Constantin Chirita — Romantica

CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


ROMANTICA 


CONSTANTIN CHIRITĂ 
Romantica 


CR 
Editura Cartea Românească 1986 


Coperta de Gh. Baltoc 
Desen copertă: Elena Urdăreanu-HerYa 


PROLOG 

intii am jurat, dar de fapt n-a fost un jurămînt, nici rnăcar o 
promisiune, ci o consimţire tacită, simplă, acea plecare înceată 
a capului, care tine loc de vorbe atunci cînd rugămintea şoptită 
aproape că pare solemnă, anulindu-se însă in jumătatea 
întregului, ca o emisferă care o îmbrăţişează pe cealaltă, n-a 
fost nici rugăminte, nici jurămînt, doar două gînduri care 
trebuiau neapărat să se împreune pentru a păstra sfinţenia 
unor întîlniri tainice, ixnor desfaceri şi reîntrupări, pentru a le 
păzi puritatea şi irealul, deci mi-am spus că nu voi destăinuli 
niciodată nopţile noastre fără lună, dar cu toate mareele 
ascunse in noi sau dăruite nouă, iar mai tîrziu, nu foarte tîrziu, 
mi-am jurat, de astă dată chiar mi-am jurat, că nu voi scrie 
niciodată despre vara aceea halucinantă, despre lacul întunecat 
al nopţilor ei, despre chioşcul ciudat şi ameninţător din mijlocul 
lacului, despre cele două neumbre înlănţuite de pe podeaua 


4 

umedă şi fierbinte, după izgonirea atit de neînţeleasă şi de 
umilitoare de la Castel, după rătăcirea nocturnă prin pădure, 
sfişiat nu de întuneric şi de ţepii arborilor, ci de muie de ghinturi 
de dinăuntru, şi după drumul aproape sinucigaş, mulţi kilometri, 
peste 30, printre maşini, căruţe, blindate, camioane şi tancuri, 
pînă ce am ajuns într-o odăit.ă cu lumină speriată de lampă, in 
care mama, sora şi fratele se uitau la mine îngroziţi şi rugători, 
fără să îndrăznească vreo întrebare. Şi nici nu m-au întrebat. 
Eram in uniformă militară, cu însemnul de elev ofiţer pe capelă, 
şi după cum arătam, probabil, şi după cum arăta uniforma, îşi 
închipuiau că dezertasem din şcoală. Nu. Dar mai întîi trebuia 
să ajung la Castel şY eram 

prea nerăbdător pentru a aştepta noaptea si-mi era teamă că 
va fi o noapte cu lună şi cu toate vrăjile spulberate, astfel că 
am îndrăznit să-i infrunt porţile pînă atunci necunoscute, 
pentru a mi se arăta însă din umeri că nu e nimeni acolo care 
să mă cunoască şi să-mi cuvinte. După atitea nopţi cu stele 
stinse pe cer pentru a întuneca întunecimile noastre şi a 
aprinde torțele fericirii absolute, după topirea tuturor 
şoaptelor in legănări necunoscute mişcării şi geometriei, după 
atita cîntec, pentru că toate clapele din noi = şi eram numai 


clape şi strune — cîntau la toate atingerile, cel mai frumos şi 
mai încăpător cîntec mut care i s-a închinat vreodată iubirii. 
Da, aşa am venit ! îi răspundeam pe semne, in gînd 
mamei, aşa am venit, fără nimic, dar poate că nici nu mă 
întrebase, îmi răspundeam mie cînd mi-am dat seama că 
uitasem cufărul cazon, lada aceea de lemn cu miner rău care- 
mi sfîrtecase degetele, o uitasem acolo unde o dosisem, într- 
un desiş lîngă poarta interioară a Castelului, nici măcar la 
poarta cea mare, unde putea fi găsită de cineva, sau poate că 
m-aş fi, dus s-o caut, dar nu cred, nu m-aş fi dus, mă 
despărţisem pentru totdeauna de Castel, de lac şi de chioşcul 
din mijlocul lui şi pierderea cufărului era ca un sigiliu, pentru 
că printre boarfele mizerabile care-l umpleau se afla şi un 
caiet, caietul nopţilor mele, Caietul celor trei Nopti, iar ultima 
noapte, cea de a treia, era povestea primei întîlniri din 
mijlocul lacului, singura adevărată, singura trăită neverosimil 


5 

de treaz, cu simţurile numai răni şi alint, singura neinventată, 
celelalte două erau născocirile presimţirilor mele senzuale, 
bogate şi explozive, dar încă presimţiri atunci cînd le 
scrisesem, nici măcar nu ştersesem cu degetele acoperişuri 
de stofă de, pe sîni, pentru ca in prima noapte de pe lac să 
ajung gol şi liber şi încătuşat, la plural, sub proiectilele 
prelungite ale unei cascade tăcute, care înjunghiau 
pretutindeni pentru a face loc unor leacuri-bulboane, cînd 
blînde şi calde, cînd zvir- colindu-se rebel pînă-n vertebre, 
frămîntind gheaţă in jAlatec şi prelungind sufocările-n 
explozii. Scrisesem cind încă nu ni se întîlniseră gindurile 
pentru a hotărî numai existenţa momentului trăit şi iată ca şi 
acea destăinuire ne-voită dispăruse, pierise, eram sigur, 
pentru totdeauna. 

Vara aceea răminea astfel o enigmă, dar mai ales pentru 
mine rămiînea o enigmă. Aveam 18 ani şi din copilărie, de 
foarte copil, visam o dragoste mare, absolută, ceva care să 
transforme două fii *, un băiat şi o fată, într-un singur fruct, 
sau in lichidul dulce dintr-o cupă, poate de aceea o numisem 
Lola, in amintirea fetei pentru care tremurasem de gelozie la 
şase ani, şi dintr-o dată, tot ceea ce visasem şi mai ales cele 
două nopţi fantastice — pe care le opusesem, visîndu-le, 


visului meu naiv — din caietul meu de elev in ultima clasă de 
liceu şi cu care făcusem in cloud rînduri aproape senzaţie in 
cenaclul studenţesc care mă acceptase, totul, toate 
deveneau adiere pe lîngă furtuna în Gentrul căreia mă aflam. 
Am încercat să mă detaşez de enigmă cedînd-o visului, 
închipuirii; dar nu erau numai amintirile care se solidificaseră 
ca nişte celule aparte in trupul meu, era însuşi trupul meu, 
altul, schimbat, dur şi curajos, nu se mai potrivea 
adolescentului care fugea dF întîlniri întîmplătoare sau 
organizate, refuzindu-le şi dis- preţuindu-le instinctiv prin 
scutul credinţei lui in dragostea cea mare, cea adevărată, 
poate chiar sfintă. Trupul cel nou şi amintirile din el existau, 
plămădit şi ţesute in vara aceea de neaşteptată şi 
neînchipuită dragoste. Dragostea cea mare ? Fusese ! Un 
singur fruct! Lichid dens şi aromat intr-o singură cupă ! Dar 
de ce acel refuz al adevărului şi al amintirii la Castel ? larăşi 


6 
enigma şi mai tulburătoare şi mai insolubilă. 

Vorbea româneşte cu eforturi, cum se întîmpla cu mine 
cînd mă încîlceam in limba franceză pe care o prefera, dar 
cuvintele s-au întîmplat tîrziu, nu mai ştiu in a cîta noapte 
fără lună, după ce ni s-au cunoscut toţi porii, toate tresăririle, 
toate  respirările. Cuvintele româneşti nu se supuneau 
accentului limbii sale, din Nord, ci mai degrabă pronunţiei 
franceze, graseia des şi omitea ultima literă, sau o lăsa să 
alunece uşor, nazal. Nu urmăresc aici o descriere a ei, pentru 
că nici nu pot şi nici nu vreau încă s-o fac, veţi vedea de ce, 
sau poate că va exista in continuarea acestei povestiri, nu 
încer-c altceva decit să enunţ un amănunt de ordin lingvistic 
care mi-a deşteptat altele, aţiţin- du-mă împo.triva enigmei şi 
pînă la urmă îndemnîndu-mă s-o descifrez. De fapt, aceste 
nedumeriri lingvistice au 
fost ca nişte sănii alunecîn d pe pirtia hazardului. Pină la urmă 
tot hazardul a hotărit. 

Nu m-a întrebat de nume, aşa cum n-am întrebat-o nici eu, 
dar într-una din nopţi m-a numit, mi-a şoptit, tot timpul am 
vorbit numai in şoapte, atrăgîndu-mi capul spre sî- nul ei: 

— Tu eşti Gvidănul meu ! 


A rostit fraza in româneşte, numai numele 1-a topit incet, 
nazal. Denumirea a repetat-o, de mai multe ori, fie in 
româneşte, fie in franţuzeşte, dar mai ales in franceză, ca un 
alint sau ca o exclamafie — „O, toi, mon Gvidăn!' — 
accentuînd mereu pe ultima silabă. Nu i-am cerut niciodată 
vreo lămurire. Yntotdeauna după aceste exclamaţii frenezia ei 
erotică atingea apogeul. Uneori, cînd pogora liniştea în mijlocul 
lacului, lacom şi bărbat, îi şopteam: 

— Oui, je suis ton Gvidăn ! 

Şi atunci iarăşi luna şi stelele se ascundeau, se aprindeau şi 
sclipeau in noi. 

Numele m-a persecutat mai ales după despărţire. Era 
singurul semn material pe care mi-l lăsase. L-am căutat - in 
cărţi, in dic f ionare, i-am întrebat pe prietenii mei mai docţi, 
nimic. O singură dată, după ani, am tresărit. Mi s-a părut că l- 
am găsit printre Cavalerii mesei rotunde, dar aşa cum se 


7 

răsucesc uneori cuvintele in memorie mi-am dat seama că nu 
era vorba de Gvidan-ul ei, ci de Gavain-ul din preajma regelui 
Artur. Aceasta şi uimirea unei prietene care, întîlnindu-mă într- 
o zi in plină şi bogată ninsoare, probabil cu _ o cuşmă de 
zăpadă pe capul g: 4 „i „spus că sînt ca un zeu nordic, m-au 
oprit la ideea că denumirea îi fusese inspirată din mitologia sou 
din literatura scandinavă. 

Prima rotire a cheii in broasca enigmei, dar fără să ştiu c-o 
fac, s-a întîmplat mult mai tîrziu, după ce mă împrietenisem cu 
limba latină. îmi plăcea să recit din latină binecunoscutele 
texte clasice, dar după ce am descoperit Laudele lui Baudelaire 
către Francisca, am făcut din acest poem piatra mea de 
rezistenţă, mai ales că întrezărisem in ultima strofă a Laudelor, 
in rimele usca, esca, isca sursa contraasonanţelor lui Tristan 
Dereme, al cărui Chan- son 131, dedicat lui Henri Martineau, îl 
degustasem pînă la memorizare. Aproape in toate ocaziile mai 
deosebite, cînd se ivea un moment Mc Yvorian de tăcere, 
ceream permisiunea, prietenilor sau colegilor, cunoscuţilor sau 
chiar necunoscuţilor, să recit Laudele. Şi astfel m-am obişnuit 
cu acel Q latin urmat de o vocală care se pronunţă CV. E ne- 
lipsit in primele patru strofe ale Lavde/or, urmează apoi o 


pauză de două strofe, pentru a se repeta de patru on in strofa 
a şaptea: 
Quod erat spurcum, cremasti; Quod 
rudius, exaequasti; Quod debile, 
confirmasti... 
Şi mai reapare in penultima strofă: 
Aqua tineta seraphica; 

Dar tot recitind poezia, am descoperit acest sunet CV şi in 
strof a a noua, deşi de altă provenienţă: Unguentatum odoribus 
I 

lar prin aceasta stabilisem relația vizual-auditivă dintre 
sunetele CV — GV, care se pronunță aproape sau chiar 
identic ! 

Dacă aş fi făcut latina in liceu şi dacă aş fi asociat la 
amintirea ei fonetică regula că in limba franceză accentul cade 
pe ultima silabă şi că îndeobşte ultima literă, cînd e consoană, 


8 
nu se rosteşte, distingerea ei devenind nesigură, atunci acel 
Gvidăn mi-ar fi apărut de la prima rostire in înţelesul lui real: 
Gvidam, alias Cvidam, in ultimă instanţă Quidam, adică, in 
traducere: Un oarecare ! Şi de cite ori nu-l folosisem in acest 
sens ! 

N-am recurs la această metamorfoză ca la un joc. Am spus 
doar: a fost prima rotire a cheii, primul atac împotriva unei 
enigme cumplite, cum nu ştiu dacă i s-a mai în- tîmplat cuiva, 
şi nu cred că i se va mai întîmpla cuiva in viaţă. 


Dar pentru a fi descifrată in întregime, mai trebuie făcută o 
rotire a cheii, tot in domeniul lingvistic. Ultima frază pe care 
am auzit-o, dar de fapt a fost şi prima, singurele cuvinte care 
mi-au fost rostite, de fapt: care au fost rostite, de la balconul 
Castelului, la întrebarea din interior: „Cine a fost ?" (Qui etait lă 
?), asta după izgonirea mea prin acea ridicare inocentă şi 
nedumerită a umerilor, singurele cuvinte pe care le-am 
reconstituit, dar nu toate — (voi lăsa semne de întrebare şi 
spaţii libere pentru cele desluşite mai tirziu, tot datorită 
hazardului) — sunau astfel: 


— Presque personne, ma... ? ma... ? c'etait un jeune 
militaire, peut-etre un cadet, pareil â tous les soldats, mais 
bien etourdi, un qui damne, comme... 

Eram într-adevăr un tînăr militar, asemănător tuturor 
soldaţilor, probabil şi foarte zăpăcit, aiurit, speriat — mai 
degrabă uluit de farsa nevinovăţiei care mi se jucase — dar de 
ce se spusese că blestemam, cînd nu scosesem nici un cuvînt, 
de ce atita inveriţie şi mai ales nedreptate ? 

M-a persecutat multă vreme şi această răutate, ca şi 
negarea dezinvoltă a întregii întîmplări — nici o tresărire, nici o 
vorbă, doar o ridicare neputincioasă dirr umeri, a ignorare — 
treceam prin stări in care se amestecau şi durere şi revoltă şi 
stupoare şi paralizie, fără ca uitarea, cea atit de dorită uneori, 
să-şi lase chepengul. Pînă ce într-o zi, unul din copiii mei şi-a 
întrerupt o lectură şi, cu cartea deschisă undeva, s-a apropiat 
de mine şi m-a întrebat: 


9 

— Ce înseamnă asta: Quidam ? 

Nu ştia latina, . nu se mai învăţa in şcoală, a rostit cu- vintul 
latin in pronunție franceză şi abia atunci a lovit fulgerul, şi fraza 
rostită acolo, in balconul Castelului, s-a dezvăluit in 
întregime,în urechile mele, şi-n suflet, si-n trup, dar ca un țipăt 
care vrea să ucidă. 

Mi-am revenit greu, poate după ani, dar amintirea încă 
scormoneşte rău, implacabil. Si nici măcar nu are rost să arunc 
timl3.ului acea cutremurătoare invocare argheziană: Că dacă 
mai este vie, Scrie pecmă ! Singe scrie ! 

Cine ştie !... 

O citi si o să vie. 

Dar poate că ma voi lecui destăinuindu-mă, aşa cum scăparn 
in adolescentă de chinurile dragostei, plîngîndu-le pe niîrtie. 

lată-mă deci pe cale să împlinesc 18 ani... 


In vara anului 1943 am făcut cerere de transfer la un liceu 
comercial din Bucureşti pentru care optasem doar din motive 
de distantă: era la 12 minute de casă, per pe- des. Abia mai 
tirziu am aflat că era unul din cele mai faimoase şi rni se 
pare singurul liceu comercial din Bucureşti care nu purta 
nume de rege sau de mare voievod. Nu-mi făceam nici o 
grijă cu privire la aprobarea formală a transferului, eram 
îndreptătit să-l cer, familia locuia in Capitală şi in plus 
absolvisem clasa a cincea tot la unul din liceele bucureştene. 
Altceva mă preocupa: terminasem primul trimestru la Liceul 
comercial din oraşul F. şi ceream ca acest trimestru să-mi fie 
considerat examen parţial, in postura de elev particular, 
urmînd să dau integralul la sesiunea din septembrie, apoi să 
tree in clasa a opta, la zi. l-am înmînat secretarului actele 
necesare, dublînd, verbal, cererea. 

în cancelarie mai erau citiva profesori care, auzin- du-mă, 


10 

m-au transformat pentru cîteva clipe in centru de interes. 
Secretarul, un omuleţ de categoria cocoş-pană, cu o mustată 
groasă şi împinsă in sus pared anume pentru a-i lungi 
statura, dar care nu-şi îndeplinea deloc acest rol, s-a uitat la 
mine cam bănuitor şi mi-a dat a înţelege că vorbeşte in 
numele tuturor celor prezenţi in cancelarie: — Asta depinde. 
Depinde de situatia şcolară... Mă fixau prea multe priviri cu 
prea multe nuanţe. M-am apărat fără voia mea cu un zîmbet 
care trebuie să fi părut nătîng. Certificatul şcola'r a trecut cu 
mare iu- leală dintr-o mînă in alta, ca o baghetă hărăzită să 
producă 
instantaneu măşti: uimire, neîncredere, semi-refuz, încu- 
viinţare. Această ultimă mască aparţinea unei profesoare, am 
aflat mai tirziu că era profeşoara de franceză, foarte frumoasă 
şi tînără, sau mai bine foarte tînără şi frumoasă, cu un păr de 
culoare ciudată, negru cu reflexe alb-cenuşii, ca al minereului 
de mangan. M-a întrebat aproape politicos: 

— Cu cine aţi făcut italiana ? 

l-am spus numele profesorului. Parcă se aştepta la răspuns. 
A clătinat din cap afirmativ, dar nu mi s-a adresat mie: 


— il cunosc, mi-a fost profesor la facultate. Am auzit, că s-a 
retras in oraşul natal. E unul din cei mai mari. profesori din 
România... 

Şi astfel, certificatul acela magic, numai cu nota 10, a 
căpătat credibilitate. Dar mai era o zonă de tortură de care nu 
puteam scăpa, tocmai din cauza acelui 10 pe linie_ Şi a început 
ploaia „de ce-'"urilor: 

— De ce n-am terminat acolo ? De ce n-am terminat la zi ? 
De ce am ajuns acolo ? De ce m-am întors la Bucureşti ? De 
ce ? De ce ? De ce ? De ce m-am retras de la liceul acela atit 
de binevoitor cu mine ?... 

Nu eram pregătit cu nici o minciună şi nici adevărul nu-l 
puteam spune. Şi chiar aşa le-am răspuns, dar văzin- du-i 
dintr-o dată nedumeriţi şi suspicioşi, i-am asigurat că motivele 
retragerii mele nu se datorau in nici un caz unor conflicte cu 
şcoala sau cu buna purtare din afara şcolii, cum se putea 


11 
constata din certificatul însoțitor cu acest titlu, absolut necesar 
in timpul războiului. Şi iarăşi profesoara aceea, foarte tînără şi 
foarte frumoasă, cu părul pared suflat cu praf de minereu de 
mangan, mi-a zimbit o clipă, o fulgerare uşoară, căreia i-am 
descifrat ironia abia după ce m-au înghesuit vorbele: 

— Desigur, o poveste de dragoste... 

M-am înroşit, pentru că am cules şi o cuantă de provocare 
din tonul ei care parcă mă punea in situaţia unui. flăcău 
caraghios, dar îmi convenea explicaţia, mai ales că. nu era 
foarte departe de adevăr, deşi nu de adevărul meu, şi după 
cîteva secunde de alte priviri, care de compătimire, care de 
îngăduinţă, care de plictiseală, ba unul din profesori a scăpat şi 
un „:ha-ha", evident a persiflare, m-am pomenit singur cu 
secretarul: 

— Te înscriu, băiete ! mi-a spus el aproape patern. Şi dacă 
o s-o ţii tot aşa, o să ne pară rău că nu te-am avut de la 
început elevul liceului nostru. Dacă nu cumva in provincie... 

l-am mulţumit şi am părăsit cancelaria fără să mai incerc 
să-i spulber dubiile. La urma urmei, poate că avea dreptate. 
Acel certificat cu notele de pe trimestrul întîi, numai 10, 
poate că nu se datora capacităţilor mele, niciodată pînă 
atunci nu mă cocoţasem pe un asemenea virf, făceam parte 


din categoria elevilor buni, cu cîteva predilecţi, ca orice elev, 
poate că apăruseră şi alţi factori care mă ridicaseră acolo. 

De altfel, acest poate nu-şi mai are rostul, mai ales acum 
cînd îmi amintesc atit de limpede perioada. Certificatul cu 
care mă prezentasem la transfer era rezultatul unor situaţii 
speciale. 

Yncă din clasa a cincea descoperisem metoda prin care un 
elev bun-bunişor poate deveni foarte bun şi chiar asul clasei. 
Povestea a început la o oră oarecare de germană. Manipulam 
cu destulă îndeminare acea brățară de elastic subţire care, 
prinsă între degetul mare şi arătător, poate deveni o praştie 
ideală, aruncătoare de proiectile de hirtie, din cele care, bine 
răsucite, lovesc foarte dureros. Profesorul, deşi tînăr, era 
extrem de sever, temut dar şi admirat de mulţi prin 
pregătirea sa enciclopedică şi prin retorica sa paralizantă. La 
cîţiva metri in faţa mea se afla însă capul lui Gregorius, 


12 

proaspăt tuns, şi nu ştiu de ce cu maşina patru zero, şi-i 
strălucea atît de atrăgător in dimineaţa aceea de iarnă 
timpurie, încît nu m-am putut abţine ! Am întins elasticul 
potrivindu-i un proiectil perfect ca formă s, i duritate, şi chiar 
in clipa and l-am slobozit, cu precizie, Gregorius şi-a plecat 
inexplicabil şi inadmisibil capul. Din păcate a mai intervenit şi 
o geometrie rea care a sincronizat acea cădere neghilotinată 
a capului cu pasul pro- f esorului spre tablă pentru a se 
obţine cea mai desăvir- şită dreaptă între cătarea mea 
imaginară şi ţeasta profesorului. M-am ridicat in picioare 
înainte de a întreba, dar asta nu La impresionat pe cerber. A 
venit la mine tremu- rînd, congestionat, totuşi încătuşindu-şi 

palmele, pared 
pentru ami arăta semnul acela roşu foarte distinct deasupra 
spriîncenii pe care el nu putea să-l vadă, şi mi-a spus ca şi 
cum ar fi repetat: der, die, das: 
Nu vei trece niciodată clasa. Pardon: atita timp cit voi fi 
eu profesor aici, iar dumneata elev. 
Deci îmi apreciase gestul, dar şi eu i i_ «m apreciat pe al lui, 
chiar in momentul acela cumplit. Nu ma eiimina din şcoală, aşa 
cum se cuvenea, ci îmi cerea să ma retrag. 


La ora următoare m-a căutat primul, încă din pragul uşii. M- 
a fotografiat, atit. Apoi a făcut un test fulger, oral, bineînţeles 
din programă, la care nimeni n-a răspuns cum trebuie — cite 
nu poate face un profesor in limitele programei analitice ! — 
nici cei doi elevi de origine germană n-au fost capabili, aşa că 
ne-a dat la toată clasa nota trei. Şi nu trebuia să fii Gregorius 
— oare de ce se tunsese cu maşina patru zero ? — sau 
Schnitzler pentru a-ti da seama că începînd cu ora aceea 
lecţiile de germană s-au înăsprit. Şi aproape la fiecare oră alte 
soiuri de 3. Nu mai spun ce ajunsesem in ochii clasei... Ne-a 
anunţat dinainte subiectul tezei: declinarea combinată a 
substantivului şi adjectivului in care rolul cel rău îl joacă 
articolul. Cu o zi înainte de teză m-am apucat de tocit pină ce 
mi s-a părut că am memorat toate regulile. Am făcut exerciţii, 
in gînd, şi in drum spre şcoală şi in recreaţii şi in orele care 
precedau teza. Nici nu ştiu cum am scris. Parcă mi se dăduse 


13 

tabla inmul- ţirii şi scriam automat rezultatele. Ymi amintesc 
una din teme, absurdă, mi s-a părut şi atunci, mi se pare şi 
acum: f stradă frumoasă a unei străzi frumoase dă unei străzi 
frumoase o stradă frumoasă. " Cam aşa sunau probabil şi 
celelalte exerciţii. La ora următoare a adus tezele. A început 
cu cele mai mari. note: opt. Erau doi de opt, bineinţeles 
Gregorius, vinovatul primordial, şi Schnitzler. Apoi vreo citiva 
de cinci — cei care stăteau in spatele meu —, vreo citiva de 
patru — cei care stăteau in spatele celor din spatele meu. — in 
rest numai doi şi trei. Apoi tăcere, cred că vreo două minute. 
Nu mai are rost să amintesc aici elogiul pe care mi 1-a făcut. 
Parcă rostea un discurs de recepţie la Academie şi' chiar a 
pomenit numele cutremurătoarei instituţii. In final mi-a strîns 
mina şi s-a adresat solemn întregii clase şi posterităţii: 


— Dacă nu am dat nici un zece pînă acum, “îht mai 
mult nu voi da de azi înainte ! 

gu din povestea aceasta am învătat altceva, aşa îmi în- 
chipuiam, metoda de a te afirma in şeoală. Dacă reuşeşti să- 
1 vrăjeşti pe Un profesor, chiar in domeniul lui, şi dacă se 
poate de la primele contacte, şi nu neapărat pornind, de la 
un conflict, ca să nu rămînă conflictul predominant” ti-l 
asiguri prieten pe toată durata învătăturii; ba ti transformi şi 
in protector, in avocat sau in judecător, parţial, in momentele 
atit de coniplexe şi de neaşteptate care se ivesc in anii de 
şcoală. lar dacă mai aplici şi regula înmulţirii, adică pui ochii 
pe mai mulţi profesori... 

E adevărat că "> calculat niciodată cît timp, cit efort, cîtă 
concentrare intră in compunerea unui lat de vrajă. Dar poate 
că vom avea ocazia să calculăm... 

Anul următor, trecusem într"? $3s2> 3 fugit la un liceu din 


14 
Moldova, nu din motive de dragoste sau numai de aventură, 
ci pentru că dădusem peste un anunţ prin care un liceu pe 
cale să se înfiinţeze oferea burse speciale pentru clasele a 
cincea şi a ş,asea. Am obţinut o asemenea bursă care într- 
adevăr era consistentă: şi plata internatului şi ceva bani pe 
deasupra. Mi-am pus in aplicare metoda acolo unde mă ştiam 
tare: la Istorie, la Geografie şi la Română. La primele două 
materii, adică la profesorii care le predau, am reuşit să mă 
impun destul de repede, pre- făcîndu-mă la fiecare oră 
interesat şi dornic de explicaţii suplimentare, dar de f apt 
îmbogăţind lecţiile cu amănunte culese din cărţile pe care le 
consultasem anume la bibliotecă şi ferindu-mă cu o atentie 
chinuitoare de orice aro- ganţe şi exagerări pentru a da 
impresia că repet sau continui ideile profesorilor. La Română 
însă nu am reuşit. Profesorul, care era şi directorul liceului, 
suferea de morbul tiraniei şi era şi foarte pregătit. Nu 
admitea  divagaţii,, întreruperi şi fantezii, era strict al 
întrebării şi răspunsului. Nu accepta nici ridicarea miinii, nici 
şoapta, nici neatenţia. Nu am izbutit să-l cuceresc nici cu 
înfiinţarea, unui cenaclu la care am vorbit, inaugurîndu-1, 
ceas şi jumătate despre Conachi, recitind o mulţime de 
versuri, şi totul pe dinafară, nici chiar ătunci cînd am înfiintat 


Asociaţia literară a liceului şi mai tîrziu and am editat o re- 
vista, trasă la şapirograf. Ba a fost foarte furios că am in- 
titulat Asociaţia noastră „Gh. Asachi", obligindu-ne să-i 
schimbăm den'umirea in ; in Creangă", şi aceasta după ce 
comandasem şi primisem nişte ştampile grozave cu prima 
titulatură, pentru care am rămas datori la un sărman de 
evreu pînă in ziva de azi. Se purta ca un zbir şi mi-a trecut 
prin cap să caut să-l fascinez printr-un şoc teribil, pe care mi 
l-am pregătit, am crezut eu, cu multă abilitate. Nu venea 
niciodată cu manuale sau cu caiete de note, vorbea 5! cita 
din memorie şi avea slăbiciuni pentru versuri. Pe baza 
acestei premize am pregătit şocul. Ni se preda [jgg_ niada. 
Cadru, caracteristici, eroi, întrerupte de recitări. Am profitat 
de o pauză de trecere de la un cînt la altul, am sărit din 
bancă şi am continuat, înflăcărat şi in transă, versurile, pasă- 
mi-te, întrerupte, dar nu erau versuri din Țigcmiada, erau 


15 

compuse de mine in stilul lui Budai De- leanu. Premeditasem: 
on mă va felicita pentru că ştiu atitea versuri din Țigcmiada, 
ori, prinzîndu-mă, deşi mi se părea imposibil, mă va felicita 
pentru că l-am imitat atît de bine pe Budai Deleanu. El mi-a 
negat însă intervenţia, eu, ca un neghiob, am insistat, el m-a 
declarat impostor,  profanator,  pîngăritor, eu m-am 
încăpăţinat suslinînd autenticitatea versurilor, ba am inventat 
şi o ediţie apocrifă in care le-am găsit şi abia atunci s-a 
liniştit: 

— Bine ! Să-mi aduci miine cartea, sau poimiine sau peste o 
săptămînă. Am nevoie de ea." Mi-am dat şi licenţa şi îmi 
pregătesc şi doctoratul cu 7/gcmiada. Dar nu pot să aştept mai 
mult de o lună... 

Nu mai era nevoie să-mi spună că poate aştepta şi o lună! 
De cînd a trecut de la poimiine la săptămînă, am ştiut că am 
pierdut partida. în ultimă instanţă am produs un eufemism cu 
morală: că şi atunci cînd ne despărţim, pentru o clipă, de 
adevăr, poate că o facem tocmai pentru ca adevărul... 

El, in loc să-mi înţeleagă şi să-mi simtă scuza, m-a acuzat de 
escaladare, că adică el e cel care trece pe lîngă adevăr 
ş.a.m.d. Chiar aşa a spus: ş.a.m | Punctul discuţiei a fost foarte 
categoric şi din adîncuri: 


Te voi lăsa corijent. Pardon: vei rămîne corijent! 

Pared se repeta istoria din clasa a cincea, de la lecţia de 
germană ! Numai că de astă dată chiar am rămas corijent, 
adică m-a lăsat el. învăţasem ca atunci. Şi totuşi m-a priris cu 
bilbîieli şi inadvertenţe. Un profesor serios, mă refer la 
pregătire, cînd vrea, poate orice: Un singur elev a sărit peste 
vară in anul acela şi sînt foarte sincer cînd afirm că as fi 
răspuns mult mai bine la întrebările pe care zbirul i le-a pus. 
Era rivalul meu, cel pe care-l întrecusem la alegerile pentru 
preşedinţia Asociaţiei literare a liceului. Obţinuse cu o treime 
mai puţine voturi decît mine şi jur că din cavalerism îl votasem 
şi eu. Nu m-am mai întrebat dacă a fost ceva întîmplător sau 
bine chibzuit. Am tocit toată vacanţa: Sextil Puşcariu, Carto- 
jan, lorga, Bianu, Căline seu, Murăraşu, manuale pentru 
bacalaureat, cursuri studenţeşti, ca să nu mai vorbesc de 
operele literare din programa analitică. Am trecut foarte uşor 


16 
de corijenţă, ar fi fost imposibil să mă prindă cu ceva si tot 
trimestrul întîi a devenit o bătălie între mine şi el. L-am 
pedepsit la fiecare oră, foriîndu-1l pînă la urmă la înlocuitori. 
După fiecare lecţie făceam completări, scoţind in evidenţă 
lacune sau interpretări eronate. Sint convins că profesorul de 
germană m-ar fi felicitat pentru zelul meu. Dar nu asta a fost 
răzbunarea. Reuşisem să-l înfurii e bănuiam, adică eram 
sigur, că se va năpusti iarăşi asupra clasei cu întrebări 
imposibile, de care însă nu mă mai temeam. La examenul 
trimestrial am răspuns dinadins slab, astfel că toată clasa a 
primit note sub cinci, inclusiv favoritul lui, pe care-l pîndisem 
la toate răspunsurile 5! profesorul ştia că o fac. Am izbutit să 
asociez toţi colegii si să semnăm un memoriu dublu, către 
minister şi inspectoratul din laşi. Cred că numai eu m-am - 
distrat In vacanţa de Crăciun, ascuns in satul unui puşti pe 
'care-l meditam, sărutîndu-mă pe furiş cu sora lui, Sanda, şi 
degustind cu nesaţ datinile, atit de fabuloase in regiunea 
aceea, ceilalti colegi toceau pe rupte. In prima săptămînă de 
după vacantă au venit doi inspectori pentru reexaminare: unul 
de la Bucureşti, altul de la laşi. După o discuţie prea lungă cu 
profesorul, in cancelarie, subliniez, pentru că nu se poate să 
nu se fi discutat şi in alte locuri, mai in nevăzul lumii, au intrat 


in clasă şi au început cu mine, cel care semnase primul 
memoriul. Nu ştiu de unde scoteau ei întrebările, dar eu ştiam 
de unde scot răspunsurile. Mi-au dat un zece, bosumflat, care 
însă nu mă mai interesa. In naivitatea mea credeam că i-o 
făcusem zbirului, dar singurii ciştigaţi au fost cretinii clasci, care 
au primit notă de trecere din oficiu, fără examinare. Ceilalţi au 
fast rag_ Plătiti exact după aprecierile profesorului, şi ei fără să 
fie «+ ascultați, aşa că singurul adevăr care a biruit acolo a fost 
solidaritatea pedagogilor, care pînă la urmă mi s-a părut 
firească. Dar mai eram sigur de ceva, că profesorul îmi va 
pîndi fiecare pas şi cea mai mică alunecare va fi socotită 
o.crimă. Din păcate, n-a fost nevoie de nici o pîndă pentru a se 
întîmpla şi observa dezastrul, deşi, revăzind acum 
evenimentele şi consecinţele lor, n-a fost nici pe departe un 
dezastru. Poate că a fost unul din acele rele care e spre bine, 
dar oare cu ce semn ar putea fi notat in ecuaţia care a purtat 


17 

destinul meu spre fantastica aventură - de la Castel ? 

Intîmparea totuşi s.a grăbit. Eram in mare vervă, Asociația 
noastră literară se dezvolta grozav, ca şi revista, doi dintre 
cei mai reputați profesori, cel de italiană şi eel de economie 
politică, amîndoi universitari la pensie, predînd voluntar din 
lipsă de profesori — nu se mai sătura frontul ! — mă 
adoptaseră pînă la prietenie, mă invitau acasă la ei, fie la 
masă, fie doar la discuții — pe atunci nu exista termenul 
şuetă — devenisem pe alte căi, sau pe calea pe care 
contasem şi o teoretizasem, elevul numărul unu, atît de 
protejat încît profesorul de matematică, prevalîndu-se de 
amănuntul că George Coşbuc fusese scutit de această 
disciplină, pe care şi eu o uram pe atunci, fără prefăcătorie, a 
aplicat această minunată descoperire şi in cazul meu, 
dăruindu-mi nota şi întrebîndu-mă despre poeţii preferaţi, in 
capul cărora îl trecearn ca supremă mulţumire pe creatorul 
negaţiilor din Moartea lui Fulger, paate cel mai etic dintre 
poeţii noştri. Ca să nu ispitesc zeii şi pentru că simţeam 
gheare şi ochi de pîndă in spatele meu, m-am gîndit că e bine 
să părăsesc internatul şi să-mi caut gazdă. Cu bursa 
transformată in bani şi cu ce mai cîştigam de la meditații, îmi 
puteam permite acest nu lux, ci pavăză in fața iminentelor 


nedreptăţi. Dorinţa a devenit şi mai realizabilă in momentul 
and secretarul Asociaţiei noastre literare, cu doi ani şi două 
clase mai tînăr ca mine, un băiat foarte simpatic şi serios, 
care-şi depăşea virsta şi ca fizic şi ca inteligenţă, mi-a propus 
să luăm împreună o cameră undeva unde ştie el. Ne-am dus, 
am văzut, ne- a plăcut 
ne-am tocmit, pină la urmă a ieşit totul foarte convenabil, 
foarte. Şi iată că ne-am pomenit in cîteva zile locatarii unei 
camere in ceea ce se numeşte casa rnică a unei gospodării, cu 
deosebirea că gospodăria care ne primise era foarte arătoasă, 
de-a dreptul impunătoare. Ea aparţinea unui avocat celebru, 
şeful baroului local, fast deputat, personaj cu mare trecere in 
oraş. 

Cu avocatul nu prea aveam de-a face, nici nu cata- dixise să 
ne cunoască, orice se ivea in legătură cu situaţia noastră de 
chiriaşi se trata cu guvernanta gospodăriei, care avea cam 


18 

jumătate din virsta stăpinului, adică vreo 30 de ani, şi pe care 
tot oraşul o considera ibovnica lui en titre Şi viitoarea doamnă 
Boţu. Eu nu aveam de ce să mă piing, dar colegul meu de 
cameră, Birianu, găsea tot timpul cite un chiţibuş care-1 obliga 
la tratative cu planturoasa guvernantă. Pînă ce am observat că 
de cite on îl întîlnea pe Birianu, viitoarea doamnă Boţu îşi cam 
dădea ochii peste cap. Din păcate nu şi-a dat numai ochii, 
pentru că intr-o noapte, profitind de lipsa stentorului, a 
descins, foarte hotărită, in camera noastră. Mai întîi s-a 
mlădiat in faţa mea, rugîndu-mă să-mi găsesc un loc unde să- 
mi petrec noaptea. 

— Numai pînă-n zori ! a precizat ea. 

Zimbea nonşalant şi vorbea “ " preşedinte de tribunal, nu 
ca un avocat. Am pornit-o pe străzi şi-n loc să-mi repet, in 
gînd, lecţiile pentru a doua zi, am început să visez, la multe, 
poate şi la norocul prietenului meu, dar m-am lepădat repede 
de acest gînd, nu corespundea deloc ideii mele despre fericire 
şi nici despre natura relaţiilor dintre anumite persoane. Poate 
că era de vină şi exilul neaşteptat şi frigul nopţii şi 
singurătatea absurdă pe străzile acelea pustii şi un gînd care- 
mi şoptea că nu se petrecea ceva nou in camera pe care o 
părăsisem, erau multe şi rele, şi povestea începea să mă 


scîrbească şi am început să-l de- piing pe amicul meu ca pe 
un nenorocit. Dar nenorocitul am fost eu. in zori, cînd m-am 
întors, in ciuda pleoapelor obosite, am distins-o printre 
umbrele ultimelor rămăşiţe ale nopţii pe viitoarea — oare ? — 
doamnă Boţu, cam despletita, chinuindu-se să deschidă portita 
care dădea in .curtea casei mari. Am ajutat-o eu, ea încă nu 
izbutise să-şi încheie capotul, pus pe dos şi direct pe piele şi 
chiar cînd apăsam clanţa portiţei s-a ivit in cadrul unei 
ferestre, sus, in casa mare, chipul obosit, dar brusc treaz şi 
ascuţit ca o baionetă, al şefului baroului. L-am salutat cu 
distincţie, el nu mi-a răspuns, şi-a căutat un avocat care nu 
putea fi altul decit directorul liceului. 

Chiar dacă aş tine la dumneata, m-a luat directorul in 
primire, dis de dimineaţă, tot n-aş putea să fac nimic. Şi aş fi 
ipocrit să-ţi spun că-mi pare rău. In mod sigur vei fi eliminăt din 
toate şcolile. 


19 

Proorocirea şi dorinţa totuşi nu i s-au împlinit. La prînz m-a 
chemat profesorul de Economie politică. Mi-a spus că a oprit 
scandalul printr-un silogism elementar: un scandal are loc 
întotdeauna între cloud părţi şi nici una nu poate fi scutită de 
prejudicii. Depinde ale cui vor fi mai mari. Directorul a încercat 
să se opună, dar şeful baroului a acceptat: 

— Faceţi orice, dar nu scandal. Bună ziva ! 

Ţineam prea mult la profesorul de Economie politică şi mai 
mult ca sigur şi el la mine. M-am despărţit de el privindu-l 
drept in ochi, ceea ce mi se întimplă foarte rar, in clipe 
supreme: 

— Vă dau cuvintul meu de onoare că nu sînt cu nimic 
implicat in povestea aceasta. Altceva nu pot să vă spun. 

S-a grăbit el să-mi mulţumească. l-am simţit bucuria şi asta 
mi-a mărit durerea despărțirii. Am făcut imediat cerere de 
retragere din şcoală. O dată cu mine a făcut şi Birianu. Şi s-a 
intimplat ca gestul lui superb de solidaritate să fie admirat chiar 
şi de director, care 1-a întors împotriva mea, stricătorul de 
suflete tinere. Am plecat cu Birianu in ţară. Ne-am angajat mai 
întîi funcţionari la centrala unor mine de mangan din nordul 
Moldovei, apoi chelneri stilaţi într-o staţiune balneo-climaterică, 
mai spre sudul regiunii. 


La Bucureşti am găsit certificatul şcolar, însoţit de un 
certificat de bună purtare. Erau opera profesorului de Economie 
politică, aş putea să jur, care îmi atestase nevinovăția dindu-şi 
la rîndul lui cuvîntul de onoare. 


20 


Ce aş fi putut să le spun din această poveste celor din 
cancelarie ? Fusese o poveste de dragoste ? Poate a avocatului 
care n-a putut să renunţe la ibovnica lui. Aici era şi durere şi 
dragoste ! Femeia imi aluneca ™ te categori. Birianu ? Cînd îşi 
amintea .noaptea aceea, îl vedeam cum tremură. Nu l-am 
întrebat niciodată de ce. | se schimbase un destin ? I se 
retezase ceva frumos chiar de la început ? Regreta ceva ? Ce 
anume ? Nu eram atit de mărinimos ca să-l implic într-o 
poveste de dragoste. îmi aminteam cum t] nefericisem in 
noaptea aceea zăludă cînd mă plimbam ca o fantomă pe 
străzile oraşului... 

Oare cui i s* schimbase cu adevărat destinul ? Măcar să "™ ^ 

^e “btil ironică profesoara de 
franceză... . 


21 


2. 

Două obiecte îmi erau profund antipatice: Matematica şi 
Contabilitatea, într-atita le uram încît le-aş fi dorit fiinţe din 
lumea cea necuvintătoare, tiritoare le-aş fi dorit, şerpi pe care îi 
căutam pretutindeni pentru a-i omori, de cînd unul veninos îl 
muşcase pe fratele cel mic de picior şi a zăcut o săptămînă între 
viaţă şi moarte. a „m căutat vipera aceea ! Celebra viperă a 
Şcolii normale, o vară întreagă am păzit gardurile trotuarele din 
jur pînă ce am zărit-o, coke, cu capul într-o gaură, sub bordură, 
după o broască. în clipa cînd s-a retras cu broasca între mandi- 
bule am potrivit sapa luată in grabă de la nişte muncitori care 
salahoreau la şosea şi am lovit cu atita sete, încît am decapitat- 
o din prima lovitură. 

De bună seamă că exagerez, ridicîndu-mi ura Va ase menea 
dimensiuni, dar erau momente ^d gau una sau alta din cele două 
materii mi se părea rece, rea şi veninoasă ca vipera din 


22 
amintire. Pe atunci nu „ă interesau cauzele acestor relaţii 
conflictuale, pur şi simplu reacţionam. 

Acum cînd scriu şi starea de scris se apropie, ba chiar se 
confundă uneori cu psihanaliza, îmi amintesc cele două palme 
nedrepte pe care mi le-a aplicat, fără milă, in clasa întîi, 
profesorul de Matematică, învrăjbindu-mă nu doar împotriva lui, 
ci şi împotriva materiei car. fl definea şi pe care o întruchipa cu 
răceala şi cruziinea lui. Poate că acesta a fost ghinionul cel 
mare al vieţii mele, pentru că, după ani, fiind nevoit să recurg la 
cîteva subtilităţi matematice, profesorul care mi le-a descifrat şi 
apoi mi le-a apropriat, in ritualuri, ca un magician, a descoperit 
İn mine talente de matematician care m-au menţinut cîtva timp 
colaboratorul lui, într-un domeniu foarte delicat al acestei 
ştiinţe: inele şi ideale. lar Contabilitatea, o uram ca pe o haină 
pe care n-o poţi suferi, nici la culoare, nici la croială, nici la 
țesătură, nici la substanţă, pentru că nu ţi se potriveşte, pentru 
că nu e ata, pentru că te-ar silui numai încercînd-o, pentru că 
numai văzînd-o in cuier sau îmbrăcată, îţi vine să-ţi jei cîimpii, 
sau să te rogi să se transforme in tîrîtoare pentru a-i sfărima 
capul. Din cauza ei, in ultimă instanţă, era cit pe-aci să pierd un 
an de şcoală. Cînd unchiul meu mi-a convins familia să dau 
examenul de capacitate la Liceul Comercial unde era profesor 


şi director, rupîndu-mă de prietenii, de dascălii, de obiceiurile, 
de reliefurile şi misterele liceului meu, de atitea amintiri şi vise, 
m-am prefăcut că-l ascult, dar după două săptămîni de la 
obţinerea acelui 8,66 cu care reuşisem, al nouălea, la Comerţ, 
am fugit cu un circ. M-au dibuit abia după trei luni, pentru că 
am schimbat trei circuri pentru a mi se pierde urma. Nu mai 
adăpam caii amazoanei Livia, ajunsesem saltimbanc, jon- gleur, 
echilibrist, zburător, adică băiat de circ. Din toată această 
poveste am rămas cu nostalgia, nevindecabilă, a circului şi cu o 
ură la fel de nevindecabilă faţă de simbolul comerţului şi al 
şcolilor sale: Contabilitatea. 

lată de ce cînd m-am trezit elev, cu număr, in clasa a VUl-a 
B a renumitului liceu, prima mea grijă a fost să aflu tot ce se 
poate afla despre profesorii de matematică şi contabilitate, dar 
nu mă aşteptasem ca acest tot să fie atît de sărac şi atît de 
limpede. Amiîndoi erau spaima liceului, mai ales cel de 


23 
matematică, care pe deasupra era şi preot, doctor in teologie, 
dar nu oficia, din nefericire, ca să mă transform, duminica, într- 
un înger viu, mai cuminte şi mai .eviavios decit cei de pe 
pereţi, pentru a fi luat in seamă şi iertat de gingaşul păcat al 
nematematicii. Tmi simţeam tot trupul atacat de cuie cînd mă 
gîndeam la impresia pe care i-o vor face inevitabilele sub cinci 
domnişoarei cu păr de mangan cînd se va uita, curioasă, la no- 
tele mele. Ea urma să predea franceza la a opta B. Singura 
consolare era că preotul matematician asculta, aşa cum 
spuneau colegii, o singură dată şi asta spre sfîrşitul trimes- 
trului, repetînd in fiecare trimestru nota dată prima oară. 
Căutam o idee salvatoare, aveam timp berechet, dar profesorul 
părea un mister, ca multe alte mistere ale bisericii şi 
matematicii, parcă pogora din cer direct la oră şi se înălța 
imediat la ceruri, pentru a te obliga să-ţi ridici ochii, miinile 
împreunate şi vorbele, numai de rugăciune, într-acolo. Dar nu 
in ceruri l-am întîlnit, ci într-un lăcaş păgiîn, cu diavoli şi 
renegări, cu injustiţie şi corupţie, cu păcate şi nelegiuiri, l-am 
întîlnit într-o seară la Operă, pe chei, la un spectacol 
excepţional, cu Boris Hristov în rolul lui Mefisto şi nu se 
mulțumea doar să pocnească din pal mele-i vînjoase, ci 
slobozea şi acel „Bravo !' la care numai elita melomană se 


încumetă. Eu, deşi mare amator de operă, prin mărinimia 
radioului mai ales, nu eram pe atunci la curent cu acest obicei 
aristocratic şi nu ştiu nici pînă astăzi ce anume m-a îndemnat 
să mă alătur celor citeva persoane care-şi puneau coardele 
vocale la bătaie. Nu pentru că nu "-ar fi entuziasmat vocea lui 
Hristov şi interpretarea lui, dar abia trecusem de citeva on 
pragul operei şi căutam să rămîn la locul meu. Cînd l-am văzut 
că ma' priveşte, iscoditor, am îngălbenit şi primul gînd a fost 
dacă elevii au sau nu au voie la Operă. 

— Te ştiu, mi-a spus el, eşti in clasa a opta B şi stai in stînga, 
in prima bancă. Nu-ţi cunosc numele, pentru că nu v-am strigat 
încă la catalog. Nu e nevoie să mi-l spui. 

| l-am spus totuşi îmboldit de o idee zănatecă, de un fior care 
începea să mă încălzească. La comentarii însă nu m-am grăbit, 
1-arn lăsat pe el să înceapă şi m-a emoţionat, perrtru că vorbea 
ca un adolescent vrăjit, numai in superlative, eu îl îngîinam din 


24 
priviri, din gesturi, chiar şi din vorbe uneori. 

— Bravo ! a încheiat el întinzîndu-mi mina. Sint bucuros că-ţi 
place spectacolul şi Hristov. E atît de mare si de molipsitor, încît 
îi face şi pe ceilalţi parteneri să aspire la măreție. N-am văzut 
pînă acum un Faust atît de armonios... 

Peste cîteva zile, citind /nformația zilei, am găsit in finalul 
unei cronici muzicale i. Faust, care mi se părea oricum 
familiară, exact cuvintele cu care încheiase profesorul. Nu mai 
era nici o îndoială: el era autorul cronicii ! Aşteptam ora de 
matematică şi înfrigurat şi pe jăratec. M-a văzut, mai bine zis 
m-a căutat, a clătinat din cap, apoi şi-a început lecţia. După oră, 
am pornit curajos pe urmele lui. Mă aştepta in fitţa caneelariei. 
l-am spus pe şleau că am citit cu multă plăcere cronica |. Faust, 
deşi o cunoşteam ! A tresărit uşor, fusese oricum o surpriză, dar 
n-a zimbit cum mă aşteptam şi nici nu mi-a mulţumit cum 
doream, pentru a putea continua discuţia, cu potenţialul ei 
pragmatic, in ceea ce mă priveşte. M-a întrebat pe neaşteptate 
cum stau cu matematica, in vederea unei veritabile surprize, 
aşa cum se va constata. l-am mărturisit ca unui duhovnic purul 
adevăr: 

— Pînă acum m-au salvat sfinţii profesori, nu ştiinţa mea ! 


— Adică vrei să mă prefaci şi pe mine in sfint ! mi-a zimbit el 
pentru prima dată. Ştiu că in şcoală mi se spune „Dracul 
roşu !" 

Yntr-adevăr, avea părul roşu, dar încă nu-i aflasem porecla. 
Am simțit atitea sentimente nobile, atita spiritualitate şi 
gingăşie ascunsă in omul acela complex şi voluminos ca un 
ciubăr, încît regretam din suflet că nu sînt cel mai bun 
matematician din clasă ca să-l bucur, cum făcuse Hristov pe 
scenă. Nu m-a ascultat niciodată şi nici n-a mai ascultat pe 
altcineva. Dădea extemporale fiecare sfîrşit de trimestru. Eu 
am luat de fiecare dată nota şapte. Şi l-am iubit mai mult decît 
dacă mi-ar fi- dat zece. Inutil să adaug că am devenit un fidel 
al operei, cap de galerie şi comentator, in pauze, cu controlorii 
şi pompierii, care îmi dădeau cale liberă fără bilete. 

Surpriza cea mare, adică lanţul de surprize, s-a petrecut cu 
profesorul de contabilitate. Era un om îmbufnat, tăcut, vorbea 


25 
numai cu „hm'-uri foarte tainice, neprel,un- gite in explicaţii 
sau verdicte, părea că nu cunoaşte pe nimeni in clasă, dădea 
note aproape la fiecare oră, după aspectul caietelor, de 
contabilitate şi după aprecierile din carnetul de practică, 
întotdeauna reduse între jumătate şi sfert. Şi totuşi, omul 
acesta... 

Dar pînă atunci ar mai fi altele de spus. 

Nu ştiu unde şi -cînd am citit că gangsterii muncesc infinit 
mai mult şi riscă enorm, pînă la limită, pentru a dobindi 
aceleaşi venituri pe care le-ar cîştiga muncind onest. Cred că 
eram şi eu intr'* situaţie asemănătoare. Revelația am avut-o 
descoperindu- mă in mijlocul unui vîrtej in care nu numai că mă 
aruncasem singur, dar pe care îl Şi provocasem. Teoria mea de 
a te face remarcat in şcoală pe care o fundasem in clasa a 
cincea ieşise de mult (jjn zona luciditătii. Aveam acum obiectele 
mele predilecte: Româna, Istoria, Geografia, ba cochetam şi cu 
Economia politică. Şi nu era vorba de a şti mai mult decit 
ceilalţi sau de a-mi uimi profesorii, deşi îmi plăcea să fiu lăudat 
de ei, dar pur şi simplu nu mă simţeam in hainele mele şi in 
trupul meu, dacă nu mi se părea că ştiu tot ce se poate şti la 
lecţia care fusese sau la lecţia care urma. Şi pentru asta 
cutreieram bibliotecile, sau cultivam relaţii stu- denteşti pentru 


a face rost de cursuri superioare, dar trebuia să fiu atent şi la 
particularităţile profesorilor, la subiec- tivismele lor, nu pentru 
a le înfrunta, raporturile excelente pe care le aveam cu ei se 
opuneau pînă in instinct la această idee, ci pentru a evita 
situatii delicate. La Franceză, cînd 'mi pregăteam lecţia, trebuia 
mai întîi să-mi potolesc bătăii 2 inimii, nu doar pentru că o 
înălţăm pe profesoara cea ij nără foarte, de la catedră in vis, 
ci pentru că mi s-ar fi oprit de tot bătăile inimii, dacă mi-ar mai 
fi trimis vreo fulgerare ironică, după ce mi-ar fi controlat 
caietul. Ore întregi mizgăleam ciorne sau toceam filele 
dicţionarelor pentru a deturna cît mai discret tema ei spre o 
temă a mea, care nu făcea altceva decit să deghizeze pînă la 
confuzie şi incomprehensibil o frîntură de vis, o reverență, tan 
verb. O singură dată mi-a privit caietul încă nedecis, la prirm ei 
oră in clasa noastră, a subliniat cu creion roşu două greşeli de 
ortografie şi de atunci, pînă la teză, m-a sărit, şi la controale şi 


26 
m catalog. 
^ „Aş vrea ca acest caiet de teme să fie un caiet de însemnări, 
de mărturisiri, de scrisori un jurnal al sentimentelor 
nepalpabile, ceva mut şi sjint. Poate că |, acest fel vorbele nu 
vor mai ascunde ginduri f" acestea au fost primele fraze din caietul 
meu, cu premeditare evitat de frumoasa noastră profesoară. 
Ca să nu-mi cunoască gîndurile ? Ca ®"§! adoarmă creionul cel 
roşu ? Era pedagogic, bun simt, sau poate compusul 
amiîndurora ? Refuzam o singură posibilitate: întîmplarea, dar 
asta nu mă oprea să-mi continui însemnările şi scrisorile in 
caietul de după miezul nopţii. Serile mi le petreceam la Operă, 
mai ales cînd cîntau idolii mei: Lucia Bercescu, Ştefănescu 
Goangă, Tassian, Maria Moreanu, Margareta Metaxa, Ştirbei, 
sau nedreptăţitul Chicideanu, tenorul cel mai cult şi cu cea mai 
înaltă acută. De altfel, opera era singura mea evadare din 
spaţiul şi 
timpul şcolii, atît de lacomă cu orele şi minutele mele_ 
Genaclul, eel care %mi va deschide drumul spre Castelul 
lunilor întunecate, încă nu-mi atinsese visele şi prea-pli- nul 
meu. Dar mai voiam ceva, pared nimic nu mă sătura, deşi 
purtam tot timpul cu mine un gol, pe care-l simţeam foarte 
greu uneori, hidos şi cu fălcile, ca ale crocodilului, deschise 


de la nadir la zenit. N-ar merita atitea metafore, chiar rele, 
mizeria aceea care mă umilea pînă in nări, fă- cîndu-mă să- 
mi imaginez duhorile pestilenţiale, in clipele cînd mă trezea. 
O purtam ca o talangă legată la git, anume pentru a-xni 
anula identitatea, pentru a mi-o altera, pentru a-mi aminti 
înjurătura: Fericiți cei săraci cu duhul! Aveam trei de patru şi 
trei de cinci la Contabilitate. Primii de la caiet, ceilalţi de la 
carnetul de practică, Neconvingător, se vede, in calculele 
bizare ale profesorului, care storcea doar acel cinci nesigur 
din foarte binele permanent. In si"® mea eram convins că nu 
merit mai mult, n pentru că acesta îmi era potenţialul, fără 
prea mari ef orturi, dar cu un chin imposibil, aş fi putut să 
salt foarte sus, cum s-a întî:mplat atunci la Germană, cu 
care n-am fost şi nici n-am rămas in relaţii bune, nu 
incapacitatea şi nici măcar adversitatea faţă de obiect, 
dezvoltată an de an şi de la profesor la profesor, îmi 


27 

determinau reacţia, care nici nu era o reacţie, sufeream, 
purtam in mine, pînă in celule şi in cromozomi,'o boală, 
ciudată şi reală, aşa cum nasul sau pielea sau ochii se 
pricăjesc şi se denaturează; inexplicabil, la anumite 
contacte, tot aşa creierul meu îşi pierdea comenzile lăsîndu- 
mă gelatină la cea mai mică idee de contabilitate. Nu-mi 
făceam niciodată temele acasă, nu puteam, deveneam 
paralitic şi-n gînduri şi-n membre, mă grăbeam la şcoală, 
soseam cu jumătate de oră mai devreme, mă rugam de un 
tocilar şi copiam, absolut automat, fără să ştiu niciodată ce 
fac, fără să rețin vreun amănunt, temele de la Contabilitate. 
Erau aidoma cu cele care primeau opt, nouă sau zece. Eu 
primeam numai patru. Cum simţea oare profesorul ura şi 
scîrba mea ucigaşă fată de disciplina lui ? N-am protestat 
niciodată. M-aş fi simtit nu un ipocrit, un nelegiuit, pentru că 
Sfinxul cu ochelari şi cu „hm'-uri enigmatice " clasifica” cel 
puţin in cazul meu, o aparenţă, ci un adevăr. clasă erau şi 
cretini, dar oricare dintre ei “2 “ai bun decît mine la 
Contabilitate_ 

Pe ce căi transmiteam inadaptabilitatea şi negația mea faţă de 
această materie, nu ştiu, aşa cum nu ştiu pe ce căi ajungeau la 
profesor. Cred că dragostea lui şi ura mea faţă de disciplină 


erau atît de puternice şi de definitive, încît ca orice contrarii 
se'căutau şi se divulgau pe nişte unde care numai in 
asemenea situaţii se declanşează. Cum am supravieţuit totuşi 
pînă într-a opta, in ciuda acontabilitătii mele ? In clasa a cincea 
avusesem profesor un universitar de la Academia Comercială, 
care ţinea două lecţii pe trimestru, in rest îşi trimitea asistenții, 
cu care discutam despre sport ti despre filme, iar la teze 
profesorul dezlega cuvinte înc"ru- cişate, in timp ce noi copiam 
din manuale sau unul de la altul. In clasa a şasea şi in primul 
trimestru dintr-a şaptea de vină a fost cavalerismul. Am 
început liceui in oraşul F., fără profesor la Contabilitate şi fără 
mulţi profesori. Liceul abia se înjgheba, se apela la pensionari, 
de aceea aveam citiva universitari, sau la persoane cu 
diplomă, fără experienţă pedagogică, fărăprofesiune, fără 
funcţie. La Geografie, in primele ore, ni s-a înfătişat o cuconiţă. 
Era tînără ca vîrstă, mi-au destăinuit cei care o cunoşteau, dar 


28 

părea trecută, in ciuda fardului foarte complicat şi greoi cu 
care îşi ascundea nemasca misterioasă a feţei. Preda după ma- 
nual, dar o făcea fără emfază şi fără pretenţii, cu o anumită 
timiditate şi nesiguranţă care o umanizau şi chiar o întinereau. 
Simplitatea gesturilor şi a expunerilor mi-a dat de gîndit. 
Fardul acela agresiv ascundea probabil o boală nu o 
supracochetărie. Şi in timp ce colegii mei deveneau ' ne- 
politicoşi, răi şi obraznici, eu simţeam că mă.apropiu de ea. Nu 
luam parte la larma generală şi ea m-a simţit. La una din ore, 
de altfel a fost ultima ei oră la liceul nostru, obrăznicia şcolară, 
pentru că există o astfel de obrăznicie, a întrecut însă limita, 
deşăntîndu-se in insultă şi pornografie. Era un amoc colectiv. 
Eu obişnuiam să compun versuri la ora ei, dar vacarmul m-a 
trezit. Cîteva fraze inteligibile m-au făcut să asud de ruşine. M- 
am uitat înadins spre catedră şi i-am întîlnit privirile: disperate, 
năucite, îngrozite, nici lacrimi nu se iveau, sau poate că se 
antrenase împotriva lor pentru a-şi apăra fardul. Era in situaţia 
unei fiinţe care mai încearcă o ultimă rugăciune înainte de 
moarte sau pentru moarte. Am izbutit să-mi stăpinesc şi mila 
şi furia. M-am dus la tablă şi am scris cu litere ur. iase: 

LINIŞTE ! Şi chiar *"2 făcut linişte, o linişte grăbită, de citeva 
secunde. Am rugat-o să ne scuze pentru rămăşiţele noastre 


copilăreşti, care nu erau decit nişte obrăznicii, ăar nici n-am 
terminat scuzele că s-au şi pornit cîteva „hă'-uri golăneşti, 
răzlețe, care amenințau cu contaminarea. .Atunci am răcnit un 
„taci!" înfundat, pentru a nu trece dincolo de pereţii clasei, dar 
care şi-a atins ţinta: parcă am izbit in fiecare. A fost o 
inspiraţie, nu un calcul. Pluralul ar fi avut un efect contrar. ŞI 
am continuat într-o tăcere de zăpadă: 

_ 0 să ne fi* ruşine toată viaţa pentru miîrşăvia asta ! 

Profesoara şi-a găsit paşi pentru a părăsi clasa, agresorii nu 
s-au lăsat bătuţi şi au început să mă ia in băşcălie. Le-am spus 
şi eu cîteva, dar nu s-au liniştit pînă ce nu le-am cerut scuze 
pentru interventia mea: 

— Mi s-a părut tot timpul că la catedră se află sora mea sau 
a nu ştiu căruia dintre voi. Aşa că vă rog să mă iertaţi... 

Pedeapsa cea rnare au simţit-o abia a doua zi, cînd au. aflat 
că suplinitoarea de geografie a cerut direcţiei să se dispenseze 


29 

de ea din cauza unor greutăţi familiale. Nici o reclamatie, nici 
un protest. Oare cu ce fard vă veţi ascunde peste ani ruşineă ? 
N-a fost o întrebare rostită, un gînd doar, un gînd dureros. 

Peste cîteva zile +~? anunţat o demobilizare, dar n-a fost o 
simplă lăsare la vatră, ci o întoarcere organizată, cu primire şi 
defilare. Deşi eram nou la liceu şi nu cunoşteam pe nimeni, m- 
am amestecat şi eu in grupul elevilor care-şi aplaudau 
profesorii reveniţi acasă şi la şcoală. Unul din ei, in uniformă 
de sublocotenent, era profesorul de Contabilitate. Prima fiinţă 
care 1-a îmbrătişat a fost suplinitoarea de Geografie. A devenit 
duhovnicul meu, in multe si mai ales in problemele Asociaţiei 
literare, ba ne scria la niaşină. materialele pentru revista şcolii. 
Fără să iasă din „hm'-u- rile lui enigmatice şi 
atotcuprinzătoare, Sfinxul a făcut totuşi un pas spre lumină şi 
viaţă, acolo unde credeam că mă găsesc eu, dar aceasta după 
ultima mea ispravă in şcoala care mă adoptase, o ispravă 
bună pe care am pus-o la cale şi am săvirşit-o in mare măsură 
pentru a-l impresiona, pentru a-l face să se uite altf el la 
mine, nu numai prin ochelarii de debit şi.credit ai contabilitătii. 

Citisem jn ziare că unul din teatrele bucureştene, nu-mi mai 
amintesc care, pregătea într-o distribuţie de elită piesa Zori/e 
de st o- losif. A fost ca un trăznet. Exact cu un an in urmă, 


pregătisem şi eu la liceul din F., într-un roi de calităţi: regizor, 
interpret principal, scenograf, descoperitor de talente, 
grafician — mă refer la afişe — aceeaşi piesă, dar nu 
apucasem decit premiera, unicul spectacol, pentru că ni se 
îmbolnăvise chiar in noaptea premierei actriţa principală, iar la 
dublură nu numai că nu se gindise nimeni, nici nu stain pe 
atunci că există aşa ceva in teatru. După vacanţă, and fata s-a 
întors sănătoasă la şcoală, n-am mai apucat să reluăm 
spectacolul, s-a întîm- plat dezastrul, eu şi Birianu, care juca 
rolul baronului, ne-am retras de la cursuri. Mi-am făcut curaj şi 
le-am destăinuit colegilor dintr-a 8-a B gindul meu. Nu mi-am 
închipuit că voi da peste atiţia entuziaşti. Marea lor majoritate 
era formată din veterani, din clasa întîi rămăseseră credincioşi 
liceului şi religiei sale supreme: contabilitatea, dar poate că 
tocmai din această cauză voiau să se despartă de el cu un 
adio deosebit, memorabil, şi le-a intrat in cap că un spectacol 


30 

de teatru şi încă unul cu Zori/e, care devenise foarte actuală la 
răspîntia dintre 1943 şi 1944 ar fi fost cu adevărat un 
eveniment. Şi reacţia cancelariei a fost asemănătoare. 
Directorul, un naturalist cu manuale şi cu studii la Uppsala, 
profesorul de matematică şi dirigintele. nostru, profesorul de 
istorie, au fost primii care ne-au felicitat pentru idee. Cu 
ultimul, pe care-l foarte simpatizam, am avut o discuţie 
deschisă. M-a întrebat dacă slut sigur de reuşită, şi ca să-l 
liniştesc că nu-i vorba doar de o dorini=.ă sau de un elan 
nefondat, pentru că aici ţintea întrebarea lui, i-am povestit 
despre primul spectacol din oraşul F. 

A fost un asemenea succes, că dacă aş fi rămas acolo n- 
ar mai fi fost nevoie să deschid o carte pînă la bacalaureat ! 
am început să bat şaua. 

După cite am aflat, aici deschizi prea multe ! mi-a răspuns 
el. Dar, din păcate, contabilitatea nu se înval=ă din cărţi, şi 
nici nu prea văd cum am putea trece hopul ăsta 

Era limpede: se interesase de situaţia mea, se aliase, tainic, 
cu mine, intervenise la profesorul de contabilitate, unde se 
lovise însă de o rezistenţă infranşisabilă. 


_ Poate că" 1 '* converti cu piesa ! mi-am destăinuit 
fără ocol gîndul. O să mă dau peste cap! 

__Ar fi şi asta ° premiera, in ceea ° ce-l priveşte, m-a 
trezit noul meu protector, dar nu s-au năruit toate posibi- 
lităţile: dacă eşuăm la Siracuza, ne rămîne Miletul... Si, in 
orice caz finalul de la Leuctra şi Mantinea ! 

M-am înfiorat amintindu-mi soarta învingătorului • Pro- 
fesorul a zimbit, mi s-a părut un zîmbet de circumstanţă, eu 
am întors-o, ca să ieşim amîndoi din impas; 

— Oricum îmi voi da duhul pe scenă. Aşa e piesa ! 

Şi totuşi profesorul ™ f*1*sis* întîmplător simbolurile despre 
care Tucidide n-a mai apucat să scrie. Cineva, ceva trebuia, 
pînă la urmă, să sucombe in încleştarea pentru hegemonia 
contabilităţii. încă nu ştiam că se gindise şi la un alt final, 
care şi-a avut rolul lui... 

31 

Dar poate că e cazul şi timpul să fac o scurtă paranteză, 
mai ales că mă consider întotdeauna al cititorului Ş! nu vreau 
să-i ştirbesc nici o iota din respectul ce i se cuvine in 
convenţia pe care o facem prin carte. La prima vedere s-ar 
putea crede, de f apt e vorba de o senzaţie, de o impresie, că 
unele din întîmplările pe care le istorisesc sînt scrise sub 
presiunea amintirilor. S-ar putea, deşi peste multe întîmplări, 
unele cu haz, altele cu duh sau ieşite din comun, am sărit fără 
nici o ezitare. 0 demarcaţie foarte sigură, între ceea ce este 
necesar şi ce nu este într-o povestire, mi se pare imposibilă, 
pentru că subiectivismului autorului i se adaugă şi cel al 
cititorului. Şi dacă autorul este unul, cititorii pot să fie foarte 
mulţi, fiecare cu gustul şi cu starea lui in timpul lecturii. S=ar 
părea că nu e de ales: subiectivismul cel mai obiectiv este 
totuşi cel al autorului. Pe această bază se realizează şi 
convenţia cu cititorul. Scriind această carte m-am ferit, poate 
împotriva unor aparente, s-o aseamăn cu o ploaie care-şi 
aruncă stropii pretutindeni, oricît de fertili ar fi ei, ci mi-am 
imaginat aceeaşi apă într-o albie, care in ciuda sinuozităţilor, 
dimpotrivă, datorită lor, are o ţintă: limanul, intîmplă- rile 
povestite slut coturile cursului de apă, sau jaloanele care-i 
indică direcţia spre a o duce la liman, in cazul dat limanul fiind 
acea vară fantastică, încărcată de dragoste, cu nopţi fără 


lună, sublime şi demente, cu deznodămiîntul ei de trăznet. 
Fiecare întîmplare îşi are rolul ei in această 
3 — Romantica 
povestire, e un ochi jan țesătura strîinsă a destinului, e o za 
fără de care lanţul s-ar fi îmbucătăl=it şi împrăştiat. „spun 
aceasta ea o scuză sau pentru a argumenta lectura, sau 
pentru a o ai;î.ţa, ci ca o spovedanie de trup şi de suflet, de 
luciditate şi de vis, ca un qda in faţa adevărului suprem: eun Şjr 
de întîmplări, sîntem produsul fiecărei secunde trăite şi, dacă 
am ocoli o secundă sau i-am schimba adevărul, i-am da alt 
vector, altă viaţă s-ar fi trăit, alt roman s-ar fi scris in marea 
bibliotecă a destinului.. 

Am trecut foarte repede, de pildă, peste un amănunt: 
imbolnăvirea actriţei in noaptea premierei. Colega noastră, 
împrumutată de la liceul de fete, trebuia să-şi schimbe 


32 

toaleta într-o pauză. Nu ştiu dacă era necesar, dar aşa am 
căzut de acord. S-a dezbărcat in nişte culise improvizate şi s- 
a dus spre locul unde-şi lăsase toaleta de schimb. N-a găsit- 
o. A început s-o caute disperată. Era numai in combinezon, 
dar in vîrtejul căutării n-a simţit frigul. Abia cînd şi-a dat 
seama că nu mai are unde căuta şi-a încrucişat braţele şi a 
început să diîrdiie. Probabil că nu era numai frigul, ci şi 
deznădejdea. Aşa a găsit-o Birianu. A înfăşurat-o in pelerina 
lui şi a început să-i frece trupul. Fata şi-a revenit, Birianu însă 
nu. Pared luase el fierbinţeala fetei. De cîteva on a apucat-o 
razna şi a trebuit să-i amintesc tiradele. Pînă la urmă am 
făcut faţă, spectacolul, s-a terminat aproape in triumf, dar 
fata s-a ales cu o pneumonie care a ţinut-o mai bine de o 
lună la pat. Rochia de schimb s-a găsit imediat după 
spectacol, undeva pe un scaun, in culise. Evident că fusese 
ascunsă de cineva. 

Si acum urmează întrebarea, sau întrebările: Dacă, nu ştiu 
cine, n-ar fi făcut gluma aceea idioată cu dosirea toaletei ? 
Dacă fata nu s-ar fi îmbolnăvit ? Dacă am fi continuat seria 
spectacolelor ? lată şi răspunsurile posibile:. Poate că in 
entuziasmul general nu i-aş mai fi făcut directorului figura cu 
memoriul, adică nu i-aş mai fi pregătit capcana de la 
examenul trimestrial şi aş fi rămas in continuare elevul 
liceului. Poate că Birianu s-ar fi îndrăgostit de colega 


noastră,. actriţa — adevărul e că a umblat ca in nebun in 
primele săptămîni de boală — şi nu s-ar mai fi. consolat, aşa 
cum cred, cu guvernanta avocatului, care pentru mai multă 
siguranţă a izbutit să ne transforme in chiriaşi, împingîndu- 
ne astfel spre dezastrul bine cunoscut_ 


33 


Deci 3! fi rămas in continuare elevii liceului. Poate că însuşi 
directorul, emoţionat de succesul" şcolii sale, prin spectacolul 
pe care îl creasem, ar fi încercat o apropiere, şi sint sigur că n- 
as fi refuzat-o. Deci aş fi rămas mai departe in oraşul F., dacă 
un imbecil sau o imbecilă n-ar fi dosit o rochie ! lată, din ce 
întîmplări ni se însăilează viaţa, iată ce înseamnă o secundă, 
un gest, o întîlnire in destinul cuiva. Si cînd mă gindesc că 
întîmplarea nici nu-mi era destinată, m-a atins prin ricoşeu, 
dar pînă la ce consecinţe!... 

Am primit deci binecuvintarea profesorilor şi colegilor 
pentru pregătirea spectacolului cu piesa lui St. O. Iosif. Cind a 
venit vorba despre actriţe, colegul meu Bitlan, care se oferise 
pentru rolul baronului, a avut o idee genială: să ne adresăm 
artistelor care vor juca in spectacolul cel mare ! Era atita 
ardoare in noi, încît am făcut şi acest pas. Ne-am dus la 


34 
teatru, era undeva pe Sărindar, şi le-am căutat pe cele două 
artiste. Pe una din ele, foarte tînără, abia debutase in teatru, 
dar cu dreptul, cum se spune, am găsit-o l? ° repetiţie. 
Propunerea şi rugămintea noastră au năucit-o. Dar n-a spus 
nu. Ce-o fi reţinut-o, nu ştiu. Se tot uita la noi şi nu-i venea să 
creadă. l-am spus că ştiu toată piesa pe dinafară, că am mai 
jucat-o odată, că nu avem in vedere decit un singur spectacol, 
şi am mai spus şi altele, mai sentimentale, mai apropiate de 
vîrsta ei, despre visuri, despre despărţirea de şcoală, despre 
nevoia şi chemarea spre măreţie,: despre tinereţea care, ea şi 
dragostea, ne dezvinovăţeşte, ne scuză, ne înaripează.. O 
simţeam atit de apropiată de virsta mea, î.ncit i-am spus şi 
versuri, din Eminescu şi din Arghezi, pe care le-a ghicit, i-am 
spus şi altele pe care, neghicindu-le mi le-a atribuit, ironic, şi 
eu am încuviinţat, înroşindu-mă ! 

— Chiar îmi plac ! mi-a spus ea schimbîndu-şi expresia, un 
zîmbet încurajator, cam firav însă cu care abia îşi susţinea 
afirmaţia. Deci sînteţi şi poet ! 

Pînă la urmă n-a spus nu, dar n-a spus nici ga. Ne-a data 
î:nl=elege că nu poate fără consimi;ămiîntul regizorului, dar mai 
ales fără să cunoască răspunsul colegei sale. Dacă vom reuşi la 
ea, deşi e foarte ocupată, joacă in mai multe piese şi e foarte 
greu de găsit... OO O  =-=-- 


Colega ei °° “^ nume in teatrul românesc, un nume scris cu 
litere mari şi pe afişe şi pe paginile revistelor de specialitate. N- 
am reuşit să dau de ea la telefon, nici la teatrele unde juca. l- 
am luat adresa şi m-am dus acasă, într-un bloc modern pe 
bulevardul cel mare. Nu ştiu de unde aveam atita curaj. Nu mă 
mai gindeam nici la spectacol, nici la profesori, nici la colegi, 
nici la aplauze, nici la convertiri, nici măcar nu mă duceam 
undeva, ci mă chema ceva. Simţeam că trebuie să ma duc, că 
trebuie să ajung acolo, şi asta fără să invoc destinul. 

Am trecut de portar, am intrat şi în apartament. M-a primit 
un bărbat spre cincizeci de ani, cam obosit şi indiferent, căruia 
i-am spus, înainte de a mă întreba, că vreau să vorbesc cu 
stăpîna casei într-o problemă personală. Nu 1-a interesat nici 
cine sînt, nici despre ce e vorba, mi-a arătat cu mina un fotoliu, 
apoi s-a dus să-şi ia locul la o masă la care se mai aflau trei 


35 
persoane. Am crezut că joacă po- ker, dar nu le-am dat nici o 
atenție. Mă dezmeticisem şi nu mă simţeam prea bine. Locul 
mă înfricoşa: spaO.ul imens, florile foarte multe şi peste tot, 
lustrul mobilelor, tablourile, rafturile cu cărți, toate legate, şi 
mă mai înfricoşa şi situaţia in care mă descopeream. Fusesem 
uitat acolo, nimeni nu-mi dădea vreo atenţie şi riici nu se 
dusese nimeni s-o anunţe pe stăpiîna casei. Am început să trag 
cu urechea la conversal=ia foarte săracă de la masa din mij- 
locul încăperii. Nu înţelegeam nimic. Nu se juca poker şi parcă 
regula jocului era muţenia. Ynţepenisem in fotoliu şi, deşi mă 
gidila in git, mă feream să scap vreun sunet de teamă că aş 
vrea să-mi fac remarcată prezenţa. Eram un intrus acolo, fără 
doar şi poate, eram un caraghios şi un invins înainte de a 
începe bătălia, pentru că nu aveam cu cine s-o încep. Poate că 
ar fi fost mai bine s-o şterg, in virful picioarelor. Eram gata să 
mă ridic şi chiar m-am ridicat din fotoliu, dar parcă pentru a mă 
izbi de un băiat cam de virsta mea care se proţăpise la doi paşi 
de mine. Nu ştiu de unde şi cînd apăruse. Mi-a făcut un semn 
să-l urmez şi am pornit după el, imitîndu-i întocmai mersul: in 
vîrful picioarelor, cu mlădieri atente printre mobile şi chiar cu 
degetul in dreptul buzelor, ca o maimuţă caraghioasă. Am 
ajuns într-un coridor şi de-acolo in altă cameră, mai mică, plină 
de cărţi şi reviste, probabil camera lui. 
— Ei, aici putem vorbi ! mi-a zimbit el. Ştii bridge ? 


— Habar n-am ! i-am răspuns. Se joacă pe bani ? 

A ris, era o întrebare neghioabă. Mi-a răspuns că se poate 
juca şi pe bani şi fără, că e mai grozav decit şahul, că a început 
şi el să prindă ceva, că are citeva cărţi din care se poate 
învălsa j ocul, bineînţeles nu cărţile lui, dar că sînt in nemleşte 
şi că el nu ştie decit franceza şi ceva italiană. Eu ştiu 
germana ? 

— Aproximativ ! m-a luat gura pe dinainte. Citeva fraze de 
şcoală şi cîteva fraze uzuale... 

M-a întrebat in ce clasă sînt, mi-a spus că şi el e într-a opta. 
Mi-a spus numele liceului, i l-am spus pe al meu, a strimbat din 
nas cînd a aflat că e comercial, dar s-a bucurat cînd a aflat 
numele profesorului de română: era profesor şi la liceul lui. and 
i-am spus că la un extemporal am luat nouă plus, n-a vrut să 
creadă: 


36 

— Asta nu se poate ! De cînd e profesor la noi, de şase ani, 
n-a dat decit doi de nouă, dar nu la clasa mea. Pe ce chestie ți- 
a dat, dacă ţi-a dat ? 

— Un extemporal despre cronicari, i-am răspuns. Mi s-a 
părut prea simplu şi m-am jucat. Am scris despre fiecare in 
limbajul şi in stilul lui. 

| s-a părut grozavă ideea, dar m-a ameninţat că-l va întreba 
pe profesor chiar a doua zi. Apoi mi-a mărturisit că i se pare 
cam copilăroasă discuţia. M-a zgîndărit cu sportul, dar i-am 
replicat că ar fi o discuţie la f el de .copilăroasă. Pînă la urmă i- 
a trecut totuşi prin cap să mă întrebe care e rostul vizitei mele 
acolo şi, cînd a aflat ce vreau, a scos un „formidabil !" care s-a 
auzit cred şi la masa de bridge. Apoi 1-a pufnit rîsul, un ris 
simpatic, prietenos. S-a declarat imediat de partea mea, mi-a 
promis că n-o să-i mai dispreţuiască pe'cei de la comercial 
dacă sînt capabili să se gîndească la asemenea chestii, ba că o 
să încerce să fluture şi in clasa lui ideea, sau... 

— Ce-ar fi să daţi şi la noi un spectacol ? Cu mama in 
reprezentaţie ! Ar fi formidabil! 

Fusese * iluzie, o dorinţă şi iată că partida mi se părea pe 
jumătate ciştigată. Si chiar am ciîştigat-o. Bineînţeles, cu 
ajutorul lui Florin, aşa îl chema pe cel care va deveni until din 
cei mai buni prieteni ai mei. 


Am izbutit spectacolul, cu cele două artiste in reprezentaţie 
şi cu concursul, nesperat, al unui regizor secund de la teatrul 
lor din Sărindar. A fast îns.ă unicul spectacol. Nu l-am repetat 
la şcoala lui Florin, s-a opus mama sa. 

— Am acceptat pentru nebunia şi frumus*ţea ideii ! ne-a 
spus ea. Dar asta nu se poate întîmpla decit o singură dată. 

Cîteva zile s-a discutat numai despre asta in liceul nostru. 


Spre sfîrşitul săptămînii m-a invitat la el acasă profesorul de 
contabilitate. 


37 


amintesc locuinţa, pe o stradă dosnică între Traian şi 
Călăraşi, o casă veche cu grădină şi cerdac, cu o pergolă cam 
şubredă in fundul curţii, poate că totul părea trist din cauza 
anotimpului, era între toamnă şi iarnă, ploua, vintul şfichiuia 
obrajii, iar glodul se încăpăţina pe tălpile ghetelor. Interiorul 
era şi mai trist, nu atit din cauza întunericului voit sau uitat, cît 
din cauza unui miros lînced, stătut, cum se simte uneori in 
pivnițele neaerisite. 

— Hm ! m-a primit profesorul. Ştiu că eşti sărac... 

Şi cam aici s-a oprit conversaţia. M-a dus la o masă 
acoperită cu sticiă, lîngă o fereastră, singura sursă de lumina, 
liberă, celelalte erau ascunse de draperii şi mi-a arătat două 
registre desfăcute, unul mizgălit, altul alb, virgin. M-a dăscălit 
mai mutt prin semne. Trebuia să tree in registrul eel curat 
ceea ce lăsase el netăiat in registrul de lucru. Era registrul 


38 

contabil al unei întreprinderi, adus la adevăr sau la legalitate 
prin expertiza lui, iar eu ajunsesem exact ceea ce puteam să 
fiu in situaţia mea: un simplu copist. Asta nu 1-a împiedicat 
să-mi mormăie însă că-mi va fi poate de folos. A încheiat cu 
un „Hm", eliptic, cum îi era obiceiul, apoi a dispărut pe uşa pe 
care intrasem eu. M-am grăbit, după ce mi-am dat seama că e 
foarte greu să - greşesc. Nu stilt cît timp a durat transcrierea. 
Am lucrat ca un automat, fără să înţeleg nimic. Am reţinut 
doar egalitatea perfectă, dar asta după corecturile lui, dintre 
sumele înscrise la debit şi la credit. Nu m-a încercat nici o 
curiozitate. Am inchis registrul şi mi-am amintit că a doua zi 
avem lucrare scrisă la franceză. Puteam să pariez că unul din 
subiecte, sau poate singurul, va fi despre 


Alphonse Daudet. Şi am început să compun o scrisoare ne- 
fericită de la un îndrăgostit nefericit către o... 

Şi in clipa aceea a apărut fata. Avea vreo 15-16 ani, dar se 
străduia să pară ma:i mare. Era tocmai ceea ce nu-mi plăcea. 
îmi rezervasem mie această necesitate. Ei şi ce dacă o să ne 
jucăm fiecare rolurile ? M-a enervat si mai tare, pentru că mi- 
a ghicit gîndul: A 

— Eşti sigur într-o opta, nu te mai preface. 

Nu mă prefăcusem, mă încruntasem puţin ca să-mi adun 
nişte riduri pe faţă. Era pistruiată, ceea ce mi-o făcea şi mai 
antipatică, şi foarte înfigăreaţă. Nici nu mă lăsa să vorbesc, 
dar asta nu mă enerva, pen tru că n-aveam nici un chef. 

— Nu vrei s-o chiulim miine la un film grozav, la „Modern" ? 
L-am mai văzut de două ori. 'E cu Fosco Giachetti şi cu Alida 
Valii şi cu Rosano Brazzi. Foarte mişto ! 


39 

In loc s-o îndepărtez cu un gest sau pur şi simplu prin 
tăcere, m-am pomenit scuzîndu-rnă: 

— Am teză la franceză... 

— Şi eu am la latină, dar găsesc eu o alianţă medicală. Se 
zvoneşte că o să fie scos filmul, nu ştiu de ce, şi e păcat să 
nu-l vedem. 

— L-am văzut ! am hotărît să înc)iiei discuţia, mai ales că 
era purul adevăr. 

Gafa am descoperit-o mai tirziu, in clipa cînd şi-a apropiat 
pleoapele şi a început să mă p.rivească neîncrezătoare: 

— Şi eu ce trebuie să înţeleg ? Că dacă n-ai fi avut teză, ai 
fi mers nurnai pentru că te-am invitat eu ? Dar poimiine in 
Parcul Carol ? s-a grăbit ea, auzind o uşă des- chizîndu-se. 

— Du-te şi-ţi fă lecţiile ! i-am trintit-o. 

Bineînl=eles că s-a strimbat la mine, după care a dispărut, 
repede, ca o fantomă. s 

Profesorul mi -a mulțumit cu un „hm" indiferent şi mi-a 
cerut să revin săptămîna viitoare, in aceeași zi, la aceeaşi ord. 
In drum spre casă am izbutit să termin acea Lettre de mon 
moulin delabre, cache profondement dans mon coeur, cu care 
voiam s-o impresionez pe profesoara de franceză, după ce o 
văzusem, de mai multe ori, plecînd de la şcoală împreună cu 
directorul. 


Nu mi-a comentat lucrarea, mi-a mulţumit de la catedră, 
spre uimirea întregii clase, mai ales că s-a şi scuzat pentru 
cele cîteva sublinieri cu creionul roşu, probabil tot mizeriile 
participiului trecut. Idila s-a încheiat aici. Nici o clipă nu mi- 
am închipuit că voi sări prăpastia, dar îmi plăcea să visez. 
Mi=o imaginam plimbindu-se singură prin parcuri, parcuri, 
parcuri... 

Da ! A doua zi trebuia să mă duc iarăşi la profesorul de 
contabilitate şi iar va sări la mine mogildeaţa aceea cu pistrui 
şi cu dorinţi precoce. 

Şi chiar a venit după plecarea lui taică-său. Cred că am 
tinut-o, lîngă mine, mută, mai bine de două ore, pienă ce am 
terminat transcrierea. 0 simţeam cînd e pe cale să deschidă 
gura şi-i făceam semn cu palma, sau dacă începea îmi 
duceam miinile la urechi. Pînă la urmă cred că asta a şi vrut: 


40 
să se joace, să creeze o complicitate între mine şi ea, o uşă 
spre intimitate, spre taină şi spre nu mai ştiu ce: 

— De ce nu-j=i vezi de lecyii ? am întrebat-o, crud, după ce 
am închis registrul de contabilitate dublă. 

— Sint premiantă 'şi credeam că eşti ceva mai inteligent, 
sau măcar mai romantic ! mi-a spus, oarecum in silă. 

— Da nu-nţelegi că eşti o puştoaică ! m-am răstit la ea. Ce- 
ar fi să te spun lui taică-tău ? 

— Nu m-aş mira deloc ! m-a înţepat pistruiata. Dar nu te 
gindeşti nici o clipă că te-am pus la încercare ? 

întrebarea m-a năucit. Dacă-şi pusese in gind să mă prindă 
in discuţie, iată că mă prinsese. 0 clarificare era necesară şi 
cit mai, repede: 

— Cum să interpretez verbul, ultimul: a pune, cel conjugat 
la perfectul compuş, la singular, sau la plural ? 

Am văzut cum se înroşeşte. Fusesem grosolan, dar un- 
deva, undeva poate că ţintisem cu intrebarea mea. Bra totuşi 
un copil. S-a dezvăluit, fără să-şi dea seama: 

— Doamne ! Unde te duce mintea ? Şi tata mi-a spus că 
eşti unul din cei mai deştepţi şi mai ciudaţi elevi pe care i-a 
întîlnit ! 

Ajunsesem deci subiect de discuţie in casa profesorului, 
înainte de a intra, sau după ? Aceasta era întrebarea ! 


— Şi să nu-ţi fie teamă ! a continuat ea in şoaptă, cînd a 
auzit zgomotul uşii. Pînă la urmă te va trece... 

Pînă.la urmă nu m-a trecut. Ne-am despărtit chiar in 
momentul cînd mi-a întins un pumn de monezi cu un hm- 
răsplată pentru munca mea de copist. Le-am refuzat. Mi le-a 
băgat cu de-a sila in buzunar. | le-am iăsat pe o măsuţă in 
antreu. 

Nu m-a mai chemat, dar nici nu m-aş mai fi dus. îmi părea 
puţintel rău de mogildeaţa pistruiată căreia incepu- sern să-i 
găsesc şi cîteva calităţi. Era nostimă, naivă şi inteligentă, dar 
avea şi un defect de netrecut: era prea puştoaică ! Dacă m-aş fi 
dus dimineaţa in Parcul Carol, probabil că as fi întîlnit-o. De 
cîteya on chiar m-am gindit s-o fac, dar mereu rxiă reţinea 
ceva. Cu timpul am uitat-o, chiar cînd îmi creştea seria de 4 şi 
„hm"-urile îmi păreau descifrabile: 


41 

— Nu ! Nu vei trece clasa! 

Nu m-a trecut, dar nu ştiu dacă pînă la urmă nu m-ar fi 
trecut. Din păcate nu poţi reface ceva ce nu s-a întîm- plat. 
Cînd am ajuns la momentul promovării şi cînd prin intermediul 
profesorului de istorie am aflat că opoziţia contabilităţii este 
definitivă, nu mai aparţineam de mult liceului. Dacă n-ar fi fost 
aşa poate că aş fi avut putere să rup zăgazurile, poate că aş fi 
repetat povestea de la germană: in citeva zile aş fi ajuns 
contabil expert, deşi starea de gelatină o simt numai 
amintindu-mi, numai gîndindu mă la contabilitate şi la perioada 
in care domnise. 

Intr-o zi a apărut însă Florin cu un Formidabi/, care era într- 
adevăr formidabil. Era singur acasă, maică-sa plecase intr-un 
turneu însotită de taică-său, aşa că îşi pusese locuinţa la 
dispoziţia Cenaclului. Cum ? încă nu-mi vorbise de cenaclu ? El 
nu era decît o umbră acolo, fusese de cîteva on numai, in 
umbra unui coleg care citea versuri, poate c-am auzit de el, a şi 
publicat cîteva poezii in nişte reviste. N-auzisem şi mi s-a părut 
ca încep să mă dezumflu, poate că se vedea şi pe faţa mea 
dezamăgirea. Florin m-a simtit şi m-a beştelit rău. Adică nu-i 
cred, cînd îmi spune că e ceva formidabil ? Toti sînt studenţi şi 
probabil că sînt cei mai deştepţi din ţară. El nu înţelege nici un 
sfert din ceea ce se discută acolo. Numai filozofie, din cînd in 


cînd doar cite o poezie, cite un eseu, cite o schiţă scurtă, dar şi 
acelea ciudate şi cu schepsis. Dacă l-aş auzi pe Jan Firea.,. 

De Firea nu numai că auzisem, dar îi şi citisem cîteva eseuri, 
într-adevăr ciudate şi mereu lizibile din cauza sub- textelor care 
se destăinuiau treptat. 

— Ala care publică in Timpul ? am intrebat. 

— Nu Ştiu unde publică, dar ştiu că publică, mi -a răspuns 
Florin, sub forma unor scrisori: lubite frate Lu- cullus... 

El era, cel care publica in Timpul, la rubrica lui Miron Radu 
Paraschivescu. Nu-mi trebuia mai mult pentru a deveni umbra 
lui Florin la prima şedinţă a Cenaclului. 

Multe s-au întîmplat la acel cenaclu şi mai ales s-a pregătit 
starea mea pentru întîmplarea cea mare. La primele şedinţe 
nici n-am cricnit, ascultam, învăţam această îndeletnicire foarte 
grea: a asculta, a asculta dincolo de tine. in afară de tine, a 


42 
asculta alte g/nduri, pentru a le înţelege mai întîi şi abia apoi 
pentr u a le accepta sau refuza. Mi se părea că ma pipernicesc 
ascultînd peroraţiile atît de luxuriante, atît de debordante şi atît 
de originale, in expresia lor, mă străduiam să înţeleg, dar mă 
alegeam numai cu frînturi, îmi scăpau sensurile generale, 
pierdeam şirul întregului in risipa de argumente şi de contrarii, 
a fost multă ameţeală şi multă credulitate şi uneori chiar 
sfinţenie in atitudinea mea de a culege cît mai mult, pentru că 
totul mi se părea extraordinar. Şi nu era numai Firea, el era 
unul dintre corifei, dar mai era Soran, poate mai puţin elegant 
in stil şi in metaforă, . dar cu o logică fără fisură, aproape 
tiranică, capabil să repete pared exerciţiile carteziene, să 
transforme prin argumente succesive, erori absolute in 
adevăruri absolute şi vice versa, s, i mai era Dinoiu, o 
enciclopedie cu toate filele deschise, el a fast acela care la 
fraza lui Soran despre Socrate, care mi s-a părut sublimă, 
încărcată de înţelesuri: Marele f ilozo f căuta omul, copacii n- 
aveau ce să-l învețe, a întrerupt suspensul degustării cu vocea 
lui mereu obosiţă: De la Paul Valery citire, şi mai era Lilia, una 
din cele mai deştepte fete pe care le-am întîlnit, curajoasă şi 
mereu la harţă cu corifeii, şi poetă, care-şi voia ideile in degete, 
să facă din ele cocoloaşe şi să le azvirle spre cer, şi mai erau şi 
alţii dar toţi, toti cugetau, se înfrunţau, trăiau şi se narcisizau, 
nu mi-a fst greu să-mi dau seama, pentru Lilia, pentru suri- 


surile ei, pentru replicile ei, pentru privirile ei, pentru chiar 
tăcerile ei. n, ştiu de ce, şi din cauza asta Florin mă decretase 
anormal, Lilia nu mă atrăgea deloc. Nu pot spune că nu mă 
preocupa, că nu mă interesa, că nu o admiram uneori, dar era 
ceva in ea şi cu ea care nu mă însufleţea, care nu mă făcea să 
trăiesc sincer, poate pentru că nu mi se părea naturală, pared o 
vedeam mereu in faţa unor objective fotografice, cred că şi 
somnului ei i-aş fi dat aceeaşi interpretare. Eram un 
sentimental, un romantic, cum nu voise să mă accepte 
pistruiata, poate cel mai dintre toţi de acolo, şi-n această 
definiţie şi realitate simţeam, cred, magnetul fiecărui 
sentiment. Lilia nu-mi transmitea nimic, tot ce făcea era 'un joc, 
pe care ceilalţi îl decupau in vibrații, poate pentru că şi ei jucau 
Şi voiau să transmită că tremură şi clocotesc, voiau să se simtă 
că trăiesc. Uneori îmi trecea prin cap că toate aceste constatări 


43 

sînt nişte speculaţii în- tr-un joc al meu, regizat numai pentru 
mine. Măcar faţă de mine însumi voiam să par original, 
pătrunzător, complicat şi profund. Faptul era însă f apt: se 
dansa numai şi cu toate mlădierile in jurul Liliei. Dar era un 
dans pe care merita să-l vezi, chiar dacă nu participai la el. 

Toate gîndurile, şi cele mai absurde, i |. mărturiseam lui 
Florin. El însă mă respingea din principiu, in fiecare corifeu al 
cenaclului vedea un zeu, iar in Lilia însăşi frumuseţea in 
concepţia antică-atică, atit de dragă socraticilor, ca dar suprem 
al zeilor, fără păcat şi nesupusă păcatului sau vreunei judecăţi 
umane, oferită numai pentru a impodobi şi a fi iubită. Eu, 
dimpotrivă, n-o plasam pe Lilia in zona frumuseţii perfecte, 
clasice, fertile şi nevinovate, mi se părea deviată de la această 
definiţie, era atît de particulară in înfăţişare că părea o negaţie 
la adresa termenului. Nu eră frumoasă, avea o figură ascuţită, 
cu ochi într-adevăr dogoritori, de aici îi venea toată strălucirea 
şi fascinația, gitul lung, alb, între swiţele foarte negre ale părului 
greu, îi dădea un aer aristocratic, iar gura mică, foarte violent 
desenată, o scotea de sub tutela nasului dantesc, dezvăluindu-i 
in anumite momente o senzu- litate tulburătoare, aproape 
agresivă. Era o întrebare, o întrebare permanentă această Lilia 
şi poate că eram singurul care se oprea la simpla constatare. 
Ceilalţi erau in goană după răspunsuri, sau îşi închipuiau că le- 


au găsit, aceleaşi sau foarte diferite, drept care se plasau cit 
mai strălucitori pe orbită. 

Cenaclul ™ avea program, trăia de la o săptămînă la alta sub 
o singură lege, aceea a libertăţii. Oricine putea să vorbească 
despre orice, putea să citească orice, putea să participe sau 
nu, putea să-şi anunţe dinainte subiectul sau să improvizeze, 
dreptul de opinie era de la sine înţeles ca şi buna cuviinţă. 
Niciodată nu se depăşeau limitele in expresii, oricît de înfocate 
şi de contradictorii ar fi fost opiniile, nu se refuzau subiectele 
politice, dar in domeniul acesta am observat o anumită 
discreţie pe care de obicei o imprima Soran. Era un maestru in 
a atenua extremismele, şi cele de stînga, dar mai ales cele de 
dreapta, atunci cînd se iveau. După mai multe şedinţe şi 
urmărindu-l foarte atent, .ca şi cum as fi citit o carte in lecturi 
întrerupte, l-am dibuit şi i-am dibuit preferinţele: nu era nimic 

44 

gratuit in ideile şi intervenţiile sale, chiar and făcea elogiul gra- 
tuitătii sau cînd lăuda dezordinea superbă a cenaclului drept 
cauză a efervescenţei şi a bunei dispoziţii, inocula o idee, un 
principiu, un adevăr, pleda pentru frumuseţea şi fecunditatea 
libertăţii, deci pentru necesitatea ei. Aici jocul şi poezia se 
terminau, începea gravitatea, religia, dar nu lăsa cartuşul 
adevărului să explodeze, îl disimula la timp, revenind la joc şi 
la poezie. Nu ştiu dacă urmărea, conştient, să ne influenţeze, 
să ne pregătească, să ne trezească, poate că numai îşi 
formula, subtil, ideologia. 

în superba dezordine a cenaclului nostru s-a discutat într-o 
şedinţă şi despre dragoste, fără ca subiectul să fi fost 
programat, de asta sînt sigur pentru că eu am dat tonul 
discuţiei, la invitaţia lui Firea, care, suspectindu-mă in relaţii 
mai intime cu poezia, voia să-mi afle părerea despre versurile 
citite la deschiderea şedixaţei de un tînăr poeţ cu ochelari, cel 
care-l introdusese pe Florin la cenaclu Ş! prin Florin pe mine. 
M-am bilbiit şi eu cîteva minute, mai puţin decît durase lectura 
poeziilor, dar in loc să caut nişte complimente, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, m-am pomenit spu- nînd exact ceea ce simţisem in 
timpul lecturii: un ecou arghezian provenit din melancolia celei 
de a cincea poezii din Cuvinte potrivite, cu care, am îndrăznit 
eu, marele poet inaugurează ciclul Erich sale erotice. Discuţia 
s-a încins imediat: poetul cel firav, cu ochelari, s-a apărat prin 


ignorantă, nu ştiu cine a desfăcut un evantai de similitudini 
literare, absolut întimplătoare, un altul a rostogolit ponciful 
poeziei erotice, tem,ă generală, eternă şi complexă, eu am 
încercat să particularizez tema, spunînd, nu ştiu ce mi-a venit 
atunci, că poeziile de dragoste cele mai frumoase sînt cele 
care nu s-au scris. 

Eram şi sincer, dar urmărisem şi un efect: dragostea face 
parte din categoria marilor taine, se săvirşeşte prin unificare, 
atunci de « dintr-un întreg să exclame, prin poezie, o singură, 
parte ? Nu e trădare, o dezlegare, o rupere, o revenire la 
singular şi „in aceasta la semi-dra- goste, in neîntreg; la 
înjumătătirea adevărului şi sentimentului ? Cred că am fost 
dezlînat şi timid, retorica celorlalii mă inhiba, dar in afară de 
Firea, care s-a uitat cîteva clipe foarte mirat la mine, nici un 
altul nu m-a luat in seamă., în schimb, s-a pornit un colocviu 


45 

despre dragoste care a tinut pînă după miezul nopţii. Cel mai 
extravagant şi mai lugubru a fost Firea, dar mă deprinsesem <u 
el, îi plăceau cinismele, paradoxurile, alcibiadismele, «um 
remarcase o dată Lilia. N-a scornit o teorie originală, ne-a 
declarat din capul locului că va repeta interventia lui Aristofan 
din Banchetul lui Platon. La îriceput au fost trei sexe, nu cloud: 
masculi, femele şi androgini şi fiecare exemplar era un dublu, 
avea patru braţe, patru picioare, două fete, patru urechi şi de 
asemenea, tot |, dublu, şi celelalte membre, care se subînţeleg 
fără să se numească, a zimbit Firea, apoi a încercat să schiţeze 
portretul monstruos aj unei asemenea fiinţe şi aici cred că şi-a pus 
imaginaţia la bătaie, pentru că ne-a înfiorat pe toti cu 
abominabilul şi hidoşenia acelor creaturi, el a zimbit iar şi ne-a 
consolat, zeflemitor, că pînă şi Zeus se temea de aceşti monştri 
puternici şi temerari şi a hotărît in conclavul zeilor să le 
slăbească forţele prin înjumătătire, prin tăierea lor jn două, aşa 
cum se taie mămăliga cu un fir de ată ! Şi de atunci jumătătile 
se caută una pe alta, pentru a se întregi, iată izvorul şi forţa 
dragostei ! a lansat el subtiindu-şi zîimbetul, jumătătile de 
androgini formează categoria heterosexuală, împlinirea lor 
devenind firească, dar atunci şi celelalte jumătăti gă- sindu-se... 

AIEi Firea s-a oprit. A fost un moment de confuzie, de scurtă 
durată, ne-am dat seama după zimbetul lui prelungit, ironic şi 
sfidător, că nu se gindise nici o clipă să pledeze pentru 


libertatea tuturor formelor de dragoste, ci să ne dezvăluie, o 
dată cu concepţia anticilor despre dragoste, lacunele noastre şi 
erudiţia lui. Era meşter " asemenea lovituri de teatru. 

Lovitura următoare ne -a dat-o însă Soran, fără s-o declare 
drept replied in intervenţia lui Firea, intr -o retorică impecabilă, 
dar mai puţin poetică, a dezvoltat o propoziţie a Sfmtului 
Augustin, pe care cel puţin eu n-o cunoşteam. Ne-a redat-o mai 
întîi in latină: Dilige et quod vis fac /, apoi ne-a tradus-o: 
„lubeşte şi fă ce-ti place !" Mi s-a părut un moment de i:năltare. 
A adus un adevărat elogiu dragostei, ca sentiment suprem, cel 
mai înc.ăpător dintre toate, poate singurul in stare să 
umanizeze, să înfrumuseţeze, să sfinţească. A amintit şi 
exclamaţia sintetică, genială a lui Eminescu: „Tu eşti s fintă 
prin iubire !", numind-o /n tîlnire întru veşnicie a două spirite 
copleşitoare. Am re- tinut întocmai concluzia lui Soran la 

46 
propoziţia Sfmtului Augustin: Libertatea absolută se cîştigă prin 
dragoste. Pentru că numai prin dragoste omul îşi iese din fire, 
se eliberează de bestie şi demon. Numai o asemenea libertate 
este nevătămătoare, pentru aproape, pentru colectivitate. Cred 
că este una din, cele mai frumoase şi mai curajoase afirmaţii 
ale religiei şi umanitătii. 

Dar a Mai existat a lovitură, ultima, azvîrlită de vocea 
obosită a lui Dinoiu: 

— De la Mircea Eliade citire... 

Aceşti.a erau eroii cenaclului: Firea, Soran şi. laconicul 
Dinoiu. Şi Lilia, inspiratoarea, nucleul, centrul de gravitație şi 
drojdie in aluatul inteligentei fiecăruia. Despre orice s-ar fi 
discutat nu se putea să nu apară opinii, extravagante, fantezii 
şi cuvinte înaripate. Florin avusese dreptate, nu pentru că-i 
comparase cu nişte zei, ci pentru că le simţise inteligenta, 
erudiţia, originalitatea, ideile, chiar atunci cind erau de la nu 
Ştiu cine citire. Ce puteam să fac ? Să colind iarăşi prin 
biblioteci, dar nu după manuale şcolare, nu după cârti 
ajutătoare, sau după izvoare şi comentarii pedagogice. 
Umblam după greci şi după latini, după sfinţii bisericii şi marii 
reformatori, după Shakes- peare şi Rimbaud, după Celine s, i 
Thomas Mann, după Gide s Papini, după Dostoievski şi un 
anume Heidegger, în 


care se cita rnereu, dar al cărui volum: Ou'est-ce aue la 
metaphysique ? pe care ^Ô văzut Q dată la DinoiU; nu 

l-am găsit nicăieri. Şcoala rămiînea undeva departe cu 
con- labilitatea ei impunatoare, faţă ae care mă Îmunizasem- 
dar nu prin mitridatizare, ci printr-un refuz organic Pro- 
fesorulruma| cmtrola caietele, îmi dădea de trei ori pe una 
dte un patru, fără să mă asculte, .şi-l apreciam pentru acest 
gest care ma ferea de caustica sau de compasiunea colegilor. 
Ajunsesem să supraviețuiesc prin nişte convenţii speciale 
aproape cu toti profesorii, dar micile mele năzbitii tipărite pe la 
coada revistelor şi suplimentelor literare nu le-am arătat 
decit profesorului de istorie, Negulescu, care nu s-a putut 
abţine să nu-i vorbească despre ele colegului cu acelaşi 
flume, dar fără vreo legătură de rudenie, de la română, iar 
acesta direetorului, probabil, altminteri nu as fi întîlnit nişte 


47 
adieri, secrete, in privirile profesoarei de franceză, „a 
directrice, «um începea să i se spună. Şcoala răminea totuşi 
departe. Nici cînd mă trezeam in bancăj acolo, in stînga, in 
banca întîi, nu erarn la şcoală. Servieta gemea de cărţi, de 
a/fe câr pg care 
be sorbeam pînă la memorizare, gîndurile îmi zburau la 
viitoarele întilniri ale cenaclului, cine ştie in ce locuinţă, la ce 
capăt îndepărtat al oraşului, unde se ivea o gazdă, ŞI mă 
bucura întoarcerea pe jos, după miezul nopţii, drum lung in 
solitudine deplină, refăceam discuţiile şi-mi descopeream 
replici grozave cu care aş fi făcut senzaţie dacă mi-ar fi 
venit atunci in minte, sau dacă aş fi avut curajul să be 
declam, iar amintirile, erau amintiri recente, dialoguri scurte 
cu Firea, care mă tot îndemna să citese in cenaclu versurile 
numai lui şi după multe ezitări destăinuite, iar uneori 
amintirea unor priviri de foc pe care nu be puteam suporta 
nici o secundă, nu închideam ochii, mă feream ui- tîndu-mă 
in altă parte, tulburat, dar şi furios, pentru că simţeam că 
Lilia mă caută anume pentru a mă tulbura, pentru a mă 
încerca, pentru a intoxica, pentru a arde, pentru 
a topi. Ştia că mi-e teamă de ea şi voia să-mi fie şi mai 
teamă. 


