Constantin Chirita — Romantica

CONSTANTIN CHIRIȚĂ 


CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


ROMAN IICA 


PROLOG. 

Întâi am jurat, dar de fapt n-a fost un jurământ, nici rnăcar 
o promisiune, ci o consimţire tacită, simplă, acea plecare 
înceată a capului, care tine loc de vorbe atunci când 
rugămintea şoptită aproape că pare solemnă, anulându-se 
însă în jumătatea întregului, ca o emisferă care o 
îmbrăţişează pe cealaltă, n-a fost nici rugăminte, nici 
jurământ, doar două gânduri care trebuiau neapărat să se 
împreune pentru a păstra sfinţenia unor întâlniri tainice, 
ixnor desfaceri şi reîntrupări, pentru a le păzi puritatea şi 
irealul, deci mi-am spus că nu voi destăinui niciodată nopţile 
noastre fără lună, dar cu toate mareele ascunse în noi sau 
dăruite nouă, iar mai târziu, nu foarte târziu, mi-am jurat, 
de astă dată chiar mi-am jurat, că nu voi scrie niciodată 
despre vara aceea halucinantă, despre lacul întunecat al 
nopţilor ei, despre chioşcul ciudat şi ameninţător din 
mijlocul lacului, despre cele două neumbre înlănţuite de pe 
podeaua umedă şi fierbinte, după izgonirea atât de 
neînţeleasă şi de umilitoare de la Castel, după rătăcirea 
nocturnă prin pădure, sfâşiat nu de întuneric şi de ţepii 
arborilor, ci de muie de ghinturi de dinăuntru, şi după 
drumul aproape sinucigaş, mulţi kilometri, peste 30, printre 
maşini, căruţe, blindate, camioane şi tancuri, până ce am 
ajuns într-o odăit. Ă cu lumină speriată de lampă, în care 
mama, sora şi fratele se uitau la mine îngroziţi şi rugători, 
fără să îndrăznească vreo întrebare. Şi nici nu m-au 
întrebat. Eram în uniformă militară, cu însemnul de elev 
ofiţer pe capelă, şi după cum arătam, probabil, şi după cum 
arăta uniforma, îşi închipuiau că dezertasem din şcoală. Nu. 


Dar mai întâi trebuia să ajung la Castel şY eram prea 
nerăbdător pentru a aştepta noaptea şi-mi era teamă că va 
fi o noapte cu lună şi cu toate vrăjile spulberate, astfel că 
am îndrăznit să-i înfrunt porţile până atunci necunoscute, 
pentru a mi se arăta însă din umeri că nu e nimeni acolo 
care să mă cunoască şi să-mi cuvânte. După atâtea nopţi cu 
stele stinse pe cer pentru a întuneca întunecimile noastre şi 
a aprinde torţele fericirii absolute, după topirea tuturor 
şoaptelor în legănări necunoscute mişcării şi geometriei, 
după atâta cântec, pentru că toate clapele din noi = şi eram 
numai clape şi strune - cântau la toate atingerile, cel mai 
frumos şi mai încăpător cântec mut care i s-a închinat 
vreodată iubirii. 

Da, aşa am venit! Îi răspundeam pe semne, în gând 
mamei, aşa am venit, fără nimic, dar poate că nici nu mă 
întrebase, îmi răspundeam mie când mi-am dat seama că 
uitasem cufărul cazon, lada aceea de lemn cu miner rău 
care-mi sfârtecase degetele, o uitasem acolo unde o 
dosisem, într-un desiş lângă poarta interioară a Castelului, 
nici măcar la poarta cea mare, unde putea fi găsită de 
cineva, sau poate că m-aş fi, dus s-o caut, dar nu cred, nu 
m-aş fi dus, mă despărţisem pentru totdeauna de Castel, de 
lac şi de chioşcul din mijlocul lui şi pierderea cufărului era 
ca un sigiliu, pentru că printre boarfele mizerabile care-l 
umpleau se afla şi un caiet, caietul nopţilor mele, Caietul 
celor trei Nopți, iar ultima noapte, cea de a treia, era 
povestea primei întâlniri din mijlocul lacului, singura 
adevărată, singura trăită neverosimil de treaz, cu simţurile 
numai răni şi alint, singura neinventată, celelalte două erau 
născocirile presimţirilor mele senzuale, bogate şi explozive, 
dar încă presimţiri atunci când le scrisesem, nici măcar nu 
ştersesem cu degetele acoperişuri de stofă de, pe sâni, 
pentru ca în prima noapte de pe lac să ajung gol şi liber şi 
încătuşat, la plural, sub proiectilele prelungite ale unei 
cascade tăcute, care înjunghiau pretutindeni pentru a face 
loc unor leacuri-bulboane, când blânde şi calde, când 


zvârcolindu-se rebel până-n vertebre, frământând gheaţă în 
jAl“atec şi prelungind sufocările-n explozii. Scrisesem când 
încă nu ni se întâlniseră gândurile pentru a hotări numai 
existenţa momentului trăit şi iată ca şi acea destăinuire ne- 
voită dispăruse, pierise, eram sigur, pentru totdeauna. 

Vara aceea rămânea astfel o enigmă, dar mai ales pentru 
mine rămânea o enigmă. Aveam 18 ani şi din copilărie, de 
foarte copil, visam o dragoste mare, absolută, ceva care să 
transforme două fii *, un băiat şi o fată, într-un singur fruct, 
sau în lichidul dulce dintr-o cupă, poate de aceea o 
numisem Lola, în amintirea fetei pentru care tremurasem 
de gelozie la şase ani, şi dintr-o dată, tot ceea ce visasem şi 
mai ales cele două nopţi fantastice - pe care le opusesem, 
visându-le, visului meu naiv - din caietul meu de elev în 
ultima clasă de liceu şi cu care făcusem în cloud rânduri 
aproape senzaţie în cenaclul studenţesc care mă acceptase, 
totul, toate deveneau adiere pe lângă furtuna în Gentrul 
căreia mă aflam. Am încercat să mă detaşez de enigmă 
cedând-o visului, închipuirii; dar nu erau numai amintirile 
care se solidificaseră ca nişte celule aparte în trupul meu, 
era însuşi trupul meu, altul, schimbat, dur şi curajos, nu se 
mai potrivea adolescentului care fugea dFE întâlniri 
întâmplătoare sau organizate, refuzându-le şi dispreţuindu- 
le instinctiv prin scutul credinţei lui în dragostea cea mare, 
cea adevărată, poate chiar sfânta. Trupul cel nou şi 
amintirile din el existau, plămădit şi ţesute în vara aceea de 
neaşteptată şi neînchipuită dragoste. Dragostea cea mare? 
Fusese! Un singur fruct! Lichid dens şi aromat într-o 
singură cupă! Dar de ce acel refuz al adevărului şi al 
amintirii la Castel? Iarăşi enigma şi mai tulburătoare şi mai 
insolubilă. 

Vorbea româneşte cu eforturi, cum se întâmpla cu mine 
când mă încâlceam în limba franceză pe care o prefera, dar 
cuvintele s-au întâmplat târziu, nu mai ştiu în a câta noapte 
fără lună, după ce ni s-au cunoscut toţi porii, toate 
tresăririle, toate respirările. Cuvintele româneşti nu se 


supuneau accentului limbii sale, din Nord, ci mai degrabă 
pronunţiei franceze, graseia des şi omitea ultima literă, sau 
o lăsa să alunece uşor, nazal. Nu urmăresc aici o descriere 
a ei, pentru că nici nu pot şi nici nu vreau încă s-o fac, veţi 
vedea de ce, sau poate că va exista în continuarea acestei 
povestiri, nu încer-c altceva decât să enunţ un amănunt de 
ordin lingvistic care mi-a deşteptat altele, aţâţându-mă 
împo, triva enigmei şi până la urmă îndemnându-mă s-o 
descifrez. De fapt, aceste nedumeriri lingvistice au fost ca 
nişte sănii alunecân d pe pârtia hazardului. Pină la urmă tot 
hazardul a hotărât. 

Nu m-a întrebat de nume, aşa cum n-am întrebat-o nici eu, 
dar într-una din nopţi m-a numit, mi-a şoptit, tot timpul am 
vorbit numai în şoapte, atrăgându-mi capul spre sânul ei: 

— Tu eşti Gvidănul meu! 

A rostit fraza în româneşte, numai numele 1-a topit încet, 
nazal. Denumirea a repetat-o, de mai multe ori, fie în 
româneşte, fie în franţuzeşte, dar mai ales în franceză, ca 
un alint sau ca o exclamafie - „O, toi, mon Gvidăn!” - 
accentuând mereu pe ultima silabă. Nu i-am cerut niciodată 
vreo lămurire. Yntotdeauna după aceste exclamaţii frenezia 
ei erotică atingea apogeul. Uneori, când pogora liniştea în 
mijlocul lacului, lacom şi bărbat, îi şopteam: 

— Oui, je suis ton Gvidăn! 

Şi atunci iarăşi luna şi stelele se ascundeau, Se aprindeau 
şi sclipeau în noi. 

Numele m-a persecutat mai ales după despărţire. Era 
singurul semn material pe care mi-l lăsase. L-am căutat - în 
cărţi, în dic fionare, i-am întrebat pe prietenii mei mai 
docţi, nimic. O singură dată, după ani, am tresărit. Mi s-a 
părut că l-am găsit printre Cavalerii mesei rotunde, dar aşa 
cum se răsucesc uneori cuvintele în memorie mi-am dat 
seama că nu era vorba de Gvidan-ul ei, ci de Gavain-ul din 
preajma regelui Artur. Aceasta şi uimirea unei prietene 
care, întâlnindu-mă într-o zi în plină şi bogată ninsoare, 
probabil cu __o cuşmă de zăpadă pe capul g: 4 mi a spuscă 


sunt ca un zeu nordic, m-au oprit la ideea că denumirea îi 
fusese inspirată din mitologia sou din literatura scandinavă. 

Prima rotire a cheii în broasca enigmei, dar fără să ştiu c-o 
fac, s-a întâmplat mult mai târziu, după ce mă 
împrietenisem cu limba latină. Îmi plăcea să recit din latină 
binecunoscutele texte clasice, dar după ce am descoperit 
Laudele lui Baudelaire câtre Francisca, am făcut din acest 
poem piatra mea de rezistenţă, mai ales că întrezărisem în 
ultima strofă a Laudelor, în rimele usca, esca, isca sursa 
contraasonanţelor lui Tristan Dereme, al cărui Chanson 
131, dedicat lui Henri Martineau, îl degustasem până la 
memorizare. Aproape în toate ocaziile mai deosebite, când 
se ivea un moment Mc Yvorian de tăcere, ceream 
permisiunea, prietenilor sau colegilor, cunoscuţilor sau 
chiar necunoscuţilor, să recit Laudele. Şi astfel m-am 
obişnuit cu acel Q latin urmat de o vocală care se pronunţă 
CV. E nelipsit în primele patru strofe ale L.audelor, urmează 
apoi o pauză de două strofe, pentru a se repeta de patru on 
în strofa a şaptea: 

Quod erat spurcum, cremasti; Quod rudius, exaequasti; 
Quod debile, confirmasti... 

Şi mai reapare în penultima strofă: 

Aqua tineta seraphica; 

Dar tot recitind poezia, am descoperit acest sunet CV şi în 
strofa a noua, deşi de altă provenienţă: Unguentatum 
odoribus! 

Iar prin aceasta stabilisem relaţia vizual-auditivă dintre 
sunetele CV - GV, care se pronunţă aproape sau chiar 
identic! 

Dacă aş fi făcut latina în liceu şi dacă aş fi asociat la 
amintirea ei fonetică regula că în limba franceză accentul 
cade pe ultima silabă şi că îndeobşte ultima literă, când e 
consoană, nu se rosteşte, distingerea ei devenind nesigură, 
atunci acel Gvidăn mi-ar fi apărut de la prima rostire în 
înţelesul lui real: Gvidam, alias Cvidam, în ultimă instanţă 


Quidam, adică, în traducere: Un oarecare! Şi de cite ori nu- 
1 folosisem în acest sens! 

N-am recurs la această metamorfoză ca la un joc. Am spus 
doar: a fost prima rotire a cheii, primul atac împotriva unei 
enigme cumplite, cum nu ştiu dacă i s-a mai întâmplat 
cuiva, şi nu cred că i se va mai întâmpla cuiva în viaţă. 

Dar pentru a fi descifrată în întregime, mai trebuie făcută 
o rotire a cheii, tot în domeniul lingvistic. Ultima frază pe 
care am auzit-o, dar de fapt a fost şi prima, singurele 
cuvinte care mi-au fost rostite, de fapt: care au fost rostite, 
de la balconul Castelului, la întrebarea din interior: „Cine a 
fost?” (Qui etait lă?), asta după izgonirea mea prin acea 
ridicare inocentă şi nedumerită a umerilor, singurele 
cuvinte pe care le-am reconstituit, dar nu toate - (voi lăsa 
semne de întrebare şi spaţii libere pentru cele desluşite mai 
târziu, tot datorită hazardului) - sunau astfel: 

— Presque personne, ma?... Ma?... C'etait un jeune 
militaire, peut-etre un cadet, pareil î tous Ies soldats, mais 
bien etourdi, un qui damne, comme... 

Eram într-adevăr un tânăr militar, asemănător tuturor 
soldaţilor, probabil şi foarte zăpăcit, aiurit, speriat - mai 
degrabă uluit de farsa nevinovâăţiei care mi se jucase - dar 
de ce se spusese că blestemam, când nu scosesem nici un 
cuvânt, de ce atâta inveriţie şi mai ales nedreptate? 

M-a persecutat multă vreme şi această răutate, ca şi 
negarea dezinvoltă a întregii întâmplări - nici o tresărire, 
nici o vorbă, doar o ridicare neputincioasă dirr umeri, a 
ignorare - treceam prin stări în care se amestecau şi 
durere şi revoltă şi stupoare şi paralizie, fără ca uitarea, 
cea atât de dorită uneori, să-şi lase chepengul. Până ce într- 
O zi, unul din copiii mei şi-a întrerupt o lectură şi, cu cartea 
deschisă undeva, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: 

— Ce înseamnă asta: Quidam? 

Nu ştia latina,. Nu se mai învăţa în şcoală, a rostit cuvântul 
latin în pronunție franceză şi abia atunci a lovit fulgerul, şi 
fraza rostită acolo, în balconul Castelului, s-a dezvăluit în 


întregime, în urechile mele, şi-n suflet, şi-n trup, dar ca un 
țipăt care vrea să ucidă. 

Mi-am revenit greu, poate după ani, dar amintirea încă 
scormoneşte rău, implacabiL.. Şi nici măcar nu are rost să 
arunc timl3. Ului acea cutremurătoare invocare 
argheziană: Că dacă mai este vie, Scrie pecmă! Sânge 
scrie! 

Cine ştie...! 

O citi şi o să vie. 

Dar poate că ma voi lecui destăinuindu-mă, aşa cum 
scăparn în adolescentă de chinurile dragostei, plângându-le 
pe nârtie. 

lată-mă deci pe cale să împlinesc 18 ani... 

În vara anului 1943 am făcut cerere de transfer la un liceu 
comercial din Bucureşti pentru care optasem doar din 
motive de distantă: era la 12 minute de casă, per pedes. 
Abia mai târziu am aflat că era unul din cele mai faimoase şi 
rni se pare singurul liceu comercial din Bucureşti care nu 
purta nume de rege sau de mare voievod. Nu-mi făceam 
nici o grijă cu privire la aprobarea formală a transferului, 
eram îndreptăţit să-1 cer, familia locuia în Capitală şi în plus 
absolvisem clasa a cincea tot la unul din liceele 
bucureştene. Altceva mă preocupa: terminasem primul 
trimestru la Liceul comercial din oraşul F. Şi ceream ca 
acest trimestru să-mi fie considerat examen parţial, în 
postura de elev particular, urmând să dau integralul la 
sesiunea din septembrie, apoi să tree în clasa a opta, la zi. I- 
am înmânat secretarului actele necesare, dublând, verbal, 
cererea. 

În cancelarie mai erau câţiva profesori care, auzindu-mă, 
m-au transformat pentru câteva clipe în centru de interes. 
Secretarul, un omuleţ de categoria cocoş-pană, cu o 
mustață groasă şi împinsă în sus pared anume pentru a-i 
lungi statura, dar care nu-şi îndeplinea deloc acest rol, s-a 
uitat la mine cam bănuitor şi mi-a dat a înţelege că vorbeşte 
în numele tuturor celor prezenţi în cancelarie: 


— Asta depinde. Depinde de situaţia şcolară. Mă fixau prea 
multe priviri cu prea multe nuanţe. M-am apărat fără voia 
mea cu un zâmbet care trebuie să fi părut nătâng. 
Certificatul şcola'r a trecut cu mare iuleală dintr-o mână în 
alta, ca o baghetă hărăzită să producă instantaneu măşti: 
uimire, neîncredere, semi-refuz, încuviinţare. Această 
ultimă mască aparţinea unei profesoare, am aflat mai târziu 
că era profesoară de franceză, foarte frumoasă şi tânără, 
sau mai bine foarte tânără şi frumoasă, cu un păr de 
culoare ciudată, negru cu reflexe alb-cenuşii, ca al 
minereului de mangan. M-a întrebat aproape politicos: 

— Cu cine aţi făcut italiana? 

I-am spus numele profesorului. Parcă se aştepta la 
răspuns. A clătinat din cap afirmativ, dar nu mi s-a adresat 
mie: 

— Il cunosc, mi-a fost profesor la facultate. Am auzit, că s-a 
retras în oraşul natal. E unul din cei mai mari. Profesori din 
România... 

Şi astfel, certificatul acela magic, numai cu nota 10, a 
căpătat credibilitate. Dar mai era o zonă de tortură de care 
nu puteam scăpa, tocmai din cauza acelui 10 pe linie Şia 
început ploaia „de ce-"urilor: 

— De ce n-am terminat acolo? De ce n-am terminat la zi? 
De ce am ajuns acolo? De ce m-am întors la Bucureşti? De 
ce? De ce? De ce? De ce m-am retras de la liceul acela atât 
de binevoitor cu mine...? 

Nu eram pregătit cu nici o minciună şi nici adevărul nu-l 
puteam spune. Şi chiar aşa le-am răspuns, dar văzându-i 
dintr-o dată nedumeriţi şi suspicioşi, i-am asigurat că 
motivele retragerii mele nu se datorau în nici un caz unor 
conflicte cu şcoala sau cu buna purtare din afara şcolii, cum 
se putea constata din certificatul însoțitor cu acest titlu, 
absolut necesar în timpul războiului. Şi iarăşi profesoara 
aceea, foarte tânără şi foarte frumoasă, cu părul pared 
suflat cu praf de minereu de mangan, mi-a zâmbit o clipă, o 


fulgerare uşoară, căreia i-am descifrat ironia abia după ce 
m-au înghesuit vorbele: 

— Desigur, o poveste de dragoste... 

M-am înroşit, pentru că am cules şi o cuantă de provocare 
din tonul ei care parcă mă punea în situaţia unui. Flăcău 
caraghios, dar îmi convenea explicaţia, mai ales că. Nu era 
foarte departe de adevăr, deşi nu de adevărul meu, şi după 
câteva secunde de alte priviri, care de compătimire, care de 
îngăduinţă, care de plictiseală, ba unul din profesori a 
scăpat şi un,: ha-ha”, evident a persiflare, m-am pomenit 
singur cu secretarul: 

— Te înscriu, băiete! Mi-a spus el aproape patern. Şi dacă 
o s-o ţii tot aşa, o să ne pară râu că nu te-am avut de la 
început elevul liceului nostru. Dacă nu cumva în provincie. 

I-am mulţumit şi am părăsit cancelaria fără să mai încerc 
să-i spulber dubiile. La urma urmei, poate că avea dreptate. 
Acel certificat cu notele de pe trimestrul întâi, numai 10, 
poate că nu se datora capacităţilor mele, niciodată până 
atunci nu mă cocoţasem pe un asemenea vârf, făceam parte 
din categoria elevilor buni, cu câteva predilecţi, ca orice 
elev, poate că apăruseră şi alţi factori care mă ridicaseră 
acolo. 

De altfel, acest poate nu-şi mai are rostul, mai ales acum 
când îmi amintesc atât de limpede perioada. Certificatul cu 
care mă prezentasem la transfer era rezultatul unor situaţii 
speciale. 

Yncă din clasa a cincea descoperisem metoda prin care un 
elev bun-bunişor poate deveni foarte bun şi chiar asul 
clasei. Povestea a început la o oră oarecare de germană. 
Manipulam cu destulă îndemânare acea brățară de elastic 
subţire care, prinsă între degetul mare şi arătător, poate 
deveni o praştie ideală, aruncătoare de proiectile de hârtie, 
din cele care, bine răsucite, lovesc foarte dureros. 
Profesorul, deşi tânăr, era extrem de sever, temut dar şi 
admirat de mulţi prin pregătirea sa enciclopedică şi prin 
retorica sa paralizantă. La câţiva metri în faţa mea se afla 


însă capul lui Gregorius, proaspăt tuns, şi nu ştiu de ce cu 
maşina patru zero, şi-i strălucea atât de atrăgător în 
dimineaţa aceea de iarnă timpurie, încât nu m-am putut 
abţine! Am întins elasticul potrivindu-i un proiectil perfect 
ca formă s, i duritate, şi chiar în clipa and l-am slobozit, cu 
precizie, Gregorius şi-a plecat inexplicabil şi inadmisibil 
capul. Din păcate a mai intervenit şi o geometrie rea care a 
sincronizat acea cădere neghilotinată a capului cu pasul 
prof esorului spre tablă pentru a se obţine cea mai 
desăvârşită dreaptă între cătarea mea imaginară şi ţeasta 
profesorului. M-am ridicat în picioare înainte de a întreba, 
dar asta nu La impresionat pe cerber. A venit la mine 
tremurând, congestionat, totuşi încătuşându-şi palmele, 
pared pentru a-mi arăta semnul acela roşu foarte distinct 
deasupra sprâncenii pe care el nu putea să-l vadă, şi mi-a 
spus ca şi cum ar fi repetat: der, die, das: 

Nu vei trece niciodată clasa. Pardon: atâta timp cit voi fi eu 
profesor aici, iar dumneata elev. 

Deci îmi apreciase gestul, dar şi eu ii am apreciat pe al 
lui, chiar în momentul acela cumplit. Nu ma eiimina din 
şcoală, aşa cum se cuvenea, ci îmi cerea să ma retrag. 

La ora următoare m-a căutat primul, încă din pragul uşii. 
M-a fotografiat, atât. Apoi a făcut un test fulger, oral, 
bineînţeles din programă, la care nimeni n-a răspuns cum 
trebuie - cite nu poate face un profesor în limitele 
programei analitice! 

— Nici cei doi elevi de origine germană n-au fost capabili, 
aşa că ne-a dat la toată clasa nota trei. Şi nu trebuia să fii 
Gregorius - oare de ce se tunsese cu maşina patru zero? 

— Sau Schnitzler pentru a-ţi da seama că începând cu ora 
aceea lecţiile de germană s-au înăsprit. Şi aproape la 
fiecare oră alte soiuri de 3. Nu mai spun ce ajunsesem în 
ochii clasei... Ne-a anunţat dinainte subiectul tezei: 
declinarea combinată a substantivului şi adjectivului în care 
rolul cel rău îl joacă articolul. Cu o zi înainte de teză m-am 
apucat de tocit pină ce mi s-a părut că am memorat toate 


regulile. Am făcut exerciţii, în gând, şi în drum spre şcoală 
şi în recreaţii şi în orele care precedau teza. Nici nu ştiu 
cum am scris. Parcă mi se dăduse tabla înmulţirii şi scriam 
automat rezultatele. Ymi amintesc una din teme, absurdă, 
mi s-a părut şi atunci, mi se pare şi acum: fstradă frumoasă 
a unei străzi frumoase dă unei străzi frumoase o stradă 
frumoasă. „ Cam aşa sunau probabil şi celelalte exerciţii. La 
ora următoare a adus tezele. A început cu cele mai mari. 
Note: opt. Erau doi de opt, bineînţeles Gregorius, vinovatul 
primordial, şi Schnitzler. Apoi vreo câţiva de cinci - cei care 
stăteau în spatele meu - vreo câţiva de patru - cei care 
stăteau în spatele celor din spatele meu. 

— In rest numai doi şi trei. Apoi tăcere, cred că vreo două 
minute. Nu mai are rost să amintesc aici elogiul pe care mi 
1-a făcut. Parcă rostea un discurs de recepţie la Academie 
şi' chiar a pomenit numele cutremurătoarei instituţii. In 
final mi-a strâns mina şi s-a adresat solemn întregii clase şi 
posterităţii: 

— Dacă nu am dat nici un zece până acum, cu aht mai mult 
nu voi da de azi înainte! 

Gu din povestea aceasta am învăţat altceva, aşa îmi 
închipuiam, metoda de a te afirma în şeoală. Dacă reuşeşti 
să-l vrăjeşti pe Un profesor, chiar în domeniul lui, şi dacă se 
poate de la primele contacte, şi nu neapărat pornind, de la 
un conflict, ca să nu rămână conflictul predominant” ţi-l 
asiguri prieten pe toată durata învăţăturii; ba ti transformi 
şi în protector, în avocat sau în judecător, parţial, în 
momentele atât de coniplexe şi de neaşteptate care se ivesc 
în anii de şcoală. Iar dacă mai aplici şi regula înmulţirii, 
adică pui ochii pe mai mulţi profesori... 

E adevărat că n am calculat niciodată cât timp, cât efort, 
câtă concentrare intră în compunerea unui lat de vrajă. Dar 
poate că vom avea ocazia să calculăm... 

Anul următor, trecusem într,„a Sasea> 3111 fugit la un 
liceu din Moldova, nu din motive de dragoste sau numai de 
aventură, ci pentru că dădusem peste un anunţ prin care 


un liceu pe cale să se înfiinţeze oferea burse speciale 
pentru clasele a cincea şi a ş, asea. Am obţinut o asemenea 
bursă care într-adevăr era consistentă: şi plata internatului 
şi ceva bani pe deasupra. Mi-am pus în aplicare metoda 
acolo unde mă ştiam tare: la Istorie, la Geografie şi la 
Română. La primele două materii, adică la profesorii care le 
predau, am reuşit să mă impun destul de repede, 
prefăcându-mă la fiecare oră interesat şi dornic de 
explicaţii suplimentare, dar de f apt îmbogăţind lecţiile cu 
amănunte culese din cărţile pe care le consultasem anume 
la bibliotecă şi ferindu-mă cu o atenţie chinuitoare de orice 
aroganţe şi exagerări pentru a da impresia că repet sau 
continui ideile profesorilor. La Română însă nu am reuşit. 
Profesorul, care era şi directorul liceului, suferea de morbul 
tiraniei şi era şi foarte pregătit. Nu admitea divagaţii, 
întreruperi şi fantezii, era strict al întrebării şi răspunsului. 
Nu accepta nici ridicarea mâinii, nici şoapta, nici neatenţia. 
Nu am izbutit să-l cuceresc nici cu înfiinţarea, unui cenaclu 
la care am vorbit, inaugurându-1, ceas şi jumătate despre 
Conachi, recitind o mulţime de versuri, şi totul pe dinafară, 
nici chiar ătunci când am înfiinţat Asociaţia literară a 
liceului şi mai târziu and am editat o revista, trasă la 
şapirograf. Ba a fost foarte furios că am intitulat Asociaţia 
noastră „Gh. Asachi,, obligându-ne să-i schimbăm 
den'umirea in; lon Creangă”, şi aceasta după ce 
comandasem şi primisem nişte ştampile grozave cu prima 
titulatură, pentru care am rămas datori la un sărman de 
evreu până în ziva de azi. Se purta ca un zbir şi mi-a trecut 
prin cap să caut să-l fascinez printr-un şoc teribil, pe care 
mi l-am pregătit, am crezut eu, cu multă abilitate. Nu venea 
niciodată cu manuale sau cu caiete de note, vorbea 51 cita 
din memorie şi avea slăbiciuni pentru versuri. Pe baza 
acestei premize am pregătit şocul. Ni se preda 1jgg_ niada. 
Cadru, caracteristici, eroi, întrerupte de recitări. Am 
profitat de o pauză de trecere de la un cânt la altul, am 
sărit din bancă şi am continuat, înflăcărat şi în transă, 


versurile, pasă-mi-te, întrerupte, dar nu erau versuri din 
Ţigcmiada, erau compuse de mine în stilul lui Budai 
Deleanu. Premeditasem: on mă va felicita pentru că ştiu 
atâtea versuri din Ţigcmiada, Ori, prinzându-mă, deşi mi se 
părea imposibil, mă va felicita pentru că l-am imitat atât de 
bine pe Budai Deleanu. El mi-a negat însă intervenţia, eu, 
ca un neghiob, am insistat, el m-a declarat impostor, 
profanator, pângăritor, eu m-am încăpățânat suslinând 
autenticitatea versurilor, ba am inventat şi o ediţie apocrifă 
în care le-am găsit şi abia atunci s-a liniştit: 

— Bine! Să-mi aduci mâine cartea, sau poimâine sau peste 
o săptămână. Am nevoie de ea.” Mi-am dat şi licenţa şi îmi 
pregătesc şi doctoratul cu Ţigcmiada. Dar nu pot să aştept 
mai mult de o lună... 

Nu mai era nevoie să-mi spună că poate aştepta şi o lună! 
De când a trecut de la poimâine la săptămână, am ştiut că 
am pierdut partida. În ultimă instanţă am produs un 
eufemism cu morală: că şi atunci când ne despărţim, pentru 
o clipă, de adevăr, poate că o facem tocmai pentru ca 
adevărul... 

EI, în loc să-mi înţeleagă şi să-mi simtă scuza, m-a acuzat 
de escaladare, că adică el e cel care trece pe lângă adevăr 
ş.a.m.d. Chiar aşa a spus: ş.A. M Punctul discuţiei a fost 
foarte categoric şi din adâncuri: 

Te voi lăsa corijent. Pardon: vei rămâne corijent! 

Pared se repeta istoria din clasa a cincea, de la lecţia de 
germană! Numai că de astă dată chiar am rămas corijent, 
adică m-a lăsat el. Învăţasem ca atunci. Şi totuşi m-a priris 
cu bâlbâieli şi inadvertenţe. Un profesor serios, mă refer la 
pregătire, când vrea, poate orice: Un singur elev a sărit 
peste vară în anul acela şi sunt foarte sincer când afirm că 
as fi răspuns mult mai bine la întrebările pe care zbirul i le- 
a pus. Era rivalul meu, cel pe care-l întrecusem la alegerile 
pentru preşedinţia Asociaţiei literare a liceului. Obţinuse cu 
o treime mai puţine voturi decât mine şi jur că din 
cavalerism îl votasem şi eu. Nu m-am mai întrebat dacă a 


fost ceva întâmplător sau bine chibzuit. Am tocit toată 
vacanţa: Sextil Puşcariu, Cartojan, lorga, Bianu, Căline seu, 
Murăraşu, manuale pentru bacalaureat, cursuri 
studenţeşti, ca să nu mai vorbesc de operele literare din 
programa analitică. Am trecut foarte uşor de corijenţă, ar fi 
fost imposibil să mă prindă cu ceva şi tot trimestrul întâi a 
devenit o bătălie între mine şi el. L-am pedepsit la fiecare 
oră, forâându-l până la urmă la înlocuitori. După fiecare 
lecţie făceam completări, scoțând în evidenţă lacune sau 
interpretări eronate. Sunt convins că profesorul de 
germană m-ar fi felicitat pentru zelul meu. Dar nu asta a 
fost răzbunarea. Reuşisem să-l înfurii bănuiam, adică eram 
sigur, că se va năpusti iarăşi asupra clasei cu întrebări 
imposibile, de care însă nu mă mai temeam. La examenul 
trimestrial am răspuns dinadins slab, astfel că toată clasa a 
primit note sub cinci, inclusiv favoritul lui, pe care-l 
pândisem la toate răspunsurile 51 profesorul ştia că o fac. 
Am izbutit să asociez toţi colegii şi să semnăm un memoriu 
dublu, către minister şi inspectoratul din laşi. Cred că 
numai eu m-am -distrat In vacanţa de Crăciun, ascuns în 
satul unui puşti pe 'care-l meditam, sărutându-mă pe furiş 
cu sora lui, Sanda, şi degustând cu nesaţ datinile, atât de 
fabuloase în regiunea aceea, ceilalAi colegi toceau pe rupte. 
In prima săptămână de după vacantă au venit doi inspectori 
pentru reexaminare: unul de la Bucureşti, altul de la Iaşi. 
După o discuţie prea lungă cu profesorul, în cancelarie, 
subliniez, pentru că nu se poate să nu se fi discutat şi în alte 
locuri, mai în nevăzul lumii, au intrat în clasă şi au început 
cu mine, cel care semnase primul memoriul. Nu ştiu de 
unde scoteau ei întrebările, dar eu ştiam de unde scot 
răspunsurile. Mi-au dat un zece, bosumflat, care însă nu mă 
mai interesa. In naivitatea mea credeam că i-o făcusem 
zbirului, dar singurii câştigaţi au fost cretinii clasci, care au 
primit notă de trecere din oficiu, fără examinare. Ceilalţi au 
fast rag plătiţi exact după aprecierile profesorului, şi ei 
fără să fie ascultați, aşa că singurul adevăr care a biruit 


acolo a fost solidaritatea pedagogilor, care până la urmă mi 
s-a părut firească. Dar mai eram sigur de ceva, că 
profesorul îmi va pândi fiecare pas şi cea mai mică 
alunecare va fi socotită O. Crimă. Din păcate, n-a fost nevoie 
de nici o pândă pentru a se întâmpla şi observa dezastrul, 
deşi, revăzând acum evenimentele şi consecinţele lor, n-a 
fost nici pe departe un dezastru. Poate că a fost unul din 
acele rele care e spre bine, dar oare cu ce semn ar putea fi 
notat în ecuaţia care a purtat destinul meu spre fantastica 
aventură - de la Castel? 

Intâmparea totuşi S. A grăbit. Eram în mare vervă, 
Asociaţia noastră literară se dezvolta grozav, ca şi revista, 
doi dintre cei mai reputați profesori, cel de italiană şi eel de 
economie politică, amândoi universitari la pensie, predând 
voluntar din lipsă de profesori - nu se mai sătura frontul! 

— Mă adoptaseră până la prietenie, mă invitau acasă la ei, 
fie la masă, fie doar la discuţii - pe atunci nu exista 
termenul şuetă - devenisem pe alte căi, sau pe calea pe 
care contasem şi o teoretizasem, elevul numărul unu, atât 
de protejat încât profesorul de matematică, prevalându-se 
de amănuntul că George Coşbuc fusese scutit de această 
disciplină, pe care şi eu o uram pe atunci, fără prefăcătorie, 
a aplicat această minunată descoperire şi în cazul meu, 
dăruindu-mi nota şi întrebându-mă despre poeţii preferaţi, 
în capul cărora îl trecearn ca supremă mulţumire pe 
creatorul negaţiilor din Moartea lui Fulger, paate cel mai 
etic dintre poeţii noştri. Ca să nu ispitesc zeii şi pentru că 
simţeam gheare şi ochi de pândă în spatele meu, m-am 
gândit că e bine să părăsesc internatul şi să-mi caut gazdă. 
Cu bursa transformată în bani şi cu ce mai câştigam de la 
meditații, îmi puteam permite acest nu lux, ci pavăză în iată 
iminentelor nedreptăţi. Dorinţa a devenit şi mai realizabilă 
în momentul and secretarul Asociaţiei noastre literare, cu 
doi ani şi două clase mai tânăr ca mine, un băiat foarte 
simpatic şi serios, care-şi depăşea vârsta şi ca fizic şi ca 
inteligenţă, mi-a propus să luăm împreună o cameră undeva 


unde ştie el. Ne-am dus, am văzut, nea plăcut ne-am tocmit, 
pină la urmă a ieşit totul foarte convenabil, foarte. Şi iată că 
ne-am pomenit în câteva zile locatarii unei camere în ceea 
ce se numeşte casa rnică a unei gospodării, cu deosebirea 
că gospodăria care ne primise era foarte arătoasă, de-a 
dreptul impunătoare. Ea aparţinea unui avocat celebru, 
şeful baroului local, fast deputat, personaj cu mare trecere 
în oraş. 

Cu avocatul nu prea aveam de-a face, nici nu catadixise să 
ne cunoască, orice se ivea în legătură cu situaţia noastră de 
chiriaşi se trata cu guvernanta gospodăriei, care avea cam 
jumătate din vârsta stăpânului, adică vreo 30 de ani, şi pe 
care tot oraşul o considera ibovnica lui en titre Şi viitoarea 
doamnă Boţu. Eu nu aveam de ce să mă piing, dar colegul 
meu de cameră, Birianu, găsea tot timpul cite un chiţibuş 
care-l obliga la tratative cu planturoasa guvernantă. Până 
ce am observat că de cite on îl întâlnea pe Birianu, viitoarea 
doamnă Boţu îşi cam dădea ochii peste cap. Din păcate nu 
şi-a dat numai ochii, pentru că într-o noapte, profitând de 
lipsa stentorului, a descins, foarte hotărâtă, în camera 
noastră. Mai întâi s-a mlădiat în faţa mea, rugându-mă să- 
mi găsesc un loc unde să-mi petrec noaptea. 

— Numai până-n zori! A precizat ea. 

Zâmbea nonşalant şi vorbea ca un preşedinte de tribunal, 
nu ca un avocat. Am pornit-o pe străzi şi-n loc să-mi repet, 
în gând, lecţiile pentru a doua zi, am început să visez, la 
multe, poate şi la norocul prietenului meu, dar m-am 
lepădat repede de acest gând, nu corespundea deloc ideii 
mele despre fericire şi nici despre natura relaţiilor dintre 
anumite persoane. Poate că era de vină şi exilul neaşteptat 
şi frigul nopţii şi singurătatea absurdă pe străzile acelea 
pustii şi un gând care-mi şoptea că nu se petrecea ceva nou 
în camera pe care o părăsisem, erau multe şi rele, şi 
povestea începea să mă scârbească şi am început să-l 
depiing pe amicul meu ca pe un nenorocit. Dar nenorocitul 
am fost eU. În zori, când m-am întors, în ciuda pleoapelor 


obosite, am distins-o printre umbrele ultimelor rămăşiţe ale 
nopţii pe viitoarea - oare? 

— Doamnă Boţu, cam despletita, chinuindu-se să deschidă 
portiţa care dădea in. Curtea casei mari. Am ajutat-o eu, ea 
încă nu izbutise să-şi încheie capotul, pus pe dos şi direct pe 
piele şi chiar când apăsam clanţa portiţei s-a ivit în cadrul 
unei ferestre, sus, în casa mare, chipul obosit, dar brusc 
treaz şi ascuţit ca o baionetă, al şefului baroului. L-am 
salutat cu distincţie, el nu mi-a răspuns, şi-a căutat un 
avocat care nu putea fi altul decât directorul liceului. 

Chiar dacă aş tine la dumneata, m-a luat directorul în 
primire, dis de dimineaţă, tot n-aş putea să fac nimic. Şi aş 
fi ipocrit să-ţi spun că-mi pare rău. In mod sigur vei fi 
eliminăt din toate şcolile. 

Proorocirea şi dorinţa totuşi nu i s-au împlinit. La prânz m- 
a chemat profesorul de Economie politică. Mi-a spus că a 
oprit scandalul printr-un silogism elementar: un scandal are 
loc întotdeauna între cloud părţi şi niciuna nu poate fi 
scutită de prejudicii. Depinde ale cui vor fi mai mari. 
Directorul a încercat să se opună, dar şeful baroului a 
acceptat: 

— Faceţi orice, dar nu scandal. Bună ziva! 

Ţineam prea mult la profesorul de Economie politică şi mai 
mult ca sigur şi el la mine. M-am despărţit de el privindu-l 
drept în ochi, ceea ce mi se întâmpla foarte rar, în clipe 
supreme: 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că nu sunt cu nimic 
implicat în povestea aceasta. Altceva nu pot să vă spun. 

S-a grăbit el să-mi mulţumească. l-am simţit bucuria şi 
asta mi-a mărit durerea despărțirii. Am făcut imediat cerere 
de retragere din şcoală. O dată cu mine a făcut şi Birianu. Şi 
s-a întâmplat ca gestul lui superb de solidaritate să fie 
admirat chiar şi de director, care 1-a întors împotriva mea, 
stricătorul de suflete tinere. Am plecat cu Birianu în ţară. 
Ne-am angajat mai întâi funcţionari la centrala unor mine 


de mangan din nordul Moldovei, apoi chelneri stilaţi într-o 
staţiune balneo-climaterică, mai spre sudul regiunii. 

La Bucureşti am găsit certificatul şcolar, însoţit de un 
certificat de bună purtare. Erau opera profesorului de 
Economie politică, aş putea să jur, care îmi atestase 
nevinovăția dându-şi la rândul lui cuvântul de onoare. 

Ce aş fi putut să le spun din această poveste celor din 
cancelarie? Fusese o poveste de dragoste? Poate a 
avocatului care n-a putut să renunţe la ibovnica lui. Aici era 
şi durere şi dragoste! Femeia îmi aluneca m alte 
categ" niBirianu? Când îşi amintea. Noaptea aceea, îl 
vedeam cum tremură. Nu l-am întrebat niciodată de ce. 1 se 
schimbase un destin? I se retezase ceva frumos chiar de la 
început? Regreta ceva? Ce anume? Nu eram atât de 
mărinimos ca să-l implic într-o poveste de dragoste. Îmi 
aminteam cum ţ] nefericisem în noaptea aceea zăludă când 
mă plimbam ca o fantomă pe străzile oraşului... 

Oare cui i se schimbase cu adevărat destinul? Măcar să 
„nu ” “e subtil ironică profesoara de franceză... 

Două obiecte îmi erau profund antipatice: Matematica şi 
Contabilitatea, într-atâta le uram încât le-aş fi dorit fiinţe 
din lumea cea necuvântătoare, târâtoare le-aş fi dorit, şerpi 
pe care îi căutam pretutindeni pentru a-i omori, de când 
unul veninos îl mUşCase pe fratele cel mic de picior şi a 
zăcut o săptămână între viaţă şi moartE. At am căutat 
vipera aceea! Celebra viperă a Şcolii normale, o vară 
întreagă am păzit gardurile trotuarele din jur până ce am 
zărit-o, coke, cu capul într-o gaură, sub bordură, după o 
broască. În clipa când s-a retras cu broasca între mandibule 
am potrivit sapa luată în grabă de la nişte muncitori care 
salahoreau la şosea şi am lovit cu atâta sete, încât am 
decapitat-o din prima lovitură. 

De bună seamă că exagerez, ridicându-mi ura ase _ menea 
dimensiuni, dar erau momente “d gau una sau aita din cele 
două materii mi Se părea rece, rea şi veninoasă ca vipera 


din amintire. Pe atunci nu mă interesau cauzele acestor 
relaţii conflictuale, pur şi simplu reacţionam. 

Acum când scriu şi starea de scris se apropie, ba chiar se 
confundă uneori cu psihanaliza, îmi amintesc cele două 
palme nedrepte pe care mi le-a aplicat, fără milă, în clasa 
întâi, profesorul de Matematică, învrăjbindu-mă nu doar 
împotriva lui, ci şi împotriva materiei care fl definea şi pe 
care o întruchipa cu răceala şi cruziinea lui. Poate că acesta 
a fost ghinionul cel mare al vieţii mele, pentru că, după ani, 
fiind nevoit să recurg la câteva subtilităţi matematice, 
profesorul care mi le-a descifrat şi apoi mi le-a apropriat, în 
ritualuri, ca un magician, a descoperit în mine talente de 
matematician care m-au menţinut câtva timp colaboratorul 
lui, într-un domeniu foarte delicat al acestei ştiinţe: inele şi 
ideale. lar Contabilitatea, o uram ca pe o haină pe care n-o 
poţi suferi, nici la culoare, nici la croială, nici la țesătură, 
nici la substanţă, pentru că nu ţi se potriveşte, pentru că nu 
e a ta, pentru că te-ar silui numai încercând-o, pentru că 
numai văzând-o în cuier sau îmbrăcată, îţi vine să-ţi iei 
câmpii, sau să te rogi să se transforme în târâtoare pentru 
a-i sfărâma capul. Din cauza ei, în ultimă instanţă, era cit 
pe-aci să pierd un an de şcoală. Când unchiul meu mi-a 
convins familia să dau examenul de capacitate la Liceul 
Comercial unde era profesor şi director, rupându-mă de 
prietenii, de dascălii, de obiceiurile, de reliefurile şi 
misterele liceului meu, de atâtea amintiri şi vise, m-am 
prefăcut că-l ascult, dar după două săptămâni de la 
obţinerea acelui 8,66 cu care reuşisem, al nouălea, la 
Comerţ, am fugit cu un circ. M-au dibuit abia după trei luni, 
pentru că am schimbat trei circuri pentru a mi se pierde 
urma. Nu mai adăpam caii amazoanei Livia, ajunsesem 
saltimbanc, jongleur, echilibrist, zburător, adică băiat de 
circ. Din toată această poveste am rămas cu nostalgia, 
nevindecabilă, a circului şi cu o ură la fel de nevindecabilă 
faţă de simbolul comerţului şi al şcolilor sale: Contabilitatea. 


lată de ce când m-am trezit elev, cu număr, în clasa a VUI- 
a B a renumitului liceu, prima mea grijă a fost să aflu tot ce 
se poate afla despre profesorii de matematică şi 
contabilitate, dar nu mă aşteptasem ca acest tot să fie atât 
de sărac şi atât de limpede. Amândoi erau spaima liceului, 
mai ales cel de matematică, care pe deasupra era şi preot, 
doctor în teologie, dar nu oficia, din nefericire, ca să mă 
transform, duminica, într-un înger viu, mai cuminte şi mai. 
Eviavios decât cei de pe pereţi, pentru a fi luat în seamă şi 
iertat de gingaşul păcat al nematematicii. Imi simţeam tot 
trupul atacat de cuie când mă gândeam la impresia pe care 
i-o vor face inevitabilele sub cinci domnişoarei cu păr de 
mangan când se va uita, curioasă, la notele mele. Ea urma 
să predea franceza la a opta B. Singura consolare era că 
preotul matematician asculta, aşa cum spuneau colegii, o 
singură dată şi asta spre sfârşitul trimestrului, repetând în 
fiecare trimestru nota dată prima oară. Căutam o idee 
salvatoare, aveam timp berechet, dar profesorul părea un 
mister, ca multe alte mistere ale bisericii şi matematicii, 
parcă pogora din cer direct la oră şi se înălța imediat la 
ceruri, pentru a te obliga să-ţi ridici ochii, mâinile 
împreunate şi vorbele, numai de rugăciune, într-acolo. Dar 
nu în ceruri l-am întâlnit, ci într-un lăcaş păgân, cu diavoli şi 
renegări, cu injustiţie şi corupţie, cu păcate şi nelegiuiri, l- 
am întâlnit într-o seară la Operă, pe chei, la un spectacol 
excepţional, cu Boris Hristov în rolul lui Mefisto şi nu se 
mulțumea doar să pocnească din pal mele-i vânjoase, ci 
slobozea şi acel „Bravo!” la care numai elita melomană se 
încumetă. Eu, deşi mare amator de operă, prin mărinimia 
radioului mai ales, nu eram pe atunci la curent cu acest 
obicei aristocratic şi nu ştiu nici până astăzi ce anume m-a 
îndemnat să mă alătur celor câteva persoane care-şi 
puneau coardele vocale la bătaie. Nu pentru că nu m-ar fi 
entuziasmat vocea lui Hristov şi interpretarea lui, dar abia 
trecusem de câteva on pragul operei şi căutam să rămân la 
locul meu. Când l-am văzut că ma' priveşte, iscoditor, am 


îngălbenit şi primul gând a fost dacă elevii au sau nu au voie 
la Operă. 

— Te ştiu, mi-a spus el, eşti în clasa a opta B şi stai în 
stânga, în prima bancă. Nu-ţi cunosc numele, pentru că nu 
v-am strigat încă la catalog. Nu e nevoie să mi-l spui. 

I l-am spus totuşi îmboldit de o idee zănatecă, de un fior 
care începea să mă încălzească. La comentarii însă nu m- 
am grăbit, 1-arn lăsat pe el să înceapă şi m-a emoţionat, 
perrtru că vorbea ca un adolescent vrăjit, numai în 
superlative, eu îl îngânam din priviri, din gesturi, chiar şi 
din vorbe uneori. 

— Bravo! A încheiat el întinzându-mi mina. Sunt bucuros 
că-ţi place spectacolul şi Hristov. E atât de mare şi de 
molipsitor, încât îi face şi pe ceilalţi parteneri să aspire la 
măreție. N-am văzut până acum un Faust atât de 
armonios... 

Peste câteva zile, citind Informaţia zilei, am găsit în finalul 
unei cronici muzicale ia Faust, care mi se părea oricum 
familiară, exact cuvintele cu care încheiase profesorul. Nu 
mai era nici o îndoială: el era autorul cronicii! Aşteptam ora 
de matematică şi înfrigurat şi pe jăratec. M-a văzut, mai 
bine zis m-a căutat, a clătinat din cap, apoi şi-a început 
lecţia. După oră, am pornit curajos pe urmele lui. Mă 
aştepta în fitţa caneelariei. I-am spus pe şleau că am citit cu 
multă plăcere cronica la Faust, deşi o cunoşteam! A tresărit 
uşor, fusese oricum o surpriză, dar n-a zâmbit cum mă 
aşteptam şi nici nu mi-a mulţumit cum doream, pentru a 
putea continua discuţia, cu potenţialul ei pragmatic, în ceea 
ce mă priveşte. M-a întrebat pe neaşteptate cum stau cu 
matematica, în vederea unei veritabile surprize, aşa cum se 
va constata. l-am mărturisit ca unui duhovnic purul adevăr: 

— Până acum m-au salvat sfinţii profesori, nu ştiinţa mea! 

— Adică vrei să mă prefaci şi pe mine în sfânt! Mi-a zâmbit 
el pentru prima dată. Ştiu că în şcoală mi se spune „Dracul 
roşu!” 


Yntr-adevăr, avea părul roşu, dar încă nu-i aflasem 
porecla. Am simţit atâtea sentimente nobile, atâta 
spiritualitate şi gingăşie ascunsă în omul acela complex şi 
voluminos ca un ciubăr, încât regretam din suflet că nu sunt 
cel mai bun matematician din clasă ca să-l bucur, cum 
făcuse Hristov pe scenă. Nu m-a ascultat niciodată şi nici n- 
a mai ascultat pe altcineva. Dădea extemporale fiecare 
sfârşit de trimestru. Eu am luat de fiecare dată nota şapte. 
Şi l-am iubit mai mult decât dacă mi-ar fidat zece. Inutil să 
adaug că am devenit un fidel al operei, cap de galerie şi 
comentator, în pauze, cu controlorii şi pompierii, care îmi 
dădeau cale liberă fără bilete. 

Surpriza cea mare, adică lanţul de surprize, s-a petrecut 
cu profesorul de contabilitate. Era un om îmbufnat, tăcut, 
vorbea numai cu „hm”-uri foarte tainice, neprel, ungite în 
explicaţii sau verdicte, părea că nu cunoaşte pe nimeni în 
clasă, dădea note aproape la fiecare oră, după aspectul 
caietelor, de contabilitate şi după aprecierile din carnetul 
de practică, întotdeauna reduse între jumătate şi sfert. Şi 
totuşi, omul acesta... 

Dar până atunci ar mai fi altele de spus. 

Nu ştiu unde şi -când am citit că gangsterii muncesc infinit 
mai mult şi riscă enorm, până la limită, pentru a dobândi 
aceleaşi venituri pe care le-ar câştiga muncind onest. Cred 
că eram şi eu într”* situaţie asemănătoare. Revelația am 
avut-o descoperindumă în mijlocul unui vârtej în care nu 
numai că mă aruncasem singur, dar pe care îl Şi 
provocasem. Teoria mea de a te face remarcat în şcoală pe 
care o fundasem în clasa a cincea ieşise de mult (jjn zona 
lucidităţii. Aveam acum obiectele mele predilecte: Româna, 
Istoria, Geografia, ba cochetam şi cu Economia politică. Şi 
nu era vorba de a şti mai mult decât ceilalţi sau de a-mi 
uimi profesorii, deşi îmi plăcea să fiu lăudat de ei, dar pur şi 
simplu nu mă simţeam în hainele mele şi în trupul meu, 
dacă nu mi se părea că ştiu tot ce se poate şti la lecţia care 
fusese sau la lecţia care urma. Şi pentru asta cutreieram 


bibliotecile, sau cultivam relaţii studenţeşti pentru a face 
rost de cursuri superioare, dar trebuia să fiu atent şi la 
particularităţile profesorilor, la subiectivismele lor, nu 
pentru a le înfrunta, raporturile excelente pe care le aveam 
cu ei se opuneau până în instinct la această idee, ci pentru a 
evita situaţii delicate. La Franceză, când Jmi pregăteam 
lecţia, trebuia mai întâi să-mi potolesc bătăii 2 inimii, nu 
doar pentru că o înălţăm pe profesoara cea tj nara foarte, 
de la catedră în vis, ci pentru că mi s-ar fi oprit de tot 
bătăile inimii, dacă mi-ar mai fi trimis vreo fulgerare 
ironică, după ce mi-ar fi controlat caietul. Ore întregi 
mâzgăleam ciorne sau toceam filele dicţionarelor pentru a 
deturna cât mai discret tema ei spre o temă a mea, care nu 
făcea altceva decât să deghizeze până la confuzie şi 
incomprehensibil o frântură de vis, o reverență, tan verb. O 
singură dată mi-a privit caietul încă nedecis, la prirm ei oră 
în clasa noastră, a subliniat cu creion roşu două greşeli de 
ortografie şi de atunci, până la teză, m-a sărit, şi la 
controale şi m catalog. 

” „Aş vrea ca acest caiet de teme să fie un caiet de 
însemnări, de mărturisiri, de scrisori un jurnal al 
sentimentelor nepalpabile, ceva mut şi sjint. Poate că jn 
acest fel vorbele nu vor mai ascunde gânduri f” acestea au 
fost primele fraze din caietul meu, cu premeditare evitat de 
frumoasa noastră profesoară. Ca să nu-mi cunoască 
gândurile? Ca sa,„$1 adoarmă creionul cel roşu? Era 
pedagogic, bun simt, sau poate compusul amândurora? 
Refuzam o singură posibilitate: întâmplarea, dar asta nu mă 
oprea să-mi continui însemnările şi scrisorile în caietul de 
după miezul nopţii. Serile mi le petreceam la Operă, mai 
ales când cântau idolii mei: Lucia Bercescu, Ştefănescu 
Goangă, Iassian, Maria Moreanu, Margareta Metaxa, 
Ştirbei, sau nedreptăţitul Chicideanu, tenorul cel mai cult şi 
cu cea mai înaltă acută. De altfel, opera era singura mea 
evadare din spaţiul şi timpul şcolii, atât de lacomă cu orele 
şi minutele mele Genaclul, eel care %mi va deschide 


drumul spre Castelul lunilor întunecate, încă nu-mi atinsese 
visele şi prea-plinul meu. Dar mai voiam ceva, pared nimic 
nu mă sătura, deşi purtam tot timpul cu mine un gol, pe 
care-l simţeam foarte greu uneori, hidos şi cu fălcile, ca ale 
crocodilului, deschise de la nadir la zenit. N-ar merita 
atâtea metafore, chiar rele, mizeria aceea care mă umilea 
până în nări, făcându-mă să-mi imaginez duhorile 
pestilenţiale, în clipele când mă trezea. O purtam ca o 
talangă legată la gât, anume pentru a-xni anula identitatea, 
pentru a mi-o altera, pentru a-mi aminti înjurătura: Fericiţi 
cei săraci cu duhul! Aveam trei de patru şi trei de cinci la 
Contabilitate. Primii de la caiet, ceilalţi de la carnetul de 
practică, Neconvingător, se vede, în calculele bizare ale 
profesorului, care storcea doar acel cinci nesigur din foarte 
binele permanent. In sinea mea eram convins că nu merit 
mai mult, nu pentru că acesta îmi era potenţialul, fără prea 
mari ef orturi, dar cu un chin imposibil, aş fi putut să salt 
foarte sus, cum s-a inti: mplat atunci la Germană, cu care n- 
am fost şi nici n-am rămas în relaţii bune, nu incapacitatea 
şi nici măcar adversitatea faţă de obiect, dezvoltată an de 
an şi de la profesor la profesor, îmi determinau reacţia, care 
nici nu era o reacţie, sufeream, purtam în mine, până în 
celule şi în cromozomi, 'o boală, ciudată şi reală, aşa cum 
nasul sau pielea sau ochii se pricăjesc şi se denaturează; 
inexplicabil, la anumite contacte, tot aşa creierul meu îşi 
pierdea comenzile lăsându-mă gelatină la cea mai mică idee 
de contabilitate. Nu-mi făceam niciodată temele acasă, nu 
puteam, deveneam paralitic şi-n gânduri şi-n membre, mă 
grăbeam la şcoală, soseam cu jumătate de oră mai 
devreme, mă rugam de un tocilar şi copiam, absolut 
automat, fără să ştiu niciodată ce fac, fără să rețin vreun 
amănunt, temele de la Contabilitate. Erau aidoma cu cele 
care primeau opt, nouă sau zece. Eu primeam numai patru. 
Cum simţea oare profesorul ura şi scârba mea ucigaşă fată 
de disciplina lui? N-am protestat niciodată. M-aş fi simţit nu 
un ipocrit, un nelegiuit, pentru că Sfinxul cu ochelari şi cu 


„hm”-uri enigmatice nu clasifica” cel puţin în cazul meu, o 
aparenţă, ci un adevăr. Clasă erau şi cretini, dar oricare 
dintre ei era mai bun decât mine la Contabilitate 

Pe ce căi transmiteam inadaptabilitatea şi negația mea 
faţă de această materie, nu ştiu, aşa cum nu ştiu pe ce căi 
ajungeau la profesor. Cred că dragostea lui şi ura mea faţă 
de disciplină erau atât de puternice şi de definitive, încât ca 
orice contrarii se'căutau şi se divulgau pe nişte unde care 
numai în asemenea situaţii se declanşează. Cum am 
supravieţuit totuşi până într-a opta, în ciuda acontabilitătii 
mele? In clasa a cincea avusesem profesor un universitar de 
la Academia Comercială, care ţinea două lecţii pe trimestru, 
în rest îşi trimitea asistenții, cu care discutam despre sport 
ti despre filme, iar la teze profesorul dezlega cuvinte 
înc”rucişate, în timp ce noi copiam din manuale sau unul de 
la altul. In clasa a şasea şi în primul trimestru dintr-a şaptea 
de vină a fost cavalerismul. Am început liceui în oraşul F., 
fără profesor la Contabilitate şi fără mulţi profesori. Liceul 
abia se înjgheba, se apela la pensionari, de aceea aveam 
câţiva universitari, sau la persoane cu diplomă, fără 
experienţă pedagogică, fărăprofesiune, fără funcţie. La 
Geografie, în primele ore, ni s-a înfăţişat o cuconiţă. Era 
tânără ca vârstă, mi-au destăinuit cei care o cunoşteau, dar 
părea trecută, în ciuda fardului foarte complicat şi greoi cu 
care îşi ascundea nemasca misterioasă a feţei. Preda după 
manual, dar o făcea fără emfază şi fără pretenţii, cu o 
anumită timiditate şi nesiguranţă care o umanizau şi chiar o 
întinereau. Simplitatea gesturilor şi a expunerilor mi-a dat 
de gândit. Fardul acela agresiv ascundea probabil o boală 
nu o supracochetărie. Şi în timp ce colegii mei deveneau ' 
nepoliticoşi, râi şi obraznici, eu simţeam că mă. Apropiu de 
ea. Nu luam parte la larma generală şi ea m-a simţit. La una 
din ore, de altfel a fost ultima ei oră la liceul nostru, 
obrăznicia şcolară, pentru că există o astfel de obrăznicie, a 
întrecut însă limita, desantându-se în insultă şi pornografie. 
Era un amoc colectiv. Eu obişnuiam să compun versuri la 


ora ei, dar vacarmul m-a trezit. Câteva fraze inteligibile m- 
au făcut să asud de ruşine. M-am uitat înadins spre catedră 
şi i-am întâlnit privirile: disperate, năucite, îngrozite, nici 
lacrimi nu se iveau, sau poate că se antrenase împotriva lor 
pentru a-şi apăra fardul. Era în situaţia unei fiinţe care mai 
încearcă o ultimă rugăciune înainte de moarte sau pentru 
moarte. Am izbutit să-mi stăpânesc şi mila şi furia. M-am 
dus la tablă şi am scris cu litere ur. lase: 

LINIŞTE! Şi chiar s,„a făcut linişte, o linişte grăbită, de 
câteva secunde. Am rugat-o să ne scuze pentru rămăşiţele 
noastre copilăreşti, care nu erau decât nişte obrăznicii, ăar 
nici n-am terminat scuzele că s-au şi pornit câteva „hă,-uri 
golăneşti, răzlețe, care amenințau cu contaminarea. Atunci 
am răcnit un „taci!” înfundat, pentru a nu trece dincolo de 
pereţii clasei, dar care şi-a atins ţinta: parcă am izbit în 
fiecare. A fost o inspiraţie, nu un calcul. Pluralul ar fi avut 
un efect contrar. Şi am continuat într-o tăcere de zăpadă: 

O să ne fie ruşine toată viaţa pentru mârşăvia asta! 
Profesoara şi-a găsit paşi pentru a părăsi clasa, agresorii 
nu s-au lăsat bătuţi şi au început să mă ia în băşcălie. Le-am 
spus şi eu câteva, dar nu s-au liniştit până ce nu le-am cerut 

scuze pentru intervenţia mea: 

— Mi s-a părut tot timpul că la catedră se află sora mea 
sau a nu ştiu căruia dintre voi. Aşa că vă rog să mă iertaţi... 

Pedeapsa cea rnare au simţit-o abia a doua zi, când au. 
Aflat că suplinitoarea de geografie a cerut direcţiei să se 
dispenseze de ea din cauza unor greutăţi familiale. Nici o 
reclamaţie, nici un protest. Oare cu ce fard vă veţi ascunde 
peste ani ruşinea? N-a fost o întrebare rostită, un gând 
doar, un gând dureros. 

Peste câteva zile s-a anunţat o demobilizare, dar n-a fost 
o simplă lăsare la vatră, ci o întoarcere organizată, cu 
primire şi defilare. Deşi eram nou la liceu şi nu cunoşteam 
pe nimeni, m-am amestecat şi eu în grupul elevilor care-şi 
aplaudau profesorii reveniţi acasă şi la şcoală. Unul din ei, 
în uniformă de sublocotenent, era profesorul de 


Contabilitate. Prima fiinţă care 1-a îmbrăţişat a fost 
suplinitoarea de Geografie. A devenit duhovnicul meu, în 
multe şi mai ales în problemele Asociaţiei literare, ba ne 
scria la niaşină. Materialele pentru revista şcolii. Fără să 
iasă din „hm”-urile lui enigmatice şi atotcuprinzătoare, 
Sfinxul a făcut totuşi un pas spre lumină şi viaţă, acolo unde 
credeam că mă găsesc eu, dar aceasta după ultima mea 
ispravă în şcoala care mă adoptase, o ispravă bună pe care 
am pus-o la cale şi am săvârşit-o în mare măsură pentru a-l 
impresiona, pentru a-l face să se uite altf el la mine, nu 
numai prin ochelarii de debit şi. Credit ai contabilităţii. 
Citisem jn ziare că unul din teatrele bucureştene, nu-mi 
mai amintesc care, pregătea într-o distribuţie de elită piesa 
Zorile de st Q. Iosif. A fost ca un trăsnet. Exact cu un an în 
urmă, pregătisem şi eu la liceul din F,, într-un roi de calităţi: 
regizor, interpret principal, scenograf, descoperitor de 
talente, grafician - mă refer la afişe - aceeaşi piesă, dar nu 
apucasem decât premiera, unicul spectacol, pentru că ni se 
îmbolnăvise chiar în noaptea premierei actriţa principală, 
iar la dublură nu numai că nu se gândise nimeni, nici nu 
stain pe atunci că există aşa ceva în teatru. După vacanţă, 
and fata s-a întors sănătoasă la şcoală, n-am mai apucat să 
reluăm spectacolul, s-a întâmplat dezastrul, eu şi Birianu, 
care juca rolul baronului, ne-am retras de la cursuri. Mi-am 
făcut curaj şi le-am destăinuit colegilor dintr-a 8-a B gândul 
meu. Nu mi-am închipuit că voi da peste atâţia entuziaşti. 
Marea lor majoritate era formată din veterani, din clasa 
întâi rămăseseră credincioşi liceului şi religiei sale 
supreme: contabilitatea, dar poate că tocmai din această 
cauză voiau să se despartă de el cu un adio deosebit, 
memorabil, şi le-a intrat în cap că un spectacol de teatru şi 
încă unul cu Zorile, care devenise foarte actuală la 
răspântia dintre 1943 şi 1944 ar fi fost cu adevărat un 
eveniment. Şi reacţia cancelariei a fost asemănătoare. 
Directorul, un naturalist cu manuale şi cu studii la Uppsala, 
profesorul de matematică şi dirigintele. Nostru, profesorul 


de istorie, au fost primii care ne-au felicitat pentru idee. Cu 
ultimul, pe care-l foarte simpatizam, am avut o discuţie 
deschisă. M-a întrebat dacă slut sigur de reuşită, şi ca să-l 
liniştesc că nu-i vorba doar de o dorinl=. Ă sau de un elan 
nefondat, pentru că aici ţintea întrebarea lui, i-am povestit 
despre primul spectacol din oraşul FE. 

A fost un asemenea succes, că dacă aş fi rămas acolo n-ar 
mai fi fost nevoie să deschid o carte până la bacalaureat! 
Am început să bat şaua. 

După cite am aflat, aici deschizi prea multe! Mi-a răspuns 
el. Dar, din păcate, contabilitatea nu se înval=ă din cărţi, şi 
nici nu prea văd cum am putea trece hopul ăsta. 

Era limpede: se interesase de situaţia mea, se aliase, 
tainic, cu mine, intervenise la profesorul de contabilitate, 
unde se lovise însă de o rezistenţă infranşisabilă. 

Poate că” 1 vom converti cu piesa! Mi-am destăinuit fără 
ocol gândul. 0 să mă dau peste cap! 

Ar fi şi asta O premiera, în ceea ce-l priveşte, m-a trezit 
noul meu protector, dar nu s-au năruit toate posibilităţile: 
dacă eşuăm la Siracuza, ne rămâne Miletul... Si, în orice 
caz finalul de la Leuctra şi Mantinea! 

M-am înfiorat amintindu-mi soarta învingătorului 
Profesorul a zâmbit, mi s-a părut un zâmbet de 
circumstanţă, eu am întors-o, ca să ieşim amândoi din 
impas; 

— Oricum îmi voi da duhul pe scenă. Aşa e piesa! 

Şi totuşi profesorul nu f*l*şişe întâmplător simbolurile 
despre care Tucidide n-a mai apucat să scrie. Cineva, ceva 
trebuia, până la urmă, să sucombe în încleştarea pentru 
hegemonia contabilităţii. Încă nu ştiam că se gândise şi la 
un alt final, care şi-a avut rolul lui... 

Dar poate că e cazul şi timpul să fac o scurtă paranteză, 
mai ales că mă consider întotdeauna al cititorului ŞI nu 
vreau să-i ştirbesc nici o iota din respectul ce i se cuvine în 
convenţia pe care o facem prin carte. La prima vedere s-ar 
putea crede, de fapt e vorba de o senzaţie, de o impresie, 


că unele din întâmplările pe care le istorisesc sunt scrise 
sub presiunea amintirilor. S-ar putea, deşi peste multe 
întâmplări, unele cu haz, altele cu duh sau ieşite din comun, 
am sărit fără nici o ezitare. O demarcaţie foarte sigură, 
între ceea ce este necesar şi ce nu este într-o povestire, mi 
se pare imposibilă, pentru că subiectivismului autorului i se 
adaugă şi cel al cititorului. Şi dacă autorul este unul, 
cititorii pot să fie foarte mulţi, fiecare cu gustul şi cu starea 
lui în timpul lecturii. S=ar părea că nu e de ales: 
subiectivismul cel mai obiectiv este totuşi cel al autorului. 
Pe această bază se realizează şi convenţia cu cititorul. 
Scriind această carte m-am ferit, poate împotriva unor 
aparenţe, s-o aseamăn cu o ploaie care-şi aruncă stropii 
pretutindeni, oricât de fertili ar fi ei, ci mi-am imaginat 
aceeaşi apă într-o albie, care în ciuda sinuozităţilor, 
dimpotrivă, datorită lor, are o ţintă: limanul, întâmplările 
povestite slut coturile cursului de apă, sau jaloanele care-i 
indică direcţia spre a o duce la liman, în cazul dat limanul 
fiind acea vară fantastică, încărcată de dragoste, cu nopţi 
fără lună, sublime şi demente, cu deznodământul ei de 
trăsnet. Fiecare întâmplare îşi are rolul ei în această 

— Romantica povestire, e un ochi jn țesătura strânsă a 
destinului, e o za fără de care lanţul s-ar fi îmbucătăl=it şi 
împrăştiat. Rcpun aceasta ea o scuză sau pentru a 
argumenta lectura, sau pentru a o ai; Î. [a, cica o 
spovedanie de trup şi de suflet, de luciditate şi de vis, ca un 
da în faţa adevărului suprem: e un şir de întâmplări, suntem 
produsul fiecărei secunde trăite şi, dacă am ocoli o secundă 
sau i-am schimba adevărul, i-am da alt vector, altă viaţă s-ar 
fi trăit, alt roman s-ar fi scris în marea bibliotecă a 
destinului... 

Am trecut foarte repede, de pildă, peste un amănunt: 
îmbolnăvirea actriţei în noaptea premierei. Colega noastră, 
împrumutată de la liceul de fete, trebuia să-şi schimbe 
toaleta într-o pauză. Nu ştiu dacă era necesar, dar aşa am 
căzut de acord. S-a dezbărcat în nişte culise improvizate şi 


s-a dus spre locul unde-şi lăsase toaleta de schimb. N-a 
găsit-o. A început s-o caute disperată. Era numai în 
combinezon, dar în vârtejul căutării n-a simţit frigul. Abia 
când şi-a dat seama că nu mai are unde căuta şi-a încrucişat 
braţele şi a început să dârdâie. Probabil că nu era numai 
frigul, ci şi deznădejdea. Aşa a găsit-o Birianu. A înfăşurat-o 
în pelerina lui şi a început să-i frece trupul. Fata şi-a 
revenit, Birianu însă nu. Pared luase el fierbinţeala fetei. De 
câteva on a apucat-o razna şi a trebuit să-i amintesc 
tiradele. Până la urmă am făcut faţă, spectacolul, s-a 
terminat aproape în triumf, dar fata s-a ales cu o 
pneumonie care a ţinut-o mai bine de o lună la pat. Rochia 
de schimb s-a găsit imediat după spectacol, undeva pe un 
scaun, în culise. Evident că fusese ascunsă de cineva. 

Si acum urmează întrebarea, sau întrebările: Dacă, nu ştiu 
cine, n-ar fi făcut gluma aceea idioată cu dosirea toaletei? 
Dacă fata nu s-ar fi îmbolnăvit? Dacă am fi continuat seria 
spectacolelor? Iată şi răspunsurile posibile: Poate că în 
entuziasmul general nu i-aş mai fi făcut directorului figura 
cu memoriul, adică nu i-aş mai fi pregătit capcana de la 
examenul trimestrial şi aş fi rămas în continuare elevul 
liceului. Poate că Birianu s-ar fi îndrăgostit de colega 
noastră,. Actriţa - adevărul e că a umblat ca în nebun în 
primele săptămâni de boală - şi nu s-ar mai fi. Consolat, aşa 
cum cred, cu guvernanta avocatului, care pentru mai multă 
siguranţă a izbutit să ne transforme în chiriaşi, împingându- 
ne astfel spre dezastrul bine cunoscut 

Deci 3111 fi rămas în continuare elevii liceului. Poate că 
însuşi directorul, emoţionat de succesul” şcolii sale, prin 
spectacolul pe care îl creasem, ar fi încercat o apropiere, şi 
sunt sigur că n-aş fi refuzat-o. Deci aş fi rămas mai departe 
în oraşul F., dacă un imbecil sau o imbecilă n-ar fi dosit o 
rochie! Iată, din ce întâmplări ni se însăilează viaţa, iată ce 
înseamnă o secundă, un gest, o întâlnire în destinul cuivA. 
Şi când mă gândesc că întâmplarea nici nu-mi era 


destinată, m-a atins prin ricoşeu, dar până la ce 
consecinţe...! 

Am primit deci binecuvântarea profesorilor şi colegilor 
pentru pregătirea spectacolului cu piesa lui St. O. Iosif. 
Când a venit vorba despre actriţe, colegul meu Bâtlan, care 
se oferise pentru rolul baronului, a avut o idee genială: să 
ne adresăm artistelor care vor juca în spectacolul cel mare! 
Era atâta ardoare în noi, încât am făcut şi acest pas. Ne-am 
dus la teatru, era undeva pe Sărindar, şi le-am căutat pe 
cele două artiste. Pe una din ele, foarte tânără, abia 
debutase în teatru, dar cu dreptul, cum se spune, am găsit- 
o la * repetiţie. Propunerea şi rugămintea noastră au 
năucit-o. Dar n-a spus nu. Ce-o fi reţinut-o, nu ştiu. Se tot 
uita la noi şi nu-i venea să creadă. l-am spus că ştiu toată 
piesa pe dinafară, că am mai jucat-o odată, că nu avem în 
vedere decât un singur spectacol, şi am mai spus şi altele, 
mai sentimentale, mai apropiate de vârsta ei, despre visuri, 
despre despărţirea de şcoală, despre nevoia şi chemarea 
spre măreţie,: despre tinereţea care, ea şi dragostea, ne 
dezvinovăţeşte, ne scuză, ne înaripează... O simţeam atât 
de apropiată de vârsta mea, Î. Ncât i-am spus şi versuri, din 
Eminescu şi din Arghezi, pe care le-a ghicit, i-am spus şi 
altele pe care, neghicindu-le mi le-a atribuit, ironic, şi eu am 
încuviinţat, înroşindu-mă! 

— Chiar îmi plac! Mi-a spus ea schimbându-şi expresia, un 
zâmbet încurajator, cam firav însă cu care abia îşi susţinea 
afirmaţia. Deci sunteţi şi poet! 

Până la urmă n-a spus nu, dar n-a spus nici da. Ne-a data 
î: nl=elege că nu poate fără consimi; ământul regizorului, 
dar mai ales fără să cunoască răspunsul colegei sale. Dacă 
vom reuşi la ea, deşi e foarte ocupată, joacă în mai multe 
piese şi e foarte greu de găsit... 

Colega ei era un nume în teatrul românesc, un nume scris 
cu litere mari şi pe afişe şi pe paginile revistelor de 
specialitate. N-am reuşit să dau de ea la telefon, nici la 
teatrele unde juca. I-am luat adresa şi m-am dus acasă, într- 


un bloc modern pe bulevardul cel mare. Nu ştiu de unde 
aveam atâta curaj. Nu mă mai gândeam nici la spectacol, 
nici la profesori, nici la colegi, nici la aplauze, nici la 
convertiri, nici măcar nu mă duceam undeva, ci mă chema 
ceva. Simţeam că trebuie să ma duc, că trebuie să ajung 
acolo, şi asta fără să invoc destinul. 

Am trecut de portar, am intrat şi în apartament. M-a 
primit un bărbat spre cincizeci de ani, cam obosit şi 
indiferent, căruia i-am spus, înainte dea mă întreba, că 
vreau să vorbesc cu stăpâna casei într-o problemă 
personală. Nu 1-a interesat nici cine sunt, nici despre ce e 
vorba, mi-a arătat cu mina un fotoliu, apoi s-a dus să-şi ia 
locul la o masă la care se mai aflau trei persoane. Am crezut 
că joacă poker, dar nu le-am dat nici o atenţie. Mă 
dezmeticisem şi nu mă simţeam prea bine. Locul mă 
înfricoşa: spaO. Ul imens, florile foarte multe şi peste tot, 
lustrul mobilelor, tablourile, rafturile cu cărţi, toate legate, 
şi mă mai înfricoşa şi situaţia în care mă descopeream. 
Fusesem uitat acolo, nimeni nu-mi dădea vreo atenţie şi riici 
nu se dusese nimeni s-o anunţe pe stăpâna casei. Am 
început să trag cu urechea la conversal=ia foarte săracă de 
la masa din mijlocul încăperii. Nu înţelegeam nimic. Nu se 
juca poker şi parcă regula jocului era muţenia. Ynţepenisem 
în fotoliu şi, deşi mă gâdila în gât, mă feream să scap vreun 
sunet de teamă că aş vrea să-mi fac remarcată prezenţa. 
Eram un intrus acolo, fără doar şi poate, eram un caraghios 
şi un învins înainte de a începe bătălia, pentru că nu aveam 
cu cine s-o încep. Poate că ar fi fost mai bine s-o şterg, în 
vârful picioarelor. Eram gata să mă ridic şi chiar m-am 
ridicat din fotoliu, dar parcă pentru a mă izbi de un băiat 
cam de vârsta mea care se proţăpise la doi paşi de mine. Nu 
ştiu de unde şi când apăruse. Mi-a făcut un semn să-l 
urmez şi am pornit după el, imitându-i întocmai mersul: în 
vârful picioarelor, cu mlădieri atente printre mobile şi chiar 
cu degetul în dreptul buzelor, ca o maimuţă caraghioasă. 


Am ajuns într-un coridor şi de-acolo în altă cameră, mai 
mică, plină de cărţi şi reviste, probabil camera lui. 

— Ei, aici putem vorbi! Mi-a zâmbit el. Ştii bridge? 

— Habar n-am! l-am răspuns. Se joacă pe bani? 

A râs, era o întrebare neghioabă. Mi-a răspuns că se poate 
juca şi pe bani şi fără, că e mai grozav decât şahul, că a 
început şi el să prindă ceva, că are câteva cărţi din care se 
poate învălsa j ocul, bineînţeles nu cărţile lui, dar că sunt în 
nemleşte şi că el nu ştie decât franceza şi ceva italiană. Eu 
ştiu germana? 

— Aproximativ! M-a luat gura pe dinainte. Câteva fraze de 
şcoală şi câteva fraze uzuale... 

M-a întrebat în ce clasă sunt, mi-a spus că şi ele într-a 
opta. Mi-a spus numele liceului, i l-am spus pe al meu, a 
strâmbat din nas când a aflat că e comercial, dar s-a 
bucurat când a aflat numele profesorului de română: era 
profesor şi la liceul lui. And i-am spus că la un extemporal 
am luat nouă plus, n-a vrut să creadă: 

— Asta nu se poate! De când e profesor la noi, de şase ani, 
n-a dat decât doi de nouă, dar nu la clasa mea. Pe ce chestie 
ţi-a dat, dacă ţi-a dat? 

— Un extemporal despre cronicari, i-am răspuns. Mi s-a 
părut prea simplu şi m-am jucat. Am scris despre fiecare în 
limbajul şi în stilul lui. 

I s-a părut grozavă ideea, dar m-a ameninţat că-l va 
întreba pe profesor chiar a doua zi. Apoi mi-a mărturisit că i 
se pare cam copilăroasă discuţia. M-a zgândărit cu sportul, 
dar i-am replicat că ar fi o discuţie la fel de. Copilăroasă. 
Până la urmă i-a trecut totuşi prin cap să mă întrebe care e 
rostul vizitei mele acolo şi, când a aflat ce vreau, a scos un 
„formidabil!” care s-a auzit cred şi la masa de bridge. Apoi 
1-a pufnit râsul, un râs simpatic, prietenos. S-a declarat 
imediat de partea mea, mi-a promis că n-o să-i mai 
dispreţuiască pe'cei de la comercial dacă sunt capabili să se 
gândească la asemenea chestii, ba că o să încerce să fluture 
şi în clasa lui ideea, sau... 


— Ce-ar fi să daţi şi la noi un spectacol? Cu mama în 
reprezentaţie! Ar fi formidabil! 

Fusese * iluzie, o dorinţă şi iată că partida mi se părea pe 
jumătate câştigată. Şi chiar am câştigat-o. Bineînţeles, cu 
ajutorul lui Florin, aşa îl chema pe cel care va deveni until 
din cei mai buni prieteni ai mei. 

Am izbutit spectacolul, cu cele două artiste în 
reprezentaţie şi cu concursul, nesperat, al unui regizor 
secund de la teatrul lor din Sărindar. A fast îns. Ă unicul 
spectacol. Nu l-am repetat la şcoala lui Florin, s-a opus 
mama sa. 

— Am acceptat pentru nebunia şi frumus*ţea ideii! Ne-a 
spus ea. Dar asta nu se poate întâmpla decât o singură 
dată. 

Câteva zile s-a discutat numai despre asta în liceul nostru. 
Spre sfârşitul săptămânii m-a invitat la el acasă profesorul 
de contabilitate. 

Amintesc locuinţa, pe o stradă dosnică între Traian şi 
Călăraşi, o casă veche cu grădină şi cerdac, cu o pergolă 
cam şubredă în fundul curţii, poate că totul părea trist din 
cauza anotimpului, era între toamnă şi iarnă, ploua, vântul 
şfichiuia obrajii, iar glodul se încăpăţâna pe tălpile ghetelor. 
Interiorul era şi mai trist, nu atât din cauza întunericului 
voit sau uitat, cât din cauza unui miros lânced, stătut, cum 
se simte uneori în pivnițele neaerisite. 

— Hm! M-a primit profesorul. Ştiu că eşti sărac... 

Şi cam aici s-a oprit conversaţia. M-a dus la o masă 
acoperită cu sticiă, lângă o fereastră, singura sursă de 
lumina, liberă, celelalte erau ascunse de draperii şi mi-a 
arătat două registre desfăcute, unul mâzgălit, altul alb, 
virgin. M-a dăscălit mai mutt prin semne. Trebuia să tree în 
registrul eel curat ceea ce lăsase el netăiat în registrul de 
lucru. Era registrul contabil al unei întreprinderi, adus la 
adevăr sau la legalitate prin expertiza lui, iar eu ajunsesem 
exact ceea ce puteam să fiu în situaţia mea: un simplu 
copist. Asta nu 1-a împiedicat să-mi mormăie însă că-mi va fi 


poate de folos. A încheiat cu un „Hm”, eliptic, cum îi era 
obiceiul, apoi a dispărut pe uşa pe care intrasem eu. M-am 
grăbit, după ce mi-am dat seama că e foarte greu să - 
greşesc. Nu stilt cât timp a durat transcrierea. Am lucrat ca 
un automat, fără să înţeleg nimic. Am reţinut doar 
egalitatea perfectă, dar asta după corecturile lui, dintre 
sumele înscrise la debit şi la credit. Nu m-a încercat nici o 
curiozitate. Am închis registrul şi mi-am amintit că a doua zi 
avem lucrare scrisă la franceză. Puteam să pariez că unul 
din subiecte, sau poate singurul, va fi despre Alphonse 
Daudet. Şi am început să compun o scrisoare nefericită de 
la un îndrăgostit nefericit către o... 

Şi în clipa aceea a apărut fata. Avea vreo 15-16 ani, dar se 
străduia să pară ma: i mare. Era tocmai ceea ce nu-mi 
plăcea. Îmi rezervasem mie această necesitate. Ei şi ce dacă 
o să ne jucăm fiecare rolurile? M-a enervat şi mai tare, 
pentru că mi-a ghicit gândul: 

— Eşti sigur într-o opta, nu te mai preface. 

Nu mă prefăcusem, mă încruntasem puţin ca să-mi adun 
nişte riduri pe faţă. Era pistruiată, ceea ce mi-o făcea şi mai 
antipatică, şi foarte înfigăreaţă. Nici nu mă lăsa să vorbesc, 
dar asta nu mă enerva, pen tru că n-aveam nici un chef. 

— Nu vrei s-o chiulim mâine la un film grozav, la 
„Modern”? L-am mai văzut de două ori. 'E cu Fosco 
Giachetti şi cu Alida Valii şi cu Rosano Brazzi. Foarte mişto! 

În loc s-o îndepărtez cu un gest sau pur şi simplu prin 
tăcere, m-am pomenit scuzându-rnă: 

— Am teză la franceză... 

— Şi eu am la latină, dar găsesc eu o alianţă medicală. Se 
zvoneşte că o să fie scos filmul, nu ştiu de ce, şi e păcat să 
nu-l vedem. 

— L-am văzut! Am hotărât să înc) Aiei discuţia, mai ales că 
era purul adevăr. 

Gafa am descoperit-o mai târziu, în clipa când şi-a apropiat 
pleoapele şi a început să mă P Rivească neîncrezătoare: 


— Şi eu ce trebuie să înţeleg? Că dacă n-ai fi avut teză, ai 
fi mers nurnai pentru că te-am invitat eu? Dar poimâine în 
Parcul Carol? S-a grăbit ea, auzind o uşă deschizându-se. 

— Du-te şi-ţi fă lecţiile! I-am trântit-o. 

Bineînl=eles că s-a strâmbat la mine, după care a 
dispărut, repede, ca o fantomă., Profesorul mi -a mulţumit 
cu un „hm” indiferent şi mi-a cerut să revin săptămâna 
viitoare, în aceeaşi zi, la aceeaşi ord. În drum spre casă am 
izbutit să termin acea Lettre de mon moulin delabre, cache 
profondement dans mon coeur, cu care voiam s-o 
impresionez pe profesoara de franceză, după ce o văzusem, 
de mai multe ori, plecând de la şcoală împreună cu 
directorul. 

Nu mi-a comentat lucrarea, mi-a mulţumit de la catedră, 
spre uimirea întregii clase, mai ales că s-a şi scuzat pentru 
cele câteva sublinieri cu creionul roşu, probabil tot mizeriile 
participiului trecut. Idila s-a încheiat aici. Nici o clipă nu mi- 
am închipuit că voi sări prăpastia, dar îmi plăcea să visez. 
Mi=o imaginam plimbându-se singură prin parcuri, parcuri, 
parcuri... 

Da! A doua zi trebuia să mă duc iarăşi la profesorul de 
contabilitate şi iar va sări la mine mogâldeaţa aceea cu 
pistrui şi cu dorinţi precoce. 

Şi chiar a venit după plecarea lui taică-său. Cred că am 
ţinut-o, lângă mine, mută, mai bine de două ore, pâenă ce 
am terminat transcrierea. 0 simţeam când e pe cale să 
deschidă gura şi-i făceam semn cu palma, sau dacă începea 
îmi duceam mâinile la urechi. Până la urmă cred că asta a şi 
vrut: să se joace, să creeze o complicitate între mine şi ea, o 
uşă spre intimitate, spre taină şi spre nu mai ştiu ce: 

— De ce nu-j=i vezi de lecyii? Am întrebat-o, crud, după ce 
am închis registrul de contabilitate dublă. 

— Sunt premiantă 'şi credeam că eşti ceva mai inteligent, 
sau măcar mai romantic! Mi-a spus, oarecum în silă. 

— Da nu-nţelegi că eşti o puştoaică! M-am răstit la ea. Ce- 
ar fi să te spun lui taică-tău? 


— Nu m-aş mira deloc! M-a înţepat pistruiata. Dar nu te 
gândeşti nici o clipă că te-am pus la încercare? 

Întrebarea m-a năucit. Dacă-şi pusese în gând să mă 
prindă în discuţie, iată că mă prinsese. 0 clarificare era 
necesară şi cit mai, repede: 

— Cum să interpretez verbul, ultimul: a pune, cel conjugat 
la perfectul compuş, la singular, sau la plural? 

Am văzut cum se înroşeşte. Fusesem grosolan, dar 
undeva, undeva poate că ţintisem cu întrebarea mea. Bra 
totuşi un copil. S-a dezvăluit, fără să-şi dea seama: 

— Doamne! Unde te duce mintea? Şi tata mi-a spus că eşti 
unul din cei mai deştepţi şi mai ciudaţi elevi pe care i-a 
întâlnit! 

Ajunsesem deci subiect de discuţie în casa profesorului, 
înainte de a intra, sau după? Aceasta era fntrebarea! 

— Şi să nu-ţi fie teamă! A continuat ea în şoaptă, când a 
auzit zgomotul uşii. Până la urmă te va trece... 

Până.la urmă nu m-a trecut. Ne-am despărţit chiar în 
momentul când mi-a întins un pumn de monezi cu un 
hmrăsplată pentru munca mea de copist. Le-am refuzat. Mi 
le-a băgat cu de-a sila în buzunar. I le-am iăsat pe o măsuţă 
în antreu. 

Nu m-a mai chemat, dar nici nu m-aş mai fi dus. Îmi părea 
puţintel rău de mogâldeaţa pistruiată căreia incepusern să-i 
găsesc şi câteva calităţi. Era nostimă, naivă şi inteligentă, 
dar avea şi un defect de netrecut: era prea puştoaică! Dacă 
m-aş fi dus dimineaţa în Parcul Carol, probabil că as fi 
întâlnit-o. De câteya on chiar m-am gândit s-o fac, dar 
mereu rxiă reţinea ceva. Cu timpul am uitat-o, chiar când 
îmi creştea seria de 4 şi „hm”-urile îmi păreau descifrabile: 

— Nu! Nu vei trece clasa! 

Nu m-a trecut, dar nu ştiu dacă până la urmă nu m-ar fi 
trecut. Din păcate nu poţi reface ceva ce nu s-a întâmplat. 
Când am ajuns la momentul promovării şi când prin 
intermediul profesorului de istorie am aflat că opoziţia 
contabilităţii este definitivă, nu mai aparţineam de mult 


liceului. Dacă n-ar fi fost aşa poate că aş fi avut putere să 
rup zăgazurile, poate că aş fi repetat povestea de la 
germană: în câteva zile aş fi ajuns contabil expert, deşi 
starea de gelatină o simt numai amintindu-mi, numai 
gândindu mă la contabilitate şi la perioada în care domnise. 

Într-o zi a apărut însă Florin cu un Formidabil, care era 
într-adevăr formidabil. Era singur acasă, maică-sa plecase 
într-un turneu însoţită de taică-său, aşa că îşi pusese 
locuinţa la dispoziţia Cenaclului. Cum? Încă nu-mi vorbise 
de cenaclu? El nu era decât o umbră acolo, fusese de câteva 
on numai, în umbra unui coleg care citea versuri, poate c- 
am auzit de el, a şi publicat câteva poezii în nişte reviste. N- 
auzisem şi mi s-a părut ca încep să mă dezumflu, poate că 
se vedea şi pe faţa mea dezamăgirea. Florin m-a simţit şi m- 
a beştelit rău. Adică nu-i cred, când îmi spune că e ceva 
formidabil? Toţi sunt studenţi şi probabil că sunt cei mai 
deştepţi din ţară. El nu înţelege nici un sfert din ceea ce se 
discută acolo. Numai filosofie, din când în când doar cite o 
poezie, cite un eseu, cite o schiţă scurtă, dar şi acelea 
ciudate şi cu schepsis. Dacă l-aş auzi pe Jan Firea.,. 

De Firea nu numai că auzisem, dar îi şi citisem câteva 
eseuri, într-adevăr ciudate şi mereu lizibile din cauza 
subtextelor care se destăinuiau treptat. 

— Ala care publică în Timpul? Am întrebat. 

— Nu Ştiu unde publică, dar ştiu că publică, mi -a răspuns 
Florin, sub forma unor scrisori: lubite frate Lucullus. 

El era, cel care publica în Timpul, la rubrica lui Miron 
Radu Paraschivescu. Nu-mi trebuia mai mult pentru a 
deveni umbra lui Florin la prima şedinţă a Cenaclului. 

Multe s-au întâmplat la acel cenaclu şi mai ales s-a 
pregătit starea mea pentru întâmplarea cea mare. La 
primele şedinţe nici n-am crâcnit, ascultam, învăţam 
această îndeletnicire foarte grea: a asculta, a asculta 
dincolo de tinE. În afară de tine, a asculta alte glnduri, 
pentru a le înţelege mai întâi şi abia apoi pentr u a le 
accepta sau refuza. Mi se părea că ma pipernicesc 


ascultând peroraţiile atât de luxuriante, atât de debordante 
şi atât de originale, în expresia lor, mă străduiam să înţeleg, 
dar mă alegeam numai cu frânturi, îmi scăpau sensurile 
generale, pierdeam şirul întregului în risipa de argumente 
şi de contrarii, a fost multă ameţeală şi multă credulitate şi 
uneori chiar sfinţenie în atitudinea mea de a culege cât mai 
mult, pentru că totul mi se părea extraordinar. Şi nu era 
numai Firea, el era unul dintre corifei, dar mai era Soran, 
poate mai puţin elegant în stil şi în metaforă,. Dar cu o 
logică fără fisură, aproape tiranică, capabil să repete pared 
exerciţiile carteziene, să transforme prin argumente 
succesive, erori absolute în adevăruri absolute şi vice versa, 
s, i mai era Dinoiu, o enciclopedie cu toate filele deschise, el 
a fast acela care la fraza lui Soran despre Socrate, care mi 
s-a părut sublimă, încărcată de înţelesuri: Marele f ilozo f 
căuta omul, copacii n-aveau ce să-l înveţe, a întrerupt 
suspensul degustării cu vocea lui mereu obosită: De la Paul 
Valery citire, şi mai era Lilia, una din cele mai deştepte fete 
pe care le-am întâlnit, curajoasă şi mereu la harţă cu 
corifeii, şi poetă, care-şi voia ideile în degete, să facă din ele 
cocoloaşe şi să le azvârle spre cer, şi mai erau şi alţii dar 
toţi, toţi cugetau, se înfruntau, trăiau şi se narcisizau, nu 
mi-a f*st greu să-mi dau seama, pentru Lilia, pentru 
surâsurile ei, pentru replicile ei, pentru privirile ei, pentru 
chiar tăcerile ei. Nu ştiu de ce, şi din cauza asta Florin mă 
decretase anormal, Lilia nu mă atrăgea deloc. Nu pot spune 
că nu mă preocupa, că nu mă interesa, că nu o admiram 
uneori, dar era ceva în ea şi cu ea care nu mă însufleţea, 
care nu mă făcea să trăiesc sincer, poate pentru că nu mi se 
părea naturală, pared o vedeam mereu în faţa unor 
objective fotografice, cred că şi somnului ei i-aş fi dat 
aceeaşi interpretare. Eram un sentimental, un romantic, 
cum nu voise să mă accepte pistruiata, poate cel mai dintre 
toţi de acolo, şi-n această definiţie şi realitate simţeam, 
cred, magnetul fiecărui sentiment. Lilia nu-mi transmitea 
nimic, tot ce făcea era 'un joc, pe care ceilalţi îl decupau în 


vibrații, poate pentru că şi ei jucau şj voiau să transmită că 
tremură şi clocotesc, voiau să se simtă că trăiesc. Uneori 
îmi trecea prin cap că toate aceste constatări sunt nişte 
speculaţii într-un joc al meu, regizat numai pentru mine. 
Măcar faţă de mine însumi voiam să par original, 
pătrunzător, complicat şi profund. Faptul era însă f apt: se 
dansa numai şi cu toate mlădierile în jurul Liliei. Dar era un 
dans pe care merita să-l vezi, chiar dacă nu participai la el. 

Toate gândurile, şi cele mai absurde, i le mărturiseam lui 
Florin. El însă mă respingea din principiu, în fiecare corifeu 
al cenaclului vedea un zeu, iar în Lilia însăşi frumuseţea în 
concepţia antică-atică, atât de dragă socraticilor, ca dar 
suprem al zeilor, fără păcat şi nesupusă păcatului sau 
vreunei judecăţi umane, oferită numai pentru a împodobi şi 
a fi iubită. Eu, dimpotrivă, n-o plasam pe Lilia în zona 
frumuseţii perfecte, clasice, fertile şi nevinovate, mi se 
părea deviată de la această definiţie, era atât de particulară 
în înfăţişare că părea o negaţie la adresa termenului. Nu 
eră frumoasă, avea o figură ascuţită, cu ochi într-adevăr 
dogoritori, de aici îi venea toată strălucirea şi fascinația, 
gâtul lung, alb, între şUViţele foarte negre ale părului greu, 
îi dădea un aer aristocratic, iar gura mică, foarte violent 
desenată, o scotea de sub tutela nasului dantesc, 
dezvăluindu-i în anumite momente o senzulitate 
tulburătoare, aproape agresivă. Era o întrebare, o 
întrebare permanentă această Lilia şi poate că eram 
singurul care se oprea la simpla constatare. Ceilalţi erau în 
goană după răspunsuri, sau îşi închipuiau că le-au găsit, 
aceleaşi sau foarte diferite, drept care se plasau cit mai 
strălucitori pe orbită. 

Cenaclul nu avea program, trăia de la o săptămână la alta 
sub o singură lege, aceea a libertăţii. Oricine putea să 
vorbească despre orice, putea să citească orice, putea să 
participe sau nu, putea să-şi anunţe dinainte subiectul sau 
să improvizeze, dreptul de opinie era de la sine înţeles ca şi 
buna cuviinţă. Niciodată nu se depăşeau limitele în expresii, 


oricât de înfocate şi de contradictorii ar fi fost opiniile, nu se 
refuzau subiectele politice, dar în domeniul acesta am 
observat o anumită discreţie pe care de obicei o imprima 
Soran. Era un maestru în a atenua extremismele, şi cele de 
stânga, dar mai ales cele de dreapta, atunci când se iveau. 
După mai multe şedinţe şi urmărindu-l foarte atent,.ca şi 
cum as fi citit o carte în lecturi întrerupte, l-am dibuit şi i- 
am dibuit preferinţele: nu era nimic gratuit în ideile şi 
intervenţiile sale, chiar and făcea elogiul gratuităţii sau 
când lăuda dezordinea superbă a cenaclului drept cauză a 
efervescenţei şi a bunei dispoziţii, inocula o idee, un 
principiu, un adevăr, pleda pentru frumuseţea şi 
fecunditatea libertăţii, deci pentru necesitatea ei. Aici jocul 
şi poezia se terminau, începea gravitatea, religia, dar nu 
lăsa cartuşul adevărului să explodeze, îl disimula la timp, 
revenind la joc şi la poezie. Nu ştiu dacă urmărea, 
conştient, să ne influenţeze, să ne pregătească, să ne 
trezească, poate că numai îşi formula, subtil, ideologia. 

În superba dezordine a cenaclului nostru s-a discutat într- 
o şedinţă şi despre dragoste, fără ca subiectul să fi fost 
programat, de asta sunt sigur pentru că eu am dat tonul 
discuţiei, la invitaţia lui Firea, care, suspectându-mă în 
relaţii mai intime cu poezia, voia să-mi afle părerea despre 
versurile citite la deschiderea şedixaţei de un tânăr poeţ cu 
ochelari, cel care-l introdusese pe Florin la cenaclu ŞI prin 
Florin pe mine. M-am bâlbâit şi eu câteva minute, mai puţin 
decât durase lectura poeziilor, dar în loc să caut nişte 
complimente, aşa cum s-ar fi cuvenit, m-am pomenit 
spunând exact ceea ce simţisem în timpul lecturii: un ecou 
arghezian provenit din melancolia celei de a cincea poezii 
din Cuvinte potrivite, cu care, am îndrăznit eu, marele poet 
inaugurează ciclul Erich sale erotice. Discuţia s-a încins 
imediat: poetul cel firav, cu ochelari, s-a apărat prin 
ignorantă, nu ştiu cine a desfăcut un evantai de similitudini 
literare, absolut întâmplătoare, un altul a rostogolit ponciful 
poeziei erotice, tem, ă generală, eternă şi complexă, eu am 


încercat să particularizez tema, spunând, nu ştiu ce mi-a 
venit atunci, că poeziile de dragoste cele mai frumoase sunt 
cele care nu s-au scris. 

Eram şi sincer, dar urmărisem şi un efect: dragostea face 
parte din categoria marilor taine, Se săvârşeşte prin 
unificare, atunci de ce dintr-un întreg să exclame, prin 
poezie, o singură, parte? Nu e trădare, o dezlegare, o 
rupere, o revenire la singular şi prin aceasta la semi- 
dragoste, în neîntreg; la înjumătăţirea adevărului şi 
sentimentului? Cred că am fost dezlânat şi timid, retorica 
celorlalii mă inhiba, dar în afară de Firea, care s-a uitat 
câteva clipe foarte mirat la mine, nici un altul nu m-a luat în 
seamă., în schimb, s-a pornit un colocviu despre dragoste 
care a ţinut până după miezul nopţii. Cel mai extravagant şi 
mai lugubru a fost Firea, dar mă deprinsesem cu el, îi 
plăceau cinismele, paradoxurile, alcibiadismele, cum 
remarcase o dată Lilia. N-a scornit o teorie originală, ne-a 
declarat din capul locului că va repeta intervenţia lui 
Aristofan din Banchetul lui Platon. La îriceput au fost trei 
sexe, nu cloud: masculi, femele şi androgini şi fiecare 
exemplar era un dublu, avea patru braţe, patru picioare, 
două fete, patru urechi şi de asemenea, tot In dublu, şi 
celelalte membre, care se subinţeleg fără să Se numească, 
a zâmbit Firea, apoi a încercat să schiţeze portretul 
monstruos aj unei asemenea fiinţe şi aici cred că şi-a pus 
imaginaţia la bătaie, pentru că ne-a înfiorat pe toţi cu 
abominabilul şi hidoşenia acelor creaturi, el a zâmbit iar şi 
ne-a consolat, zeflemitor, că până şi Zeus se temea de aceşti 
monştri puternici şi temerari şi a hotărât în conclavul zeilor 
să le slăbească forţele prin înjumătățire, prin tăierea lor jn 
două, aşa cum se taie mămăliga cu un fir de aţă! Şi de 
atunci jumătăţile se caută una pe alta, pentru a se întregi, 
iată izvorul şi forţa dragostei! A lansat el subţiindu-şi 
zâmbetul, jumătăţile de androgini formează categoria 
heterosexuală, împlinirea lor devenind firească, dar atunci 
şi celelalte jumătăţi găsindu-se... 


AiEi Firea s-a oprit. A fost un moment de confuzie, de 
scurtă durată, ne-am dat seama după zâmbetul lui 
prelungit, ironic şi sfidător, că nu se gândise nici o clipă să 
pledeze pentru libertatea tuturor formelor de dragoste, ci 
să ne dezvăluie, o dată cu concepţia anticilor despre 
dragoste, lacunele noastre şi erudiţia lui. Era meşter, n 
asemenea lovituri de teatru. 

Lovitura următoare ne -a dat-o însă Soran, fără s-o declare 
drept replied în intervenţia lui Firea, într -o retorică 
impecabilă, dar mai puţin poetică, a dezvoltat o propoziţie a 
Sfmtului Augustin, pe care cel puţin eu n-o cunoşteam. Ne-a 
redat-o mai întâi în latină: Dilige et quod vis fac/, apoi ne-a 
tradus-o: „lubeşte şi fă ce-ţi place!” Mi s-a părut un moment 
de i: nălţare. A adus un adevărat elogiu dragostei, ca 
sentiment suprem, cel mai înc. Ăpător dintre toate, poate 
singurul în stare să umanizeze, să înfrumuseţeze, să 
sfinţească. A amintit şi exclamaţia sintetică, genială a lui 
Eminescu: „Iu eşti s fanta prin iubire!”, numind-o In tâlnire 
întru veşnicie a două spirite copleşitoare. Am reţinut 
întocmai concluzia lui Soran la propoziţia Sfmtului 
Augustin: Libertatea absolută se câştigă prin dragoste. 
Pentru că numai prin dragoste omul îşi iese din fire, se 
eliberează de bestie şi demon. Numai o asemenea libertate 
este nevătămătoare, pentru aproape, pentru colectivitate. 
Cred că este una din; cele mai frumoase şi mai curajoase 
afirmaţii ale religiei şi umanităţii. 

Dar a Mai existat a lovitură, ultima, azvârlită de vocea 
obosită a lui Dinoiu: 

— De la Mircea Eliade citire... 

Aceşti. A erau eroii cenaclului: Firea, Soran şi. Laconicul 
Dinoiu. Şi Lilia, inspiratoarea, nucleul, centrul de gravitație 
şi drojdie în aluatul inteligentei fiecăruia. Despre orice s-ar 
fi discutat nu se putea să nu apară opinii, extravagante, 
fantezii şi cuvinte înaripate. Florin avusese dreptate, nu 
pentru că-i comparase cu nişte zei, ci pentru că le simţise 
inteligenta, erudiţia, originalitatea, ideile, chiar atunci când 


erau de la nu Ştiu cine citire. Ce puteam să fac? Să colind 
iarăşi prin biblioteci, dar nu după manuale şcolare, nu după 
cârti ajutătoare, sau după izvoare şi comentarii pedagogice. 
Umblam după greci şi după latini, după sfinţii bisericii şi 
marii reformatori, după Shakespeare şi Rimbaud, după 
Celine s, i Thomas Mann, după Gide şi Papini, după 
Dostoievski şi un anume Heidegger, din care se cita rnereu, 
dar al cărui volum: Ou'est-ce aue la metaphysique? Pe care 
”” văzut Q dată la DinoiU; nu l-am găsit nicăieri. Şcoala 
rămânea undeva departe cu conlabilitatea ei impunătoare, 
faţă de care mă imunizasem. 

Dar nu prin mitridatizare, ci printr-un refuz organic 
Profesorulnuma| C (mtrola caietele, îmi dădea de trei ori pe 
una câte un patru, fără să mă asculte,. Şi-1 apreciam 
pentru acest gest care ma ferea de caustica sau de 
compasiunea colegilor. Ajunsesem să supraviețuiesc prin 
nişte convenţii speciale aproape cu toţi profeSorii, dar 
micile mele năzbâtii tipărite pe la coada revistelor şi 
suplimentelor literare nu le-am arătat decât profesorului de 
istorie, Negulescu, care nu s-a putut abţine să nu-i 
vorbească despre ele colegului cu acelaşi flume, dar fără 
vreo legătură de rudenie, de la română, iar acesta 
direetorului, probabil, altminteri nu as fi întâlnit nişte 
adieri, secrete, în privirile profesoarei de franceză, a 
directrice, cum începea să i se spună. Şcoala rămânea 
totuşi departe. Nici când mă trezeam în bancăj acolo, în 
stânga, în banca întâi, nu erarn la şcoală. Servieta gemea 
de cărţi, de a/fe câr pg care be sorbeam până la 
memorizare, gândurile îmi zburau la viitoarele întâlniri ale 
cenaclului, cine ştie în ce locuinţă, la ce capăt îndepărtat al 
oraşului, unde se ivea o gazdă, ŞI mă bucura întoarcerea 
pe jos, după miezul nopţii, drum lung în solitudine deplină, 
refăceam discuţiile şi-mi descopeream replici grozave cu 
care aş fi făcut senzaţie dacă mi-ar fi venit atunci în minte, 
sau dacă aş fi avut curajul să be declam, iar amintirile, erau 
amintiri recente, dialoguri scurte cu Firea, care mă tot 


îndemna să citese în cenaclu versurile numai lui şi după 
multe ezitări destăinuite, iar uneori amintirea unor priviri 
de foc pe care nu be puteam suporta nici o secundă, nu 
închideam ochii, mă feream uitându-mă în altă parte, 
tulburat, dar şi furios, pentru că simţeam că Lilia mă caută 
anume pentru a mă tulbura, pentru a mă încerca, pentru a 
intoxica, pentru a arde, pentru a topi. Ştia că mi-e teamă de 
ea şi voia să-mi fie şi mai teamă. 

