Radu Tudoran — 02 Retragerea fara torte

RADU TUDORAN 


Retragerea fără torţe 


Taj aan T. gpeg EN E E E 
INDEP DEPENDANCE ROMAINE i 


pi 
a Hh 
[ssa 


mpa x 


“SFÂRŞIT DE MILENIU - 2 


RADU TUDORAN 
SFARŞIT DE MILENIU 2 


RETRAGEREA FARA TORTE 


1 


Astăzi, întorcându-mă în locul unde am lăsat 
povestirea, la sfârşitul războiului şi după moartea domnului 
Alcibiade, mă întreb ce aveam în cap, ce învăţasem despre 
viaţă când terminasem şcoala primară şi mă pregăteam să 
merg mai departe. Eram săraci, murise şi tatăl meu, fără să 
ne lase nimic decât grija zilei de mâine. Ca să capăt o bursă 
au trebuit să-mi scoată de la primărie certificat de 
paupertate, dovedind că familia mea nu avea nici un fel de 
avere. Hârtia, iscălită de notar, domnul Tănăsescu Nazone 
poreclit Mate Fripte, şi cu o apostilă analfabetă a primarului, 
Ioniţă Stere, am avut-o în mână, am privit-o cu un fel de 
îngâmfare, ca pe un act de nobleţe; fiindcă sărăciei noastre i 
se dădea un titlu necunoscut de mine; cuvântul paupertate 
avea o sonoritate impunătoare, mi se părea că fiindu-mi 
atribuit cu iscălituri şi ştampilă, băieţii de vârsta mea vor 
trebui să mă admire şi să mă pizmuiască. Nu era prima oară 
când mă lăsam înşelat de cuvinte necunoscute; de pildă, când 
tatălui meu i-a pus piciorul în ghips doctorul Negruţi, cel mai 
renumit chirurg al oraşului, ceea ce a însemnat o cheltuială 
cam grea pentru mijloacele noastre, mi s-a părut că 
subchirurgul, care îl asistase, avea un titlu cu mai mult 
răsunet. Astfel, fiind întrebat de şeful gării, de institutor şi de 
altă lume cine îl îngrijea pe tatăl meu, am spus cu emfază 
numele subchirurgului, fără să ştiu că dacă aş fi pomenit de 
doctorul Negruţi, toţi şi-ar fi scos pălăria, şi respectul pentru 
familia mea ar fi crescut în multă măsură. 

Dar ce învăţasem eu până atunci, când îmi începeam 
viaţa fără altă zestre decât un certificat de paupertate? N-am 
învăţat nimic înainte de vreme, ca alţi copii, care ştiau să 
citească şi să scrie binişor când mergeau la şcoală. Nu mai 


vorbesc de cei cu guvernante, nemţoaice sau franţuzoaice şi 
cu profesori aduşi acasă. li ascultam cu gura căscată, câte 
puteau să spună, dospea cartea în ei ca aluatul de cozonac 
pus lângă sobă; cozonacul meu dospea lipit de fundul oalei, 
iar eu abia ridicam capul, socotindu-mă rămas în urmă. Cărţi 
în casă se găseau şi le-am citit aproape pe toate, însă fără o 
îndrumare şi fără să dau de cele mai potrivite. Aşa că dacă 
am terminat şcoala primară şi am mers înainte, am rămas 
amuţit de uimire în faţa istoriei antice, despre care auzeam 
prima oară. Nici astăzi nu înţeleg cum nu-mi spusese nimeni, 
nici despre faraoni, nici despre piramide. Lecţia de istorie a 
fost în viaţa mea un punct de pornire, am ascultat-o cu 
sufletul la gură, era o mare revelaţie, descopeream în mine o 
sete nesăţioasă pentru învăţătură; fiindcă aflam ceva 
nebănuit despre o altă lume decât a noastră, şi lumea aceea, 
colosală, mai era şi uşor descifrabilă. Dar pe urmă, mergând 
înainte cu învăţătura, au apărut întâmplări mai încâlcite, din 
ce în ce mai mici, până ce au devenit meschine, cu intrigi, cu 
războaie fără concluzie, de şapte ani şi chiar de o sută, cu un 
maldăr de date greu de ţinut minte, care făceau să-mi fie silă 
până şi de monumentala lecţie despre piramide. 

Cam la fel am păţit cu învăţăturile celelalte, mai toate 
m-au plictisit după ce m-au fascinat prima oară. Când 
profesorul ne-a desenat pe tablă aparatul digestiv al 
porumbelului, mi s-a părut că iau parte la o geneză. Ştiam 
porumbelul din gunguritul lui şi din fâlfâitul aripilor, în zborul 
pe lângă casă, dar niciodată nu mă gândisem cum o fi el pe 
dinăuntru. Când i-am văzut măruntaiele, desenate cu cretă 
colorată, ea însăşi o surpriză, am înţeles dintr-o dată, bine, 
limpede, şi până la capăt, nu doar cum este alcătuită 
anatomia porumbelului, ci însăşi logica ei, şi funcţiile fiecărui 
organ în parte, adică secretul vieţii la păsări, de unde nu mai 
aveam mult până să înţeleg secretul tuturor vieților. Am 
reprodus desenul în caietul de lucru, punând în el pasiune şi 
încântare şi învingându-mi chiar neîndemânarea, prin 
credinţa în ceea ce învăţasem atât de complet, cu atâta 
uşurinţă. Pe opera mea profesorul a pus nota zece şi m-a 
lăudat în faţa clasei. Dar când mai târziu ne-a descris 


aparatul digestiv al mierlei, m-a cuprins plictiseala, iar la 
desenul aruncat pe urmă în caietul de lucru, am luat nota 
patru. Cam aşa mi-am făcut şcoala, cu revelații scurte, 
urmate de o plictiseală prelungă. lată, de pildă, uimitoarele 
legi ale pârghiilor, pe care le-am băgat în cap numai după o 
vorbă, vorbele celelalte decurgând una din alta, dându-mi 
impresia că pe toate le cunoşteam dinainte; era ceva foarte 
limpede şi nu putea să fie decât într-un fel, nu în două. Am 
învăţat apoi şi despre scripeţi, nu-mi displăcea, fiindcă era o 
importantă descoperire a omului, o înlesnire imensă pentru 
faptele lui măreţe; pasiunea însă nu putea să reînvie, fiindcă 
în scripete descopeream legea pârghiilor. Aşa s-a făcut ca 
după sclipiri trecătoare să mă las pe tânjală, că nu mai 
înţelegea nimeni ce-o să se aleagă de mine până la urmă. 

Dar iarăşi mă întreb, cu ce porneam eu să învăţ la 
şcoală, în afara certificatului de paupertate? Apoi iată, numai 
cu natura, cu fenomenele ei, pe care le-am descoperit singur, 
m-au uimit, m-au înspăimântat, m-au umplut de exaltare. 
Primul cred că a fost orizontul, marginea circulară a lumii. M- 
am născut şi am copilărit la câmpie, am contemplat-o 
neîmpiedicat de obstacole, gândul meu a ajuns până la 
capătul ei, unde răsărea soarele, şi nu-mi închipuiam că ar 
mai fi altă lume; ideea infinitului mi-a venit mai târziu şi cu 
incertitudine, cum într-o măsură a rămas şi astăzi. Între 
aceste limite ale spaţiului în care îmi era destinat să-mi 
trăiesc viaţa, am cunoscut pe rând fenomenele naturii, 
drumul soarelui de la un orizont la altul, lumina, mişcarea 
umbrelor, apoi întunericul, ziua şi noaptea, ritmica lor, 
asemănătoare, la alte dimensiuni, cu bătăile inimii şi cu 
respiraţia. Prin această observaţie am înţeles că toate 
mişcările naturii se leagă între ele, am început să le privesc 
cu mai multă luare-aminte, am făcut lege din ele, dar n-am 
spus-o nimănuia, simțind că nimeni nu-mi va da crezare; îmi 
asum riscul abia astăzi. 

Pe rând au intrat în câmpul vieţii mele vântul, de la 
zefir până la furtună, adăugându-i-se crivățul, iarna; apoi 
ploaia şi ninsoarea, gheaţa, trăsnetul şi tunetele, revărsarea 
apelor, prăpădul, case luate pe sus şi duse la vale; iar mai 


târziu incendiul, care nu era un fenomen natural, ritmic, ci un 
accident provocat de oameni, uneori cu bună-ştiinţă, un 
instrument de răzbunare sau de chivernisire, căci se găseau 
unii să-şi pună foc după ce-şi asigurau casa, pe mai mult 
decât valoarea ei adevărată; aceasta însă a fost o constatare 
târzie, făcută la vremea când începea partea epică a vieţii. 
Despre fluvii şi despre mare am să spun altă dată, şi pe 
îndelete, despre ele nu pot vorbi numai în treacăt. 

Cu cele de până acum, decorul era gata, mai rămânea 
să se populeze; nu-i vorba de oameni, ei făceau parte din cele 
mai vechi amintiri ale mele, asupra-le mi se deschiseseră 
ochii, existenţa lor era o dată primordială a lumii, numai firile 
aveam să le înţeleg mai târziu, paralel cu faptele săvârşite de 
ei, demne de laudă sau de hulă. De asemenea nu-i vorba de 
animale, pisica şi câinele, primele cunoştinţe, apoi păsările de 
curte, descoperite cam odată cu cele din vârful acoperişului, 
adică porumbelul; mierla am cunoscut-o mult mai târziu, la 
pădure, după ce luasem pentru ea un patru la ştiinţele 
naturale. Cam odată cu începutul începutului, au prins fiinţă 
şi celelalte vietăţi de pe lângă casă; calul, frumos şi 
năprasnic, vaca, blândă şi languroasă. Despre măgăruş am să 
vorbesc mai târziu, nici despre el nu pot povesti în treacăt, 
am avut unul, a ocupat un loc plin de pitoresc şi de culoare în 
anii copilăriei mele. Mi-l amintesc cu o tristeţe duioasă, iar 
când a murit, într-un accident groaznic, am jelit până ce mi- 
am vărsat tot sufletul, prefăcut în lacrimi. 

Peste această lume gata făcută şi uşor înţeleasă, s-au 
revărsat fenomene miraculoase, neprevăzute, greu a fi 
explicate, pe care le-am descoperit singur şi au fost 
uimitoare. Într-un amurg veneam de pe câmp, mergeam 
repede, întârziasem şi-mi era teamă să nu mă prindă 
întunericul. Orizontul, la apus, era încă roşu, dar începea să 
ruginească. Şi deodată, în această lumină rece şi puţin 
înfricoşătoare, a apărut un nor fără contururi, o pată mai 
ruginie decât cerul, un val incert, plutind către mine, ale 
cărui margini se bănuiau întinse până departe, ascunse de 
întuneric. Tot atunci s-a auzit un zumzet în creştere, pe care 
mai târziu l-am asemuit cu huruitul de motor al flotelor 


aeriene venite să bombardeze. A fost chiar ca un 
bombardament, curând m-au înconjurat vârtejuri şi pocnete. 
M-am aplecat şi mi-am acoperit faţa cu mâinile, fără să mă 
sperii prea tare; curiozitatea era mai puternică decât teama 
de primejdie. 

Am uitat să vorbesc despre grindină, o cunoscusem, 
uneori ca măzărichea, alteori cât alunele, dar odată a fost cât 
oul de bibilică, ba şi mai mare, cât oul de găină, şi chiar de 
gâscă, de ne-a spart geamurile şi a stricat acoperişul. O 
grindină s-a abătut peste mine, atunci, seara, într-o răpăială 
ca de mitralieră, cum aş defini-o astăzi, o ploaie de gloanţe, 
care, în loc să mă străpungă, cădeau la pământ şi foşneau în 
iarbă, în timp ce zumzetul din aer creştea întruna, umplând 
tot văzduhul. Norul care se îndesise că nu mai lăsa să se vadă 
nici o lumină în partea apusului a trecut de mine, cerul 
roşiatic s-a limpezit şi în locul zumzetului din aer au rămas 
numai foşnetele din iarbă. M-am aplecat şi am descoperit 
cărăbuşii, se agăţau de degetele mele, nu ştiam ce vroiau de 
la mine; nu mi-au făcut scârbă, ca alte gângănii, cele cu 
trupul moale, vâscos, din care curgea un fel de venin verde 
când le striveai cu piciorul. Cărăbuşii păreau curaţi, şi elitrele 
lor puternice semănau cu o armură, iar când i-am dus în casă, 
la lumină, mi s-au părut suflaţi cu aur. l-am adunat de jos cu 
pumnul, i-am băgat în sân, le simţeam picioruşele, mă gâdilau 
şi-mi închipuiam că încercau să-mi vorbească, să-mi 
transmită un mesaj din partea soarelui-apune. Odată cu 
descoperirea făcută în seara aceea, mi s-a părut nu doar că 
lumea crescuse, ci, pe deasupra, se născuse în mine putinţa 
de a o înţelege, fără ajutor de la nimeni. 

Când am intrat în casă şi am vrut să le arăt celorlalţi 
cărăbuşii, mândru, crezând cu naivitate că nimeni nu-i 
cunoscuse mai înainte, tatăl meu mi-a spus cu asprime: „du-i 
afară!” Primei descoperiri i-a urmat repede şi prima 
înfrângere. Am fost mâhnit, dar nu m-am dat bătut, am mers 
înainte şi am descoperit altele. După ce am pus cărăbuşii în 
iarbă, m-am aşezat pe scările de lemn dinspre grădină, cu 
tambalul domnului Alcibiade în braţe, şi le-am făcut un 


cântec. Dimineaţa zburaseră, au lăsat un gol în sufletul meu 
şi nu i-am uitat până astăzi. 

Toate se întâmplau seara, nici nu s-ar fi putut altfel, 
atunci venea ora tainelor. 

Nu departe de casa noastră, pe un dâmb din marginea 
gârlei era o varniţă cu trei cuptoare, săpate în pământ, ca 
nişte puțuri, dar mult mai largi decât cele obişnuite; după ce 
se încheia bolta de calcar colţuros, piatra de var, adunată de 
pe prund, se punea deasupra, până aproape de rasul 
pământului. Sub boltă se făcea focul, se băgau lemne de un 
metru, stânjeni. Piatra, albicioasă şi opacă, se afuma în prima 
zi, apoi începea să se coloreze, un roşu întunecat la început, 
urmat de nuanţe tot mai curate, până la portocaliu, iar de 
acolo nu mai avea mult ca să devină transparentă, semănând 
cu soarele din miezul zilei, pe care nu-l poate privi nimeni 
fără să orbească. Se înţelege, gurile acelea de put, ca nişte 
cratere incandescente, nu-şi arătau lumina vulcanică decât 
de la căderea serii înainte; până atunci se simţea doar 
dogoarea şi se vedea o pâlpâială deasupra, prima dovadă pe 
care am avut-o că aerul nu era un gol, ci un corp palpabil, o 
existenţă fizică printre celelalte materii. 

Mă duceam acolo seara, îmi plăcea să privesc piatra 
albită de flacără, deşi mereu îmi era frică să nu-mi vină o 
ameţeală, sau să mă izbească o pală de vânt, sau să-mi dea 
cineva brânci şi să cad înăuntru. Odată, o cerşetoare bătrână 
s-a mistuit într-o varniţă. Trecea din când în când, colinda 
satele, aduna pomeni într-o traistă, iar când ajungea în 
părţile noastre şi o prindea noaptea, se culca lângă gura 
cuptorului, atât de aproape că îi fumegau ţoalele. Într-o 
dimineaţă, vărarii n-au mai găsit în locul ei decât toiagul şi 
traista pe care îşi punea capul; era plină cu pâine uscată şi 
codri de mămăligă rece. Zile de-a rândul a trebuit să se 
răcească piatra incandescentă până să se poată desface 
cuptorul, de faţă cu procurorul şi cu jandarmii; din făptura 
aceea nenorocoasă n-au mai găsit nici măcar un oscior, ca să 
fie un semn, aşa că moartea ei n-a putut fi dovedită. Moş 
Sandu, vărarul, spunea că bătrâna nu era altceva decât o 
vrăjitoare, şi că zburase pe o coadă de mătură. Dacă era aşa, 


de ce nu-şi luase toiagul şi traista? Să fi stat la discuţie, moş 
Sandu putea să-mi spună multe, sunt sigur, de pildă, că 
lucrurile lăsate acolo însemnau greutate, anevoie să le iei pe- 
o coadă de mătură; şi-apoi la ce i-ar mai fi trebuit vrăjitoarei, 
în rai sau în iad, unde se dusese? 

În afară de moş Sandu, mai erau numai doi vărari, fiul 
şi nepotul, acesta din urmă el însuşi om în toată puterea, 
ceea ce nu însemna că bunică-su avea o putere mai mică. Alţii 
în afară de ei nu mai cunoşteau meseria, şi nimeni n-a mai 
venit s-o înveţe. Când s-a stins neamul, s-a terminat şi cu 
varniţa. 

Dintre toţi, mi-l amintesc pe moş Sandu. Ceilalţi ştiu că 
au existat, dar nu pot să-i văd nici măcar ca pe nişte umbre. 
Ca un om să rămână atâta timp în memorie înseamnă să fi 
avut însuşiri deosebite, şi moş Sandu o avea pe aceea dea 
povesti întâmplări care îmi tăiau respiraţia, cu tâlhari de 
drumul mare, cu comori şi cu diavoli. Deşi poate erau 
născocite, eu, unul, nu m-am îndoit de nici una că n-ar fi 
adevărată. Încăierările drumeţilor cu tâlharii, prin întinsul 
Codru al Vlăsiei, aflat încă în picioare, nu departe de locurile 
noastre, lupta cu flintele şi cu iataganele, omorurile, jaful, 
neputinţa poterelor de a-i dibui şi răpune, întâmplări pe care 
le ascultam dârdâind de frică în preajma focului unde se 
aciuau vărarii seara şi unde îşi petreceau noaptea, sub cerul 
gol, înveliţi în sumane, mi-au aprins închipuirea în asemenea 
măsură, încât vedeam totul ca şi când aş fi fost acolo, vorbele 
se transformau în imagini şi în sunete, şi în tot felul de 
senzaţii, îmi aduceau în nări până şi mirosul prafului de 
puşcă. 

Nu era un miros născocit, îl cunoşteam aievea, din 
când în când tatăl meu trăgea cu alice în ciorile care se 
adunau în nucii din vale, unde cobeau şi făceau pagubă. Mult 
mă ispitea puşca de vânătoare, visam să am şi eu una, măcar 
mai mică; n-am avut niciodată, am tras cu alte arme, 
ghintuite, şi chiar cu mitraliera, dar nu erau ale mele. Ce-am 
băgat de seamă, când tatăl meu ieşea cu puşca în pridvor şi-o 
frângea de la mijloc, ca să vâre cartuşele pe ţevi, câinii din 
curte îşi strângeau coada şi se băgau pe sub garduri; 


detunătura le făcea frică. În schimb copoiul tremura de 
plăcere, aştepta cu picioarele încordate şi cu burta suptă, 
scâncea de nerăbdare. lar când puşca se smucea înapoi, 
aruncând foc pe gură, şi văzduhul se umplea de huiet, de 
ecouri, de zgâlţâială, copoiul se năpustea la vale, în salturi 
nebune, cu urechile fâlfâindu-i în urmă. Deasupra nucilor 
cerul se făcea negru şi se umplea de croncăneli supărate, era 
ca un potop care îneca soarele, întuneca pământul, vestind 
parcă primejdii de moarte. Toate însă se stingeau în câteva 
clipe, ciorile se topeau într-o zare, nu li se mai auzea 
croncănitul, aerul sfâşiat de bubuitură se limpezea, în timp ce 
tunetele născute unul din altul, tot mai slabe, se pierdeau 
departe. Rămânea numai mirosul prafului de puşcă, îl 
simţeam până târziu, ceasuri, iar copoiul îl simţea poate până 
seara; fiindcă tot adulmeca în aer, stăpânit de un 
neastâmpăr. Venea de jos nedumerit şi obidit, uitându-se la 
tatăl meu plin de dojană, fără să aducă nici o cioară, cu coada 
intre picioare. Cred că tatăl meu nu urmărea să împuşte 
ciorile, ci doar să le alunge; şi mai cred că voia să-i facă 
plăcere copoiului, fără a-şi da seama că satisfacția pe care i-o 
oferea nu putea fi completă. M-am întrebat ce gândea 
copoiul, îl socotea pe tatăl meu neîndemânatic, sau îl credea 
într-o ureche? A fost un timp, atunci când mă gândeam că oi 
fi şi eu puţin câine de vânătoare, dacă puşca, detunătura, 
mirosul pulberii arse mă tulburau atât de puternic. Oricum, 
copoiul mi-a fost drag şi mi-am dat multă osteneală să-i 
înţeleg viaţa, de ce se simţea el bine între oameni şi nu se 
ducea să trăiască într-o ţară a câinilor? 

Cât de adânci semne lăsaseră în fiinţa mea poveştile lui 
moş Sandu, pe care le trăiam aievea, cu toate senzațiile, s-a 
văzut când am simţit nevoia să le reistorisesc altora, dându-le 
drept întâmplări ale mele. Mersesem la şcoală, departe de 
casă, eram mărişor, aveam doisprezece ani, apoi 
treisprezece, paisprezece, şi nu mă bucuram de daruri care 
să mă scoată în frunte, mă socoteam neînzestrat pe lângă 
ceilalţi copii, toţi mai răsăriţi decât mine şi mai bogaţi pe 
deasupra, nu le lipseau banii de cheltuială, iar cufărul lor era 
plin cu bunătăţi primite de acasă. 


Într-o sâmbătă seara, când aveam vreo două ceasuri de 
răgaz până să sune clopotul de culcare, m-am apucat să le 
povestesc celor din dormitor cu mine prima mea luptă cu 
tâlharii. Mă gândeam la poveştile lui moş Sandu, de la ele 
pornisem, dar m-am pomenit că mintea mea o lua pe alături, 
ducându-mă în altă parte. De la început şi fără să mă fi gândit 
dinainte, am fugit de Codrul Vlăsiei, fiindcă nu-l ştiam bine, şi 
am mutat povestea într-un decor închipuit, unde mă simţeam 
ca la mine acasă. 

Din gârla noastră se desprindea un iaz, săpat de 
oameni, o muncă anevoioasă; de-a lungul lui se înşirau vreo 
cinci mori de apă, unde totdeauna era gloată. Venea să 
macine lume din toată plasa, se dusese vestea că mori mai 
bune nu se găseau nicăierea. Un neamt făcuse pe aproape o 
moară de foc, cu motor, o clădire mare de zid, cu trei pietre 
pentru mălai, iar pentru făină cu două valţuri, cum ţăranii nu 
mai văzuseră, şi nici nu le făcea trebuinţă. Prea puţini se 
duceau acolo să macine, ispitiţi că nu era înghesuială, nu 
trebuiau să aştepte o zi întreagă, scăpau repede. Dar şi mai 
puţini se întorceau a doua oară, se aflase că mălaiul mirosea 
a fum, iar făina, prea mărunt măcinată, îşi pierdea gustul de 
grâu şi pâinea se făcea iască. În câţiva ani neamţul şi-a 
pierdut toţi banii, a ajuns la faliment, povesteam eu, cu vorbe 
preţioase, ca să-mi dau ifose. Când a văzut că n-o mai scoate 
la capăt, s-a urcat pe bicicletă şi a pornit prin sate, să caute 
un loc unde nu erau mori de apă, să se mute acolo. De cadrul 
bicicletei a atârnat o servietă cu de-ale gurii şi o sticlă cu apă. 
Când spui aşa, cu asemenea amănunte, toată lumea te crede. 
Era vară, în vacanţă, terminasem şcoala primară, şi morarul 
n-a găsit cu cale să caute pe altcineva mai de nădejde, ca să-i 
păzească avutul, decât pe mine, un copil pe care nu poţi să te 
bizui. Mi-a dat puşca lui, o carabină Manlicher, rămasă din 
timpul războiului, şi o ladă cu cartuşe. Bineînţeles că m-a 
învăţat să trag, mi-a pus arma în umăr, mi-a spus s-o strâng 
bine, să ochesc într-un stâlp al porţii, nu era primejdie să 
împuşc pe cineva, nu trecea nimeni, apoi să apăs pe trăgaci şi 
să nu mă sperii. Aşa am făcut, nu m-am speriat, însă puşca 
numai că nu mi-a rupt umărul, cât pe ce să mă trântească pe 


spate. Ce e ciudat, izbitura brutală, oricât o fi fost ea de 
puternică, a trezit în mine o dorinţă neaşteptată, poate 
bolnăvicioasă, de a trage iarăşi, înainte de a se fi risipit fumul 
şi mirosul prafului de puşcă, şi înainte de a se fi stins 
detunătura. Am tras cartuş după cartuş, două încărcătoare, 
până ce neamţul m-a oprit şi mi-a spus: „Bine! Când ai să 
mergi la armată n-ai să capeţi nici măcar o palmă!” 

Dar morarul acela nu existase, după cum nu existase 
nici moara. Pentru ce aveam de povestit mi se părea un decor 
mai bun decât celelalte mori, prea apropiate una de alta şi 
unde mereu erau oameni. Aveam nevoie de o pustietate cât 
mai sinistră, unde atacul tâlharilor să se ducă în voie, fără să- 
i înfrunte nimeni în afară de mine. Ce este mai greu de 
înţeles, îndată ce mi-am început povestirea, am şi crezut că 
nimic nu era născocire, spuneam baliverne şi toate mi se 
păreau fapte trăite, iar moara o vedeam cu ochii, ca şi când 
ar fi existat aievea. Era într-un câmp gol, între două sate, cu 
mult în afara şoselei. Un drumeag lung, în linie dreaptă, 
ducea în pădure; de acolo trebuiau să vină tâlharii, trăgând 
de departe cu puştile. Moara, de cărămidă netencuită, cu 
ferestre mari, de fier, cu ochiuri mărunte, avea un acoperiş 
de tablă, în două ape, peste un pod înalt, unde se ţineau 
grânele, uiumul, cum se numeşte zeciuiala cuvenită 
morarului pentru ce macină. În partea din faţă a podului era 
o odaie de locuit, cu un balcon de fier deasupra uşii de la 
intrare. 

În toată bătătura morii, acum năpădită de bălării dacă 
nu mai veneau căruţe să macine, creştea un singur arbore, un 
stejar uriaş, pe cale să se usuce; nu mai avea decât trei 
ramuri verzi, celelalte păreau arse. lar una dintre acestea, 
îndreptată spre balconul morii, stând dreaptă ca un braţ de 
cruce, părea o spânzurătoare. Arborele acela ciudat îmi 
trebuia ca să fac decorul mai înfricoşător şi-l botezasem 
Stejarul Spânzuratului. Nu mă opresc la toate celelalte 
detalii, dar le am în minte şi astăzi, după atâtea decenii 
trecute, incredibil de precise, deşi născocite. 

Din tot ce-am povestit, numai puşca existase, o 
carabină Manlicher, a unui vecin de-al nostru, care venise cu 


ea de la război, o dosise. Feciorul acelui vecin, flăcău cu 
mustăcioară, mă învățase să trag cu ea, într-adevăr îmi 
mutase umărul din loc şi-mi învineţise obrazul, dar trezise în 
mine setea de bărbăţie, îmi păream mai puternic, fiindcă 
odată cu fiecare apăsare pe trăgaci dezlănţuiam o forţă 
colosală, o simţeam în propriul meu trup, o durere care se 
transforma în victorie. 

Tatăl meu murise, grija mi-o purta biată maică-mea, 
ascultătorilor mei nu le-am explicat cum a putut ea să mă 
lase de capul meu, să fac o lună de zile paza la moară, tocmai 
în vara când vindea ce mai putea vinde din casă ca să-mi 
plătească meditator, să dau examen şi să învăţ mai departe. 
Nici unul nu mi-a cerut lămuriri, nu erau mai copţi la minte 
decât mine, dar sigur că povestirea avea o lacună; astăzi aş 
şti s-o umplu la iuţeală, în aşa fel ca oricine să mă creadă. 

Mă gândisem să născocesc şi o fată, modele aveam, 
puteam alege, să fac din ea, de pildă, nepoata morarului, pe 
care acesta mi-o dădea în grijă, numai că mi s-a părut prea de 
oaie şi am lăsat-o pe altă dată. Ea mi-ar fi ajutat să înfrunt 
atacul, ar fi tras cot la cot cu mine, s-ar mai fi găsit o puşcă în 
toată moara, m-ar fi bandajat la frunte când un glonţ mi-ar fi 
ars pielea, numai atât, din fericire. M-am oprit, nu ştiu dacă 
alteori, şi chiar târziu, când învăţasem multe, am avut 
totdeauna acelaşi simţ al măsurii. j 

Bandiţii au venit într-un miez de noapte. În odaia lui, 
morarul avea ceas cu cuc, şi când strigarea măiestrei 
păsărele mecanice s-a repetat a douăsprezecea oară, iar eu 
ascultam uimit de perfecțiunea sunetului, dinspre pădure s-a 
auzit prima împuşcătură... Lupta a ţinut până aproape de 
ziuă, tâlharii au încercuit moara şi pe urmă au vrut să se 
apropie şi să spargă uşa, dar n-au îndrăznit, fiindcă stăteam 
pitit după parapetul balconului şi-i potopeam cu gloanţe. 
Curtea era plină de căruţe, veniseră cu ele să încarce avutul 
morarului. N-au putut, au făcut calea întoarsă, am auzit 
căruțele plecând, ducându-se pe drumeagul cu hârtoape, şi 
pe urmă s-a făcut linişte. În poveste însă am pus amănunte 
mai numeroase, le născoceam cu febrilitate, sau veneau 
singure, se înşirau unele din altele, mă ascultau toţi încordaţi 


şi cu sufletul la gură, le era frică, deşi întâmplarea se 
petrecuse de oarecare vreme, iar eu, după cum se vedea, 
scăpasem teafăr. Dar îi înţelegeam, căci mie însumi îmi era 
frică, mă simţeam îngheţat şi îmi tremura glasul, nu aveam 
nici o îndoială că faptele se petrecuseră întocmai şi 
participasem la ele cu puşca în mână; după un timp, ţeava 
puştii îmi frigea mâna. Curând după ce s-a stins zgomotul 
căruţelor, a început să se lumineze de ziuă, şi atunci, ca 
încheiere, am născocit un tâlhar spânzurat de ramura 
stejarului, se legăna în vânt, avea ochii sticloşi şi limba 
scoasă; puşca lui zăcea jos, în iarbă. Era o absurditate, de 
unde până unde o asemenea întâmplare, cine îl spânzurase, 
iar dacă îşi făcuse seama singur, alt moment şi alt loc nu 
găsise? Azi nu mi-aş mai pierde vremea cu asemenea 
scrupule, absurdul e un instrument de convingere. 

Dintre toţi care mă ascultaseră într-o tăcere încordată, 
unul singur a găsit cu cale să mă înfrunte, dar abia după 
câteva minute, când ceilalţi au început să se mişte şi să 
respire, de unde până atunci fuseseră stane de piatră. Se 
numea Sânzianu, băiatul cel mai pocit din toată clasa, ba 
chiar din toată şcoala şi din câţi văzusem vreodată. Era înalt, 
deşirat şi adus de umeri, cu pieptul îngust, adâncit la mijloc 
că nu ştiu unde îi mai încăpeau plămânii, cu nasul ascuţit, 
lung până în gură, cu bube pe faţă şi parcă tepos, deşi încă 
nu-i creştea barba. El mi-a spus, cu un fel de duşmănie, că mă 
laud şi nu-i prost să mă creadă. 

Aşa a semănat neîncrederea şi în ceilalţi, care după ce 
le-a trecut încordarea parcă s-au simţit umiliţi că le fusese 
frică, şi s-au răzbunat scormonindu-mi porecle şi luându-mă 
în batjocură. Astfel, n-am izbutit să cresc în ochii lor, cum 
vroisem, în schimb am tras alte foloase. Şi am crescut 
putintel în propriii mei ochi, ceea ce m-a ajutat să îndur 
batjocura. 

Pe Sânzianu, care mă dezarmase cu atâta duşmănie, 
abia mai târziu l-am pedepsit, în felul meu, după un an şi mai 
bine. Răutatea lui venea de la sluţenie, ştiu şi eu că nu-i nici o 
bucurie să te vezi în oglindă cu asemenea faţă; totuşi, 
socotesc că nu trebuie să urăşti lumea pentru o nedreptate 


venită de la natură, ci e bine să te mulţumeşti cu tristeţea. 
Trecuse aşadar anul de la întâmplare, Sânzianu nu era mai 
puţin slut decât înainte, în după-amiaza când ne făceam 
lecţiile şi m-am aşezat lângă el, în bancă, privindu-l cu 
stăruinţă. M-a simţit, m-a întrebat ce vreau. Iar eu i-am 
răspuns, cu o admiraţie mirată: 

— Abia acum bag de seamă că semeni cu Rudolf 
Valentino. 

Ceva mai gogonat nu putea să-mi iasă din gură. Rudolf 
Valentino era o frumuseţe a vremii, actor de cinematograf 
care sfâşia inima femeilor. Putea vreuna din ele să-l vadă în 
„Fiul Şeicului”, cu turban alb, pus pe-o sprânceană, şi să nu- 
şi piardă minţile? 

Nu credeam într-o izbândă atât de rapidă şi de deplină; 
eram gata de apărare, mă puteam aştepta la un pumn în 
falcă. Sânzianu n-a spus nimic, apoi şi-a băgat ochii în caietul 
de notițe. lar eu m-am dus în banca mea, mai într-o parte. N- 
a trecut mult până să-l văd că scoate, cam pe furiş, o 
oglinjoară, pe care o purtam mai toţi în buzunarul de la piept 
al hainei, şi începe să se privească, din toate unghiurile, 
rotindu-şi capul, când la stânga, când la dreapta. Câteva zile 
mai târziu am zărit în pupitrul lui o fotografie cu Rudolf 
Valentino în „Fiul Şeicului”. Iar Sânzianu, legat cu batista la 
frunte, sub motiv că îl doare capul, se uita aci în oglindă, aci 
la fotografie, făcând comparaţie. 

A murit în timpul războiului; l-am găsit la spitalul de pe 
cheiul Dâmboviţei, unde azi este un cămin studenţesc, iar mai 
înainte fuseseră grajdurile regale. Avea faţa mutilată 
ireparabil; într-un fel era o şansă. Nu ştiu cum a putut spune 
două vorbe, mărturisindu-mi că nu se îndoise de povestea 
mea cu tâlharii şi cerându-mi iertare. Dar despre el mai am 
de spus câte ceva, până să moara. 


2 


Dacă am avut darul de-a povesti şi-a mă face crezut, 
cum se vede, el s-a datorat darului mai vechi, de a şti să 
ascult pe altul. Când moş Sandu îmi vorbea despre comori, 
cum joacă noaptea flăcările deasupra lor, iar mai în umbră 


dănţuiesc dracii, n-am avut nici o îndoială că el le văzuse şi 
spunea adevărul. Doream cu încordare, cu un junghi rece în 
inimă să văd şi eu o comoară; dar, în mod ciudat, nu mă 
gândeam la îmbogăţire, ci visam să pot povesti altora şi ei să 
mă creadă; îmi şi pregăteam cuvintele. N-am avut norocul să 
descopăr una, deşi am fost cu ochii în patru, căutam mai ales 
pe la picioarele copacilor bătrâni, cum spunea moş Sandu. 
Umblam mult, după ce cădea întunericul, şi nu prea îmi era 
frică, fiind încă prea mic ca să ştiu cu adevărat ce înseamnă o 
primejdie, o credeam mai mult o închipuire, se năştea din 
cuvinte, din înţelesul lor şi din intonatie, nu din realitatea 
ascunsă sub umbra grea unde totul dormea în pace şi linişte 
şi nu se auzeau decât tipetele păsărilor de noapte. 

Tot cu ochii după comori, într-o seară, după ce se 
stinsese amurgul, am văzut scânteind în iarbă o flăcăruie 
albastră. Am îngenuncheat înmărmurit de uimire, am crezut 
că era o piatră prețioasă, un briliant sau un safir, despre care 
ştiam numai din auzite. Şi iarăşi nu m-am bucurat de preţul 
ei, ci de frumuseţea în sine, atât de sclipitoare că părea vie. 
Am luat-o în palmă, gâtuit de emoție, atunci însă lumina s-a 
stins dintr-o dată şi-a rămas ceva ca un ghemuleţ de cenuşă. 
Aşa am cunoscut licuricii, a fost a doua mare revelaţie după 
zborul cărăbuşilor. Şi când am aflat ce sunt ei şi cum au 
puterea să dea lumina aceea albastră, strălucitoare, am 
înţeles că licuricii nu trebuie atinşi cu mâna, ci numai priviţi 
în tăcere. Am găsit mulţi pe urmă, uneori erau puzderie, şi 
cum mă uitam la ei îmi lăcrămau ochii de farmec şi-mi ardea 
inima de bucurie; mi se păreau o bucată din bolta cerească, 
răsturnată în iarbă, sau poate o poartă, intrarea într-o lume 
de basme, în care credeam cu convingere ca în lumea 
adevărată, aşa cum începeam s-o cunosc, de la o zi la alta. Pe 
licurici i-am pus între cele ce nu există decât pentru 
frumuseţe şi nu-i dau altceva omului decât prilejul de visări 
colorate. 

Mai aveam mult până să ştiu ce erau oamenii, deşi 
trăiam între ei, le înţelegeam vorba şi le cunoşteam puţintel 
obiceiurile. Puteam chiar să-i deosebesc pe cei frumoşi de cei 
urâţi, şi de ceilalţi, care nu erau nici într-un fel, nici în altul, îi 


confundai şi greu îi ţineai minte. Firea oamenilor, bună sau 
rea, şi mintea lor, luminată sau proastă, am început s-o 
cunosc târziu şi cu nesiguranţă. De altfel, nici astăzi nu pot 
să-i judec fără greşeală. 

Mai uşor mi-a fost să cunosc animalele, fiindcă le 
puteam privi fără sfială, şi nu ştiau să se prefacă. Dacă le-am 
văzut împreunându-se, unele mi-au trezit respectul şi frica; 
erau fapte năprasnice. Numai pisica, deşi rar putea să se 
vadă, fiindcă de obicei se ducea pe acoperişuri, mi s-a părut 
neruşinată, prin tipetele ei desfrânate, pe care nimeni n-ar 
trebui să le audă. Armăsarul şi soaţa lui, la vremea când 
acesteia îi fierbea burta şi se sălbăticea de dorinţă, că rânjea 
cu capul pe sus şi bătea din copite, să rupă pământul în două, 
erau frumoşi ca arborii zgâlţâiţi de furtună, se împleteau unul 
cu altul în vuietul vântului, iar din împreunarea lor se năşteau 
forţe nimicitoare, trezindu-mi o admiraţie încremenită. 

La fel se întâmpla cu vaca şi cu taurul, şi dacă ei nu 
erau la fel de frumoşi ca perechea dinainte, împreunarea lor 
n-avea mai puţină măreție şi demnitate. 

Femelele acestor vietăţi, ca ale tuturor animalelor, se 
supuneau fără împotrivire, dacă le venea vremea, mergând 
de-a dreptul la o împlinire sigură şi desăvârşită. Pe când 
omul, mi-am dat seama când am început să-l cunosc în 
manifestările lui de iubire şi de dorinţă, el, fondatorul 
civilizaţiei, al bibliotecilor, al ştiinţei, al filosofiei, al artelor şi- 
a tot ce s-a făcut pe faţa pământului, pluteşte în şovăieli şi 
incertitudini în ceea ce priveşte viaţa bărbatului cu femeia. 

Frusinela, nume născut dintr-o izmeneală netoată, 
nedemnă de o ţărancă, femeia noastră din casă, care era de 
vârsta fetelor, o făptură frumuşică, îmbietoare, durdulie, 
călca rufe într-o zi, cu fereastra deschisă, să n-o doară capul 
de la mangal, care era o pacoste pe vremea aceea. În fundul 
odăii, mai în umbră, şedea pe un scaun domnul Titi, o rudă 
îndepărtată de-a tatălui meu, care venise de la război şi se 
aciuiase pe lângă noi, până să-şi găsească un rost, decât că îl 
căuta cam de multă vreme, fără prea multă osteneală. Era un 
bărbat chipeş, bine legat la trup, cu păr ondulat, gură roşie, 
obraji trandafirii, o cadră, încrezut, convins că totul i se 


cuvine. Numai Frusinela, căreia îi dădea târcoale, îl ţinea cu 
botul pe labe, şi nu ştiu de ce făcea atâtea fasoane, decât 
poate fiindcă vroia să se mărite, iar el, om de la oraş, n-ar fi 
luat-o niciodată. 

Şi cum călca ea rufe în ziua aceea, iar eu îmi făceam de 
lucru prin cameră, mai mult ca să-i bag bețe în roate 
domnului Titi, căci doar nu putea să-i tragă clopotele fetei de 
faţă cu mine, am văzut-o că se face albă la faţă, apoi roşie, şi 
începe să răsufle mai repede, uitându-se în curte cu ochii cât 
cepele. Nu ştiu pe unde trecuse gardul o căţeluşă roşcată, ca 
vulpile, împinsă de călduri pesemne, că Barbaru, dulăul 
nostru, negru ca antracitul, o şi simţise, o mirosise, iar ea nu 
întârziase să-şi dea coada la o parte, şi una-două, acum erau 
încârligaţi spate în spate, negru şi roşu, privind fiecare în altă 
direcţie. Ca să spun drept, mă interesa mai puţin scena din 
curte, oricâtă curiozitate ar fi stârnit ea în mine, şi mai mult 
vroiam să văd ce se întâmpla cu Frusinela. Deocamdată se 
întâmpla că în cameră începuse să miroase a cârpă arsă, 
mâna cu maşina de călcat înţepenise pe cearceaful de olandă, 
care începuse să fumege. A trebuit să iau eu maşina şi s-o 
pun deoparte. 

Poate domnul Titi simţise şi el tulburarea fetei, cum 
Barbaru o simţise pe a căţeluşei, că s-a ridicat, a venit tiptil şi 
i-a cuprins braţul gol, de deasupra cotului. lar ea s-a lăsat 
moale şi n-a mai spus nimica, doar a gâfâit cu ochii zgâiţi 
afară, până ce câinii s-au desprins unul de altul, ea roşcată, 
iar el negru. 

De-atunci n-a trecut mult şi Frusinela a mers cu 
domnul Titi în porumbişte, în casă n-ar fi fost cu putinţă. La 
timpul cuvenit, fata a născut un prunc de sex masculin, care 
s-a numit copil din flori, fiindcă n-a avut cine să-l recunoască. 
Domnul Titi plecase, îşi făcuse un rost la oraş, avea o 
prăvălioară cu acadele, în pasajul Cooperativa. De aflat 
faptele le aflase, dar se făcea că n-aude, n-a vede, nu-i 
trimisese Frusinelei nici măcar de un scutec. Ea îşi botezase 
pruncul cu numele lui, Constantin, de unde vine Titi, care nu-i 
trecut în calendarul cu sfinţii. 


La animale nu există pui din flori, nu există nici 
lepădare. Am fost într-un timp vecin cu o doamnă care avea 
un cotoi frumos, cunoscut în tot cartierul. În nopţile când 
văzduhul era sfâşiat de tipetele pisicilor, cotoiul lipsea de 
acasă, iar stăpâna lui nu găsea cu cale să-l împiedice, ar fi 
fost o prostie, dacă nu îl jugănise la vreme. Pe urmă a venit 
un timp când cotoiul a lipsit şi ziua, mai bine de-o săptămână. 
Au curs lacrimi, s-au pus afişe pe stâlpi, s-au făgăduit 
recompense cui îl găseşte. În a doua săptămână, într-o 
dimineaţă, doamna l-a găsit pe preşul din faţa uşii, l-am văzut 
şi eu, adusese şi puii, şi pe pisică, nu se ştie de unde, 
aplicând legea omenească pe care domnul Titi o făcuse 
uitată. O singură dată şi-a amintit-o acesta, treceam prin faţa 
prăvălioarei, m-a strigat şi mi-a spus să stau, că are treabă cu 
mine. leşeau copiii de la şcoală, mulţi se opreau să cumpere 
bomboane, ce-ar mai fi copilăria fără ele? Am aşteptat mai 
bine de jumătate de oră, până ce-a terminat cu ei, atunci a 
pus pe tirizie o pungă vânătă, prea mare pentru un pumn de 
acadele cât a aruncat în ea, a mai luat vreo trei înapoi, a 
adăugat una, să fie un sfert de kilogram, cu precizie; pe urmă 
mi-a întins punga, umflat în guşă, credeam că mi le dă mie, 
nu ştiam ce-i venise, şi mi-a spus: 

— Ţine, să i le dai lui Titi! 

Mie nu s-a gândit să-mi dea măcar o bomboană, şi doar 
râvneam şi eu, ca toţi copiii. 

Mai târziu domnul Titi şi-a mărit prăvălia, după alt 
timp s-a mutat pe strada Franceză, unde a deschis cafenea şi 
cofetărie, cu chelneriţe frumuşele, toate îmbrăcate ca 
subretele; cred că multe din ele au făcut copii din flori, 
domnul Titi nu s-a însurat niciodată, în schimb s-a băgat în 
politică, a ajuns om cu nume, un timp a fost primarul 
oraşului. 

Intre amintirile mele despre animale mai este una şi nu 
vreau s-o las deoparte, deşi nu prea se leagă. Un prieten, 
pasionat de viaţa străzii, a prins odată, în fotografie, o 
imagine de un haz diabolic. Aşa ceva nu se vede oricând, e o 
şansă rară să te afli de faţă, în clipa cea mai potrivită. Dar nu 
mă miră, un asemenea om merge cu aparatul de fotografiat în 


mână, ca vânătorul cu puşca, oricând gata să tragă, nu se 
desparte de el nici noaptea. Aşa se face că a captat acea 
imagine care cred că i-a produs multă plăcere lui Scaraoschi, 
dacă a apucat s-o vadă. Eu, unul, am văzu-o, am privit-o până 
ce mi-a rămas întipărită în minte, de o mai văd şi astăzi. Era 
făcută într-o zi de iarnă, judecând după îmbrăcămintea 
oamenilor; altminteri nu apare nici măcar un petic de zăpadă, 
trotuarele par măturate. Într-un loc, pe Calea Victoriei, 
dovedit de o firmă care se vede peste drum, magazinul 
„Odeon” de pe vremuri, două doamne în blănuri, trupeşe şi 
trufaşe, s-au întâlnit şi stau de vorbă, fiecare cu un câine în 
lesă, două animale de rasă, demne de ele. Numai că în clipele 
dinainte câinii s-au mirosit, s-au plăcut fără gălăgie, iar acum 
aşteaptă, coadă în coadă, privind fiecare în altă direcţie, în 
timp ce doamnele privesc una la alta, povestind 
mondenităţile, deşi ar putea să se mire că trecătorii râd în 
hohote. Fapta fiind naturală, n-ar avea nimic penibil, dacă 
doamnele n-ar patrona-o, ţinând câinii în lesă, ţinându-le 
lumânarea, ca să folosesc o expresie periferică. Prin cele 
două cureluşe, prin zgardă, prin trupul câinilor, prin spasmul 
care îi leagă, se închide un circuit şi doamnele nu bănuiesc că 
sunt de fapt implicate, făcând oficiul unor bune conducătoare 
de voluptate. In mod firesc, trupul lor ar trebui să palpite, şi 
ochii să li se umfle cât cepele, ca ai Frusinelei. Ca ea, mai pot 
şi alţi oameni să înveţe câte ceva de la animale; mereu se va 
găsi ceva demn de luare-aminte. 

Sărind peste tot felul de observaţii, despre şerpi 
bunăoară, cum se încolăcesc doi câte doi, făcându-se funie, şi 
stau mult aşa, în bătaia soarelui, mă duc cu gândul la peşti, 
greu să le descoperi obiceiurile sub apă, dacă nu eşti om de 
ştiinţă; iar dacă eşti, poate că faptele devin simple constatări, 
de înregistrat fără nici o emotie, în tomuri. Ştim cu toţii că la 
vremea potrivită, când de altfel se şi interzice pescuitul, 
femelele îşi depun icrele, în anumite locuri şi în felurite 
moduri, iar masculii le stropesc cu sămânță, fecundându-le. 
Dar cine a văzut cu adevărat cum se întâmplă această faptă? 
Sau cum şi-au închipuit-o? Târziu de tot în anii mei, când 
credeam că nu mai am ce să descopăr în lumea 


înconjurătoare şi nu mai sunt capabil să învăţ nimica, am 
văzut împreunarea peştilor, într-o apă limpede şi nu adâncă, 
luminată puternic de soare. Era o zi de nuntă, fierbea lacul de 
dans şi de muzică. Din milioanele de perechi înlănţuite, pe 
care nu mi-a fost greu să mi le închipui odată ce găsisem 
modelul, uneia i-a revenit menirea să-mi dezvăluie secretul 
lor, şi s-a executat îndelung şi pe îndelete, ca să nu rămână 
nici o confuzie. I-am văzut limpede, au trecut de zeci de ori 
prin faţa mea, ducându-se şi întorcându-se, într-un cadril care 
nu depăşea o arie de un metru, ca să-i am tot timpul în faţă. 
Erau doi peşti argintii, de apă dulce, nu mai mari ca un lat de 
palmă, o pereche tânără, neobosită, neblazată, unită 
conştiincios şi temeinic. De unde veneau, când se întâlniseră 
prima dată, cum se aleseseră unul pe altul, între milioane de 
semeni mânaţi de aceleaşi instincte? Dansul lor nu semăna cu 
nimic din ceea ce aş fi putut să cred înainte, înotau întins, cu 
nădejde, unul alături de altul, aplecaţi puţin pe o parte, cu 
burţile apropiate. Dar nu era nici o atingere, iată ce mi se 
părea uimitor, depăşind tot ce ştiusem şi îmi închipuisem 
despre împreunarea speciilor, care este un act fizic şi nu se 
poate săvârşi decât prin alipiri felurite. Femela îşi semăna 
icrele din mers, masculul îşi vărsa lapţii deasupra şi 
amândouă acele materii se împleteau între ele, înainte de a 
se aşeza pe fundul apei. Unde era voluptatea, ce le chema pe 
cele două fiinţe să se apropie una de alta şi să colaboreze 
îndelung, cu o ritmică desăvârşită, care nu putea să fie 
condusă decât de o muzică, insesizabilă de urechea 
omenească? Oare satisfacția lor consta numai în eliberarea 
materiei dospite în burtă? Sau era nevoie, pentru a ajunge la 
ea şi a fi completă, ca o materie s-o atingă pe alta, 
declanşând astfel şi transmițând în urmă o voluptate 
întârziată şi extracorporală? 


3 


La câte învăţasem despre viaţă, trebuie să adaug 
moartea. Ştiam că oamenii mor la o vreme, aflam despre unul 
şi despre altul, bătrâni cărora li se terminau zilele, vedeam 
prapurul de la biserică pus în poartă, din casă se auzeau 


bocete, şi treceam înainte. Mureau şi oameni tineri, unul din 
ei a fost Dudu Bostan, un vecin, croitor de ţară, care făcea 
mai mult cârpeli şi ajusta tunicile flăcăilor veniţi în permisie 
de la armată. Mi-a ajustat şi mie o haină, luată de-a gata, mi- 
era largă şi-a strâns-o atâta că îmi tăia respiraţia, dar eu o 
purtam foarte mândru. Pe urmă omul a căzut la pat şi i-a 
trebuit un an până să moară, de oftică; în zilele călduroase îl 
scoteau pe prispă. După ce-a murit şi l-au dus la groapă, cu 
năsălia, nevasta a golit odaia şi-a văruit-o. Mi-am băgat şi eu 
capul pe uşă; în tindă era maşina de cusut, cu pedală. 

Pe urmă a murit un flăcăiaş, într-o seară trecea cu 
vitele peste calea ferată, în marginea satului, şi l-a călcat 
trenul, i-a tăiat un picior, de deasupra genunchiului. Ar fi 
putut să trăiască dacă îl luau repede, însă n-a ştiut nimeni, 
vitele au venit singure acasă; abia după miezul nopţii, intrând 
la idei, s-a dus taică-su să-l caute, şi l-a găsit rece, alb la faţă, 
cu ochii la stele; nu mai avea în el niciun strop de sânge. N- 
am avut de ce să-l plâng pe băiatul acela, nici măcar nu-l 
cunoscusem, m-au îngrozit însă nenorocirea lui şi suferinţa 
cumplită, aşa cum mi-o închipuiam, căci probabil trecuseră 
ceasuri cât zăcuse el între linii, până să-şi dea duhul. Nu 
puteam să mă lepăd de tren şi de calea ferată, înţelegeam că 
fără ele viaţa ar fi fost mai grea pentru toată lumea, şi chiar 
pentru mine, însă atunci mi-au făcut frică, zile în şir am ocolit 
gara, iar când trebuia să trec pe la barieră şi vedeam şinele 
de fier lucind în soare, se strângeau toate în mine, simţeam 
pe piele o sudoare rece. Parcă aveam o presimţire, nu trecuse 
nici un an de la nenorocirea acelui băiat, când trenul mi-a 
adus şi mie multă durere, omorând un animal fără vină, un 
măgăruş pe care-l iubeam şi-mi era ca un prieten; am plâns 
atunci mai rău decât după tatăl meu, prăpădit cu câteva luni 
înainte. 

După tatăl meu nici nu plânsesem, decât în prima 
clipă, când aflasem; eram la şcoală, au trimis pe cineva să mă 
cheme. Ştiam că o să moară, avea zilele numărate, dar parcă 
nu-mi venea a crede, continuam să-mi închipui că tatăl meu, 
aşa cum îl ştiam, tăcut şi aspru, cu grijă de copiii lui, dar fără 
vorbe duioase, era o făptură eternă, ca însăşi viaţa, şi odată 


cu el dispărea chiar raţiunea existenţei noastre. A fost o 
izbitură, realitatea s-a prăbuşit peste mine, brutală şi 
dureroasă, am simţit poate ce pătimise băiatul care murise 
între liniile căii ferate, părăsit de toată lumea. Atunci a 
împietrit ceva în mine şi lacrimile mi-au îngheţat pe faţă. Trei 
zile am stat pe scaun, în rând cu nişte rude necunoscute şi cu 
altă lume, în odaia cu catafalcul. Era vară, mirosea a flori 
veştede şi a lumânare; nimeni nu-şi închipuia încotro băteau 
gândurile mele, care se frământau în tăcere, până ce am 
ajuns să cred că moartea era şi ea un mers spre ceva, ca şi 
viaţa, nu înfăţişa un sfârşit, ci o continuare în ea însăşi şi 
tatăl meu, cu ochii închişi, cu fruntea ca ivoarul, murea mai 
departe, clipă cu clipă, poate avea să moară mai mulţi ani 
decât trăise. N-am mai scos o lacrimă, nici când l-au băgat în 
groapă. Tot timpul priveghiului avusesem o grijă grea pe 
suflet, în seama cui o să rămânem de aici înainte, cine o să ne 
dea de mâncare. Mă mistuia o foame continuă, a început 
atunci, la înmormântare şi a ţinut ani de zile, fără să se 
potolească, nici când mă ridicam de la masă. Rămăsesem trei 
în casă, pe lângă mama, cumpăram o pâine pe toată ziua, o 
tăiam în patru şi din bucata lui fiecare punea deoparte o felie, 
să-i facem portie şi Brânduşei, soră cu Frusinela. Dacă 
născuse, Frusinela se băgase doică la oraş, într-o casă 
bogată. Era voinică şi sănătoasă, îi mergea bine, o vedeam 
câteodată când veneam de la şcoală, şedea într-un fotoliu de 
răchită, în grădina bogătaşului, şi alăpta pruncul acestuia; 
pruncul ei nu ştiu unde era, poate în odăiţă, cu scutecele ude, 
sugându-şi degetele şi smiorcăind de foame. După ce plecase 
de la noi, în locul ei venise Brânduşa, o soră mai mică, 
aproape copilă; n-o chemase mama, putea să se lipsească de 
ea şi i-ar fi fost greu s-o plătească, dar fata n-avea ce face 
acasă şi nu cerea bani, se mulțumea cu cele patru felii de 
pâine; trei le mânca peste ziuă, una o lua seara acasă, s-o 
ducă maică-sii; n-avea tată, murise. Şi astăzi îmi plesneşte 
obrazul de ruşine că n-am putut să mă ţin de cuvânt, să-i 
cumpăr, într-o zi, o pâine întreagă, cum mă gândisem. 

Lipsa pâinii am simţit-o până târziu, chiar după ce am 
intrat intern la Colegiul domnului Pretoreanu; rămâneam 


ultimul în sala de mese şi adunam ce rămânea de la alţii; 
mulţi făceau mofturi, aveau în cufăr mâncare de-acasă. Mă 
înfrânam, păstram o bucată de pâine, o băgăm sub pernă, îmi 
făcea bine s-o ştiu acolo, o molfăiam peste noapte, între două 
vise, dar dimineaţa îmi era necaz că, fiind pe jumătate 
adormit, nu-i simţeam gustul. 

După ce-a murit tatăl meu, mama a stat mult în 
cumpănă până s-a hotărât să mă dea mai departe la 
învăţătură, măcar să fac gimnaziul, patru clase, de-ajuns pe 
vremea aceea pentru o slujbă bunişoară. S-a mai vorbit şi de 
şcoala normală, şi de cea comercială; prima ar fi fost cum ar 
fi fost, dar a doua nu mă îmbia, n-aş fi vrut să ajung contabil 
pentru nimic în lume. Repulsia aceasta şi-a dovedit cu 
prisosinţă temeiul, niciodată în viaţă n-am ştiut să fac 
socoteala banilor; dacă a fost să dau, am dat mai mult, dacă a 
fost să iau, am luat mai puţin, m-am găsit totdeauna în 
pagubă. 

Trandafil, ultimul din cei nouă copii ai domnului 
Alcibiade, de vârsta mea, terminase odată cu mine şcoala 
primară, fusesem colegi de bancă, numai că el învăţa bine, 
era monitorul clasei, primul la toate, până şi la cânt, şi la 
purtare, fără păcat şi fără greşeală. M-am uitat la el cu 
mândrie, de vreme ce îmi era prieten, mă umflam în pene; nu 
l-am pizmuit, şi nici n-am vrut să-l iau drept exemplu, cum îmi 
spunea tatăl meu, în ultimii lui ani de viaţă, mâhnit că nu 
eram măcar al doilea, dacă nu primul din clasă. Năzuinţele 
mele păreau să fie altele, dar încă nedefinite, gândul mi se 
ducea în gol, căutam ceva care nu vroia să se arate, de aceea, 
uneori mi se făcea lehamite de mine, ma socoteam un pierde- 
vară, venit degeaba pe lume. 

Curând am auzit că Trandafil se pregătea să dea 
examen la Colegiul domnului Pretoreanu, care îi făgăduise 
protecţia; în şcoala aceea nu putea să intre oricine, oricât ar 
fi fost de bun la învăţătură, fiindcă pentru patruzeci de locuri 
veneau copii cu miile. Şi atunci iată ce a făcut băiatul, fără ca 
eu să-i fi spus o vorbă, nici prin minte nu mi-ar fi trecut o 
asemenea îndrăzneală. Dar Trandafil era fiul domnului 
Alcibiade, care vroise să scoată aur din gârlă, şi fratele lui 


Odor, care îşi vânduse sufletul domnului Pretoreanu. Nu ştiu 
de unde a luat douăzeci şi doi de lei, atât costa biletul dus- 
întors, s-a urcat în tren dimineaţa, a mers la Bucureşti şi s-a 
întors seara. Nu mai fusese niciodată acolo, a coborât în Gara 
de Nord şi, întrebând din om în om, a ajuns uşor în Calea 
Victoriei, la palatul unde locuia domnul Pretoreanu. Nimic nu 
se schimbase în viaţa acestuia, decât că murise băiatul, iar 
fata avea grumazul mutilat, umbla cu fulare fastuoase. 
Întocmai ca pe Odor, pe Trandafil l-a întâmpinat şi l-a 
descusut îndelung Sobieski, şambelanul, s-a mirat de numele 
lui şi s-a minunat aflând că era al nouălea copil al domnului 
Alcibiade. După ce a vorbit la telefon, l-a încredinţat pe băiat 
lacheului în livrea franţuzească, să-l ducă la domnul 
Pretoreanu. Acesta l-a privit un timp, gânditor, fără să-i 
vorbească, ţinându-l în picioare şi la distanţă. Pe urmă a spus, 
rar şi încet, aproape în şoaptă: 

— Tu ştii cine a fost tatăl tău? 

— Ştiu! a răspuns Trandafil. 

— L-ai iubit? 

— Nu-i cuviincios să vă răspund, domnule! 

— Bine! Ce vrei de la mine? a continuat domnul 
Pretoreanu, rece. I-am făgăduit mamei tale că ai să intri în 
şcoală. Pregăteşte-te de examen. 

Trandafil i-a vorbit astfel: 

— Vă rog ca locul făgăduit să-l daţi altcuiva; eu am să 
intru singur, am să fiu primul. 

Acel altcineva eram eu, dar n-am aflat niciodată ce 
argumente a folosit băiatul, ca să mă susţină, şi chiar dacă aş 
şti, n-aş spune, nu puteau să fie decât cuvinte de laudă, m-aş 
ruşina să le pun pe hârtie. În faţa unei asemenea hotărâri, 
care dovedea şi orgoliu şi mărinimie, un om ca domnul 
Pretoreanu trebuia să se încline. Rămas singur a stat mult pe 
gânduri copleşit de amărăciune şi de regrete; de ce oare el, 
căruia nu-i lipsea nimic şi nu-i era interzisă nici o faptă, 
rămânea cu o atât de grea neîmplinire, fără un urmaş demn 
de sine? Din ziua aceea a nutrit mult gândul să-l înfieze pe 
Trandafil, fără să ştie că băiatul ar fi refuzat, orgolios de a fi 
urmaşul domnului Alcibiade. De altfel, domnul Pretoreanu n- 


avea niciodată mult timp pentru a medita la viaţa sa 
personală. Curând după plecarea lui Trandafil a sunat 
telefonul. Mareşalul palatului regal dorea să-l viziteze pentru 
o consultaţie dificilă şi delicată, căsătoria prinţului 
moştenitor cu Zizi Lambrino trebuia desfăcută. 

— Am soluţia, dar nu v-o dau, nu mă bag! a răspuns 
domnul Pretoreanu. 

Ştia ce face, prevederea lui avea să-şi dea roadele opt 
ani mai târziu, când prinţul moştenitor, după exilul la Paris, 
se întorcea pe furiş cu avionul şi devenea rege, urmând la 
tron propriului său urmaş, de vârstă minoră. Îndată domnul 
Pretoreanu avea să devină o eminenţă cenuşie a palatului, 
care niciodată nu se arăta în plină lumină. 

— Şi acum, pune-te pe carte! mi-a spus Trandafil, 
seara, când se întorsese. 

Îmi era sufletul scăldat în lacrimi de bucurie şi de 
recunoştinţă. Mult voi plânge odată soarta mediocră şi tristă 
a acestei făpturi omeneşti ieşite din comun, căreia i se 
cuvenea în viaţă treapta cea mai înaltă. 

A doua zi, mama m-a luat de mână şi m-a dus la 
domnul Râpeanu, directorul şcolii primare numărul unu, să 
mă mediteze; altul mai bun nu putea să fie, aşa se aflase. Eu 
învăţasem la numărul cinci, mi se părea că săvârşesc o 
trădare, dar n-aveam încotro, începea o luptă şi trebuia 
câştigată cu orice mijloace. 

După ce-a aranjat cu meditaţia, mama m-a dus la 
cofetărie şi mi-a dat o prăjitură de ciocolată. 

Domnul Râpeanu era un om serios şi hotărât, dar nu 
aspru, înalt, slab, cu faţa prelungă şi cam ţepoasă. Tot timpul 
mi-a vorbit ca unui om mare. Sau n-avea pe nimeni, sau 
familia lui era plecată atunci, vara; în casă n-am văzut decât o 
bucătăreasă, care nu gătea bine, am fost poftit şi eu la masă, 
în vreo două rânduri, am mâncat cu noduri, fasole verde cu 
carne de vacă. N-am văzut niciodată carne mai tare şi fasole 
mai aţoasă, mi s-au cusut dinţii de sus cu cei de jos, a trebuit 
să smucesc tare ca să-i desprind şi să mestec, şi am uitat cât 
îmi era de foame. 


Eram numai eu la meditaţie, domnul Râpeanu îşi bătea 
capul cu mine de dimineaţa până seara, cu răbdare şi cu 
pricepere, m-a învăţat să fac asociaţii şi sinteze, nu să tocesc 
cartea. Într-o lună capul mi s-a făcut de trei ori mai mare, îl 
simţeam mai greu pe umeri. Toate ar fi fost bune dacă n-aş fi 
avut un scris urât şi greu descifrabil; nu s-a văzut din primele 
zile, nu fusese prilejul. Când mi-a dat prima temă şi s-a uitat 
în caiet, domnul Râpeanu s-a apucat cu mâinile de cap, 
credeam că o să mă trimită acasă şi niciodată n-am să mai 
dau examen la Colegiul domnului Pretoreanu. Dar n-a fost 
aşa, am luat alfabetul de la capăt, ca în clasa întâi, iar mai 
înainte am înnegrit zeci de pagini cu liniuţe verticale, sau 
înclinate, cu cerculeţe, până ce am ajuns să le fac egale, 
drepte şi aliniate. Când am mers la examen, scrisul meu 
semăna cu modelele din caietul de caligrafie. Cred că în afară 
de ce spusesem în teza la limba română, o poveste închipuită, 
cum mi se ceruse, despre un act de eroism petrecut în timpul 
războiului, profesorilor le-a făcut plăcere scrisul meu, şi m-au 
privit cu îngăduinţă. Imi pare rău că n-am putut să aflu ce 
notă mi-au dat, şi n-am ştiut niciodată dacă am intrat în 
şcoală pe meritele mele, sau pe protecţia domnului 
Pretoreanu. lar bucuria era umbrită de moartea măgăruşului, 
pe care nu puteam să-l uit, mă trezeam noaptea cu obrazul ud 
de lacrimi. 

Îl chema Uracan, de la uragan, un cuvânt auzit în casa, 
căruia îi ştiam înţelesul însă nu-l pronunţam bine, cum s-a 
întâmplat cu multe cuvinte învăţate prea de timpuriu, şi 
corectate cu întârziere. Mi-l cumpărase tatăl meu, să-mi facă 
o bucurie, nu putea să-mi ia un ponei, ca prinţişorilor, cum 
citisem într-o carte. Un măgar nu costa multe parale şi nici 
nu făcea nazuri la mâncare, se hrănea cu nimica toată, la 
nevoie se mulțumea şi cu o mână de mărăcini, alegea partea 
bună, ocolind spinii. Şi apoi tatăl meu se gândea şi la unele 
foloase, când era nevoie înhămam măgarul la o cotigă şi 
mergeam la gară să iau câte un balot sau o ladă venite cu 
poşta, sau să duc bagajele musafirilor, ceea ce făceam cu 
grabă şi cu plăcere, bucuros să-i văd că pleacă, îi simţeam răi 
şi făţarnici, le citeam în ochi, veneau numai să se îmbuibe, pe 


urmă se puneau pe bârfeală, scăpau câte o vorbă chiar de 
faţă cu mine, în drumul spre gară, gândind că sunt prea mic 
s-o pot înţelege. Înţelegeam şi-o ţineam minte, iar data 
următoare când veneau în vizită, fără să-i cheme nimeni, 
veneau ca la pomană, le-o plăteam într-un fel, cu puterea şi 
cu mijloacele mele. Unuia, la plecare, i-am agăţat capete de 
raci pe poalele hainei, la spate, şi s-a plimbat aşa pe peronul 
gării, fără să ştie de ce chicoteau oamenii. Altuia i-am băgat 
broaşte în geamantan, sub rufe. Şi încă altele, nu le-oi mai 
spune, cred că mi-am arătat destul firea, se va înţelege de ce 
mai târziu am fost mai tot timpul în război cu duhovnicii, de 
ce am avut note proaste la purtare, de ce au vrut să mă dea 
afară din şcoală în mai multe rânduri, au chemat-o pe mama 
să mă ia acasă. De fiecare dată m-a scăpat Trandafil, care i-a 
trimis domnului Pretoreanu scrisori disperate, rugându-l să 
mă graţieze. Deşi nu mă văzuse decât o dată şi nu putea să 
mă ţină minte, cred că domnul Pretoreanu ajunsese să mă 
simpatizeze pentru poznele mele; dar, cu tot binele pe care 
mi l-a făcut, sufletul meu a rămas rece, l-am admirat, fără să-l 
fi iubit ca pe domnul Alcibiade. 

Uracan nu mai era doar un animal de povară sau de 
joacă, îmi devenise prieten, ne înţelegeam bine, când plecam 
de acasă răgea cu capul pe sus, să nu-l las singur, se ţinea 
după mine până la poartă şi numai că nu-i curgeau lacrimi. 
Nici nu vroiam să-l las, mă prefăceam, era o stratagemă, dacă 
nu-i băgăm un ghimpe în inimă nu prea vroia să mă lase 
călare, ori îşi lua un trap ţeapăn de-mi surpa măruntaiele, ori 
se făcea mic, până dădeam cu picioarele de pământ şi-atunci 
aluneca de sub mine ca şarpele, ori chiar mă trântea în 
ţărână. În schimb, dacă se speria că aş putea să plec, singur, 
se îmbuna pe loc, nu-l mai puteam recunoaşte, intra singur în 
şanţul drumului să-l încalec, şi pornea într-un trap dulce, de 
mă simţeam ca pe arcuri. Iar în zilele lui cele mai bune se 
aşternea cu burta la pământ în galopuri nebune, ca vijelia, 
de-aceea i-am şi dat numele de Uracan, după vântul cel mai 
puternic din lume. 

Galopul a fost şi el una din revelații, trapul mă cam 
chinuia, deşi învăţasem să mă salt în acelaşi ritm cu mişcarea 


măgăruşului, ca smuciturile să nu-mi rupă mijlocul. Dar aşa 
era călăria, cu neplăcerile ei, un fel de a străbate spaţiul, aşa 
au fost cunoscute continentele, aşa au mers cavaleriştii la 
luptă, iar la galop n-au dat drumul decât în ultimele clipe, 
când au şarjat inamicul. Nu ştiam, nu auzisem teoria, am 
învăţat-o mai târziu, după ce experienţa era făcută. Senzaţia 
pe care am avut-o când Uracan s-a aruncat înainte a fost că 
îmi pierd greutatea; câteva clipe am plutit aievea în aer, am 
rămas în urmă şi aplecat pe o parte, fără un sprijin, dar nu 
puteam să cad, fiindcă eram uşor ca fulgul. Nu ştiu cum am 
izbutit să mă trag înainte ca să-mi regăsesc locul, poate cu 
mişcările de înot pe care mai târziu le-am văzut, în splendide 
imagini cinematografice, la paraşutiştii în cădere liberă, 
dirijându-se unii spre alţii, adunându-se în cerc, prinzându-se 
de mâini şi desenând pe cer o horă zeiască. 

Galopul a fost o plutire, un miracol, ceva rupt de legea 
terestră, o voluptate uimită, cu un adaos de spaimă. 
Reveneam la mine însumi, îmi regăseam trupul şi greutatea, 
în izbituri dureroase, când Uracan trecea la trap pe 
neaşteptate, socotind că-mi ajunge, şi să nu mă nărăvească, 
să nu-mi încurajeze pretenţiile. Sau când dădea cu mine de 
pământ, aşa, dintr-o toană măgărească, şi se ducea singur 
acasă, lăsându-mă să vin pe jos, şchiopătând, cu hainele 
colbuite. Nu l-am bătut niciodată, dar îl pedepseam neluându- 
l în seamă, nu-i spuneam o vorbă, stăteam în casă până seara, 
când venea sub fereastră şi începea să ragă cu jale. Las la o 
parte toanele lui, nu mai ţin seama de câte ori m-a aruncat în 
praful drumului, în mintea mea a rămas numai bucuria; prin 
el copilăria mea a fost uneori frumoasă. Şi pe acest drag 
prieten l-a călcat trenul, l-a făcut bucățele; când am venit 
seara, îl îngropaseră vărarii, din bunătate, ar fi putut să-l lase 
acolo, lângă calea ferată, să-l mănânce ciorile. Am bocit de 
mi-am prefăcut fiinţa în lacrimi şi-n gemete, am vrut să iau 
arma de vânătoare, rămasă de la tatăl meu, să mă duc la 
depou şi să-l împuşc pe mecanic. Îl chema Chiţă, era un om 
rău, o fiară, ar fi avut timp să oprească, venea cu o 
locomotivă izolată şi micşorase viteza; nu mai avea mult până 
în gară. Dar n-a oprit şi nici măcar n-a tras de fluier, ci s-a 


bucurat, ticălosul, aşa mi-au spus vărarii, care au fost 
martori, l-au văzut râzând, mândru de fapta lui mârşavă, 
blestemat fie să n-aibă linişte pe lumea cealaltă! 

Ai mei s-or fi mirat că am plâns toată noaptea, nu ştiu 
ce-or fi gândit despre mine, căci în cele trei zile de priveghi, 
la catafalcul tatălui meu, nu vărsasem o lacrimă. 

A doua zi, cu durerea în suflet, m-am hotărât să mă 
port bărbăteşte, şi prima mea datorie era să reuşesc la 
examen. M-am aplecat cu înverşunare pe carte, am înăbuşit 
lacrimile din mine, dar umbra lui Uracan mereu trecea 
printre rânduri, şi strigătul lui jalnic mereu se auzea sub 
fereastră. 


4 


Legile povestirii mi le fac singur; cine vrea să afle ceva 
de la mine trebuie să le accepte. În cele ce urmează, despre 
Colegiul domnului Pretoreanu, am transformat realitatea în 
ficţiune, ca să mă pot mişca liber, important pentru mine fiind 
nu să refac istoria, rău cunoscută sau uitată cu totul, ci să 
redau spiritul vremii, în interpretarea mea personală. În locul 
personajelor reale, am pus unele născocite, ca într-un singur 
om să pot aduna caractere multiple, reducând astfel figuraţia, 
făcând-o mai uşor de dirijat şi mai concludentă. În domnul 
Pretoreanu, de pildă, sunt concentrate vreo cinci sau şase 
biografii înrudite, oameni care au existat în realitate, a căror 
viaţă însă, semănând în unele puncte una cu alta, ar duce la 
diluţie şi monotonie, şi ar încărca în mod inutil memoria 
cititorilor. E posibil ca pe parcursul povestirii să apară alte 
caractere similare; nu m-oi sfii să le înglobez în primul 
personaj şi astfel va avea de câştigat toată lumea. Oare după 
optzeci de ani câţi au trecut de la fundarea Colegiului, 
dispărut astăzi, după două războaie şi două cutremure, mai 
interesează pe cineva numele adevărate şi exactitatea 
istorică? Şi dacă din şcoala aceea voi face o construcţie 
personală, după legile mele, străduindu-mă totuşi să nu pierd 
din vedere spiritul fondatorului, voi ofensa memoria lui şi voi 
contraria pe vreunul din puţinii martori ai vremii? 


Domnul Pretoreanu a luat ca model de organizare un 
colegiu de la Oxford şi i-a ales locul într-o zonă domnească. A 
mers acolo cu suita de arhitecţi şi consilieri şi s-a oprit la 
poalele unui deal, aproape de lunca Râului. Locul de unde a 
tras domnul Pretoreanu cu arcul se numea Valea Domniţelor. 

Când domnul Pretoreanu cobori din maşină, Sobieski îi 
întinse arcul şi săgeata, iar el ochi în deal şi trase. Săgeata se 
duse departe, urcară după ea cu piciorul, nu era drum pentru 
automobile; s-a făcut pe urmă, în serpentine. O găsiră înfiptă 
în vârful dealului, zbârnâind încă. În acel loc hotărî domnul 
Pretoreanu să se facă, înainte de toate, o biserică de piatră. 

Îndată ce biserica a fost gata, au înconjurat-o cu săli de 
clasă, având pridvoare cu coloane de piatră sculptată; aşa a 
luat naştere o incintă care semăna cu o mănăstire, în partea 
dinspre vale s-a făcut o terasă, mărginită şi ea cu coloane de 
piatră; de acolo se vedea până în lunca râului, acoperită de o 
boare alburie, ca funigeii. Pe latura opusă era clopotniţa, iar 
la unul din colţurile patrulaterului un turn, ca de cetate, dar 
cu arhitectura modernă. Atât turnul, cât şi clopotniţa au fost 
locurile mele de observaţie, de unde am privit într-o parte 
câmpia, în alta dealurile, făcând planuri de evadare. 

Mai târziu, pe terasă s-a pus statuia domnului 
Pretoreanu, o sculptură înaltă de piatră, care îl înfăţişa cu 
arcul în mâna stângă şi cu săgeata în mâna dreaptă. Pe soclul 
ei scria: „In acest cuib de vulturi, nimeni să nu fie crescut 
altfel decât în frica lui Dumnezeu, dar numai a lui 
Dumnezeu”. Cât a ţinut şcoala, de Dumnezeu mi-a fost frică 
numai o dată. 

Am sosit în oraş într-o caldă şi luminoasă zi de 
septembrie, cu un tren de linie secundară, într-un vagon 
hodorogit de clasa a treia. Eram cu mama şi cu Trandafil, noi 
singuri în tot compartimentul murdar de funingine. Doamna 
Alcibiade nu putuse să vină, nici n-ar fi fost nevoie de ea, de 
vreme ce ne însoțea mama; cred că au vrut să economisească 
banii de tren, au plătit biletul pe din două. Aveam în buzunar 
cincizeci şi cinci de lei, dar nu erau ai mei, primisem cu o 
lună înainte înştiinţarea că reuşisem la şcoală şi în plic mai 
era o listă de subscripţie pentru monumentul eroilor. 


Pretutindeni se ridicau monumente în vremea aceea, chiar şi 
prin sate, cele mai multe sărace şi urâte, un infanterist cu 
arma în mână, sau un vultur cu drapelul în cioc în vârful unui 
obelisc de ciment, imitând piatra. Umblasem pe la unii 
oameni mai răsăriţi, la şeful gării, la domnul lunescu, 
învățătorul, chiar şi la popa Scovergă, care nici nu vroise să 
mă asculte; le spusesem că era pentru monumentul eroilor de 
la Colegiul domnului Pretoreanu, în cinstea profesorilor morţi 
la datorie, aşa scria în fruntea listei de subscripţie; eram 
mândru că mi se dăduse asemenea misiune, aveam şi o 
dovadă neîndoielnică despre primirea mea în şcoală, dar tare 
greu mi-a fost să cer oamenilor. Abia am adunat 
cincisprezece lei, nici n-aş fi îndrăznit să mă duc numai cu 
atâta, îmi frământam mintea să găsesc o salvare, alta nu 
putea fi decât să-mi pice din cer un pumn de parale. Într-un 
fel aşa a şi fost, mi-au venit de unde nu mi-ar fi dat prin 
minte, le-am întâlnit în gară pe cele două surori, Angela, 
şchioapa, şi Puicuţa, blonda frumoasă, fiicele domnului 
Niculici, preceptorul. Puicuţa se măritase cu magazionerul 
din gară şi se cam ferea să stea de vorbă cu soră-sa, care era 
tot în stabilimentul de pe strada Calomfirescu. Atunci însă le- 
am găsit împreună, la restaurantul gării; Angela stătea numai 
pe jumătate de scaun, gata să se ridice, şi nu mi-a venit a 
crede când s-au înscris pe listă cu câte douăzeci de lei 
fiecare. Mult mi-a fost frică să nu păţesc o ruşine, să pierd 
banii sau să cheltuiesc din ei din nechibzuinţă, mi se 
întâmplase odată, când am luat de acasă cinci lei pentru 
instalaţia electrică de la şcoală; până atunci avusesem lămpi 
cu gaz, de râsul lumii. Mi-a fost dat să cad în ispită, am 
prăpădit un leu pe covrigi; până să-l pun la loc, nu ştiam nici 
eu de unde, am mai cheltuit un leu pe caramele, apoi iar pe 
covrigi, şi în trei zile s-au dus toţi banii, de îmi venea să-mi 
curm zilele. 

Într-o gară toată lumea s-a dat jos din vagoane să 
cumpere plăcinte; erau renumite, de câte ori am trecut pe 
acolo în anii mei de şcoală îmi lăsa gura apă. Îmi pipăiam în 
buzunar cei cincizeci de lei puşi bine, mă uitam la oamenii 
care treceau pe la geam înfulecând din plăcinte, mama nu 


spunea nimic şi îi dădeam dreptate; aveam merinde cu noi, 
dacă ne răzbea foamea; plăcinta ar fi fost o risipă. 

Când am ajuns şi am coborât din tren, am întrebat 
mult, printre oameni, până ce unul să ne spună că şcoala e în 
afara oraşului, departe, opt kilometri din gară, şi că trebuie 
să luăm trăsură. 

Odată cu noi coborâseră şi alţi copii de vârstă noastră, 
din alte vagoane, poate aveau acelaşi drum cu al nostru, dar 
s-au pierdut, nu ştiu încotro au luat-o. Am apucat să mai văd 
doar pe unul, un băiat blond, delicat, fără să fie firav, gătit cu 
dantele, cu batistă albă în buzunarul hainei, cu o şapcă de pai 
subţire şi cu mănuşi de antilopă, un fecior de oameni cu 
stare. Era înconjurat de trei doamne, două tinere, una în 
vârstă, se foiau în jurul lui, întrecându-se în a-l răsfăţa, una 
mai grijulie ca alta. S-au urcat toţi într-o trăsură, băiatul cu 
doamna în vârstă în spate, celelalte două pe scăunelul din 
faţă, înghesuite cu genunchii la gură. Să fi fost eu în locul 
băiatului, mă urcam pe capră şi le lăsam pe ele să şadă în 
voie. Când să se urce în trăsură, una a stat de vorbă cu 
birjarul, l-a întrebat câte parale cere până la Colegiul 
domnului Pretoreanu, iar el a răspuns: cincizeci de lei, 
doamnă, dacă vă convine. Le-a convenit, n-au stat la tocmeală 
şi trăsura a pornit în trapul cailor. 

— Mergem pe jos, i-am spus mamei. 

Eram deprins să umblu, opt kilometri pentru mine 
însemnau mai nimica, şi nici cu Trandafil nu-mi era frică, dar 
tare mi-era milă de picioarele mamei, şi tare o socoteam 
obidită. La marginea de dincolo a oraşului, după ce am trecut 
Râul, de unde se deschidea Drumul Domnilor, în linie 
dreaptă, mărginit de plute bătrâne, ne-am aşezat pe o bancă 
mare, de stejar, cu acoperiş de şindrilă, un loc de popas 
domnesc, cum domneşti păreau locurile înconjurătoare. Acolo 
am găsit o femeie în port țărănesc, curat, hainele ei de 
sărbătoare, cu un copil slab, smead, cu gâtul lung şi subţire 
de-ţi făcea milă, îmbrăcat într-o uniformă neagră, de şcoală. 
Mergea şi el la Colegiul domnului Pretoreanu şi mă miram 
cum de reuşise la un examen atât de greu, un fecior de ţăran 
fără protecţie. 


Femeia s-a lipit de noi, am făcut drumul împreună, era 
văduvă de război; băiatul n-a scos o vorbă tot timpul, se uita 
în jur pe furiş, cu mirare şi frică. Îl chema Bocancă, şi 
niciodată nu şi-a schimbat numele. Nu înţelegeam cum poţi 
să strigi pe un om Bocancă şi el să răspundă, fără să se 
supere. Împotriva numelui grosolan, băiatul era o făptură 
delicată, sfios, tăcut şi ne-am împrietenit repede. A murit şi el 
în război, ca atâţi alţii. 

Am mers pe şosea, între plute; într-un loc, în dreapta, 
înainte să ajungem la poalele dealului, am zărit o oglindă de 
apă şi m-am dus fuga să văd ce este; era bazinul de înot al 
colegiului, cum scria pe o firmă; n-ar fi fost greu să-l facă în 
vârful dealului, la un loc cu şcoala, chiar şi ideea ar fi fost mai 
frumoasă, dar poate pe vremea aceea oamenii aveau mai 
puţină imaginaţie şi îndrăzneală, socoteau că o apă trebuie să 
fie în vale. Azi se fac piscine pe terasele zgârie-norilor cu 
cincizeci de etaje, şi Dumnezeu nu se mânie. M-a mirat că 
domnul Pretoreanu nu intervenise, dar probabil nu putea să 
fie cu mintea la toate. 

Deşi trecuse amiaza şi nu era timp de pierdut, mi-aş fi 
scos hainele de pe mine şi m-aş fi aruncat în apă, în dorul 
gârlei noastre unde nu fusesem deloc toată vara, luat cu 
învăţătura. Apa m-a ispitit totdeauna şi bazinul de înot, unde 
ne-au dus chiar a doua zi după-amiază, în orele de sport, a 
fost o bucurie care s-a prelungit cât au mai ţinut zilele calde. 
Pe urmă a rămas în părăsire, cu apa învineţită de frig, până 
ce a venit îngheţul, când s-a făcut patinaj şi-a început altă 
bucurie, dar nu pentru mine; acolo nu mă atrăgea nimic 
decât amintirea verii. Nu-mi plăcea să mă învârtesc în loc, pe 
cincizeci de metri, între patru taluzuri betonate, care 
semănau cu o puşcărie. Cu înotul era altceva, mişcarea prin 
apă anula limitele, nu ştiu de ce; la capătul bazinului, când 
mă întorceam, mi se părea că merg înainte şi dacă făceam 
aşa de patruzeci de ori, aveam impresia că am străbătut 
aievea o linie dreaptă de doi kilometri, mă şi miram că la 
sfârşit mă găseam în locul de unde plecasem. 

Bazinul, întâlnit înainte de a ajunge la şcoală, a fost o 
surpriză, o încântare, n-aş fi bănuit-o, mi se părea că toate de 


aici încolo au să fie ca în poveste şi au să mă vrăjească. Într- 
adevăr, n-am mers mult şi pe stânga şoselei, de unde se 
auzise încă dinainte gălăgie voioasă, strigăte, îndemnuri, 
urale am descoperit o gloată de băieţandri şi flăcăiandri, cu 
toţii să fi fost trei-patru sute, împărţiţi în două tabere, şi 
proiectând pe sus, cu braţele ridicate, o minge cât toate 
zilele, de un metru şi mai bine în diametru, dar atât de uşoară 
că îşi lua zborul numai ce-i făceau vânt cu mâna. Cele două 
tabere, îngrămădite, se luptau să împingă mingea unii în 
partea celorlalţi; câştigau cei care ajungeau până la marginea 
terenului. Apoi se întorceau cu toţii la mijloc, aruncau mingea 
în aer şi reluau jocul. Din drum se vedea o firmă, cu emblema 
şcolii şi cu inițialele, şi pe ea scria „Terenul de sport al 
Colegiului Pretoreanu”. Jucătorii, de toate vârstele şcolii, unii 
răsăriţi de-a binelea şi chiar cu mustăcioară, purtau sandale 
de piele, pantaloni scurţi şi bluze gri-bleu; toate mi-au plăcut 
dintr-o dată. Un asemenea joc, şi-o asemenea minge nu mai 
văzusem, era un sport pentru mulţimi mari de oameni, 
născocit mi se pare de armata americană; numele jocului nu-l 
mai ţin minte şi cred că l-a uitat toată lumea. Zilele 
următoare am dat şi eu în minge, m-au înghesuit şi m-au 
călcat pe picioare, am strigat laolaltă cu ceilalţi, dar 
totdeauna s-a întâmplat să fiu în tabăra învinsă. Nu am să 
cred una ca asta, deşi s-ar putea spune că aşa am fost marcat 
într-un fel pentru tot restul vieţii; niciodată nu m-am aşteptat 
ca tabăra mea să învingă; ar fi însemnat să am altă fire. Pe 
învingători îi cunosc de la distanţă şi nu mă apropii. 

Toate continuau să fie uimitoare şi minunate, zburdam 
pe marginea drumului, uitând cât de obosită trebuia să fie 
mama, cât o dureau picioarele; când ni se întâlnea privirea, 
încerca să-mi zâmbească, dar avea o crispare în colţul gurii. 
Mama lui Bocancă mergea mult mai bine, era deprinsă de la 
sapă şi de la seceră. Din când în când ne mai ajungea din 
urmă o trăsură cu copii de vârsta mea şi cu părinţii alături. 
Iar mai târziu, când urcam la deal pe şoseaua în serpentină, 
s-a năpustit pe lângă noi şi ne-a lăsat în urmă, aruncând 
deasupra noastră o ploaie de pietriş şi de praf galben, un 
automobil mare, cu coviltirul de pânză dat pe spate, cu 


motorul urlând de se cutremura dealul. Înăuntru, în afară de 
şoferul cu şapca galonată, nu mai era decât un băiat, la spate, 
îmbrăcat într-un halat alb, cu glugă, lăfăindu-se în perne. N- 
am putut să-l văd bine, fiindcă avea ochelari mari, împotriva 
prafului. Pe urmă l-am cunoscut, am fost colegi de clasă, îl 
chema Mircea Ignaţiu, tatăl lui era avocat cu renume şi 
deputat în Cameră, dar băiatul nu şi-a dat niciodată aere, iar 
când primea de-acasă pachete cu de-ale gurii, curcan şi tort 
de ciocolată, totdeauna împărțea cu alţii. Odată a primit chiar 
o sticlă de şampanie, a poftit s-o deguste patru inşi, eram şi 
eu printre ei, am mers în pădure să nu ne vadă alţii şi să ne 
pârască, băuturile fiind interzise în şcoală. Dopul a pocnit 
înveselindu-mă, atunci am cunoscut prima oară gustul 
şampaniei, mi-a umplut gura de spumă şi de ace mici, 
jucăuşe, am simţit iarăşi o bucurie, dar n-am putut spune că 
îmi plăcuse; îmi plăcea îndrăzneala. 

Ignaţiu era un băiat mic şi pirpiriu, crăcănat rău, urât 
la faţă, cu un nas mare şi borcănat şi cu o frunte îngustă, de 
maimuţă. Învăţa însă bine şi pe urmă taică-su l-a trimis să 
urmeze economia politică la Dresda, de unde s-a întors cu 
diplomă. N-a folosit-o, nici n-avea nevoie, moştenise multă 
avere, s-a făcut jocheu, din pasiune, şi împrejurările l-au 
ajutat, fiindcă, pe lângă altele, moştenise şi un grajd de 
curse. După război a pierdut tot, se înţelege; a făcut figuraţie 
în filme, în scene de cavalerie. Îl întâlneam câteodată prin 
Bucureşti, până deunăzi, când i-am pierdut urma. Mergea pe 
o bicicletă hodorogită, cu o paporniţă pe portbagajul din 
spate, dar era voios şi se bucura de viaţă. Parcă nu el fusese 
băiatul în halat alb, tolănit în maşina care trecuse pe lângă 
noi, silindu-ne să fugim în şanţul drumului. 

După primele trei serpentine ne-am pomenit cu o 
poartă în faţă, dar nu era închisă şi am putut merge înainte. 
O clipă însă, am şovăit cu toţii, o poartă te face totdeauna să 
crezi că trecerea e oprită. Pe urmă am văzut că nici n-avea ce 
să ne oprească, nu erau decât stâlpii, cu cioplituri româneşti, 
frumoase şi bogate, o migală de mare meşter, uniţi printr-un 
acoperiş de şindrilă. Pe acoperiş se vedea o firmă, ca la 
terenul da sport, cu inițialele şcolii, alcătuind o emblemă 


pusă pe un scut aurit, iar dedesubt scria, cu litere vechi 
stilizate, ca pe mormintele voievozilor: „Cuibul Vulturilor”. 
Ne înconjura o pădure tânără de fag, cu lăstăriş des, cu 
tufişuri de corn şi de alun. Sus, peste copaci, se vedea turnul 
şcolii, cu ferestrele împodobite de arcade brâncoveneşti, 
cioplite în piatră. În vârful acoperişului de ţiglă roşie se ridica 
un catarg pe care flutura uşor în vânt un steag albastru, cu 
emblema şcolii, pusă pe un scut aurit, ca la poartă. Mai 
târziu, acelaşi steag, cu acelaşi scut, doar cu prima iniţială 
schimbată, l-am văzut la Bucureşti, pe palatul domnului 
Pretoreanu. 

Ce era ciudat la poarta aceea, care nu închidea nici o 
trecere, şi mi se părea iarăşi uimitor şi minunat, de o parte şi 
de alta a ei nu se vedea nici o împrejmuire, ceea ce îmi dădea 
un tulburător sentiment de libertate, mi se părea că intru 
într-o împărăție unde nu există nici o oprelişte. Aşa se spune 
că ar fi porţile raiului. 

După ultima serpentină s-a deschis în faţă, pe 
neaşteptate, un platou de aproape un kilometru, despresurat 
de pădure, având laturile încadrate de clădiri, care, deşi la 
depărtarea lor le vedeam micşorate, mie mi se păreau uriaşe; 
cu câte un etaj, cu acoperişul de ţiglă roşie, cu ferestrele sub 
aceleaşi arcade brâncoveneşti văzute mai înainte şi sprijinite 
pe coloane, de piatră sculptată. Zidurile, albe, luceau în 
soarele după-amiezii, încă strălucitor şi puternic. Nu mă 
dezmeticeam, decorul mi se părea din basme, nu puteam să-l 
înţeleg şi nici să-l cuprind cu privirea, aşa, dintr-o dată. 
Rămăsesem amuţit de uimire, mama m-a luat de mână şi am 
păşit înainte, dar cred că mergeam ca somnambulii. Încetul 
cu încetul mi-am venit în fire, mi-am dat seama că nu trebuie 
să înţeleg totul deodată, am luat-o cu binişorul. 

Un om de serviciu, într-o uniformă gri-bleu, cu 
emblema şcolii prinsă pe piept, ne-a întâmpinat şi ne-a 
condus pe terasă, unde mai erau câţiva copii, printre ei 
Mircea Ignaţiu; abia sosise şi legase prietenie cu toţi, după ce 
le strânsese mâna, spunându-şi numele, răspicat, în faţa 
fiecăruia. Şoferul, care îi purta de grijă şi avea o scrisoare din 
partea tatălui, se dusese s-o predea la direcţie. Au poftit-o şi 


pe mama acolo, într-o clădire din capul terasei. S-a dus şi 
mama lui Bocancă, puţin speriată, poate îi era teamă că n-o 
să ştie ce să răspundă dacă i-or pune vreo întrebare; şi se tot 
uita în urmă, parcă temându-se să-şi lase băiatul singur. Am 
stat cu el, ne lega ceva, făcusem împreună drumul pe jos, în 
vreme ce toţi ceilalţi veniseră cu trăsura. Nici Trandafil nu s- 
a dus mai departe, am rămas toţi trei împreună şi nimeni n-a 
scos o vorbă, ci doar ne-am uitat împrejur, cu sfială şi poate 
cu teamă. După un timp au venit cei din vale, toată şcoala, au 
urcat de-a dreptul, pe scurtătură, şi când au dat năvală peste 
buza dealului, locul de sub terasă s-a umplut de freamăt, de 
forfotă şi gălăgie; alţii erupeau întruna din vale, era ca un 
fenomen al naturii, o furtună pe vreme senină, mă aşteptam 
să tot crească, pe urmă să scânteieze, să iasă fulgere şi să 
tune. Câţiva purtau pe sus, aruncând-o unul altuia, mingea 
aceea ciudată, care acum, văzută de aproape, mi se părea şi 
mai mare. 

Deodată s-a auzit un fluier puternic şi, după o clipă, 
toată mulţimea de şcolari înţepenise, cu picioarele lipite, cu 
braţele pe lângă trup, cu pieptul bombat şi cu fruntea 
ridicată. Să nu fi aburit, obosiţi de urcuş, de goană şi joacă, 
ar fi părut stane de piatră. Pe urmă s-au auzit comenzi, s-a 
pornit un freamăt, un tropot şi în câteva clipe gloata de 
şcolari era adunată în linie dreaptă, pe trei rânduri, unul în 
spatele altuia. Mă bucuram şi îmi venea să bat din palme, ca 
la teatru; era un instinct, cum există probabil la toţi oamenii, 
să aplaude când le place. Nu fusesem niciodată la teatru, ci 
doar mi-l închipuisem, din ce auzeam de la alţii sau din cele 
citite. 

A urmat altă comandă, şcolarii s-au răsucit la dreapta, 
cu o mişcare scurtă, precisă şi au pornit în cadență, bătând 
pasul. După ce au dat colţul au început să cânte, pe o singură 
voce, dar la octave diferite, după vârstă, cei mici soprano, 
ceilalţi tenori, başi şi baritoni. Cântecul s-a auzit tot mai 
stins, abia îi mai desluşeam; cuvintele îmi plăceau, deşi nu le 
înţelegeam, mi se părea că nu se leagă deloc între ele: 
Lopătare, noaptea vine, De pe valuri fumegând... 


Sau spumegând, nu sunt sigur. Puteau să ascundă o 
taină, altminteri n-aveau nici o noimă; le ţin minte fiindcă au 
făcut parte din viaţa noastră. 

Nu ştiu de ce zăboveau părinţii la direcţie, mă 
gândeam la mama, la actele mele, la certificatul de 
paupertate, poate nu era bun, nu puteam să intru bursier şi- 
atunci nu-mi rămânea decât să mă întorc de unde venisem. 

Între timp l-am descoperit, ceva mai departe, pe 
băiatul blond şi înalt, din gară, cu cele trei doamne. Cea mai 
tânără din ele lipsea, desigur că era şi ea la direcţie; celelalte 
două şedeau pe scaune de birou, cineva le adusese probabil 
din cancelarie, se cunoştea că locul lor nu era pe terasă, prea 
aveau lustru. M-am întrebat dacă mamei mele i-ar fi adus 
cineva un scaun. Sau mamei lui Bocancă, îmbrăcată 
ţărăneşte. Băiatul stătea rezemat de scaunul doamnei în 
vârstă, poate bunica, şi ea îl privea topită de dragoste. La fel 
de topită îl privea doamna cealaltă, tinerică, vreo rudă 
apropiată. El însă părea de-o indiferenţă bolnavă; să nu fi stat 
cu ochii deschişi, aş fi spus ca doarme de-a-n-picioarele. Am 
prins ciudă pe el, fără a-l cunoaşte, dar greşeam, curând am 
văzut că era un băiat cuminte şi bun la suflet, niciodată n-a 
fost certat cu cineva, niciodată nu s-a bătut cu pumnii în piept 
pentru vreo dreptate de-a lui, contestată de alţii. Avea însă o 
abureală pe minte, cădea pe gânduri şi ore în şir nu-l mai 
trezea nimeni; mulţi îl credeau într-o ureche, sau mai rău 
decât atâta. Tatăl lui fusese aviator şi căzuse pe front, în 
Moldova; aviatorii cădeau des, nu doar la război, ci chiar în 
timp de pace. Cine se apuca de zbor îşi făcea testamentul, o 
cam termina cu viaţa. Băiatul n-avea decât şapte ani când 
rămăsese orfan, primise o lovitură neaşteptată, poate prea 
grea, se alesese cu o rană în inimă. Eu împlinisem unsprezece 
ani când murise tatăl meu, şi eram pregătit dinainte; urmarea 
fusese o durere şi o nelinişte dar nu se rupsese nimic în mine. 

Îl chema Niculai Minulescu, acasă îi spuneau Culiţă, 
aşa i-am spus şi eu îndată ce-am devenit prieteni. Învăţa 
mediocru, dar cu o anumită statornicie, n-a fost corijent 
niciodată, a terminat onorabil şi s-a dus la şcoala de 
cavalerie, deşi visul lui era aviația. Ştia totul despre zbor şi 


motoare, citea cărţi de aerodinamică, studia teoria acrobaţiei 
aeriene, la care mulţi ajung pe cale empirică; nu-i de mirare 
că aceştia se hazardează, încearcă să facă mai mult decât 
este posibil, îşi depăşesc puterile şi aşa se termină. Cele trei 
femei se împotriviră înlăcrămate şi disperate ca el să intre în 
aviaţie. Erau, într-adevăr, bunica, mama şi sora tatălui, toate 
zguduite de moartea acestuia; după ani de zile nici una nu 
putea să uite. Culiţă se supuse, se făcu ofiţer de cavalerie, 
femeile îi cumpărară un cal pursânge englez, cu harnaşament 
cum n-avea nici regele, pe fruntarul frâului bătură ţinte de 
aur, de luau ochii în soare. Tânărul cavalerist se împlinise, 
avea personalitate, era un bărbat chipeş, îndrăzneţ şi 
sprinten, el cu calul lui, Mister, nu cunoşteau adversari la 
obstacole, i-am văzut adesea şi mi-a bătut inima înecată de 
bucurie, nu era săritură, ci zbor în toată puterea cuvântului. 
Sigur că vechea vocaţie, înăbușită, erupea în altă formă, 
mergând până la desăvârşire. O singură dată au căzut, nu mi- 
am dat seama de ce, nu era un obstacol mai greu decât altele; 
dar chiar această înfrângere, care n-avea scuză şi n-a putut fi 
explicată, fusese un spectacol, ceva aprig, o dezlănţuire 
nebună şi vitejească, încât dacă se ridicară teferi, şi calul şi 
călăreţul, lumea din tribune, toată în picioare, izbucni în 
aplauze. 

În locul sabiei reglementare, Culiţă purta un iatagan 
turcesc, autentic, din panoplia străbunicului său care luptase 
la Plevna. Era ca un paloş, arcuit de la jumătate, greu că ar fi 
tras la pământ o făptură mai plăpândă. Comenduirea pieţii, 
având în grijă ţinuta corectă şi bunele purtări ale ofiţerilor, ar 
fi intervenit împotriva acestei toane puţin ridicole, căci 
stârnea zâmbete, dar Culiţă se bucura de atâta renume, 
publicul îl adula într-atâta, că nici generalul n-ar fi îndrăznit 
să-l contrarieze. Câţiva ani mai târziu se afla în capitala 
Franţei, la un concurs hipic. Bunica şi mama merseră cu 
avionul, să-l vadă; la înapoiere căzură. Îndată Culiţă se 
înscrise la şcoala de pilotaj şi trecu în aviaţie. Ceea ce este 
ciudat, nu ajunse un aviator remarcabil. Singura lui faptă 
care făcu vâlvă, dar fu socotită mai degrabă o ţicneală, sări 
din avion cu paraşuta, după ce încredinţase comenzile 


coechipierului; gestul nu era permis decât în cazul când nu 
mai exista altă scăpare. Totuşi nu-l pedepsiră, poate datorită 
vechiului său renume. Comandantul escadrilei se duse repede 
cu maşina să-l culeagă din mijlocul câmpului; îl găsi 
scoţându-şi combinezonul de zbor, sub care avea uniforma 
cavaleriei, inclusiv, cizmele cu carâmbi peste genunchi şi cu 
rozeta caracteristică în faţă. Detractorii, vrând şi insinueze că 
ofiţerii de cavalerie aveau mai mult ifos decât inteligenţă, 
spuneau că ei poartă rozeta ca să nu-şi încalţe cizmele de-a- 
ndoaselea. Când sărise, Culiţă avea şi iataganul prins la 
centură. 

Eu n-am sărit niciodată, n-a fost cazul; simt un regret, 
dar nu umilinţă, pentru această abţinere, paraşuta era un 
obiect sacru. L-am întrebat pe el şi mi-a dezvăluit totul, cu 
sinceritate şi inteligenţă, toate sentimentele lui şi toate 
senzațiile căderii. Datorită lui am putut să descriu, într-o 
carte, săritura cu paraşuta. 

Într-o zi eram cu el pe Calea Victoriei, prin faţa Poştei. 
Soarele ne bătea în faţă, şi ochii lui albaştri aveau o strălucire 
stranie. O fată, care venea din jos, s-a oprit, fascinată, şi i-a 
spus, fără să clipească: 

— Eşti frumos! 

El i-a răspuns: 

— Şi tu! 

Acolo, pe loc, într-o clipă, au hotărât să se 
căsătorească, şi n-a rămas vorbă. Am fost la nuntă, după o 
săptămână, în biserica Domnița Bălaşa. El era în uniforma de 
ceremonie a aviaţiei, dar în locul stiletului aurit, purta 
iataganul, zăngănindu-l pe lespezi. 

Abia după o oră au ieşit ai noştri de la direcţie. Unii, 
care erau din oraş, sau aveau rude, au plecat cu trăsura. Cele 
trei doamne, pe care le însoțea directorul, plin de atenţii, au 
fost conduse în aripa din partea opusă a terasei, unde erau 
câteva apartamente pentru profesori şi o cameră de oaspeţi. 
Pe mama mea au găzduit-o tot acolo, pentru o noapte, nu 
avea tren decât a doua zi dimineaţa. S-a găsit un pat pentru 
fiecare, şi mai era unul pentru mama lui Bocancă, dar ea n-a 
îndrăznit să stea în cameră cu doamnele, ci a luat doar o 


pătură şi s-a culcat pe coridor, lângă uşă. M-am uitat la fiul 
ei, care vedea ce se întâmplă, m-am întrebat ce-o fi în sufletul 
lui şi m-am simţit foarte anapoda. 

Pe urmă ne-a luat în primire un elev din ultima clasă şi 
ne-a dus în pavilionul de la capătul platoului, unde erau 
dormitoarele. Pe drum ne-a spus că trebuie să-i spunem 
domnule, aşa e regula, la fel trebuie să le spunem chiar celor 
din clasa doua, deşi puteau să fie de vârsta noastră. 

Am mers pe o şosea care tăia platoul în lungime; de o 
parte erau parcuri cu flori şi cu arbori decorativi, iar dincolo 
de ele un şir de vile albe, prietenoase, toate în stilul şcolii, 
locuinţe pentru profesori, pentru personalul superior din 
administraţie şi pentru duhovnici. Erau mulţi duhovnici, câte 
unul pentru fiecare clasă, desigur ca să creştem fără greş în 
frica lui Dumnezeu, cum scria pe statuia domnului 
Pretoreanu. Pe dreapta drumului am văzut un grup de elevi, 
nu mult mai răsăriţi ca noi, poate de clasa a doua sau a treia, 
jucându-se, aşa mi s-a părut, la comanda unui duhovnic, cu 
sutana strânsă pe talie sub o centură cu diagonală, 
militărească. Duhovnicul îi fugărea pe copii, îi punea să se 
trântească la pământ, sau să îngenuncheze, îi ridica în 
picioare şi iarăşi îi fugărea, în toate direcţiile. Copiii alergau 
să rupă pământul, mi se părea că zburdă, la comanda 
„culcat!” se răsuceau în aer şi cădeau la pământ cu faţa la 
duhovnic, aşa era regula. O asemenea joacă nu mai văzusem, 
părea un sport al pieilor-roşii, îmi tresaltă inima de plăcere, 
simţeam nevoia să mă amestec cu ei, să fug şi să mă trântesc 
pe pământ la comandă, fără să-mi pese că stârneam praful şi- 
mi prăpădeam hainele. Rămăsesem locului cu gura căscată, 
când conducătorul nostru a băgat de seamă şi s-a răstit la 
mine să dau drumul la pas, că altfel... Restul n-am auzit bine, 
dar după ton am înţeles că era o ameninţare; n-am pus-o la 
inimă, toate celelalte erau prea frumoase şi continuau să mă 
bucure. Chiar a doua zi am înţeles că fugăreala şi trântitul la 
pământ însemnau o pedeapsă, pentru indisciplină; am 
îndurat-o eu însumi, de multe ori, căci indisciplinat eram, ce-i 
drept, şi nu m-am disciplinat nici până la sfârşitul şcolii. 


Pavilionul dormitoarelor, conceput de domnul 
Pretoreanu ca la Oxford, fusese proiectat pentru trei sute de 
elevi, iar acum, după război, numărul acestora crescuse la 
şase sute, şi-avea să mai crească. La început, într-o cameră 
de dormit erau numai trei paturi; camera de alături, cu trei 
pupitre, servea ca loc de studiu. Pe urmă au scos pupitrele, 
au pus paturi, iar studiul s-a făcut în sălile de clasă, ceea ce 
nu însemna mare pierdere, dimpotrivă, fiind mai mulţi 
laolaltă, duhovnicii ne mai pierdeau din vedere, găseam mai 
uşor mijloace de distracţie. Mai rău a fost că în loc de trei 
paturi s-au pus patru, apoi cinci, şase, şapte, şi-a început să 
fie înghesuială. 

Am nimerit într-un dormitor mai mic, numai cu cinci 
paturi, care fusese înainte cameră de studiu. Am prins un loc 
în colţul odăii şi lângă fereastră, cu un perete la cap, cu altul 
de-a lungul patului. De mic mi-au plăcut locurile mai 
adăpostite şi mai luminoase. La colţul opus s-a aşezat Culiţă, 
iar pe partea cealaltă a camerei, Bocancă. Paturile celelalte s- 
au ocupat a doua zi. 

Îndată după aceea, conducătorul nostru ne-a dus la 
magazie, în capul coridorului, şi ne-au dat uniforme, 
pantaloni scurţi, bluze, sandale şi-o beretă englezească, 
împodobită cu emblema şcolii. Crezusem că pantalonii scurţi 
se pun numai în orele de sport, pe urmă am aflat că făceau 
parte din uniforma de toată ziua, se purtau până dădea frigul. 

Mereu uit de Trandafil, îl las deoparte, ca şi când n-ar 
fi fost cu noi, în aceeaşi cameră. Şi totuşi, stăteam tot timpul 
cu ochii pe el, gata să-i ghicesc gândurile şi să-i ascult 
vorbele. Nu doar fiindcă eram prieteni şi copilărisem 
împreună; amândoi trecusem prin greul războiului, eu eram 
mai mult în casa lor decât într-a noastră. Pe deasupra, cum aş 
fi putut să uit că fără el, care vorbise atât de hotărât cu 
domnul Pretoreanu, n-aş fi intrat în şcoală?! Acum, când 
povestesc, după decenii, Trandafil îmi piere din minte, 
dispare adesea pe lungi perioade, eclipse. Eram mâhnit că nu 
reuşise primul la examen, cum făgăduise, fără să şovăie, atât 
de sigur de sine că, împietrisem de admiraţie. A doua zi, când 
am intrat prima oară în sala de clasă şi s-a strigat catalogul, 


în ordinea clasificaţiei, prietenul meu era al douăzeci şi 
doilea. Nu ştiu ce-o fi simţit el, n-a spus nimic, n-a tresărit, a 
rămas de-a indiferenţă totală; pentru mine a fost ca o 
măciucă în moalele capului. Putin mi-a păsat că eram 
aproape ultimul, ba încă între supranumerari! Căci peste cele 
patruzeci de locuri cât trebuia să aibă o clasă, se mai 
adăugaseră zece, după examen. Mereu m-am întrebat dacă 
manevră aceasta nu o făcuse domnul Pretoreanu, ca să mă 
poată băga şi pe mine în şcoală. 

Domnul Pretoreanu, cu toate ocupațiile lui importante, 
continua să patroneze colegiul, şi nu se mulțumea cu o 
participare simbolică; scotea bani din buzunar, sume 
însemnate, pentru îmbunătăţiri şi reparaţii, pentru bibliotecă, 
instrumente de muzică, sală de cinematograf şi altele, ca 
şcoala să fie prima între toate, cea mai instructivă şi cea mai 
plăcută. Mi-aduc aminte, de pilda, că noi am avut, în sala de 
conferinţe, primul aparat de radio din oraş, şi printre primele 
din ţară, o uzină cu zeci de bobine mobile, care foloseau pe 
atunci la stabilirea acordului, cu zeci de butoane şi de 
cadrane şi, după cum se spunea, cu două duzini de lămpi, 
atât de puternic că putea să prindă posturi din toată lumea, 
chiar din Noua Zeelandă şi Australia. Tot din banii lui se 
plăteau salarii suplimentare profesorilor, şi prime de merit la 
sfârşitul anului, ca să-i atragă pe cei mai buni din ţară. 

Când după vreo lună domnul Pretoreanu a venit în 
inspecţie şi a intrat în clasa noastră, însoţit de director şi de o 
suită întreagă, şeful clasei, instruit din vreme, a comandat 
„La rând, drepţi!” ca la armată; noi am sărit şi-am încremenit 
în picioare. 

— Cine este acest băiat? a întrebat domnul Pretoreanu. 

Băiatul s-a prezentat singur, după regula învățată: 

— Cu respect vă raportez, excelenţă, că mă numesc 
elevul Vasiliu Vasile şi sunt şeful clasei. 

— Cine l-a pus şeful clasei? 

— E primul la examen, a intervenit directorul, puţin 
cam fâstâcit, fiindcă întrebarea fusese parcă amenințătoare. 

— După media la examen, primul este Alcibiade 
Trandafil! 


Am rămas stupefiat o clipă, apoi mi s-au aprins obrajii 
de bucurie, deşi era în mine şi o ruşine, că mă îndoisem. 
Ministerul făcuse altă clasificare decât a şcolii, pusese în 
frunte orfanii de război, ca să nu rămână pe dinafară, şi dacă- 
i aşa, nimeni nu putea să se supere; se cuvenea să fie ajutaţi, 
fiindcă părinţii lor muriseră pentru ţară. Dar odată intraţi în 
şcoală, era drept să se restabilească prima clasificare. 
Trandafil avusese media zece, fără o ştirbitură, distanțat mult 
de următorul. De-atunci înainte nu m-am mai îndoit niciodată, 
şi orice cuvânt a spus el, pentru mine a devenit lege. 

Iar acum povestind, greu îmi aduc aminte care a fost 
patul lui în dormitor, cred că la mijloc, între mine şi Culiţă. 
Un pat la mijloc ar putea să pară mai bun, fiindcă are libere 
amândouă părţile, este mai accesibil, dar cui foloseşte cu 
adevărat această înlesnire? În realitate, un asemenea pat 
parcă îl bate vântul, şi nici nu poţi avea sentimentul că-ţi 
aparţine cu totul, că este un adăpost inviolabil. Când vecinii 
din alte camere vin să tăifăsuiască, unde să se aşeze dacă nu 
pe patul din mijloc, aflat mai la îndemână? Nu mi-a plăcut 
niciodată să se aşeze cineva pe patul meu, şi chiar dacă era o 
ingratitudine, nu i l-am cedat lui Trandafil, cum socoteam că 
s-ar fi cuvenit, din recunoştinţă; m-am făcut că nu văd. Lui 
însă puţin îi păsa, mi-am dat seama, poziţia patului îi era 
indiferentă; mai târziu am înţeles şi de ce, fiindcă avea în el 
puterea să se izoleze de orice stânjenire, întocmai ca Odor, a 
cărui însuşire de a-şi face o viaţă paralelă cu a celorlalţi 
oameni îl apăra de toate imixtiunile inoportune. Am ajuns să 
cred, cu timpul, că în privinţa forţei lor de spirit, cel mai 
mare şi cel mai mic dintre fiii domnului Alcibiade erau mult 
mai înzestrați decât ceilalţi, aceasta fiind prima lor însuşire; 
dar ei erau şi cei mai dezarmaţi în lupta pentru viaţă, pentru 
simplul motiv că nu aveau noţiunea luptei. Ambiţia lui 
Trandafil de a fi primul la examen, cum o declarase domnului 
Pretoreanu, urmărise numai să-l impresioneze, ca să mă 
protejeze pe mine. Şi-apoi, a fi primul la examen, pentru el nu 
era un succes, ci o stare subînţeleasă, se născuse cu ea şi nu 
putea s-o piardă, şi-o cunoştea încă din vremea copilăriei 
noastre, şi socotind-o, cu bună dreptate, o însuşire moştenită, 


nu-şi atribuia nici un merit în dobândirea ei. Declinul lui, pe 
care eu însumi îl voi descrie, ar putea să contrazică 
afirmaţiile de mai înainte; dar adevărul este că Trandafil nu 
şi-a pierdut defel însuşirile, ci, în clipa când l-a ajuns 
dezgustul de lume, a refuzat să le mai exercite şi le-a ascuns 
în sine, izolându-se cu totul de o societate care nu-l meritase. 
Primul lui conflict cu societatea nu s-a datorat defel 
unei frustrări personale, cum ar fi fost, de pildă, plasarea lui 
nedreaptă pe locul al douăzeci şi doilea. Nu-mi aduc aminte 
să fi suferit vreodată când i se făcea o nedreptate, şi i s-au 
făcut destule, din invidie şi din ură, sau doar din prostie; 
totdeauna a rămas deasupra micimilor, cu fruntea într-un 
Olimp al său, inaccesibil celorlalţi. Primul lui conflict cu 
societatea a fost, cred, un an mai târziu, abia trecusem în 
clasa a doua. Era printre noi un copil de credinţă izraelită, 
singurul în toată şcoala; tatăl său, un hangiu de pe la 
Suceava, avusese această ambiţie, născută cine ştie în ce 
depărtare, de a-şi trimite feciorul la şcoala socotită cea mai 
bună din ţară. N-am aflat ce eforturi făcuse, la câte uşi 
ciocănise, dar uite că băiatul reuşise şi tatăl venise cu el de 
mână, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie şi de mândrie. 
Era un om înalt, corpolent, un haiduc, voinic, sănătos, roşu la 
faţă, jovial, bucuros de lume, oricât ar fi fost ea de nedreaptă. 
Căci nu-i prea mergea bine cu lumea, se vedea cât de colo, 
după îmbrăcămintea modestă, şi după altele, după o tristeţe 
şi o nelinişte ascunse sub o voie bună necontenită; şi-apoi, 
altă dovadă de strâmtorare, venise şi el pe jos de la gară, 
ducându-şi feciorul de mână. Acesta, în nepotrivire cu taică- 
su, era o făptură firavă, cu privirea speriată şi cu mişcări 
mici, de vrăbiuţă. Atât că avea obrajii sănătoşi, rumeni, şi-n 
alcătuirea lui delicată părea să fie o forţă ascunsă, capabilă 
să-l împingă înainte, peste obstacole; aveau să fie destule, aşa 
e viaţa. Îl chema Iosif Mişu, chiar aşa scria în acte, un 
diminutiv în loc de nume propriu. Era tot ce m-a mirat la el, 
încolo toate au fost fireşti, nu supăra pe nimeni că nu intra în 
biserică, nici că, pe de altă parte, asista la lecţiile de religie, 
deşi era scutit de această învăţătură, grea pentru noi, fiindcă 
aveam ca profesor un preot negru la faţă, încruntat şi aspru, 


căruia mai bine i-ar fi stat ca demon. Mişu cunoştea limba 
idiş şi reînvăţa o frază azi, una mâine, pe cei dornici să ştie; 
unii din noi ajunseseră destul de departe, puteau chiar să 
converseze, bineînţeles fără pretenţii. Mişu ne mai arăta 
scrierea lui ebraică, de la dreapta la stânga, care ne umplea 
de uimire, fiindcă, deprinşi cum eram cu a noastră, ni se 
părea nefirească şi imposibil de-a fi învățată. La sfârşitul 
anului, când tatăl a venit să-şi ia feciorul în vacanţă, Mişu 
trecuse clasa cu bine şi se împrietenise cu toată lumea; nu 
fusese în ceartă cu nimeni, nimeni nu-i prilejuise vreo 
nemulţumire. 

Îmi aduc aminte că toamna, când ne reîntorceam la 
şcoală, m-am întâlnit cu câţiva în Gara de Nord, la Bucureşti, 
printre ei Mişu, care venea tocmai de la Suceava; era şi tatăl 
lui acolo, nu-l lăsa singur, acum însă stătea puţin mai 
departe, să nu ne afume, căci trăgea din ţigară. Pe mine, de 
astă dată nu mă mai conducea nimeni, mă simţeam trist 
singur, dar mă descurcam bine, şi-aveam chiar bani să-mi 
cumpăr o plăcintă. 

Iarăşi uit că era şi Trandafil acolo, venisem împreună şi 
ne îmbărbătam unul pe altul, fără cuvinte. 

Fiindcă trecusem în clasa a doua, cineva a spus cu o 
împăunare copilărească: „O să fim şi noi domni de acum 
încolo!” Este adevărat că un an întreg domnisem pe toată 
lumea, de ni se umflase limba în gură, iar pe noi nu ne 
domnea nimeni. 

— Domni?! a răspuns Mişu, între mirare şi exclamaţie, 
cu un fel de amărăciune şi îndoială. 

Poate a fost o presimţire. În anul acela, cred că la Iaşi, 
s-a pornit o mişcare împotriva evreilor, s-a întins până 
departe, chiar şi prin locurile noastre. După un timp s-a stins, 
dar a lăsat urme şi mai târziu avea să izbucnească mult mai 
puternic. Noi nu ne-am dat seama, n-aveam destulă 
înţelegere pentru asemenea fapte; până în ziua când preotul 
l-a poftit pe Mişu să iasă din clasă şi să nu mai vină la lecţia 
de religie. Am şi azi în ochi privirea băiatului, mirată şi 
obidită, şi chiar dacă socoteam că n-ar fi fost niciun motiv de 
suferinţă, ba dimpotrivă, mi-am dat seama că el primise o 


lovitură în inimă. Şi pe deasupra, îi era frică; prin moşteniri 
ancestrale. 

Atunci Trandafil s-a ridicat în bancă şi a spus, în linişte, 
cu o forţă înfrânată, care a făcut să încremenească toată 
clasa: 

— Părinte, de ce-l alungaţi pe acest coleg al nostru? 
Credeţi că o credinţă e mai bună ca alta? Îl apăr nu în numele 
religiei lui, ci al religiei dumneavoastră! 

— Nu-i şi religia ta, răzvrătitule? a strigat preotul. 

— Nu, părinte! Mă lepăd! 

S-a pornit o furtună în şcoală, s-a convocat conferinţa 
profesorilor şi Consiliul de conducere, forul personal al 
domnului Pretoreanu. Pe Trandafil au vrut să-l elimine, 
câteva zile n-a fost primit la cursuri, a stat izolat în cameră; îl 
găseam pe patul lui seara, calm, dar închis în sine; nu vorbea 
nimănui, nici chiar mie. Uşa de la coridor avea geamuri, fără 
perdele, ca duhovnicii să-şi poată arunca ochii înăuntru, ori 
de câte ori treceau prin faţă. 

Acum vedeam că se opreau la geam chipuri 
amenințătoare, elevi din clasele mai mari, care îl fixau pe 
Trandafil cu priviri furioase. Cred că n-ar mai fi fost mult ca 
în şcoală să înceapă o răzmeriţă, poate pe Trandafil şi pe 
bietul Mişu, care tremura ca un iepure, i-ar fi umplut de 
sânge, dacă nu venea domnul Pretoreanu, tunând şi 
fulgerând, de-a îngrozit cancelaria. 

— Nu admit ca în şcoala mea să prindă sămânţa 
derbedeilor; nu vreau să tremure nimeni de frică! 

Sigur, cum scrie pe statuie: numai frica de Dumnezeu 
şi nici o alta! 

S-a făcut ordine, pe preotul profesor de religie l-au 
mutat la altă clasă, Trandafil şi-a reluat locul, în prima bancă, 
noul profesor nu l-a mai dat afară pe Mişu, dar el rămăsese 
cu o teamă în suflet, nu mai vorbea idiş cu nimeni şi nu ne 
mai arăta scrierea ebraică. 

Între timp se pornise o zarvă în lumea politică, unele 
ziare îl acuzau pe domnul Pretoreanu că ar fi vândut 
Cahalului, forţa iudaică, de parcă ar fi existat pe tot pământul 
o forţă care să-i poată cumpăra măcar un fir de păr din cap 


sau un deget de la mână. La Cameră fusese scandal în vreo 
două rânduri, se sfârşise cu încăierări violente, cu lovituri şi 
insulte; era un deputat din Bucovina care se proclama 
apărătorul naţiunii şi vorbea cu revolverul în mână. Acest om 
l-a tras de barbă şi puţin a lipsit să-l scuipe în faţă pe un 
episcop, care, într-un discurs, vorbise despre toleranţă, nu cu 
alte vorbe decât ale Mântuitorului. Nu-mi aduc aminte ce 
făcuse cu această ocazie mitropolitul; încă nu aveam patriarh 
pe vremea aceea, biserica noastră se închina patriarhului de 
la Constantinopole, vechea cetate păgână, unde îi tăiaseră 
capul lui Constantin Brâncoveanu. Ştiu doar că mitropolit era 
Inalt Preasfinţitul Miron Cristea, un om voinic, iubitor de cele 
lumeşti, rumen la faţă şi cu buzele roşii. Personal nu am 
dovezi, deci nu pun mâna în foc pentru ce voi spune, dar 
umbla vorba că mitropolitul ar fi mare pui de lele, cel mai 
nevinovat dintre păcatele lui fiind, cum mi-a povestit mai 
târziu un slujitor al patriarhiei, că la mesele de post unde 
invita preoţime, i se aduceau pe taler fudulii de cocoş, 
semănând cu fasolea pe care o căpătau ceilalţi, iahnie. 

Liniştea la noi în şcoală era numai aparentă, cineva 
ştia ceva, probabil, de aceea într-o zi l-au chemat pe tatăl lui 
Mişu, l-au poftit în cancelarie şi i-au spus că ar fi mai bine să- 
şi ia băiatul acasă. Ori de nu, să-l boteze. 

S-au mai botezat şi alţii de la Mântuitorul încoace; mă 
gândesc la unul singur din ei, fiindcă povestea vieţii lui mi-a 
stârnit multă durere. Scria muzică, în chinuri, şi chinurile i le 
simt în mine, când îi ascult muzica; mi se pare de prisos să-i 
dau numele, cine mă înţelege îl ştie, celorlalţi degeaba le-aş 
spune. Acel om a fost nevoit să se creştineze pe la sfârşitul 
celuilalt secol, ca să capete o funcţie mare, la Viena, patria 
muzicii. Era o ambiţie? Sau altfel n-ar mai fi putut să scrie 
muzică? Eu, unul, nu pun nici un preţ pe asemenea fapte, alţii 
însă nu l-au iertat până astăzi. 

Nu ştiu ce luptă a avut să dea cu el însuşi tatăl lui 
Mişu, până să ia o hotărâre. Dar botezul s-a făcut, cu el de 
faţă, în sala de festivități a şcolii; am fost acolo cu toţii, şi 
profesorii, şi duhovnicii. Eu, ca unul ce fusesem botezat 
târziu şi trebuiseră să mă bage în butoiul de varză, ne-având 


loc în cristelniţă, eram curios să văd cum au să facă de astă 
dată. A fost simplu, l-au stropit de trei ori cu apă din 
căldăruşă, întrebându-l de fiecare dată dacă se leapădă de 
Satana. 

Oare domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu i-ar 
fi cruțat viaţa dacă se lepăda de credinţa creştină? Nu, sunt 
sigur, orice-ar crede istoricii; batjocura ar fi fost şi mai mare. 
Pe Mişu, legionarii nu l-au cruțat când au venit la putere. 

Stăteam lângă Trandafil, în timp ce episcopul, poftit să 
slujească spre a da mai mult fast convertirii, îşi ţinea predica 
de încheiere, propovăduind încă o dată, a mia şi a miliarda 
oară, înfrăţirea între oameni; Mişu, în faţa lui, stătea cu capul 
în pământ, roşu la faţă. Intr-o margine, tatăl lui răsufla cu 
satisfacţie, dar cine ştie ce avea în suflet? Pe mine mă 
interesa Trandafil; atunci am văzut pe faţa lui dezgustul, care 
avea să crească, în tăcere, până la culmea de unde începea 
indiferența cea mai deplină pentru tot ce însemna viaţa sa 
personală. 


5 


Până ce să alegem hainele, pe măsură, până să ne 
îmbrăcăm, să ne potrivim bereta pe-o sprânceană, până să ne 
admirăm în oglindă, se făcuse ora de masă; încă nu amurgise, 
cerul era roşu în partea apusului, la zenit albastru, iar la 
răsărit vânăt; nu mă silea nimeni să mă uit la toate, însă nu 
puteam altfel, simţeam în mine o datorie, să nu las nimic 
nebăgat în seamă. 

Toată şcoala se adunase pe platoul din faţa 
dormitoarelor, în ordine militărească, fiecare clasă alcătuia 
un pluton, patru plutoane o companie, şi două companii, un 
batalion, ca la armată. Era ceva atât de nou şi nebănuit, că 
îmi tot venea să mă ciupesc, ca să fiu sigur că sunt treaz şi nu 
visez basme. Clasa mea se afla în coada formaţiei, veniseră 
aproape toţi cu o zi înainte, se şi obişnuiseră, ne dădeau 
sfaturi cum să ne aliniem, cu capul întors la dreapta. A doua 
zi au mai venit vreo zece, şi a fost gata. 

Mă uimeau spaţiile goale dintre un pavilion şi altul; 
sala de mese era la două sute de metri de dormitoare, şi 


amândouă la cinci sute de metri de pavilioanele claselor. 
Pretutindeni se vedeau parcuri, terenuri de joacă şi de 
instrucţie, iar dincolo de ele începea pădurea de care nu ne 
despărţea nici o împrejmuire, ceea ce îmi trezea un sentiment 
de independenţă şi o chemare spre aventură; am încercat să 
mă bucur de amândouă, le-am plătit însă cu felurite pedepse, 
căci prin ele se călca disciplina şcolii. Disciplina mi-a plăcut 
mult în primele zile, cum îmi plăcuse fugăreala şi trântitul în 
ţărână; pe urmă m-a făcut să scrâşnesc şi să spumeg. 

Opt oameni de serviciu, în uniforma şcolii au venit de 
la sala de mese, cu un vas smălţuit în mână şi cu o cană, s-au 
împărţit câte unul la fiecare clasă, au trecut printre rânduri şi 
ne-au dat să facem gargară cu o apă violetă, leşioasă, 
neplăcută, care se numea hipermanganat de potasiu. De trei 
ori pe zi, în opt ani, n-am mers niciodată la masă fără să 
facem gargară. N-am scăpat însă de molima cea mare, căreia 
i s-a ascuns numele, ca să nu ne sperie; şcolarii s-au 
îmbolnăvit cu zecile, şi ar fi fost sute dacă nu ne izolau, pe 
unii în dormitoare, pe alţii în sălile de clasă, unde s-au adus 
paturi. Trei luni am stat aşa, ca la puşcărie, decât că ne 
tineam de şotii, ceea ce făcea să treacă zilele repede. În afară 
de o mâncare mai bună, îmbogăţită, ne mai dădeau, de două 
ori pe zi, între mese, slănină prăjită şi câte un pahar de vin 
roşu. Unii schimbau slănina pe vin, se chercheleau binişor, se 
dădeau tumba prin paturi, făceau gălăgie şi se luau la bătaie. 
Mă gândeam ce-ar fi făcut domnul Pretoreanu dacă ar fi aflat; 
ar fi închis şcoala în care îşi pusese atâtea năzuinţe? Poate 
doar ar fi tras cu carabina în aer, felul lui de a-şi manifesta o 
nemulţumire. 

După ce-am făcut gargara, ne-am dus cu frontul în sala 
de mese; cei noi nu prea puteam să ţinem cadenţa, ceilalţi ne 
loveau cu picioarele, dar, de bine de rău, am ajuns, am urcat 
scările cu parapetul de piatră sculptată. Şi aici, uşa 
monumentală, că puteam să intrăm câte patru, avea o arcadă 
brâncovenească deasupra, iar în părţi coloane albe. 
Coloanele erau caracteristice, prin ele arhitectura şcolii, cu 
pavilioanele atât de risipite, căpăta unitate. Toate mă 
uimiseră, dar sala de mese depăşea în chip copleşitor cele ce 


văzusem mai înainte, nu-mi închipuisem că undeva pe pământ 
era nevoie de o asemenea construcţie, şi că oamenii puteau s- 
o facă. Intrând, m-am pomenit între două rânduri de mese, 
care se duceau până departe, ca un câmp alb de zăpadă; la 
capătul lor, unde perspectiva reducea toate dimensiunile, era 
o estradă cu două trepte, într-o nişă, şi în mijlocul ei stătea 
nemişcat, în picioare, un elev atât de mic că nu înţelegeam 
cum fusese primit în şcoală; mai târziu, când a coborât de 
acolo şi a trecut pe aproape, nu mi-am crezut ochilor că era 
unul şi acelaşi; ca să mă uit la el trebuia să-mi dau capul pe 
spate. 

Ne-au împărţit la mese, câte cinci pe o parte, cinci pe 
alta şi aşa am rămas tot anul, fiecare cu locul nostru. În capul 
fiecărei mese şedea un duhovnic, cu ochii asupra noastră. Cei 
care ne supravegheau în restul zilei n-ar fi fost destui, în 
ajutorul lor veneau duhovnicii de rezervă. Nu ştiu unde se 
duceau şi ce făceau după aceea şi nici nu puteam să-i 
deosebim pe unii de alţii. Fizionomia lor era prea 
asemănătoare, îi confundam permanent, mai ales că nu le 
ştiam numele; nu le spuneam „părinte”, ci „domnule”, dar cu 
un ton spăsit şi cucernic, altfel decât ne adresam 
profesorilor; pronunția făcea parte din ceea ce învăţam în 
primele zile, odată cu mersul în cadență; cine nu şi-o însuşea 
uşor avea de îndurat şi batjocură şi pedeapsă. La început am 
încercat să le găsesc trăsăturile personale, aşa cum făceam 
totdeauna cu oamenii, ca să-i deosebesc pe unul de altul prin 
ceea ce au caracteristic în fire şi înfăţişare. A fost imposibil, 
am renunţat, toţi erau de aceeaşi statură mijlocie, cu aceeaşi 
faţă palidă, cu buzele subţiri şi vinete, cu ochii apoşi, fără 
culoare, dar ageri, că nu le scapă nimic din vedere. Toţi 
aveau părul castaniu, pieptănat lins pe spate, lăsând să li se 
vadă fruntea îngustă şi necutată, ca oamenii care nu se 
gândesc să păcătuiască. Dacă adaug sutana neagră, întru 
totul asemănătoare una cu alta, e uşor de înţeles că nu mai 
rămânea nimic al unuia, altfel decât al altuia, aşa că degeaba 
ar fi avut nume, ca oamenii. Nu mâncau odată cu noi, ci doar 
stăteau în capul mesei, să ne observe, de aceea înghiţeam cu 
noduri. Dacă vreunul din noi nu se purta bine, fie doar că 


scăpa furculiţa în farfurie şi făcea zgomot, îl pedepseau, îl 
puneau să stea în picioare în văzul întregii săli de mese. Câte 
unul protesta, făcea gălăgie şi tocmai aşa atrăgea atenţia, 
toate capetele se întorceau spre el, spre o şi mai mare ruşine. 
Am fost şi eu pedepsit, de cele mai multe ori fără vină, 
duhovnicul avea drept de viaţă şi de moarte, pe cei linguşitori 
îi lăsa în pace, închidea ochii, nimeni nu venea să judece. Aşa 
s-a adunat în mine multă mâhnire, amestecată cu ciudă şi 
amândouă au dus la o revoltă ascunsă; iluziile din prima zi s- 
au risipit repede. Dar am învăţat o şiretenie, primeam 
pedeapsa fără o vorbă, oricât ar fi fost de nedreaptă, căci de 
multe ori plăteam pentru altul. Dacă tăceam nu mă vedea 
nimeni, doar câte unul din întâmplare, capetele nu se 
întorceau spre mine, cum ar fi fost dacă ridicam glasul. Apoi 
mă mai foloseam de un şiretlic, stăteam cu genunchii îndoiţi, 
era mai obositor, dar pierdeam simţitor din statură; aşa 
atrăgeam şi mai puţin atenţia. Mai rea şi mai usturătoare era 
pedeapsa de a te duce şi a sta nemişcat pe estrada din fundul 
sălii de mese, ca un sfânt pe pereţii bisericii, sub ochii 
tuturora, cum văzusem în prima seară. Am suferit şi această 
pedeapsă, în câteva rânduri; dacă s-ar fi repetat mai des, 
poate ajungea să-mi devină indiferentă. Prima oară însă, când 
am mers cu capul în pământ printre cele două rânduri de 
mese, fără să văd nimic în stânga şi-n dreapta, dar ştiind că 
sute de ochi sunt îndreptaţi spre mine, am intuit groaza şi 
deznădejdea comandantului care merge spre locul de 
execuţie, îmi ardeau obrajii şi-mi pocneau urechile la bătăile 
inimii, toate se învârteau în jur cu viteză ameţitoare, nici azi 
nu înţeleg cum de mergeam în linie dreaptă. Când am urcat 
pe estradă, mi s-a părut că urcam treptele eşafodului şi când 
m-am întors cu faţa, să mă vadă toată lumea, parcă simţeam 
deasupra mea legănându-se ştreangul. Totdeauna pe urmă m- 
a îngrozit, şi astăzi face să tremure carnea pe mine, gândul 
execuţiei capitale. Nu ştiu ce nevoie a avut Tolstoi să vadă 
cum se taie capul unui om, la Paris, în Place de la Greve. Şi 
când am îndrăznit să ridic ochii din pământ, la locul meu de 
supliciu, n-am rămas cu ei asupra meselor, de unde mi se 
părea că toată lumea se uită la mine, ci i-am îndreptat spre 


luminatorul din mijlocul plafonului, ca o cupolă. lar acolo am 
văzut scrise cuvintele de pe statuia domnului Pretoreanu: ,... 
crescuţi în frica lui Dumnezeu, dar numai a lui Dumnezeu.” 

Am fost un şcolar nesupus, am dat mult de furcă 
duhovnicilor, şi multă inimă rea am făcut bietei mele mame, 
care tremura de frică să nu mă dea afară din şcoală. Dar am 
scăpat şi, nu mulţi ani mai târziu, când am aflat câte ceva din 
învăţătura lui Jean-Jacques Rousseau, dreaptă sau strâmbă, 
despre zestrea cu care vine copilul pe lume şi cum se 
degradează ea printr-o educaţie nepotrivită, mi-am amintit cu 
ce dragoste privisem toate din jur, toate părându-mi-se 
frumoase şi minunate, în primele zile. 

Frumoasă a fost seara, după ce-am ieşit de la masă şi 
am avut o oră liberă, să ne plimbăm unde ne-o plăcea înainte 
de a merge la culcare. M-am dus fuga s-o văd pe mama, am 
stat de vorbă pe terasă; ştiam că îmi va fi greu fără ea, dar 
deocamdată îmi era bine. Venise şi Culiţă, şi cele trei doamne 
îl mângâiau toate deodată, încurcându-şi mâinile pe obrazul 
lui sau în părul blond, pe care încă nu i-l tunsese. Şi tunsul 
avea să fie o tristeţe. 

Numai Bocancă nu venise, poate de ruşine că, mama 
lui dormea pe jos, lângă uşa odăii de oaspeţi. 

Şi încă mi se părea frumos, cum seara, la culcare, 
duhovnicul casei, care şi aici avea drept de viaţă şi de 
moarte, ne-a adunat pe sală şi ne-a dus la spălător cu şirul, 
dându-ne cadenţa cu fluierul, aşa cum eram, goi până la 
mijloc, cu prosopul pe umeri, cu săpunul într-o mână, cu 
periuţa de dinţi în alta. Nu exista goarnă, ca la cazarmă, ora 
de culcare se anunţa cu un clopot, căruia pe urmă i se 
adăugau fluierele duhovnicilor; la fel se întâmpla dimineaţa, 
şi iar ne duceau cu şirul la spălător, unde nu curgea decât 
apă rece, dar iată ceva de care nu mă voi plânge, mi-a făcut 
bine. . 

În prima dimineaţă, momentul cel mai frumos a fost 
când ne-a scos afară şi am făcut un sfert de oră gimnastică, 
apoi alt sfert de oră am alergat prin pădure. Era pădure de 
fag, tânără, cu frunza crestată pe margini, care începea să 
pălească de toamnă. Se simţea răsuflarea pământului şi a 


copacilor, iar eu goneam pe cărare, prin frunzişul căzut cu 
anii, şi gâfâiam cu voie bună. Abia pe urmă am mers la ceai, 
după ce am făcut gargară cu hipermanganat de potasiu. La 
ceai nu ne-a dat altceva decât un colţ de pâine; mi-a fost 
deodată teamă că nu o să mă satur, cum mă temeam acasă, 
când tăiam o pâine în patru. În recreaţia mare ne-au mai adus 
câte o felie de pâine, unsă cu miere, şi atunci mi-a venit puţin 
inima la loc, dar nu pentru multă vreme. 

La clasă am mers cu frontul, duhovnicul se ţinea pe 
stânga noastră şi ne dădea cadenţa, cu fluierul; nu mă 
enerva, aveam bunăvoință. Apoi dimineaţa era frumoasă, adia 
un zefir blând, aducând miros de must dulce; pe dealurile 
vecine erau vii şi tocmai începuse culesul. Pe sus zumzăiau 
viespile, se adunau din zări, se duceau fuga, să se înfrupte, 
iar eu, deşi în front şi în cadență, mă simţeam liber cum nu 
fusesem niciodată. 

Ne-am adunat toate clasele în umbra bisericii, preotul 
a spus o rugăciune, un elev a spus Tatăl nostru, apoi am 
cântat în cor o invocaţie semeaţă şi amenințătoare: „Cu noi 
este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi 
este Dumnezeu!” Cei nou-veniţi nu cunoşteam cântecul, ne 
luam după ceilalţi, cu jumătate de gură. Vocile baritonilor şi 
başilor făceau să vibreze aerul în curtea închisă din toate 
părţile, era ceva solemn şi înfricoşător, simţeam că 
neamurile, dacă ar fi auzit, s-ar fi plecat fără discuţie, dar n- 
am ştiut, nu ştiu nici astăzi de cine era vorba, că dacă ar fi să 
mă gândesc la turci, ei de mult nu ne mai asupreau credinţa. 
Vocile sopranilor, copii din primele clase, cu o sonoritate 
pură şi cristalină, cu o altă forţă de penetraţie, aeriană, se 
ridicau la cer în loc să lovească în ziduri şi pluteau 
transparente pe bolta albastră. Aveau să se schimbe cu 
timpul, începând prin a gâjâi, sparte şi nesigure, până să 
devină mature, definitive, voci bărbăteşti de bas, tenor şi 
bariton. Atunci aveau să exprime altceva decât nevinovăția 
copilăriei, alte sentimente, şi nu doar iubirea de oameni, ci şi 
disprețul sau ura. 

Inainte de prima oră aveam un răgaz, să ne revedem 
lecţiile, şi cum în ceea ce privea clasa noastră nu era cazul, 


am cerut voie să merg la mama, care tocmai se pregătea de 
plecare. Cele trei doamne au plecat cu trăsura şcolii, şi până 
la cotitură au tot fluturat batistele pline de lacrimi, luându-şi 
rămas bun de la Culiţă, care le urmărea cu indiferenţă. Mai 
era un loc, pe scăunelul din faţă, au poftit-o pe mama, să 
meargă cu ele, dar ea a mulţumit şi s-a dus pe jos, cu mama 
lui Bocancă. Nu mi-a dat sfaturi, nu i-am făgăduit nimica, nici 
nu ne-am prăpădit cu firea la despărţire, aşa era felul nostru. 
Când mama a ajuns la cotitură, fără să facă semn cu batista, 
fără să se uite în urma, şi s-a pierdut în pădurea de fagi 
tineri, am simţit o durere rece în inimă şi am înţeles că în 
clipa aceea copilăria mea se sfârşise. Nu fusese fără asprimi 
şi fără suferinţe, aşa că nu-mi era frică de asprimile şi 
suferinţele viitoare. Zece minute mai târziu mă aflam în clasă, 
la lecţia de istorie, ascultând cu o încântare uimită despre 
faraoni şi piramide. Era o descoperire uriaşă, nu ştiam cât 
este lumea de veche. Iar în ora a doua, la geografie, am aflat 
cât este de mare. Cred că atunci s-a născut în sufletul meu 
dorinţa de a străbate tot pământul. Şi nu-mi închipuiam că ar 
putea să fie vreo piedică. 


6 


După o copilărie în care cunoscusem oameni de tot 
felul, o lume binişor populată, acum rămăsesem singur, 
lumea aceea era pierdută, n-aveam să mă mai întorc 
niciodată în sânul ei, puteam cel mult să-i duc dorul în zile de 
cumpănă. Acum, în jurul meu se năştea altă lume, cu totul 
diferită de prima, şi chiar eu eram altul. Numai Trandafil 
venise cu mine, din trecutul nostru lăsat în urmă. Lumea 
aceasta nouă începea să se populeze şi ea cu oameni de tot 
felul. După Culiţă şi după Bocancă au apărut alţii, i-am văzut 
din prima seară, numai că nu i-am cunoscut dintr-o dată. Ne- 
am adunat cincizeci de suflete într-o clasă, ar fi trebuit să fie 
numai patruzeci, aşa se fac lecţiile mai bine, n-am însă 
dreptul să cârtesc, fără cele zece locuri peste număr nici 
Dumnezeu n-ar fi putut să mă bage în şcoală. Eram ca pe o 
corabie, am pornit împreună, de la acele prime ore de istorie 
şi geografie, am călătorit opt ani şi am descoperit lumea, cu 


tot ce s-a scris despre ea vreodată. Oricât parapon aş avea în 
suflet, pentru ce-am văzut mic şi păcătos la oamenii puşi să 
ne crească în frica lui Dumnezeu, n-oi ascunde ce minunat a 
fost drumul nostru, semănat cu file de carte, ce mănoasă a 
fost învăţătura, cât ni s-au deschis ochii şi mintea, cât ne-a 
crescut sufletul, chiar dacă a trebuit să cunoască şi scârba. 
Unii dintre noi au rămas în urma, alţii n-au ajuns niciodată. 
Primul dintre aceştia, pe care îl ţin minte, a murit în clasa a 
treia. I-am uitat numele, era un băiat sfios şi cuminte, cu 
purtări delicate, de aceea ii spuneam domnişoara. N-a apucat 
vârsta faptelor de vitejie, ca să arate ce este în stare şi să 
dezmintă porecla. Într-o zi s-a dus la infirmerie, îndoit de 
mijloc, cu dureri mari în pântece; doctorul i-a pus 
termometrul, şi cum nu avea o temperatură alarmantă, l-a 
trimis la cursuri, învinuindu-l că simulează. Simulau mulţi 
când voiau să stea câteva zile la infirmerie, să trândăvească, 
să nu iasă în viscol dacă era iarnă, sau să scape neexaminaţi 
când nu ştiau lecţia. Unii luau aspirină să le crească 
temperatura, alţii se culcau pe ciment să răcească. Mai 
adesea însă se măsluia termometrul, într-un moment când 
infirmierul nu era atent, ceea ce se întâmpla rar, fiindcă 
altminteri omul cunoştea obiceiul şi stătea cu ochii în patru; 
se cerea iuţeală, să faci treaba într-o clipă, să dai bobârnace 
în vârful instrumentului, ca să urce mercurul. Dar nici prea 
mult, că nu te mai credea nimeni; se cerea dibăcie. Erau unii 
care făceau să crească temperatura fără să pună mâna pe 
termometru, frecându-l la subţioară, strângând tare braţul şi 
mişcându-l într-un anumit fel, fără să se vadă. În sfârşit, cei 
mai înrăiţi erau capabili să-şi mărească temperatura de-a 
binelea, la voinţă, nu ştiu cum, poate printr-o încordare 
lăuntrică. La infirmerie era bine, mai ales pe frig şi pe vreme 
urâtă, bătea în geam ploaia sau viscolul, bâzâia caloriferul, 
plutea în aer o pace dumnezeiască. Şi astăzi, când mă 
gândesc mă apucă o moleşeală dulce. 

Bietul băiat a stat încovoiat toată ziua, nu s-a atins de 
mâncare, era alb la faţă, s-a zvârcolit şi a gemut toată 
noaptea, iar dimineaţa, când doctorul n-a mai avut încotro şi 
l-a trimis repede la spital, cam speriat pare-se, era prea 


târziu; fusese apendicită, perforase, urmase septicemia. A 
rămas un loc gol în bancă şi noi am mers mai departe. 

Nu după mult timp a murit Delia, fata domnului 
Tocineanu, pictor cu un talent discret şi nobil, care ne învăţa 
istoria artei, peste programul obişnuit al şcolilor, aşa 
hotărâse domnul Pretoreanu, ca să nu lipsească nimic 
educaţiei noastre. Pe Delia nu o ştiam, ca pe fetele 
directorului, mai zvăpăiate; auzisem de ea, ar fi fost cam de 
vârsta noastră, mi-o închipuiam când într-un fel, când în altul, 
îi tot schimbam înfăţişarea, dar simţeam că ea nu putea să fie 
decât altfel, nu izbuteam s-o descopăr fiindcă îmi lipsea un 
punct de plecare; ştiam doar atât, că există, şi n-aveam linişte 
să nu aflu cum arată la faţă. Aş fi vrut s-o văd măcar o dată, 
să apară la geam, să dea perdeaua la o parte. Am văzut-o pe 
catafalc, în biserică. Era iarnă, n-am avut de unde să luăm 
flori, am îmbrăcat catafalcul în ramuri de brad şi când am dus 
partea mea, am privit-o. Dar n-am putut să mă opresc la ea, 
am trecut dincolo, n-am văzut dacă era frumoasă, am înţeles 
doar că murise; aşa, toate închipuirile mele dinainte nu mai 
aveau sprijin, deveneau neființă. În cartea de muzică era o 
baladă, „O fată tânără pe patul morţii”; o intonasem în minte 
cu inima uşor întristată, doar atât, fiindcă nu puteam crede, 
nu puteam să-mi închipui o fată tânără moartă. 

Moartea Deliei, pe care nu o cunoscusem, m-a urmărit 
multă vreme, cu o durere grea, dar nedefinită, căci n-aveam 
cum s-o refer la o fiinţă care fusese vie mai înainte. Pentru 
mine Delia a rămas întruchiparea morţii, egală pentru toţi 
oamenii şi anonimă. 

Dintr-atât nu s-a micşorat noua mea lume, căreia 
necontenit îi creştea numărul, adăugându-i-se profesorii, 
elevii mai mari care ieşeau în frunte prin vreo faptă de 
ispravă, cum au fost bunăoară cei din echipa de fotbal, când 
au jucat la Bucureşti şi au luat cupa şcolilor. La întoarcere i- 
am întâmpinat cu urale, jos, pe terenul de sport, şi i-am dus 
în braţe până în vârful dealului. Apoi s-au ivit în lumea 
noastră şi unii mai mici decât noi, care ne atrăgeau atenţia 
prin fapte frumoase sau urâte, de-i scoteau în faţă, să-i laude 
sau să-i arate cu degetul. 


Tuturor acestora, buni sau răi, li s-a adăugat domnul 
Şandor, şeful uzinei şi, totodată, operatorul cinematografului. 
Şi Costică Păltineanu, portarul, care, neexistând poartă, nu 
avea altă treabă decât să sune clopoţelul pe coridoare, la 
recreaţii. Era un om înalt, dacă l-ai fi măsurat cu metrul; 
părea mărunt, fiindcă avea o cocoaşă enormă. Când intram la 
examene, stătea în faţa uşii, şi pentru un leu sau pentru un 
pachet de tutun ne lăsa să-i punem mâna pe cocoaşă. Am 
încercat şi eu, o singură dată, dar cocoaşa n-a folosit la nimic, 
am căzut de mi-au pârâit oasele. Mai târziu, când crescusem 
mărişori şi ne era gândul la fete, ne zgâiam la picioarele 
spălătoreselor care veneau la dormitoare cu rufele în coşuri 
mari puse pe cap, de le-ar fi putut rupe gâtul, cocoşatul se 
dădea pe lângă noi şi ne şoptea la ureche: „Pe care o vreţi? 
Daţi-mi un pol şi v-o aduc diseară în sala de muzică!” Polul l-a 
luat de multe ori, dar niciodată nu s-a ţinut de cuvânt, am 
aşteptat degeaba. Nimeni nu poate sa ştie mai bine ca mine, 
fiindcă eu aveam cheia de la sala de muzică. 

Spălătoria era departe, dincolo de ultimul pavilion, ne 
uitam într-acolo, ieşeau aburi pe uşă, aşteptam să iasă şi-o 
fată, cu fusta sumeasă, şi ne auzeam inima bătând nu în 
piept, ci în fundul urechilor, pocnind să le spargă. 
Spălătoresele reprezentau pentru noi genul feminin, în 
deplina lui cuprindere. 

La vreo lună şi jumătate după ce începusem şcoala, a 
fost vorba să mergem jos, în oraş, la paradă, cu prilejul 
încoronării de la Alba Iulia. Se făceau serbări în toată ţara, 
bulevardele erau împodobite cu tricolorul, cânta fanfara, 
defilau şcolile şi armata prin faţa tribunei de unde priveau 
capii judeţului, cu prefectul în mijloc, în frac şi cu decoraţii. 
Făcusem exerciţii de mers cu frontul şi de bătut pasul după 
muzică, însă a fost degeaba, în ziua parăzii a început să plouă 
mărunt şi rece şi s-a hotărât ca noi, cei mici, să rămânem în 
şcoală. N-a trebuit să treacă mulţi ani până ce serbările şi 
parăzile să mă plictisească, făceam totul să capăt scutire, 
frecam termometrul şi intram la infirmerie, călcam strâmb să- 
mi scrântesc glezna, mă înarmam cu diagnosticul scris de 
medic: „Entorsă a articulației tibio-tarsiene stângi” - sau 


drepte. E ciudat că de pe urma acestor exerciţii hazardate, în 
loc să rămân cu vreun beteşug, mi s-au întărit gleznele, că 
niciodată în viaţa de mai târziu, oricât aş fi călcat de strâmb, 
n-am făcut entorsă. 

Acum însă, la prima paradă, mi-a părut rău că n-am 
luat parte, m-am învârtit pe terasă, privind în vale, parcă se 
auzea fanfara în depărtare, şi răsunau uralele; de-abia 
aşteptam să vină ceilalţi, să povestească. Pe atunci nu exista 
radio, nu puteai să afli nimic ce era dincolo de vârful nasului, 
toate se petreceau ca în beznă. Defilarea din oraş a trecut 
nebăgată în seamă, ceea ce nu făcea să-mi treacă regretul. 
Peste vreo două săptămâni am văzut la cinematograf, 
proiectate de domnul Şandor, serbările de la Alba Iulia, cu 
altă strălucire decât ar fi putut să aibă cele din capitala 
judeţului. Am cam uitat cum a fost, mai bine ţin minte 
defilarea de la Bucureşti, pe şoseaua Kiseleff. Pelicula era 
proastă, ştearsă şi tremurată, caii mergeau ţepeni şi oamenii 
ţopăiau, cu mişcări repezite. Mult m-a mirat că roţile 
tunurilor se învârteau de-a-ndoaselea. Regele şi Regina au 
trecut călare pe sub Arcul de Triumf, ridicat în pripă, din 
materiale proaste. S-a ruinat repede, a fost o ruşine, dar îşi 
făcuse treaba. Calul Regelui parcă nu l-am văzut, mă uitam 
mai mult la Regină, care era falnică şi frumoasă, pe un cal alb 
ca spuma laptelui. Pe urmă a venit Cortegiul Istoric, aşa s-a 
numit, au defilat Traian şi Decebal, apoi domnii şi voievozii, 
leit cei din carte, Dragoş, Alexandru cel Bun, Mircea, Vlad 
Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, n-a lipsit unul; ma 
uitam, mi se păreau adevăraţi, reînviaseră pentru ziua aceea 
de bucurie. N-aş fi vrut să cred că erau actori, adunaţi de 
prin teatre, cu ghioage de lemn, cu coifuri de hârtie vopsită, 
îmbrăcaţi în haine mâncate de molii. 

Reprezentaţia mi s-a părut vulgară, figuranţii păreau 
plictisiţi şi cu gândul aiurea, nu-şi dădeau nici măcar un pic 
de osteneală să-şi însuşească o câtime din mândria 
voievozilor noştri. Pe urmă s-a mai întâmplat să circule o 
poezie, o batjocură a unui poet fără bun-simţ, care povestea 
cu vorbe sonore, dar nesărate, încăierarea voievozilor într-o 
tavernă unde merg să se cinstească după defilare. Şi uite aşa, 


Mircea îl înjura de mamă pe Pătraşcu, Vlaicu Vodă îi dădea 
cu buzduganul în cap lui Vlad Ţepeş. Cei mai naivi dintre 
ascultători, sau cei încă necopţi la minte, puteau să creadă că 
se povestea o întâmplare petrecută aievea cu măritele figuri 
din trecutul nostru şi râdeau ca proştii în loc să-şi verse 
maţele. Abia la urmă se dezvăluia că voievozii erau figuranţii 
Cortegiului Istoric de la încoronare. 

Eu însă, mai târziu, am avut norocul să văd aievea 
Cortegiul Voievozilor, oameni vii, adevăraţi, nu fantoşe, şi 
dacă nu erau chiar toţi câţi învăţasem la şcoală, în schimb nu 
le lipsea nimic din duhul acelor veacuri când trăiseră fiecare. 
Mersesem de zeci de ori în ţinutul de peste munţi numit atât 
de frumos Transilvania, pentru a cărei alipire la vechea ţară 
se duseseră lupte grele, atât pe front, cât şi în cancelarii. 

Domnul Pretoreanu luase parte şi la unele, şi la altele, 
le ştia mai bine decât istoricii. Ne-a spus şi nouă totul, de-a 
fir-a-păr, aşa era obiceiul, o dată pe an, în zilele dinaintea 
vacanței mari, să ne adune în sala de conferinţe, un 
amfiteatru cu o mie de locuri, şi să ne vorbească despre 
evenimentele trăite în lume în ultima vreme. Nu era un 
raport, ci o sinteză şi o interpretare, făcută cu cel mai ascuţit 
spirit, cu argumente de necombătut, acestora adăugându-li- 
se elocinţa lui extraordinară, căreia nu putea să-i reziste nici 
o forţă potrivnică. Domnul Pretoreanu era inimitabil, şi aşa a 
rămas până în pragul morţii, chiar când paralizase şi mergea 
cu căruciorul electric. Mult dor îmi sădise el în suflet să 
cunosc ţinutul de peste munţi, am fost acolo în zeci de 
rânduri, căutând fel de fel de drumuri, ca, pe cât se putea, 
unul să nu semene cu altul şi să mă ducă la o nouă 
descoperire. Într-un târziu al vieţii, când credeam că nu mai 
am nimic de văzut, am mers, mai mult pentru plăcerea mea 
personală, pe plaiurile de la nord de Sibiu, luminate cald şi 
auriu de un soare tomnatic. Nu pot trece peste o întâmplare 
din afara povestirii, cum pe lângă Jina, un sat de pe platou, 
am întâlnit o fătucă sărmană, îmbrăcată cu o bluziţă cenuşie 
şi cu o fotă aproape în zdrenţe. Mergea zorită şi tot întorcea 
capul spre noi, care veneam pe drumeag din urmă. Ar fi vrut 
să scape, am ajuns-o, şi atunci a fugit pe câmp vreo douăzeci 


de metri, unde a rămas speriată şi obidită. „Unde mergi?” am 
întrebat-o. „La Jina!” Trebuia s-o fi văzut pe ea ca să simţi ce 
muzică amăruie era în acest nume. „Şi de unde vii?” „De la 
Apold, am fost la cules de struguri, iar acum merg acasă.” 
„Cât ai câştigat? „Trei poli.” Nu putea să mintă, chiar dacă se 
temea că am urmări să-i luăm banii. „Şi în sân ce ai?” Îşi tot 
apăra bluza, să nu se vadă că avea ceva pus bine acolo. A 
ridicat ochii spre noi şi a răspuns, speriată, ca şi cum ar fi 
venit sfârşitul şi n-avea cum să scape, era victima noastră: 
„Doi struguri.” Îi primise, îi furase? Poate îi ducea maică-sii, 
sau fraţilor. I-ar fi dat, numai s-o lăsăm în pace. Bani de la noi 
n-a vrut să primească, a plecat repede, puţin adusă de umeri, 
apărându-şi bluza cu mâna. Niciodată n-am să uit glasul ei 
speriat, care în urechea mea suna jalnic: „Doi struguri.” La 
timpul Unirii, nu se născuse. 

Pe urmă a început altceva, care m-a îmbărbătat, 
făcându-mă să uit neînţelegerea noastră cu fetiţa sărmană. 
Am coborât pe un drumeag primitiv, în serpentine strânse, şi 
am ajuns în Valea Frumoasei, care merge la Șugag, apoi la 
Apold, unde dă în şoseaua mare, de Alba Iulia. Şugag nu-mi 
place cum sună, dar celelalte, ce muzică mândră au în ele! 
Era în a doua parte a după-amiezii, şi cum venea seara, am 
întâlnit oameni întorcându-se din jos, fusese târg undeva şi se 
grăbeau, să nu-i prindă noaptea. Dar mi se părea mie că se 
grăbeau, judecam după mine, ei mergeau cumpănit, cu 
solemnitate, în pas cu istoria lor seculară. Am tras în şanţul 
drumului, să aibă loc caii, căci toţi oamenii veneau călare, cu 
o mână pe frâu, cu alta în şold şi cu privirea mândră 
îndreptată înainte. Şi deodată am avut o revelaţie, am simţit 
cine erau ei în realitate, căci nu puteau fi ţărani din zilele 
noastre, de pe Valea Frumoasei, sau de sus, de la Jina, Poiana 
Sibiului şi Sălişte, ci veneau de departe, din urmă, din tot 
timpul istoriei, de secole şi din toate părţile ţării. Aşa au 
trecut prin faţa noastră, şi toţi câţi eram împreună am văzut 
pe regele Decebal în fruntea tuturora, urmat de toţi voievozii 
şi domnitorii, plini de demnitate şi trufie. Doamnele şi 
domniţele lor îi însoțeau, de asemeni călare, şi nu stăteau 
degeaba, ci toate torceau lână, în legănatul calului. 


Unirea şi încoronarea de la Alba Iulia, fără de care n-aş 
fi ajuns niciodată în locurile acelea, au fost întâmplările cele 
mai importante din anul când îmi începeam învăţătura la 
Colegiul domnului Pretoreanu. Războiul se terminase, dar 
lăsase urme. Se născuse o lume stricată, care s-a pus pe 
blestemăţii, pe crime şi jafuri. Erau şi alte necazuri, şi chiar 
Arcul de Triumf, făcut din paiantă, putea fi unul dintre ele. 
Mi-l aduc aminte, era fălos când l-am văzut prima oară, pe 
urmă a început să se ruineze. Arhitectul care făcuse 
planurile, unul din cei mari ai vremii, cu un renume 
nedezminţit până astăzi, se gândise să-l facă din piatră. 
„Poemul din piatră al gloriei româneşti”, aşa i-a spus cineva, 
cu vorbe măreţe. Dar era nevoie de douăzeci de milioane, 
atât se socotise, şi guvernul n-a dat decât două, zece la sută! 
Cine nu crede, să întrebe pe cei bătrâni, sau mai bine să 
caute în ziarele vremii Şi-atunci, fiindcă era nevoie de el, l-au 
făcut la iuţeală, un schelet de lemn tencuit pe deasupra, care 
să ţină de azi pe mâine. Când a fost gata, i s-au pus şi 
sculpturile, dar nu de bronz, cum erau prevăzute, ci de ipsos. 

Odor, care avea darul să se afle în mai multe locuri 
deodată şi nu fabula, totdeauna am recunoscut adevărul 
spuselor sale, mi-a povestit cum într-o noapte, la ora când ies 
strigoii, se afla la şosea, într-una din plimbările lui zănatice. 
Atunci a văzut un om, o fantomă, în cămaşă de noapte, albă, 
lungă de mătura praful, cum a ieşit din tufişuri, cu un ciocan 
mare în mână. În vârful unui castan cobea o bufniţă cu 
strigătul ei lugubru care îmi face frică. Văzându-l pe Odor, 
omul l-a aşteptat să se apropie, apoi i-a spus: „Hai de m- 
ajută!” L-a pus să stea lângă o statuie, s-a urcat pe umerii lui 
şi a început să dea cu ciocanul. Cădea moloz, dar Odor nu se 
uita să vadă de unde şi nu ştia ce se întâmplă. Pe urmă omul 
l-a mânat înainte, a luat pe rând toate statuile de ipsos şi le-a 
spart capul. Bufnița striga tot mai tare din întuneric, părând 
că se bucură. Odată treaba sfârşită, omul l-a poftit pe Odor să 
se odihnească pe o bancă, s-a aşezat şi el alături şi au stat de 
vorbă până s-a luminat de ziuă. „Ce-ai spart?” a întrebat 
Odor. „Capetele.” „Şi de ce?” „Am dreptul, sunt ale mele şi 
nu vreau să le spele ploaia. Cu fiecare pojghiţă care se duce, 


gândirea mea se denaturează; nu vreau ca mai târziu să mă 
judece oamenii pentru o lucrare făcută nu de mine, ci mai 
mult de ploaie!” Odor se gândea, şi eu cred la fel, am fost de 
multe ori victimă, că ploaia ne aduce multă pagubă, ştergând 
ideile noastre adevărate. Dar pe mulţi îi ajută, se miră şi ei 
până unde poate să-i ducă, undeva unde n-ar fi ajuns 
niciodată singuri. 

Chiar dacă aş fi vrut să mă îndoiesc de povestirea lui, 
curând au venit zvonuri, poate s-a scris şi în ziare, că într-o 
noapte, sculptorul care făcuse statuile le-a spart cu ciocanul. 
Poate doar bufnița să fi fost închipuirea lui Odor, însă aceste 
închipuiri erau pentru mine mai mult decât fapte adevărate. 

