Pascal Bruckner — Hotii de frumusete

Pascal Bruckner 
Hoţii de frumuseţe 


„Într-o seară, am luat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a 
părut amară. - Şi am ocărât-o." 
Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern. 


Prolog 


Tocmai aprinsesem plafoniera şi observasem, în oglinda 
retrovizoare, apariţia unui rid în colţul ochiului stâng, când maşina a 
derapat. Helene a apăsat adânc frâna, contravirând. Lanţurile nu mai 
muşcau. Am scos un țipăt, maşina s-a aşezat de-a curmezişul 
drumului şi s-a înfundat într-un morman de zăpadă. Era şapte seara, 
se înnoptase, ninsoarea cădea abundent. 

Ne întorceam dintr-o vacanţă la ski în Elveţia, o staţiune 
cunoscută. Urăsc totuşi muntele, doamnă doctor, şi încă şi mai mult 
frigul ce te pătrunde. Te taie. Dar Helene, preocupată de educaţia 
mea, ţinuse să mă inițieze în acest sport şi să-mi ofere pe tavă 
măreţia Alpilor. Culmile lor zimţate, aroganţa lor minerală mă 
striviseră. Aceşti judecători de piatră nu au nici o indulgență; 
creştetele lor sunt totdeauna prea înalte, prea ascuţite, întregul 
munte este doar o pedeapsă administrată oamenilor de către natură 
spre a-i umili. Vreme de opt zile îndurasem temperaturi polare, era 
sfârşitul lui ianuarie, şi, echipat ca un cosmonaut, mă lansasem pe 
piste îngheţate a căror diferenţă de nivel mă înspăimânta. Seara, mă 
întorceam frânt la hotel, cu obrajii şi nasul stacojii, cu degetele 
paralizate de degeraturi. Helene, în schimb, jubila; o fermeca ceea ce 
îi sperie pe cei mai mulţi: furtunile, schimbările bruşte de 
temperatură, pantele vertiginoase. Abia dacă dormea noaptea, la 
nouă dimineaţa era pe skiuri, cobora cu graţie, stârnind jerbe de 
pulbere albă care scânteia în soare şi seara mai voia să se ducă să se 
şi fâţâie prin discoteci. Altitudinea o entuziasma. Mă implora: „Lasă-te 
cucerit de măreţia locurilor. Suntem în Elveţia, națiunea prin 
excelenţă maternă, ţâţa Europei care împrăştie de jur împrejur miere, 
ciocolată şi torente de lapte. Fă-ţi provizii de forţă şi sănătate." Nu 
încercasem s-o contrazic. Dar după o săptămână, sătul de aerul pur şi 
de sublim şi simțind că până şi zurgălăii de la sănii îmi deveniseră de 
nesuportat, am implorat-o să ne facem bagajele şi să coborâm spre 
şesurile mai ospitaliere. 

Helene îşi luase maşina. Nu avusesem nici o obiecţie, eu nu 
şofez. Era o frumoasă jucărie cromată, cam extravagantă, un amestec 
de fluiditate şi forţă, una dintre acele maşini nemţeşti, doar piele 
suplă şi lemn de nuc, care nu rulează, ci înghit drumul. Helene îi 
adăugase câteva accesorii şi, trântit în scaunul meu, cu ochii pe 
jumătate închişi, în faţa bordului luminat, savuram confortul unei 
cabine de pachebot. Torsul motorului mă legăna. In ziua aceea, în loc 


să ne întoarcem direct la Paris, hoinăriserăm, în ciuda vremii 
execrabile, întârziind la Lausanne pe dinaintea vitrinelor bogate, 
vizitând vreun muzeu, vreo capelă. Helene nu se resemna să 
părăsească Elveţia pe care o adora, unde, în copilărie, fusese dată la 
şcoală. Lacul Leman devenise o mare băltoacă verde care înghiţise 
Alpii şi doar un pescăruş, tăind valurile, punea o pată de lumină. Pe la 
jumătatea după amiezii, apucată de o toană, Helene părăsise 
autostrada, cotind spre munţii Jura. Ţinea s-o ia pe acest drum de 
hoinăreală ca să prelungească atmosfera de vacanţă. Am lăsat-o în 
voia ei. Aşa era obiceiul între noi. Helene se ocupa de detaliile 
materiale şi de tot restul. Eram bronzat, ca toţi schiorii, cu un strat de 
bună dispoziţie factică sau mai degrabă eram rumeniţi, arşi de soare, 
cu cercuri albe în locul ochelarilor şi cu obrajii violacei. Ne întorceam 
ducând în portbagaj o valiză plină de oxigen pe care Helene se 
pregătea să-l respire în doze mici la Paris. 

Imi aduc aminte de ardezia neagră a unui iaz sub un cer 
plumburiu. O rază a străpuns pentru o clipă grămada de nori, 
aruncând o pată de lumină sidefie şi aproape numaidecât a început să 
cadă zăpada. Indiferentă la intemperii, Helene conducea în viteză, cu 
radioul dat să-ţi spargă urechile, casete cu Jimmy Hendrix, Curtise 
Mayfield, John Lee Hooker, hărmălaia asta mă asurzea. Bătea pe volan 
ritmul, reluând refrenul. Helene era înnebunită după două lucruri: 
muzica neagră americană şi înregistrarea convorbirilor cu ajutorul 
unui dictafon pe care îl branşa pe neaşteptate. O făcea să râdă în 
hohote să se reasculte, să capteze automatismele, inepţiile spuse în 
timpul unei mese sau al unei întâlniri. Maşina devora obstacolele, 
transforma drumul într-un covor de cauciuc. Ghemuit în scaunul meu, 
cu retina ulcerată de ninsoare, moţăiam în pofida vacarmului. Helene 
a dat radioul mai încet şi m-a rugat să fiu atent la atmosfera de 
graniţă, acele zone de schimbări şi de tensiuni, unde o cultură abia se 
schiţează, o alta se estompează. l-am replicat că, sub această aversă 
albă, nimic nu deosebeşte o ţară de alta şi că iarna nu are patrie. Lao 
benzinărie, un pompist degerat ne vânduse lanţuri şi ne sfătuise să 
facem cale-întoarsă, din prudenţă. Helene îi răsese în nas, eu îi 
admirasem bravura. Vama elveţiană şi franceză, o cochetă clădire 
comună, cu obloane de lemn albastru, era închisă. Drumul suia, 
virajele veneau unul după altul, tot mai abrupte. Brazi înalţi, 
fantomatici, ne încadrau ca un cordon de soldaţi cu mâneci prăfuite. 
Detest aceşti arbori gregari, care nu ştiu să stea decât în grupuri, ca 
lupii. Ninsoarea haşura peisajul, se învârtejea în fascicolul farurilor şi 
curând tăbliţele indicatoare fură acoperite. Ţâşneau din negură nişte 
repere, atât cât să ne dăm seama că acolo fuseseră borne, săgeți, 
nume de sate. A devenit repede evident că ne rătăciserăm şi că 
mergeam pe bâjbâite. 


În ciuda puternicelor blocuri luminoase, farurile albe nu 
străpungeau ceața. O mare lăptoasă albea formele, înmuia unghiurile, 
voala chiar şi traseul drumului. De mai multe ori, în ciuda lanțurilor, 
roţile patinaseră. Helene se străduia să menţină direcţia, mergeam în 
zig-zag şi nu îndrăzneam să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă ne- 
am fi întâlnit cu altă maşină. l-am sugerat să ne întoarcem, Helene m- 
a făcut poltron şi acest calificativ m-a liniştit. Dar majestuoasa 
limuzină gâfaia pe pante ca o doi-cai putere vulgară, în fine, ajunsă la 
capătul forţelor, a derapat, a deviat brusc şi s-a oprit. Helene a 
încercat zadarnic să ambreieze din nou, vehicolul nostru nu mai 
răspundea. Eram blocaţi. Helene s-a dat jos, a început să danseze sub 
ninsoare, a luat un pumn de zăpadă, l-a frământat şi l-a zvârlit spre mine 
(„Benjamin, o să ne petrecem noaptea aici, în mijlocul vijeliei: e 
minunat"). Helene, peste care sufla încă entuziasmul înălțimilor, era 
euforică: chema vijelia ca s-o sfideze. Mi-am mai examinat încă o dată 
ochii la lumina plafonierei. Nu încăpea îndoială, ridul ăsta nu fusese 
aseară aici, apăruse peste zi. Viaţa grevase pe pielea mea un nou 
stigmat. Dar acum, perspectiva unei nopţi albe în automobil mă 
înspăimânta: trebuia să dorm cu orice preţ, să şterg această 
cicatrice indecentă. Rafale de vânt ne zgâlţâiau, muntele ne învăluia 
de jur împrejur ca o cămaşă de noapte. 

Helene şi-a venit repede în fire şi m-a convins să mergem după 
ajutoare. Jimmy Hendrix şi cascadele lui de acorduri euforizante nu ne 
mai erau de mare folos. Eram încălţat cu ghete îmblănite, îmbrăcat cu 
un hanorac solid. Am luat câţiva biscuiţi şi o lampă de buzunar care 
abia dacă-mi lumina picioarele. Helene avea să mă aştepte la căldură: 
rezervorul era plin, motorul putea să mai huruie câteva ceasuri. M-am 
înfundat în beznă, biciuit de vânt. Imi era ciudă pe mine că 
declinasem oferta Helenei, care propusese să se ducă ea în locul meu, 
şi blestemam convenţia absurdă după care bărbatul preia toate 
riscurile; în fond, ea ne vârâse în încurcătura asta, cu încăpăţânarea 
ei de copil răsfăţat, lacom de imprevizibil. Zăpada nu era moale, tăia 
ca sticla: fiecare fulg era un pumnal care îrni jupuia obrazul, frigea 
înainte de a se topi. Nu înfruntasem niciodată vreo primejdie, în afară de 
aceea de a trăi, care era prea destul ca să mă sperie, înaintam din 
greu, cu răsuflarea tăiată, izbindu-mi una de alta mănuşile cu un 
deget ca să mă încălzesc, încercam să mă orientez urmând linia neagră a 
răşinoaselor ce mărgineau drumul, îmi făceau un cordon de onoare, 
evocând nişte grooms care purtau bagaje tăcuţi: meseria lor era să 
primească zăpada. Uneori o rafală le clătina crengile, grămezi de 
pulbere albă cădeau în vrac pe pământ. Fredonam ca să-mi dau curaj; 
vocea abia îmi ajungea la auz. Singurul zgomot perceptibil era acela al 
cristalelor adăugându-se la cristale. 

După o vreme, obişnuindu-mă cu întunericul, am remarcat în 


subarboret, la dreapta, un soi de drum carosabil şi am luat-o pe acolo. 
Mă scufundam în troienele ridicate la rădăcina copacilor şi după 
câteva minute transpirasem, cu răsuflarea tăiată. A trebuit să merg 
astfel, clătinându-mă şi căzând, minute lungi, în luminişuri, printre 
copaci, se iveau stânci, ca nişte pietre de mormânt încremenite de 
ger. Pierdut cum eram în această întindere albă, îmi veneau în minte 
idei îngrozitoare: aveam să dispar în vreo viroagă, atacat de o fiară 
sălbatică. Ce imbecil îndrăznise să afirme că planeta se încălzeşte? 
Zăpada înăbuşea pasul, asurzea universul. În sfârşit, mi s-a părut că 
zăresc în depărtare fulgerul mărunt al unei lumini care a dispărut 
numaidecât. Am alergat, m-am întins la pământ de vreo două ori, cât 
eram de lung. Pe măsură ce mă apropiam, desluşeam contururile 
unei ferme pe jumătate îngropată în pământ, o singură fereastră la 
etajul întâi lăsa să se filtreze o lucire. Făceam semne patetice cu lampa 
de buzunar. Am urcat un şir de trepte, evident de curând măturate, şi am 
bătut la uşa de la intrare. 

— Vă rog, e cineva aici? Ajutaţi-mă, m-am rătăcit. 

N-a venit nici un răspuns. M-am dat înapoi şi am continuat să 
strig cât mă ţineau puterile. Lumina de la primul etaj, pe care o 
văzusem aprinsă, era acum stinsă. Uşa nu avea nici clopoțel, nici 
sonerie, nici ciocănel. Am luat-o de-a lungul fațadei întunecate a 
clădirii, spărgându-mi plămânii („Ajutaţi-mă, am avut o pană pe 
drum cu soţia mea, vă rog"). Vorbele mele mureau, abia rostite, 
înăbuşite de vijelie. Cineva mă spiona din interiorul clădirii şi refuza 
să-mi deschidă. Pipăiam pereţii ca un păianjen, încercând să-mi dau 
seama de amplasamentul încăperilor, adulmecând aerul ca să simt 
vreo prezenţă omenească. Mă ridicam în vârful picioarelor dinaintea 
fiecărei ferestre, dar obloanele trase mă împiedicau să desluşesc 
ceva. Am devenit atunci persuasiv şi, cu mâinile făcute pâlnie la gură, 
mi-am povestit cu voce tare păţania. N-am trecut cu vederea nici un 
amănunt, declinându-mi identitatea şi vârsta, precum şi pe cele ale 
Helenei; am spus chiar ce marcă de maşină avem, ba şi numărul plăcii 
de înmatriculare. Voiam să le dovedesc că nu aveau de ce se teme. 
Ciudat sentiment să vorbeşti în plină noapte cu o casă tăcută. 

Speriat de propriul meu solilocviu, am renunţat, nu fără să 
blestem egoismul proprietarului care mă văzuse şi se ascundea. Eram 
îngheţat, abătut. Am găsit cu greu drumul mare, luându-mă după 
propriile-mi urme ce nu fuseseră încă acoperite. Am grăbit pasul, 
speriat că o lăsasem pe Helene atâta vreme singură. Şi mereu brazii 
aceia îngrozitori, cu blana lor albă, strânşi unii în alţii, ca şi cum ar fi 
păstrat o taină. Picioarele nu mă mai duceau, încovoielile mersului pe 
skiuri îmi reveneau de la sine, mă lansau înainte. Aveam să-mi 
risipesc în această întâmplare bruma de sănătate ce-mi mai 
rămăsese. Nimic nu oboseşte mai tare decât vacanţa, aţi remarcat, 


poate? Fulgii se năpusteau asupra mea ca nişte insecte furioase, 
ţesând o plasă cu ochiuri strânse, prin care izbuteam cu greu să 
respir. În cele din urmă, am găsit maşina acoperită cu un capişon de 
zăpadă, farurile ei găureau noaptea cu greu. De cum m-a văzut, 
Helene a apăsat pe claxon; cu părul şi genele mele albite, semănăm 
cu un explorator pierdut pe banchiză. Era moartă de nelinişte, îi părea 
rău că mă lăsase să plec singur şi povestea mea a dezolat-o. Ceva era 
încă şi mai grav: motorul slăbea sub acţiunea frigului, într-o oră avea 
să se gripeze. Temperatura scădea cu repeziciune. Aveam să 
dispărem sub un linţoliu îngheţat. Trebuia să aşteptăm sosirea vreunui 
utilaj de dezăpezire mulţumindu-ne cu nişte fructe şi biscuiţi. Helene 
îşi ceru scuze pentru această încurcătură şi îmi promise un cadou ca 
să fie iertată: mi-ar plăcea opt zile în Bahamas? Inecaţi într-un soi de 
scamă care se învârtejea în rafale, ne pregăteam să ne amenajăm 
domiciliul de noapte. Soliditatea maşinii noastre era singurul lucru 
care mă reconforta, Helene coborâse scaunele şi confecţionase două 
perne din saci. Mă înăbuşise deja pe jumătate în pături şi se pregătea 
să împartă nişte prăjiturele, când un necunoscut răsări în lumina 
farurilor muribunde. Abia îi înregistrasem prezenţa, şi faţa i se lipi de 
parbriz, făcând să se topească zăpada adunată. Helene urlă, scăpând 
prăjiturile. Doi ochi ne priveau, un obraz lipit de sticlă arăta ca un soi 
de colac de carne lividă. Ochii i se mişcau de la Helene la mine, 
amănunţindu-ne cu lăcomie. Un sunet ieşi din această 
înspăimântătoare figură. 

— lertaţi-mă dacă v-am speriat. Locuiesc în chalet-ul unde aţi 
fost adineauri. 

Musafirul nostru trebuia să-şi ridice glasul, ne-a făcut semn cu 
mâna să coborâm geamul ca să-l putem auzi. Helene întredeschise 
geamul fără să deblocheze portiera. 

— Inţelegeţi-mă: nu avem încredere în vagabonzi. Am vrut să- 
mi iau măsuri de precauţie. 

Toate acestea au fost spuse pe un ton morocănos, aproape 
agresiv. Helene, pe jumătate liniştită, lăsă de un deget fereastra. 

— Vreţi să spuneţi că l-aţi urmărit pe soţul meu până aici? 
(Convenţional, Helene şi cu mine ne dăm, în călătorie, drept soţ şi 
soţie, deşi nu suntem căsătoriţi.) Era greu să desluşeşti trăsăturile 
celui care vorbea. O căciulă îi devora jumătate din faţă şi vedeam 
doar două buze groase şi nişte fire de barbă de care atârnau zdrenţe 
de zăpadă. Politicos şi rece, răspundea prin monosilabe: garase câţiva 
metri mai sus, după cotitură, venise după mine pe muteşte la volanul 
unui Range Rover condus cu farurile stinse. Ne oferea sau mai curând 
patronul lui ne oferea ospitalitatea, el nu era decât un servitor. N-am 
stat multă vreme pe gânduri: seara se anunţa lungă, eram rebegiţi 
până la oase, vântul urla împrejurul maşinii. Am coborât. Salvatorul 


nostru era într-adevăr mărunt, un pitic aproape şi statura lui a 
contribuit la a ne face încrezători. Purtarea îi părea poate ciudată; dar 
cel puţin ne scotea din strâmtoare. Ne-a ajutat să ne luăm câteva 
bagaje, să împingem maşina pe drumul lateral pentru a evita s-o 
ciocnească o altă maşină. Bădăranul era vânjos. Cu o mutră 
posomorâtă, ne-a comandat să ne urcăm în 4X4 al lui, s-a instalat la 
volanul pentru el prea mare. Eram nişte naufragiaţi în mijlocul furtunii 
îngheţate, însoţiţi de o ciudată pasăre de noapte care mai că nu avea 
darul vorbirii. Posacul nostru binefăcător ne-a dus până la chalet fără 
să scoată o vorbă, ca şi când să salveze oameni era pentru el o 
obişnuinţă. Laconismul lui mă uluia. „Ai zice că e Arţăgosul", îmi şopti 
Helene, ghemuită lângă mine. Ne simţeam uşuraţi că scăpaserăm din 
haos. Incă o dată norocul ne surâdea. Şi amândoi visam la un foc bun, 
la o cină caldă, la un pat moale. 


Partea întâi 
Rutina dezastrului 


Era la sfârşitul unei frumoase zile de vară. Parisul aproape se 
pustiise din pricina punţii de la 15 august care avea să dureze trei zile. 
Canicula alunga rarii trecători prin parcuri, pe lângă fântânile 
arteziene, pe sub umbrare. Mă întorceam de la gara Lyon unde-l 
condusesem pe Ferdinand care pleca în Antibe. Trebuia să mă duc şi 
eu după el, cu maşina, săptămâna următoare. Conduceam încet, cu 
ferestrele deschise, respirând cu încântare efluviile calde, îmbătându- 
mă de priveliştea copacilor ale căror frunze începuseră să se 
îngălbenească. Trotoarele erau fierbinţi, asfaltul se topea şi curgea 
sub tălpi, oraşul se cocea, exalând o jilăveală de tropice care-l făcea 
să pară exotic. Parisul era pentru mine un rezervor de splendoare şi 
energie, unde încercam o supraabundenţă de emoţii. Dar, în această 
capitală, alesesem dintre toţi oamenii o fiinţă, o fiinţă nestatornică şi 
mincinoasă, pe care o lăsam să plece pentru o vreme singură şi care 
avea să mă înşele. La gândul ăsta un cleşte mi-a răsucit măruntaiele 
şi mi s-a tăiat răsuflarea. M-am cramponat de volan şi am oprit între 
benzile de circulaţie ca să respir. Claxoane şi proteste s-au dezlănţuit 
în spatele meu. Transpiraţia mă muiase, un cârcel îmi înţepenise 
piciorul stâng. Eram sigură că profita de cea mai măruntă libertate ca 
să agaţe necunoscute şi să le seducă. Nici măcar o dată nu-mi 
propusese să rămână cu mine, să-şi amâne plecarea. Am lăsat maşina 
în parkingul din piaţa de la Notre-Dame şi m-am îndreptat spre 
urgenţa de la Hotel-Dieu. 

Pe loc m-a apucat groaza de spital. Nici intrarea spectaculoasă, 
nici eleganța curţii cu grădina ei în stil franțuzesc nu măturau 
omniprezenţa maladiei. Acest monument cu înfăţişare de cazarmă si 
de mănăstire avea un nu-ştiu-ce care mă îngheţa. Alături de Notre- 
Dame, glorioasa, Hotel-Dieu este catedrala mizeriei care atrăgea spre 
ea, ca un magnet, pe toţi oropsiţii. Pentru a înfrunta acest spaţiu al 
nenorocirii, îţi trebuia un tonus pe care eu nu-l aveam, îmi închipuiam, 
anticipând cu frică, pereţii mustind de durere, paturile unde gem 
pacienţii, instrumentarul hidos al chirurgilor, fierăstraie, cleşti, 
scalpele, toată cuţităraia aia de călăi. Moartea dădea târcoale pe- 
acolo, cu atât mai vicleană cu cât vroiau s-o izgonească mai iute, 
râzându-şi de tehnologiile lor de vârf, venind să-l ia pe orişicine la ora 
sorocită. 

Ca să vă explicaţi fragilitatea mea din timpul acestei perioade, 
reprezentaţi-vă următoarele: eram nu doar fără Ferdinand, rătăceam 


printr-un oraş abandonat, cu cohortele lui de străini buimaci, cu 
amărâţii lui ţicniţi de căldură, cu cerşetorii lui care se coceau la soare 
în vreme ce Franţa întreagă era în sărbătoare. Aveam să fiu singură 
laolaltă cu marea oştire a sinistraţilor care cer să fie ascultați, asaltată 
de teoriile melancolicilor şi deliranţilor. Să muncesc când alţii se 
distrează, să plec când cei mai mulţi muncesc, de acest soi de 
contrast îmi legasem hotărârea de a rămâne aici de Adormirea Maicii 
Domnului. Mă grozăvisem faţă de cunoscuţi că îmi place să mă bucur 
de contratimp. De fapt aş fi dat orice să fiu acolo, cu ceilalţi, pe plajă. 
M-am oferit voluntar pentru garda din 15 august, fiindcă nu aveam 
bani. Internă în medicină, începeam la 26 de ani o specializare în 
psihiatrie, în plus, perioada vacanţelor mă angoasează: ruptura 
aceasta în curgerea normală a zilelor goleşte timpul de substanţa lui, 
îl transformă în deşeu. Imi era dinainte teamă de această paranteză 
de trei nopţi albe. Când oraşul e plin, ceilalţi îţi garantează cel puţin 
existenţa. Dar acum, nici unul dintre prietenii mei nu era aici, iar 
familia mea trăia în străinătate. Aveam să îndur semnalul de stingere 
al week-end-urilor de vară. 

Singurul agrement al urgenţei este că-ţi poţi constitui o mică 
ţară autonomă în marele regat al spitalului. Aici eşti propriul tău 
stăpân, trebuie desigur să dai socoteală, dar în mod indirect. Cel puţin 
aveam să fiu scutită de marii răniţi, de trupurile ciopârţite, de puroi şi 
de sânge. Domeniul meu propriu era fragilitatea psihică, îngrozitoare 
probabil, dar curată, netedă ca un creier în ţeasta lui. Bărbaţi şi femei 
aveau să-mi verse în auz micile lor necazuri, iar eu mă voi preface 
interesată. Totuşi, o asemenea consolare e înşelătoare: chiar dacă 
mai puţin spectaculoasă, maladia mentală este cu atât mai redutabilă, 
iar eu mă simţeam dinaintea ei ca un călător pe buza prăpastiei. De 
fapt, nu aveam nici o aplecare spre profesia de medic: îmi trebuiseră 
şapte ani de studii ca să înţeleg că nu aceasta este calea mea, că nici 
un drum nu mă interesa mai mult decât altul. Ce vrusesem să 
ispăşesc îmbrăţişând această carieră? Viaţa mea avea să se 
desfăşoare fără vreo surpriză, ca un program infailibil, şi eu o uram 
dinainte nu pentru că era mortală, ci pentru că era previzibilă. Aveam 
în poşetă un volum de poezii de Louise Labe şi nişte casete cu Bach 
care nu mă părăseau niciodată; în centrul unde lucram mi se spunea 
„Walkman”, mergeam cu căştile permanent vârâte în urechi. Să-l 
asculţi pe Johann Sebastian Bach într-o clinică sau într-un dispensar 
înseamnă să interpui între lume şi tine un scut de miracole, să priveşti 
infernul din înălțimile Paradisului. Ascultam muzică şi ceva de natură 
divină mă tulbura. Cine a spus despre Bach că e singura dovadă 
serioasă asupra existenţei lui Dumnezeu? 

Mi-au fost prezentate diversele persoane cu care aveam să fiu de 
gardă, un cardiolog cu obraji trandafirii şi bucălaţi de băieţel, o 


anestezistă roşcată, prea machiată, un oftalmolog lung şi costeliv, un 
chirurg deja chel şi să nu-l uit pe preotul cu cap de adolescent şi cu 
aerul de a-şi cere mereu iertare că există. N-aveam nici un chef să 
rămân cu ei în relaţie. Nu-mi plăcea blocul compact al internilor şi 
asistenţilor, cimentat de rivalităţile şi privilegiile lui în faţa norodului 
de bolnavi. Nu devii medic ca să-i ajuţi pe ceilalţi, ci ca să-i 
persecuţi în deplină legitimitate, să-i pedepseşti că sunt diminuaţi. 
Ambianţa sălilor de gardă, lubricitatea anumitor medici, aţâţată de 
vecinătatea morții, mă îngreţoşau. Nu voiam să ştiu nimic din 
confidenţele deocheate ale infirmierelor întoarse din vacanţă, nici 
despre intrigile stupide care se înnodau aici la adăpostul morţii, îi 
dispreţuiam dinainte pe toţi, temându-mă să nu mă creadă 
incompetentă. Dispreţul: teama de a fi inferior celorlalţi şi, în 
consecinţă, anticiparea judecății lor, întoarsă împotriva lor. Aveam 
să fac, timp de trei nopţi, experienţa unui decalaj constant: acela al 
nimicniciei necazurilor mele faţă de nefericirea altora. Eram atât de 
prinsă în problemele mele că nu puteam pricepe nimic. Voiam să-mi 
reduc contactele umane la minimum, să fiu lăsată în pace, pentru ca 
sejurul meu aici să fie doar un port de linişte în mijlocul dereglării 
generale. 

In seara aceea, totul era excepţional: dezorganizarea serviciului 
datorată numeroaselor absente, lucrările de restauraţie care m-au 
obligat să-mi iau o cameră altundeva decât la etajul rezervat internilor 
şi chiar şi prezenţa mea aici, deoarece în termenii regulamentului nu 
eram destul de specializată ca să asigur o gardă. Tocmai începeam o 
teză în psihiatrie. Eram un accident administrativ. Mi se închinase, 
într-o altă aripă a clădirii, un fel de cutie pentru dormit, care conţinea 
un pat, o toaletă, o oglindă, un dulap închis cu lacăt şi un fotoliu 
desfundat. Un gemuleţ minuscul dădea spre turlele de la Notre-Dame. 
Pe cornişa de deasupra cămăruţei mele se foiau porumbei uguind. Mă 
schimbam în faţa oglinzii privindu-mi umerii largi pe care lui 
Ferdinand îi plăcea să-i muşte, picioarele musculoase, sânii mici care 
nu se umflă nici chiar în timpul menstrei, pielea brună cu nuanţe mai 
mult sau mai puţin închise şi pântecele plat care nu va zămisli niciodată 
viaţă, pentru că fusesem declarată sterilă, inaptă de fecundare. 

Născută din căsătoria unui tată marocan din Rabat cu o mamă 
valonă din Liege, sunt, cum zice Ferdinand, un aliaj de pământ ars, o 
plantă ce se adapă mereu de pe amândouă malurile Mediteranei. Nu- 
mi lipseşte farmecul, se pare, dar la ce bun un farmec care nu te 
păzeşte de necazurile obişnuite? In oglindă, mă judecă ceilalţi, şi nu 
ştiu niciodată dacă sunt acceptată sau respinsă. Toate acestea aveau să 
se altereze mai târziu, în pofida îngrijirilor, gimnasticii, regimului strict, 
pielea avea să se lase, muşchii să se fleşcăie. Goluri, descărnări vor 
sculpta în anatomia mea o altă geografie, alte peisaje. In unele zile, 


corpul meu mă obosea, era greu de dus, coruptibil. Să-l curăț, să-l 
hrănesc, să-l întreţin se dovedea peste puterile mele. În alte zile privirile 
bărbaţilor mă epuizau, mă furau mie însemi. Mi-era până-n gât de 
exigenţa perfecțiunii pe care mi-o ordona Ferdinand: pentru el nu sunt 
niciodată destul de strălucitoare, pentru colegii mei de muncă sunt 
prea-prea. El mă raportează la canoane inaccesibile, ei îmi flagelează 
frivolitatea. Dacă m-ar putea iubi îndeajuns ca să nu vrea să fiu 
frumoasă, doar frumoasă! Pretind dreptul de a fi frumoasă numai din 
când în când, de a avea momentele mele de proză, de banalitate. Am 
atâtea prietene care trec prin caznele iadului pentru câteva grame în 
plus. De fapt, visez încă din copilărie să fiu bunică, să sar peste etapa 
vârstei adulte. Aş vrea să-mi văd viaţa dinspre sfârşitul ei, să cunosc 
rezultatul actelor mele înainte de a le săvârşi, îmi doresc să fiu bătrână 
ca să nu mai trebuiască să aleg. 

Seara a fost lungă, monotonă, bogată în alarme false şi 
tentative de sinucidere. Eram pe punte, trebuia să dau piept cu furtuna, 
în acelaşi pavilion se aflau urgenţele medico-judiciare, şi ele de 
resortul meu; aici erau primiţi hoţii mărunți, ilegalii, magrebieni sau 
africani cei mai mulţi, şi acest balet de deţinuţi în prevenţie şi de 
gardieni împrumuta locului un aer carceral. Mi-am dat atunci seama 
de ce nu-mi plăcea L'Ile de la Cite: vecinătatea, pe această mică limbă 
de pământ, dintre Notre-Dame, Hotel-Dieu şi Prefectura de poliţie 
înseamnă alianţa dintre sutană, medicinist şi măciucă, un trio lugubru 
pe care nepăsarea turiştilor nu-l atenuează. Pândeam cu nelinişte 
sosirea unor figuri necunoscute, mă temeam mai ales de adolescenţii 
agresivi care scuipă cuvintele ca pe nişte proiectile, care nu păşesc, ci 
se leagănă ca barcazele şi par ieşiţi de-a dreptul dintr-un clip de rap. 
Eram îngrozită să am de-a face cu un diagnostic pus la cald după un 
număr limitat de simptome, riscând să supraestimez o indispoziţie sau 
să minimalizez un caz grav. In ciuda autorităţii factice pe care o 
conferă halatul alb, îmi lipsea ascendentul, eram fie tăioasă, fie 
maleabilă, nu nimeream niciodată tonul just. Protocolul cerea să-i 
ascult pe pacienţi, să trec la o scurtă examinare şi apoi să hotărăsc 
dacă rămân la noi sau dacă vor fi dirijaţi spre alte centre spitaliceşti, 
ţinând de sectorul lor. Nu eram decât un birou de triere şi distribuţie. 
Eram obligată să notez într-un caiet totul: trebuia să am acuitatea 
unui practician experimentat şi secitatea unui raport de poliţie. Mă 
înfruptam după voie din dulapul farmaceutic, împărțind mici gelule 
colorate ca nişte bomboane ca să potolesc angoasele. Majoritatea 
bolnavilor erau nu atât deranjaţi psihic, cât fragili, şi veneau să ceară 
mângâierea unei spovedanii, a unui tranchilizant; îmi aduc aminte că, 
la începutul specializării, puneam atât de tare la inimă ce-mi spuneau, 
că plângeam la povestirea nenorocirilor lor. Câte unii se înjoseau cu 
plăcere; dar cei mai mulţi debarcau la Hotel-Dieu ca să fie 


descotorosiţi de ei înşişi, luaţi în primire precum acei deţinuţi care 
recidivează imediat ce ies din închisoare, deoarece libertatea îi 
îngrozeşte. Percepeam uneori o ostilitate tangibilă, o somaţie discretă. 
Unii scoteau sabia în orice clipă şi trebuia să le ordon să se 
cuminţească. Alţii mă înduioşau: un cerşetor numit Antoine, fiu de 
nobili de ţară ruinaţi, mi se plângea că nu-i place nici vinul, nici berea, 
fiind el crescut cu ceai şi prăjiturele. Prea murdar pentru oamenii de 
bine, prea manierat pentru stradă, se simţea respins de ceilalţi 
cerşetori. 

leşeam din aceste discuţii clătinându-mă, ameţită, ca şi cum 
confruntarea cu fragilitatea mentală mi-ar fi tulburat propriile 
frontiere. Nu vindecam sminteala, ci constatam vulnerabilitatea 
propriei mele raţiuni. Când delabrarea devine regulă, sănătatea este 
cea care, printr-o ciudată întorsătură, pare anomalie. Aproape tot 
timpul, personalul de îngrijire se afla în sala comună ca să-şi tragă 
sufletul. Eşuaţi la marginea meselor, extenuaţi, asemenea acelor 
mateloţi care tocmai au dat pe gât un păhărel înainte de a înfrunta din 
nou uraganul, făceau schimb de banalităţi. Paharele zăngăneau de 
câte ori trecea un metrou. Mă uitam cu un ochi critic la tovarăşii mei 
de noapte, interni si externi jigăriţi şi palizi, deja chelioşi sau îngreuiaţi 
de o grăsime urâtă, şi mă rugam: Doamne, fă să nu devin niciodată ca 
ei. Ştiam ce gândesc despre mine: că fusesem admisă printre ultimii 
la concursul de internat, că abia-mi obţinusem diploma. Aveau 
dreptate: detest medicina. 

Trebuia să fie aproape de miezul nopţii: ne sufocam. 
Conduceam spre ieşire pe un bătrân domn care mă consultase pentru 
o stare depresivă - îmi plac bătrânii, se dezîncarnează, se desprind de 
lume cu demnitate. Sunt flăcări pure în care spiritul a strivit carnea şi 
simţurile. Revăd foarte bine scena: în sala de aşteptare se aflau o 
doamnă de o anumită vârstă care îşi spărsese genunchiul căzând, o 
frumoasă de noapte cu nasul rupt, care tot trăgea de fusta prea 
scurtă, doi transfugi ruşi care nu mai ştiau unde sunt şi un tânăr care 
cerea o consultaţie pentru dureri de stomac. Şi tocmai în capăt, 
încătuşat, un biet amărât, păzit de un planton. Avea particularitatea 
de a fi mascat şi se vaită că ar muri pe loc dacă am încerca să-i 
vedem faţa. Purta una dintre acele acoperitori de protecţie cum au 
cicliştii în oraşele noastre ca să se păzească de vaporii de benzină. O 
bonetă de lână găurită, înfundată pe cap, nu-i lăsa la vedere decât 
ochii. Fără să mă gândesc o clipă şi pentru că îţi alegi pesemne 
pacienţii ca pe fiinţele iubite, pur şi simplu după mină, m-am dus 
drept la polițistul de pază şi, cu o autoritate care m-a mirat, i-am spus: 
„Acesta e pentru mine." Agentul m-a privit uşurat: 

— Vă previn, n-are nici un fel de documente şi nu-şi aminteşte 
cum îl cheamă. 


— Perfect, tulburări de identitate, sindrom amnezic, îl iau. În 
pofida siguranţei mele, s-ar fi ridicat poate contestaţii, dacă în aceeaşi 
clipă o camionetă Samu n-ar fi descărcat un derbedeu negru, înalt, 
rănit de glonţ la Châtelet, care solicită numaidecât atenţia autorităţii; 
în spitale se pot vedea toate soiurile de originali. Mulţi sunt patetici 
sau înspăimântători: al meu era insolit. Cu cagula peste faţă, ai fi zis 
că este unul dintre acei rebeli japonezi sau coreeni, care îşi acoperă 
chipul ca să înfrunte poliţia. Corcitură între un personaj de science- 
fiction şi un calic medieval, el se deosebea de lotul ticniţilor. Cu 
picioarele goale în mocasini, îmbrăcat cu un pantalon înstelat de pete 
şi cu o cămaşă ruptă, lăsa să i se vadă pielea înroşită de soare, 
trunchiul şubred din care-i împungeau oasele. Brigada de colectare îl 
găsise pe o bancă de pe un chei al insulei Saint-Louis, în mijlocul 
faunei de cerşetori şi amanți clandestini. Se zbătuse înainte de a fi 
capturat şi doar strigătele lui de spaimă îi convinseseră pe agenţi să 
nu-i smulgă masca. M-am prezentat („Doctor Mathilde Ayachi"), am 
pus să fie dezlegat, m-am jurat că îi vom respecta dorinţa şi că 
deocamdată aveam să-l curăţăm, să-l ascultăm, să-l punem peste 
noapte sub observaţie. l-am luat pulsul, tensiunea. A ridicat spre mine 
nişte ochi morţi, goi, care mi s-au părut două găuri făcute cu ţigara. 
Nu ştiam cum aveam să justific a doua zi faţă de colegii mei această 
spitalizare. Deoarece serviciul de psihiatrie era deocamdată complet, 
l-am înregistrat la medicină generală cu acordul supraveghetoarei. 

O blondă frumoasă, foarte bronzată, cu mâinile acoperite de 
brățări şi inele, se afla la secretariat: cu surâsul ei sclipitor, în spatele 
ghişeului, evoca o alegorie a luxului, amintirea unei alte lumi, mai 
puternică decât aceasta a indigenţei şi întristării. Era o regină a 
luminii tronând deasupra unui popor de osândiţi, un mic idol 
scânteietor de graţie în acest decor îngheţat. lar eu, pentru că îmi era 
ruşine de reaua mea voinţă când aici fiecare se devota trup şi suflet, 
eu aflam pe chipul acestei femei motive de a-mi face bine munca. Dar 
când mi-a văzut clientul, a murmurat: „Vânatul tău din seara asta e 
fezandat" şi remarca ei m-a rănit. 

Fără o vorbă de aprobare sau refuz, bărbatul s-a lăsat dus in 
camera lui. După o oră - fusese examinat, spălat, schimbat - îi 
puneam întrebări într-o boxă, cu uşa închisă. A rămas prostrat, cu 
bărbia înclinată pe piept. L-am întrebat de mai multe ori de ce îşi 
acoperea faţa, ascundea cumva o arsură, o infirmitate? N-am putut să 
scot nimic de la el. 

— Domnule, nu cunosc motivele care te constrâng să taci. Dacă 
doreşti să-mi vorbeşti, spune-i unei infirmiere care mă va anunţa. 
Sunt disponibilă toată noaptea, până la opt dimineaţa. 

A dat vag din cap şi mi-a părut rău de amabilitatea mea. Ceva 
vrednic de milă se degaja din această travestire: o mască nelinişteşte 


prin aceea că impune o singură expresie unei fizionomii mereu în 
schimbare. Nu mai înţelegeam impulsul care mă împinsese să mă 
interesez de această paiaţă. l-am inventat o întreagă nosografie în 
dosarul pe care îl redactam pentru echipa de zi, sperând că nici un 
intern chiţibuşar nu mă va soma să dau explicaţii. 

Epuizată şi oarecum întoarsă prin acest eşec la aversiunea faţă 
de profesia mea, m-am dus să beau o cafea caldă lângă bazinul 
grădinii. O vrabie insomniacă îşi potolea setea, înţepând cu ciocul jetul 
fântânii. Era singurul loc calm în acest ostrov de pedeapsă. Noaptea 
era fierbinte de parcă dospeam toţi într-o seră, răsuflări uşoare de 
vânt îşi croiau drum în această etuvă. De jur împrejur, spitalul îşi 
întindea imensele-i aripi negre, întru ocrotire şi pedeapsă. Dincolo de 
zidurile lui se aflau Parisul şi libertatea. Era vineri seara, auzeam cum 
mormăie başii în maşini. Muzica vibra, tinerii masculi porniseră la 
vânătoare, la fel şi femelele tinere. Aş fi dat nu ştiu ce să fiu cu ei. 
Simţeam iarăşi cum mă lichefiază groaza, ea nu avea să mă mai 
părăsească timp de trei zile. Mi se spusese: nebunii nu mai ţipă de 
când au fost puşi în cămaşa chimică de forţă. Dar îmi aminteam de 
primul stagiu de la spitalul din M., de parcul plin de bărbaţi şi femei 
care se împreunau prin tufişuri, pe bănci, de oroarea care pusese 
stăpânire pe mine în faţa acestui cocktail: Eros călărind demenţa, îl 
vedeam în faţa ochilor pe autistul din S. care îşi rosese degetele, pe 
acei zombi doborâţi de neuroleptice, care se azvârleau cu capul 
înainte la pământ ca să sfârşească odată. Şi mă gândeam iar la fraza 
lui Chesterton pe care mi-o citase odinioară un profesor de filosofie: 
„Nebunul este cel care a pierdut totul afară de rațiune. " 

Puțin mai târziu, profitând de un moment de acalmie, m-am 
retras în camera mea. Am aţipit câteva clipe îmbrăcată. Am avut un 
vis ciudat: în faţa mea, pe o saltea întinsă pe malul unei piscine, 
Ferdinand făcea dragoste cu o necunoscută: avea pielea foarte palidă, 
cu picioarele urâte, în teaca unor ciorapi negri si lungi, şi era încălţată 
cu pantofi cu tocuri înalte. El îi şuşotea la ureche aceleaşi fraze 
deşuchiate cu care mă bătea la cap de luni întregi. Necunoscuta îi 
striga numele, se zvârcolea sub el fără ca să reuşesc să-i disting 
trăsăturile. Un bufeu de căldură mă învăluia între coapse. Mă încerca 
o atare plăcere să-l văd pe iubitul meu fâcând amor cu târfa asta încât 
am avut un orgasm care m-a trezit; dar un orgasm de ură, un spasm 
care purta în el voinţa de a-l nimici pe Ferdinand. M-am ridicat 
transpirată în pat, năclăită de căldură, cu inima bătând să-mi spargă 
pieptul. Eram udă toată, pântecele meu se revărsa ca un caliciu de 
umori şi mirosuri şi Ferdinand nici măcar nu era aici să le culeagă. Nu- 
i era de ajuns că-mi otrăvea spiritul, trebuia peste toate să troneze şi 
în somnul meu, să colaboreze la dezgustul de mine însămi. 


