi am băut banii? Ai fost tu, 
mă, la nunta ei să vezi?... N-am fost că nu m-ai chemat... 
Cum să te chem eu pe tine, mă, puturosule, să te îmbeţi 
acolo ca un... şi să începi să... Fac şi dreg pe nunta fi-tii, nici 
n-aş fi venit, să mă fi chemat cu şapte lăutari... 

Apele, râurile, bălțile nu-mi vorbeau, nu puneam deci 
mare preţ pe ele; nici ploile, nici pădurea, nici soarele... îmi 
şopteau doar că suntem împreună şi că suntem fericiţi, 
mare lucru, vedeam şi simţeam şi singur că aşa este. Când 
am înţeles că eu şi natura n-aveam o soartă comună, că 
adică eu voi dispărea în cele din urmă şi ea va rămâne, am 
văzut-o şi a început să-mi placă dar nu pentru că era 


frumoasă, ci pentru că va dăinui şi aşa cum rn-am născut 
eu, având multă vreme fiorul eternității, se vor naşte şi alţii 
şi o vor vedea ca şi mine. Animalele, în afară de cai, nu-mi 
vorbeau nici ele căci mugetul sau behăitul lor nu-mi spunea 
decât că le e foame sau sete sau că trebuiau date la taur. 
Vântul, vijelia, trăsnetul, zăpezile nu-mi dădeau un fior 
cosmic, mi-erau familiare. Nu mă contopeam cu ploile, să 
cadă apa peste mine şi eu să stau sub ea şi să gândesc că 
sunt fiul naturii, cu nimic deosebit de animale şi păsări, de 
peştii din baltă şi rața sălbatică... Nu credeam că pământul 
e în mod egal al meu şi al lupoaicii din pădure... Singurul 
lucru care mă făcea să rămân mut de fascinaţie era 
cuvântul rostit de oameni. Obiectele nu-mi spuneau nimic, 
un scaun, un pat, un lanţ, n-aveau pentru mine nici o 
semnificaţie, în afara aceleia că în pat te culcai, pe un scaun 
şedeai, cu un lanţ legai o vită. Vitele erau vite, măreţul bou, 
o zeitate pentru cei vechi, (boul Apis) era pentru mine un 
animal cu inutile coarne uriaşe, cu utilă ceafă de pus sub 
jug şi dacă n-ar fi trebuit hrănit şi rânit pe urma lui 
băligarul ar fi fost mult mai bine, vaca trebuia să dea lapte, 
de-aia era vacă şi abia calul îmi spunea ceva, îmi plăcea 
zvâcnirea de inteligenţă a capului lui în clipa când îl 
încălicam: urcă, băiete, parcă îmi spunea, eşti stăpânul 
meu, te duc unde vrei, în zbor, ştiu că şi tu ai grijă de mine, 
să pasc, să beau apă şi să mă potcoveşti când încep să-mi 
cadă caielele din copită... îmi plăceau nopţile când înainte 
de a adormi afară pe prispă mă uitam cu tata să vedem pe 
cerul înstelat Carul mare şi Găina; auzeam sforăitul cailor. 
Nu înţelegeam de ce dorm ei în picioare, deşi câteodată 
găseam dimineaţa unul din ei culcat. Acel sforăit liniştitor 
parcă într-adevăr era ca şi când mi-ar fi vorbit: „E noapte, e 
linişte, dormim toţi, am păscut, am băut apă, am sfărâmat 
cu dinţii şi fleştecăit sare din drobul de pe prispă, acum ne 
e bine, dormim şi noi, caii, visăm cum am fost odată 
armăsari (căci dorinţele rămân) cândva, când nechezam 
după iepe şi ele ne răspundeau din zarea câmpiei cine ştie 


de pe ce mirişte îndepărtat”. Ne duceam la ei şi întorceau 
capetele în întunericul grajdului, întâmpinându-ne cu 
nechezaturi joase, de recunoaştere. Iata le vorbea, le 
punea mâna pe spinare, îi întreba ca pe nişte oameni ce vor, 
ceva nu e în regulă, s-au încurcat în vreun lanţ, nu mai 
aveeau fân?... Totul era în ordine, ne întorceam şi 
adormeam şi noi de îndată în timp ce astrele luminau, cu 
lumina lor de noapte, bătătura tăcută. 

Abia mult mai târziu, când l-am citit pe Tolstoi, am înţeles 
că nu numai cuvintele exprimă sufletul uman, ci şi lumea în 
care el se proiectează în afară sau îl acoperă ca nişte văluri 
şi cum natura şi mediul social în mijlocul cărora îşi duce 
viaţa, obiectele şi animalele care îi aparţin, chiar propria lui 
înfăţişare, mustaţa pe care şi-o lasă, hainele pe care le 
poartă (şi le poartă într-un anumit fel) îl reprezintă, îl 
ascund sau îl exprimă după acelaşi mobil uneori misterios, 
alteori limpede şi raţional cu care rosteşte cuvinte. Desigur, 
dar asta când am început să şi învăţ să fiu scriitor, nu numai 
să fiu pur şi simplu, cu unicul dar care mă făcuse să înţeleg 
ca exist, cel a auzului... 

Din ciocnirile sau prieteniile mele cu.profesorii descopăr 
cel mult că se învaţă bine cu profesorul care inspiră 
simpatie, dar se învaţă în cele din urmă bine şi cu cel rău, 
de frică. În niciuna din ciocnirile sau prieteniile de care îmi 
amintesc nu descopăr un conflict sau o afinitate între 
aspiraţiile încă în faşă ale viitorului romancier, cu 
obtuzitatea sau, dimpotrivă, înţelegerea protectoare a 
cutărui profesor, afară de una singură, dar asta avea să se 
întâmple mai târziu. 

Mie îmi plăceau de pildă istoria şi matematicile, dar 
amândoi profesorii de la aceste materii erau personalităţi 
lipsite de har, cel dintâi era urât, cu capul mare, buzele 
groase, răsfrânte şi cu o expresie parcă de grăjdar care 
petrece, deşi se străduia să zâmbească şi să ne atragă. Avea 
pe deasupra două cusururi, unul că îi plăcea prea mult 
materia pe care o preda şi nu mai rămânea în mintea lui 


nici un pic de loc ca să-i mai placă şi de noi, şi al doilea, 
avea mania să ne arate pe hartă locurile pe unde se 
petreceau evenimentele istorice, amestecând deci istoria cu 
geografia, lucru care ne plictisea pentru că geografia o 
învăţam cu alt profesor. Cel de matematică era un îngâmfat 
şi pe deasupra de o solemnitate deplasată, de parcă ai fi zis 
când intra în clasă că a intrat într-o biserică. Şi lui îi plăcea 
prea mult materia. Ne vorbea mereu cu admiraţie de marii 
matematicieni ai Antichității, dar şi de ai noştri, de pildă 
despre Gh. Ţiţeica, pe care îl diviniza, dându-ne să 
înţelegem că pe un om mare nu-l poate admira unul mic. 
Într-adevăr făcea acest lucru strivindu-ne în acelaşi timp 
prin ironii muşcătoare şi calificative care ne înjoseau; că, de 
pilda, niciodată vreunul dintre noi nu va ajunge nici un 
Euclid, nici un Gh. Ţiţeica. „Bine că ai ajuns tu!” îi 
răspundeam eu în gând şi nu învăţam nimic. „O să te lase 
corigent!” îmi spuneau ceilalţi speriaţi. „Ei şi? O să învăţ pe 
trimestrul trei şi o să fie silit să-mi dea zece şi îmi iese 
media de trecere. Şi n-o să-i fac eu lui pe plac...” Şi îl 
trimiteam la origine să predea acolo matematica şi 
geometria. 

Aşa s-a întâmplat: în primele două trimestre mi-a dat trei. 

— De ce nu înveţi, urâtule? m-a întrebat fără mirare. O să 
te las corigent. 

— N-o să fiu nici primul, nici ultimul corigent din lume. 

Nu m-a auzit bine (răsfoia catalogul), mă înecam de furie 
că mă făcuse urât şi credeam, bineînţeles, că îi dădusem un 
răspuns ucigător. Ar ti trebuit să-i spun, ca să exprim exact 
ceea ce simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui 
încât aş fi în stare să rămân repetent de atâtea ori până s-ar 
căra el din şcoala noastră. 

Pe trimestrul trei am început însă să învăţ. Groaza de 
corigentă era mai mare decât repulsia faţă de antipaticul 
profesor. Rămâneam seara singur în clasa şi învăţam 
elementele lui Euclid şi teorema lui Pitagora, care n-aveau 
nici o logică; suma pătratului catetelor este egală cu 


pătratul ipotenuzei! Perfect! Dacă s-a aflat chestia asta şi a 
rămas literă de lege că aşa e, atunci la ce bun să mai faci 
vreo demonstraţie? Era exact ceea ce nu ştiam şi profesorul 
nostru, cu înfăţişarea lui de ţigan distins, uita să ne explice. 
Pe această trudă a mea, ne-am pomenit că ne anunţă să ne 
pregătim pentru teză. Când în ziua respectivă ne-a dictat 
cele trei probleme pe care trebuia să le rezolvăm, o tăcere 
îngrozită s-a aşternut asupra clasei. Unul din puţinii lui 
simpatizanți s-a ridicat atunci în picioare şi i-a spus că teza 
e prea grea, n-o să poată nimeni să rezolve toate 
problemele. 

— Atunci o să ia toată clasa nota trei, a spus profesorul cu 
un glas din care reieşea clar în evidenţă că dintr-o 
asemenea premisă nu putea să decurgă decât o asemenea 
consecinţă, încât pentru întâia oară am uitat că îl detest şi 
am chicotit. 

Exprimarea spontana a unei gândiri care ţâşneşte pură ca 
un izvor mi-a plăcut totdeauna la oricine, chiar şi la ticăloşi. 
S-a întors spre mine surprins. 

— Râzi?! În templul matematicii şi al geometriei nu se 
râde, chiar dacă eşti un profan! 

Şi m-a întrebat cum mă cheamă, s-a dus la catedră, s-a 
uitat în catalog şi a făcut un semn cu creionul, după care şi- 
a reluat plimbarea printre rânduri, dominând şi speriind cu 
statura lui mare orice intenţie de a copia ceva de la vecin. 
Am terminat cu o jumătate de oră mai înainte, am închis 
caietul şi m-am rezemat de bancă uitându-mă provocator la 
profesor. Pe urmă m-am ridicat, am depus caietul pe 
catedră şi am ieşit. După teză, nimeni nu mă lua în seamă, 
nimeni nu discuta cu mine ce făcusem. Toţi arătau jalnic, 
foarte puţini rezolvaseră una sau două probleme şi nu erau 
siguri că le-au rezolvat bine nici pe-acelea şi niciunul pe 
toate trei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvat. Să vă arăt 
cum. Dar niciunul nu avea încredere şi nu era atent la 
spusele mele. Mi-am dat atunci bine seama de umilinţele pe 
care trebuie să le îndure cel care este pe nedrept printre 


ultimii într-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu 
are cuvânt, chiar dacă îşi dă seama că se află în posesia 
adevărului. El nu e auzit chiar dacă se exprimă. Nu-l crede 
nimeni, sau zice că a auzit şi el asta de undeva. El nu există, 
e un simplu figurant, condamnat să asiste neputincios, 
strivit de împrejurări sau de demonul său interior, la 
spectacolul afirmării celorlalţi. 

În centrul atenţiei era colegul nostru Nasea, cel care 
protestase că teza e prea grea. Arăta foarte posomorât: era 
un băiat ambițios şi părea deprimat că nu-i ieşiseră bine 
toate soluţiile. 

— Dumneata ai copiat, mi-a spus apoi la ora următoare 
profesorul cu obişnuitul său sâsâit dispreţuitor, oprindu-mi 
teza. 

— De la cine, domnule profesor? l-am întrebat eu în sfârşit 
cu o ironie la care nu mi se mai putea răspunde. 

— Cum de la cine? De la vecini! 

— Vecinii mei au patru! 

— O să vedem. Dacă ai copiat o să-ţi dau trei, să ai media 
generală anuală trei. 

— De unde puteam copia? Vreţi cumva să spuneţi, dom! 
profesor, că am copiat din manual? Sau de pe vreo fiţuică? 

A tăcut. Singur ne spunea că la tezele lui (şi avea 
dreptate), temele erau în aşa fel concepute de el încât nici 
dacă ai fi stat liber cu manualul pe bancă şi tot nu ţi-ar fi 
folosit la ceva. În acest timp priviri nedumerite, dar nu 
admirative, se ridicau spre mine. Stăteam mai în spate şi cei 
din faţă se răsuciră şi se uitau increduli, nu prea curioşi, 
strâmbi ca în faţa oricărei întâmplări care iese din albia 
obişnuinţei: dacă putusem învăţa de zece (fiindcă, mârâind 
de neplăcere, profesorul mă anunţă că îmi dăduse zece, dar 
că mă va verifica îndată printr-un examen oral) atunci de ce 
luasem în două trimestre, trei? 

Oamenilor nu le plac astfel de deturnări. Trei ai luat, cu 
trei să rămâi! Şi mulţi au continuat să creadă, chiar şi după 
ce am dovedit că ştiam, că eu cel adevărat eram cel din 


primele trimestre şi nu cel din ultimul, şi cea mai mare furie 
pe care o puteam stârni în sufletul lor era să determin 
mărturisirile de recunoaştere ale altora. În satul meu natal 
s-a întâmplat acelaşi lucru, mulţi continuă să creadă şi 
acum că cel adevărat era blegu-ăla pe care îl ştiau ei de- 
acasă şi oricât m-aş preface n-o să-i păcălesc eu pe ei, deşi 
recunoşteau că alţii se lăsau păcăliţi. Da, o fi, dar... şi aici 
aceşti detractori pe care aveam să-i descopăr curând şi în 
oraşul lumină, tăceau aşa un semn cu degetele desfăcute la 
tâmplă, că adică ceva n-ar fi în regulă cu gândirea mea. 
Consideraţi de toată lumea normali, aceşti inşi au acest 
obicei curios să ne arate pe noi, cei normali, cu degetul la 
tâmplă. Tocmai ei, despre care afli, azi despre unul, mâine 
despre altul, că şi-a omorât nevasta, că a fost internat 
pentru reale turburări de comportament pricinuite de 
sifilis, că a înfundat puşcăria, sau a ajuns pe cea mai umilă 
treaptă în profesiune din pricina beţiei sau a vreunei muieri 
oarecare... 

De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că 
trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor şi asirienilor. 
Aveam cincisprezece ani, dar îmi simţeam gândirea 
milenară (sentiment miraculos, care se micşorează pe 
măsură ce începem să trăim) şi îmi dădeam seama că la 
capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut 
eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care 
ajunsese până atunci istoria? Cine altcineva? Cei dinaintea 
mea erau bătrâni şi vedeam până unde o aduseseră. Era 
acum rândul meu. 

Stăteam rezemat de bancă şi mă uitam, în timpul orelor, la 
profesori fără să-i văd şi adesea fără să-i aud, copleşit de 
acest sentiment divin care ne face atât de bătrâni fiind atât 
de tineri şi din care ni se formează pentru totdeauna 
idealurile şi visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Şi 
una din cele mai frumoase ore din cei patru ani de şcoală 
normală pe care i-am urmat nu se poate reda, fiindcă relief 
au numai lucrurile negative, iar lumina din sufletul nostru, 


cu cât e mai puternică, cu atât mai mult subţiază toate 
contururile din amintire şi ne descurajează să le 
reconstituim. Profesorul nostru de istorie de la Cristur- 
Odorhei, unde fusesem transferat în urma desființării şcolii 
normale din Abrud, era un om mic de statură, chiar foarte 
Mic, la limita dintre un pitic şi un om normal, cu toate 
acestea nu se întâmplă nimic rău între el şi noi, reuşi să ne 
impună respect fără să fie silit să ne determine să ne fie 
frică de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne 
da note pedepsitoare sau subiecte grele la teze. Pentru un 
om pândit de complexul staturii sale, desigur că asta era o 
victorie pe care o apreciam doar cu instinctul, ţinând la el în 
mod nejustiiicat, deşi în privinţa notelor era la fel de sever 
ca orice profesor care nu doreşte să aibă în clasa lui 
corigenţi. Nici măcar nu-mi amintesc să-mi fi dat seama că 
până la ora aceea ar fi ştiut atâta istorie încât să ne facă la 
orele lui să-l ascultăm cu răsuflarea tăiată. 

Şi într-o zi intră în clasă un necunoscut însoţit de 
directorul şcolii, un domn ale cărui picioare păreau mai 
înalte decât profesorul nostru întreg. Directorul s-a retras 
şi acest necunoscut s-a urcat la catedră şi a început să 
urmărească tăcut desfăşurarea orei. Era, desigur, un 
inspector. Micul nostru profesor începu să se plimbe liniştit 
printre bănci, deşi de obicei se ferea, fruntea lui abia se 
zărea dintre noi. Cu un glas al cărui timbru mă atinse ca o 
surpriză niciodată trăită de mine, îmi rosti, în tăcerea care 
se lăsase, numele. Glasul său era aproape frăţesc, părea să- 
mi spună: „Uite, tot ce gândeşti şi simţi tu, eu ştiu de mult, 
dar te-am lăsat şi nu ţi-am dat note mari fiindcă mi-am dat 
seama că dacă te turbur poate că nu vei mai iubi atât de 
mult istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am 
nevoie de tine şi trebuie să-mi spui ce şti”. M-am ridicat în 
picioare şi în clipa aceea toate culorile pe care le îmbrăcau 
lucrurile şi chipurile celorlalţi parcă s-au intensificat brusc, 
lumina geamurilor înalte a devenit parcă violetă, cotoarele 
albastre ale manualelor de pe bănci au prins dungi roşii... 


— Pe cine, a rostit micul nostru profesor punctându-şi 
întrebarea prin apăsări cu pumnul în podul palmei, a 
chemat Ludovic al XIV-lea să redreseze finanţele şi când, în 
ce moment al domniei sale? 

Mi-am dat seama că nu trebuie să mă laud cu ştiinţa mea 
şi răspunsul să nu fie o demonstraţie, dar nici sec să nu fie. 
Trebuia să arătăm că ştim şi nu că am învăţat. 

— Ludovic al XIV-lea, am început eu, a anunţat în consiliul 
de miniştri, în 1661, că are intenţia să domnească de-atunci 
încolo prin el însuşi şi una dintre primele lui măsuri a fost 
să-l destituie de îndată pe Fouguet, care era un jefuitor, şi 
să-l numească în locul lui la finanţe pe Colbert. 

— Cine era Colbert? 

Cum să nu ştiu cine era acest om care, după ce făcuse 
atâtea pentru Franţa şi regele său, murise în dizgrație, 
fiindcă încercase (de altfel zadarnic) să-l împiedice pe 
monarhul cheltuitor să nu ruineze regatul? Abilă manevră a 
profesorului, care prin răspunsurile mele reîmprospăta 
memoria celorlalţi şi obținea de la ei ceea ce dorea şi fără 
să insiste în mod deosebit, ca şi când toată clasa era 
pasionată de materia lui... După care a început să 
vorbească el însuşi, intrând în materia lecţiei următoare, în 
timp ce, cu un mormăit gros, de satisfacţie nedefinită, omul 
cu picioare înalte de la catedră se ridica şi o lua spre ieşire. 

Nici un semn de complicitate nu s-a schiţat între noi după 
plecarea lui, micul profesor şi-a continuat lecţia şi la sfârşit 
şi-a luat catalogul prea mare pentru el, şi-a pus pălăria pe 
cap şi a ieşit, în timp ce noi toţi ne-am ridicat în picioare. 
Odată uşa închisă şi rămaşi singuri, ne-a apucat pe toţi 
deodată o sminteală, am răcnit literalmente de entuziasm şi 
am început să ne încăieram azvârlind unii în capetele altora 
cu ce ne venea în mână, manuale, caiete... A intrat 
pedagogul, care ne-a întrebat foarte nedumerit din uşă ce 
era cu noi, înnebunisem? 

Câteva luni mai târziu, micul nostru profesor deodată a 
lipsit. Şi atunci am aflat cu tristeţe că a fost chemat în 


concentrare. Nu s-a mai întors la noi până la sfârşitul anului 
şi nu ştiu nici azi dacă s-a mai întors vreodată undeva, din 
războiul care curând avea să izbucnească... 

Nimeni nu scapă de violenţa altora, după cum nimeni nu 
scapă ocazia, cel puţin până la vârsta în care devenim 
morali, de a fi violent cu alţii. După această vârstă, violenţa 
e o slăbiciune. M-a impresionat totdeauna acest fenomen. 

Într-o zi profesorul nostru de geografie mă scoase la lecţie 
numai pe mine singur. N-am înţeles de ce, avea obiceiul să 
scoată câte trei-patru odată. Era un domn trecut de 
patruzeci de ani, mai degrabă blând şi cu maniere alese. 
Geografia mie nu prea îmi plăcea, dar nu eram singurul 
care repudia acest obiect de studiu. Mai târziu a început să- 
mi placă şi răsfoiam ore întregi atlasuri bogate încercând 
să-mi imaginez existenţa reală a uriaşelor fluvii şi oraşe 
despre care, singură, geografia nu ne spune mare lucru. La 
Hanoi, unde nu credeam că am să ajung vreodată, când am 
intrat în oraş am rămas timp de aproape un ceas fascinat de 
ceea ce oferea ochiului viaţa străzii, cu toate că ceea ce 
vedeam nu avea în sine nimic senzaţional: erau bărbaţi şi 
femei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie văzut, fiindcă 
bărbaţii erau mici şi păreau toţi tineri, iar femeile, datorită 
halatelor lor multicolore, păreau toate fete. Cuvântul halat 
sună însă nepotrivit, trebuie precizat că era vorba de un 
vestmânt închis sever până sub bărbie şi despicat în două 
părţi în aşa fel încât pantalonul, violet sau alb, care 
înlocuieşte la ele fusta sau rochia, să se vadă de la şold în 
jos. Acest vestmânt uşor flutura în urma bicicletei, fără să 
jeneze pedalarea. Nici o urmă de maşină, nici un 
zdrăngănit de camion de mare tonaj, nici un autobuz al 
cărui motor Diesel îţi zgâlţâie creierii nu se vedea şi nu se 
auzea pe străzile acestui oraş. Când se întâmpla să treacă, 
o dată la o oră, de pildă, un Gaz, apariţia şi dispariţia lui îţi 
amintea de un bondar care a nimerit într-un stup de albine, 
de unde repede este alungat. Cine poate să-şi imagineze, 
învățând geografia, sute de ochi oblici, frumoşi în 


limpiditatea lor expresivă privindu-te într-o trecere 
continuă în care mersul bicicletei fâşâie doar atât ca să-ţi 
dea senzaţia de vis, de ireal? Trebuie mers acolo, în oraşul 
sau pe fluviul arătat pe hartă pentru ca geografia să ne 
pasioneze. 

Nu ştiu dacă bătrânul domn care mă scosese lângă uriaşa 
hartă agăţată într-un cui alături de catedră fusese vreodată 
măcar până colea în Grecia, leagănul civilizaţiei noastre, 
dar era clar pentru mine că undeva pe pământ tot dorise el 
să se ducă, altfel de ce şi-ar fi ales, ca profesor, chiar 
geografia? S-o fi dus, nu s-o fi dus? Începu să mă sâcâie cu 
întrebările. Ştiam atât cât era necesar să fiu lăsat în pace. 
Dar nu mă lăsa şi sâcâiala deveni chin. Că pe fluviul acela ce 
oraşe se mai găsesc? Le spusesem pe toate. Şi în oraşele 
acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? îi spusesem pe toţi. 
Mai erau însă oraşe şi locuitori pe care nu-i spusesem, să 
mă mai gândesc. Se lăsă o tăcere nefirească în marea 
încăpere de clasă. Timpul trecea, profesorul stătea neclintit 
la catedră şi aştepta. Totul parcă încremenise. Ce vroia de 
la mine? Atâta ştiam, atâta spusesem, n-aveam la ce mă 
gândi. 

— Gândeşte-te! mă soma bătrânul domn ca şi când mi-ar fi 
ghicit gândurile. Şi deodată răcni: gândeşte-te! 

Şi se dădu jos, se repezi la mine, mă lovi cu pumnii în cap, 
înghesuindu-mă în uriaşa hartă la care nu vroiam să mă 
gândesc, apoi făcându-şi din degete gheare mi le înfipse în 
abdomen horcâind bestial: 

— Îţi scot maţele din tine! 

Vroia într-adevăr să mi le scoată, fiindcă, după ce mă 
îndoii şi îmi ferii burta, se retrase la catedră şi-şi reluă, 
gâfâind, interogatoriul: ce oraşe se mai aflau încă pe fluviul 
acela? Şi în oraşele acelea ce fel de locuitori mai trăiesc? Să 
spun. Clopoţelul sunase, dar el continua să mă tortureze. 
Acolo pe hartă, la marea cotitură a uriaşului fluviu, se 
găsesc nişte aşezări omeneşti şi nişte locuitori. Ce ştiu 
despre ele? Degeaba mă uit că a sunat sfârşitul orei, până 


nu spun nu scap... Apoi, deodată, şi-a luat catalogul şi a ieşit 
din clasă. 

M-am dus în banca mea şi m-am aşezat şi abia atunci un 
val de ură mi s-a urcat în inimă împotriva bătrânului domn. 
Ce-avusese cu mine? Ce rău îi făcusem? Adică de ce să-mi 
scoată el mie maţele din mine? Mă făcuse el, îmi plătea el 
taxele, muncea el din greu să-mi cumpere haine şi cărţi? 
Numai tata avea acest drept, fiindcă numai pe el putea să-l 
exaspereze ceva şi să mă amenințe, dar nu acest străin, 
care, dacă nu ştiam, n-avea decât să-mi dea notă proastă 
dar să nu se atingă de mine. 

În jurul meu se strânseră şapte-opt băieţi cu care eram 
prieten şi tăceau toţi turburaţi de strania întâmplare. Când 
intră monitorul, un elev dintr-a opta, şi spuse din prag că 
elevul cutare, adică eu, să poftească la biblioteca 
profesorului de geografie, care mă chema. Avea o astfel de 
bibliotecă specială plină cu cărţi de călătorii, hărţi şi atlase 
şi globuri pământeşti de muzeu. I-am răspuns monitorului 
că nu mă duc. Acesta ieşi şi reveni după câtva timp. 

— Domnul profesor, zise el, te roagă să pofteşti numai 
câteva minute. 

Simţind că se petrece ceva neobişnuit, m-am sculat din 
bancă, am ieşit pe coridor şi am intrat fără să bat în uşă în 
mica bibliotecă geografică. Bătrânul domn mă întâmpină în 
picioare, dar întors în profil cu faţa spre rafturi şi aşa 
rămase în timp ce rosti: 

— N-am vrut să-ţi fac nici un rău... dar îmi dau seama că 
ţi-am făcut... nici eu nu ştiu ce mi-a venit împotriva 
dumitale... te rog, dragul meu, să mă ierţi... 

Şi vocea i se sparse şi din ochii bătrânului domn ţâşniră 
lacrimi care îi inundară profilul său blând şi distins 
îndreptat ţeapăn spre cotoarele cărţilor. Nu ştiam, pe 
atunci, nici să acuz şi nici să iert, încât am tăcut câtva timp, 
apoi, fiindcă nici bătrânul domn nu mai spunea nimic m-am 
răsucit spre uşă şi am ieşit. Nu-l mai uram, dar nici 
lacrimile lui nu-mi atingeau inima. 


Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se 
despartă de mine. Era în septembrie 1940... înainte să 
ajung s-o fac eu, istoria, turbure şi amenințătoare, dădea 
buzna peste noi: şcoala normală unde învăţasem, din 
Cristur-Odorhei, nu mai exista, împreună cu jumătate din 
Ardeal... Primisem o hârtie în care eram anunţat că sunt 
înscris în Bucureşti... Plecasem cu căruţa spre gară şi tata 
lăsase caii la pas foarte încet... Nu înţelegeam nici de ce 
plecasem aşa devreme... 

— Domnule, începu el, te duci la Bucureşti... 

Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el, dar nu 
eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul evenimentelor 
care se petreceau, aşa cum nu credeam în lucrurile 
nefireşti. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea 
în conştiinţă în acea toamnă era adânc şi cu anii a devenit 
foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de 
presiunea timpului tragic... Răsturnări nefireşti... puteau 
avea o durată... nu puteau avea viitor... 

— 'Te duci la Bucureşti, reluă tata. 

Şi cu o insistenţă cu care vocea sa groasă se ferea să mă 
sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că 
începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care 
urma să merg singur, începu să-mi spună că mai mult decât 
făcuse pentru mine până atunci nu mai putea, că el de bani 
nu mai avea cum să facă rost; chiar atunci când mă însoțea 
să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici un leu, nu avea, 
înţelegeam sau nu înţelegeam?! 

— Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! 

Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înţelegeam. Nu mi se 
părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea 
bani. Ce mai noutate! Parcă avusese vreodată?! Parcă îl 
auzise cineva spunând, chiar dacă avea brâul plin (şi se 
întâmplase să-l aibă) că are? N-am! Asta parcă chiar şi 
gândea în clipa când mâna lui pipăia miile foşnitoare în 
chimir. Că să mă duc şi eu la noroc, continuă el, intru la 
şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat, 


dar că voi avea, o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cât m- 
or ţine... Şi dacă n-o să mai pot să stau şi or să mă dea afară 
din şcoală, ei, era aşa râu? Nu era, cum să fie? Un om cu 
patru clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a 
învăţat nimic şi nu ştie să care decât cărămizi cu spatele, ca 
bietul Nilă, care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu, de pe 
„Cheia Roseti”, l-a luat proprietarul la el, l-a făcut portar... 
Admiţând cazul că o să pot şi eu, târâşi, grăpişi, să termin şi 
pe-a patra după sistemul lui cu fonciirea, prin amânări şi 
promisiuni... Ei, nu se schimbă? Cu patru clase am 
capacitatea, dacă vin şi intru undeva funcţionar, dimineaţa 
mă duc la slujbă, după masă mă întorc în odăiţa mea cu 
cărţile mele şi mă apuc să învăţ... Ce treabă am? Şi cu 
capacitatea luată, pot să dau liceul în particular, să trec pe- 
a cincea, în particular nu sunt atâtea taxe şi din leafa pe 
care o s-o câştig, ei?! N-o să-mi mai rămână acolo câteva 
mii de lei într-un an şi să rezolv daravela? Numai dacă n-o 
să capăt darul beţiei, ca alde frati-meu Ilie, că atunci 
bineînţeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti, lăsând la o 
parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi ardă, dar nici n- 
o să-mi ajungă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele 
după mine jurăbii. Dar nu sunt eu ăla, ei şi ce? Strică dacă 
îmi spune?! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el ce să zică?! 
Sunt băiat mare, pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu 
păţesc şi eu... înţeleg...? 

— Bă, tu înţelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculţi? 

Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă 
nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul 
apropiat. Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, 
îşi lua în acea oră mâna de pe mine şi că mă trimitea în 
lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai 
căuta? Sigur că mai devreme sau mai târziu un lucru ca 
acela trebuia să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într- 
adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre 
care trecea şoseaua spre gară, şi în nici un fel n-aveam 
sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică 


ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi 
că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl 
meu şi nici stând cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică 
tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau. 

De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot şi eu să 
izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia 
au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine, şi el, şi mama Miţa 
şi Ilinca şi până şi băiatu-ăla mai mic, Sae, a avut săracu 
grijă de vite, ba chiar a dat şi la secere şi la sapă, ca să pot 
eu să învăţ, să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au 
răbdat de pe urma mea, şi să umblu prin noroi în opinci. Ce 
adică, a izbutit bietul Nilă, care abia ştie să se iscălească, şi 
n-o să izbutesc eu? De ce adică să nu izbutesc! 

— De ce să nu izbuteşti, mă, Marine?! Sau tu nici nu 
asculţi ce bălmăjesc eu aicea?! 

Auzindu-l cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai la 
el şi văzându-i chipul îl apucai de umeri şi veselia mi-o auzii 
singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care 
speriară caii adormiţi... Asta, da, înţelegeam, iată, să stai 
să-ţi dai singur seama că bălmăjeşti de pomană şi că în nici 
un fel nu poţi face pe cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea 
ce i se întâmplă... Tu îi vorbeşti şi el se uită înainte şi nu 
vede decât soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile 
lor în ritmul paşilor şi al căruţei... Tata se miră, cu o 
expresie de deznădejde veselă pe chip, dând din umeri, 
vrând parcă să spună că el şi-a făcut datoria, dar dacă 
ăstuia îi arde de râs... cine să-l mai înţeleagă... Dumnezeu 
ştie ce s-o mai alege şi de ăsta... 

— Eu ştiu, zise el, la ce te gândeşti tu! 

— Ei, la ce mă gândesc?! răspunsei eu batjocoritor. 

Şi el se intimidă şi tăcu. Mai văzuse şi el elevi prin sat, dar 
niciunul nu făcea ca mine... Umblau în grupuri, râzând, 
sclifosindu-se... organizau baluri, serate. E drept că nici n- 
aveam cu ce să mă îmbrac şi să mă încalţ ca să mă duc şi 
eu, dar chiar de-aş fi avut şi chiar de m-aş fi dus, credea el, 
neştiind că de fapt asta era suferinţa mea ascunsă, nu acolo 


mi-era mie gândul... Dar unde?... De fapt nu ştia! Dibuia, şi 
ar fi vrut să afle măcar în ultima oră de la mine dacă era 
sau nu ceva în capul sau în sufletul meu, un gând sau o tărie 
ca să-i facă despărţirea uşoară. Cum puteam să-i spun?! 
Marile taine nu se dezvăluiesc nimănui... Ne purtăm chiar 
cu cei mai apropiaţi, ca şi când nu le-am avea, chiar cu 
riscul de a fi luaţi în derâdere, batjocoriţi sau umiliţi. 

— Mă rog, zise el atunci în faţa tăcerii mele: Eu sper (şi ţi- 
o spun asta ca să mă ţii minte) că m-ai înţeles!... Că dacă nu 
m-ai înţeles, exclamă el cu totul detaşat de astă dată, o să 
fie vai de capul tău... 

Între timp ne apropiasem de gară, dar mai era un ceas 
până la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să 
mănânce nişte mohor şi ieşirăm pe peron. Bani de bilet 
avea, scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. 
Peronul era plin de elevi şi eleve, care, ca şi mine, 
terminaseră vacanţa şi plecau spre oraşele în care învățau, 
la licee sau şcoli normale... Veselia care anima altădată 
peroanele, la sfârşit de vacanţă, era acum umbrită de o 
melancolie gravă care abătea privirile în lături sau în 
pământ... Ştiam toţi... Clujul nu mai era al nostru şi toţi 
aflasem că-l pierdusem fără să tragem un foc de armă... Că 
ministrul nostru la Viena, unde forţe mai puternice decât 
noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzând harta cu 
trupul ciopârţit al ţării. Că soldaţii, retrăgându-se, plângeau 
şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte... 

Trenul sosi. Urcându-mă în el cu grabă să nu se pună în 
mişcare şi să-l pierd, cu geamantanul meu de lemn vopsit în 
negru, în mână, uitai de tata, când îl auzii că mă strigă. 
Lăsai geamantanul pe culoar şi ieşii pe platformă. Trenul se 
urni şi începu, lin, să părăsească gara. Tata îmi spuse cu un 
glas împiedicat, parcă nesigur, pe nume, ca şi când nu m-ar 
fi recunoscut, urcat cum eram, că sunt copilul lui. Îşi duse 
braţele în sus, tot cu o mişcare frântă. Pornire târzie de 
îmbrăţişare care nu avusese loc, nu se gândise din timp... 


Îmi repetă numele strigându-mă şi făcu câţiva paşi pe lângă 
vagon, în timp ce mişcarea lină a trenului se accelera. 

N-am schiţat nici un gest şi nu i-am adresat în prima clipă 
nici un cuvânt. Nu-l recunoşteam nici eu... Nu ştiam că 
poartă cu el, pentru mine, astfel de îngrijorări deodată 
patetice, care să-i smulgă un astfel de strigăt sugrumat 
însoţit de o astfel de mişcare neconvinsă a braţelor, care ar 
fi vrut să mă apuce de-acolo de pe platformă şi să mă tragă 
îndărăt... 

— Ei, i-am răspuns strigând şi eu, ce este? 

— Marine! Vezi... Trenul... 

Atât l-am auzit că zice şi l-am pierdut din vedere pe după 
coroana bogată a salcâmului care străjuia peronul... 

Scriitorul care aspiră spre o viziune totală asupra lumii se 
trezeşte, după o dramatică experienţă, în faţa unui obstacol 
de temut: abjecţia umană, îi spuneam opt ani mai târziu 
unui proaspăt prieten, Paul Georgescu, care susţinea că un 
scriitor poate fi un ticălos, dar poate în acelaşi timp să scrie 
o carte bună. 

— Din ce resurse? l-am întrebat. Abjecţia alungă din el 
inocenţa, principalul său scut. 

— De ce? mi-a răspuns. Cunoaştem scriitori abjecţi care au 
descris foarte bine lumea şi, dimpotrivă, inocenți care n-au 
putut s-o facă. 

— Uite de ce, am continuat eu beat de furie (el admira un 
astfel de scriitor abject al cărui nume îl trec sub tăcere şi 
intransigenţa mea morală se extindea asupra operei), un 
scriitor, de altfel ca oricare om, dacă nu mai are înaintea sa 
nimic de învins (şi un individ abject ce mai are de învins 
dacă abjecţia e victoria sa finală?), nici nu mai poate fi în 
stare de un gest creator, în afară de cel cu care l-a dotat în 
mod mecanic natura, adică de a-şi perpetua specia şi de a 
rămâne un bun tată al copiilor săi. 

— Şi ce, e puţin? mi-a replicat el. 

— Nu e puţin, dar era vorba de un scriitor. Inocenţa odată 
pierdută, mai poate descrie şi el moravurile, adică 


suprafaţa care e plată, înălțimile şi abisurile îi vor scăpa. 
Shakespeare e sublim fiindcă a fost lovit ca şi Hamlet de 
prostia unei fete, Ofelia, de căderea reginei. Băgate la 
moravuri, aceste fapte sunt vulgare, dacă n-ar exista o 
conştiinţă pură, care să se cutremure. 

— Există cutremurare şi în viciu, mi-a răspuns. Şi apoi 
existenţa e diversă şi din această bogăţie de culori se naşte 
fascinația pentru viaţă, când ne atrage mai mult omul 
deşucheat, tocmai prin asta, şi ne plictiseşte virtuosul. 
Râdem! Petrecem! Spectacolul e amestecat. De ce n-ar 
râde şi n-ar petrece şi cititorul cu o carte cum e Satyricon, 
unde nici o conştiinţă nu se cutremură? Ți-aminteşti cum 
începe? Povestitorul, care e un tânăr şi ai zice curat (nu e 
tinereţea expresia inocenţei?), după ce ascultă nişte 
discursuri incoerente, părăseşte adunarea şi se apropie de 
o femeie: „Bătrânico, o întrebă, nu cumva ştii unde stau 
eu?” „Cum să nu, zice bătrânica, uite aic”. Şi îi arată o casă. 
Era un lupanar. Şi astfel, cu acest dialog strălucit începe 
vesela carte. 

— Mai întâi că nu e veselă, i-am răspuns. E străbătută de 
sinceritate, tânărul latin îşi povesteşte degradarea sa şi a 
altora, cu sentimentul că a pierdut ceva, dovadă formidabila 
scenă din templul vestalelor unde se dusese să se vindece 
de viciu. Râdem, e adevărat (cum să nu râzi când citeşti 
ceea ce i se face acolo), dar nu uităm că e nefericit. Da, e 
adevărat, cunoaştem scriitori care, în viaţa obişnuită, 
priveau foarte filosofic spectacolul viciilor umane (la care 
câteodată luau parte din gros, fie prin moravurile lor, 
împinşi de propria natură, fie prin scepticism filosofic, 
insinuat în conştiinţă de lipsa de moralitate a 
contemporanilor) şi care acasă la ei, fără dificultate, 
lepădau din spinare haina lor murdărită şi începeau să scrie 
trimițând interogaţii lui Dumnezeu. 

— Vezi?! a exclamat. E posibil. Un sceptic român spune că 
inteligenţa înseamnă adaptare, iar experienţa e sursa 
cunoaşterii. Spiritul uman are inepuizabile feţe şi multiple 


mijloace de a-şi păstra un echilibru interior într-o lume care 
l-ar ameninţa. Ce este Comedia umană, dacă nu opera unui 
om adaptat? 

— Nu vreau să mă adaptez, i-am răspuns, dacă o să încerc, 
sunt pierdut, fiindcă alţii sunt mai puternici. 

Nu înţelegea ce-i spuneam sau înţelegea, dar vroia să 
înţeleg şi eu ceea ce susţinea el. 

— Uite, zice, un scriitor are nevoie de o casa, cum aitu, să 
poţi scrie. Te-am apărat undeva şi din sală prozatorul (nu-ţi 
spun care, dar clipind din ochi ca şi când ar fi ieşit din apă, 
mi l-a spus) a întrebat: „Şi n-are nevoie şi de o maşină?” Am 
râs. 

— De ce râzi? a exclamat el fixându-mă cu frumoşii lui ochi 
bulbucaţi. Adaptarea ar însemna să nu râzi, ci să te 
îngrijorezi, să prinzi ură pe prozatorul... să-l ţii minte şi să-l 
înlături. Altfel nu vei avea niciodată o casă. 

Ne aflam la Capşa, în anul debutului meu în volum şi ne 
întâlnisem să ne luăm la revedere, plecam pentru mai mult 
timp la Sinaia. Beam cafea filtru, un truc pe care nu-l 
cunoşteam, şi pe care el îl reînnoia de câte două, trei ori, 
mereu nemulţumit de calitatea lui. Avea un prieten printre 
chelneri, ilegalist, care ne servea şi cu care schimba cuvinte 
confidenţiale. Acest chelner era un filosof, vruseseră să-i 
dea sarcini mai mari, să-l facă, pentru început, responsabil 
al restaurantului, dar el refuzase („de ce, zicea el, să-mi iau 
belea pe cap sa nu dorm liniştit acasă?”). Paul Georgescu îl 
asculta atent, apoi ridica ceaşca: „Ăsta nu e filtru, îi spunea, 
du-te pe-acolo să ne facă altul, dar cu cafea adevărată”. 
(Avea dreptate, după două, trei filtre de-astea credeam că o 
să pot citi şi eu măcar câteva ore, înainte de a adormi, 
cartea însă îmi pica din mână în chiar minutul în care 
încercam s-o abordez.) 

— Ura leagă, i-am răspuns. De ce să-mi leg eu sufletul de 
ura băloasă, puturoasă, a unei brute? Găsesc eu o casă! 

Nu mi-a răspuns, s-a sculat, ca în Caragiale şi a dispărut 
câteva minute. Avea astfel de tăceri, ca şi când n-ar fi auzit 


răspunsul. 

— Şi la cei care te apără nu te gândeşti? reluă el apoi. Ai 
să vrei să scrii o nouă carte, crezi că n-o să fie complicat s-o 
publici? Cu Întâlnirea din Pământuri ai nimerit pe o fază 
romantică, încă estetică, cu toate că ai văzut cum ai fost 
primit. Acum faza romantică s-a încheiat. Ce-ai să faci? 

Avea dreptate. El mă întâmpinase la radio, unde lucra în 
primăvară, cu două emisiuni care semnalau cu o emoție 
reţinută, dar cu atât mai convingătoare, apariţia unui nou 
scriitor, ca şi Crohmălniceanu într-o cronică în 
Contemporanul. Dar alţii trăseseră tare asupra mea să mă 
elimine de pe scena literară, cu falsa certitudine pe care le- 
o dădea lozinca, la care cu zel începuseră să se închine. 
Magia literei moarte, cum spunea Pasternak, începea să 
cucerească climatul literar. 

— N-o să fac nimic, i-am răspuns. De ce trebuie să fii 
neapărat scriitor? Ei, na! Parcă asta ar fi totul... Am citit 
într-un apel pe care l-a făcut un prieten de-al meu din sat 
care fusese exclus din partid şi vroia să fie reprimit; 
zicea:"...tovarăşi, nu cred eu că sunt Arpad şi Omega...” 

Paul Georgescu se uită la mine cu o ironie care îi sticlea 
ascuţit în priviri. Să fie adevărat? Nu mă credeam că sunt 
Arpad şi Omega? Atunci ce mă credeam? parcă mă întreba. 

— O să văd eu, am spus cu nepăsare, dar cu o încredere 
secretă pe care n-o dezvăluiam, ca atunci, în căruţă spre 
gară, când şi tatăl meu încercase s-o dibuie, ca să se 
liniştească. 

Paul Georgescu nu era îngrijorat, dar era atent, lucid şi 
bun prieten, vroia să-mi îndrume paşii într-o lume pe care o 
ignoram... El vroia să-mi inculce ideea că nu trebuia s-o 
ignor, că pericolele existau în chiar aceste lucruri care mie 
mi se păreau meschine, cum ar fi faptul că un prozator pe 
care nici măcar nu-l cunoşteam ar fi vrut să nu am o casă, 
că dacă vroiam casă, o să am pe urmă pretenţia să mi se 
dea şi o maşină. Ura unui necunoscut întrucât mă privea? 
Pe el îl preocupa. 


— Bine, mi-a mai spus, o să vezi, dar gândeşte-te. Nu te 
crezi tu Arpad şi Omega, dar alţii cred că te crezi, fiindcă ei 
se cred şi or să te urmărească cu necruţare. 

— Bine, dar nu le-am făcut nimic! 

— Da, dar poţi să le faci! 

— Ce să le fac?! 

S-a uitat într-o parte şi nu mi-a mai răspuns. Totdeauna 
făcea aşa, în desele noastre întâlniri, când vroia nu să aud 
totul de la el, ci să încep să gândesc eu însumi, singur, la 
toate acestea. Nici nu-mi trecea prin cap! Da, bine, n-o să 
ignor lumea fiindcă nu mă va ignora ea pe mine... Şice să 
fac? Am înţeles că el făcea, dar nu-mi dădeam seama ce. 

Ne-am despărţit cu promisiunea că o să ne scriem, deşi... 
hm!... a mai spus el, scrisori în zilele noastre nu se mai 
scriu, din multiple motive... 

— Eu o să-ţi scriu, i-am răspuns fără să-l mai întreb care ar 
fi acele multiple motive... 

Spre sfârşitul unei întâlniri avea o oboseală, arăta puţin 
absent, atins de o vagă şi curioasă plictiseală... Fuma fără 
plăcere, nici cafeaua filtru nu-şi mai făcea efectul... 
semnalul pentru mine că trebuia să ne despărţim... 

În aceeaşi după-amiază am luat trenul şi am plecat. Era în 
decembrie 48. După debut petrecusem vara la Bălceşti, să 
scriu un roman. Îl scrisesem, era un eşec, la întoarcere, în 
septembrie, nu-mi mai plăcuse deloc. Acum părăsisem 
Bucureştiul, şi ce era şi mai grav, şi serviciul, şi mă 
retrăsesem în munţi, s-o iau de la cap... Eşecul din vară nu 
mă neliniştea, fiindcă trăiam încă sub euforia debutului în 
volum, care oricum, în ciuda injuriilor, fusese un succes. 
Starea mea de spirit se echilibra. Aveam douăzeci şi şase de 
ani, trecusem printr-un război în care nu murisem, 
debutasem în literatură chiar în toiul acestui război, aveam 
iluziile întregi... 

Din primele clipe după ce mi-am desfăcut geamantanul, m- 
am simţit liber, deşi încătuşat nu mă simţisem decât în 
armată şi gândul a apărut parcă lângă mine cu întrebarea: 


ai venit să scrii; ei, ce-o să scrii? Mi-am făcut foc în sobă, m- 
am aşezat la masă să văd dacă stăteam bine pe scaun şi mi- 
am aranjat pe ea cărţile cu care venisem, hârtia, sticla cu 
cerneală şi stiloul. Aveam ceva bani în buzunar de care însă 
n-aveam nevoie, fiindcă atât odaia cât şi masa erau gratuite, 
focul ardea în sobă trosnind şi mă simţeam cu desăvârşire 
singur şi fericit de tinereţea mea. Venisem acolo la 
recomandarea ministerului de unde plecasem, a lui Minai 
Novicov, care mă simpatiza. El citea presa literară şi în 
general toată presa şi fără să-l cunosc mă chemase la el 
prin iunie. 

— Văd, zice, că presa ţi-a acordat multă atenţie şi s-au cam 
repezit asupra cărţii dumitale. Nu e aşa de important ce 
zice presa, zic şi ei ce li se spune, ca nişte idioţi. Mai 
important e viitorul dumitale şi la asta ei nu vor să se 
gândească. Uite, zice, avem la Bălceşti o frumoasă casă pe 
care ne-a cedat-o o rudă a lui Bălcescu. Du-te acolo şi 
lucrează. Stai cât vrei, până termini noua carte. Ai acolo 
brazi, grădină, dealuri, te plimbi şi te inspiri... 

— Hm! i-am răspuns, mă bucur că sunteţi un om care 
crede în inspiraţie şi nu în lozincile cu care m-au întâmpinat 
Niculae Corbu şi ]. Popper. Acesta din urmă a scris chiar în 
Flacăra, unde sunteţi director. Deci dumneavoastră l-aţi pus 
să mă înjure. 

A râs, cu entuziasm parcă. Deci aşa era. 

— O să mă duc la Bălceşti, i-am mai spus, dar ce fac cu 
serviciul meu de funcţionar la „Societatea scriitorilor”? 

— Nu e nimic, se aranjează, zice. 

Am crezut că aranjează el. Când i-am spus preşedintelui, 
Zaharia Stancu, şi secretarului general, Ion Călugăru, de 
intenţia mea, mi-am dat seama că nu aranjase nimic. 

— Da, da, da, mi-a răspuns preşedintele ca şi când s-ar fi 
aşteptat să-l întrerup, da, da, am auzit că ai debutat. Da, da, 
dar până să ajungi scriitor, îţi mai trebuie. Da, mult îţi mai 
trebuie. Trebuie să înduri. N-am citit cartea, să văd dacă e 
bună sau proastă, aşa că te duci la Bălceşti şi stai numai o 


lună. Da, o singură lună, pe urmă te întorci să vedem ce-ai 
scris. 

Totul spus pe un ton agresiv. De altfel, când fusese instalat 
tot aşa vorbise şi la adunarea scriitorilor, veniţi să-l audă. 
Striga la ei. Vorbea tare. Îi ameninţa. Încât nu m-am mirat. 
Ion Călugăru îl aproba. Nici el nu era altfel. Când intrasem 
prima oară în biroul lui cu hârtii şi începusem: „domnule 
Călugăru...” „Eu nu sunt domn cu dumneata”, mă 
întrerupse el. „Iovarăşe Ion Călugăru.” „Eu nu sunt 
tovarăşul dumitale.” Cunoaşteţi geniul meschinilor? Acesta 
e, să te facă să nu mai ai ce să le răspunzi. Într-adevăr, ce 
puteam să-i mai spun? Şi totuşi îmi plăcea de el ca scriitor, 
publicase tocmai atunci o nuvelă, „Măseaua stricată”, titlu 
care se inspira dintr-o lozincă a acelor ani: să scoatem 
dintre noi măselele stricate. Avea însă o replică de bună 
ironie: la o manifestaţie masele cântau: Hai la lupta cea 
mare, rob cu rob să ne unim! Şi un reacţionar de pe 
margine bolborosind: „Ei şi dacă ai să te uneşti rob cu rob 
ce-ai să faci?!” 

Nu credeam că e atât de ranchiunos. Fiindcă ăsta era 
sentimentul pe care ţi-l inspira. De altfel ironia soartei îl 
adusese tot în preajma lui Zaharia Stancu şi anume în rol 
de subaltern, cum îi prezisese teleormăneanul cu mulţi ani 
înainte. Că, ameninţa autorul Cailor lui Cibicioc, o să vedeţi 
voi când o să venim noi la putere. „Călugăre, îi replicase 
Zaharia Stancu, când o să veniţi voi la putere, tot eu o să-ţi 
comand.” 

Surâdeam privind aceşti bătrâni fără umor, sau cu umor 
acru sau involuntar. Îmi citiseră sau nu cartea, cert era că 
nu le plăcea de mine că vroiam să scriu aşa repede alta. Mi- 
o spuneau în faţă: trebuia să îndur. 

Nici nu mă gândeam. „O să îndur poate altele, dar nu de la 
voi”, îmi spuneam. Într-adevăr, după o lună primesc o 
scrisoare de la şeful serviciului, domnul Răzvăşanu, în care 
îmi scria, nu fără îngrijorare, că situaţia mea era „extrem 
de periclitată” dacă nu mă întorceam imediat. Nu m-am 


întors şi am fost dat afară, dar în septembrie Mihai Novicov 
m-a angajat la el la minister, ca secretar de presă. În acelaşi 
timp ela pus pe Willi Mogfescu să scrie un lung articol: 
„Despre un viitor roman al lui...” adică al meu, bazat, lucru 
senzaţional pentru un tânăr autor, doar pe o simplă 
conversaţie dintre mine şi reporter. Subiectul evolua în 
lumea de la ţară, unde eu mă străduiam neapărat să 
descriu un Feodor Pavlovici Karamazov român. Nici nu mai 
vroiam să aud... Articolul a apărut în Flacăra pe o pagină 
întreagă, cu titlu pe cinci coloane. Nu l-am citit, nu din lipsă 
de respect pentru Mihai Novicov sau Moglescu, ci pentru că 
ştiam dinainte că nu poate exista în el nici o substanţă din 
moment ce nimeni nu-mi citise romanul. De altfel, niciunul 
nu mi-l ceruse să li-l dau. Era perfect! 

Nu făceam chiar nimic la minister, dar într-o zi mă 
pomenesc că primesc la lectură un manuscris intitulat 
Desculţ, de Zaharia Stancu. Şi ce să fac eu cu el? am 
întrebat. Nici nu ştiam că eram cenzor, că eram 
plătitpentru asta. „Citeşte-l, mi-a spus o colegă şi fă un 
referat. E de pe la voi de la ţară”. „În ce sens să fac referat? 
Ce mă priveşte pe mine că e de pe la noi de pe la ţară? 
Treaba lui!” „Dacă e adevărat, dacă merită să apară”. 

Am început să citesc, am luat prima frază: „ludoreee... 
deschide poarta!” Apoi aliniatul următor: „Pe tata îl cheamă 
Tudor. Dar el rareori se află acasă.” 

M-am oprit. Pe tata îl cheamă Tudor, dar el rareori se afla 
acasă. Şi ce dacă îl cheamă Tudor? Şi ce dacă el rareori se 
afla acasă? 

Asta îmi amintea de compoziţiile noastre şcolăreşti. Mama 
e o femeie foarte bună, dar ea rareori se duce la biserică. 
Fratele meu e mare, dar el rareori ne bate, eţetera, eţetera. 
Rareori! Bravo, zic, începe bine (să te ferească Dumnezeu 
să ajungi pe mâna tinerilor, la discreţia lor; mai târziu avea 
să mă lege de Zaharia Stancu o strânsă prietenie literară 
când loviturile îndreptate împotriva lui aveau să-l 
domolească şi să caute sprijin în generaţiile tinere, să-l facă 


mai înţelept). Să vedem mai departe, mi-am zis eu atunci 
râzând. Cică „fuioare de fum scoteau pe nări telegari”. Zic 
„telegarii” e formidabil de bine zis şi încep să citesc cartea 
şi intru în miezul ei. Dau peste o scenă în care ţăranii erau 
puşi să culeagă via boierului cu botniţe la gură. N-am 
înţeles. Cum cu botniţe? Suntem un popor de idioţi? Şi după 
ce am terminat, am început să scriu un referat dur. Se 
respinge! Bătrânul meu tată şi alţi bunici cunoscuseră şi ei 
pe boieri, dar asemenea chestii nu-mi povestise nimeni 
niciodată. 

Noroc că tocmai când îmi scriam eu referatul a venit 
cineva şi mi-a luat pur şi simplu manuscrisul de sub nas şi l- 
a dus cu sine. Unde? Spre tipar, fireşte, şi astfel a început 
cariera de excepţie a acestei cărţi fără să ţină seama de 
opiniile tânărului ei cenzor. 

Pe la începutul lui decembrie am simţit că ora mea a sunat. 
N-aveam ce căuta la acel minister. Eşecul meu de la 
Bălceşti era uitat, îmi aminteam de promisiunea făcută 
cititorului la sfârşitul volumului meu de debut, că acei eroi 
din ultima nuvelă vor fi urmăriţi într-un conflict mai larg. 

Şi acum stăteam în odaia mea din Sinaia şi după primele 
ore de exaltare, care ne stăpânesc totdeauna când suntem 
într-un oraş necunoscut şi nimerim şi într-o odaie mare şi 
frumoasă, ceva am simţit că se micşorează şi cade în starea 
mea de spirit: nimic nu mai zbura, iluziile se retrăgeau... M- 
am ridicat de la masă şi m-am culcat. Conflict mai larg? îmi 
spuneam, care conflict? Nu există nici un conflict. Ce poate 
să facă un ţăran? Să dea unuia cu sapa în cap că i-a călcat 
răzorul sau i-a jefuit ovăzul. În Ion, de Liviu Rebreanu, unul 
îi dă altuia cu sapa în cap că a venit la muierea lui, pe care o 
iubea mai dinainte. S-a scris! În Ţăranii, de Reymont, o 
muiere e pusă goală pe o grămadă infectă de bălegar de 
porci fiindcă nu avusese purtări frumoase. Ei na! Mare 
subiect! Premiul Nobel! Ca şi scena bătrânului ţăran care 
se duce să moară pe glia lui. Atât de previzibil! Marinarul 
vrea să moară pe mare, minerul în mină... Hotărât, eram 


pus pe nimicirea capodoperelor, şi numai Fructele mâniei 
de Steinbeck scăpa, deşi nici acolo nu-mi mai plăcea finalul 
forţat, cu un bărbat ameninţat de inaniţie care suge lapte 
din sânii unei tinere femei. Fără să ştiu, eram obosit de 
drum, de urcuşul de la gară cu geamantanul în mână până 
în dealul Furnica unde erau vilele destinate tuturor 
artiştilor. Chiar în aceeaşi zi vroiam să mă şi apuc de scris! 
„Mai e şi mâine zi”, mi-am spus amintindu-mi de frumosul 
final din Pe aripile vântului când Scarlett, copleşită de 
loviturile pe care i le dăduse viaţa, se întreba ce să mai facă. 
Aveam silă până şi de debutul meu. Eu însumi descrisesem 
cu lux de amănunte uciderea unui cal, violul unei fete pe 
câmp, isteria unui muribund, ţicneala unui băiat care are 
halucinaţii pe o colină scăldată în ceaţă, eţetera, eţetera. 
Un punct luminos păstram doar pentru o schiţă intitulată 
Salcâmul, apărută în Timpul, dar neinclusă în volumul de 
debut. De ce? Ce era cu schiţa asta de o lăsasem deoparte? 
Nu-mi mai plăcuse? Dimpotrivă, consideram că era lucrul 
cel mai inspirat pe care îl scrisesem... când tata... într-o zi... 
cel mai frumos salcâm... cu securea... de ce oare? Da, 
Mircea Grigorescu, redactorul şef al Timpului... Cu Miron 
Paraschivescu la el în birou... Ia ascultă domnule, cât costă 
un salcâm?... Bonom... entuziast... Două mii costă. Du-te la 
casierie şi-i încasează... Săracul Mircea Grigorescu. Ce-o fi 
făcând... După război... exclus din presă... 

Brusc m-am trezit dimineaţa. Adormisem fără să ştiu cu 
lampa aprinsă, cu aceste gânduri. Le şi uitasem. Afară 
ningea. Brazii verzi erau încărcaţi de zăpadă. Pământul era 
alb. Oameni negri treceau agale prin această lume în care 
cerul cu pământul se contopeau. Zarea pierise în pădurile 
din faţa ferestrei. 

M-am îmbrăcat şi am ieşit afară. O surpriză. O ştim, 
zăpada, dar când o vedem din nou, albul ei parcă ne spală 
gândurile. Chiar dacă nu vrem, ceva alb pătrunde şi în noi. 
Ne ninge; până şi pe chipul omului murdar apare un surâs: 
ochiul lui uimit de întruchiparea a ceea ce e imaculat îl face 


să-şi aducă aminte că şi el a fost odată curat şi e nedumerit 
că iată, poate fi din nou, cel puţin atâta timp cât de sus cade 
asupra lui, anume parcă pe căciula pe care o poartă pe cap, 
peste genele ochilor, fulgii de zăpadă care de sus, din cer, în 
căderea lor, şi-au păstrat minunatele forme de stele mici, 
care i se topesc ca o părere pe mâini şi pe faţă. E, poate, o 
atingere diafană de care n-a avut parte? Sau pe care a 
gonit-o înrăit ca un câine care a primit numai lovituri? „lată 
paradisul! am gândit, care e locul tău în el...?” Am intrat în 
vila în care ni se servea masa. Am mâncat unt cu pâine şi 
dulceaţă, cu cafea cu lapte. Nu era încă nimeni în 
sufragerie. Mi-am continuat plimbarea prin ninsoare. 
Curând am auzit o voce interioară pe care o cunoşteam de 
mult, din lungii ani pe care îi petrecusem pe câmpia 
scăldată în soare. O uitasem fugind de ea şi anii o 
acoperiseră. Când mă culcam pe pământ şi muţenia lui îmi 
şoptea: „Şi tu vei fi mut şi vei fi una cu mine. Noi doi suntem 
prieteni, te las să trăieşti, bucură-te, dar eşti al meu. Nu 
acum, când eşti un copil, mai târziu... Restul, viaţa care ţi-a 
fost dată îţi aparţine, faci cu ea ce vrei, dar dacă mă uiţi, cu 
atât mai mare îţi va fi surpriza după ce anii tăi vor trece, 
când ne vom întâlni din nou şi va trebui să-ţi dai seama că 
nimic nu ţi-a mai rămas afară de mine. Nu mă uita şi atunci 
ai să vezi că tot ceea ce vei trăi, îţi va apărea ca un dar şi nu 
ca o cucerire a ta smintită. Nu e aşa că e plăcut să stâm noi 
de vorbă împreună? Când te întinzi cu spatele pe mine şi 
deasupra vezi cerul şi norii? N-o să ai niciodată mai mult 
decât ceea ce simţi în aceste clipe, nu uita, o, nu uita, şi 
atunci când va trebui să ne revedem şi să-ţi dau adăpost, 
vei fi ca şi acum şi nu te vei speria...” „Bine, am zis, înotând 
în ninsoare, mă plictiseşti, îţi cunosc glasul de mult... Florile 
câmpului îmi şopteau şi ele acelaşi lucru, ca şi cântecul 
greierilor sau apariţia berzelor în grâu, strigătul 
pitpalacului şi ţipătul ciocârliei, nu te uită nimeni, fii fără 
grija.” 


În nopţile lungi de iarnă săream din somn chemat de un 
glas pe care îl auzeam aievea, glas de fată care îmi striga 
numele la geam. Nu era glasul lui, al pământului, erau 
ielele, şi mă piteam lângă spatele lat al tatei şi aşteptam 
îngrozit să mă mai cheme o dată. Dar tăcerea casei şi auzul 
meu treaz mă făceau să înţeleg că glasul strigase din mine 
şi nu de la fereastră, mă linişteam şi readormeam. Într-o 
seară am întârziat prea mult pe mirişte şi n-am băgat de 
seamă că noaptea căzuse pe neaşteptate şi nu mai era 
nimeni pe câmpie, totul era pustiu în jur. O clipă n-am mai 
ştiut încotro e satul şi nici care era drumul spre el, la 
dreapta sau la stânga. „Trebuie să ştie caii”, am gândit şi m- 
am apropiat de unul din ei, să-l despiedic şi să-i pun 
căpăstrul în cap. Când să i-l pun, deodată calul a avut o 
mişcare de nesupunere. În clipa următoare i-am auzit 
glasul: „Ia, bă, mâna de pe mine!” mi-a spus. Nu era nici 
supărat, nici furios, pur şi simplu îmi cerea să iau mâna de 
pe el. Am înlemnit alături, în timp ce el şi-a lăsat capul în jos 
liniştit şi a continuat să pască. Am încercat din nou şi 
mintea mea buimăcită de angoasa câmpiei s-a limpezit ca şi 
când s-ar fi făcut lumină. Am strigat să-mi aud propriul glas, 
i-am legat, am încălicat şi de astă dată cuminţenia şi 
sforăiturile lor de cai m-au liniştit cu totul, am început să 
cânt fluierând şi până acasă am şi uitat ce păţisem. lată însă 
că şoapta lui reapărea şi asta mi se întâmpla adesea şi 
totdeauna numai în mijlocul naturii. Uneori o acceptam 
resemnat, o cunoşteam prea bine, alteori însă era o 
surpriză totală, mă pomeneam exclamând: „Hai, taci, doar 
calc pe corpul tău, toţi câlcăm, ştiu că viaţa e un dar, e inutil 
să-mi reaminteşti”. 

Feeria din jur nu era un vis, nu se spulbera, fulgii dansau, 
ai fi zis chiar că se zbenguiesc şi expresia „natura în 
sărbătoare” care mi-a venit în minte, m-a făcut să surâd cu 
ironie. Da, natura poate fi în sărbătoare pentru iubitorii ei 
închipuiţi, care se credeau eterni, sau voiau să uite că sunt 
muritori, crezând o clipă că se puteau aranja cu ea. 


Am trecut pe lângă un restaurant a cărui firmă avea în 
mijloc pictată o pisică. Am citit firma care era scrisă cu 
trucul suprarealiştilor: Restaurant la pisica D. Pasăre şi 
berărie neagră N. Coliban. Pe urmă am văzut că pisica 
încurca sensul, trebuia citit: Restaurant şi berărie la „Pisica 
Neagră” D. Pasăre şi N. Coliban. Am intrat înăuntru. Vesel, 
am băut o bere şi m-am întors. N-am făcut o plimbare lungă 
să mă pierd în ninsoare şi să mă rătăcesc, cum i se întâmplă 
lui Hans Castorp din Muntele magic a lui lhomas Mann şi n- 
am s-o descriu în lungi capitole, interminabile, ca să fac să 
ningă în aceste pagini. Aveam de dat un răspuns la o 
întrebare: Ce să scriu. 

De ce să scriu, nu mă întrebam. N-aveam nimic de 
răzbunat, nici nu simţeam că trebuie să vorbesc despre 
osemintele bunilor mei vărsate în mine, vârsta 
testamentului era departe. Tatăl meu nu spintecase burta 
boierului sau vechilului în timpul răscoalei, să bage fasole în 
ea, şi nu ştiam nici cine e bunicul şi cum trăise el, nu-mi 
povestise nimeni nimic. Nici pe bunica n-o cunoscusem, 
muriseră de tot, niciodată n-am ştiut nici măcar cum îi 
cheamă. Nici pe bunicul sau bunica după mamă nu-i 
cunoscusem, dar mama ne povestise totuşi lucruri 
deosebite despre ei. Din alt sat. Oameni înstăriți, fraţi 
vajnici (morţi şi ei parcă, atât de îndepărtați mi se păreau). 
Cum să scrii despre ceva care nu trăieşte decât în amintirea 
mamei, secret copleşit de familia ei grea, cu copii diferiţi, o 
fată din prima ei căsătorie, o altă fată până la convieţuirea 
ei cu tata, apoi trei copii cu care venea tata, şi apoi alţi trei 
copii făcuţi împreună, o fată şi doi băieţi, unul din ei, cel 
mijlociu, fiind eu. 

M-am întors în vila mea, m-am aşezat la masă şi am rămas 
cu privirea pierdută în ninsoarea de afară. Gândurile 
blocate, inerte, sufletul cu elanul prizonier. Ce să scriu? A 
scrie inspirat de Dostoievski cum încercasem, văzusem ce- 
mi ieşise. Nu cumva nu mai aveam nimic de spus? am 
gândit; Şi-atunci mi-am amintit de trei scriitori pe care îi 


zărisem într-o zi, după debut, chiar în acel an, prin vitrina 
unui restaurant. M-am dus la ei. Îi cunoşteam, petrecusem 
împreună prin cafenele ore de ameţeală şi entuziasm şi mă 
bucuram să-i revăd... Dar nici nu m-au lăsat să deschid 
gura. Ce mi-a intrat mie în cap? m-au luat ei în primire, 
cred că dacă am publicat o carte... Şi o ploaie de injurii la 
adresa cărţii, cuvinte urâte la adresa mea, prevestiri că o să 
mor într-un şanţ... Ce eram eu? Ei, ce credeam că sunt? Era 
singura întrebare care m-a împiedicat să ies imediat afară. 
De unde să ştim noi ce suntem?! Marile întrebări le pun şi 
ticăloşii, cu un aer triumfător. Cine poate să răspundă? Nu 
pentru ei, ci pentru mine. Ce era mai curios, şi ceea ce mă 
reţinea, era faptul că nu se înţeleseseră între ei dinainte, 
reacţionaseră câteştrei spontan îndată ce mă aşezasem la 
masa lor. lar eu crezusem că numai gloabele literare 
păstrează în ele un venin distilat. Am plecat în cele din 
urmă. Prin geam, din stradă, arătau gravi, tăcuţi, ai fi zis că 
erau nişte conspiratori care puneau ceva la cale. Deşi tineri, 
i-am văzut bătrâni, într-o străfulgerare. Unul avea o lucire 
de nebun în ochi, altul gras, blond, privire porcină, al treilea 
sumbru, posac, buze subţiri, figură care nu prevestea nimic 
bun... Se înţeleseseră între ei, prin afinități scabroase care 
îmi scăpau, să mă întâmpine astfel, cu o ranchiună care nu 
ştiam de unde vine, fiindcă nu le făcusem nimic... 

I-am uitat imediat atunci, dar acum ura lor se insinua: şi 
dacă au dreptate, mi-am spus, şi n-o să mai scriu nimic? 
Vertiginos, alungând imaginea celor trei, gândul mi s-a 
îndreptat spre un om care, pe deasupra micimilor umane, 
era pasionat de cuvântul scris. Acolo, în faţa hârtiei, mai 
puternică decât marmura, îmi spusese el odată, artistul 
forţează natura, dându-i un înţeles, în timp ce ea, oarbă, nu 
are unul... Miron Paraschivescu! 

Ce-o fi făcând? Ultima dată, prin septembrie, fusesem cu 
el la o piesă şi acolo, în plin spectacol, se ridicase şi strigase 
să iasă Arghezi afară din sală. Fireşte, Arghezi nu era acolo, 
ci doar în mintea turmentată de febră a poetului. L-am scos 


eu din sală şi l-am dus la el, în blocul Aro, şi până să vină 
medicul, cu ajutorul telefonului a început să dirijeze mari 
mase de oameni în revoluţie. El era un conducător... leşea 
şi pe balcon şi dând din mâini cânta „Internaţionala” în faţa 
unei mulţimi închipuite adunată să-l aclame ca pe Troțki, 
sau ca pe Malraux, idolul său. Pe urmă revenea la telefon şi 
cu glas măreț continua: „Ana, tu preiei conducerea în 
sectorul galben. Luca, tu te pregăteşti să intri în foc venind 
de la uzinele Malaxa... Dej, tu...” Curând se vindecase şi 
dispăruse la Cluj. Ce căuta el la Cluj? Vroia să conducă 
acolo, mai modest, o revistă, pasiunea lui lucidă. 

Gândul mi-a zburat apoi la Ion Caraion. Ce-o fi făcând şi 
Ion Caraion? Locuisem împreună, prin '45, mai multe luni, 
într-o frumoasă cameră pe Aleea Suter, pe urmă ne 
despărţisem ca să ne revedem prin aprilie sau martie '48, în 
birourile editurii „Cartea Românească” care înainte de 
decretul din iunie avea un director nou, Lăzărescu, şi 
redactori de asemenea noi, Caraion, Constantin Streia 
(căruia îi apăruse romanul Zbucium) şi Sen Alexandru, un 
tânăr cu care ulterior aveam să am lungi discuţii asupra 
rolului personalităţii în istorie. 

Caraion m-a întâmpinat cu vădită surpriză, că iată, ne 
vedem din nou şi în ce situaţie fericită pentru mine... „De, 
ce?” „Ei de ce, a râs neîncrezător de mirarea mea, şi brusc: 
păi n-ai dat un volum aici?” Şi aproape că a ţipat: „Va 
apărea!” Era adevărat, volumul meu de nuvele Întâlnirea 
din Pământuri care întârziase mult la un cunoscut şi fad 
foiletonist literar, dar influent, trecuse apoi printr-un 
concurs la Cultura naţională, stătea de câteva luni la 
„Cartea Românească”, director Toneghin. Acum nu mai era 
Toneghin, cu trei luni înainte de naţionalizare cunoscuta 
editură avea deja în ea oameni noi. În două luni l-au 
publicat în două ediţii. 