Arcul de Triumf trebuia să fie acolo, într-o anumită zi, 
şi pe urmă n-avea decât să vină potopul. Intâmplarea semăna 
cu ceva dintr-un film pe care tocmai îl văzusem, prin 
strădania domnului Şandor, prin strădanie, fiindcă nu făcea o 
muncă uşoară; pelicula, fiind proastă, se rupea când ţi-era 
lumea mai dragă, trebuia să aprindă lumina ca s-o lipească, şi 
se înţelege ce freamăt de protest se năştea în sală, ce 
strigăte: kix! kix! Vorbă uitată astăzi; nu lipseau nici 
fluierăturile, nici huiduielile, cu toate lecţiile de bună-cuviinţă 
care ni se făceau, cu toată prezenţa duhovnicilor puşi să ne 
supravegheze şi să ne înveţe purtarea cucernică. Dar erau şi 
ei oameni, aveau şi ei pasiuni, şi dacă filmul se rupea în 
partea cea mai palpitantă a acţiunii, cum să nu-şi piardă 
firea, să nu tropăie şi să nu fluiere împreună cu toată lumea? 

Nu-s mulţi ani de când s-a auzit că undeva în lume, 
parcă la New York, când se transmitea la televiziune un 
celebru meci de box, pe care l-am văzut şi noi în parte, la 
televiziunea noastră, un om s-a aruncat pe fereastră de la 
etajul al patruzecilea (sigur nu poate fi vorba decât de New 
York) fiindcă în momentul de maximă tensiune, când Casius 
Clay îşi pune la pământ adversarul, sau invers, imaginea s-a 
întrerupt brusc şi s-a făcut întuneric. Un pasionat, dacă mai 
are şi un stres pe deasupra, ca atâţi oameni în vremea de 
astăzi, poate să atingă uşor o clipă de nebunie. Despre cauza 
acestei întâmplări n-a rămas nici o îndoială, deoarece omul s- 
a aruncat pe fereastră cu televizorul în braţe. 


Bietul domn Şandor, multe blesteme cădeau pe capul 
lui în asemenea clipe, deşi altminteri îl simpatizam cu toţii; 
oricât am fi fost de mulţi, reprezentam o lume redusă, şi el ne 
prilejuia, în fiecare sâmbătă seară, să ne uităm pe o fereastră 
miraculoasă, care era ecranul, la o lume nelimitată. Uneori se 
întâmpla ca lumina proiectorului, cu arc voltaic, să slăbească, 
până se potriveau cărbunii, unul în faţa altuia; atunci, iar 
fluierături şi tropăit de picioare. Mai rău, câteodată se 
aprindea pelicula, şi câteva clipe flăcările se proiectau pe 
ecran, în culoarea lor reală, într-un timp când filmul în culori 
nu apăruse. Până să se dezmeticească, unii mai slabi de înger 
puteau să se sperie. Eu însumi am fost de faţă, la un 
cinematograf din oraşul copilăriei, când ecranul s-a făcut 
roşu de flăcări şi cineva a strigat, cuprins de panică: „Foc! 
Ardem cu toţii!”. S-a nimerit să fie acolo un om cu sânge 
rece, care s-a urcat pe scaun şi, cu un glas mai puternic decât 
tipetele mulţimii, a poruncit să nu mişte nimeni. Lumea a 
înţepenit, nu liniştită, ci lovită în creştet. Au trecut vreo 
treizeci de secunde până să se aprindă lumina, probabil 
operatorul îşi pierduse şi el capul, în timp ce se străduia să 
stingă pelicula, altminteri s-ar fi aprins şi celelalte bobine, ar 
fi ars toată cabina, şi poate chiar sala, cu sute de oameni. 
Undeva s-a întâmplat o asemenea nenorocire. Cele treizeci de 
secunde cât flăcările au continuat să se proiecteze pe ecran, 
roşii, învălătucite cu viţele de fum negru, ar fi fost destul ca 
oamenii să se năpustească la uşi şi să se omoare unul pe altul 
la înghesuială; barem copiii şi femeile n-ar fi avut nici o 
scăpare. N-am putut să-l văd la faţă pe omul brav, salvatorul 
tuturora, când s-a aprins lumina, se aşezase pe scaun, stătea 
cu ochii în jos, parcă ruşinându-se că ar putea fi luat drept 
erou, când nu fusese decât o întâmplare caraghioasă. Şi cine 
stătea în picioare, învârtind bastonul prin aer şi amenințând 
pe operator că-l bagă la puşcărie, pe directorul 
cinematografului că va cere daune, cine dacă nu fricosul cu 
strigătul lui de spaimă căruia i se datora toată tevatura şi 
acum trecea printr-o criză de isterie? Îl cunoşteam din auzite, 
dar n-am să-i povestesc viaţa, sunt prea mulţi oameni şi n-am 
loc pentru fiecare. Atât am să spun că în timpul războiului, la 


o alarmă aeriană, a fugit de acasă, unde avea şi el o pivniţă, 
ca toţi oamenii, şi s-a dus să-şi apere pielea în adăpostul 
betonat din mijlocul pieţii, căruia, nu ştiu de ce, lumea nu-i 
arăta încredere; intrau câte unii să-şi facă nevoile. În ziua 
aceea nici n-a fost un bombardament ca lumea, cum 
cunoscusem destule. Un avion rătăcit, venit de la Sofia, şi-a 
lepădat ultima bombă deasupra oraşului, şi ea a căzut pe 
adăpostul din piaţă. Omul a fost strivit cu nasul în 
necurăţenii. 

În filmul domnului Şandor era o scenă când un tren se 
opreşte în faţa unui pod de lemn şubrezit, în primejdie să se 
prăbuşească. Dedesubt este o prăpastie, un canion adânc de 
sute de metri. Fiindcă totuşi trenul trebuie să treacă, aşa 
spunea povestea, mecanicul, după ce se sfătuieşte cu 
călătorii, îi trimite peste pod cu piciorul, ca să-i scutească de 
riscuri, iar el, bravul om, îşi îndoapă bine locomotiva cu 
cărbuni, se dă un kilometru înapoi, ca să poată lua viteză şi 
se aruncă peste prăpastie; când ultimul vagon ajunge dincolo, 
unde aşteaptă călătorii, în urma lui podul se prăbuşeşte. 
Priveam cu sufletul la gură, frumoasă poveste, aş fi vrut să fi 
fost acolo, dar nu în locul unui călător, nici dacă îl chema 
Phileas Fogg esquire, ci în locul mecanicului. Nopti de-a 
rândul m-am visat aşa, pe locomotivă, aveam oarecare 
pricepere, deschideam tot mai mult regulatorul de aburi, să 
crească viteza, şi trăgeam de fluier să-mi fac curaj singur, ca 
la atac, când strigi ura. Fochist îl aveam pe Bocancă, vecinul 
meu de pat, nu-l slăbeam o clipă, îl îmboldeam nemilos să 
înteţească focul, şi el, răsucindu-se să ia cărbunii din tender, 
îi arunca pe uşa cuptorului, lopată după lopată. Nu m-a auzit 
nimeni strigând prin somn, visul era mut, ca şi filmul. 

Am asemuit Arcul de Triumf cu podul de peste 
prăpastie, numai că situaţia nu mi se părea la fel de 
disperată. Dar mereu m-am gândit, ce-ar fi fost ca 
şandramaua de paiantă să cadă peste capetele încoronate? A 
căzut mult mai târziu, era o ruină, a stat în picioare un 
deceniu şi mai bine, tot mai mizerabilă de la un an la altul, şi 
bufnița lui Odor a cobit noapte de noapte din vârful 
castanului. În acest timp n-au contenit nici strigătele şi 


vaietele oamenilor, au protestat în toate chipurile, în ziare, în 
pieţele publice, în Senat, în Cameră... 

Arcul de Triumf, cum se vede astăzi, a fost construit 
abia la treisprezece ani după încoronare. Statul n-a dat bani 
nici de astă dată, s-a făcut colectă în public. Aş vrea să am în 
mână listele de subscripţie, să văd cu cât s-a înscris cutare şi 
cutare dintre bogătaşii noştri şi dintre oamenii mari ai vremii. 
Am avea multe de învăţat din ele, ce rău îmi pare că nu s-a 
găsit nimeni să le caute! 

Din ziua când a început construcţia, în piatră de astă 
dată, bufnița a fugit, n-a mai văzut-o nimeni. Ar fi fost prea de 
tot să cred că îşi dădea seama ce se întâmplă şi nu mai avea 
de ce să cobească. Dar o bufniţă nu pleacă fără motiv dintr- 
un loc, este o pasăre statornică. După spusele vecinilor, o 
împuşcase mareşalul Averescu, care nu mai putea de răul ei, 
o auzea tot timpul, fiindcă locuia alături. Se poate, deşi nu 
înţeleg de oe aşteptase atâta vreme; mareşalii îşi încep 
meseria prin a învăţa să tragă cu puşca. 

Intr-o zi, nu fără legătură cu Arcul de Triumf, pe atunci 
aflat încă în ruină, domnul Pretoreanu ne-a citit lista 
pierderilor noastre prilejuite de război, lăsând la o parte 
morţii. Lista s-a trimis Comisiei Internaţionale de la Paris, să 
dispună plata despăgubirilor cuvenite şi făgăduite de aliaţi, 
care aveau datoria să le garanteze. Ei le-or fi garantat, dar de 
plătit urma să plătească Germania învinsă, şi mă întreb cu ce 
dracu şi în ce monedă, dacă la Berlin un bilet de tramvai 
costa treizeci de milioane de mărci, iar o pâine de patru ori 
pe atât!? Nimeni nu ne-a lămurit, nici chiar domnul 
Pretoreanu, ce-am primit noi cu adevărat din ceea ce ni se 
cuvenea şi poate ni se mai cuvine şi astăzi? Peste un milion 
dintre locuitorii României aveau cereri întemeiate şi aşteptau 
plata. Trei sferturi de milion dintre ei fuseseră despăgubiţi 
deocamdată de statul nostru, cu o sumă de peste cinci 
miliarde, care poate nu s-a mai recuperat niciodată; iar 
ceilalţi cred că au rămas nedespăgubiţi până la sfârşitul 
vieţii. Avea şi Stanca, văduva lui Toader, un bon de rechiziţie, 
pe cai şi căruţă; bonul stătea pus bine în grinda podului, şi 
poate astăzi stă încă, dacă nu s-o fi dărâmat casa. Tot satul 


era plin cu asemenea bonuri, că să le fi adunat pe toate şi să 
le fi dat foc ar fi fost mare pălălaie. Războiul prăpădise 
douăsprezece mii de case la oraşe, şi de cinci ori pe-atâta la 
sate. Calea ferată cerea aproape un miliard daune pentru 
poduri şi linii distruse şi nu mult mai mică era valoarea 
pădurilor rase de pe faţa pământului. Despre rafinării şi 
sonde, despre rezervoarele de petrol aruncate în aer, despre 
incendiile pe care le-am văzut cu ochii şi au durat săptămâni 
de-a rândul, n-am aflat cât valorau cu totul, e destul să-mi 
amintesc ce groază mi-au băgat în suflet. 


7 


Dacă mă gândesc la vremea aceea, primii ani după 
terminarea războiului, mă aflu înconjurat de întâmplări 
învălmăşite, care, luate împreună, au determinat caracterul 
epocii. Nu-mi vine la îndemână să le povestesc, şi nici nu-mi 
aduce vreo satisfacţie, mai uşor mi-ar fi să vorbesc despre 
viaţa mea, dar n-am încotro, trebuie să mă las la o parte pe 
mine şi să văd de faptele altora. 

Pe un bulevard mărginit de palmieri, la Nisa, un om, îl 
ţin minte dintr-o fotografie veche de aproape şase decenii, cu 
pantaloni bufanţi şi cu cizme, cu o pălărie cum avea să poarte 
mai târziu şi să-i dea numele domnul Eden, de multe ori 
ministru de externe şi pe urmă prim-ministru al Marii 
Britanii, stă lângă trotuar şi citeşte ziarul; mi se pare 
caracteristic, mereu a vrut să ştie ce se întâmplă cu semenii 
săi în lume. Alături se vede un aparat fotografic, un model 
vechi „la minut”, pus pe un trepied de lemn, pliabil; nu 
lipsesc pozele de reclamă, expuse pe o faţă a aparatului; sub 
trepied zace o geantă umflată, probabil cu ustensile 
fotografice. Nu după mult timp, omul, care încerca încă un 
meşteşug, avea să-şi taie beregata, de sărăcie şi disperare. 
Salvat, a dat la tipar, doi ani mai târziu, o povestire, s-a numit 
Kira Kiralina, şi i-a deschis drumul spre sufletul oamenilor. 
Nu l-aş fi amintit, dacă în adolescenţa mea n-aş fi fost zgâlţâit 
în toată făptura, atât de puternic că mai simt şi astăzi, de o 
altă povestire a lui, intitulată enigmatic, Nerantsula. Astăzi 
povestirea nu mi-ar face aceeaşi impresie, dar eu iubesc o 


carte după cum m-a tulburat când am citit-o prima oară. Deşi 
a murit de oftică, boala sărmanilor, omul nu mi-a plăcut cum 
a fost în partea a doua a vieţii sale. Maică-sa îl făcuse din 
flori, ceea ce socotesc a nu fi un păcat, ci o neşansă, spusă cu 
o vorbă poetică; nu era altceva decât o biată spălătoreasă. 
Întors în oraşul copilăriei, pribeagul de altădată se boierise, 
cum am aflat de la mai mulţi martori, purta căciulă de blană 
scumpă şi şubă tot scump îmblănită. Atât n-ar fi nimic, mai 
rău este că îşi dădea ifose, şi nu se simţea bine decât prin 
casele bogaţilor, unde mama lui se spetise spălând rufe, ca 
să-l crească. 

În anul când este făcută fotografia, la Paris lua fiinţă 
Compania franco-română de aviaţie. N-a interesat pe nimeni, 
eu însă, când am auzit ştirea, am ciulit urechile, pe urmă am 
căzut pe gânduri, cu ochii la lună; atunci am avut intuiţia că 
într-o zi oamenii au să ajungă acolo, dar n-am spus nimănui, 
să nu mă fac de ruşine. Avioanele companiei erau de două 
tipuri, cu trei şi cinci locuri, şi făceau paisprezece ore între 
cele două capitale, cu patru aterizări de-a lungul parcursului. 
Anii trecuţi am zburat la New York cu un avion de cinci sute 
de locuri şi drumul, de la Frankfurt pe Main în America, n-a 
durat decât şase ore. 

Domnul Pretoreanu era avocat, înscris în barou, dar nu 
pleda decât rar şi ce este de mirare, nu în procesele mari şi 
mănoase ale vremii, ci în cazuri ciudate, cum a fost, de pildă, 
acela de înzecită omucidere a lui Nicolae Filipovici, pe care a 
izbutit să-l achite, printr-o pledoarie atât de adâncită, că n- 
avea mult până să devină absurdă, şi pe care juraţii au 
acceptat-o, cu un respect intimidat, fără s-o înţeleagă. 
Întâmplarea, petrecută înainte de război, avusese mult 
răsunet în lume, şi mai ales la Paris, legat de Bucureşti 
printr-o veche uniune spirituală. Datorită acestui fapt, 
probabil, domnul Pretoreanu s-a pomenit, cam atunci când 
îmi începeam şcoala, cu o invitaţie ritoasă din partea lui 
Landru, un criminal celebru, să-l apere în procesul care 
începea să se judece la Versailles, în acuzaţie fiind vorba de 
omoruri multiple. N-a fost nevoie să-mi povestească nimeni, 
am aflat fără voia mea, vorbea toată lumea, scriau ziarele, 


revistele ilustrate publicau fotografii senzaţionale, casa 
crimei, portretele victimelor, cuptorul în care Landru ardea 
cadavrele ciopârţite; l-am văzut pe criminal chiar şi în filme, 
jurnale de actualități, îl arătau la reconstituire, apoi în timpul 
procesului, până când se dăduse sentinţa şi el strigase din 
boxă: „Sunt nevinovat, comiteţi o eroare judiciară!” Numai de 
eroare nu putea fi vorba, decât poate în minus, adică să fi 
rămas vreo crimă nedescoperită. Protestul lui era o 
obrăznicie, nu mai mare decât a-i pretinde domnului 
Pretoreanu să-l apere; cu un argument ridicol, că i se 
atribuiau zece victime, tot atâtea ca în cazul lui Nicolae 
Filipovici. Eu şi astăzi cred că puteau fi mai multe, dar a 
trecut timp, nimeni n-o să mai dezgroape procesul. Victimele 
erau zece femei, între două vârste, toate văduve cu ceva 
stare, toate grase şi nici una frumoasă; cred că mai am şi azi 
fotografiile lor, printre hârtiile mele, dar n-ar fi de nici un 
folos să le caut. Pe toate Landru le ceruse în căsătorie, cu 
toate se logodise, şi după ce pusese mâna pe banii lor, pe 
toate le omorâse, prin otrăvire, prin împuşcare, prin 
strangulare. Copilul uneia dintre aceste nefericite căzuse şi el 
victimă. La una din locuinţele criminalului s-a găsit cuptorul 
unde Landru le ardea după ce le tăia bucățele. Cuptorul a 
fost adus în sala de şedinţe şi ţinut acolo, la vedere, până la 
sfârşitul procesului. Cum îşi închipuia ucigaşul că ar putea să 
scape, şi cum de îndrăznise să apeleze la domnul Pretoreanu? 
În hârtiile lui, bine ordonate, s-au găsit numele a încă două 
sute optzeci şi trei de logodnice, cu adresele şi datele lor de 
stare civilă, plus cele de stare materială. Nu era greu să le 
recruteze, ajungea un anunţ în ziare: „văduv serios, caută 
pentru refacerea vieţii, persoană serioasă, de preferinţă 
văduvă...” Ştiu ce urmează, am dat şi eu odată un anunţ la 
„Universul”, patru oferte de căsătorie, ca să fac un reportaj 
picant în unul din ziarele concurenţei. Am început cu o mamă 
care oferea mâna fiicei sale, cuviincioasă, cuminte, instruită, 
dar săracă, unui domn dornic de o fericire tihnită... N-a 
primit nici o ofertă... O doamnă în vârstă, bogată, sănătoasă, 
veselă şi generoasă, oferea protecţie unui tânăr, de preferinţă 
student, spre a-şi putea termina studiile... Au curs la oferte, 


că nici n-am deschis toate plicurile, nu puteam să comentez 
atât de multe; nu erau toţi studenţi, „dar vedeţi 
dumneavoastră, stimată doamnă, în ceea ce priveşte 
distracţia dumneavoastră, vă puteţi bizui pe mine, căci...” Al 
treilea era cazul domnului prezentabil, de-o anumită vârstă, 
poate cu un picior în groapă, spun eu pentru mine; în schimb 
bogat, cu casă montată, cu maşină, cu moşie, voiajând des în 
străinătate, la Nisa şi Karlsbad... Ce de femei minunate şi de 
fete frumoase n-au dat năvală, câte mame nu şi-au oferit pe 
tavă copilele neprihănite, implorându-l pe domn să le prefere 
şi asigurându-l că se vor ruga în biserică pentru sănătatea lui 
şi pentru viaţă lungă. A patra ofertă am uitat-o şi nu-mi mai 
bat capul să-mi aduc aminte, cu atât mai puţin să născocesc 
alta; cine vrea şi are timp, va putea să găsească totul, cu 
amănunte, în ziarul „Evenimentul zilei”, decât că nu pot 
preciza data, ştiu numai că era toamna, în 1942 probabil. 
Dacă greşesc anul şi anotimpul, n-am vrut să înşel pe nimeni; 
cine va căuta cu răbdare, este imposibil să nu găsească. 

Printre cei o sută cincizeci de martori ascultați în 
procesul lui Landru au fost, desigur, şi un număr din cele 
aproape trei sute de femei puse pe listă şi scăpate de la 
moarte. Oricare dintre ele ar fi putut să fie victimă. Ce-or fi 
gândit acolo, de faţă cu logodnicul? Nici una nu mi-a făcut 
milă. 

Domnul Pretoreanu i-a poruncit lui Sobieski să 
răspundă cu o telegramă: „Resemnează-te! Dacă voi fi la 
Paris voi veni la execuţie.” 

Execuţia n-a fost arătată, în filme; o fi existat vreo 
fotografie, făcută prin şiretlic, dar n-am văzut-o. Tot ce ştiu, 
de la un martor care a descris scena, când Landru, în cămaşă 
albă, descheiat la gât, cu mâinile legate la spate, a ieşit pe 
uşă şi a văzut ghilotina, în curtea închisorii, s-a făcut palid. 
Totuşi a mers fără şovăire, cu paşi repezi, până la picioarele 
eşafodului. Acolo ajutorul călăului s-a apropiat, cu foarfecă, 
să-l tundă la ceafă; aşa se obişnuieşte, nu înseamnă că altfel 
n-ar trece cuțitul. „Păcat! a spus Landru. Părul le plăcea 
cucoanelor!” 


Această întâmplare mi-a amintit că patru ani mai 
înainte, în timpul războiului, şi în partea lui cea mai proastă 
pentru Franţa, când la Paris se judeca un proces de spionaj 
care a zguduit multe suflete, domnul Pretoreanu, aflat pe 
front şi încleştat personal cu armata lui Mackensen, s-a oferit 
s-o apere pe acuzată, Margareta Geertruida Zelle, cunoscută 
sub numele ei de dansatoare, Mata Hari. Eram prea mic, nu 
puteam să înţeleg faptele, atât am ştiut că o femeie tânără şi 
frumoasă, dorită şi admirată, a sfârşit, cu vină sau fără vină, 
în faţa plutonului de execuţie. Ce era plutonul de execuţie, 
am văzut curând după aceea, când l-au împuşcat pe Firi, sub 
ochii mei, chinuiţi de curiozitate şi îngheţaţi de groază. 
Atunci m-am întors cu gândul în urmă, la femeia nefericită şi 
am văzut-o ca şi când aş fi fost acolo, cum au adus-o, într-o 
rochie lungă, cenuşie, în șanțul fortului de la Vincennes, cum 
au legat-o de stâlp şi i-au citit sentinţa. Nu mă iau după filme, 
au fost multe, pentru mine nici unul nu putea să fie un 
document neîndoielnic. Am văzut însă o fotografie făcută la 
faţa locului, publicată mai târziu cu aprobarea Statului major 
al Franţei, care astfel îi confirmă autenticitatea; totul în ea, 
decorul, personajele, atmosfera sinistră, se potrivea întocmai 
cu scena închipuită de mine. De altfel, nu-i greu să-ţi 
închipui, toate execuțiile prin împuşcare seamănă între ele, 
când n-au o tehnică diferită, ca de pildă în Italia, unde 
condamnatul nu-i legat la stâlp, ci aşezat pe un scaun, cu 
spatele, ca să nu vadă. Ştiu eu dacă-i mai bine? Oricum, de 
auzit aude, comenzile, ţăcănitul închizătoarelor... Restul nu 
mai contează. 

Mata Hari a lăsat în urma ei o legendă romantică; 
mulţi au socotit-o nevinovată şi adevărul este că procesul n-a 
convins pe toată lumea. S-ar părea că nu s-a spus tot ce 
trebuia să se spună. Şi dacă în loc să vândă secretele Franţei, 
le cumpăra pe ale Germaniei, prin ofiţerii cărora li se oferea 
cu pasiune, prefăcută sau sinceră, înfierbântându-i şi luându- 
le minţile? In ajunul execuţiei, avocatul ei, cu doctorul 
închisorii, care vroiau să-i salveze viaţa, au implorat-o să se 
declare însărcinată; sentinţa s-ar fi comutat şi apoi timpul 
putea să schimbe multe. Ea însă n-a vrut, împlinise patruzeci 


şi unu de ani, mult pentru o dansatoare, şi nu mai avea de ce 
să trăiască. De obicei, omul în faţa morţii se agaţă şi de un 
pai, numai să scape. Gestul acestei femei curajoase m-a făcut 
să înţeleg de ce ea, răspunzând cu o formulă emoţionantă şi 
graţioasă, a refuzat oferta domnului Pretoreanu, care, dacă 
îşi pusese în gând s-o scape şi dacă apărea în faţa 
tribunalului, este sigur că i-ar fi dovedit nevinovăția. 
Bineînţeles că gestul lui însemna o imprudenţă, îl expunea 
astfel la defăimare şi poate la mai mult decât atâta, dar nu 
era el omul să-i pese cum îl judecă lumea. 

M-a intrigat mult moartea Matei Hari, când am aflat-o. 
Cum au putut soldaţii să tragă într-o femeie frumoasă? Mă 
gândesc, şi mi-e groază. Eu sunt de partea celor care au 
socotit-o nevinovată; altfel cum ar fi acceptat Greta Garbo s-o 
întrupeze într-un film, neuitat până astăzi? 

Pe vremea aceea filmul era mut; mulţi, astăzi, nici nu 
vor să creadă. Dar era mut, aşa cum spun, se auzea numai 
ţăcănitul aparatului de proiecţie. În unele săli, cânta un pian, 
ceva, la nimereală, fără nici o legătură cu acţiunea, doar aşa, 
ca să umple golul din aer. Ţin minte o bătrânică uscată şi 
chioară, care zdrăngănea ore în şir pe un pian hodorogit, la 
cinematograful „Cooperativa”, unde se aduceau numai filme 
cu bandiți sau din Vestul sălbatic, ca Winetou sau Diligenta. 
Poate nu era chiar beteagă, ci doar mi se părea, avea un ochi 
injectat tot timpul, de la ţigară, pe care o ţinea veşnic în 
colţul gurii, n-o scuipa decât ca să aprindă alta. Uneori 
întârzia, venea pe la jumătatea filmului, mi-o amintesc bine, 
mărunţică, adusă de umeri, bâjbâind printre scaune, până ce 
ajungea în faţă, unde era pianul, după un paravan de lemn 
care îl despărţea de sală, fără să-l ascundă vederii. Din când 
în când podeaua se mai mătura, dar de obicei în jurul 
pianului mucurile de ţigară zăceau să le iei cu lopata. La 
urma urmei nu era nimic trist în toată întâmplarea, şi totuşi, 
când mi-o amintesc, simt o umbră pe suflet. Fiindcă nu după 
mulţi ani a venit filmul sonor, şi eu nu-mi pot închipui altfel 
decât că în ziua aceea bătrânica a încetat să existe; nu că i s- 
ar fi stins ţigara, şi sufletul i s-ar fi desprins de trup, ci a 
dispărut cu totul, volatilizată, s-a topit cum se topea fumul de 


tutun pe ecranul de deasupra, ea nerămânând decât în 
amintirea mea, a nimănui altul. 

Azi cinematograful „Cooperativa” nu mai este, s-a 
dărâmat şi s-au făcut blocuri, că nici nu mai recunosc locul. 
Dar dacă trec pe acolo parcă aud pianul, cu sunetele lui 
sparte şi dezacordate, şi atunci ştiu că a început filmul. 

La cinematograful „Select”, unde se aduceau numai 
filme de dragoste, pe lângă pian cânta şi o vioară, melodii cât 
de cât potrivite cu atmosfera, romanțe, barcarole, serenade 
la scenele romantice, şi negreşit Valsul Trist sau Marşul 
Funebru, în surdină, la moartea eroinei. Pe atunci, idolul 
femeilor era, înaintea lui Rudolf Valentino, Mojukin, un june 
prim cu faţa mare şi languroasă. Nevasta şefului de gară 
spunea Majukin, aşa pretindea că ar fi pronunția corectă, nu 
ştiu de unde până unde; tot ea spunea porcelan, citit cum se 
scrie, în loc de porțelan, ca toată lumea. Deşi rămăsese 
văduvă şi era în doliu, de cinematograf nu putea să se 
lipsească. Şi ce de lacrimi mai vărsa la film, şi ce adânc trăia 
suferinţele, dacă erau din dragoste! 

Pe urmă pretenţiile publicului au crescut, odată cu 
ambițiile antreprenorilor de cinematografe. Numărul 
muzicanţilor se mărea, cinci, şapte, zece; la pian şi vioară se 
adăuga violoncelul, contrabasul, flautul, clarinetul; trompeta 
a venit la modă mai târziu, era compromisă de la bâlciuri sau 
de la înmormântări cu fanfară. 

Am înjghebat şi noi o orchestră la şcoală, să 
acompanieze filmul de sâmbătă seara, am răscolit biblioteca 
de muzică, destul de bogată, am alcătuit un repertoriu pentru 
felurite situaţii, făceam repetiţii, lipseam de la cursuri, ne 
tolera toată lumea. N-ar fi fost prea greu să ne acordăm cu 
acţiunea, din douăzeci de melodii măcar una se potriveşte cu 
o anumită situaţie, nu-i nevoie să fie scrisă anume, e de-ajuns 
să cuprindă o sugestie, restul face imaginaţia spectatorilor. 
Dar ar fi fost nevoie să vedem filmul înainte, să-l ştim pe 
dinafară, să chibzuim şi să întocmim un caiet de regie. 
Domnul Şandor nu-şi putea pierde timpul cu noi, să ni-l 
proiecteze pe îndelete, cu pauze, cu discuţii, avea în primul 
rând grija uzinei, apa, lumina şi caloriferul. Cel mult ne 


povestea filmul, în fugă. Aşa că nu prea ne descurcam, 
stăteam pe întuneric în faţa scenei, cu o luminiţă pe pupitru, 
abia desluşeam notele; chiar pentru atât, unii din sală se 
plângeau că-i bat la ochi becuşoarele noastre, n-aveam măcar 
un paravan în faţă, ne vedea toată lumea. Iar noi ne zgâiam 
pe ecran să prindem cu o clipă mai devreme caracterul 
scenei, comică, eroică, veselă sau tristă, să hotărâm bucata, 
să ne înţelegem în şoaptă şi să-i dăm drumul. De cele mai 
multe ori însă acţiunea era înşelătoare, abia începea balul, şi 
noi porneam valsul, că deodată apărea patul cu baldachin 
unde prinţul îşi binecuvânta familia înainte de a-şi da duhul. 
Numai în două rânduri am nimerit-o bine, la Cavalerul 
rozelor, un film cu Huguette Duflos, parcă aşa ţin minte că o 
chema, o femeie frumoasă, poate prea trupeşă, judecând 
după gustul meu, încolo ispititoare şi voluptuoasă. Se făcea 
că la urmă expira într-o scenă lungă şi înlăcrămată, cu atât 
mai tristă şi mai zguduitoare cu cât ea, ca fiinţă, continua să 
fie o ispită, până în ultima clipă. Toate în făptura ei făgăduiau 
bucurie, ochii arzând ca de patimă, gura pârguită şi cu atâta 
foc în ea că îi simţeai dogoarea, umerii goi, ca de marmoră 
roză, şi toate care urmau şi se bănuiau sub cearceafuri. Dar 
la fel de bine se simţea cum venea moartea asupra ei şi-o 
cuprindea, şi atunci te apuca deznădejdea, că o asemenea 
minune va înceta să mai fie. 

Nu ne-a fost greu să alegem bucata şi-am cântat-o de 
ne-am dat sufletul, „Ases Tod”, din Peer Gynt, de Edvard 
Grieg, care şi ea singură, fără imagine, te zguduie şi-ţi umple 
inima de durere. Sala încremenise, se auzeau doar 
respiraţiile, printre ele suspine înăbuşite, eroina era atât de 
frumoasă că îţi venea să gemi văzând-o cum moare. Până să 
se termine, începusem a treia oară bucata, cu patimă tot mai 
mare, căci şi inima noastră bătea sugrumată, şi ochii noştri 
erau plini de lacrimi. Când imaginea s-a stins şi s-a făcut 
lumină în sală, nimeni nu s-a ridicat să fie primul la uşă, ca în 
alte rânduri; n-a fost nici măcar un freamăt, au stat toţi cu 
ochii în jos, sub apăsarea durerii, şi noi ne-am cântat bucata 
până la urmă, prelungind în imaginaţia tuturor nu doar 
moartea Huguettei, ci şi frumuseţea ei sfâşietoare. 


A doua întâmplare a fost mai veselă, de aceea am şi 
lăsat-o la urmă. Carol-al-Doisprezecelea al Suediei, care 
venise cu război în Rusia, se retrăgea, şi era singur pe un 
câmp fără margini, alb de zăpadă. Armata se bănuia abia la 
orizont, rămasă în urmă, şi această întinsă pustietate făcea 
dezolarea mai mare. Nu se vedeau decât ciori mari şi negre, 
parcă venite să cobească. Am rămas perplecşi, nu ştiam ce 
muzică s-ar potrivi la asemenea scenă, un marş funebru, o 
baladă, o elegie. Ne uitam întrebători unul la altul, în slaba 
lumină de pe pupitre, nu ne venea nici o idee. Nici o muzică 
n-ar fi fost mai bună decât tăcerea. Dar cu condiţia să nu se 
audă ţăcănitul aparatului de proiecţie, nici bombănelile 
domnului Şandor, care răzbeau din cabină, mereu supărat pe 
arcul voltaic. 

Printre noi era un băiat cu mult peste vârsta noastră, 
Comşa, un flăcău cu mustață şi voce groasă; de mult ar fi 
trebuit să termine şcoala, dacă nu rămânea repetent în 
fiecare clasă. Nu era nici prost, nici leneş, ci doar îndărătnic 
la învăţătură, iubea mai mult natura decât cartea, căreia îi 
arăta nepăsare sau neîncredere. De la el am învăţat să 
conduc automobilul, îşi făcuse un pedalier montat pe o 
scândură, ambreiaj, frână, acceleraţie, îl punea sub bancă şi 
ne arăta cum se manevrează, aşa, fără nici o plată, numai din 
pasiune. Mulţi n-aveau încredere, socoteau că-i o joacă 
neserioasă, eu însă m-am exersat temeinic după ce, în anii 
dinainte făcusem şcoală singur, repetând în gol gesturile 
şoferilor, pe care nu le scăpăm din ochi ori de câte ori aveam 
ocazia. Mai târziu, când m-am urcat prima oară la volanul 
unei maşini adevărate, a fost o glumă s-o pornesc din loc şi să 
schimb vitezele. Deşi avea vreo patru ani mai mult decât 
mine, Comşa nu mă privea de sus, şi dacă îi spuneam ceva, o 
idee care-mi venea în minte, mă asculta cu atenţie. Împreună 
cu el am făcut o instalaţie de telegrafie fără fir, m-am luat 
după o schemă simplistă din cartea de fizică, părea nimica 
toată, un tub de sticlă, umplut cu pilitură de fier şi astupat la 
capete, doi electrozi cu câte o bilă în vârf, puşi faţă în faţă, la 
distanţă potrivită, apoi un manipulator şi curentul de la priză. 
Dacă apăsai pe manipulator, între cei doi electrozi se formau 


scântei, puncte şi linii, care aveau influenţă asupra piliturii de 
fier, orientau firicelele într-un fel anumit, într-o singură 
direcţie, şi cam aşa se năşteau undele herţiene, care se 
propagau prin aer, la mare distanţă. Am lucrat împreună ore 
în şir, în uzină la domnul Şandor, mai lipseam şi de la lecţii, 
am făcut un emiţător şi un receptor, care de fapt erau 
identice, putând să-şi inverseze funcţiile. Dar când au fost 
gata şi le-am probat, nu departe unul de altul, la cele două 
capete ale mesei, doar aşa, ca să vedem cum funcţionează, 
scântei au ieşit între cele două bile, poate s-a mişcat şi 
pilitura, numai că în aparatul de alături nu s-a simţit nici o 
reacţie, nici atunci, nici altă dată, oricât am repetat 
experienţele. Deşi eu fusesem cu ideea, încrezându-mă 
copilăreşte într-o schemă de principiu, şi închipuindu-mi că 
toate sunt simple, Comşa nu m-a ţinut de rău că îl făcusem să 
piardă timpul. Colaborarea noastră a continuat până când l- 
am ajuns din urmă, în clasa a şaptea; la sfârşitul anului l-au 
dat afară din şcoală: aşa era regulamentul, nu se îngăduia să 
faci de trei ori aceeaşi clasă. Despărțirea m-a întristat, şi nu 
doar pe mine, toţi am simţit o lipsă. 

Între alte însuşiri, Comşa o avea pe aceea a imitaţiei, 
reproducea cu o fidelitate uimitoare mişcarea, mimica, 
ticurile oamenilor, asemeni vocea, şi nu rămânea mai prejos 
când era vorba de animale şi păsări. Dacă într-o noapte 
scotea capul pe fereastră şi cutcurigea ca să se afle în treabă, 
toţi cocoşii din gospodăriile şcolii se stârneau şi porneau să 
trâmbiţeze, unul mai tare ca altul, că se trezea toată lumea, 
de asemeni directorul, profesorii, duhovnicii; se înţelege că 
fapta nu putea să rămână nepedepsită, şi aşa colegul nostru 
mergea repede către glorie. De câini şi pisici nu mai vorbesc, 
ce tulburare, ce uimire, ce nelinişte, ba uneori chiar frică le 
stârnea un glas ca al lor, pornit dintr-o gură omenească. Până 
şi vrăbiuţele, care au un registru de sunete destul de sărac, şi 
o conversaţie simplă, mai mult chemări, întrebări şi 
exclamaţii, tresăreau când îi auzeau ciripitul, se priveau 
mirate, apoi se strângeau roată în jurul lui, bucurându-se şi 
ţopăind vesele. 


Cu toată urechea lui extraordinară, Comşa nu învăţa 
muzică, nici nu ştia notele, în schimb avea simţul ritmului, 
măcar la fel de dezvoltat ca la negri. Aşa se explică prezenţa 
lui în orchestră, unde se ocupa de baterie, adică tobă, 
talgere, trianglu şi alte instrumente de percuție, folosite 
pentru unele efecte speciale, de mare succes în 
acompanierea filmului. De multe ori ne scosese el din 
încurcătură, când nu ne decideam ce bucată ar fi mai bună 
într-o anumită scenă, acoperind tăcerea penibilă cu ritmuri 
pline de fantezie, adaptate la ritmul şi atmosfera filmului, cu 
o însuşire mult mai presus decât aceea ce s-ar putea socoti o 
simplă îndemânare. 

Cred că succesul cel mai răsunător al orchestrei 
noastre, depăşindu-l pe cel de la moartea Huguettei, a fost în 
lunga scenă a retragerii lui Carol-al-Doisprezecelea pe 
câmpul alb de zăpadă, năpădit de ciori negre. Părăsind 
bateria, care şi ea ar fi putut să scoată nişte efecte în 
momentul acela, ca să acopere perplexitatea noastră, Comşa 
s-a strecurat pe scenă, în spatele ecranului, şi mutându-se 
când într-un colţ, când în altul, s-a pus să imite croncănitul 
ciorilor, cu o vervă drăcească, folosind o complexitate de 
tonuri şi de sunete, dusă până acolo că nu mai părea un 
singur glas, ci o sută, şi acoperea tot ecranul. Îndată ne-am 
dezmeticit şi noi, şi am adăugat croncănitului un tremolo 
continuu de coarde, din vârful arcuşului, în pianissimo, 
misterios şi sinistru. Ce valoare a avut contribuţia noastră nu 
contează. Croncănitul ciorilor, nebunia aceea de strigăte 
sparte, chemându-se între ele din toate părţile, nu mi l-a 
redat niciodată la fel de bine filmul sonor, nici chiar acela 
celebru, cu păsări. 

Filmul mut se pare că îşi atinsese perfecțiunea, poate 
prin Greta Garbo care era atât de expresivă că nici nu avea 
nevoie să vorbească. Primul ei film sonor a fost o dezamăgire, 
puţin a lipsit să se prăbuşească, să fie dată uitării. Incă în 
primii ani de după război s-a auzit de filmul vorbitor, casa 
Gaumont l-a prezentat publicului, o născocire la care 
specialiştii lucrau de două decenii. Lângă aparatul de 
proiecţie şi sincronizat cu acesta printr-o tehnică primitivă, 


era un gramofon cu pâlnie, aşa cum l-au cunoscut oamenii 
bătrâni astăzi, decât că nu mergea cu arc, ci cu motoraş 
electric. Nu exista nici o amplificare, decât pâlnia, care 
întărea sunetele denaturate, sparte şi dogite. Dar ce să-i faci? 
- atât avea lumea la data aceea. Am ascultat şi eu multă 
muzică la gramofon, în copilărie, şi mi-a ajutat să învăţ câte 
ceva, aşa că nu mă lepăd. 

La primul film vorbitor, vocea şi sunetele se înregistrau 
pe discuri, apoi erau redate, ca vai de lume, împreună cu 
filmul; mai bine lipsă! Primul film sonor, adevărat, dar încă 
plin de păcate, a venit când nu mai aveam mult să termin 
şcoala. L-am văzut la „Irianon”, cea mai modernă sală din 
Bucureşti, pe Bulevardul Elisabeta, în rând cu toate celelalte 
cinematografe care mai există şi astăzi. In aceeaşi sală şi 
doar cu o vacanţă mai înainte, văzusem ultimul film mut al 
vremii, o izbândă, a ţinut luni de zile, şi tot mal venea lumea. 
Se chema Valsul de Adio, era un episod din viaţa lui Chopin, 
iubirea lui cu George Sand, sfârşită în suferinţă. Stăpânul 
cinematografului, parcă presimţind că se apropie sfârşitul, se 
întrecuse pe sine, întrecând tot ce se mai văzuse, adusese să 
cânte o întreagă orchestră simfonică; am stat la balcon şi am 
văzut-o, am numărat instrumentele, vreo şaizeci, ca la operă. 
Repertoriul era studiat şi cronometrat, dirijorul stătea cu 
ceasul în faţă, toate mergeau sfoară. Iar în scena de adio, 
într-un salon imens cu perdele fluturate, când nefericitul erou 
se aşeza la pian să cânte Valsul de Adio, din fosa orchestrei 
se ridicau şi-l însoțeau acordurile unui pian adevărat, un 
instrument de concert, cu sonoritatea clară, profundă, plină 
de rezonanţe. Deşi nu se putea face nici o comparaţie, atunci 
mi-am amintit de cinematograful „Cooperativa” şi mi-a venit 
o lacrimă, nu pentru copilăria mea rămasă în urmă, căci n- 
aveam de ce s-o regret, şi n-aş fi vrut s-o trăiesc încă o dată, 
ci pentru bătrâna pianistă. Pianistul care cânta Valsul de Adio 
avea altă stofă, se simţea cât de colo, un maestru, un 
concertist, nu mă îndoiam că era adus cu mari sacrificii, cum 
scria pe afişe. 

Şi uite aşa, pe negândite, de la o vacanţă la alta 
orchestra dispăruse, dispăruse şi pianul, fosa era goală, în 


schimb, de o parte şi de alta a ecranului se vedea câte un 
hautparleur negru, cu pâlnie ca a gramofonului, doar că 
scotea sunete mult mai puternice şi ceva mai fidele. Filmul se 
numea Potopul, nu ştiu de ce, nu-l mai ţin minte, oricum, nu 
era vorba de inundația biblică, acţiunea se petrecea în zilele 
noastre. Oamenii nu vorbeau încă; în afara muzicii de fond, 
pusă la punct cu precizie şi fără eroare posibilă, se auzeau 
numai sunete şi zgomote, îmi amintesc un peron de gară, un 
om în uniforma căii ferate sufla în fluier, dând semnalul de 
plecare. Nu mă aşteptam să se audă atât de puternic, fluierul 
era parcă alături, mi-a spart timpanul. Imi ţineam mina la 
ureche, când în prim plan a apărut fluierul locomotivei, 
scoțând aburi, şi-atunci am simţit altă lovitură, mult mai tare, 
în urechea cealaltă. Apoi, mai ţin minte zgomotul trenului, 
caracteristic, reprodus atât de bine că părea cu totul aievea. 
Ştiu că se pregătea o catastrofă, o ciocnire, sau poate era 
vorba de un pod prăbuşit şi trenul mergea cu viteză într- 
acolo, pe o muzică diabolică luată din „Orfeu în infern” de 
Offenbach. 

Pentru început era foarte bine. Am văzut şi alte filme 
sonore până să se înregistreze şi glasul omului; mai întâi 
oamenii au început să cânte, aşa ţin minte pe Lady Hamilton 
cântând ceva lui Nelson, cu o voce cam ascuţită şi 
acompaniindu-se la harpă. Nu după mult timp am auzit şi 
vorbă omenească, dar atunci m-a luat groaza, am regretat 
filmul mut, mai ales cu Greta Garbo, care acum se dăduse la 
fund şi parcă murise. La fel de dezamăgit am fost mai târziu, 
când am văzut primul film în culori, mi-a rănit ochii, era o 
sălbăticie, o cruzime, un atentat la văzul omului. Pe urmă 
culoarea s-a îmbunătăţit, cum s-a îmbunătăţit şi sunetul; sau 
ne-am deprins cu ceea ce putea să se facă şi am coborât o 
treaptă, crezând că o urcam, spre satisfacția noastră falsă. 

Aşadar, filmul mut murise, iar filmul sonor nu se 
născuse încă, îl scoteau cu forcepsul, erau pârâituri şi 
zbateri. Până ce deodată a venit Sonny Boy, aşa se chema 
filmul, a fost ca o cometă care şi-a întins coada pe tot 
pământul, toată omenirea a dat năvală să-l vadă. L-am văzut 
şi eu, de vreo trei ori, într-o vară. Era un actor, parcă Al 


Jonson, care cânta într-un music-hall, poate pe Broadway, la 
New York, se machia, îşi făcea un cap patetic de negru, cu 
alb în jurul ochilor şi o gură imensă, mai albă ca ochii, acel 
tip de negru blând şi cumsecade, ca unchiul Tom şi alţii, din 
cărţi şi din alte filme. Omul avea un copil, aşa spunea 
povestea căruia îi cânta acea melodie, Sonny Boy, devenită 
titlul filmului. Era un cântec de leagăn sau de dezmierdare, 
mai mult trist decât gingaş, şi parcă se simțeau în el 
presimţiri rele. Căci iată ce se întâmplă într-o seară, când 
cântăreţul se machiază să intre în scenă: cineva îi aduce 
vestea că s-a întâmplat o nenorocire, copilul trage să moară. 
Omul dă să se repeadă acasă, dar managerul îl opreşte, 
convingându-l că un artist adevărat trebuie să-şi respecte 
meseria şi s-o iubească mai mult ca pe orice îi este lui drag 
pe lume. Atunci cântăreţul, fără să-şi ascundă durerea, iese 
pe scenă şi cântă Sonny Boy cu faţa plină de lacrimi, cu 
accente atât de sfâşietoare că rupe sufletul spectatorilor, deşi 
aceştia, spre deosebire de noi care vedeam filmul, nu ştiu că 
el trăieşte o dramă reală. Atunci şi-a primit filmul vorbitor 
certificatul de naştere. Curând a vorbit şi Greta Garbo, dar un 
timp mulţi oameni au regretat vremea când era mută. 


8 


N La Colegiul domnului Pretoreanu am mers în anul 
Incoronării. Cu prilejul serbărilor, reluate la Bucureşti, după 
Alba Iulia, a fost un ospăț mare la Arenele Romane, pentru 
zece mii de oameni, primarii din toată țara. S-au făcut mese 
lungi, de scândură, pe pari bătuţi în pământ, ca la nunțile 
rurale, măsurând cu totul trei kilometri şi jumătate. Băncile, 
înşirate de o parte şi de alta a meselor, măsurau şapte 
kilometri. Au servit o sută de chelneri, ajutaţi de ostaşi în 
halate albe, trei sute la număr. Fiecare oaspete a căpătat o 
sută de grame de măsline, o sută de mezeluri, două sute 
optzeci de grame de friptură, un păhărel de ţuică şi o juma' 
de vin, o sticlă la doi oameni. La sfârşit, mesenilor li s-au 
dăruit, drept amintire, cuțitul şi furculiţa. Întreg ospăţul a 
costat şapte sute de mii de lei, preţul a vreo trei case 
bunişoare. Azi suma nu mă impresionează, iar un asemenea 


banchet, la înghesuială, cu mâncarea cântărită şi cu băutura 
drămuită, cu blidele aruncate în faţa oaspeţilor, mi se pare o 
sărăcie; mai bine îşi vedea toată lumea de treabă. M-am 
gândit ce-ar fi fost să dea tocmai atunci o ploaie. 

Chiar dacă nu mai vroiam să mă gândesc la război, se 
întâmpla totdeauna ceva să mi-l aducă aminte. Ca de pildă cei 
douăzeci de orfani din clasa noastră, puşi la clasificare 
înaintea lui Trandafil. Invalizii, barem, s-au văzut ani de zile 
pe stradă şi prin trenuri, în cârje sau cu mâneca hainei goală, 
îndoită şi prinsă de sub umăr cu un ac de siguranţă, ca să nu 
se bălăbăne. Pe cei loviți mai rău, cu totul neoameni, fără 
amândouă picioarele, fără amândouă mâinile, sau şi mai rău, 
fără unele şi fără altele, nu-i vedea nimeni, nu puteau să 
umble, şi de-ar fi putut, unde să se ducă? Doar la capul 
podului sau în uşa bisericii. 

Îmi amintesc însă şi de două fapte, care, deşi legate de 
război, au fost prilej de bucurie, ne-au mişcat inimile. 
Mareşalul Joffre, căruia i s-a datorat marea victorie de pe 
Marna şi salvarea Parisului, ba cred că însăşi salvarea 
Franţei, ca să nu merg mai departe, a venit la Bucureşti, 
trimis al patriei sale, şi a decorat oraşul cu cea mai înaltă 
distincţie militară, Crucea de război, pentru demnitatea şi 
bărbăţia dovedite de populaţie în timpul ocupaţiei. Nu fusese 
numai atât, mi-e de-ajuns să mă gândesc la victimele 
zepelinului, printre ele biata Medeea, pe care a trebuit s-o 
scot din povestire, când aş fi fost fericit s-o duc mai departe, 
cu tot ce făgăduia să fie minunat în viaţa acestei făpturi 
sublime, victima abnegaţiei şi dragostei ei ascunse pentru 
Odor. Tot atunci a murit fiica lui Şt. O. Iosif; se uita pe 
fereastră. 

Frumoasele cuvinte ale mareşalului Joffre, primite cu 
recunoştinţă şi cu orgoliu de toată ţara, nu priveau şi pe cei 
închişi atunci la Văcăreşti, pentru colaborare cu nemţii. Erau 
prea puţini ca să păteze un oraş întreg, şi de altfel curând li 
s-a dat drumul, aşa, ca lumea să uite. Pe atunci Bucureştii 
aveau vreo şase sute de mii de locuitori, cât Helsinki de 
astăzi, bunăoară, iar populaţia ţării era, după Unire, de vreo 
şaisprezece milioane. 


Mărăşeştii, cu legendara lui rezistenţă, care făcuse 
atât sânge rău lui Mackensen, a primit de asemenea Crucea 
de război franceză, tot din mâna lui Joffre, care a preamărit 
luptătorii. lată, o asemenea întâmplare îmi face bine să mi-o 
aduc aminte, după şase decenii, şi-mi împrospătează 
recunoştinţa pentru această minunată Franţa, pe care am 
iubit-o de copil, înainte de a şti unde este ea pe hartă, şi n-o 
iubesc mai puţin astăzi, cu toate marile ei păcate. 

La vreo trei ani după mareşalul Joffre a venit în 
România generalul Berthelot, cunoscut din timpul războiului. 
El a fost atunci şeful misiunii militare franceze, care ne-a 
ajutat în refacerea armatei din Moscova, a stat alături de noi, 
ne-a împărţit suferinţele, ne-a îmbărbătat şi n-a încetat nici o 
clipă să creadă în victorie, nici chiar atunci când am fost 
nevoiţi să înclinăm steagul. 

Pentru aceste fapte, generalului Berthelot i s-a 
conferit, prin lege votată de Parlament, titlul de cetăţean de 
onoare al României. Prin altă lege i s-a dăruit un conac, pe 
lângă Haţeg; aşa făcea Ştefan cel Mare. Mie însă mi-a 
îngheţat inima, deşi eram încă destul de copil, când am aflat 
că eroul meu, pe care numai că nu-l zeificasem în timpul 
războiului, vine să-şi ia conacul în primire. Aş fi vrut să-i ies 
înainte, spre a-l ruga să se întoarcă din drum, să nu se bucure 
de o moşioară, că tot nu i-ar fi folosit, decât poate s-o vândă, 
ceea ce ar fi fost o necuviinţă mitocănească. Dar a venit, şi-a 
luat conacul în primire, iar mie mi-a pleznit obrazul de ruşine. 
Iată însă că sunt legi care guvernează şi sufletele şi destinele 
noastre, altfel tot binele din lume s-ar duce de râpă; un erou 
adevărat nu se poate transforma într-un linge-blide. 
Generalul Berthelot, care văzuse curgând sângele soldaţilor 
noştri, şi-i văzuse pe unii luptând în cămaşă, şi ne ştia 
pădurile prăpădite de obuze, dealurile sfârtecate, câmpiile 
pârjolite, satele dărâmate şi arse, lumea fugărită, nu putea să 
se calicească la un dar, care nu era un bun în înţelesul 
adevărat al cuvântului, o valoare materială, ci un semn de 
recunoştinţă din partea unei lumi atât de lovite. După cea 
primit conacul, generalul l-a dăruit Academiei Române, 
rămânând egal cu el însuşi. Fiind nu un cărturar, ci un 


militar, ar fi putut să-l dăruiască armatei. Eu cred că, făcând 
aşa, a vrut să arate respectul lui pentru cultură, care asigură 
unui popor continuitatea spirituală, temelia tuturor 
drepturilor lui între celelalte popoare. Il las la o parte pe 
Lavoisier, doar îi spun numele, ca să încep cu un om de 
ştiinţă, îi las deoparte şi pe Descartes şi pe toţi enciclopediştii 
şi toate pleiadele, şi mă opresc la Corneille, care a făcut din 
onoare şi din datorie o dezbatere publică, opunându-le 
slăbiciunii omeneşti, pasiunea, dar fără s-o interzică. De la 
acest loc de pornire, trec peste toţi ceilalţi, deşi îi am în 
inimă, căci au făcut adesea, în clipe de cumpănă, să nu mă 
socotesc singur pe lume, şi mă opresc a doua oară, capeo 
culme, la Victor Hugo care, aşa cum a fost, mai mic decât 
alţii, rămâne cel mai puternic; fiindcă timp de peste un secol 
a înflăcărat generaţiile Franţei, la fel cum a înflăcărat pe toţi 
câţi au iubit Franţa. Berthelot ştia mai bine decât mine că 
fără toţi aceştia n-ar fi fost victoria de pe Marna, nici celelalte 
victorii, nici ziua de glorie de la sfârşitul războiului. Şi nici la 
noi, aflaţi în altă parte a Europei, armata din Moldova nu ar fi 
renăscut din propria ei cenuşă fără oamenii luminaţi care au 
arătat raţiunea existenţei noastre pe lume, Eminescu, Pârvan, 
Iorga, triunghiul înlăuntrul căruia scânteiază frunţile tuturor 
celorlalţi oameni de carte, mulţi la număr, căci fără de ei n-ar 
fi existat nici primii. 
x 

Mă aflam la infirmerie, toamna târziu, când nu mai 
erau frunze în copaci şi începuseră ploile. Nu mă durea 
nimic, doar tânjeam şi îmi ardea obrazul. Doctorul se 
pricepea la bolile de ochi, cât s-o fi priceput, dar ştia prea 
puţine despre celelalte. După ce mi-a ascultat inima şi 
plămânii, fără convingere, mi-a întors pleoapele pe dos, a 
căutat cu tot dinadinsul să-mi găsească o conjunctivită, şi-a 
dat toată silinţa; negăsind-o deocamdată, a ridicat din umeri 
şi m-a oprit la infirmerie, aveam temperatură, adevărată, 
treizeci şi opt de grade, o simţeam în tot trupul, nu trebuise 
să măsluiesc termometrul. 

Mai târziu, când toropeam în pat, în zumzetul cald al 
caloriferului cu aburi şi-n plânsul ploii de la ferestre, 


infirmierul a venit cu un pahar şi o linguriţă. În pahar era o 
apă lăptoasă, o cunoşteam de departe, îi simţeam gustul 
înainte de a o duce la gură şi mi se făcea pielea ca de găină. 
De atunci m-am împrietenit cu infirmierul, mi-a fost simpatic, 
am simţit că pot să mă încred în el, ceea ce s-a adeverit în 
mai multe ocazii. Era un om de la ţară, învățase ceva carte, 
pe la spitale, se subţiase, se bucura de multă agerime a 
minţii, apoi avea mână uşoară, când îţi făcea o injecție nici nu 
simţeai acul, rămânea numai frica. De două ori pe an ne 
băgau sub piele, în braţ sau în piept, cum vroiam fiecare, ser 
antitific paratific, aşa îi spunea, era o pedeapsă, stăteam cu 
cămaşa descheiată sau cu mâneca sumeasă şi înaintam pas 
cu pas spre supliciu, în faţă, unde doctorul şi infirmierul se 
aţineau cu seringa, lucrau amândoi, să meargă mai repede. 
Numele doctorului nu l-aş spune chiar dacă l-aş ţine minte, 
dar cred că nu l-am ştiut niciodată, îl porecleam Bimbirică. Pe 
infirmier îl chema Năică, parcă anume ca să rimeze. Era 
însurat şi avea doua fete, bune să se mărite, el însă nu ne 
vorbea nici de ele, nici de nevastă, ci despre tot felul de 
muieruşti, ne spunea cum le alege, cum le ademeneşte, cu 
vorba, cu daruri, un cerceluş de tablă lucioasă, cu o 
lăcrămioară de sticlă, un ineluş de argint, care nu era altceva 
decât plumb cu lustru, iar în locul rubinului avea un bumbişor 
de lac roşu. Din câte am aflat de la el, despre viaţă, mi-a 
rămas în minte o vorbă: „Domnule elev, dacă pe o femeie n-o 
strângi în braţe să-i pârâie oasele, apăi tot ce-ai mai face este 
degeaba!” Până târziu m-am tot întrebat cu teamă, o să am 
vreodată atâta putere? Imi încordam bicepşii şi îl priveam pe 
infirmier cu o admiraţie pizmaşă. Avea obrazul cam ţepos, nu 
se bărbierea decât o dată pe săptămână, spunea că femeilor 
le place să le înţepe. Li lipsea un dinte nu chiar din faţă, ci în 
colţul gurii, iar ceilalţi erau cam îngălbeniţi, păreau murdari 
de mămăligă, el însă nu-şi făcea griji dintr-atâta, râdea fără 
nici o fereală, cu buzele răsfrânte, ca armăsarul când simte 
mirosul de iapă. Cu forţa pe care o avea în braţe, căci fără ea 
nu înţelegeam cum ar fi făcut să pârâie oasele, era de 
neînțeles ce uşor lucra cu seringa, acul intra în piele ca în 
untură, fără să usture, pe când Bimbirică se opintea de parcă 


dădea cu toporul, carnea străpunsă pârâia ca la măcelărie, 
simţeam durerea până în inimă. Ne înghesuiam toţi la Năică, 
decât că era imposibil să ne salvăm fără să fie şi victime, 
Bimbirică aştepta, mirat de locul gol care se făcea în faţa lui 
şi măcar pe unul din trei îl înhăţa de pe şirul celălalt, îl trăgea 
de mână. 

Nu-l cunoşteam bine pe Năică, nu avusesem nimic cu 
el până în ziua când am intrat la infirmerie. Ţin minte primul 
lui gest, cum mi-a arătat paharul, privindu-mă cu o milă 
prietenoasă. 

— Zice să-ţi dau chinină... 

A luat chinina topită în apă, cu lingurita, şi în loc să mi- 
o bage pe gât a aruncat-o în scuipătoare. 

— Ştiu eu ce ai, a adăugat pe urmă. Ţi-e dor de casă; 
langoare, spleen. Când o ieşi soarele o să-ţi treacă, dar să ştii 
că nu de tot, cine face temperatură pentru o boală de suflet 
are mult de pătimit în viaţă; chiar dacă durerea se vindecă, o 
ţine minte, uite, numai aşa, ca să se chinuiască. 

M-am mirat că un om cu prea puţină învăţătură putea 
să meargă cu gândul atât de departe, şi pe urmă să cunoască 
atâtea cuvinte; de spleen nici nu auzisem, nu l-am găsit în 
dicţionare, era împrumutat de puţină vreme şi fără o N 
trebuinţă adevărată, de aceea n-a prea avut răspândire. În 
ceea ce mă priveşte, nici nu mi l-am însuşit, nici nu l-am 
aruncat la rigolă. Îmi place să cunosc cât mai multe cuvinte, 
le caut, le iau în primire, îmi fac zestre din ele dacă socotesc 
că îmi vor folosi, fie şi o singură dată. În loc de spleen, am 
pus alean, mi s-a părut mai al inimii, parcă se simte în el o 
răsuflare omenească, un dor cald, însoţit de speranţă. 

Eram la infirmerie când, într-o zi, l-au adus fuga pe 
bărbatul coanei Margareta, şefa spălătoreasă. Până atunci 
nu-l mai văzusem decât uneori, de departe, zăcea în casă, 
într-o odaie lipită cu spălătoria, n-avea putere, rar se arăta în 
uşă, se aşeza pe un scaun, să ia aer, pe vreme frumoasă. 
Auzeam că are boală de zahăr, nu înţelegeam, zahărul, după 
credinţa mea, nu putea să facă decât bine omului, ca tot ce e 
dulce. Şi mai de neînțeles mi se părea că, atât de prăpădit 
cum ajunsese, ca unul care nici scaunul nu putea să şi-l ducă 


singur, bolnavul ar fi mâncat întruna şi de toate, nevasta nu 
mai prididea cu gătitul bucatelor, avea mereu oale şi cratiţe 
pe plită. Iar el, în loc să se îngraşe, slăbea de la o zi la alta, că 
rămăsese numai pielea şi osul, plus o burtă mare, uscată, în 
care intra o doniţă întreagă de apă. Şi nu-i ţinea mult de sete, 
repede se dezumfla, unde se putea duce atâta apă nu ştiu, şi 
iar se apuca să bea, cană după cană, până golea altă doniţă 
Atât aflasem despre boala lui, că îl usca tot mai rău, luându-i 
treptat restul de vlagă, până îl dădea gata. 

Când l-au adus la infirmerie încă mai ţinea ochii 
deschişi, dar adânciţi în fundul capului, că nici nu înţeleg 
cum ar mai fi putut să vadă cu ei ceva din lumea noastră. Şi 
încă mai răspundea, cu jumătate de vorbă, la câte o 
întrebare. „Constantine, Constantine!” îl jeluia nevasta, 
îngenuncheată la capătul patului. Avea pe ea halat alb, ieşise 
fuga de la spălătorie, cam scurt şi sucit într-o parte. Cum 
stătea aplecată în faţă, i se vedeau coapsele, până la 
jumătate, roze, pline şi sănătoase, ademenitoare, că era mai 
mare jalea să te gândeşti ce-o să se întâmple, cine o să se mai 
bucure de ele, înainte de-a apuca să se veştejească. 

Până să vină doctorul, a întrebat întruna: „Mă vezi, 
Constantine?” El răspundea cu greu şi în silă: „îhî, înî...” „Mă 
auzi, Constantine?” „îhî...” Pe urmă n-a mai putut să spună 
decât „îh”, într-o silabă şi curând numai „1”, o gâfâială care s- 
a stins repede. A închis ochii, s-au închis singuri, ce mai 
putea el să ştie? — numai răsuflarea, adâncă şi grea, 
chinuită, arăta că mai avea ceva timp până să moară. 

Cum a intrat pe uşă, Bimbirică a adulmecat în aer. 
„Cine-are mere? Unde sunt merele?” Mirosea într-adevăr a 
mere, dar de un anumit soi, cred că renete, simţisem 
dinainte, fără să-mi dau seama de unde ar putea să vină, ceea 
ce nu mi se părea să aibă vreo importanţă, când un om, 
alături, trăgea să moară. 

Năică, aflat şi el acolo, stătea cu mâinile încrucişate, 
nu era nimic de făcut, se uita la picioarele Margaretei. 

— Miroase a acetonă, spuse flegmatic. De la respiraţie, 
aşa se întâmplă. 

— Ce are? întrebă Bimbirică, neştiind cu ce să înceapă. 


Instinctiv scoase din buzunarul de la piept lopăţica de 
întors pleoapele, de care nu se despărţea niciodată, şi se 
aplecă asupra bolnavului. 

— Nu mai încercaţi degeaba, are reflexele abolite! 
interveni Năică, la fel de flegmatic ca prima dată. 

Iar m-au mirat cuvintele lui, şi felul hotărât cum erau 
spuse, ca din gura unui om de ştiinţă. Dar Bimbirică nici nu 
se gândea să controleze reflexele oculare, ci vroia să vadă 
dacă bolnavul nu avea conjunctivită. Infirmierul îl informă că 
era comă diabetică, omul se prăpădea, nimeni nu mai putea 
să-l ajute, aşa se sfârşea boala de zahăr. Margareta nu auzi, 
sau nu înţelese, era răvăşită, altfel ar fi izbucnit în hohote. 
Chiar atunci veni ambulanta, de la grajduri; era o cotigă cu 
coviltir, din timpul războiului, trasă de doi cai frumoşi şi prea 
puternici pentru câtă greutate aveau să ducă. Ajuns la spital, 
bolnavul mai trăi până seara, fără să-şi recapete cunoştinţa. 

— Asta a scăpat de toate grijile, nimic nu ştie, nimic 
nu-l doare, spuse Năică, în încheiere, după ce-l scoaseră cu 
targa. _ 

În glasul lui se simţea o invidie. Poate avea şi el nişte 
necazuri şi i se acrise de ele. Pe urmă îşi reveni şi râse, cu 
buzele răsfrânte: 

— Dar coana Margareta asta, e o bucăţică bună! 
Numai să întinzi mâna, acum, că rămâne văduvă! 

Cei morţi cu morţii, cei vii cu viii! 


Am spus ce-am văzut, restul e treaba medicinei. Atât 
am înţeles şi singur, că omul nu-i o construcţie perfectă, cum 
credeam instinctiv, din încrederea pe care mi-o inspira 
natura. Socoteam că toate pe lume sunt bine gândite şi bine 
puse, nimic nu-i fără rost, decât prostia omenească, apoi 
muştele, păduchii şi râia. 

Mi s-a întâmplat odată să calc pe coada unei şopârle 
întinse la soare; şopârla a fugit, a rămas coada. Am fost 
necăjit, şopârlele şi guşterii nu-mi făceau silă, ca alte reptile, 
mi-era milă de acea vietate rănită, credeam că se chinuie şi o 
să moară, iar eu purtam vina. Pe urmă am aflat că nu-i aşa, 
coada o să crească la loc, o să fie întocmai ca prima. Dar 


îndată a venit o nouă nemulţumire, şi o nedumerire, de ce nu- 
i creşteau şi omului părţile rupte, picioarele şchiopilor, 
braţele ciungilor? Era plină lumea de ei la sfârşitul războiului. 
Pentru aceştia natura nu făcea nimic, decât că poate le dădea 
curajul să trăiască. Lipsurile se înlocuiau cu proteze, existau 
ateliere unde se lucrau pe măsură, vedeam firmele; picioarele 
de lemn şi piele, cu articulaţii de fier nichelat, pictate în 
culori şi puse sub ochii trecătorilor valizi, îmi făceau frică. Iar 
cei care le purtau, invalizii, buşind în trotuar, târând după ei 
încheieturi care scârţâiau, neunse, nu îmi făceau o frică mai 
mică, mi se păreau jumătate oameni şi jumătate maşină. 
Astăzi se fac proteze însufleţite, nu le mai târăşti, ci merg 
singure, primesc impulsuri din creier şi le execută; dar tot 
buşesc şi tot scârţâie, şi chiar dacă n-ar fi aşa, rămân străine, 
nu dor niciodată. Nimic nu poate să imite coada şopârlei. 

Şi totuşi, un om fără mâini şi fără picioare trăieşte şi se 
bucură de viaţă; asemeni orbii, surzii, cei fără glas, fără 
simţul mirosului, fără ştiinţă de carte, ba chiar fără minte. 

Se poate trăi mult şi bine fără splină; fără un rinichi 
cât timp rămâne al doilea. Fără stomac; funcţia lui, când s-a 
tăiat din el ultima bucăţică, o ia duodenul; cu caznă, dar 
merge. În schimb, fără ficat tot organismul se duce de râpă, 
într-o zi, într-o oră, într-o clipă. Oameni cu un singur plămân 
trăiesc până la adânci bătrâneţe, uneori numai cu jumătate 
din plămânul celălalt, cu un sfert, cu nimica toată. De ce nu-i 
la fel şi cu inima, să se asemene cu motoarele, care pot 
merge în trei cilindri în loc de patru, şi în doi la nevoie? Să se 
modifice pompele sângelui, să meargă într-un auricol şi un 
ventricol... Dar cu inima nu se glumeşte, ea face parte dintre 
marile organe indispensabile. 

Bărbatul Margaretei s-a prăpădit fiindcă îi lipsea din 
sânge o substanţă necesară vieţii, provenind dintr-o glandă 
care la el era obosită, uscată sau moartă. O glandă ascunsă 
între viscere, departe de a fi cunoscută, ca inima, cu bătăile 
ei auzite; o ştiu doar medicii, până n-o uită. O glandă de 
nimica toată; dar indispensabilă. Câţi oameni mureau din 
lipsa substanţei trimise de ea în sânge nu putea să se ştie 
prea bine; mureau de boli felurite, şi moartea lua numele 


bolii. Dar ar fi putut să le înfrunte, cel puţin pe o parte din 
ele, dacă în spatele lor nu s-ar fi ascuns altceva. 

Agonia văzută de mine cu ochii, când l-au adus la 
infirmerie pe bărbatul Margaretei, se datora lipsei de sânge a 
acelei substanţe indispensabile, pe care organismul, cu 
puterile lui, nu mai putea s-o fabrice, cum nu poate să fabrice 
un picior lipsă. Dacă boala l-ar fi cruțat încă o lună, putea să 
scape, să iasă din coma diabetică anunţată de Năică, 
infirmierul, cu vocabularul lui ştiinţific, care îl făcea pe 
Bimbirică să se uite la el cu neîncredere. 

În decursul acelei luni, un om, poate cel mai mare 
nedreptăţit din vremea tinereţii mele, doctorul Nicolae 
Constantin Paulescu, a dat de veste că izbutise să izoleze 
substanţa, s-o identifice, s-o prepare şi s-o injecteze în 
sângele bolnavilor, ea înlocuind astfel produsul glandei 
pancreatice. Acum fiindcă e rândul lui să vorbească, trebuie 
să-i folosesc vocabularul, ocolit mai înainte din pudoare; nu 
pun pe mine o haină dacă nu-mi aparţine. lar cele două nume 
ale lui le transcriu întregi, Nicolae şi Constantin, sau nu le 
transcriu deloc, aşa fac când un om îmi inspiră respectul, nu 
mă pot mulţumi cu inițialele N şi C ca la o inventariere. 
Numele oamenilor mari trebuie să rămână solemne. 

Cercetările doctorului Paulescu se terminau în 
săptămâna când eu vedeam cum moare un diabetic. El 
publica tocmai atunci un studiu despre prepararea extrasului 
pancreatic cu acţiune hipoglicemiată, substanţă numită mai 
târziu insulină. Azi ştiu de ea şi copiii, milioane de diabetici o 
folosesc, adesea injectându-şi-o singuri, şi îi datorează viaţa; 
dar câţi cunosc istoria ei adevărată? Descoperirea insulinei a 
fost atribuită unor cercetători din Canada, care şi-au publicat 
rezultatele la opt luni după prima comunicare, cea legitimă, 
şi au primit premiul Nobel. Nu pot spune că era o simplă 
nedreptate, cuvântul mi se pare prea mic pentru a cuprinde o 
asemenea faptă. Nu pot spune nici că ar fi fost jaf, deoarece 
lipsea reaua intenţie. Asupra cuvântului voi gândi altă dată, 
însă aş fi mai bucuros dacă l-ar găsi altcineva. Abia la cinci 
ani de la dezvăluirea adevărului s-a reparat şi nedreptatea, 
atât cât mai putea fi reparată, a fost recunoscută de savanţi, 


printre ei chiar unul dintre cei ce luaseră premiul. Dar de ce 
a trebuit să treacă atâţia ani? Eroarea s-a datorat, cum s-a 
spus cu o neîngăduită întârziere, insuficientei cunoașteri a 
cercetărilor făcute de profesorul Nicolae Constantin 
Paulescu. Poate că aşa a fost, şi atunci n-am de cesămă 
răfuiesc cu Canada, căreia îi port admiraţie pentru multe, 
pentru spiritul ei paşnic, pentru că nu ameninţă pe nimeni, ci 
zâmbeşte, şi n-am să pun între ultimele motive de simpatie 
uimitoarea ei frontieră cu Statele Unite, lungă de mii de 
kilometri, un simplu coridor în linie dreaptă, tăiat prin pădure 
şi nepăzit de nimeni. N-am să mă răfuiesc nici eu Suedia, 
poate că nu era datoare să se informeze, şi odată atribuit 
premiul Nobel, nu-l mai putea retrage, mortul nu se întoarce 
de la groapă, cum spuneam în copilărie, pe vremea când se 
petreceau faptele povestite. M-aş răfui cu cei ce n-au avut 
grijă să răspândească actul de naştere al insulinei, să-l 
trimită tuturor academiilor din lume, tuturor spitalelor şi 
şcolilor de medicină; aşa l-ar fi cunoscut şi comisia premiului 
Nobel. În vremea aceea, alte ţări, mai mici şi mai sărace 
decât România mare, publicau tomuri despre trecutul, 
prezentul şi viitorul lor, umpleau librăriile capitalelor 
importante cu volume luxoase, ieftine şi chiar gratuite, le 
trimiteau persoanelor însemnate şi se făceau cunoscute în 
cea mai strălucitoare lumină. Nu condamn, aşa şi trebuie! 
Sau când aveau vreo nevoie, vreo revendicare, vreo năzuinţă, 
îşi trimiteau femeile cele mai frumoase să facă ochi dulci 
bărbaţilor de stat care influenţau soarta lumii. Dacă ele 
vroiau, treaba lor, n-am dreptul să mă amestec, deşi în 
sufletul meu păstrez o răceală; altfel am visat eu să fie 
femeia, să pună mâna în piept, nu să se bage în patul celui 
puternic, ca să-i ceară o semnătură. Acum e prea târziu, dar 
atunci, să fi avut dreptul de hotărâre, nu mă mulţumeam cu o 
hârtie de scuze. Radioul îşi începea istoria, aş fi mers la Haga 
şi aş fi cerut Tribunalului să dispună difuzarea adevărului în 
toată lumea. Şi să oblige pe toţi fabricanţii de insulina, de 
pretutindeni, ca pe cutiile cu fiole să scrie numele doctorului 
Paulescu. Iar înăuntru, pe hârtiuţa cu instrucţiuni, să-i pună 


portretul şi biografia, ca toţi bolnavii salvaţi să-l 
preamărească. 

Domnul Pretoreanu ne spunea odată, cu revoltă, că 
revista franţuzească „L'lIllustration”, pe care o ştiam, 
biblioteca şcolii era abonată, ceruse o sută de mii de franci ca 
să publice o pagină despre România. Aflam prima oară că era 
posibil, o revistă să-şi vândă paginile, credeam că datoria ei 
era să spună adevărul, rău sau bun, fără părtinire, să nu-şi 
mintă cititorii. Dacă oamenii doresc să afle ceva despre o 
lume necunoscută, revista e obligată să le arate, cu vorbe şi 
cu ilustraţii, iar dacă subiectul nu-i interesează atunci să nu 
li-l bage pe gât cu sila, ca să încaseze o sută de mii de franci 
pe o pagină. Ştiam ce este reclama, o treabă negustorească, 
doar mă uitam şi eu prin ziare; când cineva vroia să-şi vândă 
marfa, s-o pună înaintea alteia, poate mai bună, plătea, şi pe 
urmă vorbele de laudă ajungeau sub ochii cititorilor, 
atrăgându-le atenţia, amăgindu-i, chiar înşelându-i, dar ziarul 
nu-şi lua răspunderea, nu garanta nimic, era doar o afacere, 
ştia toată lumea. Uneori faptele aveau alt caracter şi mergeau 
mult mai departe. Dacă vedeam pe o pagină de ziar întreagă 
o matahală neagră, un bot de locomotivă care parcă dădea să 
strivească lumea, iar dedesubt scria cu litere de-o şchioapă 
Malaxa, ştiam că nici un cititor n-o să cumpere asemenea 
marfă, după cum ştiam că fabricantul n-are nevoie să-i facă 
reclamă, vânzarea e de mult aranjată, există contracte, se 
plătesc comisioane, se dau bacşişuri. Sute de mii de lei costa 
o asemenea pagină, am aflat când am ajuns să lucrez prin 
redacţii, se putea merge însă la sume de zece ori pe atâta, 
milioane, ori mult mai mult, cât mie atunci nu-mi trecea prin 
minte. Un om ca Malaxa avea totdeauna nevoie să trăiască în 
pace cu ziarele, era şi galanton pe deasupra. De altfel, ce 
dădea cu mâna dreaptă lua înapoi cu stânga, înmiit, 
înmilionit, toate mergeau ca pe roate, ca locomotiva. 

Dar cum, o ţară este marfă de vânzare, să-şi facă 
reclamă? Aşa gândeam atunci, în copilărie, şi împărtăşeam 
revolta domnului Pretoreanu. Mai târziu mi s-a luminat 
mintea, am înţeles că da, o ţară trebuie să dea din coate în 
toate felurile, ca să nu rămână uitată pe la periferia 


continentelor, da, să cumpere pagini dacă nu i le închină 
nimeni pe gratis, să sune din trâmbiţă, să atragă privirile. 
Bineînţeles că atât nu-i de-ajuns; odată privirile atrase, o ţară 
trebuie să aibă ce să arate şi, mai ales, să ştie ce trebuie 
arătat în linia întâia. Din păcate, alegerea o fac oamenii cu 
putere, şi greu se va găsi unul dintre aceştia care să se dea 
deoparte, ca să pună în frunte pe cineva mai demn de 
asemenea cinste. Atunci când am ajuns să gândesc aşa, m-am 
mirat de revolta domnului Pretoreanu; adică, el nu ştia cum 
merge viaţa? Mai bine s-ar fi dus la Banca Naţională, sau la 
Ministerul de Finanţe, sau şi mai sus dacă era nevoie şi le-ar 
fi spus să plătească repede, fără tocmeală. Şi nu doar pentru 
„L'Illustration”, ci pentru orice ziar sau revistă străină care ar 
mai fi avut o pagină de vânzare. li port admiraţie, o admiraţie 
ce-i drept înfricoşată, şi nu aş îndrăzni să dau în vileag, mai 
ales că e prea târziu, câţi bani din bugetul ţării se risipeau 
zilnic, şi pe ce anume, ceea ce el ştia foarte bine. Şi chiar 
dacă n-ar fi fost aşa, dacă vistieria s-ar fi aflat în 
imposibilitate de a plăti un franc peste cheltuielile hotărâte 
dinainte, oare n-ar fi putut domnul Pretoreanu să scoată o 
sută de mii de franci din vistieria sa personală, aflată nu mai 
prejos decât a lui Vanderbilt? Numai nasturii de la haina lui 
de casă făceau de trei ori pe-atâta! 

x 

Cam tot atunci am observat un fenomen bizar care se 
întâmpla cu ceasul, uneori o lua înainte, alteori rămânea în 
urmă, cu zecile de minute. Mai târziu, deşi încă nu puteam 
înţelege şi nici măcar nu puteam crede ceea ce vedeam cu 
ochii, mi-am dat seama că toanele ceasornicului apăreau la 
propria mea voinţă şi ţineau cât rămâneam cu atenţia 
încordată. 

Mogştenisem de la tatăl meu un ceas de buzunar 
„Omega”, marcă predestinată, aşa am avut impresia mai 
târziu, când am descoperit însuşirea lui de a răsturna mersul 
timpului. Încolo, în afară de marca renumită, era un 
ceasornic modest, cu capacele negre, de oţel negru, atât de 
vechi că începuseră să se albească; dar mergea încă foarte 
bine şi mă mândream cu marca lui cunoscută în toată lumea, 


care parcă îmi mărea şi mie prestigiul. Nu eram nevoit să-l 
potrivesc nici măcar o dată, de la o vacanţă la alta; când 
veneam la şcoală, toamna, îl comparam cu ceasul gării, „Paul 
Garnier”, care nu putea să greşească, iar când plecam, la 
Crăciun, la Paşte şi chiar în vacanţa mare, după nouă luni 
încheiate, diferenţa nu era vizibilă, poate câteva secunde. 
Toţi din clasă îşi potriveau ceasornicele după mine, toţi mă 
întrebau de oră, împiedicându-mă să-mi urmăresc gândurile, 
până ce am ajuns să nu mai ţin ceasornicul în buzunar, ci l- 
am pus pe pupitru, ca să-l poată vedea oricine. Nu scăpăm cu 
totul, unii se aplecau peste mine şi îmi luau lumina, şi chiar 
dacă nu, tot le simţeam umbra oprită alături. Alţii nu se 
mulţumeau numai să se uite, ci mă întrebau, deşi mă vedeau 
cu ochii în carte: „Merge bine?” „Nu-i cumva înainte?” Azi n- 
aş mai răbda, aş da cu ceasul în ei, pe urmă l-aş arunca pe 
fereastră. 

Erau lecţii care aş fi vrut să nu se mai termine, pe când 
altele mi se păreau nesfârşite, mă uitam la ceas şi limba mare 
parcă mergea prea repede, sau parcă stătea nemişcată. (In 
copilărie, până a nu învăţa să citesc ceasul, dar când 
cunoşteam cifrele, spuneam, „limba mică e la opt şi limba 
mare la douăsprezece”; era o treaptă, nu ştiu cum o urcasem, 
nu ştiu cum am urcat treapta următoare. Azi, când mă 
gândesc în urmă, mă sperii câte are de învăţat un copil şi mă 
întreb dacă aş putea să le mai învăţ o dată.) 

Intre toate orele, cel mai greu trecea cea de istorie, de 
unde la început fusese o desfătare, ceva ce făgăduia să facă 
din şcoală o „Luna Park”, cu jocuri unul mai minunat decât 
altul. Minutele treceau încet nu doar de plictiseală, ci şi de 
teama că în orice clipă puteam să mă pomenesc lovit în 
moalele capului cu o întrebare nebănuită, perfidă şi să mă 
aleg cu încă un doi în catalog, notă care, oricât de mult mi-ar 
fi fost intrată în obişnuinţă, tot mă chinuia, la gândul că o să 
afle mama. 

Într-o dimineaţă, la ora de istorie, mă uitam la ceas, 
care arăta nouă şi cinci minute; Moş Flaşnetă abia intrase şi 
frunzărea catalogul, iar eu ştiam că are să mă scoată la lecţie, 
pe mine mă căuta, îmi număra notele proaste. Atunci am 


observat că limba mare a ceasornicului, minutarul, pornise să 
se rotească mai repede, cu o mişcare ciudată, ca şi când şi-ar 
fi băgat dracu coada în maşinărie. Aşa a alunecat cam cu 
viteza cu care scriu acum cifrele, peste jumătatea din dreapta 
a cadranului, până la şase, cât o clipă a stat verticală; pe 
urmă a început să urce în stânga, la şapte, la opt, la nouă... 
Când glasul peltic de la catedră s-a auzit, cu o satisfacţie 
anticipată, spunând formula neiertătoare: „Ia să poftească la 
tablă...” minutarul ceasornicului „Omega” al tatălui meu, 
singura mea moştenire, ajunsese la cifra zece, arătând nouă 
şi cincizeci de minute, sfârşitul lecţiei; îndată pe coridor a 
răsunat clopoţelul de recreaţie şi profesorul a închis 
catalogul. 

N-am spus nimănui, nimic, nu mi-am venit în fire cu 
uşurinţă, m-am uitat pe furiş la ceasornicele altora, m-am dus 
până în holul de onoare, unde era pendula oficială a şcolii; 
după ea suna Costică Păltineanu clopoţelul de recreaţie. 
Ceasornicul meu arăta aceeaşi oră ca toate, nu o luase 
înainte cincizeci de minute, cum avusesem impresia. Abia pe 
urmă m-am speriat de acest fenomen fără explicaţie, am 
aşteptat mai mult de un an până să reiau experienţa; şi 
rezultatul, la care ajunsesem prima dată întâmplător, n-a 
întârziat să se repete. Dobândisem o însuşire supranaturală, 
nici n-am încercat să-i caut explicaţia deşi cred că ar putea să 
fie găsită. Nu reuşeam totdeauna, oricât de tare mi-aş fi 
încordat voinţa, până ce am ajuns să observ că privilegiul pe 
care îl urmăream trebuia să se bizuie pe o idee dreaptă şi mai 
ales să aibă o gravitate temeinică, să nu fie numai o joacă. 
Dar mai ales trebuia să-l merit, altfel toate încercările 
rămâneau zadarnice. Poate atunci, încă de foarte tânăr, am 
învăţat să nu cer de la viaţă mai mult decât am dreptul. Mulţi 
pot să gândească la fel, numai că e degeaba, dacă înainte de 
toate nu ştiu ce li se cuvine. 

O bună parte din trăirile mele, în vremea aceea de 
căutare neobosită, când vroiam să cunosc lumea repede şi pe 
toate feţele, au avut de câştigat prin strania însuşire pe care 
o dobândisem, de-a putea să opresc timpul în loc, sau chiar 
de a-l da înapoi şi de a-l relua, ca să pot privi şi simţi un 


moment de viaţă dincolo de faţa lucrurilor, acolo unde altfel 
n-aş fi ajuns decât cel mult cu imaginaţia. După cum n-am 
avut de câştigat mai puţin când am dat drumul timpului să 
treacă repede peste întâmplări care mi-ar fi rănit sufletul, şi 
aşa nu mi-au rămas nici măcar în amintire. 

Starea mea au dorit s-o aibă şi alţii; pentru ea şi-au 
vândut sufletul. La început nu-i cunoşteam; când am auzit 
despre ei, mi s-a făcut frică de-a binelea, m-am gândit că 
minutele şi orele câştigate de mine numai cu încordarea 
voinţei nu puteau să vină din neant, ci erau scoase din 
viitorul meu timp de viaţă, se treceau într-o condică şi într-o 
zi aveam să mă aflu în faţa scadenţei, fără să ştiu măcar ce 
este de plată. Atunci m-am lepădat şi n-am mai ţinut 
ceasornicul pe pupitru; l-am pus în buzunar, de unde l-am 
mai scos numai în rare ocazii, când se ivea o tentaţie prea 
puternică. După alt timp, buzunarul s-a rupt de prea multă 
purtare şi am pierdut vechea moştenire de la tatăl meu. Am 
rămas cu teama datoriilor neachitate; mereu mă întreb când 
o să sune la uşă poştaşul cu nota. 


9 


Într-un timp, după sfârşitul războiului, când tatăl meu 
încă nu murise, avusesem în curte o scroafă neagră şi urâtă, 
care nu vroia să se îngraşe, deşi era mâncăcioasă; o chema 
Gripa Spaniolă. li spuneam şi eu aşa, ca toată lumea, fără să 
ştiu ce înseamnă un asemenea nume. lar când am aflat că 
fusese un flagel pentru omenire, întins pe întreg pământul, că 
secerase douăzeci şi două de milioane de oameni, de două ori 
şi jumătate mai mult decât războiul care abia se sfârşise, am 
făcut fără voia mea o asociaţie cam sucită şi boala aceasta 
nemiloasă mi-am închipuit-o ca pe o scroafă slabă, neagră şi 
urâtă. Numai în India sfârtecase cinci milioane de oameni; 
parcă o auzeam grohăind, lacomă şi nesătulă. Leacuri mai 
bune decât aspirina şi ventuzele nu se găseau, murea lumea 
pe capete, mai rău ca de ciumă; aveau să treacă mulţi ani 
până să se audă de penicilină. A venit şi peste ţara noastră; la 
noi în casă n-a atins pe nimeni, aşa că poate aş fi uitat-o şi n- 
aş mai fi amintit de ea astăzi, să nu fi fost asociată cu numele 


scroafei. Pe scroafă n-am răbdat-o mult timp pe lângă casă, a 
luat-o pe nimica toată ţiganul satului şi a tăiat-o, după ce i-a 
dat una în cap, altfel nu putea să se apropie cu cutitul. Şi iată 
că după ce uitasem de ea, s-a întâmplat s-o regăsesc în curte 
la administratorul şcolii, într-o reîncarnare cu totul 
asemenea, încât am fost înclinat să cred, copilăreşte, că nu 
putea să fie decât Gripa Spaniolă a noastră, mutată în alt 
trup, la fel de respingător ca primul. 

Trecuse o iarnă şi băgasem de seamă că între 
pavilioanele şcolii, atât de distanţate unele de altele, erau din 
loc în loc guri de canal, cu capace de fontă, cum mai văzusem 
şi nu mă mirau ci doar îmi trezeau repulsia, ştiind că pe 
dedesubt curg ape murdare; vedeam pe străzile oraşului cum 
veneau oameni cu sârme, să le desfunde şi atunci se ridicau 
în aer mirosuri urâte. Aici însă capacele nu lăsau să se simtă 
nici o miasmă, în schimb, câteodată, deasupra lor se ridicau 
şuviţe de aburi. Iar de la unul la altul, pe întinderi de sute de 
metri, zăpada se topea, lăsând să se vadă pământul. Într-o zi 
am săltat unul din capace, în marginea pădurii, ferindu-mă să 
nu mă vadă cineva, de parcă ar fi fost o faptă nepermisă. Jos 
nu era un canal de scurgere, or fi fost şi din acestea, în altă 
parte, ci un tunel, destul de înalt ca un om să stea în picioare. 
Pereţii de ciment nu aveau urme de umezeală, toate mi se 
păreau curate şi aerisite, şi în lungul lor erau prinse două ţevi 
groase, îmbrăcate în cămăşi de ipsos, alb ca laptele. Nu mi-a 
fost greu să înţeleg că pe acolo trecea tubulatura 
caloriferului, care lega pavilioanele de uzină. Pe atunci 
caloriferele nu funcționau cu apă caldă, ci cu aburi, care mai 
scăpau uneori, pe la o vană sau o înnăditură, şi aşa îmi 
explicam, în sfârşit, de ce uneori, pe unele din acele capace 
ieşeau fuioare albe. 

Desigur că nu făceam primul această descoperire, 
poate, de asemeni, să fi întreprins şi altcineva explorarea mea 
subterană, n-am întâlnit însă pe nimeni acolo, niciodată, şi 
nici n-am auzit pe cineva să vorbească despre o asemenea 
faptă. N-am purces însă imediat la treabă, şi nici singur, şi nu 
de frică, dar era nevoie să mă asociez cu cineva care avea 
lanternă electrică. La fel cum în anii următori, scriindu-i unei 


fete din oraş, şi dându-i întâlnire în lunca Râului, m-am 
obligat să-l iau cu mine, să vadă şi el ce-o să fie, cu condiţia 
însă să stea deoparte şi să nu se arate, pe Sânzianu, căruia îi 
băgasem în cap că seamănă cu Rudolf Valentino. Deşirat şi 
slut la faţă, ca un păsăroi jumulit de pene, bietul băiat nu 
putea să fie o concurenţă, totuşi nu eram bucuros să-l ştiu că 
pândeşte prin tufişuri, dar n-avusesem încotro, îi făgăduisem, 
fiindcă el îmi dăduse plicul cu mărcile, să-i scriu fetei. 

Tunelul caloriferului era lung şi cu multe ramificații, 
cercetarea lui a cerut timp şi mi-a dat multe emoţii, prima din 
ele fiind înfrigurarea, prin care nu înţeleg o senzaţie de frig, 
cum cred unii, ci o tensiune lăuntrică, uneori dusă până la 
fierbinţeală. Mult mi-ar fi plăcut să-l iau cu mine pe Trandafil, 
dar el n-avea lanternă, şi nici nu şi-ar fi lăsat cărţile. 
Niciodată admiraţia şi celelalte sentimente ale mele pentru el 
n-au să scadă, însă îl voi simţi tot mai departe de mine, 
despărțiți de pasiunea lui unică pentru învăţătură. 

N-am avut de ales, un singur băiat în clasa noastră 
avea lanternă electrică, o ţinea asupra lui tot timpul, prinsă 
de un nasture al hainei, sau al bluzei, iar seara o punea pe 
noptieră, să-i fie la îndemână. Cei dintr-un dormitor cu el 
spuneau că noaptea se trezea ţipând, chinuit de vise urâte, şi 
dacă nu aprindea repede lumina îl apuca tremuriciul. Îl 
chema neobişnuit şi frumos, Mesteacăn, nu mai ştiu cum 
altfel. Nu prea mă încredeam în el, mă temeam că ar fi un 
fricos şi un nevolnic, dar mă înşelam, suferea doar de o boală 
neluată în seamă de medici; pe atunci nu se vorbea de 
psihiatrie, nimeni nu încerca să afle de ce se speria aşa de 
rău noaptea. Ziua se purta ca toată lumea, ba chiar am 
observat, cu mai multe prilejuri, că în faţa unei încercări 
grele se arăta mult mai curajos decât alţii. ÎInsăşi moartea lui, 
spre sfârşitul şcolii, când şi-a tras un glonţ de revolver în 
tâmplă, ca să scape de o ruşine, mi s-a părut un act de 
bravură. 

Ca înfăţişare n-avea nimic deosebit, să atragă atenţia, 
nici înalt, nici scund, de statura aceea mijlocie care îi face pe 
oameni să se piardă între semenii lor şi se asociază cele mai 
adesea cu o viaţă tihnită; cu el însă s-a întâmplat altfel. Mi-e 


imposibil să-i refac fizionomia din memorie; dacă ar reînvia şi 
mi-ar ieşi în faţă, n-aş putea să-l recunosc decât după o 
aluniţă maronie în obrazul drept, mare cât o băncuţă, şi 
bineînţeles după gaura făcută de glonţ în tâmplă. Altceva nu 
mai ştiu despre el decât că era neîntrecut la sala de 
gimnastică; pe frânghie şi pe prăjină se căţăra ca maimuţele, 
totdeauna ajungea sus primul; peste calul de lemn, peste 
capră şi peste ladă, oricât ar fi fost de înaltă, sărea 
sprijinindu-se doar într-o mână, iar mai târziu nici atâta, 
zbura pe deasupra lor fără să le atingă, şi ateriza pe duşumea 
lin, uşor ca fulgul. Mai multe, chiar dacă mi-aş aminti, n-aş 
spune, toate aveau să se piardă. Ceea ce rămâne demn să ţin 
minte este aventura noastră în tunelul caloriferului. 

Atunci s-au trezit în mine gânduri şi sentimente 
ciudate, mergeam pe sub pământ nevăzut de nimeni şi mă 
gândeam la cele ce se întâmplau deasupra, la colegii mei care 
băteau mingea, sau culegeau ghiocei din pădure, iar unii 
fumau prin desişuri; dacă era iarnă se dădeau cu săniuţa, cu 
schiurile şi cu patinele, erau patine mari, arcuite la vârf, 
alunecau bine nu doar pe gheaţă, ci şi pe zăpadă bătută. 
Vorbesc doar despre mine, gândurile lui Mesteacăn nu le 
cunoşteam, mergeam pe tăcute şi cu toate că îl ştiam alături, 
îi auzeam paşii şi respiraţia, mi se părea că sunt singur. Cei 
de sus nu bănuiau nimic despre noi, pe unde om fi şi ce-om 
face în acele clipe, pe când eu puteam să-mi închipui totul 
despre ei, fără greşeală, fiindcă le ştiam obiceiurile, pe unde 
umblă, pas cu pas, oră cu oră. Socoteam, cam speriat de 
propriul meu orgoliu, că aveam o anumită superioritate faţă 
de toată lumea noastră, un secret cam înfricoşător, ca un 
pact cu diavolul. Când ajungeam în dreptul vilei unde locuia 
directorul, un mic palat cu parc în faţă, mi le închipuiam pe 
cele două fete ale lui, mai mari ca noi, domnişoare, dându-se 
în leagăn pe pajişte sau plecând la terenul de tenis cu 
rachetele la subsuoară. 

Pe director îl numeam Satrapul numai fiindcă avea o 
faţă aspră, cu mustăţi zburlite, mânioase, cu privirea 
bănuitoare şi duşmănoasă. Mustaţa şi ochii erau singurele lui 
arme, datorită lor îi ştiam de frică, în spatele lor însă se 


ascundea o fire molatică şi nepăsătoare, ceea ce n-am 
observat decât cu întârziere, iar alţii n-au observat niciodată. 

Avea un nume ciudat şi impozant, cum nu mai auzisem 
prin părţile noastre, Laurenţiu Sân-Martinu, care ne stârnea 
admiraţia, dar şi râsul. La cuvântul sân, ne gândeam cu o 
tulburare pudică, nu-l pronunţam niciodată pe faţă, mai ales 
când ar fi putut să audă duhovnicii. Numele directorului ne 
prilejuia o descătuşare, intra în întrebările adresate 
profesorilor, ceream lămuriri despre activitatea lui literară şi 
ştiinţifică, deocamdată ştiută numai din zvonuri, traducea 
Iliada din limba originală, muncea de mult timp, migălos, se 
spunea că va fi un monument de cultură. Aveam deci motiv să 
rostim cu glas tare cuvântul, altminteri ca şi interzis, 
sfidându-i pe duhovnici şi făcându-i pe cei mai pudici dintre 
noi să se ruşineze. Mă ruşinam şi eu, fiindcă nu mă gândeam 
la director, ci la reprezentarea cuvântului, parcă vedeam 
intrând pe uşă o cariatidă însufleţită, cu peplumul desfăcut la 
piept, să i se vadă sânii, nu de marmoră, ci de ţesuturi vii, 
colorate în roz pal, palpitânde şi calde; şi uitându-mă la 
Sfântul Gheorghe, de pe icoană, care veghea asupra clasei 
noastre, mi se părea ofensat, mă miram că nu ridică sulița, s- 
o străpungă. 

Era un nume de familie, o moştenire, domnul Laurenţiu 
Sân-Martinu nu putea să se lepede de el, îl purta în văzul şi în 
auzul lumii, îl pronunţa el însuşi, când se cita în faţa noastră, 
enumerându-şi studiile şi meritele. La cuvânt se adăuga un 
factor agravant, venise o modă, ca sacoul bărbătesc să fie 
bombat de o parte şi de alta a pieptului; cine ştie ce i se 
năzărise unui croitor de la Paris, poate doar se jucase, şi 
îndată toţi croitorii, din Anglia până în Balcani, se grăbiseră 
să-l imite. Aşa se întâmplă. Pe urmă, după ce moda trece, se 
miră şi ei, îşi fac cruce. 

Domnul Sân-Martinu se îmbrăca tinereşte şi în pas cu 
moda, îi admiram mai ales un costum de după-amiază, de 
stofă Prince de Gall, bleu-petrol cu carouri mov, discrete; îl 
purta cu pantofi în două culori, alb cu negru, îi dădea o 
eleganţă frapantă. Având un croitor de provincie, dar cu 
renume, acesta îi cam exagera croiala sacoului, şi el nu 


îndrăznea să-l corecteze, cum nu l-ar fi corectat nimeni în tot 
oraşul, de vreme ce pe firma lui scria: „Furnizor al Curţii 
Regale”. Titlul era moştenit, devenise tradiţie, primăria nu se 
gândea să i-l ridice, la urma urmelor făcea mândria oraşului. 
Taică-su, a căruia fusese prăvălia la începutul secolului, 
cususe odată un nasture la tunica Regelui Carol întâiul, care 
trecea pe stradă, călare, cu toată suita. Calul se speriase de o 
pisică, se smucise şi regele, încordându-se să-l astâmpere, 
pierduse un nasture de la tunică, sărise cât colo. Era un om 
deosebit de exigent în ceea ce privea ţinuta, aşa se spune, n- 
ar fi mers mai departe cu un nasture lipsă. Mareşalul Casei 
Regale descăleca fuga, îşi smulse un nasture de la propria lui 
tunică, trecu drumul şi-l aduse pe croitor, cu ac şi aţă. Acesta 
cusu nasturele acolo, în stradă, cineva îl ridică în spinare ca 
Regele să nu descalece. Deşi bietului om îi tremurau mâinile 
de emoție, nu uită să-i spună Regelui, bâlbâindu-se: „Sire, vă 
rog să ţineţi un căpeţel de aţă în gură!” În aceeaşi zi chemă 
pictorul de firme, care îi împodobi vitrina cu coroana regală. 

Piepţii de la sacoul domnului Sân-Martinu aveau o 
croială exagerată, atât de sugestivă, că nu ne puteam opri să 
nu ne dăm coate. N-a trecut mult timp şi cineva i-a spus Doi 
Sâni-Martinu, nume care s-a răspândit repede şi ne-a intrat 
atât de mult în deprindere, încât nu o singură dată s-a 
întâmplat să ne întrebăm profesorii: „E adevărat că domnul 
Doi Sâni-Martinu traduce Iliada şi Odiseea?” Şi uneori s-a 
întâmplat ca profesorii să nu bage de seamă, sau să se 
prefacă. După alt timp am văzut că la una din hainele 
directorului piepţii nu erau egali unul cu altul, greşeală a 
croitorului, ceea ce i-a atras un nume tras mai tare de păr, 
domnul Laurenţiu Sân-juma' Martinu. 

Traducea într-adevăr Iliada, când ieşea la plimbare cu 
nevasta lua cu el textul, în greceşte, un ceaslov cât 
Evanghelia, îl ţinea la subsuoară, dar mereu aluneca şi 
trebuia să lase braţul nevestei ca să-l ridice. O asemenea 
preocupare nu putea să ne atragă decât admiraţia, aşteptam 
cu mândrie şi nerăbdare să apară cartea. Limba grecească nu 
ne-a predat-o, nu se învăţa în şcoală, poate fiindcă domnul 
Pretoreanu era în relaţii proaste cu Venizelos. Abia în ultimul 


an au pus-o, poate domnul Pretoreanu se împăcase cu grecul. 
A venit un profesor tânăr, adus de la Atena. Domnul Sân- 
Martinu a ţinut numai lecţia inaugurală, s-au suspendat 
cursurile, au venit toţi profesorii, s-au adus scaune şi s-au pus 
în faţă. A fost chiar şi domnul Şandor, şeful uzinei. Mi-a părut 
rău că lipseau spălătoresele. Costică Păltineanu stătea în 
picioare, lângă uşă, cu clopoţelul în mână şi asculta cu gura 
căscată. Lecţia a constat dintr-o conferinţă despre Homer, 
probabil domnul Sân-Martinu o avea pregătită de mult, o ştia 
pe dinafară, poate era prefața la traducerea Iliadei, fiindcă 
prea se însăila bine. Imi reprim orice resentimente şi 
mărturisesc că l-am ascultat cu pasiune, dovedea multă 
ştiinţă clasică şi avea elocinţă. Iar viaţa lui Homer-orbul m-a 
tulburat până în adâncul sufletului, şi atât de puternic că n- 
am uitat-o nici până astăzi. 

Dar resentimente am, nici ele nu mi-au trecut; la 
terminarea şcolii, omul acesta, care ar fi trebuit să fie un 
clasic în toate manifestările sale, şi-a arătat faţă de Trandafil 
o ură barbară, îndreptăţită numai printr-o judecată strâmbă 
şi pătimaşă, şi încă într-un moment tragic, când s-ar fi cuvenit 
să se reculeagă, cu fruntea plecată. 

Dacă pe noi ne ţinea în frâu, cu fizionomia lui 
amenințătoare, domnul Sân Martin-Satrapu nu avea nicio 
autoritate în faţa celor două fete, trăiau într-o independenţă 
largă care, după ce şi-a dat roadele, ar fi putut să mă 
uimească, numai că nu îndrăzneam să judec. 

Am fost toţi cu ochii pe ele, nu puteau să rămână 
neobservate, ne trezeau suspine, bătăi de inimă şi dorinţe 
dureroase, imposibil de a fi împlinite. Voi povesti mai mult 
despre cea mică, a jucat un rol amar în viaţa lui Trandafil şi 
pe urmă a sfârşit tragic, de unde mai înainte crezusem că nu 
era decât o zvăpăiată, fără nici o adâncime în suflet; m-am 
înşelat, avea un suflet ca o prăpastie. O chema Hora, nume 
de o inspiraţie ciudată, care mie nu mi-a evocat jocul din 
satele noastre, ci mi s-a părut un strigăt. Mai târziu, când s-a 
zvonit că amândouă fetele erau luate de suflet, de la ţigani, 
Satrapul dăduse pe ele câte o sită de mălai, cum se 
obişnuieşte, m-am gândit că Hora ar putea să fie un nume de 


şatră. Oacheşe amândouă, cu ochi negri ca tăciunii stinşi, dar 
având încă în ei sclipiri fierbinţi, de flacără, şi cu purtările lor 
înfocate, ar fi putut să aibă într-adevăr sânge ţigănesc, ceea 
ce aprindea mai tare închipuirea noastră. Nu semănau una cu 
alta, nu păreau să fi avut acelaşi tată, un motiv de a crede că 
zvonurile erau adevărate, se născuse fiecare în alt cort, 
deveniseră surori prin înfiere. Pe cea mare o chema Floarea, 
nume nu prea obişnuit la oraşe, unde se cunosc mai degrabă 
derivatele lui, Florentina, Flori, Florica. Noi o porecleam 
Sârba, prosteşte, numai ca să facem o legătură cu numele 
Horei. Numele acesteia mi s-a impus, avea personalitate, n- 
am simţit nevoia să-l schimb, chiar dacă la început mi se 
păruse nefiresc, aşa cum îl auzeam prima oară; mai târziu nu 
l-am mai auzit defel, nu l-a mai purtat altă fată. 

Floarea să fi avut şaisprezece ani când am venit la 
şcoală, aşa cred, pe atunci nu-mi prea dădeam seama de 
vârste. Era mai înaltă decât soră-sa, şi cam slăbuţă, cu 
braţele şi cu picioarele subţirele. Părul, bineînţeles negru, ca 
ochii, îl purta scurt de i se vedea ceafa, atât de fragilă că s-ar 
fi rupt dacă ar fi apucat-o cineva cu o mână mai zdravănă. 
Spre deosebire de ea, Hora, deşi cu vreo doi ani mai mică şi 
cu o palmă mai scundă, era binişor împlinită, ca o femeiuşcă, 
şi bine făcută, lascivă, rotunjoară, cât să se vadă cele ce la 
asemenea vârstă sunt numai o bănuială. Amândouă purtau de 
obicei în păr un trandafir, alb cea mare şi cea mică roşu; erau 
înţelese. Când nu se găseau trandafiri, puneau garoafe sau 
muşcate, acestea din urmă mai greu de găsit albe. Nu ştiu ce 
floare îmi plăcea mai mult, albă sau roşie; între fete aş fi ales- 
o pe cea mică, totul al ei îl avea pe vino-ncoace. N-ar fi fost 
de lepădat nici cea mare, ba poate era chiar mai frumoasă, 
însă mi se părea mai ţeapănă şi mai rece. Ce-i drept, nu i-a 
trebuit mult până să se încălzească, peste iarnă a mers la 
şcoala de călărie, în oraş, şi acolo, la manej, i s-a aprins inima 
după un ofiţer încă tânăr, un căpitan de cavalerie, frumos, 
dichisit, cu maniere distinse, bărbat cum rar se găseşte şi pe 
deasupra nici nu era fluşturatic. Când s-a desprimăvărat au 
început să iasă din manej, duminica, au mers pe câmp şi pe 


dealuri, frumoasă şcoală de călărie; fata a şi uitat şcoala 
cealaltă. 

Satrapul mai avea şi un băiat, cam de vârsta mea, 
blond, spălăcit, cu ochi bazedovici, care îi dădeau o privire 
speriată şi lăcrimoasă; el nu putea să fie luat de la şatră, n-ar 
fi îndurat viaţa în cort, s-ar fi prăpădit în prima iarnă; de 
altfel, semăna destul de bine cu taică-su. Odată, când a fost 
ziua lui onomastică, a poftit la ceai, la cinci după-amiază, pe 
toţi şcolarii care purtau acelaşi nume. Eram şi eu printre ei, 
Floarea şi Hora ne-au adus ceştile de ceai, iar băiatul, în 
urma lor, ne-a oferit fursecuri şi bomboane de ciocolată. Pe 
urmă fetele s-au aşezat la pian şi au cântat ceva, la patru 
mâini, tare de vibra toată casa, însă nu era urât şi m-am 
mirat ce putere aveau în braţe. Am mai băgat de seamă cum 
Hora grăbea ritmul tot timpul şi dădea s-o ia înainte. Băiatul 
se uita la ele cu o privire adormită. Sindrofia n-a durat decât 
o jumătate de oră, pe urmă duhovnicii, care ne însoțeau şi nu 
ne scăpau din ochi, ne-au făcut semn să mergem, trebuia să 
ne pregătim lecţiile pe a doua zi. In parcul din faţa casei se 
înfoia un păun cu coada ca o cometă; avea un glas ca de 
fagot, atât de puternic că ajungea până în sala de clasă. Am 
auzit că păunul, cât o fi de mândru ca înfăţişare, este o 
pasăre proastă; dacă stă iarna în ger, în loc să se ducă la 
coteţ, şi dacă nu vine nimeni să-l alunge de acolo, coada i se 
încarcă de chiciură, se face sloi şi îl ia naiba, nu poate să se 
mai mişte. 

Într-o după-amiază veneam fuga de la uzină şi când am 
făcut colţul, pe sub clopotniţă, am dat piept în piept cu Hora, 
fata cea mică; era îmbujorată şi fierbinte, venea şi ea fuga, 
am cam izbit-o, dar nu s-a supărat, ci a râs vesel, iar mie 
numai că nu mi-a venit ameţeală când am simtit-o ce 
molatecă putea să fie, ce caldă şi parfumată. 

Mergând pe sub pământ şi gândindu-mă la toate de 
deasupra, mi se părea că lumea mea avea o dimensiune în 
plus faţă de-a altora, şi chiar o viaţă suplimentară, 
necunoscută de ceilalţi, astfel izbuteam să înving repulsia şi 
chiar teama pe care mi le dădeau tunelul. 


Toate clădirile şcolii astăzi sunt dărâmate, au rămas 
fotografii probabil, eu nu am nici una, însă cred că reţeaua de 
tuneluri încă există, şi prin ele, dacă mi le aduc aminte, pot 
să refac întreg peisajul care le acoperea, până la cel mai 
îndepărtat dintre pavilioane, spălătoria, unde fetele cu 
mânecile sumese şi cu fustele suflecate întindeau rufele pe 
frânghie; pe atunci nu existau uscătorii, ca astăzi, dar aşa, 
ţinute la aer, ce ozonat era mirosul feţelor de pernă şi al 
cearceafurilor, sâmbăta, când paturile se înfăţau proaspăt! 

Din tot ce-a însemnat descoperirea acestei părţi 
nevăzute a lumii, reprobabilă mi s-a părut numai pătrunderea 
noastră în magazia de alimente, şi nu de alta, ci fiindcă 
Mesteacăn a ţinut să ia de acolo, adică să fure, o căpăţână de 
zahăr de cinci kilograme, învelită în hârtie neagră, lucioasă, 
cu ornamente aurite, o ghirlandă de medalii câştigate de 
fabrică la diferite concursuri. Căpăţână de zahăr a dispărut 
de multă vreme şi cred că prea puţini oameni o mai ţin minte. 
Aşa se vindea zahărul, când era vorba de cantităţi mai mari, 
pentru compoturi şi dulceţuri, care atunci se făceau numai în 
casă şi însemnau o grijă importantă a gospodinelor. Nu mă 
miră deloc că forma aceea, ca un con masiv, a fost dată 
uitării; socotesc că se datora unei inspiraţii caraghioase, căci 
n-avea niciun fel de avantaje, ci doar cusurul de a trebui s-o 
spargi cu ciocanul, ceea ce nu era o treabă uşoară; ştiu, 
fiindcă am făcut-o adesea, ca să cruţ mâinile mamei. Nu mai 
spun cum săreau aşchii, risipindu-se prin toată bucătăria. Dar 
căpăţâna de zahăr a reprezentat o epocă. 

Degeaba m-am împotrivit, Mesteacăn n-a vrut să 
renunţe la ceea ce se numea o faptă urâtă. Pe urmă m-am 
gândit că poate de fapt era o copilărie, un fel de a-şi arăta 
vitejia şi l-am lăsat în pace. Oare dacă îl pâram, ar fi avut altă 
soartă? Nu cred, destinul lui era gata scris, l-a urmat 
credincios, fără să se dea în lături. Cât despre zahăr, toţi 
tânjeam după el la urma urmelor, în afară de cei care se 
îmbuibau cu bomboane şi prăjituri primite de acasă sau care 
aveau bani şi puteau să-şi cumpere de la cantină toate 
bunătăţile de pe faţa pământului. Eu, de pildă, n-am ştiut 
multă vreme ce-i aceea o napolitană, iar când i-am simţit 


gustul şi am văzut cum se topeşte în gură transformându-se 
într-un element parfumat, dulce şi imponderabil, cu toată 
forma ei consistentă, un proces tainic, de domeniul alchimiei, 
am avut iarăşi o ameţeală, ca în clipa când am dat piept în 
piept cu Hora. 

Căpăţâna de zahăr Mesteacăn a pus-o într-o firidă din 
tunel, unde mecanicii n-ar fi putut s-o descopere, dacă 
veneau în inspecţie, şi nici n-aveau de ce să vină, cât timp nu 
se spărgea vreo ţeava. Chiar dacă o fi de ruşine, m-am 
înfruptat şi eu din acel zahăr, după ce am spart căpăţâna cu 
un pietroi, adus de afară, am ronţăit pe furiş câte o bucăţică, 
sau am pus-o în ceai, fiindcă nu era destul de dulce. Odată, 
când a venit un inspector, trimis de domnul Pretoreanu, şi a 
gustat ceaiul, s-au făcut cercetări, repede şi cu insistenţă, şi 
în zece minute s-a dovedit că magazionerul fura zahărul. 
Atunci mi-a mai venit inima la loc, am socotit că fapta lui 
Mesteacăn era mai puţin gravă, se putea spune că nu furase 
din zahărul şcolii, ci din al magazionerului, dobândit pe căi 
necinstite. De altfel colaborarea noastră n-a mai durat multă 
vreme, s-a terminat în ziua când, ajuns la capătul unui tunel 
şi săltând capacul gurii de vizitare, m-am pomenit faţă în faţă 
cu Gripa Spaniolă, reînviată, întocmai cum o ştiusem. Abia 
mai târziu m-am dumirit că nimerisem în curtea 
administratorului, care nu ştiu prin ce nenoroc creştea pe 
lângă casă o vietate atât de urâtă. Scroafa stătea tolănită 
tocmai pe capacul de fontă, încins de soare. Simţindu-l că 
mişcă, a sărit în sus, speriată, şi am văzut-o, proptită pe toate 
patru picioarele, cu râtul hidos îndreptat spre mine, gata să 
mă înşface. Dar nu mi-a fost teamă că ar fi putut să mă 
sfârtece, nimic nu era mai uşor decât să mă las în jos, făcând 
să se închidă capacul. În schimb, m-a umplut de groază şi de 
scârbă urâţenia acelei vietăţi care era o amintire veche, cu 
părul ei negru, rar, jegos, cu ochii mici, vicleni şi lacomi, cu 
un bot lung, subţire ca o trompă, cu nările mari şi sumese, de 
păreau două ventuze. 

Fiindcă de atunci înainte n-am mai pus piciorul în 
tunelul caloriferului, decât o dată, spre sfârşitul şcolii, se 
poate spune că explorarea mea, care mă tulburase puternic şi 


crease în mintea mea noţiuni noi despre lume, a avut o 
încheiere urâtă. 

Meteahna lui Mesteacăn a trecut cu timpul, nu se mai 
trezea noaptea ţipând, dar lanterna electrică a avut-o tot 
timpul pe noptieră; în pachetul cu pui fripţi şi cu cozonac, pe 
care-l primea în fiecare lună de acasă, ai lui nu uitau 
niciodată să pună baterii de rezervă. Ajunsesem în ultima 
clasă, ne făceam planuri pentru viaţa noastră viitoare, ne 
întrebam cine va merge la Sorbona şi Oxford; primii trei din 
absolvenţii şcolii, statul îi trimitea să studieze în Franţa şi 
Anglia, era o lege făcută la dorinţa domnului Pretoreanu. 
Primul a fost Trandafil, dar ceva l-a împiedicat să se ducă şi 
nu s-ar fi dus chiar dacă n-ar fi existat piedica. Al doilea, sau 
măcar al treilea ar fi putut să fie Mesteacăn, depindea de 
ultimele examene; nici nu mai ştiu cum şi când ajunsese în 
fruntea clasei; pe vremea tunelului era aproape la coadă. Şi 
tocmai atunci s-a descoperit că furase un binoclu din 
cancelarie. Era un binoclu mare, Zeiss, un dar al domnului 
Pretoreanu, una din fanteziile lui în aparenţă bizare. Privind 
pe ferestrele cancelariei peisajul din faţă, Valea Domniţelor, 
lunca Râului şi oraşul cu turnurile lui istorice, orice om cu 
bun-simt şi-ar fi dat seama repede că un binoclu devenea un 
obiect de reală necesitate. Un asemenea peisaj, cu planurile 
lui nesfârşite, pierdute în zare, plin de nuanţe şi de amintiri 
îndepărtate, putea să fie instructiv dacă i se descopereau 
detaliile, pajiştile unde domniţele îşi împletiseră cununi de 
flori, potecile pe unde trecuseră domnitorii, călare, colinele 
de unde urmăriseră ei luptele, şi câmpul pe unde dăduseră 
năvală turcii, cu semiluna. Cine avea în faţă o asemenea 
privelişte, simţea nevoia unui binoclu. Ştiu, fiindcă am simţit- 
o şi eu, şi cum nu mi-o puteam satisface, am mers cu piciorul, 
ore lungi şi nu o singură dată, să văd de aproape ceea ce acel 
instrument optic ar fi putut să-mi aducă într-o clipă, până la 
picioarele terasei de unde priveam adesea în vale. 

Binoclul, într-un toc de piele neagră, cu marginile 
aurite, stătea agăţat de curea, pe un perete, între ferestre. 
Rău îmi pare să spun că nu prea i se dădea întrebuințare, 
cum fusese gândul domnului Pretoreanu. Când intrau în 


cancelarie, profesorii îşi băgau nasul în hârţoage şi cataloage, 
sau beau cafele trăgând din ţigară, n-aveau timp să se uite pe 
fereastră; sau se uitaseră odată, şi socoteau istoria încheiată. 
Erau printre ei oameni pentru care simţeam admiraţie, sunt 
mândru că i-am avut profesori, şi nu s-ar cuveni să-i judec, 
punându-i pe toţi într-o oală, dar cum să-mi explic că 
dispariţia binoclului a fost descoperită după şapte luni de 
zile, ceea ce s-a aflat abia la anchetă? Nimeni între timp n-a 
avut o tresărire lăuntrică în faţa acelei privelişti, nici măcar 
profesorul de istorie? Dar degeaba vorbesc, profesorul de 
istorie, tobă de carte, era cea mai amorfă dintre făpturile 
cuvântătoare, nu-şi arunca măcar un ochi dincolo de tomurile 
lui înşirate pe toţi pereţii bibliotecii, chiar şi peste ferestre. 
Ştia, an cu an, zi cu zi ce se întâmplase în lume, începând cu 
al cincilea mileniu dinaintea erei noastre, până astăzi; când 
îşi dădea drumul, nu-l mai oprea nimeni, aerul în clasă se 
îngroşa de cifre şi de nume istorice. Ce folos, dacă un om atât 
de învăţat îşi astupase ferestrele bibliotecii cu cărţi şi nu 
putea să se mai uite afară? 

Lipsa binoclului n-a descoperit-o vreun profesor, ci 
portarul, Costică Păltineanu. Era datoria lui să şteargă zilnic 
de praf tocul de piele neagră, dar nu-l lua din cui, altfel ar fi 
văzut că îşi pierduse greutatea. Odată a vrut să se uite şi el 
devale, aşa s-a constatat furtul. Poate pe hoţ nu l-ar fi 
descoperit nimeni, dacă nu mărturisea singur, la o 
spovedanie laică. Dirigintele clasei noastre, cel mai iubit 
dintre profesori, avea obiceiul să ne dea din când în când 
extemporale de conştiinţă, cerându-ne să ne dezvăluim în 
scris păcatele şi faptele bune, asigurându-ne că în afară de el 
nu va citi nimeni. Nu ştiu ce-or fi mărturisit alţii, în opt ani de 
şcoală; eu, unul, n-am avut încredere, am simţit chiar 
repulsie pentru acest fel de spovedanie, mi-era de-ajuns 
spovedania din biserică, de care nu puteam să scap înaintea 
vacanţelor de Crăciun şi de Paşte. Aşa că am minţit, mi-am 
ascuns faptele rele, la fel ca pe cele bune, am înşirat 
baliverne. Simţeam uneori privirea dirigintelui, mă spiona pe 
furiş, îmi dădeam seama că n-avea încredere în mine, ceea ce 
făcea ca şi neîncrederea mea în el să tot crească. Până odată, 


spre sfârşitul ultimului an de şcoală, când nu mai era mult şi 
urma să ne despărţim pentru totdeauna. Atunci, la ultimul 
examen de conştiinţă, prima întrebare a fost cea obişnuită: 
„Ce faptă bună aţi săvârşit în această lună?” întrebarea a 
doua era însă modificată, şi când ne-a dictat-o m-a privit cu 
atâta stăruinţă, încât nu m-am îndoit că o ticluise anume 
pentru mine, căci suna astfel: „Ce păcate aveţi pe conştiinţă 
de la începutul şcolii, şi nu le-aţi mărturisit până astăzi?”. 
Dacă nu le mărturisisem la vremea lor, nu era să le dezvălui 
în ultima clipă; n-am nici cea mai îndepărtată înrudire cu 
personajele lui Dostoievski. Nici Mesteacăn nu cred că avea 
asemenea înrudire, şi totuşi, răspunsul lui, când l-am aflat, a 
încremenit toată şcoala; el furase binoclul din cancelarie. I l- 
au găsit în cufăr, altfel s-ar fi putut crede că voise să facă o 
farsă, să pună la încercare spiritul de duhovnic al dirigintelui 
nostru. 

Nu ştiu ce să spun, era acesta dator să tacă? Nu-i 
singura mea dilemă pe care n-am putut s-o dezleg până 
astăzi. Am avut însă dovada sigură că neîncrederea mea 
fusese justificată. Deşi dezaprob furtul, socotesc că s-ar fi 
găsit şi alte căi de îndreptare a unei fapte rele, prea stranii ca 
să nu dea de gândit oamenilor. Nu se poate face nici o 
legătură cu furtul căpăţânei de zahăr, era o distanţă prea 
mare între o faptă şi alta. 

Pe Mesteacăn l-au încuiat într-o cameră de la 
infirmerie, care avea drugi la fereastră. S-a hotărât ca a doua 
zi să fie pus la stâlpul infamiei, în faţa întregii şcoli adunată 
în careu, în curtea mănăstirii, unde ne făceam rugăciunea de 
dimineaţă şi cântam: „Cu noi este Dumnezeu...” Nu s-a aflat 
al cui fusese revolverul; cei cu conştiinţa tulburată au găsit 
prilejul să spună că era de furat, şi aşa se explicau multe. M- 
am gândit iar la căpăţâna de zahăr, dar am simţit că îmi arde 
obrazul şi n-am vrut să judec. Dimineaţa l-au găsit întins pe 
jos, pe mozaic, cu un glonţ în tâmplă; se gândise ca sângele 
să nu murdărească patul. Mai târziu am aflat de o întâmplare 
identică şi nu m-a cutremurat mai puţin decât prima, deşi 
fusese încă un război între timp, şi pământul se umpluse de 
sânge. 


L-au pus în pat, acolo la infirmerie, în haine curate, cu 
mâinile pe piept, cu lumânări aprinse într-un sfeşnic adus de 
la biserică; a stat aşa până a doua zi, când au venit ai lui să-l 
ia acasă. Era începutul verii, am cules flori de câmp şi i-am 
împodobit patul. L-am privit cu o încordare grea şi amară, 
încercând să-i înţeleg gesturile, ce gânduri avusese în minte 
când luase binoclul, când mărturisise, când îşi trăsese glonţul 
în tâmplă. Frământarea mea de atunci a rămas nescăzută 
până astăzi; în schimb, chipul lui aproape că nu-l mai ştiu, în 
afară de aluniţa maronie din obrazul drept, la care m-am uitat 
cu privirea fixă. El, mort sau viu, rămâne pentru mine mai 
degrabă o idee decât o fiinţă, cu o istorie pământească. 
Astăzi, gestul lui îmi pare de o forţă terifiantă. Nimeni nu-l 
împiedica să trăiască, fapta s-ar fi iertat, s-ar fi uitat, viaţa i- 
ar fi fost rodnică şi fericită; dar mai întâi ar fi trebuit să 
îndure o clipă de ruşine; era un preţ pe care n-a vrut să-l 
plătească. 

Ani mai târziu, într-una din şcolile militare unde am 
ajuns fără nici o vocaţie, dar mi-a fost de mult folos în 
cunoaşterea vieţii şi a oamenilor şi mai ales în propria mea 
cunoaştere, s-a găsit printre noi un ucigaş de o speţă 
scârnavă. Nici pe el nu-l mai ţin minte, cred că l-am văzut 
numai de câteva ori, aflându-ne în clase diferite; pot spune 
vag că era un tânăr cu fizionomia ştearsă, mic de statură şi 
firav. Când ne-am întors din vacanţa de Crăciun, s-a aflat că 
în oraşul lui, o bătrână fusese ucisă şi jefuită, iar mai întâi 
violată, fapte pe care n-ar putea să le facă decât un monstru. 
Oraşul îl ştiu, totuşi nu-l spun, ca să nu jignesc nişte cetăţeni 
fără vină şi care poate nici n-au aflat despre această crimă 
murdară, săvârşită de multă vreme. Bănuiala cădea pe un 
celebru făcător de rele, poreclit Tata Moşu. Omul n-a 
recunoscut niciuna din fapte, susţinând, ceea ce s-a dovedit a 
fi tocmai adevărul, că oricâte păcate ar fi avut, de ucis nu 
ucisese niciodată, nu era stilul lui, aşa a spus, îi reproduc 
întocmai cuvintele. Deşi nu avea dovezi serioase, poliţia, care 
păţise multe ruşini în ultima vreme şi era tare discreditată, s- 
a grăbit să anunţe că a prins criminalul, şi el a făcut 
mărturisiri complete. Trecuse o lună, sau două, era gata să 


înceapă procesul, când a căzut ca o bombă brizantă în 
mijlocul şcolii ştirea că se descoperise adevăratul autor al 
crimei, şi el nu era altul decât acel firav coleg al nostru, al 
cărui nume n-am vrut să-l ţin minte. Dovezile fiind sigure, ar 
fi fost zadarnic să nege; l-au închis şi pe el tot într-o cameră 
de la infirmerie, până să vină poliţia. Comandantul nostru, 
vrând să salveze onoarea tuturora, s-a dus la el în cameră şi, 
fără cuvinte, a pus pe masă un revolver cu şase cartuşe; n-ar 
fi trebuit decât unul, dacă treaba era bine făcută. Revolverul 
a rămas neatins, până a doua zi dimineaţa, când nu s-a mai 
putut tărăgăna treaba şi ucigaşul a fost predat poliţiei. 

Aşa cum aş fi vrut să fiu în sufletul dirigintelui nostru 
în ziua când Mesteacăn şi-a tras glonţul în tâmplă, să aflu 
cum privea el faptele şi ce simţea, la fel aş fi vrut, dar cu mai 
multă tărie, să fi putut pătrunde, ca un duh, nevăzut de 
nimeni, în camera de la infirmerie, în noaptea când un om şi o 
armă de foc se aflau faţă în faţă. Ce-a gândit şi ce-a făcut 
omul acela? Măcar s-a uitat la revolver, l-a atins cu mâna, şi-a 
închipuit cum ar fi să-l ducă la tâmplă? Şi cum a putut să stea 
cu el alături, până dimineaţa? Şi ce-a crezut că va mai valora 
viaţa lui, de atunci înainte? Dacă aş fi putut să aflu toate 
acestea, sau numai o parte din ele, cred că făceam un mare 
pas înainte în cunoaşterea oamenilor. 

S-a întâmplat să-l văd când l-au luat dimineaţa, pe o 
vreme posomorită; era în capul gol, cu părul galben, veşted, 
cu un macferlan kaki pe umeri. Nu mai ştiu dacă îi puseseră 
cătuşele; îl încadrau doi poliţişti în haine civile. L-au judecat 
în oraşul lui, nu l-au linşat, i-au dat nişte ani de închisoare, nu 
toată viaţa; după un timp am aflat că se eliberase. Va să zică, 
este posibil! Să trăieşti mai departe! Să ai o casă, o slujbă, 
poate şi o nevastă. Şi prieteni, desigur. Şi să faci chef 
sâmbătă! La fel s-a întâmplat cu Găetan, care a lovit-o în cap 
cu ciocanul pe doamna Leonida. După ce şi-a ispăşit 
pedeapsa, şi-a deschis un atelier de tâmplărie, învățase 
meseria la închisoare, făcea mobilă fină, avea o clientelă 
aleasă. La fel s-a întâmplat cu Sile Constantinescu, un tânăr 
voinic şi chipeş, care şi-a ucis amândoi părinţii, apoi i-a făcut 
bucățele şi i-a fiert în cazanul de rufe, ca să-i topească. 


Medicii l-au găsit sănătos şi responsabil; este posibil? A 
ispăşit şi el o pedeapsă, pe urmă i-au dat drumul. Poate mai 
trăieşte şi astăzi, îl întâlnesc pe stradă fără să-l ştiu, stă în 
faţa mea, la coadă, la restaurant se aşază la masa de lângă 
mine, poate intră şi-n vorbă, îmi spune: ce zi minunată! 

De ce-a trebuit să moară bietul Mesteacăn care purta 
numele celui mai trist dintre arbori? 


10 


Descoperirea tunelului a fost o întâmplare mai târzie; 
povestind-o, mi-am adus aminte de subteranele din Valea 
Regilor, pe Nil, unde chiar în primul meu an de şcoală s-a 
găsit mormântul lui Tutankhamon, un faraon aproape 
necunoscut până atunci în istoria Egiptului Antic. Am spus ce 
fascinantă a fost pentru mine lumea aceea îndepărtată şi în 
timp, şi geografic; printr-o întâmplare ea însăşi fascinantă, 
am aflat despre ea la prima lecţie, cum am pus piciorul în 
clasă. Descoperirea se făcuse la 5 noiembrie şi până în anul 
următor, la vacanţa mare, profesorul de istorie nu aflase 
nimic, deşi se scrisese în ziare şi fusese vâlvă în lume. Sau 
poate nu vroise s-o ia în seamă, o socotea o întâmplare 
neomologată, de vreme ce nu figura în cărţile de istorie. În 
ziare nu se încredea, nici nu-şi arunca ochii în ele, deşi făcea 
politică; socotea că-s pline de născociri şi minciuni, că nu 
urmăresc decât să prostească lumea. În ceea ce mă priveşte, 
aflasem câte ceva despre descoperirile din Valea Regilor, dar 
aş fi vrut să ştiu mai mult, lumea faraonilor cu piramidele lor 
şi cu Sfinxul continuau să mă pasioneze, aşa că într-o zi m-am 
ridicat şi m-am adresat profesorului: „Domnule, vă rog, ce ne 
puteţi spune despre Tutankhamon?” M-a întrebat cum mă 
cheamă, a deschis catalogul şi mi-a pus nota unu, un 1 mare, 
apăsat, să se vadă şi să nu se poată şterge. Poate că soarta 
mea de şcolar nu s-a jucat chiar în ziua aceea, aveam să mă 
mai ciocnesc şi cu alţi profesori, a fost însă un început 
nenorocos, care a lăsat urme, istoria mi-a făcut silă de atunci 
încolo, n-am putut s-o învăţ decât ca vai de lume; tot anul m- 
am luptat să îndrept acea primă notă proastă, şi numai cu 
greu am ajuns la o medie de trecere. În anii următori m-am 


ţinut pe linia de plutire, copiind la teze când a fost nevoie, 
rugându-i pe vecini să-mi şoptească, dar peste nota cinci n- 
am trecut decât în ultima clasă, când a venit alt profesor, şi 
mi-a dat zece. Pe ce? I-am spus o poveste. Ce altceva este 
istoria? 

S-a înţeles, cred, că primul profesor era o fiinţă ciufută, 
şi nu-i de mirare, ursitoarele îl cam oropsiseră, fiindcă, în 
afară de erudiţia lui, şi ea cam amorfă la urma urmelor, 
bogată, dar lipsită de strălucire, n-avea nimic care să atragă 
admiraţia sau măcar să ni-l facă simpatic. Scund, rotofei, cu o 
carnaţie cam puhavă, cu părul ţepos, albit înainte de vreme, 
cu privirea neîncrezătoare şi vicleană, tot timpul la pândă, 
mai avea pe deasupra şi o meteahnă, grea pedeapsă pentru 
un dascăl, era cam tare de ureche, cum se spune, ca nu-l 
numesc surd de-a binelea. Că o fi auzit câte ceva uneori, este 
posibil, în schimb, pe vreme posomorită, probabil din cauza 
presiunii atmosferice schimbate puteai să-i tragi cu tunul la 
ureche, fără să-i pese. La orele de istorie, cei din fundul 
clasei conversau liber cu cei din faţă, având grijă doar să se 
ferească de ochii profesorului, ca să nu-i vadă mişcând 
buzele. La teze nu mai vorbesc, dialogurile se încrucişau în 
toate direcţiile şi pentru el rămâneau ca undele herţiene, 
care trec mute prin văzduh şi nu se aud decât în aparatul de 
radio. Era în aer vuietul modulat, ca al valurilor, care se 
ridică în sălile de aşteptare din gară. Nu spun că purtarea 
noastră merita laude, dar a cui e vina? Uneori amuţeam toţi, 
în toate fenomenele din natură sunt clipe de acalmie; acest 
moment invers trezea poate în urechea profesorului o 
vibraţie, un semnal de alarmă şi atunci se apuca să bată cu 
verigheta în catedră, ca să facem linişte. 

Îl poreclisem Moş Flaşnetă, se înţelege de ce, pentru 
monotonia prelegerilor lui bogate în informaţii, dar lipsite de 
inflexiuni, de pauze, de culoare, ca un scris fără semne de 
punctuație. Nimeni în clasă nu putea să-l urmărească, în 
afară de Trandafil, care avea mijloace de recepţie mult mai 
puternice decât ale noastre, unite cu o inteligenţă cum n-am 
cunoscut alta. Înzestrat pe deasupra cu un mare dar de 
sinteză, pe lângă o memorie prodigioasă, ne rezuma, clar şi 


simplu, seara la meditaţie, într-o prelegere de zece minute, 
cui vroia s-o asculte, tot ceea ce Moş Flaşnetă debita o oră 

întreagă, cu vocea lui monotonă, care mai era şi peltică. Nu 
puteai pretinde nimănui să reziste. 

Acest om căruia îi spuneam Moş la patruzeci de ani, şi 
nu fără justificare, avea un necaz pe suflet, în afară de 
meteahna amintită mai înainte şi de altele, neamintite. 
Nenorocul lui fusese să se însoare cu o femeie şi prea tânără 
şi prea frumoasă, şi nici măcar nu-şi dăduse osteneala să-i 
facă viaţa plăcută, o lăsa să lâncezească în casă, iar el, când 
nu era la şcoală, se înfunda în bibliotecă. Nimeni nu s-a mirat 
când nevasta a fugit cu un ofiţer, s-a dus după el în altă 
garnizoană. Cât o fi plâns soţul părăsit n-a putut să se vadă. 
S-a văzut doar că i se acrise inima şi nu mai putea să sufere 
pe nimeni. Barem pe bărbaţii chipeşi îi privea cu o ură 
neîmpăcată, mai ales dacă erau din cei cu succes la cucoane. 
Până şi între şcolarii mai răsăriţi găsea câte unul la care se 
uita chiorâş, dacă era bine dăruit de la natură, îl scotea la 
tablă, îi punea întrebări repezi, urmărind să-l încurce, îi 
dădea nota unu şi-l trimitea la loc cu vorbe de ocară: 
„Pezevenchiule, de învăţat nu înveţi, dar creşti ca un găligan 
şi mâine-poimâine ai să furi nevestele oamenilor!” 

Despre Tutankhamon ne-a vorbit Trandafil chiar în 
seara zilei când îi pusesem lui Moş Flaşnetă întrebarea 
nenorocoasă; l-a ascultat toată clasa. Poate unii n-au gândit 
ca mine, poate n-au gândit în nici un fel, s-au mulţumit să-l 
asculte, mie însă mi s-a părut uimitor, ştia totul, cu cifre şi 
date, întreagă istoria acelei descoperiri, împreună cu istoria 
faraonului necunoscut înainte. De fapt nu era nici o minune, 
citise totul în „I'Illustration”, îmi aminteam că îl văzusem la 
bibliotecă, într-o seară, cu revista în faţă; mă uitasem peste 
umărul lui, la o fotografie, dar textul nu mă interesase, nici 
nu ştiam despre ce era vorba. Putea să-mi fie ruşine şi mi-a 
fost, am socotit că sunt superficial, că dacă nu mă schimb n-o 
să fac mare lucru în viaţă şi m-am hotărât să fiu altfel 
începând de a doua zi, ceea ce a rămas doar o intenţie. Astăzi 
însă, după atâta vreme, îmi recunosc şi mie un merit, acela 
de a fi înregistrat atât de bine fotografia, încât o revăd ca şi 


cum aş avea-o în faţă, deşi o uitasem şi nu m-am mai gândit 
niciodată la ea. Înfăţişa o excavaţie făcută în nisip, adâncă de 
vreo patru metri, judecând după statura oamenilor aflaţi de 
faţă, cu laturile de vreo şase, având pereţii zidiţi cu lespezi de 
piatră. Jos, în primul plan, se vedea un animal stilizat, cal sau 
câine, cu trupul lung şi subţire, cu picioarele foarte înalte, cu 
coada răsucită în sus, ca un inel sau ca o toartă. După luciu, 
părea a fi cu totul de aur. Câţiva inşi, unii îmbrăcaţi în alb, îi 
dădeau târcoale, pregătindu-se să-l scoată afară. Sus, pe 
marginea gropii zidite erau îmbulziţi mai mulţi oameni, un 
grup numeros, lângă un cort, pus pe nisip, sub care probabil 
arheologii se adăposteau de arşiţă, deşi faptele se petreceau 
toamna. Excavaţia aceea reprezenta prima din mai multe 
încăperi ale mormântului, unde s-au găsit bogății mai mari ca 
în povestea lui Ali Baba, statui de aur sau de abanos, vase de 
alabastru, mobile, îmbrăcăminte regească, podoabe cu 
grămada, neatinse de vreme, cu toată vechimea lor de peste 
treizeci şi trei de secole. O parte din ele le-am văzut şi eu, la 
muzeul din Cairo, şi dacă mai târziu le-am văzut şi pe cele de 
la Briitish Museum, înseamnă că nu mi-a scăpat nici una. 

Nu mai ştiu ce sentimente avea Trandafil pentru 
Anglia, cred că nu foarte călduroase, socotind-o cam 
hrăpăreaţă, după cum putuse să afle de la domnul Alcibiade, 
înainte de a învăţa istorie. Dar admitea că fără erudiţia lui 
Howard Carter, care condusese cercetările, şi fără lordul 
Carnavaron, care dăduse banii, mormântul lui Tutankhamon 
ar fi rămas necunoscut încă multă vreme, poate şi astăzi. E 
drept că drumul îl deschisese, cu mult înaintea lor, pe timpul 
lui Napoleon, un francez, Champollion care, între altele, 
descifrase scrierea hieroglifică; fără ea nu s-ar fi putut 
cunoaşte istoria Egiptului decât nesigur. 

Fiindcă am ajuns cu gândul aici, trebuie să spun că 
Moş Flaşnetă citea cu uşurinţă hieroglifele, şi la fel de bine 
cunoştea scrierea cuneiformă, ca să nu mai vorbesc de cea 
grecească, la îndemâna tuturora. Însă rămăsese cu ştiinţa în 
urmă, fixată la ceea ce se cunoştea pe când îşi făcea studiile, 
şi pentru el, Tutankhamon n-a intrat niciodată în istorie. Cine 
nu ştia ce păţisem eu în clasa întâi şi-l întreba despre acest 


faraon descoperit cu atâta întârziere, lua nota unu. Alt faraon 
nu s-a mai găsit în zilele noastre, dar nu-i vremea pierdută. 


Stau la rând, în memoria mea, întâmplări de mare 
însemnătate, unele grave, care au marcat timpul primilor mei 
ani de şcoală, adică începutul celui de-al treilea deceniu. Dar 
pentru mine mult mai important rămâne că atunci am mers 
prima oară la operă. Ascultam muzică la gramofon, ştiam 
câte o melodie, o recunoşteam cântată de fanfară în grădina 
publică, auzisem de marii cântăreţi ai timpului, şi printre ei 
cel mai mult mi-a plăcut Amelita Galli-Curci, cu trilurile ei ca 
de privighetoare, cum spunea lumea, socotind că prin 
comparaţia aceasta o ridică în slava cerului. Aşa sunt 
oamenii, spun câte o vorbă fără să judece şi fără să aibă 
competenţă; altfel, ar fi trebuit să ştie că şi privighetoarea 
cea mai înzestrată, fie ea nebună şi îndrăgostită, ar fi rămas 
departe de Amelita. 

Cam atât ştiam despre operă, mai mult zvonuri, apoi 
câteva arii celebre, câteva uverturi, câteva părţi orchestrale, 
ca bunăoară celebrul intermezzo din Carmen, actul al treilea, 
un dialog contradictoriu între clarinet şi flaut, unde fiecare 
instrument îşi spune gândurile parcă în luptă cu celălalt şi 
prin care mai târziu am înţeles, cu multă uşurinţă, cam ce 
este contrapunctul. 

Mai mult decât atâta nu bănuisem, limita mea era 
sunetul gramofonului de pe vremuri, când m-am pomenit în 
faţa unei orchestre de şaizeci de oameni. li vedeam de sus, ca 
în palmă, în fosa luminată misterios de beculeţe puse pe 
pupitre. Deasupra se desfăşura în falduri o cortină de catifea 
groasă, roşie, cu ciucuri de aur. Lumea din loji şi din staluri 
nu mă interesa, nici candelabrul care atârna sub cupolă. 
Orchestra îşi acorda instrumentele, auzeam prima oară 
sunetele lor adevărate, calde şi clare, împletindu-şi arpegiile 
într-o țesătură transparentă, ca din fire de sticlă, o feerie 
sonoră nebănuită, care îmi oprea respiraţia, dându-mi o 
voluptate parcă primejdioasă. Era o făgăduială, dar nici pe 
departe nu-mi închipuiam până unde ar putea să ajungă, ce 
alte voluptăţi aveau să urmeze, cât amestec de bucurie, de 


zbucium şi suferinţă. Iar când, după ce s-a făcut linişte şi-a 
încremenit toată lumea, s-a auzit primul sunet, profund şi 
puternic, am simţit un cuţit în inimă, otrăvit şi dulce, şi mi s-a 
părut că lumea se rupe în două. O, de ce nu mai am iarăşi 
vârsta de atunci, să mă ia cineva de mână şi să mă ducă 
înapoi, să-mi regăsesc bucuria din seara aceea, când am 
pierit de o moarte sublimă, înecat în sunete, şi-am reînviat 
într-o altă lume, de dincolo de cortină, alcătuită din lumini şi 
din culori nemaiîntâlnite?! 

Azi nu mai merg la operă; îmi ajunge. Atunci însă, de 
câte ori aveam un ban în buzunar şi puteam să ticluiesc o 
minciună ca să-mi iau învoire de la şcoală, plecam, sâmbătă 
după-amiază, făceam trei ore cu trenul, vedeam spectacolul 
de seară, nu-l scăpăm nici pe cel de duminică dimineaţa, la 
ora zece, aşa era pe vremea aceea, se dădea o operă mai 
uşurică, pentru lume fără pretenţii; eu însă ascultam cu 
aceeaşi încremenire. Venea apoi rândul matineului de la ora 
două, sau trei, nu mai ţin minte, şi în sfârşit spectacolul de 
seară, când stalurile se umpleau de lume gătită, şi mirosea a 
parfum până la galerie, unde îmi aveam locul meu ieftin. 

Altceva am vrut să spun, nu despre începuturile mele, 
ci ale operei române, care n-a existat ca instituţie până în 
anul 1921; într-un fel ne-am născut împreună, dar 
coincidenţa n-a avut nici o consecinţă. Primul spectacol, 
înainte de a merge eu acolo, a fost Lohengrin, l-a dirijat 
Enescu. S-a spus că sala nu era corespunzătoare, Teatrul 
Liric, din piaţa Valter Mărăcineanu, în marginea străzii 
Brezoianu. Nu ştiu ce să cred, mie mi s-a părut magnifică, şi- 
am venerat-o ca pe un templu. S-a dărâmat sau la cutremur, 
puţin înaintea războiului, sau la bombardamente. Ultimul 
spectacol de care îmi aduc aminte a fost Carmen, cu solişti de 
la Opera Franceză. Un an mai târziu, Franţa era ocupată de 
Hitler. 

Pe atunci locuiam în apropierea operei dărâmate, peste 
drum de hotelul Liric, dărâmat şi el mai pe urmă. Toate din 
jur s-au dărâmat şi s-au făcut altele, nimic n-a mai rămas din 
ce tineam minte. După ce m-am mutat din casă în casă, în 
multe cartiere ale oraşului, ca nestatornicul chiriaş din 


baladă, azi locuiesc tot pe acolo, nu departe de fostul Teatru 
Liric. Când trec prin piaţa Valter Mărăcineanu, unde sunt 
parcate automobile, mi se pare uneori că aud acorduri de 
orchestră, dacă este linişte în mine, tot aşa cum mi se pare că 
aud pianul când trec prin locul fostului cinematograf 
Cooperativa. Opera s-a mutat într-o sală de pe Bulevardul 
Elisabeta, numită, fără să ştiu de ce, Teatrul Carol cel Mare. 
Sala a ars, într-o iarnă, dar clădirea a rămas în picioare. 
Multă vreme pe urmă Opera şi-a dus viaţa chinuită într-o sală 
de pe cheiul Dâmboviţei, unde se termină Calea Victoriei, dar 
pe malul celălalt. Adesea, printre acordurile orchestrei se 
auzeau tramvaiele. 

Până în timpul războiului al doilea, Opera n-a avut 
orchestra ei proprie, ci împrumuta o parte din Filarmonică. 
Deşi scindată şi obosită, aceasta a fost o instituţie vrednică. 
În anul în care se înfiinţa Opera, ea dăduse numai la 
Bucureşti nouăzeci şi unu de concerte. Deşi Enescu a dirijat 
abia şapte dintre ele, el a fost sufletul. Oare nu pentru ela 
venit în faţa orchestrei Richard Strauss, mare şi puternic la 
vremea aceea? 

Cinci ani mai târziu, Filarmonica a fost declarată în 
stare de faliment, ca negustorii care nu-şi plătesc datoriile. 
Să fi fost major şi să fi avut bani, m-aş fi dus fuga şi aş fi dat 
de la mine, cu recunoştinţă, în amintirea primei mele seri de 
operă, când cortina trasă în lături mi s-a părut o 
catapeteasmă care se dărâmă, ca dincolo de ea să se nască o 
altă lume; sunetele orchestrei m-au făcut să cred în ea, ca 
într-o lume mult mai frumoasă şi mai vie decât lumea 
adevărată. 


Într-una din acele duminici când veneam la operă şi 
între spectacole mă plimbam pe Calea Victoriei, am văzut 
nunta Prințului Carol, care s-a însurat cu Principesa Elena a 
Greciei. Toată ţara a fost în sărbătoare, numai prinţului nu-i 
erau boii acasă, fiindcă îl însurau cu anasâna; gândul lui 
rămânea în altă parte. 

Nu am văzut cortegiul, nu s-a nimerit ora, festivitatea 
se simţea însă în aer; îmi amintesc că felinarele de pe Calea 


Victoriei erau împodobite cu panglici lungi şi cu bucheţele de 
flori, cred că violete, poate era anotimpul când nu se găseau 
altele şi chiar acestea poate erau aduse de la Nisa. Parcă aşa 
spuneau oamenii, mândrindu-se, de parcă ar fi avut ceva de 
câştigat că se însura Prinţul. 

Acesta avusese o viaţă cam zvăpăiată, ştia toată lumea, 
dar se vorbea numai cu jumătate de gură. L-am văzut pe 
pagina întâi a revistei „Furnica”, în uniformă de vânători, 
caracteristică prin pălăria cu penaj negru atârnând până 
aproape de umăr. Era cu ochi şi cu sprâncene, îl recunoşteai 
cât de colo, deşi avea pe faţă o banderolă albă, iar pe ea scria 
„Cenzurat”, ca să nu fie les-majestate. Las la o parte iubirea 
lui neînfrânată, dinainte de război, cu o şcolăriţă, faptă pe 
care codul penal ar fi putut s-o numească ademenire de 
minore. Las şi pe Zizi Lambrino, de la Iaşi, treaba lui, n-avea 
decât s-o iubească dacă ştia să se oprească la timp şi în aşa 
fel ca să nu zdrobească inima fetei. Dar uite că Prinţul şi-a 
părăsit regimentul pe care îl avea sub comandă, pe front, şi a 
fugit cu ea la Odessa. O asemenea faptă se numeşte 
dezertare şi ştie oricine cum se pedepseşte în timpul 
războiului. Curând am învăţat la istorie ce-a făcut un împărat 
roman, când unul din generali, propriul său fiu, a săvârşit un 
act de laşitate, sau poate numai de nesupunere: l-a trimis la 
moarte. Asemenea exemple au făcut să supravieţuiască 
omenirea, care altfel ar fi luat-o la fugă, în loc să-şi apere 
cetăţile. Nu înseamnă că nu s-au strecurat pe de margini şi 
păcătoşii, din cele mai vechi timpuri, până în zilele noastre. 

Pe Rege şi pe şefii guvernului i-a durut mai mult că, la 
Odessa, Prinţul s-a însurat, cu acte în toată regula, luând-o de 
nevastă pe acea fată, ceea ce eu, unul, socotesc că n-a fost o 
faptă urâtă, iar dacă o asemenea căsătorie, numită 
morganatică, nu era admisă de Constituţie, n-aveau decât să-l 
lase pe Prinţ să plece în lume cu nevasta. 

Ce şi-a mai bătut capul curtea regală să-l aducă înapoi 
şi să-l despartă de nevastă! L-au consultat şi pe domnul 
Pretoreanu, dar el a spus că nu se bagă. Ştia ce face! Planul 
însă tot a reuşit, căsătoria s-a anulat, Prinţul s-a întors, şi 
spre a-l face să-şi uite iubirea, Regele l-a trimis într-o 


călătorie în jurul pământului, pe un vas de război din biata 
noastră flotă. În asemenea ocazii, oamenii sărmani îşi îneacă 
amarul la cârciumă. Cei bogaţi se duc la Paris şi petrec prin 
şantanuri. Poate unii or merge până la New York cu 
transatlanticul, dar cred că pe aceştia poţi să-i numeri pe 
degetele de la o mână. 

Prinţul a avut o suită numeroasă, mare noroc pentru ei 
să călătorească pe gratis, în frunte cu un general care a scris 
o carte groasă, cu multe ilustraţii. O aveam în biblioteca 
şcolii, un ceaslov mai mare decât orice evanghelie, intitulată 
Peste mări şi țari ceea ce spune mult, fără să sugereze 
nimica. Am parcurs-o pagină cu pagină, dar m-am uitat doar 
la poze. Nu ştiam ce se ascunde sub ele, Prinţul arăta vesel, îl 
primeau cu flori şi cu onoruri şi cred că suita se îngrijea să 
nu-i lipsească nici mângâierea femeiască. Însă Prinţul era 
nărăvit rău; între altele, după ce s-a întors din călătorie, şi-a 
tras un glonţ în picior, ca să nu participe la o reuniune unde îl 
tot chema Regele şi el nu vroia să se ducă, fiind încurcat în 
altă iubire. Dar, în sfârşit, făcură ce făcură şi-l însurară. 
Credeam că de aici încolo o să se liniştească, dar ţi-ai găsit, 
curând s-a încurcat cu o doamnă, femeie măritată, pe care a 
luat-o de la bărbat, fără nici o discuţie. Casa unde se întâlnea 
cu ea, închiriată pe numele unui aghiotant, s-ar putea să mai 
existe şi astăzi, oricum am ştiut-o, am trecut de multe ori prin 
faţa ei, pe o stradă de lângă Cişmigiu, şi mi-am aruncat ochii 
pe la ferestre. Mai târziu Prinţul a renunţat la domnie pentru 
acea doamnă şi a fugit cu ea în lume, adică la Paris, unde 
ziariştii spuneau că ducea o viaţă modestă, dacă n-o fi fost o 
minciună; unii l-au fotografiat în bucătărie, spălând vasele. 
Noroc că între timp murise regele Ferdinand, altfel s-ar fi 
îmbolnăvit de inimă rea şi de ruşine. 

Nu prea dădeam importanţă acestor fapte, mă 
apropiam de sfârşitul şcolii şi mă întrebam ce o să fac mai 
departe. Acum ştiu că în cercurile politice şi în lumea sus- 
pusă era multă zâzanie; ţara avea un rege de vârsta şcolii 
primare; îi ţinea locul o regență alcătuită din trei oameni, trei 
firi deosebite, care era firesc să nu se înţeleagă totdeauna. 
Un ziarist cam mucalit se întrebase, într-un pamflet scris cu 


nevinovăție, care din ei stă pe tron la audienţe, şi care în 
picioare? Sau fac cu rândul? Şi dacă e să dea un răspuns, 
cum se sfătuiesc între ei, de faţă cu lumea? Se înţeleg din 
ochi, sau îşi şoptesc la ureche? 

Ceea ce nu ştiau decât foarte puţini la vremea aceea, 
iar astăzi probabil nu mai ştie nimeni, un loc în regență i se 
oferise domnului Pretoreanu, dar el nici nu vroise să audă. Şi 
iarăşi spun că ştia el ce face. Sunt sigur că dacă ar fi 
acceptat, ceilalţi doi nu l-ar fi contrazis niciodată, el ar fi stat 
pe tron la audienţe, el ar fi luat hotărârile, fără să se mai 
sfătuiască în şoaptă, de faţă cu martori. Însă ţinta lui în viaţă 
era alta, a dorit tot timpul să se întoarcă tatăl micului Rege. 
L-a vizitat la Paris în multe rânduri, cred că l-a stipendiat cu 
discreţie şi poate el a plătit ziariştii să-l fotografieze la 
bucătărie, spălând vasele. Această modestie a Prințului a 
umplut de regrete, dar şi de nelinişte, pe adversarii lui din 
ţară, câţiva oameni politici; altora, cei dezamăgiţi de regență, 
le-a dat speranţe într-o restaurare a tronului. 

Eram în ultimul an de şcoală, la începutul verii, în faţa 
ultimelor examene, stăteam cu ochii în carte, pe o pajişte, 
când am auzit motorul unui avion venind dinspre munte. Mă 
hotărâsem să intru în aviaţie, pentru care descopeream cu 
întârziere o pasiune neprevăzută şi irevocabilă. Nu 
înţelegeam de ce aşteptasem atâta, când nevoia zborului era 
în mine încă din copilărie. Frică nu-mi fusese niciodată, ca 
atâtor oameni, printre ei şi în frunte fiind biata mea mamă, 
care mă ruga cu mâinile împreunate să aleg altceva. Dacă 
ezitasem, cred că nu fusese altă cauză decât că nu mă 
socoteam vrednic. Altfel, încă din primele clase, când 
ascultasem o conferinţă despre aviaţie, începusem să învăţ ce 
este avionul şi cum zboară, toate mi se păreau simple şi 
netede, veneau de la sine şi se legau între ele, mi se părea că 
le aveam în cap de la naştere. Ca să reuşesc la examen mai 
trebuia să învăţ matematică, pe care o cam prostisem în 
şcoală, trecusem prin ea ca gâsca prin apă, nu ştiu de ce, n- 
am să dau vina pe profesor, l-am şi uitat, îmi amintesc doar 
că avea o voce groasă şi o statură neobişnuit de înaltă, şi 
umbla cu o cutie de o sută de ţigări „Intim-Club” în buzunarul 


hainei; auzisem că nu-i ajungea până seara, şi începea alta. 
Nu era un motiv să-mi displacă matematica; îmi intrase în cap 
că nu aveam vocaţie. 

În vara aceea m-am apucat să învăţ singur algebră, 
trigonometrie şi geometrie în spaţiu, care se cereau la 
examen. M-a uimit cu ce uşurinţă îmi intrau toate în minte, a 
fost un joc, o serbare cu artificii. Eram chiar cu o carte de 
matematică în mână când s-a auzit motorul avionului. În 
ultimele vacanțe îmi petreceam multe zile pe marginea 
aerodroamelor de la Băneasa şi de la Pipera, cunoşteam toate 
avioanele, iar motoarele le identificam după sunet. Cel care 
se auzea acum era un Austro-Daimler, n-am avut nici o 
îndoială, şi când avionul s-a apropiat, am recunoscut în el un 
Potez 25, cu două rânduri de aripi, caracteristice, fiind 
inegale, cele de jos mai mici decât cele de deasupra; cine îl 
vedea o dată nu putea să-l confunde. 

Nu spun că am avut o presimţire, dar privind avionul, 
care zbura spre Bucureşti, unde putea să ajungă într-o oră, 
m-am întrebat ce oameni or fi în carlingile lui, de unde vin şi 
ce au să facă după aterizare. Era în ziua de 6 iunie. 

Avionul a aterizat pe câmpul Cotrocenilor, de unde 
zburase prima dată Aurel Vlaicu. Am uitat numele pilotului, şi 
nu-i nevoie să-l aflu; pasagerul era Prinţul Carol. Venise în 
zbor de la Paris, până pe la Cluj, unde îl aştepta un avion al 
aviaţiei militare. Legenda spune că o ţărăncuţă, „purtând 
cofiţa cu apă rece pe ai săi umeri albi rotunjori”, i-a dat să 
bea, potolindu-i setea. 

Judecind după împrejurări, avionul nu putea să fie 
decât acela care trecuse pe deasupra mea, în ziua când 
învăţam la trigonometrie. Faptul că fusesem primul martor n- 
a schimbat nimic nici în viaţa mea, nici în a călătorului. 

N-am aflat cu exactitate cine a asistat la aterizare. Ştiu 
doar că Prinţul a mers la cazarma comună, a celor două 
regimente de vânători, aflate pe câmpul de la Cotroceni, şi a 
aşteptat acolo până seara. Cazarma mai există şi astăzi, mă 
plimb adesea prin faţa ei, dar în jur s-au schimbat toate, 
peste tot s-au construit blocuri, pentru industrii şi locuinţe. 


N-a trecut mult timp până ce poliţia să afle; au zbârnâit 
telefoanele, generalul Nicoleanu, prefectul poliţiei, a primit 
ordin să-l aresteze pe intrus, doar atât, încolo lumea, în cap 
cu regența, a stat cuminte, şi populaţia, pe măsură ce afla 
vestea, a fost mulţumită, sperând că lucrurile, care mergeau 
anapoda, au să se îndrepte. Schimbarea domnilor, bucuria 
nebunilor! 

La căderea întunericului, cele două regimente, cu 
efectivul lor de pace, câteva sute de oameni, nici cât un 
batalion, s-au încolonat şi au pornit spre palatul Cotroceni, la 
ceva mai mult de un kilometru. Soldaţii purtau torţe aprinse, 
comandanții mergeau în frunte, iar Prinţul la mijloc, între un 
regiment şi altul. Aşa a mers, pe jos, pe mijlocul drumului, 
până în curtea palatului. Ce-o fi fost în sufletul lui, nu ştiu, 
dar cei care au participat la escortă mi-au povestit că arunca 
priviri furişe în stânga şi-n dreapta. Să fi dat năvală 
regimentul de jandarmi de la prefectura Poliţiei, ar fi putut 
oare vânătorii să-l apere? Cred că nici nu aveau gloanţe. 

Prefectul Poliţiei n-a putut decât să asculte, cu mâinile 
încrucişate, raportul gâfâit al agenţilor care spionau drumul 
şi dădeau fuga la telefon, deşi nu ştiu unde puteau să-l 
găsească pe vremea aceea: „Domnule general, trece 
regimentul doi şi nouă vânători, cu persoana la mijloc!” 
Devenit Rege, persoana şi-a arătat recunoştinţa, redând celor 
două regimente vechea lor uniformă de paradă, cu care 
luptaseră la Plevna, tunică maron şi pălărie cu penaj negru. 
Aşa cum îl văzusem mai demult pe Prinţul Carol în revista 
„Furnica”, decât că avea ochii acoperiţi de o banderolă albă. 

În uşa palatului îl aştepta domnul Pretoreanu; au intrat 
înăuntru şi au stat la sfat până dimineaţa. La poartă se 
îmbulzeau fel de fel de oameni politici. 

Această păginuţă de istorie este controversată; ce-am 
spus mai înainte ştiu de la martori ai faptelor. Alţii mă 
contrazic, avionul n-ar fi aterizat la Cotroceni, ci la Băneasa, 
şi nu pe seară ci după ce căzuse întunericul. Nepotrivirile nu 
pot să supere pe nimeni după atâta vreme, mie însă îmi dau 
mâncărime de piele şi mă fac să afirm din nou că istoria nu 
este o ştiinţă exactă. 


11 


Am crezut că Trandafil va ocupa primul loc în carte, 
succedându-i lui Odor, cel mai mare dintre fraţii lui, care mi-a 
lăsat o amintire puternică. Dar văd că îmi scapă din mână, n- 
am de unde să-l apuc, ca să-l scot la lumină. Şi totuşi, în anii 
aceia de şcoală, el a strălucit în continuare, cu forţa unei 
întregi constelații. Nu-i domeniu al ştiinţei şi gândirii 
omeneşti, din toate timpurile, unde să nu fi pătruns cu o 
omnipotenţă uluitoare, fără efort, clar, armonios, alunecând 
lin până la ultima consecinţă a ideilor, în el nu era nici 
contrazicere, nici îndoială; sunt sigur că mai târziu ar fi putut 
să domine întreaga societate a vremii sale. Dar s-a stins, şi eu 
nu pot să-l reînvii, cum sperasem. E un nenoroc, atât pentru 
el, cât şi pentru mine. Nu-mi rămâne decât să caut şi să 
explic odată cauza acestui destin nedrept, pentru mulţi 
oameni inexplicabil. 

Încep prin a-l compara cu fratele lui mai mare; 
diferenţa între ei era numai temperamentală. Şansa lui Odor 
de a fi rămas atât de viu în memoria mea a fost, fără îndoială, 
răzvrătirea lui împotriva domnului Alcibiade, urmată de o 
lungă şi grea rătăcire prin lume. Plecat de acasă şi rămas 
fără nici un sprijin, îndurând frigul, foamea şi necunoscutul, 
Odor s-a înscris pe o orbită cosmică personală, care i-a 
îngăduit să privească lumea dintr-un unghi propriu şi s-o 
descopere într-o viziune nouă, străină altora. Iar 
necunoscutul, pus de mine între suferinţele sale, a fost de 
fapt motorul care i-a fertilizat gândirea, făcându-l să ajungă 
la un sistem propriu de înţelegere a lumii. El nu trăieşte în 
amintirea mea prin viaţa lui aventuroasă şi haotică, din care, 
ce-i drept, am putut să fac o poveste, ci prin aspiraţiile 
enorme, concretizate în mii de pagini scrise, cele mai multe 
indescifrabile. 

Viaţa lui Trandafil a fost mult mai simplă şi mai 
cumpănită. Dacă domnul Alcibiade ar fi trăit şi la sfârşitul 
şcolii l-ar fi întrebat ce vrea să se facă, ar fi răspuns: 
„Inginer, tată!” O satisfacţie mai deplină n-ar fi putut să-i dea 
acestui părinte, care nu construise nimic temeinic în viaţă, ci 
se irosise în visări fantastice, fără nici o legătură cu gravitația 


pământului. Dar răspunsul lui Trandafil n-ar fi pornit din 
supunere filială, ci din modestie; el nu şi-a înţeles niciodată 
strălucirea. Să fi apreciat la adevărata lor valoarea forţele 
ascunse în sine, poate i-ar fi răspuns domnului Alcibiade că 
are de gând să descopere o nouă relativitate, căci 
relativităţile se definesc singure ca infinite; prin ea, să dea 
oamenilor putinţa de-a întoarce viaţa înapoi, spre a fi trăită 
din orice punct al trecutului; sau de a o ramifica în toate 
direcţiile. Şi dacă aşa ar fi atras mânia tatălui său, ar fi fost şi 
el capabil să plece în lume, cu mâinile goale, pe drumul lui 
Odor. 