M-am ridicat să beau un pahar cu apă, mi-am scos bluza şi 
fusta. Era trei dimineaţa, luna pe trei sferturi plină îşi desfăşura 
umbrele peste catedrală. Camera rămânea în întuneric. Deschisesem 
iar ferestruica, sperând o undă de aer proaspăt. Mă simţeam rău, 
înduram presiunea întregului edificiu şi carapacea lui de piatră se 
închidea asupra mea. Chiar şi aici, departe de urgenţe, mi se părea că 
vorbele de tristeţe şi rătăcire se închegau ca un mucegai pe pereţi şi 
degradau atmosfera. Străzile erau aproape goale; de la înălţimea 
coteţului meu, auzeam grupuri mici de tineri care cântau, râdeau, îi 
despărţea de mine atât de puţin: cei câţiva ani de studii care mă 
făcuseră să basculez în universul grijilor şi neliniştii. Parisul dormea la 
umbra catedralei Notre-Dame, încremenită în răceala ei de monument 
oficial. Simţeam oraşul ca pe un imens creier ale cărui milioane de 
celule iradiau zi şi noapte, cu fluxurile şi refluxurile lor, cu perioadele 
lor de calm şi de avânt. Dar eu nu mai participam la acest spirit 
palpitând, nu mai eram decât o femeie geloasă, de două ori stupidă, 
deoarece gelozia este răul cel mai dureros şi cel mai obişnuit din câte 
există, îmi era ciudă pe această banalitate care mă prăvălea în rândul 
tuturor celorlalţi. 

Mă spălam pe dinţi, tubul de neon bâzâia, când mi s-a părut că 
percep o prezenţă în faţa uşii mele. Cineva stătea pe culoar, un pasaj 
întunecat de un galben murdar. Am tresărit, mi-am căutat instinctiv 
bluza. Abia apucasem să mi-o trag pe mine când uşa s-a întredeschis. 
Uitasem s-o încui. O siluetă se decupa în penumbra coridorului. N-am 
avut timp să mi se facă frică, l-am recunoscut imediat, împingea uşa 
atât de încet încât am crezut că visez văzând-o cum oscila în 
balamale. Stătea acolo, cu braţele bălăngănindu-i-se, spectru rizibil, 
cu cagula aia a lui deasupra pijamalei albe pe care i-o dăduse cu 
împrumut Asistenţa publică. Mi-am strâns bluza pe mine şi m-am dus 
spre el: 

— Cum îndrăzneşti să vii aici? Ce vrei de la mine? Tăcerea lui 
mă apăsa. 

— Dacă nu răspunzi, aprind lumina şi chem pe cineva. 

— Nu! 

Rostise acest „nu" pe un ton aproape ameninţător, încercam cu 
mâna dreaptă să-mi dibui pe pat bipul, fără să-l pierd din ochi pe 
intrus. 

— O să strig, o să vină un infirmier care o să te facă să-ţi treacă 
cheful să mai hoinăreşti noaptea prin spital. 

A întins spre mine un braţ într-un gest rugător. 

— Vă voi explica totul... 

— Cum ai ştiut unde e camera mea şi ai ieşit fără să fii văzut? 


— Pur si simplu, mi-am scos masca şi boneta. Nimeni nu-mi ştie 
faţa, mergând descoperit devin invizibil. Infirmiera de gardă ieşise pe 
terasă să fumeze o ţigară. M-am strecurat prin spatele ei. 

Fu scuturat de un mărunt râs astmatic. Avea o voce degradată. 

— V-am căutat peste tot prin spital. V-am recunoscut când 
stăteaţi în grădină. V-am urmărit până aici, am făcut cei o sută de paşi 
pe culoar, chiar am bătut la uşă încet. Dacă nu mi-aţi răspuns, am 
deschis-o. 

Abia acum mă inundă sudoarea. Eram stupefiată că un bolnav 
putea să vagabondeze aşa, dejucând sistemele de siguranţă. 

— De ce n-ai sunat aşa cum se face? 

— Nimeni nu trebuie să ştie că v-am vorbit. 

Incercam să-mi recapăt controlul asupra mea, să-mi răresc 
bătăile inimii care îmi urcase în gât ca o piatră. 

— Vreau... vreau să mă descarc de un secret... 

— Un secret capital, fără îndoială, şi care nu poate aştepta până 
mâine? 

Îmi regretam agresivitatea care-mi trăda frica. 

— Şi dacă refuz? 

— Sunteţi de gardă, nu? Ridicase tonul. Sunteţi plătită ca să-i 
ascultați pe oameni. 

Am surâs la auzul acestei cereri cvasi-sindicale. Imediat, parcă 
înfricoşat de propria lui violenţă, musafirul meu se îmblânzi. 

— M-aţi racolat la urgenţe. Acum nu vă mai interesez? Vocea lui 
îmi zgâria timpanele, patosul lui mă obosea. M-aţi acceptat fără să mă 
cunoaşteţi. Vă aleg la rândul meu. Vă aleg pentru că desluşesc în 
dumneavoastră o femeie rănită. 

Nu-mi plăcea deloc acest limbaj, detest ca bolnavii să inverseze 
rolurile. 

— Sunteţi răpitoare, dar arogantă. Bărbaţii se simt tulburaţi în 
prezenţa dumneavoastră. Totuşi, dincolo de morga dumneavoastră, 
există o falie. 

M-am aşezat pe pat, descurajată. Eram istovită cu anticipație 
de această discuţie, pe care aveam s-o reiau în gând ore în şir. Îmi 
repetam: „Nu te angaja, împrumută-te doar, peste trei zile nu vei mai 
fi aici." 

— Am dreptate, nu-i aşa? 

Micul flecar se aplecase asupra mea, aproape că ne atingeam. 
O clipă am crezut că avea să-mi spună: 

— Ai luat locul uneia mai calificate... 

Avea acea clarvedere a fiinţelor slabe care deţin harul de a 
detecta propria ta slăbiciune. Am şoptit: 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, cazul meu are prea puţină 
importanţă. 


Tulburarea mă făcea afonă. 

— Vrei să mergem într-un birou? 

— Mai ales asta nu, am putea fi văzuţi. Vă rog, să rămânem 
aici! 

Un psihiatru este supus dublei îndatoriri a rezervei şi a 
distanţei; el nu trebuie nici să întreţină relaţii cu pacienţii săi, nici să le 
creadă prostiile cuvânt cu cuvânt. Or, eu făceam exact invers, 
contraveneam tuturor codurilor. Nimeni n-o să-mi sară în ajutor dacă 
clovnul ăsta va încerca să facă cine ştie ce. Mental, îi evaluam forţa: 
era o sfrijitură cam de statura mea, îl puteam pune jos cu un brânci. 
Totuşi, de ce să ascund? Intruziunea lui nocturnă mă intriga. Dacă 
omul ăsta era deranjat mental, măcar nu era deranjat ca ceilalţi. O 
fiinţă care îşi asumă astfel de riscuri ca să vorbească trebuie să aibă 
motive adevărate. Oricum, nu mai apucam eu să dorm de-aici înainte. 

— N-aveţi ceva de băut? Sunt deshidratat. 

l-am umplut un păhărel de plastic de la robinet, visând să diluez 
încet o bună doză de neuroleptice ca să-l dobor. S-a întors să bea apa 
ridicându-şi de pe faţă căciula, îşi scarpină textura măştii ca şi cum ar 
fi fost propria lui piele şi vârful unghiei pe coajă făcu un zgomot de 
scoarță. Mi-am dat seama cât de tare mirosea, un miros acru, amar: îi 
era la fel de teamă ca şi mie. M-a apucat un chef pervers să profit. L- 
am prins de braţ; avea oase moi, minuscule. A trebuit să mă 
stăpânesc ca să nu lovesc, să nu urlu: „Cară-te de aici, du-te să-ţi 
debitezi balivernele aiurea". Există oameni care, pentru că sunt fragili, 
stârnesc cheful de a-i lovi. Acesta, cu silueta lui bătrânicioasă, 
mototolită, mă indispunea. Trebuie că eram ridicolă, aşa, pe jumătate 
dezbrăcată, pregătindu-mă să zgâlţâi o ectoplasmă în pijama. Adoptă 
o intonaţie supusă, plângătoare: 

— Vă rog, ascultaţi-mă, doar dumneavoastră mă puteţi 
înţelege! 

Oh, micul nesuferit; o clipă am crezut că se smiorcăie. L-am 
îmbrâncit pe fotoliu unde s-a trântit, cu răsuflarea tăiată, uluit de 
brutalitatea mea. Eram învinsă. Am închis uşa, m-am aşezat pe pat. 
Incăperea era mică. Este propriu spaţiilor reduse să disciplineze 
corpurile şi să oblige la atenţie: aici nu le poţi scăpa celorlalţi. Am vrut 
să aprind lumina, el mi-a spus să n-o fac. 

Şi-a început aşadar povestea. Masca îi înăbuşea vocea, trebuia 
s-o forţeze, să se caţere pe ea ca pe nişte cârje pentru a se face auzit, 
îmbrăcămintea lui ciudată mă indispunea. Doar el putea să mă vadă, 
nu exista nici o intrare prin care să pătrunzi în acest om. Şi continuam 
să nu-i ştiu numele şi identitatea. Din când în când, îmi lua mâna şi, în 
pofida silei mele, mi-o strângea. Nu era intimidare, ci solidaritatea 
celui ce trece alături de tine printr-o încercare şi cere îmbărbătare. Ne 


îmbarcam în istoria vieţii lui şi această strângere de mână era tonicul 
pe care mi-l oferea pentru traversare. 


Un hoitar prudent 


După pana de maşină din creierul munţilor şi salvarea care a 
urmat, a continuat astfel: 

Ne apropiam de chalet, înghesuiți pe locurile din faţă ale 
maşinii, admirând dibăcia şoferului nostru care înainta prin vijelia de 
gheaţă cu un infailibil simţ al direcţiei. Mă întrebam ce personaj 
straniu avea să ne primească în casa lui după ce manifestase atâta 
neîncredere. Nici Helene, nici eu nu înţelegeam ce ni se întâmpla. Dar 
înainte de a continua, lăsaţi-mă să vă spun cum mi-am întâlnit 
prietena. 

Aşadar mă numesc Benjamin, Benjamin Tholon, un prenume 
ironic, ştiind în ce hal sunt de delabrat. Bântuit de totdeauna de 
dezintegrare, m-am născut bătrân, secătuit de parcă aş aparţine unei 
rase sfârşite. Am acum 38 de ani, însă par de 50. Adăpostesc în mine 
un cadavru care mă roade şi creşte pe seama mea. Mi-ar fi plăcut, 
încă din adolescenţă, să cumpăr de la vreun negustor tranşe de timp 
ca să frânez uzura. Cenugşiul mi s-a aşternut pe chip încă din leagăn şi 
nu m-a părăsit de atunci. 

Mărunt provincial din centrul Franţei, mezinul unei familii 
modeste, am avut o copilărie de un plictis fetid. La 16 ani emigram la 
Paris, foarte hotărât să rup cu mediul meu. Am ajuns aici într-o zi de 
septembrie, uluit de eleganța locuitorilor, de prosperitatea clădirilor, 
respirând bogăţie şi libertate la fiecare răscruce. Mi-am jurat atunci să 
nu mai pun piciorul în burgul T. - tatăl meu era acolo funcţionar la 
cadastru - unde îmi pierdusem tinereţea alături de fiinţe mediocre. 
Blestemam modestia genitorilor mei a căror unică ambiţie era să urce 
o treaptă, la fiece generaţie, pe scara socială. Singur la Paris, fără o 
para, căutam o familie de adopţie, care să mă consoleze de a mea şi 
să-mi ofere perspective exaltante. 

A trebuit să mă dezmeticesc iute: capitala era prea puternică 
pentru mine. Nu dispuneam de nici un mijloc intelectual sau fizic cu 
care s-o domesticesc. Dintre toate ocupațiile rezervate sărmanilor în 
societatea noastră, slugă, golan, revoltat, nici una nu-mi convenea. 
Nu aveam decât o pasiune, cărţile, singurii mei aliaţi în lupta contra 
timpului. Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le 
închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o 
apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful. M- 
am împotmolit, după un bac trecut cu chiu cu vai, în studii de litere al 
căror principal efect a fost să mă confrunt cu autori care mă striveau 


prin talentul lor. Am făcut rost cu greu şi cu preţul multor trişerii de o 
licenţă şi am abdicat în faţa măiestriei. Păstrând din tinereţe o 
venerație desuetă pentru tipăritură, aspiram la gloria literară chiar 
dacă nu aveam nimic de spus, nici un har pe care să-l fructific. Dar 
hotărât să nu mă mai întorc niciodată în gaura de provincie unde 
vegetasem prea multă vreme, mă cramponam cu toate forţele de 
Paris. Ani întregi, am fost băiat de curse, Moş Crăciun pentru marile 
magazine. Am plimbat bătrâni în fotolii rulante, am fost repetitor de 
gramatică, de engleză pentru neroade care căscau de cum 
deschideam gura. Citeam unor pensionari de ospiciu presa, comentam 
noutăţile împreună, eram totdeauna de acord cu opiniile lor. O 
doamnă, pensionară de la poştă, care călătorea mult, m-a plătit să-i 
pieptăn şi să-i plimb pisica în fiecare seară la ora 18. Trebuia să-i pun 
o melodie specială, Sheherezada de Rimski-Korsakov, să mă înfăşor 
într-un voal, să schiţez câţiva paşi de dans. Doar atunci mâţa începea 
să toarcă şi-şi mânca porţia. ; 

Plimbam şi câini pe care mi-i încredinţau proprietarii lor. În 
unele zile aveam patru-cinci în lesă. Formam o haită zgomotoasă şi 
agitată care lăsa în urma ei tot felul de suveniruri, mai mult sau mai 
puţin duhnitoare. Adesea mă aşezam pe o bancă ca să le citesc vreo 
nuvelă sau vreun poem compuse de mine. Dacă dădeau din coadă 
sau îmi lingeau mâna era semn bun. Majoritatea timpului, se muşcau, 
îşi amuşinau sexurile, se încâlceau, se îmbârligau unii cu alţii, spre 
marea distracţie a puştilor din cartier; în acest plan, nu valorăm mai 
mult decât câinii: ei fac în public ceea ce noi facem pe ascuns, dar ei 
au măcar scuza că sunt nişte dobitoace. 

Locuiam la etajul şapte al unui imobil vetust din arondismentul 
19, într-o mansardă minusculă, fără duş, cu closetul pe palier. 
Singurul meu lux era televizorul la care mă uitam mai multe ore pe zi; 
îmi oferisem cablul, înghiţeam toate emisiunile, filme şi seriale, 
treceam de pe un canal pe altul, avid să nu ratez nimic până la orele 
cele mai târzii din noapte. Atunci mi-am descoperit drumul. Unul 
dintre stăpânii câinilor mei, văzându-mă că citesc, a presupus că am 
oarecare cultură şi mi-a împărtăşit o problemă a lui. Vroia să trimită o 
scrisoare de protest la fisc, nu găsea termenii potriviţi. l-am redactat-o 
eu şi reclamaţia i-a fost luată în seamă. După aceea am devenit un soi 
de scriitor public pentru bătrânii de pe stradă, pentru analfabeți, 
pentru străinii care stăpâneau prost limba noastră. Trimiteam veşti 
apropiaților sau părinţilor, completam formulare, redactam necroloage 
şi înştiinţări de naştere pentru ziare. Tarifele mele erau modeste, nu 
duceam lipsă de lucru. Mi-am făcut o mică reputaţie în cartier şi au 
venit la mine şi din arondismentele limitrofe. Dar adevăratul declic au 
fost scrisorile de dragoste: o doamnă de 55 de ani, care crezuse că l-a 
regăsit pe logodnicul ei de la 18, m-a rugat să exprim cu floricele 


sentimentele care o animau. M-am achitat de însărcinare cu diligentă. 
Misiva trebuie că a plăcut, căci am primit alte comenzi. Am pus atunci 
la punct metoda care trebuia să-mi izbutească atât de bine mai târziu, 
încărcat de corespondenţa îndrăgostiţilor respinşi, soţilor despărțiți, 
pretendenţilor nenorocoşi, mă vedeam silit la o dublă constrângere, 
de originalitate şi de înnoire. Mi-am făcut deci obiceiul să buchisesc 
prin marii scriitori pe care îi studiasem: de la unul împrumutam un 
compliment, de la altul o galanterie, de la al treilea o epigramă bine 
adusă din condei. Spumuiam textele ca să extrag sentimente de două 
parale, minciuni convenţionale, dulcegării care plac. Construiam 
pentru fiecare situaţie, întâlnire, cerere în căsătorie, ruptură, o 
scrisoare tip, în care inseram, ca pe un diamant într-o brățară de 
sticlă, un vers din Baudelaire, o frază din Proust, modificându-le şi 
răscroindu-le ca să le adaptez contextului. Clienţii mei nu vedeau 
decât  sclipirea diamantului. Câteodată mă consultau membrii 
aceluiaşi cuplu şi trebuia să mă feresc să repet cu unul ceea ce deja 
scrisesem pentru celălalt. Bărbaţi, femei veneau să-mi ceară sfatul, 
să-mi facă confidenţe. Eu, care nu aveam nici un fel de viaţă 
sentimentală, am devenit providenţa încornoraţilor şi părăsiţilor. 
Dragostea mea pentru animale inspira încredere, îmi erau 
recunoscători pentru capacitatea mea de a mânui limbajul inimii, de a 
convinge o tânără fată ezitantă, de a emoţiona un soţ supărat, un 
logodnic înşelat. Pentru a simula ardoarea, înflăcărarea, căinţa, nu mă 
zgârceam cu nici un clişeu, nici o platitudine, care, pentru că erau 
vechi, li se păreau originale celor ce nu le cunoşteau. 

Reputația mea a depăşit micul cerc al comanditarilor. Am fost 
abordat de un editor care mi-a propus în strictă confidenţialitate 
contractul următor: să scriu un apocrif de Victor Hugo pentru a-l lansa 
pe piaţă în modul în care fusese lansat un inedit de Jules Verne în 
urmă cu câţiva ani. Pe o intrigă pe care mi-o furniza el, retragerea 
unui cârcotaş în timpul campaniei din Rusia, tribulaţiile lui de-a lungul 
Europei, anii de temniţă în Franţa pe vremea Restauraţiei, 
participarea la revoluțiile din 1830 şi 1848 şi moartea lui în ziua 
loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon Bonaparte, trebuia să brodez 
un „á la maniere de" care să-i înşele chiar şi pe specialiştii cei mai 
experimentați. In ce-l priveşte, îşi asuma relaţiile juridice, eventualele 
litigii cu moştenitorii. Precum acei pictori care „fac" Cezanne sau 
Matisse în lanţ, trebuia să mă scufund complet în proza lui Hugo, să 
mă impregnez de sufletul lui, de sentimentalismul lui, astfel încât tot 
ce va ieşi de sub pana mea să pară că a ţâşnit de sub a lui. Un al 
treilea pungaş, priceput în machiaj, avea să prepare după aceea un 
manuscris la mâna a doua, aşa zicând recopiat de un al treilea în 
1887 după originalul pierdut şi regăsit din întâmplare în pivnițele unei 
case din Guernesey unde Hugo locuise în exil. 


Nici un document nu fusese semnat între mine şi editor: el avea 
să ţină legătura cu mine prin mijlocirea unei căsuțe poştale, plata 
trebuia să fie vărsată jumătate în momentul comenzii, jumătate la 
executarea ei. Redactarea finală avea să fie puricată rând cu rând de 
un cunoscător al lui Hugo, profesor pentru ultimele clase, dornic să-şi 
rotunjească veniturile lunare şi care, miraculoasă coincidenţă, avea să 
facă parte din colegiul de experţi însărcinaţi cu autentificarea 
documentului. Totul trebuia livrat, dacă se putea, într-o jumătate de 
an. In caz de dificultate, nu ne întâlniserăm niciodată. 

O dată pe lună, întreaga echipă se aduna în sala din spate a 
unei cafenele din piaţa Clichy. Editorul îl însărcinase pe un alt băiat de 
vârsta mea, un filfizon cu membre lungi, să-i rescrie pe clasici. Sarcina 
lui era dublă: pe de o parte să scurteze marile romane ale secolului al 
XIX-lea, să le reducă la dimensiunea ideală de o sută cincizeci de 
pagini, maximum a ceea ce un cititor modern poate suporta. Pe de 
altă parte, să le facă mai uşoare, curăţindu-le de arhaisme, 
traducându-le în franceza contemporană, limpede şi bazică. 
Tradusese deja Frații Karamazov, Război şi pace, ca şi Iluzii pierdute, 
reducându-le la formatul unei plachete. Nu ştiu de ce, acest 
profesionist al comprimării capodoperelor prinsese pică pe Balzac şi îl 
trata ca pe un şcolar slab, gratificat pe nedrept de posteritate cu 
premiul de excelenţă. Scrisese la Academia franceză, aducând în 
sprijin dovezi, ca autorul Comediei umane să fie îndepărtat din 
manualele şcolare. Asista la reuniunile noastre în calitate de martor, 
căci proiecta să se apuce curând de Victor Hugo şi să „degreseze" 
Mizerabilii şi Notre-Dame de Paris. Nu încăpea nici un fel de îndoială 
că şi Hugo, la rândul lui, sub ochiul acestui jude neînduplecat, va intra 
în trupa impostorilor celebrităţi. 

La termenul de scadenţă, trudind pe cărţile maestrului ca o 
insectă pe trupul unui gigant, mi-am adus exemplarul. A fost cercetat, 
judecat rând cu rând de profesorul de literatură, care l-a socotit mult 
sub model şi a subliniat vreo sută de greşeli. Comisesem păcatul prin 
excelenţă al acestui tip de demersuri, „retrospectivismul", atribuind 
epocii lui Hugo invenţii şi termeni care nu vor apărea decât în secolul 
următor. Descoperirea uneia singure dintre aceste nepotriviri ar fi 
minat întregul proiect. Am luat de la capăt totul, ţinând seama de 
observaţii. Deşeul meu a plăcut mult şi era aproape sigur că mi se vor 
încredința şi alte lucrări. Apocriful a fost trimis falsificatorului nostru, 
ca acesta să-l retranscrie de mână şi să-l transforme într-o piesă de 
epocă. A învechit hârtia, a expus-o umidității şi mucegăirii, a 
caligrafiat-o cu o cerneală specială şi o peniță de tip vechi. Pentru a 
accentua efectul de autenticitate, a pus vreo sută de pagini să fie 
roase de şoareci. La activul lui, „aranjorul" nostru, ajutat de un 
chimist, „fabricase" deja duzini de pergamente vechi, fără ca cineva 


să bănuiască vreo contrafacere. Într-o dimineaţă, ieşind din metrou la 
piaţa Clichy, am văzut în faţa terasei cafenelei o maşină de poliţie. Am 
ştiut din instinct că eram suspecți. M-am eclipsat, dezamăgit că nu 
pusesem mâna pe restul sumei - remuneraţia în bani lichizi trebuia 
să-mi fie vărsată chiar în ziua aceea - nădăjduind că nu exista vreo 
urmă a numelui meu în agenda editorului. 

M-am pitit la mine acasă câteva săptămâni, neieşind decât la 
căderea nopţii, pentru că mă temeam de întâlnirea cu oamenii în 
uniformă. Mi-am reluat mărunta afacere epistolară. Deşi nu aveam 
nici un fel de stil propriu, nu renunţasem vreodată la ideea de a 
deveni romancier, de a intra în acel trib pe cale de expansiune şi care 
tot sporeşte pe baza unui capital de cititori tot mai firav. In acea 
perioadă, un particular mi-a propus să-i aranjez şi clasez colecţia de 
cărţi, însumând aproape cincizeci de mii de volume. Se întindea în 
patru încăperi imense dintr-o locuinţă de ţară din Normandia. După o 
lună, lucrând de la opt până la zece ore pe zi, nu ajunsesem nici 
măcar la litera D. Mă înecam într-un morman de ediţii princeps, de 
toate formatele, din toate secolele. Am abdicat aşadar. Dar această 
incursiune în infinitul mare mi-a dat o idee: de vreme ce bibliotecile 
sunt nişte necropole insondabile, de ce să nu le punem în slujba celor 
vii. De ce să nu înviem morţii, să nu jefuim aceste uimitoare relicve pe 
care nimeni nu le mai consultă. 

Luaţi o clipă aminte la miile de titluri eşuate pe rafturile lor ca 
tot atâtea epave: dospesc în uitare şi dispariţia lor nu va stârni nici un 
zgomot. Sunt prea multe. Am luat asupra mea să reciclez prin urmare 
aceste morminte de semne, zidite pentru vecie în tăcere. Din moment 
ce totul este scris, la ce bun s-o iei de la capăt, să cauţi idei noi? E de 
ajuns să recopiezi, să amesteci, într-un cuvânt, să te serveşti. 
Procedam în felul următor: pe o idee, şparlită şi ea de la vreun scriitor 
anonim, îmi făceam cumpărăturile de la marii şi micii maeştri ai 
trecutului, ca să-mi construiesc propria operă. Mă duceam prin 
biblioteci şi îmi treceam într-un caiet provizia de scene, metafore. 
Clasam materialele pe teme: claruri de lună, certuri, asasinate, 
dimineţi de primăvară, zile de ploaie, îmbrăţişări de amor, etc. Vâram 
totul în memoria ordinatorului meu şi din acest portpuriu mă 
pregăteam să scot armonii noi. In general, din fiece autor nu luam, din 
prudenţă, mai mult de unu-doi termeni, o vocabulă şi atributul ei. Nu 
furam, ciupeam: efectuată la acest nivel microscopic, frauda nu putea 
fi detectată, era o găinărie fără importanţă. Scăpăm astfel depistării 
de către nişte eventuali anchetatori. 

Pe deasupra, respectam un principiu absolut: să nu-i plagiezi 
decât pe morţi. Cei vii sunt atât de susceptibili! Idolatrizează cele mai 
mărunte răhăţişuri de muscă pe care le-au produs şi dispun de un fler 
infailibil să le repereze la alţii. Au naivitatea de a se crede proprietarii 


propriilor texte! Nu vroiam să mă trezesc cu legiuni de avocaţi pe 
urmele mele. În plus, evitam formulele cele mai cunoscute, care ar fi 
trezit suspiciunile nu ştiu cărui literat. Ciordelile trebuiau să rămână 
discrete. Tâlhar de drumul mare al literaturii, îmi încrustam proza cu 
mii de expresii venite de aiurea, pe care apoi le şlefuiam şi le 
armonizam printr-o muncă răbdurie. Intercalam printre ale mele 
frazele altora şi ajungeam chiar să produc anume întorsături născocite 
de mine, care, pe onoarea mea, nu erau mai proaste decât media. 
Care poliţist destul de nebun ar fi putut urmări sutele de piste 
încâlcite în acest palimpsest şi ar fi pierdut ani la rând, ba chiar o 
viaţă  întregă, ca să caute în literatura universală obârşia 
împrumuturilor mele? Procedând astfel, hoitarul care eram făcea 
oficiul de zămislitor: eu îi exhumam pe clasici de pe rafturile prăfuite 
unde trăgeau să moară, îi scăpăm din purgatoriu, îşi avuseseră partea 
de glorie, era rândul meu să profit. Nu luam nimic de la ei, contribuiau 
doar la recunoaşterea mea, la reputaţia mea. Brigandajul meu era un 
act de iubire, ei se continuau prin mine aşa cum mortul 
supravieţuieşte în carnea canibalului ce îl devoră. 

Plagiatul, doamnă doctor, nu este doar modul meu de a scrie, 
este tonalitatea vieţii mele. Sunt o fiinţă pe de-a-ntregul împrumutată, 
un mic mâncăcios mimetic, precum acele păsări poliglote care ştiu să 
imite toate cânturile, dar ele însele nu au nici un cântec al lor. 
Maimuţăresc tot ce-mi iese în cale, înhaţ tot ce-mi trece prin faţă. 
Chiar în clipa asta, când vă vorbesc, mă aliniez la ţinuta 
dumneavoastră, la felul dumneavoastră de a asculta, de a vă purta. 
Până şi chipul mi l-am şterpelit, tocmai de aceea îl ţin ascuns. Nu mă 
pot stăpâni, vreau să fiu ceilalţi, să mă pun în locul lor, să-i cunosc 
dinlăuntru, sunt o apă avidă să dobândească toate contururile. De 
altfel, nu imit, nu, cuvântul ăsta e slab, eu ader pasionat la celălalt, 
mă jertfesc lui. Ştiţi povestea cameleonului care se aşează pe un pled 
ecosez. După câteva clipe explodează. N-a putut alege între culori. 
Exact aşa sunt şi eu: dacă am o fiinţă interesantă în faţă, mă avânt 
spre ea, o reproduc în cele mai mărunte detalii: este singura mea 
modalitate de a deveni cineva. 

Năzuiam prin urmare să scriu un roman care să fie rezultanta 
celor pe care le citisem, singurul roman care nu datorează nimic 
autorului său. Exagerez: în felul meu, cream, de vreme ce, combinând 
în chip diferit cuvintele altora, le dădeam un nou înţeles. Dar oricare 
dintre rândurile pe care le scriam era irigat de sângele unui scriitor 
jefuit. Am terminat trebuşoara asta într-un an. Am semnat 
manuscrisul cu pseudonimul Benjamin Noresh, în care un spirit 
exersat ca al dumneavoastră, doamnă doctor, va jeuşi să recunoască 
anagrama lui Shnorer, în idiş „parazit". In mod curios, lucrarea a fost 
numaidecât acceptată de un mărunt editor de pe Rive Gauche care s- 


a oferit s-o publice cu câteva tăieturi. Am fost de acord, râzând când îl 
vedeam pe corector cum bifa pasaje din Merimee, Zola, Dickens şi 
Diderot. Mă veţi crede sau nu, cartea a cunoscut un adevărat succes. 
Poate că aţi văzut-o în librării, se intitula Lacrimile lui Satan şi a luat 
premiul Oraşului Paris. Nu? Nu citiţi noutăţile? Orice s-ar spune, toţi 
criticii au fost favorabili: îmbinasem şi şlefuisem atât de bine 
elementele disparate, încât nimeni nu a descoperit nici cea mai 
măruntă înşelătorie. Mi-a fost salutată arta de „patchwork", mi s-a 
recunoscut că recapitulasem într-o „scriitură de rezonanţă" întreaga 
istorie literară a secolului. Fiecare articol elogios îmi stârnea în trup un 
flux cald, mi se scurgea de-a lungul membrelor ca o desmierdare. În 
sfârşit, aveam o justificare să trăiesc, intram pe uşa de serviciu în 
comedia literară. 


Norocul unui impostor 


Asta până în ziua când am găsit în cutia poştală un frumos plic, 
căptuşit cu hârtie albastră velină, scris de mână cu o grafie elegantă. 
Am crezut că era vorba de omagiul unei cititoare. Epistola era 
redactată astfel: 

„Domnule, 

Tocmai am terminat de citit romanul dumneavoastră Lacrimi/e 
lui Satan. Nu vă voi vorbi despre intriga calchiată după Păsările vrăjite 
de Pierre d'Arcy, apărută în 1895 la Geneva, nici despre stil, care 
suferă de o relativă incoerenţă, în pofida eforturilor dumneavoastră de 
a omogeniza totul, în schimb am fost sensibilă la diversele citate cu 
care v-aţi împănat proza: într-adevăr, v-aţi înfruptat din oala comună 
a literaturii mondiale. In ce mă priveşte, am relevat capete de fraze, 
ar trebui să spun rămurele din Proust, Zola, Theophile Gautier, 
Sofocle, Tanizaki, Mishima, Moravia, Goethe şi mă limitez la atât. Aş 
spune, cu aproximaţie, că din 250.000 de cuvinte, abia 1000 vă 
aparţin şi încă, în cea mai mare parte, conjuncţii şi adverbe. Ceea ce 
înseamnă multe datorii pentru o lucrare de abia 200 de pagini. Ce-ar fi 
să stăm de vorbă liniştiţi la un pahar?" 

Era semnată Helene Dalhian şi avea notat un număr de telefon. 
M-am cutremurat: ce spirit îndeajuns de puternic putuse scoate la 
iveală furtişagurile mele? Imi arsesem notele luate în primul caiet; cât 
despre cele stocate în memoria ordinatorului meu, protejasem accesul 
la el printr-un cod secret. Mă şi vedeam în faţa unui tribunal de 
atribuiri literare: cutare adjectiv trebuie dat înapoi lui Vigny, celălalt 
lui Stendhal, a şaptesprezecea frază de la pagina 115 aparţine în 
întregime lui Fitzgerald, în pofida modificării timpurilor verbale, a 
optsprezecea este un plagiat după Hemingway, cu un mic ocol prin 
Faulkner, etc. In cele din urmă, cartea mea va fi complet dezosată şi 


mie mi se va da înapoi ce mi se cuvine, un stoc mic de vocale, 
prepoziţii şi complemente directe. Era imposibil, blufa, n-avea de unde 
să ştie ceva. Am făcut deci pe mortul: n-am nimerit-o. Un 
bombardament de scrisori mi-a blocat cutia. Fiecare plic albastru 
aducea o veste rea. Tonul se schimbase: cererilor politicoase de a ne 
întâlni le urmaseră veritabile somaţii. Misterioasa mea corespondentă 
îmi poruncea să-i răspund. Nu mă îndoiam de determinarea ei, dacă 
mai persistam în tăcerea mea. Cu moartea în suflet, i-am dat telefon 
şi am hotărât să ne întâlnim pe terasa cafenelei de la Palais-Royal. 

A venit spre mine fără să ezite, ca şi când mă cunoştea de 
totdeauna. Era tânără, sigură pe ea; purta un bluzon de piele şi jeanşi, 
uniforma generaţiei ei. A scos din geantă trei foi şi mi le-a dat: era 
lista cvasi-exhaustivă a surselor mele, catalogul jafurilor mele. Mi s-a 
tăiat răsuflarea: această femeie citea literalmente în creierul meu. Mi- 
a surâs. . 

— ţi înţeleg uimirea. Linişteşte-te, nu am nici un fel de dar al 
ghicitului, dar am multă răbdare şi încăpățânare. Voi fi sinceră. Te-am 
întâlnit acum un an în biblioteca Centrului Pompidou, sunt studentă în 
antropologie. Chipul dumitale m-a frapat, dar şi mai tare m-a izbit 
gustul pentru izolare. Te ţineai deoparte de ceilalţi, la capătul unui 
rând, ascuns înapoia unui şir de cărţi gros cât un zid. Păreai un copist 
înfundat în hârtiile lui. Zmângăleai ceva, singur, surd şi tainic, fără să- 
ţi ridici nasul din ce făceai. Cunosc patologia mâncătorilor de cărţi, 
demenţa autodidactului care vrea să posede întreaga cunoaştere şi 
neobosit o tot retranscrie. Dumneata îmi păreai atins de un alt rău. M- 
am întors în fiecare zi şi în fiecare zi erai acolo, în acelaşi loc, la 
aceeaşi oră, teribil de ordonat şi de sârguincios. 

De mai multe ori am trecut prin spatele dumitale, am aruncat 
un ochi pe cărţile consultate. Copiai extrase din ele într-un caiet mare 
de şcolar cu coperţi verzi. Asta m-a alarmat cu atât mai mult cu cât nu 
semănai a student şi încă şi mai puţin a profesor. Marota dumitale a 
sfârşit prin a mă fascina. Bănuind vreo anomalie la mijloc, m-am întors 
de mai multe ori şi am făcut în aşa fel încât să mă aşez în faţa 
dumitale. Am observat mai multe lucruri stranii: însemnai cu un creion 
gros părţile care te interesau, apoi ştergeai cu guma semnul 
respectiv. Am o vedere excelentă, ţineam minte, citindu-l de-a- 
ndoaselea, numărul paginii care te interesa. De cum plecai, luam 
volumele de acolo de unde le puneai şi găseam pe paginile respective 
ştersături minuscule care trădau gomajul. La rândul meu, din pur 
mimetism, recopiam într-un caiet pasajul în chestiune, cu referinţele 
exacte. Mi-aş fi putut petrece astfel ani întregi, culegând pe urmele 
dumitale fragmentele de nuvele sau de romane pe care le compulsai. 
Mă întrebam ce fel de nebunie te poseda şi de ce mi-o transmiseseşi 
şi mie. Eram gata să abandonez, pierdeam un timp preţios, într-o zi 


te-am urmărit până la apartamentul dumitale. Ţi-am aflat numele 
văzându-te cum îţi deschideai şi închideai cutia de scrisori. Nu bănuiai 
nimic, de altminteri nu te uiţi la femei. M-am interesat discret de 
ocupaţia dumitale, ungându-l pe un ştrengar din cartier, şi ţi-am 
descoperit astfel statutul de scriitor public. Am aflat apoi că fuseseşi 
zărit într-o cafenea din piaţa Clichy în tovărăşia editorului care anul 
trecut a fost inculpat. Atunci am avut sentimentul de a fi răscolit o 
afacere. N-aveam să te mai las să-mi scapi, hăituiala asta mă pasiona. 
Am angajat un detectiv particular care ţi-a intrat de multe ori, fără să 
ştii, în locuinţă. Ţi-a consultat tratamentul de text, a reuşit să 
ghicească codul de acces, ţi-a fotografiat apartamentul în întregime, 
ca şi multele pagini din manuscrisul pe care îl începuseşi deja. 

Helene Dalhian, atentă la efectul pe care vorbele ei îl aveau 
asupra mea, se exprima fără grabă. Pe măsură ce ea înainta cu 
povestea, eu mă descompuneam. 

— Examinam aşadar minuţios foile pe care le aveam sub ochi. 
Percepeam perfect un renghi, fără a reuşi să-l formulez. Iți 
împrăştiaseşi grada, dar aşa cum ai presăra pătrunjelul într-o salată: 
se vedea. In fine, m-am oprit la o scurtă frază citită deja altundeva: 
„Îmi plac pâraiele unei iubiri dezordonate." Suna ca o reminiscență. 
Răsfoind prin notele mele, am dat peste autorul acestei propoziţii şi 
astfel am priceput cheia metodei dumitale. Eram fericită ca un spion 
care a găsit codul unui mesaj cifrat. Fraza era scoasă dintr-o nuvelă 
de Maupassant, /ubire, care începe aşa: „lmi place curgerea unei 
pasiuni dezordonate." Imitaţia era flagrantă. Aveai totuşi curaj dacă 
furai dintr-un autor atât de popular. Nuvela asta pesemne te 
inspirase, am numărat alte cinci împrumuturi în acelaşi capitol. 
Procedeul dumitale nu era infailibil. M-am pus pe treabă, curioasă să 
reconstitui acest puzzle. Am descoperit alte apropieri. Mulțumită 
zelului detectivului meu, care intra la dumneata de cum plecai, 
urmăream felul cum îţi avansa romanul zi de zi. La fiecare rând, îmi 
spuneam: nu e adevărat, n-a îndrăznit. Ba da! Chiar şi expresiile 
„Bună ziua”, „Ce mai faci” mi se păreau recrutate de la alţii. In 
favoarea dumitale, trebuie să recunosc că montajul era mai degrabă 
reuşit şi că un cititor neavertizat se putea lăsa prins. Câteva luni mai 
târziu, opusul dumitale apărea. A avut oarecare ecou: s-a vorbit ba de 
polifonie, ba de talmeş-balmeş, unul a decelat chiar o depărtată 
influenţă din Rabelais. Dacă ar fi fost numai Rabelais! Tocmai 
terminam de demontat textul dumitale, comparându-l termen cu 
termen cu notele din carnetele mele. Asta mi-a luat luni de zile. 
Încurcaseşi bine pistele, dar, cu tenacitate, puteai să desfaci iţele. A 
cupla în aceeaşi frază pe Hoffmann, Seneca şi Sartre era abil şi 
derutant: dincolo de extrema complicaţie, jocul avea totuşi o 
candoare copilărească. Odată ce obţinusem modul de folosire, am 


reconstituit imensa tapiserie, îmi rămân câteva pete albe pe care nu 
le-am putut localiza, dar presupun că nu sunt născocite de dumneata 
mai mult decât restul? Căci nimic din cartea asta nu e de dumneata, 
nu-i aşa? Linişteşte-mă! 

Descumpănit, vedeam surpându-se în câteva minute truda 
câtorva ani. Odată nimicite visele mele de glorie, aveam să fiu expus 
ruşinii, dezonoarei, ridicolului. Aveam să rămân captiv în obscura mea 
muncă de scrib de imobil. M-am uitat mai bine la cea care era cauza 
prăbuşirii mele: domnişoara Dalhian îşi zăngănea cu nonşalanţă 
cuburile de gheaţă din pahar, ronţăind stickul din Perrierul ei. Albă la 
faţă, subţire, îşi înnodase părul castaniu într-o coadă de cal. Cei doi 
cercei din cristal albastru oscilau în ritmul conversaţiei. Decăderea 
mea avea chipul unei tinere femei voioase. Degeaba mă privea cu o 
anume simpatie, era acolo ca să mă zdrobească, nu ca să mă placă: 
aşteptam sentinţa. Cu tonul cel mai poznaş, mi-a spus: 

— Eşti un mic netrebnic, domnule Tholon! 

Se uită ţintă la mine cu ochii ei mari, luminoşi. Am rămas 
înlemnit de atâta cruzime. Să termine odată în loc să se joace cu 
mine. 

— Vă previn, nu am bani. E inutil să mă şantajaţi. A ridicat din 
sprâncene. 