Intenţiile mele asaltau din toate părţile viaţa pe care o 
cunoscusem până atunci fără să reuşesc să intru în miezul 
ei. Imagini groteşti îmi veneau în minte. Văzusem odată un 


cal mort într-o văgăună, cu o grămadă de căţelandri 
schelălăind de foame şi de neputinţă care se repezeau în el 
să-l sfârtece. Dar de oriunde îl apucau, nu reuşeau nimic, 
calul rezista. Îşi înfigeau dinţii în burtă, în pulpe, în spinare, 
se propteau în picioare bâţâind din cap şi scheunând. Prima 
îmbucătură, care ar fi deschis drumul celorlalţi, le scăpa. 
De unde? Din ce loc? Am stat mult să-i văd ce fac şi mă 
uitam la ei râzând. Nu era printre ei niciunul bătrân şi 
experimentat care să-i înveţe. Desigur, viaţa nu e un cal 
mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu 
cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci. Deşi tatăl meu se 
despărţise de mine în acea zi de septembrie '40 când mă 
condusese la gară şi îmi spusese că nu mai are bani să mă 
ţină mai departe la Şcoala normală, despărţirea era 
neştiută de mine, şi rămânea şi atunci, în '48, la fel de 
enigmatică, mai ales că în toţi acei ani, în timpul războiului, 
până în '45, nu mai dădusem niciodată pe-acasă, nu-i mai 
scrisesem şi nici el mie. Numai instinctul mă prevenise că 
despărţirea era irevocabilă, n-aveam ce mai căuta în sat, 
eram aruncat în viaţă şi trebuia, ca orice vieţuitoare, să aflu 
singur secretele pădurii. Ce făcusem? 

Intrasem totuşi la Şcoala normală din Bucureşti de pe 
strada Sfânta Ecaterina, fără să depun taxele de internat. 
Directorul, I. lonaşcu, mă ameninţase: 

— Ce-ai făcut cu banii? Nu te-a trimis tatăl dumitale fără 
bani de internat. 

I-am răspuns că ba da, şi în felul tatălui meu care amâna 
impozitele cu anii printr-o strategie complicată a 
promisiunilor patetice, l-am rugat să mă amâne câteva luni 
până ce părinţii mei vor culege porumbul, vor vinde nu ştiu 
ce oi, nu ştiu ce rațe... 

— Ce rațe? s-a răstit el la mine. O să scriem acasă şi dacă 
se dovedeşte că ai avut bani şi i-ai cheltuit cine ştie pe unde, 
te dam afară din şcoală şi s-a terminat cu viitorul dumitale. 

Şi şi-a întors faţa de la mine. 


Ştia el ceva. Auzisem şi eu şi chiar şi trăisem. Înainte de 
Cristur-Odorhei (unde absolvisem pe-a doua şi a treia) 
trenul stătea câteva ore în gara Sighişoara şi anul trecut, 
într-o vacanţă, o fată îmi făcuse semn de jos de pe peron să 
mă dau jos şi să mă duc cu ea... Nu mă dădusem, dar alţii 
coborâseră... Astfel de sirene, gândea pesemne acum 
directorul, mă lăsaseră şi pe mine fără bani, mai ales că 
Bucureştiul, cum scria Octav Dessila, era „oraşul 
prăbuşirilo”. Totuşi omul din faţa mea nu era sigur. Ceva 
patetic avusese şi el în glas dincolo de cuvinte. Mi-am dat 
seama că dacă mai vorbesc, o să mă asculte. Era un bărbat 
încă tânăr, plăcut la înfăţişare, elegant îmbrăcat, dur, ca un 
bărbat adevărat pe care nu-l puteai înşela, cu o infirmitate 
la un picior, sever, dar... Acest dar era singura mea şansă. I- 
am spus că tata nu e un om sărac şi că poate să facă rost de 
bani dacă şcoala îi scrie şi îi cere imperios acest lucru. Nu o 
simplă întrebare dacă mi-a dat bani sau nu (nu mi-a dat!) ci 
o scrisoare hotărâtă, ca din partea unei autorităţi 
superioare, care, împreună cu el, cu tatăl meu, au în grijă 
soarta unui tânăr... Ştiam din experienţă că nici la început 
tata nu avusese bani. Că împotriva lui o ridicasem pe mama, 
pe preot, pe învăţător şi că la toţi aceştia se raliaseră 
vecinii, prietenii lui, până şi cei mai dispreţuiţi dintre ei şi că 
întreaga familie cedase. De unde, de neunde, făcuse rost de 
bani şi timp de trei ani mă ţinuse. Şi i-am dezvăluit 
directorului intenţiile mele de viitor. Să termin acest an şi 
îmi voi continua studiile singur. Aveam optsprezece ani, 
puteam munci şi lua examenele în particular. 

— Bine, îl aud că-mi răspunde. Dacă ai fi avut un certificat 
de paupertate puteam să-ţi obţin o bursă de la minister. Dar 
aveţi cincisprezece pogoane de pământ. 

Aşa era. Încercasem să obţin acel certificat, dar... 

— N-avem voie să primim în internat elevi care nu achită 
taxele. O să scriu acasă tatălui dumitale. O să mai vedem... 

Şi mi-a făcut semn că pot să plec. Am plecat liniştit. Au 
început cursurile, orele de meditaţie în care n-aveam ce să 


fac. N-aveam cărţi. Din pricina asta secretele chimiei şi 
algebrei mi-au rămas străine. Gândul plecării din şcoală îmi 
stăruia mereu în minte în timpul orelor, mai ales că 
diferenţa de vârstă dintre mine şi colegii mei începuse să 
mă jeneze. De pildă avusesem într-o zi în hol o vizită a soţiei 
falsului librar, o femeie cam de vârsta mea, trimisă de el să 
vadă ce mai fac. Trimisă de el sau nu, stai şi explică... 
Subdirectorul m-a apostrofat şi m-a ameninţat că mă dă 
afară din şcoală. M-am întors în clasă şi am început să-l 
înjur şi eu cu sete de mamă. Am fost turnat. Am aflat mai 
târziu, deşi eram mai mare şi ar fi trebuit să-mi dau seamă 
de la început că în fiecare clasă exista o reţea întreagă de 
turnători pe care acest subdirector o cultiva ca un poliţist. 
Eram uluit cum tot ceea ce discutam eu cu alţii el afla 
imediat şi tot timpul trâiam sub ameninţări. 

Am început să scriu un roman... Eroina principală era 
soţia falsului librar, după destăinuirile ei, ca în Une vie de 
Maupassant (citită atunci). Într-o seară de noiembrie eram 
de planton şi scriam scena finală; femeia îşi ucide soţul 
lăsând noaptea geamul deschis când beţivul dormea. 
Fireşte, era ger. Mai târziu scena mi s-a părut ridicolă, ca să 
descopăr anii trecuţi că un scriitor maghiar, tradus la 
„Gallimard”, procedează absolut identic. Am rămas visător. 

M-am culcat apoi, şi am căzut într-un somn greu. M-am 
trezit spre dimineaţă. Dormitorul era pustiu, tavanul căscat 
şi în jurul meu şi pe pat, moloz şi cărămizi. Am ieşit afară 
înspăimântat. Toată lumea era adunată în curte, era 
întuneric, o atmosferă de sinistru domnea peste tot. Ce era? 
Ce se întâmplase? Cum, nu ştiam? Unde-am fost? Nu m-a 
trezit cutremurul? Ce cutremur? Cutremurul de pământ... 
Nu mă trezise nimic. Putea să-mi cadă şi tavanul în cap 
(nişte cărămizi tot căzuseră pe lângă mine)! În oraş, se 
zicea, blocul Carlton se prăbuşise până în temelie... sute de 
morţi... se închide şcoala până după sărbători... 

Bineînţeles că între timp tata primise scrisoarea 
directorului şi îi răspunsese că n-are bani, dar că... o să 


aibă... să-l mai păsuiască... O să trimită negreşit, nici 
vorbă... cum să nu... cu stimă, Tudor Călăraşu. Posomorât, 
în spatele biroului său, directorul tăcea, uitându-se în jos, 
foarte supărat, dar nu scotea un cuvânt, nici o ameninţare. 
Tăceam şi eu cu scrisoarea în mână. Îmi venea să-i spun că 
tata n-o să-mi mai trimită bani niciodată, îmi aminteam vag 
de despărţirea noastră în drum spre gară, de insistenţele 
lui să-l înţeleg că nu mai are de unde, în faţa acestui om 
tăcut care căuta poate o soluţie pentru mine îmi dădeam 
seama că strategia mea împrumutată de la tatăl meu era 
inferioară îngrijorării acestui intelectual care era silit să mă 
arunce în stradă cu studii neterminate şi ce să fac să nu 
pierd anul!... Şcoala se numea normală „pentru învăţătura 
poporului româ”. Ei, cum era pentru învăţătura poporului 
român? De unde bani? Cine să mi-i dea? 

Nu-i plăceam directorului. Era evident. Nici eu nu-mi 
plăceam mie însumi. Făcusem nişte poze şi mă văzusem. 
Poziţia corpului era strâmbă, mâinile ca nişte cazmale, 
chipul emaciat. Colegii cu care eram în grup, afectaţi, 
vicioşi în priviri, stupizi. Nu încercasem să-i forţez 
directorului voinţa. Dacă cineva are o răspundere, să şi-o 
asume. Nu pentru persoana care îi stă în faţă, dezagreabilă, 
pe care poate s-o arunce pe uşă afară dacă dă cel mai mic 
semn că viciul, tentaţia murdară a vieţii l-a marcat 
(pedagogul experimentat ştie că în asemenea cazuri truda e 
zadarnică şi că el nu s-a născut să îndrepte ceea ce e 
iremediabil pierdut de la natură; fie asta pentru idealiştii 
care recuperează unul în viaţă şi acela îndoielnic, în loc să- 
şi îndrepte efortul spre cei care sunt doar fragili, expuşi 
ticăloşiei umane) ci pentru sine, pentru bănuiala că poate 
să comită o greşeală ireparabilă: de ce ai fost numit 
director al unei şcoli în care peste trei sute din cei mai buni 
copii ţi-au fost încredinţaţi? Mă simţeam rău în faţa acelui 
bărbat, care deşi infirm, avea un chip cu trăsături energice 
şi hotărâte, înnobilate de o gândire matură şi îndrăzneață, 
care medita în singurătatea gândurilor sale cum să facă să 


rămână curat şi drept faţă de un elev care, în mod vag, îi 
sugera că îi place învăţătura şi că era ameninţat să fie 
îndepărtat de ea pentru totdeauna. 

— Domnul Lascăr mi-a raportat că îl înjuri de mamă şi că 
scrii romane în loc să înveţi, mi-a spus el deodată, 
aruncându-mi, ca un fulger, o privire întunecată de 
reprobare şi neînțelegere. 

Am rămas încremenit. De unde ştia domnul Lascăr? Aşa îl 
chema pe subdirector. Am tăcut. Totul era adevărat. Dar 
cum să-i povestesc acestui om că n-aveam nici o vină, că în 
orele de vizită mă căutase o doamnă care... Ca un zbir 
trecuse domnul Lascăr prin hol şi faţă de ea chiar mă 
umilise poruncindu-mi să mă retrag imediat... Dacă era 
sora mea? Nici nu m-a întrebat... Dar eu ştiam că nu era 
soră-mea şi el a ghicit că nu era şi pe acest echivoc al 
comportării mele de adolescent, mă făcuse să mă simt 
vinovat... Era totuşi o doamnă, soţia unui profesor ca şi el... 

— Mi-a cerut să te dau afară, a continuat directorul, sa te 
elimin... 

— Eliminaţi-mă, am bolborosit eu gâtuit de un val de ură a 
cărei adresă nu era precizată. 

— Şi ce-ai să faci? În aceste vremuri turburi unde-ai să te 
duci? Să te faci legionar? 

Strigase. Am strigat şi eu: 

— În clasă s-a format o „frăţie de cruce” legionară. 
Întrebaţi-l pe Dobrinescu ce părere au despre mine. 

A tăcut. Dobrinescu era protejatul lui, şeful clasei, un orfan 
care avea bursă integrală de la minister. Eram prieteni. 

— Eşti băiat citit, a încheiat el în cele din urmă. 
Dobrinescu mi-a spus că ai discuţii cu cei dintr-a opta, care 
te vizitează şi că ai citit tot felul de filosofi. Cum se împacă 
filosofia cu înjurăturile de mamă? 

Aş fi vrut să-i răspund că totul a pornit de la vizita acelei 
doamne şi că... Dar nu aveam gânduri limpezi ci doar o 
stare de spirit de revoltă care nu-şi găsea cuvintele. 


— Domnul Lascăr vorbeşte în plin consiliu de eliminarea 
dumitale. Cum să te apăr? Ce să-i răspund? Nici măcar nu 
conteşti că l-ai înjurat. 

Cum să contest? Îl înjuram mereu, deşi vedeam bine că mă 
urmărea cu ura lui. locmai de aceea... 

— Nu-i adevărat, am bolborosit, refuzând să accept că 
secretele noastre erau sfâşiate tot de unii dintre noi, 
crezând mereu că în realitate domnul Lascăr nu ştia nimic 
sigur şi că mă ura fără motiv. În privinţa asta aveam 
experienţă: descoperisem de mic că ura e spontană şi 
iraţională, e o atracţie, te poate urmări cineva cu ura lui 
fără slăbire, până se stinge singură, aşa cum a pornit, sau 
vine pământul şi-i astupă gura lui infamă... Dar nici el, 
directorul, n-a vrut să-mi ia pânza de pe ochi şi să-mi 
dezvăluie că din clasă se ştia tot ce facem. Poate că şi el 
proceda la fel ca subdirectorul său? A tăcut, ca şi când l-aş 
fi convins că nu era adevărat că îl înjuram de mamă pe 
domnul Lascăr. Mi-a făcut semn să ies. Şi abia în hol mi-am 
dat seama că găsise o soluţie pentru mine să rămân în 
internat, altfel mi-ar fi spus că în urma scrisorii de acasă nu 
mă mai putea ţine şi că trebuia să plec. 

Am rămas în Bucureşti după ce s-a închis şcoala. M-am dus 
la frati-meu Nilă, la Bloc Algiu, de pe „Cheia Roset”. Nu 
purtam ochelari, deşi ar fi trebuit. Explicaţiile care se scriau 
la tablă nu le vedeam bine şi pierdeam astfel înţelesul unor 
lecţii. Dar cum să te hotărăşti să pui pe nas o „bicicletă”? 
Aveam semnele mele cu care recunoşteam un om de la 
distanţă, felul cum mergea, legănatul corpului, mişcarea 
umerilor... Bucureştiul, din această pricină, mi se părea 
fascinant. Chipul oamenilor, în general, nu-şi arăta pentru 
mine urâţenia. Al femeilor, şi fetelor cu atât mai puţin. Un 
nas mare, o gură strâmbă, un râs dizgraţios nu le sesizam 
uşor, gama de expresii era învăluită într-o unică expresie, 
nu vedeam antipatia, decât dacă era prea pronunţată, ca şi 
celelalte reacţii, de aversiune, simpatie sau duşmănie. Mă 
uitam totdeauna departe, peste capul omului, când nu 


coboram privirea în jos, fără să mai văd nimic în jur ore 
întregi. 

Cutreieram oraşul... Nu mă interesa nici numele străzilor, 
nici al marilor bulevarde. Nu intram în magazine, nici în 
librării şi nici la cinema. Nu mă uitam la vitrine. Singură 
viaţa străzii îmi plăcea. Când seara începeau să ţâşnească 
luminile reclamelor, aş fi vrut să intru într-un cinematograf 
dar nu vedeam bine ce se scria jos... Uitam să mănânc... O 
dată s-a oprit lângă mine un camion şi şoferul m-a strigat. 
Era un băiat de la noi din comună. M-am urcat. A, ce faci 
Gheorghe, ce faci Marine?... Ce să fac, mă plimb... Tu nu 
mai eşti la şcoală?... Ba sunt, dar s-a închis din pricina 
cutremurului... Hai cu mine! 

Era un băiat voinic, copilărisem împreună, deşi era mai 
mare cu un an sau doi. Părinţii noştri erau prieteni, tatăl lui 
brutar. Din asta trăia. Mama mult mai tânără, prilej pentru 
unii să-i pună tatălui lui Gheorghe, într-adevăr puţin 
cocoşat de o bătrâneţe timpurie, întrebări grosolane, dacă 
n-ar fi mai bine să le-o dea lor, aşa din când în când, pe 
nevastă-sa... Se făcea că n-aude. 

Gheorghe demară şi pornirăm. 

— Şi unde stai tu? îl întreb. 

— Pe strada Tutunari numărul 12. 

— Unde vine asta? 

— în Ferentari. 

— Şi Ferentarii ăştia unde vin? 

— Urci spre Rond cu tramvaiul... 

Şi îmi explică de unde pot lua tramvaiul şi cum de la Rond 
mai aveam doar două staţii... 

— Vino pe la mine duminică, zise. 

— Am să vin... Tac-tău e supărat că te-ai însurat aşa 
repede. Cică trebuia să-ţi faci mai întâi armata, să-ţi faci un 
rost şi pe urmă... 

— Mi-am făcut un rost... Am carnet de şofer, câştig bine şi 
nevasta lucrează şi ea într-o cofetărie... Acum e însărcinată! 


— Tocmai, zic, o să pleci militar şi ce face ea singură? Aşa 
zicea alde nea Simion... 

Era singurul băiat al lui nea Costică brutarul, încolo avea 
numai fete, vreo trei. N-aveau pământ şi Gheorghe trebuise 
să plece din sat să se arănească şi el prin Bucureşti. 
Surorile erau prietene cu surorile mele, se pricepeau la 
croitorie, aveau o maşină de cusut... loată ziua erau pe la 
ele, se supăra mama... că le era gândul numai la rochii... 

Curând ajunserăm pe o stradă unde coborârăm şi 
intrarăm într-o curte. Câţiva oameni descărcară lăzile. 
Auzeam cuvinte, camarade în sus, camarade în jos... 
camaradul Gheorghe e chemat la camaradul... strigă la un 
moment dat cineva. 

— Hai şi tu cu mine, zise Gheorghe când totul se termină. 
leşirăm din curtea aceea şi o luarăm pe stradă. 

— Ce e aici unde lucrezi tu? îl întreb. 

— Sediul Legiunii. 

— Tu eşti legionar? 

— Da. 

— De când? 

— Din septembrie. 

— Şi de când eşti şofer? 

— Mai de mult. 

— Bravo, măi Gheorghe! 

Ştia oare Gheorghe unde intrase? În sat nu-l auzisem că i- 
ar fi plăcut aşa ceva. Uite că intrase! Eram curios să văd 
sediul şi ce era înăuntru. 

— Şi camaradul ăsta, zic, la care te duci, cine e? 

— Un şef. 

— Pot să vin şi eu? 

— Cum să nu. 

Sediul avea un portar care ne opri. Gheorghe îi spuse 
unde era chemat şi ne dădu drumul. Era o clădire mare, 
care se curba după curbura străzii. Străbăturăm lungi 
coridoare, de asemenea curbate ca şi pereţii, întâlnirăm 
legionari liniştiţi, în cămăşi verzi, care intrau şi ieşeau din 


birouri. Gheorghe intră şi el, fără să bată, pe o uşă. Nu-mi 
spusese să aştept afară, aşa că intrai şi eu. Gheorghe salută 
familiar, cu un mic gest „de la inimă la cer” şi rosti: 

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! 

În spatele biroului un ins fără cămaşă verde şi diagonală, 
cum erau unii pe care îi întâlnisem pe coridoare, lucra cu 
capul în hârtii. Două telefoane se aflau lângă coatele lui. Nu 
răspunse la salut. 

— Gheorghe, ai adus armele? zise el într-un târziu. 

— Le-am adus, camarade... 

— Mâine dimineaţă te duci la adresa asta şi ridici lăzi de 
muniţie. 

Şi îi întinse o hârtie. Şi atunci mă văzu şi îl văzui şi eu. Era 
un bărbat tânăr, cu păr bogat, dar care nu-i stătea claie în 
cap, cum văzusem la grupurile de legionari pe care îi 
întâlnisem pe străzi, ci îi cădea pe lângă tâmple. Cu o 
mişcare şi-l dădea pe spate. 

— Cine e domnul? zise. 

— Un prieten de-al meu din sat,.îi răspunse Gheorghe. E 
elev pe clasa a patra la Şcoala normală. Acum e liber, din 
pricina cutremurului. 

— Pe clasa a patra? Aşa mare? Câţi ani ai? mă întrebă el. I- 
am răspuns că optsprezece. 

— Ai rămas repetent? 

— Nu, zic, am făcut şapte clase primare în sat. 

— Şi acolo în şcoală aveţi „Frăţii de cruce”? 

— Desigur! 

— Bine, Gheorghe, îl aud că zice, poţi să pleci! Apoi 
adresându-se mie: mă interesează cum merg „Frăţiile de 
cruce” la voi în şcoală. Ia loc să-mi spui. 

Ăsta crede că fac parte din „Frăţiile de cruce”, am gândit, 
de aia îmi vorbeşte aşa, ca şi când mi-ar da un ordin. Dacă îi 
spun că nu sunt, o să mă întrebe ce caut acolo şiosămă 
dea afară. Or, eu tocmai că eram împins de o avidă 
curiozitate să stau de vorbă cu un astfel de şef mare. 
Cunoscusem numai din cei mici, un tâmplar din sat al cărui 


frate, şi el legionar, mi-era prieten de mult, naşu-meu 
Tâlvan, student întârziat care mă ameninţase odată că pot 
s-o păţesc şi eu ca şi omul acela pe care tocmai îl bătuseră 
în faţa primăriei cu frânghiile ude (era prin septembrie) 
dacă mă ridic împotriva Legiunii. Nu mă „ridicasem” cum 
spusese el, ci îl întrebasem doar dacă ştia că omul acela pe 
care ei îl umiliseră astfel murise. „N-a murit din pricina 
bătăii, mi-a răspuns el, era cam bolnav, dar tu eşti sănătos, 
ia vezi...” Era liniştit, nu mi se părea fanatic. Mânca singur 
mămăligă cu brânză şi nu mă invita şi pe mine, măcar de 
formă, cum cereau legile ospitalităţii. Student însemna 
pentru mine un om al cărui spirit se lumina în preajma 
cărţilor. Putea fi legionar, treaba lui, dar eram amândoi 
intelectuali, fără să mai vorbim că mi-era şi naş, putea, 
oricum, să-mi vorbească altfel... „De ce mă ameninţi, 
naşule, i-am zis, nu ţi-am făcut nimic”. „Fine, zice, îţi cunosc 
ideile...” ' 

De unde le cunoştea, şi care idei, fiindcă nu-mi 
recunoşteam idei clare şi distincte, cum spune Descartes, ci 
numai idealuri, care erau ale tatălui meu: omul să rămână 
om, adică să n-o ia razna împotriva altora, să stea la plugul 
lui, dacă era plugar, la cinstea lui de om, dacă era om de 
omenie, adică iubitor de alţi oameni, la cartea lui dacă era 
cărturar, la nevasta şi copiii lui, dacă îi avea, la casa lui, 
dacă nu vroia să se facă de râs prin hoţie, trădare, beţie, 
lene şi minciună; adică să rămână om prin tot ceea ce 
câştigasem ca să nu ne pierdem, urmând legile naturii: cine 
se ridică împotriva altuia se ridică împotriva lui însuşi, 
fiindcă oamenii au descoperit de mult legea armoniei în tot 
ceea ce există, din care şi-au făcut legi morale; Exodul, ce 
era în conştiinţa mea de tânăr care îşi pierduse credinţa, 
citind Biblia, dacă nu un drum care durase patruzeci de ani 
în Egipt până în Ţara făgăduinţei? Ce era această ţară? 
Visul umanităţii! De ce întârziaseră aceia atâta în pustie, 
când drumul putea fi străbătut în câteva luni? Lunga lor 
aventură era plină de rătăciri şi trădări şi omul care îi 


conducea murise fără să-şi atingă visul. De ce întârziase el 
atât? Ce îl împiedicase? De ce spărsese el tablele legii 
furios? Iar în faţa mea aveam un om care nu avea nici 
îndoieli, nici remuşcări. „Da? zic. îmi cunoşti ideile? Care 
idei?” „Alea pe care le ai! Ştii tu!” „Bine, naşule, văd că mă 
cunoşti mai bine decât mă cunosc eu, cu toate că ne 
întâlnim pentru întâia oară de când eram mici. O să-mi 
urmez soarta, orice-ar fi, cu ideile mele. Să vedem ce-o să 
se întâmple cu ale tale!” 

Şi am plecat... 

În clasă cei din „Frăţiile de cruce” erau încântați că 
puteau purta o cămaşă verde (un coleg, băiat ai cărui 
părinţi erau bogaţi, deşi nu era primit în acele „frăţii”, o 
purta totuşi şi el, îi plăcea, era verde şi aspira şi la o 
diagonală şi la un pistol; poate că le-ar fi avut, dacă 
lucrurile nu s-ar fi precipitat...). Aveam un alt coleg de o 
blândeţe şi o candoare deosebite. Pe el îl recrutase primul 
pedagogul, legionar neştiut până în 6 septembrie, după 
cum declarau cei din cursul superior. Profesorii se fereau 
de el, toţi, nu era, printre ei, nici măcar un simpatizant al 
„mişcări”. În anii trecuţi „mişcarea” pătrunsese totuşi în 
şcoli, însă Carol al II-lea înființase „străjeria” şi reprimase 
fără cruţare cadrele didactice sau elevii care citind Pentru 
legionari şi Cărticica şefului de cuib, interzise, se simţiseră 
tentaţi să adere. Erau eliminaţi din toate şcolile. Le citisem 
eu însumi, dar mult mai înainte citisem Discurs asupra 
metodei... de Descartes şi Dialogurile lui Platon. Mi-ar fi 
plăcut şi mie să pun întrebări şi să aud răspunsuri, ca 
Socrate, or în aceste cărţi nu se puneau întrebări şi nu se 
dădeau nici răspunsuri. Exprimau totuşi o stare de spirit 
care se întindea pe căi care îmi scăpau. Li se inculca unora 
din noi doar o credinţă nicidecum definită, un mit care se 
crea în jurul unei singure idei şi anume de răzvrătire, care 
cerea sacrificiu şi supunere... Atât! Cristos şi Ţara şi 
duşmanii şi ai lui Cristos şi ai ţării, evreii. Era o mişcare 
religioasă? mă întrebasem. Nu era clar. Religioasă era şi 


mama. Dar cuvintele „mila Domnului”, „virtutea”, „păcatul”, 
„iertarea”, „să întinzi şi obrazul celălalt când ţi se dă o 
palmă” n-aveau nici o legătură cu „tâlharii şi jidanii” care 
„ne tot sug mereu, mere”. Cine erau aceştia, în afară de 
evrei, care erau singurii numiţi? lar faptul că şeful lor, 
Căpitanul, era invocat ca o zeitate şi i se cerea să facă o 
ţară „ca soarele sfânt de pe cer” trezea întrebări. Adică 
cum s-o facă? Prin ce mijloace? Nici un răspuns. Cine erau, 
în fapt, acei tâlhari, de care pomeneau ei? Mult mai târziu 
am aflat că regele era unul. Dar ceilalţi? Era o mişcare 
spirituală care vroia să modifice natura umană? larăşi 
întrebarea, cum? Printr-o nouă religie? Care? Satele aveau 
biserici şi preoţi care de două mii de ani încercau acelaşi 
lucru. Şi nu fără succes. Umilinţa în faţa credinţei frângea 
adesea grumazul celui care se credea nemuritor pe 
pământ. Cu sau fără credinţă într-o viaţă viitoare, fii mai 
puţin trufaş, pământul tot te aşteaptă, o să ai aceeaşi soartă 
cu cel pe care îl umileşti sau îl despoi. Ce era deci nou în 
„Mişcare”? Atunci cum se crease mitul? Nu înţelegeam. 
Moartea pentru Căpitan, de ce era necesară? De ce trebuia 
să ne fie „cea mai dragă nuntă dintre nunţi”? 

Acum, în sfârşit, după ce omorâseră pe mulţi şi fuseseră şi 
ei omorâţi, luaseră puterea. Şi mă aflam în faţa unuia din 
şefii lor. Curiozitatea mea era flămândă, dar ascunsă. Dacă 
ar fi înţeles că singură această pornire mă adusese acolo în 
clădire, bineînţeles că nu mi-ar mai fi spus nimic şi m-ar fi 
dat imediat afară. Numai Cristos şi bineînţeles numai în 
relatările apostolilor, îi spune el diavolului, invariabil, timp 
de patruzeci de zile, retro satana. întâi că nimeni nu are, la 
optsprezece ani, certitudinile şi iluminarea lui Cristos (la 
drept vorbind nici ale lui nu erau de nezdruncinat, dovadă 
că în grădina Ghetsimani, îl întreabă pe Tatăl său dacă n-ar 
fi posibil să treacă de la el paharul acela; iar pe cruce, 
teribila îndoială: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai 
părăsit?”). Or, generaţia mea abia deschidea ochii. Ce 
vroiau să facă cu noi? Tabla valorilor absolute, libertatea, 


arta, filosofia, religia în care credeam era răsturnată. 
Tablele legii sparte, dar nu de un profet îndurerat, ci de 
unul violent, intolerant, obscur în intenţiile sale. Poate o să 
aflu că avea noi table... 

Rămas singur cu acest şef urmase o tăcere. Avea hârtii în 
faţă, termină ceva de citit, apoi răspunse la un apel al unuia 
din telefoanele care sună pe biroul său. 

— Cine e acolo la voi şeful „Frăţiilor de cruce” pe şcoală? 

Îi spusei numele pedagogului care le organizase, 
strâmbându-mă cu un dispreţ neascuns, ghidat de instinct, 
pentru a nu intra în detalii despre „Frăţiile de cruce”, 
detalii pe care nu le cunoşteam şi pentru a-l intriga şi abate 
discuţia spre idei şi nu spre fapte din şcoală. 

— Ce, zise, nu se poartă bine cu voi? 

— Nu ştie să răspundă la întrebări, zisei, nu se poate fără 
întrebări... 

— Da? zise. Ce fel de întrebări? 

Întrebări aveam multe, pe care nu i le pusesem niciodată 
pedagogului verde, dar mă prefăcui frământat. Mi-am 
frământat chiar mâinile pe genunchi şi am tăcut posomorât. 

— Ei, ia zi-i! 

— Să presupunem, am spus eu atunci, că în ţara noastră n- 
ar fi fost nici un picior de evreu. S-ar mai fi născut mişcarea 
legionară atunci, în '22? 

Ştiam ce spun. Citisem Pentru legionari şi descoperisem că 
pentru ei, evreii erau şi rămăseseră o mare obsesie. 

— Aşadar, cunoşti istoria Mişcării, zise el, şi ţi-a rămas 
neclar acest lucru. 

Nu i-am răspuns. El îşi aprinse o ţigare şi puse mâna pe 
telefon. Nu spuse nici un nume, dar chemă pe cineva. Nu se 
mai uită la mine, reîncepu să citească hârtii. Curând intră 
un individ a cărui înfăţişare mă izbi din primele clipe. 
Foarte tânăr, să fi avut câţiva ani mai mult decât mine, de o 
rară distincţie, cu chipul oval, părul lins şi nu claie cum îl 
aveau alţi legionari, frunte înaltă şi ochi mari, şerpeşti, cu 
cozile parcă întinse să se unească cu urechile. Se apropie 


de birou şi se aşeză în fotoliu în faţa mea. Purta cămaşă 
verde cu diagonală, dar fără pistol, pantaloni strâmţi, de 
cizme, şi cizmele oglindă. 

— Gheorghe, şoferul meu, mi-a adus băiatu-ăsta, care e un 
elev întârziat, zise omul de după birou. Are o întrebare, 
dacă în ţara noastră n-ar fi fost jidani, s-ar mai fi născut 
mişcarea legionară, atunci în '22? Ia-l în birou la tine şi 
explică-i. Pe urmă vii şi-mi spui ce ecuel. 

Ne ridicarăm şi ieşirăm. Intrarăm într-un birou şi urmară 
lungi minute de tăcere. Individul fuma şi stătea nemişcat pe 
scaun ca un sfinx şi părea să nu ia în seamă prezenţa mea. 
Pândeam cu coada ochiului figura acestui şef mai mic, totuşi 
şef, dar nu văzui nimic, omul părea să fie însăşi tăcerea, 
chipul lui arăta ca o placă de plumb, ca o mască înţepenită 
într-o expresie impenetrabilă: „Sunt legionar şi nimic din 
secretele mişcării la care am aderat nu vor fi exprimate, 
părea el să spună. Sunt un gânditor legionar, nu un 
legionar de duzină. Gândirea mea e metafizică, atemporală, 
ca şi spiritul Căpitanului, care trăieşte în mine. Orice s-ar 
întâmpla peste veacuri, nimic nu mă va clinti... Să 
presupunem că vânturile istoriei ne-ar alunga de pe scenă, 
ei şi? Dacă nu voi muri, mă voi adapta, schimbând masca, 
dar esenţa gândirii mele va rămâne nealterată. Exprim un 
destin, nu o simplă viaţă...” 

— Întrebarea dumitale e o prostie, vorbi deodată, foarte 
grosolan, sfinxul, dar totuşi fără să i se strice masca. 
Bineînţeles că mişcarea legionară tot ar fi apărut. Ea este 
născută din adâncurile acestui popor şi exprimă aspiraţia 
lui spre eternitate. Ea a apărat fiinţa neamului de jidani în 
acel timp, dar şi de corupţia democraţiei şi a moravurilor 
politicienilor. 

Aici mă uitai şi eu în jos. Aşa era, înaintea lui Hitler, în mod 
irațional Mişcarea intrase în conflict şi cu politicienii 
vechilor partide. Ştiam din poiana fierăriei lui locan despre 
viaţa deşănţată a regelui, cu Lupeasca lui, şi că regele 
jefuise ţara, era unul din cei câţiva oameni bogaţi din lume, 


avere dusă de aici din timp. Dar acum Carol al II-lea fusese 
alungat... Un general energic venise la putere şi adusese cu 
el Mişcarea. Ei bine, care fusese primul lor gând ca să 
exprime aspiraţia eternă a neamului? Înfiinţaseră „poliţii 
legionare”, să bată oamenii în piaţa publică. Un mare 
negustor din Roşiori, Colţatu, o păţise astfel, deci 
întâmplarea de la noi din sat nu era izolată. De ce „poliţie 
legionară”? Cea obişnuită, care să respecte legile, nu era de 
ajuns? Pe cine amenințau ei cu aceste poliţii, împotriva cui 
erau îndreptate acum după ce erau la putere? Ce vroiau să 
ne facă? Mai ales că vechea poliţie era în picioare. Două 
poliţii... Fireşte, împotriva oamenilor, asta era clar... 

— Dumneavoastră ştiţi ce spune Rousseau, m-am pomenit 
eu zicând: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în 
lanţuri”. 

— Ce vrei să spui? tresări el. 

Nici eu nu ştiam clar ce vroiam să spun. Poate să-i arăt că 
mişcarea legionară vroia să-l pună pe om şi mai mult în 
lanţuri cu ajutorul poliţiei legionare şi să-l cobor puţin din 
eternitate, spre realităţile regimului al cărui spirit îl 
încarna. 

— Văd că n-ai de pus numai o întrebare, ci mai multe, zise 
el, şi masca începu să i se strice. Nu cunoşti drumul pe care 
trebuie să-l străbată un legionar, de care vorbeşte 
Căpitanul, cum trebuie să urci în genunchi şi să te purifici? 
Piscurile spiritualităţii noastre sunt îndepărtate şi numai 
prin jertfă ajungi la ele. Şi mulţi din ai noştri s-au jertfit şi 
am învins. Nicadorii, Decemvirii, Moţa, Marin... 

Da, ştiam: 

Moţa, arhanghel şi munte, Marin ca o flacără mare! 

Muriseră amândoi în războiul civil din Spania. Se cânta 
acest cântec şi pe la noi prin pădure, unde cuibul de 
legionari din sat îşi ţinea şedinţele şi făceau şi instrucţie... 

— Niciodată, zic, omul nu va înceta să pună întrebări. 

— Nu mai spune! Ce fel de întrebări? Întrebări se prefac 
că ne pun şi duşmanii. În realitate vor să răspândească 


îndoiala, dubiul. Legionarul care are îndoieli n-are ce căuta 
printre noi. Spiritele dubitative nu vor ajunge niciodată pe 
culmile credinţei, continuă el, fii atent să nu ajungi în 
această categorie. Fiindcă dimpotrivă, vârsta ar trebui să-ţi 
dea elan, spirit de sacrificiu... Ce ne interesează pe noi 
Rousseau? Noi nu facem contracte sociale, noi suntem 
însăşi ţara, pe care o vom călăuzi spre destinul ei măreț şi 
veşnic... Acum avem de curăţit putregaiul pe care l-am 
moştenit. Vom face asta fără cruţare şi o s-o spălăm de 
lepra trecutului... 

Începeam să mă plictisesc. Sperasem într-o mare întâlnire 
şi când colo acest şef nu se deosebea prea mult de naşu- 
meu din Siliştea, cu toată înfăţişarea sa care vroia să 
sugereze acele culmi de care vorbea. Asta rn-a făcut să mă 
uit iar în jos, ca şi când spusele lui m-ar fi turburat. El se 
arătă îngăduitor: 

— Pe ce clasă eşti? 

Îi răspunsei că eram pe-a patra normală şi că aveam 
optsprezece ani. 

— Şcoala e de vină, zise el, că gândiţi astfel. Dar o să 
schimbăm noi şi şcolile. 

Nu mă îndoiam. Pătrunseseră repede în ele. Pedagogul 
verde intra în sala de mese ca un adevărat stăpân, 
subdirectorul Lascăr se ferea din calea lui, iar directorul 
lonaşcu stătea mai mult închis în casă (care se afla în 
incinta şcolii), nu prea îl mai vedeam prin clase. 

— De la Rousseau ajungi repede la jidanul de Marx, zise el 
mai departe, luându-mă în privirea totală a ochilor lui 
şerpeşti. le pomeneşti că l-ai şi citit. 

— Nu, zic, n-am avut de unde! 

Răspunsesem ca tatăl meu, cu ironie în glas, dar el nu 
băgă de seamă. 

— Asta a dus Rusia la ateism, continuă. Era singura ţară 
din lume care avea graniţă cu Dumnezeu! Au distrus 
această graniţa. Ce le-a rămas? 


„Hm! am gândit, graniţă cu Dumnezeu pentru o ţară, nu e 
rău zis.” 

El continuă: 

— Sunt atei şi urmăresc distrugerea naţiunilor, ca să 
domnească peste pământ jidovimea... Unii cred că noi avem 
ceva cu măruntul ovreiaş care are o prăvălie în colţ. Dar au 
intrat în cultură, au acaparat medicina, au infectat 
conştiinţele cu internaţionalismul lor subminator de 
popoare. Noi am luptat pentru numerus clausus în 
universităţi, conduşi de Căpitan, care a văzut pericolul încă 
din '22, şi dacă atunci n-am învins total, e pentru că 
jidovimea avea presa în mâna ei, banii, aurul, industriile. 
Acum însă o să le tăiem labele lor pistruiate. 

Auzindu-l vorbind astfel nu mai simţeam plictiseală, ci o 
apăsătoare şi nedefinită nelinişte. Tata nu era un om foarte 
umblat, totuşi făcuse un război şi străbătuse oricum ţara în 
care trăia. Nu-l auzisem niciodată spunând ceva despre 
rădăcina răului de care sufeream, care să semene cu ceea 
ce auzeam acum de la acest şef legionar. 

— Şi ce-o să le faceţi? Îi omorâţi? l-am întrebat. 

Se uită la mine bănuitor. Spusesem faceţi şi nu facem, dar 
nu mă luă totuşi în seamă să mă dea adică afară ca pe unul 
care nimerisem acolo întâmplător şi tratat deci ca atare. 
Trecu peste asta. 

— Îi pedepsim, zise cu beţie stăpânită în glas. Le luăm 
puterea şi îi gonim. Le luăm averile şi fabricile. Şi aceia 
dintre ei care n-or să vrea să plece, avem noi ac de cojocul 
lor. 

— Unde să se ducă? 1 

— Nu ne interesează! În Palestina, în Rusia bolşevică, în 
Statele Unite,. Un număr mare a venit la noi din Polonia, şi 
guvernele jidovite i-au primit cu braţele deschise... Te 
pomeneşti că ai prieteni jidani. 

— Nu, de ce? 

— Văd că îi aperi! 


Când îi apărasem? Dar gândeam totuşi că dacă ar fi fost 
vreun evreu în sat la noi n-ar fi zis nimeni nimic. Din istorie 
ştiam că suntem rezistenți. Am înghiţit multe imigrări, nu 
ne-a stricat nimeni nici firea nici obiceiurile. Aveam în sat 
un bulgar, un sârb, ţigani şi un ungur, pe Cornel, bărbatul 
Anghelinii Bibinii, şi chiar şi un turc, îl chema chiar Turcin. 
Şi Aristide poate era grec... 

Şi atunci m-a fulgerat o idee... acest sfinx care în sfârşit 
vorbise, era el chiar român curat? De unde ştia? 

— Dacă din întâmplare, i-am spus, aţi descopeâi că aveţi 
sânge evreiesc... dumneavoastră sau vreo rudă apropiată, 
ce-aţi face? Masca se refăcu, se îndepărtă de mine. Totuşi 
îmi răspuse cu un glas de gheaţă: 

— Du-te şi vezi-ţi de treabă. Nu ştiu de ce ai venit şi cine 
eşti, n-avem timp să ne gândim la dacă. E a doua oară când 
aud că îţi iese din gură acest cuvânt. Sigur că aş rămâne tot 
legionar chiar dacă aş fi aruncat în rândul jidanilor. 

— Şi ei ce-ar zice? 

— Probabil că m-ar blestema şi m-ar goni. Fiindcă n-aş 
trece de partea lor! 

Era vizibil că nu-i plăcuse deloc situaţia stranie în care 
gândul meu îl aruncase câteva clipe. 

— Şi dacă legionarii v-ar omori? 

— Ar face foarte bine! 

Şi mă privi cu duritate, cu un fanatism care îl făcea 
murdar. Mă aşteptasem să spună că în acea postură s-ar fi 
sinucis, neputând suporta în conştiinţa lui o astfel de 
surpare. Ar fi fost mai uman... Dar şi răspunsul lui stârnea 
nelinişte. 

M-am ridicat, am luat-o pur şi simplu spre uşă tară să mai 
rostesc vreun cuvânt, şi am ieşit afară... 

Afară vedem totdeauna cerul albastru, sau norii, care ne 
protejează cu ploile lor şi simţim paşii noştri stăpâni pe 
lume, până nu suntem loviți şi inima nu ne bate să ne 
spargă pieptul... Trăisem astfel de lovituri; palma grea, 
ţărănească, înjurătura, cuvântul trivial, josnic, la adresa 


mamei mele, se abătuseră adesea asupra mea. Familia însă, 
cât era ea de dezbinată, mă protejase. Astfel de oameni pe 
care nici un gând înalt nu-i călăuzea, erau dispreţuiţi de 
tatăl meu. Îi cunoşteam pe toţi oamenii prin el. Bâzdoveică 
era cu măciuca. Stan Moamegş cu beţia. Ion al lui Miai cu 
neştiinţa: „Tatăl nostru care eşti în ceruri” şi toată 
rugăciunea era pentru el nişte cuvinte „încurcat”. Altul era 
deştept „nevoie mare”, expresie intraductibilă pentru 
vârsta mea de atunci, dar înţelegeam că era o ironie, că 
dimpotrivă, omul acela era departe de deşteptăciunea pe 
care o afişa. Ene degeaba se ducea la biserică, tot Ene 
rămânea, dar bine că se ducea: „e şi el un creşti”. Stancu îşi 
băuse tot pământul, deşi avea unsprezece copii. Îi mai 
rămăseseră două pogoane, punea tutun pe ele. Fumau toţi, 
„ce să facă”? Se apucase de cizmărie. Cei violenţi şi josnici 
erau ocoliţi. De ăştia trebuia „să fug”. Erau în afara 
oamenilor. Tata nu stătea de vorbă cu ei. Încât uitam totul 
numai cât îl vedeam, nu-i povesteam nimic... Mi-era de- 
ajuns să-i aud glasul liniştitor: „Ce faci, mă, copile?” şi 
lumea întunecată, a cărei perdea se dăduse o clipă la o 
parte şi văzusem urâtul şi abjecţia, se închidea la loc şi 
înceta să mai existe pentru mine. 

Era frumos în acea zi de noiembrie şi am rătăcit pe la 
şosea, prin preajma lacurilor. L-am uitat imediat şi pe acel 
şef legionar şi pe Gheorghe al lui nea Costică... Am uitat şi 
de mine însumi, absorbit de contemplarea lacului şi 
stăpânit, fără gânduri, de bucuria de a trăi. Eram fericit că 
scrisesem un roman de la început până la sfârşit (fiindcă 
mai începusem şi altele, dar nu le terminasem) şi această 
certitudine îmi ajungea. Eroina, soţia falsului librar, 
bineînţeles că nu-şi omorâse soţul şi nici nu se gândea s-o 
facă, dar mă gândisem eu în locul ei, fiindcă îmi povestise 
viaţa lui plină de trădări... copii împrăştiaţi pe ici pe colo... 
trăia simultan cu mai multe femei (chiar la Bucureşti avea 
una cu care făcuse doi copii şi pe cea mai tânără, eroina în 
cauză, o ţinea la Miroşi, la librărie). Mă întrebam unde 


stătuse ea la Bucureşti când mă vizitase la şcoală... îi făcuse 
şi ei un copil... Falsul librar era cuzist; casa lui era 
înconjurată de zvastici în relief, colorate, iar pe unul din fii îl 
botezase Hitler. În septembrie îl vizitasem la Miroşi. Avea 
aerul că a venit la putere, era euforic, vorbea de înnoirea 
neamului; nu purta totuşi cămaşă verde şi la întrebarea 
mea dacă e legionar, s-a ferit să-mi răspundă. „Este, este, 
mi-a şoptit soţia lui cu un aer misterios, când el a dispărut 
câteva minute prin curte. Este, a repetat, azi a vorbit...” 
Unde vorbise? N-a apucat să-mi precizeze, fiindcă i-am 
auzit paşii falsului librar întorcându-se, dar a dat din cap că 
da, şi a repetat că în sfârşit şi-a dat pe faţă ideile care 
demult coceau în el... îi plăceau şi ei acele idei? Nu era clar, 
dar era mândră... Acum acest bărbat care nu făcuse altceva 
decât să alerge după fete, prin trenuri când le prindea în 
drum spre şcoli, şi le deturna de la destinul lor, prin 
internate, prin medii obscure, cum o găsise pe cea din 
Bucureşti, avea să ajungă ceva mare... Nu era un simplu 
ţap... Numai că, ciudat lucru, nu ajunsese nimic... O 
întrebasem atunci în hol şi ea îmi răspunsese neliniştită: 
„Nimic... N-a ajuns nimic...” N-am mai putut să aflu ceva 
din pricina domnului Lascăr... Ce se întâmplase? Nu era 
legionar? Dar atunci de ce fusese în ziua aceea de început 
de septembrie atât de euforic şi mai ales unde „vorbise”? 
Cum însă „politica” pentru mine nu făcea parte din valorile 
absolute (în poiana fierăriei lui Iocan îmi apăruse ca o 
comedie), gândul la soarta falsului librar n-a stăruit prea 
mult în conştiinţa mea. Dimpotrivă, mi-am amintit de soarta 
fratelui soţiei lui, de care ea îmi vorbise des, Pavel, orb care 
locuia la Vatra luminoasă, om deosebit care îşi pierduse 
vederea de mic într-un accident neelucidat... „Să nu-l 
întrebi, îmi şoptise ea, la prima vizită pe care i-o făcusem 
împreună, într-o duminică, e foarte sensibil, îi face rău 
această amintir”. Şi nici ea nu vrusese să-mi spună. Cultiva 
misterul în jurul ei şi al familiei din care provenea, de pe 
undeva din Moldova şi nici cum ajunsese ea, tocmai în 


Miroşi, sub forţa de a-tracţie a bărbatului pe care îmi 
sugera că îl ura, dar pe care nu-l părăsea... 

Am lăsat lacul şi am luat-o spre Vatra luminoasă. Taina în 
care era învăluită viaţa fratelui orb şi a sorei lui mi se părea 
insondabilă. Nici nu vroiam s-o dezleg; mă duceam la Pavel 
atras de puternica lui personalitate, care se formase citind 
nu atât mult (biblioteca lui din cărţi uriaşe scrise cu cuiul 
tiu era mare), cât reflectând asupra vieţii de a cărei lumină 
din afară era lipsit... „Fără îndoială, îmi spuneam 
ascultându-l, e un om superior” căci nu mai auzisem 
niciodată până atunci de la cineva idei mai severe despre 
literatura contemporană cum auzeam de la el (abordasem 
de la început acest subiect când îi fusesem prezentat de 
soră-sa drept „un tânăr care scrie”) şi îl ascultam uluit, 
fiindcă aflam pentru întâia oară că Liviu Rebreanu era în 
declin, Ionel Teodoreanu eşuat într-un lirism fără frână, cu 
subiecte fanteziste, şi Cezar Petrescu în vorbărie fără 
noima... îi plăcea în schimb doamna Bengescu, Camil 
Petrescu, Sadoveanu, Mircea Eliade... Tocmai citisem şi eu 
Maitreyi şi Huliganii. „Scriitorul trebuie să ne iniţieze în 
ceea ce există dincolo de realitatea vizibilă, spunea el... 
Revelația lucrurilor deja ştiute s-a produs în secolul trecut 
prin Balzac şi Flaubert, exceptându-i pe ruşi, care cei dintâi 
au explorat fantasticul realităţii. Corespondenţa dintre cei 
doi câini ai lui Gogol ne face pe toţi câini, şi Tolstoi devine şi 
el cal şi ne face şi pe noi cai, dar inferiori unor cai, în 
Holstomer. Fiindcă el se întreabă: la ce foloseşte un om? Să 
taie coada câinilor, să castreze animalele, să strice ce-a 
făcut natura? De ce? Ca să-i facă lui plăcere? Să-l ducă pe 
el cu droşca, uitând să-i dea apă, biciuindu-l să alerge după 
o femeie desfrânată care îl părăsise? Swift a fost primul 
care a imaginat o lume în care animalul om, numit Yahoo, 
are stări de suflet capricioase şi inexplicabile, la care caii se 
uită uimiţi şi îl ţin în grajd aşteptând liniştiţi să-i treacă 
isteria şi ţicneala... Un spirit turmentat, pe care nu trebuie 
să-l urmezi. Eşti băiat tânăr, ai iluzii şi idealuri, Swift te va 


turbura prea tare, nu-l citi... dar citeşte-i pe ruşi... Sunt 
îngrijoraţi de destinul omului, pe care îl văd din subterană, 
ca Dostoievski... Dar mărturia nu e rece, soarta omului nu e 
iremediabilă, ca la acest englez care a mers în declin după 
Guliiver, ci patetică, cu ochii spre Dumnezeu... Tolstoi e mai 
echilibrat, nu-i citi acum nici pe Gogol nici pe Dostoievski. 
Tolstoi e mai aproape de natură, mai curat, el n-a violat o 
fetiţă de nouă ani ca Dostoievski, şi nici n-a căzut în 
biserică, în criză, ca Gogol, speriat de monştrii care îl 
vizitau şi pe care îi crease. Toţi aceşti Bobcinski şi Dobcinski 
de care ar trebui să râdem, nu ne stârnesc deloc râsul... 
indivizi de coşmar... caricaturi... Dar nebunul care e lovit în 
cap şi îşi aduce aminte de maică-sa... o, mamă, cine m-a 
făcut aşa?... lu m-ai făcut?... Mă bat... Nu-l citi!” 

Să-i dai unui adolescent un sfat... Va face exact contrariul! 
Am început să umblu prin anticarii după Swift, Gogol şi 
Dostoievski şi îi citeam în mica odăiţă a fratelui meu Nilă, 
care îmi dădea şi bani. Îl evitam pe Tolstoi... 

În ziua aceea l-am găsit pe Pavel cu o femeie şi am înţeles 
de unde ştia el atâtea despre literatură: ea îi citea... Era o 
prietenă, care mi-a spus mai târziu că vrea să se mărite cu 
el. Cum el era profesor acolo la Vatra luminoasă, şi câştiga, 
ea vroia să-l scoată din acea casă (sinistră pentru cine nu 
era orb) şi să-l aducă la ea... 

Într-adevăr pe coridoare şi chiar în odăi mirosea parcă a 
orbi, un miros straniu, de ciment umed şi murdar, deşi 
murdar nu era, de ceva nespălat şi rânced. Culorile erau 
întunecate peste tot, deşi grija de casă o aveau văzători 
angajaţi, care ar li putut pune o culoare ici colo, un ghiveci, 
un strat de flori sau ar fi putut vopsi altfel pereţii. Curtea 
era animată totuşi. Cei tineri se plimbau gânditori, singuri 
sau câte doi. Numai tineri am văzut... unii erau frumoşi, cu 
părul într-o parte, cu fruntea aplecată, cu expresii 
melancolice, încă neînţepenite, cum arătau cei bătrâni, pe 
care îi întâlneam pe scări, coborând sau urcând cu mâinile 
alunecând pe cimentul lustruit al palierelor, cu fruntea în 


sus, inexpresivi şi decoloraţi, în hainele lor care se încheiau 
la gât fără croiala obişnuită, în bocancii lor negri şi grei... 

— Nu vă deranjaţi, le-am spus, vin în altă zi, dacă acum... 

— Nu, mi-a răspuns Pavel, stai, am citit destul... 

Şi m-a prezentat prietenei lui. M-a întrebat ce-am mai 
făcut? Femeia a pus cartea deoparte şi Pavel s-a ridicat în 
capul oaselor pe patul lui de fier. Stătuse lungit. M-am 
aşezat pe un scaun şi i-am aruncat femeii o privire rapidă. 
Nu era frumoasă, nici bine îmbrăcată, dar era tânără, cu un 
chip expresiv, cu privirea însufleţită, deşi puţin turbure... 
Pavel semăna cu tinerii de pe afară, deşi putea să aibă 
treizeci de ani. Avea însă şi el o vagă paloare care nu-mi 
plăcea. După război m-am dus să-l vizitez. Mi s-a spus că a 
murit. Suferise de ceva? am întrebat. Nu. Am înţeles că 
femeia aceea nu-l luase cu ea, sau nu vrusese el, se 
despărţiseră şi îl omorâse singurătatea. Ce-am mai făcut? A, 
da! Şi am început să-i povestesc întâlnirea mea cu acel şef 
legionar. Nu ştiam să-i redau exact discuţia, totul se 
îndepărtase de mine considerabil, se şi îngropase în 
adâncul uitării, îmi rămăsese în minte doar ameninţarea la 
adresa evreilor, că o să li se taie curând labele lor 
pistruiate... 

— Aşa a zis?! 

— Da. 

— Hm! Or s-o şi facă! Avem şi noi semne... 

Şi îl văd că pune mâna pe umărul, apoi pe părul femeii, 
pipăind... 

— Te-ai coafat azi, îl aud că îi spune. 

— Da, i-a răspuns femeia. A mângâiat-o... 

— Unde e ziarul acela de alaltăieri, Buna-vestire? L-ai 
lăsat aici sau l-ai luat? 

— Nu, i-a răspuns femeia, ai nevoie de el? 

— Da, mai citeşte o dată ştirea aceea cu Asociaţia 
surdomuţilor, să audă şi el. 

Femeia se ridică şi luă de pe bibliotecă un ziar dintr-un 
teanc. 


Îl răsfoi şi citi: 

— Zilele acestea la Bucureşti Asociaţia surdo-muţilor din 
România a ţinut şedinţă plenară în care s-a hotărât cu 
majoritate de voturi excluderea membrilor evrei”. 

— Cum?! am întrebat. 

Auzisem bine, dar voiam să mai aud o dată. Femeia citi din 
nou ştirea. Am izbucnit într-un râs înalt. Ştiam cum vorbesc 
surdo-muţii, au alfabetul lor, cu degetele... Deci au ţinut 
şedinţă plenară, au luat „cuvântul” şi... Şi iar am izbucnit în 
râs. 

— Eşti băiat vesel, zise Pavel, nici contrariat, dar nici 
molipsit de reacţia mea. Nu m-aş mira să apară şi dintre noi 
nişte beţivi care să ceară acelaşi lucru. 

— Ce beţivi? am zis fără să reuşesc să-mi potolesc râsul. 

— Avem destui beţivi! 

— Aici?! 

— Da, aici. 

N-am mai întârziat mult. Mi-am dat seama că starea mea 
de spirit, cu râsul acela care nu înceta (cât mă gândeam şi 
contemplam în minte ridicola ştire, cât izbucneam în 
hohote) s-ar putea să-l jignească pe omul din faţa mea... 

Dimpotrivă, Swift nu m-a turburat şi nu m-a neliniştit deloc 
postura în care punea el animalul numit Yahoo. 
Recunoşteam omul în prada pornirilor lui obscure, inferior, 
evident, purității unui cal. Cunoşteam caii. Eram trimis cu ei 
să-i pasc şi ne confundam în intenţii: „Voi paşteţi, eu citesc. 
Nu intraţi în porumb că vă bat.” Şi îi băteam când, atraşi de 
ştiuleţi, părăseau miriştea şi jefuiau porumbul. Dar se 
supuneau, reveneau la iarba cuminţi, iar eu îmi vedeam de 
citit. Seara îi despiedicam şi îi legam cu căpestrele. Mă 
urcam pe spinarea celui din stânga, nu complet, nu-l 
încălecam, dădeam piciorul într-o parte şi plecam. De ce n-o 
luau razna? 'Totuşi, câteodată se speriau, ciuleau urechile, 
băteau din picioare cuprinşi de panică şi sforăiau, gata s-o 
ia la goană bezmetică şi atunci copilul de pe spinarea lor, ca 
o zeitate protectoare şi suverană, trăgea de căpăstru şi îi 


LLA 


striga pe nume: „Zamfir, Frunza, stai!” Şi îi răsuceam pe loc 
şi îi băteam cu palma pe ceafă. Nici n-aveam în mâna un 
bici. Ridicau capetele, panica îi părăsea şi rămâneau 
cuminţi în amurgul misterios şi tăcut al câmpiei care se 
pare că îi neliniştise. „Acasă!” şopteam şi le îndreptam 
gâturile lor frumoase înapoi, spre satul care, poate, le 
zburase o clipă din minte. Trăgeau singuri la fântână, intrau 
singuri în grajd îndată ce descălecam în curte. Da, erau 
puri, fiindcă erau castraţi. Armăsarul alerga prin curte 
nechezând, izbea cu picioarele, nu puteai să-l încaleci, te 
trântea, rupea gardurile, muşca... era superb, dar era 
smintit, ca şi omul... lapa însăşi nu era nici ea de stăpânit 
până nu era dată la armăsar. Dacă animalul numit de Swift 
Yahoo ar fi păţit şi el la fel, adică dacă ar fi fost castrat, ar fi 
ajuns şi el docil, pur, neturburat de stări sălbatice, 
iraționale... Era ceva cu Swift, aspira spre puritate şi i-am 
citit şi fratelui meu Nilă acel paragraf în care biograful 
relata stupoarea melancolică a acestui englez când a 
surprins-o pe iubita lui într-o anumită postură: Lelia... 
Lelia... Lelia se... Nilă a surâs şi l-a înjurat blând pe Swift 
zicând că ei şi ce dacă Lelia aceea se... Ce-ar ti vrut, adică? 
vroia să spună Nilă. Ar fi trebuit Lelia să nu mai mănânce şi 
atunci nici nu s-ar mai fi... Dar atunci... hm... cum adică... 
ar mai fi trăit... 

Turmentarea marilor spirite îmi dădea o stare intensă de 
jubilaţiune: cu o acuitate având de partea mea începutul 
vieţii, nu mă speria nebunul lui Gogol, şi contrariu a ceea ce 
îmi spusese orbul, râdeam de Dobcinski şi Bobcinski, de 
Manilov şi de Sobakievici... Rămâneam pierdut ceasuri 
întregi cu coatele sub ceafă, în mica odaie a lui Nilă, de la 
mansardă, stăpânit de admiraţie pentru marele Gogol, ale 
cărui rătăciri nu mă interesau şi nu vroiam să le cunosc şi 
dorind să scriu ca el, să surprind şi eu, asemeni lui, 
spectacolul vieţii, care poate stârni în noi acel sentiment de 
salvare, de eliberare, de libertate a gândului, de triumf 
asupra a ceea ce e diform şi grotesc... Imaginaţia lui Swift 


îmi era străină, a lui Gogol apropiată, familiară... Desigur, n- 
ara înţeles decât mai târziu de ce Gulliver, în ţara piticilor, 
se poartă atât de blând cu acei omuleţi cât un deget, când 
ar fi fost atât de uşor să-i distrugă pe toţi... în loc de asta s-a 
lăsat dat în judecată, s-a neliniştit de intrigile de la curte ale 
unor vietăţi pe care, ca să poată vorbi cu ele, le lua în palmă 
şi le ţinea aproape de gură. Simţeam vag superioritatea lui 
în spirit, era un om care nu vroia să abuzeze de puterea lui, 
deşi ar fi putut fi scos din sărite de faptul că stingând 
incendiul palatului regal cu propria-i sursă organică de 
lichid, a fost acuzat de lezmajestate. Era blând şi drept, şi-a 
apărat cauza folosind conştiinţa sa de om şi nu forţa... 

Fără să le înţelegem nici bine nici total, marile opere ne 
răspund, în pragul formării idealurilor, la o întrebare pe 
care încă nu ne-o punem, dar care se insinuează: ce este un 
om? Ce este o conştiinţă? Cunoaşterea de sine, reacţia la 
pierderea libertăţii civice şi interioare, a libertăţii de 
gândire, şocul brutal al vieţii, cum putem deveni, din 
întâmplare sau din absenţa unei opoziții morale jucăria şi 
apoi victima împrejurărilor, toate acestea apar mai târziu. 
La optsprezece ani mă îmbăta iluzia libertăţii mele absolute 
şi surâdeam de blândeţea şi puritatea lui Gulliver; nu-l 
înţelegeam bine! Să câştigi de partea ta oameni pe care ai fi 
putut să-i striveşti, fiind nişte ticăloşi, mi se părea desigur 
uşor de făcut când eşti un uriaş conştient de forţa ta, dar 
când adversarii sunt egali în putere, încearcă deci... Nu-i 
câştigi niciodată, încearcă să rămâi prieten cu un ticălos. Cu 
câţi n-o făcusem (fireşte fără să ştiu ce zace în ei) şi... 

Plecând în armată lăsasem celui mai bun prieten al meu 
tot ceea ce aveam, haine, cărţi, manuscrise, fotografii, 
scrisori... Petrecusem împreună prin cafenele acele ore de 
credinţă comună în destinul nostru literar, când se spune 
tot şi nimic, într-o euforie înteţită de pahar, pe care el cerea 
mereu să fie din nou umplut. Miron Paraschivescu, care ne 
ajutase să debutăm, spunea despre el că „are geniu” şi 
făcea din mână în aer elipse largi însoţite de înjurături de 


admiraţie, adică unul ca el nu mai există şi se îneca de 
entuziasm spunând aceste cuvinte... Povestirile lui erau 
ceţoase, viziuni de vis, adesea de coşmar, cu roboţi care 
prind viaţă şi ucid pe creatorii lor... Frankensteini văzuţi la 
cinema, sau oameni invizibili care terorizau pe duşmanii 
lor... 'Ţineam la el, avea un umor pe care îl exprima şi prin 
tresăriri, gesturi spontane şi groteşti, reluări bruşte de 
conversaţie după momente de depresiune pe care le alunga 
cu un râs dispreţuitor adresat soartei. Cum? Noi? Eram 
tineri! Soarta ducă-se dracului! Să bem! Era singurul fecior 
al mamei sale văduve care avea grijă de el şi trăiau într-un 
cartier sărac, dar cu o căsuţă a lor cu grădiniţă idilică. 

În '44, după 23 August, m-am dus la el. „Dă-mi, i-am spus, 
ceea ce ţi-am încredinţat... Hainele, manuscrisele...” „Nu le 
mai am”, zice. „Dar unde sunt?” „A căzut o bombă pe ele!” 
„Ce bombă, zic, unde, văd că aici nu e nici o groapă, casa e 
în picioare”. „Nu, 'că nu le-am ţinut aici, le-am dus în altă 
parte”. „De ce?” „Ca să nu cadă o bombă pe ele”. „Şia 
căzut...” „Da, le-a făcut praf...” 

Eram şi indignat şi trist că pierdusem acele lucruri. 
Bineînţeles că vânduse tot ceea ce îl rugasem să-mi 
păstreze, alţii mi-au spus, sugerându-mi că a făcut-o ca să 
aibă ce bea. Deci, mi-am zis, va să zică asta era... L-am 
reîntâlnit după câteva zile la o manifestaţie, striga să plece 
guvernul şi arăta prins de clocot interior. „Hai şi tu cu noi, 
zice, treci în rând...” „Hainele, zic, nu contează, deşi vezi în 
ce sunt îmbrăcat (purtam o scârboasă uniformă gri în care 
mi se dăduse drumul într-o permisie) dar celelalte, 
manuscrisele (cărţile le-ai vândut precis şi pe ele), ce-ţi 
trebuiesc manuscrisele. Dă-mi-le!” „[i-am spus, a urlat el 
absent şi nepăsător, au ars toate...” Şi a continuat să strige. 
Am rămas pe trotuar... 

Nu trebuie să fie mari şocurile pe care le primim de la un 
prieten, de la alţii rămânem nepăsători chiar dacă sunt 
infamii menite să ne culce la pământ; nu ne culcă! însă cele 
primite de la un prieten lovesc un seismograf mai adânc, pe 


care cu greu îl repunem în stare de echilibru. L-am văzut 
din nou şi i-am spus: „Mitică, nu contează ce mi-ai făcut, 
manuscrisele nu ţineam la ele, spune-mi mai bine ce mai 
faci tu?” 

Lipsisem doi ani, nu mai ştiam nimic din viaţa literară şi 
mai ales nu mai ştiam ce scrisese el în acest timp... 
încercam să reiau prietenia cu el cu speranţa că o 
sinceritate revelatoare din partea lui putea uşor să şteargă 
ceea ce îmi făcuse, chiar şi o simplă mărturisire că îi fusese 
greu şi de aceea... „Ce să fac, bine”, mi-a răspuns însă el cu 
ceva spart în glas, rece şi agresiv... Şi a rămas mut şi străin. 

Totuşi n-am rupt cu el. Cine ştie, mi-am zis, poate mai 
târziu, când o să publice o carte... Suntem scriitori... Ne 
împăcăm noi... A ajuns reporter efemer, ne-am revăzut 
după un eşec al meu, în '50 şi mi-a spus cuvinte otrăvite, ca 
şi cei trei scriitori pe care vrusesem să-i văd după debut... 
Ca şi ei, îmi prevedea, cu satisfacţie, un viitor în care... pe 
marginea unui şanţ... Mi se dorea deci acest şanţ şi de către 
el, cu care petrecusem ore de... cu toate că nu-i făcusem 
nici un bine ca să se adeverească spusele lui Dostoievski că 
din pricina asta mă ura. Cât despre vreun rău cu atât mai 
puţin... N-am mai auzit de el după această întâlnire... 

În copilărie eram prieten nedespărţit cu un tiz, mergeam 
împreună cu caii pe la loturi. Alteori ne înţelegeam ca 
dimineaţa să am eu grijă şi de-ai lui iar el să aibă după 
masă. Şi într-o zi când vin pe mirişte să-l schimb îl găsesc 
plecat, nu mă aşteptase, iar caii erau pe miriştea altuia. 
Până să-mi dau eu bine seama de ce se întâmplă (erau mai 
mulţi băieţi adunaţi) văd că se apropie de noi un individ 
negru la faţă şi îmi zice: „Mă, ăsta al lui Călăraşu, de ce 
paşti, mă, caii pe lotul meu?!” Şi până să-i dau eu un 
răspuns (sunt oameni care nu aşteaptă un răspuns) îl văd 
că ridică ciomagul şi îmi trage două lovituri cumplite în cap. 
M-am sprijinit cu mâna, dar m-a doborât. O ură năprasnică 
am simţit că îmi îngheaţă inima împotriva acelui ins negru 
la faţă, care, înainte de a lovi, nu vrusese să asculte 


răspunsul meu, de ce se aflau caii acolo unde nu eu îi 
dusesem. A plecat înjurându-mă şi a gonit singur caii, 
fiindcă eu nu mă mai puteam mişca de jos. Totuşi pe el l-am 
uitat imediat, gândul meu era la alde tizu-meu... Ce se 
întâmplase? Seara, în timp ce îi lăsam caii să intre în curte, 
l-am întrebat: „Marine, de ce p... mă-cti ai lăsat tu caii pe 
miriştea ăluia şi ai plecat?” 

În loc să-mi spună ceva care să-l scoată din cauză (şi putea 
să spună orice, de pildă că l-a chemat tat-său acasă sau cine 
ştie ce altceva şi că nu el îi dusese acolo, zău, să-l... în... pe 
mă-sa care minte, ceea ce m-ar fi mulţumit) îl văd că 
rânjeşte şi îmi întoarce spatele. N-am înţeles decât mai 
târziu, de la alţii. Dinadins o făcuse, ştia că insul acela cu 
miriştea era un om negru nu numai la chip, ci şi la suflet şi 
dusese caii pe miriştea lui tocmai ca acela să mă prindă şi 
de aceea plecase dinainte. La o vârstă aşa mică (să fi avut 
amândoi treisprezece sau paisprezece ani) se putuse naşte 
în mintea lui... tocmai împotriva unui prieten cu care... 
coceam porumb împreună, vorbeam de fete... eu îl iscăleam 
pe braţ cu creion roş-albastru... el mă lăuda, că dacă ar şti 
atâta carte câtă ştiu eu, alde tat-său... l-ar da încolo în 
şcoli... 

Cu ăsta am rupt-o de-atunci, părăsind satul pe el l-am 
şters din memorie ca şi pe alţii care îi semănau şi despre 
care mi se povesteau istorisiri la fel de ticăloase, fiind însă 
oameni mari. Sora mea îi cunoştea bine şi râdea de ei toţi, 
cum râdea tata, ca de o mare comedie. Am auzit că Marin 
ăsta s-a însurat ca orice ţăran, a făcut copii, copiii lui au 
făcut şi ei copii, acum e bunic şi ceea ce mi s-a părut şi mai 
tâmpit, are şi televizor... 

Hotărât Swift era un naiv cu Gulliver al său în ţara 
piticilor... Dar era frumos...,O carte pentru copii, gândeam, 
să-i distreze şi să le surprindă imaginaţia... Nu bănuiam că 
mai târziu, recitind-o, aveam să găsesc în ea adâncimea 
unui cuget care nu se gândise deloc la copii când o 
scrisese... 


Într-o zi frati-meu Nilă îmi spuse în timp ce ne pregăteam 
de culcare (eram numai noi doi, soţia lui, însărcinată, o 
trimisese la ţară să nască; aici cine s-o ajute? în timp ce 
acolo erau moaşe şi rude care se pricepeau): 

— Du-te şi tu pe la Ilie!... Al naibii, nu ştiu ce-a făcut! 

N-aveam nici un chef! Nu-mi mai plăcea de el. Era cel mai 
mare dintre cei trei copii cu care venise tata de la prima lui 
muiere. După ce lucrase un timp la U.C.B. stârnind 
disprețul nostru al tuturor (la U. C. B. adică Uzinele 
Comunale Bucureşti), fusese măturător de stradă, intrase la 
S. I. B., Societatea Tramvaie Bucureşti, unde se calificase 
sudor autogen. Ar fi trebuit, după această victorie, să fie 
mulţumit şi să se împace cu familia. N-aş fi putut zice că se 
purta urât cu mine, dar nici bine nu se purta, ceva turbure 
îi apărea în ochi când îmi vorbea, că, îmi spunea el cu 
scepticism agasat, ce cred eu că o să ajung dacă sunt la 
şcoală? Şi ăsta, ca şi alţii, din sat şi mai târziu din Bucureşti, 
vedeau pentru mine cu ochii minţii un sfârşit lamentabil. 
Era o dorinţă a lor obscură, dintr-o aversiune inexplicabilă? 
Ceva din mine nu le inspira simpatia? Ceva subteran, fără 
nume, de care eu nu ştiam, o lua înaintea dorinţei mele de 
apropiere prin simpla mea prezenţă, şi năştea pofta să 
ajung rău, să sfârşesc „pe sub poduri” cum îmi spusese 
acest frate când îl vizitasem pentru prima oară în acea 
toamnă? „Sunt elev”, îmi spusesem. „Ei şi ce dacă eşti elev? 
Câţi bacaloriaţi n-am văzut eu cu târnul în mână?” El 
scăpase de acest târn, era mândru şi acum îi intrase în cap 
ideea funestă, care avea să-i scurteze viaţa la cincizeci de 
ani, să-şi facă o casă în Bucureşti „să le arate el lor”... Cine 
erau acei Jormx înţelegeam. 

Un singur lucru mă împiedica să-l urăsc şi eu: fata cu care 
trăia. Era o Florică frumoasă, care îl iubea, mică de statură, 
cu ochii limpezi, subţirică şi cu trăsături neobişnuit de 
delicate. Era fată în casă undeva (acolo îi vizitasem, în 
odăiţa ei, unde trăiau împreună). 