51 a venit şi ziva în care Florin s-a văzut obligat să-mi dea 
dreptate, adică a venit noaptea care avea să-mi inspire 
nopţile, din caietul meu de liceu şi să mă pregătească, prin. 

Ele, fără să ştiu, pentru acele nopţi fantastice şi neireale, 
cu luna pierdută, care se prevesteau undeva în lume. 

Eram Vatra Lummâoasă, într-o casă cenuşie, fără 
personalitate, din categoria celor denumite locuinţe ie f 
tine, care răsăriseră înainte de război în unele cartiere 
bucureştene. Gazda, Tania, o brunetă înaltă şi puternică, 
studentă în anul trei la Academia Comercială, dar în primul 
rând voleibalistă la o echipă din prima categorie, poate cea 
mai bună voleibalistă din Bucureşti, la ora aceea, o văzusem 
de câteva ori, trăgea crud Si necruţător şi punea mingi 
mposibile, îşi avea camera ei în acea locuinţă, la etaj, o 
cameră mare, cu pat, cu două divanuri, cu fotolii şi taburete 
îmbrăcate, cu o masă lunguiaţă, plină de trofee sportive, de- 
a lungul unui perete, şi cu două măsuţe în faţa divanurilor, o 
cameră parcă anume aranjată pentru un cenaclu liberal ca 
al nostru şi de care, ne asigurase de la prima întâlnire, 
puteain dispune oricând. Bineînţeles>ca nu abuzam, era a 
doua oară când ne întâlneam în casa aceea şi asta la 
insistenţele poetului firav, cu ochelari, care era vărul Ianiei. 
Nu., ne îndesam acolo nu numai dintr-un sentiment de jenă, 
dar şi pentru a apăra obiceiurile şi atmosfera în care 
înveşmântasem întâlnirile cenaclului nostru. Tania era prea 
sportivă, avea filia spectatorilor, Pnma dată invitase trei 
prietene, două colege de facultate şi o elevă în ultimul an, 
toate trei surori, tipuri clasicede armence, care ne-au 


suportat până la sfârşit, dar invitaţi, doi vlăjgani, două 
celebrităţi din lumea sportuTui, neînfricaţi pe stadioane, s- 
au speriat în faţa cuvintelor după mai puţin de o oră, şi-au 
amintit că au antrenament obligatoriu. Sportivitatea Taniei 
nu se oprea însă aici. Era directă, sinceră, frystă, dacă nu 
înţelegea ceva, înt.re”a imediat, fie că era vorba de eseu, 
de spaţiu mioritic, de asora” fobie, de Saint John Perse, sau 
de monade, şi răspundea la fel de direct, când se dumirea 
sau nu se dumirea: aplauda frenetic ca din tribună sau îşi 
strângea umerii şi holba ochii ca la scamatoriile din bâlciuri. 

Când am invadat camera, Tania încă nu sosise de la 
antrenament, dar cele trei surori şi armence ocupaseră 
deja un divan s, i ne aşteptau surâzătoare. M-am uitat în 
treacăt ! numai la cea mai tânără. Am reţinut doar aerul ei, 
de fineţe, de fragilitate, de cuminţenie, dacă aş fi întâlnit-o 
pe stradă, nu crec [ca aş g recunoscut-o. Tracul mă 
scormonea şi mai intens, era ziva debutului meu la cenaclu, 
aşa convenisem cu Firea: să citesc cele trei poezii pe care 
mi le selecţionase. Nu puteam să dau înapoi, nu mai 
puteam, toţi erau la curent cu evenimentul şi retragerea m- 
ar fi 1mbolnăvit mai rău decât emoția, totuşi trecătoare, sau 
mai repede trecătoare, a debutului. 

Era cu câteva zile înaintea solstițiului de iarnă, se înopta 
repede şi ne înţelesesem, pentru a avea destulă vreme 
înaintea noastră, să începem la ora 6, o oră convenţională, 
fără rigori, dar se Meuse aproape 7 şi nimeni nu părea 
dispus să rostească acea frază banală cu care deSchideam 
de obicei şedinţele cenaclului: 

— Astăzi vom începe cu... 

Parcă făcusem un armistițiu: ne împrăştiasem şi ne 
împărţisem Ln grUpUrlL mici, se discuta la întâmplare, dar 
totdeauna era ceva de discutat, numai eu, ca să-mi 
antrenez nervii în vederea numărului ce-mi revenea, m-am 
aşezat, simulând dezinvoltura, la măsuţa celor trei 
armence, m-am recomandat a doua sau a treia oară, apoi 


m-am adresat cum mi se p, ărea firesc, celei mai tinere, cu o 
întrebare de circumstanţă: 

— Ce aveţi de gând în vacanţă? 

Mi-a răspuns cea mai în vârstă, dacă trei-patru ani pot 
constitui o diferenţă de vârstă, dar cât de mare mi se părea 
pe atunci această diferenţă! Uriaşă, de netrecut! 

Răspuns cu priviri cochete şi cu vorbe cu dublu înţeles: 

Sunt prea multe variante şi prea puţini cavaleri. 

Războiul! M-am pomenit că meditez. 

Oh, nu! Să nu discutăm despre asta, a continuat aceeaşi, e 
prea mult război, în ziare în filme, pe stradă, la cozi, în casă, 
n-aş vrea şi aici. 

M-am uitat mai bine la ea, adică o vedeam, în sfârşit. Era 
mai scundă decât surorile ei, dar mai împlinita şi o simţeam 
pared în slujba feminităţii, atât prin gesturile largi, leneşe, 
care-i legănau tot trupul, cât şi prin felul cum şi-l 
îmbrăcase: o rochie strimtă, lucioasă, de culoarea 
ametistului, care-i reliefa formele bogate la fiece mişcare. 
Avea ! gene lungi, negre şi privea, apropiindu-şi-le, confuz, 
greu, niisterios. Mă neliniş. Tea, pared voia să mă apese, să 
mă înnămoleze Mi am reîntors privirile la sora ei rnai 
tinără din nevoia de calm şi odihnă. Nu m'a lăsat> ma 
urmărea ca pe opradă: 

__ Am auzit că ne veţi citi poezii. Sunt dedicate cuiva? 

Sau le yeti dedica, după? 

Pauzele erau insinuante, sau poate că şoptise, 
imperceptibil, pronumele: ni, nouă. 

Nu sunt poezii de dragoste! Am răspuns, forțând o 
indiferenţă prea bruscă pentru a fi convingătoare. Smt 
nişte aiureli insomniace, care în nici un caz nu vă vor alinta 
urechile. 

Anais cu accentul pe i, aşa o chema, şi-a dus mâinile la 
urechi şi a început să şi le mângâie: o alunecare lentă, 
nesfârşită a palmelor, pornind de la încheietura mâinii 
până. La falange şi unghii. Nu mai văzusem un asemenea 
gesT. Şi nici nu cred că necomandat şi neînvăţat l-aş mai 


putea vedea. Dar pared nu mâinile ei făceau mişcarea 
aceea care nu se mai termina, parcă erau alte mâini, parcă 
îmi luase mâinile şi mi le oprise acolo, pe urechi şi ele se 
dilatau şi se prelungeau atingând doar puful pielii şi chiar 
simţeam în degete o înfiorare de pluş, otrăvitoare. 

M-a salvat Firea, nu ştiind că-mi sare în ajutor, ci având 
nev-ie de ajutorul meu. Hi cam ieşise din fire, el cinicul, el 
imperturbabilul. Întrebarea avea un ton gray: 

— Ce ne facem? 

Nu l-am înţeles. M-am uitat într-o doară şi la ceilalţi: 
jmprumutaseră aproape toţi aceeaşi mască, între 
nedumerire şi stupoare, mai accentuată la Soran & Dinoiu. 
Dar şi Florin şi Bălâănuţ, poetul cu af. Inităti argheziene, 
păreau nesiguri şi preocupaţi. Abia atunci mi-am dat seama 
că în afară de gazdă mai lipseşte cineva. Nu ştiu cum de nu 
observasem încă golul imens care estompa toate 
prezenţele. Trecuse de şapte şi jumătate, se apropia ora opt 
şi Lilia încă nu apăruse, ea care, făcând o dată elogiul 
punctualităţii, pe care o respecta regeşte, ne povestise 
despre obiceiul ceasornicarilor din Konigsberg de a-şi 
potrivi ora după plimbările lui Kant prin oraş. Şi-mi mai 
aminteam cum, tot atunci, decretase foarte răspicat: cine 
ştie că va întârzia un sfert de oră de la termenul fixat are 
obligaţia să anunţe măcar cu un sfert de oră înainte că va 
întârzia un sfert de ord. Dar nu întârzierea Liliei era ceea 
ce closervam şi descopeream eu acolo, ci efectul pe Care 
întârzierea ei îl stârnise, mai ales la corifeii cenaclului. Şi eu 
eram implicat în acea şedinţă a cenaclului, într-un fel mai 
gray decât toţi, dar în afară de mirare şi de scuza normală a 
unei întâmplări neprevăzute, nu mai simţeam altceva. 
Starea celorlalţi, pe care nu puteau şi nici nu încercau să şi- 
o ascundă, ba mai mult: părea că se întrec în a şi-o scoate în 
evidenţă, dezvăluia exact ceea ce-i spusesem lui Florin cu 
privire la relaţiile dintre Lilia şi cenaclu: ea era sufletul, 
nucleul, centrul de gravitație, fără ea cenaclul era de 


neconceput, dar mi se părea că adevărul întreg abia acum 
se compunea. 

Şi chiar m-am trezit cu Florin lingă mine, dispus să-mi dea 
dreptate: 

— Într-adevăr, mi-a şoptit el, corifeii s-au cam blegit. Fără 
Lilia, se duce dracului cenaclul. Parcă ar fi proprăetatea ei! 

Cuvântul rostit poate la întâmplare de Florin mi-a 
cristalizat imediat relaţia nouă pe care o intuisem, 
urmărind năduşeala corifeilor, între Lilia şi cenaclu. I-am 
şoptit la rândul meu lui Florin: 

Altceva am descoperit, azi, acum, în clipa asta. Nu! 
Cenaclul nu e proprietatea ei, pentru că nu asta vor corifeii. 
Ei vor altceva, vor să fie, prin cenaclu, proprietarii Liliel. Şi 
nu împreună, ci fiecare. Uită-te la ei! Nu par nişte 
proprietari pe cale să-şi piardă proprietatea? Nici nu-şi dau 
seama că simt la fel. Nu mi-aş fi închipuit... 

Şedinţa S. A dus dracului, iar ceea ce a urmat, cel puţin 
pentru mine şi cred că şi pentru Florin, s-a înghesuit în 
umbrarul amintirilor jalnice, dureroase. Am părăsit locuinţa 
Taniei, care, sunt sigur, întârziase voluntar pentru a nu ne 
mai stingheri, bâlbâindu-ne în faţa celor trei surori 
nevinovate, fără să fim capabili să încropim o scuză 
plauzibilă, şi la primul colt ne-am oprit pentru a asculta 
ordinele lui Soran. El se împuternicise cu comanda şi chiar 
înjghebase un plan de acţiune: cineva trebuia să stea în 
permanentă la telefon, pentru a primi veşti şi pentru a da, 
la rândul lui, informaţii, şi s-a înţeles imediat că acest om de 
gardă va fi Florin. Ceilalţi urmau s-o caute pe Lilia, mai întâi 
acasă, apoi la colege, la prieteni şi cunoscuţi, acolo unde 
obişnuia să se ducă şi unde existau adrese. Am încercat să 
mă opun, pentru că totul se opunea în mine, nu mă atrăgea 
deloc necesitatea şi cu atât mai mult febrilitatea căutării, le- 
am spus că e târziu, că e noapte, că oamenii vor intra la 
idee, dar simțind că nici măcar nu-mi aud vorbele m-am 
scuzat net printr-o teză la contabilitate. Adevărul e că 
formal nici nu minţeam, chiar aveam teză a doua zi, dar de 


multă vreme nu mai exista pentru mine contabilitatea. Şi 
Soran şi Firea, închipuindu-şi, probabil, că sufăr din cauza 
nedebutului, s-au arătat mai înţelegători fată de mine şi m- 
au rugat să patrulez, au folosit chiar acest cuvânt, cel mult 
o oră pe strada Liliei, până va veni un altul să mă schimbe. 
Dacă se ivea ceva - ce altceva putea decât apariţia Liliei! 

— Trebuia să-i telefonez lui Florin. 

Am acceptat în silă şi fără intenţia de a petrece o oră 
nedemnă pe strada Liliei. Dar nici n-a fost nevoie. Peste 
foarte puţin timp, chiar când mă pregăteam să pornesc 
spre casă, revăzând pared o scenă din cel mai prost film, 
făcut după cel mai prost roman, am zărit-o pe Lilia 
coborând dintr-o maşină, chiar la colţul străzii şi lăsându-se 
condusă doar câţiva paşi de un ofiţer. Nici n-am avut vreme 
sa 1 disting gradul, deşi eram curios, a fost singura stare 
pe care am simţit-o, m-am întors şi am pornit repede în altă 
direcţie. Dar Lilia m-a văzut, şi-a dat seama că am văzut-o şi 
că ştiu că m a văzut. 

Locuiam într-un bloc cu şapte etaje; la mansarcjă, pe o 
stradă liniştită, între Traian şi Calea Moşilor, într-o cameră 
de servici. O dependentă de un apartament de la etajul 
patru, care aparţinea unui croitor la modă, cu atelier 
arătos, elegant chiar: Croitorie civilă şi militară - Tailleuri şi 
rochii de seară, pe Bulevardul Elisabeta. Avea, n multe 
avantaje acolo: locuiam singur şi foarte aproape de casa în 
care stătea familia mea, de la fereastra mansardei o vedem, 
era aceeaşi distantă de 12 minute până la şcoală, aveam 
încălzire centrală şi o baie la câţiva paşi, în încăperea unde 
era instalată spălătoria, dar cel mai mare avantaj era însuşi 
proprietarul, domnul Stimu, croitorul de pe Bulevardul 
Elisabeta, care îmi cedase locuinţa, de vreo metri. Pătraţi, 
cu pat, somieră şi saltea, cu o măsuţă, două scaune şiun 
cuier, cu acces la ziarele şi revistele la care era abonat, în 
schimbul câtorva ore de meditații pe săptămână, mai 
abundente în perioada examenelor: urma cursurile 1 Q Qpi,. 
A V-a, în particular, la un liceu comere. Ial din Bucureşti. 


În ziva în care Florin, auzind de la părinţii lui, amândoi 
clienţii croitorului, despre doleanţa acestuia, rn-a dus într- 
un suflet în atelierul somptuos de pe Bulevardul Elisabeta, 
eram foarte sceptic în ceea ce priveşte şansele mele de a 
deveni meditatorul unui elev întârziat şi pe deasupra 
comercialist. Omul mi-a plăcut însă din prima clipă, era, 
după expresia franţuzoaicei noastre, un. „carrure., 
/nonirno de bellş cu umeri laţi şi pieptul bombat, aducea 
mai degrabă a luptător, era brunet foarte, tip de 
meridional, cu priviri vii, Î. Ncăpătoare şi..., .”._ _'“ cu 
un zmibet sincer, sănătos care te îndemna să crezi în el, mi- 
a plăcut şi după felul cum vorbea, ' după felul cum pronunţa 
anumite cuvinte, pared: nirându-se de ele, ca şi cum le-ar fi 
descoperit el, atunci. Deşi nu cunoşteam condiţiile, 
formidabile cum se va bucura mai târziu Florin, ale 
contractului, i-am spus pe şleau că pot face faţă la orice 
obiecte, dar că nu am nici o afinitate „cu matematica şi 
contabilitatea, care, de, sunt materiile principale, la liceul 
comercial. Am ridicat din umeri în semn de neputinţă, dar 
el a râs, surprinzându-mă în primul moment: 

Păi din cauza asta m-am logodit cu comerc>*alul. 

Nu că aş muri după măgăoaiele dumitale, dar doi dintre 
profesorii liceului sunt clienţii rriei, chiar cei de rnatema 
ţică şi contabilitate. Şi, cum să spun, nici nu mă otrăvesc 
cifrele, le mai nimeresc din când în când. La ălelalte mi-e 
mai cu emoție, că-s numai duduiţe... 

L-am înţeles, se cunoştea bine din oglindă şi nu voia să 
pară nici mut nici bâlbâit în faţa cucuoanelor, şi i-am promis 
că ne vom descurca, dar când i-am auzit condiţiile nu l-am 
mai Î. Nteles: 

Mi se pare totuşi prea nu ştiu cum! In condiţiile ăstea aţi 
putea atrage un profesor sau un suplinitor sau un student 
în ultimul an. Poziţie centrală, încălzire, „ g” zicem că 3111 
eu inspiraţiile mele, mi-a răspuns el, mai scruti. Nd. U-mă o 
dată, şi, te-aş, ruga să mă scuzi, mă pricep la haine. Şi pot 
să-ţi spun că şi eu am dus-o greu la viaţa mea... 


Nu m-am simţit jignit, pentru că tonul lui era aproape 
sfios. Hainele mele, săracele, nu mă prezentau, ci mă 
ascundeau. Mai avusesem o discuţie pe seama lor cu 
Bâtlan, rivalul meu din Zorile. Când m-a văzut 
dezbrăcându-mă pentru a îmbrăca altele aduse de 
regizorul din Sărindar, mai adecvate rotului, a început să 
fluiere: 

— Fiuuuu! Mă, da ce hoit grozav ai! Ce nu jmbraci şi tu un 
costum mai ca lumea să ţi-l scoţi în evidentă? Cu cârpele 
ăstea pari un rahitic! 

Şi astfel 3111 deveni, t meditatorul domnului Stimu, la ore 
târzii, de seară, mi le anunţa dinainte, dar prea des 
întrerupte de vizite, exclusiv feminine, pe care be accepta 
ci, i priviri de sugativă, cu braţele deschise, cu barul 
deschis, mereu zâmbind şi învârtindu se prin salon cu paşi 
săităreţi, de dansator. Neparticiparea şi retragerea mea 
precipitată în asemenea momente nu se datorau numai unei 
ostilităţi instinctive, ci şi unei furii ascunse, unui sentiment 
de zădărnicie şi revoltă: ca să-i răsplătesc gestul şi 
întreaga-i comportare, amicală şi generoasă, fără să simtă 
asta, mă pregăteam foarte temeinic pentru orele de 
meditații, inventam sau compuneam tot felul de poveşti şi 
povestiri, la istorie, la geografie, la română, chiar şi la 
limbile străine, pentru a imprima date şi fapte esenţiale, 
pentru a sublinia sensuri, noţiuni şi termeni care trebuiau 
neapărat reţinuţi pentru înţelegerea şi explicarea unor 
teme. Cred că m-a simţit, mai ales după un examen la 
istorie, când a venit să mi se laude chiar ca un licean: 

Am dat-o gata! Ştii cum a holbat ochii? Am dus-o la bătălia 
de laRăzboieni şi pe urmă la Cetatea Neamţului prin 
Neculce şi prin Sadoveanu, cum mi-ai povestit în seara aia. 
Cred că o să mi-o fac clientă... 

Fie că venea mai devreme acasă când aveam ore de 
meditaţie, fie că aranja mai târziu vizitele, nu mai eram 
tulburaţi şi aveam şi spor, asta se vedea după rezultate şi 


după interesul tOt maj vju elevului... Dar rămânea mai 
departe omul surprizelor. 

Într_0 zi oarecare a dat buzna în camera mea de la 
mansardă: 

Domle, azi * aVut mare succes: şi la geografie şi la atelier. 
M-am trezit cu un client de care uitasem. 

Nu l-am recunoscut la început. Ymi era dator cu un 
costum, de vreo doi ani. Eu îi pusesem cruce. Mi-am zis că 
s-a dus pe front şi cine ştie?! Chiar pe front a fost. 51 a 
venit să-şi plătească datoria, domle! Eu îi pusesem cruce, 
aşa că... 

— A pus în mind un ghemotoc de bancnote. M-am opus. 
Aproape că ne-am încleştat. Cât era el de puternic s-a 
speriat de forţa mâinilor mele. S-a oprit In pragul uşii 
pentru a-mi spune că nu e un nătărău, că-şi dă seama că mă 
pregătesc special pentru meditații şi doar pentru faptul că 
nu s-a făcut de râs în faţa damelor merit de zece on mai 
mult. Apoi m-a rugat să primesc banii, m-a rugat sincer, am 
simţit, nu ca să-i folosesc nu ştiu pentru ce lucruri 
importante, ci să fac ceva aiurit cu el' o năzbâtie, o 
nebunie, o fantezie, domle! 

— Să cumperi un vas de cristal ca să-l spargi, dom e. 

Uite-aşa! Nu> Pe foc să nu'“i dai! O fantezie> domle! 


(r) fantezie! Şi într-o clipă mi s-a aprins ideea. l-am 
rnultumit. Era de-a dreptul fericit. A citit el ceva în ochii 
mei... 

Iarăşi nu vreau sa P31” povara amintirilor. Povestea îşi are 
rostul ei' sau poate că e o simplă născocire pentru a avansa 
spre întâmplările următoare. 

Dună ce 3111 de Lilia şi de ceilalţi; mai ales de ceilalţi dm 
cauza Liliei, şi am apucat-o pe cel mai scurt cfrum 'spre 
casă, ca să pot ţipa cât mai repede,. Să urlu, blestem, să 
răsuflu, să mă răstignesc pe inventin cuie şi simţindu-le, 
după cc am urcat, pe trepte, cele opt etaje până la camera 
mea, m-am simţit deodată şi treaz neliber. Yn clanţa uşii era 


înfiptă o hârtie pe care am mceput s-o urăsc înainte dea o 
citi. Eram chemat urgent, foarte urgent, la orice oră, la 
etajul patru. Nu era o oră necivilizată, cunoşteam bine 
obiceiurile domnului Stimu, dar starea, nevoia de 
solitudine, de urlet şi nefericire, se opuneau oricărui dialog, 
oricărei spovedanii, oricăre” Xjpansiuni, oricărei 
nesingurătăti. Am făcut hârtia' ' am apăsat clanţa şi m-am 
oprit în pragul uşii. Era lumină în cameră, probabil că o 
uitasem aprinsă când am plecat grăbit spre cenaclu. 
Încremenisem în pragul uşii, în poziţia în care-l văzusem 
cândva pe domnul Stimu, atunci când îmi comandase: O 
fantezie, domle! Şi amintirea m-a înduioşat, mai ales când s- 
a împletit cu celelalte pe care le-a provocat. Am coborât 
fără silă, dar şi fără bucurie spre etajul patru. Domnul 
Stimu îşi pusese halatul de catifea roşie, deci nu era singur, 
se şi zărea lumină în dormitor, dar nu s-a arătat deloc 
grăbit. Îmi pregătise un păhărel de Triple Sec, am ciocnit, 
apoi a făcut cu ochiul spre dormitor - o clientă - şi mi-a spus 
confi dential: 

Vino mâine pe la şapte la atelier. Am o surpriză! 

R> t- —a nu l-a încântat, mai ales după 

Probabil ca mutra mea ! 1 fervoarea pe care o îndesase în 
tainica lui invitaţie, pentru că a adăugat repede: 

Dar poate că e mai bine să fii pregătit. Ştii, mi-ai. Tot 
vorbit despre cucoanele de la operă, pe unele mi le-ai 
lăudat ca pe nişte împărătese. Ei, una din ele vine mâine 
pentru un taior. Încă n-o dezbrăcăm... 

A început să râdă, dar când i-a spus numele, după cei l-a 
spus, s-a schimbat brusc la faţă, din cauza mea, sigur, a 
zărit probabil licăririle de ură din ochii mei. Cred că l-am 
urât în clipa aceea, nepotolit şi nestăpânit. Q cijpa o clipă 
lungă. Ne-am revenit amândoi, el a zâmbit încurcat; eu i-am 
mulţumit pentru surpriză şi invitaţie şi i-am promis, adică l- 
am asigurat că la ora şapte fix voi fi acolo. Era un calm jucat 
din partea mea. Mai bine aş fi amânat surpriza. Cum voi 
rezista până mâine la şapte? 


Am scris, arp scris toată noaptea, până ce m-a speriat, 
lumina dimineţii de iarnă. Nimerisem peste caietul -de 
română pe care de mult nu-l mai deschisesem ” rupt. 
Primele file, fără măcar să mă uit la titlurile temelor scrise, 
am ciupit urmele lăsate de filele rupte, am închis, ochii şi m- 
am gândit cum să încep: cu coborârea din. Maşină, aceea 
pe care o visasem şi pe care o văzusem deja, sau cu 
întâlnirea; neaşteptată, de a doua zi. Abia după ce am scris, 
cu Utere mari, titlul: ÎNTÂIA NOAPTE, m-am întrebat dacă 
va mai fi o a doua, sau oa treia, sau altele, dar oare va fi 
această întâie noapte? Va fi fost ea vreodată? 

Nu o văzusem şi nu o vedeam decât de la balconul doi. De 
acolo o vedeam în aureolă, ca o lumină care-şi dezvăluie 
trăsăturile nesigure prin intensitatea şi nuanțele unor 
flăcări. Nu puteam să disting' altceva, decât jocuri, de 
lumini, roşietice, palide, albastre, galbene, căutându-se 
adunându-se în chipuri nedistincte, într-o părere de chip 
care căpăta încet identitate, o identitate inventată prin. 
Voce. Vocea îi inventa şi-i desena chipul. Şi era, poate, cea 
mai mare voce cu care se întâlnise lumea. Nu numai, eu 
credeam asta, nu se găseau cuvinte pentru a i se descrie 
vocea. Prietenii mei de la balconul doi, cei mai siguri 
melomani din toată sala, vorbeau despre vocea ei. Numai 
prin exclamaţii sau prin gesturi către eternitate şi infinit. 
Când acoperea corul din Aula, sau ţâşnea din el, ca o 
săgeată din ceaţă sau când îşi înălța falsetul spre ceruri, te 
simţeai gal şi a ploaie a fericirii te îmbălsăma cu stropii ei. 
N-am simţit niciodată fericire mai intensă, mai bogată, mai 
fizică şi mai materială, pentru că se lipea de piele şi de ochi 
şi mângâia vertebrele şi părul şi umplea pieptul şi încălzea 
tâmplele, ca atunci când îi auzeam vocea. Cea mai 
puternică şi cea mai colorată şi cea mai întinsă voce, 
explozie, clocot, trăsnet, susur, rugăciune, adiere. Numai ea 
rămânea pe scenă, numai ea exista, o cortină ' grea se 
prăbuşea peste ceilalţi, pSe solişti, balerini, cor, orchestră. 
Singurul cârc Incu e a străluciri proprii alături de ea, era, 


uneori, Goangă, cu acutele sale de sabie, cu registrele lui 
de cascadă. Le-am auzit, în vreme, pe Tebaldi, pe 
Kalogeropulos-Callas, pe Sutherland, pe marile 
wagneriene: Flagstadt; Modl, f a- voritele lui Furtwângler, 
toate erau* şi au rămas năzuinţi, ea a fost plenitudine, 
împlinire, perfecţiune, miracol. Mi-am făcut curaj într-o 
pauză şi l-am întrebat pe prof esorul de matematică, 
nelipsit mai bine de 20 de ani de la festivalurile din 
Bayreuth, ce părere are despre ea şi mi-a răspuns aproape 
prin aceleaşi gesturi şi superlative pe care le auzisem la 
balconul doi: 

E divină, e divinitatea transformată în voce! 

Cj- „-a mărturisit, în continuare, că nu pierde nici un ţimi !. 
e 

Spectacol de opera, nici tin concert, nici un recital, nici 
chiar cele ocazionale, cele pentru binefaceri, pentru răniţi, 
pentru anumite festivități, în care apare ea. 

T, —ttt,lmcarenune 

— Lata scuzele mele reale pentru orele 

VedDeci nu cram un exaltat, dar nici nu se putea, nu aş”... 
A cădea în genunchi, ascultând-o, de fi simţit nevoia de altf 
el'nu eram singurul în stare de un asemenea gest, expresia 
nu-mi aparţinea, mi-o şoptise unul din colegii de rând şi de 
extaz de la balconul doi, aveam o mulţime de aliaţi - şi încă 
ce aliaţi f - tot balconul doi, cei mai sincer şi cel mai 
competent compartiment perei, şi mai erau şi cronicarii, cei 
mai buni, aşa cum mă asigurase profesorul, toţi crezând ca 
şi mine într-o nouă poruncă: Fii fericit... Eram să continui: 
asculOndu mă dar nu era drept! Porunca nu venea din 
partea unei fiinţe, ci chiar din partea adevărului: Fii' sau 
sau feripit ascuitând-o 0111 Partea mea nu era * porunca, 
nici chiar dezvoltarea unei exclamaţii, cum am auzit la h 
rlofit-ntio nno7ioi nrmo+o itno/liot de completarea. 

Dinlez: „Sunt fericit, ascultându... Dar nu puteam să 
folosesc decât un pronume de zeitate: ascultându-VĂ! 


Ajungând la confidenţe reciproce, i” dezvăluit prof 
esorului şi nedumerirea mea cea mare, întrebarea care mă 
chinuia şi mă scormonea până la durere şi sufocare: de ce 
nu colindă scenele europene, cele mai celebre, din. Berlin, 
din Viena, din Paris, din Milano, din Roma, din Napoli? 
Eram sigur că mai mult decât la noi ar fi devenit vedetă, 
stea, idol. 

Şi astfel i am; aflat povestea! Era şi ea o Galatee 
descoperită şi, formată de un şef de orchestră, cu care se 
căsătorise şi sub a cărui baghetă cânta deseori la operă. 

Asta e singurul lui merjţ şi singura lui ispravă în viaţa 
noastră muzicală! M-a lămurit, mai departe, prof esorul. 
Dorinţe are, enorme, dar nu în aceeaşi măsură şi 
înzestrare. Atacă numai partituri complicate, dar cam. 

Stângaci, ca să nu spun intrusif: * observatj probabii; ca. 

Nu cântă decât sub bagheta lui, dar ea e atât de mare şi 
de dominantă, încât îi acoperă şi golurile şi stridenlele. 
Nenorocirea însă nu se opreşte aici. Probabil că au făcut un 
legământ iniţial, sau se iubesc foarte mult,. Deşi m-aş. Mira, 
şi nu atât din cauza diferenlei de vârstă, ea e foarte tânără, 
ci mai ales pentru că sunt temperamente diferite: ea vie, 
neliniştită, pasionată, el molcom, potolit, prof esoral. Există 
însă ceva care-o leagă totalmente de el, într-atâta incit nu 
acceptă nici un contract, nici o ofertă; şi au fost cu zecile, 
fără o condiţie prealabilă: să dirijeze el opera în care va 
cânta ea! Şi a fost în câteva metropole muzicale, pentru 
probe şi repetiţii, numai el, ea n-avea nevoie de aşa ceva, 
era cunoscută de toţi impresarii, semnau în alb pentru ea, 
dar nu s-a întors niciodată cu vreun contract. Dacă ar fi 
convins cât de cit... 

M-am revoltat, i-am spus că e o crimă, o infamie ceea. Ce. 
Se întâmplă, dar tot profesorul m-a liniştit, amintindu mi că 
fără el... 

Nu ştiu dacă spunându-i ceea ce am simţit atunci, i-am 
spus adevărul, dar l-am văzut căzând pe gânduri: 


— Fără el ar fi fost mai fericită, orice-ar fi fost f Orice: 
vânzătoare, dactilog. Rafă, cântăreaţă de birt, figurantă, 
chelneriţă, orice, pentru că ar fi lost ceea ce era, dar să te 
ştii zeiţă şi să fii ţinută cu lanţul sau cu inocenla într-o 
turmă, în loc să fericeşti muritorii... 

— Pe câliva, totuşi, ne fericeşte! A încercat profesorul să- 
mi potolească vehemenla. 

Cu atât mai mult sufe... Rim, aceşti cî. Liva! Am continuat 
încă în clocot. Lui i se potriveşte întocmai blestemul lui 
Arghezi: „Să vrei peste mie, să pop/pâni'la şase, iar ei, ei i s- 
a aruncat un contra-blesterm a condamnare: Să poţi peste 
mie, set faci pân'la şase. /E de o mie de on mai gray, pentru 
că nu e ca la Arghezi în firea lucrurilor, în firea oamenilor, e 
o condamnare, asta e! 

Dacă Pygmalion ar fi avut asemenea ardoare, multe statui 
ar fi însuflelit! Mi-a spus profesorul în loc de la revedere. 

Cred că în c'lipa aceea mi s-au iscat şi gândul şi curajul. L.a 
sfârşitul spectacolului m-am furişat, aşa îmi închipuiam, la 
poarta din spate, pe unde intrau şi ieşeau artiş tii. Se 
furişaseră şi alţii şi altele, mulţi. A ieşit Goangă, primul, 
mătăhălos şi vesel, apoi Maria Moreanu, apoi Mircea Buciu 
şi, în sfârşit ea, brat la braţ cu dirijorul. La ieşirea celo. 
Rlalţi solişti, am aplaudat, imitând grupurile de curioşi şi 
fericili, dar pe ea n-am putut s-o aplaud, nu ştiu ce m-a 
reţinut, poate teama de a nu mă di. Vulga, poate durerea că 
nu ieşise singură, precum ceilalţi, poate surpriza şi 
noutatea de a o ved. Ea pentru prima dată din apropiere, ca 
pe o fiinţă, până atunci fusese vis, plăzmuire, flacără şi mai 
ales sunet, miN. Un. Ea sonori, tali. Lor lumii. M-am uitat 
lung, până ce mi s-a părut că mă fixează şi am fugit repede 
din calea privirilor ei. După Oliva paşi şi-a întors capul, 
parcă tot pentru a mă privi, nu ştiu, dar am rezistat 
căutăturii ei înalte toate clipele cât a durat şi-mi ardeau 
obrajii şi ardeam tot şi mă biciuia şi „ruşinea că n-am 
bralele pline cu flori. Dar oare aş fi avut pute. Rea săi le 
ofer cum făceau atâţia? S-a mai răsucit o dată pentru a 


mullumi admiratorilor şi a făcut un semn cu mina, chiar în 
direcţia mea, aşa mi s-a părut, n-aş putea să jur, apoi am 
simţit că e împinsă sau e trasă de B. Ralul care nu se 
deslipise nici un moment de alei. 

I-am luat adresa din cartea de telefon, o dată, o singură 
dată i-am telefonat şi chiar am întrebat-o, după ce i-am 
auzit vocea, dacă va cânta în seara aceea. Mi-a răspuns 
afirmativ, i-am mulţumit, şi vorbele şi mâinile îmi tremurau, 
şi acea senzaţie de sufocare creştea, pared eram plin de 
vulcani, de reptile, de gheare. Locuia într-unul din blocurile 
care leagă Brezoianu de Cişmigiu, ferestrele 
apartamentului se deschideau în grădină şi atingeau 
ramurile copacilor, iar păsărelele mai cutezătoare se 
zbenguiau pe pervazuri. Am bătut strada, între Gambrinus 
şi Ministerul de Război, de nenumărate ori, până” ce am 
zărit-o prima dată, venind, aşa cum mă aşteptam, dinspre 
Elisabeta, probabil de la Operă, de la repetiţie, şi am 
memorat ora, şi apoi orele şi zilele când puteam s-o văd şi 
să-i tin, nevăzut, companie câteva minute, de pe trotuarul 
de vizavi, până ce intra în locuinţă. Nu m-a observat 
niciodată, nu ştiu dacă m-ar fi recunoscut, mă feream să ies 
în evidentă, luam un aer absent, citeam afişe, titlurile 
expozițiilor de pictură din sala Universul, inima îmi duduia, 
mă opuneam sufocării ritm: ndu-mi respiraţia, îi învăţasem 
mersul, unduirile, opririle, ştiam că atunci când ajunge ia 
intrarea în bloc, se opreşte pentru a-şi scoate cheia din 
poşetă, în timp ce aruncă o privire de-a lungul străzii, spre 
Brezoianu, dar până atunci aveam vreme să traversez şi să 
ajung la coltul străzii ei, în dreptul unei vitrine în care se 
lăfăia pe toate paginile o revistă humoristică, la care nu mă 
uitam, pentru că aşteptam momentul în care-şi va întoarce 
capul, spre a-i culege privirile de-o clipă, ale mele, un altul 
nu participa la întâlnirea aceea mută şi neştiută. O 
revedeam seara, în zilele ei, la operă, de la balconul doi, 
poarta din spate mă înfricoşa. 


Yntr-una ciin aşteptările mele pe Brezoianu m-am 
reîntâlnit cu „Maimuţoiul”. Y1 numisem aşa nu pentru că 
avea figură simiescă, nici trupizl nu aducea prin ceva, prin 
membre, proporţii sau mişcări, cu cel al primatelor, ci 
pentru că fata îi era încremenită într-un hlizit aiurea, fără 
motiv şi fără destinaţie, care-mi amintea un coleg de la 
liceul din oraşul FE, posesorul aceluiaşi hlizit, dar care 
semăna şi la fată şi la trup cu o mairnută şi pe care-l 
poreclisem Maamutoiul. Mă mai întâlnisem o dată cu inD. 
Ividul. L-am remarcat numai din cauza hlizitului şi a 
asociaţiei pe care mi-o provocase, pentru că, altminteri, 
părea cel mai comun dintre oameni. Cenugşiu la fată, 
cenuşiu în gesturi, cenuşiu, chiar la propriu, în ceea ce 
priveşte îmbrăcămintea. leşisem de la Aro, unde aveam 
întâlnire cu Florin, o întâlnire neîmplinită, probabil din 
cauza forfotei aglomerației şi obstacolelor neprevăzute. Era 
1 Decembrie 1943 şi zeci de poeţi şi artist şi-au dat 
întâlnire pe scena cinematografului pentru a sărbători Ziva 
Unirii, dar de f apt, aşa cum era de aşteptat, Ziva 
Transilvaniei. Au fost şi momente de durere, dar pared 
tocmai pentru a le Î. Nalta pe cele de speranţă, de 
înflăcărare, de protest, de credinţă. La ieşire, abia ne-am 
putut strecura printre şirurile de civili şi de poliţişti care 
opreau formarea de grupuri şi de manifestanți. M-am 
refugiat în faţa muzeului Simu pentru a privi spectacolul 
neregizat. Acolo m-am ciocnit prima dată de Maimuţoi. M-a 
pironit, cu hlizitizl lui şi a fast atât de bruscă şi de 
neaşteptată zgâiala aceea, încât în prima clipă i-am căutat, 
tresărind, fără să-i fotografiez chipul, membrele, mâinile, 
aşteptând să văd cum palmele îi ating genunchii, aşa mi se 
întâmpla, aproape întotdeauna când mă ciocneam de 
schimonoseala colegului meu din FE, maimuța totală, şi la 
chip şi la trup. Nu, individul care-i reproducea grimasa, era 
om ca toţi oamenii, dar ciudat era faptul că şi el îrni căuta 
mâinile, nu la chipul meu se uita, ci la braţele mele. S-a. Mai 
învârtit câteva clipe în jurul meu, a şi schiţat un gest de 


întrebare, de intrare în vorbă, dar nu ştiu când şi cum a 
dispărut de parcă s-ar fi întrupat în alt orn sau parcă ar fi 
trecut printr-un zid. 

Eram vizavi de Universul, îmi făceam rondoul obişnuit 
când l-am văzut cum traversea ză strada, direct spre mine. 
Nu m-am oprit, deşi ţinta lui era foarte clară, cred că a şi 
bolborosit ceva în urma mea când a ajuns pe trotuar. A 
trecut cu paşi mici pe lângă mine şi mi s-a proţăpit în fată. 

Mata, mi a zis el> ce număr ai? 

Am răspuns automat: 

— Patru sute patruzeci şi cinci! Apoi m-am trezit Dar de ce 
vă interesează numărul meu? Doar se vede pe mânecă... 

Până ce mi. Gj” seama că vorbesc în vint. Ca şi atunci la 
muzeul Simu, individul dispăruse, devenise invizibil. Am 
trăit un moment de stupoare, nu prea lung, pentru că 
presimţeam şi chiar simţeam cum încep sufocările. Jnca' 

n O văzusem, dar aşa se întâmpla întotdeauna cu câteva 
clipe înainte de a apare. 

Yn seara aceea nu cânta operă, dar a doua zi era 
programata o Aidă de zile mari. Yn seara aceea a urcat In 
mansarda mea domnul Stimu cu ghemotocul de banetote şi 
cu bucuria lui că mai descoperise un cuvân. T 
nemaipomenit: 

— 0 fantezie, domle! 

O fantezie! A doua zi dimineal. A rn-am dus la Florăria sub 
firma căreia, între-o corolă galbenă în chenar roşu, petalele 
adunaseră litere albastre, lucitoare: Furnizorul Curţii 
Regale. Nu ştiu ce impresie am făcut acolo, dar nu-mi păsa. 
Am cerut un buchet de flori, pe care le cunoşteam numai 
din literatură, unei cucoane cu trăsături şi gesturi materne, 
dar ea s a uitat la miţie Ca o doctoriţă care încearcă să 
stabilească un diagnostic: 

— Yntâmplător avem, ne a sosit un transport special din 
Olanda, chiar la. Începutul şăptămânei. Numai să existe 
specia pe care o doriţi. 


Ea îşi continua investigația, puţintel peste firesc, dar fără 
să altereze bunul simt, eu căutam să-mi amintesc capitolul 
din manualul de botanică dedicat orhideelor, sau un 
amănunt ja obiect din vreo carte şi dintr-o dată m-am simţit 
bine: 

N-aş vrea sa pgypretenţios sau original! Am efleurat la 
rândul meu nefirescul. Aş prefera, totuşi, je sabotde-Venus. 

Dar e exact ceea ce avem! A spus ea, foarte mirată. 

Mi s-a părut că m-a prins atunci când m-a întrebat cite 
bucăţi doresc. A rostit un Combien uşor, eu am răspuns cu 
un piusieurs, grăbit şi trădător. Fusese, evident, un 
Combien cu care îşi continuase investigația pentru a mă 
plasa în categoria exactă de cumpărători: obişnuiţi, novici, 
intermediari, zănateci şi mi-a venit inspiraţia să mă las pe 
seama sincerităţii, care nu tea decât S_Q uimească şi mai 
tare: 1 

— Comme d'habitude... 

S-a mirat, a zâmbit, m-a privit câteva clipe în ochi, earn 
dojenitor şi un pic ironic, parcă pentru a-şi dezlega 
complicitatea la gestul meu, apoi a dispărut pentru câteva 
minute lungi şi s-a întors cu trei orhidee aranj aţe şi 
dichisite în celofanuri; stanioluri, cartoane şi fireturi, de 
pared ar fi înfăşat, cu elegantă supremă, nişte fiinţe fragile, 
abia născute. Am reţinut imaginea, pentru că aşa păreau 
scutecele acelea artistocratice, dar nu le-am examinat, nici 
măcar nu le-am privit mai îndelung, din curiozitate, pentru 
a şti cum arată fantezia care aspirase aproape toate 
bancnotele dăruite de domnul Stimu, dar poate că mă 
comportam astf el tocmai ca să rămână totul în stadiul de 
fantezie. In timpul zilei le-am păstrat în balconaşul de la 
mansardă, locul cel mai potrivit şi. Mai corespunzător 
prescripţiilor cucoanei franţuzite, de mine provocată să 
franţuzească, iar seara, în timpul spectacolului, l-am rugat 
pe prietenul meu, pompierul, să mi le încuie în firida lui cu 
dispozitive anti-foc. Am pierdut, adică mi s-a furat, în 
minutele în care aplaudam în delir, binoclul, pe care-l 


împrumutasem doar în ziva aceea, pentru a o vedea, nu l- 
am căutat, îmi era ruşine că ruşinea asta se întâmplase la 
balconul doi, poate că nu aveam nici timp, deşi aveam, dar 
voiam să fiu printre primii la ieşirea artiştilor şi m-am 
împins ca un tanc prin gloată, apărând buchetul cu mâinile, 
cu umerii, cu capul. A apărut în pragul uşii, cu un brat 
ocupat de alt brat şi cu celălalt încărcat de flori. Le-a primit 
şi pe ale mele, fără să le vadă, dar s-a uitat, o clipă, la mine, 
şi mirată şi surâzătoare... 

Scriam, dar nu cum scriu acum, deşi mă străduiesc să 
revin în epocă şi în vârstă, şi uneori mă simt în vârstă de 
atunci, scriam în transă, pagini după pagini, şi nu-mi mai 
amintesc dacă întâmplările revelate acum au existat şi în 
acele pagini de foc, nu-mi mai amintesc nici dacă i-am făcut 
portretul, nu cel fizic, pe care nu puteam să-l recompun 
sau să mi-l imaginez, nu-i ştiam nici un amănunt: culoarea 
ochilor, a părului, pieptănătura, forma fetei, rămânea 
aceeaşi lumină creată din flăcări, aşa cum o vedeam de la 
balconul doi, dar şi de aproape, de foarte aproape, tot nimb 
îmi părea, distinctă, unică, dar fără trăsături definite, aşa 
cum e o stea, şi cine cunoaşte ste- 

— Romantica lele, cele frumoase, cele iubite de Cer, ştie 
că, deşi numai zvâcniri şi lumină, toate, fiecare e totuşi alta, 
cu neputinţă de confundat, chiar când sunt apropiate sau în 
ace, eaşi constelație, ca Betelgeuse, Rigel şi Belatrix în 
Orion, ' sau Regulus şi Denebola în Leu, sau alfa şi beta în 
Cruciş, chiar când au aceeaşi magnitudine, ca Vega şi 
Capella, sau Fomalhaut şi Deneb, chiar când au aceeaşi 
culoare, alb-albastră, ca Sirius şi Altair, sau alb-galbenă, ca 
Procyon şi Canopus, sau roş ie, ca Antares şi Aldebaran, 
chiar când sunt cam la aceeaşi distanţă de noi, ca Polux şi 
Arcturus, sau Spica' şi beta din Centaur, nu, nu la acest 
portret mă gândesc, ci la celălalt, al personalităţii, al faimei, 
al profesiuniif prin care putea fi identificată. Scriam: 
convulsii, ţipete, explozii, încremeniri... 


Dar se făcea ziuă, se făcea ZIUA care, cândva, se va înclina 
şi spre ora şapte. 

N-am mai pândit-o pe bulevard. La cinci fără câteva 
minute am intrat într-un cinematograf, vis-a-vis de atelierul 
domnului Stimu, mi-am căutat un scaun în fundul sălii şi am 
închis ochii. Am rămas aşa, antrenându-mi doar respiraţia, 
până ce s-a terminat filmul. Mi-am potrivit paşii după 
secundele care se grăbeau. La ora şapte fix am intrat în 
atelier. Era acolo, cu o revistă de mode în mână. Domnul 
Stimu s-a grăbit să mă prezinte: 

— Un admirator, aş zice un fanatic! 

Nu m-a recunoscut, deşi s-a uitat lung la mine. An 
dezbrăcat-o de toate flăcările, m-am încolăcit cu ele, le-am 
inspirat până în glezne, dar tot lumină şi zeitate a rămas. 
Aşa voiam, sau nu puteam altfel. 

— Student? A întrebat, poate numai din politeţe. 

— Mai mult! A răspuns domnul Stimu în locul meu. 
Profesor, profesorul meu cel mai bun! 

Am tăcut, multă vreme, privind -o când ea răsfoia revista 
de mode asculta detaliile domnului Stimu şi ascunzându-mă 
când simţeam că se va uita spre mine, dar mi-a, prins jocul 
şi m-a şi prins de câteva ori, fie că-şi ridica brusc 
căutăturile, fie că-şi ridica ochii din pagini, după pauze 
lungi, şi-şi răsplătea succesele Cu zâmbete vagi şi cu vagi 
ridicări din sprâncene, care mă obligau s-o privese şi să mă 
sufoc. Exact chid nu ma aşteptam, când părea foarte 
interesată de un model îndelung lăudat de domnul 

Stimu, m-a întrebat, fără să-şi ia ochii de Pe paginile 
jurnalului, care”mi sunt preferinţele muzicale. Nu Stiu dacă 
nl-am fâsticit sau am vrut să fac pe grozavul, dar am 
amestecat în răsPunsul meu incoerent şi ceea ce auzisem 
eu, cu urechile mele, cum se sPune> Si ceea ce auzisem 
despre ceea ce auzisem şi chiar despre ceeace n-auzisem, 
par ou'i-dire, cum se spune: oratorii de Handel, simfonii de 
Haydn, sonate de Beethoven, poeme de Richard Strauss, iar 
în d*meniul operei, aici chiar citisem * carte a lui Ciomac, 


am plecat de la Weber şi am pledat pentru Wagner, care îmi 
plăcea de moarte - Doarrme! Uvertura lannhiiuser, 
Preludiul la Tristan Şi Isol Aria lui Wotan Finalul din 
Maeştrii cântăreţi. 

— Şi pentru unele opere quasi-wagneriene ale lui Verdi. 
Îmi luam avânt ca să laud Aida, uride atingea apogeul, când 
mi-am amintit, nu ştiu ce asociaţie muzicală sau de idei> de 
clteva madrigale pe care le repetau fetele de la liceul lor 
din F. Concomitent cu Zorile şi am spus absolut în neştire: 

— Şi Palestrina... 

Am tăcut subit, ca lovit peste buze de o bagheta. Eram 
sigur că făcusem' o gogomănie incalculabilă. Ce A. Aceste 
madrigale şi acest Palestrina, despre care nu nimic pe 
atunci, cu titanii şi cu operele pe care le amintisem?! Dar 
ea', pentru prima dată şi-a lepădat masca de societate şi 
uimirea cu care mă privea nu mai părea prefăcută: 

— 0000! Dar credeam că vrei doar să te afli nu şi-a 
ascuns ea gândurile. Dacă ai ajuns la P*1 fon c şi preclasici, 
înseamnă că eşti cu adevărat un meloman. 

Şi iarăşi mintea cea de pe urmă m-a inspirat să joc cartea 
sincerităţii. Şi nici nu mi-am dat seama că iam preluat O-ul 
şi chiar tonul cu care I-a prelungit! 

— 0000, dar n-a fost decât o vorbă! Am auzit o singură 
dată, întâmplător, câteva madrigale de Palestrina, care mi- 
au plăcut, într-adevăr, dar e pentru Prima oară că aud 
despre preclasici în muzică. Yn filosofie am tras mai mult cu 
urechea, li se sPune presocratici, dar şi aici sunt un 
diletant. Vrea să mă credeţi altceva. Chiar şi în domeniul 
dumneavoastră, îmi place opera, uneori mă copleşeşte, 
vocile, nu! Nu vocile, VOCEA] mi separe un miracol, al 
lumii', al naturii, atât de stăpânitoare, încât devine o 
necesjţaţe” 0 necesitate înaltă, superioară, extra-diurnă şi 
extra-terestră, aş compara-o cu cea a stelelor, care nu ştiu 
dacă au folosit şi folosesc la altceva decât la formarea şi 
înţelegerea şi mai ales la simţirea esteticii, dar şi acesţ 
domeniu judec şi preiau prin dragoste şi dăruire, încă nu-s 


pregătit pentru alte criterii. Dacă nu v-aş fi auzit, nu cred 
că as fi ajuns un partizan, poate chiar un fanatic, cum vi s-a 
spus, al operei, pentru că, iertaţi-mă, dar ceilalţi, cu câteva 
mici excepţii, sunt încă în hrube, în staule, şi asta numai 
pentru că existaţi dumneavoastră, ei n-au nici o vină. 
Uneori mă gândesc că locul dumneavoastră e undeva prin 
Orion sau prin Cassiopeea, deasupra lumii noastre, printre 
vocile virgine universului... 

Când mi s au terminat vorbele şi suflul, m-am speriat. 
Ardeam şi tremuram, se vedea, hainele mi se păreau armuri 
înroşite, chiar şi domnul Stimu se uita la mine şi năucit şi ca 
la un năuc. Am dat să plec ca un barbar care caută cu 
pieptul gol vârful otrăvit al săgeţii, îmi simţeam pasul 
început, dar M. A oprit vocea şi m-a oprit chipul ei care 
devenise iarăşi Jumina: 

— 0000! 

Acelaşi sunet prelungit, Ca un preludiu spre mister. 

Dar trebuie să-ţi mulţumesc, niciodată nu mi s-a făcut un 
compliment atât de frumos. Dacă nu eşti foarte ocupat, îţi 
voi mulţumi făcându-ţi cunoştinţă cu câţiVa preclasici. !!!. P 

În vârtejul acela de senzaţii şi mistere, în necunoscutul 
care se apropiase fizic, până la atingere, până la degete şi 
pleoape, în zona aceea de spaţiu şi timp care n-avea încă 
nici o deschidere, nici o crăpătură luminoasă nu-i dezvelea 
secundele şi oazele viitoare, am înregistrat totuşi, într-o 
clipă de revoltă a lucidităţii, începutul unei mişcări, 
începutul unei fraze, un preînceput care dacă s-ar fi 
continuat l-ar fi transformat pe domnul Stimu în cioclu şi în 
bocet de priveghi. Cineva a tras însă cortina de vrajă * 
lumea a intrat în tic-tacul ei obişnuit. Era vocea ei, 
necolorată de una şi aceeaşi notă: 

E perfect, domnule Stimu, rămânem la ultimul model, 
acum mă grăbesc, am oaspeţi, bună seara! 

Pe stradă, după ce am făcut colţul pe Brezoianu, m-a 
întrebat dacă îmi pot imagina ceea ce ar fi vrut să spună 
domnul Stimu în momentul, în premomentul când 1-a 


întrerupt. Am scormonit după vorbe în închipuirea 
nebuloasă de priveghi şi de cioclu, dar m-a apucat râsul: 

Cred că a vmt să se invite şi el la întâlnirea misterioasă cu 
preclasicii! 

A început să râdă şi ea: 

Exact asta mi-a trecut şi mie prin cap! Şi m-am decis să-l 
scot din încurcătură şi să-l scap de jena de mai târziu, mai 
ales că am oaspeţi, adică un oaspete. 

Se oprise la intrarea unde o văzusem de atâtea ori. A 
repetat gesturile cunoscute: deschiderea poşetei, 
întoarcerea poşetei, întoarcerea capului, dar în calea 
privirii ei spre confluenţa străzilor eram eu, ca un obstacol 
care împiedică o amintire, jinduind alta. Am străbătut holul, 
tăcuţi, apoi am urcat cu liftul la etajul trei. A aprins lumini 
în toate camerele, a deschis pentru o clipă fereastra unei 
terase, spunându-mi că e cea preferată, primăvara şi vara, 
de păsărelele Cişmigiului, a închis-o, a rămas mai departe 
cu spatele, şi-a plecat încet braţele şi a făcut doi paşi înapoi 
pentru a-i prinde mantoul care începuse să alunece. Am 
rămas cu el în mână. M-a rugat să-l las undeva într-un 
fotoliu şi In timp ce-i îndeplineam, hipnotizat, rugămintea 
mi-a spus, în şoaptă, că vom fi singuri: el e plecat la un 
concert la Zagreb. 

S-a apropiat de mine căutându-mi şi stăpânindu-mi 
privirile. = ,„,„I 

Şi a urmat noaptea, Intna Noapte, pe care am azvir- 

“t-o ca un vulcan pe paginile caietului meu de elev în clasa 
a opta de liceu şi pe care am încheiat-o cu ultimele ei 
cuvinte, rostite molatec, în zori: 

Nu mi-am închipuit că eşti asemenea vocilor cu care m-ai 
comparat în univers. 0000, Doamne, ai]lOS” , 

Am citit-o în prima zi de Crăciun, în salonul de bridge. 
Florin, îmbrăcat în frac şi în pantaloni reiaţi, împrumutaţi 
din garderoba 'lui taică-său, care plecase dis-de-dimineaţă 
împreună cu restul familiei la Valea Mare, la moşia lui 
Rebreanu, pentru a-şi petrece sărbătorile, ne primise pe 


fiecare cu plecăciuni de valet, invitându-ne apoi în fotoliile 
etichetate, dispuse semicircular în faţa unei mese rotunde 
îmbrăcată în catifea verde. 'Tn spatele mesei, la câţiva 
metri, sub un candelabru format din globuri, aducând a 
ciorchine, se înălța ca o stalagmită înfăşurată în curcubee 
bradul de Crăciun. Venise şi Iania cu două din armencele ei, 
cea mare şi cea mică, Neruna, şi mai apăruse un personaj 
pe care nu-l mai văzusem până atunci, un personaj ciudat 
pentru că părea foarte cunoscut, ba chiar familiar şi care în 
mod voit îşi mormăise numele pentru a nu fi înţeles. M-am 
dumerit, oarecum, când l-am văzut alături de Dinoiu. Nu 
pot spune că nu erau deosebiri între noul personaj şi 
Dinoiu, dar aproape toate exterioare: la îmbrăcăminte, la 
freză, poate şi în gestică, figurile le erau însă identice, 
pared ar fi fost fraţi gemeni şi aşa i-aş fi luat, dacă diferenţa 
de vârstă dintre ei nu ar fi fost vizibilă, în parte accentuată 
şi de obiceiul enciclopedistului nostru de a-şi menaja barba. 
Ras proaspăt cu greu l-ai fi deosebit de celălalt. 

And Soran ne-a dat a înţelege eă suntem toţi, Florin a 
suflat puternic spre candelabru, stingându-1, Tania a 
început să bată din palme, copilăreşte, dar ne-am luat după 
ea, înconjurând bradul incendiat şi cântându-i cuvenitul şi 
nostalgicul: O, Ţannenbaum, o, lannenbaum/ 

Firea m-a împins spre masa verde, m-am împotrivit, din 
instinct parcă o făceam, aşa cum mă zmpotriveam 
semicercului de fotolii, etichetelor, mesei şi aranjamentului 
prea simetric al bradului, dar când s-a aşezat la masă şi mi- 
a făcut semn în văzul tuturor, slobozind şi formula banală: 
Astăzi vom începe cu... Şi arătând iarăşi spre mine: care ne 
va citi, e prima dată and. O face în cenaclul nostru, câteva 
poezii! Mi am luat locul indicat la masă, contrazicându'l: 

— Nu voi citi poezii, ci proză, mă rog, nişte pagini scrise 
foarte recent. Nu vă mai întreb dacă sunteţi de acord, nu vă 
mai cer permisiunea, ca să mai rămână ceva din spiritul 
cenaclului nostru... 


Mi s a părut că o brodisem cu introducerea, am observat 
ceva mişcare, ba i”3111 auzit Pe Firea, nu adresându-mi-se, 
ci şoptindu-şi: 

— Bravo, băiatule! 

Mi-am mai rotit o dată capul, ca pentru a-mi observa 
auditoriul * fracțiune de secundă doar, îndeajuns însă 
pentru a simţi că Lilia mă caută, asta şi urmărisem, cum mă 
căutase tot timpul, cu aceeaşi insistenO cu care eu o 
evitasem, şi aveam impresia că nu vrea altceva decât să-mi 
arate ochii fără jar, ameninţaţi de pâclE. Şi am început, jmi 
amintesc perfect începutul, dar nu văzând rândurile scrise, 
ci auzindu-mi vorbele; îndepărtate, străine, altele decât cele 
pe care crezi că ti he auzi când vorbeşti, alt glas, al altcuiva, 
nu-i aşa, Dinoiule, sărmanule, că în clipa asta spui undeva 
cu voce şi mai obosită: De la Malraux, citire? 

„Nu ştiu ce m-a făcut să întorc capul. Tocmai descoperisem 
” idee în vitrina aceea, mijea, pâlpâia ca o flăcăruie, dar 
lumina nu voia să izbucnească. In clipa când am făcut 
mişcarea, s-a stins şi flăcăruia. Am văzut-o coborând din 
maşină, firavă şi incertă, ca o umbră. S-a apropiat de 
vitrină, avea în priviri luciri de spaimă, dar contactul cu 
tablourile o schimbau ca într-un descântec. Nu mă mai 
uitam la pânze, mă uitam la ea, la suita de portrete pe care, 
neştiutoare şi generoasă, mi le oferea. Era şi metamorfoză 
şi gradaţie şi surpriză: de la moleşeală la vioiciune, de la 
confuzie la înseninare, de la nesiguranţă la majestate. 
Devenise atât de alta, nu mai păstra nici o cuanta *” 
umbra Care se deslipise de maşină, era o stăpână. Am 
receptat-o imediat astfel, poate în adevărul ei, iar 
întrebarea pe care mi-a pus-o nu mi s-a mai părut 
neaşteptată, ci firească şi parcă îndreptălită: 

— Vă sugerează ceva vreunul din tablouri, sau toate 
tablourile la un loc? Ştiu că nu vă uitaţi prima dată la ele, v- 
am mai văzut în faţa vitrinei. 

Deşi mai jn vârstă decât mine - uf, iarăşi acea diferenţă de 
vârstă care nu-mi dă pace, chiar când se reduce la câţiva 


ani! 

— Adoptase un ton reverenţios, peste care am trecut însă 
ca peste o remarcă oarecare, altceva mă prinsese şi-mi 
aprinsese iarăşi pâlpâiala care pierise la apariţia ei, 
dualitatea 'ântrebării: de la un tablou la toate! 

Da! Începea să se facă lumină, poate numai un sem blant 
de lumiere, poate un adevăr particular, al meu. I l-am 
început, totuşi, pentru a-l duce până la capăt prin vorbe: 

— Cred că mi-aţi sugerat răspunsul printr _ o simplă 
asociaţie lingvistică. Tablourile înfăţişează datini de 
sărbători, fiecare un alt obicei, evident dintr-o regiune 
fabuloasă, parcă ar fi o antologie a datinilor. Poate că sunt 
foarte frumoase, tablourile, sau poate că sunt perfecte ca 
meşteşug, ca artă, dar nu asta am descoperit, văzându-le şi 
revăzându-le, şi nici nu am competenţa necesară pentru a 
face asemenea afirmaţii şi pentru a le susţine. lar să spun 
că-mi plac, ar fi foarte puţin. Altceva am simţit, chiar în 
clipa când v-aţi făcut apariţia, când aţi coborât din maşină. 
N-am mai văzut tablouri, ci o contopire, un singur tablou, 
am văzut, dacă mă puteţi înţelege, mi-e teamă să nu fiu 
confuz, am văzut parcă un cântec, un cântec de bucurie al 
omului care crede, şi e atâta inocenţă şi dăruire în credinţa 
lui, încât asta e ceea ce te emoţionează şi te face, oricine ai 
fi, să te bucuri, să te lepezi de urât şi să recunoşti şi, mai 
ales, să simţi până în adâncuri una din cele mai sublime 
stări şi necesităţi umane: Doamne! Ce frumos e să crezi! , 

Am făcut 0 scurtă pauză, fără să-mi iau ochii din caiet, apoi 
am continuat cu prima surpriză: interlocutoarea din faţa 
vitrinei mi s-a prezentat drept autoarea pânzelor. Nu-mi 
mai amintesc cum am descris plimbarea nocturnă prin 
Cişmigiul încărcat de şoapte şi de foşnete, probabil multe 
tăceri şi atingeri întâmplătoare şi nevinovate o pledoarie, 
intermitentă, pentru arta dublă: a creatorului şi a celui care 
o primeşte, numai aşa se naşte bucuria întregului, nu numai 
artistul, dar şi semenul său, muritorul, trebuie să participe, 
măcar prin emoție, prin idee, prin descoperire, prin 


exclamaţie la întregirea operei de artă. La ieşirea din 
Cişmigiu a venit cea de a doua surpriză: invitaţia de a-i 
vizita atelierul şi mi-a arătat cu mina undeva, sus, într-un 
bloc din apropiere. Dar n-am ajuns nici la mansardă, nici 
într-o cameră modestă pe care începusem s-o asemuiesc cu 
a mea, cea de pe Ştefan Mihăileanu, ci într-un apartament 
mare şi elegant, cu multe camere, cu multe nişe, firide, 
terase şi spaţii moarte, în care cele câteva tablouri agăţate 
pe pereţi, cam stridente şi cam fotografice, mai degrabă îl 
îndepărtau de pictură decât îl apropiau. M-a lăsat singur, 
câteva minute” pentru a reapare într-o robe de chambre 
foarte bogata şi vaporoasă, parcă ieşise din baie, cu toată 
spuma pe ea, ca o altă ivire, citadină şi domestică, a 
Afroditei, iar clăbucii nu se topeau şi nici nu se spărgeau, 
parcă aşteptau degete şi suflări pentru asta, şi a început să 
danseze prin camere, obligându-mă s-o urmez şi să-i ascult 
mărturisirile. Mi le făcea dansând, înconjurându-mă şi 
uneori atingându-mă cu faldurile capotului. Nu, nu era 
pictoriţă, era artistă, la cel mai mare teatru, dacă vreau 
poate să-mi declame din Julieta sau din Ofelia' sau din 
Pnşiră-te măr gărite “ie * r*lul Margaretei şi al Violetei, 
dar preferă să be [Ante” cum, nu ştiu? Dar e o cântăreaţă 
foarte cunoscută, nu, nu e dispusă să-mi cânte acum şi nici 
n-ar vrea să trezească tot blocul, dar pot să i ascult ariile pe 
discuri şi chiar mi-a pus un disc cu arii din opere, din 
Traviata, din Trubadurul, din Aida, din Tosca, şi de câteva 
on a continuat falsetele şi m-a înmărmurit, pentru că mi s-a 
părut că fusese chiar vocea ei, cea de pe disc, as putea să 
jur, şi rn-a provocat şi la o discuţie despre muzică, 
conducând-o spre muzica de operă, dar nici nu era nevoie, 
eram încă sub impresia ariilor auzite şi a falsetelor clare şi 
catifelate, modulate până la perfecţiune, aşa că am făcut 
singur elogiul vocii umane şi mai ales al vocii auzite pe care 
am asemuit-o cu un element al veşniciei de pe tabelul încă 
nedescoperit al spiritului, apoi s-a 3ntrisţat şi s-a lăsat într- 
un fotoliu, a alunecat încet, parcă nu era trup ci numai 


spumă şi îmbrăcăminte, şi mi. A Spus că nu e nimic,nue 
decât o so ie, care-şi mai aminteşte, foarte, foarte rar, ca 
acum, dorinţe şi visuri vechi, dar de fapt nu e nici măcar o 
soţie, ci e poate un vis, dar nu visul ei ci al altcuiva. Apoi s-a 
ridicat, s-a întors cu spatele, a făcut câţiva paşi înapoi ca să 
am timp să-i prind spuma care-i dezgolea umerii de 
marmură, apoi s-ajntors cu faţa... 

Şi a urmat noaptea, cu nagini multe, pline de şoapte, de 
cutremure, de surpări şi tăceri.” 

N-o citisem nici ca pe o poveste străină şi nici ca un actor, 
o citisem ca şi când aş fi scris-o atunci, cine ştie? Şi poate că 
asta i-a impresionat, pentru că i-am simţit pe prinşi de 
lectură, uneori exclamând în şoaptă, jar în final mi-au 
acordat un moment de tăcere, uitându-se nu atât la mine 
cât unii la alţii, cu expresii care nu se defineau prea lesne şi 
sigur. Tnainte de a auzi primele vorbe, am simţit însă cum 
se sparge toată carapacea, ţăndări, şi m-am simţit gol, 
ruşinat, cretin şi stingher. Îmi venea să înghit nu numai 
caietul gros şi cu incă multe pagini albe, dar şi cele câteva 
file cu poeziile pe care regretam că nu le citisem. 

A fost o discuţie ciudată: nu s-au făcut aprecieri, cum se 
obişnuia, cu tăierea firului în patru, cu analize stilistice, cu 
etalarea unor inadvertenţe, cu căutarea de afinități, cu 
plasarea în cutare sau cutare curent, cu calificative şi 
divinaţii. S-au repezit mai ales întrebări şj asupra scrisului 
şi asupra povestei: când? Cum? Unde? Cine? Toate şi toţi, 
chiar şi Soran şi Firea, ca să nu mai vorbesc de Tania, de 
armence şi de Florin, nu căutau altceva decât autenticitatea 
povestirii, confirmarea sau infirmarea ei. Eram uluit. 
Personajul cel nou, fratele mai mic al lui Dinoiu, cum am 
bănuit şi cum ne-a fost recomandat, mi-a pus chiar o 
întrebare capcană: Dacă am scris povestirea înainte sau 
după? La care Lilia, cu ochii iarăşi aprinşi, i-a răspuns în 
stilul ei: fn timp ce! Stârnind râsete trezitoare. M-am trezit 
şi eu, adică mi-am revenit: Ei şi?! Mi-am zis. Am citit şi eu o 
aiureală, au mai citit şi alţii şi vor mai citi, poate şi eu voi 


mai citi! şi atunci mi-a venit ideea să-i mai pedepsesc cil o 
Noapte, să mai scriu şi o a doua; dar era' inch' Un gând 
nebulos, mai degrabă 0 dorinţă, aceea de a scăpa de jena 
care încă mă apăsa, şi ştiam că mă va apăsa şi mai rău, 
multe nopţi, printr-o homeopatie nece sară, singura In stare 
să lecuiască asemenea stări. 

Anais a sirMit ceva, parcă mi ar fi cotrobăit prin gânduri. 
S-a codit puţin, dar tot a întrebat până la urmă: 

— De ce se cheamă Întâia Noapte? Te-ai gândit să mai scrii 
şi altele, adică au mai fost şi altele? 

Îmi venea şi să rid şi să urlu, dar m-am prefăcut că nu 
sesizez insinuarea şi am răspuns la object: 

— Trebuie să existe şi o primă noapte! 

— Ca un vis printre stele! A adăugat, aproape vrâjită, sora 
mai mică, Neruna. 

— Dacă vă obsedează atât de mult problema autentici talii, 
mi-a sărit Lilia în ajutor, înseamnă că recunoaşteţi implicit 
valoarea lucrării, asta trebuie s-o spun, fiindcă trebuie să-i 
şi spunem ceva autorului. Ce dracu! Parcă am fi nişte 
muieri, nişte precupeţe! Oho! Dar dacă ne-a adus în halul 
ăsta, înseamnă că ne -a convins. Eu zic să-i urăm succes şi 
să-l obligăm să ne citească şi poeziile! 

A fost o diversiune foarte bine venită, am priceput-o 
imediat şi n-am mai lăsat vreme pentru. Consultări şi 
încuviinţări sau ne. M-am repezit ca un hămesit. Erau poezii 
specifice vârstei: cu deziluzii, renunţări, regrete, negaţii şi 
dărâmări: 

M”am rătăcit, prieteni, în acest oraş sfişiat, sprijinit pe 
picioare de curvă, subţiri, întâi mi-am ascuns tinereţea prin 
cârciumi, apoi mi-am agăfat ideile prin reclamele cu Odol. 

— M-am rătăcit ca o culoare timidă care nu ajunge pe 
roehii până la sâni, ca mina şubredă a unei fetiţe de patru 
luni pe care no recunosc ochii înmuguriţi. Uneori am 
încercat să-mi amintesc de mama mea albă şi slabă ca gâtul 
unui cocostârc, de pâriul acela printre plopi azvârlit, 
murdar, răguşit, primitor, ca o târfă, dar tramvaiele se 


împleticeau pe bulevarde şi oamenii respirau cu înjurături. 
Alteori am încercat... 

Şi aşa mai departe, ca un ţjnăr ofticos şi îmbătrânit, care 
blasfemează sub castanii desfrunziţi. 

Bineînţeles că mi s au căutat şi mi s-au găsit afinități, că 
am fost încadrat într-o formulă a negaţiei timpurii, 
prevestitoare, că obsesia târfei, atât în metafore pozitive, cit 
şi în contrarii, evident baudelaire-iană, cum a categorisit 
Dinoiu, indică o simbolistică oarecum vetustă, dar care 
redescoperită, îndeobşte de în o generaţie la alta, pare 
originală prin noutatea termenilor, şi aşa mai departe. 

Firea tăcuse până atunci şi chiar mă mirase şi chiar 
simţeam nevoia retoricii saie, inteligente şi elegante. A 
aşteptat până s-au epuizat opiniile, apoi s-a ridicat, pompos, 
în picioare, a scos din servieta de care nu se despărţea 
niciodată o revistă literară şi a deschis-o la pagina în care 
se aflau poeziile pe care le citisem. Surpriza m-a pocnit şi 
mai tare când l-am auzit spunând că tine revista la el de 
data trecută, dar n-a vrut să dea în vileag debutul meu 
literar, cel real, p entru că grupajul era însoţit de un 
comentariu semi-elogios al unui poet foarte oţărât şi la 
modă, decât odată cu debutul meu la cenaclu. 

Era firesc să, ajungem la paharul de vin, un vin negru, 
dens, catifelat din pivnițele armencelor, care i-a of erit 
pretext lui Florin în timp ce mi-l umplea, mă lăsase ultimul, 
să mă ia deoparte şi să-mi spună foarte mândru: Ai fost 
formidabil, mai ales când ai descris noaptea! Ştii cum le 
sticleau ochii! Şi fetelor, zău! 

Am plecat cu Firea. Era o noapte ciudată, negeroasă, 
totuşi cu stele şi limpezimi: Ne-am înţeles să mergem până 
la Arcul de Triumf şi înapoi. Abia după Piaţa Victoriei gm 
înCeput discuţia, mai întâi cu o dezvăluire care rn-a năucit: 

— Şi mie îmi place Lilia... A început Firea cu un ton bizar. 
I-am văzut câteva pânze care m-au sedus, iar în acuarele e 
uluitoare” Ştiai că ia lecţii cu Steriadi? 


Se făcuse haos în capul meu, dar nu atât noutăţile pe care 
le auzeam mi-l provocaseră, ci prima frază, oarecum 
suspendată, cea prin care îşi denunța complicitatea cu mine 
şi o subînţeleasa solidaritate de cunoscător şi bărbat! ! ' 

Deci şi el! 

Deci i ţu | iam spus, dar nu m-a lăsat să continui, era 
foarte abil în arta de a divaga, de a schimba subiectele, de a 
capta interesul, de a-l menţine, de a-l spori, în orice 
domeniu s-ar fi pripăşit. 

Ş” de fratele lui Dinoiu ce zici? M-a întrebat el, ca şi cum 
ar fi continuat discuţia. Cunoşti povestea celor 

Gaf*râu l-am lăsat nici eu. Ne oprisem în faţa Muzeului 
Anti a L-am forţat să revină la Lilia, după ce m-am jura? Că 
povestirea citită n-are nici o legătură cu ea şi cu nimeni 
altcineva. Nu m-a crezut decât pe jumătate, poate atât, am 
simţit asta, m-am înfuriat şi i-am spus pe şleaUj Pe mine mă 
acuzaţi de Lilia? Nu mai protesta, în fond totul se reduce la 
o acuzaţie, cel puţin în ceea ce te priveşte, şi te-aş ruga să 
renunţăm, adică să renunţi măcar acum în sofistică. Ati 
uitat, ai uitat ce s-a întâmplat cu o săptămână în urmă? 
Parcă eraţi nişte javre în călduri. V-am detestat toată 
noaptea pentru josnicia voastră, şi a -Himbarea fără să ne 
dăm seama. 

Ne conţinu aseram P1.,.,. 

De clădirea Ambasadei sovietice. Se zarea ecu”se*g 
Triumf, proiectat magnific pe cerul înstelat. 

Iarăşi m-a oPj”t mare naiv, băiatule! Înseamnă că 

— Hm! Eşti un ' n-ai înţeles nimic! Şi mai înseamnă că eşti 
un om foarte curat, dacă nu ţi-au trecut şialte gânduri prin 
cap! Auzi, ca nişte javre în călduri! Dar tocmai pentru că 
eşti aşa cum eşti trebuie să-ţi spun câteva lucruri. Odată tot 
trebuia. Tu chiar n-ai sesizat esenţa, sau, hai să zic: 
culoarea cenaclului nostru? De ce schimbăm mereu locul de 
întâlnire? De ce nu avem termene fixe? De ce anunţărn 
locul şi ora doar cu o zi înainte? De ce: teoria punctualităţii 
pe care a făcut-o Lilia? Tu crezi că toţi cei care vin la 


cenaclu sosec la aceeaşi oră? Tot nu înt, elegi? Slavă 
Domnului, ai destul, ă fantezie! Unii vin mai devreme şi 
discută altceva decât literatură. Acum'ânţelegi ce poate să 
semnifice şi ce consecinţe poate să aibe o întârziere 
neaneanunţată? Hai, băiatule, dezleagă-ţi fantezia 

Nu era nevoie de nici o fantezie. Lucrurile deveniseră 
foarte clare, dar deşi copleşitoare ca noutate şi gravitate, 
îmi amintesc cum mă treceau friguriie când Firea bubuia 
înăbuşit întrebările, furia veche nu mi se stinsese, şi nu atât 
furia, cât impresia pe care mi-o făcusem cu privire la rolul 
Liliei în cenaclu şi pe care i-o împărtăşisem şi lui Florin. 
Care numai nepunctualitatea prin aventură a Liliei îi 
scosese din fire) n seara aceea? Înţelegeam că gândul care 
mă frământa era imbecil, inadmisibil, în lumea nouă în care 
mă trezeam, dar nu puteam să scap de el, îl simţeam ca un 
şobolan în creier şi n-aveam 'altă cale de a-l alunga: 

Hai să stăm aici! Şi-am arătat spre o B. Ancă deszăpezită 
şi uscată, plasată pe circumferința unui rondou deschis, pe 
care ne-am şi aşezat. Aici nu ne poate lua nimeni prm 
surprindere. 

Firea” că ai intrat în gjtă piele! M-a întrerupt 

Lasă asta! I am întrerupt la rândul meu. Vreau să fii foarte 
sincer 7 Chiar numai nepunctualitatea Liliei v-a adus în 
starea aia de... Nu ştiu cum să zic! Era ceva tragi-comic, 
pentru un spectator, bineînţeles. 

— Uiţi că nepunctualitatea s a transformat în absentă? A 
încercat el sa se apere. Ceea ce... 

— Fără sofistică, ţi-am spus! M.am răstit la d 

Dar eşti un arierat! S-a revaltat Firea. Suntem deasupra 
unei prăpăstii şi tu te zbenguieşti. Ce dracu! Yncep să 
regret tot ceea ce ţi-am spus. Şi sunt sincer! 

Aparent avea dreptate, dar acel şobalan care încă râcâia 
era ca un zăvor la poarta unei categorii morale supreme. 
Am răsuflat din greu înainte de a-i spune: 

Da, eşti sincer, dar nu vreau numai atât. Mai adineauri, 
când te-ai hotărât să mă împlânţi în mijlocul unei taine 


cumplite, mi-ai spas că sunt curat. 

— [ii mulţumesc pentru asta şi te asigur, şi vă asigur că 
sunt. lată ce vreau de la tine: să fii şi tu curat. Ca sa plecăm 
undeva cu acgst legământ şi cu această siguranţă. Nu ştiu 
dacă mă înţelegi... 

— A răspuns imediat, dar nici nu aşteptam, nici nu mă 
aşteptam să-mi răspundă. l-am spus acele vorbe ca o parte 
din legământ, partea mea. 

— Legitimaţia mea, pentru. Ceva, pentru ceva nou care şi 
începuse. 

— Iţi mullumesc foarte mult, B. Aiatuie! Mi a spus şi 
audibil emalionat. Te înţeleg, te înl=eleg atât de lane, î. 
Ncât nu mai e nevoie şi nici nu te maiinteresează stiu ca 
nici în clipa asta răspunsul meu... 

Era exact simţământul meu şi m-am cutremurat auzindu- 
mi-1. I-am prins încet braţul, ca a încuviinisare. 

T-> -j1£fA.E ' din păcate, a con- 

— Dar gândul tau e foarte frumos, * ! tinuat Firea, nu pot 
să-l eludez, sau să-l impurific. E ceva straniu cu Lilia, 
pared e un aspirator care vrea şi chiar culege totul, îmi vine 
să spun: fără discernământ, bineînţeles de la o anumită 
cotă, pentru că nu coboară în desişuri şi mocirle. Nu ştiu 
dacă se supune unei filosofii, sau numai temeperainentului, 
sau amândurara. E a epicureană” sinceră, necinică, 
nebolnavă, dar mai presus de orice ahmhjt irezistibilă, mai 
ales. După. 

O, - 

— Am amintit eu, la cenaclu vine inain- 

— Şi totuşi, mi ' ' tea noastră, înaintea mea, a lui Florin, a 
lui Bălânuţ... 

Şj pj s-a mirat Firea. Ce-are.-: a face una cu alta? 

Nu stiu de ce ţi-am făcut şi confidenţele particulare, adică 
ştiu dar ar trebui să te mai maturizezi şi tu în anumite 
privinţe. Să fii sigur însă de asta: Lilia e la fel de curată,.,. 
„, _, place sa înteca tine, daca prin a fi curat înţelegi sau legi 
prietenie, sinceritate, solidaritate şi încredere totală, totale! 


Şi ca să revin, spăşindu-mă, după convorbirea * _.,ca n-ai 
avut nimic culjlia, că ea. N-a asta, îmi dau seama avut cu 
tine, pentru ca n-a putut. Smteţi amândoi irezistibili, dar la 
poluri opuse. Şi mai cred că toată nuvela ta, „,., măsura, 
nuvela ta a fost sau ca sa nu exagerez, m un act de apărare, 
un scut pe care l-ai aşezat în faţa Liliei. Nu-mi mai rămâne 
decât o întrebare: De ce? 

Era înfricoşător Firea, cu roentgenul gândirii sale. Nu-i 
dădeam dreptate cu voce tare, pentru că eu nu eram încă 
lămurit, Vorbele lui se aprindeau ca nişte feştile în amintiri 
întunecate, în zonele întunecate ale amintirilor recente. 
Care nu mă gândisem la Lilia când scriam, * nu sub 
impulsul acelei. Coborâri din maşină şi a schimbului de 
priviri, nedorit de niciunul, m-am repezit asupra arYi. Ecul 
vise şi nu voiam să mă apăr, chiar să mă. Ap a închipuiri şi 
oracole de primejdia trupului ei, de furtuna sălbatecă, de 
furtuna nebună care ameninţa djteva Qri ştiu cât exageram, 
dar duhul Liliei a plutit de Care deasupra că: ietului; 
forțând cuvintele şi necuvintele. Ea să fi fast în mantoul de 
blană şi în spuma alb-roză card alunecau de pe umeri? Ea 
să-mi fi trimis acele închipuiri cu care inaugurasem cura 
homeopatică? Dar plecăciunile mele la balconul doi şi 
dispariţia binoclului şi saboţii lui Venus şi fereastra deschisă 
spre Cişmigiul fără triluri $i rotirea înceată care mi-a ad.us 
spre buzele îngenuncheate sfârcurile calde şi dure şi 
zvâcnitoare, şi noaptea, Noaptea, Întâja Noapte...?! 

— Dacă îj; j închipui că aştept un răspuns, eşti în eroare, 
băiatule! M-a trezit Firea din gândurile care nu se 
descâlciseră. E o întrebare metafizică, din cele pe care le 
adun uneori pentru a nu-mi plictisi nopţile. Am şi specificat: 
nu-mi mai rămâne. Nâcj nu mă interesează dacă te-am 
intuit. Poate că e mai bine să te aperi cu fanteziile talE. Şi 
acum voi schimba subiectul, pentru că este cazul! 

— Îl voi condiţiona eu! M-am oferit, eliberând. U-mă 
liniştitor de saricile cu amintiri. Sau poate că suntem pe 
aceeaşi potecă. Uite ce cred! Că nu am plecat întâmplător 


amândoi la plimbare, că nu mi-ai spus într-o doară, sau din 
extravaganlă cele ce mi-ai spus şi, dacă vrei să mă ung şi eu 
cu puţină metafizică, nici poeziile nu au apărut ex machina 
în revista pe care încă nu mi-ai oferit-o... 

— Bine că eşti şi deştept! M-a complimentat el, cu 
şuieratu-i ironic, specific. 

— Merci, dar vreau să ştiu. Ceva, am reluat eu, vreau să 
ştiu care e rolul nostru, al nestudenţilor, al meu, al lui 
Florin, al lui Bălănuţ? Suntem, aşa, nişte jaloane spre 
saupeopâstăfalsă? 

— Dar pe ceilalţi de ce i-ai trecut cu vederea? M-a. 
Interogat el. Pe ceilalţi mai noi? Ca să faci iar act de 
inteligentă? Lasă! Desigur că ei, adică ele, ne slujesc şi de 
cuvertură: Tania şi mai ales cele trei surori, armencele. Voi 
smteţi, ca sa zic asa> dar nu în glumă, speranţelE. Şi tu eşti 
primul care afli asta! Aşa am hotărât nai, corifeii, cum vă 
place să ne ziceţi. Iar în seara aceasta, mi se pare că 
suntem deja în cea de a doua zi de Crăciun, s-a daT. Acordul 
final: ai fast ales! 

— Prin urmare fratele lui Di... 

— Ar fi bine, m-a întrerupt Firea, să uiţi de acest frate. El 
nu există, nu are, mai ales, nimic cu cenaclul. 

Să uiţi de el, dar nu foarte repede, pentru că, în sfârşit, îţi 
voi spune la momentul potrivit... 

— Şi povestea celor doi frai; i? M-a împins o dublă 
curiozitate. Era o simplă supapă, sau... 

M-am uitat la Firea, era lună plină şi noapte luminoasă, i- 
am văzut ochii, aceiaşi, iscoditori, şi zâmbetul, acelaşi, Cu 
nuanţe ironice, chiar în clipa când îl simţeam în pragul unei 
hotărâri grave. 

— Poate că acum facem digresiune, mi-a preluat el gândul. 
Exista o poveste a celor doi fraţi, parcă de domeniul 
literaturii, şi dacă ţi-o spun, o fac pentru că, de, eşti în 
domeniu, cum ai dovedit astă seară!... Bine, o să firn serioşi. 
A fost un căpitan Dinoiu, care în 1917, refugiat la Iaşi cu 
Statul Major al Armatei, s-a încurcat cu fata gazdei sale, a 


domnişoară de pension, care n-a rezistat treselor şi 
fireturilor şi probabil manierelor şi altor calităţi ale 
impetuosului căpitan; aşa cum el n-a rezistat tinereţei şi 
probabil condiţiilor foarte prielnice din casa boierească. 
Dar căpitanul a plecat cu Armata spre ofensivă şi biruinţă, 
iar fata a rămas însărcinată. Când a revenit la Iaşi, în anul 
1919, cu gradul de major, n-a mai găsit fata, ci un amestec 
de jale şi bucurie. Bucurie pentru un prune care intrase în 
cel de-al doilea an, şi părea precoce, şi jale în amintirea 
mamei care murise în timpul naşterii. Om de onoare, 
maiorul Dinoiu a recunoscut b'ăiatul, i-a dat numele, apoi a 
plecat din nou la oştire. În 1921, locotenent-colonelul 
Dinoiu a fost numit comandantul garnizoanei din Timişoara. 
Acolo s-a încurcat cu fiica unui doctor, cu nume german, 
studentă la medicină, deci emancipată şi numai după ce 
fata a rămas gravidă şi s-a pus problema căsătoriei, a aflat 
că tatăl ei, doctorul, era evreu. A cerut audienţă la ministru 
pentru a i se aproba dispensă, specială de căsătorie, a fost 
primit, dar nu i s-a aprobat dispensa. A cerut audienţd la 
majestatea-sa, fusese unul din eroii războiului de întregire, 
Î. Mpreună cu un colonel, Antonescu, întocmise planul de 
stat major al apărării şi al ofensivei trupelor, romane, cel 
care a dus la marea victorie. A intervenit mareşalul 
Averescu şi alte somităţi militare, totuşi acordarea audienței 
întârzia. Sorocul naşterii sosise însă, iar soart. A a hotărât 
să se repete drama de la laşi: la naşterea pruncului, tot 
băiat, mama a rnurit. 

Locotenent-colonelul 1-a recunoscut, legal, dar bunicii l-au 
reţinut în familie, în amintirea fiicei lor. La audiența regală 
a fast anunţat de ridicarea sa în grad. Ela mulţumit, 
milităreşte, şi i-a înaintat suveranului cererea de demisie 
din armată. A fost totuşi recompensat cu Ordinul Mihai 
Viteazu şi cu o moşie, undeva în Oltenia. Amănunte despre 
viaţa celor doi fraţi nu prea ştiu. Se întâineau rar, la moşia 
tatălui lor, dar de la prima întâlnire au contactat, unul 
pentru celălalt, o dragoste bolnăvicioasă. Cel mai mare are 


două licenţe, o a treia în pregătire, şi un post oarecare la 
Biblioteca Centrală. Cel mai mic nu şi-a terminat încă 
studiile, în schimb are cazier judiciar pentru repetate 
agitaţii politice împotriva orânduirii statului. Tatăl lor şi-a 
zburat creierii după cea de a treia naştere ucigătoare, dar 
nu înainte de a legaliza recunoaşterea celui de al treilea 
copil, tot băiat, care ar putea să aibe zece ani. Aceasta e, pe 
scurt, povestea familiei Dinoiu... 

— Într-adevăr, de domeniul literaturii! Am recunoscut; 
după ce. Am ascultat-o, intens, transformând deseori 
cuvintele în imagini. Sau poate că ai transmis-o tu pe acest 
făgaş, şi literar şi cinematografic: Deci va trebui să-l uit pe 
fratele cel mic, sau n-am ajuns încă la acel în s fârŞit? 

H provocam, pentru că eram nerăbdător se aflu ce mai are 
să-mi spună, convins că ţinta, că subiectul,. Şi alesul 
spuselor care vor urma eram chiar eu. Firea nu formula 
niciodată la întâmplare, toate propoziţiile lui, chiar şi cele 
disparate şi colaterale se supuneau unei logici riguroase, 
care le ordona sigur, pe un ax subînţeles, pentru a le 
transforma, exact când trebuia, în adevăr firese, simplu, la 
îndemână. Ti prinsesem stilul, mă amuza şi mă atrăgea, şi 
nu rareori îi anticipam concluziile sau termenii pe care 
urma să-i pună în discuţie. 

— Ca săajungem la acel în sfârşit, s-a hotărât Firea, 
trebuie să-ţi repet că ai fost ales şi să-ţi spun şi pentru ce ai 
fost ales! 

A făcut pauză ca să mă încerce, i-am desluşit inter 10a şi 
am tras cu coada ochiului spre el ca să văd ce mutră va lua: 

— Aşadar, şi am început să apăs cuvintele, nu pentru ce 
calităţi am fost ales, asta mi-ai mai spus-o, ci pentru ce 
treabă, putem s-o numim misiune? Am întrebat afirmativ... 
Am fost ales, nu? 

— Degeaba mă spionezi, mi-a intuit el jocul, ştiam că vei 
extrage sensul real al întrebării, nu e nici o surpriză. Ai fost 
ales, şi sunt nevoit să revin la capitolul calităţii, şi datorită 
acestui aconto de isteţime, pe care l-am investit în tine. Aşa 


că vreau să fii atent, foarte, şi te rog să nu-mi ceri vreun 
detaliu, voi spune exact ceea ce trebuie să ştii şi ceea ce pot 
să-ţi spun. Deci, foarte pe scurt: peste câteva zile, câteva 
persoane destul de importante, văzute dintr-un anumit 
unghi, trebuie să vină din provincie în capitală, la o întâlnire 
obişnuită, de lucru. Locul şi data întâlnirii au fost fixate 
dinainte şi tot dinainte s-a fixat semnalul de liber sau de 
interzis referitor la această întâlnire. Semnalul nu poate fi 
însă transmis nici prin telefon, nici prin scrisoare, în ambele 
domenii, ştii doar, cenzura e pe faţă, legalizată. Semnalul de 
liber e cât se poate de simplu, e subînţeles: atunci când nu 
apare, până la o anumită dată, seinn. Alul de interzis. Deci, 
dacă nu se spune NU, acele persoane vor fi, obligatoriu, 
aici, la data şi la locul fixat. Azi dimineaţă, adică ieri 
dimineaţă, s-a constatat, fără nici un echivoc, că locul e 
supravegheat. Din nefericire, dar şi din fericire. Cum s-a 
întâmplat asta, nu e treaba noastră. Noi avem o alta: să 
oprim venirea acelor persoane aici, la locul unde sunt 
aşteptate de altcineva, nu de cei cu care trebuiau să se 
întâinească. Inutil să-ţi spun că sosirea lor ar însemna 
implicit căderea lor, ceea ce ar echivala cu o tragedie, şi, 
crede-mă, nu arunc vorbe pentru că n-am ce face. Deci, 
trebuie să se transmită semnalul de interzis în oraşul 
respectiv, adică trebuie să transmiţi to acest semnal la data 
şi la locul fixat. Şi ceea ce te rog foarte mult să nu mă 
întrebi este: de ce, ai fost ales tu! Ţi-am spurs: ai fast ales! 

Întrebarea îmi stătu'se pe buze. Am înlocuit-o imediat: 

— Cred că nu mai aştepţi de la mine vreun acord. Ai 
răspuns tu cu ultimele cuvinte, cât se poate de clar: Am fost 
ales! Deci poţi să continui. 

Firea s-a uitat de jur împrejur, un gest inutil, poate pentru 
a spori -gravitatea momentului, s-a mai uitat odată, deşi 
eram în loc descoperit, nici un şoarece n-ar fi putut trece 
fără să-l observăm, apoi şi-a predat tema: 

— Ai mai fost vreodată la laşi? Şi la răspunsul meu 
afirmativ a continuat: Trebuie să ajungi la laşi poimâine 


dimineaţa. Predarea semnalului e valabilă în tot cursul 
dimineţii, e valabilă şi posibilă, atunci omul nostru de 
serviciu, ca să-i zic aşa, e de serviciu la o cofetărie de pe 
strada Lăpuşneanu, adică îşi face treaba lui obişnuită, e 
dimineaţa lui de 'slujbă, pentru că sunt doi care tin, în 
asociaţie, cofetăria. Deci îşi face pur şi simplu slujba, nu e 
într-un lac aiurea unde ar bate la ochi, îţi spun asta ca să te 
liniştesc: oricine poate intra într-o cofetărie în care serveşte 
chiar proprietarul, dar care, de fapt, e în aşteptarea 
semnalului. Tu ai misiunea să-l anunţi cum vei găsi de 
cuviinţă, prin mijloacele cele mai la îndemână, şi mai 
discrete, bineînţeles. Semnalul de interdicţie e următorul: 
Nu! De patru ori nu/Primind acest mesaj, omul nostru va 
anunţa imediat, pe căile lui, că întâlnirea din Capitală e 
definitiv revocată. Atât trebuie să afle de la tine, restul nu te 
mai priveşte. Poţi să te întorci imediat, sau poţi să mai 
rămâi acolo, nu mai importă. Deci: Nu! De patru on nu! 
Cum vei transmite acest mesaj, scriindu-i, vorbindu-i? Ţi-am 
mai spus, te priveşte. După cite ştim, până în clipa asta, nici 
locul, nici omul nu sunt deconspiraţi. Dacă se va întâmpla 
vreun accident, dar să sperăm că nu, mă vei vedea la gară, 
înainte de plecare, plimbându-mă de-a lungul trenului. În 
cazul aeesta te dai jos şi gata! Vom căuta o altă cale, de 
urgentă, poate chiar imprudentă, pentru a evita cu riscuri 
sau cu pierderi mai mici o adevărat, Ă. Nenorocire. Ceea ce 
ştim, de asemenea f oarte sigur, e că nu eşti deloc, absolut 
deloc în vederile organelor, adică nu eşti luat la ochi, aici, 
iar acolo, ar fi absurd! Mai departe: nu ştim numele celui 
care va primi mesajul, poate că nu trebuie să-l ştim, ştim 
numai cum va confirma că el este cel care trebuia să 
primească mesajul, pentru a avea siguranţa îndeplinirii 
misiunii. După ce va primi mesajul, omul nostru va pune în 
vitrina cofetăriei o tavă cu sarailii, asta mai ales pentru 
cazul când i se va comunica mesajul prin scris. În cazul 
transmiterii prin viu grai, Î. [| va spune aducătorului, 
probabil după ce i se va face plata consumaţiei: „Merci, 


foarte merci, concişule. „ „[i-am spus separat parolele, ca 
să se imprime mai bine şi să le reţii mai uşor. Scrisul n-are 
ce căuta aid. 

Dacă te preocupă ceva, dacă mai vrei totuşi unele 
lămuriri... 

Treaba mi se părea foarte simplă, iar instrucţiunile foarte 
dare. Mă pişcase o clipă, când mi s-au dat asigurările 
neluării la ochi, amintirea Maimuţoiului, dar am pus-o 
repede pe seama întâmplării şi am refuzat-o net, de teamă 
că s-ar renunţa la mine, sau că o invoc ca pretext de fugă, 
de derogare. Voi fi mai atent! Mi-am zis, dar am preferat să 
spun că voi fi foarte atent. Am mai discutat amănuntele 
plecării: cu un accelerat de noapte, de obicei nu prea 
aglomerat, într-un vagon de clasa a doua, cit mai puţin 
împovărat, doar cu strictul necesar, pentru a avea libertate 
de mişcare, iar întoarcerea, după inspiraţie, sau după 
dispoziţie! A zâmbit Firea. Ajunsesem, în sfârşit, şi la acel în 
sfârşit, care se tot amânase. Şi chiar aşa a început: 

— In sfârşit. 

Dar zâmbetul lui, reascutindu-se, anunţa o nouă 
digresiune, eram sigur. 

Îâi sunt dator cu o revistă şi cu o confirmare: nu a fast 
întâmpl'ătoare, ai avut dreptate, publicarea poeziilor. Până 
la urmă tot s-ar fi publicat, asta nu 0 spun de formă, sau ca 
să-ţi fac plăcere, dar acest până la urmă poate să tină şi ani 
de zile într-o redacţie necunoscută. Am ales o redacţie 
cunoscută, ăsta e tot sprijinul meu, pentru a be grăbi 
publicarea, cu un oarecare dichis, ca să atragem atenţia, 
deci ca să-ţi întărim identitatea. Pentru nu ştiu cine, pentru 
cine ştie ce situaţii. Şi asemenea isprăvi literare îşi au 
efectul lor. In sfârşit, iată ce e cu Dinoiu şi iată de ce nu am 
cerut o înapoiere urgentă. Te-am ruga să 1 laşi câteva zile 
în mansarda ta. Va fi singur, fără gălăgie, fără vizite. Are 
pur şi simplu nevoie de un acoperiş, până i se va găsi altul, 
de un acoperiş discret. Dacă te întorci imediat, poate că te 
înţelegi cu Florin să stai la el, sau găseşti altă soluţie... 


Am dat din cap a nepăsare, mai ales că mi-am amintit 
invitaţia armencelor de a petrece câteva zile de vacanţă 
undeva la ţară, nu departe de Bucureşti, la nişte clienţi de- 
ai lor. Dar mai era până să mă decid. 

Nu m-am urcat imediat în tren. Mai întâi l-am trecut în 
revistă, fără grabă, de la coadă la locomotivă. Vagoanele de 
clasa a treia erau tixite, militari cu lăzi şi boccele, cu fete 
palide şi supte, parcă strecurându _se în versurile Magdei 
Isanos, plecau la război, la Un război pierdut, alţii se 
întorceau, îngheboşati şi blegiţi, nici nu mai aveau putere să 
povestească şi să întrebe, se uitau unii la alţii ca nişte 
condamnaţi, li se încâlceau privirile, iar gândurile li se 
întâlneau pe unde negre, cobitoare, ici-colo, printre ei, 
neveste, mame, copii, poate şi fraţi, îmbolnăviţi şi ei de jalea 
cea mare şi purtând-o pretutindeni, temeinic, ca nişte 
agenţi ai desnădejdei. Şi în vagoanele de clasa a doua erau 
mulţi militari, ofiţeri, grade inferioare, dar şi civili, fără să 
formeze compartimente mixte, parcă se fereau unii de alţii, 
militarii prin dispreţ, civilii prin teamă, poate şi prin ruşine. 
Erau şi sticle, dar mai ales erau pahare, nu ca la 'clasa a 
treia unde ulcioarele şi sticlele Cu dopuri de coceni, stacojii, 
treceau din mână în mână şi din gură în gură, însoţite 
mereu de acel gest sublim, al curăţeniei elementare: 
ştergerea meticuloasă şi apăsată a gâtului cu podul palmei. 
La clasa întâi, în singurul vagon, doar trei compartimente 
ocupate, unul de ofiţeri germani, altul de ofiţeri superiori 
români, printre ei şi un general de divizie, abătut şi 
încercănat, dar şi moleşeala lui moţăitoare era un ordin: 
repaos şi linişte desăvârşită, în al treilea compartiment, 
două familii din high-life, în eel mai perfect contrast: capul 
uneia se potrivea cu jumătatea celeilalte şi invers. Copiii, un 
băiat şi O fată, nu se putea altfel, se zgâiau la geam. 

Am ochit un compartment într-un vagon de clasa a doua, 
cu doi ofiţeri obosiţi, amândoi căpitani de front, se vedea 
după uniforme, cu gândul că mă voi odihni şi eu odată cu ei. 
Dar înainte de a urea, l-am zărit în nemultimea de pe peron 


pe Florin şi. Brusc mi s-a făcut teamă: oare venea ca 
înlocuitor al lui Firea? Nu! Aflase de la Firea despre 
plecarea mea la laşi, pentru nişte treburi personale, şi 
venise să mă petreacă şi să-mi transmită şi din partea 
corifeului urări de drum bun. Nu l-am iscodit mai mult. 
Eram sigur că Firea îi pregătise în stilul lui nepăsător şi 
subtil plimbarea la gară, nu atât ca să se convingă că am 
plecat, ci ca un suprasemnal de plecare. Deci misiunea era 
într-adevăr o misiune, şi gravă şi urgentă, nu o încercare, 
cum mă bătuse de câteva on gândul şi cum îrică mă bătea 
când reflectam la ea. 

Apariţia lui Florin îmi producea o bucurie dublă, şi, cea a 
misiunii şi cea a prezentei lui, întotdeauna plăcută, 
spirituală şi foarte caldă, ţinea mult la mine, parcă nu voia 
altceva decât să-mi demonstreze asta şi ceea ce era curios e 
că se gudura pe lângă mine ca pe lângă un frate mai mare, 
chiar îmi spusese odată: 

— Uneori simt nevoia să mă protejezi, ca un frate mai 
mare. 

L-am luat de brat şi l-am minţit spunându-i că voi sta 
foarte puţin la Iaşi: o oră, două, numai cât îmi va fi necesar 
ca să-mi scot nişte acte de la Inspectoratul şcolar, l-am 
minţit doar în privinţa treburilor, pentru că într-adevăr 
hotărâsem, în sinea mea, să mă întorc cu primul tren, n- 
aveam ce face acolo şi nici n-aveam chef să-mi răscolesc 
amintirile şi să-mi caut prieteni la care să-mi pierd timpul 
cu banalităţi şcolare şi confidente erotice născocite. Uh! A.t 
mă îndepărtasem de vârstă, sau poate numai de un anumit 
anturaj, de ideea unui anumit anturaj! Dar l-am minţit şi 
mai departe, când i-am spus că mă voi întoarce noaptea, 
târziu, şi că-mi va fi silă să mă însingurez la mansardă, după 
atâta singurătate în trenuri. Parcă atât a aşteptat, dar şi eu. 
M-a invitat irhediat la el acasă, e singur, are de toate; a 
împrumutat de la armence, ce păcat c-au plecat la tară, ar fi 
fost o companie grozavă, nişte discuri cu muzică de jazz, |- 


au încărcat şi cu vreo cinci stele, de vin negru, adică ajutat 
Anais la căratul lor, formidabilă: Anaiş. 

Asta, deşi are curtezan un handralău, parcă de la circ, 
mereu vrea să-l împungă cu sânii, dar nu crede că e de 
calibrul Liliei Doamne, să nu fi făcut vreo prostie! In sfârşi t, 
dacă îi spun, dacă ştie cu ce tren mă înapoiez, vine la gară 
să mă aştepte, ce zic? 

Ce puteam să zic? Am tras un văl, o cortină peste o scenă 
pe care nu voiam s-o văd, de care n-aş fi vrut să aud şi să 
ştiu că aş putea să mi-o imaginez, şi asupra frigurilor care 
se repeziseră la mine s-a revărsat un val de căldură, 
binefăcător, şi am simţit, nu ştiu de ce, că mi-e foarte drag 
acest Florin, cu naivităţile şi copilăriile lui, uneori foarte 
pretenţioase, dar iată-l şi cu isprăvi grozave, şi am mai 
simţit aplicaţii de frate mai mare, îmbrăţişându-l, şj căldura 
a devenit şi mai lecuitoare. Da, a trebuit să ne D. Espărţim, 
se anunţase plecarea trenului, cu promisiunea că indiferent 
de ora sosirii voi adăsta la el, cu drum bun şi la revedere şi 
cu fluturarea mâinilor şi cu un dram de tristeţe, aşa din 
senin, sau poate că totuşi partir... 

Doar ia câteva secunde după ce am pătruns în 
compartment cu un bună seara politicos şi cu speranţa că 
nu deranjez, unul din ofiţeri m-a rugat, dacă n-am nimic 
împotrivă, să sting lumina, că vor avea destulă pe front: Nici 
eu nu-mi doream altceva. De teamă să nu-mi imaginez o 
anumită scenă, am început să recit, în gând, versuri, tot ce- 
mi venea în minte, chiar şi din clasele primare, apoi Coşbuc, 
Topârceanu, Alecsandri, Eminescu, Cerna, Blaga, Eminescu, 
Arghezi, şi cred că m-a adormit cel mai frumos cântec de 
leagăn care s-a scris în lume, pentru un melc nătâng, melc 
rating! A fost un somn de zdrenţe şi pete, obositor, iritant, 
secătuitor, şi în zori, când m-am trezit, între Bârlad şi 
Vaslui, am simţit parcă pentru prima dată ce înseamnă să fii 
treaz şi ce bine e să fii treaz. 

La laşi, trenul aproape că s-a golit, dar parcă pentru a se 
umple cu alţi călători, care mergeau spre Ungheni şi mai 


departe. Am stat aproape un ceas în sala de aşteptare a 
gării, ca să se facă bine ziuă, ora sosirii fusese prea 
matinală chiar şi pentru un mare amator de dulciuri. Şi mi-a 
prins bine acea oră, mi-am adunat gândurile, mi-am făcut 
ŞI un plan de bătaie, influenţat şi de o imprudenţă pe care 
era cât pe-aci s-o comit acolo, în sala de aşteptare. Îmi 
găsisem un loc pe o bancă şi primul meu gest a fost acela de 
a scoate din servietă ziarul de seară pe care-] cumpărasem 
în Gara de Nord şi încă n-apucasem să-l răsfoiesc, dar nici 
nu l-am despăturit bine că s-a şi holbat cineva la mine ca la 
un aducător de veşti proaspete din Capitală. l-am of erit 
imediat ziarul curiosului, spunându-i că poate să-l 
oprească, eu îl citisem, aşa că... 