— Dar cine a pomenit de asemenea lucruri urâte, domnule 
Tholon? Nu vreau altceva decât să fac cunoştinţă cu dumneata, să 
stăm la taclale împreună. Poate să te şi revăd din când în când. 

In clipa aceea, un djin ştrengar luă forma unei mici tornade, 
care mătură masa cafenelei şi împrăştie toate hârtiile. 

— Ce e de făcut? Lăsăm probele să spele putina? m-a întrebat 
surâzând interlocutoarea mea. 

M-am repezit să le adun, strecurându-mă printre picioarele 
clienţilor ca să le recuperez. 

— Oricum, am o dubletă. 

Fără a-mi da timp să găsesc o replică, Helene Dalhian plecă, 
lăsându-mă să achit nota de plată. Eram distrus. Zilele următoare le- 
am petrecut aşteptându-mi arestarea, convins că îmi voi vedea cartea 
oprită, numele târât în noroi. 

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Dar abandonasem 
orice gând de a începe un nou roman: de când Helene îmi detectase 
procedeul, nu mai eram bun de mare lucru. O săptămână mai târziu 
mi-a telefonat, m-a invitat la masă. Nu puteam să refuz. Am vorbit ca 
doi camarazi, ea foarte în largul ei, eu emfatic. Avea un haz discret şi 
mă intimida. Rămăsesem stângaci, teribil de provincial chiar şi în 
refuzul meu faţă de provincie. N-aveam nici un fel de obişnuinţă cu 
lumea şi cu modurile ei de comportament, îmi lipsea divinul aplomb al 
celui ce poate angaja o conversaţie cu oricine. Chiar şi fizicul meu nu- 


mi era favorabil: să-mi surprind într-o oglindă faciesul de bătrânel de 
37 de ani era pentru mine un prilej de stânjeneală constantă. Mă 
agitam pe scaun, îmi trădam jena prin numeroase amănunte. 
Amabilitatea Helenei mă exaspera: ea se amuza de neliniştile mele, 
amâna clipa când avea să-mi administreze lovitura de graţie, 
predându-mă autorităţilor. 

La puţin timp după, m-a invitat la ea: locuia într-un splendid 
apartament de trei camere, într-un imobil din secolul al XVII-lea, la 
câţiva paşi de Sena, în cartierul Buci. Apartamentul ei era un cuib de 
bunăstare şi de rafinament. Rătăceam buimac pe sub plafoanele 
înalte, printre zugrăvelile ca de tablou de bună calitate, prin acele 
încăperi largi, luminoase, scutite de apăsarea specifică interioarelor 
burgheze. Helene moştenise de la părinţii ei, care muriseră cu câţiva 
ani mai înainte, o avere confortabilă; împrejurarea că era o orfană de 
fapt o apropia de mine, care eram un orfan de suflet, de vreme ce 
tăiasem orice punte cu rudele mele. Tocmai împlinise 25 de ani, îşi 
termina studiile de antropologie şi n-avea nici o idee despre profesia 
pe care o va exercita. Adevărata ei pasiune se îndrepta spre cărţi, 
avea o bibliotecă impresionantă pentru o tânără femeie de vârsta ei. 
In seara aceea am priceput în fine o parte a neverosimilului adevăr: 
Helenei nu-i stătea în intenţie să mă pedepsească şi, încă şi mai puţin, 
să mă extorcheze de bani, din moment ce avea din belşug. Atunci de 
ce mă hărţuise în halul ăsta? Această primă vizită la ea a fost pentru 
mine o caznă: degeaba făceam pe indiferentul, admiram bogăţia 
stofelor, stilul mobilelor, iscăliturile prestigioase din josul tablourilor, 
lungile draperii umflate ca nişte buze din dreptul ferestrelor. Parchetul 
avea o moliciune, o strălucire de lemn scump şi ardeam de poftă să 
mă descalţ ca să-l simt sub talpa picioarelor. Helene dădea dovadă de 
o curtoazie suspectă: mă invitase din gentileţe sau ca să etaleze sub 
privirile mele toate aceste bunuri de care eu voi fi pe veci lipsit? 
Simplitatea cu care venise spre mine putea fi la fel de bine curiozitate 
sau dispreţ, cheful de a se juca cu o fiinţă dezarmată pe care o ţinea 
în mână. 

A doua zi, debarcă la mine pe neanunţate, în ciuda puternicei 
reticenţe de a-i arăta camera mea de guvernantă de la ultimul etaj al 
unui imobil haussmannian dintre Belleville şi Menilmontant. Până la 
mine se ajungea pe o scară de serviciu, ai cărei pereţi erau acoperiţi 
cu obscenităţi. De la mica fereastră, vedeam Montmartre, Sacre- 
Coeur şi toată întinderea Parisului. Soarele de vară mă izbea în tir 
direct şi o perdea spălăcită nu-i putea îmblânzi razele. larna, creasta 
imobilului troznea şi gemea sub vânt ca o navă în furtună. Curenţii de 
aer îngheţat se strecurau pe sub uşă. De la un capăt la altul al anului, 
plutea pe coridoare un miros de prăjeală şi de latrină. Helene mi-a 
contemplat cocioaba cu un surâs încremenit, punctându-şi paşii cu 


câte un „ah, oh, foarte frumos", care mă rănea până în adâncul 
sufletului. După vizita din ajun, contrastul era crud. Castelana cobora 
la săteanul ei ca să constate că există şi săraci. S-a extaziat dinaintea 
celor câţiva metri pătraţi de păduchelniţă, dinaintea pereţilor scorojiţi, 
patului desfundat, mi-a cerut să se spele pe mâini în lavoarul murdar 
unde mucegăia o coajă de săpun, şi toate astea m-au jupuit de viu. 
Mă complac în mizeria mea, cu condiţia să nu existe martori; încă şi 
mai tare mă temeam să nu dea peste vreunul dintre vecinii mei de 
etaj, nişte declasaţi ca şi mine, studenţi care nu mai crapă, scenarişti 
în şomaj, cântăreţi fără angajament, pseudo-actori, francmasonerie de 
rataţi cuibăriţi sub acoperiş. A zăbovit în faţa şifonerului cu cele două 
costume roase, mi-a inspectat cărţile („şi le-ai citit pe toate?"), s-a 
uitat pe fereastră repetând: 

„Oricum, perspectiva este magnifică!" 

La Helene,  complimentul era forma supremă de 
condescendenţă. După această inspecţie, s-a întors spre mitic şi mi-a 
spus, surâzând larg: 

— Acum, dragul meu Benjamin, invită-mă la masă! 

Până să bag de seamă, eram instalaţi într-un taxi care se 
îndrepta spre un local faimos. Mă frământam: eram prost îmbrăcat, 
neadaptat şi, mai ales, mi-era teamă să nu-mi prăpădesc la această 
masă firavele economii. Dar chiar înainte de a cobori din taxi, Helene 
mi-a strecurat în buzunar o hârtie de cinci sute („la-o, Benjamin, fă pe 
bărbatul astă-seară. Plăteşte.") Ar fi trebuit să-i arunc bancnota în 
obraz şi să plec; m-am mulţumit s-o pipăi ca să mă asigur că e 
veritabilă. Zarul era azvârlit şi din acest moment devenisem 
prizonierul ei. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, ne aflam în apartamentul ei, eu 
stând stânjenit pe un scaun, ea întinsă pe o sofa. Două buline roşii îi 
colorau obrajii. 

— Benjamin, nu-mi porţi pică pentru micile mele stratageme? 
Vei avea într-o zi un pic de prietenie pentru mine? 

Incremenisem. Simţeam cum se coace catastrofa. Gâfâind, rosti 
în sfârşit. 

— Benjamin, vrei să mă dezbraci, te rog? 

— Să vă dezbrac? De ce? 

— Am chef să stau goală în faţa dumitale. 

Era culmea! Sunt dator să vă spun adevărul, doamnă doctor, 
femeia nu m-a interesat niciodată, îi recunosc farmecul, dar rămân în 
afara ascendentului ei. Trăisem până la 37 de ani cvasi-virgin, cu 
excepţia a unu sau două flirturi care au sfârşit prost. Când ai fost un 
adolescent timid, prea puţin sigur de tine, barierele dintre sexe sunt 
bariere metafizice, care separă două specii tot atât de depărtate una 
de alta ca leul şi lupul. Plăcerea trupească nu e prin urmare punctul 


meu forte; mă tem prea tare să nu mă fur pe mine însumi, îmi 
economisesc sămânţa, o stochez ştiind că e izvor de viaţă. Am 
implorat-o pe Helene să nu se dezbrace; mai degrabă să mă predea 
poliţiei decât să-mi ceară aşa ceva. 

— Benjamin, am mers prea departe ca să rămân aici. Te rog, 
trage-mi una zdravănă. 

Eram năucit de îndrăzneala ei. Tremuram ca nu cumva această 
primă îmbrăţişare să nu inaugureze, dacă o duceam cu bine până la 
capăt, lunga serie a altora. Aveam să-mi plătesc foarte scump mica 
nelegiuire. Nu ştiu cum am reuşit în seara aceea să-mi depăşesc 
colosala incompetenţă. Din fericire, Helene a fost blândă şi, ţinând 
seama de stânjeneala mea, a ezitat să ceară mai mult. Avea un trup 
rotund, plin de bunătăţi, şi goliciunea ei gingaşă, în armonie cu chipul 
delicat, a fost în stare să mă liniştească. Ca să închei, mi-am salvat 
onoarea şi am adormit în braţele ei, temându-mă că voi muri pentru 
că îmi risipisem substanţa vitală. Puțin după, într-adevăr, m-am 
îmbolnăvit. Helene m-a îngrijit, risipind comori de ingeniozitate ca să 
mă aline. A profitat de faptul că stăteam la pat ca să facă puţină 
ordine la mine, să-mi decoreze camera. lar eu tot nu pricepeam de ce 
această fată de familie bună se ocupa de un amărât ca mine. 

In câteva săptămâni, mă luase cu totul în grija ei. Eu mă lăsam 
şi, cu cât eram mai pasiv, cu atât primeam mai mult. Câteodată, o 
provocam: 

— Dacă plec, o să mă denunţi? (Ne tutuiam de-acum.) lzbucnea 
într-un râs batjocoritor. 

— Să nu te îndoieşti o clipă, dosarul tău e pus bine într-o casă 
de bani. 

Işi venea în fire. 

— Dar n-o să fie nevoie pentru că n-o să mă părăseşti niciodată. 

Cu vremea, a trebuit să recunosc evidenţa: Helene îmi dădea 
toate dovezile unui ataşament sigur. Mi-a mărturisit: nu montase 
această afacere decât ca să mă stăpânească mai bine. Făcusem o 
greşeală care ar fi trebuit să mă piardă şi ea mă salvase. Cum legam 
iubirea de merit, mă simţeam incapabil să susţin o atare afecţiune, 
convins că într-o zi Helene avea să mă alunge ca pe un nespălat. 
Aştept dezastrul cu o asemenea punctualitate, încât atunci când vine 
fericirea, nici măcar nu bag de seamă. Ca s-o descurajez pe prietena 
mea cea nouă, i-am mărturisit cât de puţin le interesam pe femei, 
cum se depărtau de mine cu dispreţ. Departe de a mă face să scad în 
ochii ei, această mărturisire i-a smuls doar o frază: 

— Alea n-au ştiut să descopere ce e mai bun în tine. 

Degeaba mă depreciam, nu voia să asculte nimic, desfăşura un 
talent inepuizabil ca să mă revalorizeze. Până la urmă, am înţeles: îşi 
pusese în cap să mă răscumpere. 


— Din clipa când te-am văzut, aplecat peste cărţile tale, am 
avut poftă să te strâng în braţe. Aveai un aer atât de pierdut, n-aveai 
nimic al tău, mă întrebam cum faci să supravieţuieşti. 

Ascultam năuc această declaraţie. Eram terorizat de ideea de a 
intra într-o atare viaţă: nu voi reuşi niciodată. Averea ei unită cu 
farmecul ei ridicau înaintea mea un zid de exigenţe exorbitante. 

— Crede-mă, Benjamin, voi revela un alt om în tine, te voi 
remodela. 

Pasiunea pe care mi-o închina s-a manifestat mai întâi printr-o 
ploaie de daruri. Helene, care avea gustul luxului în genele ei aşa cum 
alţii au ochii albaştri, trăise o tinereţe atât de răsfăţată, atât de 
dăruită, încât ea însăşi trecuse dincolo de egoism şi capriciu. S-a 
arătat în privinţa mea de o generozitate fără margini. In primul rând, 
mi-a închiriat un cochet apartament de două camere în Marais, unde 
venea să ne întâlnim aproape seară de seară, garsoniera mea cum o 
numea ea. Deocamdată, îmi lăsase libere mişcările: aveam să locuim 
împreună după ce ne vom cunoaşte mai bine. Mă aflam într-o 
excelentă locuinţă provizorie, mobilată cu gust, aşa cum nici nu 
visasem vreodată. Mi-am părăsit fără părere de rău cocioaba, dar, din 
prudenţă, am continuat s-o ţin închiriată şi să-mi las acolo câteva 
boarfe. Puteam în orice clipă să pierd favorurile amantei mele, să fiu 
trimis înapoi la fosta mea condiţie. 

Apoi, Helene m-a îmbrăcat: îmi aduc aminte de ziua când m-a 
pus să mă despoi în salon şi mi-a ars într-un foc mare în şemineu 
toate ţoalele, până la ultima pereche de ciorapi, chiar şi sacourile. Mi- 
a aruncat într-o pubelă pantofii, papucii, sacoşele şi valizele. Nimic nu 
trebuia să rămână din omul vechi. M-a dus apoi într-un magazin unde, 
sub privirile batjocoritoare ale vânzătoarelor, mi-am compus încetul 
cu încetul o adevărată garderobă. Cumpărăturile acestea în tovărăşia 
ei semănau cu un calvar: profita ca să încerce, la rândul ei, taioare, 
fuste, jachete tricotate, mă punea să intru cu ea în cabină, pe 
jumătate goală dansa pe muzica de fond din buticuri, mă îmbrăţişa cu 
neruşinare. Era la ea acasă peste tot, îi asalta pe negustori, încerca 
articolele fără să le pună la loc. Părea că toţi îi datorează totul şi că ar 
fi avut nevoie în permanenţă de o armată de servitori în slujba ei. Eu, 
care nu avusesem înainte decât o pereche de pantofi, două sau trei 
perechi de izmene roase de atâta spălat, le număram acum cu zecile 
şi am cunoscut astfel în sfârşit neliniştea proprie celor bogaţi: 
ameţeala abundentei, dificultatea de a alege. Esenţial, mai spunea 
Helene, este să fii totodată şic şi destins. Mă copleşea cu sfaturile ei, 
îmi supraveghea ţinuta şi nu uita niciodată să-mi sublinieze greşelile, 
numeroase în primele faze. Propriile ei dulapuri gemeau ca o peşteră 
de pirați, supraîncărcate de rochii, mantouri, se înfunda în ele dimineţi 
întregi, incapabilă să se hotărască, redescoperea extaziată vreo 


țesătură prețioasă de in, de mătase, de mohair, cascade de stofe 
având fiecare sufletul ei, parfumul ei, o întreagă pradă de la firme 
celebre, pe care nu-şi amintea să le fi cumpărat. 

In sfârşit, m-a smuls din universul nesănătos al snackurilor şi 
sandviciurilor, obişnuita bucătărie proastă a studentului lefter, pentru 
a mă iniţia în arta de a bea şi mânca bine. Pe lângă că gătea ea însăşi 
remarcabil şi ştia să prepare din nimic un fel suculent, să transforme 
nişte resturi de mâncare într-un ospăț, îmi indica la restaurant felurile 
cele mai bune, îmi educa cerul gurii cu buchete subtile, îmi explica 
ştiinţa dozajelor şi cum, dincolo de o anume măsură, desfătarea 
devine pestilentă. M-a pus să gust cele mai bune vinuri de podgorie, 
m-a învăţat care e diferenţa între Petrus şi Medoc, Latour şi Margaux, 
Pommard şi Volnay, mi-a alcătuit o vastă frescă a podgoriilor 
franceze, cu anii lor buni şi răi. Eram atât de avid să-mi rafinez 
papilele, încât găseam excelent tot ceea ce Helene îmi desemna ca 
atare. Mi-a explicat ce deosebeşte ciorba, de supă şi de consome, mi- 
a spus ce forţă de liant are cartoful şi de ce totdeauna trebuie tăiată 
partea verde a prazului în supa de legume. Helene era convinsă că 
totul se învaţă, bunele maniere ca şi calculul, şi că un individ poate 
realiza în câteva luni, doar prin voinţa lui, ceea ce anumite caste au 
dobândit în generaţii întregi. Eram un elev în sesiunea de recuperare, 
urmam un curs dublu de intimitate şi civilizare. lar după ce mă 
antrenase timp de o săptămână, prin mari restaurante unde trebuia 
să îndur supliciul protocolului, serviabilitatea dispreţuitoare a şefilor 
de sală şi a chelnerilor, mă împingea în fast-food-uri, în acele troace 
pestriţe, unde în sunetul muzicii californiene, ne îndopam cu 
hamburgeri, cartofi prăjiţi şi îngheţate semănând cu jobenele. Eu, care 
mereu rătăcisem pe tărâmurile vagi ale iubirii unde totul se schiţează 
şi nimic nu se împlineşte, ajungeam în atari momente să uit 
disparităţile dintre noi şi să văd aproape o egală în această tânără 
femeie care se ospăta alături de mine. 

Helene însemna spiritul francez prin excelenţă: arta, cum s-a 
spus, de a considera grave lucrurile uşoare şi uşoare lucrurile grave. 
Expertă în divertisment, ea se amuza cu o rigoare cvasi-calvinistă şi 
îşi pregătea ieşirile în lume aşa cum alţii îşi pregătesc un plan de 
carieră. Trebuia să te distrezi sub pedeapsa de incorectitudine. Ştiinţa 
ei de a trăi în societate se rezuma la această maximă: să aleagă 
partea cea mai bună din fiecare lucru, să transfigureze cea mai 
măruntă clipită într-un prilej de bucurie. Avea talentul de a vrăji 
cotidianul, de a venera măruntele plăceri lipsite de importanţă. Era tot 
atât de dotată pentru fericire pe cât eram eu pentru eşec. Specialistă 
în escapade fastuoase, mă plimba de la han la castel, mă punea să 
ating cu degetul existenţa trântorilor şi a căpătuiţilor, în palate, mă 
simţeam mai aproape de cameriste şi portari decât de clienţi şi aveam 


despre mine impresia că sunt un trădător trecut de partea 
duşmanului. Alături de ea, eram un om de rând primit la curte, un 
bădăran badijonat cu o tinctură de politeţe; în fiecare hotel, 
însoţitoarea mea, care alegea mici cuiburi de amor, rearanja camera, 
muta o mobilă, acoperea un fotoliu cu vreo pernă mai veselă. Era o 
micuță zână, în stare, cât ai clipi din ochi, să înfrumuseţeze o încăpere 
anonimă, să o facă a ei. Când vedeam la cât se ridică nota, mi se 
căsca un gol în stomac, n-aş fi crezut niciodată că se pot cheltui atâţia 
bani într-o noapte, că fiecare oră de somn costa o asemenea sumă. 
Helenei, care nu cunoştea înţelesul cuvântului „nevoie" - ea nu avea 
decât „pofte", „chefuri" - trebuie că îi fusese greu să-şi închipuie 
lumea din care veneam, o lume în care trebuia să munceşti ca să 
supravieţuieşti, să socoteşti centimă cu centimă şi care era lumea 
comună pentru majoritatea compatrioţilor mei. Imi punea uneori, 
despre familia mea, despre copilăria mea, întrebări de o naivitate 
aiuritoare. 

Atinsesem în ea fibra misionară, cu mine se credea menită 
salvării unui membru din clasele de jos. Voia să mă extragă din mine, 
mă iubea ca să mă transforme, precum acele femei care se 
amorezează de homosexuali în speranţa nebună de a-i converti. 
Degeaba avea ea 25 de ani şi eu 37, mă simţeam în mâinile ei un 
copil: se bucura de progresele mele, mă încuraja să perseverez. Mi-au 
trebuit mai multe săptămâni ca să recunosc că era, conform criteriilor 
obişnuite, foarte frumoasă, că mulţi bărbaţi se uitau după ea, multe 
femei o invidiau. Era gingaşă întru totul, cu gâtul ei foarte alb, cu 
urechile delicate pe care aş fi avut poftă să le ronţăi ca pe nişte 
biscuiţi. Avea un mod fermecător de a-şi trece limba peste buze când 
era fericită, de a-şi linge degetele ca o pisică ghiftuită. Emana fără să 
ştie un halo de poezie care părea să izvorască din chiar țesuturile 
cărnii ei. Farmecul: acea parte de romanesc pe care o fiinţă o propagă 
în jurul ei şi care o face să nu semene cu nici o alta. Socoteam uşor 
ameţit întinderea talentelor ei, diversitatea cunoştinţelor ei, iar 
tinereţea arunca asupra acestor daruri o strălucire redutabilă. Cu 
timpul, am sfârşit prin a-i închina o anume admiraţie şi cine ne-ar fi 
văzut ar fi putut crede că suntem două turturele gângurind laolaltă. 

Bineînţeles, nu mă păcăleam singur: eram jucăria ei, salvatul de 
la înec, canişul ei de salon, frizat, întreţinut pe picior mare. Eram 
opera ei de binefacere, cu mine ispăşise faptul că era bogată, tot aşa 
cum dădea de pomană cerşetorilor, pregătindu-şi în fiecare dimineaţă 
fişicuri de piese de câte zece franci pe care le împărțea peste zi. În 
cele nouă luni cât am fost împreună, Helene nu mi-a prezentat pe nici 
unul dintre prietenii ei: aştepta, ca să mă scoată în lume, să fiu gata. 
Eram în perioada de probă, un naturalizat de dată recentă. De 
altminteri aş fi fost îngrozit să mă amestece printre apropriaţii ei, toţi 


înstăriți şi de bună familie, rechini amabili, care m-ar fi sfâşiat cu 
clevetelile lor. A fost aşadar, de la un capăt la altul, o legătură 
secretă; nu că Helenei i-ar fi fost ruşine cu mine. Aştepta clipa când să 
fie sigură de ceea ce voi fi devenit graţie ei. Scoţându-mă din cochilia 
mea, îmi îngăduise să mă ridic spre zone mai înalte, unde respiram 
mai bine, să mă lepăd de fiinţa grosolană care fusesem. Ea, care ar fi 
trebuit să fie unealta pedepsirii mele, fusese unealta mântuirii mele, 
mă născuse a doua oară. După câteva luni, a trebuit să recunosc că 
această tânără femeie îmi devenise indispensabilă, îi purtam pică 
uneori că manifesta în ce mă priveşte atâta generozitate. Mi-ar fi fost 
greu să i-o întorc şi recunoştinţa mea lua uneori chipul 
resentimentului. 

Singurele care mă costau, v-am mai spus, erau momentele de 
împreunare trupească. Observându-mi lipsa de grabă în a le onora, 
Helene îşi flutura în aer dorinţa ca pe o carte de prioritate. Cu ea 
trebuia să aduci jertfa lui Venus, nici vorbă să te sustragi, îmi fixa 
întâlniri la telefon şi, cu o voce care nu admitea obiecţii, poruncea: 

— Astă-seară, şoricel de bibliotecă, o să treci la treabă. 

Eram bolnav dinainte. Dar avea în sărutări ceva suav care îmi 
dezarma reticenţele. Mă ruga să-i desfac picioarele aşa cum deschizi 
febril o carte la pagina ştiută şi îmi vărsa fierbinţi în ureche vorbe 
deşucheate sau doar îndrăzneţe. Eram uluit. Şi cu pasiunea ei pentru 
magnetofoane, niciodată nu rata să ne înregistreze, să ne asculte iar 
şi iar, ceea ce îmi sporea stinghereala. Dar odată sfârşită mica noastră 
comă isterică, eram bine răsplătit. Unele cupluri se dedau orgiei, 
serviciilor voluntare. Perversiunea noastră erau masajul şi îngrijirile. 
Intr-o zi, când îmi fusese prea cald, Helene îmi aplicase pe faţă un 
unguent: senzaţia era desfătătoare, o rugasem să-mi mai facă. Pas cu 
pas, ajunsese să mă alinte şi să mă legene de parcă i-aş fi fost copil. 
Mă îmbăia, mă săpunea, mă dădea cu toate soiurile de creme 
mirosind delicat, emulsii, măşti, geluri menite să irige epiderma, să 
şteargă ridurile, să redea pielii tonicitatea. Lua dintr-o mulţime de 
flacoane scumpe, de cutiuţe de toate culorile, însoţite de prescripţii de 
folosire lungi cât codul penal. Cu o mică pensulă înmuiată într-o pudră 
ocru, îmi aşternea pe obraji o mină bună. Totuşi ritualul meu favorit 
consta în şedinţele săptămânale de manichiură şi pedichiură, îmi tăia 
unghiile cu o minuţie, o delicateţe care mă cufundau în extaz. Era 
atâta de şlefuit, de trăbăluit la degetele mele: aveam acolo o bogăţie 
nebănuită, abundam în superfluu, rosături, colţuri, cuticule. Aceste 
tratamente stârneau incredibile senzaţii în extremităţile mele. Nu ştiu 
ce conexiune misterioasă trimitea de la mână şi picior până la creier 
descărcări delectabile, care mă lăsau gâfâind. Şi atingeam 
beatitudinea atunci când Helene, transformându-mi cele zece degete 
într-un buchet de flori netede şi strălucitoare ca nişte oglinzi, le 


acoperea cu un balsam alinător. Cădeam atunci de-a dreptul în 
somnul cel mai adânc. 

Jocurile noastre nu se opreau aici: îi plăcea la nebunie să mă 
purice ca o maimuţă, îmi împărţise anatomia în zone de prospectare şi 
îmi scruta fiecare milimetru de piele ca să depisteze ieşindurile, 
craterele promițătoare. Punea în a străpunge şi a extrage o furie 
maniacală, învecinată cu juisanţa. Vedea corpul masculin ca pe un 
teritoriu barbar pe care nu mai sfârşea să-l defrişeze, să-l plivească. 
Părul meu o dezgusta, cel din barbă, ca şi cel de pe piept, în fiecare zi 
îi acordam unu sau două fire pe care le scotea cu un gest brusc. Puteţi 
crede sau nu: aceste ceasuri petrecute în a fi jupuit, zdrobit, malaxat, 
palpat au devenit voluptatea mea favorită. Era sublim. Torceam de 
plăcere. Nimeni nu mă alintase vreodată aşa. Braţele Helenei erau un 
paradis din care n-aş fi vrut să ies niciodată. 

E puţin spus că mă alinta, mă răsfăţa ca pe un rege. Dimineaţa, 
îmi aducea la pat un mic dejun copios, pe o tavă plină de veselă 
frumoasă, linguri şi cuțite de argint, dulceţurile mele preferate în 
boluri de cristal, îmi ungea cu unt tartinele şi mi le dădea pe măsură 
ce le înfulecam. Când mă trezeam, îmi aducea ziarele, îmi potrivea 
pernele la spate. Eu mă văităm ca de obicei, ea găsea gesturile, 
vorbele liniştitoare, îmi prepara tot soiul de vitamine, oligo-elemente 
despre care se presupune că pot înlătura sleirea, surparea. Ferchezuit 
astfel, eram un prinţ, un paşă, iar Helene se azvârlea la pieptul meu în 
orice clipă, îmi zicea îngerul meu, copilaşul meu, mă gâdila, mă 
adulmeca, îşi lipea buzele de ale mele să mă sufoce. Habar n-aveam 
ce făcusem ca să merit asemenea demonstraţii, dar ce suflet 
îndeajuns de stoic ar fi rezistat la atari efuziuni? li spuneam la rândul 
meu „te iubesc", maşinal, fără să mai ştiu cât acoperă vorbele. l-o 
spuneam ca să nu stric sărbătoarea, ca să am linişte şi ca să continue 
să mă dezmierde, să mă hrănească. 

Cred totuşi că mă ataşasem de ea atât cât sunt eu în stare. 
Simţeam că în mâinile ei nu voi degenera niciodată, că avea să-mi 
pună pe linia de plutire carcasa. Eram un flăcău bătrân, smochinit pe 
care îl scufundase într-o baie de tinereţe. Dacă mă speriam de 
progresele prea rapide ale degradării mele, îmi făgăduia o chirurgie 
estetică prin care să-mi remodeleze faţa, să-mi întindă pielea, să-mi 
planteze pe ţeastă un păr nou şi viguros. Văzând cum trebuinţele cele 
mai mărunte îmi erau satisfăcute înainte chiar să le rostesc şi cum 
dorinţe noi îmi erau stârnite de atitudinea prevenitoare a prietenei 
mele, priveam la existenţa mea anterioară cu spaimă. Alături de 
Helene îmi regăsisem una dintre fericirile profunde ale copilăriei: să 
fiu mânuit, dezmierdat, să devin o păpuşă între mâinile care te iubesc. 
Şi mă îmbolnăveam din simpla plăcere de a sta la pat, de a fi îngrijit 
de această dulce infirmieră a cărei unică grijă eram eu. 


O robie aurită 


Câteodată mă trezeam din fericirea mea prea facilă şi 
constatam cât de rău mă înşelasem. În primul rând, mă dispreţuiesc 
prea tare ca să nu-l dispreţuiesc şi pe acela ce mă răsfaţă. Şi apoi, nu 
mă schimbasem nici cu o iotă: omul vechi supravieţuia în mine. Astfel, 
rămăsesem de o avariţie scârboasă. Helene îmi deschisese un cont la 
o bancă privată şi îmi vărsa în fiecare lună o pensie care să-mi 
acopere cu  prisosinţă cheltuielile. Nimic nu-mi înfrâna însă 
cărpănoşenia: nemulţumit să economisesc bănuţ cu bănuţ şi s-o las 
pe ea să plătească în orice ocazie, înjumătăţeam bacşişurile date 
oamenilor de serviciu, portarilor, socotindu-le prea generoase. Dacă 
aş fi putut să iau înapoi de la cerşetori centimele pe care li le dădea, 
aş fi făcut-o. li ciordeam mărunţişul de prin buzunare, adunam 
monedele pe care le înşira în urma ei pe fotolii, covoare şi uneori o 
uşuram şi de câte o hârtie de o sută sau două de franci. O jumuleam 
aşa cum plagiam: sume mici, imperceptibile, pe care le treceam în 
contul meu. Risipitoare şi mărinimoasă, Helene nu băga de seamă 
nimic. Aceste josnicii mă ajutau să supraviețuiesc. La urma urmei, 
trebuia să ştie la ce se putea aştepta: pentru un om mărunt ca mine, 
să respire fără nici o precauţie aerul tare al opulenţei însemna să rişte 
colapsul. E atât de uşor să fii cinstit când eşti asigurat. Toate zânele 
bune se aplecaseră deasupra leagănului Helenei, toate zânele rele 
veniseră la leagănul meu: ea nu se simţise niciodată de prisos pe 
pământ, locul ei o aşteptase de-o veşnicie. Dacă drumurile ni se 
întretăiaseră din întâmplare, asta nu făcea decât să sporească 
distanţa care ne separa; împodobit prin iubire, uzurpam un statut, o 
identitate la care n-aveam dreptul. Oricât m-ar fi copleşit Helene cu 
laudele ei, n-aveam să corespund niciodată acelei minuni pe care o 
presimţise în mine. Şi pe deasupra rămâneam prizonierul ei. Îndărătul 
privirilor ei drăgăstoase se ascundea o temniceră neînduplecată, care 
m-ar fi pedepsit dacă i-aş fi scăpat. O detestam că mă ţinea astfel şi 
mă detestam şi mai tare pe mine, că eram atât de fericit în această 
sclavie aurită. 

Cu atât mai mult îi invidiam vigoarea, infinita capacitate de 
resurecţie. Doisprezece ani erau între noi: aproape un secol. V-am mai 
spus, de la 20 de ani eram bun de dat la fiare vechi. În fiecare 
dimineaţă mă miram că încă sunt pe picioare. Să trăiesc, pur şi simplu 
să trăiesc mă sleia de toată energia, în schimb, Helene se arăta tot 
atât de radioasă pe cât eram eu de nehotărât. De exemplu, avea o 
capacitate de a dormi care mă fascina. In vreme ce eu sufeream de 
insomnie, ea se scufunda în somn ca într-o comă, trântind uşa în nasul 
lumii. Era o absenţă totală pe care nici un zgomot nu o putea tulbura, 


nici o lumină: aşa cum adormise în ajun, tot aşa se regăsea după opt- 
nouă ore, odihnită, degajând dulcea căldură a unui prunc. Aprindeam 
lumina în plină noapte ca să-i pot dezlega misterul: îmi alunecam 
degetul peste pielea ei, îi mângâiam conturul buzelor, puful de pe 
obraji, îi ascultam răsuflarea regulată. Care e taina ta, o întrebam, de 
ce nu are nici o înrâurire timpul asupra ta? Imi plăceau goliciunea ei 
rotundă, pielea ei lăptoasă pe care petele de roşeaţă erau ca nişte 
fulgi de ovăz într-un bol cu lapte. Mi se părea că am o îndatorire de 
suflet, că acest înger alb îmi fusese încredinţat spre păstrare. Dar din 
străfundul meu ţâşnea un țipăt de furie, un țipăt enorm, îngrozitor. 
Auzeam lângă coastele mele bătăile inimii ei. li vedeam pomeţii 
colorați de o pată de roşeaţă, avea un fel adorabil de a se îmbujora în 
somn. Helene, de unde îţi extragi tu această vitalitate insolentă, cum 
de îndrăzneşti să fii atât de calmă alături de mine, să profiţi de acest 
somn reparator care mâine te va face să fii frumoasă şi nouă? Mă 
durea în cot de banii ei, nu râvneam decât la dinamismul ei, la 
sănătatea ei. Atât de puţin ar fi fost până la urmă de-ajuns ca această 
fabuloasă viaţă să iasă din ea: s-o strâng de gât, s-o înăbuş cu perna 
şi faţa i s-ar fi făcut ca de plumb, ochii sticloşi. 

Totuşi uneori observam şi la ea pecetea timpului. Când era 
obosită sau încordată, avea un tic particular: jumătatea stângă a feţei 
i se încreţea ca o hârtie mototolită, colţul gurii i se trăgea în contracţii 
iuți spre ureche. Deformarea dura foarte puţin, dar mă tulbura de 
fiece dată. Aş fi vrut s-o încremenesc pe vecie în această grimasă. 
Dar, vai, renăştea din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din 
nou cu simetria ei, cu nemiloasa ei tinereţe. 

Helene pariase pe mine, se păcălise, căci nu voi putea să-i 
împlinesc vreodată speranţele. Curând m-a îndemnat să încep un al 
doilea roman. De luni întregi eram ca paralizat. Mă sfătuia să uit 
plagiatul, să-mi recapăt încrederea în facultăţile mele de invenţie 
(„împrumută dacă nu poţi altfel, dar emancipează-te de împrumuturile 
tale, găseşte-ţi propriile cuvinte în cuvintele altora, creează-ţi propria 
muzică.") Frumoasă treabă: eram neantizat de masa scrierilor apărute 
înaintea mea. Când credeam că inventez, de fapt, recitam, nu eram 
decât o sugativă, frazele care mi se iveau sub peniță veneau de la 
alţii. M-am pus pe lucru, încurajat de făgăduiala Helenei că îmi va 
revedea textul, îl va îmbogăţi. De fapt, ea scria în locul meu cartea. 
Neavând nici un fel de vanitate, a doua zi mă mulţumeam să copiez 
proza ei aşa cum mi-o însuşisem pe a altora. Nu mă îndoiam că, odată 
încheiat romanul, aveam să-l semnez, fără ruşine, cu numele meu. 

Atunci Helene a făcut un gest care m-a dat peste cap: a pus sa 
fie cumpărate de către terţi, într-o săptămână şi în mod anonim, patru 
mii de exemplare din lucrarea mea precedentă şi le-a îngrămădit stivă 
în pivniţa locuinţei ei. Imi oferea astfel mai mult decât nişte venituri: 


îmi dădea posibilitatea să intru pe lista de best-seller-uri, să fiu un 
scriitor de succes. Aceste vânzări s-au transformat în bulgăre de 
zăpadă şi publicul a vrut să cumpere o lucrare care se vinde atât de 
bine. Editorul meu, tulburat de asemenea cifre, mi-a propus un 
contract care întrecea toate speranţele mele. Helene mă lansase într- 
o profesie întemeiată, înainte de orice, pe opinia celorlalţi în ce te 
priveşte. Ca să sărbătorim vestea cea bună, mi-a propus să mergem 
la ski în Elveţia. Ştiţi urmarea. 

lată-ne aşadar, după pana de maşină, ajungând la ferma-chalet 
îngropată sub zăpadă. 

L-am oprit cu un gest; de puţin timp, o palidă claritate se filtra 
dincolo de fereastră. Toţi monştrii de la Notre-Dame, care mişunau 
noaptea de-a lungul săgeţilor şi galeriilor, încremeniseră în costumul 
lor de granit. Mai jos, în piaţă, felinarele se albeau ca nişte minuscule 
fanioane. Parisul se înălța din tenebre, un răsărit bolnav suia, tras de 
vreun maşinist obosit, care avea să încerce încă o dată să înalțe 
deasupra acoperişurilor un decor de vară. Era aproape cinci. 

— Trebuie să pleci, nu vreau să fii găsit aici. 

— Vă rog, lăsaţi-mă să continui. 

Vizitatorul meu gâfâia ca un maratonist oprit din cursă. Cu 
găteala lui de măgăoaie, era mai jalnic ca niciodată. Cum de-l 
putusem lăsa să intre la mine? 

— O să-mi povesteşti urmarea astă-seară sau mâine, dacă vrei. 
Acum şterge-o! 

Am răscolit prin dulap, am scos o bluză albă, 

— Ţine, trage asta pe dumneata, o să poţi umbla pe culoare 
fără să fii remarcat. 

A luat bluza şi, cu capul plecat, a fluierat printre dinţi. 

— Nu veţi şti niciodată urmarea! 

Am răsucit cheia în broască de două ori în urma lui şi m-am 
întins cu capul greu. Eram frântă de oboseală. Mi-am luat baladorul şi 
am pus discul „Es ist vollbracht" („Totul s-a sfârşit") din Patimile după 
loan. 

Voiam să mă curâţ de această primă noapte, de nulitatea mea, 
de povestea asta idioată. Biet omuleţ, taina ta este că eşti precum 
toată lumea. M-am scufundat în somn ca o piatră. Peste o oră, a sunat 
bipul şi un număr a fost afişat în cristale lichide: eram chemată de 
urgenţă pentru un caz de delirium tremens. 


Partea a doua: Amantul mecanic 


În dimineaţa aceea de 14 august, o duminică, m-am sculat 
veselă. Abia dacă dormisem două ore la mine acasă, după ce mă 
întorsesem de la spital, şi mă simţeam întremată. Ferdinand îmi 
telefonase, vocea lui, insinuantă ca un laso, îmi aşternuse balsam 
peste suflet. Se gândea la mine, îi lipseam: cuvintele astea simple 
fuseseră de ajuns pentru a risipi umbrele. Vremea era minunată. M- 
am îmbrăcat în grabă, aveam să înot până la epuizare în piscina din 
Hale. Locuiam într-un apartament din Sentier, pe strada Notre-Dame- 
de-Recouvrance. Avidă să profit de o asemenea zi înainte de a mă 
sihastri iarăşi, m-am dus în grădina Luxemburg, îndesându-mi câteva 
lucruri într-un sac de spate. Mi-a fost totdeauna teamă de duminici: 
sunt zile convenţionale, dinainte uzate, zile de ocazie, lipsite de 
culoare, de finalitate particulară. Dar aceasta începea bine. M-am 
aşezat lângă fântâna Medicis, la umbra platanilor. Voiam să mă bucur 
de cascada care împrospăta aerul şi de prietenia unei cărţi bune. 
Aveam nevoie de o paranteză de linişte, ca să dau piept cu Hotel- 
Dieu. O pusesem deoparte pe Louise Labe şi luasem cu mine O mie şi 
una de nopţi, pe care de mult îmi jurasem s-o citesc, curioasă să aflu 
ce-i justifica interzicerea în majoritatea ţărilor arabe. 

Abia mă aşezasem, când am fost asaltată de o şleahtă de 
craidoni care au început să facă cu schimbul la căpătâiul meu. 
Craidonul este rudă bună cu cerşetorul, ca şi acesta, se conduce după 
principiul speranţei statistice: se ataşează de numere, niciodată de 
persoane. Din zece femei pe care le agaţă, ştie că măcar una va 
consimţi să ia cu el o cafea. Şi din zece care vor lua o cafea în 
tovărăşia lui, una sau două, obosite de hărţuială, numai dacă nu îşi 
vâră coada dracul nu vor accepta să meargă mai departe. El nu 
seduce, hărţuieşte, câştigă teren prin epuizare. 

In ciuda bunei mele dispoziţii, în dimineaţa aceea am rămas 
uluită de platitudinea cerinţelor, de nerozia apropourilor. Pisălogii îşi 
recitau vorbele amăgitoare cu gândul în altă parte, dezbrăcându-mă 
în acelaşi timp dintr-o aruncătură de ochi. Erau obsecvioşi, agresivi, 
nu ştiau că a face curte stă în vecinătatea lui a fi curtenitor. Unul 
singur s-a dovedit altfel decât restul lotului, un cârlionţat foarte tânăr, 
cu o gură mare. 

— Ştii, în general, nu-mi plac deloc brunetele, dar pentru 
dumneata sunt gata să fac o excepţie. 

Şovăia, îşi roda formula. Era drăguţ. Am plecat surâzând. 
(„Curaj, vei izbuti.”) Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să- 


mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă. Ferdinand desfăşurase, în schimb, 
o altă strategie: spre deosebire de aceşti galanţi mărunți, cu suflu 
scurt, se ţinuse într-o cafenea de capul meu, cu un tupeu nebun şi 
aplomb năucitor, dezarmându-mi prejudecățile. Nu spunea nimic 
excepţional, dar o făcea cu un asemenea brio încât banalul lua în 
vorbele lui o înfăţişare extraordinară. Nu era plictisitor niciodată şi 
avea talentul pe care-l invidiasem mereu: ştia să înalțe cel mai 
mărunt incident din existenţa lui la rang de epopee. După o oră, îmi 
enunţase marele său principiu: să se ferească de cele trei nenorociri, 
munca, familia, căsătoria. 