Lăsând la o parte amintirile mai vechi, din prima 
noastră copilărie, stau să mă gândesc la el cum era în anii de 
scoală. Şi iată, nu-l văd la joacă, sărind capra în recreaţii sau 
dându-se cu săniuţa iarna, şi primăvara culegând ghiocei din 
pădure. Pretutindeni, în peisajul acela unde ne duceam viaţa, 
cu multă dinamică şi adesea cu turbulenţă, cu întreceri 
sportive, cu strigăte, cu încăierări copilăroase, nu lipsite însă 
de ochi învineţiţi şi de nasuri umflate, podidite de sânge, pe 
Trandafil nu-l ştiu decât mergând somnambulic printre 
pavilioane, totdeauna cu ochii într-o carte, fără să vadă pe 
nimeni. E imposibil să-l iau după mine, să mi-l închipui că a 
participat la vreuna din aventurile mele, fie la cea mai 
nevinovată dintre ele, cum ar fi vizita clandestină pe la viile 
vecine cu şcoala. Am uitat cum îşi făcea patul seara, cum îşi 
cosea nasturii şi îşi scutura hainele, cum îşi lustruia ghetele 
şi cum mergea la spălător, cu prosopul pe umeri, în cadenţa 
dată cu fluierul. Era vecin de pat cu mine, dar nu-mi amintesc 
să fi vorbit vreodată împreună până venea ora de stingere, 
fiindcă şi în acel timp stătea cu cartea în mână, nepăsător la 
jocurile şi zarva celorlalţi. De multe ori, trezindu-mă noaptea, 
îl vedeam cu ochii deschişi, în lumina slabă care venea pe 
fereastră, privind încordat tavanul unde poate izbutea să 
proiecteze o pagină din carte. În primii ani, când doamna 
Alcibiade mai locuia în vechea lor casă, iar mama încă nu 
plecase din casa noastră, mergeam împreună în vacante, şi 
poate ne plimbam prin parc, uneori, dar nu cred ca el să fi 
mers vreodată la gârlă, cu mine, iar de vorbit, poate 


schimbam numai câteva cuvinte. Pe câtă vreme cu Odor, care 
încă era acolo, duceam conversatii inepuizabile; de fapt nu 
vorbeam eu, îl întrebam câte ceva şi el transforma răspunsul 
într-o conferinţă prelungită până la miezul nopţii. Îl ascultam 
la fel ca altădată, de la fereastră, în timp ce el se dezbrăca pe 
marginea patului, îşi scotea o gheată şi uita s-o scoată pe 
cealaltă. Acele seri n-au să mi se şteargă niciodată din minte, 
cum s-au şters multe din amintirile despre Trandafil. 

Cea mai stăruitoare imagine a acestuia este aceea din 
clasă; an de an l-am văzut din acelaşi unghi, stăteam în 
dreapta lui şi două bănci mai în spate. Fizionomia nu i-am 
uitat-o, parcă îl văd şi astăzi, slăbuţ şi cam palid, cu o faţă de 
alabastru; avea un profil delicat, cu linii de o acuratețe 
desăvârşită, fără să fie rece. O frunte cuminte, senină, fără 
proeminențe şi necutată, care ar fi putut să pară ternă, cui nu 
putea să-i descopere sclipirea. Un nas drept, uşor rotunjit la 
vârf, altfel ar fi părut agresiv, deşi era atât de fin că părea 
străveziu; nările se colorau în roz când îl bătea lumina dintr-o 
parte, parcă se vedea sângele, viu, deşi puţin anemic. Avea 
ochii căprui, mici, apropiaţi, cu sprâncene decolorate, cu 
genele rare, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi atras atenţia unei 
fete; fiindcă altminteri se citea în ei o extraordinară putere de 
concentrare şi penetraţie. Gura, cu buze subţiri, încordate, 
mărturisea încăpăţânarea lui discretă şi calmă; bărbia 
energică, fără a fi aspră, exprima în aceeaşi măsură şi 
hotărârea şi modestia. Gâtul, subţire, prelung, transparent ca 
şi nările, apoi umerii, cam plăpânzi, ar fi fost semnul unei 
naturi fragile; totuşi, în opt ani, Trandafil n-a fost niciodată 
bolnav, n-a mers la infirmerie nici măcar pentru o consultaţie. 
Prima lui întâlnire cu medicina a fost accidentală, atunci când 
doctorul, Bimbirică, ne-a găsit pe cei mai mulţi dintre noi 
bolnavi de conjunctivită şi s-a apucat să ne râcâie dosul 
pleoapelor cu creionul de piatră vânătă. A muncit zile la rând, 
n-a cruțat pe nimeni. Am păţit-o şi eu, a fost barbar, cât am 
stat pe scaun nu mi-am dat seama prea bine, Năică, 
infirmierul, om bun la suflet, lăsa să curgă încontinuu apă 
rece pe pleoapa întoarsă, ceea ce alina usturimea. 


De cele mai multe ori pe aceşti doi oameni îi vedeam 
împreună, nu doar la infirmerie, ci şi prin clase, unde 
Bimbirică venea să vadă cum cade lumina pe caiet sau pe 
carte, ca să nu ne stricăm ochii; trebuia să cadă din stânga, 
altfel umbra condeiului întuneca rândul. A fost o învăţătură 
bună, am ţinut-o minte, când am intrat prin casele oamenilor 
m-am uitat cum e pus, faţă de lampă sau de fereastră, biroul 
sau masa de lucru. Am dat şi sfaturi, dar cei mai mulţi n-au 
ţinut seama de ele şi pe urmă nu m-a mirat că şi-au pus 
ochelari înainte de vreme. Se mai uita să avem unghiile 
tăiate, părul tuns, nu mai lung de un centimetru - ce mai 
sufeream în vacanțe! Să avem hainele curate şi bluzele 
neînnegrite la mâneci şi la guler. La fel în dormitor, 
cearceafurile, feţele de pernă, prosoapele să fie albe şi fără 
pete. Venea şi la baie, avea grijă să nu ieşim de la aburi 
înainte de a trece un sfert de oră, iar la sfârşit, când 
terminam şi cu duşul, se aţinea la uşă, cu Năică alături, ne 
punea palma pe piept şi dacă era fierbinte, sau măcar cald, 
ne trimitea înapoi, să stăm sub apă rece până ne făceam 
gheaţă. 

De nimic din toate acestea, în afară de tunsoare, nu am 
a mă plânge, nici măcar de untura de peşte pe care ne-o 
dădea cu de-a sila înainte de masă. Peste tot Năică venea 
după el, cu o trusă medicală în mână; doctorul nu-l lăsa să 
meargă alături, trebuia să stea cu doi paşi mai în urmă. Erau 
destul de caraghioşi împreună, semănau cu Don Quijote şi 
Sancho Panza sau, şi mai bine, cu doi actori de film, apăruţi 
cam atunci, Pat şi Patachon, doar ce-i vedeai şi te apuca 
râsul. Năică era înalt şi oţelos, cu faţa ţepoasă şi cam uscată, 
cu o privire abraşă, că nimeni n-ar fi crezut ce bunătate avea 
în suflet, tot timpul gata să ne ajute şi să ne aline. Bimbirică 
pe lângă el era ca o minge, făcut numai din linii rotunde, 
micut, plinuţ, cu o faţă roză, bucălată şi dulce, fără tuleie, şi 
nu părea mult mai matur decât pruncuşorul din reclamele 
unui săpun recomandat obrazurilor fine, Bebe Cadum; puteau 
fi văzute oriunde, în ziare, la cinematograf, pe vespasiene, pe 
ziduri, pe garduri. Până la urmă cumpărai săpunul, de 
curiozitate; în ceea ce mă priveşte, nu ştiu cum era, nu l-am 


încercat, pruncuşorul mă enerva, prea era vesel, prea îi 
mergea bine, aş fi vrut să-l văd mare, în haină soldăţească, 
împovărat de raniţă, şi de puşcă, să mărşăluiască prin ploaie, 
pe drumuri desfundate, cum eu am mers sute de kilometri, cu 
noroiul până la glezne. Pe urmă să vină acasă, să se 
săpunească şi să râdă la mine cu faţa rotundă, dacă îi mai 
dădea mâna. 

Bimbirică preda igiena la unele clase, venea urmat de 
infirmier, care prindea cu pioneze pe tablă planşele, apoi 
rămânea alături să exemplifice anomaliile corporale datorate 
lipsei de îngrijire. Dacă stai strâmb în bancă, se face cocoaşă 
cu timpul. Năică îşi strâmbă spinarea, iar Bimbirică, 
îmboldindu-l cu o baghetă, îl făcea să se rotească în faţa 
noastră. Bietul om se supunea cu o indiferenţă prefăcută, n- 
avea încotro; dar simţea că îl priveam cu simpatie şi din când 
în când ne făcea cu ochiul, şmecher. O singură exemplificare 
îi era imposibil s-o facă, din îndărătnicie sau fiindcă îi venea 
greață; nu izbutea în ruptul capului să imite mersul 
caracteristic, strâmb şi dezarticulat al bolnavului de tabes, 
ultima fază unde duce sifilisul. Fireşte, fiindcă nu mai eram 
copii, trebuia să ştim ce se întâmplă între bărbat şi femeie 
când sunt singuri, cu lampa făcută mică, eram dornici să 
auzim chiar cele ce le mai ştiam dinainte, numai că pe 
Bimbirică îl preocupa doar partea urâtă a dragostei, cu ce te 
alegeai la urmă, bolile lumegşti, nenorocirea. li plăcea să ne 
îngrozească, făcând din femeie întruparea diavolului, cu cât o 
ocoleai mai mult ca atât era mai bine; iar de nu, trebuia să 
faci cruce asupra ei şi s-o stropeşti cu agheazmă. Sifilisul, 
greu de tratat şi mai degrabă nevindecabil pe vremea aceea, 
era cel mai negru cal de bătaie al doctorului. Luându-şi o 
mutră înfricoşată, el ne arăta puzderia de spirocheţi de pe o 
lamă microscopică, mărită cât jumătate de tablă, pe 
jumătatea cealaltă fiind puşi gonococii; ni-i descria cum se 
înmulţesc, cum se mişcă şi cum invadează organismul, şi tot 
ce fac mai departe, până ce bolnavul, trecând prin toate 
fazele nenorocirii, ajunge la tabes, când abia de-şi mai mişcă 
picioarele. Aici Năică se urca pe estradă şi trebuia să ne 
arate acel mers mizerabil, dar nu izbutea nici pe departe. 


Bimbirică, pierzându-şi răbdarea, îi lua locul şi ne făcea o 
demonstraţie atât de înspăimântătoare, că îmi îngheţau 
oasele. Era mersul unui om cu proteze, dar nedeprins cu ele, 
fără simţul echilibrului şi fără reflexe, o compoziţie macabră 
care discredita orice idee de frumuseţe din viaţa lui 
anterioară, o damnaţiune crudă şi fără iertare. Întreg trupul, 
mijlocul, umerii, braţele, grumazul, nu doar picioarele, i se 
contorsiona, părea făcut din lemne strâmbe, prost articulate; 
până şi maxilarele căpătau o rigiditate scheletică, iar chipul 
roz, bucălat şi dulce, de Bebe Cadum, devenea monstruos, ca 
o figură de groază, de la panopticum. 

Trecuseră patruzeci de ani când am văzut prima oară 
un bolnav de tabes; uitasem. Mergea în faţa mea, pe o alee de 
la spitalul Colentina, avea un halat vişiniu peste o pijama 
cenuşie. Am recunoscut mersul, deşi îl scosesem cu totul din 
minte, întocmai cum ni-l arătase doctorul la tablă. Parcă 
surzisem, altfel ar fi trebuit să aud scârţâitul încheieturilor şi 
trosnetul oaselor. Nu puteam să trec pe alături, am luat-o pe 
o alee la dreapta, să-l ocolesc, am dat drumul la pas, dar când 
am făcut iarăşi la stânga, m-am pomenit cu el faţă în faţă. 
Deşi scofâlcit, strâmb, cu privirea rătăcită, avea un cap cu 
urme din Bebe Cadum, ajuns la decrepitudine, şi în el l-am 
recunoscut pe Bimbirică. 

L-aş fi lăsat în plata domnului, ca pe o amintire urâtă, 
dacă nu mi-ar fi revenit în memorie ziua când îmi râcâise 
dosul pleoapelor cu creionul de piatră vânătă, fără să fie 
nevoie şi fără să-şi înfrâneze cruzimea. După ce am scăpat de 
pe scaun, am urlat două ceasuri, fugind prin pădure, lovindu- 
mă de copaci, prăbuşindu-mă, parcă ars cu fierul roşu, nu 
doar la ochi, ci şi la inimă. M-am liniştit puţin ducându-mă la 
uzină, unde am dat drumul la apă rece, de la chiuvetă, şi-am 
stat cu ochii sub robinet, puţin păsându-mi că mi se udau 
hainele, şi dacă pe urmă ieşeam afară, în vântul rece, mă lua 
naiba. M-a şi luat, am răcit rău, am făcut febră, treizeci şi opt 
de grade, fără să măsluiesc termometrul. Am stat trei zile la 
infirmerie, n-am putut să mă bucur, aveam ochii umflaţi cât 
pumnul, cu pleoapele cleioase şi lipite, şi chiar dacă îmi 
trecuse prima usturime, mă ustura inima că îndurasem 


asemenea batjocură. O anchetă făcută după o vreme, la 
plângerea unora dintre părinţi, a dovedit că fusese un exces 
de zel, doar atât, comisia era alcătuită din medici, se înţelege, 
şi ei se socoteau datori să nu discrediteze medicina cu o 
constatare mai gravă. „Corb la corb nu-şi scoate ochii!” scria 
cu litere cursive în caietul de caligrafie; dar rostul dictonului 
nu era altul decât să-mi fac cu el o scriere mai frumoasă. 

Prin firea mea înţelegătoare, ceea ce nu înseamnă şi 
tolerantă, eu nu am judecat medicina, căreia i-am rămas 
credincios cu recunoştinţă, fiindcă mi-a făcut mult bine în 
viaţă, ci m-am lepădat numai de omul acela, maniac sau 
sadic. Dacă ar fi să-l întâlnesc la o judecată de apoi, unde să 
am putere, nu i-aş face altceva decât că i-aş întoarce 
pleoapele pe dos şi le-aş râcâi cu creionul de piatră vânătă. 
După cum dentistului i-aş găuri o măsea şi i-aş împunge 
nervul cu sula, să vadă şi el ce înseamnă. 

Aşa am păţit, aveam o carie mică, pe care el mi-a 
plombat-o cu ochii pe fereastră şi cu gândul aiurea; sub 
plomba defectuoasă caria a continuat, până a ajuns în camera 
pulpară; cred că puţină lume din vremea noastră nu înţelege 
despre ce-i vorba. Era nevoie să fie mortificat nervul, nu se 
mai putea altfel. Astăzi treaba se poate face cu multă 
blândeţe şi fără primejdie de infecţie; din păcate mulţi 
dentişti n-au învăţat bine lecţia, sau nu au îndemânare, sau 
lucrează şi ei cu ochii pe fereastră şi cu gândul aiurea, dând 
naştere la suferinţe nedrepte. Pe atunci durerea nu putea fi 
evitată, nervul se mortifica punând peste el arsenic, arzându-l 
de viu, în adevăratul înţeles al cuvântului. Dar chiar şi 
această operaţie primitivă se putea face mai omeneşte, mai 
cu milă, ca la brutalitatea arsenicului să ne se adauge cea a 
dentistului. 

Dentistul meu, primul de care am avut nevoie, n-aş mai 
fi avut, după ce s-a năpustit cu freza în camera pulpară, 
găurindu-mi parcă nu măseaua, ci creierul, nu s-a mulţumit 
să se uite cu oglinjoara, să vadă dacă nervul se dezvelise şi 
putea fi atins cu otravă. Ca să nu-i rămână nici o îndoială, mi- 
a înfipt în canal o sondă ascuţită, făcându-mă să zvâcnesc de 
pe scaun şi să urlu ca animalele înjunghiate. Pe lângă durere, 


era şi umilinţa, o degradare, nimicirea demnităţii umane. lar 
peste această arsură mortală, a pus grăuntele de arsenic, 
îndesându-l bine să fie sigur că o să lucreze repede şi bine. Şi 
iarăşi am gonit prin pădure gemând, ţinându-mi capul în 
mâini, să nu crape, lovindu-mă de copaci, prăbuşindu-mă, 
ceasuri, până ce nervul a început să agonizeze, zvâcnind, de-l 
simţeam în tot trupul, iar durerea a început să scadă. Atunci 
m-am aşezat pe frunze, uşurat, dar cu inima învrăjbită, şi m- 
am gândit de ce avusese dentistul nevoie să-mi provoace 
atâta suferinţă. Să fi fost şi el un sadic, un ucigaş în devenire? 
Nu, cred doar că nu-i păsa de durerea altuia. De aceea aş 
vrea ca într-o zi s-o păţească şi el ca mine. 

Nu m-am îndepărtat de Trandafil, gândul mi-a fost la el 
tot timpul. A căzut şi el victimă creionului de piatră vânătă, şi 
fiindcă mie încă nu-mi venise rândul, am avut prilejul să-l 
văd, cu ochii limpezi, cum s-a comportat în orele următoare, 
când toţi în jurul lui gemeau de durere. Trandafil s-a aşezat 
pe o bancă, la umbră, a stat aşa ceasuri, fără să mişte, cu 
ochii închişi, necrispat, cu faţa senină, de parcă n-ar fi simţit 
nici o arsură sub pleoape. Avea o carte în mână şi poate 
suferinţa lui adevărată era imposibilitatea de a-şi continua 
lectura, întreruptă înainte de a se aşeza pe scaunul de 
tortură. Am folosit cuvântul tortură, luându-mă după mine şi 
după ceilalţi; în ceea ce îl priveşte, cred că el era mai presus 
de durere. Câţiva ani mai târziu, când s-a operat de 
apendicită, a doua şi ultima lui întâlnire cu medicina, a 
refuzat anestezia, şi n-a făcut o mişcare, n-a scos un geamăt. 
Am aflat când m-am dus la spital, vorbea toată lumea ca 
despre un fenomen, ceva ieşit din obişnuinţă. Eram în 
vacanţa de Crăciun, amânase operaţia ca să nu lipsească nici 
o zi de la cursuri; când avea crize, stătea cu punga de gheaţă 
pe pântece, venea cu ea şi în clasă, ascunsă sub haină. 

Puneam prima oară piciorul într-un spital, am trecut 
printr-un salon mare de chirurgie, cu patruzeci de paturi sau 
poate mai multe; aşa se făceau spitalele mai înainte. M-am 
mirat ce strălucitor era parchetul, puteai să te uiţi în el ca 
într-o oglindă, drumul printre paturi a fost lung, am apucat să 
văd cum îl lustruiau chiar bolnavii, cei convalescenţi sau 


neoperaţi încă. Doi câte doi trăgeau de o pătură, pe care 
aşezau, ca să-i dea greutate, un al treilea bolnav, din cei 
netransportabili, operaţi proaspăt. La ultimul pat m-am oprit, 
fără voie, un om chircit de durere sub pătură gemea şi se uita 
cu ochii bulbucaţi spre uşă, aştepta o alinare şi într-adevăr a 
venit un medic tânăr, cu seringa în mână; îl chemase sora 
îngrozită de suferinţa bolnavului. Medicul s-a aşezat pe 
marginea patului şi când a dat pătura la o parte, am văzut un 
furnicar de ploşniţe, speriate de lumină, fugind să se ascundă 
sub trupul bolnavului. Pe coapsa ţepoasă şi slăbănoagă a 
acestuia, câteva stăteau nemişcate, înţepenite de frică sau 
mai degrabă sfidătoare. Medicul le-a dat la o parte cu dosul 
mâinii, apoi a înfipt seringa. 

Pe Trandafil l-am găsit într-o cameră de la capătul 
salonului, o rezervă, aşa i se spunea, deşi avea zece pături, 
puse pe două rânduri. Un bolnav mai iscusit decât alţii 
băgase picioarele patului în cutii de conserve pline cu gaz, ca 
să le taie drumul ploşniţelor. 

— Degeaba, domnule, îi spunea vecinul. Orice-ai face, 
se urcă pe tavan şi îşi dau drumul deasupra patului. 

A trebuit să treacă încă un război, mai greu decât 
toate, ca să poată fi găsită o armă radicală împotriva 
ploşniţelor. Odată, la Braşov, care-i un oraş cu oameni curaţi, 
am stat câteva zile într-o cameră cu chirie, cu ferestrele spre 
Tâmpa. Prima noapte m-au băşicat ploşniţele. A doua zi, când 
gazdele mele erau plecate, m-am dus la prăvălie, am luat o 
sticlă de „dedete”, am scăldat cu ea patul şi duşumeaua. 
Doctoria avea un miros puternic de mucegai, se simţea până 
în stradă, deşi eram la etajul al treilea. Când s-au întors, 
gazdele au fost foarte supărate, fiindcă mirosea în toate 
odăile; m-au învinuit că le-am batjocorit casa şi era cât pe ce 
să mă dea pe uşă afară. A doua zi dimineaţa m-au întâmpinat 
bucuroşi, zâmbindu-mi cu toată faţa: 

— Domnule, ai făcut o minune, nu mai avem o ploşniţă 
în toată casa! 

Trandafil citea, ridicat în perne, senin, fără nici o urmă 
de suferinţă pe faţă deşi era a doua zi după operaţie. Vroiam 
să-l întreb de ce refuzase anestezia şi cum suportase durerea, 


dar m-am abținut, mi-am dat seama că ar fi fost nu doar o 
naivitate, ci doar o grosolănie, fiindcă el era în afara 
subiectului, apărându-se cu pudoare de impresiile curente ale 
oamenilor. Sigur că avea în el o forţă necunoscută de alţii, 
dar aceea poate că nu era decât puterea de a ajunge la 
indiferenţă, în clipa propusă, o suspendare, o deconectare, 
datorată unui simplu act de voinţă. 

Citea Crimă şi pedeapsă cu creionul în mână şi cu 
caietul de notițe alături. Spun aceasta nu fiindcă aş vrea să 
dau o anumită semnificaţie unei lecturi prea timpurii, după 
părerea oamenilor, ci pur şi simplu ca să-mi descarc 
memoria. L-am întrebat dacă îi place cartea, fiindcă eu, unul, 
nu ajunsesem la Dostoievski. Mi-a răspuns că nu citeşte ca 
să-i placă. M-am simţit stupid şi umilit, şi am plecat repede. 

În bancă mi se părea firav, neimpunător ca statură, 
gata să-l sufle vântul. Dar îşi făcea conştiincios exerciţiile 
fizice, erau în program şi prin firea lui nu putea refuza nimic 
din ce-i propunea şcoala. Pe stadion, în aer liber, se schimba 
cu totul, devenea aproape atletic, deşi în armonia constituţiei 
lui domina fineţea. Pe atunci ochiul meu nu era format să 
judece anatomia omenească, târziu de tot am înţeles ce 
înseamnă ca o fată să aibă picioare lungi şi bine făcute; mai 
înainte toate mi se păreau din aceeaşi plămădeală, slutele îmi 
atrăgeau, poate, cel mult o privire nedumerită, fără să trag 
concluzii. Când m-am luminat la minte, mi-a fost foarte ruşine 
de multe admiraţii mai vechi, cu totul nătânge. 

Explicaţia în cazul lui Trandafil erau picioarele, mai 
lungi decât vedeam la alţii, fără să fie anormale, cum avea să 
susţină unul dintre colegii noştri. Generaţiile din vremea 
aceea aveau picioarele mai scurte decât cele de astăzi, un 
primitivism anatomic pe care l-a anulat viaţa sportivă, 
stadionul, piscina, prea puţin răspândite în adolescenţa mea 
şi în prima tinereţe. Cred că, între multe altele, a contribuit la 
înnobilarea construcţiei omeneşti până şi discoteca, unde 
dansul este mai degrabă un exerciţiu sportiv şi o 
performanţă. 

Când Trandafil se ridica în picioare şi ieşea din bancă, 
alura lui devenea alta; nu mi-am dat seama multă vreme şi n- 


am înţeles ce determina transformarea aceasta frapantă. Într- 
o zi, şedeam împreună cu el pe o bancă din parc, în bluză şi 
în pantaloni scurţi, cum purtam vara. El citea, iar eu mă 
uitam la păun, care îşi înfoia coada şi o chema pe păunită, cu 
glasul lui de fagot, care putea mai degrabă s-o pună pe fugă. 
Atunci a venit şi s-a aşezat lângă noi un coleg de clasă, 
Georgescu, poreclit Măgarul. Nu-i o poreclă demnă de 
reprodus, neavând nici spirit, nici fantezie, însă nu mă pot 
lipsi de ea, deoarece se integrează în povestire. Nu ştiu cine o 
născocise, mai fiecare aveam o poreclă, la fel şi profesorii şi 
toţi din jurul nostru. Nu se află niciodată cine este autorul 
lor, te pomeneşti cu ele că răsar din pământ, din iarbă verde, 
ca buruienile. 

Nimeni nu se bucura de porecla sa, unii protestau, alţii 
făceau haz de necaz; Georgescu-Măgarul însă răspundea cu 
înjurături şi cu pumnii, cu o violenţă neiertătoare; era 
bătăuşul clasei de altfel, temut de toată lumea. Frica ar fi 
făcut ca porecla lui să nu circule şi chiar să se uite, dacă n-ar 
fi popularizat-o el însuşi, când era vorba de un duhovnic nou- 
venit, căruia la prima întâlnire i se adresa cu privirea 
mieroasă şi cu vocea linguşitoare: 

— Domnule, mie să-mi spuneţi Măgarul! 

Era suprema lui declaraţie de devotament şi supunere. 
Există asemenea oameni, ei sunt în stare să-şi dea nevasta 
sau fata şefului lor de serviciu, ca să-i propună la avansare 
sau la decorație. Se întâmplă asemenea fapte, am cunoscut şi 
eu unele, dar m-am silit să nu le ţin minte. 

Şi cum stătea pe bancă, lipit de Trandafil, înciudat că 
băiatul nu-şi lua ochii din carte, deşi îl întreba când una, când 
alta, Măgarul a observat deodată: 

— Ia uite, astea-s picioare anormale! 

Deşi mai înalt decât Trandafil, genunchii lui erau cu o 
palmă mai jos decât ai acestuia; până atunci nu băgasem de 
seamă. M-am tras mai într-o parte, mă temeam să nu 
găsească şi la picioarele mele o anomalie. Odată făcută 
constatarea, Măgarul a popularizat-o, spunând tuturora şi cu 
orice ocazie ce anormale erau picioarele lui Trandafil. Ca 
demonstraţie, se aşeza lângă el şi compara genunchii. N-a 


protestat nimeni, nici măcar eu, m-am lăsat convins, diferenţa 
era vizibilă şi nu-mi rămânea decât să-l căinez pe Trandafil, 
pentru construcţia lui ingrată. A trebuit să treacă vreo doi ani 
până să descopăr eroarea; dar între timp, privind picioarele 
fetelor, învăţam să le deosebesc pe cele frumoase de cele 
urâte, nu le mai dădeam notă egală. 

Odată, într-o vacanţă, coborând dealul Cotrocenilor, 
unde fusesem să mă uit cum decolau avioanele de la 
Arsenalul aviaţiei, l-am văzut în faţa mea, mergând la vale, pe 
Georgescu-Măgarul. M-a frapat o poceală în mersul lui, i-am 
privit picioarele cu mai multă atenţie, într-o perspectivă 
prielnică, şi atunci am observat că erau ridicol de scurte, faţă 
de restul trupului, ca nişte picioare de clovn, trucate. L-am 
compătimit, deşi nu-mi era simpatic, m-am întrebat ce-o să 
facă în ziua când s-o uita mai bine în oglindă. Foarte curând 
după ce-am terminat şcoala s-a sinucis, în chip misterios; n- 
avea nici douăzeci de ani; nimeni n-a aflat cauza. 

Nu-i o întâmplare fără semnificaţie, n-am povestit-o 
doar ca să spun cât de imperturbabil a rămas Trandafil, deşi 
ar fi avut motive să sufere, ca orice om căruia i se descoperă 
o hibă. Gândul meu merge la altceva, la câte nedreptăţi ni se 
fac în viaţă, de câte sentinţe greşite avem parte, fiindcă 
faptele noastre sunt judecate după etaloane strâmbe şi false. 

Trandafil n-a fost nepăsător cu cauzele drepte călcate 
în picioare, le-a apărat cu vehemenţă, trecând peste firea lui 
reţinută şi meditativă. Conflictul cu preotul pe care l-a 
înfruntat ca să-l apere pe Iosif Mişu, dat afară de la lecţia de 
religie, nu-i singurul exemplu. În ceea ce îl privea însă, 
niciodată nu şi-a revendicat drepturile, nu a cerut să i se 
recunoască întâietatea, s-a străduit doar s-o demonstreze în 
tăcere. Târziu de tot, după o lungă muţenie, spre sfârşitul 
şcolii, mi-a spus senin şi împăcat, fără a bănui că în curând 
avea să trăiască o dramă distrugătoare: 

— Socotesc că nimeni nu trebuie să ridice pretenţii 
asupra unor recunoaşteri, sau răsplate, pe motivul că le 
merită. Ce înseamnă meritul? Oamenii nu sunt capabili să-l 
înţeleagă fără greşeală, şi nici nu au cum să-l măsoare. Orice 
premiu, de la cununiţă până la cel din Suedia, ascunde în el o 


nedreptate posibilă. Când se întâmplă altfel, în împrejurări pe 
care nici nu vreau să le numesc norocoase, sau fericite, este 
doar un accident, şi el nu schimbă regula. 

Ne făcusem şcoala în fierberea stârnită atunci 
pretutindeni de teoria relativităţii generale a lucrurilor. Cine 
avea putere de gândire, o aplica la propria sa experienţă de 
viaţă. Ştiam de la Odor. Trandafil a adăugat o exemplificare 
demoralizantă, deşi părea doar o glumă: 

— Dacă într-o societate unde am fost chemat să-mi 
declar şi să-mi susţin credinţa, o ciubotă cu talpa găurită şi 
cu tocurile scâlciate începe să vorbească în limba oamenilor 
şi spune trei cuvinte, nimeni nu mă mai ascultă pe mine, deşi 
vorbesc de când m-am ridicat în picioare şi folosesc mii de 
cuvinte. 

Îmi era uşor să înţeleg, dar socoteam că e grotesc. Şi 
astăzi cred la fel, deşi e plină lumea de ciubote care spun trei 
cuvinte pocite şi-i împiedică pe alţii să vorbească. Poate, între 
altele, pe Trandafil l-a învins şi gândul că lupta pentru 
întâietate e imorală. 


12 


Nu eram ţinuţi ca la mănăstire, aflam cam tot ce se 
întâmplă pe lume, unii din noi, cu înclinări spre politică, se 
abonau la ziare, şi nu doar la „Universul”, socotit a fi 
îndrumătorul moralei naţionale, deşi directorul lui era de o 
imoralitate sfruntată. Mai aflam ştiri, e drept că întârziate, la 
cinematograf, sâmbătă seara, când înaintea filmului vedeam 
jurnale de actualități, mai multe, „Pathe Natan”, „Fox 
movieton - Ochii şi urechile lumii”. Apoi a venit aparatul de 
radio, acea uzină cu zeci de lămpi, de butoane, de bobine şi 
instrumente de măsură, dăruit de domnul Pretoreanu. Ne 
adunam în jurul lui, în sala de conferinţe, dar nu prindeam 
mare lucru, ceva de la Constantinopole, al cărui semnal de 
recunoaştere era un sunet de lighean lovit cu linguroiul; ceva 
de la Viena, anunţat printr-un clopot limpede - şi cam atâta. 
Cine avea răbdare să caute târziu, noaptea, mai prindea şi 
alte posturi, fără să le identifice; emisiunile erau incerte şi 
misterioase. 


În 1924 a fost multă senzaţie când s-a transmis prima 
oară în lume, la radio Paris, un meci de fotbal. Crainicul 
cunoştea bine jocul, avea privire de vultur şi iuţeală de limbă. 
Azi prea puţini oameni mai ascultă meciurile la radio, se uită 
la televiziune, văd cu ochii lor şi dacă sunt pricepuţi, aproape 
că nu mai au nevoie de crainic. 

Trei ani mai târziu am auzit prima oară vorbindu-se 
româneşte la radio. Era vara, în vacanţă, mergeam la un 
vecin, care îşi făcuse singur un aparat de recepţie, numai cu 
două lămpi, mai puţin costisitor şi mai simplu, aşa se începe. 
Pe atunci aparatele de radio, aduse mai ales din Germania, 
dar şi din America, erau scumpe, nu oricine putea să le 
cumpere. În schimb se vindeau piese detaşate, mult mai 
ieftin; cine avea puţină pricepere, le monta singur, cu schema 
de construcţie alături; nu reuşea din prima dată, o lua de la 
capăt, dar când, în sfârşit, aparatul începea să hârâie, era 
semn că are să şi vorbească. 

Aparatul domnului Pretoreanu, la care, ce-i drept, 
auzisem mai mult pocnete decât sunete, nu mă impresionase 
atât de puternic ca jucăria vecinului nostru. Ne adunam în 
jurul lui, luam casca pe rând, o puneam la ureche şi atunci 
lumea îndepărtată intra în odaie, trecând miraculoasă prin 
ziduri, fără să le dărâme; pentru mine a fost cea mai mare 
minune a vremii aceleia. Când a apărut hautparleurul care se 
auzea până în stradă, şi aparatul mai perfecţionat, 
superheterodina, cu sunete mai fidele, emoția mea era 
consumată. Televizorul, apărut mult mai târziu, nu mi-a făcut 
mare impresie; atâtea auzeam de el, incit mi se acrise tot 
aşteptându-l; când a venit, n-am dat fuga să-mi iau unul în 
casă. 

Săptămână de săptămână, vecinul nostru îşi 
perfecționa aparatul, şi când i-a adăugat a treia lampă, am 
izbutit să auzim toţi deodată, strânşi în jurul căştii care se 
punea într-o farfurie, ca să amplifice puţin sunetele. Curând 
omul şi-a construit alt aparat, cu patru lămpi şi cu 
hautparleur destul de puternic. Pe atunci oamenii ţineau să 
afle toţi vecinii că au aparat de radio, îl puneau să urle cu 
ferestrele deschise, ba uneori scoteau chiar hautparleurul 


afară. Unii mai păstrează şi astăzi această ambiţie; aş da cu 
pietre, să le stric aparatul, dacă mi-ar îngădui legea, care-i 
imperfectă. 

Radiodifuziunea s-a născut greu în ţara noastră, din 
cauza Ministerului de Război, temător că pe această cale se 
poate da apă la moară spionilor. Primele experienţe de emisie 
şi recepţie radio de la noi s-au făcut în anul 1925, în 
laboratorul de radiocomunicaţii al Şcolii Politehnice, prin 
strădania profesorilor. Eu, cu colegul meu mai mare Comşa, 
încercasem mai înainte să construim o asemenea instalaţie, 
dar a fost o treabă neizbutită. 

Un post de emisiune al statului, cu o putere infimă, mai 
mic decât un sfert de kilowatt, în timp ce radio Viena avea 
şaizeci de kilowati, dacă nu mă înşală memoria, şi-a început 
emisiunile în toamna anului 1928, instalat într-o casă veche 
de pe strada numită azi Nuferilor. În tinereţea mea purtase 
numele generalului Berthelot, prietenul ţării noastre şi 
cetăţean de onoare al României. Mai târziu, generalul a fost 
dat deoparte, deşi nu l-a criticat nimeni, şi strada a căpătat 
numele lui Popov, căruia atunci i se atribuia născocirea 
radiofoniei. 

Ţin minte că primul cântec pe care l-am auzit la postul 
nostru de radio, într-o vacanţă, a fost un tangou spaniol, 
Adios muchachos, care s-a cântat ani de zile; câteodată se 
mai aude şi astăzi. 

A fost o vreme de linişte în lume, cel puţin aşa credeau 
oamenii care nu cunoşteau dedesubturile politicii, îl luau în 
râs pe Mussolini, iar pe Hitler nu dădeau doi bani, ce era el? 
— un biet zugrav din Austria, abia caporal în timpul 
războiului. Poate unii ştiau că era la puşcărie, dar cine se 
gândea că stătea în celulă şi scria o carte, Mein Kampf, care 
a fost cât pe ce să ducă la sfârşitul lumii?! 

Pe noi, fiind tineri, ne interesau mai mult cele ce se 
întâmplau în imediata noastră apropiere, şi le aflam prin 
mijloacele arătate mai înainte, acestora adăugându-li-se, ca o 
încununare plină de strălucire, conferinţa domnului 
Pretoreanu, de la sfârşitul anului de şcoală, când ne era dat 
să cunoaştem nu doar faptele, ci mai ales înţelesul lor, adesea 


necunoscut, nici chiar oamenilor politici; altfel cum li s-ar 
explica greşelile, uneori gogonate, de-ţi venea să dai cu 
tunul? 

În istoria plină de fapte mărunte a acelei vremi de 
linişte, ţin minte nişte matrapazlâcuri cărora le-am dat doar o 
importanţă piezişă, fiind prea departe de mine. Un general 
care luptase cu cinste în timpul războiului şi acum era prim- 
ministru, fusese arestat peste noapte şi învinuit de nişte 
nereguli grele, într-o afacere numită a paşapoartelor. N-am 
să explic toată tărăşenia, am să spun doar cum am participat 
eu la ea, cu mintea mea abia pârguită şi departe de a fi 
coaptă. Un fecior al generalului, pe care l-am şi cunoscut, la 
maturitate, intra în cabinetul părintelui său, prim-ministru, îi 
punea nişte hârtii în faţa şi spunea: „la semnează-le, tată!” 
Greşeala tatălui a fost că semna fără să se uite, fără să 
întrebe, socotind că n-o să-l tragă pe sfoară tocmai fiu-su. 
Acesta lua bani pe hârtiile semnate, prin intermediul unei 
femei pe care n-a putut s-o identifice nimeni la anchetă, a 
rămas un personaj misterios, i s-a şi spus „Dama Voalată”. Un 
timp a ocupat un prim loc în cronica scandaloasă a anului, 
iată de ce o ţin minte, fără s-o fi văzut vreodată la faţă, cum 
n-a văzut-o nimeni; sau dacă a văzut-o cineva, n-a vrut să 
vorbească. Hârtiile erau nişte aprobări, aduceau foloase unor 
oameni, iar statului îi făceau pagube. Nu ştiu ce-a pătimit 
primul ministru; cred că n-a fost dezonorat, fiindcă mai 
târziu, în şcoala militară de la Sibiu, o sală de cursuri îi purta 
numele. Feciorul lui mi se pare că a ieşit basma curată. lar 
dama, înfăţişată de revista „Furnica” drept o cucoană 
elegantă, cu mâinile în mangon şi cu o voaletă neagră pe faţă, 
că nu i se vedea decât gura roşie şi cărnoasă, poate că a 
trecut de multe ori pe lângă mine, poate am dat piept în piept 
la un colţ de stradă, poate am şi stat de vorbă, fără să ştiu 
cine este, întocmai ca în cazul lui Sile Constantinescu, 
asasinul părinţilor. 

Deodată bag de seamă că manşonul, pe care mi l-a 
readus în memorie doamna voalată şi care ocupă un loc 
important în amintirile mele din copilărie, a dispărut de multă 
vreme. Evocându-l acum, poate voi trezi nostalgia oamenilor 


de-o vârstă cu mine; cei tineri s-ar putea nici să nu ştie 
despre ce-i vorba, de aceea să afle că era un săculeţ de blană, 
cât o poşetă mai mărişoară, căptuşit cu satin sau cu mătase, 
deschis la amândouă capetele, în care femeile elegante îşi 
băgau mâinile, să le ţină de cald, iarna, când mergeau pe 
stradă sau se plimbau cu sania. Pe o parte manşonul avea un 
buzunar, unde se ţinea portofelul, pudriera, rujul, batista şi 
ce se mai pune astăzi într-o poşetă. Era, deci, un obiect cu 
dublă întrebuințare, de mult folos şi nu lipsit de eleganţă. Nu 
mă mir prea mult că a dispărut; la sfârşitul războiului multe 
se schimbă, se schimbă şi stilul de viaţă al oamenilor. Nu 
înţeleg însă de ce nu s-a gândit nimeni să-l readucă în gustul 
femeilor de astăzi, care n-au decât să câştige; şi poate, odată 
cu el, ar reveni şi ceva din poezia vremurilor trecute. Dar 
degeaba visez, femeile au nevoie astăzi de amândouă mâinile 
ca să răzbească, nu le cară nimeni sarsanalele de la piaţă. 
Totdeauna m-au atras manşoanele doamnelor venite în 
vizită la noi în casă. Cele mai multe nu se despărţeau de ele, 
le ţineau în poală, poate ca să aibă la îndemână batista şi 
pudra. Unele însă le lăsau la cuier, şi atunci, pe când ele îşi 
beau ceaiul, cu voaleta ridicată, mă duceam şi îmi înfundam 
mâinile în manşoane, unde mai dăinuia parfumul lor şi 
căldura. Îmi pare rău că n-au mai existat la vârsta când aş fi 
putut să trag foloase; azi mă duc cu gândul în urmă şi îmi 
închipui ce-ar fi însemnat un manşon la anii tinereţii, să 
mergi lângă o femeie în frigul iernii, cu presimţirea voluptăţii 
ascunsă în blana caldă, apoi încet, pe nesimţite, să te apropii, 
să îţi strecori mâna înăuntru, bineînţeles fără mănuşă, să 
înaintezi până la încheietură, unde să eziţi întrebător şi cu 
bună-cuviinţă. Apoi să cuprinzi, dar fără grabă, mâna micuță, 
cu toate cinci degetele ei delicate, trecând discret peste 
verighetă, în cazul că ea există. După un timp, în clipa când 
un puls îl distinge pe altul, începe ceva, ca o luare în posesie, 
aproape o împlinire, şi ea poate să continue într-o conversaţie 
lungă, cu suspine dulci, de la Piaţa Victoriei, peste primul 
rond, cum se spunea înainte, pe la Bufet, adică rondul al 
doilea, unde până târziu a existat un havuz de fontă, drept în 
mijlocul intersecţiei; acolo s-au zdrobit multe automobile cu 


cheflii, care goneau cu cincizeci de kilometri pe oră, în zorii 
zilei, viteză năprasnică în vremea aceea. Dar să lăsăm la o 
parte întâmplările tragice, mai bine să te bucuri de căldura 
manşonului şi să mergi aşa înainte, până la Arcul de Triumf, 
de paiantă, şi chiar mai departe, până la vila Minovici. Iată, în 
câteva cuvinte, ce-am pierdut cu toţii, dacă manşonul nu mai 
poate să existe! 

Întorcându-mă la păcatele lumii, despre care am luat 
cunoştinţă în pragul adolescenţei, chiar dacă nu le-am înţeles 
numaidecât pe toate, ţin minte o întâmplare prea puţin 
dezvăluită publicului, cu un părinte nenorocit de fecioru-su, 
atât de grav că bietul om a trebuit să-şi curme zilele. Chiar şi 
aşa, după unii ruşinea rămâne; eu, unul, însă cred că o 
sinucidere plăteşte toate păcatele. 


Şi pe acel fecior l-am cunoscut când ajunsesem la 
tinereţe, era ofiţer de marină, vara purta haine albe, 
neîntinate, era vesel, nu părea să aibă vreo apăsare pe 
conştiinţă. Faptele, aşa cum le-oi spune, n-au fost dezbătute 
în public, abia de s-o fi scris ceva în ziare, o informaţie 
scurtă, sau poate nici atâta. Într-o zi, tatăl, general şi 
ministru de război la data aceea, şi-a pus capăt vieţii, ca să 
scape de o grea dezonoare. Nimeni de la contraspionajul 
nostru nu ştia nimica şi n-avea nici o bănuială, când serviciul 
de informaţii britanic, vestitul Intelligence Service, a predat 
Statului-Major de la Bucureşti sau altei autorităţi militare 
copiile unor acte secrete, de mare importanţă pentru 
apărarea ţării; fuseseră găsite asupra unei spioane dintr-o 
ţară apuseană, o femeie frumoasă, mi se pare că dansatoare, 
ca Mata Hari. Fusese un timp la Bucureşti, dansase prin 
cabarete. Actele le ţinea ministrul de război, la el acasă, într- 
un dulap blindat şi inexpugnabil; de altfel, s-a văzut că 
încuietorile nu aveau nici o urmă de violenţă. Cineva le 
deschisese cu chei potrivite. Deşi se ştia fără vină, şi nu 
înţelegea cum se întâmplase nenorocirea, generalul, neavând 
scuze şi nici temei de apărare, nu putea face altceva decât să- 
şi tragă un glonte în inimă, sau în tâmplă. 


Mai târziu s-a aflat că dansatoarea fusese în dragoste 
cu feciorul generalului, care o aducea în casă, unde adesea o 
oprea să doarmă şi noaptea. Dulapul a fost deschis cu cheile 
originale; unei fiinţe iscusite, cu deprinderea meseriei, nu-i 
era greu să le dibuie, când dormeau şi fiul, şi tatăl. Sigur că 
tânărului nu i se putea găsi o vină formală, fusese numai 
neprevedere; mă întreb însă cum putea el să fie vesel şi să se 
îmbrace în haine albe. 


13 


În clasele primare, colegul meu de bancă, o fiinţă, 
liniştită, închisă în sine, cu o faţă palidă şi cam tristă, suferea 
de boala copiilor, cum i se spune epilepsiei, deşi e cunoscută 
nu doar la copii, ci şi la oameni de vârstă matură. N-am văzut 
nicăieri scris, mi-a ajuns la ureche nu ştiu de unde, că printre 
aceştia ar fi fost chiar Napoleon. Pe vecinul meu de bancă îl 
apuca uneori bâţâiala, aşa, fără veste, îşi dădea ochii peste 
cap, se făcea şi mai palid, şi dacă nu sărea cineva să-l ţină, 
cădea pe podele, unde continua să se zbuciume. Prima oară 
m-am speriat rău, pe urmă institutorul m-a învăţat să-l apuc 
de degetul mic de la mână, să-l strâng tare şi aşa, după 
câteva clipe îşi venea în fire. Niciodată n-am încercat să aflu 
ce se petrecea în mintea lui, dacă îşi dădea seama şi ţinea 
minte; probabil că nu, după privirea goală cu care revenea în 
lumea noastră, fără să exprime vreun sentiment, de mirare, 
de frică sau de ruşine. Ceilalţi copii nu puneau prea mult la 
inimă, marea lor parte locuiau pe la mahalale, unde boala era 
mai răspândită, aşa se spunea, din cauza traiului prost sau a 
racilelor părinteşti, printre ele beţia; poate sunt numai vorbe. 

De alte beteşuguri ale copiilor n-am mai ştiut nimic, 
până am venit la Colegiul domnului Pretoreanu, unde fiind 
interni şi ducând o viaţă comună, ne cunoşteam mai bine unii 
pe alţii. Astfel am aflat că printre noi erau câţiva care, deşi 
mărişori, îşi scăpau udul în timpul somnului, noapte de 
noapte, până ce lâna din saltea, nemaiapucând să se usuce, 
începea să putrezească. Nu cred că Bimbirică şi-a dat vreo 
părere, nu-mi amintesc să fi examinat pe aceşti nevolnici 
decât la ochi, socotea poate că meteahna lor se datora lipsei 


de educaţie. După numeroase mustrări şi ameninţări, rămase 
fără urmare, duhovnicii n-au găsit altceva mai bun de făcut 
decât să-i mute pe toţi în acelaşi dormitor, şi să le pună pe 
pat, deasupra cearceafului, o foaie de gutapercă. Plantonul 
de pe sală era dator să-i trezească din oră în oră, ceea ce n-a 
fost de niciun folos, fiindcă odată coborâţi din pat, nu mai 
simțeau nici o nevoie, le revenea însă îndată ce-şi reluau 
somnul. Cât despre foaia de gutapercă, nu stătea prea mult 
timp întinsă, se făcea ghem sau fugea într-o partea. 
Dormitorul lor mirosea a latrină, era o ruşine, dar cui să 
găseşti vină, dacă judeci? li porecliseră pompieri şi ei 
îndurau; cum ar fi putut să protesteze? Saltelele putrezite le- 
au plătit părinţii, ca, pe lângă necaz, să aibă şi pagubă. Unii 
dintre nevolnici s-au vindecat cu timpul, pe alţii a trebuit să-i 
trimită acasă; nici nu pot să-mi închipui ce era în sufletul lor 
când şi-au luat lădiţele şi s-au dus la gară; era o înfrângere cu 
totul nedreaptă, care mă umple de revoltă, de aceea o ţin 
minte. Dar parcă ei ar fi putut s-o uite, chiar dacă le trecea 
meteahna? Şi dacă se însurau, aveau curaj să aducă pe lume 
copii după chipul şi asemănarea lor? Şi, în sfârşit, dacă îi 
aduceau, ce spaimă le trezeau în suflet primele scutece ude? 

Între timp creşteam, în fiinţa noastră se petreceau 
transformări ciudate, însoţite de spaime, la unii mai devreme, 
la alţii mai târziu, dar nimeni nu scăpa de ele; se năşteau 
nevoi greu de a fi spuse, care făceau să ne ardă obrazul şi să 
ni se tulbure imaginaţia. Ştiam cu toţii cum o să fie, şi până 
atunci ne zgâiam la picioarele spălătoreselor, cu beregata 
încleiată de dorinţe imposibile. 

Într-o duminică seară, când se întorceau din oraş, unde 
avuseseră învoire, vreo zece băieţi din clasele superioare se 
lăsaseră ademeniţi de o slujnică, o căzătură ştirbă, care 
pândea cu portiţa deschisă, şi-i trăsese în grădină. Se cam 
întunecase, nu prea puteau s-o vadă la faţă, şi nici nu era pe 
alese. Celor din coadă nu le venea uşor să se uite şi să 
aştepte, pe deasupra se temeau şi că întârzie peste ora 
îngăduită, îl zoreau pe cel din faţă. Atunci slujnica, întinsă pe 
spate, în iarbă, protesta între o icnitură şi alta: aveţi răbdare, 
lăsaţi băiatul în pace! 


Ceasul rău făcuse ca, în aceeaşi duminică, directorul 
de studii, care se plimba pe alei cu nevasta şi cu copiii, să 
vadă pe trei dintre cei mai buni şcolari, din ultima clasă, 
ieşind din camera Margaretei, şefa spălătoreasă, toţi cu 
obrajii umflaţi de prăjituri şi acadele. Femeia, acum văduvă, 
locuia singură, în camera ei de lângă spălătorie; e de înţeles 
că i se făcea şi ei dor de lume, mai ales într-o zi de duminică. 
Îi albise părul, încolo nu mi se părea bătrână, mai păstra 
chiar urme de frumuseţe. Iar picioarele, roze şi pline, nu erau 
mai puţin ispititoare ca în ziua când o văzusem plângând la 
infirmerie. Directorul de studii, profesor de educaţie morală, 
tocmai la clasele superioare, se făcuse roşu la faţă, dar 
mersese cu capul înainte, ca să nu bage de seamă nevasta. A 
doua zi, înainte de rugăciune, îi chemă pe toţi trei în biroul 
lui, lângă cancelaria profesorilor şi-i întrebă ce căutaseră la 
şefa spălătoreasă. 

— Ne-a poftit la ceai, domnule director şi ne-am dus, 
fiindcă ne era foame; nu ne saturăm niciodată. 

După ce îi puse să-şi dea cuvântul de onoare că nu 
făcuseră nimic cu şefa spălătoreasă, directorul de studii le 
tinu o predică îndurerată, sfătuindu-i să nu-şi păteze 
tinereţea cu fapte urâte. Intâmplarea s-ar fi sfârşit cu atât 
dacă nu s-ar fi aflat, tot atunci, ce făcuseră în ajun cei zece, 
ademeniţi în grădină de slujnica slută. Stăpânul casei, 
diriginte la Poştă, venea şi el de la plimbare, cu familia, 
tocmai când ultimii ieşeau fuga pe portiţă. Nu era greu să 
înţeleagă ce se întâmplase, o mai prinsese şi altă dată pe 
slujnică, ba cu recruți de la cazarma de cavalerie, ba cu 
lucrătorii de la calea ferată, ba cu elevi de liceu şi chiar cu 
seminarişti în sutană. Cum recunoscuse uniforma făptaşilor, 
a doua zi dimineaţă telefona la şcoală, chiar directorului. 
După o clipă de stupefacţie, pe acesta îl cuprinse indignarea 
şi imediat panica, fiindcă dirigintele Poştei, politician în 
opoziţie, putea să răspândească vestea în tot oraşul, şi chiar 
să-i scrie domnului Pretoreanu. Directorul de studii, speriat 
într-o măsură la fel de mare, nu mai îndrăzni să păstreze 
secretul, şi se grăbi să dezvăluie întâmplarea celor trei, 
invitaţi la ceai de şefa spălătoreasă. 


După ultima oră de curs, în loc să mergem la masă, ne- 
au adunat în careu, unde ne făceam rugăciunea de dimineaţă, 
şi domnul Laurenţiu-Sân-Martinu, cu o suită întreagă, veni în 
faţa noastră, la mijlocul terasei. Erau acolo toţi profesorii, şi 
duhovnicii, şi numeroasele rezerve ale acestora din urmă, 
care apăreau în momente grele, ca o armată de întărire. 

După ce-i scoase pe vinovaţi la vedere, directorul, 
revoltat şi îndurerat, aci furios, aci gata să plângă, dezvălui 
faptele lor murdare în faţa întregii şcoli, fără să ţină seama că 
unii din cei mici s-ar fi putut alege cu tulburări premature sau 
cu pudoarea lezată. 

— Ştiu şi eu ce înseamnă această nevoie, dar ea 
trebuie îmbrăcată în poezie, aşa să ţineţi minte, altfel vă 
alegeţi numai cu scârba şi cu ruşinea. 

Sunt sigur că toţi vinovaţii gândeau la fel, ar fi vrut şi 
ei să fie mai frumos şi mai poetic, cine n-ar vrea? —numai că 
nu se poate oricând, şi nu oricine are parte. Nevoia de poezie 
a directorului se dovedea prin multe din faptele sale, chiar şi 
aceea că îşi luase un păun şi o păunită, să-i înfrumuseţeze 
parcul, spre plăcerea nevestei. li purta mult de grijă, era 
tânără pe lângă el, n-o despărţeau nici zece ani de fata cea 
mare, Floarea. Nu ştiu dacă îi ceruse el sau fusese ideea ei, 
ceea ce ar dovedi înţelepciune şi gingăşie de sentimente; 
după un timp, tânăra nevastă, Celestina, aşa o chema, 
începuse să-şi dea cu pudră albă în păr, pe la tâmple, ca să 
pară mai vârstnică. Trecuseră mai bine de douăzeci de ani 
când am auzit de moartea lui, şi m-am dus să-l văd la 
crematoriu. Nu l-aş fi recunoscut, se năruise. Nici pe ea n-aş 
fi recunoscut-o, nu de alta, dar îşi dăduse jos pudra, avea 
părul negru, ca voalul de doliu, şi părea în plină tinereţe. 

Nu-mi plac ceremoniile mortuare şi nici nu ştiu ce 
nevoie este de ele; m-am dus mai mult de curiozitate, nu mai 
fusesem niciodată la crematoriu. Îmi aminteam că în 
adolescenţa mea, când se fundase această societate şi se 
făcuse edificiul, multă lume părea îngrozită de idee, iar 
biserica îşi aruncase anatema: cine se dădea pradă focului n- 
avea drept la slujba de înmormântare, ca sinucigaşii. Şi eu 
am fost până târziu îngrozit de idee, dar nu creştineşte; mi se 


părea că duce la o dispariţie prea brutală şi prea rapidă, şi 
îmi închipuiam că mortul suferă, îl văzusem în cuptor, 
crispându-se, murind parcă din nou, în chinuri mult mai mari 
decât prima dată. Mi se părea mai blând să te mănânce 
viermii, pe îndelete, ca şi când nu mi-aş fi dat seama ce 
dezgustătoare era puhava lor misiune. 

N-am aflat cu precizie când a fost gata crematoriul; 
sunt înclinat să cred că pe urmă a trecut timp până să intre în 
funcţiune; lumea se abţinea, probabil, şi nu mă miră. Primul 
muşteriu s-a ivit abia în iarna anului 1928, dar nu l-a adus 
cineva de bunăvoie, a fost un mort fără identitate, găsit pe 
stradă. Pe urmă treaba a început să meargă din ce în ce mai 
bine, ca să-şi atingă apogeul într-o vreme îngrozitoare, când 
se aduceau morţi cu grămada şi cuptorul nu mai putea să 
prididească. 

Măsura la care s-a ajuns după întâmplările din 
duminica ruşinoasă a fost să se purice cărţile din bibliotecă, 
să se caute paginile licenţioase, să se rupă şi să se ardă, când 
nu se ardea tot volumul. Între altele, îmi aduc aminte că Ion, 
de Liviu Rebreanu, a avut de pătimit, s-au rupt paginile unde 
eroul, pătimaş după închiaburire, o înghesuie pe Ana 
deasupra cuptorului, şi cele unde Titu Herdelea se urcă în 
patul unei cucoane de ţară. Nu ştiu cum să judec, a trecut de 
atunci o viaţă întreagă şi n-am uitat cu ce tulburare am citit şi 
recitit paginile acelea, cât mi-au înfierbântat ele imaginaţia. 
Atunci am văzut prima oară cărţi arse, le-au dat foc în curtea 
mănăstirii, unde cântam dimineaţa: „Cu noi este Dumnezeu, 
înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Anii următori s-au ars multe 
cărţi în lume, au fost ruguri prin pieţe, dar pentru alte pricini 
decât o scenă de dragoste spusă cu vorbe mai îndrăzneţe. 

O altă măsură pentru asanarea moralității aflate în 
primejdie a fost să se dubleze numărul duhovnicilor. Până 
atunci fiecare clasă avea câte unul; să fi fost ei absolvenţi de 
seminar fără parohie? Poate erau trecuţi şi prin altă şcoală, 
unde li se explicau îndatoririle şi metodele de a le aduce la 
îndeplinire. Care erau acele îndatoriri nu prea ştiam, mai 
degrabă făceam presupuneri; cred că unele rămâneau 
secrete. Îndeobşte aveau grija noastră, locuiau în dormitoare 


vecine, să simtă tot timpul ce facem, se trezeau din timp ca 
să-i găsim îmbrăcaţi în sutane, ne duceau să ne spălăm 
punându-ne în front şi dând cadenţa cu fluierul. Pe urmă, 
când ne scoteau la exerciţiile de înviorare, se dezbrăcau de 
sutană, o lăsau chitită cu grijă pe iarbă şi aşa, numai în tricou 
şi izmene, făceau împreună cu noi mişcările obişnuite de 
gimnastică, urmate de cele cincisprezece minute de fugă prin 
pădure. Mai departe asistau la orele de curs, aşezaţi în ultima 
bancă, de unde vedeau toată clasa şi, în sfârşit, ne însoțeau la 
masă, unde începeau prin a spune rugăciunea. Aici le veneau 
în ajutor duhovnicii de rezervă, cu zecile, ca toate mesele să 
aibă parte de supraveghere; pe aceştia nu-i vedeam restul 
timpului, locuiau departe, într-o cazarmă din pădure, după o 
împrejmuire înaltă. Era imposibil să ştim ce făceau acolo, 
poate li se completau instrucţiunile, ca mai târziu să-i 
înlocuiască pe primii duhovnici. Acestora le era mai greu în 
recreaţii şi în orele noastre libere, când ne risipeam şi nu mai 
ştiau încotro să-şi îndrepte privirea, de cine să se lipească. 
Datoria lor evidentă era să nu ne scape din ochi, să ne poată 
asculta spovedania în orice clipă, dacă vreunul din noi se 
pomenea brusc cu o apăsare de conştiinţă. Este ciudat însă 
că nu ne împiedicau să copiem la teze, se făceau că nu văd, 
iar la orele lui Moş Flaşnetă, surdul, rămâneau neutri când 
noi conversam cu glas tare. Pentru greşelile mărturisite şi 
chiar pentru cele surprinse de ei înşişi nu ne dădeau să facem 
mătănii, cum obişnuiesc duhovnicii, nu aplicau nici alte 
pedepse, ci ne arătau, cu răbdare, cum să ne întoarcem pe 
calea cea bună. Nu m-am îndoit însă că raportau mai sus 
despre aceste fapte, unui for necunoscut de mine, unde 
fiecare dintre noi eram trecuţi într-o condică şi acolo se 
consemna, zi cu zi, pas cu pas, drumul nostru prin viaţă, în 
toţi cei opt ani de şcoală. Poate acea condică se punea bine, 
să fie adusă la judecata de apoi. Mult regret că nu ştiu pe 
unde o fi astăzi, aş face eforturi şi sacrificii să-mi intre în 
mână, sunt sigur că aş citi-o cu sufletul la gură, aş găsi în ea 
multe din câte mi-au rămas necunoscute despre mine însumi. 
Unii dintre noi, firi cârcotaşe, îşi născoceau păcate 
nefireşti, care nu puteau să fie prevăzute în instrucţiunile 


duhovnicilor, şi aşa îi punea în încurcătură, obligându-i să 
amâne răspunsul ca să ceară sfaturi. Viaţa lor nu era uşoară, 
nu mă miră că îmbătrâneau repede. Duhovnicul clasei 
noastre, bunăoară, era aproape un copilandru când am 
început şcoala, iar când am terminat-o avea cute adânci pe 
frunte şi părul semănat cu fire albe; multe din ele i le 
scosesem eu, dar tot atât de adevărat este că niciodată n-am 
făcut ceva cu intenţie rea, ci doar mi-am urmat firea, pe care 
nu mi-am ales-o singur. Eu nu l-am chinuit pe duhovnic 
întrebându-l dacă păcatul din vis e la fel de grav ca păcatul 
săvârşit aievea, şi mărturisind apoi că m-am visat dormind 
alături de Măria Magdalena, care era goală şi vie. Aşa i-a 
spus unul dintr-ai noştri, când ajunsesem prin ultimele clase; 
nu-i dau numele, ca să nu cadă asupra lui mânia cerului. 
Fiindcă altminteri era credincios, intra de două ori pe zi în 
biserică, se închina pe la toate icoanele. Uneori însă se băga 
de bunăvoie în stăpânirea diavolului, numai ca să se arate 
grozav în faţa noastră; ar fi fost în stare s-o vândă pe maică- 
sa ca să ne scandalizeze. Avea nume domnesc, era frumuşel, 
purta o mustăcioară parcă desenată cu cărbune; dacă adaug 
o talie subţire şi mlădioasă, se înţelege cât de mult putea să 
placă fetelor. El însă nu se mulțumea cu una sau cu două, 
când venea din vacanțe ne povestea cum seducea în fiecare zi 
câte o fecioară, pe urmă îi dădea un picior în spate. Avea 
darul să mă convingă, îl priveam cu o admiraţie înfricoşată. 
„Dar de ce? Ce ţi-au făcut? Nu ţi-e milă de ele?” îl întrebam, 
căinându-le în gând pe acele fiinţe batjocorite. Era însă în 
mine şi o întărâtare, mi le închipuiam despletite şi plânse şi 
pe toate aş fi vrut să le consolez cu o mângâiere. Mult mai 
târziu am aflat că totul nu fusese decât laudă de sine, acel 
tânăr viteaz suferea de-o neputinţă fără leac, probabil 
ascunsă în creier, căci altminteri nu era făcut ca neoamenii. 
Multe femei au încercat să-l vindece, pe una am cunoscut-o şi 
mi-a povestit fără sfială cât şi-a dat osteneala; când se 
apropia de el îl năpădeau năduşelile şi se veştejea ca 
porumbul pe vreme de secetă. Bineînţeles că şi întrebarea 
pusă duhovnicului pornea din aceeaşi boală, dar oricâtă 
şcoală ar fi făcut şi oricât ar fi fost de înţelept, omul în sutană 


nu avea de unde să ştie, s-a făcut roşu ca para focului, n-a 
putut să răspundă, a cerut timp de gândire, adică s-a dus să 
ceară sfaturi. De la cine? Odată am avut bănuiala că de la 
Sobieski. Intr-o vacanţă am văzut pe unul din duhovnici 
ieşind din biroul acestuia, aflat lângă poarta mare de la 
palatul domnului Pretoreanu. L-am recunoscut, deşi avea 
ochelari de soare şi în locul sutanei purta haine civile. 

Nu ascund că visul cu Măria Magdalena mi-a stârnit şi 
el o tulburare. Visam şi eu la ea, dar cu ochii deschişi, ziua. 
Am mai spus că pe atunci nu se auzise încă de Freud şi de 
psihanaliză. Să fi cunoscut această teorie, duhovnicul ar fi 
putut să răspundă şi singur, fără să mai ceară sfaturi. 

Curând după ce se luase hotărârea, în fiecare clasă a 
apărut un al doilea duhovnic, din rezervă. S-a aşezat tăcut 
într-o bancă din fund, în colţul opus celui unde era locul 
primului. Cei doi oameni nu s-au apropiat niciodată unul de 
altul, nu i-am văzut stând de vorba sau schimbând măcar o 
privire. Părea că totul îi despărţea pe unii de alţii, până ce am 
ajuns să cred că se spionau şi făceau dări de seamă. 

Nu mai ştiu dacă se ivise o cauză nouă, când, după un 
timp, au mai apărut câte doi duhovnici în fiecare clasă, s-au 
aşezat în prima bancă, dar de-a-ndoaselea, cu spatele la 
catedră. Într-o noapte am visat că mă rătăcisem pe terasă, 
căzuse întunericul şi bătea vijelia, plopii se zbuciumau 
scoțând gemete; aveam o mare groază în suflet, însă nu 
puteam să fug la adăpost, înţepenisem. Atunci am, văzut nişte 
umbre adunându-se la statuia domnului Pretoreanu, erau cu 
zecile şi numărul lor creştea întruna, curând mi s-au părut o 
întreagă armată. Nu înţelegeam ce putea să fie, până ce un 
fulger lung a luminat terasa câteva clipe; atunci am desluşit 
că erau duhovnici, în sutană, cu ochelari de soare; toţi aveau 
în mână creion şi blocnotes şi se uitau în sus, la chipul cioplit 
în piatră, parcă aşteptând să-i audă ordinele şi instrucţiunile. 
La al doilea fulger dispăruseră, ordinele erau date, rămăsese 
statuia, pe al cărei soclu scria cu litere luminoase: „în acest 
cuib de vulturi, nimeni să nu fie crescut altfel decât în frica 
lui Dumnezeu...” 


În clipa aceea Dumnezeu mi-a făcut într-adevăr frică, 
am simţit o teroare în suflet, poate de vină erau fulgerele şi 
furtuna, am scos un strigăt, am deschis ochii. Un duhovnic 
şedea pe marginea patului, aplecat să mă privească de 
aproape, în lumina lanternei pe care o avea în mână şi mă 
orbea ca fulgerele. Poate mă frământasem prin somn şi 
gemusem, de aceea venise. 

— Ai o conştiinţă încărcată, băiete! mi-a spus ironic. 

Între timp îmi venisem în fire şi l-am repezit, fără să-l 
văd la faţă, cum stătea în spatele lanternei: 

— Pleacă de aici, spion al satanei! 

Nu ştiu cum s-a ridicat, cum a ieşit pe uşă; parcă s-a 
topit ca o umbră. Dacă raportul lui o fi ajuns la domnul 
Pretoreanu, cred că l-a înfuriat rău, mai ales pentru ultima 
vorbă. 

A urmat un vârtej de fapte şi gânduri pe care nu le mai 
pot urmări cu mintea limpede. Era ca un marş spre nebunie, 
o cădere în tenebre tot mai dense, mă simţeam trecând prin 
ele ca printr-o apă vâscoasă. Paralel cu toate acestea îmi 
duceam viaţa normală, conştient de actele mele, veneam la 
cursuri, răspundeam la examene, luam note bune sau rele, 
apoi mergeam la masă, nu mă săturam niciodată, mă 
plimbam prin pădure, mă culcam când suna stingerea şi 
dimineaţa mă trezeam mai obosit decât seara, însă în această 
realitate se infiltra un element fantastic, dacă pot numi aşa 
numărul tot mai mare de duhovnici intraţi în viaţa noastră. 
Zilnic veneau alţii, doi câte doi, ocupau la rând locurile din 
fund şi cele din faţă, aceştia din urmă aşezaţi cu spatele la 
catedră. Banca mea era la mijlocul clasei, îi vedeam 
apropiindu-se, dintr-o direcţie şi din alta, până ce au ajuns la 
mine şi m-am pomenit strâns între ei, ca în cleşte. 
Rămăsesem numai un rând de şcolari, în uniforma noastră, 
gri-bleu, pantaloni scurţi şi bluză, în rest se vedeau numai 
sutane. Ce este ciudat, în oamenii aceştia îmbrăcaţi preoţeşte 
şi plini de cucernicie, recunoşteam parcă pe colegii mei, aşa 
cum îi ştiam dinainte, numai că mă simţeam cu totul despărţit 
de ei şi n-aveam încredere să le spun o vorbă. Pe urmă au 
început să se transforme şi cei de pe rândul meu, pornind de 


la margine, Sânzianu de la fereastră şi Culiţă de la perete, în 
câteva zile n-am mai rămas decât eu cu Bocancă, de lângă 
mine, orfanul de război cu care venisem la şcoală în aceeaşi 
zi, când făcusem drumul pe jos, împreună cu mamele noastre. 
La sfârşitul săptămânii, când am întors capul să-i cer o 
radieră, am văzut că şi el devenise duhovnic; pe faţa lui se 
vedea o suferinţă acoperită de regrete şi de ruşine, şi parcă 
vroia să-mi spună: „N-am nici o vină, dar nu te mai încrede în 
mine!” 

Viaţa mai departe aşa mi-am dus-o, atent să nu fac un 
gest nepermis, să nu scap o vorbă nechibzuită. Am înţeles 
cum este lumea şi că altfel nu poate să fie. Dacă îmi scăpa 
piciorul pe o pantă greşită; duhovnicul mă trăgea de mână. 
N-am de ce să mă plâng, era spre binele meu; şi apoi ar fi 
putut ca, în loc să mă salveze, să-mi facă vânt în prăpastie. 
Când am terminat şcoala, ştiam toate regulile, cum să mă 
port, cum să vorbesc, cum să ţin ochii, ca nimeni să nu-şi dea 
seama ce am în minte. 


14 


Oare omul acela nu fusese şi el înconjurat de 
duhovnici, nu-i pusese nici unul mâna în piept când săvârşise 
les-majestatea împotriva Prințului participant la regență? 
Începuse să scrie prin reviste şi ziare când eram încă un 
copilandru, avea multă vioiciune şi folosea uneori un dram de 
absurditate care dădea scrierilor lui un umor rece şi încă 
neîntâlnit la alţii. În vacanțe îl citeam cu glas tare şi-l 
comentam cu cei din casă, cuprinşi toţi cam de aceeaşi 
admiraţie, într-un târziu l-am şi cunoscut, câtva timp am fost 
colegi în redacţia unui ziar, dar bineînţeles că nu mă băga în 
seamă şi nici nu aveam pretenţia, fiindcă pe vremea când el 
îşi făcuse un nume, eu umblam cu cămaşa pe-afară. Dacă 
ursitoarele îi puseseră în mână un condei sprinten, iar sub 
țeastă o minte ageră, nu fuseseră la fel de darnice în ce 
priveşte înfăţişarea, căci pe un trup înalt şi subţire, oase şi 
numai un strat de carne sub piele, ducea un cap aproape 
triunghiular, cu fruntea lată, cu pomeţii adânciţi, cu bărbia 
îngustă, şi cu două pete negre, imense, peste orbite, că părea 


un craniu revenit la viaţă, dar încă neadaptat la această nouă 
condiţie. 

Tot timpul m-am socotit mai prejos decât el în ceea ce 
priveşte experienţa de viaţă, fiindcă fusese închis, în mai 
multe rânduri, şi la închisoare omul învaţă multe; eu am fost 
lipsit de această şcoală, desigur, datorită duhovnicilor, care 
m-au învăţat să mă strecor printre oameni şi să mă prefac 
încă din vreme. 

La prima lui condamnare, omul şi-a atras multa 
simpatie din partea lumii. Intr-o zi, Prinţul, cărei umbla cam 
vijelios cu automobilul pe străzile Bucureştilor, s-a mâniat 
foarte rău pe un şofer, fiindcă nu se dăduse destul de repede 
la o parte din calea lui, a oprit, a coborât şi l-a luat la bătaie. 
Nu aveam nimic cu Prinţul, un tânăr blond, înalt, subţire, cu 
alură sportivă, ca un student de la Oxford; ba chiar îmi era 
simpatic, fiindcă nu-şi dădea multe ifose, nu-şi lua prea în 
serios rolul de regent, părea mai degrabă un pierde-vară, şi 
mie mi-au plăcut de multe ori asemenea oameni. Insă 
întâmplarea cu şoferul m-a umplut de revoltă, am strâns 
pumnii scrâşnind din măsele şi am regretat că victima nu 
pusese mâna pe manivelă, să-i crape capul; ce-ar fi putut să-i 
facă mai mult decât să-l snopească în bătăi şi să-l bage la 
închisoare? În schimb şi-ar fi răcorit inima, şi nu doar pe-a 
lui. 

Satisfacţia ne-a dat-o omul admirat de mine, care într- 
un articol publicat fără întârziere l-a beştelit rău pe Prinţ, 
spunându-i la urmă cam în felul acesta: „...şi ce-ar fi fost dacă 
şoferul vă trăgea o pereche de picioare în augustul vostru 
dos, Alteță?” Eu mă gândisem la manivelă; sigur că o pereche 
de picioare în dos înseamnă o pedeapsă mult mai aspră. 

L-au băgat la închisoare, dar nu pe viaţă, i-au dat 
câteva luni, nu puteau să-l achite, călcând legea, dar sunt 
sigur că judecătorii erau de partea lui, şi-au frecat mâinile pe 
sub masă când fraza incriminată, cu picioarele în Augustul 
dos, s-a citit în şedinţă publică. După ce acuzatul şi-a ispăşit 
pedeapsa, în admiraţia noastră, a scris o carte despre viaţa la 
închisoare. Regretul meu este că mai pe urmă şi-a terfelit 
numele, dedându-se la urâtul fapt al şantajului, fără să aibă 


destulă stofă, că s-o fi avut ar fi ajuns să-şi facă palate, iar 
oamenii i-ar fi ştiut de frică. Nu voi întârzia mult până să 
povestesc cel mai glorios din aceste cazuri, mai ales că este 
legat strâns de activitatea domnului Pretoreanu, care rămâne 
pilonul principal al cărţii, chit că adesea va sta în umbră. 
Omul meu, amărâtul, n-a apucat să agonisească mare lucru, l- 
au prins cu mâţa în sac, şi l-au închis, de astă dată acoperit 
de ruşine, căci fapta nici măcar n-avea proporţii respectabile, 
era numai o pârlită de coţcărie. Mi se pare că a murit la 
închisoare. Soarta lui mă întristează şi astăzi, fiindcă la 
începutul tinereţii mele am pus preţ pe el, o iluzie, şi-am 
pierdut-o. 

Cât despre Prinţ, în anul 1976, când am auzit prima 
oară de el după o lungă tăcere, ştiu că ducea o viaţă 
cumpătată, împărţindu-şi timpul între Spania şi Elveţia unde 
locuia într-o casă modestă de la Lausanne. O fotografie în 
culori, făcută la ultimul revelion, îl reprezenta într-un mic 
grup de prieteni. Se îngrăşase puţin, dar păstra ceva din 
vechea lui alură sportivă. Era în smoking, ca toţi invitaţii; 
haina festivă contrasta cu privirea lui gânditoare şi 
melancolică. 


Încă din prima clasă, când eram nişte copilandri, 
nepricepuţi la treburile lumii, Trandafil se interesa de 
politică; mi se părea cu atât mai surprinzător, cu cât domnul 
Alcibiade nu avusese deloc această preocupare, ba chiar o 
repudiase. La început n-am înţeles, şi de altfel nici n-avea 
importanţă, înclinarea lui Trandafil îmi era indiferentă. Abia 
mai târziu mi-am dat seama că pentru el politica nu însemna 
o vocaţie, cred că, dimpotrivă, o repudia ca şi tatăl său. Dar 
reprezenta şi ea o cale de cunoaştere a vieţii, de aceea făcea 
din ea un studiu, se apleca asupra ei ca pe o carte, 
acordându-i nu mai puţină pasiune decât cărţilor celorlalte. 
Pe atunci, singurul mijloc de informaţie despre viaţa politică 
erau ziarele, iar între acestea, cel mai răspândit rămânea 
„Universul”, dar şi cel mai anodin totodată, fără culoare. 
Mulţi din oamenii pricepuţi îl acceptau pe motivul că ziarul 
întreținea, cu consecvență, simpatia pentru Franţa şi pentru 


politica ei, care asigura existenţa noastră, într-o vreme când 
curentele duşmănoase creşteau şi apele începeau să se 
tulbure în Europa. Masa cititorilor o alcătuiau însă oamenii 
cumsecade, cu vederi modeste, urmaşii puţin mai evoluaţi ai 
conului Leonida, mica burghezie, învățătorii, preoţii, 
ofiţerimea, toţi cei care doreau ca viaţa să continue liniştită şi 
neschimbată, în respectul moralei recunoscute de şcoală şi de 
biserică. Mai erau şi bătrânii, pensionarii, babele cu un picior 
în groapă, pe care în primul rând îi interesa rubrica morţilor. 
„Universul” apăra aspiraţiile tuturor celor spuşi mai înainte, 
de aceea ziarul intra în mai toate casele. Funcţionarilor 
publici li se recomanda cu stăruinţă, îndărătnicii puteau să 
capete notă proastă. 

Dar oare oamenii aceştia cu frica lui Dumnezeu nu 
ştiau? Ba sigur că da, cel puţin unii, cu memoria bună, fiindcă 
faptele, cum le voi spune, fuseseră dezvăluite public, în mai 
multe rânduri. 

Când e vorba de personaje care au existat în realitate, 
s-ar putea ca uneori să le schimb numele, dar nu spre a face 
o carte cu cheie; genul nu-mi place, îl socotesc pueril şi 
ridicol. Eu când citesc o asemenea carte, mă feresc să 
identific personajele, mă interesează nu cine au fost ele în 
viaţă, ci în ce măsură au putut să devină fictive. Peste o sută 
de ani, dacă o carte are norocul să supravieţuiască, va mai şti 
oare cineva ce este adevăr în paginile ei şi ce este născocire? 

Pe directorul ziarului îl chema Mitică Georgescu; nici 
un urmaş nu va putea să mă dea în judecată pentru calomnie, 
deşi, dacă s-ar încumeta, ar pierde sigur, şi ar mai face încă o 
dată de râs pe stâlpul familiei. Ziarul îl fundase cu mult timp 
înainte un italian pripăşit în România, se spune că om vrednic 
şi demn de stimă. Mitică Georgescu, chipeş în tinereţea lui, s- 
a dat bine pe lângă nevasta italianului, şi când a rămas 
văduvă, a luat-o de nevastă. 

Trec zilnic pe unde a fost redacţia, o construcţie 
sănătoasă, făcută mai târziu de noul patron, plin de ambiţie. 
Pentru mine clădirea nu-i interesantă, alături însă mai stă 
încă în picioare o casă veche, cu etaj, unde fusese redacţia 
înainte. Sus locuiau stăpânii. Stau şi mă uit, întrebându-mă 


care o fi balconul. Desigur l-au reconstruit, nu se mai văd 
urme. Acolo s-a petrecut o dramă, în condițiuni obscure, după 
ce italianul murise, iar văduva devenise soţia lui Mitică 
Georgescu. Într-o seară când femeia ieşise pe balcon să ia 
aer, balustrada s-a prăbuşit, iar ea a căzut pe trotuar cu 
capul în jos, de i s-a zdrobit ţeasta. 

N-am fost acolo, nu pot să jur cu mâna pe cruce, de 
altminteri fapta este prescrisă, căci de atunci au trecut multe 
decenii. Dar unii au spus, au susţinut că vinovat era Mitică 
Georgescu; el şubrezise balustrada cu bună-ştiinţă, încetul cu 
încetul, pilind-o pe ici, pe colo. N-au avut ce să-i facă, era 
avocat, a ştiut să se apere. Mai târziu a ajuns ministru al 
Justiţiei; de atunci, orice plângere împotriva lui, şi au fost 
multe, a rămas neavenită. Puțin înaintea războiului a avut de 
îndurat o campanie furioasă, cei mai caustici pamfletari i-au 
dezvăluit faptele necurate, într-un ziar dispărut repede, deşi 
ar fi meritat o viaţă mai lungă. Într-o redacţie apropiată, doi 
stâlpi ai breslei se veseleau cu o satisfacţie groasă. 

— Şi ce tiraj are foaia asta? a întrebat unul. 

— Nu mă interesează, a răspuns celălalt, decanul de 
vârstă. Mi-e de ajuns un exemplar, să ştiu că îl citeşte cine 
trebuie! 

Cine trebuia, a citit, desigur, dar uite că nu i-a crăpat 
fierea. Iar ziarul a dăinuit multă vreme. La un timp s-a aflat 
că Mitică Georgescu murise, prin Franţa sau prin Elveţia, 
otrăvit de cineva din familie, nu ştiu dacă din greşeală. 

Trandafil era abonat la câteva ziare, domnul 
Pretoreanu ne dăduse această îngăduinţă, altfel de neadmis 
într-o şcoală ca a noastră, şi în oricare alta. Tocmai atunci 
apăruse un ziar nou, neconvențional, turbulent, scris de 
oameni tineri, care nu se sfiau să dea cu barda în Dumnezeu 
şi să tragă cu tunul în soare. Trandafil s-a abonat repede şi de 
atunci înainte l-a urmărit cu atenţie, dar fără să-l aprobe. Nu 
citeam ziarele, decât cel mult faptele diverse, crimele, _ 
sinuciderile, incendiile şi reportajele despre catastrofe. Insă 
mi-a atras atenţia şi m-a speriat un articol pe care cineva ni l- 
a citit cu glas tare, în dormitor unde am stat închişi trei luni, 
în carantină, pe vremea epidemiei. Murise un om politic, 


cineva despre care s-au spus multe vorbe bune, ceea ce nu 
împiedica să fie poreclit „Porcul”. Fiindcă mânca mult, nu 
pentru alte păcate, căci nu le avea. In articol scria, cu o 
cruzime sălbatică: „în fine, porcul şi-a dat supremul grohăit în 
mâinile lui Scaraoschi...” Nu mai ştiu fraza următoare, dar 
era de ajuns prima ca să mă ia groaza. N-am crezut niciodată 
că morţii trebuie vorbiţi numai de bine, totuşi nu admit 
blasfemia; cel ce o practică este un suflet murdar, vândut 
Satanei. Ziarul care s-a impus prin îndrăzneli de toate felurile 
se numea „Pasul Istoriei”. Pe director, autorul articolului, îl 
chema Jordie. 

Necrologul, izvorât dintr-o ură neîmpăcată, avea la 
origine o farsă grotescă; până acum nimeni n-a avut 
îndrăzneala s-o dezvăluie. O ştiu de la un martor, şoferul, în 
ziar apăruse o informaţie despre unele nereguli petrecute la 
un minister de o anumită importanţă. În încheiere se spunea: 
vom reveni cu amănunte. Aşa se proceda, era tehnica 
încercuirii. De regulă, cei vizaţi reacţionau repede. Dacă 
întârziau, în numărul următor al ziarului apăreau primele 
amănunte, încă pe ocolite, ca să nu ducă la ireparabil, să lase 
deschisă o portiţă. 

Reacţia, în cazul care devine istoric, fu rapidă, pe la 
prânz şeful de cabinet al ministrului telefona la ziar şi-l pofti 
curtenitor pe director la o convorbire cu patronul său, în 
aceeaşi zi, la cinci după-amiază. Jordie îşi puse redingota, cu 
o garoafă albă la butonieră, obişnuitul lui semn de satisfacţie, 
şi la ora fixată cobora din limuzină, la peronul ministerului, 
unde Gioni, şeful de cabinet, îl aştepta, atât de aplecat că 
părea rupt în două. 

Pe acest om l-am cunoscut când ajunsese la maturitate 
şi era tot şef de cabinet, deşi o asemenea ocupaţie nu putea fi 
socotită o profesiune, ci doar o funcţie, de obicei 
întâmplătoare, pasageră şi juvenilă. Şefii de cabinet se 
recrutau dintre apropiații casei, rude ale ministrului sau ale 
nevestei, uneori protejaţii acesteia, căreia îi făceau felurite 
servicii, în orele libere, o însoțeau la croitoreasă, la 
cumpărături, la spectacole, sau îi scoteau câinele la plimbare. 
Gioni îşi transformase funcţia în profesiune perpetuă, prin 


meritul că născocise un salut de o tehnică subtilă şi savantă. 
Dar înainte de toate era un tânăr prezentabil, altfel orice alte 
calităţi ar fi rămas zadarnice. Nu i-am ştiut niciodată numele 
întreg, toată lumea îi spunea Gioni. Personalitatea lui se 
exterioriza prin cele trei sute şaizeci şi cinci de cravate aduse 
de la Paris şi folosite o singură dată fiecare; un asemenea om 
nu poate să rămână nebăgat în seamă. Prima lui îndeletnicire 
fusese aceea de casier la restaurantul „Continental”; stătea la 
un pupitru în uşa bucătăriei, lua de la chelneri bonurile de 
comandă, le totaliza, iar seara, după închidere, încasa banii. 
Alături era uşa coridorului care ducea la toalete; casierul 
avea datoria să se ridice şi să salute pe clienţii cu vază, atât 
la venire, cât şi la plecare. Însă un om, când merge într-un loc 
dosnic, nu-i place să atragă atenţia, se strecoară pe lângă 
perete, un salut într-o asemenea ocazie nu poate decât să-l 
inoportuneze. Tot atât de adevărat este, pe de altă parte, că 
unii s-ar fi simţit ofensaţi să treacă pe lângă casier, iar acesta 
să stea cu nasul în hârtii, prefăcându-se că nu-i vede. Gioni, 
care de pe atunci îşi punea în fiecare zi altă cravată, 
descoperise o modalitate personală de a împăca semnul de 
respect cu discreţia. Salutul născocit de el era o frângere în 
două, o înclinare atât de adâncă, încât ochii lui nu mai puteau 
să vadă decât picioarele persoanei, iar aceasta înregistra cu 
satisfacţie semnul de respect, rămânând în acelaşi timp 
anonimă; unde mai pui că nici măcar nu trebuia să răspundă. 
Restaurantul „Continental” era frecventat cu osebire 
de oamenii zilei, politicieni, deputaţi, senatori, miniştri; nu 
trebuise să treacă mult timp până cineva să pună ochii pe 
Gioni şi să-l facă şef de cabinet la un minister oarecare. 
Pornind de la un salut, ajunsese la un principiu de 
viaţă, datorită căruia funcţia lui devenise o profesiune 
continuă; cădea un ministru, îl recomanda succesorului; în 
caz de insucces încerca pe la alte departamente. Când l-am 
cunoscut eu era şef de cabinet la Ministerul Informaţiilor şi 
Propagandei. Cred că până atunci trecuse prin toate 
ministerele, relaţiile lui, fără număr, făceau din el persoana 
cea mai cunoscută din Bucureşti, deşi îl chema numai Gioni. 
A suferit mult în timpul războiului, când n-a mai fost posibil 


să-şi comande cravatele la Paris, deşi putea să le ia la purtare 
pe cele vechi fără să se bage de seamă; pentru cât mai avea 
de trăit, nici uneia nu i-ar fi venit rândul a treia oară. 

Trecând pe lângă el, fără să-i răspundă la salut, Jordie 
n-avea cum să vadă că pe faţa şefului de cabinet, aşa cum 
stătea frânt în două, creştea un zâmbet demonic. 

Convorbirea cu ministrul ţinu cam o jumătate de oră, 
într-o atmosferă de curtoazie; vorbiră banalităţi, nimic în 
legătură cu subiectul căruia i se datora întrevederea. La un 
moment dat ministrul scoase din sertar o cutie de metal 
auriu, cu înflorituri negre, cunoscută fumătorilor din vremea 
aceea, ambalajul unui tutun de Macedonia, de prima calitate. 
Se numea „Lux”, îl ştiu, fin ca mătasea, cu firul lung cât toată 
cutia, cel puţin în stratul de deasupra; dar nici cel de la fund 
nu era de dat la o parte, nu scotea un fum mai impur şi nu 
avea o aromă mai puţin seducătoare. Forma cutiei era 
întocmai ca a bancnotei de o mie de lei dintre cele două 
războaie şi, judecând după înălţimea ei, Jordie deduse că 
înăuntru, presate bine, puteau să încapă vreo cinci sute; pe 
atunci, la începuturi, când nu-şi făcuse încă palatul redacţiei 
şi nu adusese rotativă faimoasă, care putea tipări 
douăsprezece culori deodată, suma i se părea satisfăcătoare. 
În timp ce continua convorbirea banală, ministrul împingea 
încet cutia spre interlocutorul său, din partea cealaltă a 
biroului Nu era nevoie de cuvinte, la sfârşitul cursei 
interlocutorul o luă cu naturaleţe, o înghesui sub redingotă, 
ţinând-o cu cotul, apoi se ridică să plece; despărţirea fu 
cordială. În anticameră şeful de cabinet salută iarăşi, aplecat 
până la pământ şi scutindu-l pe musafir să răspundă. 

Îndată ce se urcă în maşină, Jordie deschise cutia. Să fi 
aşteptat până ce ajungea acasă, şoferul n-ar mai fi fost 
martor şi eu n-aş fi aflat niciodată. După urletul de furie al 
stăpânului său şi după mirosul care se răspândi în maşină, 
omului nu-i fu greu să înţeleagă ce era în cutie. Dar avu pe 
deasupra şi dovada materială, lui îi reveni sarcina să spele 
covorul; aşa cum plesnea de furie, cu ochii ieşiţi din cap şi 
roşu la faţă, Jordie trânti cutia pe jos, continuând să urle. 


Cu toate atacurile lui vehemente, n-a reuşit niciodată 
să-l compromită şi să-l dărâme pe acel om, care n-avea altă 
pată decât o poreclă urâtă. 

Oroarea stârnită de necrologul Satanei avu un efect 
invers, imoral, inadmisibil, renumele lui Jordie crescu şi mai 
mult, odată cu spaima pe care o inspira în toată societatea. În 
curând deveni omul cel mai temut, oricine avea un amestec în 
treburile publice sau conducea o întreprindere mai răsărită 
tremura de frică numai dacă îi auzea numele. Cei foarte 
puternici, care ar fi putut să-l zdrobească, preferau să şi-l 
facă aliat, plăteau birul, sute de mii de lei şi milioane pe o 
pagină de reclamă. Li făcea frică până şi domnului 
Pretoreanu, deşi el îi deschisese drumul şi-l împinsese din 
spate. 

Văd de multe ori pe strada mea maşini cu bateria 
sleită, al căror motor nu vrea să pornească, mai ales iarna. Se 
găsesc totdeauna câţiva oameni binevoitori, să împingă; mai 
întâi duc maşina în sus, până la intersecţie, apoi o împing 
înapoi, la vale, mărind viteza cât îi ţin puterile. Adesea nu 
reuşesc dintr-o dată, repetă corvoada până ce, în sfârşit, 
motorul porneşte şi maşina, parcă devenită deodată foarte 
uşoară, o ia la drum repede şi zglobie. Oamenii care au 
împins rămân în mijlocul străzii, cu un aer puţin perplex, şi 
par totdeauna puţin ridicoli. 

Niciodată domnul Pretoreanu nu putea să fie ridicol, 
avea prea multă forţă şi nu-i lipsea nici cinismul care exclude 
din viaţa unui om momentele penibile, dar gândindu-mă la 
relaţiile lui cu Jordie, l-am asemuit cu cei care, după ce au 
împins o maşină, s-o pornească, rămân singuri în mijlocul 
străzii. E o imagine a mea, altminteri nimeni nu trebuie să-l 
compătimească pe domnul Pretoreanu. 

Mă întreb în schimb ce s-ar fi ales de Jordie, cât ar fi 
întârziat ascensiunea lui, dacă nu se găsea cine sa-l împingă. 
Probabil mă întreb degeaba, un asemenea om nu călătoreşte 
cu mărfarele, ci numai cu acceleratul, ştie să pună piciorul pe 
scară. 

Domnul Pretoreanu îl cunoscuse în timpul războiului, 
când primiseră amândoi Ordinul Mihai Viteazul, pentru fapte 


de vitejie. Faptele domnului Pretoreanu le-am povestit; pe ale 
celuilalt nu le cunosc, dar nu presupun că ar fi luat decorația 
fără s-o merite, n-avea cine să-l sprijine, pe atunci nu era 
decât un mic funcţionar de provincie. 

Câţiva ani mai târziu, domnul Pretoreanu îi văzu 
numele pe frontispiciul unei reviste săptămânale apărute de 
curând, şi care atrăgea atenţia prin polemici destructive, 
răfuieli cu orice preţ şi cu toată lumea, calomnii, denunţuri 
false, o groaznică revărsare de ură. Cine nu cunoştea 
moravurile gazetăriei şi credea în sfinţenia literei tipărite 
putea să se îmbolnăvească de deznădejde, convins că nimic 
nu mai este curat pe lume, şi totul trebuie să dispară, încă 
înaintea apocalipsului. Chiar numele revistei anunţa într-un 
fel programul ei feroce, fiind acela al unui animal mâncător 
de cadavre. 

Domnul Pretoreanu îl puse pe Sobieski să afle cine 
finanța revista şi îi dicta programul! De finanţat o finanţau 
victimele de ocazie, oameni cu sau fără pete pe conştiinţă, 
îngroziţi de scandal şi gata să-şi cumpere liniştea. Aceştia nu 
puteau să dicteze un program, fiindcă nu-l aveau şi nici nu 
aspirau să aibă vreunul. Directorul era singurul stăpân în 
redacţie. Sobieski îl convocă şi-l trimise în faţa patronului, cu 
acelaşi lacheu de pe timpul când venea Odor. 

Domnul Pretoreanu purta vechea lui haină de casă cu 
nasturi de diamant şi tocmai pusese carabina în spatele 
draperiei de la fereastră după ce ochise cu ea în trecătorii de 
pe Calea Victoriei. 

— Sluga dumneavoastră! salută Jordie, fascinat de 
sclipirea monoclului negru, nu mai puţin puternică decât a 
diamantelor. 

Cine l-a cunoscut ştie că avea ochii spanchii, dar poate 
prea puţini au remarcat că la el strabismul nu era doar 
orizontal, ca în cazurile obişnuite, ci avea în plus o 
pronunţată deviaţie verticală. Poate acest viciu fizic era 
acordat cu caracterul lui, de o elasticitate kilometrică, prin 
care imaginile se deformau cu totul şi câmpul vizual se dilata 
până ce paradisul, bunăoară, încăpea în aceeaşi privire cu 
infernul. Intrând în biroul domnului Pretoreanu, noul venit 


văzu dintr-o ochire şi seiful, aflat pe peretele din dreapta, şi 
carabina, disimulată după o draperie din stânga, la fel cum, 
fără să-şi mute privirea, avu simultan imaginea clară şi a 
monoclului, şi-a diamantelor. 

— Bună ziua, camarade! ii răspunse domnul 
Pretoreanu. 

Nu era salutul Arhanghelului, întemeietor al unei 
mişcări turbulente despre care voi povesti la vreme. Acel 
salut, caracteristic, nu avea încă răspândire, îl cunoşteau 
numai iniţiaţii. Domnul Pretoreanu îl folosea în înţelesul lui 
iniţial, nefanatic; aşa îi spunea şi domnului Alcibiade, în 
amintirea participării lor la războiul burilor. 

Stăpânul casei trecu pe loc la obiectul întrevederii. 

— Există în viaţa ta, începu el fără ceremonie, un om 
pe care îl iubeşti sincer? 

— Nu! răspunse interlocutorul, cuprinzând în privirea 
sa divergentă toate detaliile interiorului pe care Odor, deşi 
fusese de mai multe ori acolo, nu izbutise să le înregistreze 
decât în parte. 

Nu am putut să iau alt exemplu, n-am cunoscut 
personal pe nimeni care să fi intrat în biroul domnului 
Pretoreanu; pe Trandafil nu puteam să mă bizui, fusese acolo 
o singură dată, pe fugă, preocupat prea mult de soarta mea 
ca să mai dea vreo importanţă decorului; iar Odor nu era 
atent la faţa exterioară a lucrurilor, el căuta totdeauna 
semnificaţii ascunse chiar în obiectele neînsufleţite, pe 
temeiul că dacă fuseseră făcute de oameni, aveau impregnate 
în ele personalitatea acestora. Într-un fel era adevărat, 
recunosc, dar cu o răceală circumspectă; mintea mea nu s-a 
încălzit niciodată la o asemenea idee şi n-a putut merge mai 
departe. 

— Ai pentru cineva o stimă deplină? continuă domnul 
Pretoreanu. Porţi cuiva recunoştinţă? Ai putea să te sacrifici 
pentru o idee? Crezi în ceva sacru, pentru care ţi-ai vărsa 
sângele? 

Toate răspunsurile erau negative şi veneau repede, cu 
hotărâre, fără nici o ezitare. Şi totuşi, omul interogat 
pierduse un litru de sânge la apărarea Mărăştilor, pe frontul 


companiei vecine cu cea decimată, unde domnul Pretoreanu 
îşi pierduse urechea stângă, urmată de pierderea ochiului. 

Scriu în luptă cu propria mea conştiinţă, speriat că 
într-o zi va trebui să dau socoteală, fie chiar târziu, la 
judecata de apoi. Şi dacă n-a fost tocmai aşa? Dacă merg 
prea departe? Nu, îndoiala este de fapt încercarea de a mai 
păstra o speranţă. 

— Porţi recunoştinţă părinţilor că te-au adus pe lume? 

— Nu, pe tatăl meu nu-l cunosc, iar mama nu ştiu unde 
locuieşte. 

Ba da, ştia şi îi trimitea ajutoare, în taină şi cu silă; 
socotea că s-ar fi degradat dacă asemenea slăbiciune s-ar fi 
cunoscut public. 

— Crezi că eşti deplin înarmat să lupţi cu viaţa? 

— Nu dispreţuiesc nici o armă nouă. 

— Ce urmăreşti? 

— Să fiu puternic. 

— Am să te ajut. Există un act omenesc pe care ai 
refuza să-l faci, dacă ţi l-aş cere? 

— Depinde de sumă. 

— E logic! Ai fişa mea? Ce ştii despre mine? 

— Destul ca să vă compromit când vă va veni rândul. 

— Atunci du-te şi scrie! Fără cruţare. Pe o pagină 
întreagă. Când eşti gata, telefonează-mi! 

La miezul nopţii sună telefonul, domnul Pretoreanu 
răspunde personal, era de neînțeles că un om cu activitatea 
lui nu avea un secretariat; de la opt seara când pleca 
Sobieski, îşi rezolva singur toate treburile. În afară de şofer, 
acelaşi Garibaldi, care îmbătrânise şi nu mai putea s-o ducă 
multă vreme, în afară de lacheu, îmbătrânit asemeni, 
cocârjat, cu ochii opacizaţi de cataractă, în palatul de pe 
Calea Victoriei erau câţiva oameni de serviciu, dar el nu-i 
vedea niciodată, nici măcar pe bucătăreasă; grija lor o avea 
Sobieski. Pe lângă celelalte îndatoriri ale sale, acesta servea 
şi la masă, cu mânuşi albe pe mână şi cu solemnitate regală. 
Iată un om pe care nu l-am cunoscut bine, şi oricât am stat să 
mă gândesc, nu l-am înţeles până astăzi. Mi-e imposibil să-mi 
închipui cărei împrejurări, cărui angajament se datora 


devotamentul lui faţă de domnul Pretoreanu. Devotamentul 
şoferului Garibaldi e uşor să mi-l explic dacă îmi amintesc 
procesul Mafiei, judecat în 1912 la Neapole, când stăpână-su 
îl scosese basma curată. Şi în lacheu era un devotament, 
probabil, deşi după înmormântarea băiatului, pe care domnul 
Pretoreanu îl împuşcase în inimă, profanase cavoul. 

Jordie veni cu un taximetru, în zece minute. Stăpânul 
palatului se duse să-i descuie poarta, cu paltonul pe umeri. 
Vroise să amâne întrevederea pe a doua zi dimineaţă, dar se 
pomenise cu un răspuns care îi tăie răsuflarea: 

— Dacă nu ne învoim numaidecât, articolul apare în 
revista de mâine. Nu înţeleg să-l fi scris degeaba. 

Primul impuls al domnului Pretoreanu, când reveni în 
birou, fu să pună mâna pe carabină şi să tragă, dar se 
răzgândi, intrigat de paginile pe care musafirul i le întinse cu 
îndrăzneală, deşi palid de teamă. Le luă şi începu să le 
citească, plimbându-se de-a lungul biroului. Mai târziu am 
văzut scrisul acela nu o singură dată, cu litere de un 
centimetru, apăsate, războinice, cu rândurile distanţate, 
parcă pentru a lăsa loc să se intercaleze idei ulterioare; nu 
este doar o închipuire, Jordie era gata oricând să-şi modifice 
ideile sau să le schimbe cu totul. Acum aştepta, cu un ochi la 
carabina ascunsă sub draperie, cu altul la hârtii şi cu mâna 
dreaptă în buzunarul pantalonului, unde poate avea un 
revolver cu piedica dată la o parte. 

Este neîndoios că domnul Pretoreanu avea duşmani, e 
o lege nedezminţită până astăzi; mi-e greu să-mi închipui 
numărul lor, câţi ar fi vrut să-l vadă scăpătat şi fără putere, 
să treacă prin faţa lui şi să-l scuipe, şi câţi ar fi vrut să-l vadă 
pe catafalc, ca să fie mai siguri, mortul nu se mai întoarce de 
la groapă. Dacă-i aşa, oare cum umbla fără o gardă, o gorilă, 
cum se ducea singur la poartă, noaptea, cum primea în casă 
un om cunoscut prin lipsa lui de scrupule? Să fi fost pe atunci 
lumea mal naivă, mai încrezătoare, mai indiferentă? Şi totuşi 
nu lipseau atentatele, e destul să-mi reamintesc ce se 
întâmplase la Sarajevo, ca să nu mă duc înapoi în istorie, 
dincolo de anul naşterii mele. Dacă Odor a putut să se afle la 
şapte metri de trăsura princiară fără să-l întrebe nimeni ce 


caută acolo, de ce m-aş mira că asasinul trăsese cam de la 
aceeaşi distanţă, fără să-l împiedice garda? 

În ceea ce-l priveşte pe domnul Pretoreanu, cred, după 
ce m-am gândit multă vreme, că avea în el o forţă capabilă să- 
l] facă invulnerabil. Sunt oameni, am câteva exemple, care îşi 
resping adversarii numai cu o privire, cel puţin aşa pare, deşi 
probabil e ceva mai mult decât atâta, un fluid, o exteriorizare 
a spiritului, sau poate chiar o emanaţie organică, un jet 
material şi totuşi invizibil, capabil să paralizeze gesturile 
adversarului, aşa cum, bunăoară meduza, dacă este un 
exemplar matur şi agresiv, poate să urzice de la distanţă; am 
constatat eu însumi, pe pielea mea, nu o singură dată. 

Se făcuse ora unu şi jumătate noaptea. Prin localurile 
de petrecere mai era lume şi pe străzi se vedea încă mişcare; 
tramvaiele se retrăgeau la depouri, taximetre elegante 
aşteptau pe la colţuri sau mergeau încet pe lângă trotuar, 
acostând trecătorii, ca femeile cu condicuţă. Se vedeau şi din 
acestea, nenorocoasele care nu-şi găsiseră pe nimeni până la 
o oră atât de târzie. Era printre ele una poreclită Regele 
Ostrogoţilor, poate fiindcă avea un mers bărbătesc şi părea o 
războinică. Mai târziu, când am văzut-o şi eu, pe Calea 
Victoriei, mi-a cam făcut frică. O amintesc fiindcă făcea parte 
din figuraţia nopţii de vară când domnul Pretoreanu citea, 
fără o grimasă, articolul lui Jordie. Era un moment istoric. 

În faţa Teatrului Naţional, unde spectacolul se 
terminase de o oră, rămăsese un singur muscal, din cei vreo 
douăzeci câţi fuseseră mai înainte, toţi cu cai frumoşi şi cu 
trăsuri elegante, un lux al Bucureştilor din acea vreme. Dar 
muscalul nu era în lipsă de muşterii, ca femeia poreclită 
Regele Ostrogoţilor; aceasta patrula neobosită şi agresivă 
între Palatul Regal şi Capşa, iar trecătorii se dădeau la o 
parte. Ce este ciudat, deşi părea că nimeni nu o doreşte, se 
spunea despre ea că e plină de bani, milioane, o bogătaşă, că 
locuieşte într-un apartament scump de pe strada Polonă, pe 
la Grădina Icoanei, şi are o fată internă la Notre Dame de 
Sion, de unde o ia acasă la sfârşitul săptămânii, ca să o 
răsfeţe până luni dimineaţa. 


Pe muscal îl chema Mişca, era descendent al celui care 
fusese starostele birjarilor cu o jumătate de secol mai înainte. 
— Nu slobod, gospodar! strigă el, plictisit şi fără 
energie, făcând un semn de negaţie cu capul către o pereche 
care ieşea de la Terasa Oteteleşanu, aflată în locul unde mai 

târziu s-a construit Palatul telefoanelor. 

Femeia era beată, mi-e ruşine să spun. Bărbatul se 
ţinea mai bine, o sprijinea cu destulă siguranţă, dar cu o silă 
vădită, deşi el îi dăduse să bea, fără s-o oprească la vreme. 

În vara aceea mă pregăteam să dau examen la Colegiul 
domnului Pretoreanu, aşa că mai avea să treacă timp până 
să-l cunosc pe domnul Stroescu, profesorul de vioară care a 
venit abia când ajunsesem în clasa a cincea. Era un om 
mucalit şi cinic, nu cruța nici unul din păcatele oamenilor. De 
la el am auzit prima oară o vorbă, atribuită mai târziu 
altcuiva; dacă prostia ar da dureri fizice, spunea el, lumea ar 
fi plină de gemete. Aşa este, însă în ceea ce mă priveşte, eu 
aud gemetele, chiar dacă prostia nu doare; uneori îmi vâjâie 
urechile. Am să povestesc mai pe larg, când îi va veni rândul, 
despre profesorul de vioară; de la el am învăţat multe, mi-a 
vorbit ca unui om în toată firea şi m-a socotit prieten. Scria o 
sonată pentru pian şi vioară, s-a chinuit cu ea multă vreme, 
mi-a cântat-o adesea, mi-a făcut cinstea să-mi ceară părerea; 
n-am putut să spun nimic, sonata nu-mi plăcea şi nu 
învăţasem încă să mint, deşi la vremea aceea numărul 
duhovnicilor din jurul nostru îl depăşise pe al şcolarilor. Când 
sonata a fost gata, i-am transcris-o pe curat, ca de tipar, 
aveam talent la scris notele muzicale, era o pasiune, pe 
atunci năzuiam să-mi însuşesc darul de a-mi spune gândurile 
prin cântec. Odată sonata transcrisă, domnul Stroescu a pus- 
o într-un plic mare şi a trimis-o lui George Enescu, am văzut 
numele şi adresa şi-am încremenit de emoție. Iar o lună mai 
târziu, autorul sonatei, omul acesta cu inteligenţa lui 
caustică, necruţător cu semenii săi, mi-a pus în faţă o carte 
de vizită, exclamând cu un aer de triumf: „Am brodit-o! A 
mea e lumea!”. 

Eram la lecţia de chimie, şi-a băgat capul pe uşa 
laboratorului şi mi-a făcut semn să vin afară. Ar trebui să fiu 


mai pios cu amintirea lui, dacă mă alesese tocmai pe mine să- 
i împărtăşesc bucuria. Pe cartea de vizită scria de tipar 
George Enescu, iar dedesubt era adăugat, de mână: „Cu 
complimentele sale”. Poate adaosul se datora secretarului. 

„Trei lucruri nu-mi plac mie pe lume, spunea domnul 
Stroescu, omul prost, porcul slab şi femeia beată.” 

Că mi-am însuşit vorba lui sau că nu mi-am însuşit-o, 
de uitat n-am uitat-o nici până astăzi. 

— Birjar, birjar! striga bărbatul cu femeia beată în 
braţe. 

Purta haine de vară, de soie-ecrue, pălărie de pai, o 
canotieră cum nu se mai vede astăzi, şi sub braţ ţinea un 
baston subţire, cu măciulie de argint, gravată. L-a salvat un 
taximetru, un Pontiac nou-nouţ, cu roţi de lemn, cu spiţe 
roşii; în ceea ce priveşte automobilul, cunosc foarte bine 
tehnica şi stilul epocii. 

Mişca îl aştepta pe Gioni, casierul de la „Continental”, 
care apoi avea să devină şef de cabinet de profesie. Pomenind 
de el, în noaptea aceea de vară, mi-am amintit întâlnirea lui 
cu Jordie, şi aşa s-a închis cercul. 

Presupunând că unii oameni îşi închipuie ce putea să 
cuprindă articolul, destăinuiri grave, infamii, ameninţări, este 
oare printre ei vreunul capabil să-şi închipuie şi urmarea? Un 
târg, sau un foc de carabină? Sau altceva; în multe feluri se 
poate încheia o asemenea scenă. Numai ceea ce urmează 
rămâne în afara oricărei imaginaţii. 

— Publică-l! spuse domnul Pretoreanu, înapoind foile 
de hârtie. Grăbeşte-te, să nu aştepte tipografia! 

Acum începea şantajul lui, dar nimeni n-ar fi înţeles, 
nici măcar Jordie, oricât era el de meşter. Rămase 
încremenit, cu ochii atât de zgâiţi, că veniseră într-o poziţie 
normală, ceea ce i se întâmpla în momente de spaimă şi abia 
acum se vădea că, fără privirea aceea încrucişată, fizionomia 
lui era mai mult decât anodină, o faţă omenească destinată să 
ocupe un loc în spaţiu şi nimeni să n-o bage în seamă. 

Nu-şi reveni decât după ce ieşi pe poartă, ameţit, fără 
să ştie ce-ar fi putut face. Ochii, scrântiţi, pârâiră, o durere 
ascuţită trecu prin rădăcina nasului, dintr-o orbită în alta, şi 


lumea, până atunci strâmbă pentru el, îşi recăpătă forma. 
Nici o tocmeală nu fusese posibila, nici un cuvânt peste 
hotărârea domnului Pretoreanu. 

M-am gândit la părerea lui Odor, pe care o socotisem o 
elucubraţie, fiindcă nu sunt totdeauna capabil să cred în idei 
supranaturale. Şi nu fiindcă nu m-ar ajuta imaginaţia şi n-aş fi 
în stare să-mi închipui o lume invizibilă. Sigur că aş fi putut 
să mi-o construiesc dacă era nevoie. Pentru mine însă, lumea 
reală, pe care nici măcar astăzi n-am ajuns s-o cunosc până la 
capăt, e mult prea vastă ca să-i dau de margini, şi în limitele 
ei, încă departe de a fi atinse, sunt sigur că aş avea unde 
evolua, cu forţele şi cu gândurile mele, dacă ar fi să mai 
trăiesc sute de ani, să apuc timpul unei alte civilizaţii, când 
cea de astăzi ar fi dispărută. Odor credea cu convingere că 
domnul Pretoreanu era reîntruparea lui Mefisto. Socotesc a fi 
imposibil. Dacă Mefisto există, de ce-ar renunţa la sine însuşi, 
trecând dintr-un trup în altul? Îl socotea el pe domnul 
Pretoreanu mai presus decât pe sine, ca să-i cedeze locul? 
Haida-de! ... 

Totuşi, faptele din noaptea aceea de vară m-au pus pe 
gânduri. Nimeni de pe pământ n-ar fi procedat ca el, era ceva 
nu doar imprevizibil, ci pe deplin imposibil, în contradicţie cu 
orice pornire omenească. Aş merge până la a-l socoti un act 
canibalic săvârşit asupra lui însuşi dacă aş şti că măcar un 
om poate să creadă ca mine. Mai sănătos este să-l iau drept 
un gest mefistofelic şi să admit, aproape ceea ce credea 
Odor, că domnul Pretoreanu era într-adevăr un Mefisto, cu 
corecţia mea, explicată mai înainte, că nu putea să fie decât o 
rudă a acestuia sau un discipol. 

Jordie cobori pe Calea Victoriei, spre tipografie, care se 
afla pe o străduţă aproape de cheiul Dâmboviţei. Un 
taximetru se ţinea după el, cu uşa din dreapta deschisă; 
şoferul spera să-l capteze, cârâia scurt din claxon şi doar că 
nu întindea mâna, să-l tragă de mânecă; zadarnic, părea că 
noctambulul nu-l vede şi nu-l aude, şi era adevărul, nu doar o 
părere. Aproape de Teatrul Naţional stătea la pândă femeia 
de stradă pieptoasă şi robustă, ca un zdrahon, căreia i se 
spunea Regele Ostrogoţilor. Numele ei adevărat era 


Proserpina, trebuie să-l anunţ, fiindcă o să mai apară, va fi 
văzută adesea în viitoarea redacţie a lui Jordie. Iar când mai 
târziu a fost omorâtă şi jefuită, am aflat din ziare că numele 
întreg era Proserpina Smântânescu. 

Aşa cum mergea Jordie la vale, cu mintea aiurea, fără 
să ştie pe unde calcă, Proserpina întinse piciorul în faţa lui şi- 
i puse piedică. Avea un picior ca de soldat, cu o labă enormă, 
făcut să mărşăluiască pe drumuri desfundate, spre câmpul de 
luptă. Dar nu purta bocanci, ci pantofi eleganţi, de şopârlă, 
lucraţi la Nelu Mihăilescu; iar ciorapii erau de mătase 
naturală, „Kaiser”, cei mai fini la vremea lor, care s-a 
prelungit până ce s-a sfârşit războiul al doilea, când a apărut 
nailonul. 

Aşa a început legătura lui Jordie cu această femeie, 
care avea să ocupe un loc mărişor în viaţa lui şi a redacţiei. 

— Hai cu mine! spuse ea, imperativ, înhăţându-l de 
braţ şi ţinându-l, să nu cadă, căci se poticnise de-a binelea în 
piciorul ei care bara drumul. 

Taximetristul se oprise alături, râdea să se 
prăpădească. Proserpina scuipă spre el şi-l înjură birjăreşte, 
apoi porni la vale, pe strada Câmpineanu, târându-şi 
muşteriul, până ce ajunse la un hotel mic, în colţ cu strada 
Sfântu Ionică, unde avea o odăiţă închiriată, la mansardă; nu 
primea pe nimeni la ea acasă, din pudoare pentru ideea de 
domiciliu, locul unde fiică-sa îşi petrecea sfârşitul de 
săptămână. 

Şi azi mă mai întreb care ar fi fost soarta acelui om, 
devenit spaima unei părţi din societatea României, dacă n-o 
întâlnea pe Proserpina, într-o anumită zi şi la o anumită oră. 
Dimineaţa, „Şacalul” apăru cu toată pagina întâi albă. 
Oamenii avizaţi nu se mirară, se întâmpla uneori, crezură că 
era opera cenzurii şi înjurară guvernul. 

Mă întreb, pe de altă parte, ce-ar fi făcut domnul 
Pretoreanu dacă apărea acel articol care îi aducea 
dezonoarea? Fiindcă şi astăzi mai judec unele fapte cu mintea 
din tinereţe, fiindcă gâlceava dintre oameni mă umple de 
groază şi îmi face rău fizic, mă îmbolnăveşte. De unde să ştiu 
eu cu ce seninătate aştepta domnul Pretoreanu ca Sobieski 


să-i aducă ziarele de dimineaţă? Ce avea el în minte? Dar în 
mintea mea ce este? Sunt într-adevăr incapabil să înţeleg ce 
forţă zăcea în omul acesta, chiar după ce am admis că putea 
să fie un discipol al lui Mefisto? 

Când domnul Pretoreanu văzu pagina albă avu doar un 
uşor rictus, nesesizat de Sobieski. Sigur că dacă s-ar fi 
manifestat altfel, dacă ar fi izbucnit în hohote, sărbătorindu-şi 
triumful, aş fi recunoscut în el un om pe înţelegerea turora şi 
nu mi-aş mai fi pus atâtea semne de întrebare. Pe un perete 
al biroului era prinsă o placă de fontă, un pătrat cu laturile de 
vreun metru; Odor nu o văzuse. La un semn al stăpânului, 
Sobieski, care înţelegea toate poruncile acestuia fie numai 
dintr-o privire, puse în faţa plăcii o ramă de tablou, de fapt 
era un gherghef, sprijinită pe un şevalet din cele mai 
obişnuite, prinse cu pioneze pagina albă a revistei, apoi se 
duse la un dulap, de unde scoase două cutii cu cartuşe. „Mai 
multe”! Porunci domnul Pretoreanu, numai cu ochii. In total 
trase patruzeci şi nouă de gloanţe, desenând cu ele, pe hârtia 
albă, literele unui groaznic cuvânt de ruşine. Cu al 
cincizecilea glonţ puse punct după ultima literă. 

La ora aceea Jordie dormea, cu gura căscată, în patul 
Proserpinei. Dormea adânc, dar cu o încordare bolnavă, şi 
aşa îmi explic somnul lui, într-un moment când orice alt om 
şi-ar fi dat cu pumnii în cap sau şi-ar fi luat câmpii, în cazul că 
nu se arunca de la etaj, fără să mai judece. Era somnul 
condamnatului la moarte, în orele dinaintea execuţiei, la care 
m-am gândit adesea, înfiorat, fără să-l pot înţelege. Soarele, 
abia ridicat peste acoperişuri, năvălea în odaie, dezvăluindu-i 
meschinăria şi impudoarea. Proserpina, într-un furou roz care 
pe trupul ei părea o cămaşă de zale, fierbea cafeaua la 
spirtieră. Mirosul spirtului denaturat, o brutalitate a chimiei, 
făcea atmosfera şi mai mizerabilă. Trezindu-se, musafirul 
scoase un icnet, făcând să-i fugă o muscă din gură, şi rămase 
zgâit, cu un ochi la uşă, cu altul la fereastră. Uşa dădea pe un 
coridor îngust, cu duşumeaua putredă, iar fereastra într-o 
curte interioară, un puț de lumină de unde venea miros de 
zarzavaturi stricate... 


Zece minute mai târziu, cineva ciocăni în uşă. 
Proserpina, cu ţigara în colţul gurii, în picioarele goale, 
călcând cu labele ei enorme pe duşumeaua vopsită în roşu, se 
duse să deschidă. In prag era şoferul Garibaldi, pe atunci 
încă în putere, deşi încărunţise şi se cam îndoise de umeri. 

Pe şofer îl trimisese Sobieski, nu-i greu să se 
presupună, domnul Pretoreanu nu era să se ocupe cu 
asemenea treburi. De asemeni nu-i greu să se presupună că 
se găsise cine să-l urmărească pe Jordie; cineva îl urmărea 
totdeauna. 


15 


Târziu, după aproape două decenii, când Jordie avea de 
mult ziarul lui, „Pasul Istoriei”, şi era puternic, am trecut şi 
eu prin acea redacţie, unde recunosc că am fost primit 
cordial şi tratat omeneşte, după ce îndurasem umilinţe pe la 
alte ziare şi trăsesem mâţa de coadă. Acolo l-am cunoscut pe 
Jak Musiu, gazetar bătrân, aflat spre sfârşitul carierei, care 
se bucura încă de multă trecere în breaslă. Numele, de 
împrumut, de fapt o poreclă, căci pe taică-su, negustor din 
gura Oborului, îl chema Niţă, se pronunţă în felul cum 
stâlceau mahalagiii întâlniți în scrisul lui Caragiale, cuvântul 
Monsieur, din franţuzeşte, accentuând a doua silabă. Cu 
acest titlu se adresa el cunoscuţilor şi prietenilor, cum auzise 
la taică-su, şi aşa îi venise porecla, pe care o transformase în 
pseudonim, adăugându-i un Jak înainte, în loc de Ilie. 
Pseudonimul nu-i folosea decât ca să-i poarte renumele prin 
redacţii, prin cafenele şi între oamenii politici, fiindcă de scris 
nu scrisese niciodată, nici măcar o informaţie, fiind analfabet, 
total, în adevăratul înţeles al cuvântului. Ce-i drept, învățase 
să se iscălească, numai că ori de câte ori era cu putinţă, se 
deroba de la această corvoadă, lăsându-l pe casier să-l 
semneze, pe chitanţe şi pe statele de plată. Dacă purta stilou 
în buzunarul de la piept al hainei, să se vadă, un „Parker” de 
aur, nu-l folosea decât ca să facă numerele de telefon, după 
automatizarea acestora; avea degetele prea groase ca să 
intre în orificiile discului. 


Acest obez bătrân, care gâfâia greu chiar când stătea 
pe scaun, deţinea funcţia de şef al redacţiei politice; exact 
aşa cum spun, iată că a fost posibil. Şi totuşi, analfabet şi 
astmatic, nu-şi mânca pâinea degeaba, avea un talent 
înnăscut, să umble, să tragă cu urechea, să iscodească, să 
afle, să le ştie pe toate şi să le coreleze fără greşeală. Parcă îl 
văd, târându-şi greoi, legănându-se, abdomenul mare şi 
coapsele groase, de la lift până la biroul lui unde lucrau patru 
oameni, unu şi unu, trecuţi prin sită, cu talent şi cu cărţi 
tipărite; parcă îl văd aşezându-se pe scaun, la capătul 
puterilor, ştergându-şi năduşeala de pe faţă cu o basma 
triplă, monogramată la toate patru colţurile, scoțând stiloul şi 
spunând: „Ia scrie, dragă...” Venea din cabinetele miniştrilor, 
pe ale căror birouri se aşeza cu bucile lui lăbărţate şi unde 
era primit cu teamă sau cu recunoştinţă, şi de unde, periodic, 
pleca cu buzunarul de sub stilou mai umflat, ca o ţâţă plină 
de lapte. El o iscodise pe Proserpina, când devenise odalisca 
redacţiei, îi dăduse să bea şi-o trăsese de limbă. N-avea 
linişte dacă o parte din viaţa cuiva rămânea în umbră, în 
capul lui era un depozit imens de informaţii, le tria 
instantaneu la nevoie, ca un computer de astăzi, dar le păstra 
numai pentru el, cu un fel de avariţie, nu vindea secretele, 
satisfacția lui era să poată privi prin om ca prin sticlă. Iar în 
primul rând îl interesa intriga amoroasă, relaţia dintre bărbat 
şi femeie, de aceea o descususe pe Proserpina, punându-i 
întrebări impudice despre comportarea nupţială a patronului. 
Era o obsesie, care, deşi mascată cu îndemânare, nu putuse 
să rămână necunoscută, mai aveau şi alţii ochi şi talent de 
investigaţie, trăiau într-o lume a cărei principală rațiune de a 
fi era informaţia o patimă. Astfel îşi avea şi Jak Musiu 
radiografia vieţii, în posesia unuia sau a altuia, de unde a 
ajuns şi sub ochii mei, deşi nu simţeam prea multă 
curiozitate. 

Obsesia lui pornea de la traumatism psihic, din 
tinereţe, când îşi prinsese nevasta cu altul. Dar faptele sunt 
mult mai complicate, de fapt vroise s-o prindă, îşi dăduse 
multă osteneală. Alţii procedează altfel, întorc spatele şi 
pleacă, dacă au în ei tăria să taie punţile în urmă; dacă nu, 


închid ochii, îşi astupă urechile, se fac că nu bagă de seamă. 
Jak Musiu nu se mulţumise cu nişte dovezi evidente, vroise să 
vadă cu ochii lui, aşa că, în timp ce nevasta lipsea de acasă se 
urcase în pod şi găurise tavanul exact deasupra patului, un 
orificiu prea puţin vizibil pentru cineva din cameră neavizat şi 
neatent la detalii, numai de un centimetru, cât să încapă 
lentila unui ochean de jucărie, care mărea imaginea de două 
ori, destul în cazul acela. Şi văzuse ceea ce vroise să vadă, 
toate faptele, aşa cum se fac ele, cum încep şi cum se 
termină, decât că dimensiunile dublate păreau enorme, 
dincolo de orice anatomie omenească, o grozăvie. 

De atunci Jak Musiu începuse să se îngraşe şi altă 
bucurie decât mâncarea nu mai avea decât să se uite la 
plăcerile altora. Unii spuneau că a continuat mulţi ani să se 
urce în pod când nevasta îl ştia la redacţie, dar nu cred, toate 
păcatele omeneşti au limite. Când l-am cunoscut eu, nevasta 
murise, a doua oară nu se însurase; am fost de câteva ori la el 
acasă, mi-am băgat capul în dormitor şi n-am văzut nimic pe 
tavan; se zugrăvise. Pot spune însă altceva, că m-a târât şi pe 
mine, ca pe alţii înaintea mea, la o casă de întâlnire, ţinută de 
două doamne slabe şi uscate, pe strada Toamnei; azi n-aş mai 
recunoaşte casa. Ştiu că se întâmpla într-o seară de iarnă, în 
şemineul din salon ardea focul şi nu era altă lumină decât a 
flăcărilor. După ce ne-au dat cafea şi dulceaţă, doamnele ne- 
au lăsat singuri. Pe un perete, fără uşi şi ferestre, se desluşea 
un goblin de vreo patru metri, înfăţişând o femeie goală, 
culcată pe spate, în iarbă, într-un peisaj tropical, se vedea 
limpede, cu toată lumina slabă. Nu după mult timp, cât le 
auzisem pe doamne umblând şi şoşotind pe alături, unde 
după semne era şi altă lume, una din ele şi-a băgat capul pe 
uşă şi a şoptit cu degetul la buze: „E gata, coane Jak, 
pofteşte!”. Atunci Jak Musiu s-a ridicat greu din jilţ, gâfâind 
de credeam că o să-i plesnească o vână în creier, şi s-a 
îndreptat spre peretele cu goblenul, târându-şi paşii cu o 
înfrigurare lubrică. Niciodată n-am înţeles de ce avea nevoie 
de un martor, cum de nu-l stânjenea o privire străină. Dar ar 
fi însemnat să fiu prost dacă mă ridicam să plec, socotindu- 
mă ofensat de întâmplare, când în realitate pocneam de 


curiozitate să văd ce se întâmplâ. În afară de respiraţia lui 
astmatică, n-am auzit altceva. Iar de văzut, am văzut că îşi 
proptise pântecele în genunchii nudului şi se aplecase în faţă, 
s-a stat mult aşa, poate un minut, pe urmă s-a întors şi m-a 
îmbiat: „Vrei să te uiţi?” Abia atunci am descoperit o sclipire 
de sticlă pe pântecele femeii goale, exact în locul ombilicului. 
Nu mi-a fost greu să înţeleg că era lentila unui instrument 
optic, şi atunci am înţeles şi ce se întâmplă alături. 

Când am ieşit, mi-a părut rău că nu dădusem urmare 
invitaţiei, aş fi avut ce să văd, fiindcă după colţ am descoperit 
maşina lui Jordie. Am fost sigur că în odaia de alături era el, 
şi partenera lui nu putea fi decât Proserpina; avea nevastă şi 
o fată mărişoară, ar fi fost imposibil s-o ducă la el acasă. Cât 
despre odăiţa de pe strada Sfântu Ionică, cerea prea multă 
osteneală, trebuia să urce patru etaje pe o scară de lemn, 
şubredă şi îngustă. Proserpina nu renunţase la ea, deşi nu-i 
mai era necesară decât rar, când îi venea pofta să facă 
trotuarul. Mi se părea de înţeles să caute compensaţii; 
dragostea lui Jordie era mai saşie decât privirea, consta într-o 
agresiune rapidă, însoţită de grohăieli aruncate în toate 
direcţiile. Jak Musiu ştia, din confidenţele smulse Proserpinei, 
încheiate cu un tremur de spaimă; „Când am scăpat de sub 
el, mi-am făcut cruce!”. 

Acum văzuse cu ochii, şi desigur că nu prima oară. 
După cum sunt sigur că investigația lui nu se mărginea la 
intimităţile directorului. În puţinele rânduri când mi s-a 
întâmplat să înnoptez prin case străine, m-am întrebat 
stânjenit dacă Jak Musiu nu se uita prin vizor, dintr-o odaie 
vecină. 

* 

Înainte de toate trebuie să spun cum fusese posibil ca 
un copil de mahala, fără nici o şcoală, cu totul neştiutor de 
carte, să ajungă ceea ce ştim că fusese, să conducă redacţia 
politică la cel mai renumit şi mai temut ziar al vremii, să intre 
în cabinetele miniştrilor ca la el acasă, să-şi urce dosul lat de 
un metru pe birourile lor de mahon sau palisandru şi să le 
dicteze decrete. 


Pe atunci erau puţine agenţii de informaţii pentru 
presă. Aş fi fost înclinat să spun că nici una, dacă nu mi-aş fi 
amintit de oful lui Eminescu, dintr-o scrisoare, unde se 
plânge unui prieten cum îşi prăpădeşte viaţa transcriind 
telegramele Havas. Informaţiile interne şi le culegea fiecare 
ziar cum putea mai bine, reporterii forfoteau prin ministere şi 
pe la alte autorităţi importante, se spionau unii pe alţii, îşi 
furau veştile proaspăt aflate, cei mai isteţi se cartelau şi 
făceau schimb de ştiri, ca să le fie mai uşor şi să umple mai 
mult tolba. Insă într-un oraş ca Bucureştii se întâmplau şi 
fapte neprevăzute, în locuri nebănuite, unde reporterii nu 
puteau să stea la pândă, ar fi însemnat să fie cu miile. Cât 
despre telefoane, abia se găseau pe la autorităţi, şi în câte o 
casă boierească, ici-colo. Drept urmare, era obiceiul ca orice 
informator care venea la redacţie cu o ştire importantă, un 
incendiu, o spargere, o sinucidere sau o crimă, să capete 
drept răsplată cincizeci de bani, o băncuţă, după ce se 
dovedea că nu era o născocire. De regulă aceşti colaboratori 
ocazionali erau copii sau băieţandri cam fără căpătâi, care îşi 
cunoşteau mahalaua, băteau străzile de vreme ce n-aveau 
altă treabă şi aflau primii întâmplările; chiar dacă un om în 
toată firea ar fi vrut să-i concureze, să pună mâna pe băncuţă, 
nu se putea lua la întrecere cu ei, erau mai iuți de picior şi 
ajungeau primii. 

Ilie Niţă, fecior de boiangiu fără prea multă stare, nu 
apucase să meargă la şcoală, unde de altfel n-avea să ajungă 
nici mai târziu, când iată că începuse să bată străzile 
mahalalelor pe o zonă întinsă, de la Obor până în apa 
Colentinei, de la bariera Vergului până în Floreasca. Pe lângă 
neastâmpărul lui înnăscut, care de fapt era o sete de 
cunoaştere, avea cu siguranţă şi o chemare, un instinct al 
evenimentului; dacă s-ar fi făcut o statistică, s-ar fi văzut că 
într-un an de zile el aducea o sută de informaţii mai mult 
decât oricare altul, nici una dezminţită, nici una de două 
parale. Acum era cunoscut prin redacţii, îi smulgeau ştirile şi 
le trimiteau cu încredere în tipografie, iar băncuţa i-o dădeau 
pe loc, fără să mai aştepte o confirmare. lată ce înseamnă o 
ucenicie temeinică, începută de unde trebuie. Oare Caragiale 


n-a fost sufleur, n-a înghiţit îndelung praful de pe scenă până 
a început să scrie teatru? Iar unul dintre regizorii noştri, care 
într-un timp s-a bucurat de renume, fiindcă ştia toate 
chichiţele meseriei, iar pe actori îi cunoştea cu toate 
slăbiciunile şi cu toate păcatele, de unde nu-i venea greu să-i 
manevreze cum îi era voia, fără să dea naştere la vreo 
nemulţumire, cu atât mai puţin la vreo împotrivire, nu intrase 
în teatru ca simplu trăgător de cortină? 

Cred că ziarul unde Jak Musiu a fost angajat prima 
oară, cu leafă, înainte de a împlini majoratul, dar după ce se 
ostenise peste zece ani să răzbească, se chema „Goarna”, 
care mai târziu a devenit oficiosul unui partid politic bine 
intenţionat, numai că fără perspective. S-a întâmplat ca într-o 
iarnă, unul dintre boierii vremii, fost de vreo trei ori prim- 
ministru, să cadă la pat, cu o dublă pneumonie. Comunicatul 
medical spunea că la vârsta lui, căci nu-i mai trebuiau decât 
câţiva ani să împlinească suta, nu există nici o scăpare. 
Ziarele aveau pregătite panegiricele, cu prima pagină 
culeasă, doar să-i dea drumul. Reporterii stăteau la pândă 
sub portal, la palatul bolnavului, pe strada General 
Budişteanu, aşteptând să vadă ieşind doctorii ca să intre 
dricarii. Printre ei, dar necunoscut şi neadoptat, ţinându-se la 
distanţă, se afla un tânăr costeliv, într-un paltonaş subţire, cu 
o şepculiţă de birjar în loc de căciulă, vânăt la faţă, cu 
picioarele îngheţate bocnă într-o pereche de ghete cu 
gumilastic, găurite în talpă. Venea primul dimineaţa, până a 
nu se lumina de ziuă, pleca ultimul, noaptea, când se stingeau 
luminile la palat şi nu se mai vedeau umbre trecând prin faţa 
ferestrelor. Lipsea numai cât intra, din când în când, la o 
ceainărie din colţul străzii, să se încălzească, dar chiar şi în 
acel timp stătea cu ochii în patru la fereastră, de unde ar fi 
văzut uşor dacă se pornea forfota. Acest tânăr nu era altul 
decât viitorul pilon al presei, Jak Musiu, cel mai informat 
ziarist din capitala ţării, în viitor colaboratorul principal al lui 
Jordie, care pe atunci abia îşi termina şcoala primară într-un 
orăşel din Moldova. Ziarul „Goarna”, cu o redacţie sărăcuţă, 
îl angajase cu ziua, să vegheze sub ferestrele muribundului. 


Agonia ţinuse mult, toată lumea obosise, unii credeau 
că bolnavul nici n-o să mai moară, stăteau mai mult prin 
cafenele, dădeau numai câte o raită prin strada General 
Budişteanu, iar seara plecau devreme. 

Mai pleca şi Jak Musiu câteodată, se ducea fuga până 
acasă, să-şi schimbe obielele îngheţate, mai intra într-un birt, 
să mănânce o fiertură caldă, şi o tocană. Nici veghea lui nu 
era deci infailibilă, s-ar fi putut ca în timpul uneia din 
absente, fie ea cât de scurtă, să se producă deznodământul. 
De aceea sunt înclinat să cred, cum s-a adeverit în alte ocazii, 
că în el exista un instinct al evenimentului; niciodată o 
întâmplare importantă nu i-a scăpat de sub observaţie. 

Sfârşitul s-a produs într-o noapte cu viscol, pe la ora 
trei dinspre ziuă, când pe străzile Bucureştilor nu se mai 
vedeau nici măcar vardiştii, toţi aciuiţi prin câte o odăiţă. 
Ultimii reporteri de veghe plecaseră de la opt seara. Din când 
în când, câte unul se mai abătea pe acolo, cu sania, apoi se 
întorcea să-şi termine sticla de vin la Enescu, la Maior Mura, 
la Iordache sau la altul din numeroasele restaurante care 
împânzeau centrul oraşului, şi astăzi nu mai există. Pe la ora 
zece se dusese şi Ilie Niţă acasă în gura Oborului; ar fi fost 
neomeneşte să rămână pe stradă, în viscol, ceainăria se 
închisese şi la palat era linişte, toată lumea înăuntru se 
culcase, ardea numai o luminiţă în odaia bolnavului. La ora 
două flăcăul se trezi, năpădit de o sudoare rece, cu un 
ghimpe în inimă, şi fără să stea pe gânduri, fără să judece, 
sări în haine, ieşi în viscol cu paltonul descheiat şi merse 
până în centru tot într-o fugă. Era ora trei când ajunse, exact 
în clipa când la palat începeau să se aprindă luminile, odaie 
după odaie, până ce toată faţada păru incandescentă, iar 
zăpada zburătăcită de viscol se făcu roşie. Jak Musiu nu 
zăbovi nici o clipă, îşi luă picioarele la spinare, ajunse în 
Sărindar, unde urcă etajul şi se năpusti în biroul secretarului 
de noapte, care dormea cu capul pe masă, între ceşti de cafea 
şi scrumiere pline de mucuri. 

— Nene, strigă băieţandrul, zgâlţâindu-l de umeri, hai, 
bre, fuga la tipografie, că a dat ortul popii! 


La ziuă, „Goarna” fu singurul ziar care anunţa, într-un 
mare chenar de doliu, cu toată pompa cuvenită, ştirea 
culeasă din vreme, despre moartea boierului. Celelalte ziare 
îşi avură şi ele doliul lor, toată lumea din redacţii părea 
cernită. Adevărul este că lacuna nu era gravă, nu se prăbuşea 
nimeni dintr-atâta, reparația se făcea în câteva ceasuri, dar 
păţiseră o ruşine care nu se uita repede. 

La prânz, când directorul „Goarnei” veni la ziar, Jak 
Musiu picotea pe scaun, lângă sobă. 

— Hai cu mine! ii spuse, luându-l de mână. 

Acestea se întâmplau în primii ani ai secolului nostru, 
ultimul din mileniul al doilea. Nu ştiu toate prăvăliile de pe 
atunci pe unde merse directorul să-l îmbrace pe Niţă Ilie, 
care nici nu visa ce-o să ajungă. Blănăria, de unde îi luă şubă 
cu blană de lutru, nu cea mai scumpă, dar elegantă, cu postav 
englezesc, să ţină o viaţă, ţinea fără să se roadă sau să se 
decoloreze, s-ar fi putut să fie „Reich”, am mai apucat-o şi eu, 
deşi nu mai ştiu bine în ce loc pe Calea Victoriei. Multe nu 
pot să spun nici despre cizmar, nici despre croitor, decât că şi 
unul, şi altul, ca toţi ceilalţi furnizori, îl primeau pe director 
cu respect, veneau fuga sa-l întâmpine, iar acesta nu dădea 
bani, ci un fel de bonuri. Tânărul, cu simţul lui de observaţie, 
apucă să vadă, când ieşeau pe uşă, cum în urma lor unul 
dintre negustori rupse biletul şi-l aruncă în coşul cu hârtii 
dintre tejghele. Probabil la fel făceau şi ceilalţi. Nu mă miră; 
în viaţa mea am văzut şi altele, ba încă mai minunate. 

Pe larg pot să vorbesc despre magazinul de pălării şi 
galanterie, unde garderoba lui Jak Musiu se întregi cu lucruri 
fine şi elegante. Acest magazin îl ştiu, se numea „Brummel”, 
se afla peste drum de Teatrul Naţional, dispărut astăzi, şi a 
existat până după războiul al doilea. Nu pierd timpul cu 
cămăşile, albe, aşezate una câte una în cutii de carton ca 
ivoriul, nici cu butonii sau cu cravatele; de altfel Jak Musiu nu 
avea pasiune pentru cravate, ca Gioni, purta câte una, pusă 
strâmb, până i se rodea nodul. M-au minunat ciorapii, negri, 
de lână subţire, aduşi din Anglia, cu emblema fabricantului 
aurită, atât de strălucitoare că era păcat să nu se vadă, îmi 
părea rău de frumuseţea ei în sine, fiindcă era pusă în talpă. 


Cu preţul unei singure perechi puteai să cumperi două duzini 
din cei purtaţi de lumea obişnuită. Cel mai mult însă m-a 
uimit pălăria, nici n-am ştiut că exista un aparat care lua 
forma capului şi o transpunea pe un calapod, căci era vorba 
de o pălărie tare, numită melon, i se mai spunea şi gambetă, 
oarecum în derâdere; o astfel de pălărie trebuia adaptată de 
la om la om, altfel nu se potrivea, strângea într-o parte, iar în 
alta rămânea loc gol să bagi degetul. Am mers şi eu odată la 
„Brummel”, cu directorul ziarului unde am lucrat într-o 
vreme, nu Jordie, unul mai micuţ, deşi poate cu aceleaşi 
ambiţii, şi sigur cu mai mult har al scrisului. Il chema Tit 
Vanica, un pseudonim, fireşte, ales cu pretenţii, ca să 
ascundă o origine rurală. Dacă n-a ajuns în frunte a fost doar 
o neşansă; îmi pare rău, spun cu amărăciune că aşa se 
întâmplă adesea, oamenii parvin sau eşuează după legi 
nestabile. 

Tit Vanica nu m-a dus acolo să mă îmbrace, nu făcusem 
nimic de seamă ca să merit răsplată. M-a luat fiindcă mă 
tineam de el, rugându-l să-mi dea o leafă mai omenească. Nu 
putea, am înţeles repede, nu el, ci altcineva era cu banii şi cu 
administraţia. 

— Uite ce este, mi-a spus la urmă, am să-ţi caut un loc 
în altă parte, noi şi-aşa n-o să mai ţinem multă vreme, suntem 
pe ducă. Da, pică bine, am să vorbesc cu Hanibal Ionescu, 
tocmai mă întâlnesc diseară cu el, la o masă oficială... Apropo 
de masă, trebuie să-mi iau o pălărie tare; haide cu mine! 

Hanibal Ionescu era directorul unui ziar unde nu se 
făcea economie de bani şi acolo s-ar fi găsit un loc mai bun şi 
pentru mine. Dar când am auzit de el mi-a stat inima, nu-l 
cunoşteam şi nici nu credeam că am să-l cunosc vreodată, era 
un nume mare pe vremea aceea a tinereţii mele, îi citeam 
cărţile beat de admiraţie, minunându-mă câte se încumeta să 
scrie, repede şi fără teama că una din ele ar putea să fie 
nereuşită. Mai târziu l-am cunoscut şi mi-a arătat prietenie, 
era un om cu inima largă, m-a primit în casa lui, unde adesea 
veneau oameni de prima mărime, scriitori şi artişti, stele 
strălucitoare. La ziarul sperat n-am ajuns, cred că nu a pus 
nimeni o vorbă bună. În schimb am fost de faţă când Tit 


Vanica şi-a cumpărat pălăria tare, am văzut cum i-au ajustat- 
o. Şi-a mai luat şi cămăşi albe, puse iarăşi în cutii de carton, 
ca ivoriul; printre ele, una cu plastron, pentru smoking, îi 
trebuia la masa oficială. Şi butoni negri, şi un papion negru, 
şi ciorapi negri de lână subţire, aduşi de la Londra, cu 
emblemă aurită în talpă. Costau două sute perechea, iar eu 
purtam ciorapi „Cerchez”, cei mai ieftini, de nouă lei. Toate 
au fost trecute la cont, aşa, numai cu o vorbă, fără bon, fără 
iscălitură. M-am şi minunat cu ce grabă a încuviinţat stăpânul 
prăvăliei, aplecându-se de mijloc, ca şi cum cumpărătorul i-ar 
fi făcut o favoare. Nu aveam ochiul lui Jak Musiu, să surprind 
ce se întâmpla în urma noastră când ieşeam pe uşă, dar am 
bănuiala că negustorul n-a trecut nici un cont, în nici o 
condică. 

În stradă, când am ajuns în colţul unde este astăzi 
„Romarta”, iar atunci era băcănia şi bodega lui Dragomir 
Niculescu, ne-am întâlnit cu un coleg de redacţie; nu ieşea de 
la aperitiv, era cam hămesit, i se citea pe faţa ţepoasă. 

— Tit, s-a rugat de director, erau prieteni, împrumută- 
mă cu doi poli, sunt lefter. 

Tit Vanica l-a luat de braţ cu afecţiune, cu o căldură 
care îi era caracteristică şi cucerea pe toată lumea, m-a 
cucerit şi pe mine. Când se afla într-o încurcătură începea să 
şchioapete, fără voia lui, desigur, era o meteahnă care se 
vedea numai în anumite ocazii 

— N-am, dragă, a răspuns, luând un ton jalnic de-ţi 
făcea milă şi trăgându-şi piciorul. N-am avut nici cu ce să 
plătesc lumina, de două zile stau pe întuneric. 

Tot în clădirea cu bodega, puţin mai sus, era redacţia 
ziarului unde Tit Vanica îmi făgăduise să mă bage cu ajutorul 
lui Hanibal Ionescu. Ziarul n-a mai dus-o mult, a dispărut 
odată cu plecarea Regelui Carol al doilea, căreia i-am fost 
martor, la fel cum fusesem martor la venire, când a trecut pe 
deasupra mea cu avionul. 

Din ziua când a intrat la „Brummel” şi i-au luat forma 
capului, Jak Musiu n-a mai purtat decât pălărie tare; chiar şi 
iarna, pe viscol, când restul oamenilor umblau cu căciulă, 
chiar şi vara, pe zăduf, când toată, lumea purta pălărie de 


panama sau canotieră. În comparaţie cu această pasiune 
durabilă ma miră nepăsarea lui faţă de cravată. Cât despre 
pălărie, de un fel sau altul, eu am avut norocul să trăiesc într- 
o vreme când a merge cu capul gol pe stradă nu se mai 
socotea o necuviinţă, slavă domnului! 

x 

Luat de Garibaldi din odaia Proserpinei şi dus în faţa 
domnului Pretoreanu, la o oră când abia începea viaţa 
oraşului, Jordie tremura ca varga, deşi nu era un om fricos, o 
dovedise în multe rânduri, şi ce dovadă mai bună ar fi fost 
altceva decât articolul scris cu două nopţi înainte, pe care 
încă îl avea, mototolit, în buzunarul hainei? Acum însă simţea 
groază în suflet pentru acel articol, scris cu o vehemenţă pe 
care el însuşi nu putea să şi-o explice şi s-o înţeleagă. De mic 
şi până târziu fusese obsedat de căderea în gol, în prăpăstii, 
vidul îi dădea ameteli, îi făcea o depresiune în viscere, ceva îl 
sugea pe dinăuntru, trăgându-i burta până în şira spinării. 
Îngrăşându-se cu anii, senzaţia dispăruse, iar vidul încetase 
să fie o obsesie, nu se mai visa noaptea căzând în abisuri. Cu 
avionul însă ar fi refuzat să zboare, norocul lui că pe atunci 
nu prea erau curse aeriene, avea să treacă timp până să 
devină o obişnuinţă, ca astăzi; lumea călătorea cu trenul. De 
asemeni, nu se simţea bine mai sus de etajul al treilea al unei 
case. Curând, când îşi construi marele palat al redacţiei, cu 
unsprezece etaje, o demonstraţie de forţă, cea mai înaltă 
clădire din vremea ei, nimeni din preajma lui nu băgă de 
seamă, că mai sus de primul etaj unde îşi avea biroul, o hală 
de marmoră, nu urcase niciodată nici măcar o treaptă. Cine 
avea treabă cu el, trebuia să coboare. 

Îmi fuge mintea înainte, la o vorbă spusă de cineva, pe 
când se construia palatul, etaje peste etaje, că fiecare din ele 
se datora unui şantaj, o extorcaţie, dar oricât duh ar fi fost în 
ea, şi oricât s-o fi înfuriat proprietarul auzind-o, socotesc că 
nu era altceva decât o copilărie. În zidurile acelei clădiri nu 
erau unsprezece, ci sute de şantaje, o industrie. 

Acum, în faţa domnului Pretoreanu, vechea spaimă de 
prăpastie îi reveni şi îi cuprinse toate fibrele, făcându-l să 
tremure, vizibil. În trecut, se gândise cât putea să dureze o 


cădere; cel mult câteva zeci de secunde, în cea mai adâncă 
dintre prăpăstii. Intuia clipa impactului, zdrobirea 
fulgerătoare, când nu e timp să se nască nici durere, nici 
spaimă. Groaza i-o dădea aşteptarea clipei, conştiinţa că 
nimic nu poate s-o împiedice şi se apropie implacabil. Nu-i 
ceva nou, fiecare condamnat la moarte trăieşte aceasta 
teroare şi ea este adevărata pedeapsă; atât doar că teroarea 
unui om nu poate fi măsurată şi comparată cu a altuia. In 
trecut, când se afla sub stăpânirea bolii, Jordie se zvârcolea 
în somn, gemând, sfâşiindu-şi cămaşa de noapte, leoarcă de 
transpiraţie, până ce cădea pe duşumea, cu un răcnet de 
groază. Orice sfârşit nu poate fi altceva decât o cădere; 
atunci se trezea şi începea o nouă viaţă, în aşteptarea căderii 
următoare. 

Beteşugul îi trecuse, abia de-l mai ţinea minte. Acum 
groaza căderii pusese din nou stăpânire pe el, decât că o 
trăia conştient, cu ochii deschişi şi nu întrevedea un termen, 
impactul nu era posibil, căderea continua cu toate senzațiile 
cunoscute din vis, cărora li se adăuga sentimentul că nici nu 
are capăt; o groază pe toată viaţa. Singura scăpare rămânea 
ca domnul Pretoreanu să pună mâna pe carabină şi să-i tragă 
un glonţ în inimă. 

După o asemenea trăire, nici una din faptele următoare 
ale unui om, minciună, jaf, sperjur, crimă, nu mă mai miră. 
Domnul Pretoreanu îl observa, nepăsător, ştiind tot ce se 
întâmpla cu el, aşteptând momentul paroxismului, fiindcă era 
imposibil să nu vină. Sigur, greşeam crezând că poate să 
existe o cădere continuă; nu, nici măcar în vidul cosmic. După 
o cădere de mii de milioane de ani-lumină, un corp aruncat în 
spaţiu trebuie să întâlnească o galaxie şi să se zdrobească de 
un astru, fie el necunoscut încă. 

În momentul paroxismului, Jordie se lăsă în genunchi, 
cu o mişcare bruscă, o cădere. Pe faţa nepăsătoare a 
domnului Pretoreanu se ivi un zâmbet, era să spun scârbit 
sau ironic. Nu; zâmbetul liniştitor al unui om de omenie. 

— Mă jigodie, zise, cu o blândeţe neaşteptată, vino-ţi în 
fire şi hai să batem palma! 


Dar nu-l pofti să se ridice, şi tot timpul cât discutară, 
cam o jumătate de oră, Jordie rămase în genunchi, într-o 
stare de beatitudine, ca salvaţii de la moarte. 

Atunci, acolo, s-a fundat „Pasul Istoriei”. S-a pus la 
cale totul, chiar şi construcţia palatului. Domnul Pretoreanu a 
dat banii; vorba cu „etajul şi şantajul” era o glumă. Şantajele 
au folosit la altceva; mulţi din banii storşi pe această cale au 
ajuns la băncile din Elveţia. 

— Cu cine mergem, cu ăia sau cu ăilalţi? a întrebat 
Jordie la urmă. 

Era întrebarea principală, ar fi trebuit pusă din prima 
clipă, dar pentru el, orientarea nu avea importanţă, era 
disponibil pentru orice direcţie. lar domnul Pretoreanu nu se 
deosebea de el în această privinţă. 

— După cum o fi cazul, răspunse, fără să ezite. 


16 


Cazul, în anul acela, stătea cam aşa în Europa: Putsch- 
ul de la Miinchen eşuase şi Hitler se afla la închisoare, unde 
scria Mein Kampf, amenințând lumea; nimeni nu-l lua în 
serios, nici francezii, nici britanicii, cu atât mai puţin 
americanii, şi nu exista un motiv ca Rusia să se teamă mai 
mult decât ceilalţi. În Italia era la putere Mussolini, care, 
până la războiul din Libia şi din Etiopia, avea să domnească 
destul de cuminte; dacă nu intra în cârdăşie cu Hitler, sau 
dacă măcar nu se băga, fără a-l sili nimeni, într-un război 
pierdut dinainte, ar fi avut poate, destinul lui Franco, sau 
poate mai trăia şi astăzi. Pe atunci nimeni nu ştia de Franco. 
Despre Rusia nu ştiam prea multe, auzeam câte ceva, dar nu 
puteam înţelege precum că se făceau epurări, lichidări, pe 
culaci, chiaburi adică, îi strângeau cu uşa. Era plină Europa 
de ruşi albi, în pribegie, care moşieri, care colonei şi generali, 
care rude de-ale ţarului şi țarinei, să te miri ce familie 
numeroasă! Cei cu bani depuşi în Elveţia se arătau mai puţin, 
lâncezeau în saloane mâncate de molii; ceilalţi puteau să fie 
văzuţi pretutindeni, erau mai ales lustragii de ghete şi 
chelneri, sau cântau prin localuri, la balalaică. Era vestit 
atunci un cor de o sută de oameni, îmbrăcaţi în rubăşti albe, 


Corul Cazacilor de pe Don, care colinda lumea. Cine din 
vremea aceea nu ştie „Cântecul luntraşilor de pe Volga”, 
heei-uhnim, heei-uhnim?! ... L-am ascultat ani în şir pe plăci 
de gramofon, nu l-am uitat nici astăzi, şi dacă l-aş mai auzi o 
dată mi s-ar înfiora sufletul. Corul a reprezentat un moment 
istoric. 

Erau şi războaie ici-colo, mai puţine decât astăzi şi nu 
atât de aprige, dar cine ştia de ele? Parcă îmi amintesc de 
unul, în China. 

La noi fuseseră greve muncitoreşti, de o parte, şi 
mişcări studenţeşti de alta. Acum era linişte, cel puţin pentru 
ochii mei, care n-aveau cum să vadă sub faţa lucrurilor, 
aceasta fiind datoria poliţiei şi a oamenilor politici. Au fost 
câţiva ani de prosperitate, înaintea crizei de la sfârşitul 
deceniului; eu însă, nici chiar în acea vreme bună, nu mă 
sculam sătul de la masă, adunam cojile de pâine lăsate de 
alţii; putea să fie o prevestire. 

Cineva ar avea dreptul să mă dezaprobe; în loc să fiu 
atent la câte se întâmplau cu lumea, îmi vedeam de carte şi 
mai mult de muzică, iar pe deasupra mă ţineam de şotii. Nu 
merit nici o iertare, căci nici măcar astăzi n-am destule 
remuşcări, ba chiar uneori mă gândesc zâmbind cu duioşie la 
acel trecut al meu, condamnat de duhovnici. Într-o zi am 
spart geamurile profesorului de franceză. Profesorii erau 
aleşi pe sprânceană, pot să mă laud cu ei, atunci însă a fost o 
perioadă de declin, domnul Pretoreanu avea griji şi necazuri, 
dacă un om ca el poate să le aibă; mult timp n-a mai dat pe la 
şcoală şi i s-a simţit lipsa, în toate privinţele, chiar şi la 
cantitatea mâncării. Aşa s-au strecurat printre profesori 
câţiva nechemaţi, iar unul dintre ei era Burtă Dublă, după 
poreclă. Nu mă mândresc cu acest supranume, justificat, dar 
comun şi fără nici o adâncime; de altfel nu eu i-l dădusem. Nu 
era o poreclă demnă de ţinut minte, la vârsta noastră aveam 
prea puţin spirit; nici Goethe n-ar fi avut mai mult, e destul să 
mă gândesc la Suferințele tânărului Werther, scrisă timpuriu 
şi de care n-ar mai şti nimeni astăzi, dacă n-ar fi şi un Faust. 

Nu spun că Burtă Dublă n-o fi cunoscut limba franceză, 
ar fi fost prea de tot, dar nu-şi dădea osteneala să ne înveţe şi 


pe noi, gândul lui era la mâncare. De la început se înscrisese 
la masă cu porţii duble, de unde i se trăgea şi porecla. Şi încă 
masa profesorilor nu se putea compara cu a noastră, 
penultima în nomenclator, pe când a lor era prima, cu şase 
feluri de mâncare. După ei veneau duhovnicii, cinci feluri, 
apoi personalul administrativ patru feluri. Nouă ni se dădeau 
trei, mâncarea n-ar fi fost rea, decât că pentru mulţi dintre 
noi era prea puţină. Ultimul loc în nomenclator, două feluri, îl 
ocupau personalul de serviciu şi spălătoresele. 

Pe lângă porţiile duble, care nu ştiu cum îi încăpeau în 
burtă, oricât o fi fost ea de mare, avea odaia plină cu provizii, 
jamboane afumate, hălci de slănină, cârnaţi şi salamuri, 
putină cu brânză, în sfârşit, nu mai spun, cred că multora le 
lasă gura apă. 

Despre Burtă Dublă am scris odată, într-o revistă; îmi 
pare rău că am pierdut-o. Ca să scriu din nou mi s-ar strepezi 
dinţii. Aşa că nu voi mai spune ce plictisitoare şi fără folos 
erau lecţiile lui, nici cum îi puneam pioneze pe scaun şi gumă 
arabică pe catedră, unde îşi arunca gambeta când intra în 
clasă. Vorbind mai înainte de pălăria tare, uitasem de el, 
scăpasem din vedere că într-un timp o purta destul de multă 
lume, mai ales cei care vroiau să-şi dea ifose. Lui Burtă Dublă 
gambeta nu făcea să-i crească rangul în societate, era 
decolorată de ani şi ponosită, deşi întreagă; abia acum îmi 
dau seama că pălăria tare nu se rupe niciodată, e fără 
moarte. Peste ponoseală avea o scoarță sticloasă pe calotă, 
guma arabică întărită. Puneam maimuţoi după tablă, ieşeau 
traşi cu sfoara, era un râs ca la comedie, iar el ne privea cu o 
mirare candidă, neştiind ce se întâmplă şi nedându-i prin 
minte să se uite în spate. Am râs mult şi cu alte prilejuri, iar 
acum, când îmi aduc aminte, mă apucă deodată tristeţea. 
Dimineaţa, la prima oră, îi cântam de zece ori „Cu noi este 
Dumnezeu”, iar după vacanţa de Paşte, „Cristos a înviat din 
morţi”, numai ca să-l prostim şi să treacă timpul, căci doar 
rugăciunea ne-o făceam în curtea mănăstirii, înainte de a 
intra la cursuri. Burtă Dublă asculta smerit, cu ochii la icoana 
de pe perete, în vreme ce gambeta, aruncată pe catedră, se 
legăna mult până să-şi găsească stabilitatea şi să se încleieze 


în guma arabică. Şi la ce bun? ... Dar nu-i făceam numai noi 
şotii, ci colegii lui asemeni, toată cancelaria. Unul a aruncat o 
vorbă, odată, că un băcan din piaţă, cel mai renumit, cu 
prăvălia cea mai mare, a trecut la o credinţă nouă, „Oastea 
lui Cristos”, şi împarte toată marfa săracilor, urmând sfatul 
mântuitorului. 

— Numai că va fi greu, domnilor, în oraş sunt prea 
puţini săraci, va trebui să dea anunţ la ziar, să vină din altă 
parte. . 

Îndată după cursuri, Burtă Dublă s-a învoit cu un ţăran 
care avea vie aproape, să-l ducă la oraş, cu poştalionul, pe o 
sută de lei, ceea ce nu mai părea mult, dat fiind chilipirul în 
perspectivă; apoi şi-a pus haine proaste, a luat două târne şi 
două coşuri, şi într-un ceas era la uşa băcăniei...Mă mir că nu 
l-a lovit damblaua. "Ţăranului n-a vrut să-i plătească, dacă 
făcuse drumul degeaba, iar acesta i-a aruncat târnele în 
stradă şi a dat bice calului, lăsându-l să vină cu ele în spinare, 
mai mare ruşinea pentru un profesor. Să fi aflat domnul 
Pretoreanu, cred că ar fi aruncat şcoala în aer. 

Nu mi-am dat seama, cât timp i-am avut în faţa, şi nu 
ştiu de ce n-a remarcat măcar altcineva, observ abia astăzi, 
căutând în memorie, cât de bine semăna fizic Burtă Dublă cu 
Moş Flaşnetă, profesorul de istorie. De-o vârstă, de-o statură, 
vâscoşi, scunzi şi burtoşi că păreau rotunzi, cu părul sur tuns 
scurt, cu barbişon, cu ochi mici. ÎImbrăcaţi aproape la fel, cu 
pantaloni dungaţi şi redingotă, care nu se poartă toată ziua, 
ci într-o parte a după-amiezii. Păreau dintr-un tată şi dintr-o 
mamă, fraţi gemeni. li deosebea firea, Burtă Dublă placid faţă 
de orice, în afară de mâncare, celălalt abraş şi viclean, tot 
timpul la pândă, neîncrezător, mizantrop, inimă acră. Numai 
datorită acestor trăsături de caracter, care erau înscrise în 
fizionomia lor altminteri atât de asemănătoare, izbuteam să 
nu-i confundăm pe unul cu celălalt, chiar înainte de a le auzi 
glasul. Glasul, ce-i drept, îndepărta dintr-o dată orice 
confuzie, piţigăiat şi peltic al profesorului de istorie, profund 
şi dezagreabil ca un bubuit de tobă, al celuilalt. Mai rămânea 
de comparat auzul, care nu poate fi măsurat dintr-o dată, ci 
prin observaţie prelungită; un viciu al urechii poate fi ascuns 


în multe ocazii. Dacă Moş Flaşnetă era surd într-un grad din 
cele mai avansate, colegul lui avea auzul atât de ascuţit, că 
percepea nu doar şoapta cea mai slabă şi îndepărtată, din 
fundul clasei, ci chiar sunete imperceptibile pentru altă 
ureche. Însă nu-i era de folos, n-aveam nevoie să ne şoptim la 
lecţie, citeam de-a dreptul din carte, sub ochii lui, fără ca el 
să bage de seamă. Şi nu că ar fi avut o privire obosită, vedea 
mai bine şi la distanţă mai mare decât cei dintre noi cu ochiul 
mai ager. In schimb era cu totul absent la unele subiecte, 
avea o deviaţie faţă de ele; zile în şir a stat pe catedră, la ora 
lui, o oală de noapte, cu toarta ruptă. Şi-a pus gambeta 
alături şi n-a observat-o, cum nu observa stratul lucios de 
gumă arabică. Pe când, cu alte prilejuri, se oprea, cu privirea 
ascuţită, la detalii greu vizibile, cum ar fi fost un scrum de 
ţigară de pe glaful ferestrei. „Cum vă permiteţi să fumaţi în 
clasă, pecinezilor?” Moş Flaşnetă l-ar fi ironizat pentru 
eroarea istorică, socotind, cu îngustime, că pe vremea 
pecinezilor tutunul nu era cunoscut în Europa. Sau un capăt 
de creion de două degete, aruncat sub catedră. „Cine a 
prăpădit acest obiect, să ştie de la mine că are să moară în 
sărăcie!” Abia după o săptămână s-a oprit cu ochii la oala de 
noapte, s-a făcut roşu la faţă. Am crezut că are să înceapă 
scandalul, m-am făcut mic în bancă, deşi n-aveam niciun 
amestec. „Cine-i barbarul care a rupt toarta?” Aceasta a fost 
reacţia lui, după câteva clipe de stupefacţie. 

Când ne scotea la tablă, citeam din carte, în faţa lui, la 
doi metri, consultam dicţionarul şi notițele, iar el aproba cu 
satisfacţie. 

De ce i-am spart ferestrele acestui om, care nu-mi 
făcuse nici un rău, după cum nu-mi făcuse nici bine? 
Totdeauna mi-a pus şase în catalog, înainte să deschid gura; 
când veneam la tablă, termina de scris nota. Nici nota, mereu 
mediocră, nu m-a supărat, n-aveam pretenţii. I-am spart 
ferestrele într-o seară, când masa noastră fusese mai proastă 
ca alteori şi gândul la porţiile lui duble m-a scos din fire. Mi-a 
fost complice cine nu s-ar crede, blajinul Culiţă, care a 
acceptat, fără discuţii, să regleze tirul praştiei, aşa se spune 
la artilerie. Nu eram îndemânatic, n-aveam nici o praştie 


bună. Nu mă aşteptam la o mustrare de conştiinţă, ci îmi era 
frică de consecinţe, de aceea îmi cam tremura mâna. Stăteam 
ascuns între pinii din parc, distanţa putea să fie vreo treizeci 
de metri, fereastra era la etaj şi n-o vedeam, nu puteam să ies 
la lumină, trăgeam la nimereală; artileriştii spun tragere 
indirectă, dar ei au posibilitatea să calculeze şi să-şi regleze 
aparatele de ochire fără să vadă ţinta. Culiţă, ca simplu 
martor, neexpus la primejdie ca mine, putea să stea mai 
aproape de fereastră, observând traiectoria pietrei şi 
corectându-mă ca observatorii de artilerie: „Scurtă! ... Mai la 
stânga! ... Mai la dreapta”. Când am auzit zăngănind geamul, 
am pitit praştia în sân şi am ieşit la lumină. Mi-a părut rău că 
spărsesem şi o sticlă de lapte, pusă la fereastră. In schimb, 
nu mi-a venit să-mi cred ochilor când, la picioarele zidului, 
între cioburi şi în băltoaca de lapte, am văzut un jambon de 
vreo trei kilograme. Deşi eram convins că faptele rele nu se 
cuvine să fie răsplătite, am socotit că soarta îmi oferea o 
compensație, luând o mică parte de la Burtă Dublă, care avea 
atâtea merinde, şi dându-mi-o mie, care nu mâncam niciodată 
pe săturate. Se înţelege că jambonul l-am împărţit cu mai 
mulţi, nu le spun numele, nu vreau să amestec pe altcineva; 
mi-am luat singur toată răspunderea. 

Scandalul n-a pornit de la geamul spart, nu era o 
pagubă mare, îl punea la loc administratorul. Insă Burtă 
Dublă s-a făcut foc şi pară din cauza jambonului, s-a dus la 
director, chiar atunci, seara, când s-a întors de la masă, 
amenințând că reclamă la minister, la Parchet şi, cel mai 
grav, că îi va da de ştire chiar domnului Pretoreanu. 

Cum nu exista nici o bănuială, nici un indiciu cu privire 
la autorul faptei, socotindu-se doar că nu putea fi unul din 
primele clase, a doua zi după rugăciunea de dimineaţă, cei 
din cursul superior au fost ţinuţi pe loc, acolo, sub zidurile 
mănăstirii, şi directorul, Satrap fără vocaţie, ceea ce îl făcea 
mai antipatic decât toţi satrapii, a apelat la simţul de 
răspundere al tuturor, cerându-le să-l denunțe pe vinovat, 
dacă el nu se declară singur. Altfel, toţi în bloc vor fi 
consemnați în şcoală pe timpul vacanței de Paşti, apropiate, o 
pedeapsă îngrozitoare. 


