Jaques Perry — Insula altuia

IN SU ERA! 
ATUNA 


JACQUES PERRY 


INSULA ALTUIA 


Traducere de ŞERBAN VELESCU 


EDITURA UNIVERS 1986 


JACQUES PERRY 
L'ile d'un autre 
Editions Albin Michel, 1979, Paris 


CUPRINS 


LUNI 
MARŢI 

MIERCURI 

JOI ŞI NOAPTEA DE JOI SPRE VINERI 
VINERI 

SÂMBĂTĂ 

DUMINICĂ, LUNI, MARŢI 
BARONNIES 

LUNI 13 IUNIE 

MANUSCRIS NOU 


LUNI 


Luni, 14 martie 1977, ora unu după masă. Pe mare, hulă 
uşoară, cerul e cenuşiu. Cuterul meu, Délie se comportă 
bine. Îl încerc între Roscoff, unde l-am reparat astă toamnă 
şi insula Batz. 

Trecusem de Batz, când am descoperit o nouă insulă. 
Harta mea o numea Insula Albatros. Fără îndoială, are 
forma păsării acesteia, dar fără cap, fără aripi şi fără 
picioare. De fapt, seamănă mai curând cu o migdală. 

Am hotărât să încerc să intru în portul care se află 
aproape sub burta păsării. M-am apropiat cu uşurinţă şi am 
sărit pe chei. Am amarat şi am plecat în cercetare, luând cu 
mine săculeţul în care îmi duceam prânzul. Aveam la 
dispoziţie trei ore, şi voiam să mă înapoiez la Roscoff 
înainte de căderea nopţii. 

N-aveam de gând să merg mai departe: portul şi micul lui 
golf deschis erau ferite de vântul de nord-vest, de însuşi 
corpul insulei. Pe spatele ei, adică pe platou, vântul nu 
întâlnea niciun obstacol. 

Am căutat unica locuinţă, însemnată pe hartă printr-un 
dreptunghi. Am găsit-o cenuşie, contopită cu solul şi cu 
stâncile, la mijlocul unui povârniş, ascunsă pe jumătate de 
un gard de măceşi şi de doi dragonieri sfrijiţi, neobişnuiţi şi 
păroşi pe care îi descoperisem luxurianţi, mai întâi în 
grădina Hamma, la Alger. Uşiţa care dădea pe terasă era 
deschisă, iar casa închisă cu grijă: storuri lăsate, ferăstruici 
zăbrelite, uşă masivă. 

M-am întors spre marea pe care o zăream prin spaţiile 
libere, în formă de leagăn, din frunzişul lucios al oleandrilor. 
De la etajul întâi, pesemne doar coama dragonierilor 


acoperea parţial orizontul. Am ridicat maşinal privirea spre 
ferestrele retrase, toate în afară de una, înapoia întăriturilor 
lor de storuri. Un stor lăsat în jos pe perete, lăsa să se vadă 
două ochiuri de geam lucioase. N-am şovăit. Un mic fior în 
ceafă m-a vestit că aveam să înfăptuiesc una dintre faptele 
nebuneşti şi dorite cu violenţă, pe care mi le refuzam 
aproape întotdeauna. Am căutat o scară şi am găsit una 
agăţată cu două cârlige pe peretele unei magazii. Era 
destul de lungă. Am urcat douăsprezece trepte. Nu-mi 
place să sparg ochiuri de geam, dar am făcut-o fără să 
şovăi, dând o lovitură cu cotul într-unul singur, aflat mai la 
îndemână. Am vârât braţul prin spărtură şi am întors 
mânerul închizătorului. Fereastra s-a deschis, am încălecat 
pe pervaz şi, printre frunzele ascuţite ale pomului african, 
am putut vedea valurile înspumate. Îndelung, fără să simt 
niciun fior deosebit. 

Emoţia mă cuprindea din spate. Ceea ce vedeam afară 
nu mai însemna nimic. Înapoia mea, în umbra încăperii, lua 
fiinţă nevoia de a mă întoarce. Am luptat câtva timp, până 
când viziunea mării s-a golit cu totul de sens - o simplă linie 
neagră-cenuşie, împestriţată cu alb. M-am întors când n-am 
mai putut rezista. Acum nu mai voiam să cercetez casa, ci 
ceea ce săvârşisem. Forţasem fereastra. Trebuia să caut cu 
mulţi ani în urmă, în viaţa mea, ca să mai descopăr un gest 
atât de îndrăzneţ. Acţionam mai curând din obişnuinţă; 
dintr-o curiozitate banală căutasem casa şi pătrunsesem pe 
terasa deschisă. 

Acum eram înăuntru şi ştiam câteva din faptele mele 
viitoare: aveam să deschid totul privind nehotărât de parcă 
aş fi locuit aici dintotdeauna. 

Am trecut astfel dintr-o încăpere în alta, fără să dau vreo 
atenţie mobilelor, dar ocolindu-le cu multă îndemânare, ca 
şi cum vedeam perfect în penumbră. De fiecare dată când 
trăgeam storurile, un val de lumină nouă scălda violent 
(deşi ziua era posomorâtă) obstacolele pe care le întâlnea, 


şi strângeam din pleoape ca să păstrez aceeaşi intensitate 
luminoasă. Când am deschis toate încăperile la etajul întâi, 
am coborât la parter şi am făcut la fel. In vestibul am 
căscat ochii ca să pricep sistemul de închidere al celor două 
uşi. Pe cea mare n-o puteam deschide fără cheie; cea mică 
dădea în spatele casei şi se închidea doar cu două zăvoare 
pe care le-am tras. 

Am ieşit într-o grădină de tip francez. larba tunsă astă- 
toamnă nu crescuse încă. Frunzele veştede fuseseră luate 
sau putreziseră, fiindcă n-am putut găsi niciuna. 

Am făcut înconjurul casei; am luat scara şi am pus-o la 
loc. Nu mai exista nici urmă de efracţie. Ochiul de geam 
spart? De ce să nu-l fi spart un pescăruş? În curând avea să 
fie ora de plecare, mai puteam lua prânzul pe terasă. Am 
încercat să-mi amintesc de locul în care-mi lăsasem sacul, l- 
am regăsit mai întâi în minte: îl pusesem lângă o tufă de 
coacăze, în timp ce căutam o frunză sau amintirea unei 
frunze. Am dat fuga, l-am găsit acolo şi m-am simţit uşurat, 
de parcă scăpasem de o primejdie. Nu lăsasem nicio urmă, 
existau totuşi câteva amprente de degete şi, fără îndoială, 
urma paşilor mei. 

Am intrat doar ca să-i şterg, patinând pe două cârpe de 
lână, descoperite într-un dulap de sub scară. Trecând prin 
faţa oglinzii din vestibul, m-am văzut patinând şi am râs în 
hohote. Atât de tare, încât mi s-a făcut frică. Fiindcă sacul 
mă stingherea, l-am lăsat în bucătărie şi am continuat să 
patinez. Ajuns lângă ferestre, am frecat închizătorile cu altă 
cârpă, uşor, fără prea multă tragere de inimă. Continuam 
să nu mă uit împrejur, ci doar la picioarele mele care 
patinau şi la mâini care ştergeau urmele. Când am fost 
sigur că nu mai există urme, am nădăjduit să pot înlocui 
geamul spart. Coborând scara pivniţei, am lăsat în jos 
maneta contorului şi toată casa s-a luminat. De unde venea 
lumina asta? De pe continent sau de pe insula Batz? Să 
vină, oare, printr-un cablu scufundat? Am intrat în sala 


6 


cazanelor de încălzire (arzătorul de păcură începuse să 
funcţioneze), apoi într-o încăpere atelier unde am găsit o 
bucată de geam de dimensiuni potrivite, pensula, 
vopseaua, chitul, cuişoarele fără floare şi ciocanul care-mi 
trebuiau. Am făcut reparația foarte repede. Se vedea bine 
că ochiul de geam fusese înlocuit. Nu puteam încerca să 
învechesc chitul decât după ce avea să se întărească. Am 
pus toate lucrurile la loc şi am descoperit o mică cramă cu 
vreo sută de sticle fără etichetă. Am dus una la bucătărie. 
Nu lăsasem în jos maneta şi toate luminile continuau să 
ardă. Mi-am dat seama că în curând aveau să fie 
indispensabile: frecatul închizătorilor ferestrelor şi reparația 
îmi luaseră mai multă vreme decât crezusem, nu mă mai 
puteam întoarce pe ziuă la Roscoff. O să-mi petrec noaptea 
în casă. Pentru ca luminile să nu poată fi văzute de pe vreo 
barcă pescărească, m-am apucat să închid toate storurile 
dinspre mare. Tot nu mă uitam în jurul meu prin camere, de 
parcă violarea de domiciliu nu putea fi iertată decât printr-o 
anumită discreţie a privirii. 

Continuând înşelătoria pleoapelor întredeschise, m-am 
întors la bucătărie şi, de data asta, am deschis ochii mari. 
Am văzut întâi o masă de lucru din lemn. Unul dintre capete 
(cel de lângă fereastră) care, desigur, slujea la prepararea 
cărnii, era vălurit ca o masă de măcelărie, într-un lăcaş, un 
set de cuțite cu mâner negru nituit, împrejurul mesei nu 
erau scaune, dar în colţul din dreapta uşii se afla o măsuţă 
rotundă, joasă, cu scaune joase ca nişte scăunele de 
rugăciune. Pe masă un coş. Pesemne că aici se curăţau 
legumele şi se dezghiocau păstăile. In colţul opus, o hotă 
uriaşă de culoarea tutunului. Deschiderea ei avea forma 
unei guri dreptunghiulare şi totodată concave, ca aceea a 
măştilor de tragedie. Gâtul hotei păstra amintirea afumării 
cărnii şi a aburilor graşi care pătrundeau în blănuri 
mătăsoase de culoarea abanosului sau în grămăjoare 
cafenii în jurul unui grăunte de ghips nestrivit bine. Sub 


hotă, lângă grătarul din fontă masivă bine curățată şi 
lucioasă, nişte plite electrice de model vechi. Un bufet de 
stejar ars pe dinafară, apoi o masă de bucătărie din piatră 
mată. 

Mi-a plăcut numaidecât bucătăria asta, lampa ei mare, cu 
jupon, atârnată deasupra mesei de măcelărie, frigiderul ei 
model Kelvinator de lux 1935 care torcea cu uşa deschisă, 
aşa cum se cuvine când stăpânul care a lipsit de acasă dă 
drumul iarăşi la curent. L-am botezat lord Kelvin şi m-am 
uitat înăuntru. Gol, cutiile curate, niciun miros urât. „Casă 
bună”, m-am gândit şi am căutat un tirbuşon. L-am găsit în 
locul cel mai previzibil, într-unul dintre sertarele de sus ale 
bufetului, împreună cu toate ustensilele de deschis, de 
răzuit, de curăţat, de scos sâmburii. In bufet, farfurii şi 
boluri vechi de ceramică de Vallauris, tacâmuri olandeze cu 
mâner de porțelan şi pahare de cristal fără picior, 
strălucitoare de parcă ar fi fost frecate cu spălătorul de 
sârmă. 

Nu mai era vremea prânzului, dar puteam cina devreme. 
Am deschis sticla şi am pus tacâmuri şi farfurii pe măsuţa 
rotundă; m-am aşezat cu genunchii sub bărbie. Am mâncat 
ceea ce cumpărasem de la Roscoff, fără îndoială dintr-o 
înclinaţie pentru absurd; o cutie de crabi ruseşti şi conopidă 
conservată undeva lângă Montauban. Am mestecat 
îndelung pâine ca să-mi curăţ gura şi am gustat din vinul 
găsit în pivniţă. Mi s-a părut atât de interesant, încât am 
căutat un aliment oarecare de susţinere ca să-l studiez mai 
bine. Am descoperit nişte provizii în cămara cu care 
continua bucătăria, un jambon crud, început, care pe locul 
unde fusese tăiat era acoperit cu hârtie metalizată: 
alimente sărate, conserve, biscuiţi, dulceţuri. Am tăiat pe 
masa mare şi am reuşit cu ajutorul salamului să înţeleg 
gustul vinului care era, desigur, un vinişor burgund. 

Pe la opt, îmi terminasem cina şi se înnoptase de-a 
binelea. Am închis contorul şi, pe bâjbâite, am căutat un 


8 


pat. Ştiam că e unul mare în încăperea cu geamul spart şi 
înlocuit. Am regăsit cu uşurinţă camera. M-am dezbrăcat 
complet şi m-am culcat. Voiam să adorm repede şi să mă 
trezesc dis-de-dimineaţă ca să fac ordine în bucătărie, să 
învechesc chitul, să închid casa, să îngrop sticla şi cojile de 
salam, să fug la debarcader. 

Somnul nu se lipea de mine: nu puteam găsi nicio cale să 
plec închizând după mine cele două zăvoare ale uşii mici. 
Dacă le închideam, eram silit să las o fereastră deschisă şi 
să ies pe scară. Am născocit, copilăreşte, o viclenie ca în 
benzile desenate: aveam să caut un magnet mare, să 
închid zăvoarele pe dinafară (dar trebuia să cumpăr 
magnetul la Saint-Pol-de-Leon, poate chiar la Morlaix şi să 
mă întorc). Pe măsură ce noaptea trecea (doar câteva 
minute, îmi închipui, nu mai mult), mi se părea tot mai cu 
neputinţă să las uşa de jos deschisă. După plecarea mea 
putea să apară un vizitator mai puţin delicat ca mine. 
Hotărât lucru, era mai bine să ies pe fereastră, să închid 
storurile şi, neputându-le fixa dinăuntru, să le înţepenesc cu 
o bucăţică de lemn. Astfel, casa avea să pară mai bine 
închisă decât la sosirea mea. Fereastra asta indiscretă, 
geamul mic, lucios ca un ochi, n-aveau să mai tulbure pe 
nimeni. 

Hotărârea odată luată, aş fi putut dormi, dar m-am simţit, 
dimpotrivă, treaz din pricina aceleiaşi senzaţii de multumire 
(străbătută de nelinişte) pe care o resimţisem de-a lungul 
întregii zile. Îmi place mult cuvântul ăsta, care se foloseşte 
prea rar, mul-ţu-mi-re. Îmi place, dar trebuie să găsesc un 
cuvânt ceva mai tare: poate jubilatie, dar o jubilaţie mută, 
fără strigăte de bucurie. Jubilând din cap până-n picioare, 
ştiam ce înseamnă nişte degete de la picioare care 
jubilează, un sex care jubilează, o respiraţie care jubilează. 
Fiecare bucăţică de piele şi respiraţia pe deasupra. Eram 
deodată pe deplin fericit, cu totul fericit în patul ăsta 
răcoros şi totodată călduţ, nici prea moale, nici prea tare, şi 


9 


neted. Devenisem conştient de goliciunea mea, de puterea 
mea, de tinereţea mea. La urma urmei, aveam abia 
cincizeci de ani, tot părul pe cap, n-aveam burtă, eram 
înzestrat cu o minte care aproape că funcţiona, duceam o 
viaţă cenuşie, fără îndoială, dar care-mi îngăduia să ating 
starea de jubilaţie. Mi se întâmpla şi asta, în sfârşit! Mai 
trecusem prin câteva stări de jubilaţie nocturnă, de fiecare 
dată când eram îndrăgostit. Pe Insula Albatros nu era însă 
vorba de dragoste. Nu investisem nimic într-o fiinţă de 
carne. Jubilam în circuit închis. Eu eram casa, eu eram 
tăcerea şi singurătatea, frica fermecătoare, răsturnarea 
obiceiurilor. Cât de fericit eram că închisesem ochii, că 
respectasem misterele casei, că nu mă aruncasem decât 
dintr-o acţiune în alta şi nu dintr-o voinţă în alta! Eram aici, 
în inima nopţii, mai treaz decât în orice clipă verticală a 
vieţii mele. Stând în picioare nu cunoscusem niciodată o 
asemenea uşurinţă activă a trupului şi a minţii, încercând 
să folosesc puterea asta, mă întindeam, mă suceam şi mă 
învârteam. Deodată m-am oprit: simţisem un miros 
deosebit pe un colţ al pernei, un amestec de vanilie şi de 
măghiran, un parfum proaspăt, cald şi dulceag totodată, 
care, în sine, n-avea nimic extraordinar. Îmi plăcea, aşa 
cum mi-ar fi plăcut să miros parfum de lavandă sau de 
paciuli. 

Mi-a trecut prin minte că mă strecurasem în cearşafurile 
care înveliseră o fiinţă omenească în moartea vie a 
somnului. Când mă culcam într-un hotel, cearşafurile erau 
spălate; eram tulburat de saltea, de pături, de fulgii din 
pernă. În cursul unei călătorii în Calabria, la Cirella di 
Diamante, am observat două fete care locuiau la etajul 
meu. Am aşteptat să plece şi am cerut să mi se schimbe 
camera cu a lor, pretextând că aceasta e mai însorită. N-am 
îndrăznit să cer să-mi lase cearşafurile lor. Dimineaţa, când 
toate uşile au fost deschise de femeile de serviciu brunete, 
am închis pernele fetelor în dulapul lor, ca şi cum n-ar fi 


10 


fost folosite. Instalat în locul fetelor, le-am luat pernele şi 
am respirat parfumul obrajilor lor, ca să le născocesc viaţa 
în camera asta. Cu picioarele goale, ca şi ele, pe mocheta 
cu flori, apoi pe podeaua pardosită cu plăci negre pătrate, 
m-am furişat în baia pe pereţii căreia rămăsese desigur 
vreo fărâmă din pielea lor şi am băut din paharele lor de 
spălat pe dinţi. 

Fetişismul acesta nu mă împingea la fapte caraghioase, 
cel puţin nu în public. lubirile mele se desfăşurau firesc, 
deşi tulburate de prea marea consistenţă a prezenţei 
partenerei. Momentele de „fuziune” trupească o dată 
încheiate, materialitatea spaţială, calorică, respiratorie a 
celuilalt corp mă împiedica adesea să visez. Mi-ar fi plăcut 
ca propriul meu trup să dispară, stângăciile, rigidităţile lui, 
şi să continuăm să discutăm de la suflet la suflet, fără 
vreun suport fizic. Sau să nu ne întâlnim decât prin 
intermediul urmelor pe care le lăsăm, prin crâmpeie de file 
scrise, prin cărţi citite, haine părăsite. Mă feream de 
cuvinte, nu suportam decât conversațiile izbutite, acelea 
unde se sare de la o idee la alta, abia lipite între ele. Atunci 
trupul nu mai conta, era un simplu organ de suflat băşicuţe 
mici, lucitoare, aşa cum îngeraşii lui Boucher suflă nori de 
dragoste peste câte o frumuseţe adormită. Vorbele goale 
mă îngheţau şi aş fi vrut să prind din urmă filacterele 
caraghioase care-mi ieşiseră, vai, atât de des din gură, 
toate cuvintele inutile şi convenţionale, întrebările care nu 
cereau răspuns, frazele pe care le rosteam automat. Imi 
scăpau în zilele de mare oboseală şi de singurătate, când n- 
aveam puterea să născocesc o apropiere potrivită şi 
picantă, şi când voiam să-l ascult şi să-l aud pe celălalt, 
vocile noastre care pentru o clipă se confundau ca să 
implore vidul. 

Mă întorc la mirosul pernei în casa de pe Insula Albatros. 
Mi-am rezemat de ea obrazul şi urechea (atunci percepi 
bătaia propriei tale vieţi). Nu mă puteam gândi nici la 


11 


forma, nici la sexul trupului care stătuse în patul acesta 
înainte de mine. Situaţia asta îmi era de ajuns. Gol într-un 
pat nou, într-o cameră necunoscută, într-o casă căreia îi 
forţasem uşa pe o insulă pustie, la peste zece mii de metri 
de orice aşezare locuită, tocmai asta mă încânta. 
Ajunsesem la limita îndrăznelii mele: furt de vin şi de salam 
prin efracţie, iar acum întâlnirea cu parfumul ăsta, 
contactul cu taina obraz lângă obraz. 

Adesea mă tem să nu fiu socotit nebun sau uşuratic, dar 
sunt stăpânit de sentimentul motivului meu şi de o dorinţă 
permanentă de a nu renunţa la niciun crâmpei din 
libertatea mea. In patul ăsta, în casa asta, pe insula asta 
îmi întâlneam în sfârşit personajul depăşit, dar pe propria-i 
cale. 

Jur că nicio clipă nu mi-a trecut prin gând să aprind 
lumina şi să mă uit împrejur, să încerc să aflu la cine 
stăteam în noaptea asta. Cultivam ciudăţenia şi îmi 
acordam un început de legitimitate. Plăcerea pe care o 
simţeam, această minunată jubilaţie, mă vestea că sunt, 
fireşte, pe calea cea bună.: 

A devenit vădit că n-aveam să dorm nicio clipă, fiecare 
dintre terminaţiile mele nervoase era excitată. Niciun gând 
nou. Doar gândul că sunt gol, între cearşafurile astea. Şi 
gustul roşu-sepia al vinului, şi gustul de fier al salamului. 


12 


MARŢI 


La prima rază de lumină a zorilor, am înţeles că totul se 
schimba. Vreau să spun că lucrurile aveau să devină pe 
deplin limpezi. Plecam, adică puneam scara în faţa 
ferestrei, închideam zăvoarele uşiţei, urcam la etajul întăi, 
încălecam pervazul, împingeam storurile şi le fixam din 
afară, coboram treaptă cu treaptă, puneam la loc scara. Nu 
se întâmplase nimic. Stăpânul casei avea să creadă că 
uitasem sticla pe masă (şi coaja de salam uscată); trebuia 
să-l tulbur un pic. 

lar eu mă întorceam la viaţa mea, la cuterul meu, la 
Universitatea din Rennes, la catedra de literatură a 
Renaşterii. Deveneam iarăşi Gilles Laborde, care nu mai 
credea în niciun Desportes, Despsriers, Du Bartas, Du 
Perron, şi se temea să nu fie prea francez. Milan Kundera 
preda la aceeaşi universitate şi aş fi vrut să mă cheme 
Kundera sau Dimitri Charofas sau Giorgio Strehler. Mă 
plictiseam în pielea mea şi în provincia mea. Nu-mi mai 
plăceau grozama, dealurile şi pădurile legendare. De altfel, 
nici măcar nu eram breton. 

Îţi trebuie un oarecare curaj ca să mărturiseşti cuiva că-ţi 
petreci viaţa studiindu-i pe Maurice Scève şi Pernette du 
Guillet, sau pe vreun Ponthus de Thyard. Asta înseamnă ca 
în câteva clipe să ieşi din rândurile oamenilor cu minte. Şi 
n-am spus nimănui că mi s-a întâmplat să încerc un fel de 
ură pentru dragii mei poeţi uitaţi, care Vor să mă tragă în 
afara vieţii timpului meu. Pe ei nu-i duc nici la plimbare cu 
vasul cu pânze, nici la pescuit. Nu mai ştiu decât cuvinte 
marinăreşti ca să vorbesc despre mare şi n-am declamat 
niciodată Oceano nox pe ocean, îndrăgostit fiind, n-am 


13 


comparat vreodată corpul frumos din carne caldă şi 
parfumată pe care-l ţineam în braţe cu cărnurile mistice 
sau pur şi simplu plastice. Nu spuneam: „Ai sânii sus şi mici 
ca şi ai Evei lui Cranach”, ci îi mângâiam cu nasul şi cu gura 
înainte de a-i apuca. 

M-am ridicat. Era un moment greu: ieşeam din patul cald. 
Gol, aveam să întâmpin frigul unei case pustii. Asta a fost 
prima mea surpriză. In ajun o încălzisem câteva ore, iar 
noaptea vremea se schimbase. M-am aplecat pe fereastră, 
aerul era călduţ, o mimoză se zbârlise, o ceaţă uşoară 
ascundea marea, de parcă insula exala abur cald. M-am 
întors spre cameră cu ochii deschişi. 

Altă surpriză: vedeam mobile, patul-barcă şi aşternutul 
lui din bumbac alb, o comodă în stil Ludovic-Filip, din lemn 
de păr, un fotoliu vechi acoperit cu o țesătură cu floricele, 
două scaune foarte uşoare din paie, pictate în roz, pe care- 
mi aruncasem hainele. „E cumva o cameră banală?” m-am 
întrebat, dar nu credeam să fie. Am coborât gol scara şi am 
lăsat în jos maneta contorului. Cazanul a intrat în funcţiune. 
Am căutat o baie în casa luminată. Eram atent la toate, dar 
mergeam prea repede de la o lumină la alta. Pur şi simplu, 
de fiecare dată uimirea mea sporea. Am găsit o baie foarte 
înaltă, aşezată pe nişte picioare de leu, şi am umplut-o. Apa 
caldă era doar călduţă, fiindcă avusesem ideea ciudată de 
a închide contorul, aşa că am oprit apa rece. M-am 
cufundat în baie până la bărbie. Deşi ar fi trebuit să mă 
simt bine, m-am simţit cuprins de frică. O frică bruscă de 
toate luminile astea, de zgomotul cazanului, de 
temperatura băii, potrivită exact cu cea a corpului meu; mi- 
era frică de casa asta, de marea ascunsă, de sărăcia mea, 
de goliciunea mea, de singurătate. Mi-era frică mai ales de 
respiraţia mea şi de viaţa mea. Am ieşit în grabă din cadă şi 
m-am uscat într-un halat de baie alb, apoi în altul galben- 
auriu. Tremuram, apa se scurgea cu un zgomot omenesc, 
ca un horcăit regulat de înfundare, între două scurgeri 


14 


libere. Abia am văzut bazinul chiuvetei, turnat într-un metal 
cafeniu-închis, neted, sub vechile robinete din abanos şi 
argint (am observat marcajul, privind în fugă, dar fără să 
mă uit cu adevărat într-acolo). Am observat masa plină de 
obiecte de toaletă, aşezate într-o ordine desăvârşită, ca 
nişte petale în jurul mijlocului unei oglinzi cu încrustaţii de 
sidef. Şi sticlele, şi tocurile pieptenilor şi ale periilor. Şi 
fereastra mare, storurile pe care nu le deschisesem şi 
perdeaua din muselină albă. Dar de văzut, n-am văzut cu 
adevărat decât o monogramă, două litere alăturate (nu 
înlănţuite) care marcau rufăria, dopul sticlelor, cutiile de 
talc, Un A şi un M, litera A părând să se sprijine pe M. M-am 
gândit că litera A se deforma, în timp ce M-ul rămânea 
perfect drept şi înfipt pe picioarele lui: AM. 

Era primul semn pe care-l surprindeam: AM sau, mai 
curând AM şi parfumul de pe pernă. Şi sticlele pe care le- 
am deschis şi halatul care mă înfăşură, o năvală de 
parfumuri şi de senzaţii. Pe trupul meu alb şi un pic 
musculos, o nouă viaţă de culoare, de căldură şi de 
arabescuri. Acum înţelegeam de unde îmi vine frica. Aveam 
să mă fac nevăzut, să mă îndepărtez de mine, de prudenţa 
mea, de domeniul meu rezervat, de cunoştinţele mele, de 
disperarea mea comodă. Mi se părea că mă călugăresc şi 
că trebuie să  descopăr, străbătând  casa-biserică, 
podoabele ei, Scripturile, dosarele cabalei ei particulare, 
iconografia ei şi exegeza mea finală... numele şi moravurile 
unui nou Dumnezeu. 

Totul avea să se schimbe în viaţa mea, şi-l auzeam pe 
Amadys Jamin cântând Stantele Imposibilului: 


„L'été sera I'hiver et le printemps l'automne 


L'air deviendra pesant, le plomb sera léger: 
On verra les poissons dedans l'air voyager 


15 


Et de muets qu'ils sont avoir la voix fort bonne.!” 


Am deschis primul sertar pe la ora zece. Am şovăit 
îndelung: nu ştiam cu ce cameră să încep: cu cele pe care 
le cunoşteam un pic - bucătăria, pivnițele, o baie, camera 
în care dormisem - sau cu celelalte pe care doar le 
străbătusem cu ochii pe jumătate închişi, cele trei de la 
etajul întâi, salonul, biroul, biblioteca? Nu contează, o să 
umblu peste tot, dar trebuia oare să ştiu foarte repede 
esenţialul, riscând să-mi fac o idee în pripă, sau să mă las 
condus de hazard, să descopăr mai multe despre o cutie de 
chibrituri care face reclamă unui loc îndoielnic, decât 
despre prezenţa unui dicţionar Hatzfeld şi Darmesteter? 

La ora nouă căutam o metodă de a scotoci, lacomă, 
brutală şi polițistă, sau respectuoasă, înceată şi minuțioasă, 
ca aceea care-i face pe arheologi să înainteze cu zece 
centimetri pe zi. Mă întrebam dacă voi fi în stare să analizez 
elementele atât de diferite pe care trebuia să le am, pentru 
o clipă, în mână. Totuşi dispuneam de un instrument 
antrenat, creierul meu de specialist în domeniul literaturii. 
În principiu, eram deschis tuturor stilurilor: celui poetic, 
celui baroc, stilului buf, celui popular, celui savant, stilului 
obscur, amfiguricului... dar ştiam bine că adesea semenii 
mei vorbesc o limbă mai de neînțeles pentru mine decât 
era pentru ei cea a lui Maurice Sce&ve. ` 

La nouă şi jumătate mă gândeam că totul va fi greu. În 
clipa aceea, ceața s-a ridicat, marea s-a ivit şi am numărat 
în larg, nu prea departe, patru bărci cu pânze şi cinci cu 
motor. Ar fi o minune să nu vină nimeni să mă 
stingherească sau să mă închidă. La ora nouă şi cincizeci şi 
cinci visam la altă minune: să găsesc o cheie cu o etichetă 
pe care să scrie Uşa Mare. Dacă puteam s-o deschid aveam 


1 „Vara va fi iarnă, iar primăvara toamnă / Aerul va deveni greu, iar 
plumbul uşor / Vom vedea peşti călătorind prin văzduh / Şi, deşi sunt 
muţi, vom observa că au glas foarte bun”. (N. t.) 


16 


să iau înfăţişarea senină a ocupantului de bună credinţă. Nu 
mă temeam decât de sosirea lui AM sau a vreunei rude 
apropiate de-a lui. M-am dus direct la comoda bretonă din 
hol şi, în sertarul de sus, într-o grămadă de sfori şi de 
legături imprimate de toate culorile, am găsit nişte dopuri 
de şampanie, nişte zaruri într-un toc de piele, nişte cărţi de 
vizită ale unor negustori şi câteva chei fără etichetă. Am 
încercat-o pe cea mai voluminoasă şi am deschis cu ea uşa 
cea mare. Eram la mine acasă. 

Am ieşit şi am intrat de vreo zece ori ca să-mi deprind 
picioarele, mâinile, urechile şi ochii cu drumul cel mai scurt 
(pietrişul de pe terasă se încrustase în pământ sub paşii 
repetaţi, făcuţi pe calea cea mai scurtă), cu cele două 
trepte dreptunghiulare şi omotetice, cu vârâtul cheii în 
broască, cu rezistenţa, zgomotul şi scârţâitul uşii (pe care o 
puteam unge fără riscul de a stârni mirarea cuiva şi vreo 
bănuială, fiindcă uneori uşile încetează să scârţâie prin 
simpla modificare a condiţiilor atmosferice, prin strivirea 
vreunei insecte al cărei corp conţine ulei. Sau datorită 
particulelor de ulei lampant care cad din cer, sau pur şi 
simplu din cauza uzurii), cu înaintarea pe dalele de piatră. 
Şi închideam uşa oarbă ca să mă pomenesc iarăşi în 
întunericul absurd al holului acestuia, trăgând pe nas aerul 
casei, mirosul ei de pământ şi ceară de parchet. „Of, sunt 
acasă”, repetam de fiecare dată şi îmi redobândeam 
întrucâtva seninătatea, inima nu-mi mai bătea atât de 
repede. Nu mă hotărâm să intru într-adevăr la stânga, spre 
camerele de primire, spre bucătărie şi cămară, sau la 
dreapta, spre camerele de meditaţie şi de studiu. Sau în 
sus, pe scara de lemn care urca la camere, sau în jos, pe 
scara de ciment care cobora spre pivnițe. Holul ducea la 
toate camerele, dirija întreaga viaţă a casei. Aici aveau loc 
întâlnirile locatarilor între somn şi foame, între lectură şi 
plăcere, între petrol, vin, mirodenii, cărţi şi sticle. Mă 
opream la trecerea asta în penumbră şi şopteam: „E un loc 


17 


de destindere între două acţiuni sau două ţipete. AM trece 
pe aici de zeci de ori pe zi, tace o clipă şi poate alege”. 

M-am hotărât să ies iarăşi. Trecând pragul mă temeam 
că o să mă pomenesc nas în nas cu cineva care putea să-mi 
ceară socoteală, dar mă simţeam tot mai puţin vinovat, iar 
piciorul meu cunoştea înălţimea exactă a treptelor. 
Regăseam terasa, aerul marin, mirosul slab de mimoză cu o 
plăcere extraordinară, totul se deschidea. Odată, am mers 
mai departe pe terasă, pe străduţa care cobora în 
serpentină până în port. Mi-am văzut cuterul pe care-l 
botezasem Délie, din dragoste pentru Sceve şi ca să-mi 
exprim legăturile tainice cu barca asta cu punte, deschisă şi 
întotdeauna primejdioasă. 

De obicei, nu acţionez niciodată în modul acesta în 
aparenţă nebunesc: să intru şi să ies de zece ori dintr-o 
casă, să adulmec aerul ca un câine rătăcit. Să fi fost 
nelinişte? Nu, nu mă mai temeam, mă linişteam. Inainte de 
a alege o cale. 

Trei şezlonguri erau strânse şi sprijinite de comoda din 
antreu. Am luat unul (împreună cu câteva sticle, câteva 
sfori şi zarurile) şi m-am instalat cu faţa la deschizătura 
dintre măceşi. 

De fapt, eram obosit să mă duc şi să vin întruna, să 
adulmec. M-am gândit intens la AM şi n-am înţeles de ce 
atribuisem monograma asta unui singur om care ar fi 
înfăptuit nebunia de a-şi grava numele şi prenumele pe 
flacoane. Marcajele astea sunt mai adesea semnul a două 
familii înrudite. A ar fi prima literă a numelui şefului familiei, 
iar M prima literă a numelui soţiei sale, asta în vremuri 
destul de îndepărtate - pe la 1900, judecând după stilul 
lucrurilor gravate. Gândul mi-a stârnit un fel de fior, 
premergător cercetărilor. Eram aici, stăteam în şezlongul 
ăsta comod şi-mi şi vâram mâinile în scrinuri. 

Atmosfera era din ce în ce mai plăcută. 

N-am dat prea multă atenţie dopurilor de şampanie, 


18 


neînsemnate resturi ale sticlelor aduse de prieteni, amintiri 
de la aniversări, de la petreceri, sau de la vreun eveniment 
fericit (fără dată scrisă), semne totuşi ale unei anume 
plăceri de a trăi. Sau, oare, ale unei situaţii fără strălucire? 
(Dă cineva vreo atenţie dopurilor ăstora atunci când bea 
şampanie în mod obişnuit?) Poate că nu însemnau nimic (or 
fi fost păstrate ca flotoare de undiţă... din dragoste pentru 
un material perfect... din dorinţa de a nu le murdări, 
aruncându-le la lada de gunoi... dintr-o veche tradiţie de 
familie...) 

Am descurcat câteva sfori. Unele legături aveau 
imprimată adresa unui cofetar de la Roscoff, sau ale unui 
rotisor de la Saint-Pol-de-Leon. Am citit cinci sau şase cărţi 
de vizită ale unor negustori din localitate. Zarurile erau 
pentru... dar încă nu ştiam nimic. 

Am mai intrat o dată în hol. În comodă, jos, am găsit un 
rând perfect aliniat de ghete de model vechi, o pereche 
mari, o pereche care după dimensiuni şi formă păreau de 
damă şi trei perechi pentru picioare de copil. Erau atât de 
bine rânduite în ordine descrescândă şi atât de prăfuite, 
încât n-am îndrăznit să le ating. M-am apropiat şi am văzut 
ieşind un păianjen uriaş dintr-una dintre ghetele cele mai 
mari. La dreapta şi la stânga celor cinci perechi de ghete, 
un spaţiu gol egal, închis de un desiş mort de fire din pâslă, 
tesute de alţi păianjeni de casă. 

Atunci mi s-a părut că am făcut prima descoperire: 
nimeni nu se atingea vreodată de comoda asta. M-am uitat 
mai atent la cărţile de vizită ale negustorilor: toate erau 
tipărite cu litere demodate, iar numerele de telefon cu două 
cifre mi le evocau pe domnişoarele centraliste. Mi s-a părut, 
de asemenea, că acum cofetarii nu mai folosesc legături 
imprimate şi că dopurile de şampanie sunt uscate. 

Am deschis uşa cea mică, să fac curent între ea şi cea 
mare. Am ascultat foarte atent ca să aud, dincolo de 
mişcarea aerului, proteste îndepărtate: „lar faci curent! 


19 


închide odată uşa, o să ne omori!” Cuvintele de pe vremea 
când eram copil, însă nicio voce nu s-a auzit, nici măcar în 
mine. Îmi închipuiam, dar nu auzeam nime. Am închis cele 
două uşi şi am intrat, curajos, la stânga. „De ce la stânga?” 
m-am întrebat intrând pe uşa salonului, „ştii bine că în 
birou sau în bibliotecă o să afli adevăratele răspunsuri “ 
Totuşi am continuat să deschid aceeaşi uşă. Fără îndoială, 
voiam s-o iau încetişor în descoperirile mele, ca să arăt că 
mă hotărâsem şi că mă instalam în crima mea. |n acelaşi 
timp, mă gândeam că o incursiune rapidă ar fi fost mult mai 
sălbatică şi mai vinovată. Totodată nu mă gândeam; vreau 
să spun că gândirea mea nu acţiona în planul principal şi nu 
intervenea decât asupra marginilor sau franjurilor. Puterea 
minţii, cea a atenţiei erau rezervate pentru ceea ce vedeam 
sau auzeam. Văzul precumpănea, desigur, dar trosnetul 
parchetului, scârţâitul storurilor deschise iarăşi, sonoritatea 
deosebită a fiecărui loc aveau şi ele o mare însemnătate, 
iar eu tot mai nădăjduiam să aud, dincolo de zgomotele 
mele, amintirea fantomatică a cuvintelor, a râsetelor şi a 
suspinelor. 

Mi se părea că dacă aş fi avut daruri supranaturale, aş fi 
fost mai sensibil la voci decât la apariţii. Urechea mea e 
mai inventivă, mai visătoare ca ochii, dar n-am perceput 
decât zgomote reale, cele ale paşilor mei pe un covor 
vechi, ponosit, cele ale respirației mele grăbite, un țipăt de 
pescăruş. 

Am privit în plin. Am înţeles numaidecât că în încăperea 
asta mare şi lungă, luminată de patru ferestre, nu intrase 
niciun lucru după ce Lord Kelvin însuşi fusese instalat în 
bucătărie. Era un salon în pur stil A Treia Republică şi am 
căutat, ca să mă contrazic, o mobilă sau un lucru ulterior 
anului 1940. Desigur, nu era canapeaua acoperită cu o 
husă de chintz cu flori de cicoare şi cu boboci aurii pe fond 
negru, lucios (sfâşiată în mai multe locuri deasupra 
canapelei galben-verzui), nici fotoliile de răchită, nici cele 


20 


două şezlonguri din palmier de India, la care suportul 
pentru picioare, cu cârlige din oţel albastru, intra sub 
scaun. Scrumierele sunt adesea obiectele cele mai recente. 
Am găsit o reproducere în relief a templului de la Angkor- 
Vat, datând de la Expoziţia colonială din 1934 (oamenii 
scuturau pipele ciocănindu-le de acoperişul în formă de 
dom, iar mucurile de ţigară erau strivite pe scările 
templului), un fals după Lalique - o femeie, îmbrăcată de 
Lanvin, stând culcată în cornul lunii, în pasta de sticlă de 
culoare opal. O tamburină bască -dar asta nu era 
scrumieră - de mărimea unei farfurioare de cafea, cu 
chimvalele ei minuscule. Şi am făcut ceea ce făcuseră 
pesemne atâtea degete (mijlocul pielii întinse mai purta 
încă multe semne), am zgâriat cu unghia, am scuturat 
rotocoalele de alamă, ca să stârnesc pentru o clipă nişte 
sunete abia perceptibile. 

Un număr din Plaisir de France din 1937 sărbătorea pe 
Hon. Mrs. Reginald Fellowes, pe Aga Khan, şi ascundea un 
dulap de lichioruri aşezat pe jos. Trei sticle gravate cu 
frunze şi cu flori de glicină erau pe jumătate pline cu lichior 
de coacăze, cu lichior de cacao Chouva şi cu un alcool alb 
de alune sau de sorb. Băuturile mi s-au părut răsuflate şi n- 
am putut ghici care-i lichiorul de cacao Chouva, decât 
datorită unei etichete de porțelan ce atârna de un lănţişor 
petrecut pe după gâtul sticlei. Paharele străluceau, dar 
depozitele de zahăr de pe marginile sticlelor deveniseră tari 
şi tăioase ca nişte muchii stâncoase. In cămin, cenuşa şi un 
rest de buturugă nu mi s-au părut prea vechi, deşi n-am 
făcut vreun studiu cu privire la îmbătrânirea lemnului ars. 

Am îndrăznit să lovesc puternic divanul cu palma, dar n-a 
ieşit praf aproape deloc. De altfel, puteai să ştergi cu 
degetul fără să laşi nici cea mai mică urmă peste cele trei 
mese din lemn de tremurătoare, care intrau una în alta. 

Spre fundul camerei, foarte departe, vedeam ceea ce 
astăzi cu modul nostru caraghios de a prescurta limbajul, s- 


21 


ar numi colţ-sufragerie sau colţ de prânz. Şi mă gândeam 
că spaţiul acesta material o să-mi dea mai direct informaţii 
cu privire la viaţa recentă a casei (pe care mi-o dezvăluise 
jambonul început), când o să mă pot îndepărta de salon. 

Am dat de un gramofon şi de nişte discuri. Am întors 
îndelung manivela, am ales primul disc din grămadă, 
Chinanikida, şi l-am pus pe platoul care, când am tras 
frâna, a început să se învârtă cu 78 de turaţii pe minut, în 
ciuda presiunii puternice a braţului mare al diafragmei pe 
care-l coborâsem cât mai lin cu putinţă. După o scurtă 
introducere orchestrală, a cărei ţopăială mi-a părut să 
dateze din anii douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte, o 
voce nazală şi cu inflexiuni de aramă a cântat un text idiot. 
Am trăit trei minute de mare teamă: mă aşteptam în 
fiecare clipă să văd intrând o fată în fustiţă de tenis, cu 
părul strâns cu o panglică albă. Sau un fox sârmos dintr- 
aceia a căror spiţă pare să fi dispărut de pe suprafaţa 
pământului în acelaşi timp cu fox-trot-ul. Alerta odată 
trecută, discul a continuat să se învârtească în şanţul fără 
sfârşit, sub bisturiul neiertător al acului. Am împins maneta 
frânei şi am căutat alt disc. Am găsit un Lauritz Melchior în 
Amurgul zeilor, o înregistrare atât de rară şi de frumoasă 
încât n-am îndrăznit s-o ascult fără să fiu sigur de calitatea 
acului. L-am încercat cu degetul pe cel cu care ascultasem 
Chinanikida şi l-am găsit uzat. Am descoperit numaidecât o 
cutie de ace noi şi, neştiind ce să fac cu cel vechi, l-am 
aruncat într-o vază. Zgomotul pe care l-a făcut căzând 
înăuntru m-a înştiinţat că acolo trebuiau să fie şi alte ace. 
Am ridicat vaza: era aproape plină de ace. La fund, cele mai 
vechi erau ruginite. 

L-am ascultat pe Melchior cu cea mai mare teamă. De 
data aceasta în ea se amesteca şi extazul, dar frica a 
destrămat extazul care cere un suflet mai senin, 
prefăcându-l într-o admiraţie neliniştită. M-am uitat la toate 
discurile şi le-am găsit împărţite între opera wagneriană, 


22 


Nocturnele lui Chopin, cântate de Cortot, Nat sau 
Paderewski şi jazul comercial al anilor douăzeci până la 
patruzeci, care habar n-avea de New Orléans şi Chicagoan. 
Am ascultat un fals Mood Indigo, un Constantinopol 
adevărat (Ci-on-s-ti-e-n-ti-ai-n-o-pi-l-i), apoi două melodii 
ale lui Fred Astaire. Mi-au dat lacrimile. Fred Astaire mi-a 
părut întotdeauna una dintre valorile care trebuie neapărat 
ocrotite. Cântecul lui Wight and day, atât de des reluat de 
cântăreţi, trebuia să hârâie un pic la un vechi gramofon, ca 
să-i pot atribui cântăreţului-dansator slab şi precis, cu capul 
său sculptat, cu trup de scarabeu şi cu picioare elitre, 
sufletul curat şi, un pic naiv pe care i-l doream 
dintotdeauna. A fine romance cu un text şi mai neghiob, mă 
făcu să intru numaidecât într-o lume roz, unde orchestre 
nevăzute încep să cânte de îndată ce o pereche rătăceşte 
într-un chioşc gol cu podeaua dansând ca pista de la Radio- 
City. 

Am oprit muzica, am pus discurile la loc, hotărând să 
repun întotdeauna fiecare lucru la locul lui. Tot mai voiam 
ca trecerea mea pe aici să rămână neobservată. Un ac nou 
mai puţin, un ac uzat în plus; o sticlă mai puţin, o cifră mai 
ridicată la contorul electric, mai puţini litri de păcură, 
salamul mai scurt - aş fi putut ocoli toate urmele astea şi 
încă multe altele, dacă n-aş fi mâncat, nu m-aş fi spălat, 
dormind de la asfinţit până-n zori, nefolosindu-mă de nimic. 
Să mă aşez pe unul dintre şezlongurile de palmier de India 
era riscant: ar fi putut crăpa deodată. Incercam să mă fac 
mai uşor, să nu mă las pe nimic, să respir aerul veşted al 
salonului fără să-l modific prea mult în propriile-mi foaie. 

O clipă m-am întrebat unde-i universul meu personal: la 
Rennes, în apartamentul meu de la etajul al treilea, între 
etajul al patrulea al familiei Ecoffard şi cel de-al doilea al 
familiei Moreau-Lepape, la universitate, în faţa capetelor 
schimbătoare ale studenţilor, la taică-meu şi maică-mea în 
noua lor casă de la Provence des Baronnies, unde-i 


23 


stingheream când mă duceam să-i văd, sau lângă alt trup; 
dar acesta era un refugiu de scurtă durată şi ameninţat de 
dorinţa absurdă de a termina, de a ne despărţi, de a 
rămâne singuri. Pe cuterul meu - mai mult. Nu cunoşteam 
situaţie mai prielnică reveriei existenţiale, decât aceea de a 
sta întins în cockpit, cu ochii la cerul pişcat de nori, cu 
urechile ciulite la murmurul uriaş al mării şi, lipit de cocă, la 
lunecarea şuviţelor de apă. Era o reverie care n-avea nimic 
liniştit: mă ridicam adesea ca să scrutez orizontul, să verific 
direcţia, ca şi cum mă temeam de o ciocnire cu alt vapor al 
vreunui visător sau să eşuez pe pietre. Adesea, abia mă 
întindeam şi mă sculam iarăşi. Totuşi determinasem din 
nou poziţia cuterului şi scrutasem în întregime spaţiul între 
linia cenuşie aproape nedesluşită a coastei şi linia albastră, 
împodobită cu ciucuri albi a arcului mării. Frica era cea care 
mă înţepenea, neliniştea de a fi singur, în mod ciudat pe 
apa adâncă şi de a mă lăsa să plutesc în derivă cu ochii la 
cer. Asta era, frica mea venea de acolo că nu-mi 
conduceam viaţa decât cârmind, ca vapoarele. Se întâmpla 
ca, prea stăpânit de teama de necuprins, să mă îndrept 
spre coastă şi să iau o cameră deasupra unei cafenele a 
marinei, unde visam întins, cu ochii aţintiţi în tavanul 
nemişcat, şi nu auzeam decât vocea liniştitoare a 
jucătorilor de manilă. Când stau în pat mi-e mai puţin frică, 
gândurile mi se pierd şi adorm. Fiecare noapte este o mică 
moarte. În fiecare dimineaţă aştept ca viaţa să intre fără să 
bată la uşă, să-şi scoată rochia printr-o simplă mişcare a 
şoldurilor şi să se culce cu mine! 

Vechi discuri, lichioruri ofilite, o revistă de acum 
patruzeci de ani, oare actualii stăpâni ai casei se purtau 
cam ca mine, aşezându-se uşor, stârnind nişte ecouri şi 
trăind altundeva? 

Erau, fără îndoială, multe alte lucruri de descoperit în 
salon, dar mă stăpâneam şi, în acelaşi timp, eram târât de 
cele două curiozităţi ale mele - cea profundă şi cea de 


24 


suprafaţă. Puteam la fel de bine să dau peste un lucru sau 
un document revelatoare, mergând repede, aruncând o 
privire grăbită sau vârând mâna pe sub căptuşeala 
perdelelor (de mătase verde, strânse cu un şnur împletit de 
care atârnau doi ciucuri roşii). 

Pe graniţa nedesluşită dintre salon şi sufragerie, marcată 
doar de linia groasă a divanului mare care întorcea spatele 
mesei îndepărtate, înconjurată numai de scaunele ei, m-am 
oprit îndelung. Tocmai zărisem un portret de grup care m-a 
făcut să mă gândesc numaidecât la Adunarea de familie a 
lui Frédéric Bazille. Într-un muzeu aş fi putut citi pe o 
plăcuţă de aramă ceva în genul Familia pictorului, iar 
pictorul ar fi avut un nume foarte franțuzesc, ale cărui 
iniţiale ar fi fost AM. Ca la Albert Marquet, Andre Masson 
sau Adolphe Monticelli. Casa şi lenjeria cu iniţiale ar fi fost 
ale lui. Pretenţia lui ciudată de a grava deodată prenumele 
şi numele s-ar fi explicat prin paranoia obişnuită la artişti. 

Deodată mi-a trecut prin minte că pictorii semnează cu 
penelul şi m-am apropiat, dar pânza era slab luminată. Am 
hotărât să dau jos tabloul şi să-l expun la lumină; era cu 
spatele la ea. M-am folosit de un scaun ca şi cum ar fi fost 
fără spătar (după ce mi-am însemnat cum fusese aşezat). 
Mi s-au întâmplat toate necazurile: sfoara tabloului s-a rupt, 
am dat din şolduri cu putere ca să nu mă dezechilibrez, iar 
tapiţeria scaunului s-a stricat. Dezechilibrându-mă, m-am 
pomenit pe jos, nevătămat şi continuând să ţin tabloul. 

E greu să râzi singur în hohote; m-am mulţumit să înjur 
şi, mai ales, să nu-mi mai fie aşa de frică. Catastrofele te 
descarcă din punct de vedere nervos. De acum trebuia să 
mă aştept să trec pieptiş prin parchet, să dau foc casei sau 
s-o inund, şi mă mai întrebam cum aveam să înlocuiesc 
vechea sfoară, să ascund deteriorarea scaunului şi 
sfâşierea catifelei lui canelate. 

Am hotărât să pun scaunul la locul lui - aveam să văd 
mai târziu ce-i de făcut - şi să studiez tabloul. L-am pus la 


25 


un capăt al divanului, sprijinit de braţele scaunului, cu faţa 
la fereastră. Eu m-am aşezat la celălalt capăt. Semnătura? 
Jules Ravenot. Nu mă înşelasem: Ravenot îl copiase, cu 
siguranţă, pe prietenul lui Monet şi al lui Renoir - aceeaşi 
înălţime a liniei orizontului, aceeaşi terasă adumbrită de un 
pom, aceeaşi dispunere a personajelor în mici grupuri de 
câte două sau trei, şezând sau în picioare, dar nu ştiuse să- 
şi pornească tabloul de la un prim-plan solid. La Bazille, o 
bunicuţă îmbrăcată în albastru, impozantă, comandând, 
prin ţinuta ei ţeapănă, personajelor care stăteau în picioare 
iar prin înclinarea rochiei ei mari, cu crinolină, - unghiul 
picioarelor soţului ei care poartă pantaloni crem şi 
îndepărtata rochie c/oche a unei tinere femei. 

Am căutat mai întâi vreun element care să poată face 
legătura între personajele lui Ravenot şi locuitorii casei. L- 
am găsit îndată în prim-plan: în locul pălăriei cu flori, al 
buchetului şi al bastonului înfăţişate de Bazille - un coş plin 
cu fructe, o sticlă astupată cu ceară roşie şi, parcă aruncat 
pe jos, un şervet purtând inițialele AM. 

M-am repezit în cămară, unde în ajun, înainte de a 
descoperi dulapul cu provizii, dădusem peste cel cu feţe de 
masă. Am căutat un şervet: era la fel cu cel din tablou. 
Ravenot căutase asemănarea cea mai deplină. Cunoşteam, 
deci, câţiva strămoşi AM. Păreau încăpăţânaţi. Prea 
îmbrăcaţi, cu neputinţă să ţi-i închipui goi. Îmi displăceau, 
îmi părea rău că rupsesem şnurul tabloului şi stricasem 
scaunul ca să-i descopăr. Totuşi îi priveam onest, ca să-mi 
fac datoria şi să mă pătrund de trăsăturile lor. Trebuiau să- 
mi devină la fel de familiari ca propriii mei strămoşi, de la 
care n-aveam decât fotografii îngălbenite şi sub-expuse, în 
care apăreau palizi şi inconsistenţi. Îmi aminteam mai ales 
de o fotografie înfăţişând nouă călugăriţe de la mânăstirea 
Saint-Paul din Chartres, stând drepte în faţa fotografului pe 
care mi-l închipuiam cu capul vârât sub vălul lui negru şi 
fixând cele nouă capete cu boruri albe. N-am ştiut niciodată 


26 


care dintre figurile acelea de ceară era a rudei mele şi o 
adoptam când pe una, când pe alta, închipuindu-mi, ca să 
mă îngrozesc, viaţa pe care o dusese. 

Familia AM mi s-a instalat destul de uşor în memorie. Mi- 
am făgăduit să o privesc adesea (deci, de acum hotărâsem 
să petrec câtva timp în casă), de fiecare dată când aveam 
să trec prin salon. Am fost ispitit să le dau nume, ca să-i 
evoc mai uşor, dar am nădăjduit să-i identific cu precizie 
descoperind albume de fotografii cu legendă. 

Am închis ochii câteva clipe. Privisem intens prea multă 
vreme tabloul lui Ravenot. Culorile pictorului, 
asemănătoare întrucâtva catranului, s-au luminat. Mi s-a 
părut că navigam în derivă printr-o ţară plată şi înceată ca 
Olanda, unde minunile tainice sunt legate între ele prin 
nenumărate fire de apă. Aveam să le urmez, continuând să 
merg în derivă şi mai aproape de fluvii tot mai mari, până la 
mare - sfârşit şi nou început. 


Am lăsat tabloul pe divanul din salon şi am trecut graniţa 
nevăzută în sufragerie. Această alăturare a două încăperi 
nu era obişnuită în Franţa, în perioada în care fusese 
construită casa. Nu mi-i închipuiam pe cei doisprezece AM 
din portret cinând la capătul unei lungi încăperi goale. Erau 
oameni care se adunau în mijloc. Atunci am observat o 
perdea din aceeaşi mătase verde ca acelea de la ferestre, 
care cădea perpendicular pe perete. Era firesc să n-o fi 
văzut de la început, fiindcă aproape se confunda cu 
perdeaua de la fereastra a patra. Cea de vizavi, ascunsă de 
un panou din lemn cu o ghirlandă de flori pictată, nu mi s-a 
dezvăluit decât atunci când am descoperit vergeaua 
metalică mascată de o dublă draperie de culoarea alburie a 
tavanului. Am rotit panoul şi am eliberat cea de a doua 
perdea. Trăgându-le, m-am pomenit într-o adevărată 
sufragerie, de aproximativ patru metri pe cinci, o treime din 
salon. 


27 


M-am aşezat la un capăt al mesei, cu spatele la fereastră. 
Simţeam un gol în mine, mi-era greață şi nu ştiam ce caut 
în casa asta tristă. De ce mă expuneam unor astfel de 
riscuri? Puteam să plec, să las totul deschis ca să câştig 
timp, să alerg până la cală şi să dau drumul la motor, ca să 
mă îndepărtez mai rapid decât dacă aş fi întins pânzele. 

Ajunsesem aici şi îmi îngăduiam un răgaz de gândire, cu 
capul în mâini, cu coatele pe masă, ca şi cum minutele de 
nehotărâre sau de reverie molatică n-ar fi fost socotite în 
decursul vieţii mele. Un exemplu de gândire flască, ce se 
învârte în cerc: „O să plec din casa asta, fiindcă îmi pare 
fără suflet... dar dacă are un suflet pe care n-am ştiut să-l 
descopăr? Chiar mă întreb cum îndrăznesc să-mi pun o 
asemenea întrebare... Casa există, eu sunt cel care nu exist 
şi n-am îndrăzneala s-o forţez... dacă nu-mi place (rânjet 
adresat mie însumi), n-am decât să caut alta”. 

Al doilea gând fugar, abia desprins din primul: „Nu exist, 
sunt aici, am avut îndrăzneala rară de a pătrunde în casă, 
de a o deschide larg, şi am atât de puţină forţă vitală încât 
nu stârnesc în ea decât ecourile cele mai vechi...” De fapt, 
ştiam foarte bine că mă trăgeam înapoi din faţa uşilor care 
dădeau în camerele importante (la dreapta culoarului), 
unde aveam să găsesc poate o explicaţie pe care n-o mai 
căutam. 

Imi mai spuneam că „toate astea sunt o problemă de 
curiozitate: sau socotesc casa asta bătrânească, frumoasă 
şi tristă ca o maşină de locuit o lună pe an, o casă de 
vacanţă, un vid fericit şi n-am nimic de făcut aici, sau...” 

M-am ridicat nemaiindurând să stau cu spatele la 
fereastră. Am privit în jur: într-un bufet erau nişte farfurii 
destul de frumoase, în sfârşit... un serviciu de masă. Dar 
puţin îmi păsa de farfurii. Nu mai era nimic demn de reţinut 
în încăperea asta. Nimic? Nişte mici tablouri cu peisaje. Of! 
Am închis iarăşi perdelele despărţitoare, am tras în jos cele 
patru perechi de storuri. Imi petreceam timpul deschizând 


28 


şi închizând. M-am simţit uşor şi debarasat de o întreagă 
jumătate a parterului. N-aveam să mai intru niciodată pe 
aici. N-aveam să-i mai ascult pe Melchior, Astaire şi nici 
Chinanikida. Când m-am întors în holul de la intrare, mi s-a 
părut că scăpasem de nebunie. 

Exact în clipa aceea mi s-a făcut tare foame. Aşa că m- 
am întors în aripa stângă a parterului, dar în partea în care 
se aflau bucătăria şi cămara. Am tăiat o bucată bună de 
jambon şi am băut câteva pahare de vin. Sticla era de 
acum goală şi mă simţeam infinit mai bine şi chiar plin de 
curaj, în orice caz destul ca să mă duc direct (trecând prin 
bibliotecă fără să mă opresc) în biroul de lucru, o încăpere 
pătrată, cu o fereastră spre faţada terasei şi una spre 
partea superioară a zidului din dreapta. 

Am tras sertarul din mijloc al unui birou banal de stejar, 
aşa cum se găseau înainte de război la toate 
administraţiile. Am făcut metodic inventarul: erau acolo, în 
mare neorânduială, taloane de carnete de cecuri, hârtie 
albă, plicuri, elastic, o cutie veche de Maxiton, un tub de 
Halazon (spray automat conţinând 180 de doze pentru 
împrospătarea gurii), rezerve de pixuri cu pastă, un 
pieptene de buzunar, lame de ras, zece centime, un 
raportor din plastic, un „şervet răcoritor parfumat” 
distribuit de Air France, un metru-ruletă, o fotografie de 
identitate a unei femei cu părul în ochi, nişte chei. 

Am luat o foaie de hârtie, un creion (dintr-un pahar de 
ceramică, portocaliu, de pe birou) şi am scris ca titlu: 


CARNETELE DE CECURI 


Ultimul cec din carnetul cel mai recent purta data de 15 
ianuarie, iar acum eram în 15 martie. Toate carnetele 
precedente - o duzină şi jumătate - acopereau cei patru ani 
dintre 1973 şi 1976 şi 15 zile din 77. AM folosea ceva mai 
mult de patru carnete (de câte cincizeci de cecuri) pe an. N- 


29 


am găsit numele titularului contului nici pe taloane, nici pe 
coperta carnetelor de cecuri (ale Băncii Naţionale din Paris, 
agenţia centrală de pe Bulevardul Italienilor). 

Am rânduit carnetele în ordine cronologică, ceea ce era 
uşor, fiindcă datele erau trecute cu regularitate pe taloane. 
Am adunat sumele scoase în decursul fiecăruia dintre cei 
patru ani şi am ajuns la 123.000 franci în 1973, 157.000 în 
1974, 254.000 în 1975 şi 223.000 în 1976. Majoritatea 
cecurilor erau redactate foarte limpede, în special cele 
emise pentru Tezaurul public (aproximativ 150.000 franci), 
către E.D.F., Telefoanelor, Asigurărilor, negustorilor de gaz 
lampant (80000 franci pentru aceste patru rubrici). Mai 
mult de un cec din două - cinci sute fix - purtau menţiunea 
„bpenzină”, pentru o sumă care mi s-a părut uriaşă - peste 
160.000 franci. Am numărat o sută nouăzeci şi şapte de 
cecuri (ceva mai puţin de unul pe săptămână) la ordinul 
sucursalelor B.N.D. care-i vărsaseră lui AM aproape 230.500 
franci, bani lichizi. Am găsit de patruzeci şi nouă de ori 
ştampila sucursalei din Saintpol-de Leon, de patruzeci şi opt 
de ori ştampila agenţiei Niel-Demours de la Paris, de 
treizeci de ori pe cea de la Meaux, de cincisprezece ori pe 
cea de la Vaison-laromaine, de opt ori pe cea din Saint- 
Tropez, de şapte ori La Rochelle, de cinci ori Chambery, de 
cinci ori Sarlat. Treizeci de agenţii nu fuseseră vizitate 
decât o singură dată. Notând pe rând datele şi agenţiile, 
am putut reconstitui deplasările şi sejururile lui AM. Işi 
petrecea cea mai mare parte a anului pe insula Albatros, la 
Paris, la Meaux (locuia poate între Paris şi Meaux). Se ducea 
regulat la Vaison în luna mai şi la Saint-Tropez în iunie. 
Şederile lui iarna în regiunea Chambéry precedau 
întotdeauna trecerile prin Sarlat. Călătorise în Alsacia, în 
Pirinei, pe tot litoralul Franţei, cu sejururi mai mari în La 
Rochelle. Mi-am închipuit deodată că o parte a cheltuielilor 
de la rubrica benzină privea o ambarcaţiune cabotând din 
port în port. Aceste cheltuieli, aproape zilnice în timpul 


30 


deplasărilor, erau frecvente în timpul lungilor şederi în 
Bretania, ceea ce părea să-mi confirme posesia unei bărci 
cu motor sau a unui iaht. Pe cât se părea, nicio călătorie în 
străinătate, vreau să spun niciun cec emis la ordinul 
vreunei companii aeriene sau al unei agenţii de voiaj, dar 
nu puteam trage nicio concluzie sigură. De şase ori 
retrăsese sume destul de mari: 10.000, 14.000, 20.000, 
17.000, 13.000, 46.000 franci, notând pur şi simplu Eu pe 
talon, ceea ce voia să însemne că le încasase chiar la banca 
unde era titularul unui cont, cea de pe Bulevardul 
Italienilor. Erau poate bani pentru călătorii în străinătate, 
destinaţi să fie transformați în devize sau în cecuri 
Traveler's. Sau plăţi care nu trebuiau să lase urme. 
Rămâneau cincizeci şi cinci de cecuri diverse pentru un 
total de 77.000 franci. Trebuia să cercetez unul câte unul 
beneficiarii. 

M-am interesat în egală măsură şi de încasări. AM nu era 
salariat. „Creditele” apăreau întotdeauna neregulat şi fără 
să se menţioneze proveniența. Am notat trei tipuri de 
încasări: 1. Foarte rar o sumă importantă, doar trei pentru 
cei patru ani - 187.000, 131.000, 215.000 franci care 
măriseră fondul. Aproape numaidecât acesta scădea, fără 
îndoială printr-un virament în alt cont generator de dobânzi. 
2. Foarte adesea sume mici (pentru un total de 224.000 
franci): 500, 1.000 sau 2.000 franci care rămâneau în cont. 
3. Contul era refăcut (fără îndoială prin virament) la 20.000 
franci, de fiecare dată când cobora la nivelul a 5.000 franci. 

Am încercat să ghicesc care era activitatea care-i 
îngăduia lui AM să primească foarte frecvent 500, 1.000 
sau 2.000 franci şi uneori o sumă mare. M-am gândit că 
putea fi un scriitor care primea o dată pe an drepturi de 
autor, iar în restul timpului colaborări de la ziare. De pildă, 
500 franci puteau reprezenta o colaborare medie la un ziar 
bogat sau două cu sinucideri la nişte ziare sărace. AM nu 
era nici dramaturg, nici compozitor, care-şi primesc lunar 


31 


drepturile băneşti de la Societatea autorilor sau de la 
S.A.C.E.M. Mi se părea că un pictor n-ar fi fost creditat cu 
sumele astea mici, decât dacă ar vinde el însuşi litografii. 
Rămânea de verificat. Nu cercetasem decât conţinutul unui 
singur sertar. 

M-am interesat mai îndeaproape de calendarul 
călătoriilor şi al sejururilor, încercând să stabilesc nişte 
constante. Mi-am dat seama cu groază că, în preajma 
echinocţiului, pe la 21 martie, AM, timp de patru ani la 
rând, retrăsese întotdeauna bani de la Saint-Pol-de-Leon. În 
1976, retragerea asta purta data de 15 martie! Deci, 
vaporul lui AM putea acosta în orice clipă. Dacă-l auzeam 
sau îl vedeam sosind, n-aveam la dispoziţie decât câteva 
minute ca să părăsesc casa. Apoi aveam să mă ascund şi 
să încerc să părăsesc insula în timpul nopţii, dacă el nu 
găsea o cale să imobilizeze cuterul omului care-i forţase 
uşa şi-i băuse vinul. 

Am lăsat totul baltă şi am dat fuga în port. Era ora patru 
după-masă. Poate că în clipa asta vasul lui AM pleca de la 
Roscoff spre insula Albatros. M-am urcat în locul cel mai 
înalt de pe insulă, singurul din care se vedea marea de jur- 
împrejur. Am numărat vreo zece vase cu pânze. Aşteptam 
un vas cu motor cu benzină, care putea parcurge traseul 
dintre Roscoff şi insulă într-o jumătate de oră. Am hotărât 
că nu putea veni în timpul nopţii. Aveam nevoie să cred că 
voi fi liniştit de la asfinţit până-n zori. Trişam un pic, cât mai 
puţin cu putinţă. 

Vasul ar lua-o pe drumul cel mai scurt. Cele cu pânze, 
mai primejdioase, par să se îndepărteze, apoi vin drept spre 
noua lor direcţie. Nu le eliminasem din calcul decât din 
cauza cecurilor pentru benzină. Asta mi se părea cam 
uşuratic din partea mea; există şi vase cu pânze şi motor. 
De verificat după releveurile meteorologice dacă AM 
cheltuia mai puţină benzină în zilele cu vânt! 

Am încercat să râd de mine însumi. Cu neputinţă - 


32 


spectacolul nu mai era interior. Vedeam toată insula, în 
afară de mica adâncitură a portului şi de casă. Dune 
muşcate de plante de nisip şi de nişte ierburi mărunte care 
fac flori galbene, miliarde de cochilii albite de soare şi de 
vânturile care răscolesc nisipul. Nici urmă de semănături, 
de ziduri scunde din galeți sau pietre uscate. Nici urmă de 
blocuri, nici de sârmă ghimpată; era o insulă a Mării 
Mânecii, împărăție a apei, a vântului de nord-vest şi a ploii, 
loc de odihnă pentru cormorani (şi, fără îndoială, în mod 
excepţional, pentru albatroşi, foarte rari pe marea asta). 
Dacă făceam câţiva paşi în orice direcţie, insula îşi pierdea 
o parte din cingătoarea ei de apă. Terasa asta atât de 
strâmtă trebuia să păstreze vreo amintire a celor ce au 
scrutat orizontul. Am căutat îndelung în iarba uscată de 
sare şi de iarnă şi am zărit o bilă de agată, pe jumătate 
îngropată în nisip. Stând în patru labe, am suflat uşor ca s-o 
dezgrop un pic. Cornalină purpurie cu vinişoare alburii, 
pierdută pe un teren de joacă, picată dintr-un buzunar 
găurit, pusă aici dinadins, ca un ochi pentru toată marea. 
După ce, cu vârful degetului, am făcut-o să lucească, am 
lăsat-o să privească împreună cu mine orizontul de jur- 
împrejur. 

M-am gândit că nu-i prima mea experienţă de debarcare 
pe o insulă pustie şi că de fiecare dată fusesem cât pe-aci 
să înnebunesc de exaltare. La doisprezece ani, în vacanţă 
la Saint-Malo, mă dusesem pe jos, la sfârşitul refluxului pe 
Grand-Be. Ascuns înapoia mormântului lui Chateaubriand, 
aşteptasem fluxul şi-mi petrecusem noaptea dârdâind cu 
faţa la luminile calde ale caselor piraţilor. In intervalul 
dintre flux şi reflux, mă întorsesem să mănânc bătaie la 
hotelul părinţilor mei, mărturisind deîndată de unde 
veneam. Ei mă priviseră ca şi cum aş fi fost însemnat de 
soartă şi nu mă plesniseră decât din principiu. Grand-Be mi- 
a lăsat în amintire dâre de fiori. La şaptesprezece ani am 
cunoscut una dintre insulele Chausey, o simplă stâncă, un 


33 


pic înverzită de iarbă tare şi de ciulini albaştri. Mi-a părut 
rău că sunt acolo fără nicio femeie şi m-am dezbrăcat la 
piele ca să fac dragoste cu cerul şi pământul. M-am cam 
înţepat la fese. Alteori, am avut exaltări de poet: luam 
orizontul martor al geniului meu. Viitorul profesor nu se 
amăgea multă vreme. O singură dată am adus acolo o 
femeie, dar n-a ştiut să tacă şi să asculte cu mine cântecul 
mării. Crezând că aşa o să-mi placă, voia să-i recit poeme. 
M-am dus să smulg de pe stânci nişte fire de laminaria şi, 
pe algele astea cauciucate şi lubrefiate, am poftit-o să se 
tăvălească goală cu mine. A scos ţipete de groază: erau 
scârboase, lipicioase, pline de insecte şi puţeau. Aş fi vrut 
să lipesc la loc pe stânci panglicile lungi, gudronate, le 
preferam fetei ăsteia fără duh, ruptă pentru totdeauna de 
natură şi faţă de care mă simţeam tot mai rece. 

Un băiat care pescuia homari a venit să-şi scoată 
coşurile. Eram prea departe ca să văd dacă prinsese ceva. 
Cei doi pescari n-au aruncat nici măcar o privire spre insulă. 
Au scufundat alte coşuri şi au plecat. Pe la ora şase a 
început să se însereze iar vântul a încetat. Am hotărât că 
nu mai sunt în primejdie, vasele cu pânze se făcuseră 
nevăzute, iar marea era pustie. Am străbătut platoul fără să 
mă ascund şi am socotit cu pasul că insula, lată de 
aproximativ trei sute de paşi, se întindea pe o lungime de 
peste opt sute. Era ascuţită la cele două capete, chiar ca o 
migdală. 

Nu mai era prea cald şi m-am grăbit să mă întorc. 

— Era să spun la mine acasă... De acum înainte, n-aveam 
să mai aprind lumina în toată casa deodată, o să folosesc 
comutatoarele. Aşa că, după ce am dat drumul la curent, 
m-am dus să sting lumina în toate camerele pe care nu 
voiam să le explorez atunci pe loc, şi chiar în salon, pe 
unde credeam că n-o să mai calc. In trecere, tabloul lui 
Ravenot mi s-a părut mai bun; mă obişnuiam cu oamenii 
ăştia. 


34 


N-aveam chef să lucrez numaidecât cu carnetele de 
cecuri (şi nici nu mi-era destul de foame ca să-mi pregătesc 
cina); m-am hotărât să mă duc să studiez în bibliotecă. 

De îndată ce închideai uşa grea, încărcată de cărţi, era 
greu să-i regăseşti clanţa deasupra unui Juvenal de format 
mic şi a marii ediţii La Fontaine, tipărită de Fermierii 
generali. Uşa care dădea în birou era la fel, deşi încărcată 
cu romane englezeşti din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. 
Văzusem uşile astea cu rafturi de cărţi când mă dusesem 
să scotocesc prin sertarul cu cecuri, dar, în mod voit nu le 
înregistrasem, socotind  colivia asta culturală prea 
extraordinară ca să le descopăr în trecere. Cele două 
ferestre aveau storuri interioare înzestrate la fel ca uşile. 
Rafturile înconjurau astfel încăperea cu totul. Pe tavanul 
fără ciubuce era întinsă o pânză pictată de un maestru al 
acestui gen de tablouri care creează senzaţia naturii şi care 
înfăţişa o carte deschisă, atât de mare (un dreptunghi de 
5,34 m pe 4,20 m, măsurat pe parchet cu o ruletă), încât, 
dacă te culcai pe jos (vertebrele mele cervicale sunt fragile 
şi mi-e greu să privesc în sus), puteai citi textul şi admira 
vinietele. Erau două pagini din Paul şi Virginia, tipărită de 
Curmer în 1838 şi ilustrată de Tony Johannot, Paul Huet, 
Eugene Isabey şi Ernest Meissonnier. Fiecare gravură era 
semnată de autor. Ştiinţa mea provine de acolo că am găsit 
volumul respectiv din Paul şi Virginia într-unul dintre 
rafturile bibliotecii. Aceste două pagini, luminate astfel 
încât sursa de lumină nu se vedea, se citeau fără să-ţi 
suceşti gâtul, întinzându-te pe covor - şi încă ce covor! - şi 
întorcând spatele amintirii ferestrei. Pagina de stânga 
începea cu litera ornamentală | care slujea drept prăjină 
pentru giumbuşlucurile unei maimuțe. Mai întâi era o 
inscripţie gravată, trei versuri din Horaţiu care o slăvea pe 
Elena, pe fraţii ei Dioscurii, pe părintele vânturilor şi Zefirul. 
Versurile erau încadrate de o ghirlandă lată de frunze şi 
flori. Urma traducerea lor în franceză. Cea de-a doua mare 


35 


ilustrație a paginii de stânga îl arăta pe omul în vârstă, cu 
chipul „nobil şi simplu” (care-i spune lui Bernardin de Saint- 
Pierre povestea celor doi copii), pe cale de a scrijeli cu 
vârful unui cuţit în coaja unui tatamak (în realitate, 
takamaka - „pom cu trunchiul negricios, din crăpăturile 
căruia se scurge o răşină”, Littré), în faţa lui Paul şi a 
Virginiei care-l urmăresc cu atenţie, un vers din Virgiliu care 
lăuda divinităţile campestre. Pe pagina de dreapta se putea 
citi acelaşi vers scrijelit în coajă, mărit cum se cuvine şi 
încadrat, ca şi cele ale lui Horaţiu, cu o ghirlandă de frunze 
şi de păsări. Alt vers (anunţat prin: „Şi celălalt, deasupra 
uşii cabanei Doamnei de la Tour...”, cu Ş-ul de la ŞI 
reprezentat printr-o literă ornamentală  încolăcită de 
clematite), înconjurat de o ghirlandă mai mică, de parcă 
ilustrațiile începeau să se simtă obosite de a împodobi 
întruna, de a moraliza, Bernardin de Saint-Pierre îl traducea 
astfel: „Aici vom întâlni o conştiinţă curată şi o viaţă care 
nu cunoaşte înşelăciunea”. 

După ce am descris atât de rău toate astea, trei 
ghirlande, două litere ornate şi câteva pachete de text, n- 
am spus nimic încă despre proporţia minunată a marginilor 
şi a spaţiilor albe, despre împreunarea fericită a 
caracterelor celor două corpuri de literă cu scrisul gravat de 
mână. 

Bineînţeles, am trecut de la tavan la podeaua pe care mă 
întinsesem. Observând covorul mai îndeaproape, am crezut 
mai întâi că e un covor mameluc de rugăciune, apoi, 
ridicându-mă în picioare, am văzut că, la dimensiunile 
exacte ale camerei, fusese reprodusă o surată minunat 
anluminată, ale cărei culori - trei bej un, trei albastruri şi 
câteva tuşe de roz portocaliu - înviorau negrul îndrăzneţ al 
scrisului. Cu picioarele pe Coran (am fost ispitit să mă 
descalţ), cu privirea spre cerul lui Paul şi Virginia (ciudat 
drum), nu puteam uita totuşi că sunt înconjurat de un popor 
de cărţi, pe care l-am evaluat în grabă la 4.850 


36 


(aproximativ 30 metri pătraţi de rafturi, 160 de cărţi pe 
metru pătrat) şi mi-am închipuit că toate fuseseră deschise 
şi citite de AM. Socotind 6 ore de carte, 28.000 de ore, 
exact 1.200 de zile sau 3 ani şi 3 luni din viaţa lui. În ce mă 
priveşte, eu petrecusem mult mai multă vreme citind în cei 
50 de ani ai mei de viaţă. Scăzând 6 ani de copilărie şi 3 ani 
de nebunii de dragoste sau călătorii, am numărat 14.760 de 
zile a 5 ore de lectură zilnică, 73.800 de ore, o treime din 
vremea asta pentru ziare, săptămânale, reviste şi publicaţii 
savante, iar celelalte două treimi ca să ingurgitez 8.200 de 
cărţi. Şi ştiam, fiindcă o repetasem de o sută de ori, că 
printre ele nu erau 1.000 de cărţi esenţiale. Câte plimbări şi 
desfătări pierdute! 

M-am consolat gândindu-mă că însăşi natura este un 
model de risipă, care încearcă toate formele ca să le 
părăsească pe cele neviabile. Nu m-am simţit atras 
niciodată de cărţi vădit nefolositoare, cum sunt operele 
aproape tuturor contemporanilor mei. Cei pe care-i accept 
scriu totuşi zece cărţi valabile pe an. În 41 de ani de lectură 
am citit deci peste 400 de cărţi ale timpului meu ceea ce 
este de ajuns, poate 1.000 ale acestui secol. Restul greci, 
romani, indieni, chinezi, germani şi anglo-saxoni, italieni, 
spanioli, portughezi şi arabii pe care era să-i uit, încă 1.000 
de cărţi, şi francezii pe care-i împart la 2. (Să fiu iertat că 
scriu cu cifre, numerele mă ameţesc!). Am citit 2.000 de 
cărţi de la Malherbe la Mallarme, dar am citit totul de la 
Marot la Montaigne. Când spun totu/, exclud ceea ce n-am 
suportat niciodată, lucrările de teologie, de scolastică, de 
erudiție goală, filosofiile de şcoală, în 2 cuvinte talmeş- 
balmeşul. Am răsfoit unele dintre cărţile astea prăfuite, ca 
să respir aerul pe care-l respirau toată ziua bună-ziua 
cărturarii aceia neghiobi. Fiindcă, dacă număr şi cărţile pe 
care doar le-am mirosit, am ţinut în mână 30.000. 

Deci, eram gata să studiez biblioteca lui AM cu un fel de 
indulgență. Ceea ce mă interesa mai întâi, era desigur să 


37 


stabilesc dacă o alcătuise el însuşi, sau dacă doar o mărise. 
Spiritul unei biblioteci îţi apare de la prima vedere. Vezi 
numaidecât care-i amator de fantastic, maniac al căilor 
ferate sau mistic. Logic, există un mare număr de lucrări de 
bază care trebuie să se găsească la oricare cititor cultivat, 
dar tendinţa particulară şi profundă se dezvăluie în rafturile 
speciale. La AM, afară de clasici reprezentaţi prin ediţii 
foarte bune, am notat un corpus de lucrări despre mare, din 
care unele recente, un batalion mai uşor de lucrări 
licenţioase din secolul al XVIII-lea, de nuanţă Nerciat, mai 
curând decât Sade, cu câteva achiziţii pauwertiene, 
losfeldiene şi desforgiene, dar fără spirit de sistem. De 
asemenea, am găsit cărţile celor pe care-i numim noii 
filosofi; şi pe atunci era o modă atât de nouă, o tartă cu 
frişcă atât de proaspătă, încât am fost cât pe-aci s-o iau la 
fugă: mi se părea că AM abia ieşise din bibliotecă şi se 
putea întoarce dintr-o clipă în alta, cu un volum de Bernard- 
Henri Lévy sub braţ. Am verificat datele de apariţie: cea 
mai recentă dintre lucrări apăruse în ianuarie. AM o putuse 
deci cumpăra în timpul ultimului său sejur, semnalat printr- 
o retragere a sumei de o mie cinci sute de franci la agenţia 
B.N.P. de la Saintpol-de-Leon. Rămâneam însă la vremea 
normală. M-am liniştit, amintindu-mi că e noapte şi la 
Roscoff şi pe mare. 

Eram un pic necăjit de ceea ce descopeream: un „iad” 
înţelept, o oarecare îmbinare cu gândirea nouă care-l 
lichida pe Marx, mult prea mult interes arătat, după 
părerea mea, lui Lacan şi lacanienilor, toţi autori pe care nu 
reuşeam să-i citesc şi nu destui inventatori literari care se 
expun căutând în adâncul fiinţei lor folosirea curată şi 
paroxistică a cuvintelor. 

Ultimele cinci rafturi de sub tavan erau prea sus ca să le 
pot ajunge, dar n-aveam chef să caut o scară. O să mă 
întorc aici. La drept vorbind, problemele de rezolvat se 
înmulţeau în fiecare clipă. Nu trăsesem toate învăţămintele 


38 


din tabloul lui Ravenot, din carnetele de cecuri şi din cele 
3000 de cărţi accesibile. Puteam doar să spun: AM a 
dobândit buna cultură franceză tradiţională, gusturile lui 
par să vădească o înclinaţie către mare, spre un erotism de 
salon şi spre gândirea la modă, ceea ce îmi dădea cheia 
câtorva sute de mii de francezi. Ca să merg mai departe în 
cunoaşterea lui ar fi trebuit să găsesc cărţi adnotate şi 
câteva curiozităţi. Am notat în treacăt un tratat de etiologie 
a şoarecilor, un lexic al limbilor indoneziene şi câteva 
lucrări despre arta grădinilor. Îmi era foarte greu să trag o 
concluzie. Trebuia să mai las loc şi întâmplării. În ce mă 
priveşte, sunt copleşit de cărţi nule şi nefolositoare. Dintr- 
un respect prostesc faţă de cuvântul tipărit, nu le arunc, 
astfel că alături de Svevo şi Swedenborg îl poţi găsi pe 
Stanislas-Andre Steeman, un vechi autor de romane 
polițiste. Aş putea aranja achiziţiile fortuite aparte sau să le 
exilez într-o cameră de oaspeţi, dar nu-mi displace să-l 
alătur pe marele Tolstoi contemporanului său răutăcios 
elveţianul Toppfer şi să-i învecinez pe cei doi scoțieni - 
Macluhan, omul semnelor şi Maclaurin, geometru din 
secolul al XVIII-lea şi autor al unui Tratat despre fluxiuni pe 
care nu l-am citit. Totuşi, mi se părea că în biblioteca lui AM 
nu sunt neglijenţe grosolane, glume alfabetice sau tifle date 
culturii. Ea rămânea demnă şi îngrijită în fiecare 
compartiment al ei. 

Desigur, am căutat să văd dacă AM se preocupa de 
specialitatea mea, literatura franceză din secolul al XVI-lea. 
Am găsit vreo douăzeci de volume, ceea ce este enorm 
pentru un necunoscător şi aproape nimic pentru un 
profesor, dar în sfârşit, era un om care-i putea citi pe Marot, 
Rabelais, Margareta de Navara, Sce&ve, pe poeţii Pleiadei, 
adunaţi comod şi sărăcăcios în volumul din colecţia Pléiade, 
pe d'Aubigne singur, Satira Menipee, iar din Montaigne, 
Eseurile şi Jurnalul de călătorie în Italia. Pe poeţii uitaţi îi 
putuse adulmeca datorită Poeziei secolului al XVI-lea de 


39 


Robert Sabatier, dar am notat, cu oarecare dezamăgire, că 
nu cunoştea absolut deloc lucrările mele Marii autori de 
acrostihuri, Akakia şi poeții minori, Reformă şi Ortografie. 
Puțin cam obosit deodată, mi-am propus să mă întorc 
mai târziu ca să fac pe spionul de bibliotecă. M-am ridicat în 
picioare, am alungat orice nelinişte (vreo doisprezece 
oameni eminenţi îmi cunosc lucrările) şi am ieşit din casă 
pe uşiţa dinspre livadă pe care o cam neglijasem. La lumina 
din hol am văzut că un pomişor al cărui nume nu-l ştiam 
înflorise. Neştiinţa asta a fost prețioasă vreme de o clipă. 
Eram nedrept faţă de pomişor, după cum AM era faţă de 
Gilles Laborde, autor. Şi lucrul ăsta nu ne împiedica să 
înflorim. Atunci, în noaptea aceea din grădină, am căutat în 
mine amintirea înfloririlor mele. Am simţit numaidecât în 
gură tristeţea obişnuită, sucurile amare ale durerii. Eram 
cel care nu se mai vedea, cel şters, rânduit pentru 
totdeauna în colivia lui, atârnată de o cracă a pomului 
universitar. Nicio revoltă nu era cu putinţă, în timpul 
vacanţelor, încercam adesea să-mi schimb pielea, dar cu 
greu puteam fi socotit un bărbat petrecăreţ, ceea ce m-ar fi 
copleşit. Făceam parte din rasa blestemată a oamenilor 
care se mulţumesc cu vorbe potrivite, care sunt atinşi de 
linearitate mentală şi lipsiţi de falsa uşurinţă. Singura 
uşurinţă pe care o cunosc uneori este cea adevărată, cea 
care vine de la levitaţia corpului, din umorile libere, din 
sângele curat. Sănătatea mi-e bună, iar excesele sunt 
absorbite repede. Am o beţie plăcută şi rămân slab. Totul ar 
merge bine în trupul meu dacă n-ar fi fost posomorala asta. 
Chipul meu nu-i urât; nu stârneşte pasiuni, iar eu, 
strângând din buze şi încreţind fruntea, îl fac să pară trist şi 
să-i întristez pe alţii. Fotografiile mele denotă un efort 
crispat de a mă destinde, teama de a nu-i părea 
neinteresant fotografului şi, totodată, o oarecare 
condescendenţă pentru un artist care nu-şi alege 
subiectele, care face clic-clac ca să trăiască, iar eu le explic 


40 


unor tineri indiferenți faţă de textele a căror valoare şi 
răsunet le exagerez, fiindcă e mult de când nu mai admir 
admirabilul: 


„Pe cei trufaşi în totul păduchii îi mănâncă...” 


Eu însumi sunt trufaş şi ros de păduchi. Şi pe urmă, prin 
ce e admirabil versul ăsta? În fond, cuvintele sunt rău 
alese. Astfel, adesea, în mijlocul unei analize de text, îmi 
venea să ţip cu o grosolănie pe care, de Obicei, o ascund 
cât mai adânc cu putinţă în mine: „M-am săturat de poemul 
ăsta idiot, m-am săturat să despic în patru gândul unui om 
mort de patru sute de ani; mă doare-n cot de urile şi de 
iubirile lui; ţi se face greață nu alta”. Dar renunţasem 
demult la exploziile verbale, iar crizele mele erau 
subterane. Pur şi simplu mă făceam stacojiu la faţă, iar 
studenţii mei se aşteptau să mă vadă căzând lat. 

Descoperisem un mijloc de a-mi recăpăta controlul 
asupra mea: după ce îl acopeream de înjurături pe Agrippa 
d'Aubigne prefăcut în oscioare prăfuite, îi dădeam cuvântul 
în veşnicia lui. Şi nu rareori îi auzeam glasul cel mai 
puternic. lar în ziua aceea a fost aşa cum ar fi putut spune 
AM: 


Ces humains aveuglez envieux me font guerre, 
Dressans contre la ciel l'eschelle, ils ont monté, 
Mais de mon Paradis je mesprise leur terre...? 


Şi eu am rezemat scara de geam şi am intrat prin 
efracţie în Raiul acesta ale cărui chei încă nu le-am 
descoperit. 


2 Oamenii aceşti orbi şi invidioşi se războiesc cu mine 
Rezemându-şi de cer scara s-au urcat pe ea 
Dar din Raiul meu eu le dispreţuiesc pământul... (N.t.) 


41 


Am făcut câţiva paşi în noaptea cea mai neagră şi am dat 
ocol casei pipăind peretele cu degetul. Pe mare nicio 
lumină. Bâjbâind, am găsit fotoliul de pânză şi m-am aşezat 
cu faţa spre lumina care se strecura pe sub uşa cea mare. 
Ştiam că n-o să intru pe acolo. Mi se părea cu neputinţă să 
dau la iveală dintr-odată holul luminat în faţa întinsului 
mării, oricât de orb ar fi părut acesta. Mi-e frică de seară, 
mă tem să dezvălui taina caselor. Mă simţeam cuprins de o 
mare linişte privind întruna dunga aceea galbenă. Părea 
material galbenă, ca un galon impregnat de o substanţă 
fluorescentă (îmi place mult tot ce e material, ştiinţific şi se 
poate reproduce după voie; e prea mult irațional în mine ca 
să nu aştept de la lumea exterioară ceva foarte solid şi 
liniştitor). Deodată, m-am temut că o să văd o umbră 
alterând puritatea luminoasă a fantei. Uşa care dădea spre 
livadă fiind deschisă, oricine sau orice putea să intre şi să 
mă sperie. Pur şi simplu viaţa sau o umbră de viaţă, şi 
inima ţi se strânge şi alungă sângele. O pisică sau unul 
dintre păianjenii aceia din comodă, sau un vârtej de frunze 
veştede stârnit de care vânt? Sau cineva care coboară 
scara. Continuam să privesc dunga de lumină şi mi se 
părea că tremură un pic. Fără îndoială că nu era nimic, nici 
cel mai mic freamăt, dar intra în ţara fricii. Nu mi-ar mai 
plăcea să fiu afară în noaptea care devenise acră. Trebuia 
să mă întorc, să mănânc şi să beau ca să-mi îngraş sângele 
şi să ocup spaţiul şi timpul. M-am dus direct la uşa mare. 
Picioarele mi se mişcau aşa cum se cuvenea ca să urc nişte 
trepte. Am intrat şi am închis cele două uşi cu cheia şi cu 
zăvorul, în bucătărie am aprins lampa şi beculeţele 
separate şi, trecând în cămară, am făcut inventarul tuturor 
proviziilor. Tăcerea mă stânjenea şi m-am dus să caut un 
radio portativ pe care-l zărisem într-o cameră. Pe postul 
Francemusique am auzit Concerto con Veco în lontano de 
Vivaldi, compozitor pe care acum unii încearcă să-l coboare 
după ce l-au ridicat prea mult în slăvi. Eu continui să-l 


42 


iubesc pentru sunetul suspendat al viorilor lui, pentru 
Veneţia, pentru sfâşiere, pentru plăcerea ameninţată. 

Liniştindu-mă, am scos din dulapuri tot ce se putea 
mânca, lăsând la o parte ceea ce gustasem cu o zi înainte, 
jambonul şi salamul. N-o să le pomenesc pe toate, după 
cum n-am întocmit lista cărţilor din bibliotecă. Nici măcar n- 
o să încerc să trag concluzii de pe urma prezenţei Opere/or 
lui Réné Vivien alături de dulceaţa de trandafiri, a Co/osu/ui 
din Maroussi lângă conservele de sărmăluţe în foi de viţă. 

Primul meu gând a fost practic: „Am cu ce să rezist unui 
asediu...” Două dulapuri pline ochi cu cutii de conserve, de 
la alimente conservate prin sărare şi piftii, de la pateu de 
ficat până la cele mai modeste macrouri marinate. M-am 
simţit deodată sfâşiat de o foame extraordinară. Am luat un 
gât de gâscă umplut de la Sarlat, un ostropel de becaţă din 
Gers, un borcan de roşii conservate în ulei de măsline de 
Nyons, parfumat cu busuioc, un vas cu brânză de Chester, 
macerată în porto portughez, corcoduşe zaharisite într-un 
sirop slab cu adaos de alcool alb de corcoduşe şi încă două 
sticle din pivniţă. După Vivaldi, urmase maestrul său 
Corelli. Poate că urma să ne întoarcem la Frescobaldi, să 
părăsim stilul concertant pentru madrigalul lui Gesualdo 
sau pentru frottola lui Tromboncino şi străbătând Ars Nova 
să dăm năvală în biata muzică a Romei antice unde nu se 
cunoştea alt instrument decât flautul. Dar eu nu mă pot 
întoarce la bucătăria veche. De inventat: conserva stil, 
asortată cu muzică veche, ca să înfulec un dumicat de 
friptură de păun, ascultându-l pe Monteverdi. 

Am uitat numaidecât sublimul corellian ca să deschid 
cutiile şi sticlele, să mă îndop şi să beau peste măsură. Mi 
se părea că se căscase o prăpastie în mine şi că n-aveam s- 
o pot umple niciodată. M-am oprit când a trebuit, ca să n- 
ajung să mă urăsc pe mine însumi. Nu ştiu să spun ce simt, 
atunci când nu sunt decât un burtă-verde: un fel de groază 
de vid, de singurătate interioară, de frică pe care trebuie s- 


43 


o alung. Mult mai adesea „ascetic”, din respect faţă de trup 
şi de ceea ce are nevoie şi-i este destul acestuia, în faţa 
micului pătrat de came prăjită, a legumelor proaspete fierte 
în abur, simt aceeaşi lăcomie. Plăcerea e mai scurtă, dar 
fără îndoială, mai mare. Fabric plăcere cu orice şi cu asceza 
asta timidă. Care e totodată şi nelinişte... 

Am privit farfuriile când am început să le umplu: erau un 
model neo-romantic, foarte răspândit la începutul secolului, 
cu lei culcaţi şi cu floricele naive. Mi-a părut bine să pot 
duce furculita la gură, fără să fiu silit să-mi închipui în 
fiecare clipă, buzele sau degetele lui AM: niciun fel de 
argintărie cu iniţiale, mânere anonime. Şervetele aveau 
monograma, nu m-am folosit de ele, sperând încă să rămân 
nevăzut şi să nu las urme ale trecerii mele, în ciuda sticlelor 
băute şi a conservelor mâncate. 

La ultima corcoduşă am dat la o parte toată vesela, am 
împins masa şi m-am ridicat în picioare, simţindu-mi capul 
puţin înceţoşat, dar mintea ageră înăuntrul lăcaşului ei 
vătuit. Altădată, n-aş fi rezistat în faţa cutiei de ţigări de foi 
descoperită în pivnita cea mai răcoroasă. Nu mai fumez de 
mult şi tutunul nu-mi mai face plăcere deloc. Am notat doar 
că ţigările de foi nu erau cele mai bune cu putinţă. Nimic nu 
mă enervează mai mult decât o casă desăvârşită. Când 
sunt invitat la diverşi cunoscuţi din Rennes de o bogăţie 
indecentă şi îmi oferă cu un zâmbet apăsat să fumez un 
Davidoff special şi să gust o şampanie fină „care nu-i rea 
deloc”, din 1805, răspund cu aerul meu cel mai cultural că 
mestec tutun de unul singur şi că nu beau decât absint. „Ca 
Verlaine!” exclamă gazda încântată, dar mâhnită că nu-mi 
poate satisface gusturile. Şi închide caseta concepută 
special ca să păstreze ţigările de foi proaspete şi dulăpiorul 
de lichioruri venețian cu incrustaţii de fildeş şi de onix, 
aşezat pe un soclu din marmură verde-închis cu vinişoare 
galbene. Urăsc afectarea asta de a avea doar ce-i mai bun. 
Uneori încerc să le explic acestor bieţi oameni farmecul 


44 


unei camere goale, cu pereţi albi şi cu o grămadă de perne 
ascultătoare. Fereastra cu carouri goale se deschide spre 
un copac unic şi spre cer. In lipsa acestei purităţi şi a 
acestei despuieri care au neajunsul că solicită prea mult 
imaginaţia, îmi plac  îngrămădirile la întâmplare, 
sedimentările nepremeditate. l-am admirat uneori pe 
decoratorii şi pe specialiştii în accesorii de cinematografie 
care ştiu să învăluie personajele de ficţiune în pasta exactă 
a unei cochilii secretate. Unele case îţi istorisesc 
numaidecât povestea celor care locuiesc în ele. Altele 
rămân indescifrabile; nu simţi în ele decât trecerea banilor. 
„La AM, m-am gândit eu, vremea acumulării şi mania 
decorativă au trecut... Lui AM cel mai recent, cel al cărui 
scris îl cunosc pe taloanele cecurilor, îi place casa asta aşa 
cum e ea, aşa cum a cunoscut-o în copilărie. Nu adaugă la 
ea decât provizii de cărţi şi de hrană, de parcă ar veni aici 
în refugiu.” Amintindu-mi de cecurile de benzină aproape 
zilnice, casa de pe insulă devenea magazia navigatorului, 
iar dulapurile ei, cambuzele. Scrisul de pe cecuri, grăbit, 
nervos, aproape lizibil pe unele taloane, însemna oare 
altceva decât o banală groază de a plaţi, o nelinişte latentă, 
sau poate o silă faţă de bani şi de mânuirea lor, sau de 
semnele băneşti? 

Am deschis alt sertar al biroului, primul din dreapta. Am 
găsit o cutie de ceai chinezesc negru, cu nişte dragoni 
pictaţi pe ea. Când am ridicat capacul prins în balamale au 
apărut perlele unui colier scoase de pe fir şi bucata de fier 
pe care era fermoarul. Lângă cutie, un pacheţel de scrisori 
şi de cărţi poştale adresate lui Laurent Mattius. Le-am luat 
în mână şi le-am ţinut strâns, fără să le deschid. Mă 
simţeam pentru prima oară cu adevărat stânjenit sau 
ruşinat. Dacă n-aş fi mâncat şi n-aş fi băut atâta, m-aş fi 
prăbuşit pe birou şi mi-aş fi ascuns capul în mâini. Până 
exact în clipa asta respectasem esenţialul tainelor lui AM, 
mă ţinusem cât mai multă vreme cu putinţă departe de 


45 


hârtiile personale şi, deodată, îi aflam numele şi aveam să-i 
dezvălui viaţa. Nu-mi făceam nicio iluzie: deşi părea uşor să 
ies din casă, să dorm pe cuter ca să fiu la adăpost de ispite, 
şi să plec la prima licărire a zorilor, ştiam că n-aveam să mă 
decid să fac aşa ceva. Nu puteam nici măcar să hotărăsc 
ziua când aveam să mă smulg de pe insula asta. Era exact 
aceeaşi nebunie ca dragostea pasionată. Catastrofele sunt 
previzibile şi toate semnalele de primejdie, de interdicţie, 
par neînsemnate. Le vezi, le înţelegi, dar ai schimbat 
spaţiul, timpul sau regnul. Când peştele devine pasăre, 
suprafaţa apei îi este opacă. Cu scrisorile în mână, îmi 
repetam numele şi titlurile: Gilles Laborde, agregat în 
franceză, doctor în litere, titular al catedrei de literatură a 
secolului al XVI-lea a Universităţii din Rennes, corespondent 
al universităților din  Leyda, Princetown, Edinburgh, 
G6ttingen, Sidney. Dar mi se părea că eram un personaj 
mai îndepărtat şi mai primitiv, retras mai adânc înăuntrul 
propriului său trup, descumpănit de învelişul formal de 
profesor şi de universul său normalizat. Mă vedeam înainte 
de anul Il al clasei preparatoare la examenul de admitere la 
Şcoala normală superioară, pe vremea adolescenţei celei 
mai tulburi, când fiecare vorbă, fiecare privire întreţine un 
sentiment de exaltare sau de disperare. În fiecare zi 
descopeream lumea, fără să ies din cochilia familială. 
Auzeam tot, citeam tot. Părinţii mei jucau în faţa mea o 
operă nebuloasă, cu nori groşi de ură şi cu cer senin, de 
dragoste la distanţă vreme de câteva secunde. Cum puteau 
oare ochii să se umple într-atâta de mânie, apoi de 
încântare? Studiam tirania, revolta, disimularea, 
descopeream discreta existenţă paralelă a mamei mele 
care uneori se dezbrăca în acelaşi timp cu Edgar, unul 
dintre prietenii noştri, chinuit de nevastă-sa. Bărbatul acela 
timid şi maică-mea înfloreau de îndată ce se îmbrăţişau. 
Ştiam toate astea care se petreceau doar în anotimpul cald 
pe un cuter, în cursul unei plimbări pe râu, nevinovată în 


46 


aparentă. Pomi dezrădăcinaţi zăceau în apă, iar crengi 
ridicate sau lăsate în jos formau nişte încăperi verzi- 
albăstrii şi fremătătoare. Urmărisem barca cu privirea sau 
cu auzul. Trecând printr-o pădurice, alergând repede ca să 
ajung înaintea lor, soseam lângă camera lor preferată, un 
braţ de râu mort, cu copaci culcaţi. Mă ascundeam într-un 
vechi canal de ciment, pe jumătate îngropat în taluz. 
Auzeam apa clipocind sub partea din faţă a bărcii, apoi 
zgomotul groaznic al lanţului pe care Edgar îl încolăcea în 
jurul unei crengi. Când se făcea din nou linişte, Edgar 
suspina de fericire; Henriette nu răspundea, dar în scurt 
timp gemeau împreună. Nu îndrăzneam să mă uit... 

Am deschis prima scrisoare şi am citit data de 30 
ianuarie 1977. Am întors numaidecât pachetul, m-am uitat 
la data ultimei scrisori şi am văzut că e 14 ianuarie. Am 
început, fireşte, cu cea mai veche. 


14 ianuarie 1977 


Laurent, aş vrea să mă gândesc la tine, dar Henri a murit 
aseară şi nu te-am mai văzut. Este mortul cel mai puţin 
mort: toate filmele pe care le-a văzut şi le-a conservat o să 
fie văzute şi de acum înainte... dacă nu sunt conservate 
prea îndeaproape. Vom avea întotdeauna aceeaşi „cultură” 
ca el. Dar asta nu-i nimic, eu îl iubeam, şi astăzi cuvântul 
dragoste n-are niciun sens în legătură cu tine. 

lartă-mă. 

C 


marţi 17 

Henri a fost înmormântat azi-dimineaţă, iar ziarele nu 
vorbesc decât despre Patrick Henry. Mă întorc la tine, ştiu, 
aşteptai, iar eu te-am uitat vreme de trei zile. Trei zile nu 
m-am gândit decât la omul ăsta mare care a murit şi nu 


47 


mai e animat de voinţă şi mânie, nici de durere. Pe tine te 
păstram în rezervă. Tu te iveai totuşi uneori, cumva ca 
imaginile acelea care dispar prea repede ca să-ţi reţină cu 
adevărat percepţia. Dragostea mea pentru tine era cea 
care încerca să le ocrotească, iar respingerea lor ce era? 
Poate decenţă. Aveam impresia că mai presus de articole, 
de panegirice, blocându-mi trei zile din viaţă cu Henry, 
eram... dar stric totul scriindu-ţi. Ar fi trebuit să nu-ţi spun 
nimic. Ca să mă crezi pierdută. Dar a fost peste puterile 
mele. 
(fără semnătură) 


miercuri 18 


N-o să te mai uit trei zile ca s-o plâng pe Ivonne 
Printemps şi alte trei pentru Anais Nin. În zilele astea, 
oamenii mor celebri. Închipuie-ţi un eseu care s-ar numi 
Langlois - Nin - Printemps, ca să amintească de Sade - 
Fourier - Loyola al lui Barthes! Poftim, sunt despărțită de 
tine pentru încă două săptămâni, şi asta fiindcă tu ai vrut-o. 
Te duci într-adevăr la Roscoff zilnic după scrisorile mele? 
Dacă aş veni şi eu, dacă aş închiria o barcă, ce-ai face? Tu 
nu mă vrei pe mine, ci scrisorile mele, de ce? Crezi că o să 
mă trădez? „Povesteşte-mi cum îţi petreci ziua?” crezi că o 
să fac aşa ceva? M-am trezit la ora şapte, simţeam că-mi 
chiorăie maţele şi abia am avut timp să... Locul plăcerilor 
noastre este vecin cu cel al dejecţiilor noastre. Suntem 
aproape nişte monotreme, dragul meu Laurent, sunt 
eliberată de toate, în afară de mânia mea împotriva 
creatorului. Trebuia să-ţi spun asta, of, m-am uşurat de o 
povară. Acum pot să fiu roz din cap până-n picioare. De 
fapt, ai avut dreptate să te duci să faci pe ursul în insulă. Şi 
să ne purificăm de sex. 

(fără semnătură) 


48 


Vreo zece scrisori pe care nu le-am citit, apoi ultima: 
30 ianuarie 


Te aştept, dar tu aduci jertfe mai întâi pe altarul 
căminului, o să-ţi faci apariţia pe la ora 11, eu o să fiu 
foarte rece, ca să te pedepsesc pentru tot ce ai făcut. O să 
rostim cuvinte paralele, ca de pildă: „ai călătorit bine”. 
Dacă ai şti cât de puţin îmi pasă de călătoria ta, nu mă 
interesezi decât când eşti aici, în faţa mea, când vorbele 
mele te pot atinge. Eşti atât de fragil şi reacţionezi la 
fiecare vorbă. Crede-mă, e prea uşor şi îţi spun asta ca să 
nu mai fie atât de uşor. Nu ştii decât să fugi, să-ţi pui la 
adăpost urechile şi fantasmele. Scrisorile mele, scrisorile 
mele... şi tu nu-mi scrii, insula Albatros e acum marele tău 
moment. Fără nicio femeie, nicio nebună, e adevărat că 
sunt nebuna ta? 

(fără semnătură) 


Cred că scrisorile astea sunt de ajuns. Am vrut s-o 
reproduc aici pe cea din 18, pentru că se părea că spune 
lucruri esenţiale. Fie că C tocmai recitise (o carte celebră nu 
se citeşte niciodată, se reciteşte) Povestea ochiului a lui 
Georges Bataille, fie că îşi exprima în mod sincer revolta. 

Eram destul de trist. Deschisesem doar un sertar şi ştiam 
tot: Laurent Mattius, C - amanta lui, fără îndoială nevastă şi 
copii în „căminul conjugal”. LM - trebuia să-l părăsesc pe 
AM - se retrăgea în casa de pe insulă când voia să scape. 

Am căutat numele Mattius în dicţionare şi am descoperit 
un Cneius Matius, cu un singur t, poet latin din secolul | 
î.e.n. traducător al Iliadei şi autor al unei imitații a Mimel/or 
lui Herondas, mici „pozne rafinate” şi vesele. Am găsit şi o 
reţetă a celebrului Apicius, numită Tocătura lui Mattius: se 
prăjeşte praz gros şi spată de porc cu ulei şi cu sos de 
măruntaie de peşte macerate în sare. Sos foarte 


49 


condimentat cu piper, chimen, coriandru, rădăcină de 
silfium (fără îndoială apropiată de ginseng), mentă; vin 
fiert, miere, oţet; poftă bună. Mi-am închipuit, de 
asemenea, că Mattius putea să fie forma franceză a lui 
Matthews, ceea ce mă ducea cu gândul la Matei, la Christos 
şi la Israel. 

Fireşte, niciun Mattius în Who's who; cu ea începusem, 
destul de şocat, de fapt, că LM poseda cartea asta lipsită de 
valoare şi totodată folositoare. Am pus totul la loc: 
scrisorile, perlele, cărţile; mi-am adunat toate resturile, 
cutiile de conserve şi sticlele goale într-o pungă de plastic 
cenuşie, găsită într-un dulap, jos. Mi-am şters toate urmele, 
mult mai grosolan decât în prima zi. Cu siguranţă că LM nu 
era atent ca mine la cea mai mică variaţie; chiar mă 
întrebam dacă ar fi în stare să simtă o absenţă caldă încă 
(avea să sosească pesemne la câteva minute după 
plecarea mea grăbită). Am hotărât să mă culc în altă 
cameră, în cea care credeam că-i a lui. 

N-am aprins lumina. Dacă voiam să dorm un pic trebuia 
să nu mai văd alte lucruri pe alte mobile şi alte imagini pe 
alţi pereţi. M-am strecurat îmbrăcat în noul pat, cu cămaşa 
pe care o purtam de două zile. În sfârşit, lăsam în pace 
bietul meu creier, cel puţin aşa credeam, dar tot el era cel 
care analiza această fericire a trupului. Patul bun, cald şi 
proaspăt, tare şi mângâietor, voluptate a solitarului, corabie 
a uitării, pântec regă... 


50 


MIERCURI 


Am dormit zece ore. N-o să povestesc ce am visat, nu pot 
povesti decât dacă sunt trezit brusc. Dacă deschid ochii 
firesc, am uitat totul. Deschizându-i şi în dimineaţa asta a 
celei de a treia zile, m-am simţit iarăşi cuprins de groază. 
De groaza că sunt aici. Mai întâi, mi-am impus să nu mă 
mişc, să nu respir. Ascultam casa: mergea oare cineva jos, 
respira cineva dincolo de uşă? Nimic. M-am repezit la 
fereastră şi am dat un pic în lături storurile: marea era 
pustie în spatele dragonierilor. Îimbrăcându-mă în grabă am 
zărit camera şi am fost cuprins de mirare; mi-am stăpânit 
orice curiozitate şi m-am concentrat asupra butonierelor 
cămăşii, fermoarului de la pantaloni şi cizmelor. Cizmele 
astea, iarăşi cizmele, toată ziua în cizme, de trei zile 
încoace şi n-am spus nimic! Nu mai puteam răbda. Aveam 
impresia că sunt neglijat, chiar murdar, că mă îmbrac iarăşi 
cu animalitatea mea din ajun, că sunt un bărbat mirosind a 
bărbat, în loc să fiu un profesor mirosind a colonie, a săpun, 
a detergent parfumat cu care şi-a spălat cămaşa, a stofă 
curată şi a piele unsă cu cremă. M-am gândit la goliciunea 
pigmeilor care trăiesc în mijlocul pădurii tropicale şi care nu 
pot purta (au încercat) niciuna dintre stofele noastre care 
se îngreunează de apă şi de mirosuri urâte. Am îmbrăcat 
puloverul gros, din lână de casă. Singurul lucru brut de pe 
mine, adevărat, încă nespălat, dar provenind de la alt 
animal. Am reuşit să mă văd în oglinda de deasupra 
şemineului, fără să mă uit la tot ce era de jur-împrejur şi 
care avea să mă uluiască mai târziu. N-aveam timp, nici 
pentru mine, pentru imaginea mea abia tolerată, şi cu toate 
astea câte sforţări făceam să mă plac! 


51 


Ceea ce nu-mi venea prea bine era linia din spate a 
părului pe care-l purtam lung, modul în care îmi cădea pe 
guler. Fără îndoială, nu stăteam destul de drept. Repede, 
repede, am dat fuga spre locul cel mai înalt al insulei. 
Doamne! Zeci de bărci cu pânze şi de bărci de pescuit. 
Peste tot primejdie, peste tot dâre de spumă lăsate de bărci 
ascunse. Marea cea mai locuită, insula cea mai puţin pustie 
în împrejurimi. În fiecare zi cineva debarcă aici, smulge 
iarbă de mare, scoate un crab din gaura lui dintre stânci, cu 
un băț încovoiat. Franjurile insulei acesteia sunt pieptănate. 
Au văzut barca mea. Toată lumea din Roscoff şi Saint-Pol şi 
Carantec şi Santec şi Mogueriec ştie că un cuter vechi a 
acostat pe insula Albatros. Unii care l-au pipăit toată iarna 
pe şantier poate l-au şi recunoscut. Laborde e prieten cu 
Mattius şi n-a spus nimic! Şi, când o să cobor din nou, o să 
mă întâlnesc cu Le Guen, patronul şantierului, pe terasă în 
faţa dragonierilor: „De ce nu mi-aţi spus că sunteţi prieten 
cu dom’ Mattius?” lIntr-adevăr, n-aveam nevoie să mă 
ascund, puteam să fiu cinstit, să ridic braţele la cer, să 
deschid storurile şi să aprind luminile noaptea, aş putea să 
aprind focul, să cânt sau să vorbesc tare. S-ar crede că am 
baze legale să fiu prezent pe Albastros, desigur prietenia. 
Un Mattius nu-şi închiria casa. Laborde, un prieten discret, 
care nu scotoceşte prin sertare... sau atât de prieten, încât 
le poate deschide, aşa cum deschide sticlele şi cutiile de 
conserve. În curând o să treacă şi măcelarul cu maşina lui 
Estafette pusă pe plută, iar poştaşul înot, cu corespondenţa 
în dinţi. Şi nordici pe corăbii de vikingi, şi copii călări pe 
balene de cauciuc. Toţi m-ar vedea murdar şi mirosind urât. 
Şi niciodată nicio femeie tânără, frumoasă şi blândă n-o să 
vină la mine tulburată şi îndrăgostită. 

Am mers pe platou, am înaintat până la marginea 
stâncilor din nord şi am făcut semne de salut cu mâinile 
unui pescar de calmari murdar de cerneală. Era la câţiva 
metri de mine şi mi-a răspuns la salut. Eram liber până la 


52 


sosirea şalupei pazei de coastă, până când jandarmeria 
marină avea să bănuiască ceva. Dar nu-mi mai era frică. Nu 
mă temeam decât de Laurent Mattius şi de disprețul lui. 

O mare blândeţe, iată ce simţeam în preajmă în timp ce 
păşeam pe potecuţele de nisip şi de iarbă desenate de 
vântul care tocmai se domolise. Vântul mai umfla încă 
pânzele, dar îmi lăsa părul la locul lui, în loc să-mi facă o 
mutră ca aceea a vicontelui sfidând oceanul din înălţimea 
fortificațiilor de la Saint-Malo. O grozamă înflorise într-o 
adâncitură a terenului. Mă simţeam cu adevărat în vacanţă, 
pentru încă vreo câteva zile, mai precis - patru. Lunea 
următoare trebuia să vorbesc despre Rémy Belleau. Rémy 
Belleau! Mi se părea că nu mai ştiu nimic despre el. Mă 
îndepărtasem mult, trăiam dintr-odată în anul 2277, eram 
profesor de literatura secolului al XIX-lea, le vorbeam 
studenţilor mei despre Gabriel Vicaire, şi era mai grozav 
decât să le vorbesc despre Rimbaud sau Mallarmé! Luni voi 
simţi profund irealitatea vieţii mele când voi intra în acest 
amfiteatru ca să oficiez în faţa unor tineri care mi-au luat-o 
atât de mult înainte, sunt vii şi nu ştiu încă ce fericiţi sunt. 
Colegii lor, „ambiţioşi şi muncitori”, sunt la facultatea de 
ştiinţe sau la marile şcoli. Ei însă se mai voiau liberi, 
nădăjduiau să scape de viaţa de constrângeri. După curs 
aveam să rămân singur în amfiteatru, ascultând păcănitul 
motocicletelor. Aşezate pe şaua din spate, fetele cu faţa 
copilăroasă încă îi ţin strâns de mijloc pe băieţi. Îl luau cu ei 
pe Rémy Belleau care era aproape numele unui coleg ceva 
mai în vârstă decât ei, cum sunt cei din formaţiile Pink 
Floyd sau Yes. 

Ei, haide, cursul era în pom, iar piesa se jucase. Eram 
deja în retragere, mort. Pe insulă, riscând închisoarea, 
darea afară din universitate, trăiam şi eu, şi încă pri-mejdi- 
os. Cele patru zile le dăruiam pe toate Albatrosului; o să las 
cuterul la Roscoff, o să mă întorc de Rusalii să-l iau şi o să 
mai dau un ocol insulei. O să acostez dacă LM o să fie aici, 


53 


o să fac pe prostul şi o să-l întreb... dacă nu vrea cumva să 
vândă casa. Era jocul cel mai crud pentru mine, ca şi cum... 
dar i-aş vorbi, l-aş auzi şi, dacă voiam, i-aş spune adevărul. 
Hotărât lucru, nu eram atât de mort pe cât credeam. 

M-am întors direct în camera unde dormisem, puteam s-o 
privesc în linişte, aveam patru zile de libertate înaintea mea 
şi îmi alungasem neliniştea. Un perete era în întregime 
pictat de la podea până-n tavan. Pictura reprezenta 
camera. Schiţele trebuie să fi fost făcute din pat şi apoi 
transpuse. Insuşi peretele care slujea drept suport era 
reprezentat slujind de suport pentru o altă pictură 
înfăţişând camera, apoi pentru o a treia, a patra etc. Cea 
mai mică - pe care am putut-o privi cu lupa urcându-mă pe 
un scaun - fusese pictată cu destulă precizie, mulţumită 
unui penel cu un singur fir de păr. Camera următoare exista 
şi ea fără îndoială, pictată cu un instrument de mărit pe 
care, pesemne, n-aveam să-l descopăr în casă. Mi-am dat 
seama că încăperile înfăţişate erau când geale, când locuite 
de o femeie goală, stând în picioare. Precizez deîndată că 
nu era o pictură în perspectivă, în genul lui Delvaux şi cu 
atât mai puţin al lui Ghirico, ci mai curând un trompe l'oeil 
ca tavanul bibliotecii şi făcut pesemne de acelaşi pictor. 
Numele lui Delvaux mi-a venit în minte, fiindcă femeile 
pictate - puteam desluşi cinci deosebite una de alta - m-au 
făcut să mă gândesc o clipă la mic-burghezele cu mult păr 
pubian, care-i plac pictorului belgian. 

M-am dezbrăcat, nu de tot şi nici ca să stau în picioare, în 
volumul real al camerei, precedându-le pe cele cinci femei 
din ce în ce mai mici în înfăţişările lor, ci ca să reiau cursul 
firesc al unei zile întrerupte de una dintre temerile absurde 
de care sunt prea adesea frământat. M-am plimbat prin 
casă. Mai întâi am dat drumul la apă în cada cu picioare de 
leu. Lângă camera în care dormisem era o sală de baie 
modernă cu o cadă pe jumătate, absurdă, în care îţi poţi 
scufunda doar spatele; nici nu m-am uitat la ea; în al doilea 


54 


rând, în timp ce apa curgea, am coborât scara, am deschis 
pe rând fereastra de la bucătărie, un dulap cu provizii, o 
sticlă de lapte cu termen îndelungat de conservare, un 
pachet de cafea pură arabică, o cutie de pâine prăjită, un 
borcan de dulceaţă de fragi. Am pus apă la încălzit, am 
măcinat cafeaua, am început să pregătesc tava, apoi, 
temându-mă să nu se verse apa din cadă, m-am dus să 
închid robinetele. Când am coborât din nou, apa fierbea, 
ceea ce nu-i bine pentru cafea. Bucătăria părându-mi-se 
prea întunecoasă ca să iau masa în ea, am intrat în 
sufragerie prin cămară şi am deschis cele patru perechi de 
obloane. Am trecut prin faţa tabloului lui Ravenot şi mi-am 
amintit de plăcerea pe care o simţeam În copilărie, când 
mă aşezam gol în fotoliile din salon înainte de sosirea 
doamnelor care veneau să ia ceaiul. Era periculos, maică- 
mea putea veni, dar bănuiam că-i prea ocupată să 
pregătească farfuriile cu pişcoturi. N-am făcut aşa ceva în 
faţa Adunării de familie, dar mi-am adus aminte. 

După ce am încălzit apă pentru a treia oară, am făcut 
cafeaua, am mâncat cu poftă, râzând singur de felul în care 
prezidam masa. Trăiam adesea în batjocură şi îmi băteam 
joc de mine însumi şi de alţii, fără cruzime, prin fapte de o 
violenţă ascunsă. Era universul copilăresc al tiflelor în 
spatele oamenilor, al râsetelor pe ascuns, al ridicărilor din 
umeri care se prefăceau repede în fiori prefăcuţi. 
Caraghios, desigur, dar nu mai caraghios decât 
agresivitatea, grosolănia afişată, proasta dispoziţie. Nu 
dispreţuiam pe nimeni în mod deosebit, nici măcar pe mine 
însumi, aveam un sentiment difuz de dispreţ faţă de 
oameni (printre care mă număram şi eu) şi înfăptuiam tot 
mai multe asemenea gesturi mărunte, absurde dar nu mai 
absurde decât superstiţiile şi fetişismele, în orice caz mult 
mai puţin decât vanităţile şi susceptibilităţile cărora le 
observam cea mai neînsemnată manifestare. 

Fireşte, nu mersesem niciodată atât de departe cu 


55 


îndrăzneala şi cu batjocura ca pe insula Albatros, una 
compensând-o pe cealaltă. Vreau să spun că nu reuşeam 
să-mi înfrâng groaza şi să continui percheziţia, decât 
bătându-mi joc de mine însumi în postura de om 
înspăimântat şi în cea de îndrăzneţ. Cred că nu acţionez 
niciodată împins de un singur sentiment, de o singură 
dorinţă. Fiecare dintre acţiunile mele este rezultatul unui 
grup de forţe. Plăcerea mea este să-i regăsesc toate 
componentele. Asta e şi cinstea mea. Nu-mi fac nicio iluzie 
şi nu cenzurez nimic. Meseria pe care aş putea cel mai 
puţin s-o practic este cea de judecător. Nu avem cântare 
adevărate. 

Când sunt cuprins de avânt spiritual nu ştiu nici măcar să 
emit o apreciere despre mine însumi. Dusul şi întorsul 
dialectic se petrec atât de repede, încât nu înaintez 
niciodată în analizele mele orale, vorbesc de cele care ar 
putea să mă exprime instantaneu, printr-o constatare 
instinctiv formulată, aşa cum ar fi un cuvânt. Singura mea 
şansă de a mă cunoaşte este să scriu despre mine. Scrisul 
nu-i atât de iute ca gândul şi nu se distruge. Fiecare frază e 
un sprijin solid pentru altă frază care se clădeşte în 
continuare sau nu. Primejdia, o cunosc bine, este aceea de 
a nu reda infinitatea de nuanţe, flexiunile continui. Una 
dintre marile suferinţe ale vieţii - sau ale vieţii mele - este 
lipsa dorinţei. Adesea mă întreb: Laborde, fiind aşa cum ești 
tu, fiinţa ta fizică, trecutul tău, care e în clipa asta dorinţa 
ta adevărată? Prin minte îmi trec deîndată o mulţime de 
imagini şi de situaţii mai mult sau mai puţin naive: să fiu 
singur într-o insulă grecească, albă, aproape pustie, doar cu 
câţiva pescari, DAR femeile de aici sunt mai puţin accesibile 
decât cerul. Să fac parte din echipajul unui vas cu pânze 
care călătoreşte în jurul lumii, DAR nu sunt în stare să mă 
topesc într-un grup. Să însoțesc o femeie tânără şi totodată 
plină de experienţă, frumoasă şi care să mă socotească 
frumos, credincioasă, în stare să anihileze monotonia, să fie 


56 


senzuală în încetineală, bacantă cu umor şi concizie, 
tandră, fără să fie lipicioasă, generoasă dar nu risipitoare, 
primitoare şi în stare să ne ocrotească intimitatea, veselă 
fără izbucniri vocale, prezentă şi absentă în casă, mereu 
nouă şi profund aceeaşi, fericită; iar eu, ce răspuns pătimaş 
i-aş fi dat, dobândindu-mi din dragostea şi din toată 
bunătatea ei puterea şi seducţia, DAR trebuia ca ea să 
înceapă? Privisem mii de femei, fără să întâlnesc vreodată 
faţa aceasta absolută a dragostei. Cutare femeie era 
aproape minunată, dar geloasă, posesivă, avea picioarele 
prea scurte. Ce s-ar întâmpla cu dragostea mea pentru 
Parthenon dacă acesta ar avea coloanele cu zece metri mai 
scurte? Atunci, din spirit de dreptate, privindu-mă în 
oglindă, îmi dădeam seama cât de slabi îmi sunt muşchii, 
cât de nehotărât par, şi o condamnam şi mai mult pe cea 
pe care nu izbutisem s-o iubesc, pentru lipsa de gust de 
care dădea dovadă iubindu-mă. Fireşte, nu puteam fi iubit 
decât de o femeie cu aspirații mediocre sau de o zăpăcită. 
Figura mea n-ar fi fost urâtă, ba chiar destul de nobilă, fără 
expresia asta de ferocitate mâhnită, pe care o corecta 
întruna un zâmbet silit. lar această „ferocitate” care nu era 
decât suferinţa de a nu fi iubit aşa cum doream, se 
prefăcea numaidecât în bunătate adevărată, deîndată ce 
mi se adresa cel mai timid apel. 

Mă pierdeam prin meandrele astea şi nu găseam altă 
ieşire simplă decât lăcomia. Bulimia de cărţi, de filme, de 
hrană, de cuvinte, de peisaje, de clipe adunate, de visuri. 
Nu ştiam să rămân în repaus şi să nu mă gândesc la nimic. 
Pentru asta îţi trebuie un suflet liniştit şi perfect conturat. 

Scaunul mi-a părut deodată prea tare şi m-am ridicat 
ruşinat brusc de acest desfrâu al spiritului. Acum, aspiram 
din toate puterile la haine şi la decenţă. N-aveam nevoie să 
trec prin faţa unei oglinzi ca să ştiu că devenisem deodată 
cenuşiu şi consternat. Îmi era frig. Mi-am regăsit hainele în 
cameră, cămaşa, slipul purtate de mai multe zile şi cizmele 


57 


care mă făceau să păşesc greoi şi zgomotos într-o casă 
unde intrasem prin efracţie şi mă puteam teme de orice. 
Am deschis firesc şifonierul - n-aş fi fost mirat ca uşile 
tuturor şifonierelor să-mi dezvăluie, când le deschid, pictură 
de calitate - şi am găsit un costum de în, haine pentru 
mare (canadiene de ploaie, impermeabile), vreo zece 
perechi de pantaloni de pânză, de flanel, din stofă de jeans- 
i, o grămadă de maiouri vărgate, alta de cămăşi, alta de 
pulovere groase şi de tricouri, un sertar cu şosete uni din 
lână moale şi în culori discrete, un sertar de slipuri şi de 
batiste, o duzină de perechi de pantofi, sandale, ghete etc. 
Toate erau într-o stare de extremă prospeţime, cămăşile 
bine călcate, pantofii bine lustruiţi cu cremă. Miros de 
lavandă. Intr-adevăr, era un LM foarte îngrijit. N-aş fi putut 
spune maniac, deşi grămezile de haine erau riguros 
aliniate, dar nimic nu mă împiedica să mă gândesc că 
venea pe insulă cu o femeie de serviciu; am mai spus-o - în 
casă nu era praf, lucrurile luceau, nici urmă de murdărie, 
nici chiar pe vasele de pe etajerele învecinate plitelor din 
bucătărie. Sub mobile niciun tăvălug de praf (am controlat). 

Mi-am asumat riscul de a scoate cămăşile, deranjându-le 
din ordinea lor şi de a le întinde pe pat ca să-mi aleg una 
bleumarin din flanel, foarte uşoară şi dintr-o țesătură atât 
de moale, încât n-avea să mă zgârie. Am încercat-o. 
Mânecile nu erau nici prea lungi, nici prea scurte, iar gulerul 
se încheia fără să mă gâtuie. Nicio problemă cu pantalonul 
(din flanel gri-fer, care aş fi zis că-i croit pentru mine). Am 
probat nişte mocasini negri, gândindu-mă că supleţea 
acestui tip de încălţăminte mi-ar îngădui să suport o 
diferenţă de număr; de fapt, am intrat în ei ca într-o 
pereche de pâăslari. Complet îmbrăcat, mi-am amintit că nu 
mă spălasem, aşa că mi-am scos numaidecât hainele, ca să 
mă cufund în cada pe jumătate plină. Am mai dat drumul la 
apă ca s-o umplu şi m-am pomenit că doar faţa îmi iese din 
apă. Am stat să ascult. Niciun zgomot, nici măcar un 


58 


trosnet Ştiam că dacă aş fi auzit deodată un glas, aş fi 
putut muri de emoție. Era un fel de teamă care n-avea 
legătură cu situaţia mea ilegală în casă. Fireşte, teama de a 
fi surprins adăuga o ameninţare foarte precisă la cealaltă 
teamă despre care am scris adesea, dar la care trebuie să 
mă întorc întruna, teama de a exista, cred că-i mai corect 
decât să spun teamă metafizică sau teamă de moarte. Este 
mai curând un sentiment aproape de neîndurat al 
existenţei mele. În apă, nu mai cântăresc greutatea mea de 
om, nu mai simt nici cea mai mică jenă fizică sau durere; 
sunt suspendat La Rennes, ştiu precis că baia mea este 
exact sub cea a familiei Ecoffard şi deasupra celei a familiei 
Moreau-Lepape. Ştiu că doamna Ecoffard face baie între ora 
9 şi 9:30 (aud apa umplând cada la ora 9 şi scurgându-se 
lângă urechea mea la 9:30. Este, desigur, doamna Ecoffard, 
fiindcă soţul şi copiii ei au plecat deja la lucru). Două zile pe 
săptămână, orele de curs îmi dau voie să fac baie exact la 
aceeaşi oră ca ea, şi e caraghios să-mi închipui o sută de 
litri de apă şi optzeci de carne la trei metri distanţă pe 
verticală deasupra trupului meu scufundat. Asta ca să spun 
cât e de greu ca într-un oraş să încerci senzaţia subtilă a 
existenţei în sine. Casa lui LM goală şi totodată vie, insula 
de jur-împrejur pustie şi locuită de pescăruşi mă făceau să 
retrăiesc impresia pe care o încercam în barca mea - aceea 
de a exista singur sub cer. 

leşind din apă, m-am bărbierit cu pasta şi cu aparatul de 
ras al lui LM - încă un punct comun cu el, nu-mi plăceau 
aparatele de ras electrice. 

l-am regăsit hainele ca şi cum le-aş fi purtat întotdeauna. 
Vreau să spun că degetele mi s-au aşezat în mod automat 
acolo unde trebuia: pe dosul nasturelui, pe nasture, pe 
închizătorul fermoarului, pe catarama curelei. M-am simţit 
uşor, destul de deosebit de acel GL care eram în mod 
obişnuit, ceva mai bine îmbrăcat, şi am privit cu silă vechiul 
meu pantalon jeans deformat, cămaşa de bumbac cenuşiu 


59 


şi puloverul meu larg. Am comis primul act cu adevărat 
ireversibil de la sosirea mea pe insula Albatros: mi-am 
înfăşurat ghetele în haine, le-am strâns tare cu cureaua şi 
m-am dus să îngrop pachetul adânc în dună (cu lopata de 
muncitor la terasamente, pusă alături de scară). 

Mi s-a părut că acest contact cu stofele lui LM, moliciunea 
şi noblețea lor mă transformau. Eram întotdeauna gata să-i 
dispreţuiesc şi să-i admir pe ceilalţi, din cauza asta îmi 
aruncasem hainele, ca să-mi fac cunoscută adeziunea la 
LM, la casa lui, unde nu descoperisem semnul nici unei 
prostii (ceea ce cu timpul va deveni un fel de tară. Când 
puteam clasifica pe cineva în sectorul pe care-l numeam 
uman, prea uman, eram ispitit să-l resping la fel de repede 
cum îl adoptasem). De obicei, erau simple frământări ale 
sufletului sau ale minţii. Sute de oameni habar n-aveau că-i 
cântărisem,  admirasem, respinsesem în câteva clipe, 
pentru slăbiciunile lor vădite sau pentru neomenia lor 
bănuită. De fapt, toate astea corespundeau pesemne cu 
ceea ce sunt mirosurile pentru animale. Mă apropiam, 
miroseam şi mă îndepărtam. LM nu era primul om care îmi 
plăcea pe deplin până într-atât încât să mă tem de 
caracterul lui extrauman. Asta mi se întâmplase cu Cari 
Hoffman, dar nu-l puteam compara pe Laurent Mattius cu 
nimeni şi nici cu Cari Hoffman. 

Trebuie să fiu atent în permanenţă la ceea ce simţeam în 
dimineaţa asta a zilei a treia şi nu acum, când povestesc ce 
simţeam în dimineaţa zilei a treia. Trebuie să mă feresc de 
orice memorie anterioară şi posterioară, să mă feresc mai 
ales să interpretez vreuna dintre atitudinile mele în lumina 
vreunei psihologii a comportamentului labordian obişnuit. 
Raportez evenimentele oră de oră şi singura mea materie 
este memoria acestui prezent care nu se revarsă. Toate 
evenimentele din epoci anterioare care sunt amintite şi par 
să-mi întrerupă povestirea fac parte din ea, fiindcă 
amintirea despre baia din Rennes mi s-a ivit în cada cu labe 


60 


de leu. Singurul element perturbator este, fireşte, durata. 
Trebuie o pagină de explicaţii ca să notez o impresie de 
câteva secunde. Fără îndoială că ar trebui să rotez pe 
margine durata reală a fiecărui act sau sentiment. 

La urma urmei, nu văd de ce mi-aş impune reguli. Orice 
aş spune despre ele, nu le-am respectat şi cu siguranţă că 
n-o să le respect. Sunt de acum suplu şi ţeapăn, moale şi 
dur în felul meu de a relata atitudini schimbătoare. 