51 a venit şi ziva in care Florin s-a văzut obligat să-mi dea 
dreptate, adică a venit noaptea care avea să-mi inspire 
nopţile, din caietul meu de liceu şi să mă pregătească, prin. 

ele, fără să ştiu, pentru acele nopţi fantastice şi neireale, “ 
luna pierdută, care se prevesteau undeva in lume. 

Eram Vatra Lummioasă, intr-o casă cenuşie, fără per- 
sonalitate, din categoria celor denumite /ocuințe ie f tine, 
care răsăriseră înainte de război in unele cartiere bucu- 
reştene. Gazda, Tania, o brunetă înaltă şi puternică, studentă 
in anul trei la Academia Comercială, dar in primul rind 
voleibalistă la o echipă din prima categorie, poate cea mai 
bună voleibalistă din Bucureşti, la ora aceea, o văzusem de 
cîteva ori, trăgea ““ si necruţător şi punea mingi *mposibile, 
îşi avea camera ei in acea locuinţă, la etaj, o cameră mare, cu 
pat, cu două divanuri, cu fotolii şi taburete îmbrăcate, cu o 


48 

masă lunguiaţă, plină de trofee sportive, de-a lungul unui 
perete, şi cu două măsuţe in faţa divanurilor, o cameră parcă 
anume aranjată pentru un cenaclu liberal ca al nostru şi de 
care, ne asigurase de la prima întîlnire, puteain dispune 
oricînd. Bineînţeles>“ ™ abuzam, era a doua oară cînd ne 
întilneam in casa aceea şi asta la insistenţele poetului firav, cu 
ochelari, care era vărul Taniei. Nu.,ne îndesam acolo nu numai 
dintr-un sentiment de jenă, dar şi pentru a apăra obiceiurile şi 
atmosfera in care înveşmîntasem întîlnirile cenaclului nostru. 
Tania era prea sportivă, avea filia spectatorilor, P""a dată 
invitase trei prietene, două colege de facultate şi o elevă in 
ultimul an, toate trei surori, tipuri clasicede ar- mence, care 
ne-au suportat pînă la sfirşit, dar invitaţi, doi vlăjgani, două 
celebrităţi din lumea sportuTui, neînfricaţi pe stadioane, s-au 
speriat in faţa cuvintelor după mai puţin de o oră, şi-au amintit 
că au antrenament obligatoriu. Sportivitatea Taniei nu se 
oprea însă aici. Era directă, sinceră, frystă, dacă nu înţelegea 
ceva, înt.re”a imediat, fie că era vorba de eseu, de spaţiu 
mioritic, “ 28%" fobie, de Saint John Perse, sau de monade, şi 
răspundea la fel de direct, cînd se dumirea sau nu se dumirea: 
aplauda frenetic ca din tribună sau îşi stringea umerii şi holba 
ochii 

ca la scamatoriile din bilciuri. 


Cînd am invadat “"era, Tania încă nu sosise de la 
antrenament, dar cele trei surori şi armence ocupaseră deja 
un divan _s,i ne aşteptau surizătoare. M-am uitat in treacăt m 
numai la cea mai tînără. Am retinut doar aerul ei, de fineţe, de 
fragilitate, de cuminţenie, dacă aş fi întîlnit-o 
pe stradă, nu crecl ca aş g recunoscut-o. Tracul mă scormonea şi 
mai intens, era ziva debutului meu la cenaclu, aşa 
convenisem cu Firea: să citesc cele trei poezii pe care mi le 
selecţionase. Nu puteam să dau înapoi, nu mai puteam, toţi 
erau la curent cu evenimentul şi retragerea m-ar fi 
Imbolnăvit mai rău decit emoția, totuşi trecătoare, sau mai 
repede trecătoare, a debutului". 
Era cu citeva zile înaintea solstițiului de iarnă, se înopta 
repede şi ne inţelesesem, pentru a avea destulă vreme îna- 
intea noastră, să începem la ora 6, o oră convenţională, fără 


49 
rigori, dar se Meuse aproape 7 şi nimeni nu părea dispus să 
rostească acea frază banală « care aeschideam de obicei 
şedinţele cenaclului: 

— Astăzi vom începe cu... 

Parcă făcusem un armistițiu: ne împrăştiasem şi ne 
împărţisem £n 9upuwf mici, se discuta la întîmplare, dar 
totdeauna era ceva de discutat, numai eu, ca să-mi antrenez 
nervii in vederea numărului ce-mi revenea, m-am aşezat, 
simulînd dezinvoltura, la măsuţa celor trei ar- mence, m-am 
recomandat a doua sau a treia oară, apoi m-am adresat cum 
mi se p,ărea firesc, celei mai tinere, cu o intrebare de 
circumstanţă: 

-- Ce aveţi de gind in vacanţă ? 

Mi-a răspuns cea mai in vîrstă, dacă trei-patru ani pot 
constitui o diferenţă de vîrstă, dar cît de mare mi se părea pe 
atunci această diferenţă ! Uriaşă, de netrecut ! 

răspuns cu priviri cochete şi cu vorbe cu dublu înţeles: 

Sint prea multe variante şi prea puţini cavaleri. 

Războiul ! „-am pomenit că meditez. 

Oh, nu ! Să nu discutăm despre asta, a continuat 
aceeaşi, e prea mult război, in ziare in filme, pe stradă, la cozi, in 
casă, n-aş vrea şi aici. 

M-am uitat mai bine la ea, adică o vedeam, in sfîrşit. Era 
mai scundă decit surorile ei, dar mai implinită şi o simţeam 


pared in slujba feminităţii, atit prin gesturile largi, leneşe, 
care-i legănau tot trupul, cît şi prin felul cum şi-l îmbrăcase: 
o rochie strimtă, lucioasă, de culoarea ame- tistului, care-i 
reliefa formele bogate la fiece mişcare. Avea ' gene lungi, 
negre şi privea, apropiindu-şi-le, confuz, greu, Niisterios. Mă 
neliniş.tea, pared voia să mă apese, sămă 
înnămoleze Mi-" reîntors privirile la sora ei rnai tinără din 
nevoia de calm şi odihnă. N m"a lsat% ma urmărea ca pe 
opradă: 

_ Am auzit că ne veţi citi poezii. Sint dedicate cuiva? 
Sau le yeti dedica, după ? 

Pauzele erau insinuante, sau poate că şoptise, imper- 
ceptibil, pronumele: ni, novă. 

__ Nu sînt poezii de dragoste ! am răspuns, fortînd o 
indiferenţă prea bruscă pentru a fi convingătoare. Smt nişte 


50 
aiureli insomniace, care in nici un caznu vă vor 
alinta urechile. 

Anais “ “tul pe i, aşa o chema, şi-a dus mîinile la urechi 
şi a început să şi le mîngiie: o alunecare lentă, nesfirşită a 
palmelor, pornind de la încheietura miinii pînă. la falange şi 
unghii. Nu mai văzusem un asemenea gest. si nici nu cred că 
necomandat şi neînvătat l-aş mai putea vedea. Dar pared nu 
mîinile ei făceau mişcarea aceea care nu se mai termina, 
parcă erau alte miini, parcă imi luase mîinile şi mi le oprise 
acolo, pe urechi şi ele se dilatau şi se prelungeau atingînd 
doar puful pielii şi chiar simţeam 
in degete o înfiorare de pluş, otrăvitoare. 

M-a salvat Firea, nu ştiind că-mi sare in ajutor, ci avînd 
nevoie de ajutorul meu. hi cam ieşise din fire, el cinicul, el 
imperturbabilul. întrebarea avea un ton gray: 

- Ce ne facem ? 

Nu l-am înţeles. M-am uitat într-o doară şi la ceilalţi:. 
jmprumutaseră aproape toti aceeaşi mască, între nedume- 
rire şi stupoare, mai accentuată !*2" & Dinoiu. Dar şi Florin şi 
Bălănuţ, poetul cu af.inităti argheziene, păreau nesiguri şi 
preocupaţi. Abia atunci mi-am dat seama că in afară de gazdă 
mai lipseşte cineva. Nu ştiu cum de nu observasem încă golul 
imens care estompa toate prezenţele. Trecuse de şapte şi 
jumătate, se apropia ora opt şi Lilia încă nu apăruse, ea care, 


făcînd o dată elogiul punctualităţii, pe care o respecta 
regeşte, ne povestise despre obiceiul ceasornicarilor din 
Konigsberg de a-şi potrivi ora după plimbările lui Kant prin 
oraş. Şi-mi mai aminteam cum, tot atunci, decretase foarte 
răspicat: cine ştie că va întirzia un sfert de oră de la termenul 
fixat are obligaţia să anunţe măcar cu un sfert de oră inainte 
că va întiîrzia un sfert de ord. Dar nu întirzierea Liliei era ceea 
ce closer- vam şi descopeream eu acolo, ci efectul pe care 
intirzierea ei îl stîrnise, mai ales la corifeii cenaclului. Şi eu 
eram implicat in acea şedinţă a cenaclului, într-un fel mai 
gray decit toţi, dar in afară de mirare şi de scuza normală a 
unei întîmplări neprevăzute, nu mai simţeam altceva. Starea 
celorlalţi, pe care nu puteau şi nici nu încercau să şi-o 
ascundă, ba mai mult: părea că se întrec in a şi-o scoate in 
evidenţă, dezvăluia exact ceea ce-i spusesem lui Florin cu 


51 

privire la relaţiile dintre Lilia şi cenaclu: ea era sufletul, 
nucleul, centrul de gravitație, fără ea cenaclul era de 
neconceput, dar mi se părea că adevărul întreg abia acum se 
compunea. 

Şi chiar m-am trezit cu Florin lingă mine, dispus să-mi dea 
dreptate: 

— într-adevăr, mi-a şoptit el, corifeii s-au cam blegit. Fără 
Lilia, se duce dracului cenaclul. Parcă ar fi proprăe- tatea ei ! 

Cuvintul rostit poate la întîmplare de Florin mi-a cristalizat 
imediat relaţia nouă pe care o intuisem, urmărind năduşeala 
corifeilor, între Lilia şi cenaclu. l-am şoptit la rîndul meu lui 
Florin: 

Altceva am descoperit, azi, acum, in clipa asta. Nu! 
Cenaclul nu e proprietatea ei, pentru că nu asta vor corifeii. Ei 
vor altceva, vor să fie, prin cenaclu, proprietarii Liliei. Si nu 
împreună, ci fiecare. Uită-te la ei ! Nu par nişte proprietari pe 
cale să-şi piardă proprietatea ? Nici nu-si dau seama că simt la 
fel. Nu mi-aş fi închipuit... 


Şedinţa s.a dus dracului, iar ceea ce a urmat, cel puţin pentru 
mine şi cred că şi pentru Florin, s-a înghesuit in umbrarul 
amintirilor jalnice, dureroase. Am părăsit locuinţa Taniei, care, 
sînt sigur, întîrziase voluntar pentru a nu ne mai stingheri, 
bîlbîindu-ne in faţa celor trei surori nevinovate, fără să fim 
capabili să încropim o scuză plauzibilă, şi la primul colt ne-am 
oprit pentru a asculta ordinele lui Soran. El se împuternicise cu 
comanda şi chiar înjghebase un plan de acţiune: cineva trebuia 
să stea in permanentă la telefon, pentru a primi veşti şi pentru 
a da, la rîndul lui, informaţii, şi s-a înteleş imediat că acest om 
de gardă va fi Florin. Ceilalţi urmau s-o caute pe Lilia, mai întîi 
acasă, apoi la colege, la prieteni şi cunoscuţi, acolo unde 
obişnuia să se ducă şi unde existau adrese. Am încercat să mă 
opun, pentru că totul se opunea in mine, nu mă atrăgea deloc 
necesitatea şi cu atit mai mult febrilitatea căutării, le-am spus 


52 

că e tirziu, că e noapte, că oamenii vor intra la idee, dar simțind 
că nici măcar nu-mi aud vorbele m-am scuzat net printr-o teză 
la contabilitate. Adevărul e că formal nici nu minţeam, chiar 
aveam teză a doua zi, dar de multă vreme nu mai exista pentru 
mine contabilitatea. Şi Soran şi Firea, închipuindu-şi, probabil, 
că sufăr din cauza nedebutului, s-au arătat mai înţelegători fată 
de mine şi m-au rugat să patrulez, au folosit chiar acest cuvînt, 
cel mult o oră pe strada Liliei, pînă va veni un altul să mă 
schimbe. Dacă se ivea ceva — ce altceva putea decit apariţia 
Liliei ! — trebuia să-i telefonez lui 

Florin. 

Am acceptat in silă şi fără intenţia de a petrece o oră 
nedemnă pe strada Liliei. Dar nici n-a fost nevoie. Peste foarte 
puţin timp, chiar cînd mă pregăteam să pornesc spre casă, 
revăzînd pared o scenă din cel mai prost film, făcut după cel 
mai prost roman, am zărit-o pe Lilia coborînd din- tr-o maşină, 
chiar la colţul străzii şi lăsîndu-se condusă doar citiva paşi de 
un ofiţer. Nici n-am avut vreme = disting gradul, deşi eram 
curios, a fost singura stare pe care am simţit-o, m-am întors şi 
am pornit repede in altă direcţie. Dar Lilia m-a văzut, şi-a dat 
seama că am văzut-o şi că ştiu că "= văzut. 


Locuiam intr-un bIOC cu şapte etaje; la mansarcjă, pe o stradă liniştită, 
între Traian şi Calea Moşilor, într-o cameră de servici.O 
dependentă de un apartament de la etajul patru, care 
aparţinea unui croitor la modă, cu atelier arătos, elegant chiar: 
Croitorie civilă şi militară — Tail- leuri şi rochii de seară, pe 
Bulevardul Elisabeta. Avea,n multe avantaje acolo: locuiam 
singur şi foarte aproape de casa in care stătea familia mea, de 
la fereastra mansardei o vedem, era aceeaşi distantă de 12 
minute pînă la şcoală, aveam încălzire centrală şi o baie la 
citiva paşi, in încăperea unde era instalată spălătoria, dar cel 
mai mare avantaj era însuşi proprietarul, domnul Stimu, 
croitorul de pe Bulevardul Elisabeta, care îmi cedase locuinţa, 
de vreo metri .pătrati, cu pat, somieră şi saltea, cu o măsuţă, 
două scaune şi un cuier, cu acces la ziarele şi revistele la care 
era abonat, in schimbul cîtorva ore de meditații pe săptămînă, 


53 

mai abundente in perioada examenelor: urma cursurile 
IQ Qpi 

„a V-a, in particular, la un liceu comere.ial din Bucureşti. 

în ziva in care Florin, auzind de la părinţii lui, amîn- doi 
clienţii croitorului, despre doleanţa acestuia, rn-a dus într-un 
suflet in atelierul somptuos de pe Bulevardul Elisabeta, eram 
foarte sceptic in ceea ce priveşte şansele mele de a deveni 
meditatorul unui elev întirziat şi pe deasupra comercialist. 
Omul mi-a plăcut însă din prima clipă, era, 
după expresia franţuzoaicei noastre, un .,, 
carrure e |. ....,/nonirno de bellş 

cu umeri laţi şi pieptul bombat, aducea mai 
degrabă a luptător, era brunet foarte, tip de meridional, cu 
priviri vii, Î „ncăpătoare şi. S 
cu un mibet sincer, sana- 


tos care te îndemna să crezi in el, mi-a plăcut şi după felul cum 
vorbea,' după felul cum pronunţa anumite cuvinte, 
pared:nirîndu-se de ele, ca şi cum le-ar fi descoperit el, atunci. 
Deşi nu cunoşteam condiţiile, formidabile ““" s* a bucura mai 
tîrziu Florin, ale contractului, i-am spus pe şleau că pot face 
faţă la orice obiecte, dar că nu am nici o afinitate «cu 
matematica şi contabilitatea, care, de, sînt materiile 
principale, la liceul comercial. Am ridicat din umeri in semn de 
neputinţă, dar el a rîs, surprinzîndu-mă in primul moment: 
__Păi din cauza asta m-am logodit cu comerc>*alul. 

Nu că aş muri după măgăoaiele dumitale, dar doi dintre 
profesorii liceului sînt clienţii rriei, chiar cei de rnatema tică şi 
contabilitate. Şi, cum să spun, nici nu mă otrăvesc cifrele, le 
mai nimeresc din cînd in cînd. La ălelalte mi-e mai cu emoție, 
că-s numai duduiţe... 


54 

L-am înţeles, se cunoştea bine din oglindă şi nu voia să pară 
nici mut nici bilbiit in faţa cucuoanelor, şi i-am promis că ne 
vom descurca, dar cînd i-am auzit condiţiile nu l-am mai 
î.nteles: 

__Mi se pare totuşi prea nu ştiu cum ! In condiţiile 
ăstea aţi putea atrage un profesor sau un suplinitor sau un 
student in ultimul an. Poziţie centrală, încălzire, 

" g^ zicem că îi! *“ inspiraţiile mele, mi-a răspuns el, mai 
scrutî.nd.u-mă o dată, şi, te-aş, ruga să mă scuzi, mă pricep la 
haine. Şi pot să-ti spun că şi eu am dus-o 
greu la viaţa mea... 

Nu m-am simţit jignit, pentru că tonul lui era aproape sfios. 
Hainele mele, săracele, nu mă prezentau, ci mă ascundeau. 
Mai avusesem o discuţie pe seama lor cu Bitlan, rivalul meu 
din Zorile. Cînd m-a văzut dez- brăcîndu-mă pentru a îmbrăca 
altele aduse de regizorul din Sărindar, mai adecvate rotului, a 
început să fluiere: — Fiuuuu ! Mă, da ce hoit grozav ai! cenu 
jmbraci şi tu un costum mai ca lumea să ti-1 scoţi in evidentă ? 
Cu cîrpele ăstea pari un rahitic ! 

Şi astfel 3! deveni, t meditatorul domnului Stimu, la ore 
tîrzii, de seară, mi le anunţa dinainte, dar prea des întrerupte 
de vizite, exclusiv feminine, pe care be accepta ci,i priviri de 
sugativă, cu braţele deschise, cu barul deschis, mereu zimbind 
şi învîrtiNdu_se prin salon cu paşi Săităreţi, de dansator. Neparticiparea 


şi retragerea mea precipitată în asemenea momente nu se 
datorau numai unei ostilităţi instinctive, ci şi unei furii ascunse, 
unui sentiment de zădărnicie şi revoltă: ca să-i răsplătesc ges- 
tul şi întreaga-i comportare, amicală şi generoasă, fără să 
simtă asta, mă pregăteam foarte temeinic pentru orele de 
meditații, inventam sau compuneam tot felul de poveşti şi 
povestiri, la istorie, la geografie, la română, chiar şi la limbile 
străine, pentru a imprima date şi fapte esenţiale, pentru a 
sublinia sensuri, noţiuni şi termeni care trebuiau neapărat 
reţinuţi pentru înţelegerea şi explicarea unor teme. Cred că m- 
a simtit, mai ales după un examen la istorie, cînd a venit să mi 
se laude chiar ca un licean: 

Am dat-o gata ! Ştii cum a holbat ochii ? Am dus-o la 
bătălia de laRăzboieni şi pe urmă la Cetatea Neamţului prin 
Neculce şi prin Sadoveanu, cum mi-ai povestit in seara aia. Cred 


55 
că o să mi-o fac clientă... 

Fie că venea mai devreme acasă cînd aveam ore de 
meditatie, fie că aranja mai tirziu vizitele, nu mai eram 
tulburaţi şi aveam şi spor, asta se vedea după rezultate şi 
după interesul tot maj vju elevului... dar rămînea mai departe 
omul surprizelor. 

Intro zi oarecare a dat buzna in camera mea de la 
mansardă: 

Domle, azi ^ aut mare succes: şi la geografie si la 
atelier. M-am trezit cu un client de care uitasem. 

nu l-am recunoscut la inceput. Ymi era dator cu un costum, 
de vreo doi ani. Eu îi pusesem cruce. Mi-am zis că s-a dus pe 
front şi cine ştie ?! Chiar pe front a fost. 5! a venit să-şi 
plătească datoria, domle ! Eu îi pusesem cruce, aşa că... 

^-a pus in mind un ghemotoc de bancnote. M-am opus. 
Aproape că ne-am încleştat. Cît era el de puternic s-a speriat 
de forţa miinilor mele. S-a oprit In pragul uşii pentru a-mi 
spune că nu e un nătărău, că-şi dă seama că mă pregătesc 
special pentru meditații şi doar pentru faptul că nu s-a făcut 
de ris in faţa damelor merit de zece on mai mult. Apoi m-a 
rugat să primesc banii, m-a rugat sincer, am simţit, nu ca să-i 
folosesc nu ştiu 
pentru ce lucruri importante, ci să fac ceva aiurit ““" 

o năzbitie, o nebunie, o fantezie, domle ! 


- Să cumperi un vas de cristal ca sa-l spargi, dom e 
Uite-aşa | Nu> pe foc să nunj dai ! O fantezie > domle ! 

® fantezie ! Şi într-o clipă mi s-a aprins ideea. l-am 
rnultumit. Era de-a dreptul fericit. A citit el ceva in ochii 
mei... 

larăşi nu vreau sa P3" povara amintirilor. Povestea îşi are restu] ej! 
su poate că e o simplă născocire pentru a avansa spre 
întîmplările următoare. 

Dună ce îi! de Lilia şi de ceilalţi; mai ales de 
ceilalţi ™ cauza Liliei, şi am apucat-o pe cel mai scurt cfrum 
'spre casă, ca să pot ţipa cît mai repede,.să urlu, blestem, să 
răsuflu, să mă răstignesc pe '"*rt cuie şi simtindu-le, după 
cc am urcat, pe trepte, cele opt etaje pînă la camera mea, 
m-am simţit deodată şi treaz + neliber. Yn clanţa uşii era 
înfiptă o hirtie pe care am mceput s-o urăsc înainte de ao 


56 
citi. Eram chemat urgent, foarte urgent, la orice oră, la etajul 
patru. Nu era o oră necivilizată, cunoşteam bine obiceiurile 
domnului Stimu, dar starea, nevoia de solitudine, de urlet şi 
nefericire, se opuneau oricărui dialog, oricărei spovedanii, 
oricăre”Xj- pansiuni, oricărei nesingurătăti. Am făcut hirtia' 


am apăsat clanţa şi m-am oprit in pragul uşii. Era lumină in 
cameră, probabil că o uitasem aprinsă cînd am plecat grăbit 
spre cenaclu. încremenisem in pragul uşii, in poziţia in care- 
1 văzusem cîndva pe domnul Stimu, atunci cînd îmi 
comandase: O fantezie, domle !, şi amintirea m-a înduioşat, 
mai ales cînd s-a împletit cu celelalte pe care le-a provocat. 
Am coborit fără silă, dar şi fără bucurie spre etajul patru. 
Domnul Stimu îşi pusese halatul de catifea roşie, deci nu era 
singur, se şi zărea lumină in dormitor, dar nu s-a arătat deloc 
grăbit. Îmi pregătise un păhărel de Triple Sec, am ciocnit, 
apoi a făcut cu ochiul spre dormitor — o clientă — şi mi-a 


spus confi 
dential: 
__ Vino miine pe la şapte la atelier. Am o surpriză ! 
r>t--a wu 1-a încîntat, mai ales după 
1 


Probabil ca mutra mea i 
fervoarea pe care o îndesase in tainica lui invitaţie, pentru 
că a adăugat repede: 


Dar poate că e mai bine să fii pregătit. Ştii, mi-ai. tot 
vorbit despre cucoanele de la operă, pe unele mi le-ai lăudat 
ca pe nişte împărătese. Ei, una din ele vine miine pentru un 
taior. încă n-o dezbrăcăm... 

A început să ridă, dar cînd i-a spus numele, după ce i 1-a 
spus, s-a schimbat brusc la faţă, din cauza mea, sigur, a zărit 
probabil licăririle de ură din ochii mei. Cred că l-am urit in clipa 
aceea, nepotolit şi nestăpiînit. q cijpa o clipă lungă. Ne-am 
revenit amiîndoi, el a zimbit încurcat; eu i-am mulţumit pentru 
surpriză şi invitaţie şi i-am promis, adică l-am asigurat că la 
ora şapte fix voi fi acolo. Era un calm jucat din partea mea. 
Mai bine aş fi amînat surpriza. Cum voi rezista pînă miine la 
şapte ? 

Am scris, arp scris toată noaptea, pînă ce m-a speriat, 
lumina dimineţii de iarnă. Nimerisem peste caietul -de română 


57 

pe care de mult nu-l mai deschisesem ^ rupt. primele file, 
fără măcar să mă uit la titlurile temelor scrise, am ciupit 
urmele lăsate de filele rupte, am închis, ochii şi m-am gîndit 
cum să încep: cu coborirea din. maşină, aceea pe care o 
visasem şi pe care o văzusem deja, sau cu întîlnirea; 
neaşteptată, de a doua zi. Abia după ce am scris, cu Utere 
mari, titlul: ÎNT/IA NOAPTE, m-am întrebat dacă va mai fi o a 
doua, sau o a treia, sau altele, dar oare va fi această întiie 
noapte ? Va fi fost ea vreodată ? 

Nu o văzusem şi nu o vedeam decit de la balconul doi. De 
acolo o vedeam in aureolă, ca o lumină care-şi dezvăluie 
trăsăturile nesigure prin intensitatea şi nuanțele unor flăcări. 
Nu puteam să disting' altceva, decit jocuri, de lumini, roşietice, 
palide, albastre, galbene, căutindu-se adunîindu-se in chipuri 
nedistincte, intr-o părere de chip care căpăta încet identitate, 
o identitate inventată prin. voce. Vocea îi inventa şi-i desena 
chipul. Şi era, poate, cea mai mare voce cu care se întîlnise 
lumea. Nu numai, eu credeam asta, nu se găseau cuvinte 
pentru a i se descrie vocea. Prietenii mei de la balconul doi, cei 
mai siguri melomani din toată sala, vorbeau despre vocea ei. 
numai prin exclamaţii sau prin gesturi către eternitate şi 
infinit. Cînd acoperea corul din Aula, sau ţişnea din el, ca o 
săgeată din ceaţă sau cînd îşi înălța falsetul spre ceruri, te 
simţeai gal şi a ploaie a fericirii te îmbălsăma 


cu stropii ei. N-am simtit niciodată fericire mai intensă, mai 
bogată, mai fizică şi mai materială, pentru că se lipea de 
piele şi de ochi şi mîngiia vertebrele şi părul şi umplea 
pieptul şi încălzea tîmplele, ca atunci cînd îi auzeam vocea. 
Cea mai puternică şi cea mai colorată şi cea mai întinsă 
voce, explozie, clocot, trăznet, susur, rugă- ciune, adiere. 
Numai ea rămiînea pe scenă, numai ea exista, o cortină ' 
grea se prăbuşea peste ceilalţi, pSe solişti, balerini, cor, 
orchestră. Singurul car“ "~ e a străluciri proprii alături de ea, 
era, uneori, Goangă, cu acutele sale de sabie, cu registrele 
lui de cascadă. Le-am auzit, in vreme, pe Tebaldi, pe 
Kalogeropulos-Callas, pe Sutherland, pe marile wagneriene: 
Flagstadt; Modl, f 2- voritele lui Furtwăngler, toate erau* şi 
au rămas năzuinţi, ea a fost plenitudine, împlinire, 
perfecţiune, miracol. Mi-am făcut curaj într-o pauză şi l-am 
58 
întrebat pe pro- f esorul de matematică, nelipsit mai bine de 
20 de ani de la festivalurile din Bayreuth, ce părere are 
despre ea si mi-a răspuns aproape prin aceleaşi gesturi şi 
superlative pe care le auzisem la balconul doi: 
__E divină, e divinitatea transformată in voce ! 
Cj- „--a mărturisit, in continuare, că nu pierde nici un ţimi 
I I C 
spectacol de opera, nici tin concert, nici un recital, nici 
chiar cele ocazionale, cele pentru binefaceri, pentru răniţi, 
pentru anumite festivităti, in care apare ea.. 
T: ~ ttt i 1 m care nu ne 
— lata scuzele mele reale pentru orele 
vedDecjį ™ ramun exaltat, dar nici nu se putea, nu aş „. .a 
cădea in genunchi, ascultînd-o, de 
fi simțit nevoia de 
altf el'nu eram singurul in stare de un asemenea gest, 
expresia nu-mi aparţinea, mi-o şoptise unul din colegii de 
rind şi de extaz de la balconul doi, aveam o mulţime de aliaţi 
— şi încă ce aliaţi f — tot balconul doi, cei mai sincer şi cel 
mai competent compartiment perei, şi mai erau şi cronicarii, 
cei mai buni, aşa cum mă asigurase profesorul, toti crezînd 
ca şi mine intr-o nouă poruncă: Fii fericit... eram să continui: 
asculOndu măl|, dar nu era drept ! Porunca nu venea din 
partea unei fiinţe, ci chiar din partea adevărului: ™ sau say 


feripit ascuitind-o OI partea mea nu era ° porunca, nici chiar 


uuau flofit-ntijo-nno ZII NTMORLO 


hi Dinoių : a monsieur Teste, citire”. ci Ha a 
A sa, 10; M A GESIE, citire , Ci o taină $ 
Sînt fer RN 1 [1979478 ! Și atasti vrat să i-a Aae. 
dezvoltarea unei exclamaţii, cum am auzit la 


de 
completare 
dinlez: „Sint fericit, ascultindua. dar nu 


pu id N RAIE erti McBrqRume de 
seta akg u- n p : 


f esorului şi nedumerirea mea cea mare, întrebarea care mă 
chinuia şi mă scormonea pînă la durere şi sufocare: de ce nu 
colindă scenele europene, cele mai celebre, din. Berlin, din 
59 
Viena, din Paris, din Milano, din Roma, din Napoli ? Eram 
sigur că mai mult decit la noi ar fi devenit vedetă, stea, idol. 
Şi astfel i am; aflat povestea ! Era şi ea o Galatee des- 
coperită şi, formată de un şef de orchestră, cu care se 
căsătorise şi sub a cărui baghetă cînta deseori la operă. 
Asta e singurul lui merjţ şi singura lui ispravă in viaţa 
noastră muzicală ! m-a lămurit, mai departe, pro- f esorul. 
Dorinţe are, enorme, dar nu in aceeaşi măsură şi inzeştrare. 
Atacă numai partituri complicate, dar cam. 
stîingaci, ca să nu spun nnsf. d observatj probabil: ca- 
nu cîntă decit sub bagheta lui, dar ea e atît de mare si de 
dominantă, încît îi acoperă şi golurile şi stridenlele. 
Nenorocirea însă nu se opreşte aici. Probabil că au făcut un 
legămiînt iniţial, sau se iubesc foarte mult, .deşi m-aş. mira, 
şi nu atit din cauza diferenlei de vîrstă, ea e foarte tînără, ci 
mai ales pentru că sînt temperamente diferite: ea vie, 
neliniştită, pasionată, el molcom, potolit, prof eso- ral. Există 
însă ceva care-o leagă totalmente de el, într-atita incit nu 
acceptă nici un contract, nici o ofertă; şi au fost cu zecile, 
fără o condiţie prealabilă: să dirijeze el opera in care va 
cinta ea ! Şi a fost in cîteva metropole muzicale, pentru 
probe şi repetiţii, numai el, ea n-avea nevoie de aşa ceva, 
era cunoscută de toţi impresarii, semnau in alb pentru ea, 


dar nu s-a întors niciodată cu vreun contract. Dacă ar fi 
convins cît de cit... 

M-am revoltat, i-am spus că e o crimă, o infamie ceea. 
ce.se întîmplă, dar tot profesorul m-a liniştit, amintin- du mi 
că făra el... 

Nu ştiu dacă spunîndu-i ceea ce am simţit atunci, i-am 

spus adevărul, dar l-am văzut căzind pe gînduri: 

-- Fără °l 2 fi fost mai fericită, orice-ar fi fost f Orice: 
vinzătoare,  dactilog.rafă, cintăreaţă de birt, figurantă, 
chelneriţă, orice, pentru că ar fi lost ceea ce era, dar să te ştii 
zeiţă şi să fii ţinută cu lanţul sau cu ino- cenla într-o turmă, in 
loc să fericeşti muritorii... 

— Pe cîliva, totuşi, ne fericeşte ! a încercat profesorul 
să-mi potolească vehemenla. 

___ Cu atît mai mult sufe... rim, aceşti cî.liva ! am continuat 


60 
încă in clocot. Lui i se potriveşte întocmai blestemul lui 
Arghezi: „Să vrei peste mie, să pop / pîn'la şase , iar ei, ei i s-a 
aruncat un contra-blesterm a condamnare: Să poți peste mie, 
set faci pîn'la șase ./ E de o mie de on mai gray, pentru că nu e 
ca la Arghezi in firea lucrurilor, in firea oamenilor, e o 
condamnare, asta e! 

__Dacă Pygmalion ar fi avut asemenea ardoare, 
multe statui ar fi însuflelit ! mi-a spus profesorul in loc 
de la revedere. 

Cred că i” “lip? aceea mi s-au iscat şi gîndul şi curajul. La 
sfîrşitul spectacolului m-am furişat, aşa îmi închipuiam, la 
poarta din spate, pe unde intrau şi ieşeau artiş tii. Se 
furişaseră şi alţii şi altele, mulţi. A ieşit Goangă, primul, 
mătăhălos şi vesel, apoi Maria Moreanu, apoi Mircea Buciu şi, 
in sfîrşit ea, brat la braţ cu dirijorul. La ieşirea celo.rlalţi solişti, 
am aplaudat, imitînd grupurile de curioşi şi fericili, dar pe ea n- 
am putut s-o aplaud, nu ştiu ce m-a reţinut, poate teama dea 
nu mă di.vulga, poate durerea că nu ieşise singură, precum 
ceilalţi, poate surpriza şi noutatea de a o ved.ea pentru prima 
dată din apropiere, ca pe o fiinţă, pînă atunci fusese vis, plăz- 
muire, flacără şi mai ales sunet, min.un.ea sonori, tăli.lor lumii. 
M-am uitat lung, pînă ce mi s-a părut că mă fixează şi am fugit 
repede din calea privirilor ei. După Oliva paşi şi-a întors capul, 
parcă tot pentru a mă privi, nu ştiu, dar am rezistat căutăturii 


ei înalte toate clipele cît a durat şi-mi ardeau obrajii şi ardeam 
tot şi mă biciuia şi «ruşinea că n-am bralele pline cu flori. Dar 
oare aş fi avut pute.rea să i le ofer cum făceau atiţia ? S-a mai 
răsucit o dată pentru a mullumi admiratorilor şi a făcut un 
semn cu mina, chiar in direcţia mea, aşa mi s-a părut, n-aş 
putea să jur, apoi am simţit că e împinsă sau e trasă de b.ralul 
care nu se deslipise nici un moment de alei. 

l-am luat adresa din cartea de telefon, o dată,, o singură 
dată i-am telefonat şi chiar am întrebat-o, după ce i-am auzit 
vocea, dacă va cinta in seara aceea. Mi-a răspuns afirmativ, i- 
am multumit, şi vorbele şi mîinile îmi tremurau, şi acea 
senzaţie de sufocare creştea, pared eram plin de vulcani, de 
reptile, de gheare. Locuia intr-unul din blocurile care leagă 
Brezoianu de Cişmigiu, ferestrele apartamentului se 
deschideau in grădină şi atingeau ramurile copacilor, iar 


61 

păsărelele mai cutezătoare se zbenguiau pe pervazuri. Am 
bătut strada, între Gambrinus şi Ministerul de Război, de 
nenumărate ori, pînă» ce am zărit-o prima dată, venind, aşa 
cum mă aşteptam, dinspre Elisabeta, probabil de la Operă, de 
la repetiție, şi am memorat ora, şi apoi orele şi zilele cînd 
puteam s-o văd şi să-i tin, nevăzut, companie citeva minute, 
de pe trotuarul de vizavi, pînă ce intra in locuinţă. Nu m-a 
observat niciodată, nu ştiu dacă m-ar fi recunoscut, mă feream 
să ies in evidentă, luam un aer absent, citeam afişe, titlurile 
expozițiilor de pictură din sala Universul, inima îmi duduia, mă 
opuneam sufocării ritmî:ndu-mi respiraţia, îi învăţasem mersul, 
unduirile, opririle, ştiam că atunci cînd ajunge i. intrarea in 
bloc, se opreşte pentru a-şi scoate cheia din poşetă, in timp ce 
aruncă o privire de-a lungul străzii, spre Brezoianu, dar pînă 
atunci aveam vreme să traversez şi să ajung la coltul străzii ei, 
in dreptul unei vitrine in care se lăfăia pe toate paginile o 
revistă humoristică, la care nu mă uitam, pentru că aşteptam 
momentul in care-şi va întoarce capul, spre a-i culege privirile 
de-o clipă, ale mele, un altul nu participa la întîlnirea aceea 
mută şi neştiută. 0 revedeam seara, in zilele ei, la operă, de la 
balconul doi, poarta din spate mă înfricoşa. 


Yntr-una ¿in aşteptările mele pe Brezoianu m-am reîntilnit cu 
„Maimuţoiul". Y1 numisem aşa nu pentru că avea figură 
simiescă, nici trupizi nu aducea prin ceva, prin membre, 
proporţii sau mişcări, cu cel al primatelor, ci pentru că fata îi 
era încremenită într-un hlizit aiurea, fără motiv şi fără 
destinaţie, care-mi amintea un coleg de la liceul din oraşul F, 
posesorul aceluiaşi hlizit, dar care semăna şi la fată şi la trup 
cu o mairnută şi pe care-l poreclisem Maamutoiul. Mă mai 
întilnisem o dată cu ind.i- vidul. L-am remarcat numai din 
cauza hlizitului şi a asociaţiei pe care mi-o provocase, pentru 
că, altminteri, părea cel mai comun dintre oameni. Cenuşiu la 
fată, cenuşiu in gesturi, cenuşiu, chiar la propriu, in ceea ce 
priveşte îmbrăcămintea. leşisem de la Aro, unde aveam 
întîlnire cu Florin, o întîlnire neîmplinită, probabil din cauza for- 
fotei aglomerației şi obstacolelor neprevăzute. Era 1 
Decembrie 1943 şi zeci de poeţi şi artist şi-au dat întîlnire pe 
scena cinematografului pentru a sărbători Ziva Unirii, dar de f 
apt, aşa cum era de aşteptat, Ziva Transilvaniei. Au fost şi 
momente de durere, dar pared tocmai pentru a le î.nălta pe 
cele de speranţă, de înflăcărare, de protest, de credinţă. La 
ieşire, abia ne-am putut strecura printre şirurile de civili şi de 
poliţişti care opreau formarea de grupuri şi de manifestanți. M- 
am refugiat in faţa muzeului Simu pentru a privi spectacolul 
neregizat. Acolo m-am ciocnit prima dată de Maimuţoi. M-a 
pironit, cu hlizitizl lui şi a fast atit de bruscă şi de neaşteptată 
zgiiala aceea, încît in prima clipă i-am căutat, tresărind, fără 
să-i fotografiez chipul, membrele, mîinile, aşteptîind să văd 
cum palmele îi ating genunchii, aşa mi se întîm- pla, aproape 
întotdeauna cînd mă ciocneam de schimonoseala colegului 
meu din F, maimuța totală, şi la chip şi la trup. Nu, individul 
care-i reproducea grimasa, era om ca toti oamenii, dar ciudat 
era faptul că şi el îrni căuta mîinile, nu la chipul meu se uita, ci 
la braţele mele. S-a. mai învirtit cîteva clipe in jurul meu, a şi 
schitat un gest de întrebare, de intrare in vorbă, dar nu ştiu 
cînd şi cum a dispărut de parcă s-ar fi întrupat in alt orn sau 
parcă 
ar fi trecut printr-un zid. 

Eram vizavi de Universul, îmi făceam rondoul obişnuit cînd l- 
am văzut cum traversea ză strada, direct spre mine. Nu m-am 
oprit, deşi ţinta lui era foarte clară, cred că a si bolborosit ceva 


62 


in urma mea cînd a ajuns pe trotuar. A trecut cu paşi mici pe 
lîngă mine şi mi s-a protăpit in fată. 

__Mata, mi- zis *l> © număr ai ? 

Am răspuns automat: 

— Patru sute patruzeci şi cinci ! apoi m-am trezit Dar de ce 
vă interesează numărul meu ? Doar se vede pe mînecă... 

Pînă ce mi.gj” seama că vorbesc in vint. Ca si atunci la 
muzeul Simu, individul dispăruse, devenise invizibil. Am trăit 
un moment de stupoare, nu prea lung, pentru că presimteam 
şi chiar simţeam cum încep sufocările. jnca' no văzusem, dar 
aşa se întîmpla întotdeauna cu citeva clipe înainte de a apare. 

Yn seara aceea munta operă, dar a doua zi era programata 
o Aidă de -ile mari. Yn seara aceea a urcat In mansarda mea 
domnul Stimu cu ghemotocul de bane- tote şi cu bucuria lui că 
mai descoperise un cuvîn.t nemaipomenit: 

— 0 fantezie, domle ! 

O fantezie ! A doua zi dimineal.a rn-am dus la Florăria sub 
firma căreia, între-o corolă galbenă în chenar roşu, petalele 
adunaseră litere albastre, lucitoare: Furnizorul Curţii Regale. 
Nu ştiu ce impresie am făcut acolo, dar nu-mi păsa. Am cerut 
un buchet de flori, pe care le cunoşteam numai din literatură, 
unei cucoane cu trăsături şi gesturi materne, dar ea s a uitat la miţie 
ca o docto- rită care încearcă să stabilească un diagnostic: 

— Yntîmplător avem, Nea sosit un transport special din Olanda, 
chiar la . începutul şăptăminei. Numai să existe specia pe care 
o doriţi. 

Ea îşi continua investigația, putintel peste firesc, dar fără să 
altereze bunul simt, eu căutam să-mi amintesc capitolul din 
manualul de botanică dedicat orhideelor, sau un amănunt ja 
obiect din vreo carte şi dintr-o dată m-am simţit bine: 

N-as vrea sa pgy- pretenţios sau original! am efleu- rat la 
rîndul meu nefirescul. Aş prefera, totuşi, jesabot- de-Venus. 

. Dar e exact ceea ce avem ! a spus ea, foarte mirată. 

Mi s-a părut că m-a „ins atunci cînd m-a întrebat cite bucati 
doresc. A rostit un Combien uşor, eu am răspuns cu un 
piusieurs, grăbit şi trădător. Fusese, evident, un Combien cu care 
îşi continuase investigația pentru a mă plasa in categoria 
exactă de cumpărători: obişnuiţi, novici, intermediari, zănateci 
şi mi-a venit inspiraţia să mă las pe seama sincerităţii, care nu tea 
decît s_Q uimeasca şi mai tare: f 


63 


— Comme d'habitude... 

S-a mirat, a zîmbit, m-a privit cîteva clipe in ochi, earn 
dojenitor şi un pic ironic, parcă pentru a-şi dezlega 
complicitatea la gestul meu, apoi a dispărut pentru cîteva 
minute lungi şi s-a întors cu trei orhidee aranj ate şi dichisite in 
celofanuri; stanioluri, cartoane şi fireturi, de pared ar fi înfăşat, 
cu elegantă supremă, nişte fiinţe fragile, abia născute. Am 
retinut imaginea, pentru că aşa păreau scutecele acelea 
artistocratice, dar nu le-am examinat, nici măcar nu le-am 
privit mai îndelung, din curiozitate, pentru a şti cum arată 
fantezia care aspirase aproape toate bancnotele dăruite de 
domnul Stimu, dar poate că mă comportam astf el tocmai ca 
să rămînă totul in stadiul de fantezie. In timpul zilei le-am 
păstrat in balconaşul de la mansardă, locul cel mai potrivit şi. 
mai corespunzător prescripţiilor cucoanei frantuzite, de mine 
provocată să franţuzească, iar seara, in timpul spectacolului, l- 
am rugat pe prietenul meu, pompierul, să mi le încuie in firida 
lui cu dispozitive anti-foc. Am pierdut, adică mi s-a furat, in 
minutele in care aplaudam in delir, binoclul, pe care-l 
împrumutasem doar in ziva aceea, pentru a o vedea, nu l-am 
căutat, îmi era ruşine că ruşinea asta se întimplase la balconul 
doi, poate că nu aveam nici timp, deşi aveam, dar voiam să fiu 
printre primii la ieşirea artiştilor şi m-am împins ca un tanc prin 
gloată, apă- rînd buchetul cu mîinile, cu umerii, cu capul. A 
apărut in pragul uşii, cu un brat ocupat de alt brat şi cu celălalt 
încărcat de flori. Le-a primit şi pe ale mele, fără să le vadă, dar 
s-a uitat, o clipă, la mine, şi mirată şi surâzătoare... 

Scriam, dar "™ cum scriu acum, deşi mă străduiesc să revin 
in epocă şi in vîrstă, şi uneori mă simt in vîrstă de atunci, 
scriam in transă, pagini după pagini, şi nu-mi mai amintesc 
dacă întimplările revelate acum au existat şi in acele pagini de 
foc, nu-mi mai amintesc nici dacă i-am făcut portretul, nu cel 
fizic, pe care nu puteam să-l recompun sau să mi-l imaginez, 
nu-i ştiam nici un amănunt: culoarea ochilor, a părului, 
pieptănătura, forma fetei, rămînea aceeaşi lumină creată din 
flăcări, aşa cum o vedeam de la balconul doi, dar şi de 
aproape, de foarte aproape, tot nimb îmi părea, distinctă, 
unică, dar fără trăsături definite, aşa cum e o stea, şi cine 
cunoaşte ste- 

5 — Romantica 


64 


lele, cele frumoase, cele iubite de cer, ştie că, deşi numai 
zvicniri şi lumină, toate, fiecare e totuşi alta, cu neputinţă de 
confundat, chiar cînd sînt apropiate sau in ace, eaşi constelație, 
ca Betelgeuse, Rigel şi Belatrix in Orion, ' sau Regulus şi 
Denebola in Leu, sau alfa şi beta in Cruciş, chiar cînd au 
aceeaşi magnitudine, ca Vega şi Capella, sau Fomalhaut şi 
Deneb, chiar cînd au aceeaşi culoare, alb-albastră, ca Sirius şi 
Altair, sau alb-galbenă, ca Pro- cyon şi Canopus, sau roşie, ca 
Antares şi Aldebaran, chiar cînd sînt cam la aceeaşi distanţă de 
noi, ca Polux şi Arc- turus, sau Spica' şi beta din Centaur, nu, nu 
la acest portret mă gîndesc, ci la celălalt, al personalităţii, al 
faimei, al profesiunii; prin care putea fi identificată. Scriam: 
convulsii, ţipete, explozii, încremeniri... 

Dar se făcea ziuă, se făcea ZIUA care, cîndva, se va înclina şi 
spre ora şapte. 

N-am mai pîndit-o pe bulevard. La cinci fără cîteva minute 
am intrat într-un cinematograf, vis-a-vis de atelierul domnului 
Stimu, mi-am căutat un scaun in fundul sălii şi am închis ochii. 
Am rămas aşa, antrenîndu-mi doar respiraţia, pînă ce s-a 
terminat filmul. Mi-am potrivit paşii după secundele care se 
grăbeau. La ora şapte fix am intrat in atelier. Era acolo, cu o 
revistă de mode in mînă. Domnul Stimu s-a grăbit să mă 
prezinte: 

— Un admirator, aş zice un fanatic ! 

Nu m-a recunoscut, deşi s-a uitat lung la mine. An dezbrăcat- 
o de toate flăcările, m-am încolăcit cu ele, le-am inspirat pînă in 
glezne, dar tot lumină şi zeitate a rămas. Aşa voiam, sau nu 
puteam altfel. 

— Student ? a întrebat, poate numai din politeţe. 

— Mai mult! a răspuns domnul Stimu in locul meu. Profesor, 
profesorul meu cel mai bun ! 

Am tăcut, multă vreme, privind -o cînd ea răsfoia revista de 
mode asculta detaliile domnului Stimu şi ascun- zîndu-mă cînd 
simţeam că se va uita spre mine, dar mi-a, prins jocul şi m-a şi 
prins de cîteva ori, fie că-şi ridica brusc căutăturile, fie că-şi 
ridica ochii din pagini, după pauze lungi, şi-şi răsplătea 
succesele cu zimbete vagi şi cu vagi ridicări din sprincene, care 
mă obligau s-o privese şi să mă sufoc. Exact chid nu ma 
aşteptam, cînd părea foarte interesată de un model îndelung 
lăudat de domnul 


65 


Stimu, m-a întrebat, fără să-şi ia ochii “* P* paginile jurnalului, 
care"! snt preferinţele muzicale. N si dacă nl-am fisticit sau 
am "ut să fac pe grozavul, dar am amestecat in '*P'nsul meu 
incoerent şi ceea ce auzisem eu, cu urechile mele, cum se 
spue> Si ceea ce auzisem despre ceea ce auzisem şi chiar 
despre ceeace n-auzisem, par ou'i-dire, cum se spune: oratorii 
de Handel, simfonii de Haydn, sonate de Beethoven, poeme de 
Richard Strauss, iar in “*meniul operei, aici chiar citisem ° «arte a 
i Ciomac, am plecat de la Weber şi am pledat pentru Wag- 


ner, care îmi plăcea de moarte — Doarrme ! Uvertura 
Tannhiiuser, Preludiul la Tristan Şi Isol Aria lui Wotan Finalul 
din Maeştrii cintăreți . — şi p“" unele opere quasi-wagneriene 


ale lui Verdi. îmi luam avînt ca să laud Aida, “% atingea 

apogeul, cînd mi-am amintit, "+ sti ce asociaţie muzicală sau “ 

idei> de citeva madrigale pe care le repetau fetele “e la liceul lor din 
86 

F. concomitent cu Zorile şi am spus absolut in neştire: 

— Şi Palestrina... 

Am tăcut subit, ca lovit peste buze de o bagheta. Eram sigur 
că făcusem' o gogomănie incalculabilă. Ce a . aceste madrigale 
şi acest Palestrina, despre “*" nimic pe atunci, cu titanii şi cu 
operele pe care le amintisem ? ! Dar ea', pentru prima dată şi- 
a lepadat masca de societate şi uimirea “ care mă privea nu 
mai părea prefăcută: 

— 0000 ! Dar “*deam că vrei doar să te afli 
nu şi-a ascuns ea gîndurile. Dacă ai ajuns ° P*1 fon c şi 
preclasici, înseamnă că eşti “ adevarat un meloman. 

Şi iarăşi mintea cea “e pe urmă m-a inspirat să joc cartea 
sincerităţii. Şi nici ™ mi-am %* seama că i"®™ preluat O-ul şi chiar 
tonul “ care 1-a prelungit! 

— 0000, dar n-a fost decît o vorbă ! Am auzit o singură 
dată, întîmplător, cîteva madrigale “e Palestrina, care mi-au 
plăcut, într-adevăr, dar e pentru pma “ că aud despre 
preclasici in muzică. Yn filozofie am *** mai mult cu urechea, li 
se sPi"e presocratici, dar şi aici sînt un diletant. vea să ms credeţi 
altceva. Chiar şi in domeniul dumneavoastră, îmi place opera, 
uneori mă copleşeşte, vocile, nu ! nu vocile, VOCEA] mi separe 
un miracol, al lumii', al naturii, atît de stăpinitoare, încît devine 
O Necesjţaţe” o necesitate înaltă, superioară, ex- tra-diurnă şi 
extra-terestră, aş compara-o cu cea a stelelor, care nu ştiu 


dacă au folosit şi folosesc la altceva decit la formarea şi 
înţelegerea şi mai ales la simţirea esteticii, dar şi aces domeniu 
judec şi preiau prin dragoste şi dăruire, încă nu-s pregătit 
pentru alte criterii. Dacă nu v-aş fi auzit, nu cred că as fi ajuns 
un partizan, poate chiar un fanatic, cum vi s-a spus, al operei, 
pentru că, iertaţi-mă, dar ceilalţi, cu cîteva mici excepţii, sînt 
încă in hrube, in staule, şi asta numai pentru că existaţi dum- 
neavoastră, ei n-au nici o vină. Uneori mă gindesc că locul 
dumneavoastră e undeva prin Orion sau prin Cassiopeea, 
deasupra lumii noastre, printre vocile virgine universului... 

Cînd mi sau terminat vorbele şi suflul, m-am speriat. 
Ardeam şi tremuram, se vedea, hainele mi se păreau armuri 
înroşite, chiar şi domnul Stimu se uita la mine şi năucit şi ca la 
un năuc. Am dat să plec ca un barbar care caută cu pieptul gol 
virful otrăvit al săgeţii, îmi simţeam pasul început, dar m.a oprit 

67 
vocea şi m-a oprit chipul ei care devenise iarăşi Jumina: 

— 0000! 

Acelaşi sunet prelungit, ca un preludiu spre mister. 

Dar trebuie să-ți mulțumesc, niciodată nu mi s-a făcut un 
compliment atît de frumos. Dacă nu eşti foarte ocupat, îti voi 
mulţumi făcîndu-ţi cunoştinţă «u citiva preclasici... i 

P 


In vîrtejul acela de senzaţii şi mistere, in necunoscutul care 
se apropiase fizic, pînă la atingere, pînă la degete şi pleoape, 
in zona aceea de spaţiu şi timp care n-avea încă nici o 
deschidere, nici o crăpătură luminoasă nu-i dezvelea 
secundele şi oazele viitoare, am înregistrat totuşi, în- tr-o clipă 
de revoltă a lucidităţii, începutul unei mişcări, începutul unei 
fraze, un preînceput care dacă s-ar fi continuat l-ar fi 
transformat pe domnul Stimu in cioclu şi in bocet de priveghi. 
Cineva a tras însă cortina de vrajă ^ lumea a intrat in tic-tacul 
ei obişnuit. Era vocea ei, necolorată de una şi aceeaşi notă: 

E perfect, domnule Stimu, rămînem la ultimul model, 
acum mă grăbesc, am oaspeţi, bună seara ! 
6.8 


Pe stradă, după ce am făcut colţul pe Brezoianu, m-a 
întrebat dacă îmi pot imagina ceea ce ar fi vrut să spună 
domnul Stimu in momentul, in premomentul cînd 1-a întrerupt. 
Am scormonit după vorbe in închipuirea nebuloasă de priveghi 
şi de cioclu, dar m-a apucat risul: 

__Cred că 2 '"t să se invite şi el la întîlnirea misterioasă cu 
preclasicii ! 

A început să ridă şi ea: 

_ Exact asta mi-a trecut şi mie prin cap ! Şi m-am 
decis să-l scot din încurcătură şi să-l scap de jena de mai 
tîrziu, mai ales că am oaspeţi, adică un oaspete. 

Se oprise la intrarea unde o văzusem de atitea ori. A repetat 
gesturile cunoscute: deschiderea poşetei, întoarcerea poşetei, 
întoarcerea capului, dar in calea privirii ei spre confluenţa 
străzilor eram eu, ca un obstacol care împiedică o amintire, 
jinduind alta. Am străbătut holul, tăcuţi, apoi am urcat cu liftul 
la etajul trei. A aprins lumini in toate camerele, a deschis 
pentru o clipă fereastra unei terase, spunindu-mi că e cea 
preferată, primăvara şi vara, de păsărelele Cişmigiului, a 
închis-o, a rămas mai departe cu spatele, şi-a plecat încet 
braţele şi a făcut doi paşi înapoi pentru a-i prinde mantoul care 
începuse să alunece. Am rămas cu el in mînă. M-a rugat să-l 
las undeva într-un fotoliu şi In timp ce-i îndeplineam, hip- 
notizat, rugămintea mi-a spus, in şoaptă, că vom fi singuri: el e 
plecat la un concert la Zagreb. 

S-a apropiat de mine căutîndu-mi şi stăpînindu-mi pri- 
virile... = pat 

Şi a urmat noaptea, Intna Noapte, pe care am azvir- 
^ț-o ca un vulcan pe paginile caietului meu de elev in 
clasa a opta de liceu şi pe care am încheiat-o cu ultimele 
ei cuvinte, rostite molatec, in zori: 

Nu mi-am închipuit că eşti asemenea vocilor cu 
care m-ai comparat in univers. OOOO, Doamne, ai” "" 
5. 

Am citit-o in prima zi de Crăciun, in salonul de bridge. Florin, 
îmbrăcat in frac şi in pantaloni reiaţi, împrumutaţi din 
garderoba 'lui taică-său, care plecase dis-de-dimi- neaţă 
împreună cu restul familiei la Valea Mare, la moşia lui 
Rebreanu, pentru a-şi petrece sărbătorile, ne primise pe fiecare 
cu plecăciuni de valet, invitindu-ne apoi in fotoliile etichetate, 


68 


dispuse semicircular in faţa unei mese rotunde îmbrăcată in 
catifea verde. Tn spatele mesei, la cîțiva metri, sub un 
candelabru format din globuri, adu- cînd a ciorchine, se înălța 
ca o stalagmită înfăşurată in curcubee bradul de Crăciun. 
Venise şi Tania cu două din armencele ei, cea mare şi cea 
mică, Neruna, şi mai apăruse un personaj pe care nu-l mai 
văzusem pînă atunci, un personaj ciudat pentru că părea foarte 
cunoscut, ba chiar familiar şi care in mod voit îşi mormăise 
numele pentru a nu fi înţeles. M-am dumerit, oarecum, cînd l- 
am văzut alături de Dinoiu. Nu pot spune că nu erau deosebiri 
între noul personaj şi Dinoiu, dar aproape toate exterioare: la 
îmbrăcăminte, la freză, poate şi in gestică, figurile le erau însă 
identice, pared ar fi fost fraţi gemeni şi aşa i-aş fi luat, dacă 
diferenţa de vîrstă dintre ei nu ar fi fost vizibilă, in parte 
accentuată şi de obiceiul enciclopedistului nostru de a-şi 
menaja barba. Ras proaspăt cu greu l-ai fi deosebit de celălalt. 

and Soran ne-a dat a înţelege eă sîntem toţi, Florin a suflat 
puternic spre candelabru, stingindu-l, Tania a început să bată 
din palme, copilăreşte, dar ne-am luat după ea, înconjurînd 
bradul incendiat şi cîntîndu-i cuvenitul şi nostalgicul: 0, 
Țannenbaum, o, Tannenbaum / 

Firea m-a împins spre masa verde, m-am împotrivit, din 
instinct parcă o făceam, aşa cum mă zmpotriveam 
semicercului de fotolii, etichetelor, mesei şi aranjamentului 
prea simetric al bradului, dar cînd s-a aşezat la masă si mi-a 
făcut semn in văzul tuturor, slobozind şi formula banală: Astăzi 
vom Începe cu... şi arătînd iarăşi spre mine: care ne va citi, e 
prima dată and. o face in cenaclul nostru, citeva poezii!, mi am 
luat locul indicat la 
masă, contrazicîndu'l: 

— Nu voi citi poezii, ci proză, mă rog, nişte pagini scrise 
foarte recent. Nu vă mai întreb dacă sînteţi de acord, nu vă 
mai cer permisiunea, ca să mai rămînă ceva din spiritul 
cenaclului nostru... 

Mi s- părut că o brodisem cu introducerea, am observat 
ceva mişcare, ba i"! auzit Pe Firea, nu adresîn- du-mi-se, ci 
şoptindu-şi: 

— Bravo, băiatule ! 

Mi-am mai rotit o dată capul, ca pentru a-mi observa 
auditoriul ° fracțiune de secundă doar, îndeajuns însă pentru a 


69 


simţi că Lilia mă caută, asta şi urmărisem, cum mă căutase tot 
timpul, cu aceeaşi insistenO cu care eu o evitasem, şi aveam 
impresia că nu vrea altceva decit să-mi arate ochii fără jar, 
ameninţaţi de picle. Si am început, jmi amintesc perfect 
începutul, dar nu văzînd rîndurile scrise, ci auzindu-mi vorbele; 
îndepărtate, străine, altele decît cele pe care crezi că ti he auzi 
cînd vorbeşti, alt glas, al altcuiva, nu-i aşa, Dinoiule, 
sărmanule, că in clipa asta spui undeva cu voce şi mai obosită: 
De la Malraux, citire ? 

„Nu ştiu ce m-a făcut să întorc capul. Tocmai descoperisem 
° idee in vitrina aceea, mijea, piîlpiia ca o flăcăruie, dar lumina 
nu voia să izbucnească. In clipa cînd am făcut mişcarea, s-a 
stins şi flăcăruia. Am văzut-o coborînd din maşină, firavă şi 
incertă, ca o umbră. S-a apropiat de vitrină, avea in priviri luciri 
de spaimă, dar contactul cu tablourile o schimbau ca într-un 
descîntec. Nu mă mai uitam la pînze, mă uitam la ea, la suita 
de portrete pe care, neştiutoare şi generoasă, mi le oferea. Era 
şi metamorfoză şi gradaţie şi surpriză: de la moleşeală la vioi- 
ciune, de la confuzie la înseninare, de la nesiguranţă la 
majestate. Devenise atît de alta, nu mai păstra nici o cuanta 
^^ umora care se deslipise de maşină, era o stă- pînă. Am 
receptat-o imediat astfel, poate in adevărul ei, iar întrebarea 
pe care mi-a pus-o nu mi s-a mai părut neaşteptată, ci firească 
şi parcă îndreptălită: 

— Vă sugerează ceva vreunul ai tablouri, sau toate 
tablourile la un loc ? Ştiu că nu vă uitaţi prima dată la ele, v- 
am mai văzut in faţa vitrinei. 

Deşi mai jn vîrstă decît mine — uf, iarăşi acea diferenţă de 
vîrstă care nu-mi dă pace, chiar cînd se reduce la cîţiva ani! — 
adoptase un ton reverenţios, peste care am trecut însă ca 
peste o remarcă oarecare, altceva mă prinsese şi-mi aprinsese 
iarăşi pilpiiala care pierise la apariţia ei, dualitatea 'întrebării: 
de la un tablou la toate ! 

Da ! începea să se facă lumină, poate numai un sem blant de 
lumiere, poate un adevăr particular, al meu. | l-am început, 
totuşi, pentru a-1 duce pînă la capăt prin vorbe: 

— Cred că mi-aţi sugerat răspunsul printro simplă 
asociaţie lingvistică. Tablourile înfăţişează datini de sărbători, 
fiecare un alt obicei, evident dintr-o regiune fabuloasă, parcă 
ar fi o antologie a datinilor. Poate că sînt foarte frumoase, 


70 


tablourile, sau poate că sînt perfecte ca meşteşug, ca artă, dar 
nu asta am descoperit, văzindu-le şi revăzîndu-le, şi nici nu am 
competenţa necesară pentru a face asemenea afirmaţii şi 
pentru a le susţine. lar să spun că-mi plac, ar fi foarte puţin. 
Altceva am simţit, chiar in clipa cînd v-aţi făcut apariţia, cînd 
aţi coborit din maşină. N-am mai văzut tablouri, ci o contopire, 
un singur tablou, am văzut, dacă mă puteţi înţelege, mi-e 
teamă să nu fiu confuz, am văzut parcă un cîntec, un cîntec de 
bucurie al omului care crede, şi e atita inocenţă şi dăruire in 
credinţa lui, încît asta e ceea ce te emoţionează şi te face, 
oricine ai fi, să te bucuri, să te lepezi de urit şi să recunoşti şi, 
mai ales, să simţi pînă in adîncuri una din cele mai sublime 
stări şi necesităţi umane: Doamne ! Ce frumos e să crezi ! " 


71 


Am făcut o scurtă pauză, fără să-mi iau ochii din caiet, apoi 
am continuat cu prima surpriză: interlocutoarea din faţa 
vitrinei mi s-a prezentat drept autoarea pîn- zelor. Nu-mi mai 
amintesc cum am descris plimbarea nocturnă prin Cişmigiul 
încărcat de şoapte şi de foşnete, probabil multe tăceri şi 
atingeri  întîmplătoare şi nevinovate + o pledoarie, 
intermitentă, pentru arta dublă: a creatorului şi a celui care o 
primeşte, numai aşa se naşte bucuria întregului, nu numai 
artistul, dar şi semenul său, muritorul, trebuie să participe, 
măcar prin emoție, prin idee, prin descoperire, prin exclamaţie 
la întregirea operei de artă. La ieşirea din Cişmigiu a venit cea 
de a doua surpriză: invitaţia de a-i vizita atelierul şi mi-a arătat 
cu mina undeva, sus, într-un bloc din apropiere. Dar n-am 
ajuns nici la mansardă, nici intr-o cameră modestă pe care 
începusem s-o asemuiesc cu a mea, cea de pe Ştefan 
Mihăileanu, ci într-un apartament mare şi elegant, cu multe 
camere, cu multe nişe, firide, terase şi spaţii moarte, in care 
cele cîteva tablouri agăţate pe pereţi, cam stridente şi cam 
fotografice, mai degrabă îl îndepărtau de pictură decit îl 
apropiau. M-a lăsat singur, cîteva minute” pentru a reapare 
într-o robe de chambre foarte bogata şi vaporoasă, parcă 
ieşise din baie, cu toată spuma pe ea, ca o altă ivire, citadină 
şi domestică, a Afroditei, iar clăbucii nu se topeau şi nici nu se 
spărgeau, parcă aşteptau degete şi suflări pentru asta, şi a 
început să danseze prin camere, obligîndu-mă s-o urmez şi să- 
i ascult mărturisirile. Mi le făcea dansînd, înconjurîndu-mă şi 
uneori atingindu-mă cu faldurile capotului. Nu, nu era 
pictoriţă, era artistă, la cel mai mare teatru, dacă vreau poate 
să-mi declame din Julieta sau din Ofelia' sau din Pnşiră-te măr 
gărite “ie ^ '*l'l Margaretei şi al Violetei, dar preferă să be 
[Ante» cum, nu ştiu ? dar e o cîntăreaţă foarte cunoscută, nu, 
nu e dispusă să-mi cinte acum şi nici n-ar vrea să trezească 
tot blocul, dar pot să i ascult ariile pe discuri şi chiar mi-a pus 
un disc cu arii din opere, din Traviata, din Trubadurul, din 
Aida, din Tosca, şi de cîteva on a continuat falsetele şi m-a 
înmărmurit, pentru că mi s-a părut că fusese chiar vocea ei, 
cea de pe disc, as putea să jur, şi rn-a provocat şi la o discuţie 
despre muzică, conducînd-o spre muzica de operă, dar nici nu 
era nevoie, eram încă sub impresia ariilor auzite şi a falsetelor 
clare şi catifelate, modulate pînă la perfecţiune, aşa că am 


72 


făcut singur elogiul vocii umane şi mai ales al vocii auzite pe 
care am asemuit-o cu un element al veşniciei de pe tabelul 
încă nedescoperit al spiritului, apoi s-a 3ntrisţat şi s-a lăsat 
într-un fotoliu, a alunecat inceţ, parcă nu era trup ci numai 
spumă şi îmbrăcăminte, şi mi..spus că nu e nimic, nu e decit o 
so ie, care-şi mai aminteşte, foarte, foarte rar, ca acum, 
dorinţe şi visuri vechi, dar de fapt nu e nici măcar o soţie, ci e 
poate un vis, dar nu visul ei ci al altcuiva. Apoi s-a ridicat, s-a 
întors cu spatele, a făcut cîțiva paşi înapoi ca să am timp să-i 
prind spuma care-i dezgolea umerii de marmură, apoi s- 
ajntors cu faţa... 

Şi a urmat noaptea, cu nagini multe, pline de şoapte, de 
cutremure, de surpări şi tăceri." 

N-o citisem nici ca pe o poveste străină şi nici ca un actor, o 
citisem ca şi cînd aş fi scris-o atunci, cine ştie ?, şi poate că asta 
i-a impresionat, pentru că i-am simţit pe prinşi de lectură, 
uneori exclamînd in şoaptă, jar in final mi-au acordat un 
moment de tăcere, uitindu-se nu atit la mine cît unii la alţii, cu 
expresii care nu se defineau prea lesne şi sigur. Tnainte de a 
auzi primele vorbe, am simţit însă cum se sparge toată 
carapacea, ţăândări, şi m-am simţit gol, ruşinat, cretin şi 
stingher. îmi venea să înghit nu numai caietul gros şi cu incă 
multe pagini albe, dar şi cele cîteva file cu poeziile pe care 
regretam că nu le citisem. 

A fost o discuţie ciudată: nu s-au făcut aprecieri, cum se 
obişnuia, cu tăierea firului in patru, cu analize stilistice, cu 
etalarea unor inadvertente, cu căutarea de afinități, cu plasarea 
in cutare sau cutare curent, cu calificative şi divinaţii. S-au 
repezit mai ales întrebări şi asupra scrisului şi asupra povestei: 
cînd ? cum ? unde ? cine ? toate şi toţi, chiar şi Soran şi Firea, 
ca să nu mai vorbesc de Tania, de armence şi de Florin, nu 
căutau altceva decit autenticitatea povestirii, confirmarea sau 
infirmarea ei. Eram uluit. Personajul cel nou, fratele mai mic al 
lui Dinoiu, cum am bănuit şi cum ne-a fost recomandat, mi-a 
pus chiar o întrebare capcană: Dacă am scris povestirea înainte 
sau după ? la care Lilia, cu ochii iarăşi aprinşi, i-a răspuns in 
stilul ei: fn timp ce ! stîrnind risete trezitoare. M-am trezit şi eu, 
adică mi-am revenit: Ei şi ? ! mi-am zis. Am citit şi eu o 
aiureală, au mai citit şi alţii şi vor mai citi, poate şi eu voi mai 
citi ! Si atunci mi-a venit ideea să-i mai pedepsesc cil o Noapte, 


să mai scriu şi o a doua; dar era' inch' un gînd nebulos, mai 
degrabă „ dorinţă, aceea de a scăpa de jena care încă mă 
apăsa, şi ştiam că mă va apăsa şi mai râu, multe nopţi, printr-o 
homeopatie nece sară, singura In stare să lecuiască asemenea 
stări. 

Anais a sirMit ceva, parcă mi ar fi cotrobăit prin gîn- duri. S-a 
codit puţin, dar tot a întrebat pînă la urmă: 

— De ce se cheamă Întîia Noapte ? Te-ai gîndit să mai scrii şi 
altele, adică au mai fost şi altele ? 

îmi venea şi să rid şi să urlu, dar m-am prefăcut că nu sesizez 
insinuarea şi am răspuns la object: 

— Trebuie să existe şi o primă noapte ! 

— Ca un vis printre stele ! a adăugat, aproape vrăjită, sora 
mai mică, Neruna. 

— Dacă vă obsedează atît de mult problema autentici tălii, 
mi-a sărit Lilia in ajutor, înseamnă că recunoaşteţi implicit 
valoarea lucrării, asta trebuie s-o spun, fiindcă trebuie să-i şi 74 
spunem ceva autorului. Ce dracu ! parcă ™ fi nişte muieri, nişte 
precupeţe ! Oho ! Dar dacă ne-a adus in halul ăsta, înseamnă 
că ne -a convins. Eu zic să-i urăm succes şi să-l obligăm să ne 
citească şi poeziile ! 

A fost o diversiune foarte bine venită, am priceput-o imediat 
şi n-am ™i lăsat vreme pentru .consultări şi încuviinţări sau ne. 
M-am repezit ca un hămesit. Erau poezii specifice vîrstei: cu 
deziluzii, renunţări, regrete, negaţii şi dărimări: 

M"am rătăcit, prieteni, in acest oraş sf'işiat, sprijinit pe 
picioare de curvă, subţiri, întîi mi-am ascuns tinereţea prin 
cîrciumi, apoi mi-am agăfat ideile prin reclamele cu Odol, - 
m-am rătăcit ca o culoare timidă care nu ajunge pe roehii 
pînă la sîni, ca mina şubredă a unei fetite de patru luni pe 
care n- o recunosc ochii înmuguriţi. Uneori am încercat să- 
mi amintesc de mama mea albă şi slabă ca gitul unui 
cocostirc, de piriul acela printre plopi azvirlit, murdar, 
răguşit, primitor, ca o tîrfă, dar tramvaiele se împleticeau 
pe bulevarde şi oamenii respirau cu înjurături. Alteori am 
încercat... 

Şi aşa mai departe, ca un ţjrăr ofticos şi îmbătrinit, care 
blasfemează sub castanii desfrunziţi. 

Bineînţeles că mi s au căutat şi mi s-au găsit afinități, că am 
fost încadrat într-o formulă a negaţiei timpurii, prevestitoare, 


că obsesia tirfei, atit in metafore pozitive, cit şi in contrarii, 
evident baudelaire-iană, cum a categorisit Dinoiu, indică o 
simbolistică oarecum  vetustă, dar care redescoperită, 
îndeobşte de in o generaţie la alta, 

pare originală prin noutatea termenilor, şi aşa mai departe. 

Firea tăcuse pînă atunci şi chiar mă mirase şi chiar simţeam 
nevoia retoricii sale, inteligente şi elegante. A aşteptat pînă s-au 
epuizat opiniile, apoi s-a ridicat, pompos, in picioare, a scos din 
servieta de care nu se despărţea niciodată o revistă literară şi 
a deschis-o la pagina in care se aflau poeziile pe care le 
citisem. Surpriza m-a pocnit şi mai tare cînd l-am auzit spunînd 
că tine revista la el de data trecută, dar n-a vrut să dea in 
vileag debutul meu literar, cel real, pentru că grupajul era 
însotit de un comentariu semi-elogios al unui poet foarte otărit 
şi la modă, decit odată cu debutul meu la cenaclu. 

Era firesc să , ajungem la paharul de vin, un vin negru, dens, 
catifelat din pivnițele armencelor, care i-a of erit pretext lui 
Florin in timp ce mi-l umplea, mă lăsaşe ultimul, să mă ia 
deoparte şi să-mi spună foarte mîndru: Ai fost formidabil, mai 
ales cînd ai descris noaptea ! Ştii cum le sticleau ochii ! Şi 
fetelor, zău ! 

Am plecat „ Firea. Era o noapte ciudată, negeroasă, totuşi 
cu stele şi limpezimi: Ne-am înţeles să mergem pînă la Arcul 
de Triumf şi ânapoi. Abia după Piaţa Victoriei gm început 
discuţia, mai întîi cu o dezvăluire care rn-a năucit: 

— Şi mie îmi place Lilia... a inceput Firea cu un ton bizar. l- 
am văzut citeva pinze care m-au sedus, iar in acuarele e 
uluitoare" Ştiai că ia lecţii cu Steriadi ? 

Se făcuse haos in capul meu, dar nu atit noutăţile pe 
care le auzeam mi-l provocaseră, ci prima frază, oarecum 
suspendată, cea prin care îşi denunța complicitatea cu 
mine şi o subinteleasă solidaritate de cunoscător şi bărbat ! ' 


Deci şi el! 
__Deci i ţu | i'am spus, dar nu m-a lăsat să continui, 
era foarte abil in arta de a divaga, de a schimba subiectele, 
de a capta interesul, de a-l menţine, de a-1 spori, in 
orice domeniu s-ar fi pripăşit.. . 
__Ş” de fratele lui Dinoiu ce zici ? m-a întrebat el, ca 
si cum ar fi continuat discuţia. Cunoşti povestea celor 


75 


6af*riu l-am lăsat nici eu. Ne oprisem in faţa Muzeului Anti a 
L-am forţat să revină la Lilia, după ce m-am jura? că 
povestirea citită n-are nici o legătură cu ea şi cu nimeni 
altcineva. Nu m-a crezut decit pe jumătate, poate atît, am 
simţit asta, m-am înfuriat şi i-am spus pe 
şleaUj Pe mine mă acuzaţi de Lilia ? Nu mai protesta, in fond 
totul se reduce la o acuzaţie, cel puţin in ceea ce te priveşte, 
şi te-as ruga să renunţăm, adică să renunţi măcar acum in 
sofistică. Ati uitat, ai uitat ce s-a întîmplat cu o săptămînă in 
urmă ? Parcă eraţi nişte javre in călduri. V-am detestat toată 
ngeprea pentru josnicia voastră, şi 
-Himbarea fără să ne dăm seama. 
Ne conţinu aseram PŁ. ,,..,. 
de clădirea Ambasadei sovietice. Se zarea 
ecu„se*g Triumf, proiectat magnific pe cerul înstelat. 
larăşi m-a oPj”te mare naiv, băiatule ! inseamnă că 
— Hm ! Eşti un ' 
n-ai înțeles nimic ! Şi mai înseamnă că eşti un om foarte 
curat, dacă nu ti-au trecut şi- alte gînduri prin cap ! Auzi, ca 
nişte javre in călduri! Dar tocmai pentru că eşti aşa cum eşti 
trebuie să-ţi spun cîteva lucruri. Odată tot trebuia. Tu chiar n- 
ai sesizat esenţa, sau, hai să zic: culoarea cenaclului nostru ? 
De ce schimbăm mereu locul de întiîl- nire ? De ce nu avem 
termene fixe ? De ce anunţărn locul şi ora doar cu o zi înainte 
? De ce: teoria punctua- litătii pe care a făcut-o Lilia ? Tu crezi 
că toţi cei care vin la cenaclu sosec la aceeaşi oră ? Tot nu 
înt,elegi ? Slavă Domnului, ai destul, ă fantezie ! Unii vin mai 
devreme şi discută altceva decit literatură. Acum'înţelegi ce 
poate să semnifice şi ce consecinţe poate să aibe o întîrziere 
nea- neanunţată ? Hai, băiatule, dezleagă-ţi fantezia 
Nu era nevoie de nici o fantezie. Lucrurile deveniseră foarte 
clare, dar deşi copleşitoare ca noutate şi gravitate, îmi 
amintesc cum mă treceau friguriie cînd Firea bubuia înăbuşit 
întrebările, furia veche nu mi se stinsese, şi nu atit furia, cît 
impresia pe care mi-o făcusem cu privire la rolul Liliei in 
cenaclu şi pe care i-o împărtăşisem şi lui Florin. Care numai 
nepunctualitatea prin aventură a Liliei îi scosese din fire În 
seara aceea ? Înţelegeam că gîndul care mă frămînta era 
imbecil, inadmisibil, in lumea nouă in care mă trezeam, dar 


76 


nu puteam să scap de el, îl simţeam ca un şobolan in creier şi 
n-aveam 'altă cale de a-1 alunga: 

Hai să stăm aici ! şi-am arătat spre o b.ancă desză- 
pezită şi uscată, plasată pe circumferința unui rondou 
deschis, pe care ne-am şi aşezat. Aici nu ne poate lua 
nimeni prm surprindere. 

Firea"  “âiintrat in gj piele ! m-a întrerupt 

Lasă asta ! i am întrerupt la rîndul meu. Vreau să fii 
foarte sincer 7 Chiar numai nepunctualitatea Liliei v-a adus 
in starea aia de... Nu ştiu cum să zic ! Era ceva tragi-comic, 
pentru un spectator, bineînţeles. 

— Uiţi că nepunctualitatea s_a transformat in absentă ? a 
încercat el sa se apere. Ceea ce... 

— Fără sofistică, ţi-am spus ! m.am răstitia d 

Dar eşti un arierat ! s-a revaltat Firea. Sîntem dea- 
supra unei prăpăstii şi tu te zbenguieşti. Ce dracu ! Yncep 
să regret tot ceea ce ţi-am spus. Şi sint sincer ! 

Aparent avea dreptate, dar acel şobalan car. încă ricîia era 
ca un zăvor la poarta unei categorii morale supreme. Am 
răsuflat din greu înainte de a-i spune: 

Da, eşti sincer, dar nu vreau numai atit. Mai adineauri, 
cînd te-ai hotărit să mă împlinţi in mijlocul unei taine 
cumplite, mi-ai spas că sînt curat. -lii mulţumesc pentru 
asta şi te asigur, şi vă asigur că sint. lată ce vreau de la 
tine: să fii şi tu curat. Ca sa plecăm undeva cu acost 
legămint şi cu această siguranţă. Nu ştiu dacă mă înţelegi... 

-a răspuns imediat, dar nici nu aşteptam, nici nu mă 
aşteptam să-mi răspundă. l-am spus acele vorbe ca o parte 
din legămiînt, partea mea, - legitimaţia mea, pentru. ceva, 
Pentru ceva nou care şi incepuse. 

— iți mullumesc foarte mult, b.ăiatule ! mi_a spus şi audibil 
emalionat. Te înţeleg, te înl=eleg atît de lane, î.nciît 

„nu mai e nevoie şi nici nu te mai interesează stiu ca 
nici 
in clipa asta răspunsul meu... 

Era exact simţămiîntul meu şi m-am cutremurat au- 
zindu-mi-1. l-am prins încet braţul, ca a încuviinisare. 

t>-jl f a. e' din păcate, a con- 

— Dar gindul tau e foarte frumos, ^ ' 


tinuat Firea, nu pot să-l eludez, sau să-l impurific. E ceva 
straniu cu Lilia, pared e un aspirator care vrea şi chiar culege 
totul, îmi vine să spun: fără discernămiînt, bineînţeles de la o 
anumită cotă, pentru că nu coboară in desişuri şi mocirle. Nu 
ştiu dacă se supune unei filozofii, sau numai 
temeperainentului, sau amîndurara. E a epicureană” sinceră, 
necinică, nebolnavă, dar mai presus de orice 

ahmhjt irezistibilă, mai ales .după. 

0,„___--am amintit eu, la cenaclu vine inain-, 

— Şi totuşi, mi ' ' 
tea noastră, înaintea mea, a lui Florin, a lui Bălănut... 

__ Şi pj s-a mirat Firea. Ce-are-:a face una cu alta ? 

Nu stiu de ce ţi-am făcut şi confidențele particulare, adică 
ştiu dar ar trebui să te mai maturizezi şi tu in anumite 
privinţe. Să fii sigur însă de asta: Lilia e la f el de curată, 
TE E place sa înte- 

ca tine, daca prin a fi curat înţelegi sau 
legi prietenie, sinceritate, solidaritate şi încredere totală, 
totale ! Şi ca să revin, spăşindu-mă, după convorbirea * _., 

ca n-ai avut nimic cuTjlia, că ea .n-a 
asta, îmi dau seama _ 
avut cu tine, pentru ca n-a putut. Smteţi amindoi irezistibili, 
dar la poluri opuse. Şi mai cred că toată nuvela ta, 

mn: Masura, nuvela ta a fost 

sau ca sa nu exagerez, m 
un act de apărare, un scut pe care l-ai aşezat in faţa Liliei. 
Nu-mi mai rămîne decit o întrebare: De ce ? 

Era înfricoşător Firea, cu roentgenul gîndirii sale. Nu-i 
dădeam dreptate cu voce tare, pentru că eu nu eram încă 
lămurit, Vorbele lui se aprindeau ca nişte feştile in amintiri 
întunecate, in zonele intunecate ale amintirilor recente. Care 
nu mă gindisem la Lilia cind scriam,* nu sub impulsul 
acelei .coborîri din maşină şi a schimbului de priviri, nedorit 
de nici unul, m-am repezit asupra arui.ecul vise şi nu voiam 
să mă apăr, chiar să mă. ap 
închipuiri şi oracole de primejdia trupului ei, de furtuna 
sălbatecă, “ furtuna nebună care ameninţa ajteva ori ştiu cît 
exageram, dar duhul Liliei a plutit de Care 


deasupra câ:ietului; forţind cuvintele şi necuvintele. ea să fi fast 


in mantoul de blană şi in spuma alb-roză card 


78 


alunecau ae Pe umeri ? Ea să-mi fi trimis acele închipuiri cu care 
inaugurasem cura homeopatică ? Dar plecăciunile mele la 
balconul doi şi dispariţia binoclului şi saboţii lui Venus şi 
fereastra deschisă spre Cişmigiul fără triluri $i rotirea înceată 
care mi-a ad.us spre buzele îngenuncheate şfîrcurile calde şi 
dure şi zvicnitoare, şi noaptea, Noaptea, Intija Noapte ?!... 

— Dacă îj;j închipui că aştept un răspuns, eşti in eroare, 
băiatule ! m-a trezit Firea din gindurile care nu se des- 
cîlciseră. E o_întrebare metafizică, din cele pe care le adun 
uneori pentru a nu-mi plictisi nopţile. Am şi specificat: nu-mi; 
mai rămîne. Nîcj nu mă interesează dacă te-am intuit. Poate că 
e mai bine să te aperi cu fanteziile tale. Si acum voi schimba 
subiectul, pentru că este cazul! 

— îl voi condiţiona eu ! m-am oferit, eliberind.u-mă liniştitor 
de saricile cu amintiri. Sau poate că sîntem pe aceeaşi potecă. 
Uite ce cred ! Că nu am plecat întimplător amîndoi la plimbare, 
că nu mi-ai spus intr-o doară, sau din extravaganlă cele ce mi- 
ai spus şi, dacă vrei să mă ung şi eu cu puţină metafizică, nici 
poeziile nu au apărut ex machina in revista pe care încă nu mi- 
ai oferit-o... 

— Bine că eşti şi deştept ! m-a complimentat el, cu 
şuieratu-i ironic, specific. 

— Merci, dar vreau să ştiu. ceva, am reluat eu, vreau să ştiu 
care e rolul nostru, al nestudenţilor, al meu, al lui Florin, al lui 
Bălănuţ ? Sîntem, aşa, nişte jaloane spre saupeopistăfalsă? 

— Dar pe ceilalţi de ce i-ai trecut cu vederea ? m-a. 
interogat el. Pe ceilalţi mai noi ? Ca să faci iar act de in- 
teligentă ? Lasă ! Desigur că ei, adică ele, ne slujesc şi de 
cuvertură: Tania şi mai ales cele trei surori, armencele. Voi 
smteţi, ca sa zic aSa> aar nu În glumă, speranţele. Si tu eşti primul 
care afli asta ! Aşa am hotărît nai, corifeii, cum vă place să ne 
ziceţi. lar in seara aceasta, mi se pare că sîntem deja in cea de 
a doua zi de Crăciun, s-a dat. acordul final: ai fast ales ! 

— Prin urmare fratele lui Di... 

— Ar fi bine, m-a întrerupt Firea, să uiti de acest frate. El nu 
există, nu are, mai ales, nimic cu cenaclul. 


79 


Să uiti de el, dar nu foarte repede, pentru că, in sfirşit, îţi voi 
spune la momentul potrivit... 

— Şi povestea celor doi frai;i ? m-a împins o dublă 
curiozitate. Era o simplă supapă, sau... 

M-am uitat la Firea, era lună plină şi noapte luminoasă, i-am 
văzut ochii, aceiaşi, iscoditori, şi zimbetul, acelaşi, cu nuanţe 
ironice, chiar in clipa cînd îl simţeam in pragul unei hotăriri 
grave. 

— Poate că acum facem digresiune, mi-a preluat el gindul. 
Exista o poveste a celor doi fraţi, parcă de domeniul literaturii, 
şi dacă ţi-o spun, o fac pentru că, de, eşti in domeniu, cum ai 
dovedit astă seară !... Bine, o să firn serioşi. A fost un căpitan 
Dinoiu, care in 1917, refugiat la laşi cu Statul Major al Armatei, 


6*80 


s-a încurcat cu fata gazdei sale, a domnişoară de pension, care 
n-a rezistat treselor şi fireturilor şi probabil manierelor şi altor 
calităţi ale impetuosului căpitan; aşa cum el n-a rezistat 
tinereţei şi probabil condiţiilor foarte prielnice din casa 
boierească. Dar căpitanul a plecat cu Armata spre ofensivă şi 
biruinţă, iar fata a rămas însărcinată. Cînd a revenit la laşi, in 
anul 1919, cu gradul de major, n-a mai găsit fata, ci un 
amestec de jale şi bucurie. Bucurie pentru un prune care 
intrase in cel de-al doilea an, şi părea precoce, şi jale in 
amintirea mamei care murise in timpul naşterii. Om de onoare, 
maiorul Dinoiu a recunoscut b'ăiatul, i-a dat numele, apoi a 
plecat din nou la oştire. în 1921, locotenent-colonelul Dinoiu a 
fost numit comandantul garnizoanei din Timişoara. Acolo s-a 
încurcat cu fiica unui doctor, cu nume german, studentă la 
medicină, deci emancipată şi numai după ce fata a rămas 
gravidă şi s-a pus problema căsătoriei, a aflat că tatăl ei, 
doctorul, era evreu. A cerut audienţă la ministru pentru a i se 
aproba dispensă, specială de căsătorie, a fost primit, dar nu i s- 
a aprobat dispensa. A cerut audienţd la majestatea-sa, fusese 
unul din eroii războiului de întregire, î.mpreună cu un colonel, 
Antonescu, întocmise planul de stat major al apărării şi al 
ofensivei trupelor ,romăne, cel care a dus la marea victorie. A 
intervenit mareşalul Averescu şi alte somităţi militare, totuşi 
acordarea audienței întîrzia. Sorocul naşterii sosise însă, iar 


soart.a a hotărit să se repete drama de la lasi: la naşterea 
pruncului, tot băiat, mama a rnurit. 

Locotenent-colonelul 1-a recunoscut, legal, dar bunicii l-au 
reţinut in familie, in amintirea fiicei lor. La audiența regală a 
fast anunţat de ridicarea sa in grad. El a mulţumit, milităreşte, 
şi i-a înaintat suveranului cererea de demisie din armată. A fost 
totuşi recompensat cu Ordinul Mihai Viteazu şi cu o moşie, 
undeva in Oltenia. Amănunte despre viaţa celor doi fraţi nu 
prea ştiu. Se întîineau rar, la moşia tatălui lor, dar de la prima 
întîlnire au contactat, unul pentru celălalt, o dragoste 
bolnăvicioasă. Cel mai mare are două licenţe, o a treia in 
pregătire, şi un post oarecare la Biblioteca Centrală. Cel mai 
mic nu şi-a terminat încă studiile, in schimb are cazier judiciar 


6*81 


pentru repetate agitaţii politice împotriva orînduirii statului. 
Tatăl lor şi-a zburat creierii după cea de a treia naştere 
ucigătoare, dar nu înainte de a legaliza recunoaşterea celui de 
al treilea copil, tot băiat, care ar putea să aibe zece ani. Aceasta 
e, pe scurt, povestea familiei Dinoiu... 

— într-adevăr, de domeniul literaturii! am recunoscut; după 
ce . am ascultat-o, intens, transformînd deseori cuvintele in 
imagini. Sau poate că ai transmis-o tu pe acest făgaş, şi literar 
şi cinematografic: Deci va trebui să-l uit pe fratele cel mic, sau 
n-am ajuns încă la acel in s firșit ? 

h provocam, pentru că eram nerăbdător se aflu ce 
mai are să-mi spună, convins că ţinta, că subiectul, . şi alesul 
spuselor care vor urma eram chiar eu. Firea nu formula 
niciodată la întîmplare, toate propoziţiile lui, chiar şi cele 
disparate şi colaterale se supuneau unei logici riguroase, care le 
ordona sigur, pe un ax subînţeles, pentru a le transforma, exact 
cînd trebuia, in adevăr firese, simplu, la îndemînă. Ti prinsesem 
stilul, mă amuza şi mă atrăgea, şi nu rareori îi anticipam 
concluziile sau termenii pe care urma să-i pună in discuţie. 

— Ca săajungem la acel in sfirşit, s-a hotărît Firea, trebuie 
să-ţi repet că ai fost ales şi să-ţi spun şi pentru ce ai fost ales 
| 


A făcut pauză ca să mă încerce, i-am desluşit inter 10a şi am 
tras cu coada ochiului spre el ca să văd ce mutră va lua: 


— Aşadar, şi am început să apăs cuvintele, „u pentru ce 
calităţi am fost ales, asta mi-ai mai spus-o, ci pentru ce treabă, 
putem s-o numim misiune ? am întrebat afirmativ... am fost 
ales, nu ? 

— Degeaba mă spionezi, mi-a intuit el jocul, ştiam că vei 
extrage sensul real al întrebării, nu e nici o surpriză. Ai fost 
ales, şi sînt nevoit să revin la capitolul calităţii, şi datorită 
acestui aconto de isteţime, pe care l-am investit in tine. Aşa că 
vreau să fii atent, foarte, şi te rog să nu-mi ceri vreun detaliu, 
voi spune exact ceea ce trebuie să ştii şi ceea ce pot să-ţi spun. 
Deci, foarte pe scurt: peste cîteva zile, cîteva persoane destul 
de importante, văzute dintr-un anumit unghi, trebuie să vină 
din provincie in capitală, la o întîlnire obişnuită, de lucru. Locul 


6*82 


şi data întilnirii au fost fixate dinainte şi tot dinainte s-a fixat 
semnalul de /iber sau de interzis referitor la această întîlnire. 
Semnalul nu poate fi însă transmis nici prin telefon, nici prin 
scrisoare, in ambele domenii, ştii doar, cenzura e pe faţă, 
legalizată. Semnalul de liber e cît se poate de simplu, e 
subinţeles: atunci cînd nu apare, pînă la o anumită dată, 
seinn.alul de interzis. Deci, dacă nu se spune NU, acele 
persoane vor fi, obligatoriu, aici, la data şi la locul fixat. Azi 
dimineaţă, adică ieri dimineaţă, s-a constatat, fără nici un 
echivoc, că locul e supravegheat. Din nefericire, dar şi din 
fericire. Cum s-a întîmplat asta, nu e treaba noastră. Noi avem 
o alta: să oprim venirea acelor persoane aici, la locul unde sînt 
aşteptate de altcineva, nu de cei cu care trebuiau să se 
întiinească. Inutil să-ţi spun că sosirea lor ar însemna implicit 
căderea lor, ceea ce ar echivala cu o tragedie, şi, crede-mă, 
nu arunc vorbe pentru că n-am ce face. Deci, trebuie să se 
transmită semnalul de interzis in oraşul respectiv, adică 
trebuie să transmiţi to acest semnal la data şi la locul fixat. ŞI 
ceea ce te rog foarte mult să nu mă întrebi este: de ce „ai fost 
ales tu ! Ţi-am spurs: ai fast ales! 

întrebarea îmi stătu'se pe buze. Am înlocuit-o imediat: 

— Cred că nu mai aştepţi de la mine vreun acord. Ai răspuns 
tu cu ultimele cuvinte, cît se poate de clar: Am fost ales ! Deci 
poţi să continui. 


Firea s-a uitat de jur împrejur, un gest inutil, poate pentru a 
spori -gravitatea momentului, s-a mai uitat odată, deşi eram in 
loc descoperit, nici un şoarece n-ar fi putut trece fără şă-l 
observăm, apoi şi-a predat tema: 

— Ai mai fost vreodată la laşi ? şi la răspunsul meu afirmativ 
a continuat: Trebuie să ajungi la lasi poimiine dimineaţa. 
Predarea semnalului e valabilă in tot cursul dimineţii, e valabilă 
şi posibilă, atunci omul nostru de serviciu, ca să-i zic aşa, e de 
serviciu la o cofetărie de pe strada Lăpuşneanu, adică îşi face 
treaba lui obişnuită, e dimineaţa lui de 'slujbă, pentru că sînt 
doi care tin, in asociaţie, cofetăria. Deci îşi face pur şi simplu 
slujba, nu e într-un lac aiurea unde ar bate la ochi, îti spun asta 
ca să te liniştesc: oricine poate intra intr-o cofetărie in care 


6*83 


serveşte chiar proprietarul, dar care, de fapt, e in aşteptarea 
semnalului. Tu ai misiunea să-l anunţi cum vei găsi de 
cuviinţă, prin mijloacele cele mai la îndemină,,şi mai discrete, 
bineînţeles. Semnalul de interdictie e următorul: Nu ! De patru 
ori nu | Primind acest mesaj, omul nostru va anunţa imediat, pe 
căile lui, că întîlnirea din Capitală e definitiv revocată. Atit 
trebuie să afle de la tine, restul nu te mai priveşte. Poţi să te 
întorci imediat, sau poti să mai rămii acolo, nu mai importă. 
Deci: Nu ! De patru on nu ! Cum vei transmite acest mesaj, 
scriin- du-i, vorbindu-i ? Ti-am mai spus, te priveşte. După cite 
ştim, pînă in clipa asta, nici locul, nici omul nu sînt de- 
conspiraţi. Dacă se va întîmpla vreun accident, dar să sperăm 
că nu, mă vei vedea la gară, înainte de plecare, plimbîndu-mă 
de-a lungul trenului. în cazul aeesta te dai jos şi gata ! Vom 
căuta o altă cale, de urgentă, poate chiar imprudentă, pentru a 
evita cu riscuri sau cu pierderi mai mici o adevărat, ă. 
nenorocire. Ceea ce ştim, de asemenea f oarte sigur, ecă nu 
eşti deloc, absolut deloc în vederile organelor, adică nu eşti 
luat la ochi, aici, iar acolo, ar fi absurd ! Mai departe: nu ştim 
numele celui care va primi mesajul, poate că nu trebuie să-1 
ştim, ştim numai cum va confirma că el este cel care trebuia să 
primească mesajul, pentru a avea siguranţa îndeplinirii 
misiunii. După ce va primi mesajul, omul nostru va pune in 
vitrina cofetăriei o tavă cu sarailii, asta mai ales pentru cazul 
cînd i se va comunica mesajul prin scris. în cazul transmiterii 


prin viu grai, î.i va spune aducătorului, probabil după ce i se va 
face plata consumaţiei: „Merci, foarte merci, co- ncişule. " „Ti- 
am spus separat parolele, ca să se imprime mai bine şi să le 
reţii mai uşor. Scrisul n-are ce căuta aid.. 


6*84 


Dacă te preocupă ceva, dacă mai vrei totuşi unele lămuriri... 

Treaba mi se părea foarte simplă, iar instrucţiunile foarte 
dare. Mă pişcase o clipă, cînd mi s-au dat asigurările neluării la 
ochi, amintirea Maimuţoiului, dar am pus-o repede pe seama 
întîmplării şi am refuzat-o net, de teamă că s-ar renunţa la 
mine, sau că o invoc ca pretext de fugă, de derogare. Voi fi mai 
atent! mi-am zis, dar am preferat să spun că voi fi foarte atent. 
Am mai discutat amănuntele plecării: cu un accelerat de 
noapte, de obicei nu prea aglomerat, într-un vagon de clasa a 
doua, cit mai puţin împovărat, doar cu strictul necesar, pentru 
a avea libertate de mişcare, iar întoarcerea, după inspiraţie, 
sau după dispoziţie ! a zimbit Firea. Ajunsesem, in sfîrşit, şi la 
acel in sfirşit, care se tot amînase. Şi chiar aşa a început: 

— in sfirşit... 

Dar zimbetul lui, reascutindu-se, anunţa o nouă digresiune, 
eram sigur. 

îi sînt dator cu o revistă şi cu o confirmare: nu a fast 
întîmpl'ătoare, ai avut dreptate, publicarea poeziilor. Pînă la 
urmă tot s-ar fi publicat, asta nu o spun de formă, sau ca să-ti 
fac plăcere, dar acest pînă la urmă poate să tină şi ani de zile 
într-o redacţie necunoscută. Am ales o redacţie cunoscută, ăsta 
e tot sprijinul meu, pentru a be grăbi publicarea, cu un 
oarecare dichis, ca să atragem atentia, deci ca să-ti întărim 
identitatea. Pentru nu ştiu cine, pentru cine ştie ce situaţii. ŞI 
asemenea isprăvi literare îşi au efectul lor. In sfirşit, iată ce e 
cu Dinoiu şi iată de ce nu am cerut o înapoiere urgentă. Te-.am 
ruga să 1 laşi cîteva zile in mansarda ta. Va fi singur, fără 
gălăgie, fără vizite. Are pur şi simplu nevoie de un acoperiş, 
pînă i se va găsi altul, de un acoperiş discret. Dacă te întorci 
imediat, poate că te înţelegi cu Florin să stai la el, sau găseşti 
altă soluţie... 

Am dat din cap a nepăsare, mai ales că mi-am amintit 
invitaţia armencelor de a petrece cîteva zile de vacanţă undeva 
la ţară, nu departe de Bucureşti, la nişte clienţi de-ai lor. Dar 
mai era pînă să mă decid. 

6, 

Nu m-am urcat imediat in tren. Mai întîi l-am trecut in 
revistă, fără grabă, de la coadă la locomotivă. Vagoanele de 
clasa a treia erau tixite, militari cu lăzi şi boccele, cu fete palide 
şi supte, parcă strecurîndu _se În versurile Magdei Isanos, plecau 


85 


la război, la un război pierdut, alţii se întorceau, îngheboşati şi 
blegiţi, nici nu mai aveau putere să povestească şi să întrebe, se 
uitau unii la alţii ca nişte condamnaţi, li Se încîlceau privirile, iar 
gindurile li se întiîlneau pe unde negre, cobitoare, ici-colo, 
printre ei, neveste, mame, copii, poate si fraţi, îmbolnăviţi şi ei 
de jalea cea mare şi purtînd-o pretutindeni, temeinic, ca nişte 
agenţi ai desnădejdei. Şi in vagoanele de clasa a doua erau 
mulţi militari, ofiţeri, grade inferioare, dar şi civili, fără să 
formeze compartimente mixte, parcă se fereau unii de alţii, 
militarii prin dispreţ, civilii prin teamă, poate şi prin ruşine. Erau 
şi sticle, dar mai ales erau pahare, nu ca la 'clasa a treia unde 
ulcioarele şi sticlele cu dopuri de coceni, stacoijii, treceau din 
mînă in mînă şi din gură in gură, în- sotite mereu de acel gest 
sublim, al curăţeniei elementare: ştergerea meticuloasă şi 
apăsată a gitului cu podul palmei. La clasa întîi, in singurul 
vagon, doar trei compartimente ocupate, unul de ofiţeri 
germani, altul de ofiţeri superiori români, printre ei şi un 
general de divizie, abătut şi încercănat, dar şi moleşeala lui 
moţăitoare era un ordin: repaos şi linişte desăvirşită, i, al treilea 
compartiment, două familii din high-life, in eel mai perfect con- 
trast: capul uneia se potrivea cu jumătatea celeilalte şi invers. 
Copiii, un băiat şi o fată, nu se putea altfel, se zgiiau la geam. 

Am ochit un compartment într-un vagon de clasa a doua, cu 
doi ofiţeri obosiţi, amîndoi căpitani de front, se vedea după 
uniforme, cu gîndul că mă voi odihni şi eu odată cu ei. Dar 
înainte de a urea, l-am zărit in nemulti- mea de pe peron pe 
Florin şi. brusc mi s-a făcut teamă: oare venea ca înlocuitor al 
lui Firea ? Nu ! Aflase de la Firea despre plecarea mea la laşi, 
pentru nişte treburi personale, şi venise să mă petreacă şi să- 
mi transmită şi din partea corifeului urări de drum bun. Nu l-am 
iscodit mai mult. Eram sigur că Firea îi pregătise in stilul lui 
nepăsător şi subtil plimbarea la gară, nu atit ca să se convingă 
că am plecat, ci ca un suprasemnal de plecare. Deci misiunea 
era intr-adevăr o misiune, şi gravă şi urgentă, nu o încercare, 
cum mă bătuse de cîteva on gîndul şi cum îrică mă bătea cînd 
reflectam la ea. 

Apariţia lui Florin îmi producea o bucurie dublă, şi, cea a 
misiunii şi cea a prezentei lui, întotdeauna plăcută, spirituală şi 
foarte caldă, ţinea mult la mine, parcă nu voia altceva decit să- 
mi demonstreze asta şi ceea ce era curios e că se gudura pe 


86 


lîngă mine ca pe lîngă un frate mai mare, chiar îmi spusese 
odată: 

— Uneori simt nevoia să mă protejezi, ca un frate mai mare. 

L-am luat de brat şi l-am mintit spunîndu-i că voi sta foarte 
puţin la laşi: o oră, două, numai cît îmi va fi necesar ca să-mi 
scot nişte acte de la Inspectoratul şcolar, l-am mintit doar in 
privinţa treburilor, pentru că într-adevăr hotărisem, in sinea 
mea, să mă întorc cu primul tren, n-aveam ce face acolo şi nici 
n-aveam chef să-mi răscolesc amintirile şi să-mi caut prieteni 
la care să-mi pierd timpul cu banalităti şcolare şi confidente 
erotice născocite. Uh ! at mă îndepărtasem de virstă, sau 
poate numai de un anumit anturaj, de ideea unui anumit 
anturaj ! Dar l-am mintit şi mai departe, cînd i-am spus că mă 
voi întoarce noaptea, tirziu, şi că-mi va fi silă să mă însingurez 
la mansardă, după atita singurătate in trenuri. Parcă atit a 
aşteptat, dar şi eu. M-a invitat irhediat la el acasă, e singur, are 
de toate; a împrumutat de la armence, ce păcat c-au plecat lă 
tară, ar fi fost o companie grozavă, nişte discuri cu muzică de 
jazz, l-au încărcat şi cu vreo cinci stele, de vin negru, adică 
ajutat Anais la căratul lor, formidabilă:Anaiş. 
asta, deşi ae curtezan un handralău, parcă de la circ, mereu 
vrea să-l împungă cu sînii, dar nu crede că e de calibrul Liliei 
Doamne, să nu fi făcut vreo prostie ! In sfirşi t, dacă îi spun, 
dacă ştie cu ce tren mă înapoiez, vine la gară să mă aştepte, 
ce zic ? 

Ce puteam să zic ? Am tras un văl, o cortină peste o scenă 
pe care nu voiam s-o văd, de care n-aş fi vrut să aud şi să ştiu 
că aş putea să mi-o imaginez, şi asupra frigurilor care se 
repeziseră la mine s-a revărsat un val de căldură, binefăcător, 
şi am simţit, nu ştiu de ce, că mi-e foarte drag acest Florin, cu 
naivităţile şi copilăriile lui, uneori foarte pretenţioase, dar iată- 
1 şi cu isprăvi grozave, şi am mai simţit aplicaţii de frate mai 
mare, îmbrăţişindu-1, şi căldura a devenit şi mai lecuitoare. 
Da, a trebuit să ne d.es- părţim, se anunţase plecarea trenului, 
cu promisiunea că indiferent de ora sosirii voi adăsta la el, cu 
drum bun si la revedere şi «u fluturarea miinilor şi cu un dram 
de tristeţe, aşa din senin, sau poate că totuşi partir... 

Doar ia cîteva secunde după ce am pătruns in com- 
partment cu un bună seara politicos şi cu speranţa că nu 
deranjez, unul din ofiţeri m-a rugat, dacă n-am nimic împotrivă, 


87 


să sting lumina, că vor avea destulă pe front: Nici eu nu-mi 
doream altceva. De teamă să nu-mi imaginez o anumită scenă, 
am început să recit, in gînd, versuri, tot ce-mi venea in minte, 
chiar şi din clasele primare, apoi Coşbuc, Topîrceanu, 
Alecsandri, Eminescu, Cerna, Blaga, Eminescu, Arghezi, şi cred 
că m-a adormit cel mai frumos cintec de leagăn care s-a scris 
in lume, pentru un melc nătîng, melc rating ! A fost un somn 
de zdrenţe şi pete, obositor, iritant, secătuitor, şi in zori, cînd 
m-am trezit, între Birlad şi Vaslui, am simţit parcă pentru prima 
dată ce înseamnă să fii treaz şi ce bine e să fii treaz. 

La laşi, trenul aproape că s-a golit, dar parcă pentru a se 
umple cu alţi călători, care mergeau spre Ungheni şi mai 
departe. Am stat aproape un ceas in sala de aşteptare a gării, 
ca să se facă bine ziuă, ora sosirii fusese prea matinală chiar şi 
pentru un mare amator de dulciuri. Şi mi-a prins bine acea oră, 
mi-am adunat gindurile, mi-am făcut Ş!: un plan de bătaie, 
influenţat şi de o imprudenţă pe care era cît pe-aci s-o comit 
acolo, in sala de aşteptare. îmi găsisem un loc pe o bancă şi 
primul meu gest a fost acela de a scoate din servietă ziarul de 
seară pe care-] cumpărasem in Gara de Nord şi încă n- 
apucasem să-l răsfoiesc, dar nici nu l-am despăturit bine că s- 
a şi holbat cineva la mine ca la un aducător de veşti proaspete 
din Capitală. l-am of erit imediat ziarul curiosului, spunîndu-i că 
poate să-1 oprească, eu îl citisem, aşa că... 