A fost un moment bine venit şi un gând bun. Mi-am dat 
seama că trebuie să ma debucureştenizez şi debarasându- 
mă de asemenea fleacuri, să nu atrag atenţia nimănui, să 
par un oarecare tânăr ieşean, în privinţa accentului nici un 
bai, oricând puteam să revin la el, renunțând pentru un 
timp la limba literară, neprovincială, pe care o foloseam 
foarte mândru şi conştient, dar după cite strădanii şi aut6- 
control. În planul pe care mi-l făcusem, primul punct era 
recunoaşterea locului, de fapt acest punct stătea la baza 
planului şi îl condiţiona. După numărul clădirii, cofetăria era 
pe stânga străzii Lăpuşneanu, în felul cum ajunsesem eu pe 
stradă. Am mers pe trotuarul din dreapta şi după ctâeva 
minute şi poate vreo sută de paşi prin faţa vitrinelor am 
zărit cofetăria, printre alte magazine. Erau multe prăvălii 
pe stradă, şi pe o parte şi pe cealaltă, dar asta îmi 
convenea. Am pus ochii pe un birt, cam în dreptul 
cofetăriei. Nu era prea muâttă lume înăuntru. M-am aşezat 
la o masă, într-un colt mai umbrit, de unde puteam să văd, 
pe o rază oblică, şi vitrina şi uşa cofetăriei şi am comandat, 
cum obişnuiam la dugheana mea favorită din piaţa 
anticarilor, o pereche de cremvurşti şi o farfurie cu iaurt 
îndulcit. Am mâncat pe îndelete, ceea ce nu prea era în 
stilul meu, pentru că aveam ce să văd: cofetăria era 


supravegheată şi din stradă şi din birt! Câţiva indivizi 
ocupaseră o masă - cine ştie de când? 

— O masă rânduită foarte strategic, chiar la mijlocul 
geamului care dădea spre stradă, poate că ei o aranjaseră 
acolo, mai sorbeau uneori şi din ceştile cu surogat de cafea, 
dar principala lor preocupare era, ca şi a mea până ce i-am 
mirosit, uşa cofetăriei. Ca să mă dumiresc întru totul şi ca 
să le prind jocul a fost nevoie să interpretez rolul 
înfometatului şi nu mi-a fost prea greu, pentru că era chiar 
rolul meu în dimineaţa aceea. Am repetat camanda, am 
cerut şi un sifon, mi-am dat seama că indivizii nici măcar nu 
in-au înregistrat, un singur magnet le atrăgea privirile, şi 
mi-am continuat observaţia până ce m-am lămurit pe 
deplin. Indivizii supravegheau cofetăria, destul de 
frecventată la ora aceea, îi interesau, evident, clienţii care 
ieşeau, dar fie că pe unii îi cunoşteau, fie că îi treceau, pe 
baza flerului sau a cine ţie cărei inspiraţii, într-o categorie 
obişnuită, nu se sinchiseau de ei, pe alţii insă îi puneau sub 
urmărire prin semne aproape directe, necamuflate, 
adresate colegilor care mişunau afară, sau se transformau 
ei înşişi în copoi, cu schimbul sau prin înţelegere. 
Remarcasem însă un fapt care mă intriga: rolul de copoi 
dura prea puţin, în timp, şi la cei din birt şi la cei de pe 
trotuar, fiecare ins plecat în urmărire revenea după câteva 
minute la postul pe care-l părăsise: Era o singură explicaţie 
logică: nu se organiza propriu zis o urmărire, era cu 
neputinţă aceasta, ci mai degrabă o identificare a unor 
anumili cetăţeni, necunoscuţi în primul rând şi care băteau 
la ochi prin ceva. Am părăsit birtul în timp ce se dădea 
semnal de urmărire unuia de afară. leşise din cofetărie un 
tânăr cam agitat, părea şi destul de grăbit, şi nesigur de 
direcţia în care să pornească, cei de la masă îl luaseră în 
colimator, nu aveau ochi pentru mine, aşa că iarăşi nu m-au 
observat, dar eu am avut vreme şi noroc să observ ce se 
întâmpla afară, adică să-mi verific presupunerea. Doar 
după vreo cloud sute de metri, copoiui a intrat în vorbă cu 


tânărul care părăsise atât de agitat cofetăria, au schimbat 
vorbe, gesturi, l-am văzut pe cel acostat burzuluindu-se la 
poliţist, o dare înapoi a acestuia, şi gata, fiecare şi-a văzut 
de drum: copoiul s-a întors, iar studentul, pot să jur că era 
student, şi-a grăbit şi mai tare paşii. 

Am pornit spre Copou, ca la plimbare şi chiar mă plimbam, 
îmi priiau grozav plimbările când puneam ceva la cale şi, 
slavă Domnului, aveam ce să - pun, abia acum era nevoie, 
cu adevărat, de un plan foarte precis, care să preîntâmpine 
şi să evite întâmplările rele. M-am şi alintat o clipă,. 
Felicitându-mă pentru ideea recunoaşterii, apoi am stabilit 
punctul numărul unu, cel mai important şi cel mai gray, 
care condiţiona restul: cofetăria era supravegheată! Se 
putea intra în ea fără nici un impediment, dar nici nu 
încăpea îndoială că înăuntru erau ochi şi urechi la pândă. 
Mesajul, totuşi, putea fi transmis, acesta era esenţialul. 
Mesajul putea fi transmis, tocmai din cauza supravegherii 
foarte temeinic organizate şi perseverente. Faptul că 
anumite persoane, de bună seamă necunoscute, din diferite 
motive: fie că păreau suspecte, fie că intrau într-un calcul 
de sondaj, fie că se proceda fără criterii, la inspiraţie sau la 
întâmplare, erau luate la ochi, identificate, poate chiar 
legitimate, în orice caz scoase de sub bănuială, faptul că 
acţiunea poliţienească nu înceta; cumulul acestor fapte 
ducea logic, dacă nu la concluzia, la supoziţia că se ştia 
unde trebuie să se întâmple ceva, dar nu se ştia ce, cum, şi 
cine? Deci era o acţiune începută, o acţiune în curs, o 
acţiune aproape pe faţă: se căuta o persoană necunoscută 
şi nu se ştia pentru ce! Nu se căuta un mod, un act, un fapt, 
ci o persoană, necunoscută, de la care se putea afla un mod, 
un act, un fapt. De aceea putea să intre oricine, de aceea nu 
era nimeni oprit înainte, ca să se poată tatona, ca să se 
poată mirosi ceva înăuntru, un ceva nedefinit care să-i pună 
pe urmele persoanei. Felul cum se organiza urmărirea. 
Identificarea denota o absolută necunoaştere a 
evenimentului asupra căruia fuseseră informaţi. Nimeni nu 


ştia ce se va petrece, ci doar că se va petrece ceva. Intre 
cine şi cum? Aceeaşi ignoranță totală. Deci mesajul putea fi 
transmis! Locul era deschis, primitorul era evident 
necunoscut celor care supravegheau, altminteri nu s-ar fi 
luat doar după anumite persoane, ci după toate, pentru că 
toate intraseră, prin forţa împrejurărilor, în vorbă cu cel ce 
urma să primească mesajul, şi însuşi faptul că urmăreau şi 
legitimau pe unii sau pe alţii, fără criterii riguroase, ci pe 
baze clar subjective, demonstra încă o data' că nu ştiu 
nimic, că acţionează după o informaţie precară, fără date 
concrete. Se excludea din capul locului şi posibilitatea de a 
se fi întins o cursă şi aici argumentul hotărâtor îl constituia 
chiar acţiunea mea, felul cum depistasem acţiunea lor. 
Oricine în locul meu ar fi procedat printr-o recunoaştere 
care i-ar fi relevat din prima clipă şi foarte limpede 
evenimentul polițienesc. Era o acţiune confuză, care 
continua prin rutină şi inerție. Deci mesajul putea fi 
transmis şi trebuia transmis! Ceea ce rămânea era o 
problemă personală, cea a securităţii mele, deci trebuia să 
mă descurc într-un fel sau altul la ieşire. Deci: atenţie la 
ieşire, descurcă-te, băiete, transmiterea mesajului, din 
fericire, înceta să mai fie o problemă. In situaţia dată, ea 
urma să se facă simplu, fără riscuri, iar dacă se va întâmpla 
ceva la ieşire, va fi după transmiterea mesajului. Nu se va 
afla. Nimic de la mine, nici nu ştiau ce ar putea afla, ceea ce 
era un atu important, iar dacă vor intra la idee, tot va fi 
prea târziu. Nu trebuia să-i tin decât câteva ore, poate şi 
mai puţin, eram convins că şi primitorul mesajului avea la 
rândul lui un semnal de urgenţă pentru liber sau interpoate 
un semnal uriaş, în văzul tuturor, dar descifrabi] numai 
celor iniţiaţi, poate chiar acea tavă cu sarailii, sau ceva în 
genul ei, vizibil din vitrină pentru oricine, sau pentru o 
singură persoană numai, îndeajuns pentru a transmite mai 
departe. Deci rămânea problema ieşirii, ca o - problemă de 
securitate personală, nu ca o problemă a mesajului. Această 
problemă a ieşirii trebuia văzută din. Două unghiuri: mai 


întâi din unghiul cel rău, cel al identificării şi prin urmare a 
justificării prezenţei mele la Iaşi... Aici găsisem deja un 
motiv: voi face o cerere la Inspectoratul Şcolar pentru a mi 
se elibera o adeverinţă din care să reiasă că am cerut o 
reexaminare la limba română, în primul trimestru al anului 
1942, la liceul din F., pentru întreaga clasă, nu numai 
pentru mine. Dacă voi intra în discuţii cu indivizii, mă voi 
prevala de probleme de etică, de relaţii cu profesorii şi 
colegii de la actualul liceu, o voi face pe orgoliosul, pe 
tânărul care se gândeşte la viitor, nu sunt un elev oarecare, 
am anumite gânduri şi planuri, şi te voi arăta revista pe 
care o purtam cu mine, fusese grozav de inspirat Firea cu 
întărirea identităţii mele, deci vreau, să fie foarte clară 
situaţia mea de intelectual şi de om. Vechea mea cerere 
fusese în mod sigur înregistrată la Inspectorat, altminteri 
nu s-ar fi întâmplat toată dandanaua. lar despre cea de la 
Bucureşti, a cărei confirmare puteam s-o obţin imediat, la 
faţa locului, nu ştiam decât eu, cel mut. Pentru orice 
eventualitate: primul drum la Inspectorat, fie că mi se va da 
pe loc adeverinţa, fie că mi se va trimite prin poştă, trebuia 
să depun cererea-alibi. 

În drum spre inspectorat am reflectat şi la unghiul cel 
bun: cum puteam să ies din cofetărie fără să atrag atenţia? 
Singurii care nu intraseră în -atentia copoilor fuseseră 
militarii, nu văzusem ieşind din cofetărie decât ofiteri; 
probabil că n-aveau curajul să-i acosteze, s-ar fi iscat mare 
tambălău şi de asemenea nu păreau interesaţi de 
persoanele de sex feminin. Dar nu puteam să mă transform. 

Nici în militar, nici în domnişoară sau mătuşe de ocazie. Şi 
faţă de cine mai păreau indiferenți maimuţoii ăia? Expresia 
mi-a adus în faţa ochilor figura maimuţoiului, cel care mă 
agăţase în două rânduri la Bucureşti, cel care mă întrebase 
atât de inutil ce număr am. Dar fusese oare o întrebare 
inutilă? Mă tot întrebam, întrebam şi am repetat-o la 
Inspectorat, cu voce tare, ca să văd cum reacţionează un 
puşti cu număr de Liceu National pe mânecă. 


Mi-a răspuns aproape automat: 

= 0 sută patruzeci şi trei, nu vedeţi? Deci asta era 
Maimuţoiul n-a urmărit altceva decât. Să verifice dacă port 
chiar numărul meu! Pentru a-mi afla apoi identitatea, care 
era o treabă foarte simplă: un telefon la liceu şi gata! Şi iată 
cum jucându-mă cu o enigmă şi dezlegând-o, cu totul 
întârnplător, mi-a venit şi ideea ieşirii, fără probleme, din 
cofetărie. Un elev cu număr este o identitate foarte sigură, 
on maimuţoii din birt şi din stradă nu căutau decât 
identități. S-ar fi putut, de asemenea, ceea ce speram şi era 
destul de plauzibil, ca un elev cu număr să nu-i mai 
intereseze ca identitate. Am făcut cererea la Inspectorat şi 
am anunţat că voi trece mai târziu după adeverinţă, sau 
dacă durează să-mi fie trimisă, acasă, adresa e trecută în 
cerere, de altfel am lăsat; dezinteresat, ţidula într-o 
cămăruţă cu un singur birou şi o singură persoană la birou 
şi tot dezinteresat mi-a luat-o acea persoană, o cuconiţă mai 
în vârstă preocupată de noutăţile cinematografice din 
Realitatea ilustrată, apoi am. Căutat în centrul oraşului un 
ceaprazar, rugându-l să-mi confecţioneze, pe loc, petecul 
de stofă obişnuit al Liceului Naţiorial cu numărul 463 şi să 
mi-l coase la mânecă. S-a. Mirat olecuţă că-mi renovez 
numărul chiar în timpul vacantei, i-am replicat că voi fi de 
serviciu la Inspectorat, a înţeles imediat şi, după un sfert de 
ceas, am revenit pe strada Lăpuşneanu ca elev serios şi 
destoinic al Liceului National din laşi. Tot astfel am intrat şi 
în cofetărie, i-am identificat din pragul uşii pe cei doi 
maimuţoi de serviciu, care nici nu m-au luat în seamă, am 
găsit, sau mai bine zis am căutat un scaun la o anumită 
masă, am comandat o indiană, fiindcă nu se vedeau indiene 
în galantar, am înlocuit-o cu o savarină, care mi s-a. Adus 
repede şi pe care am mâncat-o cu poftă. La plată am scos o 
monedă de o sută, mi s-a dat restul, am numărat şi eu, 
obligându-l pe cofetar să rămână lângă mine, am spus nu, 
n-am mâncat decât o prăjitură, o savarină, el a vrut să 
răspundă ceva, era stupefiat, nu l-am lăsat, am repetat că 


am mâncat o singură prăjitură, omul mai că s-a 
congestionat, tremura ca în friguri, nu! l-am spus, am 
mâncat o singură prăjitură, de cite on vreţi să vă spun nu, 
de. Patru on să vă spun că n-am mâncat decât o singură 
prăjitură? Omul şi-a schimbat pared la comandă culoarea 
feţei, s-a scuzat, era de un firesc absolut, ca mine de altfel, 
mi-a mai sărit în ajutor şi un vecin de masă, un ofiţer pe 
care îl alesesem anume, confirmând că am mâncat o 
singură prăjitură, probabil e o confuzie, a zis el, băiatul a 
cerut întâi o indiană... 

— Aaaaa! S-a scuzat cofetarul, aruncându-mi o privire 
scurtă, de complicitate. Vă rog să ma iertaţi şi să primiţi din 
partea casei o sarailie. 

Am mulţumit, dar am refuzat, arătând cu mâna spre un 
băieţaş de la o masă apropiată, pofticios şi cu o însoţitoare 
cam grijulie pentru dinţişorii şi burticică lui: 

— Daţi-i-o lui, din partea mea! 

Cofetarului nu-i mai conteneau temenelile: 

— Merci, foarte merci, conaşule! 

I-am mulţumit şi eu ofițerului, ceva mai reţinut, ela 
clătinat aprobator din cap, arătând spre băieţaş, apoi mi-a 
întins mina pe care i-am strâns-o bărbăteşte, însoţitoarea a 
scăpat o remarcă plăcută şi foarte necesară, gustată şi de 
maimuţoii cu paharele de apă, goale, din faţa lor: 

— Se vede că eşti de la Liceul National, mândria laşului! Şi 
Sadoveanu a învăţat acolo! Promiţându-i feciorului, sau 
nepotului că, dacă va fi cuminte, acolo îl va da, când îi va 
veni vremea: Şi nenea o să-ţi fie profesor! Mi-a prezis ea. 

— La limba română! Am precizat eu. 

Şi am părăsit cofetăria, într-o atmosferă mai destinsă, fără 
să pară că-l bag în seamă pe cofetarul zelos, care aranja o 
tavă cu sarailii în vitrină şi fără ca vreun maimuţoi să se ia 
pe urmele mele. Am traversat strada ca să-i revăd pe cei 
patru, indiferenți la ceştile de surogat, goale ca şi paharele 
colegilor lor, dar cu ochii ca nişte telescoape fixate pe uşa 
cofetăriei, am grăbit pasul spre inspectorat, rugând-o pe 


cuconiţa care nu-şi încheiase încă relaţiile cu lealitatea 
ilustrată să-mi înapoieze cererea pentru a face o 
completare, am pus-o chiar sub ochii. Ei în servietă, dar 
fără să-i tulbur apatia fată de lumea vie şi abia după ce am 
trecut de Bârlad mi-am amintit de cerere, am rupt-o 
bucățele şi am aruncat-o pe fereastră, probabil că eram 
obosit din cauza nesomnului şi a ghiftuielii forţate, eram şi 
îngândurat, pentru că am zărit în privirile vecinilor de 
compartiment, o pereche încă de turturele, o undă de 
compătimire şi de simpatie, ca un dar de suflet, pentru cei 
nefericiţi în dragoste. Numărul l-am păstrat printre 
lucrurile-amintiri. 

Am sosit la Bucureşti puţin după miezul nopţii. Mă 
opusesem valurilor de somn, mai înăbuşitoare după 
Focşani, de unde se mărise distanţa între staţii, rezistând 
neeroic la gândul apartamentului cald, încăpător şi 
îndestulat care mă aştepta în faţa Scalei, dar n-am mai 
apucat să ajung acolo, chiar la capătul peronului mă aştepta 
trimisul apartamentului, în persoana unui Florin care parcă 
nu venise să mă întâmpine viu, ci să ma ia cu tot cu coşciug 
pe singurii săi umeri. 

— Te-am aşteptat la toate trenurile, pentru că e jale. 
Babacii au sosit de dimineaţă cu toţi invitaţii de la Valea 
Mare. Rebreanu cică e bolnav şi au venit să petreacă la noi 
revelionul. Aşa că toată casa, inclusiv camera mea, mai 
ales... Le-am spus că pot să stau la tine. 

I-am împrumutat masca mortuară, altminteri nu s-ar fi 
uitat la mine cu atâta disperare. 

— Imposibil la mansardă! Mi-am regăsit vocea. Când a 
afiat că voi lipsi din Bucureşti, domnul Stimu mi-a dat a în. 
Ţel. Ege că ar putea să folosească el camera câteva zile, 
probabil pentru vreo fleoarţă de. A lui, şi am convenit că, 
dacă până plec, adică până ieri seară, nu-i las vorbă anume 
la atelier sau acasă înseamnă că poate dispune de cameră, 
aşa că de aseară sau de azi dimineaţă... în mod sigur e 
foarte ocupată, aş putea să jur. 


Noroc că despărţisem frazele şi minciuna de adevăr, altfel 
n_aş fi jurat, dar jumătatea mea de sinceritate, atât de 
controlată, nu rezolva din nefericire problema acoperiului. 
Şi era prea târziu să încercăm la Tania, sau Ia... 

— Unde spuneai că s-au hălăduit armencele? M-a pocnit 
brusc inspiraţia. Pared într-un sat nu prea departe... 

Întrebarea mea nu părea să-l surprindă pe Florin. 
Probabil că se gândise şi el la soluţia aceasta şi chiar se 
gândise, dar nu optimismul îi modula vocea: 

— Unu: e că în noaptea asta nu se poate şi fincă e prea 
noapte şi fined satul e la vreo treizeci de kilometri de aici, 
iar de la gară până în sat mai sunt vreo şase kilometri. Doi: 
şi Anais şi Metaxe şi Neruna sunt, cum să-ţi zic, cam însoi; 
iţe şi de babaci, dar asta n-ar ii prea gray, şi de ăilalţi, mai 
ales... 

Ne atrăgea pe amândoi acelaşi magnet: sala de aşteptare 
clasa întâi, a doua. Am găsit cloud scaune în colţul cel mai 
întunecos şi ne-am reluat conversaţia, ceva mai desciocliţi, 
acoperişul de tranziţie ne acceptase, mai bine zis noi îi 
acceptasem, aşa cum era: cu lumină de mausoleu, cu 
sforăieli şi. Mormăituri, cu SuS*teli şi icneli şi cu un miros 
negru şi dens din care nările nu adulmecau decât 
componentele de tutun, băutură şi sudoare. 

— Trei! Am continuat eu, sub formă de întrebare: Nu ni s-a 
unduit totuşi pe la ureche o invitaţie? Să zicem că a fost 
într-o -doară - am răsuflat uşurat, când am văzut că Florin 
dă din cap afirmativ - de ce să n-o fi luat în serios, de ce să 
nu rfe fl entuziasmat mai târziu? Aaaa, din cauza 
handralăilor? Poate că nu told sunt handralăi, în sensul în 
care vrei tu să foloseşti expresia. 1 (r) i Sinit şi pe ceilalţi 
doi? Poate că sunt nişte îngeraşi, n”* văd Pe Neruna. Cu 
sfiiciunea şi puritatea ei... 

Pe Florin 1-a Pufnit râsul, un râs înăbuşit cu batista, dar 
eliberat cu încheieturile falangelor care-mi transformaseră 
coastele în corzi de mandolină. 


— Ai ginit-o şi tu! Mi-a împrumutat el expresia şi s-a zburlit 
ca un cabotin înaintea examenului de sPecialitate. Cum 
ziceai tu că zice Arghezi? Aha! IsPltele uşoare şi blajine, N- 
au fost şi nu sunt pentru mine. Află că nici pentru mine D- 
eci vom fi trei, nu unu, dacă o fi gândind şi ăla ca noi. Nici 
măcar nu putem trage la sorţi, mai ales... la zi 

I-am zis, după ce i-am încercat plexul cu'âât” devăr şi 

— Din chestia asta, dacă excludem primul acela că-i putem 
exclude pe babaci din afacere. 

— Romantica bine, să te cred, nu deduc decât două 
adevăruri: că tu eşti un moron sau un cretin debutant şi că 
surorile celelalte sunt blajine, adică ăsta le-ar cam fi 
pseudonimul temperamental. Dar aş rămâne la un singur 
adevăr, tocmai din cauza acestui pseudo al doilea: că tu ai 
avansat la stadiul de cretin, adică între expresie şi 
substanţa care o emite e o armonie deplină. 

Chiar nu-mi dai nici o şansă? S-a fofilat Florin pe lângă 
afronturile mele. Să zicem că ne lăfăim în domeniul, 
vorbelor, mai ales... 

— De ce să zicem, dacă ne lăfăim? | am răspuns, 
încercându-i iarăşi rezistenţa solidă a plexului. Blajine on 
neblajine, problema e: vrem să ne convingem sau nu? 

Vorbeam în şoaptă, eram în collul cel mai retras, aşa ni se 
părea, dar tot s-au găsit câţiva care să ne admonesteze, ba 
unul chiar ne-a acuzat de agitaţie politică, ceea ce I-a 
îndemnat pe un altul să ne ia apărarea, spunând că nu 
facem altceva decât să repetăm nişte lecţii sau cursuri de 
română, nu? Care, desigur, nu sunt la îndemâna inculţilor şi 
analfabeţilor... 

— Las-că te ştiu eu! S-a răzbunat primul. Ai bilet de-a 
treia, ca şi ei, şi stai aici la noi, ca şi ei, la a-ntâia-doua. Asta 
se cheamă, zi-i, domle, obrăznicie şi escrocherie la un loc. 
Eşti simultan, domle, asta eşti! 

— Pe front, bă, pe front! A răsunat ca un ordin de tăcere 
vocea unuia în uniformă. Acolo să vă bateţi, bă, cu 


moletierele şi cu inamicul, nu cu fasoanele şi cu civilii Auzi, 
bă?! 

— Aşa e! Aşa e! Au mai strigat câliva, apoi zarva s-a potolit, 
şi sforăiturile şi icnelile şi scâncetele şi duhoarea 
tridistinctă şi-au reluat stăpânirea asupra sălii. 

Florin şi-a rezemat umărul de umărul meu, apoi a scotocit 
în servietă şi mi-a întins o sticlă lunguiaţă. Clipocitul 
înfundat mi-a umezit imediat buzele. 

— Era cât pe-aci să uit! Mi-a şoptit el la ureche. Dă-o toată 
pe gât, eu mi-am luat porţia. 

Mi-am amintit gestul pe care-l făceau cei de la clasa a 
treia cu gâtul sticlelor şi ulcioarelor, când le primeau şi le 
dădeau. Le-am imitat evlavia, dar bând mai pe îndelete şi 
lăsându-i lui Florin câteva degete de licoare, ca să due 
ritualul până la capăt. Era acelaşi vin negru, dens şi 
catifelat din noaptea de Crăciun. Ne-a obosit, ne-a ameţit, 
ne-a cufundat în aluatul general. 

A doua zi, era 29 decembrie 1943, cu o oră înaintea 
amiezii, am văzut pentru prima dată Castelul. Acum ref ac 
amintirea, abia acum descopăr relief urile, detaliile, 
restrângerea spaţiului şi fixarea lui în parcele posibile şi în 
aproximaţii cronologice, abia acum alătur parcă două hârtii 
de calc, două hărţi pe hârtie de calc, şi le pun una peste 
alta, pe cea a primăverii-verii, atât de profund întipărită în 
aminte, peste cea a iernii, plată,: nesigură, doar cu câteva 
creionări, şi mă străduiesc să-mi imaginez ceea ce n-am 
înregistrat atunci, dar mi-e teamă să nu născocesc, pentru 
că în acea zi de 29 decembrie, atât de importantă în 
această povestire şi în viaţa mea, ca zi care m-a legat de 
aceste locuri şi a hotărât revenirea mea aici şi revederea lor 
halucinantă, ea alergând în timp, rostogolindu-se ciclic şi 
mereu, ca moneda lui Prevert, mai întâi spre 29 aprilie, apoi 
spre 29 mai şi mai departe spre 29 iunie şi 29 august, cele 
mai fantastice zile din viaţa mea. Da, şi acum când scriu 
aceste rânduri e tot un 29, martie, dar nu mai e anul 
Domnului, ca aturici, ci anul navetelor cosmice, nu spre 


ceruri sfinte şi tămăduitoare, şi al spatiilor în navete, e anul 
inimilor artificiale, puţine, şi anul inimilor artificiale, multe, 
anul în care lumea se va bucura, poate, la cea de a 40-a 
comemorare a unei nemaipomenite victorii, iar eu voi 
suferi, sigur, la cea de a 40-a aniversare a unei cumplite 
înfrângeri. Da, mi-e teamă să nu născocesc, pentru că în 
acea zi de 29 decembrie n-am văzut nici un castel, ci mi l- 
am imaginat, vag, câteva clipe, când mi s-a povestit despre 
el, fără să-rni imaginez, n-aveam nici un motiv, şi 
cutremurele plurivalente care se vor năpusti asupră-mi din 
craterele lui nevăzute. 

Era un sat de câmpie, înconjurat de păduri, de la gară nu 
se vedea decât turla bisericii, ţâşnind roşie şi cu beteală 
albă pe cap, abia după un drum lung şi cotit printr-o pădure 
de salcâmi se ivea şi satul, rezemat de altă pădure mai 
înaltă şi mai deasă, albită şi ea de omătul îmbelşugat, cu 
ulițele lui curate de iarnă, cu două fântâni ca doi cocostârci 
stilizaţi şi cu fumurile încolăcindu-se deasupra hornurilor, 
uniform şi înalt, ca în tablourile pictorilor naivi. N-am 
întrebat pe nimeni, ci ne-am îndreptat spre casa cea mai 
arătoasă, în mijlocul satului, atât de albă că părea dată cu 
zăpadă, dar pared spre a se deosebi de altă clădire, cam de 
aceleaşi dimensiuni, soră geamănă, preferind roşul 
cărămizilor albului de var, care-şi oprea unul din ziduri 
chiar pe malul apei. Era o moară, cu roată afară şi cu motor 
înăuntru. Foarte departe, dincolo de râu şi de o întindere 
lucioasă care nu putea să fie decât un lac, se zărea o 
înjghebare simetrică de brazi, foarte înalţi şi deşi, ca o 
palisadă naturală şi ca o pavăză de netrecut în calea 
privirilor. Dacă m-aş fi uitat mai atent, mai pătrunzător, dar 
n-aveam pentru ce, poate că aş fi deosebit printre zăbrelele 
aiurite ale brazilor invătuiţi, contururi mai închise, care mi- 
ar fi sugerat donjoane şi metereze. Lacul era pătat pe 
alocuri de insulițe negre de pământ şi de plauri şi 
prândoaie de stufăriş. N-am avut vreme să-mi continuu 
turul de orizont, nici nu mă ispitea ceva anume, pentru că 


fetele ne-au zărit, ne-au făcut semne şi mai ales ne-au trimis 
chiţcăieli de bucurie de la ferestre, apoi ne-au ieşit în 
întâmpinare, îmbrăcate în pulovăre strânse pe trup şi 
aliniindu-se în faţa noastră ca pentru un concurs de busturi. 
Poate că Florin s-ar fi transformat într-un Pariş autohton şi 
de circumstanţă, dacă n-ar fi năvălit într-o clipită şi cei trei 
camânsotitori, cum îi numise el, unul într-adevăr o huidumă 
de iarmaroc, mare, gros, cu git de taur, brunet şi cu un chip 
de la care putea să derive adjectivul - chip + eş - ceilalţi 
doi, mai ca noi, unul poate că începuse să se radă la trei 
zile, nu ca noi la şase, în orice caz toţi trei păreau simpatici 
şi chiar bucuroşi că le-au mai venit parteneri de discuţie. 
Strângeri de mâini, prenume, priviri pe sub gene, mici 
ezităni, respirări în lac de cuvinte şi sfiiciuni, bineînţeles, 
apoi sus, la căldură, dar nici afară nu era prea frig, într-un 
hol cât o aulă, îmbăcsit de scaune, fotolii, canapele, 
taburete, măsuţe, mese, dulăpioare şi oglinzi, a început 
dezgheţul, cu banalităţi despre vreme şi Bucureşti, cu 
promisiunea unui revelion grozav, vai, ce bine c-aţi venit, 
avem şi nişte surprize, nu-i aşa că eu am fost prima care am 
prezis? Cu nişte aburi ciudaţi, ştiam, simţeam că sunt de 
cafea, dar nu-mi venea să cred, erau - ani de când nu-mi 
mai uimiseră nările, apoi propuneri de jocuri, dar nu prea 
serioase, să nu ne batem capul, mai bine dansuri, gajuri, ba 
n-ar strica şi puţină vânzoleală prin zăpadă şi un om, adică 
un uriaş, un golem alb, cu ceaun de tuci pe cap, şi, uite, 
pariez că, dacă dăm drumul la radio, ce Philips formidabil! 
Îl auzim pe Tina Rossi, la fiecare zece minute î] poţi auzi, 
cântă pe toate posturile europene, şi Gigli, Doamne, ce 
tremolo mortal când trece de la un registru la altul, şi 
Zarah Leander, cu timbrul ei gray şi insinuant de alcov î la 
belle epoque, şi Wilhelm Kempff, cu Mondschein şi cu 
Patetica, mai ales. Şi suntem singuri, singurei, babacii au 
plecat cu gazdele în altă comună, ca să sărbătorească un 
sfânt Anisie, mâine, apoi revelionul, tot acolo, răspoimâine 
un sfânt Vasile, chiar la protoiereul plăşii, apoi un sfânt 


Serghie, băiatul protopopului, şi mai ales un sfânt Iordan, 
nepotul proto, zău că nu glumim, Florin, până în ajunul 
Bobotezei suntem absolut singuri, adică mai vegetează 
câţiva bunici, din ambele familii, jos, în casele mici, clan 
cred că nici nu vegetează, fâlfâie invizibili, ca nişte fantome! 

Cea mai vioaie şi mai plină de iniţiative şi sincerităţi, card 
îşi amintise şi de bunici, era Neruna, sfiiciunea şi aerul de 
şcolăriţă model din perioada cenaclului le împrumutase 
surorii mezine, Metaxe, care părea că trece printr-o probă 
medievală de logodnă princiară, era ghemuită toată şi îşi 
privea, fără admiraţie, genunchii şi gleznele lipite ca într-o 
Rugăciune de Brâncuşi, iar Anais, calmă, cu coarnele 
pectorale retrase, cu gesturi leneşe şi priviri uneori 
adaptabile, se predase, cu destulă artă şi destoinicie, unui 
rol prematur de matroană, spre fericirea cuviosului fost- 
handralău, care i se închina des, cu gesturi şi ochiri furişate 
şi ne. 

Băieţii îşi destăinuiau, pe măsură ce trecea timpul ŞI 
atmosfera se încălzea, îndeletnicirile şi adevărurile lor de 
vacanţă, şi poate nu numai de vacanţă. Sergo, brunetul eel 
chipeş, remarcat cu atâta exagerare de Florin, iubea. lubea 
sincer, pe faţă, cu toate respirările, clipirile şi nevăzutele. 
Probabil că numai apariţia noastră, doi necunoscuţi, îl 
scosese pentru câtva timp din starea lui naturală, 
împingându-l într-o țesătură de discreţie care nu i se 
potrivea, dar care deja începea să se răsfire. Era dintre cei 
cu inima în palmă, spre seară auzind o păţanie din lumea 
copilăriei mele de circ şi căutându-mă la bicepşi m-a şi 
provocat la un bras-de-fer şi, deşi avea braţe mai groase 
decât ale mele, cu antebraţe şi palme alungite şi cu degete 
de o fineţe surprinzătoare, apucătoare şi puternice, l-am 
doborât de două ori, nedivulgându-i totuşi secretul unei 
mişcări combinate, din brat şi palmă, cunoscută doar în 
lumea circului şi transmisă cu legământ de taină, astfel că 
Sergo mi-a mai întins de două on mina dreaptă, ca să mă 
felicite pentru incredibila victorie, care rn-a transformat 


într-un mic erou al serii, asta înainte de a dedica la toată 
lumea epigrame, unele aproape reuşite - mi-o amintesc pe 
cea Către Neruna, după jumătate de oră de volei în zăpadă: 
„De and în pieptul cald, cuminte, Balonul O atinge, De- 
atuncea eu mă rog fierbinte, Să fiu O minge”- şi alte 
năzbâtii în versuri. Sergo nu şi-a ascuns sărăcia lui în 
materie de diplome, n-o avea decât pe cea de absolvent de 
liceu, tot comercial, dar nici nu s-a lăudat, americăneşte, cu 
ea şi cu meseria lui, rarisimă, era orfevrier - cel mai, cel 
mai, cel mai! 

— Fiecare fată îi dăruise alt calificativ, nu lucra decât în 
ateliere închise şi păzite, adică la cele mai preţioase lucrări, 
de la cele mai înalte curţi, cu cele mai scumpe metale şi 
nestemate. Şi aşa cum se întâmplă când prinzi o cheie, am 
şi descoperit-o pe Anais, şi nu numai pe ea, plină de 
podoabe, dar ce podoabe, noroc că nu atât bunul simt cât 
timiditatea m-a oprit să mă alătur, precum Florin, de 
mâinile, gâtul şi pieptul ei şi să mă binoclez, fierbinte, de 
pared i le-aş fi văzut pe trupul gol şi atunci: adio, aur, 
plating, rubine şi smaralde! 

Pe cavalerul mezinei, Adorian, l-am ghicit prin contrast. 
Dacă Sergo iubea, Adorian cucerea şi domina. Nu cunosc 
istoria Armeniei ca să-l asemăn cu vreun mare căpitan sau 
principe, dar cred că nici Nahuled Kuceak, unul din poeţii 
armeni care m-au fascinat, nu şi-ar fi privit cu atâta 
îngăduinţă şi adeferenţă auditorii din vreo grotă sau din 
vreun cort de la capătul lumii. După comportament l-aş fi 
luat student, cu primele eseuri sau poezii publicate, pe care 
îţi vine să le prinzi şi pe piept şi pe spate, să devii 
omsandviş, şi să mai suni şi din goarnă ca să se adune 
lumea In jurul tau, dar era ditamai avocat, adică proaspăt 
avocat, cu o licenţă „magna cum laude” şi cu un angajament 
ferm în cabinetul uneia din cele mai ilustre, personalităţi ale 
baroului românesc, care - mă dusese Soran la unul din 
cursurile lui de drept internaţional - strălucea prin 
modestie. Era scund, chel, miop, dar ce voce, ce fraze, ce 


logică, ce humor! Întradevăr un cuceritor, bineînţeles 
pentru alte lumi. 

Adorian era malţ şi slab, avea ochi pătrunzători sub 
sprâncene negre, dense, îşi încrunta voit figura pentru a-şi 
compune masca-i iubită, de gravitate şi gesticula pedant 
pentru a-şi sublinia vorbele, într-adevăr legate, clare, 
persuasive, fraze prin excelentă rectilinii, fără acele 
serpentine şi schimbări de reliefuri care prin ciudăţenie, 
surpriză ! noutate dau cuiva farmec şi personalitate. Părea 
obsedat drept, de justiţie, până şi pauzele şi virgulele şi le 
supunea, şi ordona acestei obsesii. Se voia ascultat, de cite 
ori începea să vorbească aveai impresia că dă ordin să fie 
ascultat, şi dacă nu observa efecte pe chipurile 
ascultătorilor, repeta fraza la care ajunsese, indiferent de 
densitatea sau adevărul ei, îi schimba tonalităţile până ce 
reuşea să smulgă măcar o grimasă de mirare sau de 
supunere Pe chipul cuiva. Nu rostea nici imbecilităţi, nici 
platitudini, nu-s, i rătăcea coerenţele, uneori înjgheba chiar 
idei interesante, dar nici măcar raţional nu te capta, era un 
conflict permanent între vorbele lui şi persoana lui, încât 
concluziile, chiar adevăruri hind, păreau false şi 
contrafăcute. Probabil că era tobă de carte, cunoştea 
probabil pe de rost zeci de coduri dar efect real asupra 
auditorilor, ca avocat pledant - situaţie pe care încă nu i-o 
doream - nu cred că ar fi obţinut vreodată. Ori în fata unor 
oameni, ori în fata unor urşi polari... 

I-am ars o epigramă, după ce am găsit rima furia, 
necesară unei expresii uriaşe - summum jus, summa 
injuria: exces de dreptate, exces de nedreptate - pe care o 
memorasem, împreună cu multe altele, dintr-un dicţionar 
latin, răsfoit într-o vacanţă pe malurile Bârladului, care 
suna cam aşa: 

Cu-acest torent ce-l scoţi din git Fără să-ţi stingă furia 

Tu nu vei dovedi decât: 

Că summum jus, summa injuria 


Nici măcar n a zâmbit, dar m-a azvârlit într-o mocirlă, aşa 
hotărâse căutătura lui, după ce m-a amuţit perorând că un 
intelectual nu foloseşte citate, fără să ştie cine e autorul lor 
şi mai ales în ce operă pot fi găsite, ca acesta al lui Cicero, 
de pildă, din lucrarea De officiis, capitolul 10, paragraful 
33! Stiam că-i de Cicero, dar... 

Ne-am uitat amândoi, în aceeaşi clipă, la Metaxe. El era 
mândru şi o voia şi pe ea la fel, şi era şi ea, dar se prefăeea, 
aş putea să jur, se supusese ordinului. Şi mi-am propus să 
mă dau peste cap, la propriu şi la figurat, să-mi preschimb 
vorbele în miresme şi stele, să fac descântece şi farmece, în 
versuri line şi tunătoare, să i le dau lui Metaxe, s-o vrăjesc şi 
s-o scot de sub pelerina lui falsă, măcar pentru o frântură 
de timp, pentru o îmbrăţişare vizibilă. Era atâta 
înverşunare în mine, încât sunt sigur că aş fi reuşit. Dar au 
intervenit Neruna şi Silviu, Silviu, cel de al treilea, care 
jinduia. 

Silviu era cej maj eiegant dintre noi. 

— Mă includ şi eu în acest noi, numai pentru că domnul 
Stimu, amintindu-şi subit de un client care plecase pe front 
fără să-şi ridice un costum achitat până la ultimul sfanţ, mi- 
1 împrumutase de sărbători, dar costumul îmi venea atât de 
turnat, încât meşterul, în loc să-mi spună adevărul, m-a 
transformat în manechin şi într-un tânăr de Bucureşti 
aproape elegant. 

— Făcea parte dintr-o familie foarte bogată, tatăl lui, al 
cărui fiu unic era, poseda un mare magazin de bijuterii, la 
care lucra şi Sergo, cu sucursale la Timişoara, laşi şi 
Constanţa. Cânta la pian, învățase cu guvernante şi 
profesori germana, franceza, italiana şi engleza, făcea 
călărie şi iahting, juca tenis acasă, la şosea, ne învățase să 
bem pentru prima dată whisky şi ne arătase surpriza de 
revelion: două sticle întunecate, cu mai multe etichete, de 
băutură auzisem, din literatură: Cognac, chiar şi firmele 
Courvoisier şi Martel nu ne erau întru totul necunoscute, 
dar eticheta cu V. S. O. P De pe ambele sticle nu izbutisem 


s-o descifrăm. Nu pot să ştiu cum se purta Silviu, acasă, în 
clasă, era tot într-a opta, bineînţeles la Colegiul National, şi 
în alte cercuri. Aici, între noi, părea cel mai nătâng şi mai 
neajutorat In afară de Neruna, nu exista nimeni şi nimic 
pentru el. Nici nu era capabil să râdă la vreo glumă, se uita 
inti: i la ea, cred că nici prin da sau nu n-ar fi fost în stare să 
răspundă la cele mai elementare întrebări, pentru că nu 
ştia dacă ea auzise sau care va fi reacţia ei, părea mut, 
paralitic, lipsit de simţuri, de alte simţuri, pentru că unul 
măcar, al văzului, dar nici acela nu-i aparţinea, era al 
Nerunei, nici o clipă nu se uita în altă parte, iar când ea 
dispărea, privirile îi rămâneau pironite în locul de unde 
plecase şi unde o aştepta. Poate că exagerez, dar cam 
aceasta era impresia pe care o făcea Silviu. Şi nu iubea, ca- 
n romanele ruseşti, exploziv, dement, sinucigaş on 
regenerator, obiectul era atât de departe şi de sus, icoana 
sau ce-şi închipui, a el, nu cred c-o simţea ca fiinţă, încât îi 
era teamă, cred, să-şi imagineze c-o iubeşte. Jinduia, jinduia 
după ceva, după bucăţi, după firimituri: zâmbete, gesturi, 
vorbe, chiar dacă nu-i erau adresate lui, dacă se întâmplau 
în preajma lui, în preajma ei, îi era de ajuns să fie doar 
părtaş acolo. Nu-mi amintesc să fi întâlnit în literatură 
asemenea personaje, dar din păcate portretul pe care i-l 
fac e foarte incomplet. L-am văzut o singură data', într-o 
convieţuire care-l aneantiza prin realitatea ei: chiar alături 
de fiinţa pe care încă n-o desprinsese din ceruri, din vise, 
din lumea plăsmuită, pe care încă n-o simţise ca fiinţă. 
Poate că pe stradă, sau la şcoală, sau la teatru, sau la vreun 
bal - care? 

— S-ar fi purtat ca un om normal, poate că se şi purtase ca 
un om normal. Dar aici, unde venise pentru că era ea, şi ea 
chiar era, şi se putea gândi şi se putea uita numai la ea, nu 
se afla cu ea într-o lume întâmplătoare, ca pe stradă, la 
şcoală, sau la teatru, sau chiar la un bal, ci se aflau anume, 
ei amândoi, ea îl chemase şi... 


Când Neruna m a invitat a doua zi, dimineaţa, la o 
plimbare în jurul lacului, am uitat şi de Metaxe şi de 
Adorian i de Silviu. Era la micul dejun şi se însă. Ilău 
programe pentru ziva aceea - ce să facem dimineaţa? Ce să 
facem până spre seară, când fetele vor începe pregătirile 
pentru revelion? 

— Erau opinii cu droaia: plimbări, audiții muzicale, exista 
şi un patefon şi discuri, o bătaie cu zăpadă, haidem la gară, 
ca vara, cel mai bun program e cel fără, avem şi cărţi de joc 
încă nefolosite, iar într-un moment de tăcere, Neruna a 
arătat spre mine: 

— Pe noi să ne scoateţi din program, deocamdată. Vom 
face o plimbare în jurul lacului, până unde se poatE. Şi dacă 
ne va plăcea, putem s-o repetăm şi cu voi... 

Nu stiu când şi nici nu ştiu dacă Neruna îşi gândise 
spusele. Cu mine nu se înţelesese, dar mă implica atât de 
clar în planul ei, încât îl transformase în planul nostru, ca şi 
cum l-am fi chibzuit împreună, numai noi, pentru a-l realiza 
numai noi. Felul cum vorbise excludea orice alăturare, 
uimirea celorlalli continua prin tăcere, şi a mea la fel, nu 
eram în stare să bâigui. Nimic, dar din fericire nimeni nu se 
uita la mine, în afară, bineînţeles, de eternul Florin, căruia 
i-am răspuns însă printr-o ocheadă de: asta e, băiete, 
ceilalţi au început să revină totuşi la preocupările lor: Sergo 
la Anais, Adorian la Metaxe, iar Florin parcă simţindu-mă 1- 
a scos dintr-o toropeală de plumb pe Silviu şi a ies,itcuel 
pe cerdac, împingându-l ca pe o fantoşă. 

— Mergem? M-a întrebat Neruna, proaspătă, zveltă, 
avântată, ca o Diana a zăpezilor. 

Atunci, doar atunci, m-am trezit dintr-un somn de păcură, 
în care voit mă afundasem şi m-am bucurat că Neruna e cea 
mai frumoasă fată cu care m-am întâlnit vreodată. Era cald, 
un scare plin, care acuş ne va smulge flanelele, altceva mai 
gros n-aveam pe noi, şi. Am pornit, eu în spatele ei, spre un 
lac ca un câmp de zăpadă, în care se va cufunda sau din 
care va răsări, dar cum oare o parte din viaţa mea. 


— Să nu te sperii, mi-a spus ea, în timp ce croia potecă 
prin zăpada virgină, fericindu-mă că-mi pot potrivi paşii în 
urmele paşilor ei, azi am chef de vorbă, asta mi se întâmplă 
odată pe an, mereu cam înaintea anului nou, şi-am vrut să 
fim împreună, nu ştiu de ce şi nici nu vreau să ştiu şi nici n- 
aş vrea să ştii, să fie ca o întâmplare fără început şi fără 
sfârşit, vrei? şi voi începe prin a-ţi mărturisi că fac şi eu 
versuri, nu chiar ca... Le ştii? Cele din parodia lui 
Topirceanu, a la domnişoara de pension vrăjită de Eftimiu: 
„Ah! Cit este de frumos! E tâmpit, nu? Dar să ştii că e 
frumos, numai noi prin labirintul acesta de sălcii şi plopi, 
par- 1U i, - = j., vorbeam despre verdosit m ' mcep sa 
divaghez, ” şurile mele: 

Mă uit în oglindă şi-mi strâmbă din nas Cum 
s'„Ilrpuştoaică, fucea Montespan, Şi-aş vrea să-i aud 
propriu-i glas, Dar am decât ea mai puţin cu un an... Când 
singură sunt îmi scot bluza de Clt Cămaşa opacă aleargă 
spre pat Şi totuşi prin geamul din zid Aş vrea să se uite-un 
băiat. Şi slobod spre. Soare chiar “Pt ciocârlii Acurn, când 
fecioară mă/awd L) ar nu suverani şi crini de Neuitty 

Ci cai şi truveri 0 sa cauttot aiureli din acestea. Tţi spun 
tot ce-mi vine în cap, pentru că mi se pare că-mi place cu 
tine, şi de tine. De-aceea te rog să nu mă lauzi, ţi-am spus: 
S.t.a.d.a., dar nici nu cred că ai avut de gând, merci! Îmi 
pare bine că nu ţi-ai dat şi nuli dai ochii peste cap când se 
înfige Anais, cum face prostul de Florin şi ceilalţi, alţii, li 
place să se joace, aşa în vânt, de dragul jocului, nici măcar 
ca o pisică, nu umblă dup. Ă şoa reci, i-ai văzut doar 
motanul, nici n-are gheare, mi-a spus odată că nu vrea 
altceva decât să-i facă pe băieţi să viseze, să-i fericească în 
vis şi să nu crezi că nu i-au spus vreo câliva că au visat-o, că 
s-au visat, şi „Cum? Ce se întâmpla?” îi provoca ea şi mai 
tare şi dacă 'Ala începea să aiureze îl oprea de la primele 
vorbe: „Şi nu-ţi ajunge că sunt femeia visurilor tale? Vrei o 
hârcă, o vrăjitoare? Sau te pomeneşti că-ţi trece prin cap 
cine ştie ce prostie, în loc să-mi mulţumeşti în genunchi că 


te-am făcut fericit, rămânând curaţi amândoi. Să nu fii 
neghiob! Adio!” Pariez că o se întâmple aşa şi cu Florin. N-o 
să reziste, pentru că pofta de mine i-am tăiat-o, cred, prin 
plimbarea asta. La noi e un obicei sfânt: fetele se mărită 
fecioare. Poate că e o prostie, dar legea asta n-o s-o încalc 
decât eu... Vezi? Se zăreşte Castelul, numai un turnuleţ 
acolo printre cei doi brazi. Nici iarna nu se vede cum 
trebu're iar vara numai zidurile de brazi. Vrei să ne 
căţărăm la vară'ântr-un brad, în cel mai Malţ, ca să 
desluşim misterele Castelului? Nimeni nu ng pQate Qpri) Si 
mistere ” sigur. Noi venim în fiecare vară aici, toată familia, 
la Dobridor, morarul, tata 1-a făcut om, dar şi el 1-a refăcut 
om pe tata. A-nceput Dobridor, în 1917, în lunca Şiretului, 
după un atac alnu ştiu cui, al românilor, sau al nemților, e 
ca-ntr-o poveste arhicunoscută şi nici măcar nu vreau să 
dau a înţelege că familia noastră a luat parte la războiul de 
întregire. Tata a căzut şi a rămas pe marginea unei tranşee, 
apoi un obuz 1-a azvârlit din nou în tranşee şi 1-a acoperit. 
Noroc c-a trecut Dobridor pe-acolo, era sergent, şef de 
grupă, sau de pluton, a auzit gemete, a vrut să piece, era şi 
el rănit, dar gândul bun 1-a făcut să scormonească în 
movilă şi a dat peste tata: „Bine, măi armene, tocmai tu 
care te-ai ferit până acum şi de guturai!” şi 1-a luat în 
spate, dar văzând o patrulă nemţească a fugit în pădure, cu 
tata pe umeri. Şi-au rătăcit în pădure trei zile şi trei nopţi, 
Dobridor mesteca frunze şi coji de copaci şi i le dădea de-a 
gata tatei care nu mai avea nici o putere, a prins şi un 
iepure sfrijit şi i-a stors sângele mai întâi în gura tatei, 
numai în a patra zi au dat peste apă şi gazdă, în coşmelia 
unui sihastru, care i-a tămăduit în vreo două luni pe 
amândoi... Cred că de aici s-ar vedea bine castelul. Oare ne 
vom putea căţăra în vârful bradului ăsta? Eu mă pricep ca o 
'veveriţă, iar tu, dac-ai trecut prin circ, să vezi ce pereche 
grozavă de iscoade o să fim! De la începutui războius-a 
mutat aici o ambasadă, la mare căina, dar toată lumea ştie 
că e ambasada unei ţări nordice, uneori mai ies şi afară din 


cetate, şi ei şi ele au părul blond, foarte, trupuri zvelte, 
staturi înalte, aproape zilnic o maşină face naveta spre 
Bucureşti, tur şi retur, Sergo spune că e un RollsRoyce, cică 
cea mai scumpă maşină din lume, numai la comandă se 
face, dar mie mi se pare o hodoroagă demodată.; 
Ciudăţenia cea mare a fost că mai greu s-a vindecat 
Dobridor, zicea sihastrul, când tata şi-a revenit, că numai o 
minune îl poate salva. „Şi cum ai izbutit să-l aduci până 
aici?” 1-a întrebat sihastrul pe tata. „Păi nu eu, el m-a adus 
pe mine”, i-a răspuns tata, făcându-l pe moşneag să nu mai 
termine cu crucile şi mătăniile. „Păi rănile lui sunt mai rele 
decât ale matale. Aici s-a petrecut o minune, ' Doamne, 
Dumnezeule, dacă matale spui purul adevăr! Să-i 
mulţumeşti toată viaţa Domnului!”. Dar tata a crezut de 
cuviinţă să-i mulţumească mai întâi lui Dobridor şi 1-a 
întrebat ca-n basmele din cărţile de citire: „Ia spune, 
Dobridoare, ce dorinţă mare ai avea tu de la viaţă?” lar 
Dobridor i-a răspuns de parcă ar fi declamat o poezie: „O 
moară aş vrea, la asta visez de când eram ucenic, şi-am 
visat cât am fost ajutor de mecanic, iar ca mecanic mă 
pomeneam că-i sărut zidurile şi găoacele roții. Aha, va să 
zică O şi ştii... O! I-a răspuns Dobridor. Şi moara e chiar cea 
din satul ăsta şi se vede bine de aici, din casă, e ca un zid în 
calea privirii... Uite, aici se and Strâmtoarea, aşa i se spune 
locului şi chiar e cea mai mica distanţă între ţărmul satului 
şi ţărmul insulei pe care se află Castelul. Cit să fie până la 
chioşcul de-acolo, îl vezi? E la jumătatea drumului dintre 
cele cloud ţărmuri, lasă că-ţi spun eu, ştiu foarte bine: trei 
sute de metri în total, deci chioşcul e la vreo sută cincizeci 
de metri. Vino aici! Se vede ceva din faţada Castelului. E un 
Buf tea mai mic şi are o poveste, dar cea mai interesantă şi 
mai lugubră. E povestea locului unde suntem noi acum. 1 se 
spune la cimitir. De aceea e atât de bine păzită 
Strâmtoarea, întocmai cum spune proverbul: frica păzeşte 
bostănăria. Cică e un blestem, de pe vremea când la Castel 
erau călug. Ăriţe, slujeau acolo, sau stăpâneau acolo, sunt 


oameni în sat, cei mai bătrâni, care ştiu adevărul, şi cică 
unul, un zdrahon din sat, a pus ochii pe o călugăriţă şi se 
pare că şi ea îşi îmblânzise ochii, asta e greu de lămurit, 
pentru că totuşi e ceva distanţă de la un țărm la altul. Fapt 
este, sau poveste este, că se întâlneau noaptea la chioşc, 
fiecare făcea juniătate de drum, până ce i-a zărit cineva, 
sau nu i-a zărit, de auzit însă s-a auzit printre maici despre 
povestea celor doi şi s-au pogorât tunete şi blesteme şi 
poate şi nevorbe, pentru că într-o noapte, ultima lor noapte, 
cică din senin, dintr-un cer fără nori şi cu lună mare, au 
pornit fulgere şi bubuituri, ca * răzvrătire a naturii, şi a 
doua zi au fost pescuiţi amândoi, unul pe un mal, altul pe 
celălalt, dar nişte oameni mai oameni i”au unit Pe *nândoi P 
(r) o năsălie. Şi s-a speriat lumea de frumuseţea şi tinereţea 
lor, parcă nu-i atinsese apa, pared muriseră în braţele sau 
în aripile îngerilor: Dar: bl. Estemul a rămas, aşa se zice, şi 
chiar aşa este, pentru că şi de când venim noi se întâmPla 
nenorociri, ” asjstat şi noi la câteva. Vreo trei s-au înecat în 
ultimii şase ani: un student, înotător foarte bun, care a vrut 
să dovedească, deci intenţie bună, că totul e poveste şi 
scorneală, a ajuns până la chioşc, s-a odihnit acolo câtva 
timp, dar când să se întoarcă a fost înghiţit de apă. Dintr- 
odată nu i s-a mai văzut capul, că se adunaseră oamenii pe 
mal ca la târg, şi dus'a fost. L-au găsit, tot dimineaţa, în 
ghiolul morii. În alt an s-a răsturnat un băieţandru cu barca 
şi n-a apucat să se mai agate de ea, nici cu bărcile nu se mai 
încumetă oamenii de atunci, iar acum doi ani, adică acum 
un an şi vreo opt luni, am asistat şi noi, nu ca martori, dar 
eram aici, un puştiulică s-a urcat într-o salcie, pe malul 
lacului, una din pletoasele ălea groase, probabil, după 
cuiburi şi ouă, s-a rupt o cracă de sub el şi bâldâbâc şi dusa 
fost şi el. Aşa se spune, aşa s-a întemeiat tradiţia şi legenda, 
că în anii cu soţ lacul, adică locul acesta al păcatului cere 
OM... Nu, te rog, nu te apropia, aşteaptă până la vară, adică 
nu, pentru că va fi an cu sotl vorbit întruna şi am lăsat-o. Îmi 
plăcea s-o ascult, Jmi plăcea s-o văd, îmi plăcea să privim 


împreună locurile pe care mi le arăta, uneori ne atingeam 
capetele şi ne speriam amândoi, ne legaserăm puloverele 
ca nişte brâuri, în jurul mijlocului şi, deşi o ştiam pură, 
neîntinată, fecioară şi mă înroşeam când îi vedeam sânii 
mici tresăltând sub mătasea bluzei şi pictând în albul 
imaculat două puncte roşii, nu izbuteam să închid ochii, aşa 
cum as fi dorit şi, mai ales, nu puteam să-mi controlez şi să- 
mi stăpânesc seismul fierbinte care-mi aprindea unde şi 
zguduiri în tot trupul. Ne aşezasem pe trunchiul gros al 
unei sălcii căzute şi priveam prin cătarea chioşcului către 
Castel. Se vedeau câteva ferestre, jumătatea unui donjon şi 
pared fâlfâiri şi umbre la geamuri. Castelul părea locuit şi 
acum în plină iarnă, dar Neruna era atât de îndepărtată şi 
atât de departe de Castel, încât am lăsat-o în tăcerea şi în 
lumea el. Şi el“ar se retrăsese într-o lume a ei, pentru că şi 
tonul şi ceea ce-mi spunea erau altele decât cele cu care mă 
obişnuise în timpul plimbării: 


Nu sunt poetă, sunt mai degrabă o visătoare, îmi place să 
visez şi, dacă-mi place înseamnă că visez trează, îmi 
închipui tot felul de nebunii, foarte rar cuminţenii, sau 
poate că inversez valorile, fără să-mi dau seama. Ţi-am spus 
că nu voi fi fecioara soţului meu, nu, terogsănu mă 
întrerupi, ştiu ce vrei să spui: că s-ar putea să se confunde, 
să se împlinească în unul şi acelaşi, dar tu nu-ţi dai seamă 
că toate trei suntem căsătorite? Silviu va fi soţul meu, asta 
s-a hotărât nu ştiu de când. Va fi probabil un soţ ideal, dar 
nu va fi primul meu bărbat, pentru că nu mi l-am ales eu şi 
pentru că nu e cel pe care eu mi l-aş fi ales. Vreau să-mi 
ofer puritatea şi fecioria, nu să mi se ia. Vreau să dăruiesc, 
nu să mi se ceară ca un drepl. Şi dacă vreau să dăruiesc, 
vreau neapărat să dăruiesc <-niar nu mă înţelegi? Visez, 
vreau zboruri, explozii, înălţări, cutremure, vreau vrăji, 
mistere, necunoscute, fericiri groaznice, nu băi călduţe şi 
mângâieri cu puful! De ce să mă înf emeiez din obligaţie, 
din tradiţie, din obicei şi nu din vis, din poezie, din mister? 
Măcar acest act suprem, unic, irepetabil să-1 fac în 
libertatea fiinţei mele, desigur, fiziologic e o mică rănire şi 
schimbare, dar eu vreau ca prima atingere, prima durere 
necunoscută, prima alunecare, prima nu ştiu ce, primul nu 
ştiu cum să aparţină sincerităţii mele, să se întâmple în 
armonie cu visul meu, cu dorinţele mele nebune, să fie 
împreunarea celor doijnagneti care jse caută şi care numai 
ei pot, dintre toţi să se atingă şi să devină întreg. Poate că 
vreau doar adevărul unei clipe, dar am dreptul să cred în 
acest adevăr şi să-l am. 0, fii sigur, va fi chiar un adevăr al 
meu, pregătit de nearătările şi nedestăinuirile mele, de 
nişte fiori încă netreziţi şi care ar putea să rămână aşa 
toată viaţa, şi eu nu vreau asta, vreau să fiu măcar odată 
întreagă, liberă, cu visele prelungite In fiori, în cei 
necunoscuţi, deschişi prin voinţa mea nu prin întâmplare şi 
hotărâre străină, vreau ca acea clipă să fie cea mai sinceră 
din viaţa mea, numai aşa nu va fi durere, ci o groaznică 
fericire... 


Cu atât mai mult simţeam nevoia să tac, nu puteam să 
rănesc * asemenea destăinuire. 

Vino la vară! Mi-a spus ea în şoaptă, dar nt) că. 

Într-o rugăciune, ci ca într-un vis. Vino să rupem blestemul 
lacului, să rupem ceva cumplit, - ” ,. M lume, ca sa se 
poată rupe şi trupul meu, pentru a se împlini | 

Am plecat mai târziu, păşind tot pe urmele ei. A fost o 
seară ca de priveghi. Când ne-am retras în cameră, Florin 
mi-a spus, îngrozit, că Silviu oscilează între nebunie şi 
sinucidere. Nu ma uitasem la el, nu-l văzusem, poate că 
nici nu era, nu m-am uitat la nimeni. Aveam prea multe de 
căutat în nevăzutul viitorului. 

And s-a luminat de ziuă am plecat, ferindu-mă să trezesc 
pe cineva. Lăsasem în camera o foaie din caietul meu de 
liceu, cu o urare de mulţi ani tuturor. 

Nu ştiu ce m-a făcut să întorc capul, când am ieşit pe 
goartă”. Neruna era la geam. II deschisese. Ne-am privit 

P Nu ne-am făcut semne. Am ajuns în Bucureşti [a amiaza. 
] * 

Am evitat locuinţa din Ştefan iVlihăileanu. Nu mă 
înţelesesem cu cel care-mi luase locul asupra vreunui 
semnal şi-mi era teamă că, dând buzna peste el, îl voi obliga 
să-şi caute alt acoperiş. Voi trece mai spre seară şi mă voi 
ghida după lumină. Dacă geamul va fi întunecat, voi 
încerca. Voi găsi în mod sigur un semn din care să reiasă, 
dacă s-a eliberat sau nu camera. Firea îmi spusese 
imprecis: câteva zile, dar pe Firea n-aveam de unde să-l iau 
şi nici pe Soran, numai întâmplător cunoşteam strada pe 
care stătea Lilia, dar nu şi casa, Iania era o gazdă 
ocazională, de Dinoiu nu ştiam absolut nimic, decât ce-mi 
spusese Firea, că are două licenţe şi lucrează la Biblioteca 
Centrală, Bălănuţ: obscuritate completă, toate legăturile Cu 
cenaclul le aveam prin Florin. Era o țesătură încâlcită, 
probabil într-adins i tocmai din cauza aceasta n-avea nici un 
rost să-mi bat capul, până la urmă tot mă voi descurca, deşi 
o presimţire rea mă ciupea din când în când. 


Şi dacă voi petrece revelionul cu mama, în Stupinei, la 
vechea locuinţă? Cred că nu i se putea face mai mare 
bucurie. Ştiam cum s-o iau: mă voi preface distrat, vorn 
ciocni un pahar de vin, apoi mă voi chinui să-mi amintesc 
nişte poezii de Arghezi, ea îmi va sări în ajutor şi-mi va 
spune toate Florile de mucigai şi poate, cine ştie, o voi 
cuceri într-atâta, încât va senate din lădiţa cât o cutie de 
perechi de pantofi, mereu încuiată, deşi n-ar fi umblat 
nimeni acolo, era un object sfânt, un carnet vechi, cu scris, 
ruginiu pe file atât de uscate şj subţiate, că la o atingere 
mai brutală se prefăceau în firimituri, şi-mi va citi poeznle 
de dragoste şi de aşteptare pe care le dedicase, la 17 ani, 
celor doi cavaleri care-i promiseseră că se vor întoarce la 
sfârşitul războiului pentru a-şi reîncepe viaţa în orăşelul 
tihnit dintre Şiret şi Bârlad. Amândoi aveau acelaşi grad, 
unul în misiunea lui Berthelot, celălalt în armata lui Presan. 
Franţuzul i-a scris din Abbeville, de acasă, dar nu i-a scris 
el, n-avea cum să scrie, ambele mâini îi fuseseră amputate, 
i-a scris prin sora lui, rugându-se să fie iertat pentru că nu- 
şi va tine promisiunea, celălalt s-a întors, cu Virtutea 
Militară şi alte medalii şi cu o nestăpânită poftă de viaţă, pe 
care n-a avut vreme să şi-o cheltuiască în cei 15 anicita 
mai trăit. Am făcut rost de cele câteva cadouri cu care, o 
obişnuisem pe mama de Anul Nou: o sticlă de şampanie, un 
pachet de Virginia şi un volum de versuri, Sântei galbene, 
de Bacovia, pe care îl găsisem la un anticar prieten, şi m-am 
repezit m Stupinei. Am găsit-o singură, ştiam că soră-mea 
plecase de sărbători la Bârlad, la prietena ei,. Lola, prima 
mea dragoste de la şase ani, iar fratele cel mic era cu şcoala 
într-o tabără. Arăta bine, parcă întinerită, rn-a dojenit, mi-a 
mulţumit pentru cadouri, dar o simţeam nervoasă, parcă o 
oprisem de la ceva, şi chiar o oprisem: cămăruţa aceea în 
care trăisem înghesuit şi închircit atâţia ani arăta ca un 
colţişor de recepţie. Era curăţenie, ordine, fantezie, chiar şi 
acel dram obligatoriu de dezordine, şi mai ales era o masă, 
acoperită cu o fată albă, ca spuma, şi cu patru scaune în 


jurul ei, acoperite şi ele cu perniţe de lână. Era anul mamei, 
anul în care urma să se sărbătorească la ea revelionul, îi 
cunoşteam prietenele, toate văduve şi necâjite, cu copii şi 
rude pe front, pe care ea, ca un Luca din Azilul de noapte, 
ie ţinea în viaţă, le aducea lumini în ochii morţi şi răsuflări 
de bucurie, oferindu-le veşti bune din cărţi şi din ceştile cu 
surogat de cafea şi speranţa unor revederi sigure, mai 
apropiate sau mai îndepărtate. Am sărutat-o şi m-am lăsat 
sărutat, i-am urat ani mulţi şi frumoşi, eram amândoi foarte 
tari în a nu ne da pe faţă bucuriile şi emoţiile, deşi, sigur, ni 
le simţeam. M-am urcat într-un 25, dar nici pe Rahovei, 
lângă Rondă, nu l-am găsit acasă pe prietenul meu, Bâtlan, 
cel cu care împărţisem rolurile principale din Zorile. Am 
pornit la întârnplare, pe jos, îmi făceam planuri şi căutam 
soluţii, şi m 3111 tre zât, pe neaşteptate, în Parcul Carol, 
adică nu m-am trezit eu, ci m-a trezit o voce pistruiată: 

Dacă nu yă grăbiţi, aş putea să te însoțesc... 

Era ea, era în tonul ei, era singură, era parcă mai drăguță, 
dar tot arogănţică, mirată şi neîncrezătoare. Nu ştiu dacă 
m-a bucurat, adică nu ştiu cit m-a bucurat. Se rătăcise într- 
un fulgarin larg, fără număr pe mânecă, dar nici. Eu nu 
aveam, purta pe cap o căciuliţă de angora, pendula şi o 
poşetă în mâna dreaptă, poza în domnişoară, ceea ce i-am şi 
spus. 

Si dacă m-aş lăsa atinsă de un, fluid de sinceritate,. 

M-a oprit ea, şi aş recunoaşte că pur şi simplu te 
aşteptam?! 

Aş găsi şi eu un fluid, i-am răspuns, şi mi-aş aminti că 
pentru asta am venit! 

Fmj pare foarte rău că minţi! S-a întristat pistruiata. 

Eu aş minţi numai dacă ţi-aş spune că te-am aşteptat în 
fiecare zi, dar azi şi de multe on pentru asta am venit şi 
dacă ai avea măcar antene cu care să simţi cât de mult 
regret că m=am dat în vileag. 0 să mă urăsc două 
săptămâni, zece, o sută, huo! 


Era sinceră şi m-a înduioşat. I-am atins umărul şi imediat 
s-a lipit de mine. Doar câteva secunde, pe urmă s-a 
îndepărtat şi mi-a prins mina: 

— Eşti supărat pentru că nu te,a trecut? [/3111 întrebat şi 
m-a trimis, ca şi tine atunci, să-mi fac lecţiile, şi astfel am 
dedus! Dar încă nu pot să-mi dau seama dacă e furios 
pentru că n-ai luat banii, sau pentru că nu mi-ai dat nici o 
atenţie. N-ai înţeles că a vrut să mi te prezinte? A mai 
încercat cu unul, dar Ala a tăbărât asupra mea, idiotul, şi i- 
am rupt urechea cu dinţii! Ţie ti le-aş fi mângâiat pe 
amândouă. Mai întâi las. Ă-mă să-ţi spun cum mă cheamă: 
Mioara! 

Gntr-adevăr, mă oprisem şi era cât Pe,„aci s”* prind de 
umeri, nu ca să mi-o atrag, ci ca s-o zgilţâi şi s-o trezesc: M- 
am mulţumit cu vorbele: 

— Ce te-aş mai trimite să-ţi faci lecţiile! 

Mioara se îmbujorase şi zâmbea: 

— N-ai putea să nu mai fii stereotip? Şi n-ai putea să nu 
mai fii ca o culoare timidă care nu ajunge pe rochii până 
la... 

Îşi desfăcuse fulgarinul, dar jacheta de lină abia era 
împunsă în două locuri. Îmi răspundea cu altă timiditate. 

— Dacă ai şti cite reviste am căutat şi cite numere, şi cât 
de greu am dat peste... 

N-am lăsat-o să-şi continue serpentinele cu care se 
apropia şi se îndepărta, după nevoie, de centrele nevralgice 
ale discuţiei şi relaţiei noastre: 

— Voi fi şi eu franc! Eşti deşteaptă, poate chiar precoce, 
chestia cu babacul mă lasă absolut rece, dar nu-l=i dai 
seama că eşti o puştoaică, firavă, emancipată doar în 
presimţiri şi-n dorinţi, dar dacă te-ar strânge cineva... 

— De ce nu încerci? S-a repezit ea. Zău că-ţi acopăr 
urechile cu mâinile ca să nu te sperii, şi nu-s fragilă, sunt ca 
o viespe, am Un mijloc foarte subţire, cred că mi-l poţi 
cuprinde cu degetele! Şi te mai rog ceva: să nu-ţi închipui 
nici o clipă că te provoc, că vreau să te provoc. Tâmpitele 


WO 


mele de cojege vorbesc numai despre asta, adică chestii din 
ăstea, le simt şi eu, de vreo doi ani, dar vreau săi le spun 
unui bărbat, ţie, cu ideea că spunându-le mă voi vindeca. 
Asta se cheamă terapeutică, nu? Dar mi-e teamă că nu 
ajunge numai să le spun. Şi dacă ţi închipui că am mai 
discutat cu vreunul despre aşa ceva, pe cuvântul meu că 
nici nu mă uit la băieţi, iar când visez nici nu visez chipuri, 
numai pe tine de câteva ori. Hai să ne aşezăm pe banca asta 
curată, sau vrei să aştern şi fulgarinul? 

Era ca o zvârlugă, nu se lăsa deloc prinsă, se încovoia, se 
fofila, scăpa aproape întotdeauna degeteior ra tionale şi 
chiar retoricii obişnuite. Cred că şi la propriu, în ciuda 
ofertelor pe care nu înceta să le facă, ar _ fi procedat la fel: 
în ultima clipă s-ar fi desprins, ar fi alunecat, ar fi devenit 
invizibilă, dar vocea tot şi-ar fi trimis-o ca pe un stol de 
urzici. 

— Aş putea să-ţi spun şi eu câteva cuvinte? Am întrebat-o, 
rugându-mă zeflemitor. > 

— Ai putea, dar nu cred că are rost! Mi-a zâmbit ea, 
îndepărtându-se de mine şi oprindu-se chiar la capătul 
băncii, pe muchie: Ştiu ce vrei să spui: că numai vorbele s 
de mine, şi ele foarte fistichii şi alunecoase,. Că dacă ne=am 
apuca de fapte... Uite ce e! De vreo zece ani, adică exact* 
de zece ani, ăsta e alzecilea, tata se duce de revelion la o 
cabană din Bucegi, nu ca să-l petreacă acolo, ci ca să fie 
acolo. Acum zece ani au fost amândoi acolo, şi mama, eu nu, 
m-au lăsat acasă, eram prea mică. Exact la miezul nopţii, 
mama a ieşit afară din cabană şi nu s-a mai întors. Probabil 
că a luat-o o rafală şi a zvârlit-o cine ştie unde, probabil că... 
Nu ştiu, mi-e groază, poate că s-a dus singură, cine ştie 
unde! Sau, Doamne, nu! N-a mai găsit-o nimeni, niciodată. 
Aveam cinci ani, stăteam mai mult la bunici, nu ştiam ce se 
petrece în casa noastră. Nici pe mama nu mi-o amintesc 
decât foarte vag... 

— Vrei să spui, că ai numai cincisprezece ani? Am sesizat 
numaidecât. 


— Da, am dat a cincea şi a şasea într-un singur an! Mi-a 
răspuns automat. 

Apoi a făcut o pauză pentru a-şi respira gafa, apoi a 
continuat: 

— În orice caz cincisprezece ani am 3mplinit! De atunci, 
tata se duce la fiecare sfârşit de an acolo, la caband, au fost 
ani când a închiriat-o singur. Nu ştiu ce face şi nici nu vreau 
să mă gândesc. Pe mine nu mă ia şi nu cred că mă va lua 
vreodată. Am o presimţire că din cauza mea s-a întâmplat 
tragedia. Poate n-oi fi a lui, poate n-oi fi nici a ei, poate că 
toate-s năzăriri, în sfârşit! Am rămas singură şi anul acesta. 
Şi ne-am aranjat revelionul într casă cât un teatru, cu nişte 
fete niţeluş mai mari ca mine, vreo doi-trei ani, dar cu mulţi 
ani mai proaste, cu studenţi, ofiţeri, patefoane şi şampanie, 
cu camere multe, în care se poate retrage cine vrea, şi cu o 
greață de a nu mă duce acolo, cum n-am avut niciodată. 
Subînitelegi acum ce vreau să-ţi propun? O armonie: între 
vorbe şi fapte! 

Oare de aceea se îndepărtase, pentru că presimţise că, 
stându-mi mai aproape, mi-aş fi atras -o la piept, duios, ca 
pe un copil, ca pe o soră, într-atât mă impresionase toată 
povestea? Îşi începuse alunecarea în sens invers, către 
mine. Doamne! Cincisprezece ani! Poate că nicinu i 
împlinise, prea îşi subliniase afirmaţia. Oare până unde ar fi 
mers? Chiar la acea armonie pe care o amintise? Şi nici 
măcar nu vorbeau, în ea simţurile, eram sigur de asta, ci 
precocitatea, dorinţa de a şti mai devreme, de a afla ma'i 
devreme, “e a trece mai devreme, de a urea mai devreme: 
noutăţi, gusturi, bariere, trepte, dorea să citească şi 
această carte, încă necunoscută, cum citise, probabil, sute 
altele, de care vârsta ei nu avea nevoie, dar nu şi inteligenţa 
ei. Care îi sugera, poate că-i şi crea, o senzualitate 
artificială, un trup artificial, o fiziologie artificială. Nu cred 
că o complicam, era prea plăpândă şi prea puică, mă uitam 
la ea, nimic din înfăţişarea ei, probabil şi din trupul ei cel 
ascuns, nu sugera o feminitate precoce, o senzualitate 


vizibilă sau reţinută, ba o calculam şi prin mine: mă 
înduioşa, ma sensibiliza, dar nu descopeream decât 
copilărie în temeritatea ei şi tocmai această copilărie, 
această esenţă copilăroasă, deghizată perfect, până la 
violenţe şi nuanţe, până la manifestări de copilărie 
prefăcută, ca să convingă printr-un. Fel de negare a 
negaţiei, intuitivă, desigur, tocmai această copilărie supra- 
rafinată pe care, descoperind-o, o savuram în detaliile ei 
gingaşe, de filigran, de pânză de păianjen, îmi crea dorinţi 
fizice, absolut nevinovate, acesta era controlul: dorinţa de a 
o strânge în braţe, de a o mângâia, de a-i săruta fruntea, ca 
şi cum aş fi avut în faţa mea sau lingă mine un copil sau o 
soră mai mica... 

Dar oare de ce hotărâsem atât de ferm, în mine însumi, să- 
i refuz invitaţia? Mi-era teamă că ar fi dominat ea toate 
întâmplările şi mai ales o posibilă întâmplare gravă? Mi-era 
teamă de mine că în momentul hotărâtor n-aş fi rezistat? 
Mi-era teamă de stângăcia sau stridenţa unor gesturi şi 
situaţii cu totul necunoscute amândurora? Dar dacă mă 
gândeam la asemenea momente... 

Nu! Nu! Această imagine confuză a stângăciilor şi 
stridenţelor era veche, se putea deduce încă din prima mea 
Noapte, din nuvela mea: and am ajuns la momentul în care 
trebuia să rr. Ă dezbrac, mi-a încremenit stiloul în mână. 
Oare cum se petrece o asemenea scenă? Se dezbracă 
fiecare? Se dezbracă unul pe altul? Se stinge lumina? Unde 
se pune cămaşa şi cum... 

Mi-o redeşteptase convorbirea cu Neruna, dar acolo mi se 
părea mai simplu: la miezul unei nopţi calde, în bezna 
naturii, pe iarba mătăsoasă de la marginea lacului... Şi 
acum ce-mi venea să mă gândesc la copilul acesta atât de 
scump dezbrăcându-se, ba şi mai rău; dezbrăcându-mă în 
faţa 

Nu! Hotărârea era definitivă! De aceea i-am acceptat 
apropierea, i-am cuprins umerii, mi-am lipit-o de piept şi ne- 
am atins obrajii. Şi iarăşi rn-a ucis cu inteligenţa ei: 


— Acum ştiu că n-o să vii! O să mă duc la babele ălea şi la 
ofiţerii lor auriţi şi cu baionetele în git. Probabil că voi fi 
proastă, dar să nu te căieşti: sunt prea mândră ca să dau 
vina pe tine. Şi n-o să mă mai strâmb în oglinzi ca marchiza 
de Montespan! Mi-a cântat ea în şoaptă, uluindu-mă. 

Am condus-o acasă, fără vorbe, se înserase, mergeam ca 
două umbre. Nici nu ştiam ce aş putea să-i spun şi nici nu 
era nevoie să-i mai spun ceva, îmi deducea, aproape 
întotdeauna gândurile şi cred că nu numai pe ale mele. 
Netristeţea lucidă cu care-şi începuse ultima frază îmi 
zgândăra convingerea că bănuise sau chiar ştiuse de la 
început că o voi refuza. Dar mai era şi nostalgia în devenire 
din ultimele ei cuvinte, dezvăluită doar printr-o coincidenţă 
fantastică. Ideeami s-a închegat dintr-o suită de 
caramboluri fulgerătoare, ca o necesitate lăuntrică nu ca o 
posibilă clarificare: 

— Ai putea să-mi spui la ce şcoală înveţi? 

Încă nu Ştiam de ce o întreb, nici ea nu a înţeles de ce, 
mirarea i-a tresărit doar o clipă pe faţă, apoi mi-a răspuns 
printr-un gest neaşteptat. Şi-a scos mina din fulgarin şi mi-a 
arătat numărul de pe mâneca puloverului. Era la acelaşi 
liceu la care învăţa Neruna. 

— Yţi mai eram datoare cu ceva! Mi”a spus ea la 
despărţire. Cred că a fost prima dată când nu m-am 
controlat şi asta echivalează cu o declaraţie de dragoste: 
dacă nu l-aş fi rugat atât de stăruitor, sunt sigură că te-ar fi 
trecut, dar echivalează şi cu un avertisment: nu cred că osă 
te treacă vreodată! 

— Te rog şi eu ceva, foarte mult, i-am şoptit, nu pentru 
mine, pentru frumuseţe: te rog să nu fii proastă în noaptea 
asta! Atât! 

S-a uitat, dar n-a rezistat mult. Oare voi afla vreodată 
pricina acelor lacrimi ascunse: pentru că nu se va întâmpla 
ceva, sau pentru că se va întâmpla ceva? 

Am ajuns în câteva minute pe Ştefan Mihăileanu. 
Fereastra de la mansarda mea era camuflată, pe dinăuntru, 


şi asta inutil, pentru că (jin casele joase care împrejmuiau 
blocul nu se putea vedea în interior. Cortina aceea apărea 
ca o măsură dublă de prevedere. Nu-mi trebuia mai mult 
pentru a înţelege că locui-nţa mi se afla încă în stare de 
acoperiş. Nici o fâşie de lumină nu se zărea, iar obiectul 
care acoperea geamul nu putea fi al meu, îmi ştiarn bine 
inventarul sumar, deci era cineva înăuntru, aşa că... 

Eram cam singur Bucureşti, doar cu o servietă în mână şi 
mi-am amintit conţinutul ei: o pijama, câteva batiste şi 
perechi de ciorapi, caietul cu Prima Noapte, cloud cămăşi 
de schimb. Amintindu-mi-l, mi-a venit şi ideea: la urma 
urmei eram pregătit pentru voiaj. În Bucureşti n-aveam ce 
să fac, pentru că n-aveam unde să fac. Să cad netam-nesam 
pe capul unora, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu era în 
firea mea, sau să mă subţiez ca o rudă săracă la o masă 
bogată, îmi repugna. Mi-am amintit revelionul de anul 
trecut, cu zilele de dinainte şi zilele de după, încărcate de 
datini necunoscute în alte părţi, de un pitoresc şi un haz 
incomparabil, mi-am. Amintit-o iarăşi pe Sanda, tremurând 
în braţele mele, mi-am amintit invitaţiile colegilor, dar nu 
numai ei mă invitau, tot satul şj altele învecinate, pentru că 
vrăjit de fabulosul datinilor, de uraturi, de strigături, de 
cimilituri, de colinde şi vicleimuri, de improvizații şi 
născociri, uncie violent pornografice, cântate şi spuse 
profetic la ferestrele caselor cu fete mari, aţâţat de toate 
acestea am improvizat şi eu, în replică, distihuri şi catrene 
hazoase, ba şi un pluguşor de flăcăi pentru fete, care au 
fost imediat preluate şi transmise. Nu ajungeam bine cu 
alaiul într-un sat, că ne şi pomeneam cu uraturile pe care 
abia le lansasem în altele prin care trecusem. Şi mi-am mai 
amintit de promisiunea entuziastă că voi reveni pentru a mă 
ghiftui, poate, din belşugul nemăsurat al datinilor şi 
obiceiurilor bucovinene. 

M-am dus întins la gară: era un accelerat de noapte, care 
ajungea cam pe la trei dimineaţa la Dolhasca, dar acolo 
trebuia să aştept mai bine de un ceas legătura mai departe. 


Ei şi?! Ajungeam în jurul orei cinci, poate chiar mai spre 
patru şi jumătate, end îbia începea cheful cel mare şi 
defilarea cetelor de colindători. Mi-am calculat şi finanţele, 
aproape că mi-ar fi ajuns pentru un bilet turretur clasa a 
doua şi chiar mi-ar fi ajuns, dar m-am gândit că n-are rost, 
mai întâi ca să evit limita falimentară: învăţasem la 
economic politică despre asigurările împotriva neprev 
ăzutului, şi apoi cred că trenul era gol, şi mai era şi starea 
mea: să mă pregătesc în că de pe drum, prin tovarăşii de 
călătorie de la a treia, pentru cei şi pentru ceea cemă 
aştepta acolo, în satul din nord. 

Şi chiar aşa a f-stân vagonul pe care l-am ales la 
întâmplare, doar cu bănci de lemn, fără compartimente, 
aidoma tuturor vagoanelor de clasa a treia, era o singură 
familie, ţărănească, sigur din nordul Moldovei, şi tatăl şi 
mama şi cei doi lănci, o fată şi un băiat, erau îmbrăcal=i în 
straie naţionale, aşa cum obişnuiau în toate zilele, şi-n cele 
de sărbătoare, oamenii din părţile acelea. M-au poftit lângă 
ei, între cele două bănci pe care le ocupau, de îndată ce le- 
am spus: Bună seara! 

Să-ţi fâe Şi mătăluţă bună, creştinule! M-a luat în primire 
bărbatul, gros, noduros, rotund, ca un bolovan. Şi te-am 
ruga să poposeşti aici la noi, că noi facem praznicul de 
înnoire în tren şi mătăluţă, precum se vede după taşcă, nu 
prea eşti pregătit pentru aşa ceva. N-aş crede eu că încape 
un şip mai acătării acolo... 

Se întorceau de la nişte rude din Capitală, care făcuseră 
avere bună cu pielicele şi alte blănuri, voiseră şi unii Sl să 
se fălească: Ai de la oraş cu acareturile lor şi cu belşugul 
care pleznea în ele, cei de la ţară, la întoarcere, asta era 
piesa, cu norocul verilor lor de la oraş şi cu bazaconiile din 
căsoaiele lor. 

Măi măi ce de maşinării! Nu mai contenea omul. 

Auzi! S.ă facă gheaţă în casă, aşa cum e zahărul cubic, 
într-un dulap alb care zbârnâie ca guierele zmeelor! Şi li se 
încălzesc odăile, parcă din văzduh, că nu e nici o sobă, 


nicăieri, ei zic că totul vine de subp. Ământ! Şi ce 
păhărărie! Ai văzut, rnă muiere? Dar pared tot mai sănătos 
şi mai gustos e chid tragi câte-o duşcă lungă de-a dreptul 
din şip, ia, hai mătăluţă, s-o golim, că ălelalte, auzi-le cum 
scâncesc de borţoase şi de fecioare ce sunt! C-altminteri nu 
prea se preţuiesc cum li se cuvine nici caltaboşii, nici slana 
noastră care n-are pereche, ca să nu mai zic de claponaşii 
ăştia usturoiaţi, pe care i-au ţinut tot timpul la ger, în 
dulapul Ala alb. Doamne-ajută! 

Am rezistat greu îndemnurilor, poftei şi dojenilor care mă 
acuzau de fudulie când nu luam cite ceva, dar nici nu voiam 
să-mi nemulţumesc gazdele viitoare prin refuzuri la alte 
îndemnuri şi trataţii. Le-am spus-o, dar s-au prefăcut că nu 
pricep şi spre împăcarea tuturora m au invitat pentru 
prima zi, adică în continuare, la ei în sat, două staţii mai 
departe de cea la Care urma să cobor eu, că Or să se 
înţeleagă ei cu oamenii mei, doar se cunose; sunt cam rude 
cu de-alde Niţu, prin nişte căsătorii încâlcite, ca să nu mai 
vorbim D. E cununii şi botezuri. Parcă n-ar şti ei cine-i 
Oprea, Oprea a lui Niţu, pădurarul, ăla de n-are _ Un picior, 
dintr-o împotrivire nedorită cu un Urs cât Ceahlăul, da' 
oamenii; vânătorii îi ziceau Hunul, şi-l ocoleau la cite două 
poşte. Păi n-are el o fătuţă de mor flăcăii din şapte sate şi- 
ncă din altele şapte după ea, şi un băiat care-i la şcoală, sus, 
cu vipuşcă albastră la nădragi şi Cu nişte ifose de-ţi vine, să- 
i bagi tipări în fund. De bună seamă că-s gazde bune, ca tot 
românul, ca peste tot prin preajmă, da ca la noi în sat şi ca- 
n familia noastră nu se există şi-i musai să vii ca să te 
îneredintezi chiar cu ochii matale! 

Pared citeam rândurile din Descrierea lui Cantemir, cele 
care vorbesc despre obiceiurile moldovenilor de a fugi după 
oaspeţi şi despre bucuria de a i avea, oricine ar fi şi de 
oriunde ar fi. Am coborât totuşi la staţia mea, greu, 
blagoşlovindu-ne reciproc, eu pentru trataţie, ei pentru 
bucuria de a le fi acceptat-o, era lună bogată, cunoşteam 
satul pentru că îl bătusem casă cu casă cu colindătorii, dar, 


gospodăria pe care o căutam nu părea prea luminată, doar 
nişte pâlpâiri la Un geam, mai degrabă de la vreun foc încă 
arzând decât de la o lamp. Ă. Am intrat totuşi, câinii nu 
puteau să mă recunoască, dar m-au luat de om bun, aşa că 
mi s-au gudurat la picioare, deşi le uitasem numele, am 
bătut încetişor la uşa care aducea a lumina, apoi mai tare şi 
mai îndesat, până mi s-a mormăit un Cine? La care am 
răspuns cu Om bun şiiată că s-a deschis şi uşa, Cam lent, 
parcă era de plumb, şi m-am trezit cu o arătare albă în 
prag, totul era alb, părul, barba, mustăţile şi' cămaşa Care-i 
cobora de sub barbă şi-i acoperea de tot labele picioareloro 

__Aoleu! Asta trebuie să fie un alt obicei, pe care nu-l 
cunosc, moş 'Toadere! Vas'că te-ai mascat în stafie! Eu mi-s, 
ia ghiceşte! 

— Numai să te dai olecuţă cu lumina, că vocea mai, mai! 
Măi băiete, măi firoscosule, mătăluţă eşti, care va sa zică! 
Apăi cine credea că mai v”> numai Sanciuţa, o mai ştii? Ea 
tot ţinea mortis, a făcut rămăşag! Toţi au plecat, şi ştii 
unde? 

Plecaseră chiar în satul în care mă invitaseră cunoştinţele 
cu care prăznuisem în tren. Am intrat în casă tocmai când 
pe altă uşă pătrundea 0 alta stafie, mai mărunţică, mai 
subţirică şi care'Şi descifra trăsăturile pe măsură ce ne 
apropiam amândoi de opaiţ. Era Sanda, cu obrajii înroşiţi 
de lumina opaiţului, aşa părea, dar tremurul care-i zguduia 
toate încheieturile, avea altă sursă şi icunoşteam şi i-l 
oprisem lipindu-mi-o şi strângând-o până la sufocare, exact, 
exact cu un an în urmă, poate chiar la aceeaşi oră, spre 
dimineaţă, într-o cameră în carE. Ne pregătise paturi şi eu 
sosisem ceva mai devreme, iar ea alergase după mine ca să 
înteţească focul. Şi i-l mai simţisem şi. A doua zi, tot în 
braţele mele, când ne-am rătăcit prin grajd şi staul, când m- 
am molipsit şi eu şi m-aş fi vrut bărbat, ca un apucat, şi ea 
m-a oprit şi mi-a spus că-s zănatec, că poate să dea oricine 
peste noi şi că-i e fried de dureri şi de oameni şi de 
descântece şi că ar vrea să-mi fie de tot şi toată viaţa, dar 


că s-ar mulţumi, poate, să-mi fie Şi numai odată, pentru că e 
nebună când mă vede şi când mă aude, s, î-i vine să moară 
că nu s-a dus la şcoală, ca fratele ei şi ca alte fete, că ştie ea 
că eu o să ajung om mare şi că nu mi se va potrivi, ea, o 
proastă, care va rămâne toată viaţa aşa, slujitoare şi 
slujnică la un bărbat care-o va călări după poftele lui şi-o va 
înjuga mereu la toate treburile casei şi pământului, şi care- 
o va bate, ştie ea, care-şi va găsi o ibovnică în altă casă, sau 
în alt sat, printre vădanele care ştiu să vrăjească şi să 
ademenească şi să se Pl efacă şi chiar ştiu multe, pentru că 
a avut cine să le înveţe şi ea nu va avea niciodată bucurie de 
la vreun bărbat şi nu va şti cum e să fii femeie, i-au spus ei 
altele, cununate, care zic că nu s-a petrecut nimic cu ele, 
doar dureri şi apăsări şi horcăieli şi gemete din gâtlejul 
celui de deasupra, care pe urmă se duce afară, lângă claia 
de fin şi se întoarce, încă gâfâind şi obosit, şi se trânteşte în 
pat ca într-o groapă cu mii. Tremura şi plângea şi-mi 
spunea toate acestea şi din când în când alerga la uşă să 
vadă dacă nu vine cineva şi iar mi se ciuciulea în braţe şi-mi 
şoptea că ar face-o, dar n-ar vrea aşa, pentru că-i prea 
multă dogoare în ea, în pântece şi-n piept, şi-acolo unde nu 
s-a uitat niciodată, că-şi închipuie că se va topi, că-i va ţâşni 
sânge pe subsuori şi prin sâni, că i se vor încleşta picioarele 
şi dinţii şi ar vrea s-o sărut, că ar putea să moară numai 
sărutând-o şi strivindu-i sânii cu pieptul meu, că e chiar 
gata să moară dacă ar ajunge să se împlânte toată în mine 
şi eu să ma' împlânt în ea, că de câteva on era să moară în 
vis, dar pe atunci nu mă cunoştea şi de când mă cunoaşte... 
Dar vorbele nu mai era cele de anul trecut şi nici 
cutremurul nostru nu era cel de anul trecut, eram amândoi 
în camera pe care mi-o pregătise, pentru că ştia că voi veni 
şi mă aşteptase, până o trăsnise somnul, poate chiar când 
începusem să bat în uşă, că acum nu trebuie să ne fie 
teamă, bunicul s-a culcat şi-şi doarme cel mai adânc somn al 
lui, somnul de dimineaţă, iar din partea celorlalţi nici o 
grijă, petrecerea e în toi şi nici n-au cum să vină până se 


face ziuă, că-s numai coclauri şi, uite că s-a ascuns şi luna, 
doamne, ce bună, şi-o să facem lampa mai mică, aşa ca abia 
să se zărească, deşi ar vrea să mă vadă, dar o s-o facă ea cu 
mâinile, o să-mi ia tot trupul şi chipul cu degetele şi o să-l 
păstreze până la moarte, du-te, du-te în pat, vreau mai întâi 
să-mi fac rugăciunea şi-o să vin la tine şi mai curată, o să 
mă ierte maica cea bună pentru păcatul pe care dinainte i-l 
mărturisesc: Maică bună şi scumpă, iartă-mă, fac asta 
pentru nopţile mele, cele multe, maică, vreau să am şi eu 
vise frumoase, de cite on sunt necâjită te rog să-mi pogori 
noaptea asta în vis şi iartă-mă, maică mare şi bună, dacă voi 
şti ceea ce tu n-ai ştiut niciodată şi s-ar fi putut ca nici eu să 
nu ştiu, iartă-mă dacă voi simţi ceea ce simt că trebuie să s: 
mt şi tu n-ai simţit niciodată şi să nu ma huleşti şi să nu mă 
pizmuieşti pentru asta, iartă-mă, nu ştiu, poate că mă due la 
inoarte, maică sfmtă şi bună...! 

S-a strecurat în pat, după ce a tras zăvorul la uşă, s-a lipit 
de mine, îi simţeam fierbinţeala prin cămaşă, am ridicat-o în 
capul oaselor şi i-am scos cămaşa groasă, am luat-o iarăşi în 
braţe, apoi am îndepărtat-o pentru a-i găsi trupul cu 
mâinile în timp ce mi-l căuta şi ea, i-am acoperit sânii, 
rotunzi, calzi şi zvâcnitori cu palmele, pared mă împungeau 
sfârcurile dure, am coborât mai jos şi ea îmi urma mişcările, 
până ce ne-au paralizat amândurora palmele iarăşi ne-am 
lipit unul de altul, cu frunţile, cu buzele, cu umerii, cu 
pântecile, cu piepturile, s-a întors singură, s-a. Desfăcut, mi- 
a cuprins capul şi l-a tras încet, până ce ne-am simţit 
obrajii fierbinţi, apoi mi-a adus palma la gură şi. Mi-a 
apăsat-o cu amândouă mâinile ei, dar n-am tipat riici unul, 
cleşi durerea urea în noi spre buze: Nu, să nu te duci, chiar 
dacă tip, chiar dacă mugşc, chiar dacă mă zvârcolesc, să nu 
te duci, apasă-mi gura şi gâtul şi urechile, şi vino, vino...! 

Au fost opriri multe şi alunecări încete şi revenite şi 
gemete şi crispări A f*s1: deschiderea dureroasă a unei 
porţi, de carne şi de sânge, împreunate, către dureri şi 
nerăbdări istovitoare, a fost cutremurul şi zbuciumul şi 


explozia din care au ţâşnit în trupuri stele şi izvoare, şi 
curcubee şi pajişti, şi mii de îngeri umblau şi cântau în 
vinele noastre, şi miresmele pătrundeau în oase, şi car nea 
cea nouă se mira şi se bucura în păienjenişurile şi puterile 
ei, toate. 

N-am murit! Mi-a şcptit ea. Am înviat! Abia acum: am 
trecut de la viaţa cea moartă la viaţă! 

Pâlpâiau şi afară zorile. ” făcut lampa mare, am scos 
caietul din servietă şi aşa cum eram, gol şi rănit, am început 
să scriu, să scriu Cea de a doua Noapte, până la ultima 
frază: „N-am murit! Am înviat! Abia acum am trecut de la 
viaţa cea moartă la viaţă!” 

Nu, nici n-a vrut să audă! Mi-a spus dirigintele, seara, în 
cancelarie, după ce am rămas numai noi doi acolo. Nu-i o 
figură de stil, pur şi simplu nu vrea să ne asculte! Închide 
catalogul şi se retrage undeva, sau iese din cancelarie. 

Directorul îşi aminteşte că doar cu un * în urmă s a 
întâmplat aceeaşi poveste, tot cu un elev din ultima clasă, 
cu singura deosebire că era vorba de o hahaleră, obținea 
note numai prin intervenţii, toate de foarte sus şi 
categorice. Şi totuşi nu 1-a trecut, deşi s-au făcut demersuri 
peremptorii de la minister şi 1-a abordat, chiar în 
cancelaria în care ne aflăm, soţia unui ministru, subsecretar 
de stat la ministerul nostru, iar el i-a răspuns cu un discurs 
care e de pomină în liceu: 

— Doamnă, ştie contabilitate atât cât ştiţi şi 
dumneavoastră, poate chiar mai puţin, şi, mai e ” golan pe 
deasupra. Eu nu-l tree şi dacă doriţi scandal, n-aveţi decât, 
postul ăsta îl pot ceda oricând, vi-l pot ceda şi 
dumneavoastră, sunt cel mai bun contabil expert din 
România şi-am refuzat o catedră la Academia Comercială 
pentru că n-am vrut să fiu coleg cu un imbecil, şi nici n-aş 
vrea să se mai îmbogăţească, hm, cu altul catedra. 

Asta e! 

Încercaseră şi alţi profesori să.! Înduplece, dar toţi s-au 
izbit de aceeaşi surzenie. Dacă n-ar fi intervenit atâţia şi 


dacă ar fi folosit, nu laude, nu elogii şi ditirmabe la adresa 
mea, ci ar fi luat-o pe căi mai omeneşti, poate că... Mi-am 
amintit şi mărturisirea Mioarei, cea pe care mi-o tradusese 
în declaraţie de dragoste. Îmi dădeam seama că eram pe 
cale să pierd un an, şi în ce situaţia, Doamne!: „Bun de 
front!” ca orice repetent. Şi cu toate acestea nu simţeam 
ură f4ă de el, nici măcar nu-l detestam ca om, şi cred că l- 
aş fi admirat sincer, pun mina pe inimă, dacă nu a$. Fi 
detectat, în cazul meu, şi o undă groasă de subiectivism. I- 
am spus şi dirigintelui: 

— Adevărul e că într-un regim pedagogic de înaltă 
corectitudine, nu îndrăznesc să zic; desăvârşită, nu merit să 
iau examenul, sau, cum să vă spun: dacă din întâmplare aş 
da peste un profesor maniac, sau peste un incoruptibil, 
rezultatul ar trebui să fie acelaşi: Nu! Şi asta nu numai 
pentru că nu am habar de contabilitate, dar nici nu vreau să 
am, e un refuz definitiv în mine, cred că e ceva organic: 
sunt bolnav şi îmi accept boala aceasta a acontabilităţii. 
Numai că... 

— Da! Mi-a prins dirigintele ideea. Şi eu cred că sunt: şi 
unele considerente de ordin personal, pentru mine absolut 
de neînțeles. Eşti în ultimul an, las încolo posibilităţile şi 
capacităţile dumitale, şi aptitudinile pe care le ai în alte 
domenii, dar mai e şi nenorocirea asta militară, la care, ca 
pedagogi şi părinţi, nu se poate să nu ne gândiin. Dacă ai fi 
un derbedeu, sau un neajutorat mintal! De aceea revin la ce 
[i-am spus cândva: dacă am pierdut la Siracuza, hai să ne 
revanşăm devant le Milet, sau măcar să încercăm... 

Credeţi că e posibil un transfer, în plin trimestru?' mi-a 
încolţit o idee. 

Ne-ntoarcem la Siracuza, la dezastrul flotei ateniene! M-a 
neliniştit pentru o clipă dirigintele. Nu cred că avem motive 
şi nici nu cred că se pot găsi motive pentru un transfer, de 
la un liceu bucureştean la altul, în plin trimestru, cum ţi-a 
trecut prin cap. Doar dacă ai invoca adevărul şi atunci... 


— Nici 0 comisie din lume nu mi-ar da dreptate! l-am. 
Continuat gândul. Şi chiar să terfelim în aşa hal dreptatea şi 
adevărul, apelând la mild, la minciună, la protecţie, la 
dezumanizare, eel puţin mie îmi este cu neputinţă, iertadar 
m-ar cuprinde o greață imposibilă. Vă jur că nu pot, 
organic, şi vă mai jur că nu sirnt nici un pic de ură faţă de 
el... 

— Nu! M-a oprit dirigintele. M-am gândit mai departe şi 
mai realist. Şi, a juste titre, ca să nu terfelim prea violent 
dreptatea şi adevărul, îţi spun de pe acum, ca să ai timp să 
te pregăteşti. M-am gândit la un examen de diferenţă, adică 
la un transfer prin diferenţă, într-un moment propice, la un 
liceu teoretic. Şi ca să fiu sincer până la capăt, m-am gândit 
şi la un anume liceu, şi nu m-am gândit numai eu, ci şi alţi 
colegi, şi colege. Dar nu din cauza acestei solida... Nu din 
cauza acestui sprijin normal, pe care poţi să contezi, te 
asigur şi te asigurăm că nu vei avea probleme cu examenul 
de diferenţă, ci, şi în privinţa asta toţi suntem de acord, 
chiar şi mister Hm, pentru că acolo e locul dumitale, aşa 
credem... 

Şi totuşi e o problemă! Am sesizat eu. Nu pot să solicit un 
examen de diferenţă, căzut sau corijent la o materie... 

Dirigintele m-a bătut prieteneşte pe umăr: 

— Ei, acum ţine-te bine! Abia a trecut o oră de când am 
discutat în cancelarie, aproape toţi, în frunte cu directorul, 
această posibilitate şi această problemă, iar Dogaru a fost 
de acord! In cazul acesta, dar numai în cazul acesta, îţi va 
da notă de trecere. Dumnezeu să-l ihţeleagă! 

— 0 fi totuşi un sfânt! Nu m-am putut reţine. 

— EI?! S-a mirat dirigintele. Sau te gândeşti cumva la un 
sfânt care i-a şoptit în somn, la ureche... 

Nu m, ă gândisem nici o clipă, dar începeam să mă 
gândesc la o sfmtă cu pistrui şi, Doamne, cine ştie cu ce 
dureri şi amintiri recente! 

— Nu vă supăraţi că insist, m-am rugat de diriginte, aţi 
putea să-mi spuneţi când s-a întâmplat toată povestea? 


S-a uitat la mine, un moment doar, nedumerit, 
neîncrezător, avea şi de ce, apoi mi-a răspuns cu tonul cel 
mai firesc: 

Ieri am început discuţia, dacă ţii atât de mult să cunoşti 
istoria ei, şi azi am reluat-o, aşa că poţi să fii mândru de 
interesul pe care ţi-l purtăm. Şi tot azi şi-a dat şi Dogaru 
verdictul. Stai, stai, stai! Lasă mulţumirile! Nu facem 
filantropie pedagogică sau rabat de conştiinţă, dar nici n-aş 
vrea să te laud prea mult. Ne mai corijăm şi noi din când în 
când, în virtutea unui principiu, care a lost multă vreme şi 
care mai vrea şi mai vrem încă să rămână, sjânt, în Koala 
românească, dar prin asta nu încerc să neg sau să ascund 
subiectivismele, slăbiciunile, unele în lanţuri, cum ne-a 
sfârtecat Caragiale, şi alte isme, care ţin de natura omului 
şi uneori sunt exacerbate de conjunctură: unui pedagog i se 
pot ierta multe, dar niciodată, absolut niciodată, negarea şi. 
Schilodirea valorilor. Aici încetează pedagogia şi începe 
monstruozitatea, iar prin repetiţie şi proliferare nimicirea 
unei spiritualităţi, în datele ei cele mai necesare: justiţie şi 
paradigmă! Da, nu poate să fie dreptate fără cei care 
strălucesc datorită ei! lar fără model şi fără calea pe care 
poţi ajunge la el nu va exista nici valoare, nici morală. Va 
rămâne vid, pentru nelegiuire şi sinucidere naţională. Astea 
nu ţi le spun dumitale, dar e bine că ti le spun, ci mile 
reamintesc, ni le reamintim, din vreme în vreme, pentru că 
avem nevoie şi de emoție şi de putere ca să ne onorărn 
întocmai profesiunea. Şi cu latina cum stai? A schimbat el 
vorba, atât pentru a-şi baricada retorismul care începea 
să-l consume, cât şi pentru a-mi respinge exaltările şi 
emoţiile care mă fugăreau pe mine spre retorică şi 
descărcare. 

— Câteva declinări şi câteva sute de dictoane, care mi s-au 
părut mai grozave! M-am supus dorinţei sale. Dar dacă 
latina ar fi tornada fără de care nu se poate, m-aş azvârli cu 
voluptate în centrul ei. Mi-ar place, ca un revers biologic şi 
neinfinit al matematicii, mai ales de când tot aud şi îmi vine 


să cred tot mai mult în cel mai frumos dicton despre latină: 
nu e nevoie s-o ştii, e de ajuns dacă ai uitat-o. 