Îmi aduc aminte ce înfriguraţi ne uitam la cifra magică, 
scrisă în fiecare dimineaţă cu creta colorată în marginea de 
sus a tablei, arătând zilele rămase până la vacanţă. Ce încet 
treceau, şi ce grea devenea aşteptarea, pe măsură ce scădea 
cifra acelei prime numărători inverse din viaţa mea, de care 
pe urmă parcă n-am mai auzit până la zborul în Cosmos! 

Dar eu, la adăpostul faptului că eram abia în clasa a 
treia, ce făceam în momentele acelea de consternare, când 
colegii mei mai mari se îndreptau cu ochii în pământ spre 
clasele lor, unde în locul cifrei 29, rămasă pe tablă din ajun şi 
care acum trebuia să fie înlocuită cu 28, numărul zilelor 
rămase până la vacanţă, risca să apară îngrozitorul cuvânt 
„niciodată”? 

Stăteam cu nasul în pupitru şi îmi frământam pumnii. 
Oare mai aveam o speranţă că o să vină o scăpare de sus, o 
amnistie cerească? Ştiam dinainte că nu voi admite ideea să 
plătească altcineva pentru mine. Pe atunci, numărul 
duhovnicilor nu crescuse, aveam numai câte unul în fiecare 
clasă, şi cred că eram cu toţii mult mai curaţi la suflet decât 
am fost pe urmă, când ne-au năpădit sutanele, făcând în jurul 
fiecăruia dintre noi un zid negru şi obligându-ne să trecem de 
partea Satanei, să întoarcem adevărul de-a-ndoaselea. Acum 
văd că faptele de atunci au dat roade, popoare întregi trăiesc 
azi sub ochii duhovnicilor, de răul lor oamenii sunt nevoiţi să 
aclame şi să aplaude propria lor suferinţă şi decădere. 

Şi dacă mă frământam întârziind să iau singura 
hotărâre posibilă, atunci când încă mai credeam în frica de 
Dumnezeu, deşi în Dumnezeu însuşi n-am crezut de la 
naştere, nu-mi era de mine, oricare ar fi fost pedeapsa, ci mă 
gândeam la mama, că au s-o cheme sa mă ia acasă; mă 
copleşea mila şi ruşinea. Culiţă s-a aşezat lângă mine şi mi-a 
spus în şoaptă: 

— Fă ce crezi; din partea mea, fii sigur că am să tac din 
gură. M-aş duce să-mi mărturisesc partea mea de vină, dacă 
aşa nu te-aş trăda pe tine. 

Aş fi fost un nevrednic să nu fi ţinut minte asemenea 
vorbe. Pentru Culiţă era o dilemă, orice aş fi făcut, sufletul lui 
rămânea cu o rană şi atunci luase hotărârea ca măcar să nu 


se lepede de un prieten, dacă oricum era nevoit să se lepede 
de sine. Cine-şi mai pune mintea astăzi cu asemenea 
gânduri?! 

La recreaţia mare nu mi-a mai fost mintea la felia de 
pline cu miere, m-am dus la pavilionul profesorilor, pe sub 
geamul spart, aşa, ca lupul pe unde a mâncat oaia. Burtă 
Dublă luase toate proviziile, le pusese în altă parte. Acolo am 
stat puţin de vorbă cu mine însumi, am înţeles că îmi era 
frică, în schimb nu aveam nici o remuşcare. M-am întors în 
clasă, l-am găsit pe Trandafil singur, cu ochii într-o revistă de 
matematici, chiar aşa se chema, „Revista Matematică” şi 
apărea la Timişoara. Recreaţia nu se terminase, se auzea 
hărmălaia obişnuită, afară, înăbuşită de zidurile groase. 
Înăuntru era o linişte nefirească, parcă bolnavă, ca într-o 
cetate unde murise toată lumea, aşa mi s-a părut, singurul 
supravieţuitor era Trandafil, dar dacă mai stătea mult cu 
ochii în cărţi, fără să iasă la soare, avea să-i îngheţe sângele. 
Ce făcea el nu mai era sârguinţă, ci fanatism, şi l-am urât o 
clipă, fiindcă el n-avea să spargă niciodată geamuri cu 
praştia. Îl socoteam mai prejos decât mine, cu pasiunea lui 
pentru carte, nu înţelegeam de ce îl admirau toţi, şi eu mai 
mult decât alţii. Aş fi vrut să-i smulg revista din mână, să-l 
zgâlţâi şi să-l scot pe uşă: „Haide, sunt multe de învăţat şi pe 
afară! Tu nu vezi cât eşti de palid? Ai să mori de tuberculoză 
sau de meningită!”. Dar venisem pentru altceva; i-am 
mărturisit ce aveam pe suflet şi i-am cerut sfatul. S-a gândit 
puţin, fără sa-şi ia ochii din cifrele lui, puse în formule 
misterioase, a stat nemişcat câteva clipe, apoi mi-a aruncat o 
privire scurtă. 

— Simţul tău de răspundere ce-ţi spune? 

De trei ani, o dată pe săptămână, la ora de educaţie 
morala, şi nu doar atunci, ni se vorbea despre simţul de 
răspundere. Azi cred în el, îl socotesc trăsătura cea mai 
nobilă din caracterul omului. Atunci însă prea ne împuiau 
capul, toţi ne ţineau aceeaşi predică, în primul rând 
duhovnicii, mai sâcâitori decât ceilalţi, fiindcă nu vorbeau de 
la catedră, ci ni se băgau în suflet, săpau în carne, ca 
gângania aceea dezgustătoare numită căpuşă, vroiau să fie 


auziţi în partea noastră cea mai sensibilă, în fundul 
conştiinţei, şi până să ajungă la ea ne sugeau sângele. 

Nici nu mai ştiu când şi cum s-a întâmplat, după ani 
sau după decenii; subiectul a fost înmormântat dintr-o dată, 
şi n-am mai auzit vorbindu-se despre simţul răspunderii. Oare 
şi l-a asimilat toată omenirea atât de bine că vorbele au 
devenit inutile? Oricum, sunt exemple destule, zilnic aflu câte 
unul, oameni care pun bombe, trag cu pistolul, dărâmă ziduri, 
omoară lume nevinovată şi pe urmă îşi reclamă răspunderea, 
aşa se spune astăzi. Dacă n-aş socoti că este împerechere de 
cuvinte negândită, o formulă sonoră şi orbitoare, dar fără un 
conţinut logic, cum se aud şi se citesc atâtea, aş spune că o 
asemenea declaraţie dovedeşte nu doar simţul de 
răspundere, ci şi o mare trufie. Vinovatul nu socoteşte destul 
să-şi recunoască fapta, ci pretinde, ritos, să nu fie care-cumva 
atribuita altuia. In faţa acestei formule, născocită de puţină 
vreme, mă simt ruşinat că a trebuit să mă frământ atâta, sa- 
mi pun întrebări şi să cer sfaturi, până ce m-am hotărât să-mi 
reclam răspunderea. Decât că n-am fost arogant, cum s-ar 
presupune după formulă, ci m-am dus la cancelarie, cu ochii 
în pământ şi mort de frică. 

Nu m-au dat afară din scoală, m-a scăpat Trandafil, 
apelând la domnul Pretoreanu, dar pe mama tot au chemat-o; 
a fost adevărata mea pedeapsă, s-o ştiu venind pe jos de la 
gară, tristă şi obosită, în vestmintele ei de doliu. Mângâierea 
mea astăzi este că a mai apucat să afle şi faptele mele bune, 
pe urmă a murit împăcată. 

De atunci înainte Burtă Dublă mi-a pus la fiecare oră 
nota doi în catalog, fără să mă asculte; m-am mirat, de ce doi 
şi nu unu. Dar nu puteau să rămână, era o barbarie, 
conferinţa profesorilor le-a anulat pe toate la sfârşitul anului 
şi aşa am trecut clasa. A fost cineva înţelept, nu ştiu cine, a 
făcut ce-a făcut şi ne-a scăpat de el; anul următor ne-a venit 
alt profesor de franceză. Nici cu el nu m-am avut prea bine, 
deşi recunosc că-mi arăta o fărâmiţă de simpatie. Avea însă o 
idee fixă, ne-a spus din prima zi, puteţi să fiţi tobă de carte, 
cine nu ştie ca pe apă verbele neregulate, la mine nu trece, 
nu iert nici o greşeală. Ştiam binişor verbele neregulate; din 


clipa aceea mi s-a făcut întuneric în cap, mi-a venit un fel de 
greață şi le-am uitat pe toate. Noroc că a plecat înainte de 
sfârşitul anului, a fost invitat să ţină lecţii la cursurile de vară 
de la Grenoble; pe urmă, fiind acolo, s-a învârtit de o bursă şi 
s-a dus la Paris să-şi ia doctoratul. Verbele neregulate mi-au 
revenit numaidecât în minte, lui însă i-am purtat ranchiună, 
fiindcă nu se mulțumea să-mi dea nota patru, mă lua şi în 
batjocură, mă făcea de râs în faţa clasei. Într-o zi, n-am mai 
răbdat, i-am spus: „Ştiţi ceva? Mai bine puneţi-mi doi şi nu-mi 
mai faceţi morală!”. Era dreptul meu, nu-i aşa? Alţii n-au 
gândit la fel, iar au chemat-o pe mama. 

Îl chema Claudiu Viespărescu, era însurat cu o 
franţuzoaică, pe nume Claudine. Fusese doar o coincidenţă, 
nici unul din ei nu-şi schimbase numele, ca să se armonizeze 
cu celălalt. Asemenea potrivire plăcută mi se părea însă că 
este o capcană, nu-ţi mai îngăduie să divorţezi niciodată. Da' 
de unde! Peste câţiva ani era divorţat şi trăia singur. Spre 
bătrâneţe şi-a luat o fată de la ţară să-l îngrijească. Fata avea 
şaisprezece ani, o culca în pat cu el, să-l încălzească, nu se 
ascundea de prieteni, ştia toată lumea, avea nevoie de 
căldură animală, aşa spunea, era recomandaţie de la doctor, 
altfel îi îngheţau oasele, nici o altă căldură nu-i făcea bine. 
Dacă-i aşa, de ce nu-şi lua o oaie? Fata însă era neprihănită, 
el însuşi o ducea la Institutul Medico-Legal, să-i scoată 
certificat, o dată pe trimestru. Nu ştiu ce se întâmplă cu o 
fată, oricât ar fi ea de neatinsă, dacă îşi dă căldura noapte de 
noapte, ani de-a rândul. Atât cred, că o schimbare tot se 
petrece cu ea, aşa m-am gândit mai târziu, când am văzut-o; 
avea o privire prea îndrăzneață şi prea îşi legăna dosul. 

Anii trecuţi, după decenii, i-am întâlnit pe Claudiu 
Viespărescu şi m-am bucurat, i-am vorbit cu respect şi chiar 
cu recunoştinţă, fiindcă învăţasem destule de la el, minus 
verbele neregulate. Pe urmă a fost un timp când îl întâlneam 
aproape zilnic, avea drum pe strada mea şi dacă îl vedeam pe 
trotuarul de vizavi nu întorceam capul, ci traversam fuga 
printre maşini, să-l salut şi să-l întreb de sănătate. 
Îmbătrânise, scăzuse din înălţime, se cam îndoise de mijloc. 
Avea un palton negru, cam ros pe la mâneci, mă simţeam 


stânjenit, fiindcă paltonul meu era în stare mai bună. Să fi 
fost un ranchiunos, aş fi spus în sinea mea, dând curs unei 
dorinţe de răzbunare, vechi şi scoase din memorie: „Şi când 
te gândeşti că omuleţul acesta m-a chinuit atât de rău cu 
verbele lui neregulate!” 

Sunt convins că un asemenea gând, chiar înăbuşit 
repede, rămâne ignobil. Totuşi, într-o zi m-am dat pradă 
dorinţei de răzbunare, am lăsat-o să se dezvolte în mintea 
mea, dar satisfacția n-a fost cea sperată, am simţit mai 
degrabă o melancolie. Era într-o iarnă când lipsea usturoiul 
din piaţă, dacă mai ţine minte cineva; cred că până la urmă 
am importat din Bulgaria, sau din Belgia. Atunci l-am întâlnit 
pe Claudiu Viespărescu, venind de la piaţă; era radios şi, 
băgând mâna în buzunar, a scos două căpăţâni de usturoi, pe 
care mi le-a arătat triumfător, aşteptând parcă să-mi exprim 
admiraţia. N-am putut să mă abţin, m-am gândit că într-un 
timp, mâna, cu meschina ei agoniseală de astăzi, scrisese de 
atâtea ori în catalog, la rubrica mea, nota patru. N-a fost 
nimic rău, n-a putut să-mi ştie gândul. La urmă i-am spus: 
„Felicitările mele, domnule profesor!” 

Nu mai ştiam nimic de el, credeam că murise, când am 
văzut în vitrina unei librării o carte, groasă: „Claudiu 
Viespărescu, Tratat despre verbele neregulate din limba 
franceză”. Aceeaşi carte, tradusă în franţuzeşte, a apărut şi la 
Paris, după puţină vreme. Cineva spune că ar fi văzut-o şi la 
Londra, în englezeşte. 

N-am terminat cu Burtă Dublă, vreau să stabilesc 
măsura dreaptă a faptelor mele, care, oricât de condamnabile 
ar fi, rămân floare la ureche pe lângă ce-a făcut domnul 
Stroescu, profesorul de vioară. Nici chiar mie, beneficiarul 
unei asemenea situaţii, nu mi se părea nimerit ca un dascăl 
să arate atâta prietenie şi atâta încredere unui şcolar, încât 
să-şi facă din el un confident, încredinţându-i secrete 
inavuabile şi făcându-l părtaş la fapte absolut reprobabile. 
Fiindcă pe mine m-a pus să-i aduc, seara, când nu mă vedea 
nimeni, scheletul omenesc care trecea din clasă în clasă la 
lecţiile de anatomie. Şi tot eu i-am făcut rost de pocnitori, au 
fost două, un model cum n-am mai văzut din vremea 


copilăriei. Avea aspectul unui cartuş de vânătoare, dar de 
dimensiuni cel puţin duble; înăuntru era explozivul, cred că 
nu altceva decât clorat de potasiu, cu vreun adaos; la un 
capăt ieşea o sfoară de care, dacă trăgeai puternic, urma o 
detunătură, însoţită de fum şi flacără. Le cunoşteau toţi 
copiii, se găseau de vânzare la băcănie. 

Scheletul, cu oscioarele legate dibaci, cu sârmuliţe, să 
nu se împrăştie, stătea în picioare, susţinut de o vergea 
metalică, fixată într-o talpă de lemn, suficient de mare ca să 
nu se răstoarne. Avea şi un nume, Mitică, moştenit de la 
generaţiile de şcolari dinaintea noastră. Numele a rămas 
neschimbat chiar după ce Trandafil ne-a atras atenţia că era 
un schelet de femeie, judecând după oasele bazinului 

— Că te şi pricepi tu la femei! l-a zeflemisit Georgescu- 
Măgarul, care afirma că Trandafil avea picioarele anormale. 

Nu putea să-l sufere pe Trandafil, şi ca să-l facă de râs, 
l-a întrebat pe profesorul de ştiinţe naturale, care ne învăţa 
anatomia. 

— Domnule, vă rog, de ce gen este scheletul? 

În disciplina lui, profesorul era un erudit, nu-i punea 
nimeni la îndoială pregătirea, publica studii şi comunicări în 
volumele de specialitate ale Academiei Române, al cărei 
membru corespondent a devenit după puţină vreme, încolo, 
însă, era recunoscut pentru naivitatea lui, care uneori 
semăna a sărăcie cu duhul. Domnul Stroescu, necruţător cu 
oamenii, îl socotea un nătărău cu ştiinţă de carte; poate din 
invidie, fiindcă el, unul, cu toată isteţimea lui drăcească, nu 
avea altă învăţătură decât muzica, şi chiar aceea asimilată 
numai la suprafaţă. 

Dacă am să reproduc replica naivă a profesorului de 
ştiinţe naturale, la întrebarea pusă neghiob de altfel, gen în 
loc de sex, cuvânt de ruşine, nu urmăresc să-l discreditez. L- 
am admirat totdeauna, de la el am învăţat, atât de repede şi 
de limpede, aparatul digestiv al porumbelului, pe al cărui 
desen colorat mi-a pus nota zece, şi nu-i vina lui dacă pe 
sistemul digestiv al mierlei mi-a pus patru. 


— Păi, ia judecă, drăguță, a răspuns cu o bunăvoință 
uşor ironică, n-ai învăţat la limba română?! De care gen poate 
să fie dacă nu neutru, un schelet, două schelete? 

Dar Trandafil avea dreptate, am văzut mai târziu, într- 
un tratat de anatomie, fotografia a două schelete, de bărbat şi 
de femeie, şi oasele ischioane ale acestuia din urmă aveau 
altă formă, mai late şi mai robuste în raport cu restul, ceea ce 
este explicabil, dată fiind solicitarea la care sunt supuse în 
atâtea ocazii. 

Când scheletul se afla în clasa noastră, lângă catedră, 
am făcut pe el multe exerciţii de imaginaţie, pornind de la 
oasele bazinului. Mi-am spus că e bine să ştii pe ce se 
fundează o fascinaţie, dar ideea era imposibilă, fiindcă în 
clipa fascinaţiei nimeni nu-şi mai aduce aminte de oase. 

Camera lui Burtă Dublă se afla pe aceiaşi coridor cu a 
domnului Stroescu, unde veneam ca la mine acasă, iar el îmi 
dădea să fumez şi-mi cânta sonata încă neterminată. Uneori 
îmi mai dădea şi un pahar cu lapte dulce. Pe atunci nu existau 
încuietori Yale sau nu aveau răspândire; îngrijorat pe soarta 
proviziilor, Burtă Dublă montase la uşă două belciuge mari, 
ţigăneşti, ca să poată pune lacăt în lipsa lui de acasă. Pe la 
miezul nopţii, când dormea toată lumea, domnul Stroescu a 
legat pocnitorile de belciuge, una mai în scurt, alta mai 
slobod, ca să nu detoneze amândouă odată; întârzierea făcea 
efectul şi mai sinistru. În faţă a pus scheletul, după ce îi 
băgase în craniu o lumânare aprinsă, care îşi trimitea lumina 
prin orbite; apoi a ciocănit în uşă. Iar când, după câteva clipe, 
Burtă Dublă, buimac de somn şi răguşit, a întrebat cine este, 
i-a răspuns, mieros şi subţire, prefăcându-şi glasul: „Eu, 
boierule, Tiţa!” 

Acestui om puhav, tepos, neîngrijit, îi mai ardea de o 
treabă pentru care cred că nu fusese bun nici în tinereţe. Tiţa 
era camerista, o femeie de la ţară, robusta, osoasă şi 
sănătoasă. Locuia într-o cămăruţă, la capătul coridorului, 
avea bărbat, lucra la sonde, peste dealuri, şi nu venea decât 
sâmbăta. Despre purtarea ei nu putea să spună nimeni vorbe, 
şi poate nu de alta, dar îşi cunoştea lungul nasului, era în ea 
o trufie ţărănească, mai greu de învins decât castitatea 


cucoanelor, sensibile la conversaţie şi madrigaluri. Şi tocmai 
ei se găsise Burtă Dublă să-i facă ochi dulci, să-i făgăduiască 
o sută de lei şi două sticle de ţuică. Suta nu putea să fie falsă, 
tuica în schimb era îndoită cu apă. Când, după cele două 
detunături succesive, Burtă Dublă a dat cu ochii de craniul 
luminat pe dinăuntru, de unde credea că venise Tiţa, a avut o 
ieşire greu s-o înţelegi dintr-o dată, deşi explicabilă în starea 
lui de spaimă şi dezamăgire: a tăbărât urlând asupra 
scheletului, cu picioarele şi cu pumnii, risipindu-i oasele; apoi 
a căzut, leşinat, pe spate. Aşa l-au găsit vecinii, atraşi de 
detunături şi urlete. 

Scheletul a încercat cineva să-l refacă, mi se pare că a 
fost adus un specialist de la Facultatea de Medicină, dar nu s- 
a mai putut repara nimic, o parte din oase erau fărâmate, şi o 
parte din oscioare pierdute. Nu ştiu de ce nu s-a cumpărat alt 
schelet, n-ar fi fost mare lucru; bănuiesc că s-a împotrivit 
administratorul, contabil de profesie, care avea un dispreţ 
ascuns pentru profesorii noştri, mai ales pentru cei renumiţi, 
şefi de catedră la Universitate, sau membri ai Academiei. Nu 
o singură dată spusese că prea învăţăm multă carte. El păstra 
banii celor care primeau mandat de acasă, îi dădea cu ţârâita, 
după interogatorii amănunțite, de parcă i-ar fi scos de la el 
din pungă. Am primit şi eu o sută de lei, o dată, şi-am vrut să- 
i scot pe toţi, să-mi cumpăr un Larousse, cam atât costa, 
poate îmi mai rămânea ceva pentru un pachet de napolitane. 
Cumpărau şi alţii acel dicţionar celebru, îi prinsesem gustul, 
era bun la orice, răspundea la toate întrebările, scurt şi sigur. 
Când i-am spus păsul, administratorul şi-a ridicat ochelarii pe 
frunte şi s-a uitat la mine să mă mănânce. „Terminaţi odată 
cu cărţile astea ruseşti, ce, nu mai sunt şi altele!?” Ar putea 
să pară o glumă, şi încă una proastă, dar nu eu am spus-o. 

Generaţiile care iau venit după mine au învăţat 
scheletul omenesc după desenul din carte. În locul lui Mitică 
a rămas un gol, pe care nu pot să-l uit, mă mai întristează şi 
astăzi. Aş vrea să ştiu pe unde o fi scheletul 
administratorului, domnul Ştefănescu. Sunt multe schelete de 
care aş vrea să ştiu pe unde sunt. 


Mai am să povestesc răzbunarea lui Burtă Dublă, la 
sfârşitul anului, când i s-a înmânat scrisoarea de concediere, 
întâi s-a dus la Bucureşti, să protesteze la minister, unde nu a 
primit satisfacţie. A încercat să ajungă la domnul Pretoreanu, 
însă n-a izbutit, l-a găsit în toane proaste. Era în anul când 
Prinţul Carol avea să plece, renunțând la tron, ceea ce pentru 
domnul Pretoreanu însemna o pierdere personală. Mult se 
străduise să-i schimbe hotărârea, făcuse demersuri de toate 
felurile, pe Regele Ferdinand şi pe Regina Măria îi implorase 
să fie mai îngăduitori, apelase la marii oameni politici, să-l 
sprijine, iar pe Brătianu, adversar înverşunat al Prințului, îl 
ameninţase că-l împuşcă. Abia acum înţelegeam de ce în 
ultima vreme neglijase şcoala, nu mai venise nici măcar la 
ocazii solemne. Şi deodată, după o lipsă atât de prelungită, 
domnul Pretoreanu trimise şcolii o telegramă, anunţându-şi 
venirea la serbarea de încheiere a anului. 

Am povestit multe până acum despre acest om şi totuşi 
sunt departe de a-i termina portretul, cu firea lui atât de 
ascunsă şi neprevăzută, care m-a dus adesea la afirmaţii 
contradictorii, încât s-ar putea crede că l-am urmărit fără nici 
o pricepere. Aş vrea să încerce şi altcineva şi pe urmă să 
stăm de vorbă. Domnului Pretoreanu nu-i plăcea fastul, aşa 
am spus, palatul de pe Calea Victoriei fiind o moştenire, nu 
putea să-l schimbe cu o locuinţă mai modestă. Drapelul de 
familie, care flutura deasupra acoperişului, nu era o ambiţie 
personală, ci o tradiţie. Carabina, dintr-o serie limitată, căci 
nu existau decât cinci exemplare în toată lumea, trebuie 
socotită un obiect de primă necesitate. Despre automobile nu 
dau încă o dată explicaţii, prin ele îşi declara apartenenţa la 
lumea modernă, iar dacă după unii ar fi fost un lux, apoi era 
singurul. Încolo, ducea o viaţă sobră şi chiar austeră. Primea 
rar oaspeţi, totdeauna cu o ocazie importantă, recepții 
caracterizate de răceală, ca sub o boltă de gheaţă, fără 
băuturi alcoolice şi fără muzică, în afară de cazul când 
trebuia să se creeze o atmosferă cu totul specială. 

Despre traiul lui zilnic e greu să se vorbească, nu i-l 
cunoştea nimeni, în afară de Sobieski, de lacheu şi de 
bucătăreasă, ale căror constatări nu puteau să fie decât 


limitate; se înţelege că ei nu-şi comunicau unul altuia 
impresiile, ca să şi le completeze, păstrau cea mai deplină 
muţenie şi eu cred că ajunseseră cu timpul să se mişte 
somnambulic în spaţiul unde slujeau, privind fără să vadă. 
Nimeni nu ştia în ce constă masa lui, ce preferinţe are, cum 
mănâncă. La banchete, unde mergea fără plăcere, şi doar 
atunci când trebuia să le prezideze, stătea solemn la locul de 
cinste, fără să se atingă de bucate, nu accepta decât un 
sandviş, pe care Sobieski, totdeauna în spatele iui, îl scotea 
dintr-o cutie de argint, cizelată, un fel de tabacheră, şi i-l 
punea în farfurie. Satisfacţia lui rămânea discursul, pe care îl 
tinea la urmă, şi atunci chiar şi adversarii recunoşteau că 
vorbele valorau infinit mai mult decât masa abia consumată, 
oricât ar fi fost ea de aleasă. 

Dar, dacă e dovedit că nu-i plăcea fastul, accepta în 
schimb să fie primit în triumf, cu condiţia ca toate să fie 
spontane, cu steguleţe, cu aplauze şi cu urale, când venea în 
inspecţie sau în vizită la şcoala unde îşi avea statuia, care 
depăşea cu cincizeci la sută mărimea lui naturală. Cu statuia 
ne mândream, multă lume din ţară venea s-o vadă, se socotea 
a fi o capodoperă de sculptură, făcută de un sârb, Mestrovici, 
devenit celebru curând după aceea. 

Venea totdeauna singur, pe Sobieski îl trimitea înainte. 
Nimeni nu înţelegea de ce prefera să ia trenul, când toate 
celelalte drumuri le făcea cu automobilul, din care avea 
întotdeauna cel puţin două în faţa scării şi cel puţin încă trei 
în remiză. Oamenii nu încercau să caute o explicaţie, nu-şi 
îngăduiau să judece. În ceea ce mă priveşte, am înţeles 
repede, numai că am socotit imprudent să spun şi altora, de 
teamă să nu afle duhovnicii; pe urmă m-am gândit că poate 
ştia toată lumea, dar că îşi ţinea gura, întocmai ca mine. 
Şoseaua de la Bucureşti existentă pe atunci nu trecea prin 
oraş, care era excentric, la o depărtare de şase kilometri. În 
schimb, drumul de la gară traversa întreg oraşul, în 
diametru, pe bulevardul monumental, construit şi inaugurat 
odată cu colegiul şi, cred că se înţelege, datorat nu altcuiva 
decât domnului Pretoreanu; oraşul nu avusese de făcut nimic, 
decât să se mândrească. Erau şi opozanti, fireşte, aceştia 


socoteau că ar fi fost mai de folos alte lucrări edilitare, 
aprovizionarea cu apă, iluminatul public, numeau bulevardul 
Champs Elysees, în derâdere, dar fără dreptate, căci să se fi 
dus la Paris ar fi văzut cum cele două grandori puteau să stea 
fără ruşine una alături de alta, deşi dimensiunile nu erau 
chiar aceleaşi; importante rămâneau stilul şi intenţia. 

Când domnul Pretoreanu cobora din tren, nu-l aştepta 
nimeni; un covor roşu, întins de-a latul peronului, până la 
ieşire, părea un obiect de obişnuinţă zilnică. Un grup de 
şcolari, băieţi şi fetiţe, se aflau acolo cu totul întâmplător, şi 
dacă aveau în braţe buchete de flori, nu-i putea împiedica 
nimeni să le presare de-a lungul covorului. De asemeni, cum 
să-i împiedici pe şeful gării, împreună cu personalul, aliniaţi 
în faţa biroului de mişcare şi telegraf, să salute rupti în două 
de la mijloc, semnul de prosternare născocit de Gioni? Şi, în 
sfârşit, dacă publicul, aflat pe peron sau pe la ferestrele 
trenului, îşi scotea pălăria sau flutura batista şi bătea din 
palme, cine putea să-l oprească? 

În faţa gării, stropită şi măturată proaspăt, păzită de 
vardişti pe margine, să nu dea năvală lumea, nu se vedea nici 
autobuzul schilod, care făcea cursa în centru, nici trăsuri, nici 
taximetre, deşi existau vreo zece; acum stăteau pe străzi 
laterale, şi în faţa scării se vedea numai landoul şcolii, de fapt 
al domnului Pretoreanu; el îl plătise, numai el îl folosea, 
restul timpului stătea în remiză, învelit în huse. Era o 
caleaşca de paradă, după modelul celei de la încoronarea 
Reginei Victoria, căreia îi şi poartă numele. Dar era 
construită la Viena, de un caretaş al cărui atelier dăinuia de 
pe timpul Măriei Tereza şi care era furnizorul tuturor curților 
regale europene, încă numeroase, pe vremea aceea. Nu-i 
nevoie să-l descriu, toată lumea l-a văzut la jurnalul 
cinematografic, când s-a încoronat Regina Angliei; iar dacă 
au uitat, sau atunci erau prea tineri, acelaşi landou a putut fi 
văzut de curând, la nunta prinţului Charles, moştenitorul. 
Şapte sute de milioane de oameni s-au uitat la televizor să 
vadă ceremonia. 

Dacă despre landou nu dau alte amănunte, în schimb 
caii, în număr de patru, merită să mă opresc asupra lor, şi nu 


spre a spune că erau cei mai puri dintre rasele pure, ci 
pentru felul cum se împerecheau culorile lor, cu un 
rafinament care umplea ochii de satisfacţie şi făcea să tresară 
pieptul omului de mândrie, fără să fie neam cu proprietarul. 
Nu ştiu unde se găsise această minune a naturii, neştirbită de 
nici o nuanţă greşită; cei din frunte aveau capul alb ca spuma 
laptelui, apoi culoarea, în lungul grumazului, până la 
greabăn, ajungea la o nuanţă de argint, de acolo se întuneca 
progresiv, ca să devină sură pe crupă. Era un degradeu fără 
trepte, o modulație constantă, care ar putea să pară o 
născocire, dar eu i-am văzut cu ochii mei, şi chiar de aproape, 
mă duceam la grajd să-i admir şi să-i mângâi, am iubit caii 
dintotdeauna, chiar şi pe cei de rase impure, chiar şi 
gloabele. Am avut şi eu o îndoială, mi-am spus că atâta 
perfecţiune nu poate exista în natură, le-am examinat părul 
cu lupa, să văd dacă nu-i vopsit cu substanţe chimice. Ar fi 
trebuit să găsesc nuanţa adevărată la rădăcină, cum se vede 
la femeile care îşi vopsesc părul şi nu se pot duce zilnic la 
coafor, să retuşeze ceea ce a crescut peste noapte. Şi n-am 
terminat; culoarea sură de pe crupă era reluată întocmai la 
caii din spate, începând cu capul, de unde se întuneca 
treptat, în aceeaşi gradatie fără salturi, suma perfecțiunii, 
până la coadă, unde devenea neagră ca antracitul. Aşa ceva 
nu a putut să mai existe în altă parte a lumii, de aceea cred 
că, făcând această descriere, n-am pierdut timpul. Caii vor 
adăuga ceva la portretul domnului Pretoreanu. 

În oraş toate se petreceau ca în gară, vardiştii se 
înşirau pe trotuare cu totul întâmplător, treceau şi ei pe acolo 
şi dacă vedeau landoul, cum să nu se oprească şi să se 
minuneze? Copiii tocmai ieşeau de la şcoală, soldaţii se 
întorceau de la instrucţie şi mergeau la cazarmă, gospodinele 
veneau de la piaţă, pensionarii jucau table şi şah pe băncile 
înşirate de-a lungul bulevardului. Steagurile nu erau puse 
dinainte, nu se făcea nici o pregătire, se desfăşurau repede la 
ivirea landoului; nimeni nu putea opri autorităţile şi pe 
cetăţeni să-şi arate în acest chip spontan admiraţia şi 
recunoştinţa faţă de domnul Pretoreanu, care era 
binefăcătorul oraşului, mai mult decât un părinte. Nu am să 


spun tot ce făcuse el pentru urbe, fabrica de sticlă, bunăoară, 
prima din ţara noastră, care producea cristal de Suedia, după 
aceeaşi formulă şi cu aceeaşi claritate. Gurile rele spuneau că 
n-ar fi rentabilă, că fusese doar o ambiţie, ţara piere şi baba 
se piaptănă, ca şi cum numai de cristal ducea lipsă oraşul! 
Era o calomnie, domnul Pretoreanu nu şi-ar fi băgat banii 
într-o afacere nesigură, ce dovadă mai bună ar fi decât 
„Întreprinderea auriferă” a domnului Alcibiade, care părea o 
aventură, iar lui, cel cu banii, îi adusese venituri de trei ori şi 
jumătate mai mari decât capitalul, după cum s-a constatat la 
expertiza contabilă. Nu mai e nevoie să amintesc altceva, un 
om poate să facă multe dacă are mijloace, curaj şi pricepere. 
E destul să spun că de când domnul Pretoreanu fundase 
colegiul şi pusese mâna lui oblăduitoare asupra oraşului, 
întreg judeţul cunoştea o epocă de prosperitate, şi prestigiul 
lui creştea de la an la an, aşa că nu mai lipsea mult să fie 
primul în ţară. 

Semnele de recunoştinţă îşi aveau toată justificarea, 
prefectul ieşea în balconul prefecturii, la fel primarul, peste 
drum, în balconul primăriei, şi salutau cu jobenul în mână, 
neţinând seama că nimeni nu poartă joben decât la 
ceremonii, nu într-o zi obişnuită de lucru. Domnul Pretoreanu 
părea că nu bagă de seamă, stătea singur în landou, la 
mijlocul canapelei din spate, impasibil, cu ochii înainte. lată 
de ce nu îngăduia să-l întâmpine directorul şcolii, şi nici 
altcineva, ca să nu ocupe un loc alături, între el şi mulţime. 
Dar, oricât ar fi vrut să rămână de străin în faţa manifestaţiei, 
nu avea încotro, când aclamaţiile deveneau prea puternice se 
ridica în picioare şi răspundea, făcând semne cu braţele, spre 
un trotuar şi spre celălalt, până ce ajungea la marginea 
oraşului. Sărbătoarea nu se termina nici acolo, ţăranii veneau 
fuga de pe câmp, cu sapele sau coasele la spinare, dar în 
haine de duminică, femeile, în fote cu fluturaşi de aur şi în 
cămăşi cusute cu râuri, întindeau fuga ghirlande de flori şi 
ramuri, de-a latul şoselei, între bătrânele plute de pe vremea 
domnitorilor. Şi cred că niciun voievod din cei ce sădiseră 
plutele nu se bucurase la timpul lui de atâta cinstire. Şi încă 
nu-i tot, sărbătoarea cea mai mare începea la poalele 


dealului, de unde şoseaua începea să urce în serpentine, 
drumul pe unde venisem eu prima oară, pe jos, cu Bocancă şi 
cu mamele noastre; Trandafil parcă nu era cu noi, se ţinea 
puţin mai departe, nu scotea o vorbă, de aceea uit mereu de 
el. Pe jos aveam să merg toţi anii de şcoală, la toate 
vacanţele, în afară de ziua când Mircea Ignaţiu m-a luat cu 
maşina. Pe jos avea să meargă şi mama, ori de câte ori o 
chemau să mă dojenească, ameninţând-o că dacă nu-mi bag 
minţile în cap o să se vadă cu mine acasă. 

Nu se ţinea seama că eram în timpul orelor de cursuri, 
toată şcoala se înşira pe serpentine, să-l întâmpine pe domnul 
Pretoreanu. Stăteam în rând, de o parte şi de alta a drumului, 
cu pieptul scos înainte, iluminaţi de bucurie, cu braţele 
ridicate, bătând din palme deasupra capului. Nouă da, 
oaspetele ne zâmbea, ne făcea semne cu mâna, eram copiii 
lui, aşa îşi începea cuvântările şi cred că ne iubea cu 
sinceritate. Pe câte unul îl recunoştea, oprea puţin landoul, 
să-i spună două cuvinte, apoi întreba, cu o mirare inocentă: 

— Dar cum, voi nu sunteţi la cursuri? 

— Suntem în recreaţie, excelenţă, şi dacă v-am văzut 
venind, am dat fuga să vă ieşim în întâmpinare. 

Toţi ştiam cum trebuie să răspundem. Odată, dând cu 
ochii de Trandafil, domnul Pretoreanu i-a întins mâna şi l-a 
poftit să se urce lângă el, în landoul unde nimeni până atunci 
nu mai pusese piciorul şi l-a întrebat, după obişnuinţă: 

— Cum, voi nu sunteţi la cursuri? 

Trandafil a lăsat ochii în jos, n-a vrut să răspundă. 
Atunci, după ce i-a trecut o umbră scurtă pe faţă, domnul 
Pretoreanu a schimbat vorba: 

— Ce mai face mama ta? Dar fraţii? 

Printre uniformele noastre, gri-bleu, atât de luminoase, 
se vedeau din loc în loc sutanele negre ale duhovnicilor care 
tineau ordinea şi ne îndemnau să aplaudăm tare. Tot ei, după 
ce trecea landoul, ne duceau fuga, pe scurtătură, să îndesim 
rândurile la serpentina următoare, şi tot aşa făceam până ce 
ajungeam sus, în faţa şcolii, cu turnul şi cu terasa. Când 
domnul Pretoreanu cobora din landou îl înconjura toată 
şcoala. Directorul îl întâmpina la picioarele terasei şi-l însoțea 


să urce scările, ţinându-se cu două trepte în urmă. Sus erau 
adunaţi profesori împreună cu soțiile, duhovnicii şi duhovnicii 
de rezerva, cu toţi o sută, apoi personalul administrativ al 
şcolii, între care îşi avea loc şi domnul Şandor, şeful uzinei; 
mai departe, după un loc gol, formând alt grup, erau 
bucătarii, grădinarii, vizitiii şi oamenii de serviciu. Al treilea 
grup, la coadă, îl alcătuiau spălătoresele, în halate albe. Între 
ele îmi lua ochii una atât de frumoasă, că aş fi pus-o în frunte, 
printre cucoane; o chema Tania, părea o copilă, deşi nu era, 
se vedea după privire. Avea faţa rotundă, cu obrajii rumeni, 
ca păpuşile; păr auriu, cu zulufi pe frunte. Mereu îi trimiteau 
vorbă duhovnicii să-şi pună broboadă, se făcea că nu aude. 
Nu se uita niciodată la oameni de-a dreptul, ci numai pe sub 
sprâncene şi cu coada ochiului; ochi negri, cu luminiţe. Nu 
era înaltă, nici scundă, potrivită, cum îi stă bine unei fete; nu 
grasă, nici slabă, durdulie, cu braţele voinice, dar cu 
încheietura mâinii subţire; asemeni şi glezna, iar în sus 
picioarele erau pline; picioare ca sticla de lampă. 

Deşi i-am lăsat la urmă, locul cel mai de cinste, în faţa 
scărilor, îl ocupau slujitorii bisericii, un protoiereu cu 
comanac roşu, cu o cruce mare de aur, atârnată de gât şi 
rezemată pe pântece, încadrat de doi preoţi cu comanace 
negre; iar în spatele lor, trei diaconi şi trei dascăli; ultimul 
era paracliserul, care bătea toaca şi trăgea clopotele. 

În primii doi ani de şcoală asistasem la mai multe 
parăzi de felul acesta, pe atunci domnul Pretoreanu venea 
mai des, măcar o dată pe trimestru. Apoi un an şi jumătate 
lipsise, lăsând un gol şi o nedumerire în viaţa noastră, şi iată 
că la sfârşitul anului următor trimise telegrama prin care îşi 
anunţa participarea la serbare. 

Ce pregătiri se făceau cu această ocazie, ce invitaţi 
soseau, ce strălucire era în jurul nostru şi ce bucurie aveam 
în suflete, am să spun mai târziu, nu vreau să pierd timpul şi 
nici nu se cuvine deocamdată, fiindcă venirea aceea, anunţată 
prin telegramă, n-a fost decât o farsă, care, dacă i-o fi 
înveselit pe unii, şi eu făceam parte dintre aceştia, pentru 
ceilalţi a însemnat o dezamăgire şi o ruşine. Eram jos, în 
front cu duhovnicii, pe a doua serpentină, aşa că m-am 


dumirit repede, m-am pus şi eu pe râs, împreună cu cei care 
erau mai la vale, iar acum veneau în urma landoului chirăind, 
aruncându-şi beretele în aer, petrecând ca la iarmaroace. În 
schimb, toată adunarea de pe terasă asculta cu nedumerire, 
uitându-se întrebători unul la altul, incapabili să-şi explice 
rumoarea care se ridica din vale şi creştea de la o serpentină 
la alta. N-am fost acolo să-i văd la faţă şi regret că am pierdut 
o clipă frumoasă. Dacă secretarul cancelariei n-ar fi venit şi el 
pe terasă, ar fi auzit că telefonul suna de jumătate de oră; 
sunau când şeful gării, când prefectura, când primăria, ba 
chiar şi persoane particulare, unii mai alarmaţi decât alţii. 
Dar, deşi absent de la faţa locului, nu mi-e greu să-mi 
închipui că nu şi-au crezut ochilor, au rămas ţepeni şi cu gura 
căscată, când landoul, ieşind de pe ultima serpentină, 
înconjurat de gloata noastră gălăgioasă, s-a apropiat atât ca 
în locul domnului Pretoreanu să-l recunoască pe Burtă Dublă, 
aşezat la mijlocul canapelei din spate, salutând radios în 
stânga şi-n dreapta, cu gambeta lui năclăită de gumă arabică. 
N-au avut ce să-i facă; a pătimit numai vizitiul, şi pe bună 
dreptate. Cum adică, să nu fi înţeles cum stătea treaba? Nu 
pot crede, doar nu era un tâmpit; înseamnă că a luat parte la 
păcăleală cu bună-ştiinţă sau măcar cu bunăvoință; poate 
avea şi el în suflet vreun parapon şi i-a dat drumul să se 
reverse. 

Burtă Dublă l-a salutat pe director, a urcat scările, a 
trecut prin faţa asistenţei cu gambeta în mână, de la slujitorii 
bisericii până la spălătorese; Tania îl privea pe sub sprâncene 
şi părea gata să râdă, ea singură din toată asistenţa aceea 
înmărmurită. Burtă Dublă s-a dus la el în cameră, şi-a 
încărcat proviziile în coşuri şi după două ceasuri a plecat la 
gară, cu poştalionul podgoreanului din apropiere, căruia, în 
sfârşit, n-a avut încotro, a trebuit să-i plătească şi suta de lei, 
refuzată cu altă ocazie. 

Omul a existat, i-am redat întocmai apucăturile şi 
înfăţişarea, în schimb nu mai ştiu cât au fost de adevărate 
întâmplările; s-ar putea să le fi născocit, dar nu sunt sigur, nu 
mai sunt sigur de nimic, decât de cele scrise. 


17 


Despre vacanțe nu povestesc nimic deocamdată, ele 
sunt un capitol cu totul separat, dacă l-aş începe ar însemna 
să-l pierd pe celălalt; aveam o viaţă la şcoală şi alta acasă, 
eram un suflet şi deveneam altul. Atât am să spus că toamna, 
în copilărie şi în adolescenţă, ba chiar şi în prima tinereţe, a 
fost anotimpul cel mai urât, nu puteam să-i simt frumuseţea 
blândă şi ostenită, îmbrăcată în aur, fiindcă îl asociam cu 
întoarcerea la şcoală, cu dorurile lăsate în urmă, căci n-a 
trebuit să treacă mult timp până să mi se aprindă şi mie 
inima după vreo fată, s-o las făcându-mi semne cu mâna. De 
ce m-ar fi bucurat pe mine luna septembrie, cu dealurile pline 
de struguri că înnebuneau viespile rotindu-se pe deasupra, 
când în loc să umblu pe coclauri, ceea ce mi-a plăcut de mic 
şi n-a încetat să-mi placă nici astăzi, trebuia să mă închid 
într-o sală de cursuri, care, oricât de mari şi de luminoase ar 
fi fost ferestrele, mi se părea rece şi întunecoasă? Apoi 
veneau ploile, lungi şi subţirele, era un plânset, şi nu mai 
ştiam dacă plângea cerul şi nu sufletul din mine, sfâşiat de 
tristeţe, după amintirea fierbinte a verii. 

Nu-mi plăcea toamna şi nu puteam s-o scot dintre 
anotimpuri, am trăit-o an de an, zgribulit, cu ochii la fereastra 
udă de ploaie, dincolo de care, dacă lumea continua să existe, 
nu-mi aducea nici o bucurie. Într-una din aceste toamne m-a 
prins un dor greu după o fiinţă altfel făcută decât mine, la 
trup şi la suflet, cu alt mers, cu alt glas, cu alt păr, să-l fluture 
vântul, răspândind în jur făgăduieli şi mistere. Atunci mi-am 
amintit de o fată, cam sluţişoară, pe care o întâlnisem în tren 
când veneam la şcoală. Stătusem de vorbă, să fi fost 
frumoasă poate n-aş fi îndrăznit, aşa ştiam că nu puteam fi 
bănuit de cine ştie ce gânduri, pentru mine ea, fată sau băiat, 
ar fi fost totuna. Mergea şi ea la o şcoală din oraş, stătea la 
gazdă, avea uniformă, albastră, cu număr matricol pe mâneca 
stângă. Era ceva mai răsărită decât mine şi oricum avea mai 
multă îndrăzneală; ea intrase în vorbă, şi înainte de a opri 
trenul în gară, îmi şi strecurase în mână un bileţel, cu numele 
şi adresa, ca să-i scriu şi să ne dăm întâlnire. Nu m-am gândit 
deloc la ea, sau poate doar aşa, ca la o întâmplare 


neimportantă. Să fi fost frumoasă, sigur că nu mi-ar fi ieşit 
din minte, aş fi visat-o şi aş fi făcut o poveste. 

În ziua aceea de doruri aprinse mi-am amintit de ea în 
lipsa alteia şi m-am hotărât să-i scriu, deşi fără nici o tragere 
de inimă; mă amăgeam zicându-mi că nu era nici ea alcătuită 
în alt fel decât una frumoasă. A fost prima mea concesie; mai 
târziu am făcut altele, dar nu foarte multe, am socotit că, 
decât să închid ochii, mai bine lipsă. 

Piedica rămâneau plicul şi marca, îmi lipseau 
amândouă, mamei îi scriam pe cărţi poştale, mi le dădea ea la 
plecare, cu adresa gata pusă; eu doar îi făceam un chenar cu 
creioane colorate, un motiv naţional sau unul de inspiraţie 
proprie, cum ne învățase profesorul de desen, ca să-i dăm 
ceva din simţirea noastră, să nu fie doar o bucată de carton 
rece. I-am spus păsul lui Sânzianu, nu ştiu de ce tocmai lui, 
poate mai încercasem şi pe la alţii. S-a învoit să mă scoată din 
încurcătură, cu condiţia să-l iau şi pe el când m-oi întâlni cu 
fata. Am mai pomenit o dată, n-am avut încotro, am făcut 
târgul, poate gândind că am să-l trag pe sfoară. Pe urmă m- 
am dus în bancă şi m-am apucat să scriu, fraze peste fraze, 
calde şi înaripate, mă miram şi eu cum de-mi veneau în 
minte. Îmi veneau fiindcă mă înfierbântasem, în ochii mei 
vedeam altă fată, una cum aş fi vrut eu să fie şi poate nici nu 
există. Nu era prima oară când vedeam ce uşor mi se 
aprindea închipuirea şi ce departe putea să mă ducă. Am 
umplut patru pagini dintr-o răsuflare, i le-am dat lui Sânzianu 
să le citească, aşa fusese învoiala; mi-era necaz şi ruşine, 
simţeam şi revoltă, şi umilinţă; pentru un plic şi o marcă îmi 
vindeam sufletul, chiar dacă nu puneam mare preţ pe fata 
căreia îi adresam gândurile, cu o căldură parcă neprefăcută. 
După ce a citit, Sânzianu s-a uitat la mine surprins şi mi-a 
spus cu pizmă: 

— Mă, da' ştii să le duci cu vorba! 

Nu-i nimeni pe lume ca eu să-l fi dus cu vorba 
vreodată! 

După această remarcă vulgară, i s-au aprins ochii şi m- 
a întrebat, bucurându-se de participarea lui viitoare: 

— Şi nu, zău, e chiar atât de frumoasă? 


Duminică n-am putut să scap de el, cum sperasem, 
toată ziua s-a ţinut scai de mine, aşa că după masa de prânz, 
când am plecat la oraş, eram împreună. 

Îi dădusem întâlnire fetei în luncă, pe drum mă 
gândeam că ar fi mai bine să nu fi primit scrisoarea, sau să 
nu poată veni din orice alte motive. Sânzianu mergea 
voiniceşte, uitându-se doar înainte, nerăbdător să ajungem la 
întâlnire. L-aş fi strâns de gât fără mustrare de cuget, sau 
măcar i-aş fi dat una în ceafă, să cadă la pământ, iar eu s-o 
iau la fugă cu speranţa că o să-mi piardă urma. Când ne-am 
apropiat de apă, care nu se vedea după sălcii şi răchită, i-am 
spus, ascunzându-mi ciuda: 

— Acum rămâi mai în urmă şi nu te arăta până n-oi 
pune treaba la cale. 

Oare ce treabă vroiam să pun la cale? Ar fi fost cu 
putinţă, cu o fată pe care abia o cunoscusem şi aveam 
întâlnire cu ea prima oară? Îi ştiam eu purtările şi gândurile, 
ce aştepta de la viaţă? Iar Sânzianu putea oare să-şi închipuie 
că o să ia parte? Eu, unul, nici nu prea ştiam cum se face, 
cum se începe, când se începe, cum se termină şi ce urmează, 
aşa că îmi era destul de frică. O frică rămâne toată viaţa, 
chiar când eşti sătul de experienţe, frica de hazard pe de o 
parte, pe de alta frica de dezamăgire; niciodată nu poţi să ştii 
dinainte. Nepăsător şi sigur pe sine n-are să fie decât un 
animal fără darul gândirii. 

Era o după-amiază noroasă, rece, cu văzduhul plin de 
ciori negre; mai rău nu putea să fie, decât dacă începea 
ploaia. Pe fată am văzut-o printre răchite, în sus de pod, cum 
îi scrisesem, venise mai înainte, un încrezut ar fi spus că era 
nerăbdătoare. Avea un paltonaş roşu, n-ar fi fost bine să vină 
în uniformă, poate îl împrumutase de la gazdă, fetele se 
descurcă, n-au nevoie de sfaturi. N-am recunoscut-o în prima 
clipă, parcă era mai frumuşică decât o tineam minte, dar ce 
folos dacă stăteam cu frica în sân, să nu dea buzna Sânzianu, 
care aştepta nu prea departe, abia izbutisem să-l bag între 
două tufişuri. 

— Cu cine erai? m-a întrebat fata, poate nu temătoare, 
ci doar mirată. 


Dacă eu o văzusem de departe, sigur că ne văzuse şi 
ea, iată ce îmi era dat să păţesc, pentru un plic şi o marcă. 
Plecasem fără mănuşi, aveam mâinile îngheţate şi roşii; la fel 
de roşu mi s-a făcut şi obrazul, numai că era fierbinte, aprins 
de ruşine. Mai târziu, mă duceam uneori, de sâmbăta 
morţilor, la cimitir sau la biserică şi împărţeam plicuri cu 
mărci, săracilor. 

— Hai să mergem mai încolo! i-am spus fetei. 

Speram prosteşte că o să scap de Sânzianu, până să 
prindă de veste puteam să ajungem destul de departe ca să 
ne piardă urma, dar ţi-ai găsit, cum întorceam capul, cum îl 
vedeam în spate, tupilându-se printre tufişuri. Mergeam pe 
malul apei, nu îndrăzneam s-o iau de braţ, mi se înfundau 
picioarele în nisip şi m-am gândit că scăparea mea ar fi fost 
să mă înfund cu totul, să pier de pe faţa pământului. 

— De ce eşti aşa de timid? m-a întrebat fata, privindu- 
mă cu coada ochiului. 

Zâmbea, şi mi se părea că în batjocură. Puțin mai 
departe s-a oprit şi s-a rezemat cu spatele de o salcie. Acum 
eram faţă în faţă, mi se întâmpla prima oară să stau aşa cu o 
fată, la mai puţin de jumătate de metru, să-i aud respiraţia, 
să-i văd pulsând arterele de la tâmple. 

— Bagă de seamă, a continuat ea, cu zâmbetul de 
adineaori, să nu ai gânduri urâte cu mine! 

Eu eram cu gândul la Sânzianu, nici vorbă de alte 
gânduri, frumoase sau urâte, înseamnă că mi le băga ea în 
minte. De mult i-am uitat numele, nu mai ştiu ce ochi avea, ce 
gură, atât ştiu că era o fată, altfel alcătuită decât mine, şi ea 
ar fi putut să însemne o bucurie, ceva care rămâne mai 
presus decât toate bucuriile celelalte. 

Eram împietrit, o priveam în ochi, cu groază, aşteptând 
o lovitură din spate. Ea a întins braţele şi m-a tras aproape, i- 
am simţit respiraţia şi bătăile inimii, şi-a lipit gura de obrazul 
meu, apoi mi-a cuprins capul cu amândouă mâinile şi mi l-a 
întors până ce i-am simţit buzele în colţul buzelor mele. Dar 
n-a fost decât un gust de iască şi m-a cuprins altă groază, că 
aşa va fi totdeauna, niciodată n-am să simt altceva. Atunci am 
auzit trosnetul vreascurilor, am întors capul şi l-am văzut pe 


Sânzianu apropiindu-se tiptil, cu ochii zgâiţi la mine, gata să 
se repeadă. 

— Fugi! Am şuierat în obrazul fetei. Du-te! 

Am smucit-o de umeri, i-am dat brânci să se ducă şi de 
atunci n-am mai văzut-o. Într-o clipă, Sânzianu a fost lângă 
mine, mi-a strigat: idiotule! şi-a dat să se repeadă pe urma ei; 
ar fi ajuns-o. M-am trântit la pământ, m-am încolăcit pe 
picioarele lui, n-aş fi putut să-i ţin piept la luptă, avea braţe 
lungi, de gorilă, şi era mai puternic decât mine. Nu ştiam 
altceva decât că nu trebuie să-i dau drumul, m-am încleştat 
de el tot mai tare, în timp ce el îmi căra pumni în creştet, în 
piept, în spate, la nimereală, burduşindu-mă, până ce m-a 
podidit sângele pe nas şi în ochii mei toată lumea s-a făcut 
roşie, ca paltonul fetei. Am apucat s-o văd că trecea podul; 
atunci l-am lăsat pe Sânzianu. Iar el mi-a spus, plin de mânie: 

— Să-mi dai înapoi plicul cu marca! 

Dorul de a fi cu o fată nu s-a stins în mine, dara trebuit 
să treacă un an până să se împlinească. A fost o amânare 
stupidă, n-a depins decât de un plic şi o marcă. În schimb, am 
fost răsplătit peste toate speranţele, fata era cea mai 
frumoasă din câte văzusem, de mult mă uitam după ea şi-mi 
bătea inima, Tania, spălătoreasă. Ne-am întâlnit când Odor 
venise profesor la şcoala noastră. 

x 

A venit tot aşa, toamna, pe o vreme urâtă, când mă 
sfâşia dorul de casă. Lăsasem iarăşi o fată să mă aştepte, 
numai că era neprihănită, mai mult decât s-o ţin de mână nu 
făceam; chiar dacă îmi treceau prin cap gândurile pe care 
fata din luncă le numea urâte, n-aveam nici curajul, nici 
dibăcia să le pun în faptă. 

Era după-amiază, se pregătea de ploaie, stăteam 
singur şi gânditor pe terasă, cu spatele la statuia domnului 
Pretoreanu, uitându-mă în vale, cu speranţa absurdă că ar 
putea să vină cineva pentru mine. Atât de greu mă apăsau 
tristeţea şi gândurile, încât scăpăm din vedere porunca 
duhovnicilor, de a nu sta niciodată cu spatele la statuie. Şi 
cum mă uitam aşa în vale, printre ramurile desfrunzite ale 
pădurii, am văzut o trăsură urcând pe serpentine, în pasul 


cailor. A trecut mai bine de un sfert de oră până să ajungă 
sus, am urmărit-o din serpentină în serpentină, întrebându- 
mă cine o fi venind pe o vreme atât de urâtă. N-aveam nici 
cea mai mică bănuială, când trăsura a oprit în faţa scărilor şi 
s-a dat jos un bărbat tânăr, înalt, suplu, într-un pardesiu 
strâns pe talie, cu nasturi îmbrăcaţi în stofă, cu şnur pe 
marginea reverelor, o modă care mi s-a năzărit că ar fi 
vieneză, amintindu-mi de Johann Strauss. Noul venit era în 
capul gol, cu toată vremea friguroasă, avea părul blond, lung 
de-i ajungea aproape pe umeri, cum nu purta nimeni pe 
vremea aceea. Nu l-am recunoscut dintr-o dată, deşi părul îmi 
atrăsese atenţia şi-mi dăduse o tresărire. Numai când a 
început să urce scările am văzut că era Odor, visam cu ochii 
deschişi, venirea lui mi se părea ireală, nimic nu mi-ar fi 
stârnit o uimire mai mare. Mi-am amintit cum îl întâlnisem 
prima oară, a doua zi după moartea domnului Alcibiade, 
venea pe drum cu un toiag la spinare, ducând o bocceluţă, ca 
ţăranii. Acum avea un geamantan, îl ducea Costică 
Păltineanu, portarul, care ştia de venirea lui şi-l aşteptase. Ca 
şi rândul trecut, manuscrisele aveau să sosească a doua zi, 
dar acum se înmulţiseră, erau două cufere în loc de unul. Şi 
iarăşi, ca şi prima dată, mi s-a părut că Odor vine din altă 
lume decât a noastră, abia coborât dintre aştri, cu o parte din 
fiinţa lui rămasă în spaţiu. 

Întâlnirea noastră a fost o dezamăgire, mi-a îngheţat 
inima, de unde alergasem cu ea fierbinte, să-l întâmpin. 

— Odor! Am exclamat scuturându-i mina. Tu aici? E 
posibil? 

El însă mi-a răspuns sever, cu alt glas decât cel ştiut 
din lungile noastre dialoguri nocturne: 

— Să-mi spui domnule profesor! 

Urmărea oare să-şi apere prestigiul în faţa portarului? 
Era oare cu putinţă să aibă această nevoie terestră, ridiculă 
şi meschină el, omul abstracţiunii, al gândirii 
transcendentale? Am rămas împietrit şi l-am lăsat să se ducă. 
Abia seara i-am spus lui Trandafil: 

— A venit Odor. Ştiai? 


Nu ştia şi nici nu s-a dus să-l vadă, decât a doua zi. Nu 
comunicau deloc unul cu altul; mai târziu au devenit 
adversari, dintr-o controversă politică. Odor i-a cerut şi lui să- 
i spună „domnule profesor”, chiar între patru ochi, nu doar la 
lecţie. La clasa noastră preda psihologia, am să spun în ce fel, 
cu strălucire, dar rece. Altfel era la lecţiile de logică şi 
filosofie, predate claselor superioare. Atunci se simţea în 
văzduhul lui, îşi lua zborul spre acei aştri ai gândirii care am 
socotit că înfăţişau lumea lui adevărată, naviga printre ei, 
într-o lumină tot mai albă, însoţită de sunete, o muzică emisă 
şi percepută numai în stare de transă, şi uneori uita să 
aterizeze. Suna clopoţelul de recreaţie, începea forfota pe 
coridoare, strigătele, vacarmul, el continua să vorbească, iar 
clasa îl asculta hipnotizată, toţi cu ochii mari la el, fără să 
clipească. După un timp, Costică Păltineanu îşi băga capul pe 
uşă şi dădea să spună o vorbă, se socotea prepusul direcţiei. 
Îl alungau, toţi într-un glas, cu un urlet pe care Odor părea că 
nici nu-l aude. De multe ori lecţia continua încă o oră, fără 
întrerupere, profesorul următor, oricare ar fi fost el, se 
întorcea de la uşă; să fi spus cineva un cuvânt, chiar şi 
directorul, ar fi ieşit răzmeriţă. E uşor de înţeles de ce, după 
un an, Odor a trebuit să plece. De neînțeles însă rămâne 
gândirea lui politică, strecurată în prelegerile filosofice, 
încercarea de a ajunge la un sistem brutal de orânduire a 
vieţii, care propovăduia violenţa ca singurul mijloc bun să 
salveze omul de degradare. Şi nu altcineva decât el fusese cât 
pe ce să mă sugrume odată fiindcă omorâsem o viespe. 

O săptămână nu m-am dus să-l văd, nu m-aş fi dus 
niciodată, deşi simţeam, cu o tristeţe amară, lipsa 
conversaţiilor noastre de altădată; fără el mi se părea că n- 
am să mai înţeleg nimic despre oameni, am să mă scufund în 
întuneric. Locuia în camera care fusese a lui Burtă Dublă, mi- 
am amintit de geamurile sparte, altă faptă demnă de ţinut 
minte nu mai făcusem, mă simţeam ca un neisprăvit, cu o 
viaţă irosită. Într-o zi, m-a întâlnit pe coridor, ieşeam de la 
domnul Stroescu, unde nu încetasem să merg, îmi era 
prieten, cu toată poziţia noastră diferită şi cu toată diferenţa 
de vârstă. 


— Ce mai faci? M-a întrebat Odor. 

I-am răspuns timid, deşi vroisem să fiu ferm şi rece. 

— Bine, domnule profesor. 

M-a privit confuz, parcă iarăşi venea din altă lume, 
apoi a făcut cu mâna un gest neclar, poate de lepădare. În 
ochii lui albaştri era un amestec de nedumerire şi de tristeţe; 
niciodată n-o mai văzusem. Privirea aceea m-a urmărit multă 
vreme, căzuse prima ninsoare când m-am dus şi i-am ciocănit 
în uşă; nu pot spune că mi-am călcat pe suflet, am făcut aşa 
fiindcă nu se putea altfel. Am mai ciocănit o dată şi, cum nu 
mi-a răspuns nimeni, am încercat uşa. Tania stătea pe 
marginea unui scaun, lângă fereastră, cu un coş de rufe 
alături. S-a ridicat repede în picioare. 

— İl aştept pe domnul profesor, i-am adus rufele, a 
bâiguit speriată, făcându-se roşie. 

Eu m-am făcut şi mai roşu; mi s-a părut că era încă mai 
frumoasă ca înainte. 


Să mai spun o dată: blondă, cu părul auriu, căzut în 
ochi, că nu ştiu cum mai putea să vadă; la spălătorie şi-l 
dădea peste cap şi îl lega cu o cordeluţă, dar între oameni nu 
se arăta niciodată cu fruntea descoperită, se ferea de parcă 
şi-ar fi apărat gândurile ascunse. Nu prea înaltă, mai degrabă 
îndesată, cu carnea tare, că pocneau pe ea toate, mereu avea 
o descusătură, la bluză sau la fustă, degeaba o cosea azi, 
mâine pocnea în altă parte. Cu picioarele cam pline, dar bine 
făcute, cu pielea curată şi netedă, roză, fără pete sau umbre. 
Dacă nu era ca o trestie, de îndoit se îndoia uşor, fără să se 
rupă. Puțin vulgară, nici nu s-ar fi putut altfel, de la cine să 
înveţe? Norocul ei că avea o privire timidă, adică furişă şi 
cam speriată, care ii dădea farmec, părea mereu dezarmată, 
incapabilă să se apere. Cred că învățase să se prefacă la fire, 
era mai degrabă şireată, dar încetul cu încetul uitase de sine 
şi acum devenise alta. Avea un instinct al ascensiunii, pe care 
nu şi-l cunoştea şi, necunoscându-l, nu-l prăpădise. Nu 
împlinise douăzeci de ani, şi nu puteam să-mi închipui ce-o să 
se întâmple cu ea mai departe, o să urce sau o să coboare. 
Deocamdată mi se părea mai presus de năzuinţele mele, mă 


uitam la ea şi mă luminam la faţă, nu-mi păsa că avea mâinile 
roşii şi aspre, credeam că aşa trebuie să fie o mână, că una 
mai frumoasă nici nu se găseşte, visam să fiu bolnav şi ea să 
nu fie spălătoreasă, ci infirmieră, să-mi mângâie fruntea ca să 
mă aline, altă atingere nu îndrăzneam să-mi închipui. 

M-am aşezat şi eu pe un scaun, lângă uşă, şi am privit- 
o; lumina de la geam o bătea dintr-o parte, îi vedeam numai 
jumătate de faţă. Era ca la o eclipsă de soare, tocmai fusese 
una de curând, o urmărisem printr-o bucată de geam afumat 
cu chibritul. Ştiam că jumătatea cealaltă a feţei exista acolo, 
cum exista şi soarele în timpul eclipsei, şi după un timp avea 
să iasă la lumină, nu putea să rămână veşnic în întuneric, 
fiindcă în Univers toate se mişcă. Însă până atunci aş fi vrut 
să intru şi eu în umbră, să mă apropii pe furiş de faţa ei 
nevăzută, nu pentru altceva decât ca să mă ştiu acolo. Peste 
zece minute a venit Odor şi a aprins lumina; se întunecase pe 
negândite, cădea seara. Ne-am ridicat amândoi în picioare, 
eu şi Tania; aveam o apăsare pe conştiinţă, parcă făcusem o 
faptă nepermisă dacă stătusem cu ea aproape pe întuneric. Şi 
cum Tania îşi ţinea ochii în pământ, ascunşi sub părul căzut 
pe frunte, doborâtă de timiditate, mi s-a părut că şi ea avea o 
apăsare pe suflet. 

Avea într-adevăr o apăsare, dar cu totul alta decât a 
mea; eu nu existasem pentru ea în timpul cât aşteptasem 
împreună, nici nu se uitase la mine, numai aşa putusem să o 
privesc în voie; poate mă credea plecat, evaporat, trecut prin 
ziduri. 

Odor nu s-a mirat să mă vadă acolo. 

— V-am adus rufele, spuse Tania, cu o voce pierdută. 

Altfel îmi vorbise mie, acum vocea se micşorase, se 
îndulcise ca un cântec. 

Avea un tricou cenuşiu, gros, de lână seină, plesnit 
între cot şi umăr; mai înainte nu-l văzusem. Nici o clipa n-am 
socotit că ar fi o neglijenţă, făcea parte din ea însăşi, un drum 
spre pielea ei roză care acum părea aurită, neverosimilă pe 
lângă roşeaţa mâinilor. Când sărise de pe scaun auzisem o 
pocnitură, îi plesnise şi fusta, pe şoldul stâng, sau îi sărise o 


copcă. Era ceva minunat, parcă trupul ei tânăr se tot 
pregătea să facă explozie. 

— Cât îţi datorez? Intrebă Odor. 

— Nimic, bâigui Tania şi mai pierdută. 

Obrazul îi ardea pâlpâind, ca jeraticul. Odor nu 
înţelegea, i se părea istovitor să trăiască la un loc cu oamenii, 
se pierdea printre aştri; îi cunoşteam privirea aceea albă şi 
îngheţată, ca piscurile înzăpezite. Când am citit cum au ajuns 
primii oameni pe Everest, în anul când se încorona Regina 
Elisabeta a Angliei, aşa mi-am închipuit că se înfăţişa cel mai 
înalt pisc de pe faţa pământului, ca privirea lui Odor, pierdută 
în altă lume. Oare îşi mai amintea el uneori cum îi spăla 
Medeea cămaşa, sâmbătă seara? 

— Le-am spălat de drag, mai zise Tania şi parcă îşi 
dădea duhul. 

Acum glasul ei pâlpâia ca o lumânărică, odată cu 
ultimul cuvânt, spus într-o şoaptă abia auzită, se stinse. Dar 
chiar să fi vorbit tare, Odor n-ar fi auzit-o, iar de-o auzea, el 
era ultimul dintr-un miliard şi jumătate de oameni, populaţia 
de atunci a pământului, care să înţeleagă. 

După ce Tania se duse, am observat că îşi uitase coşul. 
Am crezut că îl lăsase anume, ca să vină după el, a doua zi. 
Ca şi când, aşa cum era de pierdută, mai putea să gândească 
şi să-şi facă planuri! 

— Pot să-ţi pun rufele în dulap? L-am întrebat pe Odor. 
A încuviinţat din cap, dar sunt sigur că fără să mă audă. Când 
am luat rufele din coş, am găsit între cămăşi o garoafă mică, 
smălţată, albă cu pete roşii, ca sângele, o floare de câmp 
crescută în casă. Mi s-a înmuiat inima, mi-am adus aminte 
garofița pe care şi-o prinsese Medeea în păr, într-o seară de 
primăvară, o podoabă săracă, dar atât de înmiresmată. 

Floarea, într-un pahar cu apă, am pus-o pe biroul lui 
Odor; n-a văzut-o. S-o fi luat cu mine, n-ar fi făcut decât să 
mă amărască; Tania, la care mă gândisem fierbinte, deşi fără 
prea mari năzuinţe, acum era un vis pierdut pentru mine. Şi 
ce vorbă minunată putuse ea să spună, le-am spălat de drag; 


n-am mai auzit-o niciodată la altcineva. 
x 


Dacă nu s-a băgat de seamă până acum, trebuie să 
spun că eu, cel care m-am arătat aici în toate chipurile, am 
devenit de mult personaj în carte, nu mă mai reprezint pe 
mine decât prea puţin, şi doar în gânduri, nicidecum în fapte; 
altfel cum m-aş fi dat în vileag, cu atâta imprudenţă şi uneori 
fără pudoare? Când nu sunt născocite, faptele au fost ale 
altora. 

Nu ştiu dacă l-am pizmuit pe Odor sau dacă l-am urât. 
Nu; aveam pentru el atâta admiraţie, încât îi recunoşteam 
toate drepturile cu putinţă, lumea trebuia să îngenunche în 
faţa lui şi să-i sărute picioarele. Era atât de firesc să se 
îndrăgostească de el o fată, oricum ar fi fost ea, cam 
necioplită, poate nătângă, în care eu însă vedeam întruparea 
unei zeițe! Cât despre Tania, după câteva zile de zbucium, 
când am repudiat-o şi am dispreţuit-o, m-am pomenit 
gândindu-mă la ea mai fierbinte, fiindcă o ştiam înamorată şi- 
o asemuiam cu Maria Magdalena, care s-a dus la Isus Cristos 
şi-a îngenuncheat în faţa lui, despletită. Imi era necaz că 
Odor nu răspundea în nici un fel, nu putea să vadă, să 
înţeleagă, şi iubirea ei rămânea neîmplinită. Deşi simţeam un 
cuţit rece în inimă la aceste gânduri, aş fi vrut ca el s-o ridice 
de la picioare şi să-i primească ofranda. Parcă sufeream eu, şi 
pentru unul, şi pentru altul. M-am gândit iarăşi la trecutul lui, 
la blestemul care îl ţinuse departe de Medeea, când 
amândurora le-ar fi fost atât de bine împreună. Oare 
pedeapsa aceea nu era terminată? Mi-am adus aminte de 
Mita, ţiitoarea lui Osman, birjarul, care se uita la el cu jind şi 
nu aştepta decât să păcătuiască. Apoi de fetiţa oacheşă şi 
frumoasă, ajunsă mai târziu actriţă la teatrul de revistă; se 
juca în curtea unde îşi avea Osman casa şi grajdul şi îl 
urmărea pe Odor cu o privire aprinsă; nu era decât o copilă, 
dar destul de împlinită ca să iubească, şi cu sângele ei 
fierbinte, cum s-a văzut când şi-a dat drumul în viaţă, ar fi 
fost de ajuns ca Odor să întindă mâna. Odor n-a văzut-o, cum 
n-a văzut-o pe Mita; gelozia lui Osman era fără cauză. Mă 
uitam la el când îşi ţinea lecţia, stând nemişcat la catedră, cu 
ochii la cer, cu privirea albă, de gheaţă, din clipele lui 
inspirate. Părea un arhanghel, îi lipsea numai spada. Aşa îi 


părea şi Taniei, mi-a mărturisit într-o zi, înecată în lacrimi; în 
imaginea ei însă nu lipsea nici spada. Şi plângea, plângea, cu 
capul pe umărul meu, iar lacrimile treceau prin haină până la 
piele, îmi dădeau o senzaţie sublimă şi dezastruoasă. 

Acum îl vedeam pe Odor cu alţi ochi decât în copilărie, 
descopeream în el o făptură a lui Dumnezeu, blagoslovită cu 
toate darurile: nici o femeie, privindu-l, n-ar fi rămas cu inima 
nevătămată. Şi-atunci, cu atâtea drepturi câte am socotit că 
avea în viaţă, cum de nu şi-l lua tocmai pe primul dintre ele? 

Pe Tania n-o mai văzusem, sigur că mai aveam o rană 
în mine, fără ură, îi doream numai binele. Mă feream să dau 
ochii cu ea, nu mai treceam pe la spălătorie, unde mai înainte 
îmi făceam drum tot timpul, să mă uit la fetele care ieşeau pe 
uşă învăluite în aburi, cu mânecile sumese şi cu fustele 
suflecate chiar iarna; dogoreau atât de puternic, că pe unde 
treceau se topea zăpada. Dacă o vedeam pe Tania venind, cu 
coşul de rufe deasupra capului, mă ascundeam şi aşteptam să 
treacă, îmi ţineam mâinile apăsate pe inimă. Durerea pe care 
mi-o trezea amintirea ei era tot mai slabă, dacă mă feream de 
ea mai departe, încetul cu încetul aş fi uitat-o. 

Fusesem acasă în vacanţa de Crăciun, două săptămâni 
stătusem mână în mână cu fata neprihănită, care purta o 
scufiţă roşie şi creştea, era tot mai frumoasă. Ne dădusem cu 
săniuţa, ne rostogolisem, ne bătusem cu bulgări de zăpadă, 
ne fugărisem şi iar stătusem mână în mână, în faţa sobei cu 
uşa deschisă, până ce jeraticul începea să se stingă. Mama ei 
era văduvă, în afară de fată nu mai avea pe nimeni, nu ştiu ce 
gânduri îi treceau prin minte, ce planuri putea să-şi facă, 
eram abia un băieţandru, ce să aştepte de la mine? Dar nu 
mă privea cu ochi răi dacă veneam să-i iau fata şi umblam cu 
ea ceasuri, nici dacă stăteam amândoi la gura sobei până 
cădea întunericul; dacă n-o strigam să aprindă lampa, ne-ar fi 
lăsat aşa toată noaptea. Când veneam de pe drum morţi de 
frig, cu obrajii roşii, ne dădea ceai fierbinte, cu atât de mult 
zahăr că rămânea netopit pe fundul ceştii. Şi covrigi cu 
susan, încălziţi la cuptor; era o desfătare să-i simţi în mâinile 
îngheţate. Ce-mi mai păsa mie atunci de necazurile lumii, 
care erau multe, scria în ziare, vorbeau oamenii: de radio 


abia se auzise. lar am plecat la şcoală cu inima sfâşiată, iar 
am lăsat-o pe fată făcându-mi semne cu mina. Pe Tania o 
uitasem. 

Intr-o după-amiază m-am dus la Odor, lipsea două zile 
şi mă rugase să-i fac puţină ordine în manuscrise; nu ştiu de 
ce ar fi fost nevoie, manuscrisele n-avea să le vadă nimeni, 
niciodată, şi nici chiar el nu-şi mai arunca privirea în ele. 
Singurul lor rost era să fie scrise; nu ca să devină un depozit 
de gândire, ci spre a îngădui gândurilor să se elibereze. 

Abia venisem din vacanţă, era într-o sâmbătă, mijlocul 
lui ianuarie, pe la patru după-amiază. Am găsit uşa deschisă, 
Odor n-o încuia cu cheia, cu atât mai puţin ar fi pus lacăt, 
belciugele existau încă, dar stăteau degeaba. E greu de 
înţeles cum se forma în mintea mea această asociaţie, 
desigur, pornind de la ideea zădărniciei; cu toată disproporţia 
enormă, belciugele inutile îmi aminteau calea ferată ruginită, 
locomotiva de manevră lăsată în părăsire şi concasorul uitat 
pe prundul gârlei, acolo unde fusese întreprinderea auriferă a 
domnului Alcibiade. 

Începuse să se întunece, dar n-am aprins lumina, 
aveam ochii buni şi nu-i cruţam, credeam că au să rămână 
aşa toată viaţa, puteam să citesc şi la lună, şi la licărirea 
jeratecului din sobă; aşa ne irosim toate ale noastre, iar pe 
urmă ne frângem mâinile. Stăteam în genunchi pe covor, în 
faţa cufărului cu manuscrise, îi săltasem capacul şi altceva nu 
mai puteam face, paralizasem, mi-era peste putinţă să înţeleg 
cum ajunsese un om să înnegrească atâta hârtie, punând 
acolo, rând după rând, pagină după pagină, nimic altceva 
decât gândurile sale, care nu sunt materie, s-o ţii în mână, să- 
i masori dimensiunile şi să-i cântăreşti greutatea, care nici 
măcar nu plutesc în aer, ca o substanţă volatilă, invizibilă, 
dar existentă, ci n-au nici formă, nici durată, fiind doar o 
pulsaţie a ceva din noi, o celulă necunoscută, poate din 
creier, dar nu doar atâta, ceva venit din alte spaţii, unde sunt 
risipite, în număr nebănuit de nimeni, multiplicările noastre. 
Un om nu poate ajunge la stadiul gândirii, îmi spuneam cu 
mintea mea de atunci, încă neformată, dar proaspătă şi 
neobosită, fără cuprinderea întreagă a unui univers al cărui 


creator este el însuşi. Cât rătăcise Odor în acest univers, altul 
decât cel cosmic, până să adune ceea ce se afla acum în două 
cufere cu manuscrise! An de an îşi băuse băutura şi îşi 
mâncase mâncarea, îşi tocise îmbrăcămintea şi prăpădise 
toate câte nu ţin veşnic, îşi dusese traiul zilnic în văzul 
oamenilor, şi nimeni nu putea să ştie ce se uzase între timp 
din partea imaterială a fiinţei sale, preţul cărei energii 
consumate erau manuscrisele din aceste cufere. In faţa unuia 
din ele stăteam îngenuncheat, şi fiindcă nu puteam să 
răspund la întrebările de mai înainte, lăsam la o parte ideea 
gândirii cuprinsă în mii şi mii de file şi mă opream, fiindu-mi 
mai uşor a-l estima şi a-l înţelege, la simplul efort fizic, 
mişcarea mâinii cu condeiul în mână, pentru a înnegri atâta 
hârtie. Poate cu energia aceasta s-ar fi construit o casă, 
cărămidă cu cărămidă, s-ar fi bătut tălpi la încălţămintea unei 
armate, s-ar fi tăiat cu fierăstrăul şi s-ar fi despicat cu toporul 
lemnele dintr-o pădure întreagă. lată ce nu ştiu zidarul, 
cizmarul şi tăietorul de lemne. 

Aici ajunsesem cu gândul, când am auzit o ciocănitură 
uşoară în uşă, atât de incertă şi indecisă, încât nu părea 
vibrația lemnului, ci a unei materii vii, un scâncet. A intrat 
Tania, îmbrobodită cu un şal negru, care însă nu-i cuprindea 
părul de pe frunte, şi când am văzut-o, cu obrazul înroşit că 
părea o flacără, atât de voinică, plină de sănătate şi bolnavă 
de sfială, mi s-a aprins iar inima, mi s-au răcit mâinile, era 
frumoasă ca un măr domnesc, cine nu înţelege, să afle că 
nimic nu poate fi mai frumos ca un măr domnesc, într-o seară 
de iarnă, un măr roşu, rumen şi lucios, plin de arome dulci şi 
de sucuri acrişoare. Chiar mirosea a mere parfumate, a adus 
cu ea un aer curat şi rece. M-a întrebat când se întoarce 
domnul profesor, fără să-şi poată ascunde dezamăgirea. Nu 
venise cu rufe, după cât era de speriată şi descumpănită se 
vedea că nu avea un motiv temeinic, fusese o îndrăzneală pe 
care o plătea din greu, o suferinţă. Avea o boccea, o încurca, 
nu ştia unde s-o pună. I-am spus că domnul profesor era 
plecat la Bucureşti, lipsea trei zile, se întorcea abia marţi 
seara. Până atunci se uitase numai în pământ, abia îmi 
aruncase o privire când intrase pe uşă. Vorbele mele parcă au 


izbit-o în inimă, a ridicat capul tresărind, şi s-a uitat la mine 
cu ochii mari, împietriţi, a implorare. Până atunci îi văzusem 
ochii tot în fugă, erau de un negru adânc, mă fascinau şi-mi 
făceau frică; în fiecare iris lucea o luminiţă, ca un bob de 
gheaţă. Respira repede, cu gura întredeschisă, parcă îi lipsea 
aerul; aşa am putut să-i văd buzele, pline, roşii, robuste, 
repetând carnaţia ei sănătoasă. Dinţii n-au putut să-mi dau 
seama cum erau, doar că străluceau în penumbră, vestindu- 
se la fel de sănătoşi ca întreaga ei făptură. 

— Am adus astea, spuse, apropiindu-se cu bocceaua de 
masă. Eşti frate cu el? 

— Nu, sunt prieten. 

Mi-a aruncat o privire nedumerită. Cum puteam, şcolar 
şi la anii mei, să fiu prieten cu un om mare, un om mai presus 
de toţi oamenii? 

— Dar are un frate. El unde-i? 

— Nu se au tocmai bine. Vine rar pe aici. 

Iarăşi mi-a aruncat o privire mirată; îi era greu să 
înţeleagă. A început să desfacă bocceaua, nedecisă, uitându- 
se din când în când la mine, întrebătoare. A scos, pe rând, o 
găină friptă, învelită în pânză albă, un cozonac şi o sticlă de 
vin înfundat, probabil de calitate bună, judecând după 
eticheta aurită. Dar vinul nu salva nimic din ofranda ei care 
mi se părea vulgară în raport cu Odor, cu viaţa lui abstractă, 
cu manuscrisele din cele două cufere. Am greşit adesea 
judecând pe alţii după mine, punându-i sub un numitor 
comun cu al meu, o eroare gravă, prin ea se ştirbeşte ideea 
de personalitate omenească. Dacă m-aş fi gândit mai bine, 
dacă aş fi încercat să-mi închipui ce era în sufletul acestei 
fete, gestul ei, respins mai înainte, mi s-ar fi părut simbolic, o 
dăruire, materializată prin ceea ce credea ea că poate să 
bucure mai mult pe un om singur, într-o sâmbătă seara. 
Propria ei fiinţă, de mult dăruită, era, în mintea sa, 
neinteresantă pe lângă aceste trei lucruri, agonisite probabil 
cu trudă. Am înţeles, ruşinându-mă, când am văzut-o că 
plânge. Nu s-a mai ferit de mine, era la capătul puterilor şi eu 
deveneam dintr-o dată un sprijin, un suflet căruia să i se 
alăture, cum fac oamenii, la deznădejde, fără să se uite cui se 


încredinţează, fiindcă nu-i timp de alegere. Stătea lângă 
masă, aşa cum venise, îmbrobodită, căutând cum să aşeze 
mai bine cele trei lucruri, mişcându-şi de la unul la altul 
mâinile butucănoase şi roşii. 

Nu se mai ferea, se uita la mine de-a dreptul, cu ochii 
ei negri, din care curgeau lacrimi, iar eu mă miram că nu 
erau şi lacrimile tot negre. Se duceau la vale, se pierdeau în 
broboadă. Nici nu mi-am dat seama când a început să 
vorbească, i-am auzit glasul de la jumătatea unei fraze: 

— ...Eu am făcut coca, de drag am făcut-o, am 
frământat-o cu mâinile mele, de drag, am vegheat-o, să 
dospească, am copt-o. Găina eu am prins-o din bătătură, am 
ales-o pe cea mai frumoasă, eu i-am tăiat gâtul, cu mâinile 
mele, n-am căutat un om, am zis să fie totul făcut de mine. Eu 
am opărit-o, am jumulit-o şi-am fript-o, am potrivit focul s-o 
rumenească. Vinul l-am luat de la oraş, am mers din prăvălie 
în prăvălie, am întrebat care este vinul cel mai bun, eu de 
unde să ştiu? M-am uitat la sticlă şi doar că n-am mângâiat-o, 
pe urmă am pus-o în sân, să stea lângă inimă. De drag am 
făcut toate... Şi-acum, ce se alege de ele şi de mine? Dacă mă 
prinde noaptea pe drum, mă mănâncă lupii până acasă; am 
de mers peste trei dealuri şi sunt îngheţată, mi-a intrat frigul 
în oase. 

Mi-era milă, am văzut-o că tremură, am dus-o lângă 
calorifer, care tocmai scotea pocnete venite pe ţeava şi 
începea să împrăştie căldură. A mers supusă, s-a aşezat pe 
jos, rezemată cu spatele de fierul fierbinte. Nu contenea să 
plângă, dar acum părea mai împăcată şi o clipă am văzut pe 
faţa ei chiar un zâmbet, născut din ceea ce spunea, în cuvinte 
încărcate de adoraţie: 

— El este pentru mine ca un arhanghel, Sfântul Mihail, 
cu spadă, şi Sfântul Gheorghe, cu suliță, aşa îl visez noaptea, 
aşa îl văd ziua, e icoana mea, o am în faţă tot timpul. 

Până atunci îşi arătase durerea domol, aproape în 
şoaptă, cu un glas monoton, dar cântat, ca o litanie. Mi se 
părea că încet-încet o să se liniştească şi o să plece, mi-era 
grijă doar să n-o mănânce lupii pe drum, cum spusese. Când, 
deodată, izbucni în hohote, mă trase jos, lângă ea, se lipi cu 


disperare de mine, îşi lăsă capul pe umărul meu şi mă scaldă 
în lacrimi. 

— Dacă ai şi tu un suflet de om, ajută-mă şi spune-mi 
ce să fac ca să-mi treacă? Altfel nu mai pot să trăiesc, mă 
arunc în fântână. Că n-am visat multe, doar să mă lase în 
genunchi lângă el şi să-i sărut picioarele. Dar el nu mă vrea, 
nici nu se uită la mine. 

Durerea ei era învăluită în căldura caloriferului care 
dogorea tot mai puternic, începea şi ea să dogorească, îşi 
smulse basmaua, udă de lacrimi cum era şi haina mea la 
umăr. l-am spus, nu ca s-o mângâi, ci ca să ştie: 

— De când îl cunosc, nu s-a uitat niciodată la o fată. 

— N-a avut nevastă? 

— Nu. 

— E legat de farmece? 

— Nu, e altceva, trebuie să-şi scrie toate gândurile, şi 
are un termen. 

— Ce gânduri? 

Nu putea înţelege, nedumerirea a făcut să ridice capul 
de pe umărul meu, privindu-mă mirată; avea faţa udă, dar nu 
mai plângea. S-a şters cu broboada, şi-a descheiat scurteica 
de vulpe şi s-a văzut că dedesubt nu mai purta tricoul de lână 
seină, ci o bluză albă. Am încercat să-i explic, ceva ce ar fi 
trebuit să-mi explic mai întâi mie; nu era simplu, dar poate că 
vorbele mele măcar se apropiau de un adevăr care n-avea să 
se dezvăluie niciodată în întregime. 

— Trebuie să ştii că el nu este un om ca toţi oamenii, şi 
nu trăieşte decât cu trupul între noi, restul e mai aproape de 
cer decât de pământul pe care calcă. Legătura lui cu oamenii 
nu înseamnă nici faptele, nici vorbele noastre obişnuite... 

Era inutil să merg mai departe, oricât m-aş fi străduit 
să aleg între două din cuvintele cele mai simple, tot nu le-ar fi 
putut înţelege. Mă privi năucă. 

— Uite cum e el, am reluat, găsind în sfârşit calea 
elementară a explicaţiei, singura care credeam că ar trezi un 
răsunet în gândirea ei. Dacă n-ar fi foamea, cunoscută de 
orice fiinţă vie, el ar socoti că e inutil să mănânce şi ar muri 
fără să sufere. 


— Păi nu se întâmplă la fel cu toţi oamenii? 

— Nu! Chiar dacă nu ar simţi niciodată foamea, 
oamenii ar continua să mănânce, la orele obişnuite de masă, 
ar mânca pe săturate, ştiind că altfel n-ar putea să trăiască. 
El ar muri, crede-mă, e tot ce pot să-ţi spun. Fiindcă e mai 
presus de materie, mai presus şi de bucurie, şi de durere. 

— Şi altă foame nu-i în el, ca în toţi oamenii? 

Acum avea o privire vulgară care repede, ca dintr-o 
scânteie, a devenit deşucheată. 

— Ia pune mâna ici! 

Mi-a lua mâna şi mi-a băgat-o în despicătura bluzei, 
făcând să pocnească nasturii. Am dat de un sân mare şi greu 
ca piatra. Şi-a lepădat scurteica, dintr-o smucitură; mişcarea, 
bruscă, a făcut să pocnească o copcă, la fustă. S-a răsucit, au 
sărit cât colo toate copcile. 

— Ia pune mâna colea! 

Mi-a dus mâna la vale, pe sub betelia fustei, desfăcută, 
care nu mai era o piedică. Nu stătea îngheţată, se unduia fără 
împotrivire, dar a prins-o plânsul; plângea de uda covorul, 
cum udase umărul hainei mele. Mai târziu am înţeles că îşi 
plângea aşteptările şi speranţele, irosite pe un băieţandru ca 
mine. Atunci nu aveam de unde să ştiu, mi-am închipuit că 
aşa se întâmplă cu toate femeile, şi nu doar la început, ci 
totdeauna, până la ultima lor zi de dragoste, fără plânset nici 
nu se poate. 


18 


Între multe ce-am aflat de la domnul Pretoreanu a fost 
ceva care, atunci, mi s-a părut caraghios şi m-am mirat că el 
îi dăduse importanţă: monumentul cartofului. Chiar aşa, un 
monument inaugurat de curând, într-un oraş din Germania. 

Sala de conferinţe avea o mie de locuri; opt sute le 
ocupam noi, şcolarii, celelalte rămâneau pentru invitaţii de 
vază. Erau mulţi, toţi cu nume mari, mă uitam la ei şi nu-mi 
venea a crede că existau aievea, mai înainte îi socoteam 
simboluri, iar după ce plecau îşi reluau forma abstractă, nu 
puteam să-i mai văd decât cu închipuirea. Nici astăzi, când au 
murit bună parte dintre ei, lăsând în urmă doar numele şi 


câte o statuie, nu mă încumet să-i judec ca pe nişte oameni, 
căci sclipesc într-un eter al lor, pentru mine inabordabil. Mai 
uşor îmi este să mă opresc la cei legaţi de o faptă lumească, o 
intrigă care mi-a trezit curiozitatea şi a făcut din ei personaje 
epice, fie şi de mâna a doua. Bunăoară Prinţul Barbu Ştirbei, 
viitor prim-ministru într-un guvern de şaisprezece zile; cine 
mai ştie? M-am uitat la el cu o curiozitate aprinsă, multă lume 
socotea că ar fi, se spunea pe şoptite, tatăl Principesei Ileana; 
pe atunci nu puteam crede, pentru mine Reginele rămâneau 
caste, ca Penelopa, nici nu vroiam să ascult ce se spunea 
despre Maria Tereza, ca să nu mă duc cu gândul în urmă 
până la Mesalina. Alt personaj epic era mitropolitul, mai 
târziu patriarh, Miron Cristea, cu gura roşie, pofticioasă; 
părea că mereu muşcă din ea câte o bucăţică, să simtă măcar 
aşa gustul cărnii, în zilele de iahnie. Dar lasă că iahniile lui 
ştiu eu cât erau de grase şi de îndulcite! Ar mai fi şi alţii, 
numai că nu despre ei vreau să vorbesc, ci despre domnul 
Pretoreanu. 

Să fi fost de zece ori mai mare, cu zece mii de locuri, 
sala de conferinţe nu i-ar fi cuprins pe toţi care vroiau să-l 
asculte. El, unul, ar fi făcut-o să intre în ea o armată, îi plăcea 
să vorbească mulțimilor, dar amplificarea cu microfoane şi 
difuzoare nu avea răspândire, nu l-ar fi auzit decât cei din 
primele rânduri. 

În anii când îmi începeam şcoala, se inaugura 
monumentul cartofului, care mi-a stârnit râsul; fiindcă n- 
aveam minte. Era o prismă de piatră, de statura omului, 
destul de cuviincioasă, şi o placă de bronz, pe una din feţe, 
cuprindea o inscripţie cu litere gotice: „În acest loc s-au 
făcut, în anul 1748, primele încercări de aclimatizare a 
cartofului”. În jurul monumentului creşteau tufe uriaşe de 
cartofi, mai înalte de un metru, ceea ce dovedea că 
aclimatizarea reuşise cu prisosinţă. Primul cartof fusese adus 
din America. Priindu-i atât de bine pe pământul Germaniei, el 
a devenit hrană naţională. 

În anii aceia, în Germania era sărăcie şi nelinişte. 
Domnul Pretoreanu ne-a prevenit că în cincisprezece ani 
fostul imperiu, lipsit de orice colonie după Conferinţa de 


pace, va porni război împotriva întregii omeniri, pentru 
spaţiul vital, cuvânt pe care îl auzeam prima oară şi cred că 
nu doar eu, ci toată lumea. Nu ştiu câţi au înţeles şi au 
reţinut această expresie, devenită nu prea târziu spaima 
Europei. Dintre noi toţi a înţeles-o numai Trandafil, care a 
rămas pe gânduri; fiindcă avea simţ politic. 

Când Hitler a intrat în Polonia, la 1 septembrie 1939, şi 
a început războiul, mi-am adus aminte de spusele domnului 
Pretoreanu, am numărat pe degete şi am văzut că erau exact 
cincisprezece ani, cum ne prevestise. Dar el ne prevestise nu 
doar atâta, ci tot procesul care avea să înceapă după venirea 
lui Hitler la putere, teroarea, înarmarea, anşlusul, rapturile, 
dezmembrarea Cehoslovaciei şi cele ce au urmat, cum le-am 
trăit toţi contemporanii. La 31 august 1939, seara, îmi 
terminam de scris articolaşul despre un nefericit care se 
aruncase de la etaj, peste drum de casa unde locuiam pe 
atunci, şi zăcuse pe trotuar, învelit cu jurnale, până după- _ 
amiază, când se învrednicise să vină procurorul. Şi unde? În 
centrul oraşului, primul din ţară. Tocmai îl mustram pe 
procuror, când s-a deschis uşa şi l-am văzut pe Jordie, 
înconjurat de vreo zece inşi, oameni din redacţie, căci îi 
plăcea să aibă suită. Fireşte că nu putea să lipsească dintre ei 
Jak Musiu, cu pălărie tare, nouă-nouţă, o pacoste pe căldură, 
curgea apa de sub ea ca de la streaşină. 

— Mai ai mult? m-a întrebat Jordie cu un ochi între 
ochii mei, cu altul la hârtia proastă, de rotativă, pe care îmi 
scriam articolaşul şi care tot îmi agăța peniţa. 

Mai aveam de făcut încheierea, o frază. 

— Fă-o repede şi hai cu noi, la „Carul cu bere!” 

Am scris: „...puteaţi să vă grăbiţi puţin, domnule 
procuror, doar omul nu moare în fiecare zi, ce naiba!” 

În berărie, aşezaţi în jurul unei mese mari, rotunde, de 
stejar gros, ca la Munchen, am băut bere, din halbă, şi am 
mâncat crenvurşti cu hrean; cine-ţi mai dă hrean astăzi? A 
dispărut ca şi lintea, cu totul necunoscută generaţiilor tinere. 
Puțin mai târziu a venit şi Proserpina, în rochie de olandă 
albă, cu volane roz şi albastre, ca fetiţele; se înţelege cum se 
potrivea cu nasul ei enorm şi cu statura atletică. Ne-am 


ridicat cu toţii în picioare, în afară de Jak Musiu, nu mai avea 
vlagă, se topea de căldură. Jordie i-a sărutat mâna 
Proserpinei la încheietură, i-a ajutat să se aşeze, i-a tras un 
pumn între umeri, gestul lui de tandreţe, apoi s-a uitat la noi, 
pe rând sau la toţi deodată, cu ochii şpanchii, deviaţi în două 
planuri, de nu mai ştiai în câte direcţii se îndreaptă şi ce 
câmp vizual pot cuprinde. 

— Ce-mi staţi aşa, ca la înmormântare? ne-a mustrat, 
jovial, sigur pe sine, ca omul care-şi cunoştea puterile şi nu se 
înşela niciodată. 

Eram într-adevăr speriaţi, şi cum să nu fim, dacă toată 
Europa tremura de frică? Ultimele telegrame venite la 
redacţie nu lăsau nici o speranţă cui ştia să le citească. Cum 
aş putea spune că Jordie nu făcea parte dintre aceştia? Dar 
iată opinia lui, pe care şi-a exprimat-o cu glas tare, lovind cu 
halba în masă: 

— Ascultaţi-mă pe mine şi fiţi liniştiţi cu războiul! Nici 
gând să înceapă! Dacă o fi altfel, să-mi spuneţi „cuţu”! 

Abia acum s-a ivit prilejul să-i spun „cuţu”, chiar dacă 
nu mai are cum să audă. La miezul nopţii, tancurile germane 
au intrat în Polonia. Şi cum să nu-ţi dai cu pumnii în cap şi să 
nu-i blestemi post-mortem pe Daladier şi pe Chamberlain, 
astăzi, când cineva a spus că erau tancurile capturate de la 
cehoslovaci, puternicele lor divizii blindate. De ce să nu cred? 
De existat, se ştia că există! De intrat în pământ nu puteau să 
intre! Fără sfaturile imperative ale arbitrilor, primii miniştri 
ai Angliei şi ai Franţei, întruniţi la München, patria berii, 
Cehoslovacia ar fi făcut front în faţa lui Hitler şi poate faţa 
pământului nostru ar fi arătat altfel. 

În anul când se inaugura monumentul cartofului, 
caracteristic pentru Germania, tocmai eşuase „Putsch”-ul de 
la Munchen, ne informa domnul Pretoreanu. Hitler voise să 
pună mâna pe putere, cu forţa, şi acum zăcea la închisoare. 

— Cine-i Hitler? întrebă o persoană din primul rând, 
aplecându-se la urechea vecinului. 

Acesta ridică din umeri; la fel făcu şi vecinul din partea 
cealaltă. Nu le spun numele, nimeni nu m-ar crede, erau 
oameni politici. Te pomeneşti că or fi şi astăzi unii care nu 


ştiu, nu m-ar mira, ei barem ar avea o scuză, nu erau născuţi 
la vremea aceea sau erau născuţi prea de mult şi acum nu 
mai ţin minte. Gândul mi-a fugit de la Hitler, l-am lăsat pe 
domnul Pretoreanu să vorbească, mi s-a făcut o poftă bolnavă 
de cartofi prăjiţi sau oricum altfel, copţi în cuptor, care îţi 
încălzesc mâinile iarna, sau fierţi, cu unt şi smântână, sau 
gratinaţi, cu brânză desărată; visam şi îmi creştea pofta, îmi 
era gura plină de apă. Dar degeaba, ştiam că orice aş face, 
de-aş ridica eu însumi un monument cartofului, în locul cel 
mai frumos, lângă statuia domnului Pretoreanu, nimeni n-o 
să-mi dea atâţia cartofi câţi simţeam nevoia, şi n-am să mă 
satur decât atunci când am să-i pot avea cu puterile mele: să 
fiu bogat, să-i cumpăr cu sacul, sau să-i cultiv eu însumi, să 
sap pământul, să-i semăn, să-i veghez, să-i plivesc, să-i ud (pe 
atunci nu apăruse gândacul de Colorado), şi toamna, când or 
fi gata, să-i dezgrop cu mâinile, nu cu sapa, să-i simt în 
palme, să-i mângâi ca pe nişte fiinţe însufleţite şi 
voluptuoase. Ce-mi păsa mie de Hitler? Atunci mi-a venit o 
idee care m-a uimit pe mine însumi, am avut o tresărire, am 
început s-o judec şi s-o amplific, am întors-o pe o parte şi pe 
alta, şi până la sfârşitul conferinţei toate erau limpezite: 
ştiam cum să fac rost de cartofi pe săturate. 

Adolf Hitler era un zugrav din Austria; primul război 
mondial îl făcuse în armata germană, cu gradul de caporal, 
adevărat, nu cum i se spunea, cu simpatie, generalului 
Napoleon Bonaparte. Ce mă izbea la el, avea o mutră de 
câine isteric, în fotografii nu se vedea bine, poza cum pozează 
toţi oamenii în faţa aparatului fotografic, îşi lua un aer 
impozant sau zâmbea, după cum era cazul. Asemenea 
documente ale vremii vor da deci o imagine falsă. Există 
filme, atât că nu le poate vedea toată lumea, sunt proiectate 
tot mai rar şi poate cu timpul au să se descompună în arhive. 
Filmul da, poate fi luat ca martor, îl înfăţişa în mişcare, 
răcnind, amenințând cu pumnii, înfierbântându-se până 
pierdea măsura, nu mai putea să-şi controleze mimica, după 
cum nu-şi mai controla cuvintele. 

Am văzut multe asemenea filme şi le ţin minte, sunt 
documentat până în măduva oaselor, l-aş putea descrie pe 


multe pagini, socotesc însă că n-aş adăuga mare lucru la ceea 
ce se înţelege numindu-l câine isteric. Nu spun aşa în 
batjocură, nu-mi iau vorbele în glumă, ci le judec cu deplină 
răspundere. Acum Hitler stătea la închisoare, nimeni nu se 
mai temea de el, nici cei care se temuseră odată. Într-adevăr, 
era un om dezarmat şi nici nu apucase să-şi dea arama pe 
faţă. Atunci, pe ce se bizuia domnul Pretoreanu când afirma 
că în nouă ani el va fi stăpânul Germaniei, va băga spaima în 
popoarele Europei, iar în cincisprezece ani le va trece prin 
foc şi sabie? Probabil avea mai multe informaţii decât 
oamenii politici, auditorii lui sceptici, dar mai important este 
că le lua în serios pe toate, chiar pe cele incredibile, care 
altora le stârneau râsul. Atât însă tot n-ar fi fost de ajuns ca 
să ducă la o viziune precisă, confirmată sub ochii noştri; într- 
adevăr, Hitler a pus mâna pe putere la termenul dat de 
domnul Pretoreanu, aşa cum am auzit cu urechile mele. Era 
prima lui conferinţă pe care o ascultam, la 28 iunie 1924, un 
an după ce se inaugurase monumentul cartofului, un an după 
„Putsch”-ul de la Munchen. Nici o informaţie şi nici o 
deducție n-ar fi fost suficiente, singura explicaţie a acestor 
clarviziuni este o intuiţie absolută, care devenea supra- 
rațiune. Nimeni din ascultătorii lui n-a vrut să creadă. Şi dacă 
domnul Pretoreanu s-ar fi adresat întregii Europe, prin radio, 
care avea din ce în ce mai multă răspândire, cine ar fi crezut? 
Oamenii n-au vrut să creadă nici când au avut planul lui 
Hitler în mână, scris de el la închisoare, negru pe alb, în 
cartea care s-a numit Mein Kampf şi mai târziu a devenit 
Biblie în Germania, cine n-o avea în casă era păgân, dar câţi 
îndrăzneau să n-o aibă? Tinerilor căsătoriţi li se înmâna ca 
dar de nuntă. Oricine a dorit a putut s-o citească; şi Daladier, 
şi Chamberlain. 

Am mai ascultat şi alte expuneri ale domnului 
Pretoreanu, ultima în 1930, când terminam şcoala. Atunci ne- 
a vorbit mai mult de regele Carol, care se întorsese din 
pribegie, însă nu l-a uitat nici pe Hitler, mai avea trei ani 
până să ia puterea, lumea începea să fie îngrijorată, se 
vorbea de teroarea dezlănţuită asupra Germaniei, de 
batalioanele de asalt, de cămăşile brune; erau schingiuieli şi 


măceluri, însoţite de parăzi gigantice, sub fâlfâitul drapelelor 
roşii cu zvastică neagră. Cât de sus puteau să ridice piciorul 
la defilare batalioanele de asalt, mi s-a părut că depăşea 
posibilităţile anatomiei umane. Să fi încercat şi eu, din 
curiozitate, punând pe altcineva să-mi ridice piciorul, că 
singur n-aş fi fost în stare, ori cădeam pe spate, ori mi se 
fractura colul femurului. Mai târziu, după ce Hitler luase 
puterea, Mussolini a trimis la Berlin o delegaţie de cămăşi 
negre să înveţe de la cămăşile brune pasul de defilare; i-am 
văzut la lecţie, într-o fotografie din Marianne, o revistă care 
apărea atunci în Franţa şi astăzi e dispărută. Nu ştiu motivul, 
o fi trecut de partea colaboraţioniştilor. Pe atunci însă nu-i 
era frică de Hitler, îl arăta în fel şi chipuri, am să amintesc 
doar unul din ele, un fotomontaj făcut pe „Lecţia de 
anatomie”. Subiectul întins pe masă este Europa, iar 
profesorul care îşi ţine lecţia arătând cu bagheta burta 
dezgolită are capul lui Hitler, dintr-o fotografie aranjată atât 
de dibaci, că înnăditura nu se cunoaşte, îţi vine să crezi că 
totul este autentic, că Rembrandt a trăit în zilele noastre. Iar 
învăţăceii care înconjoară masa şi ascultă cu smerenie au, la 
fel de bine lipite, capetele conducătorilor de atunci ai ţărilor 
europene; nu-i ţin minte pe toţi şi nu vreau să fac o eroare, 
sunt sigur de Mussolini, mai puţin de Franco, neîndoios erau 
Daladier şi Chamberlain, îi pomenesc a treia oară şi sper să 
nu mai am altă ocazie, cel puţin deocamdată. Apoi colonelul 
Beck, al Poloniei, şi Beneş, al Cehoslovaciei. Printre alţii, şi 
mai la coadă, era Regele Carol al nostru, cu o figură 
nevinovată. Nu ştiu dacă înaintea acestei lecţii de anatomie, 
sau după ea, Regele fusese în vizită la Hitler. Azi toţi 
participanţii sunt morţi, supravieţuieşte numai Europa, pe 
trupul căreia s-a făcut lecţia. In afară de doi, ceilalţi au murit 
de moarte bună. Pe Mussolini l-au împuşcat la marginea 
drumului, apoi l-au spânzurat cu capul în jos, undeva la 
Milano. Hitler a băut otravă, cianură de potasiu. Mai târziu s- 
a spus că n-a fost aşa, s-ar fi împuşcat cu revolverul; este mai 
bărbăteşte. 

Un an după ce el venise la putere, domnul Pretoreanu, 
care îi prevăzuse atât de clar ascensiunea, iar în 1939 avea 


să-i prevadă fără greş şi sfârşitul, a mers la Berlin şi i-a făcut 
o vizită, cu mult înaintea Regelui Carol şi în circumstanţe mai 
favorabile. Stau şi mă gândesc bine în urmă, la prelegerea lui 
începută cu monumentul cartofului, când, în continuare, am 
auzit prima oară despre noţiunea de „spaţiu vital”, despre 
terorism şi dictatură, cuvinte necunoscute multor oameni, nu 
doar mie. Ce se înţelegea din expunerea lui? Era el, atunci, 
împotriva sau pentru Hitler? Deoarece ar fi greu să-mi dau 
seama, e mai bine să-mi amintesc convorbirea cu Jordie: „Şi 
cu cine mergem, cu ăia, sau cu ăilalţi?” îl întrebase acesta din 
urmă. lar el răspunsese făcând cu mâna un gest ambiguu: 
„După cum o fi cazul”. 

Dacă în ceea ce-l priveşte pe Hitler nu mi-am dat 
seama ce sentimente avea domnul Pretoreanu pentru el, apoi 
nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de admiraţia pe care o purta 
generalului Mustafa Kemal Paşa, preşedintele Turciei. Ne-a 
vorbit despre el fără să precupeţească laudele, ceea ce cred 
că nici astăzi n-ar atrage vreo dezaprobare. Nu ascund că am 
ascultat cu gura căscată; chiar dacă auzisem în timpul 
războiului de Galipoli, locul unde englezii au încercat să 
debarce ca să pună mâna pe Dardanele, pentru mine istoria 
Turciei rămăsese la sultani, la turbane, seraiuri, iaşmakuri şi 
narghilele. Figura lui Kemal Paşa mi se părea legendară, cum 
de se putuse naşte un asemenea erou, viteaz şi înţelept, pe un 
pământ unde auzeam tot timpul că ar domni delăsarea şi 
corupţia? Eram atent, nu pierdeam nici un cuvânt, vroiam să 
aflu, dar între timp gândul îmi fugea la planul meu cu cartofii. 
Am avut de aşteptat vreo doi ani până să-l pun în practică, 
îmi trebuia un colaborator bun de gură şi cu imaginaţie; nu l- 
am găsit repede, am căutat în stânga şi-n dreapta, am 
încercat cu unul şi cu altul, nu m-au luat în serios, n-aveam 
putere de convingere, poate nici destulă hotărâre ca să câştig 
încrederea cuiva şi să-l atrag într-o treabă care părea 
neserioasă. Dar ce roade a dat când i-a venit timpul, a depăşit 
orice închipuire! 

Peste tot ce-am învăţat până atunci, se suprapune 
imaginea unui cartof gigantic. E adevărat că n-a izbutit să 
şteargă nimic din mintea mea; deşi bine conturat, avea 


transparenţă, şi apoi faptele oamenilor erau prea puternice, 
n-ar fi putut să le înăbuşe. Cum nu l-a înăbuşit pe Kemal 
Paşa, a cărui figură mi-a rămas în memorie, viguroasă şi 
severă. În schimb, Mussolini, dacă venea vorba de el, îmi 
apărea în ochi cu trunchiul ca un cartof gros, îmbrăcat în 
cămaşă neagră, şi cu capul ca un cartof fălcos, curăţat de 
coajă în creştet, ca să semene şi mai bine cu modelul, care 
avea ţeasta rasă. Picioarele nu se vedeau după parapetul 
balconului de unde vorbea mulţimii, dar ce-ar fi putut să fie, 
dacă nu doi cartofi lunguieţi, îmbrăcaţi în pantaloni bufanţi, 
ca bergsalierii, şi băgaţi pe jumătate în cizme? 

Turcia era pe ducă după ce pierduse războiul şi îşi 
sleise vistieria, când, în 1923, toamna, Kemal Paşa a năvălit 
în istorie ca vijelia, a fost o rostogolire de aer proaspăt şi ţara 
s-a înzdrăvenit de azi pe mâine. Curând i s-a dat numele 
Ataturk, sper că nu şi l-a luat singur. Dar, oricum, nu-mi sună 
bine la ureche, ar fi trebuit să-l refuze, căci în româneşte 
cuvântul înseamnă „tatăl tuturor turcilor”; nu se cuvine, 
aminteşte moravurile de pe vremea sultanilor, pe care Kemal 
Paşa le-a înăbuşit fără milă. Se spunea că a mai tăiat şi 
capete, pare-se că altfel n-ar fi fost cu putinţă. In 1922, îl 
detronase pe sultan şi-l izgonise din ţară, apoi se 
descotorosise de trupele greceşti şi engleze. In anul următor 
proclamase republica, şi poporul îl alesese preşedinte; nu 
venise cu anasâna, aşa spune istoria vremii, nedezminţită nici 
în vremurile de astăzi; era timp să se revizuiască, dacă ar fi 
fost motive. E drept că Ataturk s-a purtat dur, ca toţi oamenii 
care vor să facă o treabă până la capăt, altfel i-ar fi mâncat 
câinii din traistă. Desfiinţase prin lege portul islamic şi nu-i 
cruța pe nesupuşi; cum vedea un fes pe stradă, cum îl dădea 
jos, odată cu capul. Probabil erau numai vorbe; oamenii cu 
adevărat informaţi n-au pomenit de una ca asta. Ca Turcia să 
fie scoasă din amorţire şi să fie pusă în rând cu ţările 
europene, trebuia să se facă reforme; printre ele intra şi 
interzicerea fesului. Unii istorici mai blajini spun că nici n-a 
fost o interzicere în adevăratul înţeles al cuvântului, ci doar s- 
a suprimat obligativitatea; habotnicii puteau să-l păstreze mai 
departe. La fel, femeile habotnice puteau să-şi păstreze vălul 


pe faţă, iaşmacul. Eu, când am fost în Turcia, în al patrulea 
an de domnie a lui Kemal Paşa, n-am văzut pe stradă nici 
fesuri, nici iaşmacuri. Socotesc demn de amintit că tot el a 
suprimat califatele, şcolile coranice şi tribunalele religioase, 
adică exact ceea ce astăzi, după aproape şaizeci de ani, când 
oamenii zboară în Cosmos şi au debarcat pe Lună, alte ţări 
încearcă să reînvie, într-un nou spirit habotnic; poate e legea 
pendulei, care se tot balansează între două extreme, şi se va 
balansa mult, cu amplitudine tot mai scăzută, miliarde de 
veacuri, până să se oprească la mijloc. 


Colaboratorul meu, găsit cu întârziere, n-a fost altul 
decât Comşa, nemuritorul. Atunci, la început, când mi-a venit 
ideea, nu-l cunoşteam bine şi nici n-aş fi îndrăznit să-i 
vorbesc, era mult mai mare decât mine, ne despărţeau patru 
clase. Cum rămânea repetent an de an, mă apropiam încet de 
el, nu mai trebuia mult să-l ajung din urmă, şi între timp 
aflasem multe despre isprăvile lui, îi purtam simpatie. I-am 
spus planul, l-a ascultat cu atenţie. „Straşnic!” a exclamat la 
urmă, pocnind din degete. Eu niciodată n-am putut să 
pocnesc din degete la fel de puternic. Astfel s-a asociat cu 
mine şi nici măcar nu-i plăceau cartofii, mi-a cedat de la 
început partea lui în viitoarea afacere. Aşa era Comşa, de 
aceea nu-l uit, gata să se înhame la o treabă fără să-l 
intereseze câştigul, cum a fost când am făcut împreună 
instalaţia de telegrafie fără fir, devenită un eşec lamentabil. 
Aşa era el, fire generoasă. Apoi, altul mai bun de gură nu 
putea fi, imaginaţia nu-i lipsea, iar pe deasupra avea darul de 
a crede cu convingere în ceea ce născocea el însuşi numai cu 
o clipă mai înainte; toate porneau de la desăvârşita lui 
capacitate de dăruire. 

Margareta, şefa spălătoreasă, ghicea în cafea cui îi 
ciocănea în uşă; nu lua plată, era bucuroasă de oaspeţi. 
Ţigăncile cu şatra în luncă, de unde veneau şi urcau dealul pe 
furiş, rămânând ascunse în marginea pădurii şi făcând 
semne, să atragă pe câte unii, ghiceau în ghioc sau în cărţi, 
ce puteau să vadă în ele nu înţeleg, erau şterse şi slinoase, 
moştenite din generaţie în generaţie; drept plată luau doi lei 


sau un pachet de mahorcă. La oraş ştiam ghicitoare cu firmă, 
o tăblie pusă pe un stâlp, mai înalt decât poarta, să se vadă 
din stradă; pe tăblie erau lipite trei cărţi de joc, de obicei rigi 
de caro. În ziare apăreau anunţuri cu cărturărese vestite, 
dădeau năvală femeile nenorocoase, înşelate, abandonate, şi 
toate plecau de acolo cu speranţele renăscute. Unele 
ghicitoare citeau în palmă, mergeau pe linia vieţii, a 
norocului, a dragostei, din nimic făceau o poveste. Se mai 
ghicea şi în bobi, am auzit, dar n-am văzut niciodată: 
„Patruzeci şi doi de bobi, patruzeci şi doi de fraţi, bine staţi, 
bine să daţi! ...” 

Despre cartof sunt sigur că n-a auzit nimeni, e 
născocirea mea, mi-a venit în minte la conferinţa domnului 
Pretoreanu. Comşa lua cartoful în mână, îl răsucea, îl privea 
întrebător de aproape, de departe, medita, apoi începea să 
turuie din gură, luminat la faţă. Forma cartofului, culoarea, 
ochişorii din care dau colții, zbârciturile, petele şi mai ales 
ceea ce nu putea să vadă, toate erau motive de inspiraţie. Eu 
n-aş fi fost în stare să-mi imaginez atâtea, nici să vorbesc cu 
atâta convingere; aveam doar rolul să fac propagandă, îndată 
a început să plouă cu cartofi, se găseau printre noi mulţi care 
vroiau să-şi afle viitorul, cel mai adesea dacă o să-i scoată la 
lecţie a doua zi şi ce-o să-i întrebe. Chiar dacă greşea de nouă 
ori şi nimerea o singură dată, mai multă fierbere stârnea 
izbânda decât nereuşitele, care nici nu mai contau, rămâneau 
în umbră. Câte unii, mai ales la început, se îndoiau, nu de 
harul lui Comşa, ci de posibilităţile cartofului; ce legătură 
putea să fie între o legumă vulgară, crescută în pământ, 
lipsită de lumina soarelui şi de influenţa aştrilor, şi un om 
care o lua din grămadă, la întâmplare, fără să aibă un mijloc 
de a o alege pe cea predestinată? Datoria mea era să 
împrăştii îndoiala: păi tocmai faptul că a pus mâna pe un 
anumit cartof şi nu pe cel de alături e o dovadă de 
comunicaţie, în cartof există un fluid şi el se exteriorizează 
numai când are aceeaşi lungime de undă cu fluidul nostru; 
atunci ne cheamă, pe urmă începe să vorbească, dar numai 
cui îi înţelege limbajul. Comşa era dăruit cu harul acesta, şi 
dacă se pornea să reproducă spusele cartofului, ajungea până 


la facerea lumii, trebuia să-l trag de mânecă. Şi iarăşi, dacă 
din cele ce debita, încălecându-le unele peste altele, 
înfierbântat, inspirat, se potrivea numai una din zece, era de- 
ajuns să câştige încrederea şi să-i crească faima. Însă era 
normal, după o regulă elementară a probabilității, să se 
potrivească mai mult decât o vorbă din zece, două, trei, cinci, 
şapte şi nouă. Aşa se naşte renumele. 

De unde luau cartofii clienţii noştri nu mă interesează, 
de la bucătar, de la magazioner, treaba lor ce dădeau în 
schimb, şi nu putea să se observe la inspecţie, la inventar 
cum se spune astăzi. Oricât de mulţi ar fi fost ei pentru mine, 
cartofii, era departe de a li se simţi lipsa din tainul a opt sute 
de guri, nouă sute dacă îi adăugam şi pe duhovnici, al căror 
număr între timp crescuse. Şi fiindcă veni vorba de ei, trebuie 
să spun că după ce Comşa ghicise viitorul multora din colegii 
noştri, din toate clasele, începuse să vină şi câte un profesor, 
mai pe ferite, simulând incredulitatea, cu un zâmbet ironic, 
dar ciulind tare urechile, până ce se lăsară ispitiţi chiar şi 
duhovnicii. Credeam că am halucinaţii când l-am văzut pe 
primul dintre ei aşezându-se în banca lui Comşa şi scoțând de 
sub sutană cartoful... 

Vara coceam cartofii în jăratic, făceam foc în pădure, 
deşi nu era voie; iarna îi puneam pe o tablă în gura cuptorului 
de la uzină. După un an mi s-a făcut lehamite, nu mai vroiam 
să aud de cartofi, ultimii i-am uitat în pupitru şi au încolţit, le- 
au crescut lujerele în voie, au supt tot miezul, s-au încolăcit, 
s-au umflat pe sub cărţi, până ce le-au dat afară. Comşa însă 
n-a vrut să renunţe, îşi făcuse un renume care creştea 
întruna, cred că uitase cu totul de unde pornise, poate îşi 
găsise chiar vocaţia, că prea o căuta de multă vreme; în orice 
caz, acum credea cu toată convingerea în darul său, 
prevestea viitorul cu o inspiraţie sinceră, era cât pe-aci să-l 
pierd de prieten, dacă într-una din primăverile următoare nu 
l-ar fi apucat dorul de ducă, la fel cum mă apucase şi pe mine; 
atunci a uitat de cartofi şi am plecat împreună pe dealuri. 


Kemal Paşa n-avea decât cincizeci şi şapte de ani când 
a murit, cu puţin timp înainte de a începe în Europa războiul 


al doilea; cu optica noastră de astăzi, când media de vârstă a 
crescut incredibil pentru o epocă atât de frământată, se putea 
socoti un om tânăr. Nu ştiu ce-ar fi făcut dacă trebuia să se 
înfrunte cu Hitler: poate ar fi ieşit o scânteie şi lua foc 
Bosforul. Urmaşul lui avea o lungă experienţă diplomatică, 
aşa că s-a descurcat bine. Dar mai înainte, pe când era numai 
ministru de externe, a avut multe hârşeli cu vecinii. Nu vreau 
să aplaud fapta Turciei, care în anii aceia, călcând tratatele, 
ocupase Alexandretta, un oraş din nord-estul Mediteranei. 
Poate era dreptul ei, nu-mi dau părerea, multe tratate sunt 
strâmbe, am cunoscut şi noi unele, pe spinarea noastră. Atât 
ştiu că Anglia, foarte amestecată în treburile acelui colţ de 
lume, s-a supărat tare, şi delegatul ei la Liga Naţiunilor l-a 
făcut albie de porci pe Ismet Inonu, aşa îl chema pe ministrul 
de externe al Turciei, viitorul succesor al lui Kemal Paşa. Un 
ceas a vorbit englezul, i-am uitat numele, tunând şi fulgerând, 
ameninţându-l cu pumnul pe turc, care stătea cuminte la 
pupitrul lui, în linia întâi. Cine l-a văzut pe Ismet Inonu acolo, 
somat să dea socoteală, i-a plâns de milă, s-a întrebat pe unde 
o să scoată cămaşa. Gândindu-mă la el, mi l-am închipuit ca 
pe un cartofior speriat, gata să cadă sub bancă. Dar când 
oratorul şi-a terminat filipica nemiloasă, cartofiorul s-a ridicat 
în picioare şi a spus, aplecându-se înainte, cu o mutră de 
legumă nevinovată: 

— Eu sunt cam tare de ureche, vă rog să repetaţi, 
excelenţă! 

Pe atunci nu exista amplificare. Sala a izbucnit în râs, 
iar delegatul britanic a coborât dezumflat de la tribună; un 
rechizitoriu de o oră nu se repetă, mânia vărsată o înghite 
pământul dacă nu şi-a atins ţinta. 

Pomenind de Mussolini şi de Hitler, apoi de Ataturk, 
fără ca pe acesta din urmă să-l pun în aceeaşi oală cu primii, 
am cam terminat cu şefii de state şi oamenii politici din 
vremea primilor mei ani de învăţătură. Lenin murise, iar 
Stalin strângea putere; cred că îi auzeam numele, dar nu 
prea ştiam cine este şi ce-o să fie; domnul Pretoreanu, care n- 
avea nici un motiv să iubească bolşevismul, n-a pomenit de el 
nu l-a criticat niciodată, a stat în expectativă. Poate că nutrea 


planul unei afaceri cu ruşii; credinţele lui politice urmau 
legea cuprinsă în acele cuvinte pe care i le-a spus mai târziu 
lui Jordie: „După cum o fi cazul!” 

În prezent e mare vânzoleală în lume, pe lângă 
nenumărate războaie locale. S-au născut zeci de state noi, cu 
regi şi preşedinţi de republici, de toate culorile; ei cutreieră 
pământul cu avionul, azi sunt ici, mâine în America, poimâine 
în partea opusă, apar la televiziune, fac declaraţii, zâmbesc 
sau ameninţă, îi cunosc până şi copiii. La începuturile mele 
ştiam mult mai puţine, şi nu că aş fi fost cu mintea aiurea, dar 
nu se întâmplau atâtea ca astăzi; şi chiar dacă se mai 
întâmplau câte unele, ştirile nu se răspândeau cu iuţeală şi la 
mari distanţe. Auzisem că în Japonia domnea Mikadoul, dar 
nimeni nu ştia ce făcea el şi ce gândea despre lume; niciodată 
nu i-am văzut fotografia, niciodată n-a ţinut o cuvântare. Mai 
trăia oare împăratul Chinei? Dacă azi îmi vine să râd de mine, 
ar trebui să râd de multă lume din vremea aceea. Ca să 
termin cu Asia, e adevărat că am auzit de Mahatma Gandhi, 
făcea greva foamei, cerând eliberarea Indiei de sub 
stăpânirea britanică. Despre stăpânirea britanică în India am 
aflat multe după un număr de ani, când am văzut un film, 
Gunga Din; Gunga Din era un aborigen loial, care murea 
luptând pentru Anglia. Am mai auzit de Rabindranath Tagore, 
deci nu eram surd cu totul, nici orb, l-am văzut când a fost în 
România, în prima mea tinereţe; venirea lui a stârnit vâlvă, 
pe atunci nu eram obişnuiţi cu vizitele exotice. 

Cât priveşte America, habar nu aveam cine mai era 
preşedinte; rămăsesem la Wilson, din timpul războiului. In 
America de Sud se schimbau des şefii de state; până să auzi 
de unul, venea altul, dădea lovitura; se mai întâmplă şi astăzi. 

Dacă-i vorba de ţările Europei, ştiam că în Grecia 
domnea Regele George al doilea, aflasem de el numai fiindcă 
o luase de nevastă pe Principesa Elisabeta a noastră, iar sora 
lui, Elena, se căsătorise cu fratele acesteia, Prinţul Carol. 
După un număr de ani, afemeiat cum îl ştia lumea, Prinţul şi-a 
repudiat nevasta, de dragul alteia, iar ea s-a întors la casa 
părintească. S-a nimerit ca după alţi câţiva ani, când eram 
abia puţin mai răsărit decât un copilandru, să mă aflu pe un 


vapor care se întorcea în ţară de la Alexandria egipteană. 
Înaintea plecării, comandantul a primit ordin prin TFF să se 
abată pe la Larnaka, în insula Cipru, ceea ce pentru mine era 
o bucurie neaşteptată. Dar n-am debarcat, am stat câteva ore 
în radă, până ce au venit de la țărm Regina Maria, de curând 
văduvă, şi Principesa Ileana, amândouă în doliu mare, cu 
voaluri negre pe faţă. Ca bagaje, în afară de cufere şi 
geamantane, care au fost aduse înaintea lor cu mahoana, 
aveau nişte chiupuri mari de pământ ars, probabil din 
vechime, pe care cred că Regina le-a dus la Balcic, unde îşi 
făcuse o casă pe malul mării. Pe Principesa Ileana, frumoasă 
şi trupeşă, am văzut-o atunci, într-o seară, goală puşcă; se 
dezbrăca în faţa ferestrei, cu perdeaua netrasă. Când am 
ajuns la Pireu şi au coborât scara, să meargă în oraş, m-am 
temut să nu se încurce treaba, Regele George avea motive să 
ţină de rău familia regală a României, după ce sora lui se 
întorsese acasă, izgonită; scăpăm din vedere că erau trei ani 
de când Grecia devenise republică. Insă în urma Regelui 
treaba n-a mers bine, partidele se certau între ele, şi atunci, 
după unsprezece ani de exil, l-au chemat înapoi, poporul l-a 
întâmpinat cu flori şi aclamații, a fost o bucurie care, cum 
spunea un gazetar de la Atena, a depăşit-o chiar pe cea 
prilejuită de detronarea lui, încă vie în mintea tuturor. 

Mai domneau câteva capete încoronate în ţările 
Europei, dar rar se vorbea de câte unul; pe mulţi din ei nici 
nu-i mai ţin minte, dacă i-am ştiut vreodată. Trecuse un 
număr bun de ani, îmi lăsasem copilăria în urmă, când Regele 
Angliei, Eduard al optulea, abia urcat pe tron, a abdicat din 
proprie voinţă ca să se însoare cu aleasa inimii, o doamnă de 
viţă neprinciară; legea britanică nu îngăduia asemenea 
nuntă. S-a vorbit mult la radio şi s-a scris în ziare, revistele 
ilustrate au publicat cu sutele fotografii în culori înfăţişând 
perechea ilustră, un val de romantism a trecut peste lume, a 
trezit suspine în sufletele femeilor şi chiar în ale bărbaţilor cu 
firi mai gingaşe. S-au auzit şi strigăte de revoltă, unii cereau 
ca legea să fie abolită, în Anglia a fost grea dispută, ştiu că şi- 
a spus cuvântul chiar şi episcopul de Canterbury, nu mai ţin 
minte dacă era pentru sau contra, destul că şi-a dat părerea. 


Câtva timp a mai fost o speranţă, trebuia să se pronunţe 
unele foruri înalte, poate şi parlamentul; iar s-a vorbit şi s-a 
scris, ceva mai important nu se petrecea în lume în acel timp, 
deşi erau accidente, crime, lovituri de stat şi chiar războaie. 
În sfârşit, s-a aflat hotărârea, nunta nu se putea face, lumea a 
fost consternată. lar Regele, după ce şi-a lepădat hlamida, 
coroana şi sceptrul şi-a lut mireasa de mână şi s-au dus în 
lume. Nu s-a mai auzit de ei decât atunci când ziarele sau 
revistele vroiau să reîmprospăteze romantismul sufletelor 
sensibile, sau când le rămânea loc gol într-o pagină. Pentru 
multă lume Eduard a fost un erou, s-a bucurat de admiraţie şi 
iubire, poate mai mult decât s-ar fi bucurat dacă învingea în 
bătălia de la Trafalgar, sau în cea a Yutlandei, unde de fapt n- 
a învins nimeni. Şi mai trebuie ţinut seama că nu-şi părăsea 
tronul într-un moment rău pentru Anglia, să fi spus în sinea 
lui slavă domnului, am scăpat de o pacoste! Pe atunci Anglia 
era un imperiu, mare, prosper şi puternic. Pe mireasă o 
chema doamna Simpson. Dacă n-a murit, nu poate să fie 
decât foarte bătrână. Într-un moment al vieţii ei, când Eduard 
al optulea a coborât treptele tronului, deşi neîncoronată, a 
fost mai puternică decât orice regină din trecutul Angliei, fie 
ea chiar Regina Victoria. 

Mai ştiam de Regele Gustav al Suediei, nu pentru 
treburi de stat, acelea mergeau prin tradiţie şi prin grija 
guvernului, ci fiindcă, la optzeci de ani, juca tenis, ca flăcăii. 
L-am văzut în jurnale cinematografice, înalt, uscat, oţelos, în 
bluză albă, cu racheta în mână, în locul sceptrului. 1 se 
spunea, civil, Mister G. (Gi.) 

De Regina Wilhelmina a Olandei se vorbea, fiindcă 
mergea pe bicicletă, în rând cu mulţimea. 

Ca să revin la nodul istoriei, primul loc în Europa îl 
ocupa Hitler, cu zgomot. Zgomot făcea şi Mussolini, dar 
venea pe locul al doilea, la mare distanţă. Dacă ei ar fi 
practicat relaţiile naturale dintre doi oameni simpli, 
Mussolini i-ar fi spus lui Hitler nene şi săru' mâna. lar acesta 
i-ar fi răspuns du-te-n moaş-ta! 


19 


O singură dată am fost supărat pe Comşa, dar mi-a 
trecut repede, când fetele directorului l-au chemat să le 
ghicească, şi n-a vrut să mă ia cu el, deşi ar fi fost obligat, 
mie îmi datora totul, eu inventasem şi susţinusem jocul care îl 
făcuse celebru. L-am invidiat când s-a dus acolo, într-o zi la 
cinci după-amiază, tocmai când domnul Laurenţiu Sân- 
Martinu ieşea la plimbare, braţ la braţ cu nevasta pudrată la 
tâmple. Plimbarea era un obicei zilnic, directorul îl respecta, 
fără să ţină seamă de vremea urâtă, fie ploaie, fie ger şi 
ninsoare. Socoteam a fi ceva demn de laudă, din păcate nu 
puteam să-l laud şi pentru altceva. 

Comşa a rămas singur cu fetele până la masa de seară, 
mai bine de două ceasuri, timp în care mi-am mâncat sufletul; 
mi-l închipuiam stând pe canapea, între ele, simţindu-le 
căldura şi parfumul, aşa cum o simţisem şi eu o dată pe Hora, 
cea mai mică dintre ele, molatecă şi încinsă de fugă, şi atât 
de vie, că după patru ani câţi trecuseră de atunci amintirea ei 
era la fel de tulburătoare. 

Seara, Comşa mi-a dat partea mea, cartofii în care 
ghicise; aş fi aruncat cu ei după el, dar m-am stăpânit, i-am 
băgat în sân şi la atingerea lor am simţit o căldură ciudată, 
ceva ca o emanaţie omenească; fără să ştiu care din cei doi 
cartofi era al uneia şi care al celeilalte, am retrăit pe deplin 
ciocnirea mea cu Hora, când, timp de două secunde, o 
ţinusem în braţe. Pe urmă Comşa mi-a povestit cum fusese, 
cum le ghicise. Nu era o indiscreţie, aveam dreptul să ştiu 
totul, şi încă o dată am fost invidios că nu mă luase şi pe 
mine. Nu stătuseră pe canapea, îmi făcusem degeaba sânge 
rău, au rămas în sufragerie, el în capul mesei, ele de o parte 
şi de alta a lui, sub candelabru. Vorbind despre Floarea, cea 
mai mare, căreia i-a ghicit prima, Comşa a spus ce ajunsese 
să creadă despre ea la urmă: 

— E plină de draci, asta nu mai are mult până s-o ia pe 
sub coadă. 

Expresia m-a frapat, am simţit chiar o repulsie acută şi 
fără voia mea am făcut o grimasă. Pe urmă, judecând, mi s-a 
părut că poate fi acceptată, ca idee, fără s-o spui cu glas tare, 


deşi chiar şi aşa, eu nu mi-aş însuşi-o niciodată. Dar avea 
pitoresc şi o definea foarte plastic pe Floarea, simţeam fără s- 
o fi văzut de aproape; vorba lui Comşa sugera ceva din lipsa 
de pudoare a animalelor, a câinilor care se împreunează sub 
ochii oamenilor şi apoi rămân încârligaţi, coadă la coadă. 
Simţeam chiar mai multe decât el, care stătuse lângă ea două 
ceasuri. 

Prevestirea lui era tardivă, se împlinise încă din vara 
trecută, când umblase călare pe dealuri cu ofiţerul de 
cavalerie. Mergeau la o stână, nu departe de şcoală, ciobanii 
erau plecaţi la munte cu oile; legau caii afară, la pălimar, i- 
am văzut şi eu odată, scuturând din cap şi apărându-se cu 
coada de muşte. Ştiam ai cui sunt, îi mai văzusem, când 
ofiţerul venea s-o ia pe Floarea la călărie. Era căpitan, dar se 
ţinea tânăr, părea că atunci terminase şcoala militară, 
sublocotenent cu minte puţină şi cu multă sete de viaţă, 
îndrăzneţ, curajos, nesocotit, gata să pună mâna pe tot ce 
putea să-i placă. Nu mi-a trebuit mult timp să înţeleg; când 
vezi doi cai legaţi la uşa unei colibe, într-un loc pe unde nu 
trece nimeni, îţi închipui numaidecât ce se întâmplă înăuntru. 

Pe el îl chema Rodrig, mi se părea un nume de conte. 
Călare, cu o mână pe frâu, cu cealaltă în şold, cu pieptul scos 
înainte, semăna cu statuia unui învingător tânăr. Deşi nu prea 
se fereau de lume, iubirea lor a rămas nebârfită; cred că 
nimeni nu putea să şi-o închipuie, Floarea era prea mică şi 
avea o privire cuminte, aşa era privirea ei, nu făcea pe 
mironosiţa. Numai Comşa îi intuise firea adevărată, dar nici 
el nu putuse să-şi închipuie că faptele pe care le prevedea 
erau gata împlinite. 

Vara următoare au măritat-o cu domnul Popişteanu, 
unul din profesorii noştri de latină, tânăr abia venit de la 
Paris, unde făcuse nu doar facultatea, ci chiar liceul, din 
clasa întâi. Tatăl lui era ministru plenipotenţiar, ducea o viaţă 
largă, dar nu din leafă; avea multă avere în ţară, două moşii, 
una de la nevastă, şi trei imobile de raport la Bucureşti, pe 
Calea Victoriei şi pe Bulevardul Elisabeta. Floarea făcea o 
partidă strălucită, aşa spunea lumea, nu sunt vorbele mele. 
Pe Rodrig îl trimisese la plimbare, se săturase de el, nu-i mai 


plăcea călăria, sau poate că mirosul de oaie, de găinaţ şi de 
lână râncedă din colibă ajunsese să-i facă silă. Putea să fie 
aşa, putea să fie altfel, cine ştie? 

Nunta s-a făcut în pridvorul bisericii, înăuntru ar fi 
încăput prea puţină lume, şi erau invitaţi cu sutele. Ginerele 
nu avea o statură impunătoare, nu se putea compara cu 
cavaleristul, noroc că fracul, adus de la Paris, cum e uşor să 
se presupună, îi dădea destulă prestanţă ca lumea să-l admire 
şi să spună încă o dată că Floarea făcea o partidă strălucită. 
Ce avea el mai plăcut era părul, castaniu, fin, ondulat, cu o 
buclă adusă pe frunte, care îi dădea un farmec irezistibil; 
cred că orice femeie ar fi vrut să-l mângâie, chiar dacă nu 
simţea nevoia să meargă mai departe şi probabil nu vroia 
niciuna din ele, aerul lui fragil, copilăros, nu putea să le 
subjuge, semăna mai puţin a bărbat şi mai mult a înger, 
păcatul fugea departe. Floarea însă se uita la el topită, sub 
privirea încruntată a arhiereului, îşi lăsa capul pe umărul lui, 
se lipea de el tot mai strâns şi numai că nu-l lua în braţe, 
acolo, în pridvorul bisericii, în toiul slujbei. 

S-au auzit câteva tunete, noaptea s-a făcut dintr-o dată 
mai neagră, părea că va veni furtuna şi ploaia, şi se va strica 
toată ceremonia. Plopii din lungul terasei fremătau peste 
statuia domnului Pretoreanu, ca în noaptea când mă visasem 
acolo, la adunarea duhovnicilor. După un timp de îngrijorare, 
tunetele s-au îndepărtat, norii s-au dus în altă parte, unde a şi 
început să plouă; se simţea umezeală în aer, femeile, în rochii 
decoltate, tremurau sub cerul liber, plin de stele. Arhiereul 
pusese în creştetul mirilor cununiile de argint, şi acum cânta, 
cu preoţii şi cu diaconii, „Isaiia dănţuieşte”. S-au rotit cu toţii, 
ţinându-se de mână, în jurul mesei cu evanghelia, scoasă 
afară. Când jocul s-a sfârşit şi fiecare s-a întors la locul lui, 
între sfeşnice, a venit clipa să se ia cununiile de pe capul 
mirilor. Şi atunci s-a întâmplat nenorocirea: degetele 
arhiereului s-au încurcat în bucla de păr de pe fruntea 
ginerelui, care îi dădea acel farmec dulce, trezind în sufletul 
femeilor dorinţa să-l mângâie. lar când a ridicat cununia, a 
luat şi părul, cu totul, l-a dus pe sus şi tigva i-a rămas cheală, 
lucie, speriată şi ruşinată, într-o clipă s-a făcut roşie, la fel ca 


obrazul de înger. Ginerele a leşinat, a căzut pe spate, l-au 
ţinut nuntaşii, altfel poate îşi spărgea capul de lespezi. 
Mireasa a tipat, s-a răsucit, a coborât treptele pridvorului, a 
luat-o la fugă pe sub clopotniţă. Ceilalţi, unii se priveau 
consternaţi, alţii râdeau pe înfundate, abţinându-se să nu 
izbucnească în hohote. În momentele acelea de zăpăceală, 
Floarea dispăruse. Când s-au dezmeticit, au luat-o la fugă 
care încotro, s-o caute, fără nici o chibzuinţă, unii la ea acasă, 
alţii prin parc, prin boschete, au strigat-o, dar n-au găsit-o. 
Atunci s-au făcut echipe, cu lanterne şi cu felinare, cine 
dintre noi a vrut a luat parte, am mers şi eu, fiecare a pornit 
prin pădure, în altă direcţie. In faţa bisericii, directorul îşi 
frângea mâinile. Ce fel de satrap putea el să fie? 

Am bănuit unde fugise Floarea, m-am dus drept la 
stână, trăgând după mine echipa de care mă lipisem. Am 
găsit-o în colibă, trântită pe paie. Rochia de mireasă nu se 
murdărise, era albă ca la biserică. A mers cuminte cu noi, nu 
plângea şi n-a scos o vorbă, privea tot înainte. A doua zi a 
plecat, nu ştiu unde a trimis-o taică-su, de atunci n-am mai 
văzut-o, poate venea vara, când eram în vacanţă. Se auzise că 
ar fi la o mănăstire din Moldova, călugăriţă, dar cu firea ei, 
nu puteam crede. 

A dispărut şi domnul Popişteanu. Abia venise şi dus a 
fost, şi-a dat demisia, nu l-a mai ştiut nimeni. Poate se 
întorsese la Paris, acolo i-ar fi fost bine şi avea toate şansele 
să găsească o femeie deşteaptă, care să-l înveţe că se poate 
trăi şi fără perucă. Numai Samson avea nevoie de păr, ceilalţi 
bărbaţi pot să se lipsească, dovadă d'Anunzzio. 

x 

Nu puteam să cred în puterea cartofului de a prezice 
destinul, doar nu uitasem că era o născocire. Dacă părerea 
lui Comşa despre Floarea avea şi ceva îndoielnic, m-a uimit în 
schimb ce mi-a spus el despre viitorul Horei; iar mai târziu, 
când prezicerea s-a adeverit, groaza pe care mi-a provocat-o 
sfârşitul ei n-a fost mai mică decât deznădejdea. Dar m-am 
sforţat să nu-mi pierd luciditatea, ca să nu ajung a crede în 
cine ştie ce putere ocultă. Nu putea să fie altceva decât o 
intuiţie ieşită din comun, la care Comşa ajunsese prin ceea ce 


la început nu fusese decât un joc, neserios şi destul de comic, 
o farsă, ideea că într-un cartof se poate citi viitorul. Tot 
simulând o clarviziune născocită, cred că în el se dezvoltase 
treptat darul real de a simţi într-un om datele lui viitoare, ele 
neputând să fie altceva decât o înlănţuire naturală, o evoluţie 
firească a datelor prezente. 

Despre Hora mi-a spus: 

— E o frivolă tragică. O să-şi plătească amar nebuniile! 

Curând a început prima ei iubire, atunci când s-a întors 
de la Bucureşti, învingătoare, echipa de fotbal. Fusese o luptă 
grea, doi ani la rând echipa luase Cupa şcolilor, şi dacă o lua 
a treia oară, trofeul rămânea definitiv al nostru, nimeni nu 
mai putea să ni-l dispute. Toată suflarea sportivă din şcoli şi 
toţi susţinătorii ei fanatici se zbăteau să împiedice această 
izbândă, care scotea cupa din competiţie, dându-le 
câştigătorilor o glorie lungă. Nu ştiu toate şicanele care s-au 
făcut, destul că adversarii, aliaţi printr-un ţel comun, au 
înţesat tribunele cu emițătoare de zgomote, clopote, tălăngi, 
trompete, talgere, gonguri, tingiri de aramă, claxoane, 
fluiere, pocnitori şi toate acestea, care se ştiau împotriva cui 
sunt, adăugându-li-se vociferări, huiduieli, urlete, au terorizat 
urechile jucătorilor timp de nouăzeci de minute, urmărind să- 
i zăpăcească, să-i dezorienteze, să-i dezumanizeze, punându-i 
în inferioritate, ca să se dea învinşi şi să-şi ia câmpii. Dar ei 
au rezistat cu o putere şi cu o îndârjire care i-au făcut zeii 
noştri. S-a ştiut seara, prin telefon, eram în sala de mese 
când ni s-a adus vestea, am sărit în picioare, ne-am urcat pe 
bănci, ferestrele au vibrat de uralele noastre, cupola s-a 
clătinat, am zbierat cu mâinile pe sus, am bătut cu polonicele 
în castroane, repetând vacarmul de pe stadion, unde echipa 
şcolii învinsese, împotriva tuturor adversităţilor. Duhovnicii 
nici n-au încercat să ne liniştească, i-am fi dezbrăcat de 
sutane. Ba încă unii s-au molipsit de la entuziasmul nostru, 
erau şi ei oameni, s-au urcat pe scaune, cu poalele sumese, 
au strigat ura şi bravo, iar alţii s-au luat de umeri şi au 
început să joace hora, lumeşte, în spaţiul larg dintre mese. 
Însă delirul adevărat a fost a doua zi, curând după-amiază, 
când s-au întors jucătorii. Am coborât toţi în vale, i-am 


întâmpinat pe terenul de sport, de unde pornea gloria lor, 
acolo se antrenaseră an de an, din clasa întâi până într-a 
cincea, a şasea, a şaptea, căci nu erau toţi de aceeaşi vârstă. 
N-a rămas nimeni sus, decât bucătarul, cu ajutoarele lui, care 
pregăteau ospăţul învingătorilor. Restul am mers până la 
unul, chiar şi directorul, oricât era el de scorţos şi de 
antipatic. Venise şi domnul Şandor, şi Costică Păltineanu, 
portarul, şi chiar secretarul şcolii, deşi era dator să păzească 
telefonul din cancelarie. Le-am văzut şi pe spălătorese, în 
halatele lor albe, m-am uitat după Tania, eram de mult cu 
ochii pe ea, dar încă nu o cunoscusem. Sărea sus de tot, ca o 
capră tânără, striga şi bătea din palme, privirea ei era ca o 
flacără; aş fi vrut să orbească, să nu-i mai vadă pe jucători, 
cum coborau din camionetă, unul mai fascinant decât altul, 
cum sunt toţi luptătorii după ce câştigă o bătălie. 

Deodată mi-a stat inima, am clipit repede, altă mişcare 
nu mai puteam face, am simţit parfumul Horei, nu-l uitasem 
şi ea s-a înghesuit să treacă pe lângă mine, ca să ajungă în 
faţă; dar n-a putut să înainteze decât doi paşi, nimeni nu se 
dădea la o parte fiindcă n-avea unde, toţi se îmbulzeau 
înainte. Aşa că, dacă a stat imobilizată nu departe de mine, 
ridicându-se pe vârfuri, sărind din când în când ca să vadă pe 
deasupra, am putut s-o privesc liber, puţin din spate şi dintr-o 
parte. Avea în păr trandafirul roşu de care nu se despărţea 
nici noaptea, stătea cu gura întredeschisă, respirând repede, 
de încordare şi emoție; buzele pline, carnale, aprinse 
tremurau, cum li se întâmplă copiilor când sunt gata să 
plângă; n-aveam cum să aud, dar cred că scâncea de ciudă că 
nu putea să înainteze şi se pierdeau clipele delirante când 
jucătorii erau ridicaţi în braţe şi aruncaţi în aer; ar fi vrut să 
pună şi ea mâna. Am uitat de Tania, nici nu s-ar fi putut s-o 
caut cu ochii în atâta mulţime, se pierduse, o vedeam numai 
pe Hora, chipul ei mi se grava în minte, tot mai adânc şi mai 
nepieritor clipă de clipă. Avea faţa mică, fină, delicată, dar nu 
fragilă, se simţea în ea o oţelire de arcuri elastice, vibrând tot 
timpul, aşa cum era ea în toată făptura, ceea ce simţisem de 
mult şi nu putea să se uite. Deşi o vedeam mai mult din profil, 
mi-am dat seama că avea ochii puţin traşi în sus, ca 


japonezele, umbriţi de gene lungi şi dese, neverosimile, parcă 
lipite, şi sprâncene ca de tuş negru, trase cu o pensulă 
tremurată, căci erau puţin zburlite, ca de o mirare 
copilărească. M-a uimit nasul, la început mi s-a părut prea 
mic, o miniatură, pe urmă am observat că se armoniza cu 
restul trăsăturilor ei delicate, toate erau la aceeaşi scară; un 
nas parcă făcut cu dăltiţa într-o marmoră brună, străvezie; 
nările aveau o cizelură care le dădea puţin relief şi lăsa să li 
se vadă freamătul. Deasupra sprâncenelor, şi încă înainte de 
a se detaşa de ele, fruntea se boltea puţin, dar nu era 
agresivă, n-avea corniţe, nu mă temeam c-ar împunge, ca 
iedele, dimpotrivă, se simţea că o mână pricepută, care ar fi 
mângâiat-o, i-ar fi trezit supunerea şi recunoştinţa. Mi-ar 
părea rău ca după toate aceste cuvinte cineva să şi-o 
închipuie altfel. 

Floarea nu era cu ea, în anul acela îşi începuse iubirea 
cu cavaleristul, era poate la stână, n-o interesa echipa de 
fotbal. 

S-a întâmplat ca jucătorii, duşi în triumf, fără atingere 
cu pământul, să treacă prin dreptul nostru. Coridorul care se 
deschidea greu, ca să se închidă la loc după trecerea lor, m-a 
despărţit de Hora, dar n-am pierdut-o din ochi, ba chiar am 
putut s-o văd mai bine, fiindcă se întorsese cu faţa; trepida, 
exaltată, nu se cruța, nu mai avea frâne, putea să moară 
istovită. M-a şi speriat puţin atâta patimă, m-am gândit cum 
ar fi ea când ar iubi, şi ce s-ar întâmpla după iubire, dacă ar 
ajunge să urască; ar mai lăsa pe cineva în viaţă? 

Primul care venea pe sus era Feiz, căpitanul echipei, 
cu braţele ridicate deasupra capului, ţinând cupa cu 
amândouă mâinile, să se vadă. Cu ochii la el, am pierdut-o din 
vedere pe Hora, nu ştiu cum s-a întâmplat ca ea să iasă în 
faţă şi să le taie drumul; nu cred că a împins-o cineva din 
spate, s-a zbătut să-şi facă loc şi nu s-a mai dat la o parte. 
Atunci, după o clipă cât n-a înţeles ce se întâmpla, Feiz a 
alunecat de pe umerii celor care îl purtau pe sus, a făcut un 
pas spre ea, nu trebuia mai mult, a pus un genunchi în 
pământ, în faţa ei, şi i-a întins cupa, privind-o până în fundul 
ochilor. 


Era din Dobrogea, avea sânge de turc, neamul lui 
strălucise odată asupra unei părţi din lume, şi el păstra în fire 
ceva din această glorie trecută, chiar dacă nu o cunoscuse. 
Se priveau, mi se părea că din întâlnirea lor are să 
izbucnească o scânteie, să se aprindă unul pe altul. L-au 
ridicat din nou pe umeri şi lângă el au ridicat-o pe Hora. Aşa 
au mers până sus, ea ducea cupa ca pe un trofeu propriu. 

A doua zi Feiz a găsit în pupitru un plic roşu, de o 
culoare intensă, ca de sânge coagulat şi totuşi viu, cu un scris 
clar şi hotărât, pe o hârtie la fel ca plicul: „Vino diseară la opt 
sub fereastra mea. Ştii cine sunt, alta n-ar putea să fie”. 

Nu s-a dus, s-a temut de o farsă. Dar toată ziua stătuse 
pe gânduri, ceva îi intrase în suflet. În dimineaţa următoare, 
când a deschis pupitrul, îi tremurau mâinile, nu mai 
cunoscuse o emoție atât de puternică. S-a liniştit când a văzut 
biletul, apoi i s-au aprins obrajii, şi respiraţia a început să 
dogorească. N-aş fi crezut că în el putea să fie tot atâta 
patimă ca în Hora, care îl chema cu o hotărâre imperativă: 
„N-am cunoscut nici un bărbat, nu vreau altul decât pe tine. 
Degeaba ţi-e frică, de mine n-ai să scapi. Ştii cine sunt, 
niciodată n-ai să întâlneşti alta ca mine”. 

E adevărat, n-ar fi întâlnit alta. 

Hora îl aştepta aplecată pe fereastră, în întuneric. l-a 
şoptit, aplecându-se şi mai mult, gata să cadă, oferindu-se cu 
o clipă mai repede: 

— Poţi să te urci? 

Fereastra era la trei metri, dădea în pădure, deasupra 
povârnişului. O ştiam, se vedea de pe terasă, mă uitam 
adesea, îmi atrăgea privirea magnetic; mă gândeam, dar nu- 
mi făceam planuri, sau dacă mi le făceam, nu mi le 
mărturisisem nici mie însumi. 

Cum ar fi putut să se urce cineva fără o scară? Oare 
Hora nu se gândise? Sigur că nu, n-avea nevoie să se 
gândească, ştia că Feiz o să ajungă sus, învingând toate 
piedicile; simţea în ea forţe capabile să-l ridice şi era gata să i 
le transmită. Un frasin stufos acoperea fereastra, era atât de 
simplu! Hora bătu din palme şi râse, luminată la faţă. Ani de 
zile, în timp ce creştea, aşteptând ziua când să intre un 


zburător pe fereastra ei, nu se gândise cum o să vină, fiindcă 
era subînţeles: zburând, cum altfel? 

Feiz se urcă din ramură în ramură, mai mult în mâini, 
zbura, într-adevăr, părea că îşi pierduse greutatea, la fel cum 
mi se părea când îl vedeam sărind cu prăjina; nu era o 
ascensiune, ci semăna cu o cădere inversă, forţa de gravitație 
nu se mai afla în miezul pământului, ci într-un punct din aer, 
un pol unde se întâlneau meridianele văzduhului. 

Horei începuse să-i fie frică, dar nu-i venea să fugă: 
poate în penumbra cugetului avusese ideea că înălţimea are 
s-o apere; acum era dezarmată. El alunecă pe o ramură 
orizontală, îşi făcu vânt şi sări în odaie; uşor, nici nu se simţi 
când atinse covorul; aşa e, nu mai avea greutate. Ea îl privea 
speriată. Oare vroise numai să-l pună la încercare? Nu se 
simţea bine, n-avea aer. 

— Tot ce te rog, spuse stins, este să nu-mi dai emoţii. 
M-am născut cu o ruptură în inimă. Acum nu prea se simte, 
pot să trăiesc liniştită; cu timpul o să fie mai rău. Te rog, nu- 
mi da emoţii! 

Nu mai avea nimic din făptura exaltată şi parcă 
nebună, care urcase dealul dusă pe braţe, ca o învingătoare, 
cu trofeul în mâini, ridicat deasupra capului. 


20 


Prima oară am auzit de Jordie când eram în carantină, 
pe timpul epidemiei. Trei luni am stat aşa, în grupuri izolate, 
în dormitoare, în sălile de clasă, unde s-au pus paturi, în 
marea sală de mese, în cea de conferinţe şi chiar în sala de 
gimnastică, pe ale cărei ferestre se vedea spălătoria. Rufele 
nu ni le mai aduceau spălătoresele, ci infirmierii în halate 
albe, trimişi de Ministerul Sănătăţii. Cel mai iubit dintre 
profesori şi diriginte al clasei noastre, datorită căruia 
socotesc eu că şi-a pierdut viaţa neînţelesul meu prieten 
Mesteacăn, era atunci deputat în Cameră, a fost întrebat de 
situaţia şcolii, ca omul cel mai indicat să vorbească, i s-au pus 
întrebări de la tribună, se născuse îngrijorare în toată ţara, o 
molimă de aceste proporţii nu se mai pomenise de la holera 
din 1913, pe timpul războiului balcanic. Nici nu ştiu de ce s-a 


făcut atâta vâlvă, de murit n-a murit nimeni, iar bolnavi, cu 
simptome ciudate, n-au fost decât vreo cincisprezece, pe care 
i-au dus fuga la spitalul de boli contagioase şi s-au făcut bine, 
nu se ştie cu ce medicatie. Ceilalţi am stat în aşteptare, 
medicii veneau de două ori pe zi, acum erau cu zecile, ne 
examinau în gât, ne controlau reflexele, ne ascultau inima şi 
respiraţia, păreau foarte îngrijoraţi şi păstrau tăcerea când îi 
întrebam de ce epidemie era vorba, căci nu-i dăduseră nici un 
nume. În acest timp pe Bimbirică nu l-am văzut, era în 
concediu. 

Domnul Pretoreanu n-a venit în inspecţie, în schimb a 
vegheat de la distanţă să fim îngrijiţi bine, lui i s-au datorat 
slănina prăjită şi vinul, a pus în mişcare Ministerul Sănătăţii, 
era plină şcoala de etuve şi ambulante, şi noi tot nu ştiam ce 
boală ne ameninţă. Tevatura aceasta a avut ecou chiar şi în 
Camera Deputaţilor, l-au întrebat pe profesor ce credea 
despre soarta noastră, dar el s-a zăpăcit de parcă ar fi fost 
vinovatul, n-a putut să dea lămuriri clare, s-a bâlbâit ca un 
şcolar cu lecţia neînvăţată. Am citit în ziare stenograma, 
singurele lui cuvinte erau „Da, domnule” şi „Nu, domnule”. 
Odată a mai spus: „Trist, dar adevărat”, şi altă dată: „Aşa e, 
din nefericire”. Nu ştiu la ce se referea, însă e uşor de înţeles 
că avea de făcut critici, ceea ce nu mă miră, ştiam cu toţii că 
nu-l suferea pe directorul şcolii. 

Era într-adevăr cel mai iubit dintre profesori, unora 
însă nu le inspira încredere, făceam şi eu parte dintre aceştia, 
nu mi-a plăcut osteneala pe care şi-o dădea ca să ne câştige 
dragostea. li porecleam Enciclopedul, fiindcă le ştia pe toate, 
orice l-ai fi întrebat, avea îndată răspunsul. Era profesor de 
psihologie, care la Colegiul domnului Pretoreanu, printr-o 
derogare norocoasă, nu singura, se învăţa în toate clasele, 
chiar în cele superioare, când în program intrau logica şi 
filosofia. Nu m-am mirat că domnului Pretoreanu îi era 
antipatic, vroia să se descotorosească de el, de aceea, la un 
moment dat avea să-l aducă pe Odor; însă acesta a plecat la 
sfârşitul anului, n-a putut să respire. Am învăţat multă 
psihologie în opt ani; cu două ore pe săptămână, încape toată. 
Lecţiile Enciclopedului erau însă divagaţii enciclopedice, 


atrăgătoare, uneori pasionante, de aceea le aşteptam cu 
plăcere. Profesorul încălca domeniul tuturor colegilor lui de 
cancelarie, îşi anexa toate disciplinele, în primul rând istoria 
şi geografia, care sunt sucul pământului. În expunerea lui, 
istoria devenea o înşiruire de anecdote, alese cu inteligenţă şi 
spuse actoriceşte, că stârneau ropote de aplauze. Cum să nu-l 
iubească şcolarii? Unii, dacă trăiesc, l-or mai iubi şi astăzi; eu 
mă lepăd. Geografia era o călătorie în jurul lumii, cu 
participarea personală a povestitorului; el nu ne spunea decât 
ceea ce văzuse cu ochii, restul n-avea decât să ni-l 
completeze altcineva. Cum un om nu poate să vadă atâtea 
într-o viaţă, se înţelege de la sine că profesorul se bizuia pe 
atlas şi pe enciclopedie, peste care ţesea plasa lui 
atrăgătoare de aventuri proprii, iar noi cădeam în ea ca 
peştii, şi nici măcar nu ne zbăteam să rupem ochiurile, ci 
acceptam captivitatea, luând închipuirea drept realitate şi 
desfătându-ne ca la teatru. Cu timpul mi s-a aplecat de atâta 
spectacol. 

O aventură de pomină, din câte mai ţin minte, era 
călătoria lui în ţinuturile eschimoşilor, o goană prin tundra 
îngheţată, şi nu cu sănii trase de câini, cum se obişnuieşte 
acolo, ci pe patine prinse de ghete, două oase de ren, cu 
darul de a fi foarte alunecoase, şi, după spusele profesorului, 
având ascunsă în structura lor o puternică forţă de propulsie, 
dovadă că viteza atinsă cu ele depăşea o sută de kilometri pe 
oră. Cum se despăduchează eschimoşii sau cum îşi încălzesc 
iurtele citisem; despre patine şi viteza lor fabuloasă n-am mai 
auzit niciodată. Despre obiceiul eschimos ca bărbaţii să-şi 
ofere nevasta drumeţului, profesorul s-a ferit să ne spună. 

Explorând o zonă mai apropiată, prin Bulgaria, s-a 
întors de acolo cu parfum de trandafiri, esenţă, numai un 
gram, pus într-un flaconaş cu dop de sticlă, să nu răsufle. Cu 
toate acestea, parfumul, pus în buzunarul vestei, se simţea de 
la o poştă şi i-a adus numai necazuri. Nu-i făcea nici o plăcere 
să-şi aducă aminte, dar era datoria lui să ne povestească şi să 
ne prevină, dacă vreodată aveam să mergem în Bulgaria, 
patria trandafirilor. Necazul a început în tren, când vecinii de 
compartiment s-au ridicat unul câte unul, ţinându-se de nas, 


şi au ieşit pe coridor, de unde n-au contenit să-i arunce priviri 
duşmănoase, până ce a venit conductorul. „Domnule, i-a spus 
acesta, ori aruncaţi parfumul pe geam, ori coborâţi la prima 
staţie.” In unele versiuni, călătorul, neavând încotro, a 
aruncat sticluţa pe geam, de s-a făcut ţăndări. Nici Homer n- 
ar fi putut povesti urmarea, cum două sate bulgăreşti au 
făcut plângere, care a ajuns la Bucureşti prin Ministerul de 
Externe, cerând despăgubiri că li s-a ofilit recolta, şi oamenii 
nu mai pot să trăiască de răul parfumului. Incaltea să fi fost 
numai atât! Ce folos că aruncase sticluţa, dacă haina i-a 
păstrat mirosul, şi nevasta n-a vrut să-l primească în casă! În 
altă versiune, sticluţa a fost păstrată şi dintr-un gram de 
esenţă s-a făcut parfum pentru tot oraşul, a fost o desfătare, 
ani în şir străzile şi casele, chiar la mahala, chiar şi 
cocioabele ţiganilor, neaerisite şi nevăruite, au mirosit a 
trandafir, aşa cum miroseau laptele vacilor şi peştii din apa 
Râului. 

Ca profesor de psihologie, s-o fi gândit oare 
povestitorul ce-o fi în mintea noastră? După figura lui 
serioasă, după convingerea pusă în vorbe, fie ele oricât de 
gogonate, nu m-ar mira să ne fi crezut pe toţi cu belciug în 
nas, adică, pentru cine nu înţelege, proşti ca ursul care ţopăie 
la voinţa ţiganului. 

Nici „Enciclopedul” nu era o poreclă cu duh, demnă de 
a fi amintită, dar nu vreau să născocesc eu una mai bună; ea 
reprezenta posibilităţile noastre. I se mai spunea şi în alte 
feluri, „Doi gemeni”, de pildă, de la o vestită marcă de cuțite 
şi brice. Nu ştiu dacă şcolarii de astăzi vor înţelege la fel ce 
se înţelegea în codificarea din vremea noastră; brici era 
simbolul minciunii. La minciună se mai spunea barbă sau 
bărbiereală. Omul dedat să mintă era numit bărbier, şi mai 
mult nu ştiu. „Doi gemeni” nu putea să prindă, prea puţini din 
noi cunoşteau această marcă de brice, mai multă răspândire 
avea Solingen. Şi-apoi numeralul „doi” nu se acorda cu 
„unu”, adică o persoană. De asemeni, nu putuse să prindă 
porecla Figaro, fiindcă era pretențioasă. O circulaţie mai 
durabilă a avut una, Tata Barbă, care nu era nici ea decât tot 
o etichetă lipsită de spirit; în schimb suna bine, se propaga 


uşor prin aer, umplea o cameră întreagă, din perete în 
perete. 

Într-o zi, Tata Barbă, continuându-şi călătoriile lui prin 
lume, ne-a luat după el în Oceanul Pacific, până la Insula 
Paştelui, unde sunt nişte statui uriaşe, de nu se ştie cum au 
putut fi ridicate în picioare, în trecutul îndepărtat al lumii, 
judecând după vechimea pietrei, când oamenii de acolo nu 
aveau nici un fel de unelte. Acum ştim toţi despre Insula 
Paştelui, şi s-a găsit chiar o explicaţie plauzibilă a felului cum 
au fost ridicate statuile. Pe atunci însă nu auzisem nimic, 
manualul de geografie nici nu pomenea de ele. Profesorul şi-a 
dat drumul, avea cum să ne uimească: statui mai înalte decât 
piramida lui Keops! ... Când auzeam de piramide, mi se 
înfiora pielea şi mi se tăia respiraţia. În această stare 
ascultam povestea statuilor misterioase, când Comşa, 
colaboratorul meu în unele ocazii, a trecut pe lângă mine 
venind din spate şi mi-a lăsat un bilet pe pupitru: „Aşteaptă 
cinci minute, pe urmă cere voie afară”. Eram spre sfârşitul 
şcolii, fusese cu patru clase înaintea noastră şi acum îl 
ajunsesem din urmă. 