Nutrea o pasiune, teatrul, cultiva o ambiţie, să reuşească pe 
scenă, şi nimic nu s-ar fi putut împotrivi acestei vocaţii. Prefera o 
mizerie înflăcărată pe scândura scenei unui confort resemnat într-un 
birou sau într-o instituţie publică. Admir oamenii care ştiu încotro 
merg, spre deosebire de mine care trăiesc de pe o zi pe alta şi îmi 
botez nehotărârea cu numele înşelător de spontaneitate. Imi mai 
plăceau şi laturile umbroase din Ferdinand, acea grijă a lui de a-şi 
stăpâni complet emoţiile, ceea ce te lăsa să bănui o anume fisură 
morală. Lângă el, îţi era interzis să povesteşti lucrurile în literalitatea 
lor, trebuia să înfrumuseţezi sau să înnegreşti totul. Deasupra prozei 
cotidianului, exista legenda, trena majestuoasă a evenimentelor. 
Minciuna, zicea el, este politeţea pe care o datorăm altora ca să nu-i 
plictisim. Povestitor înnăscut, se revărsa în anecdote, declama poeme, 
recita tirade, iar eu nu mă săturam să-l ascult. Mă extrăgea din 
studiile mele de medicină. Mărşăluitor neobosit, mă făcea să traversez 
noaptea întregul Paris, oferind tot oraşul desfătării mele. Inventa 
itinerarii complexe, misterioase, cunoştea pasaje secrete, trasee 
ascunse pe care le marca cu vreun grafitti sau cu un semn cabalistic. 
Fără a fi frumos, avea farmec, cu buzele lui groase, părul lung, negru, 
cârlionţat şi ochi care-ţi mângâiau pielea şi îţi stârneau numaidecât 
pofta de a-l atinge. După câteva zile, îl părăseam pentru el pe 
prietenul meu din vremea aceea. Mă credeam predestinată să-l 
întâlnesc: chiar şi numărul de telefon i-l ţinusem imediat minte de 
parcă-l ştiam de-o veşnicie. La început, îmi spusesem: nu te grăbi, 
savurează-l pe bărbatul acesta, lasă-l să crească în tine. 

Spre deosebire de îndrăgostiţii zilelor noastre, care fac amor 
înainte de a se fi prezentat unul altuia, conveniserăm să amânăm 
momentul inaugural: aveam să mă abandonez lui pe etape şi în 
schimbul unui anumit număr de poveşti. La prima, va avea dreptul să 
mă ia de mână, la a doua să mă sărute pe obraz, la a treia să-mi 
mângâie braţul şi aşa mai departe. Ca o bună republicană, îmi 
împărţisem corpul în vreo treizeci de „,„departamente”; teritoriile 
câştigate erau cumulative, dar în cazul unei pane de inspiraţie sau al 
unei violări a tratatului, ele puteau fi pierdute, retrocedate. Ferdinand 


era limitat la o povestire pe zi. Acest pact de dezgolire progresivă a 
durat o lună şi jumătate: valoram aşadar patruzeci de poveşti, punând 
la socoteală penalităţile şi zonele fierbinţi care meritau cel puţin două 
poveşti. De mai multe ori, sub impulsul excitării, era să compromitem 
totul. Pe punctul de a ajunge la finiş, Ferdinand a comis mai multe 
greşeli, tocmai ca să-mi împresoare capitularea cu maximum de 
solemnitate. Pesemne că se întâlnea pe vremea aceea şi cu alte 
femei, care îi compensau frustrările. 

Odată încheiată această perioadă de încercare, a urmat o 
sărbătoare a simţurilor. Ferdinand instituise, la rândul lui, ceea ce el 
numea drumul crucii pentru noi: însoţindu-mă până acasă, mă poseda 
de mai multe ori pe seară, sprijinindu-mă de o poartă cu canaturi, pe 
o bancă, pe capota unei maşini şi, în sfârşit, în liftul care ne ducea 
până la apartamentul meu. Era Golgota noastră, prodigios mănunchi 
de plăceri surprinzătoare. Ferdinand era un mistic al sexului. Făcea 
dragoste cum alţii îşi fac rugăciunile, fiecare îmbrăţişare trebuia să fie 
o experienţă, să ne deschidă calea spre senzaţii noi. Inchina un cult 
ciudat voluptăţii feminine şi credea că aude în tipetele unei femei 
armoniile Paradisului. Orgasmul constituia în ochii lui acea clipă de 
neruşinare şi de miracol prin care o creatură finită tindea spre 
paroxismul de a-şi aboli limitele şi de a ieşi din timp. Patul devenea 
spaţiul unei transfigurări, altarul pe care fiinţa iubită se transforma 
într-o zeitate, într-o sfântă sau într-o furie. Profitam de această 
idolatrie fără să ştiu dacă mi se adresa mie sau feminităţii în general. 

Alături de el eram mereu răvăşită şi nu ştiam cum să-mi exprim 
recunoştinţa că mă purta atât de departe, îmi dezvăluise o parte 
necunoscută din mine însămi: unele înlănţuiri ale noastre erau atât de 
cumplite încât intram alături de el în stare de transă, scuturată de 
dorinţa să râd şi să plâng, de parcă aş fi atins puţin din Pământul 
făgăduinţei. Putea să facă din mine tot ce voia. Mă ducea de exemplu 
în hoteluri sordide, mă azvârlea, acoperită de bijuterii şi brățări, pe 
mocheta murdară, presărată cu chiştoace de ţigară şi tuburi de 
prezervative, şi acolo, în mijlocul râsetelor de fete, lăutarilor, ne 
îmbătăm unul de altul, extrăgând din urâţenia locurilor, din siguranţa 
că eram spionaţi de clienţi, o excitație puţin obişnuită, îmi săruta cu 
înflăcărare mâinile albe, unghiile lăcuite care îi sfăşiau pielea, îl 
spintecau la o simplă incizie. Mă implora să-l jupoi de viu, să-l 
maltratez, binecuvântând aceste răni care ne mărturiseau ardoarea, 
entuziasmul. Intr-o zi, mă împărţise cu o prostituată tânără, o 
marocană de douăzeci de ani, originară din aceeaşi regiune cu bunica 
mea după tată. Coincidenţa mă stânjenise. Pentru prima oară sărutam 
o femeie pe gură, apoi ea mă sărutase pe sex. Nu fusese neplăcut, 
dar n-am mai vrut să repet experienţa, cel puţin nu în aceste condiţii. 
Nu doream câtuşi de puţin să cunosc amorul în „coproprietate”, cum 


zicea o prietenă. Imaginea lui Ferdinand, sugând-o pe fata aceea 
frumoasă cu o aplicaţie stupefiantă, mă dezgustase. Era în 
permanentă căutare de emoţii erotice, viaţa nu reprezenta pentru el 
decât o suită de ocazii să le capteze, îmi spunea: în câteva luni te voi 
fi învăţat să alungi gelozia, instinctul de posesiune. Nu eram o bună 
elevă, rămâneam înrădăcinată în arhaismele mele. Adesea adăuga: 
eşti pentru un bărbat o străină nenaturalizată, în fine, o femeie care 
nu va cere niciodată să-i faci un copil. Binecuvântată fie sterilitatea ta. 
Cu Ferdinand, trupul era în revoluţie permanentă, dar participarea 
inimii şi a spiritului rămânea minimă. 

La drept vorbind, acest amant ieşit din comun nu era decât o 
maşină. Totul începea ca o simfonie minunată şi se sfârşea ca un meci 
de box: printr-un K.O. complet, înţelegea să mă sleiască sub el. Ca s-o 
spun verde, regula cu o seriozitate înspăimântătoare, crezându-se în 
orice clipă într-un roman de Sade sau de Bataille. Apropos de Bataille: 
mă dusese la Vezelay, unde acesta e înmormântat, şi ţinuse să facem 
dragoste, în plină iarnă, sub burniţă, pe mormântul lui. A trebuit să 
urlu, să leşin. A trebuit apoi, în semn de omagiu, să urinez împreună 
cu el pe piatra de mormânt. In noaptea aceea am înţeles ce-l motiva 
pe Ferdinand: snobismul. Există snobi sexuali aşa cum există snobi ai 
banului sau ai mondenităţii. Voia cu orice preţ să treacă drept pervers, 
asta îl instala socialmente. Camera noastră devenise repede un 
depozit de sex-shop: cătuşe, cravaşe, bastoane de cauciuc, cagule de 
piele, un bric-a-brac de filme X pe care-l puneam pe mine cu reţinere. 
Ca să respingem amorul convenţional, îmbrăţişaserăm convențiile 
libertinajului. 

Mă purta până la un grad de incandescenţă care făcea orice 
vorbă superfluă. Cocoţată pe această frontieră, tânjeam: febra luxuriei 
ar fi trebuit completată cu o febră a cuvintelor. Nu sunt o mironosiţă, 
dar îmi place ca, la capătul unei viguroase trânte senzuale, 
conversaţia şi tandreţea să ia locul plăcerii. Din păcate, nu gusta nici 
mângâierile, nici rafinamentele spirituale şi nu mai regăseam nimic în 
el din virtuozul care mă uluise la început. Există îndrăgostiri 
fulgerătoare care nu sunt urmate de complicitatea de spirit. Vai de 
amanţii care nu au la îndemână decât sexul spre a se cunoaşte! 

A încercat pentru o ultimă oară să mă înroleze sub stindardul lui 
şi într-o zi de vacanţă a închiriat pentru mine o tânără sclavă. Era o 
fată vânjoasă din Toulouse, studentă în civilie la litere, a cărei carne 
dădea pe de lături din harnaşamentele de piele. Trebuia să mă asculte 
întru totul, o loveam cu un bici la cea mai măruntă abatere. Eu însămi 
umblam goală pe jumătate, în pantofi cu tocuri înalte. Nu ştiam să-i 
ordon altceva decât să spele vasele şi să pregătească masa. A luat 
iniţiativa, s-a strecurat sub masă în timp ce mâncăm, s-a oprit 
înaintea scaunului meu şi acolo, dându-mi la o parte slipul, şi-a 


împlântat limba în mine. Ferdinand o lovea tare cu palma peste fund, 
facând-o în toate felurile. Era peste puterile mele, am izbucnit în râs. 
El s-a supărat, eu mi-am cerut scuze, am promis să fiu severă, 
nemiloasă. Dar toate dezmierdările acestei amante în locaţie n-au 
putut să mă tulbure. Până la urmă am ajuns să ne simpatizăm, îi era 
greu să intre în joc, mai ales cu clienţii prea urâţi, prea brutali. Dar 
şedinţele erau bine plătite şi unele s-au dovedit experienţe incredibile. 

Către ora 4, am pornit-o încetişor spre ieşirea grădinii 
Luxemburg, repetându-mi în minte unul dintre acele refrene care îţi 
zgândăre melancolia în punctul sensibil. lubesc această grădină care 
se crede un parc şi rămâne intimă chiar şi în spaţiile ei vaste. lubesc şi 
mai mult Parisul, cu o iubire vecină şovinismului, îl iubesc pentru că, 
fără să mă fi născut aici, l-am ales ca pe a doua mea patrie. N-am 
suferit niciodată că sunt împărţită între Maroc şi Belgia, aparţin patriei 
pe care mi-am dat-o singură. lar Parisul este o altă naţiune înlăuntrul 
Franţei. Mă simţeam plină pe de-a-ntregul de o energie fericită, decisă 
să mă arăt vrednică de însărcinarea mea, să bravez confuzia mentală. 
Exagerasem dificultăţile gărzii de la Hotel-Dieu, la urma urmelor unul 
dintre cele mai bune spitale din capitală. Pe bănci, fetişoare cu 
picioare lungi, cu sâni abia înmuguriţi, se exersau flirtând cu filfizoni 
plini de coşuri şi, când se sărutau, ai fi zis că sorbeau stridii. Brusc, 
văzând două fetiţe care ridicau de pe jos un piţigoi cu o aripă ruptă, 
m-a izbit o evidenţă: Ferdinand minţea. Nu era atât de gentil decât 
pentru a mă potoli. Mă liniştea: deci ascundea ceva. La această idee 
simplă, totul a început să se învârtă în jurul meu. A trebuit să mă 
aşez, transpiram mai tare decât din pricina căldurii. Am umezit o 
batistă doar ştergându-mi faţa şi braţele. Omul ăsta îmi scăpa ca apa 
printre degete. În primele luni, îmi asumasem rolul unei Mesaline 
insaţiabile ca să corespund fantasmei lui, stereotipului de femeie 
eliberată, simulând disprețul faţă de cuplu şi de angajamentele 
durabile. Acum obosisem. Nu eram făcută pentru libera circulaţie a 
trupurilor, iată adevărul adevărat, cu atât mai rău dacă acest adevăr 
nu era unul glorios. Perversiunea mea personală este aceea de a fi 
patologic de normală. Până la urmă, în dragoste, cel mai rău dintre 
clişee nu este acela de a vrea să scapi de clişee? 

Când Ferdinand a înţeles că nu voi fi niciodată o parteneră de 
dezmăţ, ci o îndrăgostită, teribil şi banal de clasică, am crezut că mă 
va părăsi. Mă rugam s-o facă. Dar nu, el şi-a schimbat strategia: acest 
destrăbălat sentimental se ataşase de mine. Dacă stăteai să-l crezi, 
nu avusese parte înainte de a mă întâlni decât de figurante, de 
bruioane. De la o zi la alta, deveni un fanatic al jurământului, făcând 
aluzie chiar la o căsătorie, la o eventuală adopţie. El, călăul 
monogamiei, se arătă brusc şi de bună voie partizanul familiei şi al 
căminului! Era la mijloc ceva necurat. Intr-adevăr mă iubea sau doar 


voia să păstreze ce era mai bun în cele două universuri, privilegiile 
prezenţei mele plus libertatea celibatarului? Rău pentru un mincinos 
este că poate spune câteodată un adevăr, care trece însă neluat în 
seamă. Reuşise să-şi strice imaginea şi să mă zăpăcească. Cum 
promitea, aşa şi uita şi promitea din nou. Revirimentele lui mă sleiau 
de puteri. Atunci, oscilând între adoraţie şi percheziţie, am început să- 
| spionez pe acest bărbat iubit pe care visam să-l înfig într-un ac ca pe 
o insectă într-o vitrină, îi cotrobăiam prin lenjerie, îl scotoceam prin 
buzunare. Dacă fusese plecat, încă de la intrare îi apucam în grabă 
mâinile, căutând pe buricul mijlociului sau al arătătorului acea 
mireasmă de femeie de care îl ştiam lacom. Mă detestam căzând atât 
de jos, dar continuam s-o fac. 

Mai ales îi puricam agenda: era un teren inepuizabil, o carte de 
farmece care nu cerea mai puţină răbdare şi sagacitate decât un 
manuscris din vremuri vechi. Ce se afla acolo era susceptibil de dublu 
şi triplu sens, cea mai măruntă întâlnire adăpostea o aventură poate, 
o rivală posibilă. Indiciile se adunau, adrese misterioase, parcă anume 
ilizibile, prenume indiferent masculine sau feminine, iniţiale urmate de 
un număr de telefon ale cărui cifre, prost scrise, puteau fi citite în 
două sau trei feluri. Şi pentru fiecare dintre aceste zmângăleli, exista 
alibiul vreunui agent, vreunui director de teatru care trebuia contactat 
de urgenţă. Era o ordine în acest haos şi scopul meu era s-o pun în 
evidenţă, înarmată cu un creion şi o lupă. Mi se întâmpla să formez un 
număr, să ascult vocea, să închid ruşinată. Dacă vocea era feminină, 
încercam să deduc din ea o siluetă, o vârstă, un caracter. O intonaţie 
suavă era pentru mine un semn de senzualitate şi îmi doream atunci 
nişte rivale chelboase. Cu Ferdinand învăţam convenţia obscură a 
lirismului şi minciunii. De când îmi vorbea în cele două limbaje, al 
ataşamentului fatal şi al neatârnării capricioase, de când spunea dintr- 
o singură suflare „Te iubesc” şi „îmi iubesc libertatea", îmi fugise 
pământul de sub picioare, nu mai ştiam dacă înclina spre statornicie 
sau spre disponibilitate. Propriul meu tată erijase deja disimularea ca 
regulă cardinală. |n Liege, unde locuiam, întreţinuse, vreme de 
cincisprezece ani, o a doua soţie, îi făcuse doi copii, trecând de la un 
menaj la altul, pe o distanţă de doar câţiva kilometri, între cele două 
maluri ale Meusei. Nu-mi cunoşteam surorile vitrege, care sunt cam 
de vârsta mea şi din care una, după spusele unui martor, ar fi sosia 
mea. Trecusem de la duplicitatea paternă la falsitatea amoroasă: în 
ambele cazuri, am atârnat de ficţiunile unui bărbat şi nu mai ştiam ce 
credit să acord cuvintelor. 


Mica domnişoară 


Lipsită de griji în grădina Luxemburgului, am ajuns la spital cu o 


dispoziţie ucigaşă, le-am tras un perdaf infirmierelor, l-am repezit pe 
un intern roşu tot, am refuzat să răspund unui ziarist care făcea o 
anchetă despre universul gărzilor, începutul serii a fost o catastrofă, 
îmi abordam pacienţii cu agresivitate, abia dacă îi ascultam, le 
înmulţeam anxioliticele. Pe căldura asta, toate sufletele slabe dădeau 
peste răscol, începând cu al meu. Unii se dovedeau capabili de o 
locvacitate coşmarescă. Repetam de câte două ori aceleaşi întrebări, 
puneam diagnosticele cele mai hazardate. Uitasem orice considerent 
de carieră. Acestor înecaţi care se agăţau de mine aveam poftă să le 
spun: scufundaţi-vă, pieriţi din ochii mei odată pentru totdeauna şi 
mai ales tacă-vă gura, haită de rebuturi smiorcăite! Nefericirea 
reacţionează! Un bărbat, mai curând bine îmbrăcat şi care venise la 
consultaţie pentru stare crepusculară, se învinuia neostoit de toate 
relele. După el, nu numai toate nenorocirile din familia lui i se datorau, 
dar şi cele ale Franţei. Repeta: e greşeala mea, sunt un nemernic. L- 
am întrerupt: şi pentru gaura din stratul de ozon, tot dumneata eşti de 
vină? M-a privit stupefiat: cum de aţi ghicit? 

Furia mea, care căuta un derivativ, s-a îndreptat în cele din 
urmă spre Benjamin Tholon. Psihiatrul de serviciu îmi lăsase în ce-l 
privea o notă: credeţi că se impunea o atare spitalizare? Cu ce 
rimează o asemenea mascaradă? Sperietoarea mea neliniştea 
personalul şi pe ceilalţi bolnavi, care îl porecliseră Fantomas, îl 
insultau, îl aţâţau să-şi arate faţa. Doi dintre aceştia încercaseră să-i 
smulgă deghizamentul. Vrând să se ascundă, de fapt se expunea. Am 
intrat în camera lui - îl instalaseră singur într-o încăpere ca să evite 
orice incident - şi l-am avertizat că aveau să-l azvârle afară dacă mai 
continuă să provoace dezordine, îl mustram cu întreg dezgustul de 
care eram în stare, dar, sub efectul emoţiei, cuvintele mi se 
sfărâmiţau în gură. Inainte de a ieşi, am apucat să strecor: 

— Să nu-ți treacă prin cap să vii astă-seară ca să-mi înşiri 
balivernele dumitale. O să-i pun pe infirmieri să te dea afară 
spunându-le că m-ai atacat. 

A ridicat din umeri. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră! 

Răspunsul lui mi-a sporit confuzia. Nu mai puteam, trebuia să 
scap de legiunile astea de gânduri negre. Nu înţelegeam de ce acest 
om, cu mutra lui de carnaval, mă punea într-o asemenea stare, îmi 
consolida îndoielile. Ca şi cum ar fi văzut limpede în mine tocmai 
pentru că era mascat şi o dezvăluia astfel dintr-o dată pe 
uzurpatoarea care sunt. M-am prăbuşit plângând în cabina de toaletă, 
eram terminată. N-aveam de gând să mai consacru nici un minut 
acestor viermi ai pământului. Trebuia să mă calmez, altfel eu voi fi 
cea care o să mă duc într-o zi la doctor. Ferdinand, te rog, scoate-mă 
din cloaca asta. Miracolul iubirii este că adună universul în jurul unei 


fiinţe care te încântă, oroarea iubirii este că adună universul în jurul 
unei fiinţe care te înlănţuie. Plecând, Ferdinand, la fel ca şi cântăreţul 
din flaut, pustiise capitala, lăsându-mă singură în faţa unei mulţimi de 
nebuni. Vreo zece minute, am ascultat cantata Actus tragicus, 
încercând să extrag din gravitatea sumbră a corului o lecţie de 
îndurare şi forţă. Bunicul meu după mamă mă iniţiase în matematica 
fericită a lui Bach. In schimb, eu îi cântam frânturi de melodii arabo- 
andaluze. Îmi cerea să i le traduc, nu ştiam. Anticlerical înverşunat, 
nu-i plăceau din creştinism decât slujbele în latineşte, la fel cum 
adora, fără să le înţeleagă, rugăciunile din moschei. Mai târziu, când 
părinţii mei se vor despărţi şi tata se va instala cu a doua soţie a lui la 
Anvers, tot bunicul mă va sfătui să fug de isteria familială şi să-mi 
încerc norocul în Franţa. A-ţi părăsi familia înseamnă a părăsi o ceartă 
impusă pentru a întemeia o alta liber asumată. Trebuia cu orice preţ 
să mă adun, n-aveam dreptul să cedez. La urma urmelor, eu singură 
îmi alesesem meseria. Era necesar să mă obişnuiesc să lucrez pe 
plaga vie a societăţii, acolo unde se geme, se urlă, trebuia să ascult 
cu bunăvoință depoziţiile tuturor acestor bărbaţi şi tuturor acestor 
femei care veneau la mine. Am ieşit din cabina de toaletă pocăită şi 
calmată şi m-am dus să le cer scuze infirmierelor că le repezisem. 
Ştiau ele ce înseamnă un necaz din dragoste şi mi s-a făcut ciudă că 
mă pricepuseră atât de bine. 

Mă aflam acolo prin voia şi hotărârea mea, orele se târau cu o 
încetineală  înspăimântătoare, când oraşul, printr-o întâmplare 
romanescă obişnuită lui, mi-a oferit o mică fericire care a răscumpărat 
tot restul nopţii. Un cerşetor care puţea oribil, cu capul plin de sânge de 
la un fund de sticlă ce-i fusese spartă în creştet, urla: „Sfârşiturile mele 
de lună sunt grele mai ales în ultimele treizeci de zile." O tânără 
ajutoare de asistentă, originară din Pondicheny, cu pielea brună- 
gălbuie, mi-a spus arătându-mi-l. 

— Ca să-mi înfrâng greaţa, îmi închipui totdeauna că unul din 
aceşti răniţi e vreun zeu deghizat în cerşetor, venind să mă încerce. 

In picioare, mă gândeam încă la spusele ei, când a intrat în sala 
de gardă o bătrână doamnă, condusă de o domnişoară care dacă 
avea opt ani, cu ochi negri şi o coadă lungă împletită pe spate. Cu 
fustiţa ei plisată şi sandalele lăcuite, ai fi zis că tocmai venea de lao 
petrecere de aniversare. Părea impresionată. Contrastul dintre zâna 
aceasta şi mutrele hirsute care populau sala de aşteptare m-a izbit. 
Copilul mi s-a adresat direct: 

— Bună ziua. Am adus-o pe bunica mea cu taxiul. Cred că e 
bolnavă. 

— Ce boală? 

— Ascultaţi-o şi veţi înţelege. 

Micuța şi-a luat un aer zdrobit. M-am îndreptat spre augusta ei 


rudă, îmbrăcată într-un taior corect, în pofida căldurii, şi prevăzută cu 
o valiză uşoară. Avea toate semnele exterioare ale unei bune educaţii, 
doar că îşi târa niţel picioarele. După câteva cuvinte, într-un birou, mi- 
a mărturisit în mare secret, că nemţii erau la porţile Parisului şi se 
strecurau înăuntru deghizați ca lucrători emigranţi. Venise să se 
refugieze într-un loc sigur. 

— Explicaţi-i că războiul s-a terminat, o întrerupse fetiţa. 

— Ştiu eu ce vorbesc, nu ascultați la copilă. In câteva ore 
zvastica va flutura deasupra Primăriei la un loc cu semiluna 
musulmană şi o să regretaţi că nu m-aţi luat în serios. 

— Mami, suntem la sfârşitul secolului XX, germanii sunt aliaţii 
noştri. Nu mai e război, trezeşte-te. 

Rătăcită în labirintul ei, bătrâna nu mai recunoştea pe nimeni, 
confunda numele şi epocile, vorbea la telefon cu prieteni răposaţi, 
între două propoziţii, îşi lăsa capul să cadă, inert, parcă doborâtă de 
ceea ce rostise. Mintea ei era o flacără pâlpăindă care se stingea din 
când în când. Fetiţa se numea Aida. Mama ei era egipteancă, de 
confesiune coptă, părinţii, morţi în naufragiul unui vas de agrement, o 
botezaseră astfel din pasiune pentru Verdi. Locuia cu bunica ei într-un 
apartament din Marais. M-a mirat că avusese ideea s-o aducă pe 
bătrână la urgenţă, când ea dacă avea opt ani. 

— Sau Mami are dreptate şi trebuie să anunţăm pe cineva, sau 
se înşeală şi trebuie să i-o spunem. 

După ce m-am consultat şi cu alţi medici, am spitalizat-o pe 
bătrâna doamnă şi am luat-o pe Aida sub protecţia mea, cel puţin 
pentru acea noapte; îmi plăcea prenumele ei arab care o apropia de 
mine. S-a dovedit repede că era o ştrengărită, râzăreaţă şi insolentă. 
Ar fi putut să stea locului şi să aştepte să mă ocup de ea. Vezi să nu! 
A început să ţopăie ca un căţelandru. Plină de vitalitate, se învârtea 
printre noi, se folosea de statura ei ca de un paşaport ca să braveze 
orice interdicţie, să pipăie armele poliţiştilor, să tutuiască bolnavii. 
Aceştia se uitau cu gura căscată la bulgărele de energie care le sfida 
invaliditatea. Râdea de durerea lor, de şchiopătatul lor, îi măsura din 
priviri pe tărgile lor (,,Tu ce ai? - Ocluzie intestinală. Puah!") lrupţia 
acestui demon în acel decor deprimant a avut un efect tonic asupra 
mea. Mă răzbuna pentru toate dezgusturile mele. Ar fi putut să spargă 
tot, să smulgă perfuzii, să răstoarne flacoane, aş fi aplaudat. 

Era încântătoare cu genele ei lungi care palpitau ca nişte fluturi, 
cu gropiţa din bărbie, crestătură peste care mai târziu bărbaţii îşi vor 
trece de mii de ori buzele şi degetele. Adusese într-un ghiozdan de 
şcolar nişte jocuri electronice, un mikado şi o cutie de domino. Cu acel 
abandon al copiilor care îţi arată o încredere imediată, m-a rugat să 
jucăm. Când era pe punctul să piardă, se oprea sau răsturna tot. Dacă 
mă prefăceam supărată, se căţăra pe genunchii mei, mă mângâia. 


Adora clovneriile, fredona arii de operă, cântând fals, ceea ce o făcea 
să râdă cu lacrimi, îşi umfla obrajii, îşi deschidea gura mare, se bătea 
în piept, se bâlbâia într-un amestec franco-italian. Paiaţă peste poate, 
făcea fiţe, ciripea, coada îi zbura îndărăt ca o săgeată de lumină 
neagră. A înveselit serviciul până după miezul nopţii, nimeni n-a 
îndrăznit s-o facă să înceteze. In sfârşit, după un ultim tremolo, a 
adormit cu capul pe braţe. 

Neputând s-o trimit acasă unde ştiam că stă singură, am dus-o 
în camera mea şi am pus-o în pat. Nu era regulamentar, dar funcţiona 
la urgenţă, pe deasupra regulamentelor, o lege a inimii şi a 
compasiunii. S-a trezit pentru o clipă şi s-a dedat unui simulacru 
ciudat: şi-a mototolit mutriţa frumoasă, s-a cocârjat şi a bolborosit cu 
o voce tremurată: „Atenţie, nemţii sunt aici, eu v-am avertizat". Mă 
pândea cu coada ochiului, aşteptându-mi reacţia faţă de acest 
sacrilegiu, apoi s-a azvârlit pe pat şi a adormit la loc numaidecât. l-am 
şters fruntea cu o mănuşă proaspătă - eram tulburată - şi am sărutat- 
o pe obraz. Am coborât pradă unor sentimente contradictorii, lăsând 
incidentul să se decanteze puţin câte puţin în mine. Pe scară l-am 
întâlnit pe preotul cu chip feciorelnic, care urca treptele câte patru 
deodată. Dumnezeu îl convocase prin bip. lute-iute un maslu, un alt 
contract de taină pentru vecie! 

Abia mă întorsesem la parter, în holul cu tavanul jos, că 
neliniştea m-a cuprins iar. Atunci am ştiut de ce aveam nevoie, era o 
convingere pe cât de încăpăţânată pe atât de lipsită de vreun temei şi 
care a măturat dinainte-i orice obiecţie: să merg la Benjamin T. ca să 
mă milogesc pentru raţia mea de cuvinte. Mi se părea că voi culege 
de pe buzele lui oarece îmbărbătare, că povestea haosului său m-ar 
ajuta să-l lămuresc pe al meu. Făcea să mi se zburlească părul pe 
mine, dar nu mă puteam lipsi de el. Că născocea sau spunea adevărul 
avea prea puţină importanţă, de vreme ce povestea lui era o armă de 
frumos calibru ţintită spre Ferdinand şi deci un balsam aşternut peste 
rănile mele. Cum, cu trei ore înainte, aproape că-l insultasem, m-am 
transformat în medicul generic şi am intrat în camera lui fără să bat la 
uşă. Se prefăcea că doarme. L-am scuturat. A deschis ochii, n-a părut 
să se mire câtuşi de puţin. 

— Ştiam că veţi veni! Suntem legaţi printr-un pact, să nu uitaţi! 

Aplombul lui m-a încremenit. 

— Nu ştiu ce ne leagă, dar cred că, în scop terapeutic, ai nevoie 
să-ţi duci la capăt mărturisirea. 

Arboră o mină pocăită: 

— M-aţi repezit adineauri, m-aţi rănit chiar. Mi-am înghiţit 
saliva. 

— Aşa e. Sunt dezolată, eram nervoasă. j 

— Esenţialul este că spusele mele v-au captivat, nu-i aşa? Incă 


o dată, inversa situaţiile, manevra astfel încât eu să fiu cea care cere. 

— Vino la parter în faţa cafenelei. Am s-o anunţ pe 
supraveghetoare că mi-ai solicitat o discuţie. 

M-am răsucit pe călcâie, am închis uşa fără să-i aştept 
răspunsul. Eram sigură că pezevenghiul ăsta va veni, prea satisfăcut 
că-mi aţâţase iar interesul. Mi-era ciudă că dădeam crezare 
fabulaţiilor lui. Nu reuşeam să păstrez acea faimoasă neutralitate 
pretinsă de la medic. Procedam în cea mai totală inconştienţă. 

Peste o jumătate de oră, cu nişte papuci găuriţi în picioare, 
Benjamin Tholon a venit să stăm de vorbă. leşind, încasase alte 
sarcasme din partea a doi brancardieri. S-a aşezat lângă mine pe 
bancă, într-o galerie cu grilaj, care ducea la beciuri, în faţa 
permanenţei sindicale şi a barului la ora aceea închis. Luna lumina 
grădina aproape a giorno, decupând-o în mari suprafeţe lichide, 
albăstrii. Te-ai fi putut crede la teatru, în cuşca sufleorului. Vara, la 
Paris, nu cade noaptea, de fapt, se întunecă ziua, înainte să renască 
iar strălucitoare în zori. Puţină lume trecea la ora aceea, cu excepţia 
stăpânilor de câini şi a animalelor lor amuşinând după vreun nefericit 
lipsit de adăpost pe care să-l strămute din locul lui. Răsuflarea 
oraşului ne mângâia fără să ne răcorească. Musculiţe şi țânțari 
bâzâiau, arzând pe bulbul becurilor. Uşi se trânteau în depărtare, din 
subsoluri urca un vacarm de ţevăraie şi simţeam sub tălpi trepidaţiile 
spitalului semănând cu tremurul unui animal culcat la picioarele 
noastre. Pieptul îmi era strivit de un bolovan. Abia dacă-l desluşeam 
pe Benjamin, extrema limpezime a lunii sporea bezna din galerie, 
stârnind un întreg balet de fantasme şi umbre. Şi-a reluat povestea 
exact din punctul unde se oprise în ajun, cu mâinile puse pe genunchi. 
Suia în inima Parisului o rumoare confuză, clopotul cel mare de la 
Notre-Dame scanda fiece sfert de oră. Eram două spectre dialogând în 
întuneric. Şi mi se părea că povestirea acestui necunoscut e chiar 
emanaţia beznei, ca şi când ea era cea care îmi şuşotea la ureche. 


Un port în furtună 


Aşadar am ajuns la chalet, luminat de data aceasta de mii de 
lumini şi semănând cu o navă eşuată la altitudine. Vă imaginaţi 
bucuria noastră după orele de nelinişte petrecute în maşină. Eram 
rebegiţi. Carura puternică a clădirii, cu zidurile ei groase, cu acoperişul 
în ape largi care aproape că atingeau pământul, mi-a impus. Raymond 
- aşa îl chema pe salvatorul nostru - ne-a luat autoritar bagajele. Ceva 
mă intimida la acest omuleţ ursuz şi îndesat. A deschis o uşă mare şi 
ne-a invitat să-l urmăm. Aerul cald ne-a învăluit imediat de parcă 
pătrunseserăm în corpul blând şi moale al unui animal. După un 
antreu menit să taie frigul, o a doua uşă dădea într-un vestibul lung, ai 


cărui pereţi erau împodobiţi cu măceluri de cerbi şi mistreți. Un 
delicios miros de bucătărie ajungea până la noi şi aproape am crezut 
că am descins la un hotel. Pe o latură, un dulăpior întredeschis lăsa să 
se vadă încălţăminte îmblănită, rachete şi bețe de ski. Până să 
apucăm să facem un pas, Raymond înşfăcase un fel de mătură din 
coadă de cal şi ne bătea peste poalele pantalonilor şi hanoracelor ca 
să scuture zăpada care avea să se topească pe o rogojină groasă. 

Ne-a împins apoi într-un salon unde ardea un foc bun şi ne-a 
anunţat să-l aşteptăm pe „Patron". Nu ne-ar fi plăcut ca proprietarul 
să fie chiar acest servitor taciturn; încăperea, tapisată de cărţi, legate 
şi broşate, m-a liniştit: nişte oameni cărora le place să citească nu pot 
fi pe de-a-ntregul răi. De peste tot, mireasma îmbelşugată şi calmantă 
a lemnului îţi măgulea mirosul. Deasupra şemineului, era atârnat un 
tablou zis al deşertăciunilor: trei tigve de mort pictate prin 
supraimprimare peste un chip de copil, unul de tânără fată, ultimul de 
matroană, îngeri zburau pe deasupra craniilor. Mă aşteptam la un 
decor rustic. Totul era însă de un lux absurd pentru un loc atât de 
izolat. Locuinţa aceasta satisfăcea de minune pariul etern al 
habitatului de munte: maximum de confort în maximum de vitregie a 
naturii. Helene se plânse că poala pantalonului i se pătase, remarcă 
ce mi-a mers la inimă: la ea, grija vestimentară însemna întoarcerea 
la normalitate. Imi surâdea extenuată, şi văzând-o cum mângâia cu 
mâna masa, fotoliile, cadrul bibliotecii, am simţit-o impresionată în 
bine de adăpostul nostru întâmplător. 

In sfârşit, stăpânul casei îşi făcu apariţia şi ne salută cu o 
cordialitate tunătoare. 

— Bun venit naufragiaţilor frigului! 

Se numea Jerome Steiner şi făcea explozie el însuşi în acest 
cadru. Mă aşteptasem la un mizantrop; era fiinţa cea mai urbană din 
câte există. Exilat pe înălțimile Jurei, reprezenta un soi de vestigiu 
patetic al anilor 60. Afişa toate semnele exterioare ale respectivei 
epoci: vestă indiană îmbrăcată peste o cămaşă cu guler rotund, 
pantaloni de piele şi cizme, inel mare pe arătătorul dreptei. Făcea 
parte dintre aceia care s-au oprit la o anumită modă pentru că ea 
corespunde momentului când avuseseră cel mai mare succes, înalt, 
masiv, i-aş fi dat cam 55 de ani. Obrazul îi era neted, aproape fără 
riduri, cu excepţia pungilor de sub ochi a căror membrană fină părea 
de hârtie. Arbora nişte plete magnifice, pe care i le-am admirat pe loc, 
strălucitoare, argintate, şi le tot netezea cu latul palmei, ca şi când 
era el însuşi uimit că acolo sus avea o asemenea pilozitate. | se 
răspândeau pe umeri ca o cascadă împietrită. Ne surâdea, plin de o 
decontractare uşor forţată. 

— Am năvălit în intimitatea dumneavoastră, vă incomodăm. 
Fără să mă laud, cred că aţi avut noroc dând peste noi. Vă găsiţi aici 


în mica Siberie, punctul cel mai friguros al Franţei, unde temperatura 
poate cobori sub patruzeci de grade, împrejurimile sunt pustii pe o 
rază de kilometri întregi. Ni se întâmplă uneori să rămânem izolaţi zile 
la rând din cauza zăpezii, când nici măcar poştaşul nu riscă să iasă 
afară. Pentru următoarele patruzeci şi opt de ore se anunţă o înteţire 
a viscolului. Telefonul e mort, cablurile s-au rupt, e o minune că încă 
mai avem electricitate, se poate întrerupe dintr-o clipă în alta. Dar 
cum de v-aţi rătăcit pe aici? 

Helene i-a relatat în cuvinte puţine păţania noastră, i-a 
mulţumit pentru primire, l-a complimentat pentru casă. 

Domnul Steiner avea acea moliciune a trăsăturilor proprie 
fostelor frumuseți. Lăsa în urma lui o dâră discret parfumată; aş fi 
jurat că se farda dacă mă luam după bronzul artificial lipit de piele. Cu 
mâinile lui îngrijite, cu vocea lui onctuoasă, cu eşafodajul lui capilar, 
semăna a prelat corcit cu escroc. După o oră de conversaţie despre 
una şi alta, ne-a invitat să luăm masa cu el. Fireşte, Raymond ne 
pregătise o cameră. Totul s-a petrecut atât de iute că n-am avut inimă 
să protestăm; într-o încăpere alăturată, mai mare, era pusă masa cu 
veselă de porțelan şi pahare de cristal. Pe servantă se aflau un platou 
cu brânzeturi şi un coş cu fructe. Nu ne închipuiserăm că am putea fi 
ospătaţi astfel şi am binecuvântat Providența care ne scosese în cale 
oameni atât de rafinaţi. Vedeam în toate doar prevestiri bune. 
Raymond, şef şi majordom deopotrivă, oficia, păşind iute în jurul 
nostru. Ne-a servit mai întâi o supă de mazăre, apoi găină îndopată, 
cu o carne fragedă şi albă, garnisită cu un gratin jurasian care ţi se 
topea în gură. Era de-a dreptul un banchet şi, foarte mândru de recent 
dobândita mea pricepere gastronomică, apreciam totul ca un 
cunoscător. Un vin local cu aromă de alună însoțea dineul, care a fost 
încununat de un sufleu de ciocolată din care m-am servit de trei ori. 
Helene se minuna de abundența felurilor, de calitatea lor şi l-a felicitat 
pe bucătar. 

—  Intr-adevăr, Raymond s-a depăşit pe sine în onoarea 
dumneavoastră. Aveţi şi aici noroc: prevăzând viscolul, s-a dus azi 
dimineaţă în oraş ca să se aprovizioneze cu brânzeturi, legume şi 
carne. Aici, la 1200 de metri altitudine, facem rar cumpărături. 
Datoraţi acest chiolhan devotamentului său. 

Raymond alcătuia împreună cu stăpânul lui duetul cel mai 
improbabil pe care te-ai fi aşteptat să-l întâlneşti în acest colţ de 
Franţă. Pe cât de rasat era unul, pe atât de grosolan era celălalt. Cu 
ochii lui bulbucaţi, buzele mereu uşor umede, servitorul era de o 
urâţenie irefutabilă, aproape fascinantă prin forţa evidenţei. Semăna 
cu o argilă frământată de mâna vreunui demiurg, pe care îl luase 
somnul în timpul lucrului. Dar adesea natura este mai inventivă în 
rateuri decât în succese; exista viaţă în această făptură făcută toată 


pieziş, care inspira simultan repulsie şi curiozitate. Raymond îşi 
plimba pe faţă un rictus permanent, despre care s-ar fi zis că-i fusese 
gravat acolo de la naştere. li vorbea cu dumneavoastră stăpânului său 
care îl tutuia, îşi dădea cu părerea la toate afirmaţiile lui, surâdea la 
vorbele lui de duh, arătându-şi atunci dinţii mici, galbeni şi neregulaţi. 
Jerome Steiner îl lăsa în voia lui până ce îi poruncea să înceteze, 
poruncă pe care celălalt se grăbea s-o încalce. Evident, acest balet 
era de mulţi ani reglat între ei. Raymond reprezenta, el singur, un 
public şi o familie şi îl simţeai pe domnul Steiner stânjenit de un obicei 
pe care îl tolera între cei patru pereţi ai refugiului său personal, dar pe 
care l-ar fi preferat lipsit de martori. Mărunt cum era, servitorul era de 
fapt un colos şi pornea spre bucătărie cu braţele încărcate de farfurii 
şi de tăvi făcute stivă, fără să răstoarne nimic, ba mai izbutind să-şi 
vâre şi la subţioară o sticlă goală. Prost dispus, mă uitam la el cum 
evolua împrejurul nostru, aplecat din mijloc ca un servitor de comedie, 
şi turbam de furie că nu ştiam ce să cred despre el. 