Dirigintele mra strâns mina, s-a scuzat că se grăbeşte, 
după ce şi-a pierdut o groază de timp cu mine şi m-a rugat 
să-l tin la curent cu detaliile situaţiei şi să-mi mai 
economisesc mulţumirile. 

Eram tulburat, şi de bucurie, dar şi de o teamă nedefinită, 
vorbele dirigintelui mă scoseseră din moment, din 
contingent, de la Ion Barbu citire, ar fi spus Dinoiu - mă 
proiectau în depărtări viitoare şi îmi proiectau imagini 
nedesluşite, mai degrabă stări, sau le filtram eu în stări în 
care bucuria se subţia, acoperită de nelinişti, de 
incertitudini, de un vag care nici măcar contururi nu avea, 
dar care pompa în sânge, în piept, în simţuri încărcături ca 
de funingine, rele şi devastatoare. Am încercat să mă 
scutur. 

— Romantica cum se scutură un câine când iese din apă. A 
fost un gest, instinctiv şi necontrolat, pentru că ideea 
salvatoare îmi venise: mă voi duce la circ, mai aveam timp 
să prind spectacolul de noapte, de la Paladium, locuri sigur 
se mai găseau, iar amintirile începeau deja să lupte cu 
neliniştile şi să mi le estompeze. 

A fost un spectacol oarecare, dar m-am amestecat şi m-am 
topit în el cu seninătatea unui copil. Am râs, m-am speriat, 
m-am prefăcut uimit de scamatorii puerile, până ce a 
apărut Mastacan, baristul şi zburătorul, cu trupa lui. Era cu 
doi ani mai mare decât mine, şi ne înţeleseserăm şi 
fugiserăm împreună, cu circul, în acea vară a răzvrătirii 
mele. Ne antrenaserăm la el în curte, în secret, la trapez, la 
inele şi la bard. Îl întreceam la toate. Iar acum devenise 
idolul galeriei şi cel mai tare număr din program. Dar mai 
bine nostalgia, duioasă şi născătoare de fantezii 
neprimejdioase, decât neliniştea. 

Acasă, am găsit, introdus pe sub uşă, un bilet prin care 
eram rugat să fiu a doua zi, seara, mi se indica şi între ce 
ore, în aula facultăţii de litere şi filosofie, la un dolocviu 


surpriză, „care te va interesa.” Biletul nu era semnat, dar 
am recunoscut imediat scrisul presque ilizibil al lui Firea. 
Mi-am amintit orele de a doua zi, era o după amiază dificilă, 
nu pentru că m-ar fi obligat la prezenţă materiile din orar, 
ci cei care le predau: nu puteam să absentez nici la română, 
nici la naturale, nici la franceză, mai ales după reuniunile 
pe care mi le consacraseră profesorii în cauză pentru a-mi 
rectifica destinul, nu-rni rămânea decât ultima oră, 
contabilitatea, de la care chiulind, mai aveam răgaz să 
ajung la colocviu, către sfârşit. Deşi, după acordul în 
extremis al lui mister Hm, smuls probabil de o Mioară 
ultimativă, gestul meu putea fi interpretat şi ca 
ingratitudine şi ca ofensă. Să ne facem iarăşi că nu ne 
vedem şi că nu existăm unul pentru altul? Să ne continuăm 
convenţia, ca şi cum nu as fi aflat nimic? La urma urmei nu 
mi se dezvăluise nimic de la sine, eu provocasem adevărul 
total, puteam să mă fi mulţumit cu translaţia spre Milet, 
care ar fi încheiat convorbirea informativă, fără să se 
evapore confidenţe şi taine. Nu ştiu de ce mă învârteam în 
atâtea desişuri, trebuia neapărat să mă duc la Universitate, 
nu pentru colocviu, ci pentru a-l întâlni pe Firea. Modul 
cum îmi parvenise biletul, datele din el, acel „între orele...”, 
sublinierea că mă va interesa, îl transformau într-un mesaj 
care putea fi tradus cam aşa: Vino neapărat, etc. E ceva 
foarte important! Mi se dădea o întâlnire, nu eram chemat 
la un colocviu, care poate că nici nu avea loc. Şi singura 
posibilitate de a fi acolo era să păstrez relaţiile statornicite 
cu contabilitatea, de dezinteres reciproc. Orice încercare 
de scuză ar fi atras şi mai mult atenţia, pe când continuarea 
ignorării ar fi fost în firea lucrurilor. Mă înşelasem însă în 
ambele privinţe: Dogaru întrebase de mine, mi-au spus 
colegii, a doua zi, iar colocviul a avut loc şi chiar m-a 
interesat, dar aici nu m-am înşelat decât pc jumătate. 

Am ajuns spre finalul colocviului, am intrat în sală odată cu 
alţii, într-un moment de du-te vino, cu aplauze şi freamăt, 
care indica o pauză şi mi-am găsit un loc, lateral, lângă 


Dinoiu, care cred că-mi păstrase anume scaunul, ocupându- 
1 cu paltonul, într-o atmosferă nu prea călduroasă. Dinoiu 
mi-a şoptit numele conferenţiarului care urcase la tribună, 
penultimul, a adăugat el, era un nume cunoscut în lumea 
universitară, dar şi în rândul amatorilor de cărţi şi publicaţii 
ştiinţif ice, mai ales din categoria celor semi-vulgarizatoare. 
Colocviul îi era dedicat lui Nietzsche - omul şi opera - 
reactualizare, ca un fel de preambul universitar la 
centenarul naşterii marelui poet şi filosof. Nu ştiu ce 
spuseseră, ce anume aspecte trataseră ceilalli vorbitori, dar 
cel pe care-l apucasem îşi propusese chiar să-l 
reactualizeze pe Nietzsche şi nu atât ca filosof, cit ca prof et 
şi vizionar. Nu eram apt şi nu eram pregătit nici măcar 
pentru a recepționa ideile atât de nesigure, de 
controversate şi de interpretabile care formau țesătura 
aparent difuză a filosofiei sale, cea fără sistem, cum era 
cuvântul la modă, darămite să be apreciez, să le accept sau 
să be refuz. Pur şi simplu ascultam, cu un gol imens în cap, 
în ceea ce priveşte tema, dădusem doar peste o culegere de 
versuri, foarte ciudate, ale lui Nietzsche, unele de o 
adâncime şi de o fineţe ca ale lui Rilke din Sonete şi Blegii, 
pe care mai degrabă le presimţeam şi le intuiam, încă nu 
eram iniţiat pentru a be culege toate frumuseţile, iar în rest 
nu reţinusem decât acei termeni care circulau în lumea cea 
de mijloc, aurită sau neaurită, precum: Supraomul, 
Zarathustra, Eterna Întoarcere, acesta în versiunea lui 
franceză: lEtemel retour, şi o: arecum mai amănunţit şi mai 
pitoresc dintr-o carte citită cu pasiune, relaţiile sale, de: a 
idolatrizare la subminare şi dărâmare, cum li se întâmplă 
de obicei idolilor, cu Wagner. Nietzsche contra Wagner, aşa 
se intitula cartea, în traducere, nu-i cunoşteam titlul 
original, dar suna frumos şi dur, parch' urma să se descrie o 
luptă între Satan şi Dumnezeu, sau, de ce nu, între doi Zei! 
Nu, nu era ideea mea, mi-o sugerau chiar vorbele 
conferenţiarului care ajunsese la teoria şi formula lui 
Nietzsche despre Germania vremii sale, comparabilă cu 


vechea şi strălucitoarea Eladă, în care Bismarck era 
Conducătorul, Moltke - Soldatul, Wagner - Poetul, iar el 
însuşi - Filosoful. Şi dacă glisăm, era chiar expresia 
conferenţiarului, această imagine a lui Niezsche în teoria so 
despre Supraom, ca Supremă Identitate, cumulând toate 
Identităţile şi Nonidentităţile repetabile, aşa cum se va vrea 
Nietzsche către sfârşitul vieţii sale: şi Conducător, şi Soldat 
şi Poet şi Filosof... 

— VĂ' amintesc, domnilor, ce spunea In scrisoarea sa către 
Burckhardt, la cinci ianuarie 1889, probabil ultimele 
rânduri scrise de mina lui, voi cita în franceză: „Au fond, 
tons les noms de l'histoire c'est Moi!” şi dacă acest 
Supraom, în loc să stea acolo unde îi este locul, în ospiciu, 
ori în, patul vegheat de mama sau de sora lui, se va alia cu 
Puterea, imaginaţi-vă ce se poate întâmpla cu o societate, 
cu o ţară şi chiar cu lumea. Căutaţi-l în l'Eternel retour, dar 
în concepţia sa complexă despre acest Eternei, retour, 
adică şi în viitor, nu numai în Germania lui Bismarck, 
căutaţi-l pe acest Supraom, căutaţi-i, comparaţi-i, judecaţi- 
i! Unde le-ar fi stat, şi unde le-ar sta mai bine: în istorie sau 
în cămaşa de forţă? Iată de ce filosoful şi poetul... 

Dar conducătorul colocviului şi-a găsit un zâmbet nedefinit 
şi cu un gest colegial 1-a întrerupt pe conferenţiarul 
vulgarizator şi dinamitard, oprind astf el în cea urmă cli7ă, 
a explozie căreia mai că începuseră să i Sc! Au; eie în sală: 

— Vă mulţumesc, dragă colega, dar despre poetul filosof 
Nietzsche ne va vorbi, învoindu-ne, onorat auditoriu, să 
încălcăm una din legile venerabilei noastre instituţii, sau 
mai bine zis: Î. Ntărind cu această excepţie regula, unul din 
cei mai eminenţi studenţi ai facultăţii noastre de! litere şi 
filosofie, domnul Ionel Firea. Aveţi cuvântul! 

Firea a fost sublim, as, a mi s-a părut, de la ţinută şi 
înfăţişare: înalt subţire, cu priviri adinei, răscolitoare 
trăsături energice, elegant şi degajat în gesturi, până la 
concepţia comunicării sale şi în raporturile, nici un moment 
ignorate, cu auditoriul. Şi-a scuzat de la început cutezanţa, 


prin tinereţe şi mai ales prin alianţa molipsitoare cu 
subiectul: Nietzsche te obligă să cutezi şi dacă ne amintim 
că la vârsta noastră studenţească fusese deja acceptat ca 
profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel, pe 
baza unei simple recomandări verbale... Oare era o tactică, 
pentru uluirea auditoriului, sau era cu adevărat subjugat şi 
îmbolnăvit de Supraomul Nietzsche? Pentru că se insinua şi 
chiar se declara, prin subî. Nţelesuri, ca un discipol, ca o 
parte, plus que spirituelle, a marelui filosof şi prin revenirea 
ritmată şi mereu alta la concepţia acaparatoare, 
aspiratoare a Eternei reîntoarceri, susţinută şi de expresii 
care-i modificau trăsăturile, părea că demonstrează cu sine, 
prin sine o fantastică epifanie nietzscheeană. Şi-a împărţit 
lucrarea în trei capitole fundamentale, definite, fiecare, de 
trei propoziţii nietzscheene: Dumnezeu e mort! Dumnezeu 
1-a ucis pe Dumnezeu! Eu sunt Dumnezeu! Încă de la 
enunţarea propoziţiilor, în sală s-a făcut tăcere şi chiar în 
semipotcoava profesorilor am remarcat mişcare şi interes. 
Eu Î. Mi scosesem un caiet din servietă şi m-am felicitat, în 
gând, că n-am disprețuit, ca aproape toţi colegii mei, orele 
de stenografie. A continuat printr-un scurt dialog cu sala, 
dar de fapt nu a fost un dialog cii-a impus sălii prin ton şi 
argumente susţinute de o politeţe rece, profesorală, 
catedratică, mi-a făcut Dinoiu cu cotul arătând spre Căline 
seu, care nu renunţa nici o clipă la promenada privirilor 
sale pe plafonul aulei, o altă succesiune a propoziţiilor, 
printr-o singură mutație: propoziţiunea a treia devenea a- 
ntâia. In fond nu facem decât una şi aceeaşi mişcare 
nietzcheeană: o revenire întru devenire, necesară cazului 
pe care-l expunem, dar numai astfel, plecând, ab initio, de 
la declaraţia lui Nietzsche, ultima vorbită, la începutul lui 
ianuarie, în Piaţa Carlo Alberto din Torino: Eu sunt 
Dumnezeu! M-am deghizat astf el! Vom putea să înţelegem 
ceva din filosofia lui, baza concepţiei sale f care şi astăzi mai 
e în bistadiul de cascadă şi iceberg. Eu sunt Dumnezeu! A 
tunat Firea proclamația lui Nietzsche. Aici e prima cheie a 


filosofiei lui Nietzsche. El nu se putea mulţumi şi nu s-a 
mulţumit cu explicarea lumii, cu interpretarea ei, sau cu 
modificarea ei, cum vor încerca mai târziu alţii, confundând 
filosofia cu marşul. Nu declarându-se, ci simțindu-se 
Dumnezeu, Nietzsche a negat Creaţiunea, însărcinându-se 
cu o alta, deci acordânclu-i filosofului rolul de creator. 
Nietzsche a fost un Creator, filosofia lui e Creaţie! Aici, 
Firea a intrat în polemică directă cu Gide, cu teoria 
acestuia-că dacă Nietzsche n-ar fi fost atât de gelos pe 
Christos, citez: jalouxjusqu'ă la folie, că dacă în loc să vrea 
să-l uzurpe şi să-l înlocuiască i s-ar fi alăturat, şi ar fi 
căutat să-l înţeleagă şi să-1 dezvolte, citez iarăşi din Gide: 
il ne tena.it qu'ă Nietzsche de redecouvrir sous les suaires 
et de ressusciter un Christ veritable. Nietzsche nu poate fi 
înţeles decât ca un creator, aşa trebuie înţeleasă şi 
strădania lui de Creaţiune împotriva lui Christos, deşi, spre 
surpriza multora şi chiar a lui Dinoiu, care părea că ştie tot, 
Firea a dezvoltat o idee care m-a îascinat într-atâta, încât 
am abandonat, inconştient, rolul de stenograf, trezindu-mă 
în final cu un concept vag şi confuz al dizertaţiei sale, în 
această primă fază. Supraomul lui Nietzsche, a susţinut 
Firea, e rezultatul confruntării sale cu Christos, în rolul 
acestuia de Dumnezeu, de Creator. Nietzsche a creat un 
Supraom, pentru a înlocui un altul, care nu corespundea 
concepţiilor sale filosofice, morale şi spirituale. lar acest 
prim Supraom, rivalul celui al lui Nietzsche, era cel creat, 
sau dorit de Christos, pentru că în ce altă ipostază poate fi 
înţeles acest etre al lui Christos care-şi durează toată viaţa, 
care-şi subordonează toate actele iubirii şi dăruirii, decât în 
cea de Supraom? Suma acestor Supraoameni, prin 
dragoste şi dăruire, suma lor uriaşă ar însemna Lumea în 
Desăvârşire totală. Astfel ar dispare orice noţiune şi 
contranoţiune, orice sens şi contrasens, orice Da şi Nu, ar fi 
numai Viaţa şi Lumea, ar fi sinceritatea primară, asemeni 
celei a materiei, care nici măcar fericire n-ar putea fi 
numită, pentru că nu s-ar. Cunoaşte nefericirea, care nici 


măcar nume nu ar avea, pentru că nimic n-ar trebui definit 
printr-un nume, ar fi 

Dumnezeu însuşi. Dar, acelaşi rezultat îl voia şi Nietzsche_ 
Şi pentru că în aproape două mii de ani, Supraomul lui 
Christ, cel care prin bunătate, dragoste şi dăruire, n-a putut 
- să schimbe lumea şi s-o transforme într-o sumă de 
Supraoameni, în însuşi Dumnezeu, Nietzsche a proclamat şi 
a vrut alt Supraom, prin contrariul conceptelor creştine, 
prin acea Volonte de Puissance atât de complexă şi de 
nuanţată în opera şi concepţia lui, care, credea el, va 
eterniza o lume a marilor înălţimi şi purităţi. Dar pentru 
aceasta trebuia să-şi asume rolul de Dumnezeu pe care şi 1- 
a interpretat, dar mai ales şi 1-a trăit până în ultima clipă 
de conştiinţă... Cea de a doua propoziţie a lui Nietzsche: 
Dumnezeu e mort! Pe care Firea a identificat-o, întocmai, şi 
în Zarathustra şi în Gai Savoir, mi s-a părut că e 
condiţionată de prima, existenţa unui Dumnezeu înseamnă 
existenţa unui singur Dumnezeu, deci un altul nu mai poate 
exista şi dacă Dumnezeu se constituia şi se confunda cu 
toate valorile, trebuiau nimicite toate valorile acelui 
Dumnezeu, şi aici apare nihilismul lui Nietzsche sublim şi 
înspăimântător: Rien ne vaut plus, tout se uaut, tout 
s'egalise. Tout est egal, equivalent: le vrai, lefaux, le bien, le 
mal. Tout est depassee, use, uieilli, terni, mourant. C'est une 
agonie indefinie du sens, un interminable crepuscule. Un tel 
nihilisme peut... Brusquement... Cesser d'etre inquietude 
pour devenir quietude beate... Dieu est mort resume cet 
eftondrement de toutes les valeurs... 

Am copiat aceste fraze din cartea pe care mi-a 
împrumutat-o mai târziu Firea... 

În cel de altreilea capitol al dizertaţiei care avea ca 
frontispiciu, precum anunţase la început Firea: Dumnezeu 
1 -a ucis pe Dumnezeu, prietenul meu a atins apogeul, 
bineînţeles e o părere strict personală, dar l-am simţit şi pe 
Dinoiu, alături, mirându-se şi încuviinţând la unele repetiţii 
sau aprofundări ale lui Firea. Nu am reţinut decât foarte 


vag construcţia acelei punți subtile prin care Firea a făcut 
trecera de la nihilismul lui Nietzsche la ateism, dar când 
lucrurile mi s-au părut mai simple, mai inteligibile, am pus 
mina pe stilou şi am deschis caietul: Ateismul şi nihilismul, 
perora Firea, rezultă din aplicarea, din punerea în practică 
necondiționată a idealului de adevăr cu once pref, născut 
din morala asCetică. Într-adevăr, ateismul nu are altă sursă 
decât idealul sincerităţii scrupuloase, poi al onestităţii 
intelectale riguroase aşa cum el s-a dezvoltat sub influenţa 
rafinamentelor de conştiinţă create de I. Nsuşi creştinismul. 
Astfel, ateismul este, în sensul lui genealogic, catastrofa 
impunătoare a unei discipline de două on milenară de 
l'instinct de verite qui en fin de compte s'interdit le 
mensonge de la foie en Dieu... Astfel religia şi morala mor 
din cauza propriei lor exigenţe: ele se sinucid. Dieu a tue 
Dieu. 'lot ce este mare nu poate pieri decât printr-un act de 
auto-suprimare. Până aici am citat, a continuat Firea, 
închizându-şi cartea de referinl; ă cu un gest protector, lent 
şi nezgomotos, metafora e însă neterminată, e deschisă, în 
floare, ispitind mereu prin valenţele ei bănuite şi presimţite, 
se cere deci continuată, prin poezie, miracol sau adevăr... 
Pentru toţi, pentru Nietzsche, pentru noi, pentru cucernici 
sau atei, Dumnezeu, acel Tot Mare al lui Nietzsche, se 
confundă în ultimă instanâă cu însuşi Universul, cu toată 
Creal=iunea. Universul nu poate fi ucis, pentru că nu are 
cine să-l ucidă, pentru că nu există nimeni şi nimic în afara 
lui, care ar putea comite acest, act, iar ceea ce există 
înăuntru, ca entităţi, constituante şi particule ale 
Universului condensator nu pot să contravină lor înşişi, nu 
au o altă conştiinl=ă şi putere decât cea a Universului, 
chiar dacă Nietzsche redescoperă în vederea acestei 
autosuprimări eterna lui la Volonte de Puissance: ainsi veut 
la Volonte de Puissance, spune el. Din clipa aceasta nu ştiu 
dacă voi continua prin poezie sau prin adevăr. Îl văd pe 
Nietzsche în ziva de trei ianuarie 1889, în ziva de dinaintea 
tenebrelor, în ziva de dinaintea Nopţii tuturor zilelor, când 


se proclamă Dumnezeu şi se agaţă de gâtul unui'biet cal 
maltratat de un birjar oarecare, nu pentru a se sprijini, ci 
pentru a-l mângâia. Eu sunt Dumnezeu! Spune Nietzsche, 
apoi se dăruie unei nopţi totale care va dura 11 ani, 7 luni şi 
22 de zile. Poate că s-a sacrificat, sau 1-a sacrificat 
Universul, pentru a supravieţui, Universul n-avea loc decât 
pentru sine însuşi, se împotrivea ReCreaţiunii şi poate că în 
ultima clipă s-a armonizat cu Nietzsche, indicându-i 
autosuprimarea, sau hotărându-i -o şi astfel confirmându-i 
obsesiva lui La Volonte de Puissance. Oare nu ajungem 
astfel la aceeaşi concluzie că Dieu a tue 

Dieu? Şi poate că acea noapte lungă e un moment din 
ciclul Eternei Întoarceri în care Universul îşi va întâlni 
cândva capetele în clipa unei noi explozii primordiale. Poate 
că atunci Nietzsche va lua locul Universului în noua-i 
Creaţiune... 

Firea a oprit cu palma ridicată aplauzele care se 
pregăteau în sală: Vă rog să mă scuzaţi pentru îndrăzneala 
acestei opinii inspirată de parcurgerea diletantă şi 
incompletă a operei lui Nietzsche. E foarte subiectivă şi 
personală, ea nu face decât să dea dreptate, şi prin aceasta 
mă refer şi la ilustrul antevorbitor, unei concluzii într- 
adevăr ştiinţifice şi riguroase prin care Karl Jaspers 
defineşte filosofia, marelui Creator: „Il est possible de 
trouver chez Nietzsche pour chaque jugement son 
contraire. On dirait qu'il a sur toutes choses deux opinions. 
Cest pourquoi on peut invoquer des passages de Nietzsche 
ă l'appui de idees en apparence Les plus inconăliables. La 
plupart de partis ont pu s'abriter derriere son autorite: 
athees et croyants, conservateurs et revolutionnaires, 
socialistes et individualistes, savants rnethodiques et 
reveurs, hommes politiques et apolitiques, esprits libres et, 
fanatiques”... In ce mă priveşte, a făcut Firea un gest de 
plecăciune către sală, eu nu mă pot încă despărţi de 
imaginea acelui început de ianuarie din Torino, îl văd 
proclamându-şi Identitatea şi-mi amintesc versurile unui alt 


geniu, atacat şi el de sfinţenie, de sfinţenia Supraomului 
rival, cel care iubeşte şi dăruie, o sfinţenie delicată şi 
duioasă şi as vrea să cred că acel portret fulgerător dedicat 
negustoresei de haine se află şi el pe ciclul Veşnicei 
întoarceri a lui Nietzsche; 

Le vif oeil dont tu regardes Jusque ă leur contenu Me 
separe de mes hardes Et comme un dicu je vais nu. 

“e-am dat întâlnire în Plata Victoriei, chiar în faţa 
Palatului Gardienilor Publici şi de acolo, fără să ne fi înţeles, 
am pornit spre Arcul de Triumf şi spre Hipodrom, ca-n 
noaptea de Crăciun. L-am felicitat pentru disertaţie, 
regretând că n-am avut posibilitatea s-o compar cu 
celelalte, dar el mi-a strâns braţul, până la durere şi mi-a 
oprit efluviul de elogii şi de întrebări pe care îl pregătisem 
în trainvai: 

Nu mai vreau să aud de Nietzsche, te rog, măcar câteva 
zile să scap de obsesie, sunt plin de el şi mai ales sunt 
răvăşit, exact cum observa Jaspers, mi se pare mereu că am 
spus altceva decât trebuia, sau decât credeam, că l-am 
încurcat, că i-am trădat ideile, că nu i-am sesizat 
adevărurile, dar oare se poate vorbi în cazul lui de un 
adevăr? Uite, mă jur, fac şi eu ca tine, nu voi mai aduce 
vorba despre el, m-a consumat enorm şi încă mă consumă, 
fiecare propoziţie nietzscheeană, în sensul ei gramatical, e 
o idee, e un belşug îngrozitor de idei şi mi se pare că fiecare 
are un dublu vector, dezvoltându-se prin contrariul ei. E 
imens, e inadmisibil, e unic, e Dumnezeu, e tiran, şi eu am 
în clipa asta o sete de libertate şi de haos şi de răstignire 
orizontală cum de mult n-am avut. Dar, din păcate... 

— Nu se poate! L-am întrerupt. Pentru că, nu numai 
pentru Nietzsche m-ai chemat. In biletul tău n-am găsit atât 
o invitaţie cât un mesaj, altminteri n-aş fi fugit de la şcoală. 
Totuşi nu pot să nu-ţi recunosc că m-ai vrăjit şi să nu-ţi 
mărturisesc unele momente de ură, poate numai de invidie, 
prin care am trecut, ascultându-te, dar nu din pricina 
scăpărărilor tale şi al rolului pe care 1 -ai jucat acolo, nu! 


Te-am urât şi te-am invidiat pentru diferenţa de vârstă. Îmi 
venea să piing că nu sunt cu câţiva ani mai mare, înţelegi 
tu? Doi, trei ani, atâtea sute de zile, atâtea sute de cărţi pe 
care le-aş fi citit, atâtea gânduri şi idei noi cu care m-aş fi 
umplut! Nu m-aş mai fi uitat la tine ca un opaiţla un 
reflector. Mă urăsc pentru că sunt prea tânăr. Huo! Nu still 
de la cine am împrumutat răsuflarea asta, dar îmi face bine: 
Huo! 

Ştiam de la cine o împrumutasem, dar trebuia să opresc 
amintirea şi să gonesc imaginea, să fie * pată opacă, 
undeva, lângă altele, să le feresc pe toate de lumină, de 
proiecţie, trebuia să-mi apăr liniştea, presimţeam alte 
zguduiri. 

— Yntr-un fel ai dreptate, mi-a spus Firea: Cărţile şi 
amorul nesaturat cu ele P*t să ducă la îmbătrânire precoce. 
Chiar o, şi simt, dragul meu, uneori, o simt mai ales în 
relaţiile cu ele. Prea multă ascuţime şi prospeţime şi 
neistovire în creier. Trebuie să se fure de undeva, trebuie să 
fie în dauna a ceva. Ia spune! Tu simţi ca te-ai putea 
îndrăgosti, că ai putea să iubeşti până la sufocare şi 
inexistenţă? 

Nu numai că pot, i-am răspuns dintr-o suflare, dar şi 
doresc. Simt în mine... 

Iarăşi m-a întrerupt: 

Simţi în tine/Asta voiam să ştiu. Eu nu mai simt. 

Şi-mi dau seama de asta, pentru că odată simţeam. Ne-au. 
Jmbătrânit ideile, cărţile acelea pe care le regreţi. Ceva a 
vestejit în noi, în mine, în Soran, în Dinoiu. Cum spuneai tu 
în poezia aia, care parcă ne-ai dedicat-o nouă: 

Copacul dorului şi-a uscat rădăcinile 

Nu mai străjuieşte cu măreție grădinile, Păsările nu-i mai 
ctntă, Vintul nu-i mai frământă 

Crengile uscate-n apus... 

S-au dus toate, s-au dus... 

Ah! Cit as vrea să fiu Dumnezeu 

Să dau o nouă copacului meu...! 


Cum se poate scrie o asemenea poezie la şaptesprezece 
sau la şaisprezece ani?! Nu mă refer la valoare, scuză-mă, 
ci la sentimentele ei. lată de ce poetul e deseori un 
adevărat vizionar... 

— Dar Rimbaud, mi-am amintit eu, care-şi dă cu gheata, în 
suflet, un picior, şi asta după ce spune, Doamne ce vers 
sublim!: On n'est pas serieux, qguand on a dix-sent ans! 

— Lasă-l! M-a rugat Firea. E rândul meu să-ţi spun că te 
urăsc şi te invidiez, pentru nebătrânete, pentru această 
forţă de a simţi, s-o nietzscheem, da, La puissance de 
sentiment. Poate că tot adevărul e aici. Dacă Lou Salome ar 
fi devenit prietena şi confidenta şi... Dar parcă jurasem să-l 
uit! Da, băiatule, îmbătrânim de timpuriu, din această 
îndopare cu gânduri, şi fac această afirmaţie sub control: 
sunt ani de când nu mai simt nici o pornire, nici o 
aprindere, nici un fior lăuntric pentru 0 fată, oricine ar fi 
ea, chiar Lilia, care e summa summarum în materie, nu simt 
altceva decât o dorinţă bună şi plăcută de pat, asta în cel 
mai bun caZ. Şi drama e că' nici nu-mi pot închipui că voi 
simţi cândva altceva, nu-mi închipui că voi putea simţi 
altceva, deci un capitol al vieţii noastre, poate cel mai pur şi 
mai frumos, s-a cam'âncheiat... 

— E o absurditate! M-am înfuriat. Dar Goethe, la 
Marienbad, dar Wagner, dar Chaplin şi Oona şi celelalte, şi- 
ţi dau numai exemple matusalemice, şi nu uita pe 
Buonarotti şi pe Toma... Thomas Mann, iar tu, la vârsta asta 
de prune... 

— Accidente sau simulacre, băiatule! Mi-a oprit Firea 
zelul. Sau şi mai trist: căutarea unei vârste, de mult moartă, 
nu prin adevăr, ci prin amintire. Ştii ce e toată această 
ditirambă intelectuală a reîntineririi, ştii de unde vine şi de 
ce se face? Din regretul marilor indivizi că nu au trăit 
cândva acele momente pe Care tu le ai conjugat atât de 
sincer: simt în mine! N-au simţit, s-au prefăcut, aşa cum ne- 
am prefăcut eu şi alţii. Nu iubim, ne prefacem, ne naştem 
cu cromozomii oboselii şi îmbătrânirii timpurii în celule, în 


schimb ni se umflă capetele Ca nişte baloane, pentru a 
culege ş i iar a culege. Suntem nişte sfri? jiţi, suntem nişte 
neputincioşi, ' noi ăştia, intelectualii cei grozavi. lar ideile, 
ideile nu întinerese niciodată, pentru că sunt prea multe şi 
prea Se, prelungesc unele în altele, cel mult poţi să te 
îndrăgosteşti de ele, continuându ţi şi agravându-ţi asceza, 
frumuseţea lor nu poate fi comparată, pentru că fiecare 
este altceva, până la urmă nu te îndrăgosteşti nici măcar de 
idee, ci de ideea ideii, at de ciudat trebuie să fie să iubeşti! 
Oare cum o fi? Şi oare câţi ştiu? Şi oare cum poţi judeca un 
fluture, un fir de iarbă, o vorbă, o carte, un om, o lume, şi 
mai ales pe tine însuţi, fără să fi iubit, fără să te fi cunoscut 
mai întâi prin iubire? 

— Şi ţie de unde-ţi vin toate acestea în cap, după ce ai 
recunoscut câ...? 

Dar nu m-a lăsat să termin întrebarea. 

— Din cărţile voastre, ale îndrăgostiţilor, s-a grăbit el să 
răspundă. Poate că iubim numai atunci and iubiţi voi, pe 
urmă reintrăm în firea noastră, şi vă urâm şi vă negăm şi 
căutam asceză şi abstracţie şi facem elogiul scheletului, nu 
elogiul omului, pe care nici nu cred că-l cunoaştem, în 
schelet e mai uşor să umbli, poţi să-i modifici tu vertebrele, 
să-i strâmbi oasele, 5a deranjezi poziţiile, să anulezi 
simetriile şi să uneşti contrariile. Aşa am făcut şi eu ou 
Nietzsche, m-am plimbat printre ideile lui, şi poate că ideea 
lui cea mai cumplită a fost Noaptea aceea începută la cinci 
ianuarie, pe care n-a dezvăluit-o nimănui... 

Ajunsesem, întorcându-ne, la banca pe care o alesesem în 
noaptea de Crăciun. Era aceeaşi liniş, te ca atunci şi parcă 
aceeaşi lumină şi acelaşi aer. Ne-am uitat în aceeaşi clipă 
unul la altul pared pentru a ne spune că ne-am trezit şi că 
suntem iarăşi în lume. Oare nu chiar ne întâlnisem atunci? 

Numai atât! S a rugat Firea ridicând mâinile In sus: Oare 
Creaţiunea pur şi simplu s-a întâmplat: Bum! 

Sau a fost ideea cuiva? 


E cumplit! Am recunoscut eu. Dacă mintea noastră ar 
putea concepe noţiunea de veşnicie, acest fără încePut şi 
fără sfârşit, dar şi în cazul acesta ar fi trebuit să existe un 
moment al AutoCreaţiunii. Gata! Mă supun! Şi am ridicat şi 
eu palmele în sus acceptând convenţia. 

Si totuşi nu _ cred că Firea a dat startul discuţiei noastre şi 
i-a marcat ruta la întâmplare, şi din senin. Însuşi faptul că 
am reţinut ideea startului şi a rutei îi trăda premeditarea. 
Oare ce urmărise, pentru că urmărise totuşi ceva: să mă 
scoată dintr-o anumită atmosferă, prin suprasaturaţie, sau 
să-mi pregătească 0 Ljţa? Sau şi una şi alta? Dar oare de 
ce-mi mai băteam capul? Trebuia să urmeze ceva, adică 
trebuia, în sfârşit, să înceapă ceva. Şi l-am poftit, fără vorbe, 
nu le-aş fi găsit tonalitatea, cu acel gest simplu al mâinii 
întinse. 

— Da! A încuviinţat el. Te aşteaptă nişte treburi, şi vorbele 
care s-au spus până adineaori sunt atât de departe de ele, 
încât chiar că suntem nuzi, amândoi, acum când e timpul să 
le discutăm. Şi poate că mai important e preambulul, decât 
dezvăluirea propriu-zisă a misiunilor. Partea întâia a 
preambulului e ca şi data trecută: să nu întrebi nimic, să nu 
vrei să ştii nimic mai mult decât ceea ce ţi se spune, adică 
apelăm la încredere, totală, până la quia. Absurdum. G 
enorm ceea ce îii cer şi-ţi cerem, ştiu: îţi cerem să faci 
abstracţie de orice logică şi de orice sentiment, de acest 
orice atât de uman, îţi cerem să te' stăpânească o singură 
noţiune-lege: înerederea în noi, în mine, dar aceasta pentru 
realizarea egalităiii necesare: încrederea ta în noi egală cu 
încrederea noastră în tine. Să trăim, dar să şi murim, dacă 
va fi nevoie, stăpâniţi de această lege. Nici noi nu ştim 
nimic, dar nici tu nu ştii nimic, cu excepţia lucrurilor 
nevinovate: cenaclu, discutu> simpatii, un pahar de vin, 
chiar şi îndeletniciri mai intime. Dacă te vei convinge, prin 
încredere, prin convingerea că nu se poate afla nimic 
altceva, deci prin încredere reciprocă, chiar vei simţi şi vei 
crede că nu e nimic altceva şi-i vei face şi pe alţii să simtă şi 


să creadă asta. E mai mult decât o autosugestie, pentru că 
are la bază această formidabilă forţă care este încrederea 
Eu nu ştiu nimic despre tine, în lumea nouă m care ne aflăm 
decât ce ţi-am spus: discuţii, simpatii, cutezanţe filozo-” fice 
dacă vrei, suntem doar plini, creaţii, critici, stări ge dinainte 
şi de clupă, nimic altceva. lar tu ştii acelaşi lucru despre 
mine şi despre ceilalţi. Decl altceva nu se poate ajla, orice ii 
s-ar spune, chiar dacă va apare, pentru nu ştiu ce 
confirmare, unul dintre noi în faţa ta. Să ştii că nu s-a spus 
nimic. Şi atunci nici nu va fi, poate, nevoie să rezişti la orice, 
pentru că vor crede şi alţii că nu ştii nimic. Ai dedus, crea... 

Firea izbutise să mă emoţioneze înălţând această idee a 
încrederii la absolut. Izbutise chiar să mi-o implanteze. 

Ca abstracţie, s * despartă de cei vii care o construiau şi o 
constituiau, dar care puteau s-o şi accidenteze. Am înţeles 
mult mai mult şi i-am spus: 

— Da, înţeleg ca exist într-o idee şi într-o lume a acestei 
idei. Şi mai înţeleg că primejdiile au depăşit stadiul de 
ipoteze şi că trebuie să fiu conştient de aceasta: sj ca să mă 
feresc de ele, şi ca să le înfrunt, 'dacă va fi nevoie. Şi mai 
înţeleg, ar fi trebuit să încep cu asta, dar mai bine e să 
termin, că înțelegând toate acestea mă ală tur, absolut 
natural, acelei forte pe care o numim atât convenţional, cât 
şi în adevărul ei: încredere, cu toate, consecinţele ei 
biologice. 

Parcă Firea trecuse printr”* încercare, nu eu. Se liniştise 
şi nu-şi ascundea starea, îşi desfăcuse braţele, respirând 
zgomotos, îi mijea şi un zâmbet pe faţă, iar vocea parcă i se 
îmblânzise: 

— Ştii ce-mi trecea prin caP cmd discutam despre sfrijirea 
intelectualului, pentru că am şi acest har al dublei şi triplei 
ideaţii simultane: să ne aşezăm pe banca asta pe care 
suntem şi să interpretăm scena unei anchete... 

Jml pare rău că n-ai făcut-o! l-am replicat. Ai fi recepționat 
pe viu, ca să zic aşa, răspunsul pe care-l aştep- tai. Chiar 


WO 


m-ar fi amuzat şi chiar şi acum mă amuza ideea. Folosesc 
acest verb-termen pentru a... 

Pentru a înţelege, mi-a continuat el gândul, că ai ajuns 
deja la abstracţie. Şi mai cred că mi-ai sugerat această 
noţiune: abstracţia, pentru a-mi impune antonimul: 
concretul. Îţi mulţumesc. lată-ne, deci, în mars. Ai fost 
vreodată la Constanţa? Nu-i nimic, a continuat el după ce 
mi-a văzut negația. Oricum nu vei merge singur, deşi nici 
persoana care te va însoţi n-a mai fost acolo. Dar nu asta e 
întrebarea principală, e o întrebare oarecare, de 
introducere, mai întâi aş vrea să ştiu în ce zile lucrătoare ai 
putea să lipseşti de la şcoală, pentru că şi aceasta devine o 
problemă, nu numai pentru tine... 

I-am răspuns că Joia mi-ar conveni cel mai mult, din cauza 
dexterităţilor concentrate în după amiaza ei, de la care 
puteam lipsi, aşa cum puteam lipsi şi de la ora de dirigenţie, 
care încheia ziva. Dirigintele, eram sigur, s-ar fi mulţumit cu 
rugămintea, nu mi-ar mai fi cerut explicaţii. Aş mai fi putut 
să absentez şi în alte zile, dar cu anumite complicaţii, 
bineînţeles surmontabile. 

— În cazuri excepţionale as putea să lipsesc oricând, l-am 
asigurat eu. Nici pe departe nu sunt trecut în categoria 
chiulangiilor, am o frecvenţă destul de bună, dar poate 
tocmai asta ar da de gândit dacă absenţele s-ar repeta. Joia 
însă e un fel de aiureală şi lâncezeală colectivă, la care 
participă şi elevii şi profesorii, absenţa nici nu s-ar sesiza... 

Firea a înregistrat şi posibilităţile excepţionale şi pe cele 
fireşti, era mulţumit, dar următoarea lui 
întrebarepropunere chiar că m-a surprins: 

— "Ţi se cunoaşte vreo idilă în şcoală? Adică, ai putea să 
sugerezi că, în sfârs, it, că ai o combinaţie, mai veche, mai 
nouă, nu contează, numai atmosfera să existe. 

Ideea nu prea mă atrăgea şi pentru că aveam o anumită 
concepţie faţă de astfel de relaţii şi pentru că eram destul 
de străin în şcoală şi în clasă, trecuseră abia câteva luni de 
când poposisem acolo, timp prea scurt pentru a înnoda 


prietenii care să absoarbă asemenea intimităţi. O singură 
dată, îi povestisem colegului meu din. „Zorile”, când m-a 
întrebat insinuant, după spectacol, ce şanse ar exista la 
actriţa cea tânără, despre*impresia pe care mi-o făcuse 
Lilia, ca femeie, dar ca femeie în excelentele ei spirituale, 
fără să uit să-i amintesc şi de vraja senzuală pe care o 
împrăştia. 

— Păi e formidabil, vorba lui Florin! 

— S-a entuziasmat Firea după ce mi-a aflat dilemele şi 
destăinuirea amicală. 

— Cred că nu mi-ai'auzit prima propoziţie, am încercat 
să-l temperez. Pentru mine, asemenea relaţii sunt sfinte, 
dar tu nu poţi să simţi asta, probabil că-ţi vine să râzi când 
auzi cuvântul. Atunci apelează numai la căpşor şi îndeasă-ţi 
în el măcar acest adevăr: mi se face silă să inventez în acest 
domeniu, pe care-l consider aşa cum ti” am spus, nu ştiu ce 
elucubraţii, nu ştiu ce scene, nu ştiu ce minciuni, şi poate că 
mai vrei să scap şi detalii... 

— Nu! S-a răcit brusc Firea. Vreau să ducem la bun sfârşit 
o misiune. Închipuie-ţi că ai citi scene dintr-o carte scrisă de 
tine, din nuvela ta, de pildă. Lasă, lasă teoria imaginaţiei, a 
fanteziei, a capacităţii scriitorului de a exprima situaţii şi 
stări necunoscute, etc., etc. 

— Şi vrei să spui, am încercat să restabilesc echilibrul 
discuţiei şi al tonului, că formidabilul tău s-a născut doar din 
amintirea că am scris o nuvelă erotică? 

— Nu! A dat el înapoi. S=a născut, aşa cum probabil îţi 
trece prin cap, dintr-o coincidentă într-adevăr formidabilă. 
Ei! la apelează şi tu la căpşor şi încearcă o dezlegare. 

Nu -mi venea să cred, refăcusem discuţia, datele mi se 
păreau foarte clare, o altă posibilitate aproape că se 
excludea. M-am ridicat şi eu în picioare, dar parcă pentru a 
constata că sunt mai înalt decât el. I-am spus şi asta ca să-i 
mai învrăjbesc aşteptarea, dar nu l-am ţinut prea mult aşa: 

— Deci, însoţitorul meu la Constanţa, având în vedere că 
numele oraşului e de gen feminin, va fi o însoţitoare. Taci! 


Nu -mi strica plăcerea. Îţi voi spune eu numele: Lilia! 

Ne-am aşezat iarăşi pe bancă. Mi-a spus mai întâi ceea. Ce 
bănuiam şi eu, că plecarea, sau plimbarea în doi, era o 
mască, nu o necesitate reală, ci o necesitate artificială, 
tocmai pentru a o impune că' reală. De unul singur, în 
eventualitatea unei surprize, ca aceea de la laşi, ar fi 
trebuit să se găsească un motiv, plauzibil şi convingător, 
chiar controlabil, nu pentru o situaţie oarecare, ci pentru, o 
situaţie primejdioasă, ceea ce nu era foarte simplu, în cazul 
meu, şi poate că nici în cazul Liliei. În doi însă nu mai 
trebuia nici un motiv, motivul era însuşi pluralul: o idilă pe 
malul mării îngheţate. Trebuia să predau, într-un anumit 
loc, într-o anumită perioadă de timp, un anumit obiect, cu 
condiţia absolută ca să nu se vadă cui îi dau obiectul. 

— Faci ce ştii, sau faceţi ce ştiţi! S-a corijat Firea, Invizibili 
să ajungeţi, numai să nu se vadă cui îi daţi obiectul. Nu 
trebuie să-ţi împui capul cu amănunte, mai bine să te 
stăpânească această idee: primitorul e o simplă cutie 
poştală. Observat şi înregistrat va avea soarta cutiei 
poştale, adică va fi deschisă fără nici o dificultate, luându-i- 
se şi corespondenţa prezentă şi cea trecută. Şi cred că 
înţelegi cam ce semnifică această noţiune de 
corespondenţă. Primitorul e un inocent. El ştie, adică nu 
ştie nimic, el acceptă să primească un, object pentru 
prietenul său X. Atât! Să zicem că obiectul e un stilou şi că 
el e vânzător la o librărie. A lăsa acolo un stilou, să zicem: 
reparat, pentru un client care peste câtva timp va veni să şi- 
1 reclame, nu pare deloc şocant. Dar dacă persoana care 
predă obiectul e înregistrată în compania celei care îl 
primeşte, cutia poştală va fi imediat atacată... 

— Bine! Am căutat să-l asigur cu un ton foarte natural. 
Prin urmare s-ar putea să fim însoţiţi şi noi, adică e limpede, 
ce mai! În concluzie, primp: să se predea neapărat obiectul 
şi implicit conţinutul lui, probabil un mesaj important, 
altminteri nu s-ar înfrunta anumite riscuri şi prinejdii. 
Secundo: să scăpăm de cei care ar putea, sau - care vor fi 


pe urmele noastre, pentru a-l preda în siguranţă. Dar cred 
că e mai bine fără primo şi secundo, după cite înţeleg, 
misiunea e una singură. 

— De ce te-am ales pe tine? A început Firea. 

— Pentru că eu nu sunt lăsătorul de urme! L-am întrerupt. 
Şi pentru că, din păcate şi din fericire, Lilia obişnuieşte 
asemenea idile, care nu-i intrigă prea mult pe cei ce sunt pe 
urmele ei, dar pentru orice eventualitate nu trebuie scăpată 
de sub supraveghere. 

— Obiectul va fi chiar un stilou, mi-a mai spus Firea, jar 
primitorul va fi chiar un librar. Şi vom face tot posibilul să 
programăm misiunea pentru joia viiboare, pentru că, 
duminica, magazinele şnit închise... 

Ne-am dat rendez-vous în spatele Cismigiului pe frumoasa 
arteră, între Liceul Carmen Sylva şi Palatul Kreţulescu, la 
câţiva paşi de casa în care locuia Lilia. Şi eu şj ea am sosit 
înainte de ora opt, ora la care ne înţelesesem, eu cu câteva 
minute mai devreme, pared anume pentru a mă ciocni de o 
fată grăbită, în care am recunoscut-o pe Mioara. Era în 
uniformă, fugea spre poarta şcolii, dar am văzut-o oprindu- 
se şi întorcându-şi capul spre a aşăsta, involuntar, la 
întâlnirea mea cu Lilia. Mai mult n-am văzut. Lilia s-a 
aruncat pur şi simplu în braţele mele, m-a sărutat pe buze, 
subţire, ca să-mi poată şopti la ureche: 

— Joc teatru, deşi-mi place. Cred că am o coadă... 

Am luat-o la brat şi, zâmbind fericit, i-am cerut detalii: 

— Pune-mă şi ţine-mă la curent, 'dar tot ca o porumbiţă. Ai 
avut o inspiraţie foarte bună. Ne vom juca rolul... 

— Dacă tu vrei să fie doar un rol! Mi-a spus ea şăgalnic, 
lipindu-şi umărul de umărul meu. Dar hai să fim serioşi! NU, 
nu te speria, rămânem în rol. E un tip în pardesiu gri, cu 
pălărie pe cap, dar cu pantofi maro. După asta îl putem 
recunoaşte. N-am venit direct pe Ştirbei, ci am luat-o pe 
Berthelot, s-a ţinut după mine, dar m-am convins când, 
cotind la stânga pc Puţul cu plopi şi apoi jar la stânga pe 
Ştirbei, l-am simţit pe urmele mele şi apoi, când 'ti-am sărit 


în braţe, l-am văzut traversând şi oprindu-se la staţia de 
autobuz. N-avea de ce să facă un asemenea ocol, oricât de 
boem ar părea, sau s-ar strădui să pară. Îl vezi? Cred că n- 
are mănusj... Şi-a băgat rnâinile în buzunarele raglanului. î 
1 încercăm? 

Lilia vorbise cu pauze, ' schimbându-şi expresia feţei, 
gesticulârrd, ca şi cum mi-ar fi povestit un vis, sau cine ştie 
ce banalităţi pretenţioase. Mi-am căutat şi eu nişte măşti, 
toate în conflict cu spusele mele: 

— Ti vom încerca, dar mai întâi trebuie să luăm o hotărâre 
rapidă: ne ducem spre gară ca şi cum am fi fast înţeleşi 
dinaiGzte, sau ne prefacem că ne-a venit în clipa asta 
ideea? De încercat îl vom încerca pe drum... 

Lilia mi-a sărit de gât, iarăşi rn-a sărutat, repetat şi cu 
buze calde şi umede şi m-a tras de mână, după ea, spre 
Berthelot şi spre Ovidiu. Deci ne venise o idee grozavă 'de 
promenadă, pe malul mării, la Constanţa. Mă supăra însă o 
întrebare: cum de aveam bani la noi pentru bilete de tren şi 
pentru alte necesităţi de voiaj? Lilia pared mi-ar fi ghicit 
neliniştea. S-a oprit pentru câteva clipe, cam prin dreptul 
locuinţei sale, acoperindu-mă pentru a observa discret ce se 
întâmpla cu individul în raglan, s-a apucat să scotocească în 
poşetă, se prefăcea că-şi numără banii, s-a căutat şi prin 
buzunare, m-a împins cu cotul, dar nu mai era nevoie de 
semnal, ' începusemşi eu să cotrobăiesc prin portofel şi să- 
rni scutur buzunarele, apoi ne-am învârtit amândoi fericiţi 
şi ne-am continuat drumul spre gară. Tipul nu se apropia 
prea mult de noi şi ar fi rămas tot timpul pe trotuarul de vis- 
a-vis. 

— Daeă nu l-am fi încurcat noi, traversând prea des 
strada, ademeniţi, chipurile, de vitrinele cele mai aiurite. 
Reflectam cu voce tare, păstrândutmi însăf mimica rolului: 

— E clar că ne urmăreşte, sau te, urmăreşte, dar de ce 
dracu aşa de dimineaţă? Să fii' tu un personaj atât de 
important încât să ţi se fi postat o permanenţă? Ar fi prea 


complicat, dar ipoteza întâmplării trebuie totuşi s-o 
eliminăm. In' mod sigur nu e vreun 'curtezan de-al tău.? 

— Gelos şi cu sticluţa de vitriol în buzunar! M-a înghiontit 
voit dureros Lilia. Nu e; nu-l cunosc, nu l-am văzut 
niciodată, Dar dacă o fi în legătură cu cineva din bloculeţul 
meu, cu jupâneasa, de pildă, sau cu cineva din blocul de vis- 
a-vis sau cu un altcirteva din apropiere.? (Cu care s-a 
înţeles asupra unui semnal.: un apel telefonic, după ce 
cobor şi Vies în stradă: 

— Şi atunci e complicat! Rn-a cuprin s îndoiala. Ai coborât, 
ai ieşât, imediat telefonul, apelul, bine, dar chiar în câteva 
minute să şi ajungă în spatele tău? De unde? 

— Ţi-am spus: chiar din blocul de vis-a-vis. Întotdeauna 
sunt camere de închiriat acolo, şi în cazul acesta n-ar mai fi 
nevoie nici de telef on, nici de semnale... 

— De acord, numai că ar trebui să fie cel puţin doi, care să 
stea cu schimbul, de pândă, la fereastră, la o fereastră. Să 
fii un personaj atât de important pentru ei? Asta e 
întrebarea cheie! Te-a luat vreodată cineva la întrebări? 

Lilia trăia o stare ciudată, i-o simţeam şi în voce, i-o 
distingeam şi pe figură, fără să se descifreze foarte 
limpede: Nelinişte? 'Teamă? Furie? Neputinţă? 

Nu, nu-i vorba de asta! S-a hotărât ea, în sfârşit. Cred că 
am întins eu prea mult coarda, nu găsesc altă explicaţie. M- 
am băgat singură într-un joc idiot şi periculos, sperârid că 
voi obţine exact contrariul. Opiniile îmi sunt cunoscute la 
facultate, dar nu sunt singura 'care spune că războiul e 
pierdut, că se vor produce schimbări cutremurătoare în 
lume şi în ţară, că numai cretinii şi orbii mai pot crede într-o 
redresare a situaţiei. Corul nostru se lărgeşte, dar eu ca să 
mă pun la adăpost, pentru O. Rice eventualitate, deoarece 
nu mă rezum, ca şi tine, probabil, numai la vorbe, am 
acceptat, şi din interes, şi dm curiozitate; poate şi din niţică 
grandomanie, o anumită relaţie. la spune-mi, şi-ţi 
mulţumesc pentru discreţia ta, la care de altfelmă 


aşteptam, ai remarcat gradul ofițerului care m-a condus în 
seara aceea cu maşina? 

— M-a enervat într-atâta povestea, i-am răspuns, încât nu 
voiam să ştiu nimic. Fiecare dispune cum vrea de persoana 
sa. 

— Nu e chiar asa! M-a contrazis Lilia. Nu e întotdeauna 
aşa: în situaţia noastră anumite mişcări, în anumite 
perioade, trebuie să fie foarte clare. Şi era tocmai într-o 
anumită perioadă. Dar hai să ne zgâim mai întâi la mersul 
trenurilor, ca să-l descoperim pe cel pe care ni l=am 
programat. Şi am 'putea s-o facem cu voce tare şi cu niţică 
exaltare. Vezi! E grozav'! A' început ea să se bucure ca o 
prostănacă, atrăgând atenţia unora. Avem un rapid peste 
nici O jumătate de Ord, şi uită-te şi 'aici! Ne putem întoarce 
seara. Dar jură-mi că nu intrăm nicăieri: nici în cofetărie, 
nici în birturi, nici în cafe. Absolut nicăieri! 

Mi-am împreunat mâinile în semn de rugăciune şi de 
jurământ, am fugit spre casa de bilete, a doua, şi am ridicat 
puţintel vocea, deşi nu era nevoie, pentru că, pentru prima 
dată, individul în gri, destul de tânăr, tip de profesor, de 
funcţionar mai stilat, s-a apropiat la o respiraţie de noi: 

— Două bilete dus şi întors Constanţa, vă rog. Lia rapid. 

Ne am continuat discuţia pe peron, de-a lungul trenului 
garat, într-un du-te vino regulat, care ne permitea, la 
întoarceri, să vedem ce se întâmplă cu copoiul nostru. În 
ciuda aerului său de boem îngândurat, il ne nous quittait 
pas d une semelle, cum ar fi spus domnişoara de franceză. 

— Deci nu i ai văzut gradul! A revenit Lilia. Era colonel, 
colonel plin şi încă de Stat. Major, probabil cu funcţii foarte 
înalte şi cu cine ştie cite decoraţii. 

— De unde ştii că e colonel de Stat Major? M-am pomenit 
că întreb, fără să-mi dau seama de ce. 

Mi a spus-o el, după ce am băut primul pahar de vin 
împreună: Sunt colonel de Stat Major, scumpă domnişoară, 
aşa că nu vom discuta niciodată probleme militare. Mi-a 
plăcut francheţea şi siguranţa lui şi mai ales avertismentul 


pe care mi l-a dat. Nu credeam că există şi ofiţeri de soiul 
ăsta. Şi mi-au mai plăcut şi altele la el: rafinamente, chiar 
gesturi de tandreţe şi gingăşii după trei ani, în zile şi nopţi, 
a adăugat el, de noroaie, sânge, şrapnele, eroisme, isterii şi 
laşităţi pe toate fronturile. Sfârşit, asta e altă poveste!... 
Uite, compartimentul ăsta a rămas gol. Ce-ai zice dacă ne- 
am urca în el? Deci ar fi o urmărire prin ricoşeu, cum să-ţi 
spun? Mă urmăresc din cauza lui, nu din cauza mea, care 
poate că nici nu există la ăia... 

Am urcat în tren oarecum convins de raţionamentul Liliei. 
Altă explicaţie nici nu găseam, încă nu găseam, sau poate că 
nici nu era. În orice caz, misiunea rămânea în aceleaşi 
graniţe de prevedere, de 'siguranţă, de neabatere, de 
nedescifrare în care o zăgăzuisem. I-am şi spus Liliei după 
ce ne-am ocupat locuri în compartiment: 

— Să considerăm teoria ta o simplă supoziţie, nici ea 
dezlegată de primejdii şi riscuri, şi să luăm faptul ca atare: 
suntem, cred că pluralul exprimă chiar ad ev arul, suntem 
însoţiţi, adică puşi sub urmărire. Era cât pe-aci să spun că 
trebuie să ne dublăm atenţia, dar şi singuri dac-am fi fost, şi 
siguri că suntem singuri, şi tot la fel ar fi trebuit să ne 
comportăm. Aşa că... 

Dar a trebuit să renunţăm la discuţia asupra subiectului, 
care devenise tot mai necesară, din cauza unui atac 
gălăgios care se pregătea pe culoar. Erau voci, ţipete, 
mormăituri şi răsuflările acelea icnitoare., horcăitoare şi 
probabil puturoase, care mi-au nenorocit multe călătorii. 
Oare de ce au ales tocmai compartim? Ntul nostru? Anume 
ca să ne tulbure, ca să-şi satisfacă voluptatea de a ne vedea 
suferind? Ca să facă rău, cu conştiinţa şi cu bucuria că-l 
fac? Ne-au văzut lipiţi unul de altul, jucându-ne rolul, dar 
asta nu ştiau, ne-au descoperit pereche, tineri şi 
îndrăgostiţi, probabil că auziseră că se mai şi iubeşte pe 
lume, dar ce-o fi aia, nu aveau capacitatea să simtă şi să 
gândească. Erau mai întâi ei. Doi, ei, tot pereche, amândoi 
grăsani şi negustori amândoi, cu burţile doldora, cu guşi 


proeminente, săltăreţe, mai era o babă, şi ea cu o ploscă de 
guşe din care făcea hârş, exact ca-n După melci probabil 
mama unuia din cei doi grăsani şi bunica celor doi nepoţei, 
fitirisiţi, nu cunosc termenul, dar îl folosesc ca Pe unul care 
ar semnifica scălâmbăială, nici asta nu ştiu ce este, 
împopoţonare, scâlcială, ce mai, erau travesti'ţi în nişte 
puişori, inalterabili, de cretini şi mai era o însoţitoare a 
fitirisiţilor, slabă ca un schelet ce era, dacă n-ar fi purtat pe 
ea nişte pansamente care 0 transformau într-o mumie, mai 
veche, prin duhori, de 4000 de ani. Copiii erau pared turtiţi 
ca să nu-şi dea în vileag vârsta şi să economisească vreo 
câţiva gologani din milioanele grăsanilor, iar ciumata 
alunga de la capătul culoarului conductorii şi controlorii, 
aşa că scăpau şi celelalte dihănii fără bilete. Am ieşit pe 
culoar, lăsând intruşii şi netrebnicii să se lăfăie în tot 
compartimentul, ba ne-am luat şi catrafusek cu noi, servieta 
şi sacul de voiaj, ca să nu se impesteze de la momâia fără 
figură. leşind astfel din compartiment, l-am băgat într-o 
cursă involuntară pe copoiul nostru care, probabil, 
închipuindu-şi că vrem să sărim undeva din tren, a alergat 
şi el să-şi ia fulgarinul din compartimentul pe jumătate gol, 
ca să ne poată tine urma şi astfel ne-am pomenit cu două 
locuri, într-un compartment mai aerisit şi cu un gardian la 
ferestrele de pe coridor, un gardian timid, pentru că n-a 
mai revenit la locul lui, nici măcar ca să-şi lase raglanul. 

Negustorii de porci, oi, capre, gâşte, găini şi picherite au 
coborât la Ciulniţa lăsând complet gol compartimentul, dar 
n-au uitat să vină la noi să-şi... la rămas bun şi să ne ureze o 
lună de miere ca-n basme. Am zărit pe la colturi de geam şi 
chipul copoiului care voia să se convingă dacă avem sau nu 
legături cu cretinuţii aceia îndopaţi cu zorzoane. Când am 
ieşit din nou pe coridor l-am zărit la adăpost, chiar pe locul 
pe care-l ocupase multimilenara mumie, respirând, 
inconştient sau poate obişnuindu-se, miasmele care 
făcuseră să se închidă etanş uşile tuturor compartimentelor, 
până la locomotivă. 


De la Feteşti am rămas şi noi singuri şi nici nu cred că ne 
mai ameninţa vreo inoportunitate până la Constanţa. Doar 
copoiul cel tânăr, suferind probabil de diureză cronică, 
angaja vizite dese la toaletă, ca să se convingă dacă n-am 
sărit între staţii pe fereastra trenului. 

Cum îl ducem? S-a grăbit Lilia să profite de primul 
moment de solitudine. Şi să ştii că mă simt mai bine cu tine 
alături, decât vizavi. Nu că mi-ar displace să te văd, dar îmi 
place mai mult să te simt. Vino! 

M-am supus, dar nu s-a repezit asupra mea, cum mă 
aşteptam, sau poate cum doream, pentru că mă obişnuisem 
cu căldura şi cu tresăririle umerilor şi coapselor ei, mă 
adormea şi mă trezea şi mă. Predispunea spre vise care se 
voiau cu ochii deschişi, s-a uitat la mine, fără acele luciri 
întuneeate care hipnotizau, care, sfredeleau carnea şi 
alergau sângele în toate arterele, s-a uitat blind, cum nu 
credeam că poate sau că ştie sau că simte, mi-a atras capul 
spre ea şi a început să-mi mângâie ceafa, cu degetele 
împrăştiate, cu mişcări 'aritmice, cu opriri şi apăsări, cred 
că o făcea inconştient; nu se uita nicăieri, se lăsase unui vis, 
dar eu simţearn exploziile umflându-se şi le opream la 
limita declanşării, dar oare până când, Doamne, până ce m- 
a liniştit printr-un descântec şoptit 

— Trebuie să mă feresc de tine> neapărat! Mi-e teamă că 
m-aş putea îndrăgosti! Fuuuu! 

Şi a suflat peste ochii mei, deşteptându-mă, era o adiere 
răcoroasă, parfumată, care mi-a făcut. Bine şi-mi făcea 
bine. Închisesem ochii şi ea continua să sufle, râzând şi 
probabil legănându-şi capul, dar am fugit la timp şi i-am 
prins şi eu capul, cu amândouă mâinile, şi am început s-o 
mângâi dur, apoi mi-am apropiat-o şi am sărutat-o lung, 
apăsându-i buzele până la durere. 

Gata! M-a împins ea. Lasă sălbătăciile, nu te prind şi cred 
că nici nu ştii ce faci şi cu cine faci... 

— Te-ai gândit vreo clipă la diferenţa de vârstă dintre noi? 
Am întrebat-o, iarăşi apăsat de obsesia care mă umplea de 


invidie, de gelozie şh uneori de ură, şi care transforma 
fiecare an în plus într-o prăpastie psihică peste care nu-mi 
închipuiam că voi sari vreodată. 

Lilia m-a privit cu neîncredere şi uimire: 

Şi totuşi vei fi scriitor! _ Sau vei putea fi! Cam aşa ar i, 
dacă m-aş lua după cele câteva pagini şi poezii pe care ti le 
cunosc. Atunci cum poţi să te contrazici în halul ăsta?! Zău 
că ţi-ar trebui o psihanaliză! Trebuie să existe în tine, 
undeva printre amintirile capilăriei una care ţi-a provocat şi 
îţi menţine această teroare a vârstei. Sau sunt eu o proastă 
şi nu-mi trece prin cap neînceputul, sau eşti tu un prost, 
încă nedescoperit. Dar mi-e drag, oricum mi-e drag cu tine 
şi nu mai vreau să-mi fie! Prefer să mă rostogolesc în ciulinii 
neîntâmplărilor, în regretele unor clipe neîntâmplate. Ala 
iar a ţâşnit spre toaletă şi se apropie Medgidia, pared am 
trecut Podul, nu? Şi cât am vrut să-l văd, p'robabil că şi tu! 
Ei, te-ai gândit cum am putea să scăpăm de el? 

Da, nu mai era mult până la Constanţa şi încă nu aveam în 
cap nici un plan. Ideile însă începeau să scânteieze, să 
aprindă mici nuclee, sau să le reaprindă de sub cenuşa 
presărată de toată această unică Lilia. 

= M-am gândit la cite ceva, am scăzut ţonul ca să nu se 
poată auzi prin peretele compartimentului. Mai întâi 
trebuie să ne ferim de locuri primejdioase: port, instalaţii 
militare, comandaturi nernteşti, instituţii prea importante, 
mai ales că nu ne interesează. Şi fiindcă nu cunoaştem 
oraşul e o singură soluţie în această situaţie: sa ne plimbăm 
pe faleză înspre Mamaia, să ne aiurim pe malul mării. 

Stai puţm! M a oprit ea. Am impresia că în clipa asta nu te 
mai gândeşti la misiune, ci la securitatea noastră, adică să 
rămânem în rol, să nu ni se poată imputa nimic aitcevA. Şi 
să ştii că ai d'reptate! La asta nimeni nu s-a gândit: dacă am 
deveni suspecți pentru că am venit aici... Şi, slavă 
Domnului, oraşul ăsta e plin de posibilităţi pentru orice 
spioni şi rebeli, nu pentru a da ceva, ci pentru a lua ceva! 
Eşti grozav! Da, trebuie să ne continuăm rolul, într-un fel 


de pustiu, unde nu e nimic deosebit sau “portant, şi acest 
pustiu e plaja, care, la urma urmei de ce să nu atragă o 
pereche de îndrăgostiţi, mai ciudaţi, cum de altfel şi 
sântern, mă refer la... 

Ştiu la ce te referi j i-am întors zâmbetul. Suntem 
amândoi ciudaţi. Deci dacă ne plimbăm pe o plajă pustie, il 
şi obligăm să se dea în vileag, ceea ce nu-i va face plăcere 
să raporteze şi o să-l şi obosim niţeluş. Aşa încât unul 
dintre noi... Uite, aici, încă nu prea sunt edificat, dar chiar 
acum mi-a venit o idee. Amândoi nu putem merge să 
predăm obiectul, pentru că-l luăm pe urmele noastre. Să 
ne despărţim, pentru ca unul dintre noi să ducă obiectul, 
iarăşi e incert: care dintre noi va duce obiectul Şi de unde 
ştim noi că, despărţindu-ne pentru a ne îndeplini misiuriea, 
el nu se va lua, la întâmplare, chiar după cel care poartă 
mesajul?! Pentru că, din nefericire, mesajul e unul singur, 
Lilia, nu i avem şi în duplicat, ca să-l poate duce oricare 
dintre noi la destinaţie. Deci nici despărţirea noastră, care 
în mod sigur l-ar încurca foarte rău: după cine să se ia, 
după mine sau după tine?! Stai, stai! Dar asta ar însemna 
că nu eşti un personaj chiar atât de important, pentru că, 
dacă ai fi fast, ţi-ar fi pus mai mulţi pe urme, ca să se poată 
descurca-şi în asemenea cazuri: întâlniri, despărţiri, 
apariţia altor persoane interesante, care ar putea duce la 
cine ştie ce surse şi descoperiri. lată' de ce cred că mai 
important este să ne ferim de o interpretare periculoasă a 
prezentei noastre aici. Întâi a vorbit instinctul, cel de 
conservare, dar acum vorbeşte logicA. Şi cred că am găsit şi 
mijlocul de a preda mesajul în cea mai deplină siguranţă, 
zău da... 

O făcusem curioasă, se strânsese şi mai mult în mine, cam 
întunecându-mă, dar momentul era bun, pentru că iarăşi 
trecea spre toaletă copoiul şi ne vedea exact cum trebuia să 
ne vadă, l-am aşteptat până a făcut cale întoarsă; apoi am 
îndepărtat-o, ca să-mi păstrez luciditatea, bine aprinsă, şi 
am continuat: 


Coborâm în gară şi pornim în pas de plimbare pe străzile 
principale ale oraşului, pe străzile cele mai umblate, evităm 
ciudăţenii şi întâmplări stridente. E necesară această 
plimbare pentru a ochi librăria şi a lua repere care să ne 
folosească la regăsirea ei. Plimbarea aceasta, ispititoare în 
amănuntele ei, ca orice plimbare într-un oraş necunoscut, 
va avea totus, i o ţintă: plaja cea pustie, în care ne vom 
giugiuli ca doi porumbei întârziaţi. 

Un porumbel n-are dreptul să fie şi precoce? A întrebat 
Lilia în glumă. De ce întârziaţi? Mai bine, tineri, zvăpăiaţi şi 
nerăbdători, şi nu porumbei, nişte păsări mai ciudate, care 
nu se mulţumesc doar cu liniştea cuibului, nişte păsări 
exotice, nu albatroşi, au fost prea ofensat; i de Baudelaire, 
şi nici colibri, că n-are unde să le încapă atâta dragoste. Nu 
ştiu ce mi-a venit să te întrerup, iartă-mă, dar am simţit 
nevoia să spun ceva complet aiurea, poate ca o replied la 
logica ta atât de riguroasă şi de -necesară... 

Întreruperea mi”a Prins foarte bine, cred că de aici a 
plecat ideea salvatoare, Lilia mi-a sugerat-o întâmplător, 
opunându-se argumentaţiei şi mai ales plasticei mele, 
amănuntelor. 

Sigur că da! M-am înviorat şi i-am prins mâinile. 

De ce să am eu dreptate şi nu tu?! Porumbeii prea se 
giugiulesc toată ziva, alte păsări poate că se mai ceartă, el 
şi ea au idei diferite, aşa cum eu şi tu putem să avem j chiar 
avem, şi mai ales vom avea. Ai priceput cam unde bat? 

Dacă te ref eri la schimburi de idei, mi-a răspuns ea 
nedumerită, păi numai de asta ne ocu P3111' cu mult 
înainte de a ne urea în tren! Dar am impresia că te gândeşti 
mai degrabă la acceptări şi negaţii, la da şi nu... 

Ş1 la îndărătnicie! Am ajutat-o. Unul vrea numai da, 
celălalt numai nu> nu e neapărat nevoie de afirmaţii sau 
negaţii categorice. 

Ba da! A rQstit ea răspicat. Şi de ce nu sari, mă. Cog, la 
mine strigând: Ba nu! 


Pentru ca nu cred că e necesară o repetiţie a scen'ei! Ca 
să He şi mai naturală pe plajă, sau unde vom hotări. 

Bine! S_a amuzat Lilia. O să ne certăm şi o să-ţi dau o 
mostră de cum ştiu să mă cert. Nu te speria, n-o să fiu prea 
violentă, ci exact cum se cuvine. Dar pentru ce, mă rog? De 
ce să ne certăm? Ca să ne despărţim? 

— Binejnţeles! I am răspuns. Pentru ce altceva? 

Unul dintre noi se va retrage bosumflat într=un local, într- 
o cofetărie, într-o cafenea, iar eu mă voi plimba trist, 
supărat şi furios, pe străzi, Lilia, pentru că i e stiloul. , 
iamme 

La fel “g fj sL Ln poşeta mea, dacă va fi nevoie de alt 
purtător! Mi-a replicat ea. 

Ştru! I am Spus şi am atras-o la fereastră. Vrei să 
coborâm olecuţă geamul? E un test foarte necesar: trebuie 
să vedem cit de cald e afară, mai întâi, să lăsăm pe mai 
târziu buzunarele şi poşetele. 

Am coborât doar câteva degete geamul, trenul îşi 
încetinise mersul, se strecura parcă anevoie prin triajul 
gării Constanţa, curentul nu mai era vijelios, dar frigul se 
simţea din plin. Am închis geamul, Lilia s-a înfofolit în 
paltonaşul de care până atunci uitase, am îmbrăcat şi eu 
scurteica - - 1 1 care-mi ajungea pina lajumatatea 
coapselor,. 

Apoi am continuat, coborând glasul: 

Vom înscena Q ceartă, unde ni se va părea mai prielnic, pe 
plajă, undeva în oraş. Poate că e mai bine în oraş, după ce o 
vom începe pe plajă. Tu te vei addpost, cum am spus, iar eu, 
nu e o invenţie de moment, ceea ce-ţi spun, sunt foarte 
zdravăn la frig, am învăţat sau m-am obişnuit din copilărie, 
uite, pot să jur că n-o să-mi reziste. O să-l apuce tremuriciul 
în raglanul ăla subţire, o să-şi blesteme zilele şi, ca să nu se 
considere învin. S şi să nu raporteze eşecul, va intra în 
localul în care te vei adăposti tu şi va. Crede că mă vede 
prin geam - plirnbându-mă furios prin faţa localului, şi mă 
voi strădui să-i dau această impresie, încât până la urmă va 


fi şi el convins că aşa a fost şi va spune asta şi mai departe, 
semnând şi jurându-se că ăsta e adevărul. Bineînţeles, dacă 
va mai interesa pe cineva un astfel de adevăr... 

Lucrurile s-au petrecut aproape întocmai. Ne-am plimbat 
pe străzile Constanţei, pe cele cu vitrine şi reclame, ne-am 
întors de câteva ori pentru a revedea lucruri mai 
interesante şi a înregistra soarta copoiului nostru, cam 
blegit şi cam şubred în raglanul lui, ales pentru o scurtă 
plimbare bucureşteană, nu pentru zone cu vânturi şi alice 
de gheaţă cum se înzăuau puzderie pe malul mării, am 
echit librăria şi am fixat repere pentru o reîntoarcere 
sigură şi rapidă, apoi ne-am lăsat parcă duşi de vânt, ca o 
ciudată pânza căzută dintr-o, bared şi uitată pe plajele 
pustii, ne ţesusem bine unul în altul împotriva frigului şi 
vântului, ucigătoare, şi vă jur că am început mai repede 
cearta de mila celui din urma. Noastră, Ne-am oprit de 
câteva on în locuri deschise, gesticulam furioşi, şi, ca să ne 
încălzim, pentru că biciul frigului ne pleznea ca pe nis, te 
duşmani şi ca să mimăm neînţelegeri din ce în ce mai 
bogate, evident că mergeam unul în spatele altuia, la 
distanţă, sau chiar traversam străzile şi aleele, ca să 
mergem paralel, erau momente când unul din noi încerca 

O împăcare, cu gesturi, mai ales, pentru că se vedeau, 
vorbele erauduse de vânt aiurea, dar niciodată spre 
urmăritor, nu ştiu cine instaurase legea aceasta, ceea ce ne- 
a îndemnat să spunem versuri. In toiul certei, unul. Din noi, 
cu schimbul, comanda un poet preferat, celălalt era obligat 
să recite măcar un catren din el. Ea mi-a răspuns la tot ceea 
ce i-am cerut, din fiecare poet pe care 

1 l-am numit mi-a recit, at cel puţin un catren, nume 
aiurea nu puteam să dăm, pentru că la ridicarea din umeri 
a celui întrebat, examinatorul era obligat să recite din 
poetul numi't, eu în schimb am păţit-o de câteva ori, mai 
ales cu poeţii străini, adică numai cu poeţii străini, şi iar m-a 
apucat ura şi invidia aceea veche pentru diferenţa de 
vârstă, pentru zilele mai puţine care însemnau cărţi mai 


pu; ine şi aşa cert. Îndu-ne cu gesturile şi recitând versuri 
cu buzele am 'revenit în oraş. Ne-am despărţit în Piaţa 
Traian ea a intrat într-o cofetărie, eu m-am rezemat, câteva 
minute de un copac îmbătrânit, fără să-mi pese şi fără să 
simt promoroaca pe care rafalele de vânt o abăteau asupra 
mea, apoi am început să mă plimb nervos prin faţa 
cofetăriei, apoi pe celălalt trotuar, am şi intrat o dată în 
cofetărie, m-am uitat la ea, s-a făcut că nu mă vede, aşa că 
am cumpărat bomboane de eucalipt şi iarăşi mi-am făcut 
rendourile în preajma localului cu dulciuri şi dureri 
prefăcute, nu ştiu cum de mai rezista individul în raglan, pe 
mine mă închircise gerul, m-am îndepărtat mai mult de 
cofetărie, m-am întors ca pentru a-mi relua prof esiunea de 
părăsit şi l-am văzut intrând în magazin cu o iuţeală care te 
făcea să cauţi o haită de lupi în piaţă. Am pornit spre 
librărie, fără grabă, copoiul parcă luase cu el în cofetărie 
tot frigul din oasele mele, m-am oprit la multe vitrine, până 
ce m-am convins că nici măcar vântul nu. Mai este în urma 
mea. Am traversat strada, spre librărie, am intrat înăuntru 
ca un client obişnuit, erau doar doi elevi în faţa tejghelei, 
nişte puşti care nici nu ştiau ce caută acolo, n-aveau nici o 
tragere de inimă să cumpere caietele pentru care-i 
trimiseseră părinţii şi l-am rugat pe librar dacă poată să-i 
facă un serviciu domnului Stelian: 

M-a rugat să-i repar stiloul şi să-l las la dumneavoastră, n- 
am putut să-i spun sigur când o să fie gata... 

Librarul mi a luat stiloul, 1-a băgat într-un sertar şi mi-a 
spus: 

— Nici o grijă, domnul Stelian trece în fiecare zi pe aici, 
uneori şi după masa, mai citim şi noi ziarele şi mai 
ccmentăm, că avem ce... 

Am cumpărat totuşi un bloc-notes, am= ntire şi am ieşit 
aşa cum am intrat, liniştit, fără nici un ochi străin în 
pr3ajmă. Am pornit agale în direcţia cofetăriei, apoi mi-am 
iuţit paşii, m-am uitat la ceas înainte de a intra pe uşă: 
trecuseră 14 minute de când copoiul se predase din cauza 


frigului. Lilia era în centrul prăvăliei, ca orice om nevinovat 
şi pur, copoiul undeva într-un colţ mai întunecat, der poate 
cu mai multă căldură, am rămas câteva clipe în picioare la 
masa Liliei, într-o poziţie inadmisibilă, aşa că gestul ei de a 
lua loc la masă părea obligatoriu, mai ales pentru cineva 
care asistase la toate momentele fericirii şi nefericirii 
noastre. Un sfert de oră niciunul n-a seas vreun cuvânt, alt 
sfert de oră am îngânat cite ceva, fără să ne privim în ochi, 
apoi mâinile ni s-au atins ca din întâmplare, apoi ne-am 
ascuns zâmbetele care se gudurau pe feţele noastre, apoi 
ne-am destins de-a binelea, ni s-au făcut ochii numai lumini, 
iarăşi ne topeam privindu-ne, încât ni s-a părut curios că nu 
auzim vocea copoiului: Ce, nu e voie să se sărute oamenii în 
cofetărie? Sau poate că-i auziE; em cuvintele, pentru că 
prea se uita cu simpatie spre noi and ne-am ridicat de la 
masă. Am părăsit cofetăria în urma lui. Ne devansase. Noii- 
am fost umbre în drumul spre gară. 

Am ajuns în Bucureşti pe la zece noaptea, după aproape 
patru ore de reî. Ncălzire, mai mult psihică, pentru că ne f 
cream, conştient, unul de altul. Copoiul a sărit în primul 
tramvai, fără să se mai uite la noi. Am condus-o pe Lilia 
până în faţa casei. Mi-a spus foarte amar: gă nu crezi că mi- 
aş dori altceva mai mult pe lume în clipa asta. 'locmai -de 
aceea nu trebuie să îrtâmple. 

M-a sărutat pe ochi şi în ultima clipă, iarăşi foartă subţire, 
pe buze, apoi a fugit în casă. 

Pe Firea l-am întâlnit după două zile. Eşafodajul meu logic 
nu era pe deplin consolidat. I-am cerut să fie foarte sincer, 
aproape că l-am somat: 

Spune-mi e prima dată când ţi-o cer, ceva nu se împacă In 
raţionamentul meu, mai ales acum după ce toate s-au 
terminat cu bine: Omul de după noi era altor sau al nostru? 

Tot nu-ţi dai seama; a %nceput el să mă admonesteze, că 
fiecare trebuie să ştie doar cite ceva: tu că trebuie să faci 
un lucru, eu că tu trebuie să-l faci, ca eu ma voi ocupa de 


asta. Nimeni nu poate şi nu trebuie să ţie totul. Şi chiar 
dacă aş şti nu ifi-aş spune... 

N-am amintit de personajele mute ale cenaclului, cele care 
nici nu citeau, nici nu prea luau parte la discui; ii, fete şi 
băieţi de yârsta noastră, aproape wV. Prieteni sau amici, pe 
care-i invitam la inspiraţie; sau poate fiindcă-i simţeam 
dornici de alte noutăţi decât cele de toate zilele, şi care 
deveneau apoi fideli ai întâlnirilor noastre, fie că şi 
descopereau tainiţe necunoscute jn sufleteie ior tinere, fie 
că erau fascinaţi de vreo figură mai impozant. Ă, a 
cenaclului, şi mă gândesc la asii marelui care: Firea, Soran, 
Lilia şi Dinoiu. Aceşti neofiţi se comportau ca nişte elevi 
foarte cuminţi, care nu ”” fi părăsit băncile lor de 
admiratori ai unor inteligenţe superioare nici pentru striga 
cele mai elementare întrebări. De ft erau nişte timizi şi 
preferau să asculte decât să ştie cef le ya “udui mima m 
piept, trei luni, la amintirea obsedantă a unor nerozii 
rostite, sau numai gândite. Dintre toţi aceştia - nu insist 
prea mult asupra lor, pentru ca n au nici un rol ” povestire 
- eel mai mult îmi plăceau gemenii: Gabriel Ş. 1 Mihaela, 
amândoi studenţi în anul întâi la medicină, aduşi de Dinoiu 
la cenaclu. Şi robii lui intelectuali. El be dirija lecturile şi-i 
iniţia, mi.au mărturisit după ce ne. Am împrietenit, în 
chemări sau căutări diletante: muzică, arte plastice, ba îi 
familiarizase şi Cu secrete particulare de hipodrom: 

— Întotdeauna ne distrăm ia curse, câştigând, dacă ne 
luăm după calculele lui! Mi-a spus Gabriel. 

Numai în postura aceasta de turfist nu mi-l imaginasem 
pe Dinoiu! În uitima vreme, gemenii deveniseră cele mâi 
frecvente gazde ale cenaclului nostru. Aveau un fel de 
cameră-laborator, separată şi numai a lor, într-o casă 
retrasă, pe Şerban Vodă, sus, după Crematoriu, a cameră 
lungă şi strimtă, că abia încăpea în spaţiul acela de coridor 
o masă, lungă şi ea, ca mesele de sufragerie din cazărmi şi 
internate, la care improvizam, din scânduri şi scaune de 
bucătărie sau butuci, bănci cu echilibru cam precar, dar 


destul de încăpătoare: cite şapte opt puteam să stăm pe o 
bancă, dacă ne înfigeam solid coatele în masă. Gabriela era 
topită după Dinoiu, se putea observa din toate gesturile şi 
privirile ei, o dragoste pur spirituală, o elogiam eu, pentru 
că, alăturându-i, nu puteai nici o clipă să-ţi închipui altceva. 
Ea era blondă, înaltă şi subţire ca frate-său, la chip părea 
copia mai distinsă şi mai exotica a Kristinei Soderbaum, sau 
poate originalul, el era scund, adus din spate, cu faţa mereu 
roşie, de hipertensiv şi cu un nas mare, aproape vânăt, nici 
vioiciunea ochilor nu i se remarca, din cauza ochelarilor cu 
rame groase şi lentile fumurii, care aduceau totuşi a mască, 
şi nici un seducător oral nu era: ucigaş de metafore, nu se 
dilata în fraze luxuriante, ci recurgea la propoziţii foarte 
sintetice şi atât de profunde, că-şi relevau consistenţa şi 
adevărurile când nu-l mai aveai alături de multă vreme, 
pur şi simplu încremeneai şi rămâneai cu ochii mari şi gura 
căscată, onunde te-ai fi aflat, când aminteai unele propoziţii 
de-ale lui. 

Acolo, în camera-laborator a gemenilor, mi-am citit cea de 
A D. Oua Noapte, la ultima întâlnire a cenaclului nostru, dar 
asta încă n-o ştiam. Lectura nuvelei fusese programată cu 
O. Săptămână înainte, acasă la Sergo, pe Popa Rusu, lângă 
Foişor, într-o şedinl. Ă, specială a cenaclului, organizată de 
o Anais de neînduplecat, care reuşise, nu ştiu cum, să dea 
peste fiecare membru al cenaclului şi să-i transmită o 
invitaţie categorică. Cel care a insistat S. Ă mă dau în 
spectacol a fost Firea: 

— Dacă e o A d, oua Noapte, îmi cam imaginez ce poate să 
fie! Hai, nu mai fă mofturi, nu mai eşti un profan şi lumea te 
vrea, să ştii, chiar şi eu sunt curios, pe cuvântul meu! Şi 
apoi gâncieşte-te la preponderența auditoriului, la 
preponderența de gen, vor fi foarte multe demoazele, 
numai armencele vor fi cel puţin trei, plus Tania, plus... Nu, 
cred că ai pretenlia să be introducem în Fenomenologia lui 

— Rnmantica 


Husserl, care duce filosofia la auto-inutilitate şi despre 
care doar Dinoiu ştie câteva concepte dintr-o publicalie 
germană. Ba ar mai fi cineva, un maestru cu baston, dar 
cum nu e în prea bune relaţii cu limba germană. E în 
regulă? 

Pălăvrăgeala lui voia să mă moaie, dar eu făceam alte 
calcule: insistența lui Anais, de prelogodnică, plus P Articu. 
Larităţile celuilalt gen, şi mă gânde. Am la Sergo, la Florin 
şi mai ales la Silviu. Dacă izbuteam să provoc o întârziere, şi 
am provocat-o cu un pretext ultra-pedagogic, de scalar 
tâmpit, dar ce mai conta, aşa că în clipa când am. Sosit în 
casa fastuoas. Ă de pe Popa RUSU, un ceas mai târziu decât 
s-ar fi cuvenit, sindrofia cea bine iniţiată era în toi. Am 
convertit neauditoriul spre poezie, dând eu tonul, cu un 
poem de Rimbaud, pe care-l tradusesem cu ajutoruY lui 
Firea, chiar în dimineaţa în care el credea că mă intercalase 
în program, apoi s-a repezit Lilia, cu repertoriul ei. Care 
numai început avea, apoi Soran şi imediat Firea, 
provocându-se cu strofe din Coloanele lui Valery, în original 
şi în traducerea lui Rilke, şi din nou Lilia, pe care nu puteam 
să n=o imit, dar refuzându-i tristeţele bacoviene în favoarea 
necesarelor gasteropode lunecoase ale lui Barbu, apoi i-am 
făcut semn Nerunei, care rn-a refuzat net, mai întâi 
încruntându-şi faţa, apoi părăsind camera, şi a venit şi ri. 
Ndul lui Dinoiu care ne-a uluit cu o suită de cărţi, poştale, 
din ocazionalele lui Mallarme: Arrete-toi, porteur, au son - 
Gemi par les violoncelles - Cest chez Monsieur Ernest 
Chausson - 22 Boulevard de Courcelles. Şi altele către: 
Renoir, Mirbeau, Degas, Regnier, Monet, Victor şi Paul 
Margueritte, etc. Care au ajuns, toate, spre onoarea poştei 
franceze, la destinaţie - chiar şi cea numerotată a opta: Je 
te lance mon pied vers l'aine, Facteur, şi tu ne vas oft c'est 
Que reve mon ami Verlaine, Ru' Didot, H6pitol Broussais - 
apoi s_a încumetat Bălănuţ, bineînţeles cu o poezie 
originală, postargheziană, apoi Neruna m-a atras cu 
privirea într-un colt ferit, s-a uitat o clipă la mine, cu faţa ca 


de piatră, dar toată părea de piatră, şi mi-a susurat, cu 
dinţii strânşi, că mă aşteaptă acolo la vară, apoi cineva a 
propus o canţonetă la modă, pe care Sergo a ţipat-o până la 
Filaret, apoi discuri, vrafuri, pentru cele două patefoane 
plasate în camere separate: Trăiască libertatea 
preferințelor, apoi dansuri şi discuţii în grupuri, iar băuturi 
şi gustări erau peste tot, ca tablourile sau suvenirurile din 
fildeş, aur şi argint. Aşa se face că nuvela a fost 
reprogramată pentru întâlnirea din Şerban Vodă, cea care 
ave. A să fie ultima a cenaclului nostru. 

Am citit-o ca şi pe prima, pared în starea în care am scris- 
O, cu întreruperi, cu ezitări şi acentuări, cu o lichefiere 
nervoasă care mă epuiza. Nu-mi plăceau comentariile în 
jurul încercărilor mele literare, şi laudele şi contralaudele 
mă ruşinau, mă umpleau cu un eter spumos, care, mai 
târziu, când rămâneam singur, se concentra în venin şi 
otravă, rănindu-mi somnul, starea de veghe şi trezia. Am 
crezut că de data asta voi scăpa mai uşor, dar s-a întâmplat 
exact contrariul: fiecare s-a simţit dator să spună ceva. 
Soran a început cu o teorie a revenirii la teluric şi primar, 
reievantă mai ales în noua proză americană, din nord şi din 
sud, cum? N-am auzit de Raisins de la colere a lui 
Steinbeck? Şi chiar n-am auzit de Jefferson, orăşelul lui 
Faulkner? Etc. Etc., Dinoiu n-a spus decât că şi In creaţia 
literară deşeurile freudiene pot să devină materie prima: 
les reves, les symptomes, les actes manques, ceea cea 
determinat-o pe Lilia să pună în balanţă relaţia dintre 
realitate şi fantezie, apăsând până spre antipod prioritatea 
fanteziei, tot timpul uitându-se la mine, surâzătoare şi 
iertătoare ca o zeiţă. Firea a navigat prin antichitate şi prin 
mitologie, inventând sau povestind o parabolă, În care un 
zeu frigian, asemeni Olimpianului, pe nume Papas, a 
fecundat o piatră, numită Agdos, care 1-a născut pe Agditis, 
un monstru hermafrodit, jar acesta prin intervenţia solidară 
a zeilor a fost castrat şi transformat în zeiţa Cybele, dar 
auzindu-l pe Dinoiu: de la Pausanias citire, a continuat 


printr-o morală ad-hoc: din realitate sau din fantezie, sau 
din amândouă la un loc, creaţia poate să devină creaţie, 
simbolizându-se pe ea însăşi, ca o superbă Cybele, dar 
aceasta după operaţii dureroase: trăiască, deci critica! 
Chiar şi Florin, care mă cam pedepsise, evitându-mă, după 
ce îl lăsasem singur în sat, la armence, şi-a găsit cloud fraze 
prin care îmi ierta fanteziile cam premature, de scriitor, 
pentru că îi plăcuse foarte mult povestirea. 

15 i 

Si tot ela spus că face cinste, să nu-l întrebăm de ce,eo 
chestie specială, ne-a invitat pe toţi la o bere, dar am. 
Rămas num.ai opt: aşii, eu şi Florin şi Gemenii, ne-am. 
Urcat în primul tramvai şi am coborât la Cişmigiu. Nu ştiu 
cine a avut ideea: în loc s-o luăm spre Cotroceni, am pornit 
spre centru, într-adevăr erau mai multe berării în direcţia 
aceea, dar prima care ne-a acostat a fost Gambrinus. Am 
început cu un rând de halbe, am continuat cu un pluton de 
mititei, care au poposit destul de repede, însoţiţi de alt rând 
de halbe, Dinoiu şi-a scos pipa, Firea mi-a oferit o ţigară, a 
aprins una şi Lilia, de la Florin, eu cred că eram la a zecea 
țigară din viaţa mea, nici nu ştiam, sau poate pentru că 
ştiam nu trăgeam fumul în piept, eram deci toţi cu ţigările 
în gură şi cu halbele în faţă, dar M.aimuţoiul a venit direct 
la mine, adică în spatele meu şi mi-a şoptit la ureche: 

— Un control discret, te rog actele şcolare... 

I-am dat carnetul de şcolaritate, 1-a privit doar o secundă, 
la pagina la care trebuia, apoi mi 1-a înapoiat, şoptindu-mi 
ca de adio: 

— Deci la miezul nopţii, fumând, bând, cu persoane de sex 
opus şi fără număr... 

Când i-am auzit ultima remarcă m-a pufnit râsul. A dat din 
cap ca şi cum ar fi înregistrat şi culpa aceasta, apoi, aşa 
cum îi era obiceiul, a devenit invizibil. 

Scena mai că a trecut neobservată, era prea aprinsă 
discuţia la masă şi ca întotdeauna corifeii atrăgeau tot 
interesul, sau dacă o fi văzut-o cineva, şi-o fi închipuit că m- 


a salutat o cunoştinţă, altfel nu se putea explica lipsă de 
reacţie a celorlalţi: nici o întrebare, nici o privire, nici un 
gest, iar eu simţeam că fierb, ca un ceaun gata să-şi zvârie 
capacul, dar poate că tocmai indiferența lor nevinovată ne-a 
salvat cheful şi m-a contaminat şi pe mine... Ei şi?! Mi-am 
zis. Poate că o să uite tipul, poate că a făcut-o pe nebunul, 
poate că nu va avea nici un efect la direcţia şcolii, ia mai 
ducă-se! S-a mai comandat un rând de halbe, s-au mai 
aprins ţigări şi numai de-al dracului i-am mai cerut una lui 
Firea şi a mai sosit un rând de halbe, fiindcă se apropia ora 
închiderii, şi chiar atunci a reapărut Maimuţoiul, pentru a 
înregistra şi a-mi confirma ca o face, înclinându-şi capul lui 
imbecil, cea mai grea culpă: recidiva. 

De astă dată l-au văzut şi gemenii. Gabriel mi-a şi făcut un 
semn de: şterge-o! Dar nu mai era. Nevoie, Maimuţoiul 
dispăruse. 

Am părăsit localul şi ne-am despărţi ca nişte raze fugind 
din centrul unui cerc, fiecare voia să ajungă mai devreme 
acasă, numai Gabriel a întârziat două secunde, pentru a-mi 
lăuda norocul: 

— Tipul Ala care ne-a trecut în revistă era de la poliţia 
şcolară. Am avut de-a face cu el. Probabil că m-a recunoscut 
şi ne-a luat pe toţi studenţi. Ai avut baftă! 

Din păcate nu-l recunoscuse pe el, mă recunoscuse pe 
mine. Şi m-am gândit la o noapte groasă. Era culmea! Nici 
nu ştiu de chid nu mai intrasem într-un local, iar de fumat... 

Mă gândeam mai ales la profesorii cu care eram în alte 
relaţii decât în cele obişnuite, mă gândeam la Dogaru: oare 
îşi va mai menţine promisiunea de a-mi da notă de trecere 
când va afla cite vicii mă îndoapă, dar oare acel transfer 
prin diferenţă mai era posibil după momentul Gambrinus? 
Ca un nătărău căutam să aflu cine se angajase la cârma 
inconştientă a corăbiei devastatoare. Sineânteles că la toate 
cotiturile negre în calea spre Gambrinus, în postura deghid, 
îl descopeream.pe Florin. El fusese eel cu cinstea, cu 


concretizarea ei în bere - oare de ce nu s-a gândit la vin, 
poate am fi rămas pe undeva prin Piaţa Națiunii? 

— Cu descoperirea că sunt mai multe berării înspre 
centru, cu: haideţi la bodega lui Caragiale! Până ce mi-am 
dat seama că sunt pe cale să -devin şi măgar nu numai 
imbecil. Tocmai mă pregăteam să intru într-un nou rol, cel 
de Heautontimorumenos, care mi s-ar fi potrivit, sau pe 
care-l meritam, dar de ce, Doamne, de ce sămă 
pedepsesc? Pentru o întâmplare neghioabă? Pentru ceva 
care nu era în firea mea? La urma urmei ce mârşăvie 
comisesem? Care nu se poate face un raport între 
întâmplare şi adevăr, între accident şi obişnuit, oare numai 
excepţiile trebuie judecate? $i cum se împăca totul cu 
regulile scoiale? Ce trebuia să atârne mai greu în cumpănă? 

Am simţit, din senin, o mind pe umăr. Oare tot Maimuţoiui? 
Nu m-am întors, aşteptam cu pumnii strânşi. Era vocea lui 
Firea: 

— De astă dată am schimbat traseul. Ce zici: ne aşezăm pe 
o bancă, la Pache, sau urcăm la tine? 

Orice companie mi-ar fi făcut bine, dar Firea era chiar 
însoţitorul necesar, ca un doctor, ca un vraci, ca un 
alterego. L-am luat de brat şi-am cotit pe Armenească: 

— Mai bine la mine, dar fără ţigări, te rog... 

Am urcat” pe scări, în vârful picioarelor, la domnul Stimu 
încă era lumină, se vedea prin crăpătura uşii, dar, şi în 
apartamentul de sub mine, al unei văduve de război, 
recentă şi cu grad mare, se auzeau zgomote de nedormire, 
sau de neadormire. 

— Are cică un nepot, student la Drept! l-am şoptit lui Firea 
„după ce am intrat în cămăruţa mea, bine încălzită. Dar nu- 
1 cred nici nepot, nici la Drept. Aduce mai degrabă a 
grefier în stagiu... 

Ne-am aşezat, eu pe pat, el pe un scaun, în echihlibru, ca 
şi cum scaunul l-ar fi obligat, pentru că imita chiar felul 
meu de a sta, când aveam de lucru la măsuţă. 


Între timp se mai apelase la mine, dar nu fusese decât o 
plimbare, La Poiana Țapului, între Sinaia şi Buşteni, câteva 
zeci de căsuțe şi vilis, oare, stropite colorat pe dealul alb al 
Zamorei. Mă trimisese ca să mă acomodez cu locurile, să 
identific nişte trasee, mai cu seamă cel spre pădure, şi 
câteva vile de pe acel traseu, încercuite pe planul pe care-l 
memorasem, şi mă avertizase că plimbarea trebuie să fie 
chiar o plimbare, pentru a nu fi luat la ochi de cineva. 
Atenţie mare! Î.mi spusese. Locul e plin de ochi şi mai ales 
zona celor trei vile. Nu trebuie decât să verifici poziţia celor 
trei vile în raport cu planul pe care 1 -ai văzut. 

— Te-ai familiarizat cu locurile? M-a pus Firea în temă. Îţi 
mai aminteşti amplasamentul celor trei vile? 

Mi-l aminteam perfect. Nu trebuia decât să închid ochii şi 
le vedeam ca într-o fotografie: prima spre pădure, ceva mai 
retrasă şi înconjurată de un brâu de brazi pitici, apoi o 
potecă la dreapta, şi la capătul ei două vile faţă în faţă, dar 
nu acelea mă interesau, ci altele două, una înainte de 
potecă, alta după potecă, ambele pe drumul spre pădure, 
chiar la drum, doar câţiva metri şi un gărduleţ de operetă le 
despărţeau de ceea ce în alte anotimpuri era probabil un 
drum obişnuit de munte şi spre munte, dar Care iarna se 
transforma în derdeluş, parcă tot de operetă, atât de bine 
desenat în cotituri şi înclinații, încât toţi copiii din 
împrejurimi, de dincolo de Prahova şi de pe drumul spre 
Palatul Cantacuzinilor, se întâlneau aici, cu schiuri, boburi şi 
sănii. Mă amestecasem şi eu în gloata privitorilor, plină de 
ochi în neuniformă, dar erau destui şi în uniformă, luam 
parte la hazul general şi fotografiam metru cu metru, cu 
obiectivele memoriei, amplasamentul celor trei vile. 

— Sigur că mi-l amintesc! l-am răspuns lui Firea, care 
probabil uitase întrebarea. Dar tu ai izbutit să-ţi însăilezi 
introducerea? 

Mi-a zâmbit, ca într-o convenţie, şi avusese dreptate 
cândva: era zâmbetul unui om îmbătrânit, sau era, poate, 


un zâmbet îmbătrânit. Peste câteva luni îşi va lua licenţa, la 
vârsta la care şi-o luase Iorga. 

— Ţi-am aşteptat întrebarea, mi-a răspuns la rândul lui. De 
ce să nu ne facem jocul, dacă tot ne-am obişnuit cu el? 
Astăzi îţi voi spune mai multe, aşa cred. Poate că e o simplă 
personală... 

L-am oprit, tot ca să ne continuăm jocul: 

— Iniţiativele acestea personale, în lumea noastră, în 
lumea din care fac şi eu parte acum, nu pot să se ivească 
decât atunci când e nevoie de ele, sau când se sirnt ele 
singure libere, ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru. 

— Da! A acceptat el. Cam în acest moment am ajuns: al 
libertăţii iniţiativelor, dar asta adaugă tone de plumb 
răspunderii, orice mişcare aiurea poate să doboare trupul. 
E mai greu, pe cuvântul meu. Înainte erau ordine, ca la 
armată. Supunere oarbă, hai să-i zicem: executare perfectă 
şi aproape că nu aveai griji şi probleme. Relele veneau de la 
imperfecţia executării... 

— Şi crezi că toate ordinele erau sfinte, infailibile? L-am 
obligat la sinceritate. 

— Poate că nu 1 s-a învoit de astă dată să-mi răapundă. 
Dar e foarte greu să judeci şi să apreciezi, cu o singură 
carte în mână. i-l mai aminteşti pe Leslie Howard, marele 
actor englez? Se spune că era agent al Inteligence Service- 
ului şi a fost sacrificat cu bună ştiinţă, într-un accident de 
avian sau de neavion, nu mai contează, pentru a se apăra 
un secret foarte important: Cum poţi judeca întregul, avmd 
în mina numai cartea Leslie Howard? Dacă, secretul salvat 
prin acel sacrificiu însemna viaţa a mii de oameni. Poate că 
tot ce se spune e folclor, dar înţelesul rămâne! G foarte 
greu să dai verdicte cu o singură carte m mma. 

E foarte greu, 1 -am aprobat din tot sufletul, dar e şi foarte 
dureros, pentru că nu se vor da, în aceste jocuri, niciodată 
cărţile pe faţă, deci acceptă-mi adăugirea: e foarte greu şi 
foarte dureros. Ca să ne păstrăm totuşi condiţia, de oameni, 
pentru că aceste idei şi abstracții ale devenirii, ale 


adevărului, care numai în viitor, adică prin comparații se 
poate verifica, noi le vom duce într-a- 

1''1 coio, oamenii, omul, nu cărora le poate fi străin 
omenescul, nouă nu... 

De la Terenţiu citire, ţi- ar fi răspuns Dinoiu! Mi-a 
întrerupt Firea meditaţia, şi aşa prea lungă, apoi a adăugat. 
Nu ştiu dacă ţi aş fi făcut chiar această introducere. Dar 
mai întâi spune-lni: ai citit comedia lui Terenţiu 
Heautontimorumenos? 

Când SQ jţ citit? M-am înfuriat. lar vrei să te urăsc pentru 
că eşti mai mare decât mine? Am dat într-o vacanţă peste 
un dicţionar latin şi m-am apucat să memorez dictoanele 
care mi s-au părut mai interesante, şi autorii lor, 
bineînţeles. Şi te rog să mă ierţi pentru ton, dar mi-am 
amintit de un individ care m-a siluit în public, şi dac-ai şti în 
ce public, pentru că am folosit un citat latin, şi nici măcar 
nu i am folosit aiurea. Dar hai să dăm dracului tâmpeniile, 
şi pe individul meu! 

L-am invitat pe Firea să stea mai comod, lingă mine, pe 
pat, am adus şi cele două scaune ca să ne putem întinde 
picioarele şi i-am dat a înţelege că sunt gata, totuşi, să 
primesc orice misiuni. De fapt era 0 invitaţie la discuţie, pe 
care a acceptat-o imediat: 

Sa nu crezi că nu mi-ai.dat de gândit, cu comentariile tale 
din Terenţiu, a început el. Oh, şi sunt atât de multe şi 
feiurite aceste păcate, aceste însuşiri omeneşti şi nu pot fi 
smulse, cum smulgi dinţii stricaţi, sau aite ciosvârte 
rebegite ale trupului, pentru că sălăşluiesc în cap şi-n inimă 
şi-acolo mi-e teamă ca legea să nu fie asta: on totul, ori 
nimic. Altminteri trebuie să recurgem la ceea ce a încercat 
Isus şi a propovăduit Nietzsche, la 

Supraoameni. Şi ştii care e durerea, băiatule, că în ambele 
cazuri Supraomul, supraumanul devine inuman! De asta mi- 
e cel mai mult frică: să nu vrem să creăm monştri. Marea 
problemă a lumii asta va fi, pentru că instinctul de Supraom 
există totuşi în om s, i ornul va fi gata să intre într-o cămaşă 


de forţă gigantică, într-o armură de zeu, pentru a se învârti, 
temut şi învingător, printre semenii lui şi dacă nu-l va 
prăbuşi greutatea armurii, atunci va fi dispus să-şi 
transforme semenii cei slabi în mici roboţi, considerându-i 
puişorii lui, gata la orice ordine, fie de viaţă, fie de moarte. 
Oare n-ar fi mai bine să-l lăsăm pe om, om? Sau chiar asta 
vrem: să-l aducem la condiţia sincerităţii sale primare? Îţi 
vorbesc, dar îmi şi vorbesc, pentru că vremurile şi lucrurile 
se grăbesc, către schimbări radicale, rapide, lacome şi 
brutale şi singura valoare în această dezordine cumplită, 
teoretizată drept cea mai desăvârşită ordine, pentru că este 
a revoluţiei, va rămâne omul, omenescul, cu celulele sale 
încă nedescifrate şi cu vaga lui predispoziţie spre înalt, aş fi 
fost tentat să spun spre frumos, dar înaltul e mai ambiguu, 
deci mai potrivit omului, care poate foarte lesne şi uneori 
fără pricină să transforme semnul plus în minus şi vice- 
versa. Omul! OMUL! Oare desemnându-l cu majuscule nu- 
1 tratăm ca pe un Supraom, sau îl impunem ca pe un 
Supraom? Asta să rămână condiţia lui, perspectiva lui? Sau 
e chiar definiţia lui? Poate că ai să zâmbeşti, dar îmi vine să 
cred că fiecare om e un Supraom, mai mic. Şi prin asta îi 
dau dreptate acelui filosof francez, contemporanul nostru, 
care definea omul printr-o operaţie aritmetică: Un om Pjus 
un om nu fac oameni, ci un om şi un om! Până la urmă 
marea problemă nu e dacă se crede Supraom, ci dacă e 
crezut Supraom, deci e tot o problemă de relaţii 
interumane, adică exact ceea ce ne preocupă pe noi. Cred 
că viitorul depinde de ce vom face cu această dilemă: îl 
lăsăm om, sau îi vrem Supraom? 

Dar asta. Nu mi se pare nici problemă, nici dilemă! 

I-am răspuns, profitând de pauza pe care cred că 
intenţionat o făcuse. Îl lăsăm să evolueze normal. De ce să 
ne apucăm să-i modificăm destinul cel mare, când încă nu 
ştim ce e şi cum să umblăm în celula cea infimă care-l 
constituie? Uite, dacă vrei să fiu şi eu pentru o clipă 


— A plăcut ideea ta cu Supraumanul care devine inuman - 
deci Suprauman,. 