— Da ce-a făcut? îl întreb eu pe Nilă, nu prea curios, cu 
gândul să nu mă duc. 

Nilă parcă nici nu mă auzi. Somnolent şi cu un aer pierdut, 
copleşit de gânduri, uită să-mi răspundă. 

— Ce-a făcut, măy Nilă? 

— Ei, ce să facă, spuse el deodată îmblânzit. 

Înţelesei. Ilie era frati-său, nu făcuse nimic, îl ierta. Totuşi 
ceva se întâmplase. 

— S-a mutat, murmură el în prada unor gânduri care nu 
se exprimau. 

— Da? zic. Şi? 

El dădu din cap cu ceva în el care se îndoia: făcuse sau nu 
făcuse bine Ilie că se mutase? Da, părea el să spună, 
oamenii se mai mută... 

Şi îşi luă din cap şapca lui pe care scria portar, o puse pe 
masă cu mişcări încetinite şi începu să se dezbrace. 

A doua zi făcui un pachet din cărţile pe care le citisem şi 
plecai la anticar să le schimb (plăteam numai cititul, 
anticarul îmi dădea banii de garanţie înapoi şi din ei luam 
altele). În hol Nilă stătea măreț în spatele biroului său de 
portar. Îmi dădu să mănânc un sandvici cu şuncă şi o sticlă 
de bere. Câştiga bine Nilă pentru serviciile lui aduse 
locatarilor, dar nu ştiam de ce avea mereu acel aer 
împovărat. Nu era trist (fiindcă la un pahar avea un surâs 
de încântare fermecător şi fruntea lui lată şi încreţită de o 
liniştită nedumerire se descreţea în sfârşit) dar lupta parcă 
mereu cu gânduri care nu căpătau glas. Ducea o luptă cu 
sine sau cu ceva? Nimeni nu ştia, fiindcă stârnit de frati-său 
nu se dezvăluia, chiar dacă acela îi spunea lucruri 
muşcătoare, de pildă în legătură cu nevastă-sa, căreia îi 
cam plăcea să bea şi nici prea vrednică nu era, sau în 
legătură cu viitorul lui, nu prea sigur, după părerea lui frati- 
său. Dar şi în Nilă zăcea un ins care ştia să devină muşcător. 
„Llaci că ai ajuns tu mare, mormăia el, ai tăiat Bucureştiul 
pe din două”. 


Erau vorbele tatălui nostru, de o ironie pe care Ilie o 
suportase greu cât stătuse acasă. „Ilie al meu, spunea el 
oamenilor, a tăiat Bucureştiul pe din două: jumătate e allu”. 
Ce să răspunzi la asta? Nimic! 

— Vezi, zise Nilă, că stă acuma în Colentina, pe strada... lai 
tramvaiul... 'Te dai jos la cap, unde întoarce. Tu mai ai bani? 
I-am răspuns că nu prea mai aveam şi mi-a întins câteva 

sute. În timp ce înapoiam cărţile anticarului mi-am dat 
seama că totuşi se întâmplase ceva cu frati-meu Ilie şi n-am 
mai luat alte cărţi, hotărât să mă duc şi să văd. 

Am găsit greu strada, dacă stradă se putea numi, câteva 
case răzlețe la jumătate de oră de mers pe jos de la capătul 
tramvaiului 1. Am intrat în curte unde o ţigancă groasă şi 
urâtă scutura ceva şi am întrebat dacă acolo stătea Ilie 
Călăraşu. 

— Aicea stă, îmi răspunse femeia cu o voce izbitor de 
mieroasă, faţă de urâţenia balaoacheşă a chipului ei. E la 
servici, dar trebuie să pice. Tu cine eşti? 

I-am răspuns că sunt fratele lui. 

— A, trebuie să fii Marin, zise. 

De ce trebuia să fiu chiar acel Marin? De unde dracu ştia? 

— Hai în casă, zise. 

— Da tu, zic, cine eşti? 

— Sunt muierea lui! 

M-am posomorât. Va să zică asta era. Ilie se despărţise de 
Florica şi luase ţiganca asta. Am avut o ezitare. Să mai intru 
sau să plec? 

— Intră, zise ea, că Ilie trebuie să vie şi el acuma. 
Săptămâna asta lucrează noaptea, de la unsprezece la 
şapte, dar după ce iese din schimb se mai duce şi el cu alţii 
să-şi dreagă gâtul în vreo bodegă. Muncitorul, adăugă ea, 
ce plăcere să aibă şi el după ce iese de la muncă? Să stea la 
un pahar cu alţii, mai vorbesc şi ei de-ale lor... 

Am intrat. Urâta femeie nu era şi năroadă, dimpotrivă, o 
mare ştiinţă a vieţii se ghicea din spusele ei. Era domoală, 


odihnitoare, iar mierea în care îşi învăluia cuvintele 
atrăgea. 

— Ce să-ţi dau eu ţie? mă întrebă ea după ce intrai în 
odaie. O cafea, o dulceaţă? 

— Şi una şi alta, îi răspunsei. 

Odaia avea pământ pe jos, dar era curată, cu calendar în 
perete şi nelipsitele fotografii. Se duse în odaia de la 
intrare, care era bucătărie şi îmi pregăti, la lampa cu gaz, o 
cafea. De-acolo îmi vorbea. Ce mai face tata (adică taică- 
meu!) dar surorile, ce mai zice Nilă... Ne ştia pe toţi ca şi 
când am fi fost rude de ani de zile. La cafea se aşeză pe pat 
lângă mine cu nişte cărţi în mână şi îmi şopti: 

— Să-ţi ghicesc... 

O lăsai să-mi ghicească. Că, începu ea să-mi spună toate 
acele lucruri care te întrebai de unde dracu le ştia o 
ghicitoare, (fiindcă erau adevărate) mie nu mai mi-era 
gândul la şcoală, aş vrea să plec, dar o să mai stau totuşi un 
timp... O damă de tobă îmi purta gândul, un crai de... Un 
drum cu un dar de bani... Aiurea, care drum şi de unde 
bani? O întrerupsei: 

— De când te cunoşti tu cu nenea? 

— Păi de prin primăvară! 

Nu aveam, pe atunci, grija de a nu vorbi cu oamenii 
despre lucruri care constituiau secretul existenţei lor. Mă 
interesa acel secret şi vroiam ca pe un drept al meu, să-l 
aflu. Poate de aceea îmi doreau unii să ajung rău? 

— Şi i-a plăcut lui de tine?! am întrebat-o şi am izbucnit în 
râs. 

Dar ţiganca a zâmbit şi ea, deloc turburată. 

— I-a plăcut, Marine, mi-a răspuns senină. De ce să nu-i 
placă? Sunt muiere tânără şi ştiu să am grijă de-un bărbat. 
De Ilie trebuie să ai grijă. Aşa e el. 

Aşa deci. Ce vroia să spună? 

— Florica l-a lăsat, sau a lăsat-o el pe ea? 

— Ela lăsat-o! 

— De ce? 


— Păi de unde să ştiu eu? Crezi că ştiu? 

Îmi răspundea cu blândeţe. Ar fi putut s-o ponegrească pe 
cealaltă. Oricum, părăsind-o pe Florica, nenea o fi ponegrit- 
o fără doar şi poate, îl cunoşteam bine şi gândeam că în 
orice caz n-a lăsat-o el degeaba. Țiganca ştia, dar spre 
deosebire de altele din rasa ei, nu-i mergea gura la rele. 

— Şi bordeiul ăsta, zic, plătiţi chirie... 

— Plătim. 

— Şi tu lucrezi undeva? 

— Lucrez! Sunt muncitoare la o fabrică de mobilă. 
Săptămâna asta sunt după masă. 

— Ai fraţi, surori...? 

— Am o grămadă. 

În clipa aceea auzirăm o tuse afară. Muierea îmi şopti cu 
nespusă duioşie, aproape umilinţă: 

— E llie. 

Într-adevăr, el era. Intră şi nu se miră că mă găsea acolo. 
Mă întrebă posomorât ce mai face Nilă. Şi îmi spuse ceva 
neplăcut. Că dacă era închisă şcoala, de ce nu mă duceam 
acasă? Îi înţelesei gândul, că adică stăteam pe capul lui 
frati-său. Mi-l confirmă el însuşi. 

— Crezi că Nilă e bancher? 

— O să-i dau eu, odată, banii îndărăt, îi răspunsei 
dezvăluindu-mi un gând pe care îl aveam, să nu uit, adică, 
vreodată, binele pe care Nilă mi-l făcuse. 

Fuma cu sete, nu mai zise nimic, ceru de mâncare şi spuse 
că vrea să se culce. 

— Legionarii tăi, spuse deodată privindu-mă ţintă, l-au 
omorât pe Iorga. Nici trei luni nu le dau şi se duc dracului. 
Aşa că vezi, mai adăugă, ca un avertisment pentru mine. 

Uitai că legionarii erau „ai mei”, uluit de ştire. îl întrebai: 

— Când l-au omorât? 

— L-au omorât, răspunse el sec, aruncând ţigarea şi 
scuipând peste ea. 

Cu ăsta nu puteai vorbi. Mă ridicai şi plecai. 


La primul chioşc cumpărai un ziar, îl răsfoii chiar acolo, 
dar nu se găsea în el nici o ştire despre Iorga. E adevărat, îl 
întrebai pe omul de la chioşc, că Nicolae Iorga a fost 
omorât? Omul confirmă, auzise şi el, dar adăugă că în ziare 
nu apăruse nimic, sau îi scăpase lui. Când se petrecuse?... 
Dădu din umeri. Zilele astea. Mă îndepărtai. 

Nu ştiam despre Iorga cu mult mai mult decât tatăl meu: 
ca era un mare cărturar. Dar nu citisem mult din vasta lui 
operă în afară de Istoria românilor, iar în O viaţă de om, aşa 
cum a fost câutasem elementul senzaţional, cum promitea 
titlul şi nu găsisem nimic deosebit. Îmi dădeam seama că nu 
trebuie să fie un roman, dar oricum, câte nu se întâmplă 
într-o viaţă de om mai ales aşa cum a fost. Rousseau, care ni 
se recomandase la cursuri pentru Emile ca viitori dascăli, în 
Confessions îşi povestea într-adevăr viaţa dans toute verite, 
sporindu-ne nemăsurat ochiul mirării pentru sinceritatea 
totală pe care autorul o promitea şi nu se trăda. Mai târziu 
aveam să aflu că autorul român se teme să fie sincer până 
la capăt; dacă se va zice: i-auzi, a furat, a înşelat, a fost 
viclean, a făcut şcoala de jandarmi, a primit ouă, găini... 
avem altă fire, ne place să râdem de natura umană, e 
marea noastră distracţie. Atât ar trebui, să încerce cineva 
să-şi exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce 
râde... Pentru că, să reflectăm, ce-ar fi să vină un ins 
corupt, să facă mărturisiri? Un ţap băşinos, o purcea 
sifilitică? El trebuie să ne arate că e cult, are acest complex, 
murdăriile propriului suflet le varsă în capul 
contemporanilor. Bineînţeles că tot nu scapă, vine unul care 
tot îi schiţează adevărata biografie. Când, un an mai târziu, 
avea să apară Istoria literaturii române, de G. Călinescn, 
aveam într-adevăr să fiu uluit. Nu numai opera, ci şi viaţa 
autorului român avea să apară în scurte portrete geniale, 
unele nedrepte, era adevărat, altele şarjate, dar cât de 
necesare pentru cititorul tânăr fascinat de viaţa adevărată 
a unui scriitor. Nu cum şi le dorea autorul (care îşi ferise 
opera cu îndârjire, cu referiri aureolate, sau cu tot atât de 


vagi amintiri menite să-i confere o lumină care nu era nici 
măcar o aspirație), ci aruncând fulgere de lumină 
revelatoare, şi nu călăuzit de dorinţa de a scandaliza, ci de 
a surprinde contradicţia dintre viaţă şi operă, pentru a o 
descifra mai bine cititorului pe cea din urmă, şi mai ales 
pentru a oferi o viziune totală. 

Despre Iorga aflam prea puţine din mărturia sa. Aveau 
însă alţii grijă s-o facă oral. Auzisem că în timpul cât fusese 
el odată prim-ministru nu plătise lefurile funcţionarilor 
statului trei luni de zile. Învăţătorii din sat îl înjurau şi 
povesteau că o delegaţie de profesori din Bucureşti se 
dusese cu o jalbă după el, la mare. „Domnule prim-ministru, 
dacă nu ne plătiţi salariile, îi spuseseră ei, nu ne rămâne 
decât să ne spânzurăm!” Cărturarul tăcuse câteva clipe, 
reflectând, apoi avusese un gest: „De ce, le răspunsese el, 
să vă spânzurați? Mai bine aruncaţi-vă în mare!” Erau, fără 
îndoială, cuvinte născocite de duşmanii lui, căci nu ducea 
lipsă, îi avea, numeroşi şi necruţători, şi în politică şi în 
cultură. Cei mai orbiţi erau legionarii, care credeau că el 
era vinovat de moartea Căpitanului lor. O spuneau şi cei din 
sat, cei mici, cu luciri de ură fanatică în priviri. „De ce nu 
fugise din ţară imediat după 6 septembrie? mă întrebam. 
Protectorul său, Carol al II-lea, fusese detronat, la ce se mai 
putea aştepta?” Nu înţelegeam... Ştiam, din istorie, cum 
domnitori sau şefi de oşti, în loc să se păzească, mergeau 
drept spre cursele pe care li le întindeau duşmanii lor, cum 
erau prinşi şi călăul le tăia capetele. Mă opream din citit, 
prins de nedumerire. În luptă trebuie să te aperi, să-ţi 
cunoşti adversarii, sau să nu ţi-i faci, să nu intri în acea 
luptă dacă nu eşti înzestrat cu inteligenţa necesară pentru 
a dibui firele comploturilor şi răsturnărilor. Marele Mihai 
părăsise Muntenia şi se aliase cu un oarecare Basta. 
Ucigaşii îl găsiseră singur în cortul lui, nepăzit, departe de 
tabăra sa, care trebuia să-l apere. Îl crezuse prieten, pe 
acel Basta? Şi Brâncoveanu? De ce se dusese el la Istanbul 
când ştia ce joc dublu făcuse...? 


De ce intrase Iorga în politică, un cărturar, când ştia care 
erau moravurile partidelor politice din timpul său? Venise el 
cu un partid mai bun? Nu venise. De ce nu-şi văzuse de 
cărţile lui? Era puţin lucru să scrii cărţi? Rousseau, Voltaire, 
Diderot, Montesquieu fuseseră mai puternici decât regii, 
scriind cărţi. Nu ei îi inspiraseră pe Robespierre şi Danton, 
revoluționarii care aveau să schimbe destinul Franţei? Era 
adevărat că nici scrierea cărţilor nu era o îndeletnicire 
paşnică, fără riscul de a fi exilat, urmărit, închis. În 
Rousseau se aruncase cu pietre, unele din cărţile lui 
interzise şi i se pregătea une lettre de cachet. Dar de atunci 
moravurile societăţilor evoluaseră. Aşa credeam... Ştiam că 
marele cărturar iubise neamul românesc, dar iată cum alţii, 
care şi ei ziceau că iubesc neamul românesc, îl omorâseră... 

În aceeaşi zi am căutat-o pe Florica. A ieşit o doamnă care 
mi-a spus că nu mai e la ei de câteva săptămâni. Am 
întrebat-o dacă nu ştie cumva unde e. 

— Nu ştiu unde e, dar mi-a spus că o să lucreze la Filatura 
românească de bumbac. Caut-o acolo... 

Am găsit uşor Filatura, dar când portarul m-a întrebat, 
Florica şi mai cum, mi-am dat seama că nu-i ştiam numele 
de familie. M-am hotărât să aştept ora trei. Dacă lucra 
dimineaţa avea să iasă, dacă lucra în schimbul doi, avea să 
vină, mi-a explicat portarul. Nu mi-am dat seama nici când 
s-a făcut ora trei, nici când a venit. M-am pomenit apucat de 
braţ. I-am văzut chipul îngrijorat: 

— Ce e cu tine, zise. Nu mai trăiesc cu Ilie. S-a întâmplat 
ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic, i-am răspuns eu ferm, 
înțelegând într-o clipă că îşi închipuia că m-o fi trimis frati- 
meu. 

A înţeles şi ea în aceeaşi clipă din glasul meu că nu eram 
mesagerul unei împăcări, pe care poate o dorea, ci 
venisem... Ei, de ce venisem? 

— Ai fost şi ai văzut-o? zise ea intuind că ştiam eu ceva, nu 
venisem de-a surda. 


— Da, am fost chiar azi. 

— Cine e? 

— O ţigancă, zic. 

— Şi pentru o ţigancă, Marine? 

Pusese întrebarea ei spontan şi cu un patetism simplu, ca 
şi când era pentru ea un adevăr de nezdruncinat că o 
ţigancă nu putea lua decât tot un ţigan... şi iată, tocmai ea 
fusese schimbată astfel... Dumnezu i-a făcut pe oameni 
diferiţi, de ce să se amestece între ei? 

Valul de fete şi muieri care intrau şi ieşeau din schimb se 
subţiase. Ne îndreptarăm spre staţia de tramvai. Nu mai 
arăta atât de frumoasă Florica. Loviţi, oamenii se întunecă, 
ceva străin pune stăpânire pe ei, le spulberă frumuseţea 
privirii, le ia surâsul, le chirceşte sufletul şi le desfigurează 
chipul. Aş fi vrut s-o văd că arată ca înainte şi i-am răspuns: 

— Şi ce dacă e ţigancă? Parcă dacă ar fi fost o prinţesă ţi- 
ar fi părut mai bine? 

Ne-am urcat în tramvai şi ne-am aşezat. O tristeţe gravă, 
care îi mai armoniza chipul ei pe care îl ştiam frumos, se 
aşternuse peste trăsături. Era îmbrăcată sărac, într-un 
palton vechi, dar cu ghete curate în picioare. Nu 
înţelegeam. Astfel de suferinţe erau departe de mine. De ce 
să părăseşti, mă întrebam, starea anterioară? Glasul era 
vesel, jocul privirii atât de atrăgător... Chiar atât de mult 
putem depinde de altul? Chiar atât de... Bănuiam că 
sufletul nostru nu e înconjurat de ziduri de netrecut, că 
alţii, perfizi şi puternici, ne puteau surprinde şi sări peste el 
şi să producă în noi ravagii, dar pe urmă îi goneşti de-acolo 
şi redevii stăpân. Asta când n-o doreşti, în conflictele 
noastre cu alţii, dar de bună voie să laşi pe cineva să intre 
fără să ştii cine e? Frati-meu nu-şi ascundea firea 
vindicativă, lipsa de respect pentru orice fel de oameni... 
Pentru el nimeni nu era bun. Nu iubea pe nimeni, nici 
măcar pe sine, mersul său legănat se armoniza cu grimasa 
chipului, veşnic iritat şi nemulţumit. Clipe senine petrecuse 
doar la ţară, dar scurte, când fuma rânjind şi îi spunea câte 


unei tinere şi frumoase muieri:”...bine fă, Mariţo, te 
măritaşi şi nu mă pusei şi eu o dată pe tine”. „De, Ilie, dacă 
te puneai pe altele, ce să-ţi fac?” Avea un cinism degajat şi 
parcă asculta şi el adesea un cântec în el, al tinereţii în 
floare, când se credea, poate, nemuritor. Acum, deşi nu 
trecuse mult de treizeci de ani, pentru mine era bătrân. 

— Şi ce faci tu la Filatură? Cum te-ai angajat? 

— Am citit în ziar: angajăm fete cu şapte clase primare. Ce 
stau eu, mi-am zis, la stăpân... Fiindcă de la început am vrut 
să intru într-o fabrică, dar el m-a băgat la stăpân, era şeful 
lui de la S. 1. B., un inginer. 

— Când ai venit tu în Bucureşti? 

Ştiam că venise de la ţară, dar nu ştiam de când şi când îl 
cunoscuse pe frati-meu. Mi-a răspuns că pe primăvară şi că 
tot atunci îl cunoscuse şi pe el, dar că nu trăiau de mult 
împreună. 

— Bine că nu m-a lăsat însărcinată. Rămâneam cu copilul 
în braţe. 

— Păi vezi? zic. 

— Ce să văd! 

— Că ai noroc... Zic, tu ai pe cineva pe-aici, vreo rudă... 

— N-ampe nimeni. 

— Şi acum unde stai? 

Stătea prin apropiere de Filatură, pe Pantelimon. Ne 
dădurăm jos, oprirăm la o brutărie de unde ea cumpără o 
franzelă, pe urmă intrarăm într-o curte. În odaia ei intrai 
direct de pe pământ. Proprietarul stătea în faţă într-o casă 
adevărată, iar de-a lungul curţii întinse, făcuse aceste 
cămăruţe de închiriat. Singurul geam era cel al uşii. Sobă n- 
avea, dar avea o plită, sub care aprinse focul cu lemne şi 
aerul se mai dezmorţi. Scoase dintr-un mic dulap salam, 
sparse câteva ouă într-o tigaie şi ne aşezarăm la mica 
măsuţă de lângă plită şi mâncarăm. Avea şi cafea. 

— După ce mă calific mă mut din odaia asta. 

— Merge greu cu calificarea? 


— Nu, dar leafă mai bună nu-mi dă decât după trei luni. 
Nu e grea calificarea, maşinile merg singure, dar sunt 
supravegheată până mi se dau mâinile... trebuie să scoţi în 
viteză fusele, să legi repede firul când se rupe. Am avut 
noroc cu o maistoriţă care s-a dus la inginer şi i-a spus: „De 
ce să măture fata asta pe jos degeaba, când te uiţi la ea şi 
vezi că îi merge mintea, n-are nevoie să stea atâta vreme 
până se învaţă cu maşinil”. Fiindcă aşa era obiceiul acolo, 
câteva luni să mături atelierul... Mi-a dat un halat alb, mi-a 
spus să viu îngrijită la lucru, să fiu curată şi pieptănată... În 
trei zile a început să mă lase singură, dar se cam supăra: 
„De ce nu eşti atentă, n-ai văzut că s-a oprit un fus?” Nu 
vedeam... fusele se învârtesc de-ţi iau ochii, ai zice că nici 
nu merg. Şi atunci cum să-ţi dai seama că unul s-a oprit? 
Trebuie să te uiţi bine! 

— Şi pe Ilie unde l-ai cunoscut? 

— La S. I. B... Mă dusesem tot aşa, după ziar, să intru 
funcţionară la registratură. Dar mi-au spus că nu mă pot 
angaja, trebuia să am patru clase de liceu. La ieşire am stat 
şi eu pe la poartă... Ce să fac, ziceam, unde să mă duc... 
Acasă suntem şase fraţi pe şase pogoane de pământ, nu pot 
să mă întorc... Şi atunci l-am văzut pe el, mergea agale, ştii 
cum calcă el, aşa în dorul lelii şi cu capul sus, ai fizisca e 
mare şef acolo. „Nu ştiţi, zic, unde pot să lucrez şi eu?” „De 
unde eşti, fă?” zice. Era să mă supăr şi să plec, dar zic, stai 
Florico, ăsta o fi şi el de pe la ţară, de-aia vorbeşte aşa, şi pe 
urmă ţie îţi mai arde că-ţi zice fă? l-am spus de unde sunt şi 
am plecat amândoi. Am intrat într-un birt şi am mâncat 
ciorbă împreună. Pe urmă ela cerut şi o sticlă de vin. Nu 
vorbea nimic, dar după vin s-a deschis la faţa şi mi-a spus că 
o să vorbească el cu inginerul, poate îmi găseşte ceva... 
„Unde stai?” zice. l-am spus că dorm pe jos la cineva de la 
noi, din sat, că nu e loc, au şi ei o odaie cu trei copii. 
Lucrează la Depozitul sanitar, încarcă, descarcă... „Găsim 
noi”, zice. Mi-a plăcut de elcă nu pălăvrăgea... Sta, aşa, pe 
gânduri şi bea tutun, îi plăcea să-şi răsucească încet foiţa şi 


să trosnească tabachera. Mă aşteptam să mă cheme la el, 
cum auzisem că se întâmplă şi ştiam că trebuie să mă 
feresc. Nu m-a chemat, m-a dus la Obor, să-mi arate 
tiribombele şi am intrat şi într-o baracă, cu unul care ridica 
o muiere în aer fără să se atingă de ea, cu o nuia în mână... 
Am stat până pe seară, am băut ţuică fiartă şi am mâncat 
mititei. Ne-am şi pozat... Cum să-ţi spun, mi-a plăcut de el, 
era potolit, un om serios... Ne-am despărţit şi mi-a spus să 
viu poimâine, tot aşa, la poartă şi să-l aştept. Am venit şi mi- 
a spus că a vorbit cu inginerul, ca să mă duc la el fată în 
casă până una alta, să nu mai dorm pe jos... M-am gândit. 
Avea dreptate. Până găsesc ceva mai bun, ce rost are să 
dorm pe jos şi să mănânc mâncarea altuia, şi-ăla sărac. 
Inginerul a fost mulţumit că ştiam să spăl şi să calc, că voi, 
zicea, fetele astea de la ţară, sunteţi bune la toate, dar nu 
ştiţi să călcaţi o cămaşă. Aşa şi era, dar eu am un frate mai 
mic la liceu, foarte boieros, învaţă bine, are bursă, şi când 
venea în vacanțe, vroia să aibă cămăşile albe ca o colilie şi 
bine călcate, că se ducea şi el cu domnişoarele să se 
plimbe... împrumutam maşina de călcat de la un croitor 
vecin cu noi şi nu mă lăsam până nu-i făceam gulerul 
ţeapăn, fără nici o dungă... Şi într-o zi vine Ilie pe la mine şi- 
mi spune: „Fă, zice, tu eşti fată mare?” „Nu sunt, Ilie, da' 
ce-ţi veni?” „Ai vreun băiat pe-acolo prin sat care te- 
aşteaptă?” „N-am nici un băiat!” „Hai să ne luăm!” zice. 
„Cum să ne luăm, zic, aşa fără forme?” „Facem noi şi 
formele.” Am stat şi m-am gândit. De două luni de când ne 
cunoşteam, tot bine se purta, venea şi mă lua când eram 
liberă, se îmbrăca îngrijit, cu cravată frumoasă la gât, cu un 
fular de mătase... Ne întâlneam cu Nilă... îmi dădeam 
seama, suntem ţărani, nu mahalagii... N-avea nici el pe 
nimeni, îmi spusese odată Nilă că nu era încurcat... Nilă 
ţinea la mine şi credea că ne-am şi luat, îi părea bine de Ilie, 
uite bă, al nâbii, zicea, găsi şi el o fată tinerică şi frumoasă. 
Parcă îi părea rău. A lui nu era nici prea tinerică şi nici 
frumoasă, am găsit-o odată acasă, cu claia de păr 


neţesălată... Dormea, era beată tun, nici n-am putut s-o 
trezesc. Era o minune, Nilă clătina din cap şi l-am descusut. 
Că înainte de mine Ilie nu arăta aşa. Bea, înjura pe ăia din 
sat (n-a vrut să-mi spună pe cine), avea o otravă în el, şi pe 
el, pe Nilă îl lua peste picior... acum... hm!... Al nâbii, ştii 
cum zice Nilă şi râdea şi el blând, se dădea pe spate şi 
zicea: „Beţi, bă! Hai bă să bem!” Ce să înţeleg eu? Că Ilie 
nu mai înjura pe nimeni, că bea cu măsură, că îi plăcea să 
stea cu mine... O fi! mi-am zis. Omul singur... Era la noi 
unul în sat pe care nu vrea să-l ia nimeni, nu ştiu de ce; nu 
numai o fată, dar şi un flăcău poate să rămână neînsurat... 
Am stat şi m-am gândit. De ce nu se însurase ei până 
atunci? De ce? Cine ştie de ce, o fi aşteptat şi el să-şi facă 
un rost... Şi-l făcuse! Şi în seara aia când mi-a spus să ne 
luăm, bine, i-am spus, ne luăm, eşti om mare, ştii ce faci, am 
încredere în tine... Dimineaţa i-am tăcut un ceai, a plecat la 
servici şi seara s-a întors. Îmi spunea din ziua-aia nevestică. 

Florica se opri şi dădu din umeri. Asupra acelor amintiri se 
da martoră pe sine că totul a pornit de la el şi nu de la ea. 

— Crezi că am pomenit eu de casă, Marine? A început să- 
mi spună că noi trebuie să facem o casă în Bucureşti, şi eu 
să nu mai lucrez nicăieri, să ne-o zidim noi singuri, cu 
mâinile noastre, dar că trebuie să ne cumpărăm întâi un 
loc, să strângem bani... Cum să nu! Facem, Ilie, orice fată 
vrea casa ei, aia nu e viaţă să plăteşti mereu chirie. Nici nu 
ştiu cum a trecut vara. Şi pe toamnă aşa îl văd că începe să 
vie acasă posomorât. Nu mai zicea nimic de casă, iar de 
forme parcă uitase ce zisese. Era supărat, parcă cine ştie ce 
i-aş fi făcut. M-am supărat şi eu. Nu vrei să te însori, treaba 
ta, dar nu da vina pe mine. Nu i-am spus nimic, am aşteptat. 
Cine ştie ce-o fi, îi trece lui. Şi acum două săptămâni îl vad 
că îşi ia hainele, îşi face geamantanul şi cu mine în casă 
pleacă fără să-mi spună şi el o vorbă. Florico, mie nu mai 
îmi place de tine, am găsit alta, mă duc... 

— Şi parcă dacă ţi-ar fi spus era mai bine? am zis eu. 

— Da ce, suntem câini? zise ea indignată. 


— Adică la ce îţi folosea ţie să-ţi spună? Să te vadă 
plângând? 

— Eu să plâng?! zise ea cu o mândrie neaşteptată. Dar 
trăieşti cu cineva, îi spui c-o iei, că vrei să-ţi facă casă... De 
ce îi mai spui? Mai bine taci! 

— Da ce s-a întâmplat cu el? zic. I-ai făcut ceva? 

— Nu i-am făcut nimic! 

— Țiganca nu te-a vorbit de rău, dar mi-a spus că ea ştie 
să aibă grijă de-un bărbat. Că aşa e Ilie, trebuie să ai grijă 
de el. 

— Eu n-am avut grijă? 

— Eu ştiu? Aşa i s-o fi părut lui. Florica rămase tăcută. 

— Nu l-am gâdilat la tălpi, spuse ea deodată, sarcastică, şi 
frumuseţea pe care i-o cunoşteam străluci intens pe chipul 
ei. '[ineam la el, dar aşteptam să facă pasul. De ce nu-l 
făcea? 

— "Țiganca e foarte mieroasă, zisei şi izbucnii în râs. 

Dar ea avea lacrimi în ochi şi rămăsei şi eu tăcut. Într-un 
târziu o întrebai: 

— Şi tu ce ai acuma? 

— Am plecat din sat tot din pricina unui nătărău zise ea 
deodată. Că te iau azi, că te iau mâine, dar tact-tău, zice, nu 
poate să-ţi dea două pogoane de pământ? De unde să-mi 
dea? 

Şi nu mai zise nimic. lar eu înţelesei: când erai aşa ca 
mine, când nu te înşelase nimeni, puteai să râzi. Dar ea 
fusese înşelată de două ori. 

— Cel mai bine, zisei eu, e să nu te laşi înşelat. 

— Şi cum să trăieşti? tresări ea. 

— Poţi să trăieşti şi singur. 

Da, dar fata asta era stăpânită de un gând: un bărbat alei, 
o casă... Cum să i-l smulgi? Şi dacă ar fi fost urâtă sau o 
neroadă, ai mai fi putut zice că asta e soarta neroadelor şi a 
urâtelor, să rămână singure. 

— Parcă ai fi o babă, îi spusei râzând din nou. Ai să te 
califici şi o să-ţi găseşti tu un băiat cu care să te înţelegi. 


— Dar cum, zise ea, chiar cu o ţigancă?! 

— Ei, asta e acuma, hohotii eu. Asta te doare pe tine! Dacă 
o să-ţi spun că e grasă şi urâtă, te pomeneşti că nu mai 
dormi trei zile... 

Izbucni şi ea în râs. 

— Chiar aşa, grasă şi urâtă? Eu credeam că trebuie să fie 
una de-alea ochioase şi afurisite... 

— Nue! 

— Bietul Ilie! exclamă ea atunci nedumerită, dar senină. 
Mai rău o să fie dacă o să-i pară râu, fiindcă eu cu elnu mai 
mă împac. 

— Fii fără grijă, n-o să-i pară rău. Dacă vrei să ştii, spusei 
eu îmbătat deodată de propria-mi ştiinţă despre viaţă, pe 
care nu înţelegeam de unde o aveam, Ilie te-a iubit sincer, 
cât a putut şi el, pe urmă n-a mai putut şi a plecat. Pe 
ţiganca aia nu trebuie s-o iubească. Tu eşti de vină! Acum ai 
înţeles? Nu înţelegea. 

— Marine, ce spui tu n-are nici un rost... Ilie ţinea la mine 
şi eu nu pot să înţeleg ce l-a apucat de-a fugit... 

Nu mai puteam însă nici eu să-i repet ceea ce îi spusesem. 
Gândul trecuse prin capul meu ca un fulger, ea nu-l 
prinsese şi îmi zburase şi mie din minte. Am rămas amândoi 
tăcuţi şi nedumeriţi. 

— Zici ca eu sunt de vină, reluă ea întru târziu. De ce? 

Păi aici era! Nu mai ştiam nici eu de ce. Se purtase bine cu 
el, îl iubise, avusese încredere. Dar dacă ar fi făcut totul pe 
dos, să nu-l fi primit în odaia ei, să-i fi râs în nas, să nu fi dat 
doi bani pe promisiunile lui... Cine ştie? Poate ar fi fugit de 
la început (şi atunci n-ar mai fi fost înşelată) dar poate s-ar 
fi prins de ea prin acest joc pe care unele fete îl au din 
naştere, sau îl învaţă de nevoie, după prima dezamăgire, şi 
ar fi iubit-o toată viaţa. Nu ştiam însă pe atunci că asta e, la 
o fată, o armă fără greş, mai puternică decât sinceritatea 
totală şi încrederea. Încât am tăcut mai departe stingherit. 

Ea reluă încăpăţânată: 


— Zici că n-a mai putut să mă iubească. Dar la început 
cum a putut? Era om în toată firea. 

— Să nu crezi, îi răspunsei, că i-a făcut ţiganca farmece. 

— Nu cred în farmece. Dar atunci de ce s-a dus la ea?... 
Unde Dumnezeu o fi găsit-o, că am stat aproape tot timpul 
împreună... 

— Şi ţie nu ţi-e frig aici? schimbai eu vorba. 

— Nu mi-e frig, mă bag sub pătură. 

Mă ridicai să plec. Dar rămăsesem cu sentimentul că îi 
adâncisem o îndoială, faptul că ea ar fi vinovată. Şi ideea 
care mă fulgerase îmi reveni pe neaşteptate: 

— Eşti vinovată că nu ţi-ai dat seama de un lucru simplu: 
frati-meu nu era de tine. 

— Cum să-mi dau seama? Ţi-am povestit, îmi plăcea, se 
purta bine. 

— Îţi plăcea, se purta bine, râsei eu. Uite că nu s-a purtat 
bine! 

Asta era, dovada, se purtase bine un timp. lăcurăm iarăşi. 
Se gândea, părea să înţeleagă. Îmi îmbrăcai paltonul. Îmi 
puse mâna pe braţ. 

— Am bănuit eu, zise, că e aşa cum spui tu, dar credeam 
că... Nu ştiam... 

Nu ştia ce? Că rivala ei era groasă şi urâtă? o întrebai. Ea 
râse, apoi adăugă că îi părea rău de el. Mă aşezai pe scaun 
cu paltonul pe mine. De pe atunci îmi plăcea să mă despart 
bine de cineva, să nu turbur un om şi apoi să-l părăsesc. 

— Da, zic, şi mie îmi pare rău, dar nu mai e nimic de făcut. 
Nilă avea dreptate când dădea din cap că era o mare 
minune ce se întâmpla cu Ilie. Sigur, ne pare rău că 
minunea asta se termină. Şi lu? îi părea rău, nu înţelegeam, 
când mi-a spus să mă duc pe la el, de ce arăta aşa de... cum 
să-ţi spun... parcă era un bou care trage la apă şi ţăranul, în 
loc să-l lase, îl înjură şi dă cu ciomagul în el. I-ar fi plăcut şi 
lui să aibă o cumnată ca tine, aşa frumoasă. Dar ce să-i faci 
dacă nenea a tras în altă parte. Acuma totul s-a stricat. Nu 
e vina ta. 


— Bine, Marine! Tu cum stai cu şcoala? 

— Merge! E în reparaţie din pricina cutremurului. Stau la 
Nilă. 

— Bine... 

Deci era bine! Puteam să mă duc. 

M-a condus până la tramvai, m-am urcat şi i-am făcut un 
semn nedefinit cu mâna, adică n-o să ne mai vedem... sau 
poate... cine ştie... la revedere... Dar nu era bine deloc. 
Urmărind-o cu ochii prin geam am văzut cum, rămasă 
singură în staţie, deodată o spaimă bruscă i-a acoperit 
chipul. Nu se mai gândea la mine, mi-am dat seama, dar 
rămăsese cu ea însăşi şi cu o întrebare, pe care nu reuşisem 
să ilo alung şi nici s-o lămuresc; de ce fusese părăsită? 
Zadarnic îmi povestise, degeaba încercasem să-i explic... 
Am vrut să mă dau jos la staţia următoare, dar simţeam că 
nici resursele mele nu erau mari. Ce puteam să-i-mai spun? 
Abia mulţi ani mai târziu aveam să înţeleg că singurătatea 
celor părăsiţi nu e chinuitoare din iubire, ci din pricina 
chiar a acelei singurătăţi. Şi că e bun în acele ore grele 
oricine e alături de noi şi că atunci se fac şi cele mai mari 
greşeli: nu suporţi acest gol care se face în suflet şi nu alegi 
pe cel care vine să-l umple. Am căutat-o pe Florica nu mult 
timp după această întâlnire şi am găsit-o cu un ins 
pipernicit, de-acolo de la Filatură. Mi-am dat seama repede 
că între ei nu era dragoste, ci unire între doi nefericiţi. 
Adică ea era nefericită şi el prăpăditul care se agăţase de 
ea şi fusese acceptat. Era atât de pricăjit la minte, nu numai 
la trup (fiindcă adesea un trup firav ascunde o imensă 
voinţă), încât tot timpul cât am stat eu de vorbă cu ea, eln-a 
scos un cuvânt, deşi părea să aibă treizeci de ani, era, 
adică, un bărbat format, iar în meserie era electrician, deci 
ceva tot ştia. Pe lângă el frati-meu Ilie, cu gama lui de ură 
nedefinită împotriva satului pe care îl părăsise, de 
ranchiună nedomolită împotriva tatălui şi a mamei vitrege, 
de ambiţie să le arate el lor de, ce e în stare, de faptul că 
ştia cine e Iorga şi legionarii (cărora nu le dădea nici trei 


luni: nu le dădea, înseamnă că îi judeca), era o puternică 
personalitate. Numai Florica avea în ochi o strălucire de 
mândrie care însă nu-mi plăcea. De ce ar fi fost ea aşa de 
mândră? Individul de lângă ea nici măcar nu arăta acea 
supunere faţă de o fată care îi era superioară, supunere, să 
zicem, de câine, dar care îşi iubeşte stăpânul. Era tern, 
insignifiant, tăcut fără să ascundă un gând, o intenţie şi nici 
măcar nu părea călăuzit de un instinct oarecare: va trăi cu 
această fată, va întemeia o familie, va fi un sprijin pentru ea 
şi copiii care vor urma... Dimpotrivă, fără să pară 
neajutorat, nu inspira totuşi siguranţa că nu va fi pentru ea 
o povară. În natură însă sunt ierburi pe care nu le mănâncă 
nici oamenii, nici animalele, nici păsările. Au un singur 
merit: cresc din pământ, fixează ţărâna să n-o ia ploile. 
Individul ăsta semăna parcă cu o astfel de iarbă: o fixa pe 
Florica de viaţă, să n-o ia apele, de care însă, credeam eu, 
n-ar fi trebuit să se teamă... 

În duminica următoare mi-am adus aminte că Gheorghe al 
lui Costică brutarul mă invitase la el acasă, dar uitasem să 
mă duc din pricina cărţilor. Nu-i nimic, mi-am spus, mă duc 
în duminica asta. 

Strada Tutunari nu era uşor de găsit, n-o cunoştea nimeni, 
dar până la urmă am dat de ea. Gheorghe însă nu era 
acasă. Soţia lui, o tânără doamnă cu păr bogat, dar cu un 
nas proeminent, m-a invitat în casă (aveau o odaie într-o 
curte frumoasă, cu pomi, cu asfalt pe alee şi pompă de apă) 
şi mi-a spus că mă aşteptaseră duminica trecută. 

— Acum nu e acasă, vino şi dumneata duminica viitoare, 
zise ea rece. 

Nu-mi plăcea, dacă vroiam să văd pe cineva, să nu-l văd. 
Mulţi ani, în Bucureşti, mă duceam şi neanunţat. Nici la noi 
acasă nu se anunţa nimeni, vedeai cum omul, în mod firesc, 
intra în curte şi mama abia avea timp să ascundă o cârpă, 
să tragă o pătură, iar dacă nu era dat cu mătura în casă 
surorile erau după aceea bruftuluite de mama că sunt mele 
(un cuvânt folosit numai la noi în familie... se referea la 


isteţimea unei fete, grija ei de locul în care trăieşte... „ia, 
melo, striga ea, tu nu vezi că sticla aia de lampă e 
neştearsă?”). 

— Unde e plecat, doamnă? am întrebat-o eu cu un glas 
brutal. Cum şi-a permis, când ştia că trebuie să vin eu? N- 
am venit duminica trecută! Ei şi? Unde dracu s-a dus? 

— Mi-a spus că se duce pe la Megherel. 

— Cine e ăsta, Megherel? 

— E tot unul de pe la voi din sat, mi-a răspuns femeia cu 
un respect îndoielnic pentru noi toţi care veneam de-acolo. 
E şofer şi el, du-te, dacă vrei să-i vezi. 

— Pe ce stradă, doamnă? 

— De unde să ştiu eu pe ce stradă? 

Ştia, dar nu vroia să-mi spună. Eu eram de vină. îi 
văzusem poate nasul şi ceva de pe expresia chipului meu îi 
spunea că nici mie nu-mi plăcea un asemenea nas? Şi atunci 
m-am hotărât să nu plec, vroiam negreşit să-l văd pe 
Gheorghe, m-am aşezat mai bine pe scaun. 

— Spune-i, zise ea, observând că nu mă lăsam dus, să se 
întoarcă repede acasă. 

— Păi cum, i-am răspuns, se poate? Unde tot umblă? 

— E departe, în Parcul Domenii, pe strada Aviator 
Popişteanu 14. Stă la mansardă. Ajungi acolo cu tramvaiul 
19. 

Cine era Megherel ăsta? I-am găsit pe amândoi întunecaţi, 
traşi la faţă, străini unul de altul, tăcuţi în faţa unor pahare 
golite. Mansarda nu era terminată, casa era nouă, am 
bâjbâit până să-i găsesc printre frânghii, praguri false, 
ciment proaspăt, uşi netencuite... 

— Bă, ce faceţi voi aicea? am strigat eu după ce am dibuit 
uşa şi am intrat. 

S-au uitat la mine cu o duşmâănie care nu-mi era 
necunoscută. Bruştele mele apariţii de acest fel nu plăceau 
nimănui. M-am aşezat la masă fără să fiu invitat şi i-am spus 
lui Gheorghe. 

— Doamna te aşteaptă acasă foarte supărată. 


El a tresărit înțelegând că trecusem pe la el şi nu-l 
găsisem; apariţia mea părea mai firească. 

— Marine, zice, bea şi tu un pahar de vin. 

Să beau un pahar cu vin... Era ca o promisiune. După ce 
aveam să-l beau puteam fi egal cu ei, altfel nu... L-am băut 
şi m-am uitat ţintă la Megherel. Era un ins cu fălci 
puternice, care făceau din chipul lui ceva pătrat. Privirea îi 
era dominatoare, dar turbure, frizura neagră, înaltă, umerii 
laţi, gâtul vânjos. Purta un costum bej care stătea pe el ca 
pe-un cal, nu se mula, se strâmba din coate şi la revere. Îi 
cunoşteam pe zbanghiii ăştia, erau din altă lume decât a 
noastră, cum mă vedeau, nu ştiu de ce, mă amenințau: „Bă, 
al lui Paţac!” Nu spuneau mai mult, dar destul să simt o ură 
ucigaşă împotriva lor, cuvintele, al lui Paţac, erau născocite 
de ei, Paţac fiind tatăl meu. De ce Paţac? La Bucureşti 
aveam să descopăr o firmă „La Paţac”, deci era un nume ca 
oricare altul, dar poate să ţi se spună oricum, depinde cu ce 
încărcătură. Era adevărat, Cocogşilă îi spunea şi el tatălui 
meu, adesea, Paţanghele, şi nu înţelegeam de ce tata sta de 
vorbă cu el şi părea că nu aude porecla. Treacă meargă 
Paţanghel, i se spunea cu prietenie, dar ăştia spuneau Paţac 
cu ură şi ceva sălbatic, ca şi când viaţa ar fi fost numai a lor 
şi noi, tata şi copiii lui, să nu mai fim... De astfel de uri 
nimicitoare m-am degajat uşor în Bucureşti, oraşul e mare 
şi nu eşti obligat să-l întâlneşti pe cel care nu poate trăi 
fiindcă tu exişti, la fântână, la vie, pe mirişte sau pe ulițele 
satului. E drept că avantajul în sat e că îl poţi vedea murind 
înaintea ta în timp ce într-un mare oraş se internează într- 
un spital şi în zilele următoare e dus repede cu camionul 
spre un cimitir abstract şi nu-i vezi cortegiul, să-ţi aminteşti 
că şi tu poţi s-o păţeşti ca şi el şi să-l poţi ierta. Spre şaizeci 
de ani Zaharia Stancu înghiţea tot felul de mârşăvii şi îl 
întrebam de ce nu rupe cu cei care îi otrăveau bătrâneţea. 
„Nu pot să rup, îmi răspundea, da, nu pot, ce să fac...” „Dar 
de ce nu? Ce vă împiedică?” „Fiindcă nu mai am timp să mă 


mai împac” mi-a răspuns el. Ştia deci că ura celor mai tineri 
are o durată lungă şi bătrâneţea îl silea să depună armele. 

La nouăsprezece ani însă, câţi aveam eu atunci, nu-mi 
păsa dacă n-o să mă mai împac niciodată cu de-alde 
Megherel, cu atât mai mult cu cât soarta noastră nu era 
aceeaşi. 

Şi îl vedeam acum, nu fără o satisfacţie secretă, pe acest 
atotputernic pitit în acel pod, departe de caii lui pe care îi 
călărea trecând ca o vijelie pe uliţi, speriind-o pe mama, 
adesea cu capul plin de sânge după cine ştie ce încăierare 
pentru un răzor pe care plugul vecinilor îl muşcase, sau 
după o bătaie cu socrii care nu dăduseră fetei nu ştiu ce 
vită promisă. Nu mai era mai-marele satului. 

— Tu eşti băiatul lui nea Tudor Călăraşu? îl aud că mă 
întreabă. Parcă avea o nostalgie în glas. Deci nu eram al lui 
Paţac... 

— Ce mai face Ilie? 

Ilie, nu Nilă. l-am răspuns că îşi vede de treabă. M-am 
mirat, zicându-i că nu-l cunosc. Pe unde stătea în Siliştea? 
Prin Căţeleşti... Mă ştia de când eram la şcoală, am fost 
coleg cu frati-său. Nu-mi aduceam aminte de niciunul pe 
care să-l fi chemat Megherel. Cum să nu, mi-a răspuns el. 
Megherel Constantin... O fi rămas repetent în clasa întâia, i- 
am răspuns cu neîncredere în dorinţa lui de apropiere, nu, 
a zis el, pe-a doua... L-am înjurat în gând şi pe el şi pe frati- 
său şi m-am ridicat. 

— Gheorghe, mergi, sau mai stai? 

— Nu, nu, merg, mi-a răspuns el, am plecat, mă, Megherel, 
nevastă-mea e borţoasă şi are draci. Dacă stau acasă zice 
că stau pe capul ei, că mă ţin de fustele ei, dacă plec, că 
umblu fără căpătâi şi o las singură... Cu chestia aia n-ai nici 
O grijă... Ai executat un ordin... 

— Taci din gură, zice Megherel pământiu. 

Înţelesei că era un secret al lor şi nu mă mirai. Ca şi în sat, 
ăsta nu putea trăi nici aici decât vârât în taine 
întunecoase... 


Afară o luarăm pe jos; Gheorghe simţea nevoia de mişcare. 
Mergea repede... 

— Mi-e prieten, zise el, vindeam braga în Bucureşti, m-a 
ajutat să mă fac şofer ca el şi să intru în Legiune. 

Neatent, răspunsei printr-o înjurătură, trimiţându-l pe 
Megherel la origine, pe el şi tot neamul lor din Căţeleşti. 

— De ce? zise Gheorghe mâhnit, e un băiat bun, ţi-a făcut 
ceva? 

— N-a avut ocazia, îi răspunsei. 

— Nu, pe mine m-a ajutat... 

Dar Gheorghe, el însuşi, arăta încordat, neliniştit... Se uita 
în jur: 

— Hai să bem undeva o bere. 

Am intrat într-o bodegă şi Gheorghe a comandat două 
halbe. Mie mi-era foame şi am cerut berarului ceva de 
mâncare. Ne-a adus mezeluri care mi-au dilatat nările, 
muştar şi franzelă pufoasă. 

— Mă, zice, ţie ţi-e foame... 

— Cum să nu-mi fie, venisem la tine la masă şi n-am 
mâncat nimic... 

— Te-am aşteptat duminica trecută... Adusese nevastă- 
mea baclavale de la cofetărie... 

— Bine că le-aţi mâncat singuri... 

Cunoşteam baclavalele. Cu puţinii bani pe care mi-i dădea 
Nilă mâneam şi eu câte una şi îmi plăcea atât de mult încât 
până seara îmi ajungea doar atât. Berea parcă l-a trezit pe 
Gheorghe din încordarea lui. Şi-a adus aminte... mi-a şoptit: 

— Ce-ai făcut atunci? 

— Când atunci? 

— Când am fost la sediu. 

Am dat din umeri şi am uitat să-i răspund. Mi-era foame, 
întrebarea mi-a trecut pe lângă ureche fără s-o înţeleg bine. 

— A, zic, da, la sediu... Ce credeai c-o să fac...? 

— Da, zice, nu e de tine, vezi-ţi de şcoală... 

Ce era cu Gheorghe? M-am prefăcut neatent, dar mi-era 
frică să nu tacă. 


— Mai luăm câte-o halbă? l-am întrebat şi el a făcut semn 
cu mâna. 

La a doua halbă, după vinul pe care îl băuse mai înainte, 
Gheorghe a început să-mi şoptească... Să nu spun la 
nimeni... a fost chemat într-o noapte la Prefectură, mai 
multe maşini s-au dus la Jilava şi au omorât oameni... 
Gheorghe se uită în jur, iar eu mă dădui instinctiv înapoi. 
Gheorghe omorâse oameni? 

— Nu, îmi răspunse, Megherel. Da nu el, ăia din maşină... 
Megherel n-a ştiut nimic... 

Deci de Megherel era vorba. Dar nu era clar, fusese şi 
Gheorghe cu el? 

— leri mi-a dat telefon la servici, că vrea să-mi spună ceva. 
N-a vrut să-mi spună. Zic, ce e, mă, Megherel, de ce m-ai 
chemat? L-am întrebat azi, înainte să vii tu. „Măi frate, zice, 
nu pot să dorm, ieri, când ţi-am telefonat, era să intru cu 
maşina într-un stâlp.” „De ce, mă, Megherel?” „Nu pot să 
spun, zice, e secret, dacă se află că am spus, s-a zis cu 
mine.” „Atunci de ce dracu m-ai chemat?” „Să stai cu mine, 
zice, mi-e urât.” „Bine, stau.” A scos o sticlă de vin şi după 
ce am băut-o îl aud că zice: „Ce-ar fi să mă întorc acasă?” 
„Întoarce-te! dar e păcat, aici ai leafă, o meserie...” „Asta 
nu e meserie, zice, în fiecare noapte mă întorc acasă la 
miezul nopţii şi dimineaţa la opt trebuie să fiu la Prefectură. 
În altă parte să mă angajez şofer nu se mai poate, nu-mi dă 
drumul... Şi nici nu-mi spune, când îi duc undeva, unde îi 
duc... într-o noapte...”. 

Şi Gheorghe se opri din povestit şi mai ceru un rând de 
halbe... Că într-o noapte, reluă el apoi, vârându-şi capul în 
halba mea... dar, Marine, să nu spui la nimeni, ne omoară 
pe toţi... răzbunarea legionară... Şi aici Gheorghe, 
pronunţând aceste cuvinte magice, deodată tăcu şi se holbă 
la mine: 

— Ţi-am spus ceva? 

— Nu, zic, n-am înţeles... Unde zici că s-a dus Megherel în 
noaptea-aia? 


Dar auzisem bine, însă el clătină din cap ca şi când ar fi 
vrut astfel să-l limpezească. Nu mai vru să continue. Mai 
spuse doar atât: 

— Şi acuma nu doarme de-o săptămână... Bea, dar nu se 
îmbată... A auzit şi el... generalul a dat ordin să fie prinşi 
toţi... 

— Care general? zic. 

— Conducătorul statului. 

Nu-mi era prea clar: pe cine omorâse? Şi nu înţelegeam 
nici neliniştea lui Gheorghe. 

— Bine, nu vrei să-mi spui, dar ţie ce-ţi pasă? zic. Iu n-ai 
făcut nimic... sau ai făcut? 

Nu făcuse, dar îmi reamintii, lucra şi el acolo, putea şi el să 
fie chemat într-o zi... Nu transportase el arme şi muniţie la 
sediu?... Şi cine ştie ce mai putea fi pus să facă... Dar eram 
mirat. Nu erau la putere? 

— Sunteţi la putere, Gheorghe, zic, de ce îi e frică lui 
Megherel? 

Nu mi-a răspuns. Am mai băut halbe şi nu mai ştiam ce 
vorbim. Berăria era plină de oameni, glasurile noastre se 
pierdeau în gălăgia din bodegă. Berea curgea în spume pe 
tejghea... Gheorghe dădea din mâini, îşi arăta pieptul cu 
degetul, mi-l arăta pe-al meu... că eli-a zis... e regele... şi 
regele a îmbrăcat cămaşa verde... Domnul general... 
ofiţerii... dar n-a înţeles? Era secret? De ce secret?... 
Prigonitorii... lonel Moţa şi-a dat viaţa ca un martir... Au 
vrut să-i dea şi lui un pistol... Camarade, zice, o să ai 
nevoie... 

Ce să facă cu el? În cine să tragă?... Legiunea... 
Căpitanul... Echipa morţii... 

Era beat. Am ieşit amândoi pe seară împleticindu-ne şi nu 
mai ştiu unde şi cum ne-am despărţit. Acasă, Nilă, când m-a 
văzut, a rânjit. Mi-a desfăcut patul. 

— Culcă-te naibii şi dormi, mi-a spus el cu blândeţe. Te-ai 
îmbătat şi tu... 


Am adormit cu un vag, dar treaz semn de întrebare 
rătăcind printre gândurile mele turburi. Ştiam de ce 
vrusesem să-l văd pe Gheorghe, îl văzusem, dar gândul îmi 
fugea ca o şopârlă, mă apropiam, a da, şi apoi un val de 
ameţeală mă rostogolea în pat... Ce vroiam să-l întreb?... 
Mi-era rău, camera se învârtea cu mine... 

Văzându-mă că ţineam cartea prea aproape de ochi, Nilă 
mă întreabă la un moment dat de ce naibii nu-mi puneam o 
pereche de ochelari. Că el mă ştia de mic că nu văd bine, 
când mă trimitea să-i aduc un lanţ, că lanţul era la 
picioarele mele şi eu mă chioram la el şi nu-l vedeam. Ce-ar 
fi? mi-am zis. Şi într-o după masă am rămas minute lungi în 
faţa unei vitrine de pe strada Doamnei, pe care scria amicii 
orbilor. Eu până atunci nu fusesem la un cinematograf... O 
să-i pun şi eu numai atunci, mi-am zis, încolo nu simţeam că 
am nevoie, uitând că şi în clasă adormeam în timpul orelor 
de matematici şi chimie din pricină că tabla la care 
profesorul făcea demonstraţie rămânea în faţa mea neagră. 

Am intrat înăuntru. O lumină vie, odihnitoare învăluia un 
domn şi o doamnă îmbrăcaţi în halate albe. Femeia mi se 
părea ca de obicei frumoasă, când nimic de pe chipul ei nu 
mă izbea, un nas strâmb, o gură prea mare sau zbârcituri 
pe obraz, ca sa înţeleg că era bătrână. Am fost întrebat ce 
doresc şi la răspunsul meu că vreau ochelari am fost invitat 
să iau loc pe un scaun într-o odăiţă întunecoasă de alături. 

— Reţetă aveţi? m-a întrebat doamna. 

— Nu. 

— Nu-i nimic. Ce vi se întâmplă? 

— Nu văd la tablă, i-am răspuns. 

— Sunteţi elev sau student? 

— Sunt elev... 

— Şi de când nu vedeţi la tablă? 

— Demult. 

— Cât de demult? 

— Cred că din copilărie. 

— Şi de ce nu ţi-ai pus până acuma? Am dat din umeri. 


— Sigur, zice, şi acum miopia a crescut. Dacă puneai de 
Mic, se corecta foarte bine... la să vedem... 

Şi a aprins o lumină în fund, unde era o tablă cu litere ale 
alfabetului. Nu le vedeam decât pe cele mari, din primele 
rânduri. A tras scaunul lângă genunchii mei şi mi-a spus să 
mă uit într-o parte, mi-a arătat cu mâna pe-alături de 
umerii ei. A început să mi se uite în ochi cu o luminiţă mică 
şi intensă, întâi de departe şi apoi foarte aproape, îi auzeam 
respiraţia uşoară. 

— Hm, zice, nu e grav, n-ai leziuni, dar miopia e crescută, e 
spre patru. Poate să crească şi până la doisprezece... N-ai 
avut pe nimeni în familie să-ţi spună? Sau eşti orfan? 

— Nu sunt orfan! 

Auzi, orfan... Parcă altă treabă n-avea tata sau ceilalţi din 
familie decât să se ocupe de ochii mei. Trăieşti cum eşti, 
dacă eşti şchiop, şchiop rămâi, chior ţi se spune chiorul şi 
cu asta s-a terminat. Era unul care se automutilase în 
timpul războiului, trăgându-şi un glonţ în palmă, palma se 
infectase şi i se tăiase mâna: i se spunea Ciungul. Toţi 
ceilalţi primiseră pământ, lui nu i se dăduse. Cu mâna 
ailaltă însă care îi rămăsese ne bătea cu măciuca pe câmp 
când ne prindea că furăm pepeni de pe lotul altora: era 
pândar. Lumea nu se năştea întreagă, unii făceau copii cu 
bale la gură, nu creşteau, dar nici nu mureau, alţii 
cocoşaţi... Bâzdoveică avea o fată care ai fi zis că e întreagă 
(era şi frumoasă), stătea toată ziua pe gard la drum şi 
vorbea şi râdea singură. Era necontenit veselă şi spunea tot 
ce se întâmpla la ei în curte sau pe drum: tot ce vedea, ca o 
oglindă vie a mişcării vieţii din jurul ei. Tata dă de mâncare 
la cai... ha-ha!... Nea Ilie a ieşit din curte. Uite-l şi pe nea 
Achim, unde s-o fi ducând?... Ţaţă Mariţo, te duci la apă? 
He, he... De ce n-o trimiţi pe Leana? Fă Gherghino, ce-ai în 
coşniţă?... He, he, struguri... Nea Gheorghe s-a supărat, l-a 
bătut ta-său că la prins cu ţigarea în gură... 

Unul, Ilie Cârcâdaţ, era cerşetor, singurul din sat, afară de 
milogi, care veneau din lume în căruțele lor cu coviltir 


(unde aveau copii schilozi) şi ale căror vaiete se auzeau de 
departe, te treceau fiorii: „Maică, fie-ţi milă şi îndurare...” 
Cârcâdaţ ăsta mânca toată ziua (fiindcă asta i se dădea, de 
mâncare) şi uneori se scăpa pe el. Dar nu-i era nimănui 
ruşine, ieşea câte-o muiere, îl băga în curte, îl dezbrăca şi îl 
spăla. Ce vină avea el săracul, că era slăbânog, spunea ea, 
şi îl lăsa să doarmă în bătătură pe troscot. Mai târziu am 
auzit şi citit că poporul e vânjos, sănătos. E cine e, dar câţi 
strâmbi nu vedeam eu trecând pe drum, şoldii, fete cu 
picioarele cât nişte putinee, muţi frumoşi, de care abuzau 
văduvele, inşi cu tot felul de gâlme la gât... Mama zicea că 
sunt „păcate de la nouă neamuri” care loveau muierea care 
îi năştea. Eu însumi eram astfel marcat, o mătuşă, soră mai 
mică a mamei, se uita aşa ca mine la lucruri fără să le vadă. 

Dintr-un clasor cu lentile doamna lua ceva şi vâra într-o 
ramă de metal pe care mi-o pusese pe nas. Ce, văd?... Mai 
bine, i-am răspuns. Dar acum? Şi mai bine. Dar aşa? Poţi citi 
ultimele rânduri? Lumina ţâşnea în ochii mei cu o putere 
minuțioasă extraordinară, vedeam acum chipul doamnei 
care îmi surâdea cu nişte dinţi de o albeaţă nefirească, un 
ins care tocmai intra şi îi vedeam bine nasul, căciula, fularul 
şi chipul, nu doar ca siluetă, ci cu tot ce avea el, până şi 
şireturile de la pantofi. 

— Sunt prea puternici pentru început, zise doamna, îţi dau 
cu o dioptrie mai puţin, trebuie să şi citeşti, s-ar putea să te 
obosească. 

Avea o voce cristalină, dar cu un timbru afectuos şi mâini 
neverosimil de frumoase, parcă nu mai văzusem niciodată 
astfel de mâini... Chiar nu mai văzusem... Le ţineam minte 
pe ale mamei, ca nişte crengi, le punea adesea lângă ale 
mele, să vadă cum sunt, câţi ani trecuseră peste ele, câte 
secerişuri, câte veri în care le băga în urzici sa le toace cu 
satârul, să dea la rațe... Creştea câte-o suta, lua pe ele o 
sută de poli, ca să cumpere o sută de metri de pânză... 1 se 
chirciseră, erau crăpate, urzicate de hrănitoarea iarbă, 
arse de focul de paie pe care îl vâra mereu sub căldare, de 


săpunul cu sodă puternică cu care ne spăla cămăşile... Era 
senină şi resemnată văzând diferenţa dintre mâinile 
noastre, ale mele tinere, albe şi îngrijite (fiindcă după ce 
intrasem la şcoală, furca, sapa, secerea, băligarul, ţesala nu 
le mai atingeam), ale ei bătătorite şi având culoarea 
pământului, cu noduri tari ca lemnul în podul palmei şi cu 
pielea încreţită. „Uite, maică, zicea, nici nu pot să le mai 
întind bine”... Şi încerca să le întindă. Avea mijlociul chiar 
zgârcit, se înţepase într-o furcă, se obrintise şi o vară 
întreagă îi cursese din tot degetul puroi. Iarna suferea de 
el, îi îngheţa... Mi-acoperea pe ale mele cu un gest reţinut, 
vrând parcă să spună că nu în zadar muncise dacă eu o să 
am o soartă mai bună. Şi îşi amintea:"”...părintele Alexandru 
are mâini ca ale tale...” Şi gândul îi zbura la biserică şi 
chipul i se lumina... „De ce nu te duci şi tu, maică, la 
biserică?” Era blândă şi tolerantă cu mine, poate-poate o să 
mă convingă să nu uit în viaţă că biserica îi potolise ei toate 
neliniştile şi îi ridicase sufletul din întunericul în care trăise 
când ne făcuse pe noi. Dacă s-ar fi dus de tânără, spunea 
ea, multe suferinţe ar fi ocolit-o... „Le duci, maică?” „Nu mă 
duc!” îi răspundeam scurt şi cu o tandreţe încărcată de 
veselie. „De ce?” „N-am timp!” Mintea îmi era aiurea, 
răspunsul era al tatălui, cu lipsa timpului. În realitate nu 
făceam nimic, îl pierdeam, acel timp; era un sentiment 
divin, n-aveam ce căuta la biserică să-l găsesc... 

Şi acum mă uitam la mâinile acelei doamne care îmi lua 
distanţa dintre pupile şi scria cifre pe hârtie pentru 
laborator, să-mi facă ochelarii. Le-am simţit şi parfumul şi 
m-am îndrăgostit de ea pe loc, ieşind de acolo foarte 
turburat... 

Afară însă mi-am revenit şi am înţeles. Pe geam scria 
amicii orbilor. Nu numai că te ajutau să vezi mai bine cu 
lentilele lor, dar îţi erau şi prieteni. Ce loc minunat! „De ce, 
mă întrebam, n-ar fi peste tot, unde existăm şi ne ducem, 
aceeaşi prietenie, acelaşi calm, aceeaşi căldură umană 


liniştită şi afectuoasă? Inima omului e largă, de ce unii şi-o 
poartă strâmtă şi plină de ură? 

De ce unii vor să-i omoare pe alţii? Cine face timpurile? 
Oamenii sau altcineva străin de ei? Şi acel cineva străin, 
dacă există, nu poate fi gonit?... De ce a fugit frati-meu Ilie 
de Florica?... Dar Megherel? De ce şi-a lăsat el caii lui cu 
care alerga liber pe câmpie şi a venit aici sa ducă pe alţii cu 
maşina, fără să-l întrebe dacă... Nu mai aveam nici o ură 
contra lui Megherel, poate că în sat, îmi ziceam, el nu făcea 
parte dintre cei care ar fi vrut ca noi să nu mai trăim, de 
bine n-a plecat el de-acolo, înseamnă că ai lui erau săraci... 
Şi dacă a ajuns şofer la Bucureşti de ce s-a făcut el 
legionar? Da, de ce, ce l-o fi atras... 

Şi atunci mi-am adus aminte de ce vrusesem eu negreşit 
să-l văd pe Gheorghe al lui Costică brutarul în duminica 
aceea. Da, asta era, să-l întreb ca pe un vechi prieten de ce 
s-a înscris el în Legiune? Să-mi spună cu gura lui! Era un 
secret care îmi scăpase, acest răspuns pe care mi l-ar fi dat, 
fiindcă degeaba nu s-a dus el acolo, ceva i-a plăcut, ceva l-a 
îndemnat... 

Pe urmă mi-am amintit că el, fără să-l întreb, îmi dăduse 
un soi de răspuns: Megherel îl ajutase. Da, se luase după el, 
asta era, dar atunci care era secretul ăstuilalt, iniţiatorul, al 
lui Megherel...? 


O să aflu eu... În ceasurile acelea gândul mi-a revenit la 
doamna de la „amicii orbilor” şi deodată m-a trăsnit parcă o 
revelaţie. Aşa era, îmi plăcuse, dar eu ei? Şi m-am zărit într- 
o oglindă a unei vitrine şi m-am oprit. Slab, osos, rău 
îmbrăcat... haine lăbărţate, negre, ţesute în casă, cusute de 
langă cu nasturi puţini. Palton de aba, parcă eram popă... 
Arătam mai bătrân decât eram cu zece ani şi în clipa aceea 
m-am şi simţit astfel, cu regretul că nu i-am trăit, acei zece 
ani... Acum înţelegeam de ce un idiot din clasă îmi spunea 
călugăre... Nici o speranţă, mi-am zis, să-i plac acelei 
doamne... Ei şi? Am dat din umeri cu nepăsare. Bine că îmi 
place ea mie... 

Am revenit după câteva zile şi mi-am luat ochelarii. 

— Or să te jeneze câtva timp, mi-a spus ea, şi s-ar putea să 
te doară puţin şi capul. Dar să nu-i mai scoţi. Trebuie să-i 
porţi de-aici înainte toată viaţa, altfel îţi creşte miopia şi o 
să ai mari necazuri. După un an, aşa, vii iar pe-aici la 
control. 

După un an! Va să zică până atunci nu puteam s-o mai văd! 
Ca orice femeie frumoasă (fiindcă era, deşi acum, cu 
ochelarii, îi vedeam bine rujul care o cam îmbătrânea şi 
ridurile de la coada ochilor) ea a surâs observându-mi, 
desigur, lipsa de grabă (plătisem şi trebuia să plec) şi mi-a 
luat ochelarii şi a început să-i treacă printr-o flacără de 
spirtieră. Nu se grăbea. Îi îndoia tare la braţe şi mie mi-era 
frică să nu-i rupă. Colegul ei se ocupa de un alt client. 

— Acuma e mai comod, încearcă-i... 

Nu-mi dădeam seama. A tras un sertar şi mi-a întins o 
cutie în care să-i pun seara, zice, „să nu-i spargi din 
greşeal”. Pe urmă m-a părăsit; a dispărut în biroul unde îşi 
apropiase atât de mult faţa de-a mea, să mi se uite cu 
instrumentul acela în ochi. 

Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era. Mi se părea 
că nu mai gândesc, că nu mai pot să fiu atent la mine 
însumi, violentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. 
Nu-mi plăcea... Parcă eram separat de mine însumi. 


Oamenii, străzile, reclamele, pe care acum le citeam de 
departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu- 
mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin 
care treceam nepăsător. Vedeam chipuri bătrâne, babe pe 
care până atunci nu le observam, expresia grabei la unii, 
picioarele fetelor, murdăria de pe trotuare. Vedeam 
numerele tramvaielor (mare minune), până atunci trebuia 
să întreb ca şi când n-aş fi ştiut să citesc: „ce tramvai e ăla 
care vine?”, adâncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, 
de un albastru metalic, numerele străzilor... 

Nilă a făcut aşa hi, când m-a văzut, adică aşa, ca pentru 
sine, să nu te superi că rânjeşte de tine, e şi el vesel din 
când în când... M-a întrebat dacă acum văd mai bine. Văd 
perfect, i-am răspuns şi i-am mulţumit pentru bani, altfel, 
am adăugat, în nădejdea tatei puteam să stau aşa mult şi 
bine... 

Atunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţă 
din lumea reală, inşi fotografiaţi stând îndelung de vorbă, 
deschizând şi închizând uşi, femei frumoase cucerite şi apoi 
părăsite, pistoale care doborau cu adevărat oameni, care 
mureau fără regretul nimănui, adică al nostru, al 
spectatorilor, fiindcă săvârşiseră nu se ştie ce mârşăvii. Am 
ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult până să-mi 
revin. Pe atunci nu exista orar şi nici înghesuială, săli 
arhipline, după ce filmul se termina puteai să rămâi şi să-l 
mai vezi o dată. Mă apucau uneori ore târzii, fiindcă rula şi 
după miezul nopţii. Am uitat multă vreme de cărţi şi când 
am revenit la ele, anticarul a exclamat: 

— Ce e cu dumneata? Am crezut că te-ai dus la altul. Nu s- 
a mirat de ochelarii mei, m-a recunoscut de îndată. 

— 'Ţi-am găsit, zice, Dostoievski, Casa morţilor, stilizată de 
domnul Arghezi, Fraţii Karamazov, una mică dar genială, 
Visul unui om ridicul, una tot mică, dar la fel de genială, 
Iubire tragică, un roman capital, Crimă şi pedeapsă şi 
Idiotul. Ba nu, mai am ceva, îi spune Nebunul. Traducerea e 
execrabilă, am citit-o şi eu, Eternul soţ şi Jucătorul. Şi mai 


am ceva în franţuzeşte: La voix souterraine. [i le-am 
împachetat, le-arn pus deoparte, n-am vrut să le vând 
fiindcă mi-ai spus că te interesează. Să ştii că Fraţii 
Karamazov e masacrată, editorul român taie cu neruşinare, 
mai ales analiza psihologică, păstrează doar firul principal 
al acţiunii. Dacă vrei, îţi caut o versiune franceză, dar şi 
ăştia taie ca în brânză. Un client a vrut s-o cumpere şi mi-a 
spus că el ştie ruseşte, a avut-o în original şi a pierdut-o şi 
că s-a tăiat din ea ce era mai bun... Cum vrei! 

I-am spus că oricum o fi rămas ceva, şi mi-am luat pachetul 
şi m-am întors acasă nerăbdător. Să vedem, îmi spuneam, 
de ce zicea orbul că nu trebuie să-l citesc pe Dostoievski? 
Poate din pricina celei care se intitula Nebunul? Tocmai de- 
aia am s-o citesc! Şi am început cu această carte. 