Mâncasem cu asemenea poftă, îndopându-mă fără vreo 
reţinere, că nu m-am plictisit decât atunci când s-a terminat desertul. 
Cina, care ar fi trebuit să-mi dezlege limba, mi-o încleiase. 
Infulecasem prea repede, mă simţeam îmbuibat şi mi-ar fi plăcut ca 
iubita mea să-mi maseze burta şi stomacul ca să mă ajute să diger. 
Picoteam pe scaunul meu, n-aveam nimic de spus, jucam rolul de 
umplutură. Dimpotrivă, Helene se pricepea să mobileze conversaţia şi 
gazda noastră, fericită că avea companie, nu se zgârcea la 
complimente. Abia dacă se uita la mine, ea îl acaparase cu totul. 
Avocat, originar din Paris pe care îl detesta, nu se ducea în capitală 
decât pentru treburi excepţionale. lubitor de natură, cultiva la 
altitudine bucuriile trupului şi ale spiritului, se purifica - erau propriii 
lui termeni - „de micimile pământeşti în acest cuib de vultur”. Locuia 
aici împreună cu soţia lui, profesoară de filosofie, deocamdată 
absentă şi care trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta de la Lyon, 
dacă starea drumurilor i-o va permite. 

După nişte amănunte imperceptibile, îl simţeam pe domnul 
Steiner dornic să-i placă Helenei mele: îşi lucra replicile, înmulţea 
descrierile picante. Helene, jucătoare bună, izbucnea în râs fără 
rezervă. Cu toate acestea, dincolo de elanurile amfitrionului nostru, 
băgasem de seamă o anume tristeţe. De câte ori Helene râdea, ea se 
afla atunci în culmea gloriei, încarnând mai bine ca oricine acel aliaj 
izbitor de dezinvoltură şi graţie, de fiecare dată deci Steiner se 
posomora, aproape schimonosindu-se. II vedeam descumpănit, biruit 
de prăpastia anilor care îi despărţeau. La un moment dat, chiar i-a 
spus: 

— De ce ai venit să-l stârneşti în casa lui pe un bătrân care s-a 
retras din lume? 


Am fost surprins. 

Helene îl provoca iarăşi, îl ademenea, îl îndemna să se 
dezvăluie. 

— Aţi trăit o epocă extraordinară, povestiţi-mi totul. Steiner s-a 
executat fără să se lase rugat: fusese troţkist în mai 68, accident din 
care rămăsese cu un dezgust verificat pentru nedreptate. Se întorsese 
împotriva contra-culturii americane, călătorise spre toate zările, 
străbătuse triunghiul sfânt Goa, Ibiza, Bali. Avusese parte de o reuşită 
fulgurantă pe ruinele acelor idealuri la care se gândea cu duioşie, 
proiectând, ne-a mărturisit, să reparcurgă drumul Indiilor în condiţiile 
de atunci. Helene era extaziată. 

— E pasionant, într-adevăr m-am născut cu treizeci de ani prea 
târziu! 

— Ba nu, nu iei în calcul şansa de a putea descoperi o lume cu 
o privire nouă, de a o reinventa văzând-o pentru prima oară. Tinereţii 
îi plac mirajele şi are dreptate. 

Spre stupefacţie mea, Helene închina stângismului un cult pe 
care îl consideram absurd, mai ales în situaţia ei. l-am urât totdeauna 
pe răspopiţii perioadei aceleia: te acuză că nu le-ai împărtăşit iluziile, 
dar şi că nu le-ai pierdut. Astăzi, ca şi ieri, nu ţintesc decât păstrarea 
puterii de care să văduvească generaţiile următoare. Totuşi nu aveam 
dreptate să mă supăr: Steiner nu încerca să se pună în valoare. Era 
doar un nostalgic, purtând doliu după triumfurile lui trecute, îşi 
mărturisea cu uşurinţă lacunele, părerile de rău, cu aerul de a zice: e 
rândul vostru acum! Haide hai, ne aflam între nişte oameni deosebiti, 
nu aveam de ce să mă simt ofuscat. 

La sfârşitul cinei, gazda noastră, cu faţa uşor aprinsă de alcool 
şi căldură, mi-a pus în trecere câteva întrebări despre viaţa mea, dar 
cu un aer atât de absent, încât mi-am scurtat răspunsurile de frică să 
nu-l obosesc. M-a întrebat cum ne cunoscuserăm, Helene şi cu mine. 
l-am brodat o povestioară. A surâs, m-a privit ironic şi apoi ne-a fixat 
pe rând, prea mult, ca şi când căuta să înţeleagă ce ne putuse uni. M- 
am simţit rănit: mă credea oare nedemn să ies cu o femeie ca ea? Il 
detectase în mine pe gigolo? Jignit, m-am retras în mine însumi, ochii 
mă usturau, m-am stăpânit cu greu de câteva ori să nu casc. 
Companionii mei continuau să discute fără oprire, ca şi când numele 
şi subiectele abordate nu aveau alt scop decât să răspundă la 
întrebarea: facem oare parte din aceeaşi lume? Helene îşi plătea 
masa sporovăind, îşi descărca sufletul cu o siguranţă care mă uluia. 
Ea era regală, superbă, eu eram bădăranul ei, ageamiul de serviciu. 
Dacă ea vorbea cu un debit destul de nervos, domnul Steiner zumzăia 
ca un cărăbuş. Vorbea rar şi cu o voce groasă, iar mie mi se părea, 
fiind uşor adormit, că lăsasem undeva radioul deschis fără să pot 
localiza sursa zgomotului. Cu trecerea orelor, chipul i se îngreuia, 


privirea îi devenea ternă, părul i se lipea de ţeastă, nu mai era 
condotierul cam fanfaron de la începutul serii, ci un domn de o 
anumită vârstă, care făcea pe cochetul în faţa unei damicele. 

Puțin mai târziu, ne lăfăiam în nişte fotolii uriaşe, stăpânul casei 
aţâţa un foc de buşteni, monologând în vreme ce răscolea jarul 
învăpăiat. Era voluminos, îmi închipuiam că adânceşte pesemne un 
adevărat şleau în patul conjugal. Vorbele îi deveneau împăstate, acum 
mi se părea că are aerul unui bătrân sachem indian, meliţând în faţa 
vetrei vreun ritual ezoteric, fără să ia în seamă la viscolul care zguduia 
ferma. După ce terminase de strâns masa şi de servit lichiorurile, 
Helene s-a servit de trei ori din marca Arbois, Raymond a venit să se 
aşeze la picioarele lui Jerome, cu o tavă pe genunchi, şi s-a apucat să 
mănânce un ou în coajă cu bucățele de pâine unse cu unt. Nenorocitul 
era respingător, dar dacă te amuzai să-i găseşti corespondenţi printre 
animale, redevenea aproape uman. Cu un surâs mereu gata grefat pe 
buze, prindea ordinul sau vorba stăpânului său care să-l readucă în 
lumea celor vii. Mâncând, îşi ţinea pleoapele pe jumătate închise ca un 
zaurian, nu dădea impresia că ascultă, ca şi cum grosimea pielii sau 
modestia condiţiei lui îl făceau inapt pentru relaţiile omeneşti obişnuite. 

O mânca din ochi pe Helene, dar pe furiş. Ai fi zis că îi era frică 
să nu se frigă. Dacă privirea ei cădea din întâmplare asupra lui, faţa i 
se făcea stacojie din roşie cum era de obicei. După ce a terminat să-şi 
întingă în gălbenuş bucăţile de pâine, mânca pur şi simplu fără a lăsa 
să-i scape nici o firimitură, a râcâit ultimele urme de albuş, a strivit 
coaja cu o apăsare iute a lingurii, făcând-o pulbere pe fundul 
păhăruţului de ouă. Apoi, pe nesimţite şi fără vreo stânjeneală, şi-a 
lăsat capul pe genunchii patronului, asemenea unui Saint-Bernard 
credincios. Patronul a încercat să-l dea la o parte, el nu s-a sinchisit. 
Era prerogativa lui, avea dreptul la asta. În Tebaida lor izolată, stăpân 
şi valet, sudaţi unul de altul, îşi transcendau diferenţele de statut. 
Acest tandem bătrânicios, refugiat în căldura molcuţă a muntelui, 
avea ceva ridicol şi emoţionant. Mă întrebam ce-o fi gândind soţia 
legitimă. 

După un ultim pahar, Patronul a dat semnalul să mergem la 
culcare şi ne-a urat noapte bună. Ne-a promis că va pune a două zi să 
ne fie remorcată maşina şi, dacă va fi nevoie, va trimite după un 
garajist. Eram cam chercheliţi, ne aflam în acea binecuvântată stare 
dintre oboseală şi beţie. Micul servitor ne-a condus până la camera 
noastră printr-un dedal prin care ne-am fi rătăcit fără ajutorul lui. Uşi 
numeroase, decorate cu motive florale sau animaliere, punctau 
culoarele. Ne-am instalat la primul etaj - ferma avea două - într-o 
frumoasă încăpere îmbrăcată toată în lemn deschis la culoare, cu un 
pat-alcov ascuns de draperii. Pernele erau din puf fin şi aşternuturile 
brodate. Două ceainice aşezate sub plăpumile umflate ca nişte buri 


încălziseră deja cearşafurile. Papuci îmblăniţi, o pereche mică şi una 
mare, erau puşi lângă pat. Helene, încântată de atenţie, s-a întrebat 
cum de putuseră afla ce număr aveam cu aproximaţie. Ferestrele cu 
geam dublu erau închise cu obloane ferecate şi o sobă mare din 
faianţă albastră, arzând cu lemne, răspândea o minunată căldură. Cât 
despre sala de baie, era o bijuterie de intimitate, cu vana ei îngropată, 
robinetele cromate şi podeaua ceruită care mirosea bine a proaspăt. 
Oamenii ăştia ştiau să trăiască. Chiar şi într-un mare hotel nu am fi 
avut o cameră de asemenea calitate. 

Aşa cum mă temeam, Helene era profund tulburată. Aventura 
noastră, galanteriile sentenţioase ale lui Steiner o aţâţaseră. Imediat 
ce uşa s-a închis după Raymond, a venit să se frece de mine, 
simulând un dans lasciv şi încercând să-mi prindă buzele. M-am tras 
îndărăt din faţa avansurilor ei, ca de obicei speriat, întrebându-mă 
cum de o fiinţă atât de delicată, se putea înjosi până la astfel de 
dezmăţuri. M-a împins spre pat, m-a întins peste plapumă. 

— Helene, eşti nebună, nu aici, vom fi auziţi! 

Nu acesta era cel mai bun argument, căci perspectiva de a fi 
ascultată sau surprinsă de alţii era tocmai ce-o excita. Am încercat o 
diversiune. 

— Nu găseşti că arăt prost, că am îmbătrânit? 

— Ba da, teribil, nu îndrăzneam să ţi-o spun. Sărută-mă iute ca 
nu cumva să fii luat drept taică-meu. 

Şi-a trecut mâna peste pantalonul meu. 

— Oh, văd că Papy este încă neputincios. 

Era peste puterile mele: respingeam din tot sufletul ideea 
acuplării, dar trupul meu, el, îşi dădea totdeauna acordul. Ca să-mi 
stăpânesc erecţia, transformam mental franci elveţieni în franci 
francezi şi dolari. Helene avea o manieră-carne şi o manieră-lapte de 
a face dragoste, numai gheare şi zgârieturi într-un caz, onctuoasă şi 
leneşă în celălalt. In seara aceea, o stăpânea frenezia. A avut un 
orgasm lung cât o predică, s-a contorsionat în pernă ca şi când şi-ar fi 
oferit extazul ca răsplată bătrânului Casanova care ne găzduise. Dacă 
plăcerea masculină n-ar fi fost cel puţin la fel de vizibilă, aş fi simulat- 
o ca s-o evit mai eficient. Contemplând apoi micile lacrimi ale 
seminţei mele cum curgeau pe coapsele Helenei, menstra de lapte 
alb, forţa şi tinereţea care mi se risipeau în van, m-a cuprins un acces 
de furie. Din cauza ei, aveam să mă prăbuşesc ruinat! 

Abia săturată, micuța mea metresă, goală toată în mijlocul 
camerei supraîncălzite, începu să le ridiculizeze pe gazdele noastre. 
Fără ca cineva să ştie, înregistrase pe dictafon cina şi acum dădu 
drumul la bandă. Răzând în hohote, a jucat din nou cina: l-a încarnat 
pe fiecare dintre noi, a fost pe rând Steiner, „bunicuţul senzual” care 
se freca pe sub masă evocând Orientul, a fost Raymond, „gnomul, 


foetusul buhăit”, spărgându-şi oul cu lovituri de ciocan, şi-a bătut joc 
de mine, moţăind ghiftuit, şi-a bătut joc de ea însăşi, limbută şi 
linguşitoare, îşi făcea să salte fundul micuţ, plasat ca o santinelă 
deasupra picioarelor, un fel de a doua faţă care supraveghea lumea 
cu unicul ei ochi, tricota sărituri cu picioarele încrucişate, se deda unor 
acrobaţii riscante. 

A pus în această parodie o seriozitate care m-a izbit şi râdeam, 
totuşi rănit oarecum de duplicitatea şi ingratitudinea ei. După un ultim 
sughiţ de veselie, s-a prăbuşit pe pat. 

Ce oroare să te închizi în pustietatea asta, în câmp gol. Baraca 
asta are ceva supraîncărcat: ai zice că e o corcitură între casa celor 
şapte pitici şi un bordel. 

Eram uluit, căci ferma mi se păruse foarte frumoasă. Nu 
puteam avea deci încredere în propriul meu gust! Nu învăţasem 
nimic? 

Şi Steiner ăsta, este atât de datat, îmbălsămat în trecutul lui. 
Nimic mai rău decât nătărăii bătrâni din 68. 

Mă pregăteam să protestez, dar Helene a adormit pe loc, cu 
picioarele împletite cu ale mele. Am îmbrăcat-o cu o bluză de pijama, 
am acoperit-o cu plapuma, am sărutat-o pe umăr. Surâsul pe care mi 
l-a adresat prin somn era de o tandreţe dulce ca roua. Dacă nu m-ar 
mai fi hărțuit aşa cu libidoul ei, totul ar fi fost perfect! 

La mijlocul nopţii, m-am trezit transpirat, cu inima bătându-mi 
tare şi stomacul torturat de cât băusem şi mâncasem. Mi s-a părut că 
aud o sonerie, un zgomot de motor, uşi care se închideau. Am aprins 
lumina, ştiind că Helene va continua să doarmă cu pumnii strânşi. Pe 
pernă lăsasem un smoc de păr ale cărui fire le-am numărat, în baie, 
m-am privit într-una din acele oglinzi măritoare care fac porii din piele 
cât nişte cratere şi perii din barbă lungi ca suliţele. Amploarea 
deteriorărilor era evidentă. Arătam galben, avariat: pungi de piele 
moartă îmi atârnau sub ochi, cărnurile mi se înmuiau, o crevasă îmi 
străbătea bărbia, ca şi cum însuşi timpul m-ar fi plesnit acolo cu o 
joardă minusculă. lar ridul din colţul ochiului stâng era la locul lui. Şi 
să mai zici că mă întorceam din vacanţă! Basculam spre celălalt mal. 
Vârsta mă scufunda ca o maree stăruitoare, mă îmbucătăţea 
milimetru cu milimetru. Aş fi vrut să fiu atât de neted şi şlefuit, încât 
oglinzile să se răsfrângă ele în mine. Mă palpam ca să mă definesc şi 
ca să-mi îndigui fuga trăsăturilor ce se tot scurgeau de pretutindeni, 
îmi contemplam uluit degradarea. Aveam 37 de ani, eram terminat! 


Sub giulgiul alb al zăpezii 


A doua zi am fost treziţi de hârşâitul unei lopeţi. Soarele 
strălucea. Văzut din camera noastră, spectacolul era apăsător şi 


feeric. Ferma, scufundată într-o pădure de molizi, se proptea cu 
spatele de o faleză, o masă de piatră înaltă de vreo sută de metri. 
Departe se desluşeau culmile Alpilor, care delimitau zidurile temniţei 
noastre. Oriunde ti-ar fi căzut privirea, vedeai doar variaţii de alb. 
Îngheţul dădea peisajului un soi de puritate minerală, punea bărbi de 
paiete pe crengi, nasuri de alabastru streşinilor. Degete de gheaţă 
scăpărau pe ramurile copacilor ca nişte focuri ale Sfântului Elm. 
Zăpada scânteia, luminozitatea îi era orbitoare, ai fi zis că, pe pământ, 
fuseseră presărate cioburi de sticlă. Asemenea împrejurimi idilice m- 
au speriat şi mă bucuram că în curând voi călca pe asfaltul parizian. 
Eram rupti de lume în acest deşert îngheţat, împresurat de păduri 
ostile. 

La fel, ducându-mă la cealaltă fereastră, m-am bucurat să-l văd 
pe Raymond, care, în T-shirt, izmene şi şosete vârâte în nişte pantofi 
grosolani, ştergea cu un burete şi o găleată maşina noastră, pe care o 
remorcase la prima oră a dimineţii. Spectacolul acestei mărunte fiinţe 
îndesate şi parfumate, lustruindu-ne caroseria şi scoțând aburi odată 
cu răsuflarea, m-a amuzat. Il judecasem rău în ajun! M-am îmbrăcat şi 
am coborât ca să-i mulţumesc pentru amabilitate. Părea foarte bine 
dispus şi m-a anunţat că termometrul coborâse peste noapte sub 
douăzeci de grade. Un garajist trebuia să sosească dintr-o clipă în 
alta. Maşina noastră strălucea sub zăpadă, nichelată şi lustruită ca un 
giuvaer, un soi de fantezie de orăşeni bogaţi, uşor deplasată în acest 
decor. Dar prezenţa ei m-a reconfortat. Că deocamdată nu putea să 
pornească nu mă mai îngrijora deloc. Raymond care, cu o răzuitoare, 
curăța parbrizul, se uitase la motor şi credea că în şoc se rupsese 
pesemne o piesă. Mecanicul o va repara imediat. 

După ce şi-a pus pe el un pantalon, servitorul ne-a adus micul 
dejun pe care l-am luat singuri, pe o masă joasă, în salon. Undeva la 
un radio cânta France Gali sau Michel Polnareff, nu auzeam bine. 
Activ, zelos, Raymond umplea casa cu zgomotul activităţii lui. In timp 
ce ne beam cafeaua, el curăța podeaua, ştergea praful de pe mobilă, 
satura încăperea cu un miros de ceară şi miere. Puțin după, a apărut 
domnul Steiner, în nişte jeanşi decoloraţi şi cizme de cauciuc. Neras, 
nepieptănat, cu umerii încovoiaţi, dădea impresia că avusese, ca şi 
mine, o noapte înspăimântătoare. Inalt şi ţeapăn, nu ştia ce să facă cu 
carcasa lui când o dezdoia, iar părul cărunt, care-i atârna, îi dădea o 
înfăţişare de guru veşted. 

— Ce, mai sunteţi încă aici? 

Fiinţa binevoitoare din ajun dispăruse, îl deranjam! Se grăbea 
să ne dea afară. Helene îl asigură de plecarea noastră iminentă, 
imediat ce maşina va fi pusă în funcţiune. 

Profitaţi de acalmie, nu va dura mult. 

Fără să-şi ia rămas bun, ne-a lăsat acolo ca să se ducă să facă o 


plimbare de ski de fond. Preferam această bruscheţe: cel puţin 
lucrurile erau astfel clare. Ne găzduise; trebuia să eliberăm locul 
acum. 

Helene se sculase morocănoasă, o durea capul rău. A urcat să 
facă un duş, iar Raymond a ţinut să mă ducă să vizitez ferma. Ziua, 
clădirea îngropată în zăpadă avea farmecul unei case de păpuşi; ai fi 
zis că e un animal ghemuit pe o pilotă de puf, din care se vedeau 
numai ochii. Fostă fermă de păşunat alpin, cu acoperişul ei în ape 
triunghiulare, îţi lăsa mai curând impresia de refugiu şi de odihnă. 
Raymond, plin de amabilitate - dacă stăpânul se încruntase, servitorul 
se  înseninase - mi-a arătat bucătăria, spălătoria, hambarul 
transformat în sală de jocuri, a întredeschis iute camerele patronului 
şi patroanei - prin urmare dormeau separat - m-a plimbat prin garaj, o 
fostă şură plină de unelte sclipitoare şi bine orânduite. A desfundat 
lavoarul al cărui jet încremenise într-o trompă de gheaţă. Se identifica 
cu conacul până la a şi-l apropria, spunând „rezidența noastră, 
refugiul nostru”, se mişca pe labele lui scurte ca să deschidă uşi, să 
aprindă lumina în vreo cameră. 

Aş fi admirat totul fără nici o reţinere dacă rezervele Helenei, de 
cu o seară înainte, nu mi-ar fi înceţoşat privirea, în loc să găsesc 
primitoare această locuinţă, făceam mofturi. Ascultam cu o ureche 
distrată explicaţiile ghidului meu despre canaturile ferestrelor, despre 
ciubucăria din lemn de fag, despre nuanţa ca vanilia a pereţilor 
despărțitori, despre cuptorul de pâine unde acum topeau răşină. Dacă 
spera să mă înduioşeze cu asemenea fleacuri rustice, eram sătul până 
peste cap încă din copilărie! In această explorare nu a existat decât 
un episod uimitor, care ar fi trebuit să mă alarmeze: când treceam 
prin bucătărie, Raymond mi-a arătat cu degetul un panou încastrat în 
peretele din fund, pe care nu-l remarcasem. 

Aici e pivniţa, biroul particular al Patronului, mi-a spus făcându- 
mi cu ochiul, ca şi când era vorba de o poznă. 

Am băgat de seamă, în dreapta panoului, o cheie mare, foarte 
vizibilă. Nu am găsit nimic de comentat şi i-am uitat vorbele. 

Puțin după aceea, a sosit pe un scuter de zăpadă garajistul, un 
bărbat în hanorac şi cămaşă, gras şi şleampăt, iar eu am admirat 
rezistenţa oamenilor de munte care umblă atât uşor îmbrăcaţi când 
sunt destule grade sub zero. Un păr negru cârlionţat îi ieşea de sub 
maieul de corp. A răscolit numaidecât totul sub capota maşinii şi abia 
dacă a ridicat capul, pe care-l avea foarte roşu, ca să mă salute. 
Pantalonii, pătaţi de ulei, îi cădeau pe fund. Această delăsare m-a 
liniştit. Ea dovedea că omul îşi petrecea zilele printre uleiuri şi unsori. 
Ne întârzia plecarea: se anunţaseră noi precipitaţii pentru după- 
amiază. Prin monosilabe, omul, care-şi ştergea nasul cu dosul mânii, 
mi-a confirmat că cei de la Drumuri şi Poduri începeau să degajeze 


şoselele, iar tehnicienii să restabilească liniile telefonice. Am urcat s-o 
anunţ pe Helene şi, plin de febrilitate, am dus jos bagajele, punându- 
le în pridvorul de la intrare. 

Totuşi timpul trecea şi omul de meserie continua să scormone 
prin motor şi să-şi şteargă mâinile pe o otreapă neagră pe care şi-o 
băga în buzunar. La fiecare zece minute, îi spunea Helenei să aprindă 
contactul şi să bage într-o viteză. Frumoasa maşină rămânea însă 
mută. Nu mă pricep deloc la automobile, nu ştiu nici măcar să 
deblochez un volan cu cheia şi îl tot înghesuiam pe garajist cu 
întrebările. Răspundea evaziv, sugerând ba că e de vină bateria 
descărcată, ba că aprinderea, ba că direcţia, încetineala lui mă 
exaspera, uneori mă întrebam dacă nu cumva adormise. Helene se 
temea mai degrabă de nepriceperea lui. Mai mult de-o oră se 
scursese, dârdâiam sărind de pe un picior pe altul, în fine, a ieşit din 
burta automobilului şi, privindu-mă pentru prima oară în faţă pe mine, 
nu pe Helene, a anunţat că, printre altele, roata din dreapta era 
deformată, probabil din cauza coliziunii cu troianul, şi că trebuia 
schimbat axul. Nu avea o asemenea piesă în garajul lui, avea s-o 
comande la Pontarlier, Dole sau Besancon unde se aflau comisionarii 
firmei respective. Din nefericire, din pricina circulaţiei dificile şi a 
telefonului tot întrerupt, nu putea primi axul înainte de a doua zi 
dimineaţă cel mai devreme, cu condiţia ca intemperiile să nu se 
agraveze şi să-i poată contacta pe furnizori până seara. 

Această avalanşă de veşti proaste ne-a lovit de-a dreptul în 
inimă. Helene a mers chiar până la a se tocmi cu garajistul, 
propunându-i o sumă substanţială dacă termină până la căderea 
nopţii. Cu o mutră agasată, omul i-a replicat că nu poate să inventeze 
o piesă inexistentă. „Nimeni nu e obligat să facă imposibilul”, a 
încheiat el şi acest dicton, oricât de deplasat ar fi sunat în gura lui, a 
dobândit cu atât mai mult sens. La fel de şleampăt, a plecat pe 
scuterul lui. 

Atunci a început o lungă, nesfârşită aşteptare. Helene, furioasa 
că nu-şi luase cu ea telefonul mobil - în vacanţă voia să rupă toate 
punţile cu Parisul - s-a întors distrusă în cameră, după ce ridicase 
toate receptoarele ca să vadă dacă au ton. Mi-a repetat cât de tare 
detesta ferma aceea şi cât de rău se simţea acolo. Am pus această 
opinie excesivă pe seama oboselii. N-am avut inima să duc bagajele 
înapoi, încă sperând că o vom lua curând din loc. La ora prânzului, s-a 
întors şi Jerome Steiner din cursa lui de ski; îi zărisem de departe 
silueta alunecând pe zăpadă cu paşi lungi, alternativi. 

— Mai sunteţi încă aici! Vă plac atât de tare munţii Jura că nu 
puteţi să-i părăsiţi! 

De data aceasta se arăta de-a dreptul dezagreabil. Era atât de 
înalt, lăsându-şi privirea să plutească mereu pe deasupra ta, încât ţi-ai 


fi dorit să ai un cap mai mult ca să i te uiţi ţintă în ochi. S-a dus direct 
la maşină, s-a aşezat pe scaunul şoferului, a aprins contactul, a trecut 
la viteza întâi şi i-a ordonat lui Raymond să împingă. Pentru câteva 
minute mi s-a redeşteptat speranţa şi rugam cerurile ca voinţa şi furia 
să reuşească acolo unde priceperea eşuase. Steiner înjura, izbea în 
volan, îşi ocăra servitorul, iar eu înlemnisem în faţa metamorfozării 
acestui gentilom într-un surugiu. 

Istovit, motorul necatadicsind să scoată decât nişte sughiţuri, a 
coborât din maşină buimac, a dat un picior în roata din faţă şi, fără 
măcar să mă vadă, a lătrat la Raymond că maşina trebuie reparată, 
oricât ar costa, până diseară. Micul şnapan alerga în spatele lui, 
gâfâind să se ţină după el şi încercând să-i explice situaţia. Steiner 
dispăru în casă, trântind uşile una după alta. M-a trecut un fior la 
gândul că întoarcerea noastră depindea doar de resursele acestui 
factotum, îmi promisese că mă va duce la garaj, undeva la vreo zece 
kilometri, dar spre ora unu vremea s-a schimbat brusc. Vântul a adus 
din nord-est nori grei, a început să ningă din nou, mai tare ca 
niciodată, orice drum cu maşina devenind hazardat. 

Raymond, care părea că oarecum mă îndrăgise, mi-a propus să 
jucăm cărţi lângă şemineu. 

— Să nu vă neliniştiţi pentru Patron. Are toanele lui, o să-i 
treacă! 

Din clipa când înceta să vorbească sau să gândească, 
netrebnicul îşi lua aerul de imbecil, cu faţa lucioasă şi veşnicul lui 
surâs. Mustrările stăpânului mi-l făcuseră aproape simpatic. li 
explicam cu sârg cine eram, Helene şi cu mine, o pereche perfect 
asortată, rătăcită din întâmplare în acest ţinut şi care se cuvenea să 
fie cât mai repede redată adevăratei ei vieţi, eleganţei, urbanităţii, 
culturii. Dădea din cap, repeta: „Da, dom'le, o să facem tot posibilul”, 
iar eu nu eram deloc sigur că-l convinsesem, între două împărțiri ale 
cărţilor, îmi ridicam maşinal privirea, admirând dansul fulgilor în 
amurg. Pentru întâia oară, descopeream o anume graţie la zăpada 
care cade lipsită de gravitație, spre deosebire de ploaia care ascultă 
plat de legea căderii corpurilor. Uneori, o rafală de vânt ciuruia 
ferestrele, cristalele de zăpadă trozneau pe geamuri, se îngrămădeau 
în colţurile ochiurilor de sticlă. Brazii se agitau, răvăşiţi de o mână 
invizibilă, şi nu m-aş fi mirat să văd această armată de copaci pornind 
împotriva noastră şi devorându-ne. Dar ferma, solid înrădăcinată, nu 
se clintea, nici măcar nu gemea. Covoarele, pernele, lumânarea 
schiţau complotul tandru al confortului contra elementelor 
dezlănţuite. Doar marele orologiu cu soclu din capătul vestibulului îmi 
amintea de copilăria mea, cu clopotele acordate ale bisericii, şi îmi 
stârnea gânduri negre. 

Tocmai când să începem a zecea partidă, s-a auzit un claxon, 


portiera unei maşini s-a trântit şi Francesca Spazzo-Steiner, soţia 
stăpânului, şi-a făcut intrarea. Plecase din Lyon cu cinci ore mai 
devreme şi fusese cât pe-aci să nu mai ajungă vreodată din cauza 
vijeliei. Era o femeie înaltă, solidă, de origine lombardă, cu ochi reci, 
care schimbă numaidecât atmosfera casei. 

M-a încercat faţă de ea o neîncredere imediată: te privea fără 
să te vadă, vorbea puţin, secătuia orice conversaţie, oricare ar fi fost 
ea. Cu nasul ei drept şi fin, pomeţii înalţi, părul castaniu, ai fi zis că 
tinereţea tocmai o părăsise, acum o clipă, lăsându-i o amprentă de 
lumină caldă care contrasta cu expresia ei înţepată. Se afla pe pragul 
strâmt ce desparte înflorirea de veştejire. 

Pe faţa ei un amănunt m-a mirat: pielea pleoapelor, abundentă, 
se aduna la rădăcina genelor, ca un stor rulant deasupra unei ferestre. 
Te întrebai dacă le cobora seara ca să doarmă. Abia dacă m-a salutat, 
i-a dat câteva ordine scurte lui Raymond şi s-a dus să se schimbe în 
camera ei. Dinaintea ei, valetul şi-a arborat numaidecât mutra 
şmecher servilă. A întrerupt jocul şi, cu o privire neliniştită, a pornit-o 
la treburile lui. Nu înţelegeam bine ce putea lega această frumuseţe 
tomnatică de piticul îndesat şi de bătrânul hippy libidinos. Cu 
siguranţă, nu mai eram bine veniţi în această casă. 

Noaptea a căzut dintr-o dată, întunecându-mi dispoziţia, şi am 
urcat să mă refugiez lângă Helene. Dreaptă lângă fereastră, cu 
picioarele goale, un pulover lung acoperind-o până la jumătatea 
coapsei, plângea privind zăpada care, puţin câte puţin, ne 
înmormânta maşina. Repeta „Vreau să plec, vreau să plec”. Am 
asigurat-o că nu era vorba decât de un ghinion excepţional, că mâine, 
după ce vom primi piesa, vom putea porni spre Paris. Dar ea se îndoia 
de priceperea garajistului şi adulmeca o capcană în comportamentul 
gazdelor noastre. 

— Te înşeli, nu au decât o dorinţă, să ne dea pe uşă afară. M- 
am întâlnit cu soţia lui Steiner chiar adineauri, a fost amabilă ca o uşă 
de puşcărie. După părerea mea, îşi muşcă degetele că ne-au primit. 

Nu reuşeam s-o conving pe Helene, neîncrederea ei m-a 
influenţat şi pe mine. 

— Am un sentiment bizar vis-a-vis de ferma asta: nu e locuită, 
aş zice mai curând că e ocupată. Totul e prea curat, prea nou, prea 
restaurat. 

S-a dezbrăcat, s-a culcat, m-a rugat să vin s-o încălzesc, s-o 
mângâi, şi ne-am ţinut mult timp înlănţuiţi, pradă aceleiaşi 
incertitudini. A încercat apoi să citească unul din acele oribile romane 
polițiste cu care se delecta, istorii cu ucigaşi sadici şi psihopaţi, ale 
căror isprăvi mi le povestea cu o candoare perversă, dar cartea i-a 
căzut din mână. Oroarea în film sau în ficţiune este luxul oamenilor 
protejaţi. Spre ora 7, m-a rugat să-i aduc un ceai. 


M-am apropiat de bucătăria unde credeam că-l voi găsi pe 
Raymond, când până la mine au răzbătut ecourile unei certe furioase. 
Cuplul şi omul lor de serviciu se certau în legătură cu noi. Din ce 
prindeam, reieşea că femeia vroia să ne ţină din simplă omenie, iar 
Steiner să ne alunge în ciuda frigului. Eram uluit, nu mai înţelegeam 
nimic: gazda atât de primitoare din ajun ne expulza, soţia ursuză ne 
lua apărarea. L-a repezit pe Raymond care încerca să împace punctele 
de vedere şi, după tonul vocii ei, nu era greu să ghiceşti cine comanda 
aici. Işi bruftuluia straşnic bărbaţii, iar ei amândoi nu erau destui ca 
să-i ţină piept. De ce nu ne-om fi luat noi atunci picioarele la spinare! 

Nedorind să mai aud altceva, m-am întors plouat la Helene, fără 
a îndrăzni să menţionez incidentul. Am minţit, zicând că la bucătărie 
nu mai era ceai. Puțin mai târziu, Raymond, cu o mutră îngrijorată, a 
bătut la uşă şi ne-a adus două tăvi pe care fumega o supă bună lângă 
o farfurie cu brânzeturi de regiune şi fructe. Stăpânul şi Patroana, 
obosiţi, cinau în camera lor. Era gata să-i spun că-i încurcam şi că 
eram dezolaţi. Ne-a mai asigurat încă o dată că telefonul va fi 
restabilit a doua zi, maşina reparată şi că, în cel mai rău caz, vom 
chema un taxi din Pontarlier ca să ne repatrieze la Paris. Helene, 
înseninată, înghiţi câteva linguri de supă, ronţăi o bucată de brânză 
pe care am terminat-o cu poftă eu. A adormit. Eu am răsfoit nişte 
reviste de decorație care zăceau pe acolo, regretând absenţa 
televizorului care m-ar fi racordat la lume. Făceam mental calculul 
tuturor episoadelor pe care le pierdusem şi pe care aveam să le 
recuperez la întoarcere. Ce fericire! 

Dar, în plină noapte, Helene m-a trezit, febrilă. 

— Benjamin, am un presentiment rău. Vreau să plecăm din 
locul ăsta. 

Eram aiurit, adormit. 

— Pe frigul ăsta, eşti nebună! Ni s-ar putea trage moartea. Şi în 
plus, ar fi şi de-o grosolănie crasă. 

— Puțin îmi pasă că sunt grosolană. Steiner a fost şi el foarte 
bădăran azi dimineaţă. Vor să ne vadă plecaţi, o să le îndeplinim 
dorinţa! De altfel, doamna Steiner nici măcar n-a venit să-mi zică 
bună ziua! 

Oricât am sfătuit-o, n-a ajutat la nimic. A fost doar de acord - 
era patru şi jumătate - să mai aştepte puţin până să plecăm. Avea un 
aer deznădăjduit pe care nu i-l mai văzusem vreodată. A vârât într-un 
sac ce era mai important din lucrurile noastre, s-a îmbrăcat şi m-a 
îndemnat să fac la fel. Lăsa acolo tot, maşină, valiză, haine, ca să 
interpună între fermă şi noi o distanţă suficientă. Spaima o 
metamorfozase. 

— Aici ceva nu merge cum trebuie, tot repeta. Dacă rămânem, 
o să ni se întâmple o nenorocire. 


La şase şi un sfert, cu buzunarele pline de provizii luate mai 
ales de pe tăvile din ajun, am părăsit casa în vârful picioarelor. Scara 
scârţâia îngrozitor, lemnul lucra, suspina; printr-o minune, nimeni nu 
ne-a auzit. Marele ciocan din metal aurit lucea pe faţa interioară a uşii 
de la intrare. Eroare sau ironie, fusese plasat înlăuntrul casei, ca şi 
când trebuia să baţi ca să ieşi, nu ca să intri. Am descuiat fără zgomot 
broasca, din fericire cheile erau deasupra. Raymond uitase să stingă 
lumina în pridvor. Mi-era ruşine că o ştergeam ca un hoţ, fără un 
cuvânt de scuze sau explicaţii. 


Fugari caraghioşi 


Frigul ne-a tăiat respiraţia, ne-a făcut să ne dea lacrimile, în 
întuneric, pădurea se contura ca o masă sumbră, fremătătoare. 
Zăpada ne scrâşnea sub tălpi. Era încă noapte neagră, nu ne vedeam 
nici vârful nasului şi ne reperam unul pe altul doar aproximativ. Ritmul 
impus de Helene ne-a încălzit: făcea salturi ca o deţinută scăpată din 
centrală, forma ei fizică, menţinută prin ani întregi de sport, o ajuta să 
fie mereu departe înaintea mea. După vreo sută de metri, s-a răsucit 
spre fermă, a făcut o reverență de onoare şi a strigat: 

— Vă salut, Duconilor, duceţi-vă dracului! 

Am ajuns pe un drum departamental - drumul pe care 
merseserăm în prima seară, şi la răscruce am luat-o la dreapta, după 
ce curăţaserăm de zăpadă un panou care indica la trei kilometri satul 
S. Helene avusese grijă să ia cu ea o brichetă. Părea revigorată, 
redevenise cea pe care o admiram, o femeie puternică, promptă în 
acţiune şi în decizii. Mantia de zăpadă îmbrăca peisajul ca o armură, 
dintr-o clipă în alta avea să se facă ziuă. Ce n-aş fi dat să simt sub 
tălpi asfaltul Parisului, să respir vaporii buni de benzină, să fiu călcat 
pe picioare de ţopârlani? 

Pipăiam în buzunar bancnotele groase, elveţiene, şterpelisem 
câteva de la Helene, le încercam consistenţa foşnitoare, bogăţia cvasi- 
tangibilă. Mă simt totdeauna mai puternic când am mulţi bani la mine. 
Dar în debandada noastră nu ne erau de vreun ajutor. Vor aparţine 
celui dintâi care ne va scoate de-aici. Fiece trosnet sau şuierat 
neobişnuit vestind o posibilă primejdie mă făcea să tresar. Mi-era 
teamă să nu văd ţâşnind din hăţişuri vreo vulpe, nişte mistreți sau 
haitele acelea de câini vagabonzi care la ţară au luat locul lupilor şi 
sunt spaima plimbăreţilor. 

Inaintam cu greu, o durere îmi sfredelea piciorul stâng, silindu- 
mă să şchiopătez. Absența urmelor de cauciucuri sau de şenile pe 
drum nu era de bun augur. Ne înfundam până la glezne în zăpada 
proaspătă. Curelele rucsacului îmi tăiau umerii, îl duceam eu, 
bineînţeles. Respiram în gulerul hanoracului ca să-mi încălzesc bărbia, 


îmi ştergeam lacrimile care-mi curgeau din ochi. De o parte şi de alta 
a drumului departamental, stratul de zăpadă se ondula în movile şi 
depresiuni, şi n-aş fi riscat nici o clipă s-o iau pe acolo de frică să nu 
fiu înghiţit. Helene mai mult galopa decât mergea, fugind de o 
primejdie pe care ai fi putut-o crede mortală, şi mă căzneam să ţin 
ritmul cu ea. Eram hotărâți să oprim prima maşină care va trece, să 
ne aruncăm sub roţile ei. Am ajuns să vedem satul S., un fel de cătun 
alcătuit din câteva zeci de case, când se lumina de ziuă. Nici un coş 
nu scotea fum, nici o lumină nu răzbătea prin obloanele închise. 
Clădirile rămâneau încuiate asupra tainei lor. Ţurţuri enormi atârnau 
sub acoperişuri, veritabile harpoane care l-ar fi omorât pe orice 
imprudent. Plăci de gheaţă se întindeau peste faţade ca nişte grămezi 
de albuş solidificat prin care se citeau în transparenţă cicatricile 
pietrei. Liniştea te strivea şi, în ciuda unui miros compozit de lapte şi 
bălegar, nu exista vreun suflet trăitor pe aceste meleaguri. 

Poate că locuitorii plecaseră toţi. Nu zăream nici biciclete, nici 
motociclete, nici maşini garate prin curţi. Am strigat cu mâinile făcute 
pâlnie, m-am revăzut, două zile mai devreme, strigând să-mi pierd 
răsuflarea în faţa fermei lui Steiner. Helene, cu ochii înfundaţi în cap, 
privea neliniştită aşezarea. 

— Vino, să nu rămânem aici, nu-mi place atmosfera. 

Şi-a reluat mersul, aproape alergând. Când ieşeam din cătun, 
zorile tocmai se ridicau luminând o perspectivă lugubră. Menghina 
iernii ucisese tot ce fusese viu şi nu cunosc nimic mai deprimant decât 
un peisaj de munte în acest anotimp la primele ore ale dimineţii. Cerul 
se prăbuşise peste pământ, înghiţit de zăpadă, care ştersese toate 
culorile, şi nu-ţi puteai imagina că, sub carapacea de gheaţă, 
existaseră vreodată vegetaţie, mlădiţe şi râuri. Şi pretutindeni 
pădurea imensă, de nepătruns, nu o catedrală de trunchiuri 
repartizate armonios, ci o mulţime de uriaşi strânşi de o parte şi de 
alta a drumului, pregătiţi să ocupe cel mai mărunt spaţiu gol ca să-l 
asfixieze, trimiţându-ne înapoi la acea eră când Europa era acoperită 
de codri şi plină de fiare sălbatice. Mormăieli imperceptibile suiau din 
arbori, se amplificau în vibrații imperioase. Prosteşte, îi vedeam ca pe 
un fel de emanaţii ale lui Steiner, mi-i închipuiam biciuindu-ne cu 
crengile lor ca să ne pedepsească. Mergeam ca nişte paria, la 
picioarele acestor mastodonţi, ale căror vârfuri se înecau în neguri. 
Urăsc bradul, paznic tăcut al înălțimilor. 