M deriva. Lua de inuman, cutez sa afirm ca omul nu va 
putea fi schimbat decât atunci când vom pătrunde secretele 
celulei şi vorn lucra direct asupra ei cu pensa şi bisturiul. 
Atunci vom putea, dacă vom voi, să creăm numai 
Supraoameni: cohorte, legiuni, popoare, rase, umanităţi. Cu 
vorbele sau cu biciul nu vom crea decât la ceea ce, folosesc 
vorbele şi biciul: cu primele, care au fost date omului 
pentru a-şi ascunde gândurile, cum spune tot un franţuz, 
vom crea pseudop-ameni şi printre ei mulţi excroci, pentru 
că vor folosi ei intocmaF. FI. Şi vorbele, iar cu amenmtarile 
şi loviturile vom crea animale, docile la început, dar 
năpraznice când vor ajunge în stadiul de sălbăticie. Aiurez, 
desigur, pentru că omul e totuşi cel de lângă noi, tu, Florin, 
Lilia, paiaţa de Silviu, frumoasa Neruna, indescifrabilul 
Dogaru, Maimuţoiul, despre care habar nu ai, inconştientul 
care conduce un stat, sau înțeleptul care conduce un stat... 
oare or fi existat vreodată m lume Tr, 1-,i”r, fi irueiepu care 
au condus slLaLe? 

Pentru că noţiunile mi se par antagonice ca polii unui ax! 
nu se pot întâlni niciodată... 

Înainte. 

De a reveni la oamenii din jurul nostru, cei pe care i-ai 
amintit şi ceilalţi care există, şi unii din ei ne interesează, aş 
vrea să te întreb ceva: de ce ai acceptat sa intri m aceasta 
u.mp organizeze !. A noastră care totuşi vrea să a nişte mari 
prefaceri, zguduitoare? 

Mă temusem, mai, _, de mult, de aceasta întrebare, de pe 
când căutam răspunsuri abstracte. M-a chinuit multă vreme 
până ce mi-am amintit că există un răspuns iniţial, cel al 
sincerităţii, pe care i l-am relevat, fără să mai ezit: Pur şi 
simplu pentru că îmi sunteţi dragi, şi tu, Lilia, şi Dinoiu, cu 
nasul lui cel mare şi vânăt, şi S orali şi. Cum să-ţi spun 7 Ar 
rea me; 

Mi Nu poţi sa iubeşti oa meni răij tu? 


“tin dat seama că Firea se aşteptase la întrebal 

— Nu e elegant din partea ta să-mi azvârli înapoi moneda! 
Mi-a răspuns el. Dar pentru că suntem gânditorii militanţii 
unei anumite egalităţi, fac mea culpa recunosc că trebuia 
să-ţi azvârl o monedă după ce i-eâl cunoscut faţa, tocmai 
pentru a-mi arăta reversul. Eu sunt robul unei abstracţiuni, 
de altfel aceasta e înclinația mea, aş zice definiţia mea: 
abstracţia, care nu e numai substanţa şi instrumentul 
filosofiei, ci însăşi filosofia. Tot hrănindu-mă cu abstracții, 
_cele pe care le-am putut agonisi până acum, mi-am format 
o părere şi anume că obiectul principal al filosofiei acestei 
epoci îl va constitui condiţia tragică a existenţei umane, 
atâta vreme cât filosofia nu se va auto-dizolva, cum zice 
Dinoiu că ar demonstra Husserl. E şi firesc, omul a ajuns la 
asemenea înălţimi ale gândirii, încât, în lumea dată; 
existenţa I. Se pare tragică şi chiar este tragică. Teoria e 
sintetizată magistral de un filosof roman, pe care, personal, 
îl consider precursorul acestei filosofii a tragismului uman, 
în următoarea propoziţie: Ceea ce e nu e cum. Trebuie să 
fie. Refuzăm deci să acceptăm ceea ce este pentru simplul 
motiv că este! El chiar o numeşte: proclamaţie radicală şi 
plină de riscuri, pentru că angajează destinul nostrU. Şi 
întâlnind această proclamaţie pentru prima data am 
coborât ref uzul din categoriile abstracte în cele concrete. 
Nu ştiu cit va tine asia. Dar deocamdată refuz o lume, şi 
făcând aceasta în sfera concretului n-o pot refuza decât 
dorind o alta. Am dreptul la această încercare, până la 
înmormântarea mea definitivă în abstracții, poate prin cea 
mai concretă abstracţie, care, bineînţeles, e dizolvarea în 
neant, poate în idee... 

Concluzia lui m-a zguduit. lermenul pe care-l construise: 
cea mai concretă abstracţie, aparent antinomic, indica o 
acţiune, în contextul dat. La inutilitatea unei acţiuni nu 
putea să răspundă, aşa hotărâse; decât tot printr-o acţiune: 
dizolvarea în neant, în idee, în abstracţie. Dar aceasta nu 
însemna doar acceptarea destinului tragic, ci împlinirea lui, 


conştientă, voită. Era oare ideea unei dăruiri superioare? 
Mi-am amintit, scrisă pared de fulgere, supr a-afirmaţia lui 
Nietzsche: Di cu a tue Dieu! Auto-dizolvarea! 

Nu se putea citi nirnic pe faţa lui. Aşa i-am văzuc-o şi în 
noaptea cea rea, cu câteva zile înaintea examenului de 
licenţă. Acelaşi zâmbet din altă lume, indefinibil. Aşa mă 
privea şi acum: 

— Vrei să ne jucăm * clipă mai lungă cu vorbele? Mi-a 
propus. Eu ţi-am spus cam care sunt raporturile mele cu 
ele. Nu, nu te oblig la confidence, doar te cunosc. Vreau 
doar să ne debarasăm de nişte stări şi cel mai bun antidot e 
întotdeauna femeia. Am devenit chiar cinic în materie. Mă 
mir cum de nu ţi-am spus până acum că meditez o 
puştoaică, pentru bacalaureat, mai mult ca să rnă conving 
dacă are acelaşi temperament ca maică-sa... 

L-am dat dracului, el şi-a deschis braţele, apoi m-a încâlcit 
şi m-a aiurit cu contradicţiile crunte dintre teoriile superbe 
ale unor oameni iluştri şi viaţa lor cea de toate zilele: avari 
care predicau generozitatea, oratori itineranţi cu tema: pro 
modestia - contra effusionem, care-şi ridicau palate la 
fiecare escală, desfri. Naţi care propovăduiau puritatea şi 
necurvia, dar le apărau numai în familiile lor, suverani 
sperjuri, dar asta devenise regulă deja în antichitate, 
ş.a.m.D. Până ni s-a făcut scârbă de lume. Şi mi s-a reaprins 
ura, apoi visul şi dorinţa şi speranţa m ceva frumos. 

Tot acolo am ajuns. Şi nu ştiu de ce nu am rămas acolo? S- 
a şi m-a întrebat Firea. De ce am mai făcut această călătorie 


atât,...__T sau mai uşor? De costisitoare? Ia zi! Eşti mai 
greu puns- impresia că sunt ceva mai murdar! l-am răs- 
— Şieu. __. am aceeaşi impresie, tn-a mginat, numai ca 


eu caut asemenea stări, mi be provoc, fie ca să mă conving 
de adevărul cel mare, pe care-l presupun şi în care cândva 
voi crede, fie ca să mă revolt, ca tine acum şi să încerc o 
ispăşire, pentru că noi ne-am făcut-o, cu vorbele noastre, ca 
eroul lui Terenţiu. 


Şi dintr-odată, „a devenit gray. Privirile 11 luceau fixe, 
cum nu ile mai văzusem, pared în hipnoză. Cred că i-am 
egalat repede gradul... 

Îi era alta de tensiune la care urcase. Şi vocea 

— Lucrul cel mai, ., de seama m clipa de fata este sa 
supravieţuim! Au mai rămas zile puţine până la prăbuşire şi 
s-ar putea ca această conştientă să provoace răul 


(tm): d”ereu, hai să, pler ş eZ/gă ne ferim, mac ar m ideea 
ca va fi nevoie de noi foarte curând, poate pentru ceva 
frumos. Aceasta e cuvântul de ordine: Păstraţi-vă pentru 
ziva voastră de mâine, adică pentru ziva noastră! Noi 
suntem cei care o vor face, adică şi noi. Trebuie să ştim 
unde ne putem găsi, dar nu trebuie să ne mai vedem. 
Cenaclul şi-a încetat deocamdată existenţa. Până şi 
întâlnirile întâmplătoare trebuie să be minimalizăm, să le 
reducem la un simplu salut, fără vorbe, sau la o strângere 
de mână, eventual la o simplă privire. Nu vor exista între 
noi intermediari pentru cazuri urgente sau de forţă majoră. 
Numai noi cei care ne cunoaştem reprezentăm legăturile şi 
certitudinea. Am impresia că în zilele care au trecut, ieri, 
alaltăieri, s-a produs un eveniment foarte important în 
interior, un act pe scară naţională, care grăbeşte enorm 
dezlegarea, probabil în alte condiţii decât cele normale. Mă 
feresc de exaltări, de aceea cred că e o problemă de câteva 
luni. Să nu pui un preţ exorbitant pe spusele mele. Eu sunt 
o oarecare verigă, ţi-am mai spus, care are o singură carte, 
cel mult două în mână, şi puţină intuiţie, dar asta cred şi 
simt: prăbuirea e inev itabil. Ă, era de mult, dar acum se şi 
grăbeşte, dinăuntru. In sfârşit, pentru că te-ai descurcat 
foarte bine, acesta e calificativul recunoscut, se mai 
apelează o dată la tine, cuvântul e ultima dată, dar 
niciodată nu se poate şti. În orice caz, mi s-a cerut să-ţi 
spun, în afară de calificativ, dar tocmai din cauza lui, că ne 
eşti foarte preţios şi că trebuie să avem şi să ai mare grijă 
de tine. Chiar aşa mi s-a spus: „Fiţi foarte atenţi, e poate 


mai important decât voi, pentru că nimeni nu-l cunoaşte. 
Trebuie ţinut ca ultima rezervă, cea mai sigură!” 

Firea r-euşise pe deplin. Eram chiar personajul pe care şi 
-1 dorise şi îl simţeam mulţumit de performanta sa. A scos 
dintr-un buzunar planul vechi cu amplasamentul celor trei 
vile de la Poiana Țapului şi mi-a indicat-o pc prima, pe cea 
mai îndepărtată de drum: 

— Aici trebuie să pătrunzi, adică nu tu în persoană, dacă 
nu se poate, ci această capsulă cu un mesaj foarte 
important. Mi s-a dat voie să fiu ceva mai explicit, asta tot 
din cauza calificativului. Probabil că aici, în capuslă, se and 
o copie după acel act despre care ţi-am vorbit. Pentru 
începerea şi pentru conducerea operaţiunilor viitoare, pe 
scară naţională, e neapărat necesar ca acest conţinut, acest 
mesaj să ajungă la persoana din această vilă. E una din 
persoanele cheie ale momentului şi probabil ale viitorului. 
Asta e tot. Sunt sigur că după primirea mesajului se vor 
întâmpla evenimente şi mai importante, aceasta e impresia 
mea. După cum vezi, lucrurile se împletesc. Ai fost trimis să 
te familiarizezi, cu locul, pentru ca se prevăzuse necesitatea 
unei asemenea acţiuni ca aceea pe care urmează să o duci 
la bun sfârşit. Cred că a fost mai mult decât o presupunere, 
o certitudine. lată, băiatule, cum ne amestecăm şi noi în 
istorie.: 

Mesaiul trebuia să aiuneră acolo „_ 
Era 

Buna Vestire - chiar, ce coincidenţa rdeci puteam să plec 
fără niciun,. Nu se, mvatf 

1,1, !, impediment. Capsula era cit o minge de ping-pong, 
pentru ca! “era cniar a minge d” jping-pong, vopsită într- 
un gri, mai puţin bătător la 

Nu era grea, deci erau birth înăuntru. Am înfăşurat-o într- 
o batistă şi am pus-o, firesc, într-unui din buzunarele 
laterale de, ”, „._, căciulite pantaloni. Aceeaşi scurteica, 
doua de culori diferite, pentru un oarecare deghizament: 
dacă va fi nevoie, o pereche., 1 de ochelari cu lentile de 


N 


t- „j. Ja 25 martie. 


sticla obişnuita, tot în acelaşi scop, o servieta cu câteva 
sandvişuri, făcute,., de mama, şi eram. Gata de plecare. 
Studiasem dinainte mersul trenurilor şi. 

Sa con- ,. .La dus şi la întors, era o halta, acolo, la Poiana 
Țapului, numai pentru per sonale şi garnituri speciale, 
turistice, deci puteam tez şi pe un astfel + „„+_un*” -” - 
de tren. Am plecat dis-”.”” tacu 

? 

Ersonal care făcea trei ore încheiate pma acolo, n-a nici un 
minut întârziere. _ 

; iar cmd am coborât m halta cea mică, mi s-a părut că 
mă”aflu într-o lume foarte familiară. Îmi priise enorm 
recunoaşterea. 

— Am luat-o de-a lungu. L. căii ferate, pe o cărare care se 
mai zărea incă în zăpadă, pentru că ningea, o ninsoare grea 
şi întârziată, de martie, cu fulgi mari şi groşi, aducători de 
larmă, de sănii şi schiuri pe derdeluşul pe care-l cunoşteam 
ca. Palma şi pe care chiar începusem să-l urc odată cu 
copiii şi însoțitorii lor mai vârstnici. M-am băgat şi eu 
printre ei, am coborât şi am urcat de mai multe ori, până ce 
m-am edificat pe deplin asupra situaţiei. Cele trei vile erau 
supravegheate pe faţă, de ostaşi în uniformă şi de civili, 
care intrau şi ieşeau la intervale neregulate, cine ştie cu ce 
treburi, dar mai existau şi printre oamenii de pe pârtie, 
printre însoțitori şi privitori, câţiva cetăţeni, care după 
mutră, după îmbrăcăminte, după oboseală şi lehamite, după 
falsul cu care se dezacomodau în mulţime, nu puteau să fie 
decât poliţişti. De altfel nici nu prea se fereau, probabil că 
ar fi fost mai mulţumiţi să fie în uniformă, să se ştie cine 
sunt şi ştiindu-se asta nu mai era nevoie să mai scruteze din 
când în cî: nd pe cite vreunul, din obişnuinţă şi fără nici o 
convingere. Era evident: în vile nu se aflau locatari simpli, ci 
personaje, importante, în domiciliu forţat. Se întâmpla să şi 
iasă afară câte, unul şi “mediat se dădea alarmă, prin 
semne şi dacă celieşit avea chef de plimbare, era de 
îndată înconjurat de civili, şi forţat să facă plimbarea 


împreună. Nu-mi trebuia mai mult. O comunicare directă 
era imposibilă, cum era la fel de imposibilă pătrunderea în 
vilă,.pe furiş; Zlva sau noaptea. Să mă prefac în poştaş, în 
băiat de prăvălie, în aducător de ziare sau. De lapte, era ca 
şi cum aş fi încercat să mă prefac în câine sau motan, ba 
mai uşor aş fi izbutit a astfel de metamorfoză decât să 
pătrund în vilă cu acele deghizamente de roman poliţist 
ieftin şi demodat. Soluţia o găsisem, dar trebuia să aştept 
înserarea şi mai era mult până atunci. Am luat-o spre 
Buşteni, de-a lungul şoselei pe care Papană doborâse nu 
ştiu ce recorduri de automobilism, m-am ospătat într-o 
pensiune, pe strada principal. Ă, nu departe de fabrica de 
hârtie a fraţilor Schiel, am făcut apoi un drum până la vila 
lui Cezar Petrescu, dar n-am avut curajul să-l deranjez, 
deşi-i citisem multe cărţi şi sunt sigur că l-ar fi bucurat un 
admirator. Am preferat să intru într-o chichineaţă de 
cinematograf şi să-mi pierd vremea cu un film stupid de 
război. Nici n-am stat până la sfârşit, mai ales că 
presimţeam afară apropierea înserării. Când am ajuns sus, 
pe Zamora, la capătul de start al derdeluşului, dezordinea 
er'a în toi, dar încetul cu încetul şirul amatorilor de lunecuş 
se subţia. Şi păzitorii se cam retrăseseră sub acoperişuri. 
Mi-am pregătit bulgărele de zăpadă cu capsula înăuntru şi 
l-am adăpostit spre întărire în buzunar. Pe drumul de 
întoarcere spre Zamora mă antrenasem, ca fost jongleur, 
încercând diferite tinte, mai ales trunchiuri de copaci, până 
ce am simţit că sunt în mână, că nu mi-a pierit de tot o 
îndemânare care mă făcuse renumit încă din clasele 
primare. Am găsit momentul prielnic şi am slobozit 
proiectilul în geamul cel mai luminat, prin care se vedea 
silueta unui bărbat, aplecată deasupra mesei. Îl urmărisem: 
lucra, scria, deschidea cărţi, se plimba prin încăpere, nu 
putea să fie decât un intelectual, adică persoana care 
trebuia să primească mesajul. 

*tarn, nu mi se întâmpla prima oară, că bulgării de zăpadă 
trec foarte uşor prin sticlă şi fără zgomot prea mare. Şi 


chiar dacă nu ştiu cine, cu epoleţi sau fără, ar fi auzit, 
zgomotul, ce ar fi putut să mai facă? Mesajul ajunsese, iar 
geamul, cine ştie ce derbedeu?! Mai degrabă căutaţi-l. Şi 
trageţi-i o săpuneală bună şi vreo câteva la fund. Nu mă 
observase nimeni. Am ajuns la gară, pe şosea, au trecut 
câteva accelerate, apoi a oprit un personal. 

La Bucureşti, pe peron, l-am zărit în multirrie pe Soran. 
M-a întrebat cu o mişcare imperceptibilă a capului. l-am 
răspuns la fel. Apucasem să-i văd pe bărbatul de la masă, 
ridicându-se brusc şi căutând prin cameră. Eram bucuros 
că mi se aşteptase răspunsul. Aşa doua zi, am aJuns acasă. 
Dar cite necazuri ma aşteptau 

Exact la 1 aprilie am fost chemat la director. Uh! Dacă ar fi 
fost o farsă, asemeni celor cu care m-au întâmpinat colegii: 

— Ai auzit? E jale! Mine recrutăm, iar peste o săptămână 
la cazarmă. Noroc c-au inventat nemţii o armă care face 
totul praf: dus şi-ntors! Te-a căutat mai adineauri o fată, mi 
se pare a lui Dogaru... 

Aici, chiar că a început să-mi bată inima. Până ce a apărut 
puştiul cu invitaţia la direcţie! Când am ieşit pe uşă, toată 
clasa a izbucnit în râs, ba am auzit şi o voce: 

— Mă, asta e bună! Oare cine i-o fi ticluit-o? 

Coridorul, figurile, obiectele mi se păreau străine, chiar şi 
paşii care mă duceau spre parter, mă duceau, nu-i dirijam 
eu, gândurile se roteau în jurul unei singure întrebări: oare 
ce mutră să iau? Să fac pe pleoştitul, nu mi se potrivea 
deloc, rolul de nepăsător nu prea-l puteam juca, o simţeam, 
iar pe cel de niznai, nici atât, m-ar fi falsificat, ca şi 
celelalte. 'Totul 'depindea de efectul pe care înştiinţarea o 
avusese asupra directorului, dar oare numai el hotăra? Uh, 
dacă întâmplarea aceea nenorocită ar putea fi considerată 
chiar ceea ce fusese: o întâmplare! 

Si de ce să-mi caut roluri, la urma urmei? Hai, tot cu 
sinceritatea înainte! Ti voi spune, dar nu ştiu în ce măsură îl 
voi -convinge,. Că nu sunt un obişnuit al chefurilor de 
noapte, mai ales în localuri publice, că dacă am intrat 


uneori, ziva, seara, din nevoie, am fost torturat tot timpul, 
din cauza resurselor financiare, de o jenă cruntă, care 
devenise un f el de pavăză inconştientă, că dacă am făcut 
frondă, vreodată, am făcut-o împotriva obiceiurilor 
generale, de fapt uni inventasem o contra-frondă personală, 
dispreţuind I=igara, alcoolul, bordelul, etC. Ca pe nişte 
chestii simpliste şi superficiale, potrivite puştilar şi 
prostănacilor, dar toate. Aceste gânduri şi su'rsa lor: 
pledoaria pentru întâmplare, nu aduceau oare a umilinţă, a 
penitenţă, a laşitate? Adevărul era că totuşi contravenisem 
unor reguli şcolare, fără să-mi fi trecut măcar 0 clipă prin 
minte că încalc ceva, pur şi simplu mă simţisem bine cu 
prietenii mei acolo, dar regulile, bune, rele, mai întâi sunt 
reguli. 

Am răsuflat adânc şi am intrat în birou. Directorul nu era 
singur, toţi protectorii mei Se aflau în încăpere: dirigintele, 
profesorul de română, profesorul de matematică, 
melomanul, profesoara de franceză, iar undeva, pe 
jumătate ascuns de un cuier rotund, doldora de pardesie, îl 
zărisem şi pe Dogaru. Nu _mi trebuia mai mult pentru a 
capta gravitatea situaţiei. Am rămas paralizat lângă uş.Ă şi 
singurul gând care-mi întuneca sau care poate-mi lumina 
capul era acela că niciodată nu voi putea să joc teatru, în 
afara scenei convenţionale. Directorul mi. A făcut semn cu 
mina: 

— Vino mai aproape, ca să scăpăm de senzaţia de tribunal! 
M-a invitat el, deschizând seria unor surprize inubliabile. 
Da, e o problemă gravisimă, dar mai întâi vreau să te felicit 
şi să te felicităm pentru poeziile care ţi-au apărut în pagina 
literară din Ecoul: „Pe malul mării iarna se vrea bătută-n 
stele, /, 5'i-amurgul suflă. Sânge-n sicrie de cristal... 

Pared am citit în privirile directorului îndemnul de a 
continua, dar era cu neputinilă, mi se anunţase ca un titlu, 
ca un frontispiciu, gravitatea, supra-gravitatea situaţiei, şi 
totuşi primirea atât de... De parcă se juca pe scena unui 
teatru, cu felicitări, singulare şi apoi în mănunchi, cu citate 


din poeziilealibi, pe care Firea mi le propusese incă înainte 
de a pleca la Constanta. Dar de ce atâţia profesori, de ce şi 
Dogaru? Oare ca să mă pregătească psihologic, să nu mă 
ucidă prea brutal şoGul unei explozii inevitabile? 

— Regret foarte mult! Mi s-au repezit vorbele. Regret 
totul, dar cel mai mult regret că nu pot să nu vă spun. Dar 
de ce să rămân şi cu acest regret? Faptul e fapt! 

A intervenit dirigintele, parcă învoindu-se cu ceilalţi: 

— Îmi cam imaginez pe uncie baili. Ţi-e teamă că invacând 
întâmplarea, s-ar putea ca noi s-o considerăm scuză sau 
chiar neadevăr. N-o să spun că ne nedreptăţeşti, ca 
pedagogi, unii cu stagiu vechi, ci că tii la nai, la relai; iile 
dintre noi, asta ca să păstrăm o anumită puritate 
sentimentală: 

Am trăit un moment straniu: o imagine „de la Valery 
citire”, care altă dată mă chinuise se întorcea parcă în sursa 
ei iniţială, în nevoia de azur a SMeului, ca o ieşire din 
întunecimi şi blesteme. Pared mă vedeam văzindu-mă, 
parcă mă vedeam în viitor, peste ani, amintiridu-mi scena, 
ca o poartă de deschidere pentru altele, un film mereu 
completându-se, dar niciodată terminat, aducând ploi de 
emoţii şi zgâriind adânc semnele unui adevăr tulburător şi 
târziu: şcoala, ca o minune duioasă, ca acel joc de iezi al lui 
Blaga, peste morminte bacoviene. Şi cuvintele nerostite 
erau ale altor ani, aş fi vrut să declam: toţi dascălii, sau 
aproape ţoifi, cei care-şi săvârşesc menirea, nu fac altceva 
decât să ne încarce, pe neştiute, cu amintiri, poate cele mai 
frumoase din viaţa noastră. Nu ore, nu note, nu ticuri, nu 
condici, sau şi toate acestea dizolvate în aceleaşi uncie, care 
rămân sau rătăcesc undeva, înăuntru sau în afară, pentru a 
ne înveli, uneori, cu emoţii şi respirări sublime. Privisem 
iarăşi printr-o breşă a viitorului, dar prezentul... 

Directorul parcă mi-a simţit starea şi a întins palma în 
semn de tăcere, apoi tot cu o mişcare a mâinilor i-a ixnplicat 
şi pe ceilalţi în spusele sale 


Deocamdată nu ştim nimic, m-a trezit el parcă pentru a mă 
zăpăci, dar că vom considera toată istoria o întâmplare, de 
asta să nu te îndoieşti. De altfel, nu ne trebuie martori 
pentru conduita dumitale, ţi-o afirmi şi ţi-o dovedeşti singur, 
iar în cazul dat nu trebuie să fii mare psiholog pentru a 
deosebi adevărul de accident, faci parte din genul acelora 
care nu se pot descotorosi foarte lesne de adevăruri. Yla 
ştim preocupările, cele reale, şi poate că ţi-am descifrat şi 
năzuinţele, de aceea suntem toi; i aici, toţi cei care te 
cunaaştem. Poate că va fi un moment rău, poate că-l vom 
împiedeca, nu ştiu, dar pentru că ne interesează viitorul 
dumitale şi vrem să dăm mina cu el, ne-am gândit să trecem 
împreună prin acest şi nouă ne va fi mai uşor, nu nurnai 
erede-mă, M-au emoţionat şi rnai tare, and toţi ceilalţi, şi 
Dogaru, mi-au strâns mina, înainte de a părăsi cabinetul. 

Mă-lăsau singur cu directorul, probabil că aşa se 
înţelesesem, pentru accepta. Nu. ” u. . Nurnai ca duhovnic 
sau iudecac tor, ci şi ca pe reprezentant al lor. Ma 
aşteptaseră acola oargg” "g]gijfijpptru a-şi demonstra, 
fizic, solidaritatea? 

— A poftit să iau loc chiar în fotoliul, unicul din încăpere, în 
care stătuse Dogaru, el s-a aşezat...la birou, cu gesturile 
sale elegante, aristocratice, frizând pedanteria, şi-a trecut 
palma de-a lungul fă urii pentru ' v ” * narerl a şi-o subţia şi 
mai mult, a şi tuşit de câtev 1 cu gura închisă, pentru a-şi 
drege glasul, apoi a clă9? At din cap ca şi cum şi-ar fi 
amintit unde se oprise şi de unde trebuie sa continue: 

— Chiar aşa e: deocamdată nu ştim nimic, nimic oficial. M- 
a informat, confidenţial, un prieten de la minister. Raportul 
politiei şcolare înc. Ă circulă pe la diferite direcţii şi, servicii. 
Gravitatea vine de aid: nu ne-a fost adresat nouă. Şcolii, ci 
ministerului, care probabil ne va obliga la o pedeapsă 
exemplară. 

— Numai fapta m sine contează? Am întrebat, cu gândul la 
termenii juridici care încadrează orice culpă: antecedente, 
circumstani<e, situaţia, altera pars> generala, audicdw et 


1 apărarea, dar directorul m-a oprit iarăşi cu gestul cu 
care îi aducea pe elevi la tăcere chid răspunsuEftlSeci luau 
razna: îşi deschidea larg palma dreaptă şi o gura Meet 
înainte până ce o simţeai parcă astupându-ţi 

Nu, de bună seamă, mi-a răspuns el, deşi fapta e destul de 
îngroşată: aluzii la desfrâu, recidivă, ultragiu şi o insinuare 
cu caracter politic. Nu! Nu e nevoie să-mi spui ce s-a 
întâmplat. Erai probabil cu câţiva prieteni, mai mari, 
studenţi, nu? Într-o aprinsă discuţie literară. Ati continuat-o 
la un pa bar de vin. Dar fapta oricât de îngroşată nu e lucrul 
eel mai gray. Mai gray, mult mai gray e momentul în care s- 
a cubes fapta. Cred că-ţi dai singur seama în ce situaţie se 
and ţara. Ca să nu se răspândea; scă protestele, 
dezordinea, răzmeritele, cei de sus înăspresc măsurile şi 
sunt puşi pe exemple. 

În and situaţie, cazul dumitale s-ar fi discutat la ora de 
dirigenţie şi ai fi fost avertizat ca, în caz de recidivă, ti se 
vor scădea două puncte la purtare. În momentul de faţă 
însă, cazul ar putea fi dezbătut pe larg, împreună cu 
măsura pe care am luat-o, şi care trebuie să fie exemplară! 
Nu ca să-i împiedice pe elevi să bea o halbă de bere, ci ca 
să-i intimideze, să-i sperie, să-i facă să se ferească de orice 
abaterâ. Sunt convins că înţelegi şi mai departe. Sunt 
gânduri care... 

Sigur că înţelegeam: mai întâi că voi fi eliminat din toate 
şcolile, ca să se dea un exemplu-alarm. Ă, apoi că voi fi 
chemat la recrutare şi trimis imediat într-o cazarmă pentru 
a mă preface cât mai repede în carne de tun. Va fi o grozavă 
cursă de urniărire: între cariera mea de ostaş şi marşul 
spre pieire al ţării. Cine va ajunge mai repede la potou: eu - 
ostaş, sau ţara în abis? 

Cam în rcelaşi sens a vorbit şi directorul, fără să ajungă 
însă la concluzii tragice şi fără să rostească toate cuvintele, 
dar mai ales fără să le dea valori precise. Realizasem o 
convenţie: parcă foloseam numere în loc de cuvinte, cărora 
le cunoşteam foarte bine valoarea, sau le-o hotărarn noi, 


după necesitate. Am înţeles că raportul va mai întârzia prin 
serviciile ministerului şi dacă V. A fi nevoie şi la şcoală, dar 
nu ca o soluţie, era imposibil, ci pentru a se căuta şi a se 
găsi, în acest interval de timp, o soluţie. S.i am mai înţeles şi 
soluţia care mi se sugera: un fei de ştergere a urmelor, prin 
retragerea din şcoală, aceasta era mişcarea numărul unu, 
independentă, apoi folosind legea nescrisă că o mână nu 
prea ţie ce face cealaltă, prin obţinerea unui transfer, pe 
baza unui examen de diferenţă, la un liceu teoretic, aceasta 
era mişcarea numărul doi, iar în cazul unor obstacole 
insurmontabile prin înscrierea ca elev particular la alt liceu 
comercial”, până la terminarea anului şcolar, aceasta era 
mişcarea unu bis şi apoi mişcarea doi bis, de asemenea 
independentă: examen de diferenţă pentru absolvirea 
liceului teoretic. Silogismul părea complicat doar în 
aparenţă, era poate mai complex, dar datele lui îmi apăreau 
destul de clare: Un individ aparţine unei categorii, individul 
a încălcat legile acelei categorii, prin aceasta individul a 
devenit un caz, cazul trebuie sancţionat aplicându-se legile 
categoriei, individul nu mai face însă parte din acea 
categorie, deci sancţiunea nu se mai poate aplica, deci 
cazul dispare, jar dezbaterea se anuleză de la sine. 

— Bineînţeles, mi-a spus în închejere directorul, că există 
şi un zeu deasupra noastră, zeul zeilor, aceasta ţi-o spun ca 
naturalist, care crede obligatoriu în el, pentru că întreaga 
biologic e opera iuL. Acest zeu e bătrânul şi tânărul Cronos. 
Nu numai erele ci şi zilele, chiar şi O. Rele, Pot să producă 
miracole. Să credem deci jn zeul nostru şi-n miracolul cel 
bun, pe care nu se poate să nu-l pregătească, pentru foarte 
mulţi.: 

Veşnicul zeu: Timpul! Poate că ţesea miracolul cel ţ”un, 
pentru mulţi, dar îl împletea, arghezian, din Firul Mare, 
necunoscut, îndepărtat şi misterios, şi din firul mic, cel al 
orelor şi zilelor, iar acesta se grăbea să-şi aştearnă 
cruzimile, ca un tribut al celor puţini, de azi, pentru cei 
mulţi, de mâine. 


Încă nu ştiam cărui timp mă hărăzise Întâmplarea. Făceam 
curse intre Minister şi Casa Şcoalelor, pe la diferite direcţii 
şi servicii, cu mici recomandări Şi chemări pentru a răzbate 
prin armătura porţilor militarizate, acceptam amânări, 
reveniri şi trimiteri, fără să-mi pierd răbdarea, era prea 
mult în joc, şi până la urmă am obţinut o audienţă la 
directorul de sector, eel care răspundea de ljceele 
teoretice. La ora opt fără un sfert m-am postat în faţa uşii 
sale, la ora opt fix a sosit, împreună cu alţi funcţionari, l-am 
recunoscut după salutul lor, şi mi a făcut semn să-l urmez. 
I am explicat motivul audienței, Sec, fără preambuluri şi 
patetisme, crezând că mă supun stilului pe care-l impunea. 
Era nervos şi grăbit, ştiam că mai conduce o direcţie la 
Casa Şcoalelor, a citit totuşi cu atenţie cererea pe care i-o 
înmânasem, a reflectat doar câteva clipe, apoi a slobozit ca 
dintr-un arc împunsătura: 

— De ce? 

I-am răspuns că nu vreau să-i răpesc din timp, dar dacă e 
cazul pot reformula motivele din cerere. Abia atuncj şi-a 
trimis spre mine şi împiunsăturile privirilor, h simţeam rece, 
distant, bănuitor, poate că poza, dar îi plăcea să-şi menţină 
poza şi chiar să şi-o reituşez6) prin înăsprire. 

— Îmi place Că' nu pălăvrăgeşti, m-a luat prin surprindere, 
dar această chemare spre limbile şi literaturile moderne 
predispune, de obicei, la pălăvrăgeală... 

— Sau la scris, l-am întrerupt cam nepoliticos, care, vă rog 
să mă iertaţi, nu e totuna cuM-am oprit anume ca să-i 
provoc întrebarea, pe care a rostit-o însă indirect: 

— Ce trebuie să înifeleg prin asta? 

Împotriva unui val de ruşine care-mi biciuia pielea am fost 
nevoit să lansez argumentul cu care mă înarmaseră 
profesorii şi prietenii mei din cenaclu, mai cu seamă Firea, 
artizanul preocupărilor mele extra-şcolare: 

— Am publicat câteva încercări... 

— Ce şi unde? A înlepat iarăşi personajul de gheaţă din 
faţa mea, fără să mă mai privească de astă dată. 


__Vă rog foarte mult să mă scuzaţi, i -am răspuns, dar 
pentru a vă scuti de celelalte întrebă.... Ri. 

Am scos din servietă cele câteva ziare şi reviste, dar nu m- 
a ţinut curajul până la capăt. Am rămas cu ele în mina, uşor 
răsfirate, ca să li se vadă titlurile. 

— Prin urmare vrei să mă obligi la lectură! A înţeles 
directorul, dar tonul şi serpentina frazei aducea a refuz şi a 
indignare, sau poate că fusese o simplă impresie, pentru că 
în clipa când a văzut evantaiul de publicaţii, a tresărit uşor, 
iar vocea părea că porneşte iarăşi dintr cartuşieră 
invizibilă: Eseuri? Humor? Poezii? Ai pe cineva?! Pardon! 

A priceput singur că nu puteam să am pe cineva la atâtea 
publicaţii... Mi-a făcut semn să las tot maldărul pe birou, 
dar simţeam că interogatoriul nu se terminase. 

— Poezii! I-am oferit şi eu, tot ca o împuşcătură, răspunsul 
pe care-l aştepta. 

— Bine! A reluat el convenţional. Să spunem că eşti 
îndeajuns de matur, poate şi formal, ca să nu ne mai 
intereseze poziţia familiei. Să trecem şi peste posibile 
conflicte la şcoala la care urmezi, sunt prea uşor de aflat ca 
să fie grave, dar făcând aceasta putem avea certitudinea 
eliminării oricărei surprize, oricărui rise, pentru a aproba 
cu ochii închişi? 

— Nu! l-am răspuns foarte prompt. Dar orice s-ar 
întâmpla, vă mulţumesc din suflet pentru... 

M-am oprit singur. Nu ştiam pentru ce să-i mulţumesc: 
pentru logica sa? Pentru a incipientă sau poate părelnică 
bunăvoinl=ă? Pentru că mi-a primit, poate doar din politeţe, 
sau din curiozitate, publicaţiile? Mă uitam la el fără să mă 
feresc: îşi controlase calendarul, apoi ceasul de la mână, şi- 
a notat ceva cu stiloul într-o agendă, apoi s-a ridicat brusc 
de la birou. Era înalt şi ţeapăn, ca valetul unui lord când se 
priveşte în oglindă, dar provizia de proiectile din voce I. Se 
terminase: 

Şcoalelor! Pa”ru aPrilieVino la ora unu fix la Casa 


Pe Ştirbei Vodă, chiar în locul unde ne întâlnisem cândva, 
am zărit-o pe Lilia. Primul impuls a fost s-alerg la ea, s-o iau 
în braţe şi apoi s-o trag după mine în Cişmigiu, dar rizi-am 
amintit şi cealaltă întâlnir e, întâmplătoare cu pistruiata: - 

1 oare ce i-a trecut prin cap cmd m-a văzut în braţele 
Liliei? Ce-o fi înţeles din jocul nostru? Dar de ce să fi crezut 
că era un joc? M-am pomenit căutând-o în mulţime, dar nu 
era decât Lilia, şi simţeam că nu mai pot să rezist: trebuia 
să mă destăinui cuiva, de lângă sufletul meu, aveam nevoie 
de sfaturi, sau numai de vorbe, mi-era rece şi sete, mi-era 
dor de un cot, de o haină prietenească, pe care doar să le 
ating, jinduiam după o tăcere unSa> Ln nesingurătate. Dar 
nu era Lilia fiinţa spre care pornisem, erau priviri asculite 
care porunceau până în auz: ocoleşte-mă, fugi! Am ocolit-o 
fără să fug, dar nici n-am ocolit-o vizibil, am dat o altă 
direclie paşilor, spre poarta liceului,.,. Ram salutat, cu 
distincţie, o profesoara care ieşea, mi-am continuat drumul 
spre uşa principală a clădirii, rezervată profesorilor şi 
oaspeţilor de seamă, ca pretutindeni în şcoli şi am întrebat 
femeia de serviciu care mi-a ieşit în întâmpinare dacă 
domnul profesor Dogaru sosise, pentru că, după ceasul 
meu, se făcuse ora întâlnirii, 

” cum el era, adică domnia lui, punctualitatea 
întruchipată. 

Sporovâiam.,. .,|., 

” în neştire, cautmd-o pe Lilia m aglomera rea din stal=ie, 
da, în ultima clipă renunţase să mai ia autobuzul, un 
Renault obosit şi aglomerat, şi odată cu ea mai renunţase la 
cursă, sărind de pe scara autobuzului pe trotuar, o pereche 
cenuşie, pared în uniformă, care, ca şi ea, schimbase subit 
direcţia, pornind, tot pe jos, în sens contrar, către Ovidiu. 
Asta într-adevăr era coacla> groasă, clasică. Nu avea 
nevoie de vreun avertisment. Cred că făcuse tot jocul nu ca 
să se convingă, ci ca să mă convingă, reimprospătând astf el 
sfaturile şi dispoziţiile lui Firea. Eram sigur că pornise spre 
gară, cu intenţia de a-şi pierde urmele în aglomerarea 


imensă de acolo, în spaţiile cu atâtea intrări şi ieşiri. Mă 
întrebam doar at de repede va reuşi... 

L.) a ce şcoală cauţi dumneata? M-a trezit din gânduri 
femeia de serviciu. Şi ce domn profesor ai spus? 

Am rostit numele unei şcoli care nici nu exista, un nume 
pompos, de voievod, care nici el nu existase în istorie. 
Femeia s-a decis să se intereseze în cancelarie, eu i-am 
mulţumit şi am pornit în grabă spre Cişmigiu. M-am oprit la 
izvorul lui Eminescu, la care adăstam deseori, mi-am umezit 
buzele în apa rece, ba am şi sorbit câteva înghiţituri, era 
cald, un început de aprilie neobişnuit de cald, spunea 
lumea, care te obliga să-ţi laşi în cuier, o dată cu paltonul, şi 
haina şi puloverul şi să treci direct la cămaşă. Întâlnirea cu 
Lilia şi mai ales contextul mă cam boţise. Încercam să rnă 
reculeg, dar apele limpezi ale izvorului nu erau şi ale mele. 
O câtime de bucurie exista totuşi în mine. Se înviorase 
prima dată în timpul discuţiei, aproape cifrate, cu directorul 
liceului când ne devoalasem solidaritatea şi complicitatea la 
ideea prăbuşirii inevitabile i apropiate. Atunci am simţit-o 
svâcnind: dacă panta pe care se vor rostogoli mizeriile se 
măsoară în kilometri, poate că un centimetru, sau măcar un 
milimetru îmi aparţine. N-am lost tot timpul orb, sau închis 
în dorinţi, am dat şi eu cite un ghiont, din când în când. 
Ascundeam o bucurie şi eram hotărât s-o ascund mai 
departe, era numai a mea, descoperită târziu, iar sursa ei 
se chema prietenie şi încredere, nu aveam voie, faţă de 
mine însumi, s-o numesc, fastuos şi nedrept, altfel. 
Întâlnirea cu Lilia, deşi neliniştitoare, sau poate tocmai din 
cauza aceasta, îmi reaprinsese scânteia cea ascunsă. Şi 
totuşi o presimţire rea jmpresura ca o ceaţă. Poate că o 
provoca gândul care mi le dubla pe toate celelalte: reluarea 
audienței la ora unu... Cit de uşor se putea afla toată 
povestea! Un simplu telef on, de rutină, la direcţia liceelor 
comerciale, dar chiar şi fără telefon, *tarn că nu voi rezista, 
că nu voi ezita la 


O întrebare netă din partea directorului. Aluzia deja o 
plc”is”, întrebarea devenea legitimă, iar răspunsul nu 
utea 

1 a tu. Rămânea un fir de speranţă, iluzorie, ca aStea: 
poate că sinceritatea va atenua culpa, dar,. ,.,. DM. Păcate 
eu nu posedam decât sinceritatea, puterea şi decizia erau 
ăle altora, iar aici lucrurile se complicau, apăreau oamenii, 
alţii, cu încărcăturile lor de necunoscute, ca Maimuţoiul, de 
pildă, de ce atâta ambiţie şi destoinicie şi răutate cruzime şi 
toate acestea la un loc, atât de bine reunite în termenul, 
franțuzesc: acharnement p uh, ” mi-am aruncat privirile în 
jur: la ora asta, Cişmigiul probabil că era locul lui perferat. 
Vânătoarea de chiulangii! Nu tearna, ci scârba pe care mi- 
ar fi stârnit-o reîntâlnirea cu el, şi mai ales un „nu mai ştiu” 
personal pe care j| putea aţâţa „nu mai ştiu”-ul lui, cu 
atâtea primejdii posibile, acum, la final de act, m-au 
determinat să părăsesc Cişmigiul. Întâi m-am gândit la 
Parcul Carol, dar şi acolo erau vizuine pentru maimuţoi. 
Ideea mi-a venit în clipa când mi-am umezit iarăşi buzele în 
apa limpede a izvorului: de ce nu în parcul unde marele 
poet nu e numai o denumire, un simbol, unde chiar este? 
Am ajuns la mormântul Poetului, fusesem de mai multe ori, 
de fiecare dată recitându-i, în gând, altă poezie. Eram 
singur, nimeni jn preajmă. Mi-au venit în minte primele 
versuri din ” fe 

— ' una din poeziile care mă copleşeau, şi am început sa 1 
be şoptesc:n - .lr+ji! 

— Părea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta! R ] 

Dar se întâmpla ceva în văzduh şi pe pământ! Inca din 
tramvai auzisem sirene şi vuiete, dar lumea îşi vedea de 
treburi: fusese avertizată, la radio şi în presă, că vor avea 
loc exerciţii de alarmă şi de apărare pasivă. Ţipătul miilor 
de cucuvele din sirene se succeda însă în valuri şi se 
îngroşa mereu aspirând zgomote şi huruituri de căruţe, 
trăsuri şi motoare şi strigăte omeneşti. Şi, 

—, v, vv ţintirimul sinqur cu strâmbe cruci vegheaza! T,. 


” Nu mai era huruit de maşini şi camioane, nu mai erau 
tropote de cai şi scrâşnete ae roţi 

” nici strigăte omeneşti, se abătea asupra lumii un băzâit 
şi un duduit negru, apăsător, care apropia cerul de pământ 

” urletul cădea greu şi compact, ca materia, urlat de toate 
hăurile şi stihiile. „7.,. 

„f' Clopotnița trozneste, în stâlpi izbeşte ' M-am uitat spre 
cerul care-şi căscase gura până-n orizonturi, pentru Putea 
lepăda toate tunetele, şi le-am văzut, ajunseseră deasupra 
mea, dar nu erau siluete ŞI stoluri, era însăşi geometria, în 
cea mai fascinantă reprezentare a ei. Şi prin ferestre 
sparte, prin uşi ţiuie vântul! Era un uriaş covor de argint, 
un romb perfect,.ca o creaţie orgolioasă a cerului, campus 
din alte romburi perfecte, care se întregeau şi ele din alte 
romburi, până la unitate, care era şi ea un romb, alcătuit 
din nouă condori strălucitori, fiecare cvadri-cefal. In van 
rnal caut lumea-mi în obositul creier ' un sPectacol 
fantastic, parcă o replică a cerului de zi, „care se opunea 
prin această desăvârşită simetrie de argint dezordinei 
încremenite şi tremurătoare de pe cerul nopţii. Pe inima-mi 
pustie zadarnic mâna-mi ţiu! Am văzut şi ouăle, cenuşii, 
lunguieţe, prăvălindu-se cu zecile şi sutele din guşile şi 
burţile de argint. 

Şi apoi totul a devenit auz. Şuierături, gemete, urlete, 
bubuituri, canonade, parcă răzvrătindu-se împotriva 
identităţilor, pentru a se întoarce şi a se contopi într-unui 
Ş1 acelaşi tunet neîntrerupt, gros şi inexpugnabil, ca o 
învelitoare sanitară peste ruşinea crimei. Ca şi când n-ar fi 
viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost! 

'Am pornit, pe jos, spre centru. Oraşul gemea şi suferea la 
toate colţurile, ca o fiinţă răstignită de-a dreptul pe 
caldarâm. Hohotele o cutremurau, dar urechile încă nu se 
obişnuiseră cu auzul cel de toate zilele pentru a-i culege 
bocetele şi blestemele. Iar ochii refuzau să vadă ca să nu 
urască pentru vecie lumina. Nu, durerile nu-mi erau 
străine, iar moartea ăncă mai scobea în mine...! 


Amintirile sânt fragjie, rupte, zdrelite, amestecate, 
iscându-se una pe alta, sau împotrivindu-se una alteia, şi 
toate, toate se desprind din neguri şi tenebre, sau se 
dizolvă în neguri şi tenebre, se diformează, se 
descentrează, aşi pierd nucleele şi consistenţa; pendulează 
între închipuire şi realitate, între adevăr, vis şi coşmar. 
Portar. Ul de la Casa Şcoalelor îşi acoperise fruntea cu un 
prosop alb, umed, cum fac femeile când calcă rufele cu 
fierul încălzit cu mangal, şi privea fix, undeva pe cer, 
murmurând unul şi acelaşi cuvânt, cu aceeaşi notă în 
fiecare silabă: 

— Durostor! Durostor! Durostor! Durostor...! 

De ce-i reţinusem atitudinea şi cuvântui besmetic, iar pe 
Lilia, deşi o privisem ore întregi, de-a lungul copacului 
smuls din rădăcini, nu pot să mi-o amintesc, nici măcar un 
detaliu din îmbrăcămintea ei nu-mi revine în minte, şi doar 
după descrierea mea fusese găsită şi identificată de Firea şi 
Soran, pe o uliţă fumegândă, între Palatul C.F. R. Şi Gara 
de Nord? Pe cei doi, perechea îmbrăcată în gri, care-i 
impuseseră Liliei cursa ucigaşă, probabil la gară, mai întâi, 
apoi spre faimosul adăpost de la Palatul C. E. R. Şica să 
scape, în sfârşit de ei, afară, în plin bombardament, îi revăd 
de pared m-aş uita la o fotografie: el, înalt, cu faţa lată şi 
slută, ca a lui Walace Beery, cu urechi mari, roşii, pentru că 
şi le freca fără încetare şi din ce în ce mai sistematic, până 
ajunsese la un circuit, de la lobul dureros, în pişcături mici 
şi rele, uneori sângeroase, spre cartilagiul de sub perciuni,. 
Apoi cobora spre lob şi relua mişcarea în sens invers, cu 
hainele cenuşii pătate, pe spate, de dungi cărămizii, luate 
de la zidurile încă netencuite ale subteranelor Palatului cu 
Pantofii albiţi de praf, unul cu şireturile desfăcute, cell din 
piciorul sting, ea, speriată şi năucită, ca o femeie părăsită, 
făcându-şi cruci mici, în dreptul buzelor, apoi încremenind 
cu palmele, a rugăciune, sub bărbie, şi bolborosind sunete 
fără nici o noimă, tot timpul îngenuncheată lingă umerii 
Liliei, ca o bocitoare de familie, îi revăd să mă întreb, mă 


întreb şi acum: de ce au căutat-o? Şi ma forţez să rămân 
numai la întrebare, ca s, i atunci, mi-e teamă Şi mi-e silă să 
înşfac un răspuns, ca să nu fie cel mai rău: oare ca să-i 
înregi. Streze pe cei care o identificau? 

Directorul s_a uit&t fulgerător la ceas în clipa când am 
pătruns în biroul lui de la Casa Şcoalelor, parcă pentru a-mi 
dovedi că am întârziat Cu câteva secunde, sau cu câteva 
zecimi de secundă, pentru că, prin nu ştiu; ce mirac*l> 
sosisem chiar la ora fixată: pendula din. Holul clădirii, 
tocmai aşi cânta ora când eu ciocăneam la uşa lui. Arăta, 
exact aşa cum îl lăsasem după prima întrevedere, de parcă 
nu un cataclism, nu o veşnicie ne despărţise, ci un minut, 
oarecare, din şiragul acelora care nici măcar nu rănesc. Mi- 
a înapoiat publicaţiile, împăturite perfect, ca de 'o maşină, 
mi-a întins şi cererea pe care apucasem să văd un DA, gros 
şi îngroşat, dar chiar când mi s-a apropiat de degete, a 
retras-o şi parcă m-a întrebat din priviri şi părându-mi-se 
că-l înţeleg am rostit numele liceului spre care fusesem 
îndrumat de diriginte. A.completat totuşi aprobarea, 
absent, nu pentru asta îmi retrăsese coala de hârtie, ci 
pentru a mi-o înapoia, solemn, după ce o împăturise,. 
Perfect, cu gesturi de funcţionar subaltern, l-am mulţumit 
fără cuvinte, plecându-mi adânc capul, el nu s-a mişcat de la 
birou, nu mi-a întins mina, ne despărţisem deja, 
sentimentalizându —ne Pe * coală de hârtie' doai: când 611 
ajuns la us, î şi-a deslegat vorbele: 

Nu mai e nevoie să cauţi moartea. Vine ea singură, din 
toate părţile, din neant... 

M-am întors şi am rămas câteva clipe rezemat de uşă. Îmi 
citise poeziile, poate chiar în timPul bombardamen tului. 
Una din ele, pe care rni-o închipuiam la modă, avea, un final 
foarte pesimist: 

Aş vrea să-mi desnod legăturile vieţii şi sal mA pierd, aş 
vrea, în neant... 

Nu mi-am căutat cuvintele, revedeam oraşul înjunghiat şi 
răstignit: 


Oh, Doamne! În ziva asta am înţeles ceva cumplit: că poţi 
să trăieşti şi să mori fără să ştii! 

Firea şi Soran mă aşteptau în faţa blocului de pe. Ştefan 
Mihăileanu. Parcă repetau scenă din seara aceea fară 
cenaclu şi fără Lilia din locuinţa Taniei, când îi judecasem şi 
drept şi nedrept. Ştiau că mă învârtisem pe la minister, prin 
zona în care se afla şi gazda Liliei, de aceea mă căutau, 
poate că o zărisem întâmplător pe Lilia. Dar în loc să-i 
liniştească ideea mea că Lilia luase drumul Gării, anume ca 
să-i împrăştie pe cei care o urmăreau, îi simţeam mai 
nervoşi, mai nesiguri. Soran îşi lovea palma stângă cu 
pumnul drept ca un boxer la antrenament: 

Trebuia să ge 0 anumită oră într-un anumit loc! Tot 
bombănea el. Şi n-a venit! 

I-am cerut ora şi locul. Mi le-a spus după ezitări grele, 
parcă-şi rupea ceva din el, parcă se dezbrăca în mijlocul 
străzii, în văzul unor oameni totuşi orbi. Ora se potrivea cu 
finalul bombardamentului, locul era un pasaj din faţa 
Prefecturii Poliţiei, cu dublă intrare şi ieşire. 

Avea tOt timpul să scape de ei în gară şi să... 

Începusem optimist, dar încă înainte de a auzi riposta lui 
Firea am simţit fleşcăiala: 

Exact! A acceptat el. Şi totuşi n-a venit! Adăpostul! M-am 
repezit eu. Cel mai grozav adăpost din Bucureşti: Palatul C. 
F. R.! Subsolurile! In mod sigur a alergat într-acolo. Ca să... 

Şi iar mi. Gj” simţit trupul săgetat şi gândurile moi. Nici 
un raţionament nu se potrivea situaţiei, dar nu erau 
raționamente, erau vorbe, vorbe care se voiau logică. Mi-o 
Paginam pe Lilia, cea cu care făcusem călătoria spre malul 
mării, cea care îmi devenise prietenă jucându-ne de-a 
îndrăgostiţii, cea care purta sincer, ca un zâmbet, conştiinţa 
misiunii şi judeca fiinţele prin punctualitate. Probabil că şi 
ea căzuse în cursa generală când auzise alarma: un 
exerciţiu, o aiureală, poate o şansă în plus de a-şi, semăna 
urmăritorii, dar în momentul când a înţeles ce se întâmplă 
cu adevărat, a forţat: a alergat spre adăpost, cel mai lăudat 


din Bucureşti': Palatul C. FE. R., minată însă de alt gând: era 
o ocazie ideală să scape de urmăritori. Poate a ieşit odată 
cu primele explozii, convinsă că nu vor avea curajul s-o 
imite. Şi totuşi nu s-a prezentat la întâlnire! _,_ ţu rămâi 
acasă! Mi”a poruncit Soran. Nu e cazul sa. 

Ne dăm cu toţii în vileag. 

N-am rămas. Un sfert de oră mai târziu am plecat spre 
Gara de Nord. Am rătăcit mult pe străzile sinistre şi 
sinisstrate, dintre gară şi palat, până am dat peste ei. Mi-au 
spus, în şoaptă, trecând pe lângă mine ca pe lingă un stâlp, 
că Lilia fusese probabil ucisă de şocul exploziei. Poi au 
plecat, tot ca nişte trecători necunoscuţi, şi îi uram pentru 
luciditatea şi puterea lor de stăpânire. M-am cocoţat pe un 
camion sfârtecat de explozie, chiar pe marginea gropii, şi 
m-am uitat, nu ştiu cite ceasuri, la ceva ce nu puteam să 
văd. Oare la o idee care fusese azvârlită spre cer? Dar 
fiixita, Fiinţa? Fiinţa lângă care respirasem şi cu care 
respirasem în compartimentul îmbâcsit, ochii ei, cei de foe 
şi cei stinşi de pleoapele obosite, fierbinţeala ei, ameţitoare, 
buzele ei, umede, sau rostogolind vorbe, de cristal şi de 
valuri calde, şi refuzul ei, nostalgic ŞI prietenesc, şi mai. 
Ales tainele ei, cele adinei, cele nespuse, cele necunoscute, 
poate mai încărcate şi mai necuprinse şi mai cutezătoare 
decât ale tuturor stelelor, unde erau? Un bărbat înalt, cu 
faţa lată şi slută; îşi ciupea fără încetare semnele de 
întrebare ale urechilor şi o femeie tânără, cu părul platinat, 
şi cu buzele înroşite de muşcături, se ruga în genunchi, 
alături de...? 

Am ajuns târziu acasă, după ce am orbecăit ore întregi 
printr-un Bucureşti negru, apăsat de noapte şi astupându-şi 
m noapte toate scâncetele şi tresăririle, pe străzi de pâclă şi 
mii, fără umbre şi pâlpăiri, înţepat doar. De foşnete 
misterioase, am numărat treptele, 117, le număram pentru, 
prima dată, era un întuneric greu şi gros, de 
duhovnicească, dar ştiam că sunt în faţa uşii mele, i-am dat 
un ghiont uşor, ca un bobârnac; şi ea m-a ascultat, poate ca 


să mă. Sperie cu nescârtâitul ei, nou şi neobişnuit, şi am 
rămas în prag, răzgândindu-mi paşii: simţeam că nu sunt 
singur, dar spaima se înfăşură în oboseală ca într-o teacă. 
Unu, doi, trei! Eram în mijlocul camerei, şi m-am aşezat pe 
scaunul care mi se împinsese din spate şi-mi atingea ca o 
fâlfâire gambele. S-a furişat pe lângă mine, sau poate prin. 

Mine, ca un gând, era acum în faţa mea, se ghemuise pe 
canapeaua cea veche ca pe un divan turcesc, şi-a aprins o 
ligară, fără flacără, numai fâsiitul şi pocnetul chibritului le- 
am auzit, am văzut în întuneric spiralele de fum lărgindu-se 
spre tavan, dar mirosul tutunului nu mi se definea. Abia la a 
doua ţigară, pe care şi-o aprinsese de la prima, mi-am dat 
seama că nu era EA, era el, sau poate că se metamorfozau 
după un ritual anume, nu ştiu, uneori îl vedeam cum îşi 
ridică pălăria verde, vânătorească, spre creştetul capului, 
alteori zăream zulufi albicioşi prăbuşindu-i-se în cascade 
peste umeri, numai unghiile rămâneau mereu feminine, 
lungi şi ojate, chiar când degetele pipăiau nodul de la 
cravată. Îl vedeam, sau o vedeam pentru prima dată, uneori 
în contururi vagi, alteori în amănunte foarte distincte, 
probabil întipărite din viziunile anterioare, din momentele 
când mi se părea că se apropie întâlnirea şi mă gândeam la 
modul cum va decurge, altminteri cum as fi putut să rețin 
atâtea detalii, ca, de pildă, inelul ciudat din degetul mic, cu 
un smarald uriaş, ca un stilobat, în mijlocul căruia se 
înfipsese un şarpe de aur, în poziţie de atac, o najă cu 
ochelari, pared vie, cu diformitatea de la gât palpitând, ca o 
inimă scoasă din trup, sau ridurile de pe frunte care 
încrustau, ca pe un basorelief, scena unei morţi abia 
întâmplate, nu în suite încremenite, ci în mişcare, ca într-un 
film, pe care ref uzam să-l văd, sau nu puteam să-l văd, 
pentru că era chiar moartea Liliei... 

Era EL? Era EA? Dar ce rost mai avea identificarea? Era 
acea prezenţă pe care o aşteptasem de atâtea ori ştiind, şi 
cât de bine ştiam, că atunci când va avea loc întâlnirea, va 
urma, inevitabil, neantul. Fiecare fiinţă umană, îmi 


spuneam, are parte de o asemenea întâlnire; una singură, 
pentru că după aceea nu mai este nimic. Nimeni, îmi 
spuneam, nu dispare dintr-odată, singur, sau la întâmplare. 
Ar fi fost prea simplu, sau poate chiar nedrept. Înaintea 
neantului are loc întâlnirea: prima, ultima, singura. O 
prevăzusem, mi-o imaginasem, o aşteptasem, ştiind mereu 
ce se va întâmpla după ea. Şi iată că se grăbise, dar oare 
putea fi vorba, aici, de prea repede sau prea târziu? Se 
hotărâse întâlnirea! Nu era o părere, din păcate, nu, 
altminteri cum as fi putut desluşi atâtea în întunericul acela 
de materie. O cuantă de speranţă mai era: poate că-mi 
făuream singur viziunea, sau o cream din amintirile 
aşteptărilor, mă agălam de această idee, dar aşa cum îmi 
imaginasem de atâtea on ştiam că se vor auzi cândva şi 
vorbele. Au venit şi ele prea repede şi foarte clare, în 
tonalităţile cele mai obişnuite, deşi fără nici un sunet. 

— M-ai aşteptat de multe ori, recunoaşte! 

— Nu! Nu te-am aşteptat, ci m-am străduit să-mi imaginez 
cum se va petrece plecarea. N-a fost o aşteptare, mai 
degrabă un antrenament pentru marea întâlnire. Până ce 
mi-am dat seama că nu-mi imaginez nimic altceva decât 
adevărul. Cu plăsmuirile m-am luptat mai uşor, le alungam 
prin somn, prin cărţi, prin alte plăsmuiri, dar împotriva 
adevărului nu mă pot apăra. Nu simi; i cât de firesc te 
accept? 

— Ce altceva poţi face P Dacă sunt aici, înseamnă că s-a 
luat hotărârea. Nimeni nu i se poate opune! Dar fiindcă au 
mai rămas câteva clipe, ai putea să-mi spui cum arăt? Eşti 
primul Pe care-l întreb, şi nu o fac din cochetărie, ci pentru 
că vreau set te convingi până în ultima celulă că sunt aici, 
că am venit la întâlnire. Nu te lua după zuluifi, e o perucă 
mo”artiană, de fapt sunt complet chel. Acum vezi? 

— Cred că e o simplă auto sugestie! Dar într-adevăr 
semeni leit cu Mozart, cu un Mozart pe care l-am văzut nu 
mai ştiu în ce carte. Dar de ce jocurile acestea? 


— Nu-s jocuri, e o introducere, trebuia să ma prezint, 
trebuia să-mi accep; —i o întruchipare, oricât de confuză. 
Mulţumegşte-te cu atât. Alţii au parte doar de umbre, sau de 
imaginea unor obiecte, mai ales unul anume se apleacă 
asupra lor, unul supra-banal, dar acela e pentru imbecili. Aş 
fi putut fi şi o femeie, o marchiză de Montespan, sau de 
Pompadour, sau Flora lui 1 'itian. Ştiu la ce te gândeşti! 

— Şi nu e absolut nici o şansă, niciuna? Chiar dacă as jura 
că nu va afla nimeni despre această întâlnire p SA nu crezi 
că nu îniseleg unicitatea ei> imposibilitatea de a exista 
după ea, ştiu că nimeni n-a vorbit despre asemenea. 
Întâlniri, pentru că nimănui nu i s-a dat şansa de a reveni în 
fiinţă, eu aş fi primul, e ca o răsturnare a universului, a unei 
legi supreme, înleleg, de aceea mi-am pregătit un jurământ 
solemn, al tăcerii elementare, pe care nu-l voi 

— Romantica trăda niciodată. SA' anulăm întâlnirea! Inca 
nu a avut loc, pentru că nu a avut loc! 

— Ştii singur că nu se poate; de când ţi-ai imaginat prima 
dată întâlnirea ai înţeles că, dacă ea se întâmplă, altceva nu 
se va mai întâmpla. Da! E o lege supremă, e secretul 
primordial. Aici nu se va ceda niciodată, nu se va admite 
nici un risc, e prea plină istoria de sacrificii. Cheia vieţii, a 
lumii, a morţii poate să se ascundă, sau să se constituie într- 
un singur cuvânt, într-un gest, într-un gând. Dacă ţi-ai 
cunoaşte, de pildă, formula chimică din care eşti alcătuit, 
elementele care te compun, în citimele tor exacte de 
molecule şi atomi, numai rostind formula, care pentru 
fiecare om e alta, sau numai gândind-o, ai putea să mori şi 
să învii oricând, ţi-ai controla şi dirija existenta. 
Cunoaşterea formulei e o cheie singulară, întâlnirea e o 
cheie generală, cunoa. Şterea ei ar însemna însăşi 
înfrângerea morţii. Oh, foarte uşor lumea s-ar putea apăra 
de ea, ştiind că ea există, ştiind că viaţa se termină printr-o 
întâlnire, ar refuza-o; pur şi simplu, dar cum poţi să refuzi 
ceva la care nu te aştepţi, ceva despre care nu ştii nimic? 
Vrei să-ţi repet adevărul pe care te-ai chinuit atâta să-l 


descoperi? Calea spre neant trece prin această întâlnire: 
prima, ultima, singura! 

— Nu mai vreau să-i înţeleg rostul! Mai bine să trăieşti şi 
să mori fără să ştii! 

— lată de ce are loc întâlnirea! Ca să ştii că ai trăit şi ca să 
ştii că mori. Nici un om, până acum, n-a murit înainte sau 
lard această întâlnire. 

— Dar nici nu şi-ar dori-o nimeni. Sunt sigur de asta! 
Pentru că ea înseamnă şi condamnare şi execuţie. Ai spus 
doar: nimeni n-a murit şi nu moare înainte de ea. Cu ce 
drept, cu ce motive se hotărăşte această întâlnire, 
ireversibilă? 

— Fără drept şi fără motive! Fără pricină! Se întâmplă, în 
toate cazurile particulare. Hotărârea e însăşi legea. 
Imaginează-ţi o ploaie, sau o ninsoare, cu fulgi verzi, sau 
albaştri, cum spuneai într-o poezie. Fiecare strop, fiecare 
fulg provoacă o întâlnire. Ploaia, sau ninsoarea, sunt legea, 
stropii sau fulgii Ant întâmplarea. Eu am poposit acum, aici! 
Şi mă mir cum de nu simţi frumusetea actului! 

— Să caut frumuseţe în suprimare? Să fac elogiul morţii? 
Dacă' am gândit-o; am gândit-o din disperare, sau poate din 
plictiseală, sau din laşitate. N-am elogiat-o, am urât-o, am 
dorit-o ca o pedeapsă, ca o durere, ca o lovitură supremă: 

— Oh, nu moartea contează, ci felul cum mori, poate că; 
pentru aceasta s-a hotărât întâlnirea. De ce o dispariţie 
tăcută şi subită şi inconştientă? Nu e mai elegant, nu e 
chiar frumos să te desparţi de viaţă printr o conversaţie, 
căreia singur poţi să-i indici cursul şi valoarea? 

— Asta o pot face şi fără interlocutor... 

— Acum, gândeşti aşa, dar ce s-ar fi întâmplat, dacă te-ai, 
fi pomenit la întâlnire, fără să ţi-o fi imaginat vreodată? 

— Vrei să spui că aproape fiecare moare în clipa când 
începe întâlnirea? Dar e cumplit, e chiar ceea ce am spus: 
condamnare şi. Execuţie. E o ipocrizie această teorie a 
frumuseţii, a îmblânzirii! 


— Nu, pentru că există şi o secundă a nimănui, între aici şi 
dincolo, există şi în timp ceea ce există în spaţiu: un 
moment al nimănui, momentul trecerii, pe care-l ocupă 
această întâlnire. Întotdeauna are loc o conversaţie, care te 
duce pe nesimţite dincolo... Tu ştii că dincolo înseamnă 
neantul... 

— Am înţeles, e ca şi cum s-ar lua un şomnifer. Fără să se 
ştie asta, bineînţeles. Despre ce să vorbim? 

— Despre orice! Am putea să schimbăm nişte glume 
picante, sau să ne amintim scene dintr un film grozav, sau 
să ascultăm o sonată, ştiu că-n ultima vreme îţi place 
Patetica, sau să privim, există şi această posibilitate, mice 
posibilitate există, să privim cursele şi săritura lui Owens la 
Olimpiadă, la ultima, sau un triplu salt mortal, la trapez, aşa 
cum | ai încercat, sau poate cum doar 1 ai dorit, and ai fugit 
cu circul, sau să recităm versuri uitate din poeţii cu care 
adormi, sau să în ”năm un colind duios din Bucovina, sau să 
privim trupul gol al unei fete, înainte de a trage draperia, 
sau, hai să visăm un vis! Acela în care dai autografe pe 
prima carte! Un volum de poeme, nu? Sau încă n-ai 
adormit? 

— Am impresia că acel moment al nimănui a început. Nu 
pentru că îmi controlezi starea, ci pentru că îţi simt 
cruzimea. Cum se împacă asta cu eleganța, cu frumuseţea 
despre care vorbeai? 

— Eşti prea susceptibil şi prea lucid.! In loc laşi capid pe 
perna ceha mai frumos vis, pentru că e cel mai frumos vis al 
tău, recunoaşte, te supra-trezeşti, îţi controlezi stările, tu 
faci asta, nu eu<? IL te opui mat departe întâlnirii. Chiar 
începe să-mi fie teamă. Mai cere-mi ceva, orice, în a fciră de 
imposibil. Nu înţelegi că eşecul e exclus? Cere-mi! 

Mai întâi vreau să ştiu dacă te-ai întâlnit şi cu Lilia. 

Fii sincer! 

— Nu există nume şi chipuri, numai formule chimice! 

— Nu te cred! Când ştii atât de multe despre cineva: vise, 
dorinţi, gusturi, amintiri, înseamnă că ştii totul. Numele şi 


chipurile sunt bagatele faţă de celelalte. Sau poate că nu 
eşti pregătit pentru întâlnire. 

— Ţi-am spus: stropul sau fulgul provoacă numai cazuri 
particulare. 

— Tocmai din cauza asta te întreb, tocmai pentru că eşti 
un strop sau un fulg trebuia să fii pregătit pentru orice caz 
particular, nu numai pentru al meu. Nu ţi-arn spus să fii 
sincer? Dacă îţi menţii poziţia, precară, indefendabilă, e ca 
cum nu te-ai supune legii, legii pe care mi-ai proclamat-o 
adineauri, sau... 

— Nu, nu continua, te rog! Să nu spuicu guratacă nu 
există nici o lege! Ar fi prea gray! 

— Pentru tine! 

— Pentru amândoi. 

— In sfârşit. Jn sfârşit, începem să devenim egali... 

— Bine/voi spune ce s-a întâmplat şi cu celălalC caz 
particular, cu cealaltă formula, înainte de a i-o rosti şi de a 
şi-o rosti. Nu. [j voi reda amănunte, ci esenţialul: şi-a privit 
degetele, chiar din clipa când i-am anunţat întâlnirea, şi le-a 
împreunat ca într-un cioc, azvirlând din el flăcări albastre 
spre cer. In formula ei, albastru e o dublă moleculă, 
inseparabilă: puritate şi inteligenţă... 

— Puritate?! In ce sens? 

— In toate sensurile! In formula nu se strecoară nici 0 
eroare. PURITATE 1 INTENIGENTĂ! O dublă moleculă, 
inseparabilă! Trăiesc una prin alta, sau una pentru alta, sau 
una cu alta. Poate că s -arfi dezvoltat în molecula geninlui şi 
ar fi modificat întreaga formulă, care, de fapt, se 'modified 
în fiecare clipă, pe scheletul aceluiaşi vector. Aici era posibil 
să se fi schimbat chiar vectorul... 

— N-aş fi vrut să mă întristezi, adică n-am crezut că mă vei 
întrista. 

— Şi dacă îfi voi spune că ai existat şi tu în acelmoment at 
nimănui, într-un albastru-portocaliu, care adaugă 
moleculei: nostalgie, duioşie şi regret, te vei întrista oare şi 


mai tare? Sau nu mă crezi? Pot să-ţi dau amănunte dintr-im 
tren, de pe o stradă bătută de vinturi, din faţa unei porţi... 

— A durat atât de mult momentul? 

— Durata momentului nică nu există ca durată, dar asta 
nu poţi s-o înfelegi. Dacă-ţi voi spune că întâlnirea noastră 
încă nu se înscrie în durată, încă nu a început în raport cu 
timput, cu secunda, cu fracțiunea de secundă. Acest 
moment at nimănui nu are durată, pentru că nu poate 
avea... 

— Încă puţin şi” 1 v*i trece în categoria închipuirilor. 

— Mai bine să-ţi povestesc despre celălalt moment, at 
moleculei albastre alunecând spre portocaliu. De pildă, 
întoarcerea, cu trenul, peste care ai zburat, ca şi cum n-ar fi 
existat, toate minutele de tăcere şi de... 

— Ştiu că încerci din nou somniferul, dar clipele pe care 
mi le aminteşti îmi fac bine şi nu mă adorm. Mă retrag: însă 
din ele, nu de teama somnului ci ca să-ţi repet un jurământ: 
în cazul în care întâlnirea nu s-a înt'âmplat, încă n-a avut 
loc, în afară de jurământul tăcerei elementare, îl mai jur şi 
pe acela al omeniei, pe toată viaţa: nu voi face nici un act 
urât, nici un gest urât, în toate minutele vieţii mele. Nu ţi-o 
spun din entuziasm, nu poate fi vorba de aşa ceva în 
momentul acesta, nici cu uşurinţă, nici din demagogic, nici 
cu gândul minciunii premeditate. Voi Om, toată viaţa, 
pentru că pot să fiu Om şi vreau să fiu Om. Nu e un Dout 
des, ci îmi exprim o condiţie, o atitudine, o necesitate. La 
urma urmei îl şi scot din jurământ: e ceea ce s-ar fi 
întâmplat cu mine chiar dacă n-ar îi existat această 
întâlnire Şi dorinţa mea de a o refuza. Repet: voi iubi, voi 
ierta, voi ajuta, voi crede, pentru că trăiesc, nu pentru că 
vreau să trăiesc! Mi-e teamă de un singur lucru: că nu voi 
putea să urăsc! şi din păcate numai neura adunată, 
comună, adică stingerea urei, poate deveni o valoare, neura 
singulară riscă să se confunde, uneori, cu impotenţa şi 
laşitatea. Mi-ai cunoscut şi aceste gânduri, în calitatea ta de 
fulg al unui caz particular? 


Poate că ti le ', provocat eu! 

— Mă pui pe gânduri. Dacă ar fi aşa, L.ml jntra într-o zonă 
a calaborării, şi cum în viitor nu putem să colaborăm, 
pentru ca nu exjstă viitor, aş fi tentat să mă gândesc la 
întregirea formulei, adică la... 

Încă nu a (vo (e Să rosteşti cumntul! 

Totuşi care este rostul întâlnirii? Dar ar mai fi o întrebare, 
înaintea acesteia: există posibilitatea opțiunii? 

— P 

— Îţi voi spune eu rostul întâlnirii: înaintea plecării, 
înaintea trecerii, îmi vei rosti formuia: cheia particulară! De 
aceea te-am întrebat de posibilitatea opțiunii. Şi dacă nu voi 
folosi formula în sensul pe care-l aştepţi, în sensul stingerii, 
al suprimării? 

— “sta nu se poate! Conştiinţa formulei şi conştiinţa 
înţilniru, de fapt conştiinţa întâlnirii şi conştiinţa formu lei 
sunt ciouci Valori care împreunate nu pot să dea decât 
minus! 

— Ştiu că e ultima încercare, ştiu că împreunate nu pot sa 
dea decât minus! Dar pentru cine acest minUs? Răspunde! 

— Pentru mine/le rog, totuşi, să nu f (u (tin [cl O clipa 
jurământul, întregul jurământ. Te rog...! 

leşâsem din Bucureşti pe sub podul Griviței, după un drum 
greoi, de aproape tin ceas, printre dărâmături, cratere şi 
bocete, pe strada care altădată se numise calea Târgoviştei. 
Eram într-o căruţă mare, cu coviltir, tip furgon, şj chiar cred 
că era un furgon, puţintel prefăcut, ca să scape de 
rechiziţie, înţesată cu pachete sa baloturi, fiecare având 
lipită, la vedere, o foaie de inventar. Erau catrafusele de zi, 
de noapte şi de sărbătoare ale câtorva familii care se 
hotărâseră, ca atâtea altele, să-şi alăture necunoscutul şi 
viitorul într-un început de transhumanță, căruia-i ziceau 
când disperare, când dispersare. Caii, deşi nearătoşi şi încă 
nepăscuţi, ţineau bine la greutate, trăgeau vârtos şi ar fi 
tras şi mai tare, dacă omul de pe capra cu jumătate de 
spetează ar fi ţinut hăţurile cu ambele mâini ca să le dea 


din vreme în vreme câte-un semnal. El însă uitase curelele 
în mina stingă şi ele se bălăngăneau în voie, cu dreapta aşi 
plimba luleaua, mai degrabă stinsă decât aprinsă, de la 
gură pe genunchi şi de pe genunchi la gură. De la 
încărcatul boarfelor l-am simţit tăcut şi morocănos. N-am 
încercat să intru în vorbă cu el, aveam destule cu mine 
însumi. Am scăpat doar câteva ofuri de jale şi de revoltă 
văzând ruinele de pe străzile care porneau din Griviței spre 
Domenii. M-a întrerupt în plină lamentare: 

Domle, noi ne”am făcut-o! And sai la bătaie la cineva, 
trebuie să te gândeşti că poţi să şi primeşti, nu numai să 
dai, ba chiar că doborâtul ai putea să fii tu! 

Aşa câ... 

I-am acceptat şi filosofia şi dorinţa lui de linişte, mai ales, 
care era şi a mea. Câteva curiozităţi existau în mine, 
mergeam doar spre satul în care mă chemase Neruna, dar 
mi le-am domolit repede, sau poate că s-au stins singure. 
Vara era încă departe ca aşezare şi calendar, dar părea în 
toiul ei prin căldură, colb şi oboseală. Poate că o apropiase, 
ca senzaţie, şi multitudinea de evenimente, înghesuite, 
grăbite, neobişnuite pentru acel început de primăvară. 
Şcolile se închiseseră la câteva zile după bombardament, 
examenele de sfârşit de an se devansaseră cu mai bine de 
un trimestru, un nou contingent, tânăr, fusese chemat sub 
arme, atacurile aeriene, de zi şi de noapte, se răspândeau 
în toată ţara, instituţii, fabrici, şcoli, internate, familii se 
împrăştiau în locuri dinainte stabilite, sau la întâmplare, 
magazinele, restaurantele, cinematografele, teatrele, 
dughenile se Î. Mputinau, în Capitală, probabil şi în celelalte 
oraşe, lumea şi viaţa se subţiau, se anemiau, se schilodeau. 
Erau şi constante: jalea, vestea cea rea, moartea, şi răul 
relelor, uneori nemoartea. Doliul şi durerea nu cruţau nici o 
familie, sau dacă scăpa cite una, ameninţarea se îngroşa, 
pândind cu explozia. Un unchi îmi murise de inimă rea, 
după ce aflase că-i arsese casa cu tot ce avea în ea, un văr 
se prăbuşise cu avionul, într-un zbor de instrucţie, după ce 


scăpase teafăr şi cu toate decoraţiile militare din zeci şi zeci 
de raiduri, un prieten foarte bun, unul din cei mai buni, se 
sinucisese după ce-mi scrisese că o va face în cazul că va 
primi ordin de chemare, şi mi se mai întâmplase şi acea 
stupidă şi nedreaptă 1 ma misi 1 a, nu vojam şj nu pUteam 
să mă rnai gândesc la ea, poate că fusese un vis rău, cândva 
o voi revedea şi vom mai face o plimbare, neimpusă, spre o 
mare calda şi albastră. 

Şoseaua străbătea — -— !v o pădure deasa şi verde, dar 
parca mai plină cu militari şi arme decât cu copaci. Şi caii 
îşi încetiniseră mersul ca să se lăfăie în răcoarea cea şi 
ospitalieră. Nu se mai pomenise asemenea zăpuşeala în 
aprilie, pină şi vremile au purees să se schimbe, ca să-i 
zăpăcească pe toţi, de aici şi ping în depărtări. Nu erau 
gândurile mele, fuseseră vorbe ros, tite. L-am privit pe nea 
Iftode, cantonierul, o secundă doar, dar fără să observ 
altceva decât că mâinile sale făcuseră schimb de obiecte, 
luleaua continuându-şi plimbările obosite şi hăturiie 
atârnând la fel de moi şi indiferente... Întotdeauna 
primăvara mă toropea şi mă trimitea prin păduri şi grădini, 
dar nu pentru a mă vindeca prin tinereţea, mirozna şi 
curajul naturii, ci parcă pentru a mă uni cu ea, pentru a 
deveni al ei, pentru a mă simţi al ei, puterea ei şi renaşterea 
ei şi neastâmpărul ei, din flori, din iarbă, din muguri şi 
cântece, din pluralitatea ei fremătătoare, cromatică şi 
sonoră, se datorau şi celulelor mele, deschise ŞI 
curgătoare şi darnice şi recunoscătoare mamei şi stăpânei 
iniţiale. Altădată mă întindeam, cruce, pe un tăpşan, pentru 
a simţi şi chiar simţeam că dăruie şi că mi se ia, oh! Ore de 
ameţeală şi vis, fără nici un gând de primenire, ore de 
scurgere şi contopire, în care simţeam iarba şi florile” şi 
miresmele şi cântecele răsărind din mine şi străbătându-mă 
şi învelindu-rnă şi adormindu-mă şi redându-mă materiei, 
cea sinceră şi inviolabilă. M-am lăsat pe spate, încet, 
ţinându-mă cu mâinile de muchia băncii, fără spătar în 
partea mea, până ce, aproape de orizontaiă, am întâlnit 


primul reazăm, moale, probabil un balot cu lenjerie, 
veşminte, rufărie. Am închis ochii, mi-am amintit, chemarea 
Nerunei, poate că în balotul acela se afla îmbrăcămintea ei, 
lenjeria ei, cearşafuri neîncepute ale unui pat neînceput, şi 
simţeam fiori molateci revărsându-se în mine şi alţii străini 
urcând, dar uneori se întâllieau şi mă electrizau şi mă 
zguduiau şi deveneam, tot, un arc gata să se desfacă şi să 
se rupă, parcă trădam primăvara şi convențiile mele cu ea, 
şi era o trădare, pentru că mă dureau toate mădularele şi 
sângele clocotea în artere şi roiuri de bondari înţepători 
zumzăiau ca o coroană sonoră în jurul capului, pământul 
mă azvârlea din sine spre braţe, rotunjimi şi alte culcuşuri, 
albe şi calde şi îmbolnăvitoare. Unde şi cine eram? 

„ Vino la vară, vino să rupem blestemul lacului,. Set rupem 
ceva cumplit în lume, ca să se poată rupe şi trupul meu 
pentru a se împlini.” 

Nu era vară, sau poate că se zăpăcise vremea şi era vară, 
orice-ar fi fost, venirea se petrecea însă, eram eu şi eram în 
drum spre satul cu castel, cu lac şi blesteme, mă pregăteam 
de întâlnire şi mă prezentam la întâlnire, însoțitor, 
scuturându-se de oboseală, şi paznic, fierbinte, al unei 
lenjerii pe care aş fi vrut-o, pentru a nu o maivrea, pe 
trupul viu al zeiţei virgine, de pe buzele căreia chemarea 
răsunase ca o poruncă. Mă ofe. Risem pentru că eram stors 
de primăvară, pentru că eram singurul liber, ceilalţi 
tremurau la examene înalte şi la bacalaureate, eu mi-l 
terminasem, la un liceu binevoitor, luasem diferenţa cu o 
medie aproape bună, totuşi după emoţii şi toceală 
concentrată, epuizantă, eram absolvent al secţiei moderne 
şi amânasem bacalaureatul pentru toamnă. Până atunci, aşa 
credeam şi aşa voiam, era destul timp ca să mă pregătesc la 
toate materiile, mai ales la cele noi, pentru ca examenul cel 
temut să devină, într-adevăr, o formalitate. Mă săturasem 
de salturi, de temerităţi şi protecţii. Voiam un pas al paşilor 
mei, sincer, curat, fără câije. În fond, o parte a vieţii mete se 
terminase, începea alta. Cineva, îmi dezvăluise, nu de mutt, 


un adevăr dialectic, de translație: ju sfârşitul contează, ci 
felul cum sjârşe, şti! Oare nu se poate spune acelaşi lucru şi 
despre început şi despre atâtea altele? 

leşisem din lunga răcoare a pădurii, soarele de amiază 
dogorea, duşmănos, dar nu ne pedepsea numai el din 
înalturi. De undeva, din depărtările rele ale cerului, se 
auzea un huruit întunecat şi ameninţător. M-am ridicat în 
capul oaselor cu nervii răzvrătiți de amintri. Încă nu se 
vedea nimic.pe cerul fără nouri. Nea Iftode prinsese însă 
hăţurile cu amândouă mâinile, le-a smucit de câteva ori, 
gradat, ca un dirijor. 

— Şi cei doi bidivii au pornit ca din catapultă. Nu mi i-am 
închipuit în stare să-i concureze pe trăpaşii lui Dinoiu: luau 
faţa asfaltului cu atâta iuţeală că zgomotul rămânea în 
urmă, sau poate că era înghiţit de cel mare, care venea 
spre noi. S-au oprit singuri, sau poate după o atingere 
imperceptibilă a hăţurilor, într-o pădurice, chiar în locul 
unde un indicator anunţa, către dreapta, cei şapte kilometri 
câţi mai rămăseseră până la satul de refugiu. După câteva 
minute ne-au ajuns maşinile şi camioanele militare şi 
nemilitare bucureştene, gonite de alarmă. Ne-am răsfirat în 
pădurice cu ochii la cer. Am zărit, lăţindu-se şi ocupând 
orizonturile, uriaşul stol argintiu, stăpân pe tot văzduhul, 
fără nici o împotrivire, de jos sau de sus, aflasem de la vărul 
meu, înainte de nenorocire, că aproape toată aviația 
noastră de vânătoare, singura care ieşise la luptă, fusese 
doborâtă la primul mare Bombardament, iar artileria 
antiaeriană nu avea calibru pentru înălţimea la care zburau 
superfortăreţele. Ne uitam la rombul de argint 'âncercând 
să-i ghicim direcţia: spre Bucureşti, spre Ploieşti, spre 
Braşov? Opiniile curgeau din toate părţile, ca şi strigătele 
speriate şi cretine: 

Fereşte-te, domnule! Vrei să ne vadă şi să ne... 

Dar nu s-au auzit zgomote de explozii şi nici acel tunet 
neîntrerupt &1 covoarelor neiertătoare. 


Deci nu la Bucureşti! Au început să ghicească şi să spere 
oamenii”. 

Poate că m S111” unn se rugau, ca m gluma aceea, cruda 
şi neroadă. Vorbe ”” auzit în ciuda unor *P*ziţii 
vehemente, nea Iftode şi-a îndemnat caii spre casă. Era şi 
surd şi mut. Doar pe mine m-a învrednicit, mai târziu, cu 
câteva reflecţii: 

N-au ei ciudă pe căruţa mea! Şi-apoi ca orice militari 
execută ordine, nu se năpustesc la întâmplare. 

L-am mai întrebat de ce-şi asmuţise caii înspre pădurice. 
Ne apropiam de gară şi observasem nişte ciudă- /enii la 
bariera de cale ferată. Se întâlneau două drumuri acolo: 
unul, pornind de la sosea, mai larg şi mai umblat, cel pe 
care veneam noi, străbătea un crânguşor, destul de precoce 
pentru acest început de primăvară, ca să se opună, parcă, 
privirilor noastre iscoditoare, altul, mai ascuns şi mai strimt, 
totuşi pietruit şi bine întreţinut, arumul uânătorilor cum i se 
sPunea şi cum îmi spunea nea Iftode, făcea un adevărat 
cerc prin pădurea înaltă'şi bătrână din dreapta noastră, o 
rămăşiţă a Codrului Vlăsiei, unind cele două intrări-ieşiri ale 
domeniilor castelului. Pe dinăuntrul domeniilor, cele două 
porţi erau legate printr-o alee de trandafiri şi pomi 
fructiferi, as zice un ditamai tunel, care nu trecea însă de 
un kilometru, pe când bucla din pădure, care le unea pe 
dinafara domeniilor, să tot fi avut vreo zece kilometri. Nea 
Iftode şi-a oprit vorbele tot aşa de brusc cum şi le începuse. 
Ajunsesem la confluenţa celor două drumuri, formele şi 
mişcările pe care le zărisem de departe începeau să se 
distingă, dar ciudăţenia tot ciudăţenie rămânea. Era o 
trăsură acolo, dar nu o trăsură, un cupeu, o caretă, o 
caleaşcă, ceva din toate acestea, care poate îşi căuta un 
nume, şi i-am spus, ca să le împac pe toate: cureaşcă, 0 
hardughie înaltă şi zveltă, pe arcuri lunguieţe, lucitoare, cu 
capră elegantă şi separată pentru vizitiu, ca un tron asirian, 
cu caroserie necubică, din piele groasă, curbată în valuri şi 
colorată spre viu, probabil pentru a se asorta cu anotimpul, 


cu portiere largi, care îşi acopereau ferestrele fie cu 
geamuri elastice, fie cu storuri negre, după dorinţa celor 
dinăuntru: pentru a vedea sau pentru a nu fi văzuţi. 
Surugiul rămăsese statuie pe capră, probabil că atitudinea 
lui îmi iscase imaginea basoreliefurilor asire, sau poate că-şi 
reluase locul, după ce deschisese portierele. Erau două, dar 
nu ştiam cum să le categorisesc, denumindu-le sexul nu aş fi 
spus absolut nimic, dar nici alte apelative feminine nu le-ar 
fi definit, erau cloud apariţii, dar nu dintr-o lume imaginară, 
sau dintr-o lume de altădată, nu realizau împreună 
unisonul, sau nu-l realizau de la prima vedere, pentru că 
exista totuşi ceva care le apropia până la suprapunere. Cea 
mai înaltă, care părea şi mai m vârsta. Dar acestea după 
comparații repetate, era îmbrăcată într-o rochie lungă, 
până la vârfurile şi tocurile pantofilor, strimtă pe talie şi 
foarte bogată i vaporoasă de la mijloc în jos, nedefinind o 
culoare, ci revărsându-se într-o suită de culori, care copia 
întocmai cea de a doua jumătate a curcubeului, cealaltă, 
mai tânără, mai subţire şi privită aparte tot foarte înaltă, 
sugerându-mi întruchiparea termenului franțuzesc elancee, 
purta 

O rochie de voal, pastelată şi foarte scurtă, deasupra 
genunchilor, cum nu mai văzusem şi nu mai vedeam decât 
la fetiţele de şcoală primară, cu decolteuri generoase, 

1 în faţă şi în spate, deşi nu mai era nevoie de ele, pentru 
că fineţea materialului şi culoarea, parcă fără de culoare, 
nu ascundeau aproape nimic, ca în celebrele tablouri ale lui 
Goya, în care Maja pare mai dezbrăcată când e îmbrăcată. 
Formele, rotunjimile, chiar şi cercurile roz ale sinilor nu se 
ghiceau, ci se dezvăluiau firesc, pre cum braţele şi gleznele. 
M-a frapat mai întâi îmbrăcămintea pentru că era ceea ce le 
deosebea, strident şi poate voit, chipurile li se asemănaiz, 
ca şi alura, nu însă ca două fotografii după acelaşi negativ, 
cum ni se oferă gemenii, predispunându-ne până la urmă la 
plictiseală şi indiferenlă, ci cu mici deosebiri care revelau, 
pared, asemănări în ceea ce nu se vedea. Privind-o pe cea 


cu incolora rochie scurtă, într-adevăr mai tânără, îţi puteai 
imagina trupul celeilalte, şi probabil dacă una ţi-ar fi vorbit, 
m tonul el pro” fi putut imagina vocea şi inteligenţa 
celeilalte. 

Urau blonde, o culoare aparte, de aur palid, cuminte, cum 
cuminte era şi căderea părului spre umeri, deschizându-le 
feţe ovale, albe, cu trăsături fine, regulate, dar şi cu ceva în 
priviri, albastre, bineînţeles, care putea transforma 
porţelanul de bibelou în marmură severă, iar delicateţea în 
maiestate şi maliţie. Le priveam în umbra firavă a unui 
copac, rezemat de trunchiul lui, le priveam în voie, fără 
sfială, deşi vedeam uneori ceea ce alteori m-ar fi făcut să 
plec ochii, sau să plec de tot, le priveam astfel dintr-o 
pornire de echilibru, din nevoia aproape dureroasă de 
contrariu. La indiferența lor, poate necăutată, poate 
naturală, dar prea dură şi prea înaltă, mi-a venit să le 
răspund printr-o căutare forţată, provocatoare, poate 
copilăroasă în sursa ei intimă. Nu cred că înregistraseră 
sosirea noastră, sau dacă ne văzuseră de departe, nu cred 
că ne vedeau de aproape, sau nu voiau să ne vadă. Treceau 
pe lingă noi ca pe lângă nişte lucruri de toate zilele, în 
plimbarea lor neîntreruptă, de la cureaşcă la barieră şi de 
la barieră la cureaşcă, vorbind o limbă pe care o bănuiam 
nordică şi din care nu înţelegeam nici o iotă. Nepăsarea lor 
mă îmbolnăvea, mă scotea din pământ, din haine, din piele. 
Nu ştiu de ce voiam atât de mult să ies în evidenţă, să le 
atrag atenţia, să be captez interesul, măcar pentru o 
fărâmă P*aţe pentru că nu păreau ale lumii, ale dur tei 
SL”e esteticii, ale depărtărilor, ale inefabilului, ale clipei. 
Când vor pleca, vor fi plecate pen- nu va rămâne nici măcar 
clipa. Ca şi cum tru totdeauna, u, r. —, ' -. De vis - oare de 
ce nu be puteam aş ii văzut doua imagini., ,,. 

„_.„ care ma chinuiau repetat cu frumuseţea şi desparţi? 
-. - 3. <,-j.',”", ca şi cum le-aş, fi văzut, în sfârşit, aievea, 
stranietatea lor,. 

— De la fereastra unui tren, la fereastra altui tren, chiar 


Psa, „, se eliberau semnalele de plecare, în direcm 
secunda când ., o frântură de vis, tn opuse. Poate ca voi 
ascunde uncleva 

— A -se, o scânteie albastră, stinerându-se, mereu 
destramindu '_ ascuţită, în coltul ochiloR. Np care aş fi 
vrut-o, aprinsa !!. 

Rrj. ]). 

— S-ar fi împlinit clipa. M-aş Daca ar fi fost noapte poate 
ca +- +- -sfi apucat să-i descoper lui nea Iftode stelele 
cerului, nici nu-mi era necunoscută din cele care se vedeau 
cu una ochii liberi, de la Sirius şi Castor până la Alcor şi 61 
din Lebăda, Flamarion ma „incitase, le. Ştiam mărimea, 
tanta, culOarea, singularităţile, ştiam constelafiile 
convenţionale în care se alcătuiau, aş fi perorat şi aş fi 
punctat cerul şi poate că le-aş fi atras pe ele în patosul. 
Dizertaţiei mele, sau să fi fost în preajma 'unei ape, 
învolburate, mi-aş fi pus repede costumul de baie, era în 
furgon, în cufărul meu de nuiele.” şi m as fi aruncat jn 
viitoare, în cel mai elegant salt mortal, sau să fi existat o 
bard fixă Doamne, ce de gigantice şi giumbuşlucuri as mai 
Ti făcut! Sau să fi ştiut limba mea, le-aş fi şoptit cele mai 
frumoase şi mai melodioase poezii... 

Dar de ce aceste dorinţi absurde, fără „noimă, fără cauză, 
fără scop? Eram oare încă, foarte, prea copilăros? Sau cine 
ştie ce presimţiri: fantastice „începeau să lucreze în mine? 
Şi au dispărut toate, ca tin vis, şi după un vis, în momentul 
când o apariţie blondă, atât de goală şi de superbă în 
goliciunea ei încât mi s-au aprins în jar. Obrajii şi înceţoşat 
mi s-a aplecat capul, s-a oprit în fata mea, pentru a mă 
întreba, cu o voce pe care abia o auzeam: 

— J'espere que vous pariez, comme tous les Roumains, la 
langue frangaise, non P 

Nici nu mi-a aşteptat. Răspunsul. A continuat, rugându-mă 
să le ajutăm să treacă peste calea fera'tă, adică să ridicăm 
cele două braţe ale barierei, pour fajre passer la carrosse. 
Merci bien! 


Şi poate că as maj fj rămas cu o frântură de clipă, dacă nu 
ne-am fi chinuit ca nişte nătângi, şi eu şi nea Iftode, să 
ridicăm braţele încremenite ale 'barierei. Ne-am opintit din 
răsputeri, până ce ne-a ieşit năduşeala prin haine, ne-am 
opintit şi după ce ne-am dezbrăcat până la brâu, zdrelindu- 
ne umerii, şi după ce-am descoperit chinga de metal care 
părea cauza imobilizării şi am desfăcut-o, sudoarea se 
strânsese ca o curea lichidă în jurul brâului, eforturi 
istovitoare şi mai departe zadarnice. Nu ştiu cine a avut 
ideea să ridice braţele barierei, probabil eu, influenţat de 
exprimarea în fxanceză -. POussez un peu en haut, s'il vous 
picat, pour faire passer” - dar tot eu, după, ce am simţit că 
începe să se disloce trunchiul gros? M care! era prins braţul 
la care munceam, am încercat o xniscare laterală - dă, 
Doamne, românului mintea cea de pe urmă! Am persistat, 
mărind efortul, până ce braţul, revenind în poziţia din care- 
1 deplasase opinteala noastră besmetică, a realizat unghiul 
de deschidere la o simplă împingere. M-a imitat şi nea 
Iftode, cuprins apoi de un râs dement, care realmente 1-a 
făcut să-şi încercuiască burta dolofană cu mâinile. Droşca a 
trecut pe lângă noi In goană, uitasem de ea, pentru că 
voiam să uit, nu mai găseam priviri pentru clipa pierdută, 
dar nea Iftode s-ajurat că ni s-au făcut semne, cu mănuşi 
albe, prin geamurile deschise ale portierelor. M-am ales 
doar cu asta, din ceea ce voiam să rămână o clipă, şi cu 
uimirea lui nea Iftode: 

— Da cumplit mai eşti domle, la forţă! Şi ai un trup cum 
numai prin bâlciuri şi pe la circuri am văzut! 

Dar aveam şi eu uimirile mele, cea dintâi îl privea pe nea 
Iftode: cum de nu ştiuse, ca om al locurilor şi ca trecător pe 
acele drumuri, modalitatea de funcţionare a barierei? Mi-a 
răspuns la început laconic: Nemţii, apoi a purces să 
traducă: oamenii, localnicii foloseau mai întotdeauna altă 
cale spre Bucureşti, mai scurtă şi mai propice căruţelor, dar 
odată cu venirea nemților s-a amenajat drumui care ducea 
la şoseaua asfaltată, nu-s ei oare mari iubitori de asfalt, aşa 


se spune, cică au nişte şosele nemaipomenite în tam lor, 
deci au ref ăcut drumul spre şosea şi *dată cu el şi bariera, 
schimbându-i, precum s-a văzut şi modul de funcţionare, 
dar e musai să-ţi spun ce e cu nemţii: au poposit de câteva 
luni în sat, şi-au încropit nişte cazărmi de scândură, ceva 
mai departe, în marginea pădurii, vopsite în vânăt şi verde, 
că nu se deosebesc de copacii din jur, şi i se spune 
înjghebării comandatură, dar tot ce se petrece acolo e în 
mare secret, des, i soidatii şi subofiţerii cam umblă, prin 
sat, mai ales după cumpărături, dar corect, nimic de zis. Şi 
nu mi-a mai lăsat răgaz să-l întreb, voia să-mi arate că-mi 
dibuise euriozitătile, aşa că după ce şi-a îndemnat caii spre 
gospodăria şi moara lui Dobridor s-a apucat iar să turuie: 
ya sa zică ne”3111 întâlnit cu Țarina şi cu fiică-sa, Aiamica, 
aşa le zic oamenii. 

Ymi căuta cu coada ochiului semnele uimirii, dar şi eu mă 
ţineam tare, păream mai nepăsător decât boccelele cu 
boarfe care se hurducau în spatele nostru. 

— Aşa fac cam în fiecare zi, când e frumos, se plimbă cu 
panorama aia pe drumul vânătorilor, de la o poartă la alta a 
domenilor, ies pe una şi intră pe alta, da rar dacă le vede 
cineva pe de-a-ntregul, nu coboară, sau nu prea le-a văzut 
nimeni coborând din cupeu, se uită prin ferestruicile ălea 
mişcătoare. Am avut azi noroc cu aeroplanele şi cu bariera, 
Doamne, mare comedie, am muncit ca la sare, da nu mi le- 
am închipuit aşa de făloase şi de muieri. Fiuuuu! Mai ceva 
ca-n filme, domle, nici nemţii nu se oţărăsc la ele, ba le şi 
salută, milităreşte, cică-s dintr-o Ord din ălea care nu sunt 
cu nimeni şi cu toţi, şi nu vor, pesemne, să se lege la cap 
fără să-i doară! Aiamica are şi bărbat şi copil, un coconaş de 
vreo cinci ani, da parcă [arina ar fi mama lui, grozav le-a 
mai dichisit Dumnezeu pe amândoă, ai zice că-s surori, nu 
prea gemene, da bune amândouă de măritat. Auzi, domle, 
Țarina! Da bine i-au zis oamenii, că parcă şi când merge stă 
pe tron, şi când se uită la tine te simţi tânăr şi locotenent, 
iar zvjr luga aia de fiică-sa, precum o văzui az! şi copacii ar 


tuli-o după ea, dacă le-ar sta mai mult în preajmă, şi cred că 
ar fi în stare să înfulece companii întregi şi regimente. Da 
toate-s păreri vesele, domle, poate că [arina o fi o bunică 
blândă, ca-n basme şi plină de dojeni şi poveşti, jar Aiamica, 
albă şi curată şi neatinsă ca nuferii, adică numa a lu 
bărbatu-so. De, sunt din alte neamuri! Şi cjne ştie cum o fi 
viaţa şi cum or fi obiceiurile prin ţările lor, cu geruri 
crâncene şi cerbi înhămaţi! Poate că-s arătoase, aşa, de 
felul lor, sau poate că-s iscusit sulemenite, sau poate că 
totul vine de la felul cum se îmbracă şi cum îşi poartă boiul 
şi straiele. H0000, băieţii tatii, c-am ajuns la moară şi lu 
Dobridor pare a-i veni inima la loc! 

Dobridor nu era 0 matahală, aşa cum mi-l imaginasem din 
istorisirea Nerunei şi cum credeam că ar trebui sa 
corespundă meseriei pe care o avea. Era de statură 
potrivită, slăbuţ, dar şi gesturile şi umbletul îi trădau 
încordare şi forţă ascunsă. lar când a trecut la descărcatul 
fur= gonului şi a început să se joace cu baloturile la care 
nea Iftode icnea, mi-am dat seama că face parte din acea 
categorie de vânoşi cu arcuri de oţel în membre, greu de 
clintit şi în stare să ridice sacul cu porumb în din/j vrut să 
mă lese să-l ajut, protestele mele verbale nu l-au convins, 
dar când a văzut că nu mă încovoaie prea lesne greutăţile, 
ba chiar că-i provoc sforlările, m-a acceptat cu un zâmbet 
larg, scuzându-se faţă de soaţa lui, morăriţa, care apăruse 
pe cerdacul casei mari, în faţa uşii duble, pared pentru a ne 
arăta că o acoperă, toată, cu statura ei jmpozantă. Era un 
munte de femeie, cu multă sprinteneală în mişcări şi 
proporţionată perfect, fără umflături de grăsime, un fel de 
uriaşă a lui Baudelaire, şi nu folosesc termenul aiurea, 
pentru că părea o temniiră de senzualitate, cum mi-o va 
descrie mai târziu Florin, deşteptând întocmai dorinţa 
misterioasă a penultimului vers: sa te ghemuieşti pacific 
sub curbele culcate şi pline a' (1 pieptului ei. Gazdele, care 
prin contrastul văzut îmi sugerau armonii nevăzute, 
făcuseră deja repartiţia camerelor: fetele, Anais, Metaxe şi 


Neruna urmau să împartă cele două camere din stânga 
salonului, băieţii, Sergo, Adorian şi Silviu, cele trei din 
dreapta. Mie şi lui Florin ni se puseseră la dispoziţie 
coşmeliile din curte, altă dată locuinţele bătrânilor, 
expulzați cu duioşie la alţi copii, gineri şi nurori, existau cu 
duiumul, prin satele învecinate. Coşmeliile bătrâneşti 
posedau, fiecare, cite două odăi şi tindă, aşa că puteam 
primi, oricând, părinţi sau alte rude, m-au informat gazdele. 
Ele vor locui ca-n primii ani, când încă nu înălţaseră casa 
cea mare, la moară, în camera de veghe, de socoteli şi de 
pază. 

= De, să ne mai amintim de tinereţe! A zâmbit cu 
subînţeles morăriţa, luând cu privirea urma bărbatului. 

Am ales la întâmplare domeniul meu, ambele câşule 
semănau ca turnate şi erau despărțite de un nuc enorm, 
care be apăra, nepărtinitor, ca o closed, vara, cu aripile 
umbrei sale. Mi-am spus în gând: stânga, şi mi-am dus acolo 
bulendrele. Tinda părea strimtă, pentru că peretele din 
spate, care începea de pe la jumătatea ei, era de fapt un 
cuptor, spart sus la mijloc pentru a deschide, într-o parte şi 
alta, cloud fâride-culcuşuri, adevărate cuiburi de iarnă, mai 
ales pentru bătrâni. Odăile, încălzite probabil prin pereţii 
laterali ai cuptorului, date pe jos cu lut, acoperit de rogojini 
şi cam cu o palmă mai înalte decât mine, erau mici, curate 
şi neimbâcsite cu lucruri, doar cele necesare, în fiecare: 
pat, masă, scaune, cite trei, fără spetează, imitându-le pe 
cele cizmăreşti, dar ceva mai înalte, lavoar de metal, cu 
lighean alb şi cu două ulcele borţoase, în stingă şi dreapta 
lui, cuier rudimentar, de lemn, prins în perete şi o ladă 
colţar, cum nu prea mai văzusem în alte părţi. MI am pus 
cufărul pe ladă şi m-am aruncat pe pat, cam curajos, pzn: 
ru ă patul era tare, doar un mindir de paie şi două ţolice mă 
despărţeau de blănurile dure de lemn, dar îmi plăcea ideea, 
de mult îmi doream un asemenea pat, care să-mi primească 
şi să-mi întindă, lecuitor, toate oasel e, prea moleşite de 
blândeţea şi legănatul somierelor. 