Trebuie să mă întorc o clipă la experienţa mea de 
profesor. De fapt, am ales învăţământul fiindcă nu 
îndrăzneam să scriu romane. Ceea ce m-a stingherit 
întotdeauna la roman este gratuitatea, toleranța excesivă şi 
acea parte care ţine de distracţia pură. Dacă aş scrie 
romane, iar cititorii mi-ar spune: „m-aţi făcut să petrec 
câteva ceasuri minunate”, aş fi nenorocit. Aş scrie, cu 
siguranţă, ca să fac un fel de sculptură, dar, de asemenea, 
s-ar putea pătrunde înăuntru, asemeni endoscopiştilor. Nu 
m-aş mulţumi să născocesc o nouă formă, aş vrea să arăt 
că ea nu e sculptată în vânt. Dacă aş fi romancier, n-aş 
relata propria-mi poveste sau vreuna dintre poveştile 
poveştii mele, ceea ce fac în clipa asta, aş încerca să 
asamblez atât de desăvârşit bucăţile de fiinţe, încât la 
sfârşitul cărţii ele ar intra în cameră asemeni Comandorului. 
„Emoţia creatoare este singura şi adevărata cunoaştere”, a 
scris Suarez despre Dostoievski; la mine emoția asta 
creatoare s-ar revărsa, mi-aş iubi atât de tare creaturile 
încât mi-ar scăpa din cauza vieţii năvalnice şi a 
contorsiunilor pe care le-ar face sub privirea mea 
îndrăgostită. 

Aşa cum persoana mea foarte reală scapă şi se frământă 
de mulţumire narcisiacă. Creatură dublă, triplă, care se 
poate diviza la nesfârşit, zburdând sub propria-i privire, 
învoindu-se, în sfârşit, să trăiască singură, într-atât de 
stângace şi de lipsită de dragoste adevărată este privirea 
celorlalţi. 


61 


Mă îndepărtasem mult de LM, dar în învelişul lui de haine 
niciodată nu fusesem mai apropiat de el. Imi părea doar rău 
că sunt atât de curate. Atunci am căutat în toată casa ceea 
ce aş putea numi amprente neşterse. Am găsit urme de 
degete pe foile de rodoid care protejau dicţionarul Robert, 
dâre negricioase pe un prosop agăţat deasupra unei 
chiuvete (în magazie), simple pete de mâini murdare, 
spălate în grabă. O şapcă de marinar, puţin prea mare 
pentru capul meu. Nu păstra mirosul ţestei. LM, om cu părul 
prea curat, spălat prea adesea, îngăduia doar un studiu 
despre şampoane. 

Am întrerupt căutarea de urme superficiale care mă 
făcea să deschid toate dulapurile şi sertarele, fiindcă 
dezvăluia prea repede comorile care nu-mi erau oferite. 
Simţeam un fel de silă pomenindu-mă brusc în faţa unor 
carnete de note, dosare de familie, albume de fotografii. 
Atunci am hotărât că fotografiile erau ele însele cele mai 
bune amprente cu putinţă, amprente ale fiecăreia din 
trăsăturile lui, ale fiecărui por al pielii lui pe o emulsie, cu 
ajutorul unei proiecţii de fotoni. 

Aveam într-adevăr impresia că-l apucasem, luând cu 
mine tot materialul acesta de imagini (descoperit în 
dulăpiorul de sub scara din vestibul). Semănăm întrucâtva 
cu un motan care a prins un şobolan şi caută un loc unde 
să-l înfulece fără să fie stingherit. Mi s-a părut că sufrageria 
e foarte potrivită pentru acest ospăț. Am controlat dacă 
masa e curată (o picătură de cafea cu lapte ar fi de ajuns să 
mă dea de gol dacă aş păta hârtia unei dovezi) şi am 
studiat conţinutul unui plic pe care scria Retrospectivă, 
câteva zeci de fotografii înfăţişând un bărbat de vreo 
cincizeci de ani şi ale aceluiaşi bărbat mai tânăr, tânăr, 
foarte tânăr, copil, sugar la şase luni, gol pe o pernă. Unele 
dintre dovezile astea vechi aveau legendă. „La şapte ani pe 
meterezele de la Saint-Malo” (şi el!) m-a făcut să tresar. LM 
în copilărie fusese fotografiat în faţa unui post de pază. 


62 


îmbrăcat caraghios cu un costum de baie întreg, fără 
îndoială negru, cu o bască şi cu espadrile albe, cu picioarele 
desfăcute într-un unghi de 60 de grade, ca un dansator; 
zâmbetul timid şi încântat, privirea vioaie îi dădeau un aer 
de maliţie naivă. La zece ani, faţa lui devenea mai 
voluntară şi părea să protesteze împotriva hoţului de 
imagini (primul semn al  dedublării). Cunoaşterea 
pătrunsese în ţeasta asta şi  prospeţimea aproape 
dispăruse, înlocuită curând, în fotografiile din adolescenţă, 
de un romantism vag, de o şovăială dureroasă. Pe la 25 de 
ani, LM trecea printr-o perioadă când era îmbrăcat „la patru 
ace”, pentru ca în curând să se cufunde într-un manierism 
hirsut şi bărbos. „Parizianul” de 25 de ani devenise 
„ţăranul” de 30, înainte de a semăna iarăşi, în fotografiile 
cele mai recente, cu băieţaşul de pe meterezele de la Saint- 
Malo. Descotorosit de atitudini, rând pe rând romantice, 
snoabe sau de ţărănoi, LM părea că-şi redobândise veselia 
din copilărie. 

Asta e, fireşte, o analiză de o concizie aproape 
caricaturală. Ceea ce ţin să accentuez este curba foarte 
desluşită a acestui destin. Puteam să presupun că LM, care 
era înzestrat pentru fericire, îşi petrecuse viaţa luptând 
împotriva a numeroase influenţe, a presiunilor sociale, dar 
mai ales morale, şi tocmai biruise. 

Despre ultima faţă a lui LM voi spune că mi-a plăcut 
deîndată. Mi se părea minunat ca un om să fi izbutit, înainte 
de fatala simplificare a extremei bătrâneţi, să intre din nou 
în legătură cu copilăria lui. lar apoi, îmi plăcea în mod 
subiectiv: descopeream un frate, pe cel mai bun prieten. Mi 
se părea că-l văzusem întotdeauna, că era întrucâtva un eu 
superior, un om care se potolise, un om liber, unul dintre 
aceia care când intră într-o încăpere se simt în mod vădit, 
chiar de la uşă, la largul lor. Îi poza fotografului cu o privire 
sigură, voia să se arate aşa cum e, nu era înşelat, nu i se 
lua nimic decât un pic din lumină, iar el răspândea multă în 


63 


jur. În fotografiile din alt plic, îl vedeam împreună cu alte 
persoane. Părea să le iubească. Nicio legendă nu mă 
informa. Or fi fost nevastă-sa, fără îndoială, copiii lui şi nişte 
prieteni? Mă încurcam, erau atât de mulţi! Am numărat 
treizeci şi cinci de persoane diferite, dar de nevastă-sa, de 
copii, da, eram aproape sigur. Recunoşteam de la o dovadă 
la alta locurile (care nu erau niciodată casa de pe insula 
Albatros). Familia LM avea, fără îndoială, vreun prieten 
istoriograf care voia să aibă o amintire din fiecare seară. 
Adesea, în faţa unui şemineu mare din piatră. Am remarcat 
trei femei tinere, foarte frumoase, cu figura aureolată de 
lumina roşie-gălbuie a focului aprins în spatele lor. Rochia 
le era străbătută de razele luminoase, şi li se vedea 
conturul întunecat al trupului. Pe ele puteam să le izolez 
într-o combinaţie ternară simplă, care mă înveselea - trei 
Graţii, trei Parce, trei vrăjitoare - dar eram cam scârbit de 
personajele cu chip nedesluşit. Erau prea multe, le căutam 
pe cele care aveau însemnătate pentru LM şi le-am pus 
deoparte pentru ceasurile de acuitate intelectuală mai mică 
(sau mai mare), dar nu dădeam prea multă crezare 
zâmbetelor lor de circumstanţă. Cu fiecare clipă, viaţa lui 
LM se deschidea şi se împrăştia în faţa mea, insesizabilă. 
Alt plic conţinea vreo zece fotografii ale unei femei (în 
primul moment am crezut că e vorba de zece femei 
diferite). Era pe rând, feminină, foarte asemănătoare 
pozelor din revista Vogue 1927, cu pielea roz, buzele roşii, 
părul şaten-roşcat, fin şi vaporos, avea o înfăţişare un pic 
cam greoaie (Jean Harlow), părul blond platinat; era şi 
brunetă, asemănătoare tipului pictat de Foujita, cu breton 
pe frunte. În toate era goală şi pozată în modul cel mai 
dificil: în picioare, în faţa unui şemineu mare de piatră, cu 
picioarele goale sau purtând pantofi. Desigur, un exerciţiu 
de virtuozitate al femeii sau al unui machior de geniu. 
(Trupul, care nu părea machiat, era cu siguranţă, mai ales 
sânii care îmi păreau, după lăţime sau culoarea aureolei, 


64 


luciul sau aspectul mai al pielii, aproape grei sau virginali). 
Ca să-ţi dai seama că-i vorba de una şi aceeaşi persoană 
trebuia să te uiţi cu atenţie la forma nasului şi a bărbiei, 
aproape singurele trăsături neschimbate. Tot restul era 
modificabil: mărimea şi strălucirea ochilor, gura, pomeţii 
obrajilor, modelul trupului, datorat machiajului, înălţimea 
gâtului şi forma umerilor prin modul de a sta, lungimea 
picioarelor prin prezenţa tocurilor înalte şi legănarea 
piciorului. Cel care apăsase de zece ori pe declanşator 
ţinuse morţiş să fotografieze exact din acelaşi unghi, cu 
aceeaşi lumină, deosebirile trebuind să fie generate nu de 
privire, ci de model Ochiul nu slujea nici măcar ca agent 
excitant. Nu era nimic senzual în portretele astea şi nici 
obscen. O femeie îşi arăta prodigioasa capacitate de 
transformare. Toată plăcerea ei provenea din jocul 
narcisiac. Ultima fotografie înfăţişând-o fără niciun machiaj, 
cu picioarele goale, cu părul căzându-i simplu pe umeri, 
fusese luată în timp ce focul murea, iar ziua care se ivea 
distrugea strălucirea proiectoarelor. 

Femeia aceasta era tânără, de vreo treizeci de ani. Riduri 
mici, invizibile în toate celelalte fotografii, apăreau limpede. 
Atunci am observat că părea cu totul disperată şi ruşinată 
în faţa privirii fotografului. Era goală pentru prima oară 
noaptea şi trebuia să înfrunte, despuiată, altă zi. Nu se mai 
iubea, nu se iubea pe sine în adevărul ei. Mi se părea că 
nimic nu-i mai emoţionant decât această femeie animal, 
rebegită de frig, fiindcă în evul mediu, morţii, pe pietrele 
tombale, erau înfăţişaţi culcaţi şi mâncaţi de viermi. Imi 
venea s-o iau în braţe, aşa cum era, verde şi tremurând, să 
pătrund biata ei came, să-i redau strălucirea şi lustrul, să 
fiu adevăratul ei creator. Faţă de celelalte aparenţe ale ei 
aş fi rămas insensibil; nu suportam nimic adăugat. 

Şi LM? El să fi fost cel care apăsase pe buton şi asistase 
la variațiile acestea pe o temă care nu era dată decât la 
sfârşit? Ce fel de plăcere simţea? Am luat din nou 


65 


fotografiile ca să încerc să simt ca el, dar nu-l cunoşteam 
îndeajuns ca să izbutesc. Trebuia s-o las deoparte pentru 
un răstimp pe femeia cu şemineul şi să nu-l păstrez în 
minte decât pe LM la şase luni şi pe LM la vârsta de acum, 
înainte de a mă cufunda în cele trei mari albume de familie. 

Le-am deschis cu un sentiment de oboseală, suport cu 
greu vederea tuturor acestor morţi. Mă şi închipuiam înecat 
de mulţimea rochiilor largi, a pălăriilor Gainsborough şi 
panama. Slavă Domnului, fotografia nu fusese inventată la 
timp ca să îngăduie numărarea exactă a cutelor gulerului 
plisat al lui d'Aubigné, măsurarea pulpelor slăbănoage ale 
lui Pierre Gringoire sau ocara timpului pe faţa lui Louise 
Labbé sau a lui Pernette du Guillet. Urâţenia socratică a lui 
Marot nu ajunge până la mine decât prin intermediul 
viziunii lui Moroni, şi simt un fel de pasiune pentru creionul 
care a înfăţişat capul vegetal al lui Joachim du Bellay, pe 
care l-am putut admira de aproape la Cabinetul de stampe 
al Bibliotecii naţionale. Aparţin unei familii (blestemate 
cuvinte, gata făcute, nu aparţin nimănui), sunt dintr-o 
familie, descind în mod vag din nişte oameni la care se 
fotografiază foarte puţin, fapt datorită căruia trecutul se 
cufundă în vag, iar membrii acesteia nu apar decât în haine 
de nuntă sau de primă împărtăşanie, clipele cele mai ireale 
ale vieţii. 

Prejudecata mea a dispărut chiar de la pagina întâi a 
primului album. Am descoperit o familie lipsită de ridicol. 
Hainele se potriveau cu trupurile, mobilele eu hainele, iar 
casele cu mobilele. Multe dintre fotografii fuseseră făcute 
pe insula Albatros, unde, aşa cum am arătat, nimic nu se 
schimbase din 1940. Aş fi putut să le măresc la 
dimensiunile personajelor, să le decupez şi să le lipesc pe 
carton ca să le articulez şi să le aşez pe aceleaşi fotolii. Nu 
m-au enervat, deşi de obicei nu suport imaginea satisfăcută 
a familiei burgheze. Familia Mattius vădea mai multă 
fantezie şi chiar dezordine. 


66 


L-am regăsit cu uşurinţă de LM de fiecare dată când era 
înfăţişat într-una dintre fotografii. Era la locul lui, adică în 
mediul lui natural (în timp ce eu suferisem întotdeauna că 
mă deosebesc de el). Am recunoscut fotografiile care 
fuseseră grupate în plicul cu inscripţia „Retrospectivă” şi 
aveau legende, fără îndoială ca să răspundă unei anchete 
biografice. LM le înlăturase cu bună ştiinţă pe toate cele 
care fuseseră făcute pe insula Albatros. 

Mi s-a părut că nu trebuia să studiez forma feţelor şi a 
testelor, sau croiala hainelor; voiam doar să nu mai fiu 
exterior familiei şi prietenilor lui LM, să privesc atât de 
îndelung şi de multe ori fotografiile astea, încât să-mi 
devină familiare. Am făcut marele efort de a da nume 
tuturor persoanelor ăstora pentru mine, doar pentru mine şi 
pentru comoditatea solilocviilor mele. li priveam pe Irma, 
Léon şi Polonia bându-şi ceaiul pe terasă în faţa a doi 
dragonieri piperniciţi şi gustam darjee/ing-ul şi biscuiţii din 
cutia de fier vopsită în culori şterse. N-aş fi putut împărtăşi 
plăcerile lor, dacă n-aş fi acumulat cunoştinţe nefolositoare 
citind totul şi interesându-mă de toate, de pildă bând 
cocteiluri din vremuri apuse la barul de la Grand Hotel din 
Rennes. Cunosc, fireşte, gustul hidromelului, al hypocras- 
ului? şi al vinurilor naturale, al vinurilor slabe şi acrişoare 
care se beau la ţară în secolul al XVI-lea. Aud voci şi 
accentul acela. Poate că Ronsard plescăia din limbă, după 
ce gustase din vinul de Onzain şi de Vouvray. Eu ştiu să 
plescăi. Nimic din ce este francez nu mi-e străin. Dacă mă 
mărginesc la Franţa, n-o fac din şovinism sau din lipsă de 
curiozitate, ci printr-un efect al aceluiaşi spirit care m-a 
făcut să mă specializez în literatura franceză a secolului al 
XVI-lea. Vreau să nu ignor nimic în ce priveşte 
îmbrăcămintea franceză. Ştiu că bărbaţii de odinioară din 
familia Mattius îşi înnodau cravata şi nu foloseau niciodată 


3 Băutură făcută din vin îndulcit cu scorţişoară şi plante aromate, foarte 
apreciată în Evul mediu (N. t.). 


67 


vreun sistem vulgar. Ştiu ce gust are făina de orez 
parfumată cu iris de Florenţa, am mers cu ghete de şevro, 
am simţit pe coapse cu întârziere şortul anilor treizeci; am 
jucat mah-jong şi bridge plafon, citesc în mod curent vieţile 
afişate şi ghicesc cu uşurinţă ce se petrece înapoia frunţii 
lui Alexandre care priveşte la cer în timp ce lângă el 
trupeşa Stephanie caută un trifoi cu patru foi pe câmpia 
sălbatică. 

Totuşi, nu sunt şi nici nu vreau să fiu un descriptiv. De 
altfel, cuvântul nu există. Nu uit niciodată această frază a 
lui Baudelaire „descriind ce este, poetul se degradează şi 
coboară la rangul de profesor”, atât de crudă pentru mine. 
Mai curând vreau să fiu un descriptor, să nu mă agăţ de 
toate cuiele din casa asta, ci să o privesc, să o privesc, să 
respir între pereţii ei, să aud glasurile care nu mai sunt. 
Nemulțumit de propria-mi viaţă, nu încerc niciodată s-o 
justific, să regăsesc în ea frumuseți. Dacă mi-o povestesc 
uneori, o fac ca să mă mir de platitudinea ei, ca să caut 
defectul sufletului. Intru în familia Mattius, mă strecor în 
spatele transatlanticului şi al mesei împletite, cresc odată 
cu dragonierii, învăţ să-i cunosc pe înaintaşii direcţi ai lui 
Laurent. Trăiesc mai ales împreună cu cei care se lăfăie în 
primul şi în cel de-ai doilea album. Il mai ţin deoparte încă 
pe cel de-al treilea care-l înfăţişează pe Laurent, pe 
nevastă-sa şi pe copii, călătoriile lor. Sunt oameni, m-am 
gândit, care vin dintr-un plin social, de la căldură, de la 
bunele maniere, de la Morală, de la conştiinţa împăcată, de 
la eficienţă, de la belşug, de la bune sentimente. Pentru ei 
totul e bun şi pot să pară trişti şi abia resemnaţi faţă de 
atâta fericire. Laurent s-a născut pe tărâmurile astea 
norocoase. Am chef să rămân aici un pic cu el. 

Atmosfera e din ce în ce mai plăcută. Casa o să-l 
ademenească. O să vină şi o să mă descopere pe terasă. 
Am scos din salon un şezlong din lemn de palmier de India 
şi masa împletită care se vede în fotografiile făcute în 1925. 


68 


Am găsit-o. Într-o pivniţă, era cam crăpată şi cam 
mucegăită. Am curăţat-o, am ceruit-o şi am acoperit gaura 
cu o tavă de ceai. De altfel, am găsit un darjee/ing minunat 
şi o cutie înflorată de la Huntley şi Palmers atât de 
străveche, încât prăjiturile au un gust de praf vechi. N-o să 
prânzesc. Va fi un high morning tea, aproape un breakfast. 
Privesc, privesc primele două albume şi sunt sigur că le 
cunosc mai bine decât Laurent. El nu i-a întâlnit pe Irma, 
Léon, Polonia. Ştiu unele lucruri despre ei. Poate că Polonia 
se îmbăta pe ascuns, el auzise vorbindu-se de asta, dar nu 
cred că observase buclele acelea mici care ajungeau la gât 
şi deranjau pieptănătura sobră a cocului. Număr nasturii de 
la haina lui Annibal; cui i-ar trece prin minte aşa ceva? O 
fotografie privită îndelung începe să mişte, aproape să 
fumege şi aud undeva, foarte departe, dialogul ăsta vechi: 
„Incă un pic de ceai? — Da, mai vreau, e foarte bun, de 
unde îl luaţi? — Un pic de lapte? — Un strop (sau o 
picătură) — Cumpăr întotdeauna de la Kardomah — Unde-i 
asta?” Nu răspund că-i pe strada Rivoli, mă enervează 
brusc. Inchid ochii şi aud alt dialog: „Fă-ţi un pahar de 
cacao, dacă vrei. Vrei sau nu? Lasă apa să curgă mult, 
miroase a plumb, ţi-ai clătit paharul?” Vocile astea nu ies 
din acelaşi album. Mi-au rămas întotdeauna înfipte în inimă. 
Mă plimb cu zdrenţe de fraze din copilărie, pe care Leo 
Ferré le numeşte cuvinte de oameni săraci: „Linge-cţi 
farfuria (în secolul al XVI-lea se spunea, mai bine, „linge-ţi 
pâinea”), termină-ţi paharul”. Uneori, aş vrea o spălare a 
creierului, să mă trezesc cu mintea curată, ca s-o 
împodobesc din nou cu vorbele cele mai puţin neroade care 
s-au spus, cele mai proaspete şi mai puţin pedante, de 
pildă: „In ochiul meu deschis cu încântare spre tavan cade 
deodată o picătură de saramură care se scurge dintr-un 
jambon ce pluteşte pe deasupra mea”. Cine vorbeşte? Nu 
vreau încă să fac pe profesorul şi nu-i secolul de care mă 
ocup. Albumul celui care a scris cu fantezia asta înaripată, 


69 


cu dragostea asta dispreţuitoare pentru cuvinte, are ca 
ultimă imagine un bărbat încă tânăr, cu genunchiul bolnav 
de carcinom. Familia Mattius o duce bine, mulţumesc, sub 
norii ei de lapte sau sub arcadele străzii Rivoli, grăbindu-se 
spre deliciile Indiei (cei mai intelectuali dintre ei îl 
frecventează mai curând pe Smith, tot sub arcade şi mai 
aproape de Piaţa Concorde, unde ceaiul este mai presus de 
cărţi). Bolile lor sunt mai viclene. Poate or fi având chef să 
fie săraci? 

Îmi petrec după-amiaza cu ei, până la ora când beau „un 
deget de porto”. E un ceas al renegării. Imi uit familia 
sârguincioasă şi farmacistă. La ora trei, admir taliile înalte, 
încorsetate; la patru, trupurile în abandon în rochii Poincare 
şi întotdeauna ţinuta capului care vădeşte siguranţă de 
sine, iar cea a gâtului - mândrie. Cei din familia Mattius 
învârtesc adeseori deasupra capului anumite însemne: 
rachete de tenis, undiţe, puşti de vânătoare, stindardele 
lor. Cu aceste semne vor învinge puiul de potârniche, ştiuca 
sau ţânţarul. Răsfoiţi albumul lui Proust tânăr şi suferiţi ca 
şi mine văzând aerul lui nătâng, când cântă la ghitară pe 
maţe de pisică, la picioarele lui Jeanne Pouquet (care va fi 
soacra lui Andre Maurois, o, literatură burgheză!). Aşteptam 
întotdeauna de la oameni o privire severă asupra lor înşile. 
Cum nu vedeau oare că exultau de bucuria de a face parte 
din familia Mattius, jucând jocuri Mattius, pe lângă casele 
Mattius?  N-aveau oare conştiinţa boşimanilor şi a 
amazonienilor care trăiau în aceeaşi clipă în savane şi 
păduri? Nu-şi închipuiau universalitatea, locuiau într-o lume 
franceză pe care în curând aveau s-o îngusteze reducând-o 
la clanul Mattius. 

Aş fi vrut ca Laurent să fi avut chipul lui lisus copil în 
mijlocul doctorilor (în pictura nesulpiciană), dar în aceste 
prime albume nu rezista în faţa purtării îngereşti sau a 
drăciilor pe care le aşteptau de la el, prim-comuniant în 
capela şcolii sau preţioasă-ridicolă la o serbare pentru copii 


70 


într-un mare teatru. Nu-mi credeam ochilor. Tot el, 
împopoţonat caraghios într-un costum de dansator spaniol, 
cu pulpele greoaie, ţinând în mâna ridicată o tamburină 
bască şi având o înfăţişare zăpăcită. Tot el în chip de 
muşchetar. Nu-i mai lipseau decât penele lui Chantecler în 
fund, dacă purta pene de indian pe cap. Nu scăpase de 
primele influenţe ale western-ului, ochindu-le pe băutoarele 
de ceai cu colturi de aluminiu (un obiect frumos trăgând 
salve neprimejdioase, finisat manual, lăcuit ca oţelul 
înnegrit şi imitând fidel coltul 45). Fotografia asta ar fi 
trebuit s-o aleagă ca să ilustreze vârsta judecății 
cumpănite. Fără îndoială că îi era ruşine s-o arate, fiindcă i- 
o preferase pe cea care-l înfăţişa copil la poalele 
meterezelor, într-adevăr singur, eliberat de orice etichetă 
de clasă, între Gavroche, Bicot, Joseph Bara şi David 
Copperfield. 

Maică-sa, Helene, pe care o vedeam apărând în albume 
la optsprezece ani, logodită cu Georges (descoperisem 
deodată prenumele şi numele principalilor ascendenți, 
descendenţi şi rude colaterale citind ferparul de căsătorie 
lipit cu pioşenie pe o pagină) Mattius, cu o înfăţişare 
absentă, un pic îmbufnată (cu excepţia fotografiei de 
logodnă unde era convenţional încântată). O clipă de extaz 
religios în rochia de nuntă şi dispariţia completă a fiinţei. De 
acum înainte ea avea să apară ca o femeie retrasă în ea 
însăşi, morocănoasă sau temătoare, stăpânită poate de 
sentimentul morţii apropiate, al unei vieţi inevitabil ratate, 
fără putinţă de scăpare. Lângă un soţ pe care nu-l iubea, 
manifestând o amabilitate de suprafaţă. Era bărbatul cu 
undiţa, cu cutia de muşte şi momeli. Ofiţer, cavaler prin 
vocaţie, comandând o unitate de blindate. Prizonier în 
1940, dispărut pe cinci ani, timp în care Helene reînvia, în 
ochi i se aprindea o luminiţă şi se rezema zdravăn cu mâna 
de capul tânărului Laurent care avea nouăsprezece ani, 
asta era menţionat. Poftim, m-am înşelat, e mai în vârstă ca 


71 


mine cu şase ani. De unde scosesem că-i de vârsta mea? 
Fără îndoială, era din cauza dorinţei mele absurde de a mă 
identifica mereu cu el. 

Mă miram întruna că oamenii cred că-i bine să fixeze 
pentru amintire doar clipele de repaos. Aş fi vrut să-i văd 
muncind (unde? ce să facă?), spălându-se, făcând dragoste. 
Erau aici nemişcaţi şi nefolositori, afişând un vag zâmbet de 
comandă (Trebuia să căutăm amărăciunea sau tristeţea 
într-o întrerupere a controlului asupra muşchilor zâmbetului 
vag). 

Aşteptam mai mult de la cel de-al treilea album pe care 
Laurent Mattius sau rudele lui cele mai apropiate, cum se 
spune, voise să-l întocmească. Conform ideii pe baza căreia 
fusese alcătuit albumul, se socotea că Laurent nici nu 
existase înainte de a fi întâlnit şi apoi de a fi luat în 
căsătorie o fată (căreia nu-i cunoşteam încă numele: ei nu-i 
imitaseră pe părinţi şi nu lipiseră ferparul). Nici în legătură 
cu ea, pe care din comoditate am numit-o pentru câteva 
clipe Adeline, nu exista nicio urmă anterioară. Fotografiile 
care o înfăţişau intrând în biserică, la braţul tatălui ei, 
fuseseră sacrificate, n-o vedeai decât ieşind la braţul 
soţului. Ea se năştea din hârtie, de parcă fabricantul o 
vârâse în pastă, aşa cum fac fabricanţii din Ambert cu 
petalele de flori, ca să-i distreze pe turişti. Sau poate că 
Laurent o scosese din coasta lui. 

Nu părea nici fericită, nici nefericită, nici chiar mirată; 
privea spre un orizont interior, ca şi cum nu ajunsese încă 
la el. Cu toate astea, Laurent era frumos şi încântător, aşa 
cum mi-ar fi plăcut şi mie să fiu: naiv şi totodată sigur de 
sine, insolent, nerăbdător. Poate că ea aştepta totul de la 
el. Părea că propria ei viaţă n-o priveşte deloc. 

M-a înduioşat tare mult. Am preferat întotdeauna femeile 
care par a fi pe altă lume. Îmi dau iluzia că pot să fac ceva 
pentru ele. Celelalte mă resping. Ce pot face ele cu mine? 
Nu pot fi ţinta privirilor lor sigure de sine. Ele văd alţi 


72 


bărbaţi care joacă jocul lor. 

O pagină mai departe, i-am găsit numele, Gisele, scris 
sub o fotografie unde era singură şi am înţeles că-l scrisese 
ea însăşi; un efort de a se afirma, o poruncă sieşi de a 
exista, de a acoperi cu totul silabele lichide: Gisele. Scrisul 
era voluntar şi totodată frânt. Se avânta şi cădea din nou 
într-un fel de „la ce bun?” întrerupt de alt gând. Dar 
scrierea numelui are ceva deosebit, este o mărturisire, o 
semnătură şi trebuie să mergi mai departe sau altundeva, 
într-un text liber de orice constrângere. Mi-am amintit că 
voiam să studiez scrisul lui Laurent şi că aveam altceva de 
privit decât taloanele cu cecuri, de pildă carnetele zărite, 
pe care abia le deschisesem cu un fior de plăcere şi le şi 
închisesem, fiindcă trebuia mai întâi să studiez feţele şi 
trupurile. Şi interiorul trupurilor: zărisem aranjate, în plicuri 
care nu trebuiau îndoite, radiografiile domnului Laurent 
Mattius: o coloană vertebrală dreaptă, dar cu un disc strivit 
în întregime. Cele două vertebre L5-S1, adică ultima 
lombară şi prima sacrală, se atingeau ca la mine, eu 
sufeream exact de aceeaşi strivire, ce trebuia compensată 
prin mişcări de gimnastică pelviană, ca acelea ale unui om 
care face dragoste. 

N-o să mai am timp să dorm. Mi-am exprimat dorinţa cea 
mai sinceră, cea mai patetică din toată viaţa; să am timp, 
timp să merg până la capăt. Fiecare secundă de observaţie 
directă mă silea să fac încă o oră de analiză. Viaţa mea, 
cercetarea mea căpătau amploare, astfel încât trebuia să 
chem toată Cunoaşterea în ajutor. Casa asta şi ceea ce 
cuprindea cerea din partea mea mai multe cunoştinţe decât 
cere insula Albatros din partea geologilor, chimiştilor, 
fizicienilor,  cosmologilor, oceanografilor, meteorologilor, 
botaniştilor, analiştilor de ecosisteme şi de biocenoze. De 
când locuiam şi lucram aici trebuise să fac apel la toată 
ştiinţa mea ale cărei limite le resimţeam cu cruzime: nu 
eram destul de priceput în materie de vinuri ca să identific 


73 


cu siguranţă sticlele fără etichetă pe care le beam, nici 
destul de cunoscător în materie de covoare ca să apreciez 
covoarele, nici destul de filosof ca să citesc unele tratate 
din bibliotecă, nici destul de grafolog ca să studiez scrisul, 
nici destul de fizionomist pentru studiul figurilor, nici destul 
de istoric, nici destul de... Era acolo şi o cutie mare cu 
capac de sticlă, căptuşită cu catifea neagră, şi înţepată cu 
acele în care erau prinşi vreo sută de fluturi: trebuia să 
devin entomolog ca să le spun denumirile şi ca să ştiu de 
unde vin (dacă nu cumva cutia fusese cumpărată gata 
plină) şi astfel să aflu (poate) prin ce țari îndepărtate 
călătoriseră cei din familia Mattius. 

Era târziu după masă şi nu răsfoisem decât primele 
pagini din cel de-al treilea album, dar era un pic cam 
răcoare şi m-am dus să mă întind pe canapeaua mare din 
salon, sprijinindu-mi comod bietele vertebre de o pernă 
bună din piele, cu albumul rezemat şi el de perne, 
întorcându-mi adesea privirea spre tabloul lui Ravenot, în 
care acum recunoşteam unele dintre personajele 
fotografiate în primele două albume. Abia mă instalasem 
când mi-am amintit de promisiunea pe care mi-o făcusem 
mie însumi în legătură cu nevinovata fericire de a bea un 
„deget de porto”, dar pesemne că familia Mattius scăpase 
de modul ăsta caraghios de a vorbi. M-am dus să iau din 
cămară o sticlă arătoasă, cu o etichetă foarte simplă, dar 
tutelată, cu multă nobleţe, de cel mai mare băcan englez, 
agreat de regina Regatului Unit. Am mai găsit şi câţiva 
biscuiţi cu brânză, care scăpaseră de lăcomia mea. Şi cu 
inima plină de fericire şi de recunoştinţă faţă de familia 
Mattius, fără nicio urmă de nelinişte, m-am întors să mă 
întind pe canapeaua mea de lucru. 

Personajele pictate de Ravenot aproape că nu se mai 
desluşeau. Nu mai vedeam decât rochia albă a femeii pe 
care o numisem Polonia şi îmi aminteam că Leon se apleca 
şi-i spunea ceva la ureche. In fotografii el era înfăţişat 


74 


teapăn şi respectuos, dar întotdeauna alături de ea. Mă 
întrebam dacă se manifestase liber în faţa pictorului, 
datorită orelor îndelungi de pozare (dar poţi face oare să 
pozeze o familie întreagă?). M-am gândit că mai curând 
pictorul îşi transformase modelele după dorinţele lui de 
artist sau în funcţie de visele lui tainice. Şi dacă era un om 
neutru, fără dorinţe şi vise, un pictor rece al moravurilor 
burgheze, îşi îngăduise să le îmbogăţească înfăţişarea prin 
cunoştinţele lui obiective asupra comportamentului lor 
obişnuit. 

Inima mi s-a golit de sânge, o teamă cumplită îmi 
contracta toţi muşchii: cineva bătea la uşa cea mare. M-am 
blestemat în gând că nu închisesem cu cheia; omul avea să 
intre, bătea mai tare. Am rămas întins neputincios să mă 
mişc. Am reflectat, în timp ce sângele se întorcea în valuri 
făcând să-mi bată inima. Nu putea fi Laurent, nici altcineva 
din familie, ei n-ar fi bătut. Bătăile astea însemnau: nu sunt 
de-ai casei, deschideţi-mi! Am tras în piept o gură de aer şi 
m-am ridicat. M-am dus cu paşi mici în hol şi am spus cu 
tonul cel mai neglijent şi mai obosit: „Da, ce este?” 
deschizând uşa. Eram în faţa unui pescar, desigur, de 
şaizeci de ani, într-un impermeabil galben, rău bărbierit, 
purtând ghete. Văzându-mă, n-a părut surprins. 

— Domnul Mattius nu-i aici? 

— Bună ziua, domnule, i-am spus ca să-l determin cu 
blândeţe să fie politicos. 

— Bună ziua. 

— Domnul Mattius nu-i aici. 

Mai ales, să nu dau explicaţii în legătură cu prezenţa 
mea, să mă port ca şi cum ar fi fost firească, vădită. 

— Când vine? 

— Zilele astea, cred. 

Mi-am închipuit deodată că trebuia să-mi ascund faţa. 
Am schiţat un gest, dar m-am gândit la vasul meu: era 
cunoscut. Zadarnic să... 


75 


— l-am adus un homar. Dacă-l vreţi... 

Ţinea sub braţ un sac vechi înfăşurat. L-a deschis, a 
apucat de mijloc un homar uriaş, plin de viaţă, şi mi l-a 
întins. Animalele astea mi-au făcut întotdeauna frică. 
Teama mi-o stârnesc cleştii lor, zvârcolirile frenetice ale 
abdomenului şi, mai ales, faptul că nu le luăm în mână 
decât ca să le scufundăm în apă fiartă sau să le tăiem în 
felii vil. Şi chiar dacă ştiu că nu le fac vreun rău, specia 
mea, morfologia mea, aspiraţiile mele n-au nimic de-a face 
cu cele ale unui homar. Existenţa lor mă stânjeneşte, sunt 
strict uman şi nu-mi place deloc să mă înconjur cu animale. 
Legăturile mele cu homarii nu vor fi bune decât în ziua în 
care aceştia vor alerga pe drumurile de ţară, atraşi de 
faruri. O să pot frâna ca să-i ocolesc. De zeci de ori a fost 
cât pe-aci să mă omor, ca să nu strivesc iepuri de casă sau 
de câmp. Şi nu suport să-mi ofere cineva un animal viu şi 
să se uite la mine să vadă dacă ochii şi gura mea îl doresc. 

— N-am voie să mănânc crustacee, am spus făcând o 
mutră prost dispusă, deşi mă dau în vânt după ele, când 
sunt gătite de alţii! Pescarului nu-i mai rămânea altceva de 
făcut decât să-şi ia înapoi homarul, dar omul nu era lipsit 
de fler. 

— Vă pregătesc eu sosul aşa cum ştiu eu şi vi-l fierb. 
Durează cinci minute. Sunteţi exact ca domnul Mattius. De 
mâncat mănâncă, dar dacă-i vorba să-l omoare... Şi se 
îndreptă spre bucătărie. Nu voiam să omoare homarul aşa 
că l-am ajuns din urmă şi i-am spus: 

— i-l cumpăr. Vâră-l într-o găleată şi lasă-mă să lucrez. 

Erau nişte vorbe mai dure şi mai seci decât cele pe care 
le rosteam în mod obişnuit. Omul a simţit: 

— Nu vă silesc. Voiam să vă fac plăcere. Homari ca ăsta 
nu se întâlnesc prea des. 

Homarul îşi desfăcu cleştii şi-i întoarse, încercând să 
apuce braţul pescarului. 

— Cât timp poate trăi afară din apă? 


76 


— O zi sau două, dar slăbeşte. 

— Dar într-un pic de apă de mare? 

— Trebuie totuşi să aibă destulă, s-o schimbaţi des şi să-i 
puneţi un pic de peşte sau de carne. Vreţi să aşteptaţi să se 
întoarcă domnul Mattius? 

— Poftim! 

Pescarul a pus homarul într-o găleată. Cleştii urcau şi 
coborau de-a lungul pereţilor de plastic. 

— Dacă se prinde de margine, s-a terminat, o şterge. 
Trebuie să-i puneţi un capac şi o greutate mare deasupra. 

Am găsit o tavă; fără să şovăie, pescarul s-a dus să 
aducă o bucată mare de gresie dintr-un colţ îndepărtat al 
grădinii. 

— Of, sunteţi exact la fel ca el! a spus iarăşi. 

Homarul se agita în închisoarea lui. Am dat o sută de 
franci pescarului care i-a băgat în buzunar de parcă ar fi 
fost doi bani. Oare pescuia întotdeauna homari de o sută de 
franci? Simţeam că sunt străinul idiot care poate fi jumulit 
de o sută de franci. De fiecare dată când mi se întâmplă 
aşa ceva mă cuprind o timiditate şi o mânie cumplite. 

— Ai uitat restul, am spus. Cât face homarul? 

— O sută de franci. 

— Vasăzică am nimerit-o bine? 

— Nu-i scump, e breton. 

— lartă-mă, am răspuns strivind cuvintele, credeam că-i 
mauritanian. 

— Cum vreţi să... a început el, apoi a priceput că îmi 
bătusem joc de el şi asta nu i-a plăcut. 

— La eleşteu v-ar costa o sută cincizeci, şi eu vi-l aduc 
acasă, proaspăt, abia scos din apă. Când nu ştii preţurile... 

— E foarte bine aşa. Poate că domnul Mattius îţi dă ceva 
de băut, am spus, sperând să-l jignesc, dar subtilitatea era 
prea mare. 

— Nu-i nevoie să vă deranjaţi. 

— Nu-i niciun deranj. N-am altceva de făcut. 


77 


— Adineauri spuneaţi că aveţi de lucru. 

— A, lucrez întruna; îmi pregătesc cursurile. 

— la te uită, aşa-i, a spus el, sunteţi profesor... 

Îmi închipuisem eu că pot fi reperat, dar acum nu mai 
încăpea nicio îndoială. Am intrat în joc: 

— De unde ştii? 

— Cumnatu-meu lucrează la domnul Le Guen, vă cunosc 
iahtul. Îmi aduc aminte că în ianuarie domnu' Mattius a 
venit la şantier. Eram şi eu acolo, v-a văzut iahtul şi a 
întrebat al cui e. l-am spus, da’ nu părea să vă cunoască. A 
zis: Aha! 

Am reflectat în mare viteză. Deci Laurent Mattius ştia de 
două luni de existenţa mea. Ştia că există un Gilles 
Laborde, profesor la Rennes. lar pescarul credea că el nu 
mă cunoaşte; vasăzică ce naiba caut în casa lui? Nu venise 
decât pentru asta; homarul era un pretext. Nemaiputându- 
mi stăpâni gândurile, mi-a trecut prin minte să-l omor şi să-i 
îngrop trupul în nisip, aşa cum făcusem cu hainele; sau să-l 
cumpăr, sau să-i spun totul. Dar dacă Gilles Laborde, om 
paşnic, s-ar fi putut hotărî mai uşor să ucidă un om 
primejdios decât un homar ameninţător, trebuia să 
priceapă că gestul ăsta nu putea fi săvârşit. Toţi cei din 
regiune erau desigur la curent cu şederea mea în insulă şi 
cu vizita pescarului. Nu puteam nici să-i cumpăr pe toţi 
curioşii din Roscoff şi Batz, asta însemna să recunosc 
violarea de domiciliu şi să mă oblig să plec numaidecât. Am 
ales minciuna. 

— Laurent e cel care, am spus eu şi m-am corectat 
îndată, domnul Mattius e cel care mi-a dat adresa 
şantierului, îţi dai seama că n-aş fi venit de la Saint-Cast, 
care-i portul meu de înregistrare, la Roscoff, dacă nu mi-ar 
fi vorbit cineva de bine despre şantierul ăsta. l-am cerut 
domnului Mattius să mă recomande directorului, dar mi-am 
dat seama că nu prea vrea. Drept să spun, părea să-i pară 
rău că-mi vorbise de el. Cred că nu-i place deloc să aibă 


78 


oaspeţi la Albatros pe timpul şederii lui. M-a întrebat când 
vin să iau iahtul reparat, şi am putut să-i dau o dată sigură. 
Atunci mi-a propus să petrec câteva zile pe insulă dacă-mi 
face plăcere. A adăugat că n-o să fie aici. Îmi închipui că o 
să vină numaidecât după plecarea mea, luni sau marţi. E 
cam sălbatic. 

— Cu femeile nu e, a spus pescarul. 

Mă credea. Am adăugat: 

— Homarul ăsta o să-i ureze şedere plăcută din partea 
mea. 

M-am întrebat dacă nu mersesem prea departe. 

— Bei un whisky, un rachiu de anason? Tocmai eram pe 
cale să beau un porto, dacă îţi place... 

— E prea dulce. Un rachiu de anason aş lua, e cea mai 
bună metodă să bei apă, ha, ha... 

A râs, am râs şi eu politicos. l-am dat o porţie dublă; a 
băut-o dintr-o înghiţitură şi s-a scuturat, biciuit de alcool. 

— Asta-i prima oară când împrumută casa cuiva. 

— Sunt foarte onorat. 

— Sunteţi cumva vreo rudă de-a dânsului? 

— Deloc. În fine, am cunoscut-o pe nevastă-sa. 

Mă menţineam într-un trecut prudent. La urma urmei, nu 
ştiam dacă ea nu murise. Nu răsfoisem nici zece pagini din 
cel de-al treilea album, nu cumva se sfârşea cu poze de-ale 
ei întinsă ţeapănă pe patul de moarte? 

— Mie ea nu-mi place, nu vine niciodată pe aici, a spus 
el, fără prea multă logică. 

Şi-a dat seama de asta fiindcă a adăugat: 

— La început, venea. Prima oară s-au simţit ca-n rai, a 
doua oară s-au certat; a mai venit o dată, pe urma 
niciodată. 

— De unde ştii toate astea? 

Redobândeam avantajul, eu eram cel mare punea 
întrebări. l-am mai dat o porţie dublă de rachiu de anason. 

— Adesea, îl iau cu mine la pescuit pe domnul Mattius. 


79 


Are nişte idei ciudate: când are chef de pescuit, pune o 
cârpă mare, albă, la fereastră. Asta înseamnă că-l pot trezi 
a doua zi dimineaţa. Atunci acostez şi vin să-l iau. Mai întâi 
mergem la homari, pe urmă ne ducem să pescuim cu 
năvodul. 

— Şi îţi povesteşte viaţa lui? 

— Nu, dar e uşor să îţi dai seama ce merge şi ce nu. 
Când era îndrăgostit, îşi aducea nevasta la pescuit. Pe urmă 
îi plăcea să fie singur, o întâlnea doar seara. Nu mai părea 
fericit, ba chiar enervat. Cupă aceea, ea n-a mai venit, cum 
v-am spus, iar el era fericit şi un pic cam trist totodată. Apoi 
a venit cu altă femeie, a adus-o de trei ori la pescuit şi pe 
urmă a dus-o la tren la Saint-Pol. De fiecare dată când 
venea o fată se petrecea cam acelaşi lucru, trei-patru zile 
lucrurile mergeau bine, pe urmă le făcea vânt, iar el 
devenea din nou vesel şi totodată trist, înţelegeţi? 

— Cum le făcea vânt? 

— Nu ştiu exact. Le lua pe iaht şi eu nu eram cu el, dar n- 
am auzit vreodată spunându-se la gară că făceau scandal. 
Desigur, le spunea că are de lucru. Şi-i adevărat. Nici nu 
mai punea cârpa albă la geam, iar dacă-i aduceam vreun 
homar, îl lua repede, adică i-l opăream. Beam la iuţeală un 
pahar şi adio. Profita de venirea mea ca să-mi dea scrisorile 
să i le pun la cutie. Nici măcar nu mă uitam cui le trimitea. 

Fraza ultimă a rostit-o un pic cam prea repede. A 
continuat vorbind mai rar. 

— Asta dura trei sau patru zile, cel mult. Pe urmă 
pescuiam, sau el se plimba cu barca lui cea mare şi se 
întorcea să lucreze pe la prânz. 

— Când merge cu iahtul, pescuieşte? 

— Nu, doar se plimbă. 

— Ştii de ce nu-i place navigația cu pânze? 

— Nu că nu-i place, dar nu-l lasă să stea liniştit. Când 
navighezi cu pânze ai întotdeauna ceva de făcut. Pe vas - 
m-am întâlnit adesea cu el pe mare - stă în picioare la 


80 


volan şi ia aer. N-are nimic altceva de făcut şi, cu cât sunt 
mai mari talazurile, cu atât e mai mulţumit îi place grozav 
când e vânt puternic. 

— Poţi să fierbi homarul, i-am spus, n-o să mor din cauza 
lui. 

N-a părut mirat că mi-am schimbat părerea. Îşi 
redobândea plăcerea de a acţiona, aşa cum era obişnuit. L- 
am privit agitându-se în bucătărie. Ştia locul cratiţelor, al 
plitelor care încălzeau repede, al sării nerafinate. S-a întors 
din grădină cu un fir fraged de ţelină. 

— N-aveţi morcovi, nici măcar un praz, a spus cu un ton 
uşor dispreţuitor, în sfârşit, o să meargă totuşi. Vedeţi că nu 
mai suferă. 

Homarul făcuse trei salturi înainte de a muri liniştit. Ce 
ştia pescarul de suferinţa cuprinsă în cele trei salturi? 

— ÎI fierbeţi fix un sfert de oră. N-o să vă fie frică să-l 
scoateţi? Ştiţi să faceţi maioneza? 

Am pretins că ştiu. A plecat. În ultima clipă, cum îl 
însoţisem până la uşă, m-a privit ţintă cu o asemenea 
intensitate, cu un apel atât de patetic la adevăr, încât am 
fost cât pe-aci să-i spun tot. Omul acesta mi-a apărut 
deodată ca fiindu-mi superior, atât de puternic şi de 
inteligent, încât am resimţit profund suferinţa de a nu fi 
decât Gilles Laborde, în casa altuia, un GL bogat în 
cunoştinţo nefolositoare, bune doar să mascheze 
adevăratul sens al vieţii. 

l-am spus nişte vorbe străine de adevăratul meu gând: 

— Îţi mulţumesc pentru amabilitate (nu era amabil). Plec 
duminică sau luni. Spune confraţilor dumitale (termenul mi 
s-a părut grotesc) pescari (şi mai nefericită împerecherea 
asta de cuvinte; în batjocură am găsit curajul de a 
continua) să nu vină să mă deranjeze, am mult de lucru. Că 
ai venit dumneata a fost foarte bine; unul în plus ar fi prea 
mult. 

— Dacă vreţi vin alb, a spus el, sunt câteva sticle sub 


81 


scară, în spatele rucsacului. Dacă aveţi voie, fireşte... 

A dus mâna la şapcă şi s-a îndepărtat în pas legănat. 
Eram frânt. Am aşteptat ca homarul să fiarbă cât trebuie, 
apoi l-am scos din apă şi l-am pus să se scurgă într-o 
strecurătoare. Când a devenit transportabil, l-am luat în 
braţe şi l-am dus pe terasă. L-am legănat ca pe un copil, în 
timp ce se răcea. Gândurile mele nu aveau continuitate; 
receptam imagini sau fraze disparate care ilustrau homarul 
legănat, moartea, roşul morţii lui, carapacea rece şi 
zgrunţuroasă, carnea călduţă dinăuntru, carnea rece, 
moartea comestibilă, apariţia poftei de mâncare. Parcă 
auzeam trosnind învelişul de chitină, vedeam cărnurile 
învelite în pielea roşie, aderenţele crem-gălbui, branhiile ca 
nişte flori, cartilagiile translucide. Ştiam că în afară de 
homar trebuie să mă gândesc la ceea ce mă ameninţa - 
mânia lui LM. Se ştia cum mă cheamă, eram reperat: un om 
va fi gata să depună pe îndelete mărturie împotriva mea; 
nu mai puteam opri cursul evenimentelor şi să şterg urmele 
faptelor pe care le săvârşisem. Purtam hainele lui LM, îi 
înfulecam proviziile, îi beam vinul, dormeam în aşternutul 
lui, îi consumam lumina şi păcura; nu-mi mai aminteam 
locul fiecărui lucru, ordinea fotografiilor în plicuri şi cea 
iniţială în care fuseseră aşezate albumele. Distrugeam şi 
deranjam; profanam. În alte vremuri mi s-ar fi cuvenit 
pedeapsa cu moartea. Acum, mă ameninţa închisoarea sau 
ospiciul, riscam să fiu dat afară din serviciu. 

Doar homarul - greutatea lui de carne, mirosul lui marin - 
devenise o hrană desăvârşită. Şi nu era vorba aici de cinism 
sau de celebrarea plăcerii mele, ci de un rit funerar. 
Homarul era fiert în loc să fie incinerat; aveam să-l tai în 
două părţi egale, în lung. Un cuţit zimţat mi-ar îngădui să 
oficiez fără greş (cuvântul tuturor persecutorilor). Desprind 
în continuare carnea albă, tare şi lucioasă cu aceeaşi 
plăcere. Ai zice că, pur şi simplu, e pusă în carapace. Doar 
în structura alveolară şi cartilaginoasă a capului poţi găsi o 


82 


legătură între haina albastră devenită purpurie şi carnea 
branhiilor. 

A durat mult până când l-am scos din tunica lui de 
chitină. L-am lăsat întreg. De ce să-l mai tai în două, de 
vreme ce eram singur? Lucram cu atâta grijă de parcă aş fi 
putut descoperi sufletul homarului în scobitura unui cleşte 
sau în ultimul inel dinaintea înotătoarei de la coadă. 

Am mâncat carnea dulce şi mirositoare fără maioneză, 
fără sare, încet, până la ultima lamelă. De îndată ce am 
terminat acest gen de împărtăşanie (n-am mâncat 
niciodată cu mai puţină lăcomie), am adunat până şi cele 
mai mici bucăţi de labe şi cleşti, cele două jumătăţi de 
carapace, şi m-am dus să le arunc în mare. 

De când sosise pescarul se înnoptase. Putusem ieşi fără 
alte haine decât cele purtate în timpul zilei, zgribulindu-mă 
un pic. Aş fi vrut să stau jos pe promontoriul migdalei şi să 
privesc îndelung sclipirile tuturor farurilor, îmi plăcea tare 
mult clipa asta pe care o trăiam, dar mi se făcuse frig şi 
teama mă cuprindea iarăşi. Dacă aş îndrăzni să navighez 
noaptea, aş pleca numaidecât la Saint-Cast şi aş tăgădui că 
am fost pe insula Albatros; asta însemna ca afirmaţia mea 
să fie confruntată cu cea a pescarului, dar oare câţi alţii 
recunoscuseră vasul? 

M-am întors ca să studiez situaţia la rece. Mi s-a părut 
atât de proastă, încât puteam să mai beau o sticlă şi să-mi 
pun pe spate o haină de tweed a lui LM. Am întors 
problema pe toate feţele; nu-mi puteam şterge faptele. 
Săvârşisem o serie de furturi mărunte prin efracţie. 
Conform articolului 000 din codul penal eram pasibil de o 
pedeapsă de la 00 luni la 00 ani de închisoare. Şi dacă, 
începând exact din clipa asta în care mă aflam, mă purtam 
cu o corectitudine desăvârşită, puneam toate lucrurile la 
locul lor, puneam nişte bancnote în locul sticlelor şi 
conservelor furate, dacă agăţam altele cu un cârlig de rufe 
pe firul întins înaintea cazanului, ca să plătesc păcura 


83 


consumată (plus un cec calculat cu largheţe ca să acopere 
dobânzile la pagube şi un preatium irae et melancoliae/, 
într-un cuvânt, dacă m-aş speti făcând toate astea şi tot aş 
rămâne vinovat de nedelicateţe, indiscreţie şi de violarea 
ireparabilă a secretului vieţii private. Nu puteam nădăjdui 
decât ca pescarul să nu vorbească. Mirarea lui LM în faţa 
locuinţei lui răvăşite, va face, fireşte, ca din prima zi a 
întoarcerii lui pe insulă, adevărul să iasă la iveală: domnului 
Gilles Laborde, profesor de literatura franceză a secolului al 
XVI-lea la Universitatea din Rennes pătrunsese prin efracţie 
la domnul Laurent Mattius, îi deschisese sertarele, îi golise 
cămara, pivniţa şi dulapurile de haine. E de mirare că 
pescarul nu recunoscuse hainele furate. 

Singura nădejde de a-l mişca pe LM era nu să-i ofer o 
reparaţie materială, ci să-i mărturisesc totul cât mai 
amănunţit cu putinţă, chiar şi faptele care, desigur, nu 
lăsaseră urme, ca de pildă, plăcerea de a respira aerul 
casei acesteia şi de a mă aşeza în fotoliile din salon. Cele 
mai mărunte poluări cu privirea sau prin atingere trebuiau 
semnalate într-un text scris ca o mărturisire generală. Ar 
trebui să nădăjduiesc că amploarea şi caracterul abject al 
greşelilor săvârşite împotriva lui LM (fireşte că era mai 
murdar faptul că-i violasem corespondenţa şi carnetele 
intime decât acela că-i mâncasem pateul de sturz) n-aveau 
să mă absolve în cele din urmă, ci să mă plaseze într-o 
categorie aparte de criminali (în mintea lui, fiindcă nu 
puteam pretinde adaptarea codului penal pentru uzul meu). 

Fireşte, faptele mele n-avea nici farmecul, nici insolenţa 
supremă a actelor gratuite dragi lui Lafcadio, eram fără 
îndoială mai curând curios şi pizmaş, şi nu-mi puteam salva 
din punct de vedere estetic decât primele fapte: 
debarcarea pe insulă şi, mai ales, spargerea geamului. LM 
n-ar putea să mă înţeleagă decât dacă i-aş spune totul 
despre mine, argumentele care m-au făcut să acţionez 


Preţ al mâniei şi tristeţii (lat.). (N. t.) 
84 


astfel (refuz motivele), ciudăţeniile mele, strania gelozie a 
bunicii mele etc. Şi totul despre EL, vreau să spun tot ce 
gândeam despre el prin intermediul descoperirilor mele 
celor mai indiscrete, despre mirosul lui, despre iubirile lui, 
despre coloana lui vertebrală, despre incorectitudinile lui 
(fără îndoială că nu era ireproşabil, de pildă faţă de lise, 
faţă de nevastă-sa, faţă de iubitele lui). 

Devenind mai vinovat am început să respir mai bine. Cu 
cât aveam să înaintez mai mult în cunoaşterea şi în tainele 
lui, cu atât riscam mai puţin din punct de vedere judiciar. 
Era vădit că n-avea cum să târască la tribunal un om care 
se putea răzbuna denunţându-l controlului fiscal, dându-i 
nevestei arme împotriva lui etc. În calitate de hoţ mărunt 
de conserve eram bun de spânzurătoare, ca hoţ de taine 
deveneam primejdios. 

Dar nu voiam să-i displac, chiar stârnindu-i admiraţia sau 
simpatia (încă nu ştiam ce avea să precumpănească în 
mintea şi în sensibilitatea lui), deci trebuia ca, arătându-i ce 
slăbiciuni are, să i le dezvălui pe ale mele şi să devenim 
fraţi, aşa cum ar trebui să fie toţi oamenii. 

Lipsit de posibilitatea de a recurge la justiţie, putea, fără 
îndoială, dacă nu mă pricepeam să-l înduioşez, să se 
răfuiască de la om la om cu mine, să se bată cu mine - în 
ciuda prăpăditei noastre coloane vertebrale - sau să mă 
omoare, aşa cum striveşti o insectă respingătoare. _ 

De acum înainte era sigur că o să ne întâlnim. Imi ştia 
numele încă din ianuarie; oare n-avea nicio carte de-a mea? 
Eu scriam şi prin reviste, poate că citise vreun articol de-al 
meu? în Diogene, cândva; în Paenultima Verba, unde îmi 
trimiteam materialele după ce le tradusesem mulţumitor 
într-un limbaj destul de încifrat ca să înăbuş o limpezime 
prea jignitoare. Fără îndoială, îmi citise Scrisoarea deschisă 
adresată domnului Etiemble asupra italienizării limbii 
franceze în secolul ăl XVI-lea, pe care o semnasem Un 
Babelian. Desigur, citise cronica pe care o publicasem în Le 


85 


Figaro în 1968, sau unul dintre cele trei articolaşe ale mele, 
trimise la Le Monde. Dar dacă într-adevăr nu se interesa de 
subiectele destul de deosebite pe care le tratasem, cel 
puţin văzuse titlurile şi semnătura. 

Deodată, am izbucnit în râs, am dus sticla în camera 
mea, în sfârşit... într-a lui şi aparatul de radio cu tranzistori. 
Aveam nevoie de o muzică întăritoare şi, în acelaşi timp, 
uşoară, de jaz, ca să mă simt tânăr şi totodată vârstnic. L- 
am auzit pe bătrânul Coleman Hawkins, l-am pus să sufle 
cu putere în saxofonul lui tenor, am băut un pahar mare şi 
am putut începe să râd din nou. Adusesem râsul cu mine, 
ca vinul şi muzica, fără să mă folosesc mai întâi de ele. Şi i- 
am dezlănţuit strălucirile convulsive şi ritmice. Foarte 
arareori îndrăzneam să fac haz. Ideea ce creştea în mine şi 
pe care o socoteam demnă de râsul ăsta rar, reluată în faţa 
jocurilor cu variaţii înşelătoare ale peretelui pictat, în faţa 
ferestrei care dădea spre noapte şi spre mare sau, mai 
curând, invitaţia asta i-a sporit puterea: îmi închipuiam, 
dragă LM, că te plimbi prin Rennes şi că pe trotuar te lovea 
strălucirea soarelui asfinţind într-un geam. Urcai repede 
până la etajul cu jocul de lumini şi găseai uşa închisă. O 
forţai cu umărul şi pătrundeai la un oarecare GL. li beai 
berea, îi mâncai sardelele, îi citeai lucrările şi-i deschideai 
sertarele. M-am oprit brusc din râs, dragul meu, tocmai mi- 
am adus aminte de rufăria murdară uitată în fundul unui 
şifonier. Desigur, ai găsit-o. Ai putea trage concluzia că 
peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, că-i vorba de 
un accident şi că sunt prea leneş - sau prea ruşinos? - ca să 
o dau la o spălătoreasă şi prea zgârie-brânză ca s-o ard. Am 
râs iarăşi, mai potolit: altceva aveai să găseşti, LM, 
fragmente de jurnal mediocre, începuturi de romane 
avortate, poeme cam firave, toţi martorii suferinţei unui 
specialist sătul să tot predea elevilor lui o frumuseţe pe 
care el însuşi o contestă din ce în ce mai mult. lar 
nenorocitul care ştie să demonteze limbajul, încearcă să 


86 


încovoaie cuvintele şi descoperă, în sfârşit, că trebuie să ştii 
să visezi, că a scrie nu depinde de voinţă, că izvorul nu 
curge. Acum curge, de când am îndrăznit să-ţi forţez casa. 
Era şi timpul, eram pe punctul de a renunţa să mă apropii 
de alţii, de a mă închide în menajul meu de flăcău tomnatic; 
eram gata să mă sufoc de mediocritate. Va trebui să-mi 
răscolesc sertarele şi să încerc să înţeleg de când datează 
micşorarea, de când retragerea, refuzul, când s-a revărsat 
în mine marele val al fericirii de a exista, când au venit 
teama şi închiderea în sine. Insula ta, casa ta mă 
conduceau la tine. Nu puteai fi la fel de mişel ca mine. Noi 
doi ne asemănam doar prin dragostea pentru mare şi prin 
plăcerea de a fi înconjurați de apă. Asta mă împiedică să fiu 
mort cu totul. Şi aveam dreptate să calc pe pământul tău, 
să urc până la casa ta şi până la storul deschis care mă 
chema. Nu mi-a părut rău şi sper să nu-mi pară. Im place 
faţa ta, am impresia că aş putea vorbi mult, foarte mult cu 
tine, fără să sufăr din cauza faptului că eşti deosebit. 
Desigur că nu faci parte dintre oamenii înzestrați cu o 
vitalitate excesivă care dau din ei şi nu primesc nimic, care 
se impun prin măreție şi bunătate, care nu ascultă 
glăsciorul nostru rănit, care ne liniştesc cu un cuvânt ca să 
se întoarcă la ciorba lor de cultură ce fierbe frumos şi 
aruncă în afară toate murdăriile. Eşti, desigur, sensibil, gata 
să te schimbi la faţă dacă ţi se spune: Ascultă, mi-e rău. Nu 
ştiu dacă atenţia asta, odată trezită, durează mai mult de o 
clipă, dacă faci să coboare în tine suferinţa altuia, dacă o 
primeşti, o încorporezi ca s-o înţelegi şi s-o îngrijeşti. Doar 
mamele ştiu să facă asta, aşa mi s-a spus, nu ştiu din 
experienţă. Părinţii mei mă învăluiau în nişte aburi sanitari 
şi morali, însă nu cu destulă dragoste. 

Dar încep să emit judecăţi asupra ta, fiindcă am văzut o 
sută de fotografii, am citit trei scrisori care îţi erau 
adresate, fiindcă ţi-am băut vinul şi m-am culcat în patul 
tău. Fiindcă m-am strecurat în hainele tale. De fapt, încă nu 


87 


ştiu nimic, îmi închipui, mă scald în spaţiul casei, refuz 
ameninţarea, timpul care-mi rămâne e prea scurt, nu pot să 
adun arme împotriva ta ca să mă apăr şi, totodată, să 
împărtăşesc emoţiile tale. Toată atitudinea mea e de 
simpatie; un pic de teamă m-ar împiedica s-o exprim pe de- 
a-ntregul, şi sentimentul ăsta spontan, curat, foarte curat, 
este ameninţat. N-ai dreptul să iubeşti oamenii împotriva 
voinţei lor, să intri în viaţa lor, în casa lor, suntem separați 
unii de alţii, ştiu. Prima privire care te atinge când baţi la o 
uşă necunoscută e o săgeată. Nimeni nu s-ar încumeta să 
privească în felul ăsta pe cineva, dacă n-ar fi îndrăzneala 
asta nesăbuită de a fi bătut la uşă şi de a prezenta o cerere 
măruntă:  „Caloriferul vă funcţionează bine? Reprezint 
Societatea Cutare”. Fâlfâi drapelul micuţ şi caraghios al 
economiilor de energie, slab Sesam. Nu îndrăznesc să bat 
la uşă şi să spun: „Aş vrea să stau de vorbă cu cineva, sunt 
singur, casa dumneavoastră îmi place, se pare că aveţi 
aceleaşi gusturi ca mine, sau cele pe care aş vrea să le am; 
sunt singur de cealaltă parte a uşii, iar dumneavoastră 
sunteţi aici acasă, pe insula dumneavoastră, cu politeţea 
dumneavoastră glacială şi cu înfăţişarea asta virtuos- 
indignată, fiindcă am îndrăznit să rup cercul magic. Aţi 
observat lupii şi cercurile lor de mirosuri pe care nu trebuie 
să le încâlci? Nu? Citiţi-l pe Lorentz, citiţi-l pe Chauvin. N-o 
să înţelegeţi nimic nici în legătură cu dumneavoastră, nici 
despre lume, dacă nu admiteţi că sunteţi un animal. Eu 
sunt, poate, singurul animal cu o comportare derutantă: 
instinctul meu este de prietenie şi de comunicare, dar sunt 
mai singuratic decât alţii. Ar fi trebuit să vin pe insula 
dumneavoastră când eraţi aici. Plec îndată şi mă întorc 
peste opt zile, când o să fiţi aici, debarc, urc până la terasa 
cu dragonieri şi bat la uşă. Imi deschideţi uşa, tocmai aţi 
sosit, pescarul încă nu v-a spus nimic; nu v-aţi numărat 
sticlele şi n-aţi observat nimic neobişnuit. Ba da. Uşa care 
dă spre grădina de legume: zăvorul nu era tras, fără 


88 


îndoială aţi uitat. Cine îşi îngăduie să debarce şi să urce 
drumul acesta particular?” 

Desigur, mă priveşti aşa cum ţi-am spus: mă străpungi cu 
privirea, arătându-mi o duşmănie grea ca de plumb. Ce pot 
face? Dacă nu ţi-am forţat uşa acum câteva zile, nu mai pot 
face nimic, n-am greutatea necesară. Nerăbdarea ta (şovăi 
să spun ce vreau să-ţi propun: o asigurare pe viaţă, să-ţi 
vând ceapă din Leon, şireturi de ghete, sau să te cooptez în 
secta Martorii lui lehova) mă îngheaţă. Deschid uşa şi 
cuvintele se opresc. Tocmai mă hotărâm să-ţi spun cu voce 
blândă: „Vreţi să staţi puţin de vorbă cu mine?” Nu-i asta 
cererea cea mai simplă şi mai înduioşătoare? De unde vine 
neîncrederea care-ţi întunecă faţa, expresia asta de 
plictiseală? Erai oare atât de ocupat, îţi petreceai timpul cu 
asemenea minuni? lată tot ce-i mai bun pe lume: 
necunoscutul. Cineva îţi bate la uşă, îţi cere pur şi simplu să 
stai de vorbă un pic, pe tonul cel mai discret, şi tu o să-i 
invoci o scuză caraghioasă ca de pildă: „N-am timp”, sau: 
„Cine v-a dat voie să acostaţi, să intraţi, să mergeţi, să 
respiraţi? Regulile sunt categorice, aţi citit pancartele...” 
Poate că o să fii şi mai rău, n-o să îndrăzneşti să invoci 
apărarea şi protecţia legale şi o să spui ceva în aparentă 
adevărat: „Să stăm un pic de vorbă - asta-i cererea cea mai 
ciudată care mi-a fost adresata vreodată: eu vin aici tocmai 
ca să nu stau de vorbă cu nimeni”. Şi o să mă împingi 
binişor spre ponton. Astfel, o să-ţi acorzi două minute de 
monolog, monologul tău: „Ştiu, e îngrozitor, suntem singuri, 
dar ce să facem? Fiecare dintre noi duce o viaţa jalnică. 
Atenţie la piatra asta, dragă domnule! Aveţi un iaht frumos 
(subînţeles: nu sunteţi sărăntocul pe care-l credeam). Fiţi 
foarte atent când plecaţi, marea vă e potrivnică şi riscaţi să 
treceţi prea aproape de Gisquets sau de Batz, nu sunteţi 
obişnuit cu locurile astea. Grăbiţi-vă, şi totul o să fie bine. O 
să arunc şi eu o privire de colo de sus. Adio, domnule, şi 
iertaţi-mă (şi o să adaugi orice), speța umană e cea mai rea 


89 


dintre toate”. Şi o să te întorci sprinten pe călcâie, după ce 
vei fi zâmbit mâhnit. din vârful buzelor. 

Bine. E limpede că mi te închipui rău, sau că-mi închipui 
cu răutate micimea ta sau reflexele tale burgheze, fără 
îndoială ca să-mi semeni şi totodată ca să nu pot fi mai 
prejos decât tine. Ar fi timpul să regăsesc un teren mai 
solid. Lumea mea mă îndepărtează de adevăr. Stau aici, 
întins, încă îmbrăcat complet pe patul ăsta, în camera 
întunecoasă, luminată de lună. Fabric întâlniri imaginare, în 
loc să merg până la capăt în ceea ce am întreprins. Gata cu 
diversiunile: amân pe mai târziu examinarea ultimului 
scenariu, cel mai interesant: mă prezint în faţa lui Laurent 
Mattius, la câteva zile după întoarcerea lui în insulă. El ştie 
că Gilles Laborde i-a forţat uşa. N-a luat nicio măsură 
împotriva lui. Doar i-a scris ca să-i ceară explicaţii, dar GL a 
plecat din Rennes înainte de a primi scrisoarea. El se 
declară “prizonier” al lui LM. Acostează, urcă pe cărare etc. 

Dar dau înapoi în faţa acestui model de stabilit, n-am 
destule elemente, mai dispun de patru zile (doar în 
principiu şi fiindcă aşa am hotărât. Nimic nu-l împiedică pe 
LM să vină mâine, iar eu sunt cel care mai are de stat aici 
patru zile înainte de a ţine cursul despre Rémy Belleau). 
Dacă iau în consideraţie primejdia imediată a sosirii lui LM, 
am altceva de făcut decât să studiez figura neveste-si sau 
să citesc cărţile din biblioteca lui, trebuie să acţionez cu 
viteza şi eficienţa unui poliţist, să caut slăbiciunile lui LM, 
tot ce-l expune unor sancţiuni legale, tot ce-l poate da pe 
mâna altora, tot ce vrea, fără îndoială, să ascundă. O 
cercetare gen sertare golite ca să găsesc vreo scrisoare 
tainică, vreun act personal nelegalizat hotărâtoare, o urmă 
sub masă, o corespondenţă compromiţătoare şi - de ce nu? 
— unele lucruri caraghioase, ca de pildă un accesoriu de 
sex-shop, rufărie obscenă etc. Dar ar trebui să ştiu face 
deosebirea între o purtare batjocoritoare şi una obişnuită... 

E linişte. Un copoi nu prevede, nu-şi închipuie. Caută. Să 


90 


percheziţionăm. Să nu ocolim nicio încăpere. Salonul l-am 
explorat: mai rămân vreo mobilă sau vreun sertar 
nedeschise? Simt cu plăcere că ochii îmi ies din cap. Percep 
imaginea deosebită care place, observă într-o strofă o 
tăietură de sub care iese la iveală un dulap în perete. Un 
scaun de bucătărie, un tăiş de foarfecă la rece şi uşa 
dulapului se deschide doar împinsă. Înăuntru sunt cutii de 
jocuri pentru copii prăfuite, o sacoşă de mah-jong, un loto, 
un joc cu figuri, o ruletă, un biliard Nicolas, diferite 
vaporaşe. Cinstita plăcere a familiilor şi poate o febră a 
jocului, o excitație rea, pofta de a câştiga, de a fi cel mai 
tare, ispita de a dispreţui. Nimic pe sub perne, nici sub 
covor. Învăţ să am bănuieli. Încăperea asta pare onestă şi 
burgheză. Unde o fi ascuns drogul? 

In partea dinspre sufragerie deschid o supieră de 
colecţie, cu legume în relief, asemănătoare şerpilor de pe 
farfuriile lui Palissy. Câteva punguliţe cu praf alb sub capac, 
dar e bicarbonat pentru digestiile laborioase de la începutul 
secolului. Mă aştept să găsesc praful Kock (vâră-ţi asta în 
cap), nalbă preparată în farmacie, ceai medicinal. În 
realitate, găsesc pastile Reynie, cărbune Belloc, Alka- 
Seltzer şi un foarte modern lapte de subnitrat de bismut 
uşor, pur, izolant gastric. Este o casă unde s-a suferit de 
stomac din generaţie în generaţie, o fabrică de ulceroşi sau 
de suferinzi de hiperclorhidrie, deci de anxioşi. Şi nu-i decât 
farmacia unei sufragerii. Cealaltă, ştiu, e în baia care nu-mi 
place. Acolo găsesc tranchilizante Valium, Serena şi 
adormitoarea Mepronizimă. Nimic dinainte de 1939. Niciun 
excitant al tonusului, aşa cum era la modă să iei în anii 
cincizeci-şaizeci. Niciun rest de antibiotic care să mă pună 
pe urmele vreunei boli serioase (sau ale superficialităţii 
vreunui medic). Un om anxios, fabricând hiperaciditate. Ar 
putea fi vorba de nevastă-sa sau de vreuna dintre tinerele 
care au locuit pe Albatros, dacă n-ar fi o cantitate atât de 
mare de punguţe, pastile, de flacoane (deşi pescarul m-a 


91 


informat că nicio femeie n-a stat aici multă vreme). Totuşi, 
nimic nu-mi pare nefiresc. Ar trebui consultat un doctor, 
ceea ce n-ar omite să facă un poliţist care anchetează o 
crimă, dar el n-ar întârzia în faţa dulapului cu farmacia; s-ar 
mulţumi să miroase flacoanele şi punguliţele cu prafuri. 

În cămară nimic interesant, nici măcar alcool fără 
chitanţă. Făina era făină, iar zahărul pudră zahăr pudră 
până la fundul oalei. Am mers foarte repede cu cercetările 
astea de rutină, ştiam bine că, dacă nu trebuie să le 
neglijez cu totul, nu slujeau, de fapt, decât să întârzie un 
pic, nu prea mult, clipa în care aveam să atac halca cea 
mare, carnetele intime ale lui LM. Chiar era destul de 
extraordinar faptul că, descoperindu-le la începutul după- 
amiezii, nu le-am citit după nouă sau zece ore: acum e 
trecut de miezul nopţii, oare mai am timp să dorm? 

Am spus că aveam la dispoziţie patru zile până luni 
- Rémy Belleau - dar am uitat să pun la socoteală timpul de 
călătorie. Trebuie să prevăd două zile de drum cu Délie, de 
la Albatros direct la Saint-Cast (dacă am ajuns până aici, 
pot lua proviziile lui LM, ceea ce mă scuteşte să mă 
aprovizionez pe drum) şi să merg cu trenul de la Saint-Cast 
la Rennes. Va să zică, în realitate, îmi rămân două zile, joi şi 
vineri, iar ziua de joi a început de câteva minute. La nevoie 
aş putea să las iahtul la Roscoff, duminică dimineaţă, şi să 
mă întorc cu trenul. Aş câştiga o zi, dar m-aş lipsi de iaht 
primăvara, la sfârşit de săptămână... Bine. Două zile, poate 
trei, înseamnă enorm de mult timp pentru percheziţie. 
Poliţiştii ar face asta mult mai repede. De fapt, nu mai e 
vorba să fiu fericit, să fac lucrurile pe îndelete, să mănânc 
homari întregi, să merg să respir parfumurile insulei, să 
dorm opt ore şi să visez în cada cu labe de grifon, (am spus 
„de leu” de mai multe ori, dar e grifon, are trei gheare 
lungi, îndoite pe o bilă. La începutul secolului se mai trăia 
într-o mitologie familiară; acum nu se mai cunosc decât 
jalnicele semne ale zodiacului). Nu trebuie să citesc 


92 


carnetele cu răbdarea şi uimirea arheologului. Nu sunt 
Champollion, ci Javert sau Vautrin, caut arme, taine, 
mărturisiri. Trebuie să citesc în diagonală, să sar peste 
lucrurile la care mi-ar plăcea să meditez, să fiu tot atât de 
selectiv ca un ordinator bine programat. 

Sunt obosit, mă duc să mă culc. 

Şi am urcat în cameră, pe deplin fericit că mi-am 
schimbat părerea atât de uşor, că am rămas deasupra 
evenimentului. Să dorm era mai important ca orice. Intr-o 
pijama de-a lui Laurent Mattius, brodată cu inițialele lui, 
două majuscule mici, pătrate, foarte sobre, albe. Pijamaua 
e de un verde ca migdala, cu un tiv de culoarea coacăzei. O 
stofă alunecoasă şi uşoară. M-am culcat în patul moale. 
Călduţ şi răcoros. Mai aştepta fericirea. A venit credincioasă 
sub înfăţişarea somnului, în linişte. 


93 


JOI ŞI NOAPTEA DE JOI SPRE VINERI 


M-am trezit pe la ora opt. Se făcuse ziuă de-a binelea şi 
nu acostase nicio barcă. Deodată, m-am simţit atât de 
fericit că locuiesc într-o casă pe o insulă, încât m-am 
întrebat de ce nu am o casă pe o insulă. Dacă asta însemna 
într-adevăr fericirea pentru mine, trebuia să pun totul în 
mişcare ca s-o dobândesc. Cum aveam bani puţini, adică 
aproape deloc - salariul meu şi câteva mii de franci de 
economii nenorocite - trebuia să câştig, să mă împrumut 
sau să trăiesc ca un schimnic într-o cetate ruinată pe o 
insuliţă fără vegetaţie. O strâmbătură lăuntrică m-a 
înştiinţat că nu voiam o insulă de sărăntoc, ci o casă 
frumoasă cu dragonieri, o insulă în formă de migdală, de 
fapt voiam insula Albatros. O voiam atât de tare, încât aş fi 
apăsat pe toate butoanele de declanşare a focului ca să 
pun mâna pe ea. Aşa credeam, dar când am priceput că 
unul dintre butoanele astea l-ar ucide pe Laurent Mattius, 
am încercat să-mi închipui orice altceva, o investiţie mai 
vicleană, dar trecuse vremea când intriganţii îl ruinau pe 
cel la ale cărui bunuri râvneau şi le răscumpărau după 
aceea la un preţ de nimic. Niciun scenariu care mă făcea 
stăpân al Albatrosului în doi ani (peste termenul ăsta 
dorinţa ar slăbi) nu era demn de crezare. Cel mai puţin 
demn de crezare mi se părea următorul: Mattius se 
împrieteneşte cu mine şi, din respect faţă de dorinţa mea, 
îmi dă insula şi casa. Fără să ceară nimic în schimb. Pur şi 
simplu ţinând seama de intensitatea dorinţei, sau după 
principiul „fiecăruia după nevoi”. 

Visurile astea absurde m-au făcut să mai pierd puţin 
timp, dar asta e fericirea - deriva realului, posedarea 


94 


instantanee a lucrurilor râvnite. M-am întors la primul 
scenariu - vai! — realist: să-i ofer lui Mattius o sumă atât de 
mare faţă de preţul insulei (sporit cu preţul „sentimental” şi 
cu cel al „ruşinii de a ceda în faţa banilor”). Preţul acordului 
său putea fi înţeles în funcţie de starea finanţelor lui 
Mattius, de un început de silă faţă de insulă sau, 
dimpotrivă, de nevoia din ce în ce mai mare de a se refugia 
aici, între un milion şi cinci milioane de franci. Mi s-a părut 
vădit că cifra de cinci milioane era pur şi simplu 
miraculoasă (şi nebunească). Albumele de fotografii, 
carnetele intime, hainele, ar rămâne pe loc. Nu s-ar mai 
pune problema să fie mutată Chinanikida. Enormitatea 
preţului oferit ar ajuta la această dizolvare a personalităţii. 
Laurent Mattius s-ar risipi în atmosferă cu grămada lui de 
bani. 

Întoarcerea la realitate e întotdeauna dureroasă. M-am 
scuturat energic ca să încerc să mă descotorosesc cu totul 
de visul ăsta. Cel mai sigur mijloc era să mă detaşez de 
peisajul marin, să-mi întorc privirile spre interiorul casei. 
Explozia primăverii mă făcea întotdeauna prea fericit şi de 
o lăcomie primejdioasă. Ca să potolesc nostalgia asta a 
puterii, a măreției, o bogăției, dorinţa nebună care mă 
cuprindea şi mă făcea copilăros, trebuia să încerc să 
regăsesc teama, sentimentul nebuniei faptelor mele. 
Noaptea mă întremase de minune: nu mai credeam în 
primejdia Mattius. 

Am hotărât să nu-mi pierd vremea în cadă. Doar m-am 
bărbierit şi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă întotdeauna 
când mă rad altundeva decât în baia mea: m-am tăiat sub 
nas. Am lăsat sângele să curgă şi să se usuce pe buze şi pe 
bărbie. Sângele nu mă stingherea: totuşi l-am şters fiindcă 
trebuie (?) să fii întotdeauna gata să-ţi arăţi faţa. Albatrosul 
nu era la adăpost de vizite. M-am îmbrăcat cu alte haine ale 
lui Laurent, cuprins, în dimineaţa asta, de un sentiment de 
stinghereală: am pus pe mine un pantalon şi o haină de 


95 


catifea reiată de culoarea nisipului, o cămaşă violetă, 
mocasini tot negri şi şosete roşii. Parcă mă îmbrăcase un 
pictor de costume. 

Mi-am dat seama că acţionam cu un oarecare 
automatism. Nu credeam în ceea ce săvârşeam. Am făcut o 
cafea şi am făcut-o rău, dar asta nu conta. Timpul trecea 
repede nefăcând nimic. Şovăind să fac ordine şi totuşi 
făcând, ducând fiecare farfurie la locul ei, pe rând. Intr-un 
gol de gândire. Nu cred că eram conştient de „percheziţia 
întreruptă”. Însuşirea asta de deconectare îmi îngăduie în 
orice clipă să mă port ca un automat. Aşa mi s-a întâmplat 
odată în timpul unui curs despre Rabelais. Am debitat nişte 
fraze automate. Trebuie să fi avut un pic de sens, fiindcă 
feţele studenţilor nu exprimau decât o foarte uşoară mirare 
(dacă aş fi rostit cea mai măruntă prostie s-ar fi prefăcut 
uluiţi sau ar fi izbucnit în râs). Eu îi priveam, mă speriau, iar 
limba îmi mergea singură. Mă oprisem deodată. De data 
asta, observaseră că sunt descumpănit, fără să încerce să 
profite. Simţeau că e vorba de ei şi îi cuprindea şi pe ei 
neliniştea. lar când un prost a început - prea devreme - să- 
şi manifeste cu voce tare neliniştea în legătură cu liniştea 
asta, l-au repezit, dar eu devenisem din nou stăpân pe 
mine. Am spus: „Scuzaţi-mă” şi am adăugat: „Prefer să vă 
spun adevărul. Dintr-odată n-am mai ştiut ce caut aici şi 
nici ce fac în faţa voastră. Să-l lăsăm pentru o clipă pe 
Rabelais; a avut vreodată cineva dintre voi sentimentul 
unei incoerenţe trecătoare a personalităţii?” Câţiva au 
ridicat mâna şi mi-au explicat tulburările lor, dar unul dintre 
ei, care avea o voce gravă, m-a întrebat: „Cum vă puteţi 
reveni atât de repede dintr-o stare de angoasă, ca să faceţi 
din ea un subiect de întrebare?” l-am răspuns că era un 
mod de a mă descotorosi de o greutate prea mare. 
Începând din ziua aceea m-au iubit un pic şi m-au respectat 
mai puţin. 

În ziua asta de joi 17 martie, pe la ora zece, m-am smuls 


96 


cu greutate din bucătărie şi am hoinărit prin casă. Era într- 
adevăr casa altuia. Cum îl chema? Ah, da, Mattius! 
Personajele tabloului lui Ravenot se întorseseră la 
anonimatul lor. Aveam acelaşi sentiment de mâhnire, ca 
atunci când oamenii îmi spun; „Aici SUnteţi Că la 
dumneavoastră acasă”. Este minciuna cea mai sfruntată, 
fraza cea mai ipocrită. Privesc totuşi mobilele, pereţii, 
lucrurile, ca şi cum aş avea cu ele un raport de forţă slab, 
din ce în ce mai slab. În curând, nici nu mai îndrăznesc să 
stau pe scaunul pe care fesele mele îl posedau un pic. Mă 
ridic şi o şterg. 

Îmi era teamă; mă gândeam că s-a terminat, trebuie să 
plec. lar dacă LM îmi reproşa că-i violasem casa, puteam să 
ridic din umeri şi să-i spun: „Nimic n-am văzut, nimic, nu 
mi-a plăcut nimic, n-am luat nimic. Casa asta mi-a rămas 
străină. Într-adevăr. Am încercat să iau totul, dar n-am 
putut. Toate mi-au căzut din mâini. El ar înţelege cu 
siguranţă limbajul ăsta, e un om sensibil. Acesta era 
scenariul rezonabil - să mă prezint ca un învins. Asta merge 
întotdeauna. Dar am continuat să rătăcesc prin casă. 

Lăsasem carnetele lui LM pe birou, nu-mi mai aminteam 
de ele. Deîndată ce le-am văzut, toate vălurile au căzut. Am 
înţeles că mă tem că n-o să-mi placă. L-am luat pe primul 
din grămadă şi am început să citesc stând în picioare, ca să 
nu mă instalez, să nu dau un aspect solemn momentului. 
Carnetul era de format prelung, zece centimetri pe 
optsprezece. Un scris gol, încrezător, al cuiva care nu-şi 
închipuie că altcineva îi poate citi scrierile tainice, că-i 
poate îmbrăca hainele şi forţa viaţa. 

LM scria în carnetul cel mai recent, datat din ianuarie 
1977: 


Un nou pustiu. De violat. Totul continuă 
Nimicul, plăcerile, gândurile decalate 
cu o treaptă ca să mă uimească, cu trei 


97 


ca să mă neliniştească. La şase e întoarcerea, 

la nouă jumătate de întoarcere la douăsprezece: 
întors de unde am plecat, la ce bun să plec? 
N-am înaintat cu o oră, marş perspectivă 

pe loc sau variaţii prea fine 

ca să le percep? 

Cadran al anului, întoarcere la carturi, la Albatros. 


Gisele îmi scrie: „Phoenix în februarie?” 

traduc: de biciuit copiii, 

minune a prezenţei paterne, avânt apoi scădere 
a tuturor. 


Gisele - întoarcere-pică - o să mă deteste, 

Philippe şi Emma - întoarcere-lene - 

o să mă socotească stingheritor. 

Eu, întoarcere-plictiseală, o să dorm cu un ochi deschis. 

Şi o să-mi redobândesc capacitatea de a inventa 
femeie poetică, aproape prima care trece. 

Cum aş mai putea să cred atât de tare în ea? 

De acum pare mai simplu. 


Prima zi. larnă negată. Dragonieri 

grădină, vânt călduţ. Mărgele cărnoase mirtiforme 
după deflorare. Insula fecioară din nou 

violată. Să rupi himenul pânzelor de 

păianjen de pe vechea comodă, fire 

ale Fecioarei întinse prin coacăz. 

Să rupi pretutindeni vraja. 

Beţie. Vin şi muzică, mişcare, 

singurătate, fericire. O să-mi dau seama la prima 
privire dacă m-a uitat casa. 


Îngrămădire de coşuri cu peşte 
stricat sau cu carne împuţită. Aerul e 


98 


brăzdat de mirosuri grele sau 

uşoare. Impresia falsă că unele mirosuri 
cad iar altele urcă. Dar 

e o plăcere pe vasul ăsta vechi 

murdar şi organizat unde ne trambalăm 
Capcanele josnice. Homarii minuni 

tari s-au lăsat prinşi, ceea cemă 
întristează mereu, dar şi râd de 

unealta asta din lemn şi sârmă, de parcă 
aş lua lecţii cu un profesor 

de supravieţuire. 


Roscoff. 

Alături de lagărul de concentrare al crustaceelor, 
mii care aşteaptă cu cleştii strânşi, încordaţi 
plecarea spre asfixia înceată a scufundării 

în aerul irespirabil şi moartea prin 

scufundare în apă clocotită, la şantierul Armor 

un vas francez, cu nume englezesc 

niciodată niciun vas englezesc cu nume francez, o 
ciudată D&/ie, idee-cuter a unui profesor, 

îmi spune Le Guen. 


Am lăsat carnetul atât de repede de parcă ar fi început 
să mi se zvârcolească în mâini. Nu era nici frică, nici 
bucurie, ci un sentiment de irealitate mistică. În timp ce eu 
habar n-aveam nimic despre el, el ştiuse de mine, scurt şi 
cuprinzător, iar eu un profesor sceve-ian, proprietar de iaht, 
eram un personaj din viaţa lui. Şi nu mă putea uita, ştiam 
asta. Uiţi o persoană vagă căreia i-ai fost prezentat din 
întâmplare, îţi aduci aminte întotdeauna de o vorbă de duh 
de-a lui în legătură cu o idee a cuiva, ivită din neant. 
Fusesem subiectul descoperirii lui, aşa cum, de patru zile 
încoace, el era subiectul descoperirii mele. 

Nu crezusem în povestea vizitei lui la şantier pe care mi- 


99 


o relatase pescarul. Sau mai curând, acceptasem ideea că, 
fizic, Laurent Mattius, pescarul şi Délie se aflaseră faţă în 
faţă, dar nu crezusem că evenimentul se petrecuse cu 
adevărat. Tot aşa cum suntem copilul unui spermatozoid 
mai viguros, mai vioi şi mai şiret decât alţii, în fiecare clipă 
mii de gânduri sau de imagini avortează deşi pot fi 
percepute. Toţi trecătorii de pe strada asta, toţi pasagerii 
trenului ăstuia, toţi pomii din pădurea asta dispar într-o 
simplă scurgere de figuri sau de trunchiuri. Mai presus de 
orice mă interesează mecanismul cunoaşterii care 
desemnează o figură, un copac printre alte mii şi semnul 
lăsat pentru totdeauna în amintirea mea. Laurent Mattius 
mă văzuse prin chila şpraiţuită a iahtului De/ie, când vasele 
îşi arată infrastructurile putrezite, excrescenţele de scoici. 
Poate ştia că Délie este anagrama cuvântului /'/dee; el îmi 
era mai apropiat decât nepoţii mei de la Saint-Savinien-sur- 
Gartempe sau decât mătuşă-mea de la Gisors. li puteam 
citi mai departe carnetele, îmi dădea voie, nu-mi ceruse 
îngăduinţa să fiu unul dintre personajele lui, să împrumut 
substanţa mea câtorva cuvinte modelate de mâna lui. Mă 
silise chiar înainte de a-mi veni ideea să-l silesc: 


Observat o gaură în cocă mare cât o 

farfurie. În timp ce mă miram: „Gaura 

e în formare, lemnul putred rezistă printr-o 
minune, am mărit-o un pic ca să dau de 

lemn sănătos. — Dar n-or mai fi şi alte 

puncte slabe? — L-am pus pe Yannik să 
sondeze toată coca”. Yannik are şapte ani e un 
copil ciudat cu privire pătrunzătoare, vioaie şi serioasă. 
Taică-său l-a chemat fiindcă a 

înţeles uimirea mea. „Arată-i cum 

sondezi.” Yannik a luat un ciocănaş de lemn 

şi a aplicat o serie de lovituri 


5 Ideea (n.t.) 


100 


una lângă alta. Ţine capul plecat ca să 

asculte mai bine. De două ori a lovit în acelaşi 

loc şi s-a întors un pic înapoi. 

Sunetul îi părea a fi de lemn putred; atunci a 

luat o pensulă mare şi a făcut un cerc de vopsea albă 
în jurul locului dubios. Ca să nu 

uite niciun centimetru pătrat, bate în fiecare şipcă şi 
o înseamnă când a ajuns la provă 

înainte de a ciocăni şipca dedesubt 

până la pupa. „Nu poate lucra 

foarte mult timp întruna, spune Le Guen, 

urechea i se obişnuieşte. Într-o zi a descoperit că 
zgomotul e într-adevăr ciudat: bătea 

într-o bucată a umbrelei unei meduze 

care se lipise de cocă. Sau dă 

de câte o porţiune plină de cochilii. A fost 

bine răzuită, dar tot mai rămân. Lui Yannik 

nu-i scapă niciuna.” 


Scrisoare de la Marie. N-o să răspund, 

nici măcar n-o s-o deschid; ar trebui s-o 

arunc. N-o arunc numaidecât. 

Ştiu că niciun cuvânt de-al ei n-o să mă înduioşeze 
şi că fiecare o să mă enerveze, dar o î 
scrisoare închisă rămâne încărcată de înţelesuri. În 
cele din urmă o deschid ca s-o pot arunca, 

n-am nevoie s-o ating cu privirea; 

masa compactă a scrisului îmi face silă. 

Altă scrisoare, de la C. Emoţie. 

Dar o citesc în fugă, din cauza 

scrisorii de la Marie. Pândesc în scrisoarea 

lui C semnele premergătoare ale 

nestăpânirii ei şi ale oboselii mele. Mă anunţă 
moartea lui Langlois - nu 

aflasem vestea asta tristă. Ea 


101 


e sensibilă faţă de acest trup mare şi gras 

îndopat cu imagini. Niciodată C n-o să semene 

cu Marie, niciodată n-o să mă obosească, o 

s-o iubesc întotdeauna, cel puţin un pic. 

În clipa asta, încerc totuşi s-o pierd cu 

trecerea zilelor. Trag de şiretul timpului 

ca să văd dacă mai rezistă. Nu există ruptură 

fără luptă. Ştiu că ultimele salve 

o să pornească într-o zi prin poştă şi că 

vor fi gloanţe risipite. Din cauza asta 

privesc cu atâta spaimă scrisorile. In ziua 

când o voi fi părăsit pe C în voia problemelor ei 

viscerale, poate o să renunţ la femei 

pentru ca scrisorile noastre să devină din nou 
nevinovate. 

Deunăzi, o uitasem cu adevărat pe C la cotitura 

unei fraze care evoca facultatea mea de a o iubi 

instantaneu pe cea care trece. 

C închide orizontul şi când mă duc 

să mă aşez lângă bila de agată, pe mare, 

din toate părţile nu văd decât corăbii aducând-o. 

Sentimentul ăsta tristanian îmi pare cam caraghios, 

de ce? Şi mai ales, de ce rupturile 

automate, şederile la dată fixă, la Albatros? 

Le previn că o să le părăsesc aşa, 

brutal, 

pe câteva zile, fără motiv sau obligaţie. 

O fac împotriva voinţei mele din clipa aceea, la fel 

de orbeşte, ca o anghilă care merge să se întâlnească cu 

peştimea ei, dar nu-i vorba de vreun instinct genezic 

care să mă împingă s-o fac (dimpotrivă) e lupta 

împotriva tuturor forțelor exterioare, armistițiul 
pasiunilor. 

Toate femeile care n-au îndurat ruptura asta 

mi-au părut condamnate deîndată. 


102 


La început eram chiar mai crud, le aduceam 
cu mine pe insulă. Unele n-au rezistat decât 
trei zile. 

Nimeni nu poate înţelege casa asta, insula 
asta, la fiecare pas e o taină: eu sunt suma 
tainelor ăstora. Voi care încercaţi să 

mă cunoaşteţi, lăsaţi orice speranţă, 

de treizeci şi cinci de ani încerc şi am 

toate cheile vizibilului. La Proust 

sunt două trepte inegale ca să intri în casă. 


Am scos un țipăt puternic de bucurie; încercasem de o 
sută de ori să mă apropii de casa asta, ca s-o simt sub 
picioare, iar după lungimea pasului observasem treptele 
astea inegale la dus, una mare şi una mică; cea mare era 
mai scundă decât cea mică. Dacă n-aş fi fost atât de grăbit 
de timp, aş fi lăsat deoparte carnetul, ca să încerc toate 
pietrele drumurilor. De acum ştiam că vă trebui să mă 
întorc într-un anotimp prielnic ca să pipăi nisipul din 
golfuleţe şi să-mi mişc degetele de la picioare în apa 
luminată cum se cuvine. Mă stăpânisem să nu tip 
descoperind bila de agată sub pana lui. Pană? Cu ce scria? 
Era un scris gros şi citeţ, fără fineţuri; să fi scris cu vreo 
cariocă subţire? 

Părea să creadă că dacă scapă o singură taină, nu mai 
rămâne nimic, aceasta fiind de ajuns ca să amenințe 
trăinicia întregului. Pe LM nu-l puteai născoci, nu puteai 
reconstitui animalul în întregime decât dacă aveai toate 
oasele lui. Mă complăceam în credinţa asta, cu atât mai 
mult cu cât el ţinea, în carnetul lui, un curs de anatomie, de 
fiziologie şi de comportare LM-iană. 

În principiu, lectura carnetelor trebuia să-mi aducă un 
câştig dublu: verificarea intuiţiilor şi observaţiilor mele şi 
dobândirea unor noi cunoştinţe. Eram întru totul de acord 


103 


ca LM să mă informeze că şi-a scrântit glezna în februarie 
1974, în timp ce schia la Arâches (dintr-un carnet din 
martie 1974, întredeschis). Mă puteam aştepta să descopăr 
o urmă a accidentului în dosarele lui medicale (un plic mare 
încă nedeschis), dar asta nu-mi prevestea o plăcere prea 
mare. Vreau să spun că evenimentul nu-mi stârnea decât 
reflexul unei simple curiozităţi: „Ah, şi-a scrântit glezna”, în 
timp ce: „Aha, schiază?” era de acum o informaţie mai 
complexă. Îi plăcea într-adevăr să schieze sau se simţea 
obligat să se ducă în fiecare an la schi? Eu nu mă duceam. 
Şi când lucra? 

Mă oprisem din citit ca să-mi pun unele întrebări în 
legătură cu meschinăria mea. Ca întotdeauna nu ştiam 
dacă fac pe meschinul sau dacă sunt într-adevăr. Eram în 
faţa acestui LM, schior, asaltat de femei şi mă aflam într-o 
stare de spirit contradictorie, în care se întâlneau admiraţia, 
enervarea, disprețul. Navigaţia asta mentală de la cald la 
rece îmi răvăşea inima. Aveam oare timp să mă opresc la 
analize personale? îmi aminteam cu un fel de bucurie 
sălbatică faptul că aveam de căutat un document 
compromiţător pentru LM. Dispreţul care m-ar ajuta să fac 
asta s-ar preface îndată într-o prietenie josnică, prietenia 
elevată fiind aceea care înalţă inimile împreună. Mă 
împotmoleam în mlaştina unor gânduri informe. Ştiam că 
eu nu sunt suma gândurilor mele rele, că undeva deasupra 
nemernicelor bucăţi care mă alcătuiesc există un Eu care ar 
fi fost mai arătos dacă aş fi reuşit să-l apuc, să-l compun 
corect. 

Voiam să mă opresc la ziua de joi, ora unsprezece 
dimineaţa. Soare cald, de sfârşit de iarnă, cer încă brăzdat 
de nori ca nişte eşarfe, câteva creste de spumă pe mare. 
Luasem carnetul din ianuarie 1977 pe terasa cu dragonieri. 
Şi mi-am dorit să nu-l mai ţin între degete ca să gust mai 
comod clipa asta de conştiinţă deplină. Unde să-l pun? Pe 
fotoliul din palmier de India pe care-l lăsasem afară toată 


104 


noaptea? Era încă prea umed. În buzunar pur şi simplu, 
adică în buzunarul lui LM, în haina lui de catifea. Carnetul 
lui în buzunarul vestei lui. Era timpul să mă repersonalizez. 
Aveam de întâmpinat, într-adevăr, prea multe riscuri. Îmi 
plăcea să mă joc cu hăţurile astea, nu credeam că te poţi 
pierde cu totul, dar important e să te redefineşti. Puteam 
consacra o oră unei reflecţii fundamentale. 

Am preferat să mă întorc în casă şi să urc în cameră. Să 
mă culc pe patul lui închizând ochii. Şi am început să-mi 
recit actul de naştere şi pe cel al părinţilor mei. 

M-am născut la La Haye-Descartes, în Touraine, la 15 
iunie 1927, la ora 8 seara, din părinţii Roger-Hectorfelicien 
Laborde, născut la 2 octombrie 1900 la Coursegoules, mai 
sus de trecătoarea Vence, şi Henriette-Flicite Bordoni, 
născută la 7 noiembrie 1909, la Chalans, în Bresse. Nu ştiu 
la ce oră s-au născut. O să-i întreb când o să mă duc să-i 
văd la Baronnies. Cred că mi-au spus-o şi am uitat-o. 
Informaţiile care mi s-au dat fără să le rețin se numără cu 
milioanele. Şi dacă aş avea un creier destul de inteligent ca 
să mă interesez de creier, obiectul studiilor mele l-ar 
constitui mecanismul memoriei şi al dobândirii de 
cunoştinţe. Sunt rezultatul unui provensal, al unei bresane 
şi al unei serii de surzenii. Dacă aş fi auzit totul, aş fi fost 
rezultatul ideal al unor gene foarte reale pe care mi le-au 
transmis şi al torsiunilor intelectuale şi morale pe care le 
administrau întruna bietei mele tulpini şovăielnice. Aş fi 
ajuns medicul care visau că voi fi (amândoi erau laboranţi 
farmacişti) şi, totodată, pianist (maică-mea), anticlerical în 
mod visceral  (taică-meu), îndreptat de lectura lui 
Feuerbach (taică-meu, influenţat de maică-mea), un beţiv 
care bea în taină (maică-mea care, faţă de mine, nu se sfia 
să-şi ascundă porto-ul în sticle de sirop) şi, mai ales, un 
partizan convins al deliciilor căsătoriei. 

Foarte curând am locuit la Asnieres, unde părinţii mei 
lucrau într-un mare laborator. Maică-mea visa să locuim la 


105 


Neuilly, iar taică-meu în Montparnasse. Călătoream la 
Courbevoie, la Grande-jatte şi pe peluzele castelului de la 
Becon. Traversam strada Armand-Sylvestre şi strada 4 
Septembrie ca să dau de străzile mele cu nume de pictori, 
strada Tintoretto, strada Guido şi strada Rafaël. Pedagog 
încă de atunci, cumpărasem dintr-o enciclopedie mediocră 
a picturii fascicolele consacrate lui Tintoretto şi Rafaël. 
Guido, mai puţin celebru, nu fusese onorat de reproducerile 
acelea ieftine, şi nu izbuteam să-i conving pe copiii de pe 
strada Guido că locuiesc pe strada Guido Reni. Le-am adus 
de la Luvru o ilustrată cu o reproducere după Ecce Homo 
care l-a exasperat pe taică-meu. Nu suferea această 
reificare a suferinţei şi respingea în întregime pictura 
durerii. Nici eu nu m-am dat în vânt după ea. 

Îi iubeam mult pe părinţii mei, deşi miroseau întruna a 
eter şi a permanganat. Îmi astupam nasul, aşa cum îmi 
astupam urechile. Ajung să mă întreb dacă ochii mei îi 
vedeau. Chiar mi se pare că-i percepeam mai curând printr- 
un soi de vedere paroptică, cea directă părându-mi-se prea 
stingheritoare. Fără îndoială, aş fi dorit să aibă trăsături mai 
nedesluşite, care să fie în mod mai puţin direct la originea 
semi-urâţeniilor mele şi a sferturilor mele de frumuseţe. Nu 
răbdam să se spună: Gilles are ochii maică-si şi bărbia 
voluntară a lui taică-său. Numaidecât închideam pleoapele 
care nu mai lăsau privirea să treacă decât printr-o 
crăpătură cât tăişul unei lame, şi deschideam gura lăsând 
să cadă o dată cu bărbia şi înfăţişarea marţială. Apoi 
holbam ochii şi strângeam din dinţi, la celălalt pol al 
batjocurii, iar toată lumea era de acord că sunt idiot. 

Nimic nu-i mai dureros decât copilăria (copilăria mea) şi 
n-aş vrea s-o retrăiesc - pentru uşurinţa trupului, fineţea 
pielii, strălucirea ochilor, energia vitală - decât dacă părinţii 
n-ar mai astupa orizontul ca un lanţ de munţi. Am numărat 
treizeci de oprelişti şi şaptesprezece porunci pentru o 
singură zi de iarnă, de la trezire până la culcare şi dincolo 


106 


de zi, noaptea, în legătură cu modul de a sta într-un pat. O 
să arăt, poate, pentru informare şi opreliştile-porunci de 
primăvară şi pe cele de vară, dar, cinstit vorbind, joi 17 
martie pe la ora 11 şi 15 nu m-am gândit la ele. 

Cred că unul dintre singurele elemente poetice ale 
copilăriei mele a fost prezenţa trupelor de ocupaţie 
germane. Nemţii aduceau dimensiunea fricii şi încarnau 
răul absolut. Aşa mi se spunea, şi de data asta nu eram 
surd şi credeam. Dovada răâutăţii lor era afişată cu 
regularitate pe pereţi, sub formă de Behanntmachung, 
cărora noi le spuneam simplu Anunţuri. Când s-au instalat 
la castelul de la Becon, am vrut să mă mai plimb o dată pe 
peluze. M-au privit cu un amestec de ferocitate şi de 
veselie, care m-a făcut să aflu cu precizie unde ajunsesem 
la vârsta mea, paisprezece ani, şi drumul lung de străbătut 
ca să fii liber, dar şi posibilitatea de a fi numaidecât dacă-i 
sfidam, dacă-i exasperam până când santinelele aveau să 
ducă la ochi automatele pe care le purtau în bandulieră. 

Am plecat prevăzător, dar primejdia era acolo sub forma 
asta, decupată curios şi poate în revolverul şi baioneta 
ofiţerilor... Ei reprezentau focul care arde la toate gradele, 
până la fumul negru al morţii. 

Mai târziu, când nemţii au trecut înapoi frontierele, am 
încercat să regăsesc chipul fricii şi al morţii sub trăsăturile 
celor care-mi apăreau mai întâi ca nişte simpli furnizori ai 
închisorilor: poliţiştii. Ei nu omorau nepedepsiţi. Dacă un 
poliţist trăgea, trebuia să tragă doar ca să se apere. Totuşi, 
ziarele povesteau uneori nişte istorioare cu hoţi tineri, 
doborâţi fiindcă fugeau. Deşi codul penal nu prevedea 
pentru furturile de acest gen decât pedeapsa cu 
închisoarea, unii poliţişti care-şi ieşiseră din minţi de 
bucurie că pun mâna pe un delincvent în flagrant delict, 
întrucât fugeau mai încet ca acesta, îşi îngăduiau să trimită 
un proiectil de metal într-un trup din piele, muşchi şi sânge 
ca să-l imobilizeze şi să pună mâna pe el. 


107 


Într-o zi a lunii februarie 1947 am luat din dulapul maică- 
mi o geantă goală. Am ieşit şi m-am îndreptat spre Piaţa 
Belgiei, unde eram sigur că găsesc un agent. Cu puţin 
înainte de a ajunge în piaţă, am luat-o la fugă legănând 
poşeta în mână. M-am străduit să par extenuat, de parcă aş 
fi fost urmărit de mult timp. Am trecut printre maşini. 
Agentul a fluierat. Fiindcă nu mă opream şi fugeam în 
direcţia castelului Becon, pe strada Edith-Cavel, s-a repezit 
în urmărirea mea. Am auzit strigăte, dar nu m-am oprit. A 
răsunat un foc de armă. Trăgea în aer, pe următorul avea 
să-l tragă în mine. Am fugit şi mai repede, acum îmi era 
frică, pur şi simplu frică, şi intram în parcul castelului. 
Agentul m-a ajuns şi a tras de două ori. Am simţit o durere 
violentă la piciorul stâng şi am căzut într-o tufă de salvie 
stacojie. Polițistul a sărit pe mine şi mi-a smuls poşeta. l-am 
spus simplu cât mai rece cu putinţă: „V-aţi înşelat”. A 
constatat că poşeta e goală. Pietonii se adunaseră în jurul 
nostru şi a trimis pe cineva să cheme maşina de intervenţii 
a poliţiei. Aveam dureri mari şi nu vorbeam. Va să zică, mă 
gândeam cu oarecare rea-credinţă, a tras fiindcă fugeam, 
n-ai dreptul să fugi. M-au dus la Levallois, la spitalul 
Greffulhe. Repetam întruna: a tras, a tras. M-au adormit şi 
m-am trezit cu piciorul înfăşurat în pansamente. Părinţii mei 
erau lângă pat. Mă priveau cu un sentiment de milă 
amestecată cu scârbă. Au vrut să mă interogheze, dar n-am 
răspuns. Mă simţeam alunecând, nu mai sufeream. 
Aşteptam. O să urmeze oare ceva? Taică-meu mă hărţuia: 
„Ce ţi-a dat prin cap, hai? la spune!” Maică-mea spunea: 
„Dar de ce au tras în el?” Taică-meu: „Fiindcă fugea. Dacă 
toată lumea ar fugi pe stradă cu o poşetă sub braţ, cum ai 
vrea să se descurce poliţia?” Şi maică-mea: „Oricum, nu te 
apuci să tragi, aşa!” Taică-meu: „L-au somat”. Şi privindu- 
mă cu un fel de ură: „la zi, ce te-a apucat?” 

N-am răspuns nici atunci, nici în zilele următoare. Mă 
întrebam întruna ce avea să se întâmple. Agentul o să fie 


108 


oare condamnat? Piciorul mă durea. Îmi spuneau că în 
curând o să mă vindec. Un medic deosebit de ceilalţi a 
venit să mă vadă, un psihiatru. Mi-a vorbit într-un fel 
omenesc. l-am povestit totul; de nemți, de castelul Becon, 
de dreptul de a trage în tot ce mişcă. Mi-a spus că am 
dreptate: să fugi nu-i mai grav decât să furi. Părea răscolit 
de descoperirea asta, iar eu mă simţeam fericit. Mi-a spus 
doar că risc să fiu acuzat de ultragierea unui agent al forţei 
publice în exerciţiul funcţiunii. Eram un provocator 
conştient... A adăugat că un om înarmat şi răspunzător de 
păstrarea ordinei are reacţii de fiară şi că e important ca în 
viaţă să te porţi ca şi cum ai străbate o junglă periculoasă. 
Afacerea a fost clasată fără urmări. Părinţii mei n-au depus 
plângere. Poliţia m-a tratat (în sfârşit) ca pe un copil. Voiam 
să stârnesc interesul unui ziar în legătură cu aventura mea, 
dar am fost cuprins de un fel de lene. Timpul trecuse şi îmi 
târam piciorul. L-am citit pe Villon şi cărţile pe care le 
scriseseră despre el domnul Champion şi domnul Paris. El 
nu comitea provocări gratuite. Îmi căutam locul; îmi 
plăceau poezia, scrisul şi secolele când făceai turul Parisului 
pe jos într-o jumătate de oră. De când se trăsese asupra 
mea, mintea mi se deschisese şi totodată se închisese; se 
deschisese la cuvinte şi se închisese la acţiune. O să 
acţioneze alţii, eu nu mai voiam să acţionez niciodată. 
Cărţile şi literatura îmi apăreau ca singurul loc de acţiune. 
M-am refugiat în toate veacurile dinaintea celui de al 
XVII-lea. 1610 - anul lui Ravaillac îmi părea a fi data care nu 
trebuia depăşită. Aveam nevoie de un interval de siguranţă 
de trei secole şi jumătate. Spiritul meu atât de închis faţă 
de orice, atât de arţăgos în refuzul lui, s-a deschis. Şi nimic 
nu mi-a fost mai uşor decât să asimilez toată materia 
dinaintea lui Malherbe. Deviza mea ar fi putut să fie în 
sfârşit, Malherbe n-a venit. Nu puteam izbuti decât în 


6 Parafrază a versului lui Boileau: „În sfârşit, Malherbe a venit” (Arta 
poetică). (N. t.) 


109 


domeniul studiilor superioare, atunci când ai voie să te 
specializezi. Nu ştiu cum am ajuns să sar obstacolele 
intermediare. Invăţam „materiile” pe dinafară, aşa cum 
înghiţi o lingură de untură de peşte. Când eram întrebat 
despre Voltaire, Napoleon sau Babeuf, recitam manualele 
pe care le citisem. Vedeam pagina în gând şi citeam fără să 
mă pot stăpâni, ca atunci când terminam pagina din 
stânga, să întorc capul spre cea din dreapta şi să-mi caţăr 
privirea la asaltul primului rând. Unul dintre profesori, mai 
atent decât ceilalţi, a sesizat foarte bine mişcarea asta: 
„Citeşti în gând, mi-a strigat el, uită ce ai citit şi dă-mi un 
produs al gândirii tale!” l-am spus adevărul. lubea secolul al 
XVIll-lea şi începu să-l laude. l-am răspuns că-i secolul 
ocaziilor pierdute. „Explică-te”, mi-a spus el pe un ton uşor 
arţăgos. Am zărit cursa şi am preferat să-i enumăr 
superiorităţile secolelor XV şi XVI. În curând am părăsit 
tonul şcolăresc şi chiar pe cel universitar. Ştiam, eram din 
vremea aceea, mergeam pe străzile de atunci, intram în 
taverne şi miroseam vinul de Suresnes. Însăşi materia 
acelor zile de demult - muzici nedesluşite, poeme care 
trebuie rostite cu tonul şi accentul provinciei, proze groase 
şi suculente, picturi ofilite, fresce pălite, biserici cu culori 
şterse, tapiserii uzate - retrăia pentru mine cu aceleaşi 
sunete şi aceleaşi culori. La Paris, pe străzile din jurul Pieţii 
Maubert confundam barba lui Bachelard cu cea a lui Michel 
de L'Hospital. Ocoleam piaţa primăriei, loc de tortură. 
Mergeam de la Notre-Dame la turnul Saint-Jacques, de la 
Saint-Merri la Saint-Julienle-Pauvre. De-a lungul Senei, 
dădeam din nou taluzurilor înclinarea lor naturală, instalam 
iarăşi insula Vacilor în faţa  răchitei din cartierul 
Universităţii; o luam pe strada Bonaparte cu barca pe Mica 
Senă; culegeam cireşe din grădinile de pe strada Balaurului 
care se mai numea strada Sfântului Mormânt. În spatele 
clădirii Lipp îi auzeam pe călăreţii domnului de Pluvinel 
exersându-se la aruncări cu lancea în manechine. 


110 


Negustorii îmi dădeau restul în soli şi în dinari, şi coboram 
uşor în metrou, gândindu-mă că mă înfund în pământul 
vechi al oraşului. Cu toate astea, nu-mi plăceau satele care 
ieşiseră din trecut aproape fără nicio rană - mă gândesc la 
Riquewihr în Alsacia, la Perouges lângă Lyon - nu-mi 
plăceau aspectul lor de curăţenie turistică, înmulţirea 
neîntemeiată a cârciumilor. Ceea ce căutam era câte un 
pridvor cu cloşetoane piramidale, pierdut în vreo stradă 
banală şi slujind drept dugheană unui negustor de lucruri 
de ocazie, o biserică fortificată la ţară într-un loc pustiu, un 
castel în ruine într-o mlaştină. Timpul de după 1610 îl 
numeam adesea Vremea disprețului, după titlul mediocrului 
roman al lui Malraux. Nu prezentam argumente; ştiam bine 
că orice demonstraţie e falsă. In veacurile trecute exista, 
desigur, tot atât dispreţ, dar mi se părea că e de un alt tip, 
şi nu mergeam mai departe. Poate că era vorba mai ales de 
disprețul meu, de cel pe care-l simţeam faţă de o societate 
ce-mi părea mai puţin spontană, deşi... Şi mă opream. De 
fapt, ştiam foarte bine că mă ascund. În unele zile chiar 
vedeam cu multă luciditate că mă zăpăcesc. Imi aduc 
aminte că încercam să mă amestec printre ceilalţi, să stau 
de vorbă cu ei pe ceea ce credeam că e limba lor: îşi 
dădeau seama dintr-o privire că mă forţez. Ceva în 
înfăţişarea sau în purtarea mea îi înştiinţa numaidecât. 
Oglinzile nu-mi spuneau ce descoperiseră ei. Purtam haine 
din anii cincizeci, neutre, aveam părul scurt şi o barbă rău 
tăiată. N-aveam ghete cu rever, nici pantofi cu vârful îndoit 
în sus, ci o încălţăminte cinstită cu şireturi şi cu talpă de 
crep. Nu, de vină trebuie să fi fost tensiunea artificială a 
privirii, stângăcia, aerul de bunăvoință. Dacă jucam flipper 
- ajungeam până acolo - era vădit de la cea dintâi privire 
că puţin îmi păsa de masa asta găurită, înzestrată cu isterie 
repetabilă şi controlată şi cu dansatoare care schiţau paşi 
stângaci şi se aprindeau deîndată ce banii intrau în fantă. 
Urând jocul şi zgomotele astea, nu mă puteam aştepta să 


111 


fiu luat drept unul dintre marii lui pontifi. De altfel, nici nu 
tineam la asta. Jucam o dată, dintr-o vagă curiozitate, ca să 
mă intercalez o clipă în cohorta lamentabilă a amatorilor. 
Dacă aş fi fost „autentic” le-aş fi spus: de ce jucaţi jocul 
ăsta nătâng, mai tâmpit decât popicele de odinioară pe 
care voi le-aţi făcut să devină îngrozitoare în universul 
lucitor şi răsunând a gol al bowl/ing-urilor? Treceam peste 
două sute de ani intrând în cafenelele unor sate, unde încă 
se mai jucau cărţi pe covoraşe cu reclame de aperitive 
dispărute de douăzeci de ani. Nu suportam cafenelele cu 
jocuri mecanice. Şi mi-era necaz pe mine însumi că 
dispreţuiesc lucrurile vremii mele. Pe mine însumi mă 
dispreţuiam. 

Am pipăit buzunarul interior din stânga al hainei de 
catifea mattiusiană, carnetul era tot acolo. Îmi făcea 
plăcere să-i ating marginea de sus cu vârful arătătorului 
mâinii drepte. Imi plăcea ce scria acolo. Fireşte, Mattius 
rămânea în mod fundamental a/tu/. Voiam să înţeleg ce mă 
face să mă zbârlesc atât de tare când am de-a face cu alţii. 
Cum pot oare să se intereseze de maşini, de Humphrey 
Bogart, de moartea lui Marx sau de Dumnezeu, de icre 
negre sau de muştarul de Meaux? La Lipp - nu uitam 
niciodată să dau pe acolo când treceam prin Paris - mă 
cuprindea foarte tare mila faţă de domnul Cazes când îşi 
întâmpina clienţii. Cum făcea oare ca să fie domnul Cazes? 
O fi fost amuzant să-l saluţi pe domnul Jean-Edern Laurent? 
Şi oare de ce era atât de ciudat acest autor, în timp ce 
domnul Cazes era atât de firesc cu câmaţii lui din carne şi 
creier de porc în sos remoulade, cu heringii de Baltica şi 
rocquefort-ul cu unt? Şi pe câţi alţii îi saluta, pe care nu-i 
recunoşteam şi care trebuie să fi fost foarte importanţi sau 
foarte cunoscuţi, când vedeai câtă prietenie le arată. lar 
toţi oamenii ăştia se salutau şi priveau prin mine de parcă 
aş fi fost străveziu şi fără formă. Şi îmi puneam întrebarea 
necruțătoare: Gilles Laborde, ai chef să fii salutat de 


112 


domnul Cazes, altfel decât printr-un simplu semn politicos 
din cap? Şi numaidecât mă gândeam că va trebui să 
părăsesc oraşul Rennes, secolul al XVI-lea, pe Délie şi să 
caut o suliță destul de tare ca să străpung carapacele 
nepăsării şi plictisului. Visam că va veni un om care o să 
intre şi o să aibă îndrăzneala să strige: „Mane, Tekel, 
Fares!”, o să izbucnească în râs şi o să lege într-o clipă 
toate mesele într-o zeamă nouă. Pe când de fapt se ştia 
prea bine ce-l frământă pe fiecare. Un român care-şi 
proclamase disperarea în cele mai frumoase cărţi scrise de 
la Vauvenargues încoace mânca fără să fie prea trist varză 
acră şi bea ceva tare. Alt disperat prefera un hering cu 
mere în ulei. Înţelegeam că Franţa e o ţară unde toţi 
oamenii de vază, nenorociţi din cauză că nu sunt ei singurul 
pictor, singurul scriitor, singurul comisar de licitaţii, singurul 
deputat, singurul anticar, singurul editor, se consolează 
înfulecând mâncărurile bogate în fosfor şi nu de birt ieftin, 
gătite la vechea braserie, şezând pe amintirea a o sută de 
mii de fese ilustre sub ceramicele domnului Fargue-tatăl. 

Mi l-am închipuit pe Mattius în traveea din dreapta, în 
locul de unde îi poţi observa, fără să fii stingherit, pe toţi cei 
care intră (un sens unic îi abate spre domnul Cazes care stă 
în mijlocul pânzei lui de păianjen şi preface drumul acesta 
secundar în fundătură). Aha! Bine, domnul Cazes îi strânge 
mâna cu căldură, îi spune câteva cuvinte de bun-venit şi se 
înclină respectuos în faţa lui C care-i foarte frumoasă. 
Langlois nu-i cu el (nu-mi place să mânuiesc un mort atât 
de important. Se ducea oare la Lipp? E cu putinţă, dar nu 
putem risca să comitem asemenea greşeli). Dar ce făcea 
oare Mattius pentru ca numele lui să-mi fie necunoscut? 
Oricât de provincial aş fi, oricât de desprins de lumea asta, 
urechea mea, ochiul meu de om gelos, de om meschin 
reţineau numaidecât un nume rostit într-un anumit fel sau 
citat atunci când trebuia şi de destule ori. Aparatul meu de 
măsură nu mă înşela şi îmi alimenta rânjetul continuu. Era 


113 


deci cu totul aberant ca Laurent Mattius să-mi fie cunoscut 
şi să nu-i rețin numele. Cu toate acestea îl vedeam stând 
pe banchetă, lângă C, amândoi frumoşi. Ea are un fel curios 
de a se agăța de el uneori, parcă într-o sforţare disperată 
de a se face iubită, sau ca şi cum ar fi simulat dragostea. 
Totuşi el pare fericit că e acolo cu ea şi răspunde distrat la 
saluturile celor care intră şi-l descoperă. Niciunul dintre ei 
n-ar îndrăzni să vină la masa lui. 

Trebuia într-adevăr să descopăr repede cine e Mattius şi 
de ce nu-i cunoşteam numele. O să mă întorc mai târziu la 
carnetele de cecuri, la scrisorile de dragoste, la carnete, la 
fotografii. Trebuie să fi fost pe undeva şi nişte acte în 
legătură cu profesia, aveam să găsesc exact ce căutam şi 
chiar ar fi trebuit să rezolv de mult toate problemele astea, 
dacă n-aş fi căpătat obiceiul nesuferit de a-mi amesteca 
existenţa cu cea a lui LM. Hotărât lucru, eram cât mai puţin 
cu putinţă poliţist. Parcă eram un câine de vânătoare care 
ar părăsi urma ca să se scarpine de purici. 

In clipa următoare, vechea mea luciditate m-a silit să 
recunosc că toate ipotezele mele privind notorietatea lui 
Laurent Mattius se bazau pe... nimic. Pe un plic pe care 
scria Retrospectivă. Eram întotdeauna predispus să-i 
consider celebri pe alţii. Toţi cei pe care-i abordam îmi 
păreau mai bine înzestrați pentru viaţă decât mine, iar nu 
puţini dintre ei purtau pe chip acel nu-ştiu-ce care vesteşte 
personajul de care se vorbeşte. Lăptăreasa mea de pe 
strada d'Antrain din Rennes îi recunoaşte fără greş pe aceia 
dintre clienţii ei care au apărut la televiziune. Pesemne că 
priveşte pe toate canalele tot timpul sau primeşte fişe de 
audiție, fiindcă nu se înşală niciodată. Invitat fiind la 19 
ianuarie 1971 la telemagazinul regional Rennes-Bretagne, 
în legătură cu reabilitarea critică pe care o publicasem 
despre medicul lui Francisc l, Martin supranumit Sans 
Malice şi cu alţi uitaţi, Akakia şi poeții minori, şi pătrunzând 
pentru prima oară în prăvălia ei prin primăvara lui '72, ea a 


114 


rămas cu cuțitul în aer, cu gura căscată şi mi-a spus că mă 
văzuse la televiziune. Mintea mea e atât de sucită, încât 
această mică glorie locală şi de prăvălie m-a făcut să 
roşesc. Din comoditate nu mi-am schimbat furnizorul, deşi 
privirea mirată a lăptăresei, căutând în persoana mea 
motivele care putuseră să-mi aducă o asemenea cinste, mă 
jignea. 

Faţă de LM acţionam cu mult mai multă uşurinţă decât 
negustoreasa faţă de mine: hotărâsem că-i celebru mai 
înainte chiar de a-i cunoaşte numele şi de a-i descoperi 
chipul. 

Dimineaţa era pe sfârşite, iar eu mi-am redobândit pofta 
caraghioasă care nu m-a părăsit niciodată, nici măcar o zi 
din viaţă, pofta mea dintotdeauna de a retrăi zile de dramă 
şi de moarte, dar şi zile în care am fost îndrăgostit. Nicio 
urgenţă afectivă sau intelectuală nu poate astupa hăul ăsta 
care se cască mai jos de gâtlej, coboară în goană esofagul 
şi se lărgeşte în stomacul gol, în timp ce intestinele goale 
somnolează. De-a lungul pereţilor se preling sucuri, salivă şi 
suc psihic. Deîndată, interesul faţă de propriile-mi lucrări 
îmi slăbeşte. Nu-i recomandabil să continui studiul, un pic 
de aer mi-ar face bine, mersul reface capacitatea de 
concentrare, şi nu de puţine ori, dacă nu sunt în faţa 
studenţilor mei, silit să stau în amfiteatru, plec de acasă pe 
stradă, pentru o clipă, ca să cumpăr un fleac sau o bucată 
de pateu în aluat. Şi cred că fac asta nu atât ca să-mi 
asigur masa prevăzută să fie îmbelşugată, ci ca să mă 
răcoresc o clipă în universul neghiob, pantagruelic şi 
odihnitor al negustorilor de brânzeturi şi al cârnăţarilor, în 
mijlocul poporului aferat al femeilor serviciu. 

Am ieşit din cameră. M-am pomenit în faţa dulapului 
mare din cămară şi am ales hotărât un borcan în care, 
printr-o grăsime foarte albă, se vedea carnea roz şi 
roşiatică a două membre de rață, desigur aripa şi coapsa, 
cealaltă jumătate a corpului fiind, fără îndoială, mâncată 


115 


altundeva. Mi l-am închipuit pe LM împărţindu-şi prada în 
două părţi: una pentru Albatros, cealaltă pentru Paris. O 
conservă pe cât se părea bună, de anghinare, pe care o s-o 
dreg, caldă, cu vinegretă, o să completeze prânzul, 
împreună cu un măr şi câteva alune. Am adus o sticlă din 
pivniţă, am deschis-o ca să aibă timp să ia aer. 

Am hotărât să lucrez un pic, în timp ce avea să se facă 
oxigenarea asta. Am ajuns în birou, în faţa carnetelor de 
cecuri şi a foii în capul căreia scrisesem: 


EXAMINAREA CARNETELOR DE CECURI 


Răsfoind taloanele pe luna ianuarie 1977, am văzut că 
LM plătise lui Marthe Loualch din Roscoff suma de 500 de 
franci. Am luat altă foaie de hârtie şi am scris CE AM DE 
FĂCUT, iar dedesubt: Să merg s-o văd pe Marthe Loualch şi 
să încerc să aflu de ce i-a dat LM un cec de 500 de franci. 
Am răsfoit în grabă taloanele tuturor carnetelor şi am notat 
numele persoanelor pe care, poate, urma să le întâlnesc, ca 
de pildă Laurie Cartame, 1.000 de franci. Cu totul, vreo 
treizeci de nume. 

M-a cuprins deodată frigul şi, hotărât lucru, simţeam 
nevoia să mă refac. Am îndesat claie peste grămadă 
carnetele de cecuri în sertar (nu-mi mai aminteam în ce 
dezordine trebuia să le amestec). Aveam să-mi încălzesc 
trupul şi inima ca să compensez o pierdere de vitalitate şi o 
oarecare lipsă de credinţă. 

Nu prea mai credeam în ceea ce făceam. Acţiunea mea 
îmi părea nebunească; mi-am spus că e aproape la fel ca 
aceea de a scrie o carte. Mă întorceam întruna la carte şi la 
scris... Pentru mine, în fundul inimii, Marii creatori de 
acrostihuri, Akakia şi poeții minori, Reformă şi ortografie nu 
contau prea mult. Erau distracţii de profesor. destul de 
reuşite cred, dar se adresau unui număr caraghios de mic 
de fiinţe umane. Când mă gândeam la o carte pe care aş 


116 


putea s-o scriu, îmi închipuiam Cartea în care ar izbucni 
toată viaţa unui om, toată experienţa lui, toată mizeria lui, 
toate nădejdile lui nebune de a înduioşa inimile celorlalţi, în 
sfârşit o Biblie care să nu fie Istoria unui Popor şi a 
raporturilor lui cu Dumnezeu, ci aceea a unui singuratic şi a 
non-raporturilor lui cu oamenii, a durerilor şi a visurilor lui, 
în sfârşit mărturisirile lui, fără opţiune estetică, înmulţite de 
adevărata frică, adevărata dragoste, adevărata ruşine. Un 
Ulysse al lui Joyce mai limpede, mai sensibil, mai puţin 
intelectual, dar la fel de simbolic. O carte imposibilă pentru 
un profesoraş pierdut care se agăța zdravăn de privirile 
elevilor lui ca să fie sigur că există. Stând în continuare la 
biroul lui LM, cu sertarul în care erau carnetele de cecuri 
închis, m-am simţit deodată (iarăşi) conştient că mă 
aruncasem în groapa cu lei şi că trebuia să folosesc fiecare 
clipă ca să studiez pereţii gropii, ca să găsesc o ieşire sau 
ca să vrăjesc leul care avea să intre, şi trebuia nu să devin 
asemenea lui, nu-mi puteam schimba firea, ci să-i cunosc 
lenea şi plăcerile, ca să-l fac să-şi uite pofta de mâncare. 
Mi-am adus aminte de pofta mea de mâncare, m-am 
ridicat să mă duc la bucătărie, am străbătut biblioteca, 
ferindu-mă să-mi las privirea să rătăcească prea mult la 
stânga sau la dreapta, de frică să nu mă scufund în apele 
minunate ale cărţilor. M-am dus să mă ciocnesc de uşa care 
dădea spre antreu, adică de panoul care-i găzduia pe 
Juvenal şi La Fontaine. M-am întrebat deodată care-i pricina 
acestei vecinătăţi, fiindcă LM nu adoptase ca mine absurda 
şi comoda ordine alfabetică (dacă închideam ochii îmi 
revedeam biblioteca: Juvenal, Juvenal des Ursins, Kafka, 
Georg Kaiser. Kant, Kierkegaard, Kipling, Klee, Kleist şi 
Pierre Klossowsky). Cred că, la LM, uşa era rezervată mai 
curând povestitorilor, fabuliştilor şi satiricilor. l-am găsit aici 
pe Florian şi pe Swift, O mie şi una de nopți şi Satira 
Ménipée. Mâna mea se şi întindea spre o ediţie frumoasă a 
lui Dafnis şi Chloe (desigur traducerea lui Amyot, 


117 


completată de Paul-Louis Courrier, după descoperirea 
manuscrisului lui Longus în Biblioteca Laurentiană din 
Florenţa), dar am tras-o înapoi, apoi am întins-o iarăşi 
înainte să apuc clanţa uşii şi să-i fac pe satirici, povestitori 
şi fabulişti să dispară în urma mea. 

In această primă oră a după-amiezii, vestibulul era 
întunecat înapoia uşilor pline, fără geamuri. Nu-mi plăcea 
botul ăsta negru al casei şi m-am pomenit închipuindu-mi 
un mijloc de a-l lumina. Am rămas un minut să mă uit la 
uşile de la intrare şi la cele ale salonului, ale bucătăriei, la 
uşa pe care tocmai intrasem, la cea a pivniţei, şi la cea pe 
care n-o deschisesem încă niciodată, nici chiar în prima zi, 
când făcusem ocolul tuturor încăperilor casei. Avea exact 
aceeaşi înfăţişare de uşă ca toate celelalte, nici mai mult, 
nici mai puţin vizibilă în penumbră. Acum mi se pare ciudat, 
dar n-am încercat să-i trec pragul. Am procedat ca şi când 
nici nu se punea problema asta. De altfel, poate că nici nu 
se punea, nu-mi amintesc cu precizie. Şi nu m-am gândit să 
trec acţiunea asta pe lista pe care scrisesem CE AM DE 
FACUT, sub numele lui Marthe Loualch şi Laurie Cartame. 
Drept să spun, erau multe alte lucruri de notat pe lista asta: 
să mă uit la cărţile din cele cinci rafturi de sus, să continui 
examinarea celui de al treilea album de fotografii, să 
studiez scrisul lui LM, să citesc mai departe carnetele şi 
actele lui personale. Mai presus de toate - aveam tendinţa 
de a uita lucrul ăsta - să caut un document compromiţător 
pentru el şi care să mă apere pe mine. 

Am luat o înfăţişare detaşată, superioară, de om ocupat 
(nu mă vedeam, dar ştiu bine a ce semăn, în clipele astea 
de excitație ascunsă, de tulburare stăpânită), şi am intrat 
ţeapăn în bucătărie. Aici am găsit tranzistorul şi l-am pus în 
funcţiune. Era ora ştirilor. Eram foarte fericit să uit totul şi 
să fac lumea să-mi intre urlând în urechi. Franţa pregătea al 
doilea tur al alegerilor municipale, se prevedea un mare 
succes al stângii unite. 