După însemnările unui nebun, ale lui Gogol, domnul 
Goliadkin mi s-a părut puţin interesant. Faptul că se vedea 
pe sine în altul, un alt Goliadkin care i-o lua totdeauna 
înainte într-o postură amenințătoare, realizând ceea ce el 
doar gândea, un duşman al său, nu mă impresiona câtuşi de 
puţin. Să citeşti însă scrisorile unei căţele, ăsta da nebun, 
mai ales că un surâs sarcastic apărea dincolo de pagini... 
Dar aici totul era posomorât şi cenuşiu, iar domnul 
Goliadkin n-avea nici un haz. Întâi că nu cunoscusem 
niciodată un nebun adevărat, ci doar un fel de Don Quijote 
care se scrântise din dragoste, cutreiera, pe un fel de 
Rosinantă din Siliştea, câmpurile şi pădurile, alergând după 
fantoma iubirii lui. Îl chema Chiran... Tema dedublării 
conştiinţei umane, pe care aveam s-o descopăr mai târziu la 
Dostoievski, îmi scăpa. Domnul Goliadkin nu m-a speriat 
deloc, cum crezuse orbul. 

Am citit totul însă cu răsuflarea tăiată. Coincidenţa 
gândirii, care atrăgea un personaj de altul mi se părea 
halucinantă. Un om se afla în Siberia, un altul se gândea la 
el la Petersburg şi în toiul gândirii lui febrile cineva bătea în 
uşă. Omul deschidea şi în faţa lui se găsea, cine? Chiar 
individul din Siberia. Cineva era obsedat de un necunoscut 


pe care îl zărea mereu prin mulţime, într-o bună zi iarăşi 
cineva bătea la uşă. Cine era? Chiar acel necunoscut... Un 
altul ucidea o bătrână cu un topor, după un plan minuţios, 
ca să înfăptuiască ceva măreț, ca şi Napoleon, pe care 
nimeni nu-l acuzase de crime, deşi săvârşise atâtea... 
Dimpotrivă, fusese aclamat... Credeam că după crimă va 
urma înfăptuirea acelui ceva măreț, eroul însă e prins de 
spaime şi remuşcări şi cade în mod inexorabil în plasa unui 
Porfir Petrovici formidabil, care avea să-l lase liber până ce 
îşi va dezvălui singur crima, în genunchi, în piaţa publică. 
Nu prea era pe gustul meu. Cât despre Svidrigailov, n-am 
înţeles de ce se sinucide, începuse să-mi placă şi m-au 
surprins coşmarurile lui. Se pare că violase o fetiţă... În 
schimb Feodor Pavlovici Karamazov mi s-a părut mai 
apropiat şi desfrâul lui de care îl acuzau mulţi şi însuşi 
Dostoievski, nu mi s-a părut deloc odios. Aveam simpatie 
pentru el, era plin de viaţă. (lot aşa am fost mirat că 
maleficul personaj feminin din Cei trei muşchetari era 
considerat cu naivitate de autor drept un personaj care 
trebuia marcat pe umăr cu fierul roşu; dimpotrivă, mie mi-a 
plăcut cel mai mult, în timp ce nesăraţii d'Artagnan şi 
ceilalţi m-au plictisit, cum m-a plictisit şi purul Alioşa 
Karamazov.) Cât despre „patimile”, „zbuciumul sufletesc” al 
lui Dimitrie, întâi că nu am simţit în comportarea lui cine 
ştie ce patimi; faptul că era pornit împotriva tatălui său, că 
nu-i dădea nişte ruble, mi se părea cât se poate de firesc... 
N-am înţeles de ce Ivan vroise să-şi omoare tatăl prin 
Smerdiacov şi nici de ce Smerdiacov acceptă sugestia... 
Cele trei mii de ruble puteau justifica un paricid? Căci 
Feodor Pavlovici Karamazov era tatăl său, conceput cu o 
neroadă a oraşului, într-o grădină, după o seară de beţie. 
De ce înnebunea Ivan? Că sugerase „ideea” uciderii tatălui? 
Dar de ce să-l ucidă? Nebunia îl făcuse să-i încolţească 
gândul, sau gândul, după înfăptuirea lui, îi stârnise 
nebunia? Poemul lui cu Marele inchizitor, ca şi conversațiile 
lui cu diavolul erau tulburătoare, ceva asemănător nu mai 


citisem, totuşi mi-ar fi plăcut ca Ivan să fie sănătos şi să nu 
fi dorit moartea tatălui său. Un astfel de om cu o astfel de 
gândire profundă, sa fie marcaj pentru totdeauna de 
nebunie? Căci cartea aşa se termina: „Ivan era mereu 
nebun...” Cartea era însă sumara, aveam să descopăr mai 
târziu cât de mult fusese schilodită în acea traducere, ca de 
altfel tot ce citisem în această primă întâlnire a mea cu 
Dostoievski. Ceva misterios însă mi se sugera şi asta era 
nou pentru mine. Mizerabilii pe care îi citisem în ultima 
mea vacanţă la ţară (mă trimisese după această carte, 
undeva într-o comună la treizeci de kilometri de Miroşi, 
soţia falsului librar, călătorie miraculoasă pe care am făcut- 
o pe jos, străbătând satele ca un pelerin) era o traducere 
completă şi îmi domina toate lecturile mele de atunci. Carte 
puternică, cu un suflu grandios pe care recitind-o mai 
târziu mi-a reîmprospătat sentimentul de sublim care o 
cutreieră de la un capăt la altul. 

Era să împachetez şi să duc anticarului cărţile înapoi, când 
mi-am dat seama că ocolisem şi uitasem de La voix 
souterraine. Am deschis-o şi am dat peste primele 
propoziţii: Je suis malade... Je suis mechant... Era un text 
accesibil şi am început s-o citesc. Cum nu eram încă 
obişnuit să citesc cărţi atât de rele, după ce am terminat-o 
mi s-a făcut greață. M-am dus la baie şi am vomitat. Şi 
atunci mi-am adus aminte de spusele orbului. Ce carte 
întunecată, în însăşi intimitatea ei, ce şobolan acest ins pe 
care îl urmărisem cu speranţa unei redresări, a unei raze 
de lumină, până spre sfârşit. Tot credeam că până la urmă 
se va îndrăgosti de fata aceea în care trezise demnitatea, pe 
care o îngrozise descriindu-i mlaştina în care trăia şi 
moartea care nu-i aducea nici o speranţă ci sfârşitul în 
aceeaşi mocirlă, în pământul clisos, pe o ploaie umedă, de 
nimeni petrecută la mormânt, de nimeni iubită. Da, el o va 
salva, o va ridica... Nu-i trebuia pentru asta decât să-şi 
urmeze sentimentul care îl stăpânea, el însuşi fiind singur şi 
nefericit... Ca să aflu apoi, când ea vine la el, că totul fusese 


un joc, o înscenare a unui ticălos, ticăloşie de care era 
conştient, era propria sa natură... Da, dar nu a sa propriu- 
zis... A omului în general. Un deget îl arăta: ecce homo! Şi 
autorul în spate: eu însumi sunt la fel. Şi când am citit fraza 
finală, că trebuie să renunţăm la dictonul pe care Socrate îl 
citise pe frontispiciul oracolului de la Delfi, Cunoaşte-te pe 
tine însuţi, fiindcă dacă o vom face vom descoperi în noi 
înşine un mizerabil, am simţit că Dostoievski însuşi se 
prăbuşea în sine făcând această descoperire, şi m-am simţit 
rău câteva zile. E drept că fusesem avertizat: mica broşură, 
Visul unui om ridicol, cu acea planetă imaginară de oameni 
fericiţi pe care îi strică un ins venit de pe planeta noastră, 
conţinea ceva asemănător, dar autorul parcă ştia că acest 
om ridicol, în pragul sinuciderii, cunoscuse şi el odată astfel 
de oameni fericiţi, deci ei existau şi numai el, eroul, era 
disperat, nu şi autorul... Aici însă scriitorul pătrundea atât 
de adânc în el însuşi încât, revenind la suprafaţă, ne 
transmitea acest mesaj infam, ca o profeție de care noi, 
oamenii, nu mai puteam să nu mai ţinem seama de-aici 
înainte. Avea în Idiotul un fel de sfânt, dar sfântul era chiar 
idiot, după ce ne făcuse atâta vreme să credem că nu era... 
Mi se întâmpla pentru prima oară să citesc o carte şi să 
prind aversiune pentru autorul ei. Mulţi ani mai târziu, 
recitind această povestire, am rezistat mai bine, fiindcă 
celelalte opere, de astă dată în bune traduceri, o copleşeau. 
Am înţeles că Dostoievski avea el însuşi o aversiune 
nepotolită împotriva trufiei umane, generatoare de atâtea 
josnicii pe care le acoperea cu ideea orgolioasă că am fi 
înălţători, plini de virtute, expresia divinității şi perfecțiunii 
pe pământ şi că el vroia să-i pună în genunchi pe aceşti 
ticăloşi, şi să-i umilească, umilinţa fiind primul pas spre 
mântuire. 

Pentru mine însă vechiul dicton grec se restabilea. După 
câteva zile uitam groaznica profeție, fiindcă aveam în minte 
Dialogurile şi pe Descartes, care îmi sădiseră mai dinainte 


ideea că prin gândire putem descoperi noi lumina. Nu 
umilinţa, ci flacăra cugetării ne poate înălța... 

Când spiritul stă prea mult fixat asupra unei singure idei, 
intensitatea lui slăbeşte. Aceste amintiri, acute în primele 
săptămâni de la venirea mea la Sinaia, au început să se 
estompeze fără să întrezăresc un răspuns la întrebarea ce 
să scriu. Am petrecut un revelion de care nu vreau să-mi 
amintesc, cum spune Cervantes despre un anumit sat din 
Mancha, şi m-am reîntors la Sinaia împins de ora mea care 
simţeam că sunase. Dar fără să ştiu spre ce anume 
aventură eram împins. Aveam să scriu sau nu? Nu puteam 
sta acolo la infinit. Editura de stat, prin Silvian losifescu, îmi 
dăduse un avans de 10.000 lei, dar după aceea cum aveam 
să mai câştig un ban dacă repetam eşecul de la Bălceşti? 

Am simţit totuşi că trebuie să mă relaxez, mai ales că 
Furnica se umpluse de scriitori şi artişti. Venise Geo 
Dumitrescu, pianistul Mândru Katz, Valentin Gheorghiu, 
Alfred Mendelsohn (fără Bartholdy, cum îi spunea 
Alexandru Jar rânjind, dar care îi scrisese totuşi un scenariu 
de balet Harap alb, despre a cărui muzică proaspătul meu 
prieten Paul Georgescu avea să-i spună la premieră 
compozitorului că e „ca la noi la Tel-Aviv”, provocându-i 
aceluia o reacţie de isterie. Ne cânta în fiecare seară bucăţi 
din acea muzică pe care tocmai o compunea, nu era „ca la 
noi la Tel-Aviv” ci de prin Maramureş, cu sacadări din 
Haciaturian, dar pe vremea aceea Paul Georgescu avea 
geniul formulărilor caustice, adesea gratuite, dar totdeauna 
memorabile şi care îi aduceau mulţi duşmani. În atmosfera 
aceea însă de atunci entuziasmul începea să înflorească şi 
Paul Georgescu vedea în unii ceva suspect, incredibil, şi nu-i 
cruța. Nu-i păsa încă pe vremea aceea de duşmani, era 
tânăr, cui îi pasă, în tinereţe, de acumulările neiertătoare 
care se strâng în urma noastră? 

Am făcut cunoştinţă cu o doamnă crishnamurtistă, cu care 
m-am plimbat pe aleile înzăpezite... Krishnamurti mă 
turburase şi pe mine prin anii '42, cu critica pe care o făcea 


el conştiinţei umane veşnic condiţionată de obiceiul 
individului de a-şi face din credinţe, prejudecăţi, idealuri, 
frică, ziduri împotriva curgerii ei libere, curgere care l-ar 
pune în armonie cu neîncetata schimbare a lumii şi l-ar face 
fericit dacă el ar fi conştient şi nu s-ar lăsa ispitit de tot felul 
de doctrine şi sisteme filosofice care îl subjugă. Simplitatea 
acestui indian care fusese un copil minune şi unii credeau, 
auzindu-l la maturitate, împlinit şi fascinant prin 
promisiunea pe care o făcea ascultătorilor, că pot deveni 
liberi şi cunoaşte extazul, că ar fi nu un nou Mesia, ci chiar 
Cristos reînviat, un Cristos modern, care făcuse pe deplin 
experienţa actuală a omului! „De ce vrei dumneata ca eu să 
fiu Cristos? îl întreba el pe ascultătorul naiv, care îşi 
exprimase această credinţă (adunările aveau loc în tabere 
speciale, în Olanda şi în alte părţi unde el vorbea zilnic şi 
după aceea răspundea la întrebări). Dumneata vrei ca eu să 
fiu Cristos, ca să mă poţi urma, aşa te-ai învăţat, să urmezi 
totdeauna pe cineva. Şi ce poate să-ţi iasă? O nouă credinţă, 
o nouă condiţionare, în timp ce dumneata vei rămâne 
neschimbat, cu aceleaşi manii, aceeaşi insecuritate, aceeaşi 
teamă de ziua de mâine”. „Dar ce să facem? întrebă atunci 
altul. Aşa suntem!” „lar eu vă spun că toate acestea se pot 
schimba prin gândire, dar nu o gândire în care dumneata 
stai confortabil sau chinuit de loviturile vieţii...” 

Şi formidabila iluzie continua, omul nefiind totuşi un 
iluzionist, un guru cum erau şi sunt şi acum destui, ciun 
iluminat lucid, cunoscător admirabil al naturii umane şi al 
moravurilor lumii în care trăia. Nu-i cruța pe ascultători. 
„Sunteţi bogaţi, le zicea, aveţi un cont în bancă, terenuri şi 
acţiuni, case şi uzine şi totuşi nu sunteţi mulţumiţi, simţiţi 
vidul vieţii, temerea obscură că asta nu e totul, că esenţa 
vieţii vă scapă. Ce este de făcut? Un nou război ne ameninţă 
şi sunteţi dezarmaţi împotriva lui, neputincioşi...” 

Era chiar război când îl citeam şi profeția fusese făcută cu 
zece ani înainte. O admiratoare a lui îmi dăduse cărţile, 
doamna Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional. 1 se jucase 


o piesă, Călătorie în întuneric şi scrisesem despre ea într-o 
gazetă o cronică neîndemânatică şi confuză; piesa îmi 
plăcuse, dar mesajul ei, căci avea unul, mă enervase. Printr- 
o a treia persoană îi fusesem prezentat. Nu ideile sunt 
interesante, gândeam eu pe atunci în mod instinctiv, ci 
oamenii care le poartă. Depinde de om. Krishnamurti ăsta e 
interesant ca om, i-am spus după ce i-am înapoiat cărţile, 
restul pentru mine contează mai puţin. Da, ar fi bine ca 
mintea omului să fie liberă de condiţionări, dar poate fi? 
Domnul Krishnamurti din ce trăieşte, fiindcă ştiu că în India 
mor oamenii pe stradă de foame... „N-are importanţă”, mi-a 
răspuns ea cu un patetism care nu era profesional, 
influenţa teatrului, ci al gândirii ei intime. „În lupta pentru 
pâine, oamenii n-au pâine”. „Ba mi se pare că au mai puţină 
pâine tocmai indienii, care nu prea luptă pentru ea, 
gândesc cam aşa ca iluminatul lor compatriot... Gândire 
liberă, extaz, dar ce dai Ia copii să mănânce? Repet, cine îi 
dă lui Krishnamurti bani?” „N-are nevoie, nevoile lui sunt 
simple, sapă o grădină, îngrijeşte un pom...” „E însurat?” 
zic. „Nu...” „Să se însoare, zic, să facă şase copii ca tata şi 
atunci să vedem cum se împacă cu nevasta, cu copiii. Nu e 
vorba numai de mâncare, ci de o relaţie fundamentală a 
omului care e sursa celor mai violente conflicte... Bărbatul 
şi femeia... Adam şi Eva... Ce-au făcut ei în Paradis?” 
„Femeia a fost ispitită, mi-a răspuns ea. Ispita a fost şarpele, 
care a găsit oameni inocenți. Dar noi nu suntem inocenți...” 
„Ba putem fi.” „E adevărat, dar, dragul meu, odată inocenţa 
pierdută omul nu mai are nici o scuză, el trebuie să lupte şi 
să-şi recapete puritatea.” „Fecioara odată intrată în ciclul ei 
biologic, i-am răspuns, nu se mai poate sustrage: ea trebuie 
să nască şi naşterea asta nu e în Paradis, ci alături de un soţ 
care... Repet, să ia domnul Krishnamurti o nevastă 
frumoasă ca şi el, pe care s-o iubească, să vedem ce face 
nevasta cu această iubire, să ne vorbească pe urmă, ca 
Shakespeare, de trădare, gelozie, înşelăciune, de îndoiala 
care ca un vierme ne roade sufletul... e al nostru acel 


vierme, din noi înşine, nu vine din afară...” „Ba vine, a 
strigat actriţa ridicând o mână în sus, îndoiala şi cumplita 
gelozie e legată de iubire, aşa cum o înţelege omul astăzi, 
ca posesiune, şi nu ca o infinită dăruire de sine...” 

Frumos, gândeam apoi singur, cum să nu, hm, dăruire, dar 
în această dăruire omul se îmbată de cel căruia i se 
dăruieşte şi uneori această beţie durează câtva timp, până 
vine catastrofa... Şi când vine, când cel căruia i te dăruieşti 
surâde altcuiva, da, cu acel surâs divin care ţi-a furat 
sufletul, ce poţi să mai faci, cum să-ţi iei sufletul înapoi, ce 
faci cu hoţul sau hoaţa căreâa puţin îi mai pasă de dăruirea 
ta?! 

Reveneam cu intenţia s-o ironizez pe uimitoarea actriţă şi 
ea mă asculta cum râd cu nepăsare, orgolios... O vedeam 
cum îşi schimba coloratura glasului, timbrul devenea 
confesiv şi coborât, gândirea inspirată... Nimic teatral, totul 
era adevărat, trăise ea însăşi tot ceea ce îi spuneam... Şi îmi 
povestea... Iubire, glorie... Paris... Le trăise... Totul 
avusese... Până într-o zi când îl auzise pe Krishnagi (aşa îl 
mângâia ea) vorbind şi înţelese că totul fusese o vană 
amăgire, iubirea nu era pentru celălalt, ci pentru sine, 
gloria un fum care se risipea în stradă odată cu aplauzele la 
scenă deschisă... o imensă vanitate, această glorie care îţi 
sădea în suflet dorinţa să ai şi mai multe şi frica obscură că 
toate acestea se vor sfârşi într-o zi, şi tinereţea şi iluziile... 
Da, fusese şi ea într-o astfel de tabără la Omnen, în 
Olanda... Şi înţelesese... „Există pentru om scăpare, dragul 
meu, în orice condiţii l-ar pune viaţa... Laşitatea nu eo 
scuză... Cât m-am luptat cu colega mea mai tânără, să aibă 
în rolul din Călătorie revelaţia laşităţii. Ea îi spunea 
amantului (şi aici imită deodată vocea lipsită de haz a acelei 
tinere actriţe care nu ştia ce spune): laşule, eşti un laş! 
Parcă ar fi spus un text fără încărcătură, cum spun copiii, 
prostule, eşti un prost. (Şi aici ea deodată schimbă tonul.) 
Laşule! cuvânt care i-a venit în minte rapid, dar odată 
pronunţat, are revelaţia (cu vocea dramatică a certitudinii 


care o zguduia)... Eşti un laş! Da, dragul meu, ai dreptate, 
laşitatea face din noi nişte viermi, cum spune Hamlet, dar 
Tolstoi ne arată în Părintele Serghie că putem şi în căutarea 
noastră şi găsim, dacă nu în noi, la alţii, şi asta poate să fie 
pentru noi un şoc, un impuls salvator, inocenţa pierdută...” 
Pe acest teren al creaţiei artistice o înţelegeam mult mai 
bine. O mare operă ne poate zgudui mai mult decât 
discursurile lui Krishnamurti, dar nu-i spuneam, adică, 
brutal, că un mare scriitor e totdeauna pentru mine 
superior unui iluminat fără operă. Cristos a înţeles acest 
lucru şi din iluminarea lui au ieşit nemuritoarele parabole... 
Sunt opera lui, care, împreună cu răstignirea, n-a creat 
numai o religie, ci un permanent cutremur în conştiinţa 
omenirii, făcând viu şi tragic sentimentul culpabilităţii 
noastre. Îmi apăram poziţia elastic, reflectând apoi în 
singurătate la dizertaţiile indianului dacă într-adevăr el 
cunoştea extazul de care vorbea... Un extaz perpetuu era 
oare posibil? mă întrebam. Însuşi Cristos s-a înfuriat odată 
şi a gonit negustorii din templu cu frânghia şi îndoiala i-a 
vizitat sufletul pe cruce. Desele referiri; ale evangheliştilor 
că „fiul omului” ştiuse de totdeauna că va fi răstignit erau în 
acest strigăt al lui infirmate. Nu ştiuse, nu avea de unde, 
trădarea lui luda, judecata, calvarul, totul fusese o surpriză 
care îi pricinuise o imensă suferinţă. Astfel, noi înşine, în 
plin extaz, care ne stăpâneşte adesea sufletul, ne trezim 
loviți, înjuraţi, trădaţi şi în noi se naşte revolta, dorinţa dacă 
nu de răzbunare ucigătoare, cel puţin mobilizarea rapidă a 
forţelor pentru a para noi infamii care, într-o lume dată şi 
nu ideală, ne-ar murdări cu noroi, ne-ar ameninţa chiar 
existenţa în datele ei naturale, munca unde câştigăm o 
pâine, reputaţia printre oamenii de bună credinţă. Şi apoi 
marile turburări sociale care ne duc cu ele, cu forţa 
cataclismelor naturale, precum seceta, cutremurul, 
inundaţiile? În curând aveam să plec militar şi chiar să mor, 
sau să rămân schilod în războiul care bântuia ca o molimă 
înfricoşătoare. Mă puteam opune? O omenire în extaz, era 


ea posibilă? Omenirea e ca un ocean străbătut veşnic de 
curenţi puternici şi contrarii şi din când în când de 
uragane... Totuşi indianul rezista în reflecţiile mele. Era rău 
mesajul său? Cum putea fi? Şi mă întorceam la noua mea 
prietenă unde găseam adesea şi pe alţii, tinere actriţe, 
pictori, scriitori. Discuţiile însă între adepţii convinşi nu 
erau prea interesante... Mimau înţelegerea, unii erau 
ridiculi... însă doamna Sorana Ţopa ţinea la ei... 

Doamna de la Sinaia făcea parte din această ultimă 
categorie, care mima înţelegerea, parcă avea prune în gură 
şi plimbarea noastră pe aleile înzăpezite cu încercarea de a 
reedita pe cont propriu atmosfera vizitelor mele la doamna 
Sorana '[opa, a căzut în baltă deşi ideile erau aceleaşi. Mi se 
confirma vechea mea convingere, că nu ideile în sine sunt 
interesante, ci oamenii care le poartă şi le trăiesc. 

Am început să jucăm popice undeva la Peleş şi să întârziem 
la Verbancu, la un pahar de ţuică. Jar îmi spunea 
confidenţial despre unul sau altul că sufletul cutăruia e o 
închisoare, făcându-mă curios. De ce? îl întrebam. Cum de 
ce? Îl cunoştea el, sufletul lui e o ocnă... „Bine, gândeam, 
asta ai mai spus-o, dar de ce?” N-avea fapte, sau nu vroia să 
mi le dezvăluie? Camilar se plimba măreț pe alee şi ne arăta 
cu mâna în depărtare... Dacă noi vedem cum respiră 
munţii, ne întreba. Vedeam, ei şi? într-adevăr norii învăluiau 
în mişcarea lor lanţul de munţi care se desfăşurau 
spectaculos şi îi puteai contempla cât vroiai de acolo de pe 
dealul Furnica. N-aveam însă nici fiorul cosmic, nici 
geologic, mie îmi plăcea câmpia, pe care adesea o visam... 

Jar avea un admirator, pe ]. Popper, care veni într-o 
duminică în vizită şi începu să tune şi să fulgere la masă 
împotriva lui Camilar, care lipsea. Îi dispreţuiam. După ce 
scrisese despre debutul meu două cronici rele, una în 
Flacăra şi alta în România liberă sub pseudonim, m-am dus 
la redacţie să-l cunosc. Era răguşit, dar totuşi striga la 
mine, aşa răguşit cum era, că ştiu eu de ce era elaşa de 
răguşit? Nu, i-am spus. Păi pentru că el nu stă,ca mine în 


Bucureşti, a reluat el, chiar atunci se întorcea de la Agnita- 
Botorca, unde se sapă un tunel, un fapt istoric incomparabil 
şi nu povestiri cu oameni care omoară cai sau fug prin ceaţă 
besmetici (astea erau povestirile mele...!) şi, uite (şi a 
deschis gura şi mi-a arătat omuşorul), am strigat cu 
entuziasm sincer, acolo e arta, menirea ei, de ce nu te-ai 
dus şi dumneata, era loc în camion... „De pe aceste poziţii, 
şi-a continuat el strigătele într-adevăr răguşite (cât despre 
entuziasmul sincer eram mai puţin convins, nu mi se 
transmitea deloc), de pe aceste realităţi, vedem noi arta (îi 
plăcea să spună noi şi nu eu, ca să arate că nu e singur), nu 
după idealul burghez al zugrăvirii impasibile a ceea ce are 
turbure omul...” Mulţi ani mai târziu, după ce trecuse prin 
alte aventuri sinuoase, l-am văzut într-o zi la Talcioc, vindea 
nu ştiu ce, rufărie intimă, pe care o primise nu ştiu de 
unde... Ţinea în mâini delicatele mărfuri femeieşti şi e drept 
că nu mai striga, dar vroia să fie elocvent, de aceea l-am şi 
zărit... „Şi altceva, zic, nu mai ai nimic de vânzare, domnule 
Popper?” „Nu, mi-a răspuns el cu o hotărâre nezdruncinată, 
prefăcându-se că nu mă cunoaşte, numai textile!” Era 
perfect! Nu l-am mai disprețuit. Mi-am adus aminte de 
reflecţiile eroului din Jucătorul de Dostoievski. Dacă nu sunt 
şi alte lucruri de preţ pe care le poate face un om... „Oui, le 
commerce! Pourguoi pas?” 

La Sinaia însă am avut bănuiala că pe Jar îl gădila acest 
om, el care, cu o voce misterioasă, promitea dezvăluiri 
infernale despre alţii. Despre Popper nu spunea însă nimic. 
E drept că rânjea când îi asculta elogiile, dar îi plăceau... 

Ne-a vizitat atunci Alfredo Varella, scriitor latino-american, 
care ne-a povestit despre miturile din ţara sa... Le culte de 
Pachamamma... şi alte legende care trăiau în sufletul lui... 
uitându-se cu simpatie la noi, când la unul, când la altul. Un 
bărbat frumos, de vârsta mea, poate cu doi-trei ani mai 
bătrân (la cei douăzeci şi şase ai mei asta nu era puţin), 
vorbea o franţuzească clară, puţin întreruptă de optimismul 
care îl stăpânea şi ni se transmitea, căutând comuniune de 


idei, care la el în ţară nu erau prea limpezi, o ţară aspră, în 
care revoluționarii abia ieşiseră pe scena politică. Venise la 
noi în căutarea acestor idei, acestei comuniuni şi era 
bucuros ca şi când le-ar fi găsit... 

Curând am aflat că la întoarcerea în ţară a fost arestat şi 
închis. S-au scris atunci la noi despre el articole de protest 
în credinţa pe care o aveam că asta îl putea ajuta... Nu ştiu 
cât a stat în închisoare şi nu ştiu dacă ieşind a scris ceva, 
dacă Le culte de Pachamamma l-a inspirat şi i-a încoronat 
suferinţele. 

O vizită ne-a făcut şi Jorge Amado, tot de pe-acolo, însoţit 
de Corin Grossu, fost redactor la „Revista Fundațiilor” după 
război, şi care încercase să mă publice. Povestirea pe care i- 
o dădusem însă nu era realizată. l-am dat un fragment de 
roman care a apărut, cu Achim Moromete erou, într-o 
situaţie dostoievskiană. Acel fragment nici nu-l mai ştiu, dar 
atunci l-am scris cu pasiune şi am primit şi ceva bani pentru 
el... Bietul Corin Grossu, de la „Fundaţii”, n-am mai ştiut ce- 
a ajuns, ultima oară când l-am văzut la el acasă, chiar în 
acel an pe primăvară, cu Paul Georgescu, era vesel, 
mâncase, ne spunea, în ziua aceea un ou şi era surprins şi 
încântat că „n-a avut nimi”. Am băut cafea (bea multă, pe 
lângă ficat suferea de hipotensiune gravă) şi ne-a arătat 
patul în care dormea, ceva strâmt, dur, lipit de perete, din 
care totuşi i se întâmpla să cadă... 

Am vizitat împreună Doftana. Jorge Amado nu scotea un 
cuvânt, în schimb soţia lui, o fetiţă, pălăvrăgea tot timpul, 
încercând să prindă cuvinte româneşti. Am citit apoi o carte 
a lui, descriptivă şi puţin comunicativă ca şi el, un fel de 
reportaj despre felul cum se culeg arborii de cacao, în 
noroi, şi cum se întemeiază marile oraşe din munca 
indienilor, exploataţi sălbatic de marii latifundiari, 
exportatori ai acelui preţios fruct... 

Astfel, între popice, vizite, Verbancu (unde totuşi nu beam, 
experienţa aceasta o făcusem odată la douăzeci de ani, cu 
Dimitrie Stelaru, Petru Solomon şi genialul Mitică, de care 


am vorbit, şi am ieşit cu bine; băutura, în mod inexplicabil, 
nu mai mi-a plăcut, dar îmi plăcea să stau cu alţii care beau, 
fără să-i jenez, eram la fel de vesel ca şi ei), între plimbări 
cu Jar şi discuţii nesfârşite despre alţii, am uitat de mine o 
vreme... 

În acele zile a sosit în staţiune Nicolae Moraru. Era un şef 
mare, secretar general la ministerul pe la care trecusem şi 
eu trei luni (ulterior am aflat că nu mai era, fusese numit 
redactor şef al Vieţii româneşti). Acest om începu să ne 
invite la el pe rând. Şi m-a invitat şi pe mine... 

Venise în vacanţă cu copiii şi avea un apartament într-o 
vilă pe coasta, pe celălalt drum al Furnicii, care urca spre 
Pelişor. I-am întrebat pe ceilalţi ce discutaseră cu el; mi-au 
dat răspunsuri vagi. Îl auzisem pe Nicolae Moraru vorbind 
o singură dată, la o mare adunarea U.S.A. S.Z.-ului 
(Uniunea de scriitori, artişti şi ziarişti formată prin '46 sau 
'47). Nu mai aveam în minte ceea ce spusese, dar vorbise 
mult, aproape două ore, în orice caz despre angajarea 
artistului, care nu poate rămâne indiferent faţă de 
evenimentele timpului său, ca şi când asta ar fi fost posibil 
pentru un adevărat artist. Avea voinţa de a dovedi, cum 
spune Malraux şi l-am ascultat până la sfârşit, fără să 
rămân cu mare lucru, ci doar cu o bănuială, că existau 
scriitori şi artişti care nu vroiau să participe la 
evenimentele timpului lor. Ei şi? Puteau fi convinşi? Şi mai 
întâi care evenimente? 

Stăpânit de curiozitate am sunat la uşa vilei lui şi m-a 
primit în hol, îmbrăcat într-o flanelă. M-a invitat să iau loc 
într-un fotoliu, iar el a început să se plimbe când încolo, 
când încoace, de la un perete la celălalt al încăperii. Era un 
om puţin înalt, subţire de talie, cu sprâncene accentuate, 
slab fără să fie tras, puţin bătrânicios pentru mine, reflexiv 
cum arăta şi se plimba domol cu mâinile la spate. Focul 
ardea în sobă, era linişte mare şi el continua plimbarea sa 
monotonă, gânditor. 


— Te-am invitat, zice, că ne cunoaştem... Scuză-mă că mă 
plimb... E un obicei din închisoare, când stăteam singur în 
celulă. 

Vorbea aproape în şoaptă şi avea un puternic accent parcă 
rusesc, deşi ştiam că rus nu era. 

— Presupun, reluă el, că ai venit aici să scrii... Sper că nu- 
ţi pun o întrebare jenantă dacă te întreb, ce scrii?! 

Ce să-i răspund? Şi îndată mi-a venit în minte romanul 
scris la Bălceşti. Ce subiect avea? Da, un bătrân ţăran, în 
conflict cu nişte fii ciudaţi... Karamazov, Feodor Pavlovici, 
Mitia, Gruşenka... Achim Moromete... 

— Scriu la un roman... 

— Interesant! zise cu o voce cântată, văzând că m-am 
oprit. Şi unde se petrece acţiunea? 

— Într-un sat... 

— În ce epocă? 

— În zilele noastre. 

— Foarte interesant, repetă el. Dar permite-mi să te 
întreb: de ce scrii? 

Tăcere. De ce scriam? Fiindcă eram scriitor, de ce altceva? 
De ce eram scriitor? Fiindcă de la Homer încoace există 
oameni care simt nevoia să povestească altora faptele 
oamenilor şi fiindcă s-a observat că există oameni pasionaţi 
să le asculte. 

— Când citeşti o carte care îţi place, i-am răspuns, găseşti 
în ea şi răspunsul de ce a fost scrisă. Dumneavoastră de ce 
vă place să citiţi? 

— Ai dreptate, răspunse el după o clipă de reflexie. Totuşi, 
ceva te determină să te aşezi în faţa hârtiei şi să scrii. 
Urmăreşti un scop? 

— Bineînţeles! 

— La romanul la careTucrezi ce scop te-a determinat? Ce 
vrei să ne spui?... Nu-mi spune subiectul, înţeleg că e dificil, 
din moment ce cartea nu e terminată, dar ideea generală, 
scopul final, ţi-e clar? 


Nu mi-era clar, de aceea şi eşuasem. Am tăcut iar. El se 
opri la sobă, îi deschise mica uşă şi vâri în ea câteva lemne. 
Apoi îşi reluă plimbarea. 

— Un scriitor are, vrând nevrând, o concepţie despre 
lume. Te-ai gândit la acest lucru? 

Nu mă gândisem. Dacă e vrând nevrând, de ce să-mi sparg 
capul? mi-am spus eu în clipa aceea. 

— E cumva mai bine dacă o are vrând? l-am întrebat fără 
ironie. 

— Desigur! 

— Din moment ce concepţia se exprimă oricum, care e 
deosebirea? Scopul e realizat. 

— Da, dar scriitorul poate exprima şi o concepţie greşită 
despre lume. În ultima analiză scriitor mare e numai acela 
care exprimă o concepţie înaintată şi această concepţie 
superioară se poate câştiga. 

Deci cei care n-o câştigau erau mai mici. Cine erau 
aceştia? Omul însă îmi vroia binele, vroia apropiere şi nu 
era politicos să-i pun această întrebare dificilă la care ştiam 
că nu poate răspunde. Ce concepţie înaintată despre lume 
au avut Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale, Sadoveanu, 
Balzac (de care Marx făcuse atâta caz!), Shakespeare? Ei, 
care era concepţia înaintată despre lume a marelui Will? A 
scris piese de un optimism feeric ca Visul unei nopţi de vară 
sau Noaptea regilor, dar a scris şi tragedii, unele pline de 
măreție ca Hamlet, dar altele întunecate, ca Macbeth sau 
Othello. 

— Ce înţelegeţi prin concepţie înaintată? 

Indirect îi sugeram să-şi exemplifice teza. Dar el nu se 
grăbi să-mi răspundă. Se posomorâse. 

— Spune, te rog, ai citit clasicii marxism-leninismului? 
Discuţia va fi cu atât mai edificatoare cu cât ne vom clarifica 
poziţiile. Arta e ideologie şi dacă eşti de acord cu acest 
punct de vedere, putem mai uşor să discutăm despre modul 
specific cu care arta exprima o concepţie despre lume. 


Citisem clasicii marxism-leninismului şi îmi plăcuse 
extraordinara lor vervă polemică. Cea despre renegatul 
Kautsky mă încântase, deşi prin citatele date de Lenin 
înţelegeam că nici acel Kautsky nu era de ici de colo. Mi-ar 
fi plăcut să-l citesc şi pe el, dar n-aveam de unde. Luptele 
de clasă din Franţa şi 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte 
de Marx aveau un stil de înaltă ţinută, iar Stângismul, boala 
copilăriei comunismului de Lenin mi se păruse de mare 
actualitate. Capitalul însă mă depăşea, am fost repede 
convins despre teoria plusvalorii, dar în Salar, preţ, profit 
mi s-a părut de la sine înţeles că există o lege care stă la 
baza producţiei capitaliste. Cum să produci dacă nu-ţi iese 
un ce profit? N-ar avea nici un haz. Făcusem şi eu o 
experienţă oarecare prin '47. Un prieten îmi adusese acasă 
cinci saci cu meşe de farmacie şi mă rugase să-i ţin la mine 
câteva zile până îi vinde. Zilele trecuseră însă şi el nu mai- 
venise după acei saci. Trecuseră apoi săptămâni, luni. L-am 
căutat acasă să vina să şi-i ia. Dispăruse. Atunci m-am 
hotărât să-i vând eu, şi dacă el se întoarce să-i dau banii 
păstrând bineînţeles şi pentru mine un profit M-am dus la o 
farmacie să întreb cât costă o meşă. M-am întors acasă, am 
numărat meşele dintr-un sac şi am ajuns la concluzia că în 
total cei cinci saci valorează cam douăzeci şi cinci de 
milioane, salariul meu lunar de la Societatea Scriitorilor 
Români fiind cam trei milioane. M-am dus la Miron 
Paraschivescu şi l-am întrebat cui le-aş putea vinde... „Îţi 
spun, zice poetul după puţină gândire, dar adăugă el 
înăbuşindu-se de râs, îmi dai şi mie douăzeci la sută”. „Cam 
mult, Miroane! i-am replicat. „Atunci nu-ţi spun”, zice... 
Cum însă vroiam să mă debarasez repede de acei saci, nu 
m-am mai tocmit şi în aceeaşi zi i-am vândut unui medic, 
scriitor şi el, un ins cu un cap ca de crap, prieten cu Miron. 
Nici acela nu s-a tocmit, m-am dus la el cu un taxi, şoferul 
m-a ajutat să-i urc în apartamentul cumpărătorului, care 
mi-a cerut să semnez o chitanţă, fără să specific natura 
banilor, mi-a numărat suma, i-am dat lui Miron doar trei 


milioane în loc de cinci pretextând că meşele nu erau ale 
mele şi că nu-mi rămânea nici mie mai mult, el a râs iar 
parcă înecându-se, exclamând „m-ai atins!” şi astfel m-am 
pomenit cu un profit care mi-a produs o extremă încântare, 
cu atât mai mult cu cât pe acel prieten nu l-am mai văzut 
niciodată de atunci. Legea eternă a comerţului!... E posibil 
comerţul fără profit? Hm! Când tatăl meu se întorcea de la 
munte şi ne povestea cât de bucuroşi erau mocanii că li se 
aducea porumb, ce puteam să cred când îl vedeam şi pe el 
cât de bucuros era când vărsa polii galbeni în pat, profitul 
lui obţinut în urma acelui drum? Bineînţeles că nu făceam 
confuzie între munca salariată, profitul capitalistului care 
provenea din exploatarea muncii şi comerţul propriu-zis, 
adică această veşnică circulaţie a mărfurilor, veche cât şi 
omul, bazată pe cerere şi ofertă şi nici între comerţul cinstit 
şi speculă. Cât despre literatură, faptul că Marx aflase de la 
Balzac mai multe despre economie decât de la toţi 
economiştii luaţi la un loc, mi se părea că e cu atât mai bine 
pentru Balzac, al cărui legitimism desigur că nu-i plăcuse 
lui Marx sau Engels, după cum nici lui Lenin nu-i plăcuse în 
Tostoi „moşierul scrântit întru Cristo”. Dar era Lev 
Nikolaevici o „oglindă a revoluţiei ruse”? Era! Perfect! lpar 
Surâdeam în sinea mea. Ştiam că aceste gânduri erau 
copilăreşti (în mod curios la nouăsprezece ani eram mai 
grav), tinereţea ne dă adesea această stare de spirit de 
jubilaţiune nemotivată şi puţin profundă, până n-o păţim (şi 
ulterior aveam s-o păţesc, nu atât de rău ca alţii, numai 
întâmplarea m-a ferit, totuşi am fost declarat la un moment 
dat, că aş fi în mod dialectic, adică fără voia mea, „duşman 
al republicii populare române”; asemenea calificativ nu era 
o glumă, am fost probabil salvat de acel „fără voia mea”). 
Am observat la timp că omul care se plimba prin odaie nu 
avea surâs. El stătuse la puşcărie pentru ideile lui, ceva 
dramatic se produsese în timp ce eu eram copil, nu ştiam 
încă de ce şi vroiam să aflu. Şi Paul Georgescu stătuse, dar 
de câte ori îl întrebam, păstra o tăcere. 


— Puneţi prea multe sarcini pe spinarea artei, i-am spus 
totuşi. Dacă artistul simte alte greutăţi decât cele pe care şi 
le pune singur, dă îndărăt neliniştit... 

— De ce? a tresărit el. 

— Eu ştiu de ce? Nu pot să vă spun de ce. Artistul trebuie 
să fie liber, să descopere lumea singur. 

— E orgoliul artistului, dar el ştie bine pe cine citeşte; ce 
află şi ce-l influenţează. 

— Şi ce dacă ştie? Citeşte ce-i place, îl influenţează cine i 
se potriveşte. 

— Interesant! 

Era o reflecţie calmă, nu prea sigură, dar parcă 
amenințătoare. Nu mi-a plăcut. Eu mă dezvâăluisem, el nu. 
Şi totuşi ceea ce gândea el mă interesa. De ce stătuse în 
închisoare? Ce se întâmplase? Nici proaspătul meu prieten 
nu-mi povestea, dar acest şef de ce ar fi făcut-o? Da, dar 
atunci cum puteam să ne cunoaştem? 

— Nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă ai citit clasicii 
marxism-leninismului... 

— Nu i-am citit, i-am răspuns eu curios să-l aud ce zice în 
acest caz. 

— Foarte rău! Dacă i-ai fi citit ai fi aflat că Lenin spune: 
„Jos cu artiştii supraoameni”. 

— Are dreptate, zic, dar există asemenea artişti? 

— Desigur! 

— Daţi-mi şi mie un exemplu. 

— În concepţia sa artistul burghez se consideră supraom, 
în sensul că se crede liber şi nu vrea sa servească nici o 
cauză! În realitate serveşte burghezia care tocmai asta 
doreşte, ca el să nu servească nici o cauză. La astfel de 
artist se referă Lenin. 

„Fără exemple, am gândit eu, n-o să aflu niciodată care 
sunt acei artişti supraoameni.” Sugestia însă mi se făcuse: 
mie îmi plăcea să fiu un astfel de artist supraom. Nu 
formulasem eu erezia: artistul trebuie să fie liber, să 
descopere lumea singur! 


— Ai citit nuvela S-a spart satul de Gheorghe Cristea? 
reluă el parcă absorbit de adânci gânduri. 

— Am citit-o. 

— Şi ce părere ai? 

— E o tâmpenie. 

— De ce? 

— Fiindcă ne propune delaţiunea în relaţiile dintre 
oameni. Să ne demascam rudele, părinţii. 

— Ai scăpat esenţialul, reflectă el parcă uluit, dar stăpân 
pe sine, îngăduitor, răbdător să explice. Satul nu mai e ce-a 
fost înainte. "Ţăranii săraci devin tot mai mult o forţă 
revoluţionară şi în acest sens într-adevăr satul s-a spart. 
Autorul a văzut acest lucru just şi foarte important pentru 
noi, că țărănimea nu mai e şi nici n-a fost vreodată o clasă 
omogenă. De acest adevăr va trebui să ţii seama şi 
dumneata, să te duci pe la ţară şi să vezi forţele în luptă. 

Începeam să mă plictisesc. Fusesem pe la ţară şi nu 
văzusem nici un fel de forţe în luptă. Auzisem, adică mi se 
povestise despre unul, un băiat de vârsta mea, care ţinuse 
un discurs în faţa oamenilor, îi ameninţase să dea un fel de 
cote ca să fie ajutaţi cei loviți de secetă din Moldova şi că 
dacă n-or să dea, or să vadă ei. Fusese cât pe-aci să fie 
bătut. Chiar şi tat-său îl înjura, încolo se schimbau mereu 
preşedinţii, în acest sens exista într-adevăr o frământare în 
sat, erau numiţi tot felul de foşti văcari, prăpădiţi scoşi din 
umilinţa lor de odinioară, care îşi pierduseră loturile din 
puturoşenie şi care numiţi preşedinţi îşi dădeau în petic, se 
legau nu de cei bogaţi, ci tot de cei de treabă, cu care aveau 
ei vechi răfuieli. Erau daţi imediat jos şi se căutau alţii. 
Desigur, era o frământare socială. Dar eu nu vroiam să 
scriu un roman social, mi se părea plicticos un astfel de gen. 
Când am vrut să citesc ceva de Zola în acest sens, am văzut 
că editorul, prevenitor, scrisese sub titlu roman social, şi nu 
l-am citit. Ce fel de roman vroiam totuşi să scriu? Asta era, 
că nu ştiam şi nici nu credeam că te poţi aşeza în faţa 
hârtiei şi să-i spui: vreau să scriu un roman aşa şi pe 


dincolo”, şi să-l şi scrii şi să mai fie şi bun. Impasul în care 
mă aflam era însă cert şi de aceea am devenit atent cu omul 
din faţa mea. Era clar, vroia să mă ajute, încât am tăcut mai 
departe, să-l aud ce spune. 

Dar el, mohorât, tăcea şi el. Am înţeles că asta era tot şi că 
trebuia să plec. M-am ridicat. Mi-a întins mâna şi am ieşit. 
Nu comunicasem, dar nu eram supăraţi unul pe altul. Cel 
puţin aşa credeam. Era o neînțelegere liniştită. 

Seara, târziu, după miezul nopţii, am fost trezit din somn 
de câini. Era o hărmălaie în curtea vilei. Mă scoteau din 
sărite câinii, mai ales o căţea pe care o hrăneau toţi, se 
îngrăşase şi toată ziua lătra trecând de la o vilă la alta... 
Heam, heam, heam... Radu Boureanu era foarte grijuliu cu 
ea, îi dădea oase, o mângâia... Aruncam în ei cu pietroaie... 
Mirosind miloşii în jurul vilei-cantină, veniseră cu duiumul, 
flocoşi şi poltroni, nu fugeau când îi goneam, ştiau că alţii îi 
protejează. Se uitau urât la mine, ce-ai domnule cu ei?... Că 
nu iubesc animalele... îmi aminteam animalele... Bisisica... 
câinii la noi în curte nu-i râzgâia nimeni, nu-i îndopa să 
hămăie la fereastră fără nici un rost, se duceau dracului la 
paie şi se încolăceau acolo până dimineaţa... Ăştia lătrau 
toată noaptea pe toate tonurile şi de la toate distanţele, 
când credeai că a tăcut unul, începea celălalt... Am ieşit 
afară cu un alpenştoc în mână, pe care îl cumpărasem din 
oraş să urc cu el la cota 1400 şi am început să-i pocnesc. 
Erau îndârjiţi, clănţăneau la mine, dar eu eram şi mai 
îndârjit, trosc, buf, în dreapta şi în stânga, până s-au 
împrăştiat sărind gardurile şi arătându-mi cozile stufoase... 
M-am întors şi am adormit satisfăcut... 

A doua zi,dimineaţa am văzut, mirat, cum zăpada din curte 
era plină de sânge şi floace şi Borişca, îngrijitoarea vilei, mi- 
a spus că azi noapte au venit lupii în curte şi au mâncat 
căţeaua aia grasă. 

— Care lupi? am întrebat-o. 

— Lupii, zice, azi noapte pe la ora unu, i-am văzut eu prin 
geam, de la demisol, şi m-a luat frica... 


M-a apucat şi pe mine o clipă când am auzit-o, te 
pomeneşti, mi-am spus, că ăia pe care i-am gonit eu cu 
alpenştocul erau lupi... clănţănitul lor... cozile stufoase... 
Ducă-se dracului, bine că au mâncat căţeaua, am scăpat de 
ea... 

Am povestit la masă, rânjind de satisfacţie, întâmplarea 
din timpul nopţii. Bineînţeles că nu m-a crezut nimeni, dar, 
le-am spus, unde e căţeaua, ei?! Unde e? Şi râdeam în 
hohote... 

Întâmplarea cu lupii m-a distrat colosal. „Acum trebuie să 
scrii, mi-am spus, te-ai distrat destul, pune mâna şi scrie...” 
Simţeam că faptul era iminent şi m-am aşezat la masa pe 
care o părăsisem atâtea zile. Am stat câteva ore nemişcat, 
aşteptând cu stiloul în mână. Ce să scriu?... Şi gândul mi se 
întorcea înapoi cu forţe proaspete. Mă simţeam minunat pe 
scaunul meu, în faţa peisajului de vis de afară. Am lăsat 
tocul jos înveselit de o amintire. „Ca să fii romancier, 
trebuie să ai oase tari, îmi spusese odată Miron 
Paraschivescu. Pe tine nu te dor oasele când stai la masă?” 
„Nu, i-am spus, de ce să mă doară?” „Eu am oasele subţiri, 
nu pot să stau mult, vezi, de-aia n-o să fiu eu niciodată 
romancier...” 

De sărbători Nilă a plecat la ţară la nevastă-sa, aşa s-a 
înţeles cu domnul Algiu, proprietarul blocului şi mi-a spus 
să mă duc şi eu acasă... Oricum, de Crăciun,... mănânc şi eu 
din porcul tăiat, şorici, caltaboşi, cârnaţi... Avea dreptate. 
Dar acasă am căzut rău. În anul acela tata nu crescuse nici 
un porc, m-am înfuriat şi am plecat. Cum adică, nu putuse 
să cumpere şi el din primăvară un purcel, care, ştiam bine, 
creştea din nimic? Totuşi la plecare mi-a dat o mie cinci sute 
de lei, să-i dau şi eu acolo, adică la şcoală, să nu pierd anul. 
Despărţire rece, familia toată supărată pe el, dar şi pe 
mine, de ce venisem? Şi acei bani, de ce mi-i mai dăduse? 

M-am întors la Bucureşti. Unde să mă duc eu de revelion 
m-am întrebat? La Ilie n-aveam nici un chef, pentru 
Gheorghe al lui Costică brutarul, după berea aceea, 


pierdusem orice interes... Aveam s-o văd iar pe năsoasa de 
nevastă-sa, care ne-ar fi împiedicat să stăm de vorbă şi 
chiar că m-aş fi plictisit... Şi atunci mi-a venit în minte 
Dobrinescu, şeful clasei, protejatul directorului, cel cu 
bursă de orfan de la minister. Era cu un an mai mic decât 
mine, şi el făcuse şapte clase primare; eram pe jumătate 
prieteni, la despărţire îmi spusese, auzind că o să rămân în 
Bucureşti, să mă duc pe la el, îmi dăduse adresa, undeva în 
Dămăroaia. 

Am luat tramvaiul 6 şi am rătăcit mult până am găsit 
adresa. Principiul tatălui meu, pe care mi-l spusese când ne 
despărţisem, („Marine, în Bucureşti, dacă nu ştii ceva: 
întrebi, domnule!”) şi cu care mă descurcasem bine până 
atunci, în această Dămăroaie n-a mai fost eficace. Ori toată 
lumea se tâmpise în ziua aceea, ori strada nu exista. Pe cine 
întrebam, da din umeri unii nici măcar nu-mi răspundeau, 
ca şi când ar fi fost surzi. Dobrinescu îmi spusese numai 
staţia de coborâre, dar a câta la dreapta sau la stânga, 
uitase să-mi precizeze. Era să renunţ, când am dat peste un 
puşti, un vagabond cu genunchii goi pe vremea aceea rece; 
m-a dus foarte sigur pe strada pe care o căutam. Era 
departe de staţie şi în afara bulevardului principal, spre 
câmpie, doar cu câteva case, plină de gropi, hârtoape... 

— Na, mă, şi ţie, i-am zis băiatului, şi i-am dat nişte 
mărunţiş. Dobrinescu era acasă şi în mod bizar singur. Nu 
era o casă, ci un fel de dărăpănătură, cu o singură odaie. în 
odaie, frig ca afară. 

— Ce dracu faci tu aici? l-am întrebat. 

Stătea în pat şi citea, învelit într-o plapumă dubioasă, 
sordidă ca şi încăperea. Mi-a făcut cu ochiul şi vesel nevoie 
mare de vederea mea, a râs. Era ticul lui, nu era prea 
vorbăreţ, dar era elocvent, făcea cu ochiul şi da din cap ca 
să-ţi sugereze că situaţia era aşa cum o vedeai şi el era 
conştient de acest lucru. Puteai să crezi astfel, că sesiza 
orice subtilitate. Dacă a citit cartea cutare? Evident! Ce 
părere avea despre ea? Îţi făcea cu ochiul, adică bună 


carte, hoaţă, ai văzut? Alteori, misterios, după teze, celor 
neliniştiţi, care îl întrebau cum rezolvase el, tot aşa le făcea 
cu ochiul... Şi îşi însoțea ticul de un râs care parcă le 
spunea: ştiu că sunteţi proşti, dar nu vă dispreţuiesc, sunt 
băiat bun. 

S-a dat jos din pat şi într-un minut am ieşit afară. Mergea 
agale, era vag adus de spate, şi călca aşezat, cu pas mare. 
Nu l-am întrebat a cui era casa aceea prăpădită în care îl 
găseam şi nici el nu mi-a spus. Avea aerul că mă duce 
undeva. L-am întrebat ce se aude cu şcoala noastră. A făcut 
un gest, adică, ehe, mai e mult... 

— Nu începem după sărbători? 

— La întâi februarie... Şi a schiţat un surâs: 

— Avem ce sta, zice, bine pentru cleioşi!... Ţi-ai pus 
ochelari, zice, trebuia să ţi-i pui mai de mult. 

— De ce? 

— Credeai că nu vede toată lumea cum dormi la chimie? O 
să rămâi corigent şi n-o să poţi să-ţi iei capacitatea. 

— Nu numai la chimie dorm, ci şi la geologie, i-am 
răspuns. Domnul Petricu are un glas care te vrăjeşte, n-ai 
zice că vorbeşte despre roci, ci îţi povesteşte un basm 
fantastic. N-ai văzut, am adăugat, i se usucă şi lui limba în 
gură şi o scoate afară s-o umezească... 

— E un profesor extraordinar! Şi chiar e fantastic ce 
spune el, rocile astea, cum s-au format ele... 

Şi aici Dobrinescu se uită la mine, îmi făcu cu ochiul. Nu 
ştii, parcă îmi spune, e interesant, dincolo de obligaţia de a 
învăţa o materie. Am tăcut. Nu sesizasem ce era pasionant 
în formarea rocilor şi simţeam vaga superioritate a 
colegului meu, ca elev atent la cursuri, asupra mea care 
trebuia să fac un efort suprem ca să le urmăresc. Nu era un 
tocilar, ne întrebam toţi când învăţa, fiindcă la meditații îl 
vedeai stând mereu când în banca unuia, când în a altuia. 

— E istoria pământului, zise el. Eu totdeauna am crezut că 
o piatră e o piatra oarecare, continuă el. Ei, piatra aia! 
exclamă el şi îmi făcu de trei ori cu ochiul. 


— Ei, zic, ce poate să fie o piatră?! 

Dădu din cap în toate părţile în ritmul paşilor lui largi şi 
nu-mi răspunse. 

— Dar tu stai prost şi la Iordache, zise el cu un glas din 
care reieşea că era mare năzdrăvenie cu mine. Tu care ştii 
mai multă literatură decât toţi din şcoală. De ce ţi-a dat trei 
la teză? 

Iordache se mai numea şi Vladimir Streinu. Publicase 
poezii şi făcea şi critică literară prin reviste. Am râs când 
am auzit că îl cheamă Iordache, dar iscăleşte altfel. De ce? 
Pe Racine îl chema Rădăcină, pe Corneille Cioară, La 
Fontaine Fântână, Boileau Beapă. Nume frumoase. 
Iordache ce cusur avea? Şi de ce Streinu? De cine se simţea 
strein? Mă pomenisem şi eu cu un trei fără să înţeleg de ce 
chiar trei. L-am întrebat în clasă, cu teza în mână, care era 
plină de creion roşu la fiecare virgulă pe care o pusesem în 
compoziţia mea, eterna compoziţie liberă pe care o dau la 
teze profesorii de limba română. 

„Dumneata... dumneata... mi-a răspuns el clar şi afectat 
(afectare cu care se plimba şi printre rânduri, cu raglanul 
pe el şi se uita la noi fără să ne vadă), dumneata nu ştii să 
pui virgulele...” „Virgulele sunt gesticulaţia gândirii, i-am 
răspuns, ştim asta de la Caragiale şi într-o compoziţie liberă 
le pun unde cred eu ca e necesar...” „lar eu, ca dascăl al 
dumitale, te previn că le pui greşit din punct de vedere 
gramatical!” mi-a răspuns el cu un dispreţ la fel de afectat 
ca şi întreaga lui persoană. Am tăcut şi eu dispreţuitor şi 
nici măcar n-am vrut să-mi revăd teza şi să mă conving dacă 
el sau eu aveam dreptate. Păstram în amintire neştearsă 
prețuirea profesorului meu de română lustin Salanţiu, din 
Cristur-Odorhei, care îmi dăduse totdeauna zece, atât la 
astfel de teme libere cât şi la gramatică. 

Între timp ieşisem cu Dobrinescu pe bulevard. Începuse sa 
se înnopteze. Paşii lui largi erau neşovăitori. 

— Unde mergem? l-am întrebat. Mi-a făcut un semn cu 
mâna: undeva! 


— Domnul Iordache, zic, dacă mai îmi dă şi de-aici înainte 
trei... 

— Ei, da, ce puteam să-i fac? Dobrinescu era atent la 
altceva, îmi arătă cu mâna: 

— Vezi ce e acolo? 

Era o casă plină de lume, în stradă şi în curte. Vedeam 
acum bine de la distanţă. Bătrâni, copii cu capul gol, femei 
fără vârstă... Ne apropiarăm şi trecurăm de acea curte. 

— Legionarii, zise Dobrinescu, dau de mâncare la săraci... 
Ţi-arăt şi Casa verde, dacă vrei, mai adaugă el. 

Mi-a arătat-o, dar în ceața serii nu mi-am putut da seama 
dacă era verde sau nu. Colegul meu îmi explică: fusese 
construită înainte de legionari, cu mâinile lor. În sfârşit îl 
văzui că se abate din drum şi se urcă în tramvaiul 6, înapoi 
spre oraş. L-am urmat. Nu mi-a spus nici acum unde 
mergem, avea în el sentimentul de şef (nu era el şef al 
clasei?) şi şefii nu se simt obligaţi să spună ce-au în gând, 
trebuie să-i urmezi şi o să vezi tu unde te duc. 

Până la capul liniei n-am mai vorbit. Acolo ne-am dat jos şi 
am ieşit pe Brezoianu. În dreptul unei clădiri Dobrinescu se 
opri şi îmi făcu semn cu capul: intrarăm înăuntru. Totuşi 
citii afară o placă pe care scria: Cantina refugiaților 
ardeleni. Intrarăm într-o sală mare şi într-adevăr văzui 
oameni mulţi la mese, mâncând. „Ce caută Dobrinescu 
aici?” m-am mirat. La intrare, în stânga, lângă perete, o 
ladă cu pâine, lângă ladă o masă la care stătea un domn, iar 
în stânga lui o marmită uriaşă cu mâncare. înaintea noastră 
erau alţii care intraseră ca şi noi, domnul le dădea câte o 
jumătate de pâine neagră, un castron, iar o femeie în halat 
alb de lângă marmită le turna în el ciorbă cu polonicul. 
Dobrinescu îi şopti ceva omului de la masă. El nu auzise 
nimic, dar dădu din cap şi luă din ladă pâine şi ne-o întinsei 
în timp ce femeia ne umplea castroanele mi se făcuse 
ruşine. Ce căutam noi acolo, să mâncăm această pâine 
neagră a refugiaților ardeleni? Aveam bani la mine, aş fi 
putut... Dar era prea târziu, Dobrinescu o şi luase înainte şi 


se aşezase la masă. Mi-am spus că poate el e refugiat 
ardelean (de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e 
bucureştean) şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în 
faţa lui şi am început să mâncăm. Era varză cu carne, o 
porţie mare, iar pâinea, deşi neagră, era proaspătă. 

— Tu eşti refugiat ardelean? l-am întrebat totuşi. Mi-a 
făcut cu ochiul, cu un surâs senin: nu era, ei şi? Era orfan, 
el unde să mănânce? În fond cineva trebuia să aibă grijă şi 
de el, poate chiar statul, adică cei care se ocupau de orfani, 
îl îndrumaseră aici. M-am uitat în jur. Erau numai bărbaţi, 
aproape toţi tineri, adică n-am văzut nici un moş printre ei. 
Erau bine îmbrăcaţi, dar tăcuţi, absorbiți de clipa de faţă, 
grea pentru ei, cu gândul poate mereu înapoi, acolo unde 
lăsaseră casa părintească, cu părinţii poate bătrâni, care nu 
putuseră suporta un refugiu. Aveam să aflu mai târziu că 
era chiar aşa, cei mai mulţi plecaseră tinerii, cei fără familii 
proprii, care puteau s-o ia de la cap mai uşor şi bineînţeles 
cei care, din multe pricini, se simțeau ameninţaţi sau 
iubitori înfocaţi ai Ardealului lor pe care nu suportau să-l 
vadă sfârtecat. 

Şi deodată unul dintre ei se ridică de la masa lui, se aşeză 
la a noastră şi îmi şopti numele. Mi se întâmpla acest lucru 
des, eu să nu văd pe cineva pe care îl cunoşteam, dar să fiu 
apucat de braţ, oprit şi să recunosc un vechi prieten sau pe 
cineva în amintirea căruia stăruiam eu mai mult decât el 
într-a mea. M-am uitat ţintă la el şi a surâs cu chipul 
inundat de bucurie intensă. 

— Codrine, am strigat. 

L-am recunoscut după această expresie a chipului său în 
care bucuria de a trăi nu era umbrită decât la lecţii, acolo la 
Cristur-Odorhei, unde mi-era coleg de bancă, şi când era 
ridicat în picioare de profesor şi pus să răspundă. Era 
pierdut, ştia că nimeni nu mai poate să-i vie în ajutor, cum 
se întâmpla la teze, când îi strecuram repede pe sub bancă 
răspunsul şi se salva cu un veşnic şase. Ce era ciudat însă şi 
se mirau şi unii profesori de el era faptul că atunci când 


ştia, răspunsurile lui erau scăpărătoare: „De ce nu înveţi 
Codrine, îl întrebau, de ce eşti leneş? Uite, acum ştii, unde- 
ţi umblă mintea la meditații?” Unde să-i umble? De la o 
bancă la alta, stârnind râsete pe unde trecea. Ce le 
povestea? Avea un puternic accent ardelenesc, şi în limbaj 
un argou de la el din sat, care nouă, regăţenilor, ne stârnea 
o veşnică încântare, mai ales când tăceam schimb de 
înjurături: el râdea de-ale noastre, neînţelegându-le 
încărcătura, noi de-ale lui, tot aşa, fiindcă ne scăpa 
semnificaţia. Călca-te-ar vaca neagră! Sau, bolândule! Ei 
şi?! Mare lucru să te calce o vacă, fie ea şi neagră... Cât 
despre „bolând” putea să-mi spună mult şi bine, dădeam 
din umeri. lar când eu, furios, îi spuneam: f... în... pe mă-ta! 
îi sticleau ochii de veselie, nu înţelegea nimic, adică să-leu 
pe el, pricepea şi îl amuza, dar a doua parte a înjurăturii, 
mă-sa adică, ce rol mai avea? După un timp deveni curios 
de lecturile mele şi îi povestii că ei, ardelenii, dăduseră mari 
scriitori. Îi cunoştea? Nici pomeneală, dar curând începu 
să-i citească, să-şi dea şi el seama de ce stăteam eu cu astfel 
de cărţi în loc să ies duminicile în oraş cum făceau toţi şi să 
mă laud pe urmă că am făcut cunoştinţa cutărei fete... 
Literatura îi plăcu, dar fără să-l pasioneze, nu-i schimbă 
firea, tot Codrin era, şi sunau neverosimil în limbajul lui 
nume de scriitori, amănunte din biografia lor, chiar idei 
despre opere şi cărţi. Am întâlnit şi mai târziu acest 
fenomen, care e caracteristic pentru unii cititori, acela de a 
lua ficţiunea drept fapt real, cum o lua Codrin, şi la 
persoane culte şi mature, care nu reţineau de pildă 
adevărata dramă să zicem a lui Ivan Ilici, ci faptul că nu se 
ştia de ce murise, ce avusese el adică, de fapt, acolo în 
dreapta, lucrul acela pe care nici doctorii nu-l ştiau. Cât 
despre rest, hm! S-a îmbolnăvit omul şi a murit... Asta o să 
ni se întâmple la toţi şi nu scrie nicăieri că o s-o păţim chiar 
ca Ivan Ilici. 

Am pus mâna pe umărul lui şi l-am zgâlţâit de bucuria 
revederii. 


— Codrine, ce faci tu aici? 

— Bine, tu ce faci? 

În ultimul an, 39, îmi petrecusem vacanţa de Crăciun la el. 
Scrisese acasă din timp şi părinţii lui îi răspunseseră că da, 
mă puteau primi, dacă eram aşa de sărac şi n-aveam bani 
de tren să mă duc acasă. Cum să nu, bucuroşi, dacă era 
vorba de colegul lui de bancă şi, care îl ajuta la lecţii. Taică- 
său a venit cu sania şi ne-a luat şi am mers o zi întreagă 
până am ajuns în satul lui. Ce călătorie! Sate de mocani, pe 
care îi cunoşteam din drumul la Câmpu-Lung, dar şi de 
secui, cum îmi spunea Codrin, pentru care aveam simpatie, 
nu înţelesesem de ce Mihai Viteazul pusese să li se taie 
capetele celor trei omorâtori secui ai lui Bathory, şi de ce 
domnitorul nostru fusese atât de cutremurat când îşi 
văzuse duşmanul ucis: săracul popă! Cavalerismul acesta 
avea să-l coste viaţa. Făceau istorie între ei, el, Bathory, 
Rudolf, Basta şi nu le plăcea când alţii, nu de dragul unei 
recompense, veneau şi aduceau capul duşmanului pe 
tipsie!... De ce? Se gândeau cumva că puteau avea aceeaşi 
soartă dacă lăsau frâu liber populațiilor lipite de pământ cu 
tendinţele lui obscure? Săracul popă! De ce sărac? Adică 
cum, de ce trebuia să-i fie milă de el? Din contra, eu i-aş fi 
răsplătit pe acei secui, care ştiau ei ce făcuseră, şi nu să 
dau ordin să fie... Hop! Sania se opri şi urmă o foială. Am 
intrat în casă, am ajuns... 

Codrin avea o soră de o frumuseţe deosebită, faţă bălaie, 
cu părul galben... De revelion o răsucea un flăcău în 
învârtite ameţitoare... Stătea parcă pe loc şi ai fi zis că doar 
ea juca. Fustele ei zburau în aer, picioarele acestei 
cosânzene i se dezveleau până sus. Până la revelion am 
crezut că e inocentă, de vârsta mea, şi că şi ea se 
îndrăgostise de mine, fiindcă îmi spunea „domnişorule” şi 
avea grijă să nu mă simt printre streini, îmi făcea patul, îmi 
punea mâncare în farfurie... Ca s-o văd la joc, luată de acel 
flăcău cu cizme bine lustruite peste cioarecii lui strânşi pe 
pulpe, (mă întrebam cum dracu îi trăgea pe picioare) 


mândru, cum să nu, blond ca şi ea, cu tundră sură, ce să 
mai vorbim. Se ţinea de el răpită, pierdută în vârtejul 
dansului, prea strâns lipită de el şi cu o expresie de 
beatitudine pe chipul ei feciorelnic. „Se mărită cu el, e cel 
mai bogat din sat”, mi-a şoptit Codrin în seara aceea ca şi 
când ar fi ghicit ce simţeam şi să-mi iau, deci, gândul de la 
ea. „Cum, am zis, aşa mică?” „Aşa!” Când viaţa îi stătea 
înainte ca un vis, ea încă de la şaisprezece ani, să înceapă 
să trăiască şi să spulbere minunea, tinereţea ei de fată! 
Bărbat, pe urmă copii şi gata, asta era totul? 

Codrin era înalt şi mi se părea că în cele şase luni de când 
ne despărţisem chipul lui de ardelean spelb îşi pierduse 
trăsăturile de adolescent; arăta acum ca un flăcău hotărât, 
cu privirea stabilă (nu-i mai jucau ochii ca înainte) şi nici nu 
mai arăta aşa gras la faţă, cu obrajii prea albi şi care îi cam 
înghesuiau nasul mic, dându-i acea expresie de veselie 
nemotivată, dar care era şi contagioasă: stârnea simpatie... 
I-am spus lui Dobrinescu: 

— Un normalist din Cristur, faceţi cunoştinţă... Şi tu, am 
continuat eu apoi, Codrine, ai plecat singur sau cu părinţi 
cu tot? 

— Nu, am plecat toţi, părinţii sunt la Braşov. 

— Şi sora ta, ce face? 

— Ea a rămas. 

— S-a măritat, atunci, cu băiatu-ăala? 

— Da, s-a măritat, au rămas în casa noastră. 

— Şi voi de ce aţi plecat? 

Codrin îşi puse coatele pe masă şi mă privi ţintă câteva 
clipe lungi. Privirea îi sticlea, ai fi zis că îşi frâna cu greu o 
veselie, bucuria aceea a lui de a trăi care în faţa mea îl 
stăpânea ca mai înainte. Şi astfel, în această stare de spirit, 
îmi spuse că înainte de primul război bunicul lui, preot în 
sat, a păţit ceva... au intrat în ograda lui unguri călări, au 
pus mâna pe el, au tras butucul de tăiat lemne în mijlocul 
bătăturii, l-au pus cu gâtul pe el şi (şi aici Codrin scoase un 
scurt şuierat) i-au tăiat gâtul cu securea. Tata era de faţă. 


Codrin tăcu, dar nu văzui nici o tresărire pe chipul sau alb. 

— Şi din pricina asta aţi fugit? am zis eu. 

— Nu! 

— Atunci de ce? 

— După război tata era sanitar în mai multe sate de prin 
preajmă. Şi într-o zi a văzut pe unul din ăia călări care îl 
ţinuseră pe bunicul cu capul pe butuc. S-a întors în sat, a 
vorbit cu alţi oameni şi l-au pândit pe-ăla când se întorcea 
cu căruţa de la oraş. L-au dat jos, l-au legat şi au trecut cu 
căruţa de două ori peste el. 

— Dar ce-au avut ăia călări cu bunicul? 

— Ce-au avut? I-au cerut să vorbească ungureşte în 
biserică şi la şcoală. Şi el n-a vrut. 

Iarăşi s-a lăsat o tăcere. În acest timp ultimii refugiaţi 
treceau prin faţa acelui domn, îşi luau pâinea şi ciorba şi se 
aşezau pe la mese. Sala se golise. Nu ştiam nimic despre 
aceste realităţi crunte ale trecutului Transilvaniei. Citisem 
Mara de Slavici, şi alte povestiri şi nu mi-aminteam de nimic 
asemănător. Martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan era legat în 
mintea mea de revolta lor eşuată, dar un simplu preot de 
sat... Un preot avea şi Rebreanu în Ion, pe Belciug, căruia i 
se ceruse de către inspector să predea în şcoală limba 
maghiară, dar refuzase, şi nu păţise nimic. 

— Codrine, zic, mărturia lui Rebreanu, în Ion, e că relaţiile 
dintre români şi maghiari erau destul de paşnice. Herdelea 
cel tânăr vorbea bine ungureşte, iar taică-său, care era 
dascăl în sat, aleargă la un moment dat în toate părţile şi 
face propagandă electorală în favoarea deputatului 
maghiar. Nu mai spun că la petrecerea care urmează după 
alegeri, un pădurar ungur (parcă aşa ştiu, că era pădurar) 
strigă ridicând paharul: trăiască românii. 

— Aşa e la Rebreanu, răspunse Codrin. În realitate a fost 
altfel. 

— Bine, zic, dar nu ţii minte că la Cristur aveam doi unguri 
colegi gemeni Ugon Ferenc şi Ugon Francisc şi în celelalte 
clase tot aşa şi ne înţelegeam bine? 


— Aşa este, zise Codrin. În armată tata ne povestea că la 
examenul de sergenţi era printre ei şi un ungur şi ofiţerul, 
când s-a dat proba scrisă, s-a oprit şi s-a uitat să vadă ce 
scrie ăla şi i-a spus, după ce a citit, bătându-l pe umăr: 
„Boanghin ai fost, boanghin ai răma”. Dar tot l-au făcut 
sergent, fiindcă nu ştia el bine limba noastră, dar era ostaş 
în armata română, prieten cu tata, cu toate că tata nu uita 
ce i se întâmplase bunicului... Rebreanu ştia şi el perfect 
ungureşte, fusese ofiţer în imperiu, ca şi frati-său, care a 
fost spânzurat... Nu uita că Apostol Bologa se angajează 
voluntar şi abia pe frontul românesc îşi aduce aminte că e 
pus să tragă în fraţii săi. 