M-a moleşit în schimb masa, prânzul. Şi mâncăruri3e, prea 
îmbelşugate, prea consistente şi ispititoare, dar mai ales 
băuturile, fără de care nu se putea, parcă după fiecare fel 
de mâncare: cârnaţi, jambon, hribi afumaţi, borş de peşte, 
proaspăt, nici nu se ştia de peşte îngheţat pe vremea aceea, 
saramură de crap, pulpe şi piept de clapon, pârjolite în 
mărar, brânză de burduf şi telemea, parcă după fiecare 
îmbucătură simţeai nevoia unui pahar sau păhărel, mai întâi 
din ţuica aceea de câmpie, cuvioasă şi aromată, care se 
putea bea cu ulcica, apoi din vinul roz şi acrişor al 
Brătienilor, adus de la Ştefăneşti cu butoaiele şi băgat la 
pivnițe, de cu toamna, apoi din vinul galben, uleios şi 
bărbătesc de la Crevedia, care se împrospăta în fiecare 
lună, apoi din vinul negru, dens şi gâlgâitor, căruia călugării 
îi ziceau: puterea ursului, probabil dacă-l gustai, pentru că 
băut, după altele, cam predispunea la hibernare. Mă 
atrăgea patul cel tare, încercat şi omologat, dar n-am putut 
rezista amintirii. Am mai sorbit o ulcică de vin, în picioare, 
am plescăit din limbă, imitându-mi gazda, ne-am urat bineţe 
pentru somnul de după amiază, am rătăcit oarecum prin 
curte, apoi simţindu-mă singur şi neiscodit am pornit pe 
drumul plimbării de iarnă, din ajunul revelionului, l-am ref 
ăcut pas cu pas, amintindu-mi toate vorbele spuse de 
Neruna, amintindu-mi privirile ei, răsuflările ei şi mai ales 
chemarea ei. Pămâr. Tul înverzise, lacul îşi lăuda 
limpezimile, sălciile înmuguriseră ca şi plopii care încă nu 
fuseseră cutremuraţi de vorba „ieri”, ci priveau, poate, 
alintători spre un „mâine” care începea să mă cutremure, 
care-mi cutremura aşteptarea şi somnul. M-am oprit în 
locul de unde văzusem şi se vedea, parcă mai înfipt şi mai 
cutezător şi cu pretenţii de monument, chioşcul. Nu era 
cale lungă până la el, poate 150 de metri, dar privind mai 
stăruitor suprafaţa şi în adâncul lacului am descoperit 
primele primejdii, unele psihologice: şerpii, parcă era oaza 
lor acolo, foiau peste tot, lunecau suplu. 


— Iţindu-şi capetele, apoi cufundându-se, după hrană sau 
cine ştie de ce. Am căutat un bulgăre şi l-am aruncat într-o 
împletitură de reptile. S-au descurcat instantaneu, ca într- 
un desen animat şi au dispărut pentru câtva timp. 

Nu-mi era teamă de şerpi, nici de cei veninoşi. Mă învățase 
un unchiaş, mai de mult, cum să-i prind, să-i innobilizez şi 
mai ales cum să-i fac nevătămători: vârându-le în gura 
agresivă o batistă-sul, sau un băț rotund şi trăgând capetele 
acestora, într-o parte şi alta, până ce le cădeau dinţii din 
gingii, ca grăunţele. Ştirbi, îi ascundeam în buzunare, 
pentru a-i etala, încrezuţi şi nesupuşi, în fata unor 
spectatori de ocazie. Cite sperieturi, cite uimiri, cite 
afurisenii! Şerpii de apă, absolut inofensivi, se rndepărtează 
iute când simt mişcări şi zgomote neobişnuite, de aceea 
sunt foarte greu de prins, îţi trebuie dibăcie şi rezistenţă, 
dacă vânătoarea se petrece în apă, dar de pe mal, cu undiţe 
în care se agaţă broscuţe vii, pot fi săltaţi mult mai uşor, 
numai să le nimereşti sălaşurile. Primejdia reală a lacului nu 
erau şerpii, ci vegetaţia, ierburile, lianele, mai ales cele 
care nu se demascau la suprafaţă pentru a fi ocolite. 
Atingerea lor nevăzută te proiectează în lumea şerpilor şi 
pentru cine suferă de ofisofobie ea poate pricinui crize de 
inimă. Înfrângerea lianelor subacvatice! Asta era cheia 
cuceririi lacului şi ea se putea obţine mai întâi 
descotorosindu-te de orice idee de şarpe, nu era cazul meu, 
devenisem imun la această boală, pentru că e o boală, apoi 
evitând încâlceala şi laţurile vegetației, râu prin forţă, nu 
prin încordare şi zbatere, care puteau multiplica ŞI 
înriăutăti încoiăcirile, imobilizatoare şi paralizante, 
răbufnind tot în inimă, ci prin calm, prin autocontrol, prin 
luciditate. Chiar dacă picioarele îţi erau prinse de liane, tot 
îţi rămâneau mâinile libere: cu una îţi puteai menţine 
plutirea, iar cu cealaltă puteai începe, concentrat, lupta 
pentru desnodarea din tentaculele caracatiţelor vegetale. 
Dar era şi mai bine să preîntâmpini încolăcirile, şi asta se 
putea mişcându-te lent, schimbând poziţia corpului şi stilul 


de înot, ferindu-te tot timpul de mişcările brusce şi de 
poziţii verticale sau prea apropiate de verticală în timpul 
înotului. Nu căzusem în mania teoriilor în vreme ce 
priyearn lacul, plin de vegetaţie subacvatică, şi drumul de 
la mal la chiaşc. 'Trecusem odată printr-o mare primejdie şi- 
mi aminteam cum scăpasem. Eram cu o fată, pe malul unui 
lac asemănător. Erau mulţi în aceeaşi postură, privind 
aproape toţi, cu jind, la o insulă verde, cu căpşoare albe din 
mijlocul lacului. Era o adunătură de nuferi acolo, multe fete 
ar fi vrut să se fălească, încolăcindu-şi unul în jurul gâtului, 
cu floarea albă intre sânii ascunşi, dar se vorbea prea mult 
pe mal despre câţiva temerari care se înecaseră încercând 
să ajungă şi mai ales să se întoarcă aducători de trofee albe. 
Cu timpul s-au ivit şi alte distracţii, mirajul nuferilor s-a cam 
risipit. Într-un moment de dezinteres, care părea să se 
lungească, după ce mi-am liniştit prietena, am plecat, 
discret, spre insula albă. Îmi făcusem planul: înotam lent, la 
suprafaţă, căutând ghemurile de liane şi evitându-le. Am 
ajuns cu bine printre nuferi şi cred că nu s-ar fi întâmplat 
nimic, dacă nu m-ar fi apucat lăcomia. Nu am rupt doi, de 
fapt îi trăgeam din rădăcină, nu se puteau rupe, sau trei, 
aşa cum îmi propusesem, ci îi căutam pe cei mai frumoşi, şi 
după ce smulgeam unul, altul îrni părea şi mai frumos, până 
ce am numărat 19 nuferi. L-am vrut şi pe al 20-lea. Am tras, 
n-am izbutit să-l smulg din rădăcină. M-am încăpățânat, mi 
s-a schimbat poziţia trupului, m-am afundat fără să-mi dau 
seama, ambele mâini îmi erau ocupate, deci îmi menţineam 
plutirea numai prin mişcarea picioarelor, prin ceea ce se 
spune: a călca apa, în care eram mare meşter. Numai că 
picioarele mi s-au încurcat brusc în vegetaţie, m-am săltat 
dezordonat, înmulţind încolăcelile. Prin reflex, am dat 
drumul nufărului vrăjmaş, am câştigat o clipă de luciditate, 
m-am săltat iarăşi, ajutându-mă de mina stângă şi 
încolăcindu-mi nuferii din dreapta în jurul gâtului. 
Izbutisem din fericire, înainte de a mă apuca disperarea, să- 
mi eliberez ambele mâini. Cu una mă menţineam la 


suprafaţă, cu cealaltă îmi dezlegam nodurile vegetale. Era o 
răzbunare a nuferilor jefuiţi, pentru că tulpinele lor îmi 
înconjuraseră gambele. Am scăpat totuşi din strânsoarea 
lor, am renunţat la ce] de al douăzecilea trofeu şi am ajuns 
la mal, dar ce mal! Ticsit de spectatori, cu exact 17 nuferi. 
Pierdusem numai doi în lupta cea crâncenă cu victimele. I- 
am dăruit pe toţi fetei cu care venisem în promenadă, ea nu 
i-a pus imediat la git, ci pe iarbă, alături, pentru a avea 
toate mişcările libere în hotărârea ei de a mă certa. A fost 
foarte aspră, eu i-am replicat că am făcut totul pentru ea, la 
urma urmei e o eroină, nu unul, nu doi, ci 17 nuferi i-am 
adus, unul mai frumos decât altul, sau poate că nu-i plac. 
And ne-am uitat amândoi în iarbă n-am mai văzut urmă de 
nufăr. Trecuse însă prea puţin timp pentru ca hoţia să 
izbutească. Am mai apucat s-o zăresc pe ţigăncuşa care 
fugea spre pădure cu trofeele mele, am prins-o; am tras-o 
de-o ureche şi i-am încolăcit un nufăr în jurul gâtului, ea să- 
mi rămână cifra pe care o iubesc, poate cel mai mult: 16. N- 
am rămas cu ea. Însoţitoarea mea n-a rezistat rugăminţilor 
altor fete şi a început să-i împartă. 

Pe drumul de ilntoarcere şi-au pierdut şi culoarea, şi 
strălucirea şi viaţa. Îşi dăduseră duhul, aşa atârnau în 
mâinile fetei. 

Dar de ce mă gândeam oare la lac, la nuferi, la chioşc, la 
zbenguială printre şerpi şi caracatiţe vegetale? Lângă 
moară era un ghiol imens, făcut de apa care se revărsa în 
lac, un ghiol curat şi adânc, fără vegetaţie, pe malul căruia 
se putea amenaja o trambulină, un adevărat paradis pentru 
înotători şi săritori. $i dacă o dată, într-o primăvară, de ziita 
mea, la 12 martie, făcusem baie în apa Bârladului, de ce să 
nu deschid sezonul de înot, aici, în acest sfârşit de aprilie? 
Era cald, eram liberi, în curând îmi vor sosi prietenii, va 
veni şi Neruna, cu misterul şi jurământul ei, sau poate că 
halucinase şi halucinam, ceva însă rămânea: necunoscutul, 
cel mai vast, cel mai încăpător, cel mai liber, cel mai gel din 
toate momentele care ne alcătuiesc viaţa. Mâinele va yeni, 


deocamdată e gol şi necunoscut, e însuşi necunoscutul, o 
parte a lui, oare nu l-am putea mobila noi: eu, tu? Să lăsăm 
mereu asta pe seama altora? Oh, din păcate nu putem 
mobila necunoscutul decât prin sentimente, uneori prin 
presentimente, de cele mai multe on prin dorinţi şi mai ales 
prin speranţe! Da! In clipa aceea visam şi nădăjduiam 
frumuseți, nu pentru că jurasem 0 dată, ci pentru că nu se 
putea altf el. Dar frumuseţile pe care le visam şi la care 
speram nu se puteau înfăptui numai prin mine, şi nici nu 
ştiu dacă-şi Ynai păstrau calitatea atunci când pentru 
înfăptuirea lor apăreau şi alţii. Ii obligam, poate, la 
frumuseţe, dar frumuseţea la care-i obligam era a mea, 
pentru mine, poate numai pentru mine. Îndrăzneam s-o 
alătur şi pe Neruna la această frumuseţe, va fi, poate, şi 
frumuseţea ei, nu eram sigur, speram, credeam, dar pentru 
Silviu, ce semn, ce definiţie avea? Să mă fi gândit oare la o 
idee mai cuprinzătoare, la o posibilitate mai largă? La o 
speranţă comună, la un vis general? Puteam să mă gândesc 
oricât, puteam să mă rog oricât, oricum: sincer, crud, 
profund, primar, total, nu stătea în puterea mea împlinirea 
lor. Nu suntem stăpâni decât pe un univers infim, pe o 
insulă foarte particulară, şi nici acolo pe de-a-ntregul. 

Mă chinuia iarăşi diferenţa de vârstă, dar aş fi dorit-o 
alături pe Lola, aşa mi-a venit s-o numesc, în amintirea 
primei mele iubiri, de la şase ani, tristă, deznădăjduită, 
pentru că: fără nici un ecou, aş fi dorit-o alături pe această 
altă Lola, undeva, oriunde, doar ca s-o mai văd odată, eram 
foarte sincer, abia acum aş fi putut s-o văd cu adevărat: 
părul de aur palid, ochii albaştri, uşor migdalaţi, aşa mi-i 
închipuiam, nu le remarcasem forma, cu toată ura şi 
hotărârea mea de a vedea atunci totul, sau poate tocmai din 
cauza asta, şi mai ales as fi vrut să-i văd trupul alb, de 
marmură vie, cu contururi calde, ondulate, dar ce avea 
această dorinţă cu frumuseţea, nici măcar nu era şi dorinţa 
ei, iar a altora, Doamne, nicidecum? Trebuia să dezleg 
ideea generală a frumuseţii de orice participare şi 


conştiinţă a eului... De ce să nu existe ca un element simplu 
al lumii, al universului, în urma noastră, în faţa noastră, în 
noi, pretutindeni? Conţinutul eului, în toate diversităţile lui, 
face parte din categoria accidentelor. Dacă am putea să ne 
debarasăm de el! 

Doamne, ce copilării îmi treceau prin minte! şi cit de 
superbă şi de întreagă îmi apărea atunci, după atâtea 
confuzii şi nerăspunsuri şi mereu întrebări, zisa sfântului 
Augustin: lubeşte şi fă ce ti place! Da, mărite Eminescu, 
orice devine sfânt, adică frumos, prin iubire! Ea este leacul! 
Aici şi de aici frumuseţea şi sursa ei. Nici nu cred că s-ar 
putea o alta. 

Am devenit al patului, cel tare, şi i-am rămas materie până 
în zori, chid m-au trezit vise încâlcite şi dorinţi clocotitoare 
şi dureroase, şi voaluri furişându-se de pe trupuri şi 
revenind cu străluciri zvâcnitoare, şi şoapte, şi oglinzi, şi 
oglinda cea mare a lacului, pictată cu nuferi, şi sub o salcie, 
apărată de un cerc de şerpi fremătători, Neruna, culcată ca 
Olympia, dar trupul ei avea culoarea Nudului roz al lui 
Matisse. 


Se făcuse ora opt când am ieşit în curte. Lenevisem în pat, 
scuturat din când în când de frigurile amintirilor din vise, 
mă bărbierisem, pe îndelete, cu apă rece, trezitoare, dar 
gândurile se întorceau tot la întâmplările din ziva trecută, 
doar în timpul flotărilor; două reprize uşoare a cite 32, am 
încercat, fără prea mult succes, să-mi imaginez fapte din 
ziva care începea. Spălatul îl amânasem pentru a-l realiza 
mai ispititor şi mai temeinic şi asta nu se putea la lavoarul 
care-mi stingherea mişcările. N-am zărit pe nimeni în curte, 
nici în casa mare, nici la moară, iar când am descoperit pe 
masa de pe cerdac, sub un capac-castron cit un lighean, de- 
ale guri'i, am înţeles că gazdele plecaseră. Cu un prosop 
inutil pe umeri, am pornit spre ghiolul morii, explorat în 
ajun, unde îmi propusesem să mă îmbăiez. Apa era limpede, 
se vedea până-n fund: smocuri de vegetaţie subacvatică, 
asaltate de peştişori, săbioare şi roşioare, adâncimea varia, 
între doi şi trei metri, poate şi mai mare spre mijlocul 
ochiului, iar temperatura ei, i-aş fi putut spune răceală, era 
suportabilă, cel puţin pentru mine. M-am frecat mai întâi pe 
gât, pe umeri şi pe piept, mi-am obişnuit şi picioarele, până 
pe la genunchi, eram într-o deschizătură, unica din jurul 
ghiolului, care cobora domol spre suprafaţa apei, malurile 
se ridicau mai peste tot abrupt, până spre doi metri, şi mai 
erau şi sălcii solide pe ele, oferind altfel amatorilor de 
sărituri înălţimi cutezătoare. Pmi îmbrăcasem, din casă, 
costumul de baie. Am sărit cu avânt şi bătaie, învingându-mi 
instinctul de salt mortal, voiam să despic apa cu braţele şi 
să-mi clătesc fata, din prima clipă, de la prima atingere, 
săpunul de ras, uscându „se> mi”* încreţise pe obraji şi pe 
gât. Am ieşit la suprafaţă cam pe la mijlocul ghiolului, parcă 
altul, nu mai simţeam rănile viselor, mi le spălase, 
tămăduitor, răceala şi virginitatea apei. Am înconjurat de 
câteva on ochiul cristalin, pe sub maluri şi pe sub ramurile 
în mătănii ale sălciilor, schimbând stilurile de înot, spre a 
termina cu indiana mea preferată, spun a mea pentru că eu 
o născocisem, după o amintire confuză dintr-un jurnal 


cinematografic, şi o perfecţionasem: era o combinaţie, pe o 
coastă, intre craul şi bras, adăugind primei rezistentă şi 
celeilalte viteză. Mi se făcuse şi foame între timp, mai ales 
după câteva sprinturi pe marginea ghiolului, metodă clasică 
de uscare, aşa că am luat calea cerdacului, unde mă 
aşteptau, sub clopotul de sticlă, merinde îmbietoare... 

Dar mă mai aştepta, tot în fata uşii duble şi iarăşi 
acoperind-o, morăriţa, cu puterea ei făţişă şi feminină, cu 
priviri care inundau şi chemau, emanând, toată, aşa mi se 
părea, ofertă multă, dar şi provocarea de a-ţi căuta şi 
încerca forţele. Am deviat spre coşmelia mea şi m-am lăsat 
pe patul cel tare, în cuiele unor amintiri curate şi ale urior 
gânduri loiale,. Care mă scoteau din moment, dar m-aş fi 
purificat probabil mai repede în apa pe care o deflorasem. 
M-am îmbrăcat de vară: pantaloni de doc, subţiri, maiou 
perforat, fără mâneci, tenişi cândva mai albi, am cucerit 
cerdacul gol, gol de alte fiinţe, pentru că masa mai 
adăpostea câteva clopote de sticlă, pline cu bucate. 

— Pentru musafiri, pentru ceilalţi! Am auzit vocea. 
Morăriţei, de undeva din casă. S-a dus Dobridor, cu căruţa 
lui Axente, aia de-i zic trăsură, la gară, să-i aducă... 

— Păi primul tren ajunge după unsprezece! Mi am. 
Amintit cu voce tare. Şi abia e trecut de opt jumate! 

Aşa-i Dobridor! Mi-a SPUS morăriţa, plantându-se în fata 
mea, la masă. Chiar de i-ar sosi musafirii seara, el tot cu 
noaptea-n cap pleacă, parcă anume ca să mă lese singură. 

Gn sfârşit aveam un pretext, şi încă ce pretext! 

— 0 să mă duc şi eu la gară în întâmpinarea lor, poate mai 
aflu ceva noutăţi. 

Acu n O să spun că de mult nu v-aţi văzut! Nu s-a lăsat 
femeia. Da timp e, berechet. Dacă aveţi poftă... 

— Am o poftă grozavă de scăldat! M-am grăbit cu 
răspunsul, mai ales că era sincer. 

— La aşa ceva, iaca, nu mă pricep, s-a cam întristat, 
morăriţa, dar dacă vă prieşte scalda pe vremuşoara asta, 
deşi în apă e cam rece, pe când în casă... Şi parcă aţi mai 


petrecut, adineauri, prin ghiol. După câte-am auzit de la Ala 
cu telefonul, vin două fete astăzi, da nu ştiu care. 

Femeia probabil că M. A văzut tresărind. Mi-a zâmbit. 
Totuşi încurajator, a şi oftat o dată, prelung, apoi a intrat, în 
casă., Şi-a mai iţit capul la una din ferestre, chiar cea care 
dădea spre poartă, dar eu ajunsesem deja pe pajiştea din 
jurul morii. 

Am mai făcut o baie în ghiol, îmi era necesară, dar numai 
atât cât să mă răcoresc, apoi am pornit, fără grabă şi cu 
ocolişuri, spre gară. De la biserică am cotit însă pe drumul 
pădurii, spre cazărmile camuflate, care se zăreau totuşi 
printre copaci, dar imboldul fusese altul: îmi imaginam, 
undeva înainte, drumul vânătorilor. 'ânainte de a ajunge la 
cazărmi, între marginea satului şi pădure, am avut surpriza 
unor amenajări sportive, care m-au oprit, locului: în stânga, 
piste de alergare şi de sărituri, cu gropi de nisip la capătul 
lor şi mai ales un încadrament fnalt, din trunchiuri groase 
de lemn, de transversală atârnând, în dublu, inele şi 
trapeze, iar în mijlocul lui o bard fixă, ancorată solid cu şase 
rânduri de sârmă, în dreapta, un teren de fotbal, de 
dimensiuni normale, marcat cu var: tuşele, careurile de 16 
metri, cercul de la centrul terenului, chiar şi punctul de la 
11 metri era vizibil, în faţa unor porţi nu prea arătoase, dar 
asta pentru că nu aveau plasă. Locurile nu erau chiar pustii. 
Câţiva tineri în costume sportive, fără îndoială militari 
germani, îşi găsiseră de lucru şi de joacă, la aparate sau pe 
pistele bătătorite. La una din porţi, vreo cinci-şase amatori 
îşi încercau, din locuri fixe, tăria şuturilor. 

Am făcut şi eu o încercare: m-am dus spre incadramentul 
cu aparatele de gimnastică, am salutat din cap, dar nu mi s- 
a dat prea mare atenţie, am verificat soliditatea stâlpilor de 
susţinere şi a corzilor de sârmă, bara era bine ancorată, şi 
fără să cer voie cuiva m-am prins în salt de tija de metal. 
După cloud balansuri m-am ridicat în mâini,. M-am mai 
ridicat odată, tot după două balansuri, apoi am coborât şi 
m-am ridicat a treia oară, fără pendulare, din două mişcări, 


m-am ridicat şi a patra oară, cu spatele, trecându-mi 
picioarele printre mâini, era o bagatelă. Am coborât iarăşi, 
mi-am ref ăcut suflul, apoi m-am avântat şi m-am ridicat din 
primul balans. Mă simţeam ţinta multor priviri şi eram sigur 
că nimeni nu-mi va mai cere-să părăsesc aparatul. Am făcut 
trei gigantice, numai în faţă, nu m-am încumetat în spate, 
nu mai lucrasem de mult la bară, palmele mă dureau deja 
rănite, nici măcar nu le trecusem prin sacâz, dar a fost de 
ajuns ca să-i string pe toţi ceilalţi în jurul meu şi chiar să 
primesc aplauze, atunci când am aterizat, în salt, pe terenul 
destul de dur. Noroc că-mi reuşise flexiunea. 

— Sehr gut! Sehr gut/au spus câl=iva şi m-au întrebat 
într-o românească stâlcită rău dacă sunt student. 

Le-am răspuns în nemţeşte: 

— Noch nicht, noch Schuler. 

Si parcă atât le-a trebuit, s-au repezit asupra mea, 
crezând că le cunosc limba. I-arn convins greu că ştiu doar 
câteva cuvinte, dar chiar dacă le-aş fi vorbit limba n-aş fi 
intrat în conversaţie cu ei. Zărisem undeva pe drumul 
vânătorilor cureaşca şi m-am mai înălţat o dată pe bară, am 
stat chiar câteva secunde pe tălpi, în echilibru, ca s-o văd 
mai bine, dar parcă nu ieşise la plimbare ci la curse de 
viteză, abia se observa, uneori, printre zăbrelele copacilor. 
M-am lăsat lent la pământ chiar în clipa când cineva în 
uniformă, cred că era un subofițer, a început să fluiere, 
dintr-un ţignal, de undeva de la marginea pădurii. Toţi 
admiratorii mei s-au repezit la cuierele improvizate în care- 
şi agăţaseră hainele. Am făcut cale întoarsă, n-avea nici un 
rost s-o iau pe urmele caleştii, drumul ei era într-un singur 
sens şi-apoi cine ştie ce surprize mă aşteptau la gară, sau 
pe drumul de la gară. 

Pe drumul de la gară... 

Zărisem trenul şi am forţat pasul, deşi ştiam că nu voi 
ajunge la timp. Ne-am întâlnit nu departe de barieră şi au 
sărit din şaretă, amândouă, înainte ca Dobridor să oprească 
murgul. Le-am prins de mijioc, parcă asta aşteptau, le-am 


săltat şi m-am învârtit cu ele până ce m-a apucat ameţeala. 
M _au sărutat pe obraz, spre colţul gurii, amândouă în 
acelaşi timp, eu nu puteam s-o fac, i-am dat întâietate lui 

Metaxe, Anais s a zbârlit şi s-a agăţat de gâtul meu cu 
intenţia să mă doboare. M-am lăsat singur la pământ, pe o 
moviliţă cu iarbă deasă, a oprit şi Dobridor sub un dud,. 

Dar nu ca să ne urmărească joaca, ci parcă să ne anunţe 
vestea: 

De, zi frumoasă, aşa că iar a ieşit la plimbarearina şi 
Aiamica! 

M-am azvârlit în sus, spontan, şi am căutat împrejurimile. 
Am apucat să mai văd cureaşca, nu ştiu de când se oprise la 
barieră, am apucat să le mai văd şi pe ele urcându-se în 
cupeu, mai întâi [arina, apoi fiică-sa, am distins şi culorile 
rochiilor, nu erau prea departe, prima era îmbrăcată în 
albastru sau verde, în orice caz culoare închisă, a doua 
părea o flacără galben-roşiatecă, de la umeri până la 
călcâie. 

Hei! D]]Jnoi suntem vii şi aici! M-a trezit Anais. Lasă 
mortăciunile conservate la polul nord, şi când ma gândesc 
că aveam un mesaj de la Neruna! 

Ca să nu mi se vadă şi ca să-mi treacă roşeaţa şi 
zăpăceala, m-am lăsat în mâini, în poziţie de luminare şi am 
pornit să merg aşa în echilibru până ce am atins cu 
vârfurile picioarelor coama murgului. Am revenit în poziţie 
normală, printr-un salt uşor, urmat de altul, tot din mâini,. 
Pe care l-am prelungit prin aer pentru a mă înfige în poziţie 
de drepţi chiar în fats. Fetelor. 

La ordinele dumneavoastră! M-am prezentat. 

Ţi-a căzut sau li s-a urcat sângele la cap? M-a întrebat, 
insinuant, Metaxe. Chiar atâta vrajă să aibe Neruna asupra 
ta? Ai ajuns de la polul nord direct la tropice, dar mai e mult 
până la paradis. Ce nume de fată i-ai da? 

Erau subiînlelesuri, erau şi directe, mica *” * trecuse, de 
altfel dispăruse şi caleaşca de la barieră, dar ce mă mai 


interesa când Neruna îmi trimisese un mesaj chiar prin 
surorile ei, sigur atotştiutoare, j tit numele l-am repetat: ' 

— Neruna! Neruna...! 

Nu scapi cu asta! M-a avertizat Anais. Mai întâi trebuie să 
te încercăm... 

Dobridor a avuţ totuşi curajul să tuşească, sonor, deşi. Cu 
gura închisă. Nu mă atrăgea deloc hodoroaga lui, adică a 
lui Axente, dar şi fetele păreau să ezite, se descălţaseră de 
sandale şi păşeau parcă dansând prin iarba mătăsoasă. 

Dacă vreţi pe jos, a înţeles Dobridor, e musai să vă puneţi 
sandalele. Să nu vă sfârtece talpa ciulinii cei bătrâni,. Sau 
alţi duşmani ai picioarelor, mai tinerei. Eu o iau niţeluş mai 
repede ca să puteţi sporovăi, şi altele, în voie... 

Ş! A/fe/e/a început să râdă Anais. Asta zic şi eu eliptică! 
Las-că te ajungem din urmă, chiar dac-o să fie la moară dar 
să nu-i spui Ilenculei care suntem! 

M-am solidarizat cu fetele, cu încăpăţânarea lor, mi-am. 
Legat tenişii, unul de altul, mi i-am pus pe umeri şi am luat- 
o înai. Nte, ca să depistez eventualele primejdii ascuţite şi 
înţepătoare. Imaşul era tuns bine de vite, dens, verde şi 
răcoritor, avertismentul lui Dobridor fusese mai degrabă 
retoric. Anais a ţipat în două rânduri, de fiecare dată 
rămânând într-un picior, s-a rezemat de umărul meu, 
pentru a-şi căuta, aşchii imaginare şi a mă face să simt 
concret şi fierbinte duritatea sânilor ei, privindu-mă adânc 
şi întrebător, mă stăpâneam greu, pur şi simplu îmi reglam 
respiraţia, fără să încerc să mă ascund şi ea chiţcăia de 
bucurie, de ciudă, de mândrie, nu ştiu de ce. A treia oară nu 
m-am mai oferit, când, bineînţeles, ca-n povestea străveche, 
ar fi. Fost cazul şi nu prea, fusese doar o pietricică şi o 
lacrimă de sânge, stoarsă cu străşnicie din călcâi. Metaxe a 
venit direct la mine, m-a luat de brat, s-a lipit de câteva on 
de mine. 

— Şi ea dură şi fierbinte, dar fără priviri şi false 
promisiuni. 


Ce-i al tău e pus deoparte! M-a asigurat ea, cu un ton în 
care încăpeau destule mistere. 

N-a fost un drum prea fericit, mă simţeam când caraghios, 
ca o marionetă jucată din sfori, chid cu carnea bolnavă şi cu 
sângele în ochii aproape orbi. Chiar voiau să mă pună la 
încercare, să-i autentif ice Nerunei... Ce? Rezistenţa mea? 
Indiferenţa mea? Fierberile mele? Dar oare nu era o prostie 
tot ce se întâmpla între noi? Sau eram eu un imbecil 
perfect? Neruna hotărâse ceva, singură, hotărâse cândva. 
Poate că uitase demult clipele de pe malul lacului îngheţat, 
deşi, din atitudinea lor, mai ales din faptul că ştiau ceva. 

Bine! Încercaţi-mă cit vreţi! Mi”am SPUS m Smd- 0 sa mă 
lipesc eu de voi şi o să vă string până o să vă trosnească 
oasele! Şi dacă nu voi deveni“imun, insensibil, piatră, ciot, 
clanţă, geam, farfurieoare ce mai puteam să devin? 

Dar n-a fost chiar aşa. Calea spre imunitate n-a pornit de 
la mine, şi nici n-a fost o cale spre imunitate, ci spre boală, 
dar ce boală, ce chin fără de sfârşit, de fapt nişte copilării, 
nişte aiureli, transformate, printr-o acceptare docilă şi prin 
îndărătnicie colectivă, inexplicabilă, într-un flagel carnal. 

După masa de Seară am rămas cu fetele, într-una din 
camerele lor, probabil cea în care locuiseră gazdele, pentru 
că patul avea dimensiuni ciclopice. Au cochetat cu mine, n- 
au vrut să-mi transmită mesajul Nerunei, care nu era o 
invenţie, de asta eram sigur. Inevitabil am ajuns la 
discustupide: ce facultate am de gjnd să urmez? Nimic nu e 
mai plictisitor decât instituţia căsătoriei! Mi-a plăcut sincer 
cartea lui Cronin, de ce s-o fac pe snoaba? Ce bine că nu 
vorbim despre sport, ca ăilalţi, doamne, ce tâmpenie! Şi ce 
dacă unul e mai puternic, iar altul rnai rezistent la lovituri? 
Ce merit au ei? Să se bată cu urşii şi să se ia la întrecere la 
fugă cu iepurii, sau cu ogarii! Şi de ce credeţi că nu se 
întâmplă şi chestii din ăstea? Lasă, cel mai frumos lucru e 
amorul! E un lucru foarte mare! Şi iscăleşte: Gard 
Popândău! Na! Merci! Yn fiecare zi mi se strică o pereche 
de ciorapi şi-am auzit că peste ocean se fac dintr-un 


material fără de moarte şi mai strălucitor decât mătasea 
naturală şi aşa de ieftini, că după ce-i porţi odată, îi arunci, 
ride lumea! Da de unde să ştie ea că-s aceiaşi?... Cum e 
când compui o poezie? Stai cu ochii închişi? Fumezi? Adică 
tu nu fumezi! Şi dacă e erotica, te gândeşti cum? La o fată 
anume, sau îţi închipui una fără de asemănare? Parcă mi-ar 
fi somn! Exact la ţanc! Şi mie! Şi mie! Atunci... 

Atunci O să dormi aici, cu noi! A hotărât Anais. Dar nu era 
o hotărâre spontană, am dedus asta din privirile - de, n-ai 
ce să-i faci! 

— Ale sorei sale. Completarea verbală era de 
circumstanţă, poate şi ea gândită mai dinainte, dar nu mai 
avea importanţă: 

Nu poţi să ne laşi singure în hardughia asta! Ne e frică şi 
de oameni şi de fantome! 

— Şi ne e frică şi pentru tine> singur, acolo jos! A 
continuat Anais. Şi nu ştiu de ce te codeşti: [i-e teamă să 
stai cu noi, să dormi cu noi? Poate că ţi-e teamă de tine, 
pentru că de noi n-are de ce să-ţi fie! Şi să 1. Aşi jena dacă 
n-ai pijama, şi pe noi ne enervează cămăşile de noapte, 
chiar dacă sunt de mătase naturală... 

Mă omorau înainte de a mă aduce între ele, dar poate că 
era mai bine aşa. De ce să nu intru în jocul lor? Şi dacă totul 
se reducea la un simplu joc de cuvinte? Era ceva la care nu 
mă gândisem nici o clipă! De ce? Nu eram în toate minţile? 
Deliram? Dacă n-ar fi început să se dezbrace! Amândouă 
odată! Au rămas goale, goale şi s-au proţăpit, zâmbitoare, 
în faţa mea. Nu ştiu cum de am reţinut în febra aceea că 
numai îmbrăcămintea făcea să pară corpurile lor deosebite. 
Se asemănau în multe: amândouă aveau sini puternici, 
exuberanţi, alunecând oblic spre braţe, probabil că şi-i 
deosebeau prin felul cum îşi potriveau sutienele, coapsele 
pline şi arcuite la amândouă, gambele mai muşchiuloase şi 
mai subţiri la Metaxe, culoarea părului mai închisă la Anais, 
în întregul lor amândouă erau rubensiene, dar nu erau pe 
pereţi şi în muzee, ci vii şi calde, atingându-mi cu genunchii 


g (r) i şi încordaţi coapsele tremurânde. Anais a reluat of 
ensiva: 

Chiar nu ţi-e ruşine să stai îmbrăcat în faţa noastră? 

Sau pui la cale un plan de evadare şi ţi-e frică să nu te 
vadă satul sărind gol pe fereastră? Cheia de la uşă e sub 
saltea. Hai, Metaxe, să ni-l asemănăm, să-l aducem la 
acelaşi numitor! 

Le-am cuprins mijlocul, apoi am încercat să be mângăi 
sânii, cu mâinile şi cu buzele. Nu m-au lăsat. S-au retras cu 
spatele spre pat şi s-au aşezat pe marginile lui, în aşteptare. 
M-am dezbrăcat, ruşinat, pentru că aveam de ce, şi am 
pornit spre ele. S-au retY as amândouă în pat, fiecare spre 
cite o margine, pared repetau o scenă, lăsându-mi spaţiu 
între ele. Ne apucase tremuriciul, dârdâiam, eu însă nu de 
frig. Am tras plapuma peste noi, era şi ea imensă, ca pentru 
un prici întreg, şi ne-am apropiat ca să ne încălzim. Mâinile 
au umblat mult şi ciudat în noaptea aceea, rareori 
întâlnindu-se unele cu altele. Căutau mereu alte locuri. Se 
plimbau, zvâcneau, strângeau, mângiiau, apăsau, apucau, 
chiar şi când corpurile se întorceau, mai ales al meu care 
nu putea încă să se supună ordinului de imunizare strigat 
pe dinăuritru în unele clipe de răzvrătire lucidă, chid 
muşcam perna, sau îmi muşcam umărul şi braţul. Ceva nu 
se întâmpla, pentru că nu putea să se întâmple. Aşa 
gândeam eu. Nu încercam, nu săream trepte, nu doar 
pentru că îmi era teamă şi ruşine de o rezistenţă 
impenetrabilă, de un refuz brutal, în ultima clipă, care ar fi 
ucis jocul şi ne-ar fi adus trezie leşioasă, de votnă, şi acea 
neputinţă de a ne mai privi trupurile sans degout, îmi mai 
era teamă că în momentul când dorinţei şi mişcării i s-ar fi 
răspuns prin dorinţă şi mişcare, ambele duble s-ar fi topit, 
anulându-se. Dar nu erau două dorinţe, ci trei, care nu se 
puteau împlini simultan, poate de aici nepăsarea fetelor, 
întărită şi de naivitatea şi ignorarea întâlnirilor concrete, 
cum erau şi ale mele, pe care probabil mi le ghiciseră şi mi 
le calculaseră, ca elemente obligatorii ale jocului. Uneori ni 


se părea că se întâmplă, eram foarte aproape şi se 
întâmplau multe în noi, dar ne opream la penultima treaptă. 
Şi trebuie să recunosc că în adâncul adâncului meu nu 
eram nici mândru, nici orgolios, m-aş fi înnobilat cu 
subterfugii, nu eram, pentru că sufeream, sufeream de 
dorinţă acută şi neputinţă grea şi mă mai înjunghiau în 
viscere dureri necunoscute, şi, vai, cât aş fi vrut să mă fi 
apărat şi mai ales să fi învins prin Neruna! Dar oare nu 
această dorinţă, această idee de apărare, aproape 
permanentă: de a rămâne şi eu cum îmi va veni ea, de a ne 
uni tainele şi neînceputurile în întâlnirea vie şi nebună, pe 
care o simţeam apropiindu-se şi transf în imagini şi stări 
paradisiace, pure, că sfânt e „nunta, începutul”, oare nu 
asta m-a ajutat să rezist ping la ziuă, chid, fără nici o geană 
de somn, ne-am dat jos din pat şi ne-am privit îndelung, 
descoperindu-ne şi admirându-ne şi iubindu-ne trupurile 
nerătăcite? Oare n-ar fi trebuit să serbăm printr-un dans 
gol, printr-o încolăcire ritmică, despovărată, curată, 
răcoroasă noaptea tuturor autoflagelărilor. 

Dar_ de ce autoflagelări? La urma urmei, fiecare biruise. 
De asta mi-am dat seama, şi poate că ne-am dat, a doua 
noapte şi a treia noapte, când am dormit iarăşi împreună., 
ca un singur trup, dar am dormit cu somn, cu vise, cu 
deşteptări leneşe, pared îngenunchind şi înălţând rugi către 
trupurile noastre inocente. Realizasem * entltate> dar nu 
ştiu ce Bi „o noapte agUiam '”“vem “entulU fe! ESe 
Putea un răspuns ma! Frumos Strigatul ăe disperare al „lul 
Baudelaire? 

Ah ' Seigneur! Donnez moi la force et le courage De 
contempler mon coeur et mon corps sans degou. T! 

Romantica 

Dar mai erau şi zilele, cu plimbările de dimineaţă şi de 
seară prin pădure, parcă anume pentru a întâlni droşca, 
mai întotdeauna cu poditul tras şi cu geamurile opace, prin 
care fetele nu zăreau, oricât s-ar fi zgâit, decât mişcări 
lente şi nedefinite, şi se enervau la fiecare întâlnire, mai 


ales pentru că nu izbuteau să mă convingă cu teoria lor: că 
pasagerele caretei coboară copertina numai când ne 
întâlnesc pe noi, ca să nu vedem că suntem văzuţi, şi cu ore 
lungi, de plajă, înainte şi după amiază, pe pajiştea plată şi 
mătăsoasă din jurul ghiolului, întrerupte des de plonjoane 
în apă, de curse de înot şi de jocuri cu mingea, cu mingile, 
pentru că: sau trăgeam la o poartă, între doi copaci, sau 
aruncam cu mâinile-resort peste o funie, tot între doi 
copaci, sau ne încercam precizia şi mobilitatea în scheme 
de oiriă, însoţindu-ne cu alţi băieţi şi alte fete, mai toţi şi 
toate în situaţia noastră de dispersaţi, sortiţi sau dispuşi să. 
Uite - oare pentru câtă vreme? 

— Disperările şi amenințările din oraşele părăsite. Uitam? 
Sau poate că ţimpul lenevea cu noi la gura unei pârtii 
pentru a ne aluneca, pe neaşteptate, spre cine ştie ce 
genuni? Trăiam o sfântă. Şi naivă inconştienţă, dar o trăiam 
din plin, aproape euforic, ca pe unicul adevăr: cel fără nici 
un adevăr, al lumii? Al clipei? 

Mă feream, şi cred că nu eram singurul, şi mai cred că 
nimeni nu voia sau nu era în stare să calculeze, să judece 
măcar, de orice străfulgerare de conştiinţă, de orice impuls 
raţional. Ne pomenisem într-o oază, neştiută de hărţi şi de 
calendare, în care nu ne mai speria nici chiar huruitul 
aproape zilnic al bombardierelor omnipotente. 

În joaca noastră de zi, liberă şi încăpătoare, am stabilit şi 
câteva puncte-unghiuri din care se putea zări castelul, 
mereu numai ferestre şi nicăieri mai multe, doar cite una, 
atât de înaltă încât părea strimtă, înconjurată de aceleaşi 
stucaturi rigide, şi încercam zadarnic să încredinţez fetele 
că e întotdeauna aceeaşi, dar poate tocmai pentru că 
vedeam un singur şi oarecare fragment dintr-un corp uriaş, 
veşnic ascuns, ni se aţâţa pornirea către mistere, 
imaginându-ne, prea-inspiraţi, cele mai aiurite şi mai 
originale şi mai corcite tipuri de castele. Zăream fereastra 
mai întâi de pe la mijlocul ghiolului, fusese descoperirea lui 
Metaxe şi ne-o împărtăşise odată cu modul de a o putea 


privi pe îndelete, pentru a desluşi, neapărat şi noi, umbrele 
tainice care o însufleţeau uneori: fixându-ne, într-un punct 
anume, în plută, sau călcând apa, o completasem eu, 
concret, dar se mai zărea, mă încăpăţânam: aceeaşi 
fereastră! Şi din alte locuri, mai comode: de sub răchita 
asasină, sau poate numai complice la împlinirea blestemului 
ticălos, cea care-l scăpase printre crengi pe micul 
căţărător din povestirea de sfârşit de an a Nerunei, şi, cel 
mai bine, aşa convenisem cu Anais, pentru că remarcasem 
amândoi, nu umbre ci nişte fâlfăiri albe, de la Strâmtoare, 
de pe intrândul care apropia la cea mai mică distanţă, aşa 
ni se părea, ţărmul lacului de chioşcul enigmatic din largul 
lui. Când ne nimeream în acele zone, se iscau sau continuau 
discuţii, presupuneri şi oracole, cu privire la personajele 
ciudate de după zidul verde şi mai, cu seamă la 
extravagantele nepreaarătări feminine de acolo, recentele 
mele cunoştinţe, întâmplătoare şi neprezentate, din 
faetonul comprimat, cărora, la somaţiile fetelor de a 
repovesti scena întâlnirii de la bariera imbecilizantă, le 
adăugam alte amănunte, de fizionomie şi vestimentare, 
păreri sau invenţii naive, parcă tot pentru a spori ispita 
unor tame pestriţe, pasiunea dezlegărilor, ameninţarea 
incertitudinilor şi tirania neastâmpărului. 

Nu uitasem însă nici o clipă că exista un mesaj pentru 
mine, aşa cum nici fetele, eram sigur, nu uitaseră că încă nu 
mi-l şoptiseră. Uneori mă bătea gândul că nu se confiase, 
poate, nici o solie, dar şi aceasta însemna una: se ştergea 
de pe tabla amintirii un moment oarecare, sau rammea, 
undeva, în trecut închis pentru totdeauna, era acelaşi lucru. 
Aiuram, desigur, sau îmi piăcea s-o cred, pentru că în sinea 
mea aşteptam cuvintele limpezitoare, dar mă feream să le 
provoc, nu din orgoliu, sau nu numai, din orgoliu, teama de 
Şoc, de trăsnet, cu puterea lor de a ilumina sau dea 
întuneca, de a îmbucura sau de a îndurera, era mai mare 
decât mândria. Mă preocupa însă în subsidiar şi tăcerea 
fetelor: era voluntară sau ne? Era firească, decurgând din 


simplitatea soliei, sau făcea parte din _tr-un plan, anume? 
Înclinam spre ultima supoziţie, altminteri, gândeam, nici nu 
mi s-ar fi anunţat mesajul... 

Şi abia uitima clipă, cea aleasă de fete, mi s-au descifrat şi 
mesajul şi atitudinea lor, care, de altfel, se completau, se 
întregeau. Când ne-am pomenit cu o limuzină oprindu-se în 
faţa casei, eram toţi pe cerdac aşteptând dejunul, mi-au 
şoptit amândouă, odată: 

— Aşteaptă! Asta e totul! Pricepi? 

Numai imperativul fl rostiseră amândouă. Anais 
conţinuase cu explicaţia şi întrebarea, Metaxe mulţumindu- 
se s-o confirme” copiindu-i zâmbetul. Le-am răspuns 
grăbit, nu pentru ca voiam să 1t**j1j,.,__ le uimesc,ci 
forţat de timpul de bilu? Ui*: mcepusera sa se deschidă 
portierele automotrecut de câteva on prin minte că 
nevorbind despre mesaj, de fapt mi-l transmiteaţi: mi se 
cerea să aştept, nu? Vă mulţumesc, mpuuuu! Şi repede la 
poartă! 

Dar nu mai era nevoie de îndemn, mi-o luaseră înainte, 
sărind peste trepte şi zorind prin ogradă ca nişte lăcuste. 
Sergo le-a sărutat ceremonios şi egal, pe obraji, obligându-i 
pe Florin şi pe Silviu să-şi cenzureze efuziunile potenţiale. 
Eu rămâneam mai departe în aşteptare şi la fel ca mine 
Metaxe, care părea că-mi caută companie. Altcineva nu mai 
coborâse din maşină, doar şoferul, dar cu şapca lui înaltă * 
înzorzonată, cu livreaua lui aurită şi împletită de fireturi, 
turnată ca pe un manechin, părea absolut artificial: un 
component obligatoriu al limuzinei de lux, sau numai un 
obiect de decor.; necesar unor aparate de fotografiat, încă 
ascunse şi intimidate. 

Fii nprpiti de protocolul foarte subţire pro-feminin, Silviu 
şi Florin s-au repezit spre mine, cu mâinile întinse pumnii 
strânşi, parcă pentru a mă transforma în punchingball, dar 
am mai apucat să le deviez atacurile şi apoi să-i prind cu 
braţele şi să-i string, bărbăteşte, până ce i-am auzit icnind., 


pe 


— Şi acum, bine aţi venit! Le”am SPUS desşurubmdu-i. 
Zău c-a trecut o veşnicie şi un sfert de când vă tot aştept! 

Degeaba! Mi s a înfipt Florin în faţă, foarte bătăios. Am 
venit să te alungăm! Şi să nu spui că ne aşteptai... 

I-am simţit cuvintele pe care şi le-a înghiţit: pe noi, era pe 
cale să continue, dar amintirea din ajunul revelionului, cea 
delirantă, 1-a trezit şi a întors-o destul de bine: 

Chiar de * veşnicie şi un sfert?... Poate că e numai o 
zecimală inferioară. Deci! Am venit, mai întâi ca să ne 
feliciţi şi apoi ca să te alungăm de aici, pentru a putea primi 
şi tu felicitări. Asta e! Au mai rămas câteva. Licee în 
Bucureşti în care nu s-a dat încă bacalaureatul. 

Si se trece ea la moşi! 1-a completat Silviu. 

N-au reuşit să mă convingă, ' de$ŞI s,„au tmut de' capul 
meu tot timpul mesei: un adevărat praznic, udat cu licori nu 
prea îngereşti, şi o bună bucată de vreme după aceea, desi 
le-au aliat de la început în acţiunea lor pe Anais şi Metaxe, 
folosind de câteva on şi argumentul Neruna: „te roagă din 
suflet să nu pierzi ocazia, şi: „zău că e adevărat, întărea 
Silviu, ca un confesor, ba le transformaseră şi pe gazde în 
greutăţi pe balanţă:; spuneţi şi dumneavoastră, care, s: lavă 
Domnului, aţi trecut prin viaţă, dacă nu e musai s-o facă!”, 
obţinându-le nu doar simple încuviinţări, cum se grăbea 
Dobridor, ci chiar rugăminţi, cu mâinile împreunate între 
sâni, parcă pentru a-i rotunji şi a-i apropia şi mai impetuoşi 
de privirile lacome şi vag incredule ale lui Florin, cum se 
căznea Ilencuţa. Bineînţeles că până la despărţire be ţinuse 
şi Sergo isonul, clătinând din cap şi privindu-mă prietenos şi 
încurajator, dar surpriza cea mare ne-a suprafăcut-o 
manechinul în livreaua aurită. După ce a deschis portiera 
din spatedreapta, cea de înalt protocol, pentru Sergo şi s-a 
înclinat apoi în faţa cuconaşului Silviu, pared pentru a mă 
lămuri, mai întâi, în slujba cărei familii se află şi cui îi 
aparţine jjmuzina, mi s-a adresat, într-o.'impecabilă poziţie: 
intertnediară intre drepţi şi pe loc repaus, cu a notă ceva 


mai joasa jn voce, ca să ridice, pe semne, gravitatea 
intervenţiei sale: 

— Bateţi fierul cât e cald, domnule! Şi vă rog să vă gândiţi 
ce noroc vă paşte jn vremurile nenorocite pe Care le trăim: 
daţi peste un fier cald şi sunteţi şi dumneavoastră încă cald! 

M-a cutremurat râsul, şi nu numai pe mine, cacofonia lui 
se asociase sau era rezultatul unei emoţii superioare care-i 
înecase penultima literă, iscându-se astfel un cuvânt, care, 
cine ştie? Poate că exprima chiar adevărul. Dar tot nu m-am 
dat bătut. Le-am replicat că abia la toamnă voi fi cu 
adevărat cald, copt adică pentru orice examen, oricât de 
pretenţios, pentru once fier, oricât de rece, iar dacă va fi să 
devin eu rece, nu mai conta căidura niciunui metal, aur în 
flăcări să fi fost. 

Oare nu ţe reţine totuşi altceva aici? Rn-a întrebat Florin, 
într-o doară, corectându-se însă imediat: şi altceva? 

Eram pe malul ghiolului, toţi, cu picioarele goale, 
suspendate ca nişte pendule, deasupra apei. Analizam 
corectura lui Florin, care, deşi adăugată cu bună intenţie, 
nu făcea decât să accentueze lipsa unui mobil normal în ref 
u zul meu. M-a trezit încetarea mişcărilor pendulare şi i-am 
văzut în oglinda lacului cum se uită la mine. Oare cite 
secunde mai trebuiau ca să devin cazul sau parodia unui 
copil bubos, cu tuleie rărite şi cu secrete ruşinoase? 
Trebuia să bravez, era tot ce simţeam în clip aceea: 

— Fără conjuncţie şi chiar fără pronume, scumpele mele 
fiinţe! Mă aşteaptă acolo! Şi “tat spre chioşc. Şi mă cheamă 
de acolo! Şi-am arătat spre castelul nevăzut, spre vârful de 
unghi unde se afla, ascunsă şi ea, fereastra atât de 
controversată. Chiar nu mă credeţi? Atunci, după mine! Dar 
nu ca să vă spun numele. Dixi! 

Aveam toţi costumele de baie pe noi. M-am avântat, 
primul, în luminare rotită, ca să văd ce se întâmplă cu 
ceilalţi. Mă urmaseră, în prima lor scaldă din anul acela. M- 
am îndoit pe spate, era unul din salturile preferate, şi am 
ieşit la suprafaţă târziu şi departe, sub ţărmul de vis-a-vis. 


Era o zbenguială haotică, zgomotoasă, numai Metaxe 
încremenise.in plută, la postul de observaţie pe care-l 
descoperise şi-mi făCea semne disperate cu mina: să vin 
spre ea. Am ajuns”0 repede şi i-am sărutat, din imbold 
estetic, umărul care-i ieşea rotund, ca o minge, din apă. 

— Merci, prefăcutule! S-a încruntat ea. DO1” mai bine 
uită-te acolo, spre Dixi a ta! A continuat, arătând în direcţia 
ferestrei. Pared v-aţi fi înţeles, Dumnezeule! Nu e ta. Stic?! 

Eram sigur că-mi întindea * cursă, totuşi am început să 
calc apa i*1l spatele ei, uşor, aproape că-i atingeam cu 
buzele parul arămiu, ridicat în coc, parcă pentru a-mi 
proteja privirile de lumina prea largă şi prea arzătoare a 
soarelui de după amiază. 

N-o cheamă Dixi, ci Lola! Mi-am regăsit tonul persiflator 
de pe mal, dar am amuţit în secunda urmălntr-adevăr, se 
întâmplase o minune! Fereastra era deschisă, pentru întâia 
oară, iar în cadrul ei se contura un bust alb, conic, nu 
triunghiular şi prea bogat în falduri ca să nu fie alunei 
apariţii feminine. Chipurnu i se distingea şi nici nu voiam să 
mi-l imaginez, un voal alb părea că i-l acoperă, odată cu 
umerii, braţele şi pieptul. Era şi unduire, acolo la geam, 
erau şi tremurări multiple, stârnite probabil de adierea 
vântului, sau de clipirile usturătoare ale ochilor mei, măi 
târziu m-am gândit la asta, atunci, pata aceea feminină, 
fiinţa înfăşurată în voaluri ca o zeiţă, părea, toată, o 
chemare, cu gesturi molatice şi sonorități abia susurate, 
care nu puteau fi receptate, în văz şi-n auz, de altcineva. 
Inauguram, aşa doream şi aşa hotărâsem, o taină, taina 
noastră sau numai a mea, de vis, de refugiu himeric, de 
fantasmă. 

Au venit şi ceilalţi în juru-ne, dar n-au mai apucat să vadă 
decât stingerea pâlpâirii albe, ca şi cum ar fi aspirat-o 
întunericul şi apoi alunecarea înceată a aripilor ferestrei, 
până la unirea lor în întregul pe care-l prea cunoşteam. 
Era ca o suprapunere, zămislită în retinele noastre, 
proiectată din noi, aparţinându-ne; fără nici O relaţie cu 


exteriorul şi materia, de aceea ne-am grăbit s-o uităm, 
alăturându-mă şi eu, duplicitar, jocului, fără să caut, nu m- 
am gândit nici O clipă, complicitatea lui Metaxe. Fusese un 
moment dintr-o sminteală generală, inspirat de mine şi 
dedicat mie, toate uimirile, toate admonertările şi 
amenințările care se năpustiseră asupra mea începeau să 
se dizolve, să se şteargă, precum inelele unor împunsături 
pe suprafaţa apei. 

Ghiolui se îmbogăţise, şi apa şi maluri.ie înverzite 
primiseră noi musafiri, cunoscuţi şi necunoscuţi, parcă 
fiecare cu prichindelul lui, sau invers, se încingeau jocuri cu 
mingea, mai ales volei, jos, la răcoare, sau sus, pe pajiştea 
insolită, prezentările se făceau după căderi, ciocniri, 
scufundări sau simple apropieri, on nu se făceau, ajungeau 
un zâmbet sau un mersi cu mâinile împreunate, vorbele 
urmau firesc exclamaţiilor, şi astfel „cercul ultimelor 
noastre libe. Rtăti”, aşa cum l-am numit chiar în seara 
aceea, creştea şi se rotea sincer şi ameţitor, fără impulsuri 
şi resorturi străine, ca o plămadă spontană a naturii. 

Nu mai ştiu cine dintre noi a deplasat un arc din acest 
cerc, un fragment nu prea mare şi încărcat, către mica 
peninsulă care apropia ţărmul nostru de chioşcul cel zvelt şi 
mândru ca o fecioară sigură de virginitatea ei. 

M -am uitat la Silviu, posesorul unui craul ireproşa. Bil, 
perfecţionat, probabil, la cursuri speciale, singurul care mă 
întrecuse la toate traversările în viteză ale ghiolului. Ştiam 
şi s-a convins şi el, după ce am făcut de câteva ori, 
împreună, înconjurul ghiolului, că la orice cursă mai lungă 
şi de durată va rămâne mult în urma mea, îmi verificasem 
indiana şi cu alţi înotători foarte buni, unii renumiţi, dar nu 
ca să-mi iau o revanşă cu public mă gândeam la el, eram 
sigur că numai pe el mă puteam baza în acţiunea pe care 
voiam s-o pun la Cale. Ambiţie? Orgoliu? Făloşie? Oare cine 
m-ar fi crezut că nu acestea mă zgândărau? Oh, nu doream 
să fac pe marele, pe asul, pe viteazul, pe neîntrecutul, 
măcar în cazul acesta, nu! Dar nu puteam să mai rabd şi să 


mă mai rabd şi nu puteam să sufăr şi să mă mai sufăr ştiind 
că am în faţă un obstacol fără să încerc să-l depăşesc. De 
vreme ce exista acolo, cum să-i întorc spatele şi să nu-l 
atac? 

Nici nu-mi trecea prin cap, atunci, că voi întâlni, peste ani, 
câteva cuvinte care-mi vor aminti întocmai starea pe care o 
trăisem şi eu o dată. Era răspunsul lui Hillary la întrebarea: 
de ce a escaladat Everestul, de ce 1-a cucerit? Pentru că 
există! I-am iubit răspunsul, nu era o figură de stil, puteam 
să jur, era Un adevăr, sublim, simţit şi de mine cândva, la o 
scară absolut infimă, dar poate la aceeaşi intensitate. Asta 
m-o fi făcut să repet cele trei cuvinte, adaptând doar verbul, 
mai târziu, când o fiinţă foarte dragă şi stabil inaccesibilă 
m-a întrebat de ce-o iubesc. 

_ Ce zici? L-am luat deoparte pe Silviu, strângându-i 
încurajator braţul. Ne încumetăm până la chioşc? 

Reacţia lui m-a uluit. Şi-a întins palmele desfăcute în faţa 
pieptului, ca pentru a se apăra de o primejdie scârboasă şi 
l-am simţit cum tremură din toate încheieturile. A fost o 
reacţie spontană, de câteva clipe, care 1-a uirnit şi pe el. A 
izbutit destul de repede să şi-o înfrângă, să se domine, 
numai paloarea de pe faţă ii mai trăda momentul rău prin 
care trecuse. 

— Orice, aproape că m-a rugat el, numai asta nu Uite! 
Sunt gata să-ţi învăţ toate salturile mortale şi aş fi în stare 
să pariez că în câteva săptămâni te egalez, mă rog, ăsta e 
un fel de a spune, dar zău că nu te-aş face de râs! In lac 
însă nu! Niciodată! Numai când mă gândesc mi se trezesc 
cârceii şi nu-s numai şerpii care mă oripilează şi pe care-i 
simt acum pe spate şi în jurul gâtului şi la genunchi, zău, 
brrr, dar e ceva şi mai rău! Dacă ai fi asistat şi tu! A fost 
îngrozitor! 

M-am dumerit imediat: fusese spectator la unul din 
accidentele relatate de Neruna, dar trebuia să mă prefac că 
nu ştiu, ca să nu-i redeschid o altă rană, trebuia să găsesc 
altceva, să-i răsucesc gândurile, să”l scot din amintire, să 


mă scot şi pe mine din vârtejul unor gânduri care 
amenințau cu dureri şi sufocări, nu eram nici eu foarte bine 
înfipt în sentimente şi hotărâri. Cel mai bun leac ar fi fast 
însăşi acţiunea, nu ştiu de ce mai tergiversam? M-am uitat 
spre chioşc, apa era limpede, netulburată, doar pe alocuri 
se ghiceau şerpii, după dârele prelungi şi ghemotoacele 
mişcătoare ale capetelor. Un aliat totuşi îmi trebuia, nu ca 
să mă însoţească în cursă, mai mult m-ar fi încurcat şi m-ar 
fi încărcat cu o grijă în plus, nici pe Silviu nu mi l-aş fi dorit, 
în plenitudinea forţelor sale să fi fost, îmi era necesar un 
aliat pe mal, ca să liniştească şi să stăpânească atâţia gură- 
cască, pe care nu i-aş mai fi putut alunga, iar rămaşi singuri 
acolo, cine ştie ce năzdrăvănie le-ar mai fi venit în cap 
văzându-mă în cursă. l-am şi spus lui Silviu: 

— O să pornesc fără tam-tam, pe furiş, dar tot mă vor 
observa până la urmă. Caută să-i ţii de vorbă şi să dai o 
turnură glumeaţă situaţiei. Aşa cum ţie ideea de şarpe îţi 
stârneşte cârcei, pe mine m-ar nenoroci vorbele şi 
strigătele, indiferent dacă ar fi de încurajare sau de spaimă. 
Ia-1 şi pe Florin în ajutor, creaţi un moment fals, o 
diversiune. Născociţi, de pildă, ceva la fereastra castelului, 
de-aici se vede destul de bine, dar mi se pare că nici râu 
mai e nevoie să născociţi... 

Iarăşi se deschisese fereastra şi iarăşi se zăreau fâlfâiri 
albe în cadrul ei, mai vagi de astă dată, parcă mai de 
dinăuntru, nu de la pervaz. Florin tocmai voia să-mi facă 
semn, dar mai întâi 1-a primit pe-al meu, de tăcere, şi după 
câteva clipe şi pe Silviu, cu şoaptele clarificatoare. I-am 
mulţumit în gând lui Silviu şi i-am admirat isteţimea. Era 
evident, după cum decurgeau lucrurile, că nu-i suflase nici 
o vorbă lui Florin despre planul meu, ci doar despre 
necesitatea unei diversiuni, ca făcând parte dintr-un joc 
inventat de mine. Cunoştea relaţiile mele cu Florin şi-şi 
închipuise ce opoziţie violentă ar fi provocat în el hotărârea 
mea de a asalta chioşcul. Condiţiile de atac erau favorabile: 
toate capetele de pe mica peninsulă şi toate trupurile care 


le purtau se întorseseră pentru a urmări mişcările 
misterioase, comentate de Silviu şi Florin, născociri şi 
proorociri, bineînţeles, de la fereastra castelului. M-am 
lăsat uşor în apă, cu capul în jos, pentru'a prinde adâncime 
şi am pornit în înot, cam pe la mijlocul distanţei dintre 
suprafaţa apei şi fund, mereu cu ochii deschişi, pentru a 
descoperi din timp obstacolele vegetale, pe alocuri 
adevărate bariere, şi A. Mă strecura printre ele. N-am 
forţat înotul pe sub apă până la limita rezistenţei, n-avea 
nici un rost şi în plus mi-era teamă să nu mă, fi abătut, tot 
evitând obstacolele, de la direcţia pe care mi-o impusesem 
în calea cea mai scurtă spre chioşc. Am ieşit la suprafaţă, 
am inspirat dozat şi adânc aerul prieten, m-am liniştit în 
privinţa direcţiei, nu deviasem prea mult, eram pe linie, 
cum s-ar spune, o linie niţel îngroşată, aşa că puteam să mă 
întorc pe spate şi să-mi continuu înotul, foarte, foarte lent şi 
cât mai aproape de suprafaţă, doar câteva secunde, pentru 
a urmări spectacolul de pe ţărmul lacului. Încă nu 
remarcase nimeni dispariţia mea şi mai ales apariţia mea în 
apa blestemată, deşi mă depărtasem olecuţă de mal, dar 
încă nu puteam spune că mă apropiasem de chioşc. M-am 
uitat şi eu spre castel, ca gloata de pe peninsuliţă, 
contâminat de ea, şi, iată, abia acum mi se dezvăluia, 
indiscret, abia acum puteam să-mi fac o idee despre el. M- 
am oprit, nu călcând apa, ci în plută, pentru a nu zgândări 
şi răzvrăti lianele care-mi dădeau târcoale, ca şerpii, într-un 
unghi care-mi descoperea, printre arbori, aproape întreaga 
faţadă a castelului, atât de familiară, atât de cunoscută, 
încât nu mi-a fost greu să-i găsesc corespondenţa. Pared mă 
aflam pe Calea Victoriei, de cite on nu mă oprisem acolo, în 
speranţa că-mi voi vedea idolul, în faţa Palatului 
Cantacuzinilor, reşedinţa românească a lui George Enescu! 
Care era copia, care originalul? Nu mă mai preocupa. Eram 
bucuros că voi putea să descriu prietenilor castelul, fără să 
caut cuvinte prea multe, fără să-mi chinuiesc fantezia, fără 
să mă holbez prea mult la el şi mai ales fără să le inspir 


imagini false sau aproximative. Şi când mă gândesc cât am 
răsfoit Larousse-ul armencelor pentru a reface după o 
fereastră, nici aceea întreagă, o ditamai huidumă de piatră, 
atât de clar şi de iniţial denaturată! Emu mai multe ferestre 
deschise, dar una singură, în dreapta intrării monumentale, 
părea animată, semisilueta albă, conturându-se mai clar: 
culoarea părţii superioare, deosebită acum ca nuanţă, nu se 
datora unui voal alb care cobora din creştet, cum îmi 
închipuisem la prima apariţie, capul însuşi părea că se 
înalţă din spuma unui şal care, într-adevăr, cădea în falduri 
largi de pe umeri pe bust. 0 zeiţă blondă! Mi-am spus, fără 
să-şi divulge însă, din cauza depărtării, trăsăturile, ci doar 
poziţia capului, în semi-prof il, parcă pentru a-mi urmări 
escapada. 

Poate că şi această părere - dorinţă? 

— Mi-a întărit curajul. Am făcut un semn cu mina - de 
prezentare? De recunoaştere? 

— Către castelul zeiţei, sau către zeiţa castelului, apoi mi- 
am reluat cursa, tot mai întortocheată, dar renunțând la 
înotul pe sub apă: alunecarea nezgomotoasă parcă trezise 
curiozitatea tuturor reptilelor din lac, încât nu mai ştiam în 
anumite momente dacă mă lovesc de şerpi sau de liane, şi 
asta îmi distrăgea atenţia de la primejdia reală. M-am săltat 
iarăşi la suprafaţă; am plescăit de câteva ori şi m-am rotit 
zgomotos, reciştigindu-rni solitudinea, apoi m-am lansat 
într-un bras sui generis, cu capul când în apă când afară 
pentru a-mi dirija cât mai economicos înaintarea printre 
lianele din ce în ce mai abundente. Mă mai întorceam din 
când în când pe spate, ca să privesc ţărmul şi castelul şi să 
calculez distanţa străbătută, şi poate tocmai când 
depăşisem jumătatea mi-am dat seama că fusesem 
descoperit. Mi-au ajuns la ureche câteva răcnete şi primu- 
mi gest a fost acela de a-mi afunda capul în apă, parcă 
pentru a mă apăra de o primej die iminentă, şi mi-am jurat 
în clipaaceea să nu mai ridiculizez niciodată naivitatea şi 
inocenţa struţului. N-am răspuns în nici un fel ţipetelor care 


uneori păreau că sunt înfundate cu mina, şi poate că aşa se 
şi întâmpla, mi-am întețit mişcările, dar toate strigătele şi 
exclamaţiile mi se înfigeau în spate ca nişte proiectile, ba 
îmi înţepau toate membrele, ameninţându-mă cu cârcei şi 
striindu-mi luciditatea. 

Cit mai repede chioşc, ca să mă strâmb apoi la cretinii de 
pe malul infam, altceva nu mă mai interesa! Această reacţie 
copilăroasă era să-mi fie fatală: n-a fost nevoie decât de o 
clipă de neatenţie şi orbire pentru a mă împletici într-un 
desiş de caracatiţe, lacome şi viclene. Şi-n loc să mă împing 
cu spatele, ca să revin în locurile cunoscute şi binevoitoare, 
m-am năpustit înainte, ca un besmetic, apoi în părţi, fără 
repere şi fără putinţă de orientare, până ce am fost 
transformat într-o mumie acvatică. Nu feşe, nu funii, ci 
cabluri de cauciuc, prinzătoare ca nişte ventuze prelungi, 
îmi imobilizaseră trupul şi membrele, trăgându-mă 
neîndurător şi temeinic în străfunduri. M-am zbătut 
dezordonat şi brutal, numai împingerile spre suprafaţă 
pentru smocurile de aer, păreau că se supun unei anumite 
mecanici. Senzaţia predominantă, sau poate senzaţia ultimă 
în zvârcolirile acelea imbecile şi animalice nu a fost cea de 
spaimă, ci de ruşine şi cred că de aici a venit salvarea, sau 
poate că s-a petrecut în momentul limită o trecere de la 
spaimă la ruşine, de la animal la om. Aici să fie oare marea 
deosebire dintre unul şi altul? Dacă spaima s-ar fi îngroşat, 
dominând unică momentele acelea cheie, nu vreau să mă 
gândesc mai departe! Ruşinea însă, ruşinea de cei de pe 
mal, de cei care vor afla, ruşinea de anumite identități pe 
care le simţeam atunci în carnea mea, m-a trezit, 
batjocoritoare şi îndărătnică şi dură ca un sfredel cu apă 
vie. Mai întâi braţele! Mi-am ordonat, unul din ele, cel mai 
puţin răpus, şi am simţit puteri mai vii şi mai libere în 
dreptul, cel care nu fusese încă adus la orizontală pe masă 
niciodată. Ti inventam eu atunci starea, prin amintire, dar 
aşa am izbutit să-l scot la suprafaţă şi să-l oblig la rotiri 
încete şi ordonate care mă mențineau afară din apă. 


Stângul mi se părea ţesut în laţuri de cauciuc, nu doar 
exterioare, ci trecute prin el, era şi el unul din laţurile cu 
care se sinucidea. Mi l-am desşurubat, centimetru cu 
centimetru, sincronizându-i mişcările cu cele de plutire ale 
braţului drept şi când le-am simţit pe amândouă libere era 
să comit suprema prostie: să le ridic în sus în semn de 
izbândă, uitând că piciorele mumificate, parcă în ghips, nu 
puteau să calce apa, orice impuls m-ar fi tras la fund ş:i 
cred că lianele încă răzvrătite s-ar fi încolăcit într-un 
cosciug etanş. Tot ruşinea m-a salvat, un licăruş de 
luciditate care a înecat fiorul victoriei în nămolul neghiobiei. 
La urma urmei, mă eliberam nu din liane, ci din propria-mi 
imbecilitate, aşa că n-aveam motiv de bucurie şi de laudă. 
Mi-am continuat acţiunea de eliberare complet treaz, deşi 
repetam aproape identic gesturi precise dintr-o amintire 
mai veche care mi se proiecta ca un film: Cei 19 nuferi...! 
Ce curioasă trezie! Nu gândeam deloc, nu inventam nimic, 
nici măcar nu-mi simţeam încordarea: pur şi simplu, 
repetam o scenă. Mai greu mi-ar fi fost să recit o poezie pe 
care o ştiam din copilărie. Acţiunea devenise simplă pentru 
că o guverna prin amintire, ca o forţă decisivă, certitudinea 
salvării, dar strădaniile, munca, dezghiocarea erau crunte, 
supraumane, inumane. Mă întrebam dacă voi rezista până 
la capăt, dar ce bună întrebare! Ea mă obliga la econom: ie 
de mişcări, la control permanent, la nepripeală, oh, nu era 
foarte simplu să te sustragi din sarcofagul acela vegetal, 
numai primenirea cu aer, pentru că o mare parte din tirnp o 
petreceam sub apă, cea mai mare parte, era o problemă şi 
de calcul şi de rezistenţă şi de coordonare a eforturilor! M- 
am descotorisit mai întâi de laţurile din jurul trunchiului, 
apoi mi-am eliberat un picior, metodic, mişcând pentru 
verificare, succesiv: coapsa, gamba, talpa, ba chiar şi 
degetele. În Qlipa când m-am convins, fizic, că numai 
piciorul drept mi a maj rămas în temniţă, am stins ecranul 
amintirii care mă dirijase până atunci, m-am întrebat 
mereu: de Ce? Poate dintr-un instinct de opoziţie, ultimul 


care ne mai rămâne, ca o condiţie a personalităţi, şi am 
comis gestul dement, cu o încredere oarbă, mistică, în 
urmările lui. Mi-am adunat toate forţele, dacă se mai 
puteau numi forte acele resturi de vlagă din muşchii istoviţi, 
şi m-am catapultat cumplit, înainte, ştiind că nu _ mi Voi 
putea scoate piciorul din chingi ci că voi smulge chingile cu 
rădăcini cu tot. 

Şi chiar aşa s-a îtâmplat! A fost singurul act de bravura din 
Suma neghiobiei mele, nevăzut şi neştiut de nimeni atunci, 
un act inutil şi gratuit, din categoria acelora fără de care 
omul n-ar fi om, opunându-Se pragmatismului, 
maşinismului şi altor înăbuşitoare şi exemplare ideologii cu 
mici erezii care _j permanentizează necun_ oscutele şi în 
ultimă instanţă libertatea. Mi-am desfăcut cu o singură 
mişcare ultimele noduri şi am pornit în indiana mea, mai 
prudentă însă şi mai moderată, spre chioşcul care de 
aproape părea copia mai excentrică a unui pavilion de 
fanfară din grădinile publice. Am urcat în el pe una din cele 
patru intrări cu scări, fiecare deschizându-Se, probabil, 
către un punct cardinal. Deşi în mod sigur era vizitat de 
păsări, de şerpi, de broaşte şi de cine ştie ce alte jigănii, 
chioşcul arăta foarte curat, aceasta mva frapat din prima, 
clipă. Era vopsit proaspăt, măturat şi mai erau şi alte 
semne, insensibile, ale unor treceri umane recente. Nici 
urmă însă de şezlonguri, de scaune sau mesuţe de răchită, 
şi de alte obiecte care să presupună o utilizare mai de 
durată. Şi m-a frapat suprimarea vegetației pe 0 mare 
suprafaţă: se tăiase un adevărat bulevard subacvatic între 
chioşc şi ţărmul castelului. Aceste constatări le-am făcut, în 
câteva secunde, apoi m-am întors cu privirile la țărm, în 
momentul, sau poate că momentul a fost acela care ma, 
întors, când s-au pornit strigăte şi aplauze. M-am ferit 
aruncându-mă pe podea, dar am mai apucat să zăresc 
fâlfâiri albe la fereastra deschisă a castelului, nu vagi şi 
speriate ca altă dată, ci ca nişte semnale făcute de un voal, 


pe care, până la urmă, mina care-l flutura 1-a lăsat să cadă, 
plutitor, spre pământ. 

Am rămas mai multă vreme pe podeaua caldă, iscodind 
împrejurimile şi refăcându-mi forţele. Ajunsesem total 
epuizat, parcă numai în oase, gâfâind ca o locomotivă de 
reformă şi tiranizat de un singur gând: să-mi recapăt 
puterile, să-mi simt iarăşi carnea, încheieturile, răsuflarea. 
Şi-mi reveneam, mă redescopeream bucată cu bucată, 
parcă mă îmbogăţeam, eram în sfârşit om, iar plămânii, cei 
mai chinuiţi, cei care duseseră greul, degustau cu uimire 
aerul, cel de toate zilele, cel care nu cu mult timp în urmă 
avusese consistenţa şi izul prafului de puşcă. 

M-am căţărat'apoi pe acoperişul chioşcului, folosind O 
scară ad-hoc, confecţionată în mintea mea din arabescurile 
laturilor de lemn, era un acoperiş conic, cu un 
pseudoobelisc în creştet care predispunea la lumânare şi la 
drapel, dar nu le-am făcut, deşi mă atrăgea ideea şi n-ar fi 
fost nevoie pentru asta decât de o simplă împingere şi o 
încordare a muşchilor braţelor, mă simţeam încă dator 
ruşinei şi ea mă adulmeca şi mă ţesea iarăşi, nu 
sfârtecătoare ca adineauri, ci aproape duioasă, prilej ca s-o 
rebinecuvintez, aşa că am renunţat la simbolul de drapel 
biruitor cu care m-aş fi confundat, nu fără regrete, rrraş fi 
simţit bine, eu, pentru mine, nu pentru alţii, acolo în vârf: 
drept, cu pieptul încărcat de aer, cu braţele desfăcute, 
unindu-mă şi destăinuindu-mă în cele două poezii pe care 
mi le dedicase, poate chiar în ziva morţii sale şi a naşterii 
mele, unul din cei mai sensibili poeţi ai lumii: Jch bin 
sehrjung, Ich mochte jedem Klange, şi „Ich bin wie eine 
Fahne von Fernen umgeben!” < 

Mă urcasem pe acoperiş nu pentru spectacol, cum îşi 
închipuiau probabil cei de pe mal, şi cred că se adunase tot 
satul acolo, de mă miram cum de nu se prăbuşeşte mica 
peninsulă, conturată atât de geometrică din înălţimi, încât 
părea o platformă artificială, mă urcasem fără să mă 
gândesc la spectatori, nici nu-i văzusem, de altfel, nu voiam 


să-i văd, mă ascundeam de ei nevăzându-i, mă urcasem pe 
acoperiş pentru a-1 folosi ca punct de recunoaştere în 
drumul meu de întoarcere, nu-mi ardea de aplauze, de ţţţţi- 
un şi de cruci băbeşti, fir-ar să fie! Mă interesa numai şi 
numai siguranţa revenirii la mal. 

Din fericire prinsesem un moment bun: soarele îmi cădea 
în spate, adierile erau atât de molcome încât nici măcar nu 
încreţeau apa lacului, oglinda netulburată devenise un 
cristal magic care anula misterele din străfunduri până în 
depărtări, iar acolo unde vederea nu mai răzbea 
deosebeam vegetaţia subacvatică prin culoarea ei mai 
întunecată şi unduitoare. Am orbecăit îndelung până ce am 
descoperit şi am compus o trecătoare destul de încăpătoare 
prin vegetaţia luxuriantă, Am schematizat-o în câteva linii 
frânte, inegale, mirându-mă şi bucurându-mă când i-am 
găsit reprezentarea: părea o proiecţie a Casiopeei în apă, 
acel W scalen care ne atrage ochii pe cerul nopţilor. Am luat 
repere folosindu-mă de sălciile atât de diferite de pe mal, 
am aproximat distanţele şi lungimea fiecărei linii în metri şi 
apoi în mişcări de înot, în etalon de indiană, desigur, căreia- 
i calculasem de multă vreme centimetrii şi secundele, până 
ce am transformat trecătoarea în abstracţie geometrică: 
cele patru braţe inegale ale canalului subacvatic deveniseră 
laturile unor unghiuri cu lungimi şi deschideri precise. Am 
închis ochii şi am început să înot, imaginar, numărându-mi 
mişcările, deci metrii parcurşi, executând devierile la 
momentul potrivit, adică la s ecunda exactă şi astfel prima 
traversare a Casiopeei mele a durat cinci minute şi câteva 
secunde, fără să forţez şi să-mi impun recorduri. Am mai 
verificat de câteva on distanţele, raportându-le şi la linia 
dreaptă căreia îi cunoşteam lungimea: 150 de metri, şi mi- 
am reluat antrenamentele cu ochii închişi, obişnuindu-mă 
într-atâta cu traseul imaginar încât nu mai simţeam nevoia 
reperelor. Eliminasem şi factorul timp din ecuaţia mea, 
întreaga Casiopee, cu liniile şi unghiurile ei, devenise suma 
unor mişcări de indiană. 


Abia după ce am terminat cu matematica întoarcerii mi-am 
propus să privesc cu alţi ochi descoperirea: ca pe o sursă 
întâmplătoare şi neobişnuită de poezie şi de încântare 
imagistică, aşa cum o presimţisem şi cum as fi. Preferat-o, 
dar senzaţia de exactitate şi de limpezire încă mai stăruia, 
ca o prelungire, ca o revărsare în conştient a instinctului de 
conservare. Nu puteam să văd altceva decât canalul meu 
care despica foarte sigur şi casiopeic vegetaţia încâlcită şi 
atotstăpânitoare a lacului. Era o cale absolut liberă, 
neîntretruptă de vreo barieră ierboasă, una din minunile 
superbe, fără pricină şi fără scop, ale naturii. Am revenit 
iarăşi la cifre, la cele mai necesare, la ultimele: din cite 
mişcări de indiană se compunea prima latură şi unghiul de 
schimbare a direcţiei pentru a continua indiana pe a doua 
latură, divizată şi ea într-un număr de mişcări, apoi 
devierea pe cea de a treia latură, folosind aceeaşi 
aritmetică a mişcărilor, apoi pe cea de a patra, cea mai 
lungă, pentru a ajunge, în sfârşit, la potoul pe care-l situam 
la vreo 25 de metri în stânga peninsulei supraaglomerate. 

Mi-am agitat braţele spre cei de pe mal cu intenţia de a le 
face semn pentru marcarea timpului, dar era prea multă 
lume acoio, m-am răzgândit, refugiindu-mă încă o dată în 
calculele mele, care mi s-au reafirmat atât de precise, [licit 
n-am mai stat la îndoială: am plonjat de pe acoperiş direct 
în ochiul uitat de ierburi din care se deschidea canalul şi mi- 
am început indiana cu pleoapele strânse. Una, două, trei! 
Mişcările se succedau perfect, în ritmul pe care mi-l 
impusesem la antrenamentele imaginare, n-am mai deschis 
ochii, am continuat orb, ca să devină şi mai neverosimilă 
întreprinderea: nici o liană, nici o frunză, nici o atingere, 
cred că şi reptilele evitau zona aceea miraculoasă. Am 
acostat foarte aproape de punctul pe care-l întrevăzusem, 
ca după o scaldă obişnuită în ghiol, dar a trebuit să-mi 
astup imediat urechile împotriva vacarmului. Am reţinut 
totuşi câteva fraze mai inteligibile. Prima, ca şi prima 
îmbrăţişare a fost a lui Florin: 


— Formidabil, băiete! Înjur de cinci minute... 

Apoi o alta mai tremurată, mai încărcată de emoție: 

— Ştii că ai rupt blestemul lacului? 

O rostise Silviu, tocmai el, cel care urma să fie sacrificat 
întru ruperea acelui blestem. 

Seara a fost mare petrecere mare. Deşi aproape la fel de 
încăpător ca o aulă, salonul Dobridorilor părea tixit. Erau şi 
oameni din sat, vecini şi niscaiva autorităţi, dar se pierdeau, 
sfielnici şi speriaţi, în masa gălăgioasă, inventivă şi 
infatigabilă a tinerilor. Nu ştiu când se înţelesesem să se 
adune acolo, dar cam bănuiam pentru ce: cei mai mulţi îşi 
serbau bacalaureatul, fete şi băieţi) arborând aproape toţi 
veşminte de înaltă ţinută, pregătite evident de părinţi chiar 
pentru o asemenea ocazie pe care şi-ar fi dorit-o însă în alte 
spaţii, în alte aşezări, în alte vremuri. Mai erau câţiva tineri 
care participau la petrecere, oarecum mai modeşti în 
ţinută, dar mai gravi şi mai semeţi în comportament, 
probabil cei care săriseră o treaptă în cine ştie ce facultăţi, 
topindu-se însă şi ei, pe nesimţite, în atmosfera de 
sărbătoare, care, în fond, era şi a lor. Cel mai strălucitor şi 
în acelaşi timp cel mai degajat, în ciuda costumului său de o 
elegantă suprarafinată, şi nu trebuia să fii cunoscător 
pentru a descoperi în croiala, în țesătura şi modelul stofei o 
adevărată operă de artă, era Silviu, un Silviu adorabil prin 
felul cum se mişca şi cum vorbea şi cum privea: nimic 
prefăcut, nici o stridentă; nici o dâră din fumurile aproape 
fireşti ale vârstei şi situaţiei, pentru că se şuşotea în grupuri 
despre succesul lui la bacalaureat, un singur 9 de la un 
profesor care declarase că 10 e numai pentru Dumnezeu şi 
poate odată în viaţă pentru vreun urmaş din lutul însufleţit, 
prea prolific, de el, acesta fusese „un anume Firea Ionel”, 
conchisese profesorul, înclinându-şi capul nu în faţa 
comisiei şi a candidatului, ci pared spre o vedenie. Mi-a 
plăcut şi Florin, era cel dintotdeauna: sincer, vesei, 
prietenos, gata oricând să întoarcă la 180 de grade scenele 
penibile, mi-a plăcut mai ales când mi-a relatat foarte 


mândru, în calitatea sa de martor ocular, remarca ultimă a 
profesorului care îl înduinnezeise pe Firea şi mi-a mai 
plăcut un tânăr rriăruntel, poate cel mai scund din adunare, 
pe care-l încadrasem de la început şi fără să greşesc în 
categoria studenţilor, mi-a plăcut pentru râsul lui: râdea tot 
timpul, cu toată fata, cu umerii şi cu abdomenul, ba se 
bâţâia şi pe picioare, înviorând grupurile cu bancuri culese 
şi distribuite, de şi peste tot, şi finalizate cu o asemenea 
explozie de veselie că nimeni nu rezista agentului 
contaminator. După câteva tururi făcute de el prin salon şi 
ciulind urechile când se afla în preajmă-mi, i. 

— Am prins stilul sau - cine ţie? 

— Rolul: nu râdea şi nici nu vorbea la întâmplare, îşi bătea 
joc de nemți şi de Hitler, aproape fără perdea şi cu tâlcuri 
care ridiculizau şi imbecilitatea, dar şi primejdia nazismului. 
Nu ştiu ce firoscos local întrezărind pericolul - oare nu 
eram într-o aşezare cu comandament german şi cu atâţia 
posibili prieteni ai tinerilor în uniforme cenuşii? 

— A tunat de undeva din penumbră: 

— O fi 'râsul bun, da eu cred că e mai bun după un pahar 
şi haideţi, bre, să ne amintim ce s-a întâmplat astăzi pe lac! 
Ca să ne fie sărbătoarea plină. Eu pentru asta aş ciocni 
primul pahar. la fă-te, Dobridoare! 

Din păcate, până să se facă Dobridor nepivnicer şi 
purtător de gâlgâitoare, pentru că izbutea să ţină în orice 
poziţie, deasupra rnesei, în fiecare mina cite o ditamai 
damigeană, a trecut ceva timp, câteva _ minut6 care au 
izbit cu toate secundele lor în mine, ca la circ, după ce 
Torenzo şi Rolando se împroaşcă şi se ling cu flăcări 
albastre, sau îşi aruncă unul altuia bile de tinichea cât 
mingile de fotbal, după ceafă. Nu puteam să mă dizolv 
imediat, mi-aş fi ofensat prietenii, deşi poate că ei m-ar fi 
înţeles, dar erau atâţia necunoscul=i şi puţin-cunoscuţi 
acolo care ar fi putut defini în dispariţia mea on cretinism şi 
scârboşenie infantilă, on suprainfatuare deghizată, la fel de 
infantil, în modestie. Căutările, acostările, elogiile mă 


duceau din nou în lumea lianelor şi reptilelor, dar pared mai 
neîndurătoare, mai sufocante. Şi nici nu le puteam spune că 
fusese o joacă, o exhibiţie, o aiureală, dar nici nu le puteam 
încă divulga secretul Casiopeei mele subacvatice, prea 
invizibilă de jos de pe mal, ca să nu se întâmple, şi într-un 
caz şi în altul, vreo temeritate orgolioasă cu urmări fatale. 
Ca de atâtea ori, presimţeam că voi alege calea sincerităţii, 
dar cât de uşor se putea confunda cu lăudăroşenia.! Din 
fericire, timpul şi Dobridor alergau după recorduri, dar tot 
mă mai pironeau priviri şi tot mă mai aţâţau vorbe şi încă 
nu se apropia mintea ce de pe urmă. Poate că... 

— Adevărul e că eram s-o păţesc, din prostia mea şi din 
cruzimea vegetației. lar acum, când îmi amintesc 
momentele fioroase, tare mă caută gustul unui vin pe 
cinste, în cinstea... Staţi, staţi! În cinstea celor deştepţi de 
aici, care sunt şi foarte mulţi şi, dacă ma' acceptaţi, în 
cinstea tuturor! 

M-am repezit primul spre bufetul improvizat al lui 
Dobridor şi al Ilencutei, ca să-i atrag şi pe ceilalţi, s-a 
produs îmbulzeală, s-au pătat câteva veşriminte, 
preocupările s-au diversificat, ciocnirile şi urările s-au 
particularizat şi ele, mi-a sărit şi Florin în ajutor, 
îngrămădindu-mă într-un colt mai obscur unde se acivaseră 
şi armencele, am mai umplut de cloud on paharele; odată 
prin Florin, ca să-mi spună Anais că mâine soseşte Neruna, 
cu trenul, a doua oară prin Metaxe, ca să-mi spună Florin 
că voi avea un oaspete, cel de Crăciun, care va sosi tot 
mâine cu trenul, cineva a dat drumul la radio, bănuiam 
cine, Oliva s-au repezit asupra armencelor, Florin direct la 
Ilencuta, iar eu m-am strecurat afară, ca pentru a controla 
camuflajul, era perfect, nici o licărire, la nici o fereastră, 
deci puteam să mă ref ugiez în camera mea. N-am aprins 
lumina. M-am lăsat pe patul tare, rezemându-mi capul de 
spetează, nici măcar nu mi-am pus o pernă, voiam să rămân 
treaz, pentru că aveam prea multe, prea multe de gândit şi 
de hotărât: Cred că am adormit instantaneu şi totuşi când 


Florin m-a zgâlţâit şi mi-a spus că se aprind zorii mi s-a. 
Părut că nu fac altceva decât să deschid ochii după ce i-am 
închis: în aceeaşi clipire. Rămăsese şi el la cele trei pahare 
de vin, l-am simţit, şi eram amândoi la fel de treji, deşi el nu 
dormise nici o secundă, mi-a mărturisit, dar imediat a 
adăugat: 

— Eu însă n-am înfruntat lacul şi nici n-am tras pe roată 
ghearele morţii! Să nu crezi că nu te-am simţit... 

— Oh! Dac-ar fi fost gheare, de fier, de oţel, cred că mi-ar 
fi venit mai uşor, nimic nu-i mai scârbos şi mai crud şi mai 
necruţător ca reptilele ăstea vegetale, mai ales că încep 
prin a te alinta: te mângâie, te ung, te gâdilă la început, 
pared ar vrea să se împrietenească şi să se amuze cu tine! 
Dar dă-le dracului! Avem destule de discutat. 

Avem! Şi eu cred! A oftat Florin. 

— Atunci de ce nu te-ai grăbit? L-am luat la rost, mai în 
glumă, mai în serios. 

Lumina subţire, trasă direct de la acumulatorii de rezervă 
ai morii, nu mă lăsa să-i văd trăsăturile, dar îl puteam ghici 
şi după vorbe, nu era în stare să se prefacă. Poate de aceea 
a început cu o întrebare care subînţelegea şi răspunsul: 

Şi de unde ştii că n-am mai trecut pe aici şi că mi-a fost 
mild să te trezesc? 

I-am răspuns căutându-i urechea şi ciupindu-i-o uşor, cum 
obişnuieşte un om mare, un tată, poate, cu un copil drag: 

Dacă m-ai trezit în zori, când omul se lăfăieşte în cel mai 
plăcut somn, cum să nu mă fi trezit mai devreme, când nici 
nu erai sigur dacă dorm sau că am adormit? Un ssst, tot ai 
fi scăpat tu! Lasă! Nu-mi cere să-ţi răspund dacă dorm 
iepureşte, mai bine zi dacă te-ai lecuit de fenomenul Anais! 

Nu s-a codit nici o clipă: 

— M-a lecuit Neruna, la Bucureşti. Mi-a înşirat o poveste 
pe care, cică, ţi-a spus-o şi ţie, ca un gir că e adevărată. Mi- 
a bodogănit ceva despre un secret între voi, în aşa felca să 
rămână chiar secret, parcă-şi înfundase un căluş în gură. 
Apoi şi 1-a scos şi mi-a zis că vrea să mă scutească, nu de 


suferinţă ci de penibil şi de ruşine. Aşa că am crezut-o şi am 
făcut foarte bine pentru că mi se oferă; fără farafastâcuri, 
un exemplar, cum să-ţi spun? Dublu, cel puţin... 

Nu-mi trebuia mai mult şi nici nu voiam să ştiu. Tot 
dialogul fusese de fapt o introducere, poate pentru 
amânarea unor nelinişti, sau poate pentru a ne linişti, mai 
întâi, ca să le suportăm mai uşor. Tot el şi-a asumat prima 
lovitură în gheaţă: 

— Pentru că ai tăcut la destăinuirea mea, adică eu cred că 
ai făcut-o cu un scop: ca să tac şi eu la nedestăinuirea ta, 
atunci, hai să nu ne mai aiurim! Tu ce zici? 

Nu puteam decât să tac. Florin era prea deştept ca să-l 
rătăcesc cu vorbe prin neadevăruri şi în primul rând îmi era 
silă să mă port astfel cu el, dar nici nu puteam să-i vorbesc 
şi să-i cer să tacă, să-şi înece întrebările, să le uite, n-ar fi 
fost loial şi ar fi devenit şi riscant în consecinţe. Eram în 
dilemă, o dilemă multiplă, nu numai a prieteniei, a 
camaraderiei, cu esenţa lor, încrederea, dar şi a 
nehotărârii, mai ales a ei, pentru că ea ridica marea 
întrebare: ce e mai bine: a şti sau a nu şti? Parcă mi-ar fi 
ghicit gândurile, dar ăsta e un fel de a vorbi, i be 
transmiteam, prin intensitatea lor - sau, de ce nu - mibe 
transmitea el, prin undele aceleiaşi intensităţi: 

— “Tu crezi că e mai bine să ştiu sau să nu ştiu? M-a 
întrebat, cu voce mai gravă ca de obicei. Am formulat 
întrebarea în aşa fel ca să nu-ţi determin răspunsul: n-am 
terminat cu afirmaţia. Eu însă vreau ca tu să ştii, ' deci îţi 
voi spune ce ştiu, adică ceea ce cred că ştiu. Şi poate că nici 
nu va mai fi nevoie de vreun răspuns... 

Mi-a vorbit ca un elev, l-am înţeles. A vrut să fie şi explicit 
şi în limitele temei: fără insinuări şi fără exagerări, dar şi 
fără să-şi ascundă sau să-şi intimideze pare rile. Nu ştiam 
dacă foloseşte, deliberat, o metodă, sau era în mod firesc 
dirijat de un anumit adevăr, şi mai că înclinam spre 
îmbinarea celor două surse retorice, arnintindu-mi premisa 
pe care mi-o impusese: „nu sunt nici prost, nici orb!” aşa a 


început, apoi a continuat şcolăreşte, cam astfel: în cenaclul 
nostru sunt oameni de mare valoare intelectuală, inutil să 
mai discutăm despre ei şi să-i ridicăm în slăvi, calitatea 
inteligenţei lor i -a dus inevitabil, i-a forţat, s-ar putea 
spune, la întâlnirea şi acceptarea unor deziderate şi 
aspirații umane care nu puteau fi decât cele mai nobile şi 
mai arzătoare, cele mai înalte, concentrându-se, toate, 
foarte sigur şi foarte clar, în noţiunea atotcuprinzătoare de 
libertate. Numai că această idee, această noţiune, acest 
adevăr cu puterea lor foarte grea de seducţie, dar şi de 
respingere, trezeşte şi atâta şi menţine tot felul de 
rieprieteni, de opozanți, de duşmani, adică ideologii şi 
practici, concentrate şi ele într-o noţiune şi realitate: 
dictatura. Şi dacă ne imaginăm libertatea ca un simbol, ca 
un drapel înălţat de nişte mâini şi ameninţat să fie sfârtecat, 
sau nici măcar lăsat să se ridice, mâinile acelea nu se vor 
descleşta prea uşor, sau nu se vor descleşta deloc, apărând 
şi apărându-se, acţionând! Deci: 

— E cazul să mai caut vorbe, să mai traduc ceea ce e scris 
într-o limbă atât de clară? M-a întrebat Florin, căutându-mi 
şi strângându-mi braţul. Vorbele din cenaclu, nu zic chiar 
toate, pentru că mai exişti şi tu cu nopţile şi poeziile tale, şi 
Bălăânuţ cu arghezismele lui, şi alţii cu sfielile lor şi poate cu 
ochi şi urechi mai obosite, sau mai nedispuse la receptări, 
vorbele celorlalţi, ale corifeilor, nu le mai simt acum doar ca 
pe. Nişte antrenamente intelec tuale, ca pe nişte dueluri 
superioare. Ah, ce săbii ascuţite şi strălucitoare! Cum să-ţi 
spun? Încerc să mi be amin” tesc, să triez, să adun, să 
descopăr. Ştii ce senzatii-imagini îmi stârnesc în clipele 
acestea? Impulsuri! Deşteptări! Încărcări de conştiinţe! 
Cuirase interioare! Parcă nişte înarmări, dar nu pentru zei 
şi religii, ci pentru membre, pentru priviri, pentru gesturi, 
pentru acţiune! Să mai întreb ce s-a întâmplat cu Lilia, sau 
de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat? SA' te întreb 
despre plecările tale, neaşteptate şi misterioase, despre 


zilele fără de casă din vacanţa de Crăciun? Asta acum mi-a 
venit în minte, din cauza coincidenţei... 

M-am gândit că e timpul să-l opresc: 

— Ai anticipat singur, ca o prepremiză, că poate nu va fi 
nevoie de nici un răspuns. 

— De vreun răspuns! Şi-a amintit el. 

— Cu atât mai mult! Am supralicitat, cotind aproape 
neloial: Şi-ţi mulţumesc pentru aceste semne, de fapt unul 
şi acelaşi, în care ţi-al încadrat neperoraţia. Ai monologat 
totuşi foarte frumos şi, mai ales, inteligent. Te felicit şi te 
rog să-mi spui ce te doare! 

Oare îmi va înţelege răspunsul? Mă întrebam şi cău tam 
să-i citesc gândurile, în lumina zorilor, invadatoare, pe faţa 
sa care respingea orice măşti artificiale. Era şi surpriză, dar 
pe un fond întunecat, de mâhnire şi durere, diluându-se 
încet, încet, spre resemnare. Dacă ar fi simţit că tristeţea 
mea e şi mai mare! Dacă mi-ar fi M.Î ca r bătăile rele ale 
inimii sub masca aceea mârşava de cvasiindiferenţă şi 
cvasicuriozitate! 

— Bine! A acceptat el, împotrivindu-se probabil unei 
neaşteptate deziluzii încă neajunsă dezamăgire. Bine! A 
repetat, după un oftat de supunere în faţa inevitabilului, 
pentru a-mi sugera, sau a mă încredința, fără cuvinte, că 
trecuse hopul. Vreau să te gândeşti: când şi unde suntem şi 
cu cine suntem? Eu, de pildă, mi-aş asuma riscul rugului, 
dar pe alţii nu i-aş vrea deloc sub ameninţarea flăcărilor, nu 
numai pentru că ar fi nevinovaţi, dar poate pentru că 
gândesc sau simt altfel... 

Nu m-am putut reţine să nu-i string mina, pentru toate: 
pentru maturitatea, neaşteptată, a gândirii sale, pentru 
discreţia sa, netrâmbiţată, pentru tăria sa, şi mai ales 
pentru înţelegerea atât de profundă, până la sublim şi 
eroare, a conceptului de libertate. Îşi încordase şi el mina, 
aşa ne-am despărţit în acea zi încă a Domnului, în acel 
început de zi care se va retrage, nu ştiam, cu orele sale 
obişnuite şi neobişnuite, într-o noapte a tuturor nopţilor. 


Nu m-am dus pe cerdac pentru micul dejun şi i-am 
răspuns cu un mormâit de oboseală şi somnolenţă celui sau 
celei care mi-a bătut în uşă, probabil ca să mă întrebe dacă 
merg la gară, pentru că l-am auzit pe Florin scuzându-mă, 
într-o şoaptă pe care urechile-mi aşteptătoare au distins-o 
destul de clar: 

— E mort de oboseală, abia acum dă socoteală aventurii de 
pe lac! Să-1 lăsăm să-şi revină... 

Eram foarte treaz, de când plecase Florin nu încetasem să 
mă gândesc la ultimele lui fraze, pe care de altf el le 
provocasem. Mă întinsesem pe pat hoţeşte, cu hainele pe 
mine şi cu pătura trasă deasupra. Mă înnebunea 
neîntâlnirea cu Neruna, neîntâmpinarea ei la gară, dar n- 
aveam altă cale pentru reuşita planului meu, trebuia să-i las 
să plece, eram sigur că se vor duce toţi, pe jos, foarte 
devreme, ca să-şi prelungească plimbarea. Trecuse aproape 
un ceas de când auzisem poarta deschizându-se sau 
închizându-se ultima dată şi altă mişcare nu mai simţisem 
prin curte. M-am uitat totuşi precaut pe fereastră, abia 
clintind perdeaua groasă de cânepă, şi bine am făcut, 
pentru că tocmai în momentul acela Florin cobora treptele 
cerdacului, iar Ilencuţa se retrăgea ca o Evă fără frunză în 
întunecimile paradisului părăsit pentru câteva clipe. Am 
mai aşteptat vreo jumătate de oră, trăgând din când în când 
cu ochii pe după perdea, dar în afară de plecarea Ilencuţei, 
cam la un sfert de oră după neizgonirea lui Florin din 
paradisul abia descoperit, alte evenimente nu s-au petrecut. 
Am pornit şi eu spre gară, fără grabă, mai rămăsese destul 
timp până la sosirea trenului, dar tot am mai apucat să văd 
o siluetă feminină, departe, atilt de departe că nu putea fi 
decât a morăriţei, cea dublă, cum o nuanţase Florin. 

Un sfredeluş a început să mi se învârtească în inimă când 
am ajuns la barieră, dar nici în stânga, nici în dreapta, pe 
drumul Vânătorilor, nu se zărea vreo mişcare şi nici inima 
dezţepată nu mă predispunea şi nu mă pregătea, prin 
convulsiile acelea care se transformă în presimţiri, pentru o 


întâlnire întâmplătoare cu faetonul arătărilor albe. Am luat- 
o în dreapta, pe drumul Vânătorilor, respectând planul pe 
care mi-l făcusem după plecarea lui Florin din camera. 
Trebuia să ajung la gară pe altă cale, înconjurând 
drumurile şi potecile directe pe unde putea să treacă alaiul 
Nerunei, să-mi găşese un loc ferit din care să aştept 
plecarea trenului şi să observ toate mişcările şi mai ales 
cărăbănirea prietenilor, pentru a-l putea acosta, 
nestingherit, în cel mai prielnic moment, pe musafirul 
anunţat, neliniştitor şi nu foarte dorit. Ce bine că-l 
avertizasem pe Florin, de cu seară, când am aflat vestea, să 
nu recunoască şi să nu intre în vorbă cu nimeni aitcineva 
din cei care coboară din tren, în afara Nerunei! Eram sigur 
că nezărindu-mă în hărmălaie, fratele lui Dinoiu va găsi un 
l*c mai adumbrit unde să mă aştepte, ba chiar dacă m-ar fi 
zărit, cred că la fel ar fi procedat. Venea incognito şi nu voia 
să fie remarcat, mai ales dacă va zări cunoscuţi pe peron, 
asta era impresia mea şi ajunsesem la ea printr-un 
raţionament elementar: dacă n-ar fi urmărit incognito-ul nu 
mi s-ar fi trimis mesajul că voi avea un oaspete, cel de 
Crăciun, ci că ne va vizita fratele lui Dinoiu, cunoscut de 
aproape întreg grupul nostru. 

Ajunsesem într -un anumit punct în pădure din care, după 
calculele mele, trebuia să cotesc spre gară, şi chiar am 
întrezărit o cărare care nu putea să aibă alt liman,. Dar 
tocmai când să fac pasul am auzit în urmă zgomote 
îndepărtate, care aduceau a tropăit de cai. Era faetonul; în 
cursă vijelioasă, pared s-ar fi luat la întrecere cu trenul 
care-şi anunţa şi el apropierea prin zgomotul roţilor şi 
fluieratul sirenelor. Am aşteptat, cu mâinile în şolduri şi cu 
respiraţia reîntoarsă parcă din sarcofagul vegetal. Era o 
aşteptare naivă, pentru că nu puteam fi văzut, în cazul că s- 
ar fi întâmplat şi această minune, decât o fracțiune de 
secundă, neîndeajunsă pentru a fi recunoscut, şi la urma 
urmei de ce voiam să fiu văzut şi recunoscut? Oare de ce-mi 
cream miraje imbecile, când poate chiar în acea clipă, în 


gară?... Faetonul a trecut vâjâind pe lângă mine, 
întrerupându-mi gândurile, dar neîntrerupându-şi goana. 
Am desluşit doar două pete alb-albastre, ca o zdreanţă de 
fulger, dar mai departe, prin tunelul nu prea luminos pe 
care-l alcătuia drumul Vânătorilor prin pădure, o fâşie albă, 
ca o pasăre, părăsind geamul faetonului şi oprindu-se în 
ramurile unui copac. Am alergat şi am găsit-o. Mi-am 
înfăşurat-o în jurul gâtului şi am pornit fluierând, în 
surdină, spre gară. 

Dinoiu, mezinul, învârtea cu opinteli grele, sărmanul, deci 
nu prea era obişnuit cu muncile hesiodice, axul unei fântâni 
din apropierea gării. L-am lăsat să-şi ducă treaba, la capăt, 
pared pehtru a-mi dovedi că nici nu ştie să se descurce în 
uzanţele rurale. Nu izbutea să bea din ciutură şi cred că 
aproape toată apa i se vărsase la picioare sau pe haine, 
pentru că se deşirase într-o poziţie neverosimil de oblică, 
spre orizontală, ca să-i ajungă buzele la marginea găleţii. 
Arăta cam pleoştit când a dat cu ochii de mine, dar s-a 
înviorat repede, ca scăpat de o mare grijă. Mi-a întins mina 
udă şi fleşcăită de rotirea la manivelă: 

— Mi-a fost teamă că nu ţi s-a spus, sau că nu vrei să mă 
iei în primire. Să nu-ţi faci probleme: i-am zărit de la geam 
şi am coborât pe partea cealaltă, aşa că nu m-a identificat 
nimeni, asta e absolut sigur! 

Prin urmare îşi dorea şi îşi păstra incognitoul! Ceea c mi se 
părea şi absurd şi irealizabil. Cum îşi închipuia ca poate 
rămâne neobservat într-un sat cu câteva sate de suflete, 
dacă le adunam şi pe cele ale veneticilor? Să fi venit doar 
pentru scurt timp, adică pentru o acţiune anume? Probabil 
că asta era. Atunci de ce mi se anunţase ca musafir? 

— Stiu foarte multe despre satul vostru, a început el cu 
explicaţiile. Stu că s-a instalat o comandatură germană, ştiu 
că sunt mulţi tineri din alte părţi, printre care te poţi 
strecura uşor, ştiu că mai sunt gazde cu camere libere, ştiu 
chiar că vă bălăciţi toată ziva într-un ghiol lângă moară, aşa 
că făcând plajă şi plimbări solitare, sau în coada vreunui 


grup, nu te ia nimeni la ochi: unul printre atâţia, poate ceva 
mai excentric, mai singuratic, sau preocupat de toceală, 
dacă umblă to ata vremea cu manuale în mână. Be am aici 
în servietă... 