118 


În Liban, îl înmormântau pe Kamal Joumblatt, care fusese 
asasinat cu o zi înainte; în Place Pigalle boxerul Gratien 
Tonna fusese rănit de un glonte în braţ. Se vorbea şi de 
meciul Saint-Etienne - Liverpool, dar nu mai ascultam, 
tocmai îmi trecuse prin minte că n-o să pot vota duminică - 
dacă votam pierdeam o zi. La Universitate o să se uite la 
mine chiorâş. Léon Borzec, care prezida ultimul birou de 
votare, o să vadă foarte clar pe liste că mă abţinusem. 
Deodată Leon Borzec se desprinse de pe peretele cel mai 
întunecat al bucătăriei şi mă privi trist. Nu numai că-mi 
neglijam îndatoririle cetăţeneşti, dar trebuia să fiu chemat 
în faţa consiliului universităţii pentru efracţie, furt de 
alimente, violarea secretului vieţii particulare, diverse 
stricăciuni. Ştiam că de acum înainte riscam să compar în 
faţa acestei instanţe speciale, după ce voi fi fost târât în 
faţa tribunalelor obişnuite. Expresia de profundă milă a lui 
Borzec era pe deplin îndreptăţită. El  întruchipase 
întotdeauna cea mai înaltă conştiinţă a Universităţii, vechea 
conştiinţă care nu încetează să sufere din cauza degradării 
moravurilor şi a avalanşei de noi libertăţi. Pe mine, pe care 
până acum mă socotea întrucâtva cruțat de otrăvuri, mă şi 
vedea dintr-odată pierdut, intrat pe mâna noilor diavoli. 

L-am orânduit pe Borzec în galeria personajelor mele 
interioare, în raftul celor care mă nelinişteau de mult şi pe 
care nu le iubeam. Acum o săptămână nu mi s-ar fi 
întâmplat vreodată să-l evoc astfel. Credeam că n-o să mă 
tem niciodată de nimic din partea lui, decât de o oarecare 
tulburare privindu-l. Chiar îmi stârnea un pic de milă. 

Am apăsat din fericire pe butonul postului France- 
musique, iar Borzec s-a făcut nevăzut de pe perete. Am 
deschis borcanele şi mi-am pregătit cu multă grijă dejunul, 
mergând până acolo încât m-am dus în grădină să caut 
pătrunjelul, ascuns sub un aşternut de frunze. Dacă ascult 
muzică în timp ce-mi pregătesc masa, am obiceiul să citesc 
când mănânc, ceea ce îmi îngăduie să fac să-mi scadă 


119 


pofta aparentă de mâncare şi lăcomia privirii pe care o pun 
să sară de la un rând la altul, dar şi să se desprindă de text 
în clipele grele, când e vorba, de pildă, să scot carnea de pe 
o pulpă de becaţă, fiindcă să mănânc cu degetele e 
împotriva respectului pe care-l am faţă de cărţi: o pată de 
grăsime pe o lucrare a Margaretei de Navara m-ar face să 
mă ruşinez mai mult decât dacă aş fi surprins de altul 
dintre colegii mei, profesor de istorie, specialist în problema 
Catarilor, care mă priveşte întotdeauna de parcă aş fi un 
personaj suspect. Dacă mi se întâmplă să nu mănânc 
singur, dorinţa de a nu părea lacom mă face stângaci şi îmi 
dă un aer de falsitate. Deci prefer să mănânc ca un cititor 
singuratic. 

Trebuie să fi fost foarte tulburat de casa lui LM, dacă n- 
am fost încă împins de dorinţa de a găsi ceea ce numesc o 
carte-pâine. Ca să mă duc s-o caut, am lăsat bucata de 
carne aurie conservată în untură şi anghinarea fragedă pe 
masă şi am ieşit din bucătărie. La mine acasă cărţile sunt 
îngrămădite peste tot, pe jos în antreu, asaltând convex 
sau concav picioarele câte unei credente în stil Ludovic al 
XV-lea,  mulându-se după curburile lor interioare şi 
exterioare, tronează la toaletă şi pe amândouă capetele 
mesei la care mănânc, iar farfuria şi paharul îşi găsesc loc 
într-un colţ, după ce eliberez spaţiul necesar pentru 
mâncare şi sticlă. Ca să citesc, n-am decât să întind mâna 
să apuc Mâncăul din secolul al XIX-lea de Jean-Paul Aron, 
dar asta-i mai curând o carte de citit când nu ţi-e foame, 
aşa că o pun înapoi în grămadă, ca să iau o carte de 
Queneau. Oare cum ajungeau cărţile la îndemâna mea pe 
masă, mai curând decât la neghiobul lor loc alfabetic? O 
făceam din dragoste pentru ele, scoţându-le iute din rafturi 
în clipa când trecea peste ele fascicolul privirii, din spirit de 
dreptate faţă de altele pe care nu le citisem încă şi care 
intraseră în casa mea din întâmplare, sau în urma vreunei 
recomandări în care n-aveam încredere. Ştiam locul cărţilor 


120 


ăstora blestemate şi le scoteam la lumina zilei, le scuturam 
un pic, adulmecam două sau trei pagini, ferindu-mă să-mi 
dau vreo părere. Şi aterizau pe masa mea în grămada 
specială a celor respinse fără motiv. Trebuia să mă întorc în 
biblioteca lui LM şi bombăneam împotriva unei organizări 
atât de seci, care nu îngăduia valului de cărţi să se reverse 
oriunde te uiţi. Simţeam un pic de ciudă faţă de LM că era 
atât de ordonat, încât îmi era cu neputinţă să deosebesc 
cărţile care-i plăceau noaptea (şi care ar fi trebuit să fie 
îngrămădite în camera lui) de cele care-i plăceau în salon, 
în birou, pe mare (pe care le-aş fi recunoscut după coperţile 
umflate) sau la toaletă. Am deschis uşa bibliotecii şi m-am 
distrat luând o carte la întâmplare, un pic mai la stânga lui 
Juvenal, ceea ce în biblioteca mea m-ar fi dus în domeniul 
restrâns al cărţilor lui Jouve, apoi în spaţiul vast al lui 
Jouhandeau. La LM am pescuit Povestiri fioroase de Villiers 
de L'Isle Adam. 

Când m-am întors în bucătărie, bucata de carne 
dispăruse. M-am gândit îndată la încăperea pe care n-o 
deschisesem. S-o fi ascuns cineva acolo şi moare de 
foame... Era de mirare, fiindcă nu mă îndepărtasem de 
intrare decât timpul foarte scurt care mi-a trebuit să trec 
braţul înapoia panoului-uşă şi să scot Povestirile fioroase. L- 
aş fi văzut pe hoţ când se întorcea. Nu luam în tragic 
dispariţia bucății de carne, eram un fel de hoţ furat. Cu 
toate astea, am controlat dacă nu-i nimeni în încăperea 
necunoscută. Uşa s-a deschis normal. Storurile erau lăsate 
şi am putut vedea că e un dormitor în stil Ludovic-Filip, ai 
cărui pereţi erau acoperiţi de fotografii bine înrămate. Pe 
multe dintre ele figura o persoană pe care o mai 
observasem în albume şi care, după îmbrăcăminte şi 
înfăţişare, trebuie să fi fost un fel de guvernantă. Pesemne 
că murise aici fiindcă lucrurile dormeau. Nimeni pe pat sau 
în dulap. 

Mă pregăteam să ies, când mi s-a făcut chef să mă întind 


121 


pe pat. Nu oprisem aparatul de radio şi îmi aduc aminte de 
discul care a urmat celui căruia i-am uitat titlul, era Lauritz 
Melchior în Amurgul zeilor pe care-l ascultasem marţi 
dimineaţa în salon. Nu ştiu dacă trebuia să mă mir de 
coincidenţa asta mai mult decât de furtul bucății de carne. 
Dispariţia asta mă lăsa rece: nu părea să poată fi explicată 
prea simplu. M-am cufundat în macatul roşu, în salteaua 
scobită. Va trebui să fac o sforţare zdravănă ca să mă ridic. 
Guvernanta trăise foarte multă vreme, până la adânci 
bătrâneţi în camera asta, fără să se culce vreodată cu 
pantofii pe plapuma de puf roşie. Aveam să cobor în acest 
pat-mormânt, victimă a unor farmece, în încăperea cea mai 
puţin tainică a casei. Nu mai ştiam ce motive am ca să 
trăiesc. Să mă justific faţă de LM? Atâtea sforţări ca să 
explic actul cel mai firesc: acela de a intra într-o casă şi de 
a te interesa de cel care o locuieşte cel mai adesea. 
Singuratic, fără nicio poveste personală frumoasă, să intri 
în hainele altora şi să te miri de moliciunea unei stofe, de 
cât de călduros e un şal de caşmir. Să bei şi să mănânci 
fără ideea de a-ţi însuşi ceva, ci pur şi simplu fiindcă ţi-e 
foame. Mi se părea mult mai simplu să rămân aici, să 
aştept, să nu mai fac niciodată nimic, să dorm, să dorm. 
După Wagner urma Ravel, Copilul şi farmecele, iar textul lui 
Colette m-a enervat atât de tare, încât am sărit din pat ca 
să apăs pe butonul de oprire. Am scăpat de Colette. M-am 
întors în cameră, am netezit adâncitura pe care corpul meu 
o făcuse în plapuma cu macat roşu, am închis storurile şi 
uşa. Devenisem dintr-odată curajos, gata să-mi bat joc de 
mine însumi. Trebuia să-l caut pe hoţul bucății de carne şi 
să mă apuc de lucru ca o furnică vrednică, să-mi împlinesc 
destinul obscur. 

M-am gândit că-i vorba de o pisică sau de un câine, 
neputându-mi închipui un duh amator de came. Nu erau 
deschise nici uşi, nici ferestre. Am căutat o gaură (atunci ar 
fi fost vorba de vreo pisică sau de un terier.) Am descoperit 


122 


un oblon cu o balama orizontală care se deschidea în 
partea de jos a uşii pivniţei, oricât de puţin ai fi împins-o. 
Am coborât, dar ştiam că-i zadarnic, fiindcă din pivniţă, un 
ochi de geam spart putea lăsa uşor să treacă un animal de 
talia unui motan mare. Atunci mi-am adus aminte că 
pusesem la prăjit două bucăţi de carne. O singură pisică 
neputând să înşface două bucăţi, trebuie să fi fost doi hoţi. 
Am mâncat anghinarea pe care mi-o lăsaseră. O să fiu mai 
uşor decât în celelalte zile. Atât de uşor, încât am apreciat 
cu mult dispreţ purtarea mea obişnuită. De acum înainte 
voi fi uscat şi aerian ca Ariei, neluând în seamă pământul 
decât ca să-mi iau avânt. 

Mi-a fost cu neputinţă să mai stau în casă, mi-ar fi căzut 
tavanul în cap. 

Am ieşit din locuinţa lui LM. Trecând pragul uşii celei 
mari, am perceput casa ca aparţinându-i şi tolerându-mă 
din cauza acestei ciudate infirmităţi a caselor de a nu se 
putea ghemui ca să alunge intruşii. Insula nu-mi apăruse 
niciodată atât de insulă, atât de importantă de descoperit. 
Temându-mă că mă conformez unui principiu utilitar, 
ieşeam şi ca să simt mirosul văzduhului, să mă minunez de 
singurătatea mea, pentru soarele de primăvară, pentru 
lipsa pomilor (uitasem de dragonieri). 

Mergând pe drumul ăsta, o să cobor din nou în port după 
ce voi fi trecut de o cotitură în formă de agrafă de păr, dar 
oare nu puteam merge drept înainte? În punctul maxim al 
curbei se ivea o potecă, greu de descoperit printre arbuştii 
sălbatici care-i ascundeau intrarea. Poteca se îngusta 
repede, iar marginile cu ierburi dispăreau. La stânga mea 
nu mai erau obstacole de mărăcini, ci o pantă stâncoasă, 
nu prea abruptă, unde privirea mai găsea câte ceva de care 
să se agaţe. La dreapta un perete mai drept. Chiar şi cineva 
care ameţea cu cea mai mare uşurinţă putea înainta fără 
teamă. Când faleza a cotit - şi mă temeam de asta încă de 
acum douăzeci de metri - drumul a devenit un fel de 


123 


margine destul de incomodă dacă n-ar fi fost o balustradă 
de fier fixată în stâncă. În curând mi-a fost cu neputinţă să 
înaintez altfel decât cu un picior o dată, cu corpul uşor 
aplecat deasupra golului (ca să nu mă zdrelesc de 
asperităţile peretelui) şi ţinându-mă cu mâna dreaptă. Ca 
să fac un pas, trebuia mai întâi să desfac menghinea mâini 
încleştate, să o împing repede un pic mai departe, fără să o 
desprind, pe balustrada mâncată de rugină. Atunci piciorul 
stâng descria o curbă deasupra golului şi se aşeza, cu 
precauţii, douăzeci de centimetri mai departe. Piciorul drept 
îl urma şi venea să se aşeze înapoia stângului. Oprindu-mă 
o clipă, am văzut că balustrada de fier ducea la o altă 
cotitură a falezei şi am nădăjduit să găsesc acolo o 
platformă ceva mai lată, care să-mi îngăduie, dacă 
„drumul” nu era mai bun, să mă întorc, ţinându-mă, de 
data asta, cu mâna stângă. 

Scriind cu trudă rândurile astea chinuite, nu mai izbutesc 
să pricep ce mă împinsese pe acest drum al morţii, de 
vreme ce de nimic nu mă temeam mai mult decât ca 
pământul să nu-mi respingă trupul, ca şi cum nu mă mai 
suporta şi voia să mă arunce afară. Incercam să mă 
liniştesc; atâta timp cât marginea stâncii putea rezista sub 
greutatea corpului meu şi oferea o suprafaţă nealunecoasă, 
nu riscam nimic. Dar în curând suprafaţa s-a îngustat atât 
de mult, încât n-am mai putut înainta decât cu faţa la 
peretele de stâncă şi cu picioarele distanţate la 180 de 
grade. Cu capul întors spre stânga ca să văd sfârşitul 
trecerii celei mai grele, am apreciat la patru metri spaţiul 
pe care-l mai aveam de străbătut, când, deodată, piciorul 
stâng mi-a alunecat; dreptul, la rându-i, a pierdut contactul 
cu solul şi nu mă mai tineam decât în mâini. Nu puteam 
nădăjdui să străbat agăţat în mâini cei patru metri care-mi 
rămăseseră, balustrada fiind mult prea aproape de perete 
ca să pot scăpa de asperităţile stâncii. Am reuşit să câştig 
câţiva centimetri printr-o mişcare de sinucigaş, arcuindu-mi 


124 


trupul de la genunchi care au slujit drept punct de sprijin şi 
de înaintare. Când, epuizat, am întins din nou picioarele, 
am avut surpriza minunată să dau iarăşi de un punct de 
sprijin solid. Am putut ajunge la cotitură. Îndată după 
aceea, ieşitura a devenit din nou potecă, potecă cu iarbă, 
potecă unde te puteai întinde cât erai de lung cu braţele 
desfăcute în lături şi chiar cu picioarele un pic desfăcute. 

M-am bucurat atunci de fericirea asta simplă - odihna. Aş 
fi vrut să mă gândesc la toate eforturile pe care le făcusem 
în viaţă, la toate luptele împotriva gravitaţiei, a lenei, la 
toate clipele de revoltă, dar eram mult mai preocupat de 
aventura cu poteca. De ce începusem oare s-o străbat, sau 
mai curând de ce nu făcusem cale-ntoarsă exact în clipa 
când începusem să înaintez cu greu? N-aveam niciun 
răspuns. Creierul meu era ca un lac liniştit. Nimic nu-i 
atingea luciul, nimic nu-l tulbura. Nu „recepţionam”, cum 
spun radio-amatorii. Exista pe undeva un blocaj, desigur, de 
parcă îndrăzneala şi cutezanţa de care dădusem dovadă nu 
puteau fi calităţile mele adevărate, ca şi cum aş fi fost 
întotdeauna „programat” pentru laşitate, frică, moliciune. 
Reuşeam totuşi să mă gândesc că sunt în stare să răstorn o 
situaţie, întrucâtva  imprevizibilă. Poate că ăsta era 
răspunsul meu. Acţionam ca să satisfac imprevizibilul şi 
începeam să-i dau o formă. Mersesem pe drumul ăsta din 
ce în ce mai strâmt, absurd, fiindcă semăna cu un drum 
inițiatic. Cu câteva ore mai înainte, în cursul dimineţii, 
nebunia cea mai mare pe care aş fi putut s-o fac era pentru 
mine să scriu o carte de căpătâi. Acum când nimic nu mă 
apăsa, nici propriu-mi trup, nici neliniştea, nici teama, 
redescopeream unul dintre avânturile icariene dragi 
copilăriei mele: aveam să scriu o carte absolută, cartea 
care va deveni marea mijlocitoare. Ea o să mă împace cu 
viaţa, o să lumineze în timp ce scriu şi o să-mi deschidă un 
viitor de fraternitate şi de dragoste. 

Erau gânduri care-ţi vin stând pe spate fără să-ţi simţi 


125 


greutatea trupului. Când toate forţele contrare sunt 
anihilate de contactul direct al corpului cu solul, din creştet 
până-n călcâie. De îndată ce mă ridic, trebuie să mă menţin 
în picioare, să-mi mişc trupul, să-l apăr de atacuri, 
batjocură, de mine însumi. Nici să-l dresez prin prea multă 
asceză n-ar fi bine, asta m-ar sili să socotesc că-i nefolositor 
să scriu, şi m-ar face să descopăr un nou joc icarian, cel 
adevărat, definitiv, zborul spre cer. O să refuz această 
ultimă aventură şi o s-o las Margaretei (nu de Navara, ci 
aceleia din Faust). O să rămân pe pământ în minunata mea 
gheenă, aplecat deasupra caietului. 

Am stat întins multă vreme. Astfel, când credeam că 
mintea îmi e asemeni unui lac liniştit, plămădeam în 
adâncul fiinţei adevăratul proiect al vieţii mele: să scriu o 
carte. Voiam să gust din plin revelaţia asta, rămânând chiar 
în poziţia pe care o avusesem. Aşteptam ceea ce o să 
numesc „decretele de aplicare”. Nu ştiam că va trebui să 
lupt ca să le stabilesc şi să le impun adunărilor de muşchi şi 
de nervi, armatei de sentimente care se ţineau de fleacuri 
şi înfundau toate căile interconectate ale creierului meu. 
Trebuia să scriu cartea asta cu mâna mea pusă în mişcare 
de gândul meu, pus în mişcare de miliardele de curenţi şi 
de slabele relee pe care izbutisem să le stabilesc în 
minusculul meu creier. N-o să scriu povestea lui Superman, 
ci suprapovestea unui om care nu-i deloc un oarecare, după 
cum eroul lui Musil nu-i cu adevărat un om fără însuşiri. 

M-am ridicat întrucâtva neliniştit: sângele avea să-mi 
circule altfel în creier, o să fiu mai puţin exaltat, poate o să 
mă cuprindă ameţeala. Cu marea asta spumegândă, aici, 
aproape sub picioarele mele... Şi marea întrebare: voi fi 
oare silit să fac cale-ntoarsă şi să trec pe aceeaşi ieşitură, 
să străbat din nou, ajutându-mă cu mâinile şi cu genunchii, 
spaţiul lipsit de orice punct de sprijin? Ridicat în picioare, 
am privit, în sfârşit, înainte: drumeagul continua şi era tot 
mai comod. Am mers pe el şi m-am pomenit pe platou, la 


126 


câţiva metri de punctul lui cel mai înalt şi de bila de agată. 
Mi-am adus aminte prosteşte de un citat din paginile roz ale 
micului Larousse: Ad augusta per augusta”, augustă din 
cauza potecii înguste, fireşte, dar numaidecât am încetat 
să-mi bat joc de mine însumi: cartea pe care urma s-o scriu 
avea să ia calea îngustă a confesiunii pe care i-o fac lui 
Laurent Mattius. Cu cât o să fiu mai vinovat faţă de el, cu 
atât cartea-mărturie avea să fie mai mare. Fiecare dintre 
indiscreţiile mele - citirea carnetelor, a corespondenţei, 
descoperirea tainelor lui - va fi ştearsă printr-o revelaţie în 
legătură cu mine. lar dacă avea să protesteze arătându-şi 
totala indiferenţă faţă de mine şi marea indignare faţă de 
procedeele mele de spion, o să ridic tonul atât de mult, o să 
mă târăsc în noroi într-un mod atât de convingător, încât o 
să-şi schimbe părerea, o să fie măgulit de spionajul meu şi 
înduioşat de josniciile şi nebuniile mele. Uitam de şantajul 
ascuns, mai josnic decât josniciile mele şi rea bază pentru o 
carte mare. 

M-am gândit o clipă dacă pot opri totul, vreau să spun 
dacă pot renunţa la Albatros, la Mattius şi scrie cartea cea 
mare despre cu totul alt subiect. Mai înainte, ar trebui 
totuşi să-mi aranjez plecarea de pe insulă: îmi voi asuma 
răspunderea limitând-o la minimum. Din cauza unui martor 
- pescarul de homari - n-aveam cum să tăgăduiesc că am 
pătruns în casă, dar puteam repara toate daunele materiale 
şi era cu neputinţă să se dovedească faptul că citisem 
carnetele, scrisorile şi taloanele de cecuri. In loc să scriu o 
carte pentru el, îi lăsam o simplă scrisoare de scuze bine 
întocmită şi o însoţeam de un cec în alb, rugându-l pe 
domnul Mattius să treacă el însuşi suma care avea să i se 
pară potrivită. 

Puteam foarte bine să mă descotorosesc numaidecât de 


7 A ajunge la rezultate minunate mergând pe căi înguste (lat.), parolă a 
conjuraţilor din piesa Hernani de Victor Hugo, cu sensul: nu poţi triumfa 
decât învingând nenumărate greutăţi. (N. t.) 


127 


scrisoarea asta. Ar trebui totuşi un timp oarecare ca s-o 
scriu. Fără să intru în toate amănuntele unei mărturisiri 
generale, trebuia să-mi explic acţiunile şi să le lămuresc 
prin unele indicaţii cu privire la persoana mea. Ar dura 
câteva ore cu siguranţă. S-ar înnopta şi n-aş putea să mă 
îmbarc pe iaht mai devreme de mâine dimineaţă. Deci era 
cu neputinţă să plec în după-amiaza asta. Afară de cazul 
când aş întocmi scrisoarea doar după plecarea mea, la 
mine acasă la Rennes, în linişte, şi aş trimite-o la Roscoff cu 
menţiunea: de predat îndată ce domnul Mattius soseşte pe 
insula Albatros. Deci puteam să plec sau să rămân şi am 
socotit că libertatea asta e foarte mulţumitoare. Ea îmi lăsa 
în orice caz timp, un timp oarecare ca să creez o carte 
mare făcând cu totul abstracţie de Albatros. Asta era greu 
de vreme ce mă găseam în punctul cel mai înalt al insulei şi 
îmi aminteam deodată o frază din carnetul lui LM: „C 
închide orizontul şi când mă duc să mă aşez lângă bila de 
agată, pe mare din toate părţile nu văd decât corăbii 
aducând-o”. Eu contemplam acelaşi orizont şi trebuia să 
renunţ s-o văd pe C care-l închidea. Fiecare dintre paşii mei 
pe insulă se confunda cu un vechi pas al lui Mattius. 
Trecuse cu siguranţă pe poteca de pe faleză, se agăţase de 
balustradă în acelaşi loc ca şi mine, şi aş putea găsi, prins 
în crăpătura unei stânci, un fir de bumbac smuls din 
pantalonii lui. Să plec de pe Albatros prea devreme 
însemna să pierd privirea asupra lui LM, asupra unui eu mai 
mare şi asupra acestui orizont închis de C. Făceam în clipa 
asta asemenea eforturi ca să-mi amintesc cel mai 
neînsemnat cuvânt pe care-l scrisese, încât memoria mea, 
parcă independentă de mine şi indignată de puţina atenţie 
pe care i-o acordam, mi-a pus înaintea ochilor plicul care 
conţinea cele zece fotografii înfăţişând o femeie goală în 
faţa marelui şemineu. Vedeam desluşit într-un colţ litera C. 

Am amânat pentru mai târziu - nimic nu mă grăbea - 
examinarea cărţii celei mari, am dat fuga până acasă, la 


128 


dulap, şi m-am uitat cu atenţie la plic: avea într-adevăr un 
C pe el. Am dat la o parte toate fotografiile în care C era 
machiată şi am luat-o doar pe cea făcută când se iveau 
zorii, iar focul se stingea. Ea era, goală, obosită de noaptea 
cea mai grea, când trebuise să se transforme ca personaj o 
dată pe oră, în adevărul şi minciuna trupului. N-am notat 
decât trei dintre încarnările ei: Vogue 27, Jean Harlow, 
modelul lui Fujita; am poftă să-i numesc şi pe Dita Parlo, 
Faleonetti, Josephine Baker. 

Căutam să înţeleg de ce voise LM s-o vadă pe C altfel 
decât ca pe ea însăşi (nu mă mai îndoiam că el era autorul 
sau inspiratorul direct al fotografiilor). Dezacordul lui 
fundamental cu toate femeile („le previn că o să le 
părăsesc aşa, brutal”) voise oare să-l înlăture, punând-o pe 
C să încarneze singură toate genurile de femeie pe care le 
iubea de îndată ce era în stare să le desluşească limpede, 
adică atunci când vremea eliminase tipurile false, cele pe 
care le puteai numi nearhitecturate, pur şi simplu aplicate 
pe un trup oarecare? Acesta era geniul lui C în fotografii, să 
aibă coloana vertebrală neagră când voia să semene cu 
Josephine. C era în stare să se transforme cu totul la fiecare 
oră a nopţii, pentru ca la începutul unei noi zile să 
mărturisească, în sfârşit, că-i un lucru fără strălucire, 
obosit, marcat de moarte. C era singura femeie care 
„închidea orizontul”, singura care putuse ca doar într-o 
noapte să stârnească atâtea sentimente, toate felurile de 
admiraţie, apoi deodată mila şi o duioşie nesfârşită. J. 

Eram iarăşi sfâşiat de sentimente contradictorii. C îmi 
ocupa în întregime gândurile şi-mi închidea orizontul cu 
totul. In timp ce puteam să mă desprind de LM şi de 
Albatros şi să mă gândesc, în sfârşit, la marea mea carte, 
un nou vis din copilărie ieşea la suprafaţă. Credeam că 
admiraţia şi mila pe care le resimţeam faţă de C, le poate 
avea şi ea pentru mine. O să-i arăt ce personaj ticălos sunt 
eu şi toţi ceilalţi născuţi din imaginaţia mea încă timidă şi 


129 


care ar putea eventual să corespundă acestor expresii ale 
ei atunci când semăna cu exacta, mătăsoasa şi blânda Dita 
Parlo, sau cu teatralul Falconetti. Pentru ea, atât de variat 
strălucitoare, atât de veritabil goală şi umilă, aş şti să scot 
din patruzeci de ani de umilinţe o explozie de invenţii. Ne- 
am împărţit zilele şi nopţile între exaltare şi repaos, între 
cenuşă şi foc viu. Câteva coincidente între situaţiile noastre 
ar fi de ajuns pentru fericirea amândurora. aş scrie pentru 
ea, iar ea s-ar transforma pentru mine. Poate că aş reuşi, 
asemeni ei, să mă exprim cu trupul între două coborâri în 
vechiul sac cu suferinţe. 

Un gând a încercat să-mi străbată mintea: acela că sunt 
un bătrân profesor care se excită la vederea unor fotografii 
cu femei goale. Incercam să-mi bat joc de mine însumi. Era 
ultima resursă, deşi ştiam bine că fotografiile astea nu 
compuneau un set erotic camuflat în eseu asupra trupului 
dezvelit şi a celui acoperit, sau în studiu asupra trupului de- 
a lungul timpului. De fapt, totul e erotic şi totul e grav. Ar fi 
fost la fel dacă astea ar fi fost cele mai scârboase 
documente scoase dintr-o revistă pornografică de mâna a 
şaptea. Ceea ce îmi datoram mie însumi era să gonesc 
(acum se spune „să evacuez”) orice sentiment între 
vinovăţie şi legitimitate. Toate faptele mele erau cu 
adevărat fapte, iar gândurile mele s-ar preface în acţiuni; 
ele existau de când exista gândul şi trebuia să le examinez 
ca pe nişte ciuperci crescute în uimitoarea răsadniţă a 
minţii mele. Când scriam: „Un gând a încercat să-mi 
străbată mintea”, asta era o formulă de-a gata. Gândul 
izbucnise cu mare viteză şi distrugea pentru totdeauna 
puritatea avântului meu faţă de C, dar asta n-avea nicio 
importanţă: niciunul dintre elanurile mele nu putea fi curat, 
niciuna dintre faptele mele nu putea fi bună. Curat şi bun 
erau cuvinte fără sens, atâta timp cât cel care gândea şi 
fiinţa care înfăptuia erau un om complex, un dialectician, 
nu un sfânt, un obsedat care nu asculta decât pe un impuls 


130 


unic. 

Am aranjat toate fotografiile în jurul meu, punând-o în 
mijloc şi mai aproape de mine pe cea în care dimineaţa o 
făcuse pe C să fie ea însăşi. Am uitat numaidecât tot ce era 
în afara acestui con al privirii. Am observat fiecare parte a 
trupului ei cu atenţie maximă. Studiam cutare sau cutare 
amănunt, curbura unui sân căzut din profil, forma unei nări, 
de parcă linia asta deschisă sau cealaltă închisă trebuiau 
să-mi îngăduie s-o identific de îndată pe C, la fel de uşor ca 
şi cum i-aş fi privit faţa. Modificându-şi felul de a respira - 
Falconetti şi modelul lui Fujita nu respirau la fel - ea 
izbutise să-şi modifice forma acestor două linii, iar eu 
încercam ca prin aceste uşoare distorsiuni să ghicesc 
adevărata formă a sânului sau a nării - de verificat când C 
era demachiată, dar poate nu mai adevărată decât 
celelalte, fiindcă era obosită şi plictisită de toate jocurile 
nopţii. Cristalizam astfel din ce în ce mai repede dragostea 
asta care se năştea, fotografiile neputându-mi da o 
certitudine absolută asupra formei ei. Trebuia să aflu 
neapărat cine era C, să dau fuga până la ea, s-o cunosc şi 
s-o rog să se dezbrace fără să se mai gândească la mine, 
pentru ca formele ei să fie cu totul fireşti. 

Se vede bine că mergeam cu fiecare clipă tot mai 
departe, iar problemele se Inmulţeau. Ultimul punct al 
reflecţiilor mele ar fi trebuit să mă înveţe că n-o să cunosc 
niciodată adevărata formă a acestui sân şi a acestei nări. In 
ce clipă oare eşti în întregime firesc? Oare îţi poţi opri 
respiraţia? Un trup, descopeream eu, este într-o mişcare 
permanentă şi n-are o formă fixă. Nici cadavrul, care suferă 
unele deformări şi înţepeniri, iar în scurtă vreme, cu totul 
alte transformări, distrugeri acestea din urmă. Saul Bellow 
a descris cum se umflă un cadavru în pustiul Sinai, rupând 
cusătura hainelor mai înainte de a se surpa şi de a se 
lichefia. Orice fotografie este deci inscripţia unui moment 
perfect definit în durata lui - 1/100 de secundă - şi în 


131 


localizarea lui în spaţiu şi timp: fotografie făcută în locul x, 
în condiţii de cer acoperit, la ora şapte dimineaţa, pe data 
de 3 iulie 1976. 

Făceam nişte descoperiri grozave; ele m-au învăţat cel 
puţin să continui să observ trupurile într-un mod mai puţin 
analitic. Mă întorceam la expresia feţei şi la poziţiile 
corpului, la modul în care ele exprimă înflăcărarea sau 
melancolia. 

Nu sunt în stare să raportez acum toate gândurile mele 
din ziua de 17 martie, ora trei după-masa în camera lui LM, 
unde etalasem fotografiile în evantai pe jos, iar eu mă 
aşezasem în mijloc ca un croitor. Mă legănam ca o cobră pe 
inelele ei şi întindeam mâna sau trupul ca să apuc una 
dintre fotografii sau doar ca să mă apropii de ea. Îmi aduc 
aminte mai puţin de dansul meu spre unul sau altul dintre 
aceste  ploturi magnetice decât de gândul care mă 
stăpânea exact înainte de destindere sau de retragere. 


Astfel, risc în fiecare clipă să mă pierd în ceea ce scriu şi 
nu-mi pot termina povestea. Cu toate astea, trăind eram în 
mai mică măsură victimă a fragmentării, decât încercând 
să înfăţişez fiecare clipă a vieţii. Asta fiindcă acţionăm într- 
un fel de ceaţă şi nu vedem limpede toate căile care ni se 
deschid înainte şi în lături. Adesea trebuie să deschizi ochii 
mari ca să mai înaintezi, şi atunci lumea împrejur se pune 
în mişcare într-o încurcătură primejdioasă de forme şi de 
sunete. Astăzi 22 aprilie văd mai limpede - unele ceţuri s- 
au risipit - acţiunile şi gândurile mele din 17 martie. Risc 
iarăşi să mă rătăcesc, fiindcă ştiu sfârşitul poveştii 
dragostei mele pentru C - dacă există vreun sfârşit la ceva 
- şi orice lucru are un sfârşit care luminează totul de-a- 
ndărătelea modificând „valorile”. Cu toate astea, aş trişa 
dacă aş arunca asupra fotografiilor lui C lumina viitorului, a 
unui viitor care a devenit trecut (dar niciunul dintre noi n-a 
murit, asta e o poveste fără cadavre şi noi mai suntem încă 


132 


în joc). 

Nu vreau să amestec totul. Mi se pare că trebuie să 
regăsesc un ton mai direct narativ şi mai grosolan, mult 
mai grosolan. De pildă: priveam toate fotografiile astea ale 
lui C în jurul meu şi eram fericit de frumuseţea ei, de 
culoarea şi de catifelarea coapselor ei. Socotind-o deja 
accesibilă mă bucuram că ea corespunde atât de bine 
poftelor mele. Fiecare bucată din carnea ei (ce cumplit!) mă 
minuna, de parcă ar fi fost cu neputinţă să-mi închipui... 
Biată frază care nu se poate sfârşi decât într-un măcel 
amoros destul de scârbos! Totuşi, trebuie să mărturisesc 
foarte cinstit că privirea mea îndreptată spre fotografiile 
astea nu era imaterială, şi că C aparţinea acestei categorii 
atât de rare de Femei Foarte Frumoase. Pentru mine era un 
univers aproape ireal. Am cincizeci de ani şi n-am întâlnit 
pe stradă, pe băncile amfiteatrelor, în viaţa reală decât trei 
femei sau fete într-adevăr foarte frumoase. Celelalte, care 
meritau câteva clipe de şovăire înainte de a fi azvârlite în 
categoria inferioară a Femeilor Frumoase, apoi a Fetelor 
Drăguţe, reprezentau vreo sută de întâlniri în legătură cu 
care păstrasem o amintire exactă. O sută de femei Foarte 
Frumoase, Frumoase sau Drăguţe într-o viaţă întreagă, 
asta-i extrem de puţin. Cele Aproape Drăguţe erau aproape 
o mie; cele La Care Te Poţi Uita - zece mii, cele Obişnuite - 
milioane, şi regăseam criteriile de raritate cu cele Aproape 
Urâte, cu Urâtele şi cu cele într-adevăr îngrozitoare - doar 
două. Femeile de care mă apropiasem mult erau în 
majoritate din categoria celor Aproape Drăguţe şi a celor La 
Care Te Poţi Uita. Făcând dragoste cu ele, le văzusem 
trecând în categoria superioară şi fusesem emoţionat. Dar 
cea mai uimitoare a fost o oarecare Sophie, dintre cele 
Aproape Urâte, care sub ochii mei sărise în frumuseţe. 
Sărise e cuvântul: trăsăturile ei alterate de un inexplicabil 
bombănit interior scăpaseră brusc de constrângere; Sophie 
se eliberase din lanţuri. Indată după aceea, transformarea 


133 


strălucitoare şi rapidă în sensul urâţenie-frumuseţe 
devenea aproape insensibilă şi lentă în celălalt sens. O 
priveam cu admiraţia, apoi cu interesul, apoi cu tristeţea 
care pot fi ghicite, şi ea părea că presimte în fiecare clipă 
expresia pe care aveam s-o adopt o secundă mai târziu. Se 
conforma viitoarei ei urâţenii pe care o şi vedea oglindindu- 
se în ochii mei. Asta fiindcă aparţinea rasei celor care nu 
sunt niciodată sigure pe ele însele şi care îşi sapă întruna 
pe chip cutele batjocurii. Avea chiar ceea ce eu numeam 
bărbia silei de ea însăşi, foarte mobilă, rotundă şi parcă 
independentă, desprinsă în mod caraghios de planul 
profund. Se bosumfla. li spusesem cât e de frumoasă în 
clipele de dragoste. Ea a crezut că i-o spun ca s-o fac să se 
hotărască (trebuiau ceasuri întregi de vorbe dulci şi de 
savante schimbări de ton ca s-o moleşesc şi s-o predispun 
la asta), şi am încetat orice aluzie la frumuseţea din timpul 
împreunării, fiindcă, auzindu-mă, devenea de-a dreptul 
urâtă. Am aşteptat să se liniştească şi am izbutit, după zile 
întregi de aşteptare, să prind un moment prielnic. 
Prevăzusem totul ca să-l imortalizez: un aparat de 
fotografiat comandat la distanţă, pe care-l puteam declanşa 
cu piciorul în momentul crucial când eram eu însumi 
încorporat ca un blitz la această femeie minunată, cu 
braţele întinse asemeni celor ale unei cruci. A scos un țipăt 
îngrozitor când a privit-o fulgerul, îndată după declanşarea 
blitzului s-a urâţit extraordinar de tare şi a încercat să pună 
mâna pe aparat. Eu l-am apărat, iar ea a fugit, absolut 
hidoasă. Avea un serviciu şi fiindcă ştiam la ce ore termină 
lucrul, am putut s-o pândesc de sub un portic, de unde m- 
am repezit spre ea cu fotografia în mână, strigând: „Uite ce 
frumoasă eşti!” evitând să adaug restrictivul: „când 
îmbrăţişezi”. S-a oprit o clipă uluită. Faţa ei a şovăit între 
mânie şi plăcere, apoi, în mod inexplicabil, femeia a început 
să plângă, şi am înţeles că o să facă poate o bucată de 
drum spre frumuseţe, dar, cu siguranţă, nu în tovărăşia 


134 


mea. 

C era deci a patra femeie foarte frumoasă pe care o 
vedeam cu ochii mei. Prima dintre celelalte trei era o 
tânără elveţiancă pe care o văzusem sosind la volanul unui 
papuc zburător traversând lacul Leman. Amfitrita venea 
desigur de la Lausanne ca să vadă cum e micul hotel la 
care luau masa părinţii mei şi cu mine. Restaurantul bun, 
dar destul de modest era, pesemne, pentru ea un ţel destul 
de sărăcăcios şi cu atât mai excitant. Era timp frumos, ea 
era îmbrăcată în alb, râdea, era divină, iar eu aveam 
treisprezece ani. N-am chef să vorbesc acum despre 
celelalte două, le citez în fugă numele - Carole, Olivia - ca 
să poată fi recunoscute în treacăt dacă o să le pomenesc 
într-o bună zi. 

Cât despre C, aveam o cale de a intra în contact direct cu 
ea, dacă găseam în casă un carnet de adrese (dar poate că 
nu figura în el), un plic nepus la poştă, pe numele ei şi vreo 
aluzie folositoare în corespondenţă. In lipsă de aşa ceva, 
puteam să cer adresa ei lui Laurent Mattius. In condiţiile 
relaţiilor pe care o să le am cu el, o să îndrăznesc să-i 
mărturisesc şi faptul că-i citisem corespondenţa cu ea, şi-i 
văzusem fotografiile. Desigur că el atunci n-o s-o mai 
iubească şi o să-l distreze să provoace o întâlnire între noi. 
Sau poate că o s-o mai iubească încă şi o să-i trimită pe 
profesorul ăsta pe jumătate nebun despre care-i mai 
vorbise... O veche trăsătură vicleană, care nu murise 
niciodată în mine, îmi spunea: „O să-ţi poarte mai puţină 
pică pentru ce ai făcut pe insula Albatros, dacă te 
răscumperi în ochii lui printr-un sentiment de dragoste”. 
Vicleniei îi urma teama: „O să fie mai rău, o să mă 
omoare”. Şi fatalismul disperat: „Cu atât mai bine, un 
nenorocit mai puţin pe lume”. 

Deodată am simţit că mă trece un fior. Ce nevoie am eu 
de C? Sau ce nevoie are ea de mine? Totodată, încercam să 
regăsesc plăcerea dansului de la o fotografie la alta. Eram 


135 


furios pe mine însumi că sunt atât de aproape de 
înfrângere. „larăşi”, îmi spuneam, şi „De ce să nu fiu eu 
acela?” îmi refuzasem întotdeauna puterea de a plăcea, la 
douăzeci de ani, la treizeci, la patruzeci. lar acum să dau 
greş atât de repede. M-am uitat la ceas, era ora 3,05. Pe 
când mai era ora trei, soseam la ea, ea mă privea cu milă, îi 
semănăm. Şi deodată distanţa asta. Cumplita ei frumuseţe. 
Mi-a fost întotdeauna frică de frumuseţe. De fiinţele 
însemnate cu semnul frumuseţii. Şi eu care nu sunt nici 
frumos nici urât, cu buzele prea subţiri, cu nasul prea mare, 
cu părul pe care mi-l îngrijesc şi care devine prea subţire, 
prea slab. Faţa mea rău organizată, cum s-o apropii de 
minunea asta? N-o descriu pe C, o cunoşti mai bine ca 
mine, faţa ta frumoasă s-a frecat de a ei. Ea te iubeşte, 
spune asta în scrisori. Tu eşti frumos, Laurent, ce caut eu în 
casa ta, pe pământul tău? Frumuseţea e alt univers. Nici 
măcar nu mă pot consola socotindu-te lipsit de duh. 
Creierul tău funcţionează foarte bine. Turbez de mânie, 
sunt eliminat. Nu pot face nimic împotriva ta, mă retrag. 
Dar am văzut prea mult acest trup în toate încarnările lui. 


Închid ochii. Adun fotografiile din marele semicerc şi le 
întorc. Cu ochii tot închişi o iau pe cea care-i mai aproape 
de mine, cea făcută la revărsatul zorilor. Acum o privesc. Pe 
această ultimă fotografie C nu mai e cu tine, Laurent, s-a 
întors în propriu-i trup. Ai rănit-o privind-o prea mult; ea nu 
te mai vrea. Mai târziu o să-ţi scrie scrisori amare. lar tu o şi 
dai la o parte. Pot să mă duc spre ea? Aduc cu mine întregi 
toate puterile dragostei mele. Nu sunt din rasa ta. 

lată-mă la ea. Ea îmi zâmbeşte un pic, mă ascultă 
îndelung: din gura mea prea subţire ies vorbe uimitoare. 
Cuvintele astea ar putea înduioşa dacă ar fi rostite de altă 
gură. Ce răceală în ea, deodată! Ce fericită e să fie şi ea 
dură la rândul ei. Mă alungă. 

lau toate fotografiile şi le dau foc, una câte una, în 


136 


căminul din salon. Corpul se răsuceşte, sau poate că flacăra 
urcă atât de repede, încât observ mai curând undele de foc 
verzi şi portocalii. Cu siguranţă că te ard puţin, C. O 
fotografie nu e nevinovată. 

Acum mă întind pe divanul din salon, întorcând spatele 
tabloului lui Jules Ravenot. Rămân urme de bremură la 
suprafaţa cenuşii, şi o flacără minusculă, verzuie. Apoi 
nimic. Închid ochii, pustiit. Nu mă simt rău. Sunt obişnuit cu 
singurătatea asta îngheţată. 

Mi-am pierdut vremea şi elanul pentru un singur gând, o 
singură amintire a unor cuvinte (C închide orizontul) şi a 
literei C scrisă pe colţul unui plic. Dragostea mea pentru C a 
durat ceva mai puţin de o oră. Acum i-am şters înfăţişările, 
de parcă nici n-ar exista cu adevărat. Ea scrie. LM vorbeşte 
despre ea, dar amintirea mea se înceţoşează. 

Dau fuga în birou, deschid sertarul, cutia de ceai, iau în 
mână perlele deşirate. Mi le închipui curgând pe gâtul lui C, 
coborându-i între sâni, intrându-i, una câte una, în trup. Le 
arunc din nou în cutie şi iau scrisorile ei. În clipa asta, la 17 
martie ora 3 şi 15 după-masă, nu favorizez niciuna dintre 
cele unsprezece scrisori. Şi mai ales, nu pe cele pe care le- 
am recopiat, pe primele trei şi pe ultima. Le recitesc pe 
toate şi toate mă emoţionează atât de puternic, încât vreau 
să le păstrez. Şi le iau. Un gând ascuns, îngrozitor îmi spune 
că asta-i o armă împotriva lui LM, una dintre acele arme de 
care n-o să mă folosesc. 

Aş vrea să mă odihnesc. 

Acum, pe 23 aprilie aş vrea să trăiesc bucuria zilei de 23 
aprilie, dar sunt prea ocupat să regăsesc, să simt ce am 
trăit în după-amiaza asta de 17 martie. Ca să izbutesc fără 
să-mi recitesc povestirea, trebuie să pornesc întruna de la 
începutul acestei zile, să trec din nou prin toate întâmplările 
şi gândurile ei: deşteptarea la ora opt în camera lui Mattius, 
îmbrăcat în pijamaua lui verde ca migdala cu găitane roşii; 
sentimentul de fericire, dorinţa de a stăpâni Albatrosul, 


137 


insula şi casa, vagi reverii în legătură cu modul în care le-aş 
putea dobândi. Nu fac baie, mă bărbieresc, mă tai, şi, dintr- 
un sentiment al tragicului las sângele să curgă; fac o cafea, 
o fac rău, nu mă mai simt ca acasă. Revăzând carnetele lui 
Mattius pe birou, înţeleg că, mai înainte de orice, e 
important să le citesc, şi că am trişat respingând lectura 
asta. Citesc câteva pagini de carnet, frumoase, şi dau peste 
numele meu. Pescarul n-a minţit. LM a văzut iahtul meu la 
Roscoff. El crede că-i singurul pe lume căruia insula îi spune 
ceva. În sfârşit, sentimentul că mă întâlnesc cu el. Pe urmă, 
pe urmă nu mai ştiu... M-am oprit din lectura carnetului lui, 
dar de ce? Lipsea o legătură. Atunci a trebuit să-mi reiau 
textul. Fără textul meu nu mi-aş fi adus aminte de reacţia 
mea meschină când am întrezărit - în alt carnet - că LM 
schia la Ar&ches. Sunt un pic cam ruşinat - mă interesam 
de mine - tot mai încerc să mă explic. Ce altceva avem de 
făcut, atâta timp cât nu am înţeles că dragostea sau sila 
faţă de noi înşine ne închide în cea mai strâmtă închisoare? 

Aşadar, astăzi n-o să scriu. Ştiu de unde va trebui să 
continui după clipele astea îndelungi pierdute, povestindu- 
mi mie însumi copilăria mea la Asnieres, viaţa mea obscură 
de profesor. Şi pe urmă... pe urmă? Să mă întorc iarăşi la 
text? Ca şi cum aş fi putut uita drumul suspendat şi 
dragostea mea de o oră pentru C, şi cenuşa fotografiilor şi 
scrisorile. 

O precizare: nu VREAU ca cineva să-şi închipuie că 
dezordinea asta care apare în povestirea mea reflectă o 
tulburare de pe timpul când scriam; ar însemna să se 
deformeze totul. Dificultăţile vin din ziua de joi 17 martie 
1977, zi deosebit de bogată, cu poftele astea de fericire 
personală, cu răzvrătirea asta împotriva tiraniei 
personajului tău, Laurent Mattius, aşa cum m-am mai 
răzvrătit altădată contra tiraniei postume a lui Ronsard. 
Asta, la mine, se traducea printr-o scădere sensibilă a 
interesului pe care-l purtam poetului, şi pe care ţi-l purtam 


138 


ţie în ziua aceea. Pură gelozie faţă de Ronsard, pură gelozie 
faţă de tine, născută din dorinţa de o clipă, de a stăpâni 
insula şi casa, strămoşii pictaţi de Ravenot şi femeile pe 
care le-ai iubit. 

Tulburarea mea de astăzi 23 aprilie, dacă aş avea dreptul 
s-o arăt ar fi tocmai această contemplare de la distanţă a 
eroului şi a micimilor lui (pe care le cred depăşite) şi a 
obligaţiei mele de a mă arăta aşa cum sunt şi îmi displac. 
Văd drumul îngust pe care ar fi trebuit să merg şi nu pot 
descrie decât serpentinele întortocheate pe care am 
apucat-o. 

Carnetul lui LM 

Furtună toată ziua. 

Vânt. Îmi place definiţia gradelor de intensitate 2, 5, 10 
Beaufort. 

S-o regăsesc, nu-mi amintesc decât de 3 sau 4 „vântul 
desfăşoară pavilioanele uşoare” 

şi O „Calm. Fumul se înalţă vertical”. As- 

tăzi e gradul 10. 

Niciun vapor, mare gri ca cenuşa şi vin de Chantilly 

Nevoie extraordinară să fac dragoste; atât de puternică 

încât aş fi luat vaporul să mă duc la Marthe, dar vântul 

îşi dublează  tăria-ardoarea dispare. Paralelă între 
picioarele ei 

desfăcute în formă de V 

Şi uriaşul U 

al valurilor de şase metri. 

Dar insula nu-i o închisoare, 

încerc să sesizez mirosurile purtate. 

După direcţia vântului mirosuri din Irlanda, 

o urmă de aer din Connemara, o pulbere de cuarţ 

de pe piscul Croagh Patrick. N-a sosit direct, 

ci a fost adusă de singurul meu pantalon cu manşetă 
scos 

ca să fac baie aici, şi amestecată cu nisipul de pe 


139 


Albatros, 
astăzi, la marginea buzelor mele. 
Viaţa pur şi simplu. 
Vântul cu gust sărat, despletire de tamarini. Dragonierii 
uimiţi. 
Niciun spectacol nu întrece asta, nu pot să sufăr arta şi 
orgoliul ei, bietele vânturi ale artiştilor, mica lor 
răsuflare. Pictând, scriind întotdeauna pe timp liniştit. 
Peisaje fixe, datate, cu referinţa culturală. 
Muzică a vântului pe un ritm pe care nicio orchestră 
nu-l poate urma. Transă absolută. Ascult: răbufnire 
brutală, 
şuierat modulat, tăcere. 
Lângă bila de agată, un uşor vârtej. Întorc 
cu uşurinţă. Nimeni nu mă vede în ochiul mare 
al ciclonului. Străpuns. Nud îmbrăcat. 


Calm plat. Pânzele lui En&och zbârnâie uşor. Îi propun 

Să-l trag până la locul lui de pescuit. Îşi aduce 

barca, îmi aruncă un capăt de odgon. 

„Aşteptaţi puţin”, aştept, trage de celălalt capăt, îşi 
apropie 

barca de iahtul meu şi-l mănâncă din ochi. 

Credeam că puţin îi pasă de lemnul de teck, de acaju de 

pielea albă. li spun să urce. Se aşază în cabină 

lângă mine, îi arăt cum se conduce, îl las la 

cârmă, Eneoch înlemnit de fericire accelerează. 

Vasul lui ne urmează, cu parâma întinsă să plesnească. 

Simt, cu o clipă înainte de a fi 

prea târziu 

că are chef să vireze scurt. Îi iau 

cam brusc cârma şi-i spun blând: 

„Mi-am dat seama după poziţia dumitale că vrei să virezi 
la 60°. 

Ai rupe botul, tacheţii sau barca dumitale. Nu 


140 


ştii că trebuie să remorchezi încetişor 

şi să întorci pe distanţa de o milă?” 

Lasă nasul în jos, nu se mai uită la nimic. 

S-a retras în sine, nu mă poate suferi, 

încetinesc, frânez pentru ca vasul lui 

să frâneze singur. 

Urcă la bordul lui Sainte-Anne a lui fără o vorbă. 

„Pescuitul e bun aici?” îl întreb. 

„Da, mă duc singur”. 

Îl dezleg, nu mă mai vede, se aşază sub vânt 

şi urinează. 

Mă aştept să-mi poarte pică. 

A doua zi, la Cafeneaua Portului, le spune celorlalţi: 

„Am navigat cu omul ăsta”. 

Confirm dând din cap, beau cu ei fără să vorbesc. 

Nu ştiu dacă mă văd PE MINE sau vasul meu caraghios 

pe care-l iubesc, insula sau casa... Ştiu că greşesc 

că ei aşteaptă de la mine să mă simt în largul meu, să 
am o 

înfăţişare glorioasă. În locul meu ar bea un pahar de 
Ricard 

în plus, ar fuma o ţigară Voltigeur pe oră. 

Se întâmplă că mă distrează să fac pe bogătaşul 

şi să dau un rând tuturor. 

Marthe. Genială. 


Am închis carnetul şi l-am strecurat în buzunarul interior 
din stânga al hainei de catifea a lui Laurent Mattius. Am 
intrat în casă, apoi în birou, am luat plicul cu inscripţia CE 
AM DE FĂCUT şi am desenat o cruce lângă numele lui 
Marthe Loualch. 

Era ora cinci, mai era încă destulă lumină ca să ajung la 
Roscoff. Am desprins-o pe Délie de Albatros, uimit de 
hotărârea mea şi de dorinţa asta sinistră pe care o simţeam 
pentru o târfă din Roscoff ce se culca cu LM. 


141 


Mă ducea un vânt prielnic. Lăsasem o lampă aprinsă în 
camera mea. Lumina ei era acum la nivelul apei şi avea să 
se scufunde în valuri. M-am simţit erou. 

Am găsit cu uşurinţă adresa lui ML (LM pe dos). Am 
telefonat. Doream foarte mult s-o văd astă-seară, eram un 
prieten al lui Laurent Mattius. A răspuns: „Bine, vă aştept, 
aveţi noroc că sunt liberă”. 

Casa e pe o străduţă în spatele portului comercial. E 
departe, trebuie să iau un taxi. „E în cartierul ăla...?” mă 
întreabă şoferul când îi dau adresa. Nu răspund, sunt din ce 
în ce mai concentrat, îmi simt gâtul uscat. Nu-mi plac 
târfele, mi-e frică de ele, urăsc vulgarităţile lor, urâţenia şi 
lăcomia lor, indiferența, falsa disponibilitate, mirosul. Pe 
asta o să... 

— Petrecere frumoasă, îmi spune şoferul frăţeşte. 

Mă lasă în faţa unei căsuțe, înconjurate de o grădină 
desuetă. Un palmier bătrân, care-ţi face milă. Sun, deşi am 
chef s-o şterg. Un clinchet, grilajul se deschide, lumina se 
aprinde pe terasă. Urc şase trepte. Pesemne că ea mă 
priveşte în linişte. Dacă nu-i plac, nu deschide. 

Deschide. Totul s-a petrecut atât de repede în timp ce 
viaţa parcă se întindea cu maximum de încetineală, încât 
mă cuprinde teama că n-o să mai revăd insula, că o să fiu 
despărţit de ea. 

„Intraţi repede, spune ea, e frig.” Intru cu ochii închişi 
împotriva voinţei mele. O mână uşoară mă conduce, e mai 
curând un deget pe cotul meu stâng, care mă împinge 
înainte şi mă face să cotesc. 

O sufragerie mică, banală, totodată plăcută. „Luaţi loc, 
mă întorc îndată”, spune femeia. Încă n-am văzut-o, îmi 
place vocea ei un pic şovăielnică, de parcă n-ar fi sigură de 
ceea ce spune. Totuşi, cuvinte atât de simple... Mă aşez 
încetişor pe un scaun. 

Se întoarce cu o tavă, cu două pahare şi o sticlă de vin 
alb, aburită. Pune tava pe masă şi mă priveşte fără să 


142 


spună nimic. Ca s-o privesc şi eu. Are faţa foarte netedă, 
lipsită de expresie. Văzând-o astfel, nu-i cU putinţă să-ţi 
închipui că va vorbi de bani, se va dezbrăca, mă va studia 
etc. Înaltă, subţire, nu prea blondă, are treizeci de ani. Sau 
douăzeci. Sau patruzeci. O găsesc potențial frumoasa şi mă 
hotărăsc să aştept şi să joc jocul pe care-l va vrea ea, la 
preţul pe care-l va vrea. Situaţia devine îndată foarte 
plăcută. „Voiaţi să mă vedeţi?” spune ea. Fac semn că da şi 
începe să spună nişte lucruri extraordinare. 

— Cum v-ar plăcea să fiu? Pot să semăn cu toate femeile 
sau cu orice vreţi. Şi cu o piatră, dacă vă face plăcere. Am 
urmat cursuri de mimă, dacă vreţi să luaţi parte, jocul 
devine o comedie sau o tragedie mai sonoră şi mi se dau 
mai mulţi bani fiindcă participarea trupească e mai mare. 
N-o să mai discut despre bani de îndată ce-o să vă stabiliţi 
dumneavoastră înşivă dorinţa şi contribuţia. 

M-a văzut căscând gura de mirare, era obişnuită, a turnat 
vin într-un pahar şi mi l-a întins. L-am băut cu multă sete, 
era un vin de Sauternes care-mi place, pe care-l cunosc şi i- 
am spus că-i minunat. 

— E adus direct de la Château-Ygquem, mi-a spus ea, l-am 
primit cadou. 

— Am dreptul să pun o întrebare gratis? 

— Şi zece. 

— Locuiţi în casa asta? 

— Nu, ăsta-i locul unde-mi exercit arta. O să vedeţi, e 
foarte comod. Întotdeauna se intră mai întâi în sufrageria 
asta. 

— E un loc plăcut. 

— Nimic nu-i cu adevărat urât în încăperea asta, a spus 
ea răspunzând unui gând profund al meu şi nedând atenţie 
vorbelor mele politicoase. Mie bufetul ăsta nu-mi displace. 
Are o grămadă de sertare şi toate personajele astea 
sculptate. 

— Pot vedea şi celelalte încăperi? 


143 


— Aici nu-i muzeu, domnule, e un teatru, şi la dorinţa 
dumneavoastră o să vă conduc într-o încăpere sau alta. 

Eram atât de fericit de întorsătura pe care o luase 
conversaţia, încât am hotărât că o să-mi aduc aminte de 
toate. Am vrut să văd până unde pot merge: 

— Dacă trebuie să „adăpostiţi” fiecare vis de bărbat... 

M-a întrerupt: 

— Sau de femeie, sau de copil. Un prieten medic mi-a 
cerut să primesc o dată pe săptămână, timp de şase luni, o 
fetiţă care avea dificultăţi de exprimare; acum vorbeşte, 
spune la fel de multe prostii ca toate fetiţele de vârsta ei... 
Vreţi să spuneţi că ar trebui să locuiesc într-o casă cu trei 
sute de încăperi pentru trei sute de dorinţe? Nu. În afară de 
sufragerie, care poate funcţiona foarte bine, în casă şi în 
jurul ei sunt vreo zece locuri scenice polivalente. 

Incântat de limbajul ăsta post-brechtian, am luat 
înfăţişarea cea mai uimită. 

— Cum aşa? 

— Bucătăria, a spus ea, corespunde mai multor familii de 
dorinţe. Pot evoca un ospăț sălbatic pur şi simplu frigând 
fripturi. 

— Goală? 

— Goală sau îmbrăcată. Pentru unii  singuratici, 
înfăţişarea fericită va fi poate cea a unei femei îmbrăcate 
într-o rochie de casă, întredeschisă, pregătind sanavişuri şi 
cacao cu lapte. 

— Cu întoarcere în pat? 

— De cele mai multe ori. Într-un dormitor absolut normal. 
De altfel, e camera cea mai folosită. Am reconstituit un 
decor perfect de cameră conjugală cu pantaloni aruncaţi în 
dezordine, cu sticluţe cu lac de unghii desfăcute. Mulţi 
bărbaţi îmi cer pur şi simplu să înfăţişez o femeie care va fi 
a lor şi care-i va iubi aşa cum îşi doresc ei să fie iubiţi. 
Prostituatele nu-şi pot ascunde indiferența, eu nu-mi pot 
ascunde dragostea şi interesul pentru fiinţa care e în faţa 


144 


mea. Exprimaţi-vă dorinţa. 

— Încă n-o cunosc, dar asta-i miza. 

Am pus pe masă o bancnotă de 500 de franci, 
întrebându-mă dacă raporturile noastre aveau să se 
schimbe îndată. N-a privit-o şi nici nu s-a atins de ea. 

— Aveţi o dorinţă, a spus; vreţi să continui să vorbesc. 

— Nu numai atât, dar e adevărat; îmi place să te ascult 
vorbind. Te socoteşti legată cumva de un fel de secret 
profesional? 

— Deloc. Spun ce vreau, cui vreau. 

— Ce îţi cere Laurent Mattius? 

— Laurent? E unul dintre cei mai vechi iubiţi ai mei. Vine, 
mă ia în braţe ca şi cum m-ar iubi nebuneşte, mă acoperă 
de sărutări şi ne ducem în pod, pe paie. In douăzeci de ani, 
n-a cunoscut din casă decât sufrageria, bucătăria şi podul 
cu fân. Bucătăria, fiindcă îi e întotdeauna foame după ce 
facem dragoste. li prăjesc ouă cu slănină şi cu paprică şi 
bea un vinişor de Touraine. 

— Plăteşte? 

— Când vrea, cât vrea şi niciodată în mod direct. Trimite 
un cec ascuns în flori sau în ciocolată; trebuie să-l găseşti. 

— Un pic cam umilitor, nu-i aşa? 

— Nu. E un joc, aşa cum se ascund ouăle de Paşti prin 
tufişuri, primăvara. 

— Există cumva vreo cameră cu cărţi, muzică, un foc de 
lemne şi o blană de urs? 

Faţa i se lumină. 

— Ce noroc, a spus ea, e programul pe care-l prefer. 
Aşteaptă-mă cinci minute. 

Mă tutuia, dar nu aşa cum îşi tutuiesc târfele clienţii. Era 
prima manifestare de happening la gura sobei. Nu voia să 
înceapă de prea departe, vorbindu-mi cu dumneavoastră. 

Am aşteptat mult mai mult. Acestei femei de treabă nu-i 
plăcea să fie închisă în pivniţa strâmtă a timpului, încă o 
deosebire între ea şi prostituatele care se îmbracă şi se 


145 


dezbracă într-o clipă. Am mai băut un pic de vin de 
Sauternes alunecos, parfum de zahăr putred de toamnă 
păstrat şi oprit de răcoare. M-am temut totuşi să nu-mi 
miroase gura, sunt întotdeauna foarte grijuliu în privinţa 
asta când trebuie să mă apropii de o femeie. De altfel, sunt 
atent la prea multe lucruri: să nu-mi îngheţe mâinile, 
expresia feţei să denote pasiune sau mult interes. Vreau 
doar să spun că nu sunt firesc decât dacă sunt lăsat singur. 

In clipa când eram cel mai puţin firesc Marthe Loualch a 
deschis uşa şi mi-a făcut semn s-o urmez. Purta o rochie 
lungă, țigănească, făcută din tot felul de stofe cusute 
laolaltă. Avea capul ca o floare, machiat în tonurile roz 
indian, albastru ceruleu, înviorat de o tuşă de violet; părul 
şaten, îl purta liber, fluturând... Ea era, dar o clipă mi-am 
închipuit că avea la dispoziţie tot atâtea actriţe, câte piese 
de jucat. Mi-o trimisese pe cea care aprindea focul de 
lemne. In cadrul uşii, femeia asta era însăşi imaginea 
fericirii, pentru mine. 

M-am ridicat cam greu (privitul îmi lua toată vlaga), fără 
să mă gândesc să-i plac. Nu-mi puteam închipui, nici visa 
să mă asemui cu apariţia asta. Gelozia mea a uitat să-mi 
sufle că ML folosea trucuri vechi şi produse cosmetice bune, 
că figura ei de bază nu mă emoţionase şi că nu mă 
arătasem sensibil decât faţă de spiritul ei. Aşa că m-am 
pomenit în picioare, pe de-a-ntregul adunându-mi puterile 
ca prin minune şi trăiam bucuria credincioşilor. Ea mă 
aştepta exact înapoia uşii şi am intrat în parfumul ei, un 
miros de piele călduţă, cu o adiere foarte slabă de mosc, 
dobândindu-mi din nou toată libertatea şi bucuria trupului. 

Şi-a trecut mâna dreaptă pe sub braţul meu stâng, 
sprijinindu-se un pic şi am urcat treptele de lemn care 
trosneau... - încăperea cu şemineu mare exista; în ea n-am 
găsit blana de urs, ci un aranjament de răzoare semănate 
cu vigonii. „Aici mă cheamă Miarka”, a spus ea un pic 
batjocoritor. A stropit cu mult alcool lemnele gata pregătite, 


146 


a aruncat un chibrit şi flacăra s-a înălţat sus. Cărţile nu erau 
cărţi de citit, ci de privit, albume ale tuturor marilor pictori. 
Mi-a spus să-mi aleg unul; l-am luat pe Hieronimus Bosch şi 
ne-am întins pe burtă cu nasul spre foc, privind flăcările 
care jucau împrejurul Grădinii deliciilor şi al Carului cu fin. 
Am crezut că o să înceapă să-mi cânte Carmina Burana, dar 
a uitat de muzică. 

— Mulţumesc, mi-a spus, Bosch e pictorul meu preferat. 
Te iubesc. Şi s-a lipit de mine. 

Am  crezut-o, şi spunea adevărul în clipa aceea. 
Cunoşteam un paradis minunându-mă de iadurile cu sclipiri 
roşietice sau verzui ale lui Bosch. Mâna mea stângă a 
coborât de-a lungul pulpelor ei goale care s-au întredeschis 
un pic şi mi-au prins strâns mâna. Priveam amândoi marele 
Car cu fin care se află la Prado, la Madrid, într-o sală 
incomodă, şi mi-am pus mâna eliberată pe fesele ei 
admirabile la pipăit, tari, onctuoase şi abandonate. 

Am murmurat: „Lumea e o grămadă de ierburi uscate, 
din care fiecare fură ce poate”. 

Şi-a lipit obrazul de al meu, iar eu am pus mâna pe 
scobitura şalelor ei. Trupul i se ridica şi cobora, nu avea 
linişte. Am vrut să mai privesc figurile separate, scoase din 
tripticuri, „detaliile”: un peşte cu o cratiţă în cap, stând pe 
un scaun găurit mâncând o femeie care scotea prin fund 
rândunici, şi lăsând nişte oameni să cadă în gaura roşie a 
iadului. 

În timp ce mă gândeam la muzicanţii din Grădina 
deliciilor, la harpiştii răstigniţi, la femeile cu fesele tatuate 
cu note muzicale, la tubul unei orgi a iadului, ea m-a rugat 
s-o ajut să-şi scoată rochia. L-am părăsit pe Bosch ca să 
privesc umbrele ei sălbatice, palorile ei sidefii. Timp de o 
clipă, rochia ridicată i-a ascuns capul şi braţele, iar eu mi- 
am pitit faţa la subsuoara ei. In curând m-a dezbrăcat. Era 
goală în genunchi, rezemată pe călcâie, iar mâinile ei 
îndemânatice îmi atacau toate fermoarele. Antitârfă, părea 


147 


că doreşte să fac dragoste cu ea, ca şi cum aştepta de la 
mine o plăcere extraordinară şi nouă. 

Uit că povestea asta ţi se adresează ţie, Laurent Mattius. 
Nu ştiu dacă te pot învăţa ceva despre Marthe. Ceea ce am 
citit în carnetul tău mă face să cred că tu cunoşti subiectul 
mai bine ca mine. 

Trebuie să mă întorc la focul cel mare - doisprezece 
buşteni de brad în trei etaje de câte patru - şi la 
personajele noastre goale, ea în clarobscur, topită, carnea 
însăşi, şi eu, uitându-mi durerile fizice şi neputinţele 
mentale, transformat de inspiraţie. Nu cunosc nimic mai 
plictisitor decât povestirile Marchizului, ale căror personaje, 
înşirate unele după altele, mă fac mereu să mă gândesc la 
păduchii de lemn pe care-i găseşti înşiraţi astfel. Deci, n-o 
să vă fac un raport minuţios asupra intrărilor şi ieşirilor 
noastre. De altfel, eram atât de absorbit de efortul meu 
concentrat, încât privirea mea fixă n-a văzut nimic altceva 
decât ochii şi, uneori, gura lui Marthe. Dacă m-aş fi gândit, 
aş fi vrut cu tot dinadinsul s-o depăşesc pe actriţă, să nu 
cred niciodată în gemete, cuvinte întretăiate de gâfâituri, 
suspine,  respiraţii zgomotoase, dar era sobră în 
manifestările ei vocale. 

Nici n-aş fi vrut să mă las înşelat de discreţia ei. 
Pesemne, mă socotise superior manifestărilor grosolane. Nu 
mă interesau decât ochii ei. Nu întorcea capul şi nu-i 
închidea; erau deschişi şi nu priveau nicăieri. Păreau lipsiţi 
de expresie şi nu mai credeam că un ochi poate însemna 
ceva. Mi se părea că, prin pupila uşor dilatată, văd înăuntrul 
creierului ei. Asta mi se părea tot atât de adevărat, tot atât 
de ferit de minciună, ca şi cum aş fi văzut înăuntrul corpului 
ei printr-o rană. Fixam cu privirea gaura aceea mică, 
deschisă spre o cameră obscură, unde se proiecta chiar în 
clipa aceasta imaginea propriilor mei ochi lacomi şi supuşi 
tuturor tensiunilor musculare ale dorinţei aproape 
nebuneşti şi ale. interogaţiei înverşunate. 


148 


Ea mă privea, dar n-o să ştiu niciodată cu ce privire. 
Cunoştinţă subită a inexistenţei mele personale. 

— Puțin îmi păsa de existenţa mea Colectivă, de 
apartenenţa mea la categoria masculilor - a crescut în mine 
golind de orice energie această prelungire de carne care 
credea în plăcere. M-am retractat şi aproape am ieşit din 
trupul femeii. N-am încercat să-i cer iertare, nu mă 
simţeam răspunzător de asta. Extrema înţepeneală 
precedase extrema moliciune. l-am fost recunoscător că n- 
a încercat să mă reînsufleţească. Vedea bine că dacă la 
început doream din tot trupul, creierul îşi vărsa repede 
otrăvurile reductoare. l-am înţeles indulgenţa pentru omul 
de rând lipsit de fantasme, dar niciodată de orgasme. 

Stăteam acolo în faţa focului care dădea o căldură 
aproape de nesuferit. L-am deschis iarăşi pe Bosch şi am 
văzut un bărbat gol care fugea cu mâna stângă făcută căuş 
pe sex, în timp ce un câine roşu ca flacăra încerca să-l 
oprească. 

Marthe, pe care timp de o clipă n-o mai privisem, se 
aşezase cu capul şi mâinile sprijinite pe genunchi. Mi s-a 
părut atât de frumoasă, atât de suavă, dar n-o mai doream. 
Undeva în mine se afla un tiran care mă lipsea de bucuria 
asta atât de simplă. „Niciodată nu merge, m-am gândit. 
Când juisez, mi se pare că trupul respectiv e gol, iar când e 
atât de frumos, atât de emoţionant ca al lui Marthe, simt că 
în mine se face gol. Un gând rău se învolburează în mine şi 
mă străpunge. Acum ar trebui să vorbesc, dar mai întâi 
cum să mă îmbrac iarăşi şi să materializez eşecul? 

— E prea cald, a spus ea, hai vino. Şi şi-a lăsat rochia 
acolo unde era, pe jos. Eu mi-am luat hainele. 

— E haina lui Mattius, a zis, o recunosc. 

— Îmi place să-i port hainele, îmi vin bine toate, chiar şi 
încălţămintea. 

— Îţi arăt podul lui cu fân. 

Era o senzaţie nouă să te înfunzi în paiele astea curățate 


149 


cu grijă. Marthe nu-mi ceruse să aştept ca să-şi schimbe 
coafura sau machiajul. Corpul ei exprima altceva decât în 
faţa focului, o voioşie ţărănească, o neruşinare cinstită, iar 
ea râdea uşor, din gât. Eram uluit. Mi se părea că asist la o 
proiecţie de diapozitive cu comentarii înregistrate şi că pot 
să mă întorc apăsând pe un buton, ca să-mi regăsesc 
poziţia şi râsul din imaginea trecută. Ea vedea bine că sunt 
spectator. 

Deodată şi-a acoperit ochii cu braţele şi n-a mai mişcat. 
Am putut s-o privesc ca şi cum era adormită, îndelung, şi 
poate că adormise cu adevărat. O respiraţie regulată îi 
ridica sânii. Deîndată ce am crezut-o adormită, am început 
din nou s-o doresc. Când am atins-o n-a deschis ochii, iar 
trupul i-a rămas nemişcat. Ştiam că-i trează, că nu voia să 
rupă ritmul şi înţepeneala dar mi-era tot una şi mă simţeam 
din ce în ce mai puternic. Ea devenise din nou un obiect. 
Am juisat foarte repede, puternic şi am rămas culcat peste 
ea, fericit şi ruşinat. M-a cuprins cu braţele şi mi-a propus 
blând la ureche ochiuri cu boia. 

Parcă bănuia ceva. Îmi vorbise de haina de catifea şi îmi 
propunea gustarea lui Mattius. De mii de ori veniseră la ea 
bărbaţi care se recomandau drept alţii. Poate că adesea, 
dacă nu întotdeauna, trebuia să-i facă să pornească iarăşi 
de la experienţa precedentă ca să aibă impresia că îşi fură 
singuri ceva? M-a rugat să cobor în bucătărie şi să beau 
ceva în timp ce o aştept. N-a durat mult, am băut un pic de 
sauternes. 

Marthe Loualch se demachiase. N-o mai vedeam înaltă, 
subţire, blondă, ci de o talie mai curând mijlocie, tot subţire 
şi cu părul şaten. Îşi scosese pantofii cu tocuri, sau încetase 
să mai meargă pe vârfuri. Am vrut neapărat să ştiu dacă 
era părul ei. l-am cerut voie să mă conving. 

— Mă vezi, a spus ea, exact aşa cum sunt. Afară de tine 
m-au mai văzut aşa doar doi sau trei oaspeţi în trecere. Aşa 
ies pe stradă şi mă duc la biserică. Se întâmplă ca bărbaţii 


150 


să nu mă recunoască. Nu că s-ar preface ca atunci când nu 
vor să mă salute, nu, e vorba într-adevăr de ochiul mulţimii 
care înregistrează timp de un sfert de secundă o imagine şi 
nu o reţine. Cel puţin îţi place boiaua? Vrei un pic de brânză 
rasă? 

— Ca pentru Laurent Mattius. Lui nu i te-ai arătat aşa? 

— Nu! 

Se mişca bine în bucătăria ei, cu gesturi eficiente: 
spărgea ouăle, îndepărta cele două jumătăţi de coajă, lăsa 
gălbenuşul să cadă încetişor în untul blond, în afara flăcării, 
presăra sare şi boia pe care le apuca între degetul arătător 
şi cel mare. 

— Dă-mi şi mie din vinul lui de ţară. 

— Nu-i un vin de înaltă calitate, cum e cel de Château- 
Yquem, e un vinişor din Touraine. De la Oisly, îl ştii? 

— Lângă Contres, nu departe de Chitenay? 

Nu mai exista nimic de ordin sexual între ea şi mine. Mă 
socotea un bărbat plăcut, un client model, un pic cam 
molâu, dar bine crescut Eu, dimpotrivă, o regretam. 
Incepeam să exist. Nu puteam suferi ceea ce se termina. 
Nu era decât ora unsprezece. 

— Aştepţi pe cineva? 

— Pe nimeni, spuse ea cu o înfăţişare mirată. Ce, pleci? 

— Trebuie să aştept să se facă ziuă. 

— Sunt două feluri de a rămâne: în camera de fecioară e 
ca un hotel foarte confortabil, costă o sută de franci, nu-i 
scump. Sau tot tu trebuie să spui cine vrei să fiu şi ce dai. 

— Camera de fecioară - asta înseamnă că nu fad 
dragoste acolo? 

— Exact. 

— Atunci prefer camera conjugală. Stingem lumina, 
dormim un pic şi dacă mă trezesc, o să încerc să te uimesc 
destul de tare pentru ca, fără să te trezeşti, să te întinzi 
spre mine. O să fac dragoste cu blândeţe şi o să adorm în 
braţele tale. lţi dau cinci sute de franci, e maximum ce pot. 


151 


Sunt profesor la Rennes. 

— O să fiu fericită să dorm în braţele tale. Vei fi silit să 
mă aştepţi iarăşi, ceva mai mult decât prima oară. 
Infăţişarea mea de soţie cere multă pregătire. 

— Dar aşa cum eşti acum nu se poate? 

— Nu se poate, aşa sunt eu. 

— Te rog să-mi spui, acum cât timp eşti tu, cum faci ca 
să te culci cu, iartă-mă... cu ceilalţi. Cei care sunt hidoşi şi 
vulgari, care te zdrobesc cu carnea lor multă, albă, păroasă 
şi care se zbat în tine de parcă ar vrea să te sfâşie? 

— Mâine, a spus ea; primesc un angrosist de peşte şi ô 
să văd milioane de peşti. O să fie făcut din peşti, ca unul 
dintre personajele pictate de Arcimboldo. Nici nu-ţi închipui 
mirosul. Cu toate astea, se spală înainte de a veni să mă 
vadă, e un om bogat şi curat, dar aş putea să-ţi spun cum 
arata negoţul de peşte din care se trage, dacă macroul se 
vinde bine, sau merlanul sau creveţii. E uimitor. Grozav îmi 
place să fac dragoste cu el. 

— Nu-ţi displace nimeni? 

— Ba da. Când îl văd venind pe cel care-mi place cel mai 
puţin, un bărbat veninos, bănuitor, jilav, care se uită 
chiorâş, de îndată ce i-am luat banii (nu-i generos ca tine, 
îmi dă o sută de franci), omul ăsta îmi aparţine. Vreme de 
un ceas trăiesc în lumea cea mai josnică, şi asta mă înalţă 
destul de: sus. Cu tine şi fără ceilalţi aş pierde mârşăvia, 
sau n-aş cunoaşte decât mica parte de ticăloşie care ţi-e 
hărăzită. Or, eu am nevoie de asta, eu sunt un pom îngrijit 
de două sau trei ori pe zi, care primeşte soarele şi ploaia, 
bălegarul şi îngrăşămintele. Cresc cu o viteză pe care nu ti- 
o închipui. Dacă într-o zi mă omoară un nebun, cred că aş 
muri CU un fel de bucurie. 

M-a privit o clipă, cântărindu-mă parcă, apoi a coborât 
glasul: 

— Trupul pe care-l crezi cel mai părăsit... m-am culcat cu 
un bătrân de optzeci şi nouă de ani... avea netezimi ale 


152 


pielii pe care nici nu ţi le închipui; în unele locuri ferite avea 
o epidermă uitată de timp, neveştejită. Venea fiindcă nu 
mai putea îndura singurătatea, era văduv de treizeci de ani, 
şi-i era ruşine de vârsta lui. Auzise vorbindu-se de mine 
într-o cafenea. Sunt subiectul discuţiilor particulare, mai 
mult decât al glumelor de grup. Acolo auzise din întâmplare 
ce vorbeau de mine doi bărbaţi din Roscoff, clienţii mei 
credincioşi. Mi-a spus: „Vorbeau de dumneata ca de cea 
mai mare prietenă a lor, şi asta m-a făcut să mă hotărăsc. 
Nu mai sunt bun de nimic, decât să crăp fără să mă mai 
mângâie vreo mână. Am vorbit cu el aşa cum vorbesc cu 
ceilalţi, l-am întrebat ce doreşte şi cât dă. Dădea mult şi nu 
dorea nimic. L-am dus în camera roz. E o cameră de fată 
tânără, desuetă, cu perdele ca la femeile cumsecade, 
făcute din muselină albă, cu o reproducere în stil 
prerafaelit. Culcuşul ăsta aproape că te face să te simţi 
slăbânog. Are aşternutul cel mai fin şi un pat moale. l-am 
spus să se culce gol, singur şi să mă aştepte liniştit, 
încercând să-şi odihnească fiecare centimetru al pielii, 
adică să se gândească: călcâiul meu, pulpa mea, 
genunchiul meu etc., ştii doar... De obicei, camera asta e 
cerută de bărbaţii nostalgici: fie au o amintire de neşters 
despre vremurile când aveau optsprezece ani şi comit 
nebunia de a dori să le reînvie, fie şi-au ratat intrarea în 
viaţa amoroasă. Asta îmi pune probleme în legătură cu 
îmbrăcămintea; în general, las părul să-mi atârne, mă 
fardez în culori foarte palide şi-mi pun un capot alb flauşat, 
un pic cam lung. Când intru, sting lumina. Rămâne doar o 
mică reproducere după Dante Gabriel Rosetti bine 
luminată, care înfăţişează Parcele sau nişte torcătoare în 
cămăşi de noapte şi cu părul lung. Este un fel de psihodrom 
în care nu mă simt prea la îndemână; amatorii au adesea în 
minte un scenariu foarte precis şi nu prea mă lasă să 
născocesc, îmi găsesc cu greu în trup neştiinţa şi 
înţepenelile fetelor de şaptesprezece ani sau gimnastica 


153 


lor. Ca să izbutesc asta, îmi bat joc de mine însămi, în taină. 

Îl găsesc pe bătrânul domn stând culcat ca un copil, cu 
cearşaful tras până sub ochi. Sting în cameră, lăsând 
luminată doar reproducerea după Rosetti, îmi scot capotul 
şi mă strecor în pat, la dreapta lui. El nu mă atinge, şi-i simt 
căldura puţină iradiind. Mă întorc pe o parte spre el, întind 
cu timiditate mâna dreaptă şi i-o pun pe piept. Tresare, şi 
înţepeneşte până la o rigiditate cataleptică. Cred că a 
murit, dar un zgomot îmi dă de veste că s-a întors la viaţă: 
plânge. Îmi mişc încetişor mâna, o pun pe umărul lui stâng, 
îl apuc de braţ, cobor de-a lungul marii vene humerale şi 
radiale, pe pielea catifelată, îmi pun palma căuş pe mâna 
lui şi ne încrucişăm degetele. Mă apropii de el. Fără să-mi 
dea drumul la mână o împinge înapoi, iar braţul meu 
descrie un arc mare. Mă pomenesc pe spate, cu el peste 
mine. Nu are erecţie. Îi pot atinge trupul cu amândouă 
mâinile (el şi-a desprins mâna). Nu mă ocup de plăcerea lui, 
încerc să mi-o clădesc pe a mea. El nu mişcă, nu cântăreşte 
nimic. Şi-a înfundat faţa în pernă, lângă gâtul meu. 
Urmăresc cu degetul coloana lui vertebrală de la prima 
vertebră cervicală până la ultima lombară. Imi fac pentru 
mine o idee despre trupul lui pornind de la coloana vieţii. Mi 
se pare că la fiecare săritură a degetului de la o vertebră la 
alta descopăr povestea vieţii lui. E doar un fel de a-i ritma 
pentru mine povestea. Asta nu poate izbuti decât dacă el 
nu mişcă sub degetul constructor. Când ajung la atlas îi văd 
în închipuire naşterea, la axis, se ridică pe picioarele lui 
strâmbe de copil mic. Când apăs pe vertebrele sacrale, mă 
gândesc că-i bătrân, iar el se gândeşte la erecţie. Pătrunde 
fără sforţare şi izbuteşte foarte uşor, prea repede, o juisare 
de slabă intensitate. 

Marthe schimbă brusc tonul: 

— Ai terminat? Pot să-ţi spăl farfuria? Nu suport să văd 
farfurii murdare, sau vreo urmă de degete pe un pahar. 
Frăția între oameni se opreşte la veselă. N-aş putea purta 


154 


hainele altuia, ca tine. O să mi le pun pe ale mele. Spală-te 
pe dinţi, nu suport gustul de ou pe buze (dacă îţi vine chef 
s-o săruţi pe singura târfă care sărută). In primul sertar 
găseşti perii de dinţi pe care după aceea le arunci; sunt, 
după cum se spune, îmbibate în prealabil cu pastă. Pe 
curând. Ai uitat să-mi dai bancnota promisă. 

l-am dat cei cinci sute de franci; i-a strecurat în sân şi a 
ieşit. 

Am rămas stăpânit de un sentiment deosebit. Nu mai 
ştiam prea bine cine sunt: Gilles Laborde, Marthe Loualch 
sau Laurent Mattius. Vreau să spun că simţisem trupul 
bătrânului peste mine şi fiecare os al lui sub carnea 
degetelor mele; purtam rufele şi hainele lui Laurent Mattius 
fără să-mi fie silă. Timpul îmi era plin, îndesat să 
plesnească. Şi aveam zece minute de singurătate deplină 
înaintea mea ca să mă scol de la masă, să mă întind cu 
braţele în aer, încrucişate, să-mi eliberez toate 
împerecherile nervoase, osoase şi musculare, să respir 
până în fundul plămânilor şi al burţii, să privesc bucătăria 
ca şi cum n-aş mai fi văzut-o niciodată, să caut o toaletă ca 
să urinez îndelung, puternic, iar locul acesta pe care l-am 
descoperit cu uşa deschisă, luminat, era cel mai tainic din 
casă, trist, aşa vopsit cum era, de culoarea cafelei 
măcinate, fără înfrumuseţări, plat, apăsător. M-am aşezat 
pe closet cu speranţa de a-mi deşerta măruntaiele şi de a 
mă înnoi pentru patul conjugal. Am căutat din ochi cartea 
pe care o citesc întotdeauna în locul ăsta, orice carte, cea 
mai proastă sau cea mai sublimă; îmi trebuie o vorbă 
omenească, chiar şi mica publicitate îmi convine. Nimic, 
niciun rând tipărit. Doar hârtie neîntinată. Sunt aici, siut să 
mă gândesc la lucrul ăsta ciudat că sunt aici, cu pantalonii 
în vine, în casa asta primitoare, la Roscoff, la capătul 
pământului şi la faptul că am lăsat insula singură, cu casa 
deschisă şi cu o lumină aprinsă. Va trebui să plec înainte de 
răsăritul soarelui, odată cu toţi pescarii, şi să ajung primul 


155 


la faţa locului. Şi m-am gândit la insulă ca la o femeie 
culcată pe mare, cu pântecul un pic ridicat. 

Nu vreau să scriu despre defecaţia mea. Ea îşi va avea 
totuşi semnificaţia ei şi, pornind de la ea, s-ar putea începe 
un discurs asupra indulgenţei mele faţă de mine însumi, 
asupra erotismelor mele ajutătoare, a singurătăţii mele şi a 
acestui sentiment de naştere derizorie. Aş scrie bucuros 
despre subiectul ăsta, dar cuvintele privind funcțiunea 
respectivă mă rănesc, rău adaptate folosirii limbajului 
intelectual, O să am timp s-o fac dacă descopăr căile şi 
mijloacele. 

Am ieşit de acolo un pic şovăitor, nesigur de dorinţa mea 
profundă. In camera de fecioară cu siguranţă că n-aş fi 
dormit în aşteptarea zorilor şi amintindu-mi de seara 
trecută. Lângă Marthe aveam să trăiesc în continuare 
noaptea asta. Poate că avea să-şi afle sfârşitul într-un somn 
cu adevărat conjugal? Aşteptam bând din vinul ei, simţeam 
că sunt un pic Laurent Mattius. 

Marthe Loualch nu s-a întors în bucătărie, ci m-a chemat: 

— Vino, dragul meu, a spus cu un glas pe care nu i-l 
cunoşteam. Vino, vino! 

Am încercat să-mi dau seama de unde venea chemarea. 
De la etajul întâi, desigur, aşa. că am urcat, iar glasul 
continua să mă conducă. Nu spunea „la capătul culoarului, 
uşa cea mare”; care-i soţul care nu ştie unde-i camera în 
care-l aşteaptă soţia lui? Nu, ea mă chema într-un fel 
artificial, cam aşa cum te adresezi unei pisici sau unui câine 
foarte iubit. Poate voia să spună că nu există glas firesc, ca 
să faci pe cineva să vină în pat lângă tine. Chiar şi pisicile 
au un mieunat deosebit ca să-şi manifeste dorinţa. Marthe 
căuta inflexiunea asta sau o parodia. 

N-am răspuns nimic şi am intrat. Ea era culcată pe partea 
stângă şi avea un păr negru, lung, care-i acoperea faţa şi 
umărul drept. Un adevărat val de păr pe care l-am atins şi l- 
am apucat cu amândouă mâinile, o lină extraordinară, 


156 


netedă, (umflată, mătăsoasă, plină. „O perucă”, mi-a suflat 
duşmanul pe care-l port în mine. Desigur, o perucă - am 
ridicat din umeri împotriva vechii mele meschinării - o 
perucă aşa cum nu s-a mai văzut, care avea de două ori 
mai mult păr decât coafura cea mai bogată. Şi-i ajungea 
până la mijloc. Ea l-a dat într-o parte un pic şi i-am văzut 
trupul conjugal, în mod curios diferit de trupul de foc şi de 
cel de paie, mai înainte ca ea să tragă cearşaful peste sine 
însăşi şi peste mine care mă dezbrăcasem iute. 

— Minunat ar fi, mi-a spus ea dintr-o răsuflare, să 
dormim aşa curo ai spus tu, şi să ne trezim cum ai spus tu. 

Din nenorocire, am obiceiul de a dormi pe partea 
dreaptă. Stând la dreapta ei, i-aş întoarce spatele. M-am 
dat jos din pat, ocolindu-l; ea a înţeles numaidecât şi s-a 
dat deoparte. M-am culcat la stânga ei, pe partea dreaptă 
şi am încercat să adorm. Îmi vârâsem nasul în părul ei lung, 
negru, care răspândea un parfum de ambră, era foarte 
plăcut pentru o clipă, dar nu-mi dădeam absolut deloc 
seama cum mi-aş putea găsi somnul. Trebuia mai întâi să 
adoarmă ea. Dacă Marthe era încordată n-aveam nicio 
şansă să-mi relaxez nervii şi muşchii. Nădăjduiam că un 
semn oarecare avea să mă înştiinţeze că adormise. 
Respirația liniştită nu dovedeşte nimic: când trupul meu 
este întins în stare de repaos, eu respir liniştit, dar mintea 
mi-e trează şi neliniştită. Să-i vorbesc cu voce foarte joasă? 
De pildă s-o întreb: „Dormi?” Mi se pare însă o neghiobie să 
întreb dacă doarme pe cineva care doarme. Atunci să încep 
o numărătoare, ca la jocurile copiilor? Ea. ar putea să audă, 
dar să nu arate că a auzit, luând pe drept, cuvintele 
murmurate drept vorbe de adormit. lar oprirea prea iute a 
acestui cântec de leagăn ar face-o să se crispeze şi ar 
împiedica-o să se cufunde în somn. Care ar fi deci cuvintele 
neutre care ar putea-o ajuta să doarmă dar. fără să creeze 
obişnuinţa şi care să fie fără cusur, un fel de drog blând, 
care să nu trezească şi să intre întocmai în inconştientul lui 


157 


Marthe Loualch, fără să-i semnaleze că veneau dintr-un 
univers treaz? „Sunt o târfă”, mi s-a părut destul de 
primejdios. Vorbele astea aveau puţine şanse să-i trezească 
inconştientul dacă şa dormea, ceea ce era bine, dar riscam 
s-o supere dacă nu dormea. Sau ar trebui să-i explic că 
fraza asta mi se potrivea mie, în sensul: „suntem cu toţii 
nişte anarhişti nemti”, ceea ce risca, dacă ea mă înţelegea 
greşit, să agraveze şi mai mult lucrurile. Poate o confidenţă 
despre mine însumi? Aş simţi îndată, la cea mai mică 
înţepenire a trupului ei, transmisă prin intermediul saltelei, 
că i-am stârnit interesul, dacă ea ar avea cea mai măruntă 
curiozitate pentru un client nou care se pretinde prieten cu 
Laurent Mattius. Ce informaţie să-i ţlau? „Nu l-am văzut 
niciodată pe Laurent Mattius?” sau „Nu m-am atins de nicio 
femeie de trei luni de zile?” 

Am hotărât să încep cu cea de-a doua. Pentru o femeie 
ca ea, care într-un trimestru trebuie să se fi apropiat de trei 
sute de bărbaţi, perioada asta „sabatică” (sperând că o să 
creadă în abstinenţa mea voită), consacrată castităţii, o să-i 
apară - dacă n-avea să doarmă - ca un eveniment 
senzaţional care avea s-o facă să-şi încordeze trupul, după 
cum am spus. 

Totuşi înainte de a rosti vorbele astea, le-am examinat eu 
însumi în conţinutul lor, ceea ce nu mai făcusem de mult. 
Deci, erau trei luni de când nu mă mai atinsesem de o 
femeie! Ultima femeie era, ca întotdeauna, cea mai mare 
dragoste din viaţa mea, şi ne despărţisem într-o stare de 
acreală tristă. lar de atunci, căutam motivul prefacerii 
vinului îmbătător al dragostei în oţet. Revedeam în minte 
fiecare dintre întâlnirile noastre (ne vedeam o dată pe 
săptămână) şi felul în care, în opt săptămâni, trecuserăm 
de la extazul suprem la batjocura cea mai amară şi mai 
usturătoare. În general, când revedeam aceste opt acte 
care fuseseră precedate de un lung prolog-preambul- 
preludiu şi de pregătiri nesfârşite, nu ieşeam uşor din 


158 


primul act pe care încă îl mai socoteam strălucitor, într- 
atâta ne ridicasem deasupra noastră înşine şi iradiam o 
dragoste nebună. Incă mai contemplam soarele acesta, 
amintindu-mi de locurile pe care le ocupam în cutare sau 
cutare împrejurare, plimbările pe care le făcusem, peisajele 
pe care le admirasem. Nicio ceartă, nicio neînțelegere. 

A doua săptămână - aceeaşi dragoste nebună, sporită de 
amintirea extazelor săptămânii trecute. Totuşi, o uimire 
abia simțită: faptul că nu era cu putinţă să urcăm mai sus, 
fără osteneală şi fără excese caraghioase. 

Cea de-a treia săptămână, în cursul căreia profitasem de- 
o scurtă vacanţă şcolară se înscrie pe o curbă îngreunată: 
înmulţirea plăcerilor împărtăşite, spectacole, expoziţii, 
concerte, mici dineuri; încă ne mai înşelam în privinţa 
calităţii ceva mai scăzute a tête à tete-ului în uşoară 
scădere a admiraţiei oarbe. Un tic oarecare pe care-l avea - 
încântător de altfel - îmi solicita prea adesea admiraţia 
pentru defectele ei. Imi închipui că şi ea a descoperit în 
zilele acelea. unul dintre păcatele mele capitale. 

Incepând cu cea de-a patra săptămână, amintirile mi se 
formau cu greu, se desprindeau anevoie dintr-o pastă mai 
groasă. Scânteierea şi uşurinţa primelor două săptămâni 
îmi apăreau ca nişte improvizații de geniu. Acum venise 
ceasul unor variaţii pe o temă care îşi pierduse 
prospeţimea, iar privirea îmi era pironită pe ticul persoanei 
aceleia străine, iubită dureros, şi care trăgea spre răsărit 
când mă părăsea - ea lucra la Mans, iar eu, locuind la 
Rennes unde ne şi întâlneam, înclinam mental spre nord, 
visând să mă duc să navighez un pic cu D&/ie, în timp ce ea 
nu suferea vapoarele. 

Ultimele patru sesiuni ale dragostei noastre, în lipsa unor 
urme scrise, sunt luate din îngheţul gândului meu 
recreator. Anumite clipe tari ţâşnesc, cuvinte acre ca nişte 
dâre de acid, salturi într-o parte, refuzuri, silă şi necazuri 
crescânde şi acest ultim asalt al trupurilor a opta oară, 


159 


izbutit pentru o clipă, ratat în timp, chiar înainte ca peretele 
despărțitor să se înalțe cu cărămizi sosind din toate 
direcţiile şi suprapunându-se ca într-un film accelerat. 
jignit, m-am scrutat pe loc. Nicio femeie nu putea 
recunoaşte în mine pe bărbatul sensibil la dragoste. 

l-am spus cu multă blândeţe lui Marthe: „Sunt trei luni de 
când n-am mai făcut dragoste” şi îndată mi-am oprit 
respiraţia. Ea n-a schiţat niciun gest. Era vădit că nu auzise. 
Totuşi, cu puţin înainte de a începe să respir din nou, s-a 
trezit, tresărind neliniştită. 

— M-ai speriat, a spus, mi s-a părut că nu mai respiri. 

Am sărutat-o pe obraji, pe gât (dându-i părul la o parte) 
cu ceea ce se cheamă entuziasm. Femeia asta minune mă 
făcea să-mi ies din fire. Nu voiam să mă joc cu ea de-a 
patul conjugal; voiam să-i spun tot binele pe care-l 
gândeam despre ea. l-am vorbit ca unei femei pe care aş 
iubi-o simplu, cu care nu sunt nici în prima, nici în cea de-a 
doua săptămână, nici într-a opta, o femeie pe care aş 
cunoaşte-o de mult şi care mi-ar fi consubstanţială; i-am 
“vorbit de mine, de sărăcia mea umană, de singurătatea 
mea, şi asta nu mă putea duce decât la prima mărturisire: 
nu l-am văzut niciodată pe Laurent Mattius. Totuşi 
mărturisirea asta mi s-a oprit pe buze. Cred că primele 
două cuvinte le-am rostit, sau primele trei: Nu l-am văzut... 
şi m-am oprit. Tocmai mă gândeam la insulă, cu forţe noi şi 
sufeream că sunt despărţit fizic de ea. Am preferat s-o 
întreb pe Marthe dacă a cunoscut insula. 

— Laurent nu m-a invitat niciodată acolo, a spus ea. Am 
înconjurat-o cu vaporaşul şi n-am îndrăznit să acostez. Şi 
totuşi el era la Paris. Îmi era de ajuns să ştiu că nu doreşte 
prezenţa mea pe insulă. Pentru Laurent - mi-a spus-o într-o 
zi râzând - eu sunt continentul inconştienţei lui. li place să 
fiu aici, în casa asta, atunci când mă doreşte, tot aşa cum 
vrea ca biserica Notre-Dame de la Kroazbaz să fie la locul 
ei, când are chef să se ducă acolo. Ar face orice pentru 


160 


mine dacă aş avea nevoie de ajutorul lui, dar asta l-ar mira. 
Eu fac parte din singurătatea lumii. Cred că-i un bărbat slab 
de înger şi cu sentimente foarte violente. Merge dintr-un 
punct fix în alt punct fix, insula, eu şi nu mai ştiu ce sau 
cine la Paris, fără îndoială nevastă-sa şi casa. Dar sunt 
convinsă că preferă insula. Îmi vorbeşte adesea de ea, ca 
de o fiinţă pe care ar iubi-o. 

Mă priveşte deodată, la fel de mirată ca pescarul de 
homari. Cine eram eu, ca să-mi împrumute insula? Nu o 
împrumutase, niciodată, nimănui. Timp de o clipă, e 
bănuitoare: nu-i spusesem limpede că locuiesc pe insulă, ci 
doar că aştept să se facă ziuă ca să mă întorc, fără să 
precizez unde. M-a întrebat: 

— Stai pe insulă? 

— Da. 

N-a intuit adevărul nicio clipă. Deci, a crezut că Mattius 
îmi dăduse voie să locuiesc în casa lui. O speranţă i-a 
încolţit deodată în minte. 

— Ţi-a dat voie să primeşti pe cineva acolo? 

— Nu, am răspuns fără să şovăi. 

M-a privit altfel, cu mai puţină prietenie decât atunci 
când mă crezuse mort. Cu un pic de gelozie şi multă 
neînțelegere. Între noi nu mai puteau fi raporturi 
„conjugale”. 

Atunci s-a purtat ca o târfă ordinară şi a început să mă 
excite. Atunci am îndrăznit să-i dau ordine: mângâie-mă 
aici sau acolo. A ascultat. Asta mi-a dat o senzaţie de 
putere şi am mers cu dorinţele până la limita maximă pe 
care mi-am putut-o închipui (ceea ce nu depăşeşte 
niciodată trupul nostru). A ascultat numaidecât cu un fel de 
grabă, ca şi cum asta ar fi liniştit-o. Dacă mă arătam mai 
puternic şi mai puţin plângăreţ, îi păream un bărbat dur, 
pretenţios, în timp ce ea mă crezuse pe jumătate 
neputincios, şi ar înţelege mai bine că pot fi autorizat să 
pătrund pe insulă. Mattius trebuie să aibă vreo obligaţie 


161 


faţă de mine. Câtva timp nu m-am mai gândit la nimic, 
eram stăpânit de prea multe senzații violente, 
descopeream drumurile întretăiate ale cruzimii şi plăcerii. 

Curios, raporturile conjugale au părut să se instaureze 
îndată după aceea. Marthe a tras cearşafurile peste noi 
până sub bărbie şi am rămas întinşi pe spate unul lângă 
altul, să ne găsim un pic de linişte şi un ritm de viaţă mai 
încet. Tot îmi mai era foame; eram cuprins iarăşi de dorinţa 
de a înfuleca, dar nu voiam ca Marthe să mă servească. Am 
întrebat-o dacă-i e foame; mi-a răspuns „O, da”, şi i-am 
propus să rămână în pat iar eu să aduc tava. A izbucnit într- 
un râs plin de prospeţime, şi am putut s-o privesc. Era vădit 
că n-o întinasem. Era o femeie pe care n-o puteai degrada. 
M-am îmbrăcat încet. 

— Ai recunoscut hainele lui Laurent (simţeam deodată 
nevoia de a minţi); mi-a cerut să încerc să înţeleg cine e; 
deci, stau în casa lui şi-i port hainele. 

— Ţi-a spus să te culci cu mine? 

— Nu mi-a spus nimic altceva decât: „Asta-i insula, asta-i 
casa”. Am citit un fragment din carnetele lui de note. Scria 
despre tine, spunea doar atât: „Marthe. Genială”. 

Am văzut-o fericită şi umilă. Aş fi vrut să cer iertare gurii, 
ochilor ei, tuturor părţilor trupului ei pe care, poate, le 
umilisem. M-am apropiat şi am săruta-o încetişor pe frunte. 

Totul era cu neputinţă. Puteam născoci pentru o clipă că 
o cunosc pe Marthe dintotdeauna şi că aveam să cobor în 
bucătărie ca să pregătesc micul nostru dejun conjugal, dar 
ea nu-şi închipuia nimic de genul ăsta. Ea mă vedea cu 
ochiul celei care întâlneşte pe al o mielea bărbat şi care a 
auzit o mie de poveşti, o mie de vise care în cele din urmă 
se aseamănă. Avea virtutea asta extraordinară de a mă iubi 
atâta timp cât eram acolo, cum aş fi putut crede că osă mă 
mai iubească de îndată ce aveam să ies pe uşă? Plecasem 
de acum spre insula Albatros, ştiam asta. Ea dorea atât de 
mult să meargă pe insulă, să pună piciorul în casa lui 


162 


Laurent, încât ar fi fost uşor s-o iau cu mine. În fond, eu 
eram cel care o respingea, care nu voia mai ales să 
suprapună imaginea ei peste cea a lui Laurent, pe insulă. 
Ea tocmai îmi spusese că Laurent e slab de înger iar eu 
voiam să uit. Nu ţineam să aibă suflet de roman şi acest 
vechi loc comun m-a făcut să râd), dar nu socoteam 
valabilă aprecierea ei. O târfă nu găseşte la bărbaţi decât 
slăbiciuni sufleteşti, chiar dacă-i în stare să-i iubească. Pe 
insulă aveam să fiu singur, să-mi uit noaptea, stând, fără 
îndoială cu faţa spre nord, şi privind haosul stâncos şi 
spuma valurilor pe recife. O să mă întind mult, o să fiu 
fericit că mă simt uşor, uşurinţă a unui trup eliberat de 
descărcările nervoase ale dragostei. Vremea o să fie 
frumoasă (în timp ce mă gândeam, între pat şi fereastră, 
am avut chef să mă întorc şi să dau fuga să deschid o 
fereastră ca să văd dacă cerul e senin, dar mai curând o să 
deschid uşa de la intrare de jos şi o să ies pe terasă ca să 
respir) şi o să pot începe din nou toată cercetarea lui 
Mattius, cu mintea unui copoi fericit de viaţă, care a făcut 
bine dragoste cu o târfă inteligentă şi care se pomeneşte cu 
mintea limpede, lucid, pătrunzător sub soarele de martie. 
Coborând treaptă cu treaptă, am avut totuşi timp să-mi 
schimb părerea de zece ori. De îndată ce copoiul lucid era 
țintuit în faţa mea, dădeam de profesorul cu necazuri, de 
violatorul de domiciliu, provocatorul de la castelul din 
Bécon, de omul care ţinea cârma lui D6/je, de visătorul 
icarian, şi aveam să fiu şi înghiţitor de alimente. Aş fi putut 
convoca încă un om pe fiecare treaptă, pe cititorul a opt mii 
de volume, pe amantul lui Chausey, pe prietenul lui 
Hoffman, pe spectatorul la manifestările sexuale ale lui 
Henriette şi Edgar, pe veşnicul invidios, dar am încetat să 
mă mai gândesc la mine ca să evoc toate umbrele celor 
care urcaseră pe urmele lui Marthe mereu deosebită, şi mă 
încrucişam cu personajele din Ba/conul lui Genet, cu Bloom 
şi cu cele din bordelul din Dublin, amestecate cu pescarul 


163 


de homari, cu patronul şantierului de la Armor, cu bărbatul 
care mirosea a peşte, cu fetiţa mută, cu slăbănogul, cu 
bătrânul dinapoia lui Marthe care era proaspătă, înfăşurată 
în halatul ei alb de casă flauşat. 

In sfârşit, am stins la bucătărie unde imaginile celorlalţi 
dispăreau, unde mă pomeneam singur cu flacăra albastră 
de gaze, cu spiralele roşii ca focul ale prăjitorului de pâine, 
cu palele râşniţei electrice, cu dinţii cuţitului fierăstrău. Am 
găsit în frigider felii dintr-un animal mort de luni de zile, 
lapte muls din ugerul unei vaci necunoscute, lipsită de 
virilitatea taurului, de viţelul care suge, şi nişte boabe de 
cafea arse de vii. Am tăiat, am prăjit, am măcinat, am 
opărit. Fiecare acţiune, fiecare gest de bucătărie îmi 
păreau, deodată, de o cruzime insuportabilă. Să spargi un 
ou, să mănânci un proiect de viaţă, să sărezi cu apă de 
mare evaporată cu de-a sila sub un soare nemilos, să 
pipărezi cu o boabă măcinată. 

Am pregătit o tavă frumoasă de asasinate şi de chinuri, 
ouă cu jambon, dar mâncasem deja ouă cu boia, şi am 
deschis pentru mine o cutie de sardele decapitate, fripte, 
înecate în ulei, o farfurie cu felii de pâine prăjită, cafea cu 
lapte fiert şi, socotind că masa e prea sumară, am adăugat 
jeleu de coacăze stoarse la rece şi câteva banane culese în 
copilăria lor, deportate în fundul pivniţei, îmbătrânite prin 
hangare, spânzurate cu capul în jos, şi nu arareori se 
întâmpla ca, între două sacrificii, un cuţit ascuţit să rămână 
înfipt în creanga care le hrănea. Plus alte fructe, otrăvite de 
toate leacurile şi exterminările preventive. 

Totul mirosea foarte bine, şi am urcat scara fără Bă mi-i 
închipui pe cei care, după ce făcuseră dragoste, coborau 
înceţoşaţi, sărăciţi, mânioşi de slăbiciunea lor. Marthe mă 
aştepta, cu păru-i negru împletit într-un coc ca o chiflă. A 
înfulecat toată hrana asta cu simplitate. Am încercat să o 
fac să-i fie silă arătându-i câtor sechestrări arbitrare, 
cruzimi şi otrăviri datorăm prima masă a zilei. S-a distrat 


164 


mult închipuindu-şi cele mai mari crime cu putinţă săvârşite 
în decursul unei singure mese: sandvişuri cu o mie de 
boabe de icre negre, mâncare dintr-o mie de anghile tinere, 
ciroză de ficat de gâscă, rocuefort stricat cu mii de larve de 
muşte pe care să le descoperim la cea mai neînsemnată 
creştere, un fruct de grenadier cu o mie de seminţe, zece 
mii de speranţe de viaţă nimicite dintr-o lovitură, în timp ce 
pielea noastră colcăie de acarieni nevăzuţi, iar viruşii şi 
bacteriile pândesc ascunşi sau se plimbă prin umori. 

Izbucneam amândoi în râs, azvârlind departe o cantitate 
respectabilă din aceşti oaspeţi necunoscuţi, făcând schimb 
de meteoriți între galaxiile noastre. Bucuria mă cuprindea 
din nou, fiindcă o posedasem fără niciun artificiu, iar sărutul 
pe care o să i-l dau iarăşi avea să amestece aburii noştri 
vitali, încărcaţi de resturi pulmonare. Nimeni nu scapă de 
moara asta universală. Cea mai fecioară şi mai bătrână 
domnişoară este violată de o sută de ori în timpul unei 
călătorii cu metroul, respiră un aer încărcat, iar particulele 
otrăvitoare, călare pe vectorul lor particular, îi străbat liber 
hainele. 

Râsul acesta ne apropiase. Pusesem tava pe jos, stăteam 
culcaţi unul lângă altul şi dacă întindeam un pic piciorul 
drept, îl atingeam pe cel stâng al ei, ceea ce altora, le pare 
simplu, dar mie întotdeauna mi se pare emoţionant. Alături 
de mine, nevastă-mea se odihnea în patul conjugal, tocmai 
luaserăm împreună micul dejun. Interiorul patului, până la 
plajele cele mai îndepărtate ale cearşafului; era de fapt o 
bilă de aer minunat de călduţă, care fără îndoiala, ar fi fost 
sufocantă pentru alt nas decât al nostru. Scăldându-mă 
împreună cu ea în acest mediu strâmt, unde relaţiile dintre 
noi se stabileau cu uşurinţă, mulţumită unei bancnote (dar 
75% dintre soţi îşi întreţin pe nevăzute soţia), voiam să 
generalizez relativitatea noastră, observând mai bine 
camera pe care n-o văzusem cum trebuie în timpul semi- 
tenebrelor dragostei, lumina nevenind atunci decât din 


165 


direcţia băii. Am căutat mai întâi obiectele care ar fi putut 
să-mi aparţină, fără să nădăjduiesc să găsesc aici dovezi 
sigure ale existenţei mele, cum ar fi fost prezenţa cărţilor 
mele, Akakia, Reformă şi Ortografie, şi uitasem titlul celei 
de-a treia, atât eram de tulburat. Mă gândeam că o 
pereche de ochelari puşi pe lentile, ceea ce nu trebuie să 
fac niciodată dar fac întotdeauna, sau multe cărţi din toate 
epocile şi de toate puterile în jurul lui Rabelais şi Montaigne 
pe comodă, pe noptieră sau puse grămadă pe jos, m-ar fi 
putut ajuta să mă simt ca la mine acasă. Nu erau nici 
ochelari, nici cărţi. Ba da, un roman de un erotism de 
proastă calitate acolo, la îndemână, iar sub el, Jurnalul lui 
Jules Renard. Am respirat mai bine. Aş fi preferat altă carte, 
atât de rău îmi face lectura lui Renard, ca un scrâşnet 
sufletesc permanent. Mai erau şi nişte cutii cu întăritoare, 
somnifere, desene de copii prinse cu ace pe perete 
(scumpii de puşti dorm sus la etaj) şi mi-am închipuit 
deodată un râu rece de copii curgând pe patul nostru, într-o 
cascadă de râsete. De o parte şi de alta a oglinzii, prinse în 
ramă, invitaţii şi facturi. Un dulap întredeschis, plin cu 
haine; şi am înţeles că hainele speciale ale lui Marthe 
proveneau din fiecare dintre camere şi că ea se retrăgea 
aici pentru câteva minute înainte de a oficia, ca să-şi între 
bine în rol. Am încercat timid: 

— Martin desenează bine, dar ne-a adus iarăşi un zero la 
matematică. l-ai văzut carnetul? 

Ea şi-a pus simplu mâna pe a mea, fără să răspundă. Am 
dorit-o îndată, cu mai multă putere decât în orice altă clipă 
a nopţii. Doream această mână pusă peste. mine, 
abandonul ei, încrederea asta. N-am făcut niciun gest. 
Atâta timp cât simţeam căldura mâinii ei, eram fericit. Ea 
aştepta fără îndoială alte cuvinte. Dacă ele nu sunau cum 
trebuie, avea să-şi tragă mâna; dacă o emoţionam, tot avea 
să şi-o tragă, ca să-şi manifeste altfel tulburarea. 

— Isoldei nu-i plac băieţii, am spus eu, bizar. (Va trebui 


166 


să vorbesc mai mult timp, cu fraze de-a gata şi fără o bază 
raţională aparentă, care-mi ies din minte.) 

Marthe şi-a retras îndată mâna. Mi-am închipuit 
sarabanda de impulsuri electrice în neuronii ei. Isolda 
declanşase, fără îndoială, o întreagă serie de agitaţii. Mai 
întâi Isolda cu aspectul ei legendar şi poate Isolda lui 
Wagner. Cu siguranţă, nu Isolda, lui Swinburne. Totodată, 
trebuia combinată Isolda asta a lui Bédier, a lui Wagner sau 
a lui Wieland cu ideea Isolda-fiică-mea-şi-a-acestui-bărbat. 
Şi Isolda neiubind sau iubind fetele. Să-şi fi retras mâna 
chiar în clipa aceea? Am repetat pentru mine, fără ca ea să 
mă poată auzi: „Isoldei nu-i plac băieţii!”, până când fraza 
asta s-a încărcat de o magie cu totul străină de gratuitatea 
ei aparentă. Am mai rostit-o o dată, cu voce tare, cuvintele 
fiind desigur modificate de marele traseu interior pe care-l 
străbătuseră. Deîndată, Marthe şi-a pus capul pe pieptul 
meu, cu un gest de abandon atât de vădit, încât am 
cuprins-o în braţe. Am făcut dragoste iubind-o. 

Nu Isolda era fiica noastră, ci ea, şi ea mă iubea, mi se 
dăruia, iar spada celor cinci sute de franci nu ne despărţise. 

Mi-am amintit dintr-odată că Tristan era din Leonois, şi că 
Marthe şi cu mine ne iubeam într-o casă din peninsula 
Léon. Nu era acelaşi Leon, dar asta mi-a făcut plăcere. 
Tristan, numele mi se potrivea. Eram oare amândoi sortiţi 
nefericirii? Reverii de pat, ale unui bărbat îndrăgostit, 
încordat din toate puterile într-un trup îndrăgostit, deschis 
şi apoi închis cu pasiune peste prada lui. Noi învinseserăm 
băuturile fermecate de dragoste. In camere n-o să mai fie 
copii, ci doar un bărbat şi o femeie care au uitat că orice 
act de dragoste are un sfârşit. Sfârşitul a venit de la o 
apnee a lui Marthe, după o crispare fericită a mea care mă 
smulsese din nebunie, punându-i capăt. Prăbugşit peste ea, 
aproape leşinat, am visat la acest trup deschis tuturor 
bărbaţilor şi asta mi se părea că-i drept şi bine. lubeam 
Omenirea în fiinţa ei şi faptul că mi se dăruise fără apărare, 


167 


după ce mă tratase de două ori ca pe un adversar care se 
poate răscumpăra. A îngenunchiat pe pat şi m-a acoperit cu 
sărutări pasionate. In clipa aceea o rază a zilei a pătruns pe 
fereastră, dinspre răsărit. Ea a văzut-o reflectându-se în 
ochii mei. Faţa ei, luminată încă de isteria dragostei, păru 
că se stinge. Umbre uşoare i-au apărut sub ochi şi la 
colţurile gurii. M-am sculat, m-am îmbrăcat închizând toate 
mirosurile trupurilor noastre. Nu-i mai puteam spune niciun 
cuvânt. Ea stătea pe patul deschis, goală, cu picioarele 
încrucişate şi cu părul desfăcut. Am plecat după ce am 
aruncat o ultimă privire spre soare. Grăbindu-mă. Inainte 
de a ajunge la scară m-am întors, de data asta pentru ea, 
să o sărut tandru şi complice. 


168 


VINERI 


Străzile din Roscoff, la ora şase dimineaţa, vineri 18 
martie 1977. Nu-i cu putinţă de imaginat că o să bat la una 
dintre uşile astea. Fiecare e la el acasă, închis, locul meu 
împrejmuit este la Rennes, la etajul IIl, între familiile 
Ecoffard şi Moreau-Lepape. Incă mai pot, toată ziua de azi, 
să uit asta şi să regăsesc... nu îndrăznesc să numesc insula, 
casa de pe insulă, ca şi cum aş risca să le fac să dispară. O 
regret pe Marthe şi patul ei cald, îmi pare rău, n-am curaj, 
dar numai ziua care se scurge mă susţine. Puterea care îţi 
trebuie ca să trăieşti, atunci când scurgerea uniformă a 
zilelor nu te târăşte ea! Oi fi ancorat cum trebuie cuterul? O 
să fiu prins oare în cursa unui port nămolos şi o să 
trebuiască să aştept în tovărăşia pescăruşilor? 

Un câine, un pescar, o maşină. Batz e de-acum însorit. 
Dacă vederea mea ar fi destul de bună, aş vedea 
dragonierii din Batz, la fel de bătrâni ca şi cei de pe insula 
Albatros, nu ştiu cine i-o fi adus în pălărie în secolul al 
nouăsprezecelea. 

Înaintez, mă clatin, golit, nu mai exist. Gândul îmi 
rătăceşte înaintea picioarelor. O idee mă străfulgera: pipăi 
buzunarul hainei lui şi găsesc carnetul; citesc mergând: 


Marthe. Genială. 


să nu merg mai departe; oare n-a spus el totul în două 
cuvinte? Desigur, continui: 


Vânt slab. Sunt omul motoarelor, cel mai 
sensibil la vânt. 


169 


Puterea lui astăzi, nu-i de gradul 2, nici 4, nici 6, este 

puterea mea. Uşoară briză a ideilor. Răscolite de 

gând şi de agitația veselă a nopţii. 

Ele se depun. 

Sedimentează. 

Cele mai uşoare cad înapoi ultimele. 

Cele grele, ştiu asta îndată, sunt orbirea 

celorlalţi, 

a tuturor celor care nu ştiu să trăiască alături de mine, 

să mă iubească. Ei gândesc greoi 

fără să zboare spre mine. O greutate îi trage în jos 

li înlătur înainte de a mă zdrobi şi pe mine. 

C scaldă în electrolitul ei 

curenţii parizieni. 

Mi-ar plăcea s-o văd o zi pe lună, o zi de 

douăzeci şi patru de ore dense, lipicioasă de 
promiscuitate 

şi să fac dragoste zdravăn 

ca să-mi refac multe pene, destule aripioare 

şi aripi ca să mai zbor până aici. 

C nu m-a iertat niciodată că i-am arătat 

fotografiile lui Stephanie Ullström 

o crimă de lez-cinema Ullström în chip de Falconetti! 

A ameninţat să-i spună lui Langlois. Sunt sigur 

că lui i-ar fi plăcut. Ar trebui ca pe 

Stephanie Ullström s-o cheme Liv Ullman, 

şi C ar adora-o îndată, înjosindu-se. 

Ea nu înţelege ceea ce nu se află în Positif. 

Ceea ce m-ar distra la o femeie este capacitatea ei de a 
se schimba 

am cunoscut prea multe caractere fixe 

întrupate în corpuri fixe, 

C fixă, Gisele tot fixă. 


Cât pe-aci să mă împiedic de un cablu, cuterul meu era 


170 


aici. Apa era tocmai câtă trebuia ca s-o şterg. Repede! C nu 
mai era C, ci doar un semn pe un plic; poate seria C, a treia 
dintr-un alfabet de femei proteiforme. Poate o să găsesc 
adevărata înfăţişare a lui C, o femeie cu fruntea 
încăpăţânată. Am continuat să citesc, cu un ochi îndreptat 
spre aliniamentul balizelor, iar cu celălalt spre carnet. 
Oboseala îmi pierise, trăiam plăcerea de a trăi, de a citi, de 
a mânui cârma, de a simţi vântul, precum Laurent briza 
uşoară a ideilor. Puteam oare să mă înşel într-un mod atât 
de grosolan? Dragostea mea de ieri faţă de C se adresa lui 
Stéphanie Ullström, care nu era nimic, un model de fotograf 
(„ţine piciorul aşa, nu zâmbi, pentru Dumnezeu! Nu privi, 
strânge din ochi să fie cât o fantă îngustă, chinezească, 
chinezească, mergi! încă o dată!”) 

Ceea ce m-a necăjit o clipă mai târziu a fost faptul că mă 
folosisem rău de  propria-mi memorie. Ce  sforţare 
extraordinară ca să-mi aduc aminte de litera C scrisă pe un 
plic cu fotografii! Prea multă atenţie ducea la o pistă falsă, 
la o dragoste falsă. O încurajare ca să dorm şi, cu mintea 
odihnită, să analizez mai calm cum se produce mişcarea 
vieţii. Mişcarea lui Laurent spre frivolitate mă invita la mai 
multă rigoare. El mai scria: 


Fiind fix, fixat, ascult prea mult de ordinele genelor mele. 
Ceea ce mă distrează e vântul poveştii mele, 

să văd unde mă împinge. Accept foarte bine 

să mă aducă aici cel mai adesea, 

aici unde bat vânturile. 

Paradoxal, nu le urmez; ele nu duc decât 

în locuri cum sunt insula Callot, Penpoul, insula Siec, 
Beclem, Batz, le Loup sau Sibiril 

sau Southampton, de cealaltă parte 

sau prin Carantec în strâmtoarea de la Morlaix. 
Motorul meu îmi dă adevărata libertate 

nu mă abat manevrând pânzele, merg drept înainte 


171 


am întâlnire cu punctul pe care l-am calculat 

o cruce de date despre mare. Ajuns acolo sondez, 

măsura asta e a mea personală: sunt singurul 

care ştie că la intersecţia dintre cel de-al 56-lea grad de 
longitudine 

vestică şi cel de-al 49-lea de latitudine nordică 

la aproximativ 14 mile marine 

la nord de Roscoff, fundul este la 58 de metri. 

Scufund raclorul şi urc la suprafaţă 

provizia mea de necunoscut, un crab copil 

dar niciodată vreun dublon spaniol. 


Aş fi vrut să mă opresc ca să citesc, dar Délie dansa un 
pic şi mi-era teamă să las la o parte carnetul. Îmi plăceau 
carnetele astea, ştiam de acum că o să le iau cu mine ca să 
le citesc mai în linişte, ca să le copiez. Nu se mai punea 
problema să mă ascund, niciodată. Dimpotrivă, o să mă 
predau când o să-mi vină vremea, când pledoaria mea va fi 
gata. 

Gândul acesta mi-a dictat purtarea de moment. Am pus 
carnetul la loc în buzunarul lui Laurent, m-am întors 
(făcusem de acum o jumătate din drum) şi am debarcat la 
Roscoff. Am cumpărat hârtie de scris, m-am instalat în 
cafeneaua cea mai liniştită şi am scris un şir de minciuni 
decanului facultăţii: variaţiuni despre maică-mea grav 
bolnavă, despre taică-meu care îşi pierdea minţile şi despre 
obligaţia mea de a mă duce să mă ocup de ei în 
îndepărtata Baronnies. Scrisoare ponderată, în sfârşit 
demnă, după trei încercări în care sub durere se simţea 
exaltarea. O să mă creadă, o să desemneze în locul meu un 
asistent ale cărui lucrări despre secolul al XIll-lea le 
admiram de mult. Scrisorile întocmite, francate în plus ca 
să fie înmânate mai repede, le-am luat pentru câteva clipe 
din mâinile poştaşului care avea să le arunce în coş. Mi-am 
răsturnat încă o dată destinul: puteam oare nega că 


172 


venisem pe Albatros, să cumpăr tăcerea pescarului de 
homari, să o rog pe Marthe să nu mă trădeze (mai mult în 
numele prieteniei, decât al conştiinţei ei profesionale) să 
îmi reiau luni cursul despre Rémy Belleau? 

Am dat înapoi funcţionarului scrisorile şi am ieşit 
alergând de la poştă. Pe strada comercială am fost ispitit să 
cumpăr destul de multe sticle ca să le pot înlocui pe cele pe 
care le băusem, dar m-am gândit că ar fi o jignire în plus, o 
compensație prea grosolană. Intre noi nu putea fi vorba de 
un astfel de jaf. Eram foarte singur la Roscoff şi nimic nu-mi 
părea a fi limpede. Puteam merge aici sau dincolo; nu mai 
doream la fel de mult insula. De fapt, apropiindu-mă de 
port, am văzut că mareea era joasă şi că nu puteam pleca 
decât peste mai multe ore. Eram rupt de toate, de Rennes, 
de Rémy Belleau, de insulă, de propria-mi dorinţă. M-am 
gândit să merg până la capătul molei, la apă adâncă, şi să 
iau vaporul până la Batz. De acolo... Cu neputinţă, plecase 
deja. M-am uitat la cuterul meu, culcat pe o parte. Începea 
să plouă, mi-era frig, ştiam că nu dormisem. Hotelul dinspre 
port era deschis, am cerut o cameră, am deschis larg 
fereastra şi m-am culcat gol, ţinând cearşaful cu barba, 
care devenise deodată înţepătoare. Vedeam cheiurile, 
pescăruşii, catargele înclinate. 

De îndată ce mâinile şi picioarele mi s-au încălzit din nou, 
mi-am redobândit starea de fericire-tristeţe. Am repetat 
prosteşte: „nu risc să mor”, mi-am lipit braţele de trup şi 
mi-am întins picioarele spre capătul patului. Eram încă o 
dată victimă a unui exces de corectitudine: aş fi putut 
aştepta sâmbăta sau duminica să trimit telegrama la 
facultate. Bolile apar pe neaşteptate. Şi nu m-ar fi 
împiedicat mareea. Pierdeam douăzeci şi patru de ore pe 
care le puteam petrece pe Albatros, eram prizonier în 
adâncul continentului, dar trebuia să recunosc, în căldura 
lui bună. Am sunat, ca să văd cine intră. A intrat o femeie 
lipsită de frumuseţe, de bucurie, cu privirea stinsă. l-am 


173 


spus că am scăpat mareea, că nu dormisem noaptea [i-aş fi 
povestit la fel de bine toată povestea mea) şi că aveam 
chef de un ceai cald. Mi l-a adus altă femeie de serviciu, 
ceva mai puţin urâtă, şi cu privirea ceva mai puţin stinsă. 
Chiar prea puţin, ca să îndrăznesc să-i cer să pună mâna pe 
fruntea mea. Asta-i tot ce doream. Ar fi trebuit să pretind că 
am temperatură: „Credeţi că am temperatură? Puneţi-mi 
mâna pe frunte...” dar s-ar fi temut de boală şi n-ar fi găsit 
un gest matern pentru străinul ăsta care stătea în pat ziua- 
n amiaza mare. Poate o să mă duc într-adevăr în Baronnies, 
ca să rostesc cuvântul „mamă”. Cum îndrăznisem să-i 
născocesc o boală şi să-l fac să-şi piardă minţile pe 
campionul  Codex-ului şi al Vidal-ului, pe farmacistul 
îndrăgostit de reguli, pe liniştitul cântăritor de otrăvuri? 
Băusem ceaiul şi-i urmăream arsura cu palmele desfăcute 
pe gât, pe stomac, luându-i-o înainte pe burtă şi pe vezică. 
Aveam timp să mă gândesc oricum, fără nicio ordine, la 
Marthe, la Laurent, la cuterul meu culcat, la ploaie, la 
maică-mea frământată confuz de impulsuri grădinăreşti, 
semănând usturoi roz şi lăptuci blonde, la scrisoarea mea 
recomandată şi urgentă, la Albatros, la casa goală, 
deschisă, la lumina care ardea în cameră, la pisicile care 
aşteptau să mă întorc ca să mai fure, la poteca morţii şi la 
marea care fierbea, la hainele mele îngropate, la Stephanie 
Ullström arsă de zece ori, la scrisorile lui C - scria într-una 
dintre cele pe care nu le-am copiat: „Într-o zi o să ajung o 
femeie invizibilă şi n-o să îndur astau. La ştampilele de la 
Vaison-la-Romaine pe carnetele de cecilri ale lui LM: de 
cincisprezece ori. Poate că-i întâlnise pe părinţii mei, ei îşi 
făceau cumpărăturile pe acolo. Tata. se ducea să cumpere 
un pachet de batiste, doar atât cât să respire atmosfera de 
laborator. Mama spunea că-i ajunge, că respirase destul 
eter, că pisase destule porcării în mo jar. Acum nu mai pisa 
decât anchois şi sâmburi de migdale. 

Ploaia se înteţea şi o căutam pe Marthe în băşica de aer 


174 


cald. E greu să te pomeneşti deodată singur. Am sunat şi 
am cerut o buiotă de cauciuc. Mi-a adus-o o fată destul de 
proaspătă ca să mă facă să-mi pară rău de timiditatea mea, 
de egalitatea femeii cu bărbatul, de epocile de violenţă şi 
de sclavie. Am atins băşica aceea, ca pe o persoană mai 
caldă decât mine, care se domolea, îndelung fraternă. 

Catargele aveau să se îndrepte, ştiam. Era vremea să mă 
scol şi să pornesc din nou pe marea cenuşie. Eram fericit că 
sunt culcate încă şi că trăiam o pauză a vieţii.Curând m-am 
plictisit de mine însumi. N-aveam nimic să-mi spun, 
simţeam venind îngerii negri. Dacă povestea asta e pentru 
tine, Laurent, ar trebui să cunoşti durerea pe care o încerc 
că nu sunt decât eu însumi. Chiar mă socotesc prost, cu 
siguranţă. 

Sunt neghiob când sunt singur, vreau să spun, atunci 
când mi se scot fâşiile de literatură cu care sunt înfăşurat. 
Nu înaintez decât sulemenit cu vorbe şi trăiesc singur, 
incapabil să fiu iubit de o singură persoană, sunt prea fricos 
pentru asta, prea ruşinos în fiecare clipă. Din ce cauză? Nu 
ştiu. Din cauza maică-mi şi a lui Edgar sau fiindcă-i 
văzusem? Fiindcă nu eram altul, dar toţi ceilalţi mă fac să 
mă zbârlesc. Îmi era ruşine de foamea mea grosolană, de 
faptul că aparţineam unei rase inferioare, care s-a cocârjat 
dintotdeauna asupra  mojarelor din laboratoarele 
farmaciilor, asupra cratiţelor, asupra coamelor plugului, 
asupra registrelor. Aş vrea să fiu străbunul unei noi stirpe, 
cu spatele drept, care să nu cunoască ruşinea... dar cu 
siguranţă că n-o să am copii. Nu pot fi decât primul şi 
ultimul, şi cu câtă trudă! Nu m-aş putea admira decât dacă 
aş distruge tot ce am făcut până acum şi aş începe altceva. 
Am debarcat în insulă, am spart un ochi de geam şi am 
intrat în casa ta. Încă n-aveam conştiinţa existenţei tale. 
Pur şi simplu mă instalam şi cream ireparabilul. Vai, multă 
vreme am crezut că trişez, că nimeni n-o să afle nimic. ŞI 
deodată, toate faptele s-au ivit în adevărata lor lumină. Şi 


175 


m-am pomenit în faţa ta şi am dorit să te admir în casa ta, 
stăpân al insulei tale, şi n-am făcut nimic rău, voiam să-ţi 
aflu taina. Incă n-o cunosc. Poate n-ai niciuna? Asta ar fi cel 
mai mare privilegiu: să fii drept din naştere. Fără ruşine, 
fără importanţă. 

Imi place carnetul tău, Laurent. E aici, la doi paşi, în 
haina ta, am pus-o pe spătarul scaunului. De fapt, nici nu 
văd scaunul, ci doar haina. Văzută din spate, eşti tu. fără 
cap. Trebuie să mă dau jos din pat ca să mai citesc din 
carnetul tău. Catargele încep să se îndrepte. O să-mi 
recapăt curajul. Aş şterge clipele astea de slăbiciune, dacă 
n-ar fi tocmai cele care poate că o să-mi deschidă inima ta. 
Nu mai am altă speranţă, decât să mă fac iubit de tine, 
după ce îmi voi fi îndurat ruşinea până la capăt. La urma 
urmei, îţi place să bată vântul şi să te duci totuşi unde vrei, 
fără ocolişuri pe căi lăturalnice. Eu am trăit multă vreme la 
adăpost de orice vânturi, în parcul meu universitar 
imobilizat de lipsa vântului! Acum navighez. 

Catargele sunt drepte de-a binelea. Trebuie să plec, nu 
mai am timp să te citesc. În curând, întins pe divan, o să 
mă uit la oamenii aceia din trecut, pictaţi de Jules Ravenot. 
O să fac focul în cămin, o să-ţi beau băuturile şi o să mă 
simt cuprins de o bucurie nebună. Abia atunci o să încep 
să-ţi citesc iarăşi carnetul. 

N-am luat de la Roscoff decât o bucată mare de pâine. 


Eram în faţa tabloului de Ravenot, aşa cum îmi 
promisesem mie însumi, cu un foc zdravăn în cămin şi cu 
un pahar în mână. Intoarcerea se desfăşurase cu bine. 
Lumina rămăsese aprinsă în camera noastră. Nicio urmă de 
efracţie, vreau să spun de trecere à cuiva pe acolo, 
deoarece casa rămăsese deschisă. Tabloul lui Ravenot îmi 
părea aproape frumos, drept să spun din ce în ce mai 
frumos. M-a dus cu gândul la o miniatură uriaşă. Ochii 
personajelor, care, în tablou, nu măsurau mai mult de două 


176 


zecimi de milimetru, fuseseră, cu siguranţă, pictaţi cu lupa 
şi cu un penel cu un singur fir de păr, fiindcă se desluşeau 
corneea, pupila, irisul şi se vedea foarte bine culoarea. Fără 
îndoială, puteai număra firele de păr şi sprâncenele. Cu cât 
înaintez în vârstă, cu atât admir mai mult precizia asta. De 
altfel, hiper-realiştii îmi dau dreptate. Fotografia trebuie 
învinsă printr-o claritate ireală şi nu printr-o înceţoşare 
impresionistă, o deformare cubistă sau o idee abstractă. M- 
am întrebat cum de putusem vedea Adunarea de familie 
fără să mă încânte figurinele astea lăcuite. Cum putusem 
să cred în ziua de miercuri 15 martie, pe la ora 11:30 că 
autorul îl copiase pe Bazille? Oare din cauza modului în care 
sunt aşezate personajele? Un pom, o terasă şi nişte scaune 
de grădină nu aparţin lui Bazille, ci tuturor. M-am dus să 
caut o lupă în birou şi într-adevăr, am putut număra firele 
de păr de pe capetele şi din sprâncenele personajelor. 
Fireşte, nu era să le număr cu adevărat, cine ar face-o? Dar 
era cu putinţă. Ochiul supraomenesc şi îndemânarea 
extraordinară a lui Ravenot îi îngăduiau acestuia să treacă 
dincolo de percepţia obişnuită. Aşa şi trebuia să procedez 
cu descendentul acestei familii - trebuie să-l studiez 
milimetru cu milimetru, să-i stabilesc fotografiile, 
completându-le pe unele cu altele, să-i examinez din nou 
scrisul pe care-l neglijasem, stilul, gândirea. Şi mai ales să 
mă întorc s-o mai văd pe Marthe, ca s-o silesc să-şi aducă 
aminte de cele mai mărunte amănunte ale comportării şi 
ale trupului lui Laurent Mattius, fiindcă ea era una dintre 
cele care cunosc părţile de obicei ascunse. 