Tata Barbă locuia în oraş, era proprietar, dar avea o 
cameră şi în şcoală, unde îşi pregătea lecţiile şi se odihnea 
între ore. Camera, într-unul din pavilioanele profesorilor, se 
învecina cu a domnului Stroescu, prietenul meu, pe acelaşi 
coridor unde, numai cu un an înainte, locuise Odor şi unde o 
întâlnisem pe Tania, încă vie în amintirile mele. Comşa vroia 
să-şi arunce un ochi în camera lui Tata Barbă, iar eu trebuia 
s-o conving pe Tiţa, camerista, să-i dea drumul. Tiţa mă 
cunoştea, ştia că sunt prieten cu domnul Stroescu, s-a învoit 
să descuie uşa. Bineînţeles că a stat cu noi, să nu facem vreo 
poznă. Cum am intrat, Comşa a şi văzut Larousse-ul pe birou, 
un volum din cele douăzeci şi patru câte erau pe vremea 
aceea, cu mai puţine subiecte decât astăzi, dar mult mai 
dezvoltate şi mai minuţioase. Era într-adevăr o enciclopedie, 
aveai ce să înveţi, te ducea până în miezul ştiinţei. Larousse- 
ul era deschis la Insula Paştelui, şi într-o fotografie, drept în 
mijlocul paginii, se vedea una din statuile uriaşe; am fost 
dezamăgit, nici vorbă să fie cât piramida lui Keops; judecând 


după omul fotografiat la picioarele ei, în haine albe şi cu 
cască tropicală, putea să aibă vreo zece metri. lar omul nu 
era Tata Barbă. L-am rugat pe Comşa să nu bată toba; nu mi 
se părea o crimă dacă profesorul ne făcea să credem că o 
informaţie din enciclopedie era rezultatul experienţei lui 
personale; şi-apoi vorbea cu prea multă pasiune, ca să nu 
merite îngăduinţă. Dacă l-am scos de la inimă, au fost alte 
motive. 

Comşa mi-a respectat dorinţa, n-a suflat o vorbă, deşi, 
dacă dădea faptele în vileag, ele n-ar fi surprins pe nimeni, 
toţi bănuiam că se inspiră din cărţi şi descoperirile altora le 
dă drept ale sale; dar, în sfârşit, una este bănuiala şi alta 
constatarea; aşa, prin tăcerea noastră, l-am scăpat de o 
ruşine, a rămas numai cu poreclele. 

Mi-au plăcut anecdotele, dacă aveau spirit, unele mi-au 
rămas în memorie, dar nu poţi să le ţii minte pe toate. Cum n- 
am carneţel, ca alţii, să le notez şi să le povestesc în 
societate, nu mă încumet să spun unde s-au întâmplat cele ce 
urmează, şi nici nu ştiu dacă era numai o anecdotă şi nu 
cumva întâmplare adevărată. O academie europeană 
renumită a fost consultată cu privire la un număr de nume 
ilustre, oameni de artă şi de ştiinţă, ca să fie înscrise pe un 
monument al culturii. S-au ales numele, era de unde, s-au pus 
la vot, nu lipseau dintre ele Racine şi Corneille, Schiller şi 
Goethe, Descartes şi Lavoisier, toate pe care le cunoşteam şi 
nu şi-au pierdut strălucirea nici până astăzi, când s-au ivit 
altele, nu mai puţin strălucite. La sfârşit, un academician 
venerabil, dar fire afurisită, s-a ridicat spunând: „Cum e cu 
putinţă, domnilor, să-l uităm pe marele Luob?”. Toată lumea 
a izbucnit în aplauze şi numele Luob poate fi văzut şi astăzi, 
scris cu litere aurite pe o faţă a monumentului, ca un simbol 
al ignoranței umane. Numele era altul, cel ales de mine este o 
adaptare la limba noastră; spre a i se înţelege tâlcul, trebuie 
citit de-a-ndoaselea. Eu am învăţat minte, sau poate aşa mi-e 
firea, când nu ştiu ceva, ridic din umeri. Un prieten chiar s-a 
mirat că nu mi-am ascuns ignoranţa cu privire la un subiect 
care tocmai se discuta într-o casă de oameni. „Cum poţi 


spune că nu ştii? Să fi scos şi tu două vorbe, aşa, pe aproape, 
şi scăpai cu faţa curată!” 

Într-o zi, Comşa, care îl cruţase pe Encicloped cât 
privea Enciclopedia, n-a putut să-şi stăpânească până la 
capăt firea hârbară şi i-a aruncat o undiţă otrăvită. Profesorul 
tocmai vorbea de Jean Charcot, ilustru în copilăria noastră, 
explorator al geografiei, dar şi al psihologiei umane. O carte 
unde se enumera călătoriile cu vestita lui navă „Pourquoi 
pas?” o am şi astăzi pe noptieră. Cred că tocmai în vremea 
aceea „Pourquoi pas?” naufragiase pe coastele Islandei şi 
Charcot pierise odată cu vasul. Într-un târziu, am avut 
norocul, plătit cu mare trudă, să ajung în acele ape, unde am 
trăit un moment de emoție. Desigur că profesorul îl 
cunoscuse pe explorator, luase parte la multe din expedițiile 
lui, poate chiar în Islanda. Pe când vorbea cu mai multă 
înflăcărare, iar noi îl ascultam cu sufletul la gură, 
acceptându-i minciuna cu bucurie şi rugându-ne cerului să 
nu-i slăbească imaginaţia, pehlivanul de Comşa s-a ridicat şi 
i-a pus o întrebare neaşteptată: 

— Domnule, fiindcă vorbiţi de Charcot, spuneţi-ne, vă 
rog, ce părere aveţi despre companionul său, sir Abrab? 

Cu darul lui de a imita glasul, Comşa dădea numelui, 
pe care îl auzeam prima oară, o pronunție desăvârşită, cum 
ar fi fost a însuşi profesorului nostru de engleză, minunatul 
domn Scheibler. 

Ne-am mirat toţi, nu ştiam cine ar putea fi sir Abrab, 
numai Tata Barbă n-a manifestat nici o surpriză, ci a dat pe 
loc răspunsul care, oricât de evaziv, părea plin de 
competenţă: 

— A, da, sigur Abrab (care nu-i altceva decât Barbă 
citit de-a-ndoaselea) poate fi luat în considerare, are merite, 
sigur, indiscutabil, dar nu se poate compara cu Charcot, căci 
Jean Charcot, domnilor, pe care am avut cinstea să-l cunosc 
îndeaproape, cum vă spuneam adineauri... 

Senin, cursiv şi fără nici o ezitare. Mi-e imposibil să 
înţeleg cum se bâlbâise atât de penibil în Camera 
Deputaţilor. Trandafil, care citea rând cu rând stenograma 
dezbaterilor, pasionat de politică a încercat să-l apere: „Nu-i 


uşor să vorbeşti în faţa a patru sute de oameni, toţi cu limba 
ascuţită şi puşi pe harţă; ţi se taie picioarele”. Ştia ce spune, 
fusese şi el acolo, asistase la câteva şedinţe, invitat chiar de 
profesorul nostru. 

Cred că avea dreptate; eu, unul, mă îngrozeam numai 
la gândul că într-o zi m-aş putea găsi în faţa unei asemenea 
adunări şi ar trebui să-mi spun cuvântul; mi-ar fi îngheţat 
limba în gură. Au păţit-o destui, au coborât de la tribună fără 
să scoată o vorbă, s-au dus la locul lor împleticindu-se, roşii la 
faţă de ruşine. 

Nu ţin minte cum au continuat dezbaterile în Cameră, 
ce hotărâri s-au luat cu privire la epidemie, ştiu doar că noi 
am stat în carantină trei luni încheiate, dinaintea vacanței de 
Crăciun, pe care am pierdut-o, până la vacanţa de Paşti. Când 
am ieşit prima oară la aer, ne clătinam şi eram palizi. Cu 
învăţătura am cam prostit-o în anul acela, am înghesuit-o într- 
un singur trimestru, dar aveam de unde scădea, fiindcă 
altminteri eram îndopaţi de ştiinţă. Iar carantina a fost o 
experienţă puţin obişnuită; nevoiţi să stăm atât de mult 
împreună, într-un spaţiu limitat, unde n-aveam cum să ne 
ascundem unii de alţii, ne-am cunoscut mai bine decât se pot 
cunoaşte oamenii într-o viaţă întreagă. 

O pasiune comună în acel timp era jocul de şah, jucau 
toţi, de dimineaţa până seara, cu figuri improvizate, tăiate din 
carton sau modelate în miez de pâine. Am încercat şi eu să 
învăţ, dar mi-a fost imposibil, n-am izbutit să duc o partidă 
până la capăt, am mişcat un pion, brambura, pe urmă am 
lăsat-o baltă. Mulţi m-au crezut slab la minte, fiindcă şahul 
este un joc de inteligenţă; oare? Pe mine m-a interesat numai 
legenda cu şahul Persiei. Cum s-a bucurat acesta şi cum a 
înţeles să-l răsplătească pe supusul care născocise şi îi 
oferise o asemenea distracţie, cum a vrut să-l încarce cu 
avuţii şi onoruri. Supusul însă le-a respins pe toate şi a cerut 
să i se dea numai nişte boabe de grâu, după numărul 
pătratelor câte avea tabla de şah, şaizeci şi patru, dar 
înmulţite în progresie geometrică. Vorba e a mea, el nu s-a 
exprimat ştiinţific, ci a spus, băbeşte, un bob pentru primul 
pătrat, două pentru al doilea, patru pentru al treilea, şi aşa 


mai departe, opt, şaisprezece, treizeci şi două... Şahul a 
ridicat din umeri şi a poruncit să i se îndeplinească dorinţa. 
Cine e curios şi are timp liber, apucă-se să ducă înmulţirea 
până la capăt. Dar să nu încerce cu calculatorul electronic 
pentru uz casnic, că nu are atâtea cifre; peste nouăzeci şi 
nouă de milioane nu merge, iar suma e mult mai mare. 
Şahului i-a fost dat să afle că atâta grâu nu se găsea în toată 
împărăţia. 

În afară de mine, numai Trandafil nu juca şah, n-avea 
când, era tot timpul cu ochii într-o carte; singura lui 
preocupare în afara învăţăturii rămâneau ziarele, din care 
însă nu citea orice, ştia ce să aleagă ca să afle mersul 
politicii. În această privinţă sunt încredinţat că nimeni din 
şcoală nu era mai informat şi mai dumirit decât el; nu mă 
gândesc la vreunul dintre noi, ci la profesori, chiar şi la cei 
preocupaţi de politică. Nici în oraş nu s-ar fi găsit cineva să-l 
întreacă, fie chiar şefii de partide, care se presupune că ştiau 
pe ce lume se află. 

Georgescu-Măgarul s-a legat de Trandafil, spunându-i 
că nu-i decât un tocilar mânat de ambiţie, că nu dă nici un 
ban pe inteligenţa lui, dacă n-a fost în stare să înveţe şah, 
cunoscut până şi ultimului din clasă, pe mine lăsându-mă la o 
parte. De mult decretase că Trandafil avea picioarele 
anormale, comparându-le cu ale lui, scurte şi caraghioase. 
Era limpede că îi purta pică pentru strălucirea lui la 
învăţătură, nu pierdea niciun prilej să-l lovească, şi dacă 
începuse cu picioarele, acum ajunsese la frunte, spunând că 
în spatele ei nu se ascundea mare lucru. Trandafil i-a răspuns 
într-un târziu, nu cred că a urmărit să demonstreze ceva, ci 
şi-a îngăduit o distracţie. 

— Bine, a hotărât el, diseară am să joc şah, dar numai 
cu campionul clasei, şi am să-i iau partida. 

Nu m-am îndoit că aşa o să fie, deşi nu înţelegeam cum 
o să facă. Singura condiţie pusă de el era ca înainte de a 
începe partida să i se explice regula jocului şi să i se dea o 
jumătate de oră ca să mediteze. Nu l-a luat nimeni în serios, 
dar au venit mulţi să asiste, din curiozitate. Seara ne-am 
înghesuit câţi am putut într-unui din dormitoare, tabla de şah 


era pe patul din mijloc, Trandafil s-a aşezat pe patul de 
alături, s-a uitat la figurile dintr-o parte şi din alta, apoi l-a 
rugat pe partener să-i explice regulile jocului, aşa cum fusese 
condiţia. Nu mai ştiu cine era partenerul, campionii se 
schimbau des, uneori zilnic, abia câştiga cineva titlul, că se şi 
găsea altul să-l provoace la luptă. Erau mulţi, nu-i mai ştiu pe 
toţi, o bună parte din ei nici nu aveau de ce să fie ţinuţi 
minte, azi îmi pare că au trăit în ceaţă tot timpul, s-au 
îngropat în necunoaştere, împreună cu numele lor şi cu 
poreclele. Am spus de la început că eram ca pe o corabie, 
navigam împreună, atât trebuie ţinut minte, că am făcut cu 
toţii ocolul pământului, fiecare cu folosul lui, după cum a 
văzut de multe şi după cum le-a înţeles mai bine. 

După ce-a aflat regulile, Trandafil a rămas o jumătate 
de oră concentrat asupra tablei de şah, şi-a plimbat ochii de 
la o figură la alta. Pe urmă, când a început jocul, nu i-au 
trebuit decât şapte mişcări să facă şah-mat; a mers drept la 
ţintă. Nu ştiu ce-au gândit ceilalţi, unii s-au crucit, alţii au 
ridicat din umeri, câţiva au zâmbit ironic, printre ei şi 
Georgescu-Măgarul, care a spus, încercând încă o dată să-l 
discrediteze pe Trandafil: 

— Ştia dinainte, tocilarul! 

În ceea ce mă priveşte, cred că am înţeles, dar 
socotesc posibil ca un cunoscător al jocului să mă contrazică 
şi să dea o explicaţie mai bună. Doar ceva nu admit, să spună 
cineva că rezultatul n-ar fi fost posibil, că nu există nici o cale 
să atingi o asemenea performanţă dacă n-ai o experienţă mai 
veche. După mine, partida jucată de Trandafil reprezenta o 
construcţie cerebrală atât de vastă şi de complexă, că eu nu-i 
pot vedea limitele, înţeleg doar că ea trebuia să cuprindă 
toate reacţiile probabile ale partenerului, la toate mişcările 
pe care ar fi fost posibil să le întâmpine. Nu-mi dau seama cât 
de mare ar fi numărul combinațiilor, cred că de ordinul miilor 
sau chiar mai multe, şi în acest caz ştiu ce mi s-ar putea 
spune, că nici un om nu-i în stare să le prevadă pe toate într-o 
jumătate de oră şi să le ordoneze mintal, fără nici un 
accesoriu ajutător, nici măcar creion şi hârtie. Sigur, aşa 
este, dar cum îl cunoşteam pe Trandafil din prima noastră 


copilărie, şi eram sigur că niciodată nu se uitase pe o tablă de 
şah, iar pe de altă parte văzusem cu ochii mei cum câştigase 
partida, nu-mi rămâne să spun decât că însuşirile lui 
cerebrale depăşeau puterea noastră de înţelegere. Nu vreau 
să invoc, spre comparaţie, ciudata capacitate pe care o avea 
fratele lui mai mare, Tom, de a înregistra într-o fracțiune de 
secundă întreg cuprinsul unei pagini scrise, fie ea plină de 
formule matematice, şi de a o putea reproduce, după aceea, 
cuvânt cu cuvânt, cifră cu cifră, fără efort şi fără nici o 
greşeală; aceea era, după mine, o însuşire tehnică, putinţa de 
a înregistra optic, instantaneu, ca aparatul fotografic, orice 
imagine pusă în faţa ochilor. Cu o astfel de însuşire, se poate 
crede că un om are o fantastică zestre cerebrală, dar nu-i 
adevărat, la fel de bine ar putea s-o aibă cineva cu un creier 
rudimentar şi fără altă pregătire decât o alfabetizare minimă. 
Nimeni să nu-şi închipuie că, spunând aşa, urmăresc să neg 
inteligenţa lui Tom, care era sclipitoare, viciată numai de o 
răutate diabolică. 

Însuşirile lui Trandafil le asemuiesc mai degrabă cu 
puterea pe care o avea Odor de a trăi simultan în mai multe 
conştiinţe umane, în locuri şi în timpuri diferite. Dacă m-am 
convins că fenomenul era posibil, am avut dovezi şi am 
povestit despre unele, mi-e uşor să înţeleg rezultatul partidei 
de şah, care nu se datora decât capacităţii lui Trandafil de a 
rezolva simultan probleme diferite, de a înmagazina 
rezultatele într-o ordine prestabilită şi de a le extrage în clipa 
când era nevoie de de ele. 

O a doua partidă n-a mai jucat niciodată. 

Dacă se mai leagă ceva de perioada carantinei, este 
apariţia acelui ziar nou, care le lua în răspăr pe toate 
celelalte, se războia încontinuu cu cineva, nu termina o 
bătălie decât ca să înceapă alta, băga spaima în oameni şi 
făcea multe victime. Erau şi unii care se bucurau, chiar dacă 
nu aveau nimic de împărţit cu victimele, numai din răutate 
sau dintr-o judecată obtuză, crezând că dacă unora le este 
rău, lor o să le fie mai bine; şi-apoi o ciomăgeală în public 
este totdeauna un spectacol. O altă categorie de cititori, 
scârbiţi de moravurile vremii, îşi puneau speranţa în spiritul 


înnoitor adus de acest ziar războinic, care făgăduise să facă 
dreptate tuturor oprimaţilor şi împilaţilor, să taie buboaiele şi 
să ardă plăgile cu fierul roşu. Aşa scria în editorialul primului 
număr, un articol nesemnat, dar în care se cunoştea cât de 
colo mâna năprasnică a lui Jordie: „Să ascultăm pasul 
istoriei...” „Să ardem cu fierul roşu...”. Articolul stârnise 
vâlvă, se citea cu glas tare prin cafenele şi la colţuri de 
stradă, câte un tribun înflăcărat, gesticulând cu bastonul în 
aer, îl comunica trecătorilor, iar aceştia se opreau să asculte, 
în grupuri mari, că împiedicau circulaţia; poliţia nu îndrăznea 
să-i împrăştie. Adevărul este că autorităţile păreau speriate 
înainte de a şti bine despre ce-i vorba; era de ajuns titlul 
ziarului, care în primele trei numere s-a numit „Toroipanul”. 
Deşi înfricoşător şi plin de eficacitate, un asemenea titlu era 
prea vulgar ca să nu discrediteze redacţia. Exprimarea lui 
Jordie, „să ascultăm pasul istoriei”, inedită, neprevăzută, 
plină de tâlcuri, anunțând un program de o seriozitate 
adâncă, era pe buzele tuturora, oamenii o comentau cu 
entuziasm şi cu satisfacţie. Succesul fusese atât de mare, 
atâta maldăre de telegrame se adunaseră la redacţie, încât 
schimbarea se impunea de la sine şi era magistrală. De la al 
patrulea număr, ziarul se numi „Pasul Istoriei”, scris cu litere 
cursive, desenate puternic, imperativ, şi tipărit cu roşu. Unii 
şi-au închipuit, un timp, că prin culoarea aceasta se sugera o 
anumită orientare posibilă. Când, după o săptămână, titlul 
apăru în verde, se crezu că era vorba de o orientare nouă, 
deşi simbolul culorii abia începea să se cunoască şi mai avea 
până să se impună. Schimbarea s-ar fi potrivit cu indicaţia 
iniţială a domnului Pretoreanu cu privire la orientarea 
ziarului: „după cum o fi cazul”. N-avea însă o legătură reală, 
culorile s-au schimbat periodic, era numai o fantezie, nu 
lipsită de foloase; prin surprizele succesive, titlul ziarului se 
imprima mai puternic în conştiinţe, devenea tot mai popular 
săptămână de săptămână. Pe urmă a apărut în două culori şi 
chiar în trei, ceea ce permitea combinaţii numeroase şi 
intriga cititorii, ţinându-le atenţia trează. Deşi nu-l cunosc, 
îmi închipui că procedeul impunea cheltuieli importante, era 
un sacrificiu, dar se socotea probabil că merită. Lovitura cea 


mare a dat-o Jordie după câţiva ani, când palatul era gata, 
ziarul se chivernisise cu prisosinţă, şi a cumpărat din Anglia 
faimoasa rotativă în culori, căzută ca o bombă în lumea 
ziarelor, o sursă de invidii şi duşmănie. lar când titlul a 
apărut cu fiecare literă în altă culoare, treisprezece cu 
toatele, a fost un triumf, o apoteoză, s-au pavoazat fațadele 
palatului cu flamuri; pe drapelul naţional, pus la mijloc, s-a 
atârnat un uriaş portret fotografic al lui Jordie, făcut la 
„Julieta”, cu ochii lui divergenţi care cuprindeau simultan 
toată priveliştea Bucureştilor. Rotativa nu putea scoate 
treisprezece culori deodată, nici nu există atâtea cerneluri; 
procedeul consta în folosirea nuanţelor şi în combinarea unei 
culori cu alta, două sau chiar mai multe. Oricum, acest titlu 
policrom, caracteristic, sărind în ochi de la distanţă, a făcut 
ca tirajul ziarului să crească într-o măsură atât de mare, încât 
costul rotativei s-a amortizat într-un an şi jumătate; dacă 
economiştii vor spune că nu-i posibil, înseamnă că nu ştiu 
dedesubturile. 

Tot în articolul-program, „Pasul Istoriei” se anunţa ca 
un ziar iniţiat numai de oameni tineri. „Nimeni din redacţia 
noastră n-are patruzeci de ani; va trece timp până ce primul 
dintre noi să atingă această vârstă. Dar chiar când o vom 
atinge cu toţii, vom rămâne tot tineri.” 

Prima frază din acest anunţ a apărut ani de zile pe 
pagina întâi, ca un motto, să nu se uite: „Nimeni din redacţia 
noastră nu are patruzeci de ani!” Când unii au început să se 
cocârjeze şi să şchioapete, a trebuit să-l scoată. Dar anunţul 
fusese inexact încă de la prima lui apariţie, Jordie avea la 
data aceea aproape cincizeci de ani, iar Jak Musiu, peste 
şaizeci şi cinci, era decanul de vârstă al ziariştilor, atât că el 
n-a scris niciodată un articol, nici măcar o notiţă, şi nu 
trebuie pus la socoteală. De domnul Pretoreanu, la şaptezeci 
de ani, nu mai vorbesc, nimeni nu ştia rolul lui, păstrat în cel 
mai mare întuneric; nu venise niciodată la ziar, niciodată nu 
stătuse de vorbă cu un redactor. Singurul om cu care dădea 
ochii era directorul, şi nu-l primea, în palatul lui de pe Calea 
Victoriei, decât după ora două noaptea şi chiar atunci cu 
măsuri de precauţiune, să nu-l vadă spionii. Între aceste 


întrevederi, destul de rare, domnul Pretoreanu îşi trimitea 
instrucţiunile pe căi secrete; niciodată nu vorbea la telefon cu 
redacţia. Unii dintre supraviețuitorii epocii şi cunoscători ai 
istoriei locale vor socoti că asemenea afirmaţii sunt aberante; 
cum să creadă că a existat un om care îl conducea din umbră 
pe Jordie? 


21 


Dacă viaţa contemporană, ai cărei martori am fost, 
stând uneori în primul rând de scaune, alteori urcând chiar 
pe scenă, amestecați cu voia sau fără voia noastră în unele 
fapte, ne rămâne neclară, iar uneori cu totul necunoscută, 
atunci cât adevăr sperăm că există în cărţile de istorie, 
privitoare la o vreme mai veche? Toată lumea, proastă, 
deşteaptă, de bună sau de rea credinţă, ar trebui să-şi scrie 
memoriile, să fie o lege, şi-apoi vrafurile de hârtie să intre în 
computer, care ştie să aleagă fără părtinire. O istorie 
înregistrată pe asemenea cale mi-ar da satisfacţie deplină. 

În ziua când încheiaseră pactul era o dimineaţă cu 
soare puternic; domnul Pretoreanu îi porunci lui Jordie: 

— Du-te chiar acum la Capsa şi caută-l pe Jak Musiu. 
Nu-i vorbi de mine, nu mă cunoaşte... 

Jordie dădu să spună, făcând un gest de mirare şi 
admiraţie: „Se poate una ca asta, stăpâne?!”. Domnul 
Pretoreanu îl opri cu o privire de gheaţă, al cărei înţeles era 
clar; „Ţine-ţi gura, jigodie!”, apoi îşi continuă ideea: 

— Nu vorbi nimănui; nimeni nu mă cunoaşte. Ce-ţi 
spun să fie literă de evanghelie! Jak Musiu îţi va ajuta să 
formezi redacţia; ai încredere în el, se pricepe. Închiriază un 
imobil potrivit, de preferinţă pe Calea Victoriei; iţi recomand 
pe cel din colţul cu strada Doamnei, peste drum de fosta 
ambasadă rusească. Fă contract cu tipografia şi cu trustul de 
distribuţie a hârtiei. Între timp, caută locul palatului, stai de 
vorbă cu arhitecţii. Când ai gata macheta ziarului, vino de mi- 
o arată. Numai noaptea; de aici înainte nu trebuie să te mai 
vadă nimeni că intri aici. la legătura cu Sobieski; el o să-ţi 
dea orice lămuriri îţi vor fi necesare, dar caută să fie cât mai 
puţine. 


Adresându-se lui Sobieski după o săptămână, pentru 
întrevederea cu domnul Pretoreanu, Jordie fu rugat să revină 
cu telefonul după-amiază; atunci i se spuse ca la ora două 
noaptea să fie în faţa porţii. Cunoştea protocolul, domnul 
Pretoreanu veni să-i deschidă, cu o pelerină neagră pe umeri, 
deşi era o noapte zăpuşitoare de vară; la ora aceea asfaltul 
continua să ardă. Plutea în atmosferă ceva satanic, şi cum îl 
urma pe domnul Pretoreanu spre intrarea palatului, lui Jordie 
i se păru că sub pelerina acestuia se legăna o lungă 
proeminenţă, ceva ce nu putea înţelege; simţi un rău la inimă 
şi i se cam făcu frică. De ce nu-i trecuse prin minte că era o 
coadă de diavol? Când îşi scoase pelerina, domnul Pretoreanu 
îşi desprinse şi coada, pe care o punea numai în anumite 
ocazii. Jordie nu văzu gestul, nu avea, ca Odor, simţul 
lucrurilor satanice; Odor văzuse coada înainte ca ea să fie 
materializată, când era încă în formă de emanatie, spiritul 
mefistofelic al domnului Pretoreanu. Despre acest subiect n-o 
să mai amintesc când va fi în scenă Jordie, spirit prea teluric 
ca să admită manifestările metafizice din sânul naturii unde 
oamenii îşi duc viaţa. El putea cel mult să creadă că 
proeminenţa de sub pelerină era carabina; cum să-şi 
închipuie că o coadă de diavol făcea inutilă o armă? 

Discuţia nu fu lungă, domnul Pretoreanu nu avea de 
adus nici o obiecţie în ceea ce privea componenţa redacţiei, 
erau nume cunoscute şi necompromise. 

— Le vei lua jurământul în scris, în câte două 
exemplare, unul pentru mine! 

Chiar şi această măsură de prevedere cu totul 
neuzitată dovedea un spirit demonic, Jordie însă nu-l sesiză, 
acceptă cu satisfacţie ideea. Jurământul, cu puterea lui 
sacrosantă, părea a-i da drepturi de dictatură asupra 
redacţiei; cine jură, trebuie să se supună. 

— Ai cap, stăpâne! exclamă cu admiraţie. Sărut mâna! 

Dacă spusese o dată, aşa avea să spună mereu de aici 
înainte, se născuse o formulă, sărut mâna stăpâne! Ştia, prin 
convenţia dintre ei, că niciodată nu va fi cineva să audă. 

Domnului Pretoreanu îi plăcea şi felul cum era 
conceput ziarul, o pagină întâi cu articole de orientare şi cu 


comentarii politice, scrise de oameni consacraţi, printre ei 
unele nume celebre. 

— Să-i plăteşti bine! spuse el. Altfel nu poţi să-i ţii, şi n- 
o să găseşti alţii! 

O pagină a doua închinată artei şi culturii; era o 
tradiţie a ziarelor noastre, nu trebuia schimbată. O pagină a 
treia se ocupa periodic, o dată pe săptămână, de biserică, de 
familie, de şcoală, de armată, primele patru forţe ale 
societăţii. Dar îşi aveau şi ei pagina lor, luni, miercuri, vineri, 
ţăranii, învățătorii, ceferiştii. Era o arie atât de largă de 
preocupări, încât satisfăcea toate categoriile de oameni. Se 
credea, încă înainte de a apărea primul număr, că lumea va 
da năvală. Când a apărut, succesul a fost mult mai mare 
decât prevederile. O treime a ziarului cuprindea salutul celor 
mai mari personalităţi şi personaje din ţară, începând cu 
mitropolitul Miron Cristea, devenit patriarh de foarte puţină 
vreme, care inaugura şi binecuvânta cu acest prilej pagina 
închinată bisericii. La Regele Ferdinand, suferind, nu se 
apelase, în schimb Regina Măria binevoise să-şi ofere 
fotografia, superbă, cu autograf şi cu o urare de câteva 
rânduri, nici banale, nici convenţionale, o luare de poziţie 
discretă, dar neechivocă, de partea înnoitorilor, aceasta era 
ideea. 

Personalităţile industriei şi finanţelor îşi trimiteau 
omagiul sub forma unor pagini întregi de reclamă, n-am să le 
înşir pe toate, locomotiva Malaxa mi-a rămas cel mai bine în 
minte; nu pot să uit nici uzinele Titan-Nadrag-Calan, care 
propuneau constructorilor de imobile să renunţe la 
acoperişurile grele de olane, sau ţiglă, care cer şarpante 
puternice, să folosească tabla galvanizată, făcând astfel o 
mare economie de cherestea şi, implicit, cruţând pădurile; 
aproape că era un act patriotic. Totdeauna mi-au plăcut 
reclamele, sunt instructive şi îţi dau prilej de gândire. 
Bunăoară, era una apărută în ziarul lui Jordie care înfăţişa, pe 
o pagină întreagă, un om cu mimica suferindă, frânt de mijloc 
şi ţinându-se cu mâinile de şale; dedesubt scria cu litere 
groase Urodonal, aşa cum sub locomotivă scria un singur 
cuvânt, Malaxa, atât de mare, că puteau să-l citească şi orbii. 


Urodonalul era un leac pentru bolile de rinichi, îndeosebi 
curăța depunerile de piatră; îl cunoştea toată lumea, n-ar mai 
fi avut nevoie de atâta reclamă, la fel cum nu avea nevoie 
locomotiva. Mai târziu, când am aflat cum stă treaba, cineva 
de la ziar mi-a spus, şi eu l-am crezut, fiindcă era chiar 
achizitor de reclame, deci în deplină cunoştinţă de cauză; ca 
o asemenea pagină se plătea cu o sută de mii de lei, ceea ce 
mi se părea o sumă ameţitoare, când eu purtam ciorapi 
Cerchez, de nouă lei perechea. Abia astăzi aflu, de la cineva 
care scotea şi el un ziar în vremea aceea, ca reclama 
Urodonalului apărută în primul număr din „Pasul Istoriei” s-a 
plătit cu cinci milioane. Apărea periodic, în toate ziarele, dar 
redusă la o zecime, aşa ca să se întreţină interesul bolnavilor; 
nu ştiu cât costa un asemenea colţişor de ziar, dar nici nu 
vreau să aflu, de ce sa pierd timpul cu mărunţişuri? Mă 
interesează pagina întreaga, apărea o dată pe an, şi atunci se 
plătea cinci milioane. Plătitor era stăpânul unui depozit de 
medicamente de pe strada Sfântu Ionică, aproape de hotelul 
azi dărâmat, unde îşi avusese odaia profesională Proserpina. 
Acel personaj generos deţinea monopolul importului de 
produse farmaceutice şi controla distribuţia lor în toată ţara. 
Oare cât putea să câştige dacă îşi îngăduia să dea cinci 
milioane pe o pagină de reclamă? 

Leafa unui învăţător pe atunci putea să ajungă la trei 
mii de lei, dar pornea de la două. Raportând-o la cele cinci 
milioane şi privind pagina cu omul suferind care se ţine de 
şale, oricine va trage concluzia că lui Jordie îi pusese 
Dumnezeu mâna în cap, ceea ce nu-i o exagerare. Numai că a 
trecut timp până să ajungă acolo; mai întâi va trebui să 
povestesc cum a plătit el această favoare a soartei. 

Eram, deocamdată, în biroul domnului Pretoreanu, cu 
macheta ziarului în faţă. În afară de ce-am spus la început, 
oricine ştie ce putea ea să cuprindă, o pagină de politică 
internă, una de politică externă, cu redactori de specialitate, 
trecuţi printr-o lungă experienţă; pe amândouă le conducea 
Jak Musiu. Apoi o pagină de reportaje, una de ştiri diverse şi, 
în sfârşit, „ultima oră”, cu telegrame externe primite în 
timpul nopţii. Duminica mai apărea o pagină de umor, şi luni 


una închinată sportului; mai târziu, aceasta din urmă a 
devenit zilnică, era necesară, fără ea o mare categorie de 
cititori ar fi abandonat ziarul. 

În mai puţin de o oră, toată discuţia se încheiase; aşa 
era domnul Pretoreanu, alţii s-ar fi gândit, s-ar fi răzgândit, 
ar fi revenit, ar fi prelungit-o cu zilele. 

— Ai frac? întrebă el la urmă. 

— Doar smoking. 

— Bine. Prin derogare de la ora obişnuită, ai să fii aici 
mâine seară, la nouă, împreună cu doamna; să aveţi fiecare o 
mască; nu-i nevoie să te ascunzi, dau o recepţie oficială. La 
nouă fără un sfert, şoferul meu va veni să te ia cu maşina. 

— Soţia mea e suferindă, se scuză Jordie. Pot să vin cu 
altă doamnă? 

M-a mirat această necuviinţă, inadmisibilă la un om de 
societate; dar mă miram degeaba, Jordie era un om grosolan, 
brutal în relaţiile cu oamenii; probabil nu-i lipsea educaţia, 
dar o abolise, îşi făcuse un stil, însuşindu-şi purtări primitive, 
singurele care sunt, de fapt, invincibile. 

În mod curios, domnul Pretoreanu nu se simţi vexat, nu 
avu nici măcar o tresărire; dar e explicabil, el era omul altor 
fapte, cum s-ar fi formalizat de o mojicie care nici măcar nu 
putea să-l atingă? Când ceva îi atingea cu adevărat 
susceptibilitatea, atunci punea mâna pe carabină. Drept 
răspuns, se mulţumi să întrebe: 

— Acea doamnă este frumoasă? 

Era prima oară când Jordie se afla în încurcătură. 

— Are nasul mare, răspunse, după ce ezitase. Dare 
pasională. 

— Bine; să-şi pună o mască mai lată; aşa, nasul n-o să 
se vadă. 

Jordie veni cu Proserpina. Când limuzina de ceremonie 
a domnului Pretoreanu coti să intre pe poarta palatului, 
Garibaldi, şoferul, le spuse: 

— Doamnă şi domnule, acum puneţi-vă măştile! 

Palatul nu era mai luminat ca în alte seri, uşa de bronz 
înnegrit părea o gură de peşteră şi iarăşi plutea în atmosferă 
un suflu satanic. Sobieski îi întâmpină în capul scărilor, se 


înclină în faţa Proserpinei, apoi, în timp ce-i conducea 
înăuntru, îi şopti lui Jordie, autoritar, era o instrucţiune: 

— Fii atent, să nu te strâmbi! Prefă-te că-ţi place! 

Holul, cu scara de lemn sculptată, în colţul căreia Odor 
aşteptase în câteva rânduri să-l primească domnul 
Pretoreanu, era pustiu, într-o lumină slabă. Jordie nu 
înţelegea ce se întâmplă, la ce fel de recepţie lua parte, unde 
erau invitaţii? 

Trecură prin dreapta scării, care se pierdea sus, în 
penumbră. Mi-am închipuit-o pe fata domnului Pretoreanu, 
cum o văzuse Odor odată, cu rochia lungă până la jumătatea 
gambelor şi atât de strâmtă că trebuia să coboare treptele de- 
a latul, cu sărituri mici, de vrăbiuţă. Era oare acasă şi ce 
gândea despre tatăl ei, care trăsese în ea cu carabina? Numai 
din greşeală n-o nimerise în inimă, ci în grumaz, sfârtecându-i 
coardele vocale. Şi ce făcea cu frumuseţea ei mutilată? Putea 
să uite bucuriile trecute? Sigur că nu putea, şi atunci cu ce 
suflet îşi aducea aminte de ele? 

Fratele ei, cu care se iubise, avea doi ogari de rasă 
curată, premiaţi la concursuri. Li îngrijea lacheul şi trebuia să 
le vorbească respectuos, ca unor persoane, n-avea voie să le 
spună pe nume, Castor şi Polux. Le dădea să mănânce pe 
rând, ca să nu se încaiere, nu că ar fi fost lacomi, dar nu se 
sufereau unul pe altul, în pofida numelor legendare. „Poftim 
la masă, domnule câine, “ „Nu poftim, ci poftiţi, aşa să ţii 
minte! îl corecta băiatul. Şi spune-i ce-i dai de mâncare, să 
ştie!” „Poftiţi la masă, domnule câine! Aveţi supă caldă, cu 
macaroane, cum vă place, şi rasol cu os, o frumuseţe!” Câinii 
îl mârâiau, să fi putut vorbi, l-ar fi încondeiat în faţa 
stăpânului, fiindcă în lipsa lui lacheul le dădea cu piciorul în 
burtă: „Ia de crapă javră scârboasă, şi vezi, poate îţi stă ceva 
în gât, să scap dracului de tine!”. Dacă nu l-am judecat prea 
aspru când a făcut o necuviinţă la cavou, după 
înmormântarea băiatului, aş fi vrut să-i dau o pedeapsă grea 
fiindcă maltrata câinii. Pe unul din ei l-a împuşcat domnul 
Pretoreanu. Pe celălalt l-a otrăvit lacheul; după purtarea lui 
dinainte ar fi trebuit să mă aştept la orice ticăloşie. Deşi e 
mort de mult, nu l-am iertat nici până astăzi. 


Dar acestea sunt întâmplări din altă epocă; mi le-am 
amintit fiindcă Jordie, acum de faţă, avea obiceiul urât să dea 
cu piciorul în burta câinilor. Şi m-am bucurat cu atât mai 
mult pentru ceea ce i s-a întâmplat la recepţia domnului 
Pretoreanu. 

Jordie nu se uită în susul scării, ci merse înainte până 
la o uşă monumentală, cu două canaturi solemne, pe care 
Sobieski le dădu în lături. 

Nu ştiu ce era reuniunea aceea, un dineu, o întâlnire 
de afaceri, o ceremonie secretă? Mi-am adus aminte de 
procesul Mafiei, de la Neapole, unde Garibaldi stătuse în 
boxa cu gratii a acuzaților, în număr de câteva sute. Nu e 
firesc să cred că domnul Pretoreanu, care trimisese avocaţi 
să-l apere, avea legături acolo? Despre Mafie nu s-a aflat 
mare lucru, dar mai sunt şi alte organizaţii secrete, despre 
care nu s-a aflat nici atâta. 

În faţa uşii, dar departe, la zece metri, căci era o 
încăpere vastă, privind palatul pe dinafară nici nu se 
înţelegea unde ar fi putut să încapă, Jordie văzu o masă ovală, 
mult alungită, asupra căreia, în contrast cu spaţiul străbătut 
mai înainte, cădea o lumină puternică, dar nu ţipătoare, o 
lumină albă şi moale ca vata. Latura dinspre uşă a acelei 
mese era goală, se vedea doar un scaun cu spătar, la mijloc. 
Pe latura cealaltă se înşira un număr de persoane aşezate în 
faţa tacâmurilor. Nu putea să-i numere, dar eu am aflat că 
erau de două ori câte doisprezece, aşezaţi de o parte şi de 
alta a domnului Pretoreanu, care ocupa locul din mijloc, al 
douăzeci şi cincilea. Ce socotesc cu totul ciudat şi în totală 
nepotrivire cu obiceiurile europene, domnii erau grupaţi 
împreună, în stânga mesei, privind de la uşă, deci în dreapta 
amfitrionului, iar doamnele, în număr egal cu ei, se aflau în 
partea opusă a mesei. Iarăşi în mod ciudat, căci nu aşa se 
obişnuieşte în lumea civilizată, întreagă societatea aceasta 
trecuse la masă înainte de sosirea ultimilor doi invitaţi, deşi 
ei nu întârziaseră nici o secundă; exact în clipa când Sobieski 
deschidea uşile sufrageriei, o pendulă nevăzută, cu bătăi 
surde, ca de tam-tamuri, neauzite, misterioase, dar nu 
înfricoşătoare, anunţa ora nouă. Numai domnul Pretoreanu 


se ridică în picioare şi îl pofti pe Jordie să se aşeze în faţa sa, 
pe scaunul liber, unul singur pe toată latura mesei. Ceilalţi se 
mulţumiră să privească venirea acestor ultimi oaspeţi. Toţi, în 
afară de domnul Pretoreanu, protejat de drăcescul lui 
monoclu negru ca antracitul, aveau pe ochi măşti de mătase, 
ciudatul accesoriu de bal, de jaf sau de crimă, care, deşi 
acoperă numai o mică parte din faţa unui om, o face de 
nerecunoscut chiar intimilor. Ultima dintre doamne era fiica 
domnului Pretoreanu, amintită mai înainte cu atâta tristeţe, 
dar, să nu fi avut eşarfa înfăşurată de mai multe ori în jurul 
gâtului, ca sa acopere oribila cicatrice, nimeni n-ar fi ştiut 
cine este. 

Nu se făcu nici o prezentare, procedeu neuzitat, iarăşi 
o ciudăţenie, urmată de încă una, aş zice inadmisibilă dacă aş 
avea vreo simpatie pentru Proserpina. Sobieski îi oferi braţul 
şi o conduse la o măsuţă din colţul sufrageriei, unde o pofti să 
se aşeze. Apoi merse la bucătărie, spre a porunci să se 
servească masa. 

M-am gândit că tratamentul aplicat Proserpinei 
însemna o ripostă la necuviinţa săvârşită de Jordie, care nu 
era legitimat s-o aducă. Pe urmă am găsit altă cauză, 
prezenţa ei la masa mare ar fi stricat simetria, iată ceea ce 
trebuie luat în seamă. 

Am povestit despre multe ospeţe, nu l-oi mai descrie şi 
pe acesta, fiindcă nu mâncarea şi felul cum a fost servită 
interesează. Ar fi trebuit să înceapă cu icre negre, aşa se 
obişnuieşte. Primul fel a fost mămăligă rece, cu brânză şi 
ceapă, pe urmă pastrama de capră. Servea Sobieski, asistat 
de lacheu şi de Garibaldi, toţi cu mănuşi albe. Nu vorbea 
nimeni. Doar amfitrionul se adresă de la început oaspetelui: 

— Jordie, între feluri vor fi patru pauze. Pregăteşte-te 
să ne povesteşti patru din cele mai mari ticăloşii pe care le-ai 
făcut în viaţă! 

Până în ultima lui zi Jordie a fost chinuit la gândul că 
nu ştia în faţa cui se destăinuise şi-n faţa cui îndurase pe 
urmă cea mai înjositoare şi mai insuportabilă dintre umilinţe. 
Ori de câte ori surprindea la un om, cunoscut sau 
necunoscut, o privire ciudată, îi venea sângele în ochi şi 


simţea că-i plesneşte inima. Era acel om, sau acea femeie, 
unul dintre martori? Cum să afle? ... Şi aşa tot timpul, toată 
viaţa! lată o pedeapsă mefistofelică. Nu-i bizar că tocmai el, 
care o îndurase şi o îndura mai departe, fără speranţa că într- 
o zi ar putea să scape, nu observase niciodată coada 
domnului Pretoreanu? 

Nu am să reproduc destăinuirile lui Jordie, dar nu ca 
să-l cruţ, între regulile povestirii nu intră cruţarea. Fapt este 
că rămân altele de spus şi nu încap toate. Ororile auzite în 
timpul dineului de pomină erau acompaniate, într-un contrast 
iarăşi mefistofelic, de o muzică suavă şi dulce a unui venețian 
de acum trei sute de ani, monoton şi totuşi inepuizabil, cu 
darul de a lăsa tot timpul o uşiţă deschisă spre o surpriză 
divină, care deşi nu se arată e suplinită de o speranţă 
continuă. Am identificat acea muzică, o am înregistrată pe 
discuri de gramofon; când o ascult, aş uita de mine, dacă din 
jumătate în jumătate de oră n-ar trebui să schimb sau să 
întorc discul. 

La sfârşitul mesei muzica se opri şi fu o discuţie, 
interveniră şi oaspeţii. Mai întâi însă, Sobieski înfundă 
urechile Proserpinei cu o substanţă vâscoasă, altceva decât 
ceară, luându-i auzul cu totul. Dacă ea ar fi ascultat discuţia, 
desigur că ar fi povestit-o cuiva, şi exista posibilitatea ca într- 
o zi să ajungă şi la urechile mele. Presupun că Jordie îndura 
un interogatoriu, întrebările veneau din toate direcţiile şi 
trebuia să răspundă fără timp de gândire, ca să nu poată 
minţi, nici să denatureze adevărul. La sfârşit era plin de 
năduşeală, istovit, cu strabismul atât de mărit, că jumătate 
din diametrul pupilelor se ascundea sub pleoape. Când 
trecură în salon, s-ar fi împleticit şi n-ar fi nimerit drumul 
dacă nu-l susţinea Sobieski. Acesta îi şopti încă o dată: 

— Prefă-te că-ţi place! 

Mă aflu în dilema pilotului de curse, între moarte şi 
cronometru. Aşa a spus unul dintre ei, celebru, într-o 
conversaţie inteligentă cu ziariştii. Întrebat dacă îi este frică, 
a răspuns da, când mă apropii de curbele primejdioase 
tremură inima în mine, îmi văd moartea în faţă, îmi vine să 
iau piciorul de pe accelerator, dar gândul la cronometru mă 


îngrozeşte şi mai tare. Cum era de aşteptat, omul a murit 
într-o zi într-o curbă primejdioasă; toţi mor dacă nu cedează 
în faţa cronometrului. Asemenea declaraţii le ascult cu 
respect şi cu evlavie. Cum aş putea să-l uit pe omul acela 
care a mers cu trei sute de kilometri pe oră, într-o ceaţă atât 
de densă că nu vedea nimic dincolo de botul maşinii? Da, aşa 
s-a întâmplat, întocmai, pe unul din demonicele circuite de 
curse ale Europei. Căzuse noaptea şi ajungând la linia 
dreaptă, de patru kilometri, văzuse cu groază un val gros de 
ceaţă rostogolindu-se în rasul pământului. Aşa sunt 
construite circuitele de curse, după curbe de toate felurile, 
una mai dificilă şi mai primejdioasă ca alta, urmează lungi 
linii drepte, ca să fie puse la încercare şi virtuțile motorului, 
nu doar ale pilotului, să arate ce poate el să dea, cu gazele 
deschise la maximum, fără nici o piedică în faţă. În ceața 
aceea nu se putea merge nici cu cincizeci de kilometri pe oră; 
cursa era pierdută. Dar deasupra se vedea cerul de noapte, 
curat şi albastru, iar pe el se desenau două linii paralele, ca o 
cale ferată, cele două rânduri de plopi care mărgineau 
şoseaua. Şi atunci pilotul, cu capul pe spate, şi-a continuat 
drumul, fără să ia piciorul de pe accelerator, ţinând direcţia 
printre vârfurile plopilor, pe o şosea albastră, presărată cu 
stele. 

O asemenea cursă, sub ameninţarea mortală a 
cronometrului, nu-i mai puţin decât o moarte deplină; aceşti 
oameni mor încontinuu. 

Dilema mea, în faţa celor ce urmează, n-o întâlnesc 
prima oară; am de ales între frica de moliciune a scrisului, 
rea ca moartea, şi teama că aş putea fi bănuit de exagerare, 
că aş recurge la orice, numai să câştig cursa. Calea de mijloc 
îmi face silă. Ca pilotul de curse, n-am încotro, apăs pe 
acceleraţie. 

Ca şi sufrageria, era greu să înţelegi unde putea să 
încapă salonul, dacă priveai de afară. De fapt, dimensiunea 
rămânea închipuită, fiindcă pereţii, cât ar fi fost de departe, 
se pierdeau în penumbră. Un con de lumină albă, puternică, 
dar îndulcită, trecută şi ea parcă printr-un strat de vată, 
cădea în mijlocul încăperii, desenând o arie circulară, cu 


diametrul de vreo zece metri. De câte ori o clădire îmi atrage 
atenţia, mă gândesc ce-o fi dincolo de fațadele ei, ce secrete 
s-or ascunde? Dintr-un milion de case, poate intrăm în una, şi 
nici măcar nu în toate odăile. Mi se pare nedrept că, după ce 
au descoperit colţurile cele mai îndepărtate ale pământului, 
le-au fotografiat, au făcut hărţile, au scris cărţi despre ele, 
oamenii nu pot descoperi vecinătatea cea mai apropiată. Pe 
hărţi nu mai sunt pete albe, în schimb casele unde nu intrăm 
niciodată ne înconjoară ca o pădure de puncte negre. Şi 
astăzi mai există palatul domnului Pretoreanu, adăposteşte o 
instituţie, dacă ai treabă acolo poţi să intri. In salon este 
acum arhiva, ce să mai vezi decât dulapuri cu hârţoage? La 
vremea lui m-a minunat mai ales covorul, care acum 
bineînţeles a fost dus în altă parte. Că era Ispahan sau 
Buhara n-aş putea spune, nu mă pricep, pentru mine ştiinţa 
covoarelor este inutilă, am lăsat-o altora. Mi-a atras atenţia 
forma lui circulară puţin obişnuită, înscrisă cu precizie în 
conul de lumină. Culoarea de fond era roşie. Conturul 
covorului îl sublinia un rând de jilţuri aurite, douăzeci şi 
patru, având între ele, în faţa uşii, ceva ca un tron, care nu ar 
fi atras atenţia dacă n-ar fi fost pus pe o estradă cu două 
trepte. M-au uimit nişte vase de porțelan ivoriu, sferice, 
aflate în faţa fiecărui jilţ, şi m-au stupefiat când mi-am dat 
seama că nu erau altceva decât oale de noapte, mai mari şi 
mai confortabile decât cele obişnuite. 

La invitaţia domnului Pretoreanu, asistenţa s-a aşezat 
pe aceste vase; de astă dată domnii alternau cu doamnele, 
fiecare îşi cunoştea locul, pesemne nu participau prima oară 
la o asemenea ceremonie. Jordie a fost poftit să şadă pe un 
taburet de lemn, în centrul cercului; fiind dat cu lac roşu, 
taburetul nu putea fi văzut dintr-o dată. Şi iarăşi o conduse 
Sobieski pe Proserpina într-un colţ al încăperii, în penumbră, 
unde o aşeză pe un taburet identic cu primul; pe urmă îi 
verifică tampoanele din urechi şi le îndesă mai bine. Se 
înţelege că nimeni n-a putut să afle nici acum despre ce s-a 
vorbit la acea reuniune. După gesturi şi mimică, pare-se s-au 
spus anecdote, unii râdeau, ţinându-se de şale. Dar mai 
înainte, Sobieski, cu aceleaşi două ajutoare, oamenii de 


încredere, au trecut pe la fiecare oaspete şi le-au oferit câte o 
cană de ceai călduţ, o tizană, cum spun francezii, care ştiu ce 
bine cade după masă o astfel de băutură. 

În locul muzicii suave din sufragerie, acum cânta o 
orgă care la sunetele joase făcea să bubuie pereţii; chiar dacă 
nu auzea, cred că Proserpina le simţea vibrația, din când în 
când tresărea neliniştită. 

Tizana n-a întârziat mult până să-şi înceapă efectul... 
Când a terminat şi ultimul, orga a tăcut brusc, s-a lăsat 
liniştea ţiuitoare dinaintea triplului salt la trapez, când 
fanfara a amuţit şi n-a început încă răpăitul tobelor. Atunci 
din umbră a apărut Sobieski, cu o tavă şi cu o linguriţă. 
Domnul Pretoreanu s-a adresat lui Jordie: 

— Poftim de gustă puţin! 

Şi nu o singură dată ci de douăzeci şi cinci de ori! 

Iată preţul! Al puterii, al palatului, al rotativei în culori, 
al milioanelor! Nu era nici uşor, nici simplu, cum ar fi putut 
să se creadă. Douăzeci şi cinci de execuţii, una după alta, 
ştreanguri, ghilotine, plutoane de execuţie! Acum va fi 
înţeleasă mai bine furia lui Jordie, când a descoperit ce 
materie era în cutia de tutun, unde credea că sunt bancnote 
de câte o mie. Se va înţelege de ce nu şi-a cruțat adversarul 
nici după moarte: „porcul şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile 
lui Scaraoschi!”. El, de câte ori îşi dăduse sfârşitul la acea 
reuniune blestemată? 

Sobieski s-a aplecat întâi în faţa domnului Pretoreanu, 
a luat vasul, apoi s-a apropiat de Jordie şi i-a oferit linguriţa, 
şoptindu-i: 

— Să nu te strâmbi! Bagă de seamă că te vede! 

De douăzeci şi cinci de ori! La sfârşit, Jordie îşi trăise 
de douăzeci şi cinci de ori moartea în chinuri dezgustătoare. 
Sunt cinci decenii de când ţin ascunsă întâmplarea. Regret că 
a trebuit s-o povestesc astăzi, dar n-am avut încotro! 


22 


Las acum să bată puţin alizeul. În acel an a traversat 
Alain Gerbault Oceanul Atlantic, singur pe un cuter de 
unsprezece metri. Azi nu mai socotesc că a fost o victorie atât 


de mare cum a crezut lumea. Cu treizeci de ani înaintea lui, 
un navigator de la Boston făcuse mult mai mult decât atâta, 
dar n-a bătut toba. Şi încă, vasul lui era o construcţie 
primitivă, mă mir că nu s-a scufundat la prima furtună! Şi el, 
care n-a îngenuncheat şi nu s-a văitat niciodată, nici măcar 
nu mai era tânăr ci se apropia de capătul vieţii. Pe el îl iubesc 
din tot sufletul, n-am să obosesc aducându-i laudă, lui îi sunt 
dator cele mai frumoase aspirații ale mele. Pe celălalt nu-l am 
la suflet, a făcut o traversadă mai degrabă stângace, o 
zigzagare sfârşită cu bine, din fericire; spun aşa, din fericire, 
fiindcă oricum l-aş judeca, nu pot să-i neg dreptul la viaţă 
deşi cred că n-a iubit-o. Il socotesc un om brav totuşi; i se 
cuvine şi lui o cunună, nu mi-e îngăduit să-l las pe de lături, a 
mobilat şi el timpul meu de viaţă. 

N-am uitat nimic din ce spune în carte, am citit-o nu o 
singură dată, ci ori de câte ori am găsit-o lângă mine, şi o 
găseam uşor, fiindcă n-am aruncat-o nici în zilele de 
deprimare. Azi nu mai ştiu unde este; dacă aş găsi-o, aş lua-o 
din nou de la capăt. Aş vrea mai ales să recitesc pasajele cu 
peştişorul, poate povestitorului i s-a părut doar o curiozitate 
şi pe urmă a uitat-o. Mie însă mi-a dat de gândit, dovadă că 
nu-mi iese din minte, l-am visat noaptea trecută. Un peştişor 
nici de o şchioapă, ca o aterină, admițând că ea ar trăi în 
Oceanul Atlantic. Săptămâni de-a rândul a mers în prova 
vasului, lângă etravă, fără să se oprească, fără să-l 
părăsească. Dacă peştii au familie, înseamnă că şi-o 
abandonase, îşi lăsase în urmă şi ţara lui natală, şi 
continentul, mergea spre o lume necunoscută, unde poate 
nici n-avea dreptul să intre. Şi atunci, cum să se mai 
întoarcă? Ar fi recunoscut drumul prin apă, unde nu sunt 
semne să ţi le aduci aminte, o bornă kilometrică, o troiță, o 
răspântie? Il mâna setea de aventură, o pornire nomadă? Sau 
se îndrăgostise de o floricică albă, de o algă crescută pe 
lemnul etravei? 

Viaţa acelui peştişor mi se pare mult mai demnă de 
tinut minte decât a povestitorului. Atâta statornicie, fără 
răsplată, n-am mai întâlnit la nici o fiinţă însufleţită. Şi oare 
ce se făcea el pe timp de furtună, când lumea lui îşi schimba 


structura până în adâncime şi îşi pierdea punctele cardinale? 
Toate vietăţile marine se lasă atunci duse de valuri, nu 
încearcă nici o împotrivire. Cum izbutea el să le învingă? 
Când oceanul se liniştea şi apa devenea iar albastră, 
peştişorul era la locul lui, lângă etravă. Rareori rămânea în 
urmă, câteva secunde, unsprezece metri, până în dreptul 
cârmei, şi când ai fi zis că îşi abandonează călătoria, îşi 
revenea, din cinci mişcări ale aripioarelor era din nou în faţă, 
la locul lui, lângă prezumtiva floare de algă. Omul, care îl 
urmărea intrigat, se întreba cum putea să înoate ziua şi 
noaptea, fără să doarmă? Căci şi pe întuneric, dacă aprindea 
o lanternă, îl găsea la locul lui de credinţă. Dar e uşor de 
înţeles, dormea cele câteva secunde, de la etravă până la 
cârmă. 

Suntem înclinați să judecăm natura după datele 
noastre. Timpul la peşti se socoteşte altfel, probabil, ceea ce 
nu mă miră, când chiar şi oamenii au unităţi de măsură mult 
diferite de la unul la altul. Nu înţelegem cum dormea 
Napoleon Bonaparte numai câteva ceasuri pe noapte, iar a 
doua zi avea mintea mai ageră decât generalii, ca să nu mai 
vorbesc de Josefina, oricât ar fi fost ea de odihnită. Un şef al 
Arabiei Saudite dormea o singură oră, aşa a trăit întreaga lui 
viaţă; nu-i o întâmplare din timpul Seherazadei, ci i-am fost 
contemporan în copilărie. Ce să mai spun despre acel om, 
examinat cu perplexitate de medicină, care nu dormea 
niciodată, nici măcar o secundă, fără să ajungă la istovire, ci 
putând să-şi vadă de treburi, cu toate facultăţile neştirbite?! 
Poate nici peştişorul, despre care m-am grăbit să dau 
explicaţii, nu era făcut la fel ca toţi peştii. 

Mai bine de o sută de zile a durat navigația, de la 
Gibraltar la New York. Pe un traseu ales în chip nefericit, 
abătut prea mult spre sud, au fost curenţi şi vânt din faţă. 
Totuşi omul a ajuns şi, mai mult decât adversităţile oceanului, 
şi-a învins singurătatea. O sută de zile numai cerul şi oceanul, 
o puritate înspăimântătoare! Atât de pur nu poate să fie decât 
neantul. 

Dar mai era peştişorul! 


Acum mi-am netezit drumul s-o readuc pe Tania în 
povestire. Părul ei mirosea a garoafă, iar pielea a săpun şi a 
rufe curate. Avea tot timpul buricele degetelor încreţite. 
Ştiam că, aşa cum eram eu atunci, crud la minte, speriat de 
ceea ce-mi aruncase viaţa în faţă, nu puteam să ţin locul lui 
Odor, nu-mi intra în minte un asemenea gând, ar fi fost o 
enormitate. Tania mă îngăduia, fiindcă într-o anumită clipă 
fusesem alături, clipa ei sau clipa mea, nu ştiu a căruia. Dar 
fusese o clipă şi se mulțumea cu ce puteam eu să fiu, în 
aşteptarea altei clipe. La fel cum luăm adesea în viaţa noastră 
nu ceea ce năzuim, ci ceea ce ne trece prin faţă. Uneori 
putem să trăim aşa vreme îndelungată, cu altceva decât ne 
doreşte sufletul, până ce, bietul de el, se ofileşte. 

Am rămas în odaia lui Odor până s-a făcut dimineaţă, 
Tania nu putea să plece şi nu era s-o las singură. Dar n-am 
închis ochii, cu gândul la Odor; m-am chinuit toată noaptea, 
puţin îmi păsa dacă se observa lipsa mea din dormitor, ar fi 
fost imposibil ca un duhovnic să nu-şi bage capul pe uşă. Aşa 
a şi fost, nimeni n-a putut să mă scape cu o minciună, nu-i 
prevenisem, nu ştiau nimic de mine. A doua zi i-am spus 
duhovnicului că îmi venise rău pe seară şi m-am dus la 
infirmerie, unde am zăcut toată noaptea; Năică, infirmierul, 
nu m-a dat de gol, mă învoisem cu el puţin mai înainte. Am 
rămas cu celălalt zbucium, mi se părea că fusese o profanare, 
era neîngăduit acolo, pe covor, între cuferele cu manuscrise. 
Şi îmi era ruşine de Tania, ştiam că nu pe mine mă vroia, mă 
simţeam ca şi cum aş fi pus mâna pe banul altuia, faptă oprită 
prin a zecea poruncă a decalogului; mă temeam de ura ei şi 
nu aveam cum să-i cer iertare. Ea însă a fost mai milostivă; 
când a deschis ochii şi m-a văzut alături, veghind-o cu inima 
arsă pe jar, mi-a zâmbit, poate puţin străină, apoi m-a 
mângâiat pe obraz, o singură dată, poate puţin absentă; m- 
am ferit, crezând că vrea să-mi dea o palmă. Când a văzut 
lucrurile de pe masă, s-a întristat, le adusese cu atâta 
dragoste, de drag, cum spunea ea, într-un fel cum n-am mai 
auzit de la altcineva. 

— Să nu lăsăm astea aici; ia-le tu! mi-a spus, parcă 
gârbovită în suflet. 


Le-am luat; vinul l-am dat lui Năică. Găina şi cozonacul 
le-am mâncat pe înfundate şi repede, ca gămanii, în pădure, 
împreună cu Bocancă şi cu Sânzianu, care s-a luat după noi, 
era firea lui să se bage în sufletul omului. L-am chemat şi pe 
Trandafil, dar n-a vrut să vină. La fel Culiţă; a spus că nu-i 
este foame. De la vacanţă nu mânca mai nimic, se ofilea, era 
cu gândul aiurea. Pe urmă am aflat, mi-a destăinuit el însuşi, 
n-a mai putut să rabde, că e îndrăgostit de o fată cum nu 
poate fi alta; toate fetele de care ne îndrăgostim n-au 
asemuire. Dar atunci era o copilărie, dragostea cea mare a 
fost fata din faţa Poştei, care s-a oprit fascinată şi i-a spus: 
„Eşti frumos!” Iar el a luat-o de nevastă. Alta n-a mai intrat în 
viaţa lui, până când a închis ochii. Au avut două fetiţe 
gemene; azi sunt femei măritate. Când erau în şcoală, au 
refuzat să iscălească scrisoarea colectivă de felicitare, la 
şaptezeci de ani ai lui Stalin. Şi-au luat ghiozdanele şi au ieşit 
pe uşă. Amândouă erau brunete, cu ochi negri. Părinţii erau 
amândoi blonzi, cu ochi albaştri. Fetiţelor nu puteau să le 
facă nimic, la opt ani cât aveau atunci. Când au venit să-l 
ridice pe Culiţă, ele au ţinut uşa până ce ela ieşit pe 
luminator şi a fugit pe acoperişul caselor vecine, din strada 
Izvor, numărul 5 şi 7, unde se petreceau acestea; casele mai 
există, doar blocul din faţă, şubrezit la cutremur, a fost 
dărâmat cu buldozerul. Fără el, locul deschis înspre 
Dâmboviţa e mult mai frumos decât înainte; unele rele au şi-o 
parte bună, dar nu putem să recunoaştem decât după ce a 
trecut suferinţa. 

Degeaba fac atâtea ocoluri, despre Tania tot va trebui 
să vorbesc, nu poate să lipsească; dacă eu aş tăcea, ar vorbi 
singură. Înflăcărarea mea atunci nu putea să fie decât 
şubredă şi trecătoare, sufletul nu este încă format la o vârstă 
atât de crudă. A fost ca o flăcăruie, nu mistuitoare, ci mai 
degrabă nedumerită; dar când s-a terminat, în urma ei a 
rămas arsură. Abia se dusese zăpada, mă întâlneam cu ea 
seară de seară, în pădure, dincolo de spălătorie, nu stătea 
mai mult decât era nevoie, nici n-aveam timp să simţim frigul, 
pe urmă se ducea peste dealuri, iar eu dădeam fuga la masă. 


Nu ştiu de ce venea, nu putea să aştepte nimic de la mine, 
poate se bucura văzând că mi-e bine; da, era milostivă. 

Deşi gândul îmi fugea mereu la întâlnirile noastre, nu 
m-am lăsat pe tânjală cu învăţătura, dimpotrivă, niciodată nu 
am fost mai silitor şi mai cuminte. Dacă viaţa s-a arătat 
uneori bună cu mine, nu i-am rămas dator, am dat ceva în 
schimb, am răsplătit-o, chiar dacă ea nu avea nevoie, 
bogăţiile ei fiind mult mai mari decât ale mele. M-aş opri aici, 
şi aşa mi-am călcat pe suflet dezvăluind ceva ce socotesc că 
oamenii trebuie să păstreze numai pentru ei, să se bucure în 
tăcere. Dar este la mijloc o blestemăţie pe care nu pot s-o las 
deoparte, o povestesc cu o satisfacţie afurisită, am şi eu 
dreptul, când lumea e plină de rele. 

A venit curând prima ploaie de primăvară, bună pentru 
câmp, dar nu pentru mine. Stăteam zgribulit şi ud pe 
marginea pădurii, de unde vedeam spălătoria; nu ştiam ce-o 
să fie, nu aveam nici o speranţă, pământul mustea de apă. Mi 
se părea că aştept zadarnic, când, plimbându-mi ochii pe 
clădirile învecinate cu spălătoria, mi-a licărit o idee în minte, 
am judecat-o repede pe toate feţele, nimic nu mi se părea mai 
uşor decât să fie pusă în practică. Mă şi miram că nu mă 
gândisem mai înainte, dar de ce să mă fi gândit dacă nu 
fusese nevoie? 

Tania a venit fără întârziere, era cu capul gol, nu-i păsa 
de ploaie, chiar aş fi zis că se bucură, n-o mai văzusem atât 
de vioaie şi de veselă. Ar fi fost oare gata să se întindă în 
frunzişul pătruns de ploaie, vâscos şi putred? Deşi doream cu 
înfrigurare, mi se părea peste putinţă. Dar eu găsisem 
scăparea, am luat-o de mână şi i-am spus: „Vino!”. Nu era 
timp pentru alte gânduri, totuşi mâna înmuiată de leşie, cu 
buricele degetelor încreţite, mi-a adus în minte munca ei de 
peste ziuă, din toate zilele, să spele negreala de pe rufele 
noastre, ca şi cum ne-ar fi spălat de păcate. Dar mâna 
rămânea curată, nou-născută, mirosul de leşie mi se părea ca 
un parfum din toate florile, şi când o simţeam pe obraz, în 
mângâierile ei scurte, căci nu ştia altele, mă treceau fiori 
până în călcâie. 


Alături de spălătorie era grajdul de cai şi, lipită de el, 
remiza, unde se ţineau trăsurile. Acolo ţintisem, avea un 
geam spre pădure, stătea deschis tot timpul, ca să nu 
mucegăiască tapiţeria trăsurilor. Să intre un răufăcător n-ar 
fi fost uşor, era sus, aproape de streaşină. Dar numai la câţiva 
paşi zăcea o capră de tăiat lemne, de pe vremea când focul la 
spălătorie nu se făcea cu păcură. Dacă am ridicat-o şi am pus- 
o sub fereastră, n-a mai fost nici o greutate. Tania bătea din 
palme şi râdea veselă. 

Spun drept că nu mă gândisem; poate şi uitasem, poate 
în subconştient socoteam că ar fi fost o îndrăzneală prea 
mare. Landoul domnului Pretoreanu! Dând cu ochii de el, am 
rămas ţeapăn. S-o fi luat oare Tania înaintea gândului meu, 
când am dus-o sub fereastră şi am ridicat capra? De acolo să 
fi pornit râsul ei vesel? Odată ce-am fost înăuntru, s-a dus 
fuga. 

Landoul era îmbrăcat într-o husă de pânză albă; n-a 
fost nevoie s-o dăm la o parte, ne-am strecurat pe sub poalele 
ei şi am căzut drept pe canapeaua din spate, unde şedea 
domnul Pretoreanu când venea în inspecţie. Din mişcare, 
copcile Taniei, de la fustă, au pocnit singure, la fel nasturii de 
la bluză. Canapeaua era tocmai bună, nici într-un budoar nu 
s-ar fi găsit una mai potrivită, nu prea mare, ca doi oameni să 
se rătăcească unul de altul, nu atât de mică, să nu-i cuprindă. 
Şi era făcută tocmai la Viena! De catifea neagră. La orice 
mişcare, landoul se legăna ca pe valuri. 

La început mi-a fost puţin frică, nu-mi ieşea din minte 
chipul sever al domnului Pretoreanu şi carabina care nu-şi 
greşise ţinta decât o dată. Tania m-a vindecat repede, iar eu 
mi-am spus că sunt bucurii care, măcar într-una din clipe, 
merită să fie plătite şi cu un glonţ în inimă. 

De atunci s-a născut în mine o îndrăzneală 
necunoscută înainte şi un gust păcătos pentru faptele 
interzise. Prima întâlnire cu Tania nu mă dusese atât de 
departe, era în mine prea multă emotie; şi-apoi, oricât ar fi 
fost de hazardată fapta aceea, oricâte consecinţe ar fi putut 
să aducă, nu mi se părea deloc interzisă. Pe când landoul, ce 
sacrilegiu! Pe atunci nu-l profanase Burtă Dublă, Tania şi cu 


mine i-am luat-o înainte. Când domnul Pretoreanu a venit la 
serbările de finele anului şi l-am văzut în landou, drept în 
mijlocul canapelei unde de-atâtea ori Tania stătuse tocmai cu 
şalele, partea cea mai vie a făpturii ei, care de altfel nu era 
moartă pe nicăieri, am înlemnit, câteva clipe, pe urmă m-a 
apucat râsul. În mine însă era o tristeţe, şi ar fi fost mai 
multă, dacă n-aş fi ştiut că toate de pe noi se înnegresc cu 
timpul, nu doar rufele. Aveam o pată pe suflet. 

— Ce râzi aşa? m-a dojenit, bănuitor, duhovnicul de 
lângă mine. Fuga sus şi să aplauzi mai tare! 

E adevărat că la trecerea landoului, fiind cu gândul în 
altă parte, abia bătusem din palme, şi abia după cele câteva 
clipe de stupoare. Eram jos, pe prima serpentină a şoselei; 
am luat-o la fugă pe scurtătură, l-am întâmpinat încă o dată 
pe domnu Pretoreanu, şi încă o dată, de cinci ori cu totul, 
până la ultima serpentină. De cinci ori sentimentele mele s-au 
repetat, fără să scadă; nu-mi dădeam seama, aplauzele şi 
uralele mă derutau, mă luau pe sus, ca apa, altfel aş fi înţeles 
că fusese în mine o zgâlţâire; regret şi teamă. Plăteam într-un 
fel întâlnirile mele cu Tania. Era nimica toată pe lângă ce-am 
plătit în curând după aceea; n-a mai fost o zgâlţâire, ci un 
cutremur, s-a rupt pământul sub mine. 

De când găsisem landoul, Tania nu se mai grăbea, ca 
înainte, îi plăcea pe canapeaua de catifea neagră, întârzia, şi 
eu stăteam ca pe ghimpi, să nu mi se simtă lipsa. Nu puteam 
s-o alung, şi nu-mi era rău cu ea, dar începuse să mă 
obosească, nu mă mai treceau fiorii când mă mângâia pe 
obraz, ba parcă aş fi vrut să mă lase în pace. Mâna ei nu mai 
mirosea ca florile de câmp, se simţea doar leşia intrată în 
piele. Îmi fusese greu fără ea în vacanţa de Paşti, iar după 
aceea mă gândisem cu groază la vacanţa mare, trei luni, mi 
se părea insuportabil, trebuia să fac nu ştiu ce, o nebunie, să 
mă mut la ea acasă, sau să ne ascundem undeva, să nu ne 
ştie nimeni. 

lar acum vacanţa mi se părea o scăpare, vroiam să vină 
mai repede. Nu mă lepădăm de Tania, ştiam că are să-mi fie 
dor de ea câteodată, că toamna voi căuta să ne întâlnim 
iarăşi. Dar gândul îmi fugea de pe acum la fata neprihănită, 


aşa se naşte dualitatea, din lipsa continuității, vântul ne 
poartă de ici-colo, peisajul se schimbă şi odată cu el se 
schimbă şi sentimentele noastre. Trebuia şi acelei fete să-i 
vină rândul, ca tuturor fetelor, nu mai era copilă, avea o 
privire mai îndrăzneață. Eu, la rându-mi, mă schimbasem, 
trecuse timp de când Tania îmi luase mâna şi mi-o băgase în 
bluză; acum aş fi putut să îndrăznesc şi singur. 

Aşa gândeam şi aşa simţeam în seara când Tania mi-a 
spus că nu mai vine. Serbările de sfârşitul anului trecuseră, 
fuseseră cu o săptămână mai înainte de data obişnuită, 
fiindcă domnul Pretoreanu pleca în America. Mai rămânea să 
terminăm câteva examene, sa se dea premiile şi pe urmă 
începea vacanţa. 

Stăteam sub geamul remizei şi o aşteptam pe Tania; în 
ajun nu venise, se întâmpla prima oară, nu înţelegeam de ce, 
nu putea să fie bolnavă, peste zi o zărisem întinzând rufele pe 
frânghie. Acum a venit fără întârziere, ca în toate celelalte 
rânduri. Nu mi-a părut schimbată, abia când s-a apropiat, am 
văzut în ochii ei altă privire, ca o flacără rece. N-ar fi vrut să- 
mi facă rău, o durea şi pe ea ceva în suflet, dar în acelaşi 
timp, în privirea ei fierbinte şi îngheţată se simţea o bucurie 
nebună. 

— Nu stau şi nu mai vin de azi înainte, mi-a spus, fără 
să-şi ferească ochii, dar uitându-se dincolo de mine. Plec cu 
domnul profesor. 

N-am înţeles dintr-o dată, n-am simţit nimic, am avut 
doar o ameţeală şi întrebarea pe care i-am pus-o, singura, 
două vorbe, parcă nu era a mea. O pronunţa cineva de lângă 
mine. 

— Unde pleci? 

— Unde o vrea dânsul... Acum mă duc fuga acasă. 
Trebuie să-mi iau lucrurile şi mâine dimineaţă să fiu la tren; 
aşa mi-a spus dânsul. 

Ştiam că Odor pleacă, peste zi îi ajutasem să-şi facă 
bagajul. Dar tot nu înţelegeam cum era cu putinţă, ce se 
întâmplase de ieri până astăzi, cum se hotărâse s-o ia pe 
Tania, unde s-o ducă? Ce era în sufletul meu încă nu ştiam, 
nu simţeam arsura. Nu mi-am închipuit nici o clipă că ar 


putea să fie o farsă, Tania nu minţea, se vedea limpede, dar 
fiindcă mi se părea o idee irealizabilă, o aberaţie, mă 
aşteptam ca până a doua zi să se răzgândească, să-mi iasă în 
cale cu coşul de rufe pus în creştet şi să-mi şoptească: „Vino 
diseară!”. 

Peste vară Odor n-a venit acasă, i-a scris o singură dată 
Alexandrinei, doamna Alcibiade, fără să spună unde se află; 
ştampila poştei era de la Târgu-Neamţ, pe urmă am aflat că 
îşi petrecuse vara la mănăstirea Agapia. Venise în învăţământ 
numai fiindcă îl rugase domnul Pretoreanu; l-ar fi refuzat 
dacă n-ar fi avut faţă de el o datorie. Toamna n-a mai dat pe 
la şcoală, şi-a trimis demisia, iar el s-a întors acasă, cu 
manuscrisele, şi-a continuat scrisul, fără să se întrebe din ce-i 
dădea Alexandrina să mănânce. 

La Agapia a fost cu Tania, au stat la călugăriţe, fiecare 
în altă cameră, şi nu de ochii lumii, aceste fapte se află; 
niciodată unul dintre ei n-a intrat în camera celuilalt. De 
mâncat mâncau împreună, pe pridvor, i-au văzut oamenii, 
totdeauna se găseşte cine să vadă. De ce-o luase cu el pe 
Tania, nu ştiu, m-am gândit în toate chipurile. Am mers până 
acolo să mă întreb dacă numele ei, cu iniţială comună, acel T 
parcă fatidic, cum mi-l închipuisem într-o viziune neuitată nici 
astăzi, nu era menit să facă din ei frate şi soră. Şi nu s-ar fi 
putut oare să fie soră adevărată, fructul uneia dintre 
dispariţiile misterioase ale domnului Alcibiade? Au fost clipe 
când mi s-a părut că Tania, deşi blondă, semăna cu Teofana, 
căci avea aceiaşi ochi negri, plini de flăcări. lar dragostea ei 
pentru Odor, aşa cum mi-a destăinuit-o, cu faţa udă de 
lacrimi, nu semăna, cel puţin în exaltare, cu dragostea 
Teofanei pentru Harold? Decât că una se împlinise prea 
năvalnic, pe când alta rămăsese neîmplinită. In schimb, 
amândouă fuseseră la fel de nenorocoase. 

Odor n-a vorbit niciodată despre ea. Dar pe masa lui, în 
faţa caietului, a fost tot timpul de atunci înainte o garofiţă 
sălbatică, uscată, albă, stropită cu roşu, care şi-a păstrat 
culorile; de câte ori o vedeam, reînvia în amintirea mea 
mirosul din părul Taniei. 


Toamna n-a mai venit la spălătorie, n-a-trimis nici o 
veste. Într-o duminică m-am dus în satul ei, peste dealuri, am 
căutat-o; plecase, împreună cu maică-sa, vânduseră casa; 
pământ nu aveau. 

Aşa că în seara aceea, sub geamul remizei, a fost 
ultima oară când am văzut-o. M-am uitat după ea buimac, 
până ce s-a pierdut în pădure. Când nu i-am mai auzit nici 
paşii, s-a făcut în jurul meu un gol atât de mare, că a înghiţit 
toată omenirea, tot ce ştiam viu dispăruse, eram numai eu, pe 
tot pământul. Pe urmă a venit cutremurul, aşteptam să cadă 
remiza peste mine, landoul să se rostogolească şi să mă facă 
fărâme. Dar oricât zbucium şi spaimă erau în mine, amintirea 
Taniei şi a canapelei de catifea neagră le domina pe toate, 
trezindu-mi dorinţe bolnave şi nebune, unite cu o sfâşiere de 
moarte, fiindcă nu mai speram să se împlinească vreodată. Aş 
fi luat-o la fugă, s-o ajung, dacă n-ar fi vrut să stea m-aş fi 
agăţat de fusta ei, să mă târască peste trei dealuri, până şi-ar 
fi pierdut răsuflarea şi ar fi căzut vlăguită, dându-se învinsă 
pe sfântul pământ unde ne iubisem. Dar deodată mi s-a făcut 
în minte o lumină ucigătoare, mi-am amintit de seara trecută, 
când nu venise şi nu putuse să fie în altă parte decât la Odor; 
altfel cum ar fi ajuns la înţelegere? Şi fiindcă ştiam cum se 
întâmplase cu mine, repetam gesturile în gând, punându-l pe 
el în locul meu; dar Tania era aceeaşi, şi parcă o vedeam 
aşezată pe covor, rezemată de cufărul cu manuscrise, parcă o 
auzeam spunând: „la pune mâna ici!” şi mi-o închipuiam 
limpede, luându-i mâna s-o bage în bluză. De aceea se 
cutremura pământul şi lumea nu mai exista pentru mine; 
totul se transformase în suferinţă. Am luat-o la fugă prin 
pădure, dar nu după Tania, ci în partea cealaltă, ca să pun 
între mine şi ea cât mai mult spaţiu, am gonit orbeşte, 
lovindu-mă de copaci, alunecând prin hârtoape, ca în ziua 
când doctorul îmi întorsese pleoapele pe dos şi le râcâise cu 
creionul de piatră vânătă. Eram chiar prin aceleaşi locuri şi 
durerea pe care o suferiseră atunci ochii, şi cum nu credeam 
că poate fi îndurată de un om a două oară, acum o simţeam în 
inimă, mai puternică şi mai necruțătoare. Fiindcă durerea de 
atunci se liniştise după două ceasuri de gemete, când 


ajunsesem la uzină şi lăsasem să-mi curgă pe ochi apă rece 
de la chiuvetă. Acum ştiam că n-o să treacă, peste noapte 
avea să crească, la fel zilele şi nopţile următoare, n-o să mă 
cruţe cât timp va mai fi o simtire în mine. Aveam grumazul 
încleştat, dar în gând o strigam pe Tania, şi tot aşa, strigând- 
o, m-am pomenit în altă parte decât în pădure, la o apă 
nemărginită, un ocean în furtună, care m-a împresurat de mi- 
am pierdut urma. Iar valurile, izbindu-se între ele, strigau 
numele Taniei, împreună cu mine. 


23 


Nu trecuse nici o săptămână de când lumea aceea, 
pentru mine pustie, bântuită de furtuni şi de gemete, fusese 
în sărbătoare, cu cântece, ospeţe şi veselie. Totdeauna 
serbările de la sfârşitul anului aveau strălucire, începeau în 
zorii zilei cu marşul fanfarei şi se terminau seara târziu, când 
se făcea retragerea cu torţe. Retragerea cu torţe era o feerie, 
nu mi-o închipuisem, nu semăna deloc cu ceea ce ştiam din 
oraşul nostru, la sărbătorile naţionale, când o companie de 
soldaţi defila de-a lungul bulevardului, cu o făclie ici, colo, 
nişte şomoioage îmbibate cu păcură, care mai mult scoteau 
fum decât dădeau lumină, şi se stingeau pe rând, înainte de a 
se termina marşul. Târgoveţii stăteau pe margine şi băteau 
din palme, veneau an de an să petreacă, nu se învățau minte, 
şi după ce treceau făcliile fumegânde, se uitau miraţi unul la 
altul; apoi puneau capul în pământ şi plecau acasă. 

Când am văzut prima oară retragerea cu torţe la 
serbarea şcolii noastre, am avut o clipă de ameţeală, pe urmă 
m-a năpădit bucuria, era în mine o fericire extaziată, nu 
puteam să cred că există pe lume atâta frumuseţe, acele 
arabescuri de flăcări, deasupra cărora cerul era ca o dantelă 
aprinsă, iar eu aveam parte s-o văd cu ochii. Primeam şi eu o 
făclie, ni se dădea tuturora câte una, şi profesorilor, şi 
duhovnicilor. Dar nu era om să fie lipsit de această încântare, 
pot s-o numesc aşa, fiindcă am simtit-o, nici servitorii, nici 
fetele de la spălătorie. Atunci am văzut-o prima oară pe 
Tania, cu făclia aprinsă în mână, rotind-o nebună pe deasupra 
capului, de putea să-şi aprindă părul; faţa ei dogorită de 


flacără plesnea de tinereţe şi sănătate; nu mi-am mai luat 
ochii de la ea, am simţit cât de tare iubea viaţa, şi cât de mult 
dorea să i se dăruiască. 

Făcliile erau făcute de un artificier din oraş, lucra la 
ele cu săptămânile; nu ştiu secretul, cum ardeau fără fum şi 
cum de ţineau ceasuri, de la opt seara până spre miezul 
nopţii. Defilam cu ele pe alei, de la un pavilion la altul, cu 
fanfara în frunte. Veneau cu noi şi fetele directorului, 
Floarea, până a nu dispărea, şi Hora, a cărei viaţă plină de 
văpaie n-ar fi bănuit-o nimeni; Comşa i-a prezis viitorul mult 
mai târziu, când crescuse şi nu avea decât puţin până să se 
dezlănţuie. Cu ele între noi, toate pe pământ erau mai 
frumoase; pe urmă le visam noaptea, iar dimineaţa ne durea 
sufletul. După ce se termina defilarea, rupeam rândurile şi 
aveam voie să ne risipim pe dealuri, numai să nu intrăm în 
pădure. Ne vedeam unii pe alţii de la o creastă la alta, 
fluturam făcliile, făcându-ne semne, parcă ardea pământul şi 
parcă eram beti de frumuseţea lumii. 

Aşa se încheiau serbările noastre, ne duceam târziu la 
culcare, cine putea să doarmă dormea cu zâmbetul pe faţă, 
fiindcă după atâta bucurie urma cea mai mare din ele, a doua 
zi plecam în vacanţă. Cinci ani au trecut, după ce am văzut-o 
prima oară pe Tania, până s-o întâlnesc în odaia lui Odor; dar 
mereu am urmărit-o cu ochii. 

În anul când ea avea să dispară, serbările le-au 
întrecut pe toate celelalte dinainte, au ţinut trei zile, fiindcă 
era un jubileu, se împlineau treizeci de ani de la înfiinţarea 
şcolii, şi tot atunci domnul Pretoreanu împlinea şaptezeci de 
ani; nu puteam crede, era un om în toată puterea, a coborât 
cu noi pe terenul de sport, s-a băgat în grămadă, a dat cu 
pumnii în mingea de un metru, pe care o tabără trebuia s-o 
împingă, pe sus în terenul taberei celeilalte. De acolo trăsese 
cu arcul! 

Pe urmă a jucat fotbal, în prima echipă, cea care 
câştigase Cupa şcolilor cu puţin timp înainte. Feiz nu mai 
juca, se uita de pe margine, căpătase o faţă matură, mistuită 
de patima care se născuse în sufletul lui pentru Hora. Nu 
începuse de mult, încă nu se aflase. Era şi ea acolo, şi cu 


toate că stătea de partea cealaltă a terenului, se vedea de 
departe cum îi ardea obrazul şi cum îi sclipeau ochii. Să nu fi 
fost toţi cu privirea după minge, poate vreunul şi-ar fi dat 
seama ce se întâmplă, fiindcă ochii ei, atât de sclipitori, îl 
ţinteau, fără să se ascundă, pe Feiz, aflat la doi paşi de mine. 
Am întors capul spre el şi l-am privit cu o admiraţie 
invidioasă, să văd ce din făptura lui trezise atâta aprindere 
într-o copilă abia împlinită. Sigur că întoarcerea în triumf, 
purtat pe braţe în uralele noastre, cupa ţinută sus, lucind ca 
un astru argintiu aprins de soare, îi luase ochii şi o vrăjise. 
Dar nu putea să fie numai atât, asemenea amețeli trec repede 
dacă în locul lor nu se naşte altceva, o durată, şi nu mai 
prejos decât vraja. Hora nu se stingea, ardea tot mai 
puternic, se vedea limpede pentru cine trebuia să vadă. 
Judecind după privirea ei, nestăpânită, cred că îi mai 
rămânea numai un rest de rațiune, atât ca să nu se repeadă 
de-a latul terenului, printre jucători, prin faţa domnului 
Pretoreanu, să vină aproape şi să se vadă în ochii lui Feiz, ca 
într-o oglindă fermecată. Numai gândul la clipa când această 
dorinţă avea să se împlinească nestânjenită de nimeni, să se 
oglindească pe deplin în ochii lui, până în adâncul lor şi fără 
nici un hotar între unul şi altul, o făcea să se stăpânească. 

Şi iar mă întrebam care era forţa lui Feiz de o ţinea 
subjugată? In afară de darurile atletice, ea nu cunoştea la el 
altceva, nu putea să ştie ce avea în minte şi în suflet. Ştia 
numai ceea ce vedea cu ochii, era cucerită de înfăţişarea lui 
fizică. Dar o asemenea înfăţişare, căreia eu, unul, nu-i 
găseam nici o lipsă, deşi, mânat de sentimente nedemne, 
doream să aibă cât mai multe, ar fi rămas rece şi fără 
strălucire, dacă în ea nu s-ar fi reflectat o căldură din suflet. 
Se simţea în privirea lui, pe care o descopeream abia atunci, 
pe terenul de fotbal, unde îl mai văzusem de multe ori 
înainte, fără să-i urmăresc altceva decât mişcarea, pe cât de 
sigură, de invincibilă, pe atât de armonioasă. În ochii lui nu 
mă uitasem, şi acum deodată, în timp ce o fixau pe Hora, de 
la distanţă, descopeream în ei o forţă fierbinte, capabilă să-i 
transmită arsura mult mai departe decât lăţimea terenului de 
fotbal. Abia mai târziu, stând să judec, mi-am dat seama că 


privirea lui, oricât de aprigă, rămânea tandră, ocrotitoare, 
dar mai mult decât orice, credincioasă; privire de sclav 
devotat până la moarte. Şi avea, în primul rând, puterea de a 
se face crezută şi de a convinge. De a pătrunde în suflet. Cine 
o simţea nu mai putea să lupte, îşi lepăda cămaşa de zale. 

Ochi căprui, comuni, cei mai răspândiţi din lume, la 
toate popoarele. Cât timp în ei nu se reflecta forţa lăuntrică, 
aprinsă de o apariţie scânteietoare, rămâneau nebăgaţi în 
seamă; de aceea nici nu-i văzusem mai înainte. O bandă de 
lână albă, tricotată, îi ţinea părul să nu-i cadă în ochi, când 
intra pe terenul de fotbal. Dacă pe chipul lui era o asprime 
virilă, banda albă îi dădea un aer dezarmat şi inocent, 
înlăturând orice reţinere din inima oricui ar fi vrut să i se 
supună, dar se înfrâna de teamă. Pe Hora o subjugase din 
clipa când, îngenuncheat în faţa ei, îi dăduse cupa. Să fi avut 
banda albă pe frunte în seara când intrase prima oară pe 
fereastră, ea n-ar mai fi fost speriată. Dar chiar şi acum, când 
frica trecuse şi nici măcar nu mai putea să şi-o explice, 
fiindcă nu o mai ţinea minte, îi plăcea ca el să poarte banda 
în momentele când erau împreună, îi trezea şi mai puternic 
exaltările şi dorinţa. 

Mi s-a părut că banda aceea albă avea darul de a 
înnobila fruntea lui Feiz, ca o cunună. Dar noblețea era în el, 
nu trebuia să vină din afară, am simţit-o atunci, pe terenul de 
fotbal, fără a mă întreba cum şi când se născuse; mi-a fost de 
ajuns să-l privesc de aproape, sigur că el, cu ochii la Hora, nu 
putea să mă vadă şi să se ascundă. Şi dacă era descendentul 
unui prinţ otoman de acum patru veacuri? Strămoşii lui, când 
mergeau la luptă, dormeau în corturi de mătase roşie, 
împodobite cu smaralde. Sub coif îşi puneau o bandă de lână 
albă, tricotată, ca să nu-i bată fierul. Iar el, după secole de 
decadenţă, se născuse din oameni sărmani, care nu-şi 
cunoşteau trecutul, într-un sat secetos din Dobrogea, într-o 
casă de chirpici, lipită cu lut, văruită, albă de-ţi ardea ochii. 
Era copil de ţăran, crescuse în praful uliţei şi-n dogoarea 
câmpului, dar când se ridicase în picioare se văzuse deodată 
că în fiinţa lui se adunau toate darurile unei spiţe vechi, care 


se pierduse, lăsând însă urme puternice în ultimul ei 
descendent, născut într-un sat dintre Mare şi Dunăre. 

Feiz nu avea talent la jocul de fotbal, care îi făcuse 
renumele; talentul lui era atotcuprinzător cât privea mişcarea 
trupului. Mergea în mâini firesc şi fără să ostenească, la fel 
cum merg alţii în picioare, şi în această poziţie putea să urce 
dealul, în echilibru pe şina îngustă a vagonetului care 
transporta poverile; fără să se clatine. Ar părea un exemplu 
de neluat în seamă, o glumă, eu însă văd în el o însuşire 
primordială, aceea de a inversa polii anatomiei umane şi-a 
putea înlocui, în percepţia noastră, zenitul cu nadirul, ceea ce 
ne dă o totală independenţă în spaţiu, de unde ar putea să 
decurgă o personalitate crescută până la dublu. 

Il văzusem de mult pe terenul de sport, e adevărat că 
juca fotbal, sport teluric, dar nu era făcut să se lupte cu 
pământul şi cu forţa gravitaţiei, să cadă, să se rostogolească, 
să-şi întindă, ligamentele, să-şi nenorocească meniscul, să-şi 
scrântească încheieturile şi să-şi rupă oasele. N-avea 
picioarele scurte şi strâmbe, deformate de goana îndesată în 
urma mingii, părea neverosimil, jocul lui era un dans, nu o 
luptă, profesioniştii l-ar fi privit în derâdere. Bătuse şi el 
mingea, ca noi toţi, însă de mic, fără nici o năzuinţă, numai 
din voluptate fizică. Ştia să alerge; la suta de metri-garduri 
nu putea să-l ajungă nimeni; săritura, înaltă şi lungă, mult pe 
deasupra obstacolului, nu părea pornită dintr-un efort al 
trupului, nu se vedea ruperea lui greoaie de pe zgură, ci îşi 
avea resorturile în suflet; era o aspirație. Ştia să poarte 
mingea printre obstacole dispuse capricios şi ilogic, părea 
lipită de gheata lui sau atrasă magnetic. 

Nu ştiu cum se face antrenamentul pe terenul de 
fotbal, pot presupune, dar n-am văzut cu ochii. Se seamănă 
oare terenul cu popice puse în zigzaguri scurte şi se dă 
drumul aspiranţilor să facă slalom printre ele, dintr-o poartă 
în alta cu cronometru în mână? Dacă nu, îmi pare rău; ar fi o 
şcoală. Aşa l-am văzut pe Feiz odată, nu vroia să facă o 
demonstraţie, să ne uimească şi să primească aplauze; căuta 
numai voluptatea. Eram acolo mai mulţi, nu se cuvenea să ne 
alunge, ne-am asociat cu el şi am adus în braţe zeci de 


popice, am făcut din ele un covor des, pe toată lungimea 
terenului; în unele locuri ar fi fost greu să treci fuga printre 
ele, chiar fără minge. Feiz a pornit ca la suta de metri- 
garduri, făcând salturile nu în sus, ci în lături, unduindu-se 
într-un vals cu ritmul de două ori mai iute decât cel mai rapid 
dintre dansuri, a trecut printre toate popicele fără să atingă 
unul, fără să ezite, până ce a trimis mingea în partea cealaltă; 
nu mai ţin minte în câte minute, destul că tuturor ni s-a tăiat 
respiraţia. 

Dacă putea să fugă şi să poarte mingea, avea tot ce 
trebuia ca să joace fotbal. Regulile le ştia, ce naiba, le ştiam 
toţi, chiar cei care băteau mingea de cârpă. Într-un fel, el mi- 
a adus aminte de Trandafil, care nu jucase niciodată şah şi, 
ca să ia dintr-o dată prima partidă, n-a făcut altceva decât să 
mediteze o jumătate de oră. De la primul antrenament cu 
echipa, Feiz a uimit pe toată lumea. Dar el nu era un jucător 
de fotbal, era un prinţ asiatic emigrat în Europa, unde în alte 
vremuri poate ar fi fundat o împărăție nouă. 

Îl proteja domnul Pretoreanu, el îl adusese din 
Dobrogea, aducea în fiecare an un copil turc, de la ţară îşi 
popula şcoala, cred că vroia să trezească în neamul obosit şi 
placidizat de vechime, dar plin de demnitate, ceva din trufia 
lui de altădată, când cucerise Bizanțul şi jumătate din 
Europa. Nici domnul Pretoreanu nu putea să iubească acel 
trecut care pentru noi însemnase umilinţă şi împilare. Ín locul 
unde luptase el la Mărăşti, cu armata lui Mackensen, în 
vechime domnii Moldovei se luptaseră cu armatele Semilunei, 
care, până să ajungă la Milcov, treceau prin foc şi prin sabie 
ţara de la sud, Muntenia. Şi în sufletul lui, ca şi într-al nostru, 
istoria veche trezea mânie. Dar acum, acel trecut era atât de 
departe, iar neamul cotropitorilor de altădată era atât de 
obosit şi de resemnat, că se mulțumea cu el însuşi, cât 
rămăsese; pierduse cu totul năzuinţa de a stăpâni alte 
neamuri. La fel s-a întâmplat cu romanii, în primul mileniu, 
iar înaintea lor la fel s-a întâmplat cu poporul Eladei, spre a 
nu merge mai departe în urmă şi a nu trece dincolo de 
Mediterană, la imperiul faraonilor. Ar fi o învăţătură pentru 
popoarele împilate astăzi, care îşi lasă capul în jos, fără nici o 


speranţă. Ar trebui să pună urechea la pământ şi să asculte 
paşii istoriei. Îmi pare rău că înaintea mea cuvântul l-a spus 
Jordie; dar el se referea la altceva, la o afacere mănoasă, de 
unde să tragă foloase. Şi-apoi, a folosit singularul, ca şi când 
istoria ar fi şchioapă. 

Pe măsură ce trece timpul, domnul Pretoreanu mi se 
pare tot mai impenetrabil. 

După ce a adus cupa, Feiz n-a mai jucat niciodată 
fotbal, ceea ce iar mi-a amintit de Trandafil, cu unica lui 
partidă de şah, câştigată din şapte mişcări, fără să fi avut nici 
cea mai mică experienţă, şi fără ca după aceea să facă măcar 
încă o demonstraţie. Feiz însă n-a părăsit terenul de sport, n- 
avea o altă preocupare dominantă, a continuat să fugă singur 
cu mingea, printre popice, de asemeni a continuat să alerge 
la suta de metri-garduri; fără să ia parte la competiţii. Tot ce 
a încercat a fost o izbândă. L-am văzut sărind cu prăjina, 
după mine suprema încoronare. Pe atunci performanţele nu 
se asemănau cu cele de astăzi, ajunse la un punct de unde 
scapă puterii mele de înţelegere. Ce are să urmeze? Rațiunea 
îmi spune clar că sunt limite şi că nimeni nu va trece peste 
ele, şi totuşi s-ar putea să fie şi altfel, fără ca eu să-mi pot 
închipui cum anume. Va urma un neprevăzut, o minune, se va 
naşte în trupul omenesc o dimensiune nebănuită astăzi, sau 
vom cădea cu toţii la pământ şi vom deveni reptile? 

Nu exista prăjina făcută din fibre de sticlă, uşoară şi 
elastică, putând să se arcuiască sub greutatea omului până la 
nouăzeci de grade, sau mai mult, aşa o văd în clipa aceea de 
încordare, apoi îndreptându-se dintr-o zvâcnitură şi 
aruncându-l în aer, sus, la şapte metri, la opt, la nouă...La 
cât, până unde se poate ajunge? 

Prăjina, atunci, era în cel mai bun caz de bambus, gol 
pe dinăuntru, uşoară faţă de datele naturii, dar prea grea ca 
omul să decoleze numai cu puterile sale şi să-şi ia zborul. Şi 
tehnica era alta, mai primitivă, cerând poate un efort mai 
mare. L-am văzut de multe ori pe Feiz sărind cu prăjina, a 
fost cea mai puternică din pasiunile sale sportive, să fi vrut ar 
fi bătut multe recorduri. Avea un stil al lui, pe care nu a putut 
să şi-l însuşească nimeni, şi nici nu inspira încredere, te 


aşteptai tot timpul la o nereuşită. Venea cu prăjina în mâini, 
ţinând-o de la jumătate, mai jos decât obişnuiau alţii şi 
mişcându-se mult prea lent ca să lase impresia că va merge 
până la capăt. Mai degrabă părea o tatonare, părea că 
mişcările erau filmate cu încetinitorul, descompuse ca să se 
vadă cum se nasc una din alta şi cum se leagă, dar fără a lăsa 
să se creadă că din ele se va naşte o forţă care să-l arunce în 
aer. Nu înţelegeam de unde vine puterea lui de ascensiune, 
atât de chinuit dobândită de alţii, la capătul unei încordări 
aproape penibile, cu ochii bulbucaţi şi cu limba scoasă. Şi 
deodată, când prăjina înfiptă în pământ parcă în joacă 
începea să se ridice spre verticală, Feiz, ieşind brusc, dar 
fără efort din ritmul lent de până atunci, se dezlănţuia cu o 
putere imposibil de bănuit mai înainte, o explozie prin care se 
desprindea de el însuşi, urmau câteva mişcări atât de rapide 
că îşi depăşeau ritmica, devenind o alunecare, şi în două 
secunde, parcă dilatate şi încetinite, era la ultimul nod de 
bambus; în secunda următoare, nu mai puţin dilatată decât 
primele două, se ridica în mâini, îşi arcuia trupul, se balansa 
aruncându-şi picioarele deasupra capului, până ce devenea 
propria lui prelungire, într-un spaţiu cu polii inversaţi, în care 
iarăşi zenitul lua locul nadirului; iar de acolo, din această 
poziţie inversă, între orizonturile întoarse de-a-ndoaselea, 
izbutea să se mai înalțe o dată, numai cu forţa braţelor, 
câştigând încă o treaptă; apoi, revenind la mişcarea 
încetinită, îşi dădea drumul, nu să cadă, ci să se întoarcă pe 
pământ, atât de lin şi de nematerial, că părea scos şi din 
legile gravitaţiei, şi din cele biologice. Puțin mai înainte, în 
clipa cât rămânea nemişcat în vârful prăjinei, în extensia 
deplină a trupului, putea să se vadă desăvârşirea lui fizică. 
Uneori natura face asemenea daruri, şi atunci ea este 
generoasă nu cu un singur om, ci cu toţi care pot să-l 
privească. Pornind de la acest gând, dragostea Horei pentru 
el mi se părea ea însăşi o desăvârşire, oricât ar fi dezaprobat- 
o duhovnicii, şi toţi oamenii, în afară de mine. 

Feiz era habotnic, dar nu se manifesta în văzul nostru, 
îşi păstra credinţa în suflet, nu putea să îngenuncheze şi să se 
roage cu faţa la Mecca. Poate se ruga în gând, şi apoi chiar 


alcătuirea lui, atât de armonioasă, era o rugăciune şi o 
ofrandă adusă locurilor sfinte. În pupitru avea Coranul, 
tipărit cu litere arabe; nu-l arăta nimănui şi nici nu încerca să 
explice cuiva alfabetul lui misterios, cum făcea Iosif Mişu cu 
scrierea ebraică. 

Dragostea a ţinut de după Paşti până toamna. S-au 
aflat câte unele, destul de târziu şi nesigur; nimeni n-a crezut 
că era altceva decât o prietenie, poate cam ciudată, o toană a 
fetei, care la boala ei de inimă, cunoscută mai tuturora şi 
presupusă mult mai gravă decât era în realitate, putea să fie 
îngăduită. De aceea nici nu mergea la şcoală, învăţa acasă, îşi 
dădea doar examenele. Boala putea să fie o pavăză, în multe 
privinţe. Iar ea, între timp, nu-şi drămuia nici emoţiile, nici 
eforturile; dar dincolo de această dezlănţuire se ascundea 
frica de moarte. Am citit-o în ochii ei, într-o zi când stătea la 
fereastră, cu privirea sticloasă, rece şi îngrozită. 

Mă uitam adesea de pe terasă; dacă mă aplecam peste 
balustradă, puteam să văd fereastra, şi nici nu era departe. 
La început, când venisem la şcoală, nu exista, au făcut-o mai 
târziu, în calcanul casei, lipit de pădure. Ferestrele odăii 
fuseseră după colţ, pe aleea care ducea la clopotniţă. O 
astupaseră şi sub ea acum îşi avea adăpostul păunii. 
Fereastra nouă era împodobită cu o încadratură de piatră 
albă, turnată, cu un ecuson deasupra, un ornament, poate ca 
să învingă răceala calcanului sau ca să nu dezvăluie prea 
brutal rostul ei, cerut de o infirmitate. Aşa cum se vedea, 
singură, părea puţin misterioasă, te ducea cu gândul în urmă, 
la evul mediu, puteai să-ţi închipui că dincolo de ea se ofilea o 
castelană pedepsită. 

Aflând de boala Horei, deşi greu puteam crede, când 
mă ciocnisem cu ea sub clopotniţă era mult prea vie, ara 
înţeles că în primul rând ea avea nevoie de aer. De aceea se 
făcuse fereastra spre pădure. Şi stătea tot timpul deschisă, 
ziua şi noaptea. Şi chiar iarna, măcar pe jumătate; mă lua 
frigul. 

Cum o priveam cu inima strânsă, în ziua când am 
văzut-o la fereastră, îngheţată de frică, a întors capul şi, 
descoperindu-mă pe terasă, a alungat viziunea în prada 


căreia se aflase, mi-a făcut un semn cu mina şi s-a străduit să 
zâmbească. Era prietenoasă. Însă nu am vrut să mă înşel, în 
colţul gurii ei, unde avea o aluniţă provocatoare, se vedea o 
durere. Bineînţeles, nu mi-am închipuit, deşi îmi zâmbise, că 
mă recunoscuse, ţinându-mă minte din ziua când era mai 
mică şi dădusem piept în piept cu ea, sub clopotniţă. 

Vara a plecat după Feiz, în satul lui din Dobrogea, cum 
mai târziu m-am gândit şi eu să plec după Tania. A dormit pe 
saltea de paie, cu rogojină deasupra, au mâncat-o puricii, s-a 
spălat la fântână, a fugit pe câmp, s-a jucat cu câinii. Părea 
inconştientă şi era fericită. Nu-i păsa de nimeni, nu ţinea 
seamă de lumea care se uita după ea cu privirea piezişe. Unii 
poate ar fi vrut s-o omoare. Muezinul l-a chemat pe Feiz la 
moscheie şi l-a ameninţat cu pedeapsa cerului. 

În ultima noapte înainte de sfârşitul vacanței, Hora s-a 
ridicat într-un cot, l-a trezit pe Feiz şi i-a vorbit cu un glas 
îndurerat, dar plin de dragoste până la sfâşierea sufletului: 

— Acum am să-ţi spun ce trebuie să faci pentru mine! 


A doua zi a plecat singură la gară; era împietrită, cu 
ochii în gol, mergea somnambulic. 

Feiz a rămas în casă. A venit la şcoală cu întârziere, 
după o săptămână. Îşi păstrase renumele, nu puteau să-l 
pedepsească. Nimeni n-a citit nimic pe faţa lui rece. Nu s-a 
destăinuit nimănuia. Avea un suflet puternic, nu mai prejos 
de puterea lui fizică. Pe Hora n-a mai văzut-o, n-a căutat-o. Ar 
fi îngenuncheat în faţa ei, dar chiar să fi avut iar o cupă în 
mână, ştia că ea nu ar fi primit-o. 

Hora a dus mult timp o viaţă letargică, fără s-o 
intereseze ce se petrecea dincolo de fereastra deschisă tot 
timpul, până în primăvara următoare, când au înflorit 
stânjeneii de-a lungul aleilor. Erau valuri peste valuri de mov 
şi albastru. 


24 


Domnul Pretoreanu a jucat bec-stânga, în locul lui Feiz; 
aşa se numeau atunci fundaşii. A zădărnicit multe atacuri ale 
echipei adverse, apoi odată, când i-a venit bine, a luat-o la 


goană cu mingea, a traversat terenul şi nu s-a oprit decât 
după ce a şutat-o în poarta cealaltă. Era jocul lui Feiz, el băga 
mai multe goluri decât înaintaşii, ceea ce nu mă miră după 
tot ce-am mai spus înainte, dar cum să-mi explic vigoarea şi 
îndemânarea domnului Pretoreanu, când între ei rămânea 
mai mult decât jumătate de secol? 

Eram în a doua zi a serbărilor, am început cu ea 
trecând peste prima fiindcă a fost cea mai frumoasă şi ocupă 
cel mai de preţ loc în amintirile mele, datorită Horei. Atunci 
am putut s-o privesc în voie, am descifrat-o şi i-am intuit 
viitorul, întocmai cum avea să fie în realitate. Existenţa ei mi- 
a îmbogăţit viaţa şi, cu toată tristeţea, mi-a făcut-o într-un fel 
mai frumoasă, deşi singura mea întâlnire cu ea a fost atunci, 
sub clopotniţă, când am tinut-o două secunde în braţe. 

Ziua a fost închinată sportului şi naturii. Am mers de-a 
valma prin pădure, cu domnul Pretoreanu în mijlocul nostru, 
parcă eram copiii lui şi ne iubea pe toţi cu o dragoste caldă, 
el care trăsese cu carabina în inimă. Dar vreau să alung orice 
gând negru, a fost o zi fermecată, am cântat, am scos chiote, 
ne-am înşirat pe drumeagurile dintre vii şi ne-am strâns iar 
grămadă, când am ajuns a doua oară devale şi am mers la 
piscină. Domnul Pretoreanu a intrat în vestiar şi-a pus 
costumul de baie şi, spre uimirea noastră cam speriată, a 
sărit de la trambulina de cinci metri. Era puţin îngreuiat, 
oricât te-ai îngriji, şaptezeci de ani lasă urme, îi mai atârna 
pielea ici-colo dar se ţinea drept şi săritura a fost magistrală. 
Dacă la jocul de fotbal mai puteau spune unii că îl lăsaseră 
anume să bage golul, nu-i puseseră piedică, apoi la săritură 
nu-l ajutase nimeni. În sfârşit, a jucat şi o repriză dintr-o 
partidă de polo. Cu atât ziua n-a fost încheiată, însă cred că e 
prea mult să spun ce a făcut pe stadion, iar apoi în sala de 
gimnastică. Decât că s-a urcat pe frânghie mult mai repede 
decât mine, apoi a sărit lada, ceea ce eu n-am izbutit 
niciodată. 

Acum pot să mă întorc mulţumit la prima zi a 
serbărilor. Dimineaţa, după ce ne-am făcut rugăciunea, 
domnul Pretoreanu a păstrat un moment de reculegere la 
locul unde căzuse săgeata, cu treizeci de ani în urmă. 


Săgeata mai stătea şi acum cu vârful înfipt în pământ şi parcă 
vibra încă. Un grilaj din bare de bronz o apăra, să nu dea 
cineva peste ea sau să o lovească vreo minge. 

De acolo am mers în sala de conferinţe, unde aşteptau 
vreo cincizeci de oaspeţi, aşezaţi în primele rânduri, ce era 
mai strălucitor în ţara noastră, aproape totdeauna aceiaşi, 
decât că se mai întâmpla să moară vreunul de la un an la 
altul şi în locul lui venea cineva mai tânăr. Atunci a venit şi 
George Enescu, l-am văzut şi l-am ascultat prima oară; numai 
lui îi spun numele, fiind singurul despre care n-am să-mi 
schimb niciodată gândul. Prelegerea domnului Pretoreanu, 
turul de orizont care cuprindea întâmplările cele mai 
importante, şi mai semnificative din toată lumea, mi-a ajutat 
ca toate acestea să intre în povestire, fiecare la timpul ei; 
altele au să intre de aici înainte. Fără el n-aş fi văzut nimic 
dincolo de bătaia privirii mele. 

Serbarea se făcea de obicei afară; în sala de conferinţe 
cu o mie de locuri n-ar fi încăput atâta lume câtă era poftită. 
Aveam un teatru în aer liber, ca în antichitate, într-un loc ales 
printr-o inspiraţie norocoasă, sub buza dealului, într-o 
depresiune parcă poruncită, ca un găvan, care amplifica 
sunetele fără să trezească ecouri, dând o acustică nu mai 
prejos de a unei săli de operă. Din cea mai îndepărtată şi mai 
înaltă bancă se auzeau limpede vorbele de pe scenă, chiar şi 
şoapta şi respiraţia. N-am apucat să vorbesc despre acest 
amfiteatru, dar nu fiindcă l-aş fi scăpat din vedere; sunt multe 
altele lăsate la o parte, nu le-a venit rândul, unora poate nu le 
va veni niciodată; lumea, oricât ai reduce-o, rămâne mult 
prea mare ca să încapă într-o carte. Eram acolo când s-a 
construit amfiteatrul, nu se fac toate deodată; când a fost 
gata, arhitectul ne-a poftit la o demonstraţie, ne-a pus să 
stăm sus, în ultimele rânduri, iar el a lăsat să cadă un nasture 
de os pe podeaua scenei. Am auzit zgomotul ca şi când am fi 
fost alături. Am izbucnit toţi în aplauze. Pe atunci nu 
cunoşteam vrajba, ştiam să ne bucurăm şi să răsplătim 
bucuria; cu toate păcatele noastre, aveam suflete generoase. 
Am coborât cu toţii la scenă, l-am luat pe arhitect şi l-am 
purtat pe braţe, aruncând cu el în sus, ca pe jucătorii de 


fotbal. Aşa am mers tot platoul, sărbătorindu-l, până ne-au 
întâmpinat duhovnicii, care nu participaseră la demonstraţie; 
aveau inima acră, ne-au poruncit să terminăm joaca, dar nu 
ne-am acrit şi noi dintr-atâta. Arhitectul şi-a pierdut pălăria, 
am călcat-o în picioare, cum mergeam grămadă, n-am văzut- 
o, s-a ales praful de ea, alt prilej de mustrare din partea 
duhovnicilor. 

Pe platou, deasupra amfiteatrului, se monta în ajunul 
serbării unul din cele mai mari corturi de circ care erau în 
ţară, poate acela cunoscut sub numele de Sidoli. Se închiria 
pentru două zile, ca să ne putem adăposti dacă venea ploaia 
şi să nu întrerupem serbarea. Ştiu că domnul Pretoreanu 
proiecta să facă o copertină de beton peste amfiteatru, dar nu 
era o lucrare simplă şi pe deasupra exista primejdia să strice 
acustica. În anii mei de şcoală, n-a fost niciodată nevoie de 
cort, se cheltuiau banii degeaba. 

La serbări erau invitaţi şi părinţii noştri, a venit şi 
mama în câteva rânduri, deşi drumul însemna cheltuială şi, 
pe deasupra, nici nu avea de ce să fie mândră de mine, 
niciodată n-am luat vreun premiu; ba se întâmpla chiar ca 
vreunul dintre duhovnicii clasei mele s-o amărască, 
spunându-i ce fapte rele făcusem în ultima vreme, pâră 
neloială şi inutilă şi mai ales inoportună într-o zi de 
sărbătoare, când păcatele erau uitate şi se veselea toată 
lumea. 

În anul jubileului, mama n-a putut să vină, în schimb a 
venit Alexandrina. Odor a întâmpinat-o cu reţinere, nu pot să 
spun cu răceală, purtarea lui îndeobşte nu era lipsită de 
afecţiune, dar în timpul cât pribegise după ce plecase de 
acasă se aşternuse peste ea o pojghiţă de gheaţă; în sufletul 
lui, sentimentul creaţiei îl domina şi-l înăbuşea pe cel al 
iubirii. Ţineam minte ce rece fusese cu mine în primele zile 
când venise la şcoală, deşi mai înainte, după întoarcerea lui 
acasă, la moartea domnului Alcibiade, îmi arătase multă 
prietenie şi-o încredere aproape nefirească, dată fiind vârsta 
unuia şi a altuia. La fel de rece, sau poate mai mult, fusese cu 
Trandafil, dar cel puţin în cazul lor răceala era reciprocă. Şi 
Trandafil a fost reţinut cu Alexandrina, i-a sărutat mâna ca 


unei doamne străine. L-am întrebat: „Tu n-o iubeşti pe mama 
ta?”. „Ba da, mi-a răspuns, dar nu-i nevoie să vadă toată 
lumea.” Poate nu l-aş fi înţeles dacă puţin mai târziu n-aş fi 
fost martor la scena întâlnirii lui Culiţă cu cele trei doamne, 
bunica, mama şi mătuşa, care s-au năpustit asupra lui, şi doar 
că nu l-au înăbuşit cu îmbrăţişările şi cu alintările. Efuziunea 
lor mi s-a părut impudică. 

Pe Alexandrina o cunoşteam de mult, din primii ani ai 
copilăriei mele, am povestit dăruirea ei celor două pasiuni 
atât de împletite între ele, harpa şi sticlele de lampă, adică 
lumina. Amintirea ei va rămâne pentru mine neştearsă. Dar 
acum, după atâta vreme, observam că niciodată nu o privisem 
prea bine, imaginea pe care o aveam despre ea era falsă, sau 
voalată, sau lipsea cu totul. Alexandrina exista pentru mine 
ca o abstracţiune, proiectată în lumea reală prin cele două 
pasiuni ale sale, muzica şi lumina, deşi ele însele erau 
abstracte. Abia acum, când puteam s-o privesc în voie, de la 
distanţă, înconjurată de lume, descopeream în ea o femeie 
frumoasă şi încă tânără, după ce adusese pe lume nouă copii, 
îi crescuse, suferise pentru ei, nu fusese scutită de zbucium: 
plecarea lui Odor, sfârşitul macabru al lui Tom şi altele, 
culminând cu moartea prematură a domnului Alcibiade. Se 
măritase la cincisprezece ani, cum se făcea adesea pe vremea 
aceea, la şaisprezece ani îl avusese pe Odor, iar acum, când 
acesta împlinise treizeci de ani, ea nu avea mai mult de 
patruzeci şi şase. La patruzeci de ani ai ei murise domnul 
Alcibiade; de atunci nu renunţase la doliu. Aşa venise şi 
acum, în negru, cu un taior de lustrin strâns pe talie, cu fusta 
până la jumătatea gambelor; n-o ştiam decât în rochie lungă, 
de altfel nu o văzusem decât în casă, într-un spaţiu care nu- 
mi îngăduia s-o descopăr. Acum se desfăşura deodată sub o 
înfăţişare nebănuită, cu picioarele suple, prelungi, uimitoare, 
înaltă, cu talia subţire, cu bustul ferm, incredibil, cu o 
feminitate discretă, graţioasă, cu o eleganţă nobilă, demnă, 
eternă. Cum de nu o văzusem? Acum o priveam ca pe o 
statuie, la vârsta mea patruzeci de ani ai ei şi următorii mă 
împiedicau să văd în ea o femeie, douăzeci erau limita, ba 
chiar cu îngăduinţă. Tania însemna altceva, dragostea ei 


pentru Odor, lacrimile de pe faţă o făceau de şaisprezece; aşa 
mi s-a părut tot timpul. Şi apoi, ignoranţa ei, mirarea 
copilărească în faţa cuvintelor necunoscute, în faţa 
speculațiilor mintale, oricât ar fi fost ele de modeste, o 
trimiteau la vârsta când auzi prima oară de piramida lui 
Keops. Tania avea mereu ceva de întrebat, a fost tot timpul ca 
o şcolăriţă. Poate tinereţea se duce atunci când nu mai avem 
nimic de învăţat, ne e mintea plină. 

Acum ştiu de ce nu putusem să am imaginea adevărată 
a Alexandrinei; fiindcă ea trăise tot timpul în umbra domnului 
Alcibiade, făcându-se mică de admiraţie, neavând alt ţel în 
viaţă decât să-l înalțe. Uimirea nu era doar a mea, l-am văzut 
pe domnul Pretoreanu tresărind, cu privirea aţintită asupra 
ei, parcă neînţelegând ce se întâmplă, descoperind-o acum 
prima oară. Urcase scările terasei, unde erau adunaţi 
profesorii şi tot personalul şcolii, cu directorul în frunte, în 
haine de ceremonie, cu decoraţii. Soseam şi noi din urmă, 
şcolarii care îl aclamasem pe serpentine, ne aliniam să auzim 
cuvântarea de bun venit şi răspunsul măritului nostru 
oaspete. După acea tresărire, şi după câteva clipe de 
confuzie, domnul Pretoreanu, lăsând la o parte protocolul, 
ignorându-l pe director care tocmai se pregătea să-şi înceapă 
discursul, cu ochelarii la ochi şi cu hârtiile în mână, a pornit 
întins spre partea cealaltă a terasei, a trecut pe sub propria 
lui statuie, care parcă îl privea nedumerită, şi nu s-a oprit 
decât în faţa Alexandrinei, aflată în grupul de oaspeţi, 
părinţii. Oaspeţii de onoare erau în frunte, aproape de scară. 

— Sunt încântat şi fericit să vă întâlnesc, scumpă 
doamnă! a rostit el înclinându-se. 

Mi s-a părut de neînțeles această efuziune la un om a 
cărui răceală faţă de femei era cunoscută. Alexandrina şi-a 
păstrat cumpătul, a răspuns cu un zâmbet nu lipsit de 
feminitate, tot mai uimitoare, făcându-mă să mă întreb unde 
tinuse ascunsă ştiinţa ei despre lume? Şi când i-a întins 
mâna, sus, ca reginele, cu o mişcare domoală şi melodioasă, 
pe care mi-era mai uşor s-o înţeleg datorită harpei, am simţit 
că în ea stătuse ascunsă tot timpul o doamnă adevărată, 
demnă de locurile istorice din jurul nostru. 


Domnul Pretoreanu, care niciodată nu făcea asemenea 
gesturi, s-a ridicat pe vârfuri şi i-a sărutat mâna; în puţinele 
rânduri când intrase în casa domnului Alcibiade, o salutase 
cu o înclinare a capului, distant şi rece. Pe urmă i-a oferit 
braţul şi a condus-o în faţă, şi numai după aceea au început 
discursurile. Alexandrina a stat tot timpul în dreapta lui, în 
picioare, mirată şi stânjenită; dar fără să arate. Iarăşi m-a 
uimit purtarea ei, plină de bun-simt, căci să fi refuzat onoarea 
pe care i-o făcea domnul Pretoreanu, ar fi scos în evidenţă 
extravaganţa din gestul acestuia. Aşa, întâmplarea n-a stârnit 
decât un uşor freamăt în asistenţă, fără să fie urmat de 
comentarii. Lui Odor însă nu i-a plăcut să o vadă pe mama lui 
acolo, un loc unde ştia prea bine că ea nu l-ar fi dorit 
niciodată. Purtarea domnului Pretoreanu i se părea 
impertinentă; a strâns din dinţi şi a întors spatele, s-a 
refugiat în camera lui, unde a stat închis până s-au terminat 
serbările. O zi după aceea, m-a chemat să-i ajut la strâns 
bagajele, a urmat apoi întâmplarea cu Tania. 

Şi Trandafil a fost nemulţumit, era lângă mine, l-am 
auzit scrâşnind din dinţi când domnul Pretoreanu a trecut pe 
lângă noi, conducând-o de braţ pe Alexandrina. Au trecut prin 
faţa noastră la un metru, am avut timp s-o privesc bine, în 
câteva clipe i-am completat imaginea, care se întrezărise 
puţin mai înainte. Şapte ani fusesem zi de zi în casa lor, în 
preajma ei, o văzusem ştergând sticlele de lampă, marea 
ceremonie a după-amiezii, o ascultasem cântând la harpă, 
stăteam pe un scaun, în colţul salonului de muzică, puteam s- 
o privesc în voie, fără ca ea să simtă. Şi n-o văzusem! Cum de 
nu ştiam ce păr are? Acum îl descopeream, bănuiam ce 
desfăşurare de valuri ar fi fost dacă îl desfăcea din agrafe. 
Dar eu nu puteam să mi-o închipui pe Alexandrina despletită 
şi pătimaşă, pentru mine ea era întruchiparea castităţii, o 
asemuiam cu sfintele martire de pe icoane. Cum de stătuse 
ascuns acest păr, a cărui culoare, ca aurul, avea în el o 
lumină de-ar fi străpuns ochii până şi orbilor? Pe cât întuneric 
era în părul Teofanei, pe atât de mult soare revărsa părul 
Alexandrinei. Strâns în agrafe invizibile, ieşind de sub toca 
neagră, într-un contrast izbitor cu culoarea de doliu, 


acoperind grumazul fără să-l împovăreze, cu o supleţe 
aeriană, era în el parcă mişcarea păsărilor nobile în ultima 
clipă de zbor, când din văzduhul lor se aşază pe pământul 
oamenilor. 

Profilul ei, cum am văzut-o în trecere, avea o asprime 
care m-a îngheţat puţin, fixaţia unei dureri neuitate, o 
declaraţie de renunțare. Pe urmă am avut prilejul s-o privesc 
din faţă, şi iarăşi mi s-a părut că o vedeam prima oară. De ce 
nu-i ştiusem culoarea ochilor? Gri-bleu, aceeaşi nuanţă ca a 
uniformei noastre, adânci şi limpezi, umezi de parcă ar fi fost 
tot timpul plini de lacrimi. Dar a venit şi o clipă când a 
zâmbit, şi atunci colţurile gurii, crispate, s-au destins, lăsând 
să apară pe faţa ei o lumină melancolică, îndepărtată, care, 
fără s-o facă mai puţin tristă, îi dezvăluia frumuseţea. Aşa am 
văzut-o de atunci înainte, aşa mi-a rămas în ochi până astăzi. 
Şi nedumerirea nu mi-a trecut. Uneori mă întreb dacă, printr- 
o translație bizară a naturii sau printr-o mutație petrecută în 
subconştientul meu, în locul ei nu a venit alta. 


Nu pot să spun că domnul Pretoreanu şi-a dat în petic. 
Un om ca el, care avea cu ce să bage groaza în oameni, nu 
putea să fie niciodată ridicol. Mie, unuia, purtarea lui mi s-a 
părut încântătoare. Feluritele demonstraţii făcute de el în 
cele trei zile, şi n-am terminat cu toate, au fost prilejuite de 
prezenţa Alexandrinei. Pentru ea a jucat fotbal şi polo pe apă, 
a mers cu noi pe dealuri, pe drumeagurile dintre vii, pentru 
ea a sărit de pe trambulină. La toate acestea Alexandrina a 
fost martoră, întoarsă parcă la vârsta noastră, după cum 
domnul Pretoreanu părea întors la vârsta când avusese 
curajul să aducă pe lume doi copii, cu speranţa că au să-i 
succeadă. Alte urmări n-au fost decât aceea că, la sfârşitul 
ultimei zile de serbare, a cerut-o în căsătorie. La şaptezeci de 
ani, după o viaţă puritană şi misogină, după ce de mult nu-şi 
mai îngăduise nici o slăbiciune, purtarea lui ar fi putut să 
pară paradoxală. Dacă faptele ar fi mers mai departe, Odor l- 
ar fi provocat la duel, fie şi cu revolverul, deşi era convins că 
aşa n-ar fi avut nici o scăpare. Oricum, îşi avea sufletul 


vândut domnului Pretoreanu, într-o zi tot trebuia să i-l pună 
la dispoziţie, împreună cu trupul fără viaţă. 

N-a fost nevoie, Alexandrina a refuzat, a păstrat doliul 
până la sfârşitul vieţii. Domnul Pretoreanu a plecat în 
America, apoi a făcut o croazieră în jurul pământului. Ca 
Prinţul Carol, după ce l-au despărţit de Zizi Lambrino. 
Oamenilor bogaţi le dă mâna. 

Dacă Alexandrina îşi călca pe inimă şi se mărita, poate 
i-ar fi fost bine, ar fi avut totul la picioare. Dar copiii i-ar fi 
întors spatele, toţi, în afară de Tiberiu, căruia îi lipsea orice 
scrupul şi era pus pe îmbogăţire. 

Refuzul ei m-a făcut să răsuflu eu însumi cu uşurare; să 
fi fost altfel, rămâneam cu o rană în suflet, şi mult din cele ce 
clădisem pe lângă casa domnului Alcibiade ar fi căzut în 
ruină; din toţi, eu aş fi suferit paguba cea mai dureroasă. 


25 


Multe bucurii au însemnat pentru mine spectacolele 
din amfiteatru, care mi se păreau partea cea mai frumoasă o 
serbării. Aş fi putut să fiu mai puţin înflăcărat, de când 
mergeam la operă, unde văzusem puneri în scenă uluitoare, 
feerii născute din îmbinarea decorului, costumelor, cântului 
omenesc şi a orchestrei, cu forţa ei care nu mă slăbea nici o 
clipă, ci mă ţinea tot timpul încordat, cu pumnii strânşi, 
aplecat înainte, că aş fi putut să mă prăbuşesc de la galerie 
dacă nu era balustrada; căderea, până să mă zdrobesc pe 
podeaua parterului, ar fi fost şi ea tot muzică. Mersesem şi la 
Teatrul Naţional, mă luase o rudă mai înstărită, aveam locuri 
în primele rânduri. Până să se ridice cortina, a fost timp să 
mă uit la sală, mi s-a părut că era împodobită cu toate 
bogăţiile lui Ali Baba, aur şi juvaieruri, puse pe catifele roşii, 
să strălucească mai tare. Dar cortina, şi ea tot roşie, cu 
falduri largi, grele, cu şnururi şi ciucuri poleiţi pe poale?! Şi 
candelabrul, atârnat de cupolă, cu lanţuri şi braţe de aur, cu 
sute de becuri; nu-mi venea să cred că din mâna omului poate 
să iasă atâta măiestrie şi că în inima lui este atâta nevoie de 
frumuseţe, că dacă n-ar fi, de ce-ar mai face-o? Mai târziu, la 
maturitate, când toate în sufletul nostru încep să obosească, 


nimic din sala aceea binecuvântată nu mi s-a părut mai prejos 
de ceea ce îmi rămăsese în minte în vremea copilăriei; ba în 
ochii mei devenea de la un an la altul tot mai somptuoasă şi 
mai durabilă; era eternă. Spectacolul însă nu mi-a plăcut, o 
piesă istorică, în versuri, lungă şi plictisitoare; n-am căzut în 
transă, m-am uitat cu ochii reci, am descoperit numai 
păcatele. Am crezut că aşa este teatrul, de aceea n-am mai 
dat pe acolo, până ce m-a dus cineva la alt spectacol, 
Principesa Turandot, ţin minte. N-am mai luat loc jos şi în 
faţă, fotolii de orchestră, prea scumpe pentru noi, ci am mers 
la ultima galerie, unde am plătit doar trei lei, în vreme ce 
dincolo costa o sută. Atunci am văzut-o pe tragediană, aşa îi 
voi spune, nu-mi plăcea numele pe care i-l dădea publicul, 
Ţaţa Lina, şi nu ştiu de ce, fiindcă nu era o mahalagioaică, ci 
o doamnă distinsă, o prinţesă. Nici n-am mai ştiut dacă era o 
femeie frumoasă, poate că da, n-avea importanţă, pe mine m- 
a prins în mreje glasul ei, m-a răsucit şi m-a stâlcit, până mi-a 
venit ameţeală. Dar nu m-a durut şi nu mi-a fost frică, am 
simţit doar o beţie, din care s-a născut dorinţa de a 
îngenunchea în faţa ei şi a-i săruta mâna; nu mi-ar fi lipsit 
curajul, atât mă înaripasem, însă de la galerie n-aveam cum 
ajunge pe scenă. Era un glas adânc, cu o sonoritate clară, nu 
de cristal, doamne fereşte! ci de aramă, e greu de înţeles, dar 
arama bine lucrată poate să cânte o melodie cu toate 
inflexiunile şi cu toate nuanțele, de la sunetul imperativ al 
trompetei până la cel mai dulce pianissimo al violinei. Aşa era 
glasul, o simfonie, un răsărit de soare, o furtună, un 
naufragiu, o renaştere. Iar mişcarea îl însoțea în aceeaşi 
tonalitate, mersul pe scenă, cu lira în mână, era o plutire, o 
alunecare, nu se simțeau paşii; pe urmă, când în locul lirei 
apuca spada şi se arunca înainte, începea un vifor, nimic nu-i 
putea ţine calea, nici zidurile, nici munţii. 

Sala unde am văzut-o şi-am auzit-o prima oară, şi de 
multe ori după aceea, demnă de ea, demne una de alta, nu 
mai există astăzi, după ce o socotisem eternă. Au distrus-o, 
au dărâmat-o şi au ars-o bombardamentele de după 23 august 
1944. Au pierit cortina grea, de catifea roşie, şi candelabrul, 
de aur, şi toate bogăţiile lui Ali Baba. lar mie mi se pare că 


tot atunci a pierit şi tragediana; fiindcă glasul ei nu se 
potrivea cu altă cupolă. Nici n-am mai văzut-o după aceea; 
era rănită, sau moartă. Mulţi au murit atunci; mulţi au rămas 
cu răni în suflet. 

Într-un singur loc mai putea glasul ei să-şi desfăşoare 
nealterate întreaga-i sonoritate şi nuanțele infinite, în 
amfiteatrul unde se făceau serbările noastre. La început 
refuzase, deşi fiul ei era coleg cu noi, cu un an mai mic decât 
mine. Nici chiar domnul Pretoreanu nu izbutise s-o convingă, 
tot ce obținuse de la ea fusese să vină la o probă, fără 
martori. Aşa a şi fost, au lăsat-o singură pe scenă, iar ea şi-a 
încercat glasul, întâi în şoaptă, ascultându-se cu luare-aminte 
şi minunându-se, apoi crescând, din nuanţă în nuanţă, din ton 
în ton, până la răcnet, aşa cum îi creştea şi mirarea, ca la 
urmă să se transforme într-o stupefacţie admirativă. 

De-atunci venea an de an, cum a venit şi cu ocazia 
jubileului. Purtarea ei era simplă, nu-şi lua aere când se urca 
pe scenă, templul credinţei ei nescăzute, nici măcar nu 
aştepta să se facă linişte, momentul acela penibil pentru 
toată lumea, când în sală se aud sâsâituri enervante şi chiar 
admonestări zgomotoase. Căci îndată ce deschidea gura, 
glasul ei ar fi acoperit orice zgomot, dacă tot atunci n-ar fi 
încremenit toată lumea. 

Acum abia am privit-o mai bine, la fel cum tot acum o 
privisem pe Alexandrina. Abia acum mi-am dat seama că, 
lăsând la o parte statura ei falnică, lăsând la o parte gesturile 
(parcă avea aripi de albatros în locul braţelor), tragediana 
era urâtă, în adevăratul înţeles al cuvântului, începând de la 
nas, inacceptabil, lung şi ascuţit ca o lamă de sabie, o formă 
imperativă. Semăna cu nasul Proserpinei. Mi-am adus aminte 
vorbele lui Jordie, când domnul Pretoreanu îl întrebase dacă 
doamna aceea era frumoasă: „Nu, are nasul mare, dar e 
pasională!”. N-am prea înţeles ce vroia să spună; întrucât un 
temperament pasional poate acoperi sluţenia obrazului? Şi 
nici nu ştiam cât de pasională putea să fie Proserpina, 
niciodată nu mi-aş fi încercat puterile cu ea, piei drace! 

În schimb am înţeles, limpede şi dintr-o dată, cum o 
ardere lăuntrică, o dăruire fierbinte a sufletului iscă o flacără, 


care din piept urcă asupra obrazului, îl topeşte şi-i dă altă 
formă, dumnezeiască. Aşa mi s-a înfăţişat tragediana, 
văzusem cu ochii mei cât o sluţea nasul, mă şi mir cum de nu 
se ruşina să umble cu el în lume; măcar să-şi fi pus mască, 
dacă n-avea curaj să încerce o operaţie, pe vremea aceea 
prea puţin sigură de reuşită. Şi cum i-am auzit glasul, odată 
cu primul cuvânt, înainte de a se auzi al doilea, faţa ei s-a 
transformat, a fost ca a Junonei, de o frumuseţe imperială. 

Tot ce ne-a recitat ştiam dinainte, n-am să judec 
valoarea versurilor, căci nu interesează decât felul cum erau 
alese şi spuse. Pentru „Le coeur de Hialmar”, sumbru, puţin 
sinistru, un glas grav, în surdină, cu un tremur în el, ca de 
frica morţii. Apoi „Le lac” - ce trecere, ce suavă melancolie, 
un glas de salcie plângătoare! Cine avea inimă nu putea să nu 
lăcrimeze, de tristeţe şi bucurie. Şi, în sfârşit, „La icoana”. 
Nu dădeam prea mulţi bani pe ea, era calul de bătaie al 
şcolarilor cu talent de recitare, se întreceau unul cu altul în a- 
şi da ochii peste cap şi a răcni mai dramatic. M-am şi mirat că 
tragediana putuse să aleagă pentru încheiere această poezie, 
uzată şi compromisă la examenele de intrare în Conservator 
şi la serbările şcolilor. Dar abia începuse, şi în sufletele 
noastre, ale tuturora, au pătruns un fulger, o lumină 
arzătoare şi o suferinţă adâncă. Toţi eram cutremuraţi de 
accentele dramatice ale acestei femei prea dăruite, până şi 
duhovnicii, care ar fi avut datoria să se apere, să alunge de la 
el mustrările unei mame deznădăjduite, adresate fecioarei 
Maria. Punctul culminant, de părea un munte în flăcări, a fost 
acela când femeia, ajungând la blasfemie, se leapădă de 
credinţă şi-i spune celei ce l-a zămislit pe Mântuitorul, pe căi 
tainice: „O, desigur, n-ai fost mamă!”. 

Au vuit dealurile de aplauze, am fost fericit că eram 
acolo, un suflet şi eu pe pământul oamenilor, asupra căruia 
soarele, coborând spre partea apusului, îşi trimitea, în 
dreapta noastră, lumina piezişe; pe tragediană o lumina din 
stânga, în timp ce mulțumea la aplauze, înclinându-se adânc 
şi stând aşa, aplecată, cu mâinile împreunate pe piept, într-un 
gest parcă de penitenţă. 


Fusese şi ea mamă, poate se rugase şi ea într-o zi la 
icoană, când pruncul avea fierbinţeli şi putea să moară; era în 
dreptul ei să se răzvrătească, măcar pentru zbuciumul din 
acele clipe de grea îndoială. Altminteri feciorul trăia, creştea 
înalt şi, ce e de necrezut, avea nasul cârn, nu se ştie pe cine 
moştenise, în orice caz nu pe taică-su, o persoană cunoscută 
în lumea politică, un om mare, deşi fără nici un pic de avere. 
Dar nu era tatăl legitim al băiatului, ci doar îl recunoscuse. 
După unii îl recunoscuse degeaba, fiindcă tatăl adevărat ar fi 
fost domnul Pretoreanu. Nu cred, mai ales că nu dela el 
putea să fie nasul băiatului; totuşi nu pun mâna în foc; 
purtarea lui cu Alexandrina, la care fusesem martor abia cu o 
zi înainte, mi-a dat de gândit; ce ştim noi despre oameni? Cu 
numele pe care şi-l făcuse, că nici o femeie nu putea să-l 
atingă, el nu şi-ar fi recunoscut fiul pentru nimic în lume, 
chiar dacă ar fi fost al lui, cu ochi şi cu sprâncene; mai ales că 
avusese unul şi-l împuşcase în inimă. Totuşi, mama trebuia 
scoasă din încurcătură, şi atunci domnul Pretoreanu, din 
caritate dacă nu din obligaţie reală, apelase la persoana 
amintită, care îl recunoscuse pe copil, dându-i numele. Cum 
convenise, nu ştiu, pot doar să-mi închipui; fiind sărac şi 
trăind pe picior mare, ca să-şi păstreze clientela politică, 
desigur că era înglodat în datorii, iar domnul Pretoreanu, 
stăpânul finanţelor, îl strânsese cu uşa. 

Nimeni în şcoală nu se mira că băiatul purta alt nume 
decât maică-sa. Unii nici nu înțelegeau despre ce-i vorba, alţii 
nu dădeau nici o importanţă. De cârtit ar fi cârtit numai 
duhovnicii, să nu fi fost la mijloc patronul şcolii, de la care 
primeau leafă. 

A fost un program lung, a început la două după-amiază, 
ca să ţină până la apusul soarelui. Poetul şcolii, cel 
recunoscut, că altminteri ar fi fost mulţi alţii, trebuia să-şi 
recite odele, începând cu aceea adresată domnului 
Pretoreanu. Corul trebuia să-şi arate puterea, orchestra să-şi 
scârţâie bucăţile alese anapoda; cei care cântau la 
instrumente muzicale îşi arătau şi ei talentul, spre 
mulţumirea profesorilor; aceştia stăteau lângă pupitru, să-i 
vadă toată lumea, şi întorceau paginile cu note, ceea ce 


adesea putea face însuşi solistul, într-o pauză. Sunt un ingrat 
dacă astăzi mă lepăd, ar trebui să mă întorc la vârsta mea de 
atunci, când trăiam cu adevărat sărbătoarea, bucurându-mă 
de orice luminiţă se aprindea pe scenă. Dar nu pot admite 
inegalitatea, ar fi trebuit să intrăm în pământ de ruşine cei 
care năzuiam să ne arătăm publicului; ce căutam noi alături 
de tragediană? Sau de artistul care ne-a cântat ca dintr-o 
gură de tun, de bubuia văzduhul, Aria Calomniei? Şi nu doar 
că a cântat-o, ci chiar a trăit-o, de m-au trecut fiorii. Glasul lui 
mă captiva şi în acelaşi timp îmi făcea frică, aşa cum cobora, 
treaptă cu treaptă, spre o întunecime adâncă, unde trăia 
Talpa Iadului. Iar preceptele lui Don Brazilio, pe care 
cântăreţul le accentua cu o răutate drăcească, m-au umplut 
de revoltă; fiindcă am recunoscut în ele puterea defăimării. 
Dacă vrea cineva să te piardă, nu are decât să spună o 
minciună, că lumea o crede, chiar după ce s-a dovedit 
adevărul. 

Domnul Pretoreanu stătea în primul rând de scaune; în 
dreapta lui era Alexandrina, care de mult se simţea 
stânjenită, dar nu avea cum să se sustragă; ce căuta ea lângă 
demnul Pretoreanu? 

M-am uitat la acesta când poetul îi recita oda, o 
banalitate umflată cu pompa, vorbe sforăitoare; crezusem că 
o să-l plictisească, o să se mişte nemulţumit pe scaun, 
aruncându-i directorului priviri stânjenite. Nu, asculta atent, 
cu faţa împurpurată de emotie, îi plăcea şi nici măcar nu-şi 
ascundea satisfacția. Ce ştim despre oameni? La sfârşit a 
aplaudat mai tare ca toată lumea, l-a chemat pe poet şi l-a 
sărutat pe amândoi obrajii, în alte ropote de aplauze. 

Atunci s-a urcat pe scenă Enescu, într-un costum 
negru, modest şi simplu, cu vioara în mână, care, spre 
deosebire de haine, era o strălucire, un Stradivarius. Domnul 
Stroescu, profesorul de vioară, prietenul meu, căruia îi lua 
mintea foc de deşteptăciune, dar avea păcatul de a se lăuda 
că ştie mai multe decât ştia în realitate, spunea că ar fi fost o 
vioară de la anul 1677, cunoscută în lume sub numele 
„Spaniola”. Cine să controleze? Cred că fabula, vroia să se 


arate amestecat în secretele zeilor. După serbare, mi-a spus, 
acru: „îi cam scârţâie arcuşul; păcat de vioară!”. 

Poate chiar scârţâise arcuşul o dată, se întâmplă, dar 
nu aşa se judecă. Enescu avea patruzeci şi cinci de ani la 
vremea aceea, se împlineau patru decenii de când muncea pe 
vioară. Arta lui a fost muncă, a spus singur, adesea. A 
continuat să muncească şi după ce nu mai avea ce să înveţe; 
aşa se păstrează credinţele. La data când ne dădea nouă o zi 
întreagă din viaţa lui fără odihnă, era zeul viorii pe tot 
pământul. Cu puţin timp înainte cântase zece săptămâni 
încheiate prin oraşele Statelor Unite, unde a fost sărbătorit 
tot timpul, ca şi după aceea, până în pragul morţii. Din 
America venise să cânte în Franţa, unde primea Legiunea de 
Onoare. Apoi la Bucureşti, unde se întâlnea, la Ateneu, cu alt 
slujitor al viorii, Jacques Thibault, în concertul pentru două 
viori, de Johann Sebastian Bach, zeul amândurora. Pe urmă la 
Londra, alte concerte. Tot ce-am spus, într-o singură 
primăvară. lar drumurile atunci, oricât ar fi fost de lungi, nu 
le făcea cu avionul, ci cu vaporul şi cu trenul; zile pierdute, 
dacă n-ar fi fost tot timpul cu vioara în mână. 

A cântat şi-n oraşul nostru o dată, eram prea mic, n- 
aveam bani să intru şi cred că nici nu se găseau locuri; am 
trecut prin faţa teatrului, m-am dus să văd când am ieşit de la 
şcoală; se omora lumea. Nu ştiu cum s-a făcut că Frusinela a 
putut să meargă, poate a luat-o stăpânu-su, bogătaşul; nu mai 
era doică, înţărcase copilul, rămăsese fată în casă. Când am 
aflat că îl ascultase pe Enescu, am zis în sinea mea, iată ce 
înseamnă să strici orzul pe gâşte! Ce putea să înţeleagă ea, 
care nu asculta altă muzică decât pe-a lăutarilor de la horă? 
Şi chiar la ei s-a referit când am întrebat-o dacă îi plăcuse. 
„Ah, mi-a spus, transfigurată de bucurie, să vină el odată să 
cânte la hora noastră, s-ar aduna să-l asculte lume din nouă 
sate. Şi nu doar oamenii, ci şi păsările cântătoare, 
privighetoarea şi ciocârlia. Şi nu doar ele, ci toate 
vieţuitoarele, chiar şi mistreţii şi lupii din pădure, dacă ar 
prinde de veste.” lată ce mi-a fost dat să aud de lao 
femeiuşcă nedusă la şcoală, uşuratică şi puţin netoată. 
Cuvinte mai frumoase nu se pot spune, şi înţelegere mai 


deplină nu poate să fie. Pentru mine a fost o mare învăţătură, 
de-atunci am dorit arzător să-l ascult pe Enescu, iar când mi- 
am văzut visul cu ochii, am simţit întocmai ca Frusinela. Nici 
azi nu mă încumet să fac un pas mai departe, să adaug ceva 
la vorbele ei, şi nici nu este nevoie. 

Nouă nu ne-a cântat sârbe şi hore, deşi multora le-ar fi 
mers mai de-a dreptul la inimă, ci s-a dus la Bach, scumpa lui 
slăbiciune. Mulţi oameni astăzi nu ştiu cât de uitat a fost 
Bach într-o vreme; şi nu doar el, mai toţi dinaintea, lui. În 
afara celor de meserie, puţini, din păcate, cine auzise de 
Vivaldi şi Corelli, ca să nu mă duc în urmă până la Giovanni 
Gabrielli? Pe urmă mereu s-a descoperit câte unul, italieni 
mai cu seamă, Scarlatti, Tartini, Benedetto Marcello, Torelli, 
Locatelli şi alţii, cu câte doi t sau doi l, să sune puternic. 
Când te gândeşti la vremea lor, îţi vine să crezi că oamenii nu 
se mai hrăneau cu pâine, ci numai cu muzică. În biblioteca 
muzicală a şcolii nu se găsea Bach, în nici o formă. Ce 
înlesnire ar fi fost pentru orchestra noastră de cameră, ce 
frumoasă şcoală am fi făcut, ce bucurie! Aşa, ne osteneam să 
simplificăm, aducându-le la mijloacele noastre, orchestraţii 
grele, de Gluck, Meyerbeer, Berlioz sau Mendelsohn 
Bartoldy. Ne-am legat până şi de Wagner, nici mai mult nici 
mai puţin decât Moartea Isoldei. 

Ne-a cântat o sonată şi o partită de Bach. Nu le 
cunoştea nimeni, nici domnul Stroescu nu auzise de ele, deşi 
făcuse Conservatorul. A fost bine că lipsea acompaniamentul, 
aşa vroise Bach să dovedească la ce măiestrie poate să 
ajungă vioara, lăsând-o să cânte singură. 

A durat aproape o oră, un om singur cu o vioară a stat 
în faţa a două mii de suflete, neegale, care atunci s-au 
contopit între ele, devenind unul. Nu pot spune mai bine 
decât Frusinela, a fost ca o vrajă, nimeni n-a mai ştiut de 
sine, chiar şi duhovnicii, refractari la muzica laică. Până şi 
Moş Flaşnetă, profesorul de istorie, a stat nemişcat şi, aşa 
cum îl ştiam, cu urechile betonate, părea că aude, vraja 
ajungea şi la el, prin cine ştie ce unde, poate prin duhul lui 
Stradivarius, ascuns în lemnul vechi de aproape trei secole, 
ca să asculte şi surzii. In jurul nostru copacii pădurii erau 


plini de păsări, aduse de muzică; nu-i o închipuire, stăteau 
nemişcate pe ramuri, aşa ar fi stat până seara, până a doua zi 
dimineaţa, dacă vioristul ar fi cântat toate şase partitele şi 
sonatele, luându-le de şase ori de la capăt. Mai departe nu 
puteam să văd, dar sunt sigur că dincolo de tufişuri stăteau 
să asculte vietăţile pădurii, cum atât de minunat spunea 
Frusinela, urşii şi mistreţii, şi cred că prima oară, căzut şi el 
sub vrajă, lupul nu mai nutrea gândul să sară în grumazul 
căprioarei. 

Mulţi ani mai târziu, după războiul al doilea, când 
poate într-adevăr îi scârţâia puţin arcuşul şi îi tremura puţin 
mâna, dar avea încă putere de vrajă, şi poate mai mare decât 
înainte, Enescu s-a dus iarăşi să cânte în America; la sfârşitul 
concertelor l-au sărbătorit la New York, a fost un banchet 
pentru o mie de oameni, floarea muzicanţilor din întreaga 
lume, adunaţi acolo să i se închine. Unul dintre ei a spus într- 
o cuvântare: „Să mulţumim cerului că ne-a dat pe acest 
Dumnezeu al muzicii, Să mulţumim României că ni l-a trimis 
să ne însenineze vieţile”. „Nu ştiu să ţin cuvântări, daţi-mi 
voie să vă mulţumesc pe limba mea !” a răspuns lăutarul. Şi 
luând vioara, a cântat o oră întreagă Bach, Sonata numărul 
trei şi Partita numărul doi, ce ne cântase şi nouă. 

După ce a terminat să cânte la serbarea noastră, pe la 
patru după amiază, şi-a pus vioara în cutie, a coborât şi s-a 
aşezat cu ea în braţe, la locul lui, în primul rând de scaune, 
destul de departe de domnul Pretoreanu; pentru acesta erau 
mai însemnați alţii. Aşa a stat, modest, puţin adus de umeri, 
ascultând totul până la urmă, cu faţa senină. 

Neşansa tuturora a fost ca după el să urmeze cvartetul 
de coarde al domnului Stroescu. Un cvartet ia de obicei 
numele celui mai proeminent muzician din ansamblu, cel mai 
adesea vioara primă. Dar domnul Stroescu nu cânta în 
cvartet, ci era dirijorul. Aşa ceva nu s-a mai pomenit decât 
poate la troglodiţi, dacă au avut şi ei cvartete de coarde. Cei 
patru instrumentişti se conduc singuri, printr-o simţire 
comună. Dirijorul nostru nu vroia să inoveze ceva în muzică; 
urmărea să se arate, să-şi facă faimă, de mirare la un om cu 
adevărat deştept, înzestrat cu darul de observaţie, cu o 


înclinare inteligentă spre ironie, pus să ia în derâdere 
păcatele altora. Partea proastă este că avea şi el păcatele 
sale şi nu le vedea. Cel mai greu din ele era mania de a 
reorchestra toate partiturile care îi cădeau în mână; fiindcă 
învățase puţină armonie, puţin contrapunct şi câte ceva 
despre instrumentele orchestrei, credea că e simplu şi 
socotea că are şi dreptul. 

Adusesem, după vacanţa de Paşte, când îmi fugea 
mereu gândul la Tania, un cvartet de coarde de Handel, îl 
cumpărasem cu banii mei de la Jean Feder, aşa se chema 
magazinul de muzică de pe Calea Victoriei, unde îmi 
petreceam multe ore, uitându-mă cu jind prin rafturi. Aceste 
tipărituri puţin răspândite, pe care învăţasem întrucâtva să le 
citesc cu ochii, destul ca să aud cum ar suna şi să înţeleg ce- 
ar vrea să spună, erau scumpe, greu mă atingeam de ele; 
pentru cvartetul de Handel a trebuit să-mi scutur buzunarele 
şi pe urmă m-am dus pe jos până la gară. Cum a văzut 
cvartetul meu, domnul Stroescu a pus mâna pe condei, pe 
hârtia cu portative şi s-a apucat să-l reorchestreze. Era 
strigător la cer, un cvartet nu se orchestrează, ca să-i faci o 
reorchestraţie mai bună, dacă prima e proastă; un cvartet se 
naşte cu toate patru vocile deodată, legate între ele 
inseparabil, o convorbire cvadripartită; iată o expresie pe 
care n-aş fi cunoscut-o dacă nu ascultam la radio politică 
mondială. 

Desigur, Enescu nu auzea prima oară cvartetul, cine 
ştie de câte ori cântase el însuşi vioara întâi, sau poate pe a 
doua, nu-i o ruşine, depinde pe cine ai alături. Cred că nu era 
muzică să n-o ştie, şi cea mai mare parte pe dinafară. De la 
prima măsură am văzut pe faţa lui o tresărire, o grimasă 
urmată de o mirare şi o confuzie în creştere, ca la un om pe 
cale de a-şi pierde minţile. Fiindcă nu-şi dădea seama ce 
ascultă, el, care avea în cap şi în suflet toată muzica. Poate 
orchestraţia domnului Stroescu să fi fost chiar frumoasă, însă 
era atât de departe de Handel, încât cine ştia muzică nu 
putea decât să sufere, ca la un concert de fierărie strivită, 
două locomotive puse să se ciocnească. Mă uitam la el şi 
vedeam cum i se încovoiau umerii, se făcea tot mai mic, 


părea că o să se topească, să-i rămână numai ochii şi sufletul. 
La sfârşitul cvartetului, când lumea aplauda fără să ştie de 
ce, din obişnuinţă şi nepricepere, domnul Stroescu a coborât 
de pe scenă şi s-a dus la Enescu, în faţa căruia s-a înclinat, 
aşteptând o felicitare. Mi-am amintit cartea de vizită primită 
mai de mult de la Enescu, căruia îi trimisese sonata. Sub 
numele tipărit, scria de mână: „Cu complimentele sale”. Cred 
că mulţi muzicieni la vremea lor au primit asemenea cărţi de 
vizită şi le-au pus la icoană. Enescu şi-a îndreptat puţin 
umerii şi, uitându-se modest în ochii domnului Stroescu, i-a 
spus, strângându-i mâna: „Complimentele mele”. Umerii i-au 
căzut la loc, apoi au continuat să se încovoaie, în timp ce pe 
scenă se perindau recitatorii, monologiştii, anecdotiştii, 
pianiştii, vioriştii, violonceliştii; instrumente de suflat nu se 
învățau în şcoală, orchestra ducea lipsă de ele, pe toate le 
înlocuia armoniul, ceea ce nu-i o treabă ca lumea, dă-o-n- 
colo! 

Aş fi vrut să am o putere, să-i spun lui Enescu, altfel 
decât cu glasul, că nu puteam să mă duc în faţa lui, ca 
domnul Stroescu, să-i spun astfel: „Cruţă-te, fugi de aici, du- 
te de ascultă pădurea!”. O, de când o ascultase, o ştia pe 
dinafară! 

Aşa s-a tot încovoiat el în restul vieţii, până n-a mai 
putut să se îndrepte. 

Aceasta a fost ziua întâi. Ziua a doua, a sportului şi a 
naturii, am pus-o drept prima. 

În a treia zi, când nu ştiam ce o să se întâmple, căci 
programul se ţinea secret, la cancelarie, domnul Pretoreanu 
ne-a făcut o surpriză pe măsura faptelor sale, bune sau rele. 
Dimineaţa ne-am trezit în bubuit de tobe şi acorduri de 
fanfară, în clinchet de clopoței şi răpăit de tamburine, în 
strigăte vesele ca la iarmarocuri. Ne-am îmbulzit la ferestrele 
dormitoarelor, de unde am descoperit o lume nebănuită, o 
forfotă nebună, sute de oameni în afara muzicanţilor, unii pe 
catalige, alţii cu faţa albă de făină, dându-se tumba, clovni în 
îmbrăcăminte pestriță, apoi acrobaţi în tricouri, arătându-şi 
musculatura braţelor, dresori, dansatoare pe sârmă şi tot ce 
se mai ştie; iar în afară de oameni erau animale, lei şi urşi în 


cuşti pe roate, maimute puse pe giumbuşlucuri, în sfârşit, tot 
ce există la circuri, chiar elefanţi, cinci, în şir, fiecare agăţat 
cu trompa de coada celui din faţă. 

Era darul domnului Pretoreanu de ziua lui; adusese 
toate circurile din România, şi pe cele străine, aflate în ţară; 
cineva ar fi putut să ia fapta drept o sfidare, în loc s-o 
înţeleagă în simbolul ei, căci de fapt ea repeta, în alt registru, 
solemnitatea iniţială, tirul cu arcul şi zborul săgeţii care 
marca locul şcolii. 

Toată omenirea aceea a defilat prin faţa dormitoarelor, 
pe urmă au luat pavilioanele pe rând, au străbătut toată 
şcoala, până la spălătorie, să afle toată lumea. Când s-au 
întors, să mai treacă o dată pe la dormitoare, crezând că 
poate vreunul dintre noi încă mai dormea şi să-l trezească, de 
mult eram adunaţi afară, ne aruncam beretele în aer, 
chiuiam, chirăiam, ne dădeam tumba cum mai înainte 
făcuseră clovnii, şi nu doar atât, părea că ne-am pierdut 
minţile. Ce oare s-ar alege dintr-o copilărie, dacă n-ar fi 
circul? 

Ce om fără asemuire era domnul Pretoreanu! Câte 
puteau să-i încapă în minte, câte ştia despre oameni! Nu-mi 
închipuiam că tot atâtea ştia şi despre sufletul copilului. O 
copilărie fără circ e ca o bătrâneţe fără înţelepciune. 

Mai întâi am mers să ne bem ceaiul de dimineaţă, deşi 
nu ne era mintea la mâncare; bucuroşi l-am fi dat naibii, mai 
ales că am pierdut vremea şi cu gargara obligatorie, cu 
hipermanganat de potasiu. Pe urmă am dat năvală la circ, 
care de-atâtea ori se montase şi stătuse degeaba; acum prima 
oară, îşi găsea justificarea, cu prisosinţă, ca să ne 
despăgubească şi pentru anii sterpi dinainte. 

Câte circuri erau acolo şi-au dat spectacolele pe rând, 
fără altă pauză decât la prânz, când a fost ospăţul de 
sărbătoare. Atâta circ n-am văzut în tot restul vieţii, dar nu 
mi s-a aplecat, altul a fost motivul că la spectacolul de după 
amiază nu m-am mai dus. 

De când este circul, toate sunt cam aceleaşi; n-am să 
povestesc, toată lumea ştie, iar cei care nu ştiu, tot nu m-ar 
înţelege; nu-mi rămâne decât să le plâng de mila! Oare cine 


n-a văzut lei, cuminţiţi cu biciul, puşi sa-şi arate supunerea, 
după gratiile înşirate de jur împrejurul arenei? Totdeauna m- 
am întrebat cum de nu sărea unul pe deasupra sa să se 
repeadă în public? Sunt sigur că nu le plăcea deloc acea 
îngrămădire de oameni şi ziceau în sinea lor: „Ah, nu v-oi 
prinde odată în junglă!?” Degeaba, din tot ce fuseseră ei 
înainte, mai ştiau să mârâie şi să-şi arate colții, doar aşa, să 
nu creadă lumea că sunt împăiaţi şi mişcaţi cu sârme. Încolo, 
făceau tot ce le cerea dresorul, care se mişca printre ei cu 
biciul într-o mână, şi cu un scaun în alta, singura lui armă de 
apărare. Doar o labă să-i fi dat unul, scaunul se făcea ţăndări. 
Era o dresoare, o fetişcană, care îşi băga capul în gura leului 
şi stătea aşa până se terminau aplauzele. S-ar fi putut ca leul 
să închidă gura de oboseală. Cu toate că alergau, săreau 
peste obstacole sau prin cercul în flăcări, şi mârâiau 
câteodată, păreau mai degrabă nişte lei de mămăligă. Aşa am 
crezut până anii trecuţi, când mi-a fost dat să aflu o 
întâmplare groaznică: pe o dresoare, o văzusem, nu era nici 
ea mai mult decât o fetişcană, a sfâşiat-o de faţă cu publicul 
unul dintre leii ei, care până atunci o ascultase cuminte. Nu 
mă gândesc la ea decât ca să-i deplâng soarta, oamenii viteji 
s-ar cuveni să trăiască mai mult decât ceilalţi; încolo, nu cred 
că a avut ce să simtă, nici n-a înţeles, s-a stins într-o clipă. 
Însă când îmi închipui lumea care era de faţă, mă apucă 
groaza. Să vezi cu ochii şi să nu poţi face nimic, să te 
stropească sângele, să te înnebunească, să mori tu însuţi, în 
chinuri lungi, mult mai mari decât victima! Şi copiii? Au fost 
şi ei acolo, un circ fără copii este o mare tristeţe. Ce s-a 
întâmplat cu ei în clipa aceea? Le-a albit părul? Şi-au pierdut 
minţile? Ce s-a ales de copilăria lor? Au mai putut să asculte 
basme, să-şi înveţe lecţiile, să râdă şi să se joace? 

Nu mi-e frică de moarte, dar nu pot să văd moartea 
altora. Când se pregătea triplul salt la trapez, care face să-mi 
îngheţe sângele, am fugit afară, fiindcă nu era plasă de 
protecţie; de multe ori până atunci văzusem trapeziştii 
căzând şi scăpând cu viaţă. Fiecare din ei ar fi fost mort, să fi 
lipsit plasa. Am stat afară, cu pumnii strânşi, înlemnit de 
frică, am auzit cum a tăcut fanfara şi s-a făcut linişte, apoi au 


început să sune tobele, cu ropotul lor sinistru, prevestitor de 
moarte; aş fi luat-o la fugă dacă m-ar fi ascultat picioarele. 
Nici când au izbucnit aplauzele nu mi-am venit în fire, decât 
că am putut să mă întorc la locul meu, întrebându-mă cum de 
se veselea lumea, când atât de bine s-ar fi putut ca serbarea 
noastră să fie îndoliată? Cel mai furtunos aplauda domnul 
Pretoreanu. Uitându-mă la el, după ce s-a făcut linişte, 
văzându-i faţa visătoare şi melancolică, i-am simţit gândurile, 
avea un regret, o amărăciune că nu făcuse el saltul; curajul 
nu-i lipsea, dar nu se exersase niciodată, iar acum era prea 
târziu să înveţe. 

In alt fel primejdioase mi s-au părut gimnastele, 
acrobatele, dansatoarele pe sârmă, mai toate bine făcute şi 
ispititoare cu tricourile lor subţiri şi elastice, întinse pe piele, 
adâncite prin toate ungherele, de păreau goale. N-am mai 
fugit afară, m-am uitat zgâit la ele, îşi arătau mădularele sub 
unghiuri atât de provocatoare, că mi se aprindeau urechile. 
Ce era în mintea duhovnicilor nu ştiu, îşi scuipau în sân, 
lepădându-se, dar lasă că şi lor le sticleau ochii! Aşa e circul, 
are de toate, fiecare găseşte ceva să-i placă; unora le plac 
clovnii, altora prestidigitatorii; cei mai fericiţi sunt cei care 
nu strâmbă din nas la nici unele. 

Clovnii mi-au făcut milă totdeauna, am râs cu tristeţe, 
deşi ştiu prea bine că n-am dreptate, sunt şi ei oameni şi când 
au de ce, se bucură de viaţă ca toată lumea. 

Deodată, spre sfârşitul primului spectacol, înainte de a 
merge la masă, a năvălit în arenă, dându-se tumba aproape 
fără să atingă nisipul, făcând cercuri în aer, un clovn pe care 
nu-l mai văzusem până atunci, o surpriză. Când s-a oprit, 
salutând publicul, oricât o fi fost el de mascat, l-am 
recunoscut pe Comşa, nu ştiu ce al lui mi-a sărit în ochi, sau 
se adresa altor simţuri, printr-o forţă lăuntrică, pe care o 
simţisem şi altă dată. Sau poate îl trăda însăşi masca, deşi îi 
denatura cu totul fizionomia; era în spiritul lui, nimeni 
altcineva n-ar fi putut să şi-o imagineze, şi dacă şi-ar fi 
imaginat-o cumva şi ar fi izbutit s-o facă, n-ar fi avut 
îndrăzneala să se arate în public. Era o mască barocă, un cap 
de măgar, cu urechi de un metru, cu un singur ochi, în frunte, 


cu falca de jos dezgolită, un trucaj sinistru, se vedea 
mandibula, cu dinţii. De gât îi atârna o traistă cu seminţe de 
floarea-soarelui; scotea seminţe cu mâna care era 
omenească, le spărgea în dinţi, iar cojile le scuipa în lături, pe 
deasupra mandibulei dezgolite. Ca şi mâinile, restul 
înfăţişării rămânea omenesc, fără nici o comicărie, decât că, 
nu ştiu cum, o labă a piciorului, în ghete lungi, ascuţite, era 
întoarsă de-a-ndoaselea şi tot trăgea să meargă înapoi, pe 
când cealaltă mergea înainte. Cunoşteam toţi darul lui Comşa 
de-a imita sunetele din natură, glasul animalelor şi păsărilor, 
atât de autentic că nu se mirau numai oamenii, ci chiar 
aceste vietăţi necuvântătoare; se strângeau în jurul lui, îi 
dădeau ocoluri, îl miroseau intrigate, s-ar fi pus pe râs dacă 
ar fi avut asemenea însuşire. De data aceasta a mers atât de 
departe, că mi-am făcut cruce, neputând înţelege şi neputând 
crede. Îndată ce s-au potolit aplauzele, a început să 
vorbească în limbă omenească, dar imitând răgetul 
măgarului, cu inflexiunile lui ştiute; nimeni n-ar putea să-mi 
explice vreodată cum, folosind numai două tonuri, atât cât 
emite măgarul, clovnul izbutea să redea, cu o dicţiune 
limpede, infinitatea de inflexiuni din vorbirea omului. Ceva m- 
a indispus, am socotit că era o faptă necugetată; cum îl ştiam 
bun la suflet, nu-l puteam bănui de cruzime. Discursul lui era 
o expunere, de altminteri scăpărătoare, despre pictura lui 
Van Gogh, imitând măiestru pe profesorul nostru de Istoria 
Artei, artist el însuşi şi mare senior în gesturi şi în gândire. 
Era un om înalt, de o ţinută elegantă şi mândră, cu 
îmbrăcămintea periată bine, proaspăt călcată şi totdeauna 
impecabilă, deşi de o modă puţin învechită; alta nici nu i-ar fi 
stat bine. Şi nu ştiu prin ce stupidă inspiraţie, pe acest om 
care nu trăia decât pentru artă şi care a îmbogăţit sufletul cui 
a vrut să-l asculte, făcându-l s-o înţeleagă, să aibă de la ea 
toate bucuriile câte cuprinde, nu ştiu prin ce neghiobie, pe 
acest om îl porecleam Măgăreaţă. Pe acest om în care trăiau 
un prinţ şi un apostol! 