A fost un moment bine venit şi un gînd bun. Mi-am dat 
seama că trebuie să ma debucureştenizez şi debarasîn- du-mă 
de asemenea fleacuri, să nu atrag atenţia nimănui, să par un 
oarecare tînăr ieşean, in privinţa accentului nici un bai, oricînd 
puteam să revin la el, renunţind pentru un timp la limba 
literară, neprovincială, pe care o foloseam foarte mindru şi 
conştient, dar după cite strădanii şi aut6- control. în planul pe 
care mi-l făcusem, primul punct era recunoaşterea locului, de 
fapt acest punct stătea la baza planului şi îl condiţiona. După 
numărul clădirii, cofetăria era pe stînga străzii Lăpuşneanu, in 
felul cum ajunsesem eu pe stradă. Am mers pe trotuarul din 
dreapta şi după ctieva minute şi poate vreo sută de paşi prin 
faţa vitrinelor am zărit cofetăria, printre alte magazine. Erau 
multe prăvălii pe stradă, şi pe o parte şi pe cealaltă, dar asta 
îmi convenea. Am pus ochii pe un birt, cam in dreptul cofetă- 
riei. Nu era prea muittă lume înăuntru. M-am aşezat la o masă, 


88 


într-un colt mai umbrit, de unde puteam să văd, pe o rază 
oblică, şi vitrina şi uşa cofetăriei şi am comandat, cum 
obişnuiam la dugheana mea favorită din piaţa anticarilor, o 
pereche de cremvurşti şi o farfurie cu iaurt îndulcit. Am mîncat 
pe îndelete, ceea ce nu prea era in stilul meu, pentru că aveam 
ce să văd: cofetăria era supravegheată şi din stradă şi din birt ! 
Ciţiva indivizi ocupaseră o masă — cine ştie de cînd ? — o 
masă riînduită foarte strategic, chiar la mijlocul geamului care 
dădea spre stradă, poate că ei o aranjaseră acolo, mai sorbeau 
uneori şi din ceştile cu surogat de cafea, dar principala lor 
preocupare era, ca şi a mea pînă ce i-am mirosit, uşa 
cofetăriei. Ca să mă dumiresc întru totul şi ca să le prind jocul 
a fost nevoie să interpretez rolul înfometatului şi nu mi-a fost 
prea greu, pentru că era chiar rolul meu in dimineaţa aceea. 
Am repetat camanda, am cerut şi un sifon, mi-am dat seama 
că indivizii nici măcar nu in-au înregistrat, un singur magnet le 
atrăgea privirile, şi mi-am continuat observaţia pînă ce m-am 
lămurit pe deplin. Indivizii supravegheau cofetăria, destul de 
frecventată la ora aceea, îi interesau, evident, clienţii care 
ieşeau, dar fie că pe unii îi cunoşteau, fie că îi treceau, pe baza 
flerului sau a cine tie cărei inspiraţii, într-o categorie obişnuită, 
nu se sinchiseau de ei, pe alţii insă îi puneau sub urmărire prin 
semne aproape directe, necamuflate, adresate colegilor care 
mişunau afară, sau se transformau ei înşişi in copoi, cu schim- 
bul sau prin înţelegere. Remarcasem însă un fapt care mă 
intriga: rolul de copoi dura prea puţin, in timp, şi la cei din birt 
şi la cei de pe trotuar, fiecare ins plecat in urmărire revenea 
după cîteva minute la postul pe care-l părăsise: Era o singură 
explicaţie logică: nu se organiza propriu zis o urmărire, era cu 
neputinţă aceasta, ci mai degrabă o identificare a unor anumili 
cetăţeni, necunoscuţi in primul rind şi care băteau la ochi prin 
ceva. Am părăsit birtul in timp ce se dădea semnal de urmărire 
unuia de afară. leşise din cofetărie un tînăr cam agitat, părea şi 
destul de grăbit, şi nesigur de direcţia in care să pornească, cei 
de la masă îl luaseră in colimator, nu aveau ochi pentru mine, 
aşa că iarăşi nu m-au observat, dar eu am avut vreme şi noroc 
să observ ce se întîmpla afară, adică să-mi verific presu- 
punerea. Doar după vreo cloud sute de metri, copoiui a intrat 
in vorbă cu tînărul care părăsise atit de agitat cofetăria, au 
schimbat vorbe, gesturi, l-am văzut pe cel acostat burzuluindu- 


89 


se la poliţist, o dare înapoi a acestuia, şi gata, fiecare şi-a văzut 
de drum: copoiul s-a întors, iar studentul, pot să jur că era 
student, şi-a grăbit şi mai tare paşii. 

Am pornit spre Copou, ca la plimbare şi chiar mă plimbam, 
îmi priiau grozav plimbările cînd puneam ceva la cale şi, slavă 
Domnului, aveam ce să - pun, abia acum era nevoie, cu 
adevărat, de un plan foarte precis, care să pre- întîmpine şi să 
evite întîmplările rele. M-am şi alintat o clipă, .felicitindu-mă 
pentru ideea recunoaşterii, apoi am stabilit punctul numărul 
unu, cel mai important şi cel mai gray, care condiţiona restul: 
cofetăria era supravegheată! Se putea intra in ea fără nici un 
impediment, dar nici nu încăpea îndoială că + înăuntru erau 
ochi şi urechi la pîndă. Mesajul, totuşi, putea fi transmis, 
acesta era esenţialul. Mesajul putea fi transmis, tocmai din 
cauza supravegherii foarte temeinic organizate şi 
perseverente. Faptul că anumite persoane, de bună seamă 
necunoscute, din diferite motive: fie că păreau suspecte, fie 
că intrau într-un calcul de sondaj, fie că se proceda fără 
criterii, la inspiraţie sau la întîmplare, erau luate la ochi, 
identificate, poate chiar legitimate, in orice caz scoase de sub 
bănuială, faptul că acţiunea poliţienească nu înceta; cumulul 
acestor fapte ducea logic, dacă nu la concluzia, la supoziţia că 
se ştia unde trebuie să se întîmple ceva, dar nu se ştia ce, 
cum, şi cine ? Deci era o acţiune începută, o acţiune in curs, o 
acţiune aproape pe faţă: se căuta o persoană necunoscută şi 
nu se ştia pentru ce ! Nu se căuta un mod, un act, un fapt, ci 
o persoană, necunoscută, de la care se putea afla un mod, un 
act, un fapt. De aceea putea să intre oricine, de aceea nu era 
nimeni oprit înainte, ca să se poată tatona, ca să se poată 
mirosi ceva înăuntru, un ceva nedefinit care să-i pună pe 
urmele persoanei. Felul cum se organiza urmărirea 
identificarea denota o absolută necunoaştere a evenimentului 
asupra căruia fuseseră informaţi. Nimeni nu ştia ce se va 
petrece, ci doar că se va petrece ceva. Intre cine şi cum ? 
Aceeaşi ignoranță totală. Deci mesajul putea fi transmis ! 
Locul era deschis, primitorul era evident necunoscut celor 
care supravegheau, altminteri nu s-ar fi luat doar după 
anumite persoane, ci după toate, pentru că toate intraseră, 
prin forţa împrejurărilor, in vorbă cu cel ce urma să primească 
mesajul, şi însuşi faptul că urmăreau şi legitimau pe unii sau 


90 


pe alţii, fără criterii riguroase, ci pe baze clar subjective, 
demonstra încă o data' că nu ştiu nimic, că acţionează după o 
informaţie precară, fără date concrete. Se excludea din capul 
locului şi posibilitatea de a se fi întins o cursă şi aici 
argumentul hotăritor îl constituia chiar acţiunea mea, felul 
cum depistasem acţiunea lor. Oricine in locul meu ar fi 
procedat printr-o recunoaştere care i-ar fi relevat din prima 
clipă şi foarte limpede evenimentul polițienesc. Era o acţiune 
confuză, care continua prin rutină şi inerție. Deci mesajul 
putea fi transmis şi trebuia transmis ! Ceea ce rămînea era o 
problemă personală, cea a securităţii mele, deci trebuia să mă 
descurc într-un fel sau altul la ieşire. Deci: atenţie la ieşire, 
descurcă-te, băiete, transmiterea mesajului, din fericire, 
înceta să mai fie o problemă. In situaţia dată, ea urma să se 
facă simplu, fără riscuri, iar dacă se va întîmpla ceva 

la ieşire, va fi după transmiterea mesajului. Nu se va afla. nimic 
de la mine, nici nu ştiau ce ar putea afla, ceea ce era un atu 
important, iar dacă vor intra la idee, tot va fi prea tîrziu. Nu 
trebuia să-i tin decit citeva ore, poate şi mai puţin, eram 
convins că şi primitorul mesajului avea la rindul lui un semnal 
de urgenţă pentru liber sau inter- poate un semnal uriaş, in 
văzul tuturor, dar desci- frabi] numai celor iniţiaţi, poate chiar 
acea tavă cu sarailii, sau ceva in genul ei, vizibil din vitrină 
pentru oricine, sau pentru o singură persoană numai, îndeajuns 
pentru a transmite mai departe. Deci rămînea problema ieşirii,, 
ca o - problemă de securitate personală, nu ca o problemă a 
mesajului. Această problemă a /eșirii trebuia văzută din. două 
unghiuri: mai întîi din unghiul_cel rău, cel al identificării şi prin 
urmare a justificării prezenţei mele la laşi.. Aici găsisem deja un 
motiv: voi face o cerere la Inspectoratul Şcolar pentru a mi se 
elibera o adeverinţă din care să reiasă că am cerut o 
reexaminare la limba română, in primul trimestru al anului 
1942, la liceul din F., pentru întreaga clasă, nu numai pentru 
mine. Dacă voi intra in discuţii cu indivizii, mă voi prevala de 
probleme de etică,, de relaţii cu profesorii şi colegii de la 
actualul liceu, o voi face pe orgoliosul, pe tînărul care se 
gîndeşte la viitor, nu sînt un elev oarecare, am anumite gînduri 
şi planuri, şi te voi arăta revista pe care o purtam cu mine, 
fusese grozav de inspirat Firea cu întărirea identităţii mele, deci 
vreau, să fie foarte clară situaţia mea de intelectual! şi de om. 


91 


Vechea mea cerere fusese in mod sigur înregistrată la In- 
spectorat, altminteri nu s-ar fi întîmplat toată dandanaua. lar 
despre cea de la Bucureşti, a cărei confirmare puteam s-o obţin 
imediat, la faţa locului, nu ştiam decit eu, cel mut. Pentru orice 
eventualitate: primul drum la Inspectorat, fie că mi se va da pe 
loc adeverinţa, fie că mi se va trimite prin poştă, trebuia să 
depun cererea-alibi. 

în drum spre inspectorat am reflectat şi la unghiul cel bun: 
cum puteam să ies din cofetărie fără să atrag atenţia ? Singurii 
care nu intraseră in -atentia copoilor fuseseră militarii, nu 
văzusem ieşind din cofetărie decit of i- teri; probabil că n-aveau 
curajul să-i acosteze, s-ar fi iscat mare tămbălău şi de 
asemenea nu păreau interesati de persoanele de sex feminin. 
Dar nu puteam să mă transform. 
nici in militar, nici in domnişoară sau mătuşe de ocazie. Şi faţă 
de cine mai păreau indiferenți maimuţoii ăia ? Expresia mi-a 
adus in faţa ochilor figura maimuţoiului, cel care mă agăţase in 
două rînduri la Bucureşti, cel care mă întrebase atît de inutil ce 
număr am. Dar fusese oare o întrebare inutilă ? mă tot 
întrebam, întrebam şi am re- petat-o la Inspectorat, cu voce 
tare, ca să văd cum reacţionează un puşti cu număr de Liceu 
National pe mînecă. 
Mi-a răspuns aproape automat: ---- 

= 0 sută patruzeci şi trei, nu vedeţi ? i 

Deci asta “2 e Maimuţoiul n-a urmărit altceva decit. să 
verifice dacă port chiar numărul meu ! Pentru a-mi afla apoi 
identitatea, care era o treabă foarte simplă: un telefon la liceu 
şi gata ! Şi iată cum jucîndu-mă cu o enigmă şi dezlegînd-o, cu 
totul întîrnplător, mi-a venit şi ideea ieșirii, fără probleme, din 
cofetărie. Un elev cu număr este o identitate foarte sigură, on 
maimuţoii din birt şi din stradă nu căutau decit identități. S-ar fi 
putut, de asemenea, ceea ce speram şi era destul de plauzibil, 
ca un elev cu număr să nu-i mai intereseze ca identitate. Am 
făcut cererea la Inspectorat şi am anunţat că voi trece mai 
tirziu după adeverinţă, sau dacă durează să-mi fie trimisă, 
acasă, adresa e trecută in cerere, de altfel am lăsat; dezin- 
teresat, tidula într-o cămăruţă cu un singur birou şi o singură 
persoană la birou şi tot dezinteresat mi-a luat-o acea persoană, 
o  cuconiţă mai in vîrstă preocupată de noutățile 
cinematografice din Realitatea ilustrată, apoi am. căutat in 


92 


centrul oraşului un ceaprazar, rugindu-l să-mi confecţioneze, 
pe loc, petecul de stofă obişnuit al Liceului Naţiorial cu numărul 
463 şi să mi-l coase la miînecă. S-a. mirat olecuţă că-mi 
renovez numărul chiar in timpul vacantei, i-am replicat că voi fi 
de serviciu la Inspectorat, a înţeles imediat şi, după un sfert de 
ceas, am revenit pe strada Lăpuşneanu ca elev serios şi 
destoinic al Liceului National din laşi. Tot astfel am intrat şi in 
cofetărie, i-am identificat din pragul uşii pe cei doi maimuţoi de 
serviciu, care nici nu m-au luat in seamă, am găsit, sau mai 
bine zis am căutat un scaun la o anumită masă, am comandat 
o indiană, fiindcă nu se vedeau indiene in galantar, am înlocuit- 
o cu o savarină, care mi s-a .adus repede şi pe care am mincat- 
o cu poftă. La plată am scos o monedă de o sută, mi s-a dat 
restul, am numărat şi eu, obligîndu-1 pe cofetar să rămînă lîngă 
mine, am spus nu, n-am mîncat decit o prăjitură, o savarină, el 
a vrut să răspundă ceva, era stupefiat, nu l-am lăsat, am 
repetat că am mincat o singură prăjitură, omul mai că s-a 
congestionat, tremura ca in friguri, nu ! i-am spus, am mîncat o 
singură prăjitură, de cite on vreţi să vă spun nu, de. patru on să 
vă spun că n-am mîncat decit o singură prăjitură ? Omul şi-a 
schimbat pared la comandă culoarea feţei, s-a scuzat, era de 
un firesc absolut, ca mine de altfel, mi-a mai sărit in ajutor şi 
un vecin de masă, un ofiţer pe care îl alesesem anume, 
confirmînd că am mincat o singură prăjitură, probabil e o 
confuzie, a zis el, băiatul a cerut întîi o indiană... 

— Aaaaa ! s-a scuzat cofetarul, aruncîndu-mi o privire scurtă, 
de complicitate. Vă rog să ma iertati şi să primiţi din partea 
casei o sarailie. 

Am multumit, dar am refuzat, arătînd cu mîna spre un 
băieţaş de la o masă apropiată, pofticios şi cu o însoţitoare cam 
grijulie pentru dintişorii şi burticică lui: 

— Daţi-i-o lui, din partea mea ! 

Cofetarului nu-i mai conteneau temenelile: 

— Merci, foarte merci, conaşule ! 

l-am multumit şi eu ofițerului, ceva mai retinut, el a clătinat 
aprobator din cap, arătînd spre băieţaş, apoi mi-a întins mina 
pe care i-am striîns-o bărbăteşte, însoti- toarea a scăpat o 
remarcă plăcută şi foarte necesară, gustată şi de maimuţoii cu 
paharele de apă, goale, din faţa lor: 


93 


— Se vede că eşti de la Liceul National, mîndria laşului ! Şi 
Sadoveanu a învătat acolo ! promitindu-i feciorului „sau 
nepotului că, dacă va fi cuminte, acolo îl va da, cînd îi va veni 
vremea: Şi nenea o să-ţi fie profesor ! mi-a prezis ea. 

— La limba română ! am precizat eu. 


94 


Şi am părăsit cofetăria, într-o atmosferă mai destinsă, fără să 
pară că-l bag in seamă pe cofetarul zelos, care aranja o tavă 
cu sarailii in vitrină şi fără ca vreun maimuţoi să se ia pe urmele 
mele. Am traversat strada ca să-i revăd pe cei patru, indiferenți 
la ceştile de surogat, goale ca şi paharele colegilor lor, dar cu 
ochii ca nişte telescoape fixate pe uşa cofetăriei, am grăbit 
pasul spre inspectorat, rugind-o pe cuconiţa care nu-şi 
încheiase încă relaţiile cu /ealitatea ilustrată să-mi înapoieze 
cererea pentru a face o completare, am pus-o chiar sub ochii .ei 
in servietă, dar fără să-i tulbur apatia fată de lumea vie şi abia 
după ce am trecut de Birlad mi-am amintit de cerere, am rupt-o 
bucățele şi am aruncat-o pe fereastră, probabil că eram obosit 
din cauza nesomnului şi a ghiftuielii fortate, eram şi îngîndurat, 
pentru că am zărit in privirile vecinilor de compartiment, o 
pereche încă de turturele, o undă de compătimire şi de 
simpatie, ca un dar de suflet, pentru cei nefericiţi in dragoste. 
Numărul l-am păstrat printre lucrurile-amintiri. 95 


7. 

Am sosit la Bucureşti puţin după miezul nopţii. Mă opusesem 
valurilor de somn, mai înăbuşitoare după Focşani, de unde se 
mărise distanţa între staţii, rezistind neeroic la gîndul 
apartamentului cald, încăpător şi îndestulat care mă aştepta în 
faţa Scalei, dar n-am mai apucat să ajung acolo, chiar la 
capătul peronului mă aştepta trimisul apartamentului, in 
persoana unui Florin care parcă nu venise să mă întîmpine viu, 
ci să „a ia cu tot cu coşciug pe singurii săi umeri. 

— Te-am aşteptat la toate trenurile, pentru că e jale. Babacii 
au sosit de dimineaţă cu toţi invitaţii de la Valea Mare. 
Rebreanu cică e bolnav şi au venit să petreacă la noi revelionul. 
Aşa că toată casa, inclusiv camera mea, mai ales... Le-am spus 
că pot să stau la tine. 

l-am împrumutat masca mortuară, altminteri nu s-ar fi uitat 
la mine cu atita disperare. 

— Imposibil la mansardă ! mi-am regăsit vocea. Cînd a afiat 96 
că voi lipsi din Bucureşti, domnul Stimu mi-a dat ° în.ţel.ege că 
ar putea să folosească el camera citeva zile, probabil pentru 
vreo fleoarţă de.a lui, şi am convenit că, dacă pînă plec, adică 
pînă ieri seară, „u-i las vorbă anume la atelier sa acasă 
înseamnă că poate dispune de cameră, aşa că de aseară sau 
de azi dimineaţă... in mod sigur e foarte ocupată, aş putea să 
jur. 

Noroc că despărţisem frazele şi minciuna de adevăr, altfel 
naş fi jurat, dar jumătatea mea de sinceritate, atit de 
controlată, nu rezolva din nefericire problema acoperi- ului. Şi 
era prea tirziu să încercăm la Tania, sau la... 

— Unde spuneai că S-au hălăduit armencele ? m-a pocnit 
brusc inspiraţia. Pared într-un sat nu prea departe... 

întrebarea mea nu părea să-1 surprindă pe Florin. Probabil că 
se gindise şi el la soluţia aceasta şi chiar se gîndise, dar nu 
optimismul îi modula vocea: 

— Unu: e că in noaptea asta nu se poate şi fincă e prea 
noapte şi fined satul e la vreo treizeci de kilometri de aici, iar 
de la gară pînă n sat mai “it vreo şase kilometri. Doi: şi Anais şi 
Metaxe şi Neruna sînt, “ să-ţi zic, cam însoi;ite şi de babaci, 
dar asta n-ar ii prea gray, şi de ăilalţi, mai ales... 

Ne atrăgea pe amindoi acelaşi magnet: sala de aşteptare 
clasa întîi, a doua. Am găsit cloud scaune in colţul cel mai 


întunecos şi ne-am reluat conversaţia, ceva mai des- ciocliţi, 
acoperişul de tranziţie ne acceptase, mai bine zis noi îi 
acceptasem, aşa cum era: cu lumină de mausoleu, cu sforăieli 
şI .mormăituri, “ S'Ş*teli şi icneli şi cu un miros negru şi dens 
din care nările nu adulmecau decît componentele de tutun, 
băutură şi sudoare. 

— Trei ! am continuat eu, sub formă de întrebare: Nu ni s-a 
unduit totuşi pe la ureche o invitaţie ? Să zicem că a fost într-o 
-doară — am răsuflat uşurat, cînd am văzut că Florin dă din cap 
afirmativ — de ce să n-o fi luat in serios, de ce să nu ef? 
entuziasmat mai tîrziu ? Aaaa, din cauza handralăilor ? Poate că 
" told sînt handralăi, in sensul in care "i tu să foloseşti 
expresia. 1 Qi Sinit şi pe ceilalţi doi ? Poate că sînt nişte 
îngeraşi, ne văd pe Neruna, cu sfiiciunea şi puritatea ei... 

Pe Florin 1-a Pufnit risul, un rîs înăbuşit “ batista, dar eliberat 
cu încheieturile falangelor care-mi transformaseră coastele in 
corzi de mandolină. 

— Ai ginit-o şi tu ! mi-a împrumutat el expresia şi s-a zburlit 
ca un cabotin înaintea examenului “ specialitate, Cum ziceai tu că 
zice Arghezi ? Aha ! *Pte/e uşoare şi blajine, N-au fost şi nu sînt 
pentru mine. Află că nici pentru mine D-eci vom fi trei, nu unu, 
dacă o fi gindind şi ăla ca noi. Nici măcar nu putem trage la 
sorţi, mai ales... la zi 

l-am zis, după ce i-am încercat plexul cu'îit”devăr şi 

— Din chestia asta, dacă excludem primul 

acela că-i putem exclude pe babaci din afacere, 

— Romantica bine, să te cred, n deduc decît două adevăruri: 
că tu eşti un moron sau un cretin debutant şi că surorile 
celelalte sînt blajine, adică ăsta le-ar cam fi pseudonimul 
temperamental. Dar aş rămîne la un singur adevăr, tocmai din 
cauza acestui pseudo al doilea: că tu ai avansat la stadiul de 
cretin, adică între expresie şi substanţa care o emite e o 
armonie deplină. 

Chiar nu-mi dai nici o şansă ? s-a fofilat Florin pe lîngă 
afronturile mele. Să zicem că ne lăfăim in domeniul, vorbelor, 
mai ales... 

— De ce să zicem, dacă ne lăfăim ? i _am răspuns, în- 
cercîndu-i iarăşi rezistenţa solidă a plexului. Blajine on 
neblajine, problema e: vrem să ne convingem sau nu ? 


97 


Vorbeam in şoaptă, eram in collul cel mai retras, aşa ni se 
părea, dar tot s-au găsit cîţiva care să ne admonesteze, ba 
unul chiar ne-a acuzat de agitaţie politică, ceea ce l-a 
îndemnat pe un altul să ne ia apărarea, spunînd că nu facem 
altceva decit să repetăm nişte lecţii sau cursuri de română, 
nu ?, care, desigur, nu sînt la îndemîna inculţilor şi 
analfabeţilor... 

— Las-că te ştiu eu ! s-a răzbunat primul. Ai bilet de-a treia, 
ca şi ei, şi stai aici la noi, ca şi ei, la a-ntiia-doua. Asta se 
cheamă, zi-i, domle, obrăznicie şi escrocherie la un loc. Eşti 
simultan, domle, asta eşti ! 

— Pe front, bă, pe front ! a răsunat ca un ordin de «tăcere 
vocea unuia in uniformă. Acolo să vă bateţi, bă, cu 
moletierele şi cu inamicul, nu cu fasoanele şi cu civilii Auzi, 
bă?! 

— Aşa e! Aşa e ! au mai strigat ciîliva, apoi zarva s-a potolit, 
şi sforăiturile şi icnelile şi scîncetele şi duhoarea tridistinctă şi- 
au reluat stăpînirea asupra sălii. 

Florin şi-a rezemat umărul de umărul meu, apoi a scotocit in 
servietă şi mi-a întins o sticlă lunguiaţă. Clipocitul înfundat mi- 
a umezit imediat buzele. 

— Era cît pe-aci să uit! mi-a şoptit el la ureche. Dă-o 
toată pe git, eu mi-am luat porţia. 


98 


Mi-am amintit gestul pe care-l făceau cei de la clasa a treia 
cu gitul sticlelor şi ulcioarelor, cînd le primeau şi le dădeau. Le- 
am imitat evlavia, dar bind mai pe îndelete şi lăsîndu-i lui 
Florin cîteva degete de licoare, ca să due ritualul pînă la capăt. 
era acelaşi vin negru, dens şi catifelat din noaptea de Crăciun. 
Ne-a obosit, ne-a ameţit, ne-a cufundat in aluatul general. 

A doua zi, era 29 decembrie 1943, cu o oră înaintea amiezii, 
am văzut pentru prima dată Castelul. Acum ref ac amintirea, 
abia acum descopăr relief urile, detaliile, restrin- gerea 
spaţiului şi fixarea lui in parcele posibile şi in aproximaţii 
cronologice, abia acum alătur parcă două hirtii de calc, două 
hărţi pe hîrtie de calc, şi le pun una peste alta, pe cea a 
primăverii-verii, atît de profund întipărită in aminte, peste cea 
a iernii, plată,: nesigură, doar cu citeva creionări, şi mă 
străduiesc să-mi imaginez ceea ce n-am înregistrat atunci, dar 
mi-e teamă să nu născocesc, pentru că in acea zi de 29 
decembrie, atît de importantă in această povestire şi in viaţa 
mea, ca zi care m-a legat de aceste locuri şi a hotărit 
revenirea mea aici şi revederea lor halucinantă, ea alergind in 
timp, rostogolindu-se ciclic şi mereu, ca moneda lui Prevert, 
mai întîi spre 29 aprilie, apoi spre 29 mai şi mai departe spre 
29 iunie şi 29 august, cele mai fantastice zile din viaţa mea. 
Da, şi acum cînd scriu aceste rînduri e tot un 29, martie, dar 
nu mai e anul Domnului, ca aturici, ci anul navetelor cosmice, 
nu spre ceruri sfinte şi tămăduitoare, şi al spatiilor in navete, e 
anul inimilor artificiale, puţine, şi anul inimilor artificiale, 
multe, anul in care lumea se va bucura, poate, la cea de a 40- 
a comemorare a unei nemaipomenite victorii, iar eu voi suferi, 
sigur, la cea de a 40-a aniversare a unei cumplite înfrîngeri. 
Da, mi-e teamă să nu născocesc, pentru că in acea zi de 29 
decembrie n-am văzut nici un castel, ci mi l-am imaginat, vag, 
cîteva clipe, cînd mi s-a povestit despre el, fără să-rni 
imaginez, n-aveam nici un motiv, şi cutremurele plurivalente 
care se vor năpusti asupră-mi din craterele lui nevăzute. 

Era un sat de cîmpie, înconjurat de păduri, de la gară nu se 
vedea decit turla bisericii, ţişnind roşie şi cu beteală albă pe 
cap, abia după un drum lung şi cotit printr-o pădure de salcîmi 
se ivea şi satul, rezemat de altă pădure mai înaltă şi mai 
deasă, albită şi ea de omătul îmbelşugat, cu ulițele lui curate 


99 


de iarnă, cu două fîntîni ca doi cocostiîrci stilizaţi şi cu fumurile 
încolăcindu-se deasupra hornurilor, 

uniform şi înalt, ca in tablourile pictorilor naivi. N-am întrebat 
pe nimeni, ci ne-am îndreptat spre casa cea mai arătoasă, in 
mijlocul satului, atît de albă că părea dată cu zăpadă, dar 
pared spre a se deosebi de altă clădire, cam de aceleaşi 
dimensiuni, soră geamănă, preferind roşul cărămizilor albului 
de var, care-şi oprea unul din ziduri chiar pe malul apei. Era o 
moară, cu roată afară şi cu motor înăuntru. Foarte departe, 
dincolo de rîu şi de o întindere lucioasă care nu putea să fie 
decit un lac, se zărea o înjghebare simetrică de brazi, foarte 
înalţi şi deşi, ca o palisadă naturală şi ca o pavăză de netrecut 
in calea privirilor. Dacă m-aş fi uitat mai atent, mai 
pătrunzător, dar n-aveam pentru ce, poate că aş fi deosebit 
printre zăbrelele aiurite ale brazilor invătuiţi, contururi mai 
închise, care mi-ar fi sugerat donjoane şi metereze. Lacul era 
pătat pe alocuri de insulițe negre de pămînt şi de plauri şi 
prîndoaie de stufăriş. N-am avut vreme să-mi continuu turul 
de orizont, nici nu mă ispitea ceva anume, pentru că fetele 
ne-au zărit, ne-au făcut semne şi mai ales ne-au trimis 
chiţcăieli de bucurie de la ferestre, apoi ne-au ieşit in 
întîmpinare, imbrăcate in pulovăre strinse pe trup şi aliniindu- 
se in faţa noastră ca pentru un concurs de busturi. Poate că 
Florin s-ar fi transformat într-un Pâris autohton şi de circum- 
stanţă, dacă n-ar fi năvălit intr-o clipită şi cei trei cam- 
însotitori, cum îi numise el, unul într-adevăr o huidumă de 
iarmaroc, mare, gros, cu git de taur, brunet şi cu un chip de la 
care putea să derive adjectivul — chip + eş — ceilalţi doi, mai 
ca noi, unul poate că incepuse să se radă la trei zile, nu ca noi 
la şase, in orice caz toţi trei păreau simpatici şi chiar bucuroşi 
că le-au mai venit parteneri de discuţie. Stringeri de miini, 
prenume, priviri pe sub gene, mici ezităni, respirări in lac de 
cuvinte şi sfiiciuni, bineînţeles, apoi sus, la căldură, dar nici 
afară nu era prea frig, într-un hol cît o aulă, îmbicsit de 
scaune, fotolii, canapele, taburete, măsuţe, mese, dulăpioare 
şi oglinzi, a inceput dezgheţul, cu banalităţi despre vreme şi 
Bucureşti, cu promisiunea unui revelion grozav, vai, ce bine c- 
aţi venit, avem şi nişte surprize, nu-i aşa că eu am fost prima 
care am prezis ?, cu nişte aburi ciudaţi, ştiam, simţeam că 
sînt de cafea, dar nu-mi venea să cred, erau - ani de cînd 


100 


nu-mi mai uimiseră nările, apoi propuneri de jocuri, dar nu 
prea serioase, să nu ne batem capul, mai bine dansuri, gajuri, 
ba n-ar strica şi puţină vînzoleală prin zăpadă şi un om, adică 
un uriaş, un golem alb, cu ceaun de tuci pe cap, şi, uite, pariez 
că, dacă dăm drumul la radio, ce Philips formidabil !, îl auzim 
pe Tina Rossi, la fiecare zece minute î] poţi auzi, cîntă pe toate 
posturile europene, şi Gigli, Doamne, ce tremolo mortal cînd 
trece de la un registru la altul, şi Zarah Leander, cu timbrul ei 
gray şi insinuant de alcov â la belle epoque, şi Wilhelm Kempiff, 
cu Mondschein şi cu Patetica, mai ales. Şi sîntem singuri, 
singurei, babacii au plecat cu gazdele in altă comună, ca să 
sărbătorească un sfint Anisie, miine, apoi revelionul, tot acolo, 
răspoimiine un sfînt Vasile, chiar la protoiereul plăşii, apoi un 
sfint Serghie, băiatul protopopului, şi mai ales un sfint lordan, 
nepotul proto, zău că nu glumim, Florin, pînă in ajunul 
Bobotezei sîntem absolut singuri, adică mai vegetează citiva 
bunici, din ambele familii, jos, in casele mici, clan cred că nici 101 
nu vegetează, filfiie invizibili, ca nişte fantome ! 

Cea mai vioaie şi mai plină de iniţiative şi sincerităţi, card îşi 
amintise şi de bunici, era Neruna, sfiiciunea şi aerul de 
şcolărită model din perioada cenaclului le împrumutase surorii 
mezine, Metaxe, care părea că trece printr-o probă medievală 
de logodnă princiară, era ghemuită toată şi îşi privea, fără 
admiraţie, genunchii şi gleznele lipite ca într-o Rugăciune de 
Brîncuşi, iar Anais, calmă, cu coarnele pectorale retrase, cu 
gesturi leneşe şi priviri uneori adaptabile, se predase, cu 
destulă artă şi destoinicie, unui rol prematur de matroană, 
spre fericirea cuviosului fost-handralău, care i se închina des, 
cu gesturi şi ochiri furişate şi ne. 

Băieţii îşi destăinuiau, pe măsură ce trecea timpul Şt 
atmosfera = încălzea, îndeletnicirile şi adevărurile lor de 
vacanţă, şi poate nu numai de vacanţă. Sergo, brunetul eel 
chipeş, remarcat cu atita exagerare de Florin, iubea. lubea 
sincer, pe faţă, cu toate respirările, clipirile şi nevăzutele. 
Probabil că numai apariţia noastră, doi necunoscuţi, îl scosese 
pentru cîtva timp din starea lui naturală, împin- gîndu-1 într-o 
țesătură de discreţie care nu i se potrivea, dar care deja 
începea să se răsfire. Era dintre cei cu inima in palmă, spre 
seară auzind o păţanie din lumea copilăriei mele de circ şi 
căutîindu-mă la bicepşi m-a şi provocat la un bras-de-fer şi, 


deşi avea braţe mai groase decit ale mele, cu antebrate şi 
palme alungite şi cu degete de o fineţe surprinzătoare, 
apucătoare şi puternice, l-am doborit de două ori, 
nedivulgîndu-i totuşi secretul unei mişcări combinate, din brat 
şi palmă, cunoscută doar in lumea circului şi transmisă cu 
legămiînt de taină, astfel că Sergo mi-a mai întins de două on 
mina dreaptă, ca să mă felicite pentru incredibila victorie, care 
rn-a transformat într-un mic erou al serii, asta înainte de a 
dedica la toată lumea epigrame, unele aproape reuşite — mi-o 
amintesc pe cea Către Neruna, după jumătate de oră de volei 
in zăpadă: „De and in pieptul cald, cuminte, Balonul o atinge, 
De-atuncea eu mă rog fierbinte, Să fiu o minge"— şi alte 
năzbitii in versuri. Sergo nu şi-a ascuns sărăcia lui in materie 
de diplome, n-o avea decit pe cea de absolvent de liceu, tot 
comercial, dar nici nu s-a lăudat, americăneşte, cu ea şi cu 
meseria lui, rarisimă, era orfevrier — cel mai, cel mai, cel mai ! 
— fiecare fată îi dăruise alt calificativ, nu lucra decit in ateliere 102 
închise şi păzite, adică la cele mai preţioase lucrări, de la cele 
mai înalte curţi, cu cele mai scumpe metale şi nestemate. Şi 
aşa cum se întîmplă cînd prinzi o cheie, am şi descoperit-o pe 
Anais, şi nu numai pe ea, plină de podoabe, dar ce podoabe, 
noroc că nu atit bunul simt cît timiditatea m-a oprit să mă 
alătur, precum Florin, de miinile, gitul şi pieptul ei şi să mă 
binoclez, fierbinte, de pared i le-aş fi văzut pe trupul gol şi 
atunci: adio, aur, plating, rubine şi smaralde ! 

Pe cavalerul mezinei, Adorian, l-am ghicit prin contrast. Dacă 
Sergo iubea, Adorian cucerea şi domina. Nu cunosc istoria 
Armeniei ca să-l asemăn cu vreun mare căpitan sau principe, 
dar cred că nici Nahuled Kuceak, unul din poeţii armeni care m- 
au fascinat, nu şi-ar fi privit cu atita îngăduinţă şi adeferenţă 
auditorii din vreo grotă sau din vreun cort de la capătul lumii. 
După comportament l-aş fi luat student, cu primele eseuri sau 
poezii publicate, pe care îti vine să le prinzi şi pe piept şi pe 
spate, să devii om- sandviş, şi să mai suni şi din goarnă ca să 
se adune lumea In jurul tau, dar era ditamai avocat, adică 
proaspăt avocat, cu o licenţă „magna cum laude" şi cu un 
angajament ferm in cabinetul uneia din cele mai ilustre, 
personalităţi ale baroului românesc, care — mă dusese Soran la 
unul din cursurile lui de drept internaţional — strălucea prin 


modestie. Era scund, chel, miop, dar ce voce, ce fraze, ce 
logică, ce humor ! într- adevăr un cuceritor, bineînţeles pentru 
alte lumi. 

Adorian °° mâlt şi slab, avea ochi pătrunzători sub sprincene 
negre, dense, îşi încrunta voit figura pentru a-şi compune 
masca-i iubită, de gravitate şi gesticula pedant pentru a-şi 
sublinia vorbele, într-adevăr legate, clare, persuasive, fraze 
prin excelentă rectilinii, fără acele serpentine şi schimbări de 
reliefuri care prin ciudăţenie, surpriză B noutate dau cuiva 
farmec şi personalitate. Părea obsedat 

drept, de justiţie, pînă şi pauzele şi virgulele şi le supunea „şi 

ordona acestei obsesii. Se voia ascultat, de cite ori începea să 
vorbească aveai impresia că dă ordin să fie ascultat, şi dacă 
nu observa efecte pe chipurile ascultătorilor, repeta fraza la 
care ajunsese, indiferent de densitatea sau adevărul ei, îi 
schimba tonalităţile pînă ce reuşea să smulgă măcar o 
grimasă de mirare sau de supunere Pe chipul cuiva. Nu rostea 103 
nici imbecilităţi, nici platitudini, nu-s,i rătăcea coerenţele, 
uneori înjgheba chiar idei interesante, dar nici măcar raţional 
nu te capta, era un conflict permanent între vorbele lui şi 
persoana lui, încît concluziile, chiar adevăruri hind, păreau 
false şi contrafăcute. Probabil că era tobă de carte, cunoştea 
probabil pe de rost zeci de coduri dar efect real asupra 
auditorilor, ca avocat pledant — situaţie pe care încă nu i-o 
doream — nu cred că ar fi obtinut vreodată. Ori in fata unor 
oameni, ori in fata unor urşi polari... 
l-am ars o epigramă, după ce am găsit rima furia, necesară 
unei expresii uriaşe — summum jus, summa injuria: exces de 
dreptate, exces de nedreptate — pe care o memorasem, 
împreună cu multe altele, dintr-un dicţionar latin, răsfoit într-o 
vacanţă pe malurile Bîrladului, care suna 
cam aşa: 

Cu-acest torent ce-l scoţi din git Fără să- 

ţi stingă furia 

Tu nu vei dovedi decit: 

Că summum jus, summa injuria 

Nici macar na zÎmbit, dar m-a azvirlit intr-o mocirlă, aşa 
hotărise căutătura lui, după ce m-a amuţit perorind că un 
intelectual nu foloseşte citate, fără să ştie cine e autorul lor şi 

mai ales in ce operă pot fi găsiţe, ca acesta al lui Cicero, de 


pildă, din lucrarea pe officiis, capitolul 10, paragraful 33 ! Ştiam 
că-i de Cicero, dar... 

N-am uitat amindoi, in aceeaşi clipă, la Metaxe. El era 
mîndru şi o voia si pe ea la fel, şi era şi ea, dar se pre- făeea, 
aş putea să jur, se supusese ordinului. Şi mi-am propus să mă 
dau peste cap, la propriu şi la figurat, să-mi preschimb vorbele 
in miresme şi stele, să fac descîntece şi farmece, in versuri line 
şi tunătoare, să i le dau lui Metaxe, s-o vrăjesc şi s-o scot de 
sub pelerina lui falsă, măcar pentru o friîntură de timp, pentru o 
îmbrăţişare vizibilă. Era atita înverşunare in mine, încît sînt 
sigur că aş fi reuşit. Dar au intervenit Neruna şi Silviu, Silviu, 
cel de al treilea, care jinduia. 

Silviu era cej maj elegant dintre noi. — Mă includ si eu in acest 
noi, numai pentru că domnul Stimu, amintindu-şi subit de un 
client care plecase pe front fără să-şi ridice un costum achitat 
pînă la ultimul sfanţ, mi-l împrumutase de sărbători, dar 

104 
costumul îmi venea atit de turnat, încît meşterul, in loc să-mi 
spună adevărul, m-a transformat in manechin şi într-un tînăr 
de Bucureşti aproape elegant. — Făcea parte dintr-o familie 
foarte bogată, tatăl lui, al cărui fiu unic era, poseda un mare 
magazin de bijuterii, la care lucra şi Sergo, cu sucursale la 
Timişoara, laşi şi Constanţa. Cînta la pian, învățase cu 
guvernante şi profesori germana, franceza, italiana şi engleza, 
făcea călărie şi iahting, juca tenis acasă, la şosea, ne învățase 
să bem pentru prima dată whisky şi ne arătase surpriza de 
revelion: două sticle întunecate, cu mai multe etichete, de 
băutură auzisem, din literatură: Cognac, chiar şi firmele 
Courvoisier şi Martel nu ne erau întru totul necunoscute, dar 
eticheta cu V.S.O.P. de pe ambele sticle nu izbutisem s-o desci- 
frăm. Nu pot să ştiu cum se purta Silviu, acasă, in clasă, era tot 
într-a opta, bineînţeles la Colegiul National, şi in alte cercuri. 
Aici, între noi, părea cel mai nătîng şi mai neajutorat In afară “ 
Neruna, nu exista nimeni şi nimic pentru el. Nici nu era capabil 
să ridă la vreo glumă, se uita înti:i la ea, cred că nici prin da 
sau nu n-ar fi fost in stare să răspundă la cele mai elementare 
întrebări, pentru că nu ştia dacă ea auzise sau care va fi 
reacţia ei, părea mut, paralitic, lipsit de simţuri, de alte simţuri, 
pentru că unul măcar, al văzului, dar nici acela nu-i aparţinea, 
era al Nerunei, nici o clipă nu se uita in altă parte, iar cînd ea 


dispărea, privirile îi rămineau pironite in locul de unde plecase 
şi unde o aştepta. Poate că exagerez, dar cam aceasta era 
impresia pe care o făcea Silviu. Şi nu iubea, ca-n romanele 
ruseşti, exploziv, dement, sinucigaş on regenerator, obiectul 
era atit de departe şi de sus, icoana sau ce-şi închipui, a el, nu 
cred c-o simţea ca fiinţă, încît îi era teamă, cred, să-şi 
imagineze c-o iubeşte. Jinduia, jinduia după ceva, după bucăţi, 
după firimituri: zimbete, gesturi, vorbe, chiar dacă nu-i erau 
adresate lui, dacă se întîimplau in preajma lui, in preajma ei, îi 
era de ajuns să fie doar părtaş acolo. Nu-mi amintesc să fi 
întîlnit în literatură asemenea personaje, dar din păcate 
portretul pe care i-l fac e foarte incomplet. L-am văzut o 
singură data', într-o convieţuire care-l aneantiza prin realitatea 
ei: chiar alături de fiinţa pe care încă n-o desprinsese din 
ceruri, din vise, din lumea plăsmuită, pe care încă n-o simţise 
ca fiinţă. Poate că pe stradă, sau la şcoală, sau la teatru, sau la 
105 
vreun bal — care ? — s-ar fi purtat ca un om normal, poate că 
se şi purtase ca un om normal. Dar aici, unde venise pentru că 
era ea, şi ea chiar era, şi se putea gîndi si se putea uita numai 
la ea, nu se afla cu ea intr-o lume întîmplătoare, ca pe stradă, 
la şcoală, sau la teatru, sau chiar la un bal, ci se aflau anume, “ 
amindoi, ea îl chemase şi... 

Cînd Neruna ™- invitat a doua zi, dimineaţa, la o plimbare in 
jurul lacului, am uitat şi de Metaxe şi de Adorian i de Silviu. Era 
la micul dejun şi se însă.ilau programe pentru ziva aceea — ce 
să facem dimineaţa ? ce să facem pînă spre seară, cînd fetele 
vor începe pregătirile pentru revelion ? — erau opinii cu droaia: 
plimbări, audiții muzicale, exista şi un patefon şi discuri, o 
bătaie cu zăpadă, hai- dem la gară, ca vara, cel mai bun 
program e cel fără, avem şi cărţi de joc încă nefolosite, iar într- 
un moment de tăcere, Neruna a arătat spre mine: . 

— Pe noi să ne scoateţi din program, deocamdată. Vom face 
o plimbare in jurul lacului, pînă unde se poate. Si dacă ne va 
plăcea, putem s-o repetăm şi cu voi... 

Nu stiu cînd şi nici nu ştiu dacă Neruna îşi gindise spusele. 
Cu mine nu se înţelesese, dar mă implica atit de clar in planul 
ei, încit îl transformase in planul nostru, ca şi cum l-am fi 
chibzuit împreună, numai noi, pentru a-l realiza numai noi. 
Felul cum vorbise excludea orice alăturare, uimirea celorlalli 


continua prin tăcere, şi a mea la fel, nu eram in stare să 
bîigui.nimic, dar din fericire nimeni nu se uita la mine, in afară, 
bineînţeles, de eternul Florin, căruia i-am răspuns însă printr-o 
ocheadă de: asta e, băiete, ceilalţi au început să revină totuşi 
la preocupările lor: Sergo la Anais, Adorian la Metaxe, iar Florin 
parcă simţindu-mă 1-a scos dintr-o toropeală de plumb pe 
Silviu şi a ies, it cu el pe cerdac, împingîndu-1 ca pe o fantoşă. 

— Mergem ? m-a întrebat Neruna, proaspătă, zveltă, 
aviîntată, ca o Diana a zăpezilor. 

Atunci, doar atunci, „-am trezit dintr-un somn de păcură, in 
care voit mă afundasem şi m-am bucurat că Neruna e cea mai 
frumoasă fată cu care m-am întîlnit vreodată. Era cald, un 
scare plin, care acuş ne va smulge flanelele, altceva mai gros 
n-aveam pe noi, şi . am pornit, eu in spatele ei, spre un lac ca 
un cîmp de zăpadă, in care se va cufunda sau din care va 
răsări, dar cum oare o parte din viaţa mea. 

106 

— Să nu te sperii, mi-a spus ea, in timp ce croia potecă prin 
zăpada virgină, fericindu-mă că-mi pot potrivi paşii in urmele 
paşilor ei, azi am chef de vorbă, asta mi se în- tîmplă odată pe 
an, mereu cam înaintea anului nou, şi-am vrut să fim 
împreună, nu ştiu de ce şi nici nu vreau să ştiu şi nici n-aş vrea 
să ştii, să fie ca o întîmplare fără început şi fără sfirşit, vrei ? Si 
voi începe prin a-ţi mărturisi că fac şi eu versuri, nu chiar ca... 
le ştii ? cele din parodia lui Topirceanu, a la domnişoara de 
pension vrăjită de Eftimiu: „Ah ! Cit este de frumos !, « tîimpit, 
nu ? dar să ştii că e frumos, numai noi prin labirintul acesta de 


sălcii şi plopi, par- wi,- ~j., vorbeam despre ver- 
dosit ™ ' mcep sa divaghez, S 
şurile mele: 


Mă uit in oglindă şi-mi strîmbă din nas Cum *"!- 
puştoaică, fucea Montespan ,Şi-aş vrea să-i aud propriu- 
i glas, Dar am decit ea mai puţin cu un an... Cind 
singură sînt îmi scot bluza de cit Cămaşa opacă aleargă spre 
pat Şi totuşi prin geamul din zid Aş vrea să se uite-un 
băiat. Şi slobod spre .Soare chiar “Pt ciocîrlii Acurn,, cînd 
fecioară mă /awd £)a nu suverani şi crini de Neuitty 
Ci cai şi truveri 0 sa saut- 
tot aiureli din acestea. Tţi spun tot ce-mi vine in cap, 
pentru că mi se pare că-mi place cu tine, şi de tine. De-aceea 


te rog să nu mă lauzi, ţi-am spus: S.t.a.d.a., dar nici nu cred că 
ai avut de gînd, merci ! îmi pare bine că nu ţi-ai dat şi nu- li dai 
ochii peste cap cînd se înfige Anais, cum face prostul de Florin 
şi ceilalţi, alţii, li place să se joace, aşa in vînt, de dragul 
jocului, nici măcar ca o pisică, nu umblă dup.ă şoa reci, i-ai 
văzut doar motanul, nici n-are gheare, mi-a spus odată că nu 
vrea altceva decit să-i facă pe băieţi să viseze, să-i fericească 
in vis şi să nu crezi că nu i-au spus vreo cîliva că au visat-o, că 
s-au visat, şi „Cum ? Ce se întîmpla ?" îi provoca ea şi mai tare 
şi dacă 'Ala începea să aiureze îl oprea de la primele vorbe: „Şi 
nu-ţi ajunge că sînt femeia visurilor tale ? Vrei o hircă, o 
vrăjitoare ? Sau te pomeneşti că-ţi trece prin cap cine ştie ce 
prostie, in loc să-mi mulţumeşti in genunchi că te-am făcut 
fericit, rămînîind curaţi amîndoi. Să nu fii neghiob ! Adio !" 
Pariez că o se întimple aşa şi cu Florin. N-o să reziste, pentru 
că pofta de mine i-am tăiat-o, cred, prin plimbarea asta. La noi 
e un obicei sfint: fetele se mărită fecioare. Poate că eo 107 
prostie, dar legea asta n-o s-o incalc decit eu... Vezi ? Se 
zăreşte Castelul, numai un turnu- let acolo printre cei doi 
brazi. Nici iarna nu se vede cum trebui're iar vara "™* zidurile 
de brazi. Vrei să ne căţărăm la vară'într-un brad, in cel mai 
Malt, ca să desluşim misterele Castelului ? Nimeni nu ng poate pri) si 
mistere ^ Sigur. Noi venim in fiecare vară aici, toată familia, la 
Dobridor, morarul, tata 1-a făcut om, dar şi el 1-a refăcut om 
pe tata. A-nceput Dobridor, in 1917, in lunca Şiretului, după un 
atac al nu ştiu cui, al românilor, sau al nemților, e ca-ntr-o 
poveste arhicunoscută şi nici măcar nu vreau să dau a 
înţelege că familia noastră a luat parte la războiul de întregire. 
Tata a căzut şi a rămas pe marginea unei tranşee, apoi un 
obuz 1-a azvirlit din nou in tranşee şi 1-a acoperit. Noroc c-a 
trecut Dobridor pe-acolo, era sergent, şef de grupă, sau de 
pluton, a auzit gemete, a vrut să piece, era şi el rănit, dar 
gîndul bun 1-a făcut să scormonească in movilă şi a dat peste 
tata: „Bine, măi armene, tocmai tu care te-ai ferit pînă acum şi 
de guturai !" Si 1-a luat in spate, dar văzînd o patrulă 
nemţească a fugit in pădure, cu tata pe umeri. Şi-au rătăcit in 
pădure trei zile şi trei nopţi, Dobridor mesteca frunze şi coji de 
copaci şi i le dădea de-a gata tatei care nu mai avea nici o 
putere, a prins şi un iepure sfrijit şi i-a stors sîngele mai întîi in 
gura tatei, numai in a patra zi au dat peste apă şi gazdă, in 


coş- melia unui sihastru, care i-a tămăduit in vreo două luni pe 
amindoi... Cred că de aici s-ar vedea bine castelul. Oare ne 
vom putea căţăra in virful bradului ăsta ? Eu mă pricep ca o 
'veveriţă, iar tu, dac-ai trecut prin circ, să vezi ce pereche 
grozavă de iscoade o să fim ! De la începutui războiu- s-a 
mutat aici o ambasadă, la mare caină, dar toată lumea ştie că 
e ambasada unei ţări nordice, uneori mai ies şi afară din 
cetate, şi ei şi ele au părul blond, foarte, trupuri zvelte, staturi 
înalte, aproape zilnic o maşină face naveta spre Bucureşti, tur 
şi retur, Sergo spune că e un Rolls- Royce, cică cea mai 
scumpă maşină din lume, numai la comandă se face, dar mie 
mi se pare o hodoroagă demodată..; Ciudăţenia cea mare a 
fost că mai greu s-a vindecat Dobridor, zicea sihastrul, cînd 
tata şi-a revenit, că numai o minune îl poate salva. „Şi cum ai 
izbutit să-l aduci pînă aici ?" 1-a întrebat sihastrul pe tata. 
„Păi nu eu, el m-a adus pe mine", i-a răspuns tata, făcîndu-1l 
pe moşneag să nu mai termine cu crucile şi mătăniile. „Păi 108 
rănile lui sînt mai rele decît ale matale. Aici s-a petrecut o 
minune,' Doamne, Dumnezeule, dacă matale spui purul 
adevăr ! Să-i 

mulţumeşti toată viaţa Domnului !". Par tata a crezut de cuviinţă să-i 
mulţumească mai întîi lui Dobridor şi 1-a întrebat ca-n basmele 
din cărţile de citire: „la spune, Do- bridoare, ce dorinţă mare ai 
avea tu de la viaţă ?" lar Dobridor i-a răspuns de parcă ar fi 
declamat o poezie: „O moară aş vrea, la asta visez de cînd 
eram ucenic, şi-am visat cît am fost ajutor de mecanic, iar ca 
mecanic mă pomeneam că-i sărut zidurile şi găoacele roții. 
Aha, va să zică o şi ştii... O! i-a răspuns Dobridor. Şi moara e 
chiar cea din satul ăsta şi se vede bine de aici, din casă, e ca 
un zid in calea privirii... Uite, aici se and Strîmtoarea, aşa i se 
spune locului şi chiar e cea mai mica distanţă între ţărmul 
satului' şi ţărmul insulei pe care se află Castelul. Cit să fie pînă 
la chioşcul de-acolo, îl vezi ? E la jumătatea drumului dintre 
cele cloud ţărmuri, lasă că-ţi spun eu, ştiu foarte bine: trei sute 
de metri in total, deci chioşcul e la vreo sută cincizeci de metri. 
Vino aici ! Se vede ceva din faţada Castelului. E un Buf tea mai 
mic şi are o poveste, dar cea mai interesantă şi mai lugubră.e 
povestea locului unde sîntem noi acum. | se spune la cimitir. 
De aceea e atit de bine păzită Strimtoarea, întocmai cum 
spune proverbul: frica păzeşte bostănăria. Cică e un blestem, 


de pe vremea cînd la Castel erau călug.ăriţe, slujeau acolo, sau 
stăpîneau acolo, sînt oameni in sat, cei mai bătrîni, care ştiu 
adevărul, şi cică unul, un zdrahon din sat, a pus ochii pe o 
călugăriţă şi se pare că şi ea îşi îmbliînzise ochii, asta e greu de 
lămurit, pentru că totuşi e ceva distanţă de la un țărm la altul. 
Fapt este, sau poveste este, că se întilneau noaptea la chioşc, 
fiecare făcea juniătate de drum, pînă ce i-a zărit cineva, sau nu 
i-a zărit, de auzit însă s-a auzit printre maici despre povestea 
celor doi şi s-au pogorit tunete şi blesteme şi poate şi nevorbe, 
pentru că într-o noapte, ultima lor noapte, cică din senin, dintr- 
un cer fără nori şi cu lună mare, au pornit fulgere şi bubuituri, 
ca ° răzvrătire a naturii, şi a doua zi au fost pescuiţi amîndoi, 
unul pe un mal, altul pe celălalt, dar nişte oameni mai oameni 
jnau unit pe **nîndoi P® o năsălie. şi s-a speriat lumea de 
frumuseţea şi tinereţea lor, parcă nu-i atinsese apa, pared 
muriseră in braţele sau in aripile îngerilor: .Dar:bl.estemul a 
109 
rămas, aşa se zice, şi chiar aşa este, pentru că şi de cînd venim noi se 
întim plă 
nenorociri, ^ asjstat şi noi la cîteva. Vreo trei s-au înecat in 
ultimii şase ani: un student, înotător foarte bun, care a vrut 
să dovedească, deci intentie bună, că totul e poveste şi 
scorneală, a ajuns pînă la chioşc, s-a odihnit acolo cîtva timp, 
dar cînd să se întoarcă a fost înghitit de apă. Din- tr-odată nu 
i s-a mai văzut capul, că se adunaseră oamenii pe mal ca la 
tîrg, şi dus'a fost. L-au găsit, tot dimineaţa, in ghiolul morii. în 
alt an s-a răsturnat un băie- tandru cu barca şi n-a apucat să 
se mai agate de ea, nici cu bărcile nu se mai încumetă 
oamenii de atunci, iar acum doi ani, adică acum un an şi vreo 
opt luni, am asistat şi noi, nu ca martori, dar eram aici, un 
puştiulică s-a urcat într-o salcie, pe malul lacului, una din 
pletoasele ălea groase, probabil, după cuiburi şi ouă, s-a rupt 
o cracă de sub el şi bildîbic şi dus a fost şi el. Aşa se spune, 
aşa s-a întemeiat traditia şi legenda, că in anii cu sot lacul, 
adică locul acesta al păcatului cere OM... Nu, te rog, nu te 
apropia, aşteaptă pînă la vară, adică nu, pentru că va fi an 
cu soti 
vorbit întruna şi am lăsat-o. îmi plăcea s-o ascult, mi 
plăcea s-o văd, îmi plăcea să privim împreună locurile pe care 
mi le arăta, uneori ne atingeam capetele şi ne spe- riam 


amindoi, ne legaserăm puloverele ca nişte briuri, in jurul 
mijlocului şi, deşi o ştiam pură, neîntinată, fecioară şi mă 
înroşeam cînd îi vedeam siînii mici tresăltînd sub mătasea 
bluzei şi pictînd in albul imaculat două puncte roşii, nu 
izbuteam să închid ochii, aşa cum as fi dorit şi, mai ales, nu 
puteam să-mi controlez şi să-mi stăpînesc seismul fierbinte 
care-mi aprindea unde şi zguduiri in tot trupul. Ne aşezasem pe 
trunchiul gros al unei sălcii căzute şi priveam prin cătarea 
chioşcului către Castel. Se vedeau citeva ferestre, jumătatea 
unui donjon şi pared fiîlfiiri şi umbre * la geamuri. Castelul 
părea locuit şi acum in plină iarnă, dar Neruna era atit de 
îndepărtată şi atît de departe de Castel, încît am lăsat-o in 
tăcerea şi in lumea ei. Si el^a se retrăsese într-o lume a ei, 
pentru că şi tonul şi ceea ce-mi spunea erau altele decit cele cu 
care mă obişnuise in timpul plimbări: 


110 


__ Nu sînt poetă, sînt mai degrabă o visătoare, îmi 

place să visez şi, dacă-mi place înseamnă că visez trează, 
îmi închipui tot felul de nebunii, foarte rar cumintenii, sau 
poate că inversez valorile, fără să-mi dau seama. Ti-am spus 
că nu voi fi fecioara soţului meu, nu, te rog sănu mă 
întrerupi, ştiu ce vrei să spui: că s-ar putea să se confunde, 
să se împlinească in unul şi acelaşi, dar tu nu-ti dai seamă că 
toate trei sîntem căsătorite ? Silviu va fi soţul meu, asta s-a 
hotărît nu ştiu de cînd. Va fi probabil un sot ideal, dar nu va fi 
primul meu bărbat, pentru că nu mi l-am ales eu şi pentru că 
nu e cel pe care eu mi l-aş fi ales. Vreau să-mi ofer puritatea 
şi fecioria, nu să mi se ia. Vreau să dăruiesc, nu să mi se 
ceară ca un drept. Si dacă vreau să dăruiesc, vreau neapărat 
să dăruiesc <-niar nu 
mă înţelegi ? Visez, vreau zboruri, explozii, înălţări, cutre- 
mure, vreau vrăji, mistere, necunoscute, fericiri groaznice, 
nu băi călduţe şi mîngiieri cu puful! De ce să mă înf e- meiez 
din obligaţie, din traditie, din obicei şi nu din vis, din poezie, 
din mister ? Măcar acest act suprem, unic, irepe- tabil să-l 
fac in libertatea fiinţei mele, desigur, fiziologic e o mică 
rănire şi schimbare, dar eu vreau ca prima atingere, prima 
durere necunoscută, prima alunecare, prima nu ştiu ce, 
primul nu ştiu cum să aparţină sincerităţii mele, să se 
întîmple in armonie cu visul meu, cu dorinţele mele nebune, 
să fie împreunarea celor doijnagneti care jse caută şi care 
numai ei pot, dintre toti sâseatngă şi să devină întreg. Poate că 
vreau doar adevărul unei clipe, dar am dreptul să cred in 
acest adevăr şi să-l am. O, fii sigur, va fi chiar un adevăr al 
meu, pregătit de nearătările şi nedestăinuirile mele, de nişte 
fiori încă netreziti şi care ar putea să rămină aşa toată viata, 
şi eu nu vreau asta, vreau să fiu măcar odată întreagă, 
liberă, cu visele prelungite In fiori, in cei necunoscuţi, 
deschişi prin voinţa mea nu prin întîmplare şi hotărîre 
străină, vreau ca acea clipă să fie cea mai sinceră din viata 
mea, numai aşa nu va fi durere, ci o groaznică fericire... 

Cu atît mai mult simţeam nevoia să tac, nu puteam să 
rănesc * asemenea destăinuire. 

__ Vino la vară ! mi-a spus ea in şoaptă, dar nt}_ că. 


intr-o rugăciune, ci ca într-un vis. Vino să rupem blestemul 
lacului, să rupem ceva cumplit», - - 
„Mm lume, ca sa se poata 

rupe şi trupul meu, pentru a se împlini | 

Am plecat mai tirziu, păşind tot pe urmele ei. A fost o seară 
ca de priveghi. Cînd ne-am retras in cameră, Florin mi-a spus, 
îngrozit, că Silviu oscilează între nebunie şi sinucidere. Nu ma 
uitasem la el, nu-l văzusem, poate că nici nu era, nu m-am 
uitat la nimeni. Aveam prea multe de căutat in nevăzutul 
viitorului. 

and s-a luminat de ziuă am plecat, ferindu-mă să trezesc pe 
cineva. Lăsasem in camera o foaie din caietul meu de liceu, cu 
o urare de mulţi ani tuturor. 

Nu ştiu ce m-a făcut să întorc capul, cînd am ieşit pe 
goartă” .Neruna era la geam. Il deschisese. Ne-am privit 

P Nu ne-am făcut semne. Am ajuns in Bucureşti [a 


112 


amiaza. J * 


8. 

Am evitat locuinţa din Ştefan iVlihăileanu. Nu mă în- 
ţelesesem cu cel care-mi luase locul asupra vreunui semnal şi- 
mi era teamă că, dînd buzna peste el, îl voi obliga să-şi caute 
alt acoperiş. Voi trece mai spre seară şi mă voi ghida după 
lumină. Dacă geamul va fi întunecaţ, voi încerca. Voi găsi in 
mod sigur un semn din care să reiasă, dacă s-a eliberat sau nu 
camera. Firea îmi spusese imprecis: cîteva zile, dar pe Firea n- 
aveam de unde să-l iau şi nici pe Soran, numai întîmplător 
cunoşteam strada pe care stătea Lilia, dar nu şi casa, Tania era 
o gazdă ocazională, de Dinoiu nu ştiam absolut nimic, decit ce- 
mi spusese Firea, că are două licenţe şi lucrează la Biblioteca 
Centrală, Bălănuţ: obscuritate completă, toate legăturile Cu 
cenaclul le aveam prin Florin. Era o tesătură încîlcită, probabil 
într-adins i tocmai din cauza aceasta n-avea nici un rost să-mi 
bat capul, pînă la urmă tot mă voi descurca, deşi o presimţire 


rea mă ciupea din cînd in cînd. 


Şi dacă voi petrece revelionul cu mama, in Stupinei, la 
vechea locuinţă ? Cred că nu i se putea face mai mare bucurie. 
Ştiam cum s-o iau: mă voi preface distrat, vorn ciocni un pahar 
de vin, apoi mă voi chinui să-mi amintesc nişte poezii de 
Arghezi, ea îmi va sări in ajutor şi-mi va spune toate Florile de 
mucigai şi poate, cine ştie, o voi cuceri într-atita, încît va 
senate din lădiţa cît o cutie de perechi de pantofi, mereu 
încuiată, deşi n-ar fi umblat nimeni acolo, era un object sfint, un 
carnet vechi, cu scris, ruginiu pe file atit de uscate şj subtiate, 
că la o atingere mai brutală se prefăceau in firimituri, şi-mi va 
citi poe- znle de dragoste şi de aşteptare pe care le dedicase, la 
17 ani, celor doi cavaleri care-i promiseseră că se vor întoarce 
la sfîrşitul războiului pentru a-şi reincepe viaţa in orăşelul tihnit 
dintre Şiret şi Birlad. Amîndoi aveau acelaşi grad, unul in 
misiunea lui Berthelot, celălalt in armata lui Presan. Franţuzul i- 

414 
a scris din Abbeville, de acasă, dar nu i-a scris el, n-avea cum 
să scrie, ambele miini îi fuseseră amputate, i-a scris prin sora 
lui, rugin- du-se să fie iertat pentru că nu-şi va tine 
promisiunea, celălalt s-a întors, cu Virtutea Militară şi alte 
medalii şi cu o nestăpinită poftă de viaţă, pe care n-a avut 
vreme să şi-o cheltuiască in cei 15 ani cit a mai trăit. Am făcut 
rost de cele cîteva cadouri cu care ,o obişnuisem pe mama de 
Anul Nou: o sticlă de şampanie, un pachet de Virginia şi un 
volum de versuri, Sântei galbene, de Bacovia, pe care îl 
găsisem la un anticar prieten, şi m-am repezit m Stupinei. Am 
găsit-o singură, ştiam că soră-mea plecase de sărbători la 
Bîrlad, la prietena ei,. Lola, prima mea dragoste de la şase ani, 
iar fratele cel mic era cu şcoala intr-o tabără. Arăta bine, parcă 
întinerită, rn-a dojenit, mi-a mulţumit pentru cadouri, dar o 
simţeam nervoasă, parcă o oprisem de la ceva, şi chiar o 
oprisem: cămăruţa aceea in care trăisem înghesuit şi închircit 
atitia ani arăta ca un colţişor de recepţie. Era curăţenie, ordine, 
fantezie, chiar şi acel dram obligatoriu de dezordine, şi mai ales 
era o masă, acoperită cu o fată albă, ca spuma, şi cu patru 
scaune in jurul ei, acoperite şi ele cu perniţe de lină. Era anul 
mamei, „anul in care urma să se sărbătorească la ea revelionul, 
îi cunoşteam prietenele, toate văduve şi necăjite, cu copii şi 
rude pe front, pe care ea, ca un Luca din Azilul de noapte, ie 
ţinea in viaţă, le aducea lumini in ochii morţi şi răsuflări de 


bucurie, oferindu-le veşti bune din cărţi şi din ceştile cu surogat 
de cafea şi speranţa unor revederi sigure, mai apropiate sau 
mai îndepărtate. Am sărutat-o şi m-am lăsat sărutat, i-am urat 
ani mulţi şi frumoşi, eram amindoi foarte tari in a nu ne da pe 
faţă bucuriile şi emoţiile, deşi, sigur, ni le simţeam. M-am urcat 
într-un 25, dar nici pe Rahovei, lîngă Rondă, nu l-am găsit 
acasă pe prietenul meu, Bitlan, cel cu care împărţisem rolurile 
principale din Zorile. am pornit la întîrnplare, pe jos, îmi făceam 
planuri şi căutam soluţii, şi m 1 tre zit, pe neaşteptate, in Parcul 
Carol, adică nu m-am trezit eu, ci m-a trezit o voce pistruiată: 

__Dacă ™Yă grăbiţi, aş putea să te însoțesc... 

Era ea, era in tonul ei, era singură, era parcă mai drăguță, 
dar tot arogănţică, mirată şi neîncrezătoare. Nu ştiu dacă m-a 
bucurat, adică nu ştiu cit m-a bucurat. Se rătăcise într-un 
fulgarin larg, fără număr pe miînecă, dar nici. eu nu aveam, 

415 
purta pe cap o căciuliţă de angora, pendula şi o poşetă in 
mîna dreaptă, poza in domnişoară, ceea ce i-am şi spus. 

__ Si dacă m-aş lăsa atinsă de un, fluid de sinceritate,. 

m-a oprit ea, şi aş recunoaşte că pur şi simplu te aşteptam?! 

__ AŞ găsi şi eu un fluid, i-am răspuns, şi mi-aş aminti 
că pentru asta am venit ! 

__ fmj pare foarte rău că minţi ! s-a întristat pistruiata. 

Eu aş minţi numai dacă ti-aş spune că te-am aşteptat in 
fiecare zi, dar azi şi de multe on pentru asta am venit şi dacă 
ai avea măcar antene cu care să simţi cît de mult regret că 
m=am dat in vileag. 0 să mă urăsc două săptă- mini, zece, o 
sută, huo ! 

Era sinceră şi m-a înduioşat. l-am atins umărul şi imediat s- 
a lipit de mine. Doar citeva secunde, pe urmă s-a îndepărtat şi 
mi-a prins mina: 

— Eşti supărat pentru că nu tera trecut ? ("3m1 intre. pat şi m-a 
trimis, ca şi tine atunci, să-mi fac lecţiile, şi astfel am dedus ! 
Dar încă nu pot să-mi dau seama dacă e furios pentru că n-ai 
luat banii, sau pentru că nu mi-ai dat nici o atenţie. N-ai 
înţeles că a vrut să mite prezinte ? A mai încercat cu unul, dar 
Ala a tăbărit asupra mea, idiotul, şi i-am rupt urechea cu 
dinţii ! Tie ti le-aş fi mîngiiat pe amîndouă. Mai întîi las.ă-mă 
să-ţi spun cum mă cheamă: Mioara ! 


gntr-adevăr, mă oprisem şi *2 ci pe"acj s"* prind de umeri, nu 
ca să mi-o atrag, ci ca s-o zgilţii şi s-o trezesc: M-am multumit 
cu vorbele: 

- Ce te-aş mai trimite să-ţi faci lecţiile ! 

Mioara se îmbujorase şi zimbea: 

— N-ai putea să nu mai fii stereotip ? Şi n-ai putea să nu mai 
fii ca o culoare timidă care nu ajunge pe rochii pînă la... 

îşi desfăcuse fulgarinul, dar jacheta de lină abia era împunsă 
in două locuri. îmi răspundea cu altă timiditate. 

— Dacă ai şti cite reviste am căutat şi cite numere, şi cît de 
greu am dat peste... 

N-am lăsat-o să-şi continue serpentinele cu care se apropia 
şi se îndepărta, după nevoie, de centrele nevralgice ale 
discuţiei şi relaţiei noastre: 

— Voi fi şi eu franc ! Eşti deşteaptă, poate chiar precoce, 

4.6 
chestia cu babacul mă lasă absolut rece, dar nu-l=i dai seama 
că eşti o puştoaică, firavă, emancipată doar i, presimţiri şi-n 
dorinţi, dar dacă te-ar strînge cineva... 

— De ce nu incerci ? s-a repezit ea. Zău că-ţi acopăr urechile 
cu mîinile ca să nu te sperii, şi nu-s fragilă, sînt ca o viespe, am 
un mijloc foarte subţire, cred că mi-l poţi cuprinde cu degetele ! 
Şi te mai rog ceva: să nu-ţi închipui nici o clipă că te provoc, că 
vreau să te provoc. Tîm- pitele mele de cojege vorbesc numai 
despre asta, adică chestii din ăstea, le simt şi eu, de vreo doi 
ani, dar vreau săi le spun unui bărbat, ţie, cu ideea că 
spunîndu-le mă voi vindeca. Asta se cheamă terapeutică, nu ? 
Dar mi-e teamă că nu ajunge numai să le spun. Şi dacă ţi 
închipui că am mai discutat cu vreunul despre aşa ceva, pe 
cuvîntul meu că nici nu mă uit la băieţi, iar cînd visez nici nu 
visez chipuri, numai pe tine de cîteva ori. Hai să ne aşezăm pe 
banca asta curată, sau vrei să aştern şi fulgarinul ? 

Era ca o zvirlugă, nu se lăsa deloc prinsă, se încovoia, se 
fofila, scăpa aproape întotdeauna degeteior ra tionale şi chiar 
retoricii obişnuite. Cred că şi la propriu, in ciuda ofertelor pe 
care nu inceta să le facă, ar _fi procedat la fel: in ultima clipă s- 
ar fi desprins, ar fi alunecat, ar fi devenit invizibilă, dar vocea 
tot şi-ar fi trimis-o ca pe un stol de urzici. 

— Aş putea să-ţi spun şi eu cîteva cuvinte ? am întrebat-o, 
rugîndu-mă zeflemitor. > 


— Ai putea, dar nu cred că are rost ! mi-a zimbit ea, 
îndepărtîndu-se de mine şi oprindu-se chiar la capătul băncii, 
pe muchie: Ştiu ce vrei să spui: că numai vorbele de mine, şi 
ele foarte fistichii şi alunecoase „..ă dacă ne=am apuca de 
fapte... Uite ce e ! De vreo zece ani, adică exact* de zece ani, 
ăsta e al zecilea, tata se duce de revelion la o cabană din 
Bucegi, nu ca să-l petreacă acolo, ci ca să fie acolo. Acum zece 
ani au fost amindoi acolo, şi mama, eu nu, m-au lăsat acasă, 
eram prea mică. Exact la miezul nopţii, mama a ieşit afară din 
cabană şi nu s-a mai in- tors. Probabil că a luat-o o rafală şi a 
zvirlit-o cine ştie unde, probabil că... nu ştiu, mi-e groază, poate 
că s-a dus singură, cine ştie unde ! Sau, Doamne, nu ! N-a mai 
găsit-o nimeni, niciodată. Aveam cinci ani, stăteam mai mult "° 
bunici, nu ştiam ce se petrece in casa noastră. Nici pe mama nu 
mi-o amintesc decit foarte vag... 

— Vrei să spui,că ai numai cincisprezece ani ? am sesizat 

117 
numaidecit. 

— Da, am dat a cincea şi a şasea într-un singur an! mi-a 
răspuns automat. 

Apoi a făcut o pauză pentru a-şi respira gafa, apoi a 
continuat: 

— în orice caz cincisprezece ani am 3mplinit! De atunci, tata 
se duce la fiecare sfirşit de an acolo, la ca- band, au fost ani 
cînd a închiriat-o singur. Nu ştiu ce face şi nici nu vreau să mă 
gîndesc. Pe mine nu mă ia şi nu cred că mă va lua vreodată. 
Am o presimţire că din cauza mea s-a întîmplat tragedia. Poate 
n-oi fi a lui, poate n-oi fi nici a ei, poate că toate-s năzăriri, in 
sfîrşit ! Am rămas singură şi anul acesta. Şi ne-am aranjat 
revelionul inţr casă cît un teatru, cu nişte fete niţeluş mai mari 
ca mine, vreo doi-trei ani, dar cu mulţi ani mai proaste, cu stu- 
denti, ofiţeri, patefoane şi şampanie, “ camere multe, in care 
se poate retrage cine vrea, şi cu o greață de a nu mă duce 
acolo, cum n-am ®* niciodată. Subinitelegi acum ce vreau să-ţi 
propun ? 0 armonie: între vorbe şi fapte ! 

Oare de aceea se îndepărtase, pentru că presimţise că, 
stindu-mi mai aproape, mi-aş fi atras -o la piept, duios, ca pe 
un copil, ca pe o soră, într-atît mă impresionase toată povestea 
? îşi începuse alunecarea in sens invers, către mine. Doamne ! 
Cincisprezece ani ! Poate că nici "- împlinise, prea îşi 


subliniase afirmaţia. Oare pînă unde ar fi mers ? Chiar la acea 
armonie pe care o amintise ? Şi nici măcar nu vorbeau, in ea 
simţurile, eram sigur de asta, ci precocitatea, dorinţa de a şti 
mai devreme, de a afla ma'i devreme, “e a trece mai devreme, 
de a urea mai devreme:: noutăţi, gusturi, bariere, trepte, dorea 
să citească şi această carte, încă necunoscută, cum citise, 
probab.il, sute altele, de care virsta ei nu avea nevoie, dar nu şi 
inteligenţa ei. care îi sugera, poate că-i şi crea, o senzualitate 
artificială,, un trup artificial, o fiziologie artificială. Nu cred că o 
complicam, era prea plăpîndă şi prea puică, mă uitam la ea, 
nimic din înfăţişarea ei, probabil şi din trupul ei cel ascuns, nu 
sugera o feminitate precoce, o senzualitate vizibilă sau 
reţinută, ba o calculam şi prin mine: mă înduioşa, ma 
sensibiliza, dar nu descopeream decît copilărie in temeritatea 
ei şi tocmai această copilărie, această esenţă copilăroasă, 
deghizată perfect, pînă la violenţe şi nuanţe, pînă la 


manifestări de copilărie prefăcută, ca să convingă printr-un .fel 
de negare a negaţiei, intuitivă, desigur, tocmai această 
copilărie supra-rafinată pe care, + descope- rind-o, o savuram 
in detaliile ei gingaşe, de filigran, de pînză de paianjen, îmi 
crea dorinti fizice, absolut nevinovate, acesta era controlul: 
dorinţa de a o strînge in braţe, de a o mîngiia, de a-i săruta 
fruntea, ca şi cum aş fi avut in faţa mea sau lingă mine un copil 
sau o soră mai mica... 

Dar oare de ce hotărisem atit de ferm, in mine însumi, să-i 
refuz invitaţia ? Mi-era teamă că ar fi dominat ea toate 
intimplările şi mai ales o posibilă întîmplare gravă ? Mi-era 
teamă de mine că in momentul hotăritor n-aş fi rezistat ? Mi- 
era teamă de stingăcia sau stridenţa unor gesturi şi situaţii cu 
totul necunoscute amiîndurora ? Dar dacă mă gindeam la 
asemenea momente... 

Nu ! Nu ! Această imagine confuză a stingăciilor şi 
stridenţelor era veche, se putea deduce încă din prima mea 
Noapte, din nuvela mea: and am ajuns la momentul in care 
trebuia să rr.ă dezbrac, mi-a încremenit stiloul in mînă. Oare 
cum se petrece o asemenea scenă ? Se dezbracă fiecare ? Se 
dezbracă unul pe altul ? Se stinge lumina ? unde se pune 
cămaşa şi cum... 


Mi-o redeşteptase convorbirea cu Neruna, dar acolo mi se 
părea mai simplu: la miezul unei nopţi calde, in bezna naturii, 
pe iarba mătăsoasă de la marginea lacului... Şi acum ce-mi 
venea să mă gindesc la copilul acesta atit de scump 
dezbrăcîndu-se, ba şi mai rău ; dezbrăcîndu-ma in faţa 

Nu ! Hotărtîrea era definitivă ! De aceea i-am acceptat 
apropierea, i-am cuprins umerii, mi-am lipit-o de piept şi ne- 
am atins obrajii. Şi iarăşi rn-a ucis cu inteligenţa ei: 

— Acum ştiu că n-o să vii ! 0 să mă duc la babele âlea şi la 
ofiţerii lor auriţi şi cu baionetele in git. Probabil că voi fi 
proastă, dar să nu te căieşti: sînt prea mîndră ca să dau vina 
pe tine. Şi n-o să mă mai strîmb in oglinzi ca marchiza de 
Montespan ! mi-a cîntat ea in şoaptă, ulu- indu-mă. 

Am condus-o acasă, fără vorbe, se înserase, mergeam ca 
două umbre. Nici nu ştiam ce aş putea să-i spun şi nici nu era 
nevoie să-i mai spun ceva, îmi deducea, aproape întotdeauna 
gîndurile şi cred că nu numai pe ale mele. Netristeţea lucidă 119 
cu care-şi începuse ultima frază imi zgîndăra convingerea că 
bănuise sau chiar ştiuse de la început că o voi refuza. Dar mai 
era şi nostalgia in devenire din ultimele ei cuvinte, dezvăluită 
doar printr-o coincidenţă fantastică. Ideeami s-a închegat 
dintr-o suită de caramboluri fulgerătoare, ca o necesitate 
lăuntrică nu ca o posibilă clarificare: 

— Ai putea să-mi spui la ce şcoală înveţi ? 

încă ™ Ştiam de ce o întreb, nici ea nu a înţeles de ce, 
mirarea i-a tresărit doar o clipă pe faţă, apoi mi-a răspuns 
printr-un gest neaşteptat. Şi-a scos mina din fulgarin şi mi-a 
arătat numărul de pe mineca puloverului. Era la acelaşi liceu la 
care învăţa Neruna. 

— Yţi mai eram datoare cu ceva ! mi"? spus ea la despărţire. 
Cred că a fost prima dată cînd nu m-am controlat si asta 
echivalează cu o declaraţie de dragoste: dacă nu l-aş fi rugat 
atit de stăruitor, sînt sigură că te-ar fi trecut, dar echivalează şi 
cu un avertisment: nu cred că o să te treacă vreodată ! 

—Te rog şi eu ceva, foarte mult, i-am şoptit, " pentru mine, 
pentru frumuseţe: te rog să nu fii proastă in noaptea asta! Atit ! 

S-a uitat, dar n-a rezistat mult. Oare voi afla vreodată pricina 
acelor lacrimi ascunse: pentru că nu se va întîmpla ceva, sau 
pentru că se va întîmpla ceva ? 


Am ajuns in cîteva minute pe Ştefan Mihăileanu. Fereastra 
de la mansarda mea era camuflată, pe dinăuntru, 
şi asta inutil, pentru că (jin casele joase care împrejmuiau 
blocul nu se putea vedea in interior. Cortina aceea apărea cao 
măsură dublă de prevedere. Nu-mi trebuia mai mult pentru a 
înţelege că locui-nţa mi se afla încă in stare de acoperiş. Nici o 
fîşie de lumină nu se zărea, iar obiectul care acoperea geamul 
nu putea fi al meu, îmi ştiarn bine inventarul sumar, deci era 
cineva înăuntru, aşa că... 

Eram cam singur Bucureşti, doar cu o servietă in mînă şi mi- 
am amintit conţinutul ei: o pijama, cîteva batiste şi perechi de 
ciorapi, caietul cu Prima Noapte, cloud cămăşi de schimb. 
Amintindu-mi-l, mi-a venit şi ideea: la urma urmei eram 
pregătit pentru voiaj. în Bucureşti n-aveam ce să fac, pentru 
că n-aveam unde să fac. Să cad netam-nesam pe capul unora, 
mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu era in firea mea, sau să 
mă subţiez ca o rudă săracă la o masă bogată, îmi repugna. 120 
Mi-am amintit revelionul de anul trecut, cu zilele de dinainte şi 
zilele de după, încărcate de datini necunoscute in alte părţi, de 
un pitoresc şi un haz incomparabil, mi-am.amintit-o iarăşi pe 
Sanda, tremurind in braţele mele, mi-am amintit invitaţiile 
colegilor, dar nu numai ei mă invitau, tot satul şj altele 
învecinate, pentru că vrăjit de fabulosul datinilor, de urâturi, 
de strigături, de cimilituri, de colinde şi vicleimuri, de 
improvizații şi născociri, uncie violent pornografice, cîntate şi 
spuse profetic la ferestrele caselor cu fete mari, aţitat de toate 
acestea am improvizat şi eu, in replică, distihuri şi catrene 
hazoase, ba şi un pluguşor de flăcăi pentru fete, care au fost 
imediat preluate şi transmise. Nu ajungeam bine cu alaiul intr- 
un sat, că ne şi pomeneam cu urâturile pe care abia le 
lansasem in altele prin care trecusem. Şi mi-am mai amintit de 
promisiunea entuziastă că voi reveni pentru a mă ghiftui, 
poate, din belşugul nemăsurat al datinilor şi obiceiurilor 
bucovinene. 

M-am dus intins la gară: era un accelerat de noapte, care 
ajungea cam pe la trei dimineaţa la Dolhasca, dar acolo 
trebuia să aştept mai bine de un ceas legătura mai departe. Ei 
şi ?! Ajungeam in jurul orei cinci, poate chiar mai spre patru şi 
jumătate, end âbia începea cheful cel mare şi defilarea cetelor 
de colindători. Mi-am calculat şi finanţele, aproape că mi-ar fi 


ajuns pentru un bilet tur- retur “l3*2 doua şi chiar mi-ar fi ajuns, 
dar m-am gindit că n-are rost, mai întîi ca să evit limita 
falimentară: învăţasem la economic politică despre asigurările 
impo- triva neprev ăzutului, şi apoi cred că trenul era gol, şi 
mai era şi starea mea: să mă pregătesc in că de pe drum, prin 
tovarăşii de călătorie de la a treia, pentru cei şi pentru ceea ce 
mă aştepta acolo, in satul din nord. 

Şi chiar aşa ° f*st- în vagonul pe care l-am ales la în- 
timplare, doar cu bănci de lemn, fără compartimente, aidoma 
tuturor vagoanelor de clasa a treia, era o singură familie, 
ţărănească, sigur din nordul Moldovei, şi tatăl şi mama şi cei 
doi lînci, o fată şi un băiat, erau îmbrăcal=i in straie naţionale, 
aşa cum obişnuiau in toate zilele, şi-n cele de sărbătoare, 
oamenii din părţile acelea. M-au poftit lîngă ei, între cele două 
bănci pe care le ocupau, de îndată ce le-am spus: Bună seara ! 

__Să-ti fie Şi mătăluţă bună, creştinule ! m-a luat in 
primire bărbatul, gros, noduros, rotund, ca un bolovan. Şi te- 121 
am ruga să poposeşti aici la noi, că noi facem praznicul de 
innoire in tren şi mătăluţă, precum se vede după taşcă, nu 
prea eşti pregătit pentru aşa ceva. N-aş crede eu că încape un 
şip mai acătării acolo... 

Se întorceau de la nişte rude din Capitală, care făcuseră 
avere bună cu pielicele şi alte blănuri, voiseră şi unii sı să se 
fălească: Ai de la oraş cu acareturile lor şi cu belşugul care 
pleznea in ele, cei de la ţară, la întoarcere, asta era piesa, cu 
norocul verilor lor de la oraş şi cu bazaconiile din căsoaiele lor. 


__Măi măi ce de maşinării ! nu mai contenea omul. 

Auzi ! S.ă facă gheaţă in casă, aşa cum e zahărul cubic, într-un 
dulap alb care zbiîrniie ca guierele zmeelor ! Şi li se încălzesc 
odăile, parcă din văzduh, că nu e nici o sobă, nicăieri, ei zic că 
totul vine de subp.ămiînt! Şi ce păhărărie !. Ai văzut, rnă 
muiere ? Dar pared tot mai sănătos şi mai gustos e chid tragi 
cîte-o duşcă lungă de-a dreptul din şip, ia, hai mătălută, s-o 
golim, că ălelalte, auzi-le cum scîncesc de borţoase şi de 
fecioare ce sînt ! C-altminteri nu prea se preţuiesc cum li se 
cuvine nici caltaboşii, nici slana noastră care n-are pereche, ca 
să nu mai zic de claponaşii ăştia usturoiaţi, pe care i-au ţinut 
tot timpul la ger, in dulapul Ala alb. Doamne-ajută ! 


Am rezistat greu îndemnurilor, poftei şi dojenilor <ar mă 
acuzau de fudulie cînd nu luam cite ceva, dar nici nu voiam să- 
mi nemulţumesc gazdele viitoare prin refuzuri la alte îndemnuri 
şi trataţii. Le-am spus-o, dar s-au prefăcut că nu pricep şi spre 
împăcarea tuturora mau invitat pentru prima zi, adică in 
continuare, la ei in sat, două staţii mai departe de cea la care 
urma să cobor eu, că or să se înţeleagă ei cu oamenii mei, doar 
se cunose; sînt cam rude “ de-alde Niţu, prin nişte căsătorii 
încîlcite, ca să nu mai vorbim d.e cununii şi botezuri. Parcă n-ar şti 
ei cine-i Oprea, Oprea a lui Niţu, pădurarul, ăla de n-are un 
picior, dintr-o împotrivire nedorită cu un urs cît Ceahlăul, da' 
oamenii; vînătorii îi ziceau Hunul, şi-l ocoleau la cit. două poşte. 
Păi n-are el o fătută de mor flăcăii din şapte sate şi-ncă din 
altele şapte după ea, şi un băiat care-i la şcoală, sus, cu vipuşcă 
albastră la nadragi şi cu nişte ifose de-ti vine „să-i bagi tipări in 
fund. De bună seamă că-s gazde bune, ca tot românul, ca peste 

122 
tot prin preajmă, da ca la noi in sat şi ca-n familia noastră nu se 
există şi-i musai să vii ca ¿ă te îneredintezi chiar cu ochii matale 
| 


Pared citeam rîndurile din Descrierea lui Cantemir, cele care 
vorbesc despre obiceiurile moldovenilor de a fugi după oaspeţi 
şi despre bucuria de a_i avea, oricine ar fi şi de oriunde ar fi. 
Am coborit totuşi la staţia mea, greu, blagoşlovindu-ne reciproc, 
eu pentru trataţie, ei pentru bucuria de a le fi acceptat-o, era 
lună bogată, cunoşteam satul pentru că îl bătusem casă cu casă 
cu colindătorii, dar, gospodăria pe care o căutam nu părea prea 
luminată, doar nişte pilpiiri la un geam, mai degrabă de la vreun 
foc încă arzînd decit de la o lamp.ă. Am intrat totuşi, cîinii nu 
puteau să mă recunoască, dar m-au luat de om bun, aşa că mi 
s-au gudurat la picioare, deşi le uitasem numele, am bătut 
încetişor la uşa care aducea a lumina, „poi mai tare şi mai 
îndesat, pînă mi s-a mormăit un Cine ? La care am răspuns cu 
Om bun şi iată că s-a deschis şi uşa, cam lent, parcă era de 
plumb, şi m-am trezit cu o arătare albă in prag, totul era alb, 
părul, barba, mustătile şi' cămaşa care-i cobora de sub barbă şi- 
i acoperea de tot labele picioareloro 

_ Aoleu ! Asta trebuie să fie un alt obicei, pe care nu-l cunosc, 
moş Toadere ! Vas'că te-ai mascat in stafie ! Eu mi-s, ia 
ghiceşte ! 


— Numai să te dai olecuţă “ lumina, că vocea mai, mai ! Măi 
băiete, măi firoscosule, mătăluţă eşti, ©" va sa zică ! Apăi cine 
credea că mai ''> numai Sanciuţa, o mai ştii ? Ea tot ţinea 
mortis, a făcut rămăşag ! Toţi au plecat, şi ştii unde ? 

Plecaseră chiar in satul in care mă invitaseră cunoştinţele cu 
care prăznuisem in tren. Am intrat in casă tocmai cînd pe altă 
uşă pătrundea ° ta stafie, mai mărunţică, mai subţirică şi 
care'Şi descifra trăsăturile pe măsură ce ne apropiam amindoi 
de opaiţ. Era Sanda, cu obrajii înroşiţi de lumina opaiţului, aşa 
părea, dar tremurul care-i zguduia toate încheieturile, avea 
altă sursă şi icunoşteam şi i-l oprisem lipindu-mi-o şi 
stringînd-o pînă la sufocare, exact, exact cu un an in urmă, 
poate chiar la aceeaşi oră, spre dimineaţă, într-o cameră in 
care. ne pregătise paturi şi eu sosisem ceva mai devreme, iar 
e alergase după mine ca să înteţească focul. Si i-l mai 
simţisem şi. a doua zi, tot in braţele mele, cînd ne-am rătăcit 

123 
prin grajd şi staul, cînd m-am molipsit şi eu şi m-aş fi vrut 
bărbat, ca un apucat, şi ea m-a oprit şi mi-a spus că-s zănatec, 
că poate să dea oricine peste noi şi că-i e fried de dureri şi de 
oameni şi de descîntece şi că ar vrea să-mi fie de tot şi toată 
viaţa, dar că s-ar mulţumi, poate, să-mi fie Şi numai odată, 
pentru că e nebună cînd mă vede şi cind mă aude, s, î-i vine să 
moară că nu s-a dus la şcoală, ca fratele ei şi ca alte fete, că 
ştie ea că eu o să ajung om mare şi că nu mi se va po-, trivi, 
ea, o proastă, care “a rămîne toată viaţa aşa, slujitoare şi 
slujnică la un bărbat care-o va câălări după poftele lui şi-o va 
înjuga mereu la toate treburile casei şi pămiîn- tului, şi care-o 
va bate, ştie ea, care-şi va găsi o ibovnică in altă casă, sau in 
alt sat, printre vădanele care ştiu să vrăjească şi să 
ademenească şi să se P! şi chiar ştiu multe, pentru că a avut 
cine să le înveţe şi ea nu va avea niciodată bucurie de la vreun 
bărbat şi nu va şti cum e să fii femeie, i-au spus ei altele, 
cununate, care zic că nu s-a petrecut nimic cu ele, doar dureri 
şi apăsări şi horcăieli şi gemete din gitlejul celui de deasupra, 
care pe urmă se duce afară, lîngă claia de fin şi se întoarce, 
încă gifiind şi obosit, şi se trînteşte in pat ca într-o groapă cu 
mii. Tremura şi plîngea şi-mi spunea toate acestea şi din cînd 
in cînd alerga la uşă să vadă dacă nu vine cineva şi iar mi se 
ciuciulea in braţe şi-mi şoptea că ar face-o, dar n-ar vrea aşa, 


pentru că-i prea multă dogoare in ea, in pîntece şi-n piept, și- 
acolo unde nu s-a uitat niciodată, că-şi închipuie că se va topi, 
că-i va tişni singe pe subsuori şi prin sîni, că i se vor încleşta 
picioarele şi dinţii şi ar vrea s-o sărut, că ar putea să moară 
numai sărutînd-o şi strivindu-i sînii cu pieptul meu, că e chiar 
gata să moară dacă ar ajunge să se împlinte toată in mine şi 
eu să ma' împliînt in ea, că de cîteva on era să moară in vis, dar 
pe atunci nu mă cunoştea şi de cînd mă cunoaşte... 

Dar vorbele nu mai era cele de anul trecut şi nici cutremurul 
nostru nu era cel de anul trecut, eram amindoi in camera pe 
care mi-o pregătise, pentru că ştia că voi veni şi mă aşteptase, 
pînă o trăznise somnul, poate chiar cînd începusem să bat in 
uşă, că acum nu trebuie să ne fie teamă, bunicul s-a culcat şi- 
şi doarme cel mai adînc somn al lui, somnul de dimineaţă, iar 
din partea celorlalţi nici o grijă, petrecerea e in toi şi nici n-au 
cum să vină pînă se face ziuă, că-s numai coclauri şi, uite că s- 

124 

a ascuns şi luna, doamne, ce bună, şi-o să facem lampa mai 
mică, aşa ca abia să se zărească, deşi ar vrea să mă vadă, dar 
o s-o facă ea cu miinile, o să-mi ia tot trupul şi chipul cu 
degetele şi o să-l păstreze pînă la moarte, du-te, du-te in pat, 
vreau mai întîi să-mi fac rugăciunea şi-o să vin la tine şi mai 
curată, o să mă ierte maica cea bună pentru păcatul pe care 
dinainte i-l mărturisesc: Maică bună şi scumpă, iar- tă-mă, fac 
asta pentru nopţile mele, cele multe, maică, vreau să am şi eu 
vise frumoase, de cite on sînt necăjită te rog să-mi pogori 
noaptea asta in vis şi iartă-mă, maică mare şi bună, dacă voi 
şti ceea ce tu n-ai ştiut niciodată şi s-ar fi putut ca nici eu să nu 
ştiu, iartă-mă dacă voi simţi ceea ce simt că trebuie să s:mt şi 
tu n-ai simţit niciodată şi să nu ma huleşti şi să nu mă 
pizmuieşti pentru asta, iartă-mă, nu ştiu, poate că mă due la 
inoarte, maică sfmtă şi bună !... 

S-a strecurat in pat, după ce a tras zăvorul la uşă, s-a lipit 
de mine, îi simţeam fierbinţeala prin cămaşă, am 


ridicat-o i" ““pul oaselor şi i-am scos cămaşa groasă, am luat-o 
iarăşi in braţe, apoi am îndepărtat-o pentru a-i găsi trupul cu 
mîinile in timp ce mi-l căuta şi ea, i-am acoperit sînii, rotunzi, 
calzi şi zvicnitori cu palmele, pared mă împungeau sfircurile 
dure, am coborit mai jos şi ea îmi urma mişcările, pînă ce ne- 
au paralizat amîndurora palmele iarăşi ne-am lipit unul de 
altul, cu frunţile, cu buzele, cu umerii, cu pîntecile, cu 
piepturile, s-a întors singură, s-a. desfăcut, mi-a cuprins capul 
şi 1-a tras încet, pînă ce ne-am simtit obrajii fierbinţi, apoi mi- 
a adus palma la gură şi. mi-a apăsat-o cu amiîndouă mîinile 
ei, dar n-am tipat riici unul, cleşi durerea urea in noi spre 
buze: Nu, să nu te duci, chiar dacă tip, chiar dacă mugşc, chiar 
dacă mă zvir- colesc, să nu te duci, apasă-mi gura şi gitul şi 
urechile, şi 
vino, vino |... 

Au fost opriri multe şi alunecări incete şi revenite şi 


125 
gemete şi crispări A f*s!: deschiderea dureroasă a unei porți, 
de carne şi de sînge, împreunate, către dureri şi nerăbdări 
istovitoare, a fost cutremurul şi zbuciumul şi explozia din care 
au tişnit in trupuri stele şi izvoare, şi curcubee şi pajişti, şi mii 
de îngeri umblau şi cîntau in vinele noastre, şi miresmele 
pătrundeau in oase, şi car nea cea nouă se mira şi se bucura 
in păienjenişurile şi puterile ei, toate. 

__ N-am murit ! mi-a şcptit ea. Am înviat ! Abia acum: 
am trecut de la viata cea moartă la viată ! 

Pîlpîiau şi afară zorile. ^ ft lampa mare, am scos caietul 
din servietă şi aşa cum eram, gol şi rănit, am început să scriu, 
să scriu Cea de a doua Noapte, pînă la ultima frază: 

„N-am murit ! Am înviat ! Abia acum am trecut de la viata 
cea moartă la viată !" 


9, 

Nu, nici n-a vrut să audă ! mi-a spus dirigintele, seara, in 
cancelarie, după ce am rămas numai noi doi acolo. Nu-i o 
figură de stil, pur şi simplu nu vrea să ne asculte ! închide 
catalogul şi se retrage undeva, sau iese din can-. celarie. 

Directorul îşi aminteşte că doar cu un ^ in urma sa întîmplat 
aceeaşi poveste, tot cu un elev din ultima clasă, cu singura 
deosebire că era vorba de o hahaleră, obținea note numai prin 
intervenţii, toate de foarte sus şi categorice. Şi totuşi nu 1-a 
trecut, deşi s-au făcut demersuri peremptorii de la minister şi 
l-a abordat, chiar in cancelaria in care ne aflăm, soţia unui 
ministru, subsecretar de stat la ministerul nostru, iar el i-a 
răspuns cu un discurs care e de pomină in liceu: 

— Doamnă, ştie contabilitate atit cît ştiţi şi dumneavoastră, 
poate chiar mai puţin, şi, mai e ^ golan pe deasupra. Eu nu-l 
tree şi dacă doriţi scandal, n-aveţi decît, postul ăsta îl pot ceda 


126 
oricind, vi-l pot ceda şi dumneavoastră, sînt cel mai bun 
contabil expert din România şi-am refuzat o catedră la 
Academia Comercială pentru că n-am vrut să fiu coleg cu un 
imbecil, şi nici n-aş vrea să se mai îmbogăţească, hm, cu altul 
catedra. 

Asta e! 

încercaseră şi alţi profesori să.! înduplece, dar toţi s-au izbit 
de aceeaşi surzenie. Dacă n-ar fi intervenit atiţia şi dacă ar fi 
folosit, nu laude, nu elogii şi ditirmabe la adresa mea, ci ar fi 
luat-o pe căi mai omeneşti, poate că... Mi-am amintit şi 
mărturisirea Mioarei, cea pe care mi-o tradusese in declaraţie 
de dragoste. îmi dădeam seama că eram pe cale să pierd un 
an, şi in ce situatia, Doamne !: „Bun de front !' ca orice 
repetent. Şi cu toate acestea nu simţeam ură f4ă de el, nici 
măcar nu-l detestam ca om, şi cred că l-aş fi admirat sincer, 
pun mina pe inimă, dacă nu aş. fi detectat, in cazul meu, şi o 
undă groasă de subiectivism. l-am spus şi dirigintelui: 

— Adevărul e că într-un regim pedagogic de înaltă co- 
rectitudine, nu îndrăznesc să zic ; desăvirşită, nu merit să iau 
examenul, sau, cum să vă spun: dacă din întîmplare aş da 
peste un profesor maniac, sau peste un incoruptibil,, rezultatul 
ar trebui să fie acelaşi: Nu ! Şi asta nu numai pentru că nu am 
habar de contabilitate, dar nici nu vreau să am, e un refuz 


definitiv in mine, cred că e ceva organic: sînt bolnav şi îmi 
accept boala aceasta a acontabilităţii. Numai că... 

— Da ! mi-a prins dirigintele ideea. Şi eu cred că sînt: şi 
unele considerente de ordin personal, pentru mine absolut de 
neînțeles. Eşti in ultimul an, las încolo posibilităţile şi 
capacităţile dumitale, şi aptitudinile pe care le ai in alte 
domenii, dar mai e şi nenorocirea asta militară, la care, ca 
pedagogi şi părinţi, nu se poate să nu ne giîndiin. Dacă ai fi un 
derbedeu, sau un neajutorat mintal ! De aceea revin la ce li- 
am spus cîndva: dacă am pierdut la Siracuza, hai să ne 
revanşăm devant le Milet, sau măcar să încercăm... 

Credeţi că e posibil un transfer, in plin trimestru?' mi-a 
încolţit o idee. 

__ Ne-ntoarcem l° Siracuza, la dezastrul flotei ateniene ! m-a 
neliniştit pentru o clipă dirigintele. Nu cred că avem motive şi 
nici nu cred că se pot găsi motive pentru un transfer, de la un 


127 
liceu bucureştean la altul, in plin trimestru, cum ţi-a trecut prin 
cap. Doar dacă ai invoca adevărul si atunci... 

— Nici ° comisie din lume nu mi-ar da dreptate ! i-am. 
continuat gîndul. Şi chiar să terfelim in aşa hal dreptatea şi 
adevărul, apelind la mild, la minciună, la protecţie, la 
dezumanizare, eel puţin mie îmi este cu neputinţă, ierta- 

dar m-ar cuprinde o greață imposibilă. Vă jur că nu pot, 
organic, şi vă mai jur că nu sirnt nici un pic de ură faţă de el... 

— Nu! m-a oprit dirigintele. M-am gîndit mai departe şi mai 
realist. Şi, a juste titre, ca să nu terfelim prea violent dreptatea 
şi adevărul, îţi spun de pe acum, ca să ai timp să te pregăteşti. 
M-am gîndit la un examen de diferenţă, adică la un transfer 
prin diferenţă, într-un moment propice, la un liceu teoretic. Şi 
ca să fiu sincer pînă la capăt, m-am gîndit şi la un anume liceu, 
şi nu m-am gindit numai eu, ci şi alţi colegi, şi colege. Dar nu 
din cauza acestei solida... nu din cauza acestui sprijin normal, 
pe care poţi să contezi, te asigur şi te asigurăm că nu vei avea 
probleme cu examenul de diferenţă, ci, şi in privinţa asta toţi 
sîntem de acord, chiar şi mister Hm, pentru că acolo e locul 
dumitale, aşa credem... 

Şi totuşi « o problemă ! am sesizat eu. Nu pot să solicit un 
examen de diferenţă, căzut sau corijent la o materie... 

Dirigintele m-a bătut prieteneşte pe umăr: 


— Ei, acum ţine-te bine ! Abia a trecut o oră de cînd am 
discutat in cancelarie, aproape toţi, in frunte cu directorul, 
această posibilitate şi această problemă, iar Dogaru a fost de 
acord ! In cazul acesta, dar numai in cazul acesta, îţi va da 
notă de trecere. Dumnezeu să-l ihţeleagă ! 

— 0 fi totuşi un sfint ! „u m-am putut reţine. 

— El? ! s-a mirat dirigintele. Sau te gindeşti cumva la un 
sfint care i-a şoptit in somn, la ureche... 

Nu m,ă gindisem nici o clipă, dar începeam să mă giîn- desc 
la o sfmtă cu pistrui şi, Doamne, cine ştie cu ce dureri şi 
amintiri recente ! 

— Nu vă supăraţi că insist, m-am rugat de diriginte, aţi 
putea să-mi spuneţi cînd s-a întîmplat toată povestea? 

S-a uitat la mine, un moment doar, nedumerit, neîncrezător, 
avea şi de ce, apoi mi-a răspuns cu tonul cel mai firesc: 

leri a început discuţia, dacă ţii atît de mult să cunoşti 


128 
istoria ei, şi azi am reluat-o, aşa că poţi să fii mîn- dru de 
interesul pe care ţi-l purtăm. Şi tot azi şi-a dat şi Dogaru 
verdictul. Stai, stai, stai ! Lasă mulţumirile ! Nu facem 
filantropie pedagogică sau rabat de conştiinţă, dar nici n-aş 
vrea să te laud prea mult. Ne mai corijăm şi noi din cînd in 
cînd, in virtutea unui principiu, care a lost multă vreme şi care 
mai vrea şi mai vrem încă să ră- mînă, s/int, in Koala 
românească, dar prin asta nu încerc să neg sau să ascund 
subiectivismele, slăbiciunile, unele in lanţuri, cum ne-a 
sfirtecat Caragiale, şi alte isme, care ţin de natura omului şi 
uneori sînt exacerbate de conjunctură: unui pedagog i se pot 
ierta multe, dar niciodată, absolut niciodată, negarea şi. 
schilodirea valorilor. Aici încetează pedagogia şi începe 
monstruozitatea, iar prin repetiţie şi proliferare nimicirea unei 
spiritualităţi, in datele ei cele mai necesare: justiţie şi 
paradigmă ! Da, nu poate să fie dreptate fără cei care 
strălucesc datorită ei ! lar fără model şi fără calea pe care poţi 
ajunge la el nu va exista nici valoare, nici morală. Va rămîne 
vid, pentru nelegiuire şi sinucidere naţională. Astea nu ţi le 
spun du- mitale, dar e bine că + le spun, ci mi le reamintesc, ni 
le reamintim, din vreme in vreme, pentru că avem nevoie şi de 
emoție şi de putere ca să ne onorărn întocmai profesiunea. .. 
Şi cu latina cum stai ? a schimbat el vorba, atit pentru a-şi 


baricada retorismul care începea să-l consume, cît şi pentru a- 
mi respinge exaltările şi emoţiile care mă fugăreau pe mine 
spre retorică şi descărcare. 

— Citeva declinări şi citeva sute de dictoane, care mi s-au 
părut mai grozave ! m-am supus dorinţei sale. Dar dacă latina 
ar fi tornada fără de care nu se poate, m-aş azvirli cu voluptate 
in centrul ei. Mi-ar place, ca un revers biologic şi neinfinit al 
matematicii, mai ales de cînd tot aud şi îmi vine să cred tot mai 
mult in cel mai frumos dicton despre latină: nu e nevoie s-o ştii, 
e de ajuns dacă ai uitat-o. 

Dirigintele mr: strîns mina, s-a scuzat că se grăbeşte, după 
ce şi-a pierdut o groază de timp cu mine şi m-a rugat să-l tin la 
curent cu detaliile situaţiei şi să-mi mai economisesc 
mulţumirile. 