Cred că aceste noi hotărâri exprimau bine întoarcerea 
mea la viaţă. Vreau să spun că, de îndată ce am pus din 
nou piciorul pe insulă, m-am simţit mai mult decât ocrotit, 
salvat. Mă întorceam acasă; nimic nu mai putea să-mi facă 
rău. Fericirea absolută mi se părea că poate fi redusă la 
asta: să cunosc fiecare piatră, fiecare stâncă, fiecare fir de 
iarbă, fiecare grăunte de nisip, dar ştiam că nu-i cu putinţă. 


177 


Aş putea să însemn câteva pietre ca să le recunosc, aş 
putea deosebi fiecare recif, dar n-o să cobor niciodată până 
la firul de iarbă şi nici până la grăuntele de nisip. Casa era 
un univers mai restrâns, deci mai accesibil. Nu-l 
explorasem încă decât foarte rudimentar, iar urmele lui LM 
în ea erau mai reduse şi infinit mai subtile. Cuvintele lui 
zburaseră, aerul nu mai avea nici cea mai mică urmă de 
oxid de carbon, eliminat de plămânii lui. Amprentele 
degetelor lui pe clanţele uşilor se confundau de acum încolo 
cu ale mele. Trebuia să mă mulţumesc cu amprentele 
intelectuale despre care am vorbit mai înainte: Laurent 
scriind şi gândind în casă, adică scrierile şi totodată 
gândurile lui fixate pe cărţi şi pe lucruri. Îmi redobândeam 
credinţa şi sentimentul omului faţă de viaţă; prea mult de 
văzut, prea mult de auzit şi de simţit, şi prea puţină vreme. 
Atunci... să trăiesc într-un timp în expansiune, să le fac pe 
toate odată, să fac mai multe studii, analize, unele peste 
altele, îmbogăţite unele de altele, lăsate la o parte pentru o 
clipă, reluate, aprofundate? Să fac apel la instinct, asemeni 
unui pictor care dintre milioanele de tuşe de penel le 
elimină pe toate cele care nu aparţin mâinii şi spiritului lui. 
Chiar şi Ravenot crede că pictează foarte exact, aşternând 
tuşe de penel, dar ridul s-a şi format, iar ochiul s-a stins. 
Pictorul nu vede decât ceea ce a crezut că vede. 

Pentru ca personajele din tabloul meu să nu 
încremenească, o să merg mai departe şi o să revin peste 
lucruri deja văzute sau spuse, ca să le modific, aşa cum e 
Adunarea de familie. În caz extrem, cel mai important lucru 
e credinţa mea, nebunia mea şi viaţa mea reînnoită cu 
fiecare răsuflare. 

Eram în casă un oaspete deosebit de cel din primele zile 
- era să spun că acum mă purtam ca şi cum eram la mine 
acasă, căutând nişte hârtii pierdute, dar n-ar fi pe deplin 
exact. Mă mişcăm cu siguranţă, cunoscând bine înălţimea 
clanţelor de la uşi şi locul întrerupătoarelor. Ştiam unde 


178 


sunt puse hârtiile de familie, dosarele de divorţ şi toate 
scrisorile adresate lui LM (nu erau numai cele primite de la 
C) şi care erau împrăştiate prin toate camerele de parcă 
bărbaţii şi femeile careţi scriseseră trebuiau să fie martori 
ai tuturor ceasurilor vieţii lui. Ştiam totul cu ochii, dar nu 
reuşeam să stăpânesc sunetele, nici măcar pe cele a căror 
sursă eram eu însumi. Cazanul ştiam că se aprinde, apoi se 
stinge singur, dar o uşă care se trântea, paşii mei prea 
sonori pe scară, unele bucăţi de parchet care trosneau, 
sunetul vocii mele, o muzică prea agresivă mă nelinişteau. 
In spaţiul sonor al casei nu izbuteam să mă mişc 
nepedepsit. Chiar când nu făceam niciun zgomot, privind 
tabloul lui Ravenot, citind alte pagini din carnete sau 
oprindu-mi respiraţia în întunericul camerei, eram atent la 
cea mai mică variaţie a vântului. lar dacă hotărâm să înving 
neliniştea târându-mi picioarele sau cântând, sfidarea asta 
îmi părea caraghioasă şi, totodată, un pic cam 
neliniştitoare. Viaţa tainică a casei, cea pe care n-o să o pot 
pătrunde niciodată se desfăşura în tăcerea mare a tuturor 
zgomotelor trecute şi viitoare. Primejdia s-ar anunţa prin 
deschiderea unei uşi, prin agresiunea îngrozitoare a unui 
glas, cel al lui Mattius, strigând: „Cine-i acolo?” Mă 
neliniştea mai puţin să văd, fiindcă îmi închipuiam că o să 
văd de departe, cu mult înainte ca zgomotul să mă ajungă. 
Ştiam exact cu ce semăna iahtul lui Mattius. Găsisem 
dosarul unde erau  orânduite catalogul şi tariful 
Tehnomarinei (LM cumpărase Tigrul C 42 de 12.80 metri. 
Şovăi să notez preţul, din cauza vechii noţiuni de 
indecenţă...), notele de întreţinere, de folosire, schemele, 
cablajul, contractele de garanţie. Nu m-aş înşela, l-aş 
recunoaşte de departe pe monstrul ăsta, cu mult înainte de 
a-i auzi. motorul mugind plăcut, dar dacă n-o să mă uit 
afară la momentul potrivit? LM putea veni până la uşă fără 
să-l aud. Vântul ar duce toate zgomotele mai înainte să-l 
aud pe cel dintâi, ţipătul de mirare şi de mânie de care mă 


179 


temeam atât de mult. Nici măcar nu eram sigur de ţipătul 
ăsta. Ca să-l ia prin surprindere pe proprietarul cuterului 
D&lie, LM putea să vină pe iarba de la marginea drumului şi 
să se ascundă lângă casă, aşteptând până când ies. Atunci, 
ce să fac, să scrutez orizontul din cinci în cinci minute? Să 
pândesc noaptea lumina farului lui? Ştiam că e vorba de un 
Seatech cu oglindă parabolică orientabilă, cu două becuri 
cu halogen, care lumina la distanţă de o milă şi care costa 2 
750 de franci, plus taxele. 

Nici măcar nu mai eram sensibil la aspectul comic al fricii 
mele. Mi-era teamă nu de necunoscut, ci de prea cunoscut, 
de omul cu un disc uzat între vertebrele L5—SI, cu figura 
studiată trăsătură cu trăsătură, por cu por, cu vorbe de duh 
previzibile (cu excepţia celor care mă privesc pe mine). Nu 
ştiam nimic despre vocea lui şi fără îndoială că începând cu 
asta ar fi trebuit să-mi exprim noua mea teamă de zgomot. 
In casă nu era niciun magnetofon, niciun casetofon, n- 
aveam nicio şansă să-l aud şi ştiam că nici pescarul de 
homari, nici Marthe nu mi-ar putea spune altceva decât că 
are o voce gravă sau ascuţită, nu mi-ar da nicio indicație cu 
adevărat precisă, care să-mi îngăduie să fac o sinteză 
sonoră. 

Intorceam pe toate părţile gândurile astea raționale şi 
uşor înspăimântătoare, în tăcerea neagră a casei. Noaptea 
se lăsase de mult şi nu mai vedeam tabloul lui Ravenot 
decât la lumina nedesluşită a focului care murea. M-am 
simţit eliberat de orice frică pentru seara asta, n-aş putea 
spune de ce. Nu era vorba de un presentiment în legătură 
cu LM care să mi-l fi înfăţişat sănătos-voinic la Paris. Era 
mai curând o silă faţă de teamă, o stare de acalmie între 
două crize, sau lipsa de frică a totalului fatalism care 
urmează crizelor continui ale omului prea viu. Eram un pic 
cam mort în seara asta, după nebuniile din ultimele zile. 
Deşi frica îmi trecuse, n-o să săvârşesc nimic provocator, n- 
o să pun nicio Chinanâkida cântată pe nas, în stare să 


180 


trezească fantoma vreunei fete din anii 30, zărită adesea în 
primul album, iar apoi dintr-odată absentă din fotografiile 
făcute în verile următoare, n-o să am nicio ştire urlată din 
lumea asta lovită de febră municipală (dacă LM era bun 
cetăţean, întrucât nu venise să voteze duminică 13 la 
Roscoff sau la Batz, era înscris pe liste în altă parte, şi n-o 
să vină înainte de luni 21. Afară de cazul când consiliul lui 
municipal n-a fost ales din primul tur. Sau dacă e lipsit de 
spirit civic. Nu eşti niciodată sigur) fără nicio destrăbălare 
de ordin alimentar. Voiam să profit de starea asta subită şi 
foarte blândă de absenţă a fricii ca să-mi etalez o dată mai 
mult înainte, încet, în linişte, ca o hârtie îndoită de 
douăsprezece ori, cutele şi ascunzişurile nebuniei mele. Dar 
eram prea obosit, nu dormisem nicio clipă în noaptea 
trecută şi totuşi mă temeam că n-o să-mi găsesc somnul. 
Am căutat un somnifer, m-am dus direct la dulapul cu 
medicamente şi am luat o pastilă de Noctran, apoi alta. N- 
am îndrăznit mai mult. M-am culcat şi n-am aşteptat mult. 
Am dormit până la prânz în pijamaua verde cu găitane roşii. 


181 


SÂMBĂTĂ 


Trezit devreme, cu un sentiment de vinovăţie. Privit 
marea printre dragonieri. Niciun vapor. Spălat, bărbierit, 
prea repede. Tăieturi. Îmbrăcat cu o cămaşă de catifea 
neagră şi cu o canadiană de pânză căptuşită cu blană. Urc 
repede pe platou. Privire rece, nicio înduioşare. Insula asta 
nu-mi aparţine. Mă duc direct la hainele mele îngropate. 
Siguranţă deplină, deşi n-am lăsat niciun semn de reper. Le 
scutur îndelung. 

Mă întorc foarte repede acasă fără nicio emoție, uscat. Le 
pun un pic, şocat, pentru jumătate de secundă, de croiala 
lor urâtă şi de starea lor tristă, umedă. Evitând să mă uit în 
oglinzi, fac ordine în fiecare încăpere a casei, cu memoria 
absolută a aşezării iniţiale a fiecărui obiect. Am băut opt 
sticle, am mâncat conţinutul a douăsprezece cutii. Repar 
sfoara tabloului lui Ravenot şi îl agăţ iarăşi pe perete. Am 
ars cele zece fotografii ale lui Stephanie Ulstrâm, şaptezeci 
de litri de păcură şi vreo cincisprezece kilowaţi. lau cu mine 
carnetele fiindcă nu le-am terminat, scrisorile lui C fiindcă 
ea mi-a plăcut, canadiana căptuşită cu blană fiindcă mi-e 
frig. Rezem scara de fereastră, închid toate storurile, în 
afară de primul, uşa mare cu cheia, celei mici îi pun 
Zăvorul, privesc marea printre dragonieri şi, timp de o clipă, 
nu ştiu dacă nu cumva am sosit tocmai acum pe insulă şi 
am intrat în cameră. Trebuie să-mi dovedesc că sunt pe 
cale de a pleca: ochiul de geam nu-i spart, iar chitul e încă 
proaspăt. Şovăi între a sosi şi a pleca, în timp ce mă sprijin 
cu partea de jos a trupului de cadrul ferestrei. 

Cu o fericire inexprimabilă (n-o formulez, ea mă învăluie, 
mă înviorează), hotărăsc să sosesc, fiindcă refac întocmai 


182 


gesturile din prima zi: înaintez spre hăul negru al casei şi 
deschid toate storurile fără să privesc în jurul meu. 

Simt - după mirosurile încă noi - că sunt două camere la 
etajul întâi în care n-am trăit. Şi nu cunosc podul (la care se 
ajunge printr-un chepeng), nici toaleta de la etajul întâi. Şi 
n-am studiat ultimele cinci rafturi ale bibliotecii, şi nici cel 
de-al treilea album de fotografii. Am sentimentul foarte 
simplu că sunt un alpinist pe punctul de a renunţa la o 
ascensiune grea şi care redobândeşte putere ca să înfrunte 
ultimele dificultăţi ale urcuşului. 

Haide, am mult de lucru şi a lucra nu înseamnă să uiţi 
viaţa, nu înseamnă să te ascunzi înapoia unor fapte fără o 
nevoie adâncă, nu. Munca e cuvântul celor care nasc, 
aducerea pe lume a unei fiinţe. Naşterea de sine, prin 
intermediul unor acte motorii, fiindcă simpla meditaţie nu 
poate face fiinţa să înainteze decât printr-un timp nemişcat 
şi veşnic, care o toarnă într-o materie nediferenţiată. 

Trebuie s-o iau încetişor cu faptele, fiindcă vremea a 
trecut mult prea repede în cursul ultimelor două zile. E 
aproape ora unu după-masă, SAMBATA, iar prin Roscoff, pe 
la Marthe, am trecut joi pe la patru. Noaptea petrecută cu 
Marthe a fost o faptă de mare importanţă şi o s-o retrăiesc 
adesea, dar ziua de vineri n-a fost decât refacere a 
puterilor, meditaţie în nemişcare, acţiuni ratate, reverii 
lipsite de dorinţe, teamă de zgomotul vieţii, dorinţa de 
somn. Din ziua asta nu puteam salva decât noua mea 
privire asupra tabloului lui Ravenot. 

Am început din nou să trăiesc la ora unu după-amiază, 
parcă ar fi fost foarte devreme, dimineaţa. Am făcut o baie 
în cada cu labe de grifon. Mi-am şters cicatricele de sânge 
de pe faţă, mi-am ars hainele în cazan şi m-am îmbrăcat 
pentru totdeauna în hainele lui Mattius. De data asta cu 
nişte pantaloni de pânză, cu ghete şi cu un pulover gros de 
lână grosolană. Închipuindu-mi că puteam fi silit să plec 
foarte repede, am pus pe un scaun canadiana pe care 


183 


voiam s-o iau, strecurând în buzunarele ei largi carnetele lui 
Mattius şi scrisorile lui C. Am simţit marele gol obişnuit în 
stomac şi m-am apucat să-l umplu în dauna unei a noua 
sticle şi a unei a treisprezecea cutii. 

La ora două şi câteva minute îmi redobândisem pe deplin 
sentimentul albatrosian şi pe cel LM-ian, şi îmi reluam 
lucrul. Ca întotdeauna, eram ameninţat de frică, 
reprezentată prin orice persoană, animal sau lucru care 
producea sunete neidentificate, sau prin memoria mea 
visătoare, gata întotdeauna să reînvie părţi întregi din 
propria-mi viaţă (şi prin întoarcerea imprevizibilă a unor 
dificultăţi rezolvate de acum, dar formulate altfel, ceea ce 
nu le schimba, dar îmi îngăduia să le examinez iarăşi). 

Am ieşit din casă. Doream să arunc din nou o privire 
îndrăgostită peste insulă, să descopăr un nou aspect, un 
nou drum, o agată verde, o jucărie veche, o plantă 
necunoscută, un şir de pietre, o intrare în adâncurile 
soclului insulei. Insula era ca o migdală, dar şi ca un vapor 
eşuat (simplă imagine dintr-o poezie veche), de fapt o 
bucată mai dură a continentului. Drumul care venea din 
port nu se oprea la terasa cu dragonieri, ci continua să 
urce, ducând la platou, în mai puţin de o sută de paşi. 
Poteca pe care am numit-o pretenţios iniţiatică ducea tot 
acolo, în tot atât de puţini paşi. Se deosebeau prin poziţia 
lor care făcea ca primul să fie un drumeag comod, iar 
poteca o trecere primejdioasă. 

Era o zi cu un vânt de forţă, lirică; totuşi n-o să merg 
până într-acolo încât să cânt voinţa vântului de nord-vest 
care culca ierburile de pe dune şi grozama stâmind, pentru 
pescăruşi şi cormorani, un curent atât de prielnic încât le 
îngăduia să planeze aproape nemişcaţi în peisajul nevăzut 
al curenților. Stăteam în picioare fără nicio sforţare în 
hainele ajustate pe corp ale lui LM. Nicio bucată de stofă 
inutilă nu fâlfâia. Mergeam pe lângă marginea platoului. Nu 
era o linie precisă care delimita muchea elipsoidală a 


184 


migdalei, ci patru zone mărginaşe deosebite mult una de 
alta: partea rotunjită a ovalului, îndreptată spre est, cobora 
în pantă domoală de dună, presărată cu gropi, marginea 
lungă dinspre nord era acoperită de stânci cu cristale 
vizibile, începuturi ale haosului stâncos care cobora în 
trepte spre mare şi, fără îndoială, al plajelor tainice de la 
baza insulei; partea rotunjită dinspre apus se încovoia şi ea 
în sus, prefăcându-se într-un sul de pământ deasupra 
hăului până la marea atât de adâncă încât nu-i vedeai 
fundul. Un saltimbanc de bâlci ar fi ales locul ăsta ca să 
facă un salt mortal şi nu-ţi venea să încerci tăria marginii 
ieşite în afară, înaintând pe un teren care nu părea armat 
cu stâncă. Cealaltă latură lungă a migdalei care privea spre 
sud şi spre malul îndepărtat al Batz-ului sau al continentului 
nu punea direct problema marginii: potecile de care am 
vorbit o rezolvau ceva mai jos. M-am îndepărtat de partea 
asta pe care o explorasem. Mi-am pus o întrebare simplă: 
când LM vrea să se scalde, coboară pe dunele de la est sau 
pe stâncile de la nord? Am înlăturat posibilitatea să vină 
dinspre vest şi dinspre marea adâncă ce lovea direct 
piciorul falezei, şi de la sud, unde nu zărisem dinspre poteci 
nicio urmă de nisip printre ridicăturile de bazalt. Am 
încercat mai întâi să găsesc în dunele de la răsărit calea 
spre locul de scăldat. Panta, destul de domoală, de vreo 
douăzeci de grade, favorizase formarea unor camere - 
adâncituri etajate pe fundul cărora era plăcut să te întinzi 
aproape cu totul, sau cu trupul înclinat şi parţial vizibil dacă 
depăşeai cu capul ligheanul de nisip. Erau vreo sută-două 
de astfel de adâncituri de la platou până la banda îngustă 
de nisip care nu putea sluji drept plajă, profilul malului era 
şi el înclinat tot la vreo douăzeci de grade, iar solul lui, un 
nisip mare, alunecând sub ultimele două valuri mari, cu 
siguranţă că nu-ți îngăduia cu uşurinţă să te instalezi 
temeinic. 

Nu puteam examina fiecare „cameră”. Am încercat s-o 


185 


fac doar cu vreo douăzeci. Desigur că n-o să rămân pe 
Albatros cele zece zile care mi-ar fi îngăduit să le vizitez pe 
toate, dar trebuia să acţionez ca şi cum aş fi avut veşnicia 
înaintea mea. Studierea fiecărei scobituri lipsite de interes 
îmi lua aproximativ cinci minute: două ca să scrutez 
terenul, fără să mişc altceva decât privirea, două ca să 
încerc diferite poziţii ale corpului în curbele mai mult sau 
mai puţin concave, cu capul depăşind mai mult, mai puţin 
sau deloc nivelul solului, în sfârşit, un minut ca să mă întorc 
la cea mai adâncă dintre gropile explorate, să înfig o 
creangă de grozamă (care m-ar scuti să mă duc de două ori 
la aceeaşi) şi să trec la următoarea. Dacă n-aş fi întâlnit 
decât adâncituri mici, asta mi-ar fi luat aproape două ore, 
dar îmi trebuia mult mai multă vreme dacă descopeream 
ceva interesant, ceea ce mi s-a întâmplat de patru ori. 

Stând culcat, aşa cum am spus, când pe fundul gropii, 
când pe marginile rotunde am făcut prima descoperire, 
aproape la jumătatea unei dune şi stând cu faţa spre mare. 
Nu numai că găsisem singura poziţie de totală destindere a 
corpului, dar eram convins că LM o inventase cu mult 
înaintea mea. Am întins braţele făcând un arc de cerc care 
le făcea plăcere; degetele mele au scormonit uşor nisipul şi 
au scos la lumină câţiva sâmburi de curmale. Dacă m-aş fi 
întins un pic mai la stânga sau la dreapta, degetele mele n- 
ar fi descoperit niciun sâmbure. Aveam deci confirmarea 
unei desăvârşite coincidenţe între căutările, întâmplările 
noastre, structura corpurilor noastre şi lungimea 
segmentelor noastre. 

Intr-o altă groapă mai adâncă şi mai îngustă, nu era cu 
putinţă să te întinzi nestingherit; am întors îndată cuvântul 
şi am tras concluzia că era locul cel mai comod să... toate 
cuvintele sunt îngrozitoare. N-a fost nevoie să caut dovada, 
vântul scoțând la lumină excremente vechi, uscate şi 
găurite de puricii de nisip. Am părăsit în grabă pâlnia asta 
de rahat. 


186 


După ce am trecut de câteva adâncituri fără importanţă, 
m-am căţărat până la o adâncitură mai puţin profundă, care 
ocupa o poziţie ceva mai mărginaşă în sectorul dunelor pe 
care le explorasem. Aş spune că adâncitura aducea 
îndeaproape cu cea a unei farfurii clasice ca formă, cu o 
parte orizontală destul de mare pentru ca trupul meu, deci 
şi cel al lui LM, să se poată odihni în ea perfect întins. Era 
desigur adâncitura pentru băi de soare şi eram sigur că o 
să găsesc acolo o sticlă de ulei de nucă, uitată, sau câteva 
grăunţe de nisip lipite între ele cu o cremă de piele. De 
fapt, am descoperit păstrat ca prin minune sub cochilia unei 
scoici un ziar îndoit astfel încât să încadreze un careu de 
cuvinte încrucişate neterminat. Marginile încă uleioase îmi 
confirmau că eram în adâncitura-solariu. 

Am vârât ziarul în buzunar şi m-am întrebat dacă să 
părăsesc pe ziua de azi peisajul ăsta lunar. Am mai studiat 
fără convingere alte două sau trei scobituri, şi, printr-o 
întâmplare, am pus piciorul pe un nisip atât de dur, încât 
am presupus că acoperă o lucrare militară. Dând la o parte 
nisipul, a apărut o platformă pietruită atât de veche, încât 
pietrele păreau cimentate cu licheni morţi. Mi se părea cu 
neputinţă ca LM să nu fi dorit să descopere locul ăsta vechi 
de tir (sau de observaţie), ba mai mult, că nu l-a descoperit. 
Deci, am tras concluzia că-l descoperise de atât de multă 
vreme, încât nu-l mai apăra de înnisipare. Puteam, dacă 
aveam răbdare să mânuiesc destul de mult timp lopata, să 
găsesc dovada că turela asta nu merita să fie scoasă la 
lumină şi să distrugă regularitatea cu care părea să fi fost 
bombardată duna. 

M-am oprit din pură rațiune, fiindcă era aproape ora 
cinci, şi îmi redobândisem dorinţa de nemurire prin 
reducerea resurselor insulei. Se cuvenea să nu le risipesc 
prea repede. 

Întotdeauna e greu să-ţi schimbi activitatea la jumătatea 
zilei. Puteam să beau şi să visez. Cele vreo sută de sticle 


187 


culcate în pivniţă mă invitau la destrăbălarea asta. Totuşi, 
am aşteptat să mă dezbăt de tot aerul de mare, sărăcit 
iarăşi de aerul cald care urca din radiatoare, se târa spre 
tavan şi cobora din nou de-a lungul pereţilor exteriori. M- 
am adaptat încetişor, ca un om care a trăit mult şi care 
cunoaşte primejdiile intelectuale ale aerului tare şi 
neîmblânzit. 

La Rennes, pe scurtul traseu între strada d'Aubrain unde 
locuiesc şi vechea Universitate (sau complexul universitar 
de la Beaulieu), respiram atât de liber încât îmi goleam 
creierul de toate asociaţiile de idei, de toate scurtăturile şi 
scurt-circuitele minunate care îmi  chintesenţializau 
gândurile în mediu închis (îngăduiţi-mi aceste preţiozităţi 
batjocoritoare). Ajungeam în parcul universităţii năucit de 
aer, golit şi silit să-mi citesc cursul până când creierul 
auditorilor mei şi al meu sărăceau în oxigen îndeajuns ca să 
mai putem crede în elanurile noastre vitale, în entelechiile 
noastre de nedesăvârşiţi. Le reciteam adesea din Ronsard: 


„„.O lumiere enrichie 

D'un jeu divin qui m'ard şi vivement 
Pour me donner l'être et le mouvement 
Etes-vous pas ma seule Entéléchie 7? 


Lumină spirituală, da, dar nu aer tare... Ştiam că unii 
dintre ei mă porecliseră entelechiantul desăvârşit, iar eu le 
replicam străbătând împreună cu ei grădina Thabor sau 
parcul Maurepas, că o poluare corectă e materia primă a 
creierului oamenilor izgoniți din rai, şi că pe măsură ce 
treceam de la un copac la altul eram tot mai prost, asta ca 
să mă apropii de ei, care erau vârâţi până în gât în 
pământul care ne hrăneşte. „Există două feluri de 
inteligenţă, le spuneam, cea a aerului liber şi cea a peşterii 


8 O, lumină îmbogăţită / De un foc divin ce mă arde atât de tare / Ca să- 
mi dea fiinţa şi mişcarea / Nu eşti oare singura-mi Entelechie ? (N. t.) 


188 


afumate. Nu trebuie să stai prea multă vreme în niciuna 
dintre universităţile astea.” Şi ne duceam să bem ceva într- 
o cafenea gen peşteră de pe strada Saint-Guillaume. 

Mă hotărâsem să beau, când avea să vină vremea, într- 
una dintre cele două camere de la etajul întâi, pe care doar 
le traversasem de două ori în ziua sosirii mele, luni, şi la 
începutul după-amiezii de astăzi. Am intrat în camera unei 
fete moarte de mult. Nimic nu înviora pereţii sau partea de 
sus a şemineului şi oglinda, nicio invitaţie, niciun afiş de 
expoziţie. Timpul părea să se fi oprit, ca în salon, şi am 
observat că încăperea se afla deasupra salonului. Casa era 
oare împărţită în două jumătăţi, una moartă şi una vie? Nu, 
fiindcă bucătăria era situată în partea moartă, iar camera 
guvernantei în cea vie. Pur şi simplu, într-o zi, unele camere 
fuseseră lăsate în starea în care se aflau. 

Caracterul de „cameră de fată” al încăperii provenea de 
la culoare - un roz aproape alb; de la perdele - de dantelă - 
de la hârtia colorată care crea un fond ca de cosmos roz 
nedefinit, roşu-stacojiu, alb, violet, roz, roşu-stacojiu, alb, 
violet; de la scrinul cu placă rabatabilă, o versiune 
feminină, fină, uşoară a scrinului stil Carol al X-lea din lemn 
de arțar şi de lămâi. 

Am lăsat în jos placa rabatabilă şi m-am aşezat pe un 
scaun din lemn de arțar cu pete de culori diferite, acoperit 
cu o mătase veche, întreţesută cu fir metalic. Pusesem 
sticla şi paharul pe jos, lângă mine. De obicei, când vreau 
să beau şi să visez în felul ăsta, îmi aleg un fotoliu adânc şi 
jos, care-mi îngăduie să fac să dispară greutatea trupului. 
In cameră, visul ar fi mai activ, mai dirijat la pornire, vinul 
nefiind decât o încurajare pentru înfăptuirea gestului 
acestuia, întotdeauna neplăcut; să deschid sertarele unul 
după altul. 

Am încercat deîndată un sentiment de admiraţie sinceră 
pentru tine şi familia ta, pentru dezinteresarea ta: primul 
sertar era plin de bijuterii, printre care un lanţ de aur mai, 


189 


încrustat cu mici turcoaze, un inel în formă de şarpe cu un 
ochi de rubin, nişte brățări din lac negru, obsidian şi argint 
încrustat cu email negru, o camee roz gălbui pe un fond de 
email cărămiziu, reprezentând un profil de femeie cu ochii 
un pic cam mari, cu buzele prea răsfrânte, pieptănată cu 
bucle strânse cu o panglică. Şi un ceas din 1830 al cărui 
prim capac, marcat cu inițialele AM înlănţuite, se deschidea 
deasupra altui capac pe care se vedea un cocor luându-și 
zborul; acesta, la rându-i, se deschidea descoperind un 
cadran presărat cu flori ce păreau să iasă din cuib (al 
cocorului). 

Am băut primul pahar şi pe cel de-al doilea, ca să 
sărbătoresc  agerimea ochiului  cizelorului, precizia 
degetelor care n-au tremurat niciodată, naivitatea, invenţia 
tandră şi, încă o dată, disprețul tău faţă de lucruri şi 
respectul tău faţă de morţi. 

Am rânduit bijuteriile, am împins la loc sertarul şi m-am 
gândit o clipă că-s încântat că sunt om cinstit. O să se vadă 
că scotocisem scrinul, sertarul şi că nu luasem nimic. Îndată 
m-a cuprins mirarea că-mi trecuse prin minte un astfel de 
gând, care nu era al unui om cu adevărat cinstit. 

Tulburat, am băut un pic de vin şi am deschis alt sertar. 
Era pe jumătate plin cu monede de aur! Ameţeala care m-a 
cuprins m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt scrupulos 
decât prin educaţie şi teamă. Mi-am înfundat mâinile în 
grămadă, şi am lăsat banii să se scurgă printre degetele 
răsfirate, asemeni tuturor chipurilor lăcomiei şi zgârceniei... 
Am respins o idee care începea să mi se contureze în 
minte, ca să fac în continuare gesturile cele mai 
convenţionale: să triez monedele împărțindu-le pe ludovici, 
jumătăţi de ludovici, napoleoni, taleri, guinee, dubloni, 
pesetas, fără să amestec epocile sau pe cele de pe vremea 
lui Ludovic al XIII-lea cu cele ale lui Ludovic al XVIII-lea. Le- 
am făcut grămezi, le-am numărat. Asta mi-a luat timp, şi 
am băut un pic în răstimpul dintre formarea grămezilor. Ca 


190 


să fiu cu totul mârşav şi să-mi ţin la respect gândurile 
ascunse, am socotit că banii ăştia de aur valorează cât trei 
ani din munca mea grea la universitate... 

Atunci, am dat voie ideii să iasă la suprafaţă şi să pună 
stăpânire pe mine în întregime. Aurul acesta era abstract. 
Cel puţin pentru mine. Nu mă privea; nu stăteam în faţa 
propriei mele libertăţi. Aurul, bijuteriile sclipeau împrejurul 
unei lumi scânteietoare în care eu n-o să am loc niciodată. 
Mi-am exprimat adesea cheful, dezamăgirile. M-am mai 
jucat odată cu monedele astea istorice, cu martorii ăştia ai 
unor vechi  desfrâuri, victime ale unor tezaurizări 
îndelungate. N-o să mă mai ating niciodată de ele, pur şi 
simplu o să iau aurul ăsta nefolositor şi o să-l împart 
câtorva nevoiaşi aleşi cu grijă, ca să-i scot din necaz. 
Această acţiune directă, condamnabilă după lege, îmi 
părea, datorită aburilor vinului, mai eficientă decât 
periculoasa Revoluţie care, pe săraci, îi lasă întotdeauna tot 
săraci. Mi-am amintit de anarhiştii de la sfârşitul secolului, 
care pretindeau că jefuiesc şi împart din nou în mod direct, 
şi m-am înveselit gândindu-mă la aceia dintre colegii şi 
elevii mei care ar putea să mă asiste în această nouă 
cruciadă. N-am găsit mai mult de şase, dar printre ei era 
Cari Hoffman scriitor şi profesor străin, stabilit în Franţa, 
care preda la facultate un curs de istorie a sfântului Imperiu 
romano-germanic. Am uitat numaidecât aurul şi bijuteriile. 
Aş vrea să vă spun povestea acestei prietenii ratate. 

Toţi profesorii asistaseră la primul curs al lui Hoffman, 
toţi în afară de mine. Nu-mi place istoria, am spus-o 
adesea. Nu poţi spune că nu-ți place istoria, dacă n-o 
cunoşti. Printre diplomele mele am şi una de istorie. Repet: 
istoria nu mă interesează. Nu numai că e falsificată în fiece 
clipă în care se face, dar mai e şi deviată de cei ce o scriu. 
Greşeală peste minciună, sau minciună peste minciună. Pe 
mine nu mă interesează decât ceea ce scriu oamenii 
obişnuiţi, jurnalul lui Estoile, jurnalul lui Pepys. Nu cred că 


191 


dau de adevărul istoric ca de amintirea unui om prefăcut în 
pulbere, o pulbere imprimată, aranjată în cuvinte şi care 
mai vorbeşte. Savantului studiu al lui Leroy-Ladourie despre 
Montaillou i-aş fi preferat publicarea documentului brut, 
minciuna-adevăr a Inchizitorului, mai curând decât filtrarea 
lui inteligentă de către istorie. Vreau să se tipărească ceea 
ce era manuscris şi ilizibil, să se traducă în latină şi 
franceză şi atât. Le cer istoricilor să fie decriptori, 
traducători cinstiți. Mie îmi revine să  îngrămădesc 
pietricelele mele de umbră şi să clădesc conform ordinii 
mele. Îl accept pe Anabasius; Xenofon e şi el printre 
aceştia. Nu socotesc adevăr povestea despre retragerea 
celor zece mii. Puțin îmi pasă de Adevăr. Eu caut pur şi 
simplu urma omului Xenofon. 

Sfântul Imperiu romano-germanic al lui Hoffman îl 
vedeam de aici - o expunere scheletică de idei generale. 
Eram pe cale să citesc la bibliotecă; au intrat nişte colegi, 
cursul inaugural se terminase. „Minunat”, mi-au spus cu 
ochii sclipind. Şi au ieşit. N-am mai putut lucra. 

Am ieşit ca să respir un pic de aer curat. Vântul de nord 
smulgea ultimele frunze. Am văzut un grup în mijlocul 
curţii. Toţi erau în jurul lui Hoffman. Am rămas la distanţă. 

El mă vede şi se întrerupe; i se spune, desigur, ce 
gândesc eu. Vine spre mine, singur. Nu mă dau în lături. Mă 
ia la braţ şi mă duce în oraş. Într-o franceză vorbită cu 
uşurinţă, dar cu accente împiedicate, îmi vorbeşte de 
incoerenţă: „Am venit la dumneavoastră nu ca să vă seduc, 
ci pentru că eraţi împotrivă. Eu vin dintr-o ţară unde nimeni 
nu-i împotrivă. Dumneavoastră sunteți libertatea. 
Libertatea de a greşi. Colegii dumneavoastră au dreptate, 
dar imaginea lor - toți în jurul meu - este atât de identică 
cu cea de acolo - toți împotriva mea. Oraşul 
dumneavoastră e încă un pic incoerent în centru, în jurul 
bisericilor. Îmi place foiala. Arătaţi-mi o cafenea mică unde 
oamenii vorbesc”. 


192 


Mă simţeam bine lângă el. Nu folosesc alt cuvânt, ci bine. 
În general nu mă simt bine lângă bărbaţi, mă opun lor cu 
violenţă, nu-i suport. Cutare are un glas în falset, altul are o 
faţă răvăşită de alcool, al treilea un cap buhăit şi o privire 
pierdută. Altuia îi miroase respiraţia, are mâinile umede şi 
are mania de a vorbi şi de a strânge mâna. Altul e frumos, 
are pielea sănătoasă, dar manierele lui onctuoase mă fac 
să mă zbârlesc. Gaşca asta de băieţi de viaţă mă 
stinghereşte prin bucuria de la care eu sunt “exclus. Şi le 
văd toate vulgarităţile în roşu. Şi pe ale mele. Când vorbesc 
de ce dau din mâini, de ce vorbesc tare şi de ce să văd la 
alţii - şi la mine - trăsătura cea mai groaznică de care nu 
mă mai pot desprinde: nasul cârn, prea mare, urechile 
păroase, gâtul slab şi cenuşiu sau plină de coşuri? îmi 
cunosc urâţeniile, le privesc în fiecare dimineaţă înainte de 
a mă bărbieri. Pe Gilles Laborde ieşind din somn, nu pot să-l 
sufăr, îl înec în baie şi privesc capul care ţâşneşte, gura 
asta cu buze strânse, ochii tulburi, părul zbârlit. Ce grozăvii 
l-au înconjurat în noaptea asta a cărei amintire am pierdut- 
o? Ah, animal murdar, mirosind a transpiraţie nocturnă, a 
exhalări viscerale, te frec cu săpun, te rad şi, mai ales, nu 
te scap din ochii ăştia încercănaţi, ale căror cearcăne le mai 
stăpânesc „chinezindu-mi” ochii. Îmi stăpânesc burta, încă 
îmi mai stăpânesc toată fiinţa. li cedez sau o îndemn cu 
cravaşa, dar nu mă las înşelat şi nu vreau ca greutatea să 
mă târască la vale. Când ies din baie sunt împăcat cu faţa 
şi cu trupul meu, sunt încă o dată în mine însumi, de 
optsprezece mii de ori în mine însumi de când m-am 
născut, dintre care zece mii fără ceremonia asta a băii, în 
timpul copilăriei, al liceului şi al studiilor superioare, al 
serviciului militar, al sărăciei. În restul timpului, îl uit sau îl 
ocolesc, nu mai văd oglinzile. Dacă se întâmplă ca o vitrină 
lucitoare să-mi reflecte chipul, simt o suferinţă violentă şi 
nesfârşită. Nu mă iubesc, dar mă cunosc. Fiecare trăsătură 
care îmi displace este rezultatul unei laşităţi sau a relei- 


193 


voințe. 

Pe ceilalţi bărbaţi nu-i sufăr vorbind, exprimându-și 
gândul care îmi pare întotdeauna fals, prea simplificat sau 
banal. Îi accept făurind, şlefuind, muncind pământul, 
desenând, pictând, dar să se oprească aici, să nu 
vorbească; m-ar plictisi repede. (Pe femei le privesc fix în 
ochi, încerc să le fascinez. Uneori reuşesc, le înfricoşez pe 
nouă din zece. Cea de-a zecea orbeşte. E gata să mă 
iubească. Pentru mine, frumusețea ei e dublată de a mea. 
Văd bine că oamenii ne privesc şi ne socotesc luminaţi 
dinăuntru.) 

Lângă Carol Hoffman îmi pierd spiritul critic. Stăm de o 
parte şi de alta a unei mese din micuța cafenea de pe 
strada Saint-Guillaume unde-i aduc pe studenţii mei. Ei nu 
mă stingheresc nicio clipă, eu nu-i critic, nu sunt încă 
bărbaţi, le accept orice. Faţa lui Cari H. Înaintea ochilor mei 
(şi ca să mi-o amintesc mai bine, am îndesat în grabă 
monedele de aur în sertar, pe care l-am închis cu putere 
făcând mult zgomot şi am văzut un spaţiu între sertarele de 
jos şi cele de sus, unde era un fel de tabernacol şi nişte 
sertare secrete aşezate pe verticală. Mi se părea că faţa lui 
Cari prindea contur datorită petelor lemnului de arțar), o 
priveam cu toată intensitatea privirii mele, iar el rămânea 
cu totul calm, ca un om care poate fi privit, ca un înţelept 
care se simte la largul său în profunzimea sa; răbdarea lui 
nu mă enerva, nu o socoteam o atitudine superioară, ci pur 
şi simplu o deschidere fără condiţii, aşteptarea liniştită, 
proprie naturii veşnice. 

— Mă uit să văd ce mi-ar putea displace la 
dumneavoastră, o înţepeneală a cefei, degetele boante, o 
cravată urâtă, unghiile prea murdare sau prea curate, 
mătreaţă pe haina de lână, haina, înfăţişarea rece, un 
zâmbet automat, şi nu găsesc nimic, încă nimic. 

A zâmbit, părând într-adevăr înveselit. 

— V-ar face plăcere să vă spun ce nu-mi place la 


194 


dumneavoastră? 

L-am asigurat că da, fireşte, înţelegeam foarte bine, dar 
în sinea mea m-am simţit şocat, având vag sentimentul că 
nu-i acelaşi lucru. Persoana mea, pe care o puneam în 
discuţie în fiecare clipă a zilei, îmi părea intangibilă şi nu în 
sensul hindus al cuvântului. Mă privea cu totul altfel acum, 
cu atenţia unui om autorizat. Vreau să spun că îşi plimba 
privirea pe toată partea de sus a trupului meu (restul fiind 
ascuns sub masă). M-am gândit în mare grabă: îmi vede 
părul cenuşiu care în clipa de faţă nu e prea viguros (şi nu 
puteam face nimic în privinţa asta), pungile de sub ochi 
(am strâns din pleoape), buzele prea strânse (le-am 
răsfrânt în jos şi mi-am îndoit limba în gură, aşa cum 
recomandă profesorii de relaxare), tendinţa mea de a face 
bărbie dublă (şi am ridicat capul). Apoi mi-am spus că i-am 
arătat foarte precis punctele mele slabe. Asta mi s-a părut 
destul de amuzant şi am zâmbit sincer. 

— Văd prea multe şi nimic, a spus el. N-a veţi nicio clipă 
de linişte. Dacă vă privesc din spate, vă pot semnala, nu 
ştiu, o cută greşită a hainei pe care o purtaţi; v-aş face 
astfel un serviciu, dacă n-aveţi oglindă cu trei feţe. Am 
văzut că aveţi probleme cu ochii şi cu buzele (nu observase 
că am părul sur şi bărbia dublă) şi fără îndoială şi cu altele, 
dar asta nu mă interesează. Vă judec în întregime sau 
deloc. La dumneavoastră, nu înfăţişarea mă uimeşte, ci 
ideile pe care le aveţi, dorinţa de a-i respinge pe ceilalţi. 

— De fapt, e vorba de o voinţă de adeziune atât de 
puternică, încât nu suferă nici cel mai mic obstacol. 

— Vă daţi seama că, dacă întâlniți un om desăvârşit, va 
trebui să aibă cel puţin un defect, pe cel de a vă tolera 
imperfecţiunile? 

— Aveţi dreptate, şi mi-am spus şi eu asta de o sută de 
ori. De fapt, cred că iau iniţiativa şi că fac aşa încât să nu 
sufăr. O mică imperfecţiune a altuia mă consolează dinainte 
de faptul că nu-mi dă prea multă importanţă. 


195 


— Dacă cineva vă face o declaraţie de prietenie, vă 
acomodaţi numaidecât cu ceea ce aţi observat că are 
neplăcut? 

— Asta nu mi s-a întâmplat. Unele femei mi-au arătat 
prietenie. Bărbaţii niciodată. 

— Nu mi-aţi răspuns. Uitaţi defectele femeilor acelora? 

— Am tendinţa de a le uita, e adevărat. 

— Deci mai întâi trebuie ca oamenii să vă iubească. 

— Cred că da. Dacă aş avea încredere în mine, aş 
îndrăzni să-i iubesc eu primul. 

— De fapt, toate astea sunt foarte simple. 

— Foarte simple. Cred că ştiu ce nu-mi place la 
dumneavoastră: un fel de perfecţiune. 

A făcut ceva extraordinar: şi-a vârât un deget în nas. Am 
izbucnit în râs şi el a părut uşor mirat. Apoi l-a scos şi a 
început să râdă şi el. 

— Dacă aş fi un om normal, am spus, v-aş întreba despre 
viaţa în ţara dumneavoastră, despre condiţiile de muncă 
ale unui profesor şi ale unui scriitor, sau despre predarea 
istoriei. Subiectele astea mă interesează, dar în primul rând 
mă interesaţi dumneavoastră. Când asist la o conferinţă 
excitantă, se întâmplă şi asta, îmi vine să-l întrerup pe 
conferenţiar, să-i pun întrebări despre el, niciodată despre 
mediul lui social sau părerile lui politice şi nici măcar atât 
despre subiectul conferinţei. Ceea ce mă fascinează este 
omul profund, identitatea. 

— Cum vă pot interesa problemele timpului, dacă sunt 
întotdeauna eclipsate de cel care vorbeşte despre ele? 

— Aud şi citesc tot ce se întâmplă. Nu aflu nimic de la 
ziaristul care se întoarce din iad şi mi-o povesteşte cu gura 
lui, cu glasul lui. Îl ascult pe el, nu ceea ce spune, îi aud 
vibraţiile până în clipa când ele sună fals, când slăbesc, 
când omul o ia razna şi se face de râs. Cade de pe 
piedestalul pe care aşez automat toate fiinţele pe care le 
întâlnesc, toate. Unii rezistă o secundă. Dumneavoastră 


196 


mai rezistaţi încă. 

— Mi-e un pic teamă în ţara asta, mi-a spus el cu voce 
destul de joasă. Ca un neghiob, n-am înţeles bine ce a zis. 

— Nu mai aveţi de ce să vă temeti. 

— Vreau să spun aici, în Franţa, în Bretania, la Rennes. 

A şovăit, apoi a adăugat: 

— Dumneavoastră nu credeţi în mare lucru, iar eu nu ştiu 
ce o să fac. 

— Nu sunteţi încă nici de opt zile la Bennes. 

— Eram la Paris de un an, găzduit de nişte prieteni 
francezi, profesori. Prieteni... în sfârşit... Pe el îl întâlnisem 
când venise să ţină o conferinţă despre Machiavelli la 
Universitatea din oraşul meu. ÎI invitasem la mine, 
discutasem toată noaptea. Îi spusesem totul şi, privirea, 
vorbele lui m-au încurajat să fug pe mare cu un grup de 
pescari. După trei luni de la vizita lui, am sosit la el la Paris. 
Mi-a deschis uşa şi am observat o jumătate de secundă de 
nemulţumire. Indată după aceea, pe faţă i s-a aşternut 
bucuria, entuziasmul. S-a prefăcut că nu m-a recunoscut 
din prima clipă. Asta am înţeles-o ceva mai târziu. Pe 
moment m-am lăsat înşelat. Fiindcă îi părea rău de primul 
impuls pe care-l avusese, a hotărât că o să mă instalez la el 
şi că o să facă toate demersurile pentru mine. E căsătorit, 
nevastă-sa a fost foarte drăguță cu mine, de parcă 
avusesem o mare supărare. Într-o zi a văzut că o doresc şi 
şi-a scos rochia fără să spună niciun cu vânt. Am făcut 
dragoste ca un nebun. Nicio femeie nu s-a purtat vreodată 
cu mine cu atâta spontaneitate. După aceea a redevenit 
exact ca înainte, prietenoasă, iar eu n-am mai dorit-o 
niciodată. Pe urmă nu ne-am mai iubit, ea cu mine. Eu i-am 
văzut cum sunt, ei m-au văzut cum sunt. Nu mai încercam 
să ne depăşim, să ne uimim reciproc. Îmi câştigam 
existenţa, nu le eram o povară, dar privirile noastre se 
stinseseră şi, pentru o clipă, regăseam iarăşi prima 
impresie de nemulţumire. El ţinea la mine, sunt sigur, dar 


197 


nu-i plăcea să fiu martor la viaţa lui. Am înţeles că 
generozitatea lui provenea de la cap iar a ei de la burtă. Am 
căutat un post în provincie şi iată-mă. Imi sunt şi acum 
prieteni. În ziua plecării mele, l-am văzut pe el într-adevăr 
afectuos, şi afecțiunea asta îi venea din întregul trup. Ştia 
că n-o să mă maiuit la el cum trăieşte, şi că o să poată da 
frâu liber prieteniei lui pentru mine. Ea, ea m-a îmbrăţişat, 
m-a strâns la piept îndelung şi mi-a spus la ureche: te 
doresc. M-a însoţit la gara Montparnasse şi a vrut să iau 
trenul de a doua zi dimineaţă ca să petrec noaptea cu ea la 
un hotel. Toată noaptea mi-a spus că mă iubeşte. lar eu n-o 
iubeam deloc, nici măcar corpul nu-mi plăcea, şi eram 
furios pe mine însumi că sunt atât de prost şi că fac toată 
mecanica asta absurdă. Trenul a mers prin pădurea de 
toamnă, şi am aşteptat oraşul Rennes ca pe capitala 
Ducatului Bretaniei. Mi s-a părut, coborând din tren, că 
Rennes a făcut o mică strâmbătură de nemulţumire 
văzându-mă. 

A tăcut, apoi a adăugat: 

— Asta poate pentru că sunt străin. 

Timp de o clipă n-am scos o vorbă, apoi am spus: 

— Toţi erau în jurul dumneavoastră strigând: Ce minune! 
Şi dumneavoastră aţi venit spre mine care... şi mi-aţi dat o 
explicaţie falsă, convenţională despre Franţa, ţară a 
libertăţii, despre atitudinea mea de libertate. 

— Am întrebat cine sunteţi. Mi s-a răspuns: un profesor 
de literatură franceză din secolul al XVI-lea, urăşte istoria. E 
un om ciudat. M-am gândit că nu mă înfricoşaţi, înţelegeţi? 
Eu nu înţeleg nimic, pe nimeni, nici purtarea mea în viaţă, 
nici măcar Sfântul Imperiu romano-germanic. 

l-am zâmbit şi i-am spus: 

— Sunt la fel de nebun şi de dezorientat ca 
dumneavoastră. 

— Nu excelez în nimic. 

— Eu nu duc nimic până la capăt. 


198 


— O să vă trădez. 

— Şi eu! 

Eram cuprinşi de veselie, batjocoritori, încântați. L-am 
dus să mănânce homar prăjit la Ty-Coz, lângă cafenea. Pe 
urmă ne-am dus să vedem Aguirre de Herzog; ne-a plăcut 
acelaşi lucru, în acelaşi timp, apoi a vrut să mergem la 
cârciuma cea mai infectă, cea mai deocheată, şi nu ştiam 
unde să-l duc. Am intrat şi am ieşit din trei „bombe”, până 
când am fost siguri că am găsit-o pe cea mai jalnică: era un 
spectacol copleşitor, cu spectatori şi chelneri abjecţi, nişte 
larve, râme. Eram fericiţi. Spre dimineaţă, n-a vrut să mă 
părăsească: „Nu mă culc cu bărbaţi, dar vreau să dormim 
în acelaşi pat”. Ne-am dus la el. La mine sunt prea multe 
obiecte personale, cărţi; camera lui era goală, aproape. A 
adormit numaidecât. Eu am simţit deodată că fiecare nerv 
mi-e încordat, că am o hiperestezie insuportabilă. Am 
răbdat un sfert de oră, atent să nu mă mişc, cu trupul 
înţepenit într-o suferinţă aproape tetanică, apoi m-am 
sculat. M-am deznodat îndată. M-am îmbrăcat, suplu ca o 
pisică, şi am plecat. Am mers prin oraş, pe malul Vilainei, 
pe lângă vechea Universitate, pe lângă cazărmi, ca să aud 
viaţa, dar soldaţii încă mai dormeau. Am găsit un pic de 
agitaţie la gară şi în marile hoteluri din cartier. Intram, iar 
portăresele de noapte mă priveau de parcă reprezentam o 
primejdie care nu poate fi evaluată. „Aveţi un pic de apă 
minerală?” le întrebam. Imi dădeau după ce îşi închideau 
casa cu cheia. Beam, iar ele se uitau la mine, sigure că o să 
primească un bacşiş bun. Le plăteam strict ceea ce 
datoram, fiindcă josnicia îmi făcea silă. Continuam să mă 
descurc. N-aveam cursuri a doua zi, nu-mi planificasem 
nimic, duceam la capăt o dulce sfârşeală. Când m-am întors 
acasă eram la fel de calm ca o baltă golită de peşte, ca o zi 
fără vânt. M-am întins pe pat şi am adormit fără gânduri. 
Era într-o sâmbătă. Duminică nu ne-am văzut. Niciunul, nici 
altul n-am făcut niciun pas. Luni la universitate era iarăşi 


199 


înconjurat de alţii. M-am apropiat, am ascultat, vorbea de 
Bérenger de Frioul. Jalvignac îi punea întrebări privind 
realitatea şi legenda în legătură cu Barbăroşie. Răspundea 
cu fraze mici, limpezi, privindu-mă ca şi cum se uita prin 
mine, dar ştiam că vorbele lui mi se adresează mie. Imi 
arăta automatismele lui profesionale, comedia lui 
intelectuală, şi i-aş fi putut răspunde prin noua mea 
constelație savantă a acelui moment: Lazare de Baâf, Jean- 
Antoine de Baïf, fiul lui, născut la Veneţia (din ce mamă?) şi 
bunul preceptor Jean Dorat. 

Desigur că nu acordam mai multă însemnătate reală 
Baâf-ilor, decât îi acorda Hoffman lui Bérenger. Erau nişte 
nume pe care le smulgeau umbrei, odihnei. Ceea ce nu 
înţelegeam era interesul pe care-l manifestau ceilalţi 
profesori. In general, pe ei nu-i interesa decât specialitatea 
lor şi vorbeau câte doi sau câte trei la cafenea sau 
plimbându-se pe alei, filosofii cu filosofii, latiniştii cu 
elenişitii (întocmai...) etc. Acum toţi se strânseseră să-l 
asculte vorbind despre acest Berenger de care-i durea în 
cot. Nu sunt în stare să repet ce spunea. Poate că vocea lui 
era de vină, uşorul accent saxon sau incantaţia. Era înălţat 
deasupra lui însuşi, ei îl ascultau ca să urce un pic 
împreună cu el deasupra solului. Nimic altceva. lar el, în ce- 
| privea, trebuia să se simtă scârbit fiindcă îl reinventa pe 
Bérenger ăsta. In sfârşit, aşa mi se părea... Am părăsit în 
grabă grupul şi am dat fuga la bibliotecă, unde am cerut 
toate lucrările despre Sfântul Imperiu. Mi s-a spus că sunt 
date. Am întrebat: „Lui Hoffman?”; mi s-a răspuns „da”. M- 
am dus în oraş şi am cumpărat Naşterea Sfântului Imperiu 
de R. Forz. M-am instalat într-o berărie goală şi am citit cele 
câteva rânduri consacrate lui Bérenger de Frioul, ultimul 
împărat carolingian, mort în 924. Mulțumită bibliografiei 
publicate în carte, mi-am dat seama că nu se ştie mare 
lucru despre împăratul ăsta din primul mileniu. Hoffman cu 
siguranţă născocea, iar fascinația pe care o exercita asupra 


200 


colegilor mei provenea pesemne din tensiunea asta 
extraordinară a improvizaţiei savante, precise şi verosimile. 

La sfârşitul zilei, când îmi ţineam cursul despre Dorat, a 
intrat şi s-a instalat în fundul sălii. Pentru el, am început 
îndată să inventez viaţa lui Dorat, adică să-i povestesc 
zilele ca şi cum l-aş fi cunoscut intim. Studenţii mei şi-au 
dat seama, s-au veselit copios, iar unul dintre ei mi-a cerut 
voie să povestească noaptea nunţii lui Dorat (care, într- 
adevăr, la şaptezeci şi opt de ani s-a căsătorit cu o fată de 
nouăsprezece). A spus povestea clasică a impotenţei 
vindecate ca prin minune, iar cursul s-a terminat într-o 
atmosferă de înflăcărare veselă. De îndată ce am rămas 
singuri, Hoffman m-a întrebat dacă fac adesea şedinţe de 
închipuire istorică. Am răspuns: „Niciodată, am făcut-o ca 
să-l cinstesc pe omul care-l romanţează pe Bérenger”. 
„Epocile frumoase, mi-a spus el, sunt cele din care nu 
cunoşti aproape nimic”, dar n-a mai continuat. Când m-am 
întors la el acasă, am găsit cărţile împrumutate de la 
bibliotecă. Aveau semne la toate paginile unde era vorba 
de Bérenger. l-am cerut să-mi traducă pasajele interesante 
(cărţile erau aproape toate în germană). Le-a tradus şi am 
văzut cu câtă artă dezvoltase crengile copacului. Totuşi 
asta îmi confirma neîncrederea mea faţă de istorie, şi i-am 
spus-o. M-a asigurat că VEDE într-adevăr, fiindcă se 
concentrează asupra unui fragment de timp şi de loc... Mi-a 
povestit moartea lui Bérenger şi urmările ei inedite, 
zgomotele auzite, tunelul negru, senzaţia de plutire 
deasupra propriului trup, apariţia lui Carol cel Mare şi a lui 
Carol cel Gras, extazul sfânt şi depăşirea limitelor. 

— Eu ştiu, mi-a spus, dar ştiu cu atât mai bine cu cât sunt 
mai puţine elementele adăugate de alţii. N-aş putea avea o 
viziune corectă asupra lui Ludovic al XIV-lea - dacă m-ar 
interesa - din cauza tuturor contribuţiilor lui Saint-Simon şi 
ale celorlalţi memorialişti. Terenul e prea încărcat, prea 
jalonat, sunt prea multe interferenţe, nu izbutesc să 


201 


regăsesc puritatea schemei destinului. Nu e o problemă de 
distanţă în timp: Cezar e aproape la fel de „încărcat” ca 
Ludovic al XIV-lea. Nu, eu mă simt bine în epocile astea fără 
tipografi, în care trăiau Alaric sau Lotar. Nu m-ar interesa 
oameni cu totul necunoscuţi, vreau să spun, cineva căruia 
doar i-aş da de urmă, un nume pe o lespede. Ar rămâne 
prea multe la latitudinea mea. Am nevoie de două-trei 
oase, ca paleontologii. Numele animalului nu-mi ajunge. 

— Prietenii vi-i „vedeţi”? 

— Deloc, după cum nu mă văd pe mine însumi. Dar 
cedez unei atracţii. 

— Este a treia explicaţie pe care mi-o daţi asupra 
atitudinii faţă de mine. Prima a fost libertatea mea faţă. de 
dumneavoastră; apoi faptul că nu vă provoc frică, Acum e 
vorba de o atracţie. 

— Vedeţi bine că astea sunt cele trei faze ale elanului. 
Poziţia dumneavoastră îndepărtată şi diferită, starea mea 
de lipsă a neliniştii faţă de dumneavoastră, dorinţa mea de 
apropiere, sunt clasate în ordine. Acţionez întotdeauna cu 
siguranţă în prezent. 

— Încercaţi cumva un sentiment insuportabil la gândul că 
acela care vă e prieten îşi are viaţa lui, alţi prieteni, dorinţa 
de a străbate lumea? 

— Nu. Vă previn, Gilles Laborde, că sentimentul de mare 
prietenie pe care-l am faţă de dumneavoastră, dorinţa asta 
de a fi mereu împreună, n-o să dureze. La fel de limpede ca 
în cazul unei uzuri mecanice, noi uzăm toate striaţiile şi 
reliefurile care au îngăduit gândurilor noastre să se prindă 
unele de altele. Curând o să fim „netezi” unul faţă de 
celălalt şi n-o să ne mai ţinem agăţaţi prin nimic. Şi dacă o 
să ne întâlnim mai târziu, o să credem că am redobândit un 
pic de „relief” unul faţă de celălalt şi o să avem o senzaţie 
de plăcere întâlnindu-ne iarăşi, dar o să ne dăm seama 
numaidecât că e vorba de amintirea unui relief şi nu de un 
relief adevărat. Limba dumitale e prea grea pentru mine. O 


202 


să repetăm automat cuvinte lipsite de căldură. 

Am simțit cuprinzându-mă un frig mare în timp ce 
vorbea. Avea dreptate, desigur, dar n-ar fi trebuit să 
rostească vorbe atât de lucide. Înainte de a vorbi, eram 
într-o ceaţă aurie, iar norul acum s-a despărţit. Am zărit 
teritorii pe care el nu le putea vedea. Eu eram cel care 
lansase această primă idee despre gelozie, pentru ca el să 
mă liniştească. lar el mă asigura că am dreptate. N-am 
răspuns, promiţându-i să examinez prin ce mijloace aş 
putea dezvolta nenumărate mici paranteze. Dar am înţeles 
repede că dacă suprafaţa lui devenea netedă faţă; de mine, 
nu slujea la nimic ca a mea să aibă asperităţi. Am început 
să-l observ silindu-mă să nu arăt nimic. Prietenia nu 
seamănă întru totul cu dragostea, mi-am spus, ca să-mi 
liniştesc temerile. E nevoie de mai puţina exaltare şi mai 
multă invenţie nepăsătoare. Au avut loc câteva şedinţe de 
imaginaţie istorică în legătură cu Agrippa d'Aubigne şi mi- 
am dat seama că acela pe care-l socoteam unul dintre cei 
mai mari poeţi francezi îmi conferea noi prestigii. Ca să-l 
fac să înţeleagă frumuseţile aspre ale lui Theodore Agrippa, 
i-am arătat noutatea limbajului, mai direct, mai bărbătesc şi 
conştiinţa desăvârşită a acestui fapt pe care o avea poetul 
când scria: 


Și quelqu'un me reprend que mes vers échauffés 
Ne sont rien que de meurtre et de sang étoffésy 
Qu'on n'y lit que fureur, que massacre, que rage. 
Qu'horreur, malheur, poison, trahison et carnage? 
Je lui répond: Ami, ces mots que tu reprends 

Sont les vocables d'art de ce que j'’entreprends.? 


? Dacă cineva îmi reproşează că versurile mele încinse / Sunt înăbușite 
de crime şi de sânge / Că nu găseşti în ele decât mânie, masacre, 
furie / Orori, nenorociri, otravă, trădare, măceluri / li răspund: Prietene, 
cuvintele acestea pe care le repeţi / Sunt vocabulele artei a ceea ce fac. 
(N. t.) 


203 


Încântat, el îmi răspundea ca printr-o mare istorisire de 
luptă „ă la Wallenstein”, în care folosea toate „vocabulele 
de artă” ale lui d'Aubigné. lar prietenia noastră continua în 
mari legănări de duh şi de imaginaţie. Sub influenţa lui 
războinică i-am sacrificat pe poeţii delicaţi şi linguşitorii de 
curte, şi cred că datorită mie, capacitatea lui de a născoci a 
atins culmi poetice. _ 

Timpul trecea, iar prietenia noastră dăinuia. Intr-o ai, pe 
când vorbeam despre Du Bartas, în sala de curs a intrat o 
fată cu trăsături fine, coafată cu o cască de păr blond, 
aproape alb. Mă întrebam unde mai văzusem faţa asta de 
porțelan. Când a aplecat capul spre dreapta, am 
recunoscut-o: străbătuse veacurile şi semăna leit cu 
Fecioara pictată de Neroccio di Bartolommeo, un pictor din 
Siena, mort în primul an al secolului al XVI-lea. l-am spus-o; 
ea a scos din poşetă o reproducere a acelui fragment de 
triptic. Am întrebat-o dacă voise să semene cu Fecioara 
aceea. Mi-a răspuns că o descoperise la paisprezece ani şi 
că îşi dirijase toată evoluţia figurii, astfel încât să semene 
cu ea - pieptănătura, sprâncenele depilate, machiajul în 
culori pastel. 

Nu încurajez niciodată identificările astea 
depersonalizante, dar mi se pare că e cel puţin original să 
te inspiri din Şcoala sieneză într-o vreme când studenţii se 
împopoţonează cu T-shirturi caraghioase cu inscripţia 
Columbia University sau Vela. Fireşte, i-am vorbit lui Cari 
Hoffman despre fata asta. A părut să nu dea atenţie celor 
spuse de mine, dar a venit la cursul meu următor. Ea era 
acolo. Purta pe creştet un voal aranjat ca acela al Fecioarei 
lui Neroccio şi era îmbrăcată într-o rochie cu decolteu 
drept. La sfârşitul cursului el s-a apropiat de ea şi i-a vorbit. 
Eram prea departe ca să pot auzi discuţia. Au plecat 
împreună. N-am îndrăznit să mă duc la ei; el, de când o 
zărise, nu se mai uitase spre mine. Fata n-a mai venit la 


204 


cursul meu şi l-a urmat pe cel al lui Carl Hoffman. Acesta 
nici nu mă mai vedea. Peste două săptămâni l-am întâlnit 
pe un culoar strâmt şi l-am oprit cu mâna: 

— Cred că tu mă urăşti, mi-a spus. 

Era pentru prima oară când mă tutuia. A adăugat: 

— Nici n-o ating, n-a venit niciodată la mine, mă 
fascinează, vreau să văd când o să-şi trădeze deghizarea. 

— Ce i-ai spus în prima zi? 

— O vorbă folositoare, i-am spus: „Când o să vrei să nu 
mai fii Fecioara din Siena, vino să mă vezi”. De atunci, 
asistă la cursurile mele, dar nu se uită la mine. Cred că 
aşteaptă să o emoţionez. Îmi modulez glasul, încerc să rup 
vraja şi nu reuşesc. Nu vrea să-i vorbesc după curs. Vine 
însoţită de un tânăr care nu-i deloc sienez, ci mai curând 
flamand blond, masiv şi sportiv. Nu se uită unul la celălalt, 
nu-şi vorbesc. El se poartă ca şi cum ar fi plătit s-o 
însoţească. 

— N-ai înţeles, am spus, e prietenul ei şi a vrut să ţi-l 
arate, nu-i înţelegi deloc pe puştii ăştia. Spune-i că-i frumos 
şi n-o să-l mai vezi. 

Mi-a răspuns că a doua zi o să-i spună. După două zile a 
venit din nou să asiste la cursul meu, fără tânărul acela. Şi 
în tot restul anului n-a mai lipsit de la niciunul. Hoffman a 
fost convins că vorbisem cu tânăra fecioară şi o 
îndepărtasem de el. 

Mi s-a părut absurdă purtarea lui. E şi acum profesor la 
Rennes, ne întâlnim adesea, dar nu mă mai vede. Mereu 
îmi vine să dau fuga la el şi să-i spun: „Ce ai? Nu s-a 
schimbat nimic, putem născoci altceva”. Dar nu sunt sigur 
de nimic. Mi se pare că îmi îngheaţă creierul când îl văd, că 
sunt prost şi golit. Este din nou înconjurat de ceilalţi 
profesori. Eu mă uit de departe, prefăcându-mă cufundat în 
lectura unei cărţi. 


O să vezi cum toate astea duc la dumneata şi risc să mă 


205 


abat. Ţin deci o carte sub braţ, în mână, de parcă n-aş avea 
decât o existenţă legată de paranoia altora. Când nu mai 
pot să mă joc de-a profesorul, de-a criticul, de-a marele 
descoperitor, de-a nebunul după literatură, ajung, făcut 
fărâme, la capătul săptămânii şi la micile vacante (în ce le 
priveşte pe cele mari şi ceea ce fac în timpul lor, o să-ţi 
povestesc altă dată). lahtul meu, Délie a mea, o „poză” 
încă sinceră pe jumătate, mă eliberează. Fără cărţi, fără 
altă muzică decât cea a vântului. Citesc totuşi manuale de 
navigaţie, scrise într-o limbă frumoasă, neinvadată încă de 
cuvinte englezeşti. „Castelatură” sună mai bine decât 
„ship-chandler”, să nu-i fie cu supărare lui Leiris. Ce fericire 
să te plimbi pe apă! Aici cunosc adevărata teamă, frica 
aceea care te fac să te desprinzi de vechile angoase că 
exişti, prin ameninţarea directă de a nu mai exista. 

Plimbările astea în apele fricii strică iahturile. Se dau la 
reparat la Roscoff şi se încearcă înainte de întoarcere în 
gheena universitară. Debarci în insula Albatros şi abordezi, 
în sfârşit, altă dimensiune. Studiezi câteva părţi dintr-un 
om, mai puţin definitive şi mai puţin contagioase decât 
omul în întregime. Îi deschizi, unul câte unul, sertarele. 
Câţiva pumni de monede de aur tulbură toate echilibrele 
umane. Ca să îndepărtezi ispitele te trezeşti curat şi dur, 
faci socoteala echipajului de complici posibili, nu găseşti 
decât şase şi, printre ei, pe Cari Hoffman cu care nu mai 
vorbeşti de un an. Sertarul ăsta cu aur, acum închis, m-a 
învăţat că în străfundul meu, omul din Sfântul Imperiu îmi 
mai era încă prieten. Uitasem de proiectele de redistribuire 
pe care le făcusem. Nimic nu mă grăbea. Aurul ăsta 
dormea acolo de mult timp. 

Aş fi putut să plec şi să te uit, Laurent Mattius, fiindcă îmi 
regăsisem un prieten. Plus alţi cinci de care n-am vorbit, 
fiindcă nu mă preocupaseră cu adevărat, ci doar îmi 
trecuseră prin minte. N-ar sluji la nimic să-ţi spun numele 
lor şi să le schiţez siluetele. Nici măcar n-am încercat să-l 


206 


descriu pe Cari Hoffman, e atât de greu când un om 
seamănă cu o imagine deja cunoscută, cu un personaj 
pictat, aşa cum semăna studenta cu tânăra fecioară a lui 
Neroccio. M-am oprit aici datorită acestui vechi grup de 
raţiuni complexe şi legate între ele - interesul pe care ţi-l 
port, teama pe care mi-o inspiri din cauza nebuniilor pe 
care le-am înfăptuit, dragostea mea pentru insulă, care m- 
ar împinge şi la crimă dacă aş fi mai curajos din fire. 

In clipa aceea, în camera de fată unde eram, mi se părea 
extrem de greu să examinez situaţia în care mă aflam şi 
mai ales modul în care mă împărţeam între fiinţa mea 
oficială de profesor bine notat, un pic cam ascuns, făptura 
mea intimă, foarte solitară, adesea jignită, şi aventurierul 
acesta al mărilor, invadator de insule, hoţ de viaţă. Vedeam 
unitatea mea profundă şi punctele mele de ruptură. ŞI 
alcoolul era gata să mă facă să izbucnesc. Am încetat să 
beau şi am deschis fereastra spre sfârşitul zilei. Aerul marin 
a intrat în camera îmbâcsită. Era un gest simplu să te prinzi 
de o bară de sprijin în aerul primăverii care începea. Îmi 
aduc aminte de toate, ştiu bine, dar încă mai simt în căuşul 
palmei forma şi textura acelei bucăţi de lemn. O formă 
elementară, un lemn grosolan care străbătuseră timpul, 
rezistaseră la frig şi la căldură, la umezeală şi la uscăciune, 
iar eu aspiram la simplitatea asta pentru mine. Aveam cel 
mai simplu lucru omenesc şi mă adresam naturii ca să mă 
simplifice şi să-mi dea voie să trăiesc în pace. Şi am văzut 
un albatros aşezându-se pe suprafaţa netedă a mării şi 
plutind abia legănat. În ciuda numelui insulei, rareori vezi - 
nu-i aşa? — un albatros în Marea Mânecii; aş vrea să-mi 
răspunzi. Aveam chef mai curând să fiu o pasăre de pe 
insula asta bretonă - un cormoran. 

Işi făceau cuiburile pe stâncile mari din partea de nord pe 
care încă nu le explorasem. „într-adevăr, m-am gândit, 
sentimentul meu simplificator este dragostea mea pentru 
insula asta, dorinţa mea de a o poseda. “ Şi înţelegeam 


207 


voinţa lui LM de a îndepărta de ea femeile pe care le iubea, 
ca să nu le confrunte cu acest absolut - a migdală de 
pământ ţâşnind din apă. 

Mi-am închipuit cum aş trăi aici dacă ar fi a mea: aş fi pe 
jumătate sălbatic, pescuind, dormind, ademenind păsările. 
Aş face ca personajul lui Andre Hardellet care-i disperat că 
nu se poate apropia de flamingi la mai puţin de două sute 
de metri şi care învaţă să gândească întocmai ca un 
flaming, iar în cele din urmă să reuşească să se plimbe 
printre ei, acceptat. Mi-am închipuit un rai al păsărilor, şi pe 
mine în centrul lor. Victimele noastre ar fi peştii. Doar 
iepurii dunelor n-ar mânca peşti, dar nu sunt sigur că ar fi 
cu neputinţă să le fac poftă de aşa ceva. Important era să 
stai lângă bila de agată şi să vezi marea de jur-împrejur şi, 
foarte departe, luminile oamenilor. Bărcile se apropiau de 
insulă fără să acosteze, uşoare ameninţări. Dacă vreuna ar 
încălca interdicţia, aş înnebuni de furie şi m-aş grăbi să 
cobor în port. În afară de cazul unei avarii grave, l-aş obliga 
pe pilot să plece. N-aş spune nicio vorbă, ci i-aş arăta o 
pancartă cu inscripţia: Experienţă de singurătate în curs de 
desfăşurare. lar experienţa ar dura toată viaţa. Doar eu aş 
avea dreptul s-o întrerup (printr-o expediţie la Marthe sau 
la alţii care m-ar mai aştepta). Cel mai important lucru era 
să scap de zgomotul vieţii altora, de furnicar, de 
comunitate. Să-i iubesc de departe, cu aceeaşi scuză ca şi 
contemplativii. 

Am rămas aşa până s-a înnoptat. 


În seara aceea am vrut să aduc lume în casă. Bateriile 
tranzistorului au slăbit de îndată ce am învârtit 
potenţiometrul - îl lăsasem deschis de ieri. Am auzit 
informaţii informe, rostite cu un glas răguşit, muribund şi o 
muzică apocaliptică uzată. Mi-aş fi dat sufletul, cum se 
spune, pentru nişte baterii noi. Mi se părea dintr-odată 
insuportabil să fiu despărţit de lume printr-o simplă 


208 


defecţiune tehnică. Am hotărât că există cu siguranţă o 
rezervă de baterii în casă şi că îmi revenea sarcina s-o 
descopăr. Totuşi glasul abia auzit al unui ziarist îmi 
amintise că al doilea tur al alegerilor municipale avea loc a 
doua zi în întreaga Franţă în Antile şi Reunion. Eram deci 
sâmbătă şi petrecusem toată săptămână pe insulă (cu 
excepţia perioadei de joi ora cinci până vineri la ora patru) 
şi încă nu ştiam mare lucru despre LM. Nu trebuia să mai 
pierd prea multă vreme cu zgomotele lumii, chiar dacă mă 
simţeam un pic cam pierdut şi neliniştit. Mi-am acordat un 
sfert de oră ca să caut bateriile şi apoi un sfert de oră 
pentru cină. Le-am găsit în câteva clipe în singurul sertar al 
comodei din antreu pe care n-o deschisesem încă, nişte 
baterii strălucitoare noi, încă închise în ambalajul lor de 
plastic. M-am tăiat rupându-l şi a curs sânge pe jos. In timp 
ce schimbam bateriile (nu oprisem tranzistorul care s-a pus 
pe urlat când am vârât-o pe ultima), mă gândeam că 
începusem multe lucruri, fără să le duc vreodată la capăt. 
După ce am tresărit şi aproape că m-au trecut năduşelile 
de teamă când sunetul a izbucnit cu puterea pe care am 
amintit-o, după ce l-am adus în limitele care îmi conveneau, 
după ce am aprins lumina în majoritatea încăperilor casei, 
după ce am mâncat o mâncare de iepure de casă cu 
arpagic, mi-am redobândit puţin câte puţin calmul. Nu mai 
eram beat, nu mă simţeam înfrigurat, nu mai aveam nici 
măcar gânduri marginale. Eliberat de frică, îmi 
recăpătasem o veche seninătate de tipul „suntem cu toţii 
muritori”, „nu mori decât o dată”, „nimic nu contează”, 
„toate experienţele sunt interesante” etc. Toate - gânauri 
care mă făcuseră să accept mediocritatea vieţii (nu spun 
vieţii mele). Acum doream să privesc în linişte, ascultând 
muzică, fotografiile cele mai recente ale lui LM, acest al 
treilea album pe care abia îl deschisesem. Fără să stau pe 
gânduri, m-am instalat pe divanul din salon şi am deschis 
albumul. Am simţit îndată în gură gustul de Porto. Bun. 


209 


Timpul se derula înapoi. Făceam din nou gestul pe care-l 
făcusem acum trei zile - miercuri seara. Stăteam întins pe 
acelaşi divan, dar nu exista fatalitate, n-aveam să beau 
Porto, iar pescarul n-avea să vină să-mi vândă un homar. 
Nimeni n-o să bată la uşă, eram sigur. Simţeam bucuria de 
a fi viu, de a gândi, de a nu mă durea nicio parte a corpului, 
de a putea desface degetele de la picioare, de a întoarce 
paginile. L-am regăsit pe LM şi pe „cinstita lui soţie”, Gisele, 
care privea drept înainte, stând alături de el, care privea 
înaintea lui, iar privirile lor nu se întâlneau în obiectivul 
aparatului, părând să nu se poată întâlni decât la infinit. Pe 
alte fotografii de probă ei erau înfăţişaţi întorşi unul spre 
celălalt, privindu-se. Fireşte, nu mă puteam împiedica să fiu 
îndrăgostit de femeia asta şi am crezut că o s-o cunosc în 
curând. Asta nu m-a făcut să tresar. Trăiam o evidenţă 
calmă. Am mai întors două pagini care relatau începuturile 
şovăielnice ale unei căsătorii, feţe vesele-triste, atitudini 
forţate (cât de fericiţi suntem!) sau dimpotrivă naivităţi 
corporale - capul lui LM întors pe jumătate spre Gisele şi 
părând aproape ostil, expresie fugitivă desigur, imortalizată 
de cine? Datorată poate unui simplu reflex stingheritor al 
soarelui, dar dispoziţia noastră îmi pare întotdeauna atât de 
fragilă. 

In paginile următoare un şoc: Gisele e fotografiată din 
toate unghiurile, îmbrăcată, şi în toate felurile, dar 
întotdeauna, e vădit, fără să-şi dea seama. Începând din 
clipa asta, nu mai e vorba de un album pe care să-l 
răsfoieşti în familie. Fotografiile nu mai sunt aranjate cu 
spaţii între ele, ci lipite unele lângă altele, ca un film, câte 
douăzeci până la treizeci pe pagină, doar cu indicarea datei 
şi a orei dedesubtul fiecăreia. E un întreg studiu de 
dezbrăcare, fără îndoială fiindcă e uşor să apeşi pe 
declanşator în timp ce capul subiectului dispare în cămaşă, 
pulover sau rochie. Partea de jos a corpului e în pantaloni în 
ciorap-chilot sau goală, văzută din spate sau din faţă. E un 


210 


corp surprins într-o cameră în faţa unei oglinzi sau la baie. 
Sunt instantanee de spectator la manifestările sexuale ale 
altora, dar de spectator obiectiv care nu părtineşte nicio 
atitudine a subiectului, care nu încearcă să-l arate în situaţii 
caraghioase sau obscene. Este munca unui om care vrea să 
înţeleagă mecanica altei persoane, prin înmulţirea şi 
fragmentarea imaginilor acesteia. LM voia să surprindă 
esenţa ascunsă a lui Gisele. In alte fotografii, făcute ceva 
mai târziu, căutase, dimpotrivă, să-i arate că o fotografiază 
în timp ce ea se dezbracă. Faţa ei nu mai era ascunsă de 
îmbrăcăminte, ci surprinsă şi mânioasă, din ce în ce mai 
mânioasă, dacă fotografiile fuseseră aranjate în ordine 
cronologică. Dacă era o simplă tachinerie, trebuia s-o 
numesc stângăcie, ceea ce nu puteam accepta. Asta 
semăna mai curând cu o experienţă (nu cred că era vorba 
de ceartă, exasperarea lui Gisele nu părea niciodată 
agresivă). Mi-am închipuit o clipă că LM era fascinat de 
schimbarea de stare, de trecerea de la deghizare la 
goliciune. Gesturile necesare în acest scop nu erau estetice. 
LM visa poate nişte haine care să poată fi dezbrăcate fără 
ca omul să fie caraghios, cum sunt peplum-ul roman sau 
sari-ul indian. Bănuiesc că el încerca să arate caracterul 
inestetic al fiecărui fragment temporal al îmbrăcării sau al 
dezbrăcării la o persoană care se crede singură sau e 
conştientă că e observată. Trebuie să-i fi spus: „Te 
fotografiez ca să văd dacă gesturile tale conştiente, 
observate fiind, o să tindă la mai multă frumuseţe. Da, ştiu 
că acest cuvânt ţi se pare supărător în legătură cu simpla 
operaţie de scoatere a jeans-ilor. Ceea ce mă interesează e 
faptul că atunci când nu te ştii privită, ţi-i smulgi uneori cu 
un fel de exasperare, iar alteori, încet, visător, deci 
gândindu-te la altceva. Dacă vrei, desfrunzirea conştientă 
(şi solitară) nu e acceptată de tine ca revelaţie izbucnindă a 
corpului tău foarte frumos. În imaginile filmate, actrițele 
care se dezbracă par sigure de sine, şi dacă smulgerea T- 


211 


shirt-ului în sus prin întindere, şi a pantalonului în jos printr- 
o legănare a  şoldurilor nu poate atinge noblețea 
desfăşurării unui sari, îţi lasă cel puţin o impresie de 
francheţe sau de veselie trupească. Tu, dimpotrivă, te 
despoi cu nerăbdare dacă te crezi singură, sau prost- 
dispusă dacă eşti observată. Se poate crede că nu eşti 
mulţumită de corpul tău care, repet, e foarte frumos. Asta 
e. Fotografiile mele sunt simple documente de lucru. Încerc 
să înţeleg maimuţele astea goale care sunt oamenii şi cum 
percep ei întoarcerea la goliciune”. 

Nu ştiu, LM, dacă te-ai exprimat aşa, dar fotografiile 
dumitale îmi par ca înseşi materialele unui astfel de discurs. 
Şi acum înţeleg mai bine studiul dumitale despre Stephanie 
Ulstrom şi despre goliciunea ei machiată. Care e specificul 
modului harlowian sau falconettian? în fond, e foarte 
simplu, e vorba de atitudinea corporală, iar un om ca 
Grotowsky ar înţelege foarte bine demersul dumitale. 
Majoritatea actorilor caută atitudinea corectă cu ajutorul 
costumului. E mai interesant să o cauţi din interior. E 
cumva aceeaşi problemă ca pentru flamingii lui Andre 
Hardelet - trebuie să devii unul dintre cei printre care vrei 
să treci. 

Trecerea de la albumul amatorului - opt fotografii pe 
pagină, aranjate  „artistic” - la  albumul-dosar al 
profesionistului, îmi arăta fără îndoială apariţia vocației. 
Deveneai fotograf, n-aş spune de meserie, ci de expresie, 
un fel de cercetător-fotograf. lar genul de cercetări pe care 
le făceai trebuia, cu siguranţă, să te antreneze să filmezi, 
ca să alegi printre cele douăzeci şi patru de imagini ale unei 
singure secunde pe cea care putea semnifica cel mai bine 
singură. Afară de cazul când, ca un foarte mare fotograf, nu 
preferi să alegi dumneata însuţi fracțiunea, mult mai fină, a 
secundei care ţi-ar îngădui să sesizezi fugitiva imagine 
ideală pentru studiul dumitale. Eu însumi sunt încredinţat 
că ai încercat să filmezi automat în timp ce fotografiai 


212 


manual ca să verifici dacă secvenţa dumitale personală, 
independent de calitatea ei superioară, putea acroşa un 
punct fix în interiorul secundei mai bun decât îngăduiseră 
prosteştile şi regulatele imagini reprezentând a douăzeci şi 
patra parte din secundă. 

Desigur, dumneata o să confirmi sau o să infirmi 
concluziile mele, pesemne naive. Eu sunt doar mulţumit că, 
în sfârşit, dialogul se înfiripă între noi. Mi-au trebuit mai 
bine de trei sute de pagini pentru asta. Şi o rezistenţă ieşită 
din comun ca să prezint esenţialul pentru a fi înţeles, 
cronologic, în timp ce întârzierea scriiturii faţă de cele trăite 
mi-ar fi îngăduit să afirm de la bun începui că eşti un 
fotograf de cercetare. Mă înveselesc tocmai nerezistând 
vreme de o frază şi spunând: LM este fotograful ăsta, chiar 
dacă nu puteam avea, şi n-am adus, nicio dovadă. Aş face 
mai bine (şi mai pot face încă, e destul să tai câteva 
rânduri) să scriu că în clipa asta, sâmbătă 20 martie, ora 
20:13 minute şi nu ştiu câte secunde, eram doar convins că 
eşti un fotograf-savant. 

Ca să am o confirmare, am lăsat iarăşi albumul şi m-am 
dus să mă aşez la biroul dumitale. In sertarele din stânga 
pe care veleităţile mele polițiste mă făcuseră să le deschid 
în mare grabă, iar nestatornicia şi remuşcările să le închid 
aproape numaidecât, dormeau câteva dosare aşezate cu 
grijă şi pline de hârtii folositoare pentru înţelegerea socială 
şi profesională a lui Laurent Mattius. Acum mă gândeam că, 
văzându-le marţi sau miercuri, ar fi trebuit Bă le studiez 
îndeaproape cu ochiul poliţaiului cu vederea ascuţită de 
ochelarii controlorului fiscal şi ai biografului gata la orice, 
dar, ca întotdeauna, preferasem urme mai puţin materiale 
sau mai elaborate (cum erau Carnetele). Mi-am înfrânt sila 
- de ce, oare, studiasem taloanele cecurilor fără scârbă? — 
şi am deschis un dosar conţinând facturi, sperând să 
găsesc în el confirmarea meseriei lui de fotograf. Am găsit 
aici facturi de la băcani, de la negustori de vinuri, şi am 


213 


notat cu grijă preţul la tot ce băusem şi mâncasem de când 
sosisem pe Albatros. 

M-a uimit o factură: era datată din 15 ianuarie 1977 şi 
privea un ciorchine de banane cu greutatea de 
şaptesprezece kilograme. Va trebui să-ţi pun nişte întrebări 
în legătură cu subiectul ăsta. Am găsit curând ceea ce 
căutam: foarte multe facturi de film alb-negru, de hârtii 
speciale pentru tiraje fotografice şi ale tuturor materialelor 
chimice necesare. Trebuia să mă aştept să descopăr un 
laborator într-o parte încă nevizitată a casei, fără îndoială în 
pod. Nu urcasem acolo din simplă lene; scara se termina 
înainte de a ajunge la pod şi, fără îndoială, trebuia să pui şi 
o scară mobilă după ce împingeai trapa. Am amânat pe mai 
târziu grija de a mă asigura în privinţa asta. Trebuia de 
acum să fac faţă şi gândului neîndoielnic că LM se interesa 
de fotografie. Nu voiam să spun că era un fotograf care 
trăia din asta. De la început voiam ca LM să aibă noroc, 
timp liber şi să nu fie silit să-şi câştige pâinea cu trudă ca 
mine. Fireşte, dacă aş fi găsit o hârtie cu antetul lui Laurent 
Mattius, fotografii de tot felul, căsătorii, prime împărtăşanii, 
ar fi trebuit să mă resemnez în faţa evidenţei. 

M-am gândit îndată la urmare: „şi aş fi părăsit insula cu 
sentimentul groaznic că am fost înşelat încă o dată de 
închipuirile mele”, dar nici nu-mi terminasem gândul că l- 
am şi alungat cu multă violenţă. Ce-mi făcuseră fotografii? 
Şi, mai ales, cum m-aş fi simţit într-o lume fără oameni 
obişnuiţi? De ce oare meritam să nu întâlnesc decât oameni 
superiori? Insula şi marea împrejur mi-au părut a fi dintr-un 
email adânc. Cea dintâi părea să-mi aducă aminte că pe ea 
o iubeam mai întâi şi că voisem să fie locuită de un geniu 
păgân, un mare spirit sălăşluind într-un trup sclipitor. Nu 
izbuteam să ştiu dacă gândul lui Mattius, aşa cum îmi 
apărea în Carnetele lui şi făptura fizică a lui Mattius, a cărei 
înfăţişare de bunătate şi mare simplitate, am spus că le 
iubeam, se ridicau la divinitatea stăpânului insulei. 


214 


Oamenii îmi par întotdeauna mai prejos de /ocuri/le 
naturale în care locuiesc - landă sălbatică, povârniş 
forestier, câmpie întinsă, goală, mal al mării - păstorul, 
munteanul, ţăranul, marinarul nu ajung niciodată la 
frumuseţea caprelor, a cămilelor, a iepurilor şi a peştilor. 
Hainele îi marchează. Satele vechi şi oraşele vechi pe care 
le-au secretat încet, le convin mai mult. Atunci seamănă cu 
vechile căsuțe şi cu băcăniile săteşti care oferă produse 
grosolane. În oraşele lor noi, iată-i acum superiori mediului 
înconjurător şi traşi iute în jos de hidoşenia din preajmă. 

Casa lui Mattius îmi părea că se potriveşte cu insula, dar 
o sluţise, cu siguranţă, atunci când strălucise de noutate. 
Orice casă nouă e urâtă şi agresivă. Vremea îi dăduse o 
patină la culoarea corectă, şi îmi plăcea că LM lăsase 
camera tinerei fete şi cea a guvernantei să marcheze 
pentru totdeauna ora morii lor. Eu soseam în clipa 
minunată când casa ajungea la un maximum de frumuseţe. 
Nu găseam în ea decât lucruri potrivite şi destui dragonieri 
(îmi închipuiam cât de caraghioşi o să fie prin anii 90). 
Fotograful Mattius avea cu siguranţă dimensiunea potrivită 
şi puteam deschide fără frică toate dosarele. Dacă exista în 
ele vreo urmă de acuzaţie gravă, ar fi cu siguranţă o 
greşeală sau o calomnie, sau rezultatul unei îndelungate 
persecuții. Citisem, fireşte, foarte în fugă, dar cu extremă 
lăcomie titlul a două dosare: Divorțul Mattius / Mattius şi 
Ministerul Public / Mattius. Desigur, nu puteam să închid la 
loc sertarul şi să uit. Era extraordinar faptul că izbutisem să 
nu etalez în creierul meu urma micii scrijelituri pe care o 
lăsaseră cuvintele astea (văzusem desluşit adresele astea 
scrise pe plic în ziua când am început să scotocesc biroul, 
dar ochiul meu nu voise să înregistreze ce vede). 

Mi se părea că sunt în măsură să citesc dosarele cu 
ochiul avocatului apărării. Am început cu cel intitulat 
Ministerul Public contra Mattius. Era vorba de o poveste 
veche cu un album de fotografii considerate licenţioase de 


215 


un procuror al Republicii din anii 1960. Mattius era autorul 
acestor fotografii fără legendă. El povestea într-o suită de 
imagini pur şi simplu realiste, fără deformări sau idealizări, 
viaţa de zi cu zi a unei perechi. Mereu interesat de acelaşi 
tip de cercetare, îi fotografiase pe cei doi goi luându-şi 
micul dejun, plimbându-se pe stradă, jucând tenis, citind, 
uitându-se la televizor, îmbrăţişându-şi copiii. Ministerul 
Public vedea dovada unei perversităţi superioare în faptul 
că nu-i fotografiase goi niciodată atunci când ar fi fost 
îngăduit să fie - într-o îmbrăţişare de dragoste, la baie etc. 
Avocatul lui LM răspundea că haina e o pură necesitate 
climatică şi că clientul lui se interesa - fără cea mai mică 
intenţie de obscenitate - de poziţia corpului unei femei 
care-i pe cale să facă o cafea, a unui bărbat care duce o 
tavă grea cu merinde, în timp ce nevastă-sa adăposteşte 
de ploaie proviziile. Adăugase că dacă domnul Mattius ar fi 
fotografiat o pereche pe cale de a face dragoste, Ministerul 
Public s-ar fi declarat poate satisfăcut din punct de vedere 
intelectual de goliciunea participanţilor, dar n-ar fi omis să-l 
condamne pe clientul său pentru incitare la desfrâu. 
Mattius fusese achitat. În cursul dezbaterilor (o tăietură de 
ziar relata audiența) preşedintele spusese că nu vedea 
nimic obscen în radiografiile acestea, dar că se va simţi 
jenat când Va ieşi din Palat pe bulevard. Il întrebase pe LM 
cum fotografiase perechea aceea în mijlocul trecătorilor. 
Era, fireşte, din partea lui, o simplă curiozitate omenească, 
dar avocatul mirosise o cursă şi răspunsese în locul 
clientului lui că acesta angajase, cu siguranţă, figuranţi ca 
să obţină de la ei neutralitatea dorită a privirii. „Nu-i chiar 
aşa, a spus atunci Mattius, o fotografie fabricată nu m-ar fi 
interesat. l-am pus pe cei doi să iasă dintr-un minicar unde 
erau ascunşi şi am surprins foarte scurta fracțiune de 
secundă când trecătorii îi văzuseră şi încă nu reacţionaseră. 
Dacă vă uitaţi cu lupa la expresia ochilor acestui bărbat 
care vine dinspre dreapta, o să vedeţi că ei au început să 


216 


se dilate un pic. Perechea a intrat apoi numaidecât în 
minicarul care a demarat, ' eu am rămas pe loc şi mai am 
încă trei clişee ale unor trecători a căror faţă exprimă 
stupoare apoi ilaritate. Drept să spun, nu reacţia lor mă 
interesa, ci teama figuranţilor mei goi în clipa când se 
arătau mulţimii. Afară era călduţ în ziua aceea, iar ei 
tremurau. Am putut măsura efectele fricii asupra trupurilor. 
Dacă aş fi ales nişte provocatori, aş fi Studiat efectele unei 
excitări cu totul opuse. Drept să spun, încheiase el, este 
singura experienţă în public pe care am încercat-o. “ în 
aşteptarea verdictului, preşedintele îl prevenise pe LM: 
„Hainele, spusese el;' au devenit o blană. Smulgându-le de 
pe eroii dumneavoastră, îi lipsiţi de libertate. S-ar zice că au 
fost alungaţi din grădina raiului. Le fotografiaţi stinghereala 
mai mult decât curbele ascunse ale trupului”. Frumoasă 
judecată. 

Am căutat albumul şi l-am găsit aşezat orizontal în 
mijlocul cărţilor de artă din bibliotecă. Fotografiile erau 
triste şi le-am dezaprobat. Vreau să spun că mi-au făcut 
frig. Şi ruşine pentru bărbaţii şi femeile de pe lumea asta - 
ceea ce nu reprezenta o judecată emisă asupra lucrării lui 
LM. Nici măcar nu mai puteai nădăjdui să regăseşti nişte 
atitudini corporale frumoase la popoarele primitive. 
Fotografiile acestor făpturi antediluviene care obişnuiesc să 
fie goale mă impresionează întotdeauna prin aceeaşi 
tristeţe. Carnea fără blană este - vai! — tristă şi goală în 
mod sinistru. LM se gândise desigur la trupul drept al 
substitutului şi la cel rotofei al preşedintelui. El stătuse 
încovoiat cu modestie, iar hainele ascunseseră sensul 
adânc al înfruntării. 

Am deschis îndată cel de-al doilea dosar Mattius/Mattius 
ca să sparg odată pentru totdeauna buba asta. Eram curios 
de prima căsătorie a lui LM, care nu lăsase nicio urmă în 
albumele lui de fotografii. Am înţeles numaidecât de ce. De 
fapt, LM nu se căsătorise decât o dată, cu Gisele, 


217 


divorţaseră şi continuau să trăiască împreună când 
binevoia el (iar ea accepta). Adevărata cauză a divorţului 
era insula Albatros. Gisele nu se plânsese de vreun adulter 
comis de soţul ei, ci de maltratări şi injurii grave (divorţul 
data fireşte, dinaintea noii legi din 1976). Laurent nu o 
bătuse, ci o îndepărtase, fizic, de Albatros, după certuri 
grave care izbucniseră în timpul unei şederi a ei pe insulă. 
Plictisit, el o târâse, spunea ea, până la iahtul lui şi o 
debarcase la Roscoff. Furioasă, ea se dusese să caute un 
portărel care o însoţise pe insulă. LM îi împiedicase să 
debarce. El refuzase deci să-şi primească soţia, insula 
Albatros fiind socotită ca o anexă a domiciliului conjugal. In 
timpul încercării de împăcare, LM stăruise în refuzul lui. În 
concluziile sale, avocatul lui LM respingea acuzaţia de 
maltratări şi injurii grave şi cerea pentru clientul său 
dreptul la libertate individuală. Căsătoria nu e o sclavie, 
pledase el, şi dacă soţul este dator să-şi ajute şi ocrotească 
soţia, nu scrie nicăieri că trebuie să i se refuze dreptul de a 
se retrage undeva. Celălalt avocat demonstrase că Laurent 
Mattius îşi petrecea mai mult de şase luni pe insulă, şi că în 
aceste condiţii nu se putea vorbi de „retragere”. Era vorba 
de despărţire şi de refuzul de a-şi primi soţia. lar violenţa 
pe care o exercitase asupra ei conducând-o la Roscoff era o 
injurie gravă şi o constrângere. Tribunalul îi dăduse 
dreptate lui Gisele, dată fiind voinţa hotărâtă şi repetată a 
lui LM de a nu-şi primi soţia pe Albatros. Gisele şi LM erau 
deci divorţaţi. Cu toate acestea, după Carnetele lui LM şi 
scrisorile lui C, el se purta exact ca şi cum ar fi fost 
căsătorit, cel puţin mergea să stea împreună cu Gisele 
câteva luni pe an şi continua s-o împiedice să vină pe 
insulă. De altfel, ea nici nu mai încercase, iar divorţul 
avusese ca principal rezultat asigurarea puterii absolute a 
lui LM asupra insulei lui. 

În mod normal, lectura acestui dosar ar fi trebuit să mă 
facă să-mi dau seama de primejdiile care mă pândeau. 


218 


Laurent o iubea pe Gisele deoarece continua să trăiască cu 
ea, după un divorţ cerut şi obţinut de ea. Şi totuşi o gonise 
de pe insulă. Şi le gonise pe toate celelalte femei. Nu-l 
tolera decât pe pescarul care-i aducea un homar. Ba mai 
mult, îmi închipuiam că apariţia subită a acestuia, bătaia în 
uşă puteau să-l facă să tresară. Pesemne că visa, ca mine, 
la un teritoriu cu adevărat inaccesibil sau într-adevăr 
respectat, unde nimeni nu îndrăzneşte să acosteze, un loc 
atât de însuşit, încât pietrele înseşi s-ar răscula la trecerea 
altuia decât a lui. Avea fericirea de a poseda insula asta şi 
comitea greşeala fatală de a o părăsi. Numaidecât mi i-am 
închipuit pe pescari debarcând pentru simpla plăcere de a 
afirma dreptul fiecărui om pe orice pământ. Nu rămâneau 
acolo, nici nu îndrăzneau să aprindă un foc de teamă ca nu 
cumva vreo rămăşiţă arsă să-i dea de gol. Nu ştiam dacă 
LM are destulă intuiţie ca să ghicească vizitele pescarilor şi 
dacă se împăcase cu ele de nevoie sau din neputinţă. Cum 
să le evite? Nici eu n-am vrut să văd vreodată placardele 
din port: Port particular. Acostarea şi debarcarea interzise, 
cred chiar că nu le-am menţionat niciodată în textul ăsta. 
M-am enervat întotdeauna împotriva lui LM. II înţelegeam, 
dar aş fi adăugat: „în afara cazurilor de avarie sau de mare 
periculoasă”. Nici măcar nu prevedea că insula lui poate fi 
un teritoriu primitor. Împărtăşesc împreună cu el concepţia 
asta animalică despre teritoriu, şi mă socotesc condamnat, 
fiindcă nu l-am respectat pe al lui. Degeaba o să-mi dau 
osteneala, n-o să-mi ierte niciodată că i-am violat insula, 
casa şi toate tainele. Am mai spus-o: i-am văzut chiar şi 
interiorul corpului pe o radiografie. Nimeni n-a mers mai 
departe ca mine cu _ indiscreţia, termenul e slab, cu 
indiscreţia neruşinată. Am impresia că am comis fapta cea 
mai mârşavă din toate timpurile, mai rea decât o crimă, un 
furt şi o violare a personalităţii. 

Încerc să-ţi explic toată înlănţuirea asta. Trecerea de la 
simpla curiozitate - pe care o împărtăşesc împreună cu toţi 


219 


cei ce debarcă pe insule interzise, cu toţi cei ce sar 
gardurile - la nebunia scormonitoare, la înverşunarea de a 
descoase fiecare cută a gândului dumitale. Trebuie să evit 
neapărat o confruntare brutală cu dumneata. Ai fi 
îndreptăţit să mă striveşti cu un pumn. Nu sunt slab, ştiu să 
mă bat, dar nu m-aş apăra. Aş înţelege prea bine valul de 
mânie care ţi-ar ridica braţul şi neputinţa caraghioasă a 
cuvintelor pe care le-aş putea rosti, ca să încerc să-l opresc. 
Cu toată mărimea povestirii acesteia, nu nădăjduiesc să te 
conving întru totul. Ceea ce încerc zi de zi este să te fac să- 
ti dai seama de caracterul intolerabil al personalității. Eu 
mi-o apăr pe a mea, dar o suport greu pe a altora. Lumea 
nu e deschisă. Miliardele de mici universuri rotunde şi 
închise se ciocnesc fără să se pătrundă. Sunt unele mari 
care le strivesc pe celelalte şi unele mici care au aproape 
libertatea inexistenţei. Eu ocup un loc dificil în sfera mea. 
Văd prea limpede, spiritul meu e prea deschis şi nu dispun 
de instrumentele de conducere automată care creează 
respectul faţă de legea socială, teama faţă de autoritate, 
resemnarea în faţa inexplicabilului. Mă revolt şi strig: 
„Insula asta există, de ce să nu fie a mea? Nu-i de vânzare? 
Aş putea să-l conving pe vânzător; n-am bani? De ce să nu 
fur? De ce să nu mi-o dai? Am mai spus asta? De ce să nu 
mă repet? Admir casa, fiecare mobilă, fiecare amprentă de 
deget, moartea care încă mai dă târcoale prin două 
camere, pânza de păianjen de la bufet, tot ce e încă 
neexplorat. Mă strecor afară din casă, dumneata faci parte 
din aerul pe care-l respir, cum m-ai putea alunga? Dacă 
merg înaintea dumitale pe stradă, care e a tuturor, 
dumneata respiri aerul pe care-l expir eu. Nu-i nimic de 
făcut, n-o să-l ocoleşti. Faci parte dintre oameni şi strângi 
mâna dreaptă a mii de oameni. Gândeşte-te la ce au atins 
mâinile astea. Să nu leşini. Asumă-ţi riscurile, iubeşte-i pe 
toţi oamenii. Şi pe mine care îţi port hainele, mă îmbăiez în 
baia dumitale cu labe de grifon, îţi beau vinul, îţi violez 


220 


gândurile, te ating pur şi simplu ceva mai cinstit decât alţii. 
Nu fac nimic pe furiş. Schimbul este vădit. O să studiez 
genealogia dumitale şi a mea până când o să apară un 
strămoş comun. Nu te iubesc în mod deosebit. Altul decât 
dumneata ar fi fost poate mai potrivit. Ceea ce scrii 
dumneata îmi place, faţa dumitale îmi place, gusturile 
dumitale mi se potrivesc, mania dumitale ciudată de a 
fotografia oameni goi abia dacă mă miră. Încă nu ştiu dacă 
înţelegi lumea cum se cuvine. N-am găsit nicio expunere 
metodică a gândurilor dumitale. Îl cunosc mai bine pe 
Valery decât dumneata. Există totuşi Carnetele dumitale; 
am citii puţine pagini din ele şi mi se pare că le-am redat 
substanţa, dar forma dansantă îţi aparţine. Notezi: 
„„«orbirea celorlalţi, a tuturor acelora care nu ştiu să 
trăiască împreună cu mine, să mă iubească. Gândesc greoi, 
atunci când nu zboară spre mine». O să-ţi amintesc 
cuvintele astea în ziua când o să mă prezint dumitale”. 

Ora nouă, noapte adâncă. Mâine e al doilea tur al 
alegerilor. LM votează devreme şi ia trenul spre Saint-Pol- 
de-Léon. Cuterul său îl aşteaptă în port, cu rezervorul plin. 
După o jumătate de oră debarcă pe insulă, o vede pe D&/e, 
îşi aminteşte că a observat-o pe şantier, îşi închipuie că Le 
Guen a încercat cuterul înainte de a-l da clientului lui. Ceva 
nu-i în regulă cu pânzele şi acostează. Mâine o să repare şi 
o să plece. LM nu se poate gândi la altceva. Urcă până 
acasă şi mă găseşte aici. Nu, nu mă găseşte aici, m-am 
ascuns într-o adâncitură a unei dune. Îl caută pe Le Guen, 
nu-l găseşte. Mă găseşte acasă, n-am auzit nimic; ascultam 
un concert de voci discordante, rezultatul alegerilor îl salut 
ca şi când aş fi la mine acasă. 

Calmul meu îl impresionează. Crede că are de-a face cu 
un om cu mintea rătăcită. Îi povestesc primele evenimente 
pe care le-am relatat în povestirea asta, ÎN AFARĂ de 
temerile mele. Mă crede un nebun blând, paşnic. Îi arăt că 
ştiu totul despre el, că i-am aflat toate tainele. Nu se 


221 


gândeşte nicio clipă să se înfurie. Eu par atât de liniştit, de 
sigur. În scurt timp îi spun Laurent, scuzându-mă de 
îndrăzneala mea, îl întreb de ce pare atât de stângaci în 
fotografia în care apare ca toreador, de ce îl interesează 
atât de mult nudul obişnuit, structura corporală care 
susţine hainele şi nudul extraordinar care sugerează 
îmbrăcămintea în lipsa ei. Vorbesc frumos şi mă ascultă cu 
interes. Şi-a depăşit uluirea şi mânia care, pentru o clipă, i- 
au făcut să se umfle vinele tâmplelor. Mă întreabă cu o 
voce foarte blândă, ca şi cum s-ar teme să nu mă 
înfricoşeze, cum am avut ideea să debarc la Albatros, iar eu 
îi confirm prima idee care i-a trecut prin minte când a 
văzut-o pe Délie. Ceva nu-i în regulă la pânze. O să le repar 
mâine. M-am alăturat propriei sale raţiuni, nu se mai 
îndoieşte de nebunia mea, dar ce să facă cu omul ăsta care 
ştie totul despre el? Poate să-l lase să plece? În orice caz, n- 
o să-l denunte. „Vi se întâmplă adesea, îl întreabă el pe 
bietul nebun, să intraţi aşa în casele oamenilor? E pentru- 
prima oară, răspunde GL, n-a fost niciodată nevoie, dar 
mulţumesc întâmplării care m-a dus într-o casă unde poţi 
bea un vin bun şi citi scrisori frumoase de la femei.” îi 
vorbesc foarte rezonabil, dar cu pasiune, despre viaţa lui şi 
a mea. Astfel trec două zile. M-a lăsat în camera reprodusă 
la nesfârşit şi doarme în prima, cea pe care am ocupat-o în 
ziua când am sosit: Singura diferenţă - deschide el însuşi 
sticlele şi cutiile de conserve. 

M-am oprit aici cu modelul. Eram epuizat, m-am dus 
afară să respir. Am lăsat uşa deschisă spre vestibulul 
luminat, apoi m-am întors în casă şi am aprins toate 
luminile înainte de a ieşi din nou. Pe partea cu dragonieri a 
fațadei cunoşteam toate încăperile în afară de podul ascuns 
în grosimea acoperişului, dar eram prea obosit ca să mă 
mai duc să-i explorez. Nu înţelegeam de unde vine 
osteneala asta, doar mă sculasem la prânz. Nu mai eram 
uşor ca în prima zi. Alergasem prin toată casa, fără să 


222 


examinez nimic temeinic, de parcă aş fi avut la dispoziţie 
un timp fără sfârşit. Mă temeam ca un copil. Zi de zi am 
trăit şi m-am îndreptat în direcţii ciudate, după cum mă 
simţeam ispitit. Mă aşezam în faţa dumitale şi îmi 
pregăteam pledoaria. Orice viaţă e o pledoarie. Eşti ca un 
Dumnezeu, cel pe care mi-e frică să-l întâlnesc, am jefuit 
casa Domnului, un Dumnezeu ciudat care caută taina 
bărbaţilor şi a femeilor fotografiindu-i goi. 

Casa luceşte, o iubesc, aş vrea să dispară după plecarea 
mea. Sau să nu plec niciodată. Mă învârt în jurul pereţilor 
ei. lată-mă în partea dinspre grădină. O fereastră rămâne 
neagră, cea a camerei pe care n-o cunosc încă, ultima. Ar 
trebui s-o vizitez în seara asta, să fac un ultim efort. Mâine 
trebuie să iau o hotărâre şi mintea n-o să-mi fie atât de 
liberă încât să citesc o cameră necunoscută. Mă întorc 
iarăşi şi ajung la poalele dragonierilor cu faţa la mare. Încă 
un sentiment de fericire, de plenitudine, de încredere, 
deodată. M-am mişcat atâta, m-am străduit atâta, poate 
degeaba, dar marea e liniştită, iar cuterul meu e reparat. 
Nu pot să fac traversări mari, ci doar să cabotez dintr-un 
port în altul şi să privesc mereu luminile oamenilor. 

Urc să lămuresc ultimul mister, cel al camerei verzi. 

E verde, verde-albăstruie, acvatică. 

M-am îmbătat cu cuvinte lichide. Cunoşteam verdele 
băilor municipale din tinereţea mea, verdele iazurilor 
înconjurate de brazi verzi, dar nu trăisem niciodată într-un 
acvarium. Totuşi nu era decât o cameră zugrăvită în verde 
de la podea până în tavan, cu ochiuri de geam verzi şi cu o 
lumină reflectată de un abajur verde. Eram, fireşte, tot atât 
de verde ca încăperea, şi aşa m-am văzut în oglindă. Mobile 
verzi acoperite cu ţesături sau cu perne verzi. Pe perete - 
tot ce poate fi mai verde: o reproducere după Chiparoşii lui 
Van Gogh. Câteva cărţi pe o etajeră: Vierme/e verde, 
poemul lui Gresset, Verzi/e coline ale Africii de Hemingway 
şi Vestita broască săltăreață din Calaveras de Mark Twain, 


223 


fără îndoială din cauza culorii broaştelor. 

Am deschis din obişnuinţă un mic scrin dat cu verni 
Martin, verde, gol, cu excepţia unei foi de hârtie verde pe 
care era transcris cu cerneală verde poemul lui Rimbaud, 
Cabaretul verde. Un pic cam enervant, eram gata să ies din 
camera asta smaragdină (toate tonurile de verde băteau 
spre smarald), când patul m-a ispitit; era din bambus lăcuit 
în verde, acoperit cu un sac de dormit în genul celor 
suedeze, care înlocuia cearşafurile şi păturile. lar sacul ăsta 
era (a trebuit să mă detaşez de tot verdele din preajmă ca 
să mă asigur) alb natur şi mi-a şoptit atât de blând că 
trebuie să mă odihnesc, încât am stins, m-am dezbrăcat la 
lumina unei luni verzi şi m-am strecurat gol în buzunarul 
călduţ şi uşor. Cred că a fost prima oară de la sosirea mea 
pe Albatros că m-am simţit într-adevăr detaşat, parcă 
nepăsător faţă de soarta mea şi simplu instrument de 
mâncat timpul. Nu mai aveam conştiinţa că sunt Gilles 
Laborde de cincizeci de ani, ci un fel de peşte-făt, legănat 
de zgomotul mării şi murmurul vântului. Nu vă pot spune 
mare lucru despre starea asta de pură fericire larvară, 
deconectat de aproape orice gând. 

Nu ştiu care era cu adevărat finalitatea acestei camere 
verzi. În ce mă priveşte, m-a eliberat de orice durere şi de 
orice nelinişte. Puteam să dorm sau să stau treaz. Era 
plăcut să te suceşti şi să te învârteşti în lăcaşul ăsta de puf, 
fără pernă, cu capul în prelungirea trupului. De obicei, dorm 
destul de bine şi cu destulă uşurinţă. Citesc până când simt 
durere fizică (o înţepeneală a cefii, umflarea ochilor), pun la 
o parte cartea, sting lumina şi mă culc chircit pe partea 
dreaptă. În fiecare seară încerc să mă gândesc la un proiect 
mare, dar gândul îmi fuge şi mă cuprinde ideea morţii. lar 
somnul în care mă cufund îi seamănă. 

În camera verde am fost muşcat de câteva cioburi de 
gânduri triste despre singurătate, despre urâţenia mea 
trecută, dar toate imaginile astea care defilau nu-mi 


224 


distrugeau fericirea de larvă caldă. Mă durea în cot de 
nenorocirile mele. De fapt, din fundul sacului meu de 
dormit, dispreţuiam tandru făptura asta lipsită de putere şi 
de curaj. Atunci, cine eram eu? Un fel de băşică vie, 
sensibilă la căldură, la lumină şi la zgomote, contrariul unui 
spirit. Nu mă mai gândeam la LM, la C, la Gisele, nici măcar 
la insulă. Mă scăldam în lichidul originar. 


O imagine mi-a străbătut mintea şi trupul, cea a lui 
Carole, o studentă, una dintre cele trei femei cu adevărat 
frumoase pe care le-am întâlnit în viaţă. Am fost uluit din 
prima zi când am văzut-o stând în banca ei. Alesese un loc 
foarte bun, aproape în mijlocul amfiteatrului. O puteam 
privi ţinându-mi capul într-o poziţie normală. Nu încerc s-o 
descriu, n-ar prezenta niciun interes pentru dumneata. 
Acum ştii că eu cunosc patru femei într-adevăr frumoase, 
de când am văzut fotografiile lui Stephanie Ullström. 
Stephanie trebuie să aibă treizeci de ani. Carole avea 
douăzeci. Colegii ei n-o iubeau. Nu făcea parte din grupurile 
lor. Pleca şi venea singură. În timpul cursului nu lua note. N- 
aveam niciun mijloc să ajung la ea. De altfel, nici nu 
doream. Ce _ i-aş fi putut spune? O trimiseseră la 
Universitate, eu predam aici, aceia dintre studenţi care nu 
veneau să stea de vorbă cu mine după cursuri îmi 
rămâneau necunoscuţi, iar ea - cea mai necunoscută dintre 
toţi; nu-i auzisem niciodată glasul. De fapt, ar fi trebuit să 
mă duc eu la ea şi la ceilalţi studenţi tăcuţi, şi s-o întreb de 
ce era aici, dacă făcea doar aşa, act de prezenţă, dar n-am 
făcut-o, eu numesc asta a respecta libertatea. Cred că e din 
cauza lenei şi a sfielii. Mi-e groază să fiu socotit drept un. 
pion. Am suferit destul de nelinişte în timpul şcolii, în 
copilărie, ca să nu devin un fel de inchizitor în permanenţă 
ameninţător: ; îi las pe tinerii ăştia să doarmă. Carole nu 
lăsa să i se vadă pe faţă nimic, nici înduioşare vizibilă, la 
alţii în înmuierea trăsăturilor, în întoarcerea la expresia 


225 


copilăriei, nici plictiseală, nici admiraţie. Nu dormea, ca 
alţii, în mod insolent, cu capul pe braţele încrucişate. Părea 
întotdeauna trează şi mă urmărea întruna cu privirea 
oriunde mergeam de la un capăt al estradei la celălalt, dar 
fără ca privirea ei să exprime vreun sentiment. Nu-i 
vorbeam, dar toate vorbele mele i se adresau ei. N-o 
iubeam, voiam s-o emoţionez de la distanţă, stătea cu 
capul întors spre mine fără să pot fi sigur că e atentă şi, 
dincolo de asta, că mă înţelege. Aveam impresia că îmi 
auzea vocea şi urmărea cu privirea sursa emisiunii vocale, 
dar că vorbele şiroiau peste ea fără să pătrundă în creierul 
ei deductiv. Pesemne că mă asculta ca pe un cântăreţ sau 
ca pe un truver. Poate era pătrunsă de cuvintele poeziei 
într-un mod senzual, deşi nevăzut, aşa cum femeile la 
biserică, visând la castitate, se scaldă în efluviile sonore ale 
orgii şi îngheaţă în frigul bolților parfumate cu tămâie. De la 
un curs la altul mă simţeam captivat de câte o parte 
diferită a feţei ei sau a corpului ei vizibil... Nu sufeream, nu 
mă socoteam îndrăgostit. De altfel, cred că nici nu eram. Ci 
doar atent, ca Fabre. In faţa unei insecte cu o comportare 
încă necunoscută. 

Anul şcolar se apropia de sfârşit, iar eu tot nu ştiam 
nimic. De două sau trei ori vorbisem despre ea cu studenţii 
care veneau la mine şi care, fireşte, ar fi putut schimba 
câteva cuvinte cu ea. Niciunul n-o făcuse. l-am întrebat 
dacă frumuseţea ei era cea care îi îndepărta. Mi-au spus că 
da, pesemne asta era, că „nu era omenească”. Nimeni nu 
ştia unde locuia, ce erau părinţii ei. M-am informat la 
secretariat. Locuia la un mic hotel. Mi-a venit o idee 
nebunească. Am închiriat o cameră la hotelul acela. Toate 
camerele modeste (mi-am închipuit că o studentă era 
probabil constrânsă la economii) dădeau spre nişte galerii 
lungi, deschise spre o curte mare dreptunghiulară, 
împodobită cu plante ostenite. Când s-a lăsat seara, m-am 
sprijinit cu coatele de nici nu ştiu cum să-i spun, balustradă, 


226 


parapet, şi am aşteptat. Puteam vedea cu Uşurinţă toate 
uşile de la etajul al doilea şi, dacă mă aplecam, aproape 
toate de la etajul întâi. A trecut multă vreme şi am avut 
răgaz să-mi reproşez nebunia. M-am liniştit gândindu-mă că 
era aproape sigur că niciunul dintre studenţii mei nu stătea 
la hotel, fiindcă nu ştiau unde locuieşte Carole. Era destul 
să nu fac nimic şi să stau acolo pur şi simplu rezemat în 
coate. Scara care cobora la etajul întâi dădea în spatele 
meu şi m-am învinovăţit că am făcut o greşeală de tactică. 
Uşile a cinci camere printre care şi a mea scăpau complet 
privirii mele (afară de cazul când mă întorceam), iar 
ocupanţii lor puteau intra şi ieşi, urca şi cobori, fără Să-i 
văd. Fireşte, puteam să-mi schimb postul de observaţie, dar 
m-am gândit că nu stau decent rezemat în coate decât în 
porţiunea de balustradă din faţa camerei mele. Se întâmplă 
adesea să nu mă simt liber şi îndrăzneţ, ceea ce mă 
împinge, prin reacţie, la nebunii extreme, ca aceea 
săvârşită pe Albatros. 

Deci, stăteam aşa, sprijinit şi mă uitam la uşile vizibile pe 
care circulau câteva persoane de care n-aveam niciun chef 
să mă interesez. Vedeam într-o fracțiune de secundă că nu- 
i vorba de Carole şi notam în minte toate camerele care nu 
mai puteau fi ale ei. Eram foarte ocupat să privesc una 
dintre uşile astea deschizându-se la etajul întâi, când Carole 
a venit să se sprijine în coate chiar alături de mine, nici nu 
se putea mai aproape fără să mă atingă. 

Aş vrea să evit frazele ca „inima îmi bătea să se spargă”, 
şi nu găsesc nimic altceva. Ba da. Mai exact, eram locaşul 
unei formidabile dilatări cardiace, simplu fenomen de 
accelerare a debitului sangvin şi de umflare a arterelor. 
Eram cu totul inhibat şi, totodată, neputincios să mă mişc. 
Pesemne că semănăm cu un şoarece fascinat de un şarpe, 
dar fascinația se exercita lateral printr-o forţă magnetică. 

Cred că nu m-am unt niciodată atâta. Era de ajuns să 
întorc natural capul spre fata asta atât de frumoasă, să-i 


227 


zâmbesc un pic şi să vorbesc normal, fără să forţez tonul, 
fără tunete lirice sau tandre. Nu puteam, prin minte nu-mi 
treceau decât cuvinte vulgare, iar la capătul muşchilor doar 
gesturi de răpire. Neştiind ce să fac şi ce să spun, stăteam 
nemişcat şi mut, dar îmi dădeam bine seama că trebuie să 
arăt, fie chiar şi printr-un simplu suspin, că sunt conştient 
de prezenţa ei. Tocmai când eram pe cale s-o ating uşor cu 
cotul stâng, mi-a trecut prin minte gândul că va trebui să- 
mi justific prezenţa la hotel. De îndată m-a cuprins o uriaşă 
lene. Aşa se întâmplă de fiecare dată când trebuie să mint. 
Nimic nu mi se pare mai plictisitor, mai prostesc şi mai 
obositor, şi mă mir de fiecare dată că sunt unii cărora le 
face plăcere. Totuşi mi se părea cu neputinţă să-i 
mărturisesc că închiriasem o cameră la hotel ca să fiu lângă 
ea. Aveam să invoc o necesitate subită, nişte lucrări acasă. 
M-am întrerupt din gânduri: ea îşi petrecuse mâna 
dreaptă pe sub braţul meu şi o aşezase pe antebraţ - urăsc 
cuvintele astea atât de grele, când e vorba de un simplu 
gest prelins, douăsprezece imagini de film, o jumătate de 
secundă. Am întors puţin capul ca să privesc mâna asta 
aşezată pe mine şi m-am îndrăgostit numaidecât. Era idiot, 
o contemplam pe fata asta de şapte luni, stăpân fiind pe 
sentimentele mele, şi era de ajuns ca ea să mă aleagă, în 
sfârşit să-mi arate un pic de afecţiune, şi îmi pierdeam tot 
controlul, gâtul mi se usca, aveam o senzaţie de capacitate 
respiratorie nelimitată, uşurinţă - levitaţie, hiperestezie. 
Folosesc cu un scop anumit termenii ăştia fiziologici în locul 
unor concepte spirituale vagi, cum sunt emoție, adoraţie. 
Reţin totuşi adorația mâinii ei. l-am adorat mâna - şi 
reamintesc încântarea mea faţă de mână în general - care 
spintecase câţiva centimetri de aer, se strecurase între tors 
şi braţ şi se aşezase, fără să şovăie, pe supinatorul şi pe 
marele meu palmar. Această masă musculară nu 
reprezenta o alegere, ci doar o consecinţă a cursei, gestul 
întreg fiind de a amesteca cele două braţe. Ea se apropiase 


228 


şi simţeam partea dinainte a umărului şi a sinului ei drept. 
Aveam să mă întorc spre ea, dar ce faţă o să vadă? Una 
prostească, iubitoare, în timp ce ea nu-mi cunoştea decât 
masca profesorală? l-am mai privit mâna cu degetele 
prelungi, copilăreşti, cu dosul palmei alb, cu vene vizibile. 
M-am aplecat cu sentimentul concis că partea din spate a 
capului e prezentabilă, deşi părul de lângă creştet era mai 
rar ca altădată, şi mi-am lipit buzele de mâna ei, la 
rădăcina degetelor. M-am ridicat numaidecât şi i-am putut 
arăta o faţă cu expresia stăpânită. Curiozitatea mă ajuta. 
Aveam să văd expresia ei - cuvintele cele mai simple sunt: 
figura pe care o făcea. In acelaşi timp, îmi părea rău că n- 
am ţinut mai mult timp buzele pe pielea ei, şi eram 
mulţumit că mă înclinasem şi mă ridicasem spontan, 
ascultând de un impuls. Curiozitatea, părerea de rău, 
mulţumirea amestecate au dat feţei mele o expresie 
complexă, care evita extazul monocord. Carole, am 
observat îndată, nu mă vedea aşa cum sunt. Îmi era foarte 
greu să descurc, prin frumuseţea ei, sentimentele 
componente ale expresiei pe care o avea. Vreau să spun că 
era mai uşor să te minunezi de culoarea roz a obrajilor, de 
deschiderea nărilor şi de umbra mare a genelor. Ea 
zâmbea, fără să-şi arate prea mult dinţii, ochii îi străluceau 
dincolo de dispoziţia minunată pe care o vădea un cristalin 
desăvârşit. Era îndrăgostită pentru câteva clipe, câteva 
minute sau câteva ore, nu speram zile. Deodată, spre 
uimirea mea, am ştiut ce să fac - să-i zâmbesc un pic, 
foarte blând, să reduc mult viteza iniţială (aşa mi se părea) 
a gesturilor mele, dar fără să le deformez şi, mai ales, fără 
să şovăi. Ea nu putea ierta unui bărbat de vârsta mea nici 
cea mai mică şovăire... întors spre ea, am luat-o în braţe şi 
abia am strâns-o, apoi i-am dat drumul (nu fără să-mi 
sprijin o clipă trupul ţeapăn de ea). Nu rostisem încă niciun 
cu vânt, iar vorbele astea mi-au ieşit din gură cu timiditate, 
spre stupefacţia mea: „Mergem la tine sau la mine?” Ea n-a 


229 


răspuns, m-a luat de mână, a deschis uşa de la camera ei şi 
a închis-o după ce am intrat. În camera ei a zâmbit mai 
liber şi arătându-şi mai mult dinţii. Apoi s-a dezbrăcat cu o 
viteză extraordinară şi s-a strecurat în pat. Ca să ajung 
lângă ea am redobândit o vioiciune a gesturilor pe care o 
pierdusem încă din copilărie. N-am avut nicio clipă de 
nelinişte în ce priveşte modul de a-mi scoate pantalonul şi 
încălţămintea. Aruncam totul oriunde. De altfel, ea nu se 
uita, îşi trăsese cearşaful până la păr. Am intrat în pat. Aş 
vrea doar să spun că nu m-am simţit niciodată atât de 
liniştit, în acord cu viaţa în asemenea măsură. Mă urâsem 
atunci când stătusem pe culoar, dar acum în pat m-am 
iubit, vreau să spun că am iubit-o fără să mă mai gândesc 
la mine. Nu sunt în stare să folosesc cuvinte reci ca să 
vorbesc despre o piele caldă, sau cuvinte active ca să 
descriu înlănţuirile. Cinematograful este şi mai stângaci 
decât scrisul. Este o artă de martor la manifestările erotice 
ale altora, în timp ce adevărații amanți nu-şi văd decât 
ochii tulburi. 

A doua zi am dispărut de la hotel, iar ea a dispărut de la 
cursul meu. N-am putut să ştiu care dintre noi dispăruse 
primul. Vreau să spun care luase primul hotărârea să 
dispară. Eu o luasem în cursul nopţii, într-o clipă de odihnă 
fericită, gândindu-mă că aflasem fericirea absolută. 
Ştersesem timpul şi nu voiam să-l introduc iarăşi între noi. 
Dacă aş fi găsit-o în banca ei, nu ştiu dacă aş fi putut rosti o 
vorbă. M-am uitat la locul ei gol şi nu-i mai regăseam 
trăsăturile, mi se părea că o mâncasem şi că eram mai vioi, 
mai inteligent şi mai frumos. Când s-a înserat, am uitat de 
hotărârile mele înțelepte şi am telefonat la hotel. Mi s-a 
răspuns că a plecat pe la prânz. Spusese că nu se mai 
întoarce. Mi-a fost uşor să aflu că părinţii ei locuiau la 
Dinard, unde erau hotelieri. Pesemne se întorsese la ei. Nu 
am controlat niciodată. Nu i-am întrebat niciodată pe colegii 
mei ale căror cursuri le urma dacă se culcaseră cu ea. Mă 


230 


puteam gândi tot atât de bine că îşi „colecţionase” 
profesorii, sau că eu fusesem singurul. O să rămân 
întotdeauna cu o îndoială, iar imaginea lui Carole mă 
mulţumeşte. Şi într-o ipoteză şi în cealaltă, imaginile pe 
care le păstrez sunt la fel de puternice şi îmi aparţin pentru 
totdeauna. Am privit-o pe Carole timp de 150 de ore de 
curs de la distanţă şi am petrecut o singură noapte în 
braţele ei. O să-mi aduc aminte de ea până la moarte. 

În sacul de dormit alb din camera verde am regăsit-o şi 
am făcut turul insulei noastre - fiecare amintire e o insulă. 
M-am simţit fericitul proprietar al unui arhipelag. Aveam 
insulele mele de Cocos, Marchizele mele, Fecioarele mele. 
Carole era insula unică şi pustie, dorită îndelung, privită 
îndelung, şi unde nu acostasem decât o singură noapte. 

Şi îmi făcea plăcere să-mi amintesc de ea în toată 
această noapte, la multă vreme după cele petrecute, în loc 
să-mi chinui mintea căutând cum o să ies de pe insula asta 
de pământ, de nisip şi de stânci, din casa de pe insulă şi din 
camera ei verde. Încercam să mă apăr cu viaţa mea. Când 
eram trist şi descurajat puteam răsfoi propriile albume de 
chipuri. 

Camera avea o fereastră la răsărit şi am văzut crescând 
lumina zilei, a ultimei mele zile pe insulă, după cum 
credeam. 


231 


DUMINICĂ, LUNI, MARŢI 


M-a încercat din nou o veche dorinţă de a manifesta 
curaj, de a sfida ziua. Să te scoli devreme, mi-au 
recomandat părinţii mei, să te smulgi din dulceaţa patului, 
să renaşti repede, drept, după un duş rece. Fără băi 
moleşitoare. O morală a apei reci şi a ţesalei. Gândurile 
limpezi şi pielea înroşită. Fără analize confuze. Acţiune. 

Cum e vremea? Cu neputinţă să ştiu privind prin 
ferestrele verzi. Sar afară din sacul de dormit, deschid 
fereastra acvariului. Mă simt invulnerabil. Duş în baia 
modernă a cărei cadă joasă nu-mi place. Imblânzesc o apă 
aproape rece. La radio, la ora şapte se cântă melodii pentru 
acordeon; se anunţă că centrele de votare se deschid la opt 
şi se păstrează o strictă neutralitate în comentarii. N-o să 
votez. Leon Borzec va fi informat despre boala gravă a 
părinţilor mei. Mă bărbieresc şi reuşesc să nu mă tai. Intru 
în camera repetată la nesfârşit şi aleg din dulap nişte haine 
marinăreşti: un maiou de lână albastru, o haină de ploaie 
verde, un pantalon impermeabil verde, ghete cu talpă de 
crep. Bat scara ţinând în mână muzica acră şi informaţiile 
liniştitoare care mă leagă de lume. Dinapoia ferestrei 
bucătăriei, hoţii de dulciuri, două pisici, mă privesc, două 
pisici vărgate, lucioase. Dacă mă apropii de ele o să 
dispară. Mă anunţă că sunt acolo, că le-a plăcut masa mea 
de fiecare zi, că le e foame şi că ar trebui să mai las 
împrăştiată nişte mâncare. Deschid o cutie de peşte şi o 
duc în grădină. Întors în bucătărie, îmi pregătesc micul 
dejun. Privesc pe fereastră. Cutia a dispărut. Insula asta nu- 
i pustie. Nu ştiu dacă aş păstra pisicile aici, dacă... dacă le- 
aş surghiuni pe continent, dacă... Dacă le-aş prinde. Ca să 


232 


le prind, ar trebui mai întâi să le iubesc. Sau să mă prefac 
că le iubesc. Şi pe urmă n-aş mai putea, sau mi-aş reproşa 
că nu pot să le surghiunesc. 

Mănânc cu poftă, serios, tăind bucăţi mici de pâine cu 
cuțitul lui de buzunar marca „la mâna încoronată”. Le apuc 
între arătător şi degetul gros, continuând să ţin cuțitul şi le 
vâr cu grijă în mijlocul gurii, alternativ cu rotocoale late de 
salam. Mi-am amintit de vinul alb de sub scară care avea 
gust de iod azi-dimineaţă. Mănânc şi beau îndelung, 
încetişor, fără să ascult zgomotul vieţii, pe pastorii 
protestanți, pe sceptici, pe pariorii de curse iar pe postul 
France-Musique, pe oamenii-solişti, osândiţi să rătăcească 
veşnic în jurul lumii cu o vioară în mână, cântând în faţa 
unor săli în extaz. Să bei, să mesteci o hrană cu gust de fier 
când soarele răsare. Puterea radiază o căldură blândă, 
gândurile nefolositoare ies din capul liber. Cobor în port. 

Lumea e nouă în dimineaţa asta, adică eu. Punând 
piciorul pe D&/ie, îmi şterg opt zile din viaţă. Săptămână 
trecută eram în patul meu la Rennes şi nu mă grăbeam să 
mă duc să votez. Şantierul de la Roscoff fiind închis 
duminica, nu puteam să-mi iau cuterul decât a doua zi. M- 
aş li putut duce la Roscoff sâmbătă, dar aveau loc alegerile. 
Două zile de navigaţie pierdute, ca să aleg un consiliu 
municipal ales dinainte, două zile pierdute din cauza unor 
vechi idei civice. Dacă n-aş fi venit la Roscoff aş fi ţinut un 
curs despre Dorat şi două cursuri despre Baif. N-aş fi cerut 
suprimarea acestor trei cursuri pentru motive personale - 
pe care decanul mi-a aprobat-o numaidecât, cu o mică 
sclipire în ochi, surprins că nu explic motivele mele 
personale. Ceilalţi aşa fac. Decanul îmi e prieten şi se 
fereşte să încarneze legea şi autoritatea. Dacă i-aş fi spus 
că am nevoie de opt zile pentru o scurtă călătorie de 
dragoste, ar fi fost mulţumit de libertatea mea spirituala. 
Nu ştiu de ce, n-am îndrăznit să-i vorbesc despre iahtul 
reparat. Telegrama mea avea să-i apară ca o lipsă de 


233 


încredere şi mai mare; n-o să creadă în povestea asta cu 
părinţii bolnavi. Poate o să-i scriu, ca să-l las să ghicească 
un crâmpei de adevăr. l-aş vorbi de o experienţă pe care 
trebuie s-o continui, o experienţă de dezintegrare („n-o pot 
opri, procesul s-a declanşat şi am pierdut controlul asupra 
lui. Un bărbat, domnul LM poate hotărî rezultatul final. Nouă 
integrare sau eliminare a deşeurilor”.) 