După primele cuvinte, şi-au dat seama, au înţeles toţi 
cine era clovnul. Tot circul a izbucnit în strigăte şi aplauze. 
Nu din cruzime; de mici se naşte în noi simţul gloatei. M-am 


uitat la profesor, domnul Tocineanu, pot să-i spun numele, 
fiindcă nu mai trăieşte; i-au murit şi urmaşii, încă de tineri; 
când s-a prăpădit ultimul lui copil, Delia, eram acolo, am fost 
la slujba de înmormântare. Probabil nu-şi cunoştea porecla, 
cum se întâmplă îndeobşte, iar dacă ar fi auzit-o, n-ar fi 
înţeles-o, ar fi crezut că-i priveşte pe alţii, aveam printre noi 
destule măgăreţe. De recunoscut însă s-a recunoscut, fiindcă 
răgetul măgarului îi imita glasul, cu acea măiestrie imposibil 
de înţeles, iar cuvintele reproduceau propria lui lecţie, 
neuitată. N-am văzut pe faţa lui prăbuşirea, a rămas demn, cu 
o seninătate de gheaţă, dar a doua zi şi-a dat demisia. Avea 
din ce să trăiască, pictura, deşi nu se pricepea s-o speculeze, 
îi asigura o viaţă înlesnită; venise să ne înveţe numai din 
dragoste. 

Repertoriul lui Comşa nu s-a redus doar la atât, dar nu 
mai am inimă să spun ce-a fost mai departe, decât că a 
prilejuit o mare petrecere. Puțin îi păsa că se dădea în 
stambă, era ultima lui zi de şcoală. Fusese eliminat pentru 
îndărătnicie cronică la învăţătură. A plecat cu circul. N-a fost 
numai el, au mai plecat vreo patru. Mulţi copii fug de acasă, 
se duc cu circul. După cum cei din porturi se duc cu 
vapoarele, se ascund în cală. Circul şi vapoarele sunt cele 
două chemări puternice din copilăria noastră. 

Trandafil lipsea, nu-l interesa circul, a rămas în 
dormitor, să citească. Îmi părea rău de el, că nu cunoştea alte 
bucurii decât cartea, aveam presimţirea că splendoarea din el 
o să se ofilească. 

Fiindcă gheaţa era ruptă, după Comşa s-au mai dus şi 
alţii în arenă, să-şi arate talentele, nici prin minte nu-mi 
trecuse că puteau fi atât de mulţi, şi nu mai prejos de artiştii 
circului: acrobaţi, jongleuri, scamatori. Feiz, care fusese 
căpitanul echipei de fotbal, a vrut chiar să se urce la trapez, 
dar nu i-au dat voie. 

Pentru mine spectacolul de circ s-a terminat cu 
tristeţe; după-amiază a continuat, cu alte exhibiţii, dar n-am 
mai luat parte. Aş fi vrut să mă duc la domnul Tocineanu, să-l 
iau la plimbare prin pădure; n-ar fi fost prima oară, pe timp 
frumos îşi ţinea lecţiile în aer liber, ne învăţa cum să privim 


peisajul, mai ales în explozivele culori ale toamnei, arborii, 
dealurile, câmpia, ca să le descoperim farmecul. Nu m-am 
dus, n-am avut curaj, fiindcă şi eu îi spunem Măgăreaţă. 

Mai am de povestit ospăţul şi sfârşitul, retragerea cu 
torţe. 


26 


Sala de mese era mare, cu atâta rezervă de spaţiu, 
încât a fost loc şi pentru două sute de oaspeţi. Aveam 
obişnuinţa prânzurilor de sărbătoare, dinaintea vacanței, 
când profesorii mâncau împreună cu noi, aşezaţi în capul 
meselor, lângă duhovnici; poate unii se plictiseau şi socoteau 
mâncarea săracă, faţă de a lor, de acasă, dar n-aveau încotro, 
aşa era regula şcolii. Atunci ni se dădeau patru feluri de 
mâncare, în loc de trei, cele obişnuite, care pe unii nu prea 
puteau să ne sature, fiind micuţe şi subţirele, că abia 
mânjeau farfuria. Domnul Pretoreanu nu ştia, s-ar fi făcut foc 
şi pară, ar fi tras cu carabina în administrator; cred că multe 
guri străine se înfruptau din mâncarea noastră, lăsând la o 
parte ce fura magazionerul, din capul locului, carnea cea mai 
bună, legumele cele mai frumoase, şi toate câte intră în 
cratiţă, până şi sarea. Chiar aşa, a fost un timp când solniţele 
de pe masă erau goale, când ceream, auzeam că nu-i de unde. 
Pe domnul Pretoreanu îl îmbrobodeau, n-aş fi crezut că un om 
ca el poate fi tras pe sfoară, dar uite că aşa e viaţa, a păţit-o 
şi Ecaterina din partea lui Potemkin. Până şi oamenii cei mai 
puternici au o parte slabă, cum era călcâiul lui Ahile, cine o 
descoperă şi ştie s-o atingă, trage toate foloasele, devine 
eminenţă cenuşie, mai temută decât eminenţa adevărată, 
stăpânul atotputernic. De altfel, puterea nu-i o însuşire a 
unuia sau a altuia, nu se naşte nimeni cu o predispoziţie, ci ea 
se datorează numai circumstanțelor; secretul este să prinzi 
de veste şi să pui mâna, pe urmă încep osanale şi temenele. 
Domnul Pretoreanu cunoştea această lege, iată motivul 
pentru care cred că nu ţinea pe lângă el prea mulţi oameni, 
de teamă să nu se găsească printre ei unul care să-i 
ştirbească puterea. Sobieski era altceva, doar o umbră fără 
ambiţii. Pe această cale a izolării, care înseamnă un greu 


sacrificiu, lipsindu-l pe om de bucuriile vieţii, rămânea 
domnul Pretoreanu un infailibil. Şi iată că totuşi se găsea 
cineva să-l bage în cofă chiar pe el, şi cine? — un magazioner, 
un administrator, găinari, oameni de nimica. Nu ei întindeau 
covorul roşu în gară, nu ei scoteau poporul în stradă să 
aclame, nu ei ne luau de la cursuri ca să-l întâmpinăm pe 
domnul Pretoreanu şi să batem din palme, dar ştiau să tragă 
folos, iată meritul lor, îşi făceau treburile şi îşi frecau mâinile, 
ştiind că după o asemenea primire, nici cel mai afurisit şi mai 
bănuitor dintre oameni n-o să se dea la o treabă ignobilă, să- 
şi bage capul în culise, să vadă ce-i dincolo de decoruri, adică 
să controleze registrul şi magazia, iar pe noi să ne întrebe 
dacă ne sculăm sătui de la masă. Cum să nu, ne săturam de 
ni se făcea burta tobă, dar când venea domnul Pretoreanu; 
atunci ne dădeau încă un fel de mâncare, o măreție, friptură 
de porc la tavă cu varză călită. Să-ţi baţi copiii, spuneau unii. 

Nu-i treaba mea şi nici timp nu prea este, dar acum, 
dacă mi-a venit în minte şi am scris-o, trebuie să mă leg de 
această vorbă, fiindcă de mult îmi stă pe suflet. Se spune aşa, 
când o mâncare le întrece pe altele, să-ţi lingi degetele şi să- 
ti baţi copiii. Adică, dacă am înţeles bine, să-i alungi de la 
masă. Or fi existând şi asemenea părinţi, ţin şi eu minte pe 
cineva, o zgripţuroaică, o mamă hapsână, care mai întâi 
aduna caimacul, îşi umplea ceaşca, şi numai după aceea le 
dădea copiilor laptele; dar era slută, cu negi pe faţă. Pentru 
ea şi pentru câţi or mai fi la fel, n-ar trebui să păstrăm în 
limba noastră o vorbă atât de urâtă. Eu aş scoate-o. Şi 
oricum, dacă mi-am spus păsul, e sigur că n-am s-o mai 
folosesc a doua oară. 

La ospăț ne-au dat, nici mai mult, nici mai puţin decât 
şase feluri de mâncare, ca la banchete. Primele două erau 
tradiţionale, mâncarea de duminică, aceeaşi în toate 
duminicile din toţi anii. Salată orientală şi fasole albă cu 
afumături, căreia îi spuneam caşoletă, deşi învăţam 
franţuzeşte din clasa întâi şi s-ar fi cuvenit să folosim vorba 
corectă. Dar aşa scria bucătarul pe tabla cu meniul zilei, era 
greu să nu intre şi-n deprinderea noastră, dacă o citeam 
săptămână de săptămână. La fel, spuneam obirlic, la geamul 


de sus, care se deschidea cu o manivelă; aşa spuneau oamenii 
de serviciu şi credeam că ei ştiu mai bine, era un cuvânt 
tehnic, nici prin minte nu ne trecea că vine de la Oberlicht, 
deşi învăţam nemţeşte din clasa a doua. E plină limba cu 
poceli din acestea, le luăm de bune, şi spunem cozondroace 
în loc de Hosentrager, sau acţibilduri în loc de Abziehbilder; 
e drept că nu moare nimeni dintr-asta, dar de ce naiba mai 
mergem la şcoală şi de ce nu protestează nimeni? Câte au 
apărut în ultima vreme bagă groază în mine, că nu vin de la 
mahala, ci din ziare şi de la televiziune. Auzi, cică o persoană 
se confruntă, sau şi mai rău, este confruntată cu un adversar, 
sau cu o dificultate, când de fapt le înfruntă, aşa se spune în 
limba mamelor noastre. lar domnul Reagan, Preşedintele 
Statelor Unite, conferă cu domnul Haig, ministrul său de 
externe. Domnul Reagan îi poate conferi domnului Haig o 
decorație; iar când pun ţara la cale, se cheamă că stau de 
vorbă, se sfătuiesc sau se sfădesc, adică discută, sau, ca să fie 
mai cu pretenţii, ţin o conferinţă, substantiv pe care oameni 
cu carte îl confundă în mod caraghios cu verbul de mai 
înainte, al cărui înţeles e cu totul altul; şi nu doar că îl 
confundă la ei acasă, dar îl trec şi în dicţionare, ca eu să nu 
mai am nici o dreptate. 

Salata orientală se compunea din cartofi fierti, 
câteodată cu pete negre, cu ceapă mărunţită şi cu câteva 
măsline, mici şi zbârcite. Dar cu un pic de untdelemn, cu oţet 
care o făcea picantă, era bună şi săţioasă; uneori prisosea la 
bucătărie, şi cine prindea de veste putea să mai capete. 

La ospăț, măslinele au fost „volo”, aşa se numeau cele 
mai bune, mari ca prunele. Li s-au adăugat castraveți verzi şi 
ridichi de lună, tăiate în feliuţe, era vremea lor, dădeau 
mâncării un gust proaspăt, pe lângă că erau decorative, 
verde, alb şi roşu. Încă o culoare şi încă un gust dădeau ouăle 
răscoapte, tăiate în patru, de-a lungul, şi puse cu gălbenuşul 
deasupra. Numai cât priveai şi îţi lăsa gura apă. La caşoletă, 
căreia continui să-i spun aşa în amintirea bucătarului, pe 
lângă bucăţelele de slănină şi de salam, prăjite, ca în toate 
duminicile, acum boabele de fasole aproape nu se mai vedeau 
de cârnaţi şi jamboane, puse cu nechibzuinţă, că putea să ţi 


se aplece. Vreo doi au şi păţit-o, dar mult mai rău decât atâta, 
au făcut încurcătură de mate, i-au dus la spital, fuga. Până să- 
l opereze pe primul, al doilea a murit, în camera de alături, 
încovrigat de durere şi gemând că se auzea până în stradă; i- 
au făcut o injecție cu morfină, s-a liniştit şi şi-a dat duhul. 
Nici al doilea n-a trăit decât două zile, degeaba i-au deschis 
burta, maţele au rămas încurcate, sunt lungi şi petrecute în 
toate felurile, nu-i o operaţie uşoară. Năică, infirmierul, 
spunea că, dacă ar fi fost după el, băga în ei câte un sifon, pe 
la partea din spate, şi cu atât le descurca maţele. 

Poate nu mai este cuviincios să vorbesc despre 
mâncare, iată la ce poate ea să ducă. Au fost într-adevăr şase 
feluri, la început crezusem că era doar o vorbă. Nu lipsea 
friptura de porc, la tavă, cu varză călită. Săr peste felul al 
patrulea, ar fi un dezmăţ, nu ştiu cine mai avea nevoie de el, 
dar de mâncat l-am mâncat toţi, nu l-a lăsat nimeni. Felul al 
cincilea a fost halva turcească, desertul obişnuit de duminică; 
am întrebat în stânga şi-n dreapta, nimeni nu mai ştie ce-i 
halvaua turcească, atât de răspândită în timpul copilăriei 
mele. Ştiu şi eu să fac, făină prăjită în untură, ca pentru 
ciulama, lăsată pe foc până devine maronie; atunci se toarnă 
deasupra sirop de zahăr, subţire; cine are şi vrea, poate să 
pună şi vanilie. Făina absoarbe siropul, se umflă, şi halvaua e 
gata; pe urmă se fac forme, cu lingura, ca nişte grenade, şi se 
pun pe farfurie. Bucătarul nu putea să facă aşa, era prea 
migălos, o zi întreagă nu i-ar fi ajuns să termine; întindea 
halvaua în tăvi, pe urmă o tăia cu cuțitul, dreptunghiuri, dar 
n-avea acelaşi gust, degeaba. Pe bucătar îl chema Costică, 
strămoşii lui fuseseră negri la faţă, el se mai albise. Bunică-su 
apucase vremea robiei, aşa trăise, la un boier din Moldova, 
până îl eliberase Alexandru loan întâi Cuza. 

Felul al şaselea nu mai era treaba lui, ci a cofetarului, 
un om adus de la Bucureşti, venise în maşină cu Sobieski. 
Domnul Pretoreanu se ştie că venea cu trenul, îl aştepta 
landoul la gară, traversa oraşul în aclamații, singur pe 
canapeaua din spate; totdeauna amintirea landoului îmi va 
trezi un suspin după Tania. 


Pe cofetar nu l-am văzut, am auzit că era un om înalt, 
distins, blond cu ochi albaştri şi cu maniere de conte. Poate 
de aceea a ieşit zvonul că fusese colonel în armata ţaristă şi 
avea chiar un titlu de nobleţe. Poate nu era deloc adevărat 
sau era numai pe jumătate, o fi fost cofetarul ţarului, un 
asemenea om trebuia să-şi însușească maniere distinse. Ce-i 
sigur, îngheţata pe care ne-a făcut-o el era cu totul imperială. 
Câte una pentru fiecare masă, ca o căpăţână de zahăr, 
îmbrăcată într-o pojghiţă de şocolată, ornamentată cu diferite 
cofeturi colorate, flori şi ghirlande albe, roz şi albastre. 
Înăuntru erau straturi-straturi de îngheţată, de multe feluri, 
vanilie, alune, fistic, zmeură, lămâie, ananas şi banane, 
altceva nu mai ţin minte. Se numea „bombă africană”, după 
cum i-a spus cofetarul şi, se potrivea sau nu, aşa ceva nu mai 
văzusem. Am tăiat-o în felii verticale, ca pe pepene, şi când 
am gustat-o, răsturnată în farfurie de părea o gondolă 
împodobită de carnaval, am simţit o plăcere atât de 
unduioasă, de lascivă, de tulburătoare, că părea o 
neîngăduinţă, depăşea închipuirile mele gastronomice, mă 
ducea în sferele subtile ale gustului omenesc, unde ceva 
nespus de pur se împleteşte cu ceva lubric. Aşa cum era de 
îngheţată, prin topire dădea o fierbinţeală de se aprindea 
gura şi-ţi făcea un fel de frică uimită; de-acolo înainte nimeni 
nu mai putea să înţeleagă nimic, ideea de temperatură îşi 
pierdea sensul, frigul se contopea cu căldura, dând o a treia 
stare, indescifrabilă, de aceea nici nu o pot descrie, deşi o ţin 
minte, mi-a rămas în simţuri. Mi-a părut rău de cei doi cu 
încurcătură de mate, că au murit fără s-o guste. 

Nu ştiu care era secretul bombei africane, ce pusese în 
ea cofetarul, ce descântece îi făcuse; o asemenea îngheţată n- 
am mai mâncat niciodată. Nu sfătuiesc pe nimeni să caute 
reţeta, ar fi imposibil să dea de ea, şi chiar de ar fi găsit-o, ar 
fi şi mai imposibil să-i reuşească. 

Ne-au dat şi de băut, un pahar de vin alb la începutul 
mesei şi unul de vin roşu, la urmă, odată cu halvaua 
turcească. 

Eram la mesele noastre obişnuite, câte zece, cu 
duhovnicii paisprezece; la început fusese numai unul la 


fiecare masă. De vreo doi ani numărul lor începuse să 
crească, şi a crescut încontinuu, înghesuindu-ne, până ce nu 
s-a mai putut şi atunci au lungit mesele. În imensul spaţiu 
liber de la mijloc, unde s-ar fi putut face alergări de cai, cu 
obstacole, se montaseră trei rânduri de mese, de câte 
patruzeci de metri, mult mai puţin decât întreaga lungime a 
sălii; nici nu era nevoie de mai mult, pentru două sute de 
oaspeţi, câţi rămăseseră. O parte plecaseră după serbare, 
fuseseră patru sute. Se înţelege că Enescu nu putea să 
rămână, era aşteptat în Elveţia, să cânte, chiar a doua zi 
seara. În tren s-a întâlnit cu un bărbat care i-a întins două 
degete; îl conducea o întreagă suită, îmbrăcată de ceremonie, 
unii chiar cu jobene. Nu ştiu cine era persoana aceea, dar 
bănuiesc că nu ascultase niciodată un concert de vioară; 
Frusinela fusese mai norocoasă. După ce a plecat trenul, i-a 
oferit lui Enescu un pahar de porto; aveau cabinele de dormit 
alături. „Cum îl găseşti?” a întrebat, după ce fiecare îşi 
degustase vinul. Oaspetele i-a răspuns: „Excelent, 
excelenţă!”. Câteodată titlurile oamenilor sunt periclitate din 
nimica toată, un pahar de porto, apreciat cu maximă 
admiraţie. Să fi fost chiar o intenţie? În orice caz, cuvintele 
puse alături se discreditează unul pe altul. 

Aşa cum era firesc la această dublă aniversare, locul de 
cinste îl ocupa domnul Pretoreanu. Dar el îşi alesese alt loc 
de cinste decât la mijloc, sub cupola de sticlă pe al cărei soclu 
se puteau citi, înşirate de jur împrejur, propriile lui cuvinte 
de la inaugurarea şcolii: „în acest cuib de vulturi nimeni să 
nu fie crescut altfel decât în frica lui Dumnezeu...” 

Domnul Pretoreanu stătea singur la o măsuţă pătrată, 
în fund, în nişa mai înaltă cu două trepte, unde erau trimişii 
pedepsiţii, să fie de râsul şcolii. Şi văzându-l aşa, în locul 
nostru de supliciu, mi s-a părut că el însuşi, aşezat acolo din 
propria lui dorinţă, ispăşea de fapt o pedeapsă. Abia cu o oră 
înainte, când ieşeam de la circ, o ceruse în căsătorie pe 
Alexandrina. De aceea se dusese domnul Pretoreanu în nişă, 
să fie singur, într-un loc mai sus de ceilalţi, izolat de tot restul 
lumii, fiindcă ea îl refuzase, scurt, nu ceruse nici măcar timp 
de gândire. Locul destinat domnului Pretoreanu fusese exact 


sub centrul cupolei, la masa din mijloc; în faţa tacâmului se 
vedea cartonul pe care era scris numele lui, cu litere vechi 
româneşti, stilizate, întocmai ca pe soclul statuii. Locul din 
faţă era rezervat pentru Alexandrina, el dorise, putea oricine 
să înţeleagă. Numele ei se vedea scris pe carton, cu aceleaşi 
litere stilizate, dar mai rotunjite. Amândouă locurile erau 
acum libere, Alexandrina ceruse directorului îngăduinţa să 
stea între şcolari, la masa lui Trandafil. Cum locul meu era la 
aceeaşi masă, Alexandrina s-a aşezat în faţa mea, şi am privit- 
o tot timpul. Repet, mi-era imposibil s-o recunosc; se născuse 
încă o dată. Trandafil, lângă ea, a stat neîntrerupt cu ochii în 
farfurie; avea o nemulţumire. Odor a lipsit de la masă, a 
mâncat în cameră, pâine cu lapte; şi el avea o nemulţumire. 
Dar Alexandrina nu era vinovată. 

Cum de nu-i văzusem ochii până astăzi? Şi părul blond, 
cald şi mătăsos, strâns în agrafe şi acoperind ceafa, părând o 
pavăză de aur. Şi gura, cu acea uşoară grimasă de durere, 
care nu o făcea aspră, ci îi anunţa feminitatea nebănuită şi 
încă ascunsă sub un văl de amărăciune. Acum ştiam, 
înţelegeam mai bine cele trecute, nu fusese fericită, dar nu şi- 
ar fi dorit altă viaţă decât avusese. Din când în când, 
descoperind pe faţa ei alte semne necunoscute mai înainte, 
clipeam cu nedumerire şi îmi spuneam: „Nu se poate, e alta!” 

Cele două locuri rămase libere, faţă în faţă, la masa din 
mijloc, unde mă uitam din când în când cu o privire piezişă, 
fără s-o scap din ochi pe Alexandrina, mi s-a părut că nu erau 
aşa, degeaba, şi tot gândindu-mă, am ajuns să cred că puteau 
fi simbolice. Masa a durat mult, am avut timp să-mi dau 
drumul închipuirii. Ce simbolizau ele? Imposibilitatea? 
Zădărnicia? Sau pe amândouă? Pe urmă m-am scuturat, ar fi 
fost grotesc ca Alexandrina să stea faţă în faţă cu domnul 
Pretoreanu; toţi morţii, nu unul singur s-ar fi răsucit în 
morminte. Erau locurile unei perechi legendare, de aceea i- 
am adus între noi şi i-am aşezat la masă pe Tristan şi Isolda. 
Nimeni nu i-a văzut în afară de mine. Nu s-au atins de 
mâncare, doar au băut, din aceeaşi cupă, privindu-se în ochi 
tot timpul. N-a fost o închipuire întâmplătoare, ceva mi i-a 
adus în minte; în ultimele săptămâni stătusem cu „Moartea 


Isoldei” în faţă, partitura pentru orchestră, căutând o cale s-o 
putem acoperi cu instrumentele noastre; să fi apelat la 
domnul Stroescu, el repede ar fi reorchestrat-o, iar Wagner s- 
ar fi răsucit şi el în groapă. Muzica îmi suna în ureche tot 
timpul, chiar după ce lăsasem notele deoparte, devenise 
obsedantă. Până ce am auzit-o aievea, atunci, la ospăț, dintr-o 
sursă nebănuită. 

Enescu adusese cu el un prieten, sau un cunoscut, pe 
care ni l-a prezentat ca pe un artist sui-generis şi ar fi vrut ca 
el să ne cânte. Numai din respect şi din admiraţie ne-am ţinut 
râsul, doar ne-am dat coate şi ne-am privit cu nedumerire; 
fiindcă artistul nu cânta la alt instrument decât la mandolină. 
Poate voi jigni pe cei care cântă ei înşişi la mandolină, deşi 
parcă n-am mai văzut acest instrument prin casele oamenilor, 
şi nici măcar prin frizerii, unde a avut loc de cinste, agăţate 
pe perete, lângă oglindă. După mine, mandolina este 
instrumentul lui Figaro, poate de aceea au iubit-o frizerii. Şi 
al fanţilor de mahala, care făceau serenade pe la ferestre. 
Toţi aveau mandolina împodobită cu panglicuţe, în toate 
culorile, înnodate acolo de mâini gingaşe şi de inimi 
îndrăgostite, căci fiecare panglică însemna o femeie sedusă. 
Instrumentul în sine nu are nici o vină, cred că şi el poate 
exprima nişte sentimente, chiar mă întreb de ce compozitorii 
îi dau cu piciorul? N-a fost aşa totdeauna, îmi aduc aminte că 
într-un tratat de orchestrație am găsit şi mandolina, într-o 
partitură de Mozart. Nu cumva chiar în „Don Giovanni?” Don 
Giovanni, Don Juan la origine, este şi el un fante, umblă după 
panglici colorate, şi dacă într-o mână ţine spada, în cealaltă 
are mandolina. Dar partea mandolinei, chiar dacă a fost 
scrisă, azi şefii de orchestră o omit fără mustrare de cuget. 

Mandolinistul se cheamă Simi Simu, nume parcă 
înrudit cu instrumentul, un om de vârstă matură, scund, cu 
burtă, cu capul rotund cu o ţăcălie încărunţită. Privit printre 
pleoape, semăna cu o mandolină. Nimeni n-ar fi putut să-l 
refuze, odată ce îl adusese Enescu; s-a făcut însă ca până la 
sfârşitul serbării să nu-i vină rândul; nu era trecut în 
program, i-au căutat o fereastră unde să-l strecoare şi aşa a 
trecut timpul. Domnul Laurenţiu Sân-Martinu s-a gândit că ar 


putea să cânte a doua zi, la sfârşitul ospăţului, atunci nimeni 
n-ar mai fi fost strâns cu uşa, cât privea timpul; puteam să-l 
ascultăm în voie. Când i-a propus lui Enescu această soluţie, 
credea că o să-l supere, directorul făcea feţe-feţe, nu ştia pe 
unde să scoată cămaşa. „Foarte bine!” a fost răspunsul. 
Oriunde o cânta, au să îngheţe apele!” 

Aşa a fost, au îngheţat apele. 

I-au pus o estradă pe latura mare a sălii de mese, la 
mijloc, în dreptul cupolei, şi ca să şadă, i-au adus un scaun de 
bucătărie. S-a aşezat, a ciupit coardele să le încerce, pe urmă 
şi-a dat capul pe spate, cu ochii la cupola de sticlă, unde 
poate el vedea cohorte de îngeri veniţi să-l asculte, şi a 
început să cânte. Până atunci urmărisem totul cu un zâmbet 
ironic, pornit să iau în derâdere. Câtva timp am rămas în 
aceeaşi stare, plictisit şi sceptic, până ce, deodată, n-am mai 
ştiut ce se întâmplă, mi s-a clătinat capul. Nu mai era acel 
instrument, aşa cum îl ştiam din oraşul copilăriei mele, când 
în drumul spre şcoală treceam prin faţa frizeriilor, şi frizerii, 
aşezaţi pe scaune în uşă, în aşteptarea clienţilor, îşi ţineau de 
urât ciupind coardele. Am uitat câte coarde are mandolina, 
dar nici nu-i nevoie să aflu, fiindcă sunetele care se auzeau 
erau în orice caz mult mai multe; nu ştiu prin ce artificiu, 
fiindcă după toate legile o coardă nu poate să dea simultan 
decât un singur sunet. lar sunetele, nu doar că păreau 
infinite, ci aveau chiar o infinitate de timbre, mult mai multe 
decât instrumentele dintr-o orchestră; am recunoscut sunetul 
viorii, de unde şi cum dacă lipsea arcuşul? Şi nu era o singură 
vioară, ci cu sutele. Poate cineva, un docent doctor în fizică, 
să-mi explice prin ce miracol coarda cea mai joasă a 
mandolinei dădea sunete de zece ori mai profunde, 
reproducând contrabasul? Asemeni instrumentele de suflat, 
de la cele de lemn, începând cu flautul mic, până la alămuri, 
trompetă, corn, trombon, şi sfârşind ca bas-tuba. Dar nu 
lipseau nici timpanii, nici tamburii, se auzea până şi toba 
mare cu talgerele. Oricine va spune că nu e posibil, că a fost 
sau o halucinație, sau o sugestie în masă, ca în cazul 
doctorului King, care îşi tăia pântecele în faţa spectatorilor, 
arătându-şi măruntaiele. Nu se poate, Simi Simu a existat, l- 


am ascultat nu doar eu, ci o şcoală întreagă; să fi fost un 
fachir, ar fi greşit măcar o dată, într-o clipă de uitare, şi 
trucul ieşea la iveala. Şi-apoi, mai presus de toate 
argumentele, exista garanţia lui Enescu; cum l-ar fi luat el 
sub protecţie, dacă mandolinistul n-ar fi fost un artist sui- 
generis, cum singur spusese? 

Fapt este că mandolina, cât era de mică, lunguiaţă ca o 
pepenoaică, dolofană ca obrăjorii unui prunc care suge, suna 
mai tare şi mai complex decât o orchestră întreagă, unită cu 
o fanfară. A cântat o oră fără pauză, uitase toată lumea de 
circ, deşi ar fi trebuit să înceapă. A urmat o clipă de linişte, 
credeam că se terminase, aveam toţi regrete, am rămas cu 
ochii în jos la locul nostru, nimeni n-avea putere să se ridice. 
Atunci s-au auzit ca din depărtare viorile însufleţite, în 
suspine prelungi şi sfâşietoare, anunțând moartea Isoldei, 
apropiată; urcau întruna, nu ştiam unde puteau să ajungă, la 
ce înălţime, cum de mai existau asemenea sunete, până ce s- 
au oprit pe un podiş unde toate în jur erau palide şi stinse; de 
acolo înainte nu mai putea să fie decât eterul. Acum Tristan şi 
Isolda, la locurile unde îi pusesem zăceau aplecaţi peste 
masă, unul în faţa altuia, cu mâinile împreunate, şi alături se 
vedea cupa, golită. M-am uitat la paharul Alexandrinei; nu 
băuse. 


Când s-a sfârşit circul se făcea seară; am mers cu şirul 
la magazie să ne luăm torţele, le-am aprins, ne-am aşezat 
rânduri-rânduri, am străbătut toate locurile cu fanfara în 
frunte. Pe urmă fiecare a mers cu făclia lui unde i-a fost voia. 
M-am gândit la Tania, pe care o văzusem mai devreme, iar 
acum dispăruse. M-am desprins de ceilalţi, m-am dus într-o 
doară la locul nostru, deşi n-aveam întâlnire, nu mai era timp 
pentru alte fapte, serbările ne copleşeau, abia ne mai 
trăgeam sufletul. Cum am dat colţul spălătoriei, m-am 
pomenit cu o făclie în faţa, venind spre mine. 

— Hai la luptă, voinice! 

Am întins făclia ca pe o spadă, învăţam scrimă, ştiam 
să mă apăr. Orbit de lumină cum eram, n-aş fi recunoscut-o, 


să nu fi fost locul şi râsul. Râdea învârtind făclia pe deasupra 
capului, ca prima oară când o văzusem. 

— Păzea, că îţi ard ochii! 

Dacă nu mă apăram, ar fi fost în stare, părea că îşi 
pierduse minţile. 

— Sunt zărghită! Zărghită rău, aş vrea să dau foc 
lumii! 

Zicând aşa, s-a întors şi a luat-o la fugă pe marginea 
pădurii, râzând ca nebună; poate vroia să scape de ea însăşi, 
poate se temea că ar putea într-adevăr să dea foc spălătoriei, 
grajdului, remizei, lumii, iar mie să-mi ardă ochii. 

M-am luat după ea, dar n-am ajuns-o, a fost o goană 
fără frâie, şi parcă nu a noastră, ci a făcliilor, aşa cum le 
învârteam pe deasupra capului, înşirând pe cer spirale roşii. 
Se mai vedeau şi alte făclii, dar departe, pe alte dealuri; aici 
eram singuri, fugărindu-ne. 

S-a oprit în buza dealului, de unde se vedea câmpia, 
lunca şi apa Râului. Să se fi aplecat înainte, nu avea de ce să 
se ţină, s-ar fi rostogolit şi ar fi dat foc pădurii. M-am apropiat 
de ea, nu mai era războinică şi nici nu mai râdea ca înainte. 
Obosise, mi s-a părut tristă. Pe urmă a ridicat făclia sus de tot 
şi a strigat, peste dealuri: 

— Asta sunt eu, o zărghită! 

Am ridicat şi eu făclia, am lipit-o de a ei. Cine privea de 
jos ar fi putut crede că era un semn de chemare la luptă, de 
pe vremea voievozilor. Erau făcliile noastre unite, care 
ardeau împreună, într-o singură flacără. 

Peste două zile mi-a spus că pleacă; de atunci n-am mai 
văzut-o. 


27 


Faptele, aşa cum le înşir, nu se supun decât rareori 
unei cronologii recunoscute; ele urmează succesiunea 
sentimentelor mele, care le ordonează. Mă aflam în deceniul 
al treilea; ar mai fi fost şaptezeci de ani până la sfârşitul 
mileniului. Alte date mi se pare că nici nu mai contează, pot fi 
socotite ca şi absente; uneori am ţinut seama de ele, de multe 
ori însă le-am lăsat la o parte; dacă s-ar gândi cineva să le 


refacă, ar fi o greşeală. Nimic n-ar fi mai uşor decât să le 
refac eu însumi, cu calendarul în mână, dar atunci s-ar 
prăpădi ceva mai de seamă, autenticitatea participării mele la 
povestire, care se bizuie pe imaginaţie, nu pe date istorice. 
Spre a nu simţi nici o constrângere, am lăsat timpul într-o 
libertate deplină, şi dacă totuşi uneori întâmplările urmează o 
cronologie exactă, înseamnă cu atât mai mult că ea nu are 
importanţă, fiindcă nimeni nu va fi informat mai bine pe 
această cale, şi nici nu va simţi mai multă satisfacţie. 
Concluziile se vor trage la urmă şi atunci se va vedea că 
datele calendaristice nu au nici o valoare; ceea ce trebuie să 
rămână sunt destinele. 

E greu să-mi aduc aminte când am auzit prima oară 
despre Arhanghel; cred că târziu faţă de alţii. Aşa îi spuneau 
partizanii. Fusese elev la colegiul domnului Pretoreanu, 
absolventul primei promoţii. Cei mai vechi dintre profesori, 
domnul Tocineanu şi Tata Barbă, îl ţineau minte. Primul nu 
vorbea niciodată despre el; dacă îl întrebam, făcea un gest de 
detaşare. Al doilea avea cuvinte de admiraţie, dar pe şoptite; 
când se deschidea uşa, schimba vorba. Costică Păltineanu, 
portarul, îl cunoscuse, de asemeni, şi se lăsa tras de limbă cu 
uşurinţă, dar nu era în stare de altceva decât să-i facă 
portretul fizic; n-aveam nevoie, fotografia lui apărea prin 
ziare, iar cu prilejul nunţii, o carte poştală, care îl înfăţişa 
alături de mireasă, fusese răspândită în public; o avea 
Sânzianu, o ţinea în pupitru, alături de fotografia lui Rudolf 
Valentino. Am să iau descrierea lui Costică Păltineanu, 
fiindcă îl văzuse în carne şi oase, stătuse să-i pună mâna pe 
cocoaşă, înaintea examenelor, căpătase de la el tutun şi foiţă. 
Era înalt, frumos, o mândreţe, cu ochii albaştri, cu părul 
castaniu; îl purta dat pe spate, îi ajungea până la umeri. Mă 
miram: cum scăpa să nu-l tundă? Povestitorul rămânea 
descumpănit doar o clipă, întrebarea era o surpriză, pe urmă 
găsea repede răspunsul: „Da' ce, putea să se apropie cineva 
de el cu foarfecă?”. Sigur că născocea, n-avea siguranţă, şi 
apoi, cu foarfecă se tund numai oile. Despre firea 
Arhanghelului nu putea spune decât că era singuratic, nu 
vorbea cu nimeni. Nu cumva din mândrie? Costică Păltineanu 


făcea ochii mari, apoi ridica din umeri. Prea multe întrebări 
pentru un pachet de ţigări ieftine, Plugare. 

Mai multe am auzit în vacanţă, de la Lică Tănăsescu, 
fiul adoptiv al perceptorului. Să-i spun şi Nazone? Poreclele 
se moştenesc şi ele odată cu numele? Perceptorul se însurase 
la bătrâneţe cu o femeie tânără, venită din Moldova; pierduse 
tot în timpul războiului, şi bărbatul, şi casa. Adusese cu ea un 
nepot, un băiat mai mare decât mine. N-am prea înţeles 
planurile nevestei şi n-am socotit necesar să întreb un avocat, 
ca să mă lămurească. Perceptorul era om cu stare şi, ca să-l 
moştenească, trebuia negreşit să aibă un fiu, altfel ridicau 
pretenţii rudele. Fapt este că a făcut ce a făcut şi bărbatul i-a 
înfiat nepotul, cu acte. De moştenit, a moştenit, fiindcă în 
curând, când a rămas văduvă, n-a putut nimeni s-o alunge din 
casă; de bani nu mai vorbim, erau în mâna ei, cine avea 
dreptul să-i numere şi să ceară o parte? Oamenii de prin 
acele locuri, răi de gură, răi şi la suflet, cum îi ştiam bine, 
spuneau că nepotul dormea în pat cu mătuşa lui tânără încă 
pe când trăia perceptorul. Nu-i adevărat, cât era vacanţa de 
lungă dormea în bucătărie; femeia nu-l iubea nici măcar ca 
nepot, se folosise de el ca de o unealtă. De iubit, ştiu cu cine 
se iubea, cu băiatul mai mare al cârciumarului, locotenent în 
regimentul de cavalerie; venea seara, călare, tăia câmpul şi 
intra prin grădina din spatele casei, fără să-l vadă nimeni; 
calul era deprins să nu necheze, aştepta cuminte şi nici 
măcar nu bătea cu copita; un animal de mai mare dragul! 

Mă împrietenisem cu fiul vitreg, aveam ce sa învăţ de 
la el, ştia mai multe decât mine. Dar numele lui nu-mi plăcea, 
n-am înţeles niciodată cum un om, fie el tânăr, poate îngădui 
să i se spună Lică? Un asemenea nume, ca laptele dulce, nu 
inspiră nici o încredere; omului care îl poartă îţi vine să-i 
spui: ia mai lasă-mă în pace, du-te şi stai de vorbă cu altul! 
Ştiu că voi stârni indignarea multora, mai ales a femeilor care 
îi spun bărbatului Lică, încredințate că e un nume de înger. 
De felul meu, nu supăr pe nimeni, stau la mine acasă, îmi văd 
de treabă, dar uite că îmi fac duşmani din nimica toată. 

Lică mi-a arătat cum se falsifică o chitanţă, n-am 
înţeles, n-am priceput şi apoi o asemenea ştiinţă nu mi-ar fi 


folosit niciodată. Lui îi folosea, nu i-a trebuit mai mult decât o 
vacanţă de două săptămâni ca, umblând prin chitanţiere, 
condici şi registre şi măsluindu-le, să-şi cumpere bicicletă. Se 
pricepea atât de bine, că perceptorul n-a băgat de seamă nici 
până a închis ochii. Şi nici mai târziu, inspectorii, controlorii, 
administratorii financiari n-au descoperit potlogăria. 
Crezusem că nu e posibil, că orice fals iese la lumină, mai 
târziu sau mai devreme. Şi azi cred la fel, nu mi-a venit 
mintea la cap; de aici încolo, când ar putea să-mi mai vină? 

La sfârşitul vacanței, Lică şi-a pus bicicleta în tren şi a 
luat-o cu el, în Moldova, unde învăţa carte. Acolo îl avea 
profesor pe tatăl Arhanghelului. Tatăl nu-şi începea lecţia 
fără să propovăduiască învăţătura fiului, redusă la un precept 
drastic: „Să-i ucidem pe cei nevolnici, iar pe negustori şi pe 
farisei să-i alungăm din templu!”. Doctrina părea simpluţă şi 
naivă, dar urmările ei puteau să fie îngrozitoare. 

Aceasta nu-i părerea mea, nu vreau să mă laud; cum 
eram eu atunci, mintea nu mă ducea atât de departe. Am 
aflat-o dintr-o convorbire a lui Odor cu Trandafil, o dispută, şi 
nici n-am înţeles-o bine. 

Era a doua zi după retragerea cu torţe. Cu o seară 
înainte mă fugărisem cu Tania pe dealuri, ne bătusem cu 
făcliile aprinse. Odor mi-a trimis vorbă prin Tiţa, camerista, 
să vin ca să ajut la făcut bagajele. Din ziua când sosise 
domnul Pretoreanu şi îşi manifestase atât de indiscret 
interesul pentru Alexandrina, pe Odor nu-l mai văzuse 
nimeni, rămăsese închis în cameră. Refuzase să stea de vorbă 
până şi cu maică-sa, o lăsase să plece fără să-şi ia rămas bun. 
Ceea ce nu-l împiedicase ca, după cele două luni petrecute la 
Agapia, să revină acasă, unde şi-a primit blidul de mâncare ca 
pe un drept, fără să mulţumească. Dacă vorbesc despre el cu 
răceală, ceea ce nici nu vreau să ascund, cauza nu e Tania, 
cum ar putea să se creadă, ci convorbirea lui cu Trandafil; 
eram din capul locului de partea acestuia din urmă, înainte 
de a-i auzi argumentele, convins aprioric că, dintre ei doi, el 
nu putea să greşească. Când am intrat pe uşă, Trandafil era 
acolo, stătea în picioare, lângă fereastră, se vedea că nu are 
de gând să se aşeze. M-am mirat că venise la Odor, pe care îl 


evita încă de la începutul anului de şcoală, iar în puţinele 
ocazii când se întâlniseră, convorbirea lor fusese inamicală, 
sfârşindu-se cu expresii violente. Nu m-a interesat motivul 
disputei, aveam alte preocupări, ceea ce nu-i o scuză deplină. 
Îmi pare rău, totdeauna am fost aşa, am rămas în urmă, am 
aflat ultimul, am înţeles cu întârziere. Trandafil spumega, 
abia izbutea să se stăpânească, roşu la faţă, cu maxilarele 
încleştate; niciodată nu-l mai văzusem aşa, era o fire 
cumpănită, neînțelegerile le lămurea calm, cu argumente 
inteligente, iar dacă nu izbutea să-şi demonstreze dreptatea, 
încheia discuţia, fără să păstreze resentimente. 

M-am apucat de strâns bagajele şi, fără voia mea, am 
ascultat convorbirea lor, deşi nu mă interesa şi nici n-am 
înţeles-o decât în parte. Ştiu că vorbeau de doctrina 
Arhanghelului, pe care Odor o susţinea cu exaltare. Singurul 
meu gând atunci a fost că nu-i posibil. Detaşat de lume, cum 
l-am ştiut din clipa fugii lui de acasă, insensibil în faţa foamei 
şi frigului, socotind lipsurile ca o stare naturală, apărându-se 
de orice imixtiune în viaţa sa închinată gândirii, respingând 
până şi mângâierea unei inimi gingaşe de fată, mi se părea 
imposibil ca dintr-o dată să fie atras de o forţă terestră, care 
propovăduia violenţa. Mai uşor mi-a fost să înţeleg replica lui 
Trandafil: 

— Nu mă interesează negustorii şi fariseii. Vreau să 
ştiu cine sunt nevolnicii, cine îi depistează, cu ce mijloace? Şi 
cine îmi garantează buna-credinţă a acestor arbitri? Poţi fi 
sigur că ei nu se lasă conduşi de o ură personală? Sau că nu 
urmăresc un interes, să ucidă şi apoi să pună mâna pe 
bunurile victimei? Dar, chiar admițând că printr-o justificare 
deplină a intenţiei, printr-o obiectivitate ştiinţifică, fără 
lacună, nevolnicii sunt descoperiţi şi scoşi în faţă, ai fi, tu, în 
stare să ridici arma? 

Pe chipul lui Odor trecu o iluminare şi el spuse, 
apăsându-se cu mâna, în piept, cu o convingere neclătinată: 

— Eu vreau să ucid pe nevolnicul din mine, nu pe altul! 

— Atunci, frate, nu ţi-ai ales o tovărăşie bună! 
răspunse Trandafil, acum calm, după ce îl privise surprins 
câteva clipe. 


Apoi ieşi pe uşă şi de atunci n-au mai vorbit unul cu 
altul, chiar dacă uneori s-a întâmplat să se întâlnească şi se 
stea alături. 

În ceea ce mă priveşte, am continuat să ignor faptele 
care au urmat sau le-am privit cu indiferenţă, până în ziua 
când Arhanghelul a ucis un om, cu spada. Umbla într-o 
sutană lungă, cenuşie, cu spada în mână. Unul dintre ucenicii 
lui, învinuit de crimă, era judecat la Palatul de Justiţie. Când 
preşedintele tribunalului a ieşit şi a coborât scările mari de 
piatră, la suspendarea şedinţei, Arhanghelul i-a ţinut calea şi 
i-a băgat spada în inimă. E cu desăvârşire ridicol, 
preşedintele tribunalului se ducea în piaţă, să cumpere 
pepeni verzi, aşa îi poruncise nevasta. Uneori nevestele au, 
fără voia lor, roluri nefaste în viaţa bărbaţilor 

Era o crimă, săvârşită sub ochii oamenilor, la fel cu 
aceea a discipolului, care se judeca tocmai atunci şi nu avea 
nevoie să fie dovedită. Azi, când îmi amintesc faptele acelea, 
scrise negru pe alb în ziarele vremii, mă gândesc că poate mi- 
am pierdut minţile. Să întreb pe cineva ar fi zadarnic, cei mai 
mulţi martori au murit, iar puţinii rămaşi nu mai ţin minte. 
Deşi crima o recunoştea chiar făptaşul, Arhanghelul, acesta s- 
a ales cu o achitare deplină; la fel cum mai înainte fusese 
achitat discipolul. Mulțimea de oameni în sutane au 
înconjurat tribunalul, intonând imnuri cu braţele ridicate, şi 
judecătorilor le-a fost frică. 

După sentinţa de achitare, partizanii l-au purtat pe 
braţe pe Arhanghel până în piaţă. Acolo l-au pus în spinarea 
unui asin şi l-au condus pe străzile oraşului. Oamenii 
îngenuncheau şi aruncau ramuri de salcie înverzite. Asinul, 
crezând că omagiul era pentru el, îşi bălăbănea urechile; aşa 
se nasc confuziile în istorie. Arhanghelul avea pe frunte o 
cunună de spini; în mâna dreaptă ţinea spada încă plină de 
sânge; de altfel, nu l-a şters niciodată. 

Iar eu, gândindu-mă la cununa de spini, destul de 
rigidă, mi-am amintit cum se dă unei gambete forma capului. 

x 

Unde era gândul meu, am spus şi încă n-am terminat 

cu toate. Azi nu socotesc a fi fost o vină de neiertat că am 


lăsat deoparte fapte mult mai grave; în lipsa mea, au spus 
alţii; fiecare dintre noi ne aplecăm spre ceea ce ne atrage. Eu 
n-am ştiut cum şi-a format Arhanghelul oastea; pe atunci 
eram preocupat, între altele, de zborurile lungi, îi lăsasem în 
urmă pe Bleriot şi pe Aurel Vlaicu. Acum se năzuia la un ocol 
al pământului cu aeroplanul şi urmăream ştirile cu pumnii la 
gură. Când Jordie funda ziarul „Pasul Istoriei”, patru avioane 
americane plecau din California într-un raid cu cinci mii de 
kilometri mai lung decât ecuatorul. Pentru mine, acest cerc 
din jurul globului pamântesc a încetat să mai fie o 
abstracţiune. Mai înconjuraseră şi alţi oameni pământul, 
Magellan, bunăoară; despre Joshua Slocum, eroul meu de la 
Boston, nu aflasem încă. Numai că drumul lor, pe mări, nu 
lăsa urmă; corăbiile se duceau, apa se închidea la loc după 
ele; trecerea era prea înceată şi prea neştiută. Navigatorii 
plecau de la o coastă şi până să ajungă la alta, lumea uita de 
ei, putea să-i creadă şi morţi, să le facă parastase. Ştiri nu 
aveau cum trimite, poate veneau zvonuri, dar zvonurile, pe 
mare, nu se pornesc decât spre a anunţa naufragii. Când 
după ani şi ani corăbierii se întorceau în portul lor de 
plecare, din o sută numai zece, sau poate numai doi, pe vreo 
plută, după vreun naufragiu, lumea îi lua drept fantome. 

Altfel era cu aeroplanele; lasă că telegrafia fără fir le 
îngăduia să ţină tot timpul legătura cu pământul, dar chiar 
fără ea, până să aterizeze, la întoarcere, urmele lăsate de roţi 
în iarba aerodromului, la decolare, nici nu apucau să se 
şteargă. Istoria se petrecea sub ochii oamenilor, toţi eram 
martori. 

Cele patru aeroplane aveau câte două rânduri de aripi, 
aşa a fost până târziu în istoria aviaţiei, ba chiar şi trei 
rânduri, iar unii au încercat şi cu patru, ceea ce astăzi ni se 
pare ridicol. Dar aşa e legea, omul nu se naşte învăţat dintr-o 
dată, trebuie să tot caute. Şi mai mult decât atâta, trebuie să 
aştepte până ce toată lumea se obişnuieşte cu noutatea; până 
atunci ea este socotită erezie. Iată, de pildă: tot în acel timp, 
un român numit Gogu Constantinescu, autor al mai multor 
invenţii recunoscute, construia şi demonstra la Paris un 
schimbător de viteze automat, pentru automobile. Nimeni n-a 


contestat nimic, eu i-aş contesta doar numele, cum l-am 
contestat pe Lică; putea să-şi spună altfel decât Gogu. 
Aceasta este, la urma urmelor, cauza pentru care povestesc 
despre el cu atâta întârziere; de câte ori m-am gândit la 
numele lui, am simţit în gură un gust de bomboană fondantă, 
râncedă. Dar las să treacă de la mine şi amintesc că totela 
construit sincronizatorul care îngăduia mitralierelor de pe 
avioane să tragă prin câmpul elicei. Palele trec ca nişte 
fulgere, e uşor de înţeles ce precizie trebuie, ca glonţul să nu 
le lovească. Şi ce se întâmplă dacă le loveşte, făcându-le 
ţăndări? După câte ştiu, un asemenea accident nu s-a 
întâmplat până astăzi. Cât despre schimbătorul de viteze, 
acesta era prea nou pentru epocă, la fel cum a fost la vremea 
ei maşina de cusut, primită cu pietre. Constructorii de 
automobile i-au dat lui Gogu Constantinescu leafă, ani de zile, 
ca să nu se bage în treabă. Astăzi, în ţările avansate, 
majoritatea automobilelor au schimbător de viteze automat; 
dar au trebuit să treacă mai mult de cinci decenii de la 
invenţie. 

În vremea noastră, nu mai au două rânduri de aripi 
decât avioanele uitate, folosite mai mult la corvezi mărunte, 
stropitul ţânţarilor cu insecticide, de pildă. Mă şi mir cum la 
începuturile aviaţiei s-au încumetat unii, ca Bleriot şi Aurel 
Vlaicu, să zboare cu un singur rând de aripi. 

Marca de fabrică a celor patru biplane îmi dă un fior 
rece; e vorba de Douglas, de-o amintire tristă, fiindcă anii 
trecuţi a făcut multe victime. Escadra a plecat de la Santa 
Monica, în martie, iar în mai a aterizat la Tokyo; în zilele 
noastre, acelaşi zbor durează câteva ore, îţi vine să-ţi scuipi 
în sân, dar nu pentru ce este astăzi, ci pentru ce-a fost 
altădată. Din patru avioane, au ajuns trei. Informatorul nu-mi 
spune ce s-a întâmplat cu al patrulea: s-a întors din drum, a 
abandonat la o escală intermediară, sau a căzut în Oceanul 
Pacific? După închipuirea mea, iată ce a fost: avionul n-a mai 
putut să aterizeze, fie din cauza unui defect tehnic, fie că 
pilotul şi-a pierdut minţile. Aşa a zburat el decenii, făcând de 
mii de ori ocolul pământului. Era normal ca între timp avionul 
să se modernizeze de la sine, altfel n-ar fi rezistat la o cursă 


atât de lungă şi ar fi stârnit râsul lumii; din două aripi a ieşi 
una, dintr-un motor cu explozie au ieşit patru, cu reacţie. 
Unul n-a fost bine prins, s-a smuls din suporturi şi, în 1979, 
după un zbor de cincizeci şi patru de ani, nouă zile şi şase 
ore, s-a prăbuşit pe aeroportul de la Chicago, nu cu mult timp 
înainte de a trece şi eu pe acolo. 

De la Tokyo, escadrila a mers la Saigon, Calcutta, Paris 
şi tot aşa mai departe, până ce, în luna august, a ajuns la 
capătul drumului, în California, unde oricine aterizează se 
simte bine. Zborul a durat cu totul trei sute şaizeci de ore, 
cifră nu mult mai mică decât numărul de zile ale anului. Zeci 
de ani mai târziu, în 1965, un turboreactor pilotat de doi 
americani a decolat de la Honolulu, din insulele Hawaii, şi a 
făcut ocolul pământului nu de-a lungul, ci de-a latul, trecând 
peste amândoi polii, în cincizeci şi una de ore. De atunci au 
mai trecut şaisprezece ani, sigur că recordul e altul, dar nu-l 
cunosc. Să fi ajuns el la zece ore, la cinci, la două? Nu m-ar 
mira! Am spus odată că dacă viteza va continua să crească şi 
va ajunge la o limită, atunci timpul va începe să se deruleze 
de-a-ndoaselea, fiindcă omul n-are să se astâmpere. 

Nu mai eram copil, devenisem şi eu un flăcăiandru, 
începusem să ştiu de mine, să am conştiinţa eului meu, 
descoperit cu întârziere, când am auzit de zborul lui 
Lindbergh. Cu un an înainte, vara, în vacanţă, stând în hamac 
şi legându-mă, cu o carte în mână, am simţit că se apropie de 
mine, să mă cuprindă, o stare neobişnuită. Nu înţelegeam ce 
are să fie, aşteptam cu mintea aţintită să prind de veste, când 
am băgat de seamă că hamacul se oprise. Cunoşteam legea 
pendulei, de asemenea aplicarea ei filosofică la evoluţia 
omenirii; brusc, am avut sentimentul că, odată cu hamacul, 
pendula mea se oprise la mijloc. Atunci am sărit în picioare şi 
am privit în mine însumi ca într-o fântână, nu ca să-mi văd 
chipul, ci să descopăr, dacă aveam atâta pătrundere, de ce 
am venit eu pe lume, care este sensul existenţei mele. Până 
atunci nu mă gândisem; ca totdeauna, mă aflam în întârziere. 
M-am concentrat, a fost ca o zbatere, spasmul înecaţilor, nu 
putea să ţină mult fără să mă înăbuş. N-am găsit răspunsul, 
clar nu-l am nici astăzi, dar întrebarea era pusă şi de atunci 


cred că am avut conştiinţa eului, a individualităţii mele, faţă 
de cei cincizeci de colegi de clasă şi de cei un miliard şi 
jumătate de oameni câţi trăiau în vremea aceea pe faţa 
pământului. Astăzi, după mai puţin de şase decenii, cifra este 
de trei ori mai mare; aproape că nu-mi vine a crede. Dacă va 
merge la fel şi de aici înainte, peste alţi şaizeci de ani vor fi 
paisprezece miliarde de oameni, iar mai departe nici nu vreau 
să fac socoteala. Noroc că între timp se explorează alte 
planete; s-o găsi una unde viaţa să fie posibilă! 

Nu îmi cunoşteam năzuinţele, ştiam doar atât că în 
viaţă va trebui să fac ceva în felul meu, mai mult sau mai 
puţin decât alţii, dar aşa cum n-ar putea face altcineva. 

Să nu fi trăit revelaţia aceasta, poate că, un an mai 
târziu, zborul lui Lindbergh m-ar fi tulburat într-o măsură mai 
mică. Nu visasem să trec în zbor peste Atlantic, fără oprire, 
nu mă gândisem nici măcar la altcineva, capabil de asemenea 
faptă, dar când am aflat despre Lindbergh, am simţit că omul 
acesta era, în chip simbolic, egal cu năzuinţele mele; ceea ce 
făcuse el, la un moment dat al istoriei, nu putea face un al 
doilea. Să fi venit şi alţii, o sută sau o mie, cu o zi mai târziu, 
sau numai cu o oră, n-aveau de ce să mă intereseze. 

Mai zburaseră oameni peste Atlantic, primul, un 
american, Read, încă din 1919, dar făcuse o escală în insulele 
Azore. Judecând practic, oprirea n-ar avea o importanţă prea 
mare; țelul era atins, vor spune unii, iată ce trebuie să 
reținem. Cine va gândi aşa, nu mă va înţelege în ceea ce am 
mărturisit mai înainte despre năzuinţele mele; îmi pare rău, 
dar trebuie să ne luăm adio. 

Au mai fost unii, un austriac a zburat din Terra Nova în 
Islanda, tot atunci, la sfârşitul războiului; pe hartă se vede că 
zborul lui este mai degrabă un salt de lăcustă peste o bucată 
din nordul Atlanticului. Îl ţin minte numai fiindcă a mers, în 
sens invers, pe drumul wikingilor, care au descoperit America 
înaintea lui Columb; aşa cred eu şi nu fără motiv. Şi mai cred 
că poate nici ei n-au fost primii. 

L-aş pomeni şi pe Scott, care în acelaşi an cu cei doi 
dinainte a făcut drumul aerian din Canada în Anglia şi înapoi, 
numai că el a folosit dirijabilul, ceea ce este altceva decât 


aeroplanul, o maşină mai uşoară ca aerul; de aceea nici n-am 
spus că a zburat, şi dacă ar trebui negreşit să spun într-un 
fel, apoi mai bine nu se poate spune decât că a plutit în aer, 
cum o corabie pluteşte pe apă; după legea lui Arhimede. 

Până în 1927. Anul lui Lindbergh şi al revelaţiilor mele, 
peste o sută de aviatori încercaseră să treacă Atlanticul; zece 
din ei au pierit în valuri. Au izbutit doar doisprezece, nu uşor 
şi nu fără oprire. 

Zborul lui Lindbergh a fost o faptă supremă. I-am văzut 
avionul la Washington. Regret că nu l-am putut atinge cu 
mâna, era ancorat cu cabluri, la o înălţime de trei metri, tot 
atât de sus ca fereastra Horei; de privit însă l-am privit în 
voie, am avut timp să refac în sufletul meu vechile emoţii. 
Printre bucuriile pe care le-am avut în viaţă, aceasta a fost 
una dintre cele mai mari; o pun înaintea Giocondei. După 
cum corabia „Fram”, a lui Nansen, pe care am văzut-o la 
Oslo, mi-a dat o emoție mai mare decât întreg Luvru. 

Nimeni nu ştia despre Charles Lindbergh mai mult 
decât despre mine, care nu uimisem pe nimeni şi abia îmi 
recunoscusem dreptul de a trăi printre oameni. Avionul nu 
era construit pentru viitoarea lui performanţă; avea un singur 
motor, dacă se oprea, cădea în ocean şi nimeni n-ar fi ştiut 
unde, fiindcă îi lipsea până şi un emiţător radio, ca să ţină 
legătura cu lumea. Din clipa decolării, nimeni n-a mai ştiut 
nimic despre el, decât cei care l-au văzut de jos, vreun vapor 
de pe ocean, vreun pescar de pe coasta Angliei, sau cei care, 
la sfârşit, şi-au luat zborul şi i-au ieşit în cale. Lindbergh şi-a 
îndopat avionul cu benzină, era la 20 mai, şi a decolat de la 
New York, puţin înainte de ora 4 antemeridian, cum se 
spunea în copilăria mea, iar americanii continuă să spună şi 
astăzi. Treizeci şi şase de ore a zburat singur, n-a închis ochii. 
O mie de sorţi erau împotriva lui, de o mie de ori putea să nu 
ajungă. A ajuns la Paris a doua zi, seara, la ora nouă şi 
jumătate. O mie de automobile erau înşirate de-a lungul pistei 
de aterizare şi au luminat-o cu farurile; nu mai ştiu dacă era 
doar în semn de omagiu, sau aeroportul, Le Bourget, n-avea 
destulă iluminaţie. O sută cincizeci de mii de oameni veniseră 
să-l întâmpine; i-am văzut mai târziu, la jurnalul 


cinematografic, şi s-a înfiorat carnea pe mine, a doua oară. 
Fiindcă emoția o trăisem mai înainte, când am auzit ştirea la 
radio, transmisă de la Paris, prin Viena, chiar în clipa 
aterizării. Am fost uimit să recunosc, în imaginile filmate, 
exact ceea ce îmi închipuisem ascultându-l pe speaker. La 
data aceea nu exista în istorie erou care, să fi cunoscut un 
triumf atât de delirant, şi cred că nu s-a ivit altul nici până în 
zilele noastre, cu toate că între timp oamenii au debarcat pe 
lună, după ce au făcut multe altele, chiar bomba atomică. 

Scena de la aeroportul Le Bourget a fost însă depăşită, 
delirul a atins altă culme când Lindbergh s-a întors în 
America şi a fost întâmpinat de populaţia New York-ului. 
Datorez tot cinematografului că am văzut cu ochii mei, de 
parcă aş fi fost martor, la faţa locului. Cortegiul abia putea să 
înainteze, s-a târât printre oamenii care îi ţineau calea, fără 
să le pese că ar fi putut să-i calce automobilele. Lindbergh, în 
picioare, cu cămaşa descheiată lai gât, cu o hăinuţa modestă, 
înalt şi subţire, cu capul gol, cu faţa prelungă, frumoasă, 
părea un copil timid, puţin rătăcit şi speriat de mulţimea 
înnebunită. Am recunoscut în el un fiu al Americii, aşa cum 
îmi făcusem imaginea lui în minte, numai că în clipele acelea 
mi s-a părut mai american decât toţi americanii; nu mai era 
un om, ci un simbol şi am pus pe el o miză mare, toată 
înflăcărarea tinereţii mele. 

Curând cortegiul n-a mai putut să se vadă, l-au 
îngropat valurile de hârtii care cădeau din văzduh, de la 
ferestrele zgârie-norilor. Tot ce era hârtie în casă, broşuri, 
ziare, anuare telefonice, poate şi cărţile din bibliotecă, s-au 
smuls filă cu filă şi s-au aruncat în stradă, unul dintre lungile 
bulevarde ale Manhatanului. Au fost clipe când nu s-a mai 
văzut altceva, nici zidurile, nici cerul, ci numai valuri de hârtii 
fluturânde, ca o ninsoare din era glaciară a pământului; 
numai că era lumină de primăvară, şi cântau muzicile. Nu 
ştiu cât de înalt o fi fost la urmă stratul de hârtie în stradă şi 
cu ce mijloace l-or fi luat de acolo; poate cu plugurile de 
zăpadă. 

Dacă de-atunci n-am mai văzut o serbare să-i semene, 
înseamnă că oamenii au obosit să-şi sărbătorească eroii. 


Curând Lindbergh s-a însurat cu o fată bogată; cu 
gloria lui, n-avea decât să aleagă. M-a dezamăgit, îmi 
închipuiam c-o să se pună pe viaţă îmbelşugată, îmi părea rău 
de cele treizeci şi şase de ore cât fusese singur deasupra 
Atlanticului. Dar s-a întâmplat altfel, îndată după nuntă, soţul 
i-a pus în vedere soţiei să-şi lase averea acasă, să nu-şi 
dorească alt trai decât cel pe care i-l putea oferi el, din leafa 
lui de colonel în armata americană. Cu toate stăruinţele ei, el 
n-a vrut să se îndulcească, şi mai târziu s-au despărţit pentru 
nepotrivire de standing. Au avut şi un copil, pe care l-au răpit 
gangsterii. Nu vreau să mă duc la ziarele vremii, să fiu sigur 
că nu fac o greşeală; mă mulţumesc cu ceea ce păstrez în 
memorie, trecut prin filtrele vremii. Nu ştiu bine, era înainte 
sau după despărţire? Lindbergh n-a vrut să plătească preţul 
răscumpărării, sau n-a avut de unde. Şi într-un caz, şi în altul 
putea să plătească nevasta, ar fi fost dreptul ei, doar era 
mama. Este o întâmplare cu pete; copilul n-a fost 
răscumpărat niciodată şi nici nu s-a dus vreo luptă cu 
răpitorii. Acum de curând s-a aflat că ar fi viu şi ar fi ieşit la 
lumină. 

Pata cea mai mare a lui Lindbergh este că, tocmai când 
se pregătea războiul, a trecut de partea lui Hitler; nu că s-ar 
fi dus să lupte pentru el, în Luftwaffe, dar i-a ţinut hangul. Cu 
zece ani mai înainte, când zburase peste Atlantic, mai bine ar 
fi mers dincolo de Paris, să aterizeze de-a dreptul la 
Tempelhof, aeroportul Berlinului. 

Cinci ani după el a traversat şi Amelia Earhart 
Atlanticul, pe un drum mai scurt, din Terra Nova în Irlanda; 
îmi pare rău că n-a împins puţin motorul, să fi aterizat măcar 
la Londra, dacă nu putea ajunge în capitala Franţei. Dar, 
oricum, traversarea era făcută şi se ţine minte. După alţi 
cinci ani a încercat să facă un ocol al pământului, cu un om 
de ajutor de astă dată, dar avionul lor a dispărut în Pacific, 
lăsând în urmă un mister nedezlegat până la timpul când 
scriu cartea. Lumea l-a uitat, mulţi se străduiesc însă să afle. 
Unii spun că avionul s-ar fi prăbuşit în furtună sau la o 
aterizare forţată. Alţii, că ar fi fost interceptat şi sechestrat 
de aviația de război a Japoniei; mai erau numai trei ani până 


la Pearl Harbour, şi în toată acea mare zonă a Pacificului, 
unde s-au petrecut faptele, fierbeau apele de pregătiri 
militare. Amelia Earhart ar fi avut misiunea, din partea 
serviciilor secrete ale Americii, să descopere câte ceva din 
cele ce se punea la cale acolo. Se prea poate, şi cu siguranţă 
n-o fi fost numai ea trimisă la o asemenea treabă. Bănuiesc că 
mişunau sute, cu avionul, cu submarinul, cu vaporul, cu 
barca; îi întâlneşti, constaţi că îşi văd paşnici de pescuit sau 
de croazieră, şi nu ştii ce au în minte. Cum aş putea să-mi 
închipui că americanii stăteau cu ochii închişi şi cu mâinile în 
buzunare? 

Se spune că Amelia Earhart ar fi rămas captivă pe o 
insulă până după sfârşitul războiului, când japonezii i-au dat 
drumul, cu condiţia să-şi schimbe identitatea şi să nu 
povestească; dacă un om spune aşa, sunt dator să-l ascult, 
dar de crezut n-am să-l cred; ce-ar fi putut să dezvăluie? 
Torturi, măceluri, dezastre? Le cunoştea toată lumea, în 
sunet şi în imagini. Şi ce importanţă mai aveau, după 
Nagasaki şi Hiroşima? S-au făcut şi alte presupuneri, 
continuă să se facă şi astăzi, şi mă mir cum nu s-a gândit 
nimeni la povestea cea mai frumoasă: că Amelia a aterizat pe 
o insulă izolată din nemărginita Oceanie, departe de drumul 
vapoarelor şi de viitoarele teatre de luptă, o insulă fermecată, 
unde nu-i nevoie de casă, un acoperiş din frunze de palmier 
ajunge, unde hrana se ia din pom şi lumea umblă în pielea 
goală, iar femeile se împodobesc cu şiraguri de flori roz şi 
albastre. Am un singur motiv să nu pun amândouă mâinile în 
foc pentru această credinţă, că n-am văzut nicăieri fotografia 
lui Fred Noonan, navigatorul Ameliei Earhart. Chipul lui m-ar 
ajuta să ajung la o concluzie hotărâtă. 

A fost şi la noi un om tânăr, cu multă forţă sportivă, 
care şi-a pus în gând să zboare, singur, din America în 
România. Deşi trecuse timp de la zborul lui Lindbergh şi 
fierbinţeala scăzuse, m-am înflăcărat, ar fi fost o minune, m- 
am şi gândit cum am să dau fuga la Băneasa, să-l întâmpin, 
împreună cu o sută de mii de oameni din populaţia 
Bucureştilor. Din ce aveam, din ce n-aveam, am pus şi eu un 
ban pe lista de subscripţie, ca să se comande avionul, unul pe 


lângă care „Spirit of Saint Louis” al lui Lindbergh ar fi fost ca 
o jucărie. S-a comandat, s-a fabricat, aviatorul s-a fotografiat 
în faţa lui, în combinezon alb, înconjurat de fete frumoase, pe 
o plajă din Florida. Pe urmă am început să aştept ziua _ 
zborului, am aşteptat-o până ce mi s-au lungit urechile. Într- 
un târziu a venit vestea că plecarea nu va mai fi de la New 
York, ci din America de Sud, unde drumul peste ocean este 
pe jumătate cât cel din nordul Atlanticului. Fie, mi-am spus, 
numai să zboare odată! Şi, făcând o jumătate de întoarcere la 
stânga, mi-am luat ochii de pe New York, i-am îndreptat spre 
Rio de Janeiro. Aşteptasem iar, cu săptămânile, cred că în 
afară de mine nu mai aştepta nimeni, decât rudele, oamenii 
uitaseră, îşi vedeau de treburi, când s-a aflat că, în sfârşit, 
aviatorul pleacă, într-o zi, două; numai că, spre stupefacţia 
tuturor care ciuliseră iarăşi urechile, să audă ce se spunea la 
radio, n-avea să mai vină singur, cum fusese vorba, şi care 
era condiţia esenţială, ci îşi lua un coechipier, ceea ce făcea 
ca treaba să fie cu totul alta. Şi măcar dacă şi-ar fi luat unul 
de-ai noştri, victoria, cât de ciuntită şi amărâtă, să rămână 
barem a noastră! Coechipierul era de spiţă americană. Dar 
coborâşul tot nu se terminase, mai avea o treaptă, şi cea mai 
mizerabilă, ceva mai jos nu se poate: avionul, gata de drum şi 
cu piloţii gata să mănânce norii, a intrat cu botul în pământ, 
la decolare, s-a dat peste cap şi s-a făcut fărâme. S-a zgâlţâit 
un munte şi a ieşit un şoarece. Banul meu s-a dus pe apa 
sâmbetei! 

Omul a avut nenorocul să scape cu viaţă, fără nici o 
zgârietură, în combinezonul lui alb, cum îl văzusem 
fotografiat, între fetele frumoase de la Miami. Nu-mi mai 
aduc aminte cum a fost întoarcerea, dar cum putea să fie? 
Poate avea oameni apropiaţi, părinţi, nevastă, care se 
bucurau de existenţa lui pe faţa pământului. El ce putea să 
simtă în suflet? 

Într-o iarnă cu zăpadă bogată, la Sinaia, sau în 
preajmă, a pornit singur pe o vale îngustă, care se înfunda 
departe, între două povârnişuri de munte. Era în capul gol, cu 
o haină de vânt, subţire; cine l-a văzut nu s-a mirat prea mult, 
nici n-a strigat după el, să-l întoarcă. Nu s-a mai întors 


niciodată, a rămas pierdut fără urmă; să-l fi mâncat lupii, s-ar 
fi găsit măcar oasele, risipite; sau măcar haina de vânt, 
albastră. I-am dat o indulgență în sufletul meu, dar nu 
deplină, întâmplarea avea numai o parte din ce ar fi însemnat 
zborul peste Ocean, pe care îl aşteptasem zadarnic. Am pus-o 
pe o treaptă cu cartea cea mai tristă apărută în anii aceia; o 
carte care nu folosea nimănui, ci doar ne umplea de 
amărăciune; nu-i spun titlul, e o carte închipuită. 

Cam tot atunci, fără vorbă multă, doi americani au 
zburat de la New York la Londra şi înapoi, fără aterizare; e o 
năzdrăvănie necunoscută astăzi de nimeni în ţara noastră, 
deşi rămâne scrisă în ziarele vremii. De un asemenea record 
n-am mai auzit, aşa că ar fi meritat mai multă atenţie. L-am 
amintit, punându-l în legătură cu trista neizbândă de mai 
înainte, fiindcă pe unul din coechipieri îl chema Lambie, de la 
Haralambie, fără doar şi poate. Acest nume nu-l poate purta 
un american decât dacă vine din România. Dar noi n-am ştiut 
sau nu i-am dat importanţă, şi am tot aşteptat un zbor care 
nu s-a realizat niciodată, când poate aveam dreptul să ne 
însuşim măcar o părticică din laurii gata câştigaţi de Lambie; 
tot ar fi fost mai bine decât nimica. Pe al doilea îl chema 
Merrill. 

Pe drumul aerian între Bucureşti şi Constanţa, cine 
trecea pe acolo în zbor, acum câteva decenii, putea să vadă, 
aproape de gara Lehliu, un cerc mare, alb, în mijlocul 
câmpului. Avioanele se roteau o dată pe deasupra, înainte de 
a-şi continua drumul; era o datorie pioasă. Poate astăzi cercul 
s-a şters, n-am mai zburat pe acolo, l-au spălat ploile şi 
ninsorile, l-au răsturnat plugurile. Acolo căzuse un aviator, 
plin de curaj şi de demnitate, căpitanul Romeo Popescu; dacă 
n-aş pomeni de el, oricât de puţin s-ar lega amintirea lui de 
această cronică a tinereţii mele, ar însenina să-mi neg cele 
mai înflăcărate aspirații. A fost prin destin în întrecere cu el 
însuşi, urma un drum care mergea tot timpul pe lângă 
moarte. Bătuse de mult un record de înălţime; acum se 
ostenea să-l bată pe cel de viteză. Trebuia să zboare de mai 
multe ori între Bucureşti şi Constanţa lunga linie dreaptă a 
Bărăganului, ca să ajungă la o cifră propusă, cred că o mie de 


kilometri. Era iarnă, ger, şi n-avea alt adăpost decât sticla 
parbrizului. Din când în când îşi băga capul în carlingă, să se 
încălzească. Aşa a tras în piept, fără să-şi dea seama, 
înşelătorul oxid de carbon, pe care nu-l simte nimeni, infiltrat 
de la motor, printr-o tubulatură defectă, până şi-a pierdut 
cunoştinţa. Ca şi Aurel Vlaicu, când s-a zdrobit de pământ 
poate murise. 

Iar eu îmi petreceam viaţa pe linia dreaptă dintre cele 
două puncte unde căzuseră unul şi altul. 


Când am văzut prima oară harta pământului, în toată 
desfăşurarea, am crezut că toate erau descoperite, cântărite, 
măsurate, fotografiate şi oamenii puteau să se odihnească. N- 
a trecut un an şi au dat peste mormântul lui Tutankhamon. N- 
au trecut doi ani, şi au traversat Sahara cu automobilul, pe 
unde mai înainte nu puteau să umble decât cămilele, în anul 
următor a fost zborul lui Lindbergh. Astăzi văd că oamenii nu 
şi-au terminat treburile. Când mă întorc iar la harta 
pământului, cu adăugirile din timpul vieţii mele, uit cum m- 
am păcălit prima oară, mi se pare că de astă dată, într- 
adevăr, toate sunt descoperite. lau continentele şi oceanele 
careu cu careu, pun lupa peste ele şi caut o pată albă. Unde 
s-o găsesc? Nici măcar în Antarctica. Va să zică e timpul ca 
oamenii să lase pământul în pace, să se ocupe de Cosmos, 
care a venit ca o pleaşcă în istoria vremii noastre, să se 
pregătească de debarcarea pe Marte, în Venus, în Saturn, în 
Uranus. Dar pe urmă mă apucă îndoiala, parcă văd că mâine- 
poimâine se mai naşte o întrebare şi încep cercetările, unde 
credeam că n-ar mai fi de descoperit nimica, poate la numai 
doi paşi de mine, şi iar se modifică harta pământului. 

Ţin minte o vorbă frumoasă a unuia dintre oamenii 
bravi care s-au străduit să ajungă pe cel mai înalt pisc din 
lume. Vorba am folosit-o odată, când a fost nevoie, dar am 
avut grijă să spun că nu-mi aparţine; să nu luăm bunul altuia! 
Întrebat de ce trebuie cucerit vârful Everest, acel om a 
răspuns: „Fiindcă există!”. O port cu mine, cu ea am deschis 
multe uşi încuiate. Nu-şi pierde tâlcul nici când îi inversezi 


sensul. De ce scriu această carte? Fiindcă n-a scris-o 
altcineva înainte! 

Dacă mi-ar fi picat în mână micul carneţel de conturi al 
domnului Pretoreanu, aş putea spune câţi bani a pierdut el în 
Sahara. Fiindcă de câştigat n-a câştigat nimeni. El era 
principalul acţionar al uzinelor de automobile Citroen, care 
au mers totdeauna cu un pas înaintea altora; ca toţi 
deschizătorii de drumuri, era normal ca din când în când să 
se împotmolească în mlaştini, sau să-şi scrântească picioarele 
în pietre. În mai multe rânduri domnul Pretoreanu a pus 
umărul când pe Andre Citroen îl păştea falimentul. Cine ar 
avea posibilitatea să-şi arunce un ochi în registre, ar putea 
spune că bat câmpii, că între acţionari n-a fost niciodată unul 
numit Pretoreanu. Bineînţeles, dar mai e nevoie să spun cum 
îşi conducea el afacerile? Ar putea cineva spune şi dovedi ce 
capital avea investit în Societatea Canalului Panama? Sau în 
Uzinele chimice de pe valea Rinului, care fabricau iperita? 

Colaborarea lui, aproape dezinteresată, cu Andre 
Citroen se datora admiraţiei pe care o purta acestui om 
curajos şi plin de fantezie, cu neastâmpărul inovației în suflet; 
el, când îi mergea mai rău, îşi mărea uzinele, construia noi 
secţii, proiecta noi tipuri de automobile. E nevoie să spun că 
lui i se datorează „tracţiunea”, adică forţa motrică aplicată la 
roţile din faţă? Azi e adoptată în toată lumea. Pe atunci era o 
erezie, ca s-o impună, fabricantul a avut de luptat cu toate 
adversităţile, dintre care cea mai rea va fi totdeauna 
neîncrederea oamenilor. Oul lui Columb e o glumă, sunt sigur 
că n-a convins pe nimeni. Citroen a construit împotriva 
neconvingerii mondiale. A sărăcit, dar n-a cerut milă. 
Indiferent în a cui proprietate, uzinele există şi astăzi, sub 
numele lui, care a devenit o marcă, aşa cum numele unor 
propovăduitori au devenit o credinţă. 

Avea cineva nevoie să traverseze Sahara cu 
automobilul? Sigur că nu, şi dacă a fost traversată n-a folosit 
nimănuia. Totuşi domnul Pretoreanu s-a bucurat şi nu şi-a 
ascuns satisfacția, ceea ce putea să pară straniu la un om cu 
multe alte preocupări, mai vaste şi mai productive. De la el 
am aflat despre traversarea Saharei, cu această informaţie şi- 


a deschis prelegerea de la sfârşitul primului meu an de 
şcoală, ne-a dat amănunte care n-au apărut niciodată în ziare. 
Despre participarea lui n-a suflat o vorbă, a păstrat aceeaşi 
discreţie ca în cazul cu iperita, deşi în amândouă afacerile 
avea băgate mâinile până deasupra coatelor. Astăzi, dacă aş 
auzi pe cineva vorbind cu atâta căldură despre un anumit 
subiect, m-aş întreba ce interes are. Ce mult regret vremea 
când credeam că oamenii îşi dau sufletul pe gratis! Mai bine 
să fi rămas cu mintea în urmă, decât să mă întreb tot timpul 
ce interes se ascunde după o faptă frumoasă! 

Au mai încercat şi alţii înainte să treacă peste Sahara 
cu automobilul. Şapte expediţii s-au împotmolit în nisipuri, cu 
apa radiatorului dând în clocot. Cămila nu-i un animal perfid, 
dar cred că de astă dată avea dreptul să râdă de după dune. 
Citroen a construit un tip de automobil cu şenile, şi şapte 
asemenea exemplare, o caravană, a opta expediţie după şapte 
nereuşite, pornind de la Alger, şi-a atins țelul, a parcurs trei 
mii de kilometri, până la Tombuctu, de partea cealaltă a 
Saharei. De data aceasta cămilele n-au mai avut de ce râde, 
presupun că au rămas cu gura căscată. 

Poate şenilele nu erau soluţia cea mai bună, dar la 
timpul lor n-a existat alta. Mai târziu, deşertul a fost traversat 
de automobile cu cauciucuri obişnuite. Iar într-un timp 
apropiat de vremea noastră, acum un deceniu, opt vehicule 
pe roţi, dar cu pânze, ca iahturile, au mers şi ele trei mii de 
kilometri, în vestul Saharei, din Algeria în Mauritania. Nu m-a 
mirat, eu totdeauna am asemuit Sahara cu o mare. Mă miră 
că între membrii celor opt echipaje, douăzeci şi trei de 
oameni, era o femeie. De ce numai una? Altele n-au vrut să 
meargă? 

Cu mult înaintea acestor fapte, în primul deceniu, cinci 
automobile, primitive, cum puteau să fie ele în vremea aceea, 
au făcut drumul de la Peking la Paris, cincisprezece mii de 
kilometri. De reuşit au reuşit două din ele, dar ca vai de lume; 
nu spun mai mult, oricine poate să-şi închipuie, dacă se uită 
pe harta pământului. Am amintit întâmplarea, deşi e 
dinaintea vremii mele, ca să nu rămân dator prea mult 
automobilului, fratele meu de cruce. Un ziar parizian a pus 


atunci întrebarea, era în 1907: se poate merge cu 
automobilul de la Peking la Paris, şi cine se prinde? O 
asemenea întrebare o socotesc perfidie; există limite peste 
care îndrăzneala omului nu trebuie provocată. E cum aş 
întreba eu, astăzi, se poate sări cu umbrela din vârful 
turnului de televiziune, şi cine încearcă? Poate s-ar găsi 
cineva să încerce, cum s-au găsit cinci echipaje să plece de la 
Peking spre Franţa, peste podişul Gobi, peste Siberia, peste 
pământuri desfundate de ploaie, peste torente, pe poduri 
rupte, pe povârnişuri, prin păduri nestrăbătute, într-o lume 
cu mari întinderi virgine. Mai uşor le-a fost când au răzbit la 
transsiberian, şi au luat-o pe calea ferată peste traverse; 
hurducătura era blândă pe lângă ce fusese înainte. După 
două luni de pedeapsă au ajuns la Paris, unde şi-au spus 
concluzia: „Nu, domnule, ce m-aţi întrebat dumneavoastră nu 
se poate!”. Maşinile lor mai există, încă merg dacă le pui 
benzină. Acum un timp, când pământul era împânzit de 
autostrăzi moderne, iar automobilului nu-i mai lipseau decât 
aripile ca să se ia la întrecere cu avionul, cineva s-a gândit să 
le scoată din muzee şi să facă din nou drumul de la Peking în 
Franţa. Nu s-a putut din motive administrative; atunci cei 
cincisprezece mii de kilometri au fost puşi pe hartă, în altă 
direcţie. Aşa s-a ajuns ca plecarea să fie de la Capul Nord, 
marginea Europei. Drumul l-am făcut şi eu, e o glumă, decât 
că maşinile acelea erau vechi de aproape un secol, îşi 
semănau pe şosea şuruburile şi obezile de la roţi, ce se rupea 
se lega cu sfoară. Au ajuns şi de astă dată. Poate după anul 
2100, când se vor aniversa două secole de la prima 
performanţă, le vor scoate iar din muzee şi vor face iar 
drumul de la Peking, dacă până atunci nu s-o schimba 
configuraţia continentelor. 

Până astăzi s-ar fi făcut o autostradă lungă, de la 
Oceanul Pacific la Canalul Mânecii, şi triumful automobilului 
asupra acestui spaţiu ar fi fost sigur, dacă n-ar fi apărut 
avionul cu rază mare de acţiune, care zboară ca vântul şi ca 
gândul, în straturile rarefiate ale aerului, unde altădată nu 
puteau ajunge decât vrăjitoarele, pe coadă de mătură. 


Cu trei ani înaintea raidului de la Peking, două femei în 
România aveau brevet de condus automobilul. O staţie de 
taximetre se afla pe atunci în faţa Gării de Nord, Forduri cu 
Mustăţi, negre, cu coviltir de ploaie, dar nu-şi găseau 
muşteriii decât după ce nu mai rămânea nici o trăsură liberă. 
Porneau greu la manivelă, de demaror automat nici nu putea 
fi vorba. Când prindeau de veste că vine trenul, şoferii ridicau 
o roată din spate pe cric, apoi învârteau de ea până ce 
motorul începea să pocnească şi îşi dădea drumul. Acelaşi tip 
de automobil colinda străzile, în căutarea tramvaielor rămase 
în pană, culegea călătorii şi îi ducea până la capătul liniei; cu 
cei înghesuiți înăuntru, claie peste grămadă, cu cei de pe 
scări şi de pe capota motorului, putea să ia vreo zece oameni. 
Era vremea negustorilor ambulanți, olteni cu coşuri pe 
cobiliţe care aduceau la uşa omului legume şi fructe, sau 
iaurt, în străchini cât roata căruţei; sau peşte proaspăt. 
Despre aceştia şi despre lăptăresele cu faetonul cred că îşi 
mai aduce aminte multă lume. Dar nu despre femeile cu 
capre; am mai apucat şi eu una. Ciocănea la poartă sau suna 
la uşă, lua cratiţa pe care i-o dădea gospodina, o punea sub 
uger şi începea să mulgă capra, acolo, în stradă. Caprele 
celelalte aşteptau cuminţi, dacă erau mai bătrâne; cele tinere 
se luau în coarne. 


28 


Deşi i-am întâlnit numai o dată şi n-am avut nimic de 
împărţit cu ei, nu-i pot lăsa deoparte pe tâlharii de drumul 
mare. Au fost mulţi, vroiam să fac din ei unul singur; aşa cum 
îi privesc eu, seamănă întru totul, aveau aceeaşi viaţă, 
sfârşită sub o ciuruială de gloanţe. Doar unul e altfel, nu-l pot 
pune în aceeaşi oală cu toţi, astfel sunt nevoit să fac două 
personaje, pornind de la obiceiurile lor diferite, şi de la 
locurile pe unde au hălăduit, mult depărtate unele de altele. 
Primii erau oameni de sub munte şi tâlhăreau în zona de 
dealuri, cu păduri adânci, unde se puteau ascunde, cu sate 
unde găseau gazde şi de-ale gurii. Ei s-au numit Munteanu, 
Tomescu, Ogaru, Bălan, Hăbuc, Cocoş, Chiriţă, iar mai târziu, 
unu, Coroiu, de prin Moldova, încrezut şi antipatic. Fiecare 


nume îmi aduce aminte de un prieten, şi nu vreau să jignesc 
pe nimeni alegându-l. Rămâne numai Hăbuc, nu ştiu pe 
nimeni să-l cheme aşa, nici în cartea de telefon nu l-am găsit; 
dacă mă opresc la el, n-o să se supere nimeni. 

Al doilea personaj nu înglobează mai multe persoane, a 
fost unic în toate privinţele, de aceea, chiar dacă i-aş schimba 
numele, tot s-ar şti despre cine e vorba. Aşa că am să-i spun 
Terente, cum l-a cunoscut toată lumea. Ştiu că există câteva 
persoane cu acelaşi nume, nu pot face altfel decât să-mi cer 
iertare, adăugind că între ei şi personajul meu nu există nici o 
legătură. 

Terente era bandit de baltă, trei ani a bântuit pe 
malurile Dunării, în jur de Macin şi Brăila. Indrăzneala lui n- 
avea margini, dădea lovitura sub ochii jandarmilor, apoi 
pierea prin stuf sau în pădurea de sălcii, cu o îndemânare nu 
mai mică decât îndrăzneala. Ziarele erau pline de isprăvile lui 
şi de legende; ieşise şi un cântec, „Terente ah, Terente, 
Terente fură fete, Le duce să le-mbete...” Cuvântul era altul, 
le făcea altceva fetelor, l-am schimbat fiindcă nu poate fi 
scris, şi nici nu rimează. Lumea se luase de gânduri, 
jandarmeria împânzea Balta Brăilei, punea iscoade, căuta 
urme, ziceai că îndată o să-l prindă, şi când ea căuta cu mai 
mult zor, în spatele ei, ca picat din cer, Terente punea mâna 
pe un negustor bogat, îi lua banii, îl dezbrăca până la piele, 
se urca în lotcă şi se topea pe gârle ascunse; acolo era în 
lumea lui, misterioasă, necunoscută de alţii. Odată jandarmii 
şi poterele l-au încolţit din toate părţile, l-au prins la mijloc, 
dar când au strâns cercul, până au dat nas în nas unii cu alţii, 
ia-l de unde nu e. Ajungi să crezi în vrajă, să-ţi faci cruce, să 
dai acatiste. Unii spuneau că se afundă în apă, răsuflă pe o 
teava de trestie şi stă aşa până pleacă jandarmii; cine crede 
că una ca asta se poate, n-are decât să încerce. Adică la ce 
adâncime să te bagi, ca să nu se vadă deasupra? Cât de lungă 
să fie ţeava? Şi cum rămâne cu diferenţa de presiune? Am 
văzut asemenea scenă într-un film închinat lui Terente; 
tâlharul, după ce a făcut cu ochiul spectatorilor, ca să arate 
cât de deştept este, s-a lăsat pe spate, în apă, şi-a băgat ţeava 


în gură şi s-a adâncit de vreo două şchioape. Putea să-l vadă 
şi o cucuvea chioară. 

După un timp s-a făcut linişte în Baltă, Terente nu mai 
era, se zvonise că a fost văzut în Bulgaria; alţii spuneau că în 
Belgia, la Anvers, se îmbarca pe un vapor care pleca în 
America. În iarna următoare a venit altă veste, că l-au prins 
la Hamburg. O revistă umoristică a şi publicat, pe prima 
pagină, scena palpitantă a capturării. Fugarul era pe un 
vapor, urcat în vârful catargului. Marinarii, căţăraţi pe scările 
de frânghie, dădeau să-l apuce de picioare, dar nu puteau să-l 
ajungă. Noroc că doi poliţişti, dintr-un avion care stătea pe 
loc în aer, ca elicopterele, l-au apucat de ceafă. Pe fuzelajul 
avionului scria „Republica Imperială Germană”. Era o glumă 
pe care poate aş fi înţeles-o, la vremea ei, dacă mi-ar fi 
explicat-o desenatorul. Putsch-ul de la Munchen eşuase, 
Hitler era la închisoare. De unde imperiu? 

Zvonul nu s-a adeverit, dar nici Terente n-a mai dat 
semne de viaţă vreo doi ani de zile. Când a reapărut, prin 
vechile lui locuri, a fost iar vâlvă, iar au urlat ziarele, iar s-au 
făcut de râs jandarmii; mie însă nu-mi era mintea acolo, aşa 
că, auzind cum l-au împuşcat, într-o ascunzătoare, mi-a fost 
totuna. Doar ceva mi-a dat de gândit, cât poate să coste, în 
bani, o viaţă omenească? Pe viaţa lui Terente s-au pus trei 
sute de mii de lei, preţul unui automobil american, din cele 
scumpe, căci se găseau şi de trei ori mai ieftine. Fără această 
sumă, poate nu l-ar fi prins niciodată. A fost un premiu, nu-l 
asemuiesc cu cei treizeci de arginţi ai lui Iuda, deşi mi se 
duce mintea într-acolo. Nişte pescari au arătat jandarmilor 
unde era ascunzătoarea, s-a încins o luptă şi Terente a murit 
de patru gloanţe; dacă se preda şi îşi lua un avocat bun, 
scăpa cu vreo doi ani de ocnă. Pescarii şi jandarmii au 
împărţit banii între ei, nu ştiu însă cât a luat fiecare. Cu 
jandarmii n-am nimic, înduraseră destulă ruşine. Pe ceilalţi 
însă aş fi vrut să-i întreb, de ce n-au vorbit mai din vreme şi 
fără plată, dacă erau oameni de omenie? Să zicem că partea 
lor ar fi fost jumătate din sumă, deşi putea să fie doar o 
treime, sau nici atâta. Nu-i prea puţin pentru ce şi-au luat ei 
pe suflet? Şi aş fi ţinut să-i mai întreb, cu totul şi cu totul, cât 


primiseră ei de la Terente? În sfârşit, premiul este premiu, şi 
dacă s-a făgăduit, se plăteşte, aşa e regula, altfel n-ar mai 
trăda nimeni. Dar eu, odată cu banii, le-aş fi dat şi o 
pedeapsă. Căci ei nu s-au pedepsit singuri, ca Iuda. 

M-am dus la Gura Privalului, pe lângă Macin, locul 
ascunzătorii; deşi am căutat-o, n-am găsit nicio urmă; cred că 
măcar unii din câţi am întrebat ştiau şi n-au vrut să-mi spună. 
Poate erau chiar cei care luaseră premiul. 

Pe Hăbuc şi banda lui, numai o parte din ea, şase 
oameni, i-am văzut cu ochii mei, de la vreo cincizeci de metri. 
Venise încă o primăvară şi parcă dăduse strechea în mine; mă 
uitam pe dealuri, simţeam cum mă cuprinde dorul de ducă, aş 
fi luat un toiag în mână şi aş fi pornit la drum, cu soarele în 
spate, fără să ştiu unde voi ajunge, aş fi mers capiu până mă 
lăsau picioarele. Peste iarnă făcusem planuri de călătorie, mă 
împrietenisem cu un băiat din clasă cu mine, Busuioc Vasile, 
căruia acasă îi spuneau Vava. Părinţii lui aveau trei 
automobile, ar fi fost nimica toată să-i dea lui unul, în vacanţa 
de vară. Repede am început să ne facem echipa, Comşa era 
primul, nu m-aş fi lipsit de el pentru nimic în lume. Trebuia să 
fim şapte, ca să ne revină mai ieftin benzina; era un 
automobil mare, cu strapontine. Până să ne gândim la al 
patrulea şi la următorii, înțelegând să-i alegem pe cei cu mai 
multă dare de mână, ne-am pomenit cu Sânzianu pe capul 
nostru, ne simţise şi zor-nevoie să-l luăm cu noi, altfel o să ne 
pună bete în roate. N-am avut încotro, l-am primit în grupul 
nostru, gândindu-ne că până vara se pot schimba multe, şi că, 
de n-om scăpa de el altfel, îl dăm jos la prima oprire. Cu harta 
României Mari în faţă, am început să alegem drumul, pe la 
Ploieşti, Buzău, Galaţi, prin Moldova şi Bucovina, prin 
Maramureş, până am fi făcut înconjurul ţării. Intre timp îmi 
continuam şcoala de conducere, cu pedalierul lui Comşa sub 
bancă. Mii de kilometri am mers aşa, a fost o bucurie care nu 
mi-a dispărut din suflet nici astăzi, şi care ţine locul tuturor 
călătoriilor mele neîmplinite, cum a fost la timpul ei şi aceea 
plănuită cu atâta înfierbântare. 

Se înţelege cât mi-am simţit sufletul de gol în vacanţa 
de Paşte, când ne-am întrerupt discuţiile, fiecare dintre noi 


ducându-se la el acasă. Într-o zi n-am mai putut să rabd, m- 
am suit în tren, am luat bilet de clasa a patra, cum a existat 
într-o vreme, vagoane de marfă cu bănci de lemn prinse cu 
piroane în podele. Erau vagoane acoperite, pe care scria cu 
litere albe lângă uşă: „Pentru zece cai sau patruzeci de 
oameni”. Ajuns la Bucureşti, m-am dus în Strada General 
Cernat, numărul 25, pe la Piaţa Banu Manta, unde stătea 
Vava, căruia îi datoram trei luni de visări roz şi albastre. M-a 
mirat puţin, după o ulucă vopsită în roşu se vedea o casă cam 
oropsită, cum erau multe prin partea locului, cu odăi înşirate 
până în fundul unei curţi prea înguste ca să intre 
automobilele. De altfel, uluca nu avea poartă, ci doar o 
portiţă; dincolo de ea am văzut o cişmea, iar puţin mai 
departe, un chioşc, cu o masă şi scaune, şi lipit de el o 
bucătărie de vară. Toate acestea astăzi sunt dărâmate. S-a 
întâmplat ca primul cu care am dat ochii să fie chiar Vava, 
altfel aveam motive să cred că nimerisem în altă parte. Era 
un băiat micuţ, oacheş, vioi, deşi avea o privire melancolică; 
sigur că şi el trăia din vise. Stătea la masă în cămaşă şi îşi 
bea ceaiul; să fi fost ceasul zece dimineaţa. O femeie slabă, şi 
ea tot oacheşă, o necăjită, a ieşit din bucătăria de vară şi i-a 
adus o farfurie cu ouă prăjite. Era maică-sa, mi-am dat seama 
singur, el n-a găsit cu cale să-mi spună. M-a întrebat doar 
dacă vreau o omletă; aş fi vrut, îmi era foame, însă m-am 
temut că o să-mi stea în gât, de-aceea am dat din cap, a 
negaţie. Nu eram prost să-l întreb de automobile, ne-am uitat 
unul la altul, şi el nu era mai puţin obidit decât mine. 

Nu mai ştiu nimic de el, tare aş vrea să-l aflu pe unde o 
fi, dacă mai trăieşte, să-i spun cu ce duioşie m-am gândit la el 
în următorii mei ani de viaţă. Când, trei decenii mai târziu, 
am putut să ocolesc ţara cu automobilul, am ales drumul 
plănuit în copilărie, l-am respectat cu sfinţenie, deşi ceva îmi 
sfâşia inima, şi tot timpul l-am avut pe Vava alături, aşa cum 
stăteam în bancă, exersându-ne pe rând cu pedalierul. 

N-aveam de ce să rămân, dar nici nu-mi venea să plec, 
vroiam să ne trăim amărăciunea împreună, să simtă că nu mă 
lepăd de el şi că într-o zi, când mi s-o alina sufletul, am să-i 
fiu recunoscător pentru ceea ce îmi dăduse, fără să aibă nici 


el din ce, darul sfânt al săracului, un vis de care bogatii n-au 
cum să se bucure. 

Pe la prânz, cum stăteam aşa, s-a oprit un automobil la 
poartă. Mi-a tresăltat inima, am sărit în picioare, să văd peste 
ulucă. Era o limuzină nou-nouţă, un Plymouth verde, cu patru 
uşi, cu mult spaţiu între canapeaua din faţă şi cea din spate, 
pentru strapontine, un automobil cu şapte locuri. Asemenea 
automobile se mai văd şi astăzi, umblă prin Bucureşti, după 
cinci decenii, doar că li s-au montat alte lumini de poziţie, 
alte becuri de frână, şi li s-au pus semnalizatoare de direcţie, 
fiindcă la începuturi n-au existat, făceai semn cu mâna. De la 
volan s-a dat jos un om de statură măruntă, încă tânăr, 
oacheş, vioi, cu obrazul înnegrit de o barbă cam nerasă. Avea 
o şapcă de piele neagră, şi-a scos-o şi a aruncat-o pe un 
scaun, apoi a strigat spre bucătărie, fără să se uite la Vava şi 
la mine: 

— Dă-mi de bărbierit şi pune masa, fuga, bă, că nu-i 
timp! 

Femeia s-a dus după el în casă, cu un lighean şi cu un 
ibric cu apă caldă. L-am auzit spunând, în timp ce-şi ascuţea 
briciul pe o curea prinsă de tocul uşii: 

— Balaoacheşu, fir-ar mama lui a dracului, m-a trimes 
să mă bărbieresc, că altfel clienţii strâmbă din nas, mitocanii! 

Pe urmă, când îşi săpunea obrazul, a mai spus! 

— Acu vrea să ne facem şi uniformă, ca la calea ferată. 

N-am ştiut dacă Balaoacheşu era un nume sau o 
poreclă; nu l-am văzut la faţă ca să-mi dau seama. Ştiu doar 
că era un cârciumar de pe Calea Rahovei, cu depozit de 
vinuri, pe lângă prăvălie, şi avea via lui, zece hectare la nord 
de Ploieşti, în locul numit Ceptura. Pe deasupra ţinea 
taximetre pe piaţă, vreo cincisprezece, dar nu câştiga cât se 
aşteptase, se plângea că îl fură şoferii: „eu le dau să mănânce 
şi ei mă înjunghie pe la spate”. Era o nebunie atunci cu 
taximetrele, Fordul cu Mustăţi nu-l mai vroia nimeni, decât 
poate ţiganii din Colentina şi lăutarii care se duceau să cânte 
la ţară. Încolo, se luau la întrecere, unul mai luxos decât altul, 
importatorii, Leonida, Tanaşoca, Mihăilescu şi alţii, vreo 
duzină, le vindeau în rate, orice şofer vrednic şi de nădejde 


putea să-şi cumpere unul. Până să termine ratele, maşina 
dădea semne de oboseală, motoarele nu ţineau ca astăzi, sute 
de mii de kilometri, dar tot se găsea cine s-o cumpere şi ei îşi 
luau alta, în rate. Cei care aveau maşini ponosite nu puteau 
să lupte cu celelalte, între două, oricine alege pe cea mai 
frumoasă. Atunci oamenii s-au dus la Prefectura Poliţiei, cu 
plocoanele cuvenite, şi s-a hotărât ca taximetrele să fie de 
două clase, clasa a doua cu tariful redus, să tenteze. Cum era 
de aşteptat lumea a dat năvală la aceasta din urmă, nimeni 
nu aruncă banii pe fereastră, decât mâinile sparte care 
sărăcesc repede. Taximetrele de clasa întâi au rămas pe 
margine, erau şi prea multe; patronilor nu le rămânea decât 
să micşoreze preţul curselor şi le-au trecut la clasa a doua; 
nimeni nu putea să-i oprească. Aşa s-a făcut că într-un timp, 
în tot Bucureştii, mai toate taximetrele, oricât ar fi fost de 
elegante, erau de clasa a doua. La clasa întâi se mai vedea 
câte un încăpățânat, ici-colo, până ce îşi vindea maşina şi se 
lăsa de meserie. 

Când am ieşit în stradă să dau târcoale automobilului, 
întrebându-mă cum pot să fie pe lume lucruri atât de 
frumoase şi cine are dreptul la ele, am văzut că pe steguleţul 
aparatului de taxat scria „clasa II-a”. Mi s-a părut strigător la 
cer, limuzina era deasupra oricărei clase. 

Când ne-am întors la şcoală din vacanţa de Paşte, n-am 
suflat o vorbă, ne-am continuat planurile şi visările. Am făcut 
ce-am făcut, şi pe Sânzianu l-am înflăcărat atât de rău, că nu- 
şi mai găsea locul în bancă, îşi freca mâinile, îşi pocnea 
degetele de nerăbdare şi mereu lua pedalierul, să se exerseze 
la conducerea automobilului. 

Nici Vava n-a spus nimic, s-a lăsat dus de ape, dar 
câteodată se uita la mine cu un ochi de câine bătut şi aruncat 
pe poartă. 

Curând vremea frumoasă ne-a scos afară, în aer; atunci 
m-a apucat dorul de ducă şi, uitând călătoria visată, am 
pornit la drum cu piciorul. I-am luat cu mine pe Vava şi pe 
Comşa, ne legasem prea tare ca să-i las acasă. Ne-am sfătuit 
pe ascuns, lui Sânzianu nu i-am spus nimic, dar dimineaţa 
când ne-am întâlnit în marginea pădurii, mai sus de 


spălătorie, unde am mers pe furiş, câte unul, ne-am pomenit 
cu el gâfâind, venind fuga din urmă. Odată lângă noi, ne-a 
spus „Haidem!” fără ca să ştie măcar unde mergem. Nici eu 
nu ştiam decât că trebuie s-o luăm peste dealuri, cu soarele 
în spate, s-o ţinem aşa până om ajunge în miezul zilei, iar de 
acolo să ne întoarcem cu soarele în faţă. Fiind duminică, nu 
ni s-ar fi simţit lipsa decât la prânz, dar cum nu mâncam toţi 
la aceeaşi masă, era mai uşor ca vecinii noştri să ticluiască o 
minciună. lar dacă duhovnicii nu le dădeau crezare, ducă-se 
dracului, nu mai vroiam să ştiu de ei, puteau să mă alunge 
din şcoală; dacă nu porneam la drum, mă apuca strechea. 
N-am putut să luăm cu noi nimic de mâncare, am zis că 
o să ne potolim foamea cu mere pădureţe şi cu ghindă. Am 
avut însă noroc să găsim o traistă cu de-ale gurii, aşa că am 
mâncat pe săturate. Era în gura unei colibe făcută proaspăt 
în pădure, din ramuri, frunza nici nu apucase să se ofilească. 
Jos, în vale, la cincizeci de metri, unde şoseaua, ascunsă în 
pădure, făcea o buclă şi ajungea până la poalele dealului, am 
văzut un automobil, cu coviltirul dat pe spate, cu roţile din 
faţă proptite într-un trunchi de copac care tăia drumul. 
Şoferul stătea la volan, cu mâinile ridicate, cu şapca 
înfundată pe ochi, să nu vadă. Pe o parte şi pe alta a şoselei 
erau câte trei oameni, cu puştile întinse, îmbrăcaţi ţărăneşte, 
cu cioareci şi cămăşi cu râuri, iar în cap aveau căciuli negre 
de oaie, ascuţite la vârf şi ţepene. Un alt om, îmbrăcat ca şi 
ei, numai că avea o căciulă albă, cotrobăia prin buzunarele 
unui boier dat jos din maşină; dar hainele nu erau pe el, ci 
scoase şi puse pe trunchiul din faţă. Se cunoştea că era boier 
sau măcar negustor cu stare după mai multe semne, în 
primul rând ceasul de aur pe care ţăranul, şi el cu puşcă, dar 
pusă în bandulieră, tocmai îl examina, ţinându-l de lanţ, un 
lanţ gros ca pe deget, tot de aur, după sclipire. Portofelul 
golit zăcea în ţărână. Boierul nu mai avea pe el decât cămaşa, 
cu cravata, izmenele, ciorapii cu jartiere. În mâna cui căzuse, 
am înţeles dintr-o dată, era banda lui Hăbuc, iar omul care 
cântărea prada nu putea să fie decât Hăbuc însuşi. Nu m-aş fi 
atins de traistă pentru nimic în lume, atât ne-ar fi trebuit, să 
ne pomenim cu tâlharii pe urma noastră! „Nu fiţi proşti!” a 


spus Comşa şi a înhăţat traista. Sânzianu tremura ca varga: 
„Eu nu mă bag!”. De mâncat a mâncat, după ce-am ajuns 
departe, s-a înfruptat primul. În traistă erau păstrăvi afumati, 
găini fripte, ouă răscoapte, caş proaspăt, jimblă şi două sticle 
de ţuică; am gustat ţuica, dar mi-a făcut silā, am dus-o 
infirmierului, omul meu de încredere. Până atunci nu mai 
mâncasem păstrăvi. 

Când am plecat cu traista de la colibă, Comşa a 
croncănit o dată, atât de tare că s-au clătinat copacii. „Huşi, 
cobe”! a strigat Hăbuc, din vale. Oricât ar fi fost de încrezut 
şi de puternic, am simţit că îi era frică. 

A doua zi, Comşa iar n-a avut astâmpăr: „Vrei să vezi 
că Hăbuc a spălat putina!”. M-am luat după el, deşi nu mă 
trăgea inima, am mers fuga până la coliba prădată, nu era 
prea departe de şcoală, ne-am întors într-un ceas şi jumătate. 
Comşa avea dreptate, am găsit coliba dărâmată, ramurile 
împrăştiate, locul vetrei unde făcuseră focul era călcat în 
picioare, iar de tâlhari nici urmă. Mai înainte nu mi-ar fi dat 
prin minte, acum înţelegeam uşor ce fusese; cel care luase 
traista cu de-ale gurii, s-au gândit ei, înseamnă că îi văzuse, 
dăduse de veste jandarmilor, iar acum potera venea fuga să-i 
prindă; aşa că au şters-o în grabă şi au lăsat pădurea liberă. 

Jafuri de felul celui pe care îl văzusem se întâmplau zi 
de zi, când ici, când colo, în judeţele de sub munte, câteodată 
două sau trei deodată, la zeci de kilometri unul de altul. 
Lumea credea că nu putea să fie o singură bandă, eu însă 
revin la Hăbuc al meu, cu numele lui ca niciunul altul. E 
adevărat că în acel timp au fost prinşi doi tâlhari de prin 
partea locului, Tomescu şi Munteanu, dar treaba lor, pe mine 
nu mă interesează. I-au întemnițat la Ploieşti, de unde au 
scăpat repede, cu ajutorul paznicilor. După un timp au murit 
împuşcaţi, luptându-se cu jandarmii, unul pe un deal, al 
doilea pe altul. Se găsise şi acum cineva să-i vândă. 

Pe Hăbuc nu puteau să-l prindă, fiindcă avea iarba 
fiarelor; aşa vorbesc oamenii, fără să se priceapă. Puterea lui 
stătea în părul din cap, o chică neagră, crescută până pe 
umeri; cât timp nu şi-o tundea nimic nu putea să-l atingă, nici 
glonţ, nici sabie. Mai avea şi un câine, un dulău ciobănesc, o 


namilă; în fiecare iarnă dobora câte doi-trei urşi şi trei-patru 
lupi, în luptă dreaptă. Darul lui mai de preţ era însă altul, îi 
simţea pe jandarmi de la doi kilometri; dacă mirosea o dată 
pe unul, nu-i trebuia mai mult, jandarmii au un miros al lor, 
de la cizme, de la tunică. Adulmeca şi-odată începea să 
mârâie, cu urechile ciulite. Jandarmii ştiau că nu fac nimic 
dacă nu scapă mai întâi de câine. Dar cine putea să se 
apropie? 

Cunoşteam un ceasornicar, pasionat de invenţii, şi el 
spunea că un asemenea câine nu mai valorează mare lucru 
când există aparate capabile să simtă tot ce se întâmplă pe o 
rază de cinci kilometri; tocmai vroia să facă şi el unul, găsise 
schema într-o revistă, trebuia doar s-o mai îmbunătăţească, 
într-o zi l-am găsit tremurând de frică. „Ghici cine mi-a bătut 
astă-noapte în uşă? ...” „Nu puteam să ghicesc, fusese Hăbuc 
în carne şi oase! Venise să-şi dea ceasul la reparat, un 
Roskopfpatent, ca o ceapă. A stat pe scaun până ce a fost 
ceasul gata. Cu toată frica din suflet, ceasornicarul se gândea 
că dacă s-ar fi dat pe lângă el şi i-ar fi băgat foarfecă în chică, 
se făcea om pe toată viaţa. 

Doi ani a ţinut tevatura, Hăbuc umbla peste tot, fără 
frică, de parcă ar fi fost în ţara lui Cremene; când îl durea o 
măsea, intra în oraş noaptea, se ducea la dentist şi-i bătea cu 
patul puştii în uşă; când îşi scrântea piciorul, venea călare 
până la uşa doctorului. Cât despre provizii, nu ducea lipsă, 
prăda prăvăliile ziua-n amiaza mare, avea în viziunile lui 
butoaie întregi de măsline, roţi de caşcaval, putini de brânză, 
costiţă afumată, pe urmă munţi de halva, de rahat-locum şi 
toate cofeturile, plus băutură, ţuică, vin şi lichioruri. Nu o 
dată venise să petreacă pe la şantane, punea pază la uşă, pe 
bărbaţi îi băga sub mese, apoi le dansa şi le săruta nevestele. 
De-aici i s-a tras, avea o ibovnică într-un sat din Dâmboviţa, o 
fi avut mai multe, prin alte sate şi alte judeţe, de răzbunat s-a 
răzbunat numai una, să-i treacă pofta de petreceri, i-a dat să 
bea, iar când l-a doborât somnul a luat foarfecă de oi şi i-a 
tăiat chica. Numai aşa au putut să-l răpună jandarmii; i-a 
simţit prin somn că se apropie, a sărit în picioare, a pus mâna 


pe puşcă, s-a dus la geam şi a tras toate cartuşele. Ibovnica 
fugise, altfel n-ar fi scăpat cu viaţă. 

Asemenea femei, care taie părul bărbaţilor, s-au mai 
văzut, una din ele l-a prăpădit pe Dillinger, inamicul public 
din America. Era prietenă cu ţiitoarea lui, mergea la ei în 
casă, fără să ştie cu cine are de-a face, bărbatul părea un om 
cumsecade, ducea o viaţă liniştită, nu-şi dăduse în petic. Intr- 
un târziu, totuşi, în mintea ei s-a născut o bănuială, o fi văzut 
unele semne, şi simțindu-se jignită că o îmbrobodiseră, apoi 
temându-se să nu cadă pe ea bănuiala că ar fi complice, s-a 
dus la poliţie. Îndată s-a şi făcut planul, poliţiştii au îndemnat- 
o să meargă la cinematograf cu perechea, să-şi pună o rochie 
roşie, ca ei s-o recunoască repede, să nu tragă în ea la 
învălmăşeală. Au pândit la ieşire, femeia s-a smuls de la 
braţul bărbatului, lăsându-l numai cu ţiitoarea, şi s-a tras în 
lături. Aşa a înţeles Dillinger cu o clipă mai devreme ce se 
întâmplă; a scos revolverul, era iute de mână, şi a tras în 
poliţie. A fost destul ca poliţiştii să se pună pe el cu pistoalele 
automate, ciur l-au făcut în două secunde. L-am văzut într-o 
fotografie, acolo, în uşa cinematografului, cu pălăria trasă pe 
ochi, căzând, ţinându-se cu amândouă mâinile de burtă. 
Femeia cu rochia roşie se ţinea cu amândouă mâinile de cap, 
îngrozită. Trăia în America, dar era româncă, din Banat, unde 
avea neamuri. N-a întârziat să se întoarcă în ţară, la ea acasă, 
nu mai putea rămâne acolo, complicii i-ar fi făcut de 
petrecanie. Pare-se n-a văzut-o nimeni, deşi ziariştii au dat 
târcoale; n-a vrut să se arate, şi nu prea târziu a dispărut 
pentru totdeauna; ori s-a dus într-un loc mai sigur, ori 
răzbunătorii i-au găsit urma. 

Iată că am spus un cuvânt despre gangsteri, au trăit şi 
ei în aceeaşi epocă. 

După ce n-a mai avut gloanţe, Hăbuc şi-a descheiat 
cămaşa, a smucit de uşă şi a ieşit cu pieptul gol în faţa 
jandarmilor. 

Câinele, despre care se vorbise atâta, nu l-a văzut 
nimeni; oamenii îndrugă verzi şi uscate. De aceea n-am spus 
mai multe despre isprăvile lui Hăbuc, ştiu cu sutele, mi-a fost 
teamă că sunt născociri, şi dacă-i aşa, nu-mi trebuie. 


Hazul este că noi, nişte flăcăiandri, i-am şterpelit 
merindele de sub nas şi l-am făcut să fugă, pe el, care nu ştia 
de frica nimănui şi stăpânea trei judeţe. Cred însă că spaima 
adevărată i-a venit de la croncănitul lui Comşa; şi azi se 
înfioară pielea pe mine când mi-l aduc aminte. 

x 

Aventura noastră în acea duminică de primăvară nu s-a 
terminat cu atât, abia a fost începutul. Mergeam prin 
pădurea de fag, înverzită, soarele, chiar când nu-l vedeam, îl 
simţeam, aveam grijă să fie tot timpul în spate, de aceea 
drumul cotea uşurel la dreapta, era o lungă linie curbă. Dacă 
ne-am fi abătut puţin în partea cealaltă, am fi ajuns în satul 
Taniei; vara se împlineau doi ani de când plecase, nu mă mai 
durea inima după ea, dar nici n-o uitasem, când mi-aduceam 
aminte mă cuprindea o duioşie şi dulce, şi tristă. Am mers aşa 
poate mai mult decât trei dealuri; urme de oameni n-am mai 
întâlnit şi între vietăţile pădurii n-am văzut decât veveriţe, 
puzderie, iar din când în când, pe sus, câte un vultur. Pe 
urmă, în faţa noastră s-a ivit o coastă povârnită şi mai înaltă 
ca altele, fiindcă suia până la jumătatea cerului. Am urcat-o 
greu, ţinându-ne de tufe, mereu ne scăpa piciorul la vale. De 
la un timp, Sânzianu a început să scâncească şi parcă mi se 
răcorea inima; deşi nici mie nu-mi era mai uşor decât lui, aş fi 
vrut ca urcuşul să nu se mai termine, să-l văd învins de-a 
binelea, luând drumul spre casă. Nu puteam să ne oprim, aşa 
era înţelegerea mea cu ceilalţi, să mergem până la jumătatea 
zilei, dar el nu fusese de faţă, pornise cu noi fără să ne ştie 
gândurile. Din când în când întreba gâfâind: „Mai e mult?”. 
Ne uitam la soare, printre ramuri, şi-i răspundeam fără milă: 
„Ca la vreo trei ceasuri!” „Măcar să ne odihnim puţin!” „Nu 
se poate; aşa e povestea!” 

Când am ajuns pe creastă, mai erau două ceasuri până 
la amiază. Totdeauna o creastă de deal sau de munte mi s-a 
părut un hotar tainic, a făcut să-mi bată inima, întrebându-mă 
ce-o fi dincolo. Mai întâi am văzut că pădurea se terminase, 
era lumină şi vederea putea să se ducă până departe. Creasta 
se răsucea sub noi, se arcuia din amândouă părţile, făcea un 
cerc mare şi se unea în faţă, lăsând la mijloc un găvan mai 


larg de un kilometru, atât de simetric că părea făcut de mâna 
omului, o săpătură desenată mai întâi cu compasul. Jos, la 
zeci de metri, se vedea un ochi de apă albastră, albită de 
soare. N-am mai stat pe gânduri, mi-am dat drumul la vale; 
când văd o apă, aud cum mă cheamă, e o strigare şi trebuie 
să-i răspund, de altceva nu-mi mai pasă, las totul şi mă duc 
fuga. Nu trebuia să ieşim din drumul nostru, aşa cum ne 
bătea soarele nu puteam să ajungem decât pe malul apei. 

Nu se vedeau nici aici semne lăsate de oameni, locurile 
păreau pustii, deşi în jur ştiam că sunt sate, şi nici oraşul nu 
era departe. Şi totuşi, pe malul lacului am găsit o cabană 
părăsită; cineva o făcuse odată şi nu înţelegeam de ce-o 
lăsase să se ruineze, de ce nu mai venise? Cabana, de 
scânduri, cu o singură odaie, nu mai avea nici uşă, nici 
ferestre, acoperişul se prăbuşise, rămăsese numai tavanul, 
gata şi el să cadă. În faţă era o terasă de scânduri, care 
înainta câţiva metri pe apă. Cui îi trebuise? Din toate, cred că 
era ciudăţenia cea mai mare. Apă mai limpede n-am văzut, şi 
dacă nu se desluşea fundul, înseamnă că era foarte adâncă. 
Până pe malul de dincolo să fi fost de două ori o bătaie de 
praştie. Locul, între dealuri, nu putea să fie mult mai sus 
decât câmpia, şi cum soarele ardea puternic, iar vântul rece 
n-avea de unde să vină, nu m-am mirat că apa, deşi abia la 
începutul primăverii, era caldă ca în august. N-am pierdut 
timpul, ne-am scos hainele şi ne-am aruncat în lac, cu bucurie 
şi cu evlavie. Drumul nostru căpătase un ţel, nu mai aveam 
de ce să mergem înainte, puteam să ne scăldăm până la 
amiază. Deşi în jur nu creşteau arbori sau tufe, ci numai o 
iarbă păioasă, înaltă, apa mirosea a floare de salcâm, nu 
puteam pricepe de unde venea parfumul ei acrişor şi dulce. 
Era ceva minunat şi pentru trupul nostru, şi pentru suflet, ne 
dădea o ameţeală ca de beţie şi chiar ne lua puţin minţile. Am 
înotat fără odihnă, am mers până la malul celălalt, pe urmă 
am înconjurat tot lacul, de multe ori, abia mai târziu mi-a 
venit în minte să număr, am ajuns la cincizeci, fără ce fusese 
mai înainte. Pe urmă am ieşit să ne încălzim la soare, ne-am 
întins pe terasă. Soarele ajunsese în înaltul cerului, ar fi fost 
timpul să ne întoarcem, dar asemenea gând nu putea să ne 


mai încapă în minte. Comşa a aprins o ţigară, i-a dat şi lui 
Sânzianu una; aveau această deprindere proastă, o luasem şi 
eu, de timpuriu, numai fiindcă era interzisă. După doi ani m- 
am lăsat, după alţi doi ani am luat-o iarăşi, şi aşa am tot dus-o 
până ce mi-a ieşit păr alb la tâmple; atunci m-am lepădat 
pentru totdeauna. Cum aş fi putut să nu cad în ispită dacă 
fuma jumătate din clasă? Fumam pe unde ştiu toţi şcolarii, 
ieşeau valuri de fum pe uşă. Mai bine era în pădure, trebuia 
doar să avem grijă să nu lăsăm în urma noastră mucuri 
nestinse. Fumam şi seara, în dormitoare, în deschizătura 
ferestrei; de jos părea că peste tot s-au aprins licuricii. Dacă 
intra vreun duhovnic, înghiţeam fumul şi stingeam ţigara 
strângând-o în pumn, arzându-ne ca Mucius Scaevola. 

După ce şi-a terminat ţigara, Comşa s-a urcat pe 
acoperişul cabanei şi s-a aruncat în apă, cu capul în jos, drept 
ca o luminare. N-a reapărut repede, îşi făcea de cap, după 
vreun minut m-am ridicat în picioare, cu o teamă. Puteam şi 
eu să-mi ţin respiraţia, până la două minute, dar nu în apă, 
stăteam pe scaun cu ceasul în mâna şi nimeni nu putea să 
ştie prin ce chinuri treceam, plămânii îmi zvâcneau, îmi 
rupeau pieptul; înduram din ambiţie, am câştigat şi pariuri. 
Se prindeau mulţi, încercau şi ei şi vedeau că după jumătate 
de minut nu se mai poate; aşa îmi cădeau în plasă. Mă 
exersasem, ştiam că la jumătate de minut vine un moment 
greu, când e gata să-ţi dai duhul; poate chiar mi-l dădeam, 
pentru o clipă, dar dacă ma îndârjeam să merg înainte, nu 
mai simţeam nimic decât zvârcolirea plămânilor; încolo uitam 
de mine, parcă îmi amorţea mintea şi toate în jurul meu erau 
moarte. 

Cum o fi cu pescuitorii de perle care rămân la fund 
zece minute, şi nu stau degeaba? Când înotam pe sub apă n- 
am putut niciodată să trec peste jumătate de minut, punctul 
de criză. 

Eram palid şi îngheţat, deşi ardea soarele, aveam 
mâinile amorţite, bănuiam că s-a întâmplat o nenorocire, 
trecuseră mai mult de două minute. Atunci Comşa a ieşit, la 
fel de palid ca mine, părea că tot sângele din creier i se 


adunase în ochi, care erau roşii ca flacăra. S-a apucat de 
marginea terasei şi mi-a spus, înainte de a-şi trage răsuflarea: 

— Am văzut o zână; în fundul lacului. 

Trecusem printr-o groază prea mare ca să-mi ardă de 
glumă, aşa că am strigat la el, gata să-mi dea lacrimile: 

— Altă dată să nu mai faci una ca asta! 

Nici nu m-a auzit, a repetat, fără să ne vadă, parcă în 
stare de vrajă: 

— O zână... Şedea pe un tron de aur! 

— Mă duc s-o văd şi eu, a spus Vava. 

Intr-o clipă a fost pe tavanul cabanei de unde a sărit 
exact în locul de unde ieşise Comşa, a dispărut, a rămas 
numai apa învolburată. Sânzianu se uita când la mine, când la 
Comşa, care tocmai se sălta în mâini pe terasă. Nu înţelegea 
probabil nimic; visa sau era o farsă? Ticluisem noi una, în 
batjocură? 

Vava a venit mult mai repede, era de înţeles, mersese 
drept la ţintă, nu mai trebuise să caute. Însă a clătinat din 
cap a negaţie: 

— Nu era zână, ci o vrăjitoare urâtă; stătea într-o 
strană putredă. 

Azi, când mă gândesc în urmă, nu admit nici o clipă că 
mi-am pierdut minţile, dar n-am mai putut să rabd şi m-am 
aruncat în apă. Am simtit-o cum o ştiam dinainte, cu 
parfumul, cu mângâierea catifelată şi aşa cum mă adânceam, 
prin claritatea ei nefirească, mi se părea că nu cobor, ci mă 
înalt spre bolta cerului, limpede şi albastră. M-am temut să 
nu cad într-o stare de vrajă, cum poate păţiseră ceilalţi, mi- 
am îndreptat gândul, cu toată forţa minţii mele, spre 
realitatea lăsată în urmă, să nu mă pierd de ea, mi-am spus 
mie însumi cum mă cheamă, când m-am născut, câţi fraţi am, 
pe urmă mi-am rememorat date istorice, anii morţii lui Ştefan 
cel Mare, al lui Napoleon Bonaparte, al lui Mozart şi 
Beethoven. Bag de seamă că nu m-am gândit la nici un an de 
naştere, ci numai la moarte. Eram atât de concentrat, încât 
nici nu simţeam presiunea apei, care totuşi mă apăsa în 
ureche, dar nu devenea dureroasă, senzaţie cunoscută cu alte 
ocazii, căci de mic îmi plăcuse să înot pe sub apă, până 


dădeam de nisip sau de pietre. Nu îmi simţeam efortul, 
coborârea părea naturală, trebuia doar să păstrez direcţia şi 
nu era greu, nu întâmpinam nici o împotrivire, nimic nu putea 
să mă devieze. Durata coborârii a fost mult mai scurtă decât 
povestirea, prin albăstrimea apei s-a văzut un ecran cenuşiu, 
circular, cu marginile estompate, era fundul lacului, de mâl 
neted, fiind la o adâncime prea mare ca să se tulbure 
vreodată; nimic nu mişca, şi nici nu putea să mişte, un 
asemenea repaos nu se vede nicăieri pe faţa pământului. Aşa 
m-am gândit că se înfăţişează împărăţia morţii, închipuită 
până atunci în fel şi chipuri, dar toate indefinite. În mine s-a 
făcut o linişte egală cu cea din jur şi din clipa aceea nu mi-a 
mai fost frică de moarte. Drept în faţa ochilor, întins pe 
fundul apei, cu faţa în sus, zăcea un schelet omenesc, 
nedezmembrat, parcă un desen, o planşă din cartea de 
anatomie; nu mi-a dat prin minte să mă uit atent la oasele 
bazinului, ca să ştiu dacă era un schelet de bărbat sau de 
femeie. Am spus că zăcea, dar nu-i bine, şi nu ştiu cum să 
spun altfel; poate se odihnea, şi scheletele pot să obosească, 
aşa mi-a venit atunci în minte. Sigur că la o adâncime atât de 
mare, gândirea omului se schimbă, poate să mire pe cei de la 
suprafaţă. Dar nu, era un schelet ostenit, în înţelesul dat 
cuvântului de toată lumea. Şi craniul, deşi o materie inertă, 
decolorată de apă, avea parcă o expresie mulţumită. 

Când am ajuns sus, fără să ştiu cum, am simţit în suflet 
o linişte adâncă, mi se părea că am descoperit o taină a 
existenţei omului, dinainte şi după moarte, cea de care ne 
temem atât de mult şi de zadarnic. Le-am spus celorlalţi: 

— N-am văzut bine, nu ştiu dacă era zână sau 
vrăjitoare. 

Sânzianu era un fricos, de mult observasem, dar în 
aceeaşi măsură îl stăpânea curiozitatea; nu setea de a învăţa, 
ci de a afla ce au oamenii în minte, ce pun la cale; să nu fi 
fost atât de înalt, că îl vedeai primul într-o mulţime de 
oameni, i s-ar fi potrivit meseria de spion, de agent secret; 
odată ce i s-ar fi dat o misiune, e sigur că n-ar mai fi scăpat-o 
din mână; bineînţeles dacă la prima însuşire s-ar fi adăugat şi 


curajul. Acum n-a mai putut să rabde, prea îl zgândărisem, şi- 
a călcat firea şi a sărit în apă, dârdâind de frică. 

În urma lui, Comşa s-a apucat să orăcăie ca broaştele. 
Orăcăia pe toate tonurile, de parcă la gura lui era o baltă 
întreagă, broaşte tinere şi bătrâne, tandre sau furioase, 
vioaie sau plictisite, acestora adăugându-li-se una atât de 
răguşită, că îţi venea să fugi cu urechile astupate. Era ceva 
mai inexplicabil decât concertul de mandolină al virtuozului 
Simi Simu, care dintr-un singur instrument scotea sunetele 
unei orchestre simfonice. 

Orăcăitul broaştelor îl cunosc bine, l-am ascultat seri în 
şir, pe malul lacului. Prin mai şi prin iunie e timpul efuziunii 
lor de primăvară, destul să dea una semnalul şi se pornesc 
toate, cu miile, dialoghează, se iau la întrecere, care de care 
mai pornită, că îţi sparg timpanele şi până nu se potolesc, nu 
mai poţi sta de vorbă cu omul de alături. Se potolesc când îşi 
pierd glasul, atunci fac o pauză, dar nu lungă. Cum se aude 
un nou semnal, îşi adună forţele, îşi umflă guşa şi într-o clipă 
stuful începe să freamăte, să se toace sub miile lor de glasuri, 
întretăiate şi tăioase, unele ca muchea toporului, altele ca 
briceagul şi chiar ca briciul. Te miri că nu se prăpădeşte 
întreaga natură de baltă. Spre toamnă nu le mai auzi, stau 
bosumflate, apoi la sfârşitul lui octombrie se îngroapă în mâl, 
unde rămân amorţite până în primăvară. 

Abia îşi începuse Comşa orăcăitul, că se şi auzi un 
răspuns, din partea cealaltă a lacului. Până atunci nu 
văzusem nici o broască, apa, prea limpede şi fără vegetaţie, 
nu putea să le placă. Nu ştiu de unde ieşeau, poate era vreo 
baltă sau mai multe, dincolo de creste, fiindcă veneau din 
toate direcţiile, se rostogoleau pe povârniş, şi când ajungeau 
la apă se udau puţin, apoi începeau să orăcăie. Erau cu miile, 
de toate neamurile, cu glasuri de toate felurile; pe cele mai 
apropiate le vedeam bine cum îşi umflau guşile, toate 
întoarse cu faţa la noi, răspunzând la chemarea lui Comşa, 
dându-i răspunsul. 

Uitasem de Sânzianu, când l-am văzut ieşind din apă, 
palid, cu ochii roşii, cum ni se întâmplase fiecăruia. După ce i 


se linişti puţin respiraţia, se caţără pe terasă şi ne spuse, 
spumegând de furie: 

— Nu era nici dracul! V-aţi vorbit să râdeţi de mine, cu 
zânele şi cu vrăjitoarele. 

Se făcuse târziu, am plecat repede, cu soarele în faţă; 
în urma noastră broaştele au continuat să orăcăie, le-am auzit 
până am trecut de creastă. Nu mai era drumul de la venire, 
nu recunoşteam locurile, soarele, coborând pe partea 
apusului, ne trăgea la dreapta; ştiam, avea să ne scoată 
departe de şcoală, dar aşa hotărâsem. Numai Sânzianu 
bombănea, neînţelegându-ne. Observa că mergeam anapoda, 
s-ar fi dus singur dacă nu s-ar fi temut că se rătăceşte. Apoi 
se lăsa umbra apusului şi îi era frică de întuneric. Atunci, 
când s-a ţinut după noi, într-un ocol care oricui i s-ar fi părut 
o stupiditate, am găsit explicaţia firii lui, de a se lua 
totdeauna după alţii; fiindcă n-avea nici îndemnul, nici curajul 
să facă singur o treabă, s-o gândească, s-o înceapă şi s-o ducă 
la capăt. Chiar dacă se aruncase în lac fără unul din noi, de 
fapt ne urma pe toţi trei în ceea ce făcusem mai înainte. Aşa i 
s-a tras şi moartea, în război, odată când a nimerit sub un tir 
de artilerie. Comanda un pluton de infanterişti, „să scape 
cine poate!” s-a grăbit să strige şi s-a repezit la adăpost, într- 
un puț cu ghizdurile putrede, urmându-l pe sergent, care 
ajunsese mai repede.,. Dom' sublocotenent, i-a spus acesta, 
când i-a simţit cizma în creştet, duceţi-vă de aici, sunt un om 
fără noroc, nu vă luaţi după mine!” Sânzianu nici n-a vrut s- 
audă, se îndesa în spinarea sergentului „Dom' sublocotenent, 
zău, e păcat de dumneavoastră, sunt un om fără noroc şi am 
o presimţire. Măcar lăsaţi-mă să pier în altă parte, cu soarta 
mea. De ce să plătiţi pentru mine?!” Nu i-a dat drumul, „Stai 
aici, să nu mă laşi singur!” Sergentul n-a mai apucat să spună 
altă vorbă, un proiectil de brand a căzut pe gura puţului, i-a 
zburat capul, iar schijele aruncate în sus l-au lovit în faţă pe 
Sânzianu, mutilându-l. Aşa l-am văzut la spital; a mai trăit o 
lună, în chinuri. 

Când am ieşit la câmpie, tocmai apunea soarele în faţa 
noastră; îi fusesem credincioşi, numai că eram departe de 
şcoală, în partea cealaltă a oraşului, unde începeau să se 


aprindă luminile. La şcoală am ajuns aproape de miezul 
nopţii, ne-am scos sandalele, am vrut să ne furişam tiptil, însă 
cum am urcat scările i-am şi văzut pe duhovnici pândind pe la 
uşile dormitoarelor. Erau patru, în anul acela numărul 
duhovnicilor ajunsese egal cu al nostru, fiecare dintre noi 
aveam câte unul. 

Ne-a scăpat Năică infirmierul, noroc cu cele două sticle 
de ţuică şterpelite din coliba lui Hăbuc. Ne-ar fi scăpat şi 
altfel, era un om plin de suflet; ne-a dat câte un pat, ne-a 
făcut foi de observaţie, ne-a trecut temperatura, treizeci şi 
opt de grade, o linie mai mult, una mai puţin, să nu semene 
între ele. 

N-am adormit decât la ziuă, am stat cu ochii în tavan, 
gândindu-mă la descoperirile noastre, atât de bizare şi atât 
de nepotrivite una cu alta. Ce puteam să cred? Din toate, 
numai scheletul era acolo, sunt sigur de mine, nu mă pot 
pune la îndoială. De ce nu-l văzuse şi Sânzianu? Să nu fi 
nimerit locul ar fi fost imposibil; chiar dacă devia, apa era 
atât de clară, încât întreg fundul lacului apărea ca într-o 
proiecţie cinematografică, luminoasă. Altceva nu pot crede 
despre el decât că nu era apt să vadă. Iar ceilalţi doi? Sunt 
sigur că nu minţea nici unul şi nici nu putea fi vorba de o 
halucinație. Dar prin ce distorsiune petrecută în fiinţa lor, un 
schelet omenesc îi apărea unuia ca o zână, celuilalt ca o 
vrăjitoare? În viaţa de toate zilele, în ambianța obişnuită a 
vieţii noastre, nu se poate ca un obiect să apară în ochii 
oamenilor sub forme diferite, două sau mai multe. Indiferent 
cine ar fi ei, indiferent de unde, de la cercul polar sau de la 
tropice, indiferent de limba vorbită, de cultură şi educaţie, de 
la primul savant al lumii până la ultimul dintre sălbatici. 
Obiectul va căpăta numiri diferite, dar imaginea lui va 
rămâne aceeaşi. Aşa mă gândeam noaptea. Dar oare, mă 
întrebam mai departe, o fi apărând aşa, acel obiect, chiar 
într-o realitate absolută, pe care nu ne-o închipuim, deşi s-ar 
putea să existe, deviată din vechea relativitate a lucrurilor? 
Nu cumva este el doar o convenţie, transmisă de către primul 
om care a deschis ochii pe planeta noastră, l-a văzut şi i-a dat 
un nume? Prin urmaşii succesivi ai acelui om de la originea 


noastră, poate convenţia, care nu înseamnă realitate, este de 
fapt o greşeală, acceptată în bloc de cele patru miliarde şi 
jumătate de locuitori câţi are pământul astăzi. Însă acolo, jos, 
în puritatea acelei ape ca nici o alta, unde nu ajunge nici o 
influenţă din alt timp şi alt spaţiu, ambianta fiind nouă şi 
inedită, nu-i oare posibil ca moştenirile noastre ancestrale să 
ne urmeze? Să rămână agăţate în filtre şi imaginile să se 
formeze după altă lege, proprie fiecăruia, ca şi cum ne-am 
naşte atunci şi fiecare dintre noi am fi capul seriei, prin noi 
începând să se populeze pământul. 

Spre ziuă, ametit cum era de gânduri, am început să 
mă îndoiesc şi de mine; cum puteam să fiu atât de sigur? 
Oare scheletul ce era în realitate? 


29 


Când am văzut-o prima oară pe Hora, după o toamnă şi 
o iarnă cât stătuse închisă în casă, ştiu că era timpul 
stânjeneilor. Stânjeneii sunt frumoşi cu adevărat numai în 
masă, altminteri, deşi au o inflorescenţă bogată, par prea 
fragili, cu transparenţa lor palidă îmi sugerează o boală de 
piept la adolescenţă; pe vremea aceea boala de piept era 
necruțătoare. 

Eram în sala de muzică, după masa de seară, ziua se 
mărise, dăinuia încă lumina amurgului, albastră ca stânjeneii. 
Atâţi stânjenei n-am mai văzut în altă parte şi niciodată, 
creşteau singuri, le priau locul şi atmosfera, năpădeau 
peluzele, nu se opreau decât în ziduri, în aleile pietruite, în 
rondurile de trandafiri, pe care nu puteau să-i răzbească din 
cauza spinilor. Creşteau până şi în pădure, prin luminişuri, 
coborau la vale, de o parte şi de alta a serpentinelor, şi cred 
că datorită lor cerul deasupra avea o culoare mult mai 
intensă decât oriunde în altă parte, afară poate de malul 
mării, în unele ore ale după-amiezii. Nu ţineau mult, doar 
vreo lună, după aprilie, apoi se ofileau, cădeau încet la 
pământ, se uscau, rămâneau ca nişte buruieni moarte. Pe 
marginea aleilor şi pe pajişti îi coseau grădinarii, îi luau cu 
cotiga şi-i aruncau în pădure; în locul lor rămânea iarba care, 


odată despresurată, creştea repede, vioaie şi deasă, alungind 
de tot amintirea florilor mov şi albastre. 

Stăteam la fereastra sălii de muzică, priveam marea de 
stânjenei care acoperea peluza până în şosea, făcând valuri 
sub vântul serii. În spatele meu se auzea pianul, nedecis, 
arpegii ascendente şi descendente, întrerupte, reluate, un 
capriciu; aşteptam puţin iritat să înceapă o idee. Eram câţiva, 
venisem să-l ascultăm pe Ilu, prescurtarea lui Ilusievici, un 
nume de familie cam ciudat şi fără răspândire, căci nu l-am 
mai auzit niciodată şi nu l-au auzit nici alţii. N-am vorbit 
despre el până acum, deşi îl cunoştea toată şcoala, şi alte 
şcoli, mai ales cele de fete, era izbitor de frumos, o fizionomie 
aşezată, cu o maturitate prea timpurie şi pe deasupra se 
bucura de renumele că va fi un pianist de geniu. Statutul lui 
de şcolar depăşea orice regulă, jumătate de an lipsea, printr- 
o dispensă a domnului Pretoreanu, care îi dăduse o bursă să 
studieze la Paris cu Alfred Cortot, la vremea lui cel mai 
prețuit interpret şi pedagog al pianului. Era o şansă ieşită din 
comun pentru un tânăr sărac, fără nici un sprijin, i se 
prevedea o ascensiune strălucitoare. Aşa a şi fost, până la un 
timp; muzicienii îl urmăreau intrigaţi şi uimiţi de tehnica lui 
nemaiîntâlnită, un fel cu totul propriu de a atinge clapele, un 
dar sau o invenţie, putând să scoată din pian sunete noi, 
timbre împrospătate, mereu inedite, şi fără efort, fără 
căutare, ceva misterios, supranatural, ca o vrajă. Rămânea să 
se vadă ce sensibilitate se va naşte în fiinţa lui muzicală, cum 
se vor decanta ideile, până unde va putea să le pătrundă şi 
cum va izbuti să le redea oamenilor. 

Atunci, în sala de muzică, unde l-am ascultat într-o 
demonstraţie de forţă care făcea să tremure pianul, nu 
puteam nici unul din noi să ne îndoim de viitorul lui, aşa cum 
îl preziceau oameni cu mai multă pricepere decât a noastră. 
Şi totuşi, nu mulţi ani după aceea, după o înflorire bogată şi 
tumultuoasă, de geniu în devenire, Ilu s-a oprit aproape de 
culme, n-a mai putut să urce ultima coastă, scurtă, dar prea 
povârnită, şi-a pierdut respiraţia, înăbuşit poate de propria 
lui tehnică, dusă până la o perfecţiune care întrecea puterile 
fireşti ale celui mai talentat dintre oameni. Pentru Cortot a 


fost o durere nemângâiată, după atâtea triumfuri, s-a învinuit 
că n-a ştiut să descopere fibrele lui sensibile, mersese alături 
de ele. Ar fi vrut să înceapă încă o dată, de la ziua când 
credea că descoperise un geniu; din nefericire era prea 
târziu, multe învățături pot fi reluate de la capăt, cât priveşte 
pianul, însă, nimeni nu câştigă nimic dacă se întoarce cu şase 
ani în urmă. Ilu nu-şi putea depăşi treapta, era la un punct 
mort, incapabil să facă un ultim efort şi să treacă dincolo de 
ea, pe deasupra, pe de lături, indiferent cum, fie şi prin 
galerii subterane. 

Ceea ce spun trebuie judecat de la o înălţime înainte, 
n-a fost nicidecum un pianist mediocru, ci unul de prima 
mână, cunoscut şi admirat pretutindeni în lumea mare, a avut 
chiar timpul lui de glorie. Numai că a purtat tot timpul în el o 
lipsă, a simţit-o singur, ca pe o tumoră în suflet, şi ea l-a dus 
la dezagregare. Spre norocul lui a murit tânăr, fulgerat de un 
infarct miocardic, la sfârşitul unui recital, la New York. A 
căzut cu capul pe clape, în ropotul de aplauze. S-a aplaudat 
mult timp după ce alunecase de pe scaun şi lumea din culise 
năvălea alarmată pe scenă. Americanii sunt sensibili şi la 
muzică, şi la dramă. 

Cortot s-a dus, s-a dus şi Margueritte Long, care 
încercase şi ea într-un timp, la rugămintea primului, să 
descopere punctul mort unde se oprise Ilu, în speranţa că ar 
mai fi o cale să-l ridice şi să-i dea drumul mai departe. S-au 
dus şi alţii din marii slujitori ai pianului, dar numele lor au 
rămas nemuritoare. De Ilu nu mai ştie nimeni, n-a lăsat 
măcar o înregistrare pe discuri, să trezească o amintire. Eu 
însă m-am gândit la el câteodată şi întorcându-mă la seara 
când abia venise de la Paris, să-şi dea examenele, şi l-am 
ascultat în sala de muzică, am înţeles poate, sau am 
presupus, ce îl împiedicase să ajungă pe culme. Avea în el 
geniul pianului, altfel Cortot nu i-ar fi dat lecţii; dar 
spiritualitatea lui era inferioară celorlalte daruri. Când se 
născuse, ursitoarea, în loc să vină cu o frunză de laur, 
adusese o vadră de ţuică, era chef mare în casă, odată cu 
naşterea băiatului; taică-su, tăbăcar şi boxer de categoria 
muscă, devenise campion european de câteva zile. 


Până a nu veni la şcoală, Ilu nu văzuse niciodată un 
pian, şi nu ştia cum sună. 

Dacă aş fi avut mai multă minte şi o pregătire mai 
bună, ar fi trebuit să mă dau înapoi, să mă uit la el cu o 
privire mirată, încă din seara când contemplam câmpul de 
stânjenei, iar el, terminând cu arpegiile, şi după o pauză, ca o 
suspensie, a izbit clapele pianului nu cu două mâini, ci cu 
două baroase de fierărie, atât de puternic încât a trezit în 
mine un curent electric de tensiune înaltă, a fost o 
electrocutare. Aşa m-a subjugat, prin surpriză, era o 
expunere lentă, puternică, pregătirea unei furtuni cu 
revărsări de ape, cu tunete, cu tropote, ca o invazie căreia 
nimeni nu poate să i se împotrivească. Am crezut că pianul o 
să se rupă, şi chiar s-a rupt, la sfârşit, a căzut pe podea. Nu 
era o muzică de pian, de aceea ar fi trebuit să mă dau în 
lături, ci o transcripție iresponsabilă a unei piese de 
virtuozitate pentru vioară, Zigeunerweise al lui Pablo de 
Sarasate, un cântec de şatră, o beţie de ritmuri, un gâlgâit de 
sânge sălbatic. Cântată la vioară o ascultasem de multe ori, 
mai ales prin zelul domnului Stroescu, care nu aştepta să-l 
rog de două ori, îi plăcea să-şi arate tehnica. Cunoşteam 
chiar şi aranjamentul pentru pian, însă niciodată această 
muzică nu mă dusese atât de departe, până la împietrire, ca 
în dezlănţuirea lui Ilu; nu-mi dădeam seama prea bine, dar 
simţeam cum multiplica acordurile, adăugându-le disonanţe, 
clape lovite strâmb, care dădeau scrâşnete şi ţipete, de ură, 
de iubire, de beţie. Mi-era imposibil să judec cu sânge rece, 
să-mi înfrânez sentimentele false, exaltarea, vitejia, bărbăţia, 
setea de luptă care se năşteau în mine sub avalanşa de 
sunete nestăpânite, cu propriile lor temelii rupte, ca 
prevestirea unui cataclism cosmic. Şi totuşi, în acelaşi timp 
izbuteam să mă gândesc la Cortot, cu parte din rațiune 
scăpată de vrajă; fără să-l fi ascultat vreodată şi fără să-i fi 
cunoscut stilul, simţeam că nu l-ar fi iertat pe Ilu, ci i-ar fi 
tăiat degetele cu securea. 

Eram atât de zguduit, de captivat, de iritat totodată, că 
la început n-am simţit nimic din ce-a urmat, partea nostalgică 
şi languroasă, despre care domnul Stroescu spunea că 


trebuie cântată cu arcuşul dat prin untură. Abia după un timp 
s-a născut în închipuirea mea o imagine, o seară în pustă, o 
salcie pletoasă, un foc alături, o ţigancă ghemuită jos, într-o 
fustă înfoiată, cu flori roşii, cu bărbia pe genunchi, cu părul 
într-o basma galbenă. Alături, rezemat de trunchiul sălciei, 
un ţigan în pantaloni negri, strânşi pe picior, cu ţinte de 
aramă, cu o cămaşă albă desfăcută pe piept, cu o bundă 
înflorată pe deasupra, cu plete până pe umeri, cu o ţintă de 
aur în lobul urechii; aplecat pe vioară, cântându-i ţigăncii, şi 
nopţii. 

Atunci, cum stăteam la fereastră, am ridicat ochii, a 
fost o chemare, şi am văzut o făptură omenească, o umbră, 
înaintând prin lanul de stânjenei, făcându-şi loc cu braţele, 
erau stânjenei înalţi de un metru, fără să vadă pe unde calcă, 
vrăjită de muzică; înainte de a o recunoaşte am simţit că nu 
putea să fie decât Hora, deşi de luni de zile nu mai ieşise din 
casă. Nu m-a văzut, s-a dus la fereastra de alături, a pus 
piciorul pe zid, s-a săltat în mâini şi s-a aşezat pe glaful de 
stejar negru, stând jumătate înăuntru şi jumătate afară, ca şi 
când ar fi fost indecisă ce parte să aleagă. Venise fără să se 
simtă, în afară de mine n-o ştia nimeni acolo, şi nici n-au 
descoperit-o decât la urmă, când s-a prăbuşit pianul, la 
ultimele acorduri. Stătea ghemuită, într-o fustă înfoiată, cu 
totul afară din modă, o stambă cu flori mari, violete şi negre, 
ca de ţigancă; şi ţinea capul pe genunchi, îi lipsea doar 
basmaua, în schimb avea trandafirul ei roşu, deasupra 
urechii. 

Când a început ultima parte, nici n-am mai ştiut dacă 
este muzică şi nu doar o plasă deasă de sunete, o capcană din 
care spiritul, oricât s-ar fi zbătut, nu putea să scape şi era 
tocat bucățele, o tortură luată de la capăt cu fiecare frază, o 
pedeapsă, o răzbunare. Hora a ridicat capul, dar n-a reculat, 
cum cred că ar fi făcut orice fiinţă vie, apărându-se printr-o 
mişcare instinctivă, ci s-a aplecat înainte, tocmai când pentru 
mine ascultarea devenise insuportabilă. 

Ardea numai un lampadar, în stânga pianului, lumina 
lui abia ajungea la fereastră, dar era de-ajuns, n-ar fi trebuit 
mai mult decât o rază ca să văd ceea ce putea să se 


subînţeleagă; Hora găsise omul căruia să i se ofere după ce-l 
aşteptase o toamnă şi o iarnă, şi-a cărui dezlănţuire nebună, 
trezind în ea spaima odată cu voluptatea, devenea invincibilă. 
Cine a ascultat o dată această muzică țigănească n-o va 
recunoaşte în spusele mele, nu va înţelege că ea nu are la 
origine nici măcar un germene din ceea ce mi-a fost dat să 
aud atunci, seara, într-o interpretare abuzivă, impregnată de 
forţă virilă, până ce devenea o provocare la luptă. 

Nu mă bizui pe nici un semn vizibil, e numai o deducție 
care însă nu-mi lasă nici cea mai mică îndoială; Ilu, spre 
deosebire de ceilalţi, o simţise pe Hora, chiar dacă nu se 
uitase de-a dreptul, fluidul ei ajunsese la el, laminându-se 
printre sunete, îi pătrunsese în piept şi i se înfăşurase pe 
inimă. Ştiu că Hora avea această putere, am înţeles mai 
târziu, când am fost în stare să judec cu mai multă minte 
scurta noastră întâlnire de sub clopotniţă, clipele cât am 
tinut-o în braţe, neuitate nici până astăzi; mai mult decât 
atât, ce-am înregistrat eu în acele câteva clipe, simţăminte şi 
senzaţii, căldura ei, moliciunea, parfumul, toate mi se par în 
creştere, că nici nu ştiu până unde ar putea să ajungă. 

Înțelegerea lor, clară, deplină, s-a încheiat de la 
distanţă, fără un gest, fără un cuvânt, atunci, pe parcursul 
ultimei părţi din Zigeunerweise, prin care Ilu şi-a făcut 
declaraţia de dragoste, exprimându-şi dorinţa cu o forţă 
cotropitoare, în timp ce în sufletul ei se trezea dorul de şatră, 
fără lege şi fără reţinere. 

La ultimele acorduri, când pianul se prăbuşea sub 
ultima lovitură, Hora a scos un suspin adânc, sau un țipăt, nu 
s-a auzit, mi-am dat seama numai după mişcare, o respiraţie 
scurtă, cu gura rotundă, o mână crispată, înfiptă în piept, 
deasupra inimii; apoi s-a lăsat moale pe glaful ferestrei. 
Fusese un spasm, din inimă sau din tot trupul, orice era 
posibil, ascultase prea intens, prea încordată, putea să-şi 
piardă cunoştinţa, putea să şi moară, într-o clipă de spaimă şi 
voluptate. 

Ilu a apucat să se tragă în lături, altfel pianul i-ar fi 
zdrobit picioarele. Nici el nu trecuse printr-o încercare 
uşoară. S-a dus la ea, a ajutat-o să se ridice. 


A doua zi, domnul Laurenţiu Sân-Martinu l-a chemat la 
cancelarie, l-a examinat din cap până în picioare, cu o privire 
indiscretă, aproape necuviincioasă. Fără să se vadă prea 
bine, căci ştia să-şi înfrâneze sentimentele măcar până la un 
punct, îl stăpânea o ironie sarcastică. 

— Eşti dintr-o familie de oameni sănătoşi, se cunoaşte! 
îi spuse pe sub mustață. Ce e tatăl tău? 

— Boxer, domnule; la categoria muscă. Dar eu mi-am 
schimbat categoria, am crescut mai mare. 

Pe director vorbele îl loviră dezonorant, ca o palmă; 
aproape că i se clătină capul. Însă nu putea să se întoarcă din 
drum şi spuse, cu o umilinţă ascunsă: 

— Fiica mea vrea să-i dai lecţii de pian; a studiat patru 
ani, nu-i începătoare. Te aşteaptă azi, la cinci după amiază. 

Vara au mers împreună la mare, într-o tabără pentru 
tineret, cu cabane şi corturi. Seara îşi luau o pătură şi se 
duceau departe pe plajă, unde nu veneau oameni; stăteau 
acolo până la miezul nopţii. În cortul cu zece fete Hora nu 
avea aer; tăie cu briceagul o ferestruică în pânză, şi de atunci 
înainte dormea cu nasul afară; avea sentimentul că evadează 
şi se simţea fericită. Lui îi lipsea pianul, îi frigeau degetele; 
uneori făcea arpegii în nisip, să se descătuşeze. În acest timp 
eu mă gândeam adesea la seara când îl ascultasem prima 
oară şi continuam să mă întreb ce vroise el să spună. La 
început credeam că pot să-l asemuiesc cu Simi Simu; nu se 
împlinise anul de când ne cântase la mandolina lui fabuloasă. 
Dar pe urmă, cu toată uimirea şi înflăcărarea pe care mi le 
trezise acest muzicant ca nici un altul, şi fără să uit cuvintele 
exaltate spuse atunci, fără să mă lepăd de ele, am socotit că 
nu se poate face o comparaţie, mai întâi între cele două 
instrumente. Cu tot repertoriul lui, întins pe toată aria 
muzicii, Simi Simu rămânea departe în urmă, după ce 
văzusem ce poate să exprime pianul, fie şi printr-o singură 
pagină muzicală, nu din cele mai strălucite. 

Spre toamnă au vrut să urce în munţi, de la Sinaia, au 
plecat cu rucsacul în spinare, au ajuns greu până la Vârful cu 
Dor, Hora obosise rău, respira în spasmuri. S-au gândit să 
doarmă o noapte la cabană, să se odihnească, dar ea nu 


suporta aerul de la înălţime, îi gâtuia respiraţia. S-ar fi 
sufocat dacă el nu cobora cu ea în braţe, atunci, numaidecât 
pe întuneric. La jumătatea drumului, ea şi-a revenit, tristă şi 
descurajată. 

— Atâta lume urcă pe munte! E atâta glorie acolo sus, 
e leagănul lumii. Acolo cred că s-a născut viaţa, nu în apele 
mării. Eu n-am să pot trăi niciodată la înălţime; mai bine mă 
năşteam moartă! 

S-au oprit într-o poiană, de unde se vedeau luminile de 
pe Valea Prahovei, coborând şi arătând drumul spre câmpie. 

— Dacă nu s-a putut mai sus, să rămânem cel puţin aici 
până mâine dimineaţă. Nu vreau să mă întorc în vale; să stau 
măcar o noapte la înălţimea mea maximă! 

N-aveau nimic să se învelească, au întins pe jos ce 
haine mai erau în rucsacuri şi el a ţinut-o strâns în braţe, s-o 
încălzească. Nu puteau să doarmă, ea îi simţea prin pulovăr 
degetele fugărindu-se uşor pe trupul ei, ca pe o claviatură, 
până ce se opreau pe un acord care îi dădea senzaţia că se 
înăbuşă. Ştia că mâinile lui, dacă n-ar fi protejat-o, ci s-ar fi 
dezlănţuit, cu toată forţa, ar fi zdrobit-o, cum zdrobise pianul 
în seara când îl văzuse prima oară. Poate că fiinţa ei cânta în 
tăcere sub degetele lui, şi-i părea rău că el nu putea să audă. 
Cădeau stele, părea că până la ziuă au să cadă toate. Care 
era steaua ei, între atâtea? j 

— Suntem încă pe munte! Înseamnă că n-am trăit chiar 
degeaba. Dar altă dată n-am să mai urc, aici este un sfârşit, şi 
nu ştiu de ce-aş aştepta altul. 

Tăcu, până aproape de ziuă. Degetele lui se mişcau iar, 
îi dădeau căldură şi muzică. Înainte de a se lumina de ziuă, 
când cerul abia începea să se deseneze între crestele 
munţilor, Hora se ridică într-un cot, apoi se aplecă spre el, să- 
i vadă ochii; nu văzu decât propria ei imagine, oglindită ca 
într-o apă neagră. 

— Nu mai pot să îndur frica, spuse, liniştită, în 
contrazicere cu propriile ei cuvinte. Mi-e frică tot timpul; şi 
acum mai mult ca altă dată. Cerul mă înspăimântă, ziua care 
vine mă înspăimântă, toate mă înspăimântă. Mă înspăimântă! 
Vreau să se termine, dar n-am curaj. Te rog, ajută-mă! 


Acum se văzu el oglindit în ochii ei, ai căror pupile, 
mărite, cuprindeau tot irisul, dându-i o expresie nefirească, 
rece şi moartă, ca a unei fiinţe din altă lume. 

Ea repetă, privind în gol, fără să-l vadă, ca şi când s-ar 
fi adresat muntelui: 

— Te rog, ajută-mă! Vino cu mine, singură mi-e frică! 

Privirea i se tulbură, el nu-şi mai văzu imaginea, ci 
doar o umbră. Încercă s-o vadă pe ea, să-i regăsească 
trăsăturile estompate. Ea repetă: 

— Vino cu mine! 

— Unde? 

Poate dacă el tăcea, ar fi lăsat deschis un drum, până 
devale, o prelungire. Hora se strânse în sine, rigidă şi 
îngheţată. 

— Dacă mă întrebi unde, înseamnă că n-ai înţeles 
nimic. Nu ne merităm unul pe altul! 

Înainte de a porni singură, mai spuse: 

— Să nu vii după mine şi să nu mă mai cauţi niciodată! 
Eşti prea puternic! 

Poate că inima ei ar fi trăit mult mai mult decât a lui, 
care avea să-l lase înainte de a împlini treizeci de ani, fără ca 
măcar să fie bolnavă. 

De câte ori voi vedea un lan de stânjenei înfloriţi, voi 
aştepta ca dintre valurile mov şi albastre să se ridice 
imaginea Horei. Până în primăvara următoare n-a mai văzut-o 
nimeni; fereastra întredeschisă îmi dovedea că era acasă. 

Ilu a plecat la Paris, dar el nu mă mai interesează. 

Cu un an înainte, când terminase şcoala, Feiz plecase 
în Turcia, cu o bună parte a satului. Într-un târziu s-a aflat că 
era antrenorul unei echipe de fotbal, la Adana. Fotbalul nu 
fusese pentru el o pasiune; izbânda lui memorabilă, care o 
înfierbântase pe Hora până la nesocotinţă, se datora numai 
unei inteligenţe a mişcării. Dar nici el nu mă mai interesează. 


30 


Multe nenorociri şi fapte rele s-au întâmplat pe pământ 
în acei ani când abia îmi începeam tinereţea. După incendii, 
jafuri şi crime a venit, ca un blestem la sfârşitul deceniului, 


marea criză din Statele Unite, care n-a zgâlţâit doar un 
continent, ci s-a întins până departe, peste jumătate din lume. 

Ultima întâmplare mai frumoasă dinaintea atâtor 
catastrofe a fost încercarea unor oameni de bună-credinţă de 
a împiedica războaiele viitoare. Cu toate că aveam alte griji, 
era imposibil să nu aud, se vorbea pe toate drumurile, şi mai 
ales la radio, care acum avea emisiuni regulate şi un post mai 
puternic. S-a trezit şi-n mine atunci o dorinţă de pace, aşa ca 
o sete, mi-am adus aminte ce chinuită copilărie avusesem 
datorită războiului, început cu imaginea înfricoşătoare a 
rafinăriilor incendiate, aşa cum le vedeam de la fereastră, de 
unde până atunci contemplam luna şi stelele. 

Erau doi oameni politici, Briand şi Kellog, reprezentau 
Franţa şi Anglia; englezul trebuia să fie lord, nu se putea 
altfel; în Franţa nu mai existau titluri de nobleţe. Ei s-au 
gândit la o pace durabilă, au conceput un tratat, au chemat 
popoarele să-l semneze. N-au semnat decât şaisprezece state, 
n-am să le dau în vileag pe celelalte, nu vreau să bag zâzanie 
şi de altfel nici nu mai are importanţă; după unsprezece ani, 
Pactul Kellog a ars cu flacără, i-a dat foc Hitler, deşi ţara lui 
semnase, împreună cu alte cincisprezece. Atunci însă, când 
se născuse în mine setea de pace, mi-a fost necaz că o seamă 
de ţări se ţineau deoparte, mă uitam pe globul pământesc, le 
număram şi făceam o cruciuliţă, să nu le număr a doua oară; 
şi aşa erau prea multe. Aş fi vrut să stau de vorbă cu şefii 
acelor state, sau măcar cu miniştrii de externe, să-i întreb, 
voi ce aveţi de gând, să trageţi cu tunul? Oamenii or fi avut 
raţiunile lor, poate unii nu vroiau să stea cot la cot cu 
Germania, care făcuse atâta vărsare de sânge. La 
nemulţumirea mea s-a adăugat comentariul sceptic al 
domnului Pretoreanu, care a prezis eşecul oricăror tratate de 
pace; omenirea mai avea nevoie să sângereze, spunea el, şi, 
cum îl vedeam cu monoclul lui negru de pirat, mi se părea că 
el, nu altcineva era însetat de sânge. 

Despre Briand nu prea s-a mai vorbit, deşi era 
copărtaş; a rămas numai Kellog, aşa numeau oamenii pactul 
semnat în capitala Franţei, în 1928, la 27 august. După 


unsprezece ani şi trei zile, armata lui Hitler a intrat în 
Polonia. _ 

În pact scria: „Inaltele puteri contractante condamnă 
războiul ca instrument în relaţiile internaţionale”. 

De-atunci am auzit atâtea declaraţii asemănătoare, că 
mi s-a făcut silă. Abia acum îl înţeleg pe domnul Pretoreanu; 
dar nu-l iert că mi-a spulberat o iluzie. 

La un an după ce se semnase pactul Kellog, care dădea 
oamenilor speranţe de pace veşnică, un titlu în ziar, 
amestecat între fel şi fel de fapte diverse, m-a speriat, am 
crezut că începuse războiul. Era în octombrie 1929, ultimul 
an de şcoală, când, uitându-mă plictisit prin ziarele lui 
Trandafil, mi-a sărit în ochi un titlu, „Zepelinul la Bucureşti”; 
ca în 1916. După o clipă de confuzie, m-am gândit că ar fi fost 
prea de tot să înceapă războiul când cerneala de pe pactul 
Kellog abia se zbicise. Nu-mi rămânea decât să-mi închipui, 
năuc, că se întâmplase o răsturnare a timpului, o trimitere în 
urmă, la una din cele mai groaznice amintiri ale mele, când 
zepelinul bombardase Bucureştii şi Medeea alergase printre 
schije să salveze manuscrisele lui Odor. După ce m-am 
lămurit, în loc să răsuflu cu uşurare, m-a cuprins enervarea; 
oare când avea să se termine cu zepelinul? Antipatia mea 
pentru el nu se stinsese, dura din timpul războiului, îl 
auzisem bâzâind pe cer ca un bondar apocaliptic şi îi zărisem 
umbra furişată printre nori, de unde semăna moartea asupra 
unei lumi lipsite de apărare. Căci nu se ducea pe linia 
frontului, unde îndată s-ar fi pus pe el, cu tunurile şi cu 
mitralierele, ci bombarda oraşele şi satele paşnice. Mi-era 
frică de el şi în acelaşi timp simţeam o ciudă înveninată, 
strângeam pumnii şi mă rugam cu ardoare să cadă în flăcări. 
Mult mi s-a răcorit inima când domnul Alcibiade a tras în el 
cu puşca de vânătoare; ştiam că alicele n-ar putea să-l 
ajungă, dar era măcar un protest, dacă nu chiar o împotrivire. 
In clipele acelea nu mi-a mai fost frică, deşi tremura 
pământul de bombe; la fiecare împuşcătură; îmi venea să 
aplaud. Atunci am simţit prima oară că e mai uşor să mori 
sub cerul liber, cu o armă în mână, decât ghemuit la adăpost, 
într-o pivniţă. 