— Ce vrei să spui, Codrine? 

Dobrinescu ne asculta, curios. Codrin surâse şi o lumină 
bizara apăru, involuntar, pe chipul său. Ar fi vrut să-mi 
răspundă, dar nu mai putea. Nici el nu ştia ce vrusese să 
spună. Desigur, că toate acestea ar fi trebuit să înceteze? 
Că dacă ar fi fost după noi, cei mai tineri, chiar aşa s-ar fi şi 
întâmplat? Dar iată, trebuiseră să fugă, era limpede, 
omorurile nu se uitau şi acum, când Ardealul era ciopârţit, 
putea fi ciopârţit şi taică-său. 

— Vreau să spun, zise Codrin, că totuşi Rebreanu s-a 
întors la patria mumă, dar că, dacă imperiul nu s-ar fi 
prăbuşit... Cine ştie? Ar fi rămas ofiţer la Budapesta şi ar fi 
ajuns chiar să facă literatură în ungureşte, el, român... 
Mărturia lui, în care tu te încrezi... am aflat acum că toţi 
românii sunt siliţi să adopte nume ungureşti... 

Revenea la realităţile lui crunte. 

— Nu putem face nici o presupunere despre soarta cuiva, 
i-am răspuns. Dovadă că frati-său, un om mult mai slab, a 
preferat spânzurătoarea... lar mărturia lui din Ion pledează 
pentru înţelegere... 

— Da, ştiu, e frumos, dar... Codrin se poticni. Apar — Vreau 
să spun, reluă el, că Ardealul e al nostru. Şi că e presărat de 
martiri, de care voi, regăţenii, nu ştiţi nimic. 

— Aflăm de la voi, i-am răspuns. Povestiţi-ne! 


— Asta şi facem! Tata, la Braşov, s-a dus la un ziar şi a 
scris. 

— Bine, Codrine şi tu ce faci în Bucureşti? 

— Sunt pedagog într-un internat. 

Nu l-am întrebat unde. Ştiam că îl puteam găsi acolo seara 
la cantină... Ne-am despărţit, ne-am spus la revedere şi am 
plecat. Am revenit, câteva zile mai târziu, să-l revăd, dar 
nici atunci şi nici în zilele următoare n-am dat de el. Plecase 
la Braşov, după taică-său? Sau câştiga destul de bine şi 
renunţase la cantină? Îmi aminteam, atunci la Sinaia, că 
anul trecut dăduse el de adresa mea şi primisem o scrisoare 
să viu să-l vizitez la Cristur, unde era învăţător. M-am dus, 
prins de nostalgie, să revăd oraşul în care petrecusem doi 
ani din viaţa mea. M-a primit într-o casă nu prea grozavă 
pentru un învăţător, un fel de colibă la marginea oraşului 
plină în interior de icoane pe sticlă ca un paraclis şi singur 
cuc; neînsurat, am înţeles. M-a lăsat singur câtva timp, 
scuzându-se, spunându-mi că se întoarce repede şi m-a 
găsit amorţit pe pat, cu gândurile împrăştiate, între somn şi 
veghe. Venise însoţit de cinci-şase inşi şi am înţeles că era 
un eveniment sosirea mea acolo. A început să se agite, să 
aducă sandviciuri şi sticle de pe undeva din curte, am 
început să mâncăm şi să bem şi încetul cu încetul m-am 
pomenit luat la întrebări... Ce era la Bucureşti, ce se 
întâmpla? Ce să se întâmple, le-am răspuns, nimic 
deosebit... Cum nimic, când a căzut Pătrăşcanu, care a spus 
la Cluj că... L-au arestat, ce i-au făcut? Nu ştiam... Şi au 
început, pe şoptite, destăinuirile... Că aici unii unguri se 
purtau ca şi când nu Ardealul s-ar fi întors în graniţele lui 
fireşti, ci dimpotrivă. Că aproape nu se putea vorbi 
româneşte în restaurante, în magazine, la pâine, la poştă... 
Că tatăl lui, al lui Codrin, era arestat pentru activitatea lui 
din timpul războiului, de la Braşov, acuzat de şovinism, el 
care militase doar pentru alipirea Ardealului şi nimic 
altceva. „Sunt evenimente nefireşti, le-am răspuns. Nu pot 
să cred că, dacă sunt adevărate toate acestea, vor dura.” 


Aveam o îndoială: cum să fie arestat un om care dorise 
întoarcerea acelei părţi din Ardeal la patria-mumă? Nu 
puteam să cred, totuşi, de ce mi-ar fi spus ei un lucru care 
nu era adevărat? În acelaşi timp simţeam că mă sufoc, 
sentimentele lor mă apăsau, nu ştiam ce să le răspund şi în 
plus mă enerva acel du-te vino al lui Codrin undeva în curte. 
„Unde se tot duce?” i-am întrebat pe ceilalţi. Unul din ei mi- 
a răspuns. într-o altă odăiţă era nevastă-sa. De-acolo 
adusese tot ceea ce pusese pe masă. „Şi de ce nu vine şi ea 
încoace?!” am spus eu nedumerit. „E unguroaică, mi s-a 
răspuns, şi nu vrea ca ea să audă tot ce discutăm noi!”, 
„Dar ştie ce se discută?” „Bineînţeles că ştie, adică 
bănuieşte.” „Şi trăieşte mai departe cu Codrin?” „lrăieşte, 
e însărcinată, or să aibă şi un copil.” „Şi ce limbă vorbesc ei 
împreună?” „Româneşte!” „Şi, tatăl arestat ştie?” Nu mai 
mi-au răspuns. „Şi ce să înţeleg eu din asta?” am întrebat 
mai departe, iritat. Nu mai ştiam ce să spun, am plecat 
seara şi Codrin n-a zis nimic, nici eu nu i-am pomenit că 
ştiam cu cine e însurat şi nici el n-a insistat să mai rămân. 
Pe enigma acelei vizite, gândul îmi stăruia la Sinaia: Ce-o 
mai fi făcând Codrin? O li scăpat taică-său? I-o fi născut 
nevasta? Ce limbă avea să vorbească noul născut...? 

De la cantina refugiaților ardeleni l-am urmat la ieşire pe 
Dobrinescu. Fără şovăire, mă ducea iar undeva. Nu, 
nicăieri, înapoi la tramvaiul 6. Iar la coborâre, în 
Dămăroaia, nici o surpriză: la el acasă. Zic: 

— Hai să luăm şi noi un chil de vin, e revelionul, să ciocnim 
şi noi un pahar... 

— Cum să nu, zice, dar eu n-am un leu. 

— Am eu, i-am răspuns. 

Şi am intrat într-un magazin de vinuri, am cumpărat o 
sticlă şi am ajuns în dărăpănata lui odaie. 

Numai că pe mine m-a apucat deodată frigul şi au început, 
cu paltonul pe mine, să-mi clănţăne dinţii. Afară era mai 
cald decât acolo. I-am spus că nu pot să stau, să mergem la 


mine, unde e calorifer, sunt singur, poate să doarmă la 
căldură, de ce să stăm acolo să îngheţăm? 

— Nu îngheţăm, zice, fac eu cald... Dar cu ce? N-avea un 
lemn... 

— N-are rost, hai la mine, i-am spus. 

— Nu, de ce, stăm aici, e bine aici, ne băgăm sub plapumă. 

— Nu mă bag în nici o plapumă. 

Dârdâiam. Preocupat, vesel, încăpățânat, făcându-mi cu 
ochiul, a ieşit afară şi s-a întors cu nişte surcele. 

— Punem dulapul pe foc, zice. 

— Care dulap? 

Mă uit şi văd la lumina chioară a lămpii într-adevăr un 
dulap cenugşiu, destul de mare, aşezat într-un colţ. 

— De ce să strici dulapul? zic, hai la mine. 

Nici nu m-auzea. A pus mâna pe-un topot şi s-a apucat de 
treabă. Dulapul sfârtecat făcea un zgomot groaznic. 
Dobrinescu era din ce în ce mai vesel. În curând focul 
începu să ardă trosnind în sobă şi odaia se încălzi. Mă 
dezbrăcai de palton. Râdeam amândoi. Destuparăm sticla 
vârând dopul înăuntru şi ciocnirăm, el cu o ceaşcă, eu cu 
singurul pahar pe care îl avea. 

— Nici eu nu mai stau la şcoală după ce îmi iau 
capacitatea, îl aud că zice. 

Deci nici el? Nu spusesem nimănui că acel an era pentru 
mine ultimul. Dar gândurile se ghicesc. Indolenţa mea în 
clasă, ce putea să însemne decât că gândurile îmi zburau în 
altă parte? 

— Şi ce-ai să te faci? îl întreb. 

— Văd eu, zice. 

Ne-am urat noroc, succes... Şi am băut din nou, însetaţi de 
gustul vinului şi surprinşi de ameţeala care ni se şi urcase la 
cap şi ne licărea în priviri. 

— Hai să fugim, zise el pe neaşteptate. 

Şi în clipa următoare îşi îndulci gândul, făcându-mi cu 
ochiul, adică fugim, ce! Cine ne opreşte, nu suntem noi 
mari, nu ştim noi destulă carte, nu suntem liberi? Mă apucă 


râsul. El, cumintele Dobrinescu, şeful clasei, cu bursă încă 
patru ani, ieşea sigur învăţător... Ce-l apucase? 

— Fugim în țari străine, reluă el cu o sticlire stranie în 
ochi, dar cu un glas domol, gospodăresc. Pâş, pâş, şi... 

Şi arătă cu mâna în depărtările închipuirii. Ţelul prea 
sigur al vieţii sale nu-i mai plăcea, bănuia, intuia poate că 
destinul meu avea să fie mai aventuros şi mă invidia? Râsul 
meu triumfător i-o confirma, se dăduse de gol, dar era 
alături de mine, nu avea în firea lui nimic obtuz sau 
ranchiunos. 

— Bine, zic, hai să fugim! 

— Clar!... Ne facem marinari. Sau mergem pe jos, ca 
Mihai Tican Rumano... Dar pe apă e mult mai... Să străbaţi 
oceanul ca Cristofor Columb... Descoperim noi ceva... mai 
sunt insule. Îi supunem pe băştinaşi... Ştii că un român a 
fost rege undeva în America de Sud...?”. 

Şi îmi făcu cu ochiul; ei, rege, ce, e rău?... De unde să ştim 
ce e simplu gând sau aspirație secretă în sufletul unui 
adolescent? Câte nu s-au văzut? Şi pe acest dubiu pe care 
Dobrinescu îl exprima cu egală măsură, râsul meu se 
transformă în zbierete şi Dobrinescu în sfârşit zâmbi şi el cu 
tot chipul. Băurăm ce mai era în sticlă şi ne dezbrăcarăm. 
Mie mi se făcuse somn, dar el continua să-mi vorbească 
insistent. Nu mai ştiam ce spune, din când în când doar 
tresăream, mormăiam... da, da, cum să nu... sigur... aşa o 
să facem... începând chiar de mâine... domnul Lascăr... 
domnul Iordache... Mihai lican Rumano... Racoviţa... 
banchize, până nu mai auzii nimic şi căzui într-un somn 
agitat. 

Dobrinescu mi-a spus dimineaţa că de vreo două ori am 
trântit plapuma pe jos. 

— Păi dacă visam! i-am răspuns. Tu eşti de vină, că vrei să 
fii rege. 

Banii daţi de tatăl meu erau pentru taxe. Dar nici nu mă 
gândeam s-o fac. II întrebai pe Nilă care se întorsese de la 
nevastă-sa, dacă puteam, cu o mie de lei, să-mi cumpăr un 


costum de haine, o cămaşă mai bună şi o pereche de 
pantofi. Nilă se gândi. 

— Hai cu mine să căutăm, zise. 

În drum ne oprirăm şi ne uitarăm într-o vitrină, adică eu 
mă oprii, Nilă mă lăsă să mă uit, cu mâinile în buzunare şi 
cu un surâs de îngăduinţă pe buze. 

— Nu de-aici, îmi spuse, de-aici nici un pantalon nu poţi să- 
ţi iai cu o mie de lei. O pereche de pantofi costă şase sute, 
tu vrei şi cămaşă!... Hm!... Hi... 

Râdea de mine, dar totuşi avea el ceva în cap, dacă o 
pornise... Străbăturăm marele bulevard până la piaţa 
Brătianu, cu statuia pe care o ocoleau tramvaiele şi 
intrarăm spre Sfântul Gheorghe. Acolo Nilă o luă la stânga 
şi curând dădurăm de nişte străzi pline de prăvălii deschise 
şi lume care forfotea; parcă era un bâlci. 

— Ce e aici? îl întrebai. 

— 'Taica Lazăr, zise el. 

A, Taica Lazăr, cum să nu, auzisem, da, aşa era, aici totul 
era ieftin, până şi în sat era cunoscută această stradă. Ne 
oprisem nehotărâţi. În care prăvălie să intrăm? Şi atunci 
din uşa uneia mai apropiată se desprinse un om, veni drept 
spre noi şi îmi şopti mie la ureche. 

— Domnu, am un costum de haine special pentru 
dumneata! Am tresărit! De unde dracu ştiuse că chiar un 
costum! de haine căutam? Mă uitai la Nilă, care lăsase 
capul în jos. 

— Păi n-are nevoie numai de costum, murmură el, vrea şi o 
cămaşă şi o pereche de pantofi. 

— Am şi pantofi şi cămăşi, zise individul. Intraţi, veniţi cu 
mine. 

Am intrat în prăvălie, care într-adevăr era înţesată cu de 
toate şi omul luă de pe o vergea un costum gri, unde erau 
înşirate cu zecile şi mi-l arătă. 

— Special pentru domnul, zise el, încercaţi-l. 

Mă vâri undeva în spate, mă dezbrăcai şi îl încercai, cu 
cămaşă nouă. Era perfect! îmi aduse şi o pereche de 


pantofi, care nu erau chiar noi, dar nici tociţi şi mă uitai în 
oglindă. Ei, aşa da! Îmi legai la gât şi o cravată, pe care 
negustorul îmi spusese că mi-o dă pe deasupra, nu intra în 
cost şi mă întorsei să mă vadă Nilă. 

— Un domn elegant! exclamă individul, astea cu care aţi 
venit puteţi să le aruncaţi, domnul e student, dacă nu mă 
înşel, nu se face ca un student să poarte asemenea... 

— Şi cât costă, murmură Nilă îndoit. 

Ştia el că aici e ieftin, dar nici pe degeaba nu ţi le dădea 
nimeni, or o mie de lei... Negustorul făcu un gest: cât poate 
să coste? O nimica toată. 

— Facem o reducere pentru un student, zise el. Ştim noi 
că studenţii o duc greu, dar trebuie să fie şi ei îmbrăcaţi 
bine, se întâlnesc cu studentele, ies la plimbare... Am şi 
palton... Special. Ăla nu e palton pe care îl aveţi, nici nu pot 
să spun ce e, manta, dulamă ţărănească, scurteică... 
Seamănă cu o scurteică de muiere... 

Nilă rânji. Aşa era. Totuşi se opuse: 

— Palton, nu, vine primăvara... Şi pân' la anu... 

— Bine, conveni individul, şi puse paltonul la loc. 

— Cât zici că costă? şopti Nilă. 

— A, exclamă negustorul ca şi când ar fi crezut că spusese 
lucrul acela lipsit de importanţă, preţul adică; patru mii de 
lei! se miră el însuşi de cât de ieftin era. 

Nilă îşi încreţi fruntea. Eu simţii că trebuie să mă întorc la 
vechiul meu costum pe care cu adevărat mă gândisem o 
clipă că trebuie să-l arunc. Chiar dacă ne tocmeam, cât 
putea să lase? O mie, chiar două, şi? De unde luam mia 
cealaltă? Nilă se gândea. Se uită la mine. 

— Spune-i, zise, câţi bani ai. Şi dacă nu vrea, mergem în 
altă parte. 

— N-am decât o mie de Ici, spusei eu. 

Negustorul începu să râdă şi să enumere... costum special, 
pantofi, cămaşă, cravata o lăsa deoparte... începui şi eu să 
râd. Mă aşezai pe scaun să mă descalţ. Dar observasem că 
de cât timp stăteam noi acolo nu mai intrase nici un client, 


deşi mişunau cu sutele pe-afară. Sigur, ne ducem la altul, 
găsim noi... 

— Daţi două mii de lei şi gata, zise individul. Nu câştig 
nimic, dar poate dacă vă fac cadoul ăsta, o să am şi eu 
noroc cu altul care are mai mulţi bani. 

Nilă dădu din cap împovărat: 

— De unde, rânji el blând, dacă n-are decât o mie? 

— Bine, se hotări brusc negustorul. Scoateţi mia şi să-l 
purtaţi sănătos. 

Ştia, din experienţa lui de negustor, cine şi câţi bani are în 
buzunar. lar o vânzare era mai bună decât nimic. I-am plătit 
şi am vrut să plec. Nilă însă m-a oprit să iau şi hainele vechi, 
sunt bune, zise el, de tocit pe bancă la şcoală, Pe-astea noi 
să le ţin şi eu de sus, adică de sărbătoare. 

Avea dreptate. Cine ştie când aveau să-mi pice nişte bani... 
Şi atunci mi-am adus aminte de ghicitul ţigăncii lui Ilie: un 
dar de bani... Da, iată, fusese... Şi drumul pesemne era cel 
făcut de mine acasă... Nilă, încântat, şi ca să sărbătorim 
evenimentul, mă duse într-o bodegă. Cerurăm bere şi 
debreţini calzi, cu muştar. 

— De fapt cât costa ce-am luat? îl întrebai curios. 

— La Taica Lazăr cam atât costă, zise el. Dă-i nabii, 
adăugă, le iau şi ei de ocazie. Şi puse mâna şi-mi pipăi stofa. 
Dădu din cap: E cam subţire, dar e bună. 

— Tu cât ai dat pe-al tău? Tot de la 'Taica Lazăr l-ai luat? 

Al lui era mai frumos, culoare bej, parcă mai bine croit, cu 
altfel de nasturi... îmi spuse că nu, l-a cumpărat de la un 
magazin, de la Şerg, astea de la Taica Lazăr nu prea ţin, că 
nu ştii cât au fost purtate... A luat unul odată, tot aşa, ieftin 
şi după câteva luni i s-au rupt pantalonii în cur... 

— Păi atunci, zic, pe mine de ce m-ai lăsat să-l iau pe-ăsta? 
Dacă mi se rup şi mie? 

— Fii şi tu cu grijă... Poate nu se rup, că nu ştii care e mai 
nou şi care e mai vechi. La noroc! 

Ciocnirăm halbele şi băurăm. 

— Ce înseamnă ocazie, îl întrebai. Adică de unde le iau? 


— Dă-i nabii, zise, toate sunt de furat. Vin hoţii, sparg o 
casă şi pe urmă le vând aici pe câteva sute de lei. 

— Şi ăia de la care se fură nu pot veni aici să le 
recunoască? 

— Nu, că le schimbă, le mai vopsesc, ştiu ei ce să le facă... 
Nu le scot repede la vânzare, până uită păgubaşul. De-aia le 
vând ieftin, fiindcă nici hoţul nu se tocmeşte. Crezi că ţi-l 
vindea el cu o mie de lei dacă nu-i convenea? 

— Şi poliţia, zic, nu poate să-i prindă? 

— Poliţia nu se bagă, le dă şi lor o parte din bani ca să-i 
lase în pace. 

Interesante lucruri, secretele Bucureştiului, gândeam eu 
naiv. Nilă trebuie să ştie multe. 

— Ascultă Nilă, zic, tu de ce nu te-ai făcut legionar? 

Se uită la mine surprins şi deodată întunecat. Înghiţi ce 
mai avea din debreţin şi murmură stingherit: 

— Mănâncă acolo şi nu mai vorbi prostii. 

Totuşi se gândea la ceva. Îşi lăsă fruntea în jos şi şopti: 

— Ăştia omoară lumea!... Într-o zi au venit şi au luat un 
jidan de la noi din bloc, un doctor... l-au luat apartamentul. 
Cică l-ar fi omorât acolo la puşcărie... Barmanul de vizavi, 
un prieten de-al meu, povestea că un prieten al patronului, 
tot jidan, cu un magazin mare, au intrat peste el în birou şi 
cu pistoalele în mână l-au silit să iscălească un act că le-a 
vândut lor magazinul cu tot ce era în el... 

— Şi? 

— Şi l-au dat afară. Dacă nu iscălea, îl împuşcau... Nu stau 
ei mult, mai adăugă el cu o mohorâtă convingere, nu 
neatinsă de îndoieli: şi dacă totuşi stăteau? Cine să-i 
gonească? Lumea îşi vedea de treabă, umbla pe străzi, prin 
magazine, prin tramvaie... Sau stăteau prin berării ca noi şi 
beau bere. Ce-o să se întâmple? Cum o să trăim? Ce-or să 
facă legionarii? 

Nilă reluă după o lungă tăcere. 

— Să taci din gură, nu mai vorbi de lucrurile astea... 


Şi tăcu el însuşi, gânditor şi posomorât. Avea grijă de mine 
să nu vorbesc cu cineva. 'lăcerea lui era liniştită şi în 
adâncurile ei zăcea o neclintită convingere. 

— Cine face rău unora, n-o să facă şi altora? murmură el. 

Anticarul meu îmi dădu un Război şi Pace în două volume, 
pline de chenare şi prinți desenaţi în câteva linii şi prințese 
care semănau unele cu altele, băgate în text, cu un 
Napoleon strivit de pălărie... Abia citeam un capitol, că se 
termina fără înţeles, aruncându-mă în altul pe care îndată 
ce începeam să-l descifrez., apătea o literă mare înflorată şi 
o prinţesă necunoscută intra în scenă... mon cher prince... 
Austerlitz... drapelul... împăratul Alexandru... Kutuzov... 
Nataşa... Nu înţelegeam nimic... Numele de Tolstoi pe 
copertă îmi amintea de un om cu barbă, despre care ştiam 
că fusese conte... Un scriitor e un scriitor, nu conte... Forţa 
de creaţie nu stă în titluri, Victor Hugo n-a fost nici duce, 
nici marchiz. Jean Valjean nu e prinţ, iar Cozeta nu e 
ducesă... Prinţesa Maria avea moşii, nu-şi smulgea dinţii din 
gura şi nu-şi tăia părul ca să poată trimite bani 
mizerabilului Thenardier. Nici un Javert nu stătea în spatele 
grasului. Bezuhov, care venea şi el la Borodino ca un tâmpit 
şi îi încurca prin prezenţa lui pe tunarii care luptau şi 
mureau eroic pe o colină, alungându-l cu blândeţe: 
„Boierule, nu e de tine aici, pleacă...” (O ediţie a unei 
capodopere din care se taie hălci întregi e o infamie; ca şi 
când ai stoarce-o de viaţa ei secretă şi ai prezenta apoi 
cititorului un cadavru; întâlnirea mea adevărată cu Tolstoi 
avea să se petreacă mai târziu şi suflul epopeic din Război 
şi Pace să-mi amintească de Homer; cât despre Moartea lui 
Ivan Ilici, cu acel lucru din dreapta corpului său pe care îl 
căpătase în urma unei lovituri de un scaun şi care avea să-i 
pricinuiască o moarte lentă însoţită de groaznice chinuri 
morale, aceste chinuri aveau să mi se transmită şi mie 
vreme îndelungată, şi mie mi se părea că trăiam ca Ivan Ilici 
şi eram înspăimântat; cum trăim, unde e lumina vieţii pe 
care Ivan Ilici o descoperă abia când e vârât în sacul 


morţii?; imagine teribilă, moartea ca şi când ai intra cu 
capul în jos într-un sac, în care nu vrei să intri, dar eşti 
împins; prin eliminarea savantă a detaliilor unei vieţi 
meschine, dar care semăna cu a tuturor oamenilor, Tolstoi 
îşi împingea eroul spre tragedie cu vigoarea unei fatalităţi 
inexorabile; niciodată n-aveam sa citesc ceva mai 
zguduitor.) 

Mă enerva şi un zgomot care se auzea prin mica fereastră 
a camerei lui Nilă. Ta-ta-ta-tal Apoi tăcere şi pe urmă iar: ta- 
ta-ta-ta... Am lăsat cartea şi am deschis geamul. Marele 
oraş respira calm, sub un soare şi o lumină rece, vedeam 
cerul senin, spălăcit, puţin înceţoşat de frigul iernii. Alături 
ruinele unui bloc care se prăbuşise din temelii de 
cutremurul din noiembrie, în dreapta o firmă pe vârful altui 
bloc înalt care se aprindea şi se stingea neîncetat: Ja wohl 
(alături era „Cheia Roseti”, punct de reper). Ta-ta-ta! Apoi 
iar: ta-ta-ta-ta! undeva aproape, dar greu de spus unde, 
însă prezent, persistent, misterios... Ce era? 

Cine ne îndeamnă să ieşim? M-am îmbrăcat şi am coborât 
cu liftul. Nilă era jos, în hol, la postul lui şi când m-a văzut 
mi-a făcut un semn hotărât. 

— Stai nabii, aicea, zice, apropiindu-se de mine. Nu ieşi 
afară. 

— De ce? 

Ei, de ce! Să răspundă Nilă precis la astfel de întrebare... 
De ce, de ne ce, nu era bine să ies... Cu frizura ieşindu-i de 
sub şapcă şi cu mâinile în buzunarele pantalonilor, 
îndoindu-se, îmi repetă: 

— Stai nabii aci! 

În clipa aceea zgomotul bizar pătrunse prin poarta de la 
intrare: ta-ta-ta-ta! Apoi imediat: ta-ta-ta-ta! Ta-ta-ta-ta! 

O luai spre ieşire şi Nilă nu mai putu să mă oprească. 
Bulevardul era aproape pustiu. Tramvaiele numeroase care 
treceau pe-aici pieriseră. începui să merg aiurea, la 
dreapta, în paltonul meu ale cărei pulpane fluturau împinse 
de genunchii care se ridicau repede în mers. Îmi cunoşteam 


acest mers care parcă mă târa, înainte, unde-o fi, pe 
marginea pădurilor, a satului, a loturilor cu mirişti pustii, de 
la Mirogşi la Siliştea, noaptea pe întuneric, dimineaţa 
lovindu-mă de tijele de floarea-soarelui, călcând în dovlecii 
de prin porumburi... 

Ajunsei într-o piaţă cu statuie. Piaţa era plina de coloane 
de indivizi în căciuli ţărăneşti, dar şi în şepci de elevi, şi 
indivizi rău îmbrăcaţi, cu paltoane ca ale mele, dar şi cu 
paltoane bune, bine croite pe corp, cu umeri ascuţiţi... Ce 
căutau elevii aceia acolo? Strigau sau cântau... Distinsei 
urlete: Jos nasonii... jos nasonii... Cine dracu erau nasonii 
ăştia? Mă oprii la distanţă, prudent. În clipele următoare 
zării în depărtare, înaintând spre piaţă tancuri, care făceau 
să se cutremure pământul. Pătrunseră în piaţă, intrară 
printre coloanele care răcneau ridicând mâinile în sus, 
ocoliră statuia şi pieriră pe unde veniseră. Auzii huiduieli, 
înjurături: huooo!... huooo!... Şi din nou cântece întretăiate, 
isterice, hărmălaie de glasuri... Camarazi, camarazi, 
încolonarea, mergem spre Piaţa Victoriei... Nu vă temeţi de 
hidra masonică. Aha, va să zică ăştia erau nasonii, masonii... 
Şi iarăşi: ta-ta-ta-ta! De astă dată era aproape, la dreapta. 
O luai într-acolo. Nimic. Tăcere totală. leşii la o răspântie de 
străzi şi paşii mă duseră tot la dreapta. Altă piaţă cu statuie. 
Pustiu. Dintr-o stradă laterală năvăli un om în goană 
împleticită. Căzu şi nu se mai ridică. Mă apropiai de el. În 
cădere îmbrăţişase piatra neagră care acoperea pământul. 
Mustaţa îi înflorise de sânge, care repede se făcu negru 
lângă gura rânjită şi tăcută. Înţelesei că era mort. Şi atunci 
ţâşniră spre direcţia din care venise omul gloanţe care 
făceau fiu-fiu, fiu-fiu şi undeva aproape ta-ta-ta-ta, ta-ta-ta- 
ta... dar gloanţele se opriră în aceeaşi clipă, acest zgomot 
tocat venea de undeva din înaltul clădirilor şi se îndrepta 
într-o direcţie nedefinită, alţi oameni fugeau tropăind şi 
privii îndelung să văd dacă mai cădea vreunul. Nu mai căzu 
şi pieriră pe o stradă laterală. Mă uitam îndărăt spre omul 
mort lângă statuie. Cine îl omorâse? Ce se întâmpla în oraş? 


„Un om mort seamănă cu un animal mort”, gândeam. 
Văzusem cai morţi cu dinţii rânjiţi. O luai tot la dreapta. 

Pe marele bulevard pe care ieşii, printre blocuri, zării în 
depărtare reclama Jawohl. Mersesem în cerc. Un 
restaurant luxos era deschis, se vedeau prin geam oameni 
stând la mese, raşi, eleganţi, cu cravatele la gât... Intrai 
înăuntru şi căldura mă învălui. Tremuram. Trecui printre 
mese, intrai la toaletă... apoi mă uitai în oglindă o clipă, să 
mă recunosc, să iau cunoştinţă de înfăţişarea mea... Revenii 
în restaurant, ocolii mesele şi ieşii prin uşa care se învârtea. 

În bloc, pe „Cheia Roseti”, oameni tăcuţi se strânseseră în 
hol şi se plimbau de colo până colo. Se uitară la mine 
bănuitori când văzură că veneam de-afară. Nilă se apropie 
şi mă luă. 

— Du-te nabii sus şi stai acolo, îmi spuse aproape strigând, 
cu o voce poruncitoare, ca la noi în curte, când ceva trebuia 
imperios făcut, ca la o poruncă fatală, de care trebuia să 
asculţi fără să înţelegi. 

Şi această voce a lui, în care auzeam parcă pe tatăl nostru 
pe vreme de furtună, bă, intraţi în casă, închideţi ferestrele, 
în timp ce trăsnetele spintecau cerul şi ploaia izbea în 
geamuri, mă făcu să înţeleg că marele oraş trăia şi el ceva 
asemănător cu o primejdie şi că trebuia să mă închid în 
odaie şi să închid şi geamurile. 

Mă trezii a doua zi spre prânz, după un somn lung, cu Nilă 
vesel, care intră în odaie şi îmi aruncă pe masă un pachet 
de salam şi o franzelă. 

— Ia, mă, şi mănâncă! 

Parcă ar fi zis: ţi-am spus eu, acuma vezi... mănâncă şi 
taci! Mă uitai la el: adică cum?! 

— Legionarii! murmură. 

— Ce e cu ei?! 

— S-a terminat cu ei. A venit armata şi i-a gonit. 

— Care armată, Nilă? 

Cum care armată?! Armata! Nu ştiam ce e o armată?... Mă 
aşezai la masă şi începui să mănânc. Nu înţelegeam bine. I- 


a gonit de unde? 

— Hi, făcu Nilă. Credeau ei că o să-l dea jos pe general... 

— Au vrut să-l dea jos pe general? 

— Au vrut... 

— Şi? 

— Şi generalul a scos armata şi i-a belit pe toţi... 

— Când Nilă? 

— Azi... 

— Şi nu mai sunt la putere? 

Nilă se îndoi de spinare, îşi vâri mâinile, în buzunarele 
pantalonilor şi nu-mi, răspunse. Semăna cu un cal 
nepăsător care îşi scărpina cu dinţii un genunchi. 

— Nu mai sunt, şopti el parcă cu melancolie. 

Şi după puţină gândire puse mâna pe clanţă. Nu 
înţelegeam. Nu generalul proclamase statul naţional 
legionar la 6 septembrie, când îl detronase pe Carol al II- 
lea? Îi văzusem şi poza într-o vitrină, sau într-un ziar, 
îmbrăcat în cămaşă verde. De ce vruseseră legionarii să-l 
dea jos? Întrebările însă nu-mi stăruiră în minte, ca şi Nilă 
îmi mâneam franzela ca un cal nepăsător... fireşte... cu 
pistoalele lor... Trebuia s-o păţească... Mă miram în clipele 
acelea cum de ajunseseră ei să... Hm!... Şi acum... 
Gheorghe... Megherel... 

Dar nu mă mai gândii nici la Gheorghe şi nici la Megherel. 
Totul fugea parcă cu viteză în urma mea şi gândul mi se 
întorcea înapoi la despărţirea de tata, în acel drum spre 
gară, când îmi spusese că nu mai avea de-aici înainte de 
unde să-mi dea bani de taxe. Mia aceea de lei, cu care îmi 
cumpărasem haine, era, fără doar şi poate, tot ce mai 
putuse strânge. De aceea nici n-o păstrasem. Şi cu ea şi 
fără ea, tot una era, bine că eram îmbrăcat, dacă o să fiu 
dat afară din şcoală, măcar... Taxa era de şapte inii de lei. 
Ce mai conta o mie? Ce-aveam să fac dacă la întâi februarie 
domnul lonaşcu avea să-mi spună că nu putuse aranja nimic 
pentru mine? Cum aveam să-mi urmez eu liceul în 
particular dacă nu-mi luam capacitatea şi apoi şi după 


aceea, o să fac, unde să lucrez? Fiindcă Nilă mă ţinea la el 
ştiind că o să plec şi nu c-o să rămân. Vorba lui Ilie: nu era 
bancher. 

Directorul lonaşcu însă nu mă chemă la el până la sfârşitul 
anului şcolar, an pe care îl petrecui în amorţeală şi 
aşteptare. După-amiezile ieşeam în oraş fără învoire şi 
portarul se învăţa cu mine văzând că nu păţesc nimic, îmi 
deschidea poarta din curte cu o mică ezitare (îi aduceam 
din când în când câte un pachet de „Mărăşeşti”), ieşeam şi 
eram dus. Într-o duminică trecui pe la Gheorghe al lui 
Costică brutaml curios să văd dacă nu pâăţise ceva. Nu 
păţise. În timpul rebeliunii fugise de la sediu, îmi povesti el, 
şi fugise la timp, fiindcă a doua zi toţi cei de-acolo fuseseră 
omorâţi sau prinşi de armată şi băgaţi prin puşcării. Acum 
lucra la Uzinele Centrale Bucureşti (U. C. B.) tot ca şofer. Ce 
făcea, îl întrebai. Nu-mi răspunse, se feri. Păstra încă pe 
chip urmele spaimei prin care trecuse în acele zile, se uita 
într-o parte, nu întru totul sigur că primejdia nu-l mai 
pândea şi n-avea să fie şi el prins şi închis. Cică la U. C. B. îl 
chestionaseră: „Ai fost legionar?” „Am fost!” „Ai luat parte 
la rebeliune?” „N-am luat.” „le angajăm, dar dacă se 
dovedeşte că ai luat, dacă te caută armata, nu răspundem.” 

Armata ne căutase şi pe noi în şcoală, care îşi deschisese 
cursurile normal îndată după sărbători şi nu aşa cum 
spusese Dobrinescu, că adică o să fie închisă până la întâi 
februarie. Absența mea însă nu fu observată, nici măcar 
subdirectorul Lascăr nu-mi spuse nimic. A doua sau a treia 
zi după rebeliune, mi se povesti, intraseră prin clase militari 
cu căşti de oţel pe cap şi făcuseră percheziţie pipăindu-i pe 
fiecare dacă n-au pistoale, căutară şi prin bănci şi pe sub 
saltelele din dormitoare. Nu găsiseră nimic. Pedagogul 
verde, care înființase în şcoală „frăţiile de cruce”, dispăruse 
şi nu se mai întorsese. Nimeni nu spuse nimic elevilor care 
fuseseră recrutaţi, îşi vedeau de învăţătură ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Blândul Bădilă, care fusese şeful frăţiei 
de cruce din clasă nu fu certat de nimeni, profesorii îl 


simpatizau mai departe pentru inocenţa şi mai ales pentru 
efortul lui de a răspunde bine la lecţii, căci învăţa greu, dar 
se străduia şi asta place profesorului, căci cine se 
străduieşte are şansa de a reuşi, spre deosebire de cei mai 
inteligenţi, dar şmecheri şi puturoşi, care cine ştie ce vor 
ajunge în viaţă... (Bădilă a ajuns în cele din urmă învăţător, 
s-a căsătorit şi a avut şi un copil, a murit însă de tânăr, de o 
tuberculoză galopantă.) 

I-am spus lui Gheorghe că atunci imediat după rebeliune a 
fost pericol să fie prins, când armata îi căuta peste tot (şi îi 
povestii cum căutaseră şi la noi în clasă) şi dacă până acum 
nu l-au căutat, a scăpat. 

— Aşa zice şi nevastă-mea, răspunse el, dar fără ca urmele 
acelei nelinişti să-i piară de pe chip. 

— Şi Megherel? zic. 

— Pe Megherel l-au prins! Sau a fugit el, nu ştiu unde, 
fiindcă l-am căutat de câteva ori pe acasă şi nu l-am găsit. 

— O fi scăpat şi el, cine ştie, zic, ca să-l fac să-şi ia gândul 
de la toate astea. 

Dar nu şi-l lua. Avea şi de ce. De unde să fi ştiut el în ce se 
băgase atunci când se luase după Megherel? Ca şi 
Megherel însuşi care îl atrăsese? Poate cineva să ne 
avertizeze de pericolele acestei lumi? Zici că sunt normale, 
vin oameni mari la putere, nu vine fitecine şi crezi că nimic 
rău nu se va întâmpla... De ce să se întâmple? E cineva 
nebun să le facă ceva oamenilor, aşa degeaba? Carol al II- 
lea desfiinţase partidele, foarte bine făcuse, prea mare 
tămbălău cu tot felul de alegeri şi pe urmă nici nu se făcea 
bine guvernul, că şi cădea... Atunci ce rost mai aveau 
alegerile? Dar şi regele ăsta trăia ca un neruşinat cu o 
ţiitoare în văzul lumii, curva Elena Lupescu. Şi fusese 
detronat! Foarte bine! Mai multe nu ştiam despre domnia 
lui Carol al II-lea, dacă era vinovat sau nu de ciopârţirea 
țarii, dacă dăduse sau nu dăduse ordin să cedăm fără luptă. 
Meseria de rege nu e lipsită de riscuri. Gândeam, desigur, 
ca şi Gheorghe şi Megherel, că bine i-au făcut că l-au gonit, 


dar şi bine era dacă îl judecau ca pe Louis Capet şi îi tăiau 
capul... Nu eşti rege să jefuieşti ţara, porţi răspunderea şi 
eşti dator, când vezi că nu mai eşti în stare s-o conduci şi s-o 
aperi de pericole, să pleci din timp, să laşi pe alţii mai 
îndrăzneţi şi care o pot feri de primejdii... Şi pe urmă la 
putere venise un general... Şi îmi amintii de bâlbăielile lui 
Gheorghe din berărie... Regele Mihai îi luase locul lui tat- 
său... era şi el legionar, din moment ce domnea peste o ţară 
legionară... Generalul... Ce, un general era o glumă...?! Şi 
apoi deodată rebeliunea... Ce vină aveau Gheorghe şi 
Megherel? Se angajaseră şi ei şoferi... Gheorghe vindea 
braga şi... asta nu era o meserie... Putuse şi el să se însoare 
cu o fată mai bună abia după ce îşi luase carnetul... 

— Când ţi-ai luat tu carnetul, Gheorghe? îl întrebai. 

— Prin iulie anul trecut, zise el surprins. De ce mă întrebi? 

— Şi unde lucrai? 

— La Gagel... 

— A, zic, la pâine. Şi de ce ai plecat de-acolo? 

Gheorghe întârzie să răspundă. Vroiam să-l mai întreb 
dacă Megherel era legionar făcut înainte de 6 septembrie, 
sau după. Gheorghe se făcuse după. Dar nevastă-sa ne 
chemă la masă afară, în altă cameră, care era de fapt 
bucătăria micului proprietar al acelei curţi, gătise acolo şi 
ne aşezarăm să mâncăm. Acele baclavale de care îmi 
vorbise Gheorghe astă toamnă, când nu venisem, apăruseră 
iar, pesemne că în fiecare duminică vânzătoarea de 
cofetărie le aducea soţului ei, acasă. La sfârşit ne servi 
cafele. Între timp femeia născuse, dar nu văzusem copilul şi 
o întrebai unde era. 

— Cum unde, se miră ea, nu l-ai văzut în odaie? Doarme în 
pătucul lui. 

Nu văzusem pătucul. Femeia îşi aprinse un ciubuc şi 
începu să fumeze liniştită. După naştere se calmase şi parcă 
nici nasul nu-l mai avea aşa mare, poate din pricina 
pieptănăturii, atunci părul castaniu îi cădea bogat pe lângă 
obraji, acum îşi eliberase chipul ridicând părul într-un coc. 


Îi stătea mai bine, da, iată, nasul arăta obişnuit, ca orice 
nas. Observând poate privirea mea de simpatie mi se 
adresă şi mă întrebă dacă am fost pe la ţară şi ce mai fac 
socrii şi cumnatele ei. Îi răspunsei că n-am fost. 

— Noi vrem să ne ducem, dar nu acum, încolo spre 
primăvară, o să luăm şi copilul. 

Nu mai avea deci nimic cu noi ăştia de la ţară, cum mi se 
păruse data trecută. Mă întrebă cât am dat pe costum, îi 
spusei cât şi de unde îl luasem, ea spuse ieftin şi că îmi 
stătea bine, nu ca ăla vechi, în care arătam parcă... Şi râse 
şi râsei şi eu... Gheorghe însă nu râdea. Şi atunci renunţai 
să-l mai întreb cum ajunsese el de la Gagel la sediul 
Legiunii, observasem că evitase să-mi răspundă. Cum să fi 
ajuns? Tot prin Megherel, prin cine altul? 

Nu păţi nimic Gheorghe, dar în aprilie fu încorporat. 
Despre Megherel află de la cineva şi îmi spuse şi mie că nu 
fusese prins, dar nici în ţară nu mai era, fugise chiar atunci, 
în zilele reprimării Legiunii, peste hotare, cu alţi şefi 
legionari. Megherel era şi el un astfel de şef? Gheorghe 
dădu din umeri. Nu credea, dar era desigur legat de unii 
dintre ei, care îl scăpaseră, cum scăpaseră şi ei, cu ajutorul 
nemților. Îl întrebai atunci pe Gheorghe de ce nemţii, de 
care Legiunea era legată, nu-i sprijiniseră pe legionari în 
timpul rebeliunii? 

— Care nemți? zise Gheorghe mirat şi înţelesei că nu ştia 
că încă din toamna trecută se vorbea că generalul adusese 
în ţară instructori germani pentru armata română. Sau 
poate ştia, dar nu vedea nici o legătură între nemți şi 
legionari. Eu însă ştiam, citisem într-un ziar, la Cristur- 
Odorhei, în '38, procesul lui Codreanu, în care era acuzat 
de legături între organizaţia sa şi Germania lui Adolf Hitler 
şi cum spusese el că a doua zi după ce avea să ia puterea, 
România va fi alături de Germania. Fusese condamnat la 
zece ani închisoare, dar Carol dăduse ordin să fie omorât 
după proces... Legionarii luaseră puterea, România era 
alături de Germania şi totuşi... Fuseseră înlăturați, de ce 


Hitler nu-i apărase? Habar n-avea Gheorghe de toate astea, 
dar nici eu nu înţelegeam. 

Luai note proaste la toate examenele, dar reuşii să-mi iau 
totuşi examenul final de capacitate, adică de terminare a 
patru clase normale, după care puteam urma cursul 
superior. Media generală 6,26, iar la purtare 6. Şi totuşi 
până atunci foaia mea matricolă, după care mi se înmâna o 
copie, arăta note mari, între 8 şi 10, în cei trei ani anteriori, 
iar la purtare 10. Domnul Lascăr îmi dăduse acel 6 la 
purtare, dar nu mai îmi păsa... 

Şi părăsii şcoala. 

Cine ghidează paşii unui tânăr? Unde mi-am dus eu 
lucrurile? Fiindcă ştiind că aici n-o să mă mai întorc, îmi 
luasem cărţile, caietele cu însemnări, plapuma dintr-o 
pătură violetă, dar cu nasturi şi cearceafuri făcute de 
surorile mele Miţa şi Ilinca, şi unde le dusesem, pe unde 
umblasem cu ele? Fiindcă Nila între timp plecase de la Bloc 
Algiu... Dădui de el pe strada Cărămidari, dar cine îmi 
spusese unde stă? Lucra acum la Fabrica de lânărie, pe 
strada Lânăriei, dar ce făcea acolo? Am dus lucrurile la el? 
Desigur, lunile care au urmat m-au găsit la el. Dar ce-am 
căutat eu în zilele următoare pe Şerban Vodă? Tocmai în 
faţa unui afiş pe care scria că se angajează tineri pentru 
deschiderea şantierului C. F. R. Fierbinţi...?! Doritorii se vor 
prezenta chiar azi la sediul cutare din Şerban Vodă. Mă 
uitai la dată. Azi era chiar azi, luna iunie, ziua aceea, iar 
clădirea sediului era chiar acolo. Cum de nimerisem? Am 
citit din nou afişul... Tineri... Nu eram eu tânăr? Era pentru 
mine acel afiş. 

— Mergem? auzii o voce alături. 

A, Niculescu, un coleg... Un ins mititel, isteţ, insinuant şi 
cam ticălos, dar familiar, apropiat, săritor. Fura în clasă şi în 
dormitor stilouri, cărţi şi chiar flanele, zicea că sunt ale lui, 
dar era un consens, când îl prindeam îi trăgeam pumni în 
cap, el răbda, nega în ciuda evidenţei şi noi îl iertam tocmai 
fiindcă ştiam că e hoţ, rămânea între noi, nu-l reclama 


nimeni. O dată a purtat pantofii altuia câteva săptămâni. 
Păgubaşul năvălea asupra lui, era târât pe jos, bumbăcit 
zdravăn, dar pe urmă se ridica, răspundea la înjurături, 
mereu cu un surâs şi o sclipire vicleană în ochii lui care se 
înecau parcă în sudoare. Nu învăţa nici bine, nici prost, 
făcea parte din galeria de tipi ai clasei, el era hoţ, altul era 
gras şi onanist, Tănase era tocilar, Enache era uriaş, afabil, 
Ene avea tot timpul ochii cât cepele, Amuza misterios, avea 
aerul să ne spună că el ştia secrete mari, vorbea puţin dar 
în doi peri, echivoc, impenetrabil. Bârzoi era complexat, 
râdeam că era scos mereu la vioară de un profesor care 
când deschidea catalogul dădea peste numele lui: Bârzoi, 
şoptea şi Bârzoi ieşea din bancă disperat şi ne chinuia 
îndelung urechile cu scârţăiturile viorii lui... habar n-avea, 
dar nu ştiam ce avea cu el ştersul şi bizarul profesor, îl 
scotea numai pe el şi voia cu tot dinadinsul să-l înveţe, îl 
sfătuia, îl corecta, îl punea s-o ia de la cap, era numai un 
dialog al lor, al cărui sens ne scăpa, uneori suna clopoţelul 
şi tot nu-l slăbea... Bârzoi se întorcea în bancă cu sticliri de 
ură în priviri la adresa tuturor, în timp ce din clasă se 
auzeau stigăte, Bârzoi, Bârzoi, şi profesorul ieşea pe uşă ca 
o fantomă fără chip şi formă. 

— Ce e, Niculescule, îl întreb, ce cauţi aici? 

— Ne angajăm? zice. Şi tu vrei să te angajezi? 

— Dar tu nu te duci acasă? 

— Care casă? zice. 

A, da, crescuse într-un orfelinat, sigur, nu voia să se 
întoarcă acolo. I-am răspuns că ne angajăm, dar ne 
angajează? 

— Mergem şi vedem. 

Erau mulţi băieţi în faţa acelei clădiri care dăduse anunţul, 
dar nu aveau studii şi un ins simpatic, blond, foarte tânăr, în 
costum sport, cu pantaloni care se terminau sub genunchi, 
cu pantofi cu talpa dublă, ars de soare, ne angaja pe noi doi 
şi încă doi domni bătrâni pentru mine, pe unul îl chema 
Jumanca, pe celălalt Ionescu, patru inşi... Trebuia să ne 


prezentăm a doua zi dimineaţa la acelaşi sediu şi să plecăm 
la Fierbinţi. Ce vom face acolo? Ce vom fi? Blondul ne spuse 
doar atât: vom lucra cu el. Era perfect. Cu un asemenea 
bărbat deschis, simplu, tânăr aproape ca şi noi, nici nu mai 
era nevoie să ştii ce vei lucra: era clar, n-aveam să dăm cu 
târnăcopul. 

Am semnat câte-o cerere de angajare, vagă, „în serviciul 
şantierului Fierbinţi” şi am plecat. A doua zi dimineaţa un 
camion ne-a dus în comuna Fierbinţi, unde de îndată am şi 
găsit un coleg dintr-a opta, care m-a luat, pe mine, nu şi pe 
Niculescu, la el. Legătura cu şantierul avea s-o facă domnul 
Jumanca, să ne anunţe când vine inginerul, căci blondul 
care ne angajase era inginer, şi să începem lucrul. 

Dar el veni curând... Stăteam toată ziua de vorbă cu acest 
coleg despre filosofi pe care îi citisem sau nu-i citisem, ne 
ameţeam pronunţând cuvinte mari şi gânduri incoerente, 
ore întregi, plimbându-ne prin sat (comuna era întinsă, 
avea chiar edificii impunătoare) şi pe câmp, prin cimitir şi 
uliţe cu pomi încărcaţi cu fructe... Voltaire... Da, Voltaire... 
Fichte... A, Fichte... Leibniz... Fenelon, da, educaţia 
fetelor... Candide... Micromegas. Câteodată ne opream şi 
rămâneam nemişcaţi unul în faţa altuia, cu mâna la bărbie, 
reflectând... Voltaire e mai larg, el nu considera că trăia în 
cea mai buna dintre lumi, în timp ce Leibniz... Da, Leibniz 
simţea că lumea e imperfectă în eternitate şi atunci 
considera prezentul lumii în care trăia drept cel mai bun. 
Avea dreptate. Ba nu, Voltaire avea dreptate! Ba nu, 
Leibniz, Tout est pom le mieux dans le meilleur des mondes 
possibles... Oui, mais... 

Eram invitaţi de domnişoarele satului, eleve sau studente 
care ne serveau cafele în odăi mari şi răcoroase, încărcate 
cu mobile de nuc şi covoare pe jos şi pe pereţi... Ne arătau 
albume elegante, pline chiar eu fotografii cu ofiţeri supli şi 
doamne în floarea vârstei, care fuseseră rude sau prieteni 
sau bunici dispăruţi de pe această lume. 


Nu ştiam nici când adormeam nici când mă trezeam. Cred 
că a mai trecut o săptămână până a venit domnul Jumanca 
sa mă anunţe să mă prezint la biroul şantierului. Acolo 
credeam că o să-l găsim pe inginer, dar era un funcţionar 
care ne puse să semnăm o hârtie mare cât un cearceaf şi ne 
dădu fiecăruia câte-o mie de lei. Tot el spuse că de-aici 
înainte aveam să dorm şi eu în acea clădire, ca şi ceilalţi, iar 
în ceea ce privea masa, era un cârciumar mai încolo, unde 
puteam să mâncăm zilnic. O mie de lei fără să fi făcut 
nimic... Nu era glumă, eram cineva. Niculescu îşi cumpără 
un pachet de ţigări şi îmi dădu şi mie. Nu fumam, dar 
aprinsei totuşi ţigarea şi în câteva zile cumpărai eu însumi 
un pachet de la cârciumar. În schimb îmi dispăru cămaşa 
mea cea mai bună. Îl luai la rost pe Niculescu, dar el se jură 
pe mă-sa pe care n-o cunoştea că nu el mi-o furase. Nu-mi 
trecu prin minte să-i caut în geamantan, mă scârbii de el şi 
îmi cumpărai de la magazinul din comună alta. 

În sfârşit blondul inginer sosi într-o bună dimineaţă şi ne 
luă cu el pe câmp. Nu era nici un şantier, urma să se 
deschidă. Ne dădu să ducem în spinare nişte scule, alţi 
oameni veneau cu ţăruşi, ajunserăm la câmpie întinsă. 
Inginerul bătu un ţăruş colorat, aranja trepiedul şi ne 
trimise în depărtare cu alţi ţăruşi. Ne spuse să ţinem unul 
în mână. El se aşeză în faţa trepiedului ca un fotograf, se 
uită printr-un aparat de ochire şi începu să ne facă semn cu 
mâna: mai aşa! mai la dreapta! Mai la stânga... acolo! 
Înfigeţi ţăruşul! Aveam un ciocan, băturăm ţăruşul. Pe urmă 
veni spre noi cu toată aparatura, cu domnii Jumanca şi 
Ionescu cărând acea aparatură şi noii ţăruşi şi ne trimiseră 
iar în depărtare, în urma noastră domnii Jumanca şi 
Ionescu trăgeau o sfoară de la un ţăruş la altul. lată pentru 
ce fusesem angajaţi... 

La masă domnul Jumanca citea ziarul şi îl comenta, 
spunând că generalul ăla Degaule (aşa pronunţa, cum se 
scrie) continua lupta contra nemților, dar în zadar, fiindcă 
acum Rusia se va prăbuşi (între timp intrasem în război 


alături de nemți împotriva Rusiei) şi Hitler o să invadeze 
Anglia şi o să pună mâna pe generalul ăsta nebun, Degaule. 
Eu râdeam şi domul Jumanca se uita urât la mine, de ce 
râd... 

Curând, în urma noastră apărură oameni care începură să 
sape. Noi eram departe, făceam în fiecare zi kilometri dus şi 
întors. Domnii Jumanca şi Ionescu stăteau mereu cu 
inginerul şi într-o zi ne spuse că nu mai era nevoie de noi 
doi, dacă vrem putem să ne întoarcem înapoi acolo unde se 
săpa şi să ne angajăm ca pontatori. Între timp mai primisem 
câte o mie de lei. 

Ne întoarserăm înapoi... Ce era un pontator? Niculescu 
îmi explică: unul care ţine socoteala orelor de muncă ale 
altora. De unde dracu le afla, aşa mic cum era? În orice caz 
n-avea încă optsprezece ani, dar ai fi zis că are douăzeci şi 
cinci după felul insidios cu care cuvântul lui intra şi ieşea 
din lucruri, cunoscându-le toate feţele, şi după felul 
bătrânicios cum îi fugeau privirile, fără să comunice de 
îndată ce vedea. Îi dădeam pumni în spinare să vorbească, 
să răspundă când îl întrebam: „Cum dracu ai ajuns tu în 
şcoală? De învăţat înveţi prost, hoţ eşti şi ai şi bursă ca 
Dobrinescu!” Îşi arăta dinţii într-un surâs încremenit, încă 
inocent, şi nu zicea nimic. Pentru fete nu manifesta nici un 
interes ca şi când le cunoştea el, ştia câte parale fac. „Iu, să 
ajungi învăţător? exclamam eu furios (învățătorii mei 
fuseseră inflexibili, nu alunecoşi cum era el). Şi cum să 
pedepseşti tu un copil care a şterpelit ceva? Nici n-o să-l 
pedepseşti, o să râzi în sinea ta şi o să faci din ei oameni 
după chipul tău, dacă n-or să te ia ţăranii la goană cu 
ţapoaiele! Sau te pomeneşti că o să le ţii discursuri şi ei or 
să se uite uluiţi în gura ta ipocrită?” „Nu sunt ipocrit, zicea, 
surâd sincer, dar nu râd ca tine de domnul Jumanca. Din 
pricina ta or să ne dea afară pe-amândoi, o să-i spună 
inginerului că suntem derbedei...” 

Uite că se adeverise această prezicere a lui, dar nu se 
gândea să-mi reproşeze. Poate că nu era adevărat? Poate că 


într-adevăr nu mai era nevoie de noi? Soarele de iulie ne 
bronzase, începuse să ne placă ceea ce făceam şi iată, eram 
trimişi înapoi, să... 

— Ne pricepem noi să fim pontatori? îl întrebai. 

— Învăţăm repede, răspunse el liniştit. 

Câteva ore rătăcirăm printre muncitori neştiind cui să ne 
adresăm. Pe cine întrebam, dădea din umeri. Dar ce 
muncitori ciudaţi. Unii cu ochelari, cu cămăşi de mătase pe 
ei, cu ceasuri la mână, unii tineri, alţii încărunţiţi... Dădeau 
cu târnăcopul, ridicau terasamentul de-a lungul acelei sfori 
întinse de domnii Jumanca şi lonescu. Aveau bocanci noi în 
picioare, pantaloni eleganţi. 

— Sunt jidani! îmi şopti Niculescu. 

Ia uite! Formidabil! De unde aflase şi asta? Şi tot el îmi 
spuse că jidanii ăştia nu veniseră acolo de bunăvoie, ci... Şi 
râse... adică erau aduşi cu forţa? Desigur! Deşi legionarii 
fuseseră beliţi, ăştia tot nu scăpau. 

Găsirăm până la urmă un domn care ne spuse că pontatori 
nu putea să ne angajeze, n-aveau nevoie, dar dacă vroiam 
să câştigăm un ban putea să ne angajeze la nivelare, adică 
nu chiar la lopată şi la târnăcop, ci - şi ne arată - cu un fel 
de mai să tasăm pământul pe care îl săpau şi îl aruncau 
ceilalţi şi peste care urma să se pună pietrişul şi traversele. 
Nu trebuia lovit cu acel mai, ci doar ţinut de coadă drept, ca 
pe un bătător de putinei de lapte şi îndesat cu el pământul 
deja fărâmiţat de alţii. Nu, spusei. Dar Niculescu, cu ţigarea 
în gură, puse mâna pe un astfel de mai şi de îndată începu 
să lucreze. Era mic, bătătorul de pământ era cât el. Dar îl 
mânuia cu pricepere, în secunda în care îl luase în 
stăpânire şi învățase ce are de făcut. Îmi întoarse spatele, 
din clipa aceea nici nu se mai uită la mine. Mă îndepărtai, 
lăsând în urmă târnăcoape care se ridicau în aer, braţe care 
aruncau, şir nesfârşit de oameni peste câmpia fără margini. 
Îmi stăruia în minte chipul viclean al lui Niculescu, care se 
pierduse în marea de oameni. Se pierduse?! Ceva îmi 
spunea că nu rămânea el acolo să facă la nesfârşit munca 


aceea, printre acei inşi pe care îi recunoscuse atât de rapid 
cine sunt. Un gând care îmi scăpa îl determinase să 
rămână. Ce gând? N-aveam să-l mai aflu. 

Câteva ore mai târziu un camion al şantierului mă ducea 
pe platforma lui înapoi la Bucureşti. Aveam o mie de lei în 
buzunar şi mai trebuia să primesc una de la C.E. R. (aşa 
credeam), un timp incalculabil de libertate mă aştepta în 
marele oraş. Zburam, iar zdruncinăturile camionului îmi 
sporeau sentimentul de triumf care mă stăpânea. Ce, fusese 
rău? Câştigasem... Era soare bolta cerului, spre care îmi 
ridicam privirea, era fără cuprins, vântul îmi biciuia faţa, 
drumul fugea în urmă cu viteză. 

Aveam în minte un gând: unde puteam eu lucra cel mai 
bine? În preajma cărţilor, bineînţeles, să am salariul meu 
lunar, să mă întorc acasă şi să mă apuc să învăţ, să-mi dau 
examenele în particular, la un liceu şi pe urmă să urmez la 
universitate, încă opt ani de studii şi îmi luam licenţa în 
litere la douăzeci şi şapte de ani. Era prea târziu? 
Nicidecum! Dar uitam că era război şi că în '43 trebuia să 
fiu încorporat. în '43? E, he! Până atunci războiul... cine 
ştie... 

Pe Cărămidari am găsit uşa încuiată. M-am dus la Fabrica 
de lânărie, l-am chemat pe Nilă la poartă şi i-am cerut 
cheia. L-am întrebat ce făcea el acolo? A dat din cap şi din 
umeri: făcea el ceva, avea o leafă, n-a vrut să-mi spună, dar 
era puţin încurcat. 

— Vezi, zice, că în zilele astea vine Veta... hî, unde să stai şi 
tu... 

I-am răspuns că nu e nimic, o să dorm pe jos. Nu m-a 
întrebat nici unde fusesem două luni, nici ce gânduri aveam 
rămânând la Bucureşti (îi spusesem că la şcoală nu mai mă 
puteam duce), nu era ca Ilie, să mi se bage în suflet... 

Veta a venit, dar curând a plecat, s-a întors la ţară unde îşi 
lăsase copilul. Curând după plecarea ei plecă şi Nilă. 

— Vezi, mi-a spus într-o dimineaţă. 


Era îngândurat ca de obicei, absent cu alţii dar nu cu sine. 
Mi-a şoptit: 

— Mă duc în concentrare. 

Simplu, parcă mi-ar fi spus un lucru obişnuit, firesc şi fără 
implicaţii pentru soarta lui. A adăugat că odăiţa era plătită 
pe trei luni, puteam să stau, proprietarul ştie... Nu era 
scumpă chiria, un pol pe lună, după trei luni trebuia să plec 
sau s-o plătesc mai departe... 

— Bine, Nilă! 

Lucruri aveam, o plapumă, cearceafuri, restul, care era al 
lui, avea să vină Veta să le ia. Dar al cui era patul? Al 
proprietarului. Şi Nilă mi-a întors spatele şi a luat-o cu pas 
vioi spre poartă. Credeam că o să revină să-şi ia la 
revedere, fiindcă plecase fără să-mi spună un cuvânt mai 
mult, fără un gest, fără o privire care putea ţine loc de 
despărţire. Nu s-a mai întors niciodată, regimentul lui 5 
Dorobanţi din Giurgiu intra în foc şi Nilă avea să moară un 
an mai târziu pe frontul rusesc. 

Cu o mie de lei în buzunar mă simţeam la adăpost. Cu încă 
o mie pe care aveam s-o mai primesc de la C. FE. R. puteam 
să mă bucur de libertatea mea multă vreme şi între timp să- 
mi caut un post. Gândul îmi mergea spre o bibliotecă, să fiu 
deci bibliotecar, să mă înscriu la un liceu şi să-mi realizez 
planurile, care erau atât de simple încât nici un nor nu-mi 
turbura zilele. Deocamdată eram absorbit de lectura unui 
mare roman, în trei volume, Casa de lut de Pearl Buck şi 
Mama, de aceeaşi autoare şi de un volum de mitologie 
greacă, pe care vroiam să-l asimilez în întregime, căci 
istoria Greciei antice mă prinsese încă din clasa întâia, mă 
pasiona. 

La anticar (acest anticar se afla într-o mică piaţă nu 
departe de Cheiul Gârlei, într-un mic pavilion numit Casa 
anticarilor, erau vreo şase, nici acum nu ştiu cum îi zice, un 
oraş nu-l cunoşti bine nici dacă locuieşti în el zeci de ani) 
întâlnesc într-o zi, pe cine? Diaconescu! Cea mai 
proeminentă figură din Şcoala normală de la Cristur- 


Odorhei, elev pe clasa opta, puternică personalitate, 
respectat de toţi profesorii, îi dădeau zece fără să-l e- 
xamineze, fiindcă ceea ce ştia el depăşea mult manualele, 
era inutil să-i pui acestui băiat întrebări. 

— Domnul Diaconescu! Ce e cu dumneavoastră aici? l-am 
întrebat eu. Nu sunteţi învăţător? 

Mă cunoştea. Deşi doar pe clasa a treia, elevi dintr-a opta 
veneau la mine să le fac o lecţie model. Tema lecţiei. 
Introducerea. Expunerea subiectului. încheierea. Tema 
aceea trebuia formulată în scris, şi când era vorba de 
literatură nu era o glumă. Pugşi în situaţia de a urmări o idee 
(şi mai târziu, în viaţa literară, am cunoscut scriitori 
talentaţi şi vânjoşi, cu sevă în ei, dar care chiar dacă ar fi 
mers aiurea şi s-ar fi izbit cu capul de un copac, după cum 
spusese la un moment dat tot unul dintre ei, tot n-ar fi găsit 
o idee) veneau la mine cu manualul pe care nu-l înțelegeau 
şi mă rugau să le fac eu lecţia; şi le-o făceam. Şi Diaconescu 
aflase şi ne împrietenisem. 

Era un ins mic de statură, totdeauna bine îmbrăcat, matur 
înainte de vreme, destinat unui viitor strălucit... Ce căuta el 
la Casa anticarilor? M-am uitat la el. Costum impecabil, 
pantofi bine lustruiţi, stăpânire de sine de bărbat precoce, 
ironie spusă cu întoarcerea capului într-o parte, să vadă şi 
alţii comedia, sau valoarea ignorată. 

— În aceste timpuri, zise, când Europa e turbure, Portrete 
lirice de domnul Ion Pillat ne asigură de permanenţa 
poeziei. 

Şi îmi arătă orgolios volumul pe care tocmai îl găsise şi îl 
cumpărase. 

Mă întrebă ce fac în Bucureşti. 

— Bine, zic, şi i-am dezvăluit gândurile necomplicate care 
stăpâneau viaţa mea. 

El mă ascultă atent, îmi spuse că planul era realizabil dacă 
îl urmăream cu perseverenţă şi continuitate, cum spunea 
adolescentul lui Dostoievski şi mă invită pe la el. 


Locuia, ce întâmplare, pe-aproape de Cărămidari, într-o 
odăiţă însă mai luminoasă şi mai bună decât a mea, cu 
chiuvetă şi lumină electrică. 

— Întâi, zise, să mâncăm (între timp se făcuse seară). 
Poeţii mâncau şi ei, continuă punând cartea lui Pillat pe 
noptieră. Nu ştim încă prea bine ce făcea Eminescu, cum îşi 
lua micul dejun, unde îşi lua prânzul şi cu cine. Vorbesc de 
viaţa lui cotidiană. Exemplarele deosebite ale speţei noastre 
ne interesează în cele mai mici amănunte... Dar romanul pe 
care l-a scris domnul Cezar Petrescu despre poetul nostru 
cel mai mare e neinspirat, nu se vede geniul, fiindcă asta ne 
interesează. 

În timp ce vorbea pusese masa şi aprinsese o lampă de 
petrol de gătit. Avea ciorbă, mâncare de zarzavat cu carne, 
un fel de ghiveci măcelăresc, salată de vinete, brânză şi unt. 
L-am întrebat cine îi găteşte. 

— Eu, mi-a răspuns el dând capul într-o parte, ironic la 
adresa cui l-ar dispreţui şi nu fără mândrie. Cei mai buni 
bucătari sunt tot bărbaţii, aici la Bucureşti, în lumea 
civilizată. Numai ţăranii consideră că bucătăria e treaba 
muierii şi tot ce face în acest sens un ţăran ţine de 
măcelărie: taie un porc, un vițel... 

Avea dreptate şi am râs. 

— Deci liceul în particular, a continuat el cu o voce 
scăzută, dar limpede, foarte bine, eu sunt funcţionar la U. C. 
B. („iarăşi U. C. B.! am exclamat în sinea mea, U. C. B.-ul 
ăsta e o adevărată salvare pentru toată lumea”), dar am 
intrat greu şi numai fiindcă am avut faţă de alţii avantajul 
studiilor. La toamnă mă duc la postul meu, sunt învăţător, 
dar în timpul vacanței am vrut să câştig nişte bani, pentru 
sora mea, care e şi ea la liceu, pe clasa a cincea. Să-ţi arăt. 

Şi se duse şi trase de sub pat un cufăr, îi deschise capacul 
şi îmi arătă un teanc de bani. 

— Într-adevăr poţi învăţa liniştit dacă găseşti o slujbă, 
continuă el invitându-mă la masă. 


Ciorba era excelentă, de mult nu mai mâncasem ceva aşa 
de bun. În internat numai foamea ne împiedica să ne dăm 
seama cât de infectă era mâncarea. Din mia mea făceam 
economie, mâneam numai pâine cu roşii şi adesea un corn 
cu lapte. 

— Îţi cumperi ca mine o lampă cu gaz, un tacâm şi două 
farfurii şi îţi faci acasă. Piaţa te învăţ eu, mergi cu mine 
mâine după masă să vezi ce să cumperi şi cum să te 
tocmeşti. 

Cărţi avea puţine, în franţuzeşte, Valery, Mallarme, 
Baudelaire (şi o traducere a acestuia de Serban Bascovici). 
Am uitat de Portretele lirice ale domnului Pillat şi am citit 
din Baudelaire, întâi din original, apoi tălmăcirea lui Şerban 
Bascovici. Nu citisem până atunci nimic din. poetul francez 
şi auzind Stârvul, Spleen, Albatrosul, Corespondenţele, am 
avut un şoc. Citisem Villon, cu dicţionarul în mână şi după 
ce îl descifrasem îl recitisem luni de zile, prizonier total al 
celebrelor Balade. După Eminescu era al doilea poet care 
mă făcea să simt că poezia e un miracol care ne scoate din 
efemer şi ne face să ne simţim eterni. Şi tatei îi plăcea 
poezia... Coşbuc... Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă 
codrului de ea? 

O auzise la şcoală, recitată de copii la sfârşitul anului şi 
adesea repeta aceste versuri, a căror imagine simplă îl 
făcură să aibă o idee a ceea ce înseamnă un om în mijlocul 
omenirii. Şi acum, iată, un altul care putuse scoate astfel de 
accente contemplând cu iubita de braţ un stârv plin de 
viermi. Iluminarea din final în care poetul afirmă că deşi 
iubita lui va ajunge ca acel stârv, el va păstra în suflet 
spiritul descompusei sale iubiri, m-a făcut să tresar. Da, iată 
ideea genială care salvează o formidabilă descripţie care nu 
promitea nimic bun şi cum nu există un univers deosebit al 
poeziei, iar altul separat, nepoetic, vulgar... Un stârv! Şi 
cum a ţâşnit scânteia divină din sufletul poetului! Atunci am 
înţeles şi n-am uitat că se poate scrie despre orice, că un 
om, un animal, un mediu social, un lucru au în conştiinţa 


artistului o importanţă egală. Să scrii despre bufniţe!... Ce 
se putea scrie? Că sunt prevestitoare de rele? O idee 
comună. Baudelaire descoperea că ele iubesc nemişcarea şi 
meditează, şi că numai omul poartă pentru totdeauna 
osânda de a fi vrut să schimbe locul. Dar despre pisici? Ce 
să scrii despre o pisică? Edgar Poe, ale cărei povestiri 
fantastice le citisem, arăta că o pisică putea împinge la 
crimă. Baudelaire le iubea ochii, în care contempla ora... 
Fără o idee, gândeam, nu există operă de artă durabilă. 

I-am spus lui Diaconescu acest gând al meu şiela 
confirmat, corectându-mă însă. Uneori poezia îşi ajunge ei 
însăşi, fără a exprima neapărat o idee originală. Bacovia de 
exemplu, în admirabila Lacustră, are doar un sentiment că 
plouă şi totul se prăbuşeşte. Şi încă aici exista ideea că un 
gol istoric îl cuprinde şi se simte ca pe vremea locuinţelor 
lacustre ale strămoşilor noştri, dar alteori nu descrie decât 
un peisaj dezolant şi cerul plumburiu, pe care îl străbate un 
corb diametral. 

— Ba nu, Zic, şi acolo apare un sentiment, care e de fapt o 
idee, că natura ne apasă cu elementele ei: 

Chemări de dispariţie mă sorb. 

— Da, dar nu e o idee prea originală. Domină descripţia 
peisajului, învăluit în poezia sumbrului. 

Ne-am despărţit la sugestia lui discretă că dimineaţa 
trebuie să se scoale devreme, deşi eu aş fi vrut să mai 
rămân. Poezie, da, dar el avea o slujbă, nu se putea duce 
obosit de nesomn. Urma să ne vedem a doua zi pe la orele 
şase. 

L-am găsit gata pregătit să ieşim, să mă înveţe cum se face 
o piaţă. Şi-a luat o plasă şi am pornit-o pe jos spre Piaţa 
Mare. Pe drum a început să-mi vorbească despre fete şi cât 
sunt ele de drăguţe, dar că dacă vroiai să le placi trebuie să 
arăţi bine îmbrăcat, pieptănat şi cu cravată la gât. Şi m-a 
măsurat o clipă. Nu purtam cravată şi pantalonii mei nu 
erau călcaţi ca ai lui... 


— Să vezi, zice, dacă mă uit eu la una, cum întoarce 
capul... la uite ce frumoasă e asta care vine. 

Şi într-adevăr fata zâmbi când, ajungând în dreptul nostru, 
Diaconescu o salută şi îi spuse: 

— Sărut mâna, domnişoară! Plimbare plăcută... Puteam să 
facem cunoştinţă, îmi şopti, dar nu acuma. Duminică ieşi cu 
mine şi ai să vezi. Dar să te pui la punct, nu aşa... 

Am ajuns în piaţă şi l-am urmărit cum târguia şi se tocmea 
pentru un firicel de mărar. Nu se grăbea şi totdeauna ieşea, 
după cum îmi demonstra el, în câştig. Cunoştea toate 
legumele şi de câte anume legături avea nevoie. Îşi făcea 
socoteli: asta da, asta nu, fiindcă mai mâncase cu o zi 
înainte felul cutare, pentru mâine o să-şi facă iar o ciorbă şi 
o să cumpere o pasăre, să facă pilaf. 