Eram tulburat, şi de bucurie, dar şi de o teamă nedefinită, 
vorbele dirigintelui mă scoseseră din moment, din 


129 
contingent, de la lon Barbu citire, ar fi spus Dinoiu — 
mă proiectau in depărtări viitoare şi îmi proiectau imagini 
nedesluşite, mai degrabă stări, sau le filtram eu in stări in care 
bucuria se subţia, acoperită de nelinişti, de incertitudini, de un 
vag care nici măcar contururi nu avea, dar care pompa in 
singe, in piept, in simţuri încărcături ca de funingine, rele şi 
devastatoare. Am încercat să mă scutur, 
9 — Romantica cum se scutură un cîine cind iese din apă. A fost 
un gest, instinctiv şi necontrolat, pentru că ideea salvatoare îmi 
venise: mă voi duce la circ, mai aveam timp să prind spec- 
tacolul de noapte, de la Paladium, locuri sigur se mai găseau, 
iar amintirile începeau deja să lupte cu neliniştile Si să mi le 
estompeze. 

A fost un spectacol oarecare, dar m-am amestecat şi m-am 
topit in el cu seninătatea unui copil. Am ris, m-am speriat, m- 
am prefăcut uimit de scamatorii puerile, pînă ce a apărut 
Mastacan, baristul şi zburătorul, cu trupa lui. Era cu doi ani mai 
mare decît mine, şi ne înţeleseserăm şi fugiserăm împreună, cu 
circul, in acea vară a răzvrătirii mele. Ne antrenaserăm la el in 
curte, in secret, la trapez,, la inele şi la bard. îl întreceam la 
toate. lar acum devenise idolul galeriei şi cel mai tare număr 
din program. Dar mai bine nostalgia, duioasă şi născătoare de 
fantezii neprimejdioase, decît neliniştea. 


Acasă, am găsit, introdus pe sub uşă, un bilet prin care eram 
rugat să fiu a doua zi, seara, mi se indica şi între ce ore, in aula 
facultăţii de litere şi filozofie, la un doloc- viu surpriză, „care te 
va interesa." Biletul nu era semnat, dar am recunoscut imediat 
scrisul presque lizibil al lui Firea. Mi-am amintit orele de a doua 
zi, era o după amiază dificilă, nu pentru că m-ar fi obligat la 
prezenţă materiile din orar, ci cei care le predau: nu puteam să 
absentez nici la română, nici la naturale, nici la franceză, mai 
ales după reuniunile pe care mi le consacraseră profesorii in 
cauză pentru a-mi rectifica destinul, nu-rni rămînea decit ultima 
oră, contabilitatea, de la care chiulind, mai aveam răgaz să 
ajung la colocviu, către sfirşit. Deşi, după acordul in extremis al 
lui mister Hm, smuls probabil de o Mioară ultimativă, gestul 
meu putea fi interpretat şi ca ingratitudine şi ca ofensă. Să ne 
facem iarăşi că nu ne vedem şi că nu existăm unul pentru 
altul ? Să ne continuăm convenţia, ca şi cum nu as fi aflat 


130 

nimic ? La urma urmei nu mi se dezvăluise nimic de la sine, eu 
provocasem adevărul total, puteam să mă fi mulţumit cu 
translaţia spre Milet, care ar fi încheiat convorbirea informativă, 
fără să se eva- pore confidenţe şi taine. Nu ştiu de ce mă 
învîrteam in atitea desişuri, trebuia neapărat să mă duc la 
Universitate, nu pentru colocviu, ci pentru a-l întîlni pe Firea. 
Modul cum îmi parvenise biletul, datele din el, acel „între 
orel€...", sublinierea că mă va interesa, îl transformau în- tr-un 
mesaj care putea fi tradus cam aşa: Vino neapărat, etc. e ceva 
foarte important ! Mi se dădea o întîlnire, nu eram chemat la un 
colocviu, care poate că nici nu avea loc. Si singura posibilitate 
de a fi acolo era să păstrez relaţiile statornicite cu 
contabilitatea, de dezinteres reciproc. Orice încercare de scuză 
ar fi atras şi mai mult atenţia, pe cînd continuarea ignorării ar fi 
fost in firea lucrurilor. Mă înşelasem însă in ambele privinţe: 
Dogaru întrebase de mine, mi-au spus colegii, a doua zi, iar 
colocviul a avut loc şi chiar m-a interesat, dar aici nu m-am 
înşelat decît pc jumătate. 

Am ajuns spre finalul colocviului, am intrat in sală odată cu 
alţii, într-un moment de du-te vino, cu aplauze şi freamăt, care 
indica o pauză şi mi-am găsit un loc, lateral, lîngă Dinoiu, care 
cred că-mi păstrase anume scaunul, ocupîndu-l cu paltonul, 
într-o atmosferă nu prea călduroasă. Dinoiu mi-a şoptit numele 


conferenţiarului care urcase la tribună, penultimul, a adăugat 
el, era un nume cunoscut in lumea universitară, dar şi in rîndul 
amatorilor de cărţi şi publicaţii ştiinţif ice, mai ales din 
categoria celor semi-vulgarizatoare. Colocviul îi era dedicat lui 
Nietzsche — omul şi opera — reactualizare, ca un fel de 
preambul universitar la centenarul naşterii marelui poet şi 
filozof. Nu ştiu ce spuseseră, ce anume aspecte trataseră 
ceilalli vorbitori, dar cel pe care-l apucasem îşi propusese 
chiar să-l reactualizeze pe Nietzsche şi nu atit ca filozof, cit ca 
prof et şi vizionar. Nu eram apt şi nu eram pregătit nici măcar 
pentru a recepționa ideile atit de nesigure, de controversate şi 
de interpretabile care formau țesătura aparent difuză a 
filozofiei sale, cea fără sistem, cum era cuvintul la modă, 
darămite să be apreciez, să le accept sau să be refuz. Pur şi 
simplu ascultam, cu un gol imens in cap, in ceea ce priveşte 
tema, dădusem doar peste o culegere de versuri, foarte 


131 

ciudate, ale lui Nietzsche, unele de o adîn- cime şi de o fineţe 
ca ale lui Rilke din Sonete şi Blegii, pe care mai degrabă le 
presimţeam şi le intuiam, încă nu eram iniţiat pentru a be 
culege toate frumuseţile, iar in rest nu reţinusem decit acei 
termeni care circulau in lumea cea de mijloc, aurită sau 
neaurită, precum: Supraomul, Zara- thustra, Eterna Întoarcere, 
acesta in versiunea lui franceză: /'Etemel retour, şi o:arecum 
mai amănunţit şi mai pitoresc dintr-o carte citită cu pasiune, 
relaţiile sale, de:a idolatrizare la subminare şi dărimare, cum li 
se întîmplă de obicei idolilor, cu Wagner. Nietzsche contra 
Wagner, aşa se intitula cartea, in traducere, nu-i cunoşteam 
titlul original, dar suna frumos şi dur, parch' urma să se descrie 
o luptă între Satan şi Dumnezeu, sau, de ce nu, între doi Zei! 
Nu, nu era ideea mea, mi-o sugerau chiar vorbele con- 
ferenţiarului care ajunsese la teoria şi formula lui Nietzsche 
despre Germania vremii sale, comparabilă cu vechea şi 
strălucitoarea Eladă, in care Bismarck era Conducătorul, Moltke 
— Soldatul, Wagner - Poetul, iar el însuşi — Filozoful. Şi dacă 
glisăm, era chiar expresia conferenţiarului, această imagine a 
lui Niezsche in teoria so despre Supraom, ca Supremă 
Identitate,  cumulind toate  Identităţile şi  Nonidentităţile 
repetabile, aşa cum se va vrea Nietzsche către sfirşitul vieţii 
sale: şi Conducător, şi Soldat şi Poet şi Filozof... 


— VA' amintesc, domnilor, ce spunea In scrisoarea sa către 
Burckhardt, la cinci ianuarie 1889, probabil ultimele rînduri 
scrise de mina lui, voi cita in franceză: „Au fond, tons les noms 
de l'histoire c'est Moi !" şi dacă acest Supraom, in loc să stea 
acolo unde îi este locul, in ospiciu, ori în, patul vegheat de 
mama sau de sora lui, se va alia cu Puterea, imaginaţi-vă ce se 
poate întîmpla cu o societate, cu o ţară şi chiar cu lumea. 
Căutaţi-l in /Eternel retour, dar in concepţia sa complexă 
despre acest Eternei, retour, adică si in viitor, nu numai in 
Germania lui Bismarck, căutaţi-l pe acest Supraom, căutaţi-i, 
comparaţi-i, judecaţi-i ! Unde le-ar fi stat, şi unde le-ar sta mai 
bine: in istorie sau in cămaşa de forţă ? lată de ce filozoful şi 
poetul... 

Dar conducătorul colocviului şi-a găsit un zimbet nedefinit şi 
cu un gest colegial 1-a întrerupt pe conferenţiarul vulgarizator 
şi dinamitard, oprind astf el in cea urmă cli7ă, a explozie căreia 


132 
mai că începuseră să i Sc !au;;eie in sală: 

— Vă mulţumesc, dragă colega, dar despre poetul filozof 
Nietzsche ne va vorbi, învoindu-ne, onorat auditoriu, să 
încălcăm una din legile venerabilei noastre instituţii, sau mai 
bine zis: î.ntărind cu această excepţie regula, unul din cei mai 
eminenţi studenţi ai facultăţii noastre de' litere şi filozofie, 
domnul lonel Firea. Aveţi cuvîntul ! 

Firea a fost sublim, as, a mi s-a părut, de la ţinută şi 
înfăţişare: înalt şubţire, cu priviri adinei, răscolitoare trăsături 
energice, elegant şi degajat in gesturi, pînă la concepţia 
comunicării sale şi in raporturile, nici un moment ignorate, cu 
auditoriul. Şi-a scuzat de la început cutezanţa, prin tinereţe şi 
mai ales prin alianţa molipsitoare cu subiectul: Nietzsche te 
obligă să cutezi şi dacă ne amintim că la virsta noastră 
studenţească fusese deja acceptat ca profesor de filologie 
clasică la Universitatea din Basel, pe baza unei simple 
recomandări verbale... Oare era o tactică, pentru uluirea 
auditoriului, sau era cu adevărat subjugat şi îmbolnăvit de 
Supraomul Nietzsche ? Pentru că se insinua si chiar se declara, 
prin subî.nţelesuri, ca un dis-. cipol, ca o parte, plus que 
spirituelle, a marelui filozof si prin revenirea ritmată şi mereu 
alta la concepția acaparatoare, aspiratoare a Eternei 
reîntoarceri, susținută şi de expresii care-i  modificau 


trăsăturile, părea că demonstrează cu sine, prin sine o 
fantastică epifanie nietzscheeană. Şi-a împărţit lucrarea in trei 
capitole fundamentale, definite, fiecare, de trei propoziţii 
nietzscheene: Dumnezeu e mort! Dumnezeu l-a ucis pe 
Dumnezeu ! Eu sint Dumnezeu ! încă de la enunţarea 
propoziţiilor, in sală s-a făcut tăcere şi chiar in semipotcoava 
profesorilor am remarcat mişcare şi interes. Eu î.mi scosesem 
un caiet din servietă şi m-am felicitat, in gînd, că n-am 
disprețuit, ca aproape toţi colegii mei, orele de stenografie. A 
continuat printr-un scurt dialog cu sala, dar de fapt nu a fost un 
dialog ci i-a impus sălii prin ton şi argumente susţinute de o 
politeţe rece, profesorală, catedratică, mi-a făcut Dinoiu cu 
cotul arătînd spre Căline seu, care nu renunţa nici o clipă la 
promenada privirilor sale pe plafonul aulei, o altă succesiune a 
propoziţiilor, printr-o singură mutație: propoziţiunea a treia 
devenea a-ntiia. In fond nu facem decit una şi aceeaşi mişcare 


133 

nietzcheeană: o revenire întru devenire, necesară cazului pe 
care-l expunem, dar numai astfel, plecînd, ab initio, de la 
declaraţia lui Nietzsche, ultima vorbită, la începutul lui ianuarie, 
in Piaţa Carlo Alberto din Torino: Eu sînt Dumnezeu ! M-am 
deghizat astf el ! vom putea 
să înţelegem ceva din filozofia lui, baza concepţiei sale f 

care şi astăzi mai e in bistadiul de cascadă şi ice- berg. 
Eu sint Dumnezeu ! a tunat Firea proclamația lui Nietzsche. Aici 
e prima cheie a filozofiei lui Nietzsche. El nu se putea mulţumi 
şi nu s-a mulţumit cu explicarea lumii, cu interpretarea ei, sau 
cu modificarea ei, cum vor încerca mai tîrziu alţii, confundînd 
filozofia cu marşul. Nu declarîndu-se, ci simțindu-se Dumnezeu, 
Nietzsche a negat Creaţiunea, însărcinîndu-se cu o alta, deci 
acordîn- clu-i filozofului rolul de creator. Nietzsche a fost un 
Creator, filozofia lui e Creaţie ! Aici, Firea a intrat in polemică 
directă cu Gide, cu teoria acestuia-că dacă Nietzsche n-ar fi 
fost atit de gelos pe Christos, citez: ja/ouxjusqu'ă la folie, că 
dacă in loc să vrea să-l uzurpe şi să-l înlocuiască i s-ar fi 
alăturat, şi ar fi căutat să-l înţeleagă şi să-l dezvolte, citez 
iarăşi din Gide: il ne tena.it qu'ă Nietzsche de rede- couvrir 
sous les suaires et de ressusciter un Christ veri- table. 
Nietzsche nu poate fi înţeles decît ca un creator, aşa trebuie 
înţeleasă şi strădania lui de Creaţiune împotriva lui Christos, 


deşi, spre surpriza multora şi chiar a lui Dinoiu, care părea că 
ştie tot, Firea a dezvoltat o idee care m-a fascinat într-atita, 
încît am abandonat, inconştient, rolul de stenograf, trezindu- 
mă in final cu un concept vag şi confuz al dizertaţiei sale, in 
această primă fază. Supraomul lui Nietzsche, a susţinut Firea, e 
rezultatul confruntării sale cu Christos, in rolul acestuia de 
Dumnezeu, de Creator. Nietzsche a creat un Supraom, pentru a 
înlocui un altul, care nu corespundea concepţiilor sale 
filozofice, morale şi spirituale. lar acest prim Supraom, rivalul 
celui al lui Nietzsche, era cel creat, sau dorit de Christos, pen- 
tru că in ce altă ipostază poate fi înţeles acest etre al lui 
Christos care-şi durează toată viaţa, care-şi subordonează 
toate actele iubirii şi dăruirii, decit in cea de Supraom ? Suma 
acestor Supraoameni, prin dragoste şi dăruire, suma lor uriaşă 
ar însemna Lumea in Desăvirşire totală. Astfel ar dispare orice 
noţiune şi contranoţiune, orice sens şi con- trasens, orice Da şi 


134 

Nu, ar fi numai Viaţa şi Lumea, ar fi sinceritatea primară, 
asemeni celei a materiei, care nici măcar fericire n-ar putea fi 
numită, pentru că nu s-ar. cunoaşte nefericirea, care nici măcar 
nume nu ar avea, pentru că nimic n-ar trebui definit printr-un 
nume, ar fi 

Dumnezeu insuşi. Dar, acelaşi rezultat îl voia şi Nietzsche. Şi 
pentru că in aproape două mii de ani, Supraomul lui Christ, cel 
care prin bunătate, dragoste şi dăruire, n-a putut - să schimbe 
lumea şi s-o transforme într-o sumă de Supraoameni, in însuşi 
Dumnezeu, Nietzsche a proclamat şi a vrut alt Supraom, prin 
contrariul conceptelor creştine, prin acea Volonte de Puissance 
atit de complexă şi de nuanţată in opera şi concepţia lui, care, 
credea el, va eterniza o lume a marilor înălţimi şi purităţi. Dar 
pentru aceasta trebuia să-şi asume rolul de Dumnezeu pe care 
şi 1-a interpretat, dar mai ales şi 1-a trăit pînă in ultima clipă 
de conştiinţă... Cea de a doua propoziţie a lui Nietzsche: 
Dumnezeu e mort! pe care Firea a identificat-o, întocmai, şi in 
Zarathustra şi in Gai Savoir, mi s-a părut că e condiţionată de 
prima, existenţa unui Dumnezeu înseamnă existenţa unui 
singur Dumnezeu, deci un altul nu mai poate exista şi dacă 
Dumnezeu se constituia şi se confunda cu toate valorile, 
trebuiau nimicite toate valorile acelui Dumnezeu, şi aici apare 
nihilismul lui Nietzsche sublim şi înspăimîntător: Rien ne vaut 


plus, tout se uaut, tout s'egalise. Tout est egal, * equivalent: le 
vrai, lefaux, le bien, le mal. Tout est depassee, use, uieilli, 
terni, mourant. C'est une agonie indefinie du sens, un 
interminable  crepuscule. .. un tel nihilisme peut... 
brusquement... cesser d'etre inquietude pour devenir quietude 
beate... Dieu est mort resume cet effondrement de toutes les 
valeurs... 

Am copiat aceste fraze din cartea pe care mi-a împru- 
mutat-o mai tîrziu Firea... 

In cel de al treilea capitol al dizertaţiei care avea ca 
frontispiciu, precum anunţase la început Firea: Dumnezeu 1 -a 
ucis pe Dumnezeu, prietenul meu a atins apogeul, bineînţeles e 
o părere strict personală, dar l-am simţit şi pe Dinoiu, alături, 
mirîndu-se şi încuviinţind la unele repetiţii sau aprofundări ale 
lui Firea. Nu am reţinut decit foarte vag construcţia acelei punți 
subtile prin care Firea a făcut trecera de la nihilismul lui 


135 
Nietzsche la ateism, dar cind lucrurile mi s-au părut mai simple, 
mai inteligibile, am pus mina pe stilou şi am deschis caietul: 
Ateismul şi nihilismul, perora Firea, rezultă din aplicarea, din 
punerea in practică necondiționată a idealului de adevăr cu 
once pref, născut din morala asCetică. într-adevăr, ateismul nu 
are altă sursă decit idealul sincerităţii scrupuloase, poi al 
onestităţii intelectale riguroase aşa cum el s-a dezvoltat sub 
influenţa  rafinamentelor de conştiinţă create de i.nsuşi 
creştinismul. Astfel, ateismul este, in sensul lui genealogic, 
catastrofa impunătoare a unei discipline de două on milenară 
de /'instinct de verite qui en fin de compte s'inter- dit le 
mensonge de la foie en Dieu... Astfel religia şi morala mor din 
cauza propriei lor exigenţe: ele se sinucid. Dieu a tue Dieu. Tot 
ce este mare nu poate pieri decît printr-un act de auto- 
suprimare. Pînă aici am citat, a continuat Firea, închizîndu-şi 
cartea de referinl;ă cu un gest protector, lent şi nezgomotos, 
metafora e însă neterminată, e deschisă, in floare, ispitind 
mereu prin valenţele ei bănuite şi presimţite, se cere deci 
continuată, prin poezie, miracol sau adevăr... Pentru toţi, 
pentru Nietzsche, pentru noi, pentru cucernici sau atei, 
Dumnezeu, acel Tot Mare al lui Nietzsche, se confundă in 
ultimă instantiă cu însuşi Universul, cu toată Creal=iunea. 
Universul nu poate fi ucis, pentru că nu are cine să-l ucidă, 


pentru că nu există nimeni şi nimic in afara lui, care ar putea 
comite acest, act, iar ceea ce există înăuntru, ca entităţi, 
constituante şi particule ale Universului condensator nu pot să 
contravină lor înşişi, nu au o altă conştiini=ă şi putere decit cea 
a Universului, chiar dacă Nietzsche redescoperă in vederea 
acestei autosuprimări eterna lui la Volonte de Puissance: ainsi 
veut la Volonte de Puissance, spune el. Din clipa aceasta nu 
ştiu dacă voi continua prin poezie sau prin adevăr. îl văd pe 
Nietzsche in ziva de trei ianuarie 1889, in ziva de dinaintea 
tenebrelor, in ziva de dinaintea Nopţii tuturor zilelor, cînd se 
proclamă Dumnezeu şi se agaţă de gitul unui'biet cal maltratat 
de un birjar oarecare, nu pentru a se sprijini, ci pentru a-l 
mîngiia. Eu sînt Dumnezeu ! spune Nietzsche, apoi se dăruie 
unei nopţi totale care va dura 11 ani, 7 luni şi 22 de zile. Poate 
că s-a sacrificat, sau l-a sacrificat Universul, pentru a 
supravieţui, Universul n-avea loc decit pentru sine însuşi, se 


136 
împotrivea ReCrea- ţiunii şi poate că in ultima clipă s-a 
armonizat cu Nietzsche, indicîndu-i autosuprimarea, sau 
hotărîndu-i -o şi astfel confirmindu-i obsesiva lui La Vo/onte de 
Puissance. Oare nu ajungem astfel la aceeaşi concluzie că Dieu 
a tue 


Dieu ? Şi poate că acea noapte lungă e un moment din ciclul 
Eternei Întoarceri in care Universul îşi va întîlni cîndva capetele 
in clipa unei noi explozii primordiale. Poate că atunci Nietzsche 
va lua locul Universului in noua-i Creaţiune... 

Firea a oprit cu palma ridicată aplauzele care se pregăteau in 
sală: Vă rog să mă scuzaţi pentru îndrăzneala acestei opinii 
inspirată de parcurgerea diletantă şi incompletă a operei lui 
Nietzsche. E foarte subiectivă şi personală, ea nu face decit să 
dea dreptate, şi prin aceasta mă refer şi la ilustrul antevorbitor, 
unei concluzii într-adevăr ştiinţifice şi riguroase prin care Karl 
Jaspers defineşte filozofia, marelui Creator: „Il est possible de 
trouver chez Nietzsche pour chaque jugement son contraire. On 
dirait qu'il 2 °% toutes choses deux opinions. Cest pourquoi on 
peut invoquer des passages de Nietzsche ă l'appui de idees en 
apparence les plus inconăliables. La plupart de partis ont pu 
s'abriter derriere son autorite: athees et croyants, 


137 

conservateurs et revolutionnaires, socialistes et individua- 
listes, savants rnethodiques et reveurs, hommes politiques et 
apolitigues, esprits libres et, fanatiques"... In ce mă priveşte, a 
făcut Firea un gest de plecăciune către sală, eu n mă pot încă 
despărţi de imaginea acelui început de ianuarie din Torino, îl 
văd proclamîndu-şi Identitatea şi-mi amintesc versurile unui alt 
geniu, atacat şi el de sfinţenie, de sfinţenia Supraomului rival, 
cel care iubeşte şi dăruie, o sfinţenie delicată şi duioasă şi as 
vrea să cred că acel portret fulgerător dedicat negustoresei de 
haine se află şi el pe ciclul Veşnicei întoarceri a lui Nietzsche ; 
Le vif oeil dont tu regardes Jusque ă 
leur contenu Me separe de mes hardes 
Et comme un dicu je vais nu. 

10. 

“*-am dat întîlnire in Plata Victoriei, chiar in faţa Palatului 
Gardienilor Publici şi de acolo, fără să ne fi inţeles, am pornit 
spre Arcul de Triumf şi spre Hipodrom, ca-n noaptea de 
Crăciun. L-am felicitat pentru disertaţie, regretînd că n-am avut 
posibilitatea s-o compar cu celelalte, dar el mi-a strîns braţul, 
pînă la durere şi mi-a oprit efluviul de elogii şi de întrebări pe 
care îl pregătisem in trainvai: 

Nu mai vreau să aud de Nietzsche, te rog, măcar citeva 
zile să scap de obsesie, sînt plin de el şi mai ales sînt răvăşit, 


exact cum observa Jaspers, mi se pare mereu că am spus 
altceva decit trebuia, sau decit credeam, că l-am încurcat, că i- 
am trădat ideile, că nu i-am sesizat adevărurile, dar oare se 
poate vorbi in cazul lui de un adevăr ? Uite, mă jur, fac şi eu ca 
tine, nu voi mai aduce vorba despre el, m-a consumat enorm şi 
încă mă consumă, fiecare propoziţie nietzscheeană, in sensul ei 
gramatical, e o idee, e un belşug îngrozitor de idei şi mi se pare 
că fiecare are un dublu vector, dezvoltîndu-se prin contrariul ei. 
E imens, e inadmisibil, e unic, e Dumnezeu, e tiran, şi eu am in 
clipa asta o sete de libertate şi de haos şi de răstignire 
orizontală cum de mult n-am avut. Dar, din păcate... 

— Nu se poate ! l-am întrerupt. Pentru că, nu numai pentru 
Nietzsche m-ai chemat. In biletul tău n-am găsit atit o invitaţie 
cît un mesaj, altminteri n-aş fi fugit de la şcoală. Totuşi nu pot 
să nu-ţi recunosc că m-ai vrăjit şi să nu-ţi mărturisesc unele 
momente de ură, poate numai de invidie, prin care am trecut, 


138 

ascultîndu-te, dar nu din pricina scăpărărilor tale şi al rolului pe 
care 1 -ai jucat acolo, nu ! Te-am urit şi te-am invidiat pentru 
diferenţa de vîrstă. îmi venea să piing că nu sînt cu cîţiva ani 
mai mare, înţelegi tu ? Doi, trei ani, atitea sute de zile, atitea 
sute de cărţi pe care le-aş fi citit, atitea ginduri şi idei noi cu 
care m-aş fi umplut ! Nu m-aş mai fi uitat la tine ca un opaiţ la 
un reflector. Mă urăsc pentru că sînt prea tînăr. Huo ! Nu still de 
la cine am împrumutat răsuflarea asta, dar îmi face bine: Huo ! 

Ştiam de la cine o împrumutasem, dar trebuia să opresc 
amintirea şi să gonesc imaginea, să fi* * pată opacă, undeva, 
lîngă altele, să le feresc pe toate de lumină, de proiecţie, 
trebuia să-mi apăr liniştea, presimţeam alte zguduiri. 

— Yntr-un fel ai dreptate, mi-a spus Firea: Cărţile şi amorul 
nesaturat “ “l* P°t să ducă la îmbătrînire precoce. Chiar o „şi 
simt, dragul meu, uneori, o simt mai ales in relaţiile cu e/e. Prea 
multă ascuţime şi prospeţime şi neis- tovire in creier. Trebuie 
să se fure de undeva, trebuie să fie in dauna a ceva. la spune! 
Tu simţi “ te-ai putea îndrăgosti, că ai putea să iubeşti pînă la 
sufocare şi inexistenţă ? 

__ Nu numai că pot, i-am răspuns dintr-o suflare, dar 
şi doresc. Simt in mine... 

larăşi m-a întrerupt: 

__ Simti in tine / Asta voiam să ştiu. Eu nu mai simt. 


Şi-mi dau seama de asta, pentru că odată simţeam. Ne-au. 
jmbătrînit ideile, cărţile acelea pe care le regreţi. Ceva a vestejit 
in noi, in mine, in Soran, in Dinoiu. Cum spuneai tu in poezia 
aia, care parcă ne-ai dedicat-o nouă: 

Copacul dorului şi-a uscat rădăcinile 

Nu mai străjuieşte cu măreție grădinile, 

Păsările nu-i mai ctntă, 

Vintul nu-i mai frămîntă 

Crengile uscate-n apus... 

S-au dus toate, s-au dus... 

Ah ! cit as vrea să fiu Dumnezeu 

Să dau o nouă copacului meu !... 

Cum se poate scrie o asemenea poezie la şaptesprezece 
sau la şaisprezece ani ? ! Nu mă refer la valoare, scuză-mă, 
ci la sentimentele ei. lată de <e poetul e deseori un adevărat 
vizionar... 


139 

— Dar Rimbaud, mi-am amintit eu, care-şi dă cu gheata, in 
suflet, un picior, şi asta după ce spune, Doamne ce vers 
sublim !: On n'est pas serieux, quand on a dix-sent ans! 

— Lasă-l ! m-a rugat Firea. E rîndul meu să-ţi spun că te 
urăsc şi te invidiez, pentru nebătrinete, pentru această forţă 
de a simţi, s-o nietzscheem, da, La puissance de sentiment. 
Poate că tot adevărul e aici. Dacă Lou Salome ar fi devenit 
prietena şi confidenta şi... dar parcă jurasem să-l uit! Da, 
băiatule, îmbătriînim de timpuriu, din această îndopare cu 
gînduri, şi fac această afirmaţie sub control: sînt ani de cînd nu 
mai simt nici o pornire, nici o aprindere, nici un fior lăuntric 
pentru o fată, oricine ar fi ea, chiar Lilia, care e summa 
summarum in materie, nu simt altceva decit o dorinţă bună şi 
plăcută de pat, asta in cel mai bun caz. Si drama e că' nici nu- 
mi pot închipui că voi simţi cîndva altceva, nu-mi închipui că 
voi putea simţi altceva, deci un capitol al vieţii noastre, poate 
cel mai pur şi mai frumos, s-a cam'încheiat... 

— E o absurditate ! m-am înfuriat. Dar Goethe, la 
Marienbad, dar Wagner, dar Chaplin şi Oona şi celelalte, şi-ti 
dau numai exemple matusalemice, şi nu uita pe Buonarotti şi 
pe Toma... Thomas Mann, iar tu, la vîrsta asta de prune... 

— Accidente sau simulacre, băiatule ! mi-a oprit Firea zelul. 
Sau şi mai trist: căutarea unei virste, de mult * moartă, nu 


prin adevăr, ci prin amintire. Ştii ce e toată această ditirambă 
intelectuală a reîntineririi, ştii de unde vine şi de ce se face ? 
Din regretul marilor indivizi că nu au trăit cîndva acele 
momente pe care tu le ai conjugat atit de sincer: simt in 
mine ! N-au simtit, s-au prefăcut, aşa cum ne-am prefăcut eu 
şi alţii. Nu iubim, ne prefacem, ne naştem cu cromozomii 
oboselii şi îmbăţrînirii timpurii in celule, in schimb ni se umflă 
capetele ca nişte baloane, pentru a culege ş i iar a culege. 
Sîntem nişte sfri, jiţi, sintem nişte neputincioşi,' noi ăştia, 
intelectualii cei grozavi. lar ideile, ideile nu întinerese 
niciodată, pentru că sînt prea multe şi prea se, prelungesc 
unele in altele, 

cel mult poţi să te îndrăgosteşti de ele, continuîndu ţi şi 
agravindu-ţi asceza, frumuseţea lor nu poate fi comparată, 
pentru că fiecare este altceva, pînă la urmă nu te îndrăgosteşti 
nici măcar de idee, ci de ideea ideii, at de ciudat trebuie să fie 


140 
să iubeşti ! Oare cum o fi ? Şi oare cîţi ştiu ? Şi oare cum poti 
judeca un fluture, un fir de iarbă, o vorbă, o carte, un om, o 
lume, şi mai ales pe tine însuţi, fără să fi iubit, fără să te fi 
cunoscut mai întîi prin iubire ? 

— Si tie de unde-i vin toate acestea in cap, după ce ai 
recunoscut că... ? 

Dar nu m-a lăsat să termin întrebarea. 

— Din cărţile voastre, ale îndrăgostiţilor, s-a grăbit el să 
răspundă. Poate că iubim numai atunci and iubiţi voi, pe urmă 
reintrăm in firea noastră, şi vă urîm şi vă negăm şi căuţăm 
asceză şi abstracţie şi facem elogiul scheletului, nu elogiul 
omului, pe care nici nu cred că-l cunoaştem, in schelet e mai 
uşor să umbli, poţi să-i modifici tu vertebrele, să-i strimbi 
oasele, ** deranjezi poziţiile, să anulezi simetriile şi să uneşti 
contrariile. Aşa am făcut şi eu ou Nietzsche, m-am plimbat 
printre ideile lui, şi poate că ideea lui cea mai cumplită a fost 
Noaptea aceea începută la cinci ianuarie, pe care n-a dezvăluit- 
o nimănui... 

Ajunsesem, întorcîndu-ne, lI? banca pe care o alesesem in 
noaptea de Crăciun. Era aceeaşi linis, te ca atunci şi parcă 
aceeaşi lumină şi acelaşi aer. Ne-am uitat in aceeaşi clipă unul 
la altul pared pentru a ne spune că ne-am trezit şi că sîntem 
iarăşi in lume. Oare nu chiar 


ne întîlnisem atunci ? 

__ Numai atit! < rugat Firea ridicînd mîinile In 
sus: Oare Creaţiunea pur şi simplu s-a întîmplat: Bum ! 
Sau a fost ideea cuiva ? 

_ E cumplit! am recunoscut eu. Dacă mintea noastră 
ar putea concepe noţiunea de veşnicie, acest fără încePut și fără 
sfirşit, dar şi in cazul acesta ar fi trebuit să existe un moment al 
AutoCreaţiunii. Gata ! Mă supun ! şi am ridicat şi eu palmele in 
sus acceptînd convenţia. 

Si totuşi nu_ cred că Firea a dat startul discuţiei noastre si i- 
a marcat ruta la întîmplare , şi din senin. însuşi faptul că am 
reţinut ideea startului şi a rutei îi trăda premeditarea. Oare ce 
urmărise, pentru că urmărise totuşi ceva: să mă scoată dintr-o 
anumită atmosferă, prin suprasaturaţie, sau să-mi pregătească 
o £jţa ? Sau şi una şi alta ? Dar oare de ce-mi mai băteam capul ? 
Trebuia să urmeze ceva, adică trebuia, in sfirşit, să înceapă 


141 
ceva. Şi l-am poftit, fără vorbe, nu le-aş fi găsit tonalitatea, cu 
acel gest simplu al miinii intinse. 

— Da ! a încuviinţat el. Te aşteaptă nişte treburi, şi 
vorbele care s-au spus pînă adineaori sînt atit de departe de 
ele, încît chiar că sîntem nuzi, amîndoi, acum cînd e timpul 
să le discutăm. Şi poate că mai important e preambulul, 
decit dezvăluirea propriu-zisă a misiunilor. Partea întiia a 
preambulului e ca şi data trecută: să nu întrebi nimic, să nu 
vrei să ştii nimic mai mult decit ceea ce ţi se spune, adică 
apelăm la încredere, totală, pînă la quia. absurdum. g enorm 
ceea ce îii cer şi-ţi cerem, ştiu: îţi cerem să faci abstracţie de 
orice logică şi de orice sentiment, de acest orice atit de 
uman, îţi cerem să te' stăpi- nească o singură noţiune-lege: 
înerederea in noi, in mine, dar aceasta pentru realizarea 
egalităiii necesare: încrederea ta in noi egală cu încrederea 
noastră in tine. Să trăim, dar să şi murim, dacă va fi nevoie, 
stăpiîniti de această lege. Nici noi nu ştim nimic, dar nici tu 
nu stii nimic, cu excepţia lucrurilor nevinovate: cenaclu, 
discu- t"> simpatii, un pahar de vin, chiar şi indeletniciri mai 
intime. Dacă te vei convinge, prin încredere, prin con- 
vingerea că nu se poate afla nimic altceva, deci prin 
încredere reciprocă, chiar vei simţi şi vei crede că nu e. 
nimic altceva şi-i vei face şi pe alţii să simtă şi să creadă 


asta. E mai mult decit o autosugestie, pentru că are la bază 
această formidabilă forţă care este încrederea Eu nu ştiu 
nimic despre tine, in Jumea nouă m care ne aflăm decit ce ti- 
am spus: discuţii, simpatii, cutezanţe filozo-" fice dacă vrei, 
sîntem doar plini, creaţii, critici, stări ge dinainte şi de clupă, 
nimic altceva. lar tu ştii acelaşi lucru despre mine şi despre 
ceilalţi. beu altceva nu se poate ajla, orice ii s-ar spune, chiar 
dacă va apare, pentru nu ştiu ce confirmare, unul dintre noi 
in faţa ta. Să ştii că nu s-a spus nimic. Şi atunci nici nu va fi, 
poate, nevoie să rezişti la orice, Pentru că vor crede şi alţii că 
nu ştii nimic. Ai dedus, crea... 

Firea izbutise să mă emoţioneze înălţind această idee a 
încrederii la absolut. Izbutise chiar să mi-o implanteze. 
ca abstractie, =° despartă de cei vii care o construiau şi o 
constituiau, dar care puteau s-o şi accidenteze. Am înţeles 
mult mai mult şi i-am spus: 


142 

— Da, înţeleg ca exist intr-o idee şi într-o lume a acestei 
idei. Şi mai înţeleg că primejdiile au depăşit stadiul de ipoteze 
şi că trebuie să fiu conştient de aceasta: jj ca să mă feresc de 
ele, şi ca să le înfrunt, 'dacă va fi nevoie. Şi mai înţeleg, ar fi 
trebuit să încep cu asta, dar mai bine e să termin, că 
înţelegind toate acestea mă ală tur, absolut natural, acelei 
forte pe care o numim atît convenţional, cît şi in adevărul ei: 
încredere, cu toate 
„consecinţele ei biologice. 

Parcă Firea trecuse printr'* încercare, nu eu. Se liniştise şi 
nu-şi ascundea starea, îşi desfăcuse braţele, respi- rînd 
zgomotos, îi mijea şi un zîmbet pe faţă, iar vocea 
parcă i se îmblinzise: 

— Ştii ce-mi trecea prin “P “"4 discutam despre sfrijirea 
intelectualului, pentru că am şi acest har al dublei şi triplei 
ideaţii simultane: să ne aşezăm pe banca asta pe care sîntem 
şi să interpretăm scena unei anchete... 

_ jm pare rău că n-ai făcut-o ! i-am replicat. Ai fi 
recepționat pe viu, ca să zic aşa, răspunsul pe care-l aştep-_ 
tai. Chiar m-ar fi amuzat şi chiar şi acum mă 2""2 ideea. 
Folosesc acest verb-termen pentru a... 

__Pentru a înţelege, mi-a continuat el gîndul, că ai 


ajuns deja la abstracţie. Şi mai cred că mi-ai sugerat această 
noţiune: abstracţia, pentru a-mi impune antonimul: concretul. 
Iti mulţumesc. lată-ne, deci, in mars. Ai fost vreodată la 
Constanţa ? Nu-i nimic, a continuat el după ce mi-a văzut 
negația. Oricum nu vei merge singur, deşi nici persoana care 
te va însoţi n-a mai fost acolo. Dar nu asta e întrebarea 
principală, e o întrebare oarecare, de introducere, mai întîi aş 
vrea să ştiu in ce zile lucrătoare ai putea să lipseşti de la 
şcoală, pentru că şi aceasta devine o problemă, nu numai 
pentru tine... 

l-am răspuns că Joia mi-ar conveni cel mai mult, din cauza 
dexterităţilor concentrate i” după amiaza ei, de la care puteam 
lipsi, aşa cum puteam lipsi şi de la ora de dirigenţie, care 
încheia ziva. Dirigintele, eram sigur, s-ar fi mulţumit cu 
rugămintea, nu mi-ar mai fi cerut explicaţii. Aş mai fi putut să 
absentez şi in alte zile, dar cu 


143 
anumite complicaţii, bineînţeles surmontabile. 

— în cazuri excepţionale as putea să lipsesc oricînd , l-am 
asigurat eu. Nici pe departe nu sînt trecut in categoria 
chiulangiilor, am o frecvenţă destul de bună, dar poate tocmai 
asta ar da de gindit dacă absenţele s-ar repeta. Joia însă e un 
fel de aiureală şi lincezeală colectivă, la care participă şi elevii 
şi profesorii, absenţa nici nu s-ar sesiza... 

Firea a înregistrat şi posibilităţile excepţionale şi pe cele 
fireşti, „era mulţumit, dar următoarea lui întrebare- propunere 
chiar că m-a surprins: Pa 

— Ţi se cunoaşte vreo idilă in şcoală ? Adică, ai putea să 
sugerezi că, in sfirs,it, că ai o combinaţie, mai veche, mai nouă, 
nu contează, numai atmosfera să existe. 

Ideea nu prea mă atrăgea şi pentru că aveam o anumită 
concepţie faţă de astfel de relaţii şi pentru că eram destul de 
străin in şcoală şi in clasă, trecuseră abia cîteva luni de cînd 
poposisem acolo, timp prea scurt pentru a înnoda prietenii care 
să absoarbă asemenea intimităţi. O singură dată, îi povestisem 
colegului meu din. „Zorile“, cînd m-a întrebat insinuant, după 
spectacol, ce şanse ar exista la actriţa cea tînără, 
despre*impresia pe care mi-o făcuse Lilia, ca femeie, dar ca 
femeie in excelentele ei spirituale, fără să uit să-i amintesc şi 
de vraja senzuală pe care o împrăştia. 


— Păi e formidabil, vorba lui Florin ! -s-a entuziasmat Firea 
după ce mi-a aflat dilemele şi destăinuirea amicală. 

— Cred că nu mi-ai'auzit prima propoziţie, am încercat să-l 
temperez. Pentru mine, asemenea relaţii sînt sfinte, dar tu nu 
poţi să simţi asta, probabil că-ţi vine să rizi cînd auzi cuvîntul. 
Atunci apelează numai la căp- şor şi îndeasă-ti in el măcar 
acest adevăr: mi se face silă să inventez in acest domeniu, pe 
care-l consider aşa cum ti" am spus, nu ştiu ce elucubraţii, nu 
ştiu ce scene, nu ştiu ce minciuni, şi poate că mai vrei să scap 
şi detalii... 

— Nu ! s-a răcit brusc Firea. Vreau să ducem la bun sfirşit o 
misiune. închipuie-ti că ai citi scene dintr-o carte scrisă de tine, 
din nuvela ta, de pildă. Lasă, lasă teoria imaginaţiei, a fanteziei, 
a capacităţii scriitorului de a exprima situaţii şi stări 
necunoscute, etc., etc. 


144 


— Şi vrei să spui, am încercat să restabilesc echilibrul 
discuţiei şi al tonului, că formidabilul tău s-a născut doar din 
amintirea că am scris o nuvelă erotică ? 

— Nu! a dat el înapoi. S=a născut, aşa cum probabil îti trece 
prin cap, dintr-o coincidentă într-adevăr formidabilă. Ei ! la 
apelează şi tu la căpşor şi încearcă o dezlegare. 

Nu -mi venea să cred, refăcusem discuţia, datele mi se 
păreau foarte clare, o altă posibilitate aproape că se excludea. 
M-am ridicat şi eu in picioare, dar parcă pentru a constata că 
sînt mai înalt decit el. l-am spus şi asta ca să-i mai învrăjbesc 
aşteptarea, dar nu l-am ţinut prea mult aşa: 

— Deci, însoţitorul meu la Constanţa, avind in vedere că 
numele oraşului e de gen feminin, va fi o însoţitoare. Taci ! Nu - 


1245 
mi strica plăcerea. îti voi spune eu numele: Lilia ! 

Ne-am aşezat iarăşi pe bancă. Mi-a spus mai întîi ceea. ce 
bănuiam şi eu, că plecarea, sau plimbarea in doi, era o mască, 
nu o necesitate reală, ci o necesitate artificială, tocmai pentru a 
o impune ca' reală. De unul singur, in eventualitatea unei 
surprize, ca aceea de la laşi, ar fi trebuit să se găsească un 
motiv, plauzibil şi convingător, chiar controlabil, nu pentru o 
situaţie oarecare, ci pentru, o situaţie primejdioasă, ceea ce nu 
era foarte simplu, in cazul meu, şi poate că nici in cazul Liliei. în 
doi însă nu mai trebuia nici un motiv, motivul era însuşi pluralul: 
o idilă pe malul mării înghetate. Trebuia să predau, într-un 
anumit loc, într-o anumită perioadă de timp, un anumit obiect, 
cu condiţia absolută ca să nu se vadă cui îi dau obiectul. 

— Faci ce ştii, sau faceţi ce ştiţi ! s-a corijat Firea, Invizibili să 
ajungeţi, numai să nu se vadă cui îi daţi obiectul. Nu trebuie să- 
ţi împui capul cu amănunte, mai bine să te stăpinească această 
idee: primitorul e o simplă cutie poştală. Observat şi înregistrat 
va avea soarta cutiei poştale, adică va fi deschisă fără nici o 
dificultate, luîn- du-i-se şi corespondenţa prezentă şi cea 
trecută. Şi cred că înţelegi cam ce semnifică această noţiune de 
corespondenţă. Primitorul e un inocent. El ştie, adică nu ştie 
nimic, 
el acceptă să primească un , object pentru prietenul său X. 
Atit ! Să zicem că obiectul e un stilou şi că el e vîn- zător la 
o librărie. A lăsa acolo un stilou, să zicem: reparat, pentru 
un client care peste cîtva timp va veni să şi-l reclame, nu 


pare deloc şocant. Dar dacă persoana care predă obiectul e 
înregistrată in compania celei care îl primeşte, cutia poştală 
va fi imediat atacată... 

— Bine ! am căutat să-l asigur cu un ton foarte natural. 
Prin urmare s-ar putea să fim însoţiţi şi noi, adică e limpede, 
ce mai ! în concluzie, primp: să se predea neapărat obiectul 
şi implicit conţinutul lui, probabil un mesaj important, 
altminteri nu s-ar înfrunta anumite riscuri şi prinejdii. 
Secundo: să scăpăm de cei care ar putea, sau - care vor fi 
pe urmele noastre, pentru a-l preda in siguranţă. Dar cred 
că e mai bine fără primo şi secundo, după cite înţeleg, 
misiunea e una singură. 

— De ce te-am ales pe tine ? a început Firea. 


126 

— Pentru că eu nu sînt lăsătorul de urme ! l-am întrerupt. 
Şi pentru că, din păcate şi din fericire, Lilia obişnuieşte 
asemenea idile, care nu-i intrigă prea mult pe cei ce sînt pe 
urmele ei, dar pentru orice eventualitate nu trebuie scăpată 
de sub supraveghere. 

— Obiectul va fi chiar un stilou, mi-a mai spus Firea, jar 
primitorul va fi chiar un librar. Şi vom face tot posibilul să 
programăm misiunea pentru joia viiboare, pentru că, 
duminica, magazinele snit închise... 


Ne-am dat rendez-vous in spatele Cismigiului pe frumoasa 
arteră, între Liceul Carmen Sylva şi Palatul Kreţu- lescu, la 
cîţiva paşi de casa in care locuia Lilia. Şi eu şi ea am sosit 
înainte de ora opt, ora la care ne înţelesesem, eu cu cîteva 
minute mai devreme, pared anume pentru a mă ciocni de o 
fată grăbită, in care am recunoscut-o pe Mioara. Era in 
uniformă, fugea spre poarta şcolii, dar am văzut-o oprindu-se şi 
întorcîndu-şi capul spre a aşăsta, involuntar, la întîlnirea mea 
cu Lilia. Mai mult n-am văzut. Lilia s-a aruncat pur şi simplu in 
braţele mele, m-a sărutat pe buze, subţire, ca să-mi poată şopti 
la ureche: 

— Joc teatru, deşi-mi place. Cred că am o coadă... 

Am luat-o la brat şi, zimbind fericit, i-am cerut 
detalii: 

— Pune-mă şi ţine-mă la curent, 'dar tot ca o porumbiţă. Ai 
avut o inspiraţie foarte bună. Ne vom juca rolul... 


147 

— Dacă tu vrei să fie doar un rol ! mi-a spus ea şăgalnic, 
lipindu-şi umărul de umărul meu. Dar hai să fim serioşi ! NU, nu 
te speria, rămînem in rol. E un tip in pardesiu gri, cu pălărie pe 
cap, dar cu pantofi maro. După asta îl putem recunoaşte. N-am 
venit direct pe Ştirbei, ci am luat-o pe Berthelot, s-a ţinut după 
mine, dar m-am convins cînd, cotind la stînga pc Puţul cu plopi 
şi apoi jar la stînga pe Ştirbei, l-am simţit pe urmele mele şi 
apoi, cînd 'ti-am sărit in braţe, l-am văzut traversînd şi oprin- 
du-se la staţia de autobuz. N-avea de ce să facă un asemenea 
ocol, oricît de boem ar părea, sau s-ar strădui să pară. îl vezi ? 
Cred că n-are mănusj... şi-a băgat rniinile in buzunarele 
raglanului. î 1 încercăm ? 

Lilia vorbise cu pauze, ' schimbiîndu-şi expresia feţei, 
gesticulîrrd, ca şi cum mi-ar fi povestit un vis, sau cine ştie ce 
banalităţi pretenţioase. Mi-am căutat şi eu nişte măşti, toate in 
conflict cu spusele mele: 

— Ti vom încerca, dar mai întîi trebuie să luăm o hotărîre 
rapidă: ne ducem spre gară ca si cum am fi fast înţeleşi 
dinaiGzte, sau ne prefacem că ne-a venit in clipa asta ideea ? 
De încercat îl vom încerca pe drum... 

Lilia mi-a sărit de git, iarăşi rn-a sărutat, repetat şi cu buze 
calde şi umede şi m-a tras de mînă, după ea, spre Berthelot şi 
spre Ovidiu. Deci ne venise o idee grozavă 'de promenadă, pe 


malul mării, la Constanţa. Mă supăra însă o întrebare: cum de 
aveam bani la noi pentru bilete de tren şi pentru alte necesităţi 
de voiaj ? Lilia pared mi-ar fi ghicit neliniştea. S-a oprit pentru 
citeva clipe, cam prin dreptul locuinţei sale, acoperindu-mă 
pentru a observa discret ce se intimplă cu individul in raglan, s- 
a apucat să scotocească in poşetă, se prefăcea că-şi numără 
banii, s-a căutat şi prin buzunare, m-a impins cu cotul, dar nu 
mai era nevoie de semnal,' începusem- şi eu să cotrobăiesc 
prin portofel şi să-rni scutur buzunarele, apoi ne-am înviîrtit 
amîndoi fericiţi şi ne-am continuat drumul spre gară. Tipul nu 
se apropia prea mult de noi şi ar fi rămas tot timpul pe 
trotuarul de vis-a-vis,- daeă nu l-am fi încurcat noi, traversînd 
prea des strada, ademeniţi, chipurile, de vitrinele cele mai 
aiurite. Reflectam cu voce tare, păstrindutmi însăf mimica 
rolului: 

— E clar că ne urmăreşte, sau te, urmăreşte, dar de ce 


148 
dracu aşa de dimineaţă ? Să fii tu un personaj atit de 
important încît să ţi se fi postat o permanenţă ? Ar fi prea 
complicat, dar ipoteza întîmplării trebuie totuşi s-o eliminăm. 
In' mod sigur nu e vreun 'curtezan de-al tău. ?, 

— Gelos şi cu sticluţa de vitriol in buzunar ! m-a înghionţit 
voit dureros Lilia. Nu e; nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată, 
Dar dacă o fi in legătură cu cineva din bloculeţul meu, cu 
jupîneasa, de pildă, sau cu cineva din blocul de vis-a-vis sau cu 
un altcirteva din apropiere. ?. Cu care s-a înţeles asupra unui 
semnal .: un apel telefonic, după ce cobor şi Vies in stradă... . 

— Şi atunci e complicat ! rn-a cuprin s îndoiala. Ai coborit, ai 
ieşit, imediat telefonul, apelul, bine, dar chiar in cîteva minute 
să şi ajungă in spatele tău ? De unde ? 

— Ti-am spus: chiar din blocul de vis-a-vis. întotdeauna sînt 
camere de închiriat acolo, şi in cazul acesta n-ar mai fi nevoie 
nici de telef on, nici de semnale... 

— De acord, numai că ar trebui să fie cel puţin doi, care să 
stea cu schimbul, de pîndă, la fereastră, la o fereastră. Să fii un 
personaj atît de important pentru ei ? Asta e întrebarea cheie ! 
Te-a luat vreodată cineva la întrebări ? 

Lilia trăia o stare ciudată, i-o simţeam şi in voce, i-o 
distingeam şi pe figură, fără să se descifreze foarte limpede: 
Nelinişte ? Teamă ? Furie ? Neputinţă ? 


Nu, nu-i vorba de asta ! s-a hotărît ea, in sfîrşit. Cred că 
am întins eu prea mult coarda, nu găsesc altă explicaţie. M-am 
băgat singură într-un joc idiot şi periculos, spertrid că voi 
obţine exact contrariul. Opiniile imi sînt cunoscute la facultate, 
dar nu sînt singura 'care spune că războiul e pierdut, că se vor 
produce schimbări cutremurătoare in lume şi in ţară, că numai 
cretinii şi orbii mai pot crede într-o redresare a situaţiei. Corul 
nostru se lărgeşte, dar eu ca să mă pun la adăpost, pentru 
o.rice eventualitate, deoarece nu mă rezum, ca şi tine, 
probabil, numai la vorbe, am acceptat, şi din interes, şi dm 
curiozitate; poate şi din niţică grandomanie, o anumită relaţie. 
la spune-mi, şi-ţi mulţumesc pentru discreţia ta, la care de altf 
el mă aşteptam, ai remarcat gradul ofițerului care m-a condus 
in seara aceea cu maşina ? 

— M-a enervat într-atita povestea, i-am răspuns, încît nu 
voiam să ştiu nimic. Fiecare dispune cum vrea de persoana sa. 


149 
— Nu e chiar asa ! m-a contrazis Lilia. Nu e întotdeauna aşa: 
in situaţia noastră anumite mişcări, in anumite perioade, 
trebuie să fie foarte clare. Şi era tocmai într-o anumită 
perioadă. Dar hai să ne zgiim mai întîi la mersul trenurilor, ca 
să-l descoperim pe cel pe care ni Il=am programat. Şi am 
'putea s-o facem cu voce tare şi cu niţică exaltare. Vezi ! E 
grozav'! a' început ea să se bucure ca o prostănacă, atrăgînd 
atenţia unora. Avem un rapid peste nici O jumătate de Ord, şi 
uită-te şi 'aici! Ne 
putem întoarce seara. Dar jură-mi că nu intrăm nicăieri: nici 
in cofetărie, nici in birturi, nici in cafe... absolut nicăieri ! 
Mi-am împreunat mîinile in semn de rugăciune şi de 
jurămînt, am fugit spre casa de bilete, a doua, şi am ridicat 
puţintel vocea, deşi nu era nevoie, pentru că, pentru prima 
dată, individul in gri, destul de tînăr, tip de profesor, de 
funcţionar mai stilat, s-a apropiat la o respiraţie de noi: 
— Două bilete dus şi întors Constanţa, vă rog. La rapid. 
Ne _am continuat discuţia pe peron, de-a lungul trenului garat, 
într-un du-te vino regulat, care ne permitea, la întoarceri, să 
vedem ce se întîmplă cu copoiul nostru. In ciuda aerului său de 
boem îngîndurat, il ne nous quittait pas d une semelle, cum ar fi 
spus domnişoara de franceză. 


— Deci nu i_ai văzut gradul ! a revenit Lilia. Era colonel, 
colonel plin şi încă de Stat. Major, probabil cu funcţii foarte 
înalte şi cu cine ştie cite decoraţii. 

— De unde ştii că e colonel de Stat Major ? m-am pomenit 
că întreb, fără să-mi dau seama de ce. 

Mi _a spus-o el, după ce am băut primul pahar de vin 
împreună: Sint colonel de Stat Major, scumpă domnişoară, 
aşa că nu vom discuta niciodată probleme militare. Mi-a 
plăcut francheţea şi siguranţa lui şi mai ales avertismentul pe 
care mi l-a dat. Nu credeam că există şi ofiţeri de soiul ăsta. 
Şi mi-au mai plăcut şi altele la el: rafinamente, chiar gesturi 
de tandreţe şi gingăşii după trei ani, in zile şi nopţi, a 
adăugat el, de noroaie, singe, şrapnele, eroisme, isterii şi 
laşităţi pe toate fronturile. sfirşit, asta e altă poveste... ! Uite, 
compartimentul ăsta a rămas gol. Ce-ai zice dacă ne-am urca 
in el ? Deci ar fi o urmărire prin ricoşeu, cum să-ţi spun ? Mă 


150 
urmăresc din cauza lui, nu din cauza mea, care poate că nici 
nu există la ia... 

Am urcat in tren oarecum convins de raţionamentul Liliei. 
Altă explicaţie nici nu găseam, încă nu găseam, sau poate că 
nici nu era. In orice caz, misiunea răminea in aceleaşi graniţe 
de prevedere, de 'siguranţă, de neaba- tere, de nedescifrare 
in care o zăgăzuisem. l-am şi spus Liliei după ce ne-am 
ocupat locuri in compartiment: 

— Să considerăm teoria ta o simplă supoziţie, nici ea 
dezlegată de primejdii şi riscuri, şi să luăm faptul ca atare: 
sintem, cred că pluralul exprimă chiar ad ev arul, sîntem 
însoţiţi, adică puşi sub urmărire. Era cît pe-aci să spun că 
trebuie să ne dublăm atenţia, dar şi singuri dac-am fi fost, şi 
siguri că sîntem singuri, şi tot la fel ar fi trebuit să ne 
comportăm. Aşa că... 

Dar a trebuit să renunţăm la discuţia asupra subiectului, 
care devenise tot mai necesară, din cauza unui atac gălăgios 
care se pregătea pe culoar. Erau voci, ţipete, mormăituri si 
răsuflările acelea icnitoare., horcăitoare şi probabil puturoase, 
care mi-au nenorocit multe călătorii. Oare de ce au ales 
tocmai compartim?ntul nostru ? Anume ca să ne tulbure, ca 
să-şi satisfacă voluptatea de a ne vedea suferind ? Ca să facă 
rău, cu conştiinţa şi cu bucuria că-l fac ? Ne-au văzut lipiţi 


unul de altul, jucindu-ne rolul, dar asta nu ştiau, ne-au 
descoperit pereche, tineri şi îndrăgostiţi, probabil că auziseră 
că se mai şi iubeşte pe lume, dar ce-o fi aia, nu aveau 
capacitatea să simtă şi să gindească. Erau mai întîi ei .doi, ei, 
tot pereche, amîndoi grăsani şi negustori amindoi, cu burţile 
doldora, cu guşi proeminente, săltăreţe, mai era o babă, şi ea 
cu o ploscă de guşe din care făcea hiîrş, exact ca-n După melci 
probabil mama unuia din cei doi grăsani şi bunica celor doi 
care ar semnifica scălimbăială, nici asta nu ştiu ce este, 
împopoţonare, scîlcială, ce mai, erau travestiţi in nişte 
puişori, inalterabili, de cretini şi mai era o însoţitoare a 
nişte pansamente care ° transformau într-o mumie, mai 
veche, prin duhori, de 4000 de ani. Copiii erau pared turtiţi ca 
să nu-şi dea in vileag virsta şi să economisească vreo cîțiva 


151 

gologani din milioanele grăsanilor, iar ciumata alunga de la 
capătul culoarului conductorii şi controlorii, aşa că scăpau şi 
celelalte dihănii fără bilete. Am ieşit pe culoar, lăsînd intruşii 
şi netrebnicii să se lăfăie in tot compartimentul, ba ne-am luat 
şi catrafusek cu noi, servieta şi sacul de voiaj, ca să nu se 
impesteze de la momiia fără figură. leşind astfel din 
compartiment, l-am băgat într-o cursă involuntară pe *copoiul 
nostru care, probabil, închipuindu-şi că vrem să 

sărim undeva din tren, a alergat şi el să-şi ia fulgarinul din 
compartimentul pe jumătate gol, ca să ne poată tine urma şi 
astfel ne-am pomenit cu două locuri, într-un com- partment 
mai aerisit si cu un gardian la ferestrele de pe coridor,,un 
gardian timid, pentru că n-a mai revenit la locul lui, nici măcar 
ca să-şi lase raglanul. 

Negustorii de porci, oi, capre, gişte, găini şi picherite au 
coborit la Ciulniţa lăsînd complet gol compartimentul, dar n-au 
uitat să vină la noi să-şi.. ia rămas bun şi să ne ureze o lună de 
miere ca-n basme. Am zărit pe la colturi de geam şi chipul 
copoiului care voia să se convingă dacă avem sau nu legături 
cu cretinuţii aceia îndopaţi cu zorzoane. Cînd am ieşit din nou 
pe coridor l-am zărit la adăpost, chiar pe locul pe care-l 
ocupase multimilenara mumie, respirînd, inconştient sau poate 


obişnuindu-se, miasmele care făcuseră să se închidă etanş 
uşile tuturor compartimentelor, pînă la locomotivă. 

De la Feteşti am rămas şi noi singuri şi nici nu cred că ne 
mai ameninţa vreo inoportunitate pînă la Constanţa. Doar 
copoiul cel tînăr, suferind probabil de diureză cronică, angaja 
vizite dese la toaletă, ca să se convingă dacă n-am sărit între 
staţii pe fereastra trenului. 

Cum îl ducem ? s-a grăbit Lilia să profite de primul 
moment de solitudine. Şi să ştii că mă simt mai bine cu tine 
alături, decît vizavi. Nu că mi-ar displace să te văd, dar îmi 
place mai mult să te simt. Vino ! 

M-am supus, dar nu s-a repezit asupra mea, cum mă 
aşteptam, sau poate cum doream, pentru că mă obişnuisem cu 
căldura şi cu tresăririle umerilor şi coapselor ei, mă adormea şi 
mă trezea şi mă . predispunea spre vise care se voiau cu ochii 
deschişi, s-a uitat la mine, fără acele luciri întuneeate care 


152 

hipnotizau, care , sfredeleau carnea şi alergau sîngele in toate 
arterele, s-a uitat blind, cum nu credeam că poate sau că stie 
sau că simte, mi-a atras capul spre ea şi a început să-mi 
mîngiie ceafa, cu degetele împrăştiate, cu mişcări 'aritmice, cu 
opriri şi apăsări, cred că o făcea inconştient; nu se uita nicăieri, 
se lăsase unui vis, dar eu simţearn exploziile umflîndu-se şi le 
opream la limita declanşării, dar oare pînă cînd, Doamne, pînă 
ce m-a liniştit printr-un descîntec şoptit 

— Trebuie să mă feresc “tne> neapărat ! Mi-e teamă că m- 
aş putea îndrăgosti ! Fuuuu ! 

Şi a suflat peste ochii mei, deşteptindu-mă, era o adiere 
răcoroasă, parfumată, care mi-a făcut . bine şi-mi făcea bine. 
închisesem ochii şi ea continua să sufle, rizind şi probabil 
legănîndu-şi capul, dar am fugit la timp şi i-am prins şi eu 
capul, cu amîndouă mîinile, şi am in- ceput s-o mîngii dur, apoi 
mi-am apropiat-o şi am săru- tat-o lung, apăsîndu-i buzele pînă 
la durere. 

__ Gata ! m-a împins ea. Lasă sălbătăciile, nu te prind 
şi cred că nici nu ştii ce faci şi cu cine faci... 

— Te-ai gîndit vreo clipă 2 diferenţa de vîrstă dintre noi ? am 
întrebat-o, iarăşi apăsat de obsesia care mă umplea de invidie, 
de gelozie şh uneori de ură, şi care transforma fiecare an in 


plus într-o prăpastie psihică peste care nu-mi închipuiam că voi 
sari vreodată. 

Lilia m~? privit cu neîncredere şi uimire: 

__ Şi totuşi vei fi scriitor ! _ Sau vei putea fi ! Cam 
asa ar fi, dacă m-aş lua după cele cîteva pagini şi poezii pe 
care ti le cunosc. Atunci cum poţi să te contrazici in halul 
ăsta ? ! Zău că ti-ar trebui o psihanaliză ! Trebuie să existe in 
tine, undeva printre amintirile capilăriei una care ţi-a provocat 
şi îti menţine această teroare a vîrstei. Sau sint eu o proastă şi 
nu-mi trece prin cap neînceputul, sau eşti tu un prost, încă 
nedescoperit. Dar mi-e drag, oricum mi-e drag cu tine şi nu 
mai vreau să-mi fie ! Prefer să mă rostogolesc in ciulinii 
neîntîmplărilor, in regretele unor clipe neîntîmplate. Ala iar a 
tişnit spre toaletă şi se apropie Medgidia, pared am trecut 
Podul, nu ? Şi cît am vrut să-l văd, p'robabil că şi tu ! Ei, te-ai 
gîndit cum am putea să scăpăm de el? 


153 

Da, nu mai era mult pînă la Constanţa şi încă nu aveam in 
cap nici un plan. Ideile însă începeau să scîn- teieze, să 
aprindă mici nuclee, sau să le reaprindă de sub cenuşa 
presărată de toată această unică Lilia. 

- M-am gindit la cite ceva, am scăzut ţonul ca să nu se 
poată auzi prin peretele compartimentului. Mai întîi trebuie să 
ne ferim de locuri primejdioase: port, instalaţii militare, 
comandaturi nernteşti, instituţii prea importante, mai ales că 
nu ne interesează. Şi fiindcă nu cunoaştem oraşul e o singură 
soluţie in această situaţie: 
sa ne plimbăm pe faleză înspre Mamaia, să ne aiurim pe 
malul mării. 

Stai puţm ! m_a oprit ea. Am impresia că in clipa asta nu 
te mai gîndeşti la misiune, ci la securitatea noastră, adică să 
rămînem in rol, să nu ni se poată imputa nimic aitceva. Si să 
ştii că ai d'reptate ! La asta nimeni nu s-a gindit: dacă am 
deveni suspecți pentru că am venit aici... şi, slavă Domnului, 
oraşul ăsta e plin de posibilități pentru orice spioni şi rebeli, 
nu pentru a da ceva, ci pentru a lua ceva ! Eşti grozav ! Da, 
trebuie să ne continuăm rolul, într-un fel de pustiu, unde nu 
e nimic deosebit sau “portant, şi acest pustiu e plaja, care, 
la urma urmei de ce să nu atragă o pereche de îndrăgostiţi, 
mai ciudaţi, cum de altfel şi sîntern, mă refer la... 


Ştiu la ce te sef «i j i-am întors zîmbetul. Sîntem amindoi 
ciudaţi. Deci dacă ne plimbăm pe o plajă pustie, il şi obligăm 
să se dea in vileag, ceea ce nu-i va face plăcere să raporteze 
şi o să-l si obosim niteluş. Aşa încît unul dintre noi... uite, 
aici, încă nu prea sint edificat, dar chiar acum mi-a venit o 
idee. Amîndoi nu putem merge să predăm obiectul, pentru 
că-l luăm pe urmele noastre. Să ne despărţim, pentru ca 
unul dintre noi să ducă obiectul, iarăşi e incert: care dintre 
noi va duce obiectul Şi de unde ştim noi că, despărtindu-ne 
pentru a ne in- deplini misiuriea, el nu se va lua, la 
întîmplare, chiar după cel care poartă mesajul ? ! Pentru că, 
din nefericire, mesajul e unul singur, Lilia, nui avem Şi in 
duplicat, ca să-l poate duce oricare dintre noi la destinaţie. 
Deci nici despărţirea noastră, care in mod sigur l-ar încurca 
foarte rău: după cine să se ia, după mine sau după tine ? ! 
Stai, stai ! Dar asta ar însemna că nu eşti un personaj chiar 


154 

atit de important, pentru că, dacă ai fi fast, ţi-ar fi pus mai 
mulţi pe urme, ca să se poată descurca-şi in asemenea 
cazuri: întîlniri, despărţiri, apariţia altor persoane intere- 
sante, care ar putea duce la cine ştie ce surse şi descoperiri. 
lată' de ce cred că mai important este să ne ferim de o 
interpretare periculoasă a prezentei noastre aici. Întîi a 
vorbit instinctul, cel de conservare, dar acum vorbeşte 
logica. Si cred că am găsit şi mijlocul de a preda mesajul in 
cea mai deplină siguranţă, zău da... 

O făcusem curioasă, ® strinsese şi mai mult in mine, cam 
întunecîndu-mă, dar momentul era bun, pentru că iarăşi trecea 
spre toaletă copoiul şi ne vedea exact cum trebuia să ne vadă, 
l-am aşteptat pînă a făcut cale întoarsă; apoi am îndepărtat-o, 
ca să-mi păstrez luciditatea, bine aprinsă, şi am continuat: 

__Coborim i" gară şi pornim in pas de plimbare pe 
străzile principale ale oraşului, pe străzile cele mai umblate, 
evităm ciudăţenii şi întîmplări stridente. E necesară această 
plimbare pentru a ochi librăria şi a lua repere care să ne 
folosească la regăsirea ei. Plimbarea aceasta, ispititoare in 
amănuntele ei, ca orice plimbare într-un oraş necunoscut, va 
avea totus,i o ţintă: plaja cea pustie, in care ne vom giugiuli ca 
doi porumbei întîr- ziati... 

_ Un porumbel n-are dreptul să fie şi precoce ? a 


intrebat Lilia in glumă. De ce întirziati ? Mai bine, tineri, 
zvăpăiaţi şi nerăbdători, şi nu porumbei, nişte păsări mai 
ciudate, care nu se mulţumesc doar cu liniştea cuibului, nişte 
păsări exotice, nu albatroşi, au fost prea ofensat;i de 
Baudelaire, şi nici colibri, că n-are unde să le încapă atita 
dragoste. Nu ştiu ce mi-a venit să te întrerup, iar- tă-mă, dar 
am simţit nevoia să spun ceva complet aiurea, poate ca o 

replied la logica ta atît de riguroasă şi de -necesară... 
întreruperea mi"? P'i"s foarte bine, cred că de aici a plecat 
ideea salvatoare, Lilia mi-a sugerat-o întîmplă- tor, opunîndu- 

se argumentaţiei şi mai ales plasticei mele, amănuntelor. 

__ Sigur că da ! m-am înviorat şi i-am prins miinile. 
De ce să am eu dreptate şi nu tu ? ! Porumbeii prea se 
giugiulesc toată ziva, alte păsări poate că se mai ceartă, el şi 
ea au idei diferite, aşa cum eu şi tu putem să avem j chiar 
avem, şi mai ales vom avea. Ai priceput cam 


155 
unde bat ? 
__Dacăte "f “i I? schimburi de idei, mi-a răspuns 
ea nedumerită, păi numai de asta ne ocu P*' “ mult înainte 
de a ne urea in tren ! Dar am impresia că te gîn- deşti mai 
degrabă la acceptări şi negaţii, la da şi nu... 

ŞI la îndărătnicie ! am ajutat-o. Unul vrea numai da, 
celălalt numai nu> nu e neapărat nevoie de afirmaţii sau negaţii 
categorice. 

Ba da ! = rostit ea răspicat. Şi de ce nu sari, mă. cog, la 
mine strigînd: Banu! 

Pentru ca „u cred că e necesară o repetiţie a sce- n'ei ! 
Ca să He şi mai naturală pe plajă, sau unde vom hotărî. 