Dar lăsând la o parte rolul lui în timpul războiului, 
zepelinul îmi era antipatic fiind împotriva naturii. Nici o 
vietate din cele ce zboară, de la cărăbuş, căci musca o las 
deoparte cu scârbă, până la albatros, pasărea uriaşă, nu este 
mai uşoară decât aerul, ca să se înalțe de la pământ 
învingând forţa de gravitație fără a bate din aripi. N-am avut 
nimic împotriva experienţelor cu balonul, fraţii Montgolfier 
fac parte dintre simpatiile mele, alături de Arhimede, pe a 
cărui lege s-au bizuit ei ca să se ridice în aer. Am admirat şi 
m-a înflăcărat temerarul zbor al lui Gambetta, care a trecut 
peste împresurarea prusacă, plecând cu balonul din Parisul 
asediat şi ducându-se după ajutoare. M-au interesat, le-am 
urmărit cu pasiune în timpul tinereţii mele ascensiunile lui 
Piccard în stratosfera; astăzi mijloacele folosite de el mi se 
par copilăroase, dar pe atunci nu existau altele. Şi osteneala 
lui n-a rămas zadarnică, multe s-au aflat de la el despre 
straturile superioare ale aerului. În sfârşit, nu mi-au fost 
indiferente nici întrecerile sportive, printre ele tentativele 
îndrăzneţe de a traversa Atlanticul în balon, ceea ce nu s-a 
reuşit decât deunăzi. Acum aflu că un echipaj alcătuit din doi 
japonezi şi un american se pregătesc să plece cu balonul de 
la Tokyo, să plutească peste Pacific, peste America, apoi 
peste Atlantic, până în estul Europei. Nu vor dovedi nimic 
despre posibilităţile de zbor ale omului, ci doar îşi vor arăta 
îndrăzneala şi fantezia. 

Mă întorc în urmă, la timpul când, după balon, a apărut 
dirijabilul, cu motor şi cu cârmă, datorat contelui neamţ 
Zepelin, de unde se trage şi numele acestei stupide maşinării 
de zbor, mai uşoară decât aerul. N-am aşteptat să se 
prăbuşească dirijabilul lui Nobile în ţinuturile îngheţate din 
nord, după ce trecuse pe deasupra polului, ca să simt ce era 
strâmb într-o invenţie omenească, lipsită de inspiraţie. Un 
balaur cu burta umflată, lat de zeci de metri şi lung de sute, 
de care atârnă o cabină abia vizibilă, nimica toată, o gâgâlice 
pe lângă imensa materie pasivă de deasupra. Inăuntrul ei 
sunt oameni, dar nu-ţi vine a crede, mai degrabă îţi închipui 
în locul lor nişte gâze. E o disproporţie nelogică, o sută de mii 
de metri cubi de gaze uşoare, ca să ridice în aer infimul 


volum al materiei active; e o dependenţă inestetică şi 
primejdioasă. Dirijabilul rămâne doar o ambiţie, dincolo de 
care se ascunde o judecată obtuză, unită cu lipsa de 
imaginaţie, iar mai departe apare stupiditatea, grava lacună a 
gândirii umane; prin dirijabil lumea a trăit o epocă de 
decadenţă. Numai norocul a făcut ca această maşină 
neizbutită să nu se prăbuşească de la prima încercare. 
Altminteri cum ar fi putut să se lupte cu un vânt mai puternic, 
ca să nu mă gândesc la furtună? Şi ce se întâmpla dacă lua 
foc hidrogenul, gazul uşor, atât de inflamabil? Când auzeam 
că se mai construieşte un dirijabil, din ce în ce mai mare, cu 
motoare tot mai puternice, dar rămas la acelaşi principiu 
respins de natură, socoteam că va fi şi ultimul, oamenii îşi vor 
veni în fire, vor porni pe o cale mai bună. În tot acest timp 
aeroplanul a avut de suferit, azi nu putem crede că viitorul lui 
a fost pus la îndoială şi unii constructori l-au lăsat în părăsire. 
Epoca rămâne o pată neagră în istoria navigaţiei aeriene. Ea 
s-a sfârşit cu catastrofa giganticului dirijabil „Graf 
Hindenburg”, orgoliul Germaniei, care a luat foc pe când 
ateriza la New York. Abia atunci oamenii s-au învăţat minte. 

Zepelinul venit la Bucureşti în plină vreme de pace, 
când m-am temut că reîncepuse războiul, se afla în zbor de 
plăcere pe deasupra Europei, după ce mai înainte făcuse un 
ocol al pământului. Nu spun că aş fi vrut să-l văd în flăcări, 
dar izbânda lui n-a fost convingătoare, ştiam că urciorul nu 
merge de multe ori la apă. 

Catastrofele pe pământ au o ritmică evidentă, 
constatată, deşi inexplicabilă. Poate acel „Graf Hindenburg” 
ar fi luat foc mai curând, dacă nu era la rând altă nenorocire, 
de altă natură şi mult mai gravă. S-a petrecut exact cinci zile 
după ce se terminase croaziera zepelinului pe deasupra 
Europei. Oamenii nu pleacă la o asemenea plimbare decât 
dacă le merge bine. Printre călători se aflau cu siguranţă şi 
unii din America, nu-mi pot închipui altfel. N-au mai avut nici 
o zi de răgaz după ce s-au întors acasă - şi au început să-şi 
tragă gloanţe în tâmple sau să se arunce de la etajele zgârie- 
norilor. A fost o săptămână neagră, aşa s-a numit, între 21 şi 
27 octombrie 1929, când s-a prăbuşit finanța americană, prin 


pierderea fulgerătoare a treizeci de miliarde de dolari, la data 
când un dolar echivala cu o sută şaizeci de lei, ca să putem 
face socoteala. Nu mă încumet să dau explicaţii, şi nu sunt 
sigur că ar putea să le dea pe deplin, fără contradicții, nici 
măcar specialiştii în economie politică. Luându-mă după ce 
scria ziarul financiar „Argus”, reiese că o anumită 
nemulţumire, neînţeleasă de mine, un tratament 
neconvenabil aplicat capitalurilor engleze din Statele Unite a 
dus la retragerea masivă a acestora. În faţa unei asemenea 
cereri, însoţită de panică, băncile nu pot să supravieţuiască. 
La bursa din New York s-au vândut în câteva zile peste 
douăzeci de milioane de acţiuni, cu preţuri ridicole. Am văzut 
la jurnalul cinematografic Fox Movietone oameni aruncându- 
se de la etaje; unele imagini, luate cu încetinitorul, mi-au dat 
prilejul macabru să urmăresc căderea, prelungită printr-o 
mişcare descompusă, am avut în faţă chipuri îngrozite şi 
disperate şi am coborât cu ele în prim plan până s-au strivit 
de pavajul faimoasei Wall-Street, centrul financiar al 
Americii. 

După aproape cincizeci de ani, când am ajuns şi eu 
acolo, nu se mai vedeau urme de sânge, nu se mai auzeau 
vaiete şi urlete, dar tot s-a înfiorat pielea pe mine. N-am să 
uit niciodată una din imaginile acelea, care a durat zeci de 
secunde, un omuleţ firav, cu ochii rătăciţi, cu obrazul ţepos, 
schimonosit de groază, căzând într-o poziţie ciudată, parcă 
stătea pe scaun. Haina, descheiată, se zbătea ca o aripă 
ruptă, şi cravata, luată de curent, se ducea fluturând în sus, 
până deasupra capului, semăna cu un capăt de ştreang 
desprins de pe cracă. 

N-am înţeles valul de sinucideri, o avuţie pierdută nu 
poate lipsi pe cineva de ultima lui speranţă, atâta timp cât i-a 
rămas sănătatea; nu are decât să-şi suflece mânecile, să 
scuipe în palme şi s-o ia de la capăt; nimeni nu era bogat 
când a venit în America. Nu-mi rămâne să cred decât că a 
fost o boală, o molimă care a trecut de la unul la altul, o 
psihoză, cum ar numi-o cunoscătorii 

Săptămânii negre i-au urmat patru ani nu mai puţin 
negri, o criză atât de grea, ca ar fi putut să însemne sfârşitul 


Americii. În patru ani, economia americană a pierdut două 
sute de miliarde de dolari, au fost douăzeci şi cinci de mii de 
falimente care au adus nenorocirea unui număr mare de 
oameni. Numărul şomerilor s-a ridicat atunci la 
şaptesprezece milioane. I-am văzut, tot la cinematograf, 
rebegiţi de frig, într-o iarnă, cu fulare înfăşurate în jurul 
gâtului, scoțând aburi pe gură, stând la coadă cu castronul în 
mână, să primească o fiertură din mila publică. Departe, în 
faţa şirului, era un cazan, pus pe pirostrii, acolo în stradă, sau 
o bucătărie de campanie. E groaznic să înduri şi foamea, şi 
gerul; poate oamenii care şi-au pus capăt zilelor ştiau ce-i 
aşteaptă, şi atunci trebuie să-i judec altfel. 

Flagelul s-a întins apoi asupra Europei, l-am simţit pe 
pielea noastră, iar în ceea ce mă priveşte, fiindcă mă aflam la 
sfârşitul şcolii, într-un punct de răscruce, cred că mi-a 
schimbat întreg cursul vieţii. Alte cifre nu cunosc decât 
numărul şomerilor din ţările europene, care au fost treizeci 
de milioane, aproape de două ori cât în America. l-am văzut şi 
pe ai noştri, costelivi, ţepoşi, rebegiţi, cu burta suptă. Mulţi 
lucrau cu schimbul, numai o jumătate de lună, şi leafa, 
scăzută, se plătea din an în Paşte. Statul era dator vândut 
propriilor lui contribuabili, ca să nu vorbesc de alte datorii, 
neavând pricepere. Dar îmi amintesc de un renumit expert în 
finanţe, pe care băncile apusene l-au trimis să ne verifice 
registrele. Raportul lui l-au publicat ziarele, poate trunchiat, 
şi iarăşi nu l-am putut pricepe. Ştiu doar că în dreptul unor 
mari sume de bani, milioane şi milioane scoase din tezaurul 
Băncii Naţionale, scria, negru pe alb, „pentru domnul C”, fără 
altă explicaţie. Mă şi mir că aşa ceva a putut să apară, fiindcă 
domnul C. era, cu ochi şi cu sprâncene, Regele Carol, revenit 
în ţară odată cu primele semne de criză, încă nealarmante 
pentru lumea obişnuită. Sigur că avea datorii în străinătate şi 
trebuia să le plătească; domnul Pretoreanu, sfetnicul lui 
financiar, le ştia pe toate, cred că el îi girase poliţele, drept 
care, prin recunoştinţă regală, criza avea să treacă pe lângă 
el fără să-l atingă. 

Vremea aceea este legată în conştiinţa mea de 
incendii. Au fost multe, de toate felurile, mai numeroase fiind 


cele puse de mâna omului. La Galaţi măi ales, care a câştigat 
întâietatea, izbucneau noapte de noapte, când într-un loc, 
când în altul, pompierii nu mai pridideau să le stingă. Intr-o 
seară, târziu, procurorul picotea cu paharul în faţă, la 
cârciumă. Trecând pe lingă el, cineva i-a spus, fiindu-i vecin 
şi prieten: „Hai, nene, nu mergi acasă?”. „Nu, mai stau până 
ce izbucnește focul.” Asta e datoria procurorului, să se ducă 
la faţa locului. 

Negustorii pândiţi de faliment îşi asigurau avutul şi 
mărfurile, apoi dădeau foc casei, prăvăliei sau depozitului. 
Societăţile de Asigurare, aflate în primejdie, putând să le 
lovească şi pe ele falimentul, se apărau cum puteau mai bine, 
tocmeau avocaţi cu renume, se luptau să-l descopere pe 
făptaş, să-l bage la închisoare şi să nu mai plătească 
asigurarea. Numai că focul îl puneau oameni de meserie, unşi 
cu toate alifiile, nu lăsau semne suspecte, totul pierea în 
flăcări, iar proprietarul avea grijă ca în seara sinistrului să se 
afle în public, la restaurant sau la teatru. 

Mulţi oameni au pus foc în viaţa lor, din diferite 
motive. Cel mai vechi exemplu cunoscut de mine este 
Erostrate, un oarecine, care a dat foc templului din Ephes, 
una din cele şapte minuni ale lumii, închinat zeiţei Artemis. 
Aşa a vrut el să intre în istorie, căci până atunci nu-l ştia 
nimeni. Ca urmare a crimei şi spre ai se zădărnici ambițiile 
bolnave, s-a hotărât pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care 
i-ar fi pronunţat numele. Poate cetăţenii au păstrat muţenie, 
dar, aşa necunoscut şi descreierat cum fusese Erostrate, în 
istorie a intrat, după cum se vede, altfel n-aveam de unde să-i 
ştiu povestea, şi amintirea i s-a perpetuat până astăzi, 
aproape două milenii şi jumătate. Faptul s-a săvârşit în Asia 
Mică, anul 356 înaintea erei noastre, luna iulie, ziua 21, când 
se năştea Alexandru cel Mare. Şi iată cum o făclie aprinsă, 
aruncată pe altarul unei zeițe, a făcut să pun aceste două 
nume unul lângă altul! 

De Nero nu ştiu ce să cred, una am învăţat, alta aflu 
astăzi, că nu el a dat foc Romei, ci doar s-a bucurat de 
spectacol; nu-i prima oară când istoria lasă lucrurile 
încurcate. 


Unii îşi dau foc lor înşişi; dacă nu mi-ar fi groază de 
chinurile pe care le îndură, nefericiţii, aş spune, treaba lor, 
doar aibă grijă să nu ia foc casa, ca să nu pătimească şi alţii. 
Oamenii pun foc din nebunie, din răzbunare, din invidie. 
Uneori numai din răutate; aşa au ars birourile domnului 
Alcibiade. La timpul ei, întâmplarea m-a pus pe gânduri, n-am 
uitat-o până astăzi şi nici n-am s-o uit vreodată. 

Despre focul iadului nu am cunoştinţă, dar pot să mi-l 
închipui. Se spune că arde şi nu mistuie, păcătoşii nu-şi dau 
duhul, oricât ar fi cazna de lungă. Există oare păcate atât de 
grele ca să merite această pedeapsă? În cer nu este foc, şi 
dacă o dată o biserică a ars cu toţi credincioşii aflaţi 
înăuntru, ce pot crede decât că şi-a vârât dracul coada?! Aşa 
s-a întâmplat la numai şase luni după săptămâna neagră din 
America. A fost şi acolo, peste ocean, un pârjol, altă legătură 
nu este între o întâmplare şi alta. Eram în vacanţa de Paşte, 
când am auzit că într-un sat, Costeşti, de care nu ştia nimeni 
mai înainte, în apropierea Piteştilor, s-a aprins biserica în 
Vinerea Mare, când se trece pe sub masă şi mirosul 
zambilelor te îmbată. Dând să-şi aprindă luminarea, o femeie, 
poate fără nici un fel de păcate, a făcut o mişcare greşită, şi 
coroanele de flori artificiale, hârtie uscată, aflate între 
sfeşnice au luat foc într-o clipă. Biserica, fiind de lemn, a ars 
repede, până la temelie, de n-a rămas decât scrumul, 
înăuntru erau o sută zece oameni; opt dintre ei au izbutit să 
iasă, ceilalţi îmbulzindu-se la uşă, care se deschidea înăuntru, 
au înţepenit-o şi au ars toţi, o sută doi câţi rămăseseră. 

În acel timp mai era un foc, o sondă de petrol ardea de 
treisprezece luni şi-avea să mai ardă cincisprezece, cu totul 
aproape doi ani şi jumătate. Cunoşteam locul, îl despărţeau 
numai câteva dealuri de găvanul unde am întâlnit o apă 
albastră, în fundul căreia Comşa a văzut o zână pe un tron de 
aur. 

Era pe timpul când pământul nu se sleise; dacă 
oamenii dădeau de o vână puternică, păcura ţâşnea până la 
cer, întuneca soarele, apoi cădea pe pământ, înecându-l. 
Greutatea era s-o aduni şi s-o duci mai departe, adesea 
rămânea mult timp aşa, băltoacă, nefiind rezervoare destule, 


nici conducte, rafinăriile neprididind-o; şi-apoi, pe atunci nici 
nu se cerea atât de multă, nu se vedeau atâtea automobile ca 
astăzi, în unele judeţe nu exista decât unul, la Prefectură. 
Lumea se îmbrăca în bumbac şi lână, sau în în şi cânepă, în 
borangic, nu ieşise melana, nici nailonul, despre industria 
petrochimică abia dacă se auzise. Pe atunci, când o sondă nu 
dădea păcură cu vagoanele, oamenii se uitau la ea cu scârbă, 
adesea o lăsau în părăsire, huzureau, visau toţi la erupție, să 
le vină totul de-a gata. Se întâmpla uneori ca o sondă să se 
aprindă, era de ajuns o scânteie, un scurtcircuit, două fiare 
lovite sau, doamne fereşte, un muc de ţigară. 

Parcă a fost un făcut, o prevestire, sonda aparţinea 
societăţii „Româno-Americană”, s-a aprins la 27 mai şi exact 
cinci luni mai târziu, am calendarul în faţă, America a avut să 
îndure săptămâna neagră de la New York, când atâţia oameni 
s-au aruncat de la etaje, cu cravata fluturând deasupra 
capului. În sonda aprinsă au murit mai puţini, numai şapte; 
ştiu cum se moare în flăcări, am văzut la alte sonde, pielea se 
întinde până plesneşte, şi apare grăsimea, pufoasă. 
Încercările de a stinge focul au rămas zadarnice, atunci s-a 
văzut neputinţa omului. S-au săpat tunele, pornind de 
departe, ca să ajungă în calea erupției şi s-o oprească; 
presiunea era prea mare, gazele au făcut explozie, au distrus 
tunelele, zeci de oameni au murit de pomană. Timp de un an 
s-au făcut încercări de toate felurile, numeroşi profeţi au 
venit la faţa locului cu idei salvatoare; nici una din câte au 
fost luate în seamă n-a dat roade. Cineva a propus să se sape 
şanţuri adânci pe dealuri, de jur împrejur, ca la fortărețe, să 
se umple cu ciment, mii de vagoane, şi când ar fi pline să se 
deschidă stăvilarele, cimentul să curgă la vale până în gura 
sondei şi s-o înăbuşe. Ideea nu s-a pus în practică, îmi 
închipui însă care ar fi fost rezultatul, cerul s-ar fi umplut de 
ciment spulberat, cum era plin de funingine şi de flăcări, pe 
urmă toată masa lui uriaşă s-ar fi cernut asupra pământului, 
acoperind ogoarele din tot judeţul. S-a vorbit apoi de un 
clopot cât toate zilele, cântărind mii de tone, turnat în fontă; 
să se aducă la faţa locului, să fie tras cu macaralele peste 
craterul făcut de flăcări, care între timp creştea şi era tot mai 


roşu. Nu s-a mers mai departe de vorbe, altfel am fi avut o 
explozie atomică pe când nici nu se bănuia că va fi una, 
vreodată; dacă nu se făcea ţăndări, clopotul s-ar fi dus la cer, 
ar fi intrat în imponderabilitate şi poate ar mai fi rătăcit şi 
astăzi pe orbita pământului. Cinci anotimpuri de acolo înainte 
păcura a ars slobodă, până n-a mai fost de unde, flacăra a 
scăzut, a început să pâlpâie, n-a mai trebuit decât să sufle în 
ea, ca în lampă. 

Mă întreb astăzi, să fi fost oare lumea de atunci atât de 
neputincioasă? Sau cineva avea interesul ca focul să nu se 
stingă? Oare nu în acel timp, şi nu doar atunci, în unele locuri 
din lume se ardeau cerealele, iar cafeaua se arunca în largul 
oceanului? 

Doi ani şi jumătate focul, aflat la jumătatea drumului 
între casă şi şcoală, mi-a întunecat cerul, mi-a afumat 
ferestrele şi a făcut nopţile roşii. Oriunde m-aş fi, dus, se 
ţinea după mine, nu puteam să scap, îl simţeam chiar dacă 
stăteam cu spatele, era tot timpul o pâlpâire în aer şi un 
tremur al cerului. Nu m-am îndepărtat niciodată atât de mult 
ca să se piardă în urmă. Mulţi oameni nu-l mai luau în seamă, 
devenise obişnuinţă, eu însă l-am urmărit cu mintea trează şi 
de la un timp mi-a fost teamă că dacă s-o stinge o să se facă 
un întuneric prea mare. Sfârşitul deceniului cu care închei 
cartea l-a găsit în plină putere, îmbrăcându-mi lumea în 
flăcări şi dându-mi presimţiri proaste. Totuşi, nu socotesc că 
vremea aceea n-a avut strălucire; cu toate frământările şi 
nemulţumirile, cu toată criza care a adus sărăcie, a fost un 
timp de prosperitate măcar pentru spiritul omului. Nicolae 
Iorga şi-a desăvârşit „Istoria Românilor”, Vasile Pârvan a 
scris „Getica”. Atunci a apărut Lucian Blaga, cam odată cu 
Liviu Rebreanu. Enescu a compus Sonata a treia pentru pian 
şi vioară, şi a meditat la „Oedip”, care mai târziu, când am 
ascultat opera, mi-a rupt inima în două. Imi pare rău numai 
că libretul, făcut cu onestitate, dar fără har, rămâne mult mai 
prejos decât muzica, datorită căreia scăderile par salvate. Ce 
bine era să-l fi scris Blaga, dând subiectului valoare poetică şi 
adâncindu-i filosofia până acolo unde a gândit-o şi a explicat-o 
compozitorul, prin sunete! Au fost mulţi alţii, între aceste 


jaloane nepieritoare, unii s-au tras la marginea drumului, azi 
aproape că nu-i mai ştie nimeni, dar la vremea lor au stârnit 
şi ei fierbere, au aprins şi ei o lumină pe cerul nostru. Pe 
atunci cărţile se tipăreau numai în două sau trei mii de 
exemplare, dar nici una nu rămânea nebăgată în seamă dacă 
spunea ceva oamenilor; o carte frumoasă era prilej de 
bucurie şi cel ce-o scrisese primea cunună de lauri. Mai puţin 
răspândiţi decât astăzi, poeţii se bucurau în schimb de multă 
cinste, între poeţi punându-i pe toţi cei care au o bogăţie în 
suflet şi o dau oamenilor, prin cântec şi prin imagini, clădite, 
scrise sau desenate. Toţi aceştia ţin locul lucrărilor care au 
rămas nefăcute. Nu atunci s-a construit portul Constanţa, nici 
podul monumental de la Cernavodă. Nu atunci s-a împodobit 
Bucureştii cu clădirile glorioase, Palatul de Justiţie, Palatul 
Poştelor, Casa de Depuneri şi Banca Naţională, neîntrecute 
până în zilele noastre, când încă au rămas drept modele. Nu 
atunci s-au întinşi pe pământul ţării unsprezece mii de 
kilometri de cale ferată; poate câteva sute. Tot ce ţin minte a 
se fi construit în acest deceniu de înflorire a culturii a fost 
prima şosea asfaltată, de la Giurgiu la Oradea, făcută de 
suedezi, cu ţârâita şi cu gâlceavă. Apoi, ceva mai târziu, 
Palatul Telefoanelor, ca un popândău în mijlocul oraşului, 
construit de americani, cu schelet de fier, ca Empire State 
Building de la New York. E drept că numaidecât a adus mari 
foloase, o casă s-a legat de alta, şi oraşele s-au legat între ele 
cu fir telefonic. Până atunci, centrala telefonică funcţiona în 
două odăi, la etaj, în Palatul Poştelor, cam peste drum de 
Carul cu Bere. Cu un an înainte am pierdut acolo o dimineaţă 
întreagă, să vorbesc cu un oraş aflat la şaizeci de kilometri şi 
n-am izbutit. Pe atunci în Bucureşti exista un prea mic număr 
de posturi telefonice şi nu era nici o nădejde să se pună mai 
multe. Cine avea telefon acasă îl ţinea cu dinţii. La mica 
publicitate apăreau anunţuri: „Cedez post telefonic”. Sau: 
„Cumpăr, plătesc bine”. După ce s-a făcut centrală nouă, s-au 
dat anunţuri la ziar, lumea era poftită să-şi pună telefon în 
casă, şi chiar în culori, pe alese. Anuarul abonatilor se tipărea 
de două ori pe an şi venea gratis, la domiciliu, făcea parte din 
serviciile oferite de societate. E drept că societatea îşi scotea 


cheltuiala cu vârf şi îndesat, peste jumătate din pagini 
cuprindea reclame, Malaxa, Urodonal, Titan-Nădrag-Calan. 
Toţi negustorii vroiau să-i ştie lumea: „La vulturul de mare cu 
peştele în gheare” „La Radu ieftineşte viaţa”. Işi făceau 
reclamă până şi medicii: „tratamente cu raze X”, „injecții 
direct în vână”, „repede şi sigur vindec blenoragia şi 
impotenţa”. 

E adevărat că în acel deceniu s-au dărâmat case şi s-a 
deschis un bulevard larg prin inima Bucureştilor; a fost 
atunci un primar de ispravă, dar ziarele îi făceau inimă rea, îi 
publicau caricatura cu târnăcopul în mână. Din păcate, Calea 
Victoriei a rămas tot cotită şi îngustă, de-a fost nevoie să se 
facă sens unic de circulaţie, spre revolta unor cetăţeni cu 
mintea obtuză. 

E adevărat că s-au construit blocuri de locuit, în 
centru, şi locuinţe tip, modeste, mai către margine. Oraşul a 
crescut în înălţime, a căpătat o înfăţişare mai semeaţă; când 
vedeam o casă cu şase etaje, sau chiar mai multe, mă 
mândream de parcă ar fi fost ale mele. Dar e prea puţin, mai 
dau ceva de la mine, punând la socoteală şi planşeul de peste 
Dâmboviţa, deşi s-a terminat abia în următorul deceniu. 
Poate a fost de folos, deşi circulaţia a rămas încurcată, mai 
ales în Piaţa Mare. Căruţele ţăranilor, cu merinde, trebuiau 
să intre în oraş noaptea, altfel răzbeau greu printre tramvaie, 
autobuze şi automobile, oricât ar fi fost acestea de puţine. 

Am locuit într-un timp pe Splaiul Independenţei, pe 
atunci pavat cu piatră cubică, şi toată noaptea îmi huruiau 
căruțele sub fereastră. E un sunet care mi-a rămas în ureche; 
câteodată revine cu toată forţa şi atunci simt în nări miros de 
legume şi fructe, de animal năduşit şi de balegă, iar în ochi 
îmi apare ţăranul cu minteanul între umeri, mergând pe 
lângă cai cu codirişca în mână, ignorând casele mari şi 
palatele. Azi ţăranii vin la piaţă cu automobilul, Dacia 1300, 
câteodată Mercedes, prea rar Trabant, fiindcă nu poate să ia 
multă marfă. Se dau jos pernele din spate şi în locul lor se 
pun coşurile cu roşii; e mare înlesnire, într-un sat pe unde 
trec adesea, mai la toate casele se vede un automobil în 
curte; unde lipseşte încă, e marcată cel puţin intenţia, prin 


podul betonat de peste şanţul şoselei, al cărui planşeu se 
întinde până în asfalt, ca să fie o legătură. Cine nu-şi exprimă 
nici măcar această ambiţie, cred că este pus în rândul 
sărăntocilor. Ultima achiziţie la sate este automobilul “Aro”, 
bun pentru toate terenurile. 

Planşeul de peste Dâmboviţa s-a făcut sub semnul 
suspiciunii, învârteli şi hoţie, oamenii nu mai credeau că pot 
să fie şi treburi cinstite. Din loc în loc, în lungul şantierului 
am văzut panouri mari, vopsite în galben, pe care scria cu 
negru condiţiile în care se executa lucrarea, punct cu punct, 
cu a cui aprobare, cu ai cui bani, până la ce termen şi cât 
costă metrul pătrat, cu justificarea amănunţită, atât 
materialele, fierul, balastul, cimentul, atât mâna de lucru; în 
sfârşit, era trecut preţul global, o cifră atât de lungă, că 
lumea nepricepută o privea cam cu frică. Mai jos, cetăţenii 
erau poftiţi să controleze, dacă n-aveau încredere. Atâtea 
precauţiuni mi s-au părut suspecte, dar, după câte îmi aduc 
aminte, deşi unele ziare au mârâit şi unii oratori au pus 
întrebări răuvoitoare, nici un matrapazlâc n-a fost dat la 
iveală, iar lucrarea s-a terminat cu bine, poate fi văzută şi 
astăzi. (E vorba de anul 1982, când a apărut prima ediţie a 
cărţii.) 

Tot acelui timp aparţine o construcţie pe care o 
amintesc fără plăcere, noul local al Morgăi, aflată, prin 
coincidenţă, la două sute de metri de locul unde se termină 
planşeul de peste Dâmboviţa. E cam puţin, nu poate să se 
compare cu Spitalul Brâncovenesc, din partea cealaltă a 
Pieței, sau cu Camera Deputaţilor, aflată şi ea aproape, în 
deal la Mitropolie. De câte ori voi trece pe la Morgă, îmi voi 
aminti de timpul când Odor a locuit acolo, în clădirea veche, 
sub privirea duioasă a Medeei, care a alergat nebuneşte 
printre bombele zepelinului, să-i salveze caietele. 

Între construcţiile din ţară, nu ştiu nici una mai 
importantă decât Palatul Administrativ de la Iaşi, care 
rivalizează, în stil românesc, cu clădirile monumentale din 
capitală, cu arhitectura lor împrumutată din centrul Europei. 
Palatul de la Iaşi, de piatră albă, a făcut să-mi tresalte inima 
când l-am văzut prima oară. S-a mai făcut şi un tunel la Teliu; 


o fi fost el cel mai mare de la noi, dar rămânea o nimica toată, 
o scurmătură pe lângă cele renumite din lume. Să nu uit 
Hidrocentrala de la Dobreşti, controversată, privită cu 
neîncredere. Oamenii nu pierdeau prilejul să se acuze unii pe 
alţii, cădea un guvern, cei care veneau în loc tăbărau pe el, 
denunţându-i potlogăriile şi uneori dovedindu-le, dar 
neizbutind să le şi pedepsească. De data asta, împotriva 
proverbului, corbul încerca să scoată ochii croncanului, 
numai că degeaba, cădeau victimă vrăbiuţele. 

În acel timp s-au ciocnit două trenuri în gara 
Vintileanca, pe drumul Buzăului, o mare nenorocire, 
vagoanele s-au strivit, s-au răsturnat, s-au pus de-a latul pe 
linie, au murit zeci de oameni şi încă mai mulţi au rămas 
schilozi pe viaţă. N-a fost singura catastrofă de cale ferată, le 
las la o parte pe celelalte, pe cea de la Murfatlar, sau cea de 
la Recea. De Recea nu s-a mai vorbit după aceea, deşi treizeci 
de oameni îşi lăsaseră viaţa acolo; era un sat, în judeţul 
Piteşti, acum o fi comună urbană. De Murfatlar ştie azi toată 
lumea, dar mulţi îi stâlcesc numele, ceea ce nu se cade, de 
vreme ce beau vinurile făcute acolo. În copilăria mea nu era 
nici o vie la Murfatlar, abia după câţiva ani s-a plantat prima, 
care nu dădea vinuri dulci, ci bune şi sănătoase. 

Vintileanca în schimb a rămas celebră, a devenit un 
nume comun pentru caramboluri feroviare. Nume comun, 
sinonim cu ţapul ispăşitor, a devenit şi acela al acarului Păun, 
pe care l-au scos vinovat de nenorocire, doar el singur, fără 
şefi de gară, fără impiegati de mişcare. Ca bietul acar păţeau 
vrăbiuţele, care plăteau oalele sparte când un corb vroia să 
scoată ochii altuia. 

În sarcina unui om, director general la Monitorul 
Oficial de pe vremea aceea, s-au descoperit fraude de peste 
cincizeci de milioane, aproape de trei ori leafa pe un ana 
Reginei Măria; nu se spunea leafa, ci listă civilă. Vinovatul a 
fost condamnat la cinci ani închisoare şi la repararea 
pagubei. Nu ştiu cât a dat înapoi, n-am văzut chitanţele, s-a 
făcut tăcere. Peste trei ani l-au eliberat înainte de termen; 
probabil în spatele lui era un croncan despre care nu s-a 
vorbit niciodată. Impărţind la trei suma totală pusă deoparte, 


înseamnă că, pentru fiecare an de pedeapsă, omul s-a ales cu 
câte nouăsprezece milioane, aproape leafa Reginei. 

A mai fost unul care şi-a băgat mâinile până la coate în 
avutul public. Poate îl chema Vasilescu, mai sigur îi ţin minte 
porecla, Cantalup, care i-a ieşit atunci, făcându-l popular nu 
doar în ţară, ci şi în străinătate. Cât a furat şi de unde, s-a 
uitat repede, câtă pedeapsă a luat şi cât din ea a executat-o, 
s-a uitat de asemenea, memorabil rămâne traiul dus de el la 
închisoare. Ziarele au publicat lista cu bunătăţile care i se 
aduceau în celulă; printre ele, ţin minte un lichior faimos, 
Cointreau, socotit de o mare fineţe, şi nu pentru orice pungă; 
când l-am gustat, după mult timp, a fost o dezamăgire, era 
unsuros şi dulce, îţi încleia gura, dar am băut toată sticla, 
socotind că aşa urc şi eu o treaptă în viaţă; o treaptă mică pe 
lângă aceea pe care am urcat-o mai târziu, când am mâncat 
mititei la restaurantul de lux Ignat Mircea. După Cointreau 
era citat pepenele cantalup, raritate în timp de iarnă, dar 
care nu lipsea din coşul prevenitului; aşa se numeşte un 
deţinut până ce este judecat şi primeşte pedeapsa. Se prea 
poate ca prevenitul să fi scăpat ieftin, un om închis care bea 
Cointreau şi mănâncă pepene cantalup în timpul iernii este 
pe trei sferturi pus în libertate. Cantalup i-a rămas porecla, i- 
a adus multă popularitate şi cred că l-a umplut de mândrie. 
Eram tânăr, nu mâncasem cantalup nici măcar vara, nu ştiam 
ce gust are. 

Curând după toate acestea, directorul general peste 
închisori a fost arestat şi închis la Văcăreşti, unde mai înainte 
era primit cu onoruri şi cu fanfara puşcăriaşilor, învinuit de 
fraude în administraţie, procesul l-a scos basma curată şi i-au 
dat drumul. Era şi el o vrăbiuţă, ciugulise o fărâmitură de la 
masa corbului, care avea datoria să-l apere, altfel cine ştie ce 
mai ieşea la iveală! Ziarele tăceau, contra costului unei pagini 
de reclamă, lumea ridica din umeri, nedumerită, iar corbii îşi 
lustruiau penele. 

În ziua când terminam şcoala, guvernul punea la cale o 
afacere colosală, cu uzinele Skoda, o comandă de puşti şi 
tunuri, în valoare de şapte miliarde. O parte din bani au ajuns 
în buzunarele unor persoane suspuse. Scandalul avea să 


izbucnească abia trei ani mai târziu, aşa că îl las pentru altă 
dată. Dar ce voi putea spune decât că un guvern a acuzat pe 
altul, s-au ameninţat, s-au insultat şi nu s-a ajuns la nici o 
lămurire? Doar că au curs câteva pene de vrăbiuţă. După 
dezbateri lungi, afacerea s-a stins în tăcere. Dacă întreb azi, 
nu-i nimeni să ştie decât că Skoda este o marcă de 
automobile. 

Mai am multe de spus, mereu mă întorc în urma, e o 
frământare, timpul seamănă pentru mine cu o apă pusă să 
fiarbă, aţâţ focul sub ea aşteptând să dea în clocot, partea de 
la fund să vină deasupra, să se rotească, să se amestece, 
până ce toată din cazan ajunge la o sută de grade; când o fi 
aşa, am să socotesc că mi-am terminat treaba. Eu nu mi-am 
pierdut timpul; dacă mă tot duc cu gândul înapoi, caut timpul 
pierdut de alţii. _ 

Pe Hitler îl chema Adolf Schicklgruber. În anul 
„Putsch”-ului de la Munchen, un cutremur la Yokohama 
omora patru sute de mii de oameni şi lăsa pe drumuri cinci 
milioane. Marconi apăsa pe un buton, la Londra şi se 
aprindeau luminile electrice de la Sydney; cu aceasta, lumea 
n-a fost mai fericită. Aflând ştirea, scrisă în ziare pe prima 
pagină, un docher londonez, dat afară din slujbă, a scuipat în 
vânt şi a spus: „mai duceţi-vă dracului cu scamatoriile 
voastre!”. Un automobil de curse, la Milano, a intrat într-o 
tribună, omorând douăzeci şi trei de oameni. Toate au 
progresat între timp, anii trecuţi au murit vreo două sute, 
stâlciţi tot într-o tribună, public admirator al automobilului. O 
bandă de tâlhari, condusă de trei preoţi catolici, a atacat un 
tren de persoane, în Mexic, i-a dat foc după ce a înţepenit 
uşile şi au ars de vii aproape două sute de oameni. Pe 
generalul Nobile, care îşi părăsise echipajul naufragiat pe o 
banchiză de gheaţă, l-au scos, în sfârşit, din rândurile armatei 
italiene; mai era timp până să înceapă războiul din Abisinia, 
altfel poate nu se legau de el, de generali te descotoroseşti 
numai în vreme de pace. Un vapor german a lovit şi a 
scufundat submarinul francez „Ondine”, nume atât de poetic; 
au murit patruzeci şi trei de oameni. A fost numai o 
întâmplare, dar putea să fie un avertisment din partea 


destinului pentru cele ce aveau să vină în următorul deceniu; 
Franţa a fost mereu victimă. Cam tot atunci s-a descoperit 
penicilina; n-am aflat de ce au trebuit să treacă vreo 
cincisprezece ani până s-o văd prima oară, un praf alb în 
flacoane capsulate; atunci, la început, credeam că vindecă 
orice boală. În China s-a interzis bărbaţilor să poarte cozi, ca 
femeile; cu cinci ani mai înainte, Ataturk desfiinţase 
obligativitatea de a se purta fes în Turcia; aşa au evoluat 
moravurile în Asia Mare şi în Asia Mică. Cinci oameni 
trecuseră înot Canalul Mânecii, când o femeie, Miss Ederle, 
s-a încumetat să-i imite; a izbutit, în cincisprezece ore şi 
jumătate. E destul să mă gândesc şi mi se face pielea ca de 
găină. Să fi fost după mine, n-aş fi lăsat-o. Ce mai rămâne din 
gingăşia unei femei, după atâta înverşunare? Ştiu ce umeri 
putea să aibă, ce muşchi pe spinare! Nu lipsea decât să-i 
crească mustață. Nu-mi pasă dacă mă pun rău cu lumea, sunt 
împotriva acelor sporturi de performanţă care sluţesc trupul 
omului, în loc să-l înnobileze; ele păgubesc mai cu seamă pe 
fete, frumoasele noastre, suple şi graţioase, făcând din ele 
nişte gladiatoare. 

Şi iarăşi mă întorc în urmă, mai arunc un lemn pe foc, 
să fiarbă cazanul. La numai doi ani după ce se terminase 
războiul, o companie de navigaţie maritimă, din patria lui 
Ulise, cel mai vechi navigator care îmi vine în minte, a pun un 
pachebot pe linia Constanţa - New York; drumul se făcea în 
şaisprezece zile, ceea ce lumea nu mai văzuse. Flota noastră 
avea puţine vapoare de pasageri, şi mici, de o mie şi două mii 
de tone, dar ce frumoasa erau, albe şi curate, li se spunea 
„Lebedele Mediteranei”. Le vedeam în port, la Constanţa, 
simţeam multă dragoste pentru ele, m-a durut sufletul când 
într-o iarnă a ars vaporul „Dacia”. Am citit ştirea în ziar, un 
reportaj mare, cu fotografii, o pagină întreagă, parcă văd şi 
astăzi fumul şi fuioarele de apă aruncate deasupra, din 
furtunurile pompierilor. Dintr-o cabină au fost scoşi câţiva 
marinari asfixiaţi, i-au salvat, dar ei se zbăteau, ca beţivii 
cărora le iei paharul de la gură, vroiau să meargă înapoi şi 
atunci am aflat că intoxicarea cu benzină dă o stare euforică, 
o nebunie; mi s-a făcut frică. Eram în vacanţă, stăteam în 


casă, la căldură, şi mi-era frig, mă simţeam neadăpostit, de 
parcă n-aş mai fi avut acoperiş deasupra, l-ar fi luat viscolul. 
Priveam coşurile şi catargele vaporului, învăluite de fum şi de 
flăcări, mă durea inima, fiindcă un vapor ars însemna o şansă 
pierdută de a pleca pe mare, într-o zi visată de mult şi mereu 
aşteptată. Mi-am pus doliu în suflet şi vacanţa a fost tristă. 

Azi, când multe din ce-am visat sunt împlinite, simt şi 
mai adânc golul lăsat de celelalte. Dar chiar dacă n-am avut 
parte de toate bucuriile, timpul l-am folosit totdeauna, n-am 
stat degeaba, am adunat gânduri peste gânduri; numai să am 
când le spune. 

Câţiva ani înainte de a arde vaporul, atunci când 
Mussolini făcea marşul asupra Romei şi punea mâna pe 
putere, România mergea prima oară să joace tenis în Cupa 
Davis; a fost un zero la cinci în paguba noastră, lupta dându- 
se cu India, aflată sub stăpânire britanică; poate echipa a 
avut antrenori de la Londra, aşa s-ar explica rezultatul. In 
anul următor, în ţara noastră s-a schimbat calendarul, cu 
multă întârziere, căci hotărârea fusese luată curând după 
Unire; se ştia că va fi opoziţie, trebuia ca lumea să se mai 
obişnuiască. În sfârşit, odată, la miezul nopţii, 1 octombrie a 
devenit 14; am îmbătrânit fără să trăim cele treisprezece zile 
sărite. Mult timp după aceea, în acte, în scrisori, în ziare se 
puneau amândouă datele, ca lumea să nu se încurce, într- 
adevăr, a fost şi opoziţie, au apărut secte religioase, se 
numeau stilişti, de la stilul vechi, pe care aveau poruncă din 
cer să-l păstreze. Au fost locuri unde această credinţă a 
dăinuit multă vreme, decenii, cu toată prigoana jandarmilor. 
Şi astăzi mai sunt oameni care ţin minte calendarul de pe 
timpuri; dacă începe să ningă înainte de vreme, spun, ia te 
uită, şi când te gândeşti că după stilul vechi mai avem două 
săptămâni până la iarnă! 

Nu ştiu câte biserici erau atunci în ţară, în schimb am 
cunoştinţa a cincizeci şi cinci de mii de cârciumi. Capitala 
judeţului meu, unde am mers prima oară să învăţ carte, era 
supranumită, „Oraşul lui ce bei”. „Ce bei?” spuneau oamenii, 
în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Şi intrau la 
cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemaţi de tejghea, 


ca să nu piardă timpul cu aşezatul la masă, bând în picioare, 
vin sau ţuică, la botul calului, aşa se spune. De la marginea 
oraşului până la şcoală, aproape de centru, întâlneam 
şaptesprezece bodegi şi cârciumi; una din ele se numea „La 
furnica”, nu ştiu de unde până unde, iar alta „La băieţii 
veseli”; aşa da, puteam înţelege. Într-un timp, când mi se 
făcuse de umblat razna, m-am apucat să număr sistematic 
cârciumile din tot oraşul; timp aveam, trebuia doar să mă 
feresc de cei care ar fi putut să mă vadă şi să mă dea de gol 
că lipseam de la şcoală. Am luat străzile pe rând, am scris 
cârciumile într-un carnet, ca să nu le trec a doua oară; ar fi 
un document dacă l-aş mai avea astăzi. Cifra exactă am uitat- 
o, cred că erau peste o sută de cârciumi, la patruzeci de mii 
de oameni, numărul populaţiei. N-ar fi fost prea mult, una la 
patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii 
nenărăviţi încă, femeile pioase, bolnavii şi, în sfârşit, săracii 
care n-au bani de băutură şi înghit în sec, uitându-se la alţii, 
atunci se schimbă proporţia. Făcând socoteala pe toată ţara, 
era o cârciumă la trei mii de oameni, dar iarăşi trebuie 
scăzuţi neapţii. Nici aşa nu mă sperii, o cârciumă nu-i doar un 
loc de pierzanie; noi, copiii, unde am fi băut limonadă? 
Lăutarii unde ar fi înveselit lumea? Fără cârciumi se nasc alte 
păcate; prohibiţia din America e o dovadă. 

Ultima faptă pe care o voi povesti s-a datorat unui 
tânăr de la noi, necunoscut astăzi, care atunci, în ultimul an 
al deceniului, a dansat şaptezeci şi şapte de ore, fără 
întrerupere, de faţă cu martori şi cu arbitri. lată ce-mi trebuia 
pentru încheierea capitolului, un record vesel. 


31 


Eram în ultimul an de şcoală, primăvara, după Paşte, 
care căzuse timpuriu, în noaptea de înviere ninsese cum nu-şi 
aminteau nici bătrânii să mai fi nins vreodată. Nu bătea 
vântul, era o linişte deplină în toată natura, nu mişca nimic, 
nici măcar frunzele plopului, abia înverzite, care altminteri se 
înfioară şi la o şoaptă. Ningea aşezat, cu fulgi albi, 
transparenti, care se împleteau între ei ca o ghirlandă şi se 
aşezau în părul fetelor, împodobindu-le, făcându-le pe toate 


mirese. Oamenii mergeau spre casă cu lumânările de la 
înviere aprinse; fulgii le ocoleau, să nu le stingă, şi luând de 
la ele o sclipire se prefăceau în pietre preţioase şi oglinjoare. 
Nimeni nu se temea că se vor prăpădi florile pomilor, că vor 
suferi ogoarele şi va fi frig în casă, fiindcă era o ninsoare 
caldă cum nu se mai pomenise în toată viaţa pământului, 
părea o noapte de vară, să fi ieşit la câmp, dimineaţa, lumea 
nu s-ar fi mirat că zăpada ajutase grâului să se coacă, putea 
începe secerişul. Şi chiar să nu fi fost aşa, ninsoarea aceea 
ciudată, la fel de caldă ca sângele omului, prevestea parcă 
zile fericite. 

Abia venisem din ultima noastră vacanţă, peste trei 
luni terminam şcoala, când într-o zi duhovnicul lui personal, 
căci atunci aveam fiecare câte unul, i-a spus lui Trandafil să 
meargă la cancelarie. După ce s-a întors, l-am văzut 
nemulţumit şi nervos, el care de obicei ştia să se 
stăpânească. Laurenţiu Sân-Martinu îi ceruse s-o mediteze pe 
Hora. 

Am tresărit, apoi stăpânindu-mă, ca să nu-mi trădez 
gândul, m-am uitat la el cu o mirare ascunsă. Cred că nu ştia 
ceva limpede despre Hora, nici nu-l interesa şi nici nu se 
vorbise prea mult despre viaţa ei, care părea mai degrabă 
ciudată şi incertă, o idilă sau alta puteau să fie numai o joacă. 
Pentru mine însă era neîndoios că vroia să-l cunoască, să-l 
prindă în mreje; cu firea ei, se înţelegea de la sine, mă 
întrebam numai când pusese ochii pe el, cum îl alesese, ce 
putea s-o atragă la un tânăr mult prea sobru pentru vârsta 
lui, care trăia între cărţi, nu luase nici o cupă de fotbal şi nu 
rupsese niciun pian cântând în chip descreierat 
Zigeunerweise. Dar poate mergeam cu gândul prea departe, 
poate, împotriva bănuielilor mele trezite prea repede, Hora 
nu vroia altceva decât să se reculeagă, să-şi reia şcoala şi să 
se pregătească pentru examene. 

Cât despre Trandafil, care nu putea să aibă vreo 
bănuială, pe el îl nemulţumea numai gândul că îl aştepta o 
corvoadă, ore pierdute, într-un moment când nu-şi îngăduia 
să risipească nici măcar minutele. Îndatoririle de şcolar, în 
faţa ultimelor examene şi a bacalaureatului, nu trebuiau puse 


la socoteală, de mult depăşise grija lor, preocupările lui 
mergeau mult mai departe. E greşeala mea că de multe ori l- 
am lăsat să evolueze singur, m-am mulţumit să-i prevăd un 
viitor ieşit din comun şi pe urmă mi-am îndreptat ochii în alte 
direcţii; ce-i drept, n-am stat degeaba, aveam şi eu 
preocupările mele. Şi deodată, în acel ultim an de şcoală, m- 
am pomenit lângă un alt Trandafil, grav, maturizat, instruit în 
toate domeniile de învăţătură până în profunzime, sintetizând 
o bibliotecă imensă şi având o putere de judecată care mi se 
părea că ar putea să pătrundă prin cele mai puternice ziduri 
aflate în calea gândirii umane. Unora ar putea să li se pară o 
exagerare, dar eu simt că, de la o treaptă înainte, spiritul 
omului, dacă a putut să ajungă acolo, nu mai are de trecut 
nici o piedică în evoluţia lui, toate decurg de la sine, e un 
zbor lung şi fără eforturi, până dincolo de hotarele 
absolutului. Imaginea lui era mult mai strălucitoare decât i-o 
prevăzusem cu ani în urmă; îmi pare rău că judecata mea s-a 
oprit la o limită, probabil n-am avut curaj să merg până la 
ultima consecinţă a gândurilor mele. 

După aceste cuvinte, sper să nu-i diminuez imaginea, 
dacă nu pot s-o ilustrez decât cu dovezi mărunte şi 
incomplete. Pentru Trandafil, publicaţiile matematice, 
reviste, tratate, buletine, reprezentau o desfătare, un bal al 
minţii, un cadril înspumat şi plin de eleganţă, evoluând după 
muzică. În afară de „Gazeta Matematică” de la Bucureşti, 
primea cel puţin zece alte reviste, cred că prin grija domnului 
Pretoreanu. "Ţin minte câteva, le frunzăream cu o timiditate 
puţin mistică, fiindcă aş fi vrut să-mi însuşesc şi eu ştiinţa 
cuprinsă în ele, dar nu puteam să mă încumet, îmi lipsea o 
credinţă deplină. Din Franţa venea „l'Enseignement 
Mathematique”, din Belgia „Mathesis”. Pe această din urmă o 
citez fiindcă i-a făcut lui Trandafil un portret plin de 
admiraţie; mi-a stat inima când l-am citit, nu puteam să fiu 
invidios, dar m-a cuprins o descurajare neagră, ştiind că eu n- 
am să ajung niciodată pe o asemenea culme. O revistă care 
venea de la Buenos Aires, „Boletin Matematico”, o ţin minte 
fiindcă odată ce-a avut-o în mână, Trandafil s-a apucat să 
înveţe limba spaniolă. Nu i-ar fi trebuit decât nişte noţiuni 


sumare, importante erau cifrele şi formulele, cu limbajul lor 
universal, el însă, aşa cum îi era firea, nu s-a oprit la 
jumătate, s-a înconjurat de dicţionare, gramatici, manuale, 
cele mai multe în limba franceză, la noi nu existau altele pe 
vremea aceea, şi după şase luni de studiu, fără profesor, citea 
în original Don Quijote, pe care noi nu-l ştiam decât din 
traduceri trunchiate şi atât de schiloade pe alocuri, încât 
nenorocitul Rocinante, de pildă, cuvânt care nu înseamnă 
altceva decât globanul, devenea un feminin, Rozinanta, aşa 
cum pentru unii a rămas la fel până astăzi; când îl scriu, 
mereu trebuie să am grijă, să-l apăr, totdeauna se găseşte 
cineva să-l îndrepte. 

Spre a rămâne încă puţin lângă Don Quijote, se 
povesteşte în carte despre o dilemă, exemplu clasic, cu totul 
şi cu totul irezolvabilă: un păcătos, în drum spre 
spânzurătoare, ajunge la capătul unui pod şi acolo trebuie să 
răspundă la întrebarea soldaţilor de pază: unde mergi? Dacă 
minte, îl spânzură, dacă spune adevărul, îi dau drumul. Cam 
aşa este povestea. Întrebat, osânditul răspunde: „Merg la 
spânzurătoare!”. Acesta este adevărul, deci i s-ar cuveni 
graţierea. Dar dacă nu-l spânzură, înseamnă că a spus o 
minciună, şi iată dilema. Am amintit-o nu de dragul vorbelor, 
ci fiindcă Trandafil i-a găsit o soluţie, pe cale matematică, 
fără echivoc, deşi toată lumea de la Cervantes încoace 
socotea că nu este posibil. N-am înţeles demonstraţia, şi 
oricum nu m-aş încumeta s-o reproduc după cinci decenii, 
când asemenea dileme nu mai interesează pe nimeni, căci s- 
au ivit altele mai grele şi poate într-adevăr fără soluţie. Tot ce 
ştiu, demonstraţia lui, publicată în „Boletin Matematico”, a 
fost recunoscută şi de alte reviste, unele comentând-o cu un 
umor puţin ironic, dat fiind că subiectul se socotea fără 
importanţă, dar neputând s-o nege. 

De multe ori revistele matematice propuneau probleme 
greu rezolvabile, care adesea nu erau altceva decât tot 
dileme. Trandafil, deşi era abia un şcolar în ultimele clase, 
atrăsese de mult atenţia cunoscătorilor. Nu pot spune că 
rezolva toate problemele, n-ar fi fost timp nici măcar să ia 
cunoştinţă de ele, soluţiile lui n-au fost însă niciodată 


respinse, şi unele au rămas drept modele, fiind citate nu o 
singură dată. 

Cred că în revista „Mathesis” apăruse teza de doctorat 
a unuia din colaboratorii ei de la Sorbona, prezentată elogios 
de conducătorul lucrării, profesor cu renume; matematicienii 
noştri se refereau adesea la el, dar nu mai ştiu cum îl chema. 
Trandafil găsi în acea teză de doctorat o eroare atât de bine 
ascunsă că nimeni n-o remarcase, nici autorul, nici 
profesorul, nici redacţia. Dacă ar fi ştiut ce avea să urmeze, 
poate păstra observaţiile pentru sine; vâlva care se făcea în 
jurul lui îl obosea de pe acum, când nici măcar nu-şi alesese o 
carieră, nu ştia pentru care din înclinațiile lui are să opteze. 
După două luni de tăcere, revista îi publică în sfârşit 
comunicarea, cu explicaţii penibile, dar fără să ascundă nimic 
şi mergând până la capăt. Până atunci nu ştiuseră nimic 
despre Trandafil, n-aveau nici măcar adresa lui, izbutiră 
totuşi, nu ştiu cum, să adune câteva informaţii, printre ele 
aceea stupefiantă că era încă elev de şcoală, de unde îl 
crezuseră un savant în plină maturitate. Mă sfiesc să 
reproduc fie şi o singură frază din prezentarea lor, pe cât de 
elogioasă, pe atât de nedumerită. Când toţi din jurul iui îl 
priveam cu o admiraţie amuţită, Trandafil puse capul în 
pământ şi se făcu roşu la faţă. 

Poate în şcoală nu s-ar fi dat prea multă importanţă 
întâmplării; pentru unii dintre noi, cu ambiţii, şi pentru unii 
profesori, notorietatea lui Trandafil devenea jignitoare; şi 
chiar domnul Laurenţiu Sân-Martinu pufnea din nas, 
mişcându-şi mustaţa ţepoasă, ca şi când ar fi suferit o ofensă. 
Atunci însă veni o telegramă din partea domnului Pretoreanu, 
care se afla la Sydney, în croaziera lui în jurul pământului. 
„Dacă ar fi numai el, spunea despre Trandafil, şi tot m-aş 
mândri cu şcoala mea, fericit că n-am făcut-o degeaba.” Cred 
că era într-adevăr fericit, altfel n-ar fi trimis o telegramă atât 
de înflăcărată; în schimb, ducea cu el o dezamăgire încă vie, 
de vreme ce după atâta timp nu se întorcea în ţară. 

N-au avut încotro, l-au sărbătorit pe Trandafil în sala 
de conferinţe, s-au ţinut cuvântări, s-a bătut din palme; mai 
lipsea cununa de lauri. Uitându-mă la el cum asculta chinuit 


pe scenă, dar fără să-şi arate sentimentele, păstrând doar o 
răceală de gheaţă, mi s-a părut că pe fruntea lui văd urmele 
spinilor, de la o altă cunună. 

Mai târziu mi-am amintit că în sală, printre invitaţi, era 
şi Hora, prima oară când ieşea din casă, după o toamnă şi-o 
iarnă cât stătuse ascunsă. Dar urmarea a venit mai târziu, 
fiindcă a doua zi am plecat în vacanţa de Paşte. 

Deşi cred că am spus despre Trandafil tot ce era nevoie 
ca întâmplările care urmează să fie înţelese, nu mă rabdă 
inima să trec peste ce-a izbutit el să elucideze în faimoasa 
teoremă a lui Fermat, dezbătută timp de aproape trei secole. 
Acel om care o lansase, într-o vreme atât de îndepărtată, era 
magistrat la Toulouse, însă preocuparea lui adevărată a fost 
matematica, din care a făcut cu totul altceva decât o pasiune 
secundară, un „violon d'Ingres”, cum se spunea până mai 
într-o vreme, sau un „hobby”, cum se spune astăzi, ci scopul 
principal al vieţii; pe această cale numele lui a devenit 
ilustru. Spirit galic, spadasin, neam de muşchetar, îi plăcea 
să provoace, arunca mănuşa, propunând, cui vroia să-şi 
încerce puterile, probleme dificile, poate imposibil de a fi 
rezolvate. Mult a necăjit el pe matematicieni, mai ales pe cei 
aflaţi dincolo de Canalul Mânecii, scoţându-i din fire, oricât 
erau ei de flegmatici. 

Cea mai controversată dintre provocările lui a fost una 
numită „Marea teoremă”, privind un anumit aspect din teoria 
numerelor; ea a rămas acoperită de un mister impenetrabil, 
nimeni n-a reuşit s-o demonstreze până la capăt. 

Pe marginea unui ceaslov unde era enunțată teorema, 
Fermat scrisese: „Şi totuşi, chiar dacă ar părea altfel, eu 
cunosc o rezolvare minunată”. Aceste cuvinte au fost capcana 
în care au căzut mulţi oameni, s-au zbătut secole, până în 
zilele noastre; unii se mai zbat şi astăzi. Inaintea primului 
război mondial, în Germania s-a instituit un premiu pentru 
cine ar fi găsit rezolvarea, mi se pare un milion de mărci, din 
vremea aceea. Nu ştiu ce s-a ales de faimosul premiu, la 
devalorizare, când un milion era preţul unei verze. Dar n-are 
importanţă, fiindcă, oricum, nu l-a luat nimeni. Sigur că, la 
timpul lui şi mult timp pe urmă, a mărit frământarea, a 


întreţinut-o, mii de oameni, chemaţi sau nechemaţi, s-au 
îmbulzit, dornici să devină celebri şi să se îmbogăţească. 
Acestora li s-au adăugat maniacii pe de o parte, visătorii de 
alta. 

Am cunoscut şi eu unul dintre visători, un om care nu 
urmărea să se îmbogăţească, de vreme ce premiul, după încă 
un război, nici nu mai putea să existe. Şi nu aştepta 
celebritatea, era un om mult prea modest, mult prea sfios, nu 
vroia decât o recunoaştere. Ani de zile şi-a bătut capul, l-a 
umplut cu cucuie, şi-a înţepat creierul, să-l activeze, n-a 
cunoscut odihna şi liniştea până ce într-o zi mi-a spus că este 
gata. M-a şi poftit într-un amfiteatru, unde şi-a susţinut 
demonstraţia, la Facultatea de Matematici. M-am aflat între 
oameni de ştiinţă, academicieni şi profesori; mi-a venit să râd 
văzându-mă acolo, eu, care la matematică luam notă de 
trecere discutând cu profesorul despre literatură şi muzică. 
Toţi cei prezenţi stăteau la pândă, să-l prindă pe autorul 
demonstraţiei la o. cotitură, fiindcă nici unul nu credea., 
Privindu-i şi văzându-le scepticismul pe faţă, mi-am pierdut şi 
eu încrederea. O clipă mai târziu mi-a luat foc obrazul, când 
am auzit introducerea acelui om plin de credinţă, care a 
declarat că îmi dedică mie strădania lui, să-mi poarte numele. 
Nu pentru altceva decât că îi plăcuse o carte a mea şi vroia 
să mă răsplătească. Deşi nu sunt bun să vorbesc în public, 
meseria mea fiind numai scrisul, m-am ridicat cu mâna în sus, 
ca la şcoală, şi am spus repede: „Dacă demonstraţia va fi 
acceptată, vă rog stimate prietene, s-o dedicați altcuiva, care 
se pricepe şi o merită. In cazul celălalt, puteţi să-i daţi 
numele meu, merg bucuros cu învinşii!” 

Nu ştiu în ce loc al demonstraţiei, lungi şi laborioase, 
cu cifre înşirate pe tablă, apoi şterse ca să fie loc pentru 
altele, de zeci de ori, că mi se împăienjeniseră ochii, era un 
macaz greşit şi drumul o lua pe de lături. Ca să fiu drept, 
nimeni n-a făcut o precizare, o contrademonstraţie, tot ce pot 
spune este că n-au acceptat pledoaria. Dar nu ei m-au convins 
pe deplin, aş fi rămas cu îndoiala, dacă nu mi-aş fi amintit cu 
atâta întârziere, de Trandafil. Nu ştiu cum îmi fugise din 
minte; poate fiindcă, în vremea când se întâmplau aceste 


fapte, el devenise un personaj obscur, ca şi şters din cartea 
vieţii. In anii noştri de şcoală, Trandafil nu putuse să lase 
neobservată teorema lui Fermat, o cercetase pe toate feţele, 
umpluse zeci de maculatoare cu cifre, le aruncase, luase 
altele, se frământase luni în şir, îl observam, îmi dădusem 
seama că îl mistuie o întrebare tiranică; pot spune aşa, l-am 
văzut torturat mai rău decât ereticii şi vrăjitoarele. Într-o zi, l- 
am întrebat ce-l frământă, n-am mai putut să rabd şi atunci 
şi-a dat osteneala să mă lămurească, poate avea nevoie de un 
martor. A mai trecut un timp de meditații şi calcule, până ce 
într-o zi a pus creionul jos, cu o satisfacţie tristă şi obosită. 
Demonstrația lui era terminată, dovedind că Marea teoremă 
nu poate fi demonstrată. Nu m-am îndoit nici o clipă, nu din 
fanatism, ci fiindcă îl cunoşteam, putea să tacă în faţa unei 
date necunoscute, dar dacă îşi spunea părerea, cuvintele lui 
erau sacre. Credeam că o să-şi comunice demonstraţia, 
pentru el ar fi fost o izbândă, renumele i-ar fi crescut, ar fi 
ajuns departe, mă bucuram de parcă ar fi fost vorba de mine. 

— Nu! mi-a spus Trandafil. Ar fi un mare păcat. Sunt 
oameni care nu trăiesc pentru altceva decât ca să 
demonstreze această teoremă. E bine ca ei să existe, oricât ar 
fi de puţini, într-un moment când alţi oameni se pregătesc să 
dea foc omenirii. Lasă-i, nu fac nici un rău nimănuia, şi cât 
timp vor avea asemenea preocupare, nu vor trece de partea 
incendiatorilor. 

Astăzi, când pârjolul întrevăzut de el a trecut peste cea 
mai mare parte din suprafaţa pământului, când se pregăteşte 
alt pârjol şi sunt în primejdie chiar lumile cruţate până astăzi, 
nu mai ştiu ce este cu teorema lui Fermat, dacă s-a încheiat 
discuţia. Poate că din aceleaşi raţiuni, sau din altele decât ale 
lui Trandafil, nimeni nu va dezvălui adevărul, dacă va ajunge 
să-l cunoască. 

După câte am spus despre Trandafil, încununate cu 
sărbătorirea lui, care îi făcea o aureolă strălucitoare, deşi el 
şi-ar fi pus o cagulă în cap să nu-l vadă nimeni la faţă, înţeleg 
că o fată, cu anumite înclinații, avea de ce să fie fascinată şi 
subjugată. Mai greu mi-ar fi fost s-o văd pe Hora într-o 
asemenea ipostază, căci pe ea o ştiam sensibilă la altfel de 


spectacole, la triumfuri zgomotoase, cu urale şi aclamații, 
gata să se exalte în faţa eroului, să ridice cupa deasupra 
capului. Aşa că încă nu ştiam ce era în mintea ei şi ce putea 
să urmeze. 

Trandafil nu avu încotro şi se duse s-o mediteze. Când 
la cinci după amiază dădea colţul pe sub clopotniţă, îl văzu pe 
domnul Laurenţiu Sân-Martinu tocmai plecând la plimbare, 
braţ la braţ cu nevasta, despre care nimeni nu ştia altceva 
decât că îşi pudra părul la tâmple. Până să ajungă, erau 
departe, Trandafil nici nu mai putu să-i salute. Îi deschise 
Hora, îl luă de mână şi-l trase după ea, fără cuvinte, până în 
fundul casei, unde era camera ei, cu fereastra deschisă 
asupra pădurii. Doar aşa, fiindcă fereastra era totdeauna 
deschisă, am ştiut de existenţa ei acolo, altfel aş fi crezut-o 
plecată, dacă din toamnă până în primăvară, când venise la 
sărbătorirea lui Trandafil, n-o mai văzuse nimeni. 

Din casă cunoşteam numai holul şi sufrageria, fusesem 
odată acolo, de ziua băiatului. În anul următor, băiatul 
plecase la Paris, să înveţe la Liceul Henric al Patrulea, aşa mi 
se pare; un mucos, nu avea nici un fel de merite, nu ştiu ce 
aştepta taică-su de la el, dacă nu-l lăsase mai departe în 
şcoala noastră, unde făcuse primele clase trecând ca gâsca 
prin apă. Văzusem că aveau în casă mulţi servitori, valet, 
subretă, cameristă, bucătăreasă. De astă dată, nu se vedea 
nici unul, nu se simţea nici o mişcare. Despre Floarea, care 
dispăruse după căsătoria neizbutită cu domnul Popişteanu, 
tânărul profesor de latină, Magna cum laude de la Sorbona, 
se spunea că ar fi la o mănăstire. Într-adevăr, fusese o vreme 
la mănăstirea Pasărea, de lângă Bucureşti, unde spusese că 
are de gând să se călugărească, dar pe urmă plecase cu un 
negustor ambulant, colindau amândoi satele din câmpia 
Dunării, cu o haraba unde aveau şi marfa, şi gospodăria. 
Călugăriţă nu mi-aş fi închipuit-o pentru nimic în lume. 

Intrată în cameră, Hora răsuci cheia în uşă. 

— Nu-i nimeni în toată casa, spuse, n-are cine să vină, 
dar e mai bine aşa; nu mă simt bine cu o uşă descuiată. 

Nu s-ar fi simţit bine nici cu fereastra deschisă, ziua şi 
noaptea, vara şi iarna, să nu fi avut nevoie de aer; vroia să fie 


apărată din toate părţile; deşi nu era fricoasă, avea simţul 
primejdiei. 

Vorbind, Hora se urcă pe divan şi se rezemă de perete, 
îşi ţinea părul legat cu o cordeluţă albă, sub care era prins 
trandafirul ei roşu. Culorile, izbitoare, nu supărau, se vedea 
în ele doar o îndrăzneală, puţin diavolească. Pe Trandafil îl 
frapa contrastul dintre chipul ei şi covorul din perete, de care 
stătea rezemată, drept în centru, unde era un medalion alb, 
parcă făcut anume ca s-o încadreze şi să-i accentueze mai 
bine trăsăturile. Rămase cu privirea fixată la ea, uitând să se 
controleze. Ochii ei luceau şi părul avea reflexe albastre. 

— Poţi să te uiţi la mine, îl încuraja ea, îmi face 
plăcere. Dar stai puţin. 

Cobori de pe divan, n-avea astâmpăr, se duse până în 
fundul camerei, deschise un scrin, îl închise la loc, se întoarse 
şi rămase în picioare, în faţa lui Trandafil, cu o privire prea 
copilăroasă ca să pară provocatoare, cum vroia să fie. 

— Te-ai uitat după mine? Am vrut să vezi cum umblu. 

Îşi trecu dosul mâinii prin sprâncene, zburlindu-le 
puţin; chipul ei deveni deodată şi mai copilăros, cu o mirare 
cam speriată, însă ochii, parcă detaşaţi de restul fizionomiei, 
aşa cum îl iscodeau cercetător pe Trandafil, sclipeau de 
şiretenie. 

El se gândi, puţin mirat, că nu se uitase niciodată prea 
bine la o fată, rar schimbase o vorbă cu vreuna, se afla prima 
oară ca astăzi, singur cu ea într-o casă goală, cu uşa încuiată. 
Şedea pe un taburet, într-o poziţie incomodă; până la plecare 
trebuia să se chinuiască. Fotoliul de alături, deşi de 
dimensiuni minime, un fotoliu de budoar, ar fi fost mai 
confortabil. Il ocolise dintr-o prudenţă indefinită, nu era un 
loc bun de defensivă şi simţea că va trebui să se apere de o 
primejdie, de asemenea indefinită. Copacii din pădure 
umbreau camera, rămânea o lumină molatică; pe glaful 
ferestrei era o donicioară cu cercuri de lemn, plină de 
stânjenei albaştri, cu o paloare mortuară. După ce îşi zburlise 
sprâncenele, Hora rămase nemişcată în faţa lui Trandafil, 
aplecată puţin înainte, cu intenţia, vădită ca el s-o poată privi 
de aproape. 


În ultimii ani se purtaseră rochii scurte până la 
genunchi, largi, fără talie, cu un cordon strâns pe şolduri, cât 
se putea de jos, doar să nu cadă, şi care la partea din faţă 
cobora mai mult, până la împreunarea picioarelor. În mod 
neaşteptat, croiala, care ar fi putut să pară neinspirată, nu 
era duşmănoasă, nu diminua deloc feminitatea, poate fiindcă 
făcea din şolduri aproape o nuditate şi forma lor, atât de bine 
dezvăluită, dezvăluia la rândul ei, printr-o vălurire ascunsă, 
desenul taliei şi întreaga compunere a trupului. Azi nu mi-ar 
mai plăcea, dar atunci, când a fost înlocuită, mi-a părut rău, 
şi nu m-am obişnuit deloc cu moda următoare; nici n-a ţinut 
mult, n-a vrut-o nimeni. Era o rochie strânsă pe mijloc, cu 
poalele neegale, lungi în spate, până aproape de gleznă, iar în 
faţă doar puţin mai jos decât genunchii. Dacă arăta bine talia, 
nu se mai vedea nimic din şolduri şi m-am convins încă o dată 
că ele erau cheia adevărată a cifrului. Rochia mi s-a părut şi 
indecentă pe deasupra, aşa cum era mai scurtă în faţă, 
amintind costumaţia dansatoarelor de can-can de la Follies 
Bergere şi de la cabarete. Mai rău decât atâta, ea sugera un 
gest şi o vorbă vulgară, datul poalelor peste cap, care 
descalifică pe o femeie cuviincioasă. 

Hora avea o rochiţă fără modă, o stofuliţă bej, croită ca 
o cămăşuţă de noapte, cu bretele pe umeri, adunată sub un 
cordon îngust, strâns pe talie; n-am folosit niciodată mai mult 
decât un diminutiv într-o frază şi acela doar la mare nevoie, 
acum însă trebuia, fiindcă rochiţa, făcută numai ca să-i 
acopere nudul, era plină de moliciune şi gingăşie. Deşi venise 
căldura, purta ciorapi, de mătase naturală, „Keiser”, cine 
avea cât de cât ochi îi deosebea uşor de alţii, parcă dădeau 
piciorului o linie mai prelungă, un câştig de care multe femei 
nu ţineau seama, chiar dacă aveau cu ce să şi-i cumpere. Pe 
atunci nu se cuvenea ca doamnele să umble fără ciorapi, nici 
în casă, la fel fetele, oricât de tinere. Matroanele îşi prindeau 
ciorapii cu jartiere puse deasupra genunchilor; o mizerie. 
Când se aplecau mai mult şi li se ridica rochia la spate, se 
vedeau coapsele, albe şi sugrumate, iar jartierele, oricât ar fi 
fost ele de colorate şi îndantelate, semănau cu nişte garouri, 
legături elastice, folosite ca să oprească o hemoragie. 


Sângele circula greu pe sub ele, şi de-aici oboseli, picioare 
umflate, iar la urmă varice. Femeile mai îngrijite aveau 
portjartiere, o centură elastică pusă pe şolduri, cu patru 
baiere lungi până la jumătatea coapselor, şi de acestea, cu un 
fel de agrafă, se prindea ciorapul, dintr-o mişcare; de 
desfăcut se desfăceau repede, doar cu o mână, dacă a doua 
era ocupată; avea însă un neajuns, cordonul strâns prea tare 
obosea şoldurile şi lăsa urme în carne; dacă îl slăbeai, putea 
să se răsucească şi dunga ciorapului fugea într-o parte; altă 
mizerie. O dungă strâmbă supără mai rău decât râia. Intr-un 
târziu a apărut un portjartier simplu de tot, derizoriu, încăpea 
într-un pumn şi, chiar dacă nu înlătura neajunsul de mai 
înainte, era mai uşor, mai cochet, mai tineresc, şi oricum 
înfăţişa o noutate. Se chema „cordoneta” şi fiind făcut numai 
dintr-un şnur elastic, de grosimea creionului, nu cântărea mai 
mult de o sută de grame; era o plăcere să le vezi prin vitrine, 
roz şi albastre, sfioase şi pure; pentru fecioare. 

Am auzit şi de o metodă ieşită din comun, nebănuită, 
se foloseau de ea rafinatele şi cochetele, când mergeau la bal 
în rochii subţiri, de mătase, strânse de le făceau trup de 
şarpe. Sub acest acoperământ orice corp străin sărea în ochi, 
şi ca să nu-şi pericliteze perfecțiunea liniei, ele îşi lipeau 
liziera ciorapului de piele, cu mastisol, folosit pe atunci în 
chirurgie la fixat pansamentele şi compresele, căci nu exista 
leucoplastul. Ar fi fost ideal dacă n-ar fi trebuit să-i şi 
dezlipească, folosindu-se de eter sulfuric, care irită şi ustură; 
cred că puteau să se nască multe necazuri, pielea femeilor 
are o structură gingaşă, nu suferă uşor maltratările. 

Tot atunci apăruse o centură elastică, o rămăşiţă a 
corsetului de altădată, care îmbrăca şoldurile, din talie până 
mai jos de partea umbrită, şi le mai şi strângea, puţin, dacă 
erau lăbărţate. Cu ele ciorapul nu mai fugea, puteai să te 
bizui, pacostea rămânea scosul; femeile prevăzătoare nu se 
duceau la întâlniri cu asemenea accesoriu, mai ales când era 
prima dată. De obicei aveau culoarea roz, cea mai potrivită cu 
pielea; se numeau „scandal”, fără rost, nu găseai nimic 
scandalos în ele. În cele negre, poate că da, căci existau şi 
din acestea, mai rare, ele trezeau alte sentimente, cred că 


bărbaţilor timizi le făceau frică şi nu chiar degeaba; o femeie 
echipată aşa putea să te pună pe gânduri. Ca şi femeile care 
purtau ciorapi negri fără să fie în doliu. Cearceafuri negre n- 
am văzut, ştiu însă că au existat, ici şi colo; am cunoscut mai 
târziu o doamnă care se bucura de un asemenea renume, că 
îşi îmbrăca patul în negru, am studiat-o pe furiş, să-i 
descopăr semnele particulare, dar erau ascunse sub riduri; 
ajunsese la a treia bătrâneţe, şi cred că n-o mai interesau 
cearceafurile de nici o culoare. (Cineva m-a întrebat ce 
înţeleg prin a treia bătrâneţe. Nu mă gândeam că trebuie să 
dau explicaţii; se afla, adică, la a treia operaţie pentru întins 
pielea obrazului.) Îmi pare rău că am mers atât de departe; să 
fi rămas la portjartiere, o neuitată amintire din tinereţe. Azi 
au dispărut, ca şi manşonul; se ştie ce le-a luat locul. Mă mir 
doar că obiectul acesta, o binecuvântare pentru orice femeie, 
a venit cu atâta întârziere. Ce pot crede decât că oamenii au 
prea puţină imaginaţie, de aceea nu fac salturi în 
descoperirile lor, aşteaptă să-i ducă apa. De ce a trebuit să 
treacă aproape un secol ca automobilul să-şi lepede vechile 
lui aripi, de trăsură, să pună o capotă unică peste motor, în 
locul celor două obloane laterale, că trebuia să te uiţi printr-o 
parte la carburator, iar la magnetou prin partea cealaltă, să 
dai fuga. Şi, în sfârşit, tot ce s-a mai făcut cu atâta încetineală 
pentru îmbunătăţirea automobilului, până s-a ajuns la forma 
de astăzi, nu ultima. De ce nu izbutim să ne-o imaginăm pe 
cea viitoare? Am văzut multe proiecte, „automobile de vis”, 
aşa se numesc, desene care ar reprezenta stilul viitorului. Le 
urmăresc de vreo douăzeci de ani, mi-au mers la suflet, mi-au 
luat ochii, am bătut din palme, dar nici unul nu s-a realizat 
până astăzi. Fabricanţii au făcut cu totul altceva, ceva ce ar fi 
fost imposibil să-mi treacă prin minte, m-a lovit în moalele 
capului şi am recunoscut că aşa trebuia să fie. Nu se poate 
altfel, toate trebuie să se coacă de la sine, imaginaţia nu 
răzbate singură, e nevoie şi de scurgerea timpului. 

Rochita era atât de subţire şi suplă, încât se vedeau 
şnururile cordonetei, încolăcindu-se pe şolduri, desenându-le 
forma ascunsă sub stofuliţă. Trandafil, care nu văzuse până 
atunci o cordonetă, era neliniştit, nemulţumit, puţin nervos că 


trebuise să facă asemenea descoperire minoră. De aceea 
întrebă, cu reţinere: 

— La ce trebuie să te meditez, domnişoară? 

Ea se urcase iar în fundul divanului, cu capul rezemat 
în covor, puţin absentă; părea obosită. 

— N-am nevoie de nici o meditaţie, nu mai urmez 
şcoala. Spune-mi o poezie. 

Trandafil citise toate cărţile de poezie din biblioteca 
domnului Alcibiade, şi nu se mărginise numai la atât, dar nu 
ştia nici una pe dinafară. Ma mirăm, cu memoria lui ar fi 
putut să înveţe oricâte, fără eforturi. „Tocmai asta nu vreau. 
Ce nevoie aş avea, dacă n-am să le recit niciodată în public! 
Mi-e destul că ştiu unde să le caut. Imi economisesc memoria 
pentru ceea ce este indispensabil.” 

Nu puteam să-l aprob întru totul, în părerea lui era 
prea multă asprime; altcineva ar fi luat-o drept o suficienţă. 

— Atunci cântă-mi ceva! stărui Hora. 

Nu-i era gândul nici la poezie, nici la cântec, ocolurile 
acestea i se păreau ei însăşi stupide, dar nu găsea o cale 
directă să se exprime. Fusese mai simplu cu Feiz, deşi atunci 
n-avea nici o experienţă, nici măcar una premergătoare, şi îi 
era frică. Intrarea lui pe fereastră semăna cu o infracţiune, 
după care trebuia să urmeze agresiunea; dar întâmplarea 
rămânea pe înţelegerea ei, fiindcă era simplă şi naturală. 
Trandafil o intriga, numai atât, încolo se simţea ca de ghiaţă, 
ceea ce nu permitea ca în fiinţa ei să se nască o atracţie 
clară, cum fusese în celelalte rânduri. Mai degrabă o 
îmboldea o ambiţie, să urce o treaptă, de aceea nu vroia să 
renunţe. Nu putea să gândească atât de limpede, am gândit 
eu pentru ea şi am înţeles că îşi făcuse din el o aspirație. 
Avusese de străbătut un drum mai înainte. Feiz îi trezise 
admiraţia fizică şi n-o mai interesa altceva, deşi ar fi avut ce 
să găsească la el, nu-i lipsea nici învăţătura, nici judecata, 
nici spiritul; el, fiindcă aşa îl cunoscuse, reprezenta pentru ea 
victoria trupului şi nici nu se gândise că ar mai fi fost nevoie 
de altceva. Acea nevoie i-o trezise Ilu, descoperise în el 
trăirea artistică, atât de clocotitoare că o înspăimântase, şi 
atunci cunoscuse gustul altei forţe decât cea corporală. Însă 


la Ilu cele două forţe nu se respingeau una pe alta, rămâneau 
unite aproape teluric, arderea lui lăuntrică se exterioriza prin 
mişcare, prin degete şi prin braţe, îndemânatice şi puternice. 

În Trandafil, Hora nu recunoştea altă forţă decât pe a 
minţii, care o ţinea la atâta distanţă că nu mai ştia nici măcar 
cum să-i vorbească. IÎndrăzneala ei se epuizase în câteva 
gesturi, pe care el le urmărise cu răceală, ceea ce o 
descurajase atât de mult, încât sfârşise ridicol, cerându-i să 
cânte; ar fi meritat să-şi zgârie obrazul cu unghiile. 

— N-am glas, şi preocupările mele sunt altele, replică 
Trandafil. 

— Ştiu, iartă-mă! Eşti un om uimitor, iar eu sunt o 
proastă. Am vrut să te cunosc, cu speranţa că mi-ai lumina 
mintea. 

Aşa gândise, e adevărat, dar superficial şi cu 
frivolitate, socotind să ia ceva de la el nu prin învăţătură, 
fiindcă nu se simţea în stare de un asemenea efort, ci prin 
atingere directă, prin osmoză. Fusese sigură că nu se va sfii 
să-i spună pe faţă, dacă ar mai fi fost nevoie de cuvinte, şi 
acum se uita la el paralizată de emoție. Ce forţă avea în el 
acest tânăr închis în sine, care abia îndrăznea s-o privească, 
prin ce izbutea s-o intimideze, când el însuşi părea doborât 
de timiditate? 

Hora se duse la fereastră, nu mai putea să stea 
înţepenită în faţa lui şi nu găsise altă ieşire. Respiră adânc, 
avea nevoie de aer, ca totdeauna în clipe de mari emoţii. In 
ce joc intrase? Trebuia să se scuture, să caute alt drum, 
oricât de lung, cu oricâte ocoluri. Numai să nu renunţe. 
Inainte de toate, trebuia să-i dea o lămurire elementară. 

— Inima mea nu merge bine, e o boală din naştere, 
spuse după ce îşi reluă locul în fundul divanului, cu capul 
rezemat de medalionul alb, acum umbrit puţin de înserare. 
Trebuie să mă feresc de emoţii; ai grijă şi cruţă-mă! 

Tot aşa îi spusese lui Feiz, dar atunci ştiau amândoi ce 
avea să urmeze, între ei nu mai era nici o distanţă. Acum, 
abia căuta un mijloc să micşoreze distanţa şi nu putea să-l 
găsească. Începu cu ideea cea mai nepotrivită: 


— De ce ai un nume aşa de caraghios? Dacă vrei să fim 
prieteni, eu am să-ţi spun Fil; sună mai bine! 

Trandafil se crispă, în urechea lui suna oribil. El nu 
admitea deloc numele lui Odor, prescurtat din Teodor; i se 
părea mai mult decât o diminuare a personalităţii omului; era 
anularea ei deplină. O judecată atât de excesivă mă 
indispunea chiar şi pe mine, care aveam pentru el o prietenie 
nelimitată. 

— Cel mai bine ar fi să nu-mi spui în niciun fel, 
domnişoară I 

Aşa a şi fost, Hora nu i-a mai pronunţat niciodată 
numele, dar în conştiinţa ei fiinţa lui s-a concretizat atât de 
puternic, încât n-a mai fost nevoie de eticheta obişnuită a 
oamenilor; de fapt, el a rămas singur şi inconfundabil, 
anulând toate numele cunoscute de ea înainte. Până a ajunge 
acolo însă, se simţea contrariată de opoziţia lui continuă. 

— Imi vorbeşti aşa de ţeapăn din cauza lui Laurenţiu! 
Dar fii liniştit, suntem aici cu voia lui; nu ţi-ai dat seama? 

El o privi confuz; întâi îl surprindea numele, spus fără 
nici o deferentă. Pentru el, tatăl fetei era directorul şcolii, 
Satrapul, şi chiar dacă nu-l stima, nu şi-ar fi îngăduit să se 
gândească la el cu familiaritate. Şi-apoi, în cuvintele ei şi în 
felul cum erau spuse se simţea o insinuare, ideea unei 
complicităţi paterne, acceptarea a ceva la care el nu 
îndrăznea să se gândească. Între uşă şi colţul camerei văzu 
pianina, pusă puţin strâmb, ca să încapă; se cunoştea că locul 
ei nu era acolo, şi deodată îşi aminti ce se vorbea cu un an 
înainte, că Ilu, acum plecat la Paris, venea după-amiezele să-i 
dea lecţii de pian, dar cine asculta de pe terasă, rar auzea o 
gamă, o serie de acorduri distrate; restul timpului, în odaia 
cu fereastra deschisă era linişte. Trandafil nu fusese 
niciodată atent la aceste zvonuri, cărora nu le dădea nici un 
înţeles dacă îi ajungeau la ureche. 

Urmărindu-i privirea, Hora spuse: 

— Pianul nu stă bine acolo; mâine o să-l ducă în 
sufragerie. 

Era ca o mărturisire, n-avea de ce s-o reia altă dată, 
pianul jucase un rol în viaţa ei, se înţelegea limpede. Apoi 


zâmbi, uitându-se la Trandafil puţin îmbufnată, dar nu fără 
căldură, încercând să găsească o cale de comunicaţie, dacă 
până acum nu izbutise. 

— Aşa cum eşti de sever, mâine-poimâine ai să-ţi laşi 
barbă. Dacă n-ai fi atât de încruntat, te-aş chema lângă mine; 
vino măcar mai aproape! 

Trandafil rămase nemişcat, dar apelul trezise în el o 
tulburare neprevăzută, îşi concentra privirea în ochii ei, 
încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Câteva clipe ea i se 
păru o enigmă, apoi mintea i se lumină dintr-o dată, chipul i 
se destinse, simţi în inimă o căldură necunoscută mai înainte, 
enigma se dezlega prin ea însăşi; acolo, la doi paşi de el, era 
o fiinţă vie, cu putere de judecată şi cu voinţă, o fată care 
dezbătuse o idee şi pe urmă hotărâse să-l cheme, iar acum 
vroia ca el să vină mai aproape. Dintr-o dată, nimic nu i se 
mai păru nefiresc, şi cu toate că până acum nu se gândise la o 
iubire viitoare, înţelese că el, oricât de nevârstnic, era un 
bărbat în devenire, şi ea, oricât de fragilă, cu figura ei 
copilăroasă, aşa cum îl privea pe sub sprâncenele zburlite, 
era o femeie devenită, nu încăpea nici o îndoială, şi vroia ca 
el să ştie, i se citea pe faţă. 

De la enigmă, Trandafil trecu de-a dreptul în vrajă, era 
o emanatie, o simţea ridicându-se din toată făptura ei şi 
exteriorizându-se prin privire, atât de vorbitor, că făcea 
inutile cuvintele; Hora îşi găsise mijlocul de comunicaţie 
căutat mai înainte. El însă abia acum trebuia să vorbească şi-i 
spuse, fără deliberare, prin inspiraţia unei singure clipe, cu 
un ton convins, sincer, liniştit şi simplu: 

— Eşti mult mai frumoasă decât mi-am închipuit că a 
putut să fie o frumuseţe, din Vechime şi până astăzi. 

— E ciudat, răspunse ea, nu simt nici o emoție şi totuşi 
sunt zdrobită. N-am auzit niciodată cuvinte atât de 
cuprinzătoare şi spuse atât de simplu; e în ele şi suflet, şi 
minte, e o ştiinţă adâncă, într-o singură frază. Dar n-ai vrut să 
vii lângă mie; de ce, când ai atâta inteligenţă? Oare n-ai 
înţeles cine sunt eu? Nu ştiu să fac rău, nici n-am putere; 
starea mea cea mai bună este când mă simt slabă. Vino, nu 


vreau decât să-mi auzi inima, să începem cu începutul, ca să 
ştii cine sunt, şi cum sunt şi de ce nu pot fi altfel! 

Întinse mâna cu un gest trist, de fiinţă nedreptăţită. 
Fără voia lui, Trandafil aruncă o privire spre uşă, un gest pe 
care nu pot să i-l iert, ar fi trebuit să uite. Spuse: 

— Mai bine aş fi intrat pe fereastră, să nu ştie nimeni! 

— E prea sus! răspunse Hora, cu nostalgie. 

Lăsându-şi sentimentele să fugă în urmă, poate se 
răzbuna pentru ezitările lui şi pentru privirea furişă de mai 
înainte. În sufletul ei erau regrete şi spaime. Îşi descheie 
rochiţa la gât, o trase jos de pe umărul stâng, până ce îşi 
descoperi locul inimii. Dar mai întâi apăru sânul, sănătos şi 
puternic, cu pielea atât de întinsă că devenea transparentă, 
lăsând să se vadă mişcarea sângelui, cu fluxuri roze, urmate 
de refluxuri brune. 


32 


Nimic din ce se întâmpla în jurul nostru nu rămânea 
neobservat şi nediscutat, chiar fapte care nu ne priveau şi ar 
fi trebuit să le ocolim, convorbiri de familie auzite pe sub 
ferestrele profesorilor, certuri, învinuiri, injurii sau declaraţii 
de dragoste, târzii şi obosite, uneori ridicole. Oamenii îşi 
dezvăluiau firea urâtă, care se vede mai lesne decât firea 
frumoasă, ascunsă de obicei la adâncimea mormintelor. Nu 
puteam să închidem ochii şi să ne astupăm urechile, aşa că 
viaţa din jurul nostru ne era cunoscută pe toate feţele. Numai 
despre cazarma duhovnicilor nu ştia nimeni nimic, parcă n-ar 
fi existat, nu ne puneam întrebări, nu ne dădeam părerea, 
rămânea un mister acoperit de tăcere. O singură dată mă 
apropiasem de locul acela, coborând la nimereală prin 
pădure, căci nu exista drum, nici măcar o potecă, până ce 
zărisem printre ramuri un zăplaz înalt de patru metri, ca un 
meterez de pe vremuri, făcut din trunchiuri drepte de salcâm 
înfipte în pământ, pe două rânduri, ca să nu se vadă printre 
ele, şi legate cu brâuri de scândură groasă, înnegrită de 
ploaie. Pe deasupra acestei împrejmuiri ca de cetate nu se 
vedea nimic, iar în spatele ei nu se simţea mişcare, nu se 
auzea nici un zgomot. Drept în faţă, cum veneai de sus, era 


poarta, de lemn întărit cu fiare, parcă blindată; de o parte şi 
de alta a ei stăteau de pază doi duhovnici, înarmaţi cu 
halebarde de paradă, cu sutana strânsă sub o centură de 
piele, cu diagonală şi cu comănacuri negre care, după 
sclipire, mi s-au părut metalice. M-a cuprins frica, simţeam că 
depăşisem un hotar, el exista în conştiinţa mea ca într-a 
tuturora, impus de o forţă necunoscută. Cu gândul că 
nesocotisem o interdicţie, am luat-o fuga la deal şi nu m-am 
oprit decât la marginea pădurii, când am văzut că din faţă se 
apropiau, grăbind pasul, doi duhovnici, cu poalele sutanei 
sumese, să nu se împiedice. Nu m-am îndoit că veneau în 
întâmpinarea mea, poate paznicii de jos mă simţiseră şi 
dăduseră alarma, desigur că aveau telefon sau alt mijloc de 
comunicaţie. Am schimbat drumul, m-am tupilat de-a lungul 
pădurii şi n-am ieşit la lumină decât dincolo de spălătorie. 

Deşi scăpasem cu faţa curată, mi-a fost frică multă 
vreme; când un duhovnic mă privea mai stăruitor, mi se 
părea că umblă să mă scormonească în suflet, drept care îmi 
luam o mutră nevinovată şi mă străduiam să nu mă gândesc 
la nelegiuirea săvârşită de altfel numai din neastâmpăr, ca nu 
cumva să mi se citească vina pe faţă. Am uitat cu timpul, m- 
am liniştit, dar n-am mai încercat niciodată să aflu altceva, 
decât ceea ce văzusem pe fugă. Aşa au trecut anii, până am 
ajuns în ultima clasă, mai era puţin şi terminam şcoala. Se 
ofileau stânjeneii, care înfloreau când începuse dragostea lui 
Trandafil cu Hora. Începuse cu teama morţii şi cu un dor 
nebun de viaţă. Sub sânul ei, de-o vitalitate care pe el îl 
hipnotiza şi îi făcea frică, i se vedea pielea pulsând, în locul 
unde dedesubt bătea inima, într-un ritm neliniştit, ca un 
galop, o rostogolire care nu putea fi oprită decât printr-o 
prăbuşire; a doua bătaie, divizată în două spasmuri scurte, 
nefireşti, speriate, trezea presentimentul că bătaia următoare 
n-o să se mai vadă şi dedesubt inima va fi moartă. Hora îl 
trase spre ea, îi lipi capul de pieptul ei dezgolit, cu urechea 
pe inimă. „Ascultă cum bate, îi spuse, e acolo o membrană 
ruptă. Dar să nu te sperii, n-am să mor într-o clipă de 
bucurie!” 


Atunci, în ultima primăvară, s-a născut în mine o ciudă 
amestecată cu umilinţă, că în curând aveam să plec pentru 
totdeauna, fără să ştiu ce se ascundea în cazarma 
duhovnicilor. Trebuia să aflu măcar acum, altfel aş fi dus cu 
mine o nemulţumire, mi s-ar fi părut că rămâneam cu şcoala 
neterminată. Multe nopţi mi-am frământat capul, în ore de 
insomnie, am încercat să fac planuri, nici unul nu putea fi 
adus la îndeplinire. Până ce, deodată, mi-am adus aminte de 
tunelurile caloriferului, pe care le străbătusem cu sărmanul 
Mesteacăn. Erau cinci ani de când se împuşcase, mi s-a 
întunecat sufletul, curiozitatea mea rămânea o deşertăciune 
în faţa morţii, singura taină pe care ar trebui s-o cunoaştem. 
Ce câştigam eu şi ce folos trăgeau alţii dacă aflam ce se 
petrecea în cazarma duhovnicilor, când nimeni nu vroia să 
ştie? 

Aşa am gândit într-o seară, aproape cu nemulţumire, 
până ce m-a prins somnul. Dar, trezindu-mă la un timp şi 
nemaiputând să adorm până dimineaţa, am înţeles că n-am 
scăpat, că până nu voi afla totul n-o să am linişte. 

Băgasem de seamă că din când în când, cam o dată pe 
lună, sâmbătă seara, duhovnicii ieşeau pe tăcute din 
dormitoare, rămânea numai câte unul de pază la colţurile 
coridoarelor, de unde puteau să vadă în toate direcţiile; 
ceilalţi se strecurau pe lângă ziduri, coborau scările pe furiş, 
se pierdeau în noapte cu sutanele lor negre, care îi ajutau să 
dispară repede, şi nu se întorceau decât duminică dimineaţa, 
când începea liturghia; atunci se duceau de-a dreptul la 
biserică. Aşa am înţeles de ce în pădure nu era măcar o 
potecă, fiindcă nu mergeau în şir, ci risipiţi, care pe unde îi 
venea bine, ca pe câmpul de luptă. 

Nu a fost greu să-mi pun planul în aplicare, lanternă 
aveam, izbutisem să-mi cumpăr una puternică, la care 
visasem tot timpul şcolii. Îndată ce s-au stins luminile în 
dormitoare, am zbughit-o afară, am săltat capacul unei guri 
de vizitare şi într-o clipă dispăream sub pământ, în tunelul 
cunoscut de atâta vreme. M-au învăluit amintirile, multe câte 
lăsasem în urmă, iarăşi m-am gândit la Mesteacăn, cum ar fi 
fost el astăzi, ce-ar fi crezut despre mine? 


Avusesem grijă să mă orientez din vreme, parcurgând 
drumul pe deasupra, măsurasem distanţele cu pasul, nu mi-a 
fost greu să găsesc ramificaţia de unde un tunel pornea spre 
cazarma duhovnicilor. Când a început coborâşul am avut 
dovada cea mai bună că mergeam bine, recunoşteam aceeaşi 
înclinare a pantei, aşa cum o ştiam de la primul drum, când 
ajunsesem în apropierea cazărmii. Din locul unde am dedus 
că treceam pe sub împrejmuirea misterioasă, fără să mă 
împiedice nimeni, n-am mai parcurs decât vreo trei metri şi 
eram la capătul tunelului; ţevile de calorifer, în manta albă, 
de ipsos, făceau un cot de nouăzeci de grade şi se duceau 
sus, într-o clădire pe care îmi era imposibil să mi-o închipui, 
ştiam doar că nu putea să fie înaltă, altfel s-ar fi văzut pe 
deasupra zăplazului. 

Capacul de vizitare l-am găsit cu uşurinţă, pe marginea 
lui circulară se vedea din loc în loc, punctându-i conturul, 
câte o licărire, dovadă că deasupra era lumină. Am urcat cele 
câteva trepte de fier şi am tras cu urechea. Se auzeau 
zgomote ciudate, tropote ritmice, mişcare de oameni, se 
desluşeau glasuri, chiote, cântece, larmă, toate însoţite de o 
muzică surdă, ca de tam-tamuri, cu picurări ascuţite, de 
xilofoane. Deşi nu era nici o asemănare, muzica amintea ceva 
ce se auzea în sufrageria domnului Pretoreanu, în seara când 
Jordie îşi primise învestitura, în chip atât de grotesc şi 
macabru. 

Acum, curiozitatea mea, care crescuse întruna, s-a 
transformat într-un fel de beţie, mi se clătina capul şi nu mai 
puteam să percep realitatea decât ca pe o incertitudine; m- 
am ciupit de mână să văd dacă nu visez, dar n-am simţit 
nimic, îmi amorţise carnea şi îmi era teamă să nu-mi 
amorţească şi cugetul, să nu cad într-o vrajă sau să nu-mi 
pierd cunoştinţa cu totul. Un singur gând rămânea treaz, că 
orice ar fi fost să se întâmple, trebuia să nu mă dau de gol, 
să-mi măsor gesturile cu luare-aminte. Am pus lanterna într-o 
firidă, apoi încet, milimetru cu milimetru, am împins capacul 
în sus, trăgând cu urechea afară, să aud, să simt dacă ar fi 
fost cineva pe aproape. O dâră puternică de lumină m-a lovit 
în ochi, orbindu-mă în prima clipă; capacul, deschis nu mai 


mult de un deget, îmi îngăduia să observ că în jur nu era 
nimeni. Dar la câţiva metri în faţa mea se rotea o horă, 
vedeam numai picioare, în cizme sau în ghete cu gumilastic, 
băteau pământul în ritmul muzicii de tam-tamuri şi xilofoane, 
ridicau praful, mi-a venit să strănut, mi-am ţinut respiraţia 
până am simţit că mă înăbuş, m-am făcut roşu. Am săltat 
capacul încă de un deget, atunci au apărut sutanele 
duhovnicilor, cu poalele sumese. Cam la zece din ei venea o 
femeie, prinsă în horă, cu picioarele goale, cu fusta luată de 
vânt, gata să zboare în aer. N-a trebuit să salt capacul mai 
mult decât încă un deget, ca să văd toată scena, luminată ca 
ziua, fără să ştiu unde erau felinarele. 

De jur împrejurul zăplazului se înşirau chilii, lipite una 
de alta, ca nişte porumbare, lăsând la mijloc o arenă, în 
centrul căreia se vedea o estradă înaltă, cu nouă trepte. 
Duhovnicii care jucau şi chiuiau erau aşa cum îi ştiam 
dintotdeauna, fără identitate, nu puteam să deosebesc pe 
unul de altul, nu puteam să-l recunosc nici măcar pe al meu, 
deşi îl vedeam toată ziua. Acum însă, lăsând la o parte 
înfăţişarea lor obişnuită, toţi aveau prinsă la spate o coadă de 
diavol şi o fluturau în ritmul jocului. Nu-i vedeam din faţă, dar 
când unul dintre ei a întors capul, am descoperit şi coarnele, 
lipite de frunte, întocmai ca ale domnului Pretoreanu. Deşi îl 
ştiam departe, călătorind în jurul pământului, am simţit 
prezenţa lui acolo; ceea ce se întâmpla sub ochii mei emana 
de la el, sub patronajul lui petreceau duhovnicii, ca la un bal 
al Sabatului. În femeile presărate printre ei, aşa cum se 
tineau de umeri, o bluză între două sutane, le-am recunoscut 
pe spălătorese, genul feminin al nostru, dedate acum la o 
horă neruşinată. Toate îşi săltau picioarele şi îşi legănau 
şoldurile, cu capul când pe un umăr, când pe altul, râzând şi 
chiuind ca nebunele, sau bete, sau fără minte. Aveau şi ele 
coarne lipite pe frunte, şi nu le stătea rău, mereu împungeau 
cu ele în aer, mult le-ar fi plăcut să se hârjonească. Mă 
gândeam că nu prea târziu aveau să ajungă şi la asemenea 
faptă şi mă întrebam dacă am să privesc până la urmă, sau 
dacă n-am să ridic capacul de fontă şi să-l rostogolesc în 


grămadă. Le puseseră şi lor cozi de diavol, pe care le roteau 
în aer, împletindu-le provocator cu cozile duhovnicilor. 

Aveam noroc că locul meu de observaţie se afla în golul 
dintre două chilii, pe unde ieşeau ţevile caloriferului, aşa că 
hora nu putea să dea peste mine. Abia mai târziu mi-am 
ridicat privirea spre estradă, nu puteam să văd totul dintr-o 
dată, era prea multă zăpăceală, cu toate acestea, ceea ce se 
petrecea acolo ar fi trebuit să-mi sară în ochi din prima clipă. 
Poate mă şi uitasem, şi văzusem, dar nu puteam crede. M-am 
ciupit iar de mână, am scuturat din cap, m-am zgâit, mi-am 
făcut cruce cu limba în gură. Pe estradă era un jilţ negru, ca 
o strană putredă, cum văzuse Vava una în fundul lacului, şi în 
ea stătea, vie, rânjind cu gura ştirbă, o vrăjitoare bătrână. 
Deşi nu o ştiusem decât din auzite, am recunoscut în ea pe 
slujnica slută şi deşucheată care, într-o seară de duminică, 
ademenise în grădiniţă vreo zece băieţi mai mărişori de la 
colegiul nostru, ceea ce îl determinase pe domnul Laurenţiu 
Sân-Martinu să ne adune sub statuia domnului Pretoreanu şi 
să ne ţină o predică aspră. 

Slujnica râdea cu capul dat pe spate, cu gura căscată, 
de i se vedeau cele câteva măsele rămase ici-colo, se 
zvârcolea scoțând ţipete, şi rochia, săltată până la şolduri, 
lăsa să i se vadă coapsele veştede, care munciseră mult în 
duminica aceea de pomină. lar la picioarele ei şi cu două 
trepte mai jos, şedea într-o rână, ca patricienii din Roma 
antică, ciupind coardele unei lire, recitându-i madrigaluri pe 
care nu puteam să le aud în larma petrecerii şi de la atâta 
distanţă, nimeni altul decât domnul Laurenţiu Sân-Martinu, 
cu o figura inspirată, cu privirea plină de adoraţie, cerşind 
parcă un semn de dragoste. 

Era prea mult, nu puteam să îndur gândul că lumea îl 
socotea tatăl Horei, pe care o batjocorea de la distanţă, 
întinându-i imaginea, pentru mine atât de curată. Numai în 
numele ei am făcut restul. Nu mi-a mai păsat că într-un cazan 
pus pe pirostrii, drept în faţa mea, fierbeau împreună Moş 
Flaşnetă şi Burtă Dublă, făcându-şi vânt cu gambetele, iar 
focul îl aţâţa Enciclopedul, cel mai iubit dintre profesori, 
devenit sluga Satanei. Domnul Claudiu Viespărescu, 


profesorul de franceză, arunca în cazan căpăţâni de usturoi, 
dintr-o funie lungă, pe care o avea trecută peste umeri şi 
încrucişată în faţă, ca benzile de mitralieră. În partea cealaltă 
a estradei, domnul Stroescu, cu vioara în mână, dirija 
orchestra, deşi n-ar fi fost nevoie, fiind alcătuită numai din 
două persoane, nici măcar un cvartet, doi duhovnici tineri, 
unul cu tam-tamul, altul cu xilofonul; din când în când, 
domnul Stroescu freca părul arcuşului pe o bucată de slănină, 
îşi ducea vioara la gât şi, fără să ţină seama de ritmul 
celorlalţi, adăuga muzicii de tam-tam şi xilofon partea 
languroasă din Ziegeunerweise, cântând-o cu patimă. 

Am lăsat capacul la loc, am fugit prin tuneluri până în 
curtea bisericii, am ieşit deasupra, m-am strecurat în altar 
printr-o uşiţă care ştiam că nu se încuia niciodată, fiindcă 
avea clanţa stricată, şi, cotrobăind peste tot cu lanterna în 
mână, am găsit săculeţul cu tămâie. M-am întors tot în fugă, 
petrecerea nu se terminase, mai era până să înceapă 
dezmăţul. Abia acum am văzut-o pe Margareta, şefa 
spălătoreasă, cu părul alb, desprins din spelci, că părea o 
paciaură, nu-i mai lipsea mult să semene cu vrăjitoarea ştirbă 
din strană, căreia domnul Laurenţiu Sân-Martinu continua să- 
i cânte din liră. Erau toţi prea înfierbântaţi ca să mă simtă, 
am scos mâna afară şi am aruncat săculeţul cu tămâie sub 
ceaunul pus pe pirostrii, unde se făcuse un morman de 
jeratic. 

Într-o clipă fumul aromat s-a răspândit peste toată 
arena, acoperind sabatul ca o ceaţă groasă, în timp ce eu 
puneam capacul la loc şi coboram scara. Inainte de a o lua la 
fugă, am auzit în urma mea ţipete, răcnete, tropote, 
hărmălaie. Când am ieşit din tunel, departe, lângă 
dormitoare, de unde nu mai aveam de mers decât zece metri 
ca să mi se se piardă urma, vântul aducea din pădure fum de 
tămâie, valuri peste valuri, au ajuns peste mine, înecându-mă 
şi dându-mi ameţeală. Dar nu m-am lăsat, ci am mai stat 
locului câteva clipe, să-i văd pe duhovnici cum ieşeau din 
vale, gâfâind de urcuş şi de goană, împleticiţi şi bezmetici. Pe 
unde au scăpat spălătoresele şi toţi ceilalţi, n-am văzut, poate 
s-au rătăcit în pădure, au căutat ieşirea până la ziuă. 


A doua zi încă mai mirosea a tămâie; pădurea era plină 
de cozi şi de coarne de diavol. 

Oare Tania, să nu fi fost plecată, ar fi venit şi ea la 
sabatul duhovnicilor? Dacă făcusem o faptă rea, am plătit-o 
cu această întrebare, rămasă în mintea mea până astăzi, când 
încă mă chinuieşte, deşi Tania de mult a devenit o amintire, şi 
poate de mult este moartă. 


33 


Credeam că niciodată nu voi avea de povestit întâlnirea 
lui Trandafil cu o fată. Toţi ceilalţi ne făceam confidenţe, fără 
discreţie şi chiar fără pudoare; eram într-un stadiu primitiv al 
evoluţiei noastre lăuntrice, nu simţeam vulgaritatea unor 
gânduri şi nici a cuvintelor folosite spre a le spune. Dar 
niciodată nu vorbeam faţă de Trandafil. El era un cenzor, îmi 
făcea viaţa grea, poate şi aceasta să fie o cauză pentru care 
nu izbuteam să-i dau locul cuvenit între ceilalţi, îl lăsam să se 
estompeze, când ar fi trebuit să rămână tot timpul în faţă. 

Mi-a fost greu, un timp mi s-a părut imposibil să 
animez scena întâlnirii lui cu Hora. Deşi era o realitate, 
refuzam să cred în ea, mi se părea ceva inavuabil, îmi rănea 
pudoarea, ceea ce nu mi se întâmplase defel când cu Tania, 
deşi atunci faptele fuseseră mult mai hazardate. Dar, trecând 
peste această reţinere, va trebui să admit că un om înzestrat 
în felul lui trebuia să izbutească în toate faptele sale. Deşi 
abia la vârsta lui Romeo, avea o putere de exprimare cu totul 
superioară, datorită instrucţiunii, o gândire profundă şi 
rafinată, o sumă de însuşiri omeneşti dezvoltate prin 
pătrunderea lor cu puterea inteligenţei, o sinteză a gândirii 
din toate timpurile trecute şi o intuiţie matematică a gândirii 
viitoare. lubirea a erupt din pieptul lui cu o pasiune deplină. 
Ar fi putut să se prăbuşească, să se piardă printr-o slăbiciune 
care paralizează voinţa şi înăbuşă toate celelalte aspirații, 
făcând din om un învins, dacă nu o epavă. El n-avea nevoie să 
se supravegheze, să-şi înfrâneze pornirea; s-a lăsat în voia ei 
până la capăt. Resursele lui erau atât de vaste şi inepuizabile, 
că nici o patimă n-ar fi izbutit să le consume. La el, pasiunea, 
deplină şi necontrolată, genera o sănătate robustă a 


spiritului, făcându-l să urce în loc să slăbească. El nu se 
sustrăgea de la nici un gest datorat iubirii, îi consacra nu 
doar sentimentele, ci şi gândirea, forţa lui cerebrală. Şi 
totuşi, în acel timp, nici una din vechile lui preocupări, 
studiul şi meditaţia, nu avea să fie primejduită, ci dimpotrivă, 
deveniră şi mai temeinice. Ştiam de mult că prima din 
însuşirile lui era ştiinţa de a nu irosi timpul; de a da fiecărei 
clipe întrebuinţarea cea mai bună, de a nu lăsa ca vreuna să 
fie sterilă. Acestei însuşiri îi urma capacitatea de regenerare 
a celulei cerebrale; cred că ea nu se uza la eforturi, ci 
prolifera, poate prin scindare, se înmulţea, într-o creştere 
constantă. Mintea lui nu cunoştea oboseala. Aşa se explică de 
ce iubirea, în loc să-l istovească şi să-i facă haos în suflet, 
crea în fiinţa lui o forţă nouă. I-am văzut-o pe faţă, a apărut 
deodată, ca un semn de maturitate, o bărbăţie anticipată, nu 
aspră, ci calmă şi visătoare, cu o puternică forţă de seducţie. 
Orice femeie care şi-ar fi îndreptat privirea asupra lui, ar fi 
fost cucerită. Atunci s-a născut în sufletul meu invidia, aş fi 
vrut să fiu în locul lui, prima şi ultima oară când aş fi făcut 
schimb cu altul. 

Am stat să judec de unde venea acest dar al lui, ca o 
încununare a tuturor celorlalte daruri; nu mi-am ascuns 
admiraţia pentru ele, iar acum aveam o umbră în suflet. Ce 
moştenise el de ia domnul Alcibiade, cu paternitatea lui atât 
de difuză, care în Odor pusese o putere de gândire sublimă şi 
în acelaşi timp diabolică, în Tom o fire scelerată, în Teofana o 
forţă de dăruire nebună şi înfricoşătoare? Nu spun că iubirea 
lui Trandafil avea să fie mai cumpănită, că nu avea să ajungă 
pe o culme la fel de înaltă ca a surorii aceleia atât de 
nenorocoase; numai că viaţa lui nu se funda pe o singură 
pasiune, ca a Teofanei, iubirea nu înăbuşea setea de 
cunoaştere, ci o ajuta să crească, urcând împreună o scară 
monumentală. 

N-am ştiut nimic despre tinereţea domnului Alcibiade; 
un frate al lui, care va apărea în curând, nebănuit şi 
neaşteptat de nimeni, nu va putea să spună mai nimica, 
fiindcă abia îl cunoscuse. Cit priveşte pe losefina, acea soră 


misterioasă, chiar dacă ar fi ştiut mai multe, era de mult 
dispărută, în naufragiul uriaşului pachebot „Titanic”. 

De la domnul Alcibiade veneau poate şi patima 
Teofanei şi a lui Trandafil; judecând aşa, socotesc că toţi trei 
au fost egali unul cu altul. Dar rămâne o necunoscută, ce-au 
moştenit ei de la Alexandrina, care nu şi-a dezvăluit firea 
decât prin pasiunea pentru muzică şi lumină. Oare altă 
pasiune nu mai fusese? De unde venea privirea ei adâncă, pe 
care o descoperisem la serbările şcolii, fără s-o fi bănuit 
înainte? Erau oare în ea urmele unei flăcări acum stinse, dar 
nu uitate, o tristeţe întoarsă în urmă, unde odată ceva arsese 
şi se mistuise? 


Când iubirea pentru o fiinţă se ridică până la adoraţie, 
la înălţimea unde dispare orice scădere, şi comunicarea nu 
devine doar ideală, ci absolută, fără nici o lipsă, atunci omul 
simte nevoia s-o arate şi altora. Nu din orgoliu, ci spre a mări 
spaţiul dragostei, spre a-i da aer şi apă; este o sete. Iubirea, 
redusă la relaţia dintre doi oameni, oricât ar fi ea de 
puternică, se ofileşte cu timpul; nu spun cât durează, firile 
oamenilor sunt felurite, iar singurătatea în doi, cum a fost 
numită, nu are rezerve egale de a se hrăni prin ea însăşi. Intr- 
un singur caz ea poate supravieţui până la termene infinite, 
când măcar unul din doi are atâta imaginaţie şi inteligenţă ca 
să poată însufleţi şi colora vidul; atunci nevoia martorilor 
dispare, dragostea se hrăneşte din propria ei substanţă, 
regenerată întruna fără să se uzeze. 

Aşa cum se regenera celula cerebrală a lui Trandafil, la 
fel se regenera celula lui sufletească, fără să scadă. 

La început, situaţia lui i se părea imorală şi inestetică. 
A veni la o oră fixată dinainte, a-l vedea pe capul familiei 
plecând cu nevasta la braţ să se plimbe prin parc, sau 
urcându-se în trăsură, să meargă la oraş, la cinematograf sau 
la berărie, a şti că în aceeaşi clipă servitorii ies pe uşa din 
spate ca Hora să rămână singură, i se părea o înscenare 
grotescă. Starea lui continua să fie penibilă chiar după ce 
Hora venea să-i deschidă. Drumul prin salon, prin sufragerie 
şi în lungul coridorului i se părea o rătăcire, deşi ea îl ducea 


de mână, ferindu-l să se împiedice, să se lovească de ziduri 
sau să şovăie. Dar după ce intra în camera ei şi ea încuia uşa, 
gestul cel mai penibil dintre toate, acolo, între cei patru 
pereţi, cu fereastra deschisă asupra pădurii, care nu putea să 
fie impură, se năştea o altă lume, mai presus de orice morală, 
şi ea era serafică, nu grotescă, aşa cum va fi fost paradisul, 
înaintea păcatului, scăldat în miresme şi muzică. 

Dacă îi absolv pe amândoi şi le dau dreptul la bucurie, 
să nu mă judece părinţii din vremurile moderne, ale căror 
fiice de nouăsprezece ani au un automobil de sport şi unul de 
curse, au cal de călărie pe care rândaşul, cu mânuşi albe în 
mână, îl aduce la scară, fac schi la munte şi vara schi nautic, 
se zbânţuie în teroarea de urlete a discotecii, şi atât nu le e 
de ajuns, se droghează cu whisky, apoi cu votcă, băutura 
mujicului, apoi cu marijuana, cu heroină, şi toate 
halucinogenele încă necunoscute, ca la urmă, sleite, fără 
voinţă şi fără nici o speranţă, să-şi dea sufletul într-un spital 
de dezintoxicare. 

Noi, pe vremea când au existat Hora şi Trandafil, nu ne 
îmbătăm decât cu parfumul curat pe care-l revărsa sub 
ferestre regina-nopţii, înrudită direct cu planta tutunului, 
două din obsesiile tinereţii mele. Tutunul l-am lăsat deoparte, 
dar regina-nopţii mă tulbură oricând îi simt mireasma, ea 
vine totdeauna prin surprindere, de sub un gard, dintr-o 
grădiniţă, şi va rămâne pe vecie martora serilor noastre de 
iubire. 

In afară de mobilă şi de covorul cu medalion alb la 
mijloc, care era acolo caracteristica principală, în cameră nu 
se vedeau podoabe, bibelouri, albume cu fotografii, nici 
obiecte personale, nimic din ceea ce înconjură de obicei viaţa 
unei fete. Covorul ţinea locul tuturor acestora; când Hora se 
rezema cu capul ei brun, cu dinţii sclipitori şi cu ochii ca 
antracitul în mijlocul medalionului, totul în jurul ei se 
însufleţea, camera se umplea de obiecte preţioase, indefinite, 
ca o comoară în continuă creştere, amenințând să ia tot aerul 
şi să lase în loc diamante. Era emanaţia ei, dezlănţuită numai 
în contact cu covorul şi în contrast cu albul medalionului, 
care o făcea să strălucească, proiectată pe un cer mic, dar 


numai al ei, cum nici un om nu poate să-l aibă. Toate acestea 
nu le vedea decât Trandafil; eu, când m-am ciocnit cu Hora 
sub clopotniţă şi o clipă am simţit-o lipită de mine, n-aş fi 
bănuit în ce se transformă ea când ajunge în casă. 

Trandafil nu ţinea seamă decât de lucrurile cărora le 
dădea ea naştere; uita cheia din uşă, fereastra şi pădurea, 
care erau o legătură cu lumea exterioară. Lumea lui, între cei 
patru pereţi, devenea mult mai mare, amplificată geografic, 
nu cu imaginaţia, ci cu senzațiile imediate: Hora, parfumul ei, 
căldura, ochii adânci, ca fântânile; şi gura fierbinte, care 
uneori se răcea brusc, ca pe urmă să ardă şi mai puternic. lar 
la sfârşit glasul, desprins de ceea ce era dureros în sensul 
cuvintelor spuse, devenit cald şi dulce, de o tandreţe 
melodioasă. Clipe lungi, ea nu era decât cântec, un leit motiv 
pe care Trandafil îl asculta cu capul pe pieptul ei, aşa cum i-l 
pusese ea la prima lor întâlnire. „Te las cu bine!” şoptea ea în 
ritmul inimii, şi uneori uita să se oprească, era o litanie tot 
mai stinsă, care pe Trandafil îl îmbăta şi-i sfâşia sufletul. 
Îndura durerea, pentru voluptate, pentru convulsiunile 
sublime la care ajungea propria lui inimă, stârnite de 
convulsiunile tragice ale inimii celeilalte. El trăia aşa, lângă 
Hora, moartea ei prezumtivă şi niciodată nu se gândea că 
moartea lui ar putea să vină mai târziu decât în clipa 
următoare. 

— Aş vrea să fiu tot timpul cu tine, îi şoptea ea, să-mi 
pot lua rămas bun în orice clipă. Suferinţa mea este că am să 
mor fără să ştiu, şi n-am să-ţi spun te las cu bine! Îţi spun de 
pe acum, să ţii minte! Ascultă-mă cât se mai poate şi să nu-mi 
uiţi glasul! 

Curând avea să înceapă examenele, şi nu ştiam ce are 
să urmeze. Nimeni nu-mi asigura viitorul; simţeam iar o 
derută, aceeaşi ca la moartea tatălui meu, când m-am 
întrebat, plin de nelinişte, cine va avea grijă de mine de aici 
înainte. 

Trandafil, cu o carte în mână, culegea flori din pădure; 
la nimeni nu văzusem cât putea să fie de dăruit, de gingaş şi 
de poetic un astfel de gest, care poate să aibă în viaţa cuiva o 
importanţă mult mai mare decât s-ar crede. Când un om 


tânăr culege flori pentru o fată, între războaiele trecute şi 
cele viitoare, îşi dă adevăratul lui examen de bărbăţie şi de 
ştiinţă a iubirii. Hora punea florile în donicioara de pe 
fereastră; le vedeam câteodată şi atunci gândurile de mai 
înainte reveneau în mintea mea cu mai multă putere. 

Trecuse de săptămâni vremea stânjeneilor. Dăruirea 
Horei devenise o spaimă, nu mai avea încrederea de altădată, 
că inima n-ar putea să i se oprească într-o clipă de bucurie. O 
urmărea tot timpul, înfricoşată, chiar atunci când uita totul 
despre sine. 

Adesea Trandafil stătea cu capul pe pieptul ei, gestul 
din prima zi, care îl liniştea, îi dădea încredere în inima ei 
bolnavă; simţea că, ascultând-o cu fidelitate, îi transmitea 
impulsurile propriei lui inimi, ca stimulatoarele electrice de 
astăzi, nebănuite pe vremea aceea. Hora însă, ca să nu aibă 
nici o clipă cu adevărat liniştită, se gândea că el va trebui să 
se ridice, să plece, să-i lase inima singură, şi atunci i se făcea 
frică. 

El învățase să-i asculte inima, recunoştea în ureche 
acea bătaie dublă, speriată, ca un mic strigăt, pe care la 
început o descoperise în pulsaţia abia simțită a pielei, sub 
sânul stâng, plin de vitalitate; cum se putea ca la umbra lui să 
fie o boală? 

— După ce eu n-am să mai fiu, ce ai să faci? îl întrebă 
Hora într-o zi, când inima ei bătea mai cuminte, nu mai 
galopa cu bătăi duble. 

Aştepta răspunsul atât de încordată, că uitase să 
respire, pieptul ei era imobil de câteva clipe şi atunci inima 
începu să se zbată, cele două bătăi reizbucniră puternic, 
agresive, neiertătoare, cum ar fi vrut să rupă toracele şi să 
năvălească în odaie, să dărâme pereţii şi să arunce pământul 
în aer. Trandafil se ridică speriat, o privi fără să înţeleagă ce 
se întâmplă, era atât de palidă, că părea moartă, instinctiv o 
apucă de umeri şi începu s-o zgâlţâie, ca s-o trezească. 

— Respiră! Te rog respiră! Nu te sinucide, respiră! 

Era într-o după-amiază de dragoste. 


Meditând, peste noapte, Trandafil înţelese că 
întrebarea ei era cheia vieţii lui, pe care nu mai trebuia s-o 
caute de aici înainte. A doua zi îi spuse: 

— După ce tu n-ai să mai fii, n-am să mai fiu nici eu. 
Am să vin după tine. 

Ea îl privi îndelung, împietrită, cu o recunoştinţă 
înfricoşată. 

— Îţi mulţumesc! şopti. M-ai făcut să simt şi să cred că 
moartea poate să fie o fericire. Dar tu trebuie să trăieşti, ar fi 
mare păcat să mori, un al doilea ca tine n-are cum să existe în 
toată lumea! 

Zile în şir nu mai vorbiră despre moarte; Trandafil însă 
nu-i mai asculta inima, îi era frică şi ea îşi dădea seama; 
trebuia să pregătească deznodământul. 

— Nu mai pot să îndur, spuse, când fu gata. Mi se pare 
că tot timpul la uşă mă aşteaptă un călău cu securea în mână. 
Te rog să-mi faci o favoare: să nu mă împiedici! Vreau să se 
termine; ştiu cum, am tot ce trebuie. Aş fi putut să nu-ţi spun, 
însă nu mă lasă inima, oricât ar fi ea de zdrenţuită. E o inimă 
bună, păcat că n-a fost făcută mai bine! Dar tu trebuie să 
trăieşti, ca să mă ţii minte; aşa n-am să fiu moartă cu totul, 
am să reînvii şi am să alerg la umbra ta, de câte ori ai să te 
gândeşti la mine! 

Îi trebui timp lui Trandafil până să răspundă, cu vorbe 
care să însemne într-adevăr gândul lui, şi să nu le regrete 
după ce erau spuse: 

— Îţi cer şi eu o favoare: aşteaptă până în ultima clipă 
posibilă! Orice zi câştigată este o bucurie, şi când tu n-ai să 
mai fii, totul pentru mine va deveni cenuşă! 

Ea îi mângâie obrazul. 

— Suferi că ai venit în viaţa mea! A fost o zi 
nenorocoasă pentru tine. Iar acum îţi este şi ţie frică, iată ce 
ti-am dat, fiindcă n-ai vrut să faci din mine o glumă de 
primăvară. 

Stătea întinsă, se ridică deodată, cu o mişcare 
energică, se trase în fundul divanului, îşi rezemă capul de 
covor, în medalionul alb de la mijloc, ca în ziua când vroia sa-l 
ademenească pe Trandafil. Avea ceva de spus, dar nu părea 


grăbită, îşi puse în păr trandafirul roşu care căzuse, îşi trecu 
dosul mâinii prin sprâncene, zburlindu-le, gestul ei de 
alintare, apoi se aplecă puţin înainte şi vorbi, cu o hotărâre 
senină: 

— Hai să murim împreună! Mână în mână! Va fi o 
călătorie. 

Vorba nu-l surprinse pe Trandafil, poate de mult era 
subînţeleasă. Nu i se părea nimic aberant şi era legitim, 
credea cu convingere. Mama lui nu trebuia să fie o piedică, 
suferinţa ei nu putea să fie mai mare decât a mamei 
Mântuitorului, când îl coborâseră de pe cruce. Se uită la 
Hora, ochii ei sclipeau parcă a joacă sub sprâncenele 
zburlite, care totdeauna îi dădeau o privire poznaşă. Să fi fost 
o fiinţă scelerată, un monstru? După o clipă Trandafil se simţi 
înjosit numai fiindcă gândise; n-avea voie să se lepede, să-şi 
piardă credinţa. Inchise ochii şi aşteptă, nu ştia ce, nu avea 
nici un gând, era doar o suspensie, o încercare de a simţi 
nefiinţa. Şi o simţi, cu o nevoie adâncă de repaos şi de uitare; 
trăise prea multe vieţi dintr-o dată, vârsta lui i se părea 
seculară. 

x 

În seara aceea, când Trandafil s-a întors în clasă, unde 
ne pregăteam lecţiile pentru a doua zi, n-am văzut pe fața lui 
nici o schimbare şi nici nu ar fi putut să se vadă, fiindcă o 
pace deplină îi coborâse în suflet; nu ştiam şi nici nu mă pot 
învinui că n-am simţit nimic, el era plecat de pe acum, nu mai 
rămăsese nici o putinţă de comunicare. Ar fi trebuit să mi se 
pară ciudat că n-a scos nici o carte din pupitru, nici tablele de 
logaritmi, nici textele latineşti. Trecusem de mult peste 
războiul galilor povestit de Cezar, după ce îl făcuse el însuşi, 
peste Catilinarele lui Cicero, Metamorfozele lui Ovidiu, 
Eneida lui Virgiliu, cred că ajunsesem la Tit Liviu. Trandafil 
făcea din aceste texte, intraductibile pentru mulţi dintre noi, 
o lectură cursivă, ca şi cum ar fi fost un roman din vremea 
noastră; era a doua lui pasiune după matematici, dar cred că 
nu mai mică decât prima. Tot timpul cât mai rămânea până la 
masa de seară a stat aplecat peste un caiet şi a scris 
încontinuu, fără să ridice capul din pagini. Mai ciudat ar fi 


trebuit să mi se pară că la plecare n-a luat cu el nici o carte, 
se întâmpla prima oară, iar la masă, între feluri, a continuat 
să scrie în acelaşi caiet, cu coperte albastre, care făcea parte 
din rechizita noastră şcolară, şi nu atrăgea atenţia în chip 
deosebit, altfel poate cineva s-ar fi aplecat peste umărul lui, 
să vadă ce scrie. Scrisul l-a continuat în dormitor, aşezat pe 
marginea patului, iar când a sunat clopotul de culcare, s-a 
dus în hol, unde erau fotolii şi canapele de muşama neagră, 
ca sutanele duhovnicilor. Coridoarele gemeau de duhovnici, 
numărul lor îl depăşise de mult pe al nostru, în curând aveau 
să ne copleşească, mereu veneau alţii, peste cei de rezervă. Il 
priveau pe Trandafil cu coada ochiului, şuşoteau între ei, nu 
îndrăzneau să-l trimită în dormitor, renumele lui era prea 
mare, dacă l-ar fi contrariat într-un fel puteau s-o păţească, 
domnul Pretoreanu nu i-ar fi iertat, cunoşteau şi ei telegrama 
lui de felicitare. 

Nu ştiu până la ce oră a rămas Trandafil acolo, spionat 
de duhovnici, care n-aveau linişte să meargă la culcare; nici 
viaţa lor nu era uşoară. Am adormit înainte ca el să vină în 
cameră. A doua zi avea un aer senin, terminase de scris, nu i- 
am mai văzut caietul, nu ştiam unde îl pusese. Abia în 
ultimele zile petrecute la şcoală am dat de el, îl pusese sub 
saltea, poate ca să-l găsim mai târziu; l-am luat şi l-am 
păstrat, am vrut să aflu ce gânduri îl chinuiseră. 

M-am mirat că intrând în sala de mese, la ceaiul de 
dimineaţă, Trandafil nu s-a uitat la ziarele care îl aşteptau, ci, 
împotriva obiceiului zilnic, le-a dat la o parte. Era abonat la 
mai multe, despre unele nici nu auzisem, le găsea pe colţul 
mesei, primul pus deasupra fiind totdeauna „Pasul Istoriei”, 
care mă frapa cu policromia titlului, caracteristică, ţipătoare, 
cu literele în culori diferite, ca firmele de la iarmaroc. Fiindcă 
la plecare Trandafil le-a lăsat acolo, fără să le dea atenţie, am 
luat unul din ele, ziarul lui Jordie, cunoscut prea bine; mă 
grăbesc să spun că l-am luat nu din vreo preferinţă, ci fiindcă 
era deasupra. L-am împăturit şi l-am băgat în sân, n-ar fi 
încăput în niciun buzunar, avea peste douăzeci de pagini. 

Pe drum până la pavilioanele claselor, n-am schimbat 
nici o vorbă unul cu altul, şi parcă uitasem tot ce fusese 


ciudat în purtarea lui de ieri până astăzi. Uimirea mi-a revenit 
iarăşi când, ajungând la cutia de scrisori de sub clopotniţă, 
Trandafil s-a oprit şi a scos din buzunar un plic galben, cu 
timbre şi cu adresa scrisă mare, aşa că nu mi-a fost greu să 
văd pe ea numele Alexandrinei; mi s-a părut ciudat, fiindcă de 
obicei îi scria pe cărţi poştale. M-am gândit că o scrisoare 
pusă la cutie în zorii zilei putea fi dovada unei nopţi 
zbuciumate. N-am vrut să mi se pară toate ciudate, că a ezitat 
câteva clipe înainte de a da drumul plicului în cutie; îi 
tremura mâna, a trebuit să facă un efort spre a termina 
gestul. Insă ce a urmat după aceea m-a făcut să tresar şi m-a 
pus pe gânduri; era vizibil că se întâmpla ceva mult prea grav 
ca să-mi închipui ce anume, ceva care depăşea puterea mea 
de gândire. După ce plicul s-a auzit căzând în cutie, Trandafil 
a rămas nemişcat, cu umerii aduşi, istovit ca după o lungă 
încercare a sufletului. Dar abia după ce i-am văzut ochii mi- 
am dat seama că, punând acel plic în cutie, făcuse un gest 
ireversibil; de aici nimic nu se mai putea întoarce în urmă, 
cum nu se mai întoarce un sicriu intrat pe poarta cimitirului. 
Nu mai ţinea seama de mine, ochii lui se uitau în gol, cu o 
privire moartă, rece, încremenită, aşa cum în curând aveam 
s-o văd pe Hora, în faţa ferestrei, ca o imagine a nefiinţei, 
dacă nefiinţa poate să aibă o imagine. 


34 


În ora de meditaţie dinaintea cursurilor am frunzărit 
ziarul lui Jordie, care mă intriga şi-mi făcea silă în măsură 
egală; de altfel, ocoleam comentariile, care simțeam că erau 
cumpărate, de unii şi de alții, de la micii negustori până la 
marile puteri ale lumii. „Garanţiile care ni se oferă” era titlul 
articolului din pagina întâi, unde Jordie denunța 
incapacitatea Angliei de a-şi ţine promisiunile şi îndemna ţara 
să nu se încreadă. Pe atunci nu aveam nevoie de garanţii, nu 
ne ameninţa nici un ultimatum, Hitler nu venise încă la 
putere, mai erau nouă ani până să înceapă războiul, lumea 
credea încă în Liga Naţiunilor, mai exista Titulescu, Anglia se 
grăbea însă să ni le ofere şi Jordie se grăbea să le 
discrediteze; „aşa era cazul”, după cum îi dicta domnul 


Pretoreanu într-o telegramă cifrată, expediată de la 
Singapore. Mai târziu, după retragerea nenorocită de la 
Dunkerque, lumea slabă de înger, amintindu-şi de articolul 
din „Pasul Istoriei”, i-a dat dreptate lui Jordie şi l-a socotit 
profetul vremii. 

Peste pagina întâi am trecut repede, astfel n-am văzut 
că la mijlocul ei şi pe toată lăţimea, şapte coloane, era un titlu 
cu literă mare, roşie, ca sângele: „Asasinarea Proserpinei 
Smântânescu”; iar dedesubt, o trimitere cu literă neagră: 
„Amănunte la ultima oră”. Abia când am ajuns la pagina 
douăzeci şi patra, ultima, şi dădeam să pun ziarul la o parte, 
am descoperit ştirea senzaţională. Titlul m-a frapat şi imediat 
după prima tresărire ochii mi-au fugit la o fotografie mare, 
pusă în mijlocul paginii, pe trei coloane. Figura îmi era 
cunoscută, o femeie voinică şi trufaşă, însă n-am putut s-o 
identific până n-am observat o retuşare, destul de neabilă, 
făcută probabil în pripă, o operaţie asupra nasului, a cărui 
dimensiune reală era trucată; la o privire mai atentă puteai 
să-i reconstitui vechile linii, ascunse sub guaşă. Atunci am 
recunoscut-o, era Proserpina, amanta lui Jordie, care mai 
înainte făcuse trotuarul pe Calea Victoriei, sub numele 
Regele Ostrogoţilor. 

Până să ajung acolo am trecut peste fel de fel de ştiri şi 
de informaţii, dintre care unele mi-au rămas în minte, deşi n- 
aveau importanţă pentru mine şi nu priveau deloc aspiraţiile 
mele. Acum mi se pare inadmisibil că am putut să-mi pierd 
timpul cu ele, fapte diverse, chiar dacă în fruntea lor era 
vorba de o crimă senzaţională. Dar mi-au rămas în memorie 
şi le amintesc, fiindcă fac parte din cronica acelei zile 
nenorocoase, când la zece paşi de mine Trandafil trăia o 
dramă mult mai zguduitoare decât tot ce cuprindea ziarul, 
doar că nu era bănuită de nimeni. Astfel, va părea cu totul 
insipid că, tocmai atunci, la spitalul Colțea începea să 
funcţioneze primul serviciu de terapie prin radium. Astăzi nu 
se mai vorbeşte de această substanţă misterioasă decât sub 
alte nume, fiind destinată altor scopuri. Atunci mulţi bolnavi 
şi-au pus speranţa în ea, au aşteptat să se elibereze un tub şi 
să li se aplice pe bubă. Am cunoscut şi eu un om, chinuit de 


dureri sciatice, boală greşit cunoscută pe vremea aceea, 
cauza fiind departe de locul unde se simţea efectul. Câte nu 
făceau bolnavii ca să-şi aline durerea, băi de nămol, masaje, 
injecții, poate cu apă chioară; se adăugau descântece, 
închinări la icoane, pelerinaje la locuri sfinte. Cineva mi-a 
povestit ce-a păţit el odată, la Roma, unde l-a lovit o criză, de 
nu mai putea merge decât rupt în două, cu dureri groaznice. 
Cum mai poate să-ţi priască o călătorie? Dar a continuat-o, 
aşa cocârjat şi îndopat cu aspirină, fiindcă vroia să vadă, cu 
prețul oricărei suferinţe; cine se află la Roma, aşa trebuie să 
facă, nu se ştie dacă va mai putea să vină vreodată. Într-o zi, 
aflându-se în catedrala Vaticanului, San Pietro, cu cupola 
făcută de Michelangelo, sub care se afla şi delicata lui Pieta 
cioplită în marmoră albă, omul a ridicat ochii la cer şi, uitând 
că nu era credincios, s-a gândit astfel: „Dacă există 
Dumnezeu, atunci facă bine să-mi ia durerea!”. Şi nu s-a 
gândit bine, că durerea a şi dispărut, i s-a îndreptat spinarea, 
s-a simţit uşor ca o pană. Pe când cobora scările catedralei, 
zburdând de fericire, s-a întors în necredinţa lui declarată şi a 
spus în sine: „Nu se poate să fie o minune; e doar o 
coincidenţă!”. Dar nu apucase să-şi termine gândul, când a 
simţit un cuţit în spinare şi s-a frânt în două, ca la venire. 

Mai demult, un alt om, sunt de atunci aproape cinci 
decenii, mi-a spus ironic: „Am asupra mea un milion; uite-l 
colea!”. Avea un tub de radium, lipit de coapsă, în locul pe 
unde trece nervul sciatic; nu ştiu cât a purtat milionul; când i 
l-au scos, durerea nu scăzuse. 

Abia în primul an de război, un medic din Germania, 
după ce făcuse zece mii de disecţii, a constatat că, în afară de 
cazul când nervul sciatic are o leziune directă, pe traseul lui 
care coboară până la călcâi, unde era puterea lui Ahile, 
celelalte dureri resimţite de el pornesc de la rădăcină, acolo 
unde ea iese din coloana vertebrală; un accident, o deplasare, 
o depunere o comprimă şi durerea se duce în alt loc, departe, 
ca electricitatea pe sârmă. Dacă nu-i vine nimeni în ajutor sau 
n-o ajută cum trebuie, rădăcina se adaptează cu timpul la 
situaţia ei vitregă, se îndoaie, se subţie, se fofilează până 


scapă de strânsoare, şi atunci sciatica trece. Aşa mi-au spus 
doctorii cu pricepere. De radium n-am mai auzit. 

Urmăream ziarul, atent, dar nu cu patimă, gândul îmi 
era în altă parte, la ceea ce scrisese Trandafil peste noapte. 
Citind pe sărite ştirile din toată lumea, nici prin minte nu-mi 
trecea că în peste douăsprezece pagini se vorbea despre 
moartea Proserpinei; cu atât mai puţin aş fi putut să-mi 
închipui că, în timp ce eu dădeam paginile, Trandafil se 
pregătea de moarte, calm şi cu deplină convingere. 

Undeva, o fotografie înfăţişa monumentul ridicat la 
New York în memoria victimelor făcute de automobil, în 
treizeci de ani de istorie. Semăna cu monumentul cartofului, 
o prismă de piatră pusă în picioare; deasupra avea o amforă, 
acoperită cu o năframă. Asemenea obiecte se dau de obicei 
drept premiu la întreceri sportive; aşa era cupa câştigată de 
echipa noastră de fotbal, pe care Hora, purtată pe sus alături 
de Feiz, o ţinuse triumfătoare deasupra capului. Mi-a atras 
atenţia cifra, care mi s-a părut modestă; în treizeci de ani, la 
New York, automobilul omorâse numai şase sute treisprezece 
persoane. O statistică de acum mai bine de un deceniu arăta 
că victimele lui, pe tot pământul, se ridicau, într-un singur an, 
la un sfert de milion de morţi, răniții ajungând până la zece 
milioane. Cu mai bine de trei decenii înainte, la Londra, o 
femeie fusese omorâtă de un automobil care mergea cu şapte 
kilometri pe oră; vroise să se sinucidă, se aruncase singură în 
faţa roţilor? Dar de ce m-ar mira? Pe atunci chiar trăsurile cu 
cai omorau oameni. 

Mai târziu am văzut şi alte monumente închinate celor 
pe care îi omora automobilul; nu erau făcute în scopuri 
pioase, ci numai ca lumea să se înspăimânte şi să se 
cuminţească; în vârful soclului se punea un automobil zdrobit 
într-o coliziune. Am văzut atâtea, că nu-mi mai pasă; când le 
văd, nu-mi vine să frânez, ci să apăs pe accelerator. 

În pagina următoare, cineva se răfuia cu Prefectura 
Poliţiei, care de câţiva ani hotărâse ca pe o anumită parte din 
Calea Victoriei, aceeaşi rămasă şi astăzi, de la Calea Griviței 
până în strada Lipscani, să se circule numai la vale, spre 
Dâmboviţa. Se chema sens unic, şi lumea nu putea să se 


obişnuiască, era împotriva legilor naturale. Eu credeam, şi la 
fel gândesc astăzi, că într-un oraş cu prea multe automobile, 
străzile nu se pot descongestiona decât prin mărirea vitezei; 
omul modern trebuie să se obişnuiască, să-şi înceapă graba 
îndată ce începe să umble de-a buşilea. 

M-am aflat în Bucureşti când a venit un om de seamă, 
din India, aflat în turneu prin ţările europene; nu era 
Mahatma Gandhi, ci Rabindranath Tagore, care scrisese 
cincizeci de volume de poezii la data aceea. M-am 
înspăimântat ce popor era în piaţa Gării de Nord, ca la 
refugiu, când lumea se grăbea să fugă în Moldova. Pe atunci 
se călătorea cu trenul, gara era inima oraşului, acolo 
începeau şi se terminau marile fapte. Poetul indian, strivit de 
mulţime, s-a urcat într-un automobil cu coviltirul dat la o 
parte şi a rămas în picioare tot drumul, pe Calea Griviței şi pe 
Calea Victoriei. Când cortegiul a trecut pe la palatul 
domnului Pretoreanu, s-a mişcat o draperie şi parcă în 
fereastră a sclipit monoclul negru. 

Oaspetele avea o sutană şi un comănac negru, ca al 
călugărilor noştri. Numai barba şi părul erau albe; ele păreau 
o lumină şi el, cum stătea în picioare, părea un far în mijlocul 
mării. Marea, cu valuri înghesuite, o înfăţişa mulţimea de 
oameni. Ce-i aducea acolo? Că nu-i silea nimeni, şi prea 
puţini dintre ei ştiau pe cine întâmpină. Dar era un 
eveniment, şi evenimentele atrag totdeauna mulţimi de 
oameni, nu mai puţini decât înmormântările. 

După trei ore, când lumea a început să se risipească, 
am văzut târându-se încet la vale, pe Calea Victoriei, un şir 
de automobile, sute, poate mii, dacă erau atâtea în Bucureşti, 
un şarpe învăluit în fum şi flăcări, că multe aveau farurile 
aprinse, de nerăbdare, şi toate cârâiau din claxoane. Atunci 
m-am gândit la un oraş al viitorului, nerealizat nici până 
aproape de sfârşitul mileniului. E drept că azi se circulă cu 
mare viteză pe deasupra oraşelor, unde s-au făcut autostrăzi 
suspendate. Dar nu-i destul, e nevoie de artere directe între 
instituţii importante, între Ministerul de Finanţe şi Percepţii, 
între Camera Senatorilor şi Camera Deputaţilor şi aşa mai 
departe, până la Arcul de Triumf, legat cu Cimitirul Eroilor. 


Rabindranath Tagore a spus atunci, într-o cuvântare: 
„Lubiţi-vă poeţii! Ei înfăţişează partea bună din sufletul 
poporului!”. Cine mai crede? 

Când am ajuns la ultima pagină am recunoscut-o pe 
Proserpina cu un nas refăcut, puţin cârn şi delicat, de copilă. 
Înainte chipul ei îmi făcea frică, şi deodată o descopeream 
sub altă faţă, poate prea solemnă, din cauza privirii, cam 
aspre, încolo însă frumoasa, ispititoare, capabilă să seducă; 
îmi era imposibil s-o revăd sub vechea ei înfăţişare 
dezagreabilă. „La ora când închidem ediţia, scria ziarul 
(ediţia se închidea cam pe la ora două din noapte) aflăm că 
doamna Proserpina Smântânescu a fost asasinată în frumoasa 
ei locuinţă de pe strada Polonă.” 

Trecătorii întârziaţi văzuseră flăcări la o fereastră, 
chemaseră sergentul de stradă, aflat nu departe, peste drum, 
în Grădina Icoanei, şi năvăliseră în casă; uşa nu era încuiată. 
Focul nu apucase să se întindă, îl înăbuşiseră cu covoare; 
rămăsese fum şi miros de benzină. Proserpina zăcea pe 
duşumea, cu capul plin de sânge; nici nu apucase să se 
răcească. Asasinul, necunoscut, o omorâse lovind-o în cap, de 
mai multe ori, cu un ciocan găsit alături; era un ciocan de opt 
sute de grame, nichelat, cu coada sculptată; a fost corpul 
delict, la proces a făcut multă vâlvă, juraţii l-au examinat pe 
rând, a trecut din mână în mână, l-au săltat în palma, să vadă 
cam cât atârnă, l-au apucat de coadă şi au repetat gestul 
asasinului; nu era greu de presupus, cu ciocanul nu se loveşte 
în mai multe feluri. Unul, făcând gestul, l-a întrebat pe 
asasin, spre a se convinge: „Aşa?” Iar asasinul din boxă, a 
încuviinţat, politicos: „Întocmai, domnule!”. Era un om cu 
educaţie. După crimă a stropit pe jos cu benzină dintr-o 
sticlă, a dat foc, să dispară urmele, şi a ieşit pe uşă fără s-o 
mai încuie. Până la ziuă a stat ascuns la un prieten, care l-a 
convins să se predea şi chiar l-a însoţit la poliţie, unde a spus: 
„Domnule comisar, vi-l dau în primire, însă, vă rog, purtaţi-vă 
frumos cu el, fiindcă e un om subţire”. 

Ziarele de dimineaţă n-au putut să dea numele, 
asasinul era necunoscut, la ora aceea nu se predase încă, s-a 
aflat abia după-amiază. Pentru atât, „Pasul Istoriei” nu era să 


publice o ediţie specială, deşi autorul crimei făcea, într-un fel, 
parte din redacţie. 

În unele ziare, cum am aflat mai pe urmă, Proserpina 
apărea îmbrăcată sumar, ceea ce vroia să însemne în 
cămăşuţă; în altele, n-avea nimic pe ea, era adică în pielea 
goală. „Pasul Istoriei” nu spunea nimic în această privinţă, 
trecea mai departe. Un scurt comentariu, pus în chenar, 
alături, arunca sulițe în poliţie, incapabilă să apere viaţa şi 
avutul cetăţenilor. Căci moarta fusese şi jefuită, banii, 
acţiunile, casetele de bijuterii dispăruseră. N-au putut fi 
găsite, asasinul a negat furtul; când s-a refugiat la acel 
prieten, rugându-l să-l ajute, era cu mâinile goale. N-au putut 
să-i smulgă nici o mărturisire. 

Deşi nesemnat, în comentariu se simţea mânia lui 
Jordie. A doua zi, tot el, şi tot fără semnătură, avea să scrie 
necrologul Proserpinei. Primea condoleanţe de la intimii care 
îşi puteau permite o indiscreţie, fiindcă altminteri legătura lui 
se socotea secretă, aşa cum sunt unele secrete, cunoscute de 
toată lumea. Uneori ne legăm de cineva dintr-o slăbiciune, 
dintr-o inconştienţă, sau numai întâmplător şi pe urmă 
rămânem cu o greutate legată de picioare. Nu pot spune că 
Jordie nu avea o anumită duioşie pentru Proserpina. O 
întâlnise numai din întâmplare, în dimineaţa când venea uluit 
de la domnul Pretoreanu. Ea apăruse în viaţa lui la o cotitură 
verticală, când îşi începea marea ascensiune, şi pe urmă o 
păstrase, din superstiție, să nu-şi piardă şansa şi să se 
prăbuşească. Mai târziu însă, când temerile dispăruseră, 
când îşi făcuse palatul cu unsprezece etaje şi adusese cea mai 
perfecționată rotativă din Europa, care putea tipări 
douăsprezece culori deodată, Proserpina devenise nu o 
povară, ci o plictiseală. Dar o accepta în continuare, căci şi 
plictiseala poate să fie o voluptate, mergea cu ea de braţ pe 
stradă, fără să ţină seama de nasul ei mare, şi din când în 
când se duceau în casa ştiută, unde Jak Musiu tot mai venea 
câteodată să-i vadă, uitându-se pe vizorul din odaia vecină. Pe 
Zambilica, fata Proserpinei, Jordie n-o văzuse niciodată şi de 
fapt n-o vedea nimeni, decât unele persoane dintr-o lume 
foarte îndepărtată, care însă nu-i ştiau biografia, adică 


profesorul de gimnastică, maseuza, dentistul şi fotograful. La 
Şcoala Centrală, unde învăţa carte, era înscrisă pe alt nume 
şi Proserpina nu se ducea s-o vadă, fata trecea drept orfană 
de război, tatăl ei, un general, murise pe valea Jiului; poate 
era chiar adevărat, Proserpina avusese mare trecere la 
armată. Lăsând la o parte nasul, era impunătoare, cu şalele ei 
de oţel, cu sânii ca două ghiulele, cu privire trufaşă, numai 
bună să meargă călare, cu o mână în şold, în faţa fanfarei. 
Avea înclinare spre artileria grea şi mai ales spre obuziere, îşi 
făcuse faima că nu se speria de nici un calibru, i se spunea 
Proserpina dos-de-fier; când veniseră la Constanţa cele două 
distrugătoare moderne ale marinei noastre de război, într-o 
noapte de beţie se luase la întrecere cu amândouă echipajele, 
şi ieşise învingătoare; de atunci i se mai spunea şi Baza 
Navală. 

Fata nu ştia nimic despre toate acestea, deşi nu era 
inocentă, cum o credea maică-sa; profesorul de gimnastică o 
ademenise de la paisprezece ani, sau mai degrabă îl 
ademenise ea, de fapt se ademeniseră unul pe altul. Să ne-o 
închipuim somnoroasă, abia ieşită din cearceafuri, dar 
altminteri proaspătă şi parfumată, cu tricoul de gimnastică 
întins pe ea să pocnească, înălţată pe vârfuri, cu braţele 
întinse deasupra capului, ca Victoria de la Samothrace, 
făcând exerciţii cu cercul; cine rezistă? Profesorul venea să-i 
corecteze poziţia, îi îndrepta braţele, se lipea de ea fără voie 
şi ea nu se dădea la o parte; ce urmează? Urmase fotograful, 
venea o dată pe săptămână, era dorinţa Proserpinei, pe care 
n-am înţeles-o, am luat-o ca o ciudăţenie, o fotografia de 
mică, avea sute de fotografii în zeci de copii, cu întreaga 
evoluţie a fetei, începând de la şase luni, când pozase goală, 
cu burta în jos, pe o blană de nutria. Blana mai exista şi acum 
în odaia ei şi Zambilica nu pregeta să pozeze ca prima dată, 
decât că încuia uşa, să nu vină maică-sa, care de altminteri 
era avertizată să nu intre cât este fotograful acolo. Blana o 
punea pe jos, orice pat scârţâie, mai sigur este parchetul, nu 
se auzea decât conversaţia: „acum, domnişoară, să nu te 
mişti, zâmbeşte!” De obicei ea lua în mână „Realitatea 


ilustrată” şi o frunzărea cu zgomot, ca să acopere respiraţia 


gâfâită a fotografului; în ceea ce o privea, nu simţea nici o 
atracţie, nici pentru el, nici pentru lucrul în sine, altceva era 
cu profesorul de gimnastică, dar nu putea să reziste nici unei 
solicitări, o mână întinsă, o privire languroasă; se socotea 
menită să facă bucuria altora. Un an mai târziu, nu era 
derbedeu în Grădina Icoanei să n-o cunoască, îşi pierdea 
chiloţii prin boschete, a doua zi trimitea servitoarea să-i 
caute. Aceasta, o unguroaică dolofană, fată tânără, nici ea 
mai puţin rea de muscă, ştia foarte bine toate boschetele, dar 
ea nu-şi pierdea niciodată chiloţii, fiindcă se ducea fără ei. 
Într-o noapte, Zambilica veni acasă beată de-a binelea, nu 
avea deprindere, un ţap bătrân, o canalie, îi dăduse să bea 
vermut, băuse ca proasta o sticlă întreagă, fiindcă era dulce; 
şi-apoi, după primele înghiţituri, nici nu mai ştiuse pe ce lume 
se află. „Ia vezi, fă Iulio, mi-a făcut ceva, se adresă slujnicii, 
că eu nu mai ştiu!” 

„Păi sigur că ţi-a făcut, domnişoară, nu vezi că ai 
chiloţii puşi pe dos, ce naiba?!” 

În tot acest timp, Proserpina o credea neatinsă, nu 
aducea bărbaţi în casă, ca s-o ferească, şi-o ferea mai ales de 
Jordie, care s-ar fi repezit la ea fără să ceară voie. De un an 
dăduse Dumnezeu să-şi mărite fata, mai bine decât ar fi visat 
una din ele. Acum se văzuse utilitatea fotografiilor, 
Proserpina pregăti zece albume, cu ceea ce se adunase în 
şaptesprezece ani; pe prima pagină era Zambilica, la şase 
luni, goală, cu burta în jos, pe blana de nutria, iar pe ultima 
tot ea, făcută recent, goală, dar cu burta în sus, pe aceeaşi 
blană. Pe fotograf îl pofti să pregătească aparatul, apoi îl legă 
la ochi, şi numai după aceea o chemă pe fiică-sa să se întindă 
pe blană. Clişeul îl luă ea, îl dădu la developat într-un atelier 
unde nimeni nu putuse să vadă modelul, stătu acolo până i se 
făcură zece copii, în faţa ei, apoi îl sparse şi ţăndările le 
aruncă în Dâmboviţa. Cineva poate să râdă, pe mine, atâta 
pudoare mă înduioşează. Albumele le trimise la zece adrese, 
bărbaţi necăsătoriți sau văduvi, toţi fabricanți de parfumuri, 
la Paris, Milano, Londra şi New York; era informată. Le scrise 
doar atât: „Stimate domn, vă interesează?” — şi adăugă 
adresa. Cine n-ar fi râs de atâta naivitate? Proserpina nu se 


îndoia că măcar unul avea să răspundă; era în ea o credinţă 
nezdruncinată. Răspunseră opt, mare-i grădina lui 
Dumnezeu, necunoscute sunt căile Domnului! Il alese pe cel 
de la New York, să fie cât mai departe, îşi sfâşie inima de 
mamă, numai ca să nu se afle vreodată trecutul. La despărţire 
îi spuse: „De aici înainte eu pentru tine sunt moartă”. Şase 
luni mai târziu, avea să moară de-a binelea, cu găuri în 
craniu. Asasinul era zisul Bel Ami, zis Blondinul, persoană 
bine cunoscută în redacţia lui Jordie. 

Nici acum, rămasă singură, nu-l primea pe Jordie în 
casă, se întâlneau tot pe strada Toamnei, sau se ducea la el, 
când nevastă-sa era plecată la Govora. Ce de lume se ducea 
la Govora pe vremea aceea! — la mare nu se îmbulzeau mulţi, 
ca astăzi. Proserpina se ferea de oaspeţi, casa ei rămânea 
secretă, ca pe vremea Zambilicăi, o păstra ca să-l poată 
aduce nestingherită pe Bel Ami, care îi sucise capul, o 
ameţise. Până atunci se ferise de asemenea slăbiciune, nici 
un bărbat nu auzise ieşind din pieptul ei un suspin de iubire, 
poate de aceea se şi întărâtau, o umpleau de bijuterii, o 
duceau în străinătate. Slăbiciunea ei erau acţiunile, le 
urmărea în ziarul financiar „Argus”, le memora, avea un 
agent de bursă, îndrăgostit de ea orbeşte; n-am înţeles de ce, 
cum n-am înţeles de ce-i dădeau târcoale bărbaţii, care erau 
farmecele ei, că mie, unul, numai ce-o vedeam şi mi se făcea 
frică, aş fi luat-o la fugă. Azi ar părea de neînțeles, iarăşi, că 
aşa plină de bani cum era, şi cu atâta căutare, continua să 
facă din când în când trotuarul pe Calea Victoriei, vechiul ei 
teatru de acţiune, pentru o sută de lei, şi să-şi ducă muşterii 
în camera de la mansardă, pe care tot o mai ţinea, în hotelul 
păduchios de pe strada Sfântul Ionică, unde fusese şi Jordie. 
Nu putea să fie vorba de viciu, mai degrabă cred că aşa îşi 
întreținea o nostalgie veche, a primilor ei paşi în viaţă. Odată 
o acostase un băieţandru, elev de liceu, în uniformă, cu 
număr pe mânecă; ieşise de la Teatrul Naţional, de la galerie, 
unde intrarea se plătea trei lei; iar Proserpina nu mergea 
decât cu o sută, ştia tot cursul superior de la Liceul Lazăr. 
Băieţandrul tremura de frică, se uita în toate părţile, să nu-l 
vadă cineva, dar probabil nu era doar atât, nici Proserpina, 


trufaşă şi majestuoasă, cu nasul ei ca o etravă de torpilor nu-i 
inspira linişte. Sus se scormoni în buzunar, scoase banii, 
hârtii mărunte, şi spuse, cu coardele vocale răguşite de 
încordare: „Tanti, dar n-am decât nouăzeci şi cinci de lei!” „Şi 
dacă te-arunc pe geam? ripostă ea indignată. Nu ţi-e ruşine?” 
Numai în ziua aceea câştigase la bursă treizeci de mii 
de lei, nu era o avere, dar nici o bagatelă; agentul ei nu se 
hazarda, chibzuia mult, cu frică, şi nu mergea decât la sigur; 
sunt şi altfel de oameni, riscă, dau lovitura sau se curăţă. Şi 
el se curăţase de două ori, acum se cuminţise din patimă 
pentru Proserpina; ştia că dacă ar fi pierdut şi cea mai prost 
cotată dintre acţiuni, o pierdea şi pe ea pentru totdeauna. Ea 
îl răsplătea din când în când, în zilele bune, cum fusese chiar 
în ziua aceea, când îi adusese treizeci de mii, bani speculaţi 
pe IRDP-uri (Industria Română de Petrol). „Mă, vezi tu ce am 
aici? se răsti Proserpina, deschizând poşeta în ochii 
liceanului. Îţi sparg capul cu ele!” Era un kilogram de aur, în 
două mici lingouri, darul unui bancher de pe strada Lipscani. 
Nici nu apucase să treacă pe acasă, să-l pună bine, îl purta 
după ea, poate şi de plăcere; aurul e o povară de care nu se 
plânge nimeni. „Şi acum ce mă fac eu cu tine? Mai zise ea, 
certăreaţă. M-ai făcut să urc scările degeaba!” Până la urmă 
se învoi, zicând în sine, obidită: „Aşa sunt eu, toată viaţa am 
fost o păguboasă!” Nu era deloc adevărat, de mică pornise cu 
dreptul, niciodată nu-şi scrântise piciorul, dar se pare că 
oamenii cei mai răi la pagubă sunt cei care câştigă tot timpul. 
Paguba ei adevărată avea să fie Bel Ami, socotit de ea 
o comoară. Aşa îl şi alinta: „comoara mea scumpă, 
nestematule, tezaur dulce şi drag, cum mi-ai îmbogăţit tu 
viaţa, tot aurul din lume n-ar putea să te răsplătească!”. 
Nimeni nu ştia cum îl cheamă, nu se ştia cine îl 
adusese în redacţie, de unde venea, cu ce se ocupa, dar era 
prieten intim cu toată lumea, intra din birou în birou, 
fermecător, volubil, cu faţa luminată de un zâmbet irezistibil, 
strângea mâinile, cordial, deschis, destins, optimist, stăpân 
pe soarta lumii, deţinător al celui mai râvnit dintre darurile 
omeneşti, secretul fericirii. Toţi îi primeau efuziunea fără 
nicio reţinere, fără să se întrebe când şi cum îl cunoscuseră, 


fiecare crezând că prietenul lui iniţial era colegul de alături 
sau altcineva din marea redacţie a lui Jordie. Oamenii nu se 
puteau plânge de un tratament prost în ceea ce privea banii; 
retribuţia, deşi nu meschină, ci chiar generoasă, rămânea mai 
degrabă simbolică; unii uitau s-o ridice cu lunile, îşi aminteau 
de ea când ajungeau întâmplător la fundul pungii. Jordie îşi 
cunoştea oamenii, dimineaţa, frunzărind ziarul, estima dintr-o 
ochire cam ce a câştigat fiecare. Uneori făcea o scurtă 
anchetă, să se verifice, chema pe unul, apoi pe altul, bătea 
uşor cu dosul palmei în pagina de ziar, deschisă în faţă, şi 
prinzându-şi subalternul între cele două sulițe ale privirii lui 
divergente, îl întreba, colegial şi confidential: „Cât ai luat pe 
asta?”. De obicei, oamenii răspundeau cu sinceritate, sau cu 
prea mici corecţii, e un instinct, nimeni nu-şi declară cu 
dragă inimă venitul integral, nici fiscului, nici prietenilor, e şi 
imprudent şi impudic. Cu Jordie nu putea merge prea 
departe, cunoştea preţurile şi ţinea să fie respectate, socotea 
că altfel ziarul se discreditează şi implicit se discreditează el 
însuşi. Odată, unul dintre colaboratorii lui mai tineri, fără 
multă vechime în redacţie, declarase o sumă ridicolă, şi nu de 
frică sau din nechibzuinţă, ci fiindcă era cea reală, nu ştia să 
ceară, nu înţelegea ce drept avea, se mirase că un mare 
băcan îi trimisese acasă o lădiţă cu sticle de şampanie şi o 
cutie cu icre negre. Primise însărcinarea să facă o anchetă 
printre marii negustori din ţară, sub formă de interviuri, cu 
fotografie, în căutarea celei mai bune soluţii pentru ieftinirea 
vieţii. Negustorii nu se dădeau în lături, unii aveau chiar idei 
înțelepte, alţii băteau câmpii, important pentru ei era să 
apară la gazetă, puneau ziarul în vitrină, să vadă şi trecătorii. 
Mulţi insistau să se publice şi o fotografie cu faţada prăvăliei: 
„Spuneţi-i domnului Vasilescu să n-aibă grijă, trec eu pe la 
dânsul!”. Vasilescu era administratorul ziarului, frate bun cu 
Jordie, atât că nu semănau, şi numai din cauza ochilor. Avea 
şi el strabism, cu deosebirea că deviația lui era convergentă, 
privirea se încrucişa în faţa nasului, în vreme ce a lui frate-su 
trăgea în afară, şi nu doar într-un plan, ci în două, un ochi 
ţintind tavanul, iar altul pardoseala. Ca şi în cazul cu nasul 
Proserpinei, retuşat în fotografia mortuară, e de necrezut 


cum un singur detaliu poate să schimbe fizionomia cuiva într- 
atât că nimeni n-o mai recunoaşte. 

După ce apăruseră vreo cinci interviuri cu negustorii, 
în pagina a treia, la loc de cinste, Jordie îl chemă pe tânărul 
redactor. „De la ăsta cât? Dar de la ăsta?” Agoniseala era 
ridicolă, recunosc şi eu că ar fi discreditat pe oricine. 
Acceptase şi el cu mirare ce-i băgau negustorii în buzunar, 
sume modeste; aşa se întâmplă cu omul care nu cere. “Uite, 
ce este, băiete, zise Jordie, să te duci la administraţie şi să-ţi 
iei preavizul pe paisprezece zile; de aici înainte nu mai calci 
în redacţie; şterge-o!” 

Lumea îi spunea „balaurul”, poreclă pe care o 
respingea cu furie; îi plăcea, în schimb, să i se spună 
„rechinul”. Aflase despre porecle de la Proserpina, chiar şi ea 
îi spunea, în momentele de tandrete, „rechinul meu hrăpăreţ 
şi dat naibii!”. Mângâierile ei erau foarte colorate, Bel Ami, 
comoara nepreţuită, e o dovadă. Dar când îi spuse lui Jordie 
„balaure!”, acesta văzu roşu în toate direcţiile, îi băgă un 
pumn în gât, cu pumnul celălalt o pocni în nas, umplând-o de 
sânge; sângele curge uşor, cât despre suferinţă mai mult avu 
de îndurat pumnul lui decât nasul Proserpinei. 

Când unul de-ai lui dădea o lovitură de meşter, Jordie 
nu-şi drămuia laudele, îl gratula cu propria sa poreclă: 
„Complimentele mele, rechinule!...” 

Generozitatea lui se oprea în faţa pungii personale, 
unde nu băga mâna cu uşurinţă. Proserpinei, de pildă, nu-i 
dădea nimic, decât crenvurşti şi o halbă, când o lua la „Carul 
cu Bere”, împreună cu câţiva din redacţie. La sfârşit, făcea un 
semn oberului, în loc de plată, apoi ieşea pe uşă cu 
Proserpina de braţ, urmaţi de ceilalţi, ca o escortă. Probabil 
că relaţiile lui cu patronul berăriei nu se mărgineau la atât, ar 
fi fost o găinărie; făcea şi el parte dintre negustorii anchetați, 
îi apăruse fotografia în ziar, gras şi cu burta mare, leit omul 
cu halba în mână din reclamele fabricii de bere Bragadiru. Iar 
la întrebarea „Care credeţi dumneavoastră că este cauza 
crizei actuale?” el răspundea cu hotărâre: „Cauza este că în 
ţara noastră nu se bea destulă bere; la sate berea este 
necunoscută”. „Şi cum s-ar putea ieftini viaţa în condiţiile de 


astăzi!” „Bându-se mai multă bere, cât mai multă! Aşa, preţul 
ar putea să scadă, şi dacă s-ar iefteni berea, s-ar iefteni 
toate!”. Cu ziarul în faţă, Jordie puse mâna pe telefon şi îl 
chemă pe frate-su: „Vasilescule, vezi că ăsta e şi tâmpit, nu 
doar prost; să-i dublezi tariful!” 