— Să vii, zice, şi mâine, să mănânci la mine şi să vezi ce 
bun e. A cumpărat o pasăre şi ne-am despărţit. A doua zi m- 
a făcut să descopar un nou poet, nu mare, dar deo 
blândeţe ca un balsam: Francis Jammes, în traducerea tot a 
domnului Ion Pillat. Poetul ăsta iubea măgarii şi românul 
traducea astfel: 

Iubesc măgarul dulce. 

Călcând lângă uluce şi ar fi vrut, când avea să moară, să 
intre în rai cu măgarii. 

— Pe lângă marii damnaţi, Villon, Poe, Baudelaire, apar pe 
lume şi astfel de poeţi, mi-a spus Diaconescu cu o expresie 
de încântare extremă, vrând parcă să-mi spună că trebuie 
să rămân deschis pentru toţi, adică şi pentru cei mai mici. 
Ei corespund, a continuat el, infinitelor stări afective ale 
lectorului, care nu e totdeauna, mon semblable, mon frere, 
când citeşte Spleen-urile baudelairiene. Noi ştim ca 
măgarul nu e dulce, e încăpățânat şi imprevizibil, te poate 
trânti să-ţi sune oasele. Dar poetului îi plac, aşa i se par 
lui... E frumos şi senin acest domn care ieşea la plimbare pe 
câmp printre poteci şi se gândea să intre în rai în asemenea 
tovărăşie... 


În acest timp trupele române se apropiau de Odesa. 
Războiul era încă pe-aproape, dar nu ne interesa. Singurul 
efect în Bucureşti era faptul că apăruse pâine amestecată 
cu mălai; când era proaspătă, era bună. Adesea întâlneam 
nemți pe marile bulevarde, totdeauna în grupuri, în linie de 
patru sau cinci, în ţinută impecabilă, raşi, uniforme gri-bleu, 
frizaţi, descheiaţi la gât, cu boneta pe-o parte, în acelaşi 
pas, automate bizare într-o lume pestriță, care se dădea la 
o parte din calea lor: nu erau ei ceva nefiresc? Diaconescu 
avea faţă de război o atitudine de spectator: „Dacă nemţii 
nu câştigă imediat, se împotmolesc ca armata lui Napoleon. 
Dar nu se ştie. Să vedem. Au lăsat Anglia necucerită... Poate 
vor să se înţeleagă cu englezii, după ce distrug 
bolşevismul.” 

Mai multe nu ştia nici el şi nici eu. Mă miram că nu era 
încă militar. Mi-a spus că în primăvară va fi încorporat. 
Zilele lui august însă treceau în discuţii despre poezie şi 
literatură, cu Diaconescu, în plimbări duminicile, în care el 
vroia să-mi arate cum se poate face cunoştinţă cu o fată 
(fără totuşi să-mi demonstreze ceva concludent), şi mia mea 
se topea. Firesc, i-am spus într-o zi că nu mai aveam bani, 
să-mi împrumute cinci sute de lei şi i-i dau înapoi, am de 
încasat salariul meu pe o lună de la C.E. R. Fără ezitare a 
deschis cufărul şi mi-a dat banii. În acelaşi timp mă 
întrebam de ce dracu nu mă dusesem eu atâta vreme să-mi 
încasez acei bani de la C. FE. R. M-am dus în zilele 
următoare. Funcţionarul de la ghişeul la care am fost 
îndrumat mi-a răspuns însă că nu mai aveam nimic de 
încasat. Gata, simplu, din momentul plecării mele din 
Fierbinţi, s-a calculat că încasasem ceea ce mi se cuvenea, 
ba chiar pe câteva zile în plus şi fusesem ras, „liber la 
îmbarcare” a mai adăugat acel funcţionar, care, contrariu a 
ceea ce spunea despre ei, aveau şi humor în anumite 
situaţii date. 

— Dar aşa mi s-a spus, am protestat eu indignat, că mai 
am de primit o mie de lei. 


— Cine v-a spus? m-a întrebat el luându-şi brusc ochelarii 
de la ochi şi interogându-mă fără încredere, dar totuşi 
Curios. 

Ei? Cine îmi spusese? Niculescu? Te pomeneşti că idiotul 
ăsta... Ce să fac acuma cu spusele lui Niculescu, în faţa unui 
funcţionar care avea scripte cu date precise? În realitate nu 
ştiusem nimic clar despre salariul meu, cât era, câte zile 
lucrasem şi dacă mai aveam sau nu ceva de primit. 

„Ce pot să fac? m-am întrebat. N-am de unde să-i dau lui 
Diaconescu banii înapo”. Şi vizitele mele la el au încetat. 
Bine că nu ştia unde stau. N-a trecut însă o săptămână şi a 
survenit catastrofa. Eram în odăiţa mea, când am auzit o 
voce autoritară în curte: 

— Unde stă domnul Marin Preda? 

Erau mai multe odăiţe în acea curte şi o voce i-a răspuns şi 
i-a arătat-o pe a mea. Am auzit o bătaie în uşă şi am sărit 
din pat în prag se afla Diaconescu, un domn sever, indignat, 
străin şi implacabil. 

— Ai spus, a început el, că îmi dai banii în câteva zile. Au 
trecut două săptămâni şi ai dispărut. Ce înseamnă asta? Ţi- 
am spus că adun bani pentru sora mea, nu sunt bogat, 
muncesc cu un scop. E o lipsă de sensibilitate şi de 
conştiinţă să mă tragi pe sfoara în felul ăsta. Te rog să-mi 
dai imediat banii înapoi. 

Eu eram încă stupefiat de faptul că mă găsise. Nu-mi 
aminteam să-i fi dat adresa. Am început sa mă bâlbâi, 
copleşit. Că n-am bani... Că... 

— Cum n-ai bani? Nu ţi-ai încasat leafa de la C.E. R.?a 
continuat el uitându-se bănuitor în jur, în mizerabila mea 
odăiţă. 

— N-am încasat, nu mai aveam nimic de primit. 

— Atunci nu trebuia să te împrumuţi. 

— N-am ştiut... Când m-am dus acolo... 

Şi i-am explicat ce se întâmplase. M-a crezut imediat, dar 
jignirea tot nu-i trecea. Totuşi s-a îmblânzit. 


— Trebuia să vii să-mi spui. De ce sa mă laşi să cred că eşti 
un om care a pus mai mult preţ pe fuga de sinceritate decât 
pe o prietenie. Nu e nimic, n-ai, am înţeles... Dar să eviţi să 
mă vezi... Credeai că n-o să te înţeleg? 

Avea dreptate, mă bâlbâisem lamentabil la prima mea 
ciocnire liberă cu viaţa, vrusesem într-adevăr să-l trag pe 
sfoară, recunoşteam în sinea mea acest lucru, fără să ştiu 
de ce nu alesesem calea simplă a mărturisirii. Preferasem 
să las în urmă un om care mă făcuse să descopăr pe 
Baudelaire, decât să... Preferăm să fugim în mod laş, decât 
să mărturisim un lucru neînsemnat. Ne despărţim de 
oameni pe care îi admirăm, numai pentru că... Ei, pentru 
ce? Pentru nimic... 

— N-are importanţă, a continuat el aşezându-se în sfârşit 
pe pat, trăgându-şi uşor pantalonii cu dunga bine călcată. 
Ţi-a fost frică să înfrunţi o mică situaţie imprevizibilă, dar să 
fii atent că vei avea de înfruntat situaţii infinit mai grele şi 
mai complexe. Nu fugi!... Cinci sute de lei nu e o avere, nu 
te mai gândi, am uitat... Caută-ţi totuşi un serviciu. Ce faci 
toată ziua? Fiindcă n-o să poţi trăi aşa, o să mori de foame. 
Te-ai înscris măcar la liceu? Ai spus că aiun plan... 

— Nu m-am înscris... 

— Păi pierzi anul, cursurile au început. Nu cunoşti pe 
nimeni să te ajute? Eu nu pot, trebuie să plec, am aranjat să 
lipsesc până la întâi octombrie, dar şi aşa, la U. C. B. n-am 
nici o trecere să te recomand... 

„U. C. B.?! Ferească Dumnezeu, am gândit. Dacă afla tata 
o să creadă... soarta de la început a lui Ilie...” 

— Măcar ai încercat undeva? 

Încercasem la trei biblioteci, nici măcar nu vruseseră să 
stea de vorbă cu mine. „N-avem loc” (şi un gest cu mâna să 
ies afară). Cumpărasem Universul, mă dusesem la câteva 
instituţii să fiu angajat funcţionar... Nimic... Studii puţine, 
mi se răspunsese şi cu o privire de neîncredere: eram prea 
Mic, nu se angaja un funcţionar fără state de serviciu, şi mai 
ales la vârsta asta. 


— De ce nu te întorci la internat? zise atunci Diaconescu 
nedumerit. Mi-ai spus că ţi-ai luat capacitatea... Ştiu, n-ai 
bani de taxe, dar să vorbim cu directorul, nu poate să te 
lase aşa pe drumuri... 

Am ridicat privirea. Era o idee. 

— Ai dreptate, i-am spus, mă întorc la internat. 

De ce nu? Toate punţile nu fuseseră tăiate cu Şcoala 
normală. Erau tăiate numai în gândul meu, dar poate că 
domnul lonaşcu găsise pentru mine o soluţie, nimeni nu-mi 
spusese că nu puteam să mă mai întorc şi să urmez acolo 
cursul superior. 

— Mă învoiesc mâine dimineaţă de la serviciu şi vin cu 
tine, a mai spus Diaconescu văzând cât de abătut arătam. 
De ce să nu-ţi dea o bursă? Atâţia neisprăviţi o primesc. Vin 
mâine şi te iau. 

Şi a plecat. Scena care a avut loc însă la şcoală a fost şi 
mai lamentabilă, de astă dată pentru amândoi. Cât am 
intrat în hol ne-am întâlnit cu domnul Lascăr, care parcă ne- 
ar fi aşteptat. 

— Ce e cu dumneata aici? a strigat el. Dumneata nu mai ai 
dreptul să intri în această şcoală... lar dumneata, cine eşti? 
Ucebe, a silabisit el cu dispreţ, apucându-l cu o smucitură 
pe Diaconescu de braţ, care avea într-adevăr pe mânecă o 
banderolă U. C. B., ieşi imediat afară din hol, nu primim aici 
pe toţi măturătorii de stradă. 

Diaconescu a zvâcnit din umeri cu acelaşi dispreţ pentru 
individul din faţa lui: 

— Sunt absolvent al Şcolii normale, şi nu vă permit... 

Dar cel care nu putea permite era celălalt, instalat într-o 
clădire în care era stăpân şi a chemat portarul să ne dea 
afară. Şi ne-a şi dat. Simpla lui prezenţă, deşi umilă, dar 
hotărâtă, ne-a convins că trebuie să ieşim. 

— Un imbecil, un zbir, a zis Diaconescu în stradă. Arăta 
liniştit, stăpân pe sine, deloc jignit de cele întâmplate... Da, 
dar ce era de făcut cu mine? 


— O să te descurci, o să găseşti undeva un loc, mi-a spus el 
încrezător. 

Şi l-a înjurat de mamă cum îl înjurasem şi eu anul trecut 
pe individul care ne dăduse afară, spunând că mi-l făcusem 
duşman din cine ştie ce prostie, peste care un bărbat 
adevărat ar fi trebuit să treacă. Dar câţi sunt cu adevărat 
bărbaţi?... Şi cu aceste cuvinte liniştitoare ne-am despărţit 
la prima răspântie de străzi, el cu gândul la sora lui pentru 
care muncea, eu în faţă cu libertatea mea, care ajunsese la 
limită. 

N-am mai auzit de-atunci nimic despre el. O fi murit pe 
front? (Căci mai târziu aveam să aflu că erau făcuţi rapid 
ofiţeri şi trimişi în foc) sau, cumva, în '49, se găsea în vreun 
sat şi îi învăţa pe copii? Dar cum avea el şi cu cine să mai 
citească şi să discute despre Baudelaire şi Francis 
Jammes?! Când Arghezi şi Blaga erau interzişi? Trecut 
printr-un război şi printr-o revoluţie care era în curs, 
pierdusem contactul cu generaţia mea... N-am mai auzit 
nimic nici despre Niculescu, ce-o fi făcut el acolo pe 
şantierul din Fierbinţi, dacă s-a întors la şcoală şi ce s-a ales 
de el. Despre unul dintre turnătorii cei mai fideli ai 
domnului Lascăr am auzit că a ajuns cercetător la 
Academie. M-am mirat. Pe cine dracu să torni la Academie 
şi cui, când acolo cercetările nu pot fi turnate, ci doar 
apreciate sau dispreţuite. Aşa credeam, nu ştiam că multe 
se pot petrece şi cu cercetările... Pe Amuza cel misterios 1- 
am întâlnit într-o zi, prin '49, în tramvai. „Amuza, am 
exclamat, ce faci, ce-ai ajuns?” Tăcere. „Du-te dracului, i-am 
spus, unde lucrezi?” Mister. Nici un cuvânt. „Unde lucrezi, 
spune, ce, e secret? Spune orice, că nu mă interesează, 
spune şi tu o minciună”. „Sunt cartograf zice. „Ce e aia 
cartograf? N-ai ajuns învăţător?” Iarăşi tăcere. „Cartograf 
unde? am repetat. La ce instituţie?” La ce instituţie?! Ce 
glumă! Cum să spună tocmai instituţia?! Pe Dobrinescu tot 
aşa, l-am întâlnit întâmplător pe stradă... „Ei, i-am spus, n-ai 
fugit în ţări străine? Măcar ai ajuns învăţător?” Călca tot 


aşa, aşezat, cu atenţia puţin împrăştiată, dar mulţumit, cu o 
expresie împărţită între amintiri şi realitate. Lucra la 
editura sindicatelor, redactor sau ceva asemănător. Şi mi-a 
făcut cu ochiul: e de lucru acolo, e interesant, în general 
viaţa e interesantă, dacă nu ajungi rege în Terra Nova, 
ajungi totuşi ceva şi nimeni nu te împiedică să-ţi meargă 
totuşi gândul, aşa domol, cine ştie, cât suntem tineri (şi 
eram) nimic nu era pierdut... Nici despre el, de-atunci, n- 
am mai auzit... Bârzoi, cel chinuit la vioară, mi-a dat într-o 
zi un telefon şi ne-am întâlnit la Capşa. Era ofiţer superior, 
procuror militar şi tot ce-am putut auzi de la el... duşmanii 
poporului... în numele legii... Hai să nu mai vorbim despre 
asta... Nici nu vorbisem, i se păruse lui că vorbise, am 
înţeles, totuşi, că nu dormea bine, că gemea şi bolborosea 
în somn chinuindu-şi nevasta, se trezea în miez de noapte, 
când nu trebuia să fie la orele cinci dimineaţa în incinta 
închisorilor şi să citească sentinţele care nici măcar nu erau 
ale lui, şi nici ale judecătorilor... „Despre ce să vorbim 
atunci, Bârzoi, gândeam, dacă tu nu ai identitate? În acel an 
şcolar '40-'41 eram legaţi prin ură. Ţi-aminteşti cum ne-am 
bătut odată cu disperare, fără să ştim de ce? Tu ai sărit la 
mine, ne-am rupt gulerele de la cămăşi, ne-am însângerat 
obrajii, ne-am tăvălit pe jos gâfâind, căutându-ne gâturile să 
ne ucidem, să dispară unul din noi doi, deşi te ajutam la 
lecţii, îţi arătam dificultăţile. Îmi plecam fruntea lângă a ta, 
cu toate că nici eu nu stăteam prea bine, iar soarta ta, 
neliniştile tale, le simţeam deznădăjduite, fără ieşire... Ne- 
am redresat, inocenţa vârstei a făcut ca ura să se retragă, 
iar acum e uitată... Ei, ce-ai ajuns tu...”. Masa s-a terminat 
fără destăinuiri, ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut ca şi 
când n-am fi existat... Cine mi-a spus de soarta unui altuia, 
care a plecat în anii războiului în Germania să se 
instruiască, să se facă ofiţer? Nu era din clasa mea, ci dintr- 
a opta, dar eram prieteni. S-a întors, a fost trimis pe front la 
întoarcerea armelor contra celor care îl instruiseră, un 
glonţ l-a lovit în gât, a început să verse sânge a început sa 


horcăie şi a murit pe linia întâi fără ajutor... un flăcău 
blond, cu ochi albaştri de basarabean, frumos, împlinit la 
douăzeci de ani, a cărui soră avea să-l plângă fără să-l 
înţeleagă, prinsă de isteriile vârstei, după cum mi s-a 
povestit... 

Ce să scriu despre generaţia mea împrăştiată, prinsă de 
valurile istoriei şi a cărei soartă îmi scăpa? mă întrebam în 
faţa mesei mele de scris la Sinaia, în acea iarnă bogată în 
zăpadă a anului '49. Să scriu despre un tânăr care îşi căuta 
un drum, singur în marele oraş şi necunoscând pe nimeni? 
Ce mi se mai întâmplase? 

La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam 
neîncetat, deşi acum nu mai aveam bani să citesc cărţi, 
privirea îmi căzu într-o zi pe un titlu: Cum am cucerit viaţa 
de Georgescu Delafras. I-am cerut voie anticarului meu s-o 
citesc chiar acolo; şi în câteva ore am sorbit-o. Georgescu 
Delafras povestea cum, simplu băiat de la ţară cu şapte 
clase primare, ajunsese (prin „perseverenţă şi continuitate” 
desigur) unul dintre cei mai mari editori din Bucureşti. lată, 
mi-am zis, omul care mă poate ajuta. Eu sunt mai bine 
înarmat, am studii secundare, am citit cel puţin o mie de 
cărţi, am nouăsprezece ani şi pot să fac orice... la editura 
lui, fireşte! Nu se poate să nu mă înţeleagă, el care a trecut 
pe unde treceam eu şi cunoştea neliniştea celui ameninţat 
cu eşecul. Eşecul ar fi însemnat, în cazul meu, întoarcerea 
la ţară, pe capul familiei, care trudise pentru mine patru 
ani... Cum aveam să-i răscumpăr acei ani şi ce să fac acolo 
în mijlocul unei lumi care ar fi rânjit: „Uite-l pe-ăsta, cheltui 
alde tat-său cu el degeaba atâţia bani, ca să se întoarcă tot 
la sapă”. 

Am revenit în odăiţa mea şi i-am scris o scrisoare de. patru 
pagini. Am pus-o într-un plic şi a doua zi m-am dus cu ea pe 
strada Popa Nan. Vederea acelei clădiri, cu tipografie la 
subsol, care lucra şi scotea un zumzăit ca o muzică, m-a 
făcut visător. „Da, în sfârşit aici voi lucra, gândeam, şi odată 
întors acasă am să citesc şi să scriu.” Gândul nu m-a mai 


dus la învăţătură, vederea acelei clădiri care tipărea cărţi 
parcă m-a apropiat vertiginos de un scop pe care îl aveam 
în minte îndepărtat, după terminarea studiilor şi luarea 
licenţei, adică sa public o carte. De ce tocmai atunci? Da, 
am gândit, era prea târziu pentru mine să-mi mai continui 
studiile. Nici Caragiale nu şi le-a continuat, şi totuşi... Osă 
citesc pentru mine, nu pentru examene, e prea îndepărtată 
ziua când puteam să mă înscriu la Universitate şi să-mi iau 
Licenţa... Opt ani... Nu, hotărât, editura asta îmi deschidea 
toate perspectivele... Puteam chiar, nu după multă vreme, 
să-mi adun povestirile mele, să mai scriu altele şi să fac un 
volum pe care chiar domnul Delafras să mi-l şi publice... De 
ce nu? 

N-am predat scrisoarea imediat, m-am plimbat multă 
vreme de la un capăt la altul al străzii. Părăsirea gândului 
de a mai învăţa mă arunca în prada unei exaltări 
neaşteptate. Aveam senzaţia bizară că am câştigat, printr- 
un simplu act de voinţă, opt ani de viaţă, care îmi apăreau 
liberi, fără obstacole, ai mei singuri... Da, crezusem că sunt 
liber, dar abia atunci mă simţeam cu adevărat liber... 

Am predat, după ce bătăile inimii mi s-au mai liniştit, plicul 
şi n-am luat în seamă vaga şi absenta nedumerire a 
funcţionarului, care mi-a spus: 

— Patronul e în birou şi e singur, dacă vreţi îl anunţ şi vă 
poate primi, ce nevoie aveţi de scrisoare? 

— Nu, am răspuns, am să viu mâine... A dat din cap cu 
neîncredere: 

— Bine, zice, veniţi şi mâine! 

După exaltarea din ajun a doua zi eram liniştit, chiar puţin 
mohorât, vizitat de îndoieli... Şi dacă... O să vedem... Fapt e 
că am viaţa înainte... istoria asta care părea aşa de simplă, 
cu examenele în particular, în realitate mă încătuşa... 

Domnul Georgescu Delafras, un domn mic de statură, 
bondoc chiar, cum mi s-a părut atunci, nici tânăr, nici 
bătrân, m-a primit cu scrisoarea mea pe birou, nu grăbit, 
dar nici dispus să stea îndelung de vorbă cu mine, cum 


credeam. Întâlnirea a fost scurtă, îmi pledasem cauza în 
scrisoare, nimic nu mai era de adăugat din partea mea. S-a 
ridicat în picioare şi nici mie nu mi-a spus să stau. Că, 
scrisoarea mea, a început el, dovedeşte că am talent 
literar... Dar, n-are nimic pentru mine... 

Atât, asta era totul şi şi-a desfăcut braţele într-un mic gest, 
nu neputincios, ci indiferent, n-avea adică nici un chef să 
ajute şi pe altcineva să cucerească viaţa ca şi el. 

— Chiar nimic, am zis, în toată editura? 

— Da, nu pot să dau pe nimeni afară ca să te angajez pe 
dumneata... care... mă rog, în afară de talent literar, nu ştii 
nimic. Ce ştii? m-a întrebat. 

— Pot învăţa, i-am răspuns. 

— Nu, n-am unde. Cine să te înveţe? 

Am înţeles că n-avea rost să insist. I-am cerut scrisoarea 
înapoi, mi-a dat-o, am rupt-o în faţa lui şi i-am aruncat-o pe 
birou. Vroiam astfel să-mi arăt disprețul pentru 
neînțelegere şi micime sufletească crezând, în naivitatea 
mea, că o să-i pese. Şi am părăsit indignat încăperea fără 
să-i dau bună ziua. 

„Dacă m-am hotărât ca de pe acum să fiu scriitor, mi-am 
spus afară liniştit, atunci să încerc să public ceva şi cu 
revista respectivă în mână s-o ţin ca un certificat că ştiu 
ceva pe lume. O scrisoare care dovedeşte talent e una, în 
timp ce numele tipărit sub o povestire era cu totul altceva.” 

Dar unde să public? Mie îmi plăcea revista Gândirea, 
formatul ei elegant, desenele lui Demian... O nuvelă în 
Gândirea! De ce să nu încerc? 

Mi-am vândut plapuma să am din ce trăi, puţinele cărţi pe 
care le aveam şi am început să scriu o nuvelă. Mergea bine. 
Din când în când ieşeam, îmi cumpăram pâine şi roşii, 
dormeam câteva ore şi mă întorceam la nuvela mea. O 
vecină îmi dădea târcoale, curioasă sau poate grijulie să 
vadă dacă mai trăiesc, îmi bătea în uşă. 

— Ce este? o întrebam. 


Ce să fie, nimic, nici ea nu ştia ce să spună. După o 
săptămână mi-am băgat manuscrisul în buzunar şi m-am 
dus acasă la domnul Nichifor Crainic. Ştiam că e ministru, 
dar, îmi spuneam că n-a încetat să fie scriitor, şi cum 
nuvelele care apăreau în Gândirea nu erau formidabile, a 
mea, îmi spuneam, în mod sigur va plăcea poetului şi îi va 
da drumul la tipar. 

La poartă ministrul avea o gheretă cu un soldat. 

— Bună ziua, zic. 

Şi m-am apropiat ca acasă, între ţărani, când te opreşti la 
poarta unuia care şi el stă şi timpul curge peste el fără 
sfârşit. Era în glasul meu ceva ştiut, universal, un semn al 
nostru, al ţăranilor, care nu deschidem gura degeaba, chiar 
dacă nu vrem să spunem nimic. Un gând ne împinge, un 
sentiment pe care chiar dacă nu-l exprimăm, stăm 
împreună şi, vorbind, acel gând îşi găseşte înţelesul, 
sentimentul se limpezeşte. 

— Ministrul, zic, o fi acasă? 

Ca şi când aş fi spus „nea Stan, nea Gheorghe... Ce mai 
fac?” 

— Da, zice, e acasă... 

Cu voce scăzută, ca şi a mea, firească, da, e acasă, a fost 
pe la deal, a dus de dimineaţă o căruţă de băligar pe lot, 
dar pe la prânz aşa s-a întors... Ai ceva cu el? Nu, întrebam 
şi eu... Contigentul? A, contigentul! Treizeci şi nouă... De 
unde, din ce judeţb Ilfov! A, chiar Ilfov. 

— Şi nu pot să stau şi eu de vorbă cu el? 

— Nu acum, zise santinela, acuma doarme... 

— Aha! Şi când se scoală? 

— Aşa pe la şase. Mai plimbă-te, zice, pe ici pe colo, un 
ceas-două şi întoarce-te pe la şase, şase jumătate. 

Nichifor Crainic (lon Dobre) m-a primit în biroul lui după 
ce santinela l-a anunţat că un scriitor îl roagă să-l 
primească. Era un om în puterea vârstei, tuciuriu, cu 
mustață şi chelie avansată, exact cum arăta în proaspăta 
Istorie a literaturii române de G. Călinescu, pe care 


apucasem s-o cumpăr din banii mei din Fierbinţi. Totuşi 
parcă puţin mai gras şi cu un chip mai puţin spiritualizat ca 
în acel desen. Se vedea că mânca şi bea zdravăn. Despre 
asta ştiam multe, se auzise şi în şcoală (totul se aude când e 
vorba de-un scriitor) cine era, din ce tată era născut, cum 
era adunat de prin cârciumi şi dus acasă beat mort. Ei şi? 
Cine ştie ce îl împingea la beţie. Treaba lui. Şi Poe şi Villon... 
Ştiam că îi luase apărarea lui Codreanu ca martor în 
procesul aceluia, când răspunsese agresiv la întrebarea 
acuzării dacă îl considera sau nu pe şeful legionarilor, 
trădător de ţară: „Irădător de ţară? Mă aşteptam să-mi 
puneţi o întrebare mai serioasă”, răspunsese el, ai fi zis 
eschivându-se dar vizibil în favoarea Căpitanului. Fiindcă 
întrucât întrebarea era neserioasă? Adică, nefondată? Era 
această întrebare o glumă de prost gust, acuzatul fiind hăt 
departe de aşa ceva? Era clar că ăsta era sensul 
răspunsului său, deşi ar fi putut spune mai simplu: „Nu, nu-l 
consider trădător de ţar”. Totuşi, după câte ştiam eu, nu 
îmbrăcase cămaşa verde în timpul celor câteva luni cât 
stătuseră legionarii la putere, însă după aceea generalul îl 
făcuse ministru al propagandei. Nu fusese, deci, legionar. 
Înţelesesem eu greşit poziţia sa în acel proces. Nu trebuia 
el să fie alături de legionari? Nu fusese! Numele lui nu 
apăruse nicăieri în acele zile verzi. Rămăsese deci poet... 

I-am spus că vreau să debutez în literatură şi anume la 
Gândirea, şi am scos manuscrisul din buzunar. 

— Îţi place Gândirea? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că a publicat mari scriitori români, şi... 

Şi m-am poticnit. Eram neinformat în ce priveşte curentele 
şi tendinţele nu numai ale revistelor, ci şi ale întregii 
literaturi. Nu mi se părea pe atunci important dacă un 
scriitor era ortodoxist, tradiţionalist, ermetic, mesianic, 
suprarealist sau mistic... Totul era să fie bun. Şi Nichifor 
Crainic era bun, ca şi Gândirea de care era legat. Într-o 


revistă tot trebuie să public, gândeam, asta nu înseamnă că 
o să adopt tendinţele acelei reviste, în oricare aş fi publicat, 
tot dădeam o tendinţă. O să văd mai târziu ce e şi cu aceste 
tendinţe, nu-mi spărgeam, în acele clipe, capul, să răspund 
de ce îmi place Gândirea. 

— Măi băiete, mi-a spus poetul, văd că ai o figură de 
călugăr şi o credinţă că manuscrisul tău e bun. O fi! Dar eu 
sunt ministru, şi îmi pare rău, nu am timp şi nici pasiune 
pentru debutanţi. Caută-ţi un obscur descoperitor de 
talente, ţine-te de el până te lansează şi după aia dă-iun 
picior în cur şi urmează-ţi destinul. Eu ştiu, voi veniţi în 
urma noastră, eşti sau nu unul care să ne contemple 
sfârşitul, puţin îmi pasă, dar eu mă hrănesc acum din rodul 
credinţei mele şi după pofta pe care o am, ar trebui să 
domnesc un veac! Aruncă-te în viaţă! Defineşte-ţi credinţa! 
Şi poate ne vom întâlni şi mă vei sfida: în acele clipe, 
duşmănindu-ne, vom avea amândoi certitudinea 
permanenţei noastre pe acest pământ. 

Şi punct. A bătut cu palma în masă. A urmat o tăcere ca un 
piuit după o lovitură dată într-o nicovală. Dar eu n-am 
înţeles nimic din ceea ce îmi spusese, în loc de aceste 
cuvinte găunoase, nu putea să ridice un.deget şi să mă 
pună în legătură cu unul din cei ce făceau Gândirea şi să 
mă scoată din impas? Nu, nu putea. S-a ridicat şi a dispărut 
din încăpere. Biroul său mi s-a părut mai pustiu decât 
câmpia, mort, inexistent, cu covor pe jos, cu cărţi în rafturi 
negre, cu uşi în dreapta şi în stânga... 

Pe unde era ieşirea? Am găsit-o, m-am pomenit în stradă, 
fără să-mi uit de astă dată manuscrisul (pe care totuşi l-am 
pierdut)... 

„lon Dobre! Dobre eşti, mi-am spus, nu Crainic, un Crainic 
nu se poartă astfel... Ai ajuns ministru, şi la poarta ta stă un 
ţăran, să ştie când dormi tu şi când te trezeşti, şi noi doi, eu 
şi santinela ta, să credem că eşti de-al nostru, ostenit după 
trudă şi să aşteptăm să-ţi termini somnul, ca să ne auzi 
vorbind de-ale noastre şi să vedem cum îi facem... Tatăl tău 


a fost găzar şi mai degrabă el decât tine o fi avut nostalgia 
paradisului despre care ai scris o ilizibilă carte. De ce bei? 
Ce te nelinişteşte? Dacă zici că te hrăneşti din rodul 
credinţei tale, atunci de ce...” 

Dar interogaţiile mele se rupseră brusc. „Nu trebuia, mi- 
am zis, să mă duc la unul aşa mare. Oricum, e ministru, 
chiar că n-o fi având nici un chef şi nici timp să se ocupe de 
un debutant. Da, dar unde să mă duc? Să las manuscrisul 
unui necunoscut, se pierde printre atâtea manuscrise... Da, 
trebuie mai întâi să-l copiez şi să încerc totuşi la Gândirea... 

Deocamdată, rătăcind pe Calea Victoriei, am intrat la 
Teatrul naţional. Biletele la galerie erau ieftine. De ce nu? 
Am văzut Faust, cu George Vraca în rolul savantului care 
nu-şi trăise tinereţea. Mă duceam pentru întâia oară la un 
spectacol de teatru şi cum citisem piesa, am fost uluit să 
văd ce pot face actorii cu un rol. Faust, un savant, era 
dinamic pe scenă, puţin fanfaron, oricum gălăgios, în timp 
ce eu îl credeam meditativ, cel puţin până nu i se reda 
tinereţea, totuşi îmi plăcea, avea grandoare, iar Mefisto, cu 
Bălţăteanu în rol, insinuant, viu, inteligent, însuşi spiritul 
diavolesc, mă înfiora. Tragedia Margaretei apărea însă 
ştearsă, din pricina strigătelor lui Vraca. Dar ceea ce nu 
apreciai bine în text, petrecerea din pivniţa lui Auerbach, te 
încânta pe scenă, cum Mefisto făcea să ţâşnească vinul din 
masă şi alte artificii ignorate mai târziu în teatru, cu 
abstractizarea extremă a decorărilor şi costumelor şi 
ciopârţirea operei de către regizori care puneau în scenă „O 
piesă a lor” nu a lui Goethe sau Shakespeare. Horaţio avea 
să apară nu ca prieten al lui Hamlet, ci ca intrigant şi 
trădător, nu numai al prieteniei, ci şi al ţării, iar regina, 
asasină a Ofeliei. 

Deşi nu aveam bani m-am dus în zilele următoare şi am 
văzut pe Uranus Ciuta de Victor Ion Popa. După spectacol 
mi-a venit un gând: ce-ar fi să intru în cabinetul 
directorului? (teatrul „Muncă şi voie bună” era al său). Nu 
cumva?... Deşi era târziu, scriitorul era acolo şi m-a primit 


într-adevăr cu „voie bun”. Îi citisem cărţile, îmi plăcuseră, 
cu idilismul şi moldovenismele lor cu tot. l-am spus-o şi am 
început o discuţie despre ele care l-a încântat pe autorul lui 
Sfârlează cu fofează şi mi-a fost ruşine atunci să-i cer ceva. 
Totuşi, ghicind parcă, mi-a spus să maitrec pe la el. 

Am trecut, dar auzind că nu lucrez nicăieri şi nici măcar n- 
am debutat, e greu, mi-a spus, e foarte greu, şi a rămas 
gânditor. Până la urmă a scos portofelul şi mi-a dat nişte 
bani, spunându-mi să nu mă jenez şi să-i primesc cu titlu de 
împrumut, când o să am, ştie el că o să viu şi să i-i dau 
înapoi. Un om simplu, cald, al cărui mare talent în teatru 
aveam să-l descopăr mult mai târziu văzând Take, lanke şi 
Cadâr, piesă admirabilă în care sufletul generos, lipsit de 
prejudecăţi al lui Victor Ion Popa îşi găsise o albie potrivită. 

Cămăruţa lăsată de Nilă era ea ieftină, dar nu avea sobă şi 
chiar dacă ar fi avut nu aveam eu lemne. M-am mutat pe 
Pantelimon, numărul 64, într-o odaie cu două paturi mari şi 
cu încă trei băieţi ca şi mine, tineri muncitori necalificaţi... 
Câştigau atât de puţin încât n-aveau banii necesari ca să 
plătească, peste chirie, lemnele pentru încălzit odaia. N-am 
plătit nici eu. Unul era un fel de ajutor de dulgher, altul 
ucenic la o croitorie, celălalt, care câştiga mai bine, era 
picolo la un restaurant. M-am împrietenit cu el şi a început 
să mă invite la acel birt şi să-mi dea acolo din mica lui 
porţie, spunându-i patronului ca îi sunt frate. Dar băieţii 
ăştia n-aveau nici bani de mâncare, în unele zile răbdau, în 
altele cumpărau cartofi, îi dădeau proprietăresei să-i 
curețe, cereau de la ea puţin untdelemn şi îi prăjeau... 
Mâncam toţi... Proprietarul, un pitic, vindea ciurele în oraş. 
Camera lor era lângă a noastră, acolo trăiau şi găteau, era 
cald, aveau o sobă mare, ţărănească, spoită cu var. Miloasă, 
când veni iarna timpurie şi geamurile noastre începură să 
înflorească, aştepta să-i plece bărbatul în oraş şi deschidea 
uşa spre noi măcar să se dezgheţe geamurile. 

Ideile nu vin decât când vor ele. O inerție inexplicabilă a 
minţii le împiedică adesea să se formeze şi să ţâşnească în 


conştiinţă sub formă de idee-acţiune sau nu vin la toată 
lumea. Nu ştiam ce să mai fac, dar nici nu mă mişcăm. 
Trimisesem de mult nuvela la Gândirea, dar nu primisem 
nici un răspuns. Adesea gândeam că numai cu pâine şi apă, 
o să mă îmbolnăvesc de oftică şi o să mor. Eram chiar 
încredinţat dar nu făceam nimic. Proprietarul avea altă 
idee: că, zise el odată în faţa ciorbei de fasole care îi aburea 
în faţă, „cine mănâncă mereu numai pâine goală, se 
tâmpeşte la ca”. Am râs de această idioţenie şi am intrat în 
odaie cu pâinea în mână, s-o mănânc şi să-mi văd de scris. 
Dar parcă avea dreptate, scrisul nu prea mergea, scriam o 
altă nuvelă într-adevăr fără nici un gând, nici nu ştiam ce 
scriu, am rupt-o şi am aruncat-o. 

De revelion unul din băieţi plecă, găsise undeva de lucru 
într-o suburbană, proprietăreasa puse afară pe gard un 
bilet „de închiriat”, şi veni altul. Asta aduse cuelun 
acordeon, ne cânta din el seara înainte să adormim, câştiga 
ceva mai bine şi plăti el lemnele să ni se facă foc, bineînţeles 
numai o dată pe zi, să fie cald spre seară, când se întorcea 
el de la un depozit unde căra ceva cu spinarea. 

Şi într-o zi îmi veni o idee. Era mică, dar trebuia încercat. 
Să mă duc, mi-am spus, la băiatu-ăla care vrusese să mă 
publice în efemera lui revistă Albatros, anul trecut prin 
primăvară, când îi trimisesem o schiţă care fusese reţinută. 
În amorţeala lunilor de internat scrisesem totuşi ceva bun, 
iată, va apărea, primisem răspunsul prin poşta redacţiei şi 
făcusem după aceea o vizită la „sediul” revistei, o simplă 
odaie pe Calea Griviței şi un singur redactor, care se 
prezentase: Geo Dumitrescu. Era chiar odaia lui... Dar 
revista fusese interzisă pentru orientarea ei „roşie”, cum mi 
s-a spus. Roşie? În primul număr era elogiat Baudelaire, de 
la care se luase titlul celebrei poezii, în care poetul era 
comparat cu albatrosul care înfruntă, sus, furtunile, dar 
exilat jos, în mijlocul huiduielilor, aripile lui de uriaş îl 
împiedică să meargă. Ce era roşu aici? Dar intrasem în 
război şi pesemne muzele trebuiau să tacă. Să mă duc, mi- 


am spus, să-i mai fac o vizită. El cunoaşte lumea presei şi a 
redacţiilor literare, cine ştie? 

L-am găsit tot acolo şi după ce i-am spus, s-a gândit puţin, 
apoi a scos o carte de vizită şi a scris ceva pe ea, către un 
domn Al. Cerna-Rădulescu, secretar de redacţie la un ziar 
de pe Sărindar. Am citit cele câteva cuvinte de 
recomandare: erau simple şi patetice, în numele unor 
principii de colegialitate şi nu numai atât, era rugat să stea 
de vorbă cu mine şi să mă ajute. Eram scriitor. 

— Care sunt celelalte principii, în afară de cele de 
colegialitate? l-am întrebat. 

— E un om de stânga, mi-a răspuns Geo Dumitrescu. Dar 
să nu-i vorbeşti despre asta. 

Ca şi când aş fi ştiut ce putea să însemne asta: un om de 
stânga... Stânga, dreapta erau pentru mine noţiuni 
necunoscute în orientarea politică a cuiva. L-am găsit pe 
Cerna-Rădulescu în tipografie. Purta un pulover „roşu” şi 
era foarte prins, mi-a spus să-l aştept vreo oră până termină 
ziarul de paginat şi pe urmă stăm de vorbă. 

— Ştii să faci corectură? m-a întrebat apoi la fel de grăbit. 
Ne-a plecat un corector, l-a concentrat, ziarul merge şi fără 
el, dar pot să-ţi fac loc. 

Am răspuns că ştiu, deşi nu ştiam, dar mă gândeam că o să 
învăţ repede... 

— Durează, zice, vreo două săptămâni, fiindcă 
administraţia i-a plătit celuilalt aceste două săptămâni şi nu 
angajează altul până nu trece acest termen. Până atunci îţi 
dau însă altceva, tot la corectură, la o revistă săptămânală 
pe care o fac eu, cu corectură cu tot. Îţi cedez locul. 

S-a sculat şi mi-a adus un vraf de şpalturi, dă-le drumul, 
zice, şi a dispărut. Era o revistă de humor. Am lucrat la 
acele şpalturi şi n-am găsit aproape nici o greşeală. A doua 
zi însă când am revenit, omul care îmi cedase locul era 
foarte supărat. 

— Mi-ai spus că ştii, nu cunoşti nici semnele care se fac pe 
margine ca să indici greşeala. Nu-i nimic, le-am citit eu, dar 


ce-i facem? N-ai ochi încă, meseria asta se învaţă, nu e 
grea, dar cine să te înveţe, fiindcă eu n-am timp. 

Mi-a adus noi şpalturi şi m-a ţinut două săptămâni, când 
mi-a spus că locul acela liber s-a ocupat... Şi mi-a dat de 
înţeles că nici la revista aceea nu mai puteam să stau. Totuşi 
am încasat ceva bani... 

M-am întors la Geo Dumitrescu, căci aşa ne înţelesesem, 
să viu să-i spun... N-a fost mirat de nereuşită, se gândea... 

— Să intri, zice, funcţionar la „Institutul de statistic”. 
Cunosc pe cineva acolo, un poet, şi poate să-ţi găsească 
ceva... Au tot felul de posturi... 

Dar nu mi-a dat nici o recomandare scrisă, mi-a spus însă 
numele poetului şi a adăugat că e comunist, nu-l cunoaşte 
bine, să încerc... Şi dacă nu se aranjează nimic să vedem, 
poate intru la Timpul să învăţ acolo corectura şi pe urmă să 
mă angajez, a adăugat, că el însuşi era fără serviciu, dar 
avea perspectiva apropiată să intre acolo în redacţie, la acel 
ziar, la pagina culturală. Am reţinut şi eu perspectiva ca 
după el să intru şi eu la corectură, dar până atunci să încerc 
la institutul acela de statistică. Ce bine făcusem că venisem 
la acest băiat. lată, fără să aibă aerul, calm şi eficient, fără 
să-mi dea iluzii care să mă entuziasmeze, cum îmi dăduse 
Georgescu Delafras cu cartea şi editura lui, fără să mă lase 
fără speranţă, fostul redactor şef al efemerului Albatros, nu 
numai că îşi cerceta cunoştinţele să găsească pentru mine o 
soluţie, dar era alături de mine, fără cuvinte umflate, 
gânditor, grav, şi fără chiar să ne spunem prea multe 
cuvinte. Era el însuşi poet, scosese sau avea să scoată 
curând un volum de versuri Aritmetică, versuri admirabile, 
parcă noi pentru mine, ironice, şi de o claritate 
scăpărătoare. 

Am plecat de la el cu sentimentul că nu mai eram singur în 
Bucureşti. Înainte să plec se uitase discret la pantofii mei a 
căror talpă se desfăcuse. Eram veşnic cu picioarele ude, 
călcând prin lapoviţă, dar eram învăţat, când eram mic 
puteam să mă joc cu alţi copii ore întregi prin zăpadă, 


desculţ fără să-mi îngheţe picioarele. „Îţi trebuie, mi-a spus 
ca şi când eu n-aş fi ştiut, iar dacă ştiam nu trebuia să mai 
ignor faptul, o pereche de pantofi noi. Şi a adăugat după 
puţină gândire: Ai putea să răceşti! ar fi dezagreabi”. Nu 
răcisem niciodată şi nu ştiam cât ar putea fi de dezagreabil, 
dar grija lui pur constatativă, fără inutile efuziuni, m-a 
mişcat. „Îţi dau eu o pereche, a zis apoi. Sunt cam vechi, 
dar sunt mai buni decât cei pe care îi porţi.” Cu o ironie 
fără surâs. Dar eu m-am înveselit: aşa era, oricare alţi 
pantofi nu puteau fi mai răi decât fleşcăiturile pe care le 
purtam eu în picioare. Am încălţat pantofii. Erau uscați, şi 
mi se potriveau. M-am ridicat. Da, aşa mai mergea. 
„Normal, a zis el cu aceeaşi ironie. Până îţi cumperi alţii din 
leafa de la statistică, sunt buni şi ăştia.” 

Deci era încredinţat că voi reuşi acolo unde mă trimitea. 

Poetul comunist de la statistică era elegant îmbrăcat şi nu 
prea prietenos. Când a auzit că vreau să debutez, că adică 
sunt scriitor, i-a sărit ţandăra. 

— Ce e asta, toţi vreţi să ajungeţi scriitori, de ce nu vă 
apucaţi să învăţaţi o meserie? Umblaţi toată ziua prin 
cârciumi, scrieţi lucruri ceţoase cu care umpleţi revistele şi 
nu munciţi, să vi se dea, altceva nu ştiţi... 

Eram în biroul lui şi era singur, însemna că era mare şef... 
La intrare zărisem o sală imensă, cu zeci de funcţionari, toţi 
la un loc, unii la mese, în faţa unor maşini mici, alţii în 
picioare, în faţa altor maşini, acestea însă mari cât nişte 
trioare, cu care de altfel şi semănau. 

— Vreau să muncesc, i-am spus, de-aia am şi venit la 
dumneavoastră. 

— Vrei să munceşti, vrei să munceşti, se izmeni el cu 
gândul pesemne la altcineva, fiindcă nu vedeam de ce m-ar 
fi imitat pe mine, îi răspunsesem cu toată gravitatea. Am 
mai angajat unul, a continuat el, am fost la domnul Manuilă 
cu insistenţă, ca pe urmă să nu stea nici două săptămâni... 
S-a cărat... Păi în ce situaţie mă puneţi, bă? 


Avea un glas subţire, fără forţă, dar indignarea în el era 
mare. 

— Nu te recomand, decise iritat. De ce să te recomand? 
Mai bine învaţă o meserie. Uite, am un unchi, patron de 
frizerie. Du-te acolo la el şi învaţă chestia asta, fă-te frizer, 
câştigi bine, bacşişul e bacşiş şi scoate-ţi din cap fumurile 
de scriitor, că mori de foame pe stradă... 

— Fumurile, i-am răspuns, mă privesc, nu fac rău la nimeni 
cu ele, vreau să lucrez într-un loc pe măsura studiilor mele, 
cât de modest ar fi. 

— Ei, ce studii ai? Şi auzind răspunsul meu iar maimuţări 
pe cineva, dar cu cuvintele mele (refuzam să cred că se 
referă la mine, nu-i făcusem nimic şi nu înţelegeam de ce ar 
fi fost atât de pornit împotriva mea), am patru clase 
normale, am patru clase normale, astea sunt studii? 

— Sunt, toată familia mea a muncit ca să le urmez, ca să 
ajung frizer nu era nevoie de atâta trudă. 

Se mai calmă. Puse mâna pe telefon. 

— Pavele, zise, vino te rog puţin până la mine. 

Închise. Urmă o tăcere. Nu-mi spunea să plec, se gândise 
pesemne la ceva chemându-l pe acel Pavel. Tresării. Pavel, 
ăsta era numele orbului. Cine o fi? Îşi vâri nasul în hârtii. 
După câteva minute intra pe uşă un domn subţirel, fără 
frizură, tuns perie, cu trăsături fine, prelungi, şi mişcări 
domoale, controlate. 

— Uite dragă, îl întâmpină poetul, mai recomandă şi tu 
scriitori, că eu m-am săturat. la-l cu tine şi staţi de vorbă. 
Dacă ai încredere, încearcă. E inteligent, are ceva studii, fă- 
i un loc jos la maşini, vorbeşte cu domnul Bosch, el are 
totdeauna locuri libere la direcţia lui. Vrea să fie scriitor, 
mai adăugă el scos din pepeni, dar n-are ce mânca... 

Nu-i spusesem că n-aveam ce mânca, şi nici că vroiam să 
mi se dea ceva fără să fac nimic, ca acei scriitori care 
veniseră la el şi fugiseră, la care făcea aluzie, şi care îl 
puseseră în grea dificultate faţă de acel Manuilă, pe lângă 
care el insistase. Am înţeles că era bine instalat în acel 


institut şi că numai aşa, bine instalat, puteai fi scriitor... Alţii 
nu puteau să viseze să fie scriitori decât dacă erau şefi într- 
un birou, bine îmbrăcaţi şi cu relaţii asigurate... Manuilă, 
Bosch, direcţie... un Pavel care putea să rişte pentru unul 
nou, el nu, se săturase... Bine că totuşi mă încredinţase 
unui altuia... Se debarasa, dar nu fără să facă nimic. Cineva 
(aşa înţelegeam) mai încrezător în oameni, putea fi împins 
în faţa acelui Manuilă să-şi ia răspunderea pentru mine. El 
era, în conştiinţa poetului scârbit de aşa-zişii scriitori şi de 
pretenţiile lor, mai eficient decât el... 

Domnul Pavel îmi făcu semn: să mergem. Era un om tăcut, 
la el în birou nu-mi puse decât câteva întrebări fără 
importanţă. Dar când auzi că sunt de la ţară se gândi câtva 
timp şi mă întrebă dacă l-am citit pe poetul Dumitru 
Corbea. Îi răspunsei că nu. 

— E un mare poet, citeşte-l! spuse el. 

Se ridică de la birou, îmbrăcă un fel de raglan, prea 
subţire pentru vremea de afară şi plecarăm. O luarăm pe 
jos. Îmi spuse că mă invită la masă. Străbăturăm drumul de 
la Splaiul Independenţei până la Piaţa Victoriei, tot pe jos. 

— Nu vă e frig cu capul gol? îl întrebai eu, care aveam o 
claie de păr pe cap. 

El tăcu mai departe. Avu doar un gest: nu-i era frig... 
Locuia în două odăi într-o curte pe Şoseaua Ştefan cel 
Mare, nu prea mari, dar cu tot confortul. Ne întâmpină o 
doamnă mică de statură, atrăgătoare, care nu se miră că 
avea un musafir. Era cald, un cămin tihnit... lăcerea soţului 
se transmisese şi soţiei. Ne aşezarăm la masă şi până să fim 
serviţi, domnul Pavel se scufundă în lectura unui ziar. 

— Şi ce vrei să scrii? mă întrebă el în timpul mesei. 

— Acum nu mă gândesc la scris, îi răspunsei. E greu să 
scrii când nu mănânci decât pâine şi stai în frig. Ba chiar 
începi să uiţi că eşti o vieţuitoare pe pământ şi poţi să şi 
mori fără să mai ridici un deget să te aperi. Nici nu-ţi mai 
dai seama că eşti în primejdie... 


EI tăcu multă vreme şi după expresia chipului său înţelesei 
că nu mă aproba. 

— Ascultă, Marine, zise în cele din urmă, tu ştii că există în 
închisori oameni care luptă pentru o cauză? Şi ei stau în 
frig şi nu mănâncă decât pâine şi apă. 

Am tresărit. În închisori ştiam că erau şi legionarii care 
luaseră parte la rebeliune, adică nu ştiam precis dacă mai 
erau sau nu. 

— Ce fel de oameni? am întrebat. A tăcut iar. 

— Vrei să mergi cu mine să-i vezi? 

— Nu mi-aţi spus despre ce oameni e vorba. 

— Sunt comunişti. 

Comunişti? Aşadar domnul Pavel era comunist, ca şi 
poetul... 

— Mergem într-o zi, dacă vrei, şi îi vizităm... Trăiesc în 
beciuri, supuşi la un regim de exterminare... Mă întrebai pe 
drum dacă nu mi-e frig. Nu mi-era frig... 

Adică se gândea la ei în acele clipe, de aceea era aşa tăcut. 
Şi la ce folosea acelor comunişti că el umbla cu capul gol 
iarna şi tuns scurt? Întrebarea pe care mi-o pusese, ce 
vreau să scriu, ascundea ceva, dar nu-mi dădeam seama ce 
anume. Parcă ar fi vrut să spună că nu poţi scrie dacă nu 
ştii ce, şi că acest ce trebuia lămurit. Putea fi? Şi eu vroiam. 
El continua însă să tacă, enigmatic, sau poate pentru că nu 
era vorbăreţ, sau poate fiindcă nu ne cunoşteam bine, deşi 
eu ştiam din Dostoievski că o destăinuire e ca o fatalitate, vii 
tocmai din Siberia ca s-o faci, împins de un demon 
interior... Avea el legături cu acei comunişti închişi în 
beciuri? Ce fel de legături? Nu mi le putea dezvălui şi mie? 
Şi cum de nu-l arestau, şi pe el şi pe poetul iritat că scriitorii 
nu munceau? Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti 
în presă sau în discursuri, (şi eu nu le urmăream) plutesc în 
aer, ţi se insinuiază fără să vrei şi ştiam că erau urmăriţi şi 
închişi comuniştii, cu toate că nu-i văzusem până atunci 
nicăieri. lată că acum cunoscusem doi, un inscu o 
ranchiună împotriva scriitorilor, al doilea însă, domnul 


Pavel, venea cu o enigmă, se învăluia într-o tăcere pe care 
n-o înţelegeam. De ce credea el că Dumitru Corbea era un 
mare poet? Nu auzisem de Dumitru Corbea, singurul nume 
tainic care îi scăpase din gură. 

— Şi-a dat paltonul şi căciula, zise soţia lui, de aia umblă 
aşa. O să facă într-o zi o meningită. 

Era alături de el, dar era îngrijorată. Iar eu eram 
nedumerit: înţelegeam, şi-a dat căciula şi paltonul acolo în 
închisoare, dar de ce s-a mai tuns şi aşa scurt? 

Aveam deci de aşteptat. Am vândut cu un preţ bun Istoria 
literaturii române de Călinescu, singura care îmi mai 
rămăsese, şi după câteva zile i-am făcut din nou o vizită lui 
Geo Dumitrescu pe Griviței. Era opt seara. O doamnă mi-a 
spus că nu e acasă, dar că îl pot găsi la redacţia ziarului 
Timpul, unde fusese angajat. 

Într-adevăr, era acolo. M-a întrebat ce-am făcut. Când a 
auzit felul cum mă primise poetul statistician a surâs. Dar s- 
a abținut să facă vreun comentariu. Tot e bine, a adăugat, 
că l-am cunoscut pe acel Pavel. Înseamnă că o să se 
aranjeze. Stăteam deoparte în încăperea redacţiei, în 
picioare, când se apropie de noi un ins spelb, pe care îl 
cunoşteam, îl chema Virgil Untaru. Anul trecut, în desele 
mele ieşiri pe poarta Şcolii normale, nimerisem de câteva 
ori la cursurile lui Tudor Vianu şi într-o zi, la ieşire, m-am 
apropiat de un grup care discuta una din întrebările 
profesorului: dacă Rafael n-ar mai fi avut mâini ar mai fi 
rămas tot atât de mare artist? Printre ei Geo Dumitrescu, 
care m-a prezentat celorlalţi astfel: „Un viitor colaborator la 
Albatro”. Ceilalţi erau acest Virgil Untaru (care avea sub 
braţ Ulysse de Joyce), Marin Sârbulescu, un uriaş şi Tib 
Tretinescu, un băiat cu gâtul strâmb. „Şi tu de ce umbli cu 
Joyce sub braţ, l-a întrebat Geo, acasă nu poţi să-l laşi?” 
„Nu pot să-l las din mână, i-a răspuns Virgil Untaru 
înroşindu-se, îl citesc în tramvai.” „Sigur, a continuat Geo, 
James Joyce, cum să nu, câtuşi de puţin, noi ăştelanţii nu 
citim James Joyce, eu am tras de el inutil, imposibil de 


înghiţit, el vrea să ne facă să-l credem că e pasionant, îl 
citeşte în tramvai.” Untaru se prefăcea că râde, dar se 
vedea că suportă greu aceste ironii. 

Şi acum aflam că toţi, afară de Tretinescu, erau angajaţi la 
Timpul. Sârbulescu, aplecat asupra unei mese, scria. Ce pot 
să-şi spună nişte tineri care nu se cunosc? Nu-şi spun nimic, 
dar stau împreună, ghidaţi de instinct: „Nu ne cunoaştem, 
dar cine poate să ştie ce este celălalt? Să stăm deci 
împreună să aflăm.” Desigur, fiecare poartă cu sine un mic 
semn. Ei şi ce dacă e mic?... fost viitor colaborator al unei 
reviste care nu mai exista, ce, era o glumă? Fusese revista 
lor, Albatrosul mă atinsese cu aripa lui, ei, era puţin?! 
Untaru mă întrebă dacă m-am înscris la facultate. I-am 
răspuns că nu, am pierdut această căruţă de mult, am 
aproape douăzeci de ani şi sunt abia absolvent a patru clase 
normale. 

— Păcat, a zis, te-ar fi ajutat. 

— Dacă mai stai pe-aici, zise Geo Dumitrescu, te luăm cu 
noi la Tiparul universitar. 

Era ca o promisiune că acolo o să văd ceva deosebit. Sigur 
că mai stăteam. Fără să-mi spună şi nici eu nu l-am întrebat, 
ce urma să facem la acel Tipar. Alături pe un pupitru mare, 
se afla colecţia ziarului, am început s-o răsfoiesc şi curând 
am descoperit că Timpul avea o pagină (a doua) intitulată 
Popasuri, cu versuri, proză şi articole despre literatură. 
Frumoasă pagină, îşi merita într-adevăr numele, în restul 
ziarului nu găseai nimic, aici însă erai îndemnat să 
poposeşti, erau discutate cărţi, polemici cu un ziar Porunca 
vremii (despre care aveam să aflu curând că era violent 
antisemit) şi polemici şi cu alte reviste literare şi chiar cu 
scriitori despre care ştiam prea puţin. După vreun ceas Geo 
Dumitrescu a dat semnalul de plecare. Am ieşit toţi patru 
pe Brezoianu, apoi pe Bulevardul Elisabeta şi la a doua sau 
a treia la stânga grupul nostru a luat-o pe strada Elie Radu 
şi am intrat într-adevăr într-o tipografie. Am coborât trepte 
şi la intrare am dat într-un mic birou. De după el un ins 


gras, bondoc, cu ochelari, s-a uitat la noi şi a avut un surâs 
de încântare: 

— Aţi venit, bă? Uite-acuma mergem, mai am puţină 
treabă... Şi şi-a întors faţa de la noi şi a continuat o discuţie 
cu un subaltern care îi spunea că are necazuri cu cei de la 
Pepegaz, cu cei care trebuiau să le livreze nu ştiu ce, hârtie 
de-o anumită calitate, să le ridice nişte comenzi... Untaru îi 
răsfoia cărţile de pe birou. Mă uitam şi eu. Printre ele o 
broşură, dar nu rău tipărită, iar autorul era chiar poetul 
comunist de la statistică. Dar nu era un volum de poezii. 

— Aveţi fiecare câte-un volum cu dedicație, zise grasul, 
zilele astea a apărut, a trecut pe-aici şi vi le-a lăsat. 

Şi le împărţi. Mie îmi întinse doar mâna şi mă întrebă cine 
sunt. Răspunse Geo Dumitrescu în locul meu, iar grasul nu 
păru mirat că numele meu nu-i spunea nimic. Dar n-avea 
importanţă, simpla mea prezenţă în grup era suficientă ca 
să ghicească; eram fie un nou poet, critic, sau prozator. 

— Mergem, zise el. 

leşirăm şi refăcurăm drumul spre Brezoianu. În colţ însă 
ne oprirăm şi intrarăm într-un restaurant, mă uitai să văd: 
Gambrinus. Nu ştiam de unde, dar numele îmi era 
cunoscut. Plin de lume, cu săli mari şi cu etaj, cu boltă şi 
scări uriaşe. Era de fapt o berărie, chelnerii cărau halbe de 
la tejghea la care berea curgea neîncetat în valuri de 
spumă. Ne aşezarăm la o masă şi un chelner se apropie şi-şi 
apropie capul de umărul grasului; îl cunoştea şi aceasta ne 
întrebă: 

— Luăm, bă, câte-o chestie d-aia? 

Cum să nu, dar până atuncea bere. Bineînţeles, zise 
chelnerul şi curând se întoarse şi ne aşeză înainte halbe şi 
încă pe-atâtea de rezervă. Le apucarăm de toartă, 
ciocnirăm şi le golirăm pe jumătate. Eu ameţii imediat. 
Ceilalţi răsfoiau broşura poetului comunist de la statistică în 
timp ce grasul îi privea batjocoritor, dar cu afecţiune. 

— Mi-a spus că trebuie să scrieţi despre ea, zise el. 


— O să dam o notă, răspunse Geo Dumitrescu preocupat, 
rece, fără ironie, deşi ironia exista, dar era greu să-ţi dai 
seama din ce reieşea. 

— HI, făcu Marin Sârbulescu şi avu un surâs strâmb, timid 
şi fermecător. 

Faţă de statura lui uriaşă blândeţea surâsului era 
cuceritoare. 

— Ce hi? zise Geo Dumitrescu cu aceeaşi răceală, fără 
umor, deşi umorul răzbătea, dar ai fi zis ca el n-avea chef de 
glume. Vrei să spui că nu-ţi place? continuă. O să-i spun lui 
Miron să te pună chiar pe tine să scrii nota. 

— Şi ce, zise uriaşul, ai vrea s-o înjur? 

— Cum s-o înjuri dacă nici n-ai citit cartea! Avea o falsă 
uluire stăpânită şi se uită la noi toţi luându-ne martori: am 
zis că trebuie înjurată? Asta e cam într-o ureche, îţi 
interpretează cuvintele cum i se năzare lui! Citeşte-o întâi şi 
pe urmă faci nota. Îţi place, nu-ţi place, te priveşte. 

Dar şi grasului îi sticleau ochii sub lentilele groase ale 
ochelarilor, între timp Untaru o şi citise, răsfoia ultimele 
pagini. De-atunci am aflat că eşti pierdut dacă forţezi mâna 
recenzentului; poetul statistician făcuse această 
imprudenţă, transmiţându-le prin bondocul gras care o 
tipărise că trebuie să se scrie despre ea. Asta rămâne 
totdeauna de văzut dacă trebuie, şi ai mai multe, şanse să fii 
bine primit dacă laşi libera opinie să se exprime, într-un 
minut se şi decisese să se scrie despre cartea poetului o 
notă, în timp ce dacă ar fi tăcut, poate că s-ar fi scris un 
articol, încreţindu-şi fruntea în semn că era stăpânit de cea 
mai sinceră obiectivitate, Geo Dumitrescu i se adresă lui 
Untaru: 

— Ei, cume?! 

— Interesant! zise acesta, dar se roşi şi izbucni în râs. 

— Ei, vezi?! se adresă Geo Dumitrescu uriaşului, ai fi zis 
supărat, şi era chiar supărat, dacă n-ai fi simţit în cuvintele 
lui nepăsarea. 


Ameţeala după prima halba mi se împrăştie la a doua. Ni 
se aduse ceea ce grasul numea „chestie d-ai”. Era 
mămăligă la cuptor aurie cu unt şi straturi groase de 
brânză şi ouă, se pare o specialitate a berăriei. 

După ce o mâncarăm şi băurăm a doua halba scoaserăm 
ţigări. Deodată Geo Dumitrescu începu să râdă. Spuse că 
nouă ne e suficientă porţia asta, dar cu Sârbu ce facem, că 
lui nu i-a ajuns nici pe-o măsea. Chemă chelnerul din 
proprie iniţiativă şi îşi desfăcu mâinile: avem aici, zise el, şi 
clienţi mai corpolenţi, să mai aducă o chestie d-aia dacă nu 
cumva Sârbu dorea altceva. Uriaşul însă îşi dădu cuvântul 
că nu mai dorea nimic, numai bere. Auzi! Bere! Dar asta 
mai vroiam şi noi! Apoi mi se adresă, ce fac, de ce n-aduc 
nuvela aceea să debutez? Dacă n-ar fi pierdut-o (adică pe 
cea care i-o trimisesem anul trecut pentru Albatros) ar fi 
dat-o acum la Popasuri... s-o aduc eu neapărat chiar zilele 
astea dacă am păstrat o copie. Sau dacă nu-mi mai plăcea, 
să aduc altceva... Discuţia reveni apoi asupra poetului 
comunist de la statistică şi fui invitat să povestesc cum mă 
primise. Eu însă tăcui şi Geo Dumitrescu îmi respectă 
discreţia. Nume de ziare, reviste şi polemici de care eram 
străin urmară în discuţie amestecându-se cu rumoarea 
berăriei. Mă simţeam atât de bine, încât aveam sentimentul 
că starea mea de spirit se transmitea şi că n-avea nici o 
importanţă faptul că nu scosesem până atunci nici un 
cuvânt. Acest lucru avea să mi se întâmple multă vreme. 
Veseli toţi, trâindu-şi bucuria de a fi, grupul lor, angajaţi la 
un ziar, puneau la cale noi polemici, în special cu acelaşi 
ziar Porunca vremii, râzând, citând pasagii tari care 
trecuseră prin cenzură, furia celui cu care polemizau; 
temerea voalată a lui Untaru că ar putea-o păţi, stârnind 
ironiile răsucite ale celui care avea un ascendent asupra 
tuturor, Geo Dumitrescu. Grasul se uită la ceas, stârnind 
proteste. Să stea, unde se grăbea aşa? Elle spuse cu un 
glas care te făcea să înţelegi că aşa se întâmpla totdeauna: 


— Voi mâine sunteţi liberi până seara, în timp ce eu la opt 
dimineaţa trebuie să fiu la Tipar. 

Ei şi? Grasul zâmbi şi mai rămase, dar nu mult, chemă 
chelnerul şi ceru nota. Când plăti scoase un teanc de bani. 

— Nu înţeleg, zise Geo parcă scârbit, cum poate cineva să 
aibă atâţia bani! Nu te jenează când stai cu portofelul plin? 
Împrumută-l şi pe el cu vreo mie de lei, zise aruncându-mi o 
privire, ţi-i dă îndărăt la prima leafă pe care o s-o încaseze 
de la statistică. 

Grasul râse, luă, fără să numere şi fără să ezite, o felie din 
teanc şi mi-i întinse. Adăugă că nu chiar la prima leafă să i-i 
înapoiez, ci la a doua şi să trec pe la el când vreau, să stăm 
de vorbă... Ne ridicarăm. Ne duse pe toţi cu un taxi acasă. 
Îl chema Niculescu şi era, acolo la Tiparul universitar, şef al 
tipografiei, director fiind profesorul Bagdasar. Poet, semna 
Sergiu Filerot... 

Cu acei bani am putut astfel să părăsesc odaia fără foc din 
Pantelimon şi să mă mut într-una de pe strada Traian, tot cu 
încă trei inşi în cameră, dar încălzită. Proprietăreasa, o 
femeie tomnatică şi cam prea împlinită, trăia cu un peşte, 
un ins care venea la ea doar seara, de altfel ca şi ceilalţi 
chiriaşi, îi găseam în pat (fiindcă şi ea ocupa prima cameră, 
de la intrare, ca şi ciurelarul de la care plecasem). 

Aşadar puteam debuta la Popasuri. Câteva zile am stat în 
casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris de pe vremea 
când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, 
le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau 
despre nedumerirea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran. 
Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din 
ele Pârlitu (care voia să spună că ţăranul care stârnea 
nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar 
material, ci la minte), mi-am făcut o copie şi m-am dus la 
Timpul să-l caut pe Geo Dumitrescu... 

Când m-a văzut intrând în redacţie a ridicat braţele în sus: 

— Ce faci, domnule, unde ai dispărut? le-am căutat pe 
Pantelimon 64 şi nu te-am găsit. Vroiam să-ţi anunţ vestea: 


ai fost angajat aici corector, aşa cum ţi-am promis... Du-te 
jos şi începi imediat lucrul. Vezi că ai şef pe unul 
Grigorescu, te aşteaptă. Uite pe-aici, mi-a arătat el o uşă 
mică, duce în tipografie şi acolo e un birou al corectorilor... 

Am coborât şi am intrat în sala linotipurilor. Zumzetul 
maşinilor şi mirosul de plumb topit mi-erau familiare, totuşi 
m-au ameţit. În sfârşit, gândeam, eram angajat de astă dată 
în mod sigur, căci nu era nici o îndoială, Geo Dumitrescu i-a 
prevenit pe şefii acestui ziar că nu cunosc meseria de 
corector şi dacă totuşi mă angajează însemna că se va ţine 
seama de acest lucru şi că trebuia să fiu întâi învăţat. 

Am străbătut atelierul şi am intrat în biroul corectorilor, 
despărţit de rest printr-un placaj. 

— Bună seara, am spus, îl caut pe domnul Grigorescu. 

Erau înăuntru patru sau cinci inşi instalaţi la o masă 
uriaşă, aplecaţi asupra şpalturilor, sub lumina puternică a 
unui bec care atârna aproape până jos din tavan. 

— Eu sunt, a răspuns unul dintre ei, un ins mic de statură, 
cocoşat, elegant îmbrăcat, cu un chip aspru, sever, privire 
rapidă şi pătrunzătoare. 

Mi-a strigat numele sigur că nu se înşela, şi mi-a spus că 
am lipsit. Nici nu mă apucasem de lucru, că şi lipsisem. Am 
vrut să-i explic, dar m-a întrerupt: 

— Fă cunoştinţă cu viitorii dumitale colegi... Domnul 
Orleanu... Domnul Sachelarie... Domnul Ecovescu... 
Domnul Orleanu, a strigat apoi din nou acest domn (nu era 
chiar strigăt, era o voce ridicată, cu volum natural, cu 
timbru bărbătesc, care contrasta cu statura lui infirmă), 
domnul Orleanu, a reluat el apoi cu o voce obişnuită, învaţă- 
| pe noul nostru coleg corectura. Rapid! Arată-i semnele şi 
pe urmă dă-i un şpalt de probă. Nu e greu, mi-a spus el de 
astă dată amical, dar trebuie multă atenţie, fiindcă te fură 
fluxul textului şi nu mai vezi greşelile. Dar ele sunt, aici e tot 
secretul, să înveţi să le vezi. 

Domnul Orleanu, un băiat cam de vârsta mea, vorbea, spre 
deosebire de domnul Grigorescu, în şoaptă, cu un aer 


confidenţial, şi cu dublu sens, semăna în această privinţă cu 
fostul meu coleg Dobrinescu. Avea ironie dar şi căldură, m-a 
învăţat într-adevăr rapid meseria. 

Ne-am împrietenit auzind că vreau să debutez ca scriitor. 
Şi el vroia. Practic la ora unu din noapte munca noastră se 
termina, paginile intrau la calandrare şi rotativa intra în 
funcţiune. Formidabilă această rotativă, cum vuia, şi din 
burta ei, după ce primea paginile sub formă de sul de 
plumb, ţâşnea ziarul proaspăt în fiecare secundă Timpul, 
Timpul, cu titlul roşu, mirosind puternic a cerneală. Toată 
lumea care îl făcuse se afla adesea acolo şi plecam toţi cu el 
în buzunar, după ce îl răsfoiam să nu fi scăpat ceva... Se 
întâmpla rar de tot, totuşi se întâmpla, uneori ne veneau 
cenzuri întârziate: se repagina, recalandra, adică se 
imprima pagina plată de plumb, într-un carton special, 
flexibil, după care se forma sulul de plumb. Se auzeau 
îngrijorări... Daţi-i drumul în viteză... e ora două... pierdem 
provincia... 

Orleanu stătea departe, n-avea cu ce ajunge acasă după 
ora unu şi se culca pe masă. La fel şi domnul Sachelarie, 
care făcea singur ziarul economic-financiar Argus, director 
fiind celebrul Timoleon Pisani, care publica şi el pe pagina 
întâia câte-un articol intitulat Nu poci limba. Ce căuta acolo 
un astfel de articol într-un ziar al bursei şi al vieţii 
financiare? De fiecare dată îl citeam şi râdeam toţi de acest 
înverşunat duşman al neologismelor. Propunea de pildă ca 
în loc de tramvai, cuvânt englezesc, să spunem 
peşinealergător, în loc de cravată, cuvânt franțuzesc, 
gâtlegău, şi altele, în fiecare număr avea câte ceva. 

Într-o zi i-am făcut o vizită cu Orleanu, să ne distrăm. 
Redacţia Argus-ului era în aceeaşi clădire şi avea 
administraţie comună cu Timpul, director Grigore Gafencu, 
care era în diplomaţie. Bătrânul, cu mustăţi uriaşe, ne-a 
primit însă foarte cordial, crezându-ne admiratori de-ai lui. 
I-am spus că suntem redactori de jos de la Timpul şi ne-am 
aşezat, ca doi domni gravi, în fotolii. Orleanu şi-a scos 


țigareta şi a cerut voie să fumeze. Fumam şi eu, dar am 
uitat să aprind, atât de curios eram să văd ce-o să se 
întâmple. 

— Domnule Pisani, i-a spus Orleanu fără obişnuitul lui 
surâs care se vroia fin, puţin batjocoritor (îi masca de fapt o 
timiditate discretă şi un complex de om de cultură 
autodidact), ce ziceţi dumneavoastră de cuvântul inefabil? 

Bătrânul s-a zbârlit cu mult mai mult decât sperasem noi 
că avea să se întâmple, s-a ridicat peste birou agresiv şi a 
început să bolborosească: 

— Inefabil... Ce e asta inefabil?... N-am auzit de acest... 
Cum? De unde l-aţi mai născocit?... Când o să încetaţi cu... 