Pe neaşteptate, Helene s-a scufundat într-un troian de pe 
marginea drumului. Nu mai putea, a izbucnit pentru a doua oară în 
plâns în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Am luat-o în braţe, am 
încercat s-o ridic. 

— Mi-e aşa de frică, Benjamin, aşa de frică. 

Că o mărturisea astfel, tocmai ea, pe care nimic nu o tulbura, 


m-a îngrozit. Am liniştit-o: eram în Franţa, ţară de dimensiuni reduse, 
într-o regiune foarte circulată, provizoriu paralizată de rigorile vremii. 
O frecventează mii de turişti, reţeaua rutieră este aici excelentă. 
Aveam să întâlnim vreo maşină de împrăştiat sare sau de dezăpezire. 
Era de neconceput ca statul să lase o zi întreagă blocat un drum de o 
asemenea importanţă. O detestam pe Helene că se dovedea 
vulnerabilă, cu atât mai mult cu cât eu însumi simţeam plutind o 
ameninţare în aer. Stoluri de păsări negre ca doliul zburau croncănind 
pe deasupra. Frânturi de geografie, reţinute din şcoală, îmi reveneau 
în minte, despre deşertificarea rurală. Poate că ne părăsiserăm 
secolul, victime ale unei vrăji, pierduţi într-o lume ce nu era înscrisă 
pe atlase sau hărţi nicăieri. 

Drumul şerpuia ca o panglică alburie în semi-ziua dezolată de 
februarie. O gheretă instalată în capătul unui viraj, ca o bucată de 
zahăr lângă o farfurioară, ne-a redat pentru o clipă speranţa. Era un 
adăpost de autobuz, părăsit, acolo am omorât vreo treizeci de minute 
în umezeală şi frig. Rafalele vântului zguduiau pereţii. Eram atât de 
istovit încât am aţipit chiar pe banca de beton îngheţat. Helene mă 
implora să rămân treaz, eu eram buimac. M-a târât afară din refugiu, 
m-a silit să stau în picioare. Eram un bloc de plumb pe care două 
picioare prea plăpânde încercau să-l urnească din loc. Nu-mi mai 
simţeam vârful degetelor. Eram un orăşean, eu, un delicat, nu un 
tăietor de lemne sau un mărşăluitor cu coapsele groase. Ce nebunie 
să o pornim din zori în loc să rămânem în pat, la căldurică, aşteptând 
întoarcerea garajistului. Aveam să dispărem în imensitatea albă. Chiar 
şi mutra oribilă a lui Raymond îmi era mai simpatică decât acest ţinut. 

Mi-am blestemat prietena: de două zile, toate necazurile 
noastre se datorau iniţiativelor ei. Femeia asta era cât pe ce să-mi 
poarte ghinion. Rătăcirea noastră continua totuşi fără vreun scop: la 
răspântii, trăgeam la sorţi dacă s-o luăm spre dreapta sau stânga. Se 
făceau trei ore de când bâjbâiam la întâmplare, fără să întâlnim pe 
cineva, devoraserăm puţinele provizii luate cu noi. Ghetele mele, pe 
care le credeam etanşe, se udaseră. Rucsacul îmi rupea şalele, nu ştiu 
ce mă împiedica să-l arunc din spinare. Totul se coaliza să ne facă rău, 
iar acum, culme a ghinionului, ceața se ridica din pământ, 
împiedicându-ne să zărim ceva fie şi la câţiva metri. Hula împietrită a 
zăpezii capturase ţinutul, îl paralizase ca sub efectul unei vrăji. Stânci 
ascuţite se iveau ici, colo, ca nişte colţi înspăimântători. Epuizarea îmi 
dizolvase frica. 

O luarăm pe un drum mărginit de cornişe înalte din pulbere 
albă pe care vântul le suflase şi biciuise. Printr-o spărtură din negură, 
mi s-a părut că zăresc un acoperiş. Am privit intens spre acel punct: o 
lumină slabă clipea, un panaş de fum ieşea pe coş. Nu mă înşelasem: 
în sfârşit, nişte fiinţe omeneşti cu care să vorbim! Această perspectivă 


ne-a redat curajul. Pe măsură ce orizontul se degaja şi noi ne 
apropiam, clădirea aceea împresurată de molizi şi aşezată în faţa unei 
pante stâncoase mi s-a părut familiară. O mai zărisem undeva. Dar 
unde?... 

Puțin câte puţin, atrocele adevăr ieşea la lumină: printr-un ocol 
uriaş ne întorseserăm la ferma lui Steiner. Ignoranţa noastră cu privire 
la teren, luminozitatea slabă, topografia pretutindeni identică explicau 
această crudă confuzie. Nu voiam să cred, nu putusem comite o 
asemenea eroare. Când a recunoscut clădirea şi ea, Helene a scos un 
țipăt şi s-a întors în loc: vederea flăcărilor din infern n-ar fi îngrozit-o 
mai tare. De data aceasta, am oprit-o eu: o urmasem până aici, nu se 
mai punea problema să umblăm la întâmplare. Dar nimeni şi nimic n- 
ar fi putut s-o convingă. Manifesta o spaimă iraţională faţă de acest 
loc şi faţă de ocupanţii lui. Prefera să se despartă de mine decât să se 
întoarcă acolo. 

Eram gata gata să ne certăm, eu trăgând-o într-o direcţie, ea 
pornind în alta, când un zgomot de motor ne-a luat prin surprindere. 
Era bâzâitul unei maşini mari care mergea încet. Intr-adevăr, cei doi 
ochi albi ai unui automobil irupseră, ţintuindu-ne în fascicolul lor. Ne 
uitam la maşină, interzişi, ştiind că nu putea aparţine decât unui 
membru al casei. A oprit la câţiva metri şi şi-a aprins de două ori 
farurile de drum. Era un cabrio gri metalizat, suedez probabil, murdar 
tot de noroi şi de gheaţă. Pelicula de pe parbriz ne împiedica să 
vedem faţa şoferului. Portiera din faţă s-a deschis şi a coborât o 
femeie încotoşmănată într-un hanorac cu guler de blană: Francesca, 
soţia stăpânului. Dar o Francesca radioasă, emanând un dinamism 
uimitor. De câteva ori, mai apoi, aveam să fiu izbit de transformările 
ei: era fiinţa reînvierilor succesive, putea trece într-un răgaz scurt de 
la tern la somptuos. M-am simţit sufocat de remuşcări, bolboroseam. 

— Doamnă, diseară trebuie să fim la Paris. Am preferat s-o 
pornim la drum dis-de-dimineaţă ca să nu vă deranjăm. 

Şi-a amânat răspunsul, savurându-ne descumpănirea. 

— După cât văd, aţi avansat mult. V-a fost de mare folos 
trezirea în zori ! 

Lălâi cum eram, curgându-ne nasul, cu bonetele puse aiurea şi 
obrajii roşii, trebuie că aveam un aer lamentabil. Helene s-a prezentat. 
Doamna Steiner a salutat-o cu o uşoară înclinare şi a măsurat-o din 
cap până în picioare. Asemenea mondenităţi păreau s-o amuze foarte. 

— N-aveaţi decât să ne spuneţi că vreţi să plecaţi. Nimeni nu vă 
împiedica. Dacă ar fi depins de soţul meu, aţi fi dormit afară. 

Incurcătura mea sporise, mă împotmoleam în scuze. 

— Am luat decizia azi-noapte, n-am îndrăznit să vă trezim. 

— Acest scrupul vă face cinste. Aveţi dreptate: e momentul să 
părăsiţi ferma.  Garajistul a primit piesa pentru maşina 


dumneavoastră. Raymond vă va spune tot. Urcaţi! 

Ne-a dus înapoi mergând cu spatele. Helene, abia instalată, se 
încurca la rândul ei în justificări, atrăgându-şi un sec: „nu vă mai daţi 
osteneala!”. Francesca manevra cu dibăcie pe meandrele drumului, 
cu trunchiul întors pe jumătate, clipind din pleoapele ei grele, pe care 
mă tot aşteptam să le văd atârnând dinaintea orbitelor ca două 
draperii negre. Pentru cel ce ştie să citească, un chip deschide 
observatorului perspective nebănuite. Dar Francesca Steiner era o 
carte închisă. Avea abrupta duritate a acelor pereţi de care nimic 
omenesc nu găseşte ceva de care să se agate. Emitea distanţare şi 
antipatie, aşa cum un frigider produce cuburi de gheaţă. Cursa 
noastră în automobil alături de ea abia dacă a durat două minute, 
care mi s-au părut lungi cât un veac. Ne-a depus în faţa fermei ca pe 
nişte boccele de rufe murdare. 

— Data viitoare, când vă va mai găzdui un bun samaritean, să 
aveţi măcar recunoştinţa burţii. Până şi la hotel clienţii îşi anunţă 
plecarea din ajun. 

S-a uitat la noi cu dezgust, eram pesemne în ochii ei mai puţin 
decât nişte limacşi sau nişte omizi. Am simţit că roşesc. Era, într- 
adevăr, odioasă. 

— Incă un sfat. Să nu daţi ochii cu soţul meu: indelicateţea 
dumneavoastră l-a scos din fire. 

Nu aveam să pricep decât mai târziu perfidia acestei remarci. A 
demarat fără grabă, lăsându-ne umiliţi. Să ne aflăm iar în faţa acestei 
clădiri, după ce o părăsiserăm în aceeaşi dimineaţă în principiu pentru 
totdeauna, ne strângea inima. Eram doi vagabonzi hărţuiţi, două 
epave care îşi impuseseră o încercare nesăbuită şi chiar şi vestea 
reparării în sfârşit posibile nu a fost de ajuns ca să ne bucure. 
Raymond a ieşit din casă şi a dat fuga spre noi, îmbrăcat într-un şort 
de piele, după moda bavareză. Să-l vedem iarăşi pe păduchele ăsta 
rânjind ne-a stârnit greaţa şi dacă s-ar fi dat în pomeneală despre 
jalnica noastră aventură cred că l-am fi linşat. 

Dar nu, a confirmat spusele Patroanei şi ne-a invitat să-l însoţim 
pe loc la garaj ca să verificăm stadiul lucrărilor. Remorcase maşina 
până acolo. Trebuia să fie gata de drum cel mai târziu la ora 15. 
Aceste ultime argumente ne-au risipit neîncrederea. Oricum, nu mai 
eram în stare să rezistăm sau să raţionăm. Dar, înainte de orice, 
gnomul ţinea să aibă o amintire de la noi. S-a dus să caute un 
Polaroid, a făcut două sau trei poze; încă revăd expresia încăpăţânată 
a Helenei, constrânsă să pozeze pentru o fiinţă care o exasperase, îţi 
stârnea mila s-o vezi, pierdută în hanoracul ei, cu buzele vinete. Am 
fricţionat-o în maşină ca s-o încălzesc. 

Traseul a fost rapid: toate locurile se confundau în ochii mei. 
Nori joşi drapau liniile de creastă. Pe câmpuri, zăpada se aşternuse ca 


o crustă vălurită semănând cu bezeaua. Era ora 11, aproape amiaza 
acestei zile nebuneşti, căreia nu-i bănuiam deznodământul. După o 
cotitură, într-un alt sat pe jumătate părăsit, Raymond s-a oprit în faţa 
unei bojdeuci oarecare, împodobită cu o vagă firmă ştearsă. Cu 
capota motorului deschisă, ca o domnişoară care-şi dă fustele peste 
cap, maşina noastră, cocoţată pe o punte de gresaj deasupra unui 
şanţ, se afla într-un atelier care mirosea a ulei de motor şi a cauciuc 
ars. Pe pereţi erau atârnate un calendar cu pin-up în bikini, un poster 
cu Bibendum Michelin şi tabelele de tarife. Pneuri vechi erau 
îngrămădite la intrare, pete negre şi grase murdăreau cimentul, o 
mulţime de scule zăceau răspândite pe jos. Proprietarul veni cu pasul 
lui târşit, la fel de şleampăt, îmbrăcat cu o salopetă de lucru peste un 
tricou deşirat. Mă întrebam când făcuse ultima oară un duş. Cu acea 
zeflemea care mă agasase de la început, mi-a confirmat spusele lui 
Raymond. Sucursala din Dole îi livrase, dimineaţa devreme, o tijă 
rigidă, articulată la ambele capete, pe care o flutură în aer prin faţa 
noastră ca pe o bucată din adevărata cruce. Trebuia să demonteze o 
parte din motor ca să ajungă la organele de transmisie, dar avea să 
termine pe la jumătatea după-amiezii: de altminteri, avea să vină să-l 
ajute un mecanic. Chiar în clipa aceea reîncărca bateria care peste 
noapte se descărcase. Ar fi putut să ne spună orice, să ne 
demonstreze că trebuia să taie automobilul cu fierăstrăul electric ca 
să-l facă să meargă, noi am fi înghiţit totul. Bătea pe capotă ca un 
jocheu mângâind grumazul calului, tot repetând „frumoasă piesă, 
frumos lucrată”, fără să-ţi dai seama dacă îşi exprima astfel admiraţia 
pentru măiestria nemţească sau teama de a nu strica un mecanism 
atât de precis. Raymond trepida în jurul grupului nostru, aprobând din 
cap spusele garajistului, fericit să ne dovedească faptul că lucrurile se 
vor aranja în sfârşit. 


Persecuţiile dorinţei 


Puțin după aceea, ne-am întors la chalet. Mă temeam să dau 
ochii cu domnul Steiner şi să-i suport furia după atâtea false plecări. 
Am fost scutiţi de această încercare: nici stăpânul, nici soţia lui nu s- 
au arătat. Raymond luase totul în mâinile lui: ne-a oferit o cafea, ne-a 
umplut cada cu apă caldă şi ne-a depus în camera noastră, până ne 
vom fi recuperat maşina. Amănunt ciudat: paturile noastre fuseseră 
făcute cu aceleaşi aşternuturi, ca şi cum s-ar fi aşteptat să ne 
întoarcem. Dar trăiserăm atâtea întâmplări groteşti în ultimele ore, 
încât acum nu era vorba decât de o anomalie în plus. Ca efect al 
încălzirii, zăpada se topea, bucăţi de gheaţă se desprindeau de pe 
balcoane şi se înfigeau ca nişte mici pumnale în stratul alb. Culme a 
atenţiei, gentilul valet ne-a servit o gustare rapidă, o felie de jambon 


cu zbârciogi, salată de untişor cu nuci, brânză şi fructe stropite cu o 
sticlă de Château-Chalon, şi atâta generozitate ne-a liniştit. Eram 
zdrobiţi de oboseală: epuizării fizice i se adăuga umilinţa de a fi eşuat. 
Fuga noastră sfârşise rău şi era o minune că gazdele noastre nu ne 
purtau pică. La Paris, ar trebui să le trimitem flori ca să ne cerem 
scuze pentru conduita noastră incalificabilă. 

Raymond, care umbla ca o pisică şi îşi făcea apariţia fără să-l fi 
auzit venind, cu o iuţeală ce ţinea de ubicuitate, acest brav Raymond 
se agita, suia, cobora etajele, se ducea să ne caute sare, apă caldă, 
niţel unt, pâine prăjită, de parcă am fi fost nişte musafiri de seamă. 
Helene, ca să se răzbune pentru decepţiile noastre, îi tot cerea câte 
un lucru ce lipsea, iar omuleţul se executa zelos, fără să arate nici cea 
mai mică iritare. Ar fi vrut, fireşte, să-i lase un bacşiş, după obiceiul ei, 
şi o rugam să nu apese prea tare pe generozitate. Spre două şi 
jumătate, când tocmai ne terminam dejunul şi ne sorbeam delicioasa 
cafea, întreaga fermă se puse în mişcare. Raymond veni să ne anunţe 
că Steiner şi el plecau cu treburi în oraş. Ne-a rugat să închidem bine 
uşa, să punem cheia sub rogojină şi ne-a urat drum bun. L-aş fi 
sărutat de recunoştinţă. 

Intr-o clipă, locatarii fermei se eclipsaseră, iar maşina 4X4 
demarase într-un nor de pulbere albă. Cabrio-ul doamnei Steiner 
fusese dus în garaj. Eram aşadar singuri, Helene şi cu mine. Ea hotărî 
să-şi acorde o mică siestă; aveam de făcut şase ore până la Paris. 
Curios, mie nu-mi mai era somn. Absența stăpânilor casei îmi dădea o 
ciudată impresie de libertate. Găseam că sunt nemaipomenit de 
încrezători dacă ne lăsau singuri, fără vreo supraveghere, după 
afrontul pe care li-l făcuserăm. Am coborât la parter, treptele 
scârţâiau, trozneau, dar asta nu mai avea importanţă. Liniştea nu era 
întreruptă decât de tic-tacul marelui orologiu şi de gâlgâitul 
canalizării. Mă simţeam ca un copil care bravează interdicții fără vreo 
consecinţă. Admiram bibelourile de fildeş aşezate pe etajerele din 
salon: trebuie că valorau o avere. Am ridicat telefonul, a venit tonul, 
dar, când am format numărul nostru din Paris, un disc înregistrat mi-a 
anunţat că era deranjat. N-aveam ce face; necăutând nimic special, 
totul era pentru mine o surpriză. 

Din întâmplare, paşii m-au dus la etajul întâi, în faţa uşilor de la 
camerele lui Jerome şi a Francescăi, situate în extremitatea cealaltă a 
chalet-ului şi despre care Raymond îmi făcuse în ajun un scurt 
rezumat. M-am strecurat fără zgomot în camera doamnei Steiner. Era 
austeră ca o chilie de călugăriţă. Pe un birou mare din lemn deschis la 
culoare, am văzut o prelucrare de text, o pungă cu fructe zaharisite, 
un săculeţ cu trufe de ciocolată, precum şi Drumuri ce nu duc nicăieri, 
de Martin Heidegger. O veche cutie de muzică picura unul din acele 
cântecele dulcege care te fac să-ţi dea lacrimile. M-am dus apoi în 


camera lui Steiner. Patul, deşi făcut, era răvăşit, o pereche de pantofi 
zăcea cu tălpile-n sus. In locul titlurilor de filosofie pe care le studia 
soţia lui, am descoperit, stivuite pe jos, zeci de reviste de modă din 
ultimii ani. Anumite pagini erau însemnate sau adnotate cu o cruce. 
Intr-un sertar deschis al comodei, am dat peste corespondenţă 
personală, facturi, chitanţe de electricitate. M-am lungit o clipă ca să 
încerc rezistenţa saltelei, am mirosit perna fără a regăsi mirosul atât 
de special al domnului Steiner. Mi-am strecurat maşinal în buzunar 
câteva monede găsite sub covor. M-am întors în salon, am mai 
examinat o dată rafturile de cărţi, volumele legate pe care mi le-aş fi 
însuşit, mai ales o ediţie ilustrată a Fabulelor lui La Fontaine din 1875. 
Am scos două volume, am încercat să maschez golul, le-am pus la loc 
cu părere de rău. In sfârşit, m-am dus la bucătărie, mirându-mă ca şi 
ieri de mărimea ei. Caserole, tigăi, forme de prăjituri sclipeau, o serie 
de vase de aramă erau atârnate pe perete în ordine descrescătoare. 
Roboţi menajeri cu electronica discretă se învecinau, într-un mariaj 
armonios, cu ustensile mai clasice. Intr-un coş de răchită se aflau, pe 
o perniţă de paie, o duzină de ouă rotunde şi netede. Două frigidere 
enorme, mari cât nişte dulapuri, stăteau faţă în faţă, zumzăind ca 
nişte uriaşe insecte albe. Le-am deschis: erau burduşite de cărnărie şi 
de legume proaspete. Compartimentul de smântânuri şi lactate se 
putea compara cu acela al unui mare hotel. Era acolo destul ca să 
rezişti unui asediu. Oamenii ăştia păreau torturați de frica lipsurilor. 
Mi-am trecut palmele peste umflăturile şi adânciturile mesei de lucru, 
un banc de lemn striat de urmele satârului şi cuţitului, dar şlefuit, 
frecat de parcă era nou. Totul mirosea bine a tradiţie, a veche 
provincie franceză, a excelenţă de servitor de înaltă clasă. Eram pe 
punctul de a părăsi încăperea, după ce deschisesem sertarele şi 
admirasem aşezarea şi strălucirea tacâmurilor, coloritul farfuriilor şi al 
platourilor, când a sunat telefonul. Am tresărit. O combină era 
instalată deasupra căpisterei de pâine. Ezitam, telefonul a sunat mult, 
de vreo zece ori, apoi a tăcut. Când am ridicat receptorul, am auzit 
doar tonul, nu mai era nimeni la capătul firului. Atunci mi-a căzut 
privirea pe panoul de lemn încuiat cu cheia, despre care Raymond îmi 
spusese că dă spre domeniul rezervat al Patronului. 

M-am încăpățânat să continui. Explorarea mea de până atunci 
nu-mi revelase nimic. La urma urmei, eram singur, nimeni nu va şti 
vreodată ce făcusem. Am luat cheia atârnată în cârlig şi am băgat-o în 
broască. Panoul a pivotat în balamale scârţâind. M-a izbit o pală de 
aer stătut. Am întors întrerupătorul. Treptele, inegale, mă obligau să 
mă ţin de balustradă, de frică să nu alunec. Am ajuns într-o pivniţă 
tencuită în beton, de fapt un şir de încăperi strâmte de o parte şi de 
alta a unui coridor central. Puse grămadă, lăzi din care dădeau pe 
dinafară haine vechi, încălţăminte uzată, teancuri de ziare. Mai încolo, 


un banc de tâmplărie se învecina cu boluri de vopsea şi mobile în curs 
de restaurare. Alte intrânduri, prevăzute cu termostate, adăposteau 
zeci de sticle clasate după podgorie şi anul recoltei. La capătul 
culoarului, într-o sală cu tavanul mai înalt, trona sistemul de încălzire, 
un intestin gros acoperit de manete şi cadrane, din care se 
răspândeau tuburi şi ramificații. M-a uluit mărimea cazanului. Pereţii îi 
tremurau, gâfâiau aproape, ca şi cum ar fi digerat ceva. O sudoare 
uşoară perla metalul. Fiecărui buton îi corespundea numele unei 
camere, scris de mână pe o etichetă. Aceasta era deci grădina secretă 
a Patronului. O debara obişnuită. Raymond îmi jucase o festă. Eram 
dezamăgit, aş fi urcat numaidecât înapoi dacă n-aş fi zărit, dincolo de 
cazan, un fel de lumină difuză la nivelul solului. Tot fundul pivniţei 
servea drept magazie de lemne. Dar acea lumină slabă străbătea 
printr-un mănunchi de crengi pus deoparte la picioarele zidului. Nu 
ştiu de ce, m-a intrigat; exista prin urmare o altă încăpere dincolo de 
asta? Cu o îndrăzneală care încă mă miră, am dat la o parte crăcile şi 
am descoperit o țesătură prăfuită de lână care acoperea o suprafaţă 
de metal, în centru cu un mâner. L-am răsucit spre dreapta, spre 
stânga, nu a cedat. Frigul, umezeala îl sudaseră pesemne în ivăr. M- 
am chinuit cu clanţa, am mişcat-o în toate sensurile, am zgâlţâit uşa 
care în final s-a deschis. A 

Decorul s-a preschimbat cu totul. In faţa mea se desfăşura un 
mic pasaj, în pantă lină, abia luminat şi care se pierdea în întuneric. 
Pereţii tăiaţi în stâncă degajau un miros de apă mâloasă. Am făcut 
câţiva paşi cu băgare de seamă, pe creştet mi-au căzut picături 
îngheţate. Un mănunchi de cabluri se întindeau la înălţimea unui stat 
de om şi ajungea la un disjunctor. Imi era imposibil să desluşesc până 
unde se înfunda această galerie susţinută de trunchiuri abia cioplite şi 
care ieşeau ca nişte vine din piatră. Tone de materii minerale atârnau 
deasupra capului meu. Văzusem deja prea mult, nu era aici locul meu. 

Mă pregăteam să mă întorc pe urmele mele, când din cea mai 
profundă linişte sui un fel de horcăit înăbuşit ce venea de foarte 
departe. Poate ecoul unei cascade, vreo convulsie a cazanului? Am 
înlemnit, neauzind decât foşnete, zumzete. Subterana emitea o 
mulţime de zgomote. Era gata s-o pornesc iar, când acelaşi geamăt 
amestecat de data aceasta cu un suspin minuscul străbătu toată 
grosimea tunelului. Era slab, dar perfect distinct. Nu visasem. Mi s-a 
făcut pielea de găină pe mine. Am inspirat adânc, m-am răsucit în loc, 
m-am izbit în panoul de metal care s-a lovit de perete zguduind 
buiandrugul şi întreaga lemnărie. Tocmai mă pregăteam să trec peste 
legătura de crengi, când o voce îmi murmură lângă tâmplă: 

— Te-ai rătăcit? 

A fost ca un foc de armă tras de-aproape. 

— Ah, te-am speriat? Sunt dezolat. 


Jerome Steiner, abia vizibil în penumbră, se afla în stânga mea. 
l-am simţit răsuflarea drept în faţă. Nu-i desluşeam ochii, eram însă 
sigur că orbitele lui negre m-ar fi împuşcat pe loc. Voiam să vorbesc, 
să explic, aspiram aerul ca un înecat, nu ieşea nici un sunet. M-a luat 
de ureche, m-a silit să pun un genunchi în pământ. 

— Deci Francesca avea dreptate, Benjamin! Nu eşti decât unul 
care scormone prin rahat! 

încercam să-mi ridic capul: deasupra mea plutea chipul 
stăpânului mânios. Mă simţeam ca un pasager clandestin găbuit pe 
fundul calei. Steiner era îmbrăcat într-o manieră bizară, haină de piele 
cu franjuri, gen vânător de capcane. Nasul meu stătea chiar pe 
cusătura pantalonului său. Se aplecă: am crezul că avea să mă 
pălmuiască, mi-am ferit faţa. Dar el m-a ridicat în picioare, a dat 
drumul urechii care mă frigea şi, împotriva oricărei aşteptări, m-a 
prins în braţe. Căldura corpului său a trecut în mine. Am rămas 
înlănţuiţi astfel preţ de aproape un minut, mă strivise în el. Mă 
simţeam atât de plăpând lângă acest uriaş. Cu o intonaţie îndurerată, 
a şoptit: 

— Ah, nefericitule, ce nevoie aveai să deschizi uşile astea? Cu 
obrazul lui aspru lipit de al meu, Jerome Steiner plângea. 

Mâinile lui, cu degete interminabile, mi se înfigeau în umeri, 
imensa lui carcasă era scuturată de spasme. 

— Dacă ai şti ce a declanşat în mine venirea Helenei, în plină 
noapte, dacă ai şti ce răni a deschis ea din nou. Dumnezeu mi-este 
martor că aş fi făcut orice ca să plecaţi din ferma asta. Aici ajunsese 
Benjamin cu povestea lui când a sunat bipul meu. Era trei şi un sfert 
dimineaţa. Furioasă, am chemat-o pe supraveghetoare de la telefonul 
din perete. Un tânăr neînsufleţit tocmai fusese adus pentru tentativă 
de sinucidere. Logodnica lui îl însoțea; rupseseră relaţia cu câteva ore 
mai devreme. Am refuzat să mă deranjez, am trimis altui medic cazul. 
Am bolborosit nişte scuze scurte către Benjamin, l-am rugat să-şi reia 
istorisirea. 

Lacrimile Stăpânului mă înspăimântaseră mai tare decât o 
palmă sau o lovitură de pumn. Regăsindu-mi putinţa vorbirii, l-am 
rugat să mă lase să urc. Autoritar, m-a luat cu el în maţul din care 
tocmai ieşisem. Mă simţeam prins în greşeală. Steiner mă silea să sar 
peste băltoacele de apă, să-mi aplec capul când tavanul era prea 
scund. N-am avut deloc mult de mers. In fundul unei fisuri 
întunecoase, Stăpânul se opri dinaintea unui intrând, scoase din 
buzunar o legătură de chei, vâri una într-o cutie cu butoane încastrate 
şi descuie altă uşă metalică. — Bun venit în bârlogul meu! 

Am intrat într-un fel de paraclis săpat chiar în pământ şi mobilat 
cu o masă aşezată pe nişte capre de lemn. Un video, un ordinator, un 
televizor îi ocupau întreaga suprafaţă. Din ecranul aprins care 


albăstrea încăperea, dar pe care eu nu-l vedeam, suiau, mai limpezi, 
aceleaşi suspine pe care le auzisem adineauri. Te-ai fi putut crede în 
sala de supraveghere a unui magazin. Ansamblul era compus din tot 
felul de piese disparate. O lampă de arhitect cu braţ articulat era 
fixată pe perete, dar soclul ei, rău bătut în cuie, se desprinsese. 
Tocmai în fund, nişte rafturi gemeau sub mulţimea de casete video şi 
de dosare. Steiner m-a aşezat pe un fotoliu pivotant şi m-a măsurat cu 
o privire neliniştită. 

— Mă obligi prin urmare să-ţi spun tot! 

— Să-mi spuneţi ce? Nu înţeleg. 

— Ştiai totuşi că accesul în locul acesta este rezervat? Raymond 
nu te prevenise? 

— E o neînțelegere. Mă rătăcisem şi tocmai urcam când mi-aţi 
ieşit în cale. 

— O neînțelegere? Izbucni în râs. 

— Scotoceşti prin camerele noastre, aproape că devalizezi 
biblioteca, deschizi o uşă interzisă, te aventurezi în subsolul acesta şi 
numeşti totul o neînțelegere? 

— Oh, ştiu, sunt dezolat, sunt vinovat, dar... sunt curios din fire. 
Voiam să vă cunosc mai bine, iată adevărul. 

Mă ţintui în chip ciudat cu privirea, apoi aprinse din nou videoul. 
Pe ecran apăru, mai întâi neclară şi striată, imaginea tindei chalet-ului 
acoperită de zăpadă, apoi vestibulul şi încăperile principale. M-a 
trecut un fior la gândul că Steiner putuse să ne vadă, pe Helene şi pe 
mine, în prima seară, pe acest monitor. A apăsat altă clapă şi am zărit 
întinsă pe spate, la pământ, într-un spaţiu închis, o siluetă cu plete 
lungi. 

— Ai auzit adineauri un plânset? 

Steiner se aşeză pe un taburet lângă mine: aproape că îmi 
mânca din gură. Lumina lămpii îi cădea pe creştet, înroşindu-i 
rădăcina părului. Il avea atât de bogat, într-o asemenea izbucnire de 
şuviţe albe şi argintii, că un ghimpe de amărăciune m-a înţepat. Chiar 
şi la douăzeci de ani, al meu fusese mai subţire, mai rar. 

— Plânsul acesta, Benjamin, vine de la femeia închisă la câţiva 
metri de aici. 

Respirația îi era sacadată. Şi-a dat părul pe spate şi am zărit 
perii groşi, ca nişte mărăcini, care îi ieşeau din urechi. Mi-a trebuit un 
anume răgaz să înregistrez informaţia. 

— O femeie e închisă aici, aproape? 

— Ştii de ce? Bănuieşti cel puţin? 

Pleoapa dreaptă i se bătea, un soi de febrilitate punea stăpânire 
pe el. Un tic nervos îl făcea să-şi strângă nasul. Şi-a închis pumnii, şi-a 
plecat ochii, ca şi cum confidenţa pe care vroia s-o facă nu se putea 
acomoda cu privitul ochi în ochi. 


— Această tânără femeie a comis o greşeală... 

Un val de aciditate mi-a ars gâtul. Nu îndrăzneam să-l pun să 
repete. 

— Spun bine o greşeală şi chiar o greşeală capitală! 

S-a ridicat, şi-a luat taburetul, a ieşit din cercul de lumină al 
lămpii, a stins ecranul. Nu-i mai vedeam faţa. li auzeam respiraţia, şi 
totodată bâzâitul slab al aparatelor. Acest glas fără trup mă neliniştea, 
plutea în felul unei fantome. Trebuia să retez scurt asemenea 
efuziuni, aveam presentimentul că, dacă îl ascultam, îi voi aparţine. 

— Află mai întâi, mic băgăcios, că stăm aici călare între Elveţia 
şi Franţa. Granița e la cinci sute de metri. Această fermă a servit drept 
bază pentru Rezistență, începând cu 1941. Profitând de natura 
specială a terenului, un adevărat şvaiţer în această regiune, 
machisarzii din Haut-Doubs şi Franche-Compte au săpat aici o 
adevărată reţea de subterane unde să-i ascundă pe fugari şi să 
depoziteze armament. Un tunel trebuia să ajungă până în Elveţia, nu a 
fost terminat decât în toamna lui 44, tocmai când trupele aliate 
eliberau departamentul. Nici nemţii, nici milițienii, avertizaţi totuşi 
prin numeroase denunţuri, n-au reuşit să-l descopere. Pe atunci, era 
ascuns de un întreg dispozitiv tehnic, iar proprietarul fermei, membru 
al unei reţele gaulliste, avea reputaţia de a fi un simpatizant al Vichy- 
ului, ceea ce îndepărta orice bănuială. iți povestesc toate astea pentru 
că eu însumi am locuit aici, la vârsta de şase ani, o iarnă întreagă. 
Tatăl meu, comunist şi şef local al FTP, ne ascunsese în acest loc pe 
mama, surorile mele şi pe mine, aşteptând să ne ducă în Elveţia, unde 
am stat tot restul războiului. Din acele lungi săptămâni de claustrare, 
mi-a rămas în minte groaza de întuneric. N-aveam atunci pentru a ne 
lumina decât lumânări proaste. Ajutam la lucrările de susţinere, căram 
saci cu pietre, bucăţi de lemn, aduceam de mâncare. Am învăţat 
multe în lunile acelea de clandestinitate: cum să ascunzi pământul 
scos din spărtură, cum să forezi un tunel, să-l consolidezi. Oricât de 
mic aş fi fost, asemenea lucruri nu se uită. Asta mi-a servit atunci 
când am regăsit această construcţie pe jumătate ruinată, acum şapte 
ani, am răscumpărat-o de la nişte persoane din Neuchâtel care o 
primiseră drept moştenire şi am renovat-o. Cea mai mare parte din 
galerii erau surpate. Raymond şi cu mine, printr-o muncă istovitoare 
de aproape doi ani, am degajat mina, în cea mai deplină discreţie, pe 
o lungime de optzeci de metri. Am săpat în capătul ei două 
ascunzători, plus această nişă care îmi serveşte ca birou. 

Am crezut că e timpul să-l întrerup şi m-am ridicat. 

— Domnule Steiner, iertaţi-mă, trebuie să mă duc la Helene. 

— Aşează-te la loc! 

Tonul vocii lui nu lăsa loc nici unei împotriviri, îi ghiceam în 
beznă masca impozantă. In orice clipă putea să sară pe mine, să mă 


strivească. 

— Am să fiu scurt, îţi promit, îngăduie-mi să fac o mică 
întoarcere înapoi şi să mai solicit câteva minute atenţiei dumitale. Ai 
aflat, sunt avocat de afaceri, profesie lucrativă care mi-a dat prilejul 
să stau aproape de oameni avuţi. Mă bucur de o anume bunăstare şi 
nu am pe nimeni în grijă. Dar meseria asta n-a constituit decât o 
activitate suplimentară: adevărata mea pasiune a fost vagabondajul 
amoros. Mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii cabotând de la o 
femeie la alta. Incă de pe când eram student, mi se spunea stângistul 
lubric: voiam să fac bine Revoluţia, dar la orizontală, între cearşafuri. 
M-am însurat din raţiuni de convenienţă; la adăpostul acestei instituţii, 
urzeam tot soiul de intrigi. Nu aveam decât o singură patrie, braţele 
unei amante mereu noi, o singură ambiţie, să aprind frumoasele 
incendii ce mocneau între picioarele partenerelor mele. Doar gândul 
de a tăia calea unei fete frumoase mă împingea în fiecare dimineaţă 
să mă scol. Nevastă-mea închidea ochii. Idioata a sperat, vreme de 
douăzeci de ani, că aveam să mă schimb, într-o bună zi, toleranța ei a 
sfârşit prin a deveni apăsătoare. Mă sufocam în căminul conjugal, 
viaţa în doi mă lipsea de o mulţime de alte peripeții. Eram pe cale să 
trec pe lângă o existenţă mai bogată, mai densă. Am divorţat. Eram 
grăbit. Dar, despărţirea odată pronunţată, s-a schimbat totul. Fără să 
bag de seamă, înaintasem în vârstă, plăceam mai puţin. Femeile îmi 
rezistau. Asimilasem seducţia cu o razie de poliţie; eram acum redus 
la o umilă rugăminte. Şi eu, care fusesem pasionat de cuceririle 
uşoare, trăiam acum teama să nu mi se dea papucii. Soţia mea, 
înţelegeam prea târziu, mă ferise într-un fel de refuzurile grosolane. 
Devenisem un ghem de suferinţă, aveam să fac parte dintre corigenţii 
iubirii şi mă vedeam sfârşind ca un bătrâne! silit să dea bani ca să 
obţină favorurile de care până atunci dispusese din belşug. Nu este 
adevărat că averea ţine loc de seducţie; banii pot cumpăra 
consimţământul, dar nu elanul, nu pasiunea. Berbantlâcul fusese 
sarea vieţii mele; când a încetat, am căzut într-o melancolie profundă. 
Dinaintea oricărei fete tinere care manifesta răceală, oscilam între 
dispreţ şi invidie; dacă o revedeam puţin mai târziu deteriorată sau 
distrusă, mă bucuram, îmi spuneam: uf, o grijă mai puţin! Orice 
îmbrăţişare de îndrăgostiţi, orice râs de fată tânără mă răneau ca o 
insultă personală. 

Atunci, Raymond m-a luminat şi salvat fără voia lui. Intrase în 
serviciul meu cu zece ani înainte, după ce îl scăpasem, ca avocat, de 
o lungă condamnare la puşcărie pentru moravuri. Lucra ca şef într-un 
restaurant câteva seri pe săptămână şi se ocupa de apartamentul 
meu în restul timpului. Mă urmase după divorţul meu. Cunoscându-mi 
obiceiurile, trăia fiecare întâlnire a mea la fel de intens ca şi mine. 
Reprezentam pentru el tot ce visa să fie el însuşi. Fusese însurat cu o 


harpie care îl părăsise. Nu-i ştiam nici o aventură, nici o năzbâtie, 
înfăţişarea lui descuraja legăturile, era atât de urât încât în unele zile 
îmi făcea rău chiar şi mie. Cum spusese o prietenă de-a mea, ar putea 
tăia laptele unei lăuze. 

li plăcea să spioneze goliciunea femeilor, să se strecoare în 
camerele lor, să le privească sub duş, îl bănuiam că se uită pe furiş la 
zbânţuielile mele cu necunoscute care, din întâmplare, se desfăşurau 
la mine. Avea un obicei de care încercasem să-l lecuiesc: în 
restaurantul unde oficia, le închidea pe clientele frumoase în toalete 
cu o cheie specială. Le sechestra până când ţipetele lor alarmau 
personalul. Patronul lui, după ce concediase unul sau doi imigranţi, 
cum se face, a început să-l suspecteze. Ca să explice un atare gest, 
Raymond spunea că văzuse atâtea frumuseți lăsându-se pipăite de 
brute prin closete că-şi pierduse orice stimă pentru ele. |l 
ameninţasem că-l concediez dacă mai continuă. Avea uneori vis-a-vis 
de sexul feminin accese de furie care mă nelinişteau. 

Într-o zi, drumul meu s-a întretăiat cu al Francescăi Spazzo: era 
acum nouă ani. Ajungea la mine precedată de o reputaţie de luxurie 
inveterată. Trecuse prin atâtea episoade dezmăţate sau sordide încât 
nu puteai nădăjdui s-o emoţionezi. Pe cât de vanitoasă, pe atât de 
veninoasă, te evalua după plăcerea pe care putea eventual s-o tragă 
de la tine. | se ştiau mai mulţi amanti şi amante decât sunt zile într-un 
an şi pe toţi îi surpase, zgâlţâise, contaminase. Era pustiită de 
propriile-i vicii şi de cele pe care le stârnea în alţii. A intra în cârdăşie 
cu ea însemna să rişti dereglarea, să te îmbarci pentru o călătorie 
căreia nu-i cunoşteai capătul. Mi-am pierdut minţile; găsisem un 
stăpân care mă domina prin capriciile lui, prin cultura lui, ea preda pe 
atunci filosofia. Pentru întâia oară, încercam să mă ataşez definitiv de 
o femeie, aveam 58 de ani. 

Fiind îndrăgostit, o plictiseam; m-a părăsit. O imploram, mă 
coboram la demersurile cele mai umilitoare. Obosită, mi-a oferit să fiu 
hăitaşul ei, să-i aduc fete şi băieţi, să asist la zbenguielile lor. Poseda 
cu adevărat un farmec de înger rău. Eram prins în propria mea cursă: 
un Casanova senil amorezându-se de o femeie mai tânără, care îi 
întoarce înapoi cruzimea de care el se folosise toată viaţa faţă de alţii; 
şi nu mai aveam nici măcar răgazul să mă sustrag cu vreo fetişcană 
acestui eşec. Noua mea situaţie l-a făcut pe Raymond să turbeze; 
trăind prin mine, necazurile mele erau şi ale lui. Dacă eu ieşeam din 
scenă, ieşea şi el. Intr-o seară, a venit să mă vadă. 

— Patroane, vă mai amintiţi de Francesca aia care ne-a tras 
clapa? 

— Cum aş putea s-o uit, imbecilule? 

Detestam obiceiul lui de a folosi persoana întâi când era vorba 
de vreun eveniment neplăcut. Aş fi vrut să împart cu el bucuriile, nu 


necazurile. 