Sunt gânduri între pământ şi puntea iahtului. De îndată 
ce nodurile alunecă şi se desfac, îmi redobândesc libertatea 
şi noutatea. Nu ridic pânzele, folosesc motorul la putere 
redusă. Marea e ca untdelemnul. Cap spre vest. Merg de-a 
lungul stâncilor ce înconjoară portul, apoi de-a lungul celei 
verticale de sub poteca pe care am înaintat ţinându-mă cu 
mâinile. Nu recunosc insula - ea apare acum ca o navă 
înaltă cu prora scobită. Nu există vreo plajă sub rotunjimea 
dinspre apus a migdalei. Marea vine să bată direct soclul. 
Pe partea de miază-noapte, la tribord, stâncile urcă la 
asaltul platoului. Cu toate astea au coborât de pe el, 
coloane rupte, blocuri azvârlite, ruine. 

O intrare îngustă se deschide în magma stâncoasă şi 
duce la un mic golf, ambele invizibile de sus. Profitând de 
marea staţionară, o strecor aici pe Délie cu viteza cea mai 
redusă. Golfuleţul-port este un pic mai mare decât cuterul. 
Este un fel de pâlnie de nisip. Două stânci de o parte şi de 
alta o să mă împiedice să întorc. N-o să pot ieşi de aici 
decât mergând de-a-ndaratelea. Ar trebui să plec 
numaidecât. Peste câteva minute o să fie prea târziu; va 
trebui să aştept douăsprezece ore şi douăzeci şi cinci de 
minute până o să am iarăşi o maree care să-mi îngăduie 
poate să plutesc. Dacă mareele scad în amplitudine, risc să 
rămân înghesuit aici cincisprezece zile, şi asta-i o prinsoare 
prostească. Totuşi rămân nemişcat până când marea în 
reflux face să eşueze vasul pe nisipul golfuleţului, la câţiva 
centimetri de creasta uneia dintre stânci. Mă predau. Délie 
este cu totul invizibilă de pe mare. Niciun pescar nu-i atât 


234 


de nebun încât să folosească locul ăsta de ancorare. Ei îşi 
pun vârşele lângă ciucurii stâncoşi exteriori. 

O iau din loc, mergând cu picioarele prin apa în reflux, 
dar e prea adâncă, sau ghetele mele sunt prea scurte ca să 
pot spera să ocolesc stâncile pe nisip şi să ajung pe dunele 
de la răsărit. Trebuie să mă caţăr gâfâind pe pletele algelor, 
pe bicele himantaliilor, pe băşicuţele ierbii de mare, 
sprijinindu-mi picioarele pe concreţiunile de melci. În afară 
de zona pelagică, deasupra nivelului celor mai înalte 
maree, viaţa animală şi vegetală părea că se opreşte brusc. 
De fapt, lichenii încep să păteze stâncile cu negru şi cu 
roşu, pescăruşii îşi fac cuiburile în adâncituri, şi cred că văd 
în depărtare o colonie de păsări albe. 

Sunt un animal neîndemânatic, puţin adaptat, greoi, cu 
extremităţile moi. Ascensiunea mea în zig-zag nu s-a 
realizat decât prin voinţă, teamă şi reflecţie. Desluşesc 
culoarele favorabile, hornurile pe măsura mea, scările 
potrivite pentru pasul meu, marginile accesibile. Pe poteca 
de pe coasta de sud, indicatorul fixat în stâncă arăta 
drumul de urmat chiar atunci când nu exista niciun drum. 
Pe peretele de pe coasta de miază-noapte (LM n-a venit 
niciodată pe drumul ăsta de sinucigaş să se scalde!) nu 
există nicio urmă omenească, nici crampoane, nici săgeți 
pictate. Pe o platformă pe care mă pot odihni, găsesc urma 
unei lupte pe viaţă şi pe moarte: nişte pene, scheletul unei 
păsări mari, poate un albatros. 

Mai departe, la aceeaşi înălţime, luând-o spre răsărit pe 
un drum care cobora, deranjez o colonie de pescăruşi şi 
ajung la cuiburile lor lipicioase. În sfârşit, un drum se 
deschide, şi un pic de nisip apare pe o pantă mai 
omenească. Mă opresc aici, mă întind cu aceeaşi uşurare ca 
pe poteca de la miază-zi, după trecerea dificilă. Mâine va 
trebui să trec pe acelaşi drum, de îndată ce răsare soarele, 
să cobor spre Délie, invizibilă, să nu scap Popasul 
pescăruşilor, terasa Albatrosului, desenele în stilul lui 


235 


Poliakov pe care le fac lichenii, şi să mă scufund în 
vegetaţia mucilaginoasă. — Mai sus, la sosirea pe platou, 
desenez o săgetă pe nisipul amestecat cu pământ. 
Regăsesc bila de agată ochi, de unde se poate observa 
toată marea. Vreo treizeci de ambarcaţiuni în toate 
direcţiile, aproape şi departe. Patru dintre ele m-au văzut 
cu siguranţă urcând peretele. 

Mă întorc foarte repede acasă, îmi scot hainele 
impermeabile care n-au rezistat stâncilor. Recunosc starea 
în care mă aflu, pe jumătate golit, lipsit de orice sentiment 
adevărat într-o lume fără sens. Imi amintesc că asta e 
totodată lumea de duminică, în care oamenii rătăcesc pe 
drumurile pământului şi mării fără vreo rațiune necesară, ci 
ca să se plimbe, să-şi irosească timpul. Insula asta nu mai e 
pustie. Fiecare dintre aceste treizeci de ambarcaţiuni poate 
să acosteze ca şi mine, evitând să vadă panourile de 
interdicţie. Mă tem de apariţia unei familii de navigatori 
apatici, cu coşul de merinde la subsuoară. Trebuie să închid 
iute casa, uşa cea mare s-o încui de două ori, pe cea mică 
s-o ferec cu zăvorul, să trag storurile de la parter. Sus, dacă 
stau la distanţă mai mare de ferestre, n-o să mă poată 
vedea. Le cedez insula în întregime. 

Mă refugiez în sacul de dormit suedez din camera acvariu 
şi las geamul deschis ca să aud glasurile. 

Cu mâinile zgăriate de stânci, cu creierul moleşit de aerul 
de miază-noapte, fericit că scăpasem dintr-o ascensiune 
primejdioasă,  ruşinat că-mi  părăsisem cuterul, mă 
odihneam în căldura animală a pufului de rață marină, soi 
de rață hiperboreană, pasăre nu prea îndepărtată de 
pescăruşii mei. Aşteptam în locul cel mai cald cu putinţă, 
plutind, nepăsător faţă de tot ce nu era sânge circulând, iar 
orice ameninţare era înlăturată de existenţa zăvoarelor. Şi 
simţeam un fel de disperare din ce în ce mai vădită, tot mai 
puţin prefăcută. Redobândeam sentimentul profund al 
propriei mele neputinţe de a trăi ca ceilalţi, de a cunoaşte 


236 


aceleaşi nelinişti, aceleaşi bucurii şi aceleaşi indignări. 
Aveam vreme să mă gândesc la ele, analizând mai întâi cu 
mai multă fineţe diferenţele materiale între soarta mea şi 
cea a altuia: n-aveam copii, maşină, televizor, nici măcar 
combină muzicală. Nu mă interesa decât tăcerea şi s-o 
sfâşii uneori cu brutalitate. Nu-mi plăceau discurile, religia 
sunetului solitar şi desăvârşit. Îmi plăcea să surprind câte o 
muzică venită de departe, de parcă auzeam muzicanţii de 
pe străzi sau vreun cuartet înapoia storurilor pe jumătate 
lăsate ale unei case romantice. Îmi plăceau trenurile şi 
iresponsabilitatea, îmi plăcea să vin la Paris pe două zile, să 
văd zece filme şi să le revăd încet în minte, fără să le 
amestec, să le derulez aproape imagine cu imagine. Copiii 
pe care nu-i avusesem îi regăseam în amfiteatre, cam prea 
mari, cam prea inteligenţi sau zăpăciţi în mod prostesc. 
Predau şi un curs de literatură franceză într-un colegiu 
particular - mai există încă aşa ceva la Rennes - unor băieţi 
de paisprezece ani care mă ascultă cu un fel de neatenţie 
plictisită. Pentru ei s-a ales de acum o viaţă de pură 
utilitate, iar ei se „închid” faţă de orice nu e reprezentare 
raţională. Eu încerc să le arăt că omul şi-a construit 
minuscula lui organizaţie necesară în mijlocul unui univers 
de hazarduri şi că poezia - cea pe care o iubesc - este 
singura reprezentare fidelă a sufletului omenesc. Ei preferă 
ficţiunea ştiinţifică. Eu le spun că în filmele şi în benzile 
astea desenate nu e vorba decât de o agravare a unui 
model de societate care există deja. Crearea unui model cu 
adevărat nou e imposibilă pentru un spirit uman. Utopiile 
sunt sărace. Ei înţeleg uneori prea bine. Descoperă că sunt 
condiţionaţi, stăpâni ai unui teritoriu un pic mai mare decât 
cel al calului orb care scoate apa din puț. Unul dintre ei m-a 
întrebat dacă poate fi socotit mare poet un om care a 
izbutit să-şi înmulțească circuitele cerebrale. Eu îi răspund 
că poate fi foarte asociativ şi totuşi să nu zămislească decât 
imagini lipsite de frumuseţe. „Creierul uman poetic, le 


237 


spun, este un creier paranoic (explic cuvântul). Nu există 
nicio poezie în ordinatorul care-i ştie pe de rost pe toţi 
poeţii şi toate cuvintele limbii, poezia există în cea mai 
măruntă emoție convulsivă.” Explic termenul convu/si/vă, 
fără să vorbesc despre Breton. 

Incerc să-i fac să înţeleagă un act poetic simplu. Primul 
copil care, trecând pe lângă un râu, născoceşte aruncarea 
unei pietre plate paralel cu suprafaţa apei este un fel de 
poet. E inspirat de orizontală, de un tremur al undei. A doua 
oară este vorba de un joc încă poetic. Dacă le arată altora 
descoperirea lui, toţi copiii din lume o să facă rotocoale cu 
pietre la suprafaţa apei. Poet va rămâne pentru totdeauna 
cel care a îndrăznit primul această întâlnire explozivă a 
pietrei cu apa. 

Nenorocirea vieţii mele venea poate de acolo că nu 
înfăptuisem decât foarte puţine acte poetice. Spun acte, nu 
scrieri. Actele îmi par mai importante şi totodată mai 
dificile. Ele lucrează şi acţionează asupra naturii şi asupra 
fiinţei. Un copil care vrea să pună un picior pe fiecare 
margine a trotuarului, indiferent de lungimea acestuia, 
încearcă un act poetic: să confere lumii propria lui 
dimensiune. Dar raţiunea invadatoare îngheaţă, puţin câte 
puţin, toate izvoarele răcoroase. lar apoi, picioarele noastre 
mari ne îngăduie cu uşurinţă să facem paşii cei mai inegali. 
Am ţinut întotdeauna ochii deschişi, afară, pe stradă, pe 
câmp, spre mare, spre cer; am întâlnit multe subiecte 
poetice: broaşte pe flori de nufăr, copii singuri la ţară, nori 
tiviţi cu soare, păsări cu paiul în cioc, dar n-am avut chef să 
le închid într-o scriere care n-ar fi fost decât o repetiţie. 
Actul era înfăptuit de alţii, de la broască la pasăre: cu toate 
acestea, mă mira faptul că el nu era poetic pentru autorii 
lui. Broasca nu se minuna că stă pe un nufăr, nici pasărea 
că duce un pai ca să-şi clădească cuibul. Norul îndura 
soarele care era primejdios pentru condiţia sa de nor. 
Copilul nu era conştient de singurătatea sa. Dacă ar fi privit 


238 


înfricoşat în juru-i, actul poetic ar fi dispărut. Ceea ce mă 
entuziasma când îl vedeam era utopia figurată, nevinovăția 
în mers, într-o lume goală. El nu mai avea nevoie de părinţi. 
Mergea singur, liniştit, încrezător. Era frumuseţea dinaintea 
convulsiei. Dacă ne întoarcem acum la lumea noastră de 
lupi la pândă, de picioare strâmbate pe căi bătute, de 
drumuri asemănătoare pe care te rătăceşti, de nopţi 
îngheţate de spaima de moarte pentru inimile slabe... 

Dar închiriasem o cameră la hotelul lui Carole şi stăteam 
rezemat în coate la balcon, fugisem înaintea poliţiştilor cu o 
poşetă în mâna şi mă plimbam gol prin salon, înaintea 
sosirii prietenilor maică-mi. Şi mai ales, debarcasem pe 
insulă, forţasem uşa casei şi legănasem în braţe un homar 
mort. Încă nu ştiam că aveam să scriu pentru tine povestea 
celui mai mare act poetic al meu şi că, scriind-o, o să mă 
silesc să redobândesc toate luminile vieţii mele, ca să ţi le 
ofer şi să mă accepţi aureolat astfel. 

Astfel, încă mai şovăiam, treceam de la un studiu care 
mă interesa (asupra naturii actului poetic) la simpla 
enumerare a momentelor vieţii mele în care străbătusem 
oglinda. Te uitam din ce în ce mai mult, LM, şi te întorceai 
brusc în primul plan al gândului meu, fiindcă avusesem 
inteligenţa - sau nebunia - de a-mi încredința soarta 
mâinilor tale. Puteam eu să mă agit multă vreme la capătul 
unui lanţ uşor, nevăzut, lung, aproape nesfârşit, el avea să 
mă aducă totuşi la tine, lângă ochiul tău de fotograf. 

Uitasem în enumerare unul dintre ultimele acte poetice. 
Fără îndoială fiindcă nu eram prea sigur de coloratura lui. 
De ce dracu’ (sau Dumnezeu) o dusesem pe Délie într-o 
fundătură şi, deşi îmi dădusem limpede seama, de ce 
aşteptasem ca marea să se retragă şi cuterul să eşueze? 
Nu ştiam dacă o făcusem ca să-mi scurtez lanţul nevăzut 
sau ca să mă unesc mai strâns cu insula. 


Lăsasem demult carnetul din ianuarie '77 în buzunarul 


239 


canadienei, şi canadiana pe un scaun. M-am dat jos din pat 
şi am ieşit din camera verde. Era o plăcere mereu nouă să 
acţionez într-un mod aparent discontinuu: după această 
lungă întoarcere în timp a lui Gilles Laborde, poet şi 
profesor de poezie, studierea scrierilor lui LM pentru 
descifrarea şi prevederea comportării lui. Am înaintat 
prevăzător în camera cu peretele nesfârşit, fiind atent să nu 
intru în câmpul vizual al vreunui plimbăreţ care ar fi avut 
cutezanţa să pătrundă pe terasă. Am presupus totuşi că n- 
ar putea să stea acolo multă vreme fără să facă nici cel mai 
mic zgomot. Am ciulit urechea şi am perceput şuieratul 
obişnuit în tufişuri şi în dragonieri. Zgomotul corespundea 
pe deplin mişcărilor pe care le puteam observa: vârfurile a 
doi copaci se înălţau şi se legănau la înălţimea ferestrei. 
Nici cel mai mic sunet de origine umană. Tocmai înaintam 
spre fereastră, asumându-mi riscul de a fi văzut de un 
intrus tăcut, când s-a produs unul dintre acele renumite 
evenimente poetice. Un băieţel de vreo zece ani se căţăra 
pe trunchiul unui dragonier şi privirea lui a întâlnit-o pe a 
mea. N-am stat pe gânduri nicio clipă şi am făcut cele mai 
vesele strâmbături. Imi veneau cu uşurinţă din vârsta mea 
cea mai fragedă. Copilul a părut uluit, aproape scandalizat, 
de parcă vedea ceva obscen. A coborât în grabă, tot fără să 
facă nici cel mai mic zgomot, dar am auzit ţipetele furioase 
ale unei femei, plesnitura unei palme. Mi s-a părut că 
băieţelul tace, fără să-i spună ce văzuse. 

Incidentul acesta mărunt m-a înveselit. Am luat din 
canadiană carnetul şi am căutat un loc unde puteam 
continua să fiu vesel. Pentru mine e o stare atât de 
prețioasă, încât fac tot ce pot ca să n-o pierd. Păstrez 
expresia veselă a gurii, îmi mijesc ochii cu bunătate şi mă 
minunez de situaţie: „Ah, ce mutră făcea băieţelul! Ah, ce 
mutră făceam şi eu! Ah, ce frică i-a fost! Ah, ce palmă a 
încasat! 

O clipă de mirare că nu m-a pârât. Am găsit o explicaţie - 


240 


siguranţa lui că n-avea să fie crezut şi că o să încaseze altă 
palmă, aşa că am luat-o de la început: „Ah, ce mutră...” Au 
fost şi variante. Mi-am închipuit amintirea pe care avea s-o 
păstreze copilul de la acel cap care se strâmba în fundul 
unei camere, tulburarea pe care, din cauza asta, avea s-o 
aibă în viaţă. Nu era de râs. 

Încă mai râdeam, dar altfel, a batjocură, şi ca să ajung la 
veselia sinceră trebuia să-mi închipui figura lui mirată, gura 
deschisă în formă de O. Am intrat în camera fetei moarte şi 
n-am socotit-o destul de veselă pentru starea mea 
sufletească. Nu m-am oprit nici la camera cu ochiul de 
geam înlocuit, nici la camera verde. Nu voiam să cobor la 
parter. La etaj nu mai era decât un cabinet de toaletă. M- 
am aşezat acolo pe scaun, râzând şi mai tare. Găsisem un 
loc straşnic ca să te citesc, dar am întârziat clipa 
deschiderii carnetului. Am privit locul care nu mi s-a părut 
potrivit nici pentru bucurie, nici pentru durere. II comparam 
adesea cu cabina unui chiromant. Stăteam pe scaun ca 
Pitia pe tronul ei, sau ca peştele din iad al lui Bosch, pe 
care-l văzusem la Marthe Loualch, cu o cratiţă în cap, 
aşezat pe un scaun cu fundul găurit. Cabinetul de toaletă al 
camerelor lui LM avea culorile roşu şi verde caracteristice şi 
oraşului Pompei, şi care se observă pe panoul din dreapta 
al tripticului Grădinii deliciilor. ladul verde de frică şi roşu 
din cauza focului cu alburi livide şi câteva albastruri de 
gheaţă. Stând deasupra unei găuri care se deschidea spre 
măruntaiele pământului, pământul insulei, făceam să 
comunice spaţiul meu interior cu un buzunar septic din care 
se scurgea o apă limpede. Toţi locuitorii casei acesteia, 
străbunii Mattius îndepărtați, frumoasele străbune din 
tabloul lui Ravenot, băutorii de ceai din primul albun, fata 
moartă, Gisele, Laurent, iubitele lui veniseră în fiecare zi a 
trecerii lor pe aici să-şi aşeze enigma lunară a feselor lor 
albe pe luneta văzătoare. Acum sila faţă de vechile gropi de 
făcut nevoile, adevărul acestora făcuseră loc porţelanurilor 


241 


cu coturi. Şarpele unui sifon se aşeza între om şi bacterie. 
Nu mai voiam să vedem vibrionii descompunerii, miliardele 
de cironi coprofagi nevăzuţi ridicând încet masa scârboasă. 
Şi, inventând mişcarea acestei fraze digestive, încă mai 
râdeam de vechea mea batjocură. 

M-am ridicat indignat de pe scaun şi m-am îmbrăcat cu 
un fel de furie. Fiindcă râsesem şi îmi bătusem joc, zărisem 
abisul în care cădeam, ce mi se părea mai primejdios decât 
locul descompunerilor fecale. Dacă mai continuam să mă 
zbengui astfel, să mă joc de-a prizonierii, de-a asediaţii, să 
mă predau eu însumi justiţiei, să spun că o să acţionez ca 
un poliţai şi să mă port ca un vinovat, mă îndreptam direct 
spre un loc de descompunere mentală. Am avut 
întotdeauna tendinţa de a mă nimici singur şi n-am 
învinovăţit pe nimeni de prostia asta. Ca să afirm şi să 
întăresc o putere nouă, am coborât la parter, am deschis 
uşile de la intrare şi câteva storuri. Nicio ameninţare nu mă 
pândea, puteam pleca a doua zi, înainte de sosirea ta, şi 
asta dintr-un loc atât de ascuns, încât puteai veni în port, 
iar eu mă puteam îndepărta de insulă fără să ne fi văzut. 
Îmi rămâneau destul de multe lucruri de făcut, ceea ce mă 
bucura. Intre scotocit şi lecturi neterminate n-avem niciun 
minut de pierdut. Luminasem puternic, personajul din 
umbră şi nu mai rămânea decât omul luminii. Am mers 
până acolo că am ieşit pe terasă ca să miros cu încântare 
umflându-mi pieptul mimoza ale cărei inflorescențe sferice 
se dilataseră la maximum şi răspândeau cel mai îmbătător 
parfum. Am inspectat de aproape dragonierul pe care se 
căţărase copilul, de parcă trunchiul ar fi putut păstra vreo 
urmă, dar oricine ştie că indicii dintr-astea nu există decât 
în romanele polițiste. Am găsit totuşi semnul cel mai vizibil 
al trecerii copilului, o şepcuţă pe care o pierduse, pesemne, 
în timpul primei părţi a ascensiunii, fiindcă eu îl văzusem cu 
capul descoperit. Maică-sa, împărţitoarea de palme, nu 
observase pierderea şepcuţei, fiindcă i-ar fi dat două 


242 


palme, sau i-ar fi scăpat de pe buze o observaţie acră, iar 
şepcuţa ar fi fost luată. Deci aveau să se întoarcă, şi îmi 
promiteam să liniştesc copilul arătându-mă pentru o clipă în 
pragul uşii. Dacă cineva mi-ar fi spus că purtarea mea e 
incoerentă, m-aş fi mirat, dar m-am gândit la asta timp de o 
clipă. Acţionam conform impulsurilor mele succesive. 
Important era să cred în ceea ce făceam, chiar în clipa când 
acţionam. Totodată, m-am gândit că de a doua zi chiar, 
când mă voi fi pus la adăpost de o întâlnire cu LM, aveam 
să încep să scriu tot ce făcusem şi gândisem de la sosirea 
mea pe Albatros, şi eram ispitit să joc rolul unui al treilea 
personaj, neutru, în afară de personajul negru şi de. cel alb. 

Gilles Laborde cel ce se întorcea în casă era un bărbat 
din nou activ, curajos, care rămăsese vesel şi avea să-i 
înapoieze şi copilului veselia, care începea iarăşi să se 
întoarcă spre LM, păstrând din ultima sa trecere în umbra 
un sentiment al principiului său nemuritor. 

M-am hotărât să mă duc să stau în camera ta de lucru la 
biroul tău, dar ducându-mă; am deschis ferestrele ale căror 
pervazuri erau pline de cărţi, şi am stat o clipă în biblioteca 
străbătută de un curent de aer. l-am văzut chiar pe Paul şi 
Virginia agitându-se un pic pe tavan şi a trebuit să fac un 
mare efort ca să nu examinez fără zăbavă ultimele cinci 
rafturi ale căror titluri încă nu le putusem citi. 

Deci, m-am aşezat la biroul tău, cu sentimentul că de 
acum  examinasem (termen preferabil cu mult lui 
„răscolisem”) conținutul tuturor  sertarelor. Dar mai 
rămânea unul, în dreapta, sub cel în care descoperisem 
scrisorile lui C şi perlele din colierul ei. Era destul de firesc 
să fi uitat de el. La prima vedere - fiindcă îl deschisesem o 
clipă, prima oară când mă interesasem de birou - era plin 
de hârtie albă de formatul colilor de maşină, de plicuri de 
toate felurile, şi nu părea mai interesant decât sertarul unui 
papetar. Am privit mai îndeaproape şi am descoperit, lipită 
de peretele sertarului, o cutie cu indigo şi carnetul tău cu 


243 


adrese. 

Mi s-a părut că dădusem peste o comoară. Dintr-o 
singură aruncătură de năvod aveam numele, adresele şi 
numerele de telefon a cinci sute de persoane care te 
cunoşteau şi puteau vorbi despre tine. Inchipuie-ţi emoția 
unui istoric care a pus mâna pe un document atât de 
preţios; tu te gândeşti mai curând la bucuria poliţistului 
care visează la toate verificările pe care o să le poată face. 

Am răsfoit carnetul foarte repede. Am putut să văd că LM 
aparţinea speciei de oameni meticuloşi care îşi scriu 
propriul nume şi adresa la începutul tuturor agendelor şi 
carnetelor. Gisele Mattius figura acolo pur şi simplu sub 
numele Gisele şi locuia, aşa cum îmi închipuisem, între 
Meaux şi Paris, la Juilly, satul vestitului colegiu. Mi-o 
închipuiam pe Gisele retrăgându-se cu Philippe şi Emma 
într-un sat unde se putea consacra educaţiei lor. Un fel de 
reacţie puritană, faţă de purtarea scandaloasă a tatălui. 
Laurent vizita cu regularitate noul cuib şi îl ocrotea cu 
străşnicie pe al său. Philippe şi Emma nu mai veneau pe 
insula Albatros. Am hotărât să-i uit. 

Am rezistat tuturor celorlalte curiozităţi: ce personaje 
publice cunoştea? Care era numele lui Ç? Notase oare 
telefonul lui Stephanie Ullström? 

De fapt, nu voiam să-mi stric plăcerea. Descoperirea 
carnetului tău de adrese, cu puţin înainte de a părăsi 
insula, mi se părea o prevestire minunată. Fireşte, îl luam 
cu mine, fiindcă nu puteam concepe să părăsesc o colecţie 
atât de minunată de urme. O să iau carnetele, scrisorile lui 
C şi adresele. Ca să fiu sigur că nu le uit, am urcat un etaj 
ca să pun repertoarul (şi carnetul) în buzunarul canadienii 
tale. 

Înainte de a mă întoarce în birou, am aruncat o privire 
afară, ca să văd dacă şepcuţa e tot acolo. Nu mai era. 
Copilul sau maică-sa o luase în timp ce eram pe scară. 
Faptul ăsta m-a necăjit mult şi am înaintat un pic pe drumul 


244 


spre port. N-am văzut nici pe mamă nici pe copil, ci barca 
lor, în locul unde se aflase Délie cu câteva ore mai înainte. 
Era o banală barcă cu motor. Un bărbat îi aştepta. M-am 
întors repede şi am urcat spre platou. Nici de acolo nu i-am 
văzut şi asta a fost o senzaţie extrem de neplăcută. Nu 
puteau fi decât ascunşi între casă şi faleza de deasupra 
grădinii de legume. Sau intraseră pe drumeagul care se 
îngusta. Nemaivăzându-i în grădină, m-am dus să-i aştept 
la cotitura în formă de agrafă, unde începea poteca. Era cu 
neputinţă ca un copil împreună cu maică-sa să fi trecut ca 
mine pe deasupra golului prin forţa braţelor. Am aşteptat 
câteva minute şi, nevăzându-i că se întorc, mă pregăteam 
să plec în căutarea lor, când am auzit motorul bărcii. M-am 
repezit spre port, dar barca se şi îndepărtase de chei, iar 
mama şi bărbatul care conducea îmi întorceau spatele. 
Copilul, în picioare, mă vedea. Nu putea să-mi facă semn, 
fiindcă maică-sa îl privea. Am ridicat eu braţul ca să-l salut, 
încercând iarăşi să mă strâmb. Era destul de greu, fiindcă 
nu izbuteam să înţeleg de ce unghi mort profitaseră ca să 
treacă fără să-i pot vedea. Necrezând nici în invizibilitatea 
lor vremelnică, nici în ubicuitatea lor, mă întorceam la 
vechea idee că există o peşteră sau o trecere. Fără 
îndoială, exista o scară directă între casă şi port. 

l-am găsit cu uşurinţă intrarea, înapoia tamarinilor, 
împingeai pur şi simplu un grilaj şi intrai. Înăuntru se 
vedeau limpede nişte plăcuţe de aerisire care dădeau un 
pic de lumină. Nu-mi plac subteranele de genul ăsta, aşa că 
m-am grăbit să urc treptele alunecoase. Înainte de a se 
întuneca pe deplin, am reperat lumina fosforescentă a unui 
comutator şi am apăsat pe el. S-a aprins o lampă slabă, 
care lumina atât cât să-mi arate trapa de ieşire. Am împins- 
o cu uşurinţă şi m-am pomenit într-una dintre pivnițele 
casei. 

Astfel, ca să plece, mama şi copilul intraseră în casa pe 
care tocmai o deschisesem şi coborâseră în pivniţă. In clipa 


245 


când începeam să-i caut pe drum, ei erau la câţiva metri 
sub picioarele mele. Desigur, cunoşteau locurile, şi m-am 
gândit că mama era, pesemne, femeia care intra în casă, 
atunci când LM lipsea de pe insulă. Nu puteam explica altfel 
curăţenia parchetului, a suprafeţelor de lemn şi de sticlă. 
Prevenită de prezenţa mea de către pescarul de homari, 
profitase că-i duminică pentru a veni să vadă despre ce-i 
vorba. Găsind casa închisă, se îndepărtase fără îndoială ca 
să încerce să zărească ceva pe ferestrele de la etajul întăi. 
In vremea asta, copilul se urca în dragonier şi mă 
descoperea. Nu-i spunea maică-si, care se întorsese să-l 
caute, şi-l pălmuia. In timp ce râdeam, ea îl ducea spre 
platou, nădăjduind să mă vadă. Descoperind că fiu-său îşi 
pierduse şapca, se întorsese furioasă ca s-o caute, o găsise 
jos lângă dragonier şi văzuse uimită că uşa era deschisă. 
intraseră tiptil (eu eram pe scară). Zgomotul greoi al 
ghetelor pe lemnul treptelor îi înfricoşase, au coborât în 
pivniţă şi au trecut prin subterană. Eu observam dispariţia 
şepcii şi-i căutam pe copil şi pe mamă. Fireşte, nu-i puteam 
vedea la şase picioare sub pământ etc. 

Era vremea să plec. Poate în seara asta, la mareea de 
19,35, dacă găseam un far bun ca să evit stâncile. 

Rămâneau atâtea lucruri de făcut, şi, în primul rând, să- 
mi şterg din minte vizita îngrijorătoare a femeii de serviciu. 
Inainte de apariţia băieţelului eram pe cale să citesc câteva 
pagini din carnetul lui LM. L-am luat din canadiană şi m-am 
întors să stau în camera sa de lucru, dar în loc să mă aşez 
la birou, am ales fotoliul de cel între fereastra de la est şi 
cea de la sud. Nu-i o precizare nefolositoare. Piciorul drept 
din faţă al fotoliului s-a rupt şi m-am pomenit în genunchi. 
Mi-am amintit de scaunul din salon pe care-l desfundasem 
când scosesem din cui tabloul lui Ravenot. Ar trebui să 
încerc să repar scaunele astea două, sau cel puţin să le 
aranjez, astfel încât LM să le rupă el însuşi mai târziu, în 
mod normal de data asta. 


246 


Căzând odată cu mine, carnetul s-a deschis la ultimele 
pagini scrise. 


CITIT cartea lui Dansel despre şoareci. O minune! 
Cum au venit pe Albatros? Nu înot. 

De pe barca mea, într-o zi, 

târziu, noaptea, o şoricioaică şi un şoarece debarcă. 
Aleargă un pic cu nasul în pământ şi în vânt, 
găsesc scara dinapoia tamarinilor, 

urcă. Trapa e prost închisă, se instalează. 

Era şi timpul! Şoricioaica fată 

zece şoricei, sau nu ştiu câţi. 

Mişună. Mănâncă pâine, şuncă 

şi legumele din grădină, pantofii mei, un volum din 
Istoria Universală. 

Apoi dispar. 

Cine a dus cele două pisici? 


Plec mâine. De ce? 

Să rămân tot aici, să mă ascund pe drumul necazului 
când vine mâncătoarea de pulbere. 

să mor înghiţit sfâşiat de cormorani 

Plec mâine la Juilly, în zona 

de câmpie a Franţei, să-mi sfâşii inima 

să mă culc să mă culc cu Gisele. Fericire până la primul 
cuvânt acru. 

Apoi pătuţul în seră, mesele de seară în tăcere. 
Contemplarea copiilor. 

Dacă ar putea sta nemişcaţi 

şi să nu vadă că-i privesc, 

că sunt fascinat de pielea lor catifelată! 

Imi place când îşi fac temele, 

cu capetele aplecate. 

N-am nimic să le spun, doar să-i văd 

să-i văd până când 


247 


îi stingheresc pe toţi 
până când 

nu-i mai iubesc 

nişte oarecare 

eşuaţi acolo 

la întâmplare 

adio 

Dumnezeu 

locuieşte 

locuieşte altundeva 

în trupul unei alte femei. 
Şi totul o ia de la capăt iarăşi, până când 
totul plesneşte 

şi asta e insula Albatros 
în martie! 


Am găsit că au oarecare farmec aceşti demoni conjugali. 
Şi am simţit mai multă prietenie pentru LM, care-i un fel de 
frate, un neiubit, un neiubitor, un sărman. Cu cât LM îmi 
plăcea mai mult, cu atât mai mult mă temeam să-l 
întâlnesc şi să-i displac dintr-o neînțelegere. Până când o 
să-mi scriu lunga mărturisire o să treacă prea mult timp. Ar 
trebui să las o notă foarte scurtă acolo pe birou. Am scris: 
„Laborde, Gilles, de cincizeci de ani, profesor de literatură 
franceză a secolului al XVI-lea la Facultatea de litere a 
Universităţii din Rennes, corespondent al altor universităţi, 
nu prea mai crede în ceea ce predă. li mai place să vadă 
figurile studenţilor lui, ar vrea să-i ferească de prostie, nu 
ştie cum să facă. Anarhist blând, în stare să comită acte de 
violenţă. Are un iaht, De/je, a ajuns pe insula Albatros luni 
14 martie 1977, a debarcat refuzând să vadă, sau 
nevăzând panourile de interdicţie, a intrat în casă pe 
fereastră. Gest neobişnuit la el, dar a mai comis şi alte 
gesturi poetice de acest gen, deşi foarte deosebite, şi care 
nu atentau la proprietatea privată. Avea de gând să plece 


248 


numaidecât, dar s-a încrustat aici, mai ales din clipa când l- 
a descoperit foarte încet pe LM, fotografiile lui, scrierile lui, 
urmele lui (încă n-a citit, după o săptămână, un carnet în 
întregime). Dacă îi poartă hainele, îi bea vinul, îi citeşte 
scrisorile, n-o face nici din indiscreţie, nici dintr-un fel de 
adoraţie religioasă; este mai curând o încercare disperată 
de a găsi un punct de ancorare în lume. A descoperit bila 
de agată, scobiturile din dune, scara dinapoia tamarinilor, 
drumul îngust, înainte de a fi condus la ele de scrierile lui 
LM. S-a culcat cu Marthe Loualch după ce a citit un rând din 
carnet. L-a minţit pe decanul său ca să-şi scuze absenţa. 
Soarta lui depinde în întregime de reacţiile lui LM. Acceptă 
toate consecinţele faptelor lui. Scrie o mărturisire. LM nu va 
avea ştiri de la GL mai înainte de a trece câteva săptămâni 
necesare pentru redactarea acestei pledoarii autocritice 
care va fi completă. Orice acţiune întreprinsă împotriva lui 
GL, înainte de a cunoaşte raţiunile profunde ale unor fapte 
în aparenţă şi legal condamnabile, ar dovedi, cu siguranţă, 
lipsă de omenie. 

Anexez un cec care acoperă preţul mărfurilor consumate 
(conserve, vin, păcură, electricitate, apă) şi cheltuielile de 
reparare a două scaune (unul în birou, altul în salon) şi 
înlocuirea unui pantalon impermeabil verde, rupt în stâncile 
din nord. Carnetele şi scrisorile n-au fost luate decât pentru 
a duce la capăt o cercetare. Ele vor fi înapoiate, ca şi 
pantalonul, pantofii, canadiana pe care am fost silit să le 
iau, hainele mele nemaifiind în stare de purtare. GL se 
scuză că a ars fotografiile domnişoarei Stephanie Ullström 
goală, deghizată în Falconetti, ale lui Dita Parlo, Jean 
Harlow etc. A cedat unei toane, ar fi prea complicat de 
explicat aici de ce. 

Fireşte, GL afirmă că e în plenitudinea tuturor facultăţilor 
sale. Desigur, în măsura în care fiecare dintre noi, închis în 
propria-i paranoia, poate contura un peisaj obiectiv al 
persoanei sale mentale. 


249 


Scris pe insula Albatros, duminică 20 martie la prânz”. 


Scrisoarea mi s-a părut corectă, ţicnită cât trebuie, şi, 
fără îndoială, cam prea patetică. Am pus foaia desfăcută pe 
birou sub o scrumieră în formă de anvelopă destul de 
caraghioasă, dar care trebuie să fi fost încântătoare prin 
anii cincizeci. Cecul de despăgubiri o să-l completez ceva 
mai târziu. De altfel, pe unde s-o fi rătăcit carnetul meu de 
cecuri? Şi portofelul meu? Şi banii mei pe care-i port 
întotdeauna într-un buzunar al pantalonilor, cel din stânga 
sau cel din dreapta? Am dat de bani în buzunarul 
pantalonilor lui LM pe care-i purtam în noaptea când 
fusesem la Roscoff. În ce vestă transferasem portvizitul şi 
carnetul de cecuri? De fapt, nu purtasem haină, doar 
pulovere şi o canadiană. Nu erau în canadiană. „l-am ars 
odată cu hainele mele, m-am gândit. lată-mă fără acte şi 
doar cu banii lichizi care-mi rămân. N-o să ajung departe.” 
Asta mă lăsa destul de nepăsător. Chiar aş spune că m-am 
simţit mai uşor. 

N-aveam de gând să părăsesc propria-mi persoană şi 
ceea ce regulamentele numesc „identitatea mea”, adică 
faptul de a fi eu însumi şi de a nu putea fi confruntat cu 
altul. Imi era perfect egal că ceilalţi n-aveau nici cea mai 
mică dovadă că eu sunt Gilles Laborde, profesor, locuind la 
Rennes, pe strada d'Antrain nr. 8. Ştiam eu, şi asta era de 
ajuns. Fiecare dintre gândurile mele, dintre amintirile mele 
îmi garanta personalitatea. Domneam asupra universului 
meu interior; îi recunoşteam până şi incoerenţele şi toate 
zonele de umbră. Am protestat întotdeauna împotriva 
obligaţiei de a-mi prezenta „actele” la vreo graniţă. E destul 
să mă întrebe cine sunt, şi eu spun. Pungaşii au toate 
hârtiile necesare. Adesea îmi închipui o lume deschisă şi 
accept ideea că sunt primul ei cetăţean, cel care se plimbă 
fără dovada că este identic cu el însuşi. 

In ceea ce priveşte banii, simplu: era de ajuns să mă 


250 


prezint la agenţia mea personală, să cer un cec şi îmi 
puteam retrage toţi banii din cont, douăzeci de mii de 
franci, cred, lest mizerabil pe care l-aş putea duce cu 
uşurinţă în buzunarele pantalonilor, douăzeci de bancnote 
de cinci sute în stângul şi douăzeci în dreptul, destul ca să- 
mi ajungă din belşug pe timpul de care aş avea nevoie ca 
să scriu, într-un hotel modest. lar hotelierul s-ar mira că 
scot în fiecare zi altă bancnotă de cinci sute de franci ca să- 
mi plătesc pensiunea. Ar crede că are de-a face cu un om 
care se bucură în tihnă şi cu modestie de roadele unui furt 
mărunt. Aş pleca mai înainte de a-i fi stârnit bănuielile. 
Oamenii nu judecă. 

Lui LM o să fiu silit să-i las bani lichizi. Suspinând, am 
îndoit zece bancnote de o sută de franci sub scrumiera în 
formă de anvelopă. Imi mai rămâneau trei sute de franci. 

Sunt sărac, am mai spus-o, şi nu-mi place să plătesc nici 
ceea ce sunt dator. Nu e nicio avariţie în asta. Sunt generos 
cu mine şi cu cei pe care-i iubesc, dar înclin cu uşurinţă să 
cred că o soartă zgârcită m-a strâns în nişte hotare prea 
strâmte. Protestez împotriva acestui slab orizont bancar 
care nu-mi îngăduie niciodată să zbor spre tărâmuri 
îndepărtate. Poate trăiesc prea bine zi de zi, beau vin bun, 
mănânc specialităţi de carne, fac mici călătorii la sfârşitul 
săptămânii la Paris sau cu D&/ie, dar îmi refuz multe lucruri 
nefolositoare. Ei, hai, n-o să dau înapoi; scrisoarea era 
scrisă, iar banii jertfiți. Mă simţeam, în orice caz, mai 
uşurat. Şi din răutate, şi din bucurie, şi de foame, am 
hotărât să prânzesc în mod plăcut, cu proviziile tale. Nu-ţi 
spun cutiile pe care le-am deschis, fiindcă ţi-aş crea, în cele 
din urmă, o imagine prea materială despre mine, iar eu 
sunt numai spirit, iar plăcerile trupului nu slujesc decât să-l 
mai exalte un pic. 

N-am ascultat „tranzistorul” care cu siguranţă ne 
povestea unde votaseră marii noştri oameni şi ce procentaj 
de alegători se deranjase, consideraţii care nu prezintă 


251 


niciun interes. Vorbele astea fac parte din ceea ce eu 
numesc  „felicitările găunoase”, torsul democratic. Râd 
întotdeauna de modul solemn în care Leon Borzec, care 
prezidează biroul la care votez la Rennes, deschide unul 
dintre lacătele urnei, în timp ce primarul îl deschide pe 
celălalt, iar buletinele se împrăştie pe covorul verde. 

Deci, cu spiritul exaltat (notează terminologia veche din 
domeniul alcoolurilor: spirt de vin, spirturi, spirtoase) am 
hotărât să profit de soare şi de aerul călduţ, ca să dau 
pentru ultima oară o raită pe insulă. 

Era o plăcere tristă. Un prieten ţi-a împrumutat casa de 
mult. Şi casa asta a ajuns ata. O să pleci şi ea se desprinde 
brusc de tine. Ar fi nepotrivit să te întorci din propria-ţi 
iniţiativă, mai înainte de a ţi se îngădui. Pereţii s-ar simţi 
stânjeniţi. Văzusem de acum insula cu ochii aceştia de 
îndrăgostit trădat. 

Era călduţ încă, aproape cald, nicio pală de vânt, şi 
nimeni nu acostase de la plecarea femeii de serviciu. Insula 
se întindea sub picioarele mele; îi cunoşteam toate tainele, 
faleza abruptă de la apus care se înfunda în mare, stâncile 
dinspre nord care o străjuiau pe Délie, coasta de la miază- 
zi, potecile, casa şi portul; podişul gol, întins, care culmina 
cu agata, dunele de la est pe care nu le încercasem pe 
toate. Am mai mers un pic făcând noi zig-zaguri pe solul 
format din pământ, nisip, plante de nisip, scoici goale şi 
câţiva ciulini albaştri care nu se temeau de dinţii măgarilor. 
Mintea îmi era hoinară, dar nu golită de gânduri, bântuită 
pentru o clipă de imagini orbitoare, vreau să spun care mă 
împiedicau să înţeleg ce vedeam în momentul ăsta, o 
suprafaţă marină care părea mai înaltă ca insula, de parcă 
Albatrosul tanga sau rula, iar marea îşi pierdea 
orizontalitatea fundamentală. 

Imaginile astea aparţineau toate personajului meu 
dinainte, cel care lua un tren la Rennes pe la ora două, 
după ce votase, fericit de mica vacanţă, fericit s-o 


252 


regăsească pe Délie descoperită, astupată, răzuită, operată 
de herniile ei, întărită, revopsită, o iapă nouă. Aveam să 
anunţ primăvara pe mare, ca o rândunică, strigând prin 
micile porturi adormite că încep iarăşi croazierele, că 
grozama a înflorit, la fel ca mimozele şi orhideele de pe 
câmpie. 

Trenul era plin de englezoaice tinere care aveau să se 
îmbarce la Roscoff. Vorbeau tare şi râdeau în hohote. 
Căutam motivele surescitării lor. Poate sentimentul că sunt 
în trecere, în răstimpul dintre două vieţi, poate 
deschiderea, ispita încercată vreme de o clipă, de a cobori 
din tren şi de a se duce cu geanta în spate să facă turul 
incintelor parohiale, simplu pretext de a merge pe 
drumeaguri goale, înfulecând biscuiţi de grâu negru. Să 
irosească un pic de tinereţe. Aşezându-mă în mijlocul lor 
eram un om pe care-l vedeau şi nu-l vedeau, cineva între 
tată şi bunic, bărbat şi francez. Mă străduiam să nu dau 
impresia că înţeleg ce spun, ca să le încurajez să se 
exprime în voie. Una dintre ele a azvârlit pe la Mur-de- 
Bretagne fraza: „Dont look at him and tell me everything 
about him”. Privirea mea a rămas la fel de vagă în timp ce 
fetele izbucneau în râs, părând absorbite de linia de apă a 
lacului Guerledan. Au spus tot felul de prostii, de fapt orice 
şi nu era treaba mea să mă ocup de ele. Eram singurul 
punct de convergenţă posibil al glumelor lor, un simplu 
obiect de batjocură. 

Şi cu toate astea, după ce vreme de câteva clipe m-am 
simţit purtat de legănatul plăcut al jocurilor lor, începeam 
să am dureri de stomac. Simţeam cruzimea supremă a 
existenţei, aceea de a nu fi nimic în faţa altora, că aceştia 
nu-şi dau seama în ce măsură sunt esenţial pentru axa 
lumii, eu, bărbatul de cincizeci de ani, încă foarte puternic 
şi foarte marcat, deschis şi totodată închis. Ele râdeau. Una 
spunea că sunt blând ca o oaie din Argyll, alta că vede că 


10 Spune-mi totul despre el, fără să te uiţi într-acolo (engl.). (N. t.) 
253 


am nişte ochi de lăcustă (grasshopper eyes), alta zicea: „Un 
Hamlet bătrân!” Am făcut o sforţare de necrezut să nu arăt 
că sunt jignit, dar litania continua, iar bătrânul Hamlet era 
pus pe acelaşi plan cu oaia din Argyll în simpla enumerare 
lirică. Au mai spus: „/ike and old lady în the restroom”!!, iar 
eu mi-am amintit că uneori mi se spunea „doamnă” din 
cauza părului meu lung. Mi-a trecut prin minte că sunt tot 
ce spuneau ele la întâmplare: lăcustă, oaie blândă, cucoană 
bătrână, Hamlet, Macbeth şi Christos şi Hercule Farnese şi 
Monty Python, ceea ce le făcea să se tăvălească de râs. 
Când au ajuns la Frankenstein am început iarăşi să mă 
manifest. Traversam pădurea de la Saint-Amboise lângă 
Huelgoat şi m-am gândit la acel sfânt episcop al Milanului, 
mare doctor al bisericii, care scrisese tratatul Despre 
fecioare şi Căderea unei fecioare închinate Domnului. Şi mi 
le-am închipuit pe toate fetele astea ca pe nişte fecioare 
din punct de vedere spiritual, dacă nu trupeşte. Şi toate 
umbrele morţilor din landa bretonă între stânci şi arbuştii 
înalţi şi mlaştinile adânci. Şi m-am simţit fericit pe lumea 
asta. Atunci le-am spus în engleză: „Vrăjitoare, zâne sau 
doar fecioare?” Ele au râs din toată inima, una s-a ridicat, 
mi-a dat un sărut de împăcare pe obraz şi am călătorit ca 
prieteni. Conversaţia odată întreruptă, mă priveau ţintă de 
parcă eram un om ciudat, neangajat în nimic şi care avea 
ambiția supremă de a ajunge la esenţa omului. Mă 
socoteau deodată drept un tip care, desigur, scăpase 
tuturor clasificărilor anterioare, fără îndoială un înţelept, un 
guru din Occident. Şi erau gata să intre în secta mea. Dar 
trenul sosea în gara maritimă şi m-au uitat îndată după ce 
au schiţat un vag salut dând din cap. Şi am pierit din ţeasta 
lor de pasăre (bird's skull). 

La Roscoff în duminica aceea am dormit într-un hotel de 
comişi voiajori în faţa portului de pescuit. Era acolo o masă 
de oaspeţi şi m-am aşezat şi eu la ea. Perorasem despre 


11 Seamănă cu o bătrână doamnă într-o toaletă (engl.). (N.t.) 
254 


ascensiunea stângii anunţată începând de la ora douăzeci 
datorită intervalurilor extreme. Şi cuvântul furculiţă!? ne-a 
făcut să râdem în timp ce tineam strâns furculita mică şi 
lungă cu doi dinţi de curăţat picioarele de crab. Am 
schimbat semne de recunoaştere: glume, adrese folositoare 
cu mult respect faţă de rezerva mai mult sau mai puţin 
afectată. Vreau să spun că cei care voiau să facă pe 
misterioşii n-au fost lăsaţi de-o parte. Am fi primit în 
mijlocul nostru şi un ucigaş în misiune sau un profet în 
căutare de învăţăcei, cu aceeaşi simplitate tandră. Ne 
exprimam în franceză, cunoşteam fineţurile, ne plăcea 
mâncarea bună, dar nu prea scumpă, toţi vindeam câte 
ceva, puţin conta că erau nişte vechi poeţi uitaţi. 

După cina asta frăţească, mă dusesem singur la capătul 
digului, şi nu ştiam că dincolo de luminiţele clipitoare ale 
insulei Batz, altă insulă în formă de migdală sau de albatros 
fără cap, fără picioare şi fără aripi, mă aştepta. 

Adormisem foarte fericit şi cu o uşoară strângere de 
inimă, ca de fiecare dată când mă pregătesc să alunec pe 
mare, chiar pe cea mai liniştită mare. Cu fereastra deschisă 
o auzeam lovind cheiul, şi pescăruşii mă asigurau că nimic 
n-o să se schimbe niciodată. 


M-am pomenit, fireşte, din nou, într-o scobitură a 
dunelor. Cele mai mici crengi pe care le înfipsesem în 
fundul gropilor vizitate erau tot acolo şi mă asigurau că n-o 
să cad în cea cu cuvintele încrucişate sau în cea cu 
excremente uscate. Am făcut din nou încercarea cu spatele 
şi cu braţele întinse. Am făcut câteva descoperiri: un cimitir 
de scoici sau o încercare de a scrie cu scoici răvăşite de 
ploaie sau de vânt; un adăpost constând dintr-o cadă veche 
de baie, culcată pe o parte şi vârâtă în peretele unei gropi 
destul de adânci. Nu m-a interesat cu adevărat decât un fel 


12 În franceză, termenul care desemnează, în statistică, intervalul dintre 
valorile extreme: „fourchette” înseamnă şi furculiţă. (N. t.) 


255 


de tranşee de adâncimea unui stat de om şi care oferea cel 
mai bun post de observaţie spre est şi sud-est. Puteai 
rezema cu uşurinţă o lunetă de marginea de est. Mi-a 
trecut prin gând că aveam să găsesc una în locul cel mai la 
îndemână, şi am găsit-o. Nisipul abia acoperise forma 
geometrică a unei lăzi învelite în plastic şi conţinând o 
lunetă şi binocluri. Nimic nu mi se părea cu neputinţă pe 
insula ta. Ceea ce imaginam eu, tu descoperiseşi înaintea 
mea cu aceeaşi logică. Insula era o casă mare unde nu te 
miri niciodată să găseşti cu ce să faci lumină la intrare de la 
fiecare priză şi când creşte mareea. 

Am petrecut multă vreme observând sectorul de orizont 
care mă interesa: atingeam în treacăt vârful Bloscon la 
extremitatea de est a Roscoff-ului, luam la ochi insula 
Callot, apoi străbăteam cu privirea golful Morlaix, vârful 
Primei şi, departe, vârful de granit roz al Cornişei bretone, 
ca să mă opresc la Sept-lles. Aerul era atât de limpede, iar 
marea atât de liniştită, încât puteam citi numele 
vapoarelor. L-aş fi recunoscut pe LM la cârmă, trecând pe la 
est de Batz. 

Am rămas acolo nesfârşit de multă vreme, observând 
pescarii care se credeau liniştiţi şi singuri sub bolta cerului, 
şi când mă gândeam că am altceva de făcut, ridicam din 
umeri, mânios împotriva acestei necunoaşteri de sine care 
mă împingea să acţionez în timp ce nimic nu mă mulțumea 
mai deplin decât să-mi plimb privirea autoritară peste 
mare. Nu spun ce am văzut, asta ar fi de domeniul 
anecdotei. Nicio imagine a vieţii mele nu s-a interpus între 
aceste viziuni simple de om care pescuieşte, scuipă şi 
fumează şi interpretarea directă pe care am făcut-o. Altfel 
ţi le-aş fi arătat, fiindcă îţi datorez toate gândurile mele (ca 
şi relatarea tuturor faptelor mele), din clipa când am pus 
piciorul pe insula ta. 

Un nor destul de negru a întunecat brusc suprafaţa mării 
şi lumina care parcă anunţa căderea nopţii, deşi, cu 


256 


siguranţă, nu era mai mult de ora două. Am pus în ordine 
instrumentele tale optice şi m-am întors spre casă aproape 
alergând. Ţineam morţiş să mă urc în pod. Am luat scara 
din magazie şi m-am slujit de ea ca de un berbece ca să 
împing trapa de la intrare. Berbece e un cuvânt violent: 
trapa s-a deschis cu uşurinţă şi a rămas blocată, după cea 
trecut un pic de verticală. 

Am putut propti picioarele scării şi am urcat îndată cu 
aceeaşi seninătate sufletească şi cu mult mai puţină 
nelinişte decât în prima zi. Mă aşteptam la orice, la cadavre 
mumificate în  sarcofage deschise, la fotografii 
sardanapalice şi piramidale, cum se spunea pe la 1830, la 
amante ale Dumnezeului LM, la colecţii copilăreşti de 
insecte şi fluturi. Şi mă pomeneam pur şi simplu în faţa unui 
pod clasic cu cufere vechi, lăzi de cărţi, manechine de 
nuiele, obiecte din ghips ciobite, maşini de cusut, de scris, 
de vorbit, de vâslit, de tricotat stricate, o scândură de 
călcat, o maşină de tăiat hârtia, un mic strung, un 
fierăstrău; oale ciobite, oglinzi pălite, desene de copii, un 
fotoliu leagăn în care m-am aşezat şi m-am legănat, 
remarcând poate o uşoară tendinţă de slăbire a 
articulaţiilor din stânga. Era de ajuns să mut greutatea 
corpului un pic mai spre dreapta şi puteam, cheltuind foarte 
puţină energie, să întreţin o mişcare pendulară de ordinul 
veşniciei. 

Nu era un loc potrivit pentru gânduri energice. Prea 
multe obiecte cereau un pic de atenţie şi o uitare definitivă. 
Cel puţin aşa credeam. Mă simţeam iarăşi bine. Mă 
simţeam bine peste tot în această ultimă zi, ca un om care 
o să primească lovituri şi care savurează liniştea şi tăcerea. 
Înţelesesem foarte repede că legănându-mă într-un anumit 
fel puteam face fotoliul să înainteze, să dea înapoi sau să 
pivoteze. Dar am descoperit că grămezile de lucruri erau 
aşezate de-a lungul culoarelor destul de largi pentru ca să 
poată trece rocking-chair-ul. Mă aflam pe un drum de jocuri 


257 


folosit adeseori. Mi-am închipuit că grămezile astea nu 
fuseseră puse astfel cu bună ştiinţă, din prima zi, şi că, în 
urma unor întâlniri stingheritoare, fotoliul fusese împiedicat 
să înainteze. Lucrurile care-i stăteau în cale fuseseră 
deplasate ca să elibereze drumul. Deşi genul ăsta de 
cosmogonie mă interesa încă, eram sigur că e vorba de 
ceva făcut de copii. 

În centrul labirintului, grămada de haine era locul 
travestiurilor şi al vechiturilor. Se cobora cu greu din fotoliul 
balansoar, picioarele de copil nu ajungeau până la podea, şi 
se rostogoleau pe catifea şi pe mătase, în mirosul fad şi 
acru al sudorilor moarte. Se alegea un pantalon în dungi şi 
o jachetă, o rochie de mireasă, fiindcă erau doi pe fotoliu, 
tatăl şi sora LM şi JM, Julie, fata care avea să moară. Se 
urcau din nou în caleaşcă şi ajungeau repede în apropierea 
hotelului, închipuit de o veche saltea reprezentând camera, 
de nişte cratiţe reprezentând bucătăria şi de câţiva clopoței 
pentru chemarea personalului de serviciu. Se opreau mai 
întâi la recepţie - un birou scos la reformă - luau o legătură 
de chei vechi, spuneau că sunt foarte obosiţi şi că urcă 
numaidecât în cameră. Clic-clac, face cheia în broască şi 
urmează jocul de-a soţii în sfârşit singuri, dezbrăcaţi îndată 
şi lipiţi unul de altul în puţina lor căldură. 

Sunt şi alte trasee, dar toate încep cu ochiul de geam al 
Templului şi cu hainele. Te poţi întoarce pe loc cu un sfert 
de circumferință şi să porneşti pe drumul pustiului, 
îmbrăcaţi în cow-boy şi cu o rochie înflorată, au ajuns într- 
un spaţiu liber, sub nişte munţi închipuiţi de nişte căpriori şi 
de un arbaletrier. Se agaţă de ei, îi urcă, se ascund şi se 
lasă să cadă pe umerii imprudentului care trece fără să 
bănuiască ceva, călare pe o rață. La Sud, ajungi în ţara 
cărţilor ilustrate care nu reprezintă vreun loc deosebit, 
închipuit dinainte, ci toate minunile lumii. Copiii le citesc 
stând pe burtă, cu obrajii rezemaţi în palmele deschise în 
formă de lalea. 


258 


Urmăream toate drumurile Mattius cu siguranţa şi 
pasiunea nenorocită a unui câine solicitat de prea multe 
urme. Le miroseam pe toate, mă repezeam, făceam 
stânga-mprejur, cădeam pe gânduri, visam, mă avântam şi 
mă opream brusc. In niciun alt loc al casei nu avusesem o 
asemenea impresie de viaţă... prin simpla legănare a 
trupului, pe străzi de vis şi prin închipuirea teatrală a unor 
puncte de existenţă ici şi colo. O funie uzată atârna de o 
grindă - loc de caznă; acum n-ar mai fi spânzurat niciun 
şoarece, dar ea strânsese gâtul fetei moarte mult mai 
târziu, prosteşte, din cauza unei boli. 


Norul negru dispăruse, iar ziua îşi redobândise toată 
strălucirea. Podul fără ferestre era luminat de jeturi de 
soare care ţâşneau prin găuri infime şi printre plăcile de 
ardezie prost îmbinate. Razele astea luminoase construiau 
o geometrie spaţială uşor de urmărit în deplasările ei 
laterale şi căzătoare. Soarele coborând spre apus şi rotindu- 
se nu mai pătrundea prin unele orificii, dar le aprindea pe 
altele. Fiecare rază materializa miliarde de particule de praf 
pe care le stârniseră drumurile făcute de mine în balansoar. 
Dacă le-aş fi putut examina mărindu-le îndeajuns, aş fi găsit 
fragmente de Keratină, resturi de piele pierdute de Julie şi 
Laurent. Dar majoritatea, agitate de vânturile rotitoare care 
se strecurau prin aceleaşi găuri şi aceleaşi crăpături ca şi 
soarele, fuseseră lipite pe pereţi de umiditate şi mistuite de 
ghips. Mai rămâneau destule pe care le amestecasem cu 
toate celelalte prafuri vegetale, minerale, ca să mă hrănesc 
cu un fel de plancton aerian care mă făcea întrucâtva 
antropofag şi mâncător al trupurilor voastre de copii (dar 
cuvântul „antropofag” care implica o tăietură în carne vie 
nu se potrivea cu prânzurile astea de deşeuri). Ceva din 
vechea voastră substanţă trecea în mine. Legănarea 
voluntară sau involuntară pe care o impuneam fotoliului m- 
a stingherit curând, şi am căutat un loc al podului unde să 


259 


mă aşez ca să mai meditez. Nu voiam să mă întind pe 
salteaua ta care închipuia camera, nici să mă aşez pe vreo 
ladă cu cărţi (aş fi fost ispitit să le scot ca să înţeleg ce 
criteriu îndreptăţea exilul lor în pod); nu-mi plăcea mirosul 
trecut al grămezii de haine. În mod ideal, mi-ar fi plăcut să 
descopăr o canapea stingheră care să fi fost adusă în pod 
după 1945, din cauza vechimii ei şi a faptului că era 
desfundată. Pe un astfel de jilţ pe care îl vei fi cunoscut la 
parter, dar care, pentru tine, nu va fi făcut parte din 
universul copilăresc al podului, aş fi putut medita cu 
seninătate. Dar îmi părea vădit că podul fusese păstrat în 
starea asta de o jumătate de veac, nu spun părăsit. La fel şi 
salonul. LM pesemne că urca uneori în pod ca să audă 
aceleaşi zgomote de acum cincizeci de ani. Fără îndoială, 
urca tot cu Julie până la moartea ei (prin 1945) şi aş fi fost 
tulburat să descopăr în palatul dragostei lor un jurnal de pe 
vremea Ocupaţiei, vreo cartelă de alimente sau vreo 
bucată de prăjitură la liber atât de proastă, încât de treizeci 
şi cinci de ani nicio insectă şi nicio rozătoare nu dorise să o 
atace. Am căutat şi n-am găsit nimic, nici vreun timbru 
dedicat luptei împotriva tuberculozei, datat, niciun jurnal 
clandestin, şi a trebuit să mă mulţumesc cu ipoteza mea 
şubredă. 

In cele din urmă am ales locul cel mai primejdios, în 
mijlocul vechilor maşini, aşezate astfel încât copiii puteau 
să circule printre ele şi să le facă pe toate să meargă. Deşi 
eram de două ori mai înalt şi mai voinic decât ei, am izbutit 
totuşi să mă aşez pe marginea unui mic strung, cu faţa la 
maşina de cusut, şi mi-am închipuit-o pe Julie învârtind 
manivela sau acţionând pedala. Atunci am făcut o 
descoperire uluitoare: acul maşinii era pus pe o bucăţică de 
stofă galbenă - bunele gospodine pun aşa ceva în locul 
unde acul se înfige în gaura lăcaşului suveicii. De fapt nu 
era o bucată oarecare de fetru, ci, când am dezdoit-o, am 
văzut că-i o stea galbenă având în interior inscripţia evreu. 


260 


Pornind de aici, puteam face toate presupunerile: familia 
Mattius era de evrei, sau doi dintre strămoşii lor erau evrei. 
Sau nu erau evrei, dar nu avuseseră dreptul de a veni pe 
insulă pe vremea Ocupaţiei, şi un neamţ fusese cel care 
culesese steaua asta, un neamţ care nu era nazist, fiindcă 
ceilalţi nu s-ar fi atins de ceea ce socoteau drept un semn 
de infamie. Nu mă puteam hotărî nicicum. Totuşi, mi se 
părea că ipoteza mea conform căreia familia Mattius nu 
locuise pe Albatros în perioada Ocupaţiei, rezista. Mă 
puteam interesa la pescarul de homari. lată că doream 
vizita acestuia. Pe picior de plecare, aveam multe lucruri 
să-l întreb. Nimic nu era mai nevinovat decât să-l întreb 
despre insulă. Puteam foarte bine să fiu un prieten al lui LM 
şi să nu cunosc viaţa lui de insular. Am repetat de câteva 
ori cu voce tare întrebarea pe care i-aş pune-o: „Pe vremea 
Ocupaţiei ce era pe-aici, prin zona coastei? Dar la Albatros? 
Au fost nemti pe-aici?” 

Eram eliberat de grija asta imediată, dar steaua asta... 
Am îndoit-o şi am pus-o pe maşina de cusut; mă simţeam 
cam obosit. Dădeam prea multă importanţă acestei 
descoperiri. lar spaţiul străbătut de sulițe de lumină mă 
interesa mai puţin, de parcă toată materia luminoasă se 
condensase într-o picătură uriaşă care, căzând, luase forma 
unei stele. Soarele a dispărut, fără îndoială din cauza altui 
nor negru, şi în pod s-a făcut aproape noapte. Am profitat 
de asta ca să mă îndepărtez de maşina de cusut, de vechiul 
dictafon şi de toate aparatele care nu mai tăiau şi nu mai 
călcau. 

Mergeam încetişor orbecăind şi am auzit că cineva intră 
în casă şi deschide toate uşile. De ce nu chema? Oricine ar 
fi putut intra, chiar Laurent Mattius. Aveam noroc că eram 
în pod cu scara trasă sus, cu trapa închisă nevăzut, 
inaccesibil. Dar eram totodată orb şi osândit la nemişcare. 
Am pipăit cu piciorul, am simţit salteaua-cameră şi m-am 
culcat pe ea ca să trec neobservat şi să ascult mai bine. 


261 


Paşii răsunau în toată casa. l-am auzit foarte aproape, sub 
trapă, fără îndoială; s-au oprit o clipă, apoi s-au îndepărtat, 
iar bărbatul - erau paşii unui bărbat - a coborât scara de la 
etajul întâi la parter, pe urmă, după ce a deschis uşa 
pivniţei, a plecat, fără îndoială pe scara ce ducea la port. 

Am aşteptat multă vreme ţinându-mi răsuflarea când mă 
gândeam la el, ceea ce era absurd, respiraţia după aceea 
fiind inevitabilă şi mai zgomotoasă. „Atmosfera” mi se 
părea străbătută de vechi prezenţe sau de martori tainici. 
Vizitatorul zgomotos putea să fi lăsat în urmă un alt 
vizitator desculţ sau, mai prozaic, încălţat cu papuci de 
pâslă pentru ca să mă liniştesc şi, în cele din urmă, să ies 
din ascunzătoare. Ştiam că asta n-are niciun sens, dar mă 
cuprindea tot mai mult o teamă serioasă şi totodată 
stăpânită, redobândindu-mi curajul arătat odinioară în toate 
împrejurările excepţionale, plăcerea delicată de a mă simţi 
întreg şi ameninţat, vulnerabil şi puternic, plin de frică şi de 
curaj. 

Minutele treceau; minute, n-o spun la întâmplare: o 
veche obişnuinţă din copilărie mă făcea să număr muteşte 
până la şaizeci şi să însemn minutul scurs apăsându-mi un 
deget, apoi altul etc., cu cele zece degete răsfirate pe 
saltea. Şi continuam să apăs până când alt minut transfera 
puterea musculară şi nervoasă în degetul următor. 
Reuşeam să număr cu tot trupul fără să fac să defileze prin 
faţa mea cifra secundelor, ci mai curând o măsură foarte 
apropiată, bine acordată la ritmul meu personal. Dacă 
precizez asta, o fac ca să-ţi arăt că nu sunt firesc în nimic şi 
că cea mai măruntă dintre faptele mele se bazează pe un 
nou studiu sau pe un automatism pe care l-am elaborat de 
multă vreme... Ai văzut, mă gândesc chiar să-mi controlez 
respiraţia. Şi am trăit perioade întregi de viaţă în ritmul de 
trei inspiraţii, urmate de trei expiraţii, ca adepţii alergărilor 
de dimineaţă. Înlocuiam astfel aventura exterioară absentă, 
sau firavă, prin aventura interioară. (Curios, n-am fost ispitit 


262 


niciodată de yoga, disciplină învățată.) 

N-o să părăsesc universul jocului. Cred că moartea mea o 
să mă înveselească prin bruscheţea ei sau prin îndelungata 
ei apropiere. Bruscheţe: o maşină se năpusteşte spre mine, 
un deget apasă pe trăgaciul unui revolver care mă 
ameninţă, şi am timp să mă joc cam o miime de secundă. 

„N-o să mă învingeţi, eu mă joc!” le-aş fi putut striga 
tuturor călăilor mei. Şi, stând pe salteaua asta, mi s-a părut 
deodată că făcusem o descoperire capitală. Acţionam 
astfel, într-adevăr dintotdeauna? Eram într-atât de 
insesizabil, de inaccesibil pentru orice emoție adevărată? 
Cu siguranţă că nu. Şi îmi aduceam aminte de o mulţime de 
emoţii simţite, de elanuri frăţeşti, dorinţe trupeşti, accese 
de milă, căutări de entuziasme împărtăşite, mesianism 
uman, sau mai negativ, de furia de a dărâma, pesimisme 
(plural voit) active, dispreţ violent. 

Studiind emoţiile astea (în timp ce al optulea deget, al 
treilea de la mâna dreaptă se sprijinea în grabă pe saltea, 
fiindcă cel de-al şaptelea minut al timpului-Laborde se 
scursese), le sesizam parcă în legătură cu un flux de 
percepții venite spre mine. Vreau să spun: nu sunt eu 
singurul care descoperisem spiritul ăsta frăţesc, trupul care 
putea fi dorit, fiinţa asta care putea stârni milă sau ură sau 
dispreţ etc., existase un drum spre mine, eu răspunsesem 
unei solicitări a privirii şi a creierului meu, a urechilor şi a 
creierului meu. Cele ce erau de admirat sau de natură să 
stârnească milă veniseră spre mine şi, din recunoştinţă, mă 
învoisem pentru o clipă să admir sau să-mi fie milă. 
Neajunsul acestui dus-întors era acela că nu-l controlam pe 
celălalt, pe cel care stârnea emoţiile, şi că el avea să pună 
stăpânire pe reacţiile mele şi să le deformeze după propriul 
lui flux şi reflux. Aveam să sufăr cu adevărat de pe urma 
acestei transformări pe care n-o puteam controla. Dădusem 
ceva şi - ce îndrăzneală! — mi se trimitea înapoi altceva. 
Care era raportul ăsta blestemat? Faţă de o carte, de un 


263 


film, trecusem prin emoţii adevărate. Acceptam frumuseţea 
asta fixată, oprită, reproductibilă. Ea nu mă făcea să sufăr 
cele o mie de înţepături de nesuferit ale dialogului cu un 
spirit fals (adică rău acordat cu nota mea /a). 

Ajunsesem la o fază de mizantropie generalizată. Ceilalţi 
mă stânjeneau în orice caz. Dacă mi se opuneau, mă 
combăteau, fireşte. Dacă mă iubeau şi îmi dădeau 
dreptate, simţeam aproape aceeaşi stinghereală, într-un 
mod mai subtil. Însăşi aprobarea lor îmi părea o jignire. Un 
da implică un nu răsturnat. Şi însăşi existenţa unui nu 
respins mi se părea insuportabilă. Dacă mi se întâmplă 
adesea să gândesc: „Trebuie să-i iubesc pe ceilalţi oameni, 
lumea nu se va schimba decât prin dragoste”, eram sincer, 
dar îmi  închipuiam o dragoste instantanee prin 
manifestarea şi durata ei. leşeam pe străzile din Rennes la 
ora când mulţimea se grăbeşte pe trotuare, şi îi iubeam pe 
toţi oamenii, le zâmbeam, mă dădeam la o parte în faţa 
unei doamne bătrâne, o priveam ca un îndrăgostit pe 
femeia cea mai urâtă ca să-i încălzesc inima, le dădeam 
curaj copiilor care se simțeau rău în îmbulzeala asta, 
făcându-le o mică strâmbătură prietenească. Eram dintr- 
odată fericit şi încântat de bunătatea mea. lată, aşa ar fi 
trebuit să fie lumea, un univers în genul celui al lui Gene 
Kelly, de cântăreţi în ploaie, de vânzători-jongleuri de 
portocale, de zidari galanţi, de poliţai puşi pe şotii. 
„Evacuam” problemele cele mai grave, negându-le orice 
greutate reală. Muribunzii plecau în călătorie ca să ajungă 
cel puţin până la Samarkand. Universul apăsător al 
raporturilor familiale, prieteneşti sau de dragoste era 
înlocuit printr-o lume a frăţiei depline şi rapide. Atunci eram 
contrariul unui mizantrop îngust. Îi iubeam pe toţi oamenii, 
inclusiv pe cei mai grosolani, cei mai ostili, cu condiţia să 
nu mă fi cunoscut încă. li iubeam ceva mai puţin pe cei pe 
care-i revedeam a doua zi. Cu o zi înainte mă încântaseră. 
Minţiserăm, ne ridicaserăm în slăvi măreţia sau nemernicia 


264 


bănuite. Merseserăm atât de departe, încât nu puteam s-o 
luăm de la capăt. Dacă declaraţia de intenţii trebuia „să 
vedem despre ce-i vorba”. Ne întoarcem la viaţa greoaie şi 
la calculele meschine, aveam să ne negociem raporturile: 
„Sufăr de cutare slăbiciune şi am cutare înzestrare. Dar 
dumneata?” lar celălalt se spovedea pe loc, trişând un pic. 

Uneori sunt predispus la bunăvoință şi orbire. Obosit să 
fiu singur şi să mă aprind pentru toţi, îmi concentrez razele 
asupra unei singure persoane şi o admir socotind că e bine 
luminată. Capacitatea mea de a admira o iau drept 
minunatele ei însuşiri. lubesc. Continui să iubesc omenirea 
în general, îmi plimb Dragostea printre oameni. lar ei mă 
privesc cu încântare. Nu se înşală: îi vedeam superficial; în 
prezent ador persoana iubită şi le-o arăt. Cum am izbutit să 
mă orbesc singur? Ar vrea şi ei să ajungă aici, dar ochii li s- 
au deschis, sau nu se simt destul de slabi. Mă privesc cu 
simpatie şi aşteaptă. Într-o zi nu ne mai văd pe noi, 
îndrăgostiţii. Nu mai iradiem. Ar fi trebuit să ne fi despărţit, 
că iadul o să ne înghită. Dacă nu ne eliberăm. Femeia asta 
pe care o iubeam, bărbatul ăsta pentru care aveam un 
sentiment de prietenie nu sunt vinovaţi sau sunt tot atât 
cât mine. Am ajuns iarăşi să nu ne mai suferim. În acelaşi 
timp, lumea exterioară îşi redobândeşte culorile, ar trebui 
să ne năpustim asupra ei. Ca s-o luăm de la început? Ca să 
ne jignim iarăşi? Şi mă ascund în singurătate, nu mai 
zâmbesc trecătorilor de teamă ca nu cumva vreunul să vină 
spre mine şi ciclul să înceapă din nou. Mizantropie 
generalizată, dragoste universală, dragoste restrânsă, 
mizantropie restrânsă apoi generalizată, înainte de 
întoarcerea dragostei universale etc. 

Duşman, pentru o vreme, al speciei umane, cerusem opt 
zile de concediu decanului. In scopuri personale. Nu-i 
puteam spune că-l suportam cu greu pe el, facultatea, pe 
studenţi, pe nenorociţii de rennezi, pe francezi şi tot rahatul 
Lumii. Perioada de dragoste universală o cunoscusem pe 


265 


mare, din nou cu Délie: o explozie imediată, o fericire 
panicată atât de intensă, încât redusese durata fazei la 
această simplă plimbare între Roscoff şi Albatros. Eram cu 
totul gata pentru dragoste restrânsă. lar obiectul iubit a 
fost dublu - insula şi tu, LM, şi a fost o dragoste trainică, 
dragostea pentru un pământ gol înconjurat de apă, şi 
prietenia pentru un absent, pentru propria-mi descoperire, 
pentru îndrăzneala mea, nebunia mea şi modul acesta al 
tău de a scrie, de a fotografia, şi de a fi, şi de a locui, 
respectând copilăria şi moartea. 

lată că am prezentat problema. Şi dacă mă păzesc de 
alţii, de toţi cei care ne dau târcoale, o fac fiindcă ei simt că 
e ceva dubios în asta, că sunt un incorect, un invadator, 
fiindcă nu ne-a văzut împreună pe toţi trei - insula, pe tine 
şi pe mine. Şi dacă mă primeşti, o să aştepte cu răbdare să 
nu ne mai suportăm. Îi recuz dinainte pe martorii ăştia care 
se înmulţesc - copilul-spion, paznica şi pe bărbatul care 
păşea zgomotos. 

Nădăjduiesc că vorbele mele sunt plauzibile. Nu vreau să 
mă întorc şi să arăt că sunt coerente. Am demonstrat 
pesemne că omul e singur şi că aşa rămâne, în ciuda 
sforţărilor lui şi a câtorva întâlniri cu alţi oameni vii. Cred că 
asta s-a mai spus uneori. Trebuie să ne întoarcem 
întotdeauna la frică şi la contrariul ei - dragostea. 


Venise vremea. Toate degetele mele se sprijineau pe pat 
şi încă cinci de la cealaltă mână. Cel care mă stingherise 
era departe, iar spionul lui tăcut nu exista. N-ar fi putut 
rezista atât de multă vreme fără să facă lemnul să 
trosnească sau fără să strănute. Am deschis chepengul, am 
rezemat scara şi am coborât. N-am întâlnit pe nimeni. 
Acum chepengul era închis la loc, scara la locul ei, şi voiam 
să văd dacă puteam zăvori cealaltă trapă, care dădea în 
subterană, pentru ca nimeni să nu poată intra în casă. Am 
greşit uşa şi am intrat în singura pivniţă pe care n-o 


266 


cunoşteam încă, un laborator fotografic. L-am văzut în 
grabă, în mare grabă: nişte cuve, un valţ sclipitor, nu mă 
pricep. Trag zăvorul chepengului uriaş. Bun. Cât e ceasul? 
S-a şi făcut patru! De necrezut! Când încep să meditez... 

Eram din ce în ce mai sigur că trebuie să părăsesc insula, 
profitând de mareea prielnică de la 7,35. De unde rezulta 
că trebuie să fac o primă cercetare ca să găsesc o lampă 
puternică. Şi am mers de la un sertar la altul, de la dulap la 
comodă, prin toată casa. Pe deplin fericit. O spun de fiecare 
dată, fiindcă sunt sătul de tânguirile oamenilor (dar să nu 
ne abatem). Să cauţi o lampă într-o casă pe care crezi că o 
cunoşti la perfecţie, pe care ai scotocit-o timp de aproape o 
săptămână este un exerciţiu excitant. Asta înseamnă că 
ochiul tău n-a dat atenţie lanternelor şi lămpilor far. Poate a 
întâlnit mai multe. Asta îmi aduce aminte de vorbele lui 
Brassai despre lupul care nu vede varza şi despre capra 
care nu vede carnea. Eu nu văzusem lanternele. Trebuia 
deci să deschid peste tot şi să mă uit la toate cu o privire 
proaspătă, privirea căutătorului de lămpi. 

S-a petrecut ceva ce nu prevăzusem: am zărit un număr 
de lucruri pe care nu-mi aminteam să le fi văzut prima 
dată. Privirea mea, eliberată de obsesia majoră de a găsi 
acte, informaţii, fotografii, nu mai dădea nicio atenţie 
dosarelor şi albumelor. Ea vedea casa cu un ochi 
materialist, atent la lucrurile folositoare, la comodităţi. 
Eram un pic materialist în ce priveşte hrana şi vinul, dar 
descopeream cu totul altceva în afara lămpilor (am găsit 
două în stare de funcţionare, dar destul de slabe, ceea ce 
îmi oferea un pretext ca să-mi continui cercetările). 

Eram iarăşi în camera fetei moarte, şi am văzut, prins 
doar cu un ac în perete, un cartonaş cu inscripţia „Pomeniţi- 
o în rugăciunile voastre...” nu mai ştiu cum se numesc 
aceste in memoriam care seamănă cu fotografiile de la 
prima Comuniune. „Pomeniţi-o în rugăciunile voastre pe 
Julie MATTIUS, 10 mai 1927 - 10 octombrie 1945”, cu 


267 


fotografia ei, cam vagă, estompată, de parcă moartea ar fi 
făcut să-i pălească trăsăturile. Imi aduc aminte că văzusem 
aceeaşi fotografie, foarte clară, în albumul de familie. Deci, 
era vorba de „îndemânarea” unui tipograf specializat. Sau 
de o alterare provocată de expunerea la aer şi la lumină. 
Urmau câteva fragmente de texte cucernice, menite să 
îndrepte rugăciunea pe căile dragi celei care murise sau 
familiei ei. Îmi amintesc doar de „Dumnezeul nostru e un 
foc mistuitor” de sfântul Pavel şi de alte texte care nu mai 
exprimau focul, ci setea de Dumnezeu şi un fel de 
senzualitate de-a-ndoaselea, de parcă omul ar fi un osândit 
pe pământ. Îmi cer iertare că par să-mi bat joc, dar urăsc 
genul ăsta de mistică, lucru pe care-l ascund cu greu. Nu 
pot concepe niciun Dumnezeu al dragostei care să lase 
toată povara urei pe complicele lui, Diavolul, niciun 
Dumnezeu obiectiv, judecând cu ajutorul unor cântare 
foarte precise meritul exact al oamenilor, ţinând seamă de 
ereditate, de educaţie, de structuri mentale etc. Ceea ce 
conta era tinereţea lui Julie, frumuseţea ei tristă, 
catolicismul afişat la o dată când nu mai era primejdios să 
fii evreu (deci membrii familiei Mattius nu erau evrei). Era 
mai ales faptul că murise, în 1945. Fiindcă, dacă nu 
descopeream poza asta care purta data naşterii şi morţii ei, 
nimic nu mă îndreptăţea să mă gândesc că acea 
strălucitoare Julie pe care o descoperisem în album murise 
într-adevăr. Nu-mi mai rămânea decât să mă gândesc că-i 
născocisem moartea intrând pur şi simplu în camera ei. 
Fusesem emoţionat de oprirea vieţii în încăperea asta, la 10 
octombrie 1945, fiindcă fata murise aici, sunt sigur, şi totul 
rămăsese neatins. Doar fotografia asta fusese prinsă cu 
acul în perete. Era prinsă aici de mult, deoarece florile de 
pe hârtia colorată erau mai vii sub cartonaşul cu inscripţia 
„Pomeniţi-o”. Vreau să spun că nu era cu putinţă să o fi 
prins cineva cu acul în timp ce eu eram în pod, fapt care ar 
fi explicat de ce n-o văzusem cu o zi înainte. 


268 


Am deschis sertarul cu monede de aur şi pe cel cu 
bijuterii: erau goale. Nu ştiu de ce, m-am gândit: „Fireşte!” 
Nimic nu era mai puţin firesc. 

Trebuia s-o învinovăţesc pe femeia care venise cu copilul 
sau pe bărbatul care păşea zgomotos. Era un furt sau o 
măsură de precauţie din partea lui LM, prevenit de pescarul 
de homari, că proprietarul lui D&/ie locuia în casa lui. Ar fi 
putut să scrie: „...nu-i spuneţi nimic, goliţi în taină cele 
două sertare din camera roz. Sosesc”. Furtul mi se părea 
mai verosimil. LM putea să se supere din cauza necuviinţei 
mele, fără să meargă până acolo încât să bănuiască un 
profesor onorabil că-i un hoţ potenţial. 

Ca să dau totuşi un pic de consistenţă acestei ipoteze: 
LM s-ar fi putut teme să nu las casa deschisă, modul meu 
de a mă comporta trădând, în orice caz, un caracter anti- 
convenţional. În sfârşit, ca întotdeauna, nu eram în stare să 
ajung la o concluzie sigură. Ar fi trebuit să fiu consternat, 
foarte neliniştit: în sfârşit, pune-te în locul meu, eşti om 
onorabil şi fortezi geamul unei case, iar conţinutul a două 
sertare pline cu aur şi bijuterii dispare. Ai motive să-ţi faci 
sânge rău, nu-i aşa? Ei bine, nu, fără îndoială fiindcă eu 
cred atât de mult în destinul meu. Era, mai curând, 
neplăcut. Insuportabil nu se potriveşte, fiindcă eram silit să 
suport... Casa asta deschisă spre măruntaiele pământului 
(în timp ce eu intrasem folosind o cale aeriană), insula asta 
expusă celor treizeci şi două de priviri ale rozei vânturilor. 
M-am gândit o clipă că permanentele salturi ale gândirii 
mele veneau tocmai de la o schimbare de vânt, spirituală, 
şi mi-am amintit de rândurile astea ale lui Valery, scrise ca 
să explice cititorului cuvântul RUMBURI, titlul unuia dintre 
volumele lui: „După cum acul compasului rămâne destul de 
constant, în timp ce drumul se schimbă, tot aşa putem 
socoti capriciile sau aplicaţiile succesive ale gândului 
nostru... ca pe nişte salturi definite în contrast cu nu ştiu ce 
constantă în intenţia profundă şi esenţială a spiritului... 


269 


observaţiile şi judecăţile care compun cartea asta au fost 
pentru mine tot atâtea abateri de la o anume direcţie 
privilegiată a spiritului meu, de unde cuvântul Rumburi. 
Amintesc definiţia marină a termenului Rumb: mărime 
unghiulară cuprinsă între două din cele treizeci şi două de 
direcţii ale vântului din Roza vânturilor sau compas. 

Am văzut îndată şi aplicaţia ei la mine personal: prin 
toate abaterile, toate salturile gândurilor pe care le descriu 
cu îngăduinţă, batjocură sau severitate, care e rumbul meu, 
care e sectorul unghiular labordian, şi care e vârful lui, 
direcţia privilegiată a spiritului meu? 

Inconjurăm această roză a vânturilor spiritului cu o roză a 
vânturilor destinului. Oricare ar fi fost aventurile şi 
obstacolele din viaţa mea, îmi împlineam destinul care n- 
avea să se schimbe din cauza a două nenorocite de sertare 
goale. 

Ca să închei cu alegoriile marine, mai cred că pregătindu- 
mă să părăsesc nava, nu mă supăra să constat că lua apă 
din toate părţile. Astfel o să fiu mai puţin trist pomenindu- 
mă din nou pe pământ. 

Scârbit de acţiune într-o casă care se răscula împotriva 
prezenţei mele, am decis să mă odihnesc până în clipa 
când aveam să plec spre stâncile de la nord. Am hotărât să 
mă retrag în camera cu peretele pictat în trompe Voeil şi 
am verificat ca toate să fie gata pentru plecare - 
canadiana, buzunarele  burduşite de carnete (vreo 
douăzeci), scrisorile lui C, carnetele de adrese şi cele două 
lanterne. Ca îmbrăcăminte, în afară de canadiană am luat 
un pantalon, un pulover gros, o pereche de cizme înalte, ca 
să merg prin apă şi s-o împing pe D&/ie în intrarea îngustă a 
golfului. Să închid uşa casei cu cheia - ţineam la asta - să 
ies pe fereastră, să împing storul, să pun la loc scara - cinci 
minute. Să controlez curăţenia casei, să sting luminile - un 
sfert de oră. Să mă îmbrac - şapte minute. Drumul până la 
cuter - o oră bătută pe muche. Era ora patru şi jumătate. 


270 


Să stau întins o jumătate de oră? Mi s-a părut caraghios. 
Am socotit că dacă mă îmbrăcam numaidecât, aranjam 
casa, închideam storurile şi rezemam scara în faţa ferestrei 
începând chiar de acum, aş vedea cât timp îmi iau toate 
astea. M-aş putea odihni ceva mai liniştit. Deci m-am 
îmbrăcat şi, un pic cam stângaci din cauza cizmelor şi a 
canadienei, m-am dus să închid toate storurile, să controlez 
dacă sunt curate căzile de baie, să fac pachet toate 
gunoaiele, să şterg urmele cele mai vizibile ale trecerii 
mele dintr-o cameră în alta. Nu ca să mă ascund - nu mai 
aveam timp pentru asta - ci dintr-o veche bună creştere. 
Privirea îmi era alta - asemănătoare celei a unui om de 
serviciu, duşman al prafului şi al neorânduielii. 

Am zărit câteva lucruri noi, care m-ar fi interesat mult cu 
câteva ore mai înainte. Aveam aproape aceeaşi libertate ca 
atunci când căutam o lanternă, vreau să spun un ochi care 
refuză să se supună doar funcţiei ce am vrea să i-o dăm. 
După ochiul iscoditorului, ochiul poliţaiului (şi, din fericire şi 
câţiva ochi de poet şi de visător), după ochiul amatorului de 
lămpi şi cel al căutătorului de fire de praf, aveam ochiul 
trist, disperat al arheologului care descoperă un nou sit, 
chiar lângă cheiul de îmbarcare, în timp ce echipajul se 
pregăteşte să ridice pasarela. Desigur, aş fi continuat să 
mătur (până aici ajunsesem) dacă Laborde-rebelul n-ar fi 
strigat că sunt complet tâmpit că-mi pierd timpul cu praful 
ăsta şi cu cele câteva gunoaie. Lăsând casa un pic mai 
murdară aş câştiga câteva minute. Am rezemat mătura de 
perete şi am deschis un dulap pe care nu-l observasem încă 
(în camera guvernantei, unde era într-adevăr absurd să-mi 
închipui că puteam murdări ceva, afară de pătura roşie pe 
care mă întinsesem încălţat şi pe care o curăţasem cu 
mâna); uşa era căptuşită cu o oglindă mare, care mi-a 
îngăduit să mă văd din creştet până-n tălpi. N-am zăbovit 
privindu-mă, am vrut să trec în revistă cele câteva cărţi şi 
obiecte personale ale guvernantei, care fuseseră adunate 


271 


pe nişte rafturi acoperite cu pânză. În clipa când mă 
pregăteam să le studiez mai îndeaproape, am ştiut că nu 
mă interesează câtuşi de puţin. Ceea ce mă interesa era 
reflectarea chipului meu în oglindă. Un personaj puternic, 
masiv, care se sprijinea pe două coloane de cauciuc negru. 
Nu m-am recunoscut. Bărbatul care avea să părăsească 
locuinţa de pe insulă, încălţat cu cizmele astea care-i 
ajungeau până la şold şi îmbrăcat în canadiana cu buzunare 
deformate trecuse dincolo de el însuşi, izbutise să-şi 
elibereze instinctele cele mai neobişnuite. Ciudăţeniile mele 
latente erau folosite din plin şi construiau un GL nou, mai 
îndrăzneţ şi mai puternic decât cel vechi. 

Ceea ce mă oboseşte cel mai mult în viaţa de zi cu zi 
este comedia asta permanentă pe care trebuie s-o joc, 
acest port al măştii unei persona. Îmi repugnă tot mai mult. 
Smulgându-mi prea repede masca asta, îmi smulg şi o 
bucată de piele. Acest om-tanc matlasat, impermeabil avea 
să salveze de la înnisipare instrumentul propriei sale fugi. 
Un altul, îmbrăcat într-un impermeabil verde, făcuse cu 
bună-ştiinţă să eşueze cuterul Délie. Dacă definiţia 
personalităţii propusă de americanul Cattell e corectă 
(personalitate este ceea ce îţi îngăduie să prevezi ce o să 
facă un individ într-o situaţie dată), trebuie să fiu în mod 
patologic în afara acestei definiţii, fiindcă sunt în stare de 
comportări variate şi extrem de imprevizibile (având, fără 
îndoială, legătură între ele, dar la un nivel de conştiinţă 
adunătoare mai profund). Omul-bloc semnifica omul 
simplificat, redus la instinctele sale cele mai profunde, 
dintotdeauna ignorate. Semănăm cu un omuleţ desenat de 
un copil. De ce oare silueta asta grosolană era animată de 
un creier atât de complicat? Aveam chef să acţionez ca o 
fiinţă primată, condus de câteva instincte şi dorinţe simple. 
Ea şi-ar bătea joc de profesorul pierdut în explicaţii 
nesfârşite, fără nicio legătură cu nimic. Simţeam nevoia să 
intre o femeie, să mă privească, să izbucnească în râs şi să- 


272 


mi spună: „Eşti caraghios, hai scoate astea de pe tine”. Și 
am început să discutăm simplu, şi nimic n-ar fi mai firesc ca 
prezenţa mea în casa asta. lată că, de fapt, era foarte 
simplu: nu mai puteam îndura singurătatea. 

Am încercat să aud nişte voci, am căutat zgomotul lumii, 
am prins pe postul France-Musique Concertul egoist, o 
emisiune pe care o ascult adeseori la Rennes (se pun 
întrebări unui bărbat sau unei femei cunoscute şi i se cere 
să compună un concert cu bucăţile care au o însemnătate 
deosebită pentru el sau pentru ea). În ziua aceea era Z, un 
compozitor-dirijor celebru care mie nu-mi place (îl numesc 
Z fiindcă nu-mi place să-mi etalez antipatiile; nu le simt 
niciodată destul de îndreptăţite. Nu e fundamental să ştii că 
nu-mi place Z, sau că-mi plac OM, LN sau CP). Il ascultam 
pe Z cu un fel de mânie lacomă. Era un om al timpului meu, 
şi-i cunoşteam vocea, iar vorbele lui păreau inteligente, 
puţin sensibile, categorice, dar le pricepeam fiecare nuanţă. 
Enervarea pe care o simţeam făcea parte din viaţa mea. 
Pusă în legătură cu vechile mele mânii, viaţa mea nu 
intrase într-un impas. Aveam să închid casa şi să mă duc 
să-mi iau cuterul. O cursă de o oră pe mare mi-ar reda 
echilibrul şi personalitatea deplină. Se putea prevedea cum 
aveam să mă port în faţa vântului şi a stâncilor. Deci am 
ascultat totul în timp ce trăgeam storurile casei şi făceam 
un ultim tur al neproprietarului. N-o să-ţi raportez ce s-a 
spus la radio şi nici ce piese de concert au fost alese. 
Mulțumită acestui mic aparat portativ, eram sigur că sunt 
un GL normal, trăind în mijlocul unei lumi normale, unde o 
asemenea emisiune este difuzată în fiecare duminică de la 
cinci la şapte. Gândul ăsta m-a făcut să mă opresc deodată: 
deci era trecut de ora cinci, fiindcă emisiunea începuse, şi 
chiar se pare că demult. M-am uitat numaidecât la ceas: 
cinci şi patruzeci! Eram îmbrăcat, ferestrele şi storurile erau 
închise, curăţenia făcută, ajungeam la timp: aveam cinci 
minute pentru scară şi, ultima ieşire, o oră ca să ajung la 


273 


Délie. Dacă totul mergea bine eram acolo cu patruzeci de 
minute înainte de momentul când marea e staţionară. Dacă 
vasul plutea cu puţin înainte de ora şapte şi treizeci şi cinci, 
şi dacă-l puteam manevra chiar din clipa aceea, riscam 
mult mai puţin să eşuez în intrarea îngustă a golfului, al 
cărei profil nu era neapărat regulat. 

Pentru a avea curajul să ies numaidecât din casă - deşi 
doream atât de mult să mai rămân, şi îmi aminteam tot ce 
aş mai fi putut face - m-am silit să-mi aduc aminte de ceea 
ce mă ameninţa: o acuzaţie de furt prin efracţie. Deodată 
mi-a trecut prin minte că scrisoarea mea şi cei o mie de 
franci mă ACUZAU. Un hoţ, altul decât mine, ar fi luat cu 
siguranţă banii ăştia. Concluzie logică: LM o să creadă 
tocmai din cauza lor, că eu sunt hoţul. Deci, am hotărât să 
mi-i iau înapoi. După cum ar fi trebuit să mă aştept, 
dispăruseră. N-am mai găsit nici scrumiera în formă de 
anvelopă, dar scrisoarea era tot acolo. 

Am hotărât să mai rămân câteva minute: trebuia să ştiu 
cum să acţionez înainte de a părăsi casa. Trebuia oare să 
scriu un post-scriptum în care să constat dispariţia banilor 
mei din birou, a aurului şi bijuteriilor în camera fetei 
moarte? Cine o fi dat lovitura? Să fi fost femeia de serviciu, 
profitând de faptul că locuinţa era deschisă şi locuită de opt 
zile de un intrus care ar fi un minunat tap ispăşitor? Omul 
cu pas greu care putea să fie foarte bine pescarul de 
homari? Oare îmi arsesem actele şi carnetul de cecuri 
împreună cu hainele? Era oare obiceiul meu să acţionez 
într-un mod atât de puţin responsabil? Deodată, 
nevinovăția femeii de serviciu mi s-a părut evidentă: 
scrisesem scrisoarea şi pusesem cei o mie de franci sub 
scrumieră, după plecarea ei. Ea nu urcase nici o clipă la 
etaj. Mi-a făcut plăcere că nu-i vinovată. 

În timp ce dau o raită pe insulă, după-masă, nu închid 
uşile. Toată lumea poate să intre. N-am văzut nicio 
ambarcaţiune, dar oricine ar fi putut să debarce devreme şi 


274 


să se îmbarce în timp ce eram în pod. Pot deci bănui pe un 
necunoscut și pe bărbatul cu paşi grei. Dacă mi s-au furat 
actele şi carnetul de cecuri, asta nu s-a putut întâmpla 
decât miercuri, înainte să-mi fi îngropat hainele. Le-am 
dezgropat sâmbătă, între orele douăsprezece şi unu, şi le- 
am ars la două: alte câteva minute, în timpul cărora hoţul a 
putut acţiona... dacă, într-adevăr, mi-am lăsat portofelul şi 
carnetul în haină. De asta însă, de gesturile astea prea 
automate nu-mi amintesc. Mai caut o dată în toate 
încăperile casei... în sfârşit, acolo unde aş fi putut pune 
lucrurile de preţ, dar fără să nădăjduiesc, au fost două 
furturi, primul, pe cât se pare, în cursul unei nopţi (în casă 
intră care cum vrea, prin chepengul pivniţei), iar al doilea 
azi, pe la orele trei-patru, în sfârşit, în timp ce eram în pod, 
sau înainte, în timp ce mă plimbam pe insulă. 

N-am găsit nimic, dar am irosit aproape o jumătate de 
oră şi a devenit foarte presant să plec. Aşa că m-am dus să 
iau scara, am pus-o sub fereastra pe care intrasem în prima 
seară, am închis uşa mare cu cheia şi cu zăvorul pe cea 
mică, am urcat în cameră, am încălecat pervazul ferestrei, 
am tras spre mine cei doi batanţi, apoi cele două storuri pe 
care le-am înţepenit cu un beţişor, meşterit în grabă. 

N-am aruncat nicio privire dragonierilor, nici liniei negre- 
albăstrui a mării. De data asta, n-am simţit nicio emoție. 
Aveam lucruri foarte precise de îndeplinit. In după-amiaza 
asta pe sfârşite a zilei de 20 martie 1977, omul-tanc trebuia 
să se deplaseze cât mai repede cu putinţă spre un punct de 
pe podişul aflat pe stâncile de la nord, pe care-l. reperase 
cu grijă şi-l marcase cu o săgeată indicatoare. 

A găsit săgeata cu destulă uşurinţă şi a apucat-o pe 
poteca nisipoasă. Dimineaţă i se înfăţişase un singur drum 
care urca. Coborând, el a şovăit de mai multe ori între două 
drumuri uşor divergente. De fiecare dată se oprea, 
încercând să  zărească ceea ce numise Popasul 
pescăruşilor, i se părea că mersese mai mult şi mai repede, 


275 


deoarece cobora şi ar fi trebuit să dea de el. Când a înţeles 
că s-a rătăcit, a hotărât că asta n-are importanţă şi că 
mergând în continuare în direcţia bună, ar ajunge neapărat 
mai jos şi mai aproape de locul unde e ancorată Délie. 

De fapt, mi se părea că drumul ăsta nou e mult mai uşor 
decât cel de dimineaţă. Stâncile care n-aveau încă iarbă de 
mare pe ele formau un fel de scară naturală; mi se părea că 
descoperisem drumul lesnicios spre scăldat: un mic golf cu 
nisip galben-auriu se afla exact la câţiva metri dedesubt, iar 
scara de stâncă, acum acoperită de alge, ducea drept 
acolo. In mod natural, ar fi trebuit s-o văd limpede pe Délie 
la stânga mea, fiindcă mă abătusem un pic spre nord. 
Cuterul trebuia să fie ascuns de o îngrămădire de stânci. 
Poate că aveam să plătesc coborârea uşoară printr-un 
urcuş mai acrobatic. Trebuia să trec de lanţul ăsta stâncos 
urcând un pic, ca să nu mă împotmolesc şi să alunec în 
iarba de mare. Am hotărât să merg de-a lungul graniţei 
dintre apă şi uscat. Drumul era mai lung, dar mai uşor şi 
mai sigur. 

Ziua se sfârşise, dar încă nu era târziu - doar ora şapte. 
Dificultatea consta în aceea că nu izbuteam să mă menţin 
la nivelul nămolului lăsat de reflux. Trebuia să ţin seamă de 
profilul stâncilor. Inaccesibilitatea verticală a uscatului mă 
silea uneori să cobor în umezeală şi mă înglodam un pic, 
oricât de protectoare ar fi fost cizmele mele până la şold. 
Eram foarte atent să nu cad în micile băltoace formate de 
apa mării în care vedeam crabi fugind. Puțin îmi păsa că mă 
ud, mă temeam însă pentru carnete, scrisori şi pentru 
carnetul cu adrese. Acum nu se mai vedea mare lucru; am 
putut citi ora şapte şi patruzeci pe cadranul ceasului. Era 
prea târziu ca să mai plec în seara asta. 

Am hotărât totuşi să mă duc să dorm în cabina cuterului 
şi să aştept mareea următoare, la ora opt dimineaţă. N- 
aveam curaj să urc înapoi noaptea şi să cobor iarăşi dis-de- 
dimineaţă. Făcusem destule prostii pentru ziua de 20 


276 


martie. 

Nu departe, aud un zgomot slab de motor. Aş vrea să fac 
semnale cu lămpile mele, pentru ca pescarul să mă 
aştepte, să mă ia cu el şi să mă aducă înapoi mâine. Cobor 
spre amintirea acelui zgomot (nu se mai aude nimic) spre 
marea plată unde o să pot regăsi sentimentul orizontului. 
Minune! Recunosc intrarea îngustă şi păşesc de-a lungul ei. 
lată micul golf şi urma chilei lui D&/ie. Îi auzisem motorul. Mi 
l-au furat aproape de sub nas. 

De acum încolo, nu mă mai îndoiesc că sunt jucăria unui 
zeu care mă manevrează. Disperarea mea e deplină. Mă 
întind pe nisip şi savurez o odihnă întunecată. Cele mai 
întunecate gânduri, toate cele pe care vi le puteţi închipui 
şi care decurg direct din „jucărie a fatalităţii” se nasc, unul 
câte unul, şi se îngrămădesc într-un fel de pastă cleioasă şi 
inertă care blochează orice reflecţie. Seamănă cu „[ipete 
de durere, bocete şi chiuituri de femei la o ceremonie 
funerară arabă”. Gem nemişcat, la fel de potolit şi de 
disperat ca un om rănit de moarte. 

Totuşi, foarte curând, în sânul posomorelii şi nemişcării 
îşi ia zborul cea dintâi pasăre batjocoritoare. Un gând fugar, 
ironic a izbutit să evite capcana neagră. Mi-am închipuit un 
tip întins pe spate, biruit de soartă şi mi s-a părut nostimă 
grămada de nenorociri pe care le îndură. Singur, prizonier 
pe insulă, silit să aştept sosirea lui LM, constrâns - dacă 
voiam să mă adăpostesc - să forţez iarăşi uşa casei. Hoţ în 
aparenţă şi păgubaş cu siguranţă. lar batjocura curată se 
prefăcea în mijloc de apărare. Eram nevinovat de toate 
furturile, fiindcă fusesem jefuit de două ori (banii, actele, 
cuterul), ba chiar de trei ori, dacă minţeam că mi s-au furat 
hainele, ca să mă scuz că le port pe ale lui. 

O altă idee îmi stârnea o bucurie aproape dureroasă: mai 
rămâneam pe insulă, simţeam masa ei uriaşă înapoia mea 
şi ştiam că aş fi acceptat cu recunoştinţă surghiunul veşnic 
pe teritoriul Albatrosului. N-aş fi protestat vreodată zicând 


277 


că sunt nevinovat, sau că pedeapsa e prea aspră. Alte 
gânduri m-au uşurat şi mai mult, făcându-mă să-mi 
apreciez din nou, ironic, soarta: nu sufeream patosul, 
romanele polițiste şi, din instinct, refuzam să devin eroul 
unei poveşti care ar fi fost bună să-i facă să deschidă un 
ochi pe cititorii îndobitociţi şi degeneraţi care se hrănesc cu 
mistere şi cadavre. Eram un biet singuratic, lipsit de 
dragoste şi de tandreţe şi care, de o săptămână încoace 
trăia o aventură aţâţătoare pentru spirit şi inimă. Faptul că 
se furase ceva nu schimba nimic din povestea asta. 
Duminica - cu dezordinea ei - este o zi pe care am urât-o 
întotdeauna. Nu-i poţi împiedica pe figuranţi să-şi joace 
rolul; dar nimic nu trebuia să încurce jocul dintre LM şi 
mine, dintre insulă şi mine. În dialogul ăsta esenţial intrările 
şi ieşirile altor personaje nu aduceau alte glasuri, ci câteva 
intermezzo-uri tragi-comice, menite să ne destindă un pic 
sau să pună la încercare puterea legăturilor noastre. 

Faţă de insula Albatros, sentimentele mele nu se 
schimbaseră. Eram fericit să mă întind cât sunt de lung ca 
să mă odihnesc pe unul dintre malurile ei. Acum o 
cunoşteam aproape în întregime (dar dragostea mea ştia că 
mi-ar trebui o viaţă întreagă ca să încerc toate gropile 
dunelor, să număr toate tufele de plante de nisip, să 
studiez toate scoicile azvârlite de mare pe podiş de mii de 
ani încoace). 

Marea se retrăgea fără zgomot, fără valuri. Nu mă mai 
gândeam nici la Délie, nici la insula-închisoare. Nu simţeam 
nici duritatea pietrişului, nici blândeţea nopţii. Parcă eram 
prizonier sau azvârlit de valuri pe țărm, iar umflătura uriaşă 
a buzunarelor şi rigiditatea cizmelor mă osândeau să rămân 
întins pe spate sau să mă ridic în picioare. M-am ridicat 
când mi-a fost frică să nu adorm. Nu voiam să pierd nicio 
clipă conştiinţa acestei nopţi. Am luat lămpile şi le-am 
aprins. Mi-a părut rău că n-am venit cu o găleată şi un 
minciog: în căldările stâncoase fascicolul de lumină îi silea 


278 


pe crabi să umble. Am întâlnit câteva holoturii şi escadre de 
creveţi. Peştii nu se lăsaseră surprinşi. Mergeam de la un 
lac la altul, trecând peste râuri care dăinuie o jumătate de 
zi. E de ajuns să faci linişte în tine însuţi ca să auzi 
scurgerea timpului. Lumina scotea la iveală găuri şi părul 
ca de algă al unor păianjeni albaştri. 

Deodată, am rostit „Olivia”, cu voce tare şi nu m-am 
mirat că numele ăsta a ţâşnit în legătură cu băltoacele de 
apă sărată şi cu animalele marine care dădeau la o parte 
perdelele lor de iarbă de mare. Mi se întâmplă adesea să 
scot la iveală un nume dintr-o sută de mii pe care le 
cunosc. Îmi place să pescuiesc. Stau aici sub un burete 
îmbibat şi voi primi un cuvânt, un nume de persoană. Nu 
pot să prevăd care. Poate fi Hasdrubal, Terenţiu, Bolopaşa 
sau Doamna Loisel, portăreasa mea de la Rennes, sau 
Selma Lagerif. Nu caut şi nu forţez combinaţiile. Aştept 
mica picătură de gând în formă de nume. (Incercând să vă 
traduc bine ceea ce se întâmplă în creierul meu, aud nume 
care nu vă interesează, fiindcă n-au apărut la Albatros, 
nume de colegi de clasă pe care nu i-am văzut din 
copilărie.) îmi închipui că amintirile astea, nesolicitate 
niciodată, se plictisesc şi profită de clipa când creierul nu e 
dirijat, ca să urce pentru o clipă la ferăstruica percepţiei. 
Olivia îmi „revenea” mai des în „minte”, fără îndoială 
fiindcă făcea parte din memoria unor fapte neterminate. 
Amintirea ei se libera mai uşor, când nu puteam acţiona, 
sau când nu voiam să gândesc. Starea asta de paralizie în 
care mă aflam se potrivea cu caracterul sălbatic al fetei, 
întotdeauna, când o întâlneam, mă gândeam că, dacă o să 
fiu bolnav, o să mă duc să trăiesc nu departe de ea. Că 
faptul de a o vedea uneori o să-mi redea sănătatea 
fundamentală. 

O chema Olivia Morero şi o cunoscusem când aveam 
treizeci de ani. Era fără îndoială prima tânără berberă care 
scăpase, în acelaşi timp, de ţara ei, de religia ei şi de 


279 


dominaţia tatălui şi a soţului. Se eliberase în împrejurări 
ciudate. Într-o dimineaţă, când s-a trezit, toţi bărbaţii din 
casă plecaseră să asiste la o mare sărbătoare musulmană 
la Fez. Fericită să rămână singură cu maică-sa, a dat fuga 
până în camera acesteia ca s-o salute ca în fiecare 
dimineaţă; a găsit-o pregătindu-şi o geantă mare de voiaj. 
„Ştiam de două luni că taică-tău şi fraţii tăi o să se ducă la 
Fez astăzi, şi am pregătit totul pentru plecarea ta, i-a spus 
maică-sa. Nu vreau să rămâi aici şi să ajungi o sclavă 
nenorocită ca mine. Merg cu tine la Casablanca.” închinase 
o maşină care le-a dus la Casablanca. Acolo a însoţit-o pe 
fiică-sa la coafor şi prin diverse magazine. 

După două ore, Olivia (care în realitate se numea Leila), 
era pieptănată şi îmbrăcată ca o franţuzoaică. După-masă 
lua avionul de Paris şi banii pe care taică-său îi ţinea 
ascunşi într-un vechi ulcior de ulei. Maică-sa îi spusese ce 
avea de făcut când soseşte: să nu aibă încredere în niciun 
bărbat, să nu uite că acum o cheamă Olivia Morero şi că e 
spaniolă. Banii aveau să-i ajungă destulă vreme ca să-i 
îngăduie să descopere cum i-ar plăcea să trăiască. De 
îndată ce avionul şi-a luat zborul, mama noii Olivia s-a dus 
la malul oceanului, a înaintat în apă până când nu i-a mai 
atins fundul cu picioarele şi s-a înecat. Fata ar fi putut afla 
asta câţiva ani mai târziu prin mine, pe care mă însărcinase 
să aflu ştiri despre familia ei. Nu i-am spus adevărul pe care 
izbutisem să-l cunosc printr-un coleg din Casablanca. Am 
susţinut că maică-sa murise cu un an în urmă şi că refuzase 
să spună unde e Leila. 

O cunoscusem pe Olivia în apă. Toată povestea asta e în 
legătură cu apa. li plăcea să înoate goală şi se scălda 
departe de orice plajă frecventată. Eu treceam pe acolo cu 
cuterul şi am fost cuprins de admiraţie faţă de trupul turnat 
într-o materie netedă şi tare. Fata m-a inspirat îndată şi i- 
am vorbit liber, fără timiditate. Abuzam un pic de situaţie: 
ea nu putea fugi. Mai întâi i-am spus că nu reprezint nicio 


280 


primejdie pentru ea, ci dimpotrivă, siguranţa că n-o să se 
înece dacă o apucă vreun cârcel sau o cuprinde 
slăbiciunea, fapt de care mă îndoiam văzând armonia 
desăvârşită a trupului ei şi supleţea cu care înota. l-am 
spus că nu sunt pescar şi că n-o s-o ating mai mult decât ar 
atinge-o un peşte. Eram încântat că are urechi şi că era 
silită să mă asculte. l-am spus cum mă cheamă, profesia, 
adresa şi fiindcă ea continua să înoate fără sforţare, i-am 
povestit viaţa mea... Uneori, ca să se odihnească, făcea 
pluta şi mi se cam tăia răsuflarea când îi vedeam pântecul, 
coapsele şi triunghiul negru, perlat de picături de apă 
scânteind în soare, dar privirea mi se întorcea repede spre 
faţa ei, spre ochii ei atenţi, şi îmi reluam povestirea, 
oprindu-mă adesea ca să mă scuz că întrerup tăcerea şi 
singurătatea de care ştiuse să se înconjoare. Zâmbea ca să 
mă încurajeze să continui. 

Încă nu-i auzisem glasul şi cu toate astea îi spusesem 
mai multe despre mine decât oricărei alte fiinţe pe lume. 
Taică-meu şi maică-mea nu mă cunosc atât de bine cum m- 
a cunoscut ea şi mai ales ca tine. l-am povestit iubirile 
mele, singurătatea mea născândă, uimirea mea în faţa 
mediocrităţii oamenilor (şi a mea). Încă nu mă vedeam ca 
pe un omuleţ desenat de un copil, aveam treizeci de ani, iar 
iahtul meu nu era D&/ie, ci o mică ambarcaţiune de 
începător înzestrată cu derivă, pe care-o cumpărasem dând 
lecţii particulare unor tineri tâmpiţi. Când nu mai ştiam ce 
să spun despre mine, îi celebram trupul sau felul ei de a se 
strecura în apă şi găseam - sau regăseam în memorie - 
cuvinte de poet ca să-mi exprim emoția. 


Bizarre déité, brune comme les nuits, 

Au parfum mélangé de musc et de havane, 

Oeuvre de quelque obi, le Faust de la Savane 
Sorcière au flanc dyébène, enfant des noirs minuits.!? 


13 Ciudată zeitate cu trupul brun şi plin / Împrăştiind mireasmă de mosc 
281 


M-am oprit să citez din Sed non satiata, nevrând să-i 
spun versurile următoare active şi demonice. Cel de-al 
treilea vers a părut s-o uimească. Transpus în rol de 
profesor, am vrut să-i explic acest ob; şi mi-am dat seama 
că rostisem întotdeauna versul fără să-l înţeleg. Nu mai 
puteam sta pe gânduri multă vreme, farmecul se 
destrămase. Obi era centura japonezelor şi nimic altceva, şi 
atunci? Mi-am făgăduit mie însumi să-l consult pe maestrul 
Jacques Crépet sau pe prietenul meu Pichois, care tocmai 
adusese la zi ediţia Le Dantec din Baudelaire, apărută în 
Pléiade, dar acolo, deasupra undei amare şi a acestei 
naiade atente, am recunoscut slăbiciunea tuturor poeţilor şi 
a propriilor mele încercări. 

Ca să n-o pierd pe Olivia, am continuat povestirea 
făcându-i mărturisiri foarte tainice pe care, fără îndoială, ţie 
n-o să ţi le fac niciodată. Era un fel de ofrandă spontană. 
Fata mă asculta cu atâta atenţie, încât uita să înoate şi se 
menținea la suprafaţă printr-o simplă bătaie a picioarelor şi 
mâinilor, aşa cum o meduză îşi agită voalurile. Nu făcusem 
încă experienţa tristă a confidenţelor trădate, reluate de o 
sută de ori ca să mă acuze. Îmi făcea plăcere să mă predau 
ei, care era goală şi fără apărare. De fapt, era una dintre 
manifestările gustului foarte pronunţat pe care-l am pentru 
necunoscuţi, ca şi cum ei ar putea evita slăbiciunile 
generale. 

A fost un moment când am crezut că i-am spus totul 
(deşi ar fi trebuit trei zile şi trei nopţi), în sfârşit... tot ce mi 
se părea destul de interesant ca s-o fac pe fată să stea 
goală în apă; şi am tăcut. Ar fi trebuit să mă îndepărtez, s-o 
las să înoate singură, dar n-aveam chef s-o pierd atât de 


şi de havană, / Făcută de vreun obi de-un Faust din savană / Cu şold ca 
abanosul, lucios şi mers felin. 

Traducere de Al. Philippide cf. Charles Baudelaire, Les fleurs du mal 
— Florile răului, ediţie alcătuită de Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1967, 
Editura pentru literatură universală, pag. 83. 


282 


repede, şi mă temeam că o tulburasem sau o obosisem. 
Eram destul de departe pe coastă (nu o târâsem cu mine, ci 
o urmasem), şi mă puteam teme că o s-o cuprindă deodată 
oboseala. Deci am aşteptat, eliberat de orice sentiment de 
vinovăţie, şi o priveam dorind-o. Într-adevăr aş fi vrut s-o 
scot din apă, s-o întind proaspătă pe fundul bărcii şi s-o 
acopăr cu trupul meu. Continuam să-mi recit cu voce joasă 
ultima strofă din Sed non satiata: 


Je préfère au constance, à Vopium, aux nuits, 
U&lixir de ta bouche ou Vamour se pavane; 
Quand vers moi tes désirs partent en caravane, 
Tes yeux sont la citerne ou boivent mes ennnuis.!* 


Versurile astea mi se păreau totuşi mediocre, dar aveam 
nevoie de scandarea lor alexandrină ca să-mi ritmez fluxul 
sângelui. 

Ea a rostit primele cuvinte cu un accent arab destul de 
pronunţat: „Mi-ai povestit viaţa ta şi îţi mulţumesc. Aş vrea 
să ţi-o povestesc pe a mea, dar dacă ştii să înoţi, prefer să 
fii tu în apă şi eu în barcă, sunt cam obosită”. Am întrebat-o 
dacă trebuie să înot gol; mi-a răspuns că nu ţinea la asta. 
Am ajutat-o să urce, adică am tras-o de o mână până când 
s-a putut sprijini pe amândouă. A fost o clipă când micul 
voalier s-a înclinat, apoi s-a redresat, ceea ce a azvărlit-o în 
braţele mele. In ciuda dorinţei mele teribile de a o viola, am 
găsit puterea de a o lăsa să se îndepărteze. Purtam slip pe 
sub pantaloni, m-am dezbrăcat repede şi m-am aruncat în 
apă. Infăşurându-se îndată în cămaşa pe care o lăsasem, ea 
a început să povestească. 

Mi-a vorbit despre casa frumoasă în jurul curţii unde 


14 „Mai bine decât opiul sau cel mai straşnic vin / Vreau elixirul vrajei 
pe-a gurii tale vrană; / Când poftele-mi spre tine pornesc în caravană / 
Ţi-s ochii oaza-n care adoarme orice chin”. 

Este în realitate strofa a doua a sonetului menţionat. 


283 


curgea o fântână, despre brutalitatea seniorială a lui taică- 
său, despre viclenia fraţilor ei şi de disprețul de necrezut 
faţă de femei, pe care-l socotea firesc pe atunci, dar pe 
care maică-sa, jignită de mai multă vreme şi învățată de o 
franţuzoaică să se revolte, nu-l mai suporta. Maică-sa se 
socotea prea bătrână ca să plece şi hotărâse că fiică-sa o 
să aibă altă soartă. Am spus ce făcuse în ziua de Aid-el- 
Kebir. De atunci, Olivia se gândea întruna la îndrăzneala 
care-i trebuise ca să facă rost de acte, să fure banii, să o 
ducă la Casablanca şi să o prefacă în europeancă. lnotam 
fără prea mari eforturi, când a început să-mi povestească 
despre sosirea ei la Paris şi despre senzaţia extraordinară 
pe care o avusese plimbându-se cu faţa descoperită prin 
mulţime. Franţuzoaica din Casablanca nu-i dăduse scrisori 
de recomandare pentru vreo rudă sau prietenă, ci câteva 
sfaturi ca să evite capcanele care o pândesc la Paris pe o 
fată fără experienţă. Puțin instruită, şi în stil marocan, 
Olivia Morero, pretinsă spaniolă, trebuia să se ferească de a 
vorbi, atâta timp cât nu va fi studiat şi înţeles modul de 
comportare al francezilor. Ca să-i ajungă banii, trebuia să 
aleagă o mică pensiune de familie, ocolind Cartierul Latin 
unde ar fi fost greu să facă pe spaniola, şi cartierele rău 
famate, unde unei fete nu-i era uşor să trăiască singură. 
Maică-sa i-i descrisese pe bărbaţi în culori atât de negre, 
încât nu lăsa pe niciunul să se apropie de ea. Locuia de doi 
ani într-un mic hotel de pe rue des Favorites în cel de-al XV- 
lea arondisment. Şi îşi petrecea timpul plimbându-se pe 
străzi, intrând în magazinele universale. De îndată ce se 
îndepărta de cartierul ei, intra în vorbă cu oamenii foarte 
uşor, dar întotdeauna cu o figură serioasă, pe care nu se 
putea desluşi nici cea mai mică urmă de desfrânare. 
Ciudăţenia poveştii şi a purtării ei m-a uimit şi am 
întrebat-o unde găsise cuvântul „desfrânare”. Mi-a răspuns 
că citeşte mult, cărţi de şcoală cu preţ redus, pe care le 
cumpăra pe strada ei de la un anticar bătrân. Citise astfel 


284 


Lamartine de Levaillant, apoi un vechi studiu despre 
Doamna de Genlis, apoi dictările pentru şcoala primară, 
editate de un grup de învăţători sub direcţia lui Poitevin. 
Cheltuia foarte puţini bani şi socotea că o să aibă destui ca 
să-i ajungă patru ani şi să înveţe să vorbească foarte bine 
franceza. Era fericită trăind viaţa asta nebună de şoarece 
plimbăreţ şi ronţăitor de cărţi. Eu continuam să înot şi 
începeam să obosesc. Aşa că i-am cerut să-mi spună foarte 
repede cum de se găsea acolo goală într-un golf mic al unui 
mal atât de pudic cum era Armor. Şi am adăugat: cu un 
trup liber şi vesel care nu evoca deloc forma unei 
plimbăreţe ce nu îndrăzneşte să iasă din arondismentul XV. 
Am înghiţit un pic de apă şi m-am oprit din vorbit, rugând-o 
să se grăbească. Ea a râs îndelung şi mi-a spus că 
schimbarea ei se datora altei lecturi. Acum închinase pe un 
an o cameră într-o căsuţă lângă Jospinet, între Val-André şi 
Guettes. Îşi ascundea hainele în nisip şi profita de un 
moment când nu era nimeni ca să-şi scoată halatul şi să 
intre în apă. De altfel, în luna iunie, în afară de zilele de 
duminică şi joi care erau ale puştilor, nu era nimeni pe 
plajă. Locuia acolo de un an, discutând cu vecinii ei din 
Bonabri, din Saint-Maurice şi din Port-Marvan. La Val-Andre 
şi la Saint-Brieuc găsea toată animația necesară vieţii. Cu 
ultima răsuflare i-am cerut să-mi spună titlul cărţii care o 
transformase astfel. Era vorba de un mic roman a cărui 
eroină, fecioară ce se temea de bărbaţi, îşi afla mulţumirea 
simţurilor scăldându-se în mare. In ciuda acestui început 
promiţător, romanul se termina cu o banală căsătorie cu un 
pictor de peisaje marine. Era atât de straniu, încât mi-am 
înghiţit citatul din Saint-John Perse „miroşi a apă verde şi 
recif, miroşi a fecioară şi a iarbă de mare”, ca s-o întreb 
dacă era adevărat, într-adevăr adevărat, dacă mai existau 
încă fiinţe omeneşti în stare să-şi răstoarne viaţa după ce 
au citit un roman. Mi-a răspuns că simţise, citind paginile 
referitoare la scăldat din cartea aceea, prima tulburare 


285 


puternică din viaţa ei (iar eu recitam cu voce joasă din 
Saint-John Perse „Amanta răsturnată în învelişurile ei florale 
să dăruiască nopţii marine carnea ei de corolă strivită!”). 
Atunci se dusese îndată la mare, exact în locul unde se 
petrecea acţiunea romanului. Descrierile erau fidele, a 
recunoscut locurile. De atunci locuia aici, chivernisindu-şi 
avutul. Viaţa era mai ieftină decât la Paris, iar ea uza puţine 
haine. Putea să mai reziste încă trei ani cu banii din ulciorul 
nesecat. Viitorul? Avea să se mărite cu pictorul, sau cu 
pescarul sau cu fiul castelanului. Se purta cu atâta nobleţe 
(„Eşti beată, beată, inimă regească, adăpostind atâtea 
talazuri”), încât era adorată de bretonii amatori de legende 
şi respectuoşi faţă de prospeţimea ei marină. Ştiau 
povestea ei şi nu se îndoiau că o să se încheie cu o 
căsătorie. Ea avea pretendenți cei trei pe care i-am 
pomenit şi mulţi alţii, singura condiţie fiind să locuiască în 
continuare la mare. Pe bărbat nu şi-l închipuia ca pe un 
scop, ci ca pe un mijloc. Ea şi-ar pierde fecioria, dar ar da 
încă un copil mării. Nu mărturisea vreo părere de rău 
pentru Maroc, şi nu credeam să aibă. Părea fericită. Ceea 
ce mă înveselea cel mai mult, dar începeam într-adevăr să- 
mi pierd respiraţia şi i-am cerut îngăduinţa să urc în cuter, 
era zgârcenia ei încântătoare pe care mi-o mărturisea cu 
nevinovăție: închiriase o cameră la văduva unui căpitan, şi 
nu mânca pe săturate decât când era invitată, dar asta se 
întâmpla aproape în fiecare zi. Prânzurile astea o plictiseau, 
dar îi îngăduiau să câştige un pic de viaţă de fecioară; iar 
dacă s-ar fi ivit vreun binefăcător dezinteresat care să-i 
asigure masa şi casa pe tot restul vieţii, ar fi rămas pentru 
totdeauna aşa. l-am oferit o zi de feciorie suplimentară 
invitând-o să împărţim cina mea. A condus cuterul cu mâna 
foarte sigură şi l-a făcut să acosteze pe plajă, lângă locul 
unde îşi ascunsese hainele. Am dus-o la Saint-Brieuc, la cel 
mai bun restaurant din oraş, unde mi-am dat seama că e 
foarte cunoscută. Îi aduceau un bulgăre de unt de îndată ce 


286 


intra. A înfulecat două duzini de stridii şi un castron cu 
midii. N-aveam timp să vorbim. Mă gândeam că nu există în 
realitate şi că mă enervează, într-atâta îi e de greu unui 
biet om banal să vieţuiască lângă o creatură poetică. Ca să 
mă scârbesc de ea şi mai mult m-am gândit la plictiseala pe 
care o să mi-o stârnească baia asta veşnică. Pentru ea 
însemna să reintre în elementul ei, şi am observat în timpul 
pe care l-am petrecut împreună că pe uscat se mişcă 
stângaci. 

Mi-am luat rămas bun, fără să pară a fi observat plecarea 
mea. S-a dus acasă la văduvă, şi cu siguranţă că s-a culcat 
într-un pat şi nu într-o vană plină cu alge. Am revăzut-o de 
fiecare dată când navigam la voia întâmplării prin sectorul 
ăsta. În apă sau întinsă pe nisip. Stăteam un pic lângă ea, 
fără să vorbesc, privind picăturile care se rostogoleau pe 
braţele ei aurii, lăsând urme albe de sare. Apoi o luam de 
mâna şi ne duceam să înfulecăm ceva împreună. Nu mă 
săturam privindu-i dinţii. Îi aduceam câteva cărticele. Le 
citea cu plăcere, dacă nu aveau nicio legătură cu spiritul 
vremii pe care o socotea „josnică” (fără îndoială rezultatul 
altei lecturi). Se ducea în câte o cafenea din port ca să 
asculte oamenii; iar când îi spuneam că nu-i locul ideal ca 
să aprecieze spiritul, îmi răspundea că mă înşeL 
Descoperise că o cafenea e un fel de universitate populară. 
Oamenii din regiune îi spuneau Olivia, iar puştii o urmau 
peste tot, doar în apă nu. 

Într-o zi m-a întrebat dacă mă pot informa ce s-a 
întâmplat cu maică-sa. M-am gândit că e o veche nelinişte 
care ieşise, în sfârşit, la iveală. Am făcut demersurile de 
care ţi-am vorbit şi am primit un mic dosar cu tăieturi din 
ziare despre „un înec misterios pe plajă”. Am minţit aşa 
cum am spus, afirmând că murise cu puţină vreme în urmă, 
de moarte naturală. Am întrebat-o pe Olivia de ce se 
gândea la maică-sa, după cinci ani de despărţire; nu mi-a 
răspuns. Un pic mai târziu, în aceeaşi zi, mi-a spus că nu 


287 


mai are bani. Mi-am golit buzunarele. După cincisprezece 
zile, când m-am întors în apele zonei Val-Andre, n-am mai 
găsit-o nici în mare, nici pe nisip. M-am interesat de ea. 
Fusese găsită pe plajă, moartă, cu capul însângerat. Se 
vede că îşi zdrobise ţeasta de o stâncă. Fusese îngropată în 
cimitirul care priveşte spre largul mării. Scotocindu-i prin 
cameră, jandarmii nu găsiseră decât cărţi, nimic altceva 
care să le fi putut da vreo informaţie despre ea. Actele ei 
aparţineau unei moarte, adevărata Olivia Morero, născută 
la Algésiras, călcată de un taxi la Marsilia. Falsa Olivia nu 
lăsa după moarte niciun franc. A doua zi ar fi trebuit să 
plătească văduvei căpitanului chiria lunară, dar, fiindcă 
plătea înainte, nu păgubise pe nimeni. Eu am mania de a- 
mi scrie numele pe cărţile care-mi aparţin, aşa că cele pe 
care i le dădusem mi-au fost înapoiate, îmi place să le ating 
după ce le-a atins ea. Celelalte cărţi ale ei au îmbogăţit 
biblioteca Weures claires din Valandre. Olivia aparţine 
pentru totdeauna arhipelagului meu de insule Fecioare. 

Ea e, mai ales, una dintre cele mai mari remuşcări din 
viaţa mea. Ar fi trebuit să-i trimit bani, să mă însor cu ea 
sau să-i plătesc camera, să-i previn pe toţi prietenii ei că nu 
mai are bani. Eram singurul căruia îi mărturisise. Mă 
socotea confidentul ei încă din prima zi. Cred că am trădat- 
o. Faci un fleac pentru cineva, nu te încumeţi să faci mai 
mult, şi ce-ai făcut nu înseamnă nimic. 


Era ora nouă. O noapte blândă, aproape îndulcită. Apa 
plecată foarte departe se mai vărsa în râuri. Nu-mi era nici 
măcar foame, ceea ce e de mirare pentru mine. Mă 
hrăneam cu aer sărat şi cu tristeţe. „Ceva o să se 
sfârşească, m-am gândit, simt în trup”. Şi nu înţelegeam 
cum e cu putinţă să trăieşti o săptămână întreagă pe insula 
Albatros (mai lipseau câteva ore) şi toată povestea să se 
termine. Şi încă nu ştiam nimic despre tine LM, sau prea 
puţin. Am încercat să-mi amintesc totul, nu ca să treacă 


288 


timpul - aş fi vrut ca timpul să nu treacă niciodată - ci ca să 
înving amorţeala care mă cuprindea şi să încerc să înţeleg 
ceva din cele ce mi se întâmplaseră. Nu-mi mai era teamă. 
Nu mă mai gândeam nici măcar la furturile cărora le 
căzusem victimă. Eram ca acei oameni foarte obosiţi care 
vor să ajungă la capătul oboselii şi să cadă bolnavi la pat, 
pentru a nu trebui să aibă grijă de ei înşişi. Mi se părea că 
tu o să fii doctorul meu şi voiam să-ţi mai verific o dată 
titlurile. Dar nu izbuteam să-mi amintesc bine totul, în 
ordine. Nu reuşeam să te recompun după un fragment de 
jurnal, după un miros lăsat pe o haină, urma ambrei şi a 
luminii pe o hârtie fotografică, nu-ţi cunoşteam glasul şi 
asta stăvilea totul. Cunosc un om admirabil din toate 
punctele de vedere - inteligenţă, nobleţe, experienţă - care 
are glasul în falset, şi glasul ăsta ciudat, parcă îi e străin, şi- 
mi pare a fi semnul unei discordante a fiinţei. 

Atunci, m-am gândit că o pagină din carnetele tale, doar 
una, fără să încerc să mi te închipui înapoia ei pe cale dea 
o scrie, m-ar ajuta mai mult în puritatea ei, prin strigătul ei. 
Am scos la întâmplare un carnet din buzunar. Pe cer luna 
era plină, înaltă şi aproape că aş fi putut citi fără lampă, dar 
îmi plăcea lumina ei caldă şi galbenă. Am văzut numaidecât 
că era un carnet vechi. Am citit. 


Aş vrea să închid un om într-un coş de răchită 

să-l posed în întregime 

prin dreptul de a pescui 

şi să-l privesc trăind. 

Glasul i-ar fi prea slab ca să ajungă la urechile mele 

l-aş vedea gesticulând şi ţipând zadarnic 

L-aş mângâia pe creştet cu vârful arătătorului de la mâna 
dreaptă 

Şi aş putea la fel de bine să-l strivesc ca pe o furnică. 

Am fost întotdeauna sensibil la caracterul caraghios şi 
ordonat al vieţii mele (de parcă aş fi omul ăsta prins în 


289 


capcană şi uriaşul bun care-l observă) 

astfel 

refac întotdeauna aceeaşi călătorie 

de parcă n-aş vrea să-mi uimesc prietenii. 

Ei primesc în fiecare an aceeaşi ilustrată 

din Chambery, o capră neagră care priveşte mândră 
valea; 

din Vaison-la-Romaine - casa patricianului; 

din Sarlat - casa lui Etienne de La Boétie; 

din Ramatuelle - o ilustrată de prost-gust reprezentând o 
femeie cu sânii goi, scăldându-se 

cu aceeaşi absurdă „plăcută amintire”. 

Trimiţându-le, ştiu cum vor fi primite - 

ca o confirmare răutăcioasă. 

Cu atât mai rău. 

Am nevoie de călătoria astă automată, şi trebuie s-a fac 
cunoscută. 


Am închis carnetul, apoi l-am deschis la altă pagină: 


Aş vrea să fiu sărac ca toată lumea; 
falsele mele zbuciumări mă plictisesc. 


Am închis iarăşi carnetul şi nu l-am mai deschis. Oare 
aveam şi eu, ca LM, false zbuciumări? 

Ei, hai, carnetele nu-mi plac în seara asta, la lumina lunii, 
în mirosul algelor aruncate la țărm. Cu toate astea, avea 
dreptate: ar trebui să fim săraci ca toată lumea, toţi, dar 
săraci ca în timpurile preistorice, nişte bieţi vânători, bieţi 
pescari, bieţi mâncători de rădăcini. lar eu eram ca un 
naufragiat dolofan pe o insulă ospitalieră. 