— Domnule Pisani, a continuat Orleanu neturburat, 
cuvântul există, a intrat în limbajul culturii şi chiar în 
vorbirea curentă. 

— În vorbirea curentă? Inefabil? O să scriu un articol 
împotriva acestui cuvânt... Chiar în numărul de sâmbătă... 
Ce înseamnă, după voi, ce vrea să exprime acest cuvânt? 

— Ceva care nu se poate exprima. 

— Cum nu se poate exprima? 

— Se referă la ceva care nu se poate exprima. 

— De exemplu, a cerut bătrânul. 

— De exemplu: femeia aceea e de o frumuseţe inefabilă. 

— Ieşiţi afară, a răcnit bătrânul scos din sărite, având 
poate brusc bănuiala că acest cuvânt nici nu există şi că 
venisem acolo (ceea ce era adevărat) să ne batem joc de el. 

Ne-a scăpat, n-am mai urmărit atenţi dacă avea să scrie 
sau nu un articol împotriva absurdului cuvânt, care ca şi 
altele, îi terorizau de atâţia ani conştiinţa. Mie totuşi îmi 
plăcuse şi îmi stârnea o afecţiune îngăduitoare. Mania lui 
era dintre cele inofensive, nu făcea rău nimănui, sau cel 
puţin nu ştiam eu, grija faţă de limbă, ridiculă în formele pe 
care le luase la el sau le avusese totdeauna, nu era grijă 
pentru chivernisire sau înşelătorie, ci una nobilă, 
dezinteresată. 

La prima chenzină Orleanu mă preveni: 


— Vezi că Sachelarie o să te atace mâine să-l împrumuţi cu 
bani. 

— Cum, dar el nu-şi ia leafa? 

— Da, dar chiar azi se duce cu ea şi o pierde la curse. A 
avut moşii pe care le-a tocat în felul acesta, case, 
proprietăţi... 

M-am uitat curios la domnul Sachelarie, când, cu chenzina 
în mână, ne-am dus toţi la bufetieră care îşi avea mica ei 
odăiţă chiar în tipografie să-i plătim ceea ce ne servise în 
cont în timpul celor două săptămâni care trecuseră: ouă, 
lapte, debreţini, brânză, cafele... Domnul Sachelarie a plătit 
şi el şi a plecat grăbit. Era nu atât bătrân, cât ros de ani, 
înalt, slab, cu gât puternic. Nu deschidea gura decât ca să 
spună cuvinte scurte şi memorabile, pe care apoi le 
repetam zile întregi... Viaţa e o fântână... Omul e soiul 
dracului... Norocul e chior... Felul cum le spunea, cu 
resemnare, sau cu dispreţ amuzat, le încărca de un umor în 
care zăcea experienţa lui de-o viaţă... nu-i părea rău, dar 
nici, privind în urmă, nu se entuziasma: un imens căscat 
pecetluia adesea acest trecut dominat de o singură patimă, 
fiindcă nici nevastă, nici copii nu avea. La bilanţuri şi la 
bursă îl ajutam cu rândul, fiindcă o cifră greşită într-unul 
din ele putea să stârnească derută în viaţa financiară. Unul 
citea cu glas tare, altul urmărea... Creditul minier... cifre... 
Astra română... alte cifre... Nu s-a adeverit ce-mi spusese 
Orleanu: nu m-a atacat nici atunci şi nici mai târziu de sume 
de bani. [ineam toţi la el, ne înveselea adesea şi cu 
anecdote vechi (cunoscuse multă lume) şi era un corector 
bun. 

Mai aveam o datorie de plătit, lui Sergiu Filerot şi după 
amiază m-am dus pe la el la Tipar. Pe cine găsesc însă? Tot 
grupul! (Din seara aceea nu mai fusesem cu ei nicăieri, 
fiindcă la ora când ei plecau, eu trebuia să fiu jos la 
corectură.) În mijlocul lor poetul statistician, extrem de 
iritat, cu ziarul Timpul în mână la pagina Popasuri. Am 
rămas tăcut deoparte. Ce se întâmplase? Nota n-o scrisese 


totuşi Sârbulescu, ci Untaru, şi acum dăduse peste ei poetul 
comunist. Cum, aproape că striga el, aşa se scrie despre o 
astfel de carte? 

— Ce conştiinţe aveţi voi, care vă pretindeţi oameni de 
stânga, dacă nu sesizaţi conţinutul subversiv al unei astfel 
de lucrări? O notă se scrie? Şi încă şi aia aşa, la f... mă-sa? 

Citisem şi eu cartea. În ce consta acel conţinut subversiv 
care trebuia să ne cutremure conştiinţele? În faptul că 
poeţii trubaduri francezi din secolul al XVI-lea trăiau în 
mizerie, în timp ce seniorii chefuiau şi benchetuiau. 'Ţipa la 
ei cu vocea lui subţire, îi beştelea, îi întreba de ce ţineau un 
condei în mână dacă despre astfel de cărţi demascatoare ei 
scriau astfel de notă mizerabila? 

— Păi, am zis eu atunci, după părerea dumneavoastră, ar 
fi trebuit ca acei trubaduri să se ducă şi să se facă frizeri, 
de ce vă miraţi că noi nu scriem nimic despre broşura 
dumneavoastră? 

Era, fireşte, o remarcă intolerabilă. Cine eram eu?! S-a 
întors spre mine şi drept răspuns m-a ameninţat cu bătaia, 
literalmente, avea acest chef, şi nu numai pe mine, ci pe toţi 
cei grupaţi la pagina Popasuri din Timpul şi la Tiparul 
universitar, care totuşi îl tipărise, dar care refuzam să 
vedem conţinutul exploziv al broşurii lui apărute cu viza 
cenzurii. 

Nici măcar nu şi-a dat seama că depăşise măsura şi să 
plece, a stat un timp interminabil, perorând în acelaşi stil. 
Până la urmă a încercat să smulgă o promisiune că totuşi se 
va scrie un articol „ca lumea”, dar nu i-a promis nimeni 
nimic. În sfârşit a plecat, nu furios, fiindcă furia lui era mică, 
ci otrăvit, neîmpăcat. 

Ne-am dus la fraţii Rochus din apropiere, am cerut bere, 
salam, pâine şi „mult muştar”, am râs de poetul care ne 
ameninţase că ne trage palme, l-am trimis la origine şi am 
hotărât să-l ignorăm mai departe. Arizi, aşa credea el că se 
rezolvă conflictele de idei, cu bătaia, ce individ bizar! Ce-o 
să facă ăsta, ne întrebam, dacă vine la putere? Ne beleşte 


pe toţi, dacă acum când nu avea încă această putere; avea 
astfel de apetituri... Am tăbărât şi noi cu reproşuri pe 
Sergiu Filerot, care tipărise broşura. L-am luat în balon, am 
râs de el, cum a putut să bage bani într-o asemenea cărţulie 
fără sare şi piper, care avea pretenţia să ne îndrume pe 
n0i... Nu-l chemase nimeni să ne fie şef, dar el aşa credea, 
că e şeful nostru... 

Sergiu Filerot, care nici el nu debutase, lua, după cum 
aveam să ne dăm seama curând, în acele clipe, o hotărâre 
irevocabilă, cu grave consecinţe: 

— O să vă arăt eu ce înseamnă poezie şi să vă învăţ minte 
să mă mai luaţi peste picior... 

Şi n-a mai adăugat nimic, tăcea, privirea îi sticlea sub 
ochelari, surâdea mereu şi asemeni tuturor oamenilor graşi 
expresia chipului său era aceeaşi, de băiat bun abia ieşit din 
adolescenţă, tăcut şi jovial. Cuvintele lui au trecut 
neobservate, la vârsta aceea şi lăudăroşenia făcea parte din 
psihologia debutantului, deşi sunase bizar la el. 

Pe la începutul lui martie primii ştirea, prin Sergiu Filerot, 
care primise la rândul lui un telefon de la poetul statistician, 
să mă prezint la Institutul de statistică (deci nu era un om 
rău, nu ţinea ranchiuna pentru replica mea). Aşadar 
statistica! Uitasem de ea. le pomeneşti, mi-am zis, că s-a 
aranjat ceva şi acolo. 

Mă prezentai la domnul Pavel în birou, căci el mă căutase, 
aflai de la poetul însuşi care îmi vorbi într-adevăr fără urmă 
de resentiment şi domnul Pavel îmi spuse că eram angajat 
jos la maşini, să mă prezint domnului Bosch, care era la 
curent. 

Aşadar, două slujbe, de unde până atunci căutasem 
zadarnic să găsesc doar una. 

— Ştiu, mi-a spus domnul Pavel, că între timp te-ai angajat 
la un ziar, dacă vrei, alegi, ziarul sau Institutul, dar poţi să 
faci şi una şi alta. 

— Bineînţeles, i-am răspuns, le fac pe amândouă. 

— E în regulă. Îţi urez succes. 


Am coborât în sala de maşini şi m-am prezentat domnului 
Bosch, care avea biroul chiar la intrare în sală, în dreapta. 
M-a pus să fac o cerere de angajare şi m-a dat în primire 
unei doamne, care la rândul ei m-a dus şi m-a predat de 
astă dată unei domnişoare. Era o fată isteaţă şi bine 
îmbrăcată, m-am simţit jenat de costumul meu de la Taica 
Lazăr, care între timp se uzase la mâneci şi nici cămaşa nu 
era prea curată, era murdară de tuşul de pe şpalturi, care 
se lua repede, chiar în ziua când o schimbai. „Trebuie să-mi 
cumpăr alt costum şi tot ce-mi trebuie, mi-am zis, nu pot 
veni aici, printre cucoanele astea, şifonat şi cu pantalonii 
burlan. Şi trebuie să mă şi mut, de astă dată într-o cameră a 
mea singur, am cu ce plăti.” 

Domnişoara mi-a dat în primire o maşină de calculat şi 
hârtii. Trebuia să adun şi să înmulţesc şi să fac totalul 
acelor cifre, care veneau de la alte maşini, de la cele mari, 
trioarele, care chiar asta făceau, triau nişte cartoane şi 
rezultatul parţial se înscrie pe o diagramă. 

— Ce sunt cifrele astea? am întrebat-o. 

— Cifre! zice. 

Adică nu ne interesează ce sunt, nici nu e nevoie, treaba 
noastră e să le adunăm şi să le predăm domnului Bosch. 
Totuşi mi-a explicat: reprezentau tot ce există în ţară, de la 
găini şi vite, până la oameni şi alte bunuri mobile şi imobile. 

Am început să manipulez butoanele, care erau simple. Am 
apăsat pe cel roşu: ceva s-a zbătut în interiorul maşinii, ca o 
fiinţă vie, apoi pe hârtie a apărut o cifră şi tăcere: totalul! 
Clar! Fata a stat lângă mine în ziua aceea, până s-a convins 
că am prins secretul şi pe urmă s-a îndepărtat. 

Îmi plăcuse cartierul Ferentari (unde stătea Gheorghe al 
lui Costică brutarul) cu căsuţele acelea cu pompă în curte şi 
multă verdeață. M-am dus chiar pe Tutunari, dar Gheorghe 
nu mai era acolo, în schimb, ciudăţenie, camera lui era 
liberă. Am închiriat-o eu. Avea un geam mititel, ca la pitici, 
dar da spre grădină, avea lumină electrică, podea de lemn, 
mobilată, pat mare cu saltea de lână şi cearceafuri albe, o 


măsuţă lângă fereastră. Era perfect! Aveam eu să câştig de- 
aici înainte zece mii de lei pe lună, dar n-aveam chef să dau 
două mii pe una centrală şi elegantă, cât aflasem că m-ar 
costa. Mai târziu, mai vedem, acum îmi plăcea aici. 

E bine sa ai două servicii, nu-ţi mai pasă de şefi. În orice 
caz nu-ţi pasă de cel care ar dori prea mult să-ţi pese. N-aş 
fi putut spune că domnul Bosch făcea parte dintre aceştia, 
dar nici că era un director care nu te lua la ochi dacă nu-l 
salutai la sosire şi la plecare. Nu mi-am dat seama că toţi o 
făceau, era şi plasat astfel (în apropierea uşii) încât nu-l 
puteai evita. Dar eu gândeam că n-avea nevoie de salutul 
nostru şi nu observasem decât târziu fenomenul. Venea 
primul şi pleca ultimul şi în acele minute stătea în picioare 
(era înalt, impunător, puţin chel, cu mustață de modă 
veche), nu răspundea la bună dimineaţa, bună ziua, carei 
se adresau, nici nu se uita, dar era la postul lui, fără să pară 
că ne observă curgerea, defilare dezordonată în aparenţă, 
pe care totuşi o primea. 

A început să vină pe lângă mine, să vadă cum muncesc. Nu 
zicea nimic, se uita, dar nu pleca. După câteva săptămâni 
fusesem dat la trioare, care erau foarte ingenios construite. 
Aveam alături casete pline cu cartoane, care erau perforate 
diferit, după semne de statistică secrete pentru mine şi 
maşina le arunca în interiorul ei şi le împrăştia ghidându-se 
după acele găuri, pentru ca diagrama, sus, să înscrie nişte 
cifre. Se putea greşi în această muncă? N-aveai cum, totuşi 
domnul Bosch întârzia prea mult lângă mine. Era un semn? 
Desigur, mi-a explicat un coleg, un fost student cu care mă 
împrietenisem. Era un băiat distins, care până avea să fie 
plasat în învăţământ se angajase acolo ca şi mine. 

— E nemulţumit de tine, mi-a spus, nu-i dai bună ziua... 
Dă-i şi tu bună ziua, nu mai trece aşa pe lângă el ca şi când 
tu ai fi marele şef şi nu el. 

Am dat din umeri: 

— Ei şi? Mai am un serviciu, la care ţin mai mult, pot să 
plec oricând de-aici. 


— Nu pleca, zice, aici ai leafă mai mare şi o să ai şi pensie 
mai mare. 

— Pensie? am strigat. Care pensie...? 

„Auzi idiotul, gândeam. Asta vrea să-mi sugereze ideea că 
o să stau acolo la trioare până la pensie!” Nici nu 
începusem să trăiesc şi el îmi comprima viaţa sărind peste 
patruzeci de ani ca şi când curând aveau să se şi scurgă şi 
eu trebuia să mă gândesc de pe acum la ce-o să fac după. 
Nu m-a trecut un fior, dar nici n-am râs ca de obicei, fiindcă 
nu era de râs. Într-adevăr, gândeam, ce e o viaţă? Da, iată, 
patruzeci de ani în faţa acelor maşini, nici o schimbare şi 
hop, declinul... Intuisem atunci fulgerător de ce singurul 
lucru care putea aduce furtuni să mişte această viaţă erau 
femeile... Cel exasperat putea da iama în ele, cu a doua sa 
forţă vitală care zăcea în el (prima se consuma sub 
supravegherea unui domn Bosch) şi să simtă că trăieşte... 
Trădarea, gelozia, şi chiar crima care ar surveni (şi de care 
ziarele de senzaţie erau pline), fie că ar ucide el pe vreuna, 
soţia care l-ar înşela, fie că l-ar ucide pe el alta înşelată de 
el sau părăsită, toate astea n-ar mai fi obstacole de temut... 

Eram în pauză, într-un chioşc Herdan de alături, avea 
excelenți biscuiţi şi brioşi şi iaurt proaspăt. Fostul student 
era de o neruşinare simplă, sub ochii vânzătorului întindea 
mâna şi fura biscuiţi din raft, îi băga în buzunar şi nu-i 
plătea. Mă miram de ce chioşcarul nu zicea nimic. Ca să 
aflu că nu vedea bine, era un om bătrân, dar cât de rău 
vedea! O mână întinsă în aer era pesemne pentru el o 
ceaţă... „Şi tu cum ai observat?” l-am întrebat pe fostul 
student. N-a vrut să-mi spună. 

— Va să zică pensie, zic, tu te şi gândeşti la pensie? 

— De ce nu?! Când ieşi la pensie şi un pol contează. 

— Un pol? am strigat iar. Şi să te gândeşti cu patruzeci de 
ani înainte la un pol? 

— Te gândeşti... Voi nu vă luptaţi la ţară să păstraţi o viaţă 
întreagă o brazdă de pământ? Aşa e şi polul ăsta. 


— Şi dacă mori dracului înainte de pensie, am spus eu 
sumbru, atunci ce-i mai faci? 

— De ce să mori? Tata are optzeci de ani şi se ţine bine. 

— Bine, zic, o să-l salut pe domnul Bosch la sosire şi la 
plecare, dar cum ai observat tu că n-o făceam? 

— Se observă, răspunse el filosofic. 

— Te pomeneşti că au observat şi ceilalţi! 

— Toată lumea. 

— l-auzi! 

Şi eu care nu observasem nimic la nimeni, decât că 
prietenul ăsta proaspăt al meu, absolvent al unei facultăţi, 
fura biscuiţii şi brioşii unui bătrân! Începui să mă uit mai 
atent în jur, dar nu descoperii nimic. Toată lumea lucra în 
tăcere şi când cineva se ridica şi se ducea undeva avea o 
hârtie în mână, sau se ducea să verifice ceva, tot în legătură 
cu vreo diagramă sau grafic... 

Veneam la Institut direct de la ziar, unde dormeam cu 
Orleanu pe masă, să câştig timp, după-amiază încercam în 
odaia mea să scriu sau să citesc ceva, mă apuca somnul. lar 
cele două zile pe săptămână, când aveam program de la 
cinci la opt, erau cele mai grele. De la statistică mă duceam 
direct la ziar şi moţăiam pe şpalt, când nu-mi pica chiar 
capul pe el. „Domnul Preda!” striga atunci Grigorescu şi o 
formidabilă palmă în masă mă făcea să sar în sus ca şi când 
aş fi primit palma aceea chiar în cap. De dorinţa de a 
debuta, uitasem, până ce într-o zi am venit la redacţie cu 
schiţa aceea Pârlitu în buzunar şi i-am dat-o lui Geo 
Dumitrescu. 

Nu mă simţeam totuşi obosit. Oraşul era frumos seara 
când ieşeam de la statistică şi o luam în jos spre Sărindar, 
deşi luminile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai 
aveau chenare multicolore şi reclamele înalte care anul 
trecut scânteiau într-o aprindere şi stingere neîncetată, de 
albastru şi roşu, şi care mă făceau să simt că trăiesc, cum 
spune Hemingway, într-o sărbătoare continuă, dispăruseră 
şi ele. Camuflajul aruncase la începutul războiului oraşul în 


întuneric, şi continua şi acum, deşi războiul era departe... 
Tramvaiele circulau seara cu aşa-numitele lumini oarbe, 
care nu se vedeau de sus, şi mergeau cu viteză redusă, iar 
în staţii vatmanii se orientau după semne ştiute numai de ei. 
Oraşul mi se părea acum mai misterios, fiindcă se vedea 
cerul plin de stele şi cu întunericul serilor eram învăţat, mie 
mi se părea că e lumină, ca în unele nopţi de la ţară, când în 
plin miez de noapte vedeai omul ca ziua şi îl recunoşteai, iar 
pământul devenea parcă albicios. Oamenii forfoteau pe 
străzi, şi din când în când câte-o lanternă se aprindea şi se 
stingea scurt. Eu vedeam totuşi, după ce ora crepusculului 
se stingea şi oraşul cădea într-un întuneric total, culoarea 
rochiilor la femei, albeaţa gulerelor, părul revărsat pe 
umeri al fetelor. Mă mişcam repede strecurându-mă cu 
uşurinţă printre oameni. Urcam spre Sfântul Gheorghe, 
ajungeam la Piaţa Brătianu, o luam la stânga pe bulevardul 
Elisabeta, coteam pe după frumoasa clădire a librăriei 
„Cartea Românească” şi coboram apoi pe Sărindar. 
Statistica mă lăsa de obosit şi corectura mă aştepta de 
odihnit. 

Dimineţile, când o luam înapoi spre statistică, tot pe jos, ca 
şi întoarcerile acasă pe la ora două după masă, nu-mi 
alungau cu nimic euforia în care trăiam... Zece mii de lei, pe 
care abia aşteptam să-i văd pe toţi în mână, să mă îmbrac şi 
să-mi cumpăr cu ei cărţi, se aflau, desigur, la sursa acestei 
euforii. Dar nu era numai atât... începeam să am în jurul 
meu prieteni... Marele oraş, în care rătăcisem până atunci 
atâta vreme căutându-mi în el un rost, începea să fie şi al 
meu. Blocurile, marile lui bulevarde, tramvaiele, 
restaurantele, cinematografele şi teatrele îmi plăceau, ca 
altădată ulițele, gardurile, salcâmii care acopereau satul... 

Da, într-o seară fui oprit în trecere prin redacţie (treceam 
pe-acolo, şi nu pe jos prin gang) şi îmi făcui un nou prieten, 
un poet, însuşi şeful „paginei a doua” Popasuri a ziarului, 
Miron Radu Paraschivescu. Geo Dumitrescu se afla şi el 
acolo, dar de când începusem să lucrez nu mai schimbam în 


redacţie decât saluturi; în afara de cazurile când mă invita 
să mergem la Gambrinus la o bere. Venea Untaru, care 
începuse să semneze Virgil lerunca, acest băiat care nu 
dormea nopţi în şir luând cofeină, atât de mult era pasionat 
după cărţi (anul trecut, în '47, Virgil Untaru, lerunca, 
părăsea ţara şi cu anii, acest om de stânga în perioada 
războiului a evoluat încet, dar fără întoarcere, spre 
dreapta), venea Sârbulescu, „masivul” cum îl poreclisem eu, 
credeam că o să trăiască o sută de ani, a murit de inimă pe 
la cincizeci şi Sergiu Filerot. 

Poetul, şeful „paginei a doua”, un om smead, subţirel şi 
mic de statură, cu un nas de pasăre, cu voce confidențială, 
plăcută, afectuoasă, îmi ceru să iau loc că are ceva să-mi 
spună. Redacţia avea un birou comun cu secretariatul 
(Ştefan Roti), alături era biroul redactorului şef, Mircea 
Grigorescu, pe care nu-l cunoşteam. 

Fără să-mi spună de ce, Miron Paraschivescu începu să mă 
întrebe: cine eram,.de unde veneam... De când începusem 
să scriu? Şi o întrebare ca o paranteză, bizară, care venea 
dintr-un interes al lui anterior întâlnirii noastre: cum scriu! 
N-am înţeles. 

— Cum faci când scrii? preciza el. Te gândeşti dinainte, 
sau îţi vine? 

— Doresc să scriu, îi răspunsei. 

— Şi pe urmă îţi vine! zise el parcă triumfător. 

Era mulţumit, îi confirmam ceva, sau mai bine zis îmi 
smulsese el confirmarea de care avea nevoie în secretul 
gândirii lui. Aş fi vrut să-i precizez că uneori mă gândeam şi 
dinainte la un subiect care nu venea singur, ci îl smulgeam 
din viaţa cunoscută, cu un efort de a exprima o idee, aşa 
cum îmi aminteam că făcuse Baudelaire în La charogne, dar 
am tăcut, nu vroiam să-i stric plăcerea acelui gând al său 
confirmat... 

Şi pe urmă întrebările continuară. Ce citesc? Ce citeam? 
Nu prea mai aveam chiar atunci timp să citesc, i-am 
răspuns. L-a apucat un entuziasm. A început să râdă 


sufocându-se, aruncându-mi în acelaşi timp priviri 
înduioşătoare, paterne şi în mod surprinzător pline de 
admiraţie. N-am înţeles comportarea aceasta bizară, adică, 
era bine că nu citeam, sau era ceva de râs?... Făcusem 
ceva, şi acest ceva se afla în strânsă legătură cu bâlbâială 
mea, adică se potrivea şi de aceea era el atât de vesel? Îmi 
sugera însă o experienţă de viaţă şi de oameni în care eu 
ocupam un loc printre cei care îl interesau, încât mi-am 
simţit bătăile inimii de emoție. 

Timpul trecea însă şi eu eram aşteptat jos. I-am spus acest 
lucru. A râs iar: 

— Dă-i în... mă-sii! Apoi a revenit: Bine, du-te! În clipa 
aceea s-a apropiat Geo Dumitrescu. 

— Dom' Preda, îl aud că zice, cu vocea lui neutră (aşa avea 
să-mi zică totdeauna, dom' Preda sau domn Marin, pentru a 
evita o prietenie pe care n-o dorea) mâine după masă ce 
faci? 

— Ce să fac, sunt liber. 

— Nu te duci la statistică? 

— Nu, poimâine. 

— Hai să mergem mâine pe la Tib (ăsta era tipul cu gâtul 
strâmb, Geo îl agrea, dar eu, nu ştiu de ce, mă feream de el, 
dar şi el de mine), venim toţi, mai stăm de vorbă şi pe urmă 
mergem la Gambrinus. Nu ştii unde stă, să-ţi dau adresa... 
Vino aşa, pe la cinci. 

I-am găsit într-adevăr a doua zi adunaţi pe toţi la Tib. 
Numai Untaru lipsea. Tatăl lui Tib era ofiţer superior şi fiul, 
Tib adică, avea camera lui spațioasă, mobilată bine şi o 
masă rotundă în mijloc, la care probabil scria, căci era şi el 
scriitor, publicase un volum de vioaie schiţe bucureştene. Şi 
împreună cu ei, cine? Miron Paraschivescu, pe care nu-l 
văzusem până atunci cu noi şi îndată ce mă aşezai pe scaun 
el începu, supărat dar prevenitor: 

— Am vrut să te vedem, Tib, ca să-ţi spunem că ai făcut o 
faptă execrabilă. Cum e posibil ca tu să nu ştii cine suntem 
şi ce reprezentăm noi toţi cei de la Popasuri, pe care tu ne 


cunoşti şi ne urmăreşti? Ai văzut tu vreodată pe vreunul 
dintre noi că scrie articole antibolşevice, aluzii de vreun fel, 
reportaj, cum ai scris tu fără să te fi dus pe front, din burtă 
şi în aşa hal de minciună şi mistificare? Ce suntem noi după 
tine? Legionari „adevăraţi” dintre cei care au mai rămas şi 
pe care Maregşalul îi ocroteşte, sau redactori la Porunca 
vremii sau la Sfarmă piatră? 

— Miroane, nu m-am gândit, se bâlbâi Tib. 

Nu ştia ce să mai spună şi tăcu, dar nu prea opresat de 
cuvintele poetului, care, înnegurat, răsfoi ziarul (nu era 
Timpul) şi începu să ne citească din el, adică din reportajul 
lui Tib, pasagii întregi, într-adevăr,antibolşevice... expresiile 
curente... cei fără cruce şi credinţă... barbarii de la 
răsărit... 

Miron Paraschivescu se opri şi izbucni în râsul acela al său 
înecat, care nu însemna numai entuziasm, ci şi o ironie la 
adresa cuiva sau ceva atât de copleşitoare încât ai fi zis că îi 
venea şi îţi venea şi ţie, auzindu-l, să te tăvăleşti pe jos de 
râs. 

— Barbarii de la răsărit... a.ha, ha... a... ha, ha... Pe urmă 
îşi reveni, deveni brusc grav. 

— Să fie ultima ta prostie pe care ai făcut-o. Passons... Să 
sperăm ca după război acest reportaj nu va trece în dosarul 
tău. Căci vor fi dosare! Vor cădea multe capete. 

Se lăsa şi peste noi o tăcere grea. De unde ştia el, mă 
întrebam, ce va fi după război? Şi de unde era atât de sigur 
că războiul va fi pierdut de nemți şi câştigat de ruşi? Dar 
poetul ne smulse din această apăsare prea dură pentru 
vieţile noastre tinere (el era mai bătrân, să fi avut treizeci şi 
ceva de ani), scoase din buzunar nişte hârtii şi ne spuse: 

— Să vă citesc acum ceva, o schiţă... Se numeşte Pârlitu, 
iar autorul, a... ha, ha... se înăbuşi el scurt, nu vi-l spun. 
Ascultaţi... 

Şi începu să citească. Eram neliniştit... Dacă această schiţă 
avea în paginile ei ceva asemănător cu ceea ce făcuse Tib, 
în alt sens, desigur... desigur în sens literar, şi o citea aici ca 


să mă ia şi pe mine la rost ca pe acela, pentru... cine poate 
să ştie, greşeli... necunoaşterea limbii... Dar curând mă 
liniştii şi inima începu să-mi bată iarăşi cu putere, ca aseară 
când stătuse de vorbă cu mine: se opri la un pasaj să-şi vie 
în fire de entuziasm. 

— Cum a putut să-i zică, voi auziţi? 

Şi reciti pasajul şi mima apoi o perplexitate extraordinară. 
Nu era nici o îndoială şi avui brusc revelaţia destinului meu 
confirmată spectaculos: îi plăcuse schiţa mea şi înţelesei că 
Geo Dumitrescu i-o dăduse, după ce o citise el însuşi sau 
poate n-o citise... Şi de aceea stătuse aseară de vorbă cu 
mine, să cunoască mai întâi animalul care o scrisese şi abia 
după aceea să-mi comunice verdictul. 

A continuat lectura cu numeroase pauze ca să ne explice 
subtilităţile de limbaj, dialogul, intervenţiile autorului, care, 
a, ha, ha, era acolo, cu pârlitu-ăla, îl auzea vorbind, 
vorbeşte ca el... a, ha, ha... 

De fapt nu citea, făcea ca la teatru, regiza, îşi schimba 
vocea potrivit cu replicile şi eroii, din când în când se oprea 
supărat şi îmi punea câte-o virgula (cam multe după mine şi 
mă corecta să zică eroii mei dă, în loc de de, pă, în loc de 
pe, n-avea nici o importanţă, gândeam, lasă-l să le pună). 
Termină lectura într-un triumf al lui personal, scrise pe 
manuscrisul meu cuvântul Popasuri, puse corpul de literă 
de cules şi numărul de coloane şi îi dădu manuscrisul lui 
Geo Dumitrescu. 

— Pentru numărul de duininică, îi spuse. 

Şi se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul, care în mod curios îl 
făcea parcă şi mai mic. 

— Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de- 
astea ( şi le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se 
referea, şi care puteau să-l încânte pe el atât de mult...). Să 
nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu 
lărgeşti aria, te priveşte, dar pentru început e bine aşa, să 
te ţii de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l 
depăşeşti. 


Şi a plecat. lar noi ne-am pus ca şi el paltoanele şi ne-am 
dus la locul ştiut să sărbătorim evenimentul... 

Sârbulescu, masivul, cum îi spuneam eu cu infinită 
simpatie, fiindcă vederea lui te calma ca o forţă liniştită a 
naturii, era cel mai comunicativ, deşi nu vorbea mult. 

— Ei, vezi? zise el când ciocnirăm halbele cu bere. Hi, ai 
văzut? 

Ei, na! Bineînţeles că văzusem. Cum să nu fi văzut ceea ce 
se petrecuse? Ceva însă nu mergea. Geo Dumitrescu era 
tăcut, totuşi atent, însă rezervat, circumspect, inamic al 
efuziunilor deplasate şi de gust îndoielnic, represiv contra 
sentimentelor lăbărţate, pe care cu un umor şi o ironie ai fi 
zis amară (îl făcea pe feciorelnicul Untaru, care începuse să 
semneze lerunca, să roşească) le lua în derâdere. În seara 
aceea părea chiar scârbit de ceva, poate de pata aceea de 
cerneală de pe mână, cu care se născuse şi pe care o 
remarcasem de la prima noastră întâlnire. Era semnul unui 
destin? Poate că da, dar el îl privea cu neîncredere, încă 
mirat, dacă nu chiar sceptic... 

— Fă şi tu cinste aicea, mi se adresă iar masivul cu un 
entuziasm controlat, nu de propria sa natură, ci de 
prezenţa „şefului generaţiei”, cum avea să fie numit mai 
târziu Geo Dumitrescu. Acuma, mai adăuga masivul, gata... 

— Gata, ce? zise într-adevăr Geo Dumitrescu cu un dispreţ 
interogativ. Trebuie să vii să-i spui un lucru pe care el 
singur îl ştie de mult? Nu trebuia să debuteze la Albatros 
încă de anul trecut? Ce-ţi lucesc aşa ochii de entuziasm? El 
e mai liniştit. Parcă ai fi scris tu Pârlitu, dacă judecăm după 
figura ta bovină. 

Veselia mea, auzind aceste cuvinte necruțătoare, izbucni 
fără măsură. Însuşi masivul râdea, ca şi când cine ştie ce 
lucru măgulitor se spusese la adresa lui. Gambrinusul, ca 
întotdeauna, era plin de bucureşteni. Berea, aici, avea în ea 
ceva în plus faţă de altele, nimeni nu ştia ce, şi al cărei 
secret pe urmă s-a pierdut. Am mai cerut un rând şi ceva de 
mâncare, aveau peşte, am comandat peşte. 


— Un scriitor, continuă Geo Dumitrescu, nu trebuie 
deranjat cu invitaţia la congratulări reciproce. Ai vrea să-ţi 
spună şi el ce-i spui tu, numai că el n-o să-ţi spună, aici e 
surpriza. Nu-l cunoşti! 

Dar ce-mi spusese Sârbulescu! Nimic! Era primul meu 
admirator, ce avea cu el? Ce făcusem eu să spună că eram 
greu de cunoscut, că numai el, Geo, mă cunoaşte? Sugestia 
lui era spre reţinere, dar ce strica puţin entuziasm? Masivul 
se supără de astă dată: 

— Dacă îl preţuieşti aşa de mult, de ce l-ai publicat pe Nic 
Smeureanu şi nu l-ai publicat pe el? 

— Pentru că nu mi-a trecut prin cap că o să ne desființeze 
revista şi proza lui Nic Smeureanu o aveam dinainte, 
răspunse Geo prompt. 

— HI! făcu masivul şi el ironic. 

— Ce hî? zise Geo sarcastic. Reţinusem nuvela De capul ei, 
s-o public într-unul din numerele viitoare. 

— De ce nu imediat! 

— Pentru că numărul care urma imediat era în întregime 
consacrat Istoriei literaturii române a lui Călinescu. Era 
urgent. Ai văzut ce campanie furibundă se dezlănţuise 
împotriva acestei capodopere. Şi acest număr a fost 
interzis, pe urmă a fost ucis şi Albatrosul. Călinescu, 
emoţionat, mi-a cerut să-i trimitem şi lui numărul care era 
paginat. L-am trimis. 

— Hi! făcu iar masivul neîncrezător. 

Dar Geo nu-i mai răspunse. Se apleacă asupra peştelui, 
care tocmai ne sosise. Era primul joc la care luam parte de 
cucerire de admiratori, fără de care se părea că un scriitor 
nu poate trăi. De aceea nici nu intervenisem, deşi discuţia 
mă jena. Un admirator abstract, cititorul anonim, cum să 
stai de vorbă cu el despre lucrările tale? Şi de aceea nu e 
lipsită de dramatism lupta pe care o dă, cel puţin la început, 
un artist să-i cucerească pe cei din jur. 

Şi într-adevăr, în sâmbăta următoare Orleanu, căruia şeful 
nostru, Grigorescu, îi încredinţase pagina Popasuri, primi 


printre şpalturile sale nuvela mea Pârlitu. Avea un surâs 
mai accentuat ca de obicei, nu era un invidios, şi citind-o, la 
un moment dat izbucni în râs, semn neobişnuit la el. Aceste 
mici semne ale primilor noştri cititori nu le uităm şi în 
cronicile sofisticate care se scriu mai târziu despre noi, 
când, deşi pe drumul consacrării cu cărţi de maturitate, am 
vrea totuşi să regăsim aceste semne simple, că, adică, 
scrisul nostru trezeşte uimire, cititorul e prins, luat cu noi şi 
dus în lumea din care vrem să căutăm un înţeles. 

— E bună, zise el după ce o termină, ridicând fruntea din 
şpalt. Felicitări! 

— Îmi rezerv plăcerea s-o citesc şi eu mâine după masă, la 
cafea, zise Grigorescu. După câte înţeleg, e un debut? 

— Da, zise Orleanu în locul meu... Şi încă unul reuşit. 

Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu 
Orleanu, ne-am dus la rotativă şi am aşteptat primele 
numere ale Timpului. Când, cu ele în mâini, am deschis 
pagina, am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o 
simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. 
Aici ea era cuprinsul ţării, zecile de mii de cititori care vor 
deschide mâine la prânz ca şi mine Timpul cu frumosul lui 
titlu roşu, cei cărora le plăcea pagina Popasuri şi se vor opri 
şi vor fi curioşi să afle ce noutăţi mai erau în literatură. 
Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar 
ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile amenințătoare nu 
mă vor feri. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, 
cerul era senin, primejdiile îndepărtate. 

Am băgat amândoi ziarul în buzunar şi am ieşit. Noaptea 
de martie, a acelui an '42, era limpede şi rece. Ne-am oprit 
o clipă pe strada pustie, ascultând vuietul familiar al 
rotativei, pentru mine singurul vuiet din afară care suna ca 
un cântec al destinului: ceva începea şi ceva se termina; 
gata, de-aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, 
n-aveam să mai ajung nici comandant de armate, cum visam 
adesea, nici mare om de stat, nici să cuceresc noi insule şi 
să-i supun pe băştinaşi; istoria, acest fluviu care înainta 


spre necunoscut, şi la al cărui capăt viu simţisem atâţia ani 
că eram eu, aveau s-o facă alţii, mie îmi rămânea doar acest 
teritoriu de cucerit şi singurul cu care puteam s-o 
influenţez: cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puţin. 

Orleanu mă întrebă dacă nu dau şi eu un coniac. Un 
coniac? Unde, la această oră? Chiar alături, în colţ. Nu 
ştiam? E un mic birtaş care ştie că noaptea târziu ies 
ziariştii de pe Sărindar şi de la Universului vor să dea un 
pahar pe gât să se curețe de plumb, şi ţine deschis până 
dimineaţa la cinci. Ce plăcere! Cum să nu, mai încape 
vorbă? 

Am intrat şi ne-am aşezat la o masă. Micul birt nu era însă 
plin, cum credeam, doar două mese mai erau ocupate. Dacă 
nu doream cumva înainte nişte crenvurşli calzi, cu muştar şi 
chifle proaspete? ne-a întrebat birtaşul. Auzi! Cum să nu! 
Pe urmă ne-a adus coniac şi ne-au prins zorile. De o rară 
discreţie, Orleanu nu mi-a spus nimic de proiectele sale 
literare, deşi mă aşteptam, ce nu era ca genialul Mitică! să 
ne ameţim amândoi cu vorbe şi pahare reînnoite. Deşi am 
stat mult, am băut şi am vorbit puţin... Despre colegii 
noştri, ciudatul domn Ecovescu, cu care el, Orleanu, ducea 
un duel de prioritate, când pe faţă când înăbuşit de 
autoritatea lui Grigorescu, istorii noi despre bătrânu 
Sachelarie, prăpădindu-ne de râs, şi ce iniţiative în comun 
să luăm şi să presăm administraţia să ne mărească salariile, 
care erau mai mici decât la alte ziare. 

Ne-am despărţit vorbind clar şi călcând drept... 


Am publicat apoi la Popasuri, aproape la rând, încă patru 
sau cinci nuvele, scrise sub impulsul debutului, apoi m-am 
oprit. Venise primăvara, lepădasem de mult urâtul meu 
palton de aba, îmi cumpărasem două costume de la 
Galeriile Lafayette şi spre surpriza mea, deşi aveam două 
salarii, banii nu-mi ajungeau să mă mut din Tutunari, 
fiindcă deşi camera îmi plăcea, proprietăreasa mă anunţase 
că vrea să mai aducă un chiriaş peste mine. l-am răspuns că 
voi plăti chiria spre dublu, numai să rămân singur. Era 
totuşi cu mult mai puţin decât dacă aş fi închiriat o 
garsonieră centrală sau chiar semicentrală. 

Într-o zi i-am făcut o vizită lui Sergiu Filerot, la Tiparul 
universitar. Nu aveam încă un volum, dar vroiam să-l 
sondez: când voi avea (şi asta putea fi curând, chiar prin 
toamnă), o să-l tipărească? Aşa, cât al poetului statistician 
de pildă. L-am găsit însă într-o stare de spirit schimbată. Nu 
i-am spus nimic. Stătea cu capul în hârtii şi tăcea. Pe urmă a 
chemat pe cineva, a cerut doua cafele şi la cafea a luat de 
alături de pe birou un manuscris şi mi l-a întins. Era un 
volum de poezii, al său, cartonat, bătut la maşină, intitulat 
Om. Chiar sub titlu am văzut o ştampilă parcă 
amenințătoare prin literele ei groase şi verzi, aplicate ca o 
sancţiune: cenzurat. Va să zică Filerot avea un volum, 
vrusese să-l tipărească şi... 

Am tăcut neştiind ce să spun. Mi l-a luat înapoi, l-a pus pe 
birou şi a continuat să lucreze la fel de puţin comunicativ şi 
de sumbru. Mi-aminteam de cuvintele lui spuse parcă într-o 
doară sau din lăudăroşenie, la fraţii Rochus, ca o să ne 
arate el nouă... şi uite că nu putea. „Ce-o fi înăuntru?” m- 
am întrebat. 

— Filerot, dă-mi-l şi mie să-l citesc. 

Şi-a ridicat privirea, care nu mai sclipea veselă după 
ochelari şi mi-a răspuns: 

— Nu vezi ce scrie pe el? Vrei să intru în puşcărie? 

— Nu spun la nimeni! Îl iau acasă şi mâine seară ţi-l aduc 
înapoi. 


Nu mi-a răspuns. Am plecat şi am uitat de întâmplare. Ca 
să ne pomenim, câteva săptămâni mai târziu, tot grupul de 
la Popasuri cu ştirea uluitoare că, împotriva cenzurii, Sergiu 
Filerot tipărise un volum de versuri pe care până atunci îl 
țţinuse ascuns. Ne-am dus la el, şi de astă dată, vesel şi jovial 
ca şi înainte, ni l-a dat fiecăruia cu dedicație. 

— Luaţi, bă, zice, citiţi! 

— Filerot, zic, ţi-a dat drumul cenzura, l-ai trimis din nou? 

— Nu, zice, e acelaşi volum. 

— Păi ce-ai să faci, Filerot? 

— O să văd eu! 

Am râs toţi, râdea şi el, „masivul” puţin strâmb, Geo 
Dumitrescu admirativ, totuşi îngrijorat, lerunca depăşit. Ei, 
gândeam, Filerot ne minte, face pe nebunul, altfel n-ar fi 
aşa de vesel. M-am dus acasă şi l-am citit. Era într-adevăr 
subversiv, versuri „tari” despre războiul pe care îl duceau 
armatele noastre, prin care poetul exprima presentimentul 
dezastrului final: ne înhămasem la un car străin, care avea 
să se sfărâme, al lui Hitler, şi muream zadarnic pe întinse 
pustiuri de zăpadă şi sârmă ghimpată, în '42, când zeul 
războiului părea să fie de partea lui Hitler, starea aceasta 
de spirit a lui Sergiu Filerot ne uimi pe toţi. A difuzat cartea 
şi a fost imediat arestat. 

Am fost toţi şi l-am văzut la Malmaison, pe Plevnei, dar nu 
înăuntru, ci din stradă. A apărut după gratii, care dădeau 
chiar spre trotuar, cu figura lui grasă, vesel, cu ochelari, 
ţinându-se cu mâinile de barele de fier. 

— Ce faceţi, bă? ne-a zis. 

Am stat în faţa lui lungi minute. Nici măcar nu ne dădeam 
seama: noi eram liberi, puteam merge în voie unde doream, 
ne puteam întâlni când vroiam, sau sta acasă şi... Şi iată, 
unul din noi călcase draconica cenzură ca să exprime starea 
noastră de spirit, fără să-i pese de ceea ce avea să i se 
întâmple. Am citit abia atunci, în privirea lui, cum stătea cu 
mâinile de barele de fier şi se uita la noi, cât de mult îl 


fascina prezenţa noastră, cât de mult îl fascinase, fără să 
ne-o arate, cât fusese liber. 

— Filerot, am strigat, ce faci, Filerot? 

— Bine, zice, ce faceţi voi? 

Ce facem noi? Ce puteam face? Ce să-i răspundem? Nici 
noi nu ştiam ce facem. În orice caz nu ceea ce făcuse el. Şi-a 
lipit obrazul lui gras de gratii şi se uita la noi cu o nostalgie 
ironică, afectuoasă. „Pentru voi am făcut totul”, părea elsă 
ne spună şi noi ştiam prea bine acest lucru. 

— Filerot, îi strigam, Filerot, nu mai mergem la 
Gambrinus, unde tu plăteai, şi ne duceai şi acasă cu taxiul? 
Filerot, tu nu ne-ai dat să-ţi citim volumul, să decidem dacă 
era bine sau nu să înfrunţi cenzura, suntem totuşi alături de 
tine, Filerot... 

— Veniţi, bă, la procesul meu, la Curtea marţială, ne-a spus 
el fără emfază, parcă ne-ar fi spus, ne vedem, bă, mâine, la 
Tiparul universitar, ca de obicei, stăm de vorbă şi pe urmă 
mergem la Gambrinus. 

Ne-am împrăştiat şi ne-am regăsit câteva săptămâni mai 
târziu la procesul lui. Intrasem în clădire fără nici o 
autorizaţie, sau poate aveam autorizaţie, nu ştiam nimic. 
Lume nu era, tribunalul gol. L-am zărit pe Filerot în dreapta 
estradei judecătorului între două baionete, precedat însă de 
câţiva dezertori, al căror proces, fără avocaţi, a fost scurt. 
Noi însă, prin strădaniile fratelui lui Filerot, ştiam că el, 
Filerot, avea ca apărător un celebru avocat în care ne 
pusesem mari speranţe şi ale cărui teze de apărare le 
cunoşteam. A început să pledeze bombastic, spunând că 
clientul său, civilul bondoc şi gras din boxă, poet imprudent 
şi obscur, avea ceva cu glanda tiroidă, care glandă putuse 
să-l aducă spre manifestări incontrolabile, aşa cum spunea 
avizul unor celebrităţi medicale, aviz pe care îl înmâna 
preţios şi sigur de el, judecătorilor... Piesa de la dosar, 
acuzatoare, ridică el vocea, adică volumul de versuri Om, 
nu era emanaţia unui spirit lucid, ci a unei dereglări care se 


identifica cu articolul... paragraful... cerea instanţei să-l 
considere iresponsabil... 

Credeam cu toţii că acest truc îl va salva pe prietenul 
nostru. Instanţa însă nu ţinu seama de asemenea subtilităţi 
şi asemenea somităţi şi aflarăm a doua zi că Sergiu Filerot 
fusese condamnat la moarte. 

Citisem Ultimele ore ale unui condamnat la moarte, de 
Hugo, dar experienţa lecturii, care poate cutremura 
conştiinţa noastră în timp ce citim, (o experienţă a 
spiritului) nu coincide şi nu e acelaşi lucru cu viaţa noastră 
concretă, care nu totdeauna angajează spiritul, deşi 
oroarea poate fi cu mult mai mare. Nu ştiam cine era şi ce 
făcuse condamnatul lui Victor Hugo, dar eram alături de cel 
care îşi imagina supliciul, adică scriitorul! Acum ştiam cine 
era condamnatul, dar nu puteam să-mi imaginez că 
supliciul va avea loc. Adică cum? Filerot va fi omorât, 
împuşcat? De ce? El? Pentru ce? Era printre noi, făcea 
parte din viaţa noastră, de ce să fie el împuşcat? Atunci 
trebuia să fim toţi împuşcaţi, tot grupul! Şi cum acest lucru 
nu-l concepeam, dar nici nu ne desolidarizam de el, în ziua 
când am aflat sentinţa; am luat volumul lui de versuri şi în 
singurătatea camerei mele am scris cu nepăsare de ceea ce 
putea să mi se întâmple, pe coperta ultimă, cu litere 
apăsate, în câteva fraze, cuvinte despre destinul unui poet, 
într-un timp istoric turbure şi primejdios. 

Cine doreşte să fie arestat? Nimeni. Dar cine vrea să stea 
acasă astupându-şi urechile când un prieten a păţit-o, 
pentru gânduri care au fost comune? 

Mă aşteptam, de la o zi la alta, să fiu ridicat de-acasă, sau 
toţi împreună să fim arestaţi la redacţie. Fiecare avea la el 
volumul lui Filerot, probă sigură a adeziunii la conţinutul 
lui. Fireşte, gândeam, chiar la moarte n-aveam să fim 
condamnaţi, dar nici ieftin n-aveam să scăpăm. Porneam de 
la gândul că, torturat, Filerot spusese la anchetă cui îi mai 
dăduse el volumul. Sau chiar dacă nu spusese şi nu fusese 
torturat, anchetatorul, fără să fie prea abil, avea să caute în 


jurul arestatului şi să afle foarte simplu cine îi sunt 
prietenii. 

Zilele treceau însă şi nu ne aresta nimeni. Mulţi ani mai 
târziu, prin '57 sau '58, am înţeles de ce. Mecanismul 
represiunii lui Antonescu nu era bine pus la punct. Nu era, 
adică, rodat. A aresta pe toată lumea care era prietenă cu 
condamnatul, era o subtilitate la care acest mecanism încă 
nu ajunsese. 

În acele zile am vizitat-o pe doamna Niculescu, mama lui 
Filerot, ca să aflu ştiri despre el. Mică figură care semăna 
cu fiul ei, nu aşa grasă, dar la fel de liniştită şi tăcută. Mi-a 
spus că fiul ei nu e acasă, şi a vrut să închidă uşa, crezând 
că sunt un străin oarecare. Locuiau pe Colentina în două 
odăi modeste, care le aparţineau. Tatăl murise. Mi-a spus că 
băiatul (aşa îl vedea ea, un băiat) nu fusese împuşcat, 
pedeapsa i se comutase în muncă silnică pe viaţă şi că 
fusese trimis deocamdată într-un lagăr militar. 

L-am revăzut pe Sergiu Filerot după război. Arăta 
neschimbat, ca şi Bezuhov, cu care semăna şi la chip şi la 
impulsul care îl determinase să se vâre singur în 
mecanismul orb al represiunii; scăpase ca şi eroul tolstoian 
ca prin minune din faţa plutonului de execuţie, dar nu ştiam 
cum, în ce împrejurări, fusese mareşalul însuşi cel care îi 
comutase pedeapsa, sau altă autoritate militară din ordinul 
acestuia, în urma unui raport favorabil, misterios sau de 
rutină, pedeapsa cu moartea fiind menită doar să 
înspăimânte? N-aveam să aflu, fiindcă el n-a vrut să-mi 
povestească. A lucrat un an, doi, la un ziar, pe urmă ne-am 
pierdut unul de altul. 

Departe de a simţi nevoia de a mă debarasa de cel care cu 
atâta entuziasm mă descoperise, cum îmi spusese Nichifor 
Crainic că trebuie să fac, adică de Miron Paraschivescu, 
dimpotrivă, începu să mă lege de el o prietenie fecundă, 
comunicativă şi plină de afecţiune. Ne plimbam împreună 
prin Bucureşti zile la rând, luam masa tot împreună, mă 
ducea prin străzi tăcute, încremenite şi misterioase, de-o 


frumuseţe care ne oprea pe loc uluiţi. „Ai văzut, zicea, 
lumina-aia de-acolo? Nu ţi s-a părut că era eternă şi că şi 
noi am avut o clipă sentimentul că ne aflam pe strada aia de 
totdeauna?” O dată am stat câteva ore şi am contemplat 
bustul lui Anton Pann, într-o mică piaţetă pe o astfel de 
stradă care, cum spunea Mateiu Caragiale, venea parcă 
„zice-se de demul”. Îi plăcea Anton Pann şi nu se mai 
dezlipea de lângă epitaful poetului, scris de el însuşi, pe 
care îl recitea cu hohote de admiraţie şi pe care mai târziu 
avea să-l imite. Petreceam lungi după-amiezi în frumoasa lui 
garsonieră de pe strada Romniceanu, din Cotroceni, 
răvăşindu-i biblioteca. Ar fi vrut să-mi placă ce-i plăcea lui, 
de pildă Lautreamont, care însă pe mine mă plictisea. A fost 
încântat însă că mi-au plăcut Craii lui Mateiu Caragiale, 
deşi nu atât de mult cât lui, i-am spus că Pirgu era 
confecţionat şi încărcat cu prea multe vicii ca să fie 
convingător şi că natura adevărată a acestui personaj 
trebuie să fi fost alta. „De ce crezi?” m-a întrebat el. 
„Trebuie, i-am răspuns, să fi avut şi el poezia lui din moment 
ce şi cei trei crai, la fel de stricaţi, o aveau pe-a lor. Or, aici 
Mateiu îl despoaie prea tare pe Pirgu şi-i arată toate părţile 
ruşinoase. Un scriitor nu trebuie să aibă aversiune pentru 
niciunul din personajele pe care le creează, sunt dorul 
imaginaţiei lui... De pildă taică-său, simţi că ţine până şi la 
Dandanache. I-o fi făcut ceva în viaţă acest Pirgu, lui 
Mateiu.” „Da, mi-a răspuns Miron, aşa este, i-a făcut, Pirgu 
reprezintă canalia, noroiul, omul fără nici o nobleţe, în timp 
ce Mateiu se credea descendent din prinți îndepărtați... 
Gândul că socialmente putea fi egal cu de-al'de Pirgu îl 
indigna probabil prea tare, fiindcă taică-său i-a arătat capul 
lui mare spunând: ce e turtit de atâtea tăvi de plăcinte pe 
care înaintaşii lui le-au purtat pe creştet.” Mi-a dat să citesc 
Jean Giono, care scria tot despre ţărani, nu m-a 
entuziasmat, prea mult lirism, i-am spus. „Da, e un poetal 
naturii sălbatice. Citeşte atunci Les paysans, de Reymont, e 
un polonez, mai realist...” Era într-adevăr foarte realist, dar 


Rebreanu mi se părea mai viguros şi mai epic. Într-o zi am 
dat de un filosof, Friedrich Nietzsche, Ecce Homo. „Asta e 
ultima lui carte, mi-a spus Miron, dacă te interesează 
citeşte-i-le întâi pe celelalte şi pe urmă Ecce Homo, fiindcă 
aici vorbeşte despre ele şi dacă nu le-ai citit; n-o să 
înţelegi... Care erau celelalte? Erau înscrise pe o pagină 
interioară şi mi le-am notat. 

Am găsit la anticarul meu Aşa grăit-a Zarathustra, în 
româneşte şi încă două în versiune franceză Par delă le bien 
et le mal şi La genealogie de la morale, vechi, galbene, 
aproape zdrenţuite, apărute de mult la Mercure de France. 
Acest Zarathustra mi-a făcut impresia că trebuie să fie o 
specie de profet indian, persan sau brahman, o traducere 
făcută de filosof după o operă necunoscută sau reluată 
după texte vechi. Indienii ăştia au obiceiul să moară 
voluntar apoi să se trezească tot voluntar, să se ridice în 
văzduh după îndelungi practici yoghiste, să atingă Nirvana. 
Krishnamurti era mult mai interesant decât acest 
Brahmaputra care vorbea ditirambic, cu o vervă neobosită. 
Se înţelegea bine cu soarele căruia îi spunea, o, mare astru, 
care ar fi fericirea ta dacă nu ne-ai lumina pe mine, vulturul 
şi şarpele meu?... Coboară în oraş şi vorbeşte poporului: Vă 
învăţ ce este supraomul. Omul e ceva care trebuie depăşit. 
Ce-aţi făcut ca să-l depăşiţi? Altădată omul era maimuţă şi 
acum încă omul este mai maimuţă decât o maimuţă. 
Sufletul vostru este sărăcie, murdărie şi demnă de milă 
mulţumire de sine. Dumnezeu e mort. Unde e deci fulgerul 
care vă va linge cu limba lui? Unde e nebunia care ar trebui 
să vi se inoculeze? Iată, vă anunţ supraomul: el este acest 
fulger şi această nebunie! lată, sunt un vizionar al 
trăsnetului şi acest trăsnet se numeşte supraom. 

În loc să mă îmbete, cum ar fi fost firesc la vârsta aceea, îl 
citeam pe marele filosof cu neîncredere; trufia pe care i-o 
simţeam printre rânduri mă îndepărta de mesajul său. 

Bineînţeles că mulţimea nu-l înţelege, râde de el, aşa cum 
nu sunt înţeleşi şi se râde de marii profeţi. O să vă spun trei 


metamorfoze ale spiritului, continua filosoful, cum spiritul 
devine cămilă, cum cămila devine leu şi cum în fine leul 
devine copil... Şi filosoful continua luând în derâdere idolii, 
preoţii, miloşii, virtuoşii, canaliile, înţelepţii iluştri, oamenii 
sublimi, savanții, poeţii. O poezie abia frânată, o poezie a 
gândirii însă, dar şi a unei exaltări lucide, curgea ca un 
torent peste pagini. Era greu să spui că însăşi gândirea era 
şi ea aruncată în aer, fiindcă gâdirea exista, dar una abia 
coerentă. Ce făcea el în caverna lui din munţi? Urmăream 
pagină după pagină să-l văd trecând în sfârşit la acţiune, 
fiindcă ceva pregătea, dar ce? Evanghelia după Matei avea 
patruzeci de pagini, în care găseai o nouă religie, pe 
concret, cu parabole clare, o viaţă, o răstignire şi o înviere. 
Ăsta nu mai termina cu profeţiile lui delirante şi în plus nu 
păţea nimic şi nici nu era limpede cum după spusele lui 
puteai deveni supraom. M-am uitat la sfârşit să văd dacă 
într-adevăr înfăptuia sau păţea ceva. Nimic, stătea mai 
departe, în cavernă, ieşea afară, vorbea cu soarele, 
păsările, animalele îl înconjurau, eţetera, eţetera... M-am 
uitat prin celelalte două volume. Acolo, da, era filosofie, 
dificilă însă pentru gustul meu de claritate, şi poate că şi 
limba era un handicap, nu citisem până atunci filosofie 
decât în traduceri. 

— Miroane, spune-mi tu ce e supraomul lui Nietzsche, 
rezumă-mi tu filosofia lui, fiindcă nu pot să-l citesc, mă 
enervează. 

— Supraomul, zise Miron, e în primul rând omul eliberat 
de orice morală şi în care irump forţele vitale, instinctuale. 
Filosofia lui e un atac la adresa creştinismului, pe care îl 
consideră o catastrofă în care a căzut omenirea de două mii 
de ani. Trebuie citit, orice atac asupra valorilor le poate 
întări. Dacă iubeşti civilizaţia noastră greco-creştină ai să 
vezi cum efectul după lectură este exact contrariu celui 
scontat de filosof. Nenorocirea e că a fost luat în braţe de 
Hitler şi banda lui, care se cred supraoameni... Te incită să 
aperi ceea ce el vrea să dărâme. Atacul e îndârjit, ai să vezi. 


Ce e de râs însă e că nici nemţii nu scapă de diatribele lui, 
aproape nimeni, nici măcar Luther, acest popă fatal, Kant, 
Schopenhauer iar din rest, Dante e un nenorocit de creştin. 
În Shakespeare n-ai să găseşti un aer atât de tare ca în 
Zarathustra, zice el însuşi despre sine. Cât despre 
Shakespeare, în general n-are cultură... 

— Aşa zice? 

— Da, geniu incult. Voltaire e mai generos, îi spune geniu 
barbar, dar asta pentru că Shakespeare nu scria ca Racine 
şi Corneille. E mai explicabil. Cine sparge formele clasice 
poate să pară unui contemporan sau iubitor al clasicismului, 
barbar. Îi place însă Heine, care e evreu, a, ha, ha, cum se 
împacă Goebbels cu chestia asta nu ştiu... Şi mai cine crezi? 
Cine crezi că îi place? 

— Ei, cine? 

— Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... Miron se îneca 
de râs: Auzi cine! 

— E de-al nostru, săracu, adăugă el, e simpatic. N-am 
înţeles, cum de-al nostru? l-am întrebat. 

— E scriitor, în loc să-i placă Dante sau Shakespeare, îi 
place Paul Bourget, Pierre Loti, Gyp, Meilhac... E invidios şi 
el pe cei mai mari ca el. 

Aşa deci! Supraomul era prin urmare o simplă fantezie? 

— Nu chiar, zise Miron, descoperă.-l singur, nu-ţi spun mai 
mult, nici în rău, nici în bine. Astea sunt lucruri fără 
importanţă, că îi plăcea Bourget şi ceilalţi, poate că îl 
distrau cum ne distrează muzica uşoară, ceea ce nu ne 
împiedică să ne înfiorăm de tunetele lui Beethoven. Mai 
bizar (adică nu e bizar, e conform cu atacul lui împotriva 
idealismului) e faptul că în clipa când el vede că Socrate de 
pildă opune instinctelor raţiunea, imediat îi apare în faţă 
decadentul tip, instrumentul descompunerii greceşti. Lui îi 
place zeul Dionisos, care nu e numai un zeu alviei, al 
vinului şi al naşterii, ci şi al tenebrelor, expresia vieţii 
plenare, instinctuale, Dionisos pe care Cristos l-a omorât. 


Cristos, după el, a înjosit astfel omul, înstrăinându-l de 
natura sa dionisiacă. 

— Şi ce e Zarathustra? 

— Oricine distruge trebuie să pună, sau să propună ceva 
în loc, răspunse Miron. Ți-am spus, Zarathustra e tipul de 
om pe care îl propune el în locul omului moral, infestat de 
creştinism şi de orice idealism de orice speţă. 

— Nu înţeleg ce găseşte el rău în creştinism? 

— Resentimentul, şi idealul ascetic al preotului, care 
reprezintă voinţa sfârşitului, adică o decadenţă, în timp ce 
el propune doctrina eternei întoarceri, 1! eternel Retour, 
adică repetarea absolută şi infinită a tuturor lucrurilor. 

— Înseamnă, spusei eu atunci, că pentru atei filosofia lui e 
o mană cerească. 

— Nu ştiu dacă nu e pentru creştini, zise Miron şi râse de 
paradoxul său. El nu ştie, adică ce zic eu că nu ştie, ştie, că 
e mare, dar mi se pare că scapă din vedere faptul că frâna 
creştinismului a făcut şi face şi mai puternică explozia 
dionisiacă. 

— Da, dar e însoţită de căinţă, de conştiinţa păcatului, zisei 
eu. Mama a început să se ducă la biserică după o tinereţe 
păgână. 

— Vezi, zise Miron, tot ai înţeles ceva din Zarathustra, te 
referi tocmai la sentimente care lui Nietzsche îi repugnă: 
căinţa, păcatul, mila, bunătatea, virtutea... Toate astea ţin 
după el sub obroc manifestarea plenară a instinctelor vitale. 

— Bine, zic, dar Eriniile nu le-a inventat Cristos. 

— Le-a amplificat, zise Miron. 

— Deci luda nu trebuia să se spânzure, după vânzarea lui! 

— Cred că nu, zise Miron şi râse. 

Fremăta de plăcerea conversaţiei, iar eu simţeam o 
plăcere egală şi îmi părea rău ca nu puteam încă să-l citesc 
pe filosof integral. Îmi apărea, într-o fulgerare, ca un demon 
şi la douăzeci de ani demonii ne atrag mai mult decât 
îngerii... Dar nu eram pregătit să-l întâlnesc... 


M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu, după ce am fost 
contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. 
Războaiele, marile cataclisme? Nu vin de la oameni... în 
luptă, inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un 
succes orbitor e o capcană, mai mult, o zădărnicie şi o 
vanitate smintită. Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să- 
| iei prizonier? Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide 
zadarnic oamenii încercând să-l ataci, merge şi singur spre 
pieire. E suficient să-l urmăreşti ca pe-o fiară pe care 
condiţii mai rele decât atacul îl vor distruge: frigul, zăpada, 
drumul lung... „Adio, Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei, 
care refuza să ierte răul care i se făcuse şi că oamenii nu 
sunt niciodată vinovaţ”. Chiar aşa, nu sunt niciodată 
vinovaţi? Adică ce sunt, doar instrumentul a ceva mai 
presus de noi? Şi fraternitatea lui Andrei, când vede că 
rivalului său i se taie picioarele, şi simte pentru el o adâncă 
milă. Este sau nu este Anatol un ticălos? Atunci de ce să 
verşi lacrimi pentru el când a vrut (şi n-a reuşit decât din 
întâmplare) să-ţi fure iubita şi să se delecteze tocmai de 
inocenţa ei? Subjugat de grandoarea creaţiei, eram iritat 
de doctrina care se insinua din ea: Platon Karataev mi se 
părea un guguman, cu rugăciunile lui: „Doamne, fă-mă să 
dorm ca o piatră şi fă-mă să mă scol ca o pâine coapt”. Că 
era prizonier şi putea muri şi de ce era prizonier şi de ce 
trebuia să moară, erau întrebări pe care instinctele sale 
moarte nu-l mai împingeau să şi le pună. Dar de când 
instinctele vitale s-au stins ele astfel în noi? Când s-au 
transformat într-o astfel de resemnată înţelepciune? Şi 
Bezuhov îl admiră, el care îşi ascultase odată instinctele şi 
pusese mâna pe placa de marmură a biroului să-i crape 
capul desfrânatei Helene: te omor, urlase el, 
înspăimântând-o. Aşa da! Şi dacă ar fi omorât-o pe loc 
pentru neruşinarea ei sfidătoare, pentru murdăria ei de a fi 
atras în cursă un inocent fiindcă era bogat, pentru ca după 
aceea să-i aducă în casă amanți, ar fi fost în ordinea naturii, 
ca un trăsnet... Aşa, e doar ca un fulger şi faptul că Helene 


moare de o angină pectorală e uman, prea uman... O 
slăbiciune a creatorului ei ca şi în cazul lui Kuraghin, când 
doar războiul îi taie picioarele... Dubla natură a eroilor 
tolstoieni, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşare 
fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care 
mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta. Homeric, cu forţa 
cataclismului, simţeam că ţâşnise din firea omului acel te 
omor şi penibilă experienţa morală alături de Platon 
Karataev. Teren al acestei dedublări aflam că a fost însuşi 
Tostoi, care în clipa când soţia lui bolnavă se pregătea să 
moară în mod sublim, el era fericit (detaşarea ei de viaţă, 
cuvintele frumoase pe care le rostea sub febră, iertarea pe 
care o cerea tuturor) pentru ca a doua zi, când avea să afle 
că ea a învins moartea, să fie profund dezamăgit. Totul ar fi 
putut să fie atât de frumos, atât de înalt... Şi când colo ea 
avea să se facă sănătoasă, să reînvie puternica ei gelozie, 
încăpăţânata ei dorinţă de a-şi păstra soţul numai pentru ea 
şi pentru numeroşii ei copii... Exasperat, încrezându-se într- 
un medic imbecil şi adormit, bătrânul avea să fugă cu un 
tren, şi între tampoane, sau pe scară, să prindă o 
pneumonie şi să moară într-o gară pustie. 

Humain, trop humain! Era o exclamaţie nietzscheană şi 
mi-am amintit atunci de acest dionisian contemporan cu 
Tolstoi, care îmi apăruse la douăzeci de ani ca un demon. 
Mai bine înarmat, am căutat din nou cărţile lui. N-am găsit 
însă în ele experienţa lui Helene sau a unei Nataşe fără să 
doresc bineînţeles să le prezinte ca un romancier. Era un 
filosof şi un poet, nu un creator epic, se compara cu 
Shakespeare şi Dante, nu cu Homer sau Balzac. 
Zarathustra însă, în caverna lui din munţi, declară că n-are 
pentru femei decât un mic adevăr, biciul! mesquin, trop 
mesquin, am gândit. Pentru sursa primordială a vieţii pe 
care o exalta, atât găsise el?! E adevărat că nici Cristos n-a 
cunoscut o Helene ca bărbat deşi se pare că da, pe Maria 
Magdalena, dar celor care vroiau să omoare cu pietre o 
desfrânată, el le-a spus: cel care se crede în sinea lui curat, 


să arunce primul cu piatra. loată vorbăria lui Zarathustra 
nu atingea nici pe departe această înţelegere a naturii 
umane, violentă, răzbunătoare, plină de prejudecăţi, robită 
instinctelor, infamă, cum a înţeles-o nazarineanul. 
Dionisianul era prea inferior în isteria cu care exalta el 
instinctele, ca să nu înţeleg că nu le cunoştea deloc, cum le 
cunoştea uriaşul de la Iasnaia Poliana, care luptase 
împotriva lor cu toată forţa geniului său, ca să nu sucombe. 
Critica creştinismului şi a oricărei morale era uşor de făcut 
şi nu trebuia pentru asta un curaj colosal, cum declara 
Nietzsche. Dar pentru încrederea totală în instincte ce 
garanţii aveam că ne va dărui un om liber, mândru şi 
aşteptat? Selecţia naturală? În secolul nostru s-a văzut că 
biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat; ci 
bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează 
rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi 
de libertate şi mândrie omorând orice scânteiere a 
spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a 
corupţiei şi fanatismului. Spinoza, în singurătatea sa unde 
şlefuia lentile ca să-şi câştige existenţa, a fost mult mai 
liniştit decât Nietzsche şi mai profund, fiindcă a fost mai 
adânc lovit: renunțând la religia sa ca să poată trăi cu fata 
iubită, i s-a cerut să treacă la religia ei. A răspuns: n-am 
renunţat la o religie, ca să trec la alta, ci am renunţat la 
orice religie. A pierdut totul, ai săi l-au blestemat şi l-au 
izgonit din comunitatea lor, ceilalţi nu l-au primit. Senin, l-a 
corectat pe nazarinean mai modest dar mai convingător, 
ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire 
mai puternică decât ura. Într-adevăr, o ură mare nu poate fi 
învinsă printr-o iubire mică! Acest joc dramatic în care omul 
e prins să-l joace i-a scăpat lui Nietzsche, n-a vrut să 
accepte că e un blestem, a imaginat un om pe deasupra 
acestei realităţi, care da naştere conflictelor dintre oameni, 
când liniştite, când demenţiale, închipuindu-şi că dacă 
ispiteşte omul cu eliberarea de orice morală, va ieşi din asta 
o specie mândră, liberă şi binevenită. Lăudăroşenia lui din 


Ecce Homo că el ar fi o fatalitate ca şi creştinismul, m-a 
făcut să mă întreb de ce nu şi-a dat seama că nu mai 
înfrunta el de mult un creştinism activ şi dacă ar fi fost în 
faţa unui nou Savonarola n-ar mai fi îndrăznit să fie atât de 
ditirambic: l-ar fi ars pe rug la prima erezie, cum a fost ars 
el însuşi. înseamnă că timpurile erau schimbate (şi nu de 
el!) când putea să scrie”. Un jour s'attachera a mon nom le 
souvenir de quelque chose formidable - le souvenir d'une 
crise comme il n 'y en eut jamais sur la terre, le souvenir 
d'un jugement prononce confre tout ce qui jusqu'a present 
a ete exige, sanctifie. Je ne suis pas un homme, je suis de la 
dinamite. „Nu mai spune! Bizuindu-se pe aforismele lui, s- 
au putut pronunţa câteva decenii mai târziu cuvintele: 
ucideţi, iau asupra mea remuşcările voastre de conştiinţă. 
„IL y aura des guerres comme il n 'y en eut jamais sur la 
terre. C'est seulement a partir de moi qu'il y a dans le 
monde une grande politique... „A fost, filosoful a fost luat în 
braţe de o „mare politică”. „Je suis de beaucoup l'homme le 
plus terrible qu'il y eut jamai”. Da, dar n-a bănuit că ceea ce 
i se părea lui că aduce rău, morala, nu venea de la morală ci 
tot din om, din natura lui, fiindcă nimeni n-a crezut 
vreodată că făţărnicia, minciuna, şiretenia, perfidia sub 
care se ascundea, după el vampirismul preoţilor, ar veni de 
la Cristos. Toate acestea capătă o eternă mască, şi puţin 
interesează denumirea ei. Obsesia sa de a distruge valori 
care numai în aparenţă erau legate de morala vampirică 
(creştinismul fiind după el o doctrină care suge sângele 
vieţii, al trupului) extinsă la orice morală, mă nelinişti. 
Ştiam de mic că omul nu e încătuşat atât de tare de 
opreliştile moralei, cât de puterea condiţiilor, a naşterii sale 
sub semnul eredității şi a societăţii în care trebuie să 
trăiască şi să-şi caute fericirea. În secolul XX noi ne-am 
îndreptat mai atent privirea spre societate, această zeiţă 
suverană, pe care atât Dionisos cât şi Cristos au ignorat-o. 
Care sunt legile care o guvernează? Ca scriitor însă am 
revenit încă multă vreme sub vraja fatalismului tolstoian. În 


ziua aceea însă când eram cu Miron Paraschivescu, eram 
liber ca o pasăre a cerului şi prietenia care mă lega de el 
era singurul mit în care credeam... 

Tocmai se dezbrăca de pijama să ieşim în oraş şi rămăsese 
pe marginea patului, nedumerit şi abătut. Era mic, ca şi 
mine, o mână de om, cu picioarele subţiri ca nişte ţurloaie. 

— Miroane, zic, ce e pe picioarele tale? Ce ai? 

De la genunchi în jos picioarele lui erau roşii. El şi le 
mângâia de sus până jos parcă ar fi vrut să-şi dea seama 
dacă simţea vreo durere şi nu zise nimic. Nu erau bube, pur 
şi simplu pielea sa brună în restul corpului era roşie ca 
focul începând de sub genunchi până la tălpi. 