— Patroane, ne-am răzbunat. Târfa asta n-o să le mai facă rău 
altora şi n-o să-şi mai plimbe prin lume mutra nemernică. 

Mi-am ieşit din minţi, bănuind ce e mai rău. Ce dobitocie putuse 
să facă? Nu, n-o omorâse, nici n-o violase, m-a liniştit el. M-a dus într- 
un mic pavilion de la periferia de est a Parisului pe care îl cumpărase 
din economiile lui. Am coborât în pivniţă. A deschis o primă uşă cu 
batant metalic care dădea, după un scurt culoar, spre o a doua uşă, 
prevăzută cu un vizor zăbrelit. Un adevărat spaţiu de înaltă siguranţă 
bricolase el singur acolo. M-a rugat să mă uit: pe o saltea pneumatică, 
în apropierea reliefurilor puţin atrăgătoare ale unui prânz şi unei 
căldări pentru nevoi, se afla Francesca, despletită, furioasă. 

— Vedeţi, Patroane, o învăţ minte pe putoarea asta că v-a dat 
papucii. O întreb în fiecare zi: accepţi să te întorci la domnul Steiner? 
Câtă vreme o să refuze, o las să clocească aici. După un timp, o să-i 
reduc porţia la jumătate. N-o să mai facă pe nebuna, credeţi-mă, şi o 
să se întoarcă târâş lângă dumneavoastră. 

L-am apucat pe Raymond de ciuf şi l-am zgâlţâit. 

— Eşti complet într-o ureche? Ştii că soiul ăsta de glumă, cu 
cazierul pe care-l ai, te-ar putea duce în faţa curţii cu juri? Te-am 
apărat o dată, a doua oară n-o s-o mai fac. li vei da imediat drumul 
Francescăi şi îi vei cere scuze. Sper că va accepta o compensație 
financiară ca preţ al tăcerii. 

Raymond îndrăzni să mă contrazică. Dacă îi dă drumul 
Francescăi pe loc, nu va ezita să ne denunțe, chiar dacă ia banii. Ea, 
care auzea din spatele uşii cearta noastră, a venit la grilaj şi a spus că 
vrea să ne vorbească. lată-ne pe toţi aşezaţi în încăperea aceea 
greţoasă şi-mi era ruşine s-o văd pe femeia pe care încă o iubeam 
redusă la o condiţie atât de înjositoare. 

Lăsase căldarea descoperită ca să ne facă să-i împărtăşim şi 
mai tare umilinţa. Fără a-şi schimba expresia feţei, ne-a propus un 
târg. N 

— Inţeleg foarte bine motivele pentru care Raymond m-a răpit, 
le înţeleg pentru că oarecum le împărtăşesc. Răgazul petrecut aici mi- 
a dat o idee pe care o presimt şi în voi: la tine, Raymond, pentru că 
eşti urât şi pentru că ai fost mereu ţinut departe de arena plăcerilor, 
la tine, Jerome, pentru că îmbătrâneşti şi îmbătrâneşti rău. Am trecut 
cu mult de patruzeci de ani. Până acum am domnit mereu prin 
îndrăzneala şi prestanţa mea. Ştiţi probabil ce numesc etnologii 
creştere sentimentală de animale în Africa şi Madagascar: acumularea 
la păstori, cu titlu de prestigiu, de turme numeroase şi nefolositoare; 
în acelaşi fel, mi-am plimbat totdeauna trupa de armăsari şi de favoriţi 
pe care îi exhibam în mod ostentativ. Pentru onoarea mea, trebuia să 
fiu înconjurată de această curte. Totuşi, cu timpul, ascendentul meu a 


slăbit: mă pot îngriji oricât, pot practica toate sporturile, mă pot da din 
când în când pe mâna unui chirurg, strălucirea mea se destramă, am 
intrat deja în categoria „rămăşiţelor frumoase”, în fiecare primăvară 
văd sosind pe pavajul oraşelor noastre plutoane de tinere fete care 
mă împing în umbră. Ele exhibează înfăţişări să-ţi vină să te blestemi, 
corpuri care seamănă înfrângerea, deznădejdea printre cele mai în 
vârstă ca ele. Picioarele lor mă sfidează, sânii lor mă fac să îi ascund 
pe ai mei. Se uită la mine cu milă, de parcă aş fi trecut deja peste un 
prag invizibil. La douăzeci de ani, frumuseţea e o evidenţă, la treizeci 
şi cinci o recompensă, la cincizeci, un miracol. Acele omagii tăcute, 
acele şuşoteli pe care le stârneşte la trecerea ei o femeie frumoasă, 
eu aproape nu le mai provoc, în loc să lupt zadarnic, prefer să abdic. 
Când îţi citeşti pieirea înscrisă în privirea celorlalţi, e timpul să-ţi faci 
reverenţa de plecare. Doriţi să mă încarceraţi, domnilor? Sunteţi liberi 
s-o faceţi! Daţi-mi voie să vă spun însă că vă înşelaţi asupra 
persoanei. 

Nu înţelegeam nimic din tot ce spusese Francesca şi o bănuiam 
că vrea să câştige timp. 

— Gândiţi-vă amândoi bine. Azvârlindu-mă aici, Raymond a 
încurcat ţintele. 

Servitorul meu pricepuse de-acum totul şi părea captivat. 

— Vreţi să spuneţi, doamnă, (trecuse fără tranziţie de la 
„putoare spurcată” la „doamnă”) că ar trebui să ne interesăm de fete 
mai tinere? 

— Mai tinere, desigur, dar asta nu-i destul. 

— Şi mai frumoase? 

— Ai spus vorba, Raymond. Ascultă-l pe valetul tău, Jerome, are 
gură de aur. 

Perplex, rămăsesem departe de acest dialog. Pentru mine era 
evident că Francesca încerca o diversiune ca să scape. Aroganţa ei, 
acel ascendent pe care-l avea asupra noastră de cum deschidea gura 
mă exasperau. 

— De ce frumoasele, domnilor? Pentru că, în ciuda celebrului 
adagiu, frumuseţea nu e o promisiune de fericire, ci o certitudine de 
dezastru. Făpturile frumoase, bărbaţi sau femei, sunt nişte zei 
coborâţi printre noi care prin desăvârşirea lor ne sfidează. Pe acolo pe 
unde trec, răspândesc despărţirea, nenorocirea, reducând pe oricine 
la propria sa mediocritate. Frumuseţea este poate o lumină, dar una 
care sporeşte bezna; ea ne ridică foarte sus şi apoi ne coboară atât de 
jos încât ne căim că ne-am apropiat de ea. 

Eram istovit, Benjamin, aşa cum cred că eşti şi dumneata în 
clipa aceasta. O ascultam pe femeia care mă părăsise şi mă simţeam 
incapabil să-i opun cea mai mică obiecţie. Totul mă dezgusta în 
discursul ei pe care-l simţeam totuşi că este fructul unei disperări 


asemănătoare cu disperările mele. Francesca limpezea ceea ce eu 
resimţeam confuz. Dar rezultatul acestei clarificări mă izbea. Ea avea 
diabolicul dar de a extrage dintr-o situaţie nesigură nişte consecinţe 
implacabile. 

— Frumusețea omenească este injustiţia prin excelență. Doar 
prin înfăţişarea lor, anumite ființe ne devalorizează, ne şterg din 
lumea celor vii: de ce ei şi nu noi? Toţi oamenii pot deveni bogaţi într- 
o bună zi; dar graţia, dacă n-o ai din naştere, nu se dobândeşte 
niciodată. Şi acum, domnilor, gândiţi-vă bine: dacă admiteţi, ca şi 
mine, că frumuseţea e o infamie, un atentat contra oamenilor 
cumsecade, trebuie să trageţi concluziile. Asta vrea să însemne că 
frumoşii ne jignesc, ne sunt datori o reparaţie pentru ultragiul comis. 
Sunteţi de acord, nu-i aşa? Zăvorându-mă aici, Raymond a deschis o 
cale ce trebuie explorată. 

De data aceasta, înţelegeam, eram năucit, mă sufocam în faţa 
enormităţii proiectului. Francesca, văzându-ne copţi, lansă estocada. 

— Musulmanii au mare dreptate că pun vălul pe faţa femeilor, 
că le închid între patru pereţi! Ei ştiu că aparenţa nu e inocentă. Se 
înşeală însă atunci când nu fac deosebirea între chipurile magnifice şi 
celelalte şi, mai ales, că nu-i închid şi pe băieţii frumoşi, la fel de 
nocivi. 

„Să-i închizi!” Cuvântul fusese rostit, totul era spus. Dintr-o 
trăsătură, Francesca tocmai rezumase zbuciumul nostru şi ne oferise 
mijlocul de a ieşi din el. Era burlesc, nu voiam să ascult mai departe. l- 
am dat drumul, am despăgubit-o şi vreme de câteva săptămâni am 
refuzat s-o văd. Dar îl îmbrobodise pe Raymond care mă cicălea în 
fiecare zi să accept. Până la urmă, am cedat. Dar nu pari să mă 
asculţi, eşti cu mintea aiurea! 

Intr-adevăr, de câteva minute, mă tot uitam ostentativ la ceas. 

— lertaţi-mă, am spus, problema e că Helene e neliniştită de 
absenţa mea. Steiner s-a ridicat, şi-a luat taburetul şi a venit să se 
planteze drept în faţa mea, din nou în lumină. 

— Helene e prevenită, ştie că suntem împreună. Dragul meu 
Benjamin, îmi luase mâinile într-ale lui ca pentru a-mi transmite ceva 
din propriile-i convingeri - am fost prea imprecis, ştiu, lasă-mă să-ţi 
dezvolt... 

— Nu, domnule Steiner, am înţeles foarte bine, dar întrucât mă 
priveşte pe mine istorisirea dumneavoastră? 

Credeam că plătisem îndeajuns pentru indiscreţia mea şi că 
singura pedeapsă meritată era să mă dea afară. Steiner îmi lăsă 
mâinile ca să se plimbe în lung şi-n lat prin micul birou. O cută de 
contrarietate îi strica fruntea. Strâmtimea locului îi accentua 
înălţimea, volumul. Pândeam clipa când avea să scrijelească tavanul 
cu creştetul. 


— Nu te-am convins aşadar, Benjamin? Avea o expresie de 
animal hăituit. 

— Nu concepi că frumuseţea poate fi o caznă? Şi nu doar aceea 
a idolilor modei sau ai cinematografului, dar şi aceea care-ţi răsare în 
faţa ochilor la un colţ de stradă şi te lasă tulburat? 

— Ideea asta, trebuie s-o spun, nu mi-a trecut niciodată prin 
cap. 

Păru sincer mâhnit, îmi tot repetam, „mai ales nu discuta, nu 
argumenta”, mă gândeam la toate mijloacele de a ieşi din buclucul 
ăsta. S-a aşezat iar cu ochii aţintiţi într-ai mei, ca un profesor care 
vrea să vâre o teorie în ţeasta unui elev obtuz. Imi luase din nou 
mâinile umede şi îngheţate într-ale lui, care degajau o căldură 
liniştitoare, îmi masa încetişor palmele ca să facă să-mi circule 
sângele, atât de absorbit de această sarcină încât părea să fi uitat de 
ce eram laolaltă acolo. Eram descumpănit. Tăcerea lui se prelungea. 
Mă tortura acum prin linişte ca şi mai adineauri prin vorbărie. Ca să 
scap din acest între-patru-ochi, mi-am călcat legământul şi am 
îndrăznit o obiecţie. 

— Urâţenia este totuşi mai răspândită. 

— Argument sărac, Benjamin. Chiar rară fiind, frumuseţea este 
prea prezentă, prea insultătoare. Viclenia ei este să ne facă să credem 
că este fragilă, în vreme ce ea creşte în fiecare zi, ca pirul. 

Steiner desfăşura un adevărat zel de predicator, îşi enunţa 
ideile cu un accent de certitudine, cu un calm care mă nelinişteau. Nu 
ştiam unde putea să ne ducă această conversaţie: cu cât voi asculta 
mai mult, cu atât va crede că are mai multe drepturi asupra mea. 
Atunci, printr-o inconsecvenţă care-mi stă în obicei, am decis să 
schimb tactica şi să fiu cu totul de părerea lui. 

— Adevărat, nu m-am gândit niciodată la asta! 

Această schimbare, departe de a-mi aduce favoarea lui, l-a 
contrariat. S-a posomorât. 

— Nu crezi ce spui, Benjamin, încerci tocmai să eviţi problema. 

l-am negat spusele, am bătut în retragere. Ochii lui deschişi la 
culoare priveau prin mine altundeva. 

— Să luăm lucrurile altfel: nu ţi-e teamă că îmbătrâneşti? 
Ezitam să răspund, tulburat, blestemându-mă că vorbisem prea mult. 

— La drept vorbind, totdeauna m-am simţit mai bătrân decât 
vârsta mea. 

— Această sinceritate te onorează. Ei bine, nu crezi că aceste 
fiinţe perfecte ne împing în mormânt, ne fac insuportabil declinul? 

— Poate, dar eu nu le văd. 

— El nu le vede! 

Tonul i-a urcat dintr-o dată. n 

— Asta e chiar admirabil. Eu le văd doar pe ele. Ințelegi acum 


tot răul pe care mi l-ai făcut sosind aici cu Helene a dumitale? 

Işi recăpătase suflul, a început să strige. 

— Furnicarul femelă vine să mă stârnească chiar la mine acasă, 
în vreme ce eu mă credeam la adăpost. 

Râgâia, mă stropea cu scuipat în obraz. 

Ingrozit de răcnetele lui, am izbucnit la rândul meu. 

— Ascultaţi, asta-i problema dumneavoastră, nu a mea. Tot ce 
vreau eu e să mă întorc la Paris. 

Frica îmi retezase glasul, mai mult chelălăisem decât rostisem 
vorbele şi tremuram pentru îndrăzneala mea. 

— Ba da, Benjamin, e totuşi şi problema dumitale. Steiner se 
îmblânzise brusc. Schimbările lui de atitudine mă zăpăceau. 

— Mi-aţi violat domiciliul, aşa ceva se plăteşte. 

Am închis ochii, zicându-mi: nu, visezi, toate astea nu există. 
Dar când i-am deschis, Steiner se desfăşura dinaintea mea şi mai 
fantastic, şi mai înalt, tocmai pentru că fusese pentru o clipă şters de 
pleoapele mele lăsate. 

— Mă întorc la prima întrebare: înţelegi de ce e închisă aici 
femeia pe care ai auzit-o strigând? 

Uitasem deja acest episod. 

— Este închisă aici pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă. A 
tăcut, savurând efectul afirmației. Constatând că-mi pierdeam sângele 
rece, am murmurat: 

— Vreţi să spuneţi, aşteptaţi, nu vă mai urmăresc... 

— Ba mă urmăreşti foarte bine. Incarcerăm femei frumoase sub 
această fermă ca să le punem în afara putinţei de a dăuna. Ele îşi 
achită impozitul pe chip. 

Am înghiţit cu greu, inima îmi bătea nefiresc de iute. Mi se 
părea că Steiner e livid. Simţeam ceva artificial în vehementa lui, ca şi 
când ar fi vrut să se convingă singur de propriile-i argumente, 
încercam încă să văd în peroraţia aceasta doar o dovadă de 
excentricitate. 

— Haide hai, vreţi să mă duceţi de nas, vă bateţi joc de mine. 

— Niciodată n-am fost aşa de serios şi ştii asta. [i-am spus, mă 
revoltase confruntarea cu Francesca din pivniţa lui Raymond. La 
început, n-am vrut să ştiu de nimic: numai Dumnezeu ştie cât am iubit 
frăgezimea şi tinereţea. Mai speram încă să iau parte şi eu la ospăț. 
Chiar şi astăzi, ura mea se amestecă cu nostalgia, o dovedeşte 
indulgenţa mea faţă de Helene. Or Francesca îmi cerea să mă lepăd 
de la o zi la alta de țelul pentru care trăisem. Am avut discuţii 
furtunoase. Cu dibăcie, mi-a demonstrat că vremea gloriei trecuse, că 
nu mai aveam mare lucru de aşteptat de la lumea femeilor, cel mult o 
fadă zeamă conjugală cu vreo căzătură de vârsta mea. Am rămas 
mult timp sfâşiat între adevărul acesta şi speranţa de a beneficia de o 


amânare. Francesca a sfârşit prin a învinge: am abjurat, am repudiat 
deodată tot ceea ce proslăvisem. A fost o revoluţie, aproape o 
convertire: solzii de pe ochi mi-au căzut. Mersesem pe un drum greşit. 
Faptul că Francesca îmi dăduse o asemenea lecţie prin durere o făcea 
cu atât mai adevărată. Din dragoste pentru ea am săvârşit pasul: şi 
deoarece nu putea fi a nici unui bărbat, pasiunea mea s-a stins, a 
devenit prietenie, complicitate. Peste o lună, în apartamentul meu, 
Raymond, ea şi cu mine am jurat să ne consacram eliminării 
frumuseţii omeneşti sub toate formele ei, fără deosebire de rasă sau 
sex. Am jurat să renunţăm pentru totdeauna la plăcerile simţurilor, 
căci nu poţi fi deopotrivă stăpânul şi sclavul aceluiaşi lucru. 

Steiner s-a ridicat din nou, nu putea să stea locului, evocarea 
acestor momente cruciale îi făcea insuportabilă poziţia şezânadă. 

— Ştiu, nu eram decât o mână de oameni, dar înarmaţi cu o 
hotărâre nestrămutată. Simţeam că avem forţa să golim oceanele, să 
dărâmăm munţii. Ne-am lansat în această antrepriză cu o inconştienţă 
care mă uimeşte şi astăzi. Certitudinea că lucrăm pentru binele 
omenirii şi că punem capăt unei intoxicații colective a fost cea care 
ne-a decis. Nu-ţi revii niciodată dacă ai fost comunist. Orice s-ar 
întâmpla rămâi comunist, păstrezi intransigenţa care te însufleţea pe 
vremuri. Din comoditate, m-am însurat cu Francesca, o căsătorie albă, 
nu trebuie să-ţi mai spun. Am ezitat multă vreme între oraş şi sat ca 
să ne camuflăm prizonierele. Mi-am adus aminte de ferma asta din 
Jura unde mă ascunsesem în timpul războiului. Solitudinea platourilor 
înalte, frigul extrem de peste iarnă, prestigiul de care mă bucur în 
regiune, totul indica acest loc pentru proiectul nostru. Aici, sunt o 
notabilitate, fiul unui mare rezistent, oamenii mă respectă şi îmi sunt 
recunoscători că am cumpărat şi restaurat mina asta. li tutuiesc pe 
jandarmii din colţ, am organizat chiar mai multe ceremonii 
comemorative cu foştii combatanți. Primarul comunei şi adjuncţii lui 
au coborât în pivniţă, au văzut acest mic capăt de tunel pe care îl 
degajaserăm şi biroul ăsta unde vorbim. Ce nu ştiu ei este că în 
spatele acestor dulapuri metalice începe o altă tranşee, prevăzută cu 
două celule... 

— Dar de ce îmi povestiţi toate astea? 

— Pentru că mi-o ceri! 

— Nu-i adevărat, vă cer doar să mă lăsaţi să plec. 

— Ba da, în fundul sufletului, mă rogi să dezvolt faptele, îţi aud 
vocea interioară care mă imploră: vorbiţi, domnule Steiner, spuneţi-mi 
totul. 

— Vă jur, nu vreau să ştiu nimic în plus! 

Fără să-mi asculte răspunsul, Steiner a aprins ecranul video. 
Culoarea era ştearsă, semănând cu apa dintr-un acvariu prost curăţat. 

— Uite-o de pildă pe această micuță care geme. E un caz atipic 


pentru noi, o tânără americancă din Carolina de Nord, pe care 
Raymond a luat-o într-o seară, printr-un gest nebunesc, de pe o stradă 
din Paris. Era în vacanţă cu părinţii, se întorcea la hotel, în cartierul 
gării Lyon, după ce primise permisiunea să revină la miezul nopţii. A 
fost, în ce-l priveşte pe servitorul meu, un act iresponsabil. Reperând- 
o, a improvizat, a ameţit-o, a adus-o aici în goana mare după ce o 
legase în portbagaj. Odată dobitocia făcută, a trebuit să ne-o 
asumăm. In general, le evităm pe străine, prea multe riscuri cu 
ambasadele, cu Interpolul, etc. Dar dincolo de asta, alegerea fusese 
judicioasă, era superbă. Ah, a ridicat capul, uită-te. 

A dat sonorul mai tare. Ceea ce am văzut mi-a strâns inima: 
ghemuită într-o celulă strâmtă, se vedea o grămăjoară de trenţe 
îngenuncheată într-o rugăciune mută. Chipul care părea că se 
retractase se desluşea greu. Ochii intraseră în orbite ca nişte animale 
speriate şi pe pielea cenuşie se vedeau urme ca de gheare. Dacă 
fusese tânără, nu mai rămăsese nimic: cea care scâncea în faţa 
noastră era o bătrână femeie buimacă, cu gura surpată înăuntru, cu 
membrele descărnate. Orice rest de inteligenţă o părăsise. Scotea un 
soi de bâzâit continuu, pe jumătate hohot, pe jumătate suspin. 

— i-o prezint pe Rachelle Albright, 19 ani şi jumătate, 1,75 
metri, născută la Raleigh, Carolina de Nord, pasionată de dans şi de 
călărie. Se pregătea să urmeze cursuri în franceză când am cules-o 
noi. Îi vom da drumul săptămâna viitoare, după douăzeci de luni de 
detenţie. Este coaptă. 

In clipa aceea, nişte sunete au ieşit de pe buzele acelui spectru. 
Mi-a luat un timp ca să recunosc engleza. 

— Help, help... 

— Help! Dar e prea târziu, comoara mea, nimeni nu are să vină 
să te ajute. Cu asta a fost un coşmar, s-o auzim zi şi noapte plângând 
şi rugându-se de noi. Mă tem pentru sănătatea ei mintală. Dacă ai fi 
văzut-o când a sosit: musculoasă, bronzată, o alegorie a farmecului şi 
gingăşiei. 

La început îl crezusem pe Steiner pradă unui acces de bizarerie, 
un dereglaj datorat altitudinii pesemne. Pe măsură ce amănuntele se 
adăugau unele altora, trebuia să mă supun evidenţei. Nu glumea, 
doar că era nebun de legat. Ce întrevedeam mă panica. Tot repetam: 

— E nedemn, e nedemn... 

— Da, Benjamin, e nedemn, ai dreptate. Dar nu uita că era 
vinovată, că îşi merita chinul. 

— Totuşi nu e vina ei că e frumoasă, nu putea să trăiască 
ascunsă. 

— Ba da! Tu singur o spui. Fiecare e răspunzător pentru chipul 
său. Nu ne vom găsi tihna decât în ziua când fiinţele frumoase de 
ambele sexe îşi vor pune văluri pe faţă sau vom accepta să fim 


remodelaţi toţi de bisturiul chirurgiei. Am rămas mut, strivit sub 
această ultimă monstruozitate. Steiner mi-a luat probabil tăcerea 
drept scepticism, căci brusc a ridicat glasul. 

— Nu mă crezi? Ne dispreţuieşti pentru că suntem numai noi 
trei coalizaţi împotriva universului? 

Am ridicat din umeri, în catalogul fără de margini al insanităţilor 
omeneşti, nu credeam s-o întâlnesc într-o bună zi şi pe aceasta în 
calea mea. O prăpastie mi se căsca în faţă. Nu înfruntasem niciodată 
situaţii de asemenea natură. Steiner îşi pusese mâinile pe umerii mei 
şi mă fixa. Nu îndrăzneam să-i susţin privirea. O vână i se bătea pe 
rotundul frunţii, ca şi cum o fiară ghemuită în cutele creierului său 
încerca să scape. Firişoare de spumă albă i se adunaseră în colţurile 
gurii aducându-mi aminte de nişte foşti profesori ai mei. 

Imi dădeam seama, putea în orice clipă să explodeze, îl 
simţeam împărţit între teama de a-mi fi spus prea multe şi teama că 
nu-l cred dacă nu-mi spunea destul. Ar fi trebuit s-o iau la goană, să- 
mi încerc norocul. Rămâneam acolo, prostit, anihilat de o pasivitate 
incomensurabilă. Am tuşit în chip jalnic ca să-mi ascund stânjeneala. 
Steiner îşi reluă tonul de pedagog. Prozelitismul lui mă înfiora tot atât 
cât teoriile lui. Avea acel fanatism teribil al blânzilor pe care-l poţi 
vedea la unii integrişti. Aş fi vrut să-mi astup urechile, să nu-i mai aud 
sofismele. 

— Să stingem, Benjamin, nu vrei? Trebuie să mă concentrez. A 
oprit toate aparatele. Doar o veioză minusculă despica semiîntunericul 
şi această sporire a beznelor m-a crispat. 

— Eşti foarte amabil că mă asculţi, da, insist, dai dovadă de 
multă răbdare. Nu-ţi închipui cât bine îmi face asta. Incă nu ţi-am 
povestit esenţialul. Te scutesc de procedura răpirii, de detaliile anexă, 
de precauţiile pe care ni le luăm. Totul este prevăzut, sistemul de 
încălzire, comunicațiile de aerisire, o spălătorie şi un incinerator, astfel 
ca nimic să nu răsufle în afară. Lucrăm în manieră clandestină, ca 
nişte machisarzi, chiar dacă e vorba de alt război. Activitatea noastră 
se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte 
pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, 
frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul 
ostentaţie, încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare. E tocmai 
ceea ce facem noi aici: acestor creaturi dumnezeieşti, nebuneşte 
pătrunse de ele însele, pentru care orice zi trebuie să fie un plebiscit, 
le retezăm dintr-o dată sursa vitalităţii, tăiem toată acea reţea de 
ocheade şi de omagii care le hrăneşte. Aceste statui arogante nu 
sufereau ele de o voracitate oculară? Nu erau ele, acolo sus, în lumea 
lui a părea sorbite cu retina? Noi le supunem oprobriului suprem: 
invizibilitatea. Rezultatul: secătuiesc pe loc. A propos, ţi-am spus cum 
se numeşte chalet-ul nostru? Fanarul. Aşa l-au botezat păstorii care-şi 


mânau turmele să pască pe aici. E un termen agricol: înseamnă acele 
conuri de grilaj unde fânul e pus la uscat. Am făcut din Fanar un loc de 
recluziune unde cele mai răpitoare dintre cele mai răpitoare femei se 
fanează ca nişte flori între foile unei cărţi. Nu exercităm nici o violenţă 
împotriva invitatelor noastre, în esenţă numai femei deocamdată. Le 
luăm de la sute de kilometri de-aici, fără ca ele să ne fi văzut sau să 
ne fi vorbit vreodată. Hainele le sunt arse, documentele distruse, 
bijuteriile topite, oricare ar fi valoarea lor. Aici legile se opresc, 
drepturile sunt suspendate câtă vreme nu vor fi redevenit oameni ca 
toţi ceilalţi. 

Celulele lor, capitonate, dotate cu un loc de dormit şi o nişă 
pentru spălat, se află sub permanenta supraveghere a unei camere 
video. Din păcate, nu avem niciodată simultan mai mult de două 
pensionare, suntem prea puţini. Lucrăm ca nişte modeşti artizani, în 
felul acelor ceasornicari ce populează văile Jurei de o parte şi alta a 
frontierei. 

Steiner tăcu. Nu-mi plăcea asta. Mi-era frică de întuneric, de 
subsoluri, de claustrare. Aşteptam să vorbească iar. Câtă vreme 
vorbea, eram liniştit. Volubilitatea lui, chiar şi pusă pe ceartă, mă 
ocrotea. Nu-i mai auzeam decât răsuflarea gâfâită, putea să-i vină 
ideea să mă lovească fără motiv. 

— Şi ajunge asta ca să le îmbătrânească? 

— Ah, ce nerăbdător e! Aşteaptă puţin, tinere. Deţinutele 
noastre nu comunică niciodată între ele, le separă un strat de pământ 
prea gros, nu comunică nici cu noi. Dacă trebuie să intrăm în celulele 
lor, ne camuflăm din cap până-n picioare. Nici una nu ştie de ce se 
află aici, nici care e locul detenţiei sale, natura greşelii, durata 
pedepsei. Liniştea absolută în care le ţinem are efecte teribile: să 
vorbeşti cu temnicerul tău încă înseamnă să vorbeşti cu un om. Aici, 
sunt reduse la un nesfârşit monolog. De-a lungul tuturor lunilor 
petrecute la noi, nu vor fi văzut nici un chip, nu vor fi schimbat nici un 
cuvânt. Nici plimbări, nici lumină, nici distracţii, nici zgomote, nici 
oglindă. Un simplu ceas fixat în plafon, căruia i s-a dereglat 
mecanismul: acele aleargă cu toată viteza, minutele ca secundele, 
orele ca minutele, zilele ca orele. Acest mecanism care a luat-o razna, 
semănând cu defilarea sutimilor de secundă în competiţiile sportive, 
le materializează degradarea rapidă. Nimic nu trebuie să le distragă 
curgerii pure a duratei care le neantizează. Rămân toate, până la 
epuizarea pedepsei, în acest mauzoleu de sub munte, în care 
îngropăm frumuseţea aşa cum se îngroapă în oceane materialele 
fisionabile. 

— Şi merge? 

Stăruiam cu întrebările mele idioate. Curiozitatea o luase 
înaintea fricii. 


— Crede-mă, tratamentul e radical: singurătatea, stupoarea 
acestei întemniţări neaşteptate, după o viaţă de plăceri şi de 
sărbătoare, totul concură spre a le distruge. Nu cu mult înainte, 
făceau proiecte, îşi pregăteau vacanţele, studiile, logodnele. lată-le în 
catacombele noastre pentru o călătorie fără întoarcere. Frumuseţea e 
o fântână a veşniciei pe care timpul sfârşeşte întotdeauna prin a o 
distruge. Noi accelerăm doar procesul. Cunoşti oameni care, după un 
doliu sau o lovitură, îşi văd părul albit într-o noapte. Asta se întâmplă 
şi cu protejatele noastre: la ieşirea din această cură de neant, au mai 
mult cu douăzeci sau treizeci de ani. Fără ultra-violete, fără 
tratamente chimice: surghiunul ajunge. Bătrâneţea tabără peste ele 
ca o pasăre de pradă. Se culcaseră tinere, se trezesc sexagenare. Din 
clipa când socotim că stricăciunile sunt iremediabile, optsprezece 
până la douăzeci şi patru de luni sunt în genere de ajuns, le ducem 
foarte departe de aici, lăsându-le în plin câmp, noaptea şi cu ochii 
legaţi. Tot aşa cum nu şi-au înţeles întemnițarea, nu-şi înţeleg nici 
eliberarea. Exală la ieşire un miros acru de ospiciu, mirosul timpului 
scurs. Le strecurăm în buzunar o oglinjoară. Atunci Venus, privindu-se 
în oglindă, vede chipul lui Matusalem. Această ultimă comoţie le 
sfârşeşte surparea: nu se mai recunosc. Le chinuie libertatea regăsită, 
căci poartă înăuntrul lor închisoarea, închisoarea urâţeniei şi a vârstei. 

Steiner a aprins iar lumina. Era roşu-violaceu, a strecurat spre 
mine o privire neliniştită şi cu un salt s-a aşezat la claviatura 
ordinatorului. Zăngănea pe imagini, pianota cu o îndemânare care m- 
a surprins, clapele se înfundau într-un galop vătuit. 

— Te simt deja mai puţin sceptic, Benjamin, mă înşel oare? N- 
am crezut util să-i confirm. Acum, că se aprinsese lumina, puteam să-l 
urmăresc din ochi. 

— Vezi, sunt puţin medium, funcţionez după intuiţie. Aşa cum 
pe mutrişoara unei adolescente ingrate pot adulmeca splendoarea ce 
va să fie, în ovalul desăvârşit al unei tinere fete presimt defectele care 
o vor strica, neajunsurile care îi vor tulbura coerenţa. Frumuseţea îi 
dă, poate, unei fiinţe omeneşti statutul unei opere de artă, dar un 
fleac o poate transforma pe regina de ieri într-o zdreanţă. lată, 
priveşte. 

Din faţă şi din profil, ca o fotografie de identitate judiciară apăru 
pe ecran figura Helenei. După grimasa încremenită a prietenei mele, 
am recunoscut poza făcută de Raymond de dimineaţă, în faţa fermei. 
Culorile păliseră deja. Steiner o integrase pe Helene a mea în banca 
lui de date! 

— Fotografia nu e grozavă, prietena dumitale nu se află în ziua 
ei cea mai bună. Totuşi arată foarte bine. 

Luă o foaie de hârtie, un creion gros, schiţă câteva trăsături. 

— Acum, în faţa dumitale, pornind de la acest instantaneu, 


vreau să fac eboşa unei Helene virtuale, aşa cum mi-o închipui peste 
treizeci de ani. Schița va porni de la obraji şi gură. Segmentul stâng al 
buzelor se va deplasa spre ureche şi va forma pe la cincizeci de ani o 
scobitură ca un fund de găină. Buzele vor crăpa, îşi vor pierde 
rotunjimea şi conturul, se vor surpa în gură, în vreme ce bărbia i se va 
mări. 

Se mişca de la ecran la hârtie, ştergea din când în când o linie 
cu o gumă înfiptă la capătul creionului. 

— Ţine seama că nu toate părţile corpului se vor prăbuşi cu 
aceeaşi viteză. Pielea se deteriorează cel mai repede şi îşi pierde 
tonusul. La Helene, se va mototoli, se va contracta în pliuri. Obrajii i se 
vor scobi, subliniindu-i pomeţii ieşiţi, îngustându-i faţa. Dintr-odată, 
simetria ansamblului va fi busculată, nasul va părea prea lung, ochii 
prea înfundaţi în orbite. Privirea îşi va pierde vivacitatea. Uite, 
aproape că am terminat: accentuez ridurile de expresie, lucrez 
reliefurile, întunec pigmentaţia, încărunţesc părul. Ce părere ai? 

Aveam dinainte portretul-robot al unei femei care semăna 
aproape trăsătură cu trăsătură fotografiilor făcute mamei Helenei, 
puţin înainte să moară, când se apropia de şaizeci de ani. 

— i se face frică, nu-i aşa? Aş paria că e leit maică-sa. Când 
invitatele noastre se întorc acasă, mamele lor le resping cu groază. Au 
impresia că-şi contemplă propriile dubluri. Fiicele lor au devenit nişte 
mumii cu păr alb care vorbesc cu glasuri de adolescente. Contrastul 
contribuie la repulsia pe care o provoacă. Dacă depun vreo plângere, 
nimeni nu le ia în serios. Sfârşesc într-un serviciu psihiatric sau 
ascunse de familiile lor ca nişte taine ruşinoase, îndurând o a doua 
întemniţare după cea dintâi. 

Eram năuc. Totodată, o întrebare îmi ardea buzele: aş fi vrut să- 
i cer lui Steiner să mă deseneze după aceeaşi metodă, reprezentându- 
mă peste douăzeci de ani. Stânjeneala mea era - pesemne 
perceptibilă, căci o lucire de veselie i-a trecut pritt ochi. 

— Te simt prins, Benjamin. Nu nega, te îngrozesc, dar subiectul 
te pasionează. 

Febril, se duse să ia de pe o etajeră un album gros, acoperit cu 
o copertă de plastic, pe care-l puse pe masă. 

— Işi dau oare seama aceste fete de şansa pe care le-o oferim? 
Să scapi de obsesia imaginii, de dictatul modei; să nu mai trebuie să 
te machiezi, să nu-ţi mai supraveghezi greutatea; să nu mai fii tratată 
ca un obiect sexual... Voiau să fie iubite pentru ele însele? Sunt 
servite acum. 

Işi împinse aproape de fotoliul meu taburetul, deschise albumul. 

— De fiecare dată când una nouă soseşte, îi creionez viitorul 
chip, şi verific apoi coincidenţa dintre model şi proiecția mea. Le ai 
aici pe toate minunatele noastre din ultimii cinci ani, cu înălţimea, 


vârsta, măsurile lor. Pagina din stânga, faţa lor la sosire; în mijloc, 
simularea mea; în dreapta, fotografia lor după doi ani. Vei constata că 
nu mă înşel deloc. 

Steiner nu se ascundea, era mândru, aproape că aştepta elogii, 
făcea pe fudulul. Recolta lui de trofee avea înfăţişarea unui „book” de 
manechine; de fapt era un document macabru. Toate aceste chipuri 
ţintuite în ace povesteau istoriile unor ruinări accelerate; toate se 
deformaseră fără a se maturiza şi exprimau aceeaşi rătăcire, aceeaşi 
groază prin paloarea teribilă a unor fiinţe ce nu văzuseră lumina 
soarelui timp de doi ani. Nu erau chipurile frumoase ale unor bătrâne, 
dăltuite de viaţă, ci mutre micşorate, turtite în maniera jivaro. Pielea 
nu avusese vreme să se patineze, nici tenul să se arămească, nici faţa 
să se rideze nobil. De la o fotografie la alta, parcă le lovise un fel de 
trăznet. O coroziune implacabilă alterase marmura trăsăturilor, 
spărsese în mozaicuri fațadele cele mai admirabile. Steiner comenta 
întorcând paginile, făcându-le să defileze pe aceste moarte vii, pe 
aceste bunici de douăzeci de ani al căror singur păcat fusese acela că 
se născuseră frumoase. La sfârşit, se afla Rachelle, ultima ca dată, un 
copil de o luminozitate incomparabilă. Cu figura ei rotundă şi uimirea 
care îi albăstrea ochii, respira bucuria de a trăi, bunătatea. Dintre 
toate cele scăpate din acest infern, era cea mai devastată, cea mai 
greu de recunoscut. De data asta m-am simţit răscolit, am gemut: 

— Dar de ce, de ce... 

— De ce, ce? Tâmpitule! 

Pe neaşteptate, Steiner lovise cu pumnul în masă. 

— De o oră îţi explic. Sunt victima unei agresiuni intolerabile, 
mă apăr, iată de ce. 

Intr-o clipă se transformase într-un câine turbat, nu mai 
articula, trepida, pete mari, vinete îi vrâstau obrazul. 

— Vitriolul, Benjamin, vitriolul, asta merită toate. Dacă aş fi la 
putere, aş institui vitriolul pentru toţi încă din leagăn. Egalitate 
absolută! 

Tremura, se sufoca, înecat de enormitatea a ceea ce tocmai 
spusese. lar eu îmi pierdeam aplombul, inima mă lăsa. Criza asta va fi 
cumplită, era sfârşitul, avea să mă ucidă, să se răzbune pe mine. Am 
pus totul la bătaie. 

— Imaginile sunt trucate, se simte farsa de la o poştă. 

A tresărit ca şi cum l-aş fi împuns cu un ac. S-a strâmbat, şi-a 
lărgit gulerul cămăşii, şi-a dus mâna la piept. Roşeaţa i-a invadat 
gâtul, ceafa, s-a întins în plăci până la rădăcina părului. Am crezut că 
avusese un atac, îl lovise un infarct. Respira greu. Cu mare efort făcu 
o rotire înceată în jurul propriului ax. Inşfăcat în menghina acestor 
ochi de nebun, m-a cuprins panica. Latră: 

— la-o din loc, nenorocitule! Şi du-o cu tine pe limbuta ta, pieriţi 


din ochii mei, nu mai vreau să văd pe nici unul din voi, cară-te! 

Aproape că necheza. Nu mi-am crezut urechilor. Ne dădea 
afară! M-am smuls din atrocea mea complezenţă, m-am ridicat 
prudent, crezând că era vorba de un vicleşug. El rămânea, fulminant, 
pe scaunul lui. Am făcut un pas spre uşă, am întredeschis-o. Faţa i se 
surpase ca sub efectul unei alunecări de pământ: ochii îi căzuseră în 
gura care atârna peste bărbia care-i atârna peste piept. Cu torentul lui 
capilar decolorat, semăna cu o bătrână actriţă grimată, căreia i se 
aruncase un snop de alge pe ţeastă. Mă trăgeam prudent îndărăt, fără 
să-i întorc spatele. După ce am trecut pragul uşii, am început să alerg. 
Am urcat prin tunelul strâmt, m-am împiedicat într-o ieşitură, era gata 
să cad cât eram de lung. Mi se părea ciudat că Steiner mă gonea, deşi 
mărturisirea lui făcuse din mine un martor stânjenitor. Am ajuns în 
pivniţă, am traversat sala cazanului care grohăia ca un dragon 
constipat. Ghetele mele grele răsunau pe ciment. Am ajuns la 
picioarele treptelor care duceau la bucătărie, le-am suit două câte 
două. Steiner nu venea după mine: îşi pierduse curajul, îi fusese de 
ajuns să mă îngrozească. Imi rămăsese o şansă. O să mă duc la 
Helene, o să fugim fără să ne uităm în urmă. Vom avea apoi destulă 
vreme să descurcăm povestea asta. Am împins uşa bucătăriei, am 
simţit o piedică. Am stăruit, obstacolul a cedat într-un zăngănit de 
apocalipsă. Antrenat de propriu-mi elan, am alunecat pe un câmp de 
metal şi oţel, o piramidă de oale, linguri, furculiţe, trântite anume 
acolo, şi care se împrăştiară scoțând mii de sunete furioase şi 
ascuţite. Ameţit am ridicat capul. Aşezată dinaintea maşinii de gătit, 
nemişcată, Francesca Spazzo-Steiner mă privea ţintă. 


Un târg ciudat 


Nu era în forma cea mai bună. Încă o dată, m-au izbit alterările 
din fizionomia ei. Pete gălbui, care fuseseră probabil pete de roşcată, 
îi înconjurau nasul lucios, muiat parcă într-o soluţie uleioasă. Pungile 
de sub ochi semănau cu acele acumulări puhave pe care le formează 
lumânările care curg. O echimoză cât o monedă îi marca pometul 
drept. Nu ştiam încă, în clipa aceea, că se bătuse cu Helene. Dar, 
văzând acest bloc de animozitate, am ştiut că soarta noastră fusese 
pecetluită. 

— Ţi-a spus tot, nu-i aşa? a mârâit; cocul greu i s-a desfăcut pe 
ceafa. Cu atât mai rău pentru dumneata, Benjamin. 

— Cum aşa, cu atât mai rău? Soţul dumneavoastră vrea să 
plecăm. 