Luna se învârtea pe cer. Locuiam într-o stampă japoneză: 
ape lucitoare, stânci sclipitoare. Deodată, am scos un țipăt 
destul de caraghios (va trebui să vorbesc despre ţipetele 
astea) - tocmai zărisem o scară foarte comodă care urca 


290 


direct spre platou. Am înţeles lesne de ce n-o 
descoperisem: primele trepte erau ascunse înapoia 
stâncilor înalte care străjuiau micul golf. Fiindcă mă 
abătusem, mergând pe unul dintre râurile de nisip şi de 
apă, o putusem observa. 

Nimic nu mă silea să urc numaidecât, dar mă cuprinsese 
deodată un fel de grabă de a merge până la capătul bucății 
ăsteia de destin. Puțin conta cum avea să se sfârşească. 
Poate o să fiu închis, iar dacă pe insulă fusese comisă o 
crimă, ar fi aproape logic să-mi fie pusă în cârcă. 
Ajunsesem să cred că asta n-avea importanţă. Să stai pe 
strada d'Antrain, să te duci să vorbeşti despre Remi Belleau 
sau să putrezeşti într-o închisoare lângă nişte nenorociţi, ce 
deosebire e între una şi alta? Puşcăriaşii, acum, au dreptul 
să asculte radioul; aş asculta o muzică pură, foarte 
decantată, o partită de Bach între cei patru pereţi ai unei 
celule pe care nu i-aş smângăli, i-aş lăsa goi; iar sunetul 
neagăţându-se de nicio neregularitate ar rămâne îngheţat. 
M-aş bucura de o pace absolută, descărcat pentru atâţia ani 
şi atâtea luni de povara nesuferită a vieţii şi a gândurilor 
mele. 

Puteam să mă întind în mica scobitură făcută de chila 
cuterului şi să aştept ca marea să vină să mă acopere. 
Moartea mea n-ar întrista pe nimeni (nici măcar pe părinţii 
mei care nu m-au iubit niciodată prea mult şi care s-ar simţi 
deodată aproape nemuritori, eliberaţi de o descendență 
care le-ar justifica dispariţia). Un tânăr profesor agregat ar 
fi fericit să-mi ia locul. Nimeni n-ar mai citi vreodată Akakia, 
Reformă şi Ortografie. Nu semănasem niciun copil; niciuna 
dintre seminţele mele nu încolţise. 

Şi asta mi-era absolut egal. Aş putea să ţip, să urlu la 
lună, nimeni nu m-ar auzi. Şi dacă în jurul meu ar fi multă 
lume, clacă aş ţipa într-un oraş, m-ar ruga să tac. iar dacă 
aş continua să urlu, m-ar închide într-un loc special şi mi-ar 
vâri în trup nişte droguri care ar modifica dorinţa de a ţipa 


291 


şi ar înlocui-o cu dorinţa de a dormi. 

În clipa asta vertiginoasă, înainte de a urca pe platou sau 
de a rămâne întins pe nisip aşteptând marea, măsurăm cu 
precizie urma mea, o mică emergenţă universitară, fiscală, 
socială (drept la pensie, drept la boală), electorală, dar 
toate actele care constituiau naționalitatea mea, starea 
mea civilă, apartenenţa mea la securitatea socială, la 
Federaţia de Educaţie naţională (o mică protuberanţă 
sindicală), la grupa sangvină A, la al patrulea sector 
electoral din Rennes, la laht-Clubul Franţei dispăruseră. Nu 
mai eram decât un omuleţ pe o plajă, care putea fi şters de 
mare, sau un omuleţ căţărându-se pe platou şi trebuind să 
alerge după actele lui, după cuterul lui, după dovezile 
nevinovăţiei lui, după raţiunea lui, raţiunea de a trăi - 
foamea asta absurdă care făcea să-mi chiorăie maţele. 
Eram un omuleţ gol pe dinăuntru, care trebuia umplut cu 
tot felul de mâncăruri ca să se ţină pe picioare, mai întâi 
cele foarte materiale, calorice şi fluidifiante, apoi toate 
celelalte, noutăţile lumii acesteia, catastrofele şi invențiile, 
inundaţiile şi secetele, banchizele târâte până în Arabia; şi 
toate elucubraţiile gândului propriu-zis, ale gândului- 
literatură, ale gândului-artă. Şi hrana amoroasă dacă 
foamea se manifesta în josul pântecului şi în talazul inimii, 
şi era reprezentată prin fantasme de femei, reduse la nişte 
ochi foarte frumoşi şi un pic tulburi, privindu-mă ţintă şi la 
nişte dosuri cu mase musculare aşezate cum se cuvine 
pentru plăcerea mâinilor mele. 

Şi când butoiul ăsta mare se umplea după poftă (cu 
condiţia să-i fie întotdeauna foame şi sete de ceva, de 
cineva), putea să aibă şi câteva minute de linişte 
dezinteresată, în fiecare zi: cu mintea în repaos deplin - 
percepea, fără să aibă chef să-şi însemne notele, fără să 
vrea să frigă pasărea, fără să se refere la Du Bartas, la 
trilurile ciocârliei care ciripeşte şi cântă. Debarasat de toate 
cuvintele, auzea glasul unei păsări fără nume răsunând ca 


292 


o partită goală, într-o celulă goală, zâmbea unui copil care 
trecea pe stradă, adulmeca vântul călduţ la fereastră. 

Apoi adormea şi nesfârşit de multe uşi necunoscute se 
deschideau, iar creierul lui devenea o întinsă reţea de 
curenţi de aer şi de camere tainice, unde cuvintele stăvilite 
şi apăsate se îmbinau în construcţii sonore care se 
prăbuşeau la cel mai mărunt semn al conştiinţei (dacă se 
întorcea pe o parte, dacă ofta). Nu cunoşteam nimic din 
visurile mele, afară de cazul când se întâmpla să nu dorm 
singur, iar tovarăşa mea de pat mă trezea brusc; atunci 
conştiinţa onirică surprinsă nu avea timp să-şi şteargă 
urmele sau să se autolichideze. Atunci eram mirat de 
mediocritatea viselor mele. Cred că tensiunea continuă pe 
care o impun creierului meu trece întotdeauna pe aceleaşi 
căi şi conexiuni. În repaos, spiritul are nevoie să străbată 
potecile necercetate care unesc tărâmurile dispreţuite în 
stare de veghe. Astfel, am putut să-mi dau seama că 
visasem îndelung nişte locuri la masă, la o cină caraghioasă 
la care eram cel mai mărunt oaspete. Altă dată, purtam o 
discuţie împănată în întregime de locuri comune, cu o 
doamnă cu ochi mici ce priveau fix. 

Pesemne că doream tare mult să aparţin unei mici 
comunităţi, umane: o masă de joc, o masă de nuntă 
ţărănească, o serată dansantă. Nu numai în vis luasem 
parte la serate nevinovate, la care mintea cea mai ageră se 
zăpăcea, era lovită de tâmpenie. Imi plăcea să mă simt 
lovit de tâmpenie, repetând vorbele auzite în culise prin 
prăvăliile unde îmi târguiam carnea, untul, morcovii, ca un 
profesoraş curăţel, cumsecade, ruşinat de sărăcia mea şi 
îndurând batjocura amară a adevăratelor mele gânduri 
învolburate şi ucigaşe. 

Scara se termina înainte de a ajunge la podiş, ceea ce ar 
fi trebuit să prevăd, altfel aş fi descoperit-o când făcusem 
înconjurul migdalei. Dispărea la piciorul unei crăpături între 
două stânci. Mi-a fost uşor să mă cocot între cei doi pereţi 


293 


şi să ajung la ultima stâncă, una dintre cele care dinţa 
marginea platoului. De îndată ce am ajuns, am dat fuga sub 
clarul de lună până la bila de agată şi am privit marea 
lucind în jurul insulei. Niciun vapor, dar nu vedeam portul, 
nici micile golfuri stâncoase, nici pietrişul la poalele marilor 
dune dinspre vest. O flotilă s-ar fi putut refugia lângă insulă 
fără să o zăresc. 

Am mers încet spre casă, cu un sentiment de 
stinghereală şi de teamă. Mă gândeam că-i mai prudent să 
rămân afară, să mă ascund lângă port şi să pândesc sosirea 
ta. Atunci, în timp ce tu ai urca spre casă, aş lua cu 
împrumut cuterul tău şi aş putea pleca, lăsându-te 
surghiunit pe insulă, ceea ce mi-ar da timp să ajung nu la 
Roscoff, unde eşti prea cunoscut, ci la Aber Wrach, unde 
ştiu foarte bine cum se poate intra. Acolo, aş încredința 
ambarcaţiunea de teck, acaju şi piele albă mâinilor unor 
oameni siguri şi respectuoşi şi m-aş grăbi să merg la banca 
mea din Rennes, mai înainte ca pescarul de homari să te 
elibereze, iar tu să asmuţi toată poliţia pe urmele mele. 

Mi-am dat seama că ar trebui să evit furtul ambarcaţiunii 
care n-ar putea decât să te înfurie. Niciun fel de simţ al 
umorului al fatalităţii delirante nu te putea ajuta să înduri o 
serie de grosolănii, agresiuni şi furturi a căror victimă 
nevinovată ai fi tu, în timp ce eu aş fi foarte vinovatul lor 
autor. În locul tău cred că eu aş izbuti şi că prima mea 
dorinţă ar fi să mă întâlnesc cu asupritorul meu. Fără 
îndoială că acordam o însemnătate mai mică obiectelor. 
Luxul obraznic al salonului tău plutitor îmi părea aproape o 
insultă faţă de sălbăticia chinuitoare şi sărată a apelor 
Albatrosului. D6/ie a mea, găurită şi cu găurile astupate, 
revopsită şi îndrăzneață, cu pânzele de culoarea vremii nu 
jignea marea. Şi totuşi îmi fusese furată, iar eu îmi amânam 
supărarea, ca şi cum soarta mea era ea însăşi amânată. 

Am sosit pe terasa cu dragonieri şi am controlat cu o 
privire atentă dacă nu intrase cineva în casă de la plecarea 


294 


mea spre golf (trecuseră patru ore). Drept să spun, nu 
puteam fi sigur de nimic, vaporaşul cu cabină (ce termen 
caraghios!) poate că lucea tras la chei; tu trecuseşi prin 
subterană (ba nu, fiindcă zăvorisem chepengul). Puteam să 
cobor câţiva metri şi să zăresc portul, dar mă simţeam 
deodată sfârşit şi înfometat. Mi se părea că e frig, în timp 
ce noaptea era călduţă. Tremuram zgribulit şi îţi ghiceam 
lipsa după calitatea tăcerii, după liniştea înconjurătoare. 
Dacă erai prezent ai fi luminat casa, iar mânia ta ar fi făcut 
să se cutremure geamurile. Sau, dacă tu erai cel care 
organizase furtul lui Délie mă pândeai, ţinându-ţi 
răsuflarea, de după fereastra de la primul etaj. 

Am găsit scara la locul ei, am sprijinit-o de perete, am 
urcat fără să şovăi, am scos bucăţica de lemn, am deschis 
storul, apoi fereastra şi am intrat cu greu din cauza 
îmbrăcămintei mele cilindrice. Nicio mână de fier nu m-a 
apucat de încheietură, eram din nou singur în casă şi am 
putut vedea dragonierii şi marea printre frunzele ascuţite. 
Electricitatea era tot întreruptă. După ce m-am dezbrăcat şi 
îmbrăcat pe bâjbâite, ca să-mi redobândesc mersul suplu şi 
silențios, am coborât orbeşte treaptă cu treaptă, ţinându- 
mă de balustradă şi de perete. Am dat drumul la lumină cu 
inima bătându-mi şi s-au aprins lămpile pe care nu le 
stinsesem. Cu fiecare încăpere goală şi liniştită, cleştele 
fricii şi-a slăbit un pic strânsoarea. 

Chinanikida era tot primul disc din grămadă, iar scaunul 
rămânea desfundat sub privirea fixă a familiei Mattius, 
pictată de Jules Ravenot (unul dintre personajele pe care nu 
le observasem încă, un căţeluş cu părul lung şi creţ m-a 
făcut să-mi sară inima din piept, de parcă un vizitator 
necunoscut îşi găsise vreme să adauge un câine săltăreţ la 
Adunarea de familie). Pendula cea mare din sufragerie 
mergea (fără să arate ora exactă). Nu-mi aminteam s-o fi 
atins, dar de obicei nu rezist dorinţei de a întoarce 
pendulele şi de a da drumul vremii prin ridicarea 


295 


balansierului. Asta mă mira totuşi foarte mult, fiindcă nu 
pusesem piciorul în salonul sufrageriei din ajun, de 
sâmbătă, de la ora 20 şi 12 minute, moment când mă 
uitasem la ceas şi hotărâsem că LM e fotograf-savant. Într- 
adevăr, nu mă vedeam pipăind ceasul în clipa aceea, iar 
dacă o făcusem, l-aş fi auzit bătând orele anapoda, vreme 
de douăzeci şi patru de ore. Afară de cazul în care - şi am 
controlat lucrul ăsta - arcul gongului care bătea orele nu 
fusese întors; şi nu fusese. Totuşi spiritul meu exact nu se 
mulțumea cu jumătăţile de dovezi, cu concluziile astea 
lipsite de rigoare. 

Trecând prin cămară mi-am redobândit întrucâtva 
seninătatea. Cutiile de conserve erau aşezate în aceeaşi 
ordine ce am stricat-o bucuros, luând un pateu de ficat din 
Landes pe care nu îndrăznisem încă să-l atac din cauza unei 
rămăşiţe caraghioase de timiditate. L-am dus în bucătărie, 
împreună cu sticla de porto cu care se potrivea de minune. 
Gura nu trebuie curățată de onctuozitatea lui grasă cu un 
vin prea sec şi slab, ci dimpotrivă, savorile lui muribunde 
trebuie prelungite şi extinse sub mângâierea solară şi 
autumnală a vinului rubiniu. 

Vreme de câteva minute, am mâncat şi am băut într-o 
tăcere deplină, atent doar la semnalele gustative. 

Am pus cea mai mare parte a lingoului (!) de pateu de 
ficat în Lordul Kelvin, şi m-am pomenit că mă simt foarte 
liniştit şi un pic cam fără rost. Aveam chef să aud voci 
omeneşti şi am învârtit butonul aparatului de radio. Toţi 
şefii partidelor politice vorbeau în acelaşi timp. Câştigaseră 
cu toţii, sau, dacă erau siliţi să-şi recunoască eşecul, 
contestau caracterul politic al alegerilor municipale. Pe 
Albatros, agitația asta nu mă privea; la mine acasă, la 
Rennes, aş fi ascultat fiecare declaraţie, aş fi măsurat 
bucuria şi stinghereala. Ceea ce mă interesa la oamenii 
politici era extraordinara lor capacitate de a fi de rea- 
credinţă. Şi, totodată, tensiunea permanentă căreia îi erau 


296 


supuşi; nu-şi puteau îngădui nici o singură naivitate („mi-ar 
face mare plăcere să fiu ales”), nicio mărturisire („ah, în 
seara asta sunt tare obosit! aş vrea să mă duc să mă 
culc”). Nici umor nici talent, nu s-ar ţine seama de ele. Doar 
mediocrităţi liniştitoare şi promisiuni materiale, unii vorbind 
despre speranţă, cei din Opoziţie, iar ceilalţi despre 
aventură, cei din Majoritate; şi mie mi se părea atât de 
frumos cuvântul Aventură. Citisem o lucrare savantă asupra 
conţinutului discursului politic la principalii lideri şi fusesem 
consternat de mediocritatea voită şi întreţinută. De fapt, 
oamenii politici semănau cu autorii de best-seller-uri şi, 
totodată, cu nişte moralişti prudenţi. Voiau să înduioşeze pe 
toată lumea şi pe oamenii cei mai tâmpiţi, dar regula 
jocului îi silea să pretindă că o fac în numele interesului 
superior al Franţei sau al francezilor. Dreapta vorbea mai 
curând despre Franţa şi despre stânga francezilor, dar dacă 
stânga câştigă la viitoarele alegeri legislative, ea o să 
vorbească numaidecât despre Franţa şi despre sacrificiile 
cu care trebuie să fim de acord, despre dreapta francezilor 
şi despre libertăţile lor. 

Biblioteca ta nu părea să trădeze o dragoste deosebită 
pentru chestiunile politice. Găseai în ea câteva cărţi la 
modă, cum sunt cele ale „noilor filosofi”, dar niciuna 
programatică. Drept să spun, singura şansă de schimbare 
constă (iată limbajul politic - şansa care constă!) în 
transformarea lăuntrică a oamenilor. Mai puţini tâmpiţi, mai 
puţini lingăi, mai puţini resemnaţi, şi lumea începe să se 
schimbe. M-ai cunoaşte rău dacă n-ai şti în ce măsură mă 
indignează incapacitatea oamenilor de a se transforma. M- 
am gândit la multe soluţii simple şi, cred, inteligente. Poate 
o să le adun într-o carte al cărei titlu ar fi: Simple 
recomandări ale unui om obişnuit pentru rezolvarea 
problemei, vestită ca nerezolvabilă, a progresului Omenirii, 
începând cu o ameliorare atât de spectaculoasă a 
francezului, încât nu poate să aibă decât o irezistibilă 


297 


virtute de exemplu pentru întreaga lume, sau poate Să-i 
schimbăm pe francezi ca să schimbăm Lumea. Am studiat 
problema televiziunii în toate detaliile, dar şi pe cea a 
educării copiilor. Şi multe altele. 

La miezul nopţii politicienii tot mai vorbeau. Furculițele 
erau ascuțite, definitiv, şi am apăsat pe butonul de 
închidere. Exaltarea mea reformatoare a pierit şi m-am 
pomenit că sunt doar un GL obosit, neliniştit, în casa jefuită 
a unui om care nu cunoştea nimic despre mine, decât cum 
arată coca găurită a cuterului meu, care-i profesia mea şi în 
ce oraş locuiesc. Purtam hainele lui, alese pe întuneric, o 
haină de catifea şi un pantalon de pânză. Era noapte pentru 
încă şapte ore şi o să pândesc apariţia primei ambarcaţiuni. 

Incă şapte ore şi puteam să aleg între somn şi meditaţie, 
activitate sau agitaţie. Să dorm, să mă întreb ce o să fac 
mâine, să mai citesc câteva scrisori şi să descopăr câteva 
taine, să umblu dintr-o încăpere în alta, umplându-le de 
zgomot şi de gesturi. Mintea mea metodică m-ar fi împins 
cu destulă plăcere să urc pe un scaun de bucătărie şi să 
studiez conţinutul celor cinci rafturi de sus ale bibliotecii, 
aşa cum îmi făgăduisem de o sută de ori, dar mă temeam 
că pe urmă n-o să mai am nici cel mai mărunt pretext ca să 
rămân în casa asta. N-aveam niciun chef să mai scotocesc 
(de data asta folosesc intenţionat termenul pentru sensul 
lui neplăcut) prin sertarele tale, care încă mai erau rău 
inventariate. Nu mi-era somn, şi să fac planuri despre 
nesiguranţă n-avea niciun rost. Nu mă puteam juca de-a 
domnul care vine într-o casă şi admiră spectacolul unui 
dragonier. N-aveam chef să mă scald, să ascult radioul plin 
încă de zgomot şi de mânie; nu mi-era foame, fiind ocupat 
să diger lingoul, nici sete. Îmi plăcea viaţa în clipa asta, fără 
să ştiu ce să fac cu ea. In realitate mi-ar fi plăcut să fac 
dragoste toată noaptea, în zgomot de oftaturi şi de râsete. 
Dar vai, femeile n-o ştiau şi asta e una dintre cele mai 
supărătoare consecinţe ale falimentului comunicării dintre 


298 


fiinţele umane, sau, dacă se întâmplă ca o femeie să-şi dea 
seama de dispoziţia mea prielnică, nu era niciodată femeia 
pe care o aşteptam în mod ideal, şi era prea greu şi prea 
neplăcut să-mi ajustez visurile. M-am înveselit închipuindu- 
mi că tânăra elveţiancă pe care o admirasem când aveam 
zece ani ieşea din lacul Leman în minunata ei barcă cu 
motor, intra pe Ron, apoi pe Sâone, apoi pe canalul 
Bourgogne, pe canalul Armanqon, pe Yonne, pe Sena, 
ocolea primejdios Cotentin, făcea escală la Guemsey ca să-l 
salute pe Victor Hugo şi acosta la cheiul pustiu al 
Albatrosului. Avea să sosească în rochia ei de vară, şi cei 
patruzeci de ani care trecuseră nu lăsaseră urme asupra ei. 
Il va iubi îndată pe bărbatul de cincizeci de ani care 
devenisem, deşi nici nu-l privise pe copilul de atunci. Am 
aşteptat câteva clipe cu o credinţă naivă; n-a intrat şi mi- 
am dat seama încă o dată de banalitatea vieţii. 

Stăteam acolo, descumpănit ca un vapor fără cârmaci, 
recunoscător bufniței insulei pentru ţipătul ei şi pentru 
vânătoarea ei nocturnă, care chemau pisicile la un ospăț 
extraordinar (la care nimeni nu mă invita vreodată). Îmi 
părea rău că arsesem fotografiile lui Stephanie Ullström. M- 
ar fi ajutat să populez casa cu fantasme încarnate mai bine. 
Nu prea îmi închipuiam consistenţa formală şi lumina unui 
Corp. 

M-am dus să văd inscripţia referitoare la Julie Mattius, 
„Pomeniţi-o... deşi era în vecinătatea neliniştitoare a 
sertarelor goale. Dar sertarele erau pline! Şi bijuteriile şi 
monedele erau acolo! Îmi venea să plâng de bucurie. Nici 
nu se clintiseră din sertare. Oare să-şi fi bătut cineva joc de 
mine? Să fi schimbat sertarele din dreapta cu cele din 
stânga (care erau tot goale?) Se petrec oare minuni? Sau 
poate înfăptuisem nebunia trecătoare de a trage sertarele 
din stânga în locul celor din dreapta? Trebuia să controlez 
numaidecât dacă cei o mie de franci lăsaţi pe birou ca să 
plătesc ce consumasem nu se înapoiaseră şi ei. Nu se 


299 


înapoiaseră. Să fiu oare singura victimă? Gândindu-mă la 
scurta mea nebunie din camera lui Julie, mi-am închipuit 
altă scurtă nebunie în birou, şi aveam dreptate: cei o mie 
de franci se înapoiaseră în buzunarul meu. Asta m-a mirat, 
fiindcă ţi-am spus, îmi fusese, oricum, neplăcut să mă 
hotărăsc să ti-i dau şi totodată fiindcă nu-mi mai rămâneau 
decât trei sute de franci. Cred că, într-adevăr, îi pusesem 
pentru o clipă sub scrumiera în formă de anvelopă, apoi îi 
băgasem din nou în buzunar şi uitasem să-i pun la loc (sau 
hotărâsem în ultima clipă să-i pun acolo, iar scrisoarea de 
mărturisire rămăsese la loc). 

Mă necăjeşte să-ţi mărturisesc că sunt victimă - rareori - 
a unor astfel de goluri de memorie. Drept să spun, orice 
psihiatru, mai curând să zicem psiholog, ti-ar spune că 
astea sunt fapte ratate. Ceea ce ar fi foarte amabil şi 
comod. Sertarele goale din camera lui Julie erau dorinţa 
mea inconştientă de a lua banii şi bijuteriile nefolositoare 
de aproape treizeci şi doi de ani. Banii vârâţi din nou în 
buzunar erau speranţa mai conştientă că puteam amâna 
restituirea lor pe care o socoteam, pe alt cântar, destul de 
vulgară. 

Două lucruri mă uimeau: 1) această preluare a 
controlului asupra corpului meu de către partea stângă; a) 
în camera lui Julie sertarele din stânga fuseseră trase cu 
mâna stângă, cu siguranţă, şi erau goale; b) în biroul tău 
vârârea banilor la loc în buzunar se făcuse cu mâna stângă, 
fiindcă îi regăsisem nu îndoiţi împreună cu cele trei sute 
care rămâneau în buzunarul drept al canadienei, ci în cel 
stâng. De ce în canadiană? Fiindcă, din cauza cizmelor 
până la şold, nu puteam vâri mâna în buzunarele de la 
pantaloni, iar în clipa când mă îmbrăcasem mutasem în 
buzunarele corespunzătoare ale canadienei banii care se 
mai aflau în buzunarul stâng (o mie de franci) şi în cel drept 
(trei sute de franci) ale pantalonilor pe care-i purtam atunci 
când luasem hotărârea eroică să te despăgubesc; 2) 


300 


dispariţia scrumierei în formă de anvelopă. Nu furasem 
acest obiect publicitar! Totuşi, neîncrezător în mine însumi, 
m-am apucat s-o caut în toate locurile posibile, în primul 
rând în dulapul din camera guvernantei, plin de cărţi şi de 
lucruri personale, cărora nu le dădusem nicio importanţă. 
Aş fi putut fi ispitit să strecor în el o scrumieră care aş fi 
vrut să nu se vadă. Nu era acolo. O să caut şi în alte locuri 
ca să am cugetul împăcat, dar începeam să mă gândesc că 
fusese într-adevăr furată şi că un obiect de acest fel putea 
exercita o atracție irezistibilă asupra unor anumite 
persoane, cum era pescarul de homari. 

Fireşte, m-am pomenit din nou în faţa portretului meu în 
picioare, desigur foarte deosebit de cel pe care-l zărisem în 
aceeaşi oglindă pe la ora cinci după-masă. Nu mai eram 
omuleţul masiv care se deplasa ca un fel de robot, ci un 
personaj, nu ştiu cum să spun, mult mai furişat. Într-o casă 
unde nu mai exista niciun hoţ (afară poate de hoţul 
scrumierei?), eu eram hoţ de timp, de aparente, de intenţii, 
şi alesesem catifeaua asta moale şi pânza ca să mă furişez 
fără piedici pe uşile ale căror pervazuri vor fi devenit tot 
mai strâmte. Vedeam un personaj de culoarea zidului şi mi- 
am apropiat ochii de oglindă ca să examinez mai bine faţa 
dezgolită a unui om ce fusese tocmai descărcat de o povară 
de care încă nu-şi dăduse seama că e insuportabilă. Furtul 
ăsta ar fi trebuit să mă omoare pe jumătate, iar eu îl 
judecasem cu destul calm, ca şi cum partea stângă a 
trupului meu ştia că e imaginar. Deci, eram ispitit să 
studiez reflectarea părţii mele stângi ca să încerc să 
descopăr taina  interdependenţei ei. Dar ştiam că 
transformarea ei în partea dreaptă a imaginii îmi interzicea 
orice concluzie interesantă. Ar fi trebuit să stabilesc un 
sistem complicat de influențare a imaginii într-o a doua 
oglindă şi n-aveam nici putere, nici chef de aşa ceva. De 
fapt, doream tare mult să mă culc, dar nu mai ştiam prea 
bine în ce cameră. Casa parcă se retrăsese în ea însăşi şi, 


301 


dacă aş găsi în sfârşit un pat, condiţiile somnului meu şi ale 
viitoarei mele deşteptări ar fi atât de precare, încât ar fi 
dureros să te strecori în el. 

Am ieşit din camera asta care m-a deprimat întotdeauna 
cu plapuma ei de puf roşie, cu mobilele închise la culoare şi 
cu amintirea, care încă mai plutea prin ea. a unei vieţi 
strivite. Am intrat în bibliotecă al cărei spaţiu închis îmi 
părea cel mai finit care se poate concepe. Vreau să spun că 
nu puteai visa interpretând o pată de pe tavan, o crăpătură 
a pereţilor sau o asimetrie a parchetului, fiindcă încăperea 
era în întregime tapisată cu cărţi, pe tavan era 
reprezentată o scenă literară, iar pe podea era reprodusă o 
pagină din Coran. Puteam dormi foarte bine acolo, întins 
cât eram de lung pe o surată, sau să rătăcesc de-a lungul 
rafturilor, până când o dorinţă destul de vie avea să mă 
facă să apuc o carte şi nu alta. 

Am descoperit la ţanc o scară de bambus, strecurată atât 
de exact între două corpuri de bibliotecă, încât bara 
verticală vizibilă părea o canelură ornamentală. Scara 
îngăduia accesul la aceste ultime cinci rafturi pe care acum 
o jumătate de oră nu voisem să le examinez. Mă aşteptam 
să dau acolo peste nişte cărţi licenţioase care m-ar fi ajutat 
să-mi petrec noaptea cu o turmă de târfe făgăduite morţii şi 
părând încă nemuritoare, înfăşurate în carnea lor înflorită, 
diverse Edwarda, Lola-Lola sau O, câteva dintre cele 
unsprezece mii de fecioare. M-am gândit un pic cam târziu 
că Laurent Mattius nu şi-ar fi ascuns cărţile erotice. Trebuia 
mai curând să mă aştept să găsesc acolo cărţi surghiunite, 
cărţi iubite apoi respinse. Nu mă înşelasem: raftul cel mai 
de sus conţinea cărţile lui de citire mai vechi, Le Tour de 
France par deux enfants, Bicot, Les Pieds Nickeles, 
Fenouillard, Camembert, Cosinus, Patapoufs et Filifers de 
Maurois şi Jean Boulier (Vercors), cărţile din Bibliothèque 
Rose şi Bibliothèque Verte, literatura pentru copii a anilor 
treizeci. Căreia îi urmau, pe raftul inferior, toate manualele 


302 


şcolare de la clasa întâi până la cea de filosofie, an după 
an, într-o ordine desăvârşită. Acest penultim raft care putea 
să conţină între şase şi şapte sute de cărţi a părut 
profesorului care sunt absolut fascinant. Il puteai urmări 
pas cu pas pe tânărul LM, de la primul abecedar până la 
Istoria filosofiei de Emile Bréhier. Între anii de studii, 
aşezate în grămezi orizontale, caiete identice, aproape 
pătrate, îmbrăcate cu o stofă neagră, cusută la colţuri, 
caietele elevului care străbate diversele cercuri de cultură, 
în timp ce scrisul i se rafinează, se personalizează şi se 
deformează, conform unei progresii uimitor de regulate. 

Eu, un om care nu păstrez nimic şi ale cărui urme pier 
treptat, m-am minunat în faţa acestui monument înălţat 
pedagogiei perioadei de la 1927 la 1940. Cărţile de preţ de 
pe raftul de jos, printre care mai multe premii întâi în 
fiecare an şi aproape întotdeauna premiul de excelenţă, 
dovedeau, ca şi caietele, că LM fusese cel mai bun elev cu 
putinţă un fel de superboy la toate materiile (câteva premii 
la gimnastică şi diferite brevete sportive, corectau 
imaginea elevului sârguincios). Curios, - dar de ce curios? 
— această excelenţă îl îndepărta de mine. Mi se părea că 
nu-l mai înţeleg (oare aveam să progresez vreodată în 
cunoaşterea lui?) îl credeam un om liber, înzestrat pentru 
viaţă, dar uşor mizantrop, în căutarea unei femei ideale, 
preferând insula şi marea unor proaste copii de zeițe, 
dispreţuind arta, cam slab de înger, în stare să comită acte 
de violenţă, fotograf al esenţelor. lar personajul ăsta 
mişcător, nesigur, avea cap sănătos, bine mobilat şi un 
adevărat simţ al vechii ordini a lucrurilor. S-ar fi putut scrie 
o istorie desăvârşită a copilăriei şi adolescenţei lui 
examinând materia  injectată şi materia reținută, 
exprimarea liberă (ţinuse un jurnal începând de la zece ani, 
pe nişte carnete lungi, asemănătoare celor pe care le mai 
folosea şi astăzi şi care erau aşezate toate, unele lângă 
altele. după premii, an de an), fotografiile neghioabe sau 


303 


încântătoare (dansatorul spaniol, muşchetarul, cow-boy-ul, 
copilul care se plimba ţinând-o de mână pe maică-sa tristă 
şi privind-o, copilul înzestrat cu rațiune la poalele 
meterezelor de la Saint-Malo). De fapt, mii de pagini, sute 
de fotografii şi, ca să pună mai bine în lumină frageda lui 
copilărie, un jurnal intim al maică-si, Helene, început cu 
mult înainte de naşterea lui, la începutul războiului din 
1914. Georges Mattius, care comanda o unitate de blindate 
în 1940, era pe atunci cavalerist, şi îmi aminteam de o 
fotografie în care, venit acasă în permisie, sărea cu calul pe 
deasupra unei mese cu ceşti de ceai, pe care Helene 
înmănuşată şi purtând o pălărie părea pictată de un 
Gainsborough, îşi pusese cotul cu grațiile unui personaj al 
lui Adrian. Războiul din 914, oraşe de garnizoană, războiul 
din 940 şi toate vacanţele de vară pe Albatros. Câtă ordine, 
câte documente! 

Cu astea ar fi trebuit să încep în dimineaţa zilei de 15 
martie, când hotărâsem să „răscolesc” casa, în loc să 
golesc un sertar plin cu nasturi şi sfori! Dar aş fi putut oare 
vreodată să-i urmez pas cu pas pe cei din familia Mattius, 
caiet după caiet, carnet după carnet, îndelung, cu răbdare, 
ilustrând fiecare eveniment familial prin „instantanee”? 
Doar Georges Mattius, pe cât se părea, nu ţinuse vreun 
jurnal, dar nu eram sigur că, dacă aş fi căutat bine, zilele de 
Paşti din 1937 sau de Crăciun din “ nu mi-ar fi sărit în ochi 
de trei ori în trei versiuni sau în cinci cu cel al guvernantei 
poate şi al lui Julie, cu ceva mai puţin de un an înaintea 
morţii ei. 

Era o familie ai cărei membri îşi exprimau stările 
sufleteşti. Să-i cunosc la întâmplare, în funcţie de o 
dispoziţie sufletească a mea era foarte bine, dar să mă aşez 
la masă în faţa Cinei de familie, să le înfulec substanţa zi de 
zi, să le comentez fiecare oftat - asta nu. Casa şi-ar pierde 
aerul tainic şi ar trebui s-o dau pe mâna unui arhivar, îmi 
înţelegi starea de spirit. Fac parte dintr-o familie fără 


304 


trecut, fără scrisori, fără caiete, fără carnete. Şi fără 
prezent. Nu se întâmpla nimic. Lucrul în laboratorul 
farmaciei, mai pisezi câte o substanţă, mai amesteci în 
mojar, mai prepari poţiuni ieftine, apoi urmează alergătura 
pentru masa de prânz şi pentru odihnirea spinărilor obosite. 
Pentru mine, plictiseala fără sfârşit a studiilor cenuşii, a 
băncilor tari, a pereţilor murdari şi a ferestrelor cu gratii. Nu 
tineam un jurnal ca să povestesc ploaia monotonă a orelor. 
Nimeni nu venea să ne vadă în acel Asnières pe care 
începuseră încă de pe atunci să-l spintece. Casele liniştite şi 
pomii ocupau prea mult teren; noi trăiam pe un pământ pe 
care nimicirea frumuseţii aducea banii care dădeau naştere 
urâţeniei şi adăposteau sărăcia, tristă imagine a unei lumi 
prea mici, de oameni fără imaginaţie şi fără curaj. Imi 
făgăduiam mie însumi să ajung departe. 

Din fericire, iată-i pe părinţii mei în casa lor din 
Baronnies, o casă cu livadă de măslini, foarte aproape de 
Vaison, unde tu te duci în fiecare an să vizitezi Casa Messii, 
şi unde te plângi de caracterul ordonat al vieţii tale. Nu ştiu 
dacă sunt fericiţi în singurătatea lor (casa e mai aproape de 
Buis-les-Baronnies decât de Vaison, pe strada lungă, tristă 
şi frumoasă a unui sat vechi). O să mă duc să-i văd; ei nu- 
mi spun niciodată că mă iubesc, totuşi au un fel de zâmbet 
în colţul ochilor (buzele rămân un pic strânse), şi se 
îndreaptă de spate. Taică-meu mi-a scris ca să mă întrebe 
dacă o să fiu invitat la inaugurarea Muzeului Renaşterii, la 
Castelul de la Ecouen, de îndată ce a ştiut că se pregăteşte 
deschiderea acestuia. Extraordinar, nu-i aşa? Taică-meu 
citeşte cărţi despre familia Borgia, de parcă ar căuta 
motivele propriei sale neînsemnătăţi în hotărârea pe care a 
luat-o de a nu fi criminal. 

să nu ne tânguim, m-am gândit deodată, ţinând sub nas 
un Robinson Crusoe, premiu de excelenţă în clasa a şaptea. 
Eram eu însumi pe o insulă şi nu aşteptam niciun Vineri 
ţâşnit din paradisul Pacificului. Mă simţeam stânjenit 


305 


cocoţat acolo sus. N-o să-ţi las bani, o să-ţi trimit mai târziu 
pentru bibliotecă o scară pe rotile. O să mă coste foarte 
scump şi n-o să-ţi folosească: rafturile astea sunt moarte 
pentru tine. 

Al patrulea raft de sus conţinea Memorii puţin cunoscute. 
Un semn era pus la pagina care te interesa pe tine sau pe 
cineva din familie. Nu te puteai înşela. Numele personajului 
de referinţă era notat cu o scriere frumoasă, semi-rotundă, 
la capătul semnului de carte, cu indicarea tuturor paginilor 
la care făceai trimiteri. Treaba asta mi s-a părut puţin 
interesantă. De pildă, un semn de carte şi zece pagini de 
consultat pentru douăsprezece volume de Memorii în 
olandeză de Ladislas Van Oskebenoot. N-ai vrut să 
nimiceşti o muncă înfăptuită demult. Eram silit să constat 
că limitele tale personale nu sunt prea precise. Biblioteca 
asta nu era opera ta, iar caracterul ei închis, cu siguranţă 
că nu, aşa mi se părea. Era vădit că, în ciuda mâniei mele 
geloase, mi-ar plăcea să ştiu cine născocise transpunerea 
pe tavan a lui Bernardin de Saint-Pierre şi a lui Mahomed pe 
podea. 

Toate tainele casei erau desigur dezvăluite în cele cinci 
rafturi (al cincilea era în parte plin cu mii de programe de 
teatru, primul fiind cel al lui Carol al IX-lea de Marie-Joseph 
Chenier, reprezentată de Comedia Franceză la 4 noiembrie 
1789, ceea ce putea indica o origine revoluţionară a familiei 
Mattius. Mi-am închipuit deodată că această desinenţă 
latină corespunde cu întoarcerea la virtutea antică a unui 
Mattieu (s) iacobini). 

Manifestam din nou interes faţă de familia Mattius şi mă 
minunam înduioşat. Ei, hai, o să mai pot petrece încă mult 
timp studiindu-te, fără să mă satur de tine, uitând de 
sărăcia vieţii mele. 

După o clipă de la această întoarcere a duioşiei, am fost 
aproape doborât de somn. La mine, nimic nu e mai subit şi 
mai imperios necesar, şi îmi trebuie, ţi-am spus-o, aţâţarea 


306 


unei noi iubiri ca să mă eliberez. Deci, am coborât de pe 
scară ceva mai repede decât aş fi vrut şi, întinzându-mă o 
clipă ca să-mi odihnesc picioarele (stătusem o oră pe 
scară), am adormit pe Coran. Nu era decât a şaptea mea 
noapte pe Albatros. Nu ştiu dacă aş fi dormit mai bine 
culcat de-a lungul unei reprezentații din Seherazada. 

M-am trezit după câteva minute de somn adânc, pe 
deplin odihnit. Era inutil să văd cât e ceasul la bucătărie, 
întotdeauna pot spune ora cu o aproximaţie de câteva 
minute. Am sentimentul exact al scurgerii timpului, 
întrucâtva ca şi cum lumina spoturilor care scaldă în voie 
vreun perete acoperit de cărţi s-ar fi rotit în acelaşi timp cu 
luna. Am fost ispitit să deschid pentru o clipă storurile 
interioare, fereastra şi storurile din afară, să las să 
pătrundă aerul nopţii, dar m-am temut să destram farmecul 
nou care începea să acţioneze. Mi se părea că nu mai am 
mult timp de petrecut pe insulă (deşi n-aveam cuter) şi că 
trebuia să învăţ tot ce puteam despre copilăria ta. Farmecul 
a fost o bruscă şi totală capacitate de memorizare, care m- 
a cuprins după acest somn de scurtă durată, eram sigur că 
o să rețin tot ce aveam să citesc acum, ca şi cum cele 
câteva minute de dispariţie a conştiinţei - sau protecţia 
specială a lui Mahomed - îmi distruseseră colții ascunşi. 

Am luat îndată primul tău jurnal, cel pe care l-ai scris la 
zece ani, şi următoarele cinci sau şase carnete, şi le-am 
citit cu o viteză extraordinară. Ochii mei atingeau pagina, o 
parcurgeam în diagonală şi treceam la pagina următoare... 
ştiind că-mi amintesc totul. Dacă nu m-aş teme că lungesc 
inutil povestea (fiindcă jurnalele astea tu le-ai scris şi le 
posezi) le-aş putea recopia din memorie. lată doar un 
exemplu: 


Topinet m-a strâns de gât şi m-a durut foarte tare, nu 
voiam să spun: „dă-mi drumul, mă dau bătut!” iar el 
strângea tot mai tare. Mă gândeam că o să mor, sau o să 


307 


obosească el. Nu obosea. Nu mai puteam respira. Mama a 
venit, a scos un țipăt, a pălit de tot şi l-a plesnit pe Topinet 
ca o nebună. El şi-a descleştat mâinile. Am respirat de 
parcă viaţa îmi revenea în piept. Am avut gâtul violet timp 
de opt zile. Din cauza asta n-am scris nimic în jurnal. Nu 
scriu cu gâtul, dar mămica m-a dus la o clinică albă de tot. 
Am stat acolo, ei spuneau „sub observaţie”, şi ea mi-a citit 
Robinson Elveţianul care-i mult mai slab decât Crusoe. 


Fireşte, e un episod însemnat pe care nu l-ai uitat, dar îţi 
aminteşti de: 


Am vorbit îndelung unui arici care s-a făcut ghem în faţa 
mea. Stătea aşa. Am ţipat, dar lui puţin îi păsa. Nici măcar 
n-a deschis un ochi. A venit Raphaël: „Nimeni nu poate 
desface un arici făcut ghem, nici dacă-şi pune mănuşi, nici 
dacă vin doi oameni. Vulpea izbuteşte să-l desfacă, ca să-l 
mănânce începând de la burtă, şi ştii cum face?” Am spus 
nu. „Face pipi pe el.” Am încercat: ariciul nu s-a mişcat şi 
nu s-a desfăcut. Raphaël se tăvălea de râs: „Pipiul tău nu-i 
destul de tare?” 


Şi ăsta-i prea tipic. Şi următorul: 


Mathilde a venit acasă. Îmi pare cam bleagă. Se uită la 
mine ca la un puşti, are şaisprezece ani şi eu unsprezece. 
Părea că se gândeşte la ceva. Deodată, a scos un țipăt: 
„Cred că îmi umblă o gâză pe spate, vrei să încerci să mi-o 
iei?” Stătea dreaptă pe scaunul meu jos, cel pe care bunica 
mi l-a dat când eram mic. Mă temeam că o să-l sfărâme. l- 
am strecurat mâna pe spate. De necrezut cât de cald era. 
Am căutat peste tot. Nu era nicio găză. Am priceput că-i 
face plăcere. Dăduse ochii peste cap. l-am spus: „Stai 
puţin, cred că-i pe partea cealaltă”. Am coborât braţul 
printre sânii ei până jos, şi ea mi-a spus cu voce răguşită: 


308 


„Mângâie-mă, ai mâna catifelată”, şi m-a sărutat pe gât. l- 
am spus ca s-o necăjesc: „Nu-i nicio gâză”, iar ea mi-a 
răspuns cu glasul complet schimbat: „Prost mai eşti, 
tâmpiţelule”. 


Cum să uiţi asta? Totuşi, în jurnalele astea, nu întâlneşti 
doar tempo-uri forte şi verişoare umede. Sunt la 
paisprezece ani (Rambouillet): 


Am ieşit iarăşi primul, e o adevărată manie! Ciudat, nu- 
mi face deloc plăcere. Ceilalţi se uită chiorâş la mine. Ei 
cred că muncesc pe rupte. Totuşi, învăţătura intră în mine 
lin; parcă îşi ocupă locul. Pe urmă nu mai iese. Când mi se 
pune o întrebare, totul se organizează în mine pentru 
răspuns, îl văd în faţa ochilor şi-l citesc de parcă ar fi scris 
în aer. Totul îmi pare simplu şi evident. Ceea ce mă 
întristează e că nu sunt în stare să născocesc ce nu există. 
In unele zile mi-ar plăcea să născocesc o lume nouă, despre 
care încă nu s-a spus nimic. Alteori, aş vrea să fiu cel mai 
tâmpit din clasă, să cresc omizi în pupitru, cum făcea taică- 
meu. Nu vreau să spun că el era tâmpit, doar că creştea 
omizi în loc să muncească. El mi-a spus-o, fiindcă şi el 
crede că lucrez. Ca să-l consolez, i-am spus că, pesemne, n- 
o să fac nimic bun în viaţă. A doua zi m-a luat în tancul lui 
pe terenul de instrucţie în pădure. Mi-a spus că-i interzis, cu 
desăvârşire interzis. Trimisese toate celelalte tancuri la 
celălalt capăt şi mi-a arătat iute, manetele. Am făcut 
şenilele să se învârtească, am rotit din nou turnul turelei. 
Tata era fericit; eu mă sufocam, puţea a ulei. 


Am ghinion: pentru un puşti de paisprezece ani, ce 
amintire, să conducă un tanc, chiar dacă făcuse pe 
scârbitul ca să-l respingă pe taică-său! Caut în amintire şi 
îmi dau seama că toate carnetele astea nu sunt făcute 
decât din tempo-uri forte. Cele mai slabe au şi ele strălucire 


309 


de îndată ce le dau formă scrisă: 

l-am spus Fedorei că o iubesc din cauza numelui ei 
rusesc. Am întrebat-o dacă nu cumva e fata unui prinţ-şofer 
de taxi. Mi-a spus că nu-i rusoaică şi că maică-sa i-a dat 
numele ăsta fiindcă îi plăcuse personajul Fedora într-o piesă 
de teatru. Am căutat în bibliotecă, n-am găsit piesa, dar am 
descoperit în nişte programe că e de Victorien Sardou. La 
începerea şcolii, când am văzut-o iarăşi pe Fedora, am 
cumpărat piesa la Librăria Teatrului, de pe strada Marivaux. 
Am citit-o împreună, ea făcea pe Fedora, şi i-am spus că o 
iubesc şi pentru glasul ei. Ne-am întins pe divanul din salon. 
Măică-sa nu era acasă, şi am început s-o mângâi şi s-o 
sărut. Mă lăsa să pun mâna mai sus de ciorapi, dar o 
strângea foarte tare şi n-o mai puteam mişca. Măică-sa s-a 
întors şi ne-a găsit îmbujoraţi. Asta n-a părut s-o îngrijoreze. 
A întrebat-o pe fiică-sa dacă se gândise să mă trateze cu 
prăjituri şi cu un pic de oranjadă. (Optsprezece ani.) 


Şi alta (cincisprezece ani): 


Ne întorceam de la scăldat şi i-am spus că trebuie să ne 
scoatem costumele, fiindcă nu-i bine să stăm cu ele ude pe 
noi. Tâmpitul părea stânjenit. Mie, dimpotrivă, îmi place 
senzaţia de răcoare a pielii feselor pe cale să se usuce. In 
sfârşit s-a hotărât, dar avea o mutră chinuită. Codiţa lui era 
mică-mică, albă, parcă intrase la spălat, şi ridată de apa de 
mare. N-aveam chef s-o ating, dar socoteam că ar fi trebuit 
să-i dea o înfăţişare mai de doamne-ajută. Am luat un 
prosop gros, un pic cam aspru, mi-am frecat coapsele şi 
dosul şi am început să mă simt aţâţat. Mă privea îngrozit, 
de parcă eram dracul. 


Sau (unsprezece ani). 
M-am împărtăşit încercând să gândesc cu tărie: 


310 


Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu. Am ajuns să tremur 
zdravăn şi să gândesc intens; eram cu adevărat stăpânit de 
Dumnezeu, iluminat dinăuntru. Mă întorceam de la altar cu 
mâinile împreunate, ochii închişi, privind totuşi printre 
pleoape, ca să nu-l calc pe călcâi pe Fallois, care era 
înaintea mea. Şi l-am văzut pe Loze care urma să se 
împărtăşească şi mergea în sens contrar. Privea spre cer şi 
scotea limba. Mi s-a părut strălucitor, nu ştiu de ce. Părea 
să strălucească de peste tot. Şi mi-a fost ruşine de mâinile 
mele împreunate şi de pleoapele mele lăsate. Mi-am spus 
într-o clipă că nu cred deloc în Dumnezeu, întors în banca 
mea, îmi simţeam capul cu desăvârşire golit. L-am văzut pe 
Loze întorcându-se, de data asta privea tare saşiu, 
mestecând de parcă azima împărtăşaniei era gumă de 
mestecat. Liturghia nu se mai termina, dar mă simţeam 
bine şi încercam chiar un mic sentiment de fericire. Ceea ce 
îmi plăcea era faptul să suntem toţi împreună acolo şi că 
făcusem acelaşi lucru, dar că-i bine că Loze face pe 
tâmpitul. Când am ieşit, m-am gândit că-i singura dată că 
n-o luăm la fugă. De obicei, răstimpul de după liturghie e ca 
atunci când dai drumul porumbeilor să zboare. Eram cu 
totul împiedicaţi în pantalonii lungi ai costumului. Abatele 
W... l-a apucat pe Loze de căptuşeala hainei şi l-a certat. 
Eram prea departe ca să aud, dar se uita la el de parcă voia 
să-l omoare pe loc şi mai multe nu. Loze nu mişca dar 
zâmbea uşor. Aştepta să-i treacă furia. Ştia bine că abatele 
nu-l poate ucide de faţă cu toată lumea. M-am întors cu 
părinţii. Nimeni nu se ocupa de mine. Mama nu se gândea 
decât la prânzul ei şi se întreba dacă volovanul o să fie 
adus la timp de la Sineau şi dacă garnitura o să fie destul 
de caldă. Oamenii veneau şi-mi aduceau cadouri. Eu 
desfăceam pachetele, mulţumeam şi-i îmbrăţişam. Ei 
spuneau că parcă sunt un îngeraş. Asta îmi făcea plăcere 
şi, totodată, aveam chef să le sar în cap. Am stat trei ore la 
masă. Nimeni nu vorbea despre Dumnezeu. Imi era foame. 


311 


Nu mâncasem nimic din ajun. Mama nu voise nici măcar să 
mă spăl pe dinţi. Stăteam în capul mesei, cu spatele la 
mijlocul ferestrei care dădea spre curtea interioară. Eram 
optsprezece. Julie mâncase mai înainte, dar nu voia să se 
ducă la joacă. Se strecurase lângă mătuşa Anne. O adoră 
pe Anne, parfumul ei, rochiile ei; e ceea ce credeam eu că 
simt faţă de Dumnezeu, ceea ce cred că se numeşte extaz. 
Julie, care are cinci ani, este în extaz. Impunge cu degetul 
arătător orice parte a corpului lui Anne, se minunează că e 
elastică, roză, că miroase frumos, că gura ei zâmbeşte şi 
rosteşte cuvinte blânde, mica mea Julie, comoara mea, ce 
drăguță eşti. Dar Julie avea înfăţişarea unei pisici care 
toarce. Deodată n-am mai văzut-o. lar mătuşa Anne a 
anunţat cu glasul pe jumătate: „a adormit pe picioarele 
mele”. M-am aplecat şi m-am uitat sub faţa de masă. Era 
culcată de-a binelea pe picioarele lui Anne, dar am văzut 
mai ales pădurea de picioare, pulpele groase, deformate, 
ale bunicii, oasele ascuţite şi ciorapii strâmbi ai doamnei 
Stevens, şosetele violete de episcop ale Monseniorului 
Lopert. Partea de jos la el semăna cu cea de sus, bine 
aşezat, cu picioarele bine înfipte, iar furculita la fel. Cât 
putea să mănânce! De două ori volovan, calcan tot aşa, de 
trei ori mâncare de rață, iar vin tot timpul. A văzut că mă 
uit la el şi s-a făcut violet ca ciorapii lui. La desert, un frate 
al bunicului pe care nu-l vedem niciodată s-a ridicat şi a 
citit un poem pe care-l scrisese despre mine. Când a 
terminat a venit la mine, m-a îmbrăţişat solemn şi mi-a 
înmânat filele făcute sul şi legate cu o panglică aibă. Le-am 
pătat un pic cu îngheţată de fragi. După-amiază, 
conversaţia lâncezea, tot nu se vorbea de Dumnezeu, nici 
chiar când mi se adresau mie. M-am dus în camera mea, 
mi-am pus un pulover vechi şi am continuat să citesc Gil 
Blas de Santillane. 


Am citit toate carnetele următoare, din ce în ce mai 


312 


repede. Nu mai puteam sesiza materia anecdotică, dar 
reţineam fraze întregi. Unele se agăţau de mine atât de 
tare, încât mă duceau mai departe şi mă desprindeam de 
ele cu multă trudă, ca să merg mai departe, dincolo de ele, 
ca să te întâlnesc acum de-a lungul tuturor acestor ani. Mă 
gândeam că n-o să iau cu mine carnetele tale recente şi 
nici scrisorile lui C, fiindcă n-aveam dreptul. Mi-aş nota, 
poate, câteva adrese, vreo sută, în sfârşit... cele care mă 
priveau şi aş lăsa repertoarul pe birou. N-aş lua decât 
hainele tale cu buzunarele goale, fiindcă nu pot pleca gol. 

Trebuia să citesc totul repede. 

Am deschis la întâmplare un carnet şi am dat peste 
cuvântul „moarte”. N-am continuat, nu puteam îndura 
ideea de moarte în acest sfârşit de noapte. O să-ţi spun, 
LM, că viaţa mea e plină de moarte. Nu acum, nu pot. E 
prea greu. 


(Douăzeci şi şase de ani). Am lucrat ieri până la epuizare, 
ca să-mi spun: „La ce bun?” N-o să ajung decât în vârful 
muşuroiului meu de cârtiţă. 


Proastă imagine, ştiu: am locuit şi eu într-unul. Un 
muşuroi de cârtiţă nu are ieşire directă la lumină, e prea 
primejdios. Ocupam camera centrală şi galeriile, săpam, 
scotoceam. Orice ieşire e mortală; şi am ieşit. Nu ca să fug 
în alt muşuroi. Tu eşti dincolo, mi-am dat seama după tonul 
ultimelor carnete. Şi tu ai ieşit. Suntem unii care ieşim. 

Nu izbuteam să-l topesc pe LM într-un personaj unic. Nu 
aveam vreme pentru asta. Erau prea multe culori aruncate 
pe pânză. Pur şi simplu aveam sentimentul că îmi place tot 
ce scrii, chiar, sau mai ales, naivităţile tale. Eram prietenul 
tău deîndată, la toate. Nu mă supărai niciodată. Era ca şi 
cum te-aş fi creat eu. Vreau să spun: chiar ceea ce ai fi 
putut avea enervant pentru alţii corespundea bine cu genul 
de enervare pe care o simt oamenii faţă de mine şi de 


313 


spiritul meu prea critic, sever, care provine dintr-o 
generozitate contrazisă de viaţă. În multe pagini îţi băteai 
joc fără cruzime, dar cu fineţe; şi recunosc modul meu de a 
fi jignit de existenţa altuia. 

Scriai, la 2 mai 1946, la douăzeci şi cinci de ani: 


Nu suport familia Valdemar-Estrivon. Are şi nume dublu 
şi şaisprezece litere ca să indice vidul organizat. Aş vrea să 
priceapă că se agită prea mult, că deplasându-se astfel cu 
gesturile lor sigure îi jignesc pe ceilalţi. Mie puţin îmi pasă, 
pe mine nu mă jignesc. Doar că îmi par a fi o insultă pentru 
ochi. Fac să se deplaseze un aer care nu le aparţine lor 
personal. Îmi plac oamenii care lunecă în univers simțind de 
unde bate vântul şi în ce dispoziţie sunt ceilalţi, impunându- 
şi bucuria sau necazul sau frica doar o clipă dacă e sinceră, 
dar redobândindu-şi repede dispoziţia medie pe care o 
doresc, o curtoazie blinda, o mare atenţie acordată 
necunoscuţilor, mai ales necunoscuţilor. Să deschizi lumea 
în fiecare zi, tuturor, cu privirea. 

Aş fi putut scrie şi eu exact aceste rânduri, Valdemar-ii 
mei fiind, de pildă, acei mai-mult-ca-perfecţi de la Rennes 
de care ţi-am vorbit, care îşi impuneau manierele 
caraghioase şi limbajul afectat, care aveau, mai ales, o 
conştiinţă acută de a fi aleşii fireşti, beneficiarii lumii. Faţă 
de ei încerc un puternic sentiment de superioritate, tocmai 
fiindcă ei înşişi îl au pe nedrept. Sentimentul meu de 
superioritate se năruie în faţa oricărei persoane ce se 
mărgineşte la locul pe care i l-a hărăzit soarta şi pe care îl 
umple bine. Mă simt inferior tâmplarului, fierarului, 
ţăranului, fiindcă ei au depăşit într-un punct important al 
fiinţei lor marea dezordine umană şi fiindcă ştiu să lucreze 
lemnul, fierul, pământul. Pot privi întotdeauna mâinile lor 
îndemânatice, ochii lor care ştiu să măsoare (făcând metrul 
să zboare pe deasupra unei piese de lemn sau de fier şi 
compunând geometria brazdelor, nu se înşală niciodată). 


314 


Eu navighez în aproximaţia gândurilor, modelându-le, 
retuşându-le, cu senzaţia că nu merg destul de departe, 
până la capăt, cu un puternic sentiment de insuficienţă în 
ceea ce priveşte capacitatea mea de înţelegere analitică. 
Aş fi mai curând demiurgie şi paranoic, clădind o lume 
aparte pentru plăcerea mea şi cu toate astea (trebuie să 
spui întotdeauna dar, cu toate astea, afară de cazul câna, 
poate; iar fără îndoială înseamnă că te îndoieşti) visând să 
faci să fie adoptată de toţi, ca un adevărat sistem al lumii. 
Ar încăpea în puţine cuvinte, pe care nici măcar nu le-am 
născocit eu. Ele sunt: „iubiţi-vă unii pe alţii”, dar mai întăi, 
fiindcă a iubi e greu, priviți-vă unii pe alții, căutaţi să simţiţi 
o milă nobilă unii faţă de alţii, evitaţi să vă jigniţi cu vorbe, 
priviri haine, gesturi de nerăbdare, cruzimi. Navigaţi 
împreună în ceața groasă şi tainică, făcând tot mai multe 
semne de recunoaştere. E un mesaj la scara micilor 
comunităţi umane. Trebuie început cu asta. Duceţi-vă să vă 
vedeţi duşmanii (cuvântul ăsta mă miră. Mi-e greu să-mi 
recunosc duşmanii, nu urăsc şi nu detest pe nimeni, simt 
mai curând un fel de iritare alergică şi înţeleg că şi alţii simt 
acelaşi lucru faţă de mine). Duceţi-vă să-i vedeţi, asta-i tot, 
şi rostiţi vorbe cu miez. N-ar sluji la nimic să spuneţi vorbe 
goale. 

Acest al treilea raft de carnete pe care voise să le pună la 
adăpost de propria-i ispită de a pune mâna pe ele întruna şi 
de a le citi iarăşi, de a se cufunda din nou într-un trecut 
atât de bine fixat încât nu-i mai aparţinea, acest al treilea 
raft frăţesc şi solitar pe care-l mâncam din ochi îmi 
descoperea, în sfârşit, substanţa mea profundă. Nu era 
doar adevărul lui, ci al meu, mediul meu nutritiv exact. 
Fiecare pagină din carnetele tale, Laurent, reprezenta - şi 
reprezintă dacă-mi îngădui - un aspect al sensibilităţii mele. 
Şi dacă aveam de numărat nesfârşit mai multe fațete, asta 
era din cauză că ele (paginile) îmi deschideau sufletul, 
creierul, tot ce vrei, şi micile goluri adormite. Mă inspirai la 


315 


modul absolut şi două sau trei cuvinte pe care le-ai aruncat, 
ca de pildă: „Mathilde a venit acasă”, sau „Topinet m-a 
strâns de gât” îmi impuneau îndată dorinţa faţă de o 
femeie sau teama faţă de o putere animalică. Eram - şi 
folosesc cuvântul cu toată puterea lui - încântat. Şi cu cât 
te citeam mai mult, cu atât mă temeam mai mult să te 
întâlnesc şi să-ţi displac. N-aş avea să-ţi ofer decât 
povestea acestei săptămâni pe care am petrecut-o 
descoperindu-te. Aş adăuga aici, fără îndoială, ca să mă 
înţelegi mai bine, toate lămuririle posibile asupra vieţii mele 
trecute, dar înţelegeam că n-aş putea să-ţi dau nici a mia 
parte din ceea ce îmi aduceai tu, insula, casa asta 
ordonată, trecutul scris, strămoşii înfăţişaţi, morţii tăi şi 
viaţa ta. Nu te-aş pune să citeşti niciun carnet, nu ţi-aş 
arăta niciun Ravenot, nici albume de fotografii, nici scrisori 
de la femei. Tristul meu apartament de la Rennes, pe bieţii 
mei părinţi uzaţi, încărunţind şi certându-se lângă măslinii 
lor, nişte locuri ale copilăriei devastate de beton, o urmă de 
glonţ în piciorul stâng, cărţile mele de erudiție, blazarea 
mea în ce-i priveşte pe poeţi. Aş încerca să nu-ţi arăt 
acrelile de care tu m-ai cruțat, slăbiciunile mele spirituale. 
Aş trişa din toate puterile ca să-ţi plac, afară de cazul când 
m-aş hotărî să te înduioşez mai mult, spunându-ţi adevărul. 
Trecusem dincolo de orice teamă în ce priveşte 
răspunderea mea şi legea. Ştiam că aş face din nou 
aceleaşi lucruri dacă timpul s-ar întoarce cu opt zile în urmă 
şi m-ar aduce în hotelul din Roscoff în noaptea de 13 spre 
14 martie după ce făcusem iarăşi înconjurul lumii cu 
reprezentanţii comerciali. Aş sosi în apropierea Albatrosului 
fără cap, fără aripi, fără coadă, aş debarca, şi dacă privirea 
mi s-ar opri mai întâi asupra scării ascunse înapoia 
tamarinilor, n-aş lua-o pe acolo. Nu-mi place să mă înfund 
în locuri întunecoase. Aş merge pe acelaşi drum în 
serpentine, n-aş lua-o pe poteca aceea care se îngustează, 
casa m-ar atrage iarăşi, şi dragonierii, şi storul deschis. Şi 


316 


aş trece iarăşi de la îndrăzneală, de la nebunia înţeleaptă la 
teamă şi la seninătatea finală. 

Ceea ce mă mai neliniştea, şi neliniştea asta se strecura 
în mine în timpul clipelor meschine pe care încercam să nu 
le folosesc cu zgârcenie între două pasaje ale unui carnet, - 
dar unele se succedau într-un mod atât de contrastant 
încât mă sileau să-mi trag răsuflarea - era modul în care se 
va sfârşi lucrul acesta minunat din viaţa mea. Citindu-te, 
eram fericit, transportat, dar la fiecare respiraţie unicul 
gând agitat se întorcea: cum să părăsesc insula; şi dacă LM 
vine, mă descoperă aici şi mă goneşte. Of! Să mă ucidă! 
Strigătul ăsta romantic şi fals: să fiu ucis de tine nu era o 
fericire, ci o respingere absolută, o dovadă că mă voi fi 
înşelat în privinţa ta, eşecul meu definitiv. Ştiam şi 
reţineam fiecare cuvânt, datorită unei noi proprietăţi a 
ochilor şi creierului meu, şi sufeream înţepat de toate 
gândurile astea ascuţite, care îmi aminteau apropierea 
zorilor şi sosirea ta sigură în insula mea închisoare. Vedeam 
chiar sosind clipa când momentele de nelinişte aveau să se 
umfle şi să se reverse pe plajele lecturii, coborându-le într-o 
lumină la fel de verde ca aceea a camerei tale acvarium. 
Luptam împotriva acestei năvale. Nu voiam să risc a pierde 
pentru totdeauna materia unei pagini din scrierile tale. Era 
ceva ce n-o să-mi poţi lua, o cunoaştere a ta atât de 
profundă, încât o depăşea fără îndoială pe cea pe care o 
puteai avea tu însuţi, lipsit de perspectivă. Mă grăbeam şi 
îmi stăpâneam teama. Citeam cu dinţii strânşi, apărat de 
lumina care lua naştere poate printre storurile din afară şi 
rafturile care acopereau spaţiul celor dinăuntru, încărcate 
cu cărţi. 

Nu mă gândisem să-mi astup urechile, şi am auzit trilul 
ciocârliilor. Între şase şi şapte, când noaptea se sfârşise. 
Mai rămâneau încă şase carnete şi jurnalul intim al lui 
Helene şi caietele copilului care o să-mi arate modul lui de 
a fabula şi colții îndreptaţi împotriva învăţământului. Mi se 


317 


părea că ziua avea să-l facă pe Laurent Mattius să apară, ca 
şi cum ar fi fost Phoebus. Din fericire, citisem undeva că nu- 
i plăcea să se trezească devreme, ci să mediteze dimineaţa 
în patul călduţ. Spunea cum descoperisem meditaţia: 


Într-o dimineaţă fac un pic de temperatură şi mămica mă 
opreşte acasă. Scap de alergătură. Casa se agită. Tata şi-a 
pus cizmele cu scârţ, vine să mă îmbrăţişeze, miroase 
frumos a piele, hotărăşte că n-o să se întâmple nimic, 
pleacă. Ceai, perdele pe jumătate lăsate. „Plec, dragul meu, 
doar pentru un ceas, dacă nu te simţi bine suni din 
clopoțel.” Mama îmi dă clopoţelul. Râd, ştiu bine că n-o să 
sun, n-am chef să vină zăpăcita de Alphonsine. Cad din nou 
într-o somnolenţă caldă. Trece multă vreme până când uit 
agitația cavaleristului şi a gospodinei, prezenţa îndepărtată 
a lui Phonsine la spălătorie. Deodată decolez, imaginile se 
ridică. Sunt ale mele, mai ales cuvintele. Folosesc cuvinte 
foarte savante pe care nu le-am auzit decât o dată, 
domnesc într-o zonă aflată puţin deasupra pământului, iar 
spiritul meu e într-adevăr suveran. O impresie de înţelegere 
pe care n-am mai simţit-o niciodată. Asta mă pierde: n-o să 
mai vreau niciodată să mă trezesc, ci o să vreau să visez în 
fiecare zi, că sunt un mare poet, creator de cuvinte, de 
imagini, de jubilaţie. 


Aducându-mi aminte de aceste meditații creatoare, am 
uitat un pic de teama mea de a te vedea făcându-ţi 
apariţia. Ai crezut cu tărie în destinul tău. Tot mai crezi în 
el? Nu regăseam niciunul dintre strigătele astea în ultimele 
tale carnete. Ar fi trebuit să am la dispoziţie zile întregi ca 
să analizez şi să compar. Îmi reproşam tot timpul pe care-l 
pierdusem dormind, mâncând, visând despre mine, despre 
copilăria mea, despre prietenele mele. Ştiam să retez un 
gând care creştea ca iedera, vreo imagine care ţâşnea 
deodată făcând vid, ascultând zgomotul vieţii, lăsându-mă 


318 


absorbit de lucru. Pe tine, LM, mi se părea că n-o să te pot 
înlătura atâta timp cât n-aveam să te întâlnesc. Şi ştii bine 
ce frică îmi stârnea întâlnirea asta. Nu m-aş descotorosi de 
tine, chiar dacă n-aş lua cu mine decât mirosul tău pe 
haine, chiar dacă aş arunca hainele. Tu ai fi primul care s-ar 
ivi la cotitura fiecărei acţiuni, a fiecărui cuvânt citit, unul 
dintre cuvintele tale, dar de câte ori l-ai întrebuințat? Şi 
cuvântul ăsta rar îl cunoşti? Dar cartea asta? Mi se pare că 
n-am văzut-o în biblioteca ta? Pe femeia asta o socoteşti 
demnă de fotografiile tale? Dar pe Brassai, Avedon şi 
Walker Evans îi cunoşti? L-ai citit oare pe James Agee, eşti 
în stare să fii milos? Ştiam că n-o să termin niciodată cu 
tine, dacă nu mă laşi să te întâlnesc. 

Atunci, dacă aş fi în faţa ta ţi-aş înghiţi înfăţişarea - pe 
care de acum o cam ştiu - ca pe un hap trebuincios. Aş 
aştepta primul cuvânt, primul sunet al glasului tău, prima 
frază modulație, râsul, o vorbă tristă. O să întind poate un 
deget înainte, ca să ating sistemul tău închis şi ca să mă 
obişnuiesc să mă simt exclus. Aş începe să nu pot îndura 
existenţa ta separată. Nu-i nimic de făcut, nu pot îndura 
lucrul ăsta. 


Am mai citit jurnalul lui Helene, fără memoria faptelor. 
Citeam într-un ritm mai lent. Era inutil să ştiu acum tot ce 
făcuse înainte de a te naşte tu. Preferam să-i gust încet 
substanţa. Am găsit-o în singurul grup de fraze pe care le- 
am reţinut, cele care salută naşterea ta într-o zi de iunie, o 
mie nouă sute douăzeci şi unu: 


Mi-au dat iarăşi caietul ăsta la care nu mai puteam 
ajunge. Laurent înfăşat se odihneşte de-a lungul trupului 
meu, tăcut, fericit după cum pare să spună mica băşică de 
lapte care iese din gura lui minusculă şi se umflă după 
răsuflarea lui. Te salut, Laurent, bucată din trupul meu şi 
sămânță a Cavaleristului. Fie ca războiul să te ocolească şi 


319 


să trăieşti o sută de ani! 


Mă cufundam în fericirea de a exista. Atâtea cuvinte 
delicate, atâtea gânduri dulci, tandreţea, rufăria încă uscată 
înfăşurându-ţi picioarele marmoreene, braţele şi picioruşele 
tale înaintând tremurat ca să descopere lumea; şi mama 
asta dulce, de o frumuseţe atât de fluidă, şi insula în 
depărtare care te aştepta. N-aveai decât să creşti. 


Cineva a bătut în uşa mare, la fel de violent ca prima 
dată. N-am simţit nicio teamă. Nu erai tu, tu aveai cheia. 
Nu mă temeam de nimic din partea altora. M-am dus să 
deschid cu cel mai mare calm. Era pescarul de homari. Mi-a 
întins mâna, i-am strâns-o cu putere. Eram mirat că văd un 
om, că-i vorbesc, că scap de închipuiri şi de fantasme. 

Am purtat o discuţie îndelungată cu el, fără scandal, 
foarte calmă, foarte cenuşie, aşa cum pot vorbi oamenii 
care se cunosc de mijită vreme. Incerc să o transcriu, deşi 
izbucnirea asta de cuvinte îmi pare că mă stinghereşte în 
povestire. 

— V-am adus cuterul. Era şi timpul. Cu mareea asta care 
creşte atât de mult, marea dă năvală în golfuleţ şi poate să 
facă praf totul. De ce l-aţi eşuat acolo? 

— Pescuiam printre stânci şi m-a luat pe nepusă masă. 

— O să puteţi pleca dacă nu-l aşteptaţi pe Laurent. 

— Crezi că vine azi? 

— Cu siguranţă. Da’ ce-i cu dumneavoastră, arătaţi tare 
rău. 

— N-am dormit toată noaptea. 

— O să vă fac o cafea stropită cu alcool. Adesea, când 
sunt cu Laurent, ne pregătim câte o cafea foarte bună, cu 
calvados. 

Îmi făcea bine prezenţa lui, mai ales glasul lui gros care 
umplea, în sfârşit, casa. Marea era liberă; aveam să bem 
împreună. 


320 


— Sunteţi mulţumit de şederea dumneavoastră aici? 

— Da, dar am lucrat prea mult. Îl admir pe Laurent, am 
încercat să văd ce-o să pot scrie despre el pe baza actelor 
lui. 

Mi se părea că-i aproape adevărat. 

— Despre el? El ştie? 

— Nu. Despre el, despre familia lui, despre insulă. Sunt 
cu atât mai fericit să te văd, cu cât am o grămadă de 
întrebări să-ţi pun. Am adus pâine de la Roscoff vineri, a 
început să se cam întărească, dar dacă vrei, cu salam şi cu 
jambon... sau poate deschidem o conservă din care vrei 
dumneata. 

— Vă cam plac conservele! 

Se şi repezise asupra propunerii mele şi a dulapului din 
cămară. 

— E mai comod şi, în afară de asta, n-aveam vreme să 
dau fuga la Roscoff. lţi place anchois-ul? 

Am deschis un borcan de anchois şi am început să 
mâncăm, bând vin alb. Cafeaua lui cu calvados era 
desăvârşită. Fraza pe care o pregătisem a ieşit la iveală: 

— Pe vremea Ocupaţiei cam ce era pe aici? 

— Zonă interzisă. 

— Familia Mattius nu venise? 

— Între 41 şi 44 nu. 

— Deloc? 

— Nu. 

— Dar dumneata? 

— Eu venisem de mai multe ori, dar eram prevăzător, 
fiindcă friţilor nu le plăcea ca pescarii să nu pescuiască. 

— N-au ocupat niciodată casa? 

— Făceau doar mici escapade cu târfe de la Roscoff. 

— Cum intrau? 

— Pe fereastră. Nu-i greu de forţat storul, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Da! şi dacă-l prinzi pe ăl de-o face... 


321 


— Am găsit o stea galbenă, poţi să-mi explici ce-i cu ea? 

— Au fost nişte evrei care au încercat s-o şteargă în 
Anglia. Am auzit la şantiere. Au cumpărat un vas putred şi l- 
au împins până la Albatros. Aici au priceput pesemne că n-o 
să meargă mai departe. Vasul a fost găsit, dar ei nu. Şi 
totuşi n-au plecat înot. In orice caz, steaua e de la ei. 

— Julie a murit la Albatros? 

— Da. 

— Din ce cauză? 

— Nu ştiu dacă vă pot spune... 

Am întrebat numaidecât ca să-l silesc să răspundă: 

— S-a sinucis? 

— Aşa cred; şi totuşi, cu o zi înainte, o văzusem veselă. 

— Atunci? 

— Nu prea era în toate minţile, acum cânta, acum 
plângea. Toţi erau mulţumiţi. Era marea întoarcere pe 
Albatros. Au petrecut cele trei luni ale verii lui '45, şi în 
octombrie erau tot aici; nu se hotărau să plece. Părinţii lor 
mai trăiau, nu i-aţi cunoscut? 

— Nu. 

— El era obosit din cauza prizonieratului. Dar ea, ce 
femeie era, domnule! Laurent avea douăzeci şi patru de 
ani, Julie optsprezece. În fiecare zi le aduceam un homar, o 
langustă sau un crab mare şi peşte, se dădeau în vânt după 
macrouri. 

— Cum era Laurent? 

— Visător. 

— Cunoşti demult familia? 

— Dintotdeauna. Am venit pe insulă la trei luni, în 1914. 

— De pe timpul bunicilor lui Laurent. Sunt cei din tabloul 
din salon? 

— Nu, ăştia sunt părinţii bunicului. Străbunica stă pe 
scaun la stânga, iar străbunicul Mattius ţine mâna pe 
umărul ei. 

— Poţi spune cine sunt ceilalţi? 


322 


— Nu toţi. 

— Să încercăm. 

L-am dus în salon. l-a recunoscut pe toţi, afară de patru: 
un bărbat la capătul din stânga, bărbatul singur care stătea 
în picioare în centru, şi cuplul din dreapta. M-am dus să 
caut albumul cel mai vechi. L-a luat şi a uitat de mine. Abia 
mai puteam să mai scot de la el câteva mormăituri. În 
sfârşit, mi-a arătat un băiat, într-o fotografie din 1924. 

— Asta eram eu, a spus, aveam zece ani. 

Era viaţa lui. În album era viaţa lui. Am ieşit îndată şi 
foarte firesc din mine însumi. Mă interesa, era aproape un 
Mattius. Aş fi vrut să aibă un dar foarte simplu de 
povestitor. L-am întrebat: 

— Cum era... ăăă nici măcar nu ştiu cum te cheamă. 

— Mathieu. 

— Mathieu e aproape Mattius... era veselie pe aici, când 
erai copil? De ce veneai? 

— Maică-mea făcea menajul; acum îl face fiică-mea. 

— l-ai spus că sunt aici? 

— Da, dar nu primise instrucţiuni şi n-a îndrăznit să vă 
stingherească. 

— Era veselie? 

— Întotdeauna era muzică. 

— Îţi aminteşti de Chinanikida? 

— China...? 

Am pus discul; expresia feţei i s-a schimbat. Mi-ar fi 
plăcut să stau cu el pe insulă, să mă înveţe să pescuiesc, 
să-mi vorbească de tine. Era mai puţin primejdios decât 
TINE. Aş fi un fel de conservator, nimeni nu s-ar atinge de 
niciun fir de păr al vreunui Mattius mort sau absent. Un 
paznic al modului de viaţă Mattius, al lucrurilor din casă. 

— Dumneata eşti cel care a venit pe la patru în 
dupăamiaza asta? 

A roşit. 

— Eu eram. Voiam să vă întreb dacă aveţi de gând să vă 


323 


lăsaţi cuterul în golfuleţul stâncos şi n-am găsit pe nimeni. 

Nu m-am putut stăpâni să spun: 

— Ai găsit o scrumieră... 

S-a făcut stacojiu. 

— Lau-Laurent mi-a spus de mai multe ori că pot s-o iau, 
ba chiar că l-aş scăpa de ea, dar nu îndrăzneam. El îşi 
dăduse seama că mie îmi pare nostimă scrumiera asta ca o 
anvelopă, dar nu-mi place să mi se dea. Aşa că mi-am spus 
că o s-o iau singur şi că o să-l scap de ea. 

— Ai citit scrisoarea care era sub ea? 

— Da. 

— Atunci ştii tot? 

— Am ştiut întotdeauna. Ştiam că sunteţi profesor, cum 
vă cheamă, aflasem toate astea la şantier, şi faptul că 
Laurent nu vă cunoaşte, asta v-am spus-o de prima dată. 
Mă gândeam să vă întreb ce faceţi aici şi să vă fac să 
plecaţi. Am socotit că nu sunteţi om rău şi, în afară de asta, 
mi-aţi dat o grămadă de explicaţii. Atunci m-am gândit că 
poate fac o prostie, mi se mai întâmplă. 

— l-ai scris lui Laurent? 

— Nu. N-am sarcina să-i păzesc casa şi pe urmă, n-aţi 
luat nimic. Am numărat monedele de aur şi bijuteriile în 
cameră la Julie. 

— Le-ai găsit la stânga sau la dreapta? 

— La dreapta. Sunt întotdeauna la dreapta. De ce? 

— Aşa. De ce lasă Laurent... vezi, nu-l cunosc şi-i spun 
Laurent; de ce lasă aici domnul Mattius, Laurent, monedele 
şi bijuteriile? 

— EI îi spune camerei ăsteia, camera lui Zadig. 

— Ştii de ce, am spus cu iuţeala inchizitorială a 
profesorului. 

— Da, mi-a explicat. Nu vrea să facă nimic în ea, 
niciodată. Adesea se aşază în faţa biroului şi stă nemişcat. 
Ţine în mână un inel oval. Piatra e un opal într-o montură 
de aur înconjurată de turcoaze mici din lran, după cum mi-a 


324 


spus. Era inelul preferat al lui Julie. Privea întotdeauna 
micul peisaj care se vedea în opal. Laurent mi-a spus că-i o 
incluziune. Parcă-i o tufă de trestii pe baltă, iarna. 

— Îţi mai e foame? E ciudat, eu sunt cel care face oficiul 
de gazdă şi dumneata eşti mai acasă ca mine. 

— Din moment ce plătiţi... Aş mai bea un păhărel. La ora 
asta pentru mine e cel mai bun prânz. 

— Cât e ceasul? 

— Zece. 

— Zece! 

— Aţi văzut cum trece timpul. 

— Nu. Am citit toate carnetele din copilăria şi din 
tinereţea lui şi un jurnal al maică-si. 

— Nu-i o indiscreţie? 

— Foarte mare. 

— În sfârşit, sunteţi un domn învăţat, mare profesor şi 
intraţi pe fereastră în casele oamenilor... 

— Când se întoarce la ce oră vine? 

— Nu înainte de şapte seara, dacă a luat rapidul care 
opreşte la Morlaix şi trenul de legătură spre Roscoff. Afară 
de cazul când a făcut drumul ieri şi s-a oprit la Roscoff; dar 
asta m-ar mira. 

— La cine să se fi oprit la Roscoff? 

— Nu mi-aţi răspuns: vi se întâmplă adesea să intraţi pe 
fereastră în casele oamenilor? 

— Nu, tocmai. Ştii, am făcut-o ca să văd marea prin 
frunzişul dragonierilor. 

— Nu v-a fost frică? 

— Tot timpul. E o cale de a scăpa de plictiseală. 
Dumneata nu te plictiseşti niciodată? 

— Am întotdeauna ceva de făcut, pescuiesc, repar o 
plasă, motorul care tuşeşte, mă ocup de hârţogărie. 

— Eşti căsătorit? 

— Nevastă-mea a murit, săraca. Îmi gătesc singur şi joc 
manilla cu prietenii. Fiică-mea vrea să fac pe bunicul, dar la 


325 


mine nu ţine. 

— Am scos limba la nepotul dumitale. 

— Bine aţi făcut! 

l-am povestit cum s-a întâmplat. Simţeam deodată 
nevoia să-i explic lucrurile, să încerc să-l fac să înţeleagă 
mecanismele mele. Mă simţeam liber şi foarte puternic. 

— Suntem toţi nebuni; eu ştiu asta, dar dumneata nu ştii. 
Joci manilla, pescuieşti, nimic nu-i mai rezonabil, dar sunt 
sigur că pe undeva ai un grăunte de nebunie. Poate în ce 
priveşte femeile, cu ele cum faci? 

A început să râdă. 

— O cunoaşteţi! 

Nu pricepeam. 

— De Marthe e vorba, pomeniţi de ea în scrisoare. 
Marthe Loualch. Îi aduc un homar şi o langustă şi facem 
treaba asta în camera conjugală, o ştiţi? 

Câtă fraternitate deodată! 

— Mergi la ea adesea? 

— Aş merge în fiecare zi, dar nu poate să înfulece zilnic 
un homar şi o langustă, şi nu vrea bani de la mine. Aşa că 
mă duc o dată pe săptămână, dar intervalul e lung, atunci 
trişez şi merg la patru... cinci zile. Mi-a vorbit de 
dumneavoastră. Am fost la ea sâmbătă, cu un homar de 
trei kilograme şi o langustă de două; aş fi putut lua uşor 
treizeci sau patruzeci de mii, dar nu-mi schimb obiceiul, îi 
dau întotdeauna ce-i mai frumos. Mi-a spus că vă iubeşte. 
Rareori spune aşa ceva, nu vorbeşte niciodată despre 
clienţii ei. Cred că voia să ştie ce faceţi pe insulă. Nu i-am 
spus nimic, dar ea e deşteaptă. 

Ne simţeam bine în jurul măsuţei rotunde, stând pe 
scaunele joase, cu genunchii ajungându-ne până sub 
bărbie. 

— Ştiţi povestea mesei ăsteia? Se clătina şi Laurent, care 
avea pe atunci treisprezece ani, a vrut să taie cu fierăstrăul 
celelalte trei picioare ca să nu se mai clatine. Dar tot se 


326 


clătina. Le-a tăiat din nou. Rezultatul: taică-su a vrut să-l 
bată cu biciul. Maică-sa a spus că a vrut să facă un lucru 
bun. Şi au hotărât să taie şi picioarele scaunelor, ca să se 
potrivească cu masa. 

— Vezi, toţi suntem nebuni. 

— Aşa-i, dar mie nu mi-ar veni ideea să intru aşa în 
casele oamenilor. 

— Ţi-e frică? 

— Poate. Lumea ar fi mai puţin îngăduitoare cu mine 
decât cu dumneavoastră. Ar crede că aş putea fura, fiindcă 
sunt sărac. 

— Sărac? 

— Nu, deloc. Dar aşa se crede despre pescari, că-s 
săraci. Toate astea sunt idei preconcepute. Eu ştiu bine că 
profesorii sunt săraci. Afară de cazul când trăiesc ca 
şoarecii în cărţi. 

— Ai dreptate, suntem bogaţi şi foarte săraci, bogaţi din 
cauza acelor numeroase chipuri de tineri. Să-ţi povestesc? 

Şi i-am povestit aşa cum nu mai povestisem niciodată. 

— Dumneata vezi chipuri de  nătărăi bătrâni ca 
dumneata. Nu te atac, înţelegi ce vreau să-ţi spun. Şi eu 
văd nătărăi bătrâni ca mine, pe ceilalţi profesori, dar văd şi 
băieţi şi fete de optsprezece până la douăzeci de ani care 
încă nu s-au resemnat. Sunt minunati, Mathieu, încerc să le 
dau toate baloanele de oxigen pe care le pot da. Nu-i uşor 
cu ceea ce predau, poezia franceză din secolul al XVI-lea. 

— Poezia... 

— Da, ascultă: 


Ma petite colombelle 
Ma petite toute belle 
Mon petit oeil, baisez-moy;” 


15 Porumbiţa mea / Micuța mea frumoasă / Lumina ochilor mei, 
îmbrăţişează-mă. (N. t.) 


327 


e începutul unei ode de Ronsard. 
— Aăăă... 


— Cette fontaine est froide, et son eau doux-coulante, 
A la couleur d'argent semble parler d'Amour; 

Un herbage mollet reverdit tout autour, 

Et les aulnes font ombre à la chaleur brûlante’. 


Asta-i de Philippe Desportes şi îi spune Despre o fântână. 
E poezia dumitale, Mathieu, poezia mării, a pământului, a 
apei, a coapselor lui Marthe, şi a brizei, şi a tuleielor de 
barbă, şi a cleştilor de homar albastru, şi a langustelor 
zdrenţuroase, şi a crabilor ageri. Viaţa e frumoasă, eu sunt 
frânt, mort de oboseală. Şi fericit, fiindcă dumneata eşti 
aici, fiindcă eşti un om cu două urechi frumoase care 
ascultă, cu ochi care privesc şi fără nicio urmă de răutate în 
inimă. O să plec îndată, nu vreau să-l întâlnesc pe Laurent 
Mattius. Trebuie să-i explic tot ce încerc să-ţi spun acum în 
câteva cuvinte. Dumitale îţi pot explica, fiindcă nu rosteşti 
vorbe jignitoare, n-ai niciun drept pe care să ţi-l exerciţi, şi 
nici vreo regulă să invoci. Eşti fratele meu şi mă tem că elo 
să fie judecătorul meu. Poate o să-i spui că mă iubeşti, aş fi 
fericit, dar trebuie să mă duc să scriu o pledoarie lungă, ca 
să-i spun totul. Dacă am avea vreme şi curaj, toţi oamenii 
ar fi fraţi, dar ştii ce-i mai rău? 

— Nu, spuse el un pic cam zăpăcit. 

— E faptul că oamenii care practică aceeaşi meserie nu 
se iubesc. Eu te iubesc fiindcă eşti pescar şi jucător de 
manilla şi depravat. Îţi spun adevărul: am intrat aici, fiindcă 
iubesc la nebunie insula şi casa asta. Mă îmbolnăveşte 
ideea de a pleca şi de a mă cufunda în continentul ăsta 
greoi. Dumneata ştii că toate mările comunică între ele. 


16 Fântâna asta-i răcoroasă, iar apa ei lin curgătoare / De culoarea 
argintului, pare a vorbi despre Dragoste / larba mătăsoasă creşte verde 
în juru-i / lar arinii fac umbră căldurii arzătoare. (N. t.) 


328 


Albatrosul e exact pe măsura omului care sunt. De ce 
există aici o cameră verde ca un acvariu? 

— A fost ideea doamnei Pierre, aşa i se spunea, era 
nevasta lui Pierre Mattius, tatăl lui Georges. Cred că era 
cam nebună. Creştea broaşte şi făcea câte un copil în 
fiecare an. Domnul Pierre nu uita niciodată să o lase grea, 
dar micuțul nu trăia mult, afară de Georges, care s-a născut 
călăreț şi puternic. Ceilalţi n-o duceau mult. Pe atunci 
stăteau tot timpul la Albatros. Nu le plăcea să navigheze. 
Apa le plăcea s-o aibă în jurul lor ca să se izoleze. Când un 
copil era bolnav, murea sau se însănătoşea singur, dar nu 
se duceau să aducă doctorul. Spuneau: Domnul a dat, 
Domnul a luat. Copiii nu-i stânjeneau niciodată, îi puteau 
hrăni; totuşi nu făceau nimic şi nu erau prea bogaţi. Pe 
micuţii morţi nu-i uitau. Rămâneau o tristeţe în sacul cu 
tristeţi. La sfârşit, sacul era plin, au murit cu totul cinci. 
Georges e singurul care a trăit împreună cu Anne şi Louise, 
care au mai dus-o un pic până pe la douăzeci şi opt de ani. 
Pot să vi le arăt în album. M-am jucat aproape cu toţi. Şi 
mie îmi place Albatrosul. Locuiesc la Batz, dar e prea multă 
lume acolo şi mai sunt şi prăvălii, şi bârfe. Aici, nimic din 
toate astea, ai cu adevărat o şansă să pricepi ceva în viaţă. 

— Crezi că în singurătate înţelegi mai bine viaţa? 

— Cu siguranţă, laolaltă cu ceea ce creşte şi ceea ce se 
usucă, împreună cu vântul şi ploaia. O singură natură n-o 
pot îndura, cea a ţărilor prăjite de soare, cu cerul mereu 
albastru. Pe Albatros ai parte şi de blândeţe, şi de violenţă, 
şi de gingăşie, şi de furtună. 

— Pe Laurie Cartame o cunoşti? 

— E o femeie care a venit aici cu Laurent, o negresă sau 
aproape negresă. Frumoasă. A iubit-o mult, acum şase- 
şapte ani. Cred că dansează sau cântă, sau pozează pentru 
revistele feminine. Avea o piele aşa de sănătoasă, 
înţelegeţi ce vreau să spun, elastică, mătăsoasă, catifelată, 
ochi verzi, albul ochilor era cum nu prea vezi adesea, 


329 


neatins, proaspăt, iar buzele un pic cam groase, nici uscate, 
nici lucioase. Îmi venea să mă culc peste ea, ca să-i simt 
pielea şi să-mi pun urechea pe pieptul ei, ca s-o aud 
respirând. Nu pot pricepe, domnule, de ce nu sunt mai 
multe fiinţe dintr-astea; ar fi raiul pe pământ. Era veselă şi 
drăguță cu mine. Sufeream în preajma ei, o doream şi-i 
purtam pică lui Laurent. De ce să aibă atâtea fete frumoase 
pe care le alunga foarte repede? lar eu patruzeci de ani cu 
o nasoală cu fundul mare, pântecoasă, cu umeri de 
luptător, cu fire de păr pe bărbie, cu părul gras, rea, 
murdară, ce să fac, acum spun totul. Nu mai pot îndura aşa 
o viaţă, păi ce fel de egalitate-i asta, hai? Ce fel? Banii ca 
banii, mă doare-n cot de ei, dar femeile... de ce sunt urâte 
ale noastre, de ce ajung să fie groaznice? Când am luat-o 
nu era frumoasă, dar era proaspătă, vioaie. Lucra într-o 
cafenea. l-am făcut un plod şi părinţii ei mi-au sărit în cap. 
Şi m-am însurat la douăzeci de ani. Aproape numaidecât s- 
a prefăcut într-o ciumă cumplită. Veneam aici şi o vedeam 
pe doamna Hélène, mama lui Laurent, o femeie pe care o 
admiram şi care-mi vorbea de parcă îmi era o verişoară 
ceva mai îndepărtată, înţelegeţi? Părea să se scuze că nu 
face parte din aceeaşi lume ca mine. „Fac totul ca să-ți 
plac, părea să spună, şi să fiu bună, dar îţi spun sincer, vezi 
bine că n-avem nimic comun. “ Cred că în timp ce vorbea o 
vedea pe nevastă-mea. Îşi zicea: „Un tip care are aşa 
nevastă, atât de grosolană şi gâlcevitoare, dacă a ales-o, 
înseamnă că a dorit-o. Nouă, femeia asta nu ne-ar trebui 
nici măcar să spele podeaua”. Nu ştiţi ce înseamnă să amo 
nevastă pe care aş fi vrut s-o ascund. Fiecare vorbă pe care 
o rostea mă jignea. Era de o zgârcenie, de o răutate şi deo 
prostie... Dar la noi nu se divorţează, iar soţii dorm în 
acelaşi pat. Uneori aş fi vrut să mor. leşeam pe mare chiar 
când era furtună puternică. Lumea credea că sunt curajos. 
Mi-era teamă, dar era o teamă decentă. Nu mă simţeam ca 
acasă, un laş bătrân şi scârbos. Asta n-am spus-o niciodată, 


330 


nimănui. Dumneavoastră pot să vă spun după cele ce aţi 
făcut. 

— Dar Laurent? Nu i-ai spus nimic? 

— Mai ales lui nu i-am spus. Ne-am putea socoti aproape 
fraţi în orice privinţă, dar cum vreţi să-mi dea priceperea 
lui? Şi unde să le găsesc pe femeile astea, cu mutra pe care 
o am? Şi chiar dacă aş arăta... Nu ştiu unde să le găsesc. 
Sau ce să le spun, în locurile unde se află, fără îndoială. 
Lumea este împărţită. Oameni ca dumneavoastră pot 
multe, domnule Laborde. Înţelegeţi, de-o parte sunt cei 
bogaţi şi cei tari, iar săracii şi oropsiţii de cealaltă. 
Dumneavoastră nu sunteţi nici de o parte, nici de cealaltă. 
Şi aţi vrea ca lumea să fie bine întocmită. Eu meditez mult 
la mine, şi capul mi-e liber de când am scăpat de ţipete. Ar 
trebui să putem face o lume foarte frumoasă. 

l-am spus că-mi fură cuvintele, că şi eu credeam, ca şi el, 
în dragoste, că şi tu, Laurent, visai la iubire. Noi navigam 
din încăpere în încăpere ca să bem vinul alb, ca să-l privim 
pe Ravenot, ca să ascultăm Chinanikida, ca să-ţi citim 
carnetele, ca să visăm la Julie, la doamna Pierre în acvariul 
ei. El îmi dădea toate cheile tainice ale casei. Am citit acest 
pasaj din carnetul tău, din 2 mai 1946, care începea astfel: 
„îmi plac oamenii care se strecoară în univers simțind de 
unde bate vântul şi în ce dispoziţie sunt ceilalţi”, şi care se 
termina aşa: „să deschizi lumea în fiecare zi, tuturor, cu 
privirea. Mathieu părea foarte emoţionat. Imi aminteam 
ultimele lui cuvinte: „Cum vreţi să-mi dea priceperea lui?” 
Se gândea, cu siguranţă, la acea superioritate obiectivă a 
lui Laurent. In cele din urmă a spus: 

— Dacă vreţi, îmi e frate, dar l-aş plictisi repede. Şi pe 
dumneavoastră la fel, dar aţi fi mai răbdător. Eu sunt 
sensibil şi totodată cam tâmpit, ştiu asta. 

— Nu eşti tâmpit deloc. Doar că pur şi simplu trebuie să 
faci să intre în dumneata un aer mai puţin tăios decât cel al 
mării. 


331 


l-am povestit cât de fericit şi de tâmpit mă simţeam în 
natură, câtă nevoie aveam de a folosi repede această 
supraoxigenare animală, ca să-mi dobândesc din nou 
sistemul personal de schimburi, gândul meu. l-am spus că 
aş putea să-l ajut să-şi cucerească propria libertate 
mentală. El ar întocmi, în tihnă, lista tuturor credințelor şi 
părerilor sale pe măsură ce s-ar pomeni că are păreri şi 
crede. Aş analiza pentru el tot ce provenea cu adevărat de 
la el, de la originalitatea lui, şi tot ce se depusese în el prin 
ignoranță, superstiție, prostie generalizată, condiţionare. Ar 
avea multe lucruri pe care ar trebui să le distrugă, să le 
lase să moară, să se usuce, ca să lase locul liber, 
circumvoluţiunile curate. L-aş ajuta depunând pe acest 
teren nou şi totodată asanat seminţe selecţionate: mari 
cărţi simple şi fundamentale şi curentul viu al ideilor vremii 
prin intermediul câtorva ziare inteligente. Asta nu vrea să 
însemne că ar fi fericit. Ar deveni, pesemne, din ce în ce 
mai nenorocit şi din ce în ce mai zâmbitor. Ar descoperi că 
nu se apropie prea mult de egalitate. Vârsta, faptul că e 
greoi şi o oarecare lene a trupului, o lene a minţii, poate o 
timiditate reziduală l-ar împiedica, pesemne, să ocupe un 
loc cu adevărat mulţumitor, dar nu s-ar mai ciocni de nişte 
ziduri opace. Ar fi trecut de toate oglinzile care, înainte, nu 
făceau decât să-i reflecte chipul de om închis. 

Sau, dacă toate astea îl oboseau, putea foarte bine să 
rămână aşa cum era, nu prea rău, nădăjduind o reîncarnare 
a principiului său vital într-un nou destin. 

— În orice caz, am spus în concluzie, va trebui să 
pescuieşti în continuare. 

— E cu putinţă, m-a întrebat, să am o femeie adevărată? 

Nu m-am simţit în stare să-i răspund. Il priveam. Mi se 
părea frumos cu ridurile lui de om al mării, cu barba lui 
picantă, cu bătrânul lui păr zbârlit, cu mâinile lui mari, 
puternice. Mă gândeam că Marthe Loualch era o femeie 
adevărată şi că n-o să cunoască niciodată una mai bună. 


332 


Nu i-am spus-o. Nu voiam să-l întristez; ar fi plecat, şi 
simţeam mare nevoie să rămână. Aveam multe întrebări 
să-i pun, dar mă temeam un pic ca răspunsurile lui să nu 
întunece sau să nu banalizeze ideea pe care mi-o făcusem 
despre insulă şi despre LM. De pildă, ce ar putea să 
răspundă la o întrebare privind drumul care se îngusta apoi 
se înfunda? fără îndoială că altădată drumul era mai larg, 
că se putea trece mai uşor etc., ceea ce ar face lucrurile 
evidente şi simple. Aveam în prea mare măsură tendinţa de 
a crede în explicaţiile obişnuite. Adesea, viaţa îmi pare 
destul de plată şi de lipsită de adevărate sentimente. 
Drumul acesta devenise inițiatic din întâmplare, desigur, şi 
era bine aşa. Stâncile de la Fontainebleau au şi ele o 
valoare iniţiatică, pentru cei care escaladează stânci. Dar 
eu visam o iniţiere mai înaltă şi mai rară, cumva analogă 
celei pe care o îndură adolescenţii din insulele Samoa. 
Mathieu mă informa că, aici, oamenii mor mai curând din 
lipsă de îngrijire decât riscându-şi viaţa ca să ajungă 
bărbaţi. Preferam să las poteca asta cu contururile ei 
nehotărâte, cu gratuitatea ei. Aş fi vrut, de asemenea, să-i 
cer să-mi spună cum era glasul lui LM, dar oare se poate 
vorbi despre un glas? Totuşi l-am întrebat. A părut uimit. 

— Glasul lui? Mi-l amintesc aşa cum îl aud pe mare când 
pescuim; altfel nu-l aud. Pot spune cu precizie că-i un glas 
cald. 

Am respirat uşurat: ai un glas frumos, LM, un glas cald. 
Nimic n-o să mă îndepărteze de tine, n-ai vocea în falset. 

— Are vreun accent? 

— Nu. Vorbeşte, nu ştiu cum să spun, ca la Paris, 
foloseşte cuvinte foarte simple. Spune ce are de spus, şi 
gata. Nu-i flecar. Ştie să asculte. 

— Dar cu femeile? 

— E mai vesel, glasul îi râde. Dar a doua zi pare să se 
gândească la altceva, e distrat. Pe urmă e furios. 

— De ce? 


333 


— Împotriva lui însuşi, nu a lor. Împotriva lui, fiindcă a 
făcut prostia să le aducă pe insulă. 

— Ce crezi că mi-ar face dacă m-ar găsi aici? 

— Cred că i s-ar urca sângele la cap şi v-ar cârpi, gata să 
ucidă. Asta poate n-ar dura mult, dar prima pornire ar fi 
rea, mai ales dacă v-ar găsi pe cale să-i răscoliţi prin acte. 

Pesemne că am pălit foarte tare, fiindcă a pus o mână pe 
umărul meu, fără îndoială dintr-un sentiment fratern. 
Descopeream deodată cât de multe iluzii îmi făceam. 
Pentru tine aş fi un străin necinstit, o fiinţă demnă de 
dispreţ, bună s-o dai afară cu picioare în fund. Tot 
gândindu-mă la tine şi iubindu-te prin intermediul insulei, 
casei, carnetelor, hainelor pe care le purtam şi care îmi 
veneau de parcă fuseseră făcute pentru mine, uitasem că 
eşti tot departe de locul ăsta (sau, acum, foarte aproape), 
într-un loc despărţit de neştiinţa mea şi mai ales de 
libertatea ta de te duce de colo-colo, de a apărea şi dea te 
năpusti asupra mea înarmat cu indignare şi cu dreptate. Nu 
mă simţisem niciodată atât de mişel. Îmi veneau în gând 
cuvinte pe care nu le puteam rosti, ca de pildă: „Am 
întrecut măsura”. Am întrecut măsura, vorbele astea îmi 
veneau în minte fără încetare. Mi le spuneam întruna, am 
întrecut măsura. Depăşisem o limită. Era aproape la fel de 
grav ca şi cum aş pătrunde pentru o clipă dincolo de uşile 
morţii. Am izbutit să spun: 

— Nu mai contează că n-am venit eu, Gilles Laborde. Nu 
mai ştiu ce să fac cu mine. Trebuie să plec numaidecât, 
ştiu. Datorită dumitale cuterul e aici. Nu mai am nicio clipă 
de pierdut, şi totul în mine doreşte să rămân. Dacă mi-e 
teamă de ceva, mi-e teamă să plec. În afara locului ăstuia, 
viaţa e deschisă, iar eu aleg în fiecare clipă locul închis 
unde nu pot rămâne. 

— Trebuie să plecaţi. Dacă vreţi să vă ajut, s-a făcut. Vă 
scot ţinându-vă pe după umeri. Aveţi un fel de ameţeală, 
nu-i aşa? 


334 


— Da, mă simt ca un criminal. Casa asta, insula asta - nu 
le pot disocia - m-ar face să ucid dacă n-ar aparţine tocmai 
omului ăstuia în care recunosc un frate. Prin el le-am iubit, 
şi pe el prin ele. 

— Să vă iau cu mine? 

— Nu, i-am spus grăbit, încă nu. Lasă-mă aici. Doar 
câteva minute şi plec singur. Repede, foarte repede. Mi-e 
prea frică să nu mă pomenesc nas în nas cu el. Dar trebuie 
să mai privesc casa singur. Pentru ultima oară. 

— Plec. 

— O clipă. Aş vrea să ştiu două-trei lucruri foarte repede. 
Ghetele de la intrare sunt ale tatălui lui Laurent, ale maică- 
si, ale lui şi ale lui Julie? 

— Da. 

— Cunoşti bila de agată? 

— Nu. 

— Nu-i nimic. Laurent e fotograf? 

— Lucrează cu trei sau patru mari fotografi din lumea 
întreagă. Se pare că ei nu-şi semnează fotografiile. Au toţi 
împreună un nume, ceva în genul Omega. Laurent mi-a 
spus că fotografiază Timpul. Face întotdeauna aceeaşi 
călătorie la aceeaşi dată şi fotografiază aceiaşi pomi, 
aceleaşi cafenele, aceiaşi oameni sau aproape aceiaşi. 

— Mai ales femei. 

— Credeţi? 

— Guvernanta a murit aici? 

— Au găsit-o moartă pe patul ei. 

— În patul ei? 

— Nu, ci pe patul ei, pe plapuma de puf roşie, şi era albă 
ca varul. Niciun țipăt n-a scos. Era cu gura deschisă şi 
părea mirată. 

— Era bătrână. 

— Nu, avea şaizeci de ani. Nu mai ştiu când eşti bătrân şi 
când nu. Când sunt cu Marthe mă simt atât de tânăr, iar 
acum douăzeci de ani eram atât de bătrân. 


335 


— Dumneata te-ai supăra dacă aş intra aşa în casa 
dumitale? 

— Staţi un pic... 

Prefera să nu răspundă numaidecât Se gândea, încerca 
să-şi închipuie. 

— Ar trebui să-mi vedeţi casa în minte. Spargeţi un 
geam? 

— Să zicem că găsesc uşa deschisă. O încui întotdeauna? 

— Nu chiar. Intraţi şi vă pomeniţi în bucătărie. Mâncaţi 
ceva? 

— Nu imediat. Mă uit în jur fără să mă mişc prea mult, ca 
să înţeleg modul de organizare. 

— Şi cum te poţi mişca şi trăi acolo... 

— Da. Pe urmă intru în celelalte încăperi. 

— Dormitorul... cu el am terminat, n-am mai călcat pe- 
acolo, în locul ăla am fost prea nenorocit. Totul a rămas în 
negru şi e închis. Eu dorm în sufragerie. E cam ciudat acolo, 
cu bufetul, masa şi scaunele, dar n-am un pat adevărat, ci 
un fel de divan cu o etajeră deasupra, o garnitură de colţ, 
înţelegeţi? 

— Foarte bine. 

— Deasupra sunt două cămăruţe pentru copii şi pe urmă 
podul, asta-i tot. 

— E ceva interesant prin sertare? 

— Nimic. 

— Nicio scrisoare? 

— Ard totul, cu timpul. O să găsiţi declaraţiile mele de 
impozit, copiile, câteva facturi, o grămadă de ziare vechi 
care îmi servesc să aprind focul. 

— Fotografii? 

— De la nunta mea şi de la prima comuniune a copiilor, 
doi băieţi care sunt mari şi locuiesc la Morlaix. Şi a fiică-mi 
pe care aţi zărit-o ieri. 

— Trebuie să fie pe undeva nişte caiete de şcoală de-ale 
lor. 


336 


— Ce n-am aruncat e în pod, într-o ladă veche, împreună 
cu câteva cărţi. La mine nu-i nimic de văzut. Paharele mele 
sunt borcane de muştar, farfuriile sunt din Duralex. Am o 
maşină bună de gătit electrică, nişte mixere, un frigider 
mic, un televizor în culori, de lux. lar în hangar am tot ce nu 
las în port, impermeabilele, hainele groase marinăreşti, 
ghetele, plasele, undiţele, coşurile de reparat. Acolo e cam 
înghesuială, dar nimic care să vă, intereseze. 

— Te-ai supăra dacă aş intra în casa dumitale? 

— Nu ştiu. Nu m-aş supăra din cauza lucrurilor, n-am 
nimic de preţ. Mai curând m-aş supăra că mi-aţi afla 
secretele. Nu că aş avea secrete, dar vreau să spun că 
viaţa personală e ca interiorul casei. De ce să te zgâieşti la 
ea? Ca să critici. Ştiu eu că pentru dumneavoastră o casă 
fără cărţi, fără acte, nu înseamnă nimic, doar patru pereţi. 
Dar eu ştiu ce-i înăuntru, ce nu vedeţi dumneavoastră. 

— Ce există pe Albatros şi nu văd eu? încearcă să faci să 
„trăiască” pentru un minut casa asta, Mathieu. Dumneata 
auzi glasuri, chemări. Se chemau mult unul pe altul? Din 
afară sau dintr-o cameră în alta? 

— Asta era pe vremea când eram mic, înainte de 
naşterea lui Laurent. Pe urmă se auzeau strigăte de bucurie 
când aduceam o langustă frumoasă, strigăte amabile ca să- 
mi facă plăcere. Şi pe urmă, glume despre cleştii homarilor. 
Apoi hohote de plâns la moartea lui Julie. Nu se mai puteau 
opri. Mai aud şi acum glasul doamnei Helene: „Micuţa mea 
Julie, copila mea, draga mea, nu ne iubeai, de ce ţi-era 
frică?” Hohotea, apoi o lua iarăşi de la capăt: „Puica mea!” 
şi ţipa cu un glas care mă înfiora: „S-a spânzurat!” 

— În pod? 

— Da. 

— Au lăsat funia acolo! 

— Nu. Am ars-o eu. N-am mai văzut altă funie în pod. Aţi 
fost şi acolo? 

— Da, am fost peste tot. Deci, acolo sub grindă, e o 


337 


coardă pentru jocuri de copii? 

— Nu ştiu ce e; doamna Hélène atârna de ea buchete de 
flori cu capul în jos ca să le usuce. 

Ştia multe lucruri. Poate o să mă duc la el la Batz, ca să-i 
pun o grămadă de întrebări care încă nu-mi veneau în 
minte. Dacă Laurent nu voia să mă întâlnească, n-o să 
pierd totul. Dar dacă nu voia să aibă de-a face cu mine, eu 
o să mă mai interesez de el? Dragostea asta mare şi 
înmărmurită pentru insula Albatros n-avea oare să 
slăbească, lăsându-mă uscat şi golit, de parcă n-aş fi 
existat mai înainte, ca şi cum n-aş avea în strada d'Antrain 
un apartament plin de cărţi, de lucruri, de scrisori, de fulare 
uitate? Şi prieteni. Pe Hoffman îl revăd când vreau. 

— În orice caz, pe dumneata, Mathieu, o să te revăd cu 
siguranţă. Şi dacă sunt aşteptat, şi dacă sunt respins. Eşti 
singurul personaj de pe insula asta, împreună cu nepotul 
dumitale, cu umbra fetei dumitale şi cu cele două pisici. 
Aşteptând ca Laurent să-mi primească povestea, spune-i ce 
crezi despre mine. Ce crezi despre mine? Cu adevărat, ca şi 
cum ar trebui să mă aperi în faţa unui tribunal drept, care 
n-ar da însemnătate înfăţişării ciudate a faptelor mele. 

— Nu ştiu; v-am spus: „băiat de treabă”, ce vreţi să mai 
adaug? Simţiţi în permanenţă nevoia ca cineva să vă 
liniştească, să vi se spună că sunteţi iubit. Eu am trăit 
singur în preajma unui monstru, închizându-mă cu totul în 
mine. Copiii mei sunt jumătăţi de monştri. Nu pot să înghit 
la ei nimic din ce au moştenit de la mama lor, şi asta nu-i 
un fleac. V-am spus: eu sunt cu barca şi cu marea. 
Dumneavoastră cu poezia şi cu intratul în case. 

— În casa asta. Înainte vreme mă mulţumeam cu cărţile. 
Şi asta-i o „intrare” primejdioasă. O să-ţi explic într-o zi. 

— Plec. 

— Da, acum am putere. Arată-mi exact pe unde vine. 

leşim din casă şi urcăm pe platou. 

— Vrei să vezi bila de agată? Uite-o, nu m-am atins de 


338 


ea. Laurent a îngropat-o în locul de unde vezi peste tot. 

A privit vag particularitatea asta a insulei, care-i scăpase. 

— Vine pe acolo, pe drumul cel mai scurt; cu barca lui 
puţin îi pasă de vânt. Dacă priveşti punctul estic al Batz- 
ului, se abate un pic faţă de el. O să-l vedeţi, e un bulgăre 
de foc, barca atrage soarele. 

— N-o să-l văd. Dacă l-aş vedea, n-aş avea timp să cobor 
în port şi să plec. Cât timp mi-a mai rămas? 

— Nu ştiu. 

— Vine astăzi cu siguranţă. 

— Dacă nu vine înseamnă că nu mai iubeşte insula. 

Coboram foarte repede. 

— Nu te însoțesc până la chei. Pe curând, Mathieu. 
Mulţumesc. 

l-am strâns mâna; el mi-a strâns-o mai tare şi m-a durut. 

— Nu vă lăsaţi surprins aici. 

— Nu. Ceva o să-mi spună când o să fie vremea să plec. 
A coborât pe drum, ridicând braţele fără să se întoarcă, şi s- 
a. făcut nevăzut la cotitură. Am dat fuga în casă. Îmi mai 
rămâneau multe lucruri de făcut. 

Mai întâi să copiez din nou toate adresele pe care le 
voiam neapărat. Voi avea nevoie de ele, mai ales dacă o să 
mă goneşti, ca să mă apropii de tine în alt mod. Să nu te 
superi. Sunt contrariul unui om lipicios. Ţine seama de ceea 
ce mi s-a întâmplat. Inţelegi, viaţa mea nu mai are alt sens. 
Copiez din nou, repede. Nu-mi dau silinţa decât pentru 
cifre, numere de case, telefoane. Toate numele. Mai întâi 
toate cele care încep cu C, din cauza lui C, numele de femei 
Cartame Laurie. Şi prenumele, Caroline, Constance şi 
Claude şi ambiguele Camille. Şi dublele C, nume şi 
prenume, ca de pildă Carolyn Carison. Dar evit 
dansatoarele, actrițele, celebrităţile. Le vreau pe cele 
misterioase. 

Articolul C este lung. Smângălesc. Mă opresc neliniştit. 
Dau fuga până la bila de agată. Nimic la orizont, dar 


339 


Laurent e poate în port. Alerg acolo, nimic. Mă liniştesc. 
Mă întorc în casă, care e rece, parcă moartă. Rânduiesc 
scrisorile lui C. Recitesc una dintre ele. N-o s-o uit: 


10 ianuarie. Îmi amintesc de tine în trup, de parcă n-ai 
avea altă existenţă decât în mine. Mă simt străpunsă, 
golită, cuprinsă de dorinţe îngrozitoare. Te detest fiindcă 
eşti cel care mă copleşeşte. Nu-mi lipseşte nicio vorbă 
de-a ta. O să le aud mai târziu. 


Ca să fiu sigur că nu uit, o copiez, ca şi pe cele din 14, 
17, 18 şi 30 pe care le citisem. Scriu în mare grabă. 
Durează mult. Îmi e din nou teamă. Dau fuga la bilă: nu se 
vede niciun vas, niciun bulgăre de foc. 

Mă întorc. N-o să uit niciunul dintre cuvintele pe care le- 
ai scris în carnete. Parcă sunt ale mele şi-mi amintesc de 
ele. În birou totul e în ordine, pe cât îmi pare. Încep din nou 
să-mi scriu scrisoarea. E aceeaşi, dar nu mai pomenesc de 
cec, nici de „mărfuri consumate”, nici de scaune rupte, nici 
de fotografii arse. Nicio aluzie la carnete, nici la scrisori, 
fiindcă le las aici. Schimb data: luni 21 martie, la prânz. O zi 
mai mult. 

La prânz? Laurent n-o să vină decât la sfârşitul zilei, cred 
asta cu tărie. Vremea e tot mai bună. 

Nu pot face nimic. Mă învârt prin casă fără dorinţe. Mă uit 
la monedele de aur şi la bijuteriile lui Julie, la inscripţia 
Pomeniţi-o. 

Deodată tresar şi încep să tremur; n-am terminat de 
privit cel de-al treilea album. M-am oprit din răsfoit 
alaltăieri, ca să mă asigur de calitatea de fotograf 
profesionist a lui LM. De atunci nu l-am mai luat. Ultimul 
meu studiu era cel al dezbrăcărilor lui Gisele, mai întâi 
studiul mecanic, când ea nu era conştientă, apoi studiul de 
comportament, Gisele indignată că e surprinsă într-o 
postură socotită numaidecât caraghioasă. 


340 


Deci am izbutit să opresc timpul, instalându-mă încă o 
dată în salon, în faţa tabloului de Ravenot şi deschizând 
albumul exact după contorsiunile surprinse şi expresiile 
mânioase. Apoi urma un studiu de pântec - Gisele 
însărcinată cu Philippe. Fotografii de curbe, de umbre şi de 
lumini, de pori, de burice, de ceva asemănător unor crupe 
şi depresiunilor unui pustiu, un pustiu locuit, care se umfla 
puţin câte puţin de viaţă. Gisele nu protesta, indiferent care 
era unghiul fotografierii. lar unele fotografii din faţă cu 
coapsele desfăcute şi cu pântecul bombat înfăţişează 
deasupra acestuia doar ochii un pic dilataţi (pesemne că o 
pusese să ridice capul, o machiase cu alb, îi înfăşurase 
fruntea şi părul cu o rufă albă). Laurent o ajuta, fără 
îndoială, urmărindu-i îndeaproape transformarea. Ea vedea 
la el o privire de dragoste, desprinsă de propriul ei trup- 
expresie, de ea însăşi şi concentrată asupra transformării 
volumelor şi luminilor în jurul buzunarului de apă în care şi-l 
legăna pe Moise al ei. Apoi urma o serie de fotografii 24 X 
36 ale copilului, luate, fără îndoială, la interval de o zi. Se 
vedea faţa acestuia netezindu-se, ochii deschizându-se, 
neliniştea  omuleţului  potolindu-se. Trupul lui Gisele 
devenea teren de exerciţiu. Philippe se căţăra pe pântecul 
maică-si şi apuca un sân. Ei nu i se mai vedea capul, ci 
mereu doar cel al copilului, prin arcul frânt al unui picior 
desfăcut sau între braţele îndoite. Erau cele mai frumoase 
poze de copil pe care le-am văzut vreodată. 

De îndată ce Philippe a mers singur, LM a încetat să-i mai 
acorde privilegii. Îşi extindea câmpul de observaţie la toată 
camera sau la o peluză întreagă, dar fără Gisele. Nici el 
însuşi nu era fotografiat vreodată lângă fiu-său. N-o arăta 
pe Gisele singură, decât de departe. Atunci o detaşa pe o 
pagină a albumului, ca şi cum voia să-i măsoare urma 
vitală. Ea mai zâmbea încă, aşa cum zâmbeşte cineva care 
se depărtează, cu privirea întrucâtva distantă. O punea să 
stea pe câte o moviliţă, pe malul unei bălți. Aveai impresia 


341 


că n-o mai atingea decât cu un ochi îndepărtat. Totuşi 
desluşeam la ea momentul când s-a trezit însărcinată 
iarăşi, cu Emma (deci se mai apropia de ea noaptea, în 
taina unei camere), dar nu mai existau studii de pântec. Ea 
îşi purta copilul stând în picioare, îmbrăcată în nişte rochii 
nedesluşite. 

Nu ştiu cine-l fotografia uneori pe Laurent (pe urmă, o 
umbră proiectată cu stângăcie de acela care fotografia m-a 
înştiinţat că cel puţin o dată şi probabil întotdeauna a fost 
Gisele). Portretele astea mi se păreau mai puţin detaşate. 
Ea îi tăia fruntea - locaş al unui gând care se depărta de ea 
- sau îi mărea mâinile întinse înainte ca s-o dea pe ea în 
lături. Odată îl fotografiase cu faţa plină de sânge, nimic 
grav, o tăietură lungă la frunte din care curgea sângele ca o 
perdea. Uimitor era faptul că ea se gândise să-l fotografieze 
mai înainte de a-l obloji. 

O singură fotografie îi aduna pe amândoi după naşterea 
Emmei. Trebuie să fi fost vreo aniversare a zilei căsătoriei 
lor. Erau fotografiaţi în profil şi se priveau; Laurent îşi 
petrecuse un braţ în jurul gâtului lui Gisele într-un gest cam 
vulgar în mod voit. Îşi împingea trupul spre ea, iar ea, cu 
mâinile la spate, stătea cât mai departe cu putinţă de el. 
Dincolo de „gagul” spontan vedeam falsul elan al lui 
Laurent şi falsa retragere a lui Gisele. Alte câteva poze ale 
copiilor, dar parcă „dezafectate”, lipsite de sentiment. Apoi 
pagini goale. Se mai ducea să-i vadă la Juilly, dar nu-i mai 
fotografia. 

Fără îndoială că n-ar trebui să-ţi împărtăşesc reflecţiile 
asupra vieţii tale. Uriaşa mea indiscreţie ajunge cu vârf şi 
îndesat, dar simţeam un fel de milă pentru femeia asta atât 
de frumoasă, iubită, apoi alungată. Nu izbuteam să aflu 
dacă era într-adevăr enervantă şi în ce fel. Desigur, era 
vorba de educaţia ei. Un anumit fel de a vorbi, turnura 
frazelor şi modul de a gândi, dar cum se face că n-ai văzut 
din prima zi că-i aşa? Şi mă gândeam că eşti s/ab, şi că ea 


342 


ştiuse să-şi ascundă natura profundă. Ştiu că unele femei 
pot da impresia pentru o bucată de vreme că sunt extrem 
de libere, disponibile, spun cei mai evoluaţi, ca să-şi 
ascundă marea nevoie de ordine care sălăşluieşte în 
adâncul lor. Am fost cât pe-aci să mă însor, atât eram de 
vrăjit (folosesc din nou vocabularul tradiţional al familiilor) 
de o fată foarte nostimă, liberă, de o inteligenţă deosebit 
de ascuţită - mi se părea - drăguță şi provocatoare. 
Simţeam o dorinţă nebună s-o vâr într-un eleşteu, s-o 
păstrez pentru mine. Lumea se schimbase. Respiram 
singurul aer respirabil. Pe stradă, îi plângeam pe ceilalţi că 
nu sunt eu, şi, în acelaşi timp, îi iubeam frăţeşte. Eram doar 
îndrăgostit şi ştiam, fiindcă mă gândisem adesea la asta, că 
toate valorile mele erau alterate, că eram victima unui 
fenomen electric (mai corect, electronic), care mă ajuta să 
mă bucur intens dacă îmi plăceau tensiunile mari, dar că nu 
trebuia să le instituţionalizez, adică să le conectez durabil, 
dacă nu voiam ca fenomenele externe - singurele care mă 
interesau - să se aplatizeze. Incercam - şi asta nu era 
mediocritatea privirii mele - s-o văd în limitele ei fireşti. 
Apartamentul ei, cărţile, discurile ei, hainele pe care le 
purta de obicei (şi nu o haină anumită, încântătoare), şi nu- 
mi plăcea nimic din toate astea, în loc să mă dau deoparte, 
o socoteam victimă a părinţilor ei, a educaţiei primite, şi mă 
cuprindea o uriaşă dorinţă de a o transforma, de a o face să 
ajungă la Universul meu Spiritual (deşi sunt atât de 
contradictoriu şi de dezacordat). Tot ce îmi displăcea în 
surdină la ea mă înduioşa. Şi asta-i capcana cea mai 
primejdioasă. Mă bucuram de toate mediocrităţile ei. 
Profesorul era încântat de uriaşa muncă pe care avea s-o 
efectueze asupra unei creaturi atât de năvalnice şi de 
deschise. Doar căsătoria mi se părea potrivită. O 
respinsesem întotdeauna (şi adesea mă pomenisem în faţa 
unor femei înzestrate cu spiritul şi caracterul meu, cărora le 
plăceau aceleaşi lucruri ca şi mie). Mi se părea deodată că 


343 


ea e lăcaşul unei aventuri extraordinare. Am fost salvat in 
extremis. |n timp ce făcea tot ce-i cu putinţă ca să mă 
seducă, a întâlnit din întâmplare - cred că pe stradă, venise 
să ne întâlnim - un bărbat care nu s-a încurcat în fleacuri şi 
m-a biruit în câteva clipe. Nu ştiu ce cuvinte a folosit, cum 
mirosea, sau ce putere avea privirea lui. A subjugat-o pe 
intriganta asta care, pentru mine, nu avea decât o falsă 
dragoste, pe care o credea adevărată. Intr-o clipă a 
înnebunit după el, cu adevărat. 

Am suferit mult pentru faptul că am fost salvat într-un 
mod atât de brutal, ca un om aproape înecat căruia îi pare 
rău după marea furioasă care tocmai l-a azvărlit pe nisipul 
plajei. Eram din nou aproape orb. Nu auzeam altceva decât 
zgomotul pe care-l făcea ea şi nu respiram decât parfumul 
ei. N-am fost niciodată atât de devotat ca atunci tinerilor 
mei studenţi. M-am consacrat pregătirii cursurilor. Am 
hotărât să le vorbesc despre nişte probleme care îmi 
îngăduiau să stabilesc unele relaţii interne tainice cu 
frământările mele. M-au privit cu ochi lucizi şi le-am 
povestit câtorva dintre ei aventura mea. Incepând de atunci 
mi-am ascuns din ce în ce mai puţin viaţa. Eram cuprins de 
o ameţeală a adevărului; aveam nevoie să fiu privit cu ochi 
holbaţi. Induram cu greu faptul că, după ce mă ascultaseră 
cu pasiune, erau în stare să mă uite în suficientă măsură ca 
să se întoarcă acasă la ei şi să-şi continue existenţa. Am 
străbătut o perioadă de disperare orgolioasă. Trebuia să fiu 
urmat, să mi se asculte cuvântul. 

Aşa a făcut una dintre elevele mele, gata - doar din 
drăgălăşenie şi curiozitate - să-mi dăruiască un trup tânăr 
înzestrat cu toate rotunjimile tari. N-am abuzat de 
spontaneitatea ei. M-am purtat atât de demn, încât m-am 
vindecat de nebunia mea. l-am ţinut un discurs nobil care a 
bucurat-o şi a vindecat-o de caritatea ei. l-am explicat ceva 
mai târziu, rămânând în continuare credincios adevărului, 
obârşia transformării mele şi primejdiile care au pândit-o. 


344 


Am făcut-o mult mai simplu, cu vorbe obişnuite şi cu o 
căldură adevărată. Şi suntem buni prieteni. Ea vine să mă 
vadă fără teamă în strada d'Antrain. Am prevenit-o adesea 
că nu sunt insensibil la prezenţa ei. Ea râde, dar acceptă 
ideea dorinţei mele. Acest sentiment, în care spiritul 
subinţelege cu totul materia, îmi conferă o strălucire pe 
care ea o socoteşte plăcută, reconfortantă, atâta timp cât 
nu este tradusă în faptă, şi creatoare de materie. Fata o să 
vină să mă vadă în ziua primului ei necaz sau a primei sale 
decepţii şi, fireşte, o s-o ţin în braţe cu cea mai mare 
tandreţe. Mi se pare că o s-o iubesc aşa cum a putut Cristos 
să iubească o femeie. 

lată, am scris cuvintele astea cam stranii şi trebuie să le 
explic. Aş vrea să fiu Cristos în clipa când e părăsit de tatăl 
său, când o femeie vine la el, îl aduce în casa ei şi se 
întinde alături de el. Este perechea disperare-dragoste, 
care îmi pare piscul cel mai înalt al fericirii ce poate fi atins, 
fericirea plină de disperare. 


Vântul de nord-vest începe să bată. Délie o să mă ducă 
repede. les din casă după ce am pus la loc cel de-al treilea 
album (o privire aruncată în grabă spre locul unde l-am pus 
şi mi-am adus aminte că încă n-am deschis un anume plic 
de fotografii neorânduite, încă un pretext ca să rămân aici 
până în ultima clipă). Asta e insula vântului. Bătea un pic 
vântul când am descoperit bila de agată. Imi amintesc 
anevoie de celelalte dăţi când bătea; parcă mă invită să 
plec, parcă dă semnalul unui Ulise tulburat de o insulă. 
lerburile uscate se înclină în direcţia în care trebuie să 
merg. Pescăruşii planează nemişcaţi şi par să mă aştepte. 
Privesc descumpănit în jur. Nu mai ştiu dacă mai iubesc 
insula asta care mă ţine, nepăsătoare. In trecerea asta 
recunosc o veche temă falsă care place mult poeţilor şi pe 
care am dezvoltat-o în faţa elevilor mei. Încep pur și simplu 
să încerc să mă desprind de ceea ce nu pot păstra. Vântul 


345 


îmi decapitează privirea, o împiedică să se lipească de ceva 
cu dragoste. Doar în scobitura cea mai adâncă a dunei cu 
găuri mă pot afunda destul de mult ca să scap de vânt şi să 
mă lipesc cu tot spatele de nisipul uscat. Nu văd aici 
crenguţa de grozamă pe care am înfipt-o în centrul 
scobiturilor cercetate. Sunt fericit că am lăsat atâtea 
teritorii virgine aici, între stâncile din nord; şi nu ştiu nimic 
despre faleza de vest. Evit să întind mâinile şi să le pun în 
mod firesc pe nisip. Ştiu că braţele noastre au aceeaşi 
lungime şi că aş mai putea găsi un semn al existenţei tale. 
Nu mai e timp pentru asta. Am încheiat recoltarea. Mi-e de 
ajuns să rămân aici încastrat exact, cu părul şi faţa ferite de 
particulele fine de nisip zburător, datorită marginii unei 
dune plantate cu arbuşti. Zăresc vârful estic al insulei Batz, 
acolo o să apară bulgărele de foc, vaporaşul purtător de 
fulgere. Gândurile mă părăsesc, sunt cuprins de un somn 
uriaş. Rezist. Ar trebui să mă ridic ca să-l alung. Am citit 
toată noaptea şi mi se închid ochii. Incetez lupta şi adorm. 
Nu-mi amintesc niciodată ce visez, afară de cazul când 
sunt adus brutal la realitate. Nu m-a chemat nimeni, decât 
un cormoran ispitit de faţa mea nemişcată. Ţipătul lui 
întrebător exprima îndoiala că sunt viu; am deschis ochii şi 
a zburat scoțând alte ţipete, de groază. Imi amintesc ce am 
visat. Nu-mi place să citesc descrieri de vise. Sunt un om 
voluntar şi accept cu greu ca viaţa să continue fără s-o 
conduc eu. Visele altora mă stingheresc şi mai mult. Să fie 
oare asta dovada că nu iubesc pe nimeni? Cred că mă 
interesează o femeie conştientă, dar de îndată ce-mi 
vorbeşte de inconştientul ei mă simt strivit de plictiseală. 
Oare nu văd în ea decât învelişul cel mai material? Mă 
prefac că o ascult, ca să nu-mi arăt indiferența. Uneori 
prind câte o frază. Izolată, o accept, o examinez. Imi aduc 
aminte de o frază a Oliviei, tânăra marocană. Povestea un 
vis şi n-o ascultam. li auzeam glasul ca o muzică, pentru 
melodie şi vibrato. Cele câteva cuvinte care mi-au rămas în 


346 


minte sunt: „mi-era frică în camera asta goală”. Acum mi se 
pare că aş asculta cuvintele care au urmat. 

lată ce am visat. O să-ţi povestesc pe scurt, gândindu-mă 
că poate nici ţie nu-ţi place să citeşti astfel de poveşti: se 
făcea că sunt atât de mic încât pot pătrunde printre buze 
închise şi prin toate orificiile şi uşile trupului. Nările erau un 
portic uriaş pentru mine, iar eu ştiam să intru înăuntrul 
capului prin urechi şi ochi. Puteam respira chiar şi în 
străfundul măruntaielor. 

Trupul pe care-l vizitam era al tău. Şi râdeam, prea tare 
mi se părea, sub bolta uriaşă a coastelor tale. Spuneam 
prosteşte cu un glas extaziat: „Pe dinăuntru! 

Pe dinăuntru! a Şi după ce m-am plimbat prin toate 
catedralele cu ogive de os, după ce am vizitat canalele şi 
maşinile vitale, m-am îndreptat spre encefal. Am auzit 
zgomot mare de gânduri, mici pleoscăituri de udătură şi m- 
am simţit mai rău în locul ăsta decât în oricare altul. 
Preferam matele şi digestia lor înceată acestei infinităţi de 
curenţi abstracţi. Nu găseam nicio imagine constituită, ci 
miliarde de componente şi doream să ies cât mai repede 
din ordinatorul ăsta fără stăpân. Am găsit în sfârşit drumul 
unui sinus şi am ieşit pe nara dreaptă care respira aer de 
mare, în timp ce cormoranul ţipa întrebător spre trupul 
meu, adormit. 

Nu ştiu dacă o să te recunoşti în acest portret interior. E 
pe deplin posibil ca, în dorinţa lacomă de a te cunoaşte, să- 
ţi fi trimis câteva particule exploratoare, mai puţin nocive 
decât mulţi viruşi şi bacterii. Îmi place să cred că suntem 
străbătuţi unii de alţii şi că o simplă călătorie în metrou mă 
face să iau parte la viaţa tuturor călătorilor zilei aceleia. 
Fiecare înghiţitură de aer conţine pământul, cerul şi 
oceanul şi toate creaturile care le populează, îţi ofer 
aceeaşi plimbare înăuntrul meu şi, fiindcă ştiu că ai să 
suferi în creierul meu, încerc să-l aplatizez pe hârtie, dar n- 
o să afli totul - asemeni Oliviei care înota goală în mare - 


347 


decât dacă îţi manifeşti dorinţa sau nevoia de a mă întâlni. 


M-am simţit mai bine după ce am dormit. Cea mai rea 
caznă la care pot fi osândit este să-mi scurtez nopţile. 
Substanţa mea devine întunecoasă. Îmi place nu să 
chibzuiesc, ci să fiu acordat la ritmul zilelor. Am aruncat o 
privire spre vârful Batz; nu te vedeai, dar costisitorul şi 
strălucitorul tău iaht (sau cabin-cruiser), era poate acostat 
alături de Délie, iar tu aşteptai, pesemne, să-l vezi apărând 
pe autorul scrisorii. Am ieşit din gaura de nisip cu atâtea 
precauţii de parcă ai fi fost servantul unei mitraliere, stând 
pe bila de agată. Platoul era pustiu şi am dat fuga spre 
drumul de unde se zărea portul. Délie era singură! 
Albatrosul era încă al meu. Vremea trecuse. Nimic nu mă 
mai ispitea pe vântul ăsta rece. Sosise timpul. 

Am coborât spre casă în goană şi mişcând din mâini ca 
să mă încălzesc. 

Când am pătruns în vestibul, era aceeaşi oră ca în ajun, 
când mă pregăteam să plec. Am făcut toate gesturile 
necesare fără să mă înduioşez: punerea scării la loc, 
închiderea celor două uşi, a tuturor storurilor de la parter şi 
a tuturor celor de la etajul întâi, afară de unul. M-am 
aplecat pe fereastra asta destul de mult ca să descopăr 
vârful estic al Batz-ului. Nu se vedea niciun vas în bătaia 
soarelui şi a vântului răcoros. 