Bine ! sa amuzat Lilia. .O să ne certăm şi o să-ti dau o 
mostră de cum ştiu să mă cert. Nu te speria, n-o să fiu prea 
violentă, ci exact cum se cuvine. Dar pentru ce, mă rog ? De 
ce să ne certăm ? Ca să ne despărţim ? 

~~~ Binejnţeles ! i_am răspuns. Pentru ce altceva ? 
Unul dintre noi seva retrage bosumflat într=un local, 
într-o cofetărie, într-o cafenea, iar eu mă voi plimba 
trist, supărat şi furios, pe străzi, Lilia, pentru că i_ e stiloul. ,„ 
iamme 

La fel ^g fj s£ £n poşeta mea, dacă va fi 

nevoie de alt purtător ! mi-a replicat ea. 


Ştru ! i_amspus şi am atras-o la fereastră. Vrei să coborîm 
olecuţă geamul ? E un test foarte necesar: trebuie să vedem 
cit de cald e afară, mai întîi, să lăsăm pe mai tirziu buzunarele 
şi poşetele. 

Am coborit doar cîteva degete geamul, trenul îşi încetinise 
mersul, se strecura parcă anevoie prin triajul gării Constanţa, 
curentul nu mai era vijelios, dar frigul se simţea din plin. Am 
închis geamul, Lilia s-a înfofolit in paltonaşul de care pînă 
atunci uitase, am îmbrăcat si 
eu scurteica e o --1 1 

care-mi ajungea pina lajumatatea coapselor,. 
apoi am continuat, coborînd glasul: 

Vom înscena o ceartă, unde ni se va părea mai prielnic, pe 
plajă, undeva in oraş. Poate că e mai bine in oraş, după ce o 
vom începe pe plajă. Tu te vei add- post, cum am spus, iar eu, 
nu e o invenţie de moment, ceea ce-ţi spun, sînt foarte 


156 

zdravăn la frig, am învătat sau m-am obişnuit din copilărie, 
uite, pot să jur că n-o să-mi reziste. 0 să-l apuce tremuriciul in 
raglanul ăla subţire, o să-şi blesteme zilele şi, ca să nu se 
considere învin.s şi să nu raporteze eşecul, va intra in localul 
in care te vei adăposti tu şi va .crede că mă vede prin geam - 
plirnbîndu-mă furios prin faţa localului, şi mă voi strădui să-i 
dau această impresie, încît pînă |? urmă va fi şi el convins că 
aşa a fost şi va spune asta şi mai departe, semniînd şi jurîndu- 
se că ăsta e adevărul. Bineînţeles, dacă va mai interesa pe 
cineva un astfel de adevăr... 

Lucrurile s-au petrecut aproape întocmai. Ne-am plimbat pe 
străzile Constanţei, pe cele cu vitrine şi reclame, ne-am întors 
de cîteva ori pentru a revedea lucruri mai interesante şi a 
înregistra soarta copoiului nostru, cam blegit si cam şubred in 
raglanul lui, ales pentru o scurtă plimbare bucureşteană, nu 
pentru zone cu vinturi şi alice de gheaţă cum se înzăuau 
puzderie pe malul mării, am echit librăria şi am fixat repere 
pentru o reîntoarcere sigură şi rapidă, apoi ne-am lăsat parcă 
duşi de vînt, ca o ciudată pinză căzută dintr-o ‚bared şi uitată 
pe plajele pustii, ne ţesusem bine unul in altul împotriva 
frigului şi vîntului, ucigătoare, şi vă jur că am început mai 
repede cearta de mila celui din urma . noastră, Ne-am oprit de 
cîteva on in locuri deschise, gesticulam furioşi, şi, ca să ne 


încălzim, pentru că biciul frigului ne pleznea ca pe nis, te 
duşmani şi ca să mimăm neînţelegeri din ce in ce mai bogate, 
evident că mergeam unul in spatele altuia,, la distanţă, sau 
chiar traversam străzile şi aleele, ca să mergem paralel, erau 
momente cînd unul din noi încerca 

o împăcare, cu gesturi, mai ales, pentru că se vedeau, vorbele 
erau- duse de vint aiurea, dar niciodată spre urmăritor, nu ştiu 
cine instaurase legea aceasta, ceea ce ne-a indemnat să 
spunem versuri. In toiul certei, unul. din noi, cu schimbul, 
comanda un poet preferat, celălalt era obligat să recite măcar 
un catren din el. Ea mi-a răspuns la tot ceea ce i-am cerut, din 
fiecare poet pe care 

1l-am numit mi-a recit,at cel puţin un catren, nume aiurea nu 
puteam să dăm, pentru că la ridicarea din umeri a celui 
întrebat, examinatorul era obligat să recite din poetul numi't, 
eu in schimb am păţit-o de cîteva ori, mai ales cu poeţii străini, 


157 
adică numai cu poeţii străini, şi iar m-a apucat ura şi invidia 
aceea veche pentru diferenţa de vîrstă, pentru zilele mai 
puţine care însemnau cărţi mai puz;ine şi aşa cert.îndu-ne cu 
gesturile şi recitînd versuri cu buzele am 'revenit in oraş. Ne- 
am despărţit in Piaţa Traian “2 intrat intr-o cofetărie, eu m-am 
rezemat, cîteva minute de un copac îmbătrinit, fără să-mi pese 
si fără să simt promoroaca pe ere rafalele de vînt o abăteau 
asupra mea, apoi am început să mă plimb nervos prin faţa 
cofetăriei, apoi pe celălalt trotuar, am şi intrat o dată in 
cofetărie, m-am uitat la ea, s-a făcut că nu mă vede, aşa că 
am cumpărat bomboane de eucalipt şi iarăşi mi-am făcut 
rcndourile in preajma localului cu dulciuri şi dureri prefăcute, 
nu ştiu cum de mai rezista individul in raglan, pe mine mă 
închircise gerul, m-am îndepărtat mai mult de cofetărie, m-am 
intors ca pentru a-mi relua pro- f esiunea de părăsit şi l-am 
văzut intrînd in magazin cu o iuţeală care te făcea să cauţi o 
haită de lupi in piaţă. Am pornit spre librărie, fără grabă, 
copoiul parcă luase cu el in cofetărie tot frigul din oasele mele, 
m-am oprit la multe vitrine, pînă ce m-am convins că nici 
măcar vintul nu . mai este in urma mea. Am traversat strada, 
spre librărie, am intrat înăuntru ca un client obişnuit, erau doar 
doi elevi in faţa tejghelei, nişte puşti care nici nu ştiau ce caută 
acolo, n-aveau nici o tragere de inimă să cumpere caietele 


pentru care-i trimiseseră părinţii şi l-am rugat pe librar dacă 
poată să-i facă un serviciu domnului Stelian: 
M-a rugat să-i repar stiloul şi să-l las la dumneavoastră, 

n-am putut să-i spun sigur cînd o să fie gata... 

Librarul mi_a luat stiloul, L-a băgat într-un sertar şi mi-a spus: 

— Nici o grijă, domnul Stelian trece in fiecare zi pe aici, 
uneori şi după masa, mai citim şi noi ziarele şi mai ccmentăm, 
că avem ce... 


158 


Am cumpărat totuşi un bloc-notes, am= ntire şi am ieşit aşa 
cum am intrat, liniştit, fără nici un ochi străin in pr3ajmă. Am 
pornit agale in direcţia cofetăriei, apoi mi-am iuţit paşii, m-am 
uitat la ceas înainte de a intra pe uşă: trecuseră 14 minute de 
cind copoiul se predase din cauza frigului. Lilia era in centrul 
prăvăliei, ca orice om nevinovat şi pur, copoiul undeva într-un 
colţ mai întunecat, der poate cu mai multă căldură, am rămas 
cîteva clipe în picioare la masa Liliei, într-o poziţie inadmisibilă, 
aşa că gestul ei de a lua loc la masă părea obligatoriu, mai ales 
pentru cineva care asistase la toate momentele fericirii şi 
nefericirii noastre. Un sfert de oră nici unul n-a seas vreun 
cuvînt, alt sfert de oră am îngînat cite ceva, fără să ne privim i” 
ochi, apoi miinile ni s-au atins ca din întîmplare, apoi ne-am 
ascuns zîimbetele care se gudurau pe feţele noastre, apoi ne- 
am destins de-a binelea, ni s-au făcut ochii numai lumini, iarăşi 
ne topeam pri- vindu-ne, încît ni s-a părut curios că nu auzim 


159 
vocea copoiului: Ce, nu e voie să se sărute oamenii in cofetărie 
? Sau poate că-i auziE;em cuvintele, pentru că prea se uita cu 
simpatie spre noi and ne-am ridicat de la masă. Am părăsit 
cofetăria in urma lui. Ne devansase. Noi i-am fost umbre in 
drumul spre gară. 

Am ajuns in Bucureşti pe la zece noaptea, după aproape 
patru ore de reî.ncălzire, mai mult psihică, pentru că ne f 
cream, conştient, unul de altul. Copoiul a sărit in primul 
tramvai, fără să se mai uite la noi. Am condus-o pe Lilia pînă in 
faţa casei. Mi-a spus foarte amar: 

__gă " crezi că mi-aş dori altceva mai mult pe lume 
in clipa asta. Tocmai -de aceea nu trebuie să îrtîmple. 

M-a sărutat pe ochi şi in ultima clipă, iarăşi foartA subţire, 
pe buze, apoi a fugit in casă. 

Pe Firea l-am întîlnit după două zile. Eşafodajul meu logic nu 
era pe deplin consolidat. l-am cerut să fie foarte 
sincer, aproape că l-am somat: œe 

__ Spune-mi e prima dată cînd ţi-o cer, ceva nu se 
împacă In raţionamentul meu, mai ales acum după ce 
toate s-au terminat cu bine: Omul de după noi era al tor 
sau al nostru ? 

__ Tot nu-ţi dai seama; a %nceput el să mă admonesteze, 


că fiecare trebuie să ştie doar cite ceva: tu că trebuie să faci 
un lucru, eu că tu trebuie să-l faci, salii, 
voi ocupa de asta. Nimeni nu “fai şi nu trebuie să tie totul. Si 
chiar dacă aş sti nu ifi-aş spune.. i 

12. 

N-am amintit de personajele mate ale cenaclului, cele care 
nici nu citeau, nici nu prea luau parte la discui;ii, fete şi băieţi 
de yîrsta noastră, aproape wV. prieteni sau amici, pe care-i 
invitam la inspirație; sau poate fiindcă-i simțeam dornici de alte 
noutăţi decît cele de toate zilele, şi care deveneau apoi fideli ai 
întîlnirilor noastre, fe că şi descopereau tainite necunoscute jn 
sufletele ior tinere, fie că erau fascinaţi de se figură mai 
impozant.ă, a cenaclului, şi mă gîndesc la asii marelui care: 
Firea, Soran, Lilia şi Dinoiu. Aceşti neofiţi s comportau ca nişte 
elevi foarte cuminţi, care nu ^^ fi părăsit băncile lor de ad- 
miratori ai unor inteligențe superioare nici pentru striga cele 


160 

mai elementare întrebări. pe ft erau niste timizi şi preferau să asculte 
decit să ştie cef ie ya “udui mima m piept, trei luni, la amintirea 
obsedantă a unor nerozii rostite, sau numai gindite. Dintre toţi 
aceştia — nu insist prea mult asupra lor, pentru ca n_au nici un roi ^ 
povestire — eel mai mult imi plăceau gemenii: Gabriel ş.i Mihaela, 
amindoi studenţi in anul întîi la medicină, aduşi de Dinoiu la 
cenaclu .şi robii lui intelectuali. El be dirija 
lecturile şi-i iniţia, mi.au mărturisit după ce ne..m împrietenit, in 

chemări sau căutări diletante: muzică, arte 
plastice, ba îi familiarizase şi cu secrete particulare de 
hipodrom: 

— întotdeauna ne distrăm i. curse, cîştigînd, dacă ne luăm 
după calculele lui ! mi-a spus Gabriel. 

Numai in postura aceasta de turfist nu mi-l imaginasem pe 
Dinoiu ! In uitima vreme, gemenii deveniseră cele mâi frecvente 
gazde ale cenaclului nostru. Aveau un fel a cameră-laborator, 
separată şi numai a lor, într-o casă retrasă, pe Şerban Vodă, 
sus, după Crematoriu, a cameră lungă şi strimtă, că abia 
încăpea in spaţiul acela de coridor o masă, lungă şi ea, ca 
mesele de sufragerie din cazărmi şi internate, la care 
improvizam, din scînduri şi scaune de bucătărie sau butuci, 
bănci cu echilibru cam precar, dar destul de încăpătoare: cite 
şapte opt puteam să stăm pe o bancă, dacă ne înfigeam solid 


coatele in masă. Gabriela era topită după Dinoiu, se putea 
observa din toate gesturile şi privirile ei, o dragoste pur 
spirituală, o elogiam eu, pentru că, alăturîndu-i, nu puteai nici o 
clipă să-ţi închipui altceva. Ea era blondă, înaltă şi subţire ca 
frate-său, la chip părea copia mai distinsă şi mai exotica a 
Kristinei Soderbaum, sau poate originalul, el “a scund, adus din 
spate, cu faţa mereu roşie, de hipertensiv şi cu un nas mare, 
aproape vînăt, nici vioiciunea ochilor nu i se remarca, din cauza 
ochelarilor cu rame groase şi lentile fumurii, care aduceau 
totuşi a mască, şi nici un seducător oral nu era: ucigaş de 
metafore, nu se dilata in fraze luxuriante, ci recurgea la 
propoziţii foarte sintetice şi atît de profunde, că-şi relevau 
consistenţa şi adevărurile cînd nu-l mai aveai alături de multă 
vreme, pur şi simplu încremeneai şi rămîneai cu ochii mari şi 
gura căscată, on— unde te-ai fi aflat, cînd aminteai unele 
propoziţii de-ale lui. 


161 

Acolo, in camera-laborator a gemenilor, mi-am citit cea de A 
d.oua Noapte, la ultima întîlnire a cenaclului nostru, dar asta 
încă n-o ştiam. Lectura nuvelei fusese programată cu 
o .săptămiînă înainte, acasă la Sergo, pe Popa Rusu, lingă 
Foişor, într-o şedinl.ă, specială a cenaclului, organizată de o 
Anais de neînduplecat, care reuşise, nu ştiu cum, să dea peste 
fiecare membru al cenaclului şi să-i transmită o invitaţie 
categorică. Cel care a insistat s.ă mă dau in spectacol a fost 
Firea: 

— Dacă e o A d, oua Noapte, îmi cam imaginez ce poate să 
fie ! Hai, nu mai fă mofturi, nu mai eşti un profan şi lumea te 
vrea, să ştii, chiar şi eu sînt curios, pe cuvintul meu ! Şi apoi 
gincieşte-te la preponderența auditoriului, la preponderența de 
gen, vor fi foarte multe demoazele, numai armencele vor fi cel 
puţin trei, plus Tania, plus... nu, cred că ai pretenlia să be 
introducem in Fenomenologia lui 
11 —Rnmantica 
Husserl, car duce filozofia la auto-inutilitate şi despre care 
doar Dinoiu ştie cîteva concepte dintr-o publicalie germană. 
Ba ar mai fi cineva, un maestru cu baston, dar cum nu e in 
prea bune relaţii cu limba germană. E in regulă ? 

Pălăvrăgeala lui voia să mă moaie, dar eu făceam alte 
calcule: insistența lui Anais, de prelogodnică, plus p.arti- 


cu.larităţile celuilalt gen, şi mă ginde.am la Sergo, la Florin şi 
mai ales la Silviu. Dacă izbuteam să provoc o întîr- ziere, şi 
am provocat-o cu un pretext ultra-pedagogic, de scalar tîmpit, 
dar ce mai conta, aşa că in clipa cînd am. sosit in casa 
fastuoas.ă de pe Popa RusU, un ceas mai tîr- ziu decit s-ar fi 
cuvenit, sindrofia cea bine iniţiată era in toi. Am convertit 
neauditoriul spre poezie, dînd eu tonul, cu un poem de 
Rimbaud, pe care-l tradusesem cu ajutoruY lui Firea, chiar in 
dimineaţa in care el credea că mă intercalase in program, 
apoi s-a repezit Lilia, cu repertoriul ei. care numai început 
avea, apoi Soran şi imediat Firea, pro- vocîndu-se cu strofe 
din Coloanele lui Valery, in original şi in traducerea lui Rilke, şi 
din nou Lilia, pe care nu puteam să n=o imit, dar refuzindu-i 
tristeţele bacoviene in favoarea necesarelor gasteropode 
lunecoase ale lui Barbu, apoi i-am făcut semn Nerunei, care 
rn-a refuzat net, mai întîi încruntîndu-şi faţa, apoi părăsind 


162 
camera, şi a venit şi rî.ndul lui Dinoiu care ne-a uluit cu o 
suită de cărţi, poştale, din ocazionalele lui Mallarme: Arrete- 
toi, por- teur, au son — Gemi par les violoncelles — Cest chez 
Monsieur Ernest Chausson — 22 Boulevard de Courcel- les. şi 
altele către: Renoir, Mirbeau, Degas, Regnier, Mo- net, Victor 
şi Paul Margueritte, etc. care au ajuns, toate, spre onoarea 
poştei franceze, la destinaţie — chiar şi cea numerotată a 
opta: Je te lance mon pied vers l'aine, Fac- teur, si tu ne vas 
oft c'est Que reve mon ami Verlaine, Ru' Didot, H6pitol 
Broussais — apoi s_a încumetat Bălănuţ, bineînţeles cu o poezie 
originală, postargheziană, apoi Neruna m-a atras cu privirea 
într-un colt ferit, s-a uitat o clipă la mine, cu faţa ca de piatră, 
dar toată părea de piatră, şi mi-a susurat, cu dinţii strînşi, că 
mă aşteaptă acolo la vară, apoi cineva a propus o canţonetă 
la modă, pe care Sergo a ţipat-o pînă la Filaret, apoi discuri, 
vrafuri, pentru cele două patefoane plasate in camere 
separate: Trăiască 
libertatea preferințelor, apoi dansuri şi discuţii in grupuri, iar 
băuturi şi gustări erau peste tot, ca tablourile sau suvenirurile 
din fildeş, aur şi argint. Aşa se face că nuvela a fost 
reprogramată pentru întîlnirea din Şerban Vodă, cea care ave.a 
să fie ultima a cenaclului nostru. 


Am citit-o ca şi pe prima, pared in starea in care am scris-o, 
cu întreruperi, cu ezitări şi acentuări, cu o lichefiere nervoasă 
care mă epuiza. Nu-mi plăceau comentariile in jurul încercărilor 
mele literare, şi laudele şi contra- laudele mă ruşinau, mă 
umpleau cu un eter spumos, care, mai tirziu, cînd rămîneam 
singur, se concentra in venin şi otravă, râănindu-mi somnul, 
starea de veghe şi trezia. Am crezut că de data asta voi scăpa 
mai uşor, dar s-a întîm- plat exact contrariul: fiecare s-a simţit 
dator să spună ceva. Soran a inceput cu o teorie a revenirii la 
teluric şi primar, reievantă mai ales in noua proză americană, 
din nord şi din sud, cum ? n-am auzit de Raisins de la colere a 
lui Steinbeck ? Şi chiar n-am auzit de Jefferson, orăşelul lui 
Faulkner ? etc. etc., Dinoiu n-a spus decit că şi In creaţia 
literară deşeurile freudiene pot să devină materie prima: /* 
reves, les symptomes, les actes manques, ceea ce a 
determinat-o pe Lilia să pună in balanţă relaţia dintre realitate 


163 

şi fantezie, apăsînd pînă spre antipod prioritatea fanteziei, tot 
timpul uitîndu-se la mine, surizătoare şi iertătoare ca o zeiţă. 
Firea a navigat prin antichitate şi prin mitologie, inventînd sau 
povestind o parabolă, In care un zeu frigian, asemeni 
Olimpianului, pe nume Papas, a fecundat o piatră, numită 
Agdos, care 1-a născut pe Agdi- tis, un monstru hermafrodit, 
jar acesta prin intervenţia solidară a zeilor a fost castrat şi 
transformat in zeiţa Cy- bele, dar auzindu-l pe Dinoiu: de la 
Pausanias citire, a continuat printr-o morală ad-hoc: din 
realitate sau din fantezie, sau din amîndouă la un loc, creaţia 
poate să devină creaţie, simbolizindu-se pe ea însăşi, ca o 
superbă Cybele, dar aceasta după operaţii dureroase: trăiască, 
deci critica ! Chiar şi Florin, care mă cam pedepsise, evitin- du- 
mă, după ce îl lăsasem singur in sat, la armence, şi-a găsit 
cloud fraze prin care îmi ierta fanteziile cam premature, de 
scriitor, pentru că îi plăcuse foarte mult povestirea. 

|i% 

Si tot el a spus că face cinste, să nu-l întrebăm de ce, eo 
chestie specială, ne-a invitat pe toţi la o bere, dar am. rămas 
num.ai opt: aşii, eu şi Florin şi Gemenii, ne-am. urcat in primul 
tramvai şi am coborit la Cişmigiu. Nu ştiu cine a avut ideea: in 
loc s-o luăm spre Cotroceni, am pornit spre centru, într-adevăr 
erau mai multe berării in direcţia aceea, dar prima care ne-a 


acostat a fost Gambri- nus. Am început cu un rind de halbe, am 
continuat cu un pluton de mititei, care au poposit destul de 
repede, însoţiţi de alt rind de halbe, Dinoiu şi-a scos pipa, Firea 
mi-a oferit o ţigară, a aprins una şi Lilia, de la Florin, eu cred că 
eram la a zecea ţigară din viaţa mea, nici nu ştiam, sau poate 
pentru că ştiam nu trăgeam fumul in piept, eram deci toţi cu 
ţigările in gură şi cu halbele in faţă, dar M.ai- muţoiul a venit 
direct la mine, adică in spatele meu şi mi-a şoptit la ureche: , 


— Un control discret, te rog actele şcolare... 

l-am dat carnetul de şcolaritate, 1-a privit doar o secundă, la 
pagina la care trebuia, apoi mi 1-a înapoiat, şop- tindu-mi ca de 
adio: 

— Deci la miezul nopţii, fumînd, bind, cu persoane de sex 
opus şi fără număr... 

Cînd i-am auzit ultima remarcă m-a pufnit rîsul. A dat din cap 


164 
ca şi cum ar fi înregistrat şi culpa aceasta, apoi, aşa cum îi era 
obiceiul, a devenit invizibil. 

Scena mai că a trecut neobservată, era prea aprinsă discuţia 
la masă şi ca întotdeauna corifeii atrăgeau tot interesul, sau 
dacă o fi văzut-o cineva, şi-o fi închipuit că m-a salutat o 
cunoştinţă, altfel nu se putea explica lipsă de reacţie a 
celorlalţi: nici o întrebare, nici o privire, nici un gest, iar eu 
simţeam că fierb, ca un ceaun gata să-şi zvirie capacul, dar 
poate că tocmai indiferența lor nevinovată ne-a salvat cheful şi 
m-a contaminat şi pe mine.. Ei şi ? ! mi-am zis. Poate că o să 
uite tipul, poate că a făcut-o pe nebunul, poate că nu va avea 
nici un efect la direcţia şcolii, ia mai ducă-se ! S-a mai 
comandat un rînd de halbe, s-au mai aprins ţigări şi numai de-al 
dracului i-am mai cerut una lui Firea si a mai sosit un rind de 
halbe, fiindcă se apropia ora închiderii, şi chiar atunci a 
reapărut Maimuţoiul, pentru a înregistra şi a-mi confirma ca o 
face, încli- nîndu-şi capul lui imbecil, cea mai grea culpă: 
recidiva. 

De astă dată l-au văzut şi gemenii. Gabriel mi-a şi făcut un 
semn de: şterge-o ! Dar nu mai era. nevoie, Maimuţoiul 
dispăruse. 

Am părăsit localul şi ne-am despărţi ca nişte raze fugind din 
centrul unui cerc, fiecare voia să ajungă mai devreme acasă, 


numai Gabriel a întîrziat două secunde, pentru a-mi lăuda 
norocul: 

— Tipul Ala care ne-a trecut in revistă era de la poliţia 
şcolară. Am avut de-a face cu el. Probabil că m-a recunoscut şi 
ne-a luat pe toţi studenţi. Ai avut baftă ! 

Din păcate nu-l recunoscuse pe el, mă recunoscuse pe mine. 
Şi m-am gîndit la o noapte groasă. Era culmea! Nici nu ştiu de 
chid nu mai intrasem într-un local, iar de fumat... 

Mă gindeam mai ales la profesorii cu care eram in alte relaţii 
decit in cele obişnuite, mă gindeam la Dogaru: oare îşi va mai 
menţine promisiunea de a-mi da notă de trecere cind va afla 
cite vicii mă îndoapă, dar oare acel transfer prin diferenţă mai 
era posibil după momentul Gambrinus ? Ca un nătărău căutam 
să aflu cine se angajase la cîrma inconştientă a corăbiei 
devastatoare. Sine- înteles că la toate cotiturile negre in calea 
spre Gambrinus, in postura de- ghid, îl descopeream .pe Florin. 


165 
El fusese eel cu cinstea, cu concretizarea ei in bere — oare de 
ce nu s-a gindit la vin, poate am fi rămas pe undeva prin Piaţa 
Națiunii ? — cu descoperirea că sînt mai multe berării înspre 
centru, cu: haideţi la bodega lui Caragiale ! Pînă ce mi-am dat 
seama că sînt pe cale să -devin şi măgar nu numai imbecil. 
Tocmai mă pregăteam să intru într-un nou rol, cel de 
Heautontimorumenos, care mi s-ar fi potrivit, sau pe care-l 
meritam, dar de ce, Doamne, de ce să mă pedepsesc ? Pentru o 
întîmplare neghioabă ? Pentru ceva care nu era in firea mea ? 
La urma urmei ce mirşă- vie comisesem ? Care nu se poate face 
un raport între întîmplare şi adevăr, între accident şi obişnuit, 
oare numai excepţiile trebuie judecate ? $i cum se împăca totul 
cu regulile scoiale ? Ce trebuia să atîrne mai greu in cumpănă ? 

Am simţit, din senin, o mind pe umăr. Oare tot Mai- muţoiui ? 
Nu m-am întors, aşteptam cu pumnii strînşi. Era vocea lui Firea: 

— De astă dată am schimbat traseul. Ce zici: ne aşezăm pe o 
bancă, la Pache, sau urcăm la tine ? 

Orice companie mi-ar fi făcut bine, dar Firea era chiar 
însoţitorul necesar, ca un doctor, ca un vraci, ca un alter- ego. 
L-am luat de brat şi-am cotit pe Armenească: 

— Mai bine la mine, dar fără ţigări, te rog... 

Am urcat» pe scări, in vîrful picioarelor, la domnul Stimu încă 
era lumină, se vedea prin crăpătura uşii, dar, şi in apartamentul 


de sub mine, al unei văduve de război, recentă şi cu grad mare, 
se auzeau zgomote de nedormire, sau de neadormire. 

— Are cică un nepot, student la Drept ! i-am şoptit lui Firea 
«după ce am intrat in cămăruţa mea, bine încălzită. Dar nu-l 
cred nici nepot, nici la Drept. Aduce mai degrabă a grefier in 
stagiu... 

Ne-am aşezat, eu pe pat, el pe un scaun, in echihlibru, ca şi 
cum scaunul l-ar fi obligat, pentru că imita chiar f e- lul meu de 
a sta, cînd aveam de lucru la măsuţă. 

între timp se mai apelase la mine, dar nu fusese decit o 
plimbare, La Poiana Țapului, între Sinaia şi Buşteni, cîteva zeci 
de căsuțe şi vilis, oare, stropite colorat pe dealul alb al Zamorei. 
Mă trimisese ca să mă acomodez cu locurile, să identific nişte 
trasee, mai cu seamă cel spre pădure, şi cîteva vile de pe acel 
traseu, încercuite pe planul pe care-l memorasem, şi mă 
avertizase că plimbarea trebuie să fie chiar o plimbare, pentru a 


166 
nu fi luat la ochi de cineva. Atentie mare ! î.mi spusese. Locul e 
plin de ochi si mai ales zona celor trei vile. Nu trebuie decit să 
verifici poziţia celor trei vile in raport cu planul pe care 1 -ai 
văzut. 

— Te-ai familiarizat cu locurile ? m-a pus Firea in temă. îti 
mai aminteşti amplasamentul celor trei vile ? 

Mi-1 aminteam perfect. Nu trebuia decit să închid ochii şi le 
vedeam ca într-o fotografie: prima spre pădure, ceva mai 
retrasă şi înconjurată de un briu de brazi pitici, apoi o potecă la 
dreapta, şi la capătul ei două vile faţă in faţă, dar nu acelea mă 
interesau, ci altele două, una înainte de potecă, alta după 
potecă, ambele pe drumul spre pădure, chiar la drum, doar 
cîtiva metri şi un gărduleţ de operetă le despărţeau de ceea ce 
in alte anotimpuri era probabil un drum obişnuit de munte şi 
spre munte, dar care iarna se transforma in derdeluş, parcă tot 
de operetă, atît de bine desenat in cotituri şi înclinații, încît toţi 
copiii din împrejurimi, de dincolo de Prahova şi de pe drumul 
spre Palatul Cantacuzinilor, se întîlneau aici, cu schiuri, boburi şi 
sănii. Mă amestecasem şi eu in gloata privitorilor, plină de ochi 
in neuniformă, dar erau destui şi in uniformă, luam parte la 
hazul general şi fotografiam metru cu metru, cu obiectivele 
memoriei, amplasamentul celor trei vile. 


— Sigur că mi-l amintesc ! i-am răspuns lui Firea, care 
probabil uitase întrebarea. Dar tu ai izbutit să-ţi însăilezi 
introducerea ? 

Mi-a zîmbit, ca într-o convenţie, şi avusese dreptate cîndva: 
era zimbetul unui om îmbătriînit, sau era, poate, un zîmbet 
îmbătrînit. Peste cîteva luni îşi va lua licenţa, la virsta la care și- 
o luase lorga. 

— Ţi-am aşteptat întrebarea, mi-a răspuns la rîndul lui. De ce 
să nu ne facem jocul, dacă tot ne-am obişnuit cu el ? Astăzi îţi 
voi spune mai multe, aşa cred. Poate că e o simplă 

personală... 

L-am oprit, tot ca să ne continuăm jocul: 

— Iniţiativele acestea personale, in /umea noastră, in lumea 
din care fac şi eu parte acum, nu pot să se ivească decit atunci 
cînd e nevoie de ele, sau cînd se sirnt ele singure libere, ceea 
ce înseamnă cam acelaşi lucru. 


167 
— Da ! a acceptat el. Cam in acest moment am ajuns: al 
libertăţii iniţiativelor, dar asta adaugă '*" de plumb răspunderii, 
orice mişcare aiurea poate să doboare trupul. E mai greu, pe 
cuvîntul meu. înainte erau ordine, ca la armată. Supunere 
oarbă, hai să-i zicem: executare perfectă şi aproape că nu 
aveai griji şi probleme. Relele veneau de la imperfecţia 
executării... 
— Si crezi că toate ordinele erau sfinte, infailibile ? l-am 
obligat la sinceritate. 
— Poate că nu 1 s-a învoit de astă dată să-mi răapundă. Dar 
e foarte greu să judeci şi să apreciezi, cu o singură carte in 
mînă. Ţi-l mai aminteşti pe Leslie Howard, marele actor englez 
? Se spune că era agent al Inteligence Ser- vice-ului şi a fost 
sacrificat cu bună ştiinţă, într-un accident de avian sau de 
neavion, nu mai contează, pentru a se apăra un secret foarte 
important: Cum poţi judeca întregul, avmd in mina numai cartea 
Leslie Howard ? Dacă, secretul salvat prin acel sacrificiu 
însemna viata a mii de oameni. Poate că tot ce se spune e 
folclor, dar înţelesul rămîne ! g foarte greu să dai verdicte cu o 
singură carte m mma. 
E foarte greu, 1 -am aprobat din tot sufletul, dar e şi 
foarte dureros, pentru că nu se vor da, in aceste jocuri, 
niciodată cărţile pe faţă, deci acceptă-mi adăugirea: e foarte 


greu şi foarte dureros. Ca să ne păstrăm totuşi condiţia, de 
oameni, pentru că aceste idei şi abstractii ale devenirii, ale 
adevărului, care numai in viitor, adică prin 
comparații se poate verifica, noi le vom duce într-a- 

1''1 coio, oamenii, omul, nu cărora le poate fi străin ome- 
nescul, nouă nu... 

De la Terenţiu citire, ţi- ar fi răspuns Dinoiu ! mi-a 
intrerupt Firea meditaţia, şi aşa prea lungă, apoi a adăugat. 
Nu ştiu dacă ţi aş fi făcut chiar această introducere. Dar mai 
întîi spune-lni: ai citit comedia lui Terenţiu 
Heautontimorumenos ? 

Cînd s_o jt citit ? m-am înfuriat. lar vrei să te urăsc pentru 
că eşti mai mare decît mine ? Am dat intr-o vacanţă peste un 
dicţionar latin şi m-am apucat să memorez dictoanele care mi 
s-au părut mai interesante, şi autorii lor, bineînţeles. Şi te rog 
să mă ierţi pentru ton, dar mi-am amintit de un individ care m- 


168 
a siluit in public, şi dac-ai şti in ce public, pentru că am folosit 
un citat latin, şi nici macar nu i_am folosit aiurea. Dar hai să dăm 
dracului tîmpeniile, şi pe individul meu ! 

L-am invitat pe Firea să stea mai comod, lingă mine, pe pat, 
am adus şi cele două scaune ca să ne putem întinde picioarele 
şi i-am dat a înţelege că sînt gata, totuşi, să primesc orice 
misiuni. pe fapterao invitaţie la discuţie, 
pe care a acceptat-o imediat: 

Sa nu crezi că nu mi-ai.dat de gindit, cu comentariile tale 
din Terenţiu, a început el. Oh, şi sint atît de multe şi feiurite 
aceste păcate, aceste însuşiri omeneşti şi nu pot fi smulse, 
cum smulgi dinţii stricaţi, sau aite ciosvirte rebegite ale 
trupului, pentru că sălăşluiesc in cap şi-n inimă şi-acolo mi-e 
teamă ca legea să nu fie asta: on totul, ori nimic. Altminteri 
trebuie să recurgem la ceea ce a încercat Isus şi a propovăduit 
Nietzsche, la 
Supraoameni. Şi ştii "°° durerea, băiatule, că in ambele cazuri 
Supraomul, supraumanul devine inuman ! De asta mi-e cel 
mai mult frică: să nu vrem să creăm monştri. Marea problemă 
a lumii asta va fi, pentru că instinctul de Supraom există totuşi 
in om s, i ornul va fi gata să intre într-o cămaşă de forţă 
gigantică, într-o armură de zeu, pentru a se învirti, temut şi 
învingător, printre semenii lui şi dacă nu-l va prăbuşi 


greutatea armurii, atunci va fi dispus să-şi transforme semenii 
cei slabi in mici roboţi, considerîndu-i puişorii lui, gata la orice 
ordine, fie de viaţă, fie de moarte. Oare n-ar fi mai bine să-l 
lăsăm pe om, om ? Sau chiar asta vrem: să-l aducem la 
condiţia sincerităţii sale primare ? îţi vorbesc, dar îmi şi 
vorbesc, pentru că vremurile şi lucrurile se grăbesc, către 
schimbări radicale, rapide, lacome şi brutale şi singura valoare 
in această dezordine cumplită, teoretizată drept cea mai 
desăvirşită ordine, pentru că este a revoluţiei, va rămîne omul, 
omenescul, cu celulele sale încă nedescifrate şi cu vaga lui 
predispoziţie spre înalt, aş fi fost tentat să spun spre frumos, 
dar înaltul e mai ambiguu, deci mai potrivit omului, care poate 
foarte lesne şi uneori fără pricină să transforme semnul plus in 
minus şi vice-versa. Omul ! OMUL ! Oare desemniîndu-l cu 
majuscule nu-l tratăm ca pe un Supraom, sau îl impunem ca 
pe un Supraom ? Asta să rămînă condiţia lui, perspectiva lui ? 


169 
Sau e chiar definiţia lui ? Poate că ai să zimbeşti, dar îmi vine 
să cred că fiecare om e un Supraom, mai mic. Şi prin asta îi 
dau dreptate acelui filozof francez, contemporanul nostru, 
care definea omul printr-o operaţie aritmetică: Un om Pi“ un 
om nu f oameni, ci un om şi un om ! Pi". la urmă marea 
problemă nu e dacă se crede Supraom, ci dacă e crezut 
Supraom, deci e tot o problemă de relaţii interumane, adică 
exact ceea ce ne preocupă pe noi. Cred că viitorul depinde de 
ce vom face cu această dilemă: îl lăsăm om, sau îi vrem 
Supraom ? 
_ Dar asta. nu mi se pare nici problemă, nici dilemă ! 

i-am răspuns, profitind de pauza pe care cred că intenţionat o 
făcuse. îl lăsăm să evolueze normal. De ce să ne apucăm să-i 
modificăm destinul cel mare, cînd încă nu ştim ce e şi cum să 
umblăm in celula cea infimă care-l constituie ? Uite, dacă vrei 
să fiu şi eu pentru o clipă 


-a plăcut ideea ta cu Supraumanul care devine inuman — 

deci Suprauman, ...... 

m deriva.lua de inuman, cutez sa afirm ca omul nu va 

putea fi schimbat decit 

atunci cînd vom pătrunde secretele celulei şi vorn lucra 

direct asupra ei cu pensa şi bisturiul. Atunci vom putea, 

dacă vom voi, să creăm numai Supraoameni: cohorte, 

legiuni, popoare, rase, umanităţi. Cu vorbele sau cu biciul 

nu vom crea decit la ceea ce, folosesc vorbele şi biciul: 

cu primele, care au fost date omului pentru a-şi ascunde 

gîndurile, cum spune tot un franţuz, vom crea pseudo- 
p-ameni şi printre ei mulţi excroci, pentru că vor folosi ei 

intocmaf „fi. si 
vorbele, iar cu amenmtarile şi loviturile vom 
crea animale, docile la început, dar năpraznice cînd vor 


170 
ajunge in stadiul de sălbăticie. Aiurez, desigur, pentru că 
omul e totuşi cel de lîngă noi, tu, Florin, Lilia, paiaţa de 
Silviu, frumoasa Neruna, indescifrabilul Dogaru, Maimu- 
toiul, despre care habar nu ai, inconştientul care conduce 
un stat, sau înteleptul care conduce un stat... oare or fi 
existat vreodată m lume ze„a-,i,r,fi 
irueiepu care au condus Sfafe ? 
Pentru că noţiunile mi se par antagonice ca polii unui ax ' 
nu se pot întîlni niciodată... 
înainte . i e dă adi 
de a reveni la oamenii din jurul nostru, cei pe care i-ai 
amintit şi ceilalţi care există, şi unii din 
ei ne interesează, aş vrea să te întreb ceva: de ce ai accep- 
tat sa intri m aceasta u.mp 
organizeze MI. a noastră care totuşi vrea să 
a nişte mari prefaceri, zguduitoare ? 
Mă temusem, mai,,,, stă 
de mult, de aceasta întrebare, de pe cînd căutam 
răspunsuri abstracte. M-a chinuit multă vreme pînă ce mi- 
am amintit că există un răspuns iniţial, cel al sincerităţii, pe 
care i l-am relevat, fără să mai ezit: Pur si simplu pentru că 
îmi sînteţi dragi, şi tu, 


Lilia, şi Dinoiu, cu nasul lui cel mare şi vinăt, şi S orali şi... 
cum sa-ti spun 7 ar 


Mi Nu poti sa iubeşti Oa meniraij tu? 
rea me; 
^ttn dat seama că Firea se aşteptase la întreba! 

— Nu e elegant din partea ta să-mi azvirli înapoi moneda ! 
mi-a răspuns el. Dar pentru că sîntem gînditorii 
militantii unei anumite egalităţi, fac mea culpa recunosc că 
trebuia să-ţi azvîrl o monedă după ce i-eâ! cunoscut faţa, 
tocmai pentru a-mi arăta reversul. Eu sînt robul unei 
abstracţiuni, de altfel aceasta e înclinația mea, 


171 


aş zice definiţia mea: abstracţia, care nu e numai substanţa şi 
instrumentul filozofiei, ci însăşi filozofia. Tot hrănin- du-mă cu 
absţracţii,_cele pe care le-am putut agonisi pînă acum, mi-am 
format o părere şi anume că obiectul principal al filozofiei 
acestei epoci îl va constitui condiţia tragică a existenţei 
umane, atita vreme cit filozofia nu se va auto-dizolva, cum zice 
Dinoiu că ar demonstra Husserl. E şi firesc, omul a ajuns la 
asemenea înălţimi ale gîndirii, încît, in lumea dată; existenţa i. 
se pare tragică şi chiar este tragică. Teoria e sintetizată 
magistral de un filozof roman, pe care, personal, îl consider 
precursorul acestei filozofii a tragismului uman, in următoarea 
propoziţie: Ceea ce e nu e cum. trebuie să fie. Refuzăm deci să 
acceptăm ceea ce este pentru simplul motiv că este ! El chiar 
o numeşte: proclamaţie radicală şi plină de riscuri, pentru că 
angajează destinul nostru. Si întîlnind această proclamaţie 


172 

pentru prima data am coborit ref uzul din categoriile abstracte 
in cele concrete. Nu ştiu cit va tine asia. Dar deocamdată refuz 
o lume, şi făcînd aceasta in sfera concretului n-o pot refuza 
decît dorind o alta. Am dreptul la această încercare, pînă la 
înmormiîntarea mea definitivă in abstracții, poate prin cea mai 
concretă abstracţie, care, bineînţeles, e dizolvarea in neant, 
poate in idee... 

Concluzia lui m-a zguduit. Termenul pe care-l construise: 
cea mai concretă abstracţie, aparent antinomic, indica o 
acţiune, in contextul dat. La inutilitatea unei acţiuni nu putea 
să răspundă, aşa hotărise; decit tot prin- tr-o acţiune: 
dizolvarea in neant, in idee, in abstracţie. Dar aceasta nu 
însemna doar acceptarea destinului tragic, ci implinirea lui, 
conştientă, voită. Era oare ideea unei dăruiri superioare ? Mi- 
am amintit, scrisă pared de fulgere, supr a-afirmaţia lui 
Nietzsche: Di cu a tue Dieu ! Auto-dizolvarea ! 

Nu se putea citi nirnic pe faţa lui. Aşa i-am văzuc-o şi in 
noaptea cea rea, cu citeva zile inaintea examenului de licenţă. 
Acelaşi zîmbet din altă lume, indefinibil. Aşa mă privea şi 
acum: 

— Vrei să ne jucăm ° clipă mai lungă cu vorbele ? mi-a 
propus. Eu ti-am spus cam care sînt raporturile mele cu e/e. 
Nu, nu te oblig la confidence, doar te cunosc. Vreau doar să ne 


debarasăm de nişte stări şi cel mai bun antidot e întotdeauna 
femeia. Am devenit chiar cinic in materie. Mă mir cum de nu ti- 
am spus pînă acum că meditez o puştoaică, pentru 
bacalaureat, mai mult ca să rnă conving dacă are acelaşi 
temperament ca maică-sa... 

L-am dat dracului, el şi-a deschis braţele, apoi m-a înciîlcit 
şi m-a aiurit cu contradicţiile crunte dintre teoriile superbe 
ale unor oameni iluştri şi viaţa lor cea de toate zilele: avari 
care predicau generozitatea, oratori itineranţi cu tema: pro 
modestia — contra effusionem, care-şi ridicau palate la 
fiecare escală, desfri.nati care propovăduiau puritatea şi 
necurvia, dar le apărau numai in familiile lor, suverani 
sperjuri, dar asta devenise regulă deja in antichitate, ş.a.m.d. 
pînă ni s-a făcut scîrbă 
de lume .şi mi s-a reaprins ura, apoi visul şi dorinţa şi 
speranţa m ceva frumos. 

173 


Tot acolo am ajuns. Şi nu ştiu de ce nu am rămas 
acolo ? s-a şi m-a întrebat Firea. De ce am mai făcut această 


călătorie atît , .... sau mai uşor ? de costisitoare ? la zi ! 
Eşti mai greu 
puns~~ impresia că sînt ceva mai murdar ! i-am răs- 

— Şi eu 


am aceeaşi impresie, tn-a mginat, numai ca 
eu caut asemenea stări, mi be provoc, fie ca să mă conving 
de adevărul cel mare, pe care-l presupun şi in care cîndva 
voi crede, fie ca să mă revolt, ca tine acum şi să încerc o 
ispăşire, pentru că noi ne-am făcut-o, cu vorbele noastre, ca 
eroul lui Terenţiu. 

Şi dintr-odată , " 

a devenit gray. Privirile 11 luceau fixe, cum nu i 
le mai văzusem, pared în hipnoză. Cred că i-am egalat 
repedeg radul 
îi era alta « de tensiune la care urcase. Şi vocea 

— Lucrul cel mai, i îi ei 
de seama m clipa de fata este sa 
supravieţuim ! Au mai rămas zile puţine pînă la prăbuşire şi 
s-ar putea ca această conştientă să provoace răul 

™:d^ereu, hai să, pler ş ez / gă 


ne ferim, mac ar m ideea ca va fi nevoie de noi foarte cu- 
rind, poate pentru ceva frumos. Aceasta e cuvintul de ordine: 
Păstraţi-vă pentru ziva voastră de miine, adică pentru ziva 
noastră ! Noi sîntem cei care o vor face, adică şi noi. Trebuie 
să ştim unde ne putem găsi, dar nu trebuie să ne mai vedem. 
Cenaclul şi-a încetat deocamdată existenţa. Pînă şi întilnirile 
întâmplătoare trebuie să be minimalizăm, să le reducem la 
un simplu salut, fără vorbe, sau la o stringere de mînă, 
eventual la o simplă privire. Nu vor exista între noi 
intermediari pentru cazuri urgente sau de forţă majoră. 
Numai noi cei care ne cunoaştem reprezentăm legăturile şi 
certitudinea. Am impresia că in zilele care au trecut, ieri, 
alaltăieri, s-a produs un eveniment foarte important in 
interior, un act pe scară naţională, care grăbeşte enorm 
dezlegarea, probabil in alte condiţii decît cele normale. Mă 
feresc de exaltări, de aceea cred că e o problemă de cîteva 


174 

luni. Să nu pui un preţ exorbitant pe spusele mele. Eu sînt o 
oarecare verigă, ţi-am mai spus, care are o singură carte, cel 
mult două in mînă, şi puţină intuiţie, dar asta cred şi simt: 
prăbu- irea e inev itabil.ă, era de mult, dar acum se şi 
grăbeşte, dinăuntru. In sfirşit, pentru că te-ai descurcat 
foarte bine, acesta e calificativul recunoscut, se mai apelează 
o dată la tine, cuvîntul e ultima dată, dar niciodată nu se 
poate şti. în orice caz, mi s-a cerut să-ţi spun, in afară de 
calificativ, dar tocmai din cauza lui, că ne eşti foarte preţios 
şi că trebuie să avem şi să ai mare grijă de tine. Chiar aşa mi 
s-a spus: „Fiti foarte atenţi, e poate mai important decit voi, 
pentru că nimeni nu-l cunoaşte. Trebuie ţinut ca ultima 
rezervă, cea mai sigură !" 

Firea r-euşise pe deplin. Eram chiar personajul pe care şi -1 
dorise şi îl simţeam mulţumit de performanta sa. A scos dintr- 
un buzunar planul vechi cu amplasamentul celor trei vile de la 
Poiana Țapului şi mi-a indicat-o pc prima, pe cea mai 
îndepărtată de drum: 

— Aici trebuie să pătrunzi, adică nu tu in persoană, dacă nu 
se poate, ci această capsulă cu un mesaj foarte important. Mi 
s-a dat voie să fiu ceva mai explicit, asta tot din cauza 
calificativului. Probabil că aici, in capuslă, se and o copie după 
acel act despre care ti-am vorbit. Pentru începerea şi pentru 


conducerea operaţiunilor viitoare, pe scară naţională, e 
neapărat necesar ca acest conţinut, acest mesaj să ajungă la 
persoana din această vilă. E una din persoanele cheie ale 
momentului şi probabil ale viitorului. Asta e tot. Sint sigur că 
după primirea mesajului se vor întîmpla evenimente şi mai 
importante, aceasta e impresia mea. După cum vezi, lucrurile 
se împletesc. Ai 


175 


fost trimis să te familiarizezi | , , 
cu locul, pentru ca se prevăzuse 
necesitatea unei asemenea acţiuni ca aceea pe 
care urmează să o duci la bun sfirşit. Cred că a fost mai 
mult decît o presupunere, o certitudine. lată, băiatule, cum 
ne amestecăm şi noi in istorie..: 

Mesaiul trebuia să aiuneră acolo „_ 
= e j.Ja 25 martie. Era 
Buna Vestire — chiar, ce coincidenţa r— 
deci puteam să plec fără nici un ,. n4 se,mvatf' 

E, E, E , impediment. Capsula 
era cit o minge de ping-pong, pentru ca!^era cniar a minge 
d^jping-pong, vopsită într-un gri, mai puţin bătător la 

Nu era grea, deci erau birth înăuntru. Am înfăsu- 
rat-o într-o batistă si am pus-o, firesc, într-unui din bu- 


N 


zunarele laterale de, °>» . _ , Căciulite 


176 
pantaloni. Aceeaşi scurteica, doua de culori diferite, pentru 
un oarecare deghiza- ment: dacă va fi nevoie, o pereche .,, 
°. 1 


N 


A . de ochelari cu lentile 
de sticla obişnuita, tot in acelaşi scop, o servieta cu citeva 
sandvişuri, făcute , 
de mama, şi eram gata de plecare. Stu- 
diasem dinainte mersul trenurilor şi .... 
„„_„„,._..ladusgşila întors, era o halta, acolo, la 
Poiana Țapului, numai pentru per sa con- 


sonale şi garnituri speciale, turistice, deci puteam tez şi pe 
un astfel , D EEE DR 
un * ^ -"-— de tren. Am plecat dis-^.^^ tacu 

ersonal care facea trei ore încheiate pma acolo, n-a 

nici un minut întîrziere . 

; iar cmd am coborit m halta cea 

mică, mi s-a părut că mă"aflu intr-o lume foarte f a- 
miliară. îmi priise enorm recunoaşterea. - Am luat-o de-a 
lungu.l căii ferate, pe o cărare care se mai zărea incă in 
zăpadă, pentru că ningea, o ninsoare grea şi întîrziată, de 
martie, cu fulgi mari şi groşi, aducători de larmă, de sănii şi 
schiuri pe derdeluşul pe care-l cunoşteam ca. palma şi pe 


care chiar începusem să-l urc odată cu copiii şi însotitorii 
lor mai vîrstnici. M-am băgat şi eu printre ei, am coborit şi 
am urcat de mai multe ori, pînă ce m-am edificat pe deplin 
asupra situaţiei. Cele trei vile erau supravegheate pe faţă, 
de ostaşi in uniformă şi de civili, care intrau şi ieşeau la 
intervale neregulate, cine ştie cu ce treburi, dar mai existau 
şi printre oamenii de pe pirtie, printre însotitori şi privitori, 
cîtiva cetăteni, care după mutră, după îmbrăcăminte, după 
oboseală şi lehamite, după falsul cu care se dezacomodau 
in mulţime, nu puteau să fie decit poliţişti. De altfel nici nu 
prea se fereau, probabil că ar fi fost mai mulţumiţi să fie in 
uniformă, 


177 


să se ştie cine sînt şi ştiindu-se asta nu mai era nevoie să 
mai scruteze din cind in cî:nd pe cite vreunul, din obişnuinţă 
şi fără nici o convingere. Era evident: in vile nu se aflau 
locatari simpli, ci personaje, importante, in domiciliu fortat. 
Se întîmpla să şi iasă afară cîte, unul şi “mediat se dădea 
alarmă, prin semne şi dacă cel ieşit _ avea chef de 
plimbare, era de îndată înconjurat de civili, şi fortat să facă 
plimbarea împreună. Nu-mi trebuia mai mult. 0 comunicare 
directă era imposibilă, cum era la f el de imposibilă 
pătrunderea in vilă,.pe furiş; 2"2 sa noaptea. Să mă prefac in 
poştaş, in băiat de prăvălie, in aducător de ziare sau. de 
lapte, era ca şi cum aş fi încercat să mă prefac in cîine sau 
motan, ba mai uşor aş fi izbutit a astfel de metamorfoză 
decit să pătrund in vilă cu acele deghizamente de roman 
poliţist ieftin şi demodat. Soluţia o găsisem, dar trebuia să 
aştept înserarea şi mai era mult pînă atunci. Am luat-o spre 


178 
Buşteni, de-a lungul şoselei pe care Papană doborise nu ştiu 
ce recorduri de automobilism, m-am ospătat într-o 
pensiune, pe strada principal.ă, nu departe de fabrica de 
hîrtie a fraţilor Schiel, am făcut apoi un drum pînă la vila lui 
Cezar Petrescu, dar n-am avut curajul să-l deranjez, deşi-i 
citisem multe cărţi şi sînt sigur că l-ar fi bucurat un 
admirator. Am preferat să intru într-o chichineată de 
cinematograf şi să-mi pierd vremea cu un film stupid de 
război. Nici n-am stat pînă la sfirşit, mai ales că presimteam 
afară apropierea înserării. Cînd am ajuns sus, pe Zamora, la 
capătul de start al der- deluşului, dezordinea er'a in toi, dar 
încetul cu încetul şirul amatorilor de lunecuş se subţia. Şi 
păzitorii se cam re- trăseseră sub acoperişuri. Mi-am 
pregătit bulgărele de zăpadă cu capsula inăuntru şi l-am 
adăpostit spre întărire in buzunar. Pe drumul de întoarcere 
spre Zamora mă antrenasem, ca fost jongleur, încercînd 
diferite tinte, mai ales trunchiuri de copaci, pînă ce am 
simtit că sînt in mînă, că nu mi-a pierit de tot o îndemiînare 
care mă făcuse renumit încă din clasele primare. Am găsit 
momentul prielnic şi am slobozit proiectilul in geamul cel 
mai luminat, prin care se vedea silueta unui bărbat, 
aplecată deasupra mesei. îl urmărisem: lucra, scria, 
deschidea cărţi, se plimba prin încăpere, nu putea să fie 


decît un intelectual, adică persoana care trebuia să 
primească mesajul. 


179 


*tarn, nu mi se întîmpla prima oară, că bulgării de zăpadă 
trec foarte uşor prin sticlă şi fără zgomot prea mare. Şi chiar 
dacă nu ştiu cine, cu epoleţi sau fără, ar fi auzit, zgomotul, ce 
ar fi putut să mai facă ? Mesajul ajunsese, iar geamul, cine 
ştie ce derbedeu ?! Mai degrabă căuta- ţi-l. şi trageti-i o 
săpuneală bună şi vreo cîteva la fund. Nu mă observase 
nimeni. Am ajuns la gară, pe şoşea, au trecut citeva 
accelerate, apoi a oprit un personal. 

La Bucureşti, pe peron, l-am zărit in multirrie pe Soran. M-a 
întrebat cu o mişcare imperceptibilă a capului. l-am răspuns 
la fel. Apucasem să-i văd pe bărbatul de la masă, ridicîndu-se 


180 
brusc şi căutînd prin cameră. Eram 
bucuros că mi se aşteptase răspunsul. Aşa 
doua zi 2" aj“ acasa. Dar cite necazuri ma aşteptau 


13. 
Exact la 1 aprilie am fost chemat la director. Uh !, dacă ar fi 
fost o farsă, asemeni celor cu care m-au întîm- pinat colegii: 


— Ai auzit ? E jale ! Mine recrutăm, iar peste o săptămînă la 
cazarmă. Noroc c-au inventat nemţii o armă care face totul 
praf: dus si-ntors ! Te-a căutat mai adineauri o fată, mi se pare 
a lui Dogaru... 

Aici, chiar că 2 început să-mi bată inima. Pînă ce a apărut 
puştiul cu invitaţia la direcţie ! Cînd am ieşit pe usă, toată clasa 
a izbucnit in rîs, ba am auzit şi o voce: 


181 

— Mă, asta e bună ! Oare cine i-o fi ticluit-o ? 

Coridorul, figurile, obiectele mi se păreau străine, chiar 
şi paşii care mă duceau spre parter, mă duceau, nu-i dirijam eu, 
gîndurile se roteau in jurul unei singure întrebări: oare ce mutră 
să iau ? Să fac pe pleoştitul, nu mi se potrivea deloc, rolul de 
nepăsător nu prea-l puteam juca, o simţeam, iar pe cel de 
niznai, nici atit, m-ar fi f al- sificat, ca şi celelalte. Totul 
'depindea de efectul pe care înştiinţarea o avusese asupra 
directorului, dar oare numai el hotăra ? Uh, dacă întîmplarea 
aceea nenorocită ar putea fi considerată chiar ceea ce fusese: o 
întîmplare ! 

Si de ce să-mi caut roluri, la urma urmei ? Hai, tot cu 
sinceritatea înainte ! Ti voi spune, dar nu ştiu in ce măsură îl voi 
-convinge, .că nu sînt un obişnuit al chefurilor de noapte, mai 
ales in localuri publice, că dacă am intrat uneori, ziva, seara, 
din nevoie, am fost torturat tot timpul, din cauza resurselor 
financiare, de o jenă cruntă, care devenise un f el de pavăză 
inconştientă, că dacă am făcut frondă, vreodată, am făcut-o 
împotriva obiceiurilor generale, de fapt uni inventasem o 
contra-frondă personală, dispreţuind I=igara, alcoolul, bordelul, 
etc. ca pe nişte chestii simpliste şi superficiale, potrivite puştilar 
şi prostănacilor, dar toate .aceste gînduri şi su'rsa lor: pledoaria 
pentru întîmplare, nu aduceau oare a umilinţă, a penitenţă, a 
laşitate ? Adevărul era că totuşi contravenisem unor reguli 
şcolare, fără să-mi fi trecut măcar o clipă prin minte că încalc 
ceva, pur şi simplu mă simţisem bine «u prietenii mei acolo, dar 
regulile, bune, rele, mai întîi sînt reguli. 


Am răsuflat adînc şi am intrat in birou. Directorul nu era 
singur, toti protectorii mei se aflau in încăpere: dirigintele, 
profesorul de română, profesorul de matematică, melomanul, 
profesoara de franceză, iar undeva, pe jumătate ascuns de un 
cuier rotund, doldora de pardesie, îl zărisem şi pe Dogaru. Nu ni 
trebuia mai mult pentru a capta gravitatea situatiei. Am rămas 
paralizat lîngă uş.ă şi singurul gînd care-mi întuneca sau care 
poate-mi lumina capul era acela că niciodată nu voi putea să 
joc teatru, in afara scenei convenţionale. Directorul mi.a făcut 
semn cu mina: 

— Vino mai aproape, ca să scăpăm de senzaţia de tribunal ! 


182 
m-a invitat el, deschizind seria unor surprize inubliabile. Da, e o 
problemă gravisimă, dar mai întîi vreau să te felicit şi să te 
felicităm pentru poeziile «re ţi-au apărut in pagina literară din 
Ecoul: „Pe malul mării iarna se vrea bătută-n stele, / ,5ii- 
amurgul suflă . singe-n sicrie de cristal... 

Pared am citit in privirile directorului îndemnul de a continua, 
dar era cu neputinilă, mi se anunţase ca un titlu, ca un 
frontispiciu, gravitatea, supra-gravitatea situaţiei, şi totuşi 
primirea atît de... de parcă se juca pe scena unui teatru, cu 
felicitări, singulare şi apoi in mănunchi, cu citate din poeziile- 
alibi, pe care Firea mi le propusese incă înainte de a pleca la 
Constanta. Dar de ce atiţia profesori, de ce şi Dogaru ? Oare ca 
să mă pregătească psihologic, să nu mă ucidă prea brutal şoGul 
unei explozii inevitabile ? 

— Regret foarte mult! mi s-au repezit vorbele. Regret totul, 
dar cel mai mult regret că nu pot să nu vă spun. Dar de ce să 
rămîn şi cu acest regret ? Faptul e fapt! 


A intervenit dirigintele, parcă învoindu-se cu ceilalţi: 

— îmi cam imaginez pe uncie baili. Ţi-e teamă că in- vacînd 
întimplarea, s-ar putea ca noi s-o considerăm scuză sau chiar 
neadevăr. N-o să spun că ne nedreptăţeşti, ca pedagogi, unii 
cu stagiu vechi, ci că tii la nai, la relai;iile dintre noi, asta ca să 
păstrăm o anumită puritate sentimentală: 

Am trăit un moment straniu: o imagine „de la Valery citire", 
care altă dată mă chinuise se întorcea parcă in sursa ei iniţială, 
in nevoia de azur a SMeului, ca o ieşire din întunecimi şi 
blesteme. Pared mă vedeam văztndu-mă, parcă mă vedeam in 
viitor, peste ani, amintiridu-mi scena, ca o poartă de 
deschidere pentru altele, un film mereu completindu-se, dar 
niciodată terminat, aducînd ploi de emoţii şi zgîriind adînc 
semnele unui adevăr tulburător şi tîrziu: şcoala, ca o minune 
duioasă, ca acel joc de iezi al lui Blaga, peste morminte 
bacoviene. Şi cuvintele nerostite erau ale altor ani, aş fi vrut să 


183 

declam: toţi dascălii, sau aproape ţoifi, cei care-şi săvirşesc 
menirea, nu fac altceva decit să ne încarce, pe neştiute, cu 
amintiri, poate cele mai frumoase din viaţa noastră. Nu ore, nu 
note, nu ticuri, nu condici, sau şi toate acestea dizolvate in 
aceleaşi uncie, care rămin sau rătăcesc undeva, înăuntru sau in 
afară, pentru a ne înveli, uneori, cu emoţii şi respirări sublime. 
Privisem iarăşi printr-o breşă a viitorului, dar prezentul... 

Directorul parcă mi-a simţit starea şi a întins palma in semn 
de tăcere, apoi tot cu o mişcare a miinilor i-a ixnplicat şi pe 
ceilalţi in spusele sale 

Deocamdată nu ştim nimic, m-a trezit el parcă pentru a 

mă zăpăci, dar că vom considera toată istoria o întîmplare, de 
asta să nu te îndoieşti. De altfel, nu ne trebuie martori pentru 
conduita dumitale, ti-o afirmi şi ti-o dovedeşti singur, iar in 
cazul dat nu trebuie să fii mare psiholog pentru a deosebi 
adevărul de accident, faci parte din genul acelora care nu se 
pot descotorosi foarte lesne d. adevăruri. Yla ştim preocupările, 
cele reale, şi poate că ti-am descifrat şi năzuinţele, de aceea 
sîntem toi;i aici, toţi cei care te cunaaştem. Poate că va fi un 
moment rău, poate că-l vom împiedeca, nu ştiu, dar pentru că 
ne interesează viitorul dumitale şi vrem să dăm mina cu el, ne- 
am 

gindit să trecem împreună prin acest 


si nouă ne va fi mai uşor, nu nurnai  erede-mă, 
M-au emotionat şi rnai tare, and toţi ceilalţi, şi Dogaru, mi-au 
strîns mina, înainte de a părăsi cabinetul. 
Mă-lăsau singur cu directorul, probabil că aşa se înţelesesem, 
pentru accepta.nu u d . nurnai ca 
duhovnic sau iudecac tor, ci şi ca pe reprezentant al lor. Ma 
aşteptaseră acola 
oargd” “gJajftjpptru a-şi demonstra, fizic, solidaritatea ? 
-a poftit să iau loc chiar in fotoliul, unicul din 
âncăpere, in care stătuse Dogaru, el s-a aşezat..la birou, cu 
gesturile sale elegante, aristocratice, frizind pedanteria, şi-a 
trecut palma de-a lungul få urii pentru! ^ * narerl 
a şi-o subţia şi mai mult, a şi tuşit de cîtev 1 
cu gura ânchisă, pentru a-şi drege glasul, apoi a clăg?at 
din cap ca şi cum şi-ar fi amintit unde se oprise şi de unde 
trebuie sa continue: 


184 
— Chiar aşa 
e: deocamdată nu ştim nimic, nimic oficial. M-a 
informat, confidenţial, un prieten de la minister. Raportul 
politiei şcolare înc.ă circulă pe la diferite direcţii şi „servicii. 
Gravitatea vine de aid: nu ne-a fost 
adresat nouă. şcolii, ci ministerului, care probabil ne va 
obliga la o pedeapsă exemplară. — Numai fapta 
m sine contează ? am întrebat, cu gîndul la 
termenii juridici care încadrează orice culpă: antecedente, 
circumstani<e, situatia , a/tera pars _ generala, audicdw et 
1 apararea, dar directorul m-a oprit îaraşi cu gestul cu 
care îi aducea pe elevi la tăcere chid răspunsu- EftlSeci 1"> 
razna: îşi deschidea larg palma dreaptă şi o gura Meet 
ânainte pînă ce o simţeai parcă astupîndu-ti 
Nu, de bună seamă, mi-a răspuns el, deşi fapta e destul de 
îngroşată: aluzii la desfrâu, recidivă, ultragiu şi o insinuare cu 
caracter politic. Nu ! Nu e nevoie să-mi spui ce s-a întîmplat. 
Erai probabil cu citiva prieteni, mai mari, studenti, nu ?, într-o 
aprinsă discuţie literară. Ati continuat-o la un pa bar de vin. 
Dar fapta oricît de îngroşată nu e lucrul eel mai gray. Mai 
gray, mult mai gray e momentul in care s-a cubes fapta. 
Cred că-ti dai singur seama in ce situatie se and ţara. Ca să 


nu se răs- pîndea;scă protestele, dezordinea, răzmeritele, cei 
de sus înăspresc măsurile şi sînt puşi pe exemple. 
I" and situaţie, cazul dumitale s-ar fi discutat la ora de 
dirigenţie şi ai fi fost avertizat ca, in caz de recidivă, ti se vor 
scădea două puncte la purtare. în momentul de faţă însă, 
cazul ar putea fi dezbătut pe larg, împreună cu măsura pe 
care am luat-o, şi care trebuie să fie exemplară ! Nu ca să-i 
împiedice pe elevi să bea o halbă de bere, ci ca să-i inti- 
mideze, să-i sperie, să-i facă să se ferească de orice aba- 
terâ. Sint convins că înţelegi şi mai departe. Sint gînduri 
care... 
Sigur că înţelegeam: mai întîi că voi fi eliminat din toate 
şcolile, ca să se dea un exemplu-alarm.ă, apoi că voi fi chemat 
la recrutare si trimis imediat intr-o cazarmă pentru a mă 
preface cît mai repede in carne de tun. Va fi o grozavă cursă 
de urniărire: între cariera mea de ostaş şi marşul spre pieire al 


185 
ţării. Cine va ajunge mai repede la potou: eu — ostaş, sau ţara 
in abis ? 

Cam in rcelaşi sens a vorbit şi directorul, fără să ajungă însă 
la concluzii tragice şi fără să rostească toate cuvintele, dar mai 
ales fără să le dea valori precise. Realizasem o convenţie: 
parcă foloseam numere in loc de cuvinte, cărora le cunoşteam 
foarte bine valoarea, sau le-o hotărarn noi, după necesitate. 
Am înţeles că raportul va mai întîrzia prin serviciile ministerului 
şi dacă v.a fi nevoie si la şcoală, dar nu ca o soluţie, era 
imposibil, ci pentru a se căuta şi a se găsi, in acest interval de 
timp, o soluţie. S.i am mai înţeles şi soluţia care mi se sugera: 
un fei de ştergere a urmelor, prin retragerea din şcoală, 
aceasta era mişcarea numărul unu, independentă, apoi 
folosind legea nescrisă că o mînă nu prea tie ce face cealaltă, 
prin obţinerea unui transfer, pe baza unui examen de 
diferenţă, la un liceu teoretic, aceasta era mişcarea numărul 
doi, iar in cazul unor obstacole insurmontabile prin ânscrierea 
ca elev particular la alt liceu comercial", pînă la terminarea 
anului şcolar, aceasta era mişcarea unu bis şi apoi mişcarea 
doi bis, de asemenea independentă: examen de diferenţă 
pentru absolvirea liceului teoretic. Silogismul părea complicat 
doar in aparenţă, era poate mai complex, dar datele lui îmi 
apăreau destul de clare: Un individ aparţine unei categorii, 


individul a încălcat legile acelei categorii, prin aceasta individul 
a devenit un caz, cazul trebuie sancţionat aplicându-se legile 
categoriei, individul nu mai face însă parte din acea categorie, 
deci sancţiunea nu se mai poate aplica, deci cazul dispare, jar 
dezbaterea se anuleză de la sine... 

— Bineînţeles, mi-a spus in închejere directorul, că există şi 
un zeu deasupra noastră, zeul zeilor, aceasta ţi-o spun ca 
naturalist, care «ede obligatoriu in el, pentru că întreaga 
biologic e opera iu£. Acest zeu e bătrînul şi tînărul Cronos. Nu 
numai erele ci şi zilele, chiar şi o.rele, Pt să producă miracole. 
Să credem deci jn zeul nostru şi-n miracolul cel bun, pe care nu 
se poate să nu-l pregătească, pentru foarte mulţi..: 

Veşnicul zeu: Timpul ! Poate că ţesea miracolul cel ţ”un, 
pentru mulţi, dar îl împletea, arghezian, din Firul Mare, 
necunoscut, îndepărtat şi misterios, şi din firul mic, cel al orelor 
şi zilelor, iar acesta se grăbea să-şi aştearnă cruzimile, ca un 


186 

tribut al celor puţini, de azi, pentru cei mulţi, de miine. 

încă nu iam cărui timp mă hărăzise Întîmplarea. Făceam 
curse intre Minister şi Casa Şcoalelor, pe la diferite direcţii şi 
servicii, Cu mici recomandări Şi chemări pentru a răzbate prin 
armătura porţilor militarizate, acceptam amînări, reveniri şi 
trimiteri, fără să-mi pierd răbdarea, era prea mult in joc, şi pînă 
la urmă am obţinut o audienţă la directorul de sector, eel care 
răspundea de ljceele teoretice. La ora opt fără un sfert m-am 
postat in faţa uşii sale, la ora opt fix a sosit, împreună cu alţi 
funcţionari, l-am recunoscut după salutul lor, şi mi_ = făcut semn 
să-l urmez. lam explicat motivul audienței, sec, fără 
preambuluri şi patetisme, crezind că mă supun stilului pe care- 
1 impunea. Era nervos şi grăbit, ştiam că mai conduce o 
direcţie la Casa Şcoalelor, a citit totuşi cu atenţie cererea pe 
care i-o înmînasem, a reflectat doar cîteva clipe, apoi a slobozit 
ca dintr-un arc împunsătura: 

— Dece? 

l-am răspuns că nu vreau să-i răpesc din timp, dar dacă e 
cazul pot reformula motivele din cerere. Abia atuncj şi-a trimis 
spre mine şi împiunsăturile privirilor, h simţeam rece, distant, 
bănuitor, poate că poza, dar îi plăcea să-şi menţină poza şi 
chiar să şi-o reituşeze) Prin înăsprire. 


— îmi place Ca' nu pălăvrăgeşti, m-a luat prin surprindere, 
dar această chemare spre limbile şi literaturile moderne 
predispune, de obicei, la pălăvrăgeală... 

— Sau la scris, l-am întrerupt cam nepoliticos, care, vă rog 
să mă iertaţi, nu e totuna “--- 

M-am oprit anume ca să-i provoc întrebarea, pe care a 
rostit-o însă indirect: 

— Ce trebuie să înifeleg prin asta ? 

împotriva unui val de ruşine care-mi biciuia pielea am fost 
nevoit să lansez argumentul cu care mă înarmaseră profesorii 
şi prietenii mei din cenaclu, mai cu seamă Firea, artizanul 
preocupărilor mele extra-şcolare: 

— Am publicat cîteva încercări... 

— Ce şi unde ? a înlepat iarăşi personajul de gheaţă din faţa 
mea, fără să mă mai privească de astă dată. 

_ Vă rog foarte mult să mă scuzaţi, i -am răspuns, dar pentru 


187 
a vă scuti de celelalte întrebă.ri... 

Am scos din servietă cele citeva ziare şi reviste, dar nu m-a 
ţinut curajul pînă la capăt. Am rămas cu ele in mina, uşor 
răsfirate, ca să li se vadă titlurile. 

— Prin urmare vrei să mă obligi la lectură ! a înţeles 
directorul, dar tonul şi serpentina frazei aducea ° "7 şi a 
indignare, sau poate că fusese o simplă impresie, pentru că in 
clipa cînd a văzut evantaiul de publicaţii, a tresărit uşor, iar 
vocea părea că porneşte iarăşi dintr cartuşieră invizibilă: Eseuri 
? Humor ? Poezii ? Ai pe cineva ? ! Pardon ! 

A priceput singur că nu puteam să am pe cineva la atitea 
publicații.. Mi-a făcut semn să las tot maldărul pe birou, dar 
simţeam că interogatoriul nu ** terminase. 

— Poezii ! i-am oferit si eu, tot ca o împuşcăţură, răspunsul 
pe care-l aştepta. 

— Bine ! a reluat el convenţional. Să spunem că eşti 
îndeajuns de matur, poate şi formal, ca să nu ne mai in- 
tereseze poziţia familiei. Să trecem şi peste posibile conflicte la 
şcoala la care urmezi, sînt prea uşor de aflat ca să fie grave, 
dar făcînd aceasta putem avea certitudinea eliminării oricărei 
surprize, oricărui rise, pentru a aproba cu ochii închişi ? 

— Nu! i-am răspuns foarte prompt. Dar orice s-ar în- tîmpla, 
vă mulţumesc din suflet pentru... 


M-am oprit singur. Nu ştiam pentru ce să-i mulţumesc: pentru 
logica sa ? Pentru a incipientă sau poate părelnică 
bunăvoinl=ă ? Pentru că mi-a primit, poate doar din politeţe, 
sau din curiozitate, publicaţiile ? Mă uitam la el fără să mă 
feresc: îşi controlase calendarul, apoi ceasul de la mînă, şi-a 
notat ceva cu stiloul intr-o agendă, apoi s-a ridicat brusc de la 
birou. Era înalt şi ţeapăn, ca valetul unui lord cînd se priveşte 
in oglindă, dar provizia de proiectile din voce i. se terminase: 
Şcoalelor!  Pa“"aPrilie- Vino la ora unu fix la Casa 
Pe Ştirbei Vodă, chiar în locul unde ne întîlnisem 
cîndva, am zărit-o pe Lilia. Primul impuls a fost s-alerg 
la ea, s-o iau in braţe şi apoi s-o trag după mine in Cis- 
migiu, dar rizi-am amintit şi cealaltă întîlnir_e, întîmplă- toare 
cu pistruiata: Surs -, 
3 oare ce i-a trecut prin cap cmd m-a 
văzut in brațele Liliei ? Ce-o fi înțeles din jocul nostru ? Dar de 


188 
ce să fi crezut că era un joc ? M-am pomenit cău- tînd-o in 
mulţime, dar nu era decît Lilia, şi simţeam că nu mai pot să 
rezist: trebuia să mă destăinui cuiva, de lîngă sufletul meu, 
aveam nevoie de sfaturi, sau numai de vorbe, mi-era rece şi 
sete, mi-era dor de un cot, de o haină prietenească,, pe care 
doar să le ating, jinduiam după o tăcere "S:> £n 
nesingurătate. Dar nu era Lilia fiinţa spre care pornisem, erau 
priviri asculite care porunceau pînă in auz: ocoleste-mă, fugi ! 
Am ocolit-o fără să fug, dar 
nici n-am ocolit-o vizibil, am dat o altă direclie paşilor, spre 
poarta liceului, SP i ; 
am salutat, cu distincție, o profesoara care 
ieşea, mi-am continuat drumul spre uşa principală a clădirii, 
rezervată profesorilor şi oaspeţilor de seamă, ca pretutindeni 
in şcoli şi am întrebat femeia de serviciu care mi-a ieşit in 
întîmpinare dacă domnul profesor Dogaru sosise, pentru că, 
după ceasul meu, se făcuse ora întîlnirii, 
^ cum el era, adică domnia lui, punctualitatea întruchipată. .. 
Sporovăiam .,._..,r., 
n in neştire, cautmd-o pe Lilia m aglomera 
rea din stal=ie, da, in ultima clipă renunţase să mai ia auto- 
buzul, un Renault obosit şi aglomerat, şi odată cu ea mai 
renunţase la cursă, sărind de pe scara autobuzului pe trotuar, 


o pereche cenuşie, pared in uniformă, care, ca şi ea, 

schimbase subit direcţia, pornind, tot pe jos, in sens 
contrar, către Ovidiu. Asta într-adevăr *2 ada> groasă, clasică. 
Nu avea nevoie de vreun avertisment. Cred că făcuse tot jocul 
nu ca să se convingă, ci ca să mă convingă, reîmprospătind 
astf el sfaturile si dispoziţiile lui Firea. Eram sigur că pornise 
spre gară, cu intenţia de a-şi pierde urmele in aglomerarea 
imensă de acolo, in spaţiile cu atitea intrări şi ieşiri. Mă 
întrebam doar at de repede va reuşi... 

__L)a ce şcoală cauţi dumneata ? m-a trezit din gîn- 
duri femeia de serviciu. Şi ce domn profesor ai spus ? 

Am rostit numele unei şcoli care nici nu exista, un nume 
pompos, de voievod, care nici el nu existase in istorie. Femeia 
s-a decis să se intereseze in cancelarie, eu i-am mulţumit şi am 
pornit in grabă spre Cişmigiu. M-am oprit la izvorul lui 
Eminescu, la care adăstam deseori, mi-am umezit buzele in 


189 
apa rece, ba am şi sorbit cîteva înghiţituri, era cald, un început 
de aprilie neobişnuit de cald, spunea lumea, care te obliga să-ţi 
laşi in cuier, o dată cu paltonul, şi haina şi puloverul şi să treci 
direct la cămaşă. Întîlnirea cu Lilia şi mai ales contextul mă 
cam boţise. încercam să rnă reculeg, dar apele limpezi ale izvo- 
rului nu erau şi ale mele. O cîtime de bucurie exista totuşi in 
mine. Se înviorase prima dată in timpul discuţiei, aproape 
cifrate, cu directorul liceului cînd ne devoalasem solidaritatea şi 
complicitatea la ideea prăbuşirii inevitabile i apropiate. Atunci 
am simţit-o svicnind: dacă panta pe care se vor rostogoli 
mizeriile se măsoară in kilometri, poate că un centimetru, sau 
măcar un milimetru îmi aparţine. N-am lost tot timpul orb, sau 
inchis in dorinţi, am dat şi eu cite un ghiont, din cînd in cînd. 
Ascundeam o bucurie şi eram hotărît s-o ascund mai departe, 
era numai a mea, descoperită tîrziu, iar sursa ei se chema prie- 
tenie şi încredere, nu aveam voie, faţă de mine însumi, s-o 
numesc, fastuos şi nedrept, altfel. Întîlnirea cu Lilia, deşi 
neliniştitoare, sau poate tocmai din cauza aceasta, îmi 
reaprinsese scînteia cea ascunsă. Şi totuşi o presimţire rea 
jmpresura ca o ceaţă. Poate că o provoca gîndul care mi le 
dubla pe toate celelalte: reluarea audienței la ora unu.. Cit de 
uşor se putea afla toată povestea ! Un simplu telef on, de 


rutină, la direcţia liceelor comerciale, dar chiar si fără telefon, 
*tarn că nu voi rezista, că nu voi ezita la 
o întrebare netă din partea directorului. Aluzia deja o 
pLc”is”, întrebarea devenea legitimă, iar răspunsul nu „tea 
1 a tu . rămînea un fir de speranţă, iluzorie, ca aStea: poate că 
sinceritatea va atenua culpa, dar,. _, 

i „dm.păcate eu nu 
posedam decît sinceritatea, puterea şi decizia erau âle 
altora, iar aici lucrurile se complicau, apăreau oamenii, 
alţii, cu încărcăturile lor de necunoscute, ca Maimuţoiul, 
de pildă, de ce atita ambiţie şi destoinicie şi răutate 
cruzime şi toate acestea la un loc, atît de bine reunite in 
termenul, franțuzesc: acharnement P un , f 
mi-am aruncat privirile in jur: la ora asta, Cişmigiul probabil 
că era locul lui perferat. Vînătoarea de chiulangii ! Nu tearna, 
ci scîrba pe care mi-ar fi stîrnit-o reîntîlnirea cu el, şi mai ales 


190 
un „nu mai ştiu" personal pe care j| putea aţiţa „nu mai ştiu"- 
ul lui, cu atîtea primejdii posibile, acum, la final de act, m-au 
determinat să părăsesc Cişmigiul. întîi m-am gîndit la Parcul 
Carol, dar şi acolo erau vizuine pentru maimuţoi. Ideea mi-a 
venit in clipa cînd mi-am umezit iarăşi buzele in apa limpede 
a izvorului: de ce nu in parcul unde marele poet nu e numai o 
denumire, un simbol, unde chiar este ? Am ajuns la mormîntul 
Poetului, fusesem de mai multe ori, de fiecare dată recitîndu- 
i, in gînd, altă poezie. Eram singur, nimeni jn preajmă. Mi-au 
venit in minte primele versuri din ^fe 
- * ' una din poeziile care mă copleşeau, şi am început ®t be 


şoptesc: n-_ °. eir+ji E 
paN Parea ca printre nouri s-a fost deschis o 
poarta ! R J 
Dar 


se întîmpla ceva in văzduh şi pe pămînt ! Inca din 
tramvai auzisem sirene şi vuiete, dar lumea îşi vedea de 
treburi: fusese avertizată, la radio şi in presă, că vor avea loc 
exerciţii de alarmă şi de apărare pasivă. Ţipătul miilor de 
cucuvele din sirene se succeda însă in valuri şi se în- groşa 
mereu aspirind zgomote şi huruituri de căruţe, trăsuri şi 
motoare şi strigăte omeneşti. Şi °, 

=y ea “Y tintirimul sinqur cu 


strâmbe cruci vegheaza! „e, 
Și Nu mai era huruit de maşini şi 
camioane, nu mai erau tropote de cai şi scrişnete ae roţi 
^ nici strigăte omeneşti, se abătea asupra lumii un biziit 
şi un duduit negru, apăsător, care apropia cerul de pămînt 
^ urletul cădea greu şi compact, ca materia, urlat de toate 
hăurile şi stihiile. „7... e., 
pi Clopotnita trozneste, in stilpi izbeşte 


191 


' M-am uitat spre cerul care-şi căscase gura pînă-n 
orizonturi, pentru P'tea lepăda toate tunetele, şi le-am văzut, 
ajunseseră deasupra mea, dar nu erau siluete Ş! stoluri, era 
însăşi geometria, in cea mai fascinantă reprezentare a ei. Şi 
prin ferestre sparte, prin uşi tiuie vântul! Era un uriaş covor de 
argint, un romb perfect, .ca o creaţie orgolioasă a cerului, 
campus din alte romburi perfecte, care se întregeau şi ele din 
alte romburi, pînă la unitate, care era şi ea un romb, alcătuit 
din nouă condori strălucitori, fiecare cvadri-cefal. P van mal caut 
lumea-mi in obositul creier ' ™ “P“tacol fantastic, parcă o 
replică a cerului de zi," care se opunea prin această desăvirşită 
simetrie de argint dezordinei încremenite şi tremurătoare de 
pe cerul nopţii. fe inima-mi pustie zadarnic mina-mi tiu! Am 
văzut şi ouăle, cenuşii, lunguieţe, prăvâălindu-se cu zecile şi 
sutele din guşile şi burţile de argint. 


192 

Şi apoi totul 2 devenit auz. Şuierături, gemete, urlete, 
bubuituri, canonade, parcă răzvrătindu-se împotriva iden-, 
tităţilor, pentru a se întoarce şi a se contopi într-unui Șt acelaşi 
tunet neîntrerupt, gros şi inexpugnabil, ca o înve- litoare 
sanitară peste ruşinea crimei. Ca şi cănd n-ar fi viaţa-mi, ca şi 
cănd n-aş fi fost ! 

'Am pornit, pe jos, spre centru. Oraşul gemea şi suferea la 
toate colţurile, ca o fiinţă răstignită de-a dreptul pe caldarim. 
Hohotele o cutremurau, dar_urechile încă nu se obişnuiseră cu 
auzul cel de toate zilele pentru a-i culege bocetele şi 
blestemele. lar ochii refuzau să vadă ca să nu urască pentru 
vecie lumina. Nu, durerile nu-mi erau străine, iar moartea ăncă 
mai scobea in mine!... 


14. 

Amintirile sânt f.-gjie, rupte, zdrelite, amestecate, is- cându- 
se una pe alta, sau împotrivindu-se una alteia, şi toate, toate 
se desprind din neguri şi tenebre, sau se dizolvă in neguri şi 
tenebre, se diformează, se descentrează, âşi pierd nucleele şi 
consistenţa; pendulează ântre ânchi- puire şi realitate, ântre 
adevăr, vis şi coşmar. Portar.ul de la Casa Şcoalelor îşi 
acoperise fruntea cu un prosop alb, umed, cum fac femeile 
când calcă rufele cu fierul âncălzit cu mangal, şi privea fix, 
undeva pe cer, murmurind unul şi acelaşi cuvânt, cu aceeaşi 
notă in fiecare silabă: 

— Durostor ! Durostor ! Durostor ! Durostor !... 

De ce-i reţinusem atitudinea şi cuvântui besmetic, iar pe 
Lilia, deşi o privisem ore ântregi, de-a lungul copacului smuls 
din rădăcini, nu pot să mi-o amintesc, nici măcar un detaliu din 


193 

îmbrăcămintea ei nu-mi revine in minte, şi doar după 
descrierea mea fusese găsită şi identificată de Firea şi Soran, 
pe o uliţă fumegîndă, ântre Palatul C.F.R. şi Gara de Nord ? Pe 
cei doi, perechea îmbrăcată in gri, care-i impuseseră Liliei 
cursa ucigaşă, probabil la gară, mai ântâi, apoi spre faimosul 
adăpost de la Palatul C.F.R. şi ca să scape, in sfârşit de ei, 
afară, in plin bombardament, îi revăd de pared m-aş uita la o 
fotografie: el, înalt, cu faţa lată şi slută, ca a lui Walace Beery, 
cu urechi mari, roşii, pentru că şi le freca fără âncetare şi din 
ce in ce mai sistematic, până ajunsese la un circuit, de la lobul 
dureros, in pişcături mici şi rele, uneori singeroase, spre 
cartilagiul de sub perciuni, . apoi cobora spre lob şi relua 
mişcarea in sens invers, cu hainele cenuşii pătate, pe spate, 
de dungi cărămizii, luate de la zidurile încă netencuite ale 
subteranelor Palatului “ Pntofii albiţi de praf, unul cu şireturile 
desfăcute, cell din piciorul sting, ea, speriată şi năucită, ca o 
femeie părăsită, făcându-şi cruci mici, in dreptul buzelor, apoi 
âncremenind cu palmele, a rugăciune, sub bărbie, şi 
bolborosind sunete fără nici o noimă, tot timpul ângenun- 
cheată lingă umerii Liliei, ca o bocitoare de familie, îi revăd şă 
mă intreb, mă ântreb şi acum: de ce au căutat-o? Şi ma forţez 
să rămân numai la ântrebare, ca s, i atunci, mi-e teamă Şi mi-e 
silă să ânşfac un răspuns, ca să nu fie cel mai rău: oare ca să-i 
ânregi.streze pe cei care o identificau ? 


Directorul s“it&t fulgerător la ceas in clipa când am pătruns 
i" biroul lui de la Casa Şcoalelor, parcă pentru a-mi dovedi că 
am ântârziat Cu citeva secunde, sau cu câteva zecimi de 
secundă, pentru că, prin nu ştiu; “ mi'a*]> sosisem chiar la ora 
fixată: pendula din . holul clădirii, tocmai âşi cînta ora cînd eu 
ciocăneam la uşa lui. Arăta, exact asa cum îl lăsasem după 
prima ântrevedere, de parcă nu un cataclism, nu o veşnicie ne 
despărţise, ci un minut, oarecare, din şiragul acelora care nici 
măcar nu rănesc. Mi-a înapoiat publicaţiile, âmpăturite perfect, 
ca de 'o maşină, mi-a ântins şi cererea pe care apucasem să 
văd un DA, gros şi ângroşat, dar chiar când mi s-a apropiat de 
degete, a retras-o şi parcă m-a ântrebat din priviri şi părân- 
du-mi-se că-l ânţeleg am rostit numele liceului spre care 
fusesem ândrumat de diriginte. A .completat totuşi aprobarea, 
absent, nu pentru asta âmi retrăsese coala de hârtie, ci pentru 


194 
a mi-o ânapoia, solemn, după ce o âmpăturise,. perfect, cu 
gesturi de funcţionar subaltern, l-am mulţumit fără cuvinte, 
plecându-mi adânc capul, el nu s-a mişcat de la birou, nu mi-a 
intins mina, ne despărtisem deja, 
sentimentalizându ~ne pe o coală de hârtie! doai: când 811 ajuns Ja us,â şi-a 
deslegat vorbele: 

_ Nu mai e nevoie să cauţi moartea. Vine ea singură, 
din toate părţile, din neant... 

M-am ântors şi am rămas câteva clipe rezemat de uşă. îmi 
citise poeziile, poate chiar  t"P“ bombardamen tului. Una din 
ele, pe care rni-o ânchipuiam la modă, avea, 
un final foarte pesimist: 

Aş vrea să-mi desnod legăturile vieţii şi sal m^ 

pierd, aş vrea, in neant... 

Nu mi-am căutat cuvintele, revedeam oraşul înjunghiat şi 
răstignit: 

Oh, Doamne ! în ziva asta am înţeles ceva cumplit: că 
poţi să trăieşti şi să mori fără să ştii! 

Firea şi Soran mă aşteptau in faa blocului de pe .Ştefan 
Mihăileanu. Parcă repetau scenă din seara aceea fară cenaclu 
şi fără Lilia din locuinţa Taniei, cînd îi judecasem şi drept şi 
nedrept. Ştiau că mă învirtisem pe la minister, prin zona in 
care se afla şi gazda Liliei, de aceea mă căutau, poate că o 
zărisem întîmplător pe Lilia. Dar in loc să-i liniştească ideea 


mea că Lilia luase drumul Gării, anume ca să-i împrăştie pe cei 
care o urmăreau, îi simţeam mai nervoşi, mai nesiguri. Soran 
îşi lovea palma stingă cu pumnul drept ca un boxer la 
antrenament: 
Trebuia să ge \a o anumită oră într-un anumit loc! tot 
bombănea el. Şi n-a venit! 
l-am cerut ora şi locul. Mi le-a spus după ezitări grele, 
parcă-şi rupea ceva din el, parcă se dezbrăca in mijlocul 
străzii, in văzul unor oameni totuşi orbi. Ora se potrivea cu 
finalul bombardamentului, locul era un pasaj din faţa 
Prefecturii Poliţiei, cu dublă intrare şi ieşire. 
Avea tot timpul să scape de ei in gară şi să... 
începusem optimist, dar încă înainte de a auzi riposta lui 
Firea am simţit fleşcăiala: 
Exact! a acceptat el. Şi totuşi n-a venit! Adăpostul ! „-am 


195 
repezit eu. Cel mai grozav adăpost din Bucureşti: Palatul C.F.R. 
! Subsolurile ! In mod sigur a alergat într-acolo. Ca să... 

Şi iar mi.9j” simţit trupul săgetat şi gîndurile moi. Nici un 
raţionament nu se potrivea situaţiei, dar nu erau 
raționamente, erau vorbe, vorbe care se voiau logică. Mi-o 
Paginam pe Lilia, cea cu care făcusem călătoria spre ma- . lul 
mării, cea care îmi devenise prietenă jucîndu-ne de-a 
îndrăgostiţii, cea care purta sincer, ca un zîmbet, conştiinţa 
misiunii şi judeca fiinţele prin punctualitate. Probabil că şi ea 
căzuse in cursa generală cînd auzise alarma: un exerciţiu, o 
aiureală, poate o şansă in plus de a-şi, semăna urmăritorii, dar 
in momentul cînd a înţeles ce se întîmplă cu adevărat, a forţat: 
a alergat spre adăpost, cel mai lăudat din Bucureşti': Palatul 
C.F.R., minată însă de alt gînd: era o ocazie ideală să scape de 
urmăritori. Poate 

a ieşit odată cu primele explozii, convinsă că nu vor avea 
curajul s-o imite. Şi totuşi nu s-a prezentat la întîlnire ! 

EES turămĵÎi acasă ! mi"? poruncit 
Soran. Nu e cazul sa. 
ne dăm cu toții in vileag. 

N-am rămas. Un sfert de oră mai tîrziu am plecat spre Gara 
de Nord. Am rătăcit mult pe străzile sinistre şi sinis- strate, 
dintre gară şi palat, pînă am dat peste ei. Mi-au spus, in 
şoaptă, trecînd pe lîngă mine ca pe lingă un stîlp, că Lilia 


fusese probabil ucisă de şocul exploziei. poi au plecat, tot ca 
nişte trecători necunoscuţi, şi îi uram pentru luciditatea şi 
puterea lor de stăpînire. M-am cocoţat pe un camion sfirtecat 
de explozie, chiar pe marginea gropii, şi m-am uitat, nu ştiu 
cite ceasuri, la ceva ce nu puteam să văd. Oare la o idee care 
fusese azvirlită spre cer ? Dar fiixita, Fiinţa ? Fiinţa lîngă care 
respirasem şi cu care respirasem in compartimentul îmbicsit, 
ochii ei, cei de foe şi cei stinşi de pleoapele obosite, 
fierbinţeala ei, ametitoare, buzele ei, umede, sau rostogolind 
vorbe, de cristal şi de valuri calde, şi refuzul ei, nostalgic Şt 
prietenesc, şi mai. ales tainele ei, cele adinei, cele nespuse, 
cele necunoscute, poate mai încărcate şi mai necuprinse şi 
mai cutezătoare decit ale tuturor stelelor, unde erau ? Un 
bărbat înalt, cu faţa lată şi slută; îşi ciupea fără încetare 
semnele de întrebare ale urechilor şi o femeie tînără, cu părul 


196 
platinat, şi cu buzele înroşite de muşcături, se ruga in 
genunchi, alături de... ? 

Am ajuns tîrziu acasă, după ce am orbecăit ore întregi printr- 
un Bucureşti negru, apăsat de noapte şi astupîndu-şi m noapte 
toate scîncetele şi tresăririle, pe străzi de piclă şi mii, fără 
umbre şi pilpiliri, întepat doar .de foşnete misterioase, am 
numărat treptele, 117, le număram pentru, prima dată, era un 
întuneric greu şi gros, de duhovnicească, dar ştiam că sînt in 
faţa uşii mele, i-am dat un ghiont uşor, ca un bobiîrnac; şi ea 
m-a ascultat, poate ca să mă. sperie cu nescirtiitul ei, nou şi 
neobişnuit, şi am rămas in prag, răzgîndindu-mi paşii: simţeam 
că nu sînt singur, dar spaima se înfăşură in oboseală ca într-o 
teacă. Unu, doi, trei ! Eram in mijlocul camerei, şi m-am aşezat 
pe scaunul care mi se împinsese din spate şi-mi atingea ca o 
filfiire gambele. S-a furişat pe lîngă mine, sau poate prin. 
mine, ca un gînd, era acum in faţa mea, se ghemuise pe 
canapeaua cea veche ca pe un divan turcesc, şi-a aprins o 
ligară, fără flacără, numai fişiitul şi pocnetul chibritului le-am 
auzit, am văzut in întuneric spiralele de fum lărgindu-se spre 
tavan, dar mirosul tutunului nu mi se definea. Abia la a doua 
ţigară, pe care şi-o aprinsese de la prima, mi-am dat seama că 
nu era EA, era el, sau poate că se metamorfozau după un 
ritual anume, nu şţiu, uneori îl vedeam cum îşi ridică pălăria 
verde, vînăto- rească, spre creştetul capului, alteori zăream 


zulufi albi- cioşi prăbuşindu-i-se in cascade peste umeri, numai 
unghiile rămîneau mereu feminine, lungi şi ojate, chiar cînd 
degetele pipăiau nodul de la cravată. îl vedeam, sau o vedeam 
pentru prima dată, uneori in contururi vagi, alteori in 
amănunte foarte distincte, probabil întipărite din viziunile 
anterioare, din momentele cînd mi se părea că se apropie 
întilnirea şi „ă gindeam la modul cum va decurge, altminteri 
cum as fi putut să rețin atitea detalii, ca, de pildă, inelul ciudat 
din degetul mic, cu un smarald uriaş, ca un stilobat, in mijlocul 
căruia se înfipsese un şarpe de aur, in poziţie de atac, o najă 
cu ochelari, pared vie, cu diformitatea de la git palpitind, ca o 
inimă scoasă din trup, sau ridurile de pe frunte care încrustau, 
ca pe un basorelief, scena unei morţi abia întîmplate, nu in 
suite incremenite, ci in mişcare, ca într-un film, pe care ref u- 
zam să-l văd, sau nu puteam să-l văd, pentru că era chiar 


197 
moartea Liliei... 

Era EL ? Era EA ? Dar ce rost mai avea identificarea? Era 
acea prezenţă pe care o aşteptasem de atitea ori ştiind, şi cît 
de bine ştiam, că atunci cînd va avea loc întîlnirea, va urma, 
inevitabil, neantul. Fiecare fiinţă umană, îmi spuneam, are 
parte de o asemenea întîlnire ; una singură, pentru că după 
aceea nu mai este nimic. Nimeni, îmi spuneam, nu dispare 
dintr-odată, singur, sau la întîmplare. Ar fi fost prea simplu, 
sau poate chiar nedrept. înaintea neantului are loc înt//nirea: 
prima, ultima, singura. O prevăzusem, mi-o imaginasem, o 
aşteptasem, ştiind mereu ce se va întîmpla după ea. Şi iată că 
se grăbise, dar oare putea fi vorba, aici, de prea repede sau 
prea tirziu ? Se hotărise întâlnirea ! Nu era o părere, din 
păcate, nu, altminteri cum as fi putut desluşi atitea in 
întunericul acela de materie. O cuantă de speranţă mai era: 
poate că-mi făuream singur viziunea, sau o cream din 
amintirile aşteptărilor, mă agălam de această idee, dar aşa 
cum îmi imaginasem de atitea on ştiam că se vor auzi cîndva 
şi vorbele. Au venit şi ele prea repede şi foarte clare, in tona- 
lităţile cele mai obişnuite, deşi fără nici un sunet. 

— M-ai aşteptat de multe ori, recunoaşte ! 

— Nu ! Nu te-am aşteptat, ci m-am străduit să-mi imaginez 
cum se va petrece plecarea. N-a fost o aşteptare, mai degrabă 
un antrenament pentru marea înt//nire. Pînă ce mi-am dat 


seama că nu-mi imaginez nimic altceva decit adevărul. Cu 
plăsmuirile m-am luptat mai uşor, le alungam prin somn, prin 
cărţi, prin alte plăsmuiri, dar împotriva adevărului nu mă pot 
apăra. Nu simi;i cît de firesc te accept ? 

— Ce altceva poti face P Dacă sînt aici, înseamnă că s-a luat 
hotărîrea. Nimeni nu i se poate opune ! Dar fiindcă au mai 
rămas cîteva clipe, ai putea să-mi spui cum arăt ? Eşti primul P* 
care-l întreb, şi nu o fac din cochetărie, ci pentru că vreau set 
te convingi pînă in ultima celulă că sînt aici, că am venit la 
intilnire. Nu te lua după zulufi, e o perucă mo“artiană, de fapt 
sînt complet chel. Acum vezi ? 

— Cred că e o simplă auto sugestie ! Dar într-adevăr semeni 
leit cu Mozart, cu un Mozart pe care l-am văzut nu mai ştiu in 
ce carte. Dar de ce jocurile acestea ? 

— Nu-s jocuri, e o introducere, trebuia să ma prezint, trebuia 


198 
să-mi accep;-i o întruchipare, oricit de confuză. Mulţumeşte-te 
cu atît. Alţii au parte doar de umbre, sau de imaginea unor 
obiecte, mai ales unul anume se apleacă asupra lor, unul 
supra-banal, dar acela e pentru imbecili. Aş fi putut fi şi o 
femeie, o marchiză de Montespan, sau de Pompadour, sau 
Flora lui 1 'itian. Ştiu la ce te gindeşti! 

— Si nu e absolut nici o şansă, nici una ? Chiar dacă as jura 
că nu va afla nimeni despre această întîlnire P? SA nu crezi că nu 
îniseleg unicitatea “> imposibilitatea de a exista după ea, ştiu 
că nimeni n-a vorbit despre asemenea. întf/niri, pentru că 
nimănui nu i s-a dat şansa de a reveni in fiinţă, eu aş fi primul, 
e ca o răsturnare a universului, a unei legi supreme, înleleg, de 
aceea mi-am pregătit un jurămînt solemn, al tăcerii 
elementare, pe care nu-l voi 
|3 — Romantica trăda niciodată. SA' anulăm întîlnirea ! Inca nu a 
avut loc, pentru că nu a avut loc! 

— Ştii singur că nu se poate ; de cînd ti-ai imaginat prima 
dată întîlnirea ai înţeles că, dacă ea se întîmplă, altceva nu se 
va mai întîmpla. Da ! E o lege supremă, e secretul primordial. 
Aici nu se va ceda niciodată, nu se va admite nici un risc, e 
prea plină istoria de sacrificii. Cheia vieţii, a lumii, a morţii 
poate să se ascundă, sau să se constituie într-un singur cuvînt, 
într-un gest, într-un gînd. Dacă ti-ai cunoaşte, de pildă, formula 
chimică din care eşti alcătuit, elementele care te compun, in 


citimele tor exacte de molecule şi atomi, numai rostind 
formula, care pentru fiecare om e alta, sau numai gîndind-o, ai 
putea să mori şi să învii oricînd, ti-ai controla şi dirija existenta. 
Cunoaşterea formulei e o cheie singulară, întîlnirea e o cheie 
generală, cunoa.şterea ei ar insemna însăşi înfrin- gerea 
morţii. Oh, foarte uşor lumea s-ar putea apăra de ea, ştiind că 
ea există, ştiind că viata se termină printr-o întîlnire, ar refuza- 
o;pur şi simplu, dar cum poti să refuzi ceva la care nu te 
aştepti, ceva despre care nu ştii nimic ? Vrei să-ti repet 
adevărul pe care te-ai chinuit atîta să-l descoperi ? Calea spre 
neant trece prin această întîlnire: prima, ultima, singura ! 

— Nu mai vreau să-i înţeleg rostul ! Mai bine să trăieşti şi să 
mori fără să ştii! 

— lată de ce are loc întîlnirea ! Ca să ştii că ai trăit şi ca să 
ştii că mori. Nici un om, pînă acum, n-a murit înainte sau lard 


199 
această întîlnire. 

— Dar nici nu şi-ar dori-o nimeni. Sint sigur de asta ! Pentru 
că ea înseamnă şi condamnare şi execuţie. Ai spus doar: 
nimeni n-a murit şi nu moare înainte de ea. Cu ce drept, cu ce 
motive se hotărăşte această întîlnire, ireversibilă ? 

— Fără drept şi fără motive ! Fără pricină ! Se întîmplă, in 
toate cazurile particulare. Hotărîrea e însăşi legea. Imaginează- 
ti o ploaie, sau o ninsoare, cu fulgi verzi, sau albaştri, cum 
spuneai intr-o poezie. Fiecare strop, fiecare fulg provoacă o 
întîlnire. Ploaia, sau ninsoarea, sint legea, stropii sau fulgii Ant 
întîmplarea. Eu am poposit acum, aici! Şi mă mir cum de nu 
simţi f rumusetea actului! 


— Să caut frumuseţe in suprimare ? Să fac elogiul morţii ? 
Dacă' am gindit-o; am gindit-o din disperare, sau poate din 
plictiseală, sau din laşitate. N-am elogiat-o, am urit-o, am dorit- 
o ca o pedeapsă, ca o durere, ca o lovitură supremă:. 

— Oh, nu moartea contează, ci felul cum mori, poate «ă; 
pentru aceasta s-a hotărit întîlnirea. De ce o dispariţie tăcută şi 
subită şi inconştientă ? Nu e mai elegant, nu e chiar frumos să 
te desparţi de viaţă printr o conversaţie, căreia singur poţi să-i 
indici cursul şi valoarea ? 

— Asta o pot face şi fără interlocutor... 

— Acum, gîndeşti aşa,, dar ce s-ar fi întîmplat, dacă te-ai, fi 
pomenit la intilnire, fără să ti-o fi imaginat vreodată ? 

— Vrei să spui că aproape fiecare moare in clipa cînd începe 
întîlnirea ? Dar e cumplit, e chiar ceea ce am spus: condamnare 
şi. execuţie. E o ipocrizie această teorie a frumuseţii, a 


200 
îmblînzirii ! 

— Nu, pentru că există şi o secundă a nimănui, între aici şi 
dincolo, există şi in timp ceea ce există in spaţiu: un moment al 
nimănui, momentul trecerii, pe care-l ocupă această întîlnire. 
întotdeauna are loc o conversaţie, care te duce pe nesimtite 
dincolo... tu ştii că dincolo înseamnă neantul... 

— Am înţeles, e ca şi cum s-ar lua un şomnifer. Fără să se 
ştie asta, bineînţeles. Despre ce să vorbim ? 

— Despre orice ! Am putea să schimbăm nişte glume 
picante, sau să ne amintim scene dintr un film grozav, sau să 
ascultăm o sonată, ştiu că-n ultima vreme îti place Patetica, 
sau să privim, există şi această posibilitate, mice posibilitate 
există, să privim cursele şi săritura lui Owens la Olimpiadă, la 
ultima, sau un triplu salt mortal, la trapez, aşa cum | ai 
incercat, sau poate cum doar 1 ai dorit, and ai fugit cu circul, 
sau să recităm versuri uitate din poeţii cu care adormi, sau să 
în”năm un colind duios din Bucovina, sau să privim trupul gol 
al unei fete, inainte de a trage draperia, sau, hai să visăm un 
vis ! Acela in care dai autografe pe prima carte ! Un volum de 
poeme, nu ? Sau încă n-ai adormit ? 

— Am impresia că acel moment al nimănui a început. Nu 
pentru că îmi controlezi starea, ci pentru că îti simt cruzimea. 
Cum se împacă asta cu eleganța, cu frumuseţea despre care 
vorbeai ? 


- Eşti prea susceptibil şi prea lucid. ! In loc laşi capid pe 
perna ceha mai frumos vis, pentru că e cel mai frumos vis al 
tău, recunoaşte, te supra-trezeşti, îţi controlezi stările, tu faci 
asta, nu eu< ?i te opui ma departe întilnirii. Chiar începe să-mi fie 
teamă. Mai cere-mi ceva, orice, in a fciră de imposibil. Nu 
înţelegi că eşecul e exclus? Cere-mi! 

Mai întîi vreau să ştiu dacă te-ai întîlnit şi cu Lilia. 
Fii sincer! 

— Nu există nume şi chipuri, numai formule chimice ! 

— Nu te cred ! Cînd ştii atît de multe despre cineva: vise, 
dorinţi, gusturi, amintiri, înseamnă că ştii totul. Numele şi 
chipurile sînt bagatele faţă «e celelalte. Sau poate că nu eşti 
pregătit pentru întîlnire. 

— Ti-am spus: stropul sau fulgul provoacă numai cazuri 
particulare. 


201 

— Tocmai din cauza asta te întreb, tocmai pentru că eşti un 
strop sau un fulg trebuia să fii pregătit pentru orice caz 
particular, nu numai pentru al meu. Nu ţi-arn spus să fii sincer ? 
Dacă îţi menţii poziţia, precară, inde- fendabilă, e ca cum nu te-ai 
supune legii, legii pe care mi-ai proclamat-o adineauri, sau... 

— Nu, nu continua, te rog ! Să nu spui cu gura ta că nu 
există nici o lege ! Ar fi prea gray ! 

— Pentru tine ! 

— Pentru amîndoi. 

— In sfîrşit. Jn sfîrşit, începem să devenim egali... 

- Bine / voi spune ce «a întîmplat şi cu celălalC caz 
particular, cu cealaltă formula, înainte de a i-o rosti şi de a şi-o 
rosti. Nu.ţj „i reda amănunte, ci esenţialul: şi-a privit degetele, 
chiar din clipa cînd i-am anunţat întîlnirea, şi le-a împreunat ca 
într-un cioc, azvirlind din el flăcări albastre spre cer. In formula 
ei, albastru e o dublă moleculă, inseparabilă: puritate şi 
inteligenţă... 

— Puritate ?! In ce sens ? 


— In toate sensurile ! In formula nu se strecoară nici ° 
eroare. PURITATE 1 INTEhIGENTĂ ! O dublă moleculă, 
inseparabilă ! Trăiesc una prin alta, sau una pentru alta, sau 
una cu alta. Poate că s -arfi dezvoltat in molecula ge- ninlui şi ar 
fi modificat intreaga f ormulă, care, de fapt, se 'modified in 
fiecare clipă, pe scheletul aceluiaşi vector. Aici era posibil să se 
fi schimbat chiar vectorul... 

— N-aş fi vrut să mă întristezi, adică n-am crezut că mă vei 
întrista. 

— Şi dacă îfi voi spune că ai existat şi tu in acel- moment at 
nimănui, într-un albastru-portocaliu, “e adaugă moleculei: 
nostalgie, duioşie şi regret, te vei intrista oare si mai tare ? Sau 
nu mă crezi ? Pot să-ţi dau amănunte dintr-im tren, de pe o 
stradă bătută de vinturi, din faţa unei porţi... 

— A durat atît de mult momentul ? 


202 

— Durata momentului nică nu există ca durată, dar asta nu 
poţi s-o înfelegi. Dacă-ţi voi spune că întîlnirea noastră încă nu 
se înscrie in durată, încă nu a început in raport cu timput, cu 
secunda, cu fracțiunea de secundă. Acest moment at nimănui 
nu are durată, pentru că nu poate avea... 

— încă puţin şi" 1 '*i trece in categoria închipuirilor. 

— Mai bine să-ţi povestesc despre celălalt moment, at 
moleculei albastre alunecind spre portocaliu. De pildă, in- 
toarcerea, cu trenul, peste care ai zburat, ca şi cum n-ar fi 
existat, toate minutele de tăcere şi de... 

— Ştiu că încerci din nou somniferul, dar clipele pe care mi 
le aminteşti îmi fac bine şi nu mă adorm. Mă retrag: însă din 
ele, nu de teama somnului ci ca să-ţi repet un jurămint: in 
cazul in care întîlnirea nu s-a întîmplat, încă n-a avut loc, in 


15. 
afară de jurămîntul tăcerei elementare, îl mai jur şi pe acela al 
omeniei, pe toată viaţa: nu voi face nici un act urit, nici un gest 
urit, in toate minutele vieţii mele. Nu ţi-o spun din entuziasm, 
nu poate fi vorba de asa ceva in momentul acesta, nici cu 
uşurinţă, nici din demagogic, nici cu gîndul minciunii 
premeditate. Voi Om, toată viaţa, pentru că pot să fiu Om şi 
vreau să fiu Om. Nu e un Do ut des, ci îmi exprim o condiţie, o 
atitudine, o necesitate. La urma urmei îl şi scot din jurămiînt: e 


ceea ce s-ar fi întîmplat cu mine chiar dacă n-ar î i existat 
această intilnire Şi dorinţa mea de a o refuza. Repet: voi iubi, 
voi ierta, voi ajuta, voi crede, pentru că trăiesc, nu pentru că 
vreau să trăiesc ! Mi-e teamă de un singur lucru: că nu voi 
putea să urăsc ! Si din păcate numai neura adunată, comună, 
adică stingerea urei, poate de- '*"i o valoare, neura singulară 
riscă să se confunde, uneori, cu impotenţa şi laşitatea. Mi-ai 
cunoscut şi aceste gin- duri, in calitatea ta de fulg al unui caz 
particular ? 
Poate că ti ° '"" provocat eu ! 

— Mă pui pe gînduri. Dacă ar fi aşa, £m jntra înţr-o zonă a 
calaborării, şi cum in viitor nu putem să colaborăm, pentru ca nu 
ejstă viitor, aş fi tentat să mă gîndesc la întregirea formulei, 
adică la... 

încă nu a{ vo{esă rosteşti cumntul! 


203 
totuşi care este rostul ântilnirii ? Dar ar mai fi o 
întrebare, înaintea acesteia: există posibilitatea opțiunii ? 


— îţi voi spune eu rostul întiinirii: înaintea plecării, înaintea 
trecerii, îmi vei rosti formula: cheia particulară ! De aceea te-am 
întrebat de posibilitatea opțiunii. Şi dacă nu voi folosi formula 
in sensul pe care-l aştepţi, in sensul stingerii, al suprimării ? 

. ~ “sta nu se poate ! Conştiinţa formulei şi conştiinţa înţilniru, 
de fapt conştiinţa întîlnirii si conştiinţa formu lei sînt cicuci valori 
care împreunate nu pot să dea decit minus ! 

— Ştiu că e ultima incercare, ştiu Că /mpreunate nu pot sa dea 
decit minus ! Dar pentru cine acest minus ? Răspunde! 

— Pentru mine / Te rog, totuşi, să nu f{ uţti ala o clipa 
jurămîntul, întregul jurămiînt. Te rog !... 


15. 


leşisem din Bucureşti pe sub podul Griviței, după un drum 
greoi, de aproape tin ceas, printre dărimături, cratere şi 
bocete, pe strada care altădată se numise calea Tiîr- goviştei. 
Eram într-o căruţă mare, cu coviltir, tip furgon, şi chiar cred că 
era un furgon, puţintel prefăcut, ca să scape de rechiziţie, 
ânţesată cu pachete şă baloturi, fiecare avînd lipită, la vedere, 
o foaie de inventar. Erau catrafusele de zi, de noapte şi de 
sărbătoare ale câtorva f amilii care se hotăriseră, ca atâtea 
altele, să-şi alăture necunoscutul şi viitorul într-un ânceput de 
transhumanță, căruia-i ziceau când disperare, când dispersare. 
Caii, deşi nearătoşi şi âncă nepăscuţi, ţineau bine la greutate, 
trăgeau vîrtos şi ar fi tras şi mai tare, dacă omul de pe capra 
cu jumătate de spetează ar fi ţinut hăţurile cu ambele mâini ca 
să le dea din vreme in vreme cite-un semnal. El însă uitase 
curelele in mina stingă şi ele se bălăngăneau in voie, cu 


204 

dreapta âşi plimba luleaua, mai degrabă stinsă decât aprinsă, 
de la gură pe genunchi şi de pe genunchi la gură. De la 
încărcatul boarfelor l-am simţit tăcut şi morocănos. N-am 
încercat să intru in vorbă cu el, aveam destule cu mine 
ânsumi. Am scăpat doar citeva ofuri de jale şi de revoltă 
văzînd ruinele de pe străzile care porneau din Griviței spre 
Domenii. M-a întrerupt in plină lamentare: 

__Domle, noi ne'"2" făcut-o ! and sai la bătaie la 
cineva, trebuie să te gindeşti că poţi să şi primeşti, nu nu-. 
mai să dai, ba chiar că doborâtul ai putea să fii tu ! 
Aşa că... 


15. 


l-am acceptat şi filozofia şi dorinţa lui de linişte, mai ales, 
care era şi a mea. Citeva curiozităţi existau in mine, mergeam 
doar spre satul in care mă chemase Neruna, dar mi le-am 
domolit repede, sau poate că s-au stins singure. Vara era încă 
departe ca aşezare şi calendar, dar părea in toiul ei prin 
căldură, colb şi oboseală. Poate că o apropiase, ca senzaţie, şi 
multitudinea de evenimente, înghesuite, grăbite, neobişnuite 
pentru acel început de primăvară. Şcolile se închiseseră la 
cîteva zile după bombardament, examenele de sfirşit de an 
se devansaseră cu mai bine de un trimestru, un nou 
contingent, tînăr, fusese chemat sub arme, atacurile aeriene, 
de zi şi de noapte, se răspîndeau in toată ţara, institutii, 
fabrici, şcoli, internate, familii se împrăştiau in locuri dinainte 
stabilite, sau la întîmplare, magazinele, restaurantele, 
cinematografele, teatrele, dughenile se î.mputinau, in 


205 
Capitală, probabil şi in celelalte oraşe, lumea şi viata se 
subţiau, se anemiau, se schilodeau. Erau şi constante: jalea, 
vestea cea rea, moartea, şi răul relelor, uneori nemoartea. 
Doliul şi durerea nu cruţau nici o familie, sau dacă scăpa cite 
una, ameninţarea se îngroşa, pîndind cu explozia. Un unchi 
îmi murise de inimă rea, după ce aflase că-i arsese casa cu 
tot ce avea in ea, un văr se prăbuşise cu avionul, în- tr-un 
zbor de instrucţie, după ce scăpase teafăr şi cu toate 