Deci nu putea fi vorba de o scurtă vizită sau de a misiune 
zgomotoasă şi mai ales nu mi se împlânta ca musafir. Mă 
gândisem şi la această eventualitate, după tulburătoarea 
concluzie a lui Florin, dar nu ajunsesem la descoperirea 
rolului atât de liniştitor de om de legătură, pe care o 
subinţelegeau explicaţiile sale. Mă gândisem la o gazdă, 
apropiată, vecină cu gospodăria lui Dobridor, la nea Iftode, 
cantonierul. Mi-a cerut să-i descriu locuinţa şi drumul până 
la ea, cu repere precise: 

— Ca să nu ne vadă nimeni împreună şi să nu se ştie cum 
am ajuns la ea. Voi spune că m-a îndrumat acolo un om din 
sat, o femeie, un moşneag, voi găsi eu ceva. Se poate aranja 
şi cu masa acolo? Să nu fie ăsta inconvenientul. 

— Cam peste tot se întâmplă aşa, i-am răspuns, unde stai 
acolo şi mănânci. Sigur, sigur nu sunt, dar omiul e şi înstărit 
şi gospodar, aşa că n-aş vedea de ce să facă excepţie. 

Am fixat apoi întâlnirile, regulate, numai noaptea, într-un 
loc anume, la gardul care despărţea cele două gospodării şi 
semnalele pentru cazurile de urgenţă. Mergeam spre sat pe 
drumul pe care venisem eu spre gară şi ajunsesem la 
barieră fără să întâlnim pe cineva şi nici nu se vedea nimeni 
prin împrej urimi. Dar problemele grele, cele care mă 
frământau, încă nu le discutasem. Şi-a dat seama. Ne-am 
tolăni. T pe iarbă, după un tufiş înverzit, destul de departe 
de drum. 

— După cite înţeleg, mi-am făcut curaj, vei sta mai. Mult în 
casă şi motivul învăţăturii mi se pare... 

— Nu neapărat! M-a întrerupt el. Voi sta şi în casă, dar nu 
rriai mult, sau ai vrut să spui: mai mutt decât alţii? 

Întrebarea mi se părea fără rost, pentru că mă interesa 
mai mult răspunsul. l-am şi spus: 


— Nu e cazul să calculăm împărţirea timpului: cât a, şa şi 
cât asa. De vreme ce vei ieşi în lume e imposibil să nu fii 
văzut, dar asta n-ar fi nimic, din păcate câţiva te cunosc şi 
am impresia... 

Iarăşi nu m-a lăsat să termin fraza: 

— Evident că voi fi văzut, dar nu trebuie să fiu recunoscut. 
Probabil că aici ai vrut să ajungi. 

— Şi aici, i-am dat dreptatea care i se cuvenea, dar până la 
cealaltă problemă, aş vrea să ştiu, adică m-ar interesa cum 
o vei rezolva pe prima, pentru că nu-mi închipui că vrei să 
te deconspir rugându-i pe cei care te cunosc să se prefacă a 
nu te cunoaşte, desi... 

— Deşi, a clipit el din ochi, s-ar putea să ajungem şi aici în 
anumite cazuri, limitisime, ca să zic aşa, dar n-aş vrea, n-aş 
vrea deloc. Voi încerca un deghizament simplu şi eficace, de 
pildă: nişte ochelari odioşi, cu ramă groasă şi o mustăcioară 
subţire, sub care să creased una reală, apoi un base veşriic 
pe cap. Veşnic, pentru că nu ştiu să înot, dar îmi place să mă 
bălăcesc, până la brill şi, bineînţeles, cit mai puţin alături de 
voi, sau mai bine zis: cât mai departe de voi. Crezi că e 
cineva care ar putea să mă recunoască şi după datele pe 
care ţi le-am oferit? N-am stat prea mult timp şi de prea 
multe on împreună. Aaa, da, ştiu care-i hiba, frate-meu, 
savantul! 

— După masca pe care mi-ai descris-o, i-am spus, fără să 
încerc să-l liniştesc ci exprimându-mi chiar părerea, nu 
cred că ai fi recunoscut prea lesne, doar dacă te-ai băga 
mereu în sufletul nostru. Există totuşi cineva care te-ar 
putea descifra, nu numai fiindcă te-a văzut şi v-a văzut, ci 
pentru că e foarte. Deştept şi e şi aducătorul mesajului, dar 
în privinţa lui, te asigur să nu-ţi fact nici o grijă! Nici mie n- 
o să-mi spună! 

— De-aceea i s-a încredinţat mesajul! Mi-a zâmbit Dinoiu, 
mezinul, presimţându-mi surpriza. Şi cealaltă problemă, 
cea mai gravă? M-a țintuit el. 


Dar îi pregătisem şi eu o surpriză, începută în timpul 
somnului camuflat şi bătătorită după primele lui destăinuiri: 
— Mi-ai dat a înţelege că mai există cineva printre noi, cel 

care ţi-a dat atâtea informaţii despre întâmplările de aici. 
Nu te întreb ca să-mi controlez şi să-mi admiro flerul, ci 
poate, mă gândesc tot mai mult, ca să te pun în gardă! E un 
individ scund, foarte scund şi cam durduliu, cu o faţă 
rotundă, care ride tot timpul, cu toate tinembrele şi 
reliefurile şi care, nu ştiu dacă trebuie să-ţi mai spun, e 
curajos foc şi antinazist cu banderolă pe piept. Ele? 

Fusese o întrebare inutilă. Pe măsură ce-i descrisesem 
individul, faţa lui Dinoiu-mezinul se întuneca. A ridicat scurt 
din umeri, era un tic al stărilor nervoase, mai târziu mi-am 
dat seama, dar tonul şi-l păstrase, calm, domol: 

— Îţi mulţumesc, foarte mult, pentru această punere în 
gardă! Poate că la un moment dat va trebui să-mi schimb 
deghizamentul, să devin frate-meu, am mai făcut-o. Numai 
tu vei şti! Din clipa aceea vei avea altă misiune, sau şi alta: 
să mă fereşti de toţi cei care mă cunosc. Inventează orice, 
dar să nu intre nimeni în vorbă cu mine! Cu cât îi vei 
convinge să li se pară asta un lucru normal, cu atât va fi mai 
bine pentru toţi! A mai rămas ceva din problema... 

S-a întrerupt singur, parcă ştiindu-mi răspunsul: tăcerea. 
Urma, sau poate că predase la şcoala lui Firea: prevedea, 
intuia, deştepta. N-avea de ce să-i fie teamă bui Florin: 
Dinoiu-mezinul făcea şi el parte din elita apostolilor 
libertăţii. Rugul îi aparţinea cu toate flăcările şi scânteiele. 
Cât de simplu şi cit de sigur îţi poate spulbera cineva 
îndoielile! 

Am plecat eu, mai întâi, spre sat. 

— Hai să fugim! Mi-a spus Neruna, sărindu-mi în braţe. 
Hai să refacem plimbarea din iarna trecută, pe malul 
lacului! Am atâtea să-ţi spun! şi vreau să te felicit, eroule, şi 
vreau să te sărut, chiar! şi vreau... Dar ce-i cu moda asta, 
cu eşarfă la gât şi când s-a lansat? Doamne, ce mătase fină, 
parc-ar fi de păianjen şi e atât de feminină! Mi-o dai? Ba nu, 


nu! Mai bine s-o pierdem, sau s-o facem... Nu-ţi spun acum! 
Am eu un gând... 

Ameţisem. Mă ameţise. Era atât de frumoasă şi de tânără 
şi de zveltă şi mi se părea uşoară şi fragilă ca o libelulă. Era 
în şort, dezvelindu-şi până la jumătatea coapsei picioare de 
manechin, iar prin bluza, aproape la fel de subţire ca eşarfa 
pe care o uitasem la gât, i se zăreau sânii liberi şi rotunzi şi 
atât de siguri de impetuozitatea lor marmoreeană, dar aş fi 
vrut să-i simt calzi şi vii şi zvâcnitori. 

— Hai! M-a trezit ea din fascinaţie, pentru a mi-o reda şi 
mai năucitoare. Hai, eroul meu nesuferit şi ingrat şi văduvit 
de cea mai frumoasă şi mai fierbinte admiratoare Cum ai 
îndrăznit fără mine? Şi cum aii; zbutit fără mine? 0 să te 
pedepsesc, bagă de seamă, chiar cu eşarfa... 

Cum mai gâlgâiau uimirile şi neliniştile în mine! Şi peste 
toate o spaimă umplută de ruşine şi o fricd laşă, de elev din 
cursul inferior înainte de a fi pri; ns copiirid, fumând şi cu 
mina în buzunarul pantalonilor. 

— Oh, Neruna, Neruna! Atât am apucat să spun, în aoapte 
de foc şi de jar, ca o erupție mocnită, devastatoare. 

M-a luat de mână, căprioară cu ochi miraţi şi căutători de 
primejdii, şi s-a lipit de mine, o clipă doar, pentru, a-mi 
înspăimânta cutremurele: 

— S-au dus toţi spre pădure, la terenurile de sport, eu l- 
am dăscălit pe Florin cum să-i atragă şi le-am promis că voi 
veni la prânz să-i iau. Ai priceput? La prânz, nu la o anumită 
oră, aşa că pot să mă aştepte până seara. De fapt toţi îmi 
sunt complici, toţi ştiu că vreau să fim împreună, cu 
excepţia lui Silviu, dar să ştii că s-a schimbat mult după ce i- 
am făgăduit, cred că i-am făgăduit totul, chiar şi întâietatea, 
care va fi numai a ta şi pe care o visez şi o vreau! - 

Ajunsesem la ghiol, era multă lume, dar nu ca alte dăţi, 
unii şi uncie plecaseră odată cu Silviu şi Florin, cu Anais şi 
Metaxe, sau be luaseră mai. Târziu urmele. Din cei rămaşi 
cred că niciunul nu avea alte priviri decât pentru fata de 
lângă mine, până şi cei rătăciţi prin apă se repeziseră spre 


mal ca să vadă minunea, cu ţţţ-uri, cu psss-uri, cu coate, cu 
şoapte, cu zgâiri incredule şi chiar cu guri căscate. 

— Noroc că-s cu tine! Mi-a spus Neruna şi iarăşi şi-a. Lipit 
o clipă capul de umărul meu. Fac asta ca să rămână 
hămesiţii de pe maluri în stadiul pe care nu l-ar fi suportat 
nici o clipă dacă m-aş fi plimbat singură sau cu vreun 
slăbănog înfumurat. Arăţi grozav după atâtea zile de soare 
şi de înot, şi mai că-mi vine să cred că tu eşti cel 
contemplat, nu eu, cum îţi închipui, probabil, iar după 
isprava de ieri. Dar ştii că nu mi-ai făcut nici un 
compliment? 

Ne întinseserăm, ca pentru plajă, pe mica peninsulă care 
fusese, doar cu o zi înainte, startul tentativei mele de 
sinucidere. O priveam, dorindu-mi-o ca pe o flacără; 
mistuitoare, aprinsă, aproape, învăluindu-mă, umplându-mă 
pentru că nu-i cunoşteam decât cuvintele, multe, repezi, 
seducătoare, dar nici un adevăr, nici cel pe care i l-aş fi 
atribuit eu, adevărul meu, încă nu mi se înfiripase. Oare 
pentru că era o zeitate, care nu se destăinuie niciodată, 
menită doar să nască religii, credinţe şi rugăciuni? N-o 
alesesem pentru că nu puteam s-o aleg, nu-mi dăruia decât 
vise, nici măcar dorinţi, eră, prea departe şi neființă, mă 
lăsasem şi mă lăsam ales ca pentru a asculta o poruncă 
dintr-un decalog încă nedescifrat. Am închis ochii şi am 
sărutat-o subţire, pe obraz, ca şi cum aş fi atins-o cu o aţă. 

— Oare cine suntem? M.a întrebat, uimită de gestul meu. 
Hai să ne ascundem undeva şi să ne privim şi să ne 
descoperim. 

M-a luat de mână, prefăcându-se că mă ridică şi eu 
prefăcându-mă că mă las ridicat şi am mers, am mers, când 
ea înainte, când eu, până ce ne-am pomenit într-o poiană 
din care se înălța, chiar în mijlocul ei, o movili. Ta verde, cu 
un foişor în vârful ei. Ne-am urcat, ţinându-ne de mână, pe 
movilă şi apoi în foişorul cam putred şi clătinător, parcă 
anume pentru a zări, dintr-un alt unghi şi foarte aproape, 
castelul în toată splendoarea lui. 


Oare nu suntem în domeniile lor? M-a întrebat Neruna, 
speriată şi căutând protecţie în braţele mele. 

I-am arătat zidul despărțitor, la o aruncătură de pia. lră 
de noi. Nu i se vedeau decât câteva fragmente printre 
arborii înfrunziţi. Din câteva unduiri ameţitoare s-a sustras 
din braţele pe care le căutase, apoi s-a ridicat în vârful 
picioarelor, sprijinindu-se cu mina de umărul rneu. 

Nu vrei să le dăm un spectacol? M-a întrebat. Prea se uită 
cu toate ferestrele la noi şi zău că ne potrivim şi suntem cei 
mai frumoşi! 

Nu mi-a aşteptat răspunsul. Şi-a întins şi celălalt brat, mi 
le-a încolăcit pe amândouă în jurul gâtului, s-a apropiat şi 
mi s-a lipit, toată, îi simţeam şi gambele genunchii, dar se 
topea şi se unea cu mine, numai sânii nu se supuneau 
contopirii, păstrându-şi orgoliul, duritatea şi toate 
tresăririle, mi-a găsit buzele cu ochii închişi şi m-a sorbit şi 
am sorbit-o, îndelung nesăţioşi, fremătători, căutând alte 
zvâcniri şi alte reliefuri cu palmele în care ni se revărsaresă 
toate simţurile. 

Nu aici şi nu acum! S-a smuls ea din îmbrăl=işarea care 
începea să ucidă. Mai întâi vreau să ştii cine sunt şi ce vei 
primi de la mine, ce ai putea să primeşti! A schimbat brusc 
sensul şi tonul, azvârlindu-mă în lianele reci ale amintirii. 
Hai să tragem cortina şi să găsim alt loc, mai comod, colo 
sub salcie, da? 

Am urmărit-o, în mers şi-a scos bluza şi s-a eliberat şi de 
sort, în mişcări graţioase, de dans, apoi s-a întors spre 
mine: era ca un nud de bronz al lui Dalou, şi mi-a cerut 
maioul ca să-şi apere pieptul de înţepături când se va 
întinde pe iarbă. 

— Vino şi tu! Mi-a poruncit şi mi-a arătat un punct la o 
întindere de brat de ea, desenându-mi perimetrul cu 
arătătorul. Cu să evităm atingerile, cele dorite sau 
involuntare... 

Se schimbase toată mecanica lumii, nu din pricina mea, eu 
nu făceam altceva decât să-mi interpretez rolul de ales şi 


eram decis să-l joc până la capăt. La urma urmei, tot ceea 
ce se întâmplase între noi l: inea de lumea miracolelor, iar 
miracolul acelui spalliu şi acelui timp era ea, eu mă 
socoteam un muritor hărăzit norocului de a mă afla, o clipă, 
în acea lume. Nieiodată n-aş fi îndrăznit altceva decât s-o 
contemplu, nu mi-aş fi strecurat-o nici în vise, dacă nu mi le- 
ar fi dăruit ea, nimic: nici o schimbare, nici o revenire, nici o 
retragere, nici o uitare, nici chiar gândul că n-a fost nimic 
între noi nu m-ar mai fi surprins, era legea lumii în care, 
pasager, ma nimerisem. 

Să ştii că-mi place tot mai mult Silviu, i-am destăinuit cu 
glas tare singura mea posibilitate de răzvrătire. 

Şi mie! Mi-a mărturisit la rându-i, privindu-mă şi cu ochii şi 
cu sânii întorşi spre mine. lar asta e un atu în plus în jocul 
nostru şi el se află în mâna mea. 

— E inutil să mai adaugi ceva, m-am resemnat, şi era chiar 
ceea ce simţeam, toate atuurile sunt în mina ta, pentru că 
de fapt nici n-ai distribuit cărţile, n-ai inventat decât jocul, 
mi l-ai revelat, ai indicat şi locurile. Şi cam atât! 

— Şi' despre roluri de ce nu vorbeşti? A ridicat ea glasul. 
Nu e un singur rol, altău, mai E. Şial meu... 

Poate că e Şi un altreilea! Am încercat să I=intesc în 
mijlocul întregului adevăr. 

— Sunt doua, numai două, în acest joc! S-a încăpățânat ea. 
E al meu, într-adevăr, eu l-am inventat, dar numai pentru 
două roluri şi dm ştiut de la început că rolul cel mai gray va 
fi al meu, poate că numai şi numai din cauza asta am 
inventat jocul care nici nu e joc, e viaţă şi încă unul din 
momentele ei sublime. Priveşte-mă! Şi iată-mă fără nici un 
ascunziş, fără nici o frunză. Fac şi o rotaţie, lentă ca să nu-ţi 
scape nici o suprafaţă, niciun 

— Romantica relief de pe trupul meu. lată-ţi şi închiderea, 
zăvorul care te aşteaptă şi te va priini! Acum mă ştii toată, 
nu doar aşa cum nu m-a văzut încă nimeni, ci cum nimeni 
nu mă va mai cunoaşte vreodată. lată ce-ţi dau pentru 
Noaptea pe care vreau să mi-o dai, cea de a treia, sau poate 


prima! lată ce-ţi dau, pentru că aşa vreau eu! Pentru că aşa 
am hotărât într-o zi, pentru că vreau poezie, pentru că sunt 
rea, pentru că vreau să cucereşti, nu s; 1! ţi se aştearnă la 
picioare, pentru ca să se întâmple o clipă mare în lume, 
poate numai a mea, nu a noastră, pentru că sunt o minune, 
o minune! 

— Eşti o minune! O min un e! l-am spus foarte calm, ca o 
contră la vehemenţa ei. lu poate că o proclami, sub 
impresia unui moment, dar eu o cred şi am crezut-o înainte 
de a o simţi tu. Nu-i un compliment, Neruna, e o credinţă... 

S-a apropiat de miYie, am rămas câteva clipe îmbrăţişaţi şi 
tremurând, făcând pared schimb de zguduiri, apoi s-a 
desfăcut şi a sărit în picioare într-o trezie pe care o simţeam 
de durată. 

— Voi fi a ta şi vei fi primul meu bărbat! Şi-a repetat ea 
hotărârea veche, supunându-se parcă şi unei mistiei. Te 
aştept oricând şi oriunde vei voi tu, dar aş dori să fie 
noaptea şi în patul tău, l-am văzut astăzi, înainte de a te 
întoarce de nu ştiu unde. Iţi voi fi toată, înţelegi? Dar 
pentru asta îţi cer să mai rupi, încă o dată numai pentru 
mire, blestemul lacului. Şi să se întâmple asta noaptea, 
înţelegi? În noaptea asta, chiar de-ar fi să izbucnească un 
cataclism! Vom petrece la noi, sus, tottă seara, dacă vrei 
până la miezul nopţii. Şi dacă mâine în zori îţi voi zări 
năframa fluturând în vârful chioşcului, nu trebuie să-mi spui 
decât când vrei să viu. Ţi-am spus: oriunde şi oricând, ţi-am 
spus şi dorinţele, pe care ştiu că mi le vei respecta... 

— Vei vedea mâine în zori năframa în vârful chioşcului! I- 
am spus ca un jurământ. 

— Poate că nici nu sunt crudă! A încercat ea să mă 
convingă, foarte timid, dar imediat a cuprins-o exaltarea: 
Vreau şi eu mult, vreau un gest suprem în schimbul unuia la 
fel. Sunt nebună, sunt romantică, vreau să-mi concentrez 
toate nebuniile şi visele şi toate dorurile într-un singur 
moment, vreau o amintire 'unică, despotică, zău, crede-mă, 


sunt tânără, sunt frumoasă, sunt pură, s-ar putea chiar să 
fiu o minune! 

Ne-am reinUlna în salonul din casa mare, la cină, la 
petrecere. Nu ştiu de unde scosese Silviu, pentru că el era 
marele amfitrion, atâtea ispite lichide, atâtea licori şi 
arome. Erau şi câteva stele româneşti, vechituri din 
pivnițele Brătienilor, Ambroziilor şi ale cine ştie căror 
monseniori, dar cele mai multe proveneau din străinătăţi, 
tot vechituri: vinuri şi tării, care ar fi făcut senzaţie la 
licitaţiile internaţionale şi s-ar fi adjudecat doar pentru 
vârsta! i autenticitatea ambalajului. 

— Asta e recompensa babacului! Părea că se scuză Silviu, 
arătând spre „ barul zăpăcit şi indiscret. Chiar a doua zi 
după bacalaureat, mi-a, înmânat foarte solemn cheile de la 
pivniţă, invitându-mă să tau orice şi oricât, probabil şi în 
amintirea propriului său succes, de acum jumătate de secol, 
când i s-a oferit ca trofeu o sticlă de şampanie! Nici n-a 
îndrăznit s-o bea, i se părea o abstracţie sticla aceea 
învelită în aur, a păstrat-o ca porte-bonheur şi stă şi astăzi 
într-o firidă specială, în pivniţă. O sticlă de şampanie! Asta 
în 1900! Oare de ce şampanie? De unde auziseră despre ea, 
pentru că de văzut n-avuseseră unde s-o vadă, în vitrinele 
târgului lor năpăstuit? O sticlă de şampanie! Costase 
probabil mai mult decât un costum sau un palton. Părinţii 
lui, bunicii, lucrau cu ziva într-o fabrică de ulei... 

Da! Îmi plăcea Silviu. Ymi plăcea tot mai mult, dar nu 
puteam s-o uit pe Neruna, rotindu-se sub sălcii, goală, 
nebună şi zeiţă, şi dezvelindu-şi bujorul, ca Rada, iar mai 
târziu strigându-şi virginitatea şi întrebându-mă dacă nu e 
chiar o minune. Oare pc*. Să refuzi un dar al zeilor, poţi 
refuzi pe ei, pe ei înşişi dăruindu-se? Dar de ce naiba îmi 
căutam scuze poetice? Neruna era ceea ce era: o făptură 
de vis, vie, neîncepută, unică, iar eu: un încănebărbat, 
hrăpăreţ, neloial, un oarecare mişel, care văzând-o, visând- 
o şi amintindu-şi-o, o dorea până la sinucidere, sau poate 
căruia i se oferea pentru sinucidere! Şi jur că în clipa aceea 


uitasem de Casiopeea mea, cea care putea să mi-o aducă pe 
Neruna, atât de nedrept de uşor, pe patul meu tare, de 
lemn, în braţele mele, în carne, în sânge, în amintire. 

M-a trezit ideea unei absenţe ciudate, controlate: nu-l 
văzusem încă pe. Florin deşi îl simţeam acolo. Poate că nu 
voia să fie văzut pentru că nu-l căutasem. L-am descoperit 
şi i-am urmărit mişcările. Se ascunsese într-un fotoliu 
adânc, probabil că-1 împinsese elin ungherul acela 
întunecos. Îl părăsea des, furişându-se cu mişcări de felină, 
pe un fel de casiopee a lui ferită de lumina', numai la bar şi 
de acolo înapoi, pe acelaşi drum, de fiecare dată cu alt 
pahar în care-şi turnase din altă sticlă. Ceva din atitudinea 
lui îmi spunea că solicitudinea şi relaţiile sale cu bufetul 
foarte încărcat aveau totuşi un scop: voia cu orice preţ să se 
îmbete. Nu ştiu dacă ar fi fost o noutate pentru el, fiecare, 
cu excepţia, poate, a bol: navilor şi fricoşilor, se îmbătase, 
măcar o dată, o noutate era însă hotărârea lui de a se 
îmbăta şi metoda facilă pe care şi-o găsise; cred că eram 
copil când am auzit prima dată, nu ştiu cine cui îi spunea: 

— Doamne, nu mai amesteca băuturile! Vrei să te îmbeţi? 

Şi ce băuturi se puteau amesteca atunci? Probabil vin alb 
cu vin negru, sau rachiu cu ţuică, sau toate acestea între 
ele. Pe când bufetul nostru... 

— Doamne! l-am zis lui Florin. Nu mai amesteca băuturile! 
Vrei să te îmbeţi? 

— Pe jumătate cred că sunt! Mi-a răspuns. Şi vreau, zău că 
vreau! În zori am simţit puţin gust de infern în camera ta, 
apoi am urcat de câteva ori la ceruri şi ştiu că nu s-a rupt 
scara, apoi am izbutit un salt mortal, puţintel pe burtă, dar 
nu erau prea mulţi spectatori, apoi am tras la o poartă cu 
plasă vreo sută de şuturi dintre care jumătate înăuntru, iar 
portarul era neamţ, neamţ veritabil, apoi am văzut-o pe 
Neruna lăsându -se ca o pasăre în mijlocul nostru, parcă 
pentru a suci, din păcate nu de tot, de tot, gâturile tuturor 
nemților şi nu numai ale lor, apoi mi-a reuşit perfect saltul, 
cel de al doilea. Numail succese din zori până-n seară, şi 


când am văzut atâtea sticle întinzându-mi gâtul şi 
plângându-mi-se că-s pline şi prea borţoase, mi s-a năzărit 
ideea să nu nedreptăţesc pe niciuna. Iar tu! În rolul mamei, 
formidabil! Exact aşa îi spune babacului: „Doamne, nu mai 
amesteca!” De ce nu-i spune: Virgil, dragă? De ce nu -mi 
spui: „Florinei, amicule, dragule, dracule, cretinule, 
beţivule, îmbătatule.” Uf! Cred c-am trecut de trei- 
sferturi... 

Mi-am adus şi eu un pahar, h umplusem cu şampanie, 
probabil sub influenţa amintirii lui Silviu. 

— Aia ce i? M-a întrebat Florin. Nu cred c-am gustat din 
lichidul ăsta. la dă-mi şi mie! Huuu! Nu-mi place 1 E prea 
acru şi înţeapă! Vreau ceva dulce şi uleios! 

M-am purtat ca un imbecil, oare ce mi-o fi venit? Am vrut 
să-l împiedic să se ridice din fotoliu, el s-a zbătut, a izbit 
dezordonat cu cotul măsuţa încărcată de pahare aproape 
pline, mina reflexelor iuți era încă pe umărul lui Florin, iar 
cu stângan-am putut opri decât prăbuşirea mesei, nu şi 
alunecarea paharelor. Am devenit centrul tuturor privirilor, 
Florin s-a înfundat ca un căţel în fotoliu, fetele au fugit după 
mătură şi făraş, deşi nu mai era nevoie, llencuţa se şi 
repezise, bine înarmată, spre. Locul dezastrului, eu mi-am 
golit mai întâi paharul de şampanie, pe care nu-l 
sacrificasem întru salvarea celorlalte, cu el în mână am 
oprit căderea mesei şi cred că nici un strop n-a evadat din 
el, de, reflexul nu izvorăşte din calcule, apoi mi-am cerut 
scuze, nu ipocrite pentru că eram chiar vinovatul: 

— Am făcut-o şi nu stiu ce să regret mai mult: paharele? 
Licorile risipite? Mizeria de pe podea? 

— Lasă, lasă! S-a înţepenit Ilencuţa, amintindu-mi o poezie 
de heţie a lui Dimitrie Stelaru. Era musai să se întâmple, 
pentru că n-am făcut-o cu voie. Eu zic să fie întru 
pomenirea tuturor celor care au pierit în străfundurile 
lacului, a fost şi un nepot de-al meu printre ei, iartă-l 
Doamne! Şi pe dumneata să te ocrotească sfinţii şi să te ţină 


în sănătate, că mult bine ai făcut deznodându-ne din vraja 
aia blestemată... 

S-a ciocnit, bineînleles, dar eu pared mă tăvăleam prin 
cioburile încă negăsite de mături, mă imbeciliza postura de 
erou, nici pe Neruna n-aveam curajul s-o privesc, mai ales 
pe ea, care simţeam că mă caută, dar n-au fost decât câteva 
clipe de suferinţă, pentru că s-a iscat, pe neaşteptate, alt 
centru de interes. Prin uşa care se deschidea cu 
încetinitorul pătrundeau, eleganţi şi oarecum miraţi de 
spectacolul care li se înfăţişa, ultimii membri ai clanului: 
Sergo şi Adorian. Ne-am părăsit şi noi, cei de lângă fotoliu, 
locurile, mai molateci şi mai şovâitori, ca să se poată 
termina efuziunile familiale, uitându-ne unul la altul ca în 
nişte oglinzi, pentru a ne controla şi retuşa zâmbetele de 
circumstanţă. Sergo ne-a îmbrăţişat, foarte vesel şi nu ştiu 
de ce ameninţându-ne pe amândoi cu degetul, Adorian ne-a 
întins, ca un avocat solicitanţilor, mina, pentru mine găsind 
şi câteva cuvinte, deloc formale: 

— A, epigramistul! Ne vom distra, prin urmare... 

Cine pe socoteala cui? M-a efleurat prima întrebare, dar 
mi-am scos-o imediat din minte pentru că era alta la care 
mă simţeam incapabil să răspund, atât de zăpăcitoare Tăni 
apărea: Oare ce legi, ce întâmplări, ce religii guvernau şi 
dirijau sosirea oaspeţilor din casa morii? Bine! Eu am venit 
cu calabalâcul, eram singurul liber şi fără nici o obligaţie, 
de nici un fel, în Capitală! Anais şi Metaxe pentru că-şi 
terminaseră şi ele, ceva mai târziu cursurile, deşi puteau s- 
o aştepte şi pe Neruna! Silviu şi Florin pentru că trecuseră 
hopul, dar de ce-l aduseseră numai pe Sergo, în trecere, şi 
nu şi pe Neruna ca să rămână de tot? Pe urmă nu maiera 
de înţeles: Neruna, dimineaţa, cu trenul, Sergo şi Adorian, 
seara, cu o maşină militară. Ei doi se înţeleseseră, dar de ce 
nu şi cu Neruna? Îmi scornisem intenţionat această 
problemă neimportantă şi la urma urmei falsă ca să mă 
fofilez din discuţia, care - nici nu se putea! 


— Se încinsese, pared spre bucuria lui Sergo, în jurul 
aventurii de pe lac. Şi totuşi, tare aş fi vrut' să aud replicile 
lui' Adorian şi mai ales să-i cunosc gândurile! 

Am înfulecat şi eu cite ceva din bunătăţile de pe masă, nu 
voiam să mă încarc, de sticlele cu băuturi nici nu mă 
atingeam, îmi ajunsese paharul de şampanie, mă doream în 
afara locurilor, şi totuşi simţeam cum mă pătrund friguri şi 
fierbinţeli, probabil ale gesturilor încă neîncepute, şi mă 
uitam din când în când cu coada ochiului la Neruna, iar ea 
se uita aproape tot timpul pe fereastră, printr-o tăietură 
firavă a perdelii, uneori şi la ceasul de pe mână, 
îndemnându-mă parcă s-o imit, se apropia ora 10, noaptea 
era, după toate semnele, groasă-ba nu, fusese! 

— Pentru că Neruna a început deodată să bată din palme $ 
i apoi să ne destăinuie motivul bucuriei sale: 

— Dac-aţi ştii ce lună superbă a străpuns norii! 

S-au vânturat imediat propuneri poetice de promenadă, 
dar tot ea, vestitoarea clarului de lună, li s-a împotrivit: cu 
nourii vicleni, cu gropile de pe drumuri, cu patrulele 
nemţeşti, cu interzicerea lanternelor şi felinarelor şi cu: 

— Mai bine să ne culcăm, pentru că şi mâine e o zi, şi o 
noapte! A completat-o ea pe Margaret Mitchell, repetându- 
mi totodată jurămintele. 

Înainte de a pleca am poposit câteva clipe în camera lui 
Florin. Eram sigur că din înşiruirea de cauze ale beţiei sale, 
una lipsea, poate la fel de importantă ca primele două, o 
cauză tristă, ca să completeze întregul şi adevărul beţiei: 
bucuria şi durerea. Se trezise de-a binelea, aşa că am 
renunţat la filosofărie, n-aveam nici timp, nici chef pentru 
asta. l-am spus direct 

— Să nu fii trist, Florin! Dacă nu ţi-am spus nimic, 
înseamnă că n-a venit nimeni. Vreau să-mi înţelegi vorbele, 
în toate sensurile lor. Ceva mai clar nu ţi-aş putea spune: 
capitolul musafirului de Crăciun s-a închis şi aşa trebuie să 
rămână! 


Am folosit intenţionat verbul. Florin era foarte treaz, a 
priceput şi mi 1-a înapoiat aşa cum trebuia să-l primească: 

— Îţi mulţumesc foarte sincer. Aşa va rămâne! Dacă n-ai fi 
venit tu încoace, te-aş fi vizitat eu, pentru scuze, îţi sunt 
foarte dator... 

— Nu-mi eşti dator cu nimic! L-am întrerupt. Eu am fast 
găgăuţă şi nu mi-o iert. Nu mi-am închipuit niciodată că voi 
cenzura pe cineva la băutură, aşa cum eu nu pot suporta o 
asemenea cenzură. Tu să mă scuzi! Dar să terminăm cu 
prostioarele, că pe aici ne învârtim. Ar mai fi ceva de spus, 
adică ar mai trebui să ştii ceva. Îţi mai aminteşti de 
mărunţelul de-aseară, Ala care se hlizea tot timpul şi făcea 
fanfaronadă politică, ăla cu bancurile anti? Cred că trebuie 
să ne ferim de el! Asta ar mai fi fost până la: Noapte bună! 

Era lună, lună, cu umbre şi mistere, sporind, ca în 
metafora lui Blaga, taina nopţii, parcă şi căldura uimitoare 
a aerului şi apoi a apei tot de la ea venea. Mi-am făcut 
hainele ghemotoc şi le-am îndesat în rămurişul răchitei 
care-mi indica începutul Casiopeei. Nu-mi oprisem decât 
eşarfa, pe care o simţeam în jurul gâtului ca pe un colier de 
aburi. Îmi obişnuisem picioarele cu apa, nu mi se părea 
rdeloc rece, dar nici nu mă speria frigul, apoi am început 
să-mi ung trupul: coapsele, abdomenul, subsuorile, umerii, 
întâi mai subţire, apoi mai abundent, până la bălăceală, 
după care am trecut la exerciţii de respiraţie, adânci şi 
prelungite. Simţeam fizic, în fibre, în plămâni, In ochi, în 
artere cum se creează o relaţie necunoscută, de simpatie, 
de prietenie între mine şi noapte, poate numai între mine şi 
noaptea aceea. Făceam parte, din noapte: eram al ei şi ea 
era a mea... 

Dar felinarul cerului s-a stins atât de brutal şi de năprasnic 
încât urechile aşteptau speriate bubuitura. M-am uitat spre 
cer: nu mai era, aşa cum nu mai erau pământul, apa, aerul 
şi plăsmuirile lor. Era numai noaptea: bezna, vâscoasă, 
materială, oare ea îmi atingea pielea şi părul? Dar era o 
atingere blândă, caldă, maternă, nu mă descoperisem, doar 


cu câteva clipe înainte, al nopţii, nu-i aparţineam, tot, în 
toate metamorfozele ei? Oh, nu noaptea cu lună, aceasta 
era noaptea, aceasta era adevărata ei stăpânire, imperiul 
ei, întunericul, cea mai vastă şi mai întinsă constantă a 
universului, singura cu care ne putem imagina şi veşnicia şi 
nemărginirea! Nimic nu exista mai amplu în univers, 
stelele, sclipirile, lumina erau accidente, jocuri, 
extravaganţe ale prea plinei şi veşnicei nopţi. Pared nici nu 
mai doream luna, cea creatoare de mistere, mă obişnuiam, 
mă împrieteneam cu întunericul, cu sinceritatea. Parcă 
auzeam în depărtări un clipocit. Da, îşi avea şi întunericul 
misterul lui: zgomotele, dar erau atât de multe şi de 
indefinite şi de diferite, încât le-am lăsat în contopirea lor, 
într-un întreg, tot atât de imens şi de răspândit ca însăşi 
noaptea! 

Nu m-am întrebat cum voi ajunge la chioşc prin bezna 
aceea, primul drum prin Casiopeea 11 făcusem tot în 
întuneric, ca mânat de o presimţire. Şi totuşi am închis ochii 
c”ind m-am împins în apă şi mi-am continuat indiana cu 
ochii închişi, fără grabă, aproape fără zgomot şi mai ales 
fără nici o teamă. Alunecam ca o făptură a apei şi a nopţii, 
un singur gând mi se năzărise în minte, o întrebare: oare se 
va usca eşarfa până în zori, ca să fluture acolo, din vârful 
obeliscului? Trecusem de al treilea şi ultimul unghi, îmi mai 
rămăseseră puţine mişcări până la chioşc. Am deschis 
ochii: nu se schimbase nimic, noaptea nu-şi încetase şi nici 
măcar nu-şi zdrenţuise stăpânirea. Mă oprisem undeva, 
călcând apa. Ce senzaţie stranie Ştiam că doar la cââiva 
metri în stânga mea se află chioşcul, dar nu era decât 
noapte. Numai în dreapta, departe şi uneori parcă aproape, 
se zăreau lumini înăbuşite, albastre, nesclipitoare: 
ferestrele castelului, pete în noapte. Am făcut şi ultimele 
mişcări, am întins mâna dreaptă şi am steins degetele. 
Minunea se înfăptuise. Prinsesem muchia unei trepte. 
M=am înălţat în muşchi, până ce am atins-o cu piciorul, 
apoi am urcat scara mândru şi cu braţele desfăşurate ca 


nişte aripi, respirând metodic şi scuturându-mă de apă, ca 
un căţel. M-am lăsat pe podea, ca pentru o flotare, am şi 
făcut câteva, apoi m-am întors pe spate. Eram În întuneric, 
în noapte, la jumătatea dintre vis şi aievea, poate că 
undeva, ceva va bate miezul nopţii, voiam să prind acolo 
miezul nopţii, ştiam cum: îl voi decreta eu. Ce rost mai 
aveau minutele sau secundele trecute sau neajunse? Mi-am 
spus: în această clipă este miezul nopţii! 

Şi în acea clipă mi-am dat seama că nu sunt singur! 
Auzeam şi respirări şi foşnete undeva foarte aproape de 
mine. Nu halucinam, nu trebuia decât să întind mâna 
pentru a simţi fiinţa. Dar spre cine, spre ce? Cine, ce era 
acolo, în aceeaşi noapte, în momentul aceleiaşi tăceri? 
Duhovniceasca aceea teribilă, ca o întrebare a începutului 
şi sfârşitului, materializată chiar în semnul întrebării - dar 
oare cum? 

— Începea să mă împăienjenească, răspânditoare, cu frig, 
mai întâi pe suprafeţe, apoi scobind In adânc, parcă pentru 
a-şi uni în mine toate celulele. Mă înghesuisem în mine, 
zgribulit şi dârdâind, era tot ce se întâmpla cu trupul meu 
în paralizia care mă plumbuise şi ştiam că doar la câţiva 
metri, la câteva rostogoliri doar, se află o scăpare uriaşă: 
apa. Şi deodată m-am descătuşat şi n-a mai rămas decât 
frigul, cutremurător, total, inuman, mai înfiorător decât 
spaima. Mă scosese din plumb şi mă aruncase frigului, 
vieţii, lumii O simpiă atingere, nu de dihanie, nu de strigoi, 
era atingerea moale a unej mâini mi se dezvăluise prin 
tremurul, ca pe nişte clape, al degetelor. Dacă n-ar fi fost 
îngroparea aceea în gheată.! Dar tot am avut puterea să-mi 
târăsc mina undeva unde ştiam că o voi întâlni pe cea caldă 
şi binefăcătoare. S-a întâmplat, dar contactul acela cu 
fragmentul de căldură m-a fnfrigurat şi mai tare. 

= Nu mai pot! Am clănţănit mai mult ca să-mi fac curaj. 
Trebuie să mă arunc în apă! Trebuie să mă îmbrac în ea! 

Oare vocea care mi-a răspuns era vocea pe care o 
aşteptam, sau mi se jngăima din vise sparte şi neterminate? 


Oh, non! Restez, je vous en prie. Vous avez froicL, je sais, 
je vous entends, j entends clagquer vos dents, mais ily a un 
remede, le plus naturel et le plus vieux: approchez-vous, 
approchez-vous, sans peur, je suis une pauvre femme. Vino, 
ici! Quel malheur que je pale un şi mauvais roumain. Oui, 
approchez-vous. Brrr! Mais vous &es comme un glacier! 

M-am apropiat, încet, centimetru cu centimetru, de teamă 
că o voi ucide cu sloiul în care se prefăcuse trupul meu, dar 
încă fnainte de a o simţi, de a o atinge, m-a acoperit cu o 
cuvertură groasă şi pluşată în care m-am înfăşurat printr-o 
semi-rostogolire. M-am lipit de ea şi am început să-i simt şi 
să-i preiau căldura, prin acea pătură, groasa care-i 
transmitea ei răceala mea. Am rămas aşa multă vreme, fără 
să mai scoatem vreo vorbă, ne auzeam doar respirările şi 
ne împrumutam uneori scurte unde seismice. Abia când 
frigul mi a ieşit cu toate fărâmele din. Came şi din oase, m- 
am gândit că prin rostogolirea care mă înfăşurase în pătură 
s-ar fi putut s-o dezvelesc pe ea. Mi-am scos o mână şi am 
căutat. Nu, era şi ea la fel de înfăşurată ca mine, probabil în 
cealaltă jumătate a păturii, uriaşă, pentru un prici, nu 
pentru cloud persoane. Mişcarea mea a declanşat, probabil, 
mişcările ei. M-a învăţat, prin gesturi, să mă rostogolesc 
pentru a mă dezveli şi apoi să revin fără a ma mai înfăşură 
în pătură, ci trăgând-o ca pe o cuvertură, deasupra. Ne-am 
fntâlnit calzi, sub un fnveliş cald, mâinile au căutat-o şi au 
descoperit-o la fel de goală ca mine, nu m-a lăsat s-o sărut, 
şi-a înfundat capul în pătură, dar mi-a urcat mâinile spre 
sini şi mi-a modelat palmele în A, ăuşe şi talere pentru a-i 
cuprinde şi a le simţi greutatea. Îmi venea să string şi am 
făcut-o, până la gemete, dar nu erau gemete de durere, 
pentru că nu-şi smulgea, ci îşi îndesa şi mai mult sânii în 
căuşul palmelor mele, poate tot ca să se apere de durere, 
m-am gândit, şi am început să-i mângâi, apoi le-am căutat 
sfârcurile cu buzele, erau catif elate şi tari, ca nişte zarzăre 
necoapte, şi n-am nedreptăţit şi n-am protejat pe niciunul, i- 
am iubit egal, intens, nerăbdător. O simţeam cum tremură 


şi-i auzeam respiraţia întretăiată de gemete şi convuisii, dar 
a avut puterea să se retragă din îmbrăţ'işare şi din 
mângâieri şi să se îndepărteze, parcă pentru a mă privi. 

Noaptea nu se miluise, nici o rugă şi nici o ameninţare nu-i 
îndulcise tirania, întunericul stăpânea absolut, eram orbi, 
dar eu o vedeam şi cred că mă vedea şi ea, mi-a şi spus mai 
târziu, îngăimând o limbă româno-franceză, ajustată şi cu 
expresii nordice, o limbă pe care n-aş putea s-o reproduc 
aici, de aceea voi recurge la limba română, la limba mea, 
străduindu-mă să redau cit mai fidel sensurile 
monologurilor ei şi pe cât se poate frazele, aşa cum mi le 
mai amintesc. In timp ce-mi vorbea, îmi înţepa cu degetele 
umerii, braţele, pieptul şi coapsele şi uneori îmi căuta şi-mi 
urmărea, strângând, de la un capăt la altul, fibrele 
muşchilor. Mă provoca să-i încordez şi într-un asemenea 
moment, când mă strânsesem ca un bolovan, m-a sărutat 
pentru prima dată, m-a sărutat lung, deschis, umed, 
sorbindu-mă lacom, parch.' să-mi ia tot aerul, să mă 
golească de toate încăputurile. Mă săruta, alunecându-şi 
buzele pe buzele mele şi înfigându-şi, dureros, degetele 
încovoiate ca nişte gheare în proeminenţele trupului meu, 
în bicepşi, în deltoid, în tricepşi şi-n pectorali. 

Jn pauzele dintre sărutările care deveneau tot mai dese şi 
mai sufocante şi inai provocatoare de cutremure, uneori 
însă apăsate şi nemişcate ca-n pietrele lui Brâncuşi, jmi 
povestea, în idiomul ei pitoresc, scene atât de detaliate ale 
cărui erou eram, încât dacă nu mă urmărise de foarte 
aproape, ascunsă undeva, sau deghizată cine ştie cum, în 
mod sigur urmărise joaca noastră cu binoclul sau cu luneta. 

A început, râzând în hohote, oh! Râsul ca şi plânsul e ace= 
laşi în orice limbă, cu întâmplarea de coşmar de la barieră. 
Dacă nu ne-am fi prostit atunci, şi-a stăpânit ea hohotele, 
ambiţionându-ne să distrugem bariera şi, înecaţi de 
sudoare, nu ne-am fi lepădat cămăşile ude, poate că nu s-ar 
fi întâmplat nimic. În acele momente a început să-mi 
iubească şi să-mi dorească trupul, când mi-a văzut lacurile 


de sudoare în găurile dintre muşchi, nici n-a mai interesat-o 
cine sunt... 

Dar, de fapt, cine sunt? Un student oarecare! l-am 
răspuns. Începând de la toamnă, abia am terminat liceul, 
unjeune quelconque, trop jeune, peut-etre, care în nopţile 
celelalte, cu lună, compune poezii. Poezii! S-a speriat ea. Ce 
fel de poezii? Marşuri? Tam-tam-tam? Dar nu mi-a mai 
aşteptat răspunsul. Mi-a adus capul între sâni şi a început 
să mă sărute pe creştet, şoptindu-mi, din când în când, şi 
deşi vorbisem tot timpul în şoapte, abia atunci am avut 
revelaţia, şoptindu-mi duios, dar nu cu o duioşie a 
dragostei, cu o duioşie tristă, tremurândă? Oh! Mon gvidăn, 
mon gvidăn! După alte îmbrăţişări mi-a amintit întâlnirile 
surprinzătoare cu faetonul. l-am spus ce denumire i-am 
compus din Isilabele unor vehicule asemănătoare: cupeu, 
caretă, caleaşcă şi iar a apucat-o râsul. S-a chinuit să 
rostească, silabic, cuvântul, după intonaţiile mele, şi uneori 
aproape că reuşea, dar când se forţa să-l spună întreg, on 
îl uita, ori îl încurca; on o apuca râsul. LVI-a întrebat, tot 
într-o pauză de reverie, deloc în glumă, dacă urmăream 
cursele faetonului anume ca să-i tai calea şi râu m-a crezut 
când i-am spus că toate întâlnirile se datorau hazardului. 
„Cest impossible! S-a revoltat ea. Pas de mensonges entre 
n, ous!” Şi m-a obligat să-i dau cuvântul de onoare, după ce 
am refuzat să jur, explicându-i că nu pot să jur pentru orice 
fleacuri. Nu s-a supărat, a acceptat şi chiar i-a plăcut 
refuzul meu şi explicaţia, pentru că, mi-a zis, îi confirmau 
seriozitatea precoce pe care mi-o intuise, bienquetu as 
besoin, souvent, de faire l'enfant. Iar a început să râdă, 
amintindu-şi, cum era firesc, despre bălăceala noastră din 
ghiol, încâlcindu-se în cuvinte multe minute. Parcă îmi 
fotografiase toate năzbâtiile şi nu şi-a ascuns bucuria de a 
nu fi cochetat cu niciuna dintre fete. Nu le băgase în 
aceeaşi vopsea, ba chiar mă uimea prin fineţea şi 
profunzimea cu care le zugrăvea caracteristicile şi 
deosebirile; unele noi pentru mine. Lui Anais. Îi remarcase 


înfăifişarea de piatră dăltuită şi frenetică şi mai ales 
siguranţa ei provocatoare, iar lui Metaxe o feminitate 
ascunsă şi uneori speriată, cauzată sau urmată de reverii 
dese şi dureroase. Bile a peur, mi-a tradus ea, dar o teamă 
ciudată, o teamă feminină, parcă i-ar fi teamă pentru trupul 
ei, pentru carnea ei, teama de a rămâne nedescoperită. Oh, 
malheuresemnet je connais cet hat! Şi m-a strâns, 
încleştată, cu toate puterile ei. Despre Neruna nu mi-a spus 
atunci nici un cuvinţel, parcă nu i-ar fi remarcat apariţia, 
deşi mi-o imaginam undeva, la o fereastră a castelului, 
urmărind cu binoclul, cum făcuse, sigur, şi până atunci, în 
toate amănuntele, nebuniile pe care le comisesem la 
moviliţă şi apoi sub sălcii cu Neruna... Dar era curios că nici 
eu nu mă gândeam în acele momente la ea, deşi din cauza 
ei, vrăjit şi forţat de ea, eram acum - în braţele unei femei 
străine! Eram în braţele unei femei străine! Abia atunci mi 
s-a părut că evadez dintr-un vis, poate pentru a mă refugia 
- salvator?... Sinucigaş? 

— In altul. Nu eram în braţele Nerunei, cele poate 
neatinse şi nemângâiate. Eram în braţele. 

În braţele cui? Nu identitatea mă preocupa, ea şi dispărea 
ca întrebare, mă înfiora fantastica înlocuire, nu doar a unui 
vis cu altul, ci a unei făpturi cu alta. Ce căuta ea acolo, în 
spaţiul acela absurd care urma să mi-o ofere pe Neruna? 
Ce baghetă magică inversase polurile lumii noastre? Ce 
căuta ea acolo? Oare putea să-mi răspundă? Mi-a răspuns 
absolut neaşteptat: mă aştepta! N-am crezut-o. Mi-a jurat. 
De unde ştia şi de ce credea că mă voi reîntoarce în chioşc, 
nu ziva, când aş mai fi putut repeta încercarea şi când 
văzând-o n-aş mai fi dus-o până la capăt, ci noaptea, în 
adâncul nopţii, în cea mai fără de lună noapte care fusese 
pe pământ? De ce? Pentru că aşa a hotărât ea! Parce que 
j'ai decide ga! Şi era foarte sigură de ton, am simţit, rostise 
fraza ca un singur cuvânt, ca pe o formulă magică. Trebuia 
să mă întorc, a continuat ea cu aceeaşi unduire duioasă în 
voce cu care îmi rostise numele dăruit de ea, trebuia să mă 


întorc, et decidement pendant la nuit, altminteri de ce ar fi 
stat şi de ce aş fi găsit-o acolo? Fot nu înţelelg, tot nu sunt 
convins că ea m-a chemat acolo şi că era absolut imposibil 
să nu vin? 

M-am îndepărtat şi eu, pe toată întinderea braţelor 
noastre, unite doar prin degete, ca pentru a o privi, cum 
făcuse şi ea mai înainte. 0 vedeam, mi-o închipuiam şi n-o 
supuneam nici unei comparații. Ne-am apropiat prin braţe, 
încet, ca două magnete care-şi rețin forţele, ca două 
magnete însufleţite şi gânditoare, întârziind clipa atingerii. 
Şocul şi fulgerul s-au produs în acelaşi timp. Ne-am zdrelit 
unul în altul şi ne-am încetat existenţa umană, pentru că nu 
mai eram în lume, pluteam undeva în noaptea universală, 
într-un spaţiu tainic al ei, creat numai pentru noi. Nu eram 
oameni, eram alcătuiri şi răspândiri, eram pori care se 
întâlneau, fiecare căutându-l pe fiecare, eram fire ale 
fostului corp, ale fostelor corpuri, care se împleteau, fiecare 
găsindu-şi-l pe-al lui, eram celulele care-şi mutau 
identitățile şi cromozomii, nu mai eram eu şi nu mai era ea, 
era numai dorinţa, suma tuturor alcătuirilor noastre şi apoi 
a fost numai dăruirea, prin toate suprafeţele, reliefurile şi 
toţi fiorii noştri, până la întregul plural, adunat de doi 
vulcani în erupție, închizându-se fiecare cu craterul 
celuilalt, într-o sudură totală, pentru a-şi păstra şi a-şi 
schimba toate zguduirile şi încărcăturile. Oh, nu există în 
toată arta lumii o operă mai încărcată de sensuri şi mistere, 
Mai zguduitoare, mai umană şi mai adevărată decât Sărutul 
lui Brâncuşi! 

În mişcările, rostogolirile şi nemişcările noastre, cele ale 
cutremurelor lăuntrice, nu ne deslipeam şi nu ne 
despărţeam din întreg, nici după surpările năprasnice şi 
gâlgâitoare, care rupeau noaptea şi ne deschideau prăpăstii 
de lumină orbitoare, în care ne afundam sau rămâneam 
suspendaţi, ca un pendul al nopţii oe-şi bătea singur 
secundele fericirii, lăsându-ne învăluili de torente dense de 
lumină sau ciuruiţi de fulger e calde. N-o părăseam nici o 


clipă, rămâneam mereu al ei, puternic, necunoscut mie 
însumi, altul, în sfârşit: bărbatul, rămâneam mai departe al 
mişcării nedespărţitoare, provocând ca un demiurg, după 
plac sau după chemare, cataclismele voluptăţii. Şi-mi 
repetam marele adevăr al acelei nopţi: Abia îmi începeam 
viala! 

Dar norii păreau că se subţiază, că se destramă, speriaţi 
de reîntoarcerea astrului de zi, de virilitatea şi 
neîngăduinţa lui. Inca nu era lumină, nici o geană, nicăieri, 
era numai presimţirea ei, ca un semnal pe care ni-l dăruia 
noaptea cea prietenă. l-am captat tremurul dorinţei - o 
cunoşteam atât de bine prin trup! 

— Încât m-am înfricoşat că va fi ultima şi ne-am iubit 
disperaţi, ca nişte sinucigaşi care vor să se unească prin 
sfârtecare. Am rezistat totuşi surpării, reîntâlnindu-ne în 
mângâieri şi săruturi blânde, parch de recunoştinţă. 

Dar s-a desprins din braţele mele ca o fantomă ameninţată 
de zori, şi-a acoperit capul cu un şal, i-am auzit mişcările şi i 
l-am pipăit, şi-l înnodase sub bărbie, probabil că era şalul 
alb, cel pe care i-l văzusem de atâtea on la ferestrele 
castelului şi ale faetonului, m-a cuprins cu braţele, şi eu am 
vrut s-o ridic, poate în slăvi, dar ea nu s-a lăsat, mi-a sărutat 
ochii ca să-i închid, mi-a sărutat şi urechile, dar pentru a-i 
auzi şoaptele: 

— Je t'attends, mais prends garde! Seulement pendant les 
nuits noires, je te conjure, seulement quand the Moon is 
down! Dans les nuits sans lune. Au revoir, mon Gindăn...! 

Mi-a luat mina ca s-o conduc până la scară, cea spre 
bulevardul subacvatic care ducea la castel şi am ţinut-o aşa 
până ce i-am auzit clipocitul picioarelor în apă, apoi am, mai 
rămas o secundă, pentru a ne simţi ultima dată făpturile, 
prin degete, prin vârfurile lor, atingerea s-a subţiat, s-a 
stins, apoi i-am auzit foşnetul corpului în apă şi zgomote 
estompate din înotul ei. 

Departe, la orizont probabil, valuri albicioase porniseră 
asaltul asupra întunericului şi nopţii şi agonia iminentă, 


pared ma' întrista. M-am uitat de-a lungul bulevardului ŞI 
am zărit-o chiar când se ridica din apă la ţărmul castelului. 
Era o fantomă subţire, parcă din spume, nici contururi n- 
avea. Nu i-am văzut mina fluturând şi nici ea nu putea s-o 
vadă pe-a mea, dar ne-am simţit, pe undele noastre, 
amândoi. Zoriil răzbeau din depărtări. Undeva, pe podeaua 
chioşcului, am distins o pată albă şi tot atunci mi s-a relevat 
şi' culoarea aurie a păturii în care ne iubisem. Eşarfa nu se 
uscase. Mi-am înnodat-o udă în jurul gâtului, apoi m-am 
lansat în indiană pe Casiopeea mea, pentru prima dată cu 
ochii deschişi. Vedeam fulgere, numai fulgere, dar nici nu le 
vedeam, le simţeam bune, încălzindu-mi trupul şi 
aprinzându-mi în el, pretutindeni, amintiri. 

Nu m-am culcat. Mi-am scos din cufăr caietul meu de liceu 
şi am început să scriu, să scriu Cea ale a treia noapte, prima 
şi singura adevărată. Nu m-a căutat nimeni. Cine şi de ce? 
Ti luase pe toţi, după ea, Neruna, la ghiol. Am auzit-o 
chemându-i şi i-am auzit plecând. Eşarfa se uscase la gâtul 
meu în timp ce scriam. 

Se întâmplase în noaptea de 29 aprilie. 

— Poate că e mai bine aşa! Mi-a spus Neruna când ne-am 
pomenit singuri, pentru nu ştiu câtă vreme, pe pajiştea 
ghiolului. N-am dormit toată noaptea, nici eu, nici ele. Ţi-am 
bătut la geam şi nu erai, dar n-am avut curajul să mergem 
pe malul lacului. Cunoşteau toată povestea şi convenţia 
noastră, le-am spus-o cu o zi înainte de a le trimite aici, la 
tine, şi erau să mă omoare, aseară, când au aflat nebunia 
nouă pe care ţi-o impusesem. Fuseseră sigure că ma voi 
mulţumi cu prima ta traversare, sau măcar cu repetarea ei 
în plină zi. Am fost zmintită, ştiu, acum mă apucă groaza 
and mi te închipui noaptea, şi încă ce noapte, Doamne! 
Orbecăind printre ierburi şi lighioane, şi te rog să mă ierţi 
pentru gândul inconştient şi ucigaş, dar la fel de mult te rog 
să fii sincer şi să-mi răspunzi: oare nu merita? 

Îmi venea greu să-i răspund, nu numai din cauza nopţii în 
care mă născusem acolo şi care ştergea orice alte nopţi din 


imaginaţia mea, anulându-mi însăşi puterea de a mi le 
imagina, dar mai era şi acea Casiopee care înlătura orice 
rise, transformându-mă într-un profitor, poate chiar într-un 
şarlatan, at de sincer puteam să fiu? Dacă n-ar fi existat 
noaptea aceea, acolo, şi fantoma care se ridica subţire şi de 
spumă la țărm, n=aş fi avut nici o remuşcare: Aş fi chemat-o 
pe Neruna! Dar ea? Întrebarea m-a pocnit atunci pentru 
prima dată: 

— Dar tu ai fi venit? 

S-a retras şi ea într-o tăcere lungă, care mă uimea şi pe 
care n-o puteam înţelege. S-a decis greu, de aceea cred că 
şi-a adunat adevărul: 

Dacă te-ai fi întors, da! 

A fost un fulger ascuţit şi pătrunzător, un fulger cu un 
multident dezordonat, ca să lovească peste tot, şi lovea. Dar 
ce s-ar fi întâmplat oare cu mine dacă nu mi-aş fi întâlnit 
fantoma? N-am vrut să gândesc mai departe, povestea se 
încheiase: 

— Ai dreptate, Neruna! Poate că e mai bine aşa.: 

M-am ridicat luminare, în braţe, pour Jairc l'enfant, am 
pornit în echilibru spre marginea ghiolului şi m-am lăsat să 
cad dinadins pe burtă ca să simt şi alte dureri. Ştiu că n- 
aveam nici un merit, dar măcar puteam să uit senin în ochii 
lui Silviu. Spre el m-am dus şi l-am provocat la o cursă de 
viteză: dus şi întors, de la un capăt la altul al ghiolului, şi l- 
am întrecut, pentru prima dată. Era vesel, ca şi cum ar fi 
vrut să-mi facă un hatâr şi se lăsase întrecut de bună voie, 
dar şi eu şi el ştiam că nu fusese aşa. Cum să nu fii curat cu 
un astfel de prieten? Ymi pusesem întrebarea ca să mă; 
pedepsesc. 

După masă ne. Am dus la terenul de fotbal: 

Toată lumea fotbal, fix la cinci! Le-am spus celor de pe 
pajiştea ghiolului, când am plecat spre gazdele noastre 
pentru a prinzi, aşa că ne-am întâlnit acolo peste 50 de 
amatori. 


Ne-am împărţit în echipe şi galerii şi ce bine că mă 
ooupasem de bocanci: o pereche din stocul adus de Silviu. 
Mă cam strângeau, aşa că nu prea m-am omorât în prima 
repriză, dar într-a doua, când adversarii păzeau poarta 
dinspre cazărmile nemţegşti, m-am înfipt şi am tras câteva 
bombe, earn pe lângă poartă, dar atât de năpraznice că 
mingea a ajuns pe la marginea pădurii, de unde o aducea 
aeelaş tânăr cu mustăcioară şi ochelari şi cu un base aiurit 
pe cap. Uneori o g'ăsea mai greu, pentru că nu-i ur. Mărise 
sau nu-i ghicise direcţia şi până s-o aducă foloseam alta, din 
rezervele lui Florin, aşa că nimeni nu-i dădea prea mare 
atenţie găsitorului de: mingi. La una din aceste bombe, din 
lovitură iiberă, cu elan - dar ce elan! 

— Mingea s-a dus atât de aiurea şi de departe, încât abia 
după mai multe minute de căutare a apărut în braţele, 
Fochelaristului, oferită de un soldaţ german, în uniformă. 

Noaptea, pe care as fi dorit-o fără lună, dar se împotrivise 
Idorintei mele aprinzându-şi ca pentru o feerie, toate 
stelele, până şi Luceafărul era în zodia din care singur 
putea să creeze umbre, fix la orele 10, m-am furişat la locul 
stabilit, în spatele casei midi, la cel mai malţ dintre stâlpii 
gardului despărțitor. Era de partea cealaltă a gardului. 

— Ai fost foarte inspirat! Mi-a mulţumit el. Nici nu-ţi poţi 
închipui cite obiecte şi mişcări am observat. Deocamdată să 
lăsăm lucrurile tot aşa: pe seama hazardului. Dar n-ar 
strica să aranjaţi un meci între echipa voastră şi una a 
nemților, un meci amical! A încheiat el râzând. 

A doua zi, la ora când ştiam că au antrenament, fnainte de 
masă, ne-am dus în delegaţie: aşii echipei, adică Florin, cel 
mai, Silviu; subsemnatul, Anais pentru pitoresc, dar mai 
ales pentru cele câteva boabe de germană pe care le ştia, 
un vlăjgan din sat, cars-şi descoperise menirea de bec- 
cositor, pe nume Dragomir, şi un voluntar, un fel de 
reprezentant al spectatorilor, pentru că era prea scund şi 
prea ocupat de râsul lui, zgomotos, ca să se poată amesteca 


printre atleţii balonului, recomandându-se cu un nume, 
inventat sau blagoslovit anume pentru râs: Harbuz. 

Nemţii, majoritatea subofiţeri, foarte tineri, unii nici nu 
cred că aveau vârsta noastră, s-au arătat foarte mişcaţi de 
gestul nostru şi au primit imediat provocarea. Nici nu s-au 
mai dus să ceară aprobarea ofiţerilor. Am fixat meciul 
pentru prima duminică, dimineaţa la 11 şi ne-am înţeles şi 
asupra orelor de antrenament. In privinţa arbitrului nu am 
găsit decât o soluţie de compromis: întrucât nu putea fi 
vorba de un arbitru neutru, am' hotărât să fie reprezentată 
fiecare parte, adică să avem doi arbitri. Aproape toate 
înțelegerile au rămas întocmai, numai asupra orei de 
începere s-a revenit, asta a doua zi, după ce s-au consultat 
cu ofiţerii. Ni s-a propus la alegere: on cu o oră înainte, la 
zece, on după amiază la cinci. Am ales după amiaza, ca să 
avem spectatori, dimineaţa oamenii erau la biserică şi cum 
se arătaseră foarte interesaţi de eveniment, ar fi fast păcat 
să nu-i avem acolo, ca galerie. 

Noaptea, la ora zece, tot sub un cer f carte indiscret, ne- 
am întâlnit în acelaşi loc, la gard. Bănuiam ce-l poate 
interesa: orele de antrenament, şi ale noastre şi ale 
nemților. I le-am spus din memorie şi mi-am dat seama că 
le-a reţinut întocmai, repetându-mi-le, spre confirmare, 
după câteva minute, la despărţire, dar am avut vaga 
impresie că mi le-a recitat pentru a mă controla el pe mine, 
pentru că a strecurat o oră pe care am negat-o repede 
amândoi, eu cu o fracțiune de secundă înainte, el scuzându- 
se. 

Cea de a treia noapte a început cu propuneri de 
promenadă, acceptate aproape de toţi cu entuziasm, dar 
care imediat după cină, din cauza burzuluirii cerului s-au 
transformat în propuneri de mas ă verde neamicală, adică 
de pocher. Careul s-a format destul de greu. Numai eu mă 
retrăsesem iniţial: nici nu mă interesa jocul, pentru că eram 
între prieteni, singurul rival posibil ar fi fost Adorian şi cred 
că ar fi fost un rival zdrobitor, din cei care dau însăşi 


definiţia pocherului: un joc în care câştigă cel care are 
cartea cea mai mare, sau cel are reuşeşte să convingă că o 
are, şi nu mă mai interesa mai ales din cauza nopţii. Mă 
dusesem de mai multe ori la fereastră şi mi se părea că 
privesc cu ochii închişi. Careul se compusese din Silviu, 
Sergo, Florin şi Anais. Tocmai Adoriar; cedase, aşa cum 
cedasem şi eu la rolul de chibiţ în favoarea lecturii, dar pe 
când la mine era un pretext, pentru el era probabil o 
voluptate: articolul, paragraful, codul din anul, în 
comparaţie cu articolul para etc.... 

Nu ne-am spus decât: Toate bune! La gard, la ora stabilită 
şi un: Pe mâine! La despărţire. Eram liber, iar întunericul 
părea foarte sigur de stăpânirea lui. Un cort gros, şi negru 
se lăsase peste toate întinderile. Din fericire, mă 
antrenasem cu paşi şi cu repere palpabile pentru drumul 
prin beznă până la salcia Casiopeei, şi'gropile de pe drum, 
până la moară, făceau parte din ele. 

Ajuns la ghiol am avut prima surpriză: se auzeau zgomote, 
nu foarte departe şi pared se zăreau şi nişte licurici 
albaştri. Am căutat repede un ascunziş, fără să-mi dau seam 
a că nu era altul mai bun decât apa, mai ales că plecasem 
doar cu un slip pe mine. L-am căutat aiurea, într-un 
stufăriş, redescoperit la momentul oportun de memorie, 
care nu numai că m-a deviă. TI de la calea mea cu repere, 
dar m-a şi primit cu ţepi şi urzicăturl. Şi mai trebuia să stau 
şi nemişcat! Zgomotele deveniseră voci, ca- „zone şi 
nemţeşti, iar razele albăstrui cotrobăiau prin ungherele 
întunecoase, evident din rutină, nit cred că s-ar fi aşteptat 
cineva la vreo surpriză rea. Dacă aş fi fost descoperit în 
tufiş, singur, îngheboşat, nu zic că s-ar fi întâmplat ă 
nenorocire, dar o anumită bănuială, cu puterea ei de 
proliferare, s-ar fi iscat, pe când în apă, chiar dacă m-ar fi 
dibuit lumina vreunei lanterne, ceea ce aproape că ţinea de 
imposibil, exista pretextul băii solitare, de noapte, care se 
potrivea posturii de sportiv în care mă cunoscuseră nemţii. 
Dar vocile s-au îndepărtat, luminile albastre şi ele, am 


rămas numai cu sentimentul neplăcut al prostiei şi cu nişte 
arsuri şi mai neplăcute pe gambe şi pe braţe. Uf, dar mai 
era şi drumul! Noroc că nu mă mişcasem nici cu un 
milimetru din poziţia în care ajunsesem la tufiş. Ştiam 
măcar direcţia spre ghiol, şi de la marginea lui, dacă nu mă 
răsuceam inconştient pe micul parcurs, orientarea cea 
mare devenea foarte clară: în stânga, drumul şi satul; în 
dreapta, lacul, iar dacă nimeream, păstrând direcţia 
generală, locul nostru de acces în ghiol - scobitura de la 
mijlocul țărmului - puteam foarte uşor să ajung pe calea 
cea sigură spre Casiopeea. Am ajuns. Nu mă mai minunam 
de căldura nopţii şi de blândeţea apei; toate: întâmpl: ările, 
lucrurile, începuturile, ruperile, ezitările, neîntâmplările, 
toate se iscau sau clădeau o minune. Nici nu mi-am mai 
frecat corpul cu apă, nici respiraţia nu mi-am mai potrivit-o, 
mi-am început indiana în ritmul pe care i= 1 programasem, 
fără să-l alterez nici o clipă. Mă auzise şi. Mă aştepta pe 
ultima treaptă, cu o cuvertură desfăcută, m-a înfăşurat în 
ea şi a început să mă frece, redându-mi căldura şi toată 
puterea de a o iubi. Era într-un halat lung până la călcâie, i- 
am tras mânecile şi i l-am repus pe umeri, am cuprins-o pe 
dinăuntru şi am dus-o în braţe spre covorul nostru de pluş 
auriu. Am îngenuncheat amândoi, faţă-n fa* eram inch' ud, 
sau poate că eram numai rece şi simţeam cum o pătrunde 
frigul meu şi cum îi iau căldura, dar ne-am încălzit repede 
amândoi, ne rostogoleam împreunaţi, pe pătura pufoasă, 
până la seânduri şi reveneam în rostogoliri spre alte 
seânduri şi n-o voiam numai pe ea apăsată, lovită şi 
aplatizată de lemnul pe care-l simţeam căutându-mi oasele, 
devenisem perna şi salteaua ei, cleştele şi echilibrul ei, ne 
sorbeam unul altuia gemetele şi ne găseam tot timpul cu 
mâinile, ne întâlneam degetele de la picioare şi frunţile şi 
ne potriveam umerii şi genunchii şi abia atunci ochii ei 
coborau spre buzele mele, descoperindu-ne înălțimile. Ne- 
am iubit duios şi sălbatec, nemişcali şi frenetici, încolăciţi şi 
alintându-ne, ne-am iubit pentru veciile care trecuseră şi 


pentru cele care ne primiseră, ne sărutam până la sufocare 
şi apoi ne prindeam capetele în mâini şi ne priveam, de 
aproape şi de departe, în superba libertate a nopţii, ne 
vedeam cum voiam: tineri, frumoşi, nebuni, zei sau demoni, 
uneori mă vedeam eu în ea şi cred că se vedea şi ea în mine 
şi iarăşi ne iubeam sudându-ne craterele, fericiţi că nu 
scăpăm în lume nici un strop din lava noastră mistuitoare. A 
fast o noapte fără vorbe, numai cu răsuflări şi gemete, iar 
când am simţit că începe s-o sperie ameninţarea zorilor, am 
ridicat-o în picioare, în dragoste şi-n clocot, până la mijloc 
înălţimea noastră era aceeaşi, şi am învârtit-o într-un dans 
dement, obligând-o să-şi suie tălpile pe degetele picioarelor 
mele, şi apoi degete pe degete ne-am ondulat şi ne-am 
căutat minute în şir egalitatea înălţimii, pe care n-o găseam, 
pentru a ne-o căuta mereu, apoi s-a produs un cutremur 
cumplit care ne-a prăvălit, fericiţi şi extenuaţi şi cu goluri 
pentru alte dorinţi, pentru alte nopţi fără lună, pentru alte 
erupții egoiste. Căzusem în genunchi, fără să ne fi despărţit 
din piatra Sărutului. 

— Oh, commetu es fou, mon Gvidăn, mon petit, mon 
adorable Gvidăn! Mi-a spus înainte de a ne despărţi. 

N-am mai zărit-o, fantomă subţire de spumă, sus, pe 
țărmul laculul. Şi n-am mai văzut-o multe nopţi, cerul 
devenise al tuturor îndrăgostiţilor, nopţile pline de mistere, 
iar lacul oglinda întregului firmanent. În acele nopţi, toţi cei 
din casa morarului au învăţat cerul. Cel mai zelos a fost 
Adorian. A lipsit doar o zi şi când s-a întors, seara, a început 
să-mi corecteze erorile, nu eram la curent cu noutăţile 
astronomice, aşa că nu puteam să mă tocmesc cu el, iar 
cartea pe care şi-o adusese de la Bucureşti nici nu mi-a 
arătat-o, necum să mi-o împrumute. 

Dar se apropia Duminica. Ne antrenam în fiecare zi, şi 
dimineaa şi după amiaza, satul vuia, mai ales tineretul şi 
oaspeţii de război: refugiații şi dispersaţii, care erau mai 
mulţi decât localnicii, dintr-o joacă meciul devenise un 
eveniment, şi-mi părea rău că în cea de a doua noapte fără 


lună nu-mi amintisem de el în chioşcul care se însingura. 
Dar noaptea de duminică, oare cum va fi? 

Mai întâi a fost însă ziva de duminică. Am privit-o de pe 
cerdac şi am trăit-o acolo de dimineaţă până seara. Nu 
turna cu găleata, cum se spune, era o ploaie de primăvară, 
o ploaie agricolă, densă şi neîntreruptă, care te inducea în 
eroare doar câteva minute, până te făcea ciuciulete. Nimeni 
nu se mai gândea la meci. Chiar dacă s-ar fi oprit cândva 
ploaia, terenul, cu neregularităţile şi gropile lui, ar fi rămas 
o mlaştină. Ne căutasem şi ne găsisem distracţii şi 
îndeletniciri domestice. Fetele jucau remi cu Ilencuţa, care 
se dovedea redutabilă, prinsese toate chiţibuşeriile jocului 
în vacanţele trecute şi acum şi le etala odată cu pietrele, 
băieţii îl atrăseseră şi pe Adorian în careu, pared dintr-o 
necesitate de autoflagelare, pentru că erau buzunăriţi fără 
mild, eu mă retrăsesem cu Dobridor la capătul dinspre uliţă 
al cerdacului, vorbind despre toate cele şi mai ales despre 
război. Nu ştiu dacă din încăpățânare, sau pentru sarea 
discuţiei, sau pentru că aşa gândea, dar îi tot dădea cu 
victoria nemților: 

— Nu se poate, dom' student, nu vă, luaţi după vorbele 
ălea care mai mult hârâie, ălea care încep cu bocănitul: ta- 
ta-ta-ta! Is tari, domle şi-s foarte organizaţi, uitaţi-vă numai 
ce-au făcut aici în sat în două luni: şosele, poduri, bărăci, 
văzut doar, şi terenuri pentru gimnastică şi fotbal, le-au 
făcut singuri, fără mână străină, şi dacă-i vorba de 
instrucţie, apăi la ei se face! 

— Uh, nene Dobridor, dac-ai şti matale ce mai fac, ce 
pârjol şi ce moarte prin locurile pe care le părăsesc! l-am 
spus. Să dea Domnul să nu-i vedem cu ochii noştri plecând 
de aici, de unde matale spui c-au făcut atâtea... 

— Adică dumneata vrei să spui că or să rămână aici? Am 
auzit în spatele meu vocea ascuţită a lui Adorian, care 
schimbase locul cu Anais, probabil ca să nu-şi dezumfle 
buzunarele. 


Nu i-am răspuns imediat, nu pentru că nu găsisem 
răspunsul pe care-l merita, dar mă preocupa altcineva şi 
altceva: pe poartă, sub o umbrelă cât un cort, se avântase: 
omul căruia i se potrivea cel mai puţin acea apărătoare, 
uriaşă, de cazarmă: mărunţelul, cu hlizitul lui cu tot, 
domnul Harbuz. Oare cum de nu -şi dădea seama că aşa 
înarmat cum era părea un pitic în plin program de 
iarmaroc? 

— Vin de la nemți! Ne-a detunat el vestea, de fapt 
continuându-şi numărul din program: ne propun să 
amânăm meciul! 

Florin crăpa de râs, dar şi mie îmi venea să mă dau cu 
capul de pereţi, şi ceilalţi izbucniseră în hohote, şi f etele, şi 
Ilencuţa, numai Dobridor părea că-l ia în serios, de, era 
vorba de nemți! Dar mai era şi Silviu, cel necunoscut, cred 
că-l depăşea pe Malec, în momentul acela: se uita la noi, 
uimit, ca la nişte căpiaţi, ne trecea în revistă pe fiecare, se 
încrunta tot mai tare, încât atunci când şi-a oprit privirile 
asupra lui Harbuz, părea atât de fioros în hotărârea lui, că 
i-a suprimat şi acestuia râsul, brusc, ca şi cum i-ar fi aplicat 
o mască pe faţa. 

— Nu se poate! A hotărât el. Aşa ceva e împotriva oricăror 
legi, mai ales a celor de bună cuviinţă. Şi chiar dacă ei fac 
propunerea, noi nu putem hotări decât adunând toată 
echipa, inclusiv rezervele şi cât se poate de mulţi din 
galerie. Mi se pare că dumneata o reprezinţi... 

— Da, da! S-a repezit mărunţelul, neizbutind însă să-şi 
scoată capul de sub umbrelă. 

— Eşti prea puţin! 1-a repus în locul şi în rolul lui, Silviu. 
Eu, în calitate de căpitan al echipei, şi de magazioner, 
pentru că şi mingile se află în posesia mea, te rog să-i 
convoci: fix la ora două p.m.! Pe toţi membrii echipei, pe cei 
mai serioşi din galerie, pe candidaţii la arbitraj... 

— Păi eu sunt! Eu aş fi!... A început să se bâlbâie 
mărunţelul. Mă pricep şi ştiu şi ceva nemţeşte... 


— Cred că şi calitatea asta dublă trebuie s-o luăm în 
discuţie şi să hotărâm! A continuat Silviu, imperturbabil: on 
şef al galeriei, on arbitru. E la mintea cocoşului, nu? Nu poţi 
să fii şi în tribună şi pe teren, mai ales dacă ştii nemţeşte... 

— Care tribună? S-a prostit harbuzaşul. 

— Cum care? S-a mirat Silviu. Unde-or să stea spectatorii, 
oamenii dumitale, cei care te-au ales? Aaaa! Da! Sigur că 
da! Sub umbrela dumitale! 

Hohotele ne zguduiau pe toţi. Numai Silviu şi Harbuz se 
uitau foarte serioşi unul la altul. 

— Dumneata îţi joc de mine! S-a ofensat mărunţelul, 
bineînţeles revenind, fără vrere, la masca veche, de 
hlizeală, care-i submina definitiv sensul frazei. 

— Sigur că da! A încuviinţat răspicat Silviu. Dar dumneata 
ce ai făcut până acum? Chiar atât de milogi la cap ne ai 
crezut? Du-te şi anunţă-i pe cei din galeria dumitale, că 
dacă ţi se aseamănă, au neapărată nevoie de vestea asta, 
altminteri or să ne aştepte două ceasuri sub plasa porţilor, 
ca să se apere de ploaie... 

Insuleţul s-a cărat, cu umbrela tot deasupra, nu între 
picioare, cum poate i s-ar cuvenit, dar părea şi mai 
caraghios aşa. Nici capul nu şi 1-a întors când a închis 
poarta şi a fost un miracol faptul că nu şi-a încurcat 
învelitoarea aceea cât o cupolă între stâlpii ei. 

Am râs multă vreme, reluând replicile amândurora, l-am 
felicitat toţi pe Silviu pentru spontaneitatea şi hazul 
ripostelor sale, mai ales pentru măiestria interpretării, 
Sergo 1-a îndemnat să rupă tradiţia familiei şi să urmeze 
conservatorul - „Fiuuu! Îi dai gata şi pe Ciprian şi pe 
Manolescu, ba şi pe Vraca!” - iar Neruna 1-a sărutat dintr-o 
poziţie care le ascundea feţele, dar am ghicit ce s-a 
întâmplat după privirea lui fixă şi năucită. 

Deci dumneata vrei să spui... A redeschis Adorian codul, 
exact la paragraful voit, dar nu l-am lăsat să-şi termine 
fraza scârboasă şi provocatoare. 


— Un moment! l-am spus aproape poruncitor, Meindu-l 
să-şi încrunte sprâncenele; dar iarăşi nu-l întrerupsesem 
ca sămi găsesc răspunsul, la care, de altfel, puteam să 
renunţ, pur şi simplu privind ploaia, ostentativ, era şi acesta 
un răspuns, nu pentru asta l-am întrerupt, ci pentru a 
încerca să-mi imaginez ce mutră făcuse în timpul acelei 
conversații suprarealiste dintre Silviu şi Harbuz - uh, cât 
regretam că nu-mi trecuse prin minte să mă uit la el! 

— Cred că acolo se jucase marele rol. Vreau să spun, am 
început să-i răspund, că orice conversaţie e compusă din 
păreri, mă rog, opinii, dar şi din cuvinte prin care acestea 
se exprimă, poate că ar fi mai bine zis: din cuvinte care 
exprimă opinii, sau care le ascund, dacă extrapolăm la 
Talleyrand... 

— Charles Maurice, născut la Paris în 1754, episcop de 
Autun! S-a revărsat Adorian, dar s-a muiat repede simțind 
parcă penibilul intervenţiei sale. 

Nu aveam chef să-mi continuu peroraţia, de fapt mi se 
încâlciseră şi gândurile şi înclin să cred că tocmai asta 
urmărise Adorian cu balonul lui dezumflat atât de repede: 
folosise un vicleşug de barou. Mai că mă înfuriasemT dar şi 
asta putea să facă parte din planul lui. 

— Propun să schimbăm premiza discuţiei! M-am străduit 
să mă calmez. Să plecăm nu de la ceea ce vreau eu să' 
spun, ca să nu ne jucăm prea mult cu cuvintele, ci de la 
ceea ce vrei dumneata să afli, ca să ajungem direct la opinii. 

— Ar fi o provocare la provocare! A descoperit el, fără. Să 
dea importanţă jocului de cuvinte. 

— Eu cred că faci o confuzie între sinceritate şi cinste, l- 
am corectat, în loc să le aduni, aşa cum s-ar cuveni în cazul 
nostru, dumneata le desparţi, deformând o calitate, cea a 
cercului nostru... 

— Total de acord! A sărit Florin în sprijinul meu. Asta e 
problema! Nu vreau vorbe, vreau libertate, vreau să pot 
spune mice: adevăruri, prostii, aiureli, nerozii, orice, puteţi 
să mă sărutaţi sau să mă scuipaţi, nu, asta nu, dar să 


strâmbaţi din nas, mă rog, să mă apostrofaţi sau să mă 
huiduiţi, dar numai să mă lăsaţi să spun orice, fără teama că 
din cauza asta s-ar putea să nu mai spun niciodată nimic! 
Nu-i aşa că putem spune orice? 

Mi s-a părut sublim, direct şi nesofisticat, mai convingător 
decât un manual despre libertate. Ah, ce Florin scump şi 
frumos aveam! 

— Da! A acceptat Adorian, emoţionat şi el. Cred că aici 
putem spune mice, dar nu în toată lumea se întâmplă asta, 
mă refer şi la lumea mare şi la lumea mica. Da, asta e 
problema: să se poată spune oriunde, oricând, mice, dar e 
problema omului nu a bestiei, e problema lumii, nu a 
junglei... 

Ne -am uitat unii la alţii şi cred că toţi ne-am bucurat 
gândindu-ne că suntem oameni. 

— Vezi cit de complicate sunt lucrurile şi vremurile! I-am 
spus lui Dobridor, care parcă mă ruga pentru mai multă 
claritate. Nu e vorba de problema dumitale, acolo totul e 
simplu ca bună ziva. Vor pierde războiul, nene Dobridor, 
crezi că fac altceva acum decât să-l piardă? Înfrângerea lor 
a început odată cu începutul războiului. 

— Ei, asta-i bună! S-a împotrivit morarul. Au tăbărât 
americanii pe ei, aici e nenorocirea, că la început ai văzut şi 
dumneata, nu erai prea copil, au luat hălci din toate părţile, 
în două săptămâni cucereau o ţară, păi în cite săptămâni au 
luat Franţa? Ia ziceţi! 

— Nu luau, domnule Dobridor! A intervenit Adorian. Poate 
că mă vei înţelege mai bine, dacă-ţi voi povesti un episod 
dintr-o carte a unui mare scriitor american. E vorba despre 
ocuparea unei ţări de către nemți, da, în timpul acestui 
război, una din ţările acelea care au căzut în câteva 
săptămâni, cum spuneai dumneata. Unul din ofiţerii 
ocupanţi, uimit de rezistenţa aproape generală din acea 
Ora, o rezistenţă care nu se simţea neapărat şi numai prin 
arme, ci mai degrabă prin oameni, prin privirile lor, prin 
umbletul lor, prin tăcerea lor, prin gesturile lor, prin toată 


atmosfera din acea ţară, înnebuneşte şi începe să urle, 
gândindu-se la toate ţările ocupate de armata lui, la 
uriaşele întinderi aflate sub ocupaţie germană: Muştele-au 
cucerit hârtia de muşte! Mugştele-au mai cucerit o sută de 
metri din hârtia de muşte!... Ăsta e adevărul nemlilor în 
acest război: hârtia de muşte! 

— Vreau şi eu cartea! 1-a atacat Metaxe. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun! l-a răspuns Adorian. Am citit-o la 
barou, cu schimbul, cred că e un singur exemplar în toată 
tam, în original, în americană: The Moon is down, de John 
Steinbeck. 

Am înmărmurit. Auzisem expresia, în prima noastră 
noapte. Cum puteam s-o uit? Numai când nu e lună! In 
nopţi fără lună! Îmi ceruse să jur! L-am întrebat, ca într-o 
doară, pe Adorian, unde se petrece acţiunea cărţii, despre 
ce ţară E. Vorba? 

— Norvegia! Mi-a răspuns el. Cartea a apărut In Statele 
Unite în 1942. E vorba despre ocupaţia germană din 
Norvegia. 

Ploua, ploua. Pe cerdac se încinsese un joc numit Whist, pe 
care nu-l cunoşteam, şi deşi părea antrenant şi se juca doi 
contra doi, ceea ce presupunea multiple combinaţii, nimic 
nu-mi dădea ghes să-l învăţ, mă preocupa simbolistica 
nopţilor noastre fără lună, misterul lor. Nu înţelegeam. 
Acolo, în Ora ei, ele erau, probabil, simbolul durerii, 
deznădejdii, nelibertăţii. De ce le transformase aici în nopţi 
ale fericirii, ale minunilor, ale libertăţii? Erau un preludiu 
sau un epilog? Voia să le transm ită, prin dorinţă, prin 
contrarii, dincolo, în ţara ei? Se răzbuna pe deznădejdea, 
pe nebunia, pe răutatea lumii, pe deznădejdea, nebunia şi 
răutatea de dincolo? Dar dacă se jucase cu o simplă 
metaforă? Dacă nici nu ştia despre acea carte, despre 
simbolul din titlul ei, despre simbolul cu care se confunda 
titlul? Nu-mi venea să cred, dar mai descoperisem un 
amănunt care complica şi mai mult lucrurile! The Moon is 
down, Adorian era tipul preciziei, ereri grosolane erau 


excluse în perimetrul lui de gândire, opinii ciudate, 
paradoxuri, extravaganţe intelectuale, contraparadoxuri, 
da, erori însă nu. Era imposibil să fi confundat o ţară cu 
alta. Cartea lui Steinbeck diseca ocupaţia germană din 
Norvegia, iar ea era şi reprezenta o Ord nordică neutră, 
liberă, nu ocupată! 

Mă retrăsesem în camera mea. Se apropia ora zece. Am 
fugit spre locul de întâlnire numai pentru că aşa ne 
înţelesesem, din datorie şi din felul meu de a fi. N -aveam ce 
gg ne spunem. Nici el nu ieşise din casă, eram sigur, iar 
vizite nu primise, le-am fi remarcat, doar rămăsesem toată 
ziva pe cerdac, şi din înălţimea lui se vedea uliţa principală 
până departe. Uitasem totuşi un amănunt care l-a 
interesat: vizita piticului cu umbrelă şi pretextul lui imbecil. 
Am stat mai mult în ploaie decât mi-aş fi închipuit, mi-a 
cerut să-i dau toate amănuntele vizitei. Nu ştiu cum şi-a 
stăpânit râsul. Eu îmi acopeream gura cu amândouă mâi_ 
nile, în pauzele relatării, probabil că şi el. A f ost o relatare 
fragmentată, dar fără omisiuni. 

— Avrut să se infiltreze! Mi-a şoptit, Dar i-aţi dat o lecţie 
formidabilă şi e foarte bine că a făcut-o Silviu. Ele 
inatacabil! Nu cred că o să mai aibă chef, dar să nu 
renunţaţi la prudenţă, să nu renunlaţi, pentru că e vorba şi 
de Florin. Indivizii ăştia încearcă mereu şi, dacă nu găsesc, 
inventează, ca să justifice, ceea ce uneori e şi mai rău. Pe 
mâine! Pe mâine! 

Ploaia mă pătrunsese până ia oase, dar ciudat, nu mă 
înfrigurase. Dacă n-aş fi avut hainele pe mine, cred că m-aş 
fi simţit şi mai neploua'l. Şi atunci mi s-a deschis cerul, nu 
cel al lumii, cel din capul meu: oare nu era o noapte fără 
lună? Poate cea mai sigură noapte fără lună, din cauza ploii! 
Toate surprizele cerului erau închise. N-am plecat imediat. 
Am aşteptat să treacă patrula. Ultima dată, când m-am 
urzicat din pricina ei, a trecut, după socotelile mele, între 
zece şi un sfert şi zece jumătate. M-am uitat la ceas: era 10 
şi 20. Am ieşit afară, la timp, ca să mai aud vocile care se 


îndepărtau. Eram în slip, aşa am plecat, fără să mai orbecăi, 
fără să-mi pierd orientarea. Am ajuns repede la salcia 
Casiopeei şi contactul cu apa a fost o mare plăcere. Era 
caldă apa, fată de temperatura ploii şi a aerului de afară, 
aşa cum ţi se pare şi cum chiar este, întotdeauna, în înotul 
de noapte. 

Când am ieşit însă din apă şi am început să urc treptele 
chioşcului s-au dezlănţuit din toate părâile şi în toate părţile 
bicele frigului. Dârdâiam şi-mi clănţăneau dinţii, parcă mi 
se rupea „inima, iar plămânii inhalau praf de gheaţă. Primul 
gest a fost acela de a plonja în apă. Mi l-am reţinut 
ghemuindu-mă şi învelindu-mă în propriu-mi corp. Cred că 
m-am dus de-a rostogolul, ca un colac, spre mijlocul 
chioşcului. Pătura era acolo, dar numai pătura. M-am 
înfăşurat în ea şi m-am încălzit şi uscat prin rostogoliri. Cel 
mai greu am scăpat de clănţănitul dinţilor. N-am reuşit 
decât prinzându-mi maxilarele în mâini şi strângând* Am 
rămas mult acolo cu privirile şi gândurile la castel. H 
vedeam, îl situam perfect după ferestre. Aproape toate erau 
luminate, dar nu era o lumină bănuită, timidă, ci una care 
contura perfect ferestrele, parcă zăream uneori şi umbre, şi 
mişcări în cadrul lor. Se întâmpla ceva acolo, probabil o 
gală, o recepţie. Se aşteptase trecerea patrulei, apoi se 
aprinseseră toate candelabrele. La urma urmei şi ploaia era 
un camuflaj şi mai ales o barieră, un stop chiar, pentru orice 
avioane. Sim team că se va întâmpla ceva şi s-a întâmplat. 
Una din ferestre s-a deschis, toată, lumina a izbucnit ca un 
far, trimiţându-şi raza groasă până la lac, dar eşarfa care-mi 
flutura acolo nu mai era albă, nici nu cred că s-ar fi văzut 
albă, strălucea, în reflexe multe, ca o împletitură de fire 
metalice. Am numărat în gând: unul, doi, trei, patru! Atunci 
s-a închis fereastra. l=am lăsat semn cuvertura aurie, pe 
care am împăturit-o de mai multe ori, până ce a ajuns ca o 
pernă. Nu ştiu dacă am nimerit chiar centrul pardoselii. La 
salcia Casiopeei m-a aşteptat numai frigul. N-am încercat 
nici măcar xnişcări de respiraţie de teamă' că vreuna, 


necontrolată, din cauza frigului, ar putea să-mi schimbe 
poziţia şi să pierd orientarea. Am plecat zgribulit printre 
reperele mele, cele pentru mâini şi pentru picioare, biciuit 
cu cravaşe şi rânci de gheaţă, tremurând - oare cum? 

— In sloiul în care mă prefăcusem, Doamne, ce caznă 
îngrozitoare e frigul! Cu el ar trebui să se identifice 
infernul, nu cu butoaiele de pucioasă şi cu limbile de foe. 

În cameră era lumină şi era şi Florin. S-a speriat văzându- 
mă. Mi-a spus că-s vânăt ca o cangrenă. 

— Cred că sunt o cangrenă! Şi m-am aruncat pe pat. 

S-a întors cu prosoape şi cu alcool şi cu vestea că sus se 
serbează logodna Nerunei cu Silviu. A muncit jumătate de 
oră cu mine. M-a boxat, m-a pălmuit, m-a frecat, m-a masat, 
un singur lucru am uitat amândoi: m-aş fi încălzit mult mai 
repede dacă mi-aş fi turnat un pahar de alcool, pe gât. Dar 
am avut grijă s-o fac sus. L-am imitat întocmai pe Florin pe 
cel de data trecută: îmi turnam din fiecare sticlă tin pahar, 
dar nu mă mulţumeam doar să azvârl pe gât licoarea. 
Sorbeam din ea des puţin, degustând-o cu toate papilele, 
până când goleam pafiarul. Nu Silviu, Neruna a poposit 
lângă mine întrebându-mă dacă mi-am pus în cap să mă 
îmbăt. l-am răspuns că-mi plac băuturile acelea, toate, 
poate pentru că beau în cinstea ei şi a lui Silviu, în cinstea 
lor. M-a mai întrebat unde-am fost şi i-am răspuns că am 
făcut o plimbare până la chioşc. 

— Mincinosule! M-a ameninţat ea cu degetul. Vrei să-mi 
strici ziva! Dacă ar fi aşa, chiar în noaptea asta aş veni la 
tine! Mai bine sărută-mă! 

Dar m-a sărutat ea, înapoindu-mi întocmai primul meu 
sărut: scurt şi subţire, ca o aţă. 

Am şi dansat cu ea, dar după primele mişcări i-am dus-o 
lui Silviu şi i-am înconjurat pe amândoi cu braţele şi le-am 
spus, parcă fără noimă: 

— Nu ştiu P E cine cuii-l dau... 

Am părăsit salonul, împreună cu Florin, râdeam şi eram 
drept ca o luminare... Dar de pe cerdac până în cameră m-a 


târât el, prin ploaie, prin noaptea fără lung. 0 fantomă sub 
lire, din spumă, s-a aplecat deasupra mea şi m-a adormit. 

A doua zi, Florin mi-a repetat vorbele cu care mi-am închis 
pleoapele: 

— Logodnica mea! A râs el şi ai încercat o mişcare de a mi- 
o prezenta. Ţi-am prins mina la timp... 

— Logodnica mea! Am bâiguit. Şi nu ţi-a plăcut? 

Din cauza cotului brusc pe care-l făcea pârâul morii 
înainte de a se vărsa în lac şi a desişului de sălcii pe mal, 
chioşcul nu se vedea de la ghiol şi cum locul preferat al 
tuturor era pajiştea şi ghiolul în care ea se apleca, mai 
nimeni nu ştia ce se petrece la chioşc în timpul zilei. Îl 
considerau toţi părăsit, o relicvă a vremurilor de pace şi de 
răsfăţ aristocratic. Nici eu, care-l descoperisem dichisit şi 
cu urme de trecere omenească, nu m-am gândit să-l iau la 
ochi în timpul zilei, pentru mine el devenise numai şi numai 
al nopţii, cea neagră şi fără de lună. Nici chiar. Când am 
măsurat cu paşii calea de la ghiol spre salcia Casiopeei, 
jalonând-o cu repere tangibile, şi am făcut asta de zeci de 
ori, în final numai cu ochii închişi, Ca să mă deprind şi să am 
siguranţa drumului orb, nu am dat prea mare atenţie 
chioşcului deşi îl aveam în fata. mea. De aceea am tresărit, 
trezindu-mă pared dintr-o noapte opacă, în momentul când 
un prichindel mi-a spus la ureche, foarte secretos, că a 
văzut o bared în apropierea chioşcului. 

— E o grămadă de lume acolo, a adăugat la fel de 
misterios puştiul, şi dac-am avea un ochean, cum au nemţii 
şi nenea jandarmul! Că eu m-am uitat odată prin ochean, la 
şcoală, la o lecţie. Ştiţi cum se vede? Parc-ai fi acolo uncie te 
uiţi. 

Nu ştiu de ce luase puştiul un aer atât de enigmatic şi tle 
complice, rămăsesem cam singur la ghiol, dintr-o nevoie 
imperioasă de solitudine, ceilalţi plecaseră la antrenament 
cu tot alaiul de prichindei, ca să recupereze zilele pierdute 
şi să profite din plin de cea de a doua zi cu soare de la 
încetarea ploii, mai ales că peste trei zile avea loc meciul. 


— Mă învăţaţi şi pe mine să săr în apă? A îndrăznit 
băielaşul. Să mor eu, dacă mi-e frică! 

Întâi l-am aruncat eu, după ce i-am spus să stea drept şi 
nemişcat în timpul căderii, apoi l-am ajutat de câteva on 
ţinându-i braţul sub mijloc. Se încrâncena al dracului, şi 
maxilarele şi le strângea, aşa că izbutea să-şi tină poziţia şi 
să spargă apa cu mâinile. După prim, ul salt fără ajutor, cam 
şui şi probabil şi dureros, pentru că-şi coborâse mâinile 
spre apă, fără să-şi apiece capul între ele, s-a mai domolit, 
îmi tot dădea târcoale, dar n-avea curajul să-şi spună şi cea 
de a doua doleanţă. Ca să nu-mi pierd vremea cu el, l-am 
trecut şi prin ultima probă: l-am chemat pe malul ghiolului, 
m-am prefăcut că-i arăt ceva în apă şi când se holba mai 
tare l-am împins din spate. Reflexul s-a produs: s-a îndoit de 
la mijloc aruncându-şi mâinile înainte în cel mai reuşit salt 
de până atunci. 

— Voiam să vă rog să ma învăţaţi şi săritura aia peste cap, 
aia de rămân toţi cu gura căscată! Şi-a mărturisit 
prichindelul tot păsul. 

Fiuuu-fiuuu! Am fluierat a admiraţie şi ameninţare. Asta 
mai târziu, puişorule, după ce o să sari cam de o sută de on 
pe zi, aşa cum ai Învăâat azi, vreo două-trei săptămâni, ca 
să dihoci burticică. 

Am dat să plec, dar puştiul nu m-a lăsat. Mi-a făcut semn 
să mă-lungesc pe iarbă, s-a lungit şi el foarte aproape şi mi- 
a şoptit la ureche, mai, mai să nu-l aud: 

— Să ştiţi că e unul mic, ca nea Suciu, clopotarul, unul 
care ride tot timpul ca un prost că a fost şi pe la 
dumneavoastră... Stă la noi, dincolo de biserică, întrebaţi 
de casa lui Găvan, e a noastră. Să ştiţi că ăla, Păcală ăla, se 
funşează din casă de cite on tree nemţii în caraulă, noaptea, 
şi stă de vorbă cu ei. Dacă n-ar face asta pe furiş... Ce ziceţi, 
să-l mai pândesc? 

Îmi era cu neputinţă să cred că puştiul fusese pus la cale 
de Harbuz, deşi isteţ şi înfigăreţ cum era putea fi 
transformat într-o iscoadă ideală. l-am spus că nu mă 


interesează cu ce se ocupă Păcală, iar în ceea ce-l priveşte, 
dacă face ce i-am spas, în trei săptămâni va căsca toată 
lumea ochii la el. Nu mi s-a părut prea vesel la despărţire. 

— Romantioa probabil pentru că nu-i mulţumisem într-un 
fel sau altul pentru marile veşti pe care mi le-a adus, dar m- 
am gândit că-i mai bine aşa, deşi ştiam că-l nedreptăţesc. 
Nu putea să fie iscoada lui Harbuz, asta devenea clar, nu că 
n-ar fi putut juca rolul, dar mi se părea imposibil ca Harbuz 
să se dea pe mina lui. După toate probabilitățile, Harbuz 
era omul nemților, poate fără nici o legătură cu autorităţile 
româneşti. Era de neconceput ca în aşezarea în care se află 
un comandament german, o unitate de stat major, după 
toate aparențele, pentru că nu erau acolo nici depozite de 
arme, nici prea multă soldăţime, nici măcar un tanc sau un 
tun antiaerian, să nu existe un om de-al lor, un om de 
legătură care să-i ţină la curent cu evenimentele şi să-i 
scutească de eventuale surprize, neplăcute. Am folosit 
codul de urgenţă şi am intrat imediat în legătură cu Dinoiu- 
mezinul. Ne-am găsit de lucru la gard, apoi am coborât spre 
grădină, după ce ne-am convins că nu ne urmăreşte şi nu 
ne poate vedea nimeni. Cum de nu-i, cum de nu-s pe teren? 
Au fost primele întrebări. Eu din capriciu, el pentru că nu 
mai are ce face. Apoi i-am istorisit întâmplarea. Nu mi s-a 
părut foarte surprins, cum mă aşteptam. Eu însă am fost, 
auzindu-l: 

— Aşa cum arată, cu aerul lui de nătâng, Harbuz e un as. 
Singurul lui defect e înfăţişarea. Şi dacă în ciuda acestui 
defect, cum nu se poate altul mai demascator, e totuşi 
folosit, îţi poţi da singur seama cam care e cota lui! Când mi 
l-ai identificat prima dată, m-am speriat puţintel: ce caută 
aici? Oare nu cumva prezenţa lui e legată de venirea 
noastră, adică de venirea mea? Să fi primit ei informaţii atât 
de secrete? Acum c'red că m-am edificat: e omul de 
legătură dintre ambele servicii secrete, cel german şi cel 
roman, iar asta îmi confirmă faptul că unitatea germană de 
aici are un rol de prim rang, nu numai în zonă, în general! 


Cred că a fost adus aici la cererea nemților, dar de ce oare 
atâtea măsuri din partea lor? Asta ar fi o întrebare. Şi de ce 
tocmai el? Asta ar fi a doua. Harbuz nu e atât de tânăr pe 
cit pare, e trecut de treizeci de ani şi cred că masca lui de 
Păcală e o mască de întinerire. E foarte posibil să se fi 
specializat în Germania, v-a şi scăpat că ştie nemţeşte. 
Prezenţa lui aici s-ar putea explica şi prin cerere nominală 
de către germani, şi prin întâmplare: a fost trimis un om 
disponibil, dar şi prin cerere indirectă: să le fie trimis un 
tânăr care ştie bine germana, cam toate due la concluzia că 
Harbuz, bineînţeles că-1 cheamă altfel, e mai întâi omul 
nemților şi pe urmă al românilor. Un asemenea om au vrut 
nemţii să aibă aici, pe el deci, pe cel mai sigur! De ce? 
Pentru că simt nemţii ceva în neregulă, ceva general şi se 
grăbesc să ia măsuri peste tot? Problema mi se pare foarte 
gravă. Ca să vezi unde poate să ducă neastâmpărul unui 
copil şi isteţimea lui! Şi nu ştiu ce e mai bine în cazul 
acesta? Să-mi continui misiunea şi s-o duc la capăt, sau s-o 
anulez, pe răspunderea mea. Până acum am monologat, 
adică am vorbit în gând, m-am sfătuit cu mine însumi, cred 
că mă înAelegi şi iată că şi eu îl înţeleg pe regele Midas. Dar 
era prea importantă vestea pe care mi-ai adus-o. Chiar 
voiam să te întreb: ce anume te-a determinat să foloseşti 
codul de urgenţă? Pentru că dacă nu l-ai fi folosit, 
alarmându-mă şi ascuţindu-mi simţurile, poate că n-aş fi 
ajuns la acest raţionament şi mai ales la concluziile pe care 
le-ai auzit, care, pe cuvântul meu, sunt foarte, foarte 
îngrijorătoare... 

— Ştii ce mi s-a părut ciudat în povestirea puştiului? Am 
început eu cu o întrebare. Nu faptul că Harbuz se întâlnea 
cu nemţii, nici chiar regularitatea întâlnirilor lui cu ei: în 
fiecare noapte, conta bineînţeles şi asta, am reţinut: în 
fiecare noapte, deci noaptea, şi pe furiş, ci absenţa din 
povestirea puştiului a altor întâlniri pe furiş, sau chiar 
întâmplătoare, de pildă, cu jandarmul. Era cu neputinţă ca 
puştiul să nu be înregistreze, pentru că îl urmărea pe 


Harbuz, era clar, dacă şi pe ploaie s-a ţinut după el, 
văzându-l intrând la noi, ca să nu mai vorbesc de ultima lui 
întrebare: să-l mai pândesc? De ce şi-o fi asumat puştiul 
rolul de detectiv, nu ştiu, dar şi-l îndeplinea straşnic! Deci, 
mi-am spus şi eu că Harbuz e omul nemților, ceea ce mi s-a 
părut foarte ciudat, pentru că, iartă-mă, când ţi l-am descris 
prima dată pe Harbuz, mi-am dat seama că-ţi este cunoscut, 
într-un anumit rol, poate că ai urmărit asta cu intenţie, ca 
să ne pui în stare de alarmă, sau să ne îndemni la prudenţă, 
ştii mai bine. Deci, cum se poate, mi-am zis, ca un om al 
siguranţei noastre să se întâlnească numai cu nemţii, şi 
numai pe furiş, când prima lui obligaţie ar fi fost să 
raporteze autorităţilor noastre, prin jandarmerie, sau pe 
alte căi? Fiind numai al nemților şi nemaifiind al nostru, 
oare asta nu dovedea o situaţie specială, neobişnuită, mai 
că-mi vine să spun: de neîncredere a nemților, de 
neîncredere generală? 

— Deci pe alte căi am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie! 
S-a îngrijorat iarăşi Dinoiu. S-au clarificat multe, dar din 
păcate într-o singură direcţie. Misiunea mea insă rămâne 
sub un semn de întrebare uriaş, şi dacă ar fi măcar semn de 
întrebare! Dar mi se pare mai mult şi asta mă zminteşte, 
pentru că eu duminică trebuie s-o duc la bun sfârşit, şi 
acum nu mi se mai pare un bun sfârşit. Dar n-am nicio and 
posibilitate de contact până luni. Nu ştiu dacă îritelegi şi 
nici nu ştiu dacă e bine să înţelegi. Şi toate acestea pentru 
că i-ai căzut cu tronc unui prichiiidel! Dar în ultimă 
instantă, ce bine că i-ai căzut! Voi avea nişte zile şi nişte 
nopţi! 

— Poate că pot să te ajut cu ceva, sunt al vostru, ştii foarte 
bine asta! I-am adus aminte. 

— 'Ţi-am spus că numai luni se poate lua contactul! A 
repetat el cam iritat. Dar asta mă priveşte pe mine. Sunt 
aproape convins că se va produce o neghiobie, o tâmpenie, 
prin intermediul meu... 


— Altceva?! L-am întrebat cam dur, anume ca să-l scot din 
gânduri. 