Barba mă înţepa. Din dorinţă, în joacă şi vrând să sfidez, 
am dat drumul la apă să curgă în cada cu labe de grifon. M- 
am cufundat în ea şi m-am bărbierit. Luasem cu mine 
plicurile de fotografii netriate. Nu uitam nimic. Creierul îmi 
funcţiona cu precizie. Stând în apa caldă la 38°, cu trupul 
fără greutate, am văzut multe persoane neidentificabile. 
Printre ele, fără îndoială, pe C şi alte femei îmbrăcate. Erau 
şi bărbaţi, şi deodată m-am minunat. Mi-l închipuisem pe 
LM înconjurat de femei, niciodată de bărbaţi. M-am gândit 
la nişte simple schiţe făcute de un pictor, de parcă Cezanne 


348 


fotografiase trei jucători de cărţi ca să determine mişcarea 
din tabloul lui. În timp ce toate femeile - în afară de Gisèle 
1973—1977 - păreau mângâiate cu o privire îndrăgostită. 
Laurent Mattius îi studia pe bărbaţi ca pe nişte insecte şi se 
fotografiase el însuşi (nimic nu-mi dovedea asta, dar eram 
sigur) cu braţele ridicate, sau aşezat în poziţia lotus. Notez 
faptul doar ca să arăt o curiozitate. Poate o să-mi răspunzi. 
Dacă m-aş teme că dilat prea mult timpul, aş întocmi o listă 
de întrebări care - doar ele - mi-ar îngădui să te cunosc, 
dar dacă primeşti să te întâlneşti cu mine, lucrurile o să se 
petreacă firesc. Şi nu trebuie să anticipez, în nicio privinţă. 
Importantă, în clipa asta, e baia pe care o fac neliniştit şi 
plicurile puse pe un gheridon mic, alb, chiar la îndemână, şi 
orgia asta de capete şi trupuri, simple semne mici, inversări 
de alb şi negru. Puteam tria imaginile astea şi le puteam 
aduna pe cele care mă interesau sau îmi plăceau, puteam 
să compun familii şi falanstere, puteam descoperi o 
dragoste. Baia se răcea şi am încălzit-o. O dragoste pentru 
Hennes, o dragoste pentru Paris sau pentru Albatros. 

Toţi bărbaţii şi toate femeile din lume pentru fişierul lui 
Dumnezeu, iar Dumnezeu în uriaşa lui baie, cu gradene de 
jur-împrejur şi cu toate fotografiile etajate, iar privirea ca un 
obiectiv cinematografic a creatorului apropie două poze 
îndepărtate; mâinile lui de fier rup altele, în timp ce un vânt 
sârguincios îi aduce poze-martor proaspete de bebeluşi. 

Priveam fix femeia ideală şi ţi-o descriu: plinuţă, cu ochi 
limpezi, zâmbet tandru, păr mătăsos. Ticăloase cuvinte 
care nu arată nimic. Dumnezeu ar şti după inflexiunea 
glasului meu despre cine vreau să vorbesc. Dacă şovăi 
înseamnă că nu pricepi cine sunt şi de cine am nevoie, că 
toate paginile astea sunt nefolositoare. O carte ar trebui să 
facă să se işte câteva iubite şi mulţi prieteni. Pentru 
fericirea mea ar fi de ajuns să mă înţelegi şi să deschizi 
uşile închisorii mele. Cu libertatea spirituală redobândită, cu 
toată viaţa ta înfulecată, cu insula încă deschisă, aş fi omul 


349 


cel mai liber din lume, gata să dau fuga ca să regăsesc 
ceva atât de nebunesc ca femeia ideală - o să-mi dai 
adresa ei - ca să mă pot cufunda în lacul ochilor ei. 

Am făcut un gest neîndemânatic şi fotografiile s-au 
scufundat în apa din cadă. Le-am scos. Privindu-le, mă 
îndoiam că de acum înainte o să-mi mai deschizi uşa. 

Am ieşit din apă cu pielea udă şi cu călcâiele moi. M-am 
uscat în cele două halate ale tale şi m-am dus să întind 
fotografiile pe cilindrul lucios din laboratorul din pivniţă. 
Simţeam că vremea care trecuse te apropia foarte repede 
de mine. Mi te închipuiam în portul Roscoff controlând 
împreună cu un mecanic comenzile vasului. În vremea asta, 
aveam să mă îmbrac cu hainele pe care ţi le furam şi să 
fug. Nici măcar nu mai căutam un pretext. 

Acum eram grăbit să plec. Eram încă îmbrăcat cu cel de- 
al doilea halat, cel alb, relativ uscat, şi priveam hainele LM- 
iene din şifonier. Nu purtasem decât cinci sau şase. Mai 
aveam multe de încercat, dar puţin timp la dispoziţie. Mi se 
părea că văd bulgărele de foc crescând pe suprafaţa mării. 
Îngrozit, am îmbrăcat un costum marinăresc - pantaloni, 
pulover, un bluzon de pânză groasă şi un impermeabil 
mare. Şi fără să mai arunc nicio privire spre casă, am 
încălecat pe pervazul ferestrei, am împins în afară storul, 
am coborât scara, am pus-o la loc şi am fugit spre port. 

Motorul a pornit din prima încercare. Îmi venea să-l 
îmbrăţişez şi să-l sărut pe constructor, să-i spun cât de mult 
îi apreciam mecanica precisă şi cinstită. Imi aduc aminte 
că, odată, plecam de la o femeie pe care o părăsisem. 
Locuia (locuiserăm împreună) într-un vârf de deal. Şi 
motorul motocicletei mele nu voia să pornească. 
Împingeam vehicolul sub privirile de gheaţă ale celei 
părăsite, îi auzeam chemările care alternau cu înjurături, 
zgomotul nesuferit al dragostei sfărâmate şi al urei care o 
cuprindea treptat, iar eu împingeam înainte, ocolind gropile 
şi cuiele. Drumul, la început, cobora un pic, apoi urca şi mă 


350 


gândeam că n-o să ajung niciodată la drumul bun, drumul 
maşinilor şi al oamenilor cinstiţi care nu zac în cine ştie ce 
guri de iad. Am cheltuit o forţă nebunească. De îndată cea 
ajuns pe şosea, motocicleta, ca şi cum o recunoscuse, a 
acceptat să plece. lar eu m-am simţit tânăr şi ferice. 
Sforţarea asta fericită mă spălase de orice remuşcări şi 
ruşine. 

Dălie s-a îndepărtat încetişor de chei. Soarele cobora şi 
nu vedeam niciun bulgăre de foc la piscul estic al Batz-ului. 
Puteam privi dragonierii şi bucata de casă pe care o lăsau 
să se vadă. Nu părăseam insula. Nimic nu mă poate 
împiedica să mă întorc în ziua când îmi voi fi terminat 
pledoaria. O să aduc manuscrisul gros, chiar dacă o 
căprărie întreagă de poliţişti o să mă aştepte, rău ascunsă 
înapoia tamarinilor. Şi nimic n-o să mă împiedice să mă 
învârtesc în jurul Albatrosului şi să debarc pe stâncile din 
nord sau pe bancul de nisip de la est. Sau o să mă duc să-l 
văd pe Mathieu, iar el o să mă introducă pe insulă, 
recomandându-mă drept o rudă de-a lui, venită să guste 
din plăcerile pescuitului breton. 

În timp ce vasul se îndepărta încetişor, mi-am mai 
închipuit o mie de şmecherii din cărţile pentru copii; eram 
un personaj din cărţile de benzi desenate, iar insula - 
adăpostul căpitanului  Mattius, breton separatist care 
hotărâse să arunce în aer oraşul Rennes cu o rachetă cu 
focos atomic. Dacă mă socoteşti caraghios, înseamnă că ți- 
ai pierdut simţul copilăriei. 

M-am pierdut înălţând pânza cea mare. Jocul se schimba. 
Vântul mă împingea spre Terenez şi, ca să trec pe lângă 
Sept-lles, Sillon-de-Talbert şi Brehat, înainte de a mă 
îndrepta spre Saint-Cast, ar fi trebuit să mă orientez cu 40° 
mai spre nord, dar doream să trec cât mai aproape de Batz, 
aşa că m-am lăsat dus cu vântul în spate. M-am mai întors 
de câteva ori. Insula descreştea, iar razele piezişe ale 
soarelui o colorau într-un portocaliupurpuriu. Mă temeam 


351 


că o s-o uit foarte repede, că o să fiu antrenat de altă formă 
de viaţă. Mi-era teamă că sunt inconsistent. 

Apropiindu-mă de Batz, credeam că o să văd Albatrosul, 
aşa cum vedeam oraşul Batz de pe insulă. Uitasem 
dimensiunile ei mici. Soarele care apunea exact înapoia ei 
mă orbea. Am fost cuprins de groază, ca şi cum casa, 
dragonierii, podişul cu agata se scufundau şi ele în fanta 
orizontului. Îmi place să navighez, fiindcă întâlnesc toată 
frica. Sunt funciarmente un om al uscatului, iar schimbarea 
de element, aer sau apă, îmi dă neliniştea fundamentală 
care mă eliberează de gravitație. Socotesc marea drept o 
mânie rău stăpânită. Merg pe oglinda groasă de parcă ar fi 
subţire, iar din avion (zbor uneori într-un avion de două 
locuri împreună cu un tânăr coleg de la universitate), aerul 
îmi pare străpuns de o infinitate de găuri nevăzute. 


Deodată, TE VĂD, LAURENT MATTIUS. Soarele îşi aruncă 
ultimele raze spre iahtul tău. Nu eşti un bulgăre de foc, ci o 
oglindă de sânge. Treci mai pe la nord decât îmi 
închipuisem. Te desluşesc slab, dar asta-i tot. Sunt atât de 
curios, încât uit de mare. Aproape că aş sări peste bord, ca 
să ajung la tine pe jos. Nu mi-e frică, dar sunt uimit când te 
văd încetinind, apoi oprind şi strigându-mi ceva. Nu aud 
nimic; îţi aduci aminte că ai un portavoce, îl pui la gură şi 
strigi: „Sunteţi complet nebun! Stâncile! Sunteţi prea 
aproape de Batz! Veniţi drept spre mine, repede! Repede!” 
Îi dau ascultare, cuprins de un fel de fericire tandră, 
manevrez la mare fix şi mă îndrept încetişor spre tine, cât 
mai încetişor cu putinţă, ca să am vreme să te descopăr. ŞI 
te văd mânios. Ai tras o spaimă şi îmi porţi pică. Pesemne, 
îţi par ca unul dintre navigatorii aceia absurzi care 
necinstesc suprafaţa mării şi sunt osândiţi de soartă să 
ajungă la fund. Pe urmă ţi se face milă şi zâmbeşti. Ai un 
zâmbet atât de larg şi de blând încât sunt învăluit - toată 
suprafaţa trupului meu e învăluită - de o undă caldă. Incă 


352 


nu spui nimic, şi eu am poftă să-ţi spun totul în două fraze, 
dar nu sunt în stare să mă împotrivesc acestui zâmbet şi 
să-l primejduiesc. Atunci spui: „Aşa navigaţi întotdeauna?” 

— De obicei stau întotdeauna cu nasul în hartă. Şi adaug 
privindu-l drept în ochi: Am trăit până nu demult clipe atât 
de extraordinare, încât vă cer scuze că am fost distrat. 
Râzi. „Unde mergeţi?” - „La Saint-Cast” - „în seara asta?” - 
„O să mă opresc în drum” - „Uitaţi-vă pe hartă!” Şovăie un 
pic, apoi rosteşte aproape ca un copil: „Lucruri atât de 
extraordinare?” Răspund cu o voce foarte joasă, dar 
cuterele aproape se ating: „Vă făgăduiesc că într-o zi o să 
le aflaţi”. Mirat, îşi recapătă stăpânirea de sine, sau mă 
socoteşte, hotărât lucru, drept un visător al mării. Mă salută 
cu mâna şi porneşte cam prea repede, îl privesc 
îndepărtându-se. Într-un sfert de oră va fi acasă şi, puţin 
câte puţin, va descoperi urmele trecerii mele, apoi 
scrisoarea. Şi, în mânia lui, îşi va aminti chipul meu. Nu ştiu 
dacă nu-i mai bine decât o mânie fără adresă. O să 
întruchipez scârba, disprețul şi tristeţea lui. Deodată sunt 
nimicit. N-o să-mi ierte niciodată că am... Nu şi-a 
recunoscut hainele? Nu; mii de pescari şi de marinari 
poartă haine la fel. 

Aici în plină mare... trăiesc cel mai uriaş sentiment de 
descurajare din toată viaţa mea. Am pierdut insula, iar tu 
eşti pe cale să mă dispreţuieşti. Îmi închipui sila profundă 
pe care o vei simţi în faţa casei şi a sertarelor violate. Nici 
măcar nu mă mai tem pentru mine, că o să mă ajungi din 
urmă şi o să-mi inspectezi cuterul. Pânzele mele zbârnâie 
uşor şi o să se înnopteze. Sunt pierdut. O să mă ciocnesc de 
vreun colţ de stâncă şi o să mă scufund în marea rece. Mi-e 
frig, de acum, la trup, la suflet. Aş vrea să mor. E nevoie de 
un efort atât de mare ca să trăieşti, ca s-o iei de la capăt. 
Eu am dorit ruptura asta adâncă. Viaţa mea dinainte, cum 
aş putea-o lua de la capăt? E atâta singurătate... 

Mă întorc pentru ultima oară spre insulă, la multă vreme 


353 


după aceea; simt un şoc cumplit: mi se pare că ai aprins 
toate luminile din casă. 

Aş vrea din toate puterile să fiu acolo, să fiu măcar o 
pisică, să dau târcoale ca o pisică sau să mă prăvălesc ca 
un albatros. Sunt ispitit, Laurent, în străfundul fiinţei mele 
să fac cale-ntoarsă şi să viu încetişor, pe ascuns. Aş ciocăni 
la uşă şi te-aş găsi nu ştiu unde, poate în camera lui Julie, 
înduioşat, tulburat de cinstea mea, virtutea cea mai banală, 
sau măsurând urma trupului meu pe patul moale al 
camerei verzi. Uitasem să golesc cada, desigur, amănunt 
abject. Apa era caldă încă, iar aparatul tău de ras mai era 
murdar de barba mea. Caraghios, josnic. 


Făceam haz, iar frigul mă cuprindea. Te asigur că n-am 
încercat niciodată să te înduioşez - cum că am vrut să mă 
omor, să blochez cârma cuterului spre insulă, să dau 
drumul la motor cu toată puterea şi să sar peste bord. Ai 
regăsi motorul sfărâmat, iar trupul meu ar eşua poate pe 
ţărmul lagunei, în faţa dunelor dinspre est. Spun lucrurile 
astea tare stângaci, LM; asta e agonia mea, episodul cu 
Muntele Măslinilor trăit de un biet om. Se înnopta, iar eu 
eram aici, în bătaia luminilor tale şi a celor din Roscoff, a 
semafoarelor şi farurilor din golful Morlaix. Eram înconjurat 
de lumini şi străluciri care mă avertizau, iar apa clipocea 
lovindu-se de cocă, o mare măruntă, tocată, legănată, care 
mă respingea. M-am temut prosteşte că sunt vizibil, 
desenat de toate penelurile astea luminoase. Am crezut că 
o să vezi de la fereastră triunghiul alb al unei pânze şi că o 
să vii în goană luminându-mă puternic cu proiectorul tău 
Seatech cu reflector parabolic orientabil, care costă atât de 
scump şi străpunge bezna cea mai adâncă. N-aş fi putut 
îndura să fiu țintuit de lumină ca un iepure înnebunit pe 
câmpia marină. Ideea morţii s-a făcut nevăzută înapoia ideii 
de capcană. Trebuia să trec pe lângă Batz şi să mă îndrept 
spre Roscoff repede, ca să nu mă mai poţi vedea. Cobor 


354 


pânzele, şi zgomotul motorului mă linişteşte un pic. Vântul 
uşor bătând în sens invers nu ţi-l aduce la ureche. Tu 
asculţi Chinanikida sau pe Melchior. Recitesc instrucţiunile 
nautice la lumina farurilor de bord şi mă mişc pe şinele 
nevăzute ale mării. Las în urmă oraşul, intru în portul 
Roscoff pe maree prielnică şi acostez la cheiul vizitatorilor. 
Trebuie să aştept ziua undeva. 

Mă duc şi sun la Marthe, nu deschide; telefonez dintr-o 
cafenea - nu răspunde. Am văzut totuşi lumină prin geam. 
Imi închipui că scoate telefonul din priză şi se face că nu 
aude soneria, atunci când noaptea stă în loc pentru ea. Am 
trăit douăsprezece ore lângă ea şi nu ne-a stingherit nicio 
chemare. E prea târziu. Aş vrea să mă învârtesc în jurul 
casei ei prin vechea grădină lăsată în paragină şi să strig 
„Marthe, Marthe!” şi, iarăşi „Marthe, Marthe!”, cu glasul cel 
mai neutru şi mai puternic, până când o să deschidă un 
geam şi o să mă dea afară sau o să mă primească. Dar 
casele închise mă înfricoşează, iar ea cunoaşte mii de 
bărbaţi care o doresc toţi, cu disperare. 

Pornesc iarăşi spre port şi spre hotelul în care m-am 
refugiat vineri dimineaţa când aşteptam refluxul. Nu intru. 
Mi se pare că nu trebuie să iau nimic de la capăt. Intru în 
altă cafenea, lugubră, prin care plutesc mirosuri râncede, şi 
aici mă simt bine. E ora nouă. Întreb imediat la ce oră se 
închide. Mi se răspunde: pe la unsprezece treizeci. Mi se 
pare că soarta mea e mai bună. Am de stat două ore la 
semi-căldură (de fiecare dată când se deschide uşa, 
temperatura scade brusc). Mă aşezasem într-un colţişor cu 
un calvados înainte, ca să privesc. Şi m-am pomenit cu tine. 
Am recitat un pasaj din carnetele tale, ştii, cel scris după ce 
l-ai remorcat pe Eneoch. Veniseşi cu el la Cafeneaua 
portului. 

„Beau cu ei fără să vorbesc. Nu ştiu dacă mă văd pe 
mine, sau vasul meu, caraghios de frumos, insula sau casa. 
Ştiu că greşesc, că se aşteaptă să am o înfăţişare de bună- 


355 


stare, glorioasă. În locul meu, ei ar bea un Ricard în plus şi 
ar fuma un Voltigeur pe oră. Se întâmplă că mă înveseleşte 
să fac pe bogatul şi să plătesc un rând la toată lumea.” Am 
recitat fără sforţare pasajul ăsta şi am simţit o undă amară 
de fericire. Te-am luat într-adevăr cu mine. Şi cine eşti tu? 
Un tip înzestrat cu un farmec vag, un burghez fotograf, un 
Don Juan prudent. Şi te iubesc din toată inima, ca pe un 
frate. Pagina asta din carnet se încheia cu: „Marthe. 
Genială”, şi acţionasem numaidecât, ridicasem pânzele 
spre Roscoff şi petrecusem una dintre cele mai frumoase 
nopţi din viaţa mea. 

Am ridicat nasul. Toţi figuranţii tăi erau aici. Poate şi 
Enéoch, Spun „Eneoch”, dar am trişat, n-am vorbit destul 
de tare, ci doar ca să mă aud. Ei se uită spre mine, în colţ. 
Mă ridic şi, cu o voce cam forţată, îi salut şi le povestesc... 
în sfârşit, le spun: „Cred că sunteţi pescari. Am acostat 
adineauri. Pot pleca în zori?” îmi răspund că nu. La ora 
nouă, nu înainte, sau acum, până la miezul nopţii. Depinde 
unde aveam vasul. Doi sau trei o văzuseră pe Délie şi îmi 
confirmau. La miezul nopţii sau la ora nouă. Le-am 
mulţumit şi le-am propus să le plătesc un rând de bere. 
Tonul a urcat numaidecât. M-au întrebat dacă fac plimbări 
de agrement sau contrabandă. 

— Sunt fugar, le spun. Toată paza coastei e pe urmele 
mele şi vedeta poliţiei. 

Au comis politeţea de a râde. Poate că nu erau departe 
de a mă crede. 

— Pe vreunul dintre dumneavoastră îl cheamă Eneoch? 

— Pe mine. 

— Îţi pot spune că într-o zi, când nu bătea vântul, te-a 
remorcat domnul Mattius. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Mattius? 

— Ne-am încrucişat acum aproape o oră. 

— Plecaţi când soseşte el, a spus Enéoch. Ştiau toţi la ce 
se pot aştepta din partea mea. 


356 


— Nu pot să aştept. 

— Sticleţii, a spus un slăbănog îmbrăcat cu un maiou pe 
care era desenată o tipă cu sânii mari. 

— Asta e. 

— Atunci trebuie să plecaţi în seara asta, a spus Eneoch. 
Dacă mergeţi dincolo de Sept-lles, n-aveţi decât să mă 
urmaţi. Pe urmă vă dau direcţia, nu riscaţi nimic. 

l-am mulţumit lui Eneoch. O să plec cu el. Am mai băut 
nişte bere şi m-am simţit bine, liniştit. Nu se spunea nimic 
important. Vorbeau între ei şi mă luau părtaş la o 
conversaţie pe care o urmăream cu greu, dar îmi plăceau 
zgomotul lor, glasurile lor, mirosul de bere. Nu mai fumez 
deloc, dar în seara aceea am luat o Gauloise albastră dintr- 
un pachet pe care mi l-a întins cineva. Patronul mi-a aprins- 
o la chiştocul lui. Vechiul gust a urcat din fundul gâtului şi al 
plămânilor. Era parcă o ameninţare imediată, ca şi cum 
ştergeam într-o clipă şase ani de abstinenţă. Mă durea 
acelaşi loc al plămânilor, unde simţeam că am ca un fel de 
bară transversală. Nu era grav fiindcă aveam să mă opresc, 
dar îmi era teamă de parcă întorcându-mă acasă după o 
absenţă de şase ani, dădeam peste acelaşi spion ascuns la 
acelaşi colţ de stradă. Răbdarea prăbuşirii. Am vrut să le 
explic senzaţia asta de arsură. Aproape toţi mi-au spus că o 
aveau şi ei şi că puţin le păsa. Patroana a protestat: erau 
toţi nişte tâmpiţi, se sinucideau în fiecare zi şi o omorau şi 
pe ea un pic, fiindcă era silită să respire fumul lor scârbos. 
Îţi puteai închipui că o să mai dureze mult povestea asta cu 
vorbe goale şi rotogoale albăstrui. De fapt, răstimpul de o 
oră şi jumătate petrecut împreună era un fel de veşnicie. 
Am început să mă uit bine la fiecare figură ca să o scot din 
haos. 

Nu ştiu de ce îţi povestesc toate astea. Puțin îţi pasă, 
acum nu mai sunt pe insulă. Continui să-ţi vorbesc despre 
mine, ca să mă înţelegi, fiindcă habar n-am dacă am izbutit 
să mă justific. Asta poate să fie un amănunt foarte mărunt 


357 


al purtării mele, după crimele pe care le-am înfăptuit şi care 
o să-ţi îngăduie să admiţi că exist şi că am motive să exist 
astfel. Poţi citi paginile care urmează cu o ură trează, totuşi 
nu mai ai de unde să mă apuci. Fac o greşeală scriind că ți- 
am luat hainele. Pot să elimin orice aluzie la mărturisirea 
asta şi mă pomenesc îmbrăcat pur şi simplu cu nişte haine 
de pescar. N-am luat de la tine nimic altceva care se 
măsoară şi se plăteşte. Acum sunt un om liber. Pretinzi că 
nu m-ai invitat, dar ăsta e doar cuvântul tău împotriva 
cuvântului meu. Un profesor se bucură de oarecare crezare, 
nu ţi se pare? La urma urmei, ca să intru la tine n-am spart 
decât un ochi de geam pe care l-am înlocuit. Chitul e tare şi 
s-a învechit foarte bine; am frecat vopseaua cu pânză 
veche de păianjen. În afara mărturiilor mele scrise, n-ai 
mare lucru de consumat. lţi aduc toate armele care îţi 
lipsesc, toate începuturile de dovadă, fiindcă nu ajunge să 
mă autoacuz, ca să fiu vinovat. 

Îmi reiau ideea şi o întorc pe toate feţele; o să mă 
descoperi. Aflându-mă pe continent o să mă priveşti altfel. 
Nu ştiu dacă, gândindu-te la mine, m-ai numit „frate”, sau 
„biet om” sau „nebun”. În ce mă priveşte, eşti fratern, dar 
nu exercit presiuni asupra ta. La nevoie, eu nu mai sunt 
nimeni, dacă nu fac efortul ăsta uriaş de a scrie ca să exist 
în ochii tăi şi ai mei. Am ales privirea ta fiindcă întâmplarea 
m-a aruncat spre tine şi fiindcă mi-au plăcut urmele pe care 
le-ai lăsat, dar aş fi putut vorbi cu nişte voiajori comerciali 
sau cu tovarăşi de cârciumă. Nu spun că privirea ta asupra 
mea va fi mai atentă decât ar fi fost a lor. Poate o să 
respingi manuscrisul ăsta uriaş dactilografiat, sau o să-l 
transmiţi direct magistratului însărcinat să dea curs 
plângerii (?) tale sau unui psihiatru. Atunci ai fi nedemn de 
interesul pe care ţi l-am purtat, în orice caz, nu poţi să-mi 
faci nimic. Nimeni nu poate nimic. Mă tem doar de tortura 
fizică, mi se pare. Chinurile morale, privaţiunile de libertate, 
ruina,  respingerile, decepţia le cunosc. N-au ajutat 


358 


niciodată pe nimeni să pătrundă înăuntrul meu. Şi nu-mi 
smulg niciun strigăt. Doar pentru tine, Laurent, fac 
sforţarea asta (nebunească?) de a-mi deschide inima şi 
cugetul. Aş merge până acolo încât să-ţi arăt radiografiile 
mele (aşa cum am văzut-o eu pe a ta) şi analizele sângelui 
şi urinei mele, dacă ar prezenta cel mai mic interes. (încă 
nu se ştie cum se poate scrie în mod sensibil şi elocvent 
ecuaţia unui trup.) Am mers până acolo încât m-am arătat 
ţie şezând în locul cel mai tainic al casei, de culoare 
pompeiană şi am pretins nu ştiu ce uniune pythică cu 
strămoşii tăi. Setea mea de comuniune frăţească (cu tine 
pe care întâmplarea te-a ales pentru mine) nu trebuie să te 
descumpănească. Nu e vorba de un elan homosexual, ci e 
important să fii bărbat şi aproape de vârsta mea (înainte de 
a o şti cu precizie pe a ta, îmi închipuiam că suntem de 
exact aceeaşi vârstă). Cu siguranţă că ţi-am spus-o, dare 
important să te repeţi. În lingvistica cantitativă, care e un 
fleac frumos, afli interesul pe care-l prezintă fenomenul de 
redundanță. În principiu, dacă îţi dau de două ori o 
informaţie avem de-a face cu redundanţa, ceea ce 
înseamnă că a doua oară nu-ţi comunic nicio informaţie. Cu 
toate astea, redundanţa e folositoare din cauza 
fenomenului de zgomot Citindu-mă, creierul tău e încărcat 
de zgomote parazite. lar eu lovesc, lovesc clapa aceleiaşi 
note importante, dacă vreau cu tot dinadinsul s-o auzi. 
Ceea ce spun despre zgomot şi redundanţă mă face să-ţi 
împărtăşesc cea mai mare teamă a mea: aceea că n-o să fii 
atent. Atunci, zadarnic aş striga întruna aceleaşi cuvinte de 
chemare, fiindcă nu le-ai auzi. Ai fi întrucâtva acel „Ipocrit 
cititor, semenul meu, fratele meu” al lui Baudelaire şi ai 
cunoaşte Plictiseala. Mă cam tem de asta din partea ta. Nu 
sunt sigur că ştii să trăieşti. În paginile carnetelor tale nu 
percep vibrația de bucurie, deşi percep bine tristeţea şi 
nostalgia. Dacă nu eşti pasionat, dacă nu izbutesc să-ţi 
comunic un pic din febra mea, n-am făcut nimic. Respins în 


359 


fruntariile mele, m-aş învârti în cerc prin ţarcul meu. 

N-am evadat din el nici prin duh, nici prin dragoste. 
Cărţile şi femeile m-au ajutat să supraviețuiesc, dar 
înăuntrul teritoriului meu. Vreau să spun că nicio carte, 
nicio femeie n-au avut destulă putere ca să mă răpească pe 
deplin în lumea lor. N-am avut prieteni, în afară de 
Hoffman, şi ai văzut cum s-a terminat povestea. Cred că nu 
cerem destul şi ni se dă puţin. Aşa că de la tine am luat 
totul în loc să-ţi cer totul. O să-mi dai a doua oară, 
acordându-mi ceea ce am luat de acum. Sau poate că o să 
mă respingi. 

Vorbeam cu nişte oameni obosiţi de ziua de muncă şi mă 
minunam de extraordinarul vid din creierul lor. Aş fi vrut să 
întocmesc un catalog exact al cunoştinţelor lor şi un 
dicţionar al vocabularului şi expresiilor lor. Poate că odată o 
să mă apuc de asta. Nu ca să-mi bat joc de ei, nici ca să mă 
arăt mai grozav. Ci ca să fiu cu ei împreună, acceptat, să le 
adopt moravurile, obiceiurile, limbajul. Cred că sunt de alt 
neam (ca să evit cuvântul rasă), delimitările adevărate 
făcându-se la nivelul acestei abominabile culturi. Eram 
aproape de Hoffman şi, teoretic, sunt departe de Eneoch, 
dar sunt şi mai departe de un francez din „establishment” 
în ce-l priveşte pe Eneoch, mă plimb fericit prin creierul lui 
aerisit. E acolo blocul compact al cunoştinţelor despre mare 
şi pescuit (la mine e blocul poeţilor din secolul al XVI-lea). In 
rest, insulițe de idei luate de-a gata. Câteva sute de cuvinte 
leagă întregul şi fac să circule nişte curenţi slabi. Câteva 
pasiuni, fără îndoială. Poţi să-ţi închipui gelozia, erotismul 
imediat, dragostea părintească; aceste excitaţii superioare 
pot face să circule o energie mai mare, care se pierde 
curând la suprafaţa mării, în adâncimile oceanului sau se 
diluează în slăbiciunea generală a minţii. Vezi, Laurent, n- 
am nevoie de tine, îmi găsesc pretutindeni bunul meu care- 


17 Totalitatea celor ce deţin puterea în societate şi sunt interesaţi în 
menţinerea ordinii stabilite (engl.) (N. t.) 


360 


i dragostea pentru oameni şi dorinţa de a-i emoţiona. 

La ora unsprezece şi jumătate, Eneoch a devenit serios. 
Se pregătea pentru noaptea lungă pe care avea s-o 
petreacă pe mare până să ajungă în locurile unde pescuia; 
bea cu privirea la ceas, îmbătându-se până în clipa pe care 
o stabilise şi, ridicând brusc capiul, a părut să alunge toţi 
aburii alcoolului. 

Şi-a amintit de mine: 

— Plecăm, mi-a spus. 

Şi am simţit un frig rău pe ceafă, pe umeri. Mi se părea 
că o să mor în noaptea asta pe marea neagră. L-am urmat 
totuşi, fiindcă nu ştiam să spun: „Nu, m-am răzgândit, 
arată-mi doar unde-mi pot lăsa vasul”. Mi se părea că 
ceilalţi mă privesc ca pe un condamnat. Tonul coborâse 
deodată, iar patronul stingea luminile. Îl Urmam pe Eneoch. 
Vreau să spun că nu mergeam chiar în rând cu el, ci un pic 
mai înapoi. Am trecut prin faţa lui Délie. El mi-a spus s-o 
pun în mişcare şi mi-a arătat vasul lui mai încolo; avea să 
treacă chiar pe lângă mine. N-aveam decât să-l urmez, era 
Uşor. 

Am făcut cum spusese şi am urmat luminile 
semnalizatoare ale catargului lui, o stea roşie pe o mare 
ceva mai agitată, după cum mi s-a părut. Şi îmi era frig. nu 
luasem destule haine de ale tale. Mi-am legat strâns 
impermeabilul, cordoanele din plastic, ca să nu intre aerul 
rece. In timp ce lumina roşie se îndepărta. Nu izbuteam să 
fac motorul să prindă destulă viteză, era la maximum, iar 
barca cealaltă continua să se îndepărteze. Pesemne, 
Enéoch o vedea pe a mea, mai mică, dar nu putea să 
întârzie. Totuşi, chiar mergând în ritmul meu, am văzut-o 
crescând: mă aştepta. M-am apropiat de bordul lui şi el mi- 
a spus: „Nu puteţi merge mai repede?” Am răspuns „nu”. 
Atunci mi-a zis: „Descurcaţi-vă singur, dacă vă aştept îmi 
ratez pescuitul”. Şi a adăugat: „Când ai o găoace veche... 
Urmaţi-mă câtă vreme mă vedeţi. Pe urmă, menţineţi 


361 


acelaşi cap, vă abateţi un pic, dar ocoliţi orice primejdie. 
Deîndată ce se face ziuă o luaţi spre sud-est şi încercaţi să 
vă orientaţi. O să daţi cu siguranţă de vase care să vă dea 
informaţii. Salut. Scuzaţi-mă”. 

Am pornit iarăşi şi am văzut micul felinar roşu 
îndepărtându-se, descrescând. Am căscat ochii, am forţat 
motorul, apoi mi s-a părut că lumina trece în cealaltă parte 
a curburii mării, şi mi-am continuat drumul pe apă, pe 
bulgărele de apă. Nu-mi mai era frică. Părea a fi sfârşitul, 
într-o noapte fără stele, fără lună, cu adevărat neagră. ŞI 
continuam să mă îndepărtez de Albatros. Dacă aş fi vrut să 
mă întorc acolo, n-aş mai fi găsit niciodată drumul. N- 
aveam altceva de făcut decât să rămân orientat pe direcţia 
focului ăstuia nevăzut. 

Incepeam să-ţi revăd faţa aşa cum mi se înfăţişase în 
dreptul Batz-ului. Şi înainte de a-mi proiecta imaginea asta 
a ta, dublă, mai întâi cea mânioasă, apoi ce înduioşată, 
revedeam apărând monstrul lăcuit cu sânge, îţi auzeam 
glasul, ordinele pe care le dădeai. Nu era o apariţie 
fantastică. Nimic nu era mai probabil ca trecerea ta, pe la 
ora aceea, în dreptul vârfului estic al Batz-ului. Mathieu mi- 
o anunţase şi era perioada care îţi plăcea mai mult ca orice 
la Albatros, vremea în care nu ţi-ar scăpa niciun semn al 
primăverii, vremea noilor energii. Ştiam. Era ziua ta, iar eu 
rămăsesem până la extrema limită rezonabilă. Cu toate 
astea, te-am văzut o clipă în toată splendoarea ta şi tu mă 
goneai. Mânia ta era îndreptăţită, dacă se înşela în privinţa 
motivului. Eram, la câţiva metri de stâncile uriaşe, tot atât 
de inconştient ca şi în universul frânt al casei tale. 
Aşteptam chipul tău mânios. Din celălalt, blând, binevoitor, 
mi-am făcut o haină călduroasă în jurul trupului. Atunci am 
rostit cuvintele acelea pe care doar eu le puteam înţelege şi 
tu ai simţit îndată că sunt o fiinţă dublă de care trebuie să 
te îndepărtezi. Am înţeles că nu eşti un zeu, ci un om fragil 
şi nerăbdător, bun când îi convine să fie astfel şi care se 


362 


descurajează cu uşurinţă. 

Şi m-am pomenit singur în mijlocul mării cu nebunia şi 
avânturile mele necontrolate. Te văzusem, îmi plăceai, erai 
un om pe care mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc, să-l cunosc, dar 
ca toţi ceilalţi, erai închis în sine şi n-o să pot ajunge la tine 
niciodată ca atunci când îţi spărsesem casa şi-ţi aflasem 
tainele. Acum ştiam: m-ai stingheri mereu, îmi place 
extrem de mult ceea ce provine de la tine, ceea ce te 
înconjoară, chiar şi hainele şi pantofii tăi, dar prezenţa ta 
reală mă nelinişteşte ca orice sistem închis. Dacă te 
întâlnesc o să spui nişte lucruri care nu intră în schemă. 
Dacă îmi spui: „eşti prietenul meu, casa. mea e și a ta”, o 
să simt numaidecât o iritare (surdă). Socotesc neesenţiale 
cuvintele astea, iar cele pe care le aştept nu pot fi rostite 
de nicio gură de om. Nimic nu poate face astfel încât eu să 
fiu tu, iar tu să fii eu. Am căutat întotdeauna să abolesc 
distanţa. Distanţa faţă de poliţaiul care mă urmărea, 
distanţa faţă de taică-meu şi maică-mea, fugind de ei. Nu 
izbutesc. Poliţaiul ucide, iar taică-meu îmi vorbeşte dur. 
Supunerea lui Marthe ţine de profesie. Sunt mulţumit lângă 
ea, dar stau la uşă dacă nu mă aşteaptă. De ce mă 
mulţumeşte? Pentru că personalitatea ei profundă este 
nevăzută şi îmbracă toate măştile necesare? Şi în vântul 
rece, păstrând cu greu direcţia, o revăd pe Olivia plutind în 
derivă pe mare, până la stâncă de care şi-a sfărâmat capul. 
Acum ea semăna cu ceea ce doream, o femeie născută din 
mare, netedă, dură şi drăgăstoasă, nouă. Şi am chemat-o 
deasupra apelor ăstora în care se risipiseră câţiva stropi din 
sângele ei. 

Mi-am redobândit astfel liniştea şi am putut să pun un pic 
de ordine în biata-mi minte care o luase razna. Dragostea şi 
părerea de rău pentru o fecioară moartă erau sentimente 
respectabile pe care mă puteam odihni o clipă. Sufletul 
unificat înota liniştit în apele imposibilului. Frumoasă 
durere. Şi remuşcări aveam, am mai spus-o. Sentiment atât 


363 


de plenar, atât de rotund încât nu mă săturam să-i dau 
târcoale, şi mă consolam de toate complicațiile vieţii mele 
prezente gândindu-mă că amintirea şi părerea de rău 
pentru Olivia n-o să se altereze niciodată şi o să-mi 
stârnească o nostalgie personală şi de neatacat. Am alte 
amintiri rotunde şi turnate într-un bloc transparent, 
inatacabile şi disponibile pentru amintire. Deocamdată vă 
scutesc de relatarea lor. Spuneţi-mi doar: Gesù de 
Dirckeim, Carlo, domnişoara Menassier şi domnul Maniere 
şi vă spun nişte poveşti frumoase şi triste. Şi îmi dau seama 
că ele mă fac să trăiesc, că fără nedreptăţile şi greşelile 
mele n-aş fi decât platitudine posomorâtă şi amabilitate 
fadă. 

Délie îşi menţine bine direcţia pe care o verificam adesea 
pe instrumentele mele de navigaţie. Uneori zăream alte 
lumini ale pescarilor. Nădăjduiam să trec pe lângă ei fără să 
mă abat, dar parcă ascultam de nişte legi ale gravitaţiei, 
fiindcă rămâneam pe traiectorii îndepărtate. Nu mă uitam 
niciodată la ceas, ca să am surpriza ivirii zilei. Mă mira 
durata ceasurilor ăstora de noapte. Mă gândisem la atâtea 
persoane - la Eneoch, la tine, la poliţist, la părinţii mei, la 
Marthe, la Olivia, la Gesu de Dirckeim, la Carlo, la 
domnişoara Menassier, la domnul Maniere, la pescarii aflaţi 
în noapte şi mai ales la mare - încât credeam că trecuse 
multă vreme, dar nu înţelesesem că era vreme nemişcată, 
concentrată, că tineam mâna pe bara vie şi că orele astea 
musculare cântăreau mai greu. Ţi-am vorbit adesea despre 
primejdiile unei prea mari aerisiri a minţii. Pe mare se face 
oxigenarea cea mai puternică, şi gândurile mele nu erau, 
cu siguranţă, nici puternice, nici originale, dar îmi 
conveneau şi îmi ocupau serios creierul. 

Totodată, mi-a fost iarăşi teamă, îţi dai seama, timp de 
câteva clipe, o teamă pe care aş îndrăzni s-o numesc 
metafizică, deşi nu prea îmi place cuvântul ăsta. Nu mă 
temeam nici de Moby Dick, nici de rechinul din Jaws, ci doar 


364 


de nesiguranța mea, de bătăile inimii, de respiraţiile 
necontenite, de dorinţa mea mereu jignită de a fi acoperit 
cu dragoste. M-am mai gândit o dată la femei, la 
singurătatea mea. Ar trebui să-mi strălucească o anume 
lumină în ochi, ca să fac să sclipească oglinda, dar le 
cunosc, sunt din ce în ce mai zgârcite cu suferinţa şi închise 
în ele însele. Trebuie să mă duc la cele mai tinere, la 
studentele mele şi să mă acomodez cu vocile lor albe şi cu 
jargonul lor pedant. Trebuie să am puterea de a le face să 
se deschidă la tot ce nu este comentariu universitar, să le 
desfiinţez limbajul inspirat din Lacan, Derrida şi Althuser cu 
care se îndoapă - sau se îndopau - ca să le aduc la studiul 
practic şi poetic al strategiilor dragostei şi, mai ales, ca să 
le dau mai multă întunecime, mai multă umbră, să sap un 
prim rid de nelinişte şi de profunzime pe frunţile lor netede. 
Dar orele sunt lungi, şi zilele dense, iar capcanele nu 
funcţionează de fiecare dată. Cum scria Proust, tinerele fete 
sunt făpturi fugare. Şi trebuie să ai suflu şi lasouri de mister 
ca să le prinzi. Aş avea nevoie de Albatros şi de succes 
pentru cele mai ciocârlii dintre ele. Deşi m-am obişnuit în 
douăzeci şi cinci de ani de profesorat, admit încă cu 
greutate vidul îngrozitor din ele. Mă apropii de prospeţimea 
lor abruptă cu un respect mânios. Cu cât îmbătrânesc mai 
mult, cu atât mă îndrept mai mult spre copii, din cauza 
satanismului lor îngeresc. 
Mi s-a părut că zăresc o primă strălucire a aurorei. 


Elle a seize ans et tant d'aurore sur la tâte.!8 


Pe tânăra auroră o aveam, iar acum mă pregăteam să 
mă îndrept spre degetele ei trandafirii. E cu neputinţă să te 
debarasezi de vechile mituri şi de vechii poeţi. Dacă le uit, 
o pierd pe Nausicaa. 

Mă îndrept spre soarele nevăzut, ca şi pământul. Apa are 


18 „Ea are şaisprezece ani şi atâta auroră asupră-i”. (N. t.) 
365 


o singură culoare, cea de ardezie roz. Foamea îmi chirceşte 
stomacul şi mă face să mă simt uşor. Aş mânca peşte crud. 
Vai, dacă nu-mi corectez direcţia, o să ajung poate pe 
stâncile care au însângerat-o pe Olivia. Trebuie să evit 
Petit-Lejon şi stâncile de la Rohein, să ies în larg ca să trec 
pe lângă Capul Fréhel. Am nevoie de vânt, mai am mult, 
patruzeci sau cincizeci de mile, dacă nu m-am abătut prea 
tare. Îndată ce o să apară coasta, o să-i recunosc profilul. O 
să mai navighez aproape toată ziua de azi. 

E cu neputinţă să renunţ pe calea asta a mării. Oricare ar 
fi nebunia mea de a fi, trebuie să ajung la capăt, să spintec 
valurile unul după altul. Din fericire capul mi se goleşte, 
altfel aş exploda. Sunt amestecate în el prea multe gânduri 
LM-iene şi GL-iene. Cu toate astea, mi se pare că te 
depărtezi şi că vă uit pe toţi - insula, casa şi pe tine. Orice 
ruptură proaspătă e bună pentru mine. Abia pe urmă, cel 
mai târziu mâine o să fie dureroasă, când o să pun piciorul 
pe uscat. Sunt obişnuit ca aceste cabotaje să mă elibereze 
de grijile mele serioase. Délie exercită de mult funcțiunea 
asta. 

Vezi, gândul mi se destramă; bat din aripi înainte de a 
ateriza. 

Te-aş fi scutit de orele astea lichide, dacă nu mi-aş fi 
jurat să-ţi spun totul. 

Cu toate astea trec prin câteva senzaţii active: navigația 
în plin soare. căldura aerului de primăvară, foamea, 
corectarea direcţiei, vântul prielnic. Simt o plăcere pură de 
când am găsit în fundul cambuzei biscuiţi mari, marinăreşti, 
aduşi de mult ca o măsură de prevedere romantică în 
vederea unui naufragiu şi de care nu m-aş fi atins niciodată 
fără să fiu nevoit. Gustul lor searbăd, tăria, proprietatea de 
a stimula secreția salivei şi faptul că erau buni după ce-i 
mestecai îndelung şi din greu le conferea virtutea unei 
hrane esenţiale. Simţeam că-mi recapăt puterile cu fiecare 
mişcare de maxilar, în timp ce un firicel de făină vâscoasă 


366 


cobora încet pe esofag şi îmi căptuşea stomacul, înainte de 
a deveni chim, trecând în intestin. 

Din acid deveneam alcalin, şi asta îmi făcea plăcere. 

Te doare-n cot de lucrul ăsta? Asta fiindcă nu-ţi iubeşti 
maşinăria. Ţi-am mai spus neplăcerea pe care o simt când 
petrec o noapte albă. Excitaţia amoroasă care o provoacă 
întotdeauna mi se pare deplasată; aş vrea s-o amân pe a 
doua zi şi să mă odihnesc în vis. Nu admit ca faţa mea de zi 
s-o stingherească pe cea de noapte. In două zile, două 
nopţi albe, foamea, o senzaţie de scârbă, de arsură şi de 
gol... Mă simţeam mai bine îngreunat cu biscuiţi, dar 
somnul se abătea asupră-mi. Cum marea era liniştită, iar 
vântul şi curentul mă duceau, am pus cuterul în pană şi am 
adormit. 

Când am deschis ochii, am recunoscut la orizont peretele 
înalt al Capului Fréhel. Aveam să ajung la Saintcast înainte 
de a se înnopta. 

Dălie şi-a regăsit pontonul şi am debarcat ca un om beat 
şi - asta te mai priveşte încă - disperat. Aveam multe de 
făcut şi eram fără putere. Pământul, în loc să mă 
liniştească, mi se părea un tărâm al necazurilor. Autobuzul 
spre Rennes nu mai circula. Am găsit deschis singurul hotel 
şi o cameră mediocră. Mi s-a părut cu totul imposibil să-mi 
petrec noaptea aici, fără să mă lipesc de alt trup. Am 
propus un târg femeii de serviciu, un târg care m-ar fi 
scârbit în orice altă zi. Mai întâi l-a respins cu indignare, dar 
când am dublat preţul m-a privit cu uimire şi semi- 
consideraţie. Mi-a azvârlit arţăgoasă: „La urma-urmei, dacă 
vă face plăcere” şi m-a întrebat aproape cu blândeţe: „La 
ce oră? — Cinez, urc şi intri cu şperaclul dumitale”. Am 
întrebat-o unde se poate cina. Mi-a răspuns că restaurantul 
hotelului e foarte bun. 

M-am spălat îndelung într-o cadă fără labe de grifon, 
răzuindu-mi faţa cu lama de parcă dădeam jos nişte cruste 
de oboseală. Imaginea trupului laborios care avea să 


367 


împartă patul cu mine pentru bani mă înfrigura. Cu cât 
servitoarea mi se părea mai urâtă şi mai lipsită de farmec, 
cu atât mai mult mă gândeam că e făcută ca Olivia sau ca 
Stephanie Ullström, din umori din carne şi din sânge. Avea 
să mi se dăruiască uşor, toate problemele de proprietate 
temporară fiind rezolvate. Îmi recăpătăm puterile. 

Am coborât să cinez într-o sală cu aspect prietenos. Mă 
pregăteam să mănânc cu poftă nişte mâncăruri vulgare, 
când am văzut-o pe femeia mea de serviciu împopoţonată 
în chip de chelneriţă: de jos în sus, pantofi Richelieu, 
picioare zdravene, rochie neagră, şorţ alb înnodat la spate, 
iar fundele nodului loveau nişte fese voluminoase şi tari. In 
faţă, un piept zdravăn şi o figură complice propunându-mi 
meniul. Am simţit că trăiesc din nou: extraordinara josnicie 
a viitoarei noastre împreunări mi-a sărit în ochi, am zâmbit 
cu toată gura şi am şters-o. În rare clipe ca astea mă iubesc 
pe deplin pe mine însumi. 

Rămas fără hotel, şi cea de-a treia noapte este 
ameninţată. M-am dus să dorm pe bordul lui Délie. Nimic de 
zis despre somn, care a fost desăvârşit. Foarte devreme am 
luat autobuzul de Plancoët, apoi trenul de Rennes. La ora 
zece eram pe strada d'Antrain, cheia era tot în buzunăraşul 
din dreapta al ştergătorului, lângă uşă, într-un loc unde 
niciun om neprevenit n-ar pune piciorul din întâmplare. 

Abia privesc locul ăsta ciudat unde locuiesc de obicei. 
Niciun lucru nu mă aşteaptă, nicio carte, totul pare mort. 
Prea multă linişte, în ciuda vuietului oraşului şi a celor 
câteva păsări din pomul pentru care sunt pizmuit (pot 
apuca o frunză dacă mă aplec). Adesea atrag vrăbiile până 
pe balconul meu, dar nu le iau în mână; nu simt vreo 
dragoste deosebită pentru ceea ce e viu. Patul nu mă 
ispiteşte, mă aşez cu mâinile pe genunchi şi aştept cu capul 
golit. Singurele imagini care-l străbat sunt cele ale 
Albatrosului, nu numai imaginile, ci şi vântul bătând printre 
frunzele dragonierilor, palmele pe care le dădea nisipul, 


368 


Lauritz Melchior, ţipetele pescăruşilor. Sunt tot atât de 
pustiu şi bântuit de amintiri ca un bărbat părăsit de femeia 
care-l iubeşte. Pun să defileze imaginile una câte una: 
planul general al insulei, coasta de sud, portul, tamarinii, 
drumul în formă de S, începutul potecii gâtuite casa, terasa, 
dragonierii, storul, fiecare încăpere, grădina, pisicile, 
platoul, agata, stâncile din nord, faleza vestică, dunele ca 
şveiţerul de la est. O serie de clişee rapide de o exactitate 
absolută, până la murdărirea unui geam de la bucătărie 
(labele pisicilor care vor să intre). Exact ca trupul unei 
femei care nu mă mai iubeşte, acest trup care-i încă atât de 
apropiat şi pe care nu-l voi mai revedea niciodată, acoperit, 
arătat altora, dar oricui în afară de mine, mai ales în afară 
de mine. Insula nu se refuză, dar şi-a recăpătat stăpânul 
gelos, pe care cred că-l recunosc un pic şi care scrie într-o 
pagină de carnet: 


Aş vrea să dau un copil insulei 

aşa cum am făcut odată 

la optsprezece ani, undeva, în Orne, 
gol, într-o pădure de druizi. 

Am săpat pământul negru 

Şi m-am împreunat cu humusul bătrân. 


O să scriu, ţi-am făgăduit, îmi făgăduiesc mie însumi în 
fiecare clipă, dar unde să găsesc puterea? 

Pe masa mea de profesor, munca începută şi părăsită, 
câteva note pentru un curs despre Desportes. O strofă 
dintr-un sonet mă loveşte în inimă: 


Au lieu cruel, ou feu l'àme blessée 

Et fus meurtri par les flèches d'Amour 
J'erre, je tourne et retourne à l'entour 
Ombre maudite, errante et dechassée.”? 


19 în locul crud unde inima mi-a fost rănită / Şi lovită de săgețile lui 
369 


Cred că aş vrea să întâlnesc o insulă fecioară, şi nu 
iubesc decât un pământ vechi, înconjurat de apă, o casă de 
familie, doi copaci lumânare. Şi trecutul care rămâne şi pe 
care-l încarnezi. lubesc imposibilul: pământuri şi fiinţe 
rănite, făcute din apă de lacrimi. Aş vrea să învăţ din nou 
taina frunţilor netede, a vocilor albe şi a râsetelor în hohote. 
Aş vrea să devin în întregime un filtru al stărilor de spirit, să 
nu las să treacă decât bucuria. 

Sunt gândurile ce-mi vin în locul ăsta care s-a deşertat de 
mine, în apartamentul pe care-l iubeam, aşa cum nu ţi-am 
spus niciodată, cu cărţile mele esenţiale, cu tainele, 
scrisorile mele şi zgomotul unor vieţi plictisitoare mai 
presus: şi mai prejos de mine, dar care mă înscriau în 
timpul şi locul ce mi se cuvin. 

Decanul mă primeşte numaidecât. Îl întreb dacă a primit 
scrisoarea mea. 

— Da, îmi spuse el, te credeam în Baronnies, lângă 
maică-ta bolnavă şi taică-tău deprimat. 

— Se simt foarte bine, am răspuns, cel puţin aşa sper. 
Am venit să-ţi spun adevărul. 

Şi pentru prima oară am descris cum am venit pe insulă 
şi am intrat în casă. Îngrozit de imprudenţa mea, am 
încercat să mă justific şi i-am relatat o parte a isprăvii, 
articulațiile importante, când le zăream, sau amănuntele 
care îmi păreau încărcate de sensuri. II urmăream cu coada 
ochiului pe decan, temându-mă în fiecare clipă să-l văd 
căscând sau enervându-se, dar el păstra o expresie atentă 
şi prietenească. Chiar m-a şi întrerupt ca să-mi spună că el 
cunoaşte din copilărie Chinanikida. Când am terminat - 
povestirea mea a durat aproape o oră - a pipăit cu două 
degete tunica mea marinărească (nici măcar nu mă 
schimbasem, vechile mele haine îmi făceau silă) şi a spus: 


Amor / Rătăcesc, mă învârt, îl ocolesc de jur-împrejur / Ca o umbră 
blestemată, rătăcitoare şi izgonită. (N. t.) 


370 


— Vasăzică asta-i haină furată de la domnul Laurent 
Mattius. 

Mi-a venit să protestez, am deschis gura şi n-am zis 
nimic. 

— Să fie oare asta ceea ce se cheamă un caz de 
alienare? mă întrebă el. De fapt, nu cred, tu n-ai coborât 
niciodată atât de adânc în străfundul fiinţei tale. Asta e 
Dragostea-Revelatoare. Il iubeşti pe omul ăsta, ca şi cum l- 
ai fi creat. Eşti sigur că nu l-ai născocit? 

— Uiţi că abia m-a salvat de la naufragiu. De altfel, are 
mult mai multă consistenţă decât mine, şi îmi amintesc 
toată viaţa lui, în sfârşit, toate imaginile, toate scrierile care 
se pot găsi în casă. 

— Şi crezi că-ţi ajung şase luni ca să te explici cu el? 

— Cred că da, am spus, deşi sunt ispitit să mă duc să mă 
întâlnesc cu toate femeile care-i sunt apropiate, cu prietenii 
lui şi să străbat peisajele lui. Atunci mi-ar trebui un 
concediu mult mai lung. 

— Nu cred că ar fi bine. Experienţa nu prezintă interes 
decât prin intermediul lui şi al insulei. În ce mă priveşte, îmi 
pare rău că ai vorbit despre Mattius cu pescarul şi cu 
femeia aceea de la Roscoff. 

Am fost foarte sensibil la interesul pe care mi-l purta şi la 
subtilitatea reflecţiilor lui. 

— Bineînţeles, a spus el, dacă domnul ăsta se plânge 
totuşi de tine, Consiliul facultăţii va trebui să ia măsuri 
disciplinare. N-o să avem de judecat violarea de domiciliu 
pe care ai comis-o şi furturile, astea privesc poliţia. Dar 
dacă te târăşte pe la vreun tribunal, o să fim siliţi să-i dăm 
curs şi să te suspendăm pentru greşeală profesională. Ai 
cerut concediu, sub pretext fals şi ai abuzat de încrederea 
decanului tău. Deocamdată îţi acord şase luni ca să-ţi 
îngrijeşti părinţii. Unde te duci? îmi spui unde şi eu uit 
numaidecât, fiindcă e mai bine ca nimeni să nu poată să ia 
contact cu tine cât timp lucrezi la scrisoare. 


371 


l-am răspuns abia schiţând un zâmbet că mă duc să-i văd 
pe bătrânii mei părinţi în Baronnies şi că o să mă instalez 
probabil la Vaison, în partea de sus a oraşului, la un mic 
hotel situat într-o clădire din secolul al XVI-lea, unde o să- 
mi regăsesc veacul favorit şi poate, totodată, urma lui 
Laurent Mattius. Ar fi singurul loc din afara insulei unde aş 
studia urma lui Mattius, fiindcă mi se părea util ca o dată 
să-l privesc de pe continent. N-o să abuzez de asta. 
Importantă era, fireşte, comoara mea de pe Albatros, dar aş 
putea să scriu mai bine într-un loc pe care LM îl frecventa 
cu regularitate. Şi să cred îndeajuns în existenţa lui, 
departe de insulă, ca să fac efortul ăsta uriaş de a-l recrea. 

Am plecat îndată din Rennes şi am străbătut Franţa în 
maşinuţa mea deschisă tuturor vânturilor şi peisajelor. M- 
am înfofolit, fiindcă am gâtul sensibil. Se vede trecând o 
fetişcană ca o lună plină şi nişte ochelari mari de 
motociclist. Nu ştiu dacă o să mă urmezi pe drumurile astea 
fără ocolişuri, care-mi plac atât de mult. Nici nu-ţi închipui 
ce fericit m-aş simţi dacă n-aş fi atât de singur (toate 
femeile astea de care ţi-am vorbit n-au durat decât câteva 
zile sau săptămâni. Le înfricoşam, atât de însetat eram de 
ele. Le deranjam ordinea). Am străbătut provincia cu viteză 
redusă şi cu zgomot mic (îmi plac maşinile vechi, puternice 
şi silenţioase pentru preţul lor scăzut), înfofolit lângă o 
înfofolită cu obraji roz care se iveau pe deasupra blănii sau 
a gulerului mulat pe gât, conducând cu o mâna, iar cu 
cealaltă ţinând-o pe a ei, sau mângâind-o anevoios, 
începând de la blugii aspri şi puloverele care-i ajungeau 
până la fese. Ne opream în fiecare clipă ca să culegem o 
floare ciudată sau să adulmecăm vântul care nu mai bătea, 
adesea în regiunea Dombes sau la Brenne, pe malul 
mlaştinilor. Aşteptam mereu să se avânte, dar cum s-ar fi 
putut avânta ele primele când nu le lăsam timp? N-am fost 
luat pe neaşteptate decât de o italiancă din Toscana care 
mă îmbrăţişa cu înflăcărare chiar şi în public; eu mă 


372 


simţeam încântat dar cam stânjenit, şi ne strângeam cu 
furie unul altuia picioarele pe sub mese. 

Fericirea asta nu dăinuie, nu ştiu de ce. Mi se pare că nu 
m-aş sătura niciodată de ea. Ele îmi spun că le e frică. Nu 
trebuie să fiu prea uşuratic sau să le neliniştesc. Prea 
repede le declar prea multă dragoste. Cât de lipsiţi sunt 
oamenii (vreau să spun femeile) de credinţă, de 
îndrăzneală, de putere! încerc uneori să mă închipui In locul 
lor şi să îndur propriile-mi asalturi. Nu izbutesc să mă 
înfricoşez, dar aş şti s-o iau de la capăt, să rostesc vorbele 
care mă liniştesc şi mă fac fericit. Aş şti să fac dragoste cu 
mine însumi! 

Mă aflam sub un cer cenuşiu-albastru, în ziua asta de 
miercuri 23 martie 1977, a doua zi de primăvară. Incercam 
să fiu destul de bine dispus, ca să-mi iubesc libertatea. 
Aveam în faţă şase luni ca să mă duc în Baronnies. Sau să 
nu mă duc, să mă întorc la dreapta sau la stânga, să mă 
culc aici sau dincolo. Era de plâns. In regiunea asta de case 
ferecate, adică înconjurate de ziduri, fiecare stă la el acasă, 
bărbaţii sunt la cafenea, tinerii la bal sau cu motocicletele, 
femeile înapoia ghişeelor de bancă, de poştă, la tejgheaua 
magazinelor, sau sunt neveste plictisite de cealaltă parte a 
ghişeelor şi a tejghelelor. O regiune ale cărei schimbări nu 
le sesizam, în care întotdeauna turbam de singurătate, în 
dorinţa mea nebună de a întâlni la fiecare răspântie câte o 
femeie singuratică, minunată. Şi ştiam mai bine ca oricine 
să citesc cărţi foarte frumoase, să ascult muzici înălţătoare, 
dar nu făceam decât să-mi aţâţ un pic setea de a da şi dea 
primi, orice splendoare descoperită cerând să fie 
împărtăşită. Plimb o inimă uriaşă prin fața unui şir de 
localuri închise. 

Era ceva mai complicat în regiunile mele din Loire, 
înaintând încetişor, de la Angers spre Saumur şi lIle- 
Bouchard. Aveam chef să caut urmele lui Rabelais la 
Devinière, la Lerné, la Roch-Clermault, dar înţelegeam că 


373 


geniul nu lăsa urme... şi la urma urmei, n-aveam dispoziţia 
lui Pantagruel. M-a atras Richelieu; m-am plictisit în mod 
nobil pe străzile lui drepte. M-am strecurat repede spre 
draga mea Brenne, înainte de a străbate regiunea tristă a 
lui George Sand. De acolo m-am lăsat dus spre Boussac, 
Evaux-les-Bains (niciun drum direct), Saintpourgain al cărui 
vin e cărămiziu. 

Aici am dormit îndelung, fără vise, singur aşa cum n-am 
mai fost niciodată, dar singur aşa cum trebuie ca să dorm, 
uitând de orice încordare, părăsit de gânduri, de 
sentimente de dragoste, de păreri de rău, de frică. Era 
fenomenul călătoriei, acela de a rămâne suspendat cu totul 
în timp, efectul Saint-Pourgain. Şi mi-am amintit, fireşte, că 
steaua asta de drumuri de şine şi de ape curgătoare mă 
eliberase de o nelinişte aproape mortală. Vreau să încerc 
să-ţi povestesc asta, deşi nu-mi fac niciun fel de iluzii 
asupra atenţiei cu care o să mă urmăreşti. Părerea ta e de 
acum formată. Mă respingi sau, acceptându-mă, găseşti că- 
i uşor enervantă pretenţia asta pe care o am de a te mai 
ocupa de mine. Cu toate astea, „trebuie” să ştii 
următoarele: într-o după-amiază de iunie în 1974 trecusem 
prin La Souterraine, zonă din regiunea Creuse căreia nu-i 
pot rezista. Îmi place să mă apropii de la Souterraine, să-i 
văd numele scris pe placa indicatoare. Nu mă opresc 
niciodată aici, şi îmi închipui o femeie verde trăind într-o 
pivniţă. Trupul îi e rece şi cu vinişoare ca de marmură (par 
nişte filoane de marmură într-un trup datând din obsidian). 
În ziua aceea, la puţin, timp după ce am trecut de oraş, mi- 
a venit să urinez. Nu-mi place să mă desfac la pantaloni la 
marginea drumului şi caut o pădurice. O găsesc îndată - 
nişte castani destul de firavi, dar ale căror frunze încă 
tinere şi florile în ciorchini îmi dau un sentiment de tinereţe 
şi de sărbătoare. Intru mai adânc în pădurice şi văd o formă 
omenească întinsă pe jos. Mă apropii fără zgomot. E o 
femeie; nu mişcă, iar capul şi l-a vârât în scobitura braţului 


374 


drept. Parcă nu respiră, mă gândesc îndată că-i moartă, şi 
gândul ăsta mă umflă, nu pot spune altceva, mă umflă. Mă 
umflu de uimire şi de excitare. Aş vrea s-o ating cu vârful 
degetului, să trag de ea, s-o întorc. Îmi închipui o faţă roasă 
de şoareci şi nu mai ştiu ce degradare. Nu îndrăznesc nici 
să mă apropii, nici să văd dacă e ţeapănă şi rece. Mă 
liniştesc: ar putea fi vie, leşinată, cataleptică, în comă. 
Atunci ar trebui s-o salvez sau să anunţ poliţia. Să nu mă 
mişc, să nu fac nimic, asta-i o atitudine de om fără 
conştiinţă. Nu acţionez nu din cauza fricii, ci dintr-o 
nehotărâre supremă. Nu pot nici să înaintez, nici să dau 
înapoi. Stau aproape tot atât de nemişcat ca ea şi aş vrea 
să mor aici. E deodată un sentiment de-o putere pe care nu 
ţi-o închipui. Aş vrea să cad mort peste trupul. femeii. Este 
pentru prima oară că îmi doresc din toată inima să mor. 
Decădere, să cad de sus. Mă gândesc la Schubert. Tânăra 
fată şi Mortul - moarte în limba germană este de genul 
masculin. Nu sunt purtător de moarte, fiindcă o cred deja 
moartă, dar mă alătur ei şi o confirm în moartea ei. Rămân 
aşa, dorind moartea, a ei şi a mea, şi ştiu că dacă stau 
destul de multă vreme aşa, fără să respir, o să mă fac roşu, 
pe urmă violet şi o să cad asfixiat peste acest corp mort. 
Îmi opresc respiraţia (n-am şovăit: formularea gândului este 
urmată îndată de punerea în aplicare, nu respir nici măcar 
o dată în plus). Senzaţia de umflare sporeşte, parcă sunt 
făcut dintr-un lemn; al durerii. Ştiu că o să merg până la 
capăt şi că n-o să cedez ultimei respiraţii. Asta e aproape 
reversul ultimei suflări. Ultima suflare ar fi întoarcerea 
vieţii. Creierul îmi e străbătut de nişte corbi roşii. Privesc 
trupul femeii acesteia cu care o să mă unesc. Mai văd 
negru vreme de o secundă şi mă prăvălesc peste ea, care 
scoate un țipăt puternic. 

S-a ridicat şi mă loveşte cu piciorul, cu o înverşunare 
extraordinară. Uit să nu mai respir, pieptul mi se sfâşie, iar 
ochii mi se deschid asupra unei feţe, foarte simple, un pic 


375 


cam roşie din cauza somnului şi a indignării. În sfârşit, 
înţelege că mă doare şi se mai potoleşte. Incep să respir 
iarăşi normal şi privesc coloanele roz ale picioarelor ei 
urcând în fusta croită ţărăneşte. Viaţa se întoarce în mine 
foarte repede, odată cu oxigenul, fără nicio dorinţă pentru 
carnea asta vie. Regret moartea, îmi pare rău că fata nu mă 
mai loveşte. Mă mai insultă încă şi nu protestez. Aş vrea să 
încep iarăşi să mor, poate lovit cu piciorul, de mânia ei 
cumplită. Respir cu părere de rău, abia simţit printre florile 
de castan. Ea nu mai ţipă, ci spune neliniştită: „Sunteţi 
nebun sau ce aveţi?” Ar înţelege mai bine pe un violator 
obişnuit. Ar şti să se bată, sau să fugă, sau să urle. Se 
îndepărtează, în curând, o ia la fugă, se face nevăzută în 
altă adâncitură. Rămân multă vreme strivit pe pământ, aşa 
cum am căzut. N-am înţeles niciodată ce mi-a venit, dorinţa 
asta profundă de moarte la vederea unei fete culcate. 
Poate o să vrei cumva să mi-o explici? M-am ridicat la mult 
timp după aceea, foarte odihnit şi am plecat din nou. Nu 
mă mai gândeam la fată, ci la Souterraine. Mergeam foarte 
repede apăsând pe accelerator şi nu mi-era frică de nimic. 
La Saint-Pourgain m-am oprit la un hotel frumos, cu o 
grădină mare, răcoroasă. Mi se părea că nu mai am nervi, 
că nu mai am centri nervoşi. La drept vorbind, liniştea şi 
pacea erau în mine înainte de a intra în acest hotel, dar 
locul îmi convenea. Serviciul era aproape drăgăstos, erai 
îngrijit ca un convalescent. 

După trei ani, mergând spre La Souterraine, m-am mai 
crezut o dată lovit de moarte: n-o să mă vindec niciodată 
de insulă. lar noaptea petrecută la Saint-Pourgain ni-a 
liniştit ca întâia oară. 

Asta e. Mi se pare că nu mă pot opri să-ţi vorbesc. Sunt 
doi timpi, unul e cel când scriu Asta e. Pentru tine este 
timpul unic, totul s-a terminat, te gândeşti că nu mai ai 
nimic de aflat. Pentru mine, acestei clipe petrecute la Saint- 
Pourgain îi rămâne tot timpul scrisului, care e timpul 


376 


memoriei insulei, şi cred că trebuie să-ţi vorbesc despre 
asta, chiar dacă eşti nerăbdător să mă respingi sau să mă 
cunoşti, sau să mă uiţi după ce-mi vei fi acordat, mecanic, 
iertarea. N-am terminat cu tine. Ştiu că-i o iluzie, că arunc 
asupra ta năvodul, că te înfăşor în false silogisme. Poţi să te 
eliberezi cu o singură privire de gheaţă, cu un singur 
cuvânt. Şi tot ce cred, tot ce scriu este făcut dimpotrivă, din 
cuvinte-liane, din cuvinte-sirene, ca să te prind şi să te duc 
dincolo de tine însuţi şi de mine, într-un loc imposibil, unde 
n-am mai fi deosebiți, unde am merge către un proiect sau 
o speranţă comune, dincolo de noi înşine. In sfârşit, n-am 
nimic să-ţi spun, nimic să-ţi sugerez. 


Tout homme digne de ce nom 
A dans la coeur un serpent jaune”. 


Nu ştiu ce culoare are şarpele tău, nici ce-o să-ţi spună 
despre mine. Înaintez, nu trebuie să mă mai gândesc la 
tine. Nimeni nu trebuie luat cu forţa. Aş vrea să mă abat, să 
mă îndepărtez, dar cum să nu scriu 

decât 

un cuvânt 
pe 
rând 


sau pe 


20 Orice bărbat demn de acest nume / Poartă în inimă un şarpe galben. 
(N. t.) 


377 


pagină 


378 


ca să-ţi dau iluzia unui Laborde evanescent şi mai puţin 
legat sentimental? Ai reţinut oare, chiar numele Laborde, 
numele Gilles? Poate chiar semăn cu personajul acela al lui 
Watteau care nu are altă existenţă decât cea a rolurilor lui. 
Pesemne că sunt o proiecţie a tuturor celor posibile. Sunt... 


379 


BARONNIES 


Părinţii trăiesc. N-am suflat nicio vorbă despre insulă, nici 
despre tine. Aş fi vrut să le modific silueta, să-i retuşez. 
Eram ca pictorul dezamăgit de un portret terminat de mult, 
dar nu eu îi pictasem. În personajele lor, nimic nu-i impunea 
drept creatori ai unui Gilles. Aş fi vrut să-i iubesc, să le fac 
ochii să strălucească, dar ce te faci cu carnea asta, cu 
barba asta cenuşie, cu mâinile astea îngălbenite? 


M-am instalat la hotelul din Vaison. Am cumpărat din 
capul locului suporturi, foi mari de hârtie velină, pachete de 
hârtie de dactilografiat de 80 de grame, caiete mici cu 
legătură în spirală. Am explicat că scriu o carte, că nu 
vreau să mi se deretice camera în afară de unele zile când 
aş putea să întrerup lucrul. O să-mi trimită prânzul sus pe o 
tavă pe care o s-o lase la uşă. Am privit caietele de parcă 
erau purtătoarele celulelor tale, foile mari veline ca pe nişte 
hărţi ale insulei şi planul fiecărei încăperi a casei. Trebuia 
să privesc ţintă hârtia destulă vreme ca să fac să apară nu 
contururile exacte ale insulei sau reprezentarea camerelor, 
ci o culoare simbolică, verde pentru camera verde, roşie 
pentru camera guvernantei, violetă pentru bibliotecă etc. 
Pentru Albatros a apărut, în chip genial, un albatros, de 
data asta cu aripi, labe şi coadă. Filele rămâneau virgine 
pentru orice alt ochi. Pentru mine ele erau însemnate cu 
toate semnele şi culorile pe care le văzusem în minte. 

Nu ştiu dacă e greu să scrii un roman. In ce mă priveşte, 
era destul să spun totul. Credeam că-mi aduc aminte de 
totul şi, cu toate astea, mă temeam să nu încurc un pic 
zilele petrecute pe Albatros. Camera verde o văzusem 


380 


sâmbătă sau duminică? în pod fusesem, fără îndoială, 
duminică, dar când făcusem prima vizită la groapa din 
dunele de la vest? înţelegeam că nu trebuie să încerc să-mi 
adun toate faptele şi gândurile şi să le trec pe o listă, ca să 
nu uit nimic, ci să mă cufund cu adevărat în străfundul 
fiinţei mele şi să reîncep să trăiesc în acelaşi fel. Nu ştiam 
din ce moment trebuia să-mi încep povestirea care - nu 
uitam asta -, ţie ţi-era destinată. E uşor de răspuns: din 
punctul care te interesa, adică de la sosirea mea pe insulă, 
un pic mai înainte ca să simţi apropierea, dar nu prea mult: 
n-aveam dreptul să-ţi înfăţişez stările mele sufleteşti 
dinainte, dorinţa de a porni la drum cu Délie pentru o 
scurtă vacanţă. 

Deci, am început cu navigația pe sub pântecul insulei, 
dar nu-mi găseam tonul. Am scris: „Nu cunosc nicio situaţie 
mai prielnică visării decât aceea de a fi întins pe fundul (sau 
în fundul? sau la fundul?) unui vas, cu ochii la cerul înţepat 
de nori, cu urechile ciulite atent la murmurul larg al mării şi, 
lipit de cocă, la izbitura talazurilor. O visare care n-are 
nimic liniştit. Mă ridic adesea ca să inspectez orizontul, să 
verific direcţia, de parcă m-aş teme că mă ciocnesc cu alt 
vas al vreunui visător, sau că eşuez pe stânci. 

M-am oprit şi am notat: piesă literară, ceea ce nu vreau 
să fac; precede emoția, de folosit, poate, altundeva. Am 
încercat să scriu mai ferm şi fără să-mi dau seama că 
susţineam contrariul unui text condamnat şi că, deci, n-o 
să-l citeşti, am scris: „Într-adevăr, în ziua aceea stăteam 
înţepenit la cârmă şi nu visam. Hulă uscată, burniţă 
îngheţată, cu un ceas înainte de a se înnopta, şi nu ieşisem 
din zona stâncilor. Încercam să ajung la adăpostul insulei. 
Era o proprietate particulară, dar mă temeam că în martie 
nimeni nu locuieşte acolo. Mi-ar fi plăcut să fiu întâmpinat, 
să mi se dea haine uscate şi să fiu tratat ca un naufragiat”. 

M-am oprit iarăşi. Mă lăsasem târât spre alt gen de 
impostură, cea mai gravă: minţeam părând că spun 


381 


adevărul; nu fusese burniţă îngheţată, nici nu mă simţeam 
înţepenit. Şi nici nu era aşa de târziu. 

Enervat, am închis caietul. 

Am coborât în partea de jos a oraşului, am intrat la Banca 
Naţională Populară şi în mai multe prăvălii, şi am întrebat 
dacă îl cunoşteau pe domnul Laurent Mattius. Nimeni nu şi- 
a adus aminte de el. La bancă mi s-a spus că mii de turişti, 
în trecere, încasau bani şi că nu se acorda atenţie decât 
legitimaţiei lor de identitate şi listei de conturi fără 
acoperire. Nici în hoteluri şi restaurante nu te cunoşteau 
mai bine. Niciun agent imobiliar nu-ţi închiriase vreun 
apartament. În sfârşit, l-am cerut la telefon pe domnul 
Laurent Mattius în cafenele, la orele cu cea mai mare 
aglomeraţie, şi nimeni n-a reacţionat. 

M-am întors în cartierul de sus al oraşului cu sentimentul 
că m-am purtat prosteşte. În curând mi s-a adus prânzul de 
deţinut. Am cinat repede şi m-am culcat în mijlocul tuturor 
foilor ăstora virgine prinse în pioneze în perete. Inainte de a 
adormi, m-am gândit îndelung la modul în care mi te-ai 
înfăţişat înaintea Batz-ului. Eu, care suport cu greu 
materialitatea altuia, nu putusem să văd în persoana ta 
decât un fel de duh al mării. Aspectul sclipitor-amăgitor al 
vasului tău (iertare, dar o ştii prea bine) era atenuat sau 
mai curând sublimat de strălucirea lui - soarele roşu îl 
aprindea. Tot cu un penel imaginar, te-am desenat pe foaia 
velină cum stăteai în picioare la postul de comandă. Ce 
precizie, cât suprarealism şi ce descompunere subtilă şi 
vibrantă a luminii! întins pe pat în mijlocul tuturor chipurilor 
tale - care puneau stăpânire pe camera verde, pe camera 
roşie sau se micşorau îndeajuns ca să se potrivească cu 
dimensiunile insulei - te priveam de parcă ar fi trebuit să- 
mi dai tu însuţi cheia limbajului care trebuia folosit, ca să te 
înduioşez şi să te conving. 

A doua zi dimineaţă, fără să mă dau jos din pat. am pus 
mâna pe caiet şi am scris: „Am dat de o casă închisă peo 


382 


insulă pustie şi am avut chef să pătrund în ea”. Şi m-am 
oprit brusc. Imi omorâsem pentru toată ziua dorinţa de a 
scrie. Era ceva inconsistent, fără nicio magie. Lumina nu 
circula. 

Am coborât din nou în partea de jos a oraşului, exact an 
strada Burrhus, de-a lungul cartierului roman de la Puymin, 
exact în faţa a ceea ce rămâne din casa familiei Messi. Era, 
desigur, strada pe care locuiai când veneai la Vaison. 
Familia Mattius, familia Messi, Burrhus. Am avut curajul să 
sun la prima uşă, apoi la a doua. Ca şi în ajun, mi se 
spunea: Nu, nu-l cunoaştem pe domnul acesta. Dar de două 
ori mi s-a semnalat ultima casă de pe stradă, care, fără 
îndoială, primea chiriaşi, fiindcă se vedeau intrând acolo 
bărbaţi singuri. Lucrul ăsta mi-a fost spus cu perfidia 
cuvenită, aproape aşa cum se vorbea despre Marthe 
Loualch. Deci m-am grăbit să mă duc la capătul străzii, 
gândindu-mă că tu cunoşteai şi iubeai cele mai bune 
doamne din Franţa, şi că aveai nevoie să te duci să 
„fotografiezi” în fiecare an starea lor generală. 

Imi era teamă că n-o să găsesc pe nimeni. Am apăsat e 
dată, solemn, destul de îndelung, cel mai puţin solemn 
dintre sunetele soneriei, un fel de chemare a destinului. L- 
am auzit răsunând, stingându-se, şi am aşteptat. Din 
fericire, nu exista nici stor prin care să se poată spiona, nici 
vizor, nici bloc optic; o uşă masivă, lăcuită, neagră. S-a 
deschis cinstit, fără să scârţâie, şi am văzut o femeie. Din 
timiditate, am coborât privirea şi i-am zărit picioarele. 
Goale. Purta o roche foarte lungă, care ajungea un pic 
deasupra gleznelor. Nu îndrăzneam să ridic ochii până la 
faţă pe care o zărisem o clipă atât de scurtă, încât ţi-aş fi 
recunoscut-o. Şi am rostit purul adevăr: „Caut locul unde 
stă domnul Mattius când vine la Vaison”. Atunci am 
îndrăznit să mă uit în ochii ei, în timp ce ea îmi răspundea: 
„Stă la mine, dar cine sunteţi dumneavoastră?” Nu ştiu 
dacă tu o vezi aşa cum o văd eu: are o figură stranie, 


383 


trebuie să recunoşti: sub o cască de păr negru-roşcat, tăiat 
în şuviţe scurte, nişte ochi verzi, limpezi, trişti, deasupra 
unui nas semit (cu nările un pic iritate sau roase de vreun 
drog?) şi deasupra unei guri desăvârşit desenată, dar mai 
mult dispreţuitoare decât sensu ală. O piele uşor ciupită de 
vărsat, o înfăţişare nobilă. Modul ei de a-mi răspunde 
dovedea francheţe, în orice caz o francheţe afectată. Mi s-a 
părut extrem de seducătoare (iartă slăbiciunea cuvintelor). 
Trupul, sub rochia lungă şi fără decolteu, părea desăvârşit. 
Simţeam dorinţa de a mă avânta şi totodată de a da înapoi. 
Am început să spun exact contrariul a ceea ce doream, de 
parcă mă provoca la un fel de imbecilitate, care nu-i 
niciodată prea departe de mine. Am spus: 

— Nu sunt detectiv particular, fiţi liniştită! 

Nici că puteam fi mai grosolan, mai mojic. A început să 
râdă cu o insolenţă firească, dezvelindu-şi dinţii ciudaţi, 
pătraţi. Am remarcat atunci vocea ei foarte frumoasă, 
foarte caldă şi nu ştiam cum să fiu: admirativ sau neliniştit, 
indiferent sau pasionat. De obicei, de îndată ce mă aflu în 
prezenţa unei femei nu mai sunt firesc, şi sunt amabil în loc 
să fiu misterios. Fără să ştiu, eram exact aşa cum se 
aştepta ea să fie toţi bărbaţii, demn de ură. Şi era un 
început bun. Farmecele mele obişnuite, prea dulcege 
pentru ea, i-ar fi părut suspecte. 

De fapt, n-ai niciodată vreme să te apropii de fiinţe aşa 
cum s-ar cuveni, privindu-le de departe, înaintând cu 
prudenţă, observându-le mai de-aproape, dar fără ca ele să 
te poată atinge, fără să fii silit să faci ceva şi, mai ales, să 
rosteşti vreun cuvânt. Codul politeţei noastre, sau teama 
noastră de tăcere, ne impune, dimpotrivă, să vorbim fără 
încetare, să aruncăm vorbele ca pe nişte poduri, fără să ne 
dăm seama că încurcăm locul în toate direcţiile, şi nu 
numai în cea a comunicării pe care vrem s-o stabilim. 
Vorbele neghioabe pe care tocmai le azvârlisem n-aveau alt 
interes decât propria lor grosolănie. Ele mă scuteau, pentru 


384 


o vreme, de alte cuvinte, fiindcă ea nu-mi spusese: „Vă rog 
să ieşiţi afară”. Ci dimpotrivă, m-a invitat să intru într-o 
încăpere care se găsea la dreapta. Eliberat, puteam privi 
altceva decât acest trup frumos şi capul fascinant. De pildă, 
înainte de a ieşi din hol, uşa din fund care dădea într-o 
curte-grădină, cu un pomişor înflorit şi cu o ladă de gunoi 
curată, dar în sfârşit, o ladă de gunoi. Femeia m-a condus 
într-un salonaş, îl ştii. Cum s-or fi putut aduna lucruri şi 
mobile atât de triste? Nimic hidos, nu era vorba de „prost 
gust”, ci, mai curând, o lipsă de gust pentru ceva, o lipsă de 
avânt, de căldură, un loc al braţelor lăsate în jos, al 
resemnării de a exista şi, totodată, al unui fel de mânie 
stăpânită. Se aşezase pe un divan roşu, întunecat, iar eu 
priveam lumina ei de femeie, de femeie singură pe care 
vine s-o vadă un bărbat (pe care ea îl socoteşte ceva 
scârbos ce nu poate fi evitat). De femeie pierdută, pierdută 
de tinereţe, pierdută de prospeţime şi de dorinţă, pierdută 
de încredere și de naivitate. Nu puteam s-o fac să întoarcă 
timpul, să azvârle povara vieţii. Dar lumina ei îmi părea din 
ce în ce mai frumoasă şi îmi plăcea femeia asta fiindcă 
părea nefericită şi disperată şi ascundea cu atâta 
neîndemânare lucrul ăsta, în ciuda faptului că arăta foarte 
pusă la punct (fără să ştie că o să vin s-o văd), a 
machiajului desăvârşit, în armonie cu culoarea dominantă a 
rochiei ci, a unghiilor mai mult decât albe, dar un pic cam 
lungi. Mi se părea că femeia îşi aştepta viaţa de la toţi 
ceilalţi, în fiecare clipă, din partea tuturor celorlalţi şi nu a 
unuia singur care ar fi scos-o din mormântul în care trăia în 
mătăsuri decolorate şi printre paravane boţite.Mă privea cu 
interes şi onestitate. Îl cunoşteam pe Laurent Mattius, eram 
un om nou; începea un joc. Era conştientă de puterile ei, 
dar şi de slăbiciunea lor. În timp ce încercam s-o descifrez, 
îmi dădeam seama cu uluire că mă lăsam încă o dată în 
seama ta. Dacă ea îţi scria ca să te anunţe de vizita mea, ai 
să afli că sunt la Vaison, şi n-aş mai putea lucra liniştit la 


385 


mărturisirea mea. Mi-am amintit totuşi că nu reuşeam s-o 
încep şi că demersul meu era menit doar să-mi dea putere 
şi să-mi deschidă o nouă cale de comunicare cu tine. Am 
rostit: 

— Mă interesez de Laurent Mattius şi e foarte important 
pentru mine să întâlnesc o femeie din viaţa lui. N-o cunosc 
nici pe soţia lui, nici pe... (am citit la întâmplare câteva 
nume de femei, dintre cele întâlnite în carnetul tău de 
adrese). N-am aceeaşi curiozitate pentru bărbaţii pe care i- 
a întâlnit. Laurent se duce în fiecare an în aceleaşi locuri şi 
am crezut întotdeauna că merge să le vadă cum trăiesc pe 
aceleaşi femei. Am avut norocul extraordinar să vă găsesc, 
deşi n-aveam niciun indiciu care să mă ajute. Nici 
dumneavoastră, nici altcineva din Chambery, din Sarlat, în 
sfârşit din toate locurile pe care le vizitează în fiecare an, 
nu figuraţi în carnetul lui de adrese. Deci, are cu 
dumneavoastră şi poate cu câte o femeie din fiecare dintre 
oraşele astea nişte relaţii deosebite, şi asta mă interesează. 

— Cred pur şi simplu că îi place să facă dragoste cm 
mine, a spus ea şi, cum păream dezamăgit, a adăugat: Păi, 
ce altceva vreţi să fie între un bărbat şi o femeie care se 
văd cincisprezece zile pe an? Nu ştiu nimic, trăiesc în afara 
tuturor evenimentelor. Nu mai cred în idei, cred în trup şi 
iubesc mult pe anumiţi bărbaţi care ştiu să mă facă să 
trăiesc viaţa asta. Laurent vine la dată fixă la 15 mai, şi stă 
o săptămână sau două. Nu ieşim din casă. Ne iubim 
întruna, iar când vine, se uită la mine de parca nici prin 
gând nu i-ar trece să facă aşa ceva, ca şi cum aş fi o 
necunoscută interesantă, şi nimic mai mult. Odată a plecat 
în zori fără să mă atingă. Nu mi se uită niciodată? în ochi. 
Sunt sătulă ca lumea să se uite la ochii mei fiindcă sunt 
frumoşi. El nu se uită la mine, stă tolănit pe divanul ăsta şi 
priveşte în tavan, dar eu ştiu că se gândeşte la trupul meu 
şi că e pe cale să-şi închipuie un fel nou de a se apropia de 
el. Imi spune câteva vorbe: „Arăţi bine, Dorotheau (mi-a dat 


386 


numele ăsta caraghios şi n-am putut să-l fac niciodată să 
renunţe la el). Nu răspund. Ceva mai târziu continuă: „O să 
te scot eu din Vaison”, dar nu crede nici el o iotă din ce 
spune. N-ar şti să mă facă să mă potrivesc cu peisajele. 
Ştiu că în clipa aia încearcă să-şi amintească de trupul meu. 
Într-o zi mi-a spus că-i place să se excite de la distanţă, fără 
să mă privească, fără să mă atingă, doar gândindu-se. Imi 
cere să vorbesc, să spun orice, ca să-mi audă glasul. 
Pretinde că am tot timpul glasul unei femei pe care eşti pe 
cale s-o săruţi. Continuă să nu se uite la mine, dar ştiu că 
are chef să vin lângă el. Asta şi fac, sau mai aştept, dar nu 
întotdeauna din calcul. Dacă trec destul de repede asta e 
fiindcă sunt şi eu foarte dornică. Fără să se uite întinde 
mâna şi, acolo unde mă atinge, trupul se întăreşte. Nu se 
mişcă, nu mă mângâie, pe urmă îşi trage mâna înapoi, 
cască, se întinde, se uită la mine prieteneşte doar, îmi 
spune, adesea, că-i mort de oboseală şi că se culcă 
numaidecât fără să cineze. Se duce la culcare. Sunt cam 
furioasă sau, întrucâtva, înveselită. Odată, am făcut un duş 
rece şi m-am strecurat în patul lui. Ce-a mai urlat... Şi pe 
urmă, dintr-odată începe. Atunci mi se uită în ochi tot 
timpul. Mă priveşte, coboară pleoapele, e palid. Mi se pare 
irezistibilă dorinţa asta atât de puternică încât îl face. să 
pălească. Şi nu ne mai oprim, dormim, facem dragoste la 
orice oră, oriunde, foarte mult. 

Ştiu, mi-a zis, de parcă ceea ce îmi destăinuise o 
expunea unei primejdii, că n-ar trebui să povestesc lucrurile 
astea altora... s-ar crede în stare să... N-are a face! Aş 
putea sta zece ani cu dumneavoastră pe o insulă pustie şi... 
nimic. Sau să vă întâlnesc sub arcada unei porţi şi să fiu 
extrem de emoţionată. Îmi închipui că nu vă place să 
închideţi bărbatul şi femeia într-o logică de comportament, 
în dragoste statornică cum spune Bourbon-Busset, sau într- 
o purtare donjuanescă sau în observarea la microscop. Eu 
mă lupt tot timpul şi din greu, iar zilele Mattius sunt cele 


387 


mai frumoase din an. Mai sunt câţiva bărbaţi, foarte. puţini, 
fiindcă nefiind o târfă, trebuie să mă recompun, să uit, să 
recapăt putere. Aştept săptămână viitoare un coleg al lui 
Laurent care acum e unul dintre bărbaţii vieţii mele. O să 
rămână, fără îndoială, ceva mai mult decât Laurent, poate 
trei săptămâni dacă-l suport, iar după el - nimeni până la 
sosirea prietenului dumneavoastră. Dar dacă v-a trimis aici, 
înseamnă că s-a gândit la asta! 

Şi s-a apucat să mă privească uluită, ca pe un obiect care 
avea legătură cu ea. Privirea ei era nemiloasă. Ştiam că 
vede linia (uşor) căzută a bărbiei mele, pungile de sub ochi, 
neliniştea şi veselia mea, stinghereala şi toate sentimentele 
amestecate, hainele mele (nemaiputând purta hainele tale 
marinăreşti, fiindcă se făcuse cald dintr-odată la Vaison, 
cumpărasem o pereche de pantaloni, o cămaşă şi un 
bluzon, şi eram cumplit de banal, de insesizabil). Timp de o 
clipă am ştiut că se uita la mâinile mele ca la nişte scule 
care ar putea s-o atingă, s-o mângâie; la gura mea ca lao 
maşină de sărutat, de supt, de suflat frig şi căldură, la 
trupul meu în întregime ca la un fel de instrument 
universal: sfredel, polizor vibrator, fierăstrău. lartă-mă, 
Laurent, că sunt vulgar, dar cum mă cântărea Dorothea 
asta fără nicio umbră de prietenie în privire, de parcă i s-ar 
fi trimis un pachet ciudat pe care trebuia să-l primească 
sau să-l refuze pe loc! La o primă vedere, nu corespundeam 
profilului de amant anual. Îmi lipseau notele acute, eram 
prea ascuns, nu destul de condottiere, dar pesemne că-şi 
amintea de alţi bărbaţi din clubul ei, a căror înfăţişare nu 
era grozavă şi care se dovedeau a fi satisfăcători. 

Vorbea aşa de liber - în viaţa mea n-am auzit vreo 
femeie exprimându-se ca ea, cu un fel de detaşare şi 
articulând cu putere cuvintele - pe cele mai deocheate le 
rostea cu glasul cel mai limpede - încât am hotărât s-o 
informez destul de exact asupra raporturilor mele cu tine. 
Problema era să nu intru în detalii şi să nu repet povestea 


388 


pe care o spusesem decanului facultăţii. De fapt, poveştile 
astea concentrate trebuiau să mă ajute să realizez ceva 
mare, unic destinat ţie. 

Îndată m-a privit cu alţi ochi. Nu mai eram trimisul tău, 
asociat cu tine în frumoasa acţiune de a face să trăiască şi 
să iubească o femeie liberă. Eram un om de nimic (mi-a 
spus-o curând, cu înfăţişarea ei cea mai îngerească, ceea 
ce pentru oricare alta în afară de ea ar fi fost neliniştitor). 
M-a măsurat din nou cu privirea şi nu mai ştia cum să se 
poarte cu mine. Nu mai eram doar mediocru ca fizic, şi cu 
înfăţişare inteligentă, plăcut să spunem, ci ascundeam 
înapoia frunţii un gând imprevizibil şi sufeream de crize de 
identitate, de accese de nebunie. Fireşte, îi născoceam 
reacţiile; interpretez o scurtă spaimă, o admiraţie şi mai 
scurtă şi o enervare născândă, dar nu cred că mă înşel. 

— Dumneata n-ai viaţa dumitale? m-a întrebat. Cum de 
te poate interesa Laurent atât de mult? Laurent nu-i... 

Am rugat-o să nu mai continue. Nu voiam să-ți 
terfelească imaginea. Voiam doar să văd şi, poate, să ating 
pe cineva care se atinsese de tine. E un fel de fetişism. 
Eram gata să îndur toate etichetele, dar să fiu lăsat să 
conduc jocul. Însă asta era principala dificultate cu ea: îi 
plăcea să conducă. 

A început să vorbească foarte repede, fără să articuleze 
cuvintele. Era oare un semn, la ea, că începea să fie 
interesată, că ieşea din una dintre perioadele ei (rare) de 
letargie? A trecut la atac: 

— Dacă nu vrei să vorbesc despre Laurent, n-o să 
vorbesc, da' de ce vii să-mi povesteşti chestia asta şi nu-mi 
dai voie şi mie să vorbesc? Nu pricep nimic din povestea 
dumitale. Dumneata ai timp să te plimbi acasă la alţii? Eu, 
dimpotrivă, stau la mine acasă şi vin alţii să se prindă în 
pânza mea. 

— Pentru opt pân-la cinşpe zile, mi-ai spus, am azvârlit 
eu, aproape la fel de repede ca ea. 


389 


— Mă opresc de îndată ce intensitatea scade. Poate că 
greşesc (vorbea mai blând) că te tratez ca pe un om 
obişnuit, fără să mă încurc cu particularităţile dumitale. Eşti 
profesor, pe cât am înţeles? — De poezie sau de istoria 
poeziei, ca şi cum ar fi cu putinţă aşa ceva, am spus din 
grija de a fi autocritic. 

— Totul se poate învăţa, chiar şi dragostea. 

Am privit-o cu răceală, mai ales picioarele ei goale, care 
aveau o formă folositoare, desigur bătături pe tălpi, erau 
solide, bine arcuite. Aveam chef să le ating, exact aşa cum 
avusesem să intru în casa lui Mattius ca să văd marea 
printre dragonieri. Aveam poftă să simt în moliciunea 
palmelor mele rigiditatea pergamentoasă a tălpilor ei de 
piele. l-am spus-o. Nu s-a cilintit. Privirea-i aţintită spre mine 
a devenit mai atentă şi mai batjocoritoare. Nu trebuie să 
anunţi ceea ce vrei să faci, ci să faci. Prin contrast îmi 
închipuiam pântecul şi sânii ei foarte moi. Răceala mea 
dispărea. Te uitam, Laurent. Tu ieşeai din salonul ăsta trist, 
iar eu mă pomeneam înaintea picioarelor ăstora ironice şi 
libere. Exista cu siguranţă un mod de a mă duce să le ating. 
Şedeam la trei metri distanţă de ea. Să mă ridic era un gest 
violent, să mă apropii... cum să-mi suport propriul trup pe 
parcursul traseului? Şi pe urmă, am un simţ prea dezvoltat 
al intangibilităţii celorlalţi oameni. În numele cărei idei să 
străbat cei trei metri de no man’s land şi să iau picioarele 
astea în mână? N-o cunoşteam pe femeia asta acum o 
jumătate de oră... E adevărat că îmi şi făcuse nişte 
confidente ciudate. 

Nu m-am purtat prea prosteşte, am închis ochii. Cu ea 
aşa ceva era cu putinţă. Tăcerea nu devenea 
împovărătoare. Voiam să uit de picioarele ei. La urma 
urmei, şi mâinile îi erau goale, şi faţa. Îmi redobândeam 
încă o dată indignarea fundamentală că nu suntem turnaţi 
din acelaşi material. Mi se părea că recunosc în Dorothea 
asta (stând cu ochii închişi) o fiinţă înzestrată cu aceeaşi 


390 


formă de gândire posesivă şi universalistă ca şi mine, dar 
ea n-ar fi schiţat niciun gest deşi în vorbe îşi îngăduia orice. 
Aştepta de la mine, bărbatul, un gest de bărbat pe care să-l 
poată accepta sau care s-o poată captiva fără voia ei şi fără 
s-o nemulţumească; aştepta un pic de geniu sau nimic, un 
pic de căldură. lar eu eram aici, stând cu ochii închişi în 
salonul ei, eliberat de cuvinte şi de urmările lor absurde. 
Tot în întuneric, mi-a venit ideea fiinţei ei de lumină uşor 
depărtată de linia directă a trupului, o scânteiere. Şi am 
văzut iarăşi ochii ei verzi ca o apă a suferinţei şi a 
adâncimii, şi zâmbetul uşor din colţul buzelor. Mi s-a părut 
că încep s-o iubesc. Era absurd; îmi plăceau tulburarea pe 
care o simţeam, tainele ei, teama şi aşteptarea mea. Era 
totuşi ceva excepţional faptul că izbutisem să reconstitui 
atât de desăvârşit, cu ochii închişi, o figură. Hotărât lucru, 
n-o să-i ating picioarele. Ar fi prea stânjenitor să mă arunc 
până pe podea. Nimic nu era cu putinţă, decât să deschid 
din nou încetişor ochii. Şi fanta minusculă a pleoapelor 
mele a încadrat cu precizie picioarele Dorotheii. Se 
întinsese pe spate în faţa mea în poziţie trei sferturi şi, 
ridicând uşor picioarele, mi le înfăţişa. Era o mişcare liberă 
de femeie antrenată la toate gimnasticile corpului. Nu 
cerea muşchilor un efort deosebit. Ai fi zis doar că-mi 
urmărise toate gândurile şi că mă informa că prima mea 
dorinţă e cea bună. că ea nu-i vinovată, şi îmi oferă de 
bună voie picioarele. Le-a pus simplu pe genunchii mei de 
îndată ce a văzut că am deschis ochii. Fusta era trasă până 
la începutul pulpei şi atârna până la podea. Era un gest 
foarte îndrăzneţ, totodată foarte drăguţ şi un pic 
batjocoritor. Dar, mai cu seamă, femeia îmi dădea o lecţie 
de libertate. Nu mai puteam şovăi. Am mângâiat partea de 
deasupra, netedă, a picioarelor, catifelată, osoasă, cu vene 
şi am pipăit părţile de dedesubt cu bătături groase şi reci. 
Nu mă saturam admirând prefacerea pielii acesteia moi şi 
proaspete, aidoma călcâiului unui sugar, în copită de satir, 


391 


îmi închipuiam cu uşurinţă Evoluţia prin intermediul acestui 
singur exemplu de adaptare la funcţie. Am evitat să spun 
prostiile astea. Ceea ce predomina la mine era un 
sentiment de beţie. Să fiu aici în salonul trist al unei 
doamne necunoscute, culcată pe jos şi care îmi întinde 
picioarele; nimic altceva nu-mi place din viaţă, decât 
nebuniile de felul ăsta. Partea proastă e că am tendinţa de 
a analiza, de a o spune cu voce tare, de a face pe liricul, 
ceea ce are drept efect golirea deîndată a faptei 
nemaiauzite de substanţa ei. Deci, m-am ferit de orice fel 
de cuvinte şi m-am mărginit la picioare, studiind fiecare 
deget, încercând articulațiile, mângâind, pipăind. 

A fost absolut minunat, două sau trei minute de timp 
real, dar am înţeles că trebuie să fac altceva. Instinctul meu 
cel mai primitiv mă îndemna să mă ridic dând în lături 
picioarele astea două. O soluţie mai delicată şir fără 
îndoială, mai îndemânatică, era să mă îndepărtez din nou, 
să-i pun uşurel picioarele jos, să-mi scutur cu amândouă 
mâinile genunchii pan talanilor un pic murdari, să mă scol şi 
să-i spun: „Lui Mattius îi plac picioarele dumitale”, sau 
altceva care i-ar arăta că nu-mi schimb aşa de repede 
părerea. 

S-a întâmplat ceea ce nu prevăzusem - a apărut 
dezinteresul. Nu mă mai gândeam nici la tine, nici la ea, 
nici la mine. Eram aici într-o zi mai curând cenuşie şi caldă, 
într-un loc trist, ca să ating picioarele care nu-mi plăceau 
ale unei necunoscute, şi am fost cuprins de un astfel de 
sentiment al absurdului, încât am izbutit să dobândesc o 
stare stabilă, mineralizându-mă. M-aş fi prefăcut cu 
uşurinţă într-un fel de statuie de piatră, iar vagile mele 
impulsuri precedente îmi păreau extrem de îndepărtate, 
parcă erau ale omului simplu sau ale omului sofisticat care 
acum nu mai eram, fiindcă devenisem cel ce, până la urmă, 
ajungeam să fiu întotdeauna în faţa unor opţiuni prea 
diferite, omul mobil, îngrozit de vulgaritatea raporturilor 


392 


dintre oameni, dar întotdeauna gata să facă haz pe 
socoteala lor cu disperare şi neputinţă. 

Nu ştiu ce a înţeles (mai târziu mi-a spus că-i un fenomen 
de intuiţie), dar şi-a tras picioarele de pe genunchii mei, 
gest care şi-a redobândit toată valoarea sa logică, atunci 
când femeia a rostit în mare grabă: 

— Le-ai atins aşa cum ai vrut? 

S-a dus un pic mai departe decât prima oară şi s-a aşezat 
cu trupul foarte drept. Atunci am înţeles că faptul de a-i fi 
atins picioarele nu mă apropiase absolut deloc de ea. Ceea 
ce m-ar fi făcut, în mintea ei, să înaintez, ar fi fost să 
acţionez după aceea aşa cum se cuvine, dar nu pot şti cum. 
Pur şi simplu vedeam din atitudinea ei, dintr-un anumit 
dispreţ, pe care-l afişa (politicos), că nu mă purtasem deloc 
aşa cum spera ea. Am înţeles că între noi apăruse un zid 
gros şi că n-o să găsesc să-i spun nimic inteligent. M-am 
ridicat, am asigurat-o că sunt, pesemne, un tâmpit, că 
trebuia să reflectez şi că, dacă ea voia, aveam să vin din 
nou mâine la aceeaşi oră. 

Mi-a spus: „Dacă vrei”, şi m-a privit fără prea multă 
animozitate. Plecarea mea aranja pentru moment lucrurile 
între noi, dar mi-am dat multă osteneală să plec cu un aer 
firesc. Într-adevăr, femeia îmi plăcea foarte mult şi, dacă aş 
fi avut libertatea de a-mi exprima o singură dorinţă, aş fi 
vrut să-mi spună: „N-am chef să pleci, rămâi, vino lângă 
mine”, şi să-mi dea mici sărutări fugare, cuprinzându-mă în 
braţe. Dacă ar fi făcut asta sincer, m-aş fi îndrăgostit de ea 
pentru totdeauna, sau, în sfârşit, pentru atâta vreme cât 
armonia dragostei s-ar fi menţinut la un nivel mulţumitor. 

În strada Burrhus, soarele de amiază a izbutit să 
împrăştie ceața uşoară care se mai târa încă peste Ouveze 
şi peste cartierele din partea de jos. Vânzătorul de bilete de 
la casa Messi se ducea la masă, dar l-am implorat să mă 
lase să intru şi, ca să-l conving, i-am oferit două monede de 
zece franci. Asta e un gest pe care nu-mi place să-l fac. Nu 


393 


pot suferi să-i bănuiesc pe oameni că sunt interesaţi, că pot 
fi cumpăraţi etc., mai ales pentru atât de puţini bani! Dar 
uram şi mai mult ideea de a nu intra numaidecât la Casa 
Messii. Omul a luat, simplu, cele două monede şi mi-a spus 
cu nobleţe: „Vă las un sfert de oră, nu mai mult. Inchid 
grilajul după ce intraţi şi deschid din nou la 12 şi 15. Poate 
preferaţi să vă însoțesc şi să vă dau explicaţii?” l-am 
mulţumit, preferam să fiu singur. Am trecut de atrium ca să 
ajung în peristil şi de acolo în trei săli de baie particulare. 
Locul ăsta mă impresiona cel mai tare (venisem până acum 
de trei ori aici). Aveam chef să visez vreme de câteva 
minute, o adevărată meditaţie asupra Timpului. Cu totul în 
afara poveştii mele personale, departe de tine şi de noul 
personaj al vieţii mele care era Dorothea (şi care putea 
intra sau ieşi din ea tot atât de uşor cum intrasem şi aveam 
să ies eu din ruinele casei romane). Nu dădeam înapoi din 
faţa gândurilor vagi şi a consideraţiilor filosofice banale. 
Voiam pur şi simplu să încerc pe deplin timpul, nemişcat un 
sfert de oră în sălile de baie ale unei familii romane. M-am 
aşezat pe un mozaic şi am „adăstat” senzaţia de vid. N-am 
avut nici un singur gând referitor la mine, nici măcar un 
gând secundar şi nici nu mi l-am închipuit pe tată venind de 
la al său tablinum sau pe copii sosind în goană de la 
porticul lui Pompei, chiar la capătul străzii Burrhus. 

Eram neutru, şi nu golit, suspendat. Acum ştiu că aş fi 
rămas la nesfârşit în starea asta, fără să mă plictisesc, fără 
nicio dorinţă de activitate, fără să simt oboseala din cauza 
poziţiei în care stătusem. Simţeam Timpul. Pentru un sfert 
de oră nimeni nu mă ameninţa, nimeni nu putea intra. 
Eram şi respiram vechiul aer al omenirii, răscolit, înghiţit, 
scuipat iarăşi, modificat, mereu nou, ameninţat. Când am 
auzit în depărtarea pereţilor prăbuşiţi şi a coloanelor 
trunchiate, dincolo de inscripţia Cave canem de pe uşă, în 
depărtarea străzii romane şi a grilajului care închidea 
intrarea cartierului Puymin cheia paznicului (trebuia să bată 


394 


foarte puternic ca să mă înştiinţeze), m-am ridicat ca un 
somnambul. 

A urmat o zi grea, după atâtea emoţii puţin prielnice 
începerii scrisului. Ar trebui să fiu calm, să dobândesc 
simplitatea fundamentală, iar eu nu eram decât agitaţie, 
căutare dezordonată. Am ieşit din oraş şi am mers un pic 
pe câmp prin mijlocul viilor. Voiam să văd feţe netede de 
oameni preocupaţi doar să taie viţa, să o curețe de frunze, 
dar era prea târziu pentru tăiere şi prea devreme pentru 
curăţire. l-aş fi putut vedea făcând curat între brazde, dar 
era ora prânzului, a odihnei. Şi mă simţeam lipsit de 
înţelepciune, supus tuturor impulsurilor dorinţei şi tuturor 
retragerilor de renunțare. Trebuia să mă fixez în mine 
însumi, să rămân deschis pentru ceilalţi, dar fără avânturile 
astea continui şi fără bosumflări copilăreşti. La ora asta a 
după-amiezii, când fiecare stătea la el acasă, nu-mi făcea 
plăcere să rătăcesc pe câmpia pustie, lipsit de curajul de a 
începe lunga mea scrisoare către Laurent Mattius. Te 
pierdusem, aşa cum mă pierdusem pe mine însumi. Insula 
îmi lipsea. Nu înţelegeam întinderile astea mari de pământ; 
un deal ascundea alt deal, iar în spatele lui erau alte 
regiuni: de la nord la sud, câmpia Isere, Vercors, Diois, 
Baronnies, eu eram la Vaison, apoi urmau Ventoux, 
Luberon, Alpilles, Estaque, marea. Puteam să fiu într-o cută 
sau alta. Sau să mă întorc spre Ron, să-l traversez şi să 
intru în alt sistem muntos. Deplângeam caracterul unic şi 
necesitatea insulei noastre, născută dintr-o mişcare de 
relief şi înconjurată de apă. Era oare pe măsura unui om 
sau a unei familii? Destul de inaccesibilă sau de asocială? 
Voiam să-i iubesc pe cultivatorii ăştia de viţă de vie sau pe 
proprietarii de măslini, dar ce ne-am fi spus oare de îndată 
ce am fi făcut schimb de cunoştinţe? Ei ar rămâne acolo 
unde i-a pus soarta, iar eu oriunde, fiindcă insula nu mi-e 
deschisă. 

O să găsesc curajul obligatoriu de a mă întoarce. 


395 


Picioarele mi se umflau, pulpele îmi înţepeniseră. Mersesem 
destul de departe, aproape până la Saint-Romain, şi am 
încercat să opresc o maşină ca să mă întorc. Spre marea 
mea uimire, nimeni n-a oprit, şi am simţit că mă cuprinde 
neliniştea în ce priveşte înfăţişarea mea. Va să zică, arătam 
atât de rău la vârsta asta? 

M-am întors în orăşel pe la două şi jumătate. Mai trebuia 
să urc şi în cartierul de sus. În sfârşit, camera mea, sinistra 
fericire a vizuinii, aceea de a stăvili clar oboseala, de a 
scăpa de privirea oamenilor. Pe pereţii camerei mai erau 
foile mari, veline, albe, pline de linii nevăzute, dar mi-am 
redobândit un pic de fericire contemplindu-le. Imi păreau 
nişte plaje ale închipuirii sau ale memoriei. Ei hai, poate că 
aş putea să scriu tolănit, rezemându-mă cu ceafa şi spatele 
de perne. Am citit iarăşi începutul slab ca să mă conving că 
nu-i satisfăcător; aproape că m-a adormit şi, moţăind, am 
scris acest început „balzacian”: „Era într-o zi de martie, cu 
puţin înaintea echinocţiului...” şi, în batjocură, am adăugat: 
m... pe 14, cred, dar socotesc inutile precizările de genul 
ăsta. Ilmportantă era marea căreia talazurile îi făcuseră 
creastă albă, vântul continuu şi tăios şi plăcerea pe care o 
simţeam încercând să fur câteva zile vieţii mele obişnuite”. 

M-am oprit. De ce să spun „era pe 14” şi îndată după 
aceea „şi ce-i cu asta?” Nu înot în ficţiune, nu caut să fiu 
drăguţ, îţi vorbesc, trebuie să-ţi spun exact ce se petrecea 
în realitate şi ce se petrecea în mintea mea. Să-ţi spun tie? 
Nu, ţie încă nu, fiindcă n-am conştiinţa existenţei tale. Nu, 
la început veracitatea tonului, e o povestire, nu găsesc 
calificativul francez, matter of fact, însăşi materia faptului, 
mi se potriveşte foarte bine. lată, o să încerc stilul ăsta al 
materiei faptului, al miezului evenimentului. 

„Luni 14 martie 1977, ora unu după-masă. Pe mare, hulă 
uşoară, cer cenuşiu. Cuterul meu D&/ie se comportă bine. Il 
încerc între Roscoff, unde l-am reparat astă toamnă, şi 
insula Batz. Trecusem de Batz când am descoperit o nouă 


396 


insulă. Harta mea o numea insula Albatros.” 

Inceputul ăsta îmi convine. Tocmai am decupat timpul 
sideral, timpul meteorologic şi spaţiul în trei rânduri. 
Evenimentul apare în rândurile 4 şi 5. Lucrul ăsta mă 
smulge din Vaison, din camera mea, de la părinţii mei care, 
la Baronnies, m-au dezamăgit, de la Dorothea, de la tine. 
Da, în mod provizoriu nu mai exişti, uit că scriu pentru tine; 
mai întâi scriu pentru mine şi pentru toţi oamenii. 

Recitesc cele cinci rânduri. Cinci rânduri nu înseamnă 
nimic, şi totuşi, greutatea uriaşă care mă strivea nu mă mai 
apasă. S-a ridicat cu câţiva milimetri. Răsuflu mai uşurat. O 
s-o mai îndepărtez scriind alte rânduri, o s-o smulg 
gravitaţiei. 

Am scris dintr-un condei toată partea cuprinsă în 
capitolul LUNI. 


În noaptea asta de sâmbătă 26 martie nu semănăm cu 
omul care, în noaptea de 14, nu închisese ochii şi stătuse 
cu nasul pe o pernă ce răspândea un parfum necunoscut. 
De pe continent îl priveam cum trăieşte şi se agită în casa 
de pe insulă. £/era altcineva, sau eu eram nu ştiu cine, un 
om care-l spiona ascuns, distanțat în timp şi spaţiu. Acest 
eu îşi amintise fără nicio dificultate de prima zi, ceea ce nu 
mă uluia. Impresiile de luni erau prea puternice ca să piară 
sau ca să se amestece cu altele. 

M-am trezit într-o stare de spirit întrucâtva diferită. Mi-am 
amintit deodată că-i spusesem lui Dorothea că o să vin s-o 
văd duminica asta pe la ora unsprezece. Era opt. Aveam 
aproape trei ore înaintea mea ca să scriu despre Albatros 
sau ca să mă gândesc la ea. Am ales-o numaidecât pe ea. 
O uitasem cu totul în clipa în care ieşisem din casa ei. Acum 
auzeam desluşit acel „Dacă vrei”, care nu mă respingea. 
Eram la Vaison-la-Romaine, o femeie mă aştepta, sau, mai 
exact, suporta să vin s-o văd. Puteam foarte bine să nu mă 
duc, fără ca măcar să fiu nepoliticos. Era destul să scriu 


397 


câteva rânduri ca să mă scuz, să pretind că trebuie să plec 
din Vaison, că o să păstrez o amintire frumoasă despre 
întâlnirea noastră, dar nu credeam în scrisoarea asta, ştiam 
că întârziam clipa când aveam să mă gândesc într-adevăr 
la ea, ca la un nou pământ al făgăduinţei. 

Mai eram încă în pat, am acceptat tema „Dorothea” şi 
numaidecât am fost străbătut de un flux de energie. 
Simţeam furnicături în terminaţiile nervoase ale trupului. 
Mintea mi-era trează. Mi-ar plăcea tare mult să cunoşti 
senzaţia asta, ca să mă înţelegi: e o levitaţie. Am iubit o 
femeie care spunea, atunci când mă iubea şi ea, „nu mai 
atingi pământul”, gândindu-se la un bărbat cu aripi la 
picioare. Dar e mai curând o hipertensiune sau o 
hiperestezie fulgerătoare. Timp de trei ore aveam s-o revăd 
cât mai exact cu putinţă, s-o idealizez, să-mi închipui 
întâlnirea noastră, dar frazele sunt prea lungi, se încâlcesc. 
Nimic nu era clădit, ci erau nişte scurgeri de foc scurte sau 
lente; îi inventam trupul pe care nu i-l cunoşteam, după 
imaginea picioarelor pe care i le mângâiasem, a mâinilor şi 
a feţei emoţionante, atât de frumoase când o atingeai. Un 
pic cam disperată şi brusc naivă. Când văzusem oare toate 
astea? Nu gândisem oare exact contrariul? Eu o făuream, o 
remodelam. Realitatea ei se îndepărta (deşi poate că în 
aceeaşi clipă ea se trezea, se întindea şi se gândea: „ce 
prostie am făcut îngăduindu-i tipului să vină iarăşi!). Mă 
avântam în afara fiinţei mele şi o scoteam şi pe ea în afara 
fiinţei ei, de parcă ne puteam întâlni doar în locul ăsta 
improbabil unde am fi fost amândoi în afara făpturii 
noastre. Erotizam, născoceam apropieri. Din când în când 
întrerupeam curentul, mă pomeneam întins în patul meu şi 
vedeam limpede că sunt nebun. O întrebasem dacă mai pot 
veni; îmi spusese un „da” vag. Il aştepta pe tipul ciudat 
care intra în casa omului, scormonea peste tot şi pe urmă 
povestea lucrul ăsta ca şi cum ar fi trebuit să-l admiri. Ce 
îndrăzneală, într-o casă goală! Mă privise vag, ca pe un tip 


398 


nu prea contorsionat, nu prea tânăr, care vrea să-şi 
găsească o slujbă de servitor. Mă tăvăleam în vulgaritatea 
gândurilor ei care presupuneam că sunt adevărate, şi asta 
era o nouă jignire la adresa adevăratei ei personalităţi, 
indiferentă poate, plictisită, moale, golită de substanţa ei, 
frântă de o dragoste primejdioasă. Şi mergeam mai 
departe. 

Caietul - desenasem pe copertă un albatros cu aripile 
desfăcute - mi-a atras privirea, dar am respins cu indignare 
ideea de a reciti ceea ce scrisesem, deşi nu voi putea 
rezista să nu fac o vizită în strada Burrhus. Şi am început 
să-i spun Agrippina. Tot profesor sunt! Agrippina către 
Burrhus: Pretendez-vous longtemps me cacher 
l'Empereur?” Ocolul acesta mă făcea să mă întorc din afară 
în mine însumi. Mă mai vedeam încă şi mi-era milă de acest 
biet om singur, mărginit la visele lui. Desigur, visa vreun 
pretext de femeie uitând s-o facă să-şi interpreteze 
partitura ei concepută întotdeauna astfel încât fremăta de 
aceeaşi dorinţă. La ora pomenită, el se afla în faţa realităţii 
lor, a sistemului lor ciudat de gândire şi de înfrânare. El n- 
avea decât o voinţă, aceea de a le seduce, şi nicio frână. 
Pentru un joc de o zi punea în mişcare totul. Dar ele n- 
aveau încredere. El n-avea fizicul trebuincios. 

Nu puteam scăpa de examenele astea penibile decât 
scuturându-mă, dând energic din umeri, din tors, din fese, 
făcând câteva mişcări din braţe, câteva figuri complicate de 
dans, implorând zeul umorului să mă asiste în disperarea şi 
singurătatea mea. 

Şi am început din nou să mi-o închipui pe Dorothea nu ca 
pe o femeie-obiect, ci ca pe o dublă amantă. Avea chef 
exact de aceleaşi lucruri ca mine, în acelaşi timp, dar pe 
dos. 

Timpul trecea şi m-am liniştit un pic. Cât de absurdă era 
viaţa mea! Aş fi făcut mult mai bine să povestesc ziua de 


21 Ai de gând să-l mai ascunzi multă vreme pe împărat de mine ? (N. t.). 


399 


marţi pentru tine, dar mintea îmi era plină de năluci. M-am 
îmbrăcat simţindu-mă ca un om osândit să îndure un eşec. 

Am coborât pe jos un labirint de străduţe agăţate de 
pantă. Mi se părea că în fiecare dintre căsuţele astea locuia 
o mare taină. Aici, în faţa uşii, un mic trandafir roz în lada 
lui de lemn şi o pisică pe jumătate roşcată, pe jumătate 
albă, cu o pată neagră oblică pe bot. Deodată, simt că mă 
interesează casa asta şi familia care se adăposteşte în ea. 
Simt că nu sunt decât fraternitate. Cobor mai uşor de-a 
lungul altor pisici şi altor arbuşti; un câine nătâng tolănit pe 
pavajul cald mă face şi el să-mi recapăt sentimentul de 
fericire, şi copiii pe care-i privesc deschis şi cărora le dedic 
zâmbetele cele mai tandre. 

În partea de jos a oraşului e mai greu, aerul circulă mai 
repede şi stăruie mai puţin în mirosurile caselor. Ajung în 
stare încă bună în faţa uşii lui Dorothea. Sun. În mod 
vertiginos mă transpun în ziua de ieri. Inima îmi bate mult 
mai tare, aproape insuportabil. Poartă cizme mari de piele 
galbenă, fustă plisată, o bluză rusească. Trebuie mai întâi 
să-mi treacă şocul pe care-l simt văzând-o altfel îmbrăcată. 
Spun cu glasul gâtuit: „îmi pare rău că nu eşti cu picioarele 
goale. — Adevărat?” spune ea, şi dintr-o singură mişcare a 
fiecărui picior îşi aruncă cizmele spre o ladă de gunoi 
curată. Spun iarăşi: „îmi pare rău că nu eşti în rochia 
lungă”. Mă priveşte râzând, dar nu-şi smulge de pe ea 
bluza şi fusta. Mergând în urma ei visez că mă conduce, 
fără o vorbă, în camera ei, în patul ei, dar lucrurile astea nu 
se întâmplă niciodată. Mă tem că o să mă pomenesc în 
micul salon neutru. Mă invită să intru în bucătărie. „Te invit 
la masă.” Simt o uşurare, scadenţa e amânată. 

Bucătăria îmi place, cu masa ei din lemn de măslin, cam 
joasă şi cu bufet pentru veselă. Ea ia o salatieră albă, 
toarnă în ea făină, taie bucățele de unt, umple un pahar de 
apă o sărează un pic şi începe să frământe. Mă învârt în 
jurul ei şi nu prea ştiu ce să fac. „Vrei să te duci să tai nişte 


400 


salată din grădină? îmi spune. la mult hasmaţuchi, îmi 
place grozav.” 

Mă reped în grădină. Nu mai am deloc sentimentul 
ruşinii. Imi înăbuş un râs fals, batjocoritor, vorbesc cu voce 
tare: „Oamenii sunt nebuni (n-am spus: femeile sunt 
nebune), nişte băieţi ţicniţi. Au pierdut totul; nu mai au 
decât nişte biete găuri”. Şi tai mânios o salată bună de un 
concurs agricol. Pe cât e casa de tristă şi părăsită, pe atât 
lasă grădina să se vadă un simţ precis al frumuseţii şi al 
sănătăţii plantelor, un pământ negru aerisit sub rame de 
modă veche din lemn şi sticlă, cu semănături desăvârşit 
plivite, grădină de zarzavat în aer liber, pădure de 
hasmaţuchi, cimbrişor, cimbru, salvie. Răsăriseră telina şi 
arpagicul. E şi un mic loc de plimbare, semănat cu iarbă 
bine tunsă. Oare Dorothea se întinde goală pe el? 

Mă gândesc acum la ea, fără s-o judec. Mă aşez pe o 
bucată de capitel corintic (grădina e plină de bucăți de 
coloane şi de fragmente de statui) cu salata şi zarzavaturile 
pe genunchi. Încerc s-o înţeleg pe Dorothea şi ştiu că-i cu 
neputinţă, că ar trebui să petrec câteva luni iubind-o, 
interogând-o, liniştind-o, înfricoşând-o. lar eu am de scris 
mărturisirea asta lungă, şi nu am la dispoziţie decât şase 
luni. 

Ea mă cheamă: „Ce faci cu salata?” Aluatul e gata, pus 
într-un ştergar. Masa e curățată. Dorothea mă priveşte 
aproape tandru, dar cu un pic de milă pentru puţina mea 
dragoste. 

Mă aşez în faţa farfuriei mele, în fine... a unei farfurii. 
„Nu, spune ea, staţi în partea cealaltă”. Îmi vorbeşte iarăşi 
cu „dumneavoastră”. Cred că prânzul ăsta o sâcâie. 
Clăteşte salata. Sunt atât de tulburat încât mă gândesc: 
„săleşte clatata”. Râd nervos, apoi spun cu voce tare 
motivul. Mă priveşte sever şi spune: „N-am mai auzit 
niciodată ceva atât de banal”. Tac şi înclin să-i dau 
dreptate. Dau cu uşurinţă dreptate tuturor împotriva mea 


401 


însumi. Acum îi admir libertatea, francheţea şi îndrăzneala. 
„Vreţi să beti ceva?” Mă întreabă asta de parcă i-aş fi cu 
totul străin. „Trebuie să plec? — De ce?” Pare surprinsă, 
jignită. Mă ridic şi mă îndrept, stângaci, spre ea. Îi iau faţa 
în mâini şi o privesc de aproape. li citesc în ochi o disperare 
uriaşă; îi e şi ei frică. Nu îndrăznesc s-o sărut pe buze, 
mărginesc raporturile dintre noi la sărutarea familială pe 
obraji. Nici măcar n-am timp să-i gust, s-o privesc în faţă. 
Îmi place În mod deosebit pielea asta un pic ciupită de o 
boală veche, un semn care nu-i al timpului, dar care e 
înscris în timp. Stând în faţa acestei femei, ştiu că ne-am 
putea iubi pe deplin, dacă ea ar renunţa la casa ei, la 
amanţii ei, la amintirile ei. Asta n-ar însemna să renunţe la 
ea însăşi, ci să o ia de la capăt, din punctul în care cineva a 
stricat-o, să şteargă toate influenţele, cu grijă, aşa cum se 
curăţă stâncile poluate de păcură una câte una, cu jeturi de 
apă, de aburi, să o curăţ în întregime. Deodată am 
impresia, falsă fără îndoială, că acela care poluează eşti tu. 
Acum ştiu ce să-i spun, pot să mă aşez la loc. Ea garniseşte 
aluatul care s-a rumenit cu un amestec de smântână, ouă şi 
bucăţi de slănină, şi-l pune din nou la cuptor. Avem înainte 
zece minute, fără ca ea să se poată mişca. „Vorbiţi-mi de 
Laurent.” Am rostit vorbele astea cu atâta autoritate încât 
ea tremură un pic. Apoi se aşază cu faţa la mine, arătându- 
mi ochii, figura liniştită acum şi vorbeşte cu voce joasă, 
încet, articulând cuvintele şi alegându-le: „Tu n-ai văzut 
cumva...” - mă tutuieşte din nou şi simt o fericire 
disproporţionată - ,... în hârtiile lui, fiindcă obişnuieşti să 
scormoneşti, nişte scrisori ale lui Grossman? — N-am avut 
vreme să citesc totul, şi pe urmă, nu sunt toate acolo. — 
Lucrurile care provin de la Grossman, cu siguranţă, nu sunt 
nişte lucruri pe care să le laşi vraişte să le vadă familia. 
Păcat, ţi-ai fi făcut o idee despre personaj. Grossman e cel 
care m-a prezentat lui Laurent, când m-a părăsit.” 

Am remarcat că modul în care vorbea aproape nu era 


402 


omenesc. Ea era cea care folosea un ton la obiect. 
Raporturile între fiinţe ţineau, după părerea ei, de un 
echilibru economic sau de o psihologie comercială. Deodată 
mi s-a părut că e mai mult americancă decât franţuzoaică. 
Am întrebat-o. „Maică-mea e americancă, a spus ea. Taică- 
meu lucra în Statele Unite.” Eram din ce în ce mai 
mulţumit. Ghicisem, iar debitul grăbit al frazelor ei (când 
era emoţionată sau supărată) venea de la şuieratul 
anglosaxon grefat pe densitatea viguroasă a francezei. 

Am spus: „Ce-i cu Grossman?” Renunţ să transcriu unul 
câte unul cuvintele ei atât de haotice dintr-odată, şi n-am 
decât un termen ca să le calific: baroce, de un baroc 
îngreunat totuşi de grija pentru eficienţă, de teama de 
sărăcie, de snobism, de frica de singurătate şi de 
bătrâneţe. Bărbatul acesta o descoperise la Pittsburgh, în 
exilul ei natal, o iubise cu pasiune şi o pervertise fiindcă nu 
se putea ridica la puritatea ei. Fecioară veşnică, ea credea 
că-i datorează viaţa, însă îi datora moartea. El se stabilise 
în ţarcul ei cu flori sălbatice şi scosese alcool din câteva 
dintre ele sau vreun extract pentru droguri. Ea încă mai 
păstra un sentiment de admiraţie, pe care-l exprima 
scuipând spitting her words*?, pentru faptul că el voise s-o 
înjosească în suprema lui neputinţă. El nu-i putea da decât 
ceea ce avea, adică ce era mai rău. Deci, o înjurase, o 
înşelase, o batjocorise. În degradarea lui crescândă, el 
născocea noi grozăvii. La început, maestrul avea o frunte 
frumoasă şi ochi inteligenţi - ea îmi arăta fotografii - iar 
sclava aparţinea cu trup şi suflet bisericii triumfătoare a 
trupului şi a sufletului. La început. Cu trecerea anilor, 
maestrul se scufunda, iar sclava cobora cu el, tot mai 
aproape de zi şi de libertate decât el, care era resemnat în 
faţa abisurilor. Vreun accident din viaţa lor le grăbise 
căderea şi despărţirea. Dar tu ştii toate astea mai bine ca 
mine, cu cruzime (în ce sens, activ sau pasiv?). 


22 Spunând lucrurilor pe nume (engl.) (N. t.) 
403 


Ea a spus: „Când l-am părăsit pe Grossman, fiindcă nu el 
m-a părăsit, s-a făcut că mă părăseşte după ce am început 
eu să spun că-l părăsesc. A organizat o cină şi l-a adus pe 
Laurent. Am aflat pe urmă că îl întâlnea într-o problemă de 
fotografii. Ştii că este cel mai mare fotograf din lume, dar 
nu vrea să devină. Figura lui Laurent e cea care l-a 
determinat pe Grossman să mi-l prezinte, partea lui 
sănătoasă. Nu ştiu dacă se gândea că asta o să-mi facă 
bine sau rău. Nimic nu-i mai greu decât să înfrunţi o faţă 
netedă. Oamenii care n-au suferit, care au soluţii pentru 
orice, care au bani, care vor să-ţi ia şi lucruşorul ăsta 
neînsemnat pe care-l ai, libertatea, ca să-ţi dea robia. 
Singura cale de a-i înşela un pic pe tipii ăştia este să nu-i 
cruţi”. A tăcut şi mă privea cu un fel de ură blândă, 
arzătoare, de parcă eram unul dintre cei răspunzători de 
soarta ei. Nu izbuteam să pricep de ce e atât de nenorocită. 
Poate fiindcă părăsise Parisul, nu mai putea să 
restabilească legăturile şi nu-l mai vedea pe Grossman? Că 
se simţea golită în casa ei goală, repetând întruna aceleaşi 
gânduri, atât de trecute totuşi? l-am spus: „Dimpotrivă, 
ceea ce îţi lipseşte este să-i iubeşti pe oameni. Când o să-i 
iubeşti, o să fii eliberată de mânia ta esenţială”. 

Plăcinta cu smântână, ouă şi slănină era coaptă, mirosea 
bine. A scos-o din cuptor, a tăiat-o în porţii şi a desfundat o 
sticlă de vin. Simţeam intens fericirea de a fi aici, în 
bucătăria asta atât de omenească, în jurul mesei pline de 
cicatrice. Plăcintă fierbinte, salată şi vin rece, atmosfera 
plăcută a oraşului roman, faţa minunată a lui D, fericirea. 
Fericire pentru mine. De ce să vorbesc? Fiecare vorbă riscă 
să ne îndepărteze unul de altul. Ce o face să se grăbească 
atât de tare, să nu fie fericită de clipa asta? Nu-i plac, dar 
nu trebuie să-i plac, nu sunt trimisul nimănui. După ce am 
mâncat şi am băut un pic, am spus, revenind la ultimele ei 
cuvinte: „Şi într-adevăr nu-i cruţi?” A început să râdă: „iii 
prefac în bucăţi mici de timp. Asta le place şi totodată îi 


404 


enervează”. Se întorcea la calendarul ei de iubiţi - „Şi crezi 
că sunt nenorocită? Eu care sunt femeia unui episcop, pe 
durata unei jumătăţi din luna lui de concediu, cred că restul 
lumii e consacrat penitenţei. Şi, totodată, femeia lui 
Laurent, femeia lui Grossman - vine de trei ori pe an trei 
zile, ca să sufere un pic. Şi mai sunt încă vreo zece care nu 
ştiu niciodată cu precizie când pleacă. In ajunul zilei pe care 
le-o fixez sunt deosebit de blândă şi de drăgăstoasă. Ei cred 
că o să stea mai mult, că o să se instaleze şi când colo, îi 
dau afară. Şi sunt mulţumită că rămân singură! Văd 
numaidecât ce aveau, ce au în ei greoi, împiedicat, 
pretenţios, că vor să rămână să fie singurul iubit etc. Păi 
cine se cred? Le dau mult mai mult decât merită. 

— Şi tu cine eşti? 

— Un nimic, dar eu ştiu asta. lar ei sunt purtătorii de sex. 

l-am spus că vorbele astea ale ei nu sunt prea 
inteligente. 

— Se poate, a răspuns ea, ei au luat şi inteligenţa şi 
banii. 

l-am spus (nu-mi place să reproduc propriile-mi cuvinte şi 
nu ştiu s-o fac prea bine, doar vorbele ei mi s-au fixat cu 
precizie în amintire) că nu venisem să discut cu ea despre 
eliberarea femeii, că ea părea că rezolvase, de altfel, foarte 
bine problema şi că eu nu-i înţelesesem amărăciunea. M-a 
privit cu adevărat tristă: 

— Va să zică, n-ai înţeles nimic? 

I-am spus că, de fapt, ar vrea un singur bărbat, copii, dar 
credea că-i prea târziu. In realitate nu era prea târziu, dar 
bărbatul nu eram eu. 

— Aşa spun toţi! Din fericire, am un băiat, el e cel care 
vine cel mai mult pe aici. E singurul bărbat pe care-l doresc 
într-adevăr, dar asta nu îndrăznesc s-o fac. În locul lui, mă 
culc cu un băiat din Vaison, un puşti din echipa de fotbal. l- 
am spus că-i un mic bădăran şi-un tâmpiţel, dar dacă tace 
şi nu scoate o vorbă, binevoiesc să mă culc cu el din când 


405 


în când. Cred că-i convine să nu spună nimic. Mănâncă în 
locul unde stai tu, cu ochii în farfurie. Deodată, mă ridic şi 
spun: „Vii să facem dragoste?”, şi facem în tăcere; băiatul 
ăsta are acelaşi miros ca fiul meu. 

Femeia m-a privit: 

— Tu nu vrei să faci dragoste cu mine? 