decoraţiile militare din zeci şi zeci de raiduri, un prieten foarte 
bun, unul din cei mai buni, se sinucisese după ce-mi scrisese 
că o va face in cazul că va primi ordin de chemare, şi mi se 
mai întîmplase şi acea stupidă şi nedreaptă 1 ma misi 1 a, 
nu vojam ŞI nu puteam să mă rnai 
gindesc la ea, poate că fusese un vis rău, cîndva o voi 
revedea şi vom mai face o plimbare, neimpusă, spre o mare 
calda şi albastră... 
Şoseaua străbătea ~ ~E 
i o pădure deasa şi verde, dar parca 

mai plină cu militari şi arme decit cu copaci. Si caii îşi 

încetiniseră mersul ca să se lăfăie in răcoarea cea şi 

ospitalieră. Nu se mai pomenise asemenea zăpuşeala in 

aprilie, pină şi vremile au purees să se schimbe, ca să-i 

zăpăcească pe toţi, de aici şi ping in depărtări. Nu erau 

gîndurile mele, fuseseră vorbe ros,tite. L-am privit pe nea 


Iftode, cantonierul, o secundă doar, dar fără să observ 

altceva decit că miinile sale făcuseră schimb de obiecte, 
luleaua continuîndu-şi plimbările obosite şi hăturiie atîrnînd la f 
el de moi şi indiferente... întotdeauna primăvara mă toropea şi 
mă trimitea prin păduri şi grădini,, dar nu pentru a mă vindeca 
prin tinereţea, mirozna şi curajul naturii, ci parcă pentru a mă 
uni cu ea, pentru a deveni al ei, pentru a mă simţi al ei, puterea 
ei şi renaşterea ei şi neastimpărul ei, din flori, din iarbă, din 
muguri şi cîntece, din pluralitatea ei fremătătoare, cromatică şi 
sonoră, se datorau şi celulelor mele, deschise Ş! curgătoare şi 
darnice şi recunoscătoare mamei şi stăpiînei iniţiale. Altădată 
mă întindeam, cruce, pe un tăpşan, pentru a simţi şi chiar 
simţeam că dăruie şi că mi se ia, oh ! ore de ameţeală şi vis, 
fără nici un gînd de primenire, ore de scurgere şi contopire, in 
care simţeam iarba şi florile" şi miresmele şi cîntecele răsărind 


206 

din mine şi străbătîn- du-mă şi învelindu-rnă şi adormindu-mă şi 
redindu-mă materiei, cea sinceră şi inviolabilă. M-am lăsat pe 
spate, încet, tinîndu-mă cu mîinile de muchia băncii, fără spătar 
in partea mea, pînă ce, aproape de orizontaiă, am întîlnit primul 
reazăm, moale, probabil un balot cu lenjerie, veşminte, rufărie. 
Am închis ochii, mi-am amintit, chemarea Nerunei, poate că in 
balotul acela se afla îmbrăcămintea ei, lenjeria ei, cearşafuri 
neîncepute ale unui pat neînceput, şi simţeam fiori molateci 
revărsîndu-se in mine şi alţii străini urcind, dar uneori se 
întîlTieau şi mă electrizau şi mă zguduiau şi deveneam, tot, un 
arc gata să se desfacă şi să se rupă, parcă trădam primăvara şi 
convențiile mele cu ea, şi era o trădare, pentru că mă dureau 
toate mădularele şi sîngele clocotea in artere şi roiuri de 
bondari înţepători zumzăiau ca o coroană sonoră in jurul 
capului, pămîntul mă azvirlea din sine spre braţe, rotunjimi şi 
alte culcuşuri, albe şi calde şi îmbolnăvitoare. Unde 

şi cine eram ? 

„ Vino la vară, vino să rupem blestemul lacului, .set rupem 
ceva cumplit in lume, ca să se poată rupe şi trupul meu pentru 
a se împlini." 

Nu era vară, sau poate că se zăpăcise vremea şi era vară, 
orice-ar fi fost, venirea se petrecea însă, eram eu şi eram in 
drum spre satul cu castel, cu lac şi blesteme, mă pregăteam de 
întîlnire şi mă prezentam la întîlnire, însotitor, scuturîndu-se de 


oboseală, şi paznic, fierbinte, al unei lenjerii pe care aş fi vrut-o, 
pentru a nu o mai vrea, pe trupul viu al zeiţei virgine, de pe 
buzele căreia chemarea răsunase ca o poruncă. Mă ofe.risem 
pentru că eram stors de primăvară, pentru că eram singurul 
liber, ceilalţi tremurau la examene înalte şi la bacalaureate, eu 
mi-l terminasem, la un liceu binevoitor, luasem diferenţa cu o 
medie aproape bună, totuşi după emoţii şi toceală concentrată, 
epuizantă, eram absolvent al secţiei moderne şi amînasem 
bacalaureatul pentru toamnă. Pînă atunci, aşa credeam şi aşa 
voiam, era destul timp ca să mă pregătesc la toate materiile, 
mai ales la cele noi, pentru ca examenul cel temut să devină, 
într-adevăr, o formalitate. Mă săturasem de salturi, de 
temerităti şi protecţii. Voiam un pas al paşilor mei, sincer, 
curat, fără cîije. în fond, o parte a vieţii mete se terminase, 
începea alta. Cineva, îmi dezvăluise, nu de mutt, un adevăr dia- 


207 

lectic, de translație: /|/, sfirșitul contează, ci felul cum sjirşe,sti ! 
Oare nu se poate spune acelaşi lucru şi despre început şi 
despre atitea altele ? 

leşisem din lunga răcoare a pădurii, soarele de amiază 
dogorea, duşmănos, dar nu ne pedepsea numai el din înal- 
turi. De undeva, din depărtările rele ale cerului, se auzea un 
huruit întunecat şi ameninţător. M-am ridicat in capul oaselor 
cu nervii răzvrătiți de amintri. încă nu se vedea nimic.pe cerul 
fără nouri. Nea Iftode prinsese însă hăţurile cu amîndouă 
mîinile, le-a smucit de cîteva ori, gradat, ca un dirijor,- şi cei 
doi bidivii au pornit ca din catapultă. Nu mi i-am închipuit in 
stare să-i concureze pe trăpaşii lui Dinoiu: luau faţa asfaltului 
cu atita iuţeală că zgomotul răminea in urmă, sau poate că era 
înghiţit de cel mare, care venea spre noi. S-au oprit singuri, 
sau poate după o atingere imperceptibilă a hăţurilor, într-o 
pădurice, chiar in locul unde un indicator anunţa, către 
dreapta, cei şapte kilometri cîţi mai rămăseseră pînă la satul 
de refugiu. După citeva minute ne-au ajuns maşinile şi 
camioanele militare şi nemilitare bucureştene, gonite de 
alarmă. Ne-am răsfirat in pădurice cu ochii la cer. Am zărit, 
lăţindu-se şi ocupînd orizonturile, uriaşul stol argintiu, stăpîn 
pe tot văzduhul, fără nici o impotrivire, de jos sau de sus, 
aflasem de la vărul meu, înainte de nenorocire, că aproape 
toată aviația noastră de vînătoare, singur care ieşise la luptă, 


fusese doborită la primul mare Bombardament, iar artileria 
antiaeriană nu avea calibru pentru înălţimea la care zburau 
superfortăreţele. Ne uitam la rombul de argint încercînd să-i 
ghicim direcţia: spre Bucureşti, spre Ploieşti, spre Braşov ? 
Opiniile curgeau din toate părţile, ca şi strigătele speriate şi 
cretine: 

__ Fereşte-te, domnule ! Vrei să ne vadă şi să ne... 

Dar nu s-au auzit zgomote de explozii şi nici acel tunet 
neîntrerupt &1 covoarelor neiertătoare. 

Deci ™ | Bucureşti! au Sep să ghicească şi 

să spere oamenii» 

Poate că ™ Si" “mse rugau, ca m gluma aceea, cruda 
şi neroadă. Vorbe ^^ auzit în ciuda unor “poziţii vehemente, nea 
Iftode şi-a îndemnat caii spre casă. Era şi surd şi mut. Doar pe 
mine m-a învrednicit, mai tîrziu, cu 


208 
cîteva reflecţii: 
___ N-au ei ciudă pe caruţa mea ! Şi-apoi ca orice militari 
execută ordine, ™ ° năpustesc la întîmplare. 
l-am mai întrebat de ce-şi asmuţise caii înspre pădurice. 
Ne apropiam de gară şi observasem nişte ciudă- #enii la 
bariera de cale ferată. Se întîlneau două drumuri acolo: unul, 
pornind de la sosea, mai larg şi mai umblat, cel pe care 
veneam noi, străbătea un cringuşor, destul de precoce pentru 
acest început de primăvară, ca să se opună, parcă, privirilor 
noastre iscoditoare, altul, mai ascuns şi mai strimt, totuşi 
pietruit şi bine întreţinut, 2"! uînătorilor cum i s* sP'"ea şi cum 
îmi spunea nea lftode, făcea un adevărat cerc prin pădurea 
înaltă'şi bătrină din dreapta noastră, o rămăşiţă a Codrului 
Vlăsiei, unind cele două intrări-ieşiri ale domeniilor castelului. 
Pe dinăuntrul domeniilor, cele două porţi erau legate printr-o 
alee de trandafiri şi pomi fructiferi, as zice un ditamai tunel, 
care nu trecea însă de un kilometru, pe cînd bucla din pădure, 
care le unea pe dinafara domeniilor, să tot fi avut vreo zece 
kilometri. Nea Iftode şi-a oprit vorbele tot aşa de brusc cum şi 
le începuse. Ajunsesem la confluenţa celor două drumuri, 
formele şi mişcările pe care le zărisem de departe începeau să 
se distingă, dar ciudăţenia tot ciudăţenie rămiînea. Era o 
trăsură acolo, dar nu o trăsură, un cupeu, o caretă, o caleaşcă, 


ceva din toate acestea, care poate îşi căuta un nume, şi i-am 
spus, ca să le împac pe 

toate: cureaşcă, o hardughie înaltă şi zveltă, pe arcuri 
lunguieţe, lucitoare, cu capră elegantă şi separată pentru 
vizitiu, ca un tron asirian, cu caroserie necubică, din piele 
groasă, curbată in valuri şi colorată spre viu, probabil pentru 
a se asorta cu anotimpul, cu portiere largi, care îşi acopereau 
ferestrele fie cu geamuri elastice, fie cu storuri negre, după 
dorinţa celor dinăuntru: pentru a vedea sau pentru a nu fi 
văzuţi. Surugiul rămăsese statuie pe capră, probabil că 
atitudinea lui îmi iscase imaginea basoreliefurilor asire, sau 
poate că-şi reluase locul, după ce deschisese portierele. Erau 
două, dar nu ştiam cum să le categorisesc, denumindu-le 
sexul nu aş fi spus absolut nimic, dar nici alte apelative 
feminine nu le-ar fi definit, erau cloud apariţii, dar nu dintr-o 


209 

lume imaginară, sau dintr-o lume de altădată, nu realizau 
împreună unisonul, sau nu-l realizau de la prima vedere, 
pentru că exista totuşi ceva care le apropia pînă la 
suprapunere. Cea mai înaltă, care parea şi mai m virsta. dar 
acestea după comparații repetate, era îmbrăcată într-o 
rochie lungă, pînă la virfu- rile şi tocurile pantofilor, strimtă 
pe talie şi foarte bogată i vaporoasă de la mijloc in jos, 
nedefinind o culoare, ci revărsîndu-se intr-o suită de culori, 
care copia întocmai cea de a doua jumătate a curcubeului, 
cealaltă, mai tînără, mai subţire şi privită aparte tot foarte 
înaltă, sugerin- du-mi întruchiparea termenului franțuzesc 
elancee, purta 

° rochie de voal, pastelată şi foarte scurtă, deasupra ge- 
nunchilor, cum nu mai văzusem şi nu mai vedeam decit la 
fetiţele de şcoală primară, cu decolteuri generoase, 

1 in faţă şi in spate, deşi nu mai era nevoie de ele, pentru că 
fineţea materialului şi culoarea, parcă fără de culoare, nu 
ascundeau aproape nimic, ca in celebrele tablouri ale lui 
Goya, in care Maja pare mai dezbrăcată cînd e îmbrăcată. 
Formele, rotunjimile, chiar şi cercurile roz ale sinilor nu se 
ghiceau, ci se dezvăluiau firesc, pre cum braţele şi gleznele. 
M-a frapat mai întîi îmbrăcămintea pentru că era ceea ce le 
deosebea, strident şi poate voit, chipurile li se asemănaiz, ca 
şi alura, nu însă ca două fotografii după acelaşi negativ, cum 


ni se oferă gemenii, predispunindu-ne pînă la urmă la 
plictiseală şi indiferenlă, ci cu mici deosebiri care revelau, 
pared, asemănări in ceea ce nu se vedea. Privind-o pe cea cu 
incolora rochie scurtă, 
într-adevăr mai tînără, îţi puteai imagina trupul celeilalte, şi 
probabil dacă una ti-ar fi vorbit, menu! pero" fi putut imagina 
vocea şi inteligenţa celeilalte. 
Urau blonde, o culoare aparte, de aur palid, cuminte, cum 
cuminte era şi căderea părului spre umeri, deschizindu-le 
feţe ovale, albe, cu trăsături fine, regulate, dar şi cu ceva in 
priviri, albastre, bineînţeles, care putea transforma por- 
ţelanul de bibelou in marmură severă, iar delicateţea in 
maiestate şi maliţie. Le priveam in umbra firavă a unui 
copac, rezemat de trunchiul lui, le priveam in voie, fără 
sfială, deşi vedeam uneori ceea ce alteori m-ar fi făcut să 


210 
plec ochii, sau să plec de tot, le priveam astfel dintr-o 
pornire de echilibru, din nevoia aproape dureroasă de 
contrariu. La indiferența lor, poate necăutată, poate na- 
turală, dar prea dură şi prea înaltă, mi-a venit să le răspund 
printr-o căutare forţată, provocatoare, poate copilăroasă in 
sursa ei intimă. Nu cred că înregistraseră sosirea noastră, 
sau dacă ne văzuseră de departe, nu cred că ne vedeau de 
aproape, sau nu voiau să ne vadă. Treceau pe lingă noi ca 
pe lingă nişte lucruri de toate zilele, in plimbarea lor 
neîntreruptă, de la cureaşcă la barieră şi de la barieră la 
cureaşcă, vorbind o limbă pe care o bănuiam nordică şi din 
care nu înţelegeam nici o iotă. Nepăsarea lor mă 
îmbolnăvea, mă scotea din pămînt, din haine, din piele. Nu 
ştiu de ce voiam atit de mult să ies in evidenţă, să le atrag 
atenţia, să be captez interesul, măcar pentru o fărimă 
P“âte pentru că nu păreau ale lumii, ale 
dur tei LAF esteticii, ale depărtărilor, ale 
inefabilului, ale clipei. Cînd vor pleca, vor fi plecate pen- 
sii nu va rămîne nici măcar clipa. Ca şi cum 
tru OAS Ana i 
pA popă . de vis — oare de ce nu be puteam aş ii văzut 

doua imagini.. AR 

„_.„Ccarema chinuiau repetat cu frumuseţea şi desparţi ? 

a (3 -j. e <>» -j. * 


Lă 


N 


,^ œ ', ca şi cum le-as, fi văzut, in sfirşit, aievea, 
stranietatea lor, 
- de la fereastra unui tren, la fereastra altui tren, chiar 
psa „__„ se eliberau semnalele de plecare, in direc- m 
secunda cînd  . ; o frîntură de vis, 
tn opuse. Poate ca voi ascunde uncleva 
„+ ~ - A-se, o scînteie albastră, stinerîndu-se, mereu 
destramindu ' _ ascutită, in coltul ochilor. „ care aş fi vrut-o, 
aprinsa A sara 
rrj. j- j.- s-ar fi împlinit clipa. M-aş Daca ar fi 
fost noapte poate ca +- +- -S- 
fi apucat să-i descoper lui nea Iftode stelele cerului, nici nu- 
mi era necunoscută din cele care se vedeau cu 


una 
ochii liberi, « la Sirius şi Castor pînă la Alcor şi 61 din 


211 

Lebăda, Flamarion ma "incitase, le .ştiam mărimea, tanta, 
culoarea, singularităţile, ştiam constelafiile convenţionale in 
care se alcătuiau, aş fi perorat şi aş fi punctat cerul şi poate 
că le-aş fi atras pe ere in patosul .dizerta- tiei mele, sau să fi fost 
in preajma 'unei ape, învolburate, mi-as fi pus repede 
costumul de baie, era in furgon, in cufărul meu de nuiele." și 
m_as fi aruncat jn viitoare, in cel mai elegant salt mortal, sau 
să fi existat o bard fixă Doamne, ce de gigantice şi 
giumbuşlucuri as mai Ti făcut ! Sau să fi ştiut limba mea, le- 
aş fi şoptit cele mai frumoase şi mai melodioase poezii... 

Dar de ce aceste dorinti absurde, fără "noimă, fără cauză, 
fără scop ? Eram oare încă, foarte, prea copilăros? Sau cine 
ştie ce presimţiri:fantastice "începeau să lucreze in mine ? Şi 
au dispărut toate, ca tin vis „şi după un vis, in momentul cînd 
o apariţie blondă, atit de goală şi de superbă in goliciunea ei 
încît mi s-au aprins in jar .obrajii şi încetoşat mi s-a aplecat 
capul, s-a oprit in fata mea, pentru a mă întreba, cu o voce 
pe care abia o auzeam: 

;— J'espere que vous pariez, comme tous les Rou- mains, 
la langue frangaise, non P 

Nici nu mi-a aşteptat .răşpunsul. A continuat, rugîn- du- 
mă să le ajutăm să treacă peste calea ferată, adica să 
ridicăm cele două braţe ale barierei, pour fajfe passer la 
carrosse. Merci bien ! 


Şi poate Că as maj fj rămas cu o frîntură de clipă, dacă nu 
ne-am fi chinuit ca nişte nătîngi, şi eu şi nea Iftode, să 
ridicăm braţele încremenite ale 'barierei. Ne-am opintit din 
răsputeri, pînă ce ne-a ieşit năduşeala prin haine, ne-am 
opintit şi după ce ne-am dezbrăcat pînă la brîu, zdrelindu-ne 
umerii, şi după ce-am descoperit chinga de metal care părea 
cauza imobilizării şi am desfăcut-o, sudoarea se strinsese ca 
o curea lichidă in jurul briului, eforturi istovitoare şi mai 
departe zadarnice. Nu ştiu cine a avut ideea să ridice braţele 
barierei, probabil eu, influenţat de exprimarea in fxanceză — 

. poussez un peu en haut, s'il vous picat, pour faire passer" — 
dar tot Eu, după, ce am simtit că începe să se disloce trunchiul 
gros ?m care' era prins braţul la care munceam, am încercat 
o xniscare laterală — dă, Doamne, românului mintea cea de 
pe 

212 
urmă !_ 2” persistat, mărind efortul, pînă ce braţul, revenind in 
poziţia din care-l deplasase opinteala noastră besmetică, a 
realizat unghiul de deschidere la o simplă împingere. M-a 
imitat şi nea Iftode, cuprins apoi de un ris dement, care 
realmente 1-a făcut să-şi încercuiască burta dolofană cu 
mîinile. Droşca a trecut pe lîngă noi In goană, uitasem de ea, 
pentru că voiam să uit, nu mai găseam priviri pentru clipa 
pierdută, dar nea Iftode s-ajurat că ni s-au făcut semne, cu 
mănuşi albe, prin geamurile deschise ale portierelor. M-am 
ales doar cu asta, din ceea ce voiam să rămînă o clipă, şi cu 
uimirea lui nea Iftode: 

— Da cumplit mai eşti domle, la forţă ! Şi ai un trup cum 
numai prin bilciuri şi pe la circuri am văzut! 

Dar aveam şi eu uimirile mele, cea dintii îl privea pe nea 
Iftode: cum de nu ştiuse, ca om al locurilor şi ca trecător pe 
acele drumuri, modalitatea de funcţionare a barierei ? Mi-a 
răspuns la început laconic: Nemtii, apoi a purces să traducă: 
oamenii, localnicii foloseau mai intotdeauna altă cale spre 
Bucureşti, mai scurtă şi mai propice căruţelor, dar odată cu 
venirea nemților s-a amenajat drumui care ducea la şoseaua 
asfaltată, nu-s ei oare mari iubitori de asfalt, aşa se spune, 
cică au nişte şosele nemaipomenite in tam lor, deci au ref ăcut 
drumul spre şosea şi “dată cu el şi bariera, schimbindu-i, 
precum s-a văzut şi modul de funcţionare, dar e musai să-ti 


spun ce e cu nemţii: au poposit de citeva luni in sat, şi-au 
încropit nişte căzărmi de scîndură, ceva mai departe, in 
marginea pădurii, vopsite in vînăt şi verde, că nu se 
deosebesc de copacii din jur, şi i se spune înjghebării 
comandatură, dar tot ce se petrece acolo e in mare secret, 
des, i soidatii şi subofiţerii cam umblă" prin sat, mai ales după 
cumpărături, dar corect, nimic de zis. Şi nu mi-a mai lăsat 
răgaz să-l întreb, voia să-mi arate că-mi dibuise euriozitătile, 
aşa că după ce şi-a îndemnat caii spre gospodăria şi moara lui 
Dobridor s-a apucat iar să turuie: 

__Vas zică ne" întîlnit cu Țarina şi cu fiică-sa, 
Aiamica, aşa le zic oamenii... 

Ymi căuta “ coada ochiului semnele uimirii, dar şi eu mă 
tineam tare, păream mai nepăsător decit boccelele cu boarfe 
care se hurducau in spatele nostru. 


213 
— Aşa fac 

cam in fiecare zi, cînd e frumos, se plimbă cu 
panorama aia pe drumul vînătorilor, de la o poartă la alta a 
domenilor, ies pe una şi intră pe alta, da rar dacă le vede 
cineva pe de-a-ntregul, nu coboară, sau nu prea le-a văzut 
nimeni coborînd din cupeu, se uită prin ferestruicile ălea 
mişcătoare. Am avut azi noroc cu aeroplanele şi cu bariera, 
Doamne, mare comedie, am muncit ca la sare, da nu mi le- 
am închipuit aşa de făloase şi de muieri. Fiuuuu ! mai ceva 
ca-n filme, domle, nici nemţii nu se oţărăsc la ele, ba le şi 
salută, milităreste, cică-s din- tr-o Ord din ălea care nu sînt 
cu nimeni şi cu toţi, şi nu vor, pesemne, să se lege la cap 
fără să-i doară ! Aiamica are şi bărbat şi copil, un coconas de 
vreo cinci ani, da parcă Țarina ar fi mama lui, grozav le-a mai 
dichisit Dumnezeu pe amîndoă, ai zice că-s surori, nu prea 
gemene, da bune amîndouă de măritat. Auzi, domle, Ţărina ! 
Da bine i-au zis oamenii, că parcă şi cînd merge stă pe tron, 
şi cînd se uită la tine te simţi tînăr şi locotenent, iar xjr luga 
aia de fiică-sa, precum o văzui az' şi copacii ar tu- li-o după 
ea, dacă le-ar sta mai mult in preajmă, şi cred că ar fi in 
stare să înfulece companii întregi şi regimente. Da toate-s 
păreri vesele, domle, poate că Țarina o fi o bunică blindă, ca- 
n basme şi plină de dojeni şi poveşti, jar Aiamica, albă şi 
curată şi neatinsă ca nuferii, adică numa a lu bărbatu-so. De, 


sînt din alte neamuri! Şi jne ştie cum o fi viaţa şi cum or fi 
obiceiurile prin ţările lor, cu geruri crincene şi cerbi 
înhămaţi ! Poate că-s arătoase, aşa, de felul lor, sau poate 
că-s iscusit sulemenite, sau poate că totul vine de la felul 
cum se îmbracă şi cum îşi poartă boiul şi straiele. H0000, 
băieţii tatii, c-am ajuns la moară şi lu Dobridor pare a-i veni 
inima la loc! 

Dobridor nu era o matahală, aşa cum mi-l imaginasem din 
istorisirea Nerunei şi cum credeam că ar trebui s. corespundă 
meseriei pe care o avea. Era de statură potrivită, slăbuţ, dar 
şi gesturile şi umbletul îi trădau încordare şi forţă ascunsă. 
lar cînd a trecut la descărcatul fur= gonului şi a început să se 
joace cu baloturile la care nea Iftode icnea, mi-am dat seama 
că face parte din acea categorie de vinoşi cu arcuri de oţel in 
membre, greu de clintit şi in stare să ridice sacul cu porumb 


214 
in din/j vrut să mă lese să-1 ajut, protestele mele verbale nu 
l-au 


convins, dar cînd a văzut că nu mă încovoaie prea lesne 
greutăţile, ba chiar că-i provoc sforlările, m-a acceptat cu un 
zîmbet larg, scuzîindu-se faţă de soaţa lui, morăriţa, care 
apăruse pe cerdacul casei mari, in faţa uşii duble, pared pentru 
a ne arăta că o acoperă, toată, cu statura ei jmpozantă. Era un 
munte de femeie, cu multă sprinteneală in mişcări şi 
proporţionată perfect, fără umflături de grăsime, un fel de 
uriaşă a lui Baudelaire, şi nu folosesc termenul aiurea, pentru 
că părea o temniiră de senzualitate, cum mi-o va descrie mai 
tirziu Florin, deştep- tind întocmai dorinţa misterioasă a 
penultimului vers: “te ghemuieşti pacific sub curbele culcate şi 
pline ~“ pieptului ei. Gazdele, care prin contrastul văzut îmi 
sugerau armonii nevăzute, făcuseră deja repartiţia camerelor: 
fetele, Anais, Metaxe şi Neruna urmau şă împartă cele două 
camere din stînga salonului, băieţii, Sergo, Adorian şi Silviu, 


215 
cele trei din dreapta. Mie şi lui Florin ni se puseseră la 
dispoziţie coşmeliile din curte, altă dată locuinţele bătrînilor, 
expulzați cu duioşie la alţi copii, gineri şi nurori, existau cu 
duiumul, prin satele învecinate. Coşmeliile bătrineşti posedau, 
fiecare, cite două odăi şi tindă, asa că puteam primi, oricînd, 
părinţi sau alte rude, m-au informat gazdele. Ele vor locui ca-n 
primii ani, cînd încă nu înălţaseră casa cea mare, la moară, in 
camera de veghe, de socoteli şi de pază. 

= De, să ne mai amintim de tinereţe ! a zîmbit cu subînţeles 
morăriţa, luînd cu privirea urma bărbatului. 

Am ales la întîmplare domeniul meu, ambele căsule 
semănau ca turnate şi erau despărțite de un nuc enorm, care 
be apăra, nepărtinitor, ca o closed, vara, cu aripile umbrei sale. 
Mi-am spus in gînd: stînga, şi mi-am dus acolo bulenadrele. 
Tinda părea strimtă, pentru că peretele din spate, care începea 
de pe la jumătatea ei, era de fapt un cuptor, spart sus la mijloc 
pentru a deschide, într-o parte şi alta, cloud firide-culcuşuri, 
adevărate cuiburi de iarnă, mai ales pentru bătrîni. Odăile, 
încălzite probabil prin pereţii laterali ai cuptorului, date pe jos 
cu lut, acoperit de rogojini şi cam cu o palmă mai înalte decit 
mine, erau mici, curate şi neîmbicsite cu lucruri, doar cele ne- 
cesare, in fiecare: pat, masă, scaune, cite trei, fără spetează, 
imitîndu-le pe cele cizmăreşti, dar ceva mai înalte, lavoar de 
metal, cu lighean alb şi cu două ulcele borţoase, in stingă şi 


dreapta lui, cuier rudimentar, de lemn, prins in perete şi o ladă 
colţar, cum nu prea mai văzusem in alte părţi. MI am pus 
cufărul pe ladă şi m-am aruncat pe pat, cam curajos, pzn:ru ă 
patul era tare, doar un mindir de paie şi două tolice mă 
despărţeau de blănurile dure de lemn, dar îmi plăcea ideea, de 
mult îmi doream un asemenea pat, care să-mi primească şi să- 
mi întindă, lecui- tor, toate oasel e, prea moleşite de blindeţea 
şi legănatul somierelor. 


216 


M-a moleşit in schimb masa, prînzul. Şi mîncăruri3e, prea 
îmbelşugate, prea consistente şi ispititoare, dar mai ales 
băuturile, fără de care nu se putea, parcă după fiecare fel de 
mîncare: cîrnati, jambon, hribi afumaţi, borş de peşte, proaspăt, 
nici nu se ştia de peşte înghetat pe vremea aceea, saramură de 
crap, pulpe şi piept de clapon, pirjolite in mărar, brînză de 
burduf şi telemea, parcă după fiecare îmbucătură simţeai 
nevoia unui pahar sau păhărel, mai întîi din ţuica aceea de 
cîmpie, cuvioasă şi aromată, care se putea bea cu ulcica, apoi 
din vinul roz şi acrişor al Brătienilor, adus de la Ştefăneşti cu 
butoaiele şi băgat la pivnițe, de cu toamna, apoi din vinul 
galben, uleios şi bărbătesc de la Crevedia, care se împrospăta 
in fiecare lună, apoi din vinul negru, dens şi gilgiitor, căruia 
călugării îi ziceau: puterea ursului, probabil dacă-l gustai, 
pentru că băut, după altele, cam predispunea la hibernare. Mă 


217 

atrăgea patul cel tare, încercat şi omologat, dar n-am putut 
rezista amintirii. Am mai sorbit o ulcică de vin, in picioare, am 
plescăit din limbă, imitîndu-mi gazda, ne-am urat bineţe pentru 
somnul de după amiază, am rătăcit oarecum prin curte, apoi 
simţindu-mă singur şi neiscodit am pornit pe drumul plimbării 
de iarnă, din ajunul revelionului, l-am ref ăcut pas cu pas, 
amintindu-mi toate vorbele spuse de Neruna, amintindu-mi 
privirile ei, răsuflările ei şi mai ales chemarea ei. Pămiritul 
înverzise, lacul îşi lăuda limpezimile, sălciile înmuguriseră ca şi 
plopii care încă nu fuseseră cutremuraţi de vorba „ieri" , ci 
priveau, poate, alintători spre un „miine" care începea să mă 
cutremure, care-mi cutremura aşteptarea şi somnul. M-am oprit 
in locul de unde văzusem şi se vedea, parcă mai înfipt şi mai 
cutezător şi cu pretenţii de monument, chioşcul. Nu era cale 
lungă pînă la el, poate 150 de metri, dar privind mai stăruitor 
suprafaţa şi in adîncul lacului am descoperit primele primejdii, 
unele psihologice: şerpii, parcă era oaza lor acolo, foiau peste 
tot, lunecau suplu, -itindu-şi capetele, apoi cufundîndu-se, după 
hrană sau cine ştie de ce. Am căutat un bulgăre şi l-am aruncat 
într-o împletitură de reptile. S-au descurcat instantaneu, ca într- 
un desen animat şi au dispărut pentru cîtva timp. 

Nu-mi era teamă de şerpi, nici de cei veninoşi. Mă învățase 
un unchiaş, mai de mult, cum să-i prind, să-i inno- bilizez şi mai 
ales cum să-i fac nevătămători: vîrîndu-le in gura agresivă o 


batistă-sul, sau un băț rotund şi tră- gind capetele acestora, 
intr-o parte şi alta, pînă ce le cădeau dinţii din gingii, ca 
grăunţele. Ştirbi, îi ascundeam in buzunare, pentru a-i etala, 
încrezuţi şi nesupuşi, in fata unor spectatori de ocazie. Cite 
sperieturi, cite uimiri, cite afurisenii! Şerpii de apă, absolut 
inofensivi, se rnde- părtează iute cînd simt mişcări şi zgomote 
neobişnuite, de aceea sint foarte greu de prins, îti trebuie 
dibăcie şi rezistenţă, dacă vinătoarea se petrece in apă, dar de 
pe mal, cu undiţe in care se agaţă broscuţe vii, pot fi săltaţi 
mult mai uşor, numai să le nimereşti sălaşurile. Primejdia reală 
a lacului nu erau şerpii, ci vegetaţia, ierburile, lianele, mai ales 
cele care nu se demascau la suprafaţă pentru a fi ocolite. 
Atingerea lor nevăzută te proiectează in lumea şerpilor şi 
pentru cine suferă de ofisofobie ea poate pri- cinui crize de 
inimă. Infrîngerea lianelor subacvatice ! asta era cheia cuceririi 


218 

lacului şi ea se putea obţine mai întîi descotorosindu-te de 
orice idee de şarpe, nu era cazul meu, devenisem imun la 
această boală, pentru că e o boală, apoi evitind încîlceala şi 
laţurile vegetației, riu prin forţă, nu prin încordare şi zbatere, 
care puteau multiplica Şt înriăutăti încoiăcirile, imobilizatoare şi 
paralizante, răbufnind tot in inimă, ci prin calm, prin 
autocontrol, prin luciditate. Chiar dacă picioarele îti erau prinse 
de liane, tot iti rămineau miinile libere: cu una îti puteai 
menţine plutirea, iar cu cealaltă puteai începe, concentrat, 
lupta pentru desnodarea din tentaculele caracatiţelor vegetale. 
Dar era şi mai bine să preîntîmpini încolăcirile, şi asta se putea 
mişcîndu-te lent, schimbiînd poziţia corpului şi sti- 

lul de înot, ferindu-te tot timpul de mişcările brusce şi de poziţii 
verticale sau prea apropiate de verticală in timpul înotului. Nu 
căzusem in mania teoriilor in vreme ce pri- yearn lacul, plin de 
vegetaţie subacvatică, şi drumul de la mal la chiaşc. Trecusem 
odată printr-o mare primejdie şi-mi aminteam cum scăpasem. 
Eram cu o fată, pe malul unui lac asemănător. Erau mulţi in 
aceeaşi postură, privind aproape toţi, cu jind, la o insulă verde, 
cu căpşoare albe din mijlocul lacului. Era o adunătură de nuferi 
acolo, multe fete ar fi vrut să se fălească, încolăcindu-şi unul in 
jurul gitului, cu floarea albă intre sînii ascunşi, dar se vorbea 
prea mult pe mal despre citiva temerari care se înecaseră 
încercînd să ajungă şi mai ales să se întoarcă aducători de 


trofee albe. Cu timpul s-au ivit şi alte distracţii, mirajul nuferilor 
s-a cam risipit. într-un moment de dezinteres, care părea să se 
lungească, după ce mi-am liniştit prietena, am plecat, discret, 
spre insula albă. îmi făcusem planul: înotam lent, la suprafaţă, 
căutînd ghemurile de liane şi evitîindu-le. Am ajuns cu bine 
printre nuferi şi cred că nu s-ar fi întîmplat nimic, dacă nu m-ar 
fi apucat lăcomia. Nu am rupt doi, de fapt îi trăgeăm din 
rădăcină, nu se puteau rupe, sau trei, aşa cum îmi 
propusesem, ci îi căutam pe cei mai frumoşi, şi după ce 
smulgeam unul, altul îrni părea şi mai frumos, pînă ce am 
numărat 19 nuferi. L-am vrut şi pe al 20-lea. Am tras, n-am 
izbutit să-l smulg din rădăcină. M-am încăpătinat, mi s-a 
schimbat poziţia trupului, m-am afundat fără să-mi dau seama, 
ambele miini îmi erau ocupate, deci îmi menţineam plutirea 
numai prin mişcarea picioarelor, prin ceea ce se spune: a călca 


219 
apa, in care eram mare meşter. Numai că picioarele mi s-au 
încurcat brusc in vegetaţie, m-am săltat dezordonat, înmulţind 
încolăcelile. Prin reflex, am dat drumul nufărului vrăjmaş, am 
cîştigat o clipă de luciditate, m-am săltat iarăşi, ajutîndu-mă de 
mina stîngă şi încolăcindu-mi nuferii din dreapta in jurul gitului. 
Izbutisem din fericire, înainte de a mă apuca disperarea, să-mi 
eliberez ambele miini. Cu una mă menţineam la suprafaţă, cu 
cealaltă îmi dezlegam nodurile vegetale. Era o răzbunare a 
nuferilor jefuiţi, pentru că tulpinele lor îmi înconjuraseră 
gambele. Am scăpat totuşi din strînsoarea lor, am renunţat la 
ce] de al douăzecilea trofeu şi am ajuns la mal, dar ce mal! 
ticsit de spectatori, cu exact 17 nuferi. Pierdusem numai doi in 
lupta cea crîncenă cu victimele. l-am dăruit pe toţi fetei cu 
care venisem in promenadă, ea nu i-a pus imediat la git, ci pe 
iarbă, alături, pentru a avea toate mişcările libere in hotărîrea 
ei de a mă certa. A fost foarte aspră, eu i-am replicat că am 
făcut totul pentru ea, la urma urmei e o eroină, nu unul, nu doi, 
ci 17 nuferi i-am adus, unul mai frumos decit altul, sau poate 
că nu-i plac. and ne-am uitat amindoi in iarbă n-am mai văzut 
urmă de nufăr. Trecuse însă prea puţin timp pentru ca hoţia să 
izbutească. Am mai apucat s-o zăresc pe tigăncuşa care fugea 
spre pădure cu trofeele mele, am prins-o; am tras-o de-o 
ureche şi i-am încolăcit un nufăr in jurul gitului, ea să-mi 
rămînă cifra pe care o iubesc, poate cel mai mult: 16. N-am 


rămas cu ea. Insoţitoarea mea n-a rezistat rugăminţilor altor 
fete si a început să-i împartă. 

Pe drumul de ilntoarcere şi-au pierdut şi culoarea, şi 
strălucirea si viaţa. îşi dăduseră duhul, aşa atîrnau in miinile 
fetei. 

Dar de ce mă gindeam oare la lac, la nuferi, la chioşc, la 
zbenguială printre şerpi şi caracatite vegetale ? Lîngă moară 
era un ghiol imens, făcut de apa care se revărsa in lac, un 
ghiol curat şi adînc, fără vegetaţie, pe malul căruia se putea 
amenaja o trambulină, un adevărat paradis pentru înotători şi 
săritori. $i dacă o dată, într-o primăvară, de ziita mea, la 12 
martie, făcusem baie in apa Birla- dului, de ce să nu deschid 
sezonul de înot, aici, in acest sfîrşit de aprilie ? Era cald, eram 
liberi, in curînd îmi vor soşi prietenii, va veni şi Neruna, cu 
misterul şi jurământul ei, sau poate că halucinase şi halucinam, 


220 

ceva însă rămiînea: necunoscutul, cel mai vast, cel mai 
încăpător, cel mai liber, cel mai gel din toate momentele care 
ne alcătuiesc viaţa. Miinele va yeni, deocamdată e gol şi 
necunoscut, e însuşi necunoscutul, o parte a lui, oare nu l-am 
putea mobila noi: eu, tu ? Să lăsăm mereu asta pe seama 
altora ? Oh, din păcate nu putem mobila necunoscutul decit 
prin sentimente, uneori prin presentimente, de cele mai multe 
on prin dorinţi şi mai ales prin speranţe ! Da ! In clipa aceea 
visam şi nădăjduiam frumuseți, nu pentru că jurasem 0 dată, ci 
pentru că nu se putea altf el. Dar frumuseţile pe care le visam 
şi la care speram nu se puteau înfăptui numai prin mine, şi nici 
nu ştiu dacă-si Ynai păstrau calitatea atunci cînd pentru 
înfăptuirea lor apăreau şi alţii. li obligam, poate, la frumuseţe, 
dar frumuseţea la care-i obligam era a mea, pentru mine, 
poate numai pentru mine. îndrăzneam s-o alătur şi pe Neruna 
la această frumuseţe, va fi, poate, şi frumuseţea ei, nu eram 
sigur, speram, credeam, dar pentru Silviu, ce semn, ce 
definiţie avea ? Să mă fi gindit oare la o idee mai 
cuprinzătoare, la o posibilitate mai largă ? La o speranţă 
comună, la un vis general ? Puteam să mă gindesc oricit, 
puteăm să mă rog oricît, oricum: sincer, crud, profund, primar, 
total, nu stătea in puterea mea împlinirea lor. Nu sîntem 
stăpiîni decît pe un univers infim, pe o insulă foarte particulară, 
şi nici acolo pe de-a-ntregul. 


Mă chinuia iarăşi diferenţa de virstă, dar aş fi dorit-o alături 
pe Lola, aşa mi-a venit s-o numesc, in amintirea primei mele 
iubiri, de la şase ani, tristă, deznădăjduită, pentru că: fără nici 
un ecou, aş fi dorit-o alături pe această altă Lola, undeva, 
oriunde, doar ca s-o mai văd odată, eram foarte sincer, abia 
acum aş fi putut s-o văd cu adevărat: părul de aur palid, ochii 
albaştri, uşor migdalaţi, aşa mi-i închipuiam, nu le remarcasem 
forma, cu toată ura şi hotărîrea mea de a vedea atunci totul, 
sau poate tocmai din cauza asta, şi mai ales as fi vrut să-i văd 
trupul alb, de marmură vie, cu contururi calde, ondulate, dar ce 
avea această dorinţă cu frumuseţea, nici măcar nu era şi 
dorinţa ei, iar a altora, Doamne, nicidecum ? Trebuia să dezleg 
ideea generală a frumuseţii de orice participare şi conştiinţă a 
eului... de ce să nu existe ca un element simplu al lumii, al 
universului, in urma noastră, in faţa noastră, in noi, 


221 
pretutindeni ? Conţinutul eului, in toate diversităţile lui, face 
parte din categoria accidentelor. Dacă am putea să ne 
debarasăm de el! 

Doamne, ce copilării îmi treceau prin minte ! Si cit de 
superbă şi de întreagă îmi apărea atunci, după atitea confuzii şi 
nerăspunsuri şi mereu întrebări, zisa sfîntului Augustin: /ubeşte 
şi fă ce ti place ! Da, mărite Eminescu, orice devine sfint, adică 
frumos, prin iubire ! Ea este leacul ! Aici şi de aici frumuseţea şi 
sursa ei. Nici nu cred că s-ar putea o alta. 


Am devenit al patului, cel tare, şi i-am rămas materie pînă 
in zori, chid m-au trezit vise încilcite şi dorinţi clocotitoare şi 
dureroase, şi voaluri furişîndu-se de pe trupuri şi revenind cu 
străluciri zvicnitoare, şi şoapte, şi oglinzi, şi oglinda cea mare 
a lacului, pictată cu nuferi, şi sub o salcie, apărată de un cerc 
de şerpi fremătători, Neruna, culcată ca Olympia, dar trupul ei 
avea culoarea Nudului roz al lui Matisse. 


222 


16. 

Se făcuse ora opt cînd am ieşit in curte. Lenevisem in pat, 
scuturat din cînd in cînd de frigurile amintirilor din vise, mă 
bărbierisem, pe îndelete, cu apă rece, trezitoare, dar 
gîndurile se întorceau tot la întîmplările din ziva trecută, doar 
in timpul flotărilor ; două reprize uşoare a cite 32, am 
încercat, fără prea mult succes, să-mi imaginez fapte din ziva 
care începea. Spălatul îl aminasem pentru a-l realiza mai 
ispititor şi mai temeinic şi asta nu se putea la lavoarul care- 
mi stingherea mişcările. N-am zărit pe nimeni in curte, nici in 
casa mare, nici la moară, iar cînd am descoperit pe masa de 
pe cerdac, sub un capac-castron cit un lighean, de-ale guriii, 
am înţeles că gazdele plecaseră. Cu un prosop inutil pe 
umeri, am pornit spre ghiolul morii, explorat in ajun, unde îmi 
propusesem să mă îm- băiez. Apa era limpede, se vedea 


223 

pînă-n fund: smocuri de vegetaţie subacvatică, asaltate de 
peştişori, săbioare şi roşioare, adîncimea varia, între doi şi 
trei metri, poate şi mai mare spre mijlocul ochiului, iar 
temperatura ei, i-aş fi putut spune răceală, era suportabilă, 
cel puţin pentru mine. M-am frecat mai întîi pe git, pe umeri 
şi pe piept, mi-am obişnuit şi picioarele, pînă pe la genunchi, 
eram într-o deschizătură, unica din jurul ghiolului, care 
cobora domol spre suprafaţa apei, malurile se ridicau mai 
peste tot abrupt, pînă spre doi metri, şi mai erau şi sălcii 
solide pe ele, oferind altfel amatorilor de sărituri înălţimi 
cutezătoare. pmi îmbrăcasem, din casă, costumul de baie. 
Am sărit cu aviînt şi bătaie, învingîndu-mi instinctul de salt 
mortal, voiam să despic apa cu braţele şi să-mi clătesc fata, 
din prima clipă, de la prima atingere, săpunul de ras, 

uscîndu "> mi" încreţise pe obraji şi pe git. Am ieşit la 
suprafaţă cam pe la mijlocul ghiolului, parcă altul, nu mai 
simţeam rănile viselor, mi le spălase, tămăduitor, răceala şi 
virginitatea apei. Am înconjurat de cîteva on ochiul cristalin, pe 
sub maluri şi pe sub ramurile in mătănii ale sălciilor, schimbînd 
stilurile de înot, spre a termina cu indiana mea preferată, spun 
a mea pentru că eu o născocisem, după o amintire confuză 
dintr-un jurnal cinematografic, şi o perfecţionasem: era o 
combinaţie, pe o coastă, intre craul şi bras, adăugind primei 
rezistentă şi celeilalte viteză. Mi se făcuse şi foame între timp, 


mai ales după cîteva sprinturi pe marginea ghiolului, metodă 
clasică de uscare, aşa că am luat calea cerdacului, unde mă 
aşteptau, sub clopotul de sticlă, merinde îmbietoare... 

Dar mă mai aştepta, tot in fata uşii duble şi iarăşi aco- 
perind-o, morărita, cu puterea ei făţişă şi feminină, cu priviri 
care inundau şi chemau, emaniînd, toată, aşa mi se părea, of 
ertă multă, dar şi provocarea de a-ti căuta şi încerca forţele. 
Am deviat spre coşmelia mea şi m-am lăsat pe patul cel tare, 
in cuiele unor amintiri curate şi ale urior gînduri loiale, . care 
mă scoteau din moment, dar m-aş fi purificat probabil mai 
repede in apa pe care o deflorasem. M-am îmbrăcat de vară: 
pantaloni de doc, subţiri, maiou perforat, fără mîneci, tenişi 
cîndva mai albi, am cucerit cerdacul gol, gol de alte fiinţe, 
pentru că masa mai adăpostea cîteva clopote de sticlă, pline 
cu bucate. 


224 

— Pentru musafiri, pentru ceilalţi! am auzit 
vocea .morăritei, de undeva din casă. S-a dus Dobridor, cu 
căruţa lui Axente, aia de-i zic trăsură, la gară, să-i aducă... 

— Păi primul tren ajunge după unsprezece ! mi-" .amintit cu 
voce tare. Şi abia e trecut de opt jumate ! 

__ Aşa-i Dobridor ! mi-2SP5 morărita, plantîndu-se 
in fata mea, la masă. Chiar de i-ar sosi musafirii seara, el tot cu 
noaptea-n cap pleacă, parcă anume ca să mă lese singură. 

gn sfirşit aveam un pretext, şi încă ce pretext! 

— 0 să mă duc şi eu * gară in întîmpinarea lor, poate mai 
aflu ceva noutăti. 

__ Acu "să spun că de mult nu v-ati văzut!, nu s-a 
lăsat femeia. Da timp e, berechet. Dacă aveţi poftă... 

— Am o poftă grozavă de scăldat ! m-am grăbit cu 
răspunsul, mai ales că era sincer. 

— La aşa ceva, iaca, nu mă pricep, s-a cam întristat, 
morăriţa, dar dacă vă prieşte scalda pe vremuşoara asta,, deşi 
in apă e cam rece, pe cînd in casă... şi parcă aţi mai petrecut, 
adineauri, prin ghiol. După cite-am auzit de la Ala cu telefonul, 
vin două fete astăzi, da nu ştiu care. 

Femeia probabil că m.a văzut tresărind. Mi-a zîmbit. totuşi 
încurajator, a şi oftat o dată, prelung, apoi a intrat, in casă. .,„Si- 
a mai iţit capul la una din ferestre, chiar cea care dădea spre 
poartă, dar eu ajunsesem deja pe pajiştea din jurul morii. 


Am mai făcut o baie in ghiol, îmi era necesară, dar numai 
atit cît să mă răcoresc, apoi am pornit, fără grabă şi cu 
ocolişuri, spre gară. De la biserică am cotit însă pe drumul 
pădurii, spre căzărmile camuflate, care se zăreau totuşi printre 
copaci, dar imboldul fusese altul: îmi imaginam, undeva 
inainte, drumul vînătorilor. 'înainte de a ajunge la cazărmi, 
între marginea satului şi pădure, am avut surpriza unor 
amenajări sportive, care m-au oprit, locului: in stînga, piste de 
alergare şi de sărituri, cu gropi de nisip la capătul lor şi mai 
ales un încadrament fnalt, din trunchiuri groase de lemn, de 
transversală atirnînd, in dublu, inele şi trapeze, iar in mijlocul 
lui o bard fixă, ancorată solid cu şase rînduri de sîrmă, in 
dreapta, un teren de fotbal, de dimensiuni normale, marcat cu 
var: tuşele, careurile de 16 metri, cercul de la centrul terenului, 
chiar şi punctul de la 11 metri era vizibil, in faţa unor porţi nu 


225 
prea arătoase, dar asta pentru că nu aveau plasă. Locurile nu 
erau chiar pustii. Cîţiva tineri in costume sportive, fără îndoială 
militari germani, îşi găsiseră de lucru şi de joacă, la aparate 
sau pe pistele bătătorite. La una din porţi, vreo cinci-şase 
amatori îşi încercau, din locuri fixe, tăria şuturilor. 

Am făcut şi eu o încercare: m-am dus spre incadra- mentul 
cu aparatele de gimnastică, am salutat din cap, dar nu mi s-a 
dat prea mare atenţie, am verificat soliditatea stilpilor de 
susţinere şi a corzilor de sîrmă, bara era bine ancorată, şi fără 
să cer voie cuiva m—am prins in salt de tija de metal. După 
cloud balansuri m-am ridicat in miini,. m-am mai ridicat odată, 
tot după două balansuri, apoi am 
coborit şi m-am ridicat a treia oară, fără pendulare, din două 
mişcări, m-am ridicat şi a patra oară, cu spatele, trecîndu-mi 
picioarele printre miini, era o bagatelă. Am coborit iarăşi, mi- 
am ref ăcut suflul, apoi m-am avîntat şi m-am ridicat din 
primul balans. Mă simţeam ţinta multor priviri şi eram sigur 
că nimeni nu-mi va mai cere-să părăsesc aparatul. Am făcut 
trei gigantice, numai in faţă, nu m-am încumetat in spate, nu 
mai lucrasem de mult la bară, palmele mă dureau deja 
rănite, nici măcar nu le trecusem prin saciz, dar a fost de 
ajuns ca să-i string pe toţi ceilalţi in jurul meu şi chiar să 
primesc aplauze, atunci cînd am aterizat, in salt, pe terenul 
destul de dur. Noroc că-mi reusise flexiunea. 


— Sehr gut ! Sehr gut / au spus cîl=iva şi m-au întrebat 
intr-o românească stilcită rău dacă sînt student. 

Le-am răspuns in nemţeşte: 

— Noch nicht, noch Schuler. 

Si parcă atît le-a trebuit, s-au repezit asupra mea, cre- 
zînd că le cunosc limba. l-arn convins greu că ştiu doar citeva 
cuvinte, dar chiar dacă le-aş fi vorbit limba n-aş fi intrat in 
conversație cu ei. Zărisem undeva pe drumul vi- nătorilor 
cureaşca şi m-am mai înălţat o dată pe bară, am stat chiar 
cîteva secunde pe tălpi, in echilibru, ca s-o văd mai bine, dar 
parcă nu ieşise la plimbare ci la curse de viteză, abia se 
observa, uneori, printre zăbrelele copacilor. M-am lăsat lent 
la pămînt chiar in clipa cînd cineva in uniformă, cred că era 
un subofițer, a început să fluiere, dintr-un ţignal, de undeva 
de la marginea pădurii. Toţi admiratorii mei s-au repezit la 


226 
cuierele improvizate in care-şi agăţaseră hainele. Am făcut 
cale întoarsă, n-avea nici un rost s-o iau pe urmele caleştii, 
drumul ei era în- tr-un singur sens şi-apoi cine ştie ce 
surprize mă aşteptau la gară, sau pe drumul de la gară. 

Pe drumul de la gară... 

Zărisem trenul şi am forţat pasul, deşi ştiam că nu voi 
ajunge la timp. Ne-am întîlnit nu departe de barieră şi au 
sărit din şaretă, amîndouă, înainte ca Dobridor să oprească 
murgul. Le-am prins de mijioc, parcă asta aşteptau, le-am 
săltat şi m-am învirtit cu ele pînă ce m-a apucat ameţeala. 
M_au sărutat pe obraz, spre colţul gurii, amîndouă in acelaşi 
timp, eu nu puteam s-o fac, i-am dat întîietate lui 
Metaxe, Anais « a=birlit şi s-a agăţat de gitul meu cu intenţia 
să mă doboare. M-am lăsat singur la pămînt, pe o moviliţă cu 
iarbă deasă, a oprit şi Dobridor sub un dud,. 
dar nu ca să ne urmărească joaca, ci parcă să ne anunţe 
vestea: 

De, zi frumoasă, aşa că iar a ieşit la plimbare- Țarina şi 
Aiamica! 

M-am azvirlit in sus, spontan, şi am căutat împrejurimile. 
Am apucat să mai văd cureaşca, nu ştiu de cînd se oprise la 
barieră, am apucat să le mai văd şi pe ele urcîn- du-se in 
cupeu, mai întîi Țarina, apoi fiică-sa, am distins şi culorile 
rochiilor, nu erau prea departe, prima era îmbrăcată in 


albastru sau verde, in orice caz culoare închisă, a doua părea 
o flacără galben-roşiatecă, de la umeri pînă_ la călciie. 

Hei ! DJJ- ni sîntem vii şi aici ! m-a trezit Anais. Lasă 
mortăciunile conservate ia potul nord , si cînd ma 
gîndesc că aveam un mesaj de la Neruna ! 

Ca să nu mi se vadă şi ca să-mi treacă roşeaţa şi zăpă- 
ceala, m-am lăsat in miini, in poziţie de luminare şi am pornit 
să merg aşa in echilibru pînă ce am atins cu virfu- rile 
picioarelor coama murgului. Am revenit in poziţie normală, 
printr-un salt uşor, urmat de altul, tot din miini,. Pe care l-am 
prelungit prin aer pentru a mă înfige in poziţie de drepţi chiar 
in fats. fetelor. 

La ordinele dumneavoastră ! m-am prezentat. 
Ţi-a căzut sau li s-a urcat sîngele la cap ? m-a întrebat, 
insinuant, Metaxe. Chiar atita vrajă să aibe Neruna asupra 


227 
ta ? Ai ajuns de la polul nord direct la tropice, dar mai e mult 
pînă la paradis. Ce nume de fată i-ai da ? 

Erau subinlelesuri, erau şi directe, mica ^^ ^ trecuse, de 
altfel dispăruse şi caleaşca de la barieră, dar ce mă mai 
interesa cînd Neruna îmi trimisese un mesaj chiar prin 
surorile ei, sigur atotştiutoare, j tit numele 
l-am repetat: ' 

— Neruna ! Neruna !... 

Nu scapi cu asta ! m-a avertizat Anais. Mai întîi trebuie 
să te încercăm... 

Dobridor a au totuşi curajul să tuşească, sonor, deşi. cu 
gura închisă. Nu mă atrăgea deloc hodoroaga lui, adică 
a lui Axente, dar şi fetele păreau să ezite, se descălţaseră de 
sandale şi păşeau parcă dansînd prin iarba mătăsoasă. 

__Dacă vreţi pe jos, ° înţeles Dobridor, e musai să vă 
puneţi sandalele. Să nu vă sfirtece talpa ciulinii cei bătrîni,. 
sau alţi duşmani ai picioarelor, mai tinerei. Eu o iau niţeluş mai 
repede ca să puteţi sporovăi, şi altele, in voie... 

__Ş!affele/ 2 început să ridă Anais. Asta zic şi eu 
eliptică ! Las-că te ajungem din urmă, chiar dac-o să fie la 
moară dar să nu-i spui llenculei care sîntem ! 

M-am solidarizat cu fetele, cu încăpăţinarea lor, mi-am. 
legat tenişii, unul de altul, mi i-am pus pe umeri şi 2" luat-o 
înai.nte, ca să depistez eventualele primejdii ascuţite şi 


înţepătoare. Ilmaşul era tuns bine de vite, dens, verde şi 
răcoritor, avertismentul lui Dobridor fusese mai degrabă 
retoric. Anais a ţipat in două rînduri, de fiecare dată ră- mînînd 
intr-un picior, s-a rezemat de umărul meu, pentru a-şi căuta, 
aşchii imaginare şi a mă face să simt concret şi fierbinte 
duritatea sînilor ei, privindu-mă adînc şi întrebător, mă 
stăpîneam greu, pur şi simplu îmi reglam respiraţia, fără să 
încerc să mă ascund şi ea chiţcăia de bucurie,, de ciudă, de 
mîndrie, nu ştiu de ce. A treia oară nu m-am mai oferit, cind, 
bineînţeles, ca-n povestea străveche, ar fi. fost cazul şi nu 
prea, fusese doar o pietricică şi o lacrimă de singe, stoarsă cu 
străşnicie din călcîi. Metaxe a venit direct la mine, m-a luat de 
brat, s-a lipit de cîteva on de mine, -şi ea dură şi fierbinte, dar 
fără priviri şi false promisiuni. 
__Ce-i al tău e pus deoparte ! m-a asigurat ea, cu un 


228 
ton in care încăpeau destule mistere. 

N-a fost un drum prea fericit, mă simţeam cînd caraghios, 
ca o marionetă jucată din sfori, chid cu carnea bolnavă şi cu 
singele in ochii aproape orbi. Chiar voiau să mă pună la 
încercare, să-i autentif ice Nerunei... Ce ? Rezistenţa mea ? 
Indiferenţa mea ? Fierberile mele ? Dar oare nu era o prostie 
tot ce se întîmpla între noi ? Sau eram eu un imbecil perfect ? 
Neruna hotărise ceva, singură, ho- tărise cîndva. Poate că 
uitase demult clipele de pe malul lacului îngheţat, deşi, din 
atitudinea lor, mai ales din faptul 
că ştiau ceva... 2 

Bine ! încercaţi-mă cit vreți! mi"amspusm sm. 0sa mă lipesc eu 
de voi şi o să vă string pînă o să vă trosnească 
oasele ! Şi dacă nuvi deveni“imun, insensibil, piatră, ciot, clanţă, 

geam, farfurie— oare ce mai puteam să devin ? 

Dar n-a fost chiar aşa. Calea spre imunitate n-a pornit de la 
mine, şi nici n-a fost o cale spre imunitate, ci spre boală, dar ce 
boală, ce chin fără de sfirşit, de fapt nişte copilării, nişte 
aiureli, transformate, printr-o acceptare docilă şi prin 
îndărătnicie colectivă, inexplicabilă, într-un flagel carnal. 

După masa « seară am rămas cu fetele, într-una din 
camerele lor, probabil cea in care locuiseră gazdele, pentru că 
patul avea dimensiuni ciclopice. Au cochetat cu mine, n-au 
vrut să-mi transmită mesajul Nerunei, care nu era o invenţie, 


de asta eram sigur. Inevitabil am ajuns la discu- stupide: ce 
facultate am ae 9jna să urmez ? Nimic nu e mai plictisitor decit 
instituţia căsătoriei ! Mi-a plăcut sincer cartea lui Cronin, de ce 
s-o fac pe snoaba ? Ce bine că nu vorbim despre sport, ca 
ăilalţi, doamne, ce tîmpenie ! Şi ce dacă unul e mai puternic, 
iar altul rnai rezistent la lovituri ? Ce merit au ei ? Să se bată 
cu urşii şi să se ia la întrecere la fugă cu iepurii, sau cu ogarii ! 
Şi de ce credeţi că nu se întîmplă şi chestii din ăstea ? Lasă, cel 
mai frumos lucru e amorul ! E un lucru foarte mare ! Și 
iscăleşte: Gard Popîndău ! Na ! Merci ! Yn fiecare zi mi se strică 
o pereche de ciorapi şi-am auzit că peste ocean se fac din- tr- 
un material fără de moarte şi mai strălucitor decît mătasea 
naturală şi aşa de ieftini, că după ce-i porţi odată, îi arunci, ride 
lumea ! Da de unde să ştie ea că-s aceiaşi ?... Cum e cînd 
compui o poezie ? Stai cu ochii închişi ? Fumezi ? Adică tu nu 


229 
fumezi ! Şi dacă e erotica, te gindeşti cum ? La o fată anume, 
sau îţi închipui una fără de asemănare ? Parcă mi-ar fi somn ! 
Exact la ţanc ! Şi mie ! Şi mie ! Atunci... 
Atunci osă dormi aici, cu noi ! a hotărît Anais. Dar nu era o 
hotărtîre spontână, am dedus asta din privirile — de, n-ai ce să-i 


faci ! — ale sorei sale. Completarea verbală era de 
circumstanţă, poate şi ea gîndită mai dinainte, dar nu mai avea 
importanţă: 


Nu poţi să ne laşi singure in hardughia asta ! Ne e frică şi 
de oameni şi de fantome ! 

— Şi ne e frică şi pentru t"*> singur, acolo jos ! a continuat 
Anais. Şi nu ştiu de ce te codeşti: Ti-e teamă să stai cu noi, să 
dormi cu noi ? Poate că ţi-e teamă de tine, pentru că de noi n- 
are de ce să-ţi fie ! Şi să 1.aşi jena dacă n-ai pijama, şi pe noi 
ne enervează cămăşile de noapte, 
chiar dacă sînt de mătase naturală... 

Mă omorau înainte de a mă aduce între ele, dar poate că 
era mai bine aşa. De ce să nu intru in jocul lor ? Şi dacă totul 
se reducea la un simplu joc de cuvinte ? Era ceva la care nu 
mă gîndisem nici o clipă ! De ce ? Nu eram in toate minţile ? 
Deliram ? Dacă n-ar fi început să se dezbrace ! Amîndouă 
odată ! Au rămas goale, goale şi s-au proţăpit, zîmbitoare, in 
faţa mea. Nu ştiu cum de am reţinut in febra aceea că numai 
îmbrăcămintea făcea să pară corpurile lor deosebite. Se 


asemănau in multe: amîndouă aveau sini puternici, 
exuberanţi, alunecînd oblic spre braţe, probabil că şi-i 
deosebeau prin felul cum îşi potriveau sutienele, coapsele 
pline şi arcuite la amîndouă, gambele mai muşchiuloase şi mai 
subţiri la Metaxe, culoarea părului mai închisă la Anais, in 
întregul lor amîndouă erau ruben- siene, dar nu erau pe pereţi 
şi in muzee, ci vii şi calde, atingîndu-mi cu genunchii g®i si 
încordaţi coapsele tremu- 
rînde. Anais a reluat of ensiva: 

__Chiar " ți~° ruşine să stai îmbrăcat in faţa noastră ? 
Sau pui la cale un plan de evadare şi ţi-e frică să nu te vadă 
satul sărind gol pe fereastră ? Cheia de la uşă e sub saltea. 
Hai, Metaxe, să ni-l asemănăm, să-l aducem la acelaşi 
numitor ! 

Le-am cuprins mijlocul, apoi am încercat să be mingii sînii, cu 


230 
mîinile şi cu buzele. Nu m-au lăsat. S-au retras cu spatele spre 
pat şi s-au aşezat pe marginile lui, in aşteptare. M-am 
dezbrăcat, ruşinat, pentru că aveam de ce, şi am pornit spre 
ele. S-au retY as amîndouă in pat, fiecare spre cite o margine, 
pared repetau o scenă, lăsîndu-mi spaţiu între ele. Ne apucase 
tremuriciul, dîrdiiam, eu însă ™ de frig. Am tras plapuma peste 
noi, era şi ea imensă, ca pentru un prici întreg, şi ne-am 
apropiat ca să ne încălzim. Miinile au umblat mult şi ciudat in 
noaptea aceea, rareori întîlnindu-se unele cu altele. Căutau 
mereu alte locuri. Se plimbau, zvicneau, stringeau, mîngiiau, 
apăsau, apucau, chiar şi cînd corpurile se întorceau, mai ales al 
meu care 


nu putea încă să se supună ordinului de imunizare strigat pe 
dinăuritru in unele clipe de răzvrătire lucidă, chid muşcam 
perna, sau îmi muşcam umărul şi braţul. Ceva nu se întîmpla, 
pentru că nu putea să se întîmple. Aşa gindeam eu. Nu 
incercam, nu săream trepte, nu doar pentru că îmi era teamă şi 
ruşine de o rezistenţă impenetrabilă, de un refuz brutal, in 
ultima clipă, care ar fi ucis jocul şi ne-ar fi adus trezie leşioasă, 
de votnă, şi acea neputinţă de a ne mai privi trupurile sans 
degout, îmi mai era teamă că in momentul cînd dorinţei şi 
mişcării i s-ar fi răspuns prin dorinţă şi mişcare, ambele duble s- 
ar fi topit, anulîndu-se. Dar nu erau două dorinţe, ci trei, care 
nu se puteau împlini simultan, poate de aici nepăsarea fetelor, 
întărită şi de naivitatea şi ignorarea întilnirilor concrete, cum 
erau şi ale mele, pe care probabil mi le ghiciseră şi mi le 
calculaseră, ca elemente obligatorii ale jocului. Uneori ni se 
părea că se întîmplă, eram foarte aproape şi se întîmplau multe 
in noi, dar ne opream la penultima treaptă. Şi trebuie să 
recunosc că in adîncul adîncului meu nu eram nici mîndru, nici 
orgolios, m-aş fi înnobilat cu subterfugii, nu eram, pentru că 
sufeream, sufeream de dorinţă acută şi neputinţă grea şi mă 
mai înjunghiau in viscere dureri necunoscute, şi, vai, cît aş fi 
vrut să mă fi apărat şi mai ales să fi învins prin Neruna ! Dar 
oare nu această dorinţă, această idee de apărare, aproape 
permanentă: de a rămîne şi eu cum îmi va veni ea, de a ne uni 
tainele şi neinceputurile in întîlnirea vie şi nebună, pe care o 
simţeam apropiindu-se şi transf 

in imagini şi stări paradisiace, pure, că sfint e „nunta, 
începutul", oare nu asta m-a ajutat să rezist ping la ziuă, chid, 
fără nici o geană de somn, ne-am dat jos din pat şi ne-am privit 
îndelung, descoperindu-ne şi admirin- du-ne şi iubindu-ne 
trupurile nerătăcite ? Oare n-ar fi trebuit să serbăm printr-un 
dans gol, printr-o încolăcire ritmică, despovărată, curată, 
răcoroasă noaptea tuturor autoflagelărilor. 

Dar_ de ce autoflagelări ? La urma urmei, fiecare biruise. De 
asta mi-am dat seama, şi poate că ne-am dat, a doua noapte şi 
a treia noapte, cînd am dormit iarăşi împreună., ca un singur 
trup, dar am dormit cu somn, cu vise, cu deşteptări leneşe, 
pared îngenunchind şi înălţînd rugi 


către trupurile noastre inocente. Realizasem ° *ntitate> dar nuy ştiu 
ce Bi en 

o noapte îguan '^^vem ^entulU fe!ese putea un răspuns ma! 
frumos Stisâtul e disperare al «lul Baudelaire ? 

Ah ' Seigneur ! donnez moi la force et le courage De 
contempler mon coeur et mon “orps sans degou.t! 

Romantica 


15 - 


Dar mai erau şi zilele, cu plimbările de dimineaţă şi de 
seară prin pădure, parcă anume pentru a întîlni droşca, mai 
întotdeauna cu poditul tras şi cu geamurile opace, prin care 
fetele nu zăreau, oricît s-ar fi zgiit, decit mişcări lente şi 
nedefinite, şi se enervau la fiecare întîlnire, mai ales pentru 
că nu izbuteau să mă convingă cu teoria lor: că pasagerele 
caretei coboară copertina numai cînd ne întîlnesc pe noi, ca 
să nu vedem că sîntem văzuţi, şi cu ore lungi, de plajă, 
înainte şi după amiază, pe pajiştea plată şi mătăsoasă din 
jurul ghiolului, întrerupte des de plonjoane in apă, de curse 
de înot şi de jocuri cu mingea, cu mingile, pentru că: sau 
trăgeam la o poartă, între doi copaci, sau aruncam cu miinile- 
resort peste o funie, tot între doi copaci, sau ne încercam 
precizia şi mobilitatea in scheme de oiriă, însoţindu-ne cu alţi 
băieţi şi alte fete, mai toţi şi toate in situaţia noastră de 
dispersaţi, sortiţi sau dispuşi să. uite — oare pentru cîtă 
vreme ? — disperările şi amenințările din oraşele părăsite. 
Uitam ? Sau poate că ţimpul_ lenevea cu noi la gura unei 
pîrtii pentru a ne aluneca, pe neaşteptate, spre cine ştie ce 
genuni ? Trăiam o sfîntă. şi naivă inconştienţă, dar o trăiam 
din plin, aproape euforic, ca pe unicul adevăr: cel fără nici un 
adevăr, al lumii ? al clipei ? 

Mă feream, şi cred că nu eram Singurul, şi mai cred că nimeni 
nu voia sau nu era in stare să calculeze, să judece măcar, de 
orice străfulgerare de conştiinţă, de orice impuls raţional. Ne 
pomenisem într-o oază, neştiută de hărţi şi de calendare, in 
care nu ne mai speria nici chiar huruitul aproape zilnic al 
bombardierelor omnipotente. 


In joaca noastră de zi, liberă şi încăpătoare, am stabilit şi 
cîteva puncte-unghiuri din care se putea zări castelul, mereu 
numai ferestre şi nicăieri mai multe, doar cite una, atît de 
înaltă încît părea strimtă, înconjurată de aceleaşi stucaturi 
rigide, şi încercam zadarnic să încredinţez fetele că e 
întotdeauna aceeaşi, dar poate tocmai pentru că vedeam un 
singur şi oarecare fragment dintr-un corp uriaş, veşnic ascuns, 
ni se atîta pornirea către mistere, imaginin- du-ne, prea- 
inspirați, cele mai aiurite şi mai originale şi mai corcite tipuri 
de castele. Zăream fereastra mai întîi de pe la mijlocul 
ghiolului, fusese descoperirea lui Metaxe şi ne-o împărtăşise 
odată cu modul de a o putea privi pe îndelete, pentru a 
desluşi, neapărat şi noi, umbrele tainice care o însufleţeau 
uneori: fixindu-ne, într-un punct anume, in plută, sau călcînd 
apa, o completasem eu, concret, dar se mai zărea, mă 


234 

încăpăţinam: aceeaşi fereastră ! şi din alte locuri, mai 
comode: de sub răchita asasină, sau poate numai complice la 
împlinirea blestemului ticălos, cea care-l scăpase printre 
crengi pe micul căţărător din povestirea de sfirşit de an a 
Nerunei, şi, cel mai bine, aşa convenisem cu Anais, pentru că 
remarcasem amindoi, nu umbre ʻi nişte filfiiri albe, de la 
Strimtoare, de pe intrindul care apropia la cea mai mică 
distanţă, aşa ni se părea, ţărmul lacului de chioşcul enigmatic 
din largul lui. Cînd ne nimeream in acele zone, se iscau sau 
continuau discuţii, presupuneri şi oracole, cu privire la 
personajele ciudate de după zidul verde şi mai, cu seamă la 
extravagantele ne- preaarătări feminine de acolo, recentele 
mele cunoştinţe, intîmplătoare şi neprezentate, din faetonul 
comprimat, cărora, la somaţiile fetelor de a repovesti scena 
întilnirii de la bariera imbecilizantă, le adăugam alte 
amănunte, de fizionomie şi vestimentare, păreri sau invenţii 
naive, parcă tot pentru a spori ispita unor tame pestriţe, 
pasiunea dezlegărilor, ameninţarea incertitudinilor şi tirania 
neastâmpărului. 

Nu uitasem însă nici o clipă că exista un mesaj pentru mine, 
aşa cum nici fetele, eram sigur, nu uitaseră că încă nu mi-l 
şoptiseră. Uneori mă bătea gîndul că nu se con- fiase, poate, 
nici o solie, dar şi aceasta însemna una: se ştergea de pe tabla 
amintirii un moment oarecare, sau 


rammea, undeva, în trecu închis pentru totdeauna, era acelaşi 
lucru. Aiuram, desigur, sau imi piăcea s-o cred, pentru că in 
sinea mea aşteptam cuvintele limpezitoare, dar mă feream 
să le provoc, nu din orgoliu, sau nu numai, din orgoliu, 
teama de şoc, de trăznet, cu puterea lor de a ilumina sau de 
a întuneca, de a îmbucura sau de a indurera, era mai mare 
decît mîndria. Mă preocupa însă in subsidiar şi tăcerea 
fetelor: era voluntară sau ne ? Era firească, decurgînd din 
simplitatea soliei, sau făcea parte din_ tr-un plan, anume ? 
înclinam spre ultima supoziţie, altminteri, gindeam, nici nu 
mi s-ar fi anunţat mesajul... 

Şi abia uitim. clipă, cea aleasă de fete, mi s-au descifrat şi 
mesajul şi atitudinea lor, care, de altfel, se completau, se 
întregeau. Cînd ne-am pomenit cu o limuzină oprin- du-se in 
faţa casei, eram toţi pe cerdac aşteptind dejunul, mi-au 


235 
şoptit amîndouă, odată: 

— Aşteaptă ! Asta e totul! Pricepi ? 

Numai imperativul n rostiseri amîndouă. Anais conți- nuase cu 
explicaţia şi întrebarea, Metaxe  mulţumindu-se s-o 
confirme” copiindu-i zimbetul. Le-am răspuns grăbit, 
nu pentru ca voiam să 1 œ ETRE] 1j 
A le uimesc, ci fortat de timpul de 
bilu?ui?®: mcepusera sa se deschidă portierele automo- 

trecut de cîteva on prin minte că nevorbind despre 
mesaj, de fapt mi-1 transmiteaţi: mi se cerea să aştept, nu? 
Vă mulţumesc, mpuuuu ! Şi repede la poartă ! 

Dar nu mai era nevoie de îndemn, mi-o luaseră inainte, 
sărind peste trepte şi zorind prin ogradă ca nişte lăcuste. 
Sergo le-a sărutat ceremonios şi egal, pe obraji, obligîndu-i 
pe Florin şi pe Silviu să-şi cenzureze efuziunile potenţiale. Eu 
rămîneam mai departe in aşteptare şi la fel ca mine Metaxe, 
care părea că-mi caută companie. Altcineva nu mai coborise 
din maşină, doar şoferul, dar cu şapca lui înaltă ^ 
înzorzonată, cu livreaua lui aurită şi împletită de fireturi, 
turnată ca pe un manechin, părea absolut artificial: un 
component obligatoriu al limuzinei de lux, sau numai un 
obiect de aecor.. necesar unor aparate de fotografiat, încă 
ascunse şi intimidate. 

Fii nprpiti 


de protocolul foarte subţire pro-feminin, Silviu şi 
Florin s-au repezit spre mine, cu mîinile intinse 
pumnii strînşi, parcă pentru 2" transforma in punching- ball, 
dar am mai apucat să le deviez atacurile şi apoi să-i prind cu 
braţele şi să-i string, bărbăteşte, pînă ce i-am 
auzit icnind. Ă ; pe: 
— Şi acum, bine aţi venit ! "am SPUS desşurubmdu-i. Zău c-a 
trecut o veşnicie şi un sfert de cînd vă tot aştept ! 
__ Degeaba ! mi *- înfipt Florin in faţă, foarte bătăios. Am 
venit să te alungăm ! Şi să nu spui că ne aşteptai... 
l-am simţit cuvintele pe care şi le-a înghiţit: pe noi, era pe 
cale să continue, dar amintirea din ajunul revelionului, cea 
delirantă, 1-a trezit şi a întors-o destul de bine: 
__ Chiar de ° veşnicie şi un sfert ?... Poate că e numai 
o zecimală inferioară. Deci ! Am venit, mai întîi ca să ne 


236 
feliciţi şi apoi ca să te alungăm de aici, pentru a putea primi 
şi tu felicitări. Asta e ! Au mai rămas citeva.licee in Bucureşti 
in care nu s-a dat încă bacalaureatul. 

__ Si se trece ea la moşi ! 1-a completat Silviu. 

N-au reuşit să mă convingă, ' deŞIs"a tmutde' capul meu tot 
timpul mesei: un adevărat praznic, udat cu licori nu prea 
îngereşti, şi o bună bucată de vreme după aceea, desi le-au 
aliat de la început in acţiunea lor pe Anais şi Metaxe, folosind 
de cîteva on şi argumentul Neruna: „te roagă din suflet să nu 
pierzi ocazia" şi: „zău că e adevărat", întărea Silviu, ca un 
confesor, ba le transformaseră şi pe gazde in greutăţi pe 
balanţă: ;,spuneţi şi dumneavoastră, care, s:lavă Domnului, 
aţi trecut prin viaţă, dacă nu e musai s-o facă !", obtinîndu-le 
nu doar simple încuviinţări, cum se grăbea Dobridor, ci chiar 
rugăminţi, cu mîinile împreunate între sîni, parcă pentru a-i 
rotunji şi a-i apropia şi mai impetuoşi de privirile lacome şi 
vag incredule ale lui Florin, cum se căznea llencuţa. 
Bineînţeles că pînă la despărţire be ţinuse si Sergo isonul, 
clătinînd din cap şi privindu-mă prietenos şi încurajator, dar 
surpriza cea mare ne-a suprafăcut-o manechinul in livreaua 
aurită. După ce a deschis portiera din spate- dreapta, cea de 
înalt protocol, pentru Sergo şi s-a înclinat apoi in faţa 
cuconaşului Silviu, pared pentru a mă lămuri, mai întîi, in 
slujba cărei familii se află şi cui îi aparţine jjmuzina, mi s-a 


adresat, intr-o .'impecabilă poziţie: inter- tnediară intre drepţi 
şi pe loc repaus, cu a notă ceva mai 


237 


joasa jn voce, ca să ridice, pe semne, gravitatea intervenţiei 
sale: 

— Bateti fierul cît e cald, domnule ! Şi vă rog să vă gindiţi 
ce noroc vă paşte jh vremurile nenorocite pe care le trăim: daţi 
peste un fier cald şi sînteţi şi dumneavoastră încă cald ! 

M-a cutremurat riîsul, şi nu numai pe mine, cacofonia lui se 
asociase sau era rezultatul unei emoţii superioare 
care-i înecase penultima literă, iscîndu-se astfel un cuvînt, 
care, cine ştie ? poate că exprima chiar adevărul. Dar tot nu 
m-am dat bătut. Le-am replicat că abia la toamnă voi fi cu 
adevărat cald, copt adică pentru orice examen, oricît de 
pretenţios, pentru once fier, oricît de rece, iar dacă va fi să 
devin eu rece, nu mai conta căidura niciunui metal, aur in 
flăcări să fi fost. 

Oare nu e reţine totuşi altceva aici ? rn-a întrebat Florin, 
238 
într-o doară, corectîndu-se însă imediat: şi altceva ? 

Eram pe malul ghiolului, toţi, cu picioarele goale, sus- 
pendate nişte pendule, deasupra apei. Analizam corectura lui 
Florin, care, deşi adăugată cu bună intenţie, nu făcea decit să 
accentueze lipsa unui mobil normal in ref „zul meu. M-a trezit 
încetarea mişcărilor pendulare şi i-am văzut in oglinda lacului 
cum se uită la mine. Oare cite secunde mai trebuiau ca să 
devin cazul sau parodia unui copil bubos, cu tuleie rărite şi cu 
secrete ruşinoase ? Trebuia să bravez, era tot ce simţeam in 
clip aceea: 

— Fără conjuncţie şi chiar fără pronume, scumpele mele 
fiinţe ! Mă aşteaptă acolo ! şi “tat spre chioşc. Şi mă cheamă 
de acolo ! şi-am arătat spre castelul nevăzut, spre virful de 
unghi unde se afla, ascunsă şi ea, fereastra atit de 
controversată. Chiar nu mă credeţi ? Atunci, după mine ! Dar 
nu ca să vă spun numele. Dixi ! 

Aveam toţi costumele 4e baie pe noi. M-am avîntat, primul, in 
luminare rotită, ca să văd ce se întîmplă cu ceilalţi. Mă 
urmaseră, in prima lor scaldă din anul acela. M-am îndoit pe 
spate, era unul din salturile preferate, şi am ieşit la suprafaţă 
tirziu şi departe, sub ţărmul de vis-a-vis. Era o zbenguială 
haotică, zgomotoasă, numai Metaxe încremenise.in plută, la 
postul de observaţie pe care-l descoperise şi-mi facea semne 
disperate cu mina: să vin spre ea. Am ajuns"? repede şi i-am 


sărutat, din imbold estetic, umărul care-i ieşea rotund, ca o 
minge, din apă. 

— Merci, prefăcutule ! s-a încruntat ea. DY" mai bine uită-te 
acolo, spre Dixi a ta ! a continuat, arătînd in direcţia ferestrei. 
Pared v-aţi fi înţeles, Dumnezeule ! Nu e ta.stic ? ! 

Eram sigur că-mi întindea * cursă, totuşi am început să calc 
apa i*! spatele ei, uşor, aproape că-i atingeam cu buzele parul 
arămiu, ridicat in coc, parcă pentru a-mi proteja privirile de 
lumina prea largă şi prea arzătoare a soarelui de după amiază. 

__N-o cheamă Dixi, ci Lola ! mi-am regăsit tonul 
persiflator de pe mal, dar am amuţit in secunda urmă- 

Intr-adevăr, se  întîmplase o minune ! Fereastra era 
deschisă, pentru întîia oară, iar in cadrul ei se contura un bust 
alb, conic, nu triunghiular şi prea bogat in falduri ca să nu fie 
al unei apariţii feminine. Chipurnu i se distingea şi nici nu 


239 

voiam să mi-l imaginez, un voal alb părea că i-l acoperă, 
odată cu umerii, braţele şi pieptul. Era şi unduire, acolo la 
geam, erau şi tremurări multiple, stîrnite probabil de adierea 
vîntului, sau de clipirile usturătoare ale ochilor mei, măi tîrziu 
m-am gîndit la asta, atunci, pata aceea feminină, fiinţa 
înfăşurată in voaluri ca o zeiţă, părea, toată, o chemare, cu 
gesturi molatice şi sonorități abia susurate, care nu puteau fi 
receptate, in văz şi-n auz, de altcineva. Ilnauguram, aşa 
doream şi aşa hotărisem, o taină, taina noastră sau numai a 
mea, de vis, de refugiu himeric, de fantasmă. 

Au venit şi ceilalţi in juru-ne, dar n-au mai apucat să vadă 
decit stingerea pilpilirii albe, ca şi cum ar fi aspirat-o întunericul 
şi apoi alunecarea înceată a aripilor ferestrei, pînă la unirea lor 
in întregul pe care-l prea cunoşteam. Era ca o suprapunere, 
zămislită in retinele noastre, proiectată din noi, aparţinîndu- 
ne; fără nici 0 relaţie « exteriorul şi materia, de aceea ne-am grăbit s- 
o uităm, alăturindu-mă şi eu, duplicitar, jocului, fără să caut, 
nu m-am gîndit nici o clipă, complicitatea lui Metaxe. Fusese un 
moment dintr-o sminteală generală, inspirat de mine şi dedicat 
mie, toate uimirile, toate admonertările şi amenințările care se 
năpustiseră asupra mea începeau să se dizolve, să se şteargă, 
precum inelele unor împunsături pe suprafaţa apei. 

Ghiolui se îmbogăţise, şi apa şi maluri.ie înverzite primiseră 
noi musafiri, cunoscuţi şi necunoscuţi, parcă fiecare cu 


prichindelul lui, sau invers, se încingeau jocuri cu mingea, mai 
ales volei, jos, la răcoare, sau sus, pe pajiştea insolită, 
prezentările se făceau după căderi, ciocniri, scufundări sau 
simple apropieri, on nu se făceau, ajungeau un zimbet sau un 
mersi cu mîinile împreunate, vorbele urmau firesc exclamaţiilor, 
şi astfel „cercul ultimelor noastre libe.r- tăti', aşa cum l-am 
numit chiar in seara aceea, creştea şi se rotea sincer şi 
ameţitor, fără impulsuri şi resorturi străine, ca o plămadă 
spontană a naturii. 

Nu mai ştiu cine dintre noi a deplasat un arc din acest cerc, 
un fragment nu prea mare şi încărcat, către mica peninsulă 
care apropia ţărmul nostru de chioşcul cel zvelt şi mîndru ca o 
fecioară sigură de virginitatea ei. 

M -am uitat la Silviu, posesorul unui craul ireproşa.bil, 
perfecţionat, probabil, la cursuri speciale, singurul care mă 


240 

întrecuse la toate traversările in viteză ale ghiolului. Ştiam şi s-a 
convins şi el, după ce am făcut de cîteva ori, împreună, 
înconjurul ghiolului, că la orice cursă mai lungă şi de durată va 
rămîne mult in urma mea, îmi verificasem indiana şi cu alţi 
înotători foarte buni, unii renumiţi, dar nu ca să-mi iau o 
revanşă cu public mă gîndeam la el, eram sigur că numai pe el 
mă puteam baza in acţiunea pe care voiam s-o pun la cale. 
Ambiţie ? Orgoliu ? Făloşie ? Oare cine m-ar fi crezut că nu 
acestea mă zgîndărau ? Oh, nu doream să fac pe marele, pe 
asul, pe viteazul, pe neîntrecutul, măcar in cazul acesta, nu ! 
Dar nu puteam să mai rabd şi să mă mai rabd şi nu puteam să 
sufăr şi să mă mai sufăr ştiind că am in faţă un obstacol fără să 
încerc să-l depăşesc. De vreme ce exista acolo, cum să-i întorc 
spatele şi să nu-l atac? 

Nici nu-mi trecea prin cap, atunci, că voi întîlni, peste ani, 
cîteva cuvinte care-mi vor aminti întocmai starea pe care o 
trăisem şi eu o dată. Era răspunsul lui Hillary la întrebarea: de 
ce a escaladat Everestul, de ce 1-a cucerit ? Pentru că există ! |- 
am iubit răspunsul, nu era o figură de stil, puteam să jur, era un 
adevăr, sublim, simţit şi de mine cîndva, la o scară absolut 
infimă, dar poate la aceeaşi intensitate. Asta m-o fi făcut să 
repet cele trei cuvinte, adaptînd doar verbul, mai tîrziu, cînd o 
fiinţă foarte dragă şi stabil inaccesibilă m-a întrebat de ce-o 
iubesc. 


_ Ce zici ? l-am luat deoparte pe Silviu, strîngîndu-i 
încurajator braţul. Ne încumetăm pînă la chioşc ? 

Reacţia lui m-a uluit. Si-a întins palmele desfăcute in faţa 
pieptului, ca pentru a se apăra de o primejdie scîr- boasă şi l- 
am simţit cum tremură din toate încheieturile. A fost o reacţie 
spontană, de cîteva clipe, care 1-a uirnit şi pe el. A izbutit destul 
de repede să şi-o înfrîngă, să se domine, numai paloarea de pe 
faţă ii mai trăda momentul rău prin care trecuse. 

— Orice, aproape că m-a rugat el, numai asta nu Uite ! Sint 
gata să-ţi învăţ toate salturile mortale şi aş fi in stare să pariez 
că in citeva săptămîni te egalez, mă rog, ăsta e un fel de a 
spune, dar zău că nu te-as face de ris ! In lac însă nu ! Niciodată 
! Numai cînd mă gindesc mi se trezesc cîrceii şi nu-s numai 
şerpii care mă oripilează şi pe care-i simt acum pe spate şi in 
jurul gitului şi la genunchi, zău, brrr, dar e ceva şi mai rău! 


241 
Dacă ai fi asistat şi tu ! A fost îngrozitor ! 

M-am  dumerit imediat: fusese spectator la unul din 
accidentele relatate de Neruna, dar trebuia să mă prefac că nu 
ştiu, ca să nu-i redeschid o altă rană, trebuia să găsesc altceva, 
să-i răsucesc gîndurile, să"l scot din amintire, să mă scot şi pe 
mine din viîrtejul unor gînduri care amenințau cu dureri şi 
sufocări, nu eram nici eu foarte bine înfipt in sentimente şi 
hotărîri. Cel mai bun leac ar fi fast însăşi acţiunea, nu ştiu de ce 
mai tergiversam ? M-am uitat spre chioşc, apa era limpede, 
netulburată, doar pe alocuri se ghiceau şerpii, după direle 
prelungi şi ghemotoacele mişcătoare ale capetelor. Un aliat 
totuşi îmi trebuia, nu ca să mă însoţească in cursă, mai mult m- 
ar fi încurcat şi m-ar fi încărcat cu o grijă in plus, nici pe Silviu 
nu mi l-aş fi dorit, in plenitudinea forţelor sale să fi fost, îmi era 
necesar un aliat pe mal, ca să liniştească şi să stăpinească 
atitia gură-cască, pe care nu i-aş mai fi putut alunga, iar rămaşi 
singuri acolo, cine ştie ce năzdrăvănie le-ar mai fi venit in cap 
văzîindu-mă in cursă. l-am şi spus lui Silviu: 

— O să pornesc fără tam-tam, pe furiş, dar tot mă vor 
observa pînă la urmă. Caută să-i ţii de vorbă şi să dai o turnură 
glumeaţă situaţiei. Aşa cum tie ideea de şarpe îţi stirneşte 
cîrcei, pe mine m-ar nenoroci vorbele şi strigătele, indiferent 
dacă ar fi de încurajare sau de spaimă. la-l şi pe Florin in 
ajutor, creaţi un moment fals, o diversiune. Născociţi, de pildă, 


ceva la fereastra castelului, de-aici se vede destul de bine, dar 
mi se pare că nici riu mai e nevoie să născociţi... 

larăşi se deschisese fereastra şi iarăşi se zăreau fîl- fiiri albe 
in cadrul ei, mai vagi de astă dată, parcă mai de dinăuntru, nu 
de la pervaz. Florin tocmai voia să-mi facă semn, dar mai întîi 
1-a primit pe-al meu, de tăcere, şi după citeva clipe şi pe Silviu, 
cu şoaptele clarificatoare. l-am mulţumit in gînd lui Silviu şi i- 
am admirat isteţimea. Era evident, după cum decurgeau 
lucrurile, că nu-i suflase nici o vorbă lui Florin despre planul 
meu, ci doar despre necesitatea unei diversiuni, ca făcînd parte 
dintr-un joc inventat de mine. Cunoşţea relaţiile mele cu Florin 
şi-şi închipuise ce opoziţie violentă ar fi provocat in el hotărîrea 
mea de a asalta chioşcul. Condiţiile de atac erau favorabile: 
toate capetele de pe mica peninsulă şi toate trupurile care le 
purtau se întorseseră pentru a urmări mişcările misterioase, 


242 
comentate de Silviu şi Florin, născociri şi proorociri, bineînţeles, 
de la fereastra castelului. M-am lăsat uşor in apă, cu capul in 
jos, pentru'a prinde adincime şi am pornit in înot, cam pe la 
mijlocul distanţei dintre suprafaţa apei şi fund, mereu cu ochii 
deschişi, pentru a descoperi din timp obstacolele vegetale, pe 
alocuri adevărate bariere, şi a. mă strecura printre ele. N-am 
forţat înotul pe sub apă pînă la limita rezistenţei, n-avea nici un 
rost şi in plus mi-era teamă să nu mă, fi abătut, tot evitind 
obstacolele, de la direcţia pe care mi-o impusesem in calea cea 
mai scurtă spre chioşc. Am ieşit la suprafaţă, am inspirat dozat 
şi adînc aerul prieten, m-am liniştit in privinţa direcţiei, nu 
deviasem prea mult, eram pe linie, cum s-ar spune, o linie niţel 
îngroşată, aşa că puteam să mă intorc pe spate şi să-mi 
continuu înotul, foarte, foarte lent şi cît mai aproape de 
suprafaţă, doar cîteva secunde, pentru a urmări spectacolul de 
pe ţărmul lacului. încă nu remarcase nimeni dispariţia mea şi 
mai ales apariţia mea in apa blestemată, deşi mă depărtasem 
olecuţă de mal, dar încă nu puteam spune că mă apropiasem 
de chioşc. M-am uitat şi eu spre castel, ca gloata de pe 
peninsuliţă, contâminat de ea, şi, iată, abia acum mi se 
dezvăluia, indiscret, abia acum puteam să-mi fac o idee despre 
el. M-am oprit, nu călcînd apa, ci in plută, pentru a nu zgîndări 
şi răzvrăti lianele care-mi dădeau tircoale, ca şerpii, într-un 
unghi care-mi descoperea, printre arbori, aproape întreaga 


faţadă a castelului, atit de familiară, atît de cunoscută, încît nu 
mi-a fost greu să-i găsesc corespondenţa. Pared mă aflam pe 
Calea Victoriei, de cite on nu mă oprisem acolo, in speranţa că- 
mi voi vedea idolul, in faţa Palatului Cantacuzinilor, reşedinţa 
românească a lui George Enescu ! Care era copia, care ori- 
ginalul ? nu mă mai preocupa. Eram bucuros că voi putea să 
descriu prietenilor castelul, fără să caut cuvinte prea multe, 
fără să-mi chinuiesc fantezia, fără să mă holbez prea mult la el 
şi mai ales fără să le inspir imagini false sau aproximative. Şi 
cînd mă gindesc cît am răsfoit Larousse-ul armencelor pentru a 
reface după o fereastră, nici aceea întreagă, o ditamai huidumă 
de piatră, atit de clar şi de iniţial denaturată ! Emu mai multe 
ferestre deschise, dar una singură, in dreapta intrării 
monumentale, părea animată, semisilueta albă, conturîndu-se 
mai clar: culoarea părţii superioare, deosebită acum ca nuanţă, 


243 

nu se datora unui voal alb care cobora din creştet, cum îmi 
închipuisem la prima apariţie, capul însuşi părea că se înalţă 
din spuma unui şal care, într-adevăr, cădea in falduri largi de 
pe umeri pe bust. O zeiţă blondă ! mi-am spus, fără să-şi 
divulge însă, din cauza depărtării, trăsăturile, ci doar poziţia 
capului, in semi-prof il, parcă pentru a-mi urmări escapada. 

Poate că şi această părere — dorinţă ? — mi-a întărit curajul. 
Am făcut un semn cu mina — de prezentare ? de 
recunoaştere ? — către castelul zeiţei, sau către zeiţa 
castelului, apoi mi-am reluat cursa, tot mai întortocheată, dar 
renunţind la înotul pe sub apă: alunecarea nezgomo- toasă 
parcă trezise curiozitatea tuturor reptilelor din lac, încît nu mai 
ştiam in anumite momente dacă mă lovesc de şerpi sau de 
liane, şi asta îmi distrăgea atenţia de la primejdia reală. M-am 
săltat iarăşi la suprafaţă; am plescăit de citeva ori şi „-am rotit 
zgomotos, reciştigindu-rni solitudinea, apoi m-am lansat într-un 
bras sui generis, cu capul cind in apă cînd afară pentru a-mi 
dirija cît mai economicos înaintarea printre lianele din ce in ce 
mai abundente. Mă mai întorceam din cînd in cînd pe spate, ca 
să privesc ţărmul şi castelul şi să calculez distanţa străbătută, 
şi poate tocmai cînd depăşisem jumătatea mi-am dat seama că 
fusesem descoperit. Mi-au ajuns la ureche citeva răcnete şi 
primu-mi gest a fost acela de a-mi afunda capul in apă, parcă 
pentru a mă apăra de o primej die iminentă, şi mi-am jurat in 


clipa- aceea să nu mai ridiculizez niciodată naivitatea şi 
inocenţa struţului. N-am răspuns in nici un fel ţipetelor care 
uneori păreau că sînt înfundate cu mina, şi poate că aşa se şi 
întîmpla, mi-am întețit mişcările, dar toate strigătele şi 
exclamaţiile mi se înfigeau in spate ca nişte proiectile, ba îmi 
înţepau toate membrele, amenin- ţindu-mă cu cîrcei şi striindu- 
mi luciditatea. 

Cit mai repede |. chioşc, ca să mă strimb apoi la cretinii de 
pe malul infam, altceva nu mă mai interesa ! Această reacţie 
copilăroasă era să-mi fie fatală: n-a fost nevoie decit de o clipă 
de neatenţie şi orbire pentru a mă împletici într-un desiş de 
caracatiţe, lacome şi viclene. Şi-n loc să mă împing cu spatele, 
ca să revin in locurile cunoscute şi binevoitoare, m-am năpustit 
înainte, ca un besmetic, apoi in părţi, fără repere şi fără putinţă 
de orientare, pînă ce am fost transformat într-o mumie 


244 
acvatică. Nu feşe, nu funii, ci cabluri de cauciuc, prinzătoare ca 
nişte ventuze prelungi, îmi imobilizaseră trupul şi membrele, 
trăgîn- du-mă neîndurător şi temeinic in străfunduri. M-am 
zbătut dezordonat şi brutal, numai împingerile spre suprafaţă 
pentru smocurile de aer, păreau că se supun unei anumite 
mecanici. Senzaţia predominantă, sau poate senzaţia ultimă in 
zvircolirile acelea imbecile şi animalice nu a fost cea de 
spaimă, ci de ruşine şi cred că de aici a venit salvarea, sau 
poate că s-a petrecut in momentul limită o trecere de la 
spaimă la ruşine, de la animal la om. Aici să fie oare marea 
deosebire dintre unul şi altul ? Dacă spaima s-ar fi îngroşat, 
dominînd unică momentele acelea cheie, nu vreau să mă 
gîndesc mai departe ! Ruşinea însă, ruşinea de cei de pe mal, 
de cei care vor afla, ruşinea de anumite identități pe care le 
simţeam atunci in carnea mea, m-a trezit, batjocoritoare şi 
îndărătnică şi dură ca un sfredel cu apă vie. Mai întîi braţele ! 
mi-am ordonat, unul din ele, cel mai puţin răpus, şi am simţit 
puteri mai vii şi mai libere in dreptul, cel care nu fusese încă 
adus la orizontală pe masă niciodată. Ti inventam eu atunci 
starea, prin amintire, dar asa am izbutit să-1 scot la suprafaţă 
şi să-l oblig la rotiri încete şi ordonate care mă mențineau 
afară din apă. Stîngul mi se părea ţesut in laţuri de cauciuc, nu 
doar exterioare, ci trecute prin el, era şi el unul din laţurile cu 
care se sinu- cidea. Mi l-am desşurubat, centimetru cu 


centimetru, sincronizindu-i mişcările cu cele de plutire ale 
braţului drept şi cînd le-am simţit pe amîndouă libere era să 
comit suprema prostie: să le ridic in sus in semn de izbîndă, 
uitînd că piciorele mumificate, parcă in ghips, nu puteau să 
calce apa, orice impuls m-ar fi tras la fund ş:i cred că lianele 
încă răzvrătite s-ar fi încolăcit într-un cosciug etanş. Tot ruşinea 
m-a salvat, un licăruş de luciditate care a înecat fiorul victoriei 
in nămolul neghiobiei. La urma urmei, mă eliberam nu din 
liane, ci din propria-mi imbecilitate, aşa că n-aveam motiv de 
bucurie şi de laudă. Mi-am continuat acţiunea de eliberare 
complet treaz, deşi repetam aproape identic gesturi precise 
dintr-o amintire mai veche care mi se proiecta ca un film: Cei 
19 nuferi !... 

Ce curioasă trezie ! " gindeam deloc, nu inventam nimic, 
nici măcar nu-mi simţeam încordarea: pur şi simplu, repetam o 


245 

scenă. Mai greu mi-ar fi fost să recit o poezie pe care o ştiam 
din copilărie. Acţiunea devenise simplă pentru că o guverna 
prin amintire, ca o forţă decisivă, certitudinea salvării, dar 
strădaniile, munca, dezghiocarea erau crunte, supraumane, 
inumane. Mă întrebam dacă voi rezista pînă la capăt, dar ce 
bună întrebare ! Ea mă obliga la econom:ie de mişcări, la 
control permanent, la nepri- peală, oh, nu era foarte simplu să 
te sustragi din sarcofagul acela vegetal, numai primenirea cu 
aer, pentru că o mare parte din tirnp o petreceam sub apă, 
cea mai mare parte, era o problemă şi de calcul şi de 
rezistenţă şi de coordonare a eforturilor ! M-am descotorisit 
mai întîi de laţurile din jurul trunchiului, apoi mi-am eliberat un 
picior, metodic, mişcînd pentru verificare, succesiv: coapsa, 
gamba, talpa, ba chiar şi degetele. |; clipa cînd m-am convins, 
fizic, că numai piciorul drept mi_a maj rămas in temniţă, am stins 
ecranul amintirii care mă dirijase pînă atunci, m-am întrebat 
mereu: de ce ? Poate dintr-un instinct de opoziţie, ultimul care 
ne mai rămîne, ca o condiţie a personalităţi, şi am comis gestul 
dement, cu o încredere oarbă, mistică, in urmările lui. Mi-am 
adunat toate forţele, dacă se „ai puteau numi forte acele 
resturi de vlagă din muşchii istoviţi, şi m-am catapultat 
cumplit, înainte, ştiind că nu_mi voi putea scoate piciorul din 
chingi ci că voi smulge chingile cu rădăcini cu tot. 


Şi chiar aşa «-a îtimplat! A fost singurul act de bravura din 
suma neghiobiei mele, nevăzut şi neştiut de nimeni atunci, un 
act inutil şi gratuit, din categoria acelora fără de care omul n-ar 
fi om, opunîndu-s, pragmatismului, maşinismului şi altor 
inăbuşitoare şi exemplare ideologii cu mici erezii care j 
permanentizează necun_ oscutele si in ultimă instanţă 
libertatea. Mi-am desfăcut cu o singură mişcare ultimele 
noduri şi am pornit in indiana mea, mai prudentă însă şi mai 
moderată, spre chioşcul cae de aproape părea copia mai 
excentrică a unui pavilion de fanfară din grădinile publice. Am 
urcat in el pe una din cele patru intrări cu scări, fiecare 
deschizîndu-se, probabil, către un punct cardinal. Deşi in mod 
sigur era vizitat de păsări, de şerpi, de broaşte şi de cine ştie 
ce alte jigănii, chioşcul arăta foarte curat, aceasta mva frapat 
din prima, clipă. Era vopsit proaspăt, măturat şi mai erau şi 


246 

alte semne, insensibile, ale unor treceri umane recente. Nici 
urmă însă de şezlonguri, de scaune sau mesuţe de răchită, şi 
de alte obiecte care să presupună o utilizare mai de durată. ŞI 
m-a frapat suprimarea vegetatiei pe o mare suprafaţă: se 
tăiase un adevărat bulevard subacvatic între chioşc şi ţărmul 
castelului. Aceste constatări l-am făcut, in citeva secunde, 
apoi m-am întors cu privirile la țărm, in momentul, sau poate 
că momentul a fost acela care m- a, întors, cînd s-au pornit 
strigăte şi aplauze. M-am ferit aruncîndu-mă pe podea, dar am 
mai apucat să zăresc filfi- iri albe la fereastra deschisă a 
castelului, nu vagi şi speriate ca altă dată, ci ca nişte semnale 
făcute de un voal, pe care, pînă la urmă, mina care-l flutura 1- 
a lăsat să cadă, plutitor, spre pămînt. 

Am rămas mai multă vreme pe podeaua caldă, iscodind 
împrejurimile şi refăcîndu-mi forţele. Ajunsesem **" epuizat, 
parcă numai in oase, gifiind ca o locomotivă de reformă şi 
tiranizat de “n singur gînd: să-mi recapăt puterile, să-mi simt 
iarăşi carnea, încheieturile, răsuflarea. Şi-mi reveneam, mă 
redescopeream bucată “ bucată, parcă mă îmbogăţeam, eram 
in sfirşit om, iar plăminii, cei mai chinuiţi, cei care duseseră 
greul, degustau cu uimire aerul, cel de toate zilele, cel care nu 
cu mult timp in urmă avusese consistenţa şi izul prafului de 
puşcă. 


M-am căţărat'apoi pe acoperişul chioşcului, folosind ° scară 
ad-hoc, confecţionată in mintea mea din arabescurile laturilor 
de lemn, era un acoperiş conic, cu un pseudo- obelisc in creştet 
care predispunea la lumînare şi la drapel, dar nu le-am făcut, 
deşi mă atrăgea ideea şi n-ar fi fost nevoie pentru asta decit de 
o simplă împingere şi o incor- dare a muşchilor braţelor, mă 
simţeam încă dator ruşinei si ea mă adulmeca şi mă ţesea 
iarăşi, nu sfirtecătoare ca adineauri, ci aproape duioasă, prilej 
ca s-o rebinecuvintez, aşa că am renunţat la simbolul de drapel 
biruitor cu care m-aş fi confundat, nu fără regrete, rrr2ş fi simtit 
bine, eu, pentru mine, nu pentru alţii, acolo in vîrf: drept, cu 
pieptul încărcat de aer, cu braţele desfăcute, unindu-mă şi 
destăi- nuindu-mă in cele două poezii pe care mi le dedicase, 
poate chiar in ziva morţii sale şi a naşterii mele, unul din cei 
mai sensibili poeţi ai lumii: „ch bin sehrjung, Ich mo- chte 


247 
jedem Klange" şi „Ich bin wie eine Fahne von Fernen 
umgeben!" < 

Mă urcasem pe acoperiş nu pentru spectacol, cum îşi 
închipuiau probabil cei de pe mal, şi cred că se adunase tot 
satul acolo, de mă miram cum de nu se prăbuşeşte mica 
peninsulă, conturată atît de geometrică din înălţimi, încît părea 
o platformă artificială, mă urcasem fără să mă gindesc la 
spectatori, nici nu-i văzusem, de altfel, nu voiam să-i văd, mă 
ascundeam de ei nevăzîndu-i, mă urcasem pe acoperiş pentru 
a-l folosi ca punct de recunoaştere in drumul meu de 
întoarcere, nu-mi ardea de aplauze, de ţţţţi-un şi de cruci 
băbeşti, fir-ar să fie ! Mă interesa numai şi numai siguranţa 
revenirii la mal. 

Din fericire prinsesem un moment bun: soarele îmi cădea in 
spate, adierile erau atit de molcome încît nici măcar nu 
încreţeau apa lacului, oglinda netulburată devenise un cristal 
magic care anula misterele din străfunduri pînă in depărtări, iar 
acolo unde vederea nu mai răzbea deosebeam vegetaţia 
subacvatică prin culoarea ei mai întunecată şi unduitoare. Am 
orbecăit îndelung pînă ce am descoperit şi am compus o 
trecătoare destul de încăpătoare prin vegetaţia luxuriantă, Am 
schematizat-o in citeva linii frînte, inegale, mirîndu-mă şi 
bucurîndu-mă cînd i-am găsit reprezentarea: părea o proiecţie 
a Casiopeei in apă, acel W scalen care ne atrage ochii pe cerul 


nopţilor. Am luat repere folosindu-mă de sălciile atit de diferite 
de pe mal, am aproximat distanţele şi lungimea fiecărei linii in 
metri şi apoi in mişcări de înot, in etalon de indiană, desigur, 
căreia-i calculasem de multă vreme centimetrii şi secundele, 
pînă ce am transformat trecătoarea in abstracţie geometrică: 
cele patru braţe inegale ale canalului subacvatic deveniseră 
laturile unor unghiuri cu lungimi şi deschideri precise. Am 
închis ochii şi am inceput să înot, imaginar, numărîndu-mi 
mişcările, deci metrii parcurşi, executînd devierile la momentul 
potrivit, adică la s ecunda exactă şi astfel prima traversare a 
Casiopeei mele a durat cinci minute şi cîteva secunde, fără să 
forţez şi să-mi impun recorduri. Am mai verificat de cîteva on 
distanţele, rapor- tîndu-le şi la linia dreaptă căreia îi cunoşteam 
lungimea: 150 de metri, şi mi-am reluat antrenamentele cu 
ochii închişi, obişnuindu-mă într-atita cu traseul imaginar încît 


248 
nu mai simţeam nevoia reperelor. Eliminasem şi factorul timp 
din ecuaţia mea, întreaga Casiopee, cu liniile şi unghiurile ei, 
devenise suma unor mişcări de indiană. 

Abia după ce am terminat cu matematica întoarcerii mi-am 
propus să privesc cu alţi ochi descoperirea: ca pe o sursă 
întîmplătoare şi neobişnuită de poezie şi de în- cîntare 
imagistică, aşa cum o presimţisem şi cum as fi. preferat-o, dar 
senzaţia de exactitate şi de limpezire încă mai stăruia, ca o 
prelungire, ca o revărsare in conştient a instinctului de 
conservare. Nu puteam să văd altceva decit canalul meu ** 
despica foarte sigur şi  casiopeic vegetaţia încilcită şi 
atotstăpiînitoare a lacului. Era o cale absolut liberă, 
neîntretruptă de vreo barieră ierboasă, una din minunile 
superbe, fără pricină şi fără scop, ale naturii. Am revenit iarăşi 
la cifre, la cele mai necesare, la ultimele: din cite mişcări de 
indiană se compunea prima latură şi unghiul de schimbare a 
direcţiei pentru a continua indiana pe a doua latură, divizată şi 
ea într-un număr de mişcări, apoi devierea pe cea de a treia 
latură, folosind aceeaşi aritmetică a mişcărilor, apoi pe cea de 
a patra, cea mai lungă, pentru a ajunge, in sfirşit, la potoul pe 
care-l situam la vreo 25 de metri in stînga peninsulei 
supraaglomerate. 

Mi-am agitat braţele spre cei de pe mal cu intenţia de a le 
face semn pentru marcarea timpului, dar era prea multă lume 


acoio, m-am răzgîndit, refugiindu-mă încă o dată in calculele 
mele, care mi s-au reafirmat atît de precise, Illicit n-am mai stat 
la îndoială: am plonjat de pe acoperiş direct in ochiul uitat de 
ierburi din care se deschidea canalul şi mi-am început indiana 
cu pleoapele strînse. Una, două, trei! mişcările se succedau 
perfect, in ritmul pe care mi-l impusesem la antrenamentele 
imaginare, n-am mai deschis ochii, am continuat orb, ca să 
devină şi mai neverosimilă întreprinderea: nici o liană, nici o 
frunză, nici o atingere, cred că şi reptilele evitau zona aceea 
miraculoasă. Am acostat foarte aproape de punctul pe care-l 
întrevăzusem, ca după o scaldă obişnuită in ghiol, dar a trebuit 
să-mi astup imediat urechile împotriva vacarmului. Am reţinut 
totuşi citeva fraze mai inteligibile. Prima, ca şi prima 
îmbrăţişare a fost a lui Florin: 
— Formidabil, băiete ! înjur de cinci minute... 


249 
Apoi o alta mai tremurată, mai încărcată de emoție: 
— Ştii că ai rupt blestemul lacului ? 
O rostise Silviu, tocmai el, cel care urma să fie sacrificat 
întru ruperea acelui blestem. 
18. 


Seara a fost mare petrecere mare. Deşi aproape la fel de 
încăpător ca o aulă, salonul Dobridorilor părea tixit. Erau şi 
oameni din sat, vecini şi niscaiva autorităti, dar se pierdeau, 
sfielnici şi speriaţi, in masa gălăgioasă, inventivă şi infatigabilă 
a tinerilor. Nu ştiu cind se înţelesesem să se adune acolo, dar 
cam bănuiam pentru ce: cei mai mulţi îşi serbau bacalaureatul, 
fete şi băieţi, arborind aproape toţi veşminte de inaltă tinută, 
pregătite evident de părinţi chiar pentru o asemenea ocazie pe 
care şi-ar fi dorit-o însă in alte spaţii, in alte aşezări, in alte 
vremuri. Mai erau citiva tineri care participau la petrecere, 
oarecum mai modeşti in tinută, dar mai gravi şi mai semeţi in 
comportament, probabil cei care săriseră o treaptă in cine ştie 
ce facultăţi, topindu-se însă şi ei, pe nesimţite, in atmosfera de 
sărbătoare, care, in fond, era şi a lor. Cel mai strălucitor şi in 
acelaşi timp cel mai degajat, in ciuda costumului său de o 


250 
elegantă suprara- finată, şi nu trebuia să fii cunoscător pentru a 
descoperi in croiala, in tesătura şi modelul stofei o adevărată 
operă de artă, era Silviu, un Silviu adorabil prin felul cum se 
mişca şi cum vorbea şi cum privea: nimic prefăcut, nici o 
stridentă; nici o dîră din fumurile aproape fireşti ale vîrstei şi 
situatiei, pentru că se şuşotea in grupuri despre succesul lui la 
bacalaureat, un singur 9 de la un profesor care declarase că 10 
e numai pentru Dumnezeu şi poate odată in viată pentru vreun 
urmaş din lutul însufletit, prea prolific, de el, acesta fusese „un 
anume Firea lonel", conchisese profesorul, înclinîndu-şi capul nu 
in faţa comisiei şi a candidatului, ci pared spre o vedenie. Mi-a 
plăcut şi Florin, era cel dintotdeauna: sincer, vesei, prietenos, 
gata oricînd să întoarcă la 180 de grade scenele penibile, mi-a 
plăcut mai ales cînd mi-a relatat foarte mîndru, in calitatea sa 
de martor ocular, remarca ultimă a profesorului care îl 
înduinnezeise pe Firea şi mi-a mai plăcut un tînăr rriăruntel, 
poate cel mai scund din adunare, pe care-l încadrasem de la 
început şi fără să greşesc in categoria studenţilor, mi-a plăcut 
pentru risul lui: ridea tot timpul,, “ toată fata, cu umerii şi cu 
abdomenul, ba se biţiia şi pe picioare, înviorînd grupurile cu 
bancuri culese şi distribuite, de şi peste tot, şi finalizate cu o 
asemenea explozie de veselie că nimeni nu rezista agentului 
contaminator. După cîteva tururi făcute de el prin salon şi 
ciulind urechile cînd se afla in preajmă-mi, i.-am prins stilul sau 


— cine tie ? — rolul: nu rîdea şi nici nu vorbea la întîmplare, îşi 
bătea joc de nemti şi de Hitler, aproape fără perdea şi cu tilcuri 
care ridiculizau şi imbecilitatea, dar şi primejdia nazismului. Nu 
ştiu ce firoscos local întrezărind pericolul — oare nu eram într-o 
aşezare cu comandament german şi cu atiţia posibili prie-, teni 
ai tinerilor in uniforme cenuşii ? — a tunat de undeva din 
penumbră: 

— O fi 'risul bun, da eu cred că e mai bun după un pahar şi 
haideţi, bre, să ne amintim ce s-a întîmplat astăzi pe lac ! Ca să 
ne fie sărbătoarea plină. Eu pentru asta aş ciocni primul pahar. 
la fă-te, Dobridoare ! 

Din păcate, pînă să se facă Dobridor nepivnicer şi purtător de 
gilgiitoare, pentru că izbutea să ţină in orice poziţie, deasupra 
rnesei, in fiecare mina cite o ditamai damigeană, a trecut ceva 
timp, cîteva _ minut6 care au izbit cu toate secundele lor in 


251 

mine, ca la circ, după ce Torenzo şi Rolando se împroaşcă şi se 
ling cu flăcări albastre, sau îşi aruncă unul altuia bile de 
tinichea cît mingile de fotbal, după ceafă. Nu puteam să mă 
dizolv imediat, mi-aş fi ofensat prietenii, deşi poate că ei m-ar fi 
înţeles, dar erau atitia necunoscul=i şi puţin-cunoscuţi acolo 
care ar fi putut defini in dispariţia mea on cretinism şi 
scîrboşenie infantilă, on suprainfatuare deghizată, la f el de 
infantil, in modestie. Căutările, acostările, elogiile mă duceau 
din nou in lumea lianelor şi reptilelor, dar pared mai 
neîndurătoare, mai sufocante. Şi nici nu le puteam spune că 
fusese o joacă, o exhibiţie, o aiureală, dar nici nu le puteam 
încă divulga secretul Casiopeei mele subacvatice, prea 
invizibilă de jos de pe mal, ca să nu se întîmple, şi într-un caz şi 
in altul, vreo temeritate orgolioasă cu urmări fatale. Ca de 
atitea ori, presimteam că voi alege calea sincerităţii, dar cît de 
uşor se putea confunda cu lăudăroşenia .! Din fericire, timpul şi 
Dobridor alergau după recorduri, dar tot mă mai pironeau priviri 
şi tot mă mai atitau vorbe şi încă nu se apropia mintea ce de pe 
urmă. Poate că... 

— Adevărul e că eram s-o păţesc, din prostia mea şi din 
cruzimea vegetației. lar acum, cînd îmi amintesc momentele 