— Nici eu nu ştiu, o să mă duc la un doctor. 

Tânjea după o iubită, Loti, care îl părăsise şi nu se putea 
consola. Îmi povestea de fiecare dată noi detalii despre 
această mare iubire a vieţii lui şi cum n-o s-o mai revadă 
niciodată, deşi şi ea îl iubea. Dar nu-mi dezvăluia secretul, 
fatalitatea care îi despărţise. În schimb îmi povestea cum se 
iubeau, cum fiecare obiect şi fiecare colţ al fostului lor 
cămin era impregnat de dorinţele lor, şoaptele şi 
declaraţiile lor patetice. Aerul pe care îl respirau, cuvintele 
şoptite de unul şi reluate de celălalt ca şi când i-ar fi 
urmărit chiar gândul în smulgerea lui intimă. Nopți 
nedormite, imposibilitatea de a se despărţi fie şi un minut, 
suferinţa despărțirii imense a unei dimineţi întregi... Avea 
fotografii cu ea (dar şi alte fotografii cu ţigani) şi mă uitam 
curios să văd dacă măcar Loti a lui era frumoasă. Nu era 
nici frumoasă nici urâtă şi începuse să mă plictisească 
discret această istorie... „Miroane, îi spuneam, caut-o, ea te 
aşteaptă!” „Crezi?” „Sunt sigur!” Tăcea şi nu înţelegeam de 
ce nu acţiona sau de ce n-o uita, dacă lucruri de 
nemărturisit îl împiedicau s-o mai vadă. La restaurant se 
uita ca un şarpe la muierile altora şi îmi propunea să le 
urmărim la plecare. Nu-şi lua ochii de pe câte una şi abia 
mai vedea ce are în furculiţă. Într-o zi mi-a arătat locul 
unde se petrece ceea ce povestea Mateiu Caragiale în Sub 


pecetea tainei şi cam pe unde se petrecuse şi scena cu Pena 
Corcoduşa, care, beată, plină de murdărie, făcând scandal, 
fosta iubită a marelui duce rus striga văzând craii: „Crailor! 
Crai de Curte Vech”. Între ficţiune şi realitate, poetul 
Cânticelor ţigăneşti fugea de singurătate, în timp ce eu o 
căutam, fiindcă între două servicii, nopţi nedormite la ziar şi 
întâlnirile cu el, nu puteam să scriu nimic... 

Simţind că prietenia noastră intra într-o penumbră din 
lipsă de evenimente, într-o zi îi răspunsei da, la o întrebare 
pe care mi-o pusese de câteva ori de-a lungul acelor luni de 
vară: dacă iubeam pe cineva, pe cine, şi să-i povestesc şi 
lui... 

— Hai, zise, te ascult. Cunoşti versul: „Ma chair est triste, 
helas! il a lu tous les livre”. Aşa mă simt eu acum. 

Eram la el şi stăteam întins în pat, cu mâinile sub ceafă. 
Am vrut să încep, dar cineva a bătut în uşă. A strigat intră, 
dar fără să se ridice. Intră o pereche. Bărbatul şters, dar 
femeia, o brunetă, era de o frumuseţe curioasă, între vampă 
şi intelectuală, ceva fascinant. Ea se duse drept la Miron, se 
aşeză lângă el pe pat şi, îngrijorată, îl întrebă ce are. Îi puse 
mâna pe frunte şi îl întrebă dacă n-are un termometru, 
fiindcă i se părea că îi ardea fruntea. Miron răspunse că are 
37 cu 2-3, i se întâmplă adesea să aibă aceste stări 
subfebrile, dar că... Femeia, în pantalon bine strâns pe un 
corp micuţ, făcu câţiva paşi prin cameră şi schimbară 
câteştrei ştiri politice şi de pe front. Da, nu era bine. Nemţii 
înaintau adânc în inima Rusiei, mai ales spre sud spre 
Donbass şi Volga. Era clară intenţia lor, vroiau să taie Volga 
şi sursele de petrol ale Rusiei, s-o asfixieze şi să învăluie 
Moscova dinspre Stalingrad. Era adevărat, câteva lucruri 
importante se petrecuseră, nemţii fuseseră respinşi în 
decembrie din faţa Moscovei, războiul fulger eşuase, nici o 
revoltă nu se petrecuse în spatele frontului rusesc, cum 
sperase Hitler, Statele Unite intraseră în război atacate de 
japonezi (Japonia nu avea de gând să atace Sovietele), dar, 
iată, pericolul era mare, încordarea germană supremă, ruşii 


continuau să fie împinşi înapoi. Miron mormăia, nu se 
înviora deloc şi eleganţii musafiri (căci erau foarte eleganţi 
amândoi) se retraseră cu promisiunea că îi vor trimite un 
medic. Erau evrei, îmi spuse Miron. Locuiau într-o 
garsonieră deasupra lui. Evrei? mă mirai eu şi îi relatai 
experienţa mea din Fierbinţi. 

— Nu pe toţi îi ia la muncă, zise Miron. Unii plătesc şi îşi 
văd de treabă. 

Mai târziu aveam să-i întâlnesc (şi încă cum!) pe cei doi, în 
presă şi în lumea literară. Insul avea să facă să apară în 
Scânteia un articol injurios la adresa mea, după debutul în 
volum, în '48, iar mai târziu să fie numit secretar general al 
Uniunii Scriitorilor şi aveam să scăpăm de el cu greu, într-o 
şedinţă memorabilă prezidată de un membru al Biroului 
politic, care îl susţinea. Acuzaţii precise n-aveam împotriva 
lui, dar era o nulitate şi nu puteam suporta să fie pus în 
fruntea Uniunii un astfel de zero total, care pe deasupra 
locuia într-o vilă somptuoasă, cu grădină şi cu trei servitori, 
câte unul pentru fiecare opt ore, să-l vegheze când scria el 
câte un articol de îndrumare, nesărat şi înţesat de lozinci. 

— Spune, zise Miron toropit. Te ascult. Pe urmă ieşim să 
ne plimbăm. Am început prin a-i povesti cum am cunoscut- 
O, că era opticiană şi că multă vreme după ce m-am 
îndrăgostit de ea, de atunci de când s-a apropiat atât de 
tare de mine şi mi s-a uitat în ochi, n-am mai îndrăznit să 
mă duc s-o văd, deşi un pretext aveam, ochii, bineînţeles, 
dar eram rău îmbrăcat şi îmi dădeam seama că n-ar fi putut 
ieşi cu mine pe stradă nicicum aşa cum arătam, cu un 
palton de popă şi cu un costum cumpărat cu o mie de lei de 
la Taica Lazăr. Acum câteva luni însă m-am dus întâi m-am 
uitat îndelung prin geam s-o văd dacă îmi plăcea, dacă era 
aceeaşi femeie frumoasă, cum mi se păruse atunci că e, şi 
dacă înăuntru era aceeaşi atmosferă învăluitoare şi dulce, 
de căldură umană şi prietenie care mă făcuse să-mi bată 
inima. Da, era aceeaşi, totul era neschimbat, ba chiar chipul 
ei era mai tânăr decât în ziua aceea când îmi pusese cu 


mâna ei ochelarii la ochi şi prima fiinţă pe care o văzusem 
cu ei fusese ea şi mi se păruse mai bătrână, cu accentuate 
riduri la coada ochilor. Dar de-atunci am observat că toţi 
avem, chiar şi cei tineri, acest început de labă de gâscă 
deasupra pomeţilor şi opticiană, gândeam în clipa aceea, 
abia dacă putea fi mai mare decât mine cu doi-trei ani. Am 
intrat înăuntru. Eram liniştit, ştiam de ce veneam şi 
asemeni lui Julien Sorel aveam în cap un plan pe care să-l 
pun în practică dacă întâlnirea eşua. Întâi: să văd dacă mă 
recunoaşte. Al doilea, să văd dacă avea să mă invite ca 
atunci, în camera semiobscura şi scena să se repete. Şi al 
treilea, acolo, să-i şoptesc ceva, nu ştiam ce, în orice caz o 
şoaptă care, gândeam eu, fără să mă fac ridicul, să fie o 
întrebare acoperită, dar îndrăzneață, din care ea să 
ghicească starea mea de spirit. Avea un client înainte şi am 
aşteptat câteva minute. Pe.urmă, ce surpriză! Fără să se fi 
uitat la mine, sau cel puţin eu nu observasem, în acele 
minute mă zărise şi mă recunoscuse, deşi nu-i aruncasem 
nici o privire, stătusem chiar cu spatele uitându-mă în 
vitrină, nu mă holbasem adică la ea... Apoi o împrejurare 
favorabilă, era singură, colegul cu care lucra lipsea. Şi apoi 
surpriza totală: mi-a zâmbit. „Bravo, zice, n-ai uitat ce ţi-am 
spus, să vii, după un an, la control. Unii nu mai vin, deşie 
necesar, ochii trebuiesc controlaţi chiar mai des. Cum te 
simţi?” Ideea de control fusese exprimată, totuşi i-am 
răspuns: „Nu prea bine, adică nu formidabil de bine...” 
„Adică?” „Îmi vine să dorm la lectură. Acum sunt ziarist, m- 
am grăbit eu să mă destăinui şi să mint (eram corector şi 
scriitor, ziarist nici vorbă, dar eu mă feream să spun că sunt 
scriitor) şi când citesc materialele, mă apucă somnul.” 
„Poate eşti obosit?” „Tocmai, că nu sunt.” „Şi la ce ziar 
lucrezi?” „La Timpul”. „[i-am găsit data trecută leziuni pe 
fundul ochiului?” „Nu!” „Cum te numeşti?” S-a uitat într-o 
cartotecă şi a verificat. „Da, s-ar putea ca ochelarii să fie 
prea puternici, sunt pentru distanţă, deşi la vârsta dumitale 
ochiul se adaptează, e tânăr, n-are încă nevoie de ochelari 


de apropiere. Pe la patruzeci şi cinci de ani aşa s-ar putea 
să ai nevoie.” Intră un client şi expresia frumosului ei chip 
se făcu mai rece... „Ei, zise ea apoi, ia să controlăm.” Dar 
era detaşată, puţin ironică şi un vag surâs îi înflorise în 
colţul gurii. „Ştiu eu ce vrei, parcă îşi spunea în sinea ei, n- 
ai nimic, dar vrei să mă uit în ochii tăi, să fiu aproape de 
tine.” „Da, doamnă, dacă nu vă deranjează!” am răspuns... 
„Nu e nici un deranj, dar dacă ai ceva, să ştii că trebuie să 
consulţi un oculist. Eu nu sunt oculist, sunt opticiană şi nu 
pot să-ţi prescriu un tratament...” „Bineînţeles”, am 
răspuns. Îmi sugerase că pe viitor să nu mai vin la ea, îmi 
făcuse atunci o favoare că eram elev, acum dacă eram 
ziarist, puteam foarte bine să plătesc o consultaţie la un 
specialist. Am intrat în mica încăpere semiobscură, şi-a tras 
un scaun până lângă mine, a aprins micul instrument şi 
scena de anul trecut s-a repetat, dar mai rău, îşi lipise 
genunchii de-ai mei iar chipurile ne erau atât de apropiate 
încât am uitat că nu trebuia decât să-i şoptesc ceva şi cu 
răsuflarea înăbuşită de bătăile inimii, ameţit, în prada unei 
mari turburări, i-am luat capul în mâini şi mi-am lipit buzele 
de-ale ei într-o sărutare încleştată. Ea mi-a răspuns după o 
secundă de ezitare, timp în care am îmbrăţişat-o şi sărutul a 
devenit mai pătimaş. Apoi ea s-a ridicat imediat şi a 
dispărut câteva clipe dincolo. S-a întors şi mi-a spus puţin 
posomorâtă: „Acum să stai liniştit, eşti băiat inteligent şi 
înţelegi de ce.” „Nu, i-am şoptit, nu înţeleg, vă iubesc, din 
prima clipă v-am iubit.” „Am văzut eu, mi-a răspuns, dar 
eram sigură că ţi-a trecut. La vârsta dumitale asta trece 
repede.” „Nu mi-a trecut şi nici n-o să-mi treacă...” Ea râse 
la un gând care îi venise auzindu-mi spusele dar nu-l 
exprimă. Arătă cu instrumentul spre uşă să mă uit într- 
acolo şi se aplecă din nou şi mica lumină electrică începu 
iarăşi să-mi exploreze ochii. Întârzie îndelung, dar valul 
afecțiunii mele tumultuoase era în retragere, după ce se 
consumase în acea sărutare şi îmbrăţişare pasionată. De- 
aproape chipul ei îmi părea mai mare decât al meu, gura cu 


carnaţie bogată, ochii imenşi, nasul cu rădăcina lată între 
ochi, semn de personalitate puternică, turbulentă, 
încăpăţânată şi îndrăzneață până la capăt în ceea ce făcea, 
cum aveam să descopăr mai târziu. „lotul, e curat în ochii 
tăi”, îmi spuse ameninţându-mă deodată din nou cu această 
intimitate, spunându-mi tu. Dar rămăsei liniştit ca orice 
bărbat care după ce a cucerit o îmbrăţişare şi un sărut total 
şi răscolitor, trebuia apoi să stea liniştit şi să conducă cu 
calm evenimentele care vor urma. „Caută totuşi să lucrezi 
la lumina naturală a zilei şi cât mai puţin noaptea, continua 
ea. Din ce parte îţi vine lumina veiozei sau a lămpii de 
birou?” „Nici nu ştiu! A veiozei vine din dreapta”. „Nu e 
bine, să-ţi vină totdeauna din stânga, şi a veiozei şi a lămpii 
de birou. E important şi asta pentru toată viaţa şi nu numai 
pentru cei care poartă ochelari. Lumina din dreapta urcă 
drept în ochi şi-i oboseşte, în timp ce cea din stânga o ia pe 
de lături, nimeni nu ştie de ce, dar s-a descoperit acest 
fenomen.” „Doamnă, am spus, vă mulţumesc, o să vă urmez 
sfaturile şi în clipele când am s-o fac, o să mă gândesc la 
dumneavoastră.” „Fiţi liniştit, zise ea, n-ai nimic la ochi!” Şi 
spuse această frază apăsând pe cuvintele la ochi cu o 
intensă ironie afectuoasă, adică altceva putea să mă 
neliniştească şi trebuia să mă neliniştesc din partea aceea, 
nu a ochilor. Intuiam totuşi că aceste cuvinte mă avertizau. 
Răspunsese la sărutul meu, dar dacă nu eram liniştit, adică 
stăpân pe mine ca un bărbat (şi dacă puteam fi bărbat!) 
atunci nu trebuia s-o mai văd, fiindcă astfel de efuziuni, 
dacă nu erau stăpânite, însemna că erau întâmplătoare, 
turburări ale vârstei, care pe o femeie împlinită o puteau 
ameţi doar pentru o clipă... Ca să-i spulber acest gând m- 
am înclinat rece, am plecat şi am pus o lună distanţă între 
dorinţa mea de a o vedea şi ironia ei afectuoasă. Când am 
revenit, posomorât, distant, absent, mi-a aruncat o privire 
rapidă, gravă, aproape neliniştită, mi-a luat ochelarii de la 
ochi, a dispărut în încăperea semiobscură (nu mai era 
singură) şi după un minut a revenit cu ei în mână şi mi i-a 


dat cu un bileţel pe care l-am vârât imediat în buzunar şi 
am ieşit. Am mers cel puţin un sfert de oră cu biletul în 
buzunar, uitându-mă la oameni fără să-i văd, cu privirea 
micşorată de triumf, dar fără tresăriri interioare, cu 
sentimentul net că puteam pur şi simplu să scot biletul din 
buzunar şi, fără să-l citesc, să-l rup şi să-l arunc pe jos. Atât 
de tare o iubeam pentru abandonul ei (fiindcă eram sigur 
că e un abandon complet şi total) încât puteam să renunţ la 
ea, adică la iniţiativa ei, din bilet, să amân deznodământul, 
şi să vin în altă zi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi 
am deschis biletul: Vino duminică la ora cinci după-amiază 
pe strada Lunii numărul şapte, apartamentul. numărul... 
„Da, mi-am spus, e ceea ce am bănuit, mă voi duce, dar nu 
se va întâmpla decât ceea ce trebuie şi nu voi admite 
intruziunea obişnuitului în această neobişnuită aventură...” 
Era într-o vineri şi îmi părea rău că nu era într-o marţi, 
pentru ca distanţa dintre noi să fie mai mare şi aşteptarea 
să fie mai lungă... Am lungit-o eu în mine însumi această 
distanţă uitându-mă indiferent la mişcarea străzii, plictisit, 
neîncrezător în fericirea care îmi dădea târcoale căutând 
să-mi intre în inimă, prudent nu din experienţă ci din 
instinct, deşi chipul ei grav mă urmărea, gestul cu care îmi 
luase ochelarii de la ochi mă asalta... Am intrat la un 
cinematograf şi am văzut un film din care n-am înţeles 
nimic, o comedie idioată care stârnea hohote în sala... 
Dragostea e ca moartea, îţi intră în suflet şi totul amorţeşte 
în tine, alungă ceea ce era înainte fiinţa ta intimă şi se 
instalează ea, femeia care ţi-a luat piuitul... A doua zi însă 
mi-am venit în fire şi mă gândeam la ea doar cu afecțiunea 
primei întâlniri, liniştită, fragedă şi de lungă durată, aşa 
cum o păstrasem în amintire un an întreg. Sărutul şi 
îmbrăţişarea de ieri îmi apăreau străine şi vulgare... Am 
sunat la uşa ei chiar cu acest sentiment de înstrăinare, 
aveam senzaţia că sunam la uşa unei necunoscute şi nu m- 
aş fi mirat dacă mi-ar fi deschis şi mi-ar fi spus pur şi simplu 
să plec şi să n-o mai caut niciodată. Dar inima mi-a bătut 


când am văzut-o: era ca şi în clipa când îmi luase ochelarii 
de la ochi (gravă şi intrepridă în acelaşi timp, cum se 
gândise ea într-o secundă ce trebuie să facă, să-mi scrie 
acel bilet fără să bănuiască colegul ei ceva) complice şi 
neliniştită... Acum aceeaşi nelinişte îi cutreiera ochii ei 
mari: da, ai venit şi ce-o să fie? Ce ni se întâmplă? Cine 
suntem noi doi?... l-am sărutat mâna şi am intrat. Locuia 
într-un apartament atât de frumos cum nu văzusem până 
atunci. Parcă era un mic muzeu (fiindcă în hol erau două 
coloane, iar ferestrele erau ovale, cu picioare tot de 
coloană, cu perdele albastre) cu mici biblioteci răspândite 
ici-colo, cu tablouri pe pereţi şi pereţii în calciovecchio, ca 
în reproduceri nu ştiu unde văzute sau închipuite... un 
covor gros în mijlocul holului şi unul mai mic în faţa unei 
canapele aurii lângă care stătea ceva cu picior de lemn, 
care nu ştiam ce înseamnă, ca o pălărie uriaşă în cinci 
colţuri, ca un cap de pagodă... „Văd că îţi place casa, zise, e 
a mea de la părinţi care nu mai sunt...” Dispăru şi reveni 
prin alte uşi, până mă trezii într-un târziu că adusese cafele, 
o sticlă de coniac, prăjituri şi pahare cu apă... O vedeam 
fără halatul ei alb de la Amicii orbilor, dar într-o rochie 
uşoară, tot albă, cu puncte albastre, cu încreţituri bogate în 
poale, cu gâtul şi braţele descoperite, şi îi vedeam acum şi 
picioarele, cu glezna şi pulpele în deplină armonie cu chipul 
ei cu carnaţie bogată... „Ei, domnule, zise aşezându-se pe 
canapea lângă mine, văd că n-ai chef, nici de cafea nici de 
prăjituri şi nici de coniac. Le-am pregătit însă pentru tine, 
te-aş ruga să te serveşt”. Şi privirea ei mă prinse şi se mişcă 
la dreapta, la stânga, apoi din nou la mine, întrebătoare, 
parcă fascinată şi în acelaşi timp prinsă de îndoieli, totuşi 
zâmbind... Aveam sentimentul net că suntem amândoi două 
zeități pe acest pământ, cum simţeam totdeauna şi în sat, 
când mă aflam în faţa fetelor şi nu aveam curajul să mă 
ating de ele, deşi vedeam pe câmp, cum alţii o făceau, le 
luau în braţe, se întindeau peste ele şi încercau să le ridice 
fustele... Ele se zbăteau, loveau cu pumnii, îşi înfigeau 


mâinile în chica lor, îi muşcau şi scăpau, vesele dar 
intangibile, deşi ai fi zis că erau pradă uşoară. Flăcăul se 
domolea, se întindea alături ca un câine, rugător, insistent, 
până la urmă domolit şi tăcut... îi vedeam apoi stând 
cuminţi unul lângă altul ore întregi în behăitul animalelor 
până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii 
ale asfinţitului... Zeitatea de lângă mine îmi amintise de 
mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea şi m-am 
uitat să i le văd... Stăteau, în aşteptare, întinse peste 
genunchii acoperiţi de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale 
mele şi i-am sărutat-o. Ea mi-a răspuns în aceeaşi clipă şi 
printr-o strângere mi-a prins-o pe-a mea şi ne-am trezit iar 
faţă în faţă îmbrăţişaţi ca în camera semiobscură şi pentru 
mine, ca pe câmpie (aceste două imagini contopindu-se, una 
de sfială şi tandreţe, alta de violenţă extremă şi uitare de 
sine) şi ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de 
străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, tiranic şi 
bestial... Abia suporta violenţa, îşi întorcea faţa de la mine 
când într-o parte când în alta, docilă şi furioasă, blândă şi 
revoltată... Apoi s-a făcut atât de frumoasă încât am rămas 
şi m-am uitat la ea răpit clipe fără durată... Buzele parcă i 
se umflaseră, obrajii îi ardeau, pleoapele nu mai vroiau să i 
se ridice... I-am pus mâna pe tâmplă, mângâindu-i părul 
revărsat, urechile fierbinţi, fruntea mare şi albă, obrazul şi 
gura adormită şi am uitat şi eu de mine... Nu-şi învelise 
frumosul ei picior gol. Şi-l întinse fratern peste ale mele. 
„Eşti urât, îmi şopti, dar ceva te transfigurează... o, ceva 
terifiant... toate vălurile cad în faţa ta...” N-am înţeles 
aceste cuvinte fără noimă, dar îmi plăcea că era supusă, 
fericită, toropită şi pierdută... Am apucat-o de umeri şi am 
ridicat-o şi ea şi-a dres părul fără să-şi deschidă pleoapele. 
I-am şoptit la ureche să-şi vină în fire şi ea, deodată, a surâs 
şi s-a ridicat... S-a întors după ce a lipsit câtva timp, călcând 
însă tot ca într-un vis, deşi era acum trează, însă 
gânditoare, cu privirea într-o parte, fumând liniştită şi 
tăcută. „Ce frumos e, zise, când se întunecă în casă... Unde 


stai? Ai o casă bună?” „Destul de bună”, i-am răspuns, dar 
la tine e atât de frumos!” „Şi chiar nu vrei să iei nimic? Hai 
măcar să bem un pahar...” Fiindcă ezitam, a turnat ea 
însăşi din sticlă şi am băut. Mi-a întins apoi paharul ei 
imediat şi am băut din nou, amândoi. Ceva iminent am 
văzut că se năştea pe chipul ei, şi se uita la mine cu această 
expresie cântărindu-mă parcă. Deodată chipul îi înflori, 
privirea i se aprinse de o viaţă extraordinară, şi începu să 
cânte cu o voce nebănuită, veselă şi patetică în acelaşi timp, 
ca şi când ceva s-ar fi descătuşat din dorinţa năvalnică de a 
spune tot dar şi de a ascunde tot... Ce era mai ciudat, cânta 
aşa cum auzisem fetele la ţară, pierdută în melodie, 
contopită impersonal în ea, cu doruri parcă cosmice, şi 
fatale, într-un potop de cuvinte pe care le ardea atât de tare 
glasul ei pătimaş, încât nu le puteam reţine nici o clipă 
înţelesul... Vino, draga mea-n grădină... Cu dorul care 
suspină... cuvinte ridicule, dar ce văitături fermecătoare cu 
care parcă se elibera de un blestem al clipei, care totuşi o 
subjuga, dar o şi înspăimânta de suferinţele viitoaie pe care 
le presimţea... Un cântec aduce altul, de la sine, ţâşnea 
imediat după o tăcere de o clipă, cânta cu întreaga ei fiinţă 
şi se consuma ca o flacără pe un rug... Pe urmă deodată îşi 
înclină capul, se opri şi îmi spuse cu melancolie: „Acuma eu 
o să mă duc şi o să mă îmbrac în cămaşa mea de femeie şi o 
să mă culc. Vino cu mine. Mi-e somn... Să dormim...” Avea 
mişcări încetinite, dar în pat îşi trase cuvertura pe ea ca şi 
când i-ar fi fost frig şi îmi întoarse spatele cu mişcări 
frenetice. „la-mă în braţe”, strigă. Şi o luai în braţe şi într- 
adevăr un frig interior o zgâlţâi în clipa aceea... 

Ne-am trezit parcă înspăimântați, înecaţi în propriile 
noastre şoapte, ca şi când fiorul morţii adus din somn ne-ar 
fi aruncat unul spre altul, ea mai speriată decât mine, eu 
atins de aripa neagră a necunoscutului, căutându-mi 
salvarea în ochii ei mari şi frumoşi, care sticleau în întuneric 
ca o fântână adâncă... 


Aici mă oprii. Se aşternu o tăcere. Miron se ridică în capul 
oaselor: 

— Formidabilă imagine proiectată a unei dorinţi de 
fericire, zise el. 

— Care dorinţă, Miroane? Totul e adevărat... 

— Dacă e adevărat, măgarule, atunci eşti fericit, zise el 
ridicându-se greu din pat. Vreau s-o cunosc şi eu pe iubita 
ta... 

— Nu se poate, Miroane, ai fi în stare să te iei după ea fără 
nici o ruşine şi să uiţi că e iubita mea. 

El râse. 

— Aşa este, bine, nu mi-o prezenta, dar fii atent, o să te 
mănânce de viu... 

Ce câştigam eu cu două servicii? Bani, dar cât de mult 
pierdeam în schimb! Mă gândeam că era timpul să renunţ 
la Statistică, cu atât mai mult cu cât opririle tăcute şi 
acuzatoare ale domnului Bosch lângă maşina mea 
deveniseră aproape zilnice, în acelaşi timp un individ 
unsuros de la maşina vecină mă măsura neîncetat cu o 
duşmănie tenace şi neascunsă. Nici nu ştiam cum îl cheamă, 
nu-i făcusem nimic, nu schimbasem cu el nici un cuvânt de 
când venisem acolo. Şi totuşi aveam sentimentul că ne 
cunoaştem bine unul pe altul, eu ura lui mocnită, absurdă şi 
scabroasă, el nepăsarea şi disprețul meu pentru persoana 
lui care nu mă interesa. Pe domnul Bosch îl înţelegeam, nu-l 
salutasem atâta vreme după ce mă angajase, eroare care se 
îndreaptă greu, sau nu se îndreaptă, începusem şi eu să-i 
port pică, serviciul îmi devenise nesuferit, dar ce-avea cu 
mine unsurosul? Eram cumva eu de vină că o fată venea des 
la mine sub pretext că vrea să se uite la diagramă? Era 
veselă când venea şi mă felicitase pentru nuvelele mele din 
Timpul. Începusem să ieşim la ora unu împreună. Îi plăcea 
lui, unsurosului, această domnişoară? le pomeneşti că vroia 
să se însoare cu ea şi eu îi stăteam în cale. Ce ticălos! El nu 
vedea că fetei nu-i plăcea? Sau vedea şi poate tocmai de-aia 


mă ura? (Mai târziu am aflat că până la urmă s-a însurat cu 
ea.) 

— Da, trebuie să pleci, îmi confirmă într-o zi gândul hoţul 
de brioşi şi biscuiţi, fostul student, cel cu gândul la pensie, 
în timp ce ne mâncam într-o pauză iaurtul de la chioşcul 
Herdan. N-aştepta, zise el, să vie Bosch să-ţi spună, dacă îţi 
dai demisia o să fie mulţumit şi o să-ţi plătească şi leafa 
până la sfârşitul lunii, în timp ce dacă te dă afară, se va nota 
în cartea ta de muncă şi nu e plăcut... demisionat e una, 
concediat e alta... Şi pe urmă nu-ţi pasă, ai alt serviciu... 

Mă hotărâi repede. Îi spusei domnului Bosch că sănătatea 
nu-mi mai permitea să lucrez în două părţi şi că vreau să 
plec. Într-adevăr funcţionarul deveni binevoitor şi îmi 
adresă cuvinte măgulitoare despre activitatea mea în presă 
şi că mă înţelegea, mi-era greu să dau randament 
satisfăcător atâtea ore de muncă din douăzeci şi patru. 
Riscam, mai adăugă el, să dau naştere la nemulțumiri în 
ambele părţi. 

Ceea ce se şi întâmplase. Lovitura cu palma în masă a lui 
Grigorescu mă trezea din ce în ce mai des din somnul care 
mă biruia nopţile la corectură cu capul pe şpalt. 

Prietenii se fac în mari cicluri de viaţă când se pierd şi se 
regăsesc după decenii, adesea după experienţe tragice, 
care îi reapropie, sau după înălţări şi căderi care le 
amintesc ziua când s-au cunoscut şi prietenia reînvie cu noi 
elanuri; sau dimpotrivă, se stinge definitiv când unul intră 
fără scăpare pe orbite străine primelor elanuri şi este scurt- 
circuitat pentru orice prietenie. Prietenia mea cu lon 
Caraion nu s-a legat deloc chiar din zilele când ne-am 
cunoscut, ci asemeni unei seminţe cu gestație lungă, a 
răsărit târziu, acoperită des de zăpezi grele. După plecarea 
mea de la Statistică într-o seară am avut la corectură un 
nou coleg. Era chiar el, un băiat cu iritări bruşte, repede 
reprimate, cu un râs subţire şi sarcastic. Ceva ne atrăgea 
pe noi doi, dar natura fiecăruia era atât de diferită încât 
zadarnic plecam împreună după ora unu şi rătăceam în 


noapte, discutând îndelung, că apropierea nu se producea. 
Starea sa de spirit era dominată de o amărăciune a cărei 
sursă îmi scăpa, îi ironizam deprimările iritate, el umplea cu 
inventive imprecaţii sarcastice optimismul meu congenital 
şi mai ales naiva mea încredere în mine. Ei bine, decenuo 
naivă încredere în tine însuţi? E mai bună o inteligenţă prea 
ascuţită, care să-ţi aducă drept dar zilnic revelaţia ticăloşiei 
altora şi să ţi se depună în suflet ca o drojdie care să-ţi taie 
toate elanurile? „Ochii îţi sunt daţi ca să vezi, urechile ca să 
auzi şi mintea să descopere”, îmi răspundea el. „Nu mă 
interesează, dacă ceea ce e de văzut, auzit şi revelatoriu 
pentru mine, duce la un scepticism neputincios, cu toate că 
justificat”, îi răspundeam. „E condiţia ta de om, a conştiinţei 
tale”, striga el pe străzile pustii cu acele exasperări bruşte, 
care îi erau caracteristice. Eu râdeam şi se uita la mine 
dintr-o parte, strâmbându-se ca la o vietate prea puţin 
demnă de interes, deşi vietatea aceasta îl lua în râs, tot ca 
pe o vietate bizară, răsucită în reacţiile ei imprevizibile. 
„Scepticismul e mai viu şi mai activ decât nepăsarea 
mulţumită, relua el apoi afectuos, dându-şi poate seama că 
în forul meu interior mă bizuiam şi eu pe ceva, dacă râdeam 
de el, şi fiindcă râsul meu nu era sarcastic ca al lui, ci 
încărcat de dorinţa neascunsă de prietenie. Ce-ai de gând 
să faci cu nuvelele tale ţărăneşti? Sunt bune, ai talent, dar 
depinde ce faci cu el.” „Ce pot să fac, Ioane, decât ceea ce 
se face cu talentul: să-l urmezi şi să nu-l trădezi. Crezi că e 
puţin?” „E foarte puţin, asta se înţelege de la sine, n-o să-l 
trădezi şi asta fără nici un efort, e haina ta, dacă o lepezi 
mori de frig. E cum sunt caii tăi de la ţară, care îţi pasc 
liniştiţi în grădină. Or, pe cai trebuie să te arunci, să ieşi ca 
o vijelie pe poartă şi să străbaţi drumuri, locuri 
necunoscute, peisaje insolite... Omul, conştiinţa lui, e acest 
peisaj. Ori tu îl refuzi.” „loane, caii mei sunt păscuţi de un 
om care are abia douăzeci de ani. Marile aventuri încă n-au 
venit pentru mine. Voi, ca poeţi, sunteţi ispitiţi de ele de 
timpuriu şi din pricina asta nu o dată o păţiţi. De ce te 


grăbeşti?” „Ai dreptate”, spunea deodată cu o voce 
tărăgănată, visătoare şi obosită. 

Primul obiect al nemulțumirii lui ascunse era corectura. 
Nu venise din Buzău în capitală ca să mâăzgălească semne 
de erori tipografice pe textele altora, într-un birou de la 
subsol, în tovărăşia unor inşi fie mulţumiţi de ei cum eram 
eu, fie mărginiţi, râzând de glumele idioate ale unui bătrân 
decăzut ca Sachelarie. Se sufoca. Şi acţiona, şi norocul (sau 
poate nenorocul) îi surâse. Scrise un articol bun despre 
ultima carte a lui Arghezi, un roman (Lina) şi poetul 
telefona lui Mircea Grigorescu şi îi spuse că i-a plăcut mult 
articolul redactorului dumneavoastră, un băiat necunoscut 
pesemne, nu mai auzise de el, dar înzestrat, cu verb incisiv. 
E redactor, nu? mai adăugase marele poet, dându-i astfel o 
preţuire pe care Mircea Grigorescu o prinse din zbor: să 
fie, hotări el, adus băiatu-ăla Ion Caraion, de jos de la 
corectură sus în redacţie. Şi plecările noastre împreună în 
noapte au încetat. Cum şi producţia mea literară se oprise, 
şi cum prietenia mea cu Miron Paraschivescu îmi ajungea, 
am început să fiu, dacă nu evitat de cei de la Popasuri, cel 
puţin ignorat. Numai Orleanu, citind Pagina a doua, mă 
intriga prin clătinările lui din cap: ăştia, spunea el, or s-o 
păţească. Luau în derâdere producţia literară a unor 
reviste ca Gândirea, Meşterul Manole, Dacia rediviva, Dacia 
şi altele, unde pe lângă tracisme şi un ridicul imperialism, 
era elogiat soldatul german şi războiul de cruciați pe care îl 
duceam alături de el. Alteori Orleanu ne citea râzând câte-o 
mică erată, astfel: „articolul cu titlul... din numărul de ieri 
care a apărut din greşeală fără semnătură este al 
colaboratorului nostru cutar”. Nu vedeam ce era de râs aici 
şi ne explica, în hărţuiala lor cu cenzura, cei de la Popasuri, 
iar apoi din a doua pagină a ziarului Ecoul, recurgeau la tot 
felul de stratageme ca să-i înşele vigilenţa. Observaseră de 
pildă că de la o vreme orice ar fi semnat unii din ei, să 
zicem Caraion, se cenzura automat. Irimiteau atunci 
articolul fără semnătură şi cenzura îi dădea drumul şi 


atunci, făcând pe naivii, adăugau numele, ca şi când ar fi 
fost omis doar dintr-o simplă greşeală. Cum cenzorii au 
descoperit în cele din urmă trucul şi le-au pus în vedere că 
se cenzurează adesea nu conţinutul articolului, ci mai ales 
numele, atunci au schimbat procedeul, lăsau să apară 
materialul fără semnătură şi în numărul următor dădeau 
erata, fiindcă o citea alt cenzor, căruia o simplă erată nu i se 
părea suspectă. Acum îl înţelegeam mai bine pe Caraion: ar 
fi trebuit să iau şi eu parte la această activitate plină de 
riscuri, când Porunca Vremii şi Neamul românesc, şi chiar 
Viaţa lui Liviu Rebreanu îi amenințau pe cei de la Popasuri 
şi de la Ecoul aproape zilnic... Da, dar nu ştiam pur şi 
simplu să scriu articole şi multă vreme n-am ştiut, am 
considerat totdeauna acest dar ceva aparte, pe care îl ai 
sau nu. 

Tot Orleanu mi-a povestit şi aventurile celor de la Popasuri 
cu un anume Constantin Virgil Gheorghiu, care după amplul 
său reportaj antisovietic Ard malurile Nistrului, 
monopolizase cu ajutorul lui Eugen Cristescu, şeful 
serviciului secret, faptul divers a cel puţin şapte ziare. Scria 
pe plombagină, în şapte exemplare, ştirile despre crime, 
procese spectaculoase şi ucideri senzaţionale, le trimitea la 
şapte ziare şi încasa şapte salarii ca de la şapte vaci grase, 
luând pâinea de la gură a cel puţin şapte reporteri care 
mâncau astfel de la vache enragee. Furioşi, Ion Caraion şi 
Virgil lerunca s-au dus şi ei la poliţie după informaţii pentru 
ziarul de dimineaţă Poporul să culeagă fapte diverse, să 
câştige şi ei un ban. Comisarul care împărțea ştirile, un 
coţcar şi un pilangiu, nici nu s-a uitat la ei. A fi reporter de 
fapte diverse, ehe, asta ridica tirajul unui ziar, şi lui, 
comisarului, ce-i ieşea de-aici? Nu-i cunoştea pe cei doi şi 
nu le-a spus nimic. Şi atunci lon Caraion şi lerunca au 
născocit ei, după metoda lui Caracudi, al lui Caragiale, fapte 
diverse de un senzaţional care depăşea faptul real, bine 
scrise, cu suspens, cu amănunte de roman foileton, atât de 
gustate de public. Poporul le publica. Poziţia lui C. V. 


Gheorghiu ca şi a comisarului coţcar erau minate. Tirajul 
ziarului a crescut, eroziunea faptului divers a stârnit 
derută. Comisarul pilangiu era acuzat că vinde altora ştirile 
tari. Pe urmă cei doi imitatori ai lui Caracudi s-au plictisit, 
deşi primeau 6.000 pentru ficţiunile lor, şi au abandonat 
ziarul Poporul. Eram bucuros că puterea imaginaţiei era 
superioară, în ochii publicului, brutalului fapt divers. Şi că 
Ion Caraion era mai destins, dacă putuse inventa un astfel 
de joc vesel... 

Mai târziu am aflat cu nedumerire de renumele mondial al 
lui Constantin Virgil Gheorghiu, datorat romanului său 
prost Ora 25. Personalitate de anvergură, care în România, 
în colaborare cu Eugen Cristescu, denunța şi dreapta şi 
stânga, atrăgând ura şi a comuniştilor şi a legionarilor, 
cunoscut de nemți, a făcut în '43 o căsătorie cu o avocată 
evreică nu foarte bogată, dar nici săracă; i-a obţinut tot prin 
Eugen Cristescu acte de ariană, a plecat la Zagreb ca 
ataşat de presă pe lângă Ante Pavelici, unde l-a găsit 
sfârşitul războiului. Cum a trecut el apoi în Germania lui 
Hitler şi cum a ajuns într-un lagăr unde, în faţa 
americanilor, a făcut pe antihitleristul? Cel care îmi 
povestea şi care îl cunoscuse bine, îmi relata uluit că, vrând 
să-l demaşte acolo la Paris (căci la Paris mi s-au povestit 
toate acestea) îndată după succesul său răsunător cu Ora 
25, n-a putut-o face: mai multe ziare l-au refuzat... Mai 
târziu renumitul scriitor, pe care un american, cunoscut de 
mine la Moscova, l-a pus alături de cei câţiva români prin 
care ne cunoştea el pe noi, Lipatti, Enescu şi Brâncuşi, a 
simţit nevoia unei redempţiuni şi s-a făcut preot. lată, am 
gândit eu, când am auzit de această ultimă ştire, cum poţi 
deveni curat şi intangibil după o viaţă plină de peripeții... 

În toamnă am părăsit Bucureştiul şi m-am prezentat la 
recrutare, la Turnu-Măgurele. Acolo însă un majur mi-a 
spus că e vorba de recrutarea celor cu studii, pentru şcoala 
de ofiţeri şi să-i prezint dovada că am făcut doi ani 
premilitară. l-am spus că n-am făcut. 


— Atunci, zice, o să faci armata ca simplu soldat. 

Puțin îmi păsa, dar această decizie a subofiţerului mi-a 
salvat, poate, viaţa. Făcuţi repede ofiţeri, cei din generaţia 
mea au fost după aceea trimişi pe front de unde puţini au 
scăpat... Contingentul meu de soldaţi, mi-a mai spus acel 
majur, va fi recrutat abia în primăvara lui '43, să mă întorc 
deci acasă şi să-mi văd de treabă. Jumătate de an răgaz în 
plin război a fost, după cum s-a dovedit, un semn că nu 
trebuia să mor în flăcările lui negre. 

Întors la ziar, m-am pomenit că directorul administrativ 
Udrea nu mai vroia cu nici un chip să mă reprimească. L-am 
întrebat de ce, n-a vrut să-mi spună. Aşa, nu mai vroia el. 
Am ridicat glasul, am început să ne certăm, eram furios, 
dacă aş fi ştiut că astfel avea de gând să se poarte cu mine, 
i-am spus, nu-mi părăseam serviciul meu de la Statistică, 
făcându-l vinovat că de unde până nu de mult aveam două 
servicii, din pricina lui acum nu mai aveam niciunul şi eram 
din nou pe drumuri. Până la urmă mi-a spus că mă mai ţine 
până la întâi ianuarie, dar că după aceea, sau poate mai 
bine de pe-acum, să-mi caut un loc în altă parte. 

De revelion Sârbulescu m-a invitat la el şi cum ştia că nu 
mai lucram la ziar şi nici nu găsisem un post în altă parte, 
mi-a spus că până găsesc pot să stau la el şi să scriu liniştit, 
nu deranjam pe nimeni şi loc era destul ca să nu fiu eu 
deranjat. Locuia în Giuleşti. Am stat câteva săptămâni, dar 
n-am Scris nimic. 

În acest timp nu se ştie care dintre noi a avut ideea să 
mergem la cenaclul lui Lovinescu şi să citim. Criticul s-a 
familiarizat repede cu grupul nostru. Ne întâmpina cu 
vocea lui senină, ce faci, domn' Geo, ce faci, domn' Preda... 
La recomandarea lui către Ion Vinea am intrat secretar de 
redacţie la un ziar afiliat Curentului lui Şeicaru, 
Evenimentul zilei, unde de îndată mi s-a dat ziarul pe mână. 
Secretariat însă ştiam să fac fără să fi fost vreodată 
secretar de redacţie, o învăţasem stând adesea lângă 
paginatori şi lângă Ştefan Roti, care, cu ciubucul în gură, 


cobora seara în tipografie şi începea să se mişte de colo 
până colo arătând doar cu degetul: asta, ăla, celălalt, sus în 
stânga, cu chenar, jos pe două coloane, în timp ce 
paginatorul se mişca odată cu el şi umplea dreptunghiul de 
metal şi striga: pagina cutare, perie pentru revizie, hai 
repede că ne-apucă dimineaţa. Secretul acestei meserii nu 
era însă la paginaţie, unde lucrătorul cunoştea rubricile, 
tipicul paginei întâia, cu comentariul despre război pe cinci 
coloane şi locul normativului şi al ultimei pagini, cu 
telegrame externe, ci în redacţie unde, pe măsură ce 
primeai materialele, trebuia să faci întâi ziarul în cap, 
înainte de a cobori să-l paginezi. Aici, la Curentul, tipografia 
era nu jos la subsol, ci sus la etajul opt. Am fost atât de 
entuziasmat de noul meu post încât am uitat cu totul de cei 
de la Popasuri. Am aflat ştiri despre ei târziu, prin iulie, 
când după ce fusesem încorporat în primăvară, mi s-a dat o 
permisie de o lună şi m-am întors în luna aceea la ziar. Am 
paginat singur, într-o noapte, căderea lui Mussolini. 

— Hm! Senzaţional, am strigat, nea Gogule, refaci pagina 
întâia, a căzut Mussolini! 

— Hai, lăsaţi, mi-a răspuns paginatorul sceptic, ca şi când 
această zgâlţâitură a lumii i-ar fi părut neverosimilă, atât de 
mult se învățase să tot pagineze: Hitler aşa şi pe dincolo. 
Mussolini pe partea cealaltă... 

— Ce să las, zic, uite telegrama, trebuie să vedem dacă 
zincografia o fi făcut vreodată poza lui Badoglio ăsta... 

— Cine mai e şi ăsta? 

— Noul şef al Italiei, un maregşal. 

Cum să nu, în mod miraculos am găsit clişeul acestui 
Badoglio. Am dat ştirea cu litere de-o şchioapă, pe toate 
coloanele, iar textul cu corp gros, ca la crimele de mare 
senzaţie. N-am telefonat nimănui, nici lui Vinea, care nu 
dădea pe-acolo cu săptămânile, nici patronului, lui Șeicaru, 
era o lege vitală a presei, ţi-a venit bomba, o dai la cules, 
patronul o citea şi el dimineaţa ca orice muritor de rând, nu 


trebuia deranjat pentru asta din somn la ora unu noaptea, 
îţi făceai meseria şi gata. 

M-a căutat însă pe mine cenzura, un domn care mă 
cunoştea şi mi-a spus cu o voce deloc turburată, mai 
degrabă veselă, că să nu dăm şi noi ştirea chiar pe toată 
pagina, cum făcusem, ci, să zicem, pe cinci coloane. Eram 
numai noi doi în noaptea aceea care o cunoşteam, cititorii 
dormeau, abia a doua zi aveau să afle ca Axa pârâia. 
Catastrofa de la Stalingrad din iarnă fusese bine filtrată în 
presă, se sugerase că o bătălie pierdută nu însemna încă 
nimic, nemţii erau mai departe în inima Rusiei şi că în vara 
aceasta (vara obțineau ei succese spectaculoase) vor da o 
bătălie decisivă şi vor câştiga, fără doar şi poate, în acest 
an, războiul. Acum însă cenzorii lăsau să apară ştirea 
despre căderea dictatorului italian, aliatul numărul unu al 
lui Hitler, pe pagina întâia, pe cinci coloane. Ceva se 
schimbase. 

Un an mai târziu, tot într-o permisie, rătăcind prin oraş, 
m-am întâlnit cu Caraion. Arăta neliniştit, crispat şi mi-a 
spus că trebuie să fugă din Bucureşti. De ce, ce se 
întâmplase? Am intrat la Cafe de la Paix, am luat masa 
împreună şi a început să-mi povestească. 

— După obiceiul, sau mai bine zis după firea ta, mi-a spus 
el, tu nu mai ştii nimic (şi poate e mai bine pentru tine) de 
ceea ce ni se întâmplă nouă la Ecoul. (Mircea Grigorescu a 
înfiinţat acest nou ziar de care tu, desigur, nici nu ştii şi noi 
cei de la Popasuri, unii, l-am urmat.) Lu ai plecat şi parcă ai 
plecat de tot, n-ai mai dat nici un semn... Nesfârşitele 
ameninţări, hărţuielile cenzurii şi ale presei oficiale, 
răbdarea lor ca să zic aşa, n-aveau să dureze la infinit fără 
ca într-o zi să nu treacă şi la fapte. O să-ţi relatez două 
episoade mai recente. Primul, episodul Gheorghe Vasilescu. 
Într-o seară a venit la redacţie o fată în negru, modest 
inbrăcată şi a întrebat de mine. Îmi aducea o carte de 
versuri tipărită pe hârtie proastă, undeva în Bucureştii-Noi 
şi semnata Gheorghe Vasilescu. Fusese tipărită prin 


mijloacele proprii ale familiei poetului. Cine era Gheorghe 
Vasilescu? La ora aceea nu mai era nimeni, fusese fratele 
acelei fete, abia ieşise sublocotenent şi direct din şcoala 
militară fusese, fără să fie întrebat dacă dorea sau nu, 
trimis la instrucţie în Marele Reich. După o foarte scurtă 
perioadă de instruire în care n-avusese voie să comunice cu 
familia şi fără ca măcar familia să ştie unde se afla, ceea ce 
nu era numai cazul lui, sublocotenentul Gheorghe Vasilescu, 
ofiţer român, fusese încadrat în rândurile armatei germane 
şi trimis pe front, fără voia lui şi împotriva nuanţei de 
alianţă dintre noi şi nemți. Ofiţerul căzuse în lupte. În tunica 
lui, un alt român, în aceeaşi situaţie ca şi el, găsise ca de 
obicei câteva scrisori, fotografii de fete şi ceea ce era mai 
puţin obişnuit, un carnet mic cu versuri. Le-au trimis prin 
mijloacele obişnuite prin cei care, pentru un motiv sau altul, 
plecau în ţară, familiei, care a pus mână de la mână şia 
tipărit versurile. Tatăl ofițerului nu mai trăia de mult, 
murise în războiul celălalt, din 1916. Şi mi-au adus cartea 
mie. Am citit versurile. Erau frumoase, împotriva războiului. 
Am scris după lectura lor un articol, spunându-i povestea, 
pe care o încheiam aşa”. Şi poate că a murit cu faţa către 
ţară, către cotul Carpaţilor, unde cu douăzeci şi şapte de 
ani înainte murise tatăl său cu faţa la duşmanul de- 
atunci...” 

— Şi cum a apărut, Ioane? l-am întrebat. 

— A apărut! O să-ţi spun... Să-ţi povestesc acum episodul 
articolului Teatru în Norvegia. Într-o noapte soseşte la 
redacţie o telegramă, care fie din greşeală, fie dinadins, 
comprima ilogic şi caraghios conţinutul a două ştiri 
tamponate parcă anume una de alta ca să te facă să râzi. 
Una relata despre o piesă de teatru a lui Mussolini (auzi! 
Mussolini autor de piese!) care se juca în Norvegia, iar 
cealaltă despre debarcarea aliaţilor în Italia, pe o scenă de 
astă dată în care se juca o piesă nefictivă şi în care în mod 
bizar şi incongruent apărea iar Mussolini. Se înţelegea ceva 
paralogic, ceva paradoxal. Asta mi-a inspirat un articol 


sarcastic cu drama lui Mussolini, cu regret caustic şi 
ipocrită mâhnire că talentului său de dramaturg i-a fost dat 
să fie gustat în Norvegia, înainte de a ne fi dat nouă, aici în 
România, să-l gustăm ca fraţi întru latinitate şi să ne 
reamintim cu aceeaşi ocazie teatrală de lamentabilele lui 
afirmaţii din '40, în timpul dictatului de la Viena, când 
prelinsese „dreptate Ungariei mutilate”... Aceste două 
articole apărute au determinat chemarea mea la şeful 
cenzurii militare, colonelul Atanasiu. 

— Dar nu mi-ai spus cum de-au apărut, l-am întrerupt. 

— Pe aceşti cenzori, zise Ion, trebuie să ştii că nu-i dă 
afară din casă nici perspicacitatea, nici inteligenţa şi sunt şi 
ciubucari. Să-ţi dau un exemplu: unul din ei lucrează şi la 
Viaţa lui Rebreanu şi la alt ziar şi lucrează şi la cenzură. 
Trei salarii! Într-o zi când era la unul din aceste ziare a 
început să scrie un articol, dar nu l-a terminat fiindcă 
trebuia să se ducă la cenzură şi a rugat pe un altul să-i 
pună câteva fraze de încheiere, să-i găsească şi un titlu şi 
să-i dea drumul la tipar. A doua zi, când s-a dus la redacţie, 
a văzut că articolul lui nu apăruse. A făcut scandal. O 
asemenea porcărie, chiar lui (adică să i se taie astfel 
ciubucul) şi strigăte şi înjurături. Ceilalţi l-au ascultat, l-au 
lăsat să strige, pe urmă i-au spus că articolul său fusese 
cenzurat. Cenzurat? Cum, imposibil, de cine? Să i se dea 
numărul ştampilei cenzorului. 1 s-a dat. Era numărul lui. Îşi 
cenzurase ca un tâmpit propriul articol. 

Am izbucnit în râs, dar Caraion, cu o cută amară, 
pretimpurie în colţul gurii, n-a schiţat măcar un surâs. 

— Colonelul Atanasiu, a continuat el, m-a întâmpinat 
zbierând într-un necontrolat acces de furie, unde mă 
trezeam? Cum am îndrăznit să atac Axa, cum mi-am permis 
să sugerez că tatăl şi fiul (episodul Vasilescu) au murit 
amândoi din pricina nemților? Şi cum mi-a trecut prin cap 
să am curajul să-l atac chiar pe Marele Mussolini? (episodul 
Teatru în Norvegia). Şi urlând astfel a sărit în picioare, a 
scos revolverul şi mi l-a pus la tâmplă... Dacă se mai repetă, 


îmi zboară creierii cu mâna lui. Şi m-a dat afară. Afară însă, 
prin impulsul unei încrederi totale în mine însumi şi în 
dreptul generaţiei noastre de a protesta, n-am crezut în 
ameninţare, mi-am spus că a vrut să mă sperie, dar la 
redacţie Macovescu, Octavian Neamţu şi Mircea Grigorescu 
mi-au spus că în lipsa mea m-a căutat Gestapoul. N-am mai 
trecut de-atunci nici pe-acolo, nici pe-acasă, am dormit la 
un prieten. Aştept un răspuns din Moldova ca să fug acolo... 

Şi deodată, atunci la Sinaia, în ianuarie 1949, sonda 
gândirii mele se opri, veneam prea aproape de prezent şi 
firele vieţii mele de după război se încurcau cu clipa de faţă. 
Or, cine îşi cunoaşte clipa de faţă, până nu devine trecut? 
Sensul ei total ne apare mai târziu, aşa cum mergând pe un 
drum necunoscut, deşi avem iluzia că îl cunoaştem cu 
fiecare pas pe care îl facem, abia uitându-ne în urmă ne 
dăm seama cât de drept sau de sinuos a fost... Acei aniai 
debutului se luminau, dar destinele celor pe care îi 
cunoscusem atunci nu-mi ofereau răspunsul la întrebarea 
mea: ce să scriu acum? 

După război, domnul Pavel apărea ca redactor-şef al 
ziarului Clopotul dintr-un oraş din Moldova. l-am scris, fiind 
încă în armată, cu entuziasm. lată, îmi spuneam, un om cu o 
credinţă are acum un ziar unde, în sfârşit liber, va putea 
vorbi şi să ne spună tot ceea ce ştia, despre închisorile pe 
care le cunoştea şi despre cei care fuseseră prizonieri acolo 
şi supuşi unui regim de exterminare; vroiam să ţin contactul 
cu el, să-mi răspundă şi eliberat din armată să mă duc şi să- 
l urmez. Ca să aflu, prin '46, după ce aşteptasem zadarnic 
un răspuns, că niciodată nu fusese redactor-şef la acel ziar. 
Probabil o coincidenţă de nume. Era mai departe la 
Statistică, dar nu pe Splaiul Unirii ci undeva pe Brezoianu... 
„Ei, ram întrebat, ce facem acum, când nu trebuie să vă 
mai daţi nici paltonul nici căciula?” Mi-a făcut un semn 
energic să tac din gură. „De ce, i-am şoptit, ce vi se 
întâmplă, domnule Pavel?” Nu mi-a răspuns. Am plecat ca şi 
în acea zi de iarnă, împreună, dar nu m-a mai invitat la 


masă, era la fel de tăcut ca atunci. Era vară, eram liberi, 
războiul se terminase... 

Ce era cu el? „Bine, i-am spus la despărţire, să ştiţi că nu 
recunosc aceste semne şi nici n-am cum să le descifrez dacă 
nu vorbiţi. Nu sunt ale mele, nu le intuiesc înţelesul şi nici 
n-am cum, dacă dumneavoastră tăceţi, să mi le însuşesc.” 
Nu l-am mai revăzut câţiva ani ca să aflu chiar în primăvara 
debutului meu în volum, cu Întâlnirea din Pământuri, când 
m-am dus la el acasă să i-l dau, că fusese arestat de curând, 
dispăruse (îmi spuse soţia lui) pe drum, între birou şi casă. 
Tot cam pe atunci fusese arestat şi poetul statistician şi ceva 
mai târziu lon Caraion. Nedumerit, căutam zadarnic un 
înţeles al acestor destine tragice. Ce să scrii? 

Şi cu toate că aveam în urmă un război şi armata în care 
îmi petrecusem doi ani, acei ani împreună cu războiul erau 
un subiect aparte pe care gândul nu-l atingea, aveam să 
scriu, îmi spuneam, despre asta mult mai târziu. Simţeam 
că atunci în '49 oricât m-aş fi gândit n-aş fi putut s-o fac: nu 
luasem parte la război direct, ci trăisem doar în atmosfera 
lui, trebuiau culese mărturii, răspuns la întrebarea 
tolstoiană, de ce izbucnise acest cataclism, de ce Germania 
atacase Rusia? Lipseau documentele secrete, nu mă 
puteam mulţumi doar cu efectele lui, sau doar cu mărturiile 
despre uciderea a milioane de vieţi în lagăre ale morii, 
care într-adevăr nu lipseau. Dar eu nu fusesem în acele 
lagăre despre care n-aveam să aflu decât după război, nu 
puteam scrie despre ele. Eram prea tânăr, conştiinţa mea 
era senină. Ce să scriu atunci? 

Şi brusc m-am hotărât să părăsesc Sinaia şi să mă întorc la 
Bucureşti. Aveam o meserie, ştiam să fac un ziar, de la 
corectură până la secretariat de redacţie, uitând că 
timpurile se schimbaseră şi un ziar, acum, nu mai era dat pe 
mâna unui băiat. Nu fusesem eu corector la România liberă 
îndată după război şi Niculae Bellu mă dăduse afară fără să 
ştim nici eu nici el din ce pricină? Adică, el poate ştia bine, 
dar eu nu. Şi Zaharia Stancu de la Societatea scriitorilor 


români, unde eram funcţionar la serviciul drepturilor de 
autor? (Intrasem datorită lui Eugen Jebeleanu care, deşi nu 
mă cunoştea, auzise că un tânăr scriitor n-avea de lucru şi 
era indignat: mă recomandase lui Eftimiu, preşedinte.) Mă 
gândeam să mă duc, în cazul când n-aş fi găsit un ziar, la 
Mihai Novicov, să-i spun că deocamdată romanul meu 
merge greu şi să-i solicit să mă angajeze la el la Flacăra, 
unde era director. 

Dar o obsesie abandonată şi mintea odată eliberată de 
presiunea unei întrebări chinuitoare, revelaţia se produce 
tocmai prin eliminarea acelor văluri de care vorbeşte 
Tolstoi, care ascund adâncimile sufletului. Incursiunea mea 
nu era încheiată, dar se oprise în curgerea ei spre prezent. 
De ce? 

Îmi făcusem geamantanul şi o luasem încet spre gară. 
Eram liniştit şi încrezător, asemeni copiilor care trăiesc 
protejaţi sub lumina soarelui. Cine mă proteja? Nu ştiam... 

Am luat trenul, un rapid, şi m-am urcat în vagonul 
restaurant. E atât de plăcut să stai într-un vagon 
restaurant, când nu e multă lume, să bei ceva şi să te uiţi pe 
geamul mare, prin care se vede defilând peisajul, cu vârfuri 
şi prăpăstii ameţitoare încărcat de zăpadă, dar plin şi de 
uriaşe păduri verzi... Ce-am făcut, deci, la Sinaia? mă 
întrebam. Nimic. Cât de orgolios venisem!... Cum vrusesem, 
încă din prima zi, să mă şi apuc de lucru şi cum amânasem 
pe a doua zi, după ce în prealabil distrusesem toate 
capodoperele care îmi veniseră în minte înainte de a 
adormi, inclusiv ceea ce scrisesem eu însumi... Nu chiar tot, 
o mică schiţă cu tăierea unui salcâm scăpase... Înainte de a 
adormi! Da, adormisem cu un gând nelămurit, cu o lumină 
care pâlpăia înainte de a se stinge. O întrebare. De ce nu 
indusesem eu în volumul de debut, Întâlnirea din 
Pământuri, schiţa Salcâmul? Iată, acum eram treaz. Într- 
adevăr, de ce o lăsasem deoparte când ştiam că era lucrul 
cel mai inspirat pe care îl scrisesem? Când se întâmplase 


asta? Chiar anul trecut, când predam volumul la Cartea 
Românească. La ce mă gândisem? 

Da, îmi aminteam de ce. Schița asta era un secret care nu 
trebuia dezvăluit. De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse 
în Timpul trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia 
ferit, era ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte 
de nuvele. Şi acum deodată mi-am dat seama de ce. Acest 
salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce 
scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, 
neştearsă, cu familia mea. Fragmentul final din Întâlnirea 
din Pământuri prin care mă angajam să scriu un roman era 
uitat, era o ilustrație a lecturilor mele din Swift prin care 
urmăream să arăt că Yahoo-ii săi nefericiţi, slugi ale cailor, 
nu şi-au schimbat firea... Salcâmul era însă un cod care nu 
trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum 
ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un 
teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o 
cunoşteam şi pe care o puteam povesti. Cum s-o deschid? 
m-am întrebat. Bine, dar nu era ea deschisă? Atunci, în '42, 
când publicasem cele trei pagini nu-mi apăruse această 
poartă în faţă? Nu fusesem adânc turburat când acest falnic 
copac căzuse? Tatăl meu nu era deloc vesel în dimineaţa 
aceea. Ce i se întâmplase?... Îmi aminteam că după aceea 
într-o zi scara noastră de la prispă, care avea doi stâlpi jos, 
lângă ultima treaptă, fusese ruptă de un cal. Trecuseră zile 
şi săptămâni şi ea rămăsese aşa ruptă. Nici tata, nici fraţii 
mei mai mari n-o dreseseră. Curând pierise cu totul. Ce se 
întâmpla în familia noastră când nici o ulucă nu era, până 
atunci, uitată? Stâlpii aceia nu foloseau la nimic, ne puteam 
lipsi şi de scară, puteam sări direct din bătătură pe prispă, 
sau de pe prispă jos. Se putea trăi şi fără ei. Dar îmi 
dădeam seama că apăruse în sufletul celui care, tânăr fiind, 
simţise nevoia să-i ridice acolo: nepăsarea! Ceva fusese 
stricat şi el nu mai vroia să dreagă acel lucru. Nu-i mai 
păsa.! De ce? Amintirile mai dramatice erau estompate. 
Cum zăceam de friguri şi el discuta liniştit cu sanitarul dacă 


o să mor sau nu sub febră, uruitul maşinii şi dialogul mamei 
cu vecinele:”...că ăsta îl lasă să moară şi nu vrea să-l ducă la 
spital!” Dar eu înviasem şi îmi rămăsese în amintire 
răspunsul lui. „Ce vină am eu că pe lume sunt friguri! Ce, 
le-am adus eu?! Sau eşti nebună?!” Stâlpii aceia însă în 
jurul cărora mă jucasem atâţia ani cu sculpturile lor 
romboidale, de ce nu-i dresese, de ce nu făcuse alţii noi? 
Gândul, sufletul lui fusese acolo când îi făcuse, era casa lui, 
cu femeia lui, cuibul pe care se gândise să-l facă frumos, şi 
în incrustaţiile acelor stâlpi simţeam o viaţă statornică şi 
eternă. Se zdruncinase ceva? Ce se întâmplase? 

Şi atunci, în tren, mi-am auzit gândul şoptindu-mi: „scrie şi 
caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre 
el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n- 
o să-l găseşti, nu te nelinişti. O să laşi istoria cu o enigmă.” 

Nu m-am lăsat însă ispitit de acest gând, deşi îl purtasem 
în conştiinţa mea, ca o nebuloasă, atâţia ani. Mi-am 
continuat drumul spre Bucureşti chemat de iluziile şi 
dramele propriei mele vieţi... Am revenit după câteva zile şi 
din nou, în tren, la întoarcere, sub ritmul roţilor, aşezat la 
geamul aceluiaşi vagon restaurant, absorbit de peisajul 
mereu fantastic al munţilor sub zăpadă, mi-am dat seama 
că gândul meu rezista, nu era o vagă ispită, nu se clintise de 
la locul lui, mă copleşea, şi că trebuie să-l urmez... 

Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă 
retrăsesem, m-am aşezat din nou la masă în faţa ferestrei şi 
după ce am contemplat câteva minute acelaşi peisaj feeric 
de afară, am pus mâna pe stilou şi am început să sciu: Ilie 
Moromete... 

N-am băut nici cafele nici alcool. lar de fumat abia îmi 
aduceam aminte. Scriam liniştit, fără febră şi fără 
ştersături. Câinii nu-i mai auzeam, iar la masă nu uitam să 
mă duc. Eram mic, mă cântărisem odată în gară şi văzusem 
cu uimire cum cu palton cu tot abia aveam cincizeci şi şase 
de kilograme. Când, mai târziu, m-am împrietenit cu 
Zaharia Stancu şi i-am spus că aş vrea să fiu şi eu cum i-ar fi 


plăcut mamei, adică „aşa gras, frumos”, conjudeţeanul meu 
a râs şi mi-a răspuns că să n-am nici o grijă, o să ajung şi cu 
chelie şi cu burtă. N-am ajuns, deşi într-o vreme am fost 
ameninţat. 

N-am uitat nici de Verbancu, nici de popice. Prin iulie, deşi 
eram în plin lucru, am primit o scrisoare de la Uniunea 
Scriitorilor în care mi se spunea că şederea mea la Sinaia s- 
a terminat. 

M-am întors la Bucureşti şi am continuat să scriu. Nu 
ştiam de ce, însă nu mai puteam sta la masă. Atunci m-am 
dus la un tâmplar şi am comandat un fel de cutie pe care s:0o 
pot ţine pe genunchi şi să scriu pe ea rezemat în pat. Spre 
octombrie am pus stiloul jos. Nici cu acea cutie nu era bine. 
Mi se înmuiau acum braţele. 

M-am internat în spital. Aveam eu oase de romancier, cum 
îmi spusese Miron Paraschivescu, dar pe lângă oase un 
organism mai are şi altele, care te pot părăsi... 

Mi-au făcut tot felul de investigaţii, m-au măsurat, m-au 
pus să suflu într-un burduf care îmi sorbea respiraţia 
(metabolism bazal), mi-au dat o ceaşcă şi la întrebarea mea, 
ce să fac cu ea, infirmiera, cinică, mi-a răspuns cu humor 
brutal: „Mergeţi dumneavoastră colea alături, în odaie şi”... 
şi a folosit expresia populară a ceea ce trebuia să fac în ea, 
adică să-şi dea seama dacă pot să procreez, mi-au 
însângerat braţul cu seringi umplând cu sânge cinci 
eprubete, mi-au dat să înghit un maţ subţire de cauciuc 
care mi-a scos timp de trei, patru ore, întâi din stomacul gol 
substanţă pentru chimismul gastric, apoi din vezica biliară 
tot atâtea eprubete pline cu bilă (ce frumoasă e bila, aurie, 
mă întrebam cu ce secrete fabrica în noi ficatul această 
materie fără de care am muri otrăviţi de ceea ce înghiţim). 
Dar n-au găsit nimic. Mirat, doctorul Parhon, care mai 
venea încă la Endocrinologie şi făcea vizite, m-a întrebat ce 
am. N-aveam nimic precis, dar doamna Pitiş a răspuns în 
locul meu. 

— Are tensiunea mică. 


— Ei, cât? s-a mirat mai departe savantul. 

Doamna Pitiş a spus o cifră: zece cu şase, şi a adăugat: 

— Hiposurenalism! 

— Măriţi-i puţin tensiunea şi să elibereze patul, a răspuns 
marele savant plictisit. Cum arată cetosteroizii? 

— Bine! 

— Hiperglicemia provocată? 

— În limite normale. 

— Mănâncă, doarme? 

— Da. 

— la să vedem! 

M-a dezvelit la burtă şi m-a palpat. 

— Are şi un început de ptoză viscerală, a spus din nou 
doamna Pitiş. 

— Păi pentru că e slab, maţele cad când nu e puţină 
grăsime să întărească muşchiul diafragmei, a zis savantul. 

Dar eu ştiam că e din copilărie, când mă surpam des, 
sărind din pomi. Mama îmi punea o oală pe burtă cu 
lumânări aprinse înăuntru, lipite de o cutie de chibrit şi 
enorma ventuză îmi sugea maţele şi le aranja la loc. 
Savantul m-a întrebat ce meserie am, i-am răspuns că sunt 
gazetar, m-a învelit la loc şi a ieşit din rezervă. 

De hiposurenalism suferea toată lumea în clinica lui, era 
un diagnostic la modă. N-aveam nici un fel de 
hiposurenalism, cum avea să-mi dezvăluie mai târziu, 
râzând, doctorul Stănescu, un tânăr de vârsta mea, chel, 
foarte inteligent şi care îşi păstra un ochi critic faţă de 
maniile savantului. Dar mi-au făcut totuşi injecții cu un 
extract din glanda respectivă, suprarenală, tensiunea mi s-a 
ridicat cu o cifră („Ei, vezi, acum ţi-e mult mai bine!” a 
exclamat doamna Pitiş) şi am părăsit clinica „ameliorat”...în 
realitate mâncasem şi dormisem zdravăn şi mă odihnisem 
două săptămâni fără să fac nimic. Crescusem chiar şi în 
greutate. 

M-am întors să descifrez mai departe viaţa eroului meu. Îl 
lăsasem în preajma secerişului... Clipe fericite! Şi eu 


fusesem la seceriş! Îl vedeam, îi auzeam glasul, îmi 
aminteam de febra plecării, apoi lungi zile sub arşiţă, 
răsăritul soarelui care ne găsea gata de muncă în mijlocul 
lanului de spice, talger roşu care limpezea câmpia de 
urmele nopţii şi înfiora clipa, şi care îl făcea pe tata să-şi 
scoată pălăria şi să se închine... Apoi treierişul, carele cu 
grâu care ne intrau în curte, numeroase, nu se mai 
terminau, apoi prima pâine din grâul nou care ne îmbăta cu 
mirosul ei... 

Mă apropiam de sfârşit şi îmi părea rău. Sfâşiasem 
miracolul... 

Mă simţeam bătrân... Cartea nu era întreagă, ceva lipsea 
din ea, eroul meu nu era fericit şi nu eram nici eu... Nu-mi 
plăcea sentimentul care mă stăpânea, că atât de tânăr, 
lăsam în urmă părinţi şi fraţi, casa în care mă născusem, 
grădina în ale cărei ierburi stăteam zile întregi cu ochii spre 
cer păzit de salcâmi înalţi în care cântau grauri şi zburau 
vrăbiile. Cartea asta nu trebuia scrisă, şi în nici un caz 
publicată, aceste lucruri nu se spun... Scrisesem, dar nu 
jubilam. Mult mai mult îmi plăceau povestirile mele din 
Întâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruțătoare, peste 
care ochiul meu trecea cu privirea micşorată şi impasibilă. 
Trebuie să scriu altceva şi să-mi regăsesc acea privire, îmi 
spuneam... 

Am luat manuscrisul, l-am dactilografiat, apoi l-am băgat 
în sertar şi am uitat de el cinci ani. Obsedaţi ai scrisului şi ai 
afirmării, dar şi iubitori pasionaţi ai cuvântului scris, mă 
întâmpinau nedumeriţi: 

— Ce mai aştepţi? Dă-i drumul...! 

Refuzam să accept că sunt scriitor, spuneam, senin, că 
vreau să mă las de scris. Şi ce să fac? Într-adevăr, ce vroiam 
să fac? Timp de patru ani insidioasa oboseală, care nu mă 
împiedica să trăiesc, dându-mi doar iluzia că exist, îmi 
întindea o cursă pe care tinereţea anilor n-o vedea (că 
puteam realiza ceva mult mai mare decât literatura), 
împiedicându-mă astfel să-mi revăd manuscrisul, să-mi aduc 


aminte că fusesem fericit cât timp îl scrisesem şi că nu era 
nimic rău în el nici la adresa tatălui meu, nici a copilăriei 
mele şi ca, oricum, zadarnic încercam să refuz să dau 
urmare pactului: scrisesem, trebuia să public. Semnasem 
acel pact de mult, înapoi nu mai puteam da. 

Şi într-o zi puterea mi-a revenit întreagă, mi-am amintit de 
tot. „Ce-o mai fi, mi-am spus resemnat, o să mai vedem. O 
să scrii ceva care să te facă să te simţi din nou suveran 
peste eroii tăi ca la început, când ai scris Calul dacă vrei să 
nu mai sfâşii miracolele. Dă-i acum drumul la această 
carte.” 

Şi am scos manuscrisul din sertar şi am început din nou să 
lucrez la el. Era primăvara lui '55. Lipseau legături dintre 
principalele scene, însuşi conflictul nu avea relief 
pregnant... Dar ce clar apărea acum ceea ce nu putusem 
vedea cu cinci ani în urmă. Eram redactor la Viaţa 
Românească, mi-am luat un concediu mai lung, m-am dus 
din nou la Sinaia, de astă dată la Pelişor şi după opt luni, în 
decembrie, Moromeţii apăreau... Aventura în care de mult 
conştiinţa mea era implicată continua... 


SFÂRŞIT