— Ba da, am răspuns foarte spontan. 

— Atunci vino. O să vorbim pe urmă de Laurent, fiindcă 
pentru asta ai venit. Nu, nu, stai acolo, o să vii când te 
chem. 

Am rămas singur în bucătărie şi m-am gândit la 
aşteptarea de la Marthe Loualch. Oare avea să-şi schimbe 
îmbrăcămintea? De ce îmi făcuse propunerea asta? Din 
dorinţă sau s-o fi simţit cuprinsă de panică? Deodată, am 
avut certitudinea că Destinul o născocise ca să mă 
împiedice să-mi scriu mărturisirea. Intrasem într-o capcană. 
Aveam impresia nespus de plăcută că sunt pierdut. 

Oare avea să mă cheme într-adevăr? Aveam timp şase 
luni ca să scriu... în sfârşit, în cinci luni şi vreo douăzeci de 
zile puteam foarte bine... M-am auzit strigat pe nume: 
„Gilles!” Cu o zi înainte mă prezentasem şi ea nu uitase 
prenumele ăsta minuscul, strecurat pe nesimţite, ce 
atenţie! Mă îndreptam spre locul de unde se auzise glasul, 
în-ce-ti-şor, având întrucâtva senzaţia că sunt un nătărău 
manevrat de cineva. Ar fi trebuit să născocesc ceva, să mă 
împopoţonez cu o perdea caraghioasă, cu o draperie mare. 
Aş fi greşit. Dorothea nici nu se zărea în pat. Nu i se vedea 
decât vârful capului. Am ridicat un pic cearşaful şi m-am 
strecurat lângă ea. Numaidecât a deschis un braţ, stângul, 
şi mi-a oferit gura. Ne-am îmbrăţişat, atât de bine şi de 
îndelung, încât inima mi s-a topit. O iubeam, bietul de mine, 
eram sigur de dragostea mea şi de a ei, poţi săruta astfel 
fără să iubeşti? 

Am avut o clipă de nelinişte: nu era oare un pic de 
mecanică în înfăşurarea asta a limbii, în aspiraţiile şi 


406 


rostogolirile astea savante, în opririle astea cu gura 
întredeschisă, în înghiţirile de salivă (pe care mă sileam să 
le imit şi să le reproduc ca un elev bun), dar avântul meu 
extraordinar şi primirea care mi se face mă conving că sunt 
aşteptat, primit. Ea respiră greu, cum se cuvine, iar eu 
încep să-mi pun întrebări, aştept o vorbă caldă, oricare, o 
dragoste duioasă, aştept să aleagă. Atunci visez la o 
dragoste unică, prevăzută, obişnuită şi la numele meu 
repetat de optzeci de ori (de o sută de ori ar fi prea mult). 
Mă liniştesc gândindu-mă că de data asta sunt peste ea, că 
ea mă vede şi că nu se poate gândi la altul (de ce? Oare 
deschide ochii? Da, şi ce apă limpede sunt ochii ei! După un 
lung crescendo, juisez din politeţe, deşi mi-ar face plăcere 
s-o mai iubesc multă vreme, ea însă nu pare să fi înţeles - 
de altfel, puţine femei înţeleg asta - cât de minunate sunt 
schimbările de ritm care îţi frâng nervii, te silesc să iei totul 
de la capăt, cu dorinţa să nu se mai termine niciodată). Am 
terminat - deocamdată pentru ea, ca să respect ceea ce 
pare clipa ei de bucurie, dar poate că trişează. Mă întind să 
mă odihnesc lângă ea. Aştept un sărut sau două abia 
schiţate şi aud: 

— E bine aşa, nu? 

lar eu ştiu că am intrat şi am ieşit din trupul unei străine, 
al unei furnici-leu, care nu-şi mănâncă victimele, ci le 
scuipă afară un pic micşorate şi mai puţin sigure de 
capacitatea lor de a scăpa de moarte. 

Nu mă manifest în niciun fel. Ne ridicăm, ne îmbrăcăm. 
Mă gândesc o clipă la admirabila pregătire a trupului ei. 
Ajungând lângă ea în pat, am simţit un miros de apă de 
trandafiri, o emulsie proaspătă pe faţă, o dorinţă imediată 
de a înfuleca acest trup proaspăt-călduţ. Acum observ 
uscăciunea unui jean, a unei bluziţe de pânză pe gât. 
Braţele goale pur şi simplu, iar eu tremurând în biata mea 
îmbrăcăminte de om lipsit, lipsit de dragoste, aşteptând 
încă acest „E bine aşa, nu?” voit vulgar. Dar de ce se culcă 


407 


ele cu bărbaţii dacă asta nu le face plăcere? Cine le sileşte? 
N-am plătit-o, n-am umilit-o, de fiecare dată îmi ofeream cu 
sinceritate bravul meu trup, dorinţa, inima. Cu atât mai rău 
dacă sunt caraghios. 

De acum înainte timpul, frânt, ciopârţit, găurit, nu mai 
are consistenţă. Mă uit la femeia asta; trebuie să ne 
despărţim repede. N-o pot duce în pădure să asculte 
muzica vântului, nu pot ca printr-o apăsare a mâinii s-o fac 
să-i placă intrarea Mesagerei din Or jeu. Nu pot să-i şoptesc 
câteva versuri de Rilke, sau să deschid gura pentru ca ea 
să pună un deget pe limba mea. Nu pot amesteca nimic cu 
ea, nici sângele nostru, nici răsuflarea; pur şi simplu ne-am 
amestecat secrețiile. Aş vrea să mă iubească în tăcere, fără 
să se rostească vreun cuvânt. 

Deodată o aud şuierând mânioasă printre dinţi: 
„Povestea a dat chix cu totul. Nimeni n-a dat vreodată greş 
în felul ăsta cu mine, te asigur, Laurent...” 

Laurent? Mă calmez îndată, închid în mine disperarea pe 
care a semănat-o ea, stolul de mici seminţe uscate: a dat 
Chix cu totul. Am venit pentru Laurent. Să nu spun nimic, să 
nu frâng nimic, firul se desfăşoară. Laurent, Grossman, 
ceilalţi, fotbalistul. Spun totuşi arătându-mi amărăciunea şi 
reluând discuţia despre tine: „Laurent n-a dat greş cu tine”. 

— Laurent e fotograf. Are ochiul care trebuie, atunci când 
trebuie. El ştie. 

Mă uit la ea şi nu-mi pot închipui că mai adineauri am 
tinut-o în braţe. Eu nu pot face nimic fără dragoste, iar ea 
ucide dorinţa spontană. Acum, o văd foarte bine, are o faţă 
cu trăsături regulate, tainică şi are alta pierdută, distrusă. 
Ele se succed. lar eu aş vrea să-i născocesc o a treia faţă, 
era să zic copilăroasă, naivă, dar am impresia că nu e cu 
putinţă, că femeia asta nu se poate referi la copilăria ei. 

Mi se pare că aş putea scrie o carte despre Femeia de 
Patruzeci de Ani. Dorothea ar fi cea mai frumoasă şi cea 
mai sfâşiată. Eu repet: „Laurent” şi adaug: „Cum crezi că o 


408 


să reacționeze când o să-şi dea seama că am pătruns cu 
forţa pe insulă şi în casă?” Ea răspunde pe de lături: „Nu-i 
treaba mea”. E o frază la modă, care mă exasperează. Nu i- 
o pot spune. Femeia asta e alcătuită din tot felul de 
elemente, care nu se îmbină între ele. Ar trebui să iau totul 
de la capăt. Sufăr din cauza enervării. Nu mai am chef s-o 
întreb despre LM. De altfel, ce ştie ea? Că are picioarele 
reci sau calde? Sunt la ea acasă, eu sunt cel care trebuie să 
plece şi nu mă pot hotărî s-o fac. O privesc cu o adevărată 
disperare, oare ea nu vede? Puțin îi pasă? într-adevăr, nu 
mi-a dat absolut nimic făcând dragoste cu mine? Să fi fost 
oare aşa, ca o strângere de mână, ca un semn de 
recunoaştere şi nimic mai mult? 

Nouă umilire - îmi spune: „Acum trebuie să pleci, am 
treabă de făcut în casă”. Mă ridic, s-a terminat, ea preferă 
să aranjeze nu ştiu ce, să fie singură, să-l gonească pe 
bărbatul nefolositor, pe trântor. Ştiu că nu e nimic de spus, 
că n-o să descopăr cuvântul care-l face pe om să se 
răzgândească. Doar eu sunt sensibil la un cuvânt, disponibil 
fără voie. Suport cu greu ochii trişti ai unei femei pe care nu 
mai am chef s-o văd. Mă silesc să n-o necăjesc mai mult. 
Sunt în stare să mă leg fedeleş, din amabilitate. E o minune 
faptul că n-am fost însurat de trei ori. Orgoliul lor e cel care 
mă salvează, şi poate faptul că ştiu să stârnesc orgoliul mai 
curând decât josnicia. Plec foarte repede. E uşor, eanu mă 
mai vede. Rostesc totuşi două-trei cuvinte inutile, vorbe 
ratate, care aproape că n-au nicio noimă, aburi prea uşori. 

Sunt în stradă; ea nici măcar nu ştie unde locuiesc. Nu 
mi-a cerut niciun număr de telefon, nimic. Puțin îi pasă de 
mine. Eu: nicio privire pentru casa Mesii. Dacă aş vrea să- 
mi sfâşii inima, m-aş duce să stau singur în teatrul roman, 
dar o iau din nou pe drumul spre cartierul de sus al 
oraşului... spre hotelul şi camera mea. Nimeni nu ştie unde 
sunt. La recepţie am dat un nume fals, foarte bine născocit, 
complicat ca să pară adevărat. 


409 


Ceea ce îmi face bine sunt foile de hârtie velină albă. Pe 
cea mai mare văd numaidecât proiectându-se INSULA. Nu 
mai e albatrosul alb pe alb, ci cu adevărat Insula, stâncile 
ei, iarba ei tunsă scurt, florile ei, plantele care fixează 
nisipul, dunele ei găurite. Dorothea a dispărut la orizont. 
Văd casa, portul, tamarinii, drumul care se îngustează, 
micul golf unde am eşuat-o pe D&/ie. E o aglomerare de 
imagini, eu sunt locul expresiei. Recitesc cele douăsprezece 
pagini scrise despre LUNI. Mă uimeşte tonul lor. Nu mă 
stinghereşte. Dar precizia asta... Fiindcă o să fac dragoste 
cu insula, cu vorbele, dar încetişor ca să nu-şi ia zborul (şi 
nimeni n-o să-mi spună: e bine aşa, nu?). Cu toate astea, 
mi-e teamă că n-o să regăsesc desfăşurarea exactă a 
faptelor şi a gândurilor. 

Ca să izbutesc, mă scufund, mă scufund în mine însumi, 
cobor la fund. Stau foarte rău la măsuţa din camera oarbă. 
Cu spatele cocârjat şi capul coborât aproape, până pe caiet. 
Marti dimineaţă la Albatros, cuvintele o să-mi vină. Pornirea 
e simplă: mă trezesc marţi 15 martie 1977 în zori, într-o 
casă necunoscută, în care intrasem cu forţa. Am ţesut deja 
câteva fire şi, fără Indoială, trebuie să le desfac unul câte 
unul, să le fac să dispară, şi să plec, să mă întorc la cel care 
sunt dar pe care tu încă nu-i cunoşti. Mai este ceea ce fac 
în casă, asta-i sigur, şi ceea ce hotărăsc să-ţi spun, mai 
întâi despre mine. Nu slujeşte la nimic să mă gândesc la 
asta. Cuvintele sunt cele care o să declanşeze totul. Înţeleg 
că nu trebuie făcut niciun plan. Mi-aş impune să-l urmez şi 
asta m-ar împiedica să stabilesc raporturile pe care le 
aveau între ceea ce am trăit minut cu minut, trecutul 
evocat în clipa asta şi trecutul lămuritor, pe care-l cred 
folositor astăzi, în cutare sau cutare clipă a povestirii mele. 
De fapt, scriu asta acum, la pagina 619 a dactilogramei 
mele, şi mai trebuie să-mi aduc aminte de ceea ce am scris 
la Vaison, în afara celor trăite pe Albatros. 

Acum, când mă apropii de sfârşit - cu câtă nelinişte, 


410 


fiindcă o să te întâlnesc - amestecul ăsta de acţiuni precise, 
de gânduri sau de amintiri ivite atunci şi de explicaţii a 
posteriori, îmi pare că se potriveşte cu ceea ce fac, dar asta 
nu trebuia să fie evident pentru ego scriptor-ul de duminică 
27. Sunt aproape cincisprezece zile de când am sosit pe 
insulă. 

Scriu. 

Ce să spun despre eul meu, cel care scrie? Un sentiment 
de exultare, unul de teamă. Şi ciudatul: „Au trecut opt zile”. 
La 3 aprilie scrisesem o sută de pagini. Mi se părea uşor, 
mă grăbeam şi povestea curgea în formă de dimineaţă 
până seara. Dormeam bine şi îmi înfulecam prânzurile 
venite pe tavă. lar teancul de hârtii creştea. Ce altceva să 
spun? Tu ai citit de acum, părerea ta e formată, adică eşti 
legat de mine sau nu. Legat sau despărţit. 

A existat şi inevitabilul gol. 

Acţionasem într-un mod prea mârşav; nicio justificare nu 
era cu putinţă. Mă vedeam deodată deschizând sertarele, 
citind scrisorile,  profanând,  profanând. Cu privirea 
îndreptată spre mine însumi, înţelegi? Mă vedeam din 
spate, sau de departe, eu care nu m-am iubit niciodată. Sau 
care am iubit prea mult pe scotocitorul ăsta, pe scribul, pe 
geniul ăsta... Nu ştiam dacă trebuie să mă urăsc sau să-mi 
cânt osanale. N-are nicio importanţă. Judecătorul erai tu. O 
să ai în mână piesele dosarului, şi chiar dacă m-aş vâri în 
frigare şi m-aş suci în toate felurile, tot n-aş izbuti 
schimbarea la faţă, n-aş şterge fapta de copoi, chiar dacă 
ar avea justificarea supremă - pentru mine - aceea deamă 
face să exist. 

Hiatusul fundamental: te doare-n cot de viaţa mea, de 
existenţa mea, tot aşa cum mă durea şi pe mine de ata, 
duminică 13 martie. Nicio legătură între una şi alta, e chiar 
fals cu desăvârşire, dar pricepi ce vreau să spun. Atâta timp 
cât mă respingi ca pe un nebun, ca pe un duşman social, 
eşti în afara adevăratului tărâm al generozităţii. Nu pot plăti 


411 


veşnic pentru greşeala iniţială pe care am înfăptuit-o. 
Stăvileşte-ţi legile şi tribunalele. Am făcut un pas uriaş spre 
tine, ăsta-i singurul lucru de reţinut. Puțin contează pe ce 
cale... 

Dar aveam îndoieli, eram obosit, iar tu erai departe pe 
insula ta. Oricare ar fi fost nădejdea pe care o puneam în 
tine, sau rigoarea obtuză pe care, dezamăgit fiind, ţi-o 
atribuiam, nimic nu era cu putinţă între tine şi mine în ziua 
asta de duminică 3 aprilie. Aveam nevoie de părinţii mei din 
cauza fricii mele de a semăna cu ei, iar de Dorothea din 
cauza unei anume idei despre damnare. Aveam să iau 
vacanţă. i-o spun ca să ştii că nu eram cuprins de 
remuşcări, că aveam nevoie de altceva decât de tine. De 
părinţii mei, fireşte. Dorothea era un mijloc şi mai bun de a 
mă depărta de tine. Tu nu o marcai. Pur şi simplu îi erai 
destul de indiferent, îndepărtat, comod în ceea ce o privea. 
să mă interesez de Dorothea era un mod personal dea mă 
zbuciuma singur, îndepărtându-te ceva mai mult. : 

Sunt prea bun că îţi dau toate explicaţiile astea. In 
principiu, rândurile pe care o să le scriu acum nu te privesc, 
treci peste ele, le poţi sări dacă vrei. Ajungem lângă Buis- 
les-Baronnies. Îţi aduci aminte? Ratasem întâlnirea cu 
părinţii mei, pluteam în ceaţă. Dacă cel puţin îi puteam 
regăsi pe ei, să-i leg de bună voie de mine, chiar dacă 
legăturile nu erau decât în sânge. 

Tata - are şaptezeci şi cinci de ani - este pe cale să 
curețe un stup. E înfăşurat în tifon şi îmi strigă să nu mă 
apropii. Spune că s-a apucat prea târziu, în sfârşit, că a 
întârziat, că deranjează albinele, sau regina care ouă, nu 
mai ştiu ce. Stau foarte departe de el şi nu spun nimic. Nu 
de teamă ci din prietenie. Mi se pare că mă văd la tine 
acasă, recoltându-mi mierea şi temându-mă de întoarcerea 
ta zumzăitoare. Tata se hărţuieşte cu albinele îndelung, cu 
stângăcie. Nu-l înţeapă. Vine spre mine destul de mulţumit, 
cu un rest vechi de miere ceroasă. Personajul ăsta înfăşurat 


412 


în tifon e taică-meu. Seamănă cu o ilustrație dintr-o carte 
de-a mea din copilărie, de Jules Verne, cred, care înfățișa 
un profesor purtând o pălărie de tifon verde pentru nu ştiu 
ce expediţie (sunt plin de imagini rău identificate). 

— Maică-ta o să fie fericită să te vadă. Deunăzi ai necăjit- 
O. 

Deodată sunt şi eu necăjit. În familii, oamenii îşi petrec 
vremea necăjindu-se, reproşându-şi fel de fel de lucruri. Eu 
n-o să le spun toate necazurile pe care mi le-au făcut, o 
listă lungă, plângăcioasă. Intru în casă. Maică-mea e mirată, 
schiţează un gest aproape de enervare. E pe cale să facă 
ceva destul de respingător, nu ştiu ce, n-am fost foarte 
atent. Doar faţa i-am văzut-o, însuşirea ei de a fi deosebită. 
Ştiu bine că nu pot suporta însuşirea asta. In sfârşit, 
termină sau se obişnuieşte cu prezenţa mea. lat-o în chip 
de mamă fericită, întâmpinându-şi copilul iubit, care vine 
pe neaşteptate. li spune tăticului: „Scoate-ţi plasa asta. Ai 
miere? O s-o mâncăm îndată, rămâi la cină? Ce faci la 
Vaison, aş vrea să ştiu, în loc să fii la noi acasă? Crezi că n- 
ai putea să scrii aici? Eşti sigur că nu?” (Suprim 
răspunsurile mele imperceptibile). 

De obicei, nu era vorbăreaţa. Trebuia doar să-şi 
mascheze teama, neliniştea ei vitală în faţa acestui bătrân 
copil profesor. M-am aşezat. A fost silită şi ea să se aşeze, 
lângă mine. Ce să ne spunem? N-avem nicio ştire de familie 
să ne comunicăm, am făcut-o ultima oară. Am tras toate 
vechile sfori uşoare. Acum, aici, nimic, stând faţă în faţă 
suntem goi. Nu mai am niciun chef (ca atunci când eram 
copil) să mă întorc şi să mă adăpostesc în acest trup. 
Funcțiunea lui s-a sfârşit. Şi aici e nevoie de dragoste, dar 
să-i vorbesc de ea în profunzimea cuvintelor şi a analizelor, 
asta ar însemna s-o aduc la disperare. Atunci îi povestesc 
nebuniile mele şi ea ţâşneşte din oboseala ei, are tot mai 
puţini ani, îi văd ochii strălucind şi trupul îndreptându-se. 
Imi amintesc de toate, îi spun aventurile mele aproape aşa 


413 


cum le-am scris şi dincolo de pagina scrisă, de gol, găsesc 
în aşteptarea ochilor ei dorinţa şi puterea de a continua. Îmi 
vin în minte amănuntele, culorile cerului, miresmele 
vântului. Cu adevărat fizic, simt înseşi impresiile - frigul, 
fiorii, căldura aerului, mângâierea catifelată a unei stofe pe 
piele. Pesemne, sunt de nesuferit celorlalţi fiindcă exist. Ba 
nu. Maică-mea se întoarce la viaţă. Îmi dau seama că nu 
mă vede, i se pare că născocesc, că scriu un roman. Sunt 
cam decepţionat, deplasat, faţă de cealaltă dimensiune a 
mea, apoi înţeleg că ar suferi prea mult din cauza vieţii ei 
oprite în loc, dacă ar crede că merg... Ea preferă viaţa 
tuturor şi născocirile mele. Ştiu asta dintotdeauna. Tot ce 
fac o nelinişteşte (câtă dreptate are!) Şi o încântă ceea ce 
crede că-i o proiectare a viselor mele. Rosteşte printre dinţi 
când îi povestesc noaptea petrecută cu Marthe Loualch: „Ai 
vrea tu, ai vrea tu... Ah, ce noroc ai!” 

Când povestesc ceea ce n-am scris încă, sunt mai 
şovăitor, mai sec. Ea cască (am cinat, e târziu). Mă 
încăpăţânez să povestesc. Tăticul intervine: „Ar trebui s-o 
laşi pe maică-ta să doarmă”. Ea: „Nu ştiu de ce mi-e aşa de 
somn. Inainte de cină mă simţeam mai bine, şi cartea ta 
mergea mai uşor. Încearcă să faci totul ca la început. O să 
poţi conduce atât de târziu?” Nu mă opreşte. Mă trimite la 
scris, iar ea se duce la pat. Toată viaţa ei n-a făcut altceva 
decât să prepare poţiuni şi să fie nefericită, dar are drept la 
o odihnă cenușie. Stă liniştită lângă măslinii veşnici. Uneori, 
moartea te uită. Tata o să moară în urma unei mânii a 
stupului. 

li părăsesc fără prea multă tristeţe, ca un om care şi-a 
creat o familie, un mic popor de chipuri şi de gânduri şi care 
se întoarce spre ele. La hotel, scot foile de hârtie velină 
care albesc prea mult lumina. Nu mai am nevoie de ecrane. 


Mă scufund. 


414 


Ţie puţin îţi pasă. Crezi că ai ajuns la capătul meu şi aş 
vrea să te mai rețin un pic. Mi-e teamă că o să fiu executat 
de îndată ce vei fi terminat. Fiecare pagină îmi prelungeşte 
viaţa. 

Deodată, pe la pagina 350, la 7 mai, mă cuprinde o 
teamă cumplită şi dau fuga în strada Burrhus: Dorothea mi- 
a spus că întotdeauna vii la 15 mai. Nu vreau să mă cauţi 
prin Vaison. Un bărbat deschide uşa; totuşi Dorothea îmi 
spusese că nu primeşte pe nimeni înainte de tine. Intreb de 
ea. Îmi răspunde că acolo nu stă nicio Dorothea. Insist: aşa 
îi spun eu; n-are decât să-i spună că a venit Gille Laborde. 
Mă uit la el, e un bărbat care are tot ce n-am eu, ceea ce nu 
înseamnă că el nu are ce am eu. Îl admir deîndată. Ştii că 
am tendinţa de a-i admira pe alţii. In sfârşit, fiindcă nu-i la 
el acasă, se hotărăşte s-o anunţe pe D. Ea vine, îmbrăcată 
la fel ca prima oară, cu o rochie lungă şi în picioarele goale. 
Mă priveşte cu atâta răceală, atât de distantă, încât sunt 
cuprins de panică. Suntem în faţa uşii; nu-mi propune să 
intru. Bărbatul care mi-a deschis nu s-a mai întors cu ea. N- 
am decât să vorbesc, nu-i foarte greu. Intr-adevăr, nu 
suport privirea asta stinsă, duşmănoasă. lzbutesc să 
rostesc: „Laurent. — Ce-i cu Laurent? — Vine pe 15? — Nu 
scrie, nu mă anunţă, dar de cinci ani soseşte pe 15 — Nu i- 
ai vorbit de mine? — Nu, n-am nimic să-i spun despre tine”. 
O întreb de ce e duşmănoasă. Îmi răspunde că sunt prea 
prost. 

M-am săturat, dar o găsesc la fel de frumoasă. Aş vrea s- 
o strâng la piept, să-i ucid toate rezistenţele şi falsitatea. 
Ceea ce îmi opune ea nu face doi bani. Schiţez un gest 
stângaci. Ea îl vede şi, deodată, îmi ia mâna între mâinile 
ei, o sărută şi o pune o clipă pe şoldul ei. „N-o să ştii 
niciodată, îmi spune ea, sunt singurul duh al dragostei. — 
Individul ăsta, îi spun, cine e, un amant anual? — Nu, e un 
improvizator. Îl mai ţin două sau trei zile. Nu mă iubeşte 
niciodată, dar tu ai un loc în mintea mea, îţi făgăduiesc. 


415 


Vino pe 14, chiar înainte de Laurent; pe 14 la prânz, îmi 
place să văd bărbaţii apărând la prânz”. Mă împinge 
încetişor spre uşă. „La revedere Jean.” Uşa se închide pe 
ultima ei obrăznicie, rebotezarea mea. 

Mă întorc furios, bolnav, hotărât să nu vin pe 14 şi 
convins că o să vin în genunchi. 

Mă închid în casă împreună cu caietele. Scriu ca un 
nebun, apoi ca un înger (nici nebunul, nici îngerul nu 
trebuie să apară). De îndată ce mă opresc din scris, de 
îndată ce încerc să adorm, apar fantasmele: Dorothea e 
torturată, ruptă în bucăţi, violată sau prefer visul ăsta, cu 
ochii mari, deschişi, se minunează. Întinde limba spre 
cuminecătura pe care i-o dau, spre vorbele mele albe. 
Trăiesc în exactitatea scrisului şi în nebunia închipuirii. 
Dacă încerc să inversez: să-mi închipui cuminte legăturile 
mele cu D şi mai nebuneşte relaţiile mele cu insula, totul se 
blochează şi rămân uscat şi golit. Asta o să dureze opt zile. 
Sunt osândit să nu dorm noaptea şi să scriu, pe jumătate 
adormit, ziua. Încerc să o unesc pe D cu LM. Zadarnic, nu 
nimeresc tonul, cheia dialogului lor. 

O idee nebunească mă străfulgeră. O accept pe 
jumătate. Ştiu bine că dacă aş accepta-o pe deplin, n-aş 
mai putea să scriu niciun rând (şi vreau să mă grăbesc), n- 
aş mai putea dormi. Sunt silit întotdeauna să fiu viclean cu 
nebuniile mele. 

Scriu pe 8 mai, pe 9, 10, 11, 12, 13, o sută douăzeci de 
pagini; şi sunt încă pe insulă sâmbătă 9 martie. N-am nicio 
problemă cu scrisul. Sau o am pe asta: n-am vreme să am. 
Am grijă de fiecare cuvânt. Nu fac niciun efort să ascund 
sensul, să ucid personajele, să distrug sintaxa. Sunt 
caraghios de limpede. Franceza mea se înscrie sărăcăcios 
în evoluţia limbii prozatorilor clasici. Nu fac saltul. Rulez pe 
nişte roţi rotunde, dar e vădit că dacă aş da o viteză uriaşă 
maşinii mele, aş putea rula, şi asta ar fi mai frumos, pe un 
dodecaedru (aş face la fel dacă, mergând încet, aş exercita 


416 


asupra butucului roții o forţă extraordinară). Taina nu e în 
cuvinte, ci în privire, în culoarea dominantă şi în surpriză. 
Trebuie să fiu atent întruna că trebuie să trec dincolo de 
simplul interes pe care mi-l porţi, să te surprind. Scriind 
atât de repede, supervizarea cerebrală e extrem de 
excitantă şi, totodată, obositoare. Să tai fără încetare ca să 
evit să debitez uriaşe bucăţi indigeste, fie chiar şi pentru 
tine, care ai un interes puternic să mă citeşti (de 
curiozitate, de silă, de mânie, din prietenie?) Fiecare 
cuvânt, fiecare frază trebuie să pătrundă în tine ca o lamă. 
Nu există timp mort, nici relaxare posibilă, ci un arc veşnic 
încordat şi aruncându-şi săgețile. Pe 13 seara, ajungând la 
acest pasaj, adorm pe surata din Coran de pe covorul din 
biblioteca ta. Trezindu-mă, citisem primele tale carnete din 
copilărie. Sosise clipa să-mi amintesc de ele, să ţi le dau să 
le citeşti, ţie care fără îndoială le uitaseşi, aşa cum am uitat 
eu de primele mele scrieri. Şi l-am transcris dintr-o 
răsuflare pe Topinet, cel care te strânge de gât, ariciul pe 
care-l stropeşti cu pipi, pe Mathilde pe care o mângâi cu 
mâna pe spate, tancul de la Rambouillet pe Fedora, coada 
amicului tău. prima comuniune până la pagina aceea din 
carnet care vorbeşte despre moarte. De fiecare dată când 
îţi citez scrierile, simt frăţia noastră deplină, vibrația 
nesfârşită. 

Pe data de 13, la ora opt seara, mă opresc la cuvântul 
ăsta moarte pe care l-ai scris şi gândit acum treizeci şi 
şapte de ani. Cobor în Vaison ca să-i privesc pe bărbaţi şi 
pe femei în locurile publice, gata să-i socotesc frumoşi, 
prietenoşi, sensibili. Aş vrea să le vorbesc, să mă aşez la 
masa lor, să le spun: „lată, ies de la o muncă îndelungată, 
sunt un pic obosit, spuneti-mi vorbe prieteneşti, strângeţi- 
vă un pic, făceţi-mi un loc”. N-aş alege şi aş aduce focul 
meu răcit, unicul meu tremur de om lipsit de somn, fără 
consistenţă. 

Intru în cafeneaua-restaurant cea mai verzuie cu putinţă 


417 


şi zâmbesc, fără îndoială, nătâng. Privirile curg spre mine la 
adăpostul pleoapelor. Gurile care pentru o clipă încetează 
să mestece sau să bea, se agită din nou. Cu cine să 
vorbesc? Cu chelneriţa de la bar? Cum e timpul pe la 
Vaison de o săptămână încoace? N-am scos nasul afară nici 
măcar pe fereastră, stăteam cu perdelele trase. „Frig şi 
ploaie, domnule, aşa ceva nu s-a mai văzut niciodată, 
soarele n-a mai apărut decât azi spre asfinţit. Mâine o să fie 
poate cald. Avem mare nevoie.” 

Ce muzică minunată! Ah, de-ar continua să vorbească! O 
stârnesc: „Cred că a mers prost vânzarea la limonadă. — 
Aveţi dreptate, oamenilor nu le e sete, n-au chef să iasă la 
plimbare”. Ce plăcere! îmi vorbeşte, se uită la mine. li 
zâmbesc de parcă aş iubi-o. Fără îndoială că-i prea mult. Ea 
se întreabă dacă n-am cumva vreun gând ascuns. Cum s-o 
liniştesc? Pentru moment, ea e singura mea legătură cu 
lumea. Nu serveşte în sală, iar la bar nu sunt decât eu; are 
vreme. „Dumneata pregăteşti sandvişurile? — Da. — Cu ce? 
— Cu şuncă, tocătură de porc prăjită, salam, brânză”. N-am 
găsit altceva şi femeia o să taie un kilometru de pâine, o 
să-mi jupoi gâtul. Dacă-i cer să-mi dea unul mic, o să 
creadă că sunt zgărie-brânză sau că n-am bani. „Cu şuncă. 
— Cu şuncă şi unt?” Fac semn că da. Ea taie o jumătate de 
pâine subţire, scoate din frigider o bucată de unt care nici 
măcar nu-i învelit, face sandvişul. O văd din trei sferturi, are 
o rochie prea scurtă şi lucioasă, subsuorile palide, gâtul 
scurt, părul cârlionţat, şi mi se pare că la Vaison nu mai 
există altă femeie, că Dorothea n-a existat niciodată, că n-o 
s-o văd mâine (mi-e frică de întâlnirea de mâine. D pune la 
cale vreo răutate). Fata întinde untul râcâind cu cuțitul, iar 
deasupra pune o bucată de şuncă roz, pricăjită, fosfatată, 
umedă şi plină de găuri suspecte. Cer şuncă de munte, ea 
spune că-i mai scumpă, iar eu izbucnesc: „Putin îmi pasă, 
sunt plin de bani, nu mai ştiu ce să fac cu ei, îmi plac 
sandvişurile de lux”, şi adaug cutremurându-mă de groază 


418 


şi de irealitate: „Şi femeile ca dumneata”. Ea se întoarce 
spre mine toată numai zâmbet, ţinând o felie de şuncă de 
Savoia între două degete groase. Mănânc sanavişul plin de 
particule microscopice ale pielii ei. Aproape înecându-mă 
adaug: „Pot să te întâlnesc?” Ea răspunde: „Am un prieten 
gelos”. Uf, nu insist, mingea e în terenul ei. Am vreme s-o 
privesc, nu-i chiar atât de îngrozitoare: are ochi frumoşi, 
aproape ca de Carmencită, pielea prea albă, urechile destul 
de fine, părul poate fi ciufulit dacă tragi un pic de el; de 
sâni cum să-mi dau seama? Mi se pare că ea e tot ce aş 
putea avea mai bun în seara asta. Gândul ăsta mă excită şi 
mă îngrozeşte. Până aici să fi ajuns? Eu... 

Închid ochii şi încerc să mă gândesc la insulă din toate 
puterile, la sora ta Julie, cânt Chinanikida şi Constantinople, 
dar gândurile mele despre Albatros sunt cam inconsistente. 
Pâinea şi şunca, vinul pe care-l apuc pe pipăite, ca să nu 
mai deschid ochii, au un gust mediocru, dar imediat. Insula 
şi carnetele tale, fotografiile tale au trecut în domeniul 
literaturii. Le ucid scriind; nu pot visa la lucruri despre care 
scriu. Cea mai măruntă realitate mă copleşeşte. Deschid 
ochii, văd sandvişul pe trei sferturi mâncat şi mai cer un 
pahar de vin de Beaujolais. Mă uit mai bine la chelneriţă: ar 
avea o înfăţişare plăcută, tinerească, dacă n-ar fi poleit-o cu 
lăcomie, dacă nu şi-ar fi aurit zâmbetul. Poate în penumbra 
unei camere, dacă ar tăcea. Spun chinuit: „Nu sunteţi 
cumva liberă un pic astă-seară?” în cele din urmă, ea mă 
respinge. Viaţa ei e organizată, şi-o câştigă, fata are un 
prieten, iar un supliment îi pare fără rost. Mă dă la o parte 
cu amabilitate. „Dacă aş putea, cu plăcere.” Mă uit mai 
bine la ea: e într-adevăr urâtă, iar eu par deodată atât de 
mulţumit, de eliberat. Încât ea e un pic uimită. Mă gândesc 
intens la Dorothea. Aş vrea să înlocuiesc imaginea asta 
prea violentă cu alta. Regăsesc una dintre primele: piciorul 
ei întins, rece în mâinile mele, o venă zbătându-se un pic 
pe lângă cuboid, înainte de cel de-al cincilea metatarsian 


419 


(din pură plăcere murmur cuvintele; chelneriţă aude.... 
boid... tarsian), şi mai ales ochii, ochii pe faţa un pic 
nebună, părul răvăşit, sălbatică deodată. O văd mâine. 
Chiar dacă intenţiile ei ar trebui să mă neliniştească, ea mă 
pofteşte, mă invită la serbarea ei. Facă ce vrea! Cruzimea 
ei nu mă înduioşează. Nu-mi place decât partea ei barbară, 
ciudăţenia, puerilitatea ei de femeie cochetă, ambiguitatea 
ei masochistă şi revendicativă. Respect atât de mult 
fiinţele, încât îmi plac toate inconsecvenţele lor (sunt 
maestru în inconsecvenţe). Acum în faţa acestui bar sec 
(chelneriţă e ceva mai departe, în afara câmpului meu 
vizual; a înţeles că nu mă mai interesează) mă cuprinde o 
admiraţie totală pentru D. Ospătăriţa de la bar e târfă când 
serveşte un sandviş, iar D când îşi dăruieşte trupul, e ca o 
regină. 

Dificultatea cu ea e că ar trebui să fii ţicnit regeşte (sau 
regeşte pentru ea, ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru) şi 
absolut deloc atent la orice încruntare a ei din sprâncene. 
Ea are nevoie să fie atrasă - atenţie - spre ceea ce crede a 
fi marea sexualitate (aş vrea să înmulţesc ghilimelele). 
Scriind despre asta, poţi fi caraghios cu multă uşurinţă, 
vreau să spun că ea nu mai vrea să priceapă că juisarea 
supremă, nesfârşită, este aceea de a iubi (asta eu o ştiu din 
totdeauna; ea la fel, dar mai ştie că dragostea asta se 
sfârşeşte, că a suferit din cauza sfârşitului ăstuia crud şi 
vrea să se păzească; eu sunt întotdeauna gata să sufăr 
pentru câteva clipe şi de fericire intensă). D a despărţit 
trupul de inimă (în mod imperfect, dar ea nu ştie). Nu-şi dă 
seama că-i la fel de naivă cu strategiile ei, ca o fecioară 
certată de părinţi şi la fel de liberă. 

Aş vrea să o aduc pe insulă şi să o fugăresc ca pe o 
capră. Ea ar fi fericită, iar eu eliberat. Ce altceva să faci pe 
o insulă? 

Fireşte, a doua zi la prânz sosesc în strada Burrhus, 
chinuit de fantasme, ucis de o noapte albă şi deschis 


420 


tuturor nebuniilor lui Dorothea. 

Am întotdeauna în minte nişte discursuri minunate când 
urmează să întâlnesc o femeie. Pentru Dorothea am un fel 
de poem flamboiant. Mă jur să-l rostesc orice s-ar întâmplă, 
orice mi-ar spune deschizând uşa. Va suna aşa: „Frumoasă 
viaţă militară (mulţumesc Da Ponte), sosesc, ca un 
războinic cu lancea ascuţită, la Dorothea mea. Ea doarme 
pe iarba bine tunsă, între mirt şi asfodele. Sânii ei sunt ca 
doi pepeni iar fesele ei ca o piersică. Mă voi duce să culeg 
nectarul trupului ei în ogivă, semi-boltă şi roză”. Dar vai, ea 
deschide uşa şi spune: „Intră repede, încă nu m-am 
descotorosit de Improvizator”. Cum să mai spun „Frumoasă 
viaţă militară” şi aşa mai departe? Totuşi rostesc: 
„Frumoasă viaţă militară”. Şi ea râde iar eu sunt mulţumit 
ca un tâmpit, copleşit de nimic. E îmbrăcată cu ceva ce nu 
cunosc, o salopetă de satin negru. „Du-te la el în grădină, 
spune ea, şi nu te preda; asta-i mania ta. Să nu spui nimic 
sau spune nimicuri, e foarte inteligent. Eu vin mai târziu, tu 
rămâi ultimul. Nu uita.” Fiecare dintre vorbele astea simple 
îmi pare încărcată de făgăduieli într-adevăr militare. 

Intru pe uşa cu geam din salonaş. Bărbatul visează stând 
pe spate, cu o carte pe burtă. Mă apropii şi îl salut scurt, cu 
un: „Sunteţi bine?” şi mă instalez ceva mai departe, dar nu 
prea departe, ca să-l împiedic să-mi vorbească dacă 
doreşte, şi nici prea aproape, ca să-l silesc s-o facă. Imi scot 
bluzonul, apoi, fiindu-mi cald, cămaşa. Nu mă dezbrac mai 
mult. Pe jos e destul de cald pentru ca să mă destind cu 
totul, în ciuda durerilor mele dorsale (L5—SI). Mă simt bine 
sub cerul înţepat de tisă. Am scris mult. Sper să te 
înduioşez, Laurent. Îl uit frăţeşte pe bărbatul ăsta de lângă 
mine. De data asta se întâmplă că cineva nu mă 
interesează şi nici nu mă enervează. A venit, a stat multă 
vreme, o să plece, e rândul meu. O mierlă mare cu ciocul 
roşu ne priveşte; locuieşte în grădină. D o hrăneşte cu 
mazăre, cu mentă şi cu bucățele de carne. Imi închipui şase 


421 


bărbaţi ca noi, întinşi în toate direcţiile ca nişte morţi pe 
câmpul de bătaie. D ar merge printre aleile astea de trupuri 
aşa cum mergeai tu în podul de pe insulă împreună cu Julie, 
printre maşini de cusut şi spânzurători. 

lată-mă fericit în dimineaţa asta, LM, datorită ţie. Trăiesc 
în gândul tău, în insulele tale şi în grădinile tale. Singur, nu 
găsesc calea spre împlinire. Lumea e largă şi subtilă. Nu mă 
mai pierd în ea. E de ajuns să iubeşti şi să nu judeci. 

Dorothea apare şi-i spune bărbatului culcat pe spate: 
„Pot să-ţi cer să mă laşi singură cu domnul Laborde?” El se 
ridică foarte rece şi spune: „Vrei să intru pentru o clipă în 
casă? — Nu, spuse ea, vreau să pleci. — Să plec şi când să 
mă întorc? — să ne telefonăm”, spune ea. El pare deodată 
nenorocit şi furios. Rămâne nemişcat, cu o expresie de 
încăpățânare. Ea se întoarce. „Vii?” îmi spune şi mă trage 
în camera ei. Storurile sunt închise; apropiindu-mă, îl pot 
vedea pe bărbatul acela în grădină, tot în acelaşi loc, 
nehotărât, de parcă se pregătea să iasă în larg. „De ce nu 
mai pleacă? spune ea. l^am ţinut optzile, a avut totul de la 
mine, şi tot mai vrea să să rămână. Poate că nu suportă 
finalurile...” 

Dorothea pare uimită de prezenţa acestui bărbat. Eu sunt 
trist, aş vrea să plec. Nu ştiu ce fac aici lângă femeia asta 
care n-are alt mod de a-şi petrece timpul decât jocul ăsta 
neghiob cu bărbaţii. Deodată, mi se pare că m-am săturat, 
că treaba asta nu mă mai priveşte. E cu neputinţă ca tu să 
vii mâine şi la anul. Te mai interesează asta într-adevăr? 

— Plec, îi spun lui D. 

Dar ea nu mă aude. Amantul ei nu se clintise. Am crezut 
că o să rămână aşa până când o să cadă. 

Mă înşelam: s-a culcat la loc exact ca înainte. Asta a 
înfuriat-o la culme pe Dorothea. A dat fuga în grădină şi i-a 
vorbit cu violenţă. Nu auzeam ce-i spune. Vedeam faţa 
bărbatului care o privea cu ură. 

Am profitat de asta ca să caut un loc să mă ascund. Am 


422 


găsit la etajul al doilea o debara plină de cartoane de 
ambalaj. N-am mai auzit nimic în afara uşii de la intrare, 
trântită pare-mi-se. D nu m-a chemat. Mi-am închipuit-o 
singură în casă, crezându-se singură. Stăteam culcat pe 
nişte resturi de polietilenă, în ambalajul de carton al unui 
congelator, mare ca un mormânt. Am dormit, am dormit la 
nesfârşit. Niciodată nu m-am simţit atât de uitat, de livrat 
ca o marfă într-o cutie în strada Burrhus, cartierul Puymin 
din Vaison-la-Romaine. M-am trezit fără să-mi fie foame, 
fără să am vreo dorinţă, nu disperat, dar fără speranţă. Nu 
mai credeam în nimic, nici chiar în această lungă 
mărturisire. Dacă vii aici la D, înseamnă că totul continuă 
banal, că încaleci bătrânii cai ai dorinţei. O s-o aflu îndată. 
M-am simţit plin de înţelepciune, de bunătate, gata să le 
spun oamenilor că se agită prea mult şi că se trăieşte 
foarte bine într-o cutie de polietilenă. 

Prin ochiul de geam am văzut că se înnoptează. M-am 
urcat pe o cutie şi m-am rezemat cu coatele de marginea 
acoperişului, de îndată ce stelele au început să 
strălucească. Vedeam porticul lui Pompei şi, la stânga, casa 
Messii. Nimeni nu putea zări capul meu de lrod pe tavă de 
cărămizi romane, poate mulţimea-fantomă ieşind din teatru 
după câteva prânzuri ale leilor. Aerul mirosea a grozamă şi 
a răşină. Am auzit o fereastră deschizându-se sub mine. 
Dorothea respira şi contempla dragile ei ruine. Se gândea la 
tine, la ziua asta proastă, la plictiseală. Am încercat să mi 
te închipui undeva pe drum, la Saint-Pourcain - de ce nu? — 
dar n-am izbutit. Te credeam în toate camerele de pe 
Albatros, numărând monedele de aur ale lui Julie, culcat pe 
plapuma de puf roşie a guvernantei, reflectat în pictura în 
trompe Voeil din camera infinită, citind culcat pe surată, 
scriind o pagină de carnet: 


N-o să mă duc la Dorothea 
miros de moarte... 


423 


Odor di femina. Ea în camera de sub mine, eu mereu foarte 
dornic de femei. Rămân aici până când ziua înălbeşte 
noaptea. Atunci dorm în cartonul meu. Mă trezesc foarte 
repede. Prin ochiul de geam aud clopotele şi ceasurile. E 
ora zece, dar Dorothea aşteaptă bărbaţii la prânz. 

La prânz, niciun zgomot. Aştept. Fiecare secundă e 
câştigată. Mă întorc la viaţă. Orele trec. Noaptea stinge 
ziua. Fără strigăte de disperare, nici plânsete urlate. Tot 
mai aştept. Miezul nopţii. Cobor încetişor scara. O treaptă 
scârţâie. Aştept un sfert de oră şi încerc altă treaptă. Ea 
rămâne tăcută şi toate celelalte până la libertate. 

In strada Burrhus, mai aştept în faţa casei Messii, s-ar 
putea să fii în întârziere. Ştiu, că NU, dar teama s-a întors în 
mijlocul tuturor acestor înfiorări ale aerului. Cave canem, 
nici măcar nu există vreun câine vagabond sub cerul 
Vaison-ului, şi nici urmă de Laurent Mattius. Pentru prima 
oară de cinci ani încoace. Nu s-a dus la Chambery, n-o să se 
ducă nici la Sarlat. Rămâne pe insulă. Mă aşteaptă acolo. 
Nu mai am decât să continui să scriu. Dau fuga la hotel. Un 
portar târâie-brâu îmi spune: „Va căutat cineva, domnule”. 
Îmi stă inima în loc. LM? „O doamnă.” Dorothea! Ea ştie 
unde stau. „Unde sunt tăvile mele? — Le-am pus la loc, 
domnule. — Te rog, dă-mi ceva să înfulec, n-am mâncat 
nimic de treizeci şi şase de ore.” îi pun o sută de franci în 
mână. În timp ce-l aştept, îmi fac nevoile. În strada Burrhus 
eram absolut aseptic. Aici viaţa începe din nou. Mă 
bărbieresc, mă spăl, mă întind. Soseşte tava. 

E genială. II îmbrăţişez pe portarul de noapte. Pateu de 
sturz, ouă tari, jigou de berbec, heringi marinaţi, brânză 
fermentată, vin de Saint-Veran foarte rece. Pâine de secară. 
Infulec totul, beau totul şi scriu timp de două zile într-o 
stare de voioşie desăvârşită. Stilul meu nu se resimte de pe 
urma acestei exaltări. Mă pomeneam din nou, cu bine, în 
raţiunea scrisului meu. Jubilaţia nu era decât pentru mine; 


424 


nu trebuia să transpară. Scriam: „Tristul meu apartament 
din Rennes, bieţii mei părinţi uzaţi, albind, şi certându-se 
lângă măslinii lor, locuri ale copilăriei devastate de beton, o 
urmă de glonte pe piciorul meu stâng...” M-am oprit o clipă 
pentru ca, suflecându-mi încetişor pantalonul pe piciorul 
stâng, să-mi privesc cicatricea. Un copoi atât de bătrân, un 
glonte atât de vechi şi urma asta de treizeci de ani... 
Sufletul e mai simplu şi se vindecă mai bine. Aş da totul 
pentru ca o femeie - care n-ar semăna cu Dorothea - să 
iubească fiecare rană din mine, fiecare cută a gurii, fiecare 
rid al ochiului şi să le şteargă cu multă bucurie şi dragoste. 
Ea există, e pe undeva, palpitând şi visând la o dragoste 
nebună. Te uit îndată, LM, şi mă gândesc la insulă, ca la un 
revelator magic. Ar fi ea, insula mea. Aş învăţa fiecare 
milimetru din trupul ei (îi place s-o privesc aşa de aproape. 
E a mea fără josnicie, fără teamă, fără enervare, iar eu îi 
dăruiesc şi privirea asupra fiecărui por). Uimirea asta, 
descoperirea veşnică a unei terra incognita... 

Tu eşti alt teritoriu. Trupul tău nu mă lasă indiferent, ci 
doar cu nădejdea de a te vedea că eşti bine, bine căptuşit 
cu muşchi, mai şi lucios. 

Mi se pare că, dacă mori tu, mor şi eu, dacă suferi tu 
sufăr şi eu. Mă doare piciorul tău scrântit, mâna ta julită, 
dar nu-mi place trupul tău. Nici măcar nu ştiu dacă o să mă 
uit la faţa ta. Nu semănăm unul cu altul. lubesc femeile 
fiindcă e firesc să fim deosebiți, ele şi eu. Accept 
deosebirea şi uimirea. Un bărbat prieten ar trebui să fiu eu 
ducând altă viaţă, una dintre sutele de vieţi la care n-am 
avut acces niciodată. Tu ai fi eu plus amantul lui C, al lui 
Gisele şi al tuturor celorlalte, fotograful lui Stephanie 
Ullström, copilul de pe Albatros, fratele lui Julie, proprietarul 
un pic cam uşuratic al bărcii cu motor (sau al bărcii cu 
cabină, catalogul o numeşte iaht). De ce n-aş fi tu, fiindcă 
îţi iau hainele şi (iartă-mă) femeile? Dacă aş avea timp, m- 
aş duce să o seduc pe Gisele, pe C şi pe toate celelalte. 


425 


Prietenia nu înseamnă luptă şi nici privit, înseamnă 
identificare; înseamnă să stăm întinşi alături pe o terasă în 
faţa mării în serile de vară şi să rostim unul după altul sau 
în acelaşi timp cuvinte-rude, cuvinte care se îmbucă unele 
cu altele. Un „nu sunt deloc de părerea ta” mă îngheaţă, 
afară de cazul când eu însumi nu prea sunt de părerea 
mea. Nu vreau nimic hotărâtor, ci un demers cuplat. M-am 
născut sub semnul Gemenilor şi caut, fără îndoială, cealaltă 
parte a mea rătăcită în spaţiile intersiderale. Cum să cred 
într-o jumătate de eu care n-ar mulţumi niciunul dintre 
visele mele? 

Am transcris cuvintele astea ale mamei tale, sunt cuvinte 
care încă mai vibrează şi nu vorbe scrise, o apostrofă 
aproape divină: „Mi-au dat iarăşi caietul ăsta la care nu mai 
aveam acces. Laurent înfăşat se odihneşte de-a lungul 
trupului meu, tăcut, fericit, după cum părea să spună mica 
băşică de lapte care-i iese din gura minusculă şi care se 
umflă după răsuflarea lui. Te salut, Laurent, bucată din 
trupul meu şi sămânță a Cavaleristului. Fie ca războiul să te 
ocolească şi să trăieşti o sută de ani!” 

Cuvintele ei ajungeau să fie ale mele; eram îndrăgostit 
de ea, ca de maică-mea, chiar mai mult decât de biata mea 
mamă cea de sub măslini. Scăpăm de sângele meu trist. 
Credeam că ea m-ar fi iubit. Nimeni nu m-a jignit vreodată 
atât de rău ca mama unui prieten care, găzduindu-mă 
vreme de opt zile, lăsa să se vadă deosebirile dintre fiul ei 
şi mine. Pe mine mă mângâia din ochi ca pe o făgăduială 
de bărbat (aveam cincisprezece ani), în timp ce pe fiu-său îl 
privea ca pe carnea ei. Aş fi vrut să fiu carnea ei. 

Sunt mulţi morţi în jurul tău, Laurent. Ai nevoie de un 
alter ego, ca să te ajute în trecerea asta spre o vârstă mai 
bătrână. Am câţiva ani mai puţin ca ţine şi un sfert de veac 
de profesorat, care mi-a lăsat sufletul proaspăt şi hrănit cu 
poezie bună. Cea mai puţin bună îmi aminteşte mereu că 
suntem un pic cam neghiobi. Aceste vechi naivităţi mă 


426 


înveselesc şi mă consolează de ferocitatea oamenilor. 

In curând o să mă vezi. Timpii se întâlnesc. Scriu în iunie 
despre mai; în mai scriam despre martie. 

Uneori, ca să ştiu unde erau oamenii şi vremea lor, 
coboram în străzile comerciale din Vaison (un pic neliniştit 
la ideea de a o întâlni pe Dorothea, de parcă aş fi bătut-o şi 
părăsit-o), cumpăram toate ziarele şi mă instalam pe o 
terasă de cafenea (nu pe cea a chelneriţei cu prieten 
gelos). Citeam că „indienii” din Roma nu-şi mai machiau 
faţa, fiindcă o revistă feminină dezvăluia într-un reportaj 
„tainele” acestei „mode”. Ai cumva vreo idee despre 
violenţa indiană a studenţilor italieni? Citesc şi un articol 
„Radioul verde post pirat”. ].].-S.S. e ales preşedinte al 
partidului radical în faţa lui Edgar Faure. Duelul televizat 
Barre-Marchais n-o să aibă loc. Mesrine va fi judecat din 
nou la curtea cu juri. 

Această mică participare odată terminată, urc iarăşi în 
odăiţa mea studioasă. Nu mai am nimic să-ţi comunic 
despre şederea lui GL pe Albatros, despre Dorothea. Timpul 
se deşartă. Aş putea pleca numaidecât la Roscoff, dacă n- 
aş vrea să recitesc şi să mai tai din mărturisirea asta uriaşă. 
O să-mi ierţi ştersăturile. Pe curând. 


Am petrecut două zile citindu-mă, cuprins de sentimente 
amestecate, cu un fel de mândrie destul de extraordinară 
pentru mine sau destul de caraghioasă. leşisem în sfârşit 
din glose, din raţionamentele inutile şi nesfârşite de 
profesor. Scriam ca un bărbat, nu făceam altceva decât să 
spun ce mi se întâmplase, dar mergând până la capăt. Cu 
toate astea, dacă despre Albatros şi ceea ce descoperisem 
acolo despre tine nu lipsea nimic, mai rămăseseră atât de 
multe de spus despre mine, încât am avut impresia că mi- 
am ratat portretul. Dar trebuie să-mi fac curaj şi să-ţi aduc 
uriaşa mărturisire. Dacă mai vorbesc despre mine, ştiu bine 
că în fond m-aş demola încă un pic în ochii tăi. Nu mai am 


427 


aproape nicio speranţă. 

Mi-e foarte frică. 

Mi se pare că sunt gol şi că am suferit o spălare a 
creierului. 

Maşină, Saint-Pourgain. La Souterraine. Gonesc spre un 
destin stabilit. 


La Roscoff, la hotelul ale cărui ferestre dau spre port simt 
că îmi vine să mor. Simt profund. În profunzimea morţii. Mi- 
e frică. Aş fi putut sosi pe altă insulă, să forţez uşa altei 
case, să întâlnesc altă Persoană, şi aş aştepta în alt port 
clipa când o s-o înfrunt. Dorinţa asta de moarte e o dorinţă 
de singurătate. Sunt stăpânit tot mai mult de teama faţă de 
ceilalţi. Dorothea m-a făcut să-mi fie frică. lţi spun că dacă 
nu vin ceilalţi spre mine sunt pierdut. Ştiu totuşi că n-o să 
mă omor în seara asta şi că o să-ţi aduc mâine o grămadă 
mare de hârtie. Ca să merg până la capăt, din orgoliu. Când 
eram copil nu-mi plăcea deloc să-mi bag capul sub apa 
râurilor sau a mării. Într-o zi, pentru că eram cu alţi băieţi 
de vârsta mea şi cu un bărbat care-şi bătea joc de mine, m- 
am scufundat timp de două ore. Credeam că mor la fiecare 
scufundare. De îndată ce am scăpat de ei, n-am mai făcut 
aşa ceva niciodată. Inot cu capul deasupra apei, cu gâtul 
întins. Ţi-am anunţat o lungă mărturisire, mă scufund ca să 
ţi-o aduc, dar n-am nicio nădejde. Aş putea scrie o sută de 
ani, să-ţi povestesc fiecare dintre amintirile mele şi tot n-aş 
şterge vreodată imaginea omului deschizând sertarele, 
citind scrisorile, arzând fotografiile, nu mi-aş şterge chipul, 
gesturile, contorsiunile sufleteşti. Aş fi vrut să-ţi înfăţişez un 
chip paşnic. Nici dragostea, nici prietenia nu vin la poruncă. 
Am vrut prea mult să te silesc. Tu nu eşti tăcut şi primitor 
ca o casă. Presiunea asta nesăbuită nu poate decât să te 
sature. Am pierdut, ştiu (şi să nu crezi că mă folosesc de o 
ultimă şiretenie). Pe mâine. 


428 


LUNI 13 IUNIE 


Aşa că sunt pe insulă, dar nu te văd deloc pe-aici. lahtul 
tău strălucitor, Cesar-Alexandre (îmi place că ai simţul 
batjocurii) este în port, lângă Délie. Am şovăit să trec prin 
subterană. Am preferat drumul. Nu mai îndrăznesc să mă 
slujesc de cuvinte, vânt, cer, ştii prea bine cum e vremea. 
Iti spun doar că mergeam sub privirea ta. Ştiam că mă vezi, 
chiar dacă nu ştiam de unde. Casa era deschisă, amândouă 
uşile şi toate storurile, aşa că am intrat. Puteam să-mi pun 
pachetul de foi în salon, pe comoda din vestibul (ghetele şi 
pânzele de păianjen erau tot acolo), pe biroul tău, dar 
trebuia să trec prin spaţiul închis al bibliotecii. Am preferat 
măsuţa joasă şi rotundă din bucătărie. 

Am privit masa manuscrisului. Mă simţeam golit şi foarte 
liniştit, stând pe scaunul ăsta de copil voinic. Aşteptam 
resemnat să te înfrunt. Pândeam cel mai mic zgomot al 
casei, un scrâşnet, un foşnet, dar credeam că nu eşti aici, 
că fuseseşi prevenit de trecerea mea pe la Roscoff şi că îmi 
lăsaseşi drum liber. Te-ai aşezat într-un rond al dunelor 
dinspre vest, pe stâncile de la nord sau te-ai culcat pe 
platoul acoperit cu iarbă după care dai îndată peste drumul 
ce se îngustează (de acolo îmi vezi vasul). 

N-ar trebui să aştept, ci s-o şterg cât mai repede, să mă 
împotrivesc poftei de a mai străbate o dată casa, dar 
gândul ăsta, deîndată ce ia naştere, capătă o asemenea 
putere încât mă ridic. Intru mai întâi în camera guvernantei. 
Plapuma roşie e îndoită în patru pe salteaua cu dungi, fără 
aşternut. Asta mă enervează destul de tare, ca şi cum ţi-ai 
fi îngăduit un gest provocator. Totuşi nu mă ating de ea. Mă 
întorc în bucătăria pe care n-am privit-o. Îl deschid pe Lord 


429 


Kelvin. Vederea unei asemenea cantităţi de mâncare îmi 
face greață: bucăţi de animal mort, ouă avortate. Un lichid 
alb extras dintr-un uger, moartea roşie a unui homar 
albastru. Alături de grătarul maşinii de gătit, o sticlă de vin 
întreagă, deschisă şi, alături, un pahar curat. Un pahar 
pentru mine, ca să-mi arăţi că sunt reperat, aşteptat. Nu 
mă ating de el. Mi-e frică de vinul ăsta, mă tem să ating 
sticla, să las pe ea urmele degetelor. Străbat cămara fără 
să deschid dulapurile. Sufrageria, salonul, neatinse din 
1939. Nu pot rezista. Am lăsat-o pe Chinanikida deasupra 
grămezii, e tot acolo. O ascult, nu se poate regla volumul 
vechiului gramofon, şi mi se pare că tu îl auzi din fundul 
insulei. Aceste trei minute de cântat pe nas insuportabile şi 
de fox-trot săltăreţ sunt o muzică de iad, mult mai 
neliniştitoare decât orga regală care-l acompaniază pe 
Caron în Orfeo. Când discul se opreşte, ascult îndelung 
tăcerea care s-a înstăpânit iarăşi: un tril de ciocârlie, un 
țipăt de pescăruş. Mă refac încetişor. În hol îmi iau avânt. 
De ce să nu plec numaidecât, prea fericit că lucrurile s-au 
petrecut astfel? Mi-ai îngăduit să-mi depun în linişte 
pledoaria. De ce să mai abuzez? 

N-am adus înapoi hainele şi am poftă să mă uit în şifonier 
să văd dacă... Urc scara cu inima bătând de emoție. Poate 
că eşti întins pe patul din camera verde? Nu. În camera lui 
Julie? Nu. Pur şi simplu în camera ta? Nu. Deschid şifonierul: 
ai cumpărat alte haine în locul celor pe care le-am luat. 
Nimic nu mă putea tulbura mai mult. Trebuie să reflectez. 

Stând în picioare nu pot. Mă întind pe patul din prima 
cameră, în sfârşit, din cea căreia i-am forţat oblonul. 
Atitudinea ta e lipsită de violenţă - deschizi uşile, oferi vin, 
înlocuieşti hainele furate. N-are sens. 

larăşi în camera lui Julie. Monedele de aur şi bijuteriile 
sunt tot acolo. N-am timp de nimic, decât să prind o idee 
goală şi s-o verific. Nu mă pot instala în nimic. Aş vrea să 
trăiesc aici încă multă vreme, atâta cât o să mă lase 


430 


moartea în pace. Să ascult liniştea păsărilor şi a vântului. 
Nu ştiu dacă te-aş suporta. Vezi, e o tâmpenie. Şi a trebuit 
să cobor din nou la bucătărie, să deschid manuscrisul ca să 
adaug: „Aşa că sunt pe insulă...” N-am hârtie albă şi străbat 
biblioteca. Să-mi fie oare frică de fiecare dintre cărţi, să mă 
tem că te găsesc pitit în biroul tău? Văd scrisoarea mea aşa 
cum am lăsat-o. Pescarul n-a adus înapoi scrumiera 
anvelopă. Deschid sertarul bun, cel în care se află hârtie de 
maşină de scris şi scriu acolo, pe birou: „Aşa că sunt pe 
insulă...” Şi tresar la cel mai mic zgomot. Ah, frica asta! 
Transpiraţia la subsuori! Fons axillae! „E rece fântâna 
aceasta, iar apa-i blând-curgătoare...” Nu, Desportes, apa 
asta miroase a nelinişte. 

Am terminat de scris, şi ultimul cuvânt este neliniște. O 
să mă întorc exact peste o săptămână. lţi ajunge o 
săptămână ca să mă citeşti? In aceste şapte zile n-o să mă 
poţi întâlni nicăieri, o să fiu pe mare. Adaug aceste ultime 
pagini celorlalte, pe masa din bucătărie. 


431 


MANUSCRIS NOU 


Ştii bine că trebuie să mai scriu. Când am ajuns în port n- 
am mai găsit nici pe C&sar-Alexanare nici pe Delie. M-ai 
făcut prizonier pe insulă. Singur pe insulă, singur. Pentru 
cât timp nu ştiu, cel puţin pe durata zilei, a nopţii. Délie nu 
poate fi remorcată aşa, pe distanţă de cincisprezece mile, 
fără nimeni la bord, afară de cazul când Mathieu sau 
Enéoch te-au însoţit. Erai singur pe C&sar-Alexanare când 
am acostat pe insulă. Era ideea cea mai simplă, fiindcă 
voiai să-mi remorchezi vasul. Eram la câţiva centimetri de 
tine. M-ai privit bine, pesemne că mă auzeai gândind. lar eu 
n-am simtit nimic. Un animal nu s-ar fi înşelat. 

Am dat fuga la bila de agată şi am zărit foarte departe, la 
nord-est de Batz, o dublă pată albă. Cu siguranţă erai tu cu 
Délie. Cu un binoclu te-aş fi văzut în cockpit? la cârmă. N- 
aveam vreme să mă duc să-l caut. Voiam să-mi consum 
ochii văzându-te că te topeşti alb pe alb, că te „orizontezi”. 

Nu încercam să aflu motivele pe care le-ai avut: mi-au 
trecut prin minte pricinile cele mai severe: să fie un fel de 
arestare, domiciliul ăsta forţat? De/ie, remorcată, să fie 
oare o garanţie? Drept să-ţi spun, puţin îmi păsa. Eram 
singur pe insulă, în casă. Totul era deschis din nou. Parcă 
eram nebun, alergând peste tot Ce fericire să nu trebuiască 
să iau nicio hotărâre! Să fiu silit să rămân aici aşteptând 
bunul tău plac. Asta va dura multă vreme, poate cât o 
condamnare. Pescarul, toţi pescarii or fi avertizaţi de tine. 
„E interzis să acostaţi pe insulă, să-l aprovizionaţi pe 
domnul Laborde Bau să-l ajutaţi să evadeze.” Poate că ai 
golit cămara şi nu mai rămân decât proviziile din Lord 


23 Cabina pilotului. (N. t.) 
432 


Kelvin. Nu, regăsesc dulapurile pline. Grădina e în ordine şi 
plantată doar cu salată şi cu mirodenii, ca la Villandry: 
şapte salate într-un romb de ţelină, douăsprezece fire de 
cicoare de Verona într-un strat de lăptuci olandeze pitice. 
Asta e măsura timpului petrecut la Vaison şi a dibăciei tale 
de a cumpăra şi replanta răsaduri frumoase. 
Neregularitatea figurilor şi găurile în pământ dovedeau că 
plantele de pe brazdele cele mai decorative trebuiau 
mâncate. Unui pătrat de salată îi lipsea un colţ, iar unui 
cerc de cicoare îi lipsea centrul. Aş putea rezista două luni, 
aproape toată vara; iar dacă mă ţii în deportare mai multă 
vreme, o să învăţ să pescuiesc, să mă hrănesc cu crabi şi 
cu păianjeni. Acceptam toate hotărârile tale. Scăpasem de 
grija mea însumi şi aveam să reintru în posesia acestui 
manuscris care devenise singura dovadă a vieţii mele. Nici 
nu mă mai gândeam la moarte. Am ascultat Constantinople 
şi pe Melchior cu ferestrele deschise în aerul cald al unei 
zile de vară. 

Când mi s-a părut că atitudinea ta e totuşi greu de 
înţeles, la primul semn de nelinişte, am repetat: „singur pe 
insulă, singur pe insulă...” De ce n-o fi luat manuscrisul? 
„Singur pe insulă, singur pe insulă.” M-am dus totuşi în 
bucătărie. Manuscrisul. Manuscrisul dispăruse. LM trecuse 
prin subterană şi luase pledoaria mea în timp ce eu urcam 
pe podiş. 

Vasăzică eram aici pentru răstimpul cât avea să dureze 
lectura? Vai, dar putea să citească în douăzeci şi patru de 
ore, foarte rău, prea repede. ` 

Fericirea mea atât de mare scădea. lţi purtam pică 
fiindcă mă spionaseşi, luaseşi ce te interesa şi eram la 
cheremul tău. După o clipă, atâta hotărâre şi dibăcie m-au 
încântat. Vedeam în ele primul semn al interesului pe care 
mi-l purtai. Nu mă urmăriseşi la facultatea de litere şi nu-mi 
scriseseşi. Puteam crede că acţiunile mele n-aveau asupra 
ta mai mult efect decât o înţepătură de purice şi 


433 


descopeream că mă aştepţi, că ai un plan şi că, la rânducţi, 
mă ataci. 

Nu mai conduceam eu jocul; totuşi aveam să continui să 
scriu tot ce făceam şi gândeam, tot pentru tine. Nu ştiam 
dacă o să ne întâlnim, dar în modul tău de a acţiona nu mi 
se părea nimic ca adevărat duşmănos. În fiecare dintre 
acţiunile tale desluşeam umorul. M-am servit cu un pahar 
din vinul tău, în paharul pe care-l pregătiseşi pentru mine. 
L-am gustat cu gândul ascuns că trebuia să fie un vin 
vorbitor, încărcat de mesaje. Era doar foarte bun şi fără 
niciun drog. M-a apucat iarăşi o foame grozavă (cum nu 
mai avusesem de mai multe zile). 


Am trăit o vreme nouă şi, în ceasurile astea lichide, am 
făcut o primă baie în laguna dunelor de la răsărit. Fără 
îndoială că tu m-ai fi pus în gardă. Nu mai izbuteam să ies 
la mal, nisipul îmi fugea de sub picioare. Am mai înotat un 
pic şi m-am aruncat pe burtă afară din apă, pe plajă, dar 
pietrişul mă înghiţea şi m-am întors în mare înotând în apă. 
Nu mi-era frică, deşi înnămolirea este unul dintre cele mai 
vechi coşmaruri ale mele (şi nu-mi închipuiam defel modul 
de a scăpa). Am aşteptat multă vreme un val al refluxului 
care m-a purtat... spre nişte zone cu nisip mai consistent. ŞI 
am putut ieşi la mal. Pot înota ore întregi fără să obosesc. 
Ştiu să mă odihnesc întins pe spate (cu condiţia ca valurile 
să nu fie puternice şi să nu-mi intre în gură). Ceea ce îmi 
displăcea era impresia că trupul mi se acoperă de riduri ca 
nişte vălurele şi că apa începe să-mi atace pielea. Să mă 
întorc acasă, să mă usuc în cele două halate flauşate (acum 
erau verde-migdală şi roz), să ascult un concert retransmis 
în direct de la Viena - e opt şi jumătate - să mă gândesc că 
a trecut o zi, prima de la întoarcerea mea pe Albatros, să 
mă scutur. Fără instrucţiuni, fără impulsuri, jocurile sunt 
făcute. Insula seamănă cu o femeie descoperită îndelung şi 
despre care nu ştii dacă o s-o pierzi sau o s-o păstrezi. A o 


434 


pierde pare, de acum, mai puţin tragic, iar a o păstra - mai 
puţin încântător. Percepeam înapoia întinderii ei plate şi a 
împrejurimilor variate o monotonie de indiferenţă, dunele 
de nisip erau tot găurite şi în acelaşi fel, stâncile de la nord 
adăposteau aceeaşi populaţie de crabi verzi şi de creveţi 
cenuşii; iar casa mă uita de îndată ce paşii nu-mi mai 
răsunau prin ea. Te scutesc - de altfel, nu ştiau dacă scriu 
tot pentru tine - de consideraţii despre tocirea dragostei şi 
originile indiferenţei. Dintr-odată mi se pare că o să-mi dau 
duhul din cauza asta. Am început să umblu dintr-o cameră 
în alta şi mi s-a părut că supuşenia asta a luminii şi a 
umbrelor este ne-plă-cu-tă. Totul se supunea. O lume prea 
docilă, prea găunoasă, aproape golită. Aş fi vrut să mă 
iubească, să mă necăjească, să se exprime. Nimic. Incăperi 
moarte, golite de taine. Doream să deschid alte sertare, 
alte carnete, dar curiozitatea îmi lipsea. Eu eram cel care 
murea. Mă puseseşi în poziţia proastă a aşteptării 
nedefinite. lar eu nu ştiam să mă scufund în ea sau să mă 
împotrivesc, să repersonalizez casa. Acum eram la LM şi-l 
aşteptam să intre când avea să bată ceasul. 

Şi mă copleşeam cu reproşuri. Ar fi trebuit să trimit 
manuscrisul printr-un pescar anume. 

Marţi am stat culcat în camera ta mare cu fereastra 
deschisă spre orizont, spre Sibiril. Ştiam, credeam că n-o să 
se întâmple nimic. Nu aşteptam să vii mai înainte de a 
trece o săptămână. Sau poate aşteptam un semn, un 
mesaj, o telegramă. Cum aveau să sosească? 

A trecut o săptămână. E faza necinstită a cărţilor vechi. 
Asta înseamnă: nu mai am chef, sau n-aş putea să-ţi spun 
ce s-a întâmplat vreme de o săptămână. Tot mai încercam 
să descopăr, dar inima nu-mi mai dădea ghes. Reciteam. 
Carnetele tale mai ales, dar mi se părea că o să-mi scutesc 
memoria de marea grijă de a le păstra intacte. Citindu-le, le 
includeam din nou în circuitul obişnuit al scrierilor care pot 
fi consultate în orice clipă. In orice caz, lecturile erau 


435 


întrerupte întruna de gânduri parazite. Mi se părea că n-o 
să mai pot citi niciodată, uitând de mine (sau de tine). Era 
parcă o umbră mare înapoia mea, uneori credeam că audo 
răsuflare. Îmi spuneam: devin paranoic, cred că mă ascultă 
cineva, că mă observă, că-mi citeşte gândurile. Tu, de 
departe, le citeşti bine pe ale mele, tot ce am scris cu atâta 
adevăr şi atâta grijă. 

Curios lucru, mă întorceam în gând la vremea petrecută 
la Vaison, la vremea scrisului, şi îi duceam dorul. Ceea ce 
încerc în clipa asta, scriind încă, deşi ţi-am spus totul şi nu- 
ţi mai pot schimba părerea despre mine, este să 
redobândesc emoția, dragostea care-mi umplea inima şi-mi 
făcea mâna să alerge pe hârtie. Lăsam în sfârşit soarele să 
pătrundă în camera asta mică din cartierul de sus al 
oraşului, priveam motivele repetate nedefinit ale tabloului 
lui Jouy, nu mai aveam nevoie de suprafeţele astea 
reflectorizante, hârtii albe - oglinzi de vise. Inţelesesem că 
trebuie să te scalzi în lumină şi să te scufunzi în sine, 
cinstit, fără teamă. Ca să mă ghidez aveam firul memoriei, 
dar ceea ce mă interesa, ceea ce fusese într-adevăr creator 
era amestecul permanent de „trăit” şi de „amintit”. Darul 
cel mai mare pe care-l putusem face lui LM era acela că 
reconstituisem toate umbrele, toate dedesubturile acţiunii. 
În povestirea mea, întreaga-mi viaţă îmi însoțea fiecare 
dintre acţiuni. Dacă nu izbutisem să redau toată ambianța 
mentală a răstimpului petrecut pe Albatros de la 14 la 21 
mai 1977, n-aveam nicio şansă să-ţi câştig prietenia. Când 
nu mai erau sertare de deschis, cărţi-ştafetă (citite de tine, 
apoi de mine), tablouri văzute şi de unul şi de celălalt (cu 
tot efortul necesar ca să văd tabloul lui Ravenot cu ochii 
familiei tale, şi poate că izbuteam să cunosc mai bine 
personajele grupului ăstuia campestru decât tine, care eşti, 
îmi închipui, indiferent faţă de familie şi de strămoşi), când 
casa ta părea să nu mai aibă taine pentru mine, atunci îţi 
ofeream viaţa mea, deschideam toate sertarele ei secrete 


436 


şi mai ales îţi arătam chipurile femeilor mele. Ţi le luam pe 
C, pe Stephanie Ullström, pe Dorothea şi ţi le dădeam pe 
Olivia, pe Carole şi pe atâtea altele care îmi trecuseră prin 
viaţă. Nu mai voiam să posed nimic personal. Instituiam 
dragostea generală şi desfiinţam proprietatea. 

Lord Kelvin se golise de toate mâncărurile lui proaspete 
şi scârboase. Totuşi pofta părea să-mi fi scăzut. Aveam chef 
să schimb vinul. Voiam să mă desprind de o casă care n-o 
să fie niciodată a mea. Incercam cărţile şi cele pe care le 
iubeam cel mai mult îmi cădeau din mâini. Dragul meu 
Proust îşi pierduse magia, Brichot şi Doamna Verdurin nu 
mă mai făceau să râd. Julien Sorel mi s-a părut cam cretin, 
iar Adolphe lamentabil. Miller era forţat, Gide prea literar. 
Valery îmi mai plăcea când deschideam Caietele la 
întâmplare. 

Aşa se face că am citit fraza asta în secţia de filosofie: „E 
de ajuns să fi scris tu personal, ca să ştii în ce măsură ceea 
ce scrii se deosebeşte de tine însuţi, iar ceea ce nu scrii e 
mai important. 

Rezultă că a trece de la scris la gândire totală apropiind, 
colaţionând cu rigurozitate tot ce a ieşit dintr-o peniță, 
interpretând în modul cel mai scrupulos din lume, produce 
o gândire şi o fiinţă fantastică şi cu atât mai falsă (adică, 
inexistentă), cu cât e mai exactă şi completă”. 

Îţi închipui cât de mult m-a stingherit reflecţia asta! Eram 
deci pe cale să devin, pentru tine, o fiinţă fantastică, pe 
deplin falsă, şi asta cu atât mai mult cu cât fusesem riguros 
exact. Poţi cu toate astea să constaţi existenţa mea, 
grosimea mea, pofta mea de mâncare. Eram real şi 
totodată imaginar. 

Urmarea acestui text e importantă şi citez din ea: „Mai 
întâi, fiinţa reală (ce este ea?) nu este niciodată simultană, 
nu se cunoaşte şi nu se simte decât în unele momente- 
perspectivă falsă. 

Apoi, scriind, el adaugă la sine şi retrage de la sine ceea 


437 


ce nu e conform scopului lui, interesului lui. El completează 
şi disimulează. 

Din cauza asta cred că trebuie căutate ţelurile, 
obiectivele probabile, profunde ale fiinţei. Nu ştii nimic 
despre cineva, atunci când nu ştii ce vrea”. 

Asta mi se potrivea pe deplin. Nu credeam că mi-am 
adăugat sau retras ceva, dar aveam cu siguranţă un ţel: să 
dobândesc statutul de fraternitate cu LM şi liberul acces la 
insulă, de parcă mă trăgeam şi eu dintr-un personaj al 
Adunării de familie. M-am agăţat îndată de această (falsă) 
dovadă. Tabloul mediocru (sau genial, încă mai oscilam) îmi 
părea deodată fundamental. L-am scos la lumina zilei, l-am 
instalat deasupra celor trei trepte lipit de uşa de la intrare 
şi am studiat fiecare chip. Semănăm un pic cu bărbatul de 
la extrema stângă, căruia nu i se vedeau decât faţa şi 
picioarele, în timp ce trupul, îmbrăcat în negru, rămânea 
ascuns. Mathieu nu-mi putuse spune cum îl cheamă. Poate 
că nu eram rude LM şi cu mine, dar bărbatul ăsta un pic 
cam şters (din care mă trăgeam?), ceva mai puţin elegant 
decât ceilalţi îmi aducea o cauţiune de veche prietenie de 
familie. Poate că era chiar medicul oamenilor ăstora, într-o 
perioadă în care „doctorul” era socotit un fel de rudă niţel 
dispreţuită. Aproape că aş fi dorit în clipa asta - în ciuda 
orgoliului meu obişnuit - ca bărbatul să fie ruda mea şi, 
totodată, preceptorul tinerelor fete care purtau rochii atât 
de frumoase din organdi alb cu buline. Aş fi acceptat pentru 
mine camera guvernantei, plapuma roşie şi postul de 
regizor al insulei. Dacă „ţelul” meu mai apare încă, l-am 
exprimat limpede de-a lungul paginilor manuscrisului. Am 
mers mai departe exprimându-mi pofta de a cumpăra 
insula. Hotărât lucru, LM nu-mi putea ignora cea mai 
profundă dorinţă. In fond, îmi era mai uşor să doresc insula, 
decât prietenia unui bărbat. Dragostea mea pentru 
pământul încărcat de suflet prin izolare (isola), prin contact 
cu marea şi cu vânturile - ar fi alinată prin însuşirea - oricât 


438 


de nedreaptă ar fi - a Albatrosului, a temeliilor lui 
stâncoase a pulberii lui, a vegetației lui uscate şi a faunei 
lui umede. Prietenia ta rămâne în continuare mai mult 
mitică. 

Ceea ce am scris, n-aş fi lăsat să se strecoare în celălalt 
manuscris, cel destinat să mă prezinte într-un mod cât mai 
exact şi mai prielnic. Şi aici mă alătur lui Valery. Ceea ce 
pot să-ţi spun, să-ţi jur (dacă îţi arăt v. cest al doilea 
manuscris) este că niciun om n-a făcut vreodată un astfel 
de efort de sinceritate şi de despuiere. Şi de memorie 
temporală. Memoria, o scufundare, o imersiune în amintirea 
primă (sosirea pe insulă, dragonierii, storul întredeschis, 
scara) pentru ca toate amintirile ulterioare să se 
potrivească între ele cu precizie. Dacă una lipseşte, bucăţi 
întregi se prăbuşesc. Aş fi putut foarte bine să mă plimb 
dintr-un timp forte în altul: intrarea în casă, deschiderea 
primului sertar, sosirea pescarului de homari etc. Ai fi 
sesizat esenţialul; ai fi avut o privire globală asupra mea, în 
loc să te pierzi în toate meandrele mele şi să mă vezi atât 
de aproape încât ochiul, în reţeaua asta de nelinişti şi de 
sentimente, nu mai recunoaşte omul. Las să se vadă 
contradicţia. Ramolismentul, flecăreala, obsesia fac şi ele 
parte din mine, la fel ca şi străfulgerarea, invenţia poetică, 
spiritul de noutate. 

Povestirea mea nu mai are sens, ştiu, fiindcă nu se mai 
potriveşte cu zilele. Nu mai am curajul să scriu succesiunea 
orelor găunoase şi de visare. Sunt silit să spun iarăşi: „a 
trecut o săptămână...” (alta, a doua). Şi sunt cu totul 
neputincios să regăsesc desfăşurarea orelor, gândurilor şi 
acţiunilor mele celor mai simple. Pot spune că m-am 
scăldat în zona stâncilor de la nord. Micul golf unde o 
eşuasem pe D&/ie forma, când marea era în creştere, o 
piscină foarte adăpostită. Înotai în ea fără să fii stingherit 
de valuri, dar nu sunt în stare să spun la ce mă gândeam 
înainte şi după baie (nu m-am gândit niciodată la ceva în 


439 


timp ce mă scăldam). Mă văd rătăcind pe podiş, aşezându- 
mă lângă bila de agată şi privind bărcile pescarilor. Imi 
amintesc de faptul că se apropiau mult mai puţin de insulă. 
Primiseră, desigur, ordine de la LM, care nu voia să-i chem 
şi să-i pun în situaţia dificilă de a nu-mi răspunde. Puteam 
să agit braţele ca un disperat. Navigatorii mei aveau scuza 
că sunt prea departe ca să înţeleagă gesturile - dacă le 
vedeau - pe care le făcea o siluetă minusculă. Pescuitorul 
de homari nu mai venea să-şi pună coşurile. 

Voiam să cred că schimbase firesc locul de pescuit sau 
că era perioada de reproducere, de depunere a icrelor. 

Luna iulie sosea. Cel puţin aşa credeam, fiindcă nu mai 
număram zilele. lar bateriile aparatului de radio cu 
tranzistori tocmai se terminaseră. Cu siguranţă că, dacă aş 
fi făcut un mare efort de memorie, aş fi izbutit să aflu, cu o 
aproximaţie de o zi, data exactă, 26 sau 28 iunie, dar nu 
tineam prea mult s-o aflu. 

Mă trezeam cât mai târziu cu putinţă. Culcându-mă în 
fiecare seară în altă cameră, şovăiam o clipă înainte de a 
deschide ochii. Încercam să-mi aduc aminte... Mi se 
întâmpla să mă înşel. Sau nu eram în stare dacă nu 
întredeschideam  încetişor pleoapele (percepând astfel 
atmosfera verde-albăstruie a camerei verzi, sau cea foarte 
întunecoasă a camerei guvernantei sau cea lăptoasă a 
camerei lui Julie), să spun cu siguranţă: sunt aici sau 
dincolo. După ce fusesem atât de precis şi de activ, mi se 
părea firesc să fiu neclar şi destul de inert, iar mintea să-mi 
fie tulbure. Deci, nu eram prea afectat de greşelile mele. 
Aveam întrucâtva starea de spirit a unui convalescent pe 
care îl înveseleşte orice şi, în primul rând, propriile lui 
slăbiciuni, dar nu îmi dau seama de ce boală scăpasem. In 
alte clipe mă gândeam, dimpotrivă, că sunt bolnav acum, 
fiindcă eram mai puţin activ şi înzestrat cu memorie slabă. 

Din pat, de unde mă aflam, râdeam de uşoara mea 
confuzie mentală. Şi cu optimismul care constituie baza 


440 


caracterului meu, îmi închipuiam că această uşoară 
dezordine a percepţiilor mă ajută să-mi îndur exilul. Nu 
lenevisem niciodată cu conştiinţa atât de împăcată 
(pledoaria era scrisă, prezenţa mea pe insulă era silită, 
aveam concediu de şase luni şi, în primul rând, LM era la 
mutare!). Descopeream altă fericire: deliciul de a sta în pat. 
Chiar dacă m-ai lăsa aici să mor, aş pune ceva la cale 
scăldându-mă în fericite sudori nocturne. Mă gândeam la 
Olivia care murise cu capul zdrobit de stânci după ce îşi 
terminase ultimii bani. Pe mine să nu crezi că mă poţi 
înfometa şi supune. Eu trăiesc cu aerul timpului şi al 
paturilor. Dorm, mănânc o salată, trei midii şi doisprezece 
creveţi, o sută dacă vreau. Am găsit năvodul pe care îl vôri 
în apă cu pantalonii suflecaţi şi cu pălăria dată pe ceafă. 
Insula mă poate hrăni dacă nu sunt prea leneş. Pentru zilele 
când o să depun eforturi mici, bufetul încă mai ascunde 
mari bogății provinciale: jumări de Tours, carne conservată 
sardaleză, măruntaie din Auvergne, picioare de porc 
marsilieze. La început o să-mi lipsească vinul. O să beau 
apă. 

Deci când foamea mă face să mă dau jos din pat, cobor 
fără să dau atenţie băii cu picioare de grifon. Nu mă mai 
ating de hainele lui LM. Îmi pun uniforma mea de om 
modern, un pantalon deformat de genunchi şi de muşchii 
fesieri şi o cămaşă destul de frumoasă care mi s-a spus că 
provine de la Mykonos (la Vaison), dintr-un material foarte 
alb, foarte fin, mai mult decât alb şi mai mult decât fin, o 
cămaşă pe care o faci ghemotoc şi o vâri în buzunar. Am 
viaţa înainte. O cămaşă nouă e de ajuns. 

Desculţ! Picioarele pipăie solul, lemnul scării, pătrăţelele 
de calcar gălbui de la intrare, pătrăţelele de argilă lăcuită 
din bucătărie (mai puţin reci), covorul-surată din bibliotecă. 
Pot să mă plimb prin casa TA şi să recunosc podelele şi 
mirosurile cu ochii închişi. lar mâinile mi se aşază exact la 
locul clanţelor de la uşi. Mă feresc de unghiurile din care 


441 


mă pot răni şi de acumulările gingaşe. Îţi aduci aminte: m- 
am exersat îndelung să urc cele trei trepte dinainte de uşa 
cea mare. Ah! Cât mi-ar plăcea să ne comparăm 
cunoştinţele despre insulă şi casă, să te minunezi un pic de 
ceea ce am descoperit, şi tu să-mi spui tot ce nu ştiu şi n- 
am putut descoperi, fiindcă îmi lipseşte amintirea, micul 
eveniment integrator. Cum aş putea ghici - am încercat - 
adevărata poveste a bilei de agată? Cine a plantat 
dragonierii? Cine a pus capăt vieţii salonului? Cine a 
născocit încăperea sufocantă a cărţilor? Şi biroul ăsta 
neutru, te reprezintă pe tine? Şi străzile din pod, obiectele- 
clădiri şi grupuri de case, mahalalele ruşinii şi arborele 
grindă de spânzurat? Să fie oare vântul cel care a săpat 
găurile din dunele de la răsărit? De ce le-a săpat în tot 
acest nisip? Ce dinosaur şi-a ouat ouăle înainte de 
despărţirea insulei de continent? /maginarul meu, cum ar 
spune Marie-Cécile (o specialistă în Bosch şi în Paradisuri), 
slăbeşte în faţa acestor depresiuni care par făcute să 
cuprindă nu statuile de pe Insula Paştelui, ci ouăle lor. Ce 
clocit sublim! Cu picioarele goale, mă învârt, caut pentru a 
suta oară baterii pentru aparatul tău cu tranzistori, dar nu 
găsesc. De ce mă simt oare necăjit că sunt cu adevărat 
despărţit de lume? 

Dar nu sunt despărţit de sunete. Vechiul fonograf n-are 
nevoie de nicio electricitate, fie ea şi în conserve, e de 
ajuns să-i întorci maşinăria, un vechi arc umanoid, e subito 
şi muove”. Pot umple casa cu vechile lui răguşeli. Pot să 
deschid toate ferestrele şi toate uşile. Căldura permanentă 
nu mai dă naştere la curenţi de aer, iar cântecul ciocârliilor 
sfredeleşte curenţii conducători de sunet cu triluri vesele şi 
stridente. Vântul cald târăşte mirosurile şi răscoleşte nisipul 
ca să-mi tocească tălpile. Casa se lasă pătrunsă de toate 
melancoliile  voluptăţii estivale. Fă-te nevăzut pentru 
totdeauna. Vara o să mai dureze, şi dacă o să fie înfrântă 


24 „şi îndată se pune-n mişcare (it.) (N. t.). 
442 


de toamnă, ferestrele şi uşile o să se închidă iarăşi, una 
câte una, peste mirosurile tainice. Spun asta şi ştiu că, la 
început, tu pedepseşti nearătându-te la faţă. Ţi se pare că-i 
foarte subtil şi corespunde regulilor întrecerii să mă laşi să 
putrezesc pe vechiul tău ponton. Imi pare rău pentru tine, 
dar singurătatea e în acelaşi timp şi fericirea mea. 
Picioarele mi s-au subţiat, dar sunt mai voinice, am făcut 
bătături şi pot de acum să suport pietricelele ascuţite. Lasă- 
mă aici o sută de ani. şi barba o să-mi ajungă la picioare. 
Creşte ondulată, şi dacă ar creşte regulat aş putea să 
număr zilele în milimetri. Murdăria - las în părăsire cada de 
baie - nu prea se prinde de pielea mea, uscată de soare şi 
de vânt. 

Căldura se întinde peste insulă ca un sirop albastru. 
Dragonierii se înfioară de plăcere şi se grăbesc să crească. 
Mă uit mereu la ei, la lumânările astea două plantate drept 
în faţa casei, care au prins rădăcini şi frunze. Adesea încerc 
să-mi regăsesc prima emotie, cea din clipa când am văzut 
marea printre frunzele lor ca nişte sulițe. E de ajuns să 
priveşti un copac şi se întâmplă orice. Ei m-au făcut să intru 
în casă şi m-au silit să rămân. Prin faptul că erau ancoraţi 
de trupul insulei, îmi arătau că trebuie să prind şi eu 
rădăcină aici. Băieţelul care s-a căţărat pe trunchiul 
dragonierului din dreapta şi m-a văzut îmi făcea semn că 
sunt un personaj tainic şi acceptat. Acum căldura ne uneşte 
în pasta ei. Îmi părăsesc hainele şi fac din nou toate 
drumurile. Verific, controlez luna martie în iulie (suntem cu 
adevărat în iulie şi de acum ziua se sfârşeşte mai repede). 
Fac alte descoperiri. Noi scobituri în dunele de nisip, cele 
ale căror forme îmi păruseră, la început, puţin prielnice 
odihnei sau trezirii vreunui simţ oarecare, poftei pur şi 
simplu, poftei de a citi, de a discuta, de a face două trupuri 
să se înlănţuie. Şi m-am gândit deodată că nu găsisem nicio 
urmă a iubirilor tale pe insulă, niciun veşmânt uitat. 
Fotografiile depun întotdeauna mărturie despre alte locuri. 


443 


Tu voiai insula asta virgină. Şi totuşi ai primit aici câteva 
femei, cu condiţia să plece repede, şi mă miram că nu 
găsesc niciun fir de păr. Aşa se face că am dat peste ceea 
ce era cu siguranţă o cameră, o groapă în dună, în care nu 
coborâsem niciodată fiindcă avea forma unui cavou. Mi-am 
dat seama că nu numai că avea forma, dar patru dale 
mărgineau un spaţiu dreptunghiular mare cât să încapă un 
trup, sau ceva mai mare. Era lung şi mai îngust decât un 
pat. O pereche putea sta culcată, fără ca cei doi să se 
atingă măcar. 

Noua mea cercetare m-a stârnit să intru, şi înăuntru am 
găsit îndată o verighetă căzută dintr-un deget. În interior 
era gravată o dată care putea fi cea a căsătoriei tale. 
Iniţialele amestecate nu lăsau, de altfel, nicio îndoială: 
verigheta asta era a lui Gisele, care în prezent era exilată la 
Juilly cu copiii voştri. Paturile din casa ta şi, în primul rând, 
cel din camera ta, nu mă făcuseră să mi-o închipui alături 
de tine. Vă vedeam în mormântul acesta, într-o zi la fel de 
călduroasă ca aceea de azi, întinşi pe o formă de giulgiu 
care din fericire nu vă acoperă şi care nu e altceva decât un 
cearşaf alb. Eraţi apăraţi de nisip şi de vânt, iar Gisele 
Mattius stând pe tine, care erai întins, ridica încetişor 
braţele, îndreptându-le apoi repede spre capul tău ca să te 
sperie (şi să arate că eşti al ei). Ea are şi ele au chef să te 
bată, într-atâta te simt îndrăgostit şi totodată distant. Ele ar 
vrea să-ţi suprime libertatea (ascunsă înapoia acestei frunţi 
senine). Patul-mormânt le place. S-ar învoi să te piardă, 
dacă te-ar lăsa aici mort şi indestructibil, seducător 
imputrescibil. Ingrop verigheta exact acolo unde am găsit- 
o, greblând nisipul cu degetele, ies din groapă şi visez la o 
dragoste aici pe insulă, la locul unde aş face-o, dacă mi-ar 
plăcea s-o fac şi cu ce femeie. Este pentru prima oară că 
mă  proiectez într-o secvenţă de viitor. Sunt îndată 
emoţionat, nu-mi place viitorul. Nu-mi spune nimic bun 
acest dincolo de mine, care trăieşte şi respiră aerul 


444 


fierbinte, răcorit de briza mării. Nu mai văd destul de bine 
în perenitatea insulei (sunt atât de puţini copaci cu frunze 
vechi), dar nu-mi închipui furtunile toamnei, singurătăţile 
iernii. M-aş închide în casă. m-aş. muta dintr-un pat în altul, 
pierzând noţiunea timpului, în noaptea îndelungată. Dar 
foamea? Nu-mi închipui nici foamea, nici sărăcia; mi-e 
întotdeauna foame de orice şi sunt mereu sărac. Am 
cincizeci de ani şi visez la o iubire pe insulă, la iubire în 
viaţa mea. E cu neputinţă pe dunele astea, sub cerul ăsta. 
Trebuie să redobândesc închiderea în sine într-o casă şi să 
împart spaţiile acestea închise cu câteva chipuri însufleţite, 
de acum, vreo zece fete şi femei care n-au nimic de-a face 
cu mine şi care nici măcar nu mă văd, deşi eu le-am privit 
şi am râvnit la ele la nesfârşit. Regăsesc vechiul termen 
biblic „râvnit”. 

De fapt, caut resortul tainic care o să mă facă să sar din 
condiţia mea de profesor distins, la cea de om nemuritor. 
Nemuritor... în sfârşit... ca zeii, nebun, inspirat, strălucitor, 
privindu-i pe oameni cu bunăvoință, iubit de femei, făcând 
să explodeze jalnicul lui înveliş trupesc şi prefăcând insula 
într-o grădină a Plăcerilor, ceva mai simplă decât cea a lui 
Bosch. Plăcerile mele ar fi blândeţea și frăţia, dorinţa 
imediată şi reciprocă, invenţia sublimă de cuvinte şi 
mângâieri. Aş vrea să studiez serios arta de a nu displăcea 
după primele rachete lucitoare ale dragostei, când arunci 
afară din tine admirabila entitate a fiinţei tale (a oricărei 
fiinţe). Arta reînnoirii, puterea magică de a transfigura totul, 
plimbarea împrejurul insulei, coborârea pe stâncile de la 
nord, ispita de a te arunca de sus de pe faleza vestică, 
asemeni bătrânilor de pe Insula Preafericiţilor ale căror 
dorinţe se împliniseră şi care îşi puneau capăt zilelor. Încă 
nu, încă nu, atâta vreme cât ochii strălucesc, atâta vreme 
cât o figură se luminează văzându-mă. Fac apel la toate 
duhurile fanteziei solare, ca să preia ştafeta de la duhurile 


nopţii. 


445 


În afara oricărui lirism de circumstanţă, asta e cercetarea 
mea fundamentală: să scoţi din tine o chintesenţă 
chintesenţializată în fiecare clipă, să urmăreşti anti- 
decrepitudinea,  anti-scepticismul şi  anti-cinismul, să 
înaintezi împotriva tuturor legilor rezistenţei aerului, să 
scapi de gravitație. Îmi place nebunul de Delteil şi-l admir 
pe Cioran care scrie (în /spita de a exista): „Fără o doză 
zdravănă de nebunie - nicio iniţiativă, nicio acţiune, niciun 
gest. Rațiunea e rugina vitalităţii noastre. Nebunul din noi e 
cel care ne sileşte la aventură; dacă ne părăseşte, suntem 
pierduţi: totul depinde de el, chiar şi viaţa noastră 
vegetativă...” Şi adaugă, ceva mai departe: „Când ajung să 
fiu om cu judecată, totul mă intimidează: alunec spre 
absenţă, spre izvoare care nu binevoiesc să curgă, spre 
acea prostraţie pe care viaţa a cunoscut-o, pesemne, 
înainte de a concepe mişcarea, acced prin /laşitate la fondul 
lucrurilor...” 

Îl citez exact, e în biblioteca ta. Am scos cartea din raft şi 
am simţit că nu-mi încap în piele de bucurie. 

Există întotdeauna o carte de deschis, care-şi dezvăluie 
îndată substanța. Dragă Mattius, trăim într-o lume 
admirabilă şi n-o cunoaştem. Ni se oferă totul dacă ştim să-l 
acceptăm, ca şi pe fiinţele care ne înconjoară. lubeşte-le şi 
o să vezi cât de mult o să te uimească. O să fie, desigur, 
câteva slabe de inimă, câteva neîncrezătoare şi, mai ales, 
câteva sărace cu duhul. Ei şi, o să fie contrapunctul 
trebuincios, tristele figuri, umbra ruşinoasă. Spui că ele 
sunt majoritatea? Poate, dar o majoritate pe care n-o mai 
văd, atât de densă şi compactă, încât se adună într-un bloc 
al prostiei fără fisură şi lasă libere uriaşele spaţii ale 
plăcerii, ale frumuseţii şi ale dragostei. 

Datoria ta este ca atunci când ai prea multă putere să 
smulgi acestui bloc câteva suflete prizoniere, să le tulburi 
deodată, ridicând un colţ al vălului raiului tău. Datoria ta 
este să atragi la tine copiii şi să le arăţi că lumea în care o 


446 


să intre nu e neapărat un iad. 

In ce mă priveşte, eu m-am salvat singur. Eram pe cale 
să mă pierd în pasta universitară. Câţiva poeţi mă ajutau un 
pic să rezist. Viaţa pe care au trăit-o mă învăţa uneori mai 
mult decât versurile lor. Jean Dorat, la şaptezeci şi opt de 
ani se căsătoreşte cu o fetiţă de nouăsprezece ani, şi moare 
după doi ani, de o moarte frumoasă, fără s-o fi plictisit prea 
multă vreme pe mica lui soţie. Eu aveam ferestrele mele de 
prietenie şi de dragoste, lumini prea rare, totuşi refuzam să 
devin rigid cu totul, să mă căsătoresc cu vreo colegă 
savantă sau cu o femeie care să facă doar copii. N-aveam 
destulă forţă vitală ca să aduc pe lume nişte bieţi pui şi să-i 
salvez de Marea Moară Universală. Îmi aşteptam ceasul şi 
puterea. Ceasul meu a venit când am ajuns pe insula ta; 
am avut puterea să sparg ochiul de geam şi să-ţi violez 
casa. Dar cât de temător eram încă, mic, cumpătat, 
măsurându-mi paşii, ştergându-mi urmele, temându-mă de 
lumină, simţindu-mă hoţ fiindcă furasem câteva cutii de 
conserve şi câteva sticle, şi ce ruşine îmi era! 


Încă o săptămână pe care nu izbutesc s-o descriu. Ar 
trebui să iau câteva elemente, aceleaşi, patul - fac 
abstracţie de podişul cu ierburi şi flori - marea pustie, 
dunele cu gropile pe care le-am vizitat, stâncile de la nord 
care şi-au dezvăluit tainele, faleza de vest cu ispita morţii, 
poteca ce se îngustează, demult bătută de vânturi, eşuată, 
şi chiar pe latura asta sudică, portul, casa, dragonierii: ar 
trebui să-i iau pe prietenii ăştia minunaţi, drumurile călcate 
de o mie de ori pe care deodată, la capătul unui fir de iarbă, 
creşte o floare nouă, în sfârşit... nevăzută niciodată, o 
floare mică, albă, cu şapte petale distanţate între ele; ar 
trebui să-i iau pe prietenii ăştia de la marginea drumului şi 
a orizontului şi să-i amestec în asocieri mereu noi, ca un 
pictor care ar picta îndelung, vreme de săptămâni, de luni, 
de ani, câteva obiecte modeste, adunate pe şemineul lui, 


447 


pe care le-ar combina pe fundaluri mereu deosebite, într-o 
ordine şi cu o imaginaţie tainice, obiecte neidentificate 
pentru alţii, remodelate, simple pretexte pentru visare, 
primi martori ai unei lumi cu dimensiunile fluctuante ale 
autorului. 

Vreau să-ţi spun că aş mai putea scrie la nesfârşit 
- pentru mine, pentru plăcerea mea mereu înnoită - dar am 
hotărât să mă adresez ţie, chiar dacă n-o să citeşti 
niciodată manuscrisul ăsta nou. Măsura a ceea ce scriu este 
ceea ce poţi tu suporta sau, dacă izbutesc, plăcerea ta. Dar 
poate o să fii fericit să afli că m-am folosit bine de insulă, 
iar dacă tu nu ştii sau ai uitat asta, pot să te învăţ. Să 
trăieşti e o artă. 


În manuscrisul ăsta nou, lăsat în părăsire, nu ştiu cum să 
marchez trecerea timpului, a timpului pe care mi-l laşi, sau 
pe care îmi impui să-l petrec pe îndelete. Luna iulie trecea 
sau trecuse. Intr-adevăr, nu mai socoteam zilele. Făceam 
doar lucrurile cu care mă obişnuisem: inspecția zilnică a 
domeniului, băi de soare nesfârşite, în groapa de pe dună, 
cuvinte încrucişate, băi în mare în vreo zece locuri pe care 
o să ţi le indic ca sigure, dacă n-ai avut răbdarea să le 
descoperi. Treceam dintr-un loc de dormit în altul de 
moţăit, mai citeam un pic, clasici fără semne distinctive, 
pentru somnul liniştit al marelui stil echilibrat 
Chateaubriand, Bossuet. 

Dorm chiar şi scriind. Ca să mă trezesc, născocesc o 
nouă bucătărie. Salata începuse să-mi lipsească şi mă 
resemnam să mă îmbolnăvesc de beri-beri, când am 
hotărât să acţionez energic şi să dreg bucatele cu alge noi. 

Trecând prin faţa oglinzii din vestibul mă descopeream 
slab şi pământiu, atât de slab (untul şi grăsimile îmi lipseau 
cu totul), încât am socotit că masca mea e interesantă, în 
sfârşit. Pungile de sub ochi se resorbiseră, iar pomeţii îmi 
ieşiseră în afară aşa cum se cuvine să fie la un naufragiat 


448 


pe o insulă pustie. Fără să vreau, întâlneam din nou 
miturile. 

A început să-mi fie teamă când am simţit primele chinui i 
ale foamei. Mi-am râs de mine însumi: nu se moare de 
inaniţie la zece mile distanţă de Batz. Şi cu toate astea, 
înfulecasem totul, chiar dacă nu băusem tot. In bufetul din 
cămară nu erau mai mult de două kilograme de făină (s-o 
amestec cu apă? s-o coc să fac biscuiţi?). Am încercat să 
pescuiesc ceva mai mult, dar am fost întotdeauna stângaci. 
Nişte prieteni mi-au dai odată voie să prind crapi în balta 
lor. Vedeam peştii, nenumărați, uriaşi. Prind unul cu mare 
trudă. Vine un ţăran şi, în tot atâta vreme, umple un sac de 
cincizeci de kilograme. E una dintre marile umilinţe ale 
vieţii mele, o veşnică repunere în discuţie a eului profund al 
omului, a aptitudinii lui de a supravieţui. Am avut 
întotdeauna mai multă admiraţie pentru vânători şi pescari 
decât pentru filosofi. Ştiam că nu-mi pot găsi locul decât 
într-o societate organizată şi foarte civilizată, în care 
predam o artă în aparenţă nefolositoare. Nu eram în stare 
să smulg cele trebuincioase traiului de pe un hectar de 
stânci pline de crabi minunaţi şi de creveţi buni pentru 
supravieţuire. Mai prindeam câte unii, dar asta doar ca să- 
mi stârnesc şi mai aprig foamea. Imi era groază de lupta 
asta pe care o duceam câte douăsprezece ore ca să 
mănânc zece minute. Preferam să-mi economisesc puterile, 
să dorm întruna cu capul plin de un ţiuit uşor, beat după ce 
băusem o jumătate de pahar de vin. Nu eram nenorocit. 
Frica mi s-a părut la început aproape plăcută, ca o nouă 
dovadă a existenţei, mica picătură acidă care mă menținea 
sub semnul nestatorniciei şi al amenințării. Cu toate astea, 
scăpăm de ele printr-o ridicare din umerii mei slabi. Despre 
ce ameninţare e vorba? Să mor? Păi, nu trebuie să mor 
odată? Şi apoi, nu credeam cu adevărat în moartea asta 
romanescă. Râdeam pe ascuns, totuşi aş fi vrut să uit 
senzaţia asta neplăcută în stomacul care parcă se înghiţea 


449 


singur perete cu perete. Făina a trecut pe acolo plus trei 
duzini de crabi minusculi din care am făcut o supă cu 
veşnica ţelină. Am socotit câtă energie consumasem ca să-i 
prind: depăşea slabul folos caloric pe care-l avusesem de 
pe urma lor. Pierdeam la toate mişcările dacă nu izbuteam, 
adormit fiind pe jumătate, să prind un crab mare. Tot mai 
râdeam dar mânzeşte, de crabii aceia crunţi, legaţi unul de 
altul de frică şi care se pândesc. Crabul nu mă putea ataca 
decât dacă eram mort, iar eu trebuia să-l prind viu, 
evitându-i cleştii mari care, din fericire, nu erau în stare să 
se mişte în toate direcţiile (dar el putea pivota pe 
picioarele-i sprintene ca să găsească un unghi bun de atac). 


Am descoperit un crab uriaş sau pagur (astea sunt 
împreună cu aceea de „somnoros”?5 denumirile lui Cancer 
pagurus) într-o zi a marilor maree de august - eram de 
acum în august - dar tu ştii în ce zi. Dormea sub o piatră pe 
care am clintit-o din întâmplare. Ne priveam nemişcaţi. Eu îl 
vedeam - iar cei douăzeci şi cinci de centimetri ai 
diametrului său îmi vesteau totuşi un prânz fabulos - şi îmi 
părea mic în imensitatea stâncilor descoperite şi a mării 
plate şi cenuşii la orizont. Era o zi aproape de mers pe jos 
până la Batz, dacă aş fi putut înota peste nişte gropi. Nu 
ştiu cum mă vedea el cu ochii lui cu fațete, poate ca pe un 
personaj descris de Villon, împărţit în suprafeţe inegale şi 
de culori contrastante. Cum îl puteam oare înfricoşa dacă 
nu eram eu? Sau poate că-i stârneam frică, aşa cum 
stârneşte furtuna, o stâncă ce se clatină, un copac care 
cade sau, pur şi simplu, viaţa necunoscută. Eram deodată o 
forţă duşmănoasă, uriaşă, nemăsurată, un monstru. Mă şi 
închipuiam într-o zi de potop, refugiat pe cel mai înalt turn, 
iar capul abia îmi ieşea din apă, lăsat pradă tuturor 
animalelor marine. Crabul era deodată terestru şi lăsat pe 


25 Una dintre denumirile crabului în limba franceză este aceea de 
„dormeur”, termen care are şi sensul de somnoros. (N. t.) 


450 


mâna unui pământean. În alte zile, marea fiindu-i foarte 
aproape, îi simţea prezenţa cu vârful perişorilor lui vibratili, 
şi nu se temea de nimic. În zilele de reflux, trebuia să 
aleagă între frică şi obiceiuri, ca un locuitor al Muntelui 
Peleu care preferă să rămână în casa lui, în pofida trezirii 
vulcanului. Simpla dorinţă de a prinde (şi nu de a ucide, dar 
cum să prinzi fără să ucizi când vine sorocul?) pe care o 
simt atât de puternică la vederea unui fazan n-ar fi fost de 
ajuns ca să mă reped asupra acestei fiinţe pe care n-o pot 
numi  „somnoros” într-atâta este, dimpotrivă, trează, 
vibrând la nesfârşit, împărţită între dorinţa de a fugi şi 
reflexul de a ciupi, de a distruge masa asta duşmănoasă, 
pe care o desluşeşte cu ajutorul a o sută de ochi 
elementari, neobişnuiţi cu soarele. Dar îmi era foame şi am 
văzut deodată că animalul se închide, se ghemuieşte, dur 
ca o chiflă de ţară a cărei dimensiune o şi are. Poziţia mă 
avantajează, el era în gaura lui şi nu putea ieşi decât cu 
faţa la mine, dar eu nu îndrăzneam să întind o mină spre 
universul ăsta de muşchi şi de carapace. Trebuia să mă 
slujesc de un instrument, ca să-l fac mai întâi să muşte (o, 
viclenia oamenilor!). Atât de departe de casă, n-aveam 
decât caraghioasa mea plasă de prins creveţi. Cu riscul s-o 
distrugă, am întins-o spre el, ţinând în pumnul închis băţul 
de lemn cu care scormoneam după creveţi şi asediindu-l 
astfel în vizuina lui. A muşcat numaidecât şi a înaintat în 
plasă. Nu vedea cursa, era victorios. Am ridicat plasa şi s-a 
pomenit că pipăie un al treilea element, aerul. Nu mai 
îndrăznea să se mişte, să iasă din buzunarul plasei (unde 
nu l-aş fi putut ţine împotriva voinţei lui) şi să rişte să cadă 
de la înălţimea umărului meu pe nisip sau pe stânci. Nu-l 
vedeam, îi simţeam greutatea transmisă prin minerul 
plasei. Durerea pricinuită de contactul os-lemn nu avea 
însemnătate. Stomacul meu dorea să fie de zece ori mai 
mare. Atunci aş fi semănat cu furnicile acelea care târăsc o 
pradă uriaşă şi care îşi trag puterea din lăcomia şi 


451 


imensitatea dorinţei şi a energiei lor. 

Am dat fuga pe scara descoperită duminică 20 martie, 
acum cinci luni (am simţit îndată că îmi îngheaţă 
membrele, petrecusem aproape o jumătate de an de 
singurătate şi de nebunie şi concediul care avea să se 
sfârşească şi umbrele amenințătoare care se iveau de 
pretutindeni, iar eu mergeam ducând la capătul unui băț pe 
acest Cancer pagurus pe care aveam să-l ucid şi să-l 
înfulec. Cum de nu vezi că viaţa-i frumoasă şi sălbatică, 
ciudată, blândă, disperată, sublimă, aproape imaginară?). 
Ajuns pe podiş, m-am silit să merg încetişor, ferm şi mi s-a 
părut că greutatea crabului pe umărul meu sporeşte de 
parcă acesta, înțelegând că-i condamnat, mergea la 
execuţie în pasul lent şi solemn al călăului. Am ajuns la bila 
de agată şi am privit împrejur. 

Şi te-am văzut încă departe pe mare, pe tine, adică pe 
Cesar-Alexandre, târând-o după el pe D&/ie. Eram ca un 
şoarece prins în cursă, care vede pisica apropiindu-se: 
simţeam o frică şi o surescitare ciudate. Aveam o jumătate 
de oră ca să mă ascund, sau să cobor în port, să mă 
bărbieresc, să mă spăl şi să mai scriu povestea marelui 
crab. 

Am vrut mai întâi să-i dau drumul. Timp de o clipă m-am 
gândit să-l arunc în mare de pe înălţimea falezei vestice, 
dar crabii nu sunt făcuţi ca să plonjeze de la cincizeci de 
metri. Am hotărât să-l duc pe stâncile lui, în goană şi 
râdeam dar totodată muream de frică în timp ce coboram 
scările alergând. l-am regăsit gaura care avea să fie 
acoperită iarăşi de apă. Trebuia să mă grăbesc. Am pus. 
plasa pe jos şi m-am aşteptat ca, trezindu-se, în sfârşit, 
„somnorosul” s-o ia la goană, dar, deşi îşi manifesta 
agitația prin dansul cililor vibratili, rămânea în continuare 
zdravăn agăţat. Am vrut să-mi iau plasa şi am scuturat-o; 
crabul nu-i dădea drumul, crezându-se tot învingător. L-am 
lăsat cu victoria lui cu tot. Apa îi lingea carapacea; cărnurile 


452 


lui, hrănite de un sânge albastru, regăseau mângâierea 
divină a mării. Eu am şters-o uşor, cu barba şi părul 
fluturând în jurul celei mai slabe feţe pe care o avusesem 
vreodată. Am continuat să alerg urcând scările, pe podiş, 
până la bila de agată. Cele două iahturi erau acum foarte 
aproape şi am făcut semne fluturând braţele. Mi s-a părut 
că cineva îmi răspunde, dar o şi luasem la fugă spre casă. 
Am îmbrăcat un tricou marinăresc şi pantalonul meu prea 
larg pe care l-am legat cu o sfoară. Mi se făcuse frig 
deodată. Îmi mai rămâneau câteva secunde ca să alerg la 
locul întâlnirii. Am aşteptat lângă dragonieri. Mi-am mai 
închipuit că o să-ţi faci apariţia împreună cu C, cu 
Stéphanie Ullström, Gisele, Dorothea, Marthe Loualch, dar 
nu ştiam dacă asta o să se întâmple la cotitura drumului în 
formă de S, sau în pragul casei unde ajungea subterana. 

Ai venit pe drum singur. Ţi-am auzit mai întâi pasul (nu 
se simţea nicio adiere de vânt. Era poate singura zi a anului 
cu vânt de forţa 0, iarba stătea dreaptă, drapelele atârnau, 
dar nu erau drapele. M-am gândit, într-adevăr, la un drapel 
atârnând: îmi aduceam culorile). Apoi ţi-am zărit capul pe 
deasupra zidului scund. Trupul meu a făcut un salt 
înăuntrul lui, o dedublare, un zbor nemişcat. Nu mă 
clinteam nici măcar cu un deget. Ai pus piciorul pe terasă şi 
ai întors capul spre mine. Ai rostit îndată: „Prietene”, cu un 
glas egal, fără vreo intonaţie deosebită, foarte repede, ca 
să mă linişteşti. Pe urmă ai zis „Oh!” Un „oh!” plin de toată 
mirarea, de toată veselia şi de toată mila. Şi am văzut în 
ochii tăi cum arătam: slab. murdar, bărbos, cu ochii 
înfundaţi în orbite, cu obrajii supţi, arşi de soare, în 
aparenţă calm, în timp ce trupul meu începuse să sară 
înăuntrul lui. Ai mai spus: „lartă-mă”, iar eu am încercat să 
vorbesc, dar nu izbuteam. Cuvintele îmi explodau în minte, 
înainte de a se forma. Vorbele pe care voiam să le rostesc 
erau: Fericire! Frăţie! Blândeţe! toate vorbele pe care am 
învăţat să le socotim un pic cam caraghioase şi pe care nu 


453 


izbuteam să le exprim, fiindcă nu eram încă sigur că pot fi 
rostite fără primejdie. 

Stăteam aşa amuţit, nu rănit, ci lipsit de apărare. 
Nesfârşit de lipsit de apărare, ca atunci când eşti sărac, 
singur, bolnav, murdar, bătrân, urât, mizerabil şi ţi-e frică, 
şi te temi de un cuvânt-săgeată, de un cuvânt-otravă. 

Te-ai apropiat încetişor, ca şi cum eram un animal 
sălbatic temător şi, am văzut un fel de lacrimi ivindu-se în 
colţul ochilor tăi, fără să se prelingă, fără să-ţi curgă şiroaie 
pe obraji. Ochii tăi erau lichizi şi înceţoşaţi. Repetai 
încetişor cu un glas care aproape nu se auzea: „Prietene, 
prietene...” încă nu era vorba de mine, ci putea fi şi 
omenirea întreagă pe care o reprezentam pentru o clipă. Şi 
pe urmă ai spus: „Gilles!” şi am tresărit. Eu eram, dar nu 
mai eram eu. Nu mai eram acel Gilles. Şi tu ai priceput, 
fiindcă nu mi-ai mai spus aşa. Ai rostit: „Sunt sigur că ai 
înfulecat totul şi crăpi de foame”. Şi cuvintele astea 
obişnuite erau ca un soare. Tot nu puteam vorbi. Râdeam, 
mă întorceam la viaţă, aici măcar n-aveam timp să te 
privesc. Nu îndrăzneam. Mă temeam că sunt caraghios în 
prietenia mea născândă şi de acum atât de veche pentru 
mine. 

Ai adăugat: „Pe vas am tot ce trebuie, pregătesc eu ceva. 
Peste o jumătate de oră e bine? In sfârşit... îndată ce o să 
vrei...” Şi ai făcut stânga-mprejur aproape milităreşte, 
vreau să spun net, fără stinghereală, fără să te umfli în 
pene cu superioritate, fără măcar să te gândeşti, sunt sigur, 
„cât de bun sunt!” Pur şi simplu era vădit pentru tine că 
puteam avea o oarecare dorinţă de a-mi curăța pielea. 

Fireşte, asta am şi făcut. Cada cu labe de grifon s-a 
umplut foarte repede. În vremea asta îmi tăiam cu foarfeca 
tot ce puteam din barbă, lăsând-o la dimensiunile la care 
ajunsese în câteva zile. Ah! Cum mă ungea apa, ce 
temperatură reglată cu precizie, ce hidratare minunată! Nu- 
mi mai venea să ies de acolo. Ah! Ce plăcut rădea lama 


454 


pielea spălată, săpunită, clătită, unsă cu spumă de ras, cum 
mi se părea că anii se dau în lături, ce impresie de înnoire, 
de prospeţime, de tinereţe aveam... lar când m-am smuls 
din cada asta plină de spumă dubioasă, ce nou eram! M-am 
spălat pe cap, m-am uscat cu patru prosoape şi m-am 
pieptănat cu zece degete. Mi-am pus singurele mele haine, 
murdare, prea mari, care atârnau pe mine, dar asta n-avea 
nicio importanţă şi am coborât spre Cesar-Alexandre. 

Tot îmi mai era teamă, o teamă care mă crispa şi în 
acelaşi timp uşor ameţitoare, al cărei conţinut încercam să-l 
cunosc. Ştiam că vrei să fii prietenul meu, deci că mă 
socoteai demn să fiu. Eu te consideram desăvârşit: mă 
temeam fără îndoială că cele două înţelegeri ale noastre 
stabilite dinainte n-o să se articuleze în mod spontan. Prea 
multă pregătire şi prea multă admiraţie de la distanţă... Aş 
fi preferat mirarea unei întâlniri întâmplătoare, iar apoi 
reflecţia. Dar întâlnirea întâmplătoare o avusesem de două 
ori cu insula ta, cu tine care mă luai drept un navigator 
neexperimentat. lar ţie îţi dădusem esenţa mea fixată, 
stabilită, lunga şi totodată prea scurta mea mărturisire- 
pledoarie şi amintirea unui bărbat ruşinat şi tainic totodată. 

Haide, trebuie să uit totul şi să mă îndrept spre tine cu 
mintea golită. Am golit-o, într-adevăr, printr-un efort uriaş. 
lar când am trecut pasarela lui Cesar-A/exandre, am 
devenit, în sfârşit, cel care eram, un om insondabil şi 
transparent. 

Fireşte, detestam vasul ăsta. 

Închipuie-ţi ce poate reprezenta pentru un profesor 
universitar care nu are nimic pe lume, decât un vas vechi şi 
putred cu pânze, faptul că pune piciorul pe un Tigre C. 42. 
Te suportam proprietar al insulei, al casei de pe insulă, 
mare fotograf. Cesar-Alexandre era prea mult în viaţa ta, 
un fel de sfidare, un capriciu al cărui preţ îl ştiam cu 
precizie. Aveam să pun piciorul pe puntea din lemn de teck 
lăcuit în alb, mângâind cu mâna plexiglasul colorat. Fără să 


455 


pot uita că monstrul ăsta reprezenta salariul meu pe zece 
ani, ceea ce era, fireşte, meschin şi caraghios din partea 
mea şi mă marca întocmai ca pe un proletar gelos şi cu atât 
mai mizerabil cu cât el (eu...) nu putea concepe nici cea 
mai mică dobândire de avere (decât prin câştig la loterie, 
curse de cai, loto, dubioasă trinitate de speranţe 
înşelătoare). Toate gândurile astea, greoi şi îndelung 
traduse în cuvinte, se manifestau printr-o simplă contracție 
musculară, prin refuzul de a admira, prin ghemuirea întregii 
fiinţe, ca să ofere o suprafaţă mai mică. 


Am ciocănit la uşa apartamentului. Ştiam dintr-un catalog 
că tipul C. 42 e mobilat în stil futurist italian. Mă 
cutremuram dinainte. Mi-ai spus să intru şi am izbucnit în 
râs de plăcere, înainte de a-mi da seama că eşti mai mult 
snob decât parvenit: intrasem într-o sufragerie stil Henric al 
ll-lea. M-am aşezat pe un jilţ sculptat, tapiţat cu piele 
lucrată în „repousse”. Puteam uita cu totul iahtul, dar nu 
insula care se vedea prin perdeaua de fileu cu motive 
reprezentând îngeraşi. 

Primele cuvinte le-ai rostit ca să-mi vorbeşti de Akakia şi 
poeții minori şi de Reformă şi ortografie. Ţi-a plăcut în mod 
deosebit titlul. iți părea tare rău că n-ai putut găsi, deşi ai 
căutat-o, Marii autori de acrostihuri. Eram cam mirat de 
atâta solicitudine. Atunci ai vorbit atât de bine despre poeţii 
cei mai puţin cunoscuţi din dragul meu veac al XVI-lea, 
încât am fost uimit de eforturile pe care le făceai ca să-mi 
placi. Eram înduioşat şi cam stânjenit. Voiam să fiu sigur că 
te interesezi într-adevăr de Tahureau sau Bertaut, că ai citit 
îndelung şi în chip savant D&/ie (unul dintre cele mai 
frumoase poeme franceze, spuneai). Mai aveam încă 
îndoieli şi puteai să mă flatezi, ca să mă jupoi mai bine 
după aceea. Stăteam mut, în ciuda dorinţei mele de a 
răspunde. Ai tăcut; m-ai privit într-un mod răscolitor, ca un 
fotograf, aş zice mai curând ca un instantanist. Sesizai 


456 


instantaneu fiecare dintre sentimentele care mă 
străbăteau. Citeai în mine; la urma urmei poate că îţi 
dădusem cheile potrivite. Incepeam să mă gândesc că 
Valery se înşelase. Şi ideea asta simplă mi-a dat curajul să 
vorbesc pe tonul cel mai egal, cu o blândeţe şi o putere de 
convingere pe care nu credeam să le am. L-am citat 
aproape exact pe Valery şi te-am întrebat dacă sunt cu atât 
mai fals şi mai fantastic, cu cât povestirea mea apărea mai 
exactă şi mai completă. Mi-ai răspuns îndelung: 

— Valery nu te-a citit; dar accept ceea ce spune despre 
„ţintă”. Tu ai întâlnit raiul pe insula asta şi în casă. Eu eram 
primul ocupant. Partea criminală pe care o avem toţi în noi 
te-a făcut să-ţi închipui nişte combinaţii întortocheate şi 
mârşave ca să mă goneşti de aici. Am admirat faptul că îmi 
mărturiseşti. T? e urmă ai făcut totul, chiar şi lucruri 
primejdioase, ca să fii în preajma mea şi să mă cunoşti, dar 
cred că n-ai ajuns prea departe. E vina mea. Nu 
prevăzusem că o să vii şi n-am scris nicio pledoarie ca să- 
mi justific viaţa. Cred că ştiu ce fel de personaj 
contradictoriu eşti şi nu aştept nimic de la tine, fără să 
aştept şi contrariul. Eşti entuziast şi te aprinzi uşor, dar 
totodată eşti şi depresiv. Nu-ţi place, aşa cum nici mie nu- 
mi place, să ţi se spună „simte-te ca la tine acasă”, dar 
trebuie să înlătur obstacolele. Vin pe Albatros din copilărie, 
ştii asta la fel de bine ca mine. Am făcut aici înaintea ta 
milioane de paşi, am respirat de milioane de ori mai mult Şi 
în aceşti ultimi ani, aşa cum ai observat, insula a devenit 
mai curând un refugiu, ceea ce este, ştii şi tu, un fel de rai. 
Sunt de acord să împart refugiul ăsta cu tine. Nu te zbârli! 
Nu spun asta în calitate de proprietar, ci de prim ocupant, 
aşa cum e un animal pe teritoriul lui. 

Singura primejdie care ne ameninţă este ca, spunându- 
ne totul dinainte, eu fără voie iar tu conştient, să nu 
străbatem mari prăpăstii de tăcere. Am trişat cu poezia ta 
din secolul al XVI-lea, o cunosc foarte slab, abia am studiat- 


457 


o, şi ştii unde? În apartamentul tău de la Rennes a cărui 
cheie am găsit-o, mulţumită ţie, sub colţul din dreapta al 
ştergătorului, lângă uşă. Am citit toate actele tale, am 
descoperit cămăşile murdare de care vorbeai. În afara 
cărţilor pe care le-ai scris (mă întreb de ce autorul Marilor 
autori de acrostihuri nu are nici măcar un exemplar din 
cartea asta acasă), am citit sau răsfoit aproape toate cărţile 
tale de referinţă. 

Intenţionez să scriu o lungă pledoarie ca să mă ierți 
pentru violarea asta de domiciliu. Tu m-ai făcut să înţeleg 
că poţi face orice şi explica orice; este o chestiune de forţă 
vitală. Din pură răutate nu te-am lăsat să mori de foame 
(mă gândeam că o să chiverniseşti cu mai multă 
înţelepciune cantitatea uriaşă de provizii pe care ţi-o 
lăsasem). Dacă am plecat tăârând-o după mine pe De/ie, am 
făcut-o şi ca să am vreme să-ţi citesc povestea şi să 
reflectez, avându-te la îndemână. Incă nu mă gândisem să 
intru în apartamentul tău prin efracţie, aşa cum mi-ai 
sugerat chiar tu. M-am oprit la Roscoff, la Marthe, care a 
binevoit să-mi închirieze o cameră în afara circuitului 
comercial, la mansardă. Am citit, fără să fiu tulburat de 
zgomotele îndoielnice ale casei. Am citit încet, întorcându- 
mă mereu înapoi. Ceea ce m-a izbit a fost transformarea 
continuă a personajului tău. Cel care a pus piciorul pe chei 
luni 14 martie nu seamănă cu cel care studiază taloanele 
cecurilor mele a doua zi la ora patru, descoperă bila de 
agată la şase, se duce s-o vadă pe Marthe, apoi ghiceşte în 
mod uimitor, duminică, ce-i cu podul şi se încrucişează cu 
mine pe mare luni. Am citit povestea în opt zile, încetişor, 
într-o stare de surescitare crescândă, dar poate că ai vrea 
să ştii cum în reacţionat sosind pe insulă luni 21 martie şi 
găsind scrisoarea ta? Şi cum am trăit aşteptându-te trei 
luni? 

N-am răspuns. Îmi era într-adevăr teamă că după toate 
explicaţiile astea n-o să mai avem nimic să ne spunem. 


458 


Ceea ce mă interesa în clipa aceea era iahtul lui - univers 
de batjocură. Oare de ce îşi bătea joc în asemenea măsură 
de sine însuşi şi de gusturile sale? Ar fi transformat o 
maşină Rolls-Royce în coteţ ambulant de iepuri? l-am pus 
întrebarea asta destul de prostească; erau aproape primele 
mele cuvinte. 

— Nu, a spus el, n-ai înţeles, iepurii sunt vii, miros urât şi 
fac murdărie. Imi plac mobilele astea adevărate, în stil 
Henric al lIl-lea, care erau complet moarte; îmi dau o 
senzaţie de linişte. Nu mi-ar plăcea să se vadă de la postul 
de pilotaj. Când conduc vasul nu văd decât liniile lui pure şi 
marea. Nu pricep ce te enervează la vasul ăsta. Ba da! 
Preţul lui, fiindcă mi-ai studiat facturile. Nu eşti mulţumit de 
relaţia mea cu banii? 

Tot nu voiam să vorbesc, dar trebuia să răspund. Am 
ridicat din umeri zâmbind. 

— Asta fiindcă tu n-ai? Şi o să te gândeşti întotdeauna că 
eu am şi tu nu? Ai vrea să fiu la fel ca tine? 

Aveam mii de întrebări să-i pun, dar prima care mi-a 
venit pe buze a fost: 

— De ce mă tutuieşti? 

Mi-a răspuns îndată, avântat: 

— Fiindcă eşti prietenul meu. Tu nu poţi? 

Am vorbit ceva mai mult: 

— O să pot, dar mai întâi trebuie să scriu ce s-a 
întâmplat. Am început un nou manuscris care începe în 
clipa în care ai luat-o pe Délie. Incă nu-i prea gros, are abia 
patruzeci de pagini, e pe două luni. 

A înţeles că trăiam prin scris şi că pierdusem contactul cu 
oamenii. 

— Mai întâi mâncăm, eşti tare slab. 

S-a ridicat şi a intrat în camera mică de alături. Era lat în 
spate. Mă simţeam cuprins de un sentiment de prietenie, 
dar trebuia să-mi urmez calea şovăielnică, imaginaţia, şi să- 
mi las micile hachiţe să dispară. Ceea ce îmi dădea 


459 


încredere era faptul că ştia totul despre mine. Nu ştiu de ce 
i-am strigat: 

— Ai iubit-o pe Carole? 

S-a întors spre mine, ţinând în mână o furculiţă mare: 

— Am văzut-o! Treceam prin Dinard acum cinci 
săptămâni, în drum spre Rennes, la tine. Am găsit hotelul 
părinţilor ei; ea citea în grădină cartea Deasupra vulcanului. 
Îmi place mult, dar o prefer pe Olivia. 

— O iubeşti pe Dorothea? 

— Da, o iubesc. O să mergem s-o vedem împreună, dacă 
vrei. Din cauza ta, n-am întâlnit-o anul ăsta. 

Amestecam astfel fetele din viaţa mea cu femeile dintr-a 
lui, şi le iubeam pe aceleaşi. Începeam să încetinim 
schimbul de informaţii, ca oamenii care au vreme pentru 
asta. Era ora mesei. Se gândise că trebuie să doresc mai 
întâi şi întâi un antricot uriaş. El mânca un cotlet mic de tot. 

— Asta ca să-ţi ţin tovărăşie, a spus el, nu mi-e foame. 

Mă privea înfulecând bucăţi mari. Viaţa se întorcea în 
mine. Auzeam de departe glasul tatălui meu: „Mestecă 
odată! înfuleci pe nemestecate!” Mă liniştisem deodată şi 
mă aşezasem bine la masa în stil Henric al II-lea. Am atacat 
o salată cu lămâie (atenţie la scorbut) şi un măr. 

— Nu mai capeţi nimic că te îmbolnăveşti. O să mănânci 
mai bine deseară. 

— O să scriu, i-am spus. O să vezi ce cred despre 
dumneata. 

— Şi când voi fi citit cele patruzeci de pagini ale tale, o să 
fim la zi, la acelaşi nivel cu timpul. 

— Mi-ar plăcea să mai scriu în fiecare zi povestea fiecărei 
zile. Dumneata ai scris în carnet. Îmi place carnetul 
dumitale cum nici nu-ţi poţi închipui. 

Eram pe cale să plec făcându-i complimentul ăsta sincer, 
când am adăugat: 

— Aş vrea să mă instalez într-un loc din casă unde să nu 
te stânjenesc. Nu ştiu ce obiceiuri ai. 


460 


— Sunt un om fără obiceiuri. 

Intors acasă, m-am aşezat la biroul tău şi am scris: 

„Am descoperit un crab uriaş sau pagur (astea sunt, 
împreună cu aceea de „somnoros”, denumirile lui Cancer 
pagurus)...” toată povestea crabului uriaş şi a întoarcerii 
tale pe insulă. Nu mi-a fost greu. 

„Nimic nu-i mai frumos decât ceea ce începe...” Acum că 
ai terminat de citit, ai o oră ca să descoperi sau să-ţi 
aminteşti autorul acestei fraze-aforism. E poet, nu-i francez, 
mai curând ceh, de expresie germană. A iubit-o pe Lou 
Andreas Salome (şi eu, din fotografii, o să-ţi povestesc, asta 
s-a întâmplat undeva foarte departe) şi are un K în nume. 

De fapt, de unde vine numele Mattius? Asta-i prima din 
cele o sută de mii de întrebări pe care am să ţi le pun... 


Sfârşit 


461 


JACQUES PERRY (născut în 1921) a publicat în peste 
treizeci de ani de activitate literară un număr impresionant 
de romane. 

De la primul sau roman, La Mauvaise chasse (1947), 
carte de o scriitură clasică, solidă, continuând cu L'Amour 
de rien (Premiul Theophroste-Renaudot 1952), cu Vie d'un 
païen (Premiul Librarilor 1966), cu alte volume distinse cu 
premii importante, Jacques Perry a evoluat spre un 
modernism de bun gust, introspectiv şi erudit, care 
proclamă, ca şi în Insula altuia, dragostea lui față de 
oameni. 


462