fioroase, tare mă caută gustul unui vin pe cinste, in cinstea... 
Staţi, staţi ! în cinstea celor deştepti de aici, care sînt şi foarte 
mulţi şi, dacă ma' acceptaţi, in cinstea tuturor ! 


M-am repezit primul spre bufetul improvizat al lui Dobridor 
şi al llencutei, ca să-i atrag şi pe ceilalţi, s-a produs îmbulzeală, 
s-au pătat citeva veşriminte, preocupările s-au diversificat, 
ciocnirile şi urările s-au particularizat şi ele, mi-a sărit şi Florin 
in ajutor, îngrămădin- du-mă într-un colt mai obscur unde se 
acivaseră şi ar- mencele, am mai umplut de cloud on paharele; 
odată prin Florin, ca să-mi spună Anais că miine soseşte 
Neruna, cu trenul, a doua oară prin Metaxe, ca să-mi spună 
Florin că voi avea un oaspete, cel de Crăciun, care va sosi tot 
mîine cu trenul, cineva a dat drumul la radio, bănuiam cine, 
Oliva s-au repezit asupra armencelor, Florin direct la llencuta, 
iar eu m-am strecurat afară, ca pentru a controla camuflajul, 
era perfect, nici o licărire, la nici o fereastră, deci puteam să 
mă ref ugiez in camera mea. N-am aprins lumina. M-am lăsat 
pe patul tare, rezemîn- du-mi capul de spetează, nici măcar nu 


252 

mi-am pus o pernă, voiam să rămîn treaz, pentru că aveam 
prea multe, prea multe de gîndit şi de hotărît: Cred că am 
adormit instantaneu şi totuşi cînd Florin m-a zgiltiit şi mi-a 
spus că se aprind zorii mi s-a .părut că nu fac altceva decit să 
deschid ochii după ce i-am închis: in aceeaşi clipire. Rămăsese 
şi el la cele trei pahare de vin, l-am simţit, şi eram amindoi la 
fel de treji, deşi el nu dormise nici o secundă, mi-a mărturisit, 
dar imediat a adăugat: 

— Eu însă n-am înfruntat lacul şi nici n-am tras pe roată 
ghearele morţii ! Să nu crezi că nu te-am simtit... 

— Oh ! Dac-ar fi fost gheare, de fier, de oţel, cred că mi-ar fi 
venit mai uşor, nimic nu-i mai scîrbos şi mai crud şi mai 
necruţător ca reptilele ăstea vegetale, mai ales că încep prin a 
te alinta: te mîngiie, te ung, te gidilă la inceput, pared ar vrea 
să se împrietenească şi să se amuze cu tine ! Dar dă-le dracului 
! Avem destule de discutat. .. 

Avem ! Şi eu cred ! a oftat Florin. 

— Atunci de ce nu te-ai grăbit ? l-am luat la rost, mai în 
glumă, mai in serios. 

Lumina subţire, trasă direct de la acumulatorii de rezervă ai 
morii, nu mă lăsa să-i văd trăsăturile, dar îl puteam ghici şi 
după vorbe, nu era in stare să se prefacă. Poate de aceea a 
început cu o întrebare care subinţelegea şi răspunsul: 

__Şi de unde ştii că n-am mai trecut pe aici şi că 


mi-a fost mild să te trezesc ? 

l-am răspuns căutîndu-i urechea şi ciupindu-i-o uşor, cum 
obişnuieşte un om mare, un tată, poate, cu un copil 
drag: 

__ Dacă m-ai trezit in zori, cînd omul se lăfăieşte in 
cel mai plăcut somn, cum să nu mă fi trezit mai devreme, cînd 
nici nu erai sigur dacă dorm sau că am adormit ? Un ssst, tot ai 
fi scăpat tu ! Lasă ! Nu-mi cere să-ţi răspund dacă dorm 
iepureşte, mai bine zi dacă te-ai lecuit de fenomenul Anais ! 

Nu s-a codit nici o clipă: 

— M-a lecuit Neruna, la Bucureşti. Mi-a înşirat o poveste pe 
care, cică, ţi-a spus-o şi tie, ca un gir că e adevărată. Mi-a 
bodogănit ceva despre un secret între voi, in aşa f el ca să 
rămînă chiar secret, parcă-şi înfundase un căluş in gură. Apoi şi 
1-a scos şi mi-a zis că vrea să mă scutească, nu de suferinţă ci 


253 
de penibil şi de ruşine. Aşa că am crezut-o şi am făcut foarte 
bine pentru că mi se oferă; fără farafastâcuri, un exemplar, 
cum să-ţi spun ? Dublu, cel puţin... 

Nu-mi trebuia mai mult şi nici nu voiam să ştiu. Tot 
dialogul fusese de fapt o introducere, poate pentru ami- 
narea unor nelinişti, sau poate pentru are linişti, mai întîi, ca 
să le suportăm mai uşor. Tot el şi-a asumat prima lovitură in 
gheaţă: 

— Pentru că ai tăcut la destăinuirea mea, adică eu cred că 
ai făcut-o cu un scop: ca să tac şi eu la nedes- tăinuirea ta, 
atunci, hai să nu ne mai aiurim ! Tu ce zici? 

Nu puteam decit să tac. Florin era prea deştept ca să-l 
rătăcesc cu vorbe prin neadevăruri şi in primul rind îmi era 
silă să mă port astfel cu el, dar nici nu puteam să-i vorbesc 
şi să-i cer să tacă, să-şi înece întrebările, să le uite, n-ar fi 
fost loial şi ar fi devenit şi riscant in consecinţe. Eram in 
dilemă, o dilemă multiplă, nu numai a prieteniei, a 
camaraderiei, cu esenţa lor, încrederea, dar şi a nehotăririi, 
mai ales a ei, pentru că ea ridica marea întrebare: ce e mai 
bine: a şti sau a nu şti ? Parcă mi-ar fi ghicit gîndurile, dar 
ăsta e un fel de a vorbi, i be trans- miteam, prin intensitatea 
lor — sau, de ce nu — mi be transmitea el, prin undele 
aceleiaşi intensităţi: 


— Tu crezi că e mai bine să ştiu sau să nu ştiu ? m-a 
întrebat, cu voce mai gravă ca de obicei. Am formulat 
întrebarea in aşa fel ca să nu-ti determin răspunsul: n-am 
terminat cu afirmaţia. Eu însă vreau ca tu să ştii, 

' deci îti voi spune ce ştiu, adică ceea ce cred că ştiu. Şi poate 
că nici nu va mai fi nevoie de vreun răspuns... 

Mi-a vorbit ca un elev, l-am inteles. A vrut să fie şi explicit 
şi in limitele temei: fără insinuări şi fără exagerări, dar şi fără 
să-şi ascundă sau să-şi intimideze păre rile. Nu ştiam dacă 
foloseşte, deliberat, o metodă, sau era in mod firesc dirijat 
de un anumit adevăr, şi mai că înclinam spre îmbinarea 
celor două surse retorice, arnintin- du-mi premisa pe care 
mi-o impusese: „nu sînt nici prost, nici orb !" aşa a început, 
apoi a continuat şcolăreşte, cam astfel: in cenaclul nostru 
sînt oameni de mare valoare intelectuală, inutil să mai 


254 

discutăm despre ei şi să-i ridicăm in slăvi, calitatea 
inteligenţei lor i -a dus inevitabil, i-a forţat, s-ar putea spune, 
la întîlnirea şi acceptarea unor deziderate şi aspirații umane 
care nu puteau fi decît cele mai nobile şi mai arzătoare, cele 
mai înalte, concentrindu-se, toate, foarte sigur şi foarte clar, 
in noţiunea atotcuprinzătoare de /ibertate. Numai că această 
idee, această noţiune, acest adevăr cu puterea lor foarte 
grea de seducţie, dar şi de respingere, trezeşte şi atită şi 
menţine tot felul de rieprieteni, de opozanți, de duşmani, 
adică ideologii şi practici, concentrate şi ele într-o noţiune şi 
realitate: dictatura. Şi dacă ne imaginăm libertatea ca un 
simbol, ca un drapel înăltat de nişte miini şi ameninţat să fie 
sfirtecat, sau nici măcar lăsat să se ridice, mîinile acelea nu 
se vor descleşta prea uşor, sau nu se vor descleşta deloc, 
apărînd şi apărindu-se, acţionînd ! Deci: 

— E cazul să mai caut vorbe, să mai traduc ceea ce e scris 
într-o limbă âtît de clară ? m-a întrebat Florin, căutîndu-mi şi 
stringîndu-mi braţul. Vorbele din cenaclu, nu zic chiar toate, 
pentru că mai exişti şi tu cu nopţile şi poeziile tale, şi Bălănuţ cu 
arghezismele lui, şi alţii cu sfielile lor şi poate cu ochi şi urechi 
mai obosite, sau mai nedispuse la receptări, vorbele celorlalți, 
ale corifeilor, nu le mai simt acum doar ca pe. nişte 
antrenamente intelec tuale, ca pe nişte dueluri superioare. Ah, 
ce săbii ascuţite si strălucitoare ! Cum să-ţi spun ? încerc să mi 


be amin" tesc, să triez, să adun, să descopăr. Ştii ce senzatii- 
imagini îmi stîrnesc in clipele acestea ? Impulsuri ! Deşteptări ! 
încărcări de conştiinţe ! Cuirase interioare ! Parcă nişte 
înarmări, dar nu pentru zei şi religii, ci pentru membre, pentru 
priviri, pentru gesturi, pentru acţiune ! Să mai întreb ce s-a 
întîmplat cu Lilia, sau de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat ? 
SA' te întreb despre plecările tale, neaşteptate şi misterioase, 
despre zilele fără de casă din vacanţa de Crăciun ? Asta acum 
mi-a venit în minte, din cauza coincidenţei... 

M-am gîndit că e timpul să-1 opresc: 

— Ai anticipat singur, ca o prepremiză, că poate nu va fi 
nevoie de nici un răspuns. 

— De vreun răspuns ! şi-a amintit el. 

— Cu atit mai mult ! am supralicitat, cotind aproape neloial: 
Şi-ţi mulţumesc pentru aceste semne, de fapt unul şi acelaşi, in 


255 
care ti-al încadrat neperoraţia. Ai mono- logat totuşi foarte 
frumos şi, mai ales, inteligent. Te felicit şi te rog să-mi spui ce 
te doare ! 

Oare îmi va înţelege răspunsul ? mă întrebam şi cău tam să-i 
citesc gîndurile, in lumina zorilor, invadatoare, pe faţa sa care 
respingea orice măşti artificiale. Era si surpriză, dar pe un fond 
întunecat, de miîhnire şi durere, diluîndu-se încet, încet, spre 
resemnare. Dacă ar fi simţit că tristeţea mea e şi mai mare ! 
Dacă mi-ar fi m.â ca _r bătăile rele ale inimii sub masca aceea 
mîrsavă de cvasi- indiferenţă şi cvasicuriozitate ! 

— Bine ! a acceptat el, împotrivindu-se probabil unei 
neaşteptate deziluzii încă neajunsă dezamăgire. Bine ! a 
repetat, după un of tat de supunere in faţa inevitabilului, 
pentru a-mi sugera, sau a mă incredinţa, fără cuvinte, că 
trecuse hopul. Vreau să te gindeşti: cînd şi unde sîntem şi cu 
cine sîntem ? Eu, de pildă, mi-as asuma riscul rugului, dar pe 
alţii nu i-aş vrea deloc sub ameninţarea flăcărilor, nu numai 
pentru că ar fi nevinovaţi, dar poate pentru că gîndesc sau 
simt altfel... 

Nu m-am putut reţine să nu-i string mina, pentru toate: 
pentru maturitatea, neaşteptată, a gîndirii sale, pentru 
discreţia sa, netrîimbiţată, pentru tăria sa, şi mai ales pentru 
înţelegerea atît de profundă, pînă la sublim şi eroare, a 
conceptului de libertate. îşi încordase şi el mina, asa ne-am 


despărţit in acea zi încă a Domnului, in acel început de zi care 
se va retrage, nu ştiam, cu orele sale obişnuite şi neobişnuite, 
intr-o noapte a tuturor nopţilor. 

Nu m-am dus pe cerdac pentru micul dejun şi i-am răspuns 
cu un mormăit de oboseală si somnolenţă celui sau celei care 
mi-a bătut in uşă, probabil ca să mă întrebe dacă merg la gară, 
pentru că l-am auzit pe Florin scu- zîndu-mă, într-o şoaptă pe 
care urechile-mi aşteptătoare au distins-o destul de clar: 

— E mort de oboseală, abia acum dă socoteală aventurii de 
pe lac ! Să-1 lăsăm să-si revină... 


256 


Eram foarte treaz, de cînd plecase Florin nu încetasem să 
mă gîndesc la ultimele lui fraze, pe care de altf el le 
provocasem. Mă întinsesem pe pat hoteşte, cu hainele pe mine 
şi cu pătura trasă deasupra. Mă înnebunea neîntiîlnirea cu 
Neruna, neîntîmpinarea ei la gară, dar n-aveam altă cale 
pentru reuşita planului meu, trebuia să-i las să plece, eram 
sigur că se vor duce toţi, pe jos, foarte devreme, ca să-şi 
prelungească plimbarea. Trecuse aproape un ceas de cînd 
auzisem poarta deschizindu-se sau închizindu-se ultima dată şi 
altă mişcare nu mai simţisem prin curte. M-am uitat totuşi 
precaut pe fereastră, abia clintind perdeaua groasă de cînepă, 
şi bine am făcut, pentru că tocmai in momentul acela Florin 
cobora treptele cerdacului, iar llencuţa se retrăgea ca o Evă 
fără frunză in întunecimile paradisului părăsit pentru cîteva 
clipe. Am mai aşteptat vreo jumătate de oră, trăgînd din cind 
in cînd cu ochii pe după perdea, dar in afară de plecarea 

257 

llencuţei, cam la un sfert de oră după neizgonirea lui Florin din 
paradisul abia descoperit, alte evenimente nu s-au petrecut. 
Am pornit şi eu spre gară, fără grabă, mai rămăsese destul 
timp pînă la sosirea trenului, dar tot am mai apucat să văd o 
siluetă feminină, departe, atilt de departe că nu putea fi decit a 
morăriţei, cea dublă, cum o nuanţase Florin. 

Un sfredeluş a început să mi se învirtească in inimă cînd am 
ajuns la barieră, dar nici in stînga, nici in dreapta, pe drumul 
Vînătorilor, nu se zărea vreo mişcare şi nici inima dezţepată nu 
mă predispunea şi nu mă pregătea, prin convulsiile acelea care 
se transformă in presimţiri, pentru o întîlnire întîmplătoare cu 
faetonul arătărilor albe. Am luat-o in dreapta, pe drumul 
Vînătorilor, respectind planul pe care mi-l făcusem după 
plecarea lui Florin din camera. Trebuia să ajung la gară pe altă 
cale, înconju- rînd drumurile şi potecile directe pe unde putea 
să treacă alaiul Nerunei, să-mi găşese un loc ferit din care să 
aştept plecarea trenului şi să observ toate mişcările şi mai ales 
cărăbănirea prietenilor, pentru a-l putea acosta, nestingherit, 
in cel mai prielnic moment, pe musafirul anunţat, neliniştitor şi 
nu foarte dorit. Ce bine că-1 avertizasem pe Florin, de cu seară, 
cînd am aflat vestea, să nu recunoască si să nu intre in vorbă cu 
nimeni aitcineva din cei care coboară din tren, in afara 
Nerunei ! Eram sigur că neză- rindu-mă in hărmălaie, fratele lui 


Dinoiu va găsi un l° mai adumbrit unde să mă aştepte, ba chiar 
dacă m-ar fi zărit, cred că la fel ar fi procedat. Venea incognito 
şi nu voia să fie remarcat, mai ales dacă va zări cunoscuţi pe 
peron, asta era impresia mea şi ajunsesem la ea printr-un 
raţionament elementar: dacă n-ar fi urmărit incognito-ul nu mi 
s-ar fi trimis mesajul că voi avea un oaspete, cel de Crăciun, ci 
că ne va vizita fratele lui Dinoiu, cunoscut de aproape întreg 
grupul nostru. 

Ajunsesem într -un anumit punct in pădure din care,, după 
calculele mele, trebuia să cotesc spre gară, şi chiar am 
întrezărit o cărare care nu putea să aibă alt liman,. dar tocmai 
cînd să fac pasul am auzit in urmă zgomote îndepărtate, care 
aduceau a tropăit de cai. Era faetonul; in cursă vijelioasă, pared 
s-ar fi luat la întrecere cu trenul care-şi anunţa şi el apropierea 
prin zgomotul roţilor şi fluieratul sirenelor. Am aşteptat, cu 
mîinile in şolduri şi cu respiraţia reîntoarsă parcă din sarcofagul 

258 

vegetal. Era o aşteptare naivă, pentru că nu puteam fi văzut, in 
cazul că s-ar fi întîmplat şi această minune, decit o fracțiune de 
secundă, neîndeajunsă pentru a fi recunoscut, şi la urma urmei 
de ce voiam să fiu văzut şi recunoscut ? Oare de ce-mi cream 
miraje imbecile, cînd poate chiar in acea clipă, in gară... ? 
Faetonul a trecut vijind pe lîngă mine, întrerupîndu-mi 
gîndurile, dar neîntrerupîndu-şi goana. Am desluşit doar două 
pete alb-albastre, ca o zdreanţă de fulger, dar mai departe, prin 
tunelul nu prea luminos pe care-l alcătuia drumul Vînătorilor 
prin pădure, o fişie albă, ca o pasăre, părăsind geamul 
faetonului şi oprin- du-se in ramurile unui copac. Am alergat şi 
am găsit-o. Mi-am înfăşurat-o in jurul gitului şi am pornit 
fluierînd, in surdină, spre gară. 

Dinoiu, mezinul, învîrtea cu opinteli grele, sărmanul, deci nu 
prea era obişnuit cu muncile hesiodice, axul unei fîntîni din 
apropierea gării. L-am lăsat să-şi ducă treaba, la capăt, pared 
pehtru a-mi dovedi că nici nu ştie să se descurce in uzanţele 
rurale. Nu izbutea să bea din ciutură şi cred că aproape toată 
apa i se vărsase la picioare sau pe haine, pentru că se deşirase 
într-o poziţie neverosimil de oblică, spre orizontală, ca să-i 
ajungă buzele la marginea găleţii. Arăta cam pleoştit cînd a dat 
cu ochii de mine, dar s-a înviorat repede, ca scăpat de o mare 
grijă. Mi-a întins mina udă şi fleşcăită de rotirea la manivelă:. 


— Mi-a fost teamă că nu ţi s-a spus, sau că nu vrei să mă iei 
in primire. Să nu-ţi faci probleme: i-am zărit de la geam şi am 
coborit pe partea cealaltă, aşa că nu m-a identificat nimeni, 
asta e absolut sigur ! 

Prin urmare îsi dorea şi îsi păstra incognitoul ! Ceea c mi se 
părea şi absurd şi irealizabil. Cum îşi închipuia ca poate rămîne 
neobservat într-un sat cu citeva sate de suflete, dacă le 
adunam şi pe cele ale veneticilor ? Să fi venit doar pentru scurt 
timp, adică pentru o acţiune anume ? Probabil că asta era. 
Atunci de ce mi se anunţase ca musafir ? 

— Stiu foarte multe despre satul vostru, a început el cu 
explicaţiile. Stu că s-a instalat o comandatură germană, ştiu că 
sînt mulţi tineri din alte părţi, printre care te poţi strecura uşor, 
ştiu că mai sînt gazde cu camere libere, ştiu chiar că vă bălăciţi 
toată ziva într-un ghiol lîngă moară, aşa că făcînd plajă şi 
plimbări solitare, sau in coada vreunui grup, nu te ia nimeni la 

259 
ochi: unul printre atiţia, poate ceva mai excentric, mai 
singuratic, sau preocupat de toceală, dacă umblă to ată vremea 
cu manuale in mînă. be am aici in servietă... 

Deci nu putea fi vorba de o scurtă vizită sau de a misiune 
zgomotoasă şi mai ales nu mi se împlinta ca musafir. Mă 
gîndisem şi la această eventualitate, după tulburătoarea 
concluzie a lui Florin, dar nu ajunsesem la descoperirea rolului 
atit de liniştitor de om de legătură, pe care o subinţelegeau 
explicaţiile sale. Mă gîndisem la o gazdă, apropiată, vecină cu 
gospodăria lui Dobridor, la nea Iftode, cantonierul. Mi-a cerut 
să-i descriu locuinţa şi drumul pînă la ea, cu repere precise: 


— Ca să nu ne vadă nimeni împreună şi să nu se ştie cum 
am ajuns la ea. Voi spune că m-a îndrumat acolo un om din sat, 
o femeie, un moşneag, voi găsi eu ceva. Se poate aranja si cu 
masa acolo ? Să nu fie ăsta inconvenientul. 

— Cam peste tot se întîmplă aşa, i-am răspuns, unde stai 
acolo şi măniînci. Sigur, sigur nu sînt, dar omiul e şi înstărit şi 
gospodar, aşa că n-aş vedea de ce să facă excepţie. 

Am fixat apoi întîlnirile, regulate, numai noaptea, intr-un loc 
anume, la gardul care despărţea cele două gospodării şi 
semnalele pentru cazurile de urgenţă. Mergeam spre sat pe 
drumul pe care venisem eu spre gară şi ajunsesem la barieră 


fără să întîlnim pe cineva şi nici nu se vedea nimeni prin împrej 
urimi. Dar problemele grele, cele care mă frămiîntau, încă nu le 
discutasem. Şi-a dat seama. Ne-am tolăni.t pe iarbă, după un 
tufiş înverzit, destul de departe de drum. 

— După cite înţeleg, mi-am făcut curaj, vei sta mai. mult in 
casă şi motivul învăţăturii mi se pare... 

— Nu neapărat ! m-a întrerupt el. Voi sta şi in casă, dar nu 
rriai mult, sau ai vrut să spui: mai mutt decit alţii ? 

întrebarea mi se părea fără rost, pentru că mă interesa mai 
mult răspunsul. l-am şi spus: 

— Nu e cazul să calculăm împărţirea timpului: cît a,şa şi cît 
asa. De vreme ce vei iesi in lume e imposibil să nu fii văzut, dar 
asta n-ar fi nimic, din păcate cîţiva te cunosc şi am impresia... 

larăşi nu m-a lăsat să termin fraza: 

— Evident că voi fi văzut, dar nu trebuie să fiu recunoscut. 
Probabil că aici ai vrut să ajungi. 

260 

— Şi aici, i-am dat dreptatea care i se cuvenea, dar pînă la 
cealaltă problemă, aş vrea să ştiu, adică m-ar interesa cum o 
vei rezolva pe prima, pentru că nu-mi închipui că vrei să te 
deconspir rugindu-i pe cei care te cunosc să se prefacă a nu te 
cunoaşte, desi... 

— Deşi, a clipit el din ochi, s-ar putea să ajungem şi aici in 
anumite cazuri, limitisime, ca să zic aşa, dar n-aş vrea, n-aş 
vrea deloc. Voi încerca un deghizament simplu şi eficace, de 
pildă: nişte ochelari odioşi, cu ramă groasă şi o mustăcioară 
subţire, sub care să creased una reală, apoi un base veşriic pe 
cap. Veşnic, pentru că nu ştiu să înot, dar îmi place să mă 
bălăcesc, pînă la brill şi, bineînţeles, cit mai puţin alături de voi, 
sau mai bine zis: cît mai departe de voi. Crezi că e cineva care 
ar putea să mă recunoască şi după datele pe care ţi le-am of e- 
rit ? N-am stat prea mult timp şi de prea multe on împreună. 
Aaa, da, ştiu care-i hiba, frate-meu, savantul ! 


— După masca pe care mi-ai descris-o, i-am spus, fără să 
încerc să-l liniştesc ci exprimîndu-mi chiar părerea, nu cred că 
ai fi recunoscut prea lesne, doar dacă te-ai băga mereu in 
sufletul nostru. Există totuşi cineva care te-ar putea descifra, 
nu numai fiindcă te-a văzut şi v-a văzut, ci pentru că e 
foarte .deştept şi e şi aducătorul mesajului, dar in privinţa lui, 
te asigur să nu-ţi fact nici o grijă ! Nici mie n-o să-mi spună ! 

— De-aceea i s-a încredinţat mesajul ! mi-a zimbit Dinoiu, 
mezinul, presimţindu-mi surpriza. Şi cealaltă problemă, cea mai 
gravă ? m-a țintuit el. 

Dar îi pregătisem şi eu o surpriză, începută in timpul 
somnului camuflat şi bătătorită după primele lui destăinuiri: 

— Mi-ai dat a înţelege că mai există cineva printre noi, cel 
care ţi-a dat atitea informaţii despre întîmplările de aici. Nu te 
întreb ca să-mi controlez si să-mi admir” flerul, ci poate, mă 
gîndesc tot mai mult, ca să te pun in gardă ! E un individ scund, 

261 
foarte scund şi cam durduliu, cu o faţă rotundă, care ride tot 
timpul, cu toate tnembrele şi reliefurile si care, nu ştiu dacă 
trebuie să-ti mai spun, e curajos foc şi antinazist cu banderolă 
pe piept. Ele? 

Fusese o întrebare inutilă. Pe măsură ce-i descrisesem 
individul, faţa lui Dinoiu-mezinul se întuneca. A ridicat scurt din 
umeri, era un tic al stărilor nervoase, mai tîr- ziu mi-am dat 
seama, dar tonul şi-l păstrase, calm, domol: 

— îti mulţumesc, foarte mult, pentru această punere in gardă 
! Poate că la un moment dat va trebui să-mi schimb 
deghizamentul, să devin frate-meu, am mai fă- cut-o. Numai tu 
vei şti ! Din clipa aceea vei avea altă misiune, sau şi alta: să mă 
fereşti de toti cei care mă cunosc. Inventează orice, dar să nu 
intre nimeni in vorbă cu mine ! Cu cit îi vei convinge să li se 
pară asta un lucru normal, cu atit va fi mai bine pentru toți ! A 
mai rămas ceva din problema... 

S-a întrerupt singur, parcă ştiindu-mi răspunsul: tăcerea. 
Urma, sau poate că predase la şcoala lui Firea: prevedea, 
intuia, deştepta. N-avea de ce să-i fie teamă bui Florin: Dinoiu- 
mezinul făcea şi el parte din elita apostolilor libertăţii. Rugul îi 
aparţinea cu toate flăcările si scînteiele. Cît de simplu şi cit de 
sigur îţi poate spulbera cineva îndoielile ! 

Am plecat eu, mai întîi, spre sat. 


19. 

— Hai să fugim ! mi-a spus Neruna, sărindu-mi in braţe. Hai 
să refacem plimbarea din iarna trecută, pe 
malul lacului ! Am atitea să-ţi spun ! Si vreau să te felicit, 
eroule, şi vreau să te sărut, chiar ! Si vreau... dar ce-i cu moda 
asta, cu eşarfă la git şi cînd s-a lansat ? Doamne, ce mătase 
fină, parc-ar fi de paianjen şi e atît de feminină ! Mi-o dai ? Ba 
nu, nu ! Mai bine s-o pierdem, sau s-o facem... Nu-ţi spun acum 
! Am eu un gînd... 

Ameţisem. Mă ameţise. Era atît de frumoasă şi de tînără şi 
de zveltă şi mi se părea uşoară şi fragilă ca o libelulă. Era in 
şort, dezvelindu-şi pînă la jumătatea coapsei picioare de 
manechin, iar prin bluza, aproape la fel de subţire ca eşarfa pe 
care o uitasem la git, i se zăreau sînii liberi şi rotunzi şi atît de 
siguri de impetuozitatea lor marmoreeană, dar aş fi vrut să-i 
simt calzi şi vii şi zvicnitori. 

262 

— Hai ! m-a trezit ea din fascinaţie, pentru a mi-o reda şi 
mai năucitoare. Hai, eroul meu nesuferit şi ingrat şi văduvit de 
cea mai frumoasă şi mai fierbinte admiratoare Cum ai îndrăznit 
fără mine ? Şi cum ai i;zbutit fără mine ? 0 să te pedepsesc, 
bagă de seamă, chiar cu eşarfa... 

Cum mai gilgiiau uimirile şi neliniştile in mine ! Şi peste 
toate o spaimă umplută de ruşine şi o fricd laşă, de elev din 
cursul inferior înainte de a fi pri;ns copiirid, fumînd şi cu mina 
in buzunarul pantalonilor. 

— Oh, Neruna, Neruna ! atît am apucat să spun, in aoapte 
de foc şi de jar, ca o erupție mocnită, devastatoare. 

M-a luat de mînă, căprioară cu ochi miraţi şi căutători de 
primejdii, şi s-a lipit de mine, o clipă doar, pentru, a-mi 
înspăimînta cutremurele: 

— S-au dus toţi spre pădure, la terenurile de sport,, eu l-am 
dăscălit pe Florin cum să-i atragă şi le-am promis că voi veni la 
prînz să-i iau. Ai priceput ? La prînz, nu la o anumită oră, aşa că 
pot să mă aştepte pînă seara. De fapt toţi îmi sînt complici, toti 
ştiu că vreau să fim împreună, cu excepţia lui Silviu, dar să ştii 
că s-a schimbat mult după ce i-am făgăduit, cred că i-am 
făgăduit totul, chiar şi întîietatea, care va fi numai a ta şi pe 
care o visez si o vreau ! - 


Ajunsesem la ghiol, era multă lume, dar nu ca alte dăti, unii 
şi uncie plecaseră odată cu Silviu şi Florin, cu Anais şi Metaxe, 
sau be luaseră mai.tirziu urmele. Din cei rămaşi cred că nici 
unul nu avea alte priviri decît pentru fata de lîngă mine, pînă şi 
cei rătăciţi prin apă se repezi- seră spre mal ca să vadă 
minunea, cu ţţţ-uri, cu psss-uri, cu coate, cu şoapte, cu zgiiri 
incredule şi chiar cu guri căscate. 

— Noroc că-s cu tine ! mi-a spus Neruna şi iarăşi şi-a. lipit o 
clipă capul de umărul meu. Fac asta ca să rămînă hămsesiţii de 
pe maluri in stadiul pe care nu l-ar fi suportat nici o clipă dacă 
m-aş fi plimbat singură sau cu vreun slăbănog înfumurat. Arăţi 
grozav după atitea zile de soare şi de înot, şi mai că-mi vine să 
cred că tu eşti cel contemplat, nu eu, cum îţi închipui, probabil, 
iar după isprava de ieri. ...Dar ştii că nu mi-ai făcut nici un 
compliment ? 

Ne întinseserăm, ca pentru plajă, pe mica peninsulă care 

263 

fusese, doar cu o zi înainte, startul tentativei mele de 
sinucidere. 0 priveam, dorindu-mi-o ca pe o flacără; 
mistuitoare, aprinsă, aproape, învăluindu-mă, umplin- du-mă 
pentru că nu-i cunoşteam decit cuvintele, multe, repezi, 
seducătoare, dar nici un adevăr, nici cel pe care i l-aş fi atribuit 
eu, adevărul meu, încă nu mi se înfiripase. Oare pentru că era 
o zeitate, care nu se destăinuie niciodată, menită doar să 
nască religii, credinţe şi rugăciuni ? N-o alesesem pentru că nu 
puteam s-o aleg, nu-mi dăruia decit vise, nici măcar dorinti, 
eră, prea departe şi neființă, mă lăsasem şi mă lăsam ales ca 
pentru a asculta o poruncă dintr-un decalog încă nedescifrat. 
Am închis ochii şi am sărutat-o subţire, pe obraz, ca şi cum aş 
fi atins-o cu o ată. 

— Oare cine sîntem ? m.a întrebat, uimită de gestul meu. Hai 
să ne ascundem undeva şi să ne privim şi să ne descoperim. 

M-a luat de mînă, prefăcîindu-se că mă ridică şi eu 
prefăcîndu-mă că mă las ridicat şi am mers, am mers, cînd ea 
înainte, cînd eu, pînă ce ne-am pomenit într-o poiană din care 
se înălța, chiar in mijlocul ei, o movili.ţă verde, cu un foişor in 
virful ei. Ne-am urcat, ţinîndu-ne de mînă, pe movilă şi apoi in 
foişorul cam putred şi clă- tinător, parcă anume pentru a zări, 
dintr-un alt unghi şi foarte aproape, castelul in toată 
splendoarea lui. 


Oare m sîntem in domeniile lor ? m-a întrebat Neruna, 
speriată şi căutînd protectie in braţele mele. 

l-am arătat zidul despărtitor, la o aruncătură de pia.tră de 
noi. Nu i se vedeau decit cîteva fragmente printre arborii 
înfrunziţi. Din cîteva unduiri ameţitoare s-a sustras din braţele 
pe care le căutase, apoi s-a ridicat in virful picioarelor, 
sprijinindu-se cu mina de umărul rneu. 

Nu vrei să le dăm un spectacol ? m-a întrebat. Prea se 
uită cu toate ferestrele la noi şi zău că ne potrivim si sîntem cei 
mai frumoşi ! 

Nu mi-a aşteptat răspunsul. Şi-a întins şi celălalt brat, mi le-a 
încolăcit pe amiîndouă in jurul gitului, s-a apropiat şi mi s-a lipit, 
toată, îi simţeam şi gambele genunchii, dar se topea şi se unea 
cu mine, numai sînii nu se supuneau contopirii, păstrîndu-şi 
orgoliul, duritatea şi toate tresăririle, mi-a găsit buzele cu ochii 
închişi şi m-a sorbit şi am sorbit-o, îndelung nesăţioşi, fremă- 

264 
tători, căutînd alte zvicniri şi alte reliefuri cu palmele în care ni 
se revărsaresă toate simţurile. 

Nu aici şi nu acum ! s-a smuls ea din îmbrăl=işarea care 
începea să ucidă. Mai întîi vreau să ştii cine sînt şi ce vei primi 
de la mine, ce ai putea să primeşti! a schimbat brusc sensul şi 
tonul, azvirlindu-mă in lianele reci ale amintirii. Hai să tragem 
cortina şi să găsim alt loc, mai comod, colo sub salcie, da ? 

Am urmărit-o, in mers şi-a scos bluza şi s-a eliberat si de 
sort, in mişcări graţioase, de dans, apoi s-a întors 
spre mine: era ca un nud de bronz al lui Dalou, şi mi-a cerut 
maioul ca să-şi apere pieptul de întepături cînd se 
va întinde pe iarbă. 

— Vino şi tu ! mi-a poruncit şi mi-a arătat un punct la o 
întindere de brat de ea, desenîndu-mi perimetrul cu 
arătătorul. Cu să evităm atingerile, cele dorite sau invo- 
luntare... 

Se schimbase toată mecanica lumii, nu din pricina mea, eu 
nu făceam altceva decît să-mi interpretez rolul de ales şi 
eram decis să-l joc pînă la capăt. La urma urmei, tot ceea ce 
se întimplase între noi linea de lumea miracolelor, iar 
miracolul acelui spalliu şi acelui timp era ea, eu mă socoteam 
un muritor hărăzit norocului de a mă afla, o clipă, in acea 
lume. Nieiodată n-aş fi indrăznit altceva decit s-o contemplu, 


nu mi-aş fi strecurat-o nici in vise, dacă nu mi le-ar fi dăruit 
ea, nimic: nici o schimbare, nici o revenire, nici o retragere, 
nici o uitare, nici chiar gîndul că n-a fost nimic între noi nu m- 
ar mai fi surprins, era legea lumii in care, pasager, ma 
nimerisem. 

__Să ştii că-mi place tot mai mult Silviu, i-am destăinuit cu 
glas tare singura mea posibilitate de răzvrătire. 

_ Şi mie ! mi-a mărturisit la rîndu-i, privindu-mă şi 
cu ochii şi cu sînii întorşi spre mine. lar asta e un atu in plus in 
jocul nostru şi el se află in mîna mea. 

— E inutil să mai adaugi ceva, m-am resemnat, şi era chiar 
ceea ce simţeam, toate atuurile sînt in mina ta, pentru că de 
fapt nici n-ai distribuit cărţile, n-ai inventat decit jocul, mi l-ai 
revelat, ai indicat şi locurile. Şi cam atit ! 

— Şi' despre roluri de ce nu vorbeşti ? a ridicat ea glasul. 
Nu e un singur rol, al tău, mai e. şi al meu... 

265 

__ Poate că ° Şi “" al treilea ! am încercat să I=intesc 
in mijlocul întregului adevăr. 

— Sint doua, numai două, in acest joc ! s-a încăpăţinat ea. 
E al meu, într-adevăr, eu l-am inventat, dar numai pentru 
două roluri şi dm ştiut de la început că rolul cel mai gray va fi 
al meu, poate că numai şi numai din cauza asta am inventat 
jocul care nici nu e joc, e viată şi încă unul din momentele ei 
sublime. Priveşte-mă ! Şi iată-mă fără nici un ascunziş, fără 
nici o frunză. Fac şi o rotatie, lentă ca să nu-ti scape nici o 
suprafaţă, nici un 
17 — Romantica 


relief de pe trupul meu. lată-ţi şi închiderea, zăvorul care te 
aşteaptă şi te va priini ! Acum mă ştii toată, nu doar aşa cum 
nu m-a văzut încă nimeni, ci cum nimeni nu mă va mai 
cunoaşte vreodată. lată ce-ţi dau pentru Noaptea pe care 
vreau să mi-o dai, cea de a treia, sau poate prima ! lată ce-ţi 
dau, pentru că aşa vreau eu ! Pentru că aşa am hotărit într-o zi, 
pentru că vreau poezie, pentru că sînt rea, pentru că vreau să 
cucereşti, nu s; 1! ţi se aştearnă la picioare, pentru ca să se 
întîmple o clipă mare in lume, poate numai a mea, nu a 
noastră, pentru că sînt o minune, o minune ! 

— Eşti o minune ! 0 min u n e! i-am spus foarte calm, ca o 
contră la vehemenţa ei. Tu poate că o proclami, sub impresia 
unui moment, dar eu o cred şi am crezut-o înainte de a o simţi 
tu. Nu-i un compliment, Neruna, e o credinţă... 

S-a apropiat de miYie, am rămas citeva clipe îmbrăţişaţi şi 
tremurînd, făcînd pared schimb de zguduiri, apoi s-a desfăcut 

256 
şi a sărit in picioare într-o trezie pe care o simţeam de durată. 

— Voi fi a ta şi vei fi primul meu bărbat! şi-a repetat ea 
hotărîrea veche, supunîndu-se parcă şi unei mistiei. Te aştept 
oricînd şi oriunde vei voi tu, dar aş dori să fie noaptea şi in 
patul tău, l-am văzut astăzi, înainte de a te întoarce de nu ştiu 
unde. iţi voi fi toată, înţelegi ? Dar pentru asta îţi cer să mai 
rupi, încă o dată numai pentru mire, blestemul lacului. Şi să se 
întîmple asta noaptea, înţelegi ? în noaptea asta, chiar de-ar fi 
să izbucnească un cataclism ! Vom petrece la noi, sus, tottă 
seara, dacă vrei pînă la miezul nopţii. Şi dacă miine in zori îţi 
voi zări năframa fluturînd in vîrful chioşcului, nu trebuie să-mi 
spui decît cînd vrei să viu. Ti-am spus: oriunde şi oricînd, ţi-am 
spus şi dorinţele, pe care ştiu că mi le vei respecta... 

— Vei vedea miine in zori năframa in virful chioşcului ! i-am 
spus ca un jurămînt. 

— Poate că nici nu sînt crudă ! a încercat ea să mă 
convingă, foarte timid, dar imediat a cuprins-o exaltarea: Vreau 
şi eu mult, vreau un gest suprem in schimbul unuia la fel. Sint 
nebună , sînt romantică, vreau să-mi concentrez toate 
nebuniile şi visele şi toate dorurile într-un singur moment, 
vreau o amintire 'unică, despotică, zău, crede-mă, sînt tînără, 
sînt frumoasă, sînt pură, s-ar putea chiar să fiu o minune ! 


Ne-am reinUlna in salonul din casa mare, la cină, la 
petrecere. Nu ştiu de unde scosese Silviu, pentru că el era 
marele amfitrion, atitea ispite lichide, atitea licori şi arome. 
Erau şi cîteva stele româneşti, vechituri din pivnițele 
Brătienilor, Ambroziilor şi ale cine ştie căror monseniori, dar 
cele mai multe proveneau din străinătăţi, tot vechituri: vinuri şi 
tării, care ar fi făcut senzaţie la licitaţiile internaţionale şi s-ar fi 
adjudecat doar pentru vîrsta' i autenticitatea ambalajului. 

— Asta e recompensa babacului ! părea că se scuză Silviu, 
arătînd spre " barul zăpăcit şi indiscret. Chiar a doua zi după 
bacalaureat, mi-a , înmînat foarte solemn cheile de la pivniţă, 
invitîndu-mă să tau orice şi oricît, probabil şi in amintirea 
propriului său succes, de acum jumătate de secol, cînd i s-a of 
erit ca trofeu o sticlă de şampanie ! Nici n-a îndrăznit s-o bea, i 
se părea o abstracţie sticla aceea învelită in aur, a păstrat-o ca 
porte-bonheur si stă şi astăzi într-o firidă specială, in pivniţă. O 

2677 
sticlă de şampanie ! Asta in 1900 ! Oare de ce şampanie ? De 
unde auziseră despre ea, pentru că de văzut n-avuseseră unde 
s-o vadă, in vitrinele tirgului lor năpăstuit ? 0 sticlă de 
şampanie ! Costase probabil mai mult decît un costum sau un 
palton. Părinţii lui, bunicii, lucrau cu ziva într-o fabrică de ulei... 


Da ! îmi plăcea Silviu. Ymi plăcea tot mai mult, dar nu 
puteam s-o uit pe Neruna, rotindu-se sub sălcii, goală, nebună 
şi zeiţă, şi dezvelindu-şi bujorul, ca Rada, iar mai tîrziu 
strigîndu-şi virginitatea şi întrebindu-mă dacă nu e chiar o 
minune. Oare pc*. să refuzi un dar al zeilor, poţi refuzi pe ei, pe 
ei înşişi dăruindu-se ? Dar de ce naiba îmi căutam scuze 
poetice ? Neruna era ceea ce era: o făptură de vis, vie, 
neîncepută, unică, iar eu: un încănebărbat, hrăpăreţ, neloial, 
un oarecare mişel, care văzînd-o, visînd-o şi amintindu-şi-o, o 
dorea pînă la sinucidere, sau poate căruia i se oferea pentru 
sinucidere ! Şi jur că in clipa aceea uitasem de Casiopeea mea, 
cea care putea să mi-o aducă pe Neruna, atit de nedrept de 
uşor, pe patul meu tare, de lemn, in braţele mele, in carne, in 
singe, in amintire. 

M-a trezit ideea unei abşenţe ciudate, controlate: nu-l 
văzusem încă pe . Florin deşi îl simţeam acolo. Poate că nu voia 
268 
să fie văzut pentru că nu-l căutasem. L-am descoperit şi i-am 
urmărit mişcările. Se ascunsese într-un fotoliu adînc, probabil 
că-l împinsese elin ungherul acela întunecos. îl părăsea des, 
furişindu-se cu mişcări de felină, pe un fel de casiopee a lui 
ferită de lumina', numai la bar şi de acolo înapoi, pe acelaşi 
drum, de fiecare dată cu alt pahar in care-şi turnase din altă 
sticlă. Ceva din atitudinea lui îmi spunea că solicitudinea şi 
relaţiile sale cu bufetul foarte încărcat aveau totuşi un scop: 
voia cu orice preţ să se îmbete. Nu ştiu dacă ar fi fost o noutate 
pentru el, fiecare, cu excepţia, poate, a bol:navilor şi fricoşilor, 
se îmbătase, măcar o dată, o noutate era însă hotărârea lui de 
a se îmbăta şi metoda facilă pe care şi-o găsise ; cred că eram 

copil cînd am auzit prima dată, nu ştiu cine cui îi spunea: 

— Doamne, nu mai amesteca băuturile ! Vrei să te 
îmbeţi ? 

Şi ce băuturi se puteau amesteca atunci ? Probabil vin alb cu 
vin negru, sau rachiu cu ţuică, sau toate acestea între ele. Pe 
cînd bufetul nostru... 

— Doamne ! i-am zis lui Florin. Nu mai amesteca băuturile ! 
Vrei să te îmbeţi ? 

— Pe jumătate cred că sînt ! mi-a răspuns. Şi vreau, zu că 
vreau ! în zori am simţit puţin gust de infern in camera ta, apoi 
am urcat de cîteva ori la ceruri şi ştiu că nu s-a rupt scara, apoi 


am izbutit un salt mortal, puţintel pe burtă, dar nu erau prea 
mulţi spectatori, apoi am tras la o poartă cu plasă vreo sută de 
şuturi dintre care jumătate înăuntru, iar portarul era neamt, 
neamţ veritabil, apoi am văzut-o pe Neruna lăsîndu -se ca o 
pasăre in mijlocul nostru, parcă pentru a suci, din păcate nu de 
tot, de tot, giturile tuturor nemților şi nu numai ale lor, apoi mi- 
a reuşit perfect saltul, cel de al doilea. Numail succese din zori 
pînă-n seară, şi cînd am văzut atitea sticle întin- zîndu-mi gitul 
şi plîngîndu-mi-se că-s pline şi prea bor- ţoase, mi s-a năzărit 
ideea să nu nedreptăţesc pe nici una. lar tu ! în rolul mamei, 
formidabil ! Exact aşa îi spune babacului: „Doamne, nu mai 
amesteca !" De ce nu-i spune: Virgil, dragă ? De ce nu -mi spui: 
„Florinei,  amicule,  dragule,  dracule,  cretinule,  beţivule, 
îmbătatule." Uf! cred c-am trecut de trei-sferturi... 

Mi-am adus şi eu un pahar, h umplusem cu şampanie, 
probabil sub influenţa amintirii lui Silviu. 

269 

— Aia ce i ? m-a întrebat Florin. Nu cred c-am gustat din 
lichidul ăsta. la dă-mi şi mie ! Huuu ! Nu-mi place I E prea acru 
şi înţeapă ! Vreau ceva dulce şi uleios ! 

M-am purtat ca un imbecil, oare ce mi-o fi venit ? Am vrut să- 
1 împiedic să se ridice din fotoliu, el s-a zbătut, a izbit 
dezordonat cu cotul măsuţa încărcată de pahare aproape pline, 
mina reflexelor iuți era încă pe umărul lui Florin, iar cu stîngan- 
am putut opri decit prăbuşirea mesei, nu şi alunecarea 
paharelor. Am devenit centrul tuturor privirilor, Florin s-a 
înfundat ca un căţel in fotoliu, fetele au fugit după mătură şi 
făraş, deşi nu mai era nevoie, llencuţa se şi repezise, bine 
înarmată, spre.locul dezastrului, eu mi-am golit mai întîi paharul 
de şampanie, pe care nu-l sacrificasem întru salvarea 
celorlalte, cu el in mînă am oprit căderea mesei şi cred că nici 
un strop n-a evadat din el, de, reflexul nu izvorăşte din calcule, 
apoi mi-am cerut scuze, nu ipocrite pentru că eram chiar 
vinovatul: 

— Am făcut-o şi nu stiu ce să regret mai mult: paharele ? 
Licorile risipite ? Mizeria de pe podea ? 

— Lasă,, lasă ! s-a înţepenit llencuţa, amintindu-mi o poezie 
de heţie a lui Dimitrie Stelaru. Era musai să se întîmple, pentru 
că n-am făcut-o cu voie. Eu zic să fie întru pomenirea tuturor 
celor care au pierit in străfundurile lacului, a fost şi un nepot de- 


al meu printre ei, iartă-l Doamne ! Şi pe dumneata să te 
ocrotească sfinţii şi să te ţină in sănătate, că mult bine ai făcut 
deznodîn- du-ne din vraja aia blestemată... 

S-a ciocnit, bineînleles, dar eu pared mă tăvăleam prin 
cioburile încă negăsite de mături, mă imbeciliza postura de 
erou, nici pe Neruna n-aveam curajul s-o privesc, mai ales pe 
ea, care simţeam că mă caută, dar n-au fost decit cîteva clipe 
de suferinţă, pentru că s-a iscat, pe neaşteptate, alt centru de 
interes. Prin uşa care se deschidea cu încetinitorul pătrundeau, 
eleganţi şi oarecum miraţi de spectacolul care li se înfățișa, 
ultimii membri ai clanului: Sergo şi Adorian. Ne-am părăsit şi 
noi, cei de lîngă fotoliu, locurile, mai molateci şi mai şovăitori, 
ca să se poată termina efuziunile familiale, uitindu-ne unul la 
altul ca in nişte oglinzi, pentru a ne controla şi retuşa zîmbe- 
tele de circumstanţă. Sergo ne-a îmbrătişat, foarte vesel şi nu 
ştiu de ce amenintîndu-ne pe amindoi cu degetul, Adorian ne-a 

270 
întins, ca un avocat solicitanţilor, mina, pentru mine găsind şi 
cîteva cuvinte, deloc formale: 

— A, epigramistul ! Ne vom distra, prin urmare... 

Cine pe socoteala cui ? m-a efleurat prima întrebare, dar mi- 
am scos-o imediat din minte pentru că era alta la care mă 
simţeam incapabil să răspund, atît de zăpăcitoare Tani apărea: 
Oare ce legi, ce întîmplări, ce religii guvernau şi dirijau sosirea 
oaspeţilor din casa morii ? Bine ! Eu am venit cu calabalicul, 
eram singurul liber şi fără nici o obligaţie, de nici un fel, in 
Capitală ! Anais şi Metaxe pentru că-şi terminaseră şi ele, ceva 
mai tîrziu cursurile, deşi puteau s-o aştepte şi pe Neruna ! Silviu 
şi Florin pentru că trecuseră hopul, dar de ce-l aduseseră 
numai pe Sergo, in trecere, şi nu şi pe Neruna ca să rămînă de 
tot ? Pe urmă nu mai era de înţeles: Neruna, dimineaţa, cu 
trenul, Sergo şi Adorian, seara, cu o maşină militară. Ei doi se 
înteleseseră, dar de ce nu şi cu Neruna ? îmi scornisem 
intenţionat această problemă neimportantă şi la urma urmei 
falsă ca să mă fofilez din discuţia, care — nici nu se putea ! — 
se încinsese, pared spre bucuria lui Sergo, in jurul aventurii de 
pe lac. Şi totuşi, tare aş fi vrut' să aud replicile lui' Adorian şi 
mai ales să-i cunosc gîn- durile ! 

Am înfulecat şi eu cite ceva din bunătătile de pe masă, nu 
voiam să mă încarc, de sticlele cu băuturi nici nu mă atingeam, 


îmi ajunsese paharul de şampanie, mă doream in afara 
locurilor, si totuşi simţeam cum mă pătrund friguri şi fierbinţeli, 
probabil ale gesturilor încă neîncepute, şi mă uitam din cînd in 
cînd cu coada ochiului la Neruna, iar ea se uita aproape tot 
timpul pe fereastră, printr-o tăietură firavă a perdelii, uneori şi 
la ceasul de pe mînă, îndemnîndu-mă parcă s-o imit, se apropia 
ora 10, noaptea era, după toate semnele, groasă—ba nu, 
fusese ! - pentru că Neruna a început deodată să bată din 
palme § i apoi să ne destăinuie motivul bucuriei sale: 

— Dac-aţi ştii ce lună superbă a străpuns norii ! 

S-au vinturat imediat propuneri poetice de promenadă, dar 
tot ea, vestitoarea clarului de lună, li s-a împotrivit: cu nourii 
vicleni, cu gropile de pe drumuri, cu patrulele nemţeşti, cu 
interzicerea lanternelor şi felinarelor şi cu: 

— Mai bine să ne culcăm, pentru că şi miine e o zi, şi o 
noapte ! a completat-o ea pe Margaret Mitchell, repe- tîndu-mi 
271 

totodată jurămintele. 

înainte de a pleca am poposit cîteva clipe in camera lui 
Florin. Eram sigur că din înşiruirea de cauze ale beţiei sale, una 
lipsea, poate la fel de importantă ca primele două, o cauză 
tristă, ca să completeze întregul şi adevărul beţiei: bucuria şi 
durerea. Se trezise de-a binelea, aşa că am renunţat la 
filozofărie, n-aveam nici timp, nici chef pentru asta. l-am spus 
direct 

— Să nu fii trist, Florin ! Dacă nu ti-am spus nimic, înseamnă 
că n-a venit nimeni. Vreau să-mi înţelegi vorbele, in toate 
sensurile lor. Ceva mai clar nu ti-as putea spune: capitolul 
musafirului de Crăciun s-a închis şi aşa trebuie să rămînă ! 

Am folosit intentionat verbul. Florin era foarte treaz, a 
priceput şi mi 1-a înapoiat aşa cum trebuia să-l primească: 

— îti mulţumesc foarte sincer. Aşa va rămîne ! Dacă n-ai fi 
venit tu încoace, te-aş fi vizitat eu, pentru scuze, îti sînt foarte 
dator... 

— Nu-mi eşti dator cu nimic ! l-am întrerupt. Eu am fast 
găgăuţă şi nu mi-o iert. Nu mi-am închipuit niciodată că voi 
cenzura pe cineva la băutură, aşa cum eu nu pot suporta o 
asemenea cenzură. Tu să mă scuzi ! Dar să terminăm cu 
prostioarele, că pe aici ne înviîrtim. Ar mai fi ceva de spus, adică 
ar mai trebui să ştii ceva. îti mai aminteşti de mărunţelul de- 


aseară, Ala care se hlizea tot timpul şi făcea fanfaronadă 
politică, ăla cu bancurile anti ? Cred că trebuie să ne ferim de el 
! Asta ar mai fi fost pînă la: Noapte bună ! 

Era lună, lună, cu umbre şi mistere, sporind, ca in metafora 
lui Blaga, taina nopţii, parcă şi căldura uimitoare a aerului şi 
apoi a apei tot de la ea venea. Mi-am făcut hainele ghemotoc şi 
le-am îndesat in rămurişul răchitei care-mi indica începutul 
Casiopeei. Nu-mi oprisem decît eşarfa, pe care o simţeam in 
jurul gitului ca pe un colier de aburi. îmi obişnuisem picioarele 
cu apa, nu mi se părea rdeloc rece, dar nici nu mă speria frigul, 
apoi am inceput să-mi ung trupul: coapsele, abdomenul, 
subsuo- rile, umerii, întîi mai subţire, apoi mai abundent, pînă 
la bălăceală, după care am trecut la exerciţii de respiraţie, 
adinci şi prelungite. Simţeam fizic, in fibre, in plămiîni, In ochi, 
in artere cum se creează o relaţie necunoscută, de simpatie, de 
prietenie între mine şi noapte, poate numai între mine şi 

272. 
noaptea aceea. Făceam parte, din noapte: eram al ei şi ea era 
a mea... 

Dar felinarul cerului s-a stins atît de brutal şi de năprasnic 
încît urechile aşteptau speriate bubuitura. M-am uitat spre cer: 
nu mai era, aşa cum nu mai erau pămîntul, apa, aerul şi 
plăsmuirile lor. Era numai noaptea: bezna, viscoasă, materială, 
oare ea îmi atingea pielea şi părul ? Dar era o atingere blindă, 
caldă, maternă, nu mă descoperisem, doar cu citeva clipe 
înainte, al nopţii, nu-i aparţineam, tot, in toate metamorfozele 
ei ? Oh, nu noaptea cu lună, aceasta era noaptea, aceasta era 
adevărata ei stă- piînire, imperiul ei, întunericul, cea mai vastă 
şi mai întinsă constantă a universului, singura cu care ne 
putem imagina şi veşnicia şi nemărginirea ! Nimic nu exista 
mai amplu in univers, stelele, sclipirile, lumina erau accidente, 
jocuri, extravaganţe ale prea plinei şi veşnicei nopţi. Pared nici 
nu mai doream luna, cea creatoare de mistere, mă obiş- nuiam, 
mă împrieteneam cu întunericul, cu sinceritatea. Parcă auzeam 
in depărtări un clipocit. Da, îşi avea şi întunericul misterul lui: 
zgomotele, dar erau atit de multe şi de indefinite şi de diferite, 
încît le-am lăsat in contopirea lor, într-un întreg, tot atit de 
imens şi de răspîndit ca însăşi noaptea ! 

Nu m-am întrebat cum voi ajunge la chioşc prin bezna 
aceea, primul drum prin Casiopeea 11 făcusem tot in întuneric, 


ca minat de o presimţire. Şi totuşi am închis ochii c"ind m-am 
împins in apă şi mi-am continuat indiana cu ochii închişi, fără 
grabă, aproape fără zgomot şi mai ales fără nici o teamă. 
Alunecam ca o făptură a apei şi a nopţii, un singur gînd mi se 
năzărise in minte, o întrebare: oare se va usca eşarfa pînă in 
zori, ca să fluture acolo, din vîrful obeliscului ? Trecusem de al 
treilea şi ultimul unghi, îmi mai rămăseseră puţine _mişcări 
pînă la chioşc. Am deschis ochii: nu se schimbase nimic, 
noaptea nu-şi încetase şi nici măcar nu-şi zdrenţuise stăpînirea. 
Mă oprisem undeva, câlcînd apa. Ce senzaţie stranie Ştiam că 
doar la cîiiva metri in stînga mea se află chioşcul, dar nu era 
decit noapte. Numai in dreapta, departe şi uneori parcă 
aproape, se zăreau lumini înăbuşite, albastre, nesclipitoare: 
ferestrele castelului, pete in noapte. Am făcut şi ultimele 
mişcări, am întins mîna dreaptă şi am steins degetele. Minunea 
se înfăptuise. Prinsesem muchia unei trepte. M=am înălţat in 
273 

muşchi, pînă ce am atins-o cu piciorul, apoi am urcat scara 
mîndru şi cu braţele desfăşurate ca nişte aripi, respirînd 
metodic şi scuturindu-mă de apă, ca un căţel. M-am lăsat pe 
podea, ca pentru o flo- tare, am şi făcut cîteva, apoi m-am 
întors pe spate. Eram In întuneric, in noapte, la jumătatea 
dintre vis şi aievea, poate că undeva, ceva va bate miezul 
nopţii, voiam să prind acolo miezul nopţii, ştiam cum: îl voi 
decreta eu. Ce rost mai aveau minutele sau secundele trecute 
sau neajunse ? Mi-am spus: în această clipă este miezul nopţii ! 

Şi in acea clipă mi-am dat seama că nu sînt singur ! Auzeam 
şi respirări şi foşnete undeva foarte aproape de mine. Nu 
halucinam, nu trebuia decit să întind mîna pentru a simţi fiinţa. 
Dar spre cine, spre ce ? Cine, ce era acolo, in aceeaşi noapte, in 
momentul aceleiaşi tăceri ? Duhovniceasca aceea teribilă, ca o 
întrebare a începutului şi sfirşitului, materializată chiar in 
semnul întrebării — dar oare cum ? — incepea să mă 
împăienjenească, răspîndi- toare, cu frig, mai întîi pe suprafeţe, 
apoi scobind In adînc, parcă pentru a-şi uni in mine toate 
celulele. Mă înghesuisem in mine, zgribulit şi dîrdîind, era tot ce 
se în- tîmpla cu trupul meu in paralizia care mă plumbuise şi 
ştiam că doar la cîţiva metri, la cîteva rostogoliri doar, se află o 
scăpare uriaşă: apa. Şi deodată m-am descătuşat şi n-a mai 
rămas decit frigul, cutremurător, total, inuman, mai înfiorător 


decit spaima. Mă scosese din plumb şi mă aruncase frigului, 
vieţii, lumii o simpiă atingere, nu de dihanie, nu de strigoi, era 
atingerea moale a unej mini mi se dezvăluise prin tremurul, ca pe 
nişte clape, al degetelor. Dacă n-ar fi fost îngroparea aceea in 
gheată. ! Dar tot am avut puterea să-mi tirăsc mina undeva 
unde ştiam că o voi întîlni pe cea caldă şi binefăcătoare. S-a 
întîm- plat, dar contactul acela «u fragmentul de căldură m-a 
înfrigurat şi mai tare. 

= Nu mai pot ! am clănţănit mai mult ca să-mi fac curaj. 
Trebuie să mă arunc in apă ! Trebuie să mă îmbrac 
înea! 

Oare vocea Care mi-a răspuns era vocea pe care o aşteptam, 
sau Mi se jhgăima din vise sparte şi neterminate ? 

Oh, non ! Restez, je vous en prie. Vous avez froicL, je 
sais, je vous entends, j'entends claquer vos dents, mais il y a 
un remede, le plus naturel et le plus vieux: appro- chez-vous, 

274 
approchez-vous, sans peur, je suis une 

pauvre femme. Vino, ici ! Quel malheur que je pale „si 
mauvais roumain. Oui, approchez-vous. Brrr! mais vous &es 
comme un glacier !... 

M-am apropiat, încet, centimetru cu centimetru, de teamă 
că o voi ucide cu sloiul in care se prefăcuse trupul meu, dar 
încă fnainte de a o simţi, de a o atinge, m-a acoperit cu o 
cuvertură groasă şi pluşată in care m-am înfăşurat printr-o 
semi-rostogolire. M-am lipit de ea şi am început să-i simt şi să-i 
preiau căldura, prin acea pătură, groasa «re-i transmitea ei 
răceala mea. Am rămas aşa multă vreme, fără să mai scoatem 
vreo vorbă, ne auzeam doar respirările şi ne împrumutam 
uneori scurte unde seismice. Abia cînd frigul mi_a ieşit cu toate 
fărimele din. came şi din oase, m-am gindit că prin rostogolirea 
care mă înfăşurase in pătură s-ar fi putut s-o dezvelesc pe ea. 
Mi-am scos o mînă şi am căutat. Nu, era şi ea la fel de 
înfăşurată ca mine, probabil in cealaltă jumătate a păturii, 
uriaşă, pentru un prici, nu pentru cloud persoane. Mişcarea 
mea a declanşat, probabil, mişcările ei. M-a învăţat, prin 
gesturi, să mă rostogolesc pentru a mă dezveli şi apoi să revin 
fără a ma mai înfăşură in pătură, ci trăgind-o ca pe o 
cuvertură, deasupra. Ne-am întîlnit calzi, sub un fnveliş cald, 
mîinile ™% căutat-o şi au descoperit-o la fel de goală ca mine, nu 


m-a lăsat s-o sărut, şi-a înfundat capul in pătură, dar mi-a 
urcat mîinile spre sini şi mi-a modelat palmele in “,ăuşe şi 
talere pentru a-i cuprinde şi a le simţi greutatea. îmi venea să 
string şi am făcut-o, pînă la gemete, dar nu erau gemete de 
durere, pentru că nu-şi smulgea, ci îşi îndesa şi mai mult sînii 
in căuşul palmelor mele, poate tot ca să se apere de durere, 
m-am gîndit, şi am început să-i miîngii, apoi le-am căutat 
sfircurile cu buzele, erau catif elate şi tari, ca nişte zarzăre 
necoapte, şi n-am nedreptăţit şi n-am protejat pe niciunul, i- 
am iubit egal, intens, nerăbdător. 0 simţeam cum tremură şi-i 
auzeam respiraţia întretăiată de gemete şi convuisii, dar a 
avut puterea să se retragă din îmbrăţi'işare şi din mîngiieri şi să 
se îndepărteze, parcă pentru a mă privi. 

Noaptea ™ s* miluise, nici o rugă şi nici o ameninţare nu-i 
îndulcise tirania, întunericul stăpînea absolut, eram orbi, dar eu 
o vedeam şi cred că mă vedea şi ea, mi-a şi spus mai tirziu, 

275 

îngăimînd o limbă româno-franceză, ajustată şi cu expresii 
nordice, o limbă pe care n-aş putea s-o reproduc aici, de aceea 
voi recurge la limba română, la limba mea, străduindu-mă să 
redau cit mai fidel sensurile monologurilor ei şi pe cît se poate 
frazele, aşa cum mi le mai amintesc. In timp ce-mi vorbea, îmi 
înţepa cu degetele umerii, braţele, pieptul şi coapsele şi uneori 
îmi căuta si-mi urmărea, strîngind, de la un capăt la altul, 
fibrele muşchilor. Mă provoca să-i încordez şi într-un asemenea 
moment, cînd mă strîinsesem ca un bolovan, m-a sărutat 
pentru prima dată, m-a sărutat lung, deschis, umed, sor- bindu- 
mă lacom, parch.' să-mi ia tot aerul, să mă golească de toate 
încăputurile. Mă săruta, alunecîndu-şi buzele pe buzele mele şi 
înfigîndu-şi, dureros, degetele încovoiate ca nişte gheare in 
proeminenţele trupului meu, in bicepşi, in deltoid, in tricepşi şi- 
n pectorali. 

] pauzele dintre sărutările care deveneau tot mai dese şi 
mai sufocante şi inai provocatoare de cutremure, uneori însă 
apăsate şi nemişcate ca-n pietrele lui Brîncuşi, jmi povestea, in 
idiomul ei pitoresc, scene atît de detaliate ale cărui erou eram, 
încît dacă nu mă urmărise de foarte aproape, ascunsă undeva, 
sau deghizată cine ştie cum, in mod sigur urmărise joaca 
noastră cu binocilul sau cu luneta. 


A început, rizînd in hohote, oh ! rîsul ca şi plinsul e ace= laşi in 
orice limbă, cu întîmplarea de coşmar de la barieră. Dacă nu 
ne-am fi prostit atunci, şi-a stăpiînit ea hohotele, ambitionîndu- 
ne să distrugem bariera şi, înecaţi de sudoare, nu ne-am fi 
lepădat cămăşile ude, poate că nu s-ar fi întîmplat nimic. în 
acele momente a început să-mi iubească şi să-mi dorească 
trupul, cînd mi-a văzut lacurile de sudoare in găurile dintre 
muşchi, nici n-a mai interesat-o cine sînt... 

_ Dar, de fapt, cine sint ? Un student oarecare ! i-am răspuns. 
Incepind de la toamnă, abia am terminat liceul, unjeune 
quelconque, trop jeune, peut-etre, care in nopţile celelalte, cu 
lună, compune poezii. Poezii! s-a speriat ea. Ce fel de poezii ? 
Marşuri ? tam-tam-tam ? Dar nu mi-a mai aşteptat răspunsul. 
Mi-a adus capul între sîni şi a început să mă sărute pe creştet, 
şoptindu-mi, din cînd in cînd, şi deşi vorbisem tot timpul in 
şoapte, abia atunci am avut revelaţia, şoptindu-mi duios, dar 

276 

nu cu o duioşie a dragostei, cu o duioşie tristă, tremurîndă ? oh 
! mon gvidăn, mon gvidăn ! După alte îmbrăţişări mi-a amintit 
întîlnirile surprinzătoare cu faetonul. l-am spus ce denumire i- 
am compus din lIsilabele unor vehicule asemănătoare: cupeu, 
caretă, caleaşcă şi iar a apucat-o risul. S-a chinuit să rostească, 
silabic, cuvîntul, după intonaţiile mele, şi uneori aproape că 
reuşea, dar cînd se forţa să-l spună întreg, on îl uita, ori îl 
încurca; on o apuca risul. IVl-a întrebat, tot într-o pauză de 
reverie, deloc in glumă, dacă urmăream cursele faetonului 
anume ca să-i tai calea şi riu m-a crezut cînd i-am spus că 
toate întilnirile se datorau hazardului. „Cest impossible ! s-a 
revoltat ea. Pas de mensonges entre n,ous !" Şi „-a obligat să-i 
dau cuvîntul de onoare, după ce am refuzat să jur, explicîndu-i 
că nu pot să jur pentru orice fleacuri. Nu s-a supărat, a 
acceptat şi chiar i-a plăcut refuzul meu şi explicaţia, pentru că, 
mi-a zis, îi confirmau seriozitatea precoce pe care mi-o intuise, 
bienquetu as besoin, souvent, de faire l'enfant. iar a început să 
ridă, amintindu-şi, cum era firesc, despre bălăceala noastră din 
ghiol,  încîlcindu-se in cuvinte multe minute. Parcă îmi 
fotografiase toate năzbi- tiile şi nu şi-a ascuns bucuria de a nu 
fi cochetat cu nici- una dintre fete. Nu le băgase in aceeaşi 
vopsea, ba chiar 


mă uimea prin fineţea şi profunzimea “ care le zugrăvea 
caracteristicile şi deosebirile; unele noi pentru mine. Lui 
Anais. îi remarcase înfăifişarea de piatră dăltuită şi frenetică 
şi mai ales siguranţa ei provocatoare, iar lui Metaxe o 
feminitate ascunsă şi uneori speriată, cauzată sau urmată 
de reverii dese şi dureroase. Bile a peur, mi-a tradus ea, dar 
o teamă ciudată, o teamă feminină, parcă i-ar fi teamă 
pentru trupul ei, pentru carnea ei, teama de a ră- mine 
nedescoperită. Oh, malheuresemnet je connais cet hat! Şi 
m-a strîns, încleştată, cu toate puterile ei. Despre Neruna nu 
mi-a spus atunci nici un cuvinţel, parcă nu i-ar fi remarcat 
apariţia, deşi mi-o imaginam undeva, la o fereastră a 
castelului, urmărind cu binoclul, cum făcuse, sigur, şi pînă 
atunci, in toate amănuntele, nebuniile pe care le comisesem 
la moviliţă şi apoi sub sălcii cu Neruna..Dar era curios că nici 
eu nu mă gindeam in acele momente la ea, deşi din cauza 
277 
ei, vrăjit şi forțat de ea, eram acum - in braţele unei femei 
străine ! Eram in brațele unei femei străine ! Abia atunci mi 
s-a părut că evadez dintr-un vis, poate pentru a mă refugia 


— salvator ? sinucigaş ? — in altul. Nu eram in brațele 
Nerunei, cele poate neatinse şi nemîngfiate. Eram in 
braţele... 


In braţele cui ? Nu identitatea mă preocupa, ea şi dispărea 
ca întrebare, mă înfiora fantastica înlocuire, nu doara unui 
vis cu altul, ci a unei făpturi cu alta. Ce căuta ea acolo, in 
spaţiul acela absurd care urma să mi-o ofere pe Neruna ? Ce 
baghetă magică inversase polurile lumii noastre ? Ce căuta 
ea acolo ? Oare putea să-mi_ răspundă ? Mi-a răspuns absolut 
neaşteptat: mă aştepta ! N-am cre- zut-o. Mi-a jurat. De unde 
ştia şi de ce credea că mă voi reîntoarce in chioşc, nu ziva, 
cînd aş mai fi putut repeta incercarea şi cînd văzînd-o n-aş 
mai fi dus-o pînă la capăt, ci noaptea, in adîncul nopţii, in cea 
mai fără de lună noapte care fusese pe pămînt ? De ce? 
Pentru că aşa a hotărît ea ! Parce que j'ai decide ga ! şi era 
foarte sigură de ton, am simţit, rostise fraza ca un singur 
cuvînt, ca pe o formulă magică. Trebuia să mă întorc, a 
continuat ea cu aceeaşi unduire duioasă in voce cu care îmi 
rostise numele dăruit de ea, trebuia să mă întorc, et 


decidement pendant la nuit, altminteri de ce ar fi stat şi de ce 
aş fi găsit-o 

acolo ? fot nu înţelelg, tot nu sînt convins că ea m-a chemat 
acolo şi că era absolut imposibil să nu vin ? 

M-am îndepărtat şi eu, pe toată întinderea braţelor noastre, 
unite doar prin degete, ca pentru a o privi, cum făcuse şi ea 
mai înainte. 0 vedeam, mi-o închipuiam şi n-o supuneam nici 
unei comparații. Ne-am apropiat prin braţe, încet, ca două 
magnete care-şi rețin forţele, ca două magnete însufleţite şi 
gînditoare, întîrziind clipa atingerii. Şocul şi fulgerul s-au 
produs in acelaşi timp. Ne-am zdrelit unul in altul şi ne-am 
încetat existenţa umană, pentru că nu mai eram in lume, 
pluteam undeva in noaptea universală, într-un spaţiu tainic al 
ei, creat numai pentru noi. Nu eram oameni, eram alcătuiri şi 
răspîndiri, eram pori care se întilneau, fiecare căutindu-l pe 
fiecare, eram fire ale fostului corp, ale fostelor corpuri, care se 

278 

împleteau, fiecare găsindu-şi-l pe-al lui, eram celulele care-şi 
mutau identitățile şi cromozomii, nu mai eram eu şi nu mai era 
ea, era numai dorinţa, suma tuturor alcătuirilor noastre şi apoi 
a fost numai dăruirea, prin toate suprafeţele, reliefurile şi toţi 
fiorii noştri, pînă la întregul plural, adunat de doi vulcani in 
erupție, închizîndu-se fiecare cu craterul celuilalt, într-o sudură 
totală, pentru a-şi păstra şi a-şi schimba toate zguduirile şi 
încărcăturile. Oh, nu există in toată arta lumii o operă mai 
încărcată de sensuri şi mistere, Mai zguduitoare, mai umană şi 
mai adevărată decit Sărutul lui Brîncuşi ! 

In mişcările, rostogolirile şi nemişcările noastre, cele ale 
cutremurelor lăuntrice, nu ne deslipeam şi nu ne despărţeam 
din întreg, nici după surpările năprasnice şi gil- giitoare, care 
rupeau noaptea şi ne deschideau prăpăstii de lumină orbitoare, 
in care ne afundam sau rămîneam suspendaţi, ca un pendul al 
nopţii oe-şi bătea singur secundele fericirii, lăsîndu-ne învăluili 
de torente dense de lumină sau ciuruiţi de fulger e calde. N-o 
părăseam nici o clipă, rămîneam mereu al ei, puternic, 
necunoscut mie in- sumi, altul, in sfîrşit: bărbatul, rămîneam 
mai departe al mişcării nedespărţitoare, provocînd ca un 
demiurg, după plac sau după chemare, cataclismele voluptăţii. 
Şi-mi repetam marele adevăr al acelei nopţi: Abia îmi începeam 
viala ! 


Dar norii păreau că se subţiază, că se destramă, speriaţi de 
reîntoarcerea astrului de zi, de virilitatea şi neîn- găduinţa lui. 
Inca nu era lumină, nici o geană, nicăieri, era numai 
presimţirea ei, ca un semnal pe care ni-l dăruia noaptea cea 
prietenă. l-am captat tremurul dorinţei — o cunoşteam atit de 
bine prin trup ! — încît m-am înfricoşat că va fi ultima şi ne-am 
iubit disperaţi, ca nişte sinucigaşi care vor să se unească prin 
sfirtecare. Am rezistat totuşi surpării, reîntilnindu-ne in 
mîngiieri şi săruturi blînde, parch de recunoştinţă. 

Dar s-a desprins din braţele mele ca o fantomă ameninţată 
de zori, şi-a acoperit capul cu un şal, i-am auzit mişcările şi i l- 
am pipăit, şi-l înnodase sub bărbie, probabil că era şalul alb, 
cel pe care i-1 văzusem de atitea on la f e- restrele castelului şi 
ale faetonului, m-a cuprins cu braţele, şi eu am vrut s-o ridic, 
poate in slăvi, dar ea nu s-a lăsat, mi-a sărutat ochii ca să-i 
închid, mi-a sărutat şi urechile, dar pentru a-i auzi şoaptele: 

279 

— Je t'attends, mais prends garde ! Seulement pendant les 
nuits noires, je te conjure, seulement quand the Moon is down ! 
Dans les nuits sans lune. Au revoir, mon Gindăn !... 

Mi-a luat mina ca s-o conduc pînă la scară, cea spre 
bulevardul subacvatic care ducea la castel şi am ţinut-o aşa 
pînă ce i-am auzit clipocitul picioarelor in apă, apoi am, mai 
rămas o secundă, pentru a ne simţi ultima dată făpturile, prin 
degete, prin virfurile lor, atingerea s-a subţiat, s-a stins, apoi i- 
am auzit foşnetul corpului in apă şi zgomote estompate din 
înotul ei. 

Departe, la orizont probabil, valuri albicioase porniseră 
asaltul asupra întunericului şi nopţii şi agonia iminentă, pared 
ma' întrista. M-am uitat de-a lungul bulevardului Ş! am zărit-o 
chiar cînd se ridica din apă la ţărmul castelului. Era o fantomă 
subţire, parcă din spume, nici contururi n-avea. Nu i-am văzut 
mina fluturînd şi nici ea nu putea s-o vadă pe-a mea, dar ne-am 
simţit, pe undele noastre, amindoi. Zoriil răzbeau din depărtări. 
Undeva, pe podeaua chioşcului, am distins o pată albă şi tot 
atunci mi s-a relevat şi' culoarea aurie a păturii in care ne 
iubisem. Eşarf a nu se uscase. Mi-am înnodat-o udă in jurul 
gitului, apoi 


m-am lansat in indiană pe Casiopeea mea, pentru prima dată 
cu ochii deschişi. Vedeam fulgere, numai fulgere, dar nici nu 
le vedeam, le simţeam bune, încălzindu-mi trupul şi 
aprinzîindu-mi in el, pretutindeni, amintiri. 

Nu m-am culcat. Mi-am scos din cufăr caietul meu de liceu 
şi am început să scriu, să scriu Cea ale a treia noapte, prima şi 
singura adevărată. Nu m-a căutat nimeni. Cine şi de ce ? Ti 
luase pe toţi, după ea, Neruna, la ghiol. Am au- zit-o 
chemîndu-i şi i-am auzit plecînd. Eşarfa se uscase la gitul meu 
in timp ce scriam. 

Se întimplase în noaptea de 29 aprilie. 


280 


20. 


— Poate că e mai bine aşa ! mi-a spus Neruna cînd ne-am 
pomenit singuri, pentru nu ştiu cîtă vreme, pe pajiştea 
ghiolului. N-am dormit toată noaptea, nici eu, nici ele. Ţi-am 
bătut la geam şi nu erai, dar n-am avut curajul să mergem pe 
malul lacului. Cunoşteau toată povestea şi convenţia noastră, 
le-am spus-o cu o zi înainte de a le trimite aici, la tine, şi erau 
să mă omoare, aseară, cind au aflat nebunia nouă pe care ţi-o 
impusesem. Fuseseră sigure că ma voi mulţumi cu prima ta 
traversare, sau măcar cu repetarea ei in plină zi. Am fost 
zmintită, ştiu, acum mă apucă groaza and mi te închipui 
noaptea, şi încă ce noapte, Doamne ! Orbecăind printre ierburi 
şi lighioane, şi te rog să mă ierţi pentru gîndul inconştient şi 
ucigaş, dar la fel de mult te rog să fii sincer şi să-mi răspunzi: 
oare nu merita ? 

281 

îmi venea greu să-i răspund, nu numai din cauza nopţii in 
care mă născusem acolo şi care ştergea orice alte nopţi din 
imaginaţia mea, anulîndu-mi însăşi puterea de a mi le imagina, 
dar mai era şi acea Casiopee care înlătura orice rise, 
transformîndu-mă într-un profitor, poate chiar în- tr-un şarlatan, 
at de sincer puteam să fiu ? Dacă n-ar fi existat noaptea aceea, 
acolo, şi fantoma care se ridica subţire şi de spumă la țărm, 
n=aş fi avut nici o remuşcare: Aş fi chemat-o pe Neruna ! Dar 
ea ? întrebarea m-a pocnit atunci pentru prima dată: 

— Dartu ai fi venit ? 

S-a retras şi ea într-o tăcere lungă, care mă uimea şi pe care 
n-o puteam înţelege. S-a decis greu, de aceea cred că si-a 
adunat adevărul: 

Dacă te-ai fi întors, da ! 

A fost un fulger ascuţit şi pătrunzător, un fulger cu un 
multident dezordonat, ca să lovească peste tot, şi lovea. Dar ce 
s-ar fi întîmplat oare cu mine dacă nu mi-aş fi întîlnit fantoma ? 

N-am vrut să gindesc mai departe, povestea se încheiase: 


20. 

— Ai dreptate, Neruna ! Poate că e mai bine aşa..: 

M-am ridicat luminare, in braţe, pour Jairc l'enfant, am pornit 
in echilibru spre marginea ghiolului şi m-am lăsat să cad 
dinadins pe burtă ca să simt şi alte dureri. Ştiu că n-aveam nici 
un merit, dar măcar puteam să uit senin in ochii lui Silviu. Spre 
el m-am dus şi l-am provocat la o cursă de viteză: dus şi întors, 


de la un capăt la altul al ghiolului, şi l-am întrecut, pentru prima 
dată. Era vesel, ca şi cum ar fi vrut să-mi facă un hatir şi se 
lăsase întrecut de bună voie, dar şi eu şi el ştiam că nu fusese 
aşa. Cum să nu fii curat cu un astfel de prieten ? Ymi pusesem 
întrebarea ca să mă; pedepsesc. 

După masă ne.a dus la terenul de fotbal: 

Toată lumea 1 fotbal, fix la cinci! le-am spus celor de pe 
pajiştea ghiolului, cînd am plecat spre gazdele noastre pentru a 
prinzi, aşa că ne-am întîlnit acolo peste 50 de amatori. 

Ne-am împărtit in echipe şi galerii şi ce bine că mă 
ooupasem de bocanci: o pereche din stocul adus de Silviu. Mă 
cam stringeau, aşa că nu prea m-am omorît in prima repriză, 
dar într-a doua, cînd adversarii păzeau poarta dinspre 
cazărmile nemţeşti,, m-am înfipt şi am tras cîteva bombe, earn 

282 

pe lîngă poartă, dar atît de năpraznice că mingea a ajuns pe la 
marginea pădurii, de unde o aducea aeelaş tînăr cu 
mustăcioară şi ochelari şi cu un base aiurit pe cap. Uneori o 
g'ăsea mai greu, pentru că nu-i ur.mărise sau nu-i ghicise 
direcţia şi pînă s-o aducă foloseam alta, din rezervele lui Florin, 
aşa că nimeni nu-i dădea prea mare atenţie găsitorului de: 
mingi. La una din aceste bombe, din lovitură iiberă, cu elan — 
dar ce elan ! — mingea s-a dus atît de aiurea şi de departe, 
încît abia după mai multe minute de căutare a apărut in 
braţele,Foche- laristului, oferită de un soldaţ german, in 
uniformă. 


20. 


Noaptea, pe care as fi dorit-o fără lună, dar se împotrivise 
Idorintei mele aprinzîndu-şi ca pentru o feerie, toate stelele, 
pînă şi Luceafărul era in zodia din care singur putea să creeze 
umbre, fix la orele 10, m-am furişat la locul stabilit, in spatele 
casei midi, la cel mai malt dintre stîlpii gardului despărțitor. Era 
de partea cealaltă a gardului. 

— Ai fost foarte inspirat! mi-a mulţumit el. Nici nu-ti poţi 
închipui cite obiecte şi mişcări am observat. Deocamdată să 
lăsăm lucrurile tot aşa: pe seama hazardului. Dar n-ar strica să 
aranjaţi un meci între echipa voastră şi una a nemților, un meci 
amical ! a încheiat el rizînd. 

A doua zi, la ora cînd ştiam că au antrenament, fnainte de 
masă, ne-am dus in delegaţie: aşii echipei, adică Florin, cel 
mai, Silviu; subsemnatul, Anais pentru pitoresc, dar mai ales 
pentru cele citeva boabe de germană pe care le ştia, un 
vlăjgan din sat, cars-şi descoperise menirea de bec-cositor, pe 

283 
nume Dragomir, şi un voluntar, un fel de reprezentant al 
spectatorilor, pentru că era prea scund şi prea ocupat de risul 
lui, zgomotos, ca să se poată amesteca printre atleţii balonului, 
recomandîndu-se cu un nume, inventat sau blagoslovit anume 
pentru rîs: Harbuz. 

Nemţii, majoritatea subofiţeri, foarte tineri, unii nici nu cred 
că aveau virsta noastră, s-au arătat foarte mişcaţi de gestul 
nostru şi au primit imediat provocarea. Nici nu s-au mai dus să 
ceară aprobarea ofiţerilor. Am fixat meciul pentru prima 
duminică, dimineaţa la 11 şi ne-am înţeles şi asupra orelor de 
antrenament. |" privinţa arbitrului nu am găsit decit o soluţie 
de compromis: întrucît nu putea fi vorba de un arbitru neutru, 
am' hotărît să fie reprezentată fiecare parte, adică să avem doi 
arbitri. Aproape toate înțelegerile au rămas întocmai, numai 
asupra orei de începere s-a revenit, asta a doua zi, după ce s- 
au consultat cu ofiţerii. Ni s-a propus la alegere: on cu o oră 
înainte, la zece, on după amiază la cinci. Am ales după amiaza, 
ca să avem spectatori, dimineaţa oamenii erau la biserică şi 
cum se arătaseră foarte interesaţi de eveniment, ar fi fast 
păcat să nu-i avem acolo, ca galerie. 

Noaptea, la °° =e, tot sub un cer f carte indiscret, ne-am 
întîlnit in acelaşi loc, la gard. Bănuiam ce-l poate interesa: 
orele de antrenament, şi ale noastre şi ale nemților. | le-am 


spus din memorie şi mi-am dat seama că le-a reţinut întocmai, 
repetîndu-mi-le, spre confirmare, după citeva minute, la 
despărţire, dar am avut vaga impresie că mi le-a recitat pentru 
a mă controla el pe mine, pentru că a strecurat o oră pe care 
am negat-o repede amindoi, eu cu o fracțiune de secundă 
înainte, el scuzîndu-se. 

Cea de a treia noapte a început cu propuneri de promenadă, 
acceptate aproape de toţi cu entuziasm, dar care imediat după 
cină, din cauza burzuluirii cerului s-au transformat in propuneri 
de mas ă verde neamicală, adică de pocher. Careul s-a format 
destul de greu. Numai eu mă retrăsesem iniţial: nici nu mă 
interesa jocul, pentru că eram între prieteni, singurul rival 
posibil ar fi fost Adorian şi cred că ar fi fost un rival zdrobitor, 
din cei care dau însăşi definiţia pocherului: un joc in care cîştigă 
cel care are cartea cea mai mare, sau cel are reuşeşte să con- 
vingă că o are, şi nu mă mai interesa mai ales din cauza nopţii. 

284 
Mă dusesem de mai multe ori la fereastră şi mi se părea că 
privesc cu ochii închişi. Careul se compusese din Silviu, Sergo, 
Florin şi Anais. Tocmai Adoriar; cedase, aşa cum cedasem şi eu 
la rolul de chibiţ in favoarea lecturii, dar pe cînd la mine era un 
pretext, pentru el era probabil o voluptate: articolul, paragraful, 
codul din anul, in comparaţie cu articolul para etc. ... 

Nu ne-am spus decit: Toate bune ! la gard, la ora stabilită şi 
un: Pe miine ! la despărţire. Eram liber, iar întunericul părea 
foarte sigur de stăpînirea lui. Un cort gros, şi negru se lăsase 
peste toate intinderile. Din fericire, mă antrenasem cu paşi şi 
cu repere palpabile pentru drumul prin beznă pînă la salcia 
Casiopeei, şi'gropile de pe drum, pînă la moară, făceau parte 
din ele. 

Ajuns la ghiol am avut prima surpriză: se auzeau zgomote, 
nu foarte departe şi pared se zăreau şi nişte licurici albaştri. Am 
căutat repede un ascunziş, fără să-mi dau seam a că nu era 
altul mai bun decît apa, mai ales că plecasem doar cu un slip 
pe mine. L-am căutat aiurea, în- tr-un stufăriş, redescoperit la 
momentul oportun de memorie, care nu numai că m-a deviă.t 
de la calea mea cu repere, dar m-a şi primit cu ţepi şi 
urzicături. Si mai trebuia să stau şi nemişcat! Zgomotele 
deveniseră voci, ca- "zone şi nemţeşti, iar razele albăstrui 
cotrobăiau prin ungherele întunecoase, evident din rutină, nit 


cred că s-ar fi aşteptat cineva la vreo surpriză rea. Dacă aş fi 
fost descoperit in tufiş, singur, îngheboşat, nu zic că s-ar fi 
intimplat ă nenorocire, dar o anumită bănuială, cu puterea ei 
de proliferare, s-ar fi iscat, pe cînd in apă, chiar dacă m-ar fi 
dibuit lumina vreunei lanterne, ceea ce aproape că ţinea de 
imposibil, exista pretextul băii solitare, de noapte, care se 
potrivea posturii de sportiv in care mă cunoscuseră nemţii. Dar 
vocile s-au îndepărtat, luminile albastre şi ele, am rămas numai 
cu sentimentul neplăcut al prostiei şi cu nişte arsuri şi mai 
neplăcute pe gambe şi pe braţe. Uf, dar mai era şi drumul! 
Noroc că nu mă mişca- sem nici cu un milimetru din poziţia in 
care ajunsesem la tufiş. Ştiam măcar direcţia spre ghiol, şi de la 
marginea lui, dacă nu mă răsuceam inconştient pe micul 
parcurs, orientarea cea mare devenea foarte clară: in stinga, 
drumul şi satul; in dreapta, lacul, iar dacă nimeream, păstrînd 
direcţia generală, locul nostru de acces in ghiol — scobitura de 
285 
la mijlocul țărmului — puteam foarte uşor să ajung pe calea cea 
sigură spre Casiopeea. Am ajuns. Nu mă mai minunam de 
căldura nopţii şi de blindeţea apei; toate: întîmpliările, lucrurile, 
începuturile, ruperile, ezitările, neîntîmplările, toate se iscau 
sau clădeau o minune. Nici nu mi-am mai frecat corpul cu apă, 
nici respiraţia nu mi-am mai potrivit-o, mi-am început indiana in 
ritmul pe care i= 1 programasem, fără să-l alterez nici o clipă. 
M'ă auzise şi. mă aştepta pe ultima treaptă, cu o cuvertură 
desfăcută, m-a înfăşurat in ea şi a început să mă frece, 
redîndu-mi căldura şi toată puterea de a o iubi. Era în- tr-un 
halat lung pînă la călciie, i-am tras minecile şi i l-am repus pe 
umeri, am cuprins-o pe dinăuntru şi am dus-o in braţe spre 
covorul nostru de pluş auriu. Am îngenuncheat amindoi, faţă-n 
fa* eram inch' ud, sau poate că eram numai rece şi simţeam 
cum o pătrunde frigul meu si cum îi iau căldura, dar ne-am 
încălzit repede amîndoi, ne rostogoleam împreunaţi, pe pătura 
pufoasă, pînă la seînduri şi reveneam in rostogoliri spre alte 
seîn- duri şi n-o voiam numai pe ea apăsată, lovită şi aplatizată 
de lemnul pe care-l simţeam căutîndu-mi oasele, devenisem 
perna şi salteaua ei, cleştele şi echilibrul ei, ne sorbeam unul 
altuia gemetele şi ne găseam tot timpul cu mîinile, ne întîlneam 
degetele de la picioare şi frunţile şi ne potriveam umerii şi 
genunchii şi abia atunci ochii ei coborau spre buzele mele, 


descoperindu-ne înălțimile. Ne-am iubit duios şi sălbatec, 
nemişcali şi frenetici, încolăciţi şi alintîndu-ne, ne-am iubit 
pentru veciile care trecuseră şi pentru cele care ne primiseră, 
ne sărutam pînă la sufocare şi apoi ne prindeam capetele in 
miîini şi ne priveam, de aproape şi de departe, in superba 
libertate a nopţii, ne vedeam cum voiam: tineri, frumoşi, 
nebuni, zei sau demoni, uneori mă vedeam eu in ea şi cred că 
se vedea şi ea in mine şi iarăşi ne iubeam sudîndu-ne craterele, 
fericiţi că nu scăpăm in lume nici un strop din lava noastră 
mistuitoare. A fast o noapte fără vorbe, numai cu răsuflări şi 
gemete, iar cînd am simţit că începe s-o sperie ameninţarea 
zorilor, am ridicat-o in picioare, in dragoste şi-n clocot, pînă la 
mijloc înălţimea noastră era aceeaşi, şi am învirtit-o într-un 
dans dement, obligind-o să-şi suie tălpile pe degetele 
picioarelor mele, şi apoi degete pe degete ne-am ondulat şi ne- 
am căutat minute in şir egalitatea înălţimii, pe care n-o 
286 

găseam, pentru a ne-o căuta mereu, apoi s-a produs un 
cutremur cumplit care ne-a prăvălit, fericiţi şi extenuaţi şi cu 
goluri pentru alte dorinţi, pentru alte nopţi fără lună, pentru 
alte erupții egoiste. Căzusem in genunchi, fără să ne fi 
despărţit din piatra Sărutului. 

— Oh, commetu es fou, mon Gvidăn, mon petit, mon 
adorable Gvidăn ! mi-a spus înainte de a ne despărţi. 

N-am mai zărit-o, fantomă subţire de spumă, sus, pe ţărmul 
lacului. Si n-am mai văzut-o multe nopţi, cerul devenise al 
tuturor îndrăgostiţilor, nopţile pline de mistere, iar lacul oglinda 
întregului firmanent. In acele nopţi, toţi cei din casa morarului 
au învăţat cerul. Cel mai zelos a fost Adorian. A lipsit doar o zi şi 
cînd s-a întors, seara, a început să-mi corecteze erorile, nu 
eram la curent cu noutăţile astronomice, aşa că nu puteam să 
mă tocmesc cu el, iar cartea pe care şi-o adusese de la 
Bucureşti nici nu mi-a arătat-o, necum să mi-o împrumute. 

Dar se apropia Duminica. Ne antrenam in fiecare zi, şi 
dimineata şi după amiaza, satul vuia, mai ales tineretul şi 
oaspeţii de război: refugiații şi dispersaţii, care erau mai 
mulţi decît localnicii, dintr-o joacă meciul devenise un 
eveniment, şi-mi părea rău că in cea de a doua noapte fără 
lună nu-mi amintisem de el in chioşcul care se însingura. Dar 
noaptea de duminică, oare cum va fi ? 


Mai întîi a fost însă ziva de duminică. Am privit-o de pe 
cerdac şi am trăit-o acolo de dimineaţă pînă seara. Nu turna 
cu găleata, cum se spune, era o ploaie de primăvară, o ploaie 
agricolă, densă şi neîntreruptă, care te inducea in eroare doar 
cîteva minute, pînă te făcea ciuciulete. Nimeni nu se mai 
gîndea la meci. Chiar dacă s-ar fi oprit cîndva ploaia, terenul, 
cu neregularităţile şi gropile lui, ar fi rămas o mlaştină. Ne 
căutasem şi ne găsisem distracţii şi in- deletniciri domestice. 
Fetele jucau remi cu llencuţa, care se dovedea redutabilă, 
prinsese toate chiţibuşeriile jocului in vacanţele trecute şi 
acum şi le etala odată cu pietrele, băieţii îl atrăseseră şi pe 
Adorian in careu, pared dintr-o necesitate de autoflagelare, 
pentru că erau buzunăriţi fără mild, eu mă retrăsesem cu 
Dobridor la capătul dinspre uliţă al cerdacului, vorbind despre 
toate cele şi mai ales despre război. Nu ştiu dacă din 
încăpăţinare, sau pentru sarea discuţiei, sau pentru că aşa 

287 
gîndea, dar îi tot dădea cu victoria nemților: 

— Nu se poate, dom' student, nu vă, luaţi după vorbele 
ălea care mai mult hirîie, ălea care încep cu bocănitul: ta-ta- 
ta-ta ! Is tari, domle şi-s foarte organizaţi, uitaţi-vă numai ce- 
au făcut aici in sat in două luni: şosele, poduri, bărăci, văzut 
doar, şi terenuri pentru gimnastică şi fotbal, le-au făcut 
singuri, fără mînă străină, şi dacă-i vorba de instrucţie, apăi la 
ei se face ! 

— Uh, nene Dobridor, dac-ai şti matale ce mai fac, ce pîrjol 
şi ce moarte prin locurile pe care le părăsesc ! i-am spus. Să 
dea Domnul să nu-i vedem cu ochii noştri plecînd de aici, de 
unde matale spui c-au făcut atitea... 

— Adică dumneata vrei să spui că or să rămînă aici ? am 
auzit in spatele meu vocea ascuţită a lui Adorian, care 
schimbase locul cu Anais, probabil ca să nu-şi dezumfle 
buzunarele. 

Nu i-am răspuns imediat, nu pentru că nu găsisem răs- 
punsul pe care-l merita, dar mă preocupa altcineva şi alt- 
ceva: pe poartă, sub o umbrelă cît un cort, se avîntase: omul 
căruia i se potrivea cel mai puţin acea apărătoare, 
uriaşă, de cazarmă: mărunţelul, cu hlizitul lui cu tot, domnul 
Harbuz. Oare cum de nu -şi dădea seama că aşa înarmat cum 
era părea un pitic in plin program de iarmaroc ? 


— Vin de la nemți ! ne-a detunat el vestea, de fapt 
continuîndu-şi numărul din program: ne propun să ami- năm 
meciul! 

Florin crăpa de ris, dar şi mie îmi venea să mă dau cu capul 
de pereţi, şi ceilalţi izbucniseră in hohote, şi f e- tele, şi llencuţa, 
numai Dobridor părea că-l ia in serios, de, era vorba de nemți ! 
Dar mai era şi Silviu, cel necunoscut, cred că-l depăşea pe 
Malec, in momentul acela: se uita la noi, uimit, ca la nişte 
căpiaţi, ne trecea in revistă pe fiecare, se încrunta tot mai tare, 
încît atunci cînd şi-a oprit privirile asupra lui Harbuz, părea atit 
de fioros in hotărîrea lui, că i-a suprimat şi acestuia risul, brusc, 
ca şi cum i-ar fi aplicat o mască pe faţă. 

— Nu se poate ! a hotărît el. Aşa ceva e împotriva oricăror 
legi, mai ales a celor de bună cuviinţă. Şi chiar dacă ei fac 
propunerea, noi nu putem hotărî decît adunînd toată echipa, 
inclusiv rezervele şi cît se poate de mulţi din galerie. Mi se pare 

288 
că dumneata o reprezinţi... 

— Da, da ! s-a repezit mărunţelul, neizbutind însă să-şi 
scoată capul de sub umbrelă. 

— Eşti prea puţin ! 1-a repus in locul şi in rolul lui, Silviu. Eu, 
in calitate de căpitan al echipei, şi de magazioner, pentru că şi 
mingile se află in posesia mea, te rog să-i convoci: fix la ora 
două p.m. ! pe toţi membrii echipei, pe cei mai serioşi din 
galerie, pe candidaţii la arbitraj... 

— Păi eu sint ! Eu aş fi !... a început să se bilbiîie mărunţelul. 
Mă pricep şi ştiu şi ceva nemţeşte... 

— Cred că şi calitatea asta dublă trebuie s-o luăm in discuţie 
şi să hotărim ! a continuat Silviu, imperturbabil: on şef al 
galeriei, on arbitru. E la mintea cocoşului, nu ? Nu poţi să fii şi in 
tribună şi pe teren, mai ales dacă ştii nemţeşte... 

— Care tribună ? s-a prostit harbuzaşul. 

— Cum care ? s-a mirat Silviu. Unde-or să stea spectatorii, 
oamenii dumitale, cei care te-au ales ? Aaaa ! Da ! Sigur că da! 
Sub umbrela dumitale ! 

Hohotele ne zguduiau pe toţi. Numai Silviu şi Harbuz se uitau 
foarte serioşi unul la altul. 

— Dumneata îţi joc de mine ! s-a ofensat mărunţelul, 
bineînţeles revenind, fără vrere, la masca veche, de hlizeală, 
care-i submina definitiv sensul frazei. 


— Sigur că da ! a încuviinţat răspicat Silviu. Dar dumneata 
ce ai făcut pînă acum ? Chiar atît de milogi la cap ne ai crezut ? 
Du-te şi anunţă-i pe cei din galeria dumi- tale, că dacă ţi se 
aseamănă, au neapărată nevoie de vestea asta, altminteri or să 
ne aştepte două ceasuri sub plasa porţilor, ca să se apere de 
ploaie... 

Insuleţul s-a cărat, cu umbrela tot deasupra, nu între 
picioare, cum poate i s-ar cuvenit, dar părea şi mai caraghios 
aşa. Nici capul nu şi 1-a întors cînd a închis poarta şi a fost un 
miracol faptul că nu şi-a încurcat învelitoarea aceea cît o cupolă 
între stilpii ei. 

Am rîs multă vreme, reluînd replicile amîndurora, l-am 
felicitat toţi pe Silviu pentru spontaneitatea şi hazul ripostelor 
sale, mai ales pentru măiestria interpretării, Sergo 1-a 
îndemnat să rupă tradiţia familiei şi să urmeze conservatorul — 
„Fiuuu ! îi dai gata şi pe Ciprian şi pe Manolescu, ba şi pe 

289 
Vraca !' — iar Neruna l-a sărutat dintr-o poziţie care le 
ascundea feţele, dar am ghicit ce s-a întîmplat după privirea lui 
fixă şi năucită. 

Deci dumneata vrei să spui... a redeschis Adorian codul, 
exact la paragraful voit, dar nu l-am lăsat să-şi termine fraza 
scîrboasă şi provocatoare. 

— Un moment ! i-am spus aproape poruncitor, Mein- du-l 
să-şi încrunte sprîncenele; dar iarăşi nu-l întrerup- sesem ca 
sămi găsesc răspunsul, la care, de altfel, puteam să renunţ, pur 
şi simplu privind ploaia, ostentativ, era şi acesta un răspuns, nu 
pentru asta l-am întrerupt, ci pentru a încerca să-mi imaginez 
ce mutră făcuse in timpul acelei conversații suprarealiste dintre 
Silviu şi Harbuz — uh, cît regretam că nu-mi trecuse prin minte 
să mă uit la el ! — cred că acolo se jucase marele rol. Vreau să 
spun, am început să-i răspund, că orice conversaţie e compusă 
din păreri, mă rog, opinii, dar şi din cuvinte prin care acestea se 
exprimă, poate că ar fi mai bine zis: din cuvinte care exprimă 
opinii, sau care le ascund, dacă extrapolăm la Talleyrand... 

— Charles Maurice, născut la Paris in 1754, episcop de 
Autun ! s-a revărsat Adorian, dar s-a muiat repede simțind 
parcă penibilul intervenţiei sale. 

Nu aveam chef să-mi continuu peroraţia, de fapt mi se 
încîlciseră şi gîndurile şi înclin să cred că tocmai asta 


urmărise Adorian cu balonul lui dezumflat atit de repede: 
folosise un vicleşug de barou. Mai că mă înfuriasemr dar şi 
asta putea să facă parte din planul lui. 

— Propun să schimbăm premiza discuţiei ! m-am străduit 
să mă calmez. Să plecăm nu de la ceea ce vreau eu să 
' spun, ca să nu ne jucăm prea mult cu cuvintele, ci de la 
ceea ce vrei dumneata să afli, ca să ajungem direct la opinii. 

— Ar fi o provocare la provocare ! a descoperit el, fără. să 
dea importanţă jocului de cuvinte. 

— Eu cred că faci o confuzie între sinceritate şi cinste, l- 
am corectat, in loc să le aduni, aşa cum s-ar cuveni in cazul 
nostru, dumneata le desparţi, deformînd o calitate,, cea a 
cercului nostru... 

— Total de acord ! a sărit Florin in sprijinul meu. Asta e 
problema ! Nu vreau vorbe, vreau libertate, vreau să pot 
spune mice: adevăruri, prostii, aiureli, nerozii, orice, puteţi să 

290 
mă sărutaţi sau să mă scuipaţi, nu, asta nu, dar să strimbaţi 
din nas, mă rog, să mă apostrofaţi sau să mă huiduiţi, dar 
numai să mă lăsaţi să spun orice, fără teama că din cauza 
asta s-ar putea să nu mai spun niciodată nimic ! Nu-i aşa că 
putem spune orice ? 

Mi s-a părut sublim, direct şi nesofisticat, mai convingător 
decît un manual despre libertate. Ah, ce Florin scump şi 
frumos aveam ! 

— Da ! a acceptat Adorian, emoţionat şi el. Cred că aici 
putem spune mice, dar nu in toată lumea se întîmplă asta, 
mă refer şi la lumea mare şi la lumea mica. Da, asta e 
problema: să se poată spune oriunde, oricind, mice, dar e 
problema omului nu a bestiei, e problema lumii, nu a jun- 
glei... 

Ne -am uitat unii la alţii şi cred că toţi ne-am bucurat 
gîndindu-ne că sîntem oameni. 

— Vezi cit de complicate sînt lucrurile şi vremurile ! i-am 
spus lui Dobridor, care parcă mă ruga pentru mai multă 
claritate. Nu e vorba de problema dumitale, acolo 
totul e simplu ca bună ziva. vor pierde războiul, 
nene Dobridor, crezi că fac altceva acum decit să-l piardă? 
Infrîngerea lor a inceput odată cu începutul războiului... 


— Ei, asta-i bună ! s-a împotrivit morarul. Au tăbărit 
americanii pe ei, aici e nenorocirea, că la început ai văzut şi 
dumneata, nu erai prea copil, au luat hălci din toate părţile, in 
două săptămîni cucereau o ţară, păi in cite săptă- mini au luat 
Franţa ? la ziceţi ! 

— Nu luau, domnule Dobridor ! a intervenit Adorian. Poate 
că mă vei înţelege mai bine, dacă-ţi voi povesti un episod dintr- 
o carte a unui mare scriitor american. E vorba despre ocuparea 
unei ţări de către nemți, da, in timpul acestui război, una din 
ţările acelea care au căzut in citeva săptămîni, cum spuneai 
dumneata. Unul din ofiţerii ocupanţii, uimit de rezistenţa 
aproape generală din acea Ora, o rezistenţă care nu se simţea 
neapărat şi numai prin arme, ci mai degrabă prin oameni, prin 
privirile lor, prin umbletul lor, prin tăcerea lor, prin gesturile lor, 
prin toată atmosfera din acea ţară, înnebuneşte şi începe să 
urle, gîndin- du-se la toate ţările ocupate de armata lui, la 

291 
uriaşele întinderi aflate sub ocupaţie germană: Muştele-au 
cucerit hîrtia de muşte ! Muştele-au mai cucerit o sută de metri 
din hîrtia de muşte !... Asta e adevărul nemlilor in acest război: 
hîrtia de muşte ! 

— Vreau şi eu cartea ! 1-a atacat Metaxe. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun ! i-a răspuns Adorian. Am citit-o la 
barou, cu schimbul, cred că e un singur exemplar in toată tam, 
in original, in americană:7he Moon is down, de John Steinbeck. 

Am înmărmurit. Auzisem expresia, in prima noastră noapte. 
Cum puteam s-o uit ? Numai cînd nu e lună ! In nopţi fără lună! 
îmi ceruse să jur ! L-am întrebat, ca in- tr-o doară, pe Adorian, 
unde se petrece acţiunea cărţii, despre ce ţară e.vorba ? 

— Norvegia ! mi-a răspuns el. Cartea a apărut In Statele 
Unite in 1942. E vorba despre ocupaţia germană din Norvegia. 

Ploua, ploua. Pe cerdac se încinsese un joc numit Whist, pe 
care nu-l cunoşteam, şi deşi părea antrenant şi se juca doi 
contra doi, ceea ce presupunea multiple combinaţii, nimic nu- 
mi dădea ghes să-l învăţ, mă preocupa simbolistica nopţilor 
noastre fără lună, misterul lor. Nu înţelegeam. Acolo, in Ora ei, 
ele erau, probabil, simbolul durerii, deznădejdii, nelibertăţii. De 
ce le transformase aici in nopţi ale fericirii, ale minunilor, ale 
libertăţii ? Erau un preludiu sau un epilog ? Voia să le transm 
ită, prin dorinţă, prin contrarii, dincolo, in ţara ei ? Se răzbuna 


pe  deznădejdea, pe nebunia, pe răutatea lumii, pe 
deznădejdea, nebunia şi răutatea de dincolo ? Dar dacă se 
jucase cu o simplă metaforă ? Dacă nici nu ştia despre acea 
carte, despre simbolul din titlul ei, despre simbolul cu care se 
confunda titlul ? Nu-mi venea să cred, dar mai descoperisem un 
amănunt care complica şi mai mult lucrurile ! The Moon ís down 
, Adorian era tipul preciziei, ereri grosolane erau excluse in 
perimetrul lui de gîndire, opinii ciudate, paradoxuri, 
extravaganţe intelectuale, contraparadoxuri, da, erori însă nu. 
Era imposibil să fi confundat o ţară cu alta. Cartea lui Steinbeck 
diseca ocupaţia germană din Norvegia, iar ea era şi reprezenta 
o Ord nordică neutră, liberă, nu ocupată ! 

Mă retrăsesem in camera mea. Se apropia ora zece. Am fugit 
spre locul de întîlnire numai pentru că aşa ne înţelesesem, din 
datorie şi din felul meu de a fi. N -aveam ce gg ne spunem. Nici 
el nu ieşise din casă, eram sigur, iar vizite nu primise, le-am fi 

292 

remarcat, doar rămăsesem toată ziva pe cerdac, şi din 
înălţimea lui se vedea uliţa principală pînă departe. Uitasem 
totuşi un amănunt care 1-a interesat: vizita piticului cu umbrelă 
şi pretextul lui imbecil. Am stat mai mult in ploaie decit mi-as fi 
închipuit, mi-a cerut să-i dau toate amănuntele vizitei. Nu ştiu 
cum şi-a stăpinit rîsul. Eu îmi acopeream gura cu amîndouă mîi_ 
nile, in pauzele relatării, probabil că şi el. A f ost o relatare 
fragmentată, dar fără omisiuni. 

— A vrut să se infiltreze ! mi-a şoptit, Dar i-aţi dat o lecţie 
formidabilă şi e foarte bine că a făcut-o Silviu. El e inatacabil ! 
Nu cred că o să mai aibă chef, dar să nu renunţaţi la prudenţă, 
să nu renunlaţi, pentru că e vorba şi de Florin. Indivizii ăştia 
încearcă mereu şi, dacă nu găsesc, inventează, ca să justifice, 
ceea ce uneori e şi mai rău. Pe miine ! Pe miine! 

Ploaia mă pătrunsese pînă i. oase, dar ciudat, nu mă 
înfrigurase. Dacă n-aş fi avut hainele pe mine, cred că m-aş fi 
simţit şi mai neplouat. Si atunci mi s-a deschis cerul, nu cel al 
lumii, cel din capul meu: oare nu era o noapte fără lună ? Poate 
cea mai sigură noapte fără lună, din cauza ploii ! Toate 
surprizele cerului erau închise. N-am plecat imediat. Am 
aşteptat să treacă patrula. Ultima dată, cînd m-am urzicat din 
pricina ei, a trecut, după socotelile mele, între zece şi un sfert 
şi zece jumătate. M-am uitat la ceas: era 10 şi 20. Am ieşit 


afară, la timp, ca să mai aud vocile care se îndepărtau. Eram in 
slip, aşa am plecat, fără să mai orbecăi, fără să-mi pierd 
orientarea. Am ajuns repede la salcia Casiopeei şi contactul cu 
apa a fost o mare plăcere. Era caldă apa, fată de temperatura 
ploii şi a aerului de afară, aşa cum ţi se pare şi cum chiar este, 
întotdeauna, in înotul de noapte. 

Cînd am ieşit însă din apă şi am început să urc treptele 
chioşcului s-au dezlănţuit din toate păriile şi in toate părţile 
bicele frigului. Dirdiiam şi-mi clănţăneau dinţii, parcă mi se 
rupea "inima, iar plămînii inhalau praf de gheaţă. Primul gest a 
fost acela de a plonja in apă. Mi l-am reţinut ghemuindu-mă şi 
învelindu-mă in propriu-mi corp. Cred că m-am dus de-a 
rostogolul, ca un colac, spre mijlocul chioşcului. Pătura era 
acolo, dar numai pătura. M-am înfăşurat in ea şi m-am încălzit 
şi uscat prin rostogoliri. Cel mai greu am scăpat de clănţănitul 
dinţilor. N-am reuşit decit prinzîndu-mi maxilarele in miini şi 

293 
stringînd* Am rămas mult acolo cu privirile şi gîndurile la castel. 
H vedeam, îl situam perfect după ferestre. Aproape toate erau 
luminate, dar nu era o lumină bănuită, timidă, ci una care 
contura perfect ferestrele, parcă zăream uneori şi umbre, şi 
mişcări in cadrul lor. Se întîmpla ceva acolo, probabil o gală, o 
recepţie. Se aşteptase trecerea patrulei, apoi se aprinseseră 
toate candelabrele. La urma urmei şi ploaia era un camuflaj şi 
mai ales o barieră, un stop chiar, pentru orice avioane. Sim 
team că se va întîmpla ceva şi s-a întîmplat. Una din ferestre s- 
a deschis, toată, lumina a izbucnit ca un far, trimiţindu-şi raza 
groasă pînă la lac, dar eşarfa care-mi flutura acolo nu mai era 
albă, nici nu cred că s-ar fi văzut albă, strălucea, in reflexe 
multe, ca o împletitură de fire metalice. Am numărat in gînd: 
unul, doi, trei, patru ! Atunci s-a închis fereastra. l=am lăsat 
semn cuvertura aurie, pe care am împăturit-o de mai multe ori, 
pînă ce a ajuns ca o pernă. Nu ştiu dacă am nimerit chiar 
centrul pardoselii. La salcia Casiopeei m-a aşteptat numai 
frigul. N-am încercat nici măcar xnişcări de respiraţie de teamă' 
că vreuna, necontrolată, din cauza frigului, ar putea să-mi 
schimbe poziţia şi să pierd orientarea. Am plecat zgribulit 
printre reperele mele, cele pentru miini şi pentru picioare, 
biciuit cu cravaşe şi rînci de gheaţă, tre- murind — oare cum ? 
— in sloiul in care mă prefăcusem, Doamne, ce caznă 


îngrozitoare e frigul ! Cu el ar trebui să se identifice infernul, nu 
cu butoaiele de pucioasă şi cu limbile de foe. 

In cameră era lumină şi era şi Florin. S-a speriat vă- zîndu- 
mă. Mi-a spus că-s vinăt ca o cangrenă. 

— Cred că sînt o cangrenă ! şi m-am aruncat pe pat. 

S-a întors cu prosoape şi cu alcool şi cu vestea că sus 
se serbează logodna Nerunei cu Silviu. A muncit jumătate de 
oră cu mine. M-a boxat, m-a pălmuit, m-a frecat, m-a masat, un 
singur lucru am uitat amîndoi: m-aş fi încălzit mult mai repede 
dacă mi-aş fi turnat un pahar de alcool, pe git. Dar am avut 
grijă s-o fac sus. L-am imitat întocmai pe Florin pe cel de data 
trecută: îmi turnam din fiecare sticlă tin pahar, dar nu mă 
mulţumeam doar să azvirl pe git licoarea. Sorbeam din ea des 
puţin, degustînd-o cu toate papilele, pînă cînd goleam pafiarul. 
Nu Silviu, Neruna a poposit lingă mine întrebîndu-mă dacă mi- 
am pus in cap să mă îmbăt. l-am răspuns că-mi plac băuturile 

294 
acelea, toate, poate pentru că beau in cinstea ei şi a lui Silviu, 
in cinstea lor. M-a mai întrebat unde-am fost şi i-am răspuns că 
am făcut o plimbare pînă la chioșc. 

— Mincinosule ! m-a ameninţat ea cu degetul. Vrei să-mi 
strici ziva ! Dacă ar fi aşa, chiar in noaptea asta aş veni latine! 
Mai bine sărută-mă ! 

Dar m-a sărutat ea, înapoindu-mi întocmai primul meu sărut: 
scurt şi subţire, ca o aţă. 

Am şi dansat cu ea, dar după primele mişcări i-am dus-o lui 
Silviu şi i-am înconjurat pe amîndoi cu braţele şi le-am spus, 
parcă fără noimă: 

— Nu ştiu p.e cine cui i-l dau... 


Am părăsit salonul, împreună cu Florin, rideam şi eram drept 
ca o luminare.. Dar de pe cerdac pînă in cameră m-a tîrît el, 
prin ploaie, prin noaptea fără lung. O fantomă sub lire, din 
spumă, s-a aplecat deasupra mea şi m-a adormit. 

A doua zi, Florin mi-a repetat vorbele cu care mi-am închis 
pleoapele: 

— Logodnica mea ! a ris el şi ai încercat o mişcare de a mi-o 
prezenta. Ti-am prins mina la timp... 

— Logodnica mea ! am biiguit. Şi nu ţi-a plăcut ? 


295 


20. 


Din cauza cotului brusc pe care-l făcea piriul morii inainte 
de a se vărsa in lac şi a desişului de sălcii pe. mal, chioşcul nu se 
vedea de la ghiol şi cum locul preferat al tuturor era pajiştea şi 
ghiolul in care ea se apleca, mai nimeni nu ştia ce se petrece la 
chioşc in timpul zilei. îl considerau toti părăsit, o relicvă a 
vremurilor de pace şi de răsfăţ aristocratic. Nici eu, care-l 
descoperisem dichisit şi cu urme de trecere omenească, nu m- 
am gindit să-l iau la ochi in timpul zilei, pentru mine el 
devenise numai şi numai al nopţii, cea neagră şi fără de lună. 
Nici chiar .cînd am măsurat cu paşii calea de la ghiol spre salcia 
Casiopeei, jalonînd-o cu repere tangibile, şi am făcut asta de 
zeci de ori, in final numai cu ochii închişi, ca să mă deprind şi să 
am siguranţa drumului orb, nu am dat prea mare aten- tie 
chioşcului deşi îl aveam in fata. mea. De aceea am tresărit, 

296 
trezindu-mă pared dintr-o noapte opacă, in momentul cînd un 
prichindel mi-a spus la ureche, foarte secretos, că a văzut o 
bared in apropierea chioşcului. 

— E o grămadă de lume acolo, a adăugat la fel de misterios 
puştiul, şi dac-am avea un ochean, cum au nemţii şi nenea 
jandarmul ! Că eu m-am uitat odată prin ochean, la şcoală, la o 
lecţie. Ştiti cum se vede ? Parc-ai fi acolo uncie te uiti... 


20. 


Nu ştiu de ce luase puştiul un aer atit de enigmatic si tle 
complice, rămăsesem cam singur la ghiol, dintr-o nevoie 
imperioasă de solitudine, ceilalţi plecaseră la antrenament cu 
tot alaiul de prichindei, ca să recupereze zilele pierdute şi să 
profite din plin de cea de a doua zi cu soare de la încetarea 
ploii, mai ales că peste trei zile avea loc meciul. 

— Mă învăţaţi şi pe mine să sărin apă ? a îndrăznit băielaşul. 
Să mor eu, dacă mi-e frică ! 

Întîi l-am aruncat eu, după ce i-am spus să stea drept şi 
nemişcat in timpul căderii, apoi l-am ajutat de cîteva on tinîndu- 
i braţul sub mijloc. Se încrîncena al dracului, şi maxilarele şi le 