— Da! Mi-a spus el ca şi cum ar fi vrut să-mi mulţumească. 
Mai întâi vom întrerupe orice legătură! Asta oricum trebuia 
să ţi-o spun astă seară, nu e o consecinţă a noii situaţii. 
Dacă va fi nevoie de tine, o persoană, nedef încă, te va 
întreba cât e ceasul, pentru că al lui i s-a făcut ţăndări în 
trenul spre Titu, pe la Bâldana. Cred că uşor de reţinut, nu 
bate la urechi în nici o situaţie şi e imp9sibilă orice 
coincidenţă. Nimeni nu mă cunoaşte, dacă veţi fi întrebaţi, 
nimeni, de tine nici nu mai vorbesc. Silviu e un mare atu 
pentru voi, prin situaţia babacilor, feriţi-l de prostii, dar 
apăraţi-vă prin el, cum s-a întâmplat Duminica trecută. Şi 
mai vreau ca tu să fii foarte convins că Harbuzul ăsta, cu 
mutra lui de imbecil, e o forţă, nu numai ca agerime şi 
introspecţie, ci şi ca instinct de prevedere, adică poate să vă 
întindă nişte curse foarte Fine Şi primejdioase. Vă spun 
asta, ca să vă cuirasaţi bine, pentru că nu prea văd ce alt 
grup 1 -ar interesa în zona aceasta. Sunt sigur că în 
momentul ăsta îl preocupă absenţa noastră, a mea şia ta, 
de pe teren: dacă este sau nu o simplă coincidenţă. În ceea 
ce mă priveşte, nu mă interesează, dar tu ar fi bine să-ţi 
creezi un alibi. Ştii că în asemenea clipe şi situaţii, 
mulţumirile sunt de prisos. Tot ceea ce facem e absolut 
firesc, noi ne -am ales firescul acesta! , 

Eram în locul nimănui, pe un mic tăpşan între grădinile 
celor două gospodării. Vorbisem în şoaptă, bineînţeles. Ne- 
am steins mâinile, a lui era cam fragilă, fară putere, şi ne- 
am urat Noroc bun! 

Prichindelul nu-mi vorbise numai despre Harbuz, prima lui 
veste fusese alta: însufleţirea chioşcului, baârni dăduse şi 
ideea cum să ajung acolo, pared ai fi uncie te uiţi, îmi 
spusese el amintindu-şi de o experienţă cu binoclul, la 
şcoală, probabil la o lecţie de fizică. In recuzita lui Silviu se 
găsea un asemenea obiect, care fusese agăţat la vedere şi 
la liberă utilizare: în cuierul din holul casei mari. L-am găsit, 


l-am pus şi eu la vedere ca o taşcă poştală şi am pornit nu 
spre chioşc, ci spre ghiol, pe un drum ocolit, în aşa fel că în 
momentul când am ajuns la ghiol din direcţie opusă, 
prichindelul, în plin elan pentru a suta săritură, probabil, n- 
a mai avut vreme să şi-o stopeze, ci să şi-o deformeze, 
căzând în apă ca un rac, cu toate excrescenţele desfăcute şi 
cu un pleoscăit atât de răsunător că la apariţia lui pe mali- 
am privit mai întâi burticică: era roşie ca a unui rac, scos nu 
din ghiol ci dintr-un cazan cu apă clocotită. Foarte 
înverşunat şi fară să se uite la mine, dar ştia pezevenchiul 
că-l urmăresc, şi-a făcut elan pentru o nouă săritură In care 
numai gambele nu l-au ascultat, dar care întotdeauna i se 
pare perfectă celui care o execută. L-am felicitat şi l-am 
invitat la o partidă de ochean „pentru că eu m-am săturat 
de spectacol de o oră de când tot mă uit la chioşe”. Nici nu 
şi-a mai luat hainele cu el, a rămas în chiloţeii lui largi şi 
caraghioşi care s ar fi potrivit la culoare mai degrabă unei 
fete de pernă. Pe drum, mi-a mărturisit, cam ruşinat, că-şi 
închipuise tot timpul... 

— Ştiţi, eram sigur că sunteţi după salcia aia bortoasă, fir- 
ar a dracului! I-am dat un spectacol absolut degeaba... 

Un firicel de teamă totuşi mă încolţea: dacă nu mai era 
nimeni la chioşc? Şi dacă era?! Ambele întrebări nu mă 
încântau, iar cale de mijloc nu exista - sau poate că da! 

— M-am hotărât, chid mi-a apărut chioşcul în faţa 
privirilor: puştiul, nu greşise decât în aprecierile, 
aritmetice. Era şi o bared, legată probabil de unul din 
stâlpii chioşcului, era şi populaţie, dar nu o grămadă de 
lume, cum exagerase el, ci doar cinci persoane, cinci siluete 
deosebeam cu ochi liberi: două femei, doi bărbaţi şi un 
copil, dacă-1 judecam după înalţi, me. Mai mult nu voiam să 
ştiu, hotărâsem în sinea mea să nu privesc cu binoclul într- 
acolo, îndemnat de un sentiment mai ciudat: mi-era şi jenă, 
mă amestecam brutal în intimităţi străine, dar mai 
puternică decât jena era teama că aş prgfana, că aş 
dărâma, că aş înlocui un templu care era numai al nopţii şi 


al celor două făpturi care-l clădiseră, că l-aş pierde pehtru 
totdeauna. 

Puştiul era în extaz. 'Işi alesese cu grijă un loc din care să 
nu fie descoperit, şi-a potrivit binoclul, s-a chinuit cu el apoi 
s-a uitat bosumflat la mine: 

— Văd ca prin ceaţă! Mi-a spus. Parc-ar fi numai nori aeolo 
şi ceva ea nişte urechi de măgar, care ar vrea să mă 
împungă. 

Ceaţa i-am r: isipit-o repede, potrivindu-i, după gesturile 
prin care convenisem, ientilele binoclului, dar urechile de 
măgar le-am descoperit câteva secunde mai târziu în 
cioturile unei sălcii uscate, care se urca drept în faţa lui din 
apă şi pe care şi-o alesese ca pavăză împotriva privirilor din 
chioşc. 

— Doamne! Doamne! S-a crucit prichindelul. Cred c-aş 
putea să-l trag de urechi pe ăla micul de-acolo, sau de nas, 
că strâmbă din el. Fiuuuu! Şi-a schimbat el tonul. Țarina! 
Îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă, lungă, lungă! Şi 
Aiamica! Da ştiţi cum e? Aproape goală. N-are nimic sus, 
numa la mijloc o batistă, nu vreţi să vă uitaţi? Sau v-aţi 
săturat! Eu o să mă chiorăsc la ăla micu, ăia mai mari s-au 
aşezat pe duşumea şi beau. Ce bine se vede sticla! Ştiţi ce 
scrie pe ea? Ceva cu... Scot...şiCHIVA... Chiva, ca pe 
mama gemenelor. Ştiţi că avem două gemene în sat? 
Floarea şi Crenguţa! Întotdeauna mă inervez când rnă 
gândesc la numele lor. De ce nu le-au zis Floarea şi 
Creanga, sau Floricica şi Crenguţa, doar is gemene! 

Raţionament perfect! Mi-am zis, mângâindu-l pe creştet. 
Şi eu şi el am auzit zgomote în stufăriş, în spatele nostru. 
Ne-am întors capetele în acelaşi timp: pared mă aşteptasem 
la o asemenea trecere, mi-o prezisese Dinoiumezinul. Era 
Harbuz, în sort şi maiou şi cu tenişi în picioare. A dat bună 
ziva, apoi i-a făcut semn cu mina puştiului să-l urmeze, 
dublându-l imediat cu vorbele când a văzut că nu e 
ascultat: 


— Gelutule, hai! Te cheamă tac-tu. Nu ştiu ce vrea de la 
tine, dar mi-a zis să te trimit cu aeroplanul. 

— Aşa zice mereu când... Ştiu eu ce vrea! S a întristat 
puştiul, şi mi-a înapoiat cu un gest moale binoclul. 

— E ceva spectacol? M-a întrebat Harbuz. 

— E o femeie goală! I-a răspuns îmbufnat, în locul meu, 
prichindelul. Mai ceva ca pe plajă! Ştiu că vă place să vă 
uitaţi... 

Apoi a venit la mine, mi-a întins mina şi s-a prezentat: 

Gelu Găvan! Dar nu mi se spune Gelutu, mi se spune 
Găvănel... 

Vrând-nevrând i * Meuse Gelu lui Harbuz! După chestia 
cu femeile goale, piticul n-a mai îndrăznit să ceară binoclul, 
deşi îi cam curgeau balele. S-a despărţit de mine cu o 
întrebare plină de tile şi foarte concentrată: 

— Amator sau prof esionist? 

Ca s-o înţeleg, dacă eram din tagma lui şi-mi făceam 
misiunea şi ca să nu mă mire, dacă nu eram, şi aveam 
mania nudurilor! Deci nici eu nu păream prea tinăr, aşa 
cum nici el nu părea prea în vârstă. Dar acestea erau 
concluzii complementare, jocuri, cele grave erau cele 
prevăzute de Dinoiu: omul era un profesionist încercat şi 
abil. 

Şi totuşi n-am putut rezista ispitei. M-am pitit după o 
împletitură de stuf, mi-am potrivit lentilele şi am luat în 
colimator chioşcul. La urma urmei şi ea coborâse cortina 
indiscreţiei şi nu doar o singură dată. Bărbaţii dispăruseră, 
probabil că înotau prin bulevardul fără vegetaţie, puştiul, 
bine prăjit de soare, lungit pe un prosop, bătea ca pe nişte 
clape degetele care i se ofereau prin decupajul unor 
sandale foarte albe. Doar ele se vedeau sub poalele 
desfăşurate ale unei trene albe, de voal. Am urcat încet 
peste faldurile şi volanele rochiei până ce am întâlnit faţa 
țarinei, Ţarinei, cu [ mare. Era înaltă şi majestuoasă şi dacă 
n-aş fi ştiut-o bunică, n-aş fi spus şi n-aş spune şi nici nu 


spun că mai păstra foarte evident urmele unei frumuseți 
stranii, parcă din altă lume - dar oare nu era din altă lume? 

— Ci că era foarte frumoasă, fără acel încă sugerat de 
vârstă. N-am privit-o mai multă vreme de ruşine, pentru că 
începuse să se descheie la bluză pentru a-şi elibera sânii. Se 
ridicase şi Aiamica, Lola mea, s-o ajute, oferindu-mi 
privirilor prelungite şi întărite, tot trupul ei de zeiţă. Dacă 
m-aş strădui, probabil că aş găsi o comparaţie sau o 
reprezentare, memorată sau numai văzută, în albumele cu 
reproduceri din operele marilor maeştri! Dar era ea, nu era 
alteineva, era o aclamaţie a perfecțiunii, şi era vie, 
dăruindu-se superbă soarelui, nu nopţii şi întunericulul. Şi 
iarăşi am fost nevoit să mă retrag, tot din cauza ruşinii, 
reveniseră la chioşc bărbaţii şi i-am simţit şi pe ei goi şi m-a 
cuprins scârba, nu pentru că aş fi putut, să-i văd aşa cum 
erau, ci pentru că trădasem noaptea, mi-era scârbă de mine 
însumi, şi mi-am jurat atunci că voi uita tot ce-am văzut 
acolo cu neochii rrzei, că voi rămâne numai -şi numai al 
nopţii, al vederii celei multiple, totale: cu mâinile, cu buzele, 
cu gusturile, cu ochii cei dinlăuntru, cu carnea, cu sângele, 
cu puterea. 

M-aş fi aruncat chiar în clipa aeeea în apă, atâta 
fierbinţeală rea mă înfăşură, dar nu voiam să ştie că 
fusesem, nu voiam să ştie că văzusem, nu voiam să 
înfricoşez noaptea care urma să vină, obligând-o să se 
apere cu toate luminile ei. 

M-am fofilat printre sălcii şi tufişuri până la ghiol, parcă 
înadins, ca sărmanul Gelu, în plin elan, să-mi repete, 
văzându-mă, scena care-i înroşise burticică. 

— Nu mai vreau! S-a răzbunat el, lovind cu pumnii în apă. 
De ce nu veniţi când nu sunteţi? M-a pocnit cu cea mai 
frumoasă întrebare pe care-o auzisem. Vă dau cuvântul 
meu c-am făcut şi-un salt mortal, fără să cad pe burtă, dar 
mi-am nenorocit şalele. Acum vreau să mă hodinesc. Şi 
vreau să vă spun ceva! Şi-a coborât el glasul în şoapte. 


S-a aşezat lângă mine, dar nu alături, ci în faţa mea, ca o 
prelungire a unei linii, dar nu pentru geometric, ci ca să 
observe uliţa şi mişcările de pe ea şi, după ce şi-a regăsit 
aerul conspirativ, a început, în şoaptă: 

— Să ştiţi că s-a interesat foarte mult de dumneavoastră. 
Pentru asta m-a chemat, nu ca să mă dea pe mina lui taică- 
meu. Am ghicit eu ceva, dar m-a dus când a folosit vorba 
tatei, cea cu aeroplanul. Mare şmecher şi eu mare 
nătărău...! 

Ar fi vrut să=l întreb eu, ca să pară şi mai interesant, dar 
mi-am propus să tac tot timpul, ca să nu-i rămână amintirea 
că a vorbit cu cineva, uşor de smuls, printr-o simplă 
întrebare: „Si ce ţi-a mai spus nenea Ala, ce te-a mai 
întrebat?” Cu metoda mea, ar fi obţinut din partea lui, 
foarte posibil, un răspuns ca acesta: „Care nene? Nu mi-a 
zis nimic, nu m-a întrebat nimic!” Ideea discuţiei dispărea, 
iar la relatarea voluntară foarte greu s-ar fi gândit 
investigatorul, and vrei să afli ceva despre cineva, nu 
întrebi: Ce i-ai spus? Ar fi absurd, ci: Ce-aţi ciiscutat? Ce ţi-a 
spus? Ce te-a întrebat? De-aceea trebuia să tac! N-am 
discutat, nu i-am spus, nu l-am întrebat! Asta va fi arma 
inconştientă a prichindelului în cazul în care va fi 
chestionat, ceea ce era foarte probabil. Nu mi-a suportat 
multă vrerime tăcerea: - 

— Mă întreba mereu: „Când a venit la baie?” I-am zis: „L.- 
am găsit acolo.” Unde s-a mai dus?, I-am zis: „Mai întâi m-a 
învăţat să sar!, „Aha! A sărit el: şi pe urmă unde s-a dus?, I- 
am zis': „S-a dus să ia binoclul ca s-o vadă pe Aiamica goală, 
la chioşc, eu i-am zis că e goală şi că e şi o barcă acolo., şi 
iar pe mine: „De uncie ştii?,, l-am zis: Păi dacă s-a uitat ceas 
la ea! > Mi-a dat şi mie binoclul să mă uit, dar pe mine m-a 
interesat băiatul, că era tare răsfăţat şi era de vârstă mea şi 
eu am zece ani împliniţi, ca să nu mă mai întrebaţi!” Nu i- 
am mai spus că aţi venit dumneavoastră să ma luaţi acolo, 
că iar s-ar fi pornit cu întrebările şi mi se făcuse lehamite. 
„Va să zică, a început el să mă muştruluiască, vă holbaţi Cu 


ceasurile la toate spurcăciunile, în loc să...” „In loc sa ce?” |- 
am întrebat şi eu, doar îl prinsesem, nu putea să-mi spună: 
l*c sa te ţii de carte”, pentru că e vacanţă şi 'iau în fiecare 
an premiul întâi... 

Era cit pe-aci să-i spun: îl meriţi cu prisosinţă. Că era tare 
isteţ prichindelul, dar am avut puterea să mă stăpânesc. I- 
am trecut doar degetele prin păr. Dar mai voia să-mi spună 
ceva: 

— Când să piece, iar pe mine: „Şi zici că nu s-a întâlnit cu 
nimeni, absolut cu nimeni?” „Ba da! I-am zis. S-a întâlnit cu 
mine, adică eu m-am întâlnit cu el.” Am zis el, nu 
dumnealui, aşa că vă rog să mă iertaţi! Mi-a mai spus să nu 
vorbesc cu nimeni despre discuţia noastră, nici cu tata, dar 
a zis într-adins ca să nu-mi duc gândul spre dumneavoastră, 
aşa că l-am întrebat: „Dar ce-aveţi cu dânsul, de tot vă 
interesaţi de el?” Şi mi-a zis că vrea să vă pună căpitanul 
echipei şi că pentru asta trebuie să ştie de ce-aţi lipsit, că el 
e sigur că vă pierdeţi vremea cu fetele şi asta nu-i şade bine 
unui căpitan, fiindcă-i ia gândurile şi puterile de la fotbal. 
După cite mi se pare mie, eu cred că n-o să vă susţină să fiţi. 
Căpitan. Am încercat eu să vă salvez, da nu l-am simţit în 
favoarea dumneavoastră. Da să ştiţi că l-am şi minţit, când i- 
am spus câţi ani am. M-am făcut mai mic, ca să mă creadă 
mai prost. De f, apt am doisprezece ani, cu vreo doi mai 
mare ca ăla din chioşc... 

Dar au venit băieţii şi fetele şi, deşi mi se făcuse dor de ei, 
m-am simţit frustrat de o mare plăcere, care a devenit 
emoție şi fiori când prichindelul mi-a spus la despărţire: 

— Să ştiţi că tin foarte mult la dumneavoastră! De ce nu 
veniţi învăţător la noi? 

Am fost în schimb la antrenamentul de după mash' şi am 
alergat ca un ogar şi-am tras în minge de credeani c-am s-o 
fac bucăţi, dar nu puteam să mă pun cu Florin sau cu Silviu 
şi nici cu Sergo care avea o siguranţă de halterofil în 
picioare. Am fost numit extremă dreaptă, iar Adorian 


arbitru din partea noastră. Nu cred c-ar mai fi fost nevoie 
de unul german. 

M-am rugat cerului şi m-a ascultat, s-au poate ne-am rugat 
amândoi. Era o noapte fără lună, groasă şi caldă. Am plecat 
mai devreme spre Casiopeea, cu mult înainte de a-şi face 
rondoul patrula nemţească. Ştiam că se produseseră 
schimbări în chioşc, fusese mobilat cu scaune, cu măsuţe, 
cu şezlonguri. Le-am împins spre margini ca să eliberez 
spaţiul mare din mijioc, am găsit mai multe pături, şi pe a 
noastră, am recunoscut-o imediat, le-am desfăcut pe toate 
şi le-am aşternut pe duşumea, une peste alta, erau vreo 
Cinci, şi cu a noastră deasupra şase. M-am tăvălit pe ele ca 
pe o saltea imensă, umplută cu puf. Îmi plăcea să aştept. 0 
aşteptam cu amintirile, le înfloream una cite una, 
îmbogăţindu-mă cu dorinţi. Nu era frig, dar m-am înfăşurat 
în halatul ei şi parcă am simţit-o, înconjurându-mă de 
miresme. l-am auzit ieşirea foşnitoare din apă, am respirat 
zgomotos ca să mă ştie şi am primit-o la prima treaptă cu 
halatul desfăcut. Dar mai întâi m-a îmbrăţişat, udă, 
înfiorându-mă cu senzaţii noi, şi am învârtit-o ca s-o usuc cu 
căldura mea, mi-am adus-o şi la spate, rotitoare, ca să-i dau 
şi de-acolo căldură şi să-mi trezească tot trupul, apoi ne-am 
învelit amândoi în halatul ei şi ne-am lăsat cu fetele în jos, 
pe pătură. Ea a vrut, mi-a impus nemişcarea. Am rămas aşa 
răstigniţi, minute multe şi cred că amândoi am auzit atunci 
pentru prima dată zgomotele nopţii: bolboroseala apei sub 
noi, foşnetul trestiilor în depărtare, orăcăitul broaştelor, 
zbucnirile peştilor la suprafaţa apei, gemetele copacilor în 
dragostea lor cu yintul, lătratul câinilor, târâit de greieri, 
pocnete şi şuierături misterioase, parcă şi fâlfâiri de aripi 
mari în văzduh. Până atunci nu ne auzisem decât pe noi, 
fuseseră nopţi compuse din făpturile noastre, tremurânde şi 
încărcate, şi din întunericul cald care ne simţea şi ne 
binecuvânta descărcările. Ne apropiam, alunecând prin 
bezna materială, amândoi. Nu mi-a dăruit faţa, i-am luat-o. 
I-am căutat, blind, buzele şi ochii. Plângea. 


— Cest aujourd'hui mon anniversaire! Mi-a spus ea după 
ce s-a liniştit. J'ai ete obligee de la feter Dimanche, au 
Palais, par des considerations purement protocolaires, tu te 
rappelles? J'ai ouvert pour toi la fenetre, j etais sure que tu 
etait lă... Aujourd!' hui, î midi, je Lai fetee en familie, et j'ai 
gardee la unit pour nous deux... Oh! Comme je savais 
qu'elle sera notre nuit, la plus fidele arnie que nous avons. 

Frumoasa noastră noapte! M-am născut la miezul nopţii, 
ca într-un basin scandinav. În curând va fi miezul nopţii şi 
vom fi numai noi doi şi Noaptea. 

Era şi un dulăpior acolo, lipit de una din marginile 
chioşcului, ne-am dus împreună, purtat de ea, şi am scos 
din el o sticlă, după pipăit, reliefuri şi dop îmi era 
cunoscută, de la Silviu, „Courvoisier?” am întrebat, şi mi-a 
răspuns printr-un Da! Am luat şi două pahare, nu la 
întâmplare, le-am ales după formă, apoi ne-am întors în 
patul nostru, moale şi încăpător, m-a rugat să-i dau ei sticla, 
pour la deboucher, tot ea a turnat în pahar e, am ciocnit, i- 
am urat în româneşte: 

— La mulţi ani! 

Am sorbit de câteva ori, apoi am schimbat paharele, şi le- 
am mai schimbat de câteva ori şi de fiecare dată îmi şoptea 
numele cu care ma renăscuse: 

Oh, mon jeune, mon adorable, mon kernel Guidăn! 

Ne am mai turnat în pahare şi am continuat ritualul, dar 
mi s-a făcut dor de ea, voiam s-o văd şi i-am spus, ne-am 
debarasat de obiecte, şi am ridicat-o, goală, în picioare şi 
am început să-i creez cu mâinile alte contururi decât cele 
pe care le văzusem ziva, am readus-o în noapte, mi-am 
readus-o: făptură a nopţii, recâştigându-mi libertatea de a o 
avea şi de a o vedea, în gând şi-n vis şi-n fiinţă, aşa cum voi 
dori eu, sau de a nu-i lumina niciodată trăsăturile, păstrând- 
o fantomă a tuturor simţurilor, şi a văzulufrevărsat în ele 
pentru a le ascuţi şi a le întări, i-am cuprins faţa ca să i-o 
redesenez şi i-am desfăcut părul din coc, pentru ai-l 
revărsa” peste obrajii şi umerii desenului meu, şi am simţit 


că sânii ei mă doreau, palpitând, şi as fi vrut să nu-i fi văzut, 
erau ai pieptului meu, acolo se rotunjeau şi se întăreau şi 
tresăreau amintindu-şi toate amintirile noastre, cele ale 
jarului lichid, suind şi coborând şi zvârcolindu-se în arterele 
noastre. Ne-am iubit ' cumplit, ca într-o răzbunare, până ce 
ne-a inundat potopul de lavă şi ne-a ridicat la suprafaţa 
lumii şi mi-am spus şi i-am spus că Noaptea şi-a găsit 
prinnoi frumuseţea dintâi, apărându-şi-o aprig cu puterea 
ei cea mai mare: întunericul. Rămăsesem în piatra 
Sărutului, eternizând o fericire largă şi blândă, fără 
zguduiri, difuzată sau adunată din toate măd'ularele şi 
celulele făpturilor noastre, Nu ştiu ce dar as fi putut să-ţi 
fac, dac-aş fi ştiut, i-am spus, dar mi-a oprit vorbele cu mina 
şi mi-a şoptit că i-am dăruit Noaptea şi Anii din trecut, 
mulţi, toţi, toţi anii aniversării ei, şi m-a rugat să mă 
gândesc la alte daruri, m-a rugat să-i spun poezii, nu, n-o 
interesau sensurile, nu trebuia să i le traduc, voia să mă 
audă, voia să le audă în limba mea, le-ar fi simţit ca pe un 
colier, un etrange collier, din culori sonore, care i-ar curge, 
înfăşurând-o, din creştet până la piept ca părul pe care i-l 
desfăcusem. Şi mi s-a deschis în văzul minţii o carte mare, 
cu supracoperţi gălbui, cu litere şcolăreşti şi cu ilustraţii 
şcolăreşti, pe care o citisem o singură dată, atât de uimit şi 
de captivat de sonorităţile ei unice, încât n-a mai fost nevoie 
să o citesc şi a doua oară. l-am spus-o, toată, în vorbe 
încete, dar fără să renunţ la tonuri,. Uneori speriind-o: 
Bâzâind la vântul strâmb, îmi ziceau răstit din drimb... Şi 
din plosca ei de guşe, de mătuşe, A. Uzeam cum Lzce: 
hârşşşş! Alteori legănând-o în alintări adormitoare: Iar 
acum dud focu-i stins, hornul nins, Am fi doi s-alegem pene, 
şi alene melc nătâng, melc nătâng. Melc nătând. Mi-am 
amintit Generaţiile: Tânşul pe burtă, încălecarea scurtă, 
urcuşul, alunecuşul ca pluşul, paşii înceţi ca niştepeceti. 

Şi 61 as fi vrut să-i spun Har-ul, dar nu voia sensuri şi cum 
as fi putut s-o fac să le simtă sublimul.” Mi s-a încolăcit insă 
nerăbdătoare, şi am început s-o iubesc nebun şi sonor, în 


ritmurile Uvedenrode-lor, însufleţindu-le şi poate chiar 
respectându-le: 

Lângă feăoara Geraldine... Dantelele sale... Ordonată 
spiră... O cal de val peste cavală... Uite o fată... Pendular 
de-ncet.: 

Până la prăpastia zguduitoare, până la revelaţie, până la 
UUU-VE-DEN-ROOOO-DE! 

Nu eram niciodată obosiţi, căderile se întâmplau în. Noi, 
ca alunecările, ca săriturile prelungite din vise şi parcd 
întotdeauna ne trezeam din dragoste în înălţări, gândindu- 
ne la alte zboruri, simţindu-le, dorindu-le, împlinindu-le. 
Nici după Uvedenrode nu ne-am despărţit. Am rămas în 
acelaşi Sărut, până ce bătăile inimilor s-au liniştit, 
întotdeauna, după, îşi ducea urechea la pieptul meu, în.' 
dreptul inimii, ascultând -o, dar erau atingeri blânde şi 
rotitoare. De data aceasta şi-a îndesat urechea, a apăsat, 
parcă.: pentru a încetini ritmul bătăilor. Eu îmi plimbam 
degetele prin părul ei moale şi mătăsos. Apoi s-a ridicat în 
genunchi, oprindu-mi mişcarea în umeri, mi-a căutat 
mâinile şi m-a ridicat ea, încet, până ce ni s-au întâlnit 
frunţile. M-a întrebat cu întreruperi şi ezitări dacă a fost 
prima femeie din viaţa mea. Nu m-ar fi întrebat dacă, nu ar 
fi simţit asta. l-am răspuns, apropiindu-mi-o şi lipind-o de 
mine şi strângând-o pentru a-i înfrânge hobotele de plâns 
care o cutremurau. 

În cameră, pe pat, am găsit un bileţel prin care Florin îmi 
cerea în stil telegrafic să-l scol imediat ce sosesc. Dar n-a 
mai fost nevoie, a venit singur, probabil că făcuse de veghe 
aşteptându-mă, cine ştie de chid. 

— Foarte gray? L-am întrebat. 

— Eu nu pot să-mi dau seama, s-a codit el, m-am gândit 
doar că e bine să ştii: Piticu].! Ne -a vizitat iar, cu un pretext 
de vacanţă, foarte firesc: dacă n-avem nişte cărţi la noi, de 
citit, ceva mai antrenant. Nu prea mai 'puţeam să-l luăm la 
mişto. A încercat Silviu întrebându-l dacă 1-a condus vreo 
pisică până la noi, prin beznă, dar el n-a vrut să primească 


mănuşa, ne-a arătat o lanternă cu far albastru, băgându-ne 
totuşi un fitil micuţ de ridicol: „rnai bună decât o pisică, 
chiar decât un motan”, a râs el, dar tot timpul râdea, apoia 
revenit sub altă formă la preocuparea lui: „şi am şi o lampă 
de citit la căpătâi, mă gândeam că atâţia intelectuali!” Când 
a văzut că ridicăm din umeri şi că nu prea ne pasă de el şi 
de lectura lui, s-a scuzat şi a făcut o ultimă încercare: 
„Poate că are colegul dumneavoastră, atletul, cel care stă în 
casele mici, cu dumneata”, şi a arătat spre mine, dar s-a 
repezit Neruna cu răspunsul: că tu nu ai venit aici să citeşti, 
ci să scrii, şi zău că s-a mirat când a auzit: „Păi dacă-i 
scriitor, s-a bucurat el, dar juca teatru, bineînâeles, nu se 
poate să n-aibă o carte de citit. 0 să-l rog personal!” Şi a 
dat să piece, drept care m-am luat după el şi i-am spus că 
eşti la un prieten, aşa că ar fi mai bine să te caute mâine, 
dar după cite ştiu eu n-ai decât manuale pentru bacalaureat 
şi pentru admitere. Ce-a urmat e mai interesant: O fi la 
prietenul de alături! Şi a arătat spre casa lui nea Iftode, 
cantonierul. „Ce prieten? l-am retezat-o repede. Eu ştiu că 
nu stă nimeni acolo. Iar cercul nostru e foarte închis. Nu 
primim pe fiştecare, asta să-ţi fie foarte clar! Aşa că e inutil 
să ne mai dai târcoale.” L-am cam gonit, dar mi s-a părut 
cea mai bună soluţie. Ei, acum ce zici? 

— Mai întâi zic c-ai procedat şi foarte inteligent şi foarte 
natural! I-am răspuns. Orice codeală i-ar fi dat de bănuit. 
Bravo! Mă nelinişteşte însă faptul că e la curent cu toate 
mişcările din satul ăsta. Tu, de pildă, ştiai că stă cineva 
alături? 

— Vrei să cunoşti adevărul? M-a țintuit Florin. Nu ştiu 
dacă stă cineva, ştiu cine stă! Altminteri... 

— Altminteri nu ai fi făcut-o pe niznaiul cu piticul i-am 
terminat gândul. 

— Şi atunci ce faeem cu... A arătat Florin cu degetul mare 
în spate, în direcţia vecinului. 

— Noi nu mai putem face nimic! I-am răspuns. Nu mai 
există pentru nimeni. Poate numai pentru pitic, dar dacă 


piticul ştie, ştie şi el că piticul ştie. Să-i lăsăm pe ei doi, asta 
e! Şi va fi exact cum ai spus tu: habar n-aveam că stătea 
cineva acolo! Crezi că amicii de sus l-au remarcat? 

— Asta sigur! Mi-a spus Florin. Neastâmpărata aia de 
Anais! Cine-i, de unde vine şi unde stă? Mi le-a vărsat într-o 
singură întrebare, dar şi eu i-am dat un singur răspuns: 
Habar n-am! Aşa că l-au remarcat, dar nu ştiu nimic despre 
el... 

Nu m-a întrebat unde-mi petrec nopţile, dar nici eu unde- 
şi petrece dimineţile, când morarul pleacă la Titu, Sărmanul 
Florin! Cine ştie pe unde mă credea el în nopţile mele fără 
lună şi cât tremura până auzea paşii mei prin curte! L-am 
strâns de umeri, dar el a crezut probabil că e un răspuns la 
veştile pe care mi le adusese şi la felul cum se descurcase. 
Dar şi-a avut şi el partea de glorie în marea Duminică pe 
care o aştepta satul. 

Numai babele şi neputincioşii nu au fost acolo. Era tot 
satul, cu veneticii lui, şi toţi nemţii, fără cele câteva 
santinele, probabil. Oare de cite on îi numărase 
Dinoiumezinul, pierdut într-un grup gălăgios de tineri, care 
ocupase locul neted şi verde unde s-ar fi putut ridica 
tribuna principală a stadionului? Tot acolo erau şi Piticul şi 
umbra sa, Găvănel. Şi totuşi tribuna a trebuit să se desfacă 
exact în două, pentru că se întâmplase minunea de nimeni 
aşteptată. Apăruse şi cureaşca, majestuoasă, cu toată 
copertina coborâtă, ca să dea deplină libertate privirilor 
celor cinci fiinţe care se lăfăiau în ea. Muscalul, cu scaunul 
lui pe roate, total detaşabil şi caii care-l trăgeau, se 
rEtrăsese, mai la o parte, la umbră, nu prea se omora el cu 
fotbalul. Ceilalţi însă, mai ales tinerii, ca să nu mai vorbesc 
de puşti, îşi dădeau dar şi scoteau sufletele altora cu 
ţipetele şi fluierăturile lor şi asta înainte ca să fi apărut 
echipele pe teren. 

Meciul n-a fost foarte bogat în evenimente. In afara 
prezenţei neutre, a acceptării unui singur arbitru în 
persoana lui Adorian, în afara apariţiei unor scaune, vis-ă- 


vis de cureaşcă, pe care s-au aşezat, picior peste picior, 
nişte purtători de uniforme foarte galonate, în afara 
dispariţiei lui Dinoiu-mezinul, la pauză, urmată de neliniştea 
şi neputinţa destul de vizibile ale piticului şi, bineînl=eles, 
în afara curselor, driblingurilor, şuturilor, ratărilor şi 
vociferărilor, galbenilor mai ales, noi eram galbenii, 
admonestate însă fără nici un pic de formalism de Adorian, 
da! Şi a celor trei goluri, două ale noastre şi unul al lor, mai 
bine zis unul al lor şi două ale noastre, ca să mă scot şi eu în 
evidenţă, pentru că unul din ele mi 1-a pus mie Florin în 
bocanc, sunt sigur: ca să rnă reabiliteze după atâtea 
boacăne şi ratări, în afara acestor momente a mai avut 
unul, singura mea ispravă: un corner pe care l-am şutat cu 
boltă şi care a căzut exact la mijlocul transversalei şi de 
acolo în braţele năucite ale lui Dietrich, portarul, cel mai 
simpatic membru al echipei germane: nu juca pe tot 
terenul, că nu putea, dar juca tot timpul, acolo în spaţiul lui, 
oriunde s-ar fi aflat mingea, sărea, se crăcăâna, se dădea 
tumba, încremenea, ţopăia şi avea nişte grimase, demne de 
imor- 

— Romantica talizat pe clişeele oricăror aparate de 
fotografiat. Pe tot terenul juca însă cineva, Florin al nostru, 
şi cum mai juca, Doamne, ca un dansator, ca un magician, 
făcea absolut tot ce voia cu mingea, şi dacă n-a băgat mai 
multe goluri, cred că a făcut-o cu intenţie, on ca să păstreze 
amicalul, on ca să-şi dovedească mărinimia! Am trecut de 
câteva on în goană, pentru că goneam ca un cal, tot timpul, 
şi pe lângă cele trei sferturi de faeton, În prima repriză, 
când se aflau pe partea mea, dar nu pot spune că am văzut 
altceva decât siluete feminine şi masculine, şi nici nu pot 
spune că vreuna din cele cinci siluete a schiţat un gest sau 
un semn către persoana mea. Muscalul s-a grăbit să 
reîntregească faetonul, aşa că după ce s-au sfârşit par 
lamentările dintre cele două echipe, cu gratulări reciproce, 
cu fixarea revanşei şi reluarea antrenamentelor şi ne-am 
reîntors la cabinele improvizate sub nişte arbori, n-am mai 


zărit nici urmă din cureaşca M. Ea. M-am uitat la cer şi, 
Doamne, pared undeva, la orizont nişte tauri negri se 
pregăteau să-l împungă, în locurile unde-şi ascunseseră 
burdufurile cu păcură. Serbarea noastră s-a improvizat la 
primărie: nimic altceva decât vreo 50 de sticle cu ţuică, 
înfundate cu coceni, două roabe cu caş, o movilă de ceapă 
verde şi hălci de pâine, alandala. Mai târziu, aşa mi s-a 
spus, s-au adus şi de-ale gurii şi udătură. Dar noi 
plecaserăm. Începuse ploaia. 

Era aceeaşi ploaie măruntă, poate mai puţin densă, care 
mă trimisese acolo, duminica trecută, când se sărbătorise 
marea aniversare. Am părăsit casa după ce a trecut patrula 
şi bine am făcut, pentru că din ascunzişul meu, am 
recunoscut, deşi vorbea nemţeşte, glasul piticului. Nu ştiu 
de ce, mi-l închipuiam chiar în uniformă germană. Îl 
văzusem şi la cheful de la primărie, pentru că noi îl luasem, 
în ciuda împotrivirii lui: „Nu se poate: i-a spus Florin, după 
ce ne-am înţeles, nu se poate ca tocmai dumneata, şeful 
galeriei, să lipseşti de la banchet! Ce-ai zice s-o iau şi eu 
spre casă? Nu suntem noi cei doi şefi? Măcar să ciocnim un 
pahar, două. Sau nu te bucuri de victorie, aoleu!” Asta 1-a 
dat gata pe pitic şi aşa l-am scăpat pe 

Dinoiu-mezinul de umbră, după ce îmi făcuse de mai multe 
ori semne din priviri, foarte uşor de descifrat... 

De la salcia Casiopeei nu se vedea nici o lumină la castel, 
dar mă aştepta în chioşc şi cu pături şi cu sticla de coniac, 
alături de salteaua noastră. Era foarte mândră că i-am 
învins pe nemli, era fericită, se ghemuise în mine, după ce 
mă frecase şi mă înviorase, şi-mi pipăia, ca prima dată, 
fibrele muşchilor: Oh, mon terrible Gvidân! Ne-am 
îmbrăţişat după primul pahar de coniac şi m-a învăţat să 
rămân nemişcat, oferindu-mi tresăriri rare, din tot trupul, 
cu voinţă oprite, pentru a fi repetate şi iarăşi oprite, şi 
nemişcarea aceasta întreruptă de tresăriri mă umpluse cu o 
căldură zvâcnitoare, ocupându-mi toate cuantele. Ceva. 
Creştea în mine şi mă suspenda între lume şi vis şi nu mai 


simţeam nevoia erupției, mă duceam de tot, încet şi nu se 
mai termina voluptatea, devenise o permanenţă, a sângelui, 
a vertebrelor, a cărnii. Era începutul eternității? Din când în 
când mă mângâia. La început fusese constrângere, mă 
forţasem, dar mă obişnuisem şi-mi plăcea până la rugăciune 
această nemişcare încărcată şi supusă ei. Carezza! Îmi 
spusese. În locul exploziei, distilareA. Şi ne distilam, 
picătură cu picătură, într-o mare a voluptăţii tihnite. Oh, 
cuvântul nu era o căutare, o metaforă, chiar simţeam că 
începe eternitatea, sau poate că o doream astfel! Erupția s- 
a produs, totuşi, cu o violentă ucigătoare. Zguduirea 
năpraznică a transformat acel început de eternitate într-un 
început de moarte. Sirenele şi-au ţâşnit urletul lugubru, 
cutremurându-ne şi revărsându-ne unul în altul în cel mai 
intens şi mai ascuţit moment de voluptate al Nopţilor 
noastre. Cred că nici dunga aceea despărţitoare a Pietrei 
nu mai era. Nu ştiu câtă vreme am rămas încremeniţi: bloc 
de piatră, încă nedăltuit şi nescrijelat, poate până când le- 
am auzit. Huruiau adânc, compact, stăpânitor, peste viaţă şi 
noapte, cred că erau sute. Câteva fascicole de lumină tăiau 
neputincioase bezna: nu ajungeau până la ele. Stăpâneau şi 
mai tiranic nevăzutul prin duduitul care creştea, creştea, 
înspăimântându-ne Noaptea. Apoi s-au auzit exploziile, 
umflându-se şi ele în valuri, în talazuri, în neîntrerupt. Era o 
canonadă continuă, rănind toate depărtările. Dar 
apropierile? 

Nu ştiu cum au ajuns în auzul nostru zgomotele de la 
castel în detunăturile acelea, cotropitoare! 

— Trebuie să mă duc! Mi-a spus ea. Trebuie să teduci şi 
tu! Cred că ne caută pe amândoi... 

Pe fiecare! Am corectat-o în gând: Ne-am atins trupurile 
adiindu-ne umerii cu răsuflările, buzele abia ni s-au întâlnit, 
uscate, ne-am mai simţit vârfurile degetelor, fierbinţi, apoi 
am sărit în apă, amândoi în aceeaşi clipă, dar fiecare pe 
calea lui. 


Apoi evenimentele s-au înghesuit, crâncene. Când am 
ajuns în sat era larmă, dar nu din cauza bombardamentului 
îndepărtat. Şi în hardughia noastră erau toţi treji, mă 
căutau, dar m-am fofilat prin spatele casei mici pentru a mă 
găsi şi chiar m-au găsit acolo unde omul se duce, mai ales 
noaptea, în ţinuta cea mai siimară. M-am schimbat repede, 
adică mi-am pus îmbrăcămintea de zi: maioul, şortul şi 
tenişii şi am alergat spre casa mare, unde se ţinea sfatul. 
Erau toţi, gravi, întunecaţi, veniseră şi'gazdele, din casa 
morii, Dobridor a fost cel care mi-a scârţâit vestea: 

— E foc mare în pădure, la cazărmi. Nemţii au făcut 
oprelişte, de la biserică spre pădure, nimeni n-are voie să 
intre sau să iasă de-acolo. Şi caută cu câinii... 

— Şi iar a dat buzna piticul! Rn-a anunţat Florin. Cu 
acelaşi pretext imbecil. I-am spus că eşti la un amic şi i-am 
arătat uşa. „La acelaşi?” s-a hlizit el. „Da!” i-am urlat în 
ureche şi l-am împins afară, înjurându-1. Era cu vreun ceas 
înaintea sirenelor..., Le-am spus că nu mă simt bine şi că 
vreau să mă întind în camera mea: dacă se iveşte ceva să 
mă cheme prin Florin. I-am părăsit, apăsându-mi pântecele 
cu mina şi schiţând o grimasă, mai degrabă de scârbă decât 
de durere. Am dat dracului orice consemne, m-am săltat 
peste gard şi am bătut la fereastra lui, încet şi-n ritm de 
radio Londra. Mi-a deschis-o imediat şi am intrat pe ea 
înăuntru. După ce a închis-o, a făcut lampa mare: nu mai 
era slăbănogul cu mustăcioară, cu ochelari monstruoşi şi cu 
basc aiurit pe cap, era chiar Dinoiu-mezinul, dar dacă n-aş 
fi ştiut toată povestea, cred că l-aş fi confundat cu celălalt, 
în lumina aceea palidă. 

— E o mare imprudenţă! M-a avertizat el. Simţeam şi eu 
nevoia să te văd, dar mi-e teamă să nu ne jucăm şi aici cu 
focul! 

— Nemţii caută cu câinii! l-am mărturisit temerea. 

— Pot să caute mult şi bine! M-a liniştit el. Am aruncat 
tenişii, cu duhoarea lor specială de pe tălpi, în gârlă, lângă 
terenul de fotbal, iar de acolo am venit desculţ, prin ploaie, 


aşa că... Nu de câinii lor mă tern, ină gândesc la ce se 
gândeşte piticul, de aceea mă pregătesc de plecare. Şi am 
avut un ghinion cumplit! Dacă aş fi întârziat numai cinci 
minute. Am aprins fitilul chiar în momentul când s-au 
declanşat sirenele... 

Am arătat cu mina spre tindă, a întrebare: dacă nu sunt şi 
alte urechi în casă? Mi-a răspuns amuzat: 

— A plecat la auzul sirenei, cu nevasta de mind, aproape 
goală, ca s-o aibe la post... Dacă mai întârziam niţeiuş, 
poate că s-ar fi gândit la o bombă rătăcită, sau chiar la una 
directă, a avangărzii. Până la urmă tot s-ar fi dumirit ei, dar 
asta pe ziuă, şi pân-atunci trebuie s-o şterg repede... 

I-am spus despre bariera pe care-o făcuseră nemţii, de la 
biserică spre pădure, dar nu părea alarmat: 

— Am tras şi eu cu urechea, oamenii vorbesc în gura mare 
prin sat, dar m-am asigurat mai de mult: e o cărare în 
diagonală, care începe înainte de răscrucea de la biserică şi 
care scurtează drumul la gară. 0 voi lua pe-acolo. Şi mai e o 
mică şansă: poate că nemţii, din arianism şi discreţie, nu au 
luat imediat legătura cu piticul, şi nici nu e cunoscut piticul 
de top, încât orice santinelă să-i dea drumul spre 
comandatură, dacă ar porni de la el iniţiativa, poate că 
totuşi crede, încă mai crede, că incendiul e în urma unei 
bombe. Şi mai e şi bruma de birocraţie, nu-s nici nemţii 
scutiţi de asta: ordinul trebuie să-l dea unul mare, şi dacă 
ăla mare nu e aici, până vine, până vede, până se consultă, 
până ia decizia, iar birocraţia asta il include şi pe pitic, dacă 
e în slujba lor. Totuşi trebuie să mă grăbesc... 

Avea o raniţă ostăşească, atât. 0 văzusem, plină, pe pat. 
Dar probabil că era uşoară, de lucrurile grele se 
descotorosise, eram sigur, aşa cum eram sigur că fuseseră 
împachetate în alt ambalaj pe care-l aruncase odată cu. 
Tenişii înduhniţi, pentru că şi-a prins-o fără eforturi pe 
umeri, refuzând ajutorul meu: 

— Nu e nevoie! Mi-a spus. l-am lăsat o scrisoare lui nea 
Iftode, în care îl absolv de toate şi-i mărturisesc că mi-a 


venit chef să mă înec, aşa că dacă e să mă caute, să mă 
caute în baltă. Astea toate-s pentru pitic, dacă o să ajungă 
scrisoarea la el. Cu voi însă n-am de gând să glumesc: Nu 
m-aţi cunoscut! N-aţi ştiut nimic despre mine! M-aţi văzut, 
dar n-aţi ştiut unde stau şi ce e cu mine! Nu vă speriaţi! 
Gândiţi-vă că puteţi spune asta pentru cel puţin o sută de 
tineri care s-au acivat aici. Deci negare totală! Pe tine nu te 
interesează nimeni, numai celuia care i s-a făcut ceasul 
țândări... 

— Ştiu! L-am oprit. Nu mai e nevoie să repeţi, iar 
campania de intoxicare a piticului am început-o mai de 
mult, la fel şi cu alibiurile... 

I-am povestit că bombardamentul mă surprinsese făcând o 
baie de noapte în ghiol şi altele, fără să dau vreun amănunt 
şi că între timp avusese loc vizita piticucului, şi felul cum se 
desfăşurase, inclusiv punetul răspicat al lui Florin. Cam 
căzuse pe gânduri mezinul, mi le-a şi destăinuit: 

— E o chestie de cavalerism şi, după cite te cunosc şi te 
simt, nu-ţi vei da în vileag alibiul, dar să ştii că vor tăbări pe 
tine, chiar mi-e teamă. Cred că ceea ce trebuia să fie o 
simplă diversiune, misiunea mea, a crescut în proporţii. 
Niciodată nu poţi să ştii cit de mult se va extinde un foc pe 
care-l aprinzi şi apoi îl părăseşti. Să-ţi spun drept, eu am 
auzit şi explozii. Aşa că poate să fie lată, şi atunci şi 
consecinţele vor fi. Poate că dispariţia mea le va indica, şi aş 
vrea cât mai convingător, adevărata. Pistă, dar poate că se 
vor gândi la mai multe persoane şi în acest caz prima luată 
în colimator vei fi tu, cu nealibiul tău cavaleresc. Chiar nu 
poţi să-1 dai in, vileag? Mă gândesc la o situaţie limită... 

— Dar nu înţelegi că nu am nici un alibi? l-am spus cu un 
ton care n-admitea replică. Pur şi simplu am făcut baie! 
Gata, în privinţa asta! 

N-a mai insistat, dar îl simţeam şi mai neliniştit: 

— Nu mai ştiu ce să-ţi spun, doar să te îneci ca mine. Şi 
chiar nu puteţi să inventaţi o partidă de pocher, sau să 


preparaţi, nu un prieten, cum i-a spus Florin ăluia, ci o 
prietenă, sunt vreo trei acolo, şi una, mi se pare... 

— Aia care ţi se pare, i-am amintit, e chiar cea care a vrut 
altă dată să mă scape de pitic, spunându-i că am venit aici 
nu ca să citesc ci să scriu. lar celelalte două, nu ştiu, s-ar 
putea once cu ele, prin înţelegere, dar mai întâi mi-e ruşine 
de băieţi şi pe urmă sunt sigur că au fost şi ele în salon! 

— Mama şi Paştele mă-sii! Izbucni mezinul. Nu mă 
gândesc numai la tine, mă gândesc la toată chestia. Nu pot 
să scap de senzaţia că diversiunea asta a fost o aiureală: am 
vrut să le dovedim nemților că există nemulțumiri şi 
rezistenţă împotriva lor, chiar într-un moment când era mai 
necesar să le înmuiem vigilenţa. Am simţit-o şi când i-am 
scris lui nea Iftode, de aceea am delirat în final, ca să 
creadă, poate, că a fost gestul unui nebun. Eu te-aş sfătui 
încă o dată să-ţi revezi cavalerismul, mai ales dacă e vorba 
de o persoană mai acătării. Bine, bine! S-a retras el când m- 
a simţit gata să mă reped asupră-i. Atunci te rog să fii 
deştept şi firesc, poate şi puţin ironic. Vă mai rog să plecaţi 
acum, în turmă, la răscruce, probabil că s-a adunat acolo tot 
satul, şi ar fi bine să am puţină umbră până la poteca spre 
gară. Şi mă mai rog, zău, crede-mă, chiar mă rog nu ştiu 
cui, să aveţi noroc şi mai ales tu să ai noroc! 

I-am făcut umbră, numai eu ştiam, convingându-mi 
prietenii să vină şi ei cu mine la răscruce, ca tot omul sica 
tot satul, de, poate mai aflăm ceva noutăţi, după ce am 
trecut de potecă am întors capul ca să-l văd luând drumul 
gării, se aprinseseră zorii, nu mai avea şi nu mai aveam 
nevoie de lanternă, apoi i-am făcut semn cu cotul lui Florin 
să rămână mai în urmă, cele trei perechi nici nu ne-au 
simţit, şi l-am rugat să-mi redescrie, în toate amănuntele, 
cea de a treia vizită a piticului, cea de la miezul nopţii. 

— Tocmai îl convinsesem pe Dobridor să intre în careul 
nostru de pocher, a început Florin, Anais era prea implicată 
la remi, făcuse un pariu cu surorile el că o va bate pe 
Ilencuţa, dar se războia mai mult cu ele, că şi ele se 


ambiţionaseră şi, tam-nesam, auzim ciocănituri în uşă. Ne- 
am închipuit că tu eşti, mai ales tu ai obiceiul ăsta să bal=i 
la uşă, şi Adorian mai uită câteodată, iar fetele prea se 
interesau de tine ca să nu te atragă prirr telepatie. Şi când 
colo, Piticul! 

— Hai! l-am spus, nedumerindu-l, Să nu creadă ceilalţi că 
avem cine ştie ce secrete: când doi se izolează, chiar pentru 
scurtă durată, de un grup, fiecare merribru al grupului 
văduvit are senzaţia că este. Obiectul discutei, nefavorabile, 
a celor doi. 

Aflasem ceea ce voiam să ştiu şi chiar dacă ar fi lipsit vreo 
fată din încăpere, cum as fi putut să mă duc la Sergo sau la 
Adorian să le cerşesc un alibi, atât de mixsay, şi pentru ce 
să-l cerşesc?... Fusese o vagă speranţă că lipsise unul 
dintre băiel=i... Acel posibil şi deloc inspirat prieten cu care 
mă apărase Florin, dar şi în acest caz lucrurile se 
complicau, trebuia să mă dau în vileag cerându-i alibi, şi de 
unde ştiam eu care va fi reaci; ia lui când va afla pentru ce 
îmi este necesar? Şi în primul rând: aveam voie să mă 
deconspir, mai ales că nu eram deloc implicat în povestea 
incendiului de la cazărmi, iar pista spre mine: simplifica sau 
complica şi mai mult situata?... Îmi venise în minte să-l 
întreb pe Florin de ce-i spusese Piticului că sunt la un 
prieteri, atunci, în miez de noapte, când mult mai natural ar 
fi fost să-i spună că dorm şi că nu-i nebun să mă trezească 
în toiul nopţii pentru o aiureală, dar m-am gândit că-l voi 
înfunda în gânduri negre şi că-l voi întrista... Şi dacă se va 
întâmpla ceva, ne bun, cine ştie ce repercusiuni va avea 
asupra lui. 

La răscruce, unde într-adevăr se adunase tot satul, 
inclusiv sau mai ales babele şi neputincioşii care lipsiseră de 
la meci, nu se vorbea decât despre incendiul de la cazărmi, 
despre sosirea unor motociclete şi maşini negre, nemeşti, 
despre iritarea şi furia organizată a nemților, despre 
scotocelile lor prin apă şi despre iul=eala cu care stinseseră 
focul... Altminteri ar fi dat iama prin pădure, cum s-a 


întâmplat în 24, la Conteşti, de la un foc de tabără, şi-a 
amintit Dobridor. Nici o vorbă însă despre bombardamentul 
care zguduise mai bine de un ceas depărtările... Dar cine şi 
de unde să aducă veşti? Nici un tren, de marfă sau de 
persoane, nu fusese auzit sau văzut după ce se 
declanşaseră sirenele, dar poate că asta era chiar vestea: 
bombardarea triajului, pe care Arn. Ericanii o repetau 
aproape săptămânal. 

Deşi neml=ii nu acceptaseră nici un străin în perimetrul 
lor, iar santinelele se înşiruiau, mute, cu arma la picior din 5 
în 5 metri, veşti totuşi sosiseră şi mai soseau de la cazărmi, 
aşa că spre dimineaţă, şi era o dimineaţă senină, cu soare 
puternic, ne-am putut face o idee despre cele ce se 
întâmplaseră acolo: focul fusese pus la baraca în care se 
afla depozitul de alimente al comandaturii, fusese găsit un 
bidon cu gaz în apropiere, aşa că nu mai era îndoială 
asupra intenţiei, şi poate că paguba s-ar fi oprit acolo, dacă 
în spatele barăcii, nu ar ar fi fost parcat un autocamion care 
sosise la începutul nopţii cu un transport de combustibil. 
Vântul a împins flăcările spre el, butoaiele au explodat, 
extinzând incendiul la toate barăcile şi în eforturile de a-i 
stinge s-au întâmplat şi celelalte nenorociri: 6 răniţi şi un 
mort. Când am aflat cine murise am simţit un şoc. Dietrich 
fusese victima, chiar el şi asta la o zi după ce aflasem că 
avem aceeaşi vârstă, eu cu 2 luni mai mare decât el, deci 
murise chiar în luna în care urma să împlinească 18 ani, 
poate chiar în preziva sau în ziva când îi împlinea! Abia 
terminase şcoala de subofiţeri, fusese voluntar, probabil 
dintre cei împinşi sau ameţiţi, nici n-apucase să tragă cu 
arma decât în tintele de exerciţii. Idiotenkrieg! Îmi şoptise 
la antrenament. Şi iată că idiotul îl ucâsese... Îl scăpase de 
meseria de călău, a tuturor soldaţilor, şi ma întrebam cum 
şi-ar fi îiideplinit-o... 

M-am uitat la ceas, era 8 în clipa când am auzit primul 
şuierat de locomotivă. M-am uitat în zare, rugându-mă să 
fie un tren de persoane şi să vină dinspre Titu, dar am auzit 


şi cel de al doilea şuierat şi le-am văzut pe amândouă, 
personale, apropiindu-se de gara noastră. Răsunetul 
sirenelor a iscat o mare forfotă la cazărmi. In momentul 
când trenurile s-au întâlnit în gară au limit şi două 
motociclete din zona cazărmilor spre şoseaua cu bariera 
buclucaşă, cea amenajată de nemți. Erau motociclete grele, 
cu ataş, şi-n fiecare cite un ostaş cu armă automată. Săreau 
ca nişte lăcuste peste ridicături şi hârtoape, dar n-au mai 
prins trenurile în gară, s-au oprit neputincioase la barieră. 
Yntâi a plecat trenul spre Bucureşti, apoi cel spre Tituşi 
Piteşti. Yntoarcerea motocicletelor n-a mai fost atât de 
vijelioasă, ocoleau cu grijă obstacolele şi-şi amuţiseră 
claxoanele. Mi-am închipuit ce se întâmplase: sirenele, 
şuieratul lor, le trezise nemților ideea că incendiatorul sau 
incendiatorii puteau să se facă dispăruţi cu trenul şi 
încercaseră, în ultima clipă să oprească orice urcare în tren 
şi apoi, cu ajutorul autorităţilor româneşti, la care încă nu 
apelaseră, să-i interogheze pe cei aduşi de la gară, şi aşa 
mai departe. Această lâncezeală şi lipsă de decizie şi de 
judecată din partea lor, evidente nu numai în cazul 
trenurilor, dar şi în altele, de pildă în măsurile pe care 'le 
luaseră: de izolare, de necolaborare cu autorităţile 
româneşti, trebuiau să fie determinate de ceva şi mă 
gândeam, din ce în ce mai convins, că nemţii nu sunt siguri 
din ce direcţie s-a comis atentatul: din exterior, sau din 
interior? Să fi fost Dinoiu atât de abil încât să fi folosit în 
acţiunea lui numai materiale şi obiecte nemţeşti? Sau din 
cauza neîncrederii în oportunitatea acţiunii sale, pe care 
mi-o mărturisese deschis, folosise asemenea materiale, ca 
să infiltreze în rândurile nemților un dubiu foarte 
scormonitor, ceea ce îi transforma abilitatea în geniu. Eram 
aproape sigur că nemţii vor începe prin a elimina 
întrebarea care le dădea cea mai puţină bătaie de cap, cea 
care i-ar fi implicat pe români în atentat, pentru că 
întrebarea cealaltă care-i viza chiar pe ei era de o gravitate 


incomparabilă: una e să ai de-a face cu duşmani şi alta e să 
ai de-a face cu trădători! 

— Inutil să-ţi spun că mi s-a făcut ţăndări ceasul între Titu 
şi Bildana!... Am auzit o voce în spatele meu. 

M-am întors, îngheţat, nevenindu-mi să cred urechilor. Era 
Dinoiu! Oare a înnebunit?! Dar uimirea n-a ţinut decât o 
clipă, nu era Dinoiu-mezinul, cel care plecase, ci Dinoiul 
nostru, cel de la cenaclu citire. Hai să ne retragem undeva, 
a continuat el, mai şoptit. Avem de discutat. Ne-am 
îndepărtat de grupul nostru care nu-i remarcase, din 
fericire sosirea, şi ne-am retras, n-aveam altundeva, în 
lume, în gloată, prin cei ai satului, care aveau prea multe 
să-şi spună şi să comenteze, ca să-i mai ademenească şi 
vorbele noastre. 

— Spune-mi repede ce s-a întâmplat? Mi-a cerut el, teribil 
de nervos, aşa cum nu mi l-aş şi închipuit niciodată. 

— Un incendiu... l-am răspuns, dar din păcate nu 
întâmplător, o diversiune, un atentat... Nu se poate să nu fii 
la curent. S-a întâmplat după miezul nopţii... 

— Dumnezeule! S-a pleoştit el. Şi tocmai pentru asta am 
venit: să-l contramandez! 

— La ora asta?! M-am mirat eu. Au trecut aproape zece 
ceasuri de când a fost declanşat... 

— Numai nenorociri... Începu să mi se plângă Dinoiu, ceea 
ce iar nu era în firea lui. La şase am plecat din Gara de 
Nord, de pe o linie abia pusă în circulaţie... în Triaj ne-au 
ţinut o oră, iar în Chitila o oră şi jumătate. La Săbăreni s-a 
dat o prealarmă falsă şi ne-au întors înapoi în Triaj, de unde 
ne-au' dat liber tot cam peste o oră... limpurile le-am notat, 
pe toate... La Săbăreni iarăşi oprire: prealarmă secretă, 
feroviară, asta am aflat-o mai târziu, după ce au început să 
urle sirenele. Şi în loc să ajungem în gara asta, am stat 
toată noaptea în pădure, până acum... O oră şi jumătate. El 
unde-i? 

— A plecat cu trenul cu care aţi făcut cruce, aid în gară, 
dar într-o dispoziţie... Mai bine să-ţi spun earn cum stau 


lucrurile. Şi să ne mai mişcăm puţin, tot pnn zona asta a 
localnicilor... Ştii ceva despre unul Piticul, unul foarte 
mărunţel Care ride tot timpul? 

— Am auzit, mi-a răspuns Dinoiu, dar nu-l cunosc şi nici n- 
am avut de-a face cu el. Se spune că e redutabil... 

Ne-am găsit alt loc, o adunătură de tineri şi de bătrâni, ba 
presărată şi cu câţiva localnici şi ne -am prefăcut şi noi 
interesaţi de forfota de la cazărmi. 

— Cred că la ora asta gara e supravegheată, i-am 
avertizat, am văzut câteva maşini plecând într-acolo, după 
eşecul unor motociclete. Dacă s-ar fi trezit cu câteva minute 
mai devreme, mai că l-ar fi prins nemţii... Dar mai bine să 
încep cu începutul... 

Începutul l-au constituit întâlnirile mele Cu frate-său, pe 
care i le-am relatat în toate amănuntele, inclusiv dubiile cu 
privire la oportunitatea misiunii sale şi la felul cum, după 
părerea mea, o chibzuise şi o aranjase. 

— Nenorocirea a fost un camion cu combustibil, i-am spus, 
care a sosit noaptea şi s-a ascuns chiar în spatele barăcii şi 
despre care n-avea de unde să ştie. Asta a dus la victime şi 
probabil va duce la represalii, precum obişnuiesc nemţii. 
Singura scăpare ar fi să cada în cursa pe care le-a întins-o: 
să caute mai intens în interior... Dar pentru asta trebuie să 
se asigure că exteriorul e inofensiv, aşa că tot vom avea de 
furcă... 

I-am vorbit şi despre Pitic, despre părerea mezinului 
asupră îndeletnicirilor Piticului şi despre situaţia jn care mă 
aflam eu prin gafele lui Florin. 

— Şi eu cred că Ido a folosit materiale nemţeşti, mi-a dat 
dreptate Dinoiu, mai degrabă găsite decât aduse. Dacă spui 
că a umblat mult prin părţile acelea, o fi adunat el ceva. De 
un bidon nemţesc avea însă neapărată nevoie, sau de o 
sticlă, mă rog, de orice recipient made în Germany, încolo 
se putea mulţumi şi cu o pagină sau o bucată dintr-un ziar 
vechi nemţesc... Da! Acum în privinţa Piticului. Nu-l ştiu şi 
nu mă ştie. Numai vorbe. Există cloud moduri de a-i 


răspunde la insistenţele lui: sau intri în joc şi-i împrumuţi o 
carte, e un lucru firesc în vacanţă, şi pe urmă mai schimbi 
câteva vorbe cu el, sau ţi-l îndepărtezi, brutal, din capul 
locului. Le vei folosi în raport cu comportarea lui... Dacă-şi 
iese din rolul de refugiat aici, ca atâţia alţii, trăzneşte-l! 
Reacţia e deja pregătită de Silviu şi Florin, după cele ce mi- 
ai povestit... Şi te-aş mai ruga să te gândeşti la o gazdă, 
chiar dacă aş vrea să plec n-aş putea, gara e sigur 
supravegheată, probabil şi drumurile principale şi mai 
repetă-mi deghizamentul lui Ido, poate ai remarcat şi 
calitatea lui... 

Am început cu deghizamentul, care deşi foarte simplu de 
aranjat îl făcea de nerecunoscut, iar cât despre calitatea 
lui... Fără de nici o calitate: un basc obişnuit, purtat aiurea, 
o pereche de ochelari cu ramă neagră, groasă, cum există 
în toate vitrinele şi o mustăcioară care se putea şi desena, 
atât era de subţire, şi cum el nu prea intra în apă... 

— Ingenios... Dar cu două tăişuri, părea Dinoiu că 
meditează. Ai putea să fixezi când a sosit unul şi când 
celălalt? 

— Eu nu, dar aş putea să aflu, i-am răspuns, gândindu-mă 
la Găvănel, atotştiutorul, umbra şi gazda Piticului. 

— Ar fi... Foarte necesar... A înlocuit el binele care-i stătea 
pe buze. Iar în ce priveşte gazda... 

Aici cred că am comis marea eroare, deşi dacă mă gândesc 
bine lucrurile tot acolo ar fi ajuns, amândoi nu cunoşteam 
un amănunt esenţial: Ido şi Piticul veniseră cu acelaşi tren... 
Şi măcar dacă mi-ar fi spus Ido aceasta. L-am sfătuit să-şi 
aleagă singur gazda, întrebând oamenii din sat: fiecare îi 
poate fi gazdă, iar camere sunt destule. Nu mi-a trecut prin 
cap atunci că trebuie să evite trei gospodării. Ne-am dat 
consemne, date şi locuri de întâlnire, apoi ne-am despărţit. 

Piticul m-a acostat în apropierea casei. Pared mă aştepta. 
M-a întrebat sec 

— Unde-ai fost astă noapte? 

I-am răspuns dintr-o bucată, fără căutări şi bâlbâieli: 


— Yn Paştele mă-tii! Şi mulţumegşte-i lui Dumnezeu că te-a 
făcut atât de schilod. Dar dacă-mi mai ieşi în cale, tot iţi 
zdrelesc oasele, auzi? 

Jandarmii, dar erau şi civili printre ei, ne_ au vizitat către 
seară. Nu numai pe noi, ajunseseră la noi, luând casă cu 
casă. S-au purtat politicos, probabil că se mai ciocniseră de 
persoane şi odrasle simandicoase şi rămâneau în gardă. Ne- 
au înregistrat: numele, ocupaţia, vârsta, locul naşterii, apoi 
ne-au pus o întrebare generală: unde ne-am petrecut 
noaptea? Şi răspunsul a fost general: acasă! Şi 
dumneavoastră? Mi-a rostit numele şeful de post şi abia 
după ce m-am încruntat la el m-a identificat: 

— Deci dumneavoastră sunteţi! V-am văzut prin sat v-am 
văzut şi la meci... Unde v-aţi petrecut noaptea? 

— Nu v-am răspuns? Am întrebat la rândul meu. 

— Suntem informaţi că aţi fost la un prieten... A continuat 
un civil. Nu trebuie să ne spuneţi decât numele lui ca să 
verificăm... 

L-arn simţit pe Florin mişcându-se, m-am întors şi l-am 
văzut palid şi tremurând, abia acum îşi descoperise gâf 
străduit să pară calm: 

— Eu am spus că e la un prieten, dar de fapt dormea. N- 
am vrut să-l deranjeze individul ăla scârbos, la iniezul 
nopţii! 

— Şi nu credeţi, şi-a început foarte calm şi profesoral 
fraza, civilul, că aţi fi împiedicat mult mai simplu deranjul, 
spunându-i individului ăla... Scârbos, că prietenul 
dumneavoastră doarme? Doar era trecut de miezul nopţii... 
Şi se întâmpla a doua oară. 

— Dacă 1-ati cunoaşte pe ăla, a intervenit Silviu, şi ati şti 
cit de înfigăreţ este, v-ar fi teamă să nu vă dezbrace de 
pijama în somn... 

— Nu am impresia că mi s-a răspunsi'la întrebare, s-a 
încăpățânat, pe bună dreptate, civilul. 

— Domnule nu ştiu cum, sunt avocatul Adorian, doctor în 
drept. Sunt în domeniul meu. Nici o vorbă nu trebuie luată 


ad-literam, dacă nu e coroborată cu fapte. Prietenul nostru 
putea să fie şi la un prieten... Şi la o prietenă, şi în pat, şi cu 
ochii la cer, şi în apă, nu era obligat să ne spună unde se 
duce şi noi nu eram obligaţi să-l întrebăm unde se duce. Eu 
de pildă puteam să cred că face baie, pentru că are acest 
obicei: se scaldă noaptea. Domnişoara Anais, putea să-şi 
închipuie că se uită la stele, are şi pasiunea aceasta, 
cunoaşte toate stelele cerului, şi aşa mai departe... Domnul 
Florin a rostit o vorbă, nici măcar o supoziţie, pentru că era 
iritat, iar o vorbă, domnule... Mă rog, nu înseamnă 
obligatoriu un adevăr. Dacă am vrea şi s-ar putea să 
ajungem şi aici, dacă am vrea să-i aranjăm un alibi, atunci 
poftiţi vorbele: a stat tot timpul cu noi, aici! In clipa când 
vor repeta şi ceilalţi vorbele, ele vor constitui adevărul, cel 
care vă este necesar dumneavoastră. Vă rog... A încheiat el, 
invitându-i pe ceilalţi: 

— Nu e nevoie! A înaintat Silviu spre jandarmi. A fost într- 
adevăr la un prieten: la mine! Şi a stat toată noaptea. Mă 
numesc aşa cum aţi notat în carnet şi sunt nepotul 
generalului Mătură! 

I-am văzut pe toţi tresărind, până şi civilul, care şi-a 
regăsit însă tonul calm şi politicos de la care nu abdicase de 
altf el nici un moment: 

— Domnule doctor Adorian, am vrea să ne înţelegeţi şi 
cred că ne veţi înţelege. Există o informaţie foarte clară că 
în timpul atentatului dumnealui nu a fost văzut în această 
casă, în sensul că nu i s-a confirmat că ar fi fost în această 
casă. Nu noi am provocat această situaţie, ci 
dumneavoastră. Poate să fie o simplă vorbă, cum spuneţi, 
dar nu cred că vom fi lăsaţi să respectăm prea multă vreme 
legea. Cel care deţine informaţia nu cedează Şi nici nu 
poate fi acuzat de eroare. Pentru ei e infailibil, e, cum să vă 
spun? E însăşi legea... SA ne spună unde-a fost, vom 
verifica, şi vă dau cuvântul meu de onoare, Şi de doctor în 
drept, că nu se va întâmpla. Nimic, în ciuda îndărijirii care 
există dincolo. 


— Am fost acasă... Dormeam, le-am răspuns. 

— A fost la mine! A insistat Silviu. 

— A fost cu noi! A sărit Metaxe. 

— Vă rog să mă iertaţi, s-a închircit dintr-odată civilul. Nici 
nu ştiu ce răspuns să aleg, dar dacă vreţi să vă spun tot 
adevărul, bine, vi-l spun: a fost un atentat şi au fost şi 
victime, un mort, domnule doctor, un subofițer german! 
Ăştia nu iartă, ştiţi foarte bine, vor exemple, “i mi-e teamă, 
domnule doctor, că nu se va ajunge la proces... Nupot să le 
spun mai mult decât asta: că trebuie să cercetăm temeinic, 
ca să nu comitem o eroare gravă, cu implicaţii. Prin urmare, 
dumnealui nu are voie să părăsească, sub nici un motiv, 
comuna! Şi vă urez: Noapte bună! 

Imediat după plecarea lor m-am repezit la Florin: 

— Dacă aud, vreun cuvânt de căinţă din gura ta, îţi dau 
cuvântul meu de onoare că o rup pentru toată viaţa cu tine! 
Eşti prietenul meu cel mai bun, vă rog să ma ' iertaţi 
ceilalaţi, şi vreau să-mi rămâi. Ştiu că ai făcut o prostie, cea 
mai inocentă din lume, ai scăpat un cuvânt, atâta, şi vinovat 
pentru asta sunt eu, numai eu, mă înţelegeţi sau nu? Acesta 
e adevărul! 

L-am luat apoi pe Florin de brat= şi am ieşit în curte, încă 
nu se înnoptase, se lăsase doar o ceaţă uşoară care nu 
ascundea privirilor decât depărtările. Nici măcar nu voiam 
să mă lămuresc dacă sunt supravegheat şi urmărit. Mi-era 
poftă de o baie în ghiol. Florin mi-a spus că mă însoţeşte 
până la capătul pământului, şi până la chioşc, dacă vreau, 
înfiorându-mă dintr-odată cu atâtea amintiri, dar n-am 
ajuns nici măcar la ghiol. Am cotit aiurea, spre celălalt 
capăt al satului, trăgându-l după mine pe un Florin docil ca 
un partener de dans, ca să evităm întâlnirea cu Dinoiu: 
tocmai ieşea din curtea lui nea Iftode: iată una din gazdele 
pe care trebuia să le evite! Şi pornise, probabil la plimbare, 
spre biserică, dar pared pentru a se întâlni mai întâi, cu un 
tânăr foarte mărunţel, care, văzându-l, se uita la el ca la o 
fantomă, încâlcindu-şi şi mai inuman, trăsăturile. 


M-am simţit supravegheat câteva zile, pe faţă, fără jenă şi 
ascunzişuri. Piticul îşi înteţise plimbările prin faţa caselor 
noastre, nu era niciodată singur, îl urmau cite doitrei 
indivizi, cu mutre lugubre, cu haine pe ei chiar în timpul 
orelor celor mai toride, şi era caraghios să-i vezi: el mic, în 
sort, maiou şi tenişi, iar ei ditamai vlăjgani, ca făcând parte 
dintr-un cortegiu mortuar, patrulând, într-una,. Pe uliţa. 
Într-o după amiază, spre seară, eram to o la gard, atraşi de 
zgomotul unei maşini care se oprise în uliţa, a fost arestat 
Dinoiu. L-am văzut ieşind din casă, încadrat de doi indivizi, 
cel de al treilea păşea în urma lui, cu mina dreaptă în 
buzunar. Când s-a aplecat să intre în maşină şi-a întors 
capul spre noi, strângându-şi pleoapele, într-un salut de 
despărţire. Eram uimiţi, nedumeriţi, îndureraţi, nici nu 
îndrăzneam să comentăm evenimentul. Din ziva aceea a 
încetat şi supravegherea mea şi nici Piticul n-a mai apărut 
în calea noastră. Abia a treia zi după arestare, în zori când 
ieşisem, singur, să-mi fac baia obişnuită în ghiol, nea Iftode 
mi-a făcut semn să vin la el. Mi-a întins câteva ouă învelite 
într-o hârtie: 

— M-am gândit că e mai bine să ţi le dau azi... Şi milueşte- 
ne Doamne de toate păcatele... 

Ouăle le-am dus în pivniţă iar cu hârtia în care fuseseră 
învelite m-am întors în cameră. Era o scrisoare de la Dinoiu. 


„Nimeni nu Ştie, probabil, că sunt interogat în fiecare 
seară, că ziva sunt încuiat în camera şi că patrulele piticului 
îmi sunt destinate. Mai întâi m-a recunoscut Piticul, mi-a 
spus că am călătorit împreună în acelaşi vagon şi i s-a părut 
curios că deşi echipat pentru vacanţă nu m-a văzut nici în 
sat, nici în îmbulzeala de la ghiol. A pus de acord dispariţia 
mea, a celui din tren, cu apariţia unui individ prea aranjat 
ca să iasă în evidenţă, cel cu ochelari, base şi mustăcioară. 
A fost o chestie de fler, nu de deducție... S-a ţinut după 
mine, mi-a zis, mai mult ca să verif ice o teorie a 
probabilităților, originală, inventată sau descoperită de el. 
Nu mi-a dat amănunte, a afirmat-o numai, dar sunt sigur că 
are ceva în cap... Apoi m-a recunoscut un soldat german, 
unul din cei răniţi în timpul incendiului, care, ref ăcându-se, 
şi-a amintit că a văzut un civil luând de undeva de lângă 
barăci un bidon gol pe care 1-a jmfăşurat într-un ziar. l-a 
fost foarte uşor să refacă portretul civilului: ochelari cu 
ramă neagră, groasă, un basc aiurit pe cap, şi o 
mustăcioară foarte subţire, deasupra buzei, îmi dau seama 
cit de uşor a combinat Piticul cele două portrete, când şi le- 
a imaginaţ în faţă, pe amândouă. Acea armă cu două 
tăişuri! Cea mai simplă mască... Yntr-o seară au venit cu ea, 
mi-au refăcut înfăţişarea şi m-au dus la barăci, la 
confruntare. Rănitul m-a recunoscut jmediat, dar au mai 
apărut şi alţii care mă remarcaseră dând târcoale barăcilor. 
Erau convinşi că am lucrat de unul singur, dar nu se 
dumireau asupra mobilului. Le-am spus că sunt dintr-o 
familie de ofiţeri, care au luptat împotriva lor la Oituz şi 
Mărăşeşti, şi că am moştenit ura faţă de ei. Nu ştiu dacă m- 
au crezut. N-am negat nici o clipă, ar fi fost inutil şi nici nu- 
mi stătea în lire. Existau prea multe probe împotriva mea. 
Piticul voia cu orice preţ să implice şi pe un altul în acţiunea 
mea, chiar mi-a promis clemenţă dacă îl voi ajuta. l-am 
cerut bani, şi lei şi mărci, o sumă mare, ca să-l fac să 
creadă că voi colabora, şi mi i-a adus. Ştia că n-am ce face 
cu ei, că nu voi putea să-i folosesc, nu voi avea când şi cum 


şi că tot vor ajunge înapoi, până la urmă. Dar la unul din 
interogatoriile în grup, la care participa. Un ofiţer superior, 
german, am scos teancul de bancnote şi le-am spus pentru 
ce mi s-au dat. Piticul era să turbeze, nu ştiu cum s-a 
scuzat, pentru că nu cunosc prea bine germana, dar din 
acel moment a încetat orice întrebare la adresa celuilalt, 
necunoscutul, care, cică, era vecinul meu. Au sosit apoi alte 
acte, dosarul meu de la siguranţă. Probele împotriva mea se 
înmulţeau, dar şi în acel dosar eram clasificat ca un 
singuratic. Nici nu s-au referit preâ des la acel dosar, nu-i 
interesau problemele pe care le aveam cu Siguranţa 
română, voiau să rămân al lor şi să plătesc cu viaţa pentru 
viaţa răpusă. lată deci o existenţă încheiată, prea repede ca 
să fi lăsat ceva în urmă. Tot ce am făcut, am făcut cu mintea 
limpede şi fără conştiinţa vreunui sacrificiu. Sunt convins că 
sunt oameni care merită să-şi trăiască viaţa din plin, pentru 
că au o menire şi au o mai mare putere de a lupta şi poate 
că şi viaţa are mai mare nevoie de ei. Regret o fată pe care 
am iubit-o fără să ştie şi cu care cred că mă voi întâlni în 
curând. Sentimentul acesta mi -a mai rămas şi poate că e 
singurul pe care l-am avut: dragostea. Iubesc şi ştiu că până 
la urmă toate se fac din dragoste. Am scris aceasta pentru 
că am simţit nevoia să scriu, fără să ştiu dacă va 
ajunge'vreodată sub ochii cuiva, eu, fostul Ildomeneu 
Dinoiu, în anul de cruzime 1944.” 

Nu ştiu cât a durat lectura scrisorii, ştiam doar că nu voi 
uita nici un cuvânt scris pe hârtia aceea. M-am grăbit să i-o 
înapoiez lui nea Iftode, cu ouă cu tot. Erau prea multe 
adevăruri în acea scrisoare simplă şi tragică, pentru a nu-l 
subînlelege şi pe acela că mi s-ar putea întinde o cursă cu 
ea, ultima probabil. 

— N-am ce face cu ouăle nea Iftode, i-am spus. N-aş vrea 
să creadă Dobridor că nu-mi ajung ale lui... Şi ce ţi-a mai zis 
cel care te-a învăţat să mi le dai aşa? 

— Păi n-a zis decât să ţi le dau... Şi să-i spun dacă ţi le-am 
dat. Nimic altceva. 


— Şi ce-ai să-i spui, nea Iftode? 

— Păi ce să-i spun? A ridicat el din umeri. Adevărul: că nu 
le-ai luat ca să nu-l superi pe Dobridor... Şi că nici nu te-ai 
uitat la ele... 

I-am mullumit tăcut, plecându-mi capul, apoi m-am lungit 
pe pajiştea de pe malul ghiolului. Trebuia să mă despart de 
scrisoare. Dinoiu o scrisese şi pentru mine şi pentru ei şi 
simţeam ea ar fi vrut să rămână în mâinile lor: un act care 
autentifica încetarea unei existenţe, cea pe care o hotărâse 
el. 

Ordinul de chemare mi-a fost adus de domnul Stimu, într-o 
vineri după masă, chiar în ziva and sosise. Apelase la un 
client, ofiţer de stat major, care avea motocicletă. Erau 
foarte grăbiţi, şoferul mai ales, dar and au văzut fetele, 
creole şi golaşe, dansând prin curte, cred că s-au gândit 
amândoi, în aceeaşi clipă, la o pană catastrofală de 
motocicletă. Au apărut însă şi băieţii, cu un Sergo foarte 
culturist în frunte, zelul de depanatori s-a fleoşcăit, iar 
privirile de admiraţie şi Ham! S-au înnourat cu umbre de 
dezamăgire. Anais nu s-a lăăat însă şi le-a oferit, 
neştiutoare, câteva gesturi care le-au scos ochii din cap şi 
le-au reînviat iluziile pierdute. 

— Dacă aveţi nevoie şi bunăvoință, şi -a făcut curaj într-un 
moment de izolare, domnul Stimu, atelierul meu de pe 
Bulevardul Elisabeta vă stă oricând la dispoziţie, stimată 
domnişoră. Chiar vis-a-vis de Capitol... 

— Cum să nu-l ştiu?! A intrat în joc Anais. Am câteva 
prietene care şi-au făcut taioare acolo şi cred că voi apela 
chiar în toamnă la dumneavoastră. Vreau să-i faceţi un 
costum de ceremonie logodnicului meu, pentru nuntă... 

Uimirea domnului Stimu a devenit disperare când Anais a 
arătat cu mina chiar în direcţia lui Sergo. S-a uitat la mine 
ca la un colac de salvare, dar n-am avut ce face: am clătinat 
afirmativ din cap. Aşa s-a scurtat şi s-a terminat vizita 
domnului Stimu la reşedinţa noastră de vară. Şi nici măcar 
nu-mi adusese o veste bună: în termen de cinci zile trebuia 


să mă prezint la cercul teritorial unde recrutasem. Cinci 
zile! Mi-am ridicăt ochii la cer, nici un nor, nici o promisiune 
de întuneric, era un început de iunie secetos, cu nopţi 
albicioase, în care nu mai încăpeau nici misterele lunii. 
Noaptea târziu, mi-am regăsit Casiopeea şi am pornit sub 
clar de lună spre chioşc, dar n-am zărit în spa tiile sale 
indiscrete nici un obiect, nici măcar un prosop sau o pătură, 
ca un refuz foarte clar al oricărei vizite. M-am avântat în 
vegetaţie ca să smulg câţiva nuferi şi i-am lăsali împreunaţi, 
într-un X subţire, chiar în mijlocul chioşcului, ca semn al 
trecerii mele pe acolo. $i am făcut aceasta în fiecare 
noapte: culegeam nuferi de pe marginile Casiopeei şi-i 
împreunam în X-uri pe podeaua chioşcului, pentru a-i” găsi 
la viitoarea trecere ofiliţi şi morţi şi nevăzuţi de altcineva. 
Numai în noaptea plecării, pentru că urma să plec în zori, 
am găsit podeaua curățată şi o eşarfă albă înfăşurată în 
jurul unui stâlp. Nu ştiu ce mi-a venit să urc pe acoperişul 
chioşcului şi s-o înnod în vârful obeliscului! Poate ca să-i 
fluture de acolo în semn de despărţire! Nu voiam să mă 
gândesc la viitor, voiam să-mi păstrez, pur, refugiul 
amintirilor, poate e ceea ce m-a ţinut viu şi om în aventura 
mea cazonă. 

Doamne, ce crunt e sentimentul cărnii de tun, pentru că 
există un asemenea sentiment, şi mai ales al cărnii de tun 
inutile! Eram repartizaţi cu miile la şcolile de ofiţeri 
rezervă, ca să conducem plutoane, la moarte, peste şase 
luni. Sistem german: ofiţer în şase luni! Ce căutam noi în 
acel război, atât de tineri, atât de înaripaţi, pentru zboruri, 
nu pentru colcăiala viermilor în gropile comune?! Nu 
apăram nimic şi nu mai era nici o speranţă, eram victimele 
unei idei demente, ale unor orgolii paranoice şi ale propriei 
noastre frici! Ni se furase curajul de a spune: NU, ni se 
alterase bunul simţ, firescul, sinceritatea, cele ale întrebării 
elementare: DE CE...? 

Am fost trimis la o şcoală de ofiţeri de infanterie, undeva 
într-un oraş grădină, sub poalele Carpaţilor. Comandantul 


companiei purta cucul de absolvent al Academiei Militare şi 
nu ştia decât cuvântul Smirnă, şi ne ţinea cite un ceas 
împietriţi, privindu-ne din toate unghiurile şi dedesubturile 
ca să vadă dacă ne tremură crăcii pantalonilor, sau 
mânecile bluzei albastre, sau ţeava puştii. 

— Smirrrrnă! Striga şi ne transformam în stâlpi de lemn 
înfipţi în pământ, pentru că ne controla cu bătăi scurte ale 
latului palmei încremenirea, la gambe, la braţe şi la umeri şi 
din clipa când mi-a simţit mina încordată şi n-a putut s-o 
deslipească de vipuşcă a răcnit: Asta ostaş! Şi mi-a 
încredinţat cununa de lauri a grupei: puşca mitralieră. 

Comandantul plutonului, locotenent întârziat din motive 
mondene, voia să-şi regăsească galoanele amânate şi ca să 
demonstreze că ne învălase entuziasmul ostăşesc ne punea 
să cântăm „din toţi bojocii, dom elev”! Marşuri succesive, de 
cite on treceam prin oraş, pe bulevardul lui plurikilometric, 
şi obligatoriu, în fiecare zi, cel mai nemernic cântec militar 
de pe pământ: Ce veseli suntem noi, când mergem la 
război! Cred că nici când mergi să-ţi aperi lara, familia, 
dragostea şi visul nu poate să te înveselească războiul. 
Datorie, demnitate, conştiinţă, ură: da, dar veselie, nu! 
Singura constantă a războiului e moartea, iar moartea 
conştientă, aş putea să jur, nu i-a provocat nimănui, nicăieri, 
niciodată bucurie sau veselie. Darămite o moarte 
neghioabă, nevinovată, inutilă! Există o seninătate a morţii, 
dar asta după ce ţi-ai trăit viaţa, şi nu o oarecare viaţă. 
Există şi un fanatism al morţii, până la indiferenţă poate, 
până la extaz, în cazurile supraanormale, dar veselie, nu. 

Încheietorul de pluton purta uniformă germană de 
sublocotenent. Urmase şcoala de ofiţeri în Germania. Era 
călăul instrucţiilor noastre: aspru, neîndurător, inuman. Ne 
trecea prin apă, prin râpi, pe sub poduri în cele mai 
inimaginabile poziţii: târâş, rostogolindu-ne, într-un picior, 
în mâini, în umeri, dar era cel mai ascultat, pentru că 
întotdeauna era înaintea noastră, ne obliga să-l imităm, nu 
ne ordona. Chinul eel mare cu care ne căuta şi ne lăuda 


rezistenţa era pasul de defilare, oh, nimicitorul pas de 
gâscă! Îl băteam uneori, cu el în frunte, sute de metri, 
indiferent de locul şi reliefurile pe care le parcurgeam: pe 
asfaltul străzii, prin colbul drumului de j=ară, în suişurile 
de iad ale Gruiului, sau prin hârtoape. lar comandantul 
salonului, un spin cu faţa roşcată, repetând şcoala de 
ofij=eri cu gradul de sergent major, ne batjocorea în serile 
şi dimineţile noastre, de după şi dinainte de instrucţie, toate 
rămăşil: ele de demnitate care se mai ascunseseră în noi,: 
ne punea să măsurăm lungimea dormitorului cu acul, se 
prefăcea că ne controlează ţevile puştilor şi scuipa în ele ca 
să le mai curăţim odată: „Lund! Dom elev!” ne obliga să 
muncim cu moletierele până ne înţepenea spatele şi ne 
pedepsea cu acel odios: „Drepl; i! Culcaţi!” până la 
animalizare. 

Zilele erau nesfârşite, cu instrucţiile de dimineaţă şi de 
după masă, nopţile întrerupte de alarme false, de alarme 
reale şi de exerciţii speciale, doar mesele ne mai odihneau 
şi ne mai refăceau, colonelul-comandant inspecta des şi 
neanunţat bucătăriile şi pentru orice lipsă în raţia şcolii 
aplica pedepse limită, iar dacă se repeta, făcea dosar 
pentru curtea marţială. Era cumplit comandantul. Sef de 
promoţie la Saint-Cyr, avea trei cruci Mihai Viteazul pe 
piept şi şapte semne de rand pe mânecă. Când trecea prin 
curtea şcolii oricine: elev, ofiţer, egal în grad încremeneau 
în poziţie de drepţi, cu mâna la chipiu, în eel mai perfect 
salut militar. 

L-am cunoscut în două ocazii. Prima dată mi-a întins mina 
ca să mă felicite. La concursurile sportive militare 
interşcolare câştigasem proba de săritură în lungime, cu un 
rezultat despre care au scris şi ziarele: 6,62 metri. 
Recordul naţional al lui Stoichiţescu era atunci 7,18 metri. 
Şi abia de trei săptămâni săream în groapa de nisip, până 
atunci nu încercasem decât pe iarbă, dar nu mă întrecuse 
nimeni. A doua oară... 


Era cu trei zile înaintea depunerii jurământului. Cu poşta 
de prânz îmi sosise o telegramă: Vino urgent stop deces în 
familie stop Florin. Am refuzat să mă gândesc la conţinutul 
telegramei. Pur şi simplu am făcut abstracţie de ea. Toate 
gândurile şi toate puterile trebuia să le concentrez într-o 
singură direcţie: permisia. Mă împrietenisem cu câţiva 
elevi, n-aveam secrete unii faţă de alţii, mă împrietenisem şi 
cu câţiva din anul doi, care aveau mai multă experienţă de 
şcoală şi de uzanţe în şcoală şi m-am sfătuit, rând pe rând şi 
în cel mai mare secret, cu ei. Mi-au spus toţi că nu întrevăd 
posibilitatea unei permisii. Chiar dacă s-ar fi specificat în 
telegramă cuvântul mamă, sau celălalt, şi tot aveau dubii cu 
privire la obţinerea permisiei. 

— Chiar nici o încercare? L-am întrebat pe prietenul 

Secăreanu, sergent, în anul doi. 

— La cine?! A ridicat din umeri sergentul. Îl vezi tu pe 
căpitanul Neagu, sau pe locotenentul Milea ducindu -se la 
comandant cu telegrama ta? Mai întâi că fiecare dintre ei o 
să se gândească la o înscenare. Şi apoi cred că ţi-ai dat 
seama singur: amândoi nu sunt oameni, sunt militari. Nu 
spun asta ca o ofensă la adresa lor, o spun ca un adevăr. Ei 
ştiu că regulamentul nu prevede permisii înainte de 
depunerea jurământului, decât, poate, în cazuri 
excepţionale. În mod sigur ei nu vor vedea în această 
telegramă un caz excepţional. Atunci cum să se ducă la 
comandant? Să-ţi spun drept, chiar şi eu în situ aOa lo. R, 
rămânând, să zic, nemilitar şi nemilităros, Cum sintern 
amândoi, şi tot aş sta la îndoială: să mă duc sau nu? Mai 
degrabă, nu! Gândeşte-te şi tu: e cu trei zile înaintea 
depunerii jurământului, care e un mare eveniment, nu 
numai pentru un militar, ci pentru orice om! Nu poţi să 
lipseşti de la el. 

— Nu voi lipsi! I-am replicat. Cum îţi poţi imagina aşa ceva. 
Şi mort... 

M -am oprit, începeam să bat câmpii. Înţelegeam 
raţionamentul cazon al unui asemenea caz: un om plecat 


din cazarmă, şi nu ici colo, în preajma unui mare eveniment 
militar, are mai multe şanse de a întârzia sau de a lipsi de la 
eveniment decât unul care este în cazarmă. Dar era 
telegrama, telegrama cea blestemată, la al cărei sens nu 
îndrăzneam încă să mă gândesc. Mă mulţumeam Cu atât: 
Florin mă chema pentru ceva foarte gray, şi începea să mi 
taie răsuflarea, cred că pentru vorba aceea sinistră, dar 
care nu se referea la familia mea... Şi iarăşi mă forţam să 
nu gândesc mai departe. Doamne! Era singurul cuvânt cu 
care mă mai puteam apăra. 

Ştiam programul comandantului în timpul pauzei de 
prânz. Nu dormea niciodată şi nici nu părăsea şcoala. L-am 
acostat după ce a ieşit din depozitul de muniții, în poziţie de 
drepţi impecabilă. Nici nu m-a lăsat să vorbesc: b4 

— Te recunosc, domnule elev. E chiar atât de gray că nu- 
mi poate parveni pe cale ierarhică şi nici nu poţi să aştepţi 
careul de seară pentru a ieşi la raport? 

— E foarte neobişnuită, domnule comandant! M-am retras 
imediat în adevăr, folosind anume cuvântul ca să intuiască, 
să simtă că e vorba de o rugăminte. 

— Te aştept peste un sfertde oră în biroul meu! Şi a 
continuat, după ce s-a uitat la ceas: pentru douăsprezece 
minute! 

Am pătruns în antecameră la ora fixată. Ofiţerul de 
serviciu fusese deja înştiinţat. Mi-a deschis uşa şi mi-a făcut 
semn să intru în biroul comandantului. Am înlemnit în 
poziţie de drepţi în faţa biroului şi am rămas tot timpul aşa, 
pentru că nu mi-a ordonat repaus, decât după ce s-au 
terminat cele 12 minute. 

— Poftim, domnule elev! M-a invitat comandantul. 

— Telegrama nu e convingătoare, domnule comandant, 
nici nu îndrăznesc să v-o arăt, dar înțelesurile ei pot fi atât 
de îngrozitoare, încât şi a nu le gândi e un adevărat chin. 

— Foarte personal, domnule elev! S-a încruntat 
comandantul. La marginea dintre subtil şi neadevăr. 


Ar fi vrut să continue, dar mi-am încordat şi mai evident 
poziţia de drepţi, ca şi cum i-aş cere permisiunea să-l 
întrerup. Mi-a acordat-o printr-o mişcare scurtă a mâinii. 

— V-aş ruga să mutaţi negația, domnule comandant... 

— Am şi făcut-o, domnule elev: la marginea dintre adevăr 
şi nesubtil. Înl=eleg că ţi-aş înăspri chinurile dacă ţi-aş cere 
să te concentrezi şi să-mi dezvălui adevărul. Revelația ar fi 
atât de puternică, domnule elev, încât ţi-ar amorţi puterile 
care te-au adus aici să mă convingi. E ca în război, domnule 
elev. Preferi să te aperi de gloanţele care şuieră, pentru că 
cele care nu şuieră sunt mortale. 

— Ştiu, domnule comandant, că e împotriva regula 
mentului, a rutinei şi mai ales a bunului simţ, dacă mă 
gândesc că există, poate chiar acum la noi, motive aparent 
şi formal mai întemeiate pentru o rugăminte ca aceea care 
m-a adus pe mine în faţa dumneavoastră... 

— Înl=eleg că vrei să rămână toată această poveste în tr- 
un domeniu strict personal! Mi-a preluat comandantul 
cuvântul şi odată cu el mobilul şi situaţia în care mă aflam. 
Dar altfel nici nu se putea, domnule elev, nu se rezolva prin 
regulament. Şi în război sunt momente chld anumite situaţii 
se rezolvă nerespectând litera regulamentului, care acolo e 
echivalentă cu ordinul, Sfântul Ordin, dar te previn, 
domnule elev, că în asemenea situaţii există nu riscul, ci 
aproape certitudinea plutonului de execuţie, cel pe care l-ai 
salvat chiar tu, nerespectând ordinul. Dacă ai rămâne aici... 

De astă dată şi-a întrerupt singur fraza, parcă pentru a-mi 
da posibilitatea de a interveni. Am făcut-o: 

— Ştiu că aş întârzia întâlnirea Cu plutonul de execuţie, 
dar aceasta poate că m-ar chinui şi mai rău, pe când 
înfruntându-1, mai rămâne o speranţă, dar atât de fragilă, 
domnule comandant, încât ca s-o întăresc as deveni nedrept 
şi inuman, ca acei care se roagă când văd avioanele 
deasupra lor: Dă, Doamne, la Ploieşti. 

— Înţeleg că nu pot să-ţi urez nimic, domnule elev, şi mai 
înţeleg că eşti foarte sincer în disperarea dumitale 


camuflată şi amânată, aşa cum spuneai, cu chinuri 
cumplite... 

Probabil că apăsase pe un buton: ofiţerul de serviciu îi 
aştepta ordinele cu un bloc-notes în mână. 

— Te rog să-i eliberezi domnului elev un ordin de permisie 
pentru trei zile, i-a spus comandantul ofițerului de serviciu. 
Îţi va da toate datele şi mi-1 vei aduce imediat la semnat! 

Apoi s-a uitat cam înalt la mine: 

— Sâmbătă la ora opt vei fi în careu echipat pentru 
solemnitate! Drum bun! 

N-a fost deloc bun drumul, călătoream în propria-mi 
temniţa; luptându-mă cu gândurile, cu presimţirile, cu. 
Ameninţările, cu amintirile. Trenul era supraîncărcat şi îl 
străbăteam într-una de la un capăt la altul ca să fiu înjurat, 
apăsat, zdrelit, zgâlţâit, afurisit, să mă împart şi să mă 
tăvălesc prin alte dureri, infinit mai uşor de suportat faţă de 
cele care mă aşteptau atât de sigur înscrise pe clişeele 
nedevelopate. Îi trimisesem o telegramă lui Florin în 
răgazul pe care l-am avut pină la plecarea trenului, dar nu- 
mi făceam iluzii că o va primi la timp, şi nici nu voiam s-o 
primească la timp ca să mai întârziu, oricât de puţin, 
inevitabilul. Jumătatea aceea de oră în care s-ar fi consumat 
drumul de la Gara de Nord până la locuinţa lui Florin,;: ii 
acea jumătate de oră îmi era necesară. Într-adevăr nu-mi 
primise telegrama, nu mă aştepta nimeni. Dar am mai 
descoperit o posibilitate de amânare şi mi-a fost ruşine de 
ea, mi-a fost ruşine că nu mă gândisem la ea, că îmi apăruse 
ca o supapă, dar şi ea îmi demonstra, dacă mai era nevoie 
de asta, cât de groaznic de obsedant era ceea ce încă nu 
voiam să ştiu. Am trecut pe acasă, i-am găsit pe toţi, şi pe 
mama, şi pe sora mea şi pe fratele meu. S-au bucurat 
nespus, i-am simţit, m-au împresurat cu întrebări banale, de 
toată ziva, şi le-am răspuns, fără grabă, şi înduioşat de 
bucuria lor şi lăsându-mă conştient dus în lumea aceea de 
familie ca să scap de cealaltă, care pândea cu atâtea 
gheare. Le-am spus că nu ştiu dacă voi mai reveni, am o 


permisie foarte scurtă şi alte treburi şi că ar fi mai bine să 
nu rnă aştepte, săraca mama, se şi gândea la găluştele ei 
umplute, tăvălite în pesmet şi zahăr pudră, care fuseseră 
multă vreme slăbiciunea mea. Am pornit pe jos spre Florin. 
Mă aştepta în faţa blocului. Mi-a spus că a primit telegrama 
după sosirea trenului şi că s-a gândit că e mai bine... 

Apoi n-a mai putut să vorbească nici el, n-a mai căutat 
vorbe. Ne-am uitat câteva clipe unul la altul, probabil că aşa 
arătam şi eu, ca el, răvăşit, nedormit, înspăimântat. Am 
pornit încet spre Wilson şi de acolo am cotit spre statuia lui 
Mestrovici. Ne-am aşezat pe brâul care o înconjura. Acolo 
mi-a spus: 

— L-a apărat Adorian! Am fost la proces, a fost magistral 
armeanul, nu ştiu de unde atâta elocinţă, a zguduit sala... 

— Nu se poate! M-am opus. N-avea nevoie de nici un 
avocat. Un univers întreg şi-ar fi dorit un apărător ca el... 

— De unde ştii? S-a mirat Florin. Nu s-a scris nici un rând 
în ziare. A fost un proces închis. 

— Nu ştiu nimic! Am ţipat la el. Nici nu ştiu despre cine 
vorbeşti. Dar dacă a avut nevoie de avocat, nu e el! 

Niciunul nu îndrăznea să rostească numele şi adevărul. 
Nici eu nu voiam încă să aflu, mi se încâlciseră toate 
gândurile, era negură în capul meu, dar nu mai puteam 
suporta. 

— De ce a avut nevoie de avocat şi de ce ai pomenit în 
telegramă de deces? L-am întrebat, forţându-mă măcar să 
par mai calm. E vorba de Dinoiu? 

— Nu! Mi-a răspuns Florin. Dinoiu n-a mai apărut nicăieri. 
A fost executat de nemți, aşa se crede. 

— E vorba de Soran? Am îndrăznit ultima întrebare. 

— Nu! A oftat Florin, cu lacrimi în ochi. Soran a dispărut. 
Nimeni nu ştie unde, nimeni nu ştie cum! 

— Ce-a spus Adorian la proces? M-am retras într-o 
întrebare complementară. 

— A spus că-l apără în numele inteligenţei şi geniului 
românesc, pentru neschilodirea lor, pentru reînvigorarea 


lor... 

— Înţeleg! Îmi mai cautarn o speranţă. Asta n-o putea 
spune el. 

— Au spus-o toţi martorii! A continuat Florin. Savanli, 
autori de manuale, toţi profesorii lui. Cât erau ei de militari, 
membrii completului de judecată, îi simţeam cum tremură 
după atâtea depoziţii. 

Nu mai aveam nevoie de nici a pregătire, era o stupizenie 
ceea ce făceam noi acolo. L-am întrebat direct: 

— Ce a cerut procurorul? 

— Înaltă trădare şi douăzeci şi cinci de ani de temniţă 
grea! Mi-a spus Florin, hotărându-se la rândul lui să sară 
hopul: Dar i s-a obţinut achitarea... 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu! Am ţipat... Ce s-a 
întâplat? S-a sinucis? 

Nu mi-a răspuns prin vorbe. Şi-a plecat capul ca să nu i se 
vadă lacrimile. Am înţeles ce se întâmplase. Îl uciseseră în 
timpul anchetei, îl torturaseră până la imbecilizare. 

— Abia dacă mai izbutea cite un da şi cite un nu, dar nu cu 
destinaţii precise! A mai murmurat Florin. 

Doamne, ce răzbunare! Nu se putea alta mai groaznică! Şi 
pentru ce? Pentru, că inteligenla lui de geniu îi descoperise 
o anumrtă crediniâ. Probabil că într-un moment scurt de 
luciditate alesese Noaptea lui Nietzsche, despre care îmi 
vorbise, nu ca de o metaforă, ci ca de o presimţire. 

— Nu ştiu de ce a făcut-o? S-a întrebat Florin. Poate că 
mai erau şanse... 

— Asta nu; Florin! Firea a fost cea mai perfectă alcătuire 
de celule nervoase, o minune. Cred că şi atingerea unui 
corn de melc ar fi dihocat-o. Atâtea zile şi atâtea nopţi 
printre brutele ălea! Cred că numai ideea torturii, ea 
singură, era în stare să-l răpună! Nu se putea suporta 
imperfect! Nu şi-a ales o moarte urâtă, nu! 

— Putem să-l vedem, de aceea te-am chemat! A răspuns 
Florin rugăminţii mele. S-a îndopat cu somnifere... 

L-am văzut. O altă minune a lumii care se pierduse... 


La ora 8 am fost în careu echipat pentru ceremonie. 
Câteva ore, mai târziu, m-am prezentat în fata 
comandantului. M-a chemat, peste jumătate de oră, în 
biroul lui. Am rămas tot timpul în pozilie de drepţi. 

— Mi-a murit un prieten, domnule comandant. S-a sinucis. 
Poate cea mai extraordinară minte de care avea. Nevoie 
tara asta. Acesta a fost, de altfel, argumentul care i-a 
obţinut achitarea. M= am prezentat acum trei zile la 
dumneavoastră, rugându-vă pentru permisie, nu ca să pot 
asista la o înmormântare, ci pentru a aflat că poate nu eel 
cel care a murit... 

— Înţeleg, domnule elev, că aceasta a fost sursa curajului 
dumitale, dar mai înţeleg că prietenul dumitale a fast 
achitat după ce a fast ucis. Dacă regretele mele te pot 
uşura, te rog să le primeşti, dar ştiu că în asemenea 
momente cea mai bună însoţitoarea e tăcerea... 

L-am ascultat şi am părăsit biroul, fără vorbe, chiar fără 
cele de mullumire, care ar fi sunat strident în convenţia 
stranie care se realizase între noi. 

23 August 1944 m-a prins în infirmerie. Instrucţia. Aceea 
dementă îmi venise şi mie de hac: aveam apă la amândoi 
genunchii. Am ascultat mesajul regelui, apoi am ieşit 
spontan în careu: ofiţeri şi elevi: Am cântat alte cântece şi 
ne -am gândit intens şi liniştitor la pacea care va să vină. 

După două săptămâni s-a decretat ordinul de eliberare din 
şcoală a ceâui mai tânăr contingent. Făceam şi eu parte din 
el. 

N-o uitasem, mai ales nopţile, nopţile fără lună mi-a 
aminteau cu toate întâlnirile noastre. Doamne! Oare a 
existat pe lume poveste de dragoste mai frumoasă?! 

Şi astfel, în prima zi a libertăţii mele, am alergat ca un 
năuc la castel. 

Dar asta se ştie... 

EPILOG 

Nu ma sunt dator cititorilor decât cu reproducerea exactă 
a vorbelor care au fost rostite la balconul castelului, acele 


vorbe care m-au obsedat multă vreme, inspirându-mi, în 
cele din urmă, scrierea acestei cărl=i şi care mi s-au revelat 
în sensurile lor stricte, nu deodată, unele chiar în vreme ce 
mă chinuiam la masa de scris. Acum ele sunt foarte dare în 
tiparul memoriei, orice posibilitate de eroare este exclusă şi 
argumentul cel mai sigur, veţi vedea, este însăşi existenta 
Nopţilor fără lună, acele Nuits noires, care ne-au apărat 
toate întâlnirile. 

La întrebarea dinăuntru: „Qui etait lă?”, pe balcon s-au 
rostit aceste cuvinte: 

— Presque personne, maman, c'etait un jeune mili taire; 
peut-etre un cadet, pareil ă tous les soldats, mais bien 
etourdi, un quidam, un gvidăn, comme tu le dis şi souvent! 


SFÂRŞIT