Nu toţi oamenii din redacţie stăteau pe roze 
parfumate, la fel cu cei pomeniţi mai înainte. Acestora li se 
adăugau reporterii acreditaţi pe la ministere şi instituţii, de 
unde luau leafă, în plic, fără să semneze statul de plată, fără 
să dea chitanţă. O bună parte, în schimb, nu aveau venituri 
suplimentare şi tocmai cei mai valoroşi, cu talent la scris, 
autorii articolelor şi comentariilor, creierele şi inimile, fără 
relaţii productive. Lor, când nu mai puteau s-o ducă şi veneau 
să se plângă, să ceară o gratificaţie, Jordie le oferea 
compensaţii rapide, uneori suculente, fără să umble în pungă. 
Secretara avea lista persoanelor importante şi solvabile, în 
primul rând toţi miniştrii, apoi primarii capitalei, urmaţi de 
stăpânii marilor întreprinderi, ca Malaxa şi Auschnit, din 
vârful piramidei, urmaţi de mulţi alţii, până la bază, unde se 
mai găseau destui îndatoraţi ziarului. „Cine-i la rând?” o 
întreba Jordie pe secretară. „Ministerul de Justiţie”. El îl 
cântărea în gând pe omul din faţă, îi judeca meritele. „Nu, 
caută-mi unul mai gras; ministerul de Finanţe.” „A fost 
săptămâna trecută.” „Nu-i nimic, mai cheamă-l o dată!” Şi 
când ministrul răspundea la telefon, Jordie i se adresa 
autoritar şi fără introducere: „Petrică, vezi că-ţi trimit un 
băiat de-al meu, îl ştii, semnează în pagina întâi, ai grijă de 
el!”. 

Nu înseamnă că în redacţie curgea numai lapte şi 
miere, erau şi destui amărâţi, umplutura, apoi sfioşii, 
speriaţii, nepricepuţii, incapabili să parvină, să se 
învârtească, să lege o aţă în patru. Printre ei, ţin minte, era 
un preot răspopit, Procopie, care slujise la Patriarhie, iar 
acum se ocupa de pagina bisericii, fără să semneze. Mult 
timp a dus-o ca vai de lume, o jumătate de an a umblat prin 
redacţie în anteriu, până a dat cel de sus să-şi poată lua un 
costum de haine ieftine, cu o mie trei sute de lei, de la 
„Cehoslovaca”. Lui însă nu-i plâng de milă, a săltat dintr-o 


dată, când Jordie a intrat în conflict cu Patriarhul şi s-a 
apucat să-l porcăiască, pe ocolite, bate şaua să priceapă iapa; 
până ce au căzut la învoială. Mai potrivit pentru această 
treabă nu putea fi altul decât Procopie, care cunoştea 
dedesubturile afacerii şi nu s-a sfiit să facă aluzie la ele; dacă 
n-ar fi fost de ajuns, era gata să le dezvăluie de-a binelea, 
avea şi el de plătit o poliţă. 

Bel Ami îşi datora numele Proserpinei, căreia, de 
necrezut, nu-i lipseau lecturile. Aşa îi spusese, Bel Ami, din 
prima zi când îl văzuse. Inalt, subţire, blond, luminos ca un 
soare, frumosul nu era mai puţin comunicativ, mai puţin 
cordial şi volubil cu pleava redacţiei, tuturor le strângea 
mâna, îi bătea pe umăr prieteneşte, nu cu superioritate, 
niciodată nu se arăta mai presus decât alţii. După moartea 
Proserpinei s-a aflat cu ce se ocupa el în viaţă, până atunci 
nimeni nu se întreba de unde avea buzunarele pline, dacă nu 
se ştia să facă vreo treabă. Oamenii nu judecă pe cineva atâta 
timp cât trag foloase, şi de pe urma lui Bel Ami trăgea foloase 
toată lumea. Necăjiţii, care duceau lipsă de o sută de lei, nici 
măcar nu trebuiau să ceară, îi simţea, îi trăgea într-un colţ şi 
le dădea o mie. Pe ceilalţi, chivernisiţii, îi învita la 
restaurante şi baruri, nu-i lăsa să plătească, le făcea cadouri, 
îi sărbătorea la ocazii, de ziua naşterii sau a numelui, o 
duceau într-o benchetuială. Barem de fumat, nu mai fuma 
nimeni decât ţigările lui, englezeşti, tari şi fine, „Capstan”, în 
cutii de metal, cilindrice, cositorite la gură, să nu răsufle. 
Când desfăcea capacul se umplea aerul de parfumuri exotice, 
erau parcă în acele ţigări toate misterele Asiei, poate şi puţin 
opiu, deşi veneau din Anglia. Încăpeau câte cincizeci într-o 
cutie, puse în picioare, se vedea tutunul, galben ca spinarea 
albinelor. Şi din el, când aprindeai ţigara, ieşea un fum dulce 
ca mierea. 

Când se auzi că Bel Ami o omorâse pe Proserpina, toţi 
din redacţie înlemniră, trecu peste ei un val greu de 
consternare; poate o declaraţie de război, o năvală armată de 
peste graniţă n-ar fi lovit mai puternic în oameni. Numai 
Jordie îşi păstră calmul, nimeni nu văzu pe faţa lui o tresărire, 
o îmbujorare sau o paloare; numai ochii spanchii deveniră 


normali o clipă, ţintindu-l fără nici o deviere pe Jak Musiu, 
care convenise să-i aducă ştirea, ca prim om de încredere şi 
ca decan de vârstă al redacţiei. Jordie îşi puse în mişcare 
toate forţele şi asalta urgent, în primă jumătate de oră, 
autorităţile implicate, Prefectura Poliţiei, Parchetul, 
Ministerul de Interne, de Justiţie şi chiar Preşedinţia 
guvernului, să împiedice scandalul, şi să salveze onoarea 
Proserpinei. Ar fi trebuit să ştie dinainte că odată ce ziarele 
publicaseră ştirea, nimeni nu mai putea s-o dezmintă fără să 
iasă un scandal şi mai mare. Un singur om avea atâta putere, 
încât, dacă vroia, nu i-ar fi fost greu să paralizeze întreaga 
presă şi radioul, să impună tăcerea. Se înţelege că este vorba 
de domnul Pretoreanu, la care Jordie se duse după ce 
încercările celelalte eşuaseră; era târziu, la două noaptea, 
mai devreme n-avea voie. 

— E vorba de doamna cu nasul mare? întrebă domnul 
Pretoreanu. 

Subînţelesul acestor cuvinte era următorul: „Aşa-i 
trebuie! Şi dacă a murit, nu-i nici o pagubă!”. Urma un adaos, 
pe care Jordie îl citi în sclipirile monoclului negru: „Nu te mai 
agita atâta, pe mine nu mă poţi păcăli, ştiu că în realitate te 
bucuri!”. 

Pentru acest gând nu-i nevoie să spun că domnul 
Pretoreanu era un om diabolic; am spus altă dată, cu motive 
adevărate. Şi-apoi, gândul care se citea în monoclu nu deriva 
oare din însăşi gândirea lui Jordie? Ar fi fost nevoie, poate, de 
o corecție mică, o nuanţă, nu pot să afirm că se bucura, în 
înţelesul întreg al cuvântului, e sigur însă că i se lua o piatră 
de pe inimă. Proserpina fusese martoră şi nu putuse să uite, 
după cum nici el n-ar fi uitat vreodată. La reuniunea 
infamantă asistaseră douăzeci şi patru de oaspeţi, plus 
domnul Pretoreanu, plus încă trei, Sobieski, Garibaldi şi 
lacheul, douăzeci şi opt cu toţii. Proserpina fusese şi ea acolo, 
a douăzeci şi noua. De ea scăpase. Se simţea ca un om 
înglodat în datorii, sufocat, în pragul falimentului, care 
izbuteşte, printr-o minune, să plătească o parte din ele, să 
respire, să-şi refacă speranţele. Ţelul vieţii lui era să dispară 
toţi martorii pe rând, dar, din nenorocire, pe douăzeci şi 


patru dintre ei nu-i cunoştea, era o teroare, orice om întâlnit 
pe stradă putea fi unul. Când se afla în societate, scruta 
bănuitor pe toată lumea, aruncând priviri speriate, 
iscoditoare, în stânga şi-n dreapta, cu o spaimă favorizată de 
strabismul lui divergent, care lărgea câmpul de observaţie, 
lipsindu-l de orice refugiu. Am tot auzit poveşti cu oameni 
care s-au pomenit goi în public, anecdote imposibile; nu cred 
în ele. Pe un asemenea om l-ar înghiţi pământul, ar înceta să 
existe. Jordie însă se simţea într-adevăr gol în faţa unor 
oameni necunoscuţi de el şi fiindcă nu putea să-i identifice, 
unul singur din ei echivala cu toată lumea. 

Urmarea vizitei la domnul Pretoreanu fu o catastrofă; 
nu se aştepta, credea că scăpase odată pentru totdeauna, 
înlemni când auzi invitaţia: 

— Săptămâna viitoare am să te poftesc la o reuniune. 

Şi încă nu era tot, să fi ştiut dinainte şi-ar fi pus 
ştreangul de gât, ar fi luat-o razna în lume: ceremonia avea să 
se repete periodic, şi la fiecare supliciu credea că era ultima 
oară. Mereu creştea numărul martorilor, n-avea de unde să 
ştie dacă oaspeţii domnului Pretoreanu, aşa cum apăreau ei, 
cu mască, nu se schimbau de la o dată la alta. Cu anii, puteau 
să fi ajuns la câteva sute; cum să-i identifice? Până şi pe mine 
m-a privit bănuitor, când m-am dus să mă angajez în redacţie. 
M-a primit fără dificultate, nici nu m-a întrebat pe ce merit 
mă bizui, mi-a spus doar atât: „La mine intră cine vrea, şi 
rămâne cine poate!”. L-am privit cu admiraţie, deşi vorba era 
a altcuiva; un asemenea crez, pe cât de înţelept pe atât de 
generos, nu mai cunoscusem, nici n-am mai cunoscut şi nici 
n-aş vrea să mai cunosc vreodată. 

Mai întâi însă m-a iscodit, cred că nimeni nu scăpa de 
acest interogatoriu: 

— Pe domnul Pretoreanu îl cunoşti? 

— Sigur, a fost protectorul şcolii unde am învăţat carte. 

Ochii lui, învingând strabismul, s-au concentrat asupra 
mea, străpungându-mă. _ 

— Aha, aha! Şi în ce relaţii eşti cu el astăzi? Il vizitezi? 
Te-a invitat vreodată la palatul de pe Calea Victoriei? 


— Vai, domnule, dar nici nu poate să mă ţină minte, am 
fost unul din câteva mii câţi s-au perindat prin şcoală. Palatul 
de pe Calea Victoriei îl ştiu, ca toată lumea; nu mă uit 
niciodată cu atenţie, trec pe trotuarul de vizavi şi dau drumul 
la pas; am auzit că are obiceiul să ochească în oamenii de pe 
stradă cu carabina; vă spun drept, îmi este frică. Palatul de 
pe Colentina îl ştiu mai bine, mă plimb adesea în afara 
oraşului, mi-a atras atenţia, e o construcţie ciudată, m-am 
apropiat, am privit peste zid şi am luat-o la fugă, fiindcă l-am 
văzut pe domnul Pretoreanu ieşind din piscină; în faţa scării 
avea carabina. 

— Da, înoată şi ocheşte bine, încuviinţă Jordie. Deci, în 
Calea Victoriei n-ai fost? Intr-o seară la o reuniune? Ia pune-ţi 
masca asta! 

Trase sertarul biroului şi scoase o mască de bal, de 
mătase neagră. Mi-am pus-o pe ochi fără să înţeleg, ştiind 
doar că trebuie să mă supun, era un examen, de el depindea 
pâinea mea de a doua zi. Jordie urmărea ceva, sigur, dar mi- 
am dat seama că nu ajunsese la nici o concluzie. 

— Şi cum spui că era salonul? 

Voia să mă prindă cu ceva, dar cu ce? N-aveam nimic 
pe conştiinţă. 

Negaţia mea nu-l dezarma, se aplecă spre mine, 
şuierând, mefistofelic: 

— Ţucalele le-ai văzut? Dar linguriţa? 

Deşi am plecat ameţit, pâinea era asigurată. Fără să 
mă cunoască, fără să ştie ce sunt în stare, Jordie a pus mâna 
pe telefon şi a vorbit cu frate-su: 

— Vasilescule, vezi că-ţi trimit un băiat, trece-l pe stat 
şi dă-i cinci mii de lei în contul salariului. 

Unde lucrasem până atunci aveam trei mii, pe toată 
luna. Seara am mâncat la restaurantul Ignat Mircea, mare lux 
pentru mine. Dar ce folos dacă Jordie era o canalie? m-am 
gândit, până să-mi aducă mititeii şi friptura. La birturi, 
mititeii costau un leu bucata, la Ignat Mircea, cinci lei dintr-o 
dată; acesta a fost saltul meu. 

Văzând că scandalul nu poate fi înăbuşit, Jordie s-a 
străduit ca măcar să salveze onoarea Proserpinei. Am avut de 


curând în faţă pagina de ziar pe care i-a închinat-o după 
procesul asasinului, un omagiu postum, un amestec de vals şi 
de marş funebru, cu reportaje, evocări, elogii, chiar şi o 
elegie în versuri, presărate cu fotografiile victimei, de la toate 
vârstele. Iar în articolul scris de el însuşi, de astă dată cu 
semnătură, Jordie denunța calomniile, veninul invidioşilor 
care din această mamă romană făceau o uşuratică, ridicolă 
pe deasupra. Relaţiile ei cu asasinul erau strict de afaceri, 
prin el cumpăra bijuterii, imobile, rente şi alte titluri. Da, 
doamna Smântânescu era bogată, dar dacă starea ei putea s- 
o facă ţinta unor anumite atacuri, se ştie de unde pornite, 
restul oamenilor, lumea cinstită, strângătoare, baza 
societăţii, avea toate motivele s-o admire şi s-o ia drept 
exemplu. 

Ziarele celelalte amuţiră, publicau numai comunicatele 
autorităţilor, ferindu-se să le comenteze. Doar „Universul” 
îndrăzni să redea în întregime interogatoriul luat asasinului 
la instrucţie. Era destul, orice om cu ştiinţă de carte lua 
cunoştinţă că faptele se petrecuseră la miezul nopţii, pe 
canapea, fără veşminte. La început, asasinul, pe care victima 
îl numise Bel Ami, cu atâta admiraţie şi inconştienţă, nu 
vroise să recunoască nici jaful, nici crima; se certaseră, e 
adevărat, plecase furios, lăsând uşa deschisă, ceea ce 
prilejuise unei persoane, care probabil pândea în curte, să 
intre cu intenţii rele, premeditate. Dar ciocanul? întrebă 
judecătorul de instrucţie. Pe coada ciocanului s-au găsit 
amprente. Bel Ami nu putea să nege, ciocanul îi aparţinea, 
atât că nu putea fi o dovadă, îl avea asupra lui, nu era 
interzis, unii umblă cu baston, sau cu revolver, nimeni nu-i 
împiedică. Şi sticla de benzină? I-o adusese doamnei 
Smântânescu să-şi spele mănuşile! (Mănuşi de antilopă 
„glace”, lungi până deasupra cotului.) Nu mai pierd vremea 
cu această afacere. Bel Ami a recunoscut până la urmă, da, s- 
au certat (fiindcă ea a refuzat să-i dea o sumă de bani 
enormă), s-au încăierat, i-a simţit unghiile pe faţă, putea să-i 
scoată ochii, s-a apărat cu ciocanul... A luat doisprezece ani 
de ocnă, i-a făcut şi pe urmă s-a bucurat de averea 


Proserpinei, dosită. A avut şi timp să petreacă, nu împlinise 
cincizeci de ani, trai cu banii babacăi! 

Pagina închinată Proserpinei, privită în lumina celor 
dezvăluite la proces, unde era multă lume, venită să vadă şi 
să audă, a stârnit rumoare, murmure indignate; la ziar s-au 
primit proteste anonime, sute, cu scrisul prefăcut; oamenilor 
le era frică. Pe alocuri s-au lipit afişe: „Jos Jordie, rechinul 
care siluieşte conştiinţa naţiunii!”. Se petreceau în ţară fapte 
mai grave decât un jaf şi o crimă, dar există o lume 
inconştientă care nu vroia să ţină seama de ele şi umplea 
sălile tribunalelor, să asiste la procese senzaţionale, ce-i 
drept mai captivante decât orice spectacol. 

Într-o noapte, un avion a zburat pe deasupra 
Bucureştilor aruncând afişe, foi volante pe care scria: 
„Cetăţeni, până când mai îndurăm ruşinea? ...”. Erau 
enumerate şantajele, matrapazlâcurile, afacerile veroase 
patronate de Jordie. Nimic nou, lumea le cunoştea dinainte. 
Cu toată indignarea publică, tirajul ziarului creştea, într-o 
săptămână fu dublu. Jordie nu-şi mai încăpea în piele de 
satisfacţie, umbla pe stradă, se arăta lumii, fără ruşine. Jak 
Musiu îi spuse: N 

— Ţi-ai făcut prea mulţi duşmani. Intr-o zi ar putea să 
te împuşte careva, şi nici un popă n-o să-ţi cânte prohodul! 

Il înfrunta fără frică; într-un fel, aşa cum era el, 
analfabet gras, diabetic, cardiac şi asmatic avea mai multă 
putere decât Jordie, puterea grea şi incultă a tancului. 

Jordie îi arătă scrumiera de pe birou, un dar al lui 
Mussolini, pe care scria: „Vivere pericolosamente”. 

A fost un lanţ de asasinate, cam odată cu al 
Proserpinei, au umplut multe pagini în ziarele vremii, au 
făcut mult zgomot. De pildă tenorul, renumit în deceniu; era 
însurat cu o vieneză. Viaţa unei femei cu un asemenea om nu 
e uşoară, gloria lui, dacă îi satisface orgoliul, îi aduce şi multe 
necazuri. Angajat al Operei Mari din Viena, omul se bucura 
de admiraţia şi adulaţia femeilor. ÎImpinsă de gelozie, nevasta 
a tras în el cu revolverul, l-a omorât dintr-un singur glonte; 
crimă pasională. După patru luni, timp cât nu ştiu dacă a fost 
măcar ţinută în prevenţie, judecătorii au achitat-o. Fără drept 


de replică; aşa, crima se poate socoti ca şi neavenită. Deşi n- 
am avut nimic de pierdut, mă întreb, cum a fost cu putinţă? 
Dar poate că sentinţa a vrut să fie un avertisment pentru toţi 
tenorii care ar mai fi venit să cânte la Viena La donna e 
mobile, cum cântase victima cu o seară înaintea nenorocirii. 
Aceeaşi arie săltăreaţă şi cinică s-a auzit şi la înmormântare. 
L-au adus în ţară, la locul naşterii sale; deşi iarnă, mii de 
oameni au urmat sicriul până la groapă. În timpul slujbei, nu 
ştiu dacă înainte sau după Veşnica Pomenire, tarafurile de 
lăutari şi corurile din oraş au cântat La donna e mobile. Cum 
se poate? 

E o melodie care nu mi-a plăcut niciodată. Verdi a 
tinut-o secretă până la premieră, altfel, spunea el, lumea ar fi 
fredonat-o pe stradă şi spectacolul n-ar mai fi fost o surpriză. 
A avut dreptate, spectatorii au plecat cu ea pe buze şi a doua 
zi o cânta întreg oraşul. Dar mie tot nu-mi place, e în ea prea 
multă infatuare. Toţi tenorii care o cântă sunt în primejdie. 

Puțin mai târziu am fost martor la drama Arabelei. 
Această fermecătoare doamnă, cu numele ei iberic, fierbinte, 
plin de ameninţări înfocate, nu venea din Spania, ci dintr-un 
oraş de pe Dunăre, renumit prin fetele lui frumoase; nu-i o 
legendă, am văzut şi eu multe acolo. La şaisprezece ani, 
Arabela s-a măritat la Bucureşti cu un om înstărit, avocat cu 
renume; toate fetele frumoase din oraş plecau la Bucureşti 
când le venea vremea, toate se măritau cu oameni bogaţi şi 
cunoscuţi în societate. După ce s-a plimbat prin întreaga 
Europă, tânăra nevastă a intrat în dragoste cu unul din 
secretarii soţului generos, care îi prilejuise călătoriile şi o 
însoţise. Secretarul era un tânăr plin de ambiţie. Aşa se 
întâmplă totdeauna, şi păgubiţii nu învaţă minte. Tânărul nu 
s-a mulţumit cu întâlnirile lor fugare, a pus-o pe Arabela să 
divorţeze, ceea ce ea a consimţit să facă, a şi făcut, şi-a 
dobândit libertatea. Însă când a fost vorba să se remărite cu 
înfocatul ei prieten s-a lăsat greu, cine ştie ce avea în cap, a 
lungit-o, a amânat-o, până ce omul şi-a pierdut răbdarea. Intr- 
o seară, fiind împreună la el acasă, s-au certat, el a scos 
revolverul, a tras în ea, apoi s-a omorât cu aceeaşi armă. 
Erau într-o cameră mobilată, pe undeva nu departe de casa 


unde venea Jordie cu Proserpina, iar Jak Musiu se uita la ei 
din odaia vecină. Fiind iarnă, frig în cameră, cei doi aveau 
hainele pe ei, aşa i-au găsit primii martori, trecători chemaţi 
de proprietăreasă, care auzise detunăturile. Arabela însă nu 
murise, avea doar o rană uşoară, s-a făcut bine şi pe urmă s-a 
recăsătorit cu avocatul, căruia, după cum se vede, nu i-a fost 
de ajuns o singură lecţie. Însă mai întâi a fost judecată, una 
din părţi avea interes să inverseze rolurile în dramă, acuzând- 
o pe Arabela de crimă; ea îşi împuşcase prietenul, apoi 
simulase o sinucidere. Ce de martori n-au fost aduşi şi 
interogaţi de o parte şi de alta! În ce poziţie a fost găsită 
victima, unde era revolverul? Ce de expertize s-au făcut! 
Medici legişti au fost întrebaţi dacă o femeie putea trage cu 
revolverul dintr-o anumită poziţie, într-o anumită direcţie; 
unii au spus da, alţii nu, doar dacă ar fi stângace. S-au irosit 
zile şi nopţi cu procesul, avocaţii cei mai străluciți şi-au arătat 
elocinţa, unii au făcut din frumoasa Arabela o victimă 
nenorocoasă, alţii au revărsat asupra ei toate zoaiele care 
curgeau pe Dâmboviţa. 

Auzind toate acestea, am rămas cu o îndoială, n-am 
fost sigur de nevinovăția ei, deşi au achitat-o. Intre două 
pledoarii contrare e greu să mai găseşti linia dreaptă; 
cuvântul, mândria noastră, poate cu uşurinţă să devină o 
armă mârşavă. Un prieten, ziarist în vremea aceea, care a 
stat de vorbă cu Arabela, la spital, unde i se vindeca rana, şi 
pe urmă a urmărit tot procesul la faţa locului, mă asigură că 
era nevinovată. Dacă-i aşa, trec şi eu de partea ei, îmi retrag 
bănuielile. Numai iată ce s-a întâmplat cu ea după aceea: nu 
trecuse mult timp de la reconciliere, când în viaţa ei iar a 
intervenit o iubire, s-a încurcat cu un Bel Ami, în loc să stea 
smerită lângă bărbatu-su, care o iertase, după ce cheltuise 
pungi de bani cu procesul, se luptase s-o scape. Noul prieten, 
amorez de profesie, n-avea pretenţia să-l ia de bărbat, în 
schimb i-a stors multe parale. Când într-un târziu femeia 
nesocotită şi-a dat seama cu ce om avea de-a face şi a refuzat 
să-l mai împrumute, el i-a râs în nas şi i-a întors spatele. 
Arabela a scos revolverul, a tras fără să ezite. Victima n-a 
murit, s-a ales doar cu o rană. Iarăşi au achitat-o, nici nu mă 


mai miră. Neînţeles este că după aceea a intrat profesoară la 
o şcoală de fete. Ce să le înveţe?! 

Asemenea procese, crime pasionale, au fost multe, am 
asistat numai la unul din ele, dar spre dezamăgirea mea n-a 
făcut multă vâlvă, n-au pledat avocaţi de prima mână, 
amândouă părţile fiind mai modeste; de aceea l-am şi uitat, 
ţin minte doar că arma crimei, corpul delict, era un făcăleţ, 
care nu ştiu din ce motive n-a fost adus în faţa juraţilor, poate 
se pierduse. Procesul nu se judeca la Tribunalul mare, Palatul 
de Justiţie, ci într-o sală periferică, posomorâtă, unde domnea 
o atmosferă de tristeţe şi sărăcie. Am rămas cu o impresie 
meschină, care era şi puţin comică, fiindcă un avocăţel, poate 
la primul lui proces, secretarul vreunui maestru de mâna a 
doua, se ridica din minut în minut, cu mâna în sus, ca şcolarii 
loviți de o neputinţă, şi cerea să se aducă făcăleţul. „E nevoie 
de făcăleţ, domnule preşedinte şi onorată curte!” spunea, 
agitându-se, cu haina descheiată, ca băcanii, roşu la faţă de 
pasiune. Era convins probabil că găsise cheia procesului, nu 
vroia s-o lase din mână, i se părea că partea adversă, moartă 
de frică, escamotase corpul delict, de care depindea soarta 
acuzatului. Aşa că pe el nu-l mai interesau dezbaterile, nu 
asculta nimic, deşi părea că ar fi luat note, scria ceva pe o 
hârtie, apăsat şi energic, până se făcea o clipă de linişte; 
atunci sărea în picioare, cu mâna ridicată: „Făcăleţul, 
domnule preşedinte, să se aducă făcăleţul!”. Pe hârtia 
înnegrită, lăsată pe masă la sfârşitul şedinţei, nu scria decât 
un singur cuvânt, repetat frenetic: Făcăleţul. Toată amintirea 
acelei judecăţi unde se hotăra soarta unui om, dacă era sau 
nu vinovat de crimă, e dominată de figura avocatului: „fără 
făcăleţ nu putem să ne judecăm, onorată curte!”. 

A meritat oare sa ma opresc asupra acestei lumi şi 
acestor fapte, când mai am de povestit multe şi sunt eu 
însumi nerăbdător să ajung la capăt? Da, socotesc că nu mi- 
am pierdut timpul, micile drame anticipează dramele 
următoare ale omenirii, ne deschid drumul spre ele. 


35 


Odată, în ultimul an când Alexandrina mai locuia în 
casa ştiută, de unde plecaseră toţi copiii, chiar şi Odor, care 
se mutase într-o peşteră, la munte, un necunoscut a tras 
clopotul de la poartă; cele două clopote, băgate unui în altul. 
Nu s-a auzit niciun sunet, doar a scârţâit pârghia ruginită; 
clopotele erau sparte. 

Omul a ciocănit mult în poartă, dar cu sfială, aşa că 
Alexandrina l-a auzit abia într-un târziu şi atunci a venit să-i 
deschidă, mirându-se tare, nu aştepta pe nimeni, nici n-ar fi 
avut cine să vină. De la gestul neaşteptat al domnului 
Pretoreanu, când o ceruse în căsătorie cu o insistenţă 
jignitoare, se retrăsese în casă, rupând orice legătură cu 
lumea. Pasiunea ei pentru sticlele de lampă se stinsese, 
rămăsese cu harpa, în tovărăşia ei îşi petrecea zilele, bună şi 
împăcată. Viaţa ei însă nu era sfârşită, a fost o femeie vitează 
şi înţeleaptă. 

Omul venit o privi cu luare-aminte; nu-l cunoştea. Era 
un bătrân de statură înaltă, drept, uscat şi ţeapăn, vioi, cu 
ochii foarte apropiaţi unul de altul, cu privirea mobilă, 
ascuţită, deşi calmă, deschisă, cu un zâmbet întrebător, plin 
de mirare; părea că abia atunci descoperea lumea şi se 
minuna că putuse să existe, iar el să n-o ştie. Deşi primăvara, 
purta o haină de oaie, întoarsă, iar în cap o şapcă de piele, ca 
mecanicii. Când Alexandrina deschise poarta, se descoperi în 
faţa ei, cu o mişcare curtenitoare şi elegantă, în contrast cu 
înfăţişarea lui puţin necioplită, sau numai dârză. Avea părul 
alb, des, tuns de două degete, ca o perie aspră. Obrazul, 
bărbierit proaspăt, colorat de vânt şi de soare, deşi adâncit 
sub pomeţi, părea al unui bărbat tânăr; ar fi fost greu să-i 
ghiceşti vârsta. 

— Eu sunt Pantelimon, spuse, cu o voce plăcută, clară, 
bine timbrată, dar reţinută, cu modestie. 

Alexandrina îl privi nedumerită, mirându-se că omul, 
deşi îl vedea prima oară, îi inspira simpatie. Ceva al lui nu-i 
era străin, venea dintr-o amintire îndepărtată. 

— Pantelimon Dumitrescu, adăugă el. Cel care am 
murit în anii dinaintea războiului. 


Era ceva atât de natural în vorba şi în purtarea lui, 
încât Alexandrina nu se miră, întâmplarea nu i se părea 
absurdă, îşi aminti, de la el fusese moştenirea, mia de lire 
sterline, de la Londra; venise s-o reclame? 

— L-ai cunoscut pe soţul meu? 

— Am fost fraţi, dar nu-ţi voi spune cumnată, ci stimată 
doamnă; eu mă aflu pe altă treaptă. 

Prin acest om, domnul Alcibiade ar fi putut să reînvie 
într-un trecut pe care Alexandrina nu-l cunoscuse; nu-l 
cunoscuse nimeni. Ştia de-o soră a lui, atât, losefina, înecată 
în Oceanul Atlantic; o văzuse numai într-o fotografie, astăzi 
pierdută. 

— Am fost nouă fraţi, doamnă, de la o mamă, dar nu 
dintr-un singur tată, ci din trei, de aceea purtăm nume 
diferite; toţi au murit de tineri. Neamul nostru este de pe la 
Suceava, decât că ne-am risipit în lume. 

Nu vru să intre în casă; se aşeză pe treptele verandei, 
în faţa uşii misterioase, cu drucăre aurite, care se deschisese 
o singură dată, la moartea domnului Alcibiade. Alexandrina 
se aşeză lângă el şi acest gest îmi dezvălui dintr-o dată ceva 
din firea ei, neştiut înainte, candoare, francheţe, încredere de 
om tânăr, nelovit de viaţă. 

_— N-am ştiut nimic de dumneata! zise el, privind-o în 
faţă. Ingăduie-mi a-ţi spune, cu bună-cuviinţă, că eşti o 
doamnă cum nu mi-am închipuit de frumoasă. 

La rându-i, Alexandrina îl privi deschis, fără să se 
sfiască; vorbele lui, pe care nu le lua deloc ca o măgulire 
deşartă, îi făceau bine, o trimiteau înapoi, la tinereţea când 
se uita în oglindă şi descoperise ea singură că era frumoasă, 
în alt fel decât oricare alta. Pe urmă îşi dăduse frumuseţea 
bărbatului, copiilor şi acoperise oglinda. 

— Ai venit să-ţi iei banii? 

— De luat trebuie să-i iau, dar nu ştiu cum o să facem, 
se vede că eşti scăpătată. Dacă ar fi ai mei, m-aş duce pe ici 
încolo, nu-mi trebuie. Datoria mea este să-i dau înapoi băncii. 
Nu mi-e teamă că ar putea să se afle; dacă m-au socotit mort, 
mort am să rămân toată viaţa; cine ştie de mine? Pe jos am 
venit, tocmai de la coasta Laponiei, prin toată Finlanda, până 


la Saint-Petersbourg; când am ajuns eu acolo, abia îi 
schimbau numele, îi spuneau Leningrad. Prin multe am 
trecut, doamnă, multe s-au schimbat: am căzut în mâinile 
albilor, m-au dus la luptă, pe urmă m-au luat roşii, şi tot aşa 
am luptat, când de o parte, când de alta, până am ajuns la 
Odessa, iar de-acolo, la Constantinopole. Numai că n-a fost 
nici uşor, nici simplu, cum am spus în aceste cuvinte, multe 
am îndurat, de multe ori am fost la un pas de moarte. Dar 
acum, dacă am rămas viu, banii trebuie să-i dau înapoi băncii. 
Nimeni din neamul nostru n-a pus mâna pe ce este al altuia. 
Plata s-a făcut pe nedrept, şi dacă nu spun, înseamnă să fiu 
un nemernic. 

Îl recunoştea, cu o bucurie îndurerată; toate ale lui, 
chiar şi trăsăturile, pe care nu le descoperise de la început, 
veneau de la o mamă care îşi pusese firea dreaptă şi trufaşă 
în nouă suflete, o împărţise fără s-o scadă, le-o dăduse odată 
cu laptele, cu căldura ei, cu cântecele de leagăn. Şi ea 
avusese tot nouă; să fi fost o lege a neamului? 

— Ceilalţi ce s-au făcut? întrebă Alexandrina. 

— Nu ştiu, doamnă, le-am pierdut urma când m-au luat 
la armată; pe urmă nu m-am mai întors acasă. 

La fel plecase şi domnul Alcibiade. 

— Aşa a fost neamul nostru, mai spuse omul, ca o 
confirmare. 

— Erai cel mai mic? 

El râse, cu orgoliu. 

— Cel mai mare! Şi dacă nu înţelegi cum se poate, de 
câţi ani sunt pe lume, află, doamnă, că am împlinit optzeci şi 
şase. _ 

Într-adevăr, Alexandrina nu putea înţelege, nu putea 
crede. 

— Bine, dar înseamnă că în 1914 aveai şaptezeci de 
ani! Cum puteai să fii marinar? Cine te mai primea? 

— Oricine, doamnă; anii mei stăteau pitiţi, nu puteau 
să se vadă. 

Aşa era, nu se vedeau nici astăzi. 

— Iar acte, continuă el, n-am avut niciodată! Numai că 
trebuie să facem ceva, să dau banii înapoi, la bancă. Pe urmă 


o să mă întorc la Suceava; acolo m-am aşezat. Nu mai aveam 
nimic, nici pământ, nici casă, dar ceva mă trăgea în părţile 
noastre. Dacă îmi îngădui, doamnă, peste două săptămâni vin 
să-ţi sap grădina şi să îngrijesc pomii. 

— Nu mai este nevoie; am să vând casa. 

— Ca să-mi dai mie banii? Ei, iacă, asta nu se poate! 
Vad că nu-mi spui în nici un fel; spune-mi Pantelimoane, aşa 
mă cheamă. 

Un nume nu se potriveşte dintr-o dată pe omul care îl 
poartă, numele nu-i o haină de gata, se ajustează, se 
netezeşte, înţeleg ce greu îi venea Alexandrinei să-i spună pe 
nume, deşi erau neamuri; şi mie îmi este greu, nu mă pot 
obişnui repede. Omul, Pantelimon, se uită la uşa bogată, la 
ferestre, la scara de piatră, la balustrada verandei, toate 
păstrate bine, apoi spuse: 

— Casă boierească, palat. Poţi să iei pe ea parale bune, 
dacă se găseşte un nebun s-o cumpere. Eu însă nu-ţi dau voie 
s-o scoţi în vânzare. Şi cum asa, n-a mai rămas nimic dintr-o 
mie de lire? 

— [I-au împărţit copiii. 

Nu se împărţise nimic, Tiberiu îi luase pe toţi şi-i 
cheltuise, ei nu-i adusese de la Londra decât o cutie cu sticle 
de lampă, iar fraţilor lui câte un dar ridicol. Alexandrina simţi 
în ea o asprime, ceva ce nu cunoscuse mai înainte, o revoltă 
întârziată. De ce trebuia să răspundă ea de cruzimea şi 
nechibzuinţa unui fiu care o părăsise, după ce vânduse toate 
lucrurile valoroase din casă? Vroise să vândă şi harpa. _ 
Începea să-l urască, era un semn bun, revenea la viaţă! Il 
trimise pe Pantelimon la Tiberiu, îi dădu adresa, simţea o 
uşurare, să poarte el povara, să dea socoteală, să restituie 
banii, iar dacă nu-i avea, să intre la puşcărie. 

— În judecată n-am sa-l dau, toamnă, e greu să fac 
dovada. Şi-apoi, n-am acte, şi judecătorul te întreabă cine 
eşti, unde stai cu casa, ce hram porţi în viaţă. Numai dă-mi 
voie să-l strâng cu uşa, şi o sa-ţi placă. N-o să-mi fie milă de 
el, eu nu-l socotesc fiul dumitale! 

O mamă suferă când aude asemenea cuvinte, însă, în 
mod surprinzător, Alexandrina simţea o satisfacţie, i se 


răcorea inima, atât de chinuită. Fiindcă omul, Pantelimon, nu 
era un străin, recunoştea în el ceva din domnul Alcibiade, 
aveau acelaşi sânge. 

Tiberiu se mutase la oraş, într-o casă de mahala, cu 
prispă, ca la ţară. Şedea cu o femeiuşcă tânără, deocheată, i 
se citea stricăciunea pe faţă; o luase de la stabilimentul de pe 
strada Calomfirescu, nu era prima, le schimba la o lună sau la 
două şi pe toate le lua tot de acolo. O chema Aurica, dar îşi 
spunea Aura, i se părea mai serios, nume de doamnă. Ar fi 
fost frumuşică, bine făcută, plinuţă, rotunjoară, ca un pui de 
Crevedia, doar puţin crăcănată, însă ştia să-şi ţină picioarele 
aşa ca să nu se vadă. Ai fi zis că se exersase de mică să-şi 
arcuiască picioarele, pe când nu erau încă întărite. Rochia 
stătea pe ea nu ştiu cum, că părea goală; parcă tot timpul 
aştepta s-o ia cineva de cot şi s-o răstoarne pe spate. De când 
se ştia, nu se împotrivise niciodată, o obseda prohabul 
bărbaţilor, se uita ţintă; că îi plăceau sau nu-i plăceau, pe toţi 
ar fi vrut să-i descheie şi să-i încerce, să vadă ce zestre au şi 
cum şi-o poartă, în ce stil. 

Când Pantelimon ciocăni la uşă, către seară, era 
singură, dezbrăcată, tocmai dădea să intre în copaia cu apă 
caldă, să se lăieze. Deşi prin perdeaua de la uşă se vedea cine 
venise, nu se sfii să deschidă, aşa cum era, goală puşcă, şi 
fără să-şi pună măcar mâinile în faţă, cum fac femeile cât de 
cât pudice. 

— Pe cine cauţi, moşule? Hai intră fuga, pici la tanc, să 
mă săpuneşti pe spate. 

Lui Pantelimon, care văzuse multe în viaţă şi nu era să- 
şi piardă firea dintr-atâta, îi luciră ochii, dar numai o clipă, pe 
urmă se îmbăţoşă şi ripostă, ameninţând-o cu degetul: 

— Uite ce este, nepoată, câţi ani am ştiu numai eu, tu 
să nu-mi spui moş, că pot să ridic cinci ca tine, două la 
subţioară, una în cârcă şi pe celelalte câte una pe un umăr; 
piramidă. Hai, intră în copaie şi dă săpunu încoace! Bărbată- 
tu unde este? 

— Vine îndată... Dar de ce mă întrebi? Nu cumva vrei 
să te legi de mine? 


Era brunetă prin toate părţile şi avea o aluniţă 
provocatoare în colţul gurii. 

— "Ţine seama că suntem în postul Paştelui, e păcat 
greu, răspunse Pantelimon habotnic, şi nu în glumă. La ce te- 
ai tuns aşa, ca băieţii? 

— Fiindcă aşa e moda! Nu-ţi place? 

— Nu, că n-aş avea de ce să te scutur. 

Se auziră paşi, se deschise uşa şi intră Tiberiu, înalt şi 
chipeş, aplecându-se, altfel n-avea loc să treacă. Nu se miră 
foarte tare. 

— Ce vrea omul ăsta? 

— Nu vezi că mă săpuneşte? 

— Nu l-ai întrebat ce caută? 

— Când era să-l întreb? A venit abia acuşica! 

Acum vorbi Pantelimon, după ce ascultase în linişte. 

— Ia, domnişoară, am terminat cu spinarea; de-aici 
înainte săpuneşte-te singură. Iar tu, băiete, află mai întâi că 
îmi eşti nepot, am fost frate cu taică-tu, dar să ştii că nu mă 
mândresc cu tine. Şi iată pentru ce-am venit... 

— Au, mi-a intrat săpun în ochi, se vaită Aurica. 

Dă-mi cofa cu apă! 

Nu se înţelegea cui din ei se adresa; oricum, mai iute 
de mână fu Pantelimon, care pe urmă spuse ce-avea să 
spună. Convorbirea se duse în picioare, lângă copaie... 

Şi cum, cel cu care stătea de vorbă acolo, în tinda 
mizerabilă, aburită, era feciorul domnului Alcibiade? Unul din 
cei, nouă, pe care odată, într-o viziune halucinantă, mi-i 
închipuisem în rând, unul la distanţă de altul, cu braţele 
întinse, fiecare semănând cu o cruce, ca un simbol a ceea ce 
moşteniseră? Deodată mi-a venit în minte Trandafil, 
strălucirea lui nepătată, limpede şi curat la suflet, născut 
parcă din sunetul clar al harpei şi din lumina sticlelor de 
lampă, iubite cu atâta cucernicie de Alexandrina. Mi s-a părut 
că el era mai mult decât o fiinţă omenească, era un simbol al 
tuturor năzuinţelor omului. Dacă lumea ar fi avut atunci 
nevoie de o religie nouă, numai el putea s-o fundeze. Uitându- 
mă la femeiuşcă din copaie, cu aluniţă şi atât de natural 
neruşinată, mi-am amintit-o pe Hora, şi în mod neaşteptat mi- 


am dat seama că amândouă erau făcute pe aceleaşi tipare, 
aveau tot ce trebuie să aibă femeile ca să iubească şi să se 
lase iubite. Natura, primitivă şi incultă, le făcuse mai bine 
decât ar fi putut să le conceapă cele mai savante laboratoare, 
totul în alcătuirea lor răspundea unei necesităţi imuabile, 
până şi umbra de la subţioară, unde zac preludiile lascive ale 
celeilalte umbre. Norocos este omul care ştie să se bucure de 
amândouă, ca de toate similitudinile. Dacă n-aş fi ştiut nimic 
despre ele şi le-aş fi văzut una lângă alta, în aceeaşi lumină, 
iar Aurica ar fi avut grijă să-şi ascundă defectul picioarelor, 
pe care din ele mi-aş fi oprit ochii? Cu mulţi oameni se 
întâmplă aşa, greşesc la alegere, şi prea puţini au curajul să 
se lepede; ceilalţi îşi poartă calvarul toată viaţa. 

Sunt clipe când nu înţeleg prin ce se deosebea Aurica 
de Hora, de ce nu purtau acelaşi nume? Pentru oricine citeşte 
acestea, diferenţa se vede dintr-o dată, fiindcă am marcat-o 
cu tuş negru, eu, care le-am făcut pe amândouă; dar mă 
gândesc că un singur cuvânt ar fi putut s-o pună pe una în 
locul celeilalte. Când mi-o închipui pe Aurica simt o 
întărâtare, i-aş băga mâna în păr şi aş scutura-o, fără să-mi 
pese de postul Paştelui, dar vorba lui Pantelimon, n-aş prea 
avea cum s-o apuc, mi-ar scăpa printre degete. Pentru mulţi, 
dacă n-au înţeles-o bine, şi Hora ar putea să pară impudică, 
luând francheţa ei drept îndrăzneală şi dorinţa de a se dărui 
cât mai deplin, cât mai patetic, luând-o drept nestăpânire. În 
fiecare din zilele ei, care putea să fie ultima, cum se gândea 
chiar în momentele cele mai bune, trebuia să-şi trăiască toată 
viaţa. De aceea, aş îngenunchea lângă ea, mi-aş apleca 
fruntea şi aş rămâne într-o aşteptare îndurerată. Imi pare 
atât de rău că urma să moară, iar eu aveam să fiu de faţă! 


Când am găsit caietul lui Trandafil, cu câteva zile 
înaintea deznodământului, nu l-am deschis numaidecât, poate 
mi-a fost frică, aveam o presimţire. Îl scrisese într-o stare 
neobişnuită, cum nu-l văzusem niciodată, absent la toate 
preocupările dinainte. Pe faţa lui, tot mai gravă, se vedea că 
merge spre o hotărâre dramatică, îl cunoşteam prea bine ca 
să nu-mi dau seama. Cu fiecare pagină întoarsă anula câte 


ceva din adevărurile lui dinainte, ca să construiască un 
sistem de gândire nou, pentru o lume inexistentă şi 
incapabilă să se nască. Am avut confirmarea acestei idei când 
am văzut cifrele care acopereau caietul; nici un cuvânt, ci 
numai cifre. Nu puteam să înţeleg nimic din ele, dar ştiam că 
erau rezultatul unei încordări lăuntrice, lungi şi chinuite, cum 
i-o văzusem pe faţă, şi atunci am simţit că prin ele Trandafil 
îşi făcea declaraţia lui de credinţă, destinată unei judecăţi 
viitoare, a acelei lumi încă nenăscute şi în imposibilitate de a 
se naşte; ea însemna neantul. Lumii prezente nu mai avea ce- 
i spune şi de altfel comunicaţia cu ea era întreruptă din clipa 
când consimţise s-o părăsească. 

* 

N-am arătat nimănui caietul, l-am păstrat pentru o zi 
viitoare; oricine ar fi crezut că este o farsă, la fel cum ar fi 
crezut despre caietul lui Odor, cu scrisul suprapus într-o mie 
de direcţii, Dar aşa cum ştiam că în acele pagini cenușii, 
indescifrabile, se ascundeau idei care fuseseră gândite şi 
duceau la adevăruri încă necunoscute de oameni, la fel ştiam 
că formulele lui Trandafil cuprindeau gândirea lui despre 
viaţă şi moarte. Poate într-o zi ar fi posibil să întâlnesc un om 
capabil să le descifreze, dar nu cred că i-aş încredința caietul; 
ar fi impudic, Trandafil ar apărea într-o lumină falsă, fiindcă 
faptele au luat o întorsătură neaşteptată şi n-au mai fost 
aduse la îndeplinire, chiar dacă el şi-a trăit moartea cu 
deplină convingere; căci deşi numai virtuală, moartea aceea a 
fost mult mai zguduitoare decât o moarte adevărată. 

Încă de mic am fost îngrozit ele gândul ultimei zile a 
unui condamnat la moarte. Dintre toate atrocitățile, nici una 
nu poate să fie la fel de mare; dar atrocitate nu-i bine spus, şi 
alt cuvânt nu există. Aşteptarea unei morţi anunţate nu poate 
fi definită şi nici imaginată cu forţa ei reala, fiindcă omului 
care ar merge cu gândul atât de departe i s-ar opri inima, 
simțind în închipuire cum cade cutitul; dacă n-ar înnebuni 
mai înainte. 

Însă aceste gânduri înspăimântătoare nu se potrivesc 
cu starea lui Trandafil din cele douăzeci şi patru de ore cât şi- 
a trăit moartea, scăzând-o minut cu minut din ceea ce mai 


avea să trăiască; pentru el moartea nu era o pedeapsă, ci o 
liberă consimţire; din clipa când acceptase, dragostea lui, 
oricât de puternică fusese mai înainte, se rupsese de orice 
lege şi de ea însăşi, imposibil de a fi stăpânită, devenise 
delirantă, era imponderabilă, scăpată de gravitația 
pământului. Şi totuşi, delirul lui, pus în cifre, creştea prin 
propria lui voinţă şi propriul lui control, căci el avea acest 
dar, de a-şi contopi raţiunea cu sufletul. Era voinţa lui, de ao 
iubi pe Hora într-o singură zi cât ar fi iubit-o toată viaţa. 
Astfel, gândul că va muri odată cu ea, mână în mână, devenea 
o voluptate atât de adâncă şi de prelungă, că înăbuşea ideea 
de neființă. Pentru el, ceea ce avea să urmeze nu era moarte, 
ci împlinirea a tot ce ar fi putut năzui să îndeplinească într-o 
viaţă întreagă. 

În ziua aceea nenorocoasă, la ora cinci după-amiază, l- 
am văzut plecând din clasă, unde ne făceam lecţiile; mergea 
la Hora, era ora ei, acum ştiam toţi că o meditează, nu se 
mira nimeni, şi nimeni nu se gândise la altceva, nici măcar 
Georgescu-Măgarul, care, cu răutatea lui pizmaşă, spurca şi 
faptele cele mai curate şi mai nevinovate. 

N-am ştiut nimic până seara, când unul dintre 
duhovnicii noştri a trimis după mine sa vin la infirmerie. 
Trandafil zăcea pe pat, cu hainele în dezordine, cu zgârieturi 
pe mâini şi pe faţă, fără să sângereze, alb ca hârtia, cu ochii 
în tavan, absent, şi dacă n-ar fi respirat, rar şi prelung, l-aş fi 
crezut fără viaţă. Duhovnicul stătea în picioare, alături, cu 
fruntea plecată, cu mâinile împreunate pe piept, părând că se 
roagă; nu mă lăsam înşelat, în realitate se concentra să 
pătrundă cu gândul sub fruntea lui Trandafil, îl spiona cu 
coada ochiului, trebuia să afle ce se întâmplase. Paturile erau 
albe, pereţii, uşile, totul era alb, în afară de sutana lui, care 
făcea o impresie macabra. 

— Rămâi cu el, îmi spuse, poate o să vorbească. 

g Ştia că suntem prieteni. leşi pe uşă, lăsându-ne singuri. 
Işi călca pe suflet, ar fi stat acolo, să audă, s-ar fi ascuns sub 
pat, s-ar fi făcut invizibil. După ce el ieşi pe uşă, Trandafil 
întoarse capul spre mine şi îmi vorbi, limpede: 


— Te rog să nu mă întrebi nimic şi nu căuta să afli ce s- 
a întâmplat cu mine! Am trimis mamei mele o scrisoare; 
trebuie să nu o primească, altfel ar fi o nenorocire. Fă tot ce 
poți... 

Nu-şi sfârşi gândul când îl cuprinse tremurul, 
nestăpânit, cu mişcări rupte, izbite, atât de puternice, încât 
patul începu să se zgâlţâie. Atras de zgomot, duhovnicul se 
repezi înăuntru, urmat de încă doi, pe care îi chemase să-l 
asiste, deşi nu ştia ce ar fi putut face. Îndată veni şi 
Bimbirică, dar nici el nu prea ştia ce să facă. Tremurul lui 
Trandafil nu contenea, în trupul lui parcă se descărcau 
curenţi electrici, era ca o electrocutare prelungă, mă temeam 
să nu-i stea inima şi să se calcineze. Doctorul îi ridica pleoapa 
în clipa când Năică infirmierul intra pe uşă, cu o seringă în 
mână, gata pregătită. 

— Ce-i acolo? îl întrebă doctorul. 

— Ce trebuie. 

Odată cu injecţia, tremurul se sfârşi într-o prăbuşire; 
trupul, nemişcat, părea greu ca plumbul, dar acum Trandafil 
se liniştise, respira lin, obrazul începea să i se coloreze şi 
atunci am văzut cum în colţul gurii se năştea o grimasă, 
întrebătoare, nedumerită şi atât de amară, că mi-a umplut 
sufletul de durere. 

Administratorul, incult şi antipatic, îl găsise rătăcind 
prin pădurea de sub terasă, pe unde umbla să-şi caute 
gâştele scăpate din curte. Nu ştia că de-a lungul anilor multe 
din gâştele lui ne fuseseră victime; hămesiţi de foame, cum 
eram adesea, prindeam câte una, îi tăiam gâtul, o jumuleam 
şi o frigeam în spuză, apoi o împărţeam rupând-o cu mâinile 
şi-o mâncam pe jumătate crudă, ca sălbaticii; iar de-acolo 
mergeam în sala de muzică. 

Trandafil sărise pe fereastră de la Hora din cameră, 
fiindcă ea stătea cu spatele lipit de uşă, cu cheia în mână şi 
nu-i dădea drumul să iasă. Căzuse de la trei metri, în tufişuri, 
se zgâriase pe mâini şi pe faţă, venea noaptea, nu mai vedea 
nimic în jur, n-ar fi văzut nici dacă era ziuă. 

Am spus câtă tulburare a fost în mine odată, când m- 
am ciocnit cu Hora sub clopotniţă şi câteva clipe am tinut-o în 


braţe; e una dintre amintirile mele cele mai puternice şi 
neuitate, deşi n-a durat mai mult ca un fulger; era caldă, 
aburindă, dulce şi parfumată şi a devenit pentru mine 
întruchiparea feminităţii. Aşa a rămas până astăzi, numai că 
şi-a pierdut identitatea, chipul ei s-a voalat, i-a luat locul o 
fiinţă necunoscută; mi-o amintesc limpede, o simt lipită de 
mine, dar nu mai ştiu cine este şi cum o cheamă. Din ziua 
când l-a întâmpinat pe Trandafil, l-a luat de mână, l-a dus în 
cameră şi-a încuiat uşa cu cheia, ea s-a transformat într-o 
abstracţiune, a devenit intangibilă, ca o madonă. 

Ea este acum absolvită de orice greşeală, nu pot s-o 
condamn pentru ceea ce s-a întâmplat în ziua nefastă. 

Eram încă la infirmerie, îl vegheam pe Trandafil, 
neliniştit că n-o să se mai trezească niciodată. Dar nu mai 
puteam zăbovi mult, trebuia să mă hotărăsc şi să plec repede, 
pe drumul cel mai scurt, să ajung în poarta Alexandrinei 
înainte de a veni poştaşul. Din cele ce îmi spusese Trandafil 
înainte de a-şi pierde cunoştinţa, nu înţelesesem altceva 
decât că scrisoarea lui, pe care văzusem cât de tulburat o 
pusese la cutie, nu trebuia să ajungă la destinaţie, şi nimeni 
nu putea s-o oprească, în afară de mine; era datoria mea, o 
acceptasem fără a sta pe gânduri, nu puteam să uit ce făcuse 
el pentru mine. 

Se întunecase când Hora s-a năpustit pe uşă şi a căzut 
pe pieptul lui Trandafil, plângând în hohote. Cum aş fi putut 
să recunosc în ea pe fata de sub clopotniţă? Curând după ea, 
nici nu mă dezmeticisem, a intrat taică-su, Satrapul, care 
acum părea o zdreanţă. 

Pe Hora n-au putut s-o ia de acolo, stătea încleştată cu 
braţele de grumazul lui Trandafil; numai dacă i le rupea ar fi 
putut cineva s-o ridice. 

— Lăsaţi-o, să nu moară! a spus Năică. 

I-a făcut o injecție, cu mâna lui uşoară, că nici nu se 
simţea acul. Hora s-a destins, a adormit cu un suspin adânc 
de durere şi a rămas aşa, lângă Trandafil, ţinându-l în braţe. 
Am stat de veghe încă un timp, apoi, deşi îmi era greu să 
plec, am ieşit pe uşă, lăsându-i cu domnul Laurenţiu Sân- 
Martinu. 


36 


Multă recunoştinţă am să-i port lui Năică pentru cât 
bine mi-a făcut în anii de şcoală. De aceea nici n-am spus că l- 
am văzut şi pe el la sabatul duhovnicilor, prins în horă cu 
Margareta alături, ţinând-o de umăr şi înfierbântând-o, 
nechezând în urechea ei ca un armăsar ridicat în două 
picioare, gata să se repeadă la ea şi s-o muşte de ceafă. M-am 
făcut că nu văd. 

Năică mi-a împrumutat o sută de lei, să am de tren şi 
de cheltuială, şi mi-a spus să merg fără grijă, două sau trei 
zile mă dădea plecat la spital, pentru analize, n-avea cine să 
controleze, Bimbirică semna hârtiile fără să le citească, nu-i 
păsa dacă aş fi avut sau n-aş fi avut anemie, fie ea chiar trasă 
de păr şi numită pernicioasă; preocuparea lui importantă 
rămânea conjunctivita. 

Am plecat aproape de miezul nopţii; Trandafil şi Hora 
dormeau alături, într-un somn ca de moarte. Domnul 
Laurenţiu Sân-Martinu se aşezase pe patul de alături, cu 
spinarea adusă, cu obrazul în palme. Nici n-a observat când 
am deschis uşa, cum mai înainte nu observase că eram acolo, 
nu mă vedea, deşi din când în când se uita la mine, mişcând 
uşor din buze ca şi când ar fi vrut să mă întrebe cine sunt şi 
ce caut la infirmerie. 

Degeaba m-aş fi dus în oraş, n-aveam tren decât a doua 
zi după-amiază, şi ar fi însemnat să fac un ocol de o sută de 
kilometri, nu exista o cale ferată directă. Nu-mi rămânea 
decât să pornesc peste dealuri, atunci, noaptea, şi în zori să 
fiu la sonde, de unde să iau decovilul care presăra prin sate 
oamenii din schimbul de noapte. Aşa mă apropiam de casă 
vreo douăzeci de kilometri, mai rămâneau treizeci, să-i fac cu 
trenul de pe linia mare, două staţii, şi încă o poştă, drum de 
câmp, până ajungeam în valea noastră, unde fusese 
întreprinderea auriferă a domnului Alcibiade; trebuia să fiu 
acolo negreşit până a doua zi seara, căci ziua următoare 
venea poştaşul, dacă aveam norocul să-şi fi păstrat programul 
de altădată. Venea cu o cotigă pe două roate, trasă de o iapă 
albă, cuminte, care cunoştea drumul, şi tot aşa mergea, pe 
vale în sus, până dădea de dealuri, apoi de poalele muntelui, 


de unde se întorcea peste trei zile. Oamenii care aşteptau 
scrisori îi ieşeau înainte, poştaşul nu se oprea la porti, ar fi 
pierdut prea multă vreme, se ducea numai la domnul 
Alcibiade, aşa obişnuia de pe vremea când acesta era în viaţă 
şi îl omenea cu o cană de ţuică. Astăzi, Alexandrina primea 
scrisori rar, de la copiii răspândiţi prin toată ţara, şi poştaşul 
continua să i le aducă la poartă. 

Nu mai aveam ceasul „Omega”, îl pierdusem, trebuia 
să măsor scurgerea timpului cu gândul. Am luat-o repede 
prin pădure, acelaşi drum pe unde mersesem odată până am 
dat de lacul cu apă albastră. Atunci nu ştiam unde o să 
ajungem, aveam grija doar ca soarele să ne bată tot timpul 
din spate. Mai fusesem în câteva rânduri pe acolo, când mă 
prindea dorul de ducă. Pe întuneric însă n-aş fi nimerit 
drumul, nu era potecă, mă luam după pâlpâirile focului de la 
sonda aprinsă, care înroşea cerul în faţă şi-l făcea să palpite. 
Sub paşii mei, frunzişul pădurii foşnea prelung şi ritmic, o 
muzică monotonă care îmi adormea cugetul; minute la rând 
nu mai ştiam ce se întâmplă cu mine, doar îmi mişcăm 
picioarele, singurul meu gând limpede fiind că trebuie să 
merg înainte, spre o ţintă care devenise necunoscută şi unde 
totuşi trebuia să ajung negreşit până a doua zi seara. 

Simţeam că în jur umblau jivine, se furişau prin 
tufişuri, făcând să trosnească vreascurile. Pe urmă am auzit 
călcături mai greoaie, tremura pământul sub ele, mă încadrau 
două umbre, şi nu visam, am recunoscut că erau urşi, 
ciolănoşi şi cu blană cam răpănoasă, mergeau ca oamenii, în 
două picioare, păşeau odată cu mine, făcând să crească 
foşnetul frunzelor. Curând, dincolo de ei am descoperit alte 
umbre, de cinci ori mai mari, proporţia era cu totul exactă, n- 
am spus o cifră fără să judec, parcă îi măsurasem; nu puteau 
fi decât elefanţi, cum îi ştiam de la menajerie şi din filme. Nu 
mă miram de prezenţa lor acolo, nu m-ar fi mirat nici dacă ar 
fi fost sute şi mii, toţi elefanții din Asia şi din Africa; în orele 
acelea, când eram apăsat de griji mult mai mari decât 
puterea mea de înţelegere şi de îndurare, toate continentele 
mi se păreau contopite iar eu stăteam la mijloc, pe 
înnăditură, putând să optez pentru oricare dintre ele, şi chiar 


pentru toate, cum mă gândeam la primele lecţii de geografie. 
M-am frecat la ochi ca să văd şi să înţeleg mai bine, dar 
atunci elefanții au luat-o la fugă, scoțând ţipete mânioase. Au 
rămas numai urşii, fiind în ţara lor nu aveau de ce să fugă, 
am mers asa, cu ei alături, fără să-mi fie frică; regretam doar 
că nu mai erau elefanții. 

Când am ajuns la locul unde fusese coliba lui Hăbuc, 
pe marginea poienii care cobora în şoseaua judeţeană, urşii s- 
au oprit iar eu am mers înainte. Aici era mai multă lumină, 
când albă, când înroşită, şi de la foc, şi de la lună, care 
scăpase de coroanele copacilor. După câţiva paşi m-am oprit, 
deşi nu-mi era îngăduit să-mi pierd timpul; trebuia să văd ce 
făceau urşii. Coborau la vale, de-a latul să nu alunece, spre 
locul unde Hăbuc prădase un boier, sau un negustor, 
lăsându-l numai în cămaşă. 

În şoseaua albită de lună erau adunaţi mai mulţi urşi şi 
alţii veneau din toate părţile pădurii. Aşa s-a adunat o cireada 
întreagă, să fi fost o jumătate de sută, au făcut cerc, s-au 
prins într-o horă şi au început să dănţuiască, scoțând 
mormăieli ritmice. Erau mai degrabă ursuzi decât veseli, 
semănau cu bătrânii care intră şi ei în horă după ce şi-au 
băut basamacul, şi nu fac decât să stârnească râsul tinerilor. 
Am socotit că dacă urşii se adunau acolo, venind din toată 
pădurea, aveau şi ei nevoie să fie împreună câteodată. I-am 
lăsat mormăind şi jucând, am dat drumul la pas să câştig 
timpul pierdut, căci dacă n-aş fi sosit la timp m-aş fi socotit 
un nemernic. 

Când am ajuns la creasta în jos de care era lacul 
albastru, s-a văzut flacăra drept în faţă, ieşind de după 
crestele celelalte. Mergeam de peste două ceasuri, făcusem 
jumătate din drumul până la decovil; m-am aşezat în iarbă, să 
mă odihnesc puţin, măcar atât timp cât îi trebuie unui om să 
fumeze o ţigară. Să fi fost sate pe aproape, s-ar fi auzit 
cocoşii cântând a doua oară. Nu m-am întins, să nu mă ia 
somnul, m-am uitat la apa din vale, de care mă lega o 
amintire stranie, zâna, vrăjitoarea bătrână, scheletul. Odată, 
căutând explicaţia acestor trei imagini, ajunsesem la ceva ce 
acum mi se părea o confuzie, în loc să mă fi gândit la tot ce 


putea fi mai adevărat şi mai simplu: ele marcau treptele 
devenirii noastre; scheletul era al vrăjitoarei bătrâne, iar 
aceasta mai înainte fusese o zână. 

Acum apa, deşi luna plină o bătea puternic, era roşie, 
la fel cum se vedea şi cerul din faţă. Am aţipit fără voie, aşa 
cum stăteam în capul oaselor, fără nici un reazim. A fost un 
somn numai pe jumătate, aveam conştiinţa că trebuie să mă 
ridic şi să plec mai departe, dar îmi lipsea voinţa, îmi venea 
să scâncesc de neputinţă. Deşi nu era timpul potrivit, am 
apucat să cuget la câte ceva, m-am gândit că în fundul 
lacului, unde eu, unul, nu văzusem decât scheletul, acum 
venise o altă zână, dar vălurile ei nu puteau să fie decât roşii, 
ca apa. Mai târziu, vrăjitoarea bătrână avea să fie şi ea roşie, 
asemeni scheletul; dintre toate, numai imaginea unui schelet 
roşu mi se părea imposibilă. 

M-a trezit un tropot care venea din toate părţile şi 
creştea, tot mai puternic, până ce au început să-mi bubuie 
urechile. Curând am desluşit mugete, tunete, şi am 
recunoscut bizonii noştri, păreau furioşi, fiind înroşiţi de 
flăcări; de unde veneau atâţi nu puteam înţelege, poate iarăşi 
de pe alte continente, ştiam că pe la noi abia mai era câte o 
pereche, ici, colo, prin rezervaţii, păziţi cu grijă, să nu se 
piardă. Galopau cu coarnele în pământ, trăgând brazdă, au 
trecut pe lângă mine, o turmă întreagă, dacă s-ar fi întâmplat 
să fiu în calea lor m-ar fi făcut praf şi pulbere; am avut noroc, 
s-au prăvălit la vale, spre apa altădată albastră. Dar n-a 
urmat linişte, la crestele celelalte apăreau alte urme, animale 
necunoscute în partea locului, venite parcă de pe tot 
pământul, rinoceri, jaguari, pantere; nu le recunoşteam pe 
toate, vedeam doar că se rostogoleau spre apă, unele peste 
altele, să se adape. M-am temut că au să se încaiere, bizonii 
cu rinocerii, leoparzii cu panterele, tigrii cu leii; zebrele şi 
gazelele, căci erau şi ele, n-aveau nici o scăpare, asemeni 
cerbii şi căprioarele noastre. Mă aşteptam să fie măcel şi 
simţeam groază. Dar pesemne era o zi de pace pentru 
animale, n-au sărit unele la altele, ci au împresurat lacul, atât 
de înghesuite că nici vântul n-ar mai fi avut pe unde să 
treacă, şi au începu să bea apă, toate deodată. Au băut mult, 


cu nesaţ, apa scădea văzând cu ochii, nu mă temeam însă că 
au să de-a de zână, lacul era mult prea adânc, să fi băut toată 
săptămâna tot n-ar fi ajuns să-l sece. 

Le-am lăsat acolo pe animale, mulţumit că erau atât de 
paşnice, iar eu m-am dus mai departe. De aici înainte nu mai 
erau păduri ci dealuri goale; am mers dormind în picioare, 
dar fără vise, cu ochii închişi în flacăra tot mai puternică şi 
mai fierbinte; o simţeam pătrunzându-mi prin pleoape şi aşa, 
deşi adormit, nu puteam să greşesc drumul. 

M-am trezit când ajunsesem atât de aproape de crater 
că n-am mai suportat dogoarea, mi-am acoperit faţa cu 
braţele şi l-am ocolit mergând fuga, până am dat de linia 
decovilului; ajunsesem cu bine, fără să fi cunoscut drumul 
decât din descriere. Se vedea şi trenul, la o sută de metri, 
gata să plece. Pământul gemea, îmi tremura sub picioare, 
flacăra învălătucită şi legănată mătura cerul de stele, aşa mi 
s-a părut, până ce mi-am dat seama că toate stelele erau 
stinse, cu văzduhul înroşit nu băgasem de seamă că se 
luminase de ziuă. 

Cum m-am urcat în decovil şi m-am întins pe podeaua 
vagonului, fără nimic sub cap şi fără învelitoare, am adormit 
ca de boală. Dacă am ieşit din căldura dată de flacără, m-a 
cuprins frigul, am început să tremur, îmi clănţăneau dinţii, 
sufeream rău, parcă mă bătea cineva cu funia udă şi mă călca 
în picioare, gemeam, dar nu m-am trezit până n-am ajuns la 
capul liniei, în plină lumină a amiezii. Atunci am văzut că un 
sondor de lângă mine îmi pusese traista lui sub cap şi mă 
învelise cu sacul de ploaie. 

În gara de pe linia mare au trecut un simplon, un 
expres şi două accelerate, fără să oprească, până ce, după 
trei ceasuri, a venit personalul, plin de lume înghesuită la 
clasa a treia; la clasa a doua, cu catifea albastră, nu era 
nimeni; la clasa întâi, cu catifea roşie, am văzut doar un 
episcop; clasa a patra se desfiinţase. N-am luat bilet, suta de 
lei a rămas neatinsă. Am stat la un capăt de coridor, de unde 
puteam să văd când venea şeful de tren. Era unul singur 
pentru toate vagoanele, se făcea economie, calea ferată 
mergea în pierdere, începuse criza; nimeni din vecinii mei nu 


avea bilet, călătoreau pe veresie. Până să-l văd pe şeful de 
tren cum se apropia anevoie, avusesem timp să spun Tatăl 
Nostru de cinci ori şi Crezul de zece; pe urmă am trecut în 
vagonul celălalt şi tot aşa, mergând înainte, am ajuns în clasa 
întâi, unde m-am aşezat cu îndrăzneală în compartimentul 
episcopului; episcopul avea un brâu lat, de catifea roşie, 
parcă tăiat din tapiţeria canapelelor. Probabil eram ameţit de 
oboseală, nu mai judecam ca oamenii, când episcopul s-a 
întors de la fereastră, privindu-mă cu indignare, i-am făcut cu 
ochiul. 

Pierdusem prea mult timp aşteptând trenul, se însera 
când am coborât în gară, dar de aici înainte nu mai aveam 
grabă, şi nici nu eram legat de altceva decât de picioarele 
mele. Am pornit pe un drum de câmp, prin porumbişti care 
nu-mi luau vederea, mai aveau să crească, erau abia după 
prima praşilă, îmi ajungeau numai până la coate. În urmă, 
acum dacă se întunecase, focul se vedea mai înalt şi mai roşu, 
şi parcă îl simţeam dogorindu-mă, oricât era de departe. 
Trecusem pe lângă el noaptea trecută, ceva din mine parcă 
rămăsese acolo, un alt eu, mă vedeam vag, ca o umbră, şi nu 
doar în locul acela, ci pe tot drumul, era destul să mă 
gândesc cum venisem şi imaginea mea îmi apărea în ochi, mă 
recunoşteam oricât ar fi fost ea de neclară, în tren, în gară, 
pe malul lacului unde se adăpau mistreţii, în luminişul pădurii 
unde se vedeau urşii jucând hora, până la locul de unde 
pornisem, la infirmerie. Parcă nu mă aflam atât de departe, ci 
rămăsesem acolo, veghind somnul lui Trandafil, într-o 
realitate atât de convingătoare, că nu mai ştiam limpede 
unde eram eu cel adevărat, şi unde deveneam închipuire. 
Frunzele de porumb legănându-se răsfrângeau luciul roşu al 
focului, la fel cum îl răsfrângeau lacul, pădurea şi fereastra 
infirmeriei. Eram obosit, poate iar dormeam în timp ce 
continuam să-mi mişc picioarele; aşa am mers până ce m-au 
trezit cocoşii din sat, la întâia lor strigare. N-avea cine să mă 
vadă decât caraula, dacă n-ar fi fost adormită prin patul unei 
femei văduve; n-am avut însă curaj să merg pe drumul mare, 
ci am ocolit satul, până jos la calea ferată. Acolo, sub taluz, 
dormisem odată, la opt ani, când fugisem de acasă; de atunci 


parcă fugeam întruna, nu era niciun colţişor de lume care să 
ştiu că-mi aparţine, de unde să fiu sigur că n-o să mă alunge 

nimeni. Aveam un pat în dormitor, un loc la masă, un pupitru 
în sala de cursuri; restul, toate din lume nu însemnau pentru 
mine decât locuri de trecere. 

Sus pe deal, la casa domnului Alcibiade, scăldată în 
lumină odinioară, nu se vedea nici măcar sclipirea unui opaiţ. 
Alături, casa noastră se părăginea, lăsată în părăsire. În loc 
să fiu trist, ma simţeam mulţumit de mine că ajunsesem la 
vreme, după ce mi se părea că făcusem ocolul pământului. 

M-am aşezat în iarbă, sub taluzul căii ferate, am închis 
ochii, dar nu puteam să adorm, mi-era frig şi poate dormisem 
destul în picioare. După un timp a venit din sus un tren de 
marfă, a trecut pe deasupra mea şi am simţit căldura 
locomotivei, cu miros de abur şi de păcură arsă. Nu mai 
puteam să îndur frigul, ceva în mine slăbise, la opt ani mă 
purtasem mai bărbăteşte; poate fiindcă era prima oară şi mă 
uitam cu ochii mari la mine, să văd ce sunt în stare; dar mai 
degrabă cred că atunci nu mai aşteptam nimic de la viaţă şi 
de-ar fi fost să mor, îmi era totuna. 

Trebuia să-mi caut adăpost, altfel înţepeneam şi acum 
nu-mi mai era totuna ce-o să se întâmple eu mine, speram să 
fac ceva din viaţa mea, iar înainte de toate trebuia să-l 
întâmpin pe poştaş, altfel m-aş fi socotit o otreapă. M-am 
strecurat prin curtea noastră, năpădită de bălării, pe lângă 
gardul de sârmă, am ieşit în uliţă şi am mers până la casa 
Frusinelei, nu departe. O ştiam pe Frusinela plecată la oraş şi 
n-ar fi avut de ce să se întoarcă, în schimb speram s-o găsesc 
pe Brânduşa, sora ei mezină, care într-o vreme fusese 
slujnică la noi, fără plată, numai pe patru feliuţe de pâine. N- 
aveau câini, m-am aplecat peste prispă şi i-am ciocănit în 
fereastră. M-a recunoscut în lumina lunii, deşi crescusem şi 
mă schimbasem, nici glasul nu-l mai aveam ca înainte. Nu s-a 
mirat să mă vadă acolo, sau nu se trezise de-a binelea, n-avea 
putere să judece. În spatele ei s-a auzit scâncind un copil, 
însemna că se măritase, aşa mi-am dat seama câtă vreme 
trecuse. I-am spus că vin de pe drum, că sunt îngheţat şi am 
rugat-o să-mi dea adăpost înăuntru. N-a spus nimic, ci doar 


m-a tras de mână, să intru pe fereastră; dacă treceam prin 
tindă, s-ar fi trezit maică-sa; nici n-o mai ţineam minte. 

— Bărbată-tu nu-i acasă? am întrebat-o, de pe 
prichiciul ferestrei. 

Fusese măritată fără cununie, bărbatul o lăsase după 
ce-i făcuse copilul. Aşa se întâmpla cu multe fete, ştiam de 
unele, de altele auzeam, se măritau fără cununie, şi pe urmă 
rămâneau cu un plod în braţe, rar le mai lua cineva; dacă 
părinţii nu puteau să le ţină acasă, plecau la oraş, se făceau 
slujnice şi plângeau noaptea cu capul în pernă; sau se 
încurcau cu sergenţii de stradă, cu ordonanţele ofiţerilor, îi 
primeau în bucătărie; unele încăpeau pe mâna stăpânului, un 
timp putea să le fie chiar bine, până afla cucoana şi le arunca 
în stradă. Imi părea rău de Brânduşa, s-ar fi cuvenit să aibă 
mai mult noroc, o ştiam curată şi cuminte, fără năravuri, nu 
semăna nici pe departe cu soră-sa. Erau atât de săraci, că la 
casa lor n-aveau nici măcar drugi la ferestre. 

În odaie nu se vedea nimic, cum am făcut un pas, 
orbeşte, am dat peste ea, i-am simţit căldura şi, până să mă 
trag în lături, s-a speriat ce tare intrase frigul în mine; nici eu 
nu băgasem de seamă mai înainte, abia în casă am simţit că 
eram ca un sloi de gheaţă şi m-a cuprins tremurul. N-am 
apucat să judec ce-o să se întâmple cu mine, puteam să cad la 
pat şi atunci însemna că făcusem drumul degeaba, îl scăpăm 
pe poştaş. Dar chiar să zic că i-ar fi ţinut calea Brânduşa, şi 
ar fi luat scrisoarea, cine ştie când m-aş fi putut întoarce la 
şcoală, pierdeam examenele, mă eliminau tocmai la urmă şi 
toate se duceau de râpă. 

— Nu sta aşa şi vino să te încălzeşti, mi-a spus 
Brânduşa, ducându-mă de mână, să nu mă împiedic. Trebuie 
să te frec, altfel intră boala în tine. 

Nu vedeam nimic, am dat peste copaia unde dormea 
copilul, lângă laviţă, l-am trezit şi iar a început să scâncească. 
M-am lăsat în voia Brânduşei, mi-a scos haina şi bluza, în 
timp ce legăna copaia cu piciorul, m-a culcat cu faţa în jos pe 
laviţă, în locul cald de unde se ridicase mai înainte, şi a 
început să mă frece pe spate, cu mişcări lungi, repezi şi 
apăsate, de-mi rupea carnea în bucățele. N-avea spirt sau 


vreo frecţie, să-mi încingă pielea, dar mâinile ei erau atât de 
fierbinţi, că le simţeam dogorindu-mă până în inimă şi-mi 
făceau bine. După ce mi-a trecut tremurul, m-a culcat acolo, 
pe laviţa ei, m-a învelit până în gât, pe urmă a venit lângă 
mine, mai dându-mi un rând de căldură. Mă înzdrăvenisem şi 
eram plin de recunoştinţă, mă chinuia numai gândul că nu 
ştiam ce ar fi fost cuviincios să fac mai departe. 

Copilul scâncea din când în când, aşa a scâncit toată 
noaptea; Brânduşa scotea piciorul de sub cergă, să-l legene, 
şi atunci, fără voia ei, mă legăna şi pe mine. 

În zori m-am ridicat să plec repede. 

— Mă duc să ies în calea poştaşului. 

N-am putut să-i spun decât că trebuia să iau o 
scrisoare trimisă de Trandafil, să nu ajungă în mâna doamnei 
Alcibiade; mai mult decât atâta nu ştiam nici eu. 

— Nu-i nevoie să te duci, m-a liniştit Brânduşa. Vine el 
aici, e tatăl copilului. 

Nu părea tristă; copilul dormea acum în linişte. 

— Ai avut noroc cu mine, mi-a mai spus ea, zâmbindu- 
mi şireată. Dacă nu eram eu, nu-ţi dădea scrisoarea; e un om 
al dracului. 

Avusesem noroc, aşa e; toate s-au sfârşit cum nici nu 
visasem, am plecat cu atâta căldură în mine, că putea să-mi 
ţină şi noaptea următoare; frigul n-avea cum să mă atingă 
multă vreme de aici înainte. 

Ce forţă legase faptele între ele, mă întrebam pe drum, 
făcându-le să decurgă una din alta, ca orele zilei? Ce altă 
forţă, dacă nu un ceasornic din umbră, care ne măsoară 
timpul şi paşii? 

Scrisoarea iui Trandafil o pusesem în sân, şi mai aveam 
una în mână, un plic cum nu mai văzusem, de doua ori cât 
cele obişnuite, dintr-o hârtie de mătase, ca aurul, o dovadă de 
putere şi avuţie; îi lipsea numai o coroană regală. În colţul 
din stânga era tipărit numele domnului Pretoreanu, cu litere 
în relief, de lac negru, făcute parca sa-mi îngheţe ochii şi să- 
mi bage spaima în suflet, ca o emblemă a diavolului. 
Dedesubt, cu altă literă, erau mai multe adrese, cea din 
Bucureşti, apoi una de la New York, pe care nici n-o 


bănuisem, una de la Londra, de la Berlin, nu le ţin minte pe 
toate, sfârşind cu una de la Hong-Kong. Acesta era deci 
perimetrul pe care se extindeau afacerile domnului 
Pretoreanu. Ştampila poştei dovedea că scrisoarea pornea de 
la Manila, din Filipine. N-am avut deloc regretul că nu 
ajunsese în mâna Alexandrinei. N-am deschis-o, nici n-am 
socotit că trebuia s-o dau lui Trandafil. Am făcut cum nu se 
putea mai bine, am şters toate adresele domnului Pretoreanu, 
lăsând-o numai pe cea de la Bucureşti, iar sub numele 
Alexandrinei am scris: „Destinatara plecată fără adresă”. Aşa 
se întâmpla pe vremuri cu oamenii, plecau şi nimeni nu le mai 
ştia de urmă. Din 1939, când se apropia războiul şi s-a făcut 
prima oară Cartea de imobil, nimeni nu mai putea să plece 
fără să-şi lase adresa. 

* 

Acum nu se mai putea ascunde nimic, ştia toată şcoala, 
chiar dacă nu bine, chiar dacă unora nu le venea sa creadă şi 
nu puteau să înţeleagă. Din seara când plecasem până să mă 
întorc, întâmplarea devenise legendă, dar nimeni n-o 
comenta, păstrau toţi o tăcere religioasă, a fost un consens al 
tăcerii, care m-a înfricoşat puţin, neştiind ce-o să urmeze. 
Aşteptam sfârşitul anului ca pe o salvare, mai erau două 
săptămâni până la examene, pe urmă plecam pentru 
totdeauna, începeam altă etapă a vieţii şi ce trebuia uitat 
avea să se uite. 

N-am ştiut ce s-a întâmplat cu Hora în zilele 
următoare, decât ce spuneau servitorii, o ţineau închisă în 
casă sub ochii doctorilor, veneau zilnic de la oraş, când unul, 
când doi, o îndopau cu calmante, şi ea somnola, absentă, în 
stare de amnezie, nu departe de comă. În câteva zile 
Trandafil şi-a revenit, dar nu s-a dus s-o vadă, poate tatăl ei 
nici nu l-ar fi primit, l-ar fi îmbrâncit din uşă. Nimeni nu-i 
ceruse explicaţii, nimeni nu ştia ce se întâmplase în afară de 
mine. Era întins în pat, alături de Hora, în camera ei, după ce 
băuseră pe rând din acelaşi pahar, privindu-se în ochi, atât de 
aproape unul de altul că nu puteau să se vadă decât cu 
închipuirea, suprapunând imaginea lor ştearsă peste o 
imagine viitoare, ultima şi cea definitivă, necunoscută 


oamenilor rămaşi în viaţă. Pentru Trandafil aşteptarea fusese 
o moarte adevărată, neînțeles de lungă şi fără nici o senzaţie, 
nici durere, nici frică. Poate sângele i se răcea, gândirea 
începea să i se tulbure, uita treptat tot ce fusese până atunci, 
avea o singură idee mai clară, că moartea nu-i o stare 
deplină, ci fiecare om trebuie să şi-o construiască. Nu 
prevăzuse, se afla în faţa celui mai greu examen din viaţă şi 
constata, surprins, că prima oară astăzi nu era pregătit, nu 
ştia cum să înceapă. Îl trezi o mişcare, Hora se ridicase în 
genunchi, stătea aplecată deasupra lui, cu ochii umezi, cu 
buzele tremurând, privindu-l cu adoraţie. Avea rochiţa din 
prima zi, de stofuliţă gri-bleu, ca uniforma noastră; mult mi-a 
plăcut rochia ei, cu ce dragoste am descris-o! 

— Acum ştiu, cum nimeni pe lume nu ştie, ce înseamnă 
iubirea! şopti Hora. 

Era în faţa delirului, se simţea că are să izbucnească, 
dar Trandafil nu înţelegea ce se întâmplă, el îşi trăise delirul 
altfel, fără să-l exteriorizeze, în cele douăzeci şi patru de ore 
care precedau această clipă, timpul cât umpluse un caiet cu 
cifre, declaraţia lui finală, şi când îi scrisese Alexandrinei; din 
fericire, scrisoarea nu ajunsese în mâinile ei, altfel ar fi dat 
naştere la o dramă. Vru să se ridice, să se convingă că nu 
murise. Hora îl opri, îşi lăsă capul pe pieptul lui, îl cuprinse 
cu braţele şi îi vorbi, în stare de beatitudine, aproape fără să- 
şi dea seama ce spune: 

— Tu eşti iubirea cea mai mare şi mai desăvârşită! 
Dovada ta n-a mai făcut-o nimeni! Ai consimţit să mori pentru 
mine; tu, singurul; te-ai supus cu fruntea senină, n-ai fugit, nu 
ţi-a fost frică. Am să te răsplătesc cum nu te-ar putea răsplăti 
nimeni, am să trăiesc şi viaţa am să ţi-o dăruiesc ţie. Acum nu 
mai vreau să mor, e ofranda mea, am să mă salvez pentru 
tine! 

Trandafil o dădu la o parte şi se ridică în picioare; în 
privirea lui era stupefacţie, groază şi ură. Fapta ei i se părea 
monstruoasă. 

— Ca să-mi încerci iubirea m-ai făcut să ucid sufletul 
mamei mele? Ce crezi tu despre mine? Şi ce crezi că am să 
mai fiu eu de aici înainte? Socoteşte-mă mort, tu ai vrut! 


Hora se repezi la uşă, să-i ţină drumul; pe faţa lui, fără 
sânge, palidă ca de moarte, se citea o hotărâre încremenită, îl 
cunoştea, ştia că nimic n-ar mai putea să i-o schimbe, pleca 
să nu se mai întoarcă. Ar fi vrut să moară atunci, pe loc, 
fiindcă era sfârşitul, nu mai rămânea nici o speranţă; dar 
inima ei, atât de şubredă, acum bătea egal şi puternic, ca 
niciodată. Trandafil văzu că spaima făcea din ea o 
necunoscută, nu-i recunoştea ochii, cu privirea lor fierbinte; 
acum îngheţaseră, şi sprâncenele zburlite copilăreşte, care îi 
dădeau o privire poznaşă, păreau duşmănoase, răzbunătoare, 
războinice, încărcate de ură. Ei îi spusese oare, în ziua când îi 
simţise vraja: „Eşti mult mai frumoasă decât mi-am închipuit 
că a putut să fie o frumuseţe? ...”. Totul îl împiedica să 
întindă mâna, s-o dea la o parte, gândul că ar atinge-o îl 
crispa, îi răcea sângele; acum era inima lui bolnavă. Salvat de 
la moarte, viaţa îi făcea silă, ar fi vrut să se scuture de ea ca 
de o zdreanţă. O clipă îşi pierdu raţiunea, se pierdu cu totul şi 
sări pe fereastră. 

Până jos erau trei metri, dar căzu în tufişuri. 

Ştiam fereastra, se vedea de pe terasă, o priveam seară 
de seară, şi când ardea lumina aveam dovadă că Hora era 
acasă. Poate am iubit-o şi n-am ştiut. 


37 


Cu toată dragostea şi admirația mea pentru domnul 
Alcibiade, pe care nu le-am ascuns şi nici nu scăzuseră la 
zece ani după ce murise, am avut un moment de revoltă când 
am văzut cu ce neprevedere îşi construise casa, pe ce temelie 
instabilă stătea ultimul bun material al Alexandrinei şi al 
copiilor. 

A doua zi după convorbirea lui cu Tiberiu, Pantelimon 
Dumitrescu se întoarse la Alexandrina şi îi spuse, cu o ciudă 
admirativă: 

— E dracul gol, doamnă! Cât m-am crezut eu de dibaci, 
m-a băgat în cofă. Pare-se că altă cale nu-i decât să vinzi 
casa. 

Tiberiu umbla de mult după un cumpărător, pusese 
misiţi, dăduse anunţuri la ziar, însă nu primise decât 


răspunsuri neserioase. Cine ar fi avut nevoie de un palat la 
ţară, tocmai în anul când începuse criza şi nu puteai fi sigur 
de ziua de mâine? Pretenţiile băneşti ale lui Pantelimon îl 
făcuseră să râdă, era un demers copilăros şi recunosc că avea 
dreptate; Alexandrina îl înţelesese mult mai bine pe omul 
acesta parcă picat din lună. 

— Ţi-am spus că nu poate fi vorba de proces, continuă 
Pantelimon, nici nu mă gândesc; am crezut că vor fi de ajuns 
vorbele. Eu ştiu să vorbesc, doamnă, nu în cuvinte frumoase, 
ci ţepene; când m-oi uita eu în ochii unui om şi i-oi spune ce 
se cuvine să-l atingă la inimă, apoi îl trec năduşelile, cade în 
genunchi, îmi cere iertare şi face întocmai pe voia mea, care 
am grijă să fie cinstită şi dreaptă. Acum n-am brodit-o. 
Băiatul ăsta nu-i fiul dumitale, n-are nici inimă, nici ruşine, l- 
au batjocorit ursitoarele. Aşa că am să mă duc la mine acasă, 
cât mă ştii de bătrân, am şi eu acolo un suflet care mă 
aşteaptă, femeie tânără şi voinică. O să muncim amândoi şi o 
să strângem banii, să-i trimet la bancă; altfel nu se poate. Dar 
nu plec până nu-ţi sap grădina, că vânzarea poate că întârzie 
sau să nu se facă. Pe dumneata nu te încurc deloc; dacă oi 
zăbovi câteva zile, chiar de mi-ai da odaia cea mai frumoasă, 
eu tot în podul de fân am să dorm, aşa mi-e bine, nici n-ai să 
mă simţi, numai să-mi spui unde sunt uneltele de grădină. Aţi 
avut cai şi trăsură, se vede; le-aţi vândut, a rămas fânul. O fi 
mucegăit, dar mie mirosul de mucegai îmi prieşte, face bine 
la sănătate. 

Aşa s-a întâmplat ca trei zile mai târziu Pantelimon să 
fie acolo când s-a auzit un automobil claxonând la poartă. Mi- 
am adus aminte de venirea lui Manfred von Bern şi a Bunicii, 
cu Teofana. Bătrânul prinţ îl oprise pe şofer să claxoneze la 
poartă; claxonul este o obrăznicie, un prinţ n-o îngăduie. Aşa 
gândea şi Pantelimon, deşi nu era decât un oropsit al vieţii, 
un aventurier fără voie; dar cine ştie ce prinţ trebuia el să fie 
şi ursitoarele îi meniseră altceva, din greşeală, cum greşiseră 
cu Tom şi cu Tiberiu, din care făcuseră două fiinţe străine de 
restul familiei. 

„Cine-or fi mitocanii?” se întrebă în sine Pantelimon, 
îndreptându-se spre poartă, cu hârleţul în mână. Două zile 


lucrase cu sapa, dezgropase trandafirii care zăceau aşa din 
toamnă şi acum se înăbuşeau, vroiau şi ei să respire, sa 
îmbobocească. Hora purta în păr un trandafir roşu; mereu îmi 
aduc aminte. Acum Pantelimon săpa pomii la rădăcină, 
muncea cu o sârguinţă care mi se pare ilogică, nu-l silea 
nimeni şi nu el avea să se bucure de roade, probabil nici 
Alexandrina. Poate mitocanii care continuau să claxoneze, se 
gândea el, în timp ce deschidea poarta. Se gândise bine, noii- 
veniţi vroiau să cumpere casa. Dar lucrurile nu mai puteau fi 
date înapoi, trandafirii rămâneau dezgropaţi, pomii săpaţi; 
Pantelimon se gândea să curețe şi ramurile uscate, indiferent 
pentru cine, firea nu-i îngăduia să lase o treabă neterminată. 
Se miră că şoferul avea şapcă de piele neagră, 
întocmai ca a lui, copiată; chiar şi-o pipăi, să vadă dacă n-o 
pierduse. Lângă şofer stătea Tiberiu lăfăindu-se cu nesimţire, 
când ar fi putut să se dea jos şi să bată în poartă. Era o 
maşină mare, pretențioasă, deşi un tip mai vechi, un Creysler 
Imperial cu coviltirul dat la o parte. In fund stătea, lăţit pe 
canapea, un bărbat în vârstă care se înfoia vrând să-şi dea 
aere de boier, fără să izbutească; mitocănia i se citea pe faţă, 
pe Pantelimon nu-l înşelase intuiţia. Era un om corpolent, 
roşu la faţă, cu mustață groasă, castanie, răsucită la capete. 
Purta pălărie tare, melon, pus drept, atât de drept nu se 
poate pune decât cu amândouă mâinile şi numai la oglindă, şi 
numai definitiv, pe urmă s-o baţi în cuie, de aceea intră în 
casă fără să se descopere. În stânga lui stătea o femeie nu 
mai puţin corpolentă, cu o guşă de bunăstare, nu de 
bătrâneţe, căci era încă destul de tânără, numai frumuseţea i 
se cam trecuse, dar putea fi ghicită cum fusese în zilele ei 
bune, rumenă şi sănătoasă, robustă, cărnoasă, nedeocheată, 
ca floarea cârciumăresei; nu mi-a fost greu s-o recunosc în ea 
pe Frusinela, cea care ne călca rufele, numai că nu puteam 
înţelege cum devenise cucoană. De fapt era simplu, boierul 
de alături, băcanul la care fusese întâi doică, apoi fată în 
casă, rămăsese văduv; de aici înainte faptele curg ca apa la 
vale. In sfârşit, pe strapontină, am recunoscut-o pe Aurica, 
tunsă a la garconne, cu alunita în colţul gurii şi cu un zâmbet 
de stricătură. Sunt sigur că dacă îl prindea noaptea pe drum, 


la înapoiere, n-ar fi întârziat să întindă mâna în spate, 
profitând de întuneric, s-o pună pe genunchii boierului, iar 
acestuia nu i-ar fi trebuit mai mult ca s-o pişte de unde se 
poate, în poziţia neprielnică de pe strapontină. 

Pe băcan îl ştiam din copilărie, îl văzusem câteodată, îl 
chema Tănase Voinescu, prăvălia lui „La căpăţâna de zahăr în 
poleială de aur”, cea mai mare din oraş, era renumită avea 
alături şi bodegă, unde înaintea prânzului şi pe seară înainte 
de cină venea protipendada să-şi ia aperitivul, ţuiculiţa, 
ghiudemul, şi măslina în scobitoare. Îi vedeam uneori, erau 
boieri adevăraţi, pentru cât ştiam eu pe atunci despre 
boierie, consilieri, magistrați, avocaţi, moşieri, mai puţin 
profesori, iar negustori nici unul, n-aveau nici timp, nici 
îndrăzneală, deşi în sinea lor strâmbau din nas, socotindu-i pe 
toţi ceilalţi nişte coate-goale. Tănase Voinescu avea o casă 
frumoasă, cu trei faţade şi cu grădină mare în faţă, cu globuri 
de sticlă puse pe bețe vopsite în culori vesele; acolo o 
văzusem pe Frusinela stând în fotoliu de răchită şi alăptând 
pruncul stăpânului, în timp ce pruncul ei, făcut cu domnul 
Titi, scâncea singur în odăiţă. Băcanul n-ar fi avut nevoie de 
un palat la ţară; era ambiția nevestei. Când Tiberiu veni să-i 
spună, Frusinela se făcu roşie de plăcere, e uşor să se 
înţeleagă, ii lăsa gura apă să vină ca o cucoana în satul ei 
unde muncise pe la casele altora şi se mai şi dezonorase pe 
deasupra, în porumbişte, făcând un copil de fată mare, ca 
biata Chiva cea atât de nenorocoasă, şi ca Suzana, fata lui 
Ioniţă Stere, primarul. Dar pe Suzana n-o arăta nimeni cu 
degetul, o socoteau sfântă, ştiuse cum să se descurce şi 
avusese cine s-o ajute; la fiul ei, Miron, găsit în copaie, pe 
gârlă, acum băiat mărişor veneau oameni să se închine. 

Până şi lui Tiberiu, cu lipsa lui de scrupule, i se părea o 
impietate s-o aducă pe Frusinela ca stăpână în casa făcută de 
domnul Alcibiade. După ce căutase zadarnic un cumpărător 
de care să nu-i fie ruşine, nu avu încotro, strâns cu uşa de 
nevoi şi de datornici, îşi călcă pe suflet, se duse la Frusinela. 
Ea îi sări de gât, îl strânse tare în braţe, gata să-l dărâme, 
nebună de bucurie. Pare-se nu-l lua prima oară în braţe, pe 
timpul domnului Titi, Tiberiu, atunci abia flăcăiandru, se 


înfruptase şi el din prisosul Frusinelei, se înghesuise cu ea ba 
prin pod, ba prin magazie. 

Tănase Vasilescu nu se lăsă prea greu, ştia că altfel n- 
ar mai fi avut viaţă în casă. Şi-apoi, cu toată criza, cu tot 
şomajul şi curbele de sacrificiu, adică lefuri ajustate, deverul 
la prăvălie scăzuse prea puţin, în asemenea ocazii băcănia e 
ultima care să sufere, oamenii renunţă la multe altele şi abia 
pe urmă strâng cureaua pe burtă; până atunci mai era timp, 
făcând pe placul Frusinelei, băcanul putea chiar să câştige, 
casa ar fi fost o investiţie bună dacă o lua ieftin. 

Frusinela îl lăsă pe bărbatu-su să se tocmească, iar ea 
începu să viseze, cum să zugrăvească, ştia casa, călcase şi 
acolo rufe, ce mobilă să comande, ce lume să cheme când o fi 
gata, la sfeştanie. Pe urmă se gândea să-şi pună pe verandă, 
în faţa uşii cu drucăre aurite, jilţul cu spătar înalt al domnului 
Alcibiade, să-l cumpere negreşit, odată cu casa. Să stea în el, 
în rochie de brocart, cu evantaiul în mână, iar jos, la 
picioarele scării de piatră, să se adune satul, când o vrea ea 
să-l cheme, să nu lipsească nimeni, femei, fete, copile, flăcăi 
şi flăcăiandri, să se apropie unul câte unul, să-i sărute poalele 
rochiei, cum văzuse într-o piesă cu împărăteasa Ecaterina a 
Rusiei. 

Dacă se va găsi cineva să creadă că asemenea dorinţe 
ar fi imposibil să se nască aşa, dintr-o dată, afle de la mine că 
se înşală cu totul. Las' că în cazul Frusinelei exista o 
pregătire, ea urcase în viaţă nişte trepte ieşite din comun 
pentru o fată de ţară, prima fiind, la drept vorbind, 
întâmplarea din porumbişte, cu domnul Titi, care, oricum, 
avea maniere de orăşean, purta cravată, haine de stofă 
subţire, îşi dădea cu pudră pe obraz şi mirosea a apă de 
colonia. Iar la sfârşit ajunsese cucoană, nevasta unuia din 
negustorii de vază, trăia într-o casă boierească, avea slugi şi 
automobil Chrysler Imperial, să fi fost Chrysler simplu, ar fi 
strâmbat din nas, uitând că taică-su n-avea nici măcar căruţă, 
ci abia o cotigă trasă de o măgăriţă bătrână, chioară şi 
şchioapă. Aşa se întâmplă, când scroafa se urcă în copac, 
ferească Dumnezeu câte pot să-i treacă prin minte! Nimic nu 
i se pare prea mult, întinde mâna şi ia fără să ceară, socotind 


că toate i se cuvin şi lumea nu există pentru altceva decât ca 
să i le pună la picioare. Nimic nu îmbată pe om mai rău decât 
treptele suite repede; când ameteala i s-a urcat la cap, el nu 
mai poate nici măcar să-şi închipuie că orice scară are un 
capăt. Şi cu nimic nu se învaţă un om mai uşor decât cu 
bogăţia şi cu mărirea. 

Aşa ajunsese Frusinela să se viseze regină, să-şi facă 
tron din jilţul domnului Alcibiade, poporul să petreacă la 
picioarele ei, veselindu-se şi închinându-i-se. Să se dea cep la 
buţile cu vin, să se rotească pe jăratec berbecii şi viţeii, să fie 
ospăț sardanapalic, cuvântul nu-i al ei, că n-avea de unde să-l 
ştie, ci numai gândul. Din partea mea o iert, pentru felul cum 
mi-a vorbit despre vioara lui Enescu; mie nu mi-ar fi dat prin 
minte. Mi-e scârbă numai că a avut pretenţia s-o vadă pe 
Alexandrina, care, la venirea lor, se dusese la ea în odaie şi 
încuiase uşa cu cheia. Tiberiu a mers cu ei să le arate casa, i- 
a dus peste tot, prin încăperile acum mai mult goale, reci şi 
triste, dar a avut grijă să le împuieze capul cu vorbe, încât 
până şi Tănase Vasilescu a început să se înfierbânte, un 
zâmbet de satisfacţie i-a coborât în mustaţa răsucită; n-avea 
de ce să mai stea la îndoială, rămânea numai tocmeala. 
Pantelimon venea în urma lor, cu hârleţul în mână, aşa cum îi 
întâmpinase la poartă. Tiberiu ar fi vrut să-l dea afară, nu 
înţelegea de ce se amestecă, băgându-se în sufletul 
oamenilor. Numai Aurica îl privea cu simpatie şi-i tot făcea cu 
ochiul. Când ajunseră în salon, Frusinela se duse drept la 
harpa de pe care husa de postav alb era scoasă; la venirea 
lor, Alexandrina se pregătea pentru ora ei de muzică. Ştia că 
Pantelimon trăgea cu urechea şi când auzea sunetele harpei 
venea să asculte sub fereastră. „Ai o mână fermecată, 
doamnă! Ce faci dumneata este bucuria lumii!” Aşa îi spusese 
în prima zi şi Alexandrina simţise o înviorare; vorbele lui 
simple erau sincere şi spontane, numai că lumea a cărei 
bucurie o făcea harpa se mărginea la un singur ascultător, el 
însuşi. Dar şi aşa, Alexandrina nu se mai ţinea singură cu 
muzica, pasiunea ei căpăta un sens nou, în afară, unde de 
mult uitase că există o lume capabilă să simtă puterea de 


expresie a sunetelor, îmbinate la fel de grăitor ca vorbele 
într-o frază, şi nu mai greu să fie înţelese. 

— Cine cântă la... asta? întrebă Frusinela. 

Ştia că este o harpă, fusese la două concerte simfonice, 
nu mă mira, aşa cum fusese la recitalul lui Enescu. Nimic n-o 
intimidase până acum, în toată casa, harpa i se părea ceva 
atât de intangibil, că nu avu îndrăzneala să-i spună pe nume. 

— Mama, răspunse Tiberiu, cât putu mai învăluitor şi 
mai slugarnic, fiindcă văzuse pe faţa ei o umbră şi nu 
înţelegea ce o nemulţumise, 

Frusinela îşi reveni îndată, ridică nasul şi întrebă parcă 
ofensată de lipsa gazdei: 

— Dar unde este doamna Alcibiade? Aş vrea s-o aud 
cum cântă. 

Pantelimon îşi ieşi din pepeni, se aruncă în vorbă, 
ciolănos, pus pe harţă, fără să-i pese că strica vânzarea: 

— Ascultă, madam, n-ai decât să cumperi casa, deşi nu- 
i de nasul dumitale, dar pe cucoană s-o laşi în pace! O să 
cânte după ce plecaţi de-aici; poţi s-o asculţi de la poartă! 

Tănase se uita la Tiberiu, indignat că nu intervenea şi 
nevastă-sa rămânea ofensată. Tiberiu, care se înfruntase 
odată cu Pantelimon şi văzuse ce-i putea pielea, făcea fețe- 
feţe. Frusinela, învineţită de furie, ieşi trântind în urma ei uşa 
cu drucăre aurite. Îndată o podidi plânsul, şi aşa merse, 
hohotind până la poartă. Dar nu-i mai era de insultă, ci de 
casă, că trebuia să renunţe la ea după ce îşi făcuse atâtea 
vise. Când să se urce în automobil, nu mai putu să îndure şi 
se răsti la Tiberiu, care o urma perplex, neştiind cum ar 
putea s-o îmbuneze: 

— Haide, domnule, deschide odată gura şi roagă-te de 
mine s-o cumpăr! 

Treaba era reparată, pe drum se tocmiră, ajunşi la 
băcan acasă băură aldămaşul şi Tiberiu primi pe loc cincizeci 
de mii de lei, arvună. Bani pierduţi, vânzarea nu se putea 
face, Tiberiu nu ştia, sau uitase, şi cu atât mai puţin ar fi 
putut să ştie şi să ţină minte Alexandrina. 

Locul pe care era casa fusese luat cu chirie, pe 
cincisprezece ani, de la un ţăran din sat, Vasile Dobre, aflat 


încă în viaţă şi în floarea vârstei; când făcuse învoiala era 
tânăr, neînsurat şi cu armata nefăcută. Tot ce mai putuse să 
obţină de la el domnul Alcibiade, care abia în anul morţii se 
hotărâse să cumpere terenul, fusese prelungirea vechiului 
contract, dar numai pe cinci ani, pentru o sumă nemeritată, 
aproape valoarea întregii case; aşa era domnul Alcibiade. Iar 
ţăranul ar fi fost prost să facă altfel, de vreme ce în contract 
scria limpede că, la expirarea termenului, casa trecea în 
deplina lui proprietate. 

Termenul prelungit expira chiar în anul când Frusinela 
venise să cumpere, şi nu în decembrie, ci în august, data 
când fusese iscălit contractul, cu două decenii înainte; 
Trandafil se născuse doi ani mai târziu, cam odată cu mine. 
La moartea domnului Alcibiade ar mai fi fost trei ani până să 
expire contractul. Prelungirea obţinută de el atât de scump, 
după o luptă îndârjită cu ţăranul, o învoială absurdă, avusese 
scopul, nu-mi pot închipui altceva, decât ca ai săi să poată 
rămâne la adăpost până ce Trandafil, cel mai mic dintre copii, 
termina şcoala; pe atunci, cu opt clase de liceu, oricine putea 
să-şi facă o situaţie. 

La termen, nici o zi înainte, niciuna după, Vasile Dobre 
veni cu portărelul, adus de la oraş, şi cu contractul în mână, 
să fie uns ca proprietar al casei. Alexandrina nu se împotrivi, 
avea lucrurile strânse; Pantelimon, care revenise de o 
săptămână, ca să-i ajute, îi duse bagajele la gară; la ora 
prânzului, casa era goală. 

Tiberiu se alese cu cincizeci de mii de lei, pentru care 
băcanul s-a jeluit după ei ani de zile. Frusinela crezuse că nu- 
i va fi greu să cumpere de la noul proprietar, casa nu era de 
el; însă Vasile Dobre nu vroia să vândă, în apropiere se 
pusese o sondă, dăduseră de păcură, n-avea decât să aştepte 
norocul, sigur că o să-i bată la uşă. Aşa a şi fost, sondele s-au 
întins, dar abia după zece ani; unele au erupt, locul s-a mânjit 
de păcură. Casa o dărâmase, din ea făcuse cinci în alt loc, 
case de zestre pentru cinci fete. Apoi, până să vină cu 
sondele, a scos pomii bătrâni din livadă, la fel arborii din 
parc, printre ei salcâmul galben de la mormântul Mariei, pe 
urmă a trecut cu plugul pe deasupra şi a pus vie. O idee 


bună: în trei ani via a fost pe rod, locul fiind prielnic, însorit, 
s-au făcut struguri de soi, din ei s-a scos vin, cisterne, era o 

bogăţie chiar dacă nu se puneau sondele. lată un om, Vasile 
Dobre, care a brodit-o bine! 

De aceea am simţit o revoltă, l-am judecat pe domnul 
Alcibiade că lăsase să se ducă totul pe gârlă, în loc să le 
rămână copiilor. Şi mai rău decât orice m-a îndurerat 
mormântul Mariei, că peste el a trecut plugul şi parcă a 
zgâlţâit-o, acolo, în groapă, fiinţa cea mai neînţeleasă şi mai 
nenorocoasă din câte am ştiut vreodată. Bărbatul ei, Petre 
Biciu, cizmarul, care nu înţeleg cum îndrăznise să ridice ochii 
spre o astfel de minune, mai trăia încă, anii trecuţi când am 
fost ultima dată pe acolo, încă mai stătea pe scăunelul lui cu 
trei picioare, punea căpute la ghete şi bătea pingele. Mai 
demult, când ieşeam de la şcoală şi treceam prin faţa 
cizmăriei, copiii băgau capul pe uşă, zicându-i: „Două 
picioare stă pe trei picioare şi lucrează la un picior; deodată 
vine patru picioare şi înhaţă un picior; atunci două picioare 
se ridică, pune mâna pe trei picioare şi-l aruncă în patru 
picioare!”. Nu se supăra, zâmbea cu tristeţe, era după război, 
Maria murise. „Ai înţeles nene?” mai spuneau copiii. Iar el 
clătina din cap bătrâneşte: „Două picioare este cizmarul, trei 
picioare scaunul, un picior gheata, patru picioare câinele. 
Hai, duceţi-vă, că vă aşteaptă acasă!”. Nu ştiu ce s-a ales de 
copiii lui. Spun copiii lui, dar eu niciodată n-am putut să cred: 
erau copiii Mariei şi numai ai ei! 

După plecarea Alexandrinei, Pantelimon continua să 
vină primăvară de primăvară numai ca să sape liliacul de la 
mormântul domnului Alcibiade, gândindu-se că se hrănise din 
carnea lui şi poate chiar astăzi mai trăgea sevă din oase, de 
aceea făcea flori atât de bătute şi de bogate, că părea un 
candelabru cu mii de becuşoare aprinse. Într-un an a găsit 
liliacul uscat, degerase, sau poate cineva fără inimă îi pusese 
gaz la rădăcină, să-l omoare, ţinea umbră mormântului de- 
alături; sunt asemenea oameni. Pantelimon blestemă în gând 
şi se duse. 

De-atunci n-a mai venit, dar a mai trăit multă vreme, şi- 
a păstrat puterea până la urmă. A muncit din greu, cot la cot 


cu femeia, a strâns ban pe ban, până a făcut zece mii de lei, 
abia în 1936. Atunci s-a dus la profesorul de la liceu şi i-a 
săpat grădina, fără altă plată decât să-i scrie o scrisoare în 
englezeşte. Se înţelege că scrisoarea era pentru banca de la 
Londra; în ea se spunea toată povestea, cum asigurarea s-a 
plătit din greşeală şi cum el, odată ce nu murise, s-a socotit 
dator s-o restituie, numai că n-a avut de unde, banii i-au 
cheltuit alţii. Ştia că zece mii de lei nu puteau să acopere 
decât a zecea parte din datorie, deşi lira sterlină scăzuse. „Vi- 
i trimit, cu rugămintea să-mi iertaţi neputinţa, n-am fost în 
stare să adun mai mult şi m-am gândit că dacă mai aştept, 
mor şi rămân cu ruşinea.” 

Am pomenit de el numai fiindcă era fratele domnului 
Alcibiade şi, indirect şi postum, întregeşte portretul acestuia, 
pe care nu-l socotesc desăvârşit, deşi l-am făcut cu atâta 
dragoste. 

După două luni, banca de la Londra i-a trimis banii 
înapoi şi încă o dată pe atâta, cu o scrisoare aproape 
sentimentală, rugându-l să-i primească în dar şi urându-i să 
aibă o viaţă fericită. Numai ceva nu spusese Pantelimon în 
scrisoarea lui, că avea nouăzeci şi doi de ani, mergea pe al 
nouăzeci şi treilea. Ce fericire să mai aştepte? Dar nici el n-a 
fost mai prejos de mărinimia băncii, a pus toţi banii să facă 
nuntă, s-a însurat cu femeia cu care stătea în casă, 
muncitoare şi supusă; pe lângă el era tânără, numai şaizeci şi 
cinci de ani şi nu fusese măritată, ceea ce Pantelimon 
amintea cu mândrie; nu ştiu ce vroia el să spună, dar parcă 
dădea să se înţeleagă că până la el rămăsese fată mare, deşi 
biata femeie avea cincizeci şi cinci de ani când o întâlnise. Şi 
n-a vrut altfel decât ca nunta să se facă la Putna, lângă 
mormântul lui Ştefan cel Mare, căruia Pantelimon îi purta 
multă dragoste, nu doar pentru vitejia lui, ci şi pentru femeile 
frumoase câte iubise în viaţă. A fost un ospăț ca pe vremea 
voievodului care acum odihnea în biserică, au cântat cinci 
tarafe de lăutari, s-au desfundat două boloboace de vin, 
oamenii au băut stacană după stacană, de-a dreptul de la 
canea, având grijă să nu se piardă nici o picătură. Aşa visase 
Frusinela ospăţul ei, dar cred că al lui Pantelimon îl 


întrecuse. Înainte de a se spinteca berbecii fripţi în spuză şi 
viţeii rumeniţi la frigare, şi înainte de a se închina prima 
stacană, ginerele s-a dus cu stacana lui la mormântul 
voievodului; jumătate din vin a turnat-o pe lespede, jumătate 
a băut-o. Apoi a început ospăţul şi petrecerea. Când s-a 
terminat, după trei zile, cum e datina, şi când n-a mai avut în 
chimir decât banii de tren, pentru el şi pentru nevastă, 
Pantelimon a pornit spre casă, cu câte o ploscă de trei ocale 
pe umeri, şi câte una în fiecare mână, vin de la nuntă. În tren 
l-a băut pe tot, el singur, nevasta a stat să-l păzească. Odată 
ajuns acasă, şi-a lăsat capul pe pernă şi a spus, mulţumit de 
sine: „Acum, Doamne, primeşte sufletul robului tău, care a 
fost un om vrednic şi vesel şi s-a bucurat de viaţă chiar şi în 
nenorocire, ceea ce nu se potriveşte cu ziua de astăzi, când el 
s-a unit cu femeia sa, făcând-o nevastă şi căreia îi lasă tot ce 
are ca bunuri lumeşti, o masă, o laviţă, o lampă de pus în 
perete, zece străchini şi trei linguri de lemn, o şapcă de piele 
şi o haină de oaie”. 

Auzindu-l, nevasta, pe care o chema Miercana, fiindcă 
se născuse într-o miercure, nume care nu se dă oamenilor, i-a 
pus o lumânare aprinsă în mână şi s-a dus după preot. Când 
s-a întors, lumânarea îi ardea mâna şi el nu făcea nici o 
mişcare. Dar nu era mort, ci numai beat, degeaba a spus 
preotul rugăciunea de uşurare. A deschis ochii abia a doua zi, 
Miercana se zbuciuma la capul patului, cu mâinile 
împreunate: „Pantelimoane, nu mă chinui, ai milă de mine, 
ori mori, ori trezeşte-te!” S-a trezit şi a certat-o: „Ce te 
boceşti aşa? Mai bine dezbracă-te şi vino de mă încălzeşte!”. 


38 


Până astăzi n-am pomenit de coşul uzinei, am trecut pe 
lângă el cu ochii în pământ şi cu inima strânsă. Când l-am 
văzut întâi, n-aveam de unde să ştiu ce loc dureros o să ocupe 
între amintirile mele; mi-a sărit în ochi încă de la gară, abia 
coborâsem din tren cu mama şi cu Trandafil, când veneam 
prima oară la şcoală. Cât am traversat oraşul, s-a mai pierdut 
printre casele înalte, printre plopii de pe marginea 
bulevardului, dar după ce am ieşit dincolo şi am trecut podul 


de peste apa Râului, unde l-am găsit pe Bocancă, mort astăzi, 
a apărut ca o suliță roşie, împungând cerul, şi de-atunci aşa a 
rămas în amintirea mea, până astăzi. Opt ani am trăit la 
umbra lui, oriunde m-aş fi dus îl vedeam de departe, de aceea 
nu m-am rătăcit niciodată, printre dealuri, poate de aceea m- 
am întors totdeauna, când de multe ori a fost în sufletul meu 
dorinţa să merg tot înainte. Avea patruzeci de metri înălţime, 
fără să pun la socoteală paratrăsnetul, deşi se adăuga şi el cu 
o dimensiune, clară şi trufaşă. De jos, paratrăsnetul părea 
mic, îl asemuiam cu săgeata pe care o aruncase domnul 
Pretoreanu când alesese locul şcolii; azi mă duc cu gândul 
mai departe, întrebându-mă dacă între săgeată şi paratrăsnet 
nu era o legătură reală, una din intenţiile indescifrabile ale 
domnului Pretoreanu. Oricum, coşul uzinei mi se părea mult 
mai înalt decât ar fi fost nevoie. 

Oare cu ce ochi îl priveau duhovnicii, dimineaţa, la 
rugăciune, când, răzbind peste acoperişuri, coşul uzinei, o 
construcţie mai mult decât laică, aproape drăcească, tăia 
cerul în două între clopotniţă şi turla mare a bisericii, 
sfidându-le, punându-le în umbră, vrând parcă să ştirbească 
puterea credinţei, în nepotrivire cu frica de Dumnezeu, din 
cuvântarea rostită de domnul Pretoreanu când inaugurase 
şcoala. Pe mine, în acel timp, coşul uzinei nu mă supăra, 
dimpotrivă, mi se părea un reper tonic, mai mult decât un far 
de pe malul mării, cu un simbol mult mai puternic, pornind de 
la gândul că pe uscat e mult mai uşor să te rătăceşti ca pe 
apă; un semn de orientare pus între dealuri, cum nu se 
obişnuieşte, putând fi văzut de la zece poşte, este o idee 
binecuvântată. 

Terminasem examenele, ne aflam în umbra bisericii, la 
ultima rugăciune de dimineaţă, în ultima zi de şcoală; pe 
urmă aveam să intrăm ultima oară în clasă, ca domnul 
Laurenţiu Sân-Martinu să ne înmâneze certificatele de 
absolvire. Cântam în cor „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi 
neamuri şi vă plecaţi...”, iar eu mă uitam la statuia domnului 
Pretoreanu pe care o vedeam din spate; deasupra ei se 
legănau plopii de lângă terasă. De-acolo ochii mei s-au dus pe 
cer, m-am uitat la turla bisericii, la clopotniţă, şi m-am oprit 


la coşul uzinei, de cărămidă roşie, neînnegrită. Soarele îl 
bătea dintr-o parte, făcându-l să semene cu o flacără; mi se 
părea chiar că pâlpâie, un norişor alb, plimbat de vânt în 
jurul paratrăsnetului, dădea impresia că toată construcţia de 
dedesubt, fragilă şi elastică, se legăna în convulsii, mistuindu- 
se; aşteptam să se năruiască, simţeam că, fără să-mi dau 
seama de ce, mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Fusese o 
presimţire. Şi tot o presimţire mi-a atras privirea spre 
Trandafil. Aveam caietul lui în pupitru, nu se mira că nu mai 
dăduse de el, odată ce-l scrisese îi devenise indiferent, poate 
îl şi uitase; ceea ce fusese de făcut, se făcuse. Îmi era frică 
să-l întreb ce gândeşte, speram că înaintea plecării va căuta-o 
pe Hora şi poate va lua-o cu el, aşa, ca s-o ia, fără planuri. 
Continuau s-o ţină în casă, se împlineau două săptămâni de 
când stătea ca la închisoare, doctorii veneau s-o vadă 
dimineaţa, la prânz şi seara, sigur că îi dădeau calmante, o 
drogau sau o hipnotizau, o paralizau, altfel ar fi fugit pe 
fereastră. Acolo o văzusem o singură dată, cu trei zile în 
urmă; privea în pădure, cu ochii goi, absentă, înfricoşător de 
palidă, părând moartă. Uitându-mă acum la Trandafil, care 
stătea cu gura închisă în timp ce toţi ceilalţi ne cântam 
rugăciunea cu glasul puternic de vuia incinta bisericii, mă 
întrebam iarăşi ce forţă avea el ascunsă în suflet că 
dezlănţuise în Hora atâta patimă. Nimic nu mai putea s-o 
vindece, aşa cum am simţit, am crezut, am fost sigur după ce 
se citea pe faţa ei, atunci, la fereastră. Şi ce altă forţă, de alt 
ordin, îl făcea pe el să fie neînduplecat cu amândoi, fiindcă 
suferea, poate mai mult decât Hora; capacitatea lui de trăire 
era mai mare, îşi dăduse roadele. 

În ajun, seara, când venise să-şi adune cele câteva cărţi 
de care nu putea să se despartă, găsise în pupitru o scrisoare 
de la Hora. N-am ştiut de ea, mi-a arătat-o a doua zi, într-un 
moment de prăbuşire, când simţise nevoia să se disculpe; 
încetase de a mai fi inflexibil, cobora la nivelul comun al 
oamenilor. Dacă aş fi văzut scrisoarea odată cu el, mai era o 
scăpare; fiindcă eu, unul, aş fi crezut, m-aş fi temut, aş fi 
făcut ceva, n-aş fi rămas cu braţele încrucişate. Trandafil însă 
nici n-a deschis plicul. „Ştiu că am greşit, scria Hora şi n-ai să 


mă ierţi niciodată. Mă voi pedepsi singură. Mă uit pe 
fereastră şi printre copaci văd apusul soarelui; e amar să mă 
gândesc că n-am să-l mai văd niciodată. Mâine dimineaţă am 
să văd ultima oară răsăritul.” 

Vroise să-l înduplece în ultima clipă? Nu, ar fi fost 
obişnuitul şantaj al sufletelor slabe, şi nu i se potrivea. Atunci 
de ce nu se gândise că Trandafil putea să găsească plicul 
prea devreme, înaintea deznodământului? Cum să nu se fi 
gândit? Ştia însă că el nu l-ar fi deschis pentru nimic în lume, 
atâta timp cât o mai ştia vie. 

Totuşi, vin clipe când mă îndoiesc: era cu adevărat 
hotărâtă să moară, sau urmărise doar să pună iubirea la 
proba de foc, repetând scenariul din celelalte două rânduri, 
cu Feiz şi cu Ilu, când tentativa rămăsese fără urmare? E 
greu să-mi dau seama, sunt în ea contraziceri pe care un om 
sănătos nu poate să le înţeleagă. Iar dacă nu fusese deloc o 
farsă, cum îşi închipuia Trandafil, dacă vroia într-adevăr să 
moară, cu el alături, când se răzgândise? Peste noapte, 
dimineaţa, la lumina zilei, la prânz, când soarele venea la 
fereastra dinspre pădure, sau în ultima clipă, când încuia uşa 
cu cheia? 

Intonam fraza finală a cântării: „...înţelegeţi neamuri şi 
vă plecaţi”, care totdeauna îi umplea de trufie pe duhovnici, 
parcă aveau armuri în locul sutanelor, să meargă pe urma 
cruciaților şi să elibereze locurile sfinte. 

În liniştea grea care urmase ultimului cuvânt, mai 
puternic decât toate „...căci cu noi este Dumnezeu”, s-a simţit 
o rumoare dincolo de pavilionul sălilor de clasă, peste al cărui 
acoperiş se vedea coşul uzinei, legănându-se uşor, ca o 
flacără. Era agitaţie, alergătură, ajungeau până la noi strigăte 
amestecate, tropot, nelinişte, semne de panică. Până să 
înţelegem ceva, am văzut o flamură albă ieşind de după 
acoperiş şi urcând încet, fluturând, pe coşul uzinei. Unii s-au 
dezmeticit mai repede decât mine, au luat-o la fugă într- 
acolo, scoțând strigăte de spaimă, s-au îmbulzit la poarta de 
sub clopotniţă. I-am urmat fără să fi înţeles ce se întâmplă, 
însă am simţit că se apropie o nenorocire. La zidul uzinei se 
adunase un grup de oameni care creştea întruna, veneau din 


toate părţile, toată şcoala; m-a luat şi pe mine mulţimea, am 
alergat înghiontit şi călcat pe picioare. Duhovnicii se 
amestecau printre noi, încercând să ne liniştească. Era 
panică, gesturi isterice, ţipete, şi eu tot nu înţelegeam ce se 
întâmplă. Până ce deodată s-a făcut linişte şi toată lumea a 
încremenit, cu capul dat pe spate. Domnul Şandor striga, din 
uşa uzinei: „Lelefonaţi să vină pompierii”. Am crezut că este 
foc, abia după o clipă am văzut că flamura care aluneca în sus 
pe coşul uzinei nu era trasă cu sfoara, cum crezusem mai 
înainte, altceva neputând să-mi închipui. Am înţeles ultimul 
că în realitate era o fiinţă omenească, o fată în rochie albă, 
care urca treptele de fier cimentate în cărămidă; în schimb, 
în făptura aceea pe care nu ştiam cum s-o judec, am 
recunoscut-o primul pe Hora. Rochia n-o mai văzusem, o 
aveam în ochi pe cea de stofuliţă gri-bleu, cu cordonul strâns 
tare pe şolduri, atât de copilăroasă şi în acelaşi timp atât de 
lascivă. Acum avea o rochie scurtă, fără mâneci, lăsând să se 
vadă braţele goale, brune, cum se arcuiau pe rând să se 
apuce de treapta următoare, de parcă înota crawl în aer. 
Când vântul se înfoia, îi flutura poalele rochiei şi-i dezvelea 
picioarele, brune ca braţele, bine făcute, sprintene şi robuste; 
dar acum nu-i timp pentru asemenea gânduri. 

Scările erau îmbrăcate într-o împletitură metalică, un 
jgheab de protecţie; din loc în loc Hora se oprea să se 
odihnească, se lăsa puţin pe spate, sprijinită în plasă. 

Nu se uita decât în sus, nu ştia câţi ne adunasem acolo, 
nu-l auzea pe taică-su care îi striga disperat să coboare. 

„O s-o lase inima, e bolnavă! gemea între două 
strigăte. Faceţi ceva şi salvaţi-o!” In afară de glasul lui nu se 
mai auzea decât al domnului Şandor, care striga întruna sa 
vină pompierii; îşi pierduse şi el capul, pompierii ar fi venit 
degeaba, pe atunci, în oraşele mici, fără clădiri înalte, nu 
existau scări de patruzeci de metri. 

Pe Trandafil îl pierdusem din ochi, n-am văzut ce făcea 
în acele momente, dar îmi închipuiam şi mă cuprindea 
groaza. Eu, care la circ nu puteam să privesc triplul salt la 
trapez şi fugeam afară, acum am rămas pironit locului, cu 
capul pe spate, ţeapăn, fără să tremur, căci pierdusem simţul 


mişcării, împreună cu toate celelalte simţuri, în afară de al 
văzului Deodată mi-a stat inima, a trecut prin ea un cuţit de-a 
tăiat-o în două, aşa am crezut, am fost sigur şi n-am înţeles 
cum de mă mai ţin în picioare şi cum de mai cuget; Hora avea 
în păr un trandafir roşu, floarea ei, materializarea unui nume. 

Nu mai auzeam strigătele, nu mai simţeam freamătul 
mulţimii înspăimântate, în urechea mea se făcuse o linişte 
deplină, ca şi cum toată natura ar fi încetat să existe. Şi 
deodată, în vidul acesta s-a născut şi a început să crească, 
până ce am simţit că îmi perforează timpanele, o pulsaţie 
sonoră, un zgomot de tobe, bătăi ritmice, profunde, fiecare 
din ele urmată de alte două bătăi repezi, scurte, speriate, în 
ritmul unui galop fără frâie, o cavalcadă oarbă, pe o creastă 
de munte, între două abisuri. Era inima Horei, cum aş fi auzit- 
o dacă mi-aş fi lipit urechea de pieptul ei, dar amplificată şi 
transmisă în întreg spaţiul, strigătul ei de iubire, de mândrie 
şi moarte. 

A fost calvarul meu, pedeapsă pentru păcate încă 
nesăvârşite, l-am îndurat până la urmă, când ea a ajuns sus şi 
a pus mâna pe paratrăsnet; nu ştiu dacă în acel moment 
inima nu-i stătuse, deşi o auzeam încă bătând sub bolta 
cerului. Ultimele trepte le urcase de parcă îşi dădea duhul, cu 
mişcări care poate erau numai reflexe rămase un timp după 
moarte. Nu ştiu dacă s-a aruncat, sau a căzut, neînsufleţită. 
N-a ştiut nimeni, nu s-a putut face autopsia, să se vadă; 
trupul ei se pierduse, transformat într-o pată roşie pe lespezi, 
la picioarele mele. 

Întâi a planat, cu braţele desfăcute, părea că înoată, 
căutând locul unde să cadă, până ce, deodată, s-a prăbuşit 
scurt, repede, ca o stea căzătoare. Nu s-a auzit impactul şi n- 
am văzut altceva decât că rochia ei albă s-a făcut roşie, în 
clipa când în auz îmi revenea liniştea vidului. 


39 


Chiar în ziua când Hora murise şi s-ar fi cuvenit să nu 
facă nimic altceva decât să plângă şi să-şi frângă mâinile, 
domnul Laurenţiu Sân-Martinu a pus în mişcare toată lumea 
influentă la care putea să ajungă repede, şi a izbutit să obţină 


de la minister, retroactiv, absurd, imposibil, eliminarea lui 
Trandafil din toate şcolile, refuzând totodată să-i elibereze 
certificatul de absolvire. lar asemenea abuz se săvârşea 
împotriva celui mai bun elev pe care îl avusese şcoala 
vreodată. Dacă în prima lui fază, când Hora îşi dezvăluise 
patima năpustindu-se la infirmerie unde zăcea Trandafil, 
scandalul fusese înăbuşit, nelăsând să se audă decât 
murmure, acum izbucnise ca o explozie, o canonadă, căci nu 
se stinse repede, ci crescu până la isterie. Domnul 
Pretoreanu era încă în jurul lumii, şi Jordie, printr-o eclipsă 
plătită scump pe urmă, lăsă să apară în „Pasul Istoriei”, pe 
prima pagină, fotografia; numai o pată roşie. Fotografia era 
autentică, nu ştiu cine izbutise s-o facă, probabil un amator 
prost inspirat şi fără pudoare, dacă o dăduse reporterilor. Dar 
paleta aceea de sânge, o cruzime, nu putea să fie decât 
trucată, fiindcă pe atunci fotografia în culori, dacă exista, nu 
avea răspândire. 

Domnul Laurenţiu Sân-Martinu se plânse procurorului, 
acuzându-l pe Trandafil că îi sedusese fata şi apoi o părăsise, 
ducând-o la sinucidere. Dar el însuşi îl chemase în casă, cu un 
scop ştiut dinainte, mijlocindu-i Horei o compensatie, în 
continua ei teamă de moarte; aceasta, la sugestia medicilor, 
justificată pare-se, dar inavuabilă. 

Se născuse cu o boală de inimă şi mult timp nu ştiuse 
nimeni; nu era atât de fragilă pe cât ar fi fost de aşteptat la 
asemenea boală, avea o construcţie delicată, dar nu firavă, 
fără nici un semn de infirmitate. Palpitaţiile, oboseala, 
paloarea, slăbiciunea, lipsa de aer puteau să aibă alte cauze, 
se întâmplă adesea la vârsta de creştere. Membrana dintre 
cele două atrii ale inimii, care începe să se formeze în timpul 
gestaţiei, nu ajunsese să se închidă cu totul, rămăsese un 
orificiu care uneori vicia circulaţia sângelui, împiedicând ca o 
parte din el să se oxigeneze. In forma aceasta, nu totdeauna 
alarmantă, medicina nu putea să descopere boala cu 
uşurinţă; pe atunci nu existau mijloace de investigaţie ca 
astăzi, rămânea numai auscultarea, şi nu orice ureche, şi nu 
în orice condiţii ajungea să-şi dea seama că sub un anumit 
ritm al inimii, greu să fie identificat în chip neîndoios, se 


ascundea o suferinţă. Era ceea ce Hora numea, cu seninătate, 
ruptura ei din inimă; simula nepăsarea, în realitate îi era 
frică; tot timpul cât nu izbutea să uite. Iar pe tatăl ei îl ura, 
fără să se ascundă. „De ce nu m-ai lăsat să mor când eram 
mică? Şi cine a fost mama mea, de ce m-a născut dacă nu era 
în stare să-mi dea o inimă sănătoasă? Ar fi trebuit să ştii 
dinainte şi s-o împiedici. Eşti vinovat de mizeria mea, n-am să 
te iert niciodată!” 

Viaţa ei însemna un lanţ de constrângeri, era tot timpul 
cu un ştreang în jurul gâtului, să nu alerge, să nu urce, să 
doarmă cu fereastra deschisă, chiar iarna, când bătea 
viscolul, aducându-i fulgi de zăpadă până la picioarele 
patului, chiar în nopţile turbulente de vară, când 
privighetorile se chemau cu triluri înnebunite, trezind în ea 
dorinţa bolnavă să fie cu un bărbat alături, poate în ultima ei 
oră de viaţă. Trebuia să se supravegheze tot timpul, 
interzicându-şi orice imprudenţă, zeci de slăbiciuni, zeci de 
gesturi neîngăduite, ca să nu se îmbolnăvească de nici o 
boală posibilă, fiindcă inima n-ar fi ajutat-o să se vindece. 
Poate atunci când venea fuga şi m-am ciocnit cu ea sub 
clopotniţă se răzvrătise, nu-şi mai suporta ritmul. La fel când 
îl chemase pe Feiz, apoi pe Ilu; extazul ei se năştea din frica 
de moarte. Trebuia să aibă, fără întârziere, tot ce i s-ar fi 
cuvenit într-o viaţă întreagă, fiindcă nu ştia cât îi este dat să 
trăiască. 

Tatăl ei nu putea s-o împiedice, trebuia să-şi calce pe 
suflet. Ura lui pentru Trandafil era absurdă şi ignobilă, iar 
plângerea făcută în justiţie n-avea nici un temei; fu respinsă. 
Dar mai întâi îl interogară la Chestura de poliţie şi la Parchet, 
ceea ce pentru sufletul lui rănit era o brutalitate oare avea să 
lase urme; oamenii nu ştiu, iar dacă ştiu, nu cred. Apoi, 
asupra lui mai venea o mizerie, faima înjositoare că avea pe 
conştiinţă viaţa unei fiinţe tinere şi nevinovate. Sunt oameni 
care trag foloase dintr-o astfel de faimă, dar nu vreau să mă 
gândesc la ei; mă întreb doar ce-o fi în mintea unor femei 
care îi privesc cu un interes morbid şi merg până la a le ţine 
calea, curioase şi excitate. 


De atunci înainte, Trandafil a mers cu ochii în pământ 
şi pe fetele care au trecut aproape de el nu le-a văzut. Târziu, 
când nu mai era decât umbra celui de altădată, încă se 
găseau oameni care să spună că în tinereţe nenorocise o fată, 
se omorâse din cauza lui, iar el nu vărsase o lacrimă şi nici 
măcar nu venise la înmormântare. La înmormântare nu 
venise, nu i-ar fi dat voie, ar fi aruncat cu pietre în el, l-ar fi 
umplut de sânge, dar nu frica îl făcuse să stea deoparte, 
bucuros şi-ar fi dezvelit pieptul sa-i tragă cineva un glonţ în 
inimă; gândul lui era că un tumult în jurul sicriului ar fi fost o 
profanare. 

L-am căutat în mulţimea încremenită lângă coşul 
uzinei, mergeam rătăcit, cu jale şi cu groază în suflet, trebuia 
să-l găsesc, măcar pentru liniştea mea, dacă pentru el nu 
puteam face nimic; ştiam că nu va fi alinare. Dispăruse, i-am 
căutat urma pretutindeni, de la un pavilion la altul, am mers 
din clasă în clasă, toate erau goale şi întunecate. Pe urmă m- 
am dus în pădure, pe potecile cunoscute, am intrat în 
hăţişuri, am strigat; în toate acele locuri m-am găsit numai pe 
mine însumi, într-un trecut care începea cu venirea la şcoală, 
şi se termina acum, când nu mai aveam decât o zi până să 
plec pentru totdeauna; numărătoarea inversă se terminase, 
pe tabla din sala noastră de clasă era scrisă, cu cretă roşie, 
cifra unu. 

Am umblat toată ziua fără să dau de el, n-a venit nici la 
masă, mâncarea ar fi fost otravă, eu însumi i-aş fi luat-o de la 
gură. L-am găsit la miezul nopţii, sub fereastra unde o 
văzusem ultima oară pe Hora, palidă şi împietrită că părea 
moartă. Stătea cu genunchii în frunzişul putred, atât de 
încovoiat, că fruntea îi atingea pământul, şi plângea în 
neştire; până acum nu plânsese niciodată, nici măcar în 
copilărie. 

N-aveam nevoie să aflu pe unde umblase mai înainte, 
trecusem de zeci de ori pe sub fereastră şi nu era acolo. Şi 
plângea, plângea dintr-o profunzime unde închipuirea mea nu 
putea să ajungă, plângea cu tot ce adunase el în minte, toată 
ştiinţa, cu tablele de logaritmi, cu funcţiile, cu Marea 
teoremă irezolvabilă, cu textele Romei antice şi ale Eladei, cu 


Homer şi Sofocle şi ceilalţi, vii şi parcă de faţă. Nu-mi era 
îngăduit să-l opresc, nici să plâng alături; plângea şi eu mă 
uitam la fereastra întunecată. 

* 

Am plecat a doua zi în zori, pe furiş, ca răufăcătorii. N- 
am mai aşteptat să-mi iau certificatul de absolvire, mi l-au 
trimis acasă, cu o caracterizare nenorocită, fiindcă nu mă 
lepădasem de Trandafil; erau şase rânduri scrise de 
duhovnicul meu, care ar fi avut multe să-mi reproşeze dar nu 
le putea spune, căci nu călcam nici o lege, nici măcar Crezul 
învăţat la religie; putea să-mi reproşeze în primul rând faptul 
că venisem pe lume, în al doilea că îi înfruntasem privirea; 
dacă mă uitam în ochii lui îi citeam gândurile şi el îşi dădea 
seama. De aceea, în câteva fraze făcea din mine un 
neisprăvit, un instigator, un nesupus, un demon, putând să 
devin o primejdie pentru societate dacă nu treceam printr-o 
şcoală de corecție. Şcoala de corecție am făcut-o, aşa cum am 
crezut de cuviinţă, n-am terminat-o nici astăzi, mereu 
corectez câte ceva, mereu mă lupt cu păcatele, ca să-mi 
găsesc şi eu un locuşor în împărăţia cerurilor. Dar dacă va fi 
să ajung acolo, sunt sigur că pe duhovnic n-o să-l găsesc, o să 
fie în altă parte. 

Trandafil nu luase nimic din ale sale, nici măcar cărţile 
pe care chiar de curând le pusese deoparte, să le păstreze. 
Eu aveam lădiţa veche, ca de recrut, pe care mi-o făcuse 
mama în primul an de şcoală, şi nu fără trudă. Era vopsită în 
albastru, culoarea mea predestinată; tot ce-i albastru între 
cer şi mare mă încălzeşte, deşi culoarea se spune că ar fi 
rece. Pe capac era scris numele meu, cu litere ca de tipar, 
datorate celui mai mare dintre fraţii mei, care n-avea talent la 
desen, dar se ostenise cu atâta dragoste, că le făcuse frumos, 
egale şi drepte. 

În loc s-o luăm pe scurtătură, am mers pe şoseaua în 
serpentine, a fost dorinţa mea, iar Trandafil m-a urmat fără o 
vorbă; chiar să fi avut motive, ar fi fost incapabil să se opună. 
Părea că voinţa lui era epuizată sau că pierduse orice interes 
pentru relaţiile cu lumea exterioară, poate cu el însuşi. Tot 
drumul până la gară n-a scos un cuvânt, şi nici în tren, nici la 


despărţire. De fapt, de atunci înainte, ani de-a rândul n-am 
mai vorbit niciodată cu el; când îl întâlneam îi spuneam bună 
ziua şi îl întrebam ce mai face; el nu mă întreba nici măcar 
atâta. Tot ce avusese să-mi spună se terminase peste noapte, 
vorbisem până la ziuă; era calm, lucid şi se născuse în mine 
speranţa că spiritul lui nu va suferi nici o pierdere. Mi-am 
amintit cum se dusese la domnul Pretoreanu, cerându-i să mă 
protejeze ca să intru în şcoală; acum şcoala era terminată. 

— Nu trebuie să te laşi, i-am spus. Du-te la el şi o să te 
scape; n-are decât să dea un ordin. Cum să te elimine, după 
ce ai luat toate examenele? Ar însemna să nu poţi învăţa mai 
departe. 

S-a uitat lung la mine, stăteam pe scara de beton din 
faţa infirmeriei, sub un bec de veghe mizerabil, de două zeci 
şi cinci de waţi, ca la closetele publice. Era o decădere, dar 
nu ne puteam duce în alt loc, pe coridoarele cu fotolii 
vegheau duhovnicii, nu ne slăbeau nici în ultima noapte. 

— Atunci n-ai înţeles nimic, mi-a răspuns Trandafil. Nu 
am de gând să învăţ mai departe; nu am nevoie, şi nici n-aş 
putea. Viaţa mea s-a oprit într-o gară pustie; de-acolo înainte 
urmează o linie moartă, ruginită. E destul că am să trăiesc, 
am să-mi caut o slujbă; altfel, toate năzuinţele mele sunt 
sleite, mă mir că le-am avut odată. 

Nu l-am contrazis, ştiam că într-o zi, după ce trecea 
zbuciumul, avea să se răzgândească. N-a fost aşa, şi-a păstrat 
hotărârea, ar fi trebuit să-mi amintesc că nu vorbea niciodată 
fără să gândească, iar dacă spunea un cuvânt, nimic nu mai 
putea să-l întoarcă. Hora îl înţelesese mai bine, îl înţelesese 
până la ultima consecinţă a gândului, atunci, în ziua 
nefericită când el o repudiase, iar ea ştiuse că n-o va ierta 
decât după moarte. 

Tot restul vieţii Trandafil a muncit cu un respect tăcut 
pentru ceea ce i s-a dat să facă, niciodată nu s-a opus unui 
ordin şi nu l-a comentat, n-a vrut să aibă idei mai bune decât 
ale altora. Pentru că a pus ordine în nişte hârţoage înseamnă 
că nu şi-a mâncat pâinea degeaba, în schimb fantastica forţă 
a minţii lui a rămas pierdută. Cauza însă n-a fost doar Hora, 
cum am crezut multă vreme; a fost una din cauze. Când l-am 


ridicat din frunzişul de sub fereastră, credeam că nu are să 
supravieţuiască. Am încercat să-i trezesc raţiunea, obligându- 
] să gândească şi să judece. 

— Oricum ar fi murit, era condamnată, i-am spus. 

M-a privit cu atenţie, mi-am dat seama că se adâncea 
în sine însuşi şi vroia să judece. Apoi mi-a răspuns simplu şi 
precis, fără putinţă de replică, în spiritul lui matematic: 

— Dar a murit înainte. Fie numai cu o oră. N-a fost 
moartea ei, ci una străină. 

Am plecat de acolo, n-am găsit alt loc unde să stăm în 
linişte decât intrarea la infirmerie. În lumina becului chior, 
mi-a întins plicul găsit în pupitru. 

— Citeşte-l tu, eu n-am curaj. 

Incepea cu adevărat să nu mai fie el, aluneca la vale. 

Mai înainte, sub fereastra Horei, deşi prăbuşit la 
pământ, nu căzuse, dovadă că putea să plângă. 

— Nu-mi spune ce scrie, e de ajuns că mi-a trimis 
plicul; putea să nu aibă nimic înăuntru, rămânea gestul; că a 
fost un protest sau o implorare, e totuna. Ar fi trebuit să 
alerg, să îngenunchez în faţa ei, să rămân cu ea toată viaţa; 
poate doar o zi, sau nici atât. Nu i-am dat-o, ca să nu-mi par 
slab mie însumi. Am vrut ca tot ce fac în viaţă să fie 
perfecţiune, fără concesie şi fără iertare. Am fost excesiv 
până la pierderea raţiunii. Fiindcă nu m-am gândit decât la o 
viaţă ideală, am scăpat din vedere că dincolo de ea oricum 
urmează moartea. 

Nu mai aveam nevoie de alte cuvinte şi nici nu mi-a 
mai spus altceva. Am înţeles limpede, cădea, intra în agonie, 
care poate să înceapă în plină vitalitate, fără ca oamenii să-şi 
dea seama. Hora fusese numai una din cauze; cauzele 
celelalte erau în el însuşi, se istovise într-un prea mare efort 
de ascensiune. Poate înnebunise; poate era nebun mai 
dinainte, de când îşi scrisese testamentul în cifre, sau de 
când demonstrase că Marea teoremă nu putea fi 
demonstrată, sau de când jucase şah şi câştigase, fără să ştie 
jocul. Şi poate mai de mult, de când îl înfruntase pe 
profesorul de religie şi îşi renegase credinţa; sau de când 
mersese la domnul Pretoreanu şi îl rugase ca locul făgăduit 


lui în şcoală să mi-l dea mie, care n-aveam şanse să intru cu 
puterile mele. 

Acum plecam, mergeam, noi singuri, tăcuţi, umăr la 
umăr, doi din cincizeci câţi fusesem. Dar Trandafil era şi el 
atât de departe că n-ar mai trebui să-l pun la număr; 
rămăsesem numai eu, fără nimeni. 

Coboram serpentina, vroiam să reiau întreg drumul din 
ziua când venisem prima oară. Pe-aici plecasem odată cu 
maşina lui Mircea Ignaţiu, umilit că în toate celelalte rânduri 
mergeam pe jos, la fel şi mama când venea să mă vadă. Pe- 
aici urca landoul domnului Pretoreanu, în marşul lui fastuos, 
cum n-am mai văzut altul, şi noi îl aclamam de pe margini, 
electrizaţi de participarea noastră la un triumf care nu era 
decât o mascaradă. Toate în jur, curbele şoselei, pietrişul luat 
în picioare, arborii, tufele, luminişurile unde în martie 
înfloreau brânduşele, alunii năpădiţi de veveriţe şi cele care 
nu se auzeau şi nu se vedeau, ci abia puteau fi bănuite, 
zvonuri, ţipete, zbateri, cavalcade, avalanşe, suflete duse, şi 
toate ce le cunoşteam şi le ţineam minte îmi aparținuseră, 
erau amintiri fără moarte, în ele mă regăseam pe mine, la 
toate vârstele străbătute de la început până astăzi. Iar 
întruchiparea mea cea mai îndepărtată era un copilandru 
care venea din faţă, urca la deal fără să se apropie, într-un 
spaţiu elastic, căci rămânea la aceeaşi distanţă, deşi punea 
pas după pas înainte; slăbuţ, puţin speriat, cu ochii 
întrebători, rotindu-se peste întreg peisajul, căutând ceva tot 
timpul, chiar şi cele ascunse, căutând pretutindeni, chiar şi 
unde privirea nu putea să pătrundă. Îmi era milă de el, 
fiindcă ştiam ce-l aşteaptă, ştiam că odată, când va fi cu opt 
ani mai mare şi va cobori în locul meu, cum coboram eu 
astăzi, uitându-mă ca el în toate părţile, îşi va da seama că n- 
a descoperit nimic din ceea ce căutase şi mereu, mereu 
trebuia să caute. 


RECAPITULARE 
Capitolul 1 


Cu ce îşi începe povestitorul viaţa, în afara unui 
certificat de paupertate 


Capitolul 2 


Descoperirea naturii, punerea ei în povestire. Gâze, 
animale, oameni. Primele personaje, domnul Titi, Frusinela şi 
copilul din porumbişte. Dansul peştilor în apa limpede 


Capitolul 3 


Moartea la bătrâni, la tineri, la copilandri. Patru felii 
de pâine pentru Brânduşa. Întâlnirea lui Trandafil cu domnul 
Pretoreanu; pledoaria lui generoasă în favoarea 
povestitorului. Prietenia povestitorului cu măgăruşul; 
galopul, bucuriile şi durerea 


Capitolul 4 


Altă lume, alţi oameni. Învingătorii şi învinşii. Pe jos, cu 
trăsura, cu automobilul. Un băiat năstruşnic; iataganul, calul, 
avionul, paraşuta, căsătoria fulger. Restabilirea locului 
cuvenit lui Trandafil, la clasificaţie şi în povestire; firea lui 
modestă şi aprigă. O convertire inutilă 


Capitolul 5 
Duhovnicii, pedepsele. Marile bucurii, primele 
deziluzii. Lecţia de istorie; cât e lumea de veche. Lecţia de 


geografie; cât e lumea de mare 


Capitolul 6 


O fată tânără pe patul morţii. Obsesia spălătoreselor, 
genul feminin al nostru. Cortegiul Istoric, Arcul de Triumf, 
cucuveaua. Pelicula aprinsă, panica. Pagube nedespăgubite 


Capitolul 7 


Landru, ucigaşul femeilor, îl cere de apărător pe 
domnul Pretoreanu, iar Matta Hari, spioana frumoasă, refuză 
să fie apărată. Filmul mut; bătrâna pianistă. Cavalerul 
rozelor. Ciorile negre pe câmpul alb de zăpadă. Conducerea 
automobilului. Instalaţia de telegrafie fără fir, nereuşită. 
Filmul sonor; Sonny Boy 


Capitolul 8 


Mareşalul Joffre aduce decoraţii. Generalul Berthelot, 
eroul; sufletul lui nobil. Inima şi creierul oamenilor. Năică, 
infirmierul; părerile lui despre cucerirea femeilor. Margareta, 
şefa spălătoreasă; doliul. Cei morţi cu morţii, cei vii cu viii. 
Diabetul şi insulina. Capacitatea povestitorului de a grăbi 
mersul timpului, sau de a-l opri şi a-l întoarce în urmă. 
Ceasornicul „Omega”, o moştenire fatidică. 


Capitolul 9 


Gripa spaniolă, numele unei molime şi al unei scroafe. 
Galerii subterane, lumea nevăzută de sub faţa pământului. 
Directorul şcolii, domnul Laurenţiu Sân-Martinu, fetele lui, 
Floarea, zvăpăiata, şi Hora, suflet adânc, de prăpastie. 
Explorări secrete. Un şcolar care poartă numele celui mai 
trist dintre arbori. Căpăţâna de zahăr, binoclul, revolverul. O 
moarte demnă; o viaţă ruşinoasă 


Capitolul 10 
Intrarea lui Tutankhamon în istorie; refuzul 


profesorului erudit de a-l pune în rândul faraonilor. 
Spectacolul de operă; lumea redată prin muzică. Nunta 


Principelui moştenitor, viaţa lui slobodă, nesupunerea, 
plecarea, Regenta, întoarcerea. Rolul secret al domnului 
Pretoreanu 


Capitolul 11 


Cel mai mare şi cel mai mic dintre fiii domnului 
Alcibiade; distanţa de la unul la altul. Elemente pentru 
portretul lui Trandafil, personajul principal din povestire, 
rămas mereu în planurile secundare. Doctorul Bimbirică, 
oftalmologul; conjunctivita, bolile lumeşti, tabesul. Râcâitul 
pleoapelor cu creionul de piatră vânătă. Alt sadic, dentistul. 
Salonul de chirurgie. Indiferenţa la durere. Adaus la portretul 
lui Trandafil; picioare lungi şi picioare scurte, o altă faţă a 
relativităţii lucrurilor. Refuzul de a lupta pentru întâietate 


Capitolul 12 


Primele aparate de radio; „Adios, muchachos”. Dama 
voalată. Nostalgia manşonului purtat de femei odinioară. O 
altă Matta Hari. Are voie oricine la haine albe? 


Capitolul 13 


Boala copiilor şi alte metehne. Dorinţe ascunse. Două 
întâmplări simultane, amândouă nepermise, cu şefa 
spălătoreasă şi cu o slujnică slută. Predica aspră a domnului 
Laurenţiu Sân-Martinu. Asanarea moralității; se ard cărţile 
licenţioase, creşte numărul duhovnicilor, până ce atinge 
marasmul. Povestitorul îl vede ultima oară pe domnul 
Laurenţiu Sân-Martinu în cuptorul de la crematoriu 


Capitolul 14 


Un caz de les-majestate. Ziarele vremii. O balustradă 
de balcon şubrezită cu bună ştiinţă; un omor fără urmare. 
Noul ziar, „Pasul Istoriei”; necrologul macabru. Jordie, 
ucenicul Satanei, personaj de mărimea întâi. Gioni, un tânăr 


de geniu. Cutia de tutun, cea mai scelerată farsă a timpului 
nostru. Întâlnirea lui Jordie cu domnul Pretoreanu; teribila 
înfruntare. Noapte de vară în Bucureştii de altădată. O vorbă 
caustică a profesorului de vioară. Un personaj secundar care 
vine din când în când în prim plan, Proserpina Smântânescu, 
supranumită Regele Ostrogoţilor. 


Capitolul 15 


Jak Musiu, neştiutor de carte, decanul ziariştilor. 
Clasica dramă de familie, datorată nevoii lui să afle totul. 
Obsesii ruşinoase. Ocheanul din tavan şi cel din perete, 
îndreptate asupra patului; ce poate să se vadă prin ele. 
Trimitere în copilăria lui Jak Musiu. Cum se cumpără o 
pălărie tare. Pactul cinic al lui Jordie cu domnul Pretoreanu 


Capitolul 16 


Mein Kampf, scrisă de Hitler în închisoare. Intâmplări 
mărunte în orizontul redus al povestitorului. Un personaj 
grotesc, Burtă Dublă, profesorul de franceză; patima lui 
pentru ale gurii şi goana după chilipiruri alimentare. Portret, 
în comparaţie cu profesorul de istorie. Fereastra spartă cu 
praştia, pedeapsa colectivă, procesul de conştiinţă. Un 
personaj în paranteză, Claudiu Viespărescu şi cartea lui 
despre verbele neregulate din limba franceză, tradusă în 
englezeşte. Căldura animală. O farsă sinistră suferită de 
Burtă Dublă; pocnitorile, scheletul din faţa uşii. Răzbunarea 
lui răsunătoare. Landoul domnului Pretoreanu, adoraţia 
disimulată; fastul şi strălucirea, îmbrăcate în haine de 
modestie 


Capitolul 17 


Prima scrisoare de dragoste. Fata din luncă, întâlnirea 
zădărnicită de un plic şi o marcă poştală. Venirea lui Odor 
printre profesori; purtarea lui rece; dezamăgirea. Apariţia 
Taniei, cea mai frumoasă dintre spălătorese şi dintre multe 


alte fete. Iubirea ei nenorocoasă pentru Odor şi norocul 
povestitorului de a-i fi mângâiere 


Capitolul 18 


Istoria cartofului în istoria vremii. Prevestirile 
domnului Pretoreanu, adeverite cu precizie, din nefericire: 
Hitler, războiul. Ignoranţa şi lipsa de prevedere a oamenilor 
politici. Sfârşitul lui august 1939, Jordie calcă în străchini la 
„Carul cu Bere”. Întoarcere la Mustafa Kemal Paşa, 
supranumit Ataturk, părintele tuturor turcilor. O metodă de a 
avea cartofi pe săturate. Darul cartofului de a dezvălui 
destinul oamenilor 


Capitolul 19 


Ce a fost prevestit pentru fetele directorului, domnul 
Laurenţiu Sân-Martinu. Idila Floarei cu căpitanul de 
cavalerie; manejul, cavalcadele, coliba dintre dealuri. Idila 
următoare şi nunta ratată în chip tragic şi comic; plecarea 
miresei în lume. Întoarcerea victorioasă a echipei de fotbal, 
câştigătoare definitivă a Cupei şcolilor; primirea delirantă. 
Hora se aprinde nebuneşte după căpitanul echipei, Feiz, fiu 
de ţărani turci din Dobrogea, dăruit cu însuşiri princiare 


Capitolul 20 


Epidemia misterioasă; carantina, precauţiunile, 
aşteptarea sterilă. Enciclopedul sau Tata Barbă, cel mai iubit 
dintre profesori; născocirile lui gogonate, patinele 
eschimoşilor, parfumul de trandafiri, statuile de pe Insula 
Paştelui. Trandafil câştigă o partidă de şah, de la prima 
încercare, fără să mai fi jucat vreodată. Apare „Pasul Istoriei” 


Capitolul 21 


Jordie în audienţă nocturnă la domnul Pretoreanu. Ora 
misterioasă, atmosfera satanică, pelerina şi sub ea coada de 


diavol. Un ziar pe gustul tuturora. De la locomotiva „Malaxa” 
la „Urodonal”, balsamul rinichiului. Cel mai blestemat dintre 
calvaruri. Cină de pomină în palatul domnului Pretoreanu 


Capitolul 22 


Traversarea Atlanticului, alizeul, un peştişor se ţine 
credincios după o floare de algă prinsă pe etravă. Dragostea 
povestitorului pentru Tania, o flăcăruie nedumerită. Remiza 
trăsurilor, profanarea landoului, transformarea lui în budoar, 
minunat sacrilegiu. Dragostea pentru Tania, o flacără şi o 
arsură. Dispariţia ei, oceanul de suferinţă 


Capitolul 23 


Serbările de la sfârşitul anului, jubileul şcolii şi al 
domnului Pretoreanu; temperamentul juvenil al acestuia. Feiz 
şi Hora se străpung cu privirea. Cine era Feiz, cu însuşirile 
lui rar întâlnite la oameni. Desăvârşirea. Zenitul şi nadirul 
într-o singură fiinţă. Vacanţa în satul prăfuit din Dobrogea. 
Manifestările bizare ale Horei; retragerea, letargia 


Capitolul 24 


Ziua sportului şi a naturii. Domnul Pretoreanu se 
întrece cu cei tineri; performanţele lui incredibile. 
Amfiteatrul în aer liber, cu acustică miraculoasă. O altă 
Alexandrină; apariţia ei nebănuită, nobilă şi seducătoare. 
Domnul Pretoreanu cade sub vrajă; gesturi inoportune. 
Revolta lui Odor, gândul duelului 


Capitolul 25 


Festivalul. Tragediana. „La icoană”, trăită cu toată 
suferinţa trupului şi a sufletului. Poetul şcolii; odă domnului 
Pretoreanu. Aria Calomniei. Zeul viorii; o sonată de Bach şi o 
partită. Vorba pizmaşă a domnului Stroescu şi părerea 
minunată a Frusinelei, netoata frumoasă şi rea de muscă. 


Jalnicul cvartet de coarde. Spectacol de circ, triplul salt la 
trapez, dansatoarele, acrobatele în tricouri subţiri întinse pe 
piele; făţărnicia duhovnicilor. Clovnii, apariţia lui Comşa sub 
o mască grotescă; lovitură nedreaptă şi crudă dată unui om 
care nu merită decât stimă. Cel mai bun e cea dintâi victimă 


Capitolul 26 


Ospăţul, mâncare pe sparte, victimele lăcomiei, doi 
morţi din încurcătură de intestine. Cofetarul ţarului; „Bomba 
africană”, o îngheţată inimitabilă. Cuvinte care se 
discreditează unul pe altul. Domnul Pretoreanu şi 
Alexandrina; cererea în căsătorie, refuzul. Locul de pedeapsă. 
Un nemaiauzit concert de mandolină. Tristan şi Isolda, 
legenda şi muzica. Încheierea serbărilor, retragerea cu torţe, 
feeria nocturnă. Strigătul de nebunie al Taniei 


Capitolul 27 


Cronologia sentimentelor. Apariţia Arhanghelului; 
Odor aderă la doctrina violenţei; ciocnirea lui cu Trandafil. 
Crime nepedepsite. Spada arhanghelului; sângele. Mersul 
triumfal în spinarea asinului. Geografie: Ocolul pământului cu 
avionul. Zborul lui Lindberg tulbură sufletele. Formarea 
personalităţii, fenomen plin de mistere. Amelia Earhart, 
femeie bărbată; dispariţia ei în Oceanul Pacific. S-a zgâlţâit 
un munte şi a ieşit un şoarece. Cercul alb din câmpia 
Bărăganului. Nimic nu-i definitiv pe harta pământului. 
Traversarea Saharei cu automobilul. Un drum străbătut de 
automobil, de la Peking la Paris, dar rămas imposibil. 
Taximetre, faetoane, capre cu lapte 


Capitolul 28 


Tâlhari de apă şi tâlhari de drumul mare. Terente fură 
fete... Vava, fiul taximetristului. Inconjurul ţării cu 
închipuirea; săracul nu poate să dea mai mult decât nu are. 
Dorul de ducă; drum cu soarele în spate. Întâlnire cu banda 


lui Hăbuc; traista cu merinde. Femei care taie părul 
bărbaţilor. Cum au sfârşit Hăbuc şi Dillinger. Lacul dintre 
dealuri, cu apă limpede şi albastră. Revelaţii şi reflecţii. Zâna 
din fundul lacului, tronul de aur; vrăjitoarea bătrână, strana 
ei putredă; scheletul întins să se odihnească, întoarcerea cu 
soarele în faţă 


Capitolul 29 


Timpul stânjeneilor şi al Horei. Ilu, geniu al pianului; o 
abuzivă, zgomotoasă şi îndoielnică, dar irezistibilă 
demonstraţie de virtuozitate: Zigeunerweise de Sarasate; 
prăbuşirea pianului, înflăcărarea Horei. A doua ei iubire, o 
aspirație. Cu Ilu pe malul mării. Lipsindu-i pianul, Ilu face 
arpegii în nisip şi pe trupul ei, sonorizându-l Încercarea de a 
urca pe munte; inima Horei nu rezistă; o noapte la înălţimea 
ei maximă. Ilu refuză s-o urmeze într-o altă viaţă, nebănuind 
că o să moară tânăr. Sfârşitul recitalului; aplauze, aclamații 


Capitolul 30 


Mersul vieţii între războaie. Năzuinţe umanitare; 
scepticismul domnului Pretoreanu. Zepelinul la Bucureşti în 
vreme de pace, aversiunea povestitorului pentru această navă 
aeriană, neinspirată şi stupidă. Apropiata catastrofă a 
giganticului „Graf Hindenburg” va încheia istoria 
dirijabilului, suportată în mod nedrept de omenire. 
Săptămâna Neagră de la New York; prăbuşirile, sinuciderile. 
Anii negri, următori Săptămânii Negre. Incendii provocate de 
mâna omului, din vechime până în zilele noastre. O biserică 
arde cu oameni vii înăuntru. O sondă de petrol, aprinsă, nu se 
mai stinge. Cele făcute şi cele rămase nefăcute în istoria 
vremii. Ospăţ la închisoare, cu cantalup şi alte delicatese. 
Povestitorul numără cârciumile, pentru o statistică personală. 
Un record vesel. 


Capitolul 31 


Primăvară ciudată. Încotro se uită Hora când înfloresc 
iar stânjeneii, noua ei năzuinţă, o treaptă mai înaltă. 
Înălţimea atinsă de Trandafil la sfârşitul şcolii; un tânăr 
savant cunoscut dincolo de hotare. Marea teoremă, imposibil 
de a fi demonstrată, şi înţelesul ei filosofic. Elogiul revistei 
belgiene de matematici „Mathesis”. Din croaziera sa în jurul 
pământului, domnul Pretoreanu trimite şcolii o telegramă de 
felicitare; sărbătorirea lui Trandafil, încununarea solemnă. 
Opţiunea Horei. Rolul domnului Laurenţiu Sân-Martinu în 
iubirile ei imposibil de a fi reprimate. Camera cu fereastra 
deasupra pădurii. Moda la rochii, în epocă. Istoricul port 
jartierelor. O rană necruțătoare. Frica de moarte şi dorul de 
viaţă. Ceea ce este destinat să ardă nu întârzie să se aprindă. 
Trandafil descoperă inima Horei 


Capitolul 32 


Cazarma duhovnicilor, ascunsă în pădure; locuri 
interzise. Meterezul. Vechea galerie subterană a 
caloriferului. Povestitorul se strecoară pe sub împrejmuirea 
inexpugnabilă şi asistă la sabatul duhovnicilor, la care 
participă mai toate personajele, deocheate din carte, printre 
ele Margareta, şefa spălătoreasă şi Năică, infirmierul, deşi nu 
au păcate prea grele. Povestitorul aruncă pe foc un săculeţ cu 
tămâie. Fumul, panica, fuga duhovnicilor. Pădurea se umple 
de cozi şi coarne de diavol 


Capitolul 33 


În desăvârşirea lui, Trandafil nu poate fi decât 
desăvârşit şi în dragoste. Înțelegerea supremă 


Capitolul 34 


Garanţiile Angliei. Fapte diverse. Sens unic pe Calea 
Victoriei. Rabindranath Tagore; poeţii, partea cea mai bună 
din sufletul poporului. Asasinarea Proserpinei Smântânescu; 
din biografia ei: relaţiile cu armata. O fată crescută ca la 


mănăstire; profesorul de gimnastică, albumul de fotografii şi 
rolul lui în viaţa fetei. Averea Proserpinei. O redacţie de ziar; 
moravuri, năravuri. Apariţia lui Bel Ami; ciocanul, sticla de 
benzină. Campania lui Jordie pentru glorificarea Proserpinei. 
Crime pasionale. Făcăleţul, ca armă de omucidere 


Capitolul 35 


Apariţia lui Pantelimon Dumitrescu, dat mort la 
începutul războiului, în Oceanul îngheţat de Nord; el se 
dovedeşte a fi fratele domnului Alcibiade. Datoria lui acum 
este să restituie asigurarea pe care banca de la Londra a 
plătit-o fără justificare adevărată; banii cheltuiţi de Tiberiu, al 
treilea dintre copiii domnului Alcibiade; demersul lui 
Pantelimon pe lângă acesta. Întâlnire picantă cu Aurica, 
ţiitoarea lui Tiberiu. Spălatul în copaie, săpunitul pe spate, 
ambianța promiscuă. Distanţa de la Aurica la Hora. 
Testamentul lui Trandafil, în formule matematice, pentru o 
lume viitoare. O moarte virtuală, mai lungă decât o moarte 
adevărată. Împăcarea lui Trandafil cu nefiinţa, începutul 
deznodământului 


Capitolul 36 


Povestitorul pleacă noaptea, să ajungă la poarta 
Alexandrinei înainte de venirea poştaşului; o scrisoare a lui 
Trandafil nu trebuie să ajungă în mâinile maică-sii, căci i-ar 
omori sufletul. Drumul prin pădure şi peste dealuri, întâlnirea 
cu urşii, cu elefanții şi cu alte animale, cerbi, mistreți, bizoni, 
pantere. Lacul albastru, zâna, vrăjitoarea, scheletul. Sonda 
care nu conteneşte să ardă; noaptea luminată în flăcări. 
Mersul cu decovilul, apoi cu trenul; prea puţină lume plăteşte 
biletul, se călătoreşte pe veresie; episcopul cu brâu de catifea 
roşie. A doua noapte de trudă. Brânduşa, căldura ei milostivă. 
Toate se sfârşesc bine. Domnul Pretoreanu îi scrie 
Alexandrinei de la Manila, în Filipine, dar ea nu va primi 
niciodată scrisoarea 


Capitolul 37 


La îndemnul lui Tiberiu, Frusinela, îmbogăţită, vrea să 
cumpere casa Alexandrinei. Planuri de boierie, se urcă 
scroafa în copac, cu gândul să nu mai coboare în cocină. 
Salonul de muzică, harpa, obrăznicia Frusinelei. Vânzarea nu 
se poate face, dreptul de proprietate e pierdut prin 
neprevederea domnului Alcibiade. Peste mormântul Mariei 
trece plugul şi ară. La nouăzeci şi mai bine de ani, 
Pantelimon se însoară cu aleasa inimii sale; testamentul lui, 
după ospăţul de nuntă; un om mai tare ca dracul 


Capitolul 38 


Coşul uzinei. Ascensiunea la paratrăsnet. Inima Horei 
se aude bătând în liniştea vidului, trimițând în văzduh strigă 
tul ei de iubire, de mândrie şi moarte 


Capitolul 39 


Ignobila comportare a domnului Laurenţiu Sân- 
Martinu. Pătimirea lui Trandafil; îngenuncherea, lepădarea 
de toate. Intâlnirea povestitorului cu el însuşi, într-o ipostază 
a lui, trecută. Retragerea fără torţe.