stringea, aşa că izbutea să-şi tină poziţia şi să spargă apa cu 
mîinile. După prim,ul salt fără ajutor, cam şui şi probabil şi 
dureros, pentru că-şi coborise miinile spre apă, fără să-şi apiece 
capul între ele, s-a mai domolit, îmi tot dădea tircoale, dar n- 
avea curajul să-şi spună şi cea de a doua doleanţă. Ca să nu-mi 

297 
pierd vremea cu el, l-am trecut şi prin ultima probă: l-am 
chemat pe malul ghiolului, m-am prefăcut că-i arăt ceva in apă 
şi cînd se holba mai tare l-am împins din spate. Reflexul s-a 
produs: s-a îndoit de la mijloc aruncîndu-şi mîinile înainte in cel 
mai reuşit salt de pînă atunci. 

— Voiam să vă rog să ma învăţaţi şi săritura aia peste cap, 
aia de rămîn toti cu gura căscată ! şi-a mărturisit prichindelul 
tot păsul. 

__ Fiuuu-fiuuu ! am fluierat a admiraţie şi ameninţare. Asta 
mai tîrziu, puişorule, după ce o să sari cam de o sută de on pe 
zi, aşa cum ai Învătat azi, vreo două-trei săptămîni, ca să 
_____dihoci burticică. 

Am dat să plec, dar puştiul nu m-a lăsat. Mi-a făcut semn să 
mă-lungesc pe iarbă, s-a lungit şi el foarte aproape şi mi-a 
şoptit la ureche, mai, mai să nu-l aud: 

— Să ştiti că e unul mic, ca nea Suciu, clopotarul, unul care 
ride tot timpul ca un prost că a fost şi pe la 
dumneavoastră... stă la noi, dincolo de biserică, întrebati de 
casa lui Găvan, e a noastră. Să ştiti că ăla, Păcală ăla, se 
funşează din casă de cite on tree nemţii in caraulă, noaptea, şi 
stă de vorbă cu ei. Dacă n-ar face asta pe furiş... Ce ziceţi, să-l 
mai pîndesc ? 


îmi “2 cu neputinţă să cred că puştiul fusese pus la cale de 
Harbuz, deşi istet şi înfigăret cum era putea fi transformat într-o 
iscoadă ideală. l-am spus că nu mă interesează cu ce se ocupă 
Păcală, iar in ceea ce-l priveşte, dacă face ce i-am spas, in trei 
săptămîni va căsca toată lumea ochii la el. Nu mi s-a părut prea 
vesel la despărţire, 
19 — Romantica probabil pentru că nu-i mulţumisem într-un fel 
sau altul pentru marile veşti pe care mi le-a adus, dar m-am 
gîndit că-i mai bine aşa, deşi ştiam că-l nedreptăţesc. Nu putea 
să fie iscoada lui Harbuz, asta devenea clar, nu că n-ar fi putut 
juca rolul, dar mi se părea imposibil ca Harbuz să se dea pe 
mina lui. După toate probabilitățile, Harbuz era omul nemților, 
poate fără nici o legătură cu autorităţile româneşti. Era de 
neconceput ca in aşezarea in care se află un comandament 
german, o unitate de stat major,, după toate aparențele, pentru 
că nu erau acolo nici depozite de arme, nici prea multă 

298 

soldăţime, nici măcar un tanc sau un tun antiaerian, să nu 
existe un om de-al lor, un om de legătură care să-i ţină la curent 
cu evenimentele şi să-i scutească de eventuale surprize, 
neplăcute. Am folosit codul de urgenţă şi am intrat imediat in 
legătură cu Dinoiu-mezinul. Ne-am găsit de lucru la gard, apoi 
am coborit spre grădină, după ce ne-am convins că nu ne 
urmăreşte şi nu ne poate vedea nimeni. Cum de nu-i, cum de 
nu-s pe teren ? Au fost primele întrebări. Eu din capriciu, el 
pentru că nu mai are ce face. Apoi i-am istorisit întîmplarea. Nu 
mi s-a părut foarte surprins, cum mă aşteptam. Eu însă am fost, 
auzindu-l: 


— Aşa cum arată, cu aerul lui de nătîng, Harbuz e un as. 
Singurul lui defect e înfăţişarea. Şi dacă in ciuda acestui defect, 
cum nu se poate altul mai demascator, e totuşi folosit, îţi poţi 
da singur seama cam care e cota lui ! Cînd mi l-ai identificat 
prima dată, m-am speriat puţintel: ce caută aici ? Oare nu 
cumva prezenţa lui e legată de venirea noastră, adică de 
venirea mea ? Să fi primit ei informaţii atit de secrete ? Acum 
c'red că m-am edificat: e omul de legătură dintre ambele 
servicii secrete, cel german şi cel roman, iar asta îmi confirmă 
faptul că unitatea germană de aici are un rol de prim rang, nu 
numai in zonă, in general ! Cred că a fost adus aici la cererea 
nemților, dar de ce oare atitea măsuri din partea lor ? Asta ar fi 
o întrebare. Şi de ce tocmai el ? Asta ar fi a doua. Harbuz nu e 
atit de tînăr pe cit pare, e trecut de treizeci de ani şi cred că 
masca lui de Păcală e o mască de întinerire. E foarte posibil să 
se fi specializat in Germania, v-a şi scăpat că ştie nemţeşte. 

299 

Prezenţa lui aici s-ar putea explica şi prin cerere nominală de 
către germani, şi prin intimplare: a fost trimis un om disponibil, 
dar şi prin cerere indirectă: să le fie trimis un tînăr care ştie 
bine germana, cam toate due la concluzia că Harbuz, bine- 
înţeles că-l cheamă altfel, e mai întîi omul nemților şi pe urmă 
al românilor. Un asemenea om au vrut nemţii să aibă aici, pe el 
deci, pe cel mai sigur ! De ce ? Pentru că simt nemţii ceva in 
neregulă, ceva general şi se grăbesc să ia măsuri peste tot ? 
Problema mi se pare foarte gravă. Ca să vezi unde poate să 
ducă neastimpărul unui copil şi isteţimea lui ! Şi nu ştiu ce e 
mai bine in cazul acesta ? Să-mi continui misiunea şi s-o duc la 
capăt, sau s-o anulez, pe răspunderea mea. Pînă acum am 
monologat, adică am vorbit in gînd, m-am sfătuit cu mine 
însumi, cred că mă întelegi şi iată că şi eu îl înţeleg pe regele 
Midas. Dar era prea importantă vestea pe care mi-ai adus-o. 
Chiar voiam să te întreb: ce anume te-a determinat să foloseşti 
codul de urgenţă ? Pentru că dacă nu l-ai fi folosit, alarmîndu- 
mă şi ascuţindu-mi simţurile, poate că n-aş fi ajuns la acest 
raţionament şi mai ales la concluziile pe care le-ai auzit, care, 
pe cuvîntul meu, sînt foarte, foarte îngrijorătoare... 

— Ştii ce mi s-a părut ciudat in povestirea puştiului ? am 
început eu cu o intrebare. Nu faptul că Harbuz se întîlnea cu 
nemţii, nici chiar regularitatea întiîlnirilor lui cu ei: in fiecare 


noapte, conta bineînţeles şi asta, am reţinut: in fiecare noapte, 
deci noaptea, şi pe furiş, ci absenţa din povestirea puştiului a 
altor întîlniri pe furiş, sau chiar întîmplătoare, de pildă, cu 
jandarmul. Era cu neputinţă ca puştiul să nu be înregistreze, 
pentru că îl urmărea pe Harbuz, era clar, dacă şi pe ploaie s-a 
ţinut după el, văzîndu-1 intrînd la noi, ca să nu mai vorbesc de 
ultima lui intrebare: să-l mai pîndesc ? De ce şi-o fi asumat 
puştiul rolul de detectiv, nu ştiu, dar şi-l îndeplinea straşnic ! 
Deci, mi-am spus şi eu că Harbuz e omul nemților, ceea ce mi 
s-a părut foarte ciudat, pentru că, iartă-mă, cînd ţi l-am descris 
prima dată pe Harbuz, mi-am dat seama că-ţi este cunoscut, 
într-un anumit rol, poate că ai urmărit asta cu intenţie, ca să ne 
pui in stare de alarmă, sau să ne îndemni la prudenţă, ştii mai 
bine. Deci, cum se poate, mi-am zis, ca un om al siguranţei 
noastre să se întiîlnească numai cu nemţii, şi numai pe furiş, 
cînd prima lui obligaţie ar fi fost să raporteze autorităţilor 
300 

noastre, prin jandarmerie, sau pe alte căi ? Fiind numai al 
nemților şi nemaifiind al nostru, oare asta nu dovedea o 
situaţie specială, neobişnuită, mai că-mi vine să spun: de 
neîncredere a nemților, de neîncredere generală ? 

— Deci pe alte căi am ajuns amîndoi la aceeaşi concluzie ! s- 
a îngrijorat iarăşi Dinoiu. S-au clarificat multe, dar din păcate 
intr-o singură direcţie. Misiunea mea insă rămîne sub un semn 
de întrebare uriaş, şi dacă ar fi măcar semn de întrebare ! Dar 
mi se pare mai mult şi asta mă zminteşte, pentru că eu 
duminică trebuie s-o duc la bun sfîrşit, şi acum nu mi se mai 
pare un bun sfîrşit. Dar n-am nici o and posibilitate de contact 
pînă luni. Nu ştiu dacă îritelegi şi nici nu ştiu dacă e bine să 
înţelegi. Şi toate acestea pentru că i-ai căzut cu tronc unui 
prichiii- del ! Dar in ultimă instantă, ce bine că i-ai căzut ! Voi 
avea nişte zile şi nişte nopţi ! 

— Poate că pot să te ajut cu ceva, sînt al vostru, ştii foarte 
bine asta ! i-am adus aminte. 

— Ti-am spus că numai luni se poate lua contactul ! a 
repetat el cam iritat. Dar asta mă priveşte pe mine. Sint 
aproape convins că se va produce o neghiobie, o tîmpenie, prin 
intermediul meu... 

— Altceva?! l-am întrebat cam dur, anume ca să-l scot din 
gînduri. 


— Da ! mi-a spus el ca şi cum ar fi vrut să-mi mulţumească. 
Mai întîi vom întrerupe orice legătură ! Asta oricum trebuia să 
ţi-o spun astă seară, nu e o consecinţă a noii situaţii. Dacă va fi 
nevoie de tine, o persoană, nedef 
e încă, te va întreba cit e ceasul, pentru că al lui i s-a făcut 
ţăndări in trenul spre Titu, pe la Bildana. Cred că uşor de 
retinut, nu bate la urechi in nici o situaţie şi e imp9sibilă orice 
coincidenţă. Nimeni nu mă cunoaşte, dacă veţi fi întrebati, 
nimeni, de tine nici nu mai vorbesc. Silviu e un mare atu pentru 
voi, prin situaţia babacilor, feriţi-l de prostii, dar apăraţi-vă prin 
el, cum s-a întîm- plat Duminica trecută. Şi mai vreau ca tu să 
fii foarte convins că Harbuzul ăsta, cu mutra lui de imbecil, e o 
forţă, nu numai ca agerime şi introspecţie, ci şi «a instinct de 
prevedere, adică poate să vă întindă nişte curs foarte Fine şi 
primejdioase. Vă spun asta, ca să vă cuirasaţi bine, pentru că nu 
prea văd ce alt grup 1 -ar interesa in zona aceasta. Sint sigur că 

301 
in momentul ăsta îl preocupă absenţa noastră, a mea şi a ta, de 
pe teren: dacă este sau nu o simplă coincidenţă. în ceea ce mă 
priveşte, nu mă interesează, dar tu ar fi bine să-ţi creezi un 
alibi. Ştii că in asemenea clipe şi situaţii, mulţumirile sînt de 
prisos. Tot ceea ce facem e absolut firesc, noi ne -am ales 
firescul acesta ! " 

Eram in locul nimănui, pe un mic tăpşan între grădinile celor 
două gospodării. Vorbisem in şoaptă, bineînţeles. Ne-am steins 
mîinile, a lui era cam fragilă, fară putere, şi ne-am urat Noroc 
bun ! 

Prichindelul nu-mi vorbise numai despre Harbuz, prima lui 
veste fusese alta: însufleţirea chioşcului, baîrni dăduse şi ideea 
cum să ajung acolo, pared ai fi uncie te uiţi, îmi spusese el 
amintindu-şi de o experienţă cu binocilul, la şcoală, probabil la o 
lecţie de fizică. In recuzita lui Silviu se găsea un asemenea 
obiect, care fusese agăţat la vedere şi la liberă utilizare: in 
cuierul din holul casei mari. L-am găsit, l-am pus şi eu la vedere 
ca o taşcă poştală şi am pornit nu spre chioşc, ci spre ghiol, pe 
un drum ocolit, in asa fel că in momentul cînd am ajuns la ghiol 
din direcţie opusă, prichindelul, in plin elan pentru a suta 
săritură, probabil, n-a mai avut vreme să şi-o stopeze, ci să şi-o 
deformeze, căzînd in apă ca un rac, cu toate excrescenţele 
desfăcute şi cu un pleoscăit atit de răsunător că la apariţia lui 


pe mal i-am privit mai întîi burticică: era roşie ca a unui rac, 
scos nu din ghiol ci dintr-un cazan cu apă clocotită. Foarte 
înverşunat şi fară să se uite la mine, dar ştia pezevenchiul că-l 
urmăresc, şi-a făcut elan pentru o nouă săritură In care numai 
gambele nu l-au ascultat, dar care întotdeauna i se pare 
perfectă celui care o execută. L-am felicitat şi l-am invitat la o 
partidă de ochean „pentru că eu m-am săturat de spectacol de 
o oră de cînd tot mă uit la chioşe". Nici nu si-a mai luat hainele 
cu el, a rămas in chiloţeii lui largi şi caraghioşi care s ar fi 
potrivit la culoare mai degrabă unei fete de pernă. Pe drum, mi- 
a mărturisit, cam ruşinat, că-şi închipuise tot timpul... 

— Ştiti, eram sigur că sînteti după salcia aia bortoasă, fir-ar a 
dracului ! l-am dat un spectacol absolut degeaba... 

Un firicel de teamă totuşi mă încolţea: dacă nu mai era 
nimeni la chioşc ? Şi dacă era ? ! Ambele întrebări nu mă 
încîntau, iar cale de mijloc nu exista — sau poate că da ! — m- 


302 

am hotărît, chid mi-a apărut chioşcul in faţa privirilor: puştiul, 
nu greşise decit in aprecierile, aritmetice. Era şi o bared, legată 
probabil de unul din stîlpii chioşcului, era şi populaţie, dar nu o 
grămadă de lume, cum exagerase el, ci doar cinci persoane, 
cinci siluete deosebeam cu ochi liberi: două femei, doi bărbaţi 
şi un copil, dacă-1l judecam după înălti,me. Mai mult nu voiam 
să ştiu, hotărisem în sinea mea să nu privesc cu binoclul într- 
acolo, îndemnat de un sentiment mai ciudat: mi-era şi jenă, mă 
amestecam brutal in intimităţi străine, dar mai puternică decit 
jena era teama că aş prgfana, că aş dărima, că aş inlocui un 
templu care era numai al nopţii şi al celor două făpturi care-l 
clădiseră, că l-aş pierde pehtru totdeauna. 

Puştiul era in extaz. Tşi alesese cu grijă un loc din care să nu 
fie descoperit, şi-a potrivit binoclul, s-a chinuit cu 
el apoi s-a uitat bosumflat la mine: 

— Văd a prin ceaţă ! mi-a spus. Parc-ar fi numai nori aeolo şi 
ceva ea nişte urechi de măgar, care ar vrea să mă împungă. 

Ceaţa i-am riisipit-o repede, potrivindu-i, după gesturile prin 
care convenisem, ientilele binoclului, dar urechile de măgar le- 
am descoperit citeva secunde mai tîrziu in cioturile unei sălcii 
uscate, care se urca drept in faţa lui din apă şi pe care şi-o 
alesese ca pavăză împotriva privirilor din chioşc., 


— Doamne ! Doamne ! s-a crucit prichindelul. Cred c-aş 
putea să-l trag de urechi pe ăla micul de-acolo, sau de nas, că 
strimbă din el. Fiuuuu ! şi-a schimbat el tonul. Țarina ! 
îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă, lungă, lungă ! ŞI 
Aiamica ! Da ştiti cum e ? Aproape goală. N-are nimic sus, 
numa la mijloc o batistă, nu vreţi să vă uitati ? Sau v-ati săturat 
! Eu o să mă chiorăsc la ăla micu, ăia mai mari s-au aşezat pe 
duşumea şi beau. Ce bine se vede sticla ! Ştiti ce scrie pe ea? 
Ceva cu... Scot... şi CHI V A... Chiva, ca pe mama 
gemenelor. Ştiţi că avem două gemene in sat ? Floarea şi 
Crenguţa ! întotdeauna mă inervez cînd rnă gîndesc la numele 
lor. De ce nu le-au zis Floarea şi Creanga, sau Floricica şi 
Crenguţa, doar is gemene ! 

Rationament perfect ! mi-am zis, mîngiindu-l pe creştet. Şi 
eu şi el am auzit zgomote in stufăriş, in spatele nostru. Ne-am 
întors capetele in acelaşi timp: pared mă aşteptasem la o 

303 
asemenea trecere, mi-o prezisese Dinoiu- mezinul. Era Harbuz, 
in sort şi maiou şi cu tenişi in picioare. A dat bună ziva, apoi i-a 
făcut semn cu mina puştiului să-l urmeze, dublîndu-l imediat 
cu vorbele cînd a văzut că nu e ascultat: 

— Gelutule, hai ! Te cheamă tac-tu. Nu ştiu ce vrea de la 
tine, dar mi-a zis să te trimit cu aeroplanul. 

— Aşa zice mereu cînd... ştiu eu ce vrea ! ®© întristat puştiul, 
şi mi-a înapoiat cu un gest moale binoclul. 

— E ceva spectacol ? m-a întrebat Harbuz. 

— E o femeie goală ! i-a răspuns îmbufnat, in locul meu, 
prichindelul. Mai ceva ca pe plajă ! Ştiu că vă place să vă 
uitaţi... 

Apoi ° venit la mine, mi-a întins mina şi s-a prezentat: 

__ Gelu Găvan ! Dar nu mi se spune Gelutu, mi se 
spune Găvănel... 

Vrînd-nevrînd i-° Meuse Gelu lui Harbuz ! După chestia cu 
femeile goale, piticul n-a mai îndrăznit să ceară binoclul, deşi îi 
cam curgeau balele. S-a despărţit de mine cu o întrebare plină 
de tile si foarte concentrată: 

— Amator sau prof esionist ? 

Ca s-o înţeleg, dacă eram din tagma lui şi-mi făceam 
misiunea şi ca să nu mă mire, dacă nu eram, şi aveam mania 
nudurilor ! Deci nici eu nu păream prea tinăr, aşa cum nici el 


nu părea prea in vîrstă. Dar acestea erau concluzii 
complementare, jocuri, cele grave erau cele prevăzute de 
Dinoiu: omul era un profesionist încercat si abil. 

Şi totuşi n-am putut rezista ispitei. M-am pitit după o 
împletitură de stuf, mi-am potrivit lentilele şi am luat in 
colimator chioşcul. La urma urmei şi ea coborise cortina 
indiscreţiei şi nu doar o singură dată. Bărbaţii dispăruseră, 
probabil că înotau prin bulevardul fără vegetaţie, puştiul, bine 
prăjit de soare, lungit pe un prosop, bătea ca pe nişte clape 
degetele care i se ofereau prin decupajul unor sandale foarte 
albe. Doar ele se vedeau sub poalele desfăşurate ale unei 
trene albe, de voal. Am urcat încet peste faldurile şi volanele 
rochiei pînă ce am întîlnit faţa țarinei, Ţarinei, cu Ţ mare. Era 
înaltă şi majestuoasă şi dacă n-aş fi ştiut-o bunică, n-aş fi spus 
şi n-as spune şi nici nu spun că mai păstra foarte evident 
urmele unei frumuseți stranii, parcă din altă lume — dar oare 

304 

nu era din altă lume ? — ci că era foarte frumoasă, fără acel 
încă sugerat de vîrstă. N-am privit-o mai multă vreme de 
ruşine, pentru că începuse să se descheie la bluză pentru a-şi 
elibera sînii. Se ridicase şi Aiamica, Lola mea, s-o ajute, 
oferindu-mi privirilor prelungite şi întărite, tot trupul ei de 
zeiţă. Dacă m-aş strădui, probabil că aş găsi o comparaţie sau 
o reprezentare, memorată sau numai văzută, in albumele cu 
reproduceri din operele marilor maeştri ! Dar era ea, nu era 
alteineva, era o aclamaţie a perfecțiunii, şi era vie, dăruindu-se 
superbă soarelui, nu nopţii şi întunericului. Si iarăşi am fost 
nevoit să mă retrag, tot din cauza ruşinii, reveniseră la chioşc 
bărbaţii şi i-am simţit şi pe ei goi şi m-a cuprins scîrba, nu 
pentru că aş fi putut, să-i văd aşa cum erau, ci pentru că 
trădasem noaptea, mi-era scîrbă de mine însumi, şi mi-am 
jurat atunci că voi uita tot ce-am văzut acolo cu neochii rrzei, 
că voi rămîne numai -şi numai al nopţii, al vederii celei 
multiple, totale: cu mîinile, cu buzele, cu gusturile, cu ochii cei 
dinlăuntru, cu carnea, cu sîngele, cu puterea. 

M-as fi aruncat chiar in clipa aeeea in apă, atita fierbinţeală 
rea mă înfăşură, dar nu voiam să ştie că fusesem, nu voiam să 
ştie că văzusem, nu voiam să înfricoşez noaptea care urma să 
vină, obligind-o să se apere cu toate luminile ei. 


M-am  fofilat printre sălcii şi tufişuri pînă la ghiol, parcă 
înadins, ca sărmanul Gelu, in plin elan, să-mi repete, văzindu- 
mă, scena care-i înroşise burticică. 

— Nu mai vreau ! s-a răzbunat el, lovind cu pumnii in apă. De 
ce nu veniţi cînd nu sînteţi ? m-a pocnit cu cea mai frumoasă 
întrebare pe care-o auzisem. Vă dau cuvintul meu c-am făcut 
şi-un salt mortal, fără să cad pe burtă, dar mi-am nenorocit 
şalele. Acum vreau să mă hodinesc. Si vreau să vă spun ceva ! 
şi-a coborit el glasul in şoapte. 

S-a aşezat lîngă mine, dar nu alături, ci in faţa mea, ca o 
prelungire a unei linii, dar nu pentru geometric, ci ca să 
observe uliţa şi mişcările de pe ea şi, după ce şi-a regăsit aerul 
conspirativ, a început, in şoaptă: 

— Să ştiţi că s-a interesat foarte mult de dumneavoastră. 
Pentru asta m-a chemat, nu ca să mă dea pe mina lui taică- 
meu. Am ghicit eu ceva, dar m-a dus cînd a folosit vorba tatei, 


305 
cea cu aeroplanul. Mare şmecher şi eu mare nătărău !... 

Ar fi vrut să=l întreb eu, ca să pară şi mai interesant, dar mi- 
am propus să tac tot timpul, ca să nu-i rămină amintirea că a 
vorbit cu cineva, uşor de smuls, printr-o simplă întrebare: „Si ce 
ţi-a mai spus nenea Ala, ce te-a mai întrebat ?" Cu metoda 
mea, ar fi obţinut din partea lui, foarte posibil, un răspuns ca 
acesta: „Care nene ? Nu mi-a zis nimic, nu m-a întrebat nimic !" 
Ideea discuţiei dispărea, iar la relatarea voluntară foarte greu s- 
ar fi gîndit investigatorul, and vrei să afli ceva despre cineva, 
nu întrebi: Ce i-ai spus ? ar fi absurd, ci: Ce-aţi ciiscutat ? Ce ți- 
a spus ? Ce te-a intrebat ? De-aceea trebuia să tac ! N-am 
discutat, nu i-am spus, nu l-am întrebat! Asta va fi arma 
inconştientă a prichindelului in cazul in care va fi chestionat, 
ceea ce era foarte probabil. Nu mi-a suportat multă vrerime 
tăcerea: - 

— Mă întreba mereu: „Cînd a venit la baie ?" l-am zis: „L-am 
găsit acolo." Unde s-a mai dus ?" l-am zis: „Mai întîi m-a învăţat 
să sar !' „Aha ! a sărit el: Si pe urmă unde s-a dus ?" l-am zis: 
„S-a dus să ia binoclul ca s-o vadă pe Aiamica goală, la chioşc, 
eu i-am zis că e goală şi că e şi o barcă acolo." Si iar pe mine: 
„De uncie stii ?" l-am zis: Păi dacă s-a uitat “** la * !> Mi-a dat 
şi mie binoclul să mă uit, dar pe mine m-a interesat băiatul, că 
era tare răsfăţat şi era de vîrstă mea şi eu am zece ani 


impliniţi, ca să nu mă mai întrebaţi!" Nu i-am mai spus că aţi 
venit dumneavoastră să "2 luaţi acolo, că iar s-ar fi pornit cu 
întrebările şi mi se făcuse lehamite. „Va să zică, a început el să 
mă  muştruluiască, vă  holbaţi Cu ceasurile la toate 
spurcăciunile, in loc să..." „In loc * ce ?" l-am întrebat şi eu, 
doar îl prinsesem, nu putea să-mi spună: , l***2 te ţii de carte", 
pentru că e vacanţă şi 'iau in fiecare an premiul întîi... 

Era cit pe-aci să-i spun: îl meriţi cu prisosinţă. Că era tare 
isteţ prichindelul, dar am avut puterea să mă stăpinesc. l-am 
trecut doar degetele prin păr. Dar mai voia să-mi spună ceva: 

— Cînd să piece, iar pe mine: „Şi zici că nu s-a înţil- nit cu 
nimeni, absolut cu nimeni ?" „Ba da ! i-am zis. S-a întîlnit cu 
mine, adică eu m-am întîlnit cu el." Am zis el, nu dumnealui, 
aşa că vă rog să mă iertaţi ! Mi-a mai spus să nu vorbesc cu 
nimeni despre discuţia noastră, nici cu tata, dar a zis într-adins 
ca să nu-mi duc gîndul spre dumneavoastră, aşa că l-am 

306 

întrebat: „Dar ce-aveţi cu dînsul, de tot vă interesaţi de el ?" Şi 
mi-a zis că vrea să vă pună căpitanul echipei şi că pentru asta 
trebuie să ştie de ce-ati lipsit, că el e sigur că vă pierdeţi 
vremea cu fetele şi asta nu-i şade bine unui căpitan, fiindcă-i ia 
gîndurile şi puterile de la fotbal. După cite mi se pare mie, eu 
cred că n-o să vă susţină să fiti. căpitan. Am încercat eu să vă 
salvez, da nu l-am simţit in favoarea dumneavoastră. Da să ştiti 
că l-am şi minţit, cînd i-am spus citi ani am. M-am făcut mai 
mic, ca să mă creadă mai prost. De f,apt am doisprezece ani, 
cu vreo doi mai mare ca ăla din chioşc... 

Dar au venit băieţii şi fetele şi, deşi mi se făcuse dor de ei, 
m-am simţit frustrat de o mare plăcere, care a devenit emoție 
şi fiori cînd prichindelul mi-a spus la despărţire: 

— Să ştiti că tin foarte mult la dumneavoastră ! De ce nu 
veniţi învăţător la noi ? 

Am fost in schimb la antrenamentul de după mash' şi am 
alergat ca un ogar şi-am tras in minge de credeani c-am s-o fac 
bucăţi, dar nu puteam să mă pun cu Florin sau cu Silviu şi nici 
cu Sergo care avea o siguranţă de halterofil in picioare. Am fost 
numit extremă dreaptă, iar Adorian arbitru din partea noastră. 
Nu cred c-ar mai fi fost nevoie de unul german. 

M-am rugat cerului şi m-a ascultat, s-au poate ne-am rugat 
amindoi. Era o noapte fără lună, groasă şi caldă. Am plecat mai 


devreme spre Casiopeea, cu mult înainte de a-şi face rondoul 
patrula nemţească. Ştiam că se produseseră schimbări in 
chioşc, fusese mobilat cu scaune, cu măsuţe, cu şezlonguri. Le- 
am împins spre margini ca să eliberez spaţiul mare din mijioc, 
am găsit mai multe pături, şi pe a noastră, am recunoscut-o 
imediat, le-am desfăcut pe toate şi le-am aşternut pe duşumea, 
une peste alta, erau vreo cinci, şi cu a noastră deasupra şase. 
M-am tăvălit pe ele ca pe o saltea imensă, umplută cu puf. îmi 
plăcea să aştept. 0 aşteptam cu amintirile, le înfloream una cite 
una, îmbogătindu-mă cu dorinti. Nu era frig, dar m-am înfăşurat 
in halatul ei şi parcă am simtit-o, înconjurin- du-mă de 
miresme. l-am auzit ieşirea foşnitoare din apă, am respirat 
zgomotos ca să mă ştie şi am primit-o la prima treaptă cu 
halatul desfăcut. Dar mai întîi m-a îmbrătişat, udă, înfiorîndu- 
mă cu senzaţii noi, şi am înviîrtit-o ca s-o usuc cu căldura mea, 
mi-am adus-o şi la spate, rotitoare, ca să-i dau şi de-acolo 
307 

căldură şi să-mi trezească tot trupul, apoi ne-am învelit amindoi 
in halatul ei şi ne-am lăsat cu fetele in jos, pe pătură. Ea a vrut, 
mi-a impus nemişcarea. Am rămas aşa răstigniţi, minute multe 
şi cred că amindoi am auzit atunci pentru prima dată 
zgomotele nopţii: bolboroseala apei sub noi, foşnetul trestiilor 
in depărtare, orăcăitul broaştelor, zbucnirile peştilor la su- 
prafaţa apei, gemetele copacilor in dragostea lor cu yin- tul, 
lătratul cîinilor, tîfit de greieri, pocnete şi  şuierături 
misterioase, parcă şi filfiiri de aripi mari in văzduh. Pînă atunci 
nu ne auzisem decit pe noi, fuseseră nopţi compuse din 
făpturile noastre, tremurînde şi încărcate, şi din întunericul cald 
care ne simţea şi ne binecuviînta descărcările. Ne apropiam, 
alunecînd prin bezna materială, amîndoi. Nu mi-a dăruit faţa, i- 
am luat-o. l-am căutat, blind, buzele şi ochii. Plîngea. 

— Cest aujourd'hui mon anniversaire ! mi-a spus ea după ce 
s-a liniştit. J'ai ete obligee de la feter Dimanche, au Palais, par 
des considerations purement protocolaires, tu te rappelles ? J'ai 
ouvert pour toi la fenetre, j'etais sure que tu etait lă... aujourd' 
hui, â midi, je l'ai fetee en familie, et j'ai gardee la unit pour 
nous deux... Oh ! comme je savais qu'elle sera notre nuit, la 
plus fidele arnie que nous avons. 


Frumoasa noastră noapte ! M-am născut la miezul nopţii, ca 
într-un basin scandinav. In curînd va fi miezul nopţii şi vom fi 
numai noi doi şi Noaptea. 

Era şi un dulăpior acolo, lipit de una din marginile chioşcului, 
ne-am dus împreună, purtat de ea, şi am scos din el o sticlă, 
după pipăit, reliefuri şi dop îmi era cunoscută, de la Silviu, 
„Courvoisier ?" am întrebat, şi mi-a răspuns printr-un Da ! am 
luat şi două pahare, nu la întîmplare, le-am ales după formă, 
apoi ne-am întors in patul nostru, moale şi încăpător, m-a rugat 
să-i dau ei sticla, pour /a deboucher, tot ea a turnat in pahare, 
am ciocnit, i-am urat in româneşte: 

— La mulţi ani! 

Am sorbit de cîteva ori, apoi am schimbat paharele, şi le- 
am mai schimbat de citeva ori şi de fiecare dată îmi şoptea 
numele cu care ma renăscuse: 

Oh, mon jeune, mon adorable, mon kernel Guidăn! 
308 

Ne am mai turnat in pahare şi am continuat ritualul, dar mi 
s-a făcut dor de ea, voiam s-o văd şi i-am spus, ne-am 
debarasat de obiecte, şi am ridicat-o, goală, in picioare şi am 
început să-i creez cu mîinile alte contururi decit cele pe care le 
văzusem ziva, am readus-o in noapte, mi-am readus-o: 
făptură a nopţii, recîştigîindu-mi libertatea de a o avea şi dea 
o vedea, in gind şi-n vis şi-n fiinţă, aşa cum voi dori eu, sau de 
a nu-i lumina niciodată trăsăturile, păstrind-o fantomă a 
tuturor simţurilor, şi a văzulufrevărsat in ele pentru a le ascuţi 
şi a le intări, i-am cuprins faţa ca să i-o redesenez şi i-am 
desfăcut părul din coc, pentru a i-l revărsa» peste obrajii şi 
umerii desenului meu, şi am simţit că sînii ei mă doreau, 
palpitind, şi as fi vrut să nu-i fi văzut, erau ai pieptului meu, 
acolo se rotunjeau şi se întăreau şi tresăreau amintindu-şi 
toate amintirile noastre, cele ale jarului lichid, suind şi cobo- 
rind şi zvîrcolindu-se in arterele noastre. Ne-am iubit ' cumplit, 
ca într-o răzbunare, pînă ce ne-a inundat potopul de lavă şi 
ne-a ridicat la suprafaţa lumii şi mi-am spus şi i-am spus că 
Noaptea şi-a găsit prin- noi frumuseţea dintii, apărîndu-şi-o 
aprig cu puterea ei cea mai mare: întunericul. Rămăsesem in 
piatra Sărutului, eternizind o fericire largă şi blindă, fără 
Zzguduiri, difuzată sau adunată din toate mădularele şi 
celulele făpturilor noastre, Nu ştiu ce dar as fi putut să-ţi fac, 


dac-aş fi ştiut, i-am spus, dar mi-a oprit vorbele cu mina şi mi- 
a şoptit că i-am dăruit Noaptea şi Anii din trecut, mulţi, toţi, 
toţi anii aniversării ei, şi m-a rugat să mă gîndesc la alte da- 
ruri, m-a rugat să-i spun poezii, nu, n-o interesau sensu-, 
rile, nu trebuia să i le traduc, voia să mă audă, voia să le audă 
in limba mea, le-ar fi simţit ca pe un colier, un etrange collier, 
din culori sonore, care i-ar curge, înfă- şurînd-o, din creştet pînă 
la piept ca părul pe care i-1 des- făcusem. Şi mi s-a deschis in 
văzul minţii o carte mare, cu supracoperţi gălbui, cu litere 
şcolăreşti şi cu ilustraţii şcolăreşti, pe care o citisem o singură 
dată, atît de uimit şi de captivat de sonorităţile ei unice, încît n- 
a mai fost nevoie să o citesc şi a doua oară. l-am spus-o, toată, 
in vorbe încete, dar fără să renunţ la tonuri, . uneori speriind-o: 
Biziind la vîntul strimb, îmi ziceau răstit din drimb... şi din 
plosca ei de guşe, de mătuşe, a.uzeam cum £zce: hirşşşş ! 
Alteori legănînd-o in alintări adormitoare: /ar acum dud focu-i 
309 
stins, hornul nins, 
Am fi doi s-alegem pene, şi alene melc 
nătîng, melc nătîng... melc nătînd... Mi- 
am amintit Generaţiile: Tinşul pe burtă, 
încălecarea scurtă, urcuşul, 
alunecuşul ca pluşul, paşii înceţi ca 


niştepeceti... 
Şi 61 as fi vrut să-i spun Har-ul, dar nu voia sensuri şi cum as 
fi putut s-o fac să le simtă sublimul .' Mi s-a încolăcit insă 


nerăbdătoare, şi am inceput s-o iubesc nebun şi sonor, in 
ritmurile  VWvedenrode-lor,  însufleţindu-le şi poate chiar 
respectindu-le: 

Lîngă feăoara Geraldine... dantelele 

sale... Ordonată spiră... O cal de val 

peste cavală... Uite o fată... Pendular 

de-ncet..: 


Pînă la prăpastia zguduitoare, pînă la revelaţie, pînă la UUU— 
VE—DEN—ROOOO-—DE ! 

Nu eram niciodată obosiţi, căderile se întîmplau în. noi, ca 
alunecările, ca săriturile prelungite din vise şi parcd întotdeauna 
ne trezeam din dragoste in înălţări, gîndin- du-ne la alte zboruri, 
simţindu-le, dorindu-le, împlinin- du-le. Nici după Vvedenrode nu 
ne-am despărţit. Am rămas in acelaşi Sărut, pînă ce bătăile 
inimilor s-au liniştit, întotdeauna, după, îşi ducea urechea la 
pieptul meu, în.' dreptul inimii, ascultîind -o, dar erau atingeri 
blinde şi rotitoare. De data aceasta şi-a îndesat urechea, a 
apăsat, parcă.: pentru a încetini ritmul bătăilor. Eu îmi plimbam 
degetele prin părul ei moale şi mătăsos. Apoi s-a ridicat in 
genunchi, oprindu-mi mişcarea in umeri, mi-a căutat mîinile şi 


310 
m-a ridicat ea, încet, pînă ce ni s-au întîlnit frunţile. M-a întrebat 
cu întreruperi şi ezitări dacă a fost prima femeie din viaţa mea. 
Nu m-ar fi întrebat dacă,nu ar fi simţit asta. l-am răspuns, 
apropiindu-mi-o şi lipind-o de mine şi strîngînd-o pentru a-i 
infringe hobotele de plins care o cutremurau. 


22. 


In cameră, pe pat, am găsit un bileţel prin care Florin îmi 
cerea in stil telegrafic să-l scol imediat ce sosesc. Dar n-a mai 
fost nevoie, a venit singur, probabil că făcuse de veghe 
aşteptîndu-mă, cine ştie de chid. 

— Foarte gray ? l-am întrebat. 


311 


22. 


— Eu nu pot să-mi dau seama, s-a codit el, m-am gindit doar 
că e bine să ştii: Piticul. ! Ne -a vizitat iar, cu un pretext de 
vacanţă, foarte firesc: dacă n-avem nişte cărţi la noi, de citit, 
ceva mai antrenant. Nu prea mai 'puţeam să-l luăm la mişto. A 
încercat Silviu întrebîndu-l dacă 1-a condus vreo pisică pînă la 
noi, prin beznă, dar el n-a vrut să primească mănuşa, ne-a 
arătat o lanternă cu far albastru, băgîndu-ne totuşi un fitil micut 
de ridicol: „rnai bună decit o pisică, chiar decit un motan", a ris 
el, dar tot timpul ridea, apoi a revenit sub altă formă la pre- 
ocuparea lui: „şi am şi o lampă de citit la căpătii, mă gindeam 
că atiţia intelectuali !" Cînd a văzut că ridicăm din umeri şi că 
nu prea ne pasă de el şi de lectura lui, s-a scuzat şi a făcut o 
ultimă încercare: „Poate că are colegul dumneavoastră, atletul, 
cel care stă in casele mici, cu dumneata", şi a arătat spre mine, 
dar s-a repezit Neruna cu răspunsul: că tu nu ai venit aici să 
citeşti, ci să scrii, şi zău că s-a mirat cînd a auzit: „Păi dacă-i 

312 

scriitor, s-a bucurat el, dar juca teatru, bineînteles, nu se poate 
să n-aibă o carte de citit. 0 să-l rog personal !' Şi a dat să 
piece, drept care m-am luat după el şi i-am spus că eşti la un 
prieten, aşa că ar fi mai bine să te caute miine, dar după cite 
ştiu eu n-ai decit manuale pentru bacalaureat şi pentru 
admitere. Ce-a urmat e mai interesant: O fi la prietenul de 
alături ! Şi a arătat spre casa lui nea lftode, cantonierul. „Ce 
prieten ? i-am retezat-o repede. Eu ştiu că nu stă nimeni acolo. 
lar cercul nostru e foarte închis. Nu primim pe fiştecare, asta 
să-ţi fie foarte clar ! Aşa că e inutil să ne mai dai tiîrcoale." L-am 
cam gonit, dar mi s-a părut cea mai bună soluţie. Ei, acum ce 
zici ? 

— Mai întîi zic c-ai procedat şi foarte inteligent Si foarte 
natural! i-am răspuns. Orice codeală i-ar fi dat de bănuit. 
Bravo ! Mă nelinişteşte însă faptul că e la curent cu toate 
mişcările din satul ăsta. Tu, de pildă, ştiai că stă cineva alături ? 

— Vrei să cunoşti adevărul ? m-a țintuit Florin. Nu ştiu dacă 
stă cineva, ştiu cine stă ! Altminteri... 

— Altminteri nu ai fi făcut-o pe niznaiul cu piticul i-am 
terminat gîndul. 

— Şi atunci ce faeem cu... a arătat Florin cu degetul mare in 
spate, in direcţia vecinului. 


— Noi nu mai putem face nimic ! i-am răspuns. Nu mai 
există pentru nimeni. Poate numai pentru pitic, dar dacă piticul 
ştie, ştie şi el că piticul ştie. Să-i lăsăm pe ei doi, asta e ! Şi va fi 
exact cum ai spus tu: habar n-aveam că stătea cineva acolo ! 
Crezi că amicii de sus l-au remarcat ? 

— Asta sigur ! mi-a spus Florin. Neastîmpărata aia de Anais ! 
Cine-i, de unde vine şi unde stă ? mi le-a vărsat într-o singură 
întrebare, dar şi eu i-am dat un singur răspuns: Habar n-am ! 
Aşa că l-au remarcat, dar nu ştiu nimic despre el... 

Nu m-a întrebat unde-mi petrec nopţile, dar nici eu unde-şi 
petrece dimineţile, cînd morarul pleacă la Titu, Sărmanul 
Florin ! Cine ştie pe unde mă credea el in nopţile mele fără lună 
şi cît tremura pînă auzea paşii mei prin curte ! L-am strîns de 
umeri, dar el a crezut probabil că e un răspuns la veştile pe 
care mi le adusese şi la felul cum se descurcase. Dar şi-a avut 
şi el partea de glorie in marea Duminică pe care o aştepta 

313 
satul. 

Numai babele şi neputincioşii nu au fost acolo. Era tot satul, 
cu veneticii lui, şi toţi nemţii, fără cele citeva santinele, 
probabil. Oare de cite on îi numărase Dinoiu- mezinul, pierdut 
într-un grup gălăgios de tineri, care ocupase locul neted şi 
verde unde s-ar fi putut ridica tribuna principală a stadionului ? 
Tot acolo erau şi Piticul şi umbra sa, Găvănel. Şi totuşi tribuna 
a trebuit să se desfacă exact in două, pentru că se întimplase 
minunea de nimeni aşteptată. Apăruse şi  cureaşca, 
majestuoasă, cu toată copertina coborită, ca să dea deplină 
libertate privirilor celor cinci fiinţe care se lăfăiau in ea. 
Muscalul, cu scaunul lui pe roate, total detaşabil şi caii care-l 
trăgeau, se rEtrăsese, mai la o parte, la umbră, nu prea se 
omora el cu fotbalul. Ceilalţi însă, mai ales tinerii, ca să nu mai 
vorbesc de puşti, îşi dădeau dar şi scoteau sufletele altora cu 
tipetele şi fluierăturile lor şi asta înainte ca să fi apărut 
echipele pe teren. 

Meciul n-a fost foarte bogat in evenimente. In afara 
prezenţei neutre, a acceptării unui singur arbitru in persoana 
lui Adorian, in afara apariţiei unor scaune, vis-ă-vis de 
cureaşcă, pe care s-au aşezat, picior peste picior, nişte 
purtători de uniforme foarte galonate, in afara dispariţiei lui 
Dinoiu-mezinul, la pauză, urmată de neliniştea şi neputinţa 


destul de vizibile ale piticului şi, bineînl=eles, in afara curselor, 
driblingurilor, şuturilor, ratărilor şi vociferărilor, galbenilor mai 
ales, noi eram galbenii, admonestate însă fără nici un pic de 
formalism de Adorian, da ! şi a celor trei goluri, două ale 
noastre şi unul al lor, mai bine zis unul al lor şi două ale 
noastre, ca să mă scot şi eu in evidenţă, pentru că unul din ele 
mi 1-a pus mie Florin in bocanc, sînt sigur: ca să rnă reabiliteze 
după atitea boacăne şi ratări, in afara acestor momente a mai 
avut unul, singura mea ispravă: un corner pe care l-am şutat 
cu boltă şi care a căzut exact la mijlocul transversalei şi de 
acolo in braţele năucite ale lui Dietrich, portarul, cel mai 
simpatic membru al echipei germane: nu juca pe tot terenul, 
că nu putea, dar juca tot timpul, acolo in spaţiul lui, oriunde s- 
ar fi aflat mingea, sărea, se crăcăna, se dădea tumba, 
încremenea, ţopăia şi avea nişte grimase, demne de imor- 

20 — Romantica 


314 

talizat pe clişeele oricăror aparate de fotografiat. Pe tot terenul 
juca însă cineva, Florin al nostru, şi cum mai juca, Doamne, ca 
un dansator, ca un magician, făcea absolut tot ce voia cu 
mingea, şi dacă n-a băgat mai multe goluri, cred că a făcut-o cu 
intenţie, on ca să păstreze amicalul, on ca să-şi dovedească 
mărinimia ! Am trecut de cîteva on in goană, pentru că goneam 
ca un cal, tot timpul, şi pe lîngă cele trei sferturi de faeton, In 
prima repriză, cînd se aflau pe partea mea, dar nu pot spune că 
am văzut altceva decit siluete feminine şi masculine, şi nici nu 
pot spune că vreuna din cele cinci siluete a schiţat un gest sau 
un semn către persoana mea. Muscalul s-a grăbit să 
reîntregească faetonul, aşa că după ce s-au sfîrşit par la- 
mentările dintre cele două echipe, cu gratulări reciproce, cu 
fixarea revanşei şi reluarea antrenamentelor şi ne-am reîntors 
la cabinele improvizate sub nişte arbori, n-am mai zărit nici 
urmă din cureaşca m.ea. M-am uitat la cer şi, Doamne, pared 
undeva, la orizont nişte tauri negri se pregăteau să-l împungă, 
in locurile unde-şi ascunseseră burdufurile cu păcură. Serbarea 
noastră s-a improvizat la primărie: nimic altceva decît vreo 50 
de sticle cu ţuică, înfundate cu coceni, două roabe cu caş, o 
movilă de ceapă verde şi hălci de piine, alandala. Mai tîrziu, aşa 
mi s-a spus, s-au adus şi de-ale gurii şi udătură. Dar noi pleca- 
serăm. începuse ploaia. 


Era aceeaşi ploaie măruntă, poate mai puţin densă, care mă 
trimisese acolo, duminica trecută, cînd se sărbătorise marea 
aniversare. Am părăsit casa după ce a trecut patrula şi bine am 
făcut, pentru că din ascunzişul meu, am recunoscut, deşi 
vorbea nemţeşte, glasul piticului. Nu ştiu de ce, mi-1 închipuiam 
chiar in uniformă germană. îl văzusem şi la cheful de la 
primărie, pentru că noi îl luasem, in ciuda împotrivirii lui: „Nu se 
poate: i-a spus Florin, după ce ne-am înţeles, nu se poate ca 
tocmai dumneata, şeful galeriei, să lipseşti de la banchet ! Ce-ai 
zice s-o iau şi eu spre casă ? Nu sîntem noi cei doi şefi ? Măcar 
să ciocnim un pahar, două. Sau nu te bucuri de victorie, aoleu !" 
Asta 1-a dat gata pe pitic şi aşa l-am scăpat pe 


315 


Dinoiu-mezinul de umbră, după ce îmi făcuse de mai multe ori 
semne din priviri, foarte uşor de descifrat... 

De la salcia Casiopeei nu se vedea nici o lumină la castel, 
dar mă aştepta in chioşc şi cu pături şi cu sticla de coniac, 
alături de salteaua noastră. Era foarte mîndră că i-am învins pe 
nemli, era fericită, se ghemuise in mine, după ce mă frecase şi 
mă înviorase, şi-mi pipăia, ca prima dată, fibrele muşchilor: Oh, 
mon terrible Gvidân ! Ne-am îmbrăţişat după primul pahar de 
coniac şi m-a învăţat să rămîn nemişcat, oferindu-mi tresăriri 
rare, din tot trupul, cu voinţă oprite, pentru a fi repetate şi 
iarăşi oprite, şi nemişcarea aceasta întreruptă de tresăriri mă 
umpluse cu o căldură zvicnitoare, ocupîndu-mi toate cuantele. 
Ceva. creştea in mine şi mă suspenda între lume şi vis şi nu 
mai simţeam nevoia erupției, mă duceam de tot, încet şi nu se 
mai termina voluptatea, devenise o permanenţă, a sînge- lui, a 
vertebrelor, a cărnii. Era începutul eternității ? Din cînd in cînd 

316 

mă mîngiia. La început fusese constrîn- gere, mă forţasem, dar 
mă  obişnuisem şi-mi plăcea pînă la rugăciune această 
nemişcare încărcată şi supusă ei. Carezza ! îmi spusese. în 
locul exploziei, distilarea. Si ne distilam, picătură cu picătură, 
într-o mare a voluptăţii tihnite. Oh, cuvîntul nu era o căutare, o 
metaforă, chiar simţeam că începe eternitatea, sau poate că o 
doream astf el ! Erupția s-a produs, totuşi, cu o violentă 
ucigătoare. Zguduirea năpraznică a transformat acel început de 
eternitate într-un început de moarte. Sirenele şi-au tişnit urletul 
lugubru, cutremurîndu-ne şi revărsîndu-ne unul in altul in cel 
mai intens şi mai ascuţit moment de voluptate al Nopţilor 
noastre. Cred că nici dunga aceea despărţitoare a Pietrei nu 
mai era. Nu ştiu cîtă vreme am rămas încremeniţi: bloc de 
piatră, încă nedăltuit şi nescrijelat, poate pînă cînd le-am auzit. 
Huruiau adînc, compact, stăpini- tor, peste viaţă şi noapte, cred 
că erau sute. Citeva fascicole de lumină tăiau neputincioase 
bezna: nu ajungeau pînă la ele. Stăpineau şi mai tiranic 
nevăzutul prin duduitul care creştea, creştea, înspăimîntîndu- 
ne Noaptea. Apoi s-au auzit exploziile, umflindu-se şi ele in 
valuri, in talazuri, in neîntrerupt. Era o canonadă continuă, 
rănind toate depărtările. Dar apropierile ? 

Nu ştiu cum au ajuns in auzul nostru zgomotele de la castel 
in detunăturile acelea, cotropitoare ! 


— Trebuie să mă duc ! mi-a spus ea. Trebuie să te- duci şi 
tu ! Cred că ne caută pe amindoi... 

Pe fiecare ! am corectat-o in gind: Ne-am atins trupurile 
adiindu-ne umerii cu răsuflările, buzele abia ni s-au întîlnit, 
uscate, ne-am mai simţit viîrfurile degetelor, fierbinţi, apoi am 
sărit in apă, amindoi in aceeaşi clipă, dar fiecare pe calea lui. 

Apoi evenimentele s-au înghesuit, crîncene. Cînd am ajuns in 
sat era larmă, dar nu din cauza bombardamentului îndepărtat. 
Şi in hardughia noastră erau toţi treji, mă căutau, dar m-am 
fofilat prin spatele casei mici pentru a mă găsi şi chiar m-au 
găsit acolo unde omul se duce, mai ales noaptea, in ţinuta cea 
mai siimară. M-am schimbat repede, adică mi-am pus 
îmbrăcămintea de zi: maioul, şortul şi tenişii şi am alergat spre 
casa mare, unde se ţinea sfatul. Erau toţi, gravi, întunecaţi, 
veniseră şi'gazdele, din casa morii, Dobridor a fost cel care mi-a 
scîrțiit vestea: 


317 

— E foc mare in pădure, la cazărmi. Nemţii au făcut oprelişte, 
de la biserică spre pădure, nimeni n-are voie să intre sau să 
iasă de-acolo. Şi caută cu ciîinii... 

— Şi iar a dat buzna piticul ! rn-a anunţat Florin. Cu acelaşi 
pretext imbecil. l-am spus că eşti la un amic şi i-am arătat uşa. 
„La acelaşi ?" s-a hlizit el. „Da !" i-am urlat in ureche şi l-am 
împins afară, înjurîndu-1. Era cu vreun ceas înaintea sirenelor..., 

Le-am spus că nu mă simt bine şi că vreau să mă întind in 
camera mea: dacă se iveşte ceva să mă cheme prin Florin. l-am 
părăsit, apăsîndu-mi pîntecele cu mina şi schiţind o grimasă, 
mai degrabă de scîrbă decît de durere. Am dat dracului orice 
consemne, m-am săltat peste gard şi am bătut la fereastra lui, 
încet şi-n ritm de radio Londra. Mi-a deschis-o imediat şi am 
intrat pe ea înăuntru. După ce a închis-o, a făcut lampa mare: 
nu mai era slăbănogul cu mustăcioară, cu ochelari monstruoşi 
şi cu basc aiurit pe cap, era chiar Dinoiu-mezinul, dar dacă n-aş 
fi ştiut toată povestea, cred că l-aş fi confundat cu celălalt, in 
lumina aceea palidă. 

— E o mare imprudenţă ! m-a avertizat el. Simţeam şi eu 
nevoia să te văd, dar mi-e teamă să nu ne jucăm şi aici cu focul 
| 

— Nemţii caută cu cîinii! i-am mărturisit temerea. 


— Pot să caute mult şi bine ! m-a liniştit el. Am aruncat 
tenişii, cu duhoarea lor specială de pe tălpi, in gîrlă, lîngă 
terenul de fotbal, iar de acolo am venit desculţ, prin ploaie, aşa 
că... Nu de ciinii lor mă tern, ină gîndesc la ce se gîndeşte 
piticul, de aceea mă pregătesc de plecare. Şi am avut un 
ghinion cumplit ! Dacă aş fi întîrziat numai cinci minute. Am 
aprins fitilul chiar in momentul cînd s-au declanşat sirenele... 

Am arătat cu mina spre tindă, a întrebare: dacă nu sint şi 
alte urechi in casă ? Mi-a răspuns amuzat: 

— A plecat la auzul sirenei, cu nevasta de mind, aproape 
goală, ca s-o aibe la post... Dacă mai întîrziam niţeiuş, poate că 
s-ar fi gîndit la o bombă rătăcită, sau chiar la una directă, a 
avangărzii. Pînă la urmă tot s-ar fi dumirit ei, dar asta pe ziuă, 
şi pin-atunci trebuie s-o şterg repede... 

l-am spus despre bariera pe care-o făcuseră nemţii, de la 
biserică spre pădure, dar nu părea alarmat: 

318 

— Am tras şi eu cu urechea, oamenii vorbesc in gura mare 
prin sat, dar m-am asigurat mai de mult: e o cărare in 
diagonală, care începe înainte de răscrucea de la biserică şi 
care scurtează drumul la gară. 0 voi lua pe-acolo. Şi mai eo 
mică şansă: poate că nemţii, din arianism şi discreţie, nu au 
luat imediat legătura cu piticul, şi nici nu e cunoscut piticul de 
top, încît orice santinelă să-i dea drumul spre comandatură, 
dacă ar porni de la el iniţiativa, poate că totuşi crede, încă mai 
crede, că incendiul e in urma unei bombe. Şi mai e şi bruma de 
birocraţie, nu-s nici nemţii scutiţi de asta: ordinul trebuie să-l 
dea unul mare, şi dacă ăla mare nu e aici, pînă vine, pînă vede, 
pînă se consultă, pînă ia decizia, iar birocraţia asta il include şi 
pe pitic, dacă e in slujba lor. Totuşi trebuie să mă grăbesc... 

Avea o raniţă ostăşească, atit. 0 văzusem, plină, pe pat. Dar 
probabil că era uşoară, de lucrurile grele se descotorosise, eram 
sigur, aşa cum eram sigur că fuseseră împachetate in alt 
ambalaj pe care-l aruncase odată cu . tenişii înduhniţi, pentru 
că şi-a prins-o fără eforturi pe umeri, refuzînd ajutorul meu: 

— Nu e nevoie ! mi-a spus. l-am lăsat o scrisoare lui nea 
Iftode, in care îl absolv de toate şi-i mărturisesc că mi-a venit 
chef să mă înec, aşa că dacă e să mă caute, să mă caute in 
baltă. Astea toate-s pentru pitic, dacă o să ajungă scrisoarea la 
el. Cu voi însă n-am de gînd să glumesc: Nu m-aţi cunoscut ! N- 


aţi ştiut nimic despre mine ! M-aţi văzut, dar n-aţi ştiut unde 
stau şi ce e cu mine ! Nu vă speriaţi ! Gîndiţi-vă că puteţi spune 
asta pentru cel puţin o sută de tineri care s-au acivat aici. Deci 
negare totală ! Pe tine nu te interesează nimeni, numai celuia 
care i s-a făcut ceasul ţăndări... 

— Ştiu ! l-am oprit. Nu mai e nevoie să repeţi, iar campania 
de intoxicare a piticului am început-o mai de mult, la fel şi cu 
alibiurile... 

l-am povestit că bombardamentul mă surprinsese făcînd o 
baie de noapte in ghiol şi altele, fără să dau vreun amănunt şi că 
între timp avusese loc vizita piticu- cului, şi felul cum se 
desfăşurase, inclusiv punetul răspicat al lui Florin. Cam căzuse 
pe gînduri mezinul, mi le-a şi destăinuit: 

— E o chestie de cavalerism şi, după cite te cunosc şi te simt, 
nu-ţi vei da in vileag alibiul, dar să ştii că vor tăbări pe tine, chiar 
mi-e teamă. Cred că ceea ce trebuia să fie o simplă diversiune, 

319 

misiunea mea, a crescut in proporţii. Niciodată nu poţi să ştii cit 
de mult se va extinde un foc pe care-l aprinzi şi apoi îl 
părăseşti. Să-ţi spun drept, eu am auzit şi explozii. Aşa că poate 
să fie lată, şi atunci şi consecinţele vor fi. Poate că dispariţia 
mea le va indica, şi aş vrea cît mai convingător, adevărata. 
pistă, dar poate că se vor gindi la mai multe persoane şi in acest 
caz prima luată in colimator vei fi tu, cu neali- biul tău 
cavaleresc. Chiar nu poţi să-l dai in „vileag ? Mă gindesc la o 
situaţie limită... 

— Dar nu înţelegi că nu am nici un alibi ? i-am spus cu un ton 
care n-admitea replică. Pur şi simplu am făcut baie ! Gata, in 
privinţa asta ! 

N-a mai insistat, dar îl simţeam şi mai neliniştit: 

— Nu mai ştiu ce să-ţi spun, doar să te îneci ca mine. Şi chiar 
nu puteţi să inventaţi o partidă de pocher, sau să preparaţi, nu 
un prieten, cum i-a spus Florin ăluia, ci o prietenă, sînt vreo trei 
acolo, şi una, mi se pare... 

— Aia care ţi se pare, i-am amintit, e chiar cea care a vrut 
altă dată să mă scape de pitic, spunîndu-i că am venit aici nu 
ca să citesc ci să scriu. lar celelalte două, nu ştiu, s-ar putea 
once cu ele, prin înţelegere, dar mai întîi mi-e ruşine de băieţi şi 
pe urmă sînt sigur că au fost şi ele in salon! 


— Mama şi Paştele mă-sii! izbucni mezinul. Nu mă gîndesc 
numai la tine, mă gîndesc la toată chestia. Nu pot să scap de 
senzaţia că diversiunea asta a fost o aiureală: am vrut să le 
dovedim nemților că există nemulțumiri şi rezistenţă împotriva 
lor, chiar într-un moment cînd era mai necesar să le înmuiem 
vigilenţa. Am sim- ţit-o şi cînd i-am scris lui nea Iftode, de 
aceea am delirat in final, ca să creadă, poate, că a fost gestul 
unui nebun. Eu te-aş sfătui încă o dată să-ţi revezi 
cavalerismul, mai ales dacă e vorba de o persoană mai acătării. 
Bine, bine ! s-a retras el cînd m-a simţit gata să mă reped 
asupră-i. Atunci te rog să fii deştept şi firesc, poate şi puţin 
ironic. Vă mai rog să plecaţi acum, in turmă, la răscruce, pro- 
babil că s-a adunat acolo tot satul, şi ar fi bine să am puţină 
umbră pînă la poteca spre gară. Şi mă mai rog, zău, crede-mă, 
chiar mă rog nu ştiu cui, să aveţi noroc şi mai ales tu să ai 
noroc ! 

320 

l-am făcut umbră, numai eu ştiam, convingîndu-mi prietenii 
să vină şi ei cu mine la răscruce, ca tot omul şi- ca tot satul, de, 
poate mai aflăm ceva noutăţi, după ce am trecut de potecă am 
întors capul ca să-1 văd luînd drumul gării, se aprinseseră zorii, 
nu mai avea şi nu mai aveam nevoie de lanternă, apoi i-am 
făcut semn cu cotul lui Florin să rămînă mai in urmă, cele trei 
perechi nici nu ne-au simtit, şi l-am rugat să-mi redescrie, in 
toate amănuntele, cea de a treia vizită a piticului, cea de la 
miezul nopţii. 

— Tocmai îl convinsesem pe Dobridor să intre in careul 
nostru de pocher, a început Florin, Anais era prea implicată la 
remi, făcuse un pariu cu surorile el că o va bate pe llencuţa, dar 
se războia mai mult cu ele, că şi ele se ambiţionaseră şi, tam- 
nesam, auzim ciocănituri in uşă. Ne-am închipuit că tu eşti, mai 
ales tu ai obiceiul ăsta să bal=i la uşă, şi Adorian mai uită 
cîteodată, iar fetele prea se interesau de tine ca să nu te atragă 
prirr telepatie. Şi cînd colo, Piticul ! 

— Hai ! i-am spus, nedumerindu-l, Să nu creadă ceilalţi că 
avem cine ştie ce secrete: cînd doi se izolează, chiar pentru 
scurtă durată, de un grup, fiecare merribru al grupului văduvit 
are senzaţia că este .obiectul discu- tei, nefavorabile, a celor 
doi. 


Aflasem ceea ce voiam să ştiu şi chiar dacă ar fi lipsit vreo 
fată din încăpere, cum as fi putut să mă duc la Sergo sau la 
Adorian să le cerşesc un alibi, atit de mix- say, şi pentru ce să-l 
cerşesc ?... Fusese o vagă speranţă că lipsise unul dintre 
băiel=i... acel posibil şi deloc inspirat prieten cu care mă 
apărase Florin, dar şi in acest caz lucrurile se complicau, trebuia 
să mă dau in vileag cerin- du-i alibi, şi de unde ştiam eu care va 
fi reaci;ia lui cînd va afla pentru ce îmi este necesar ? Şi in 
primul rind: aveam voie să mă deconspir, mai ales că nu eram 
deloc implicat in povestea incendiului de la cazărmi, iar pista 
spre mine: simplifica sau complica şi mai mult situata?... îmi 
venise in minte să-l întreb pe Florin de ce-i spusese Piticului că 
sînt la un prieteri, atunci, in miez de noapte, cînd mult mai 
natural ar fi fost să-i spună că dorm şi că nu-i nebun să mă 
trezească in toiul nopţii pentru o aiureală, dar m-am gîndit că-l 
voi înfunda in ginduri negre şi că-l voi întrista... şi dacă se va 

321 
întîmpla ceva, ne bun, cine ştie ce repercusiuni va avea asupra 
lui. 

La răscruce, unde într-adevăr se adunase tot satul, inclusiv 
sau mai ales babele şi neputincioşii care lipsiseră de la meci, nu 
se vorbea decit despre incendiul de la cazărmi, despre sosirea 
unor motociclete şi maşini negre, nemeşti, despre iritarea şi 
furia organizată a nemților, despre scotocelile lor prin apă şi 
despre iul=eala cu care stinseseră focul... altminteri ar fi dat 
iama prin pădure, cum s-a întîmplat in 24, la Conteşti, de la un 
foc de tabără, şi-a amintit Dobridor. Nici o vorbă însă despre 
bombardamentul care  zguduise mai bine de un ceas 
depărtările... dar cine şi de unde să aducă veşti ? Nici un tren, 
de marfă sau de persoane, nu fusese auzit sau văzut după ce se 
declanşaseră sirenele, dar poate că asta era chiar vestea: 
bombardarea triajului, pe care Arn.ericanii o repetau aproape 
săptăminal. 

Deşi neml=ii nu acceptaseră nici un străin in perimetrul lor, 
iar santinelele se înşiruiau, mute, cu arma la picior din 5 in 5 
metri, veşti totuşi sosiseră şi mai soseau de la cazărmi, aşa că 
spre dimineaţă, şi era o dimineaţă senină, cu soare puternic, 
ne-am putut face o idee despre cele ce se întîmplaseră acolo: 
focul fusese pus la baraca in care se afla depozitul de alimente 
al comanda- turii, fusese găsit un bidon cu gaz in apropiere, aşa 


că nu mai era îndoială asupra intenţiei, şi poate că paguba s-ar 
fi oprit acolo, dacă in spatele barăcii, nu ar ar fi fost parcat un 
autocamion care sosise la începutul nopţii cu un transport de 
combustibil. Vîntul a împins flăcările spre el, butoaiele au 
explodat, extinzind incendiul la toate barăcile şi in eforturile de 
a-i stinge s-au întîmplat şi celelalte nenorociri: 6 răniţi şi un 
mort. Cind am aflat cine murise am simţit un şoc. Dietrich 
fusese victima, chiar el şi asta la o zi după ce aflasem că avem 
aceeaşi vîrstă, eu cu 2 luni mai mare decit el, deci murise chiar 
in luna in care urma să împlinească 18 ani, poate chiar in 
preziva sau in ziva cînd îi implinea ! Abia terminase şcoala de 
subofiţeri, fusese voluntar, probabil dintre cei împinşi sau 
ameţiţi, nici n-apucase să tragă cu arma decit in ntele de 
exerciţii. Idiotenkrieg ! îmi şoptise la antrenament. Şi iată că 
idiotul îl ucisese... îl scăpase de meseria de călău, a tuturor 
soldaţilor, şi ma intrebam cum şi-ar fi îiideplinit-o... 
322 

M-am uitat la ceas, era 8 in clipa cînd am auzit primul 
şuierat de locomotivă. M-am uitat in zare, rugîn- du-mă să fie 
un tren de persoane şi să vină dinspre Titu, dar am auzit şi cel 
de al doilea şuierat şi le-am văzut pe amiîndouă, personale, 
apropiindu-se de gara noastră. Răsunetul sirenelor a iscat o 
mare forfotă la cazărmi. In momentul cînd trenurile s-au întîlnit 
in gară au limit şi două motociclete din zona cazărmilor spre 
şoseaua cu bariera buclucaşă, cea amenajată de nemți. Erau 
motociclete grele, cu ataş, şi-n fiecare cite un ostaş cu armă 
automată. Săreau ca nişte lăcuste peste ridicături şi hîr- toape, 
dar n-au mai prins trenurile in gară, s-au oprit neputincioase la 
barieră. Yntii a plecat trenul spre Bucureşti, apoi cel spre Tituşi 
Piteşti. Yntoarcerea motocicletelor n-a mai fost atit de 
vijelioasă, ocoleau cu grijă obstacolele şi-şi amuţiseră 
claxoanele. Mi-am închipuit ce se întîmplase: sirenele, şuieratul 
lor, le trezise nemților ideea că incendiatorul sau incendiatorii 
puteau să se facă dispăruţi cu trenul şi încercaseră, in ultima 
clipă să oprească orice urcare in tren şi apoi, cu ajutorul autori- 
tăţilor româneşti, la care încă nu apelaseră, să-i interogheze pe 
cei aduşi de la gară, şi aşa mai departe. Această lincezeală şi 
lipsă de decizie şi de judecată din partea lor, evidente nu 
numai in cazul trenurilor, dar şi in altele, de pildă in măsurile 
pe care 'le luaseră: de izolare, de necolaborare cu autorităţile 


româneşti, trebuiau să fie determinate de ceva şi mă gindeam, 
din ce in ce mai convins, că nemţii nu sînt siguri din ce direcţie 
s-a comis atentatul: din exterior, sau din interior ? Să fi fost 
Dinoiu atît de abil încît să fi folosit in acţiunea lui numai mate- 
riale şi obiecte nemţeşti ? Sau din cauza neîncrederii in 
oportunitatea acţiunii sale, pe care mi-o mărturisese deschis, 
folosise asemenea materiale, ca să infiltreze in rîn- durile 
nemților un dubiu foarte scormonitor, ceea ce îi transforma 
abilitatea in geniu. Eram aproape sigur că nemţii vor începe 
prin a elimina întrebarea care le dădea cea mai puţină bătaie 
de cap, cea care i-ar fi implicat pe români in atentat, pentru că 
întrebarea cealaltă care-i viza chiar pe ei era de o gravitate 
incomparabilă: una e să ai de-a face cu duşmani şi alta e să ai 
de-a face cu trădători ! 

— Inutil să-ţi spun că mi s-a făcut ţăndări ceasul între Titu şi 
Bildana !... am auzit o voce in spatele meu. 

323 

M-am întors, îngheţat, nevenindu-mi să cred urechilor. Era 
Dinoiu ! Oare a înnebunit !? Dar uimirea n-a ţinut decit o clipă, 
nu era Dinoiu-mezinul, cel care plecase, ci Dinoiul nostru, cel 
de la cenaclu citire. Hai să ne retragem undeva, a continuat el, 
mai şoptit. Avem de discutat. Ne-am îndepărtat de grupul 
nostru care nu-i remarcase, din fericire sosirea, şi ne-am retras, 
n-aveam altundeva, in lume, in gloată, prin cei ai satului, care 
aveau prea multe să-şi spună şi să comenteze, ca să-i mai 
ademenească şi vorbele noastre. 

— Spune-mi repede ce s-a întîmplat ? mi-a cerut el, teribil de 
nervos, aşa cum nu mi l-aş şi închipuit niciodată. 

— Un incendiu... i-am răspuns, dar din păcate nu întîmplător, 
o diversiune, un atentat... Nu se poate să nu fii la curent. S-a 
întîmplat după miezul nopţii... 

— Dumnezeule ! s-a pleoştit el. Şi tocmai pentru asta am 
venit: să-l contramandez ! 

— La ora asta ?!! m-am mirat eu. Au trecut aproape zece 
ceasuri de cînd a fost declanşat... 

— Numai nenorociri... începu să mi se plingă Dinoiu, ceea ce 
iar nu era in firea lui. La şase am plecat din Gara de Nord, de 
pe o linie abia pusă in circulaţie... in Triaj ne-au ţinut o oră, iar 
in Chitila o oră şi jumătate. La Săbăreni s-a dat o prealarmă 
falsă şi ne-au întors înapoi in Triaj, de unde ne-au' dat liber tot 


cam peste o oră... Timpurile le-am notat, pe toate... La 
Săbăreni iarăşi oprire: prealarmă secretă, feroviară, asta am 
aflat-o mai tîrziu, după ce au început să urle sirenele. Şi in loc 
să ajungem in gara asta, am stat toată noaptea in pădure, pînă 
acum... o oră şi jumătate. El unde-i ? 

— A plecat cu trenul cu care aţi făcut cruce, aid in gară, dar 
într-o dispoziţie... mai bine să-ţi spun earn cum stau lucrurile. Şi 
să ne mai mişcăm puţin, tot pm zona asta a localnicilor... Ştii ceva 
despre unul Piticul, unul foarte mărunţel care ride tot timpul ? 

— Am auzit, mi-a răspuns Dinoiu, dar „u-l cunosc si nici n-am 
avut de-a face cu el. Se spune că e redutabil... 

Ne-am găsit alt loc, o adunătură de tineri şi de bătrîni, ba 
presărată şi cu cîţiva localnici şi ne -am prefăcut şi noi 
interesaţi de forfota de la cazărmi. 

— Cred că la ora asta gara e supravegheată, i-am avertizat, 
am văzut cîteva maşini plecînd într-acolo, după eşecul unor 
324 
motociclete. Dacă s-ar fi trezit cu citeva minute mai devreme, 
mai căl-ar fi prins nemţii... Dar mai bine să încep cu începutul... 

începutul l-au constituit întîlnirile mele cu frate-său, pe care i 
le-am relatat in toate amănuntele, inclusiv dubiile cu privire la 
oportunitatea misiunii sale şi la felul cum, după părerea mea, o 
chibzuise şi o aranjase. 

— Nenorocirea a fost un camion cu combustibil, i-am spus, 
care a sosit noaptea şi s-a ascuns chiar in spatele barăcii şi 
despre care n-avea de unde să ştie. Asta a dus la victime şi 
probabil va duce la represalii, precum obişnuiesc nemţii. 
Singura scăpare ar fi să cada in cursa pe care le-a întins-o: să 
caute mai intens in interior... dar pentru asta trebuie să se 
asigure că exteriorul e inofensiv, aşa că tot vom avea de 
furcă... 

l-am vorbit şi despre Pitic, despre părerea mezinului asupră 
îndeletnicirilor Piticului şi despre situaţia jn care mă aflam eu 
prin gafele lui Florin. 

— Şi eu cred că Ido a folosit materiale nemţeşti, mi-a dat 
dreptate Dinoiu, mai degrabă găsite decit aduse. Dacă spui că 
a umblat mult prin părţile acelea, o fi adunat el ceva. De un 
bidon nemţeşc avea însă neapărată nevoie, sau de o sticlă, mă 
rog, de orice recipient made in Germany, încolo se putea 
mulţumi şi cu o pagină sau o bucată dintr-un ziar vechi 


nemtesc... Da ! Acum in privinţa Piticului. Nu-l ştiu şi nu mă 
ştie. Numai vorbe. Există cloud moduri de a-i răspunde la 
insistenţele lui: sau intri in joc şi-i împrumuţi o carte, e un lucru 
firesc in vacanţă, şi pe urmă mai schimbi cîteva vorbe cu el, sau 
ţi-l îndepărtezi, brutal, din capul locului. Le vei folosi in raport 
cu comportarea lui... Dacă-şi iese din rolul de refugiat aici, ca 
atiţia alţii, trăzneşte-l ! Reacţia e deja pregătită de Silviu şi Flo- 
rin, după cele ce mi-ai povestit... Şi te-aş mai ruga să te 
gîndeşti la o gazdă, chiar dacă aş vrea să plec n-aş putea, gara 
e sigur supravegheată, probabil şi drumurile principale şi mai 
repetă-mi deghizamentul lui Ido, poate ai remarcat şi calitatea 
lui... 

Am început cu deghizamentul, care deşi foarte simplu de 
aranjat îl făcea de nerecunoscut, iar cît despre calitatea lui... 
fără de nici o calitate: un basc obişnuit, purtat aiurea, o 
pereche de ochelari cu ramă neagră, groasă, cum există in 

325 
toate vitrinele şi o mustăcioară care se putea şi desena, atit 
era de subţire, şi cum el nu prea intra in apă... 

— Ingenios... dar cu două tăişuri, părea Dinoiu că meditează. 
Ai putea să fixezi cînd a sosit unul şi cînd celălalt ? 

— Eu nu, dar aş putea să aflu, i-am răspuns, gîn- dindu-mă 
la Găvănel, atotştiutorul, umbra şi gazda Piticului. 

— Ar fi... foarte necesar... a înlocuit el binele care-i stătea pe 
buze. lar in ce priveşte gazda... 

Aici cred că am comis marea eroare, deşi dacă mă gin- desc 
bine lucrurile tot acolo ar fi ajuns, amindoi nu cunoşteam un 
amănunt esenţial: Ido şi Piticul veniseră cu acelaşi tren... şi 
măcar dacă mi-ar fi spus Ido aceasta. L-am sfătuit să-şi aleagă 
singur gazda, întrebînd oamenii din sat: fiecare îi poate fi 
gazdă, iar camere sînt destule. Nu mi-a trecut prin cap atunci 
că trebuie să evite trei gospodării. Ne-am dat consemne, date 
şi locuri de întîlnire, apoi ne-am despărţit. 

Piticul m-a acostat in apropierea casei. Pared mă aştepta. M- 
a întrebat sec 

— Unde-ai fost astă noapte ? 

l-am răspuns dintr-o bucată, fără căutări şi bilbiieli: 

— Yn Paştele mă-ctii ! Şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a 
făcut atit de schilod. Dar dacă-mi mai ieşi in cale, tot iți 
zdrelesc oasele, auzi ? 


Jandarmii, dar erau şi civili printre ei, ne ., vizitat către 
seară. Nu numai pe noi, ajunseseră la noi, luînd casă cu casă. 
S-au purtat politicos, probabil că se mai ciocniseră de 
persoane şi odrasle simandicoase şi rămîneau in gardă. Ne-au 
înregistrat: numele, ocupaţia, vîrsta, locul naşterii, apoi ne-au 
pus o întrebare generală: unde ne-am petrecut noaptea ? Și 
răspunsul a fost general: acasă ! Şi dumneavoastră ? mi—a 
rostit numele şeful de post şi abia după ce m-am încruntat la 
el m-a identificat: 

— Deci dumneavoastră sînteti ! V-am văzut prin sat v-am 
văzut şi la meci... Unde v-aţi petrecut noaptea ? 

— Nu v-am răspuns ? am întrebat la rîndul meu. 

— Sîntem informaţi că aţi fost la un prieten... a continuat 
un civil. Nu trebuie să ne spuneţi decit numele lui ca să 
verificăm... 

L-arn simţit pe Florin mişcîndu-se, m-am întors şi l-am 

326 
văzut palid şi tremurînd, abia acum îşi descoperise gaf 
străduit să pară calm: 

— Eu am spus că e la un prieten, dar de fapt dormea. N-am 
vrut să-1 deranjeze individul ăla scîrbos, la iniezul 
nopţii ! 

— Şi nu credeţi, şi-a început foarte calm şi profesoral fraza, 
civilul, că aţi fi împiedicat mult mai simplu deranjul, spunîndu- 
i individului ăla... scîrbos, că prietenul dumneavoastră doarme 
? Doar era trecut de miezul nopţii... şi se 
întîmpla a doua oară... 

— Dacă l-ati cunoaşte pe ăla, a intervenit Silviu, şi ati şti 
cit de înfigăret este, v-ar fi teamă s ă nu vă dezbrace de 
pijama in somn... 

— Nu am impresia că mi s-a răspunsi'la întrebare, s-a 
încăpătinat, pe bună dreptate, civilul. 

— Domnule nu ştiu cum, sînt avocatul Adorian, doctor in 
drept. Sint in domeniul meu. Nici o vorbă nu trebuie luată ad- 
literam, dacă nu e coroborată cu fapte. Prietenul nostru putea 
să fie şi la un prieten... şi la o prietenă, şi in pat, şi cu ochii la 
cer, şi in apă, nu era obligat să ne spună unde se duce şi noi 
nu eram obligaţi să-l întrebăm unde se duce. Eu de pildă 
puteam să cred că face baie, pentru că are acest obicei: se 
scaldă noaptea. Domnişoara Anais,, 


putea să-şi închipuie că se uită la stele, are şi pasiunea 
aceasta, cunoaşte toate stelele cerului, şi aşa mai departe... 
Domnul Florin a rostit o vorbă, nici măcar o supoziţie, pentru 
că era iritat, iar o vorbă, domnule... mă rog, nu înseamnă 
obligatoriu un adevăr. Dacă am vrea şi s-ar putea să ajungem 
şi aici, dacă am vrea să-i aranjăm un alibi, atunci poftiţi 
vorbele: a stat tot timpul cu noi, aici! In clipa cînd vor repeta şi 
ceilalţi vorbele, ele vor constitui adevărul, cel care vă este 
necesar dumneavoastră. Vă rog... a încheiat el, invitindu-i pe 
ceilalţi: 

— Nu e nevoie ! a înaintat Silviu spre jandarmi. A fost într- 
adevăr la un prieten: la mine ! şi a stat toată noaptea. Mă 
numesc aşa cum aţi notat in carnet şi sînt nepotul generalului 
Mătură ! 

l-am văzut pe toţi tresărind, pînă şi civilul, care şi-a regăsit 
însă tonul calm şi politicos de la care nu abdicase de altfel nici 

327 
un moment: 

— Domnule doctor Adorian, am vrea să ne înţelegeţi şi cred 
că ne veti înţelege. Există o informaţie foarte clară că in timpul 
atentatului dumnealui nu a fost văzut in această casă, in 
sensul că nu i s-a confirmat că ar fi fost in această casă. Nu noi 
am provocat această situaţie, ci dumneavoastră. Poate să fie o 
simplă vorbă, cum spuneţi, dar nu cred că vom fi lăsaţi să 
respectăm prea multă vreme legea. Cel care deţine informaţia 
nu cedează Şi nici nu poate fi acuzat de eroare. Pentru e; ° 
infailibil, e, cum să vă spun ? e însăşi legea... SA ne spună 
unde-a fost, vom verifica, şi vă dau cuvîntul meu de onoare, Şi 
de doctor in drept, că nu se va întîmpla . nimic, in ciuda 
îndîrjirii care există dincolo... 

— Am fost acasă... dormeam, le-am răspuns. 

— A fost la mine ! a insistat Silviu. 

— A fost cu noi! a sărit Metaxe. 

— Vă rog să mă iertaţi, s-a închircit dintr-odată civilul. Nici 
nu ştiu ce răspuns să aleg, dar dacă vreţi să vă spun tot 
adevărul, bine, vi-l spun: a fost un atentat şi au fost şi victime, 
un mort, domnule doctor, un subofiter german ! Aştia nu iartă, 
ştiti foarte bine, vor exemple, ^i mi-e teamă, domnule doctor, 
că nu se va ajunge la proces... n, pot să le spun mai mult decit 
asta: că trebuie să cercetăm temeinic, ca să nu comitem o 


eroare gravă, cu implicaţii. Prin urmare, dumnealui nu are voie 
să părăsească, sub nici un motiv, comuna ! Şi vă urez: Noapte 
bună ! 

Imediat după plecarea lor „-am repezit la Florin: 

— Dacă aud „vreun cuvint de căinţă din gura ta, îti dau 
cuvîntul meu de onoare că o rup pentru toată viaţa cu tine! 
Eşti prietenul meu cel mai bun, vă rog să ma iertați ceilalaţi, şi 
vreau să-mi rămii. Ştiu că ai făcut o prostie, cea mai inocentă 
din lume, ai scăpat un cuvînt, atita, şi vinovat pentru asta sînt 
eu, numai eu, mă înţelegeţi sau nu ?, acesta e adevărul! 

L-am luat apoi pe Florin de brat= şi am ieşit in curte, încă nu 
se înnoptase, se lăsase doar o ceaţă uşoară care nu ascundea 
privirilor decît depărtările. Nici măcar nu voiam să mă lămuresc 
dacă sînt supravegheat şi urmărit. Mi-era poftă de o baie in 
ghiol. Florin mi-a spus că mă însoţeşte pînă la capătul 
pămîntului, şi pînă la chioşc, dacă vreau, înfiorindu-mă dintr- 

328 

odată cu atitea amintiri, dar n-am ajuns nici măcar la ghiol. Am 
cotit aiurea, spre celălalt capăt al satului, trăgîndu-1l după mine 
pe un Florin docil ca un partener de dans, ca să evităm 
întîlnirea cu Dinoiu: tocmai ieşea din curtea lui nea Iftode: iată 
una din gazdele pe care trebuia să le evite !, şi pornise, proba- 
bil la plimbare, spre biserică, dar pared pentru a se întîlni mai 
întîi, cu un tînăr foarte mărunţel, care, văzindu-1, se uita la el 
ca la o fantomă, încîlcindu-şi şi mai inuman, trăsăturile. 


M-am simţit supravegheat citeva zile, pe faţă, fără jenă şi 
ascunzişuri. Piticul îşi înteţise plimbările prin faţa caselor 
noastre, nu era niciodată singur, îl urmau cite doi- trei indivizi, 
cu mutre lugubre, cu haine pe ei chiar in timpul orelor celor 
mai toride, şi era caraghios să-i vezi: el mic, in sort, maiou şi 
tenişi, iar ei ditamai vlăjgani, ca făcînd parte dintr-un cortegiu 
mortuar, patrulînd, într-una,. pe uliţa. Intr-o după amiază, spre 
seară, eram to o la gard, atraşi de zgomotul unei maşini care 
se oprise in uliţa, a fost arestat Dinoiu. L-am văzut ieşind din 
casă, încadrat de doi indivizi, cel de al treilea păşea in urma lui, 
cu mina dreaptă i" buzunar. Cînd s-a aplecat să intre in maşină 
şi-a întors capul spre noi, strîingîndu-şi pleoapele, într-un salut 
de despărţire. Eram uimiţi, nedumaeriţi, îndureraţi, nici nu 
îndrăzneam să comentăm evenimentul. Din ziva aceea a 
încetat şi supravegherea mea şi nici Piticul n-a mai apărut in 
calea noastră. Abia a treia zi după arestare, in zori cînd 
ieşisem, singur, să-mi fac baia obişnuită in ghiol, nea Iftode mi- 
a făcut semn să vin la el. Mi-a in- tins cîteva ouă învelite într-o 
hîrtie: 

— M-am gîndit că e mai bine să ţi le dau azi... şi mi- lueşte- 
ne Doamne de toate păcatele... 

Ouăle le-am dus in pivniţă iar cu hiîrtia in care fuseseră 
învelite m-am întors in cameră. Era o scrisoare de la Dinoiu. 

„Nimeni ™ Ştie, probabil, că sint interogat in fiecare seară, că 
ziva sînt încuiat in camera şi că patrulele piticului îmi sînt 
destinate. Mai întîi m-a recunoscut Piticul, mi-a spus că am 
călătorit împreună in acelaşi vagon şi i s-a părut curios că deşi 
echipat pentru vacanţă nu m-a văzut nici in sat, nici in 
îmbulzeala de la ghiol. A pus de acord dispariţia mea, a celui 
din tren, cu apariţia unui individ prea aranjat ca să iasă in 
evidenţă, cel cu ochelari, base şi mustăcioară. A fost o chestie 
de fler, nu de deducție... S-a ţinut după mine, mi-a zis, mai 
mult ca să verif ice o teorie a probabilităților, originală, 
inventată sau descoperită de el. Nu mi-a dat amănunte, a 
afirmat-o numai, dar sînt sigur că are ceva in cap... Apoi m-a 
recunoscut un soldat german, unul din cei răniţi in timpul 
incendiului, care, ref ăcîndu-se, şi-a amintit că a văzut un civil 
luînd de undeva de lîngă barăci un bidon gol pe care 1-a 
jmfăşurat într-un ziar. l-a fost foarte uşor să refacă portretul 
civilului: ochelari cu ramă neagră, groasă, un basc aiurit pe 


cap, şi o mustăcioară foarte subţire, deasupra buzei, imi dau 
seama cit de uşor a combinat Piticul cele două portrete, cînd şi 
le-a imaginaţ in faţă, pe amîndouă. Acea armă cu două tăişuri! 
Cea mai simplă mască... Yn- tr-o seară au venit cu ea, mi-au 
refăcut înfăţişarea şi m-au dus la barăci, la confruntare. Rănitul 
m-a recunoscut jmediat, dar au mai apărut şi alţii care mă 
remarcaseră dind tîrcoale barăcilor. Erau convinşi că am lucrat 
de unul singur, dar nu se dumireau asupra mobilului. Le-am 
spus că sînt dintr-o familie de ofiţeri, care au luptat împotriva 
lor la Oituz şi Mărăşeşti, şi că am moştenit ura faţă de ei. Nu 
ştiu dacă m-au crezut. N-am negat nici o clipă, ar fi fost inutil şi 
nici nu-mi stătea in lire. Existau prea multe probe împotriva 
mea. Piticul voia cu orice preţ să implice şi pe un altul in 
acţiunea mea, chiar mi-a promis clemenţă dacă îl voi ajuta. l- 
am cerut bani, şi lei şi mărci, o sumă mare, ca să-l fac să 
creadă că voi colabora, şi mi i-a adus. Ştia că n-am ce face cu 
ei, că nu voi putea să-i folosesc, nu voi avea cînd şi cum şi că 
tot vor ajunge înapoi, pînă la urmă. Dar la unul din 
interogatoriile in grup, la care participa . un ofiţer superior, 
german, am scos teancul de bancnote şi le-am spus pentru ce 
mi s-au dat. Piticul era să turbeze, nu ştiu cum s-a scuzat, 
pentru că nu cunosc prea bine germana, dar din acel moment a 
încetat orice întrebare la adresa celuilalt, necunoscutul, care, 
cică, era vecinul meu. Au sosit apoi alte acte, dosarul meu de 
la siguranţă. Probele împotriva mea se înmulţeau, dar şi in acel 
dosar eram clasificat ca un singuratic. Nici nu s-au referit preâ 
des la acel dosar, nu-i interesau problemele pe care le aveam 
cu Siguranţa română, voiau să rămîn al lor şi să plătesc cu 
viaţa pentru viaţa răpusă. lată deci o existenţă încheiată, prea 
repede ca să fi lăsat ceva in urmă. Tot ce am făcut, am făcut cu 
mintea limpede şi fără conştiinţa vreunui sacrificiu. Sint 
convins că sînt oameni care merită să-şi trăiască viaţa din plin, 
pentru că au o menire şi au o mai mare putere de a lupta şi 
poate că s; viaţa are mai mare nevoie de ei. Regret o fată pe 
care am iubit-o fără să ştie şi cu care cred că mă voi întîlni in 
curînd. Sentimentul acesta mi -a mai rămas şi poate că e 
singurul pe care l-am avut: dragostea. lubesc şi ştiu că pînă la 
urmă toate se fac din dragoste. Am scris aceasta pentru că am 
simţit nevoia să scriu, fără să ştiu dacă va ajunge'vreodată sub 


ochii cuiva, eu, fostul Ildomeneu Dinoiu, in anul de cruzime 
1944." 

Nu ştiu cît a durat lectura scrisorii, ştiam doar că nu voi uita 
nici un cuvînt scris pe hirtia aceea. M-am grăbit să i-o înapoiez 
lui nea Iftode, cu ouă cu tot. Erau prea multe adevăruri in acea 
scrisoare simplă şi tragică, pentru a nu-1 subinlelege şi pe acela 
că mi s-ar putea întinde o cursă cu ea, ultima probabil. 

— N-am ce face cu ouăle nea Iftode, i-am spus. N-aş vrea să 
creadă Dobridor că nu-mi ajung ale lui... Şi ce ţi-a mai zis cel 
care te-a învăţat să mi le dai aşa ? 

— Păi n-a zis decit să ţi le dau... şi să-i spun dacă ţi le-am 
dat. Nimic altceva. 

— Şi ce-ai să-i spui, nea Iftode ? 

— Păi ce să-i spun ? a ridicat el din umeri. Adevărul: că nu le- 
ai luat ca să nu-l superi pe Dobridor... şi că nici nu te-ai uitat la 
ele... 

l-am mullumit tăcut, plecîndu-mi capul, apoi m-am lungit pe 
pajiştea de pe malul ghiolului. Trebuia să mă despart de 
scrisoare. Dinoiu o scrisese şi pentru mine şi pentru ei şi 
simţeam ea ar fi vrut să rămînă in mîinile lor: un act care 
autentifica încetarea unei existenţe, cea pe care o hotărise el. 


Ordinul de chemare mi-a fost adus de domnul Stimu, intr-o 
vineri după masă, chiar in ziva and sosise. Apelase la un client, 
ofiţer de stat major, care avea motocicletă. Erau foarte grăbiţi, 
şoferul mai ales, dar and au văzut fetele, creole şi golaşe, 
dansînd prin curte, cred că s-au gîndit amîndoi, in aceeaşi clipă, 
la o pană catastrofală de motocicletă. Au apărut însă şi băieţii, 
cu un Sergo foarte culturist in frunte, zelul de depanatori s-a 
fleoşcăit, iar privirile de admiraţie şi Ham ! s-au înnourat cu 
umbre de dezamăgire. Anais nu s-a lăăat însă şi le-a oferit, 
neştiutoare, cîteva gesturi care le-au scos ochii din cap şi le-au 
reînviat iluziile pierdute. 

— Dacă aveţi nevoie şi bunăvoință, şi -a făcut curaj într-un 
moment de izolare, domnul Stimu, atelierul meu de pe 
Bulevardul Elisabeta vă stă oricind la dispoziţie, stimată 
domnişoră. Chiar vis-a-vis de Capitol... 

— Cum să nu-l ştiu ? ! a intrat in joc Anais. Am cîteva 


332 
prietene care şi-au făcut taioare acolo şi cred că voi apela chiar 
in toamnă la dumneavoastră. Vreau să-i faceţi un costum de 
ceremonie logodnicului meu, pentru nuntă... 

Uimirea domnului Stimu a devenit disperare cînd Anais a 
arătat cu mina chiar in direcţia lui Sergo. S-a uitat la mine ca la 
un colac de salvare, dar n-am avut ce face: am clătinat 
afirmativ din cap. Aşa s-a scurtat şi s-a terminat vizita domnului 
Stimu la reşedinţa noastră de vară. Şi nici măcar nu-mi adusese 
o veste bună: in termen de cinci zile trebuia să mă prezint la 
cercul teritorial unde recrutasem. Cinci zile ! Mi-am ridicăt ochii 
la cer, nici un nor, nici o promisiune de întuneric, era un 
început de iunie secetos, cu nopţi albicioase, in care nu mai 
încăpeau nici misterele lunii. Noaptea tirziu, mi-am regăsit 
Casiopeea şi am pornit sub clar de lună spre chioşc, dar n-am 
zărit in spa tiile sale indiscrete nici un obiect, nici măcar un 
prosop sau o pătură, ca un refuz foarte clar al oricărei vizite. 
M-am aviîntat in vegetaţie ca să smulg cîțiva nuferi şi i-am 
lăsali împreunaţi, in- tr-un X subţire, chiar in mijlocul 
chioşcului, ca semn al trecerii mele pe acolo. $i am făcut 
aceasta in fiecare noapte: culegeam nuferi de pe marginile 
Casiopeei şi-i impreunam in X-uri pe podeaua chioşcului, 
pentru a-i" găsi la viitoarea trecere ofiliţi şi morţi şi nevăzuţi 
de altcineva. Numai in noaptea plecării, pentru că urma să 


plec in zori, am găsit podeaua curățată şi o eşarfă albă înfă- 
şurată in jurul unui stilp. Nu ştiu ce mi-a venit să urc pe 
acoperişul chioşcului şi s-o innod in vîrful obeliscului ! Poate 
ca să-i fluture de acolo in semn de despărţire ! Nu voiam să 
mă gindesc la viitor, voiam să-mi păstrez, pur, refugiul 
amintirilor, poate e ceea ce m-a ţinut viu şi om in aventura 
mea cazonă. 

Doamne, ce crunt e sentimentul cărnii de tun, pentru că 
există un asemenea sentiment, şi mai ales al cărnii de tun 
inutile ! Eram repartizaţi cu miile la şcolile de ofiţeri rezervă, 
ca să conducem plutoane, la moarte, peste şase luni. Sistem 
german: ofiţer in şase luni! Ce căutam noi in acel război, atit 
de tineri, atit de înaripaţi, pentru zboruri, nu pentru colcăiala 
viermilor in gropile comune ? ! Nu apăram nimic şi nu mai era 
nici o speranţă, eram victimele unei idei demente, ale unor 
orgolii paranoice şi ale propriei noastre frici ! Ni se furase 

333 
curajul de a spune: NU, ni se alterase bunul simţ, firescul, 
sinceritatea, cele ale întrebării elementare: DE CE ?... 

Am fost trimis la o şcoală de ofiţeri de infanterie, undeva 
într-un oraş grădină, sub poalele Carpaţilor. Comandantul 
companiei purta cucul de absolvent al Academiei Militare şi 
nu ştia decit cuvîntul Smirnă, şi ne ţinea cite un ceas 
împietriţi, privindu-ne din toate unghiurile şi dedesubturile ca 
să vadă dacă ne tremură crăcii pantalonilor, sau minecile 
bluzei albastre, sau ţeava puştii. 

— Smirrrrnă ! striga şi ne transformam in stilpi de lemn înfipţi 
in pămînt, pentru că ne controla cu bătăi scurte ale latului 
palmei încremenirea, la gambe, la braţe şi la umeri şi din clipa 
cînd mi-a simţit mina încordată şi n-a putut s-o deslipească de 
vipuşcă a răcnit: Asta ostaş ! şi mi-a încredinţat cununa de lauri 
a grupei: puşca mitralieră. 

Comandantul plutonului, locotenent întirziat din motive 
mondene, voia să-şi regăsească galoanele aminate şi ca să 
demonstreze că ne învălase entuziasmul ostăşesc ne punea să 
cintăm „din toţi bojocii, dom elev" !, marşuri succesive, de cite 
on treceam prin oraş, pe bulevardul lui plurikilometric, şi 
obligatoriu, in fiecare zi, cel mai nemernic cîntec militar de pe 
pămînt: Ce veseli sintem noi, cînd mergem la război ! Cred că 
nici cînd mergi să-ţi aperi lara, familia, dragostea şi visul nu 


poate să te înveselească războiul. Datorie, demnitate, 
conştiinţă, ură: da, dar veselie, nu ! Singura constantă a 
războiului e moartea, iar moartea conştientă, aş putea să jur, 
nu i-a provocat nimănui, nicăieri, niciodată bucurie sau veselie. 
Darămite o moarte neghioabă, nevinovată, inutilă ! Există o 
seninătate a morţii, dar asta după ce ţi-ai trăit viaţa, şi nu o 
oarecare viată. Există şi un fanatism al morţii, pînă la 
indiferenţă poate, pînă la extaz, in cazurile supra- anormale, 
dar veselie, nu. 

Incheietorul de pluton purta uniformă germană de 
sublocotenent. Urmase şcoala de ofiţeri in Germania. Era călăul 
instrucţiilor noastre: aspru, neîndurător, inuman. Ne trecea prin 
apă, prin rîpi, pe sub poduri in cele mai inimaginabile poziţii: 
tîriş, rostogolindu-ne, într-un picior, in miîini, in umeri, dar era 
cel mai ascultat, pentru că întotdeauna era înaintea noastră, ne 
obliga să-l imităm, nu ne ordona. Chinul eel mare cu care ne 


334 

căuta şi ne lăuda rezistenţa era pasul de defilare, oh, 
nimicitorul pas de giscă ! îl băteam uneori, cu el in frunte, sute 
de metri, indiferent de locul şi reliefurile pe care le parcurgeam: 
pe asfaltul străzii, prin colbul drumului de j=ară, in suişurile de 
iad ale Gruiului, sau prin hîrtoape. lar comandantul salonului, 
un spin cu faţa roşcată, repe- tînd şcoala de ofij=eri cu gradul 
de sergent major, ne batjocorea in serile şi dimineţile noastre, 
de după şi dinainte de instrucţie, toate rămăşil:iele de 
demnitate care se mai ascunseseră in noi,: ne punea să 
măsurăm lungimea dormitorului cu acul, se prefăcea că ne 
controlează ţevile puştilor şi scuipa in ele ca să le mai curăţim 
odată: „Lund ! dom elev !" ne obliga să muncim cu moletierele 
pînă ne înţepenea spatele şi ne pedepsea cu acel odios: 
„Drepl;i ! Culcaţi !" pînă la animalizare. 

Zilele erau nesfirşite, cu instrucţiile de dimineaţă şi de după 
masă, nopţile întrerupte de alarme false, de alarme reale şi de 
exerciţii speciale, doar mesele ne mai odihneau şi ne mai 
refăceau, colonelul-comandant inspecta des şi neanunţat 
bucătăriile şi pentru orice lipsă in raţia şcolii aplica pedepse 
limită, iar dacă se repeta, făcea dosar pentru curtea marţială. 
Era cumplit comandantul. Sef de promoţie la Saint-Cyr, avea 
trei cruci Mihai Viteazul pe piept şi şapte semne de rand pe 
miînecă. Cînd trecea prin curtea şcolii oricine: elev, of iţer, egal 


in grad încremeneau in poziţie de drepţi, cu mîna la chipiu, in 
eel mai perfect salut militar. 

L-am cunoscut in două ocazii. Prima dată mi-a întins mina ca 
să mă felicite. La concursurile sportive militare interşcolare 
cîştigasem proba de săritură in lungime, cu un rezultat despre 
care au scris şi ziarele: 6,62 metri. Recordul naţional al lui 
Stoichiţescu era atunci 7,18 metri. Şi abia de trei săptămîni 
săream in groapa de nisip, pînă atunci nu încercasem decit pe 
iarbă, dar nu mă întrecuse nimeni. A doua oară... 

Era cu trei zile înaintea depunerii jurămiîntului. Cu poşta de 
prînz îmi sosise o telegramă: Vino urgent stop deces in familie 
stop Florin. Am refuzat să mă gindesc la conţinutul telegramei. 
Pur şi simplu am făcut abstracţie de ea. Toate gîndurile şi toate 
puterile trebuia să le concentrez intr-o singură direcţie: 
permisia. Mă împrietenisem cu cîţiva elevi, n-aveam secrete 
unii faţă de alţii, mă împrietenisem şi cu cîţiva din anul doi, 

335 
care aveau mai multă experienţă de şcoală şi de uzante in 
şcoală şi m-am sfătuit, rind pe rînd şi in cel mai mare secret, cu 
ei. Mi-au spus toţi că nu întrevăd posibilitatea unei permisii. 
Chiar dacă s-ar fi specificat in telegramă cuvîntul mamă, sau 
celălalt, şi tot aveau dubii cu privire la obţinerea permisiei. 


— Chiar nici o incercare ? l-am întrebat pe prietenul 
Secăreanu, sergent, in anul doi. 

— La cine ? ! a ridicat din umeri sergentul. îl vezi tu pe 
căpitanul Neagu, sau pe locotenentul Milea ducin- du -se la 
comandant cu telegrama ta ? Mai întîi că fiecare dintre ei o să 
se gindească la o înscenare. Şi apoi cred că ţi-ai dat seama 
singur: amîndoi nu sînt oameni, sînt militari. Nu spun asta ca o 
ofensă la adresa lor, o spun ca un adevăr. Ei ştiu că 
regulamentul „u prevede permisii inainte de depunerea 
jurămîntului, decît, poate, in cazuri excepţionale. în mod sigur ei 
nu vor vedea in această telegramă un caz excepţional. Atunci 
cum să se ducă la comandant ? Să-ţi spun drept, chiar şi eu in 
situ a- Oa lo.r, rămînînd, să zic, nemilitar şi nemilităros, cum sin- 
tern amindoi, şi tot aş sta la îndoială: să mă duc sau nu ? Mai 
degrabă, nu ! Gîndeşte-te şi tu: e cu trei zile înaintea depunerii 

336 
jurămîntului, care e un mare eveniment, nu numai pentru un 
militar, ci pentru orice om ! Nu poţi să lipseşti de la el. 

— Nu voi lipsi ! i-am replicat. Cum îţi poţi imagina aşa ceva. 
Şi mort... 

M -am oprit, începeam să bat cîmpii. înţelegeam raţio- 
namentul cazon al unui asemenea caz: un om plecat din 
cazarmă, şi nu ici colo, in preajma unui mare eveniment militar, 
are mai multe şanse de a întîrzia sau de a lipsi de la eveniment 
decit unul care este in cazarmă. Dar era telegrama, telegrama 
cea blestemată, la al cărei sens nu îndrăzneam încă să mă 
gîndesc. Mă mulţumeam cu atit: Florin mă chema pentru ceva 
foarte gray, şi începea să mi taie răsuflarea, cred că pentru 
vorba aceea sinistră, dar care nu se referea la familia mea... Și 
iarăşi mă fortam să nu gindesc mai departe. Doamne ! Era 
singurul cuvînt cu care mă mai puteam apăra. 

Ştiam programul comandantului in timpul pauzei de prînz. Nu 
dormea niciodată şi nici nu părăsea şcoala. L-am acostat după 
ce a ieşit din depozitul de muniții, in poziţie de drepţi 
impecabilă. Nici nu m-a lăsat să vorbesc: 

— Te recunosc, domnule elev. E chiar atît de gray că nu-mi 
poate parveni pe cale ierarhică şi nici nu poţi să aştepţi careul 
de seară pentru a ieşi la raport ? 


b4 


— E foarte neobişnuită, domnule comandant ! m-am retras 
imediat in adevăr, folosind anume cuvintul ca să intuiască, să 
simtă că e vorba de o rugăminte. 

— Te aştept peste un sfertde oră in biroul meu ! şi a 
continuat, după ce s-a uitat la ceas: pentru douăsprezece 
minute ! 

Am pătruns in antecameră la ora fixată. .Ofiţerul de serviciu 
fusese deja înştiinţat. Mi-a deschis uşa şi mi-a făcut semn să 
intru in biroul comandantului. Am înlemnit in poziţie de drepţi in 
faţa biroului şi am rămas tot timpul aşa, pentru că nu mi-a 
ordonat repaus, decit după ce s-au terminat cele 12 minute. 

— Poftim, domnule elev ! m-a invitat comandantul. 

— Telegrama nu e convingătoare, domnule comandant, nici 
nu îndrăznesc să v-o arăt, dar înțelesurile ei pot fi atît de 
îngrozitoare, încît şi a nu le gîndi e un adevărat chin. 

337 

— Foarte personal, domnule elev ! s-a încruntat co- 
mandantul. La marginea dintre subtil şi neadevăr. 

Ar fi vrut să continue, dar mi-am încordat şi mai evident 
poziţia de drepţi, ca şi cum i-aş cere permisiunea să-l întrerup. 
Mi-a acordat-o printr-o mişcare scurtă a miinii. 

— V-aş ruga să mutaţi negația, domnule comandant... 

— Am şi făcut-o, domnule elev: la marginea dintre adevăr şi 
nesubtil. înl=eleg că ţi-aş înăspri chinurile dacă ţi-aş cere să te 
concentrezi şi să-mi dezvălui adevărul. Revelația ar fi atît de 
puternică, domnule elev, încît ti-ar amorţi puterile care te-au 
adus aici să mă convingi. E ca in război, domnule elev. Preferi 
să te aperi de gloanţele care şuieră, pentru că cele care nu 
şuieră sînt mortale. 

— Ştiu, domnule comandant, că e împotriva regula mentului, 
a rutinei şi mai ales a bunului simţ, dacă mă gindesc că există, 
poate chiar acum la noi, motive aparent şi formal mai 
întemeiate pentru o rugăminte ca aceea care m-a adus pe mine 
in faţa dumneavoastră... 

— înl=eleg că vrei să rămînă toată această poveste în tr-un 
domeniu strict personal ! mi-a preluat comandantul cuvîntul şi 
odată cu el mobilul şi situaţia in care mă aflam. Dar altfel nici 
nu se putea, domnule elev, nu se rezolva prin regulament. Şi in 
război sînt momente “1 anumite situaţii s rezolvă nerespectînd 


litera regulamentului, care acolo e echivalentă cu ordinul, 
Sfîntul Ordin, dar te previn, domnule elev, că in asemenea 
situaţii există nu riscul, ci aproape certitudinea plutonului de 
execuţie, cel pe care l-ai salvat chiar tu, nerespectind ordinul. 
Dacă ai rămîne aici... 

De astă dată şi-a întrerupt singur fraza, parcă pentru a-mi da 
posibilitatea de a interveni. Am făcut-o: 

— Ştiu că aş întîrzia întîlnirea cu plutonul de execuţie, dar 
aceasta poate că m-ar chinui si mai rău, pe cînd înfruntîndu-1, 
mai rămîne o speranţă, dar atît de fragilă, domnule comandant, 
încît ca s-o întăresc as deveni nedrept şi inuman, ca acei care 
se roagă cînd văd avioanele deasupra lor: Dă, Doamne, la 
Ploieşti. . 

— înţeleg că nu pot să-ţi urez nimic, domnule elev, şi mai 
înţeleg că eşti foarte sincer in disperarea dumitale camuflată şi 
amiînată, aşa cum spuneai, cu chinuri cumplite... 

338 

Probabil că apăsase pe un buton: of iţerul de serviciu îi 
aştepta ordinele cu un bloc-notes in mînă. 

— Te rog să-i eliberezi domnului elev un ordin de permisie 
pentru trei zile, i-a spus comandantul ofițerului de serviciu. îti va 
da toate datele şi mi-1 vei aduce imediat la semnat! 

Apoi s-a uitat cam înalt la mine: 

— Sîmbătă la ora opt vei fi in careu echipat pentru 
solemnitate ! Drum bun ! 

N-a fost deloc bun drumul, călătoream in propria-mi temnită; 
luptîndu-mă cu gindurile, cu presimţirile, cu. amenințările, cu 
amintirile. Trenul era supraîncărcat şi îl străbăteam într-una de 
la un capăt la altul ca să fiu înjurat, apăsat, zdrelit, zgiltiit, 
afurisit, să mă impart şi să mă tăvălesc prin alte dureri, infinit 
mai uşor de suportat faţă de cele care mă aşteptau atit de sigur 
înscrise pe clişeele nedevelopate. îi trimisesem o telegramă lui 
Florin in răgazul pe care l-am avut pină la plecarea trenului, dar 
nu-mi făceam iluzii că o va primi la timp, şi nici nu voiam s-o 
primească la timp ca să mai întîrziu, oricît de puţin, inevitabilul. 
Jumătatea aceea de oră in care s-ar fi consumat drumul de la 
Gara de Nord pînă la locuinţa lui Florin „i acea jumătate de oră 
îmi era necesară. într-adevăr nu-mi primise telegrama, nu mă 
aştepta nimeni. Dar am mai descoperit o posibilitate de 
amiînare şi mi-a fost ruşine de ea, mi-a fost ruşine că nu mă 


gîndisem la ea, că îmi apăruse ca o supapă, dar şi ea îmi 
demonstra, dacă mai era nevoie de asta, cît de groaznic de 
obsedant era ceea ce încă nu voiam să ştiu. Am trecut pe 
acasă, i-am găsit pe toţi, şi pe mama, şi pe sora mea şi pe 
fratele meu. S-au bucurat nespus, i-am simţit, m-au impresurat 
cu întrebări banale, de toată ziva, şi le-am răspuns, fără grabă, 
şi înduioşat de bucuria lor şi lăsîndu-mă conştient dus in lumea 
aceea de familie ca să scap de cealaltă, care pîndea cu atitea 
gheare. Le-am spus că nu ştiu dacă voi mai reveni, amo 
permisie foarte scurtă şi alte treburi şi că ar fi mai bine să nu 
rnă aştepte, săraca mama, se şi gindea la găluştele ei umplute, 
tăvălite in pesmet şi zahăr pudră, care fuseseră multă vreme 
slăbiciunea mea. Am pornit pe jos spre Florin. Mă aştepta in 
faţa blocului. Mi-a spus că a primit telegrama după sosirea 
trenului şi că s-a gîndit că e mai bine... 

Apoi n-a mai putut să vorbească nici el, n-a mai căutat 

339 
vorbe. Ne-am uitat citeva clipe unul la altul, probabil că aşa 
arătam şi eu, ca el, răvăşit, nedormit, înspăimîntat. Am pornit 
încet spre Wilson şi de acolo am cotit spre statuia lui 
Mestrovici. Ne-am aşezat pe briul care o înconjura. Acolo mi-a 
spus: 

— L-a apărat Adorian ! Am fost la proces, a fost magistral 
armeanul, nu ştiu de unde atita elocinţă, a zguduit sala... 

— Nu se poate ! m-am opus. N-avea nevoie de nici un 
avocat. Un univers întreg şi-ar fi dorit un apărător ca el... 

— De unde ştii ? s-a mirat Florin. Nu s-a scris nici un rind in 
ziare. A fost un proces închis. 

— Nu ştiu nimic ! am ţipat la el. Nici nu ştiu despre cine 
vorbeşti. Dar dacă a avut nevoie de avocat,nueel! 

Nici unul nu îndrăznea să rostească numele şi adevărul. Nici 
eu nu voiam încă să aflu, mi se încîlciseră toate gindurile, era 
negură in capul meu, dar nu mai puteam suporta. 

— De ce a avut nevoie de avocat şi de ce ai pomenit in 
telegramă de deces ? l-am întrebat, fortîndu-mă măcar să par 
mai calm. E vorba de Dinoiu ? 

— Nu ! mi-a răspuns Florin. Dinoiu n-a mai apărut nicăieri. A 
fost executat de nemti, aşa se crede. 

— E vorba de Soran ? am îndrăznit ultima întrebare. 


— Nu ! a oftat Florin, cu lacrimi in ochi. Soran a dispărut. 
Nimeni nu ştie unde, nimeni nu ştie cum ! 

— Ce-a spus Adorian la proces? m-am retras intr-o întrebare 
complementară. 

— A spus că-l apără in numele inteligenţei şi geniului 
românesc, pentru neschilodirea lor, pentru reînvigo- rarea lor... 

— înţeleg ! îmi mai cautarn o speranţă. Asta n-o putea spune 
el. 

— Au spus-o toti martorii ! a continuat Florin. Sa- vanli, autori 
de manuale, toţi profesorii lui. Cît erau ei de militari, membrii 
completului de judecată, îi simţeam cum tremură după atitea 
depoziţii. 

Nu mai aveam nevoie de nici a pregătire, era o stupizenie 
ceea ce făceam noi acolo. L-am întrebat direct: 

— Cea cerut procurorul ? 

— înaltă trădare şi douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea ! 

340 
mi-a spus Florin, hotărîndu-se la rîndul lui să sară hopul: Dar i s- 
a obţinut achitarea... 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu ! am ţipat.. Ce s-a 
întîplat ? S-a sinucis ? 

Nu mi-a răspuns prin vorbe. Şi-a plecat capul ca să nui se 
vadă lacrimile. Am înţeles ce se întîmplase. îl uci- seseră in 
timpul anchetei, îl torturaseră pînă la imbecilizare. 

— Abia dacă mai izbutea cite un da şi cite un nu, dar nu cu 
destinatii precise ! a mai murmurat Florin. 

Doamne, ce răzbunare ! Nu se putea alta mai groaznică ! ŞI 
pentru ce ? Pentru , că inteligenla lui de geniu îi descoperise o 
anumrtă crediniă. Probabil că într-un moment scurt de luciditate 
alesese Noaptea lui Nietzsche, despre care îmi vorbise, nu ca 
de o metaforă, ci ca de o presimţire. 

— Nu ştiu de ce a făcut-o ? s-a întrebat Florin. Poate că mai 
erau şanse... 


— Asta nu; Florin ! Firea a fost cea mai perfectă alcătuire de 
celule nervoase, o minune. Cred că şi atingerea unui corn de 
melc ar fi dihocat-o. Atitea zile şi atitea nopţi printre brutele 
ălea ! Cred că numai ideea torturii, ea singură, era in stare să-l 
răpună! Nu se putea suporta imperfect ! Nu şi-a ales o moarte 
urită, nu! 

— Putem să-l vedem, de aceea te-am chemat! a răspuns 
Florin rugăminţii mele. S-a îndopat cu somnifere.... 

L-am văzut. 0 altă minune a lumii care se pierduse... 

La ora 8 am fost in careu echipat pentru ceremonie. Citeva 
ore, mai tirziu, m-am prezentat in fata comandantului. M-a 
chemat, peste jumătate de oră, in biroul lui. Am rămas tot 
timpul in pozilie de drepţi. 

— Mi-a murit un prieten, domnule comandant. S-a sinucis. 
Poate cea mai extraordinară minte de care avea. nevoie tara 
asta. Acesta a fost, de altfel, argumentul care i-a obtinut 
achitarea. M= am prezentat acum trei zile la dumneavoastră, 
rugîndu-vă pentru permisie, nu ca să pot asista la o 
înmormiîntare, ci pentru a aflat că poate nu e el cel care a 
murit... 

— înţeleg, domnule elev, că aceasta a fost sursa curajului 
dumitale, dar mai inţeleg că prietenul dumitale a fast achitat 
după ce a fast ucis. Dacă regretele mele te pot uşura, te rog să 
le primeşti, dar ştiu că in asemenea momente cea mai bună 
însoţitoarea e tăcerea... 

L-am ascultat şi am părăsit biroul, fără vorbe, chiar fără cele 
de mullumire, care ar fi sunat strident in convenţia stranie care 
se realizase între noi. 

23 August 1944 m-a prins in infirmerie. Instructia. aceea 
dementă îmi venise şi mie de hac: aveam apă la amîndoi 
genunchii. Am ascultat mesajul regelui, apoi am ieşit spontan in 
careu: ofiţeri şi elevi: Am cîntat alte cîntece şi ne -am gîndit 
intens şi liniştitor la pacea care va să vină. 

După două săptămîni s-a decretat ordinul de eliberare din 
şcoală a ceîui mai tînăr contingent. Făceam şi eu parte din el. 

N-o uitasem, mai ales nopţile, nopţile fără lună mi-a 
aminteau cu toate întilnirile noastre. Doamne ! Oare a existat 
pe lume poveste de dragoste mai frumoasă ? ! 

Şi astfel, in prima zi a libertăţii mele, am alergat ca un năuc 
la castel. . 


Dar asta se ştie... 


EPILOG 

Nu ma sînt dator cititorilor decit cu reproducerea exactă a 
vorbelor care au fost rostite la balconul castelului, acele vorbe 
care m-au obsedat multă vreme, inspi- rîndu-mi, in cele din 
urmă, scrierea acestei cărl=i şi care mi s-au revelat in sensurile 
lor stricte, nu deodată, unele chiar in vreme ce mă chinuiam la 
masa de scris. Acum ele sînt foarte dare in tiparul memoriei, 
orice posibilitate de eroare este exclusă şi argumentul cel mai 
sigur, veti vedea, este însăşi existenta Nopţilor fără lună, acele 
Nuits noires, care ne-au apărat toate întilnirile. 

La întrebarea dinăuntru: „Qui etait lă ?", pe balcon 
s-au rostit aceste cuvinte: ----------- 

— Presque personne, maman, c'etait un jeune mili_ taire; 
peut-etre un cadet, pareil ă tous les soldats, mais bien etourdi, 
un quidam, un gvidăn, comme tu le dis si souvent! 

— in sfîrşit — 
Poiana Țapului: ianuarie — august 1985, 


Lector: CORNEL POPESCU Tehnoredactor: CONSTANTA 
VULCANESCU 
Apărut 1986. Bun de tipar 7.11.1986 Format 16/54184. Co/i tipo 
21. 
Comanda nr. 50 468 Combinatul poligrafic „Casa Scînteii" Piafa 
Scinteii nr. 1 — Bucuresti, Republica Socialistă România