— Steiner spune ce-i trece lui prin cap, vino! 

M-a apucat de cot, m-a tras afară din bucătărie. Vlăjgana asta, 
robustă, mă prinsese într-o adevărată menghină. Am zărit vestibulul, 


cu sinistrul lui orologiu în formă de sarcofag şi animalele împăiate. 
Dacă aş fi putut să ajung dintr-un salt la intrare! Dar un țipăt ţâşnit la 
primul etaj m-a ţinut locului: Helene striga după ajutor. M-am zbătut. 

— Lăsaţi-mă! Ce i-aţi făcut? 

Francesca mă împinse în salonaşul în care ne încălziserăm în 
prima seară. 

Călare pe braţul canapelei, Raymond ne aştepta, în cap cu o 
căciulă roşie de ski cu ciucure, care îi dădea un aer de spiriduş 
pervers. Faţa de nătărău îi lucea. Mi-a îngheţat sângele în vine când l- 
am văzut în atari circumstanţe. Acest bărbat-trunchi avea ceva din 
răutatea anumitor băieţaşi, incapabili să se amuze fără să-l 
maltrateze pe un al treilea; întreaga fermă devenise o zonă ostilă, 
populată de duşmani. Steiner era ultimul meu sprijin, numai el le 
putea cere celorlalţi să ne dea drumul: dar el nu mai venea. Francesca 
şi Raymond stăteau în faţa mea, cu spatele spre şemineu. El rânjea 
prosteşte, amuzându-se de frica mea; ea, durizată toată, arăta ca o 
uriaşă viespe îndopată cu venin. 

— Benjamin, sfârşi ea prin a rosti, şi vocea îi era tăioasă ca un 
satâr, nu vă mai putem lăsa s-o ştergeţi. Ştiţi prea multe. Vom 
delibera şi vă vom decide soarta. 

— E o glumă, sper... 

Cei doi ieşiră din încăpere cu o solemnitate indecentă, încuind 
uşa. Maşinal, mi-am turnat un pahar de alcool, mi-am lăsat capul în 
mâini. Trebuia să-mi regăsesc calmul. Esenţialul era să ajung la 
Helene, în doi vom fi mai puternici. Abia îmi schiţasem în minte un 
plan când judecătorii mei se întoarseră, însoţiţi de Steiner. Prosteşte, 
prezenţa stăpânului casei mi-a ridicat moralul. 

— Domnule Steiner, spuneţi-le să ne lase să plecăm. 
Dumneavoastră mi-aţi ordonat asta. 

Şi-a coborât privirea, stânjenit. Părul îi era gras, lipit de ţeastă. 

— Soţul meu, Benjamin, îţi cere scuze: a vorbit prea repede. 
Francesca nu era doar ideologul grupului, ci şi comisarul politic. 
Ceilalţi vorbeau sub autoritatea ei şi se fofilau tiptil când ea poruncea. 
Mă uitam cu spaimă la acest trio diabolic, uniunea dintre virago, 
piticul obsecvios şi patriarhul supus, cu toţii lugubru de reali. Cel pe 
care-l crezusem cel mai scrântit era cel mai omenos dintre ei. S-a 
aşternut o tăcere grea. Matroana filosofică şi-a scărpinat pulpa de 
parcă acolo s-ar fi adăpat de la o sursă de reflecţie. 

— Am putea să te pedepsim, Benjamin, pentru indelicateţea 
dumitale. Preferăm să-ţi dăm o şansă. Jerome ţi-a spus: săptămâna 
asta o eliberăm pe ultima noastră internată. Fanarul e gol. lată oferta 
noastră: o păstrăm pe Helene, ne convine. In schimb, te vei duce la 
Paris cu Raymond să cauţi alte trei fete. Ne datorezi asta, este 
despăgubirea noastră. La livrare, ţi-o vom da pe Helene înapoi. 


Ascultam zdrobit, incapabil să găsesc cel mai mic sens în 
aceste cuvinte. Jerome făcu un pas înainte şi încă o dată mă strânse la 
piept. 

— Sunt dezolat. Dacă ar fi depins doar de mine, aţi fi liberi 
acum. Am rugat-o pe Francesca s-o scutească de asta pe Helene. Nici 
nu vrea să audă. 

Respira puternic, bătăile inimii lui îmi răsunau în cap. Braţele-i 
lungi ar fi putut să-mi înconjoare de mai multe ori trunchiul. Eram 
strivit de cămaşa lui al cărei nasture descusut îmi intra într-o nară. 
Dacă un străin ar fi surprins scena, ar fi putut să ne creadă doi 
prieteni care se îmbrăţişau. Compasiunea lui lipicioasă îmi făcea 
scârbă. 

Dar Francesca veghea. 

— Ajunge, Jerome, termină cu maimuţărelile tale! El tresări, 
primind afrontul ca pe un scuipat. In vreme ce îşi desfăcea 
strânsoarea, îmi calculam şansele de fugă. Acum era clipa sau 
niciodată. Uşa salonului era deschisă. Din câteva salturi, puteam să-l 
străbat, să ajung în vestibul, să urc la etaj, să mă închid în cameră cu 
Helene. Pe urmă vom lua o hotărâre. Cu un brânci, m-am smuls din 
braţele stăpânului, am împuns-o la fugă spre camera principală, în 
trecere m-am izbit de Francesca care s-a clătinat ca un turn greu. Dar 
picioarele mele de cârpă m-au lăsat iute. 

Cu o repeziciune surprinzătoare gnomul mă răsturnase la 
pământ. Mă lovisem la cap, am ametit. Oricât aş fi izbit în ţeasta 
atacatorului, oricât aş fi dat din picioare, nu avea nici un efect. Nu 
deţineam mijloacele de a-l respinge, sunt un plăpând. S-a suit peste 
mine, şi-a aplecat mutra hidoasă deasupra feţei mele şi, calm, m-a 
pălmuit. Revăd mâna aceea ridicată: nu mâna care vrea să doboare 
sau să ucidă, ci aceea care administrează unui puşti prost crescut o 
corecție. Mi-am înfundat faţa în covor. M-a ridicat de jos şi, cu 
degetele strânse ca un cleşte în jurul bicepsului meu, m-a dus în 
salonaş. Francesca, scoasă din fire - o făcusem să cadă - se stăpânea 
să nu mă lovească. Steiner, cu obrazul deteriorat de afrontul pe care-l 
încasase faţă de mine, o liniştea neconvins. 

— Ei bine, ce ne răspunzi? 

Lătra, încă mai crezând că era vorba de o farsă stupidă, jignit 
că fusesem pălmuit ca o lichea, la rândul meu am urlat. 

— Mă plic-tiseşti, auzi, mă plic-ti-seşti! Insulta mi-a făcut un 
bine nebun. 

instantaneu, Raymond mi-a tras tare un cot în coaste, tăindu-mi 
respiraţia, a scos o cagulă din buzunar şi mi-a îndesat-o peste cap. 
Totul fără nici o patimă, cu o economie de mijloace care-l revela pe 
profesionist. Câine de pază, factotum, bucătar, nu exista rol pe care 
să nu-l poată el încarna. Servilitatea feudală îi conferea o 


incomparabilă supleţe de folosire. Cu o mână mi-a răsucit braţul, cu 
cealaltă mă ţinea de gulerul de la pulovăr. Durerea mă silea să merg 
strâns lipit de el. 

— Unde mă duci? Domnule Steiner, ajutaţi-mă, vă implor! 
Gnomul mă împingea, mă sufocam sub țesătura aspră a cagulei. 
Ţipam, dădeam din picioare. Nişte uşi s-au deschis, s-au închis, am 
coborât o scară. Hotărârea mi s-a topit la gândul ca mă dusese în 
pivniţă. Temnicerul meu mă călăuzea cu o mână fermă, fără 
agresivitate. După zgomot am ştiut că eram la nivelul cazanului, îi 
auzeam trepidaţiile. 

Apoi Raymond a deschis şi închis atâtea încuietori cu nişte chei 
grele care zăngăneau, a străbătut atâtea coridoare umede, atâtea 
tunele care coteau şi prin care trebuia să merg îndoit de spate, încât 
m-a zăpăcit. Era cu putinţă ca subteranele acestei ferme să fie atât de 
mari? Imi era odios să ştiu că nişte frumoase întemniţate zăcuseră aici 
şi umpluseră bolțile cu strigătele lor, cu plânsul lor. Am mai făcut 
câţiva paşi în lungul unei galerii destul de înclinate, clănţăneam din 
dinţi, în sfârşit, Raymond m-a pus să îngenunchez şi am intrat de-a 
buşilea într-o săliţă cu iz de umezeală. Mi-a scos cagula şi fără o vorbă 
m-a încuiat acolo cu cheia. 

Am reperat numaidecât marele ceas bombat din tavan care 
difuza în celulă o lumină slabă. Mecanismul era stricat şi scotea acel 
zumzăit caracteristic viespilor sau muştelor gata să moară, ce cad pe 
spate şi se învârtesc dând din picioare. Lentila aparatului părea un fel 
de ochi mare care mă observa: camera de supraveghere era probabil 
încastrată în ea. Abandonat acestui scrâşnet continuu într-o atmosferă 
mefitică, nu mai reuşeam să-mi reglez respiraţia, inspiram prea 
repede, înainte de a expulza tot aerul, inima mi se ambalase. M-am 
aşezat pe un soi de rogojină, ale cărei fibre îmi împungeau coapsele, 
într-un colţ se aflau un mic duş şi o toaletă sumară. Nu îndrăzneam să 
privesc ceasul de frică să nu îmbătrânesc pe loc. Am strigat după 
ajutor, nu-mi auzeam nici propria voce, izolaţia era totală şi-mi 
înghiţea cuvintele. Din când în când, o vibraţie slabă străbătea aerul. 
Transpiraţia îmi şiroia pe faţă deşi era sub zero grade. Această celulă 
subterană era un fel de hernie a stâncii, o bulă de aer în masa 
minerală. 

Treptat m-a cuprins panica. M-am năruit într-o tornadă mentală 
care mi-a răpit întreaga luciditate, toată prezenţa de spirit. Un spasm 
mi-a sfâşiat măruntaiele. Abia am avut vreme să-mi dau jos pantalonii 
şi, lăsând deoparte orice ruşine, cu maţele în dezastru, m-am uşurat 
chiar acolo pe jos. M-am târât până în celălalt capăt al carcerei, 
incomodat de propria mea putoare, îmi era necaz pe mine că 
refuzasem să fac târgul cu ei, îmi era necaz mai ales pe Helene. La 
urma urmei, era greşeala ei. Ea îl ademenise pe bătrân, stârnise 


gelozia  nevesti-sii. Am rămas acolo, în stare de prostraţie, 
dezgustător, astupându-mi urechile ca să nu aud mersul acelor de 
ceasornic, ca să scap de clepsidra nebună care mă devora dinăuntru, 
îmi accelera decrepitudinea. Eram terminat. Capitulam dinainte, 
ştergeam cu buretele orice noţiune de onoare, fidelitate. Orice mai 
degrabă decât să mucegăiesc în gaura asta. 

După multă vreme, am auzit declicul unei încuietori care se 
deschide. Raza unei torţe a luminat josul peretelui, l-am recunoscut 
numaidecât după respiraţie. M-am năpustit în patru labe spre 
salvatorul meu. 

— Domnule Steiner, scoateţi-mă de aici, vă rog. Accept tot. 

Stăteam în genunchi în faţa lui, degajând o duhoare oribilă. 

— Sunt dezolat, am spus, arătând spre fundul meu. Steiner, 
care încă nu intrase, plimbă fascicolul lămpii pe pereţi, îl fixă pe 
orologiu. 

— De câte ori cobor aici, am aceeaşi impresie ca şi odinioară, 
de punere în mormânt; înţeleg perfect frica ta. 

Această turuială neaşteptată, această indulgență m-au mişcat. 
M-a luat de mână. 

— Nu meritai o asemenea încercare, au fost prea duri cu tine. 
Nu trebuie să le porţi pică. Francesca este enervată: Helene aproape 
că a desfigurat-o, e o încăpăţânată fata aia. Şi, pe urmă, în ultimele 
zile a ieşit iar la lumină un vechi dezacord: absenţa băieţilor frumoşi în 
Fanar. Această discriminare o scoate pe Francesca din fire. Forţa îi 
face pe băieţi mai dificil de prins şi păstrat. Trebuie să remediem 
neajunsul într-un fel sau în altul. In fine, tu ai fost grosolan cu ea, ai 
trântit-o jos deliberat... 

— Sunt... sunt dezolat. 

— Perfect, să nu mai vorbim despre asta. Planul arată aşa: 
acum pleci cu Raymond. Vei face punct cu punct tot ce-ţi va spune el. 
Ţine minte: trei fete în schimbul Helenei. 

— Trei fete? Da... dar de ce trei? Râse scurt, din fundul 
pieptului. 

— Pentru că Helene a ta face cât trei şi pentru că aşa vrem noi. 
Acum, vino după mine. 

Cât a durat drumul de întoarcere care a fost mai scurt decât 
drumul de venire (Raymond, bănuiesc, mă făcuse să trec de mai 
multe ori prin aceleaşi locuri ca să mă sperie), Steiner a avut 
delicateţea să nu se dea în pomeneală despre necazul meu. Aveam să 
fac un duş într-un cabinet de toaletă de lângă scară. Stăpânul mi-a 
dat nişte haine curate pe care le găsise în valiza mea. Mă luase sub 
pavăza lui. Apa caldă m-a liniştit, a făcut să-mi înceteze tremurăturile. 
Totuşi, ce era mai greu mă aştepta de acum înainte: s-o avertizez pe 
Helene. Raymond m-a dus la primul etaj, a deschis uşa cu cheia, a 


închis-o după mine. Aveam zece minute să-mi iau rămas bun. 

Când să trec pragul m-a lăsat curajul. Ce am văzut m-a dat 
peste cap: încăperea era devastată, cearşafurile şi cuverturile smulse 
de pe pat, scaunele şi masa răsturnate, ţevile caloriferului deformate 
de lovituri, conţinutul truselor noastre de toaletă împrăştiat pe jos. 
Două ochiuri ale ferestrei fuseseră sparte, celelalte crăpate. Cioburi 
de sticlă sclipeau pe covor. Ghemuită într-un colţ, Helene plângea. Pe 
bărbie i se scursese sângele. Pielea părea întinsă peste faţa ei, ca un 
cearşaf pus la uscat. Se repezi în braţele mele. 

— lubitul meu, bietul meu Benjamin, măcar nu ţi-au făcut nici 
un rău. Ticul ei de nelinişte o apucase iar, dezagregându-i incredibila 
tinereţe. Buzele i se umflau, gura i se pungea înspăimântător: n-o mai 
vedeam aşa cum era, ci după portretul-robot schiţat de Steiner. 
Simularea parazita realitatea. La oricare dintre noi, ultimul chip le 
învinge pe precedentele. l-am povestit episoadele principale de după- 
amiază, i-am dezvăluit taina Fanarului, am dramatizat evenimentele. 
Repeta mereu: este de necrezut, este nemaiauzit. Am abordat în fine 
problema  învoielii, i-am detaliat termenii târgului încheiat, i-am 
mărturisit dintr-o suflare consimţământul meu. La început a crezut că 
e vorba din partea mea de o farsă. 

— Ai făcut bine să câştigi timp, dragul meu, a trebuit să suferi 
atât. Dar rămâi cu mine, nu-i aşa? 

Faptul că după povestea înspăimântătoare pe care tocmai i-o 
spusesem îmi punea o asemenea întrebare m-a anulat. l-am replicat 
că nu puteam alege, că trebuia să ascult sau să pier. Steiner îşi 
dăduse cuvântul că totul va merge bine. Helene s-a desprins de mine, 
lăsându-şi furia să explodeze. 

— Te mint, Benjamin, închipuieşte-ţi că ştiu tot despre noi, unde 
locuiesc, ce facultate termin. Ne-am repezit spre ei ca nişte muşte 
într-o pânză de păianjen, întâmplarea unei nopţi de iarnă le-a pus pe 
tavă ceea ce trebuiau să se ducă să caute la sute de kilometri. Din 
clipa când ai bătut la uşa lor şi le-ai spus numărul plăcii noastre de 
înmatriculare, au cules informaţii despre noi. Linia de telefon era într- 
adevăr întreruptă. Dar au un telefon portabil în perfectă stare de 
folosinţă. 

Vocea îi suia spre note ascuţite pe măsură ce-mi amănunţea 
dovezile capcanei. 

— Nu mă întrebi de ce totul e spart aici, cum de ştiu toate 
astea? 

Egoismul meu continua s-o uluiască. 

— De cum ai întors spatele, Francesca a venit în camera unde 
îmi făceam siesta. Faţa ei arăta ca o lungă penitenţă. Fără vreo altă 
introducere, m-a pipăit ca un geambaş, mi-a controlat dinţii şi părul. 
Am îmbrâncit-o, mi-a zis că sunt o codoaşă, o târâtură. Insultele au 


degenerat în păruială, îi ţâşnea ura prin toţi porii din piele. Am luat tot 
ce mi-a căzut sub mână ca să arunc în ea. Ai văzut ce lovitură i-am 
tras sub ochiul stâng: am dat în ea cu muchia cea mai tare a ghidului 
Michelin pe care tocmai îl răsfoiam ca să aleg unde să mâncăm 
diseară. Dacă nimeream cu un centimetru mai sus, îi crăpăm ochiul. A 
bătut în retragere, şi-a adunat puterile şi m-a pus la pământ cu un dos 
de palmă peste gură. Inainte de a mă încuia aici, m-a avertizat: „Eşti 
terminată, fâşneaţo, n-o să mai vezi niciodată Parisul.” 

Helene bătea cu pumnul în pieptul meu ca să-şi sublinieze 
argumentele, obrazul stâng îi tresărea, muşchii feţei îi înţepeneau. 

— Aşteaptă, nu-i tot. Se pare că Steiner a vrut într-adevăr să ne 
îndepărteze încă din prima seară. Se ataşase de mine. Dar unomul a 
avertizat-o pe Patroană care s-a întors fuga-fuguţa de la Lyon şi l-au 
silit pe bătrân să nu ne dea drumul, de aici dispoziţia lui execrabilă de 
a doua zi. Cât despre înscenarea din după-masa asta, e perfectă; te- 
au momit să te duci în pivniţă ca să te poată învinovăţi. S-au prefăcut 
că pleacă: Raymond i-a lăsat pe Steiner şi Francesca în spatele unui 
taluz şi s-au întors în chalet printr-o uşă părăsită. El, Raymond, şi-a 
continuat drumul, s-a dus să ia maşina noastră de la garaj. Steiner a 
coborât să te aştepte în pivniţă, Francesca a venit direct la mine. 
Presăraseră salonul, încăperile, bucătăria, cu semne discrete care să 
te atragă. Şi-au dat seama numaidecât de anumite trăsături de 
caracter ale tale. Oricum ne-ar fi acuzat, chiar dacă ai fi rămas lângă 
mine. 

Helene şi cu mine dispuneam fiecare doar de o parte a 
adevărului şi ce-mi spusese ea m-a consternat. 

— Benjamin, pricepi că suntem ostatecii lor? Nu putem avea 
încredere în ei. 

Încăpăţânarea Helenei mă scotea din minţi. Stătea în faţa mea 
ca un reproş viu. Că fusesem manipulat sau intoxicat, asta nu 
schimba în fond nimic: superioritatea gardienilor noştri ne poruncea 
să cedăm. Să te revolţi însemna să te sinucizi. Cu o voce albă, i-am 
repetat Helenei că era vorba de un contract, că n-o părăseam. l-am 
jurat că, după ce le voi îndeplini condiţiile, mă voi întoarce. Am strâns- 
o în braţe, m-a respins, mi-a spus că sunt un găgăuţă, un nătărău. 
Tensiunea i-a explodat în grimase, îşi ieşise din fire. Epuizase toate 
resursele persuadării. Avea o paloare de muribundă. A izbucnit în 
hohote la picioarele mele, mi-a cuprins genunchii cu braţele. 

— Nu mă lăsa, Benjamin, te implor, nu mă lăsa. 

Sughiţa. 

In acea clipă a intrat Raymond - cele zece minute acordate se 
scurseseră - şi ne-a despărţit fără menajamente, a desfăcut braţele 
Helenei din jurul picioarelor mele cum desfaci parâmele unei corăbii. 
Ea începu să râdă, situaţia devenea comică tocmai pentru că era 


oribilă. Rătăcirea ei se transformă în furie: se năpusti asupra 
servitorului cu o vigoare pe care nu i-o ştiam. Prima dată el a respins- 
o fără nici un efort. Ea a apucat atunci piciorul rupt al unui scaun şi s-a 
repezit iar spre el. Cu un braţ, el mă trăgea afară, cu celălalt îi para 
asalturile. Ea îl blestema, îl ocăra, încerca să-l lovească în cap, era mai 
înaltă ca el. Cu o izbitură de picior şi fără ca eu să fi putut face ceva, o 
trimise la plimbare până-n fundul camerei. Ultima imagine care mi-a 
rămas a iubitei mele a fost cea a unei păpuşi deschiolate care se 
prăbuşea cu ochii măriţi de groază. Revoltat, l-am răsturnat pe 
Raymond, strigând: „Helene, te iubesc, am să mă-ntorc.” Stârpitura, 
după ce m-a scos pe palier şi a încuiat uşa cu cheia, s-a întors spre 
mine, a parat pălmuielile pe care încercam să i le dau, mi-a pus 
piedică să cad şi m-a imobilizat cu o cheie. 

— N-o să te pui tu cu mine! 

Faţa lui era la câţiva centimetri de a mea, îi simţeam răsuflarea 
mirosind a clorofilă. Mă bătea să mă snopească un năpârstoc ce 
mesteca chewingum. Dincolo de uşă, Helene, care-şi venise în fire, 
vocifera, lovind în pervaz: 

— Sunt scundă, pocită, am celulită şi, pe deasupra, acnee. Nu 
vă satisfac criteriile. Daţi-mi drumul. 

Francesca, sosind tocmai atunci, m-a făcut să cobor treptele 
câte patru odată. Vânătaia de pe obraz i se întindea până sub ochi, 
agravându-i cuperoza dezagreabilă. Am ieşit în tinda de la intrare. Era 
noapte. Cădea o ninsoare cu fulgi fini. Frigul viu m-a dezmeticit după 
încăierare. Lumina arginta grădina. Maşina noastră era garată de-a 
curmezişul, acoperită deja de o peliculă albă ca de grăunţe. Cabrio-ul 
lui Steiner era pornit, cu motorul şi farurile aprinse. Patronul, 
sprijinindu-se cu braţele încrucişate pe capotă, mă aştepta înfăşurat 
într-o haină lungă de piele, cu părul strâns sub gulerul ridicat. Emana 
o seninătate care domina agitația celorlalţi. 

— Îţi cer iertare, Benjamin, pentru toţi nervii ăştia. Să nu te 
temi pentru Helene a dumitale. Vom avea grijă de ea ca de fata 
noastră. Vei primi regulat veşti de la ea. 

Eram dezamăgit: acest protector cu umeri largi îmi vorbea din 
nou cu dumneata. Retrogradam la rangul de simplă cunoştinţă, îşi 
redobândise distanţa de franciscan retras în munţi. Dar strângerea lui 
de mână m-a încălzit. Eram acolo amândoi, mână în mână, într-un 
cerc vrăjit, dinaintea acestei case malefice care ne mânca sufletul. Un 
zgomot de sticlă spartă ne-a întrerupt bun rămasul. Sus, în camera ei, 
Helene făcea tot ce putea ca să distrugă tot. 

— Mă duc la ea, şuieră Francesca. 

— Mai ales fără brutalitate, o avertiză Steiner. 

Imi luase vorba din gură. Raymond se instalase la volan 
îmbrăcat într-o şubă călduroasă. Bagajele fuseseră deja puse în 


portbagaj. Steiner mă instala în faţă, mă puse să-mi leg centura de 
siguranţă, îmi strecură în buzunar o hârtie, mă bătu peste obraz. 

— Curaj, băiete. Vom avea prilejul să ne cunoaştem mai bine. 

Totul se petrecuse atât de iute că nu reuşeam să-mi vin în fire. 
De câteva minute, în mijlocul efuziunilor plecării, o întrebare îşi făcea 
loc în mintea mea. N-am dus-o până la capăt decât în clipa când 
porneam. 

— Ce-mi garantează că îi veţi da drumul? 

Dar maşina plecase în scrâşnet de roţi, lăsând în zăpadă două 
cicatrice profunde. In loc de răspuns, l-am văzut pe Jerome, prin 
lunetă, facându-mi larg cu mâna. Francesca nu-mi spusese la 
revedere. 

Şi atunci, tot ce de dimineaţă fusese dificil redeveni simplu: 
drumurile erau practicabile, satele locuite, întâlneam alte maşini, o 
curăţătoare de zăpadă, un camion care împrăştia pe şosea cristale de 
sare. Intr-un orăşel cu felinarele aprinse m-am uitat la hârtia pe care 
mi-o strecurase Steiner: era portretul Helenei îmbătrânită cu patruzeci 
de ani. Am izbucnit în plâns, repetând „lartă-mă, Helene, iartă-mă”. 
Raymond mi-a surâs cu o intensitate de nebun, un zâmbet care m-a 
urmărit chiar după ce am închis ochii. Faţa lui lăcuită lucea ca o 
miniatură chinezească. Suspinele mi se înteţiră, mă smiorcăiam. A 
scos o caschetă de şofer din cutia cu mânuşi şi şi-a pus-o pe cap: 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule Benjamin. 

Tholon tăcu de parcă i se întrerupsese sonorul. De câteva 
minute, vocea lui nu mai era decât un suflu. Mi-am întins picioarele. 
Eram anchilozată şi parcă rebegită. Am murmurat: 

— Şi pe urmă? 

Mi-a arătat cerul cu degetul. Se iveau zorile. Avea să se facă zi 
dintr-o clipă în alta. Cele dintâi păsări se scăldau în nisip. Se auzeau în 
piaţa din faţa catedralei motopompele spălând asfaltul cu apă multă, 
lansându-şi jeturile. Clopotele de la Notre-Dame au bătut de ora 5 şi 
tot poporul de biserici le-a răspuns, de la un mal la celălalt. Un 
porumbel gânguri. 

— Nu vrei să continui? 

Nu, îi era destul, voia să doarmă puţin înainte de vizita de 
dimineaţă. Masca lui, a cărei carcasă se îngălbenea sub efectul salivei, 
părea un pansament pus pe o rană. Sub căciula de lână, avea aerul 
unui skior în pijama rătăcit în plină vară. Era vag respingător. 

— Când o să-ţi văd faţa? 

Işi mângâie buzele ca şi cum ar fi atins o cicatrice. 

— Când voi fi terminat să vă povestesc toată istoria. 

— Când o să termini? 

— Curând. 

— Ştii că mâine seară mi se încheie garda. Avem şi noi un 


contract. 

In faţa intrării secţiei de medicină generală, câţiva bolnavi 
stăteau deja la taclale, bând cafea, fumând pe terasă. Lumina soarelui 
aprindea pe acoperişuri o mulţime de săgeți, antene, cornişe. O 
aşteptare atârna deasupra oraşului. Trecerea lui Benjamin stârni 
rânjete, priviri mirate. Am avut o strângere de inimă când l-am văzut 
cum dispare pe coridor, micşorat şi turtit. 

Deodată m-au cuprins consternarea, uluirea: putusem petrece 
mai mult de două ore fără să mă gândesc la Ferdinand. Câtă vreme 
rămâneam agăţată de buzele lui Benjamin, nimic altceva nu mă mai 
putea atinge. M-am dus să mă culc în clipa când cerul decolorat 
şovăia între soare şi ploaie, întunecimea de la orizont putea fi o fâşie 
din noaptea ce se ducea sau un front de nori. In pat, am găsit-o pe 
Aida, ghemuită ca o minge, cu un obraz înfundat în pernă, cu braţele 
împreunate între picioarele îndoite. Se dezvelise până la brâu, avea 
pielea de găină pe ea. Culcată aşa, părea nemaipomenit de 
vulnerabilă. Redevenise foarte mică. M-am dezbrăcat, m-am încolăcit 
lângă ea şi ne-am acoperit amândouă cu o cuvertură subţire. O şuviţă 
de păr îi stătea lipită pe frunte, am dat-o deoparte. Am întors-o 
încetişor şi am strâns-o lângă mine. Răsuflarea ei regulată îmi 
mângâia gâtul. Urechile îi erau ca nişte cochilii, cărora aş fi vrut să le 
povestesc minunate istorii. Exala un miros delicios de copil adormit, 
amestec de căldură şi lapte. Membrele îi erau fine ca ale unei insecte. 
O limbuţă roz îi ieşea printre dinţi, genele lungi îi vibrau. Era copilăria 
întrupată, această a treia umanitate de dinaintea diviziunii fatale 
dintre masculin şi feminin. Nu era ca noi, adulţii stupizi, programată. 

Am sărutat-o pe pleoape, am strâns-o în braţe cu drag („Ce să 
mă fac eu cu tine, orfană mică?”). M-am rugat să nu se ivească vreun 
pisălog sau vreun disperat. Peste o oră, m-am trezit izbită de o 
întrebare: Benjamin o văzuse oare cu ochii lui pe prizoniera din Fanar? 
Fotografiile şi videoul nu dovedeau nimic. M-am scufundat iar în 
somn. 


Partea a treia 
Dispariţia confidentului 


Când am ajuns a doua zi, spre ora 5 după masă, la spital, 
pentru ultima mea noapte de gardă, mă aştepta o surpriză urâtă; 
Benjamin Tholon plecase, cum avea dreptul de altfel. Semnase o 
declaraţie şi părăsise camera. Ba mai rău: îşi scosese camuflajul, 
masca şi căciula, lăsându-le pe un scaun. Am urlat: 

— Aveţi măcar vreo fotografie de-a lui, a ce seamănă? 

— Seamănă a om cât se poate de normal. 

— Are vreun defect, vreun semn, vreo cicatrice? 

— Nu, e ca dumneavoastră şi ca mine. 

— A lăsat vreo adresă, vreun telefon? 

— Nici unul, nu are domiciliu stabil. 

— De ce nu m-aţi anunţat înainte de a-l lăsa s-o şteargă? 

— Dar acest bolnav nu vă aparţine! 

Parcă-mi pierdusem minţile: îmi jucase un renghi cu povestirea 
lui. Dacă aş fi putut să ies şi să bat Parisul în lung şi-n lat! Dar nu 
ştiam nici măcar a ce seamănă! Am luat masca şi căciula, le-am 
mirosit şi mi le-am strecurat în buzunar, îmi venea să insult în faţă 
omenirea întreagă: există poveşti care te amuză, aşa cum sunt altele 
care îţi despică viaţa în două. A lui Benjamin era de felul celor din 
urmă. Acest mesager al unui regat enigmatic mă molipsise cu taina 
lui. Tocmai când să aflu deznodământul, mă lăsa baltă, pe buza 
prăpastiei. Mărturisirea lui mă calma, făcea o contrapondere umbrei 
nemăsurate a lui Ferdinand. După evaporarea lui Benjamin, 
deveneam iar nutreţ de rumegat pentru cel dintâi. Şi vedeam deja 
sosind haita zgomotoasă şi imperativă a agitaţilor, grăbiţi să-şi 
depună mizeriile în auzul meu. 

Intr-un salt de igienizare, am decis să-l demolez pe amantul 
meu, să-l fac zob, pentru a reteza astfel ultimele legături care ne mai 
ţineau laolaltă. Semănăm cu vulpea care, prinsă în capcană, îşi roade 
laba ca să-şi recapete libertatea, înţelegeam că, doar prin exersarea 
propriei mele voințe, să-mi ucid sentimentele. 

Nemulţumindu-se să sară pe orice fustă, Ferdinand nu pierde 
nici un prilej de a mă înjosi. Dacă a iubi înseamnă a-ţi arăta 
slăbiciunile fără ca celălalt să profite, Ferdinand, dimpotrivă, se 
folosea de ale mele pentru a mă calomnia fără milă. Intr-o conversaţie 
de prieteni, la cea mai mică dintre obiecțiile mele, mi-o reteza: tu nu 
poţi să înţelegi, nu eşti o artistă, îmi măsura zeflemitor cărţile de 
psihiatrie, de medicină: crezi că limba asta păsărească foloseşte la 
ceva? Dacă apelam, din nefericire, la o noţiune clinică, mă întrerupea: 


Mathilde, te rog, scuteşte-ne de jargon, îi ura pe ceilalţi martori ai 
pedanteriei mele. La început, când încă îl mai fascinam, organiza ceea 
ce el numea „operaţiunea de desfermecare”: îşi punea nişte ochelari 
cu focar dublu, mă aşeza sub o lampă şi contempla, de o mie de ori 
măriţi, porii din pielea mea, petele de roşeaţă, defecte care îl 
linişteau. Mă deconica punct cu punct. „Cele mai frumoase creaturi”, 
spunea el, „sunt cele pe care nu le-ai văzut bine: nici una nu rezistă la 
acest tip de examen.” Sau îmi azvârlea în obraz sterilitatea: „Faci 
psihiatrie pentru că nu poţi să faci copii!” 

Intr-o bună zi, am înţeles: a lua o poză de estet nu era pentru el 
decât un mod de a-mi închide gura. Exersase până la desăvârşire arta 
de a te face să crezi că valora mai mult decât părea. Pe la dineuri, se 
laudă uneori că e budist, invoca personajul unui obscur lama căruia îi 
proslăvea înţelepciunea, perspicacitatea. Arbora surâsul celui care a 
ajuns la un pas de seninătate. Aţi remarcat că budiştii surâd mereu? 
Alteori spunea că e o fiinţă sfâşiată, apatridă, în vreme ce maică-sa 
era din Limoges şi taică-su din Lille. Aspira la demnitatea de exilat ca 
la un fel de Legiune de onoare. Şi, în continuu, voinţa lui puerilă de a 
fi aparte, de a nu proceda ca şi ceilalţi, „viţeii”, prinşi în capcana 
sistemului. 

Când juca pe scenă, se bâlbâia şi aceste poticneli pe care le 
ignorasem în primele luni, i le azvârleam acum în obraz ca pe un 
handicap. Îl imploram să consulte un logoped, să facă un tratament, 
îmi recăpătăm ascendentul în calitate de medic şi asta îl micşora. Cu 
cât insistam mai mult, cu atât mai tare i se încleia limba, i se proptea 
în primele silabe şi era jalnic să-l vezi împotmolindu-se astfel. În 
ultima vreme, mă distram pe seama strâmtorării lui, îi subliniam 
stângăcia pe scândură, îi ascundeam talonetele pe care le purta ca să 
pară înalt - se credea prea scund - insistasem asupra vârstei lui, 36 
de ani, fără să se afirme încă, numele lui nu trecuse dincolo de cercul 
foarte confidenţial al teatrelor-cafenea. 

— Tu, de fapt, nu lucrezi, faci fleacuri, postise, dublaje de voce. 
Când o să pui mâna şi tu pe un adevărat rol? 

li scormoneam rana. 

— N-o să laşi în istorie altfel de urme decât urmele de spermă 
din patul metreselor tale. 

Mă desfăta stânjeneala lui. Făcuse greşeala să deschidă 
ostilitățile, crezând că o anume cruzime ascute spiritul, 
condimentează cotidianul. Din ziua când întorsesem ferocitatea contra 
lui, îi fugise pământul de sub picioare. Cuplul înseamnă capitalizarea 
loviturilor, pe care fiecare îl sileşte pe celălalt să i le plătească cu 
dobândă. Imi vorbea despre extravaganţe senzuale, romantism negru 
şi îmi lăsa pantalonii să i-i calc pentru reprezentaţia următoare. 

Lirismul lui, care odinioară mă impresionase, se reducea la o 


frumoasă strânsură de platitudini. Căzusem din nori în ziua când unul 
dintre prietenii lui, pilit, îmi dezvăluise strategia lui Ferdinand de a 
agăța fetele; învăţa pe dinafară poeme, citate, istorioare hazlii care îi 
dădeau, în faţa fetelor tinere, un aer de profunzime înşelătoare. 
Aşadar, frazele mai curând scăpărătoare cu care mă asaltase prima 
oară şi pe care le crezusem improvizate anume pentru mine, nu 
numai că nu erau ale lui, dar de ani de zile fuseseră folosite şi pentru 
altele. M-ai păcălit, Ferdinand, nu eşti decât un trişor, străluceşti cu o 
lucire împrumutată şi vechile tale numere mă obosesc. 

Cum în ajun fusesem exasperată, furioasă să constat că iubitul 
meu, chiar şi călcat în picioare, rămânea înfipt în sufletul meu, mă 
sechestra în aer liber, mi-am promis să intercalez între noi tot tribul 
pacienţilor mei. Până să plec din spital mai aveam paisprezece ore, în 
timpul cărora intenţionam să mă port ca o sfântă, dacă nu putusem să 
fac pe târfa. Dorinţa mi-a fost îndeplinită cu asupra de măsură: încă 
de la sfârşitul după-amiezii, toţi suciţii capitalei au dat năvală, 
împleticindu-se de singurătate şi amărăciune. Se grăbeau spre 
urgenţă ca o mulţime rugătoare, ţâşneau din zidurile Parisului ca 
mucegaiul din brânză. Erau zgomotoşi, agresivi, surescitaţi, siniştri în 
dizolvarea lor. Nu aveau faţă de mine nici o consideraţie: le datoram 
timpul meu, tinereţea mea, energia mea, găseau firesc ca eu să mă 
dedic acestor joase corvoade. Interni, generalişti, infirmieri, nu eram 
destui să sugem ca nişte bureţi această maree de neajutorare. Rata 
de suferinţă era aproape perceptibilă, ai fi putut s-o masori ca pe rata 
poluării din Paris. Patologiile evoluau odată cu seara, fiecărei ore 
părea să-i corespundă o scrânteală anume. Conştientă că sunt 
nevrednică de această meserie, mi-am pus căştile pe care le 
disimulam sub păr, ascunzându-le firele în gulerul bluzei. Bolnavul îmi 
vorbea ca din spatele unui geam, prindeam câteva cuvinte, exact 
atâtea cât să pară că-l urmăresc. Ochii lui îmi implorau mila, interesul. 
Râdeam în sinea mea: dacă ai şti că puţin îmi pasă! Muzica creează o 
lume în care pot să scap de ceilalţi. lar muzica lui Bach e mai 
frumoasă decât geamătul oamenilor. 

Am avut un gol mental, un acces de ameţeală, pentru că nu 
mai mâncasem nimic de dimineaţă. Pe mine, care veneam la spital 
nefardată, de teamă ca asemenea fandoseli să nu-mi dăuneze, mă 
apucă un chef violent să mă machiez. Dar oricâte straturi am aşternut 
grămadă peste tuşele de culoare, rezultatul a fost nul. Mă găseam 
fadă, oarecare. Nu suntem stăpânii chipului nostru; când uităm de el, 
se mototoleşte. Am evadat în curte: căldura era compactă, o furtună 
stătea să izbucnească dintr-o clipă în alta. Ambulanţe şi maşini de 
poliţie soseau încontinuu. Nu mă puteam consola de plecarea lui 
Benjamin, îmi pierdusem povestitorul, ca şi firul poveștii. 

Ca să mă reconfortez, i-am dat un telefon Aidei la vecina care o 


găzduia o vreme, până va fi încredinţată brigăzii pentru minori. Fetiţa 
asta era singurul lucru frumos care mi se întâmplase de trei zile 
încoace. La telefon, am simţit-o intimidată. l-am dat veşti despre 
bunica ei: bătrâna doamnă prezenta simptome predemenţiale, 
însoţite de o dezorganizare motrice, şi trebuia să rămână internată. 
Se profilau complicațiile: doamna Boeldieu, acesta era numele ei, era 
ruinată, apartamentul din Marais fiind de mai multe ori ipotecat de 
instituţii de credit. Dezordinea psihică îi agravase dezastrul financiar. 
Sechestrul era iminent. Aida, pe care o cunoşteam abia de douăzeci şi 
patru de ore, se vedea dintr-odată lipsită de întreaga-i familie, de 
orice mijloc de subzistență. Nu mai avea nici o rudă în viaţă, risca să 
fie plasată într-un orfelinat. Apăruse, în acest august înăbuşitor, ca o 
minune şi acum hohotea în receptor, rugându-se să-i fie dată bunica 
înapoi, în medicină, ca şi oriunde altundeva, sunt preferaţi totdeauna 
anumiţi amărâţi, şi nu alţii: dar eu, dincolo de istovire şi compasiune, 
îmbătrânisem cu două veacuri, nu aveam vocaţia bunului samaritean. 
lartă-mă, Aida, nu plânge, nu pot să fac nimic pentru tine. Am promis 
că mă voi duce a doua zi ca s-o văd şi am închis. 

Către miezul nopţii, tensiunea a urcat cu încă un grad. Sala de 
aşteptare semăna cu un Capernaum. Mici hămesite cu obrajii scobiţi, 
târfe decavate îşi scuipau ura faţă de societate, insultau poliţiştii. Un 
tânăr toxicoman, de o slăbiciune impresionantă, însoţit de o fată cu 
gingii negre, urla: „Te fut, curviştină, te sug”, fără a se şti dacă era 
vorba de o rugăminte sau de o ameninţare. Nenorociţii se învârteau în 
cerc, trăgând după ei o viaţă părelnică, sângerânzii îi îngrozeau pe 
ceilalţi cu plăgile lor purulente. Tocmai fuseseră aduşi şapte tineri 
chinezi, cu cătuşe la mâini, pentru un examen radiologic: se bănuia că 
înghiţiseră heroină stocată în prezervative. Afară, în piaţa de la Notre- 
Dame, dinaintea unor precupeţe de peşte ce se lăfăiau pe o bancă, un 
bătrân scârbos, pe jumătate gol în zdrenţele lui, ţinea o predică 
întregii planete, în jurul lui dansa o tipă grozavă, cu fustele ridicate, 
fluturând în mână un pansament aproape negru. Poliţiştii, care 
încarceraseră după-amiază un cerşetor rănit de glonţ în sala Cusco, 
închisoarea-spital ţinând de Hotel-Dieu, amuşinau în mizeria asta un 
damf de răzmeriţă şi îşi sporiseră vigilenţa. Razele roşii şi albastre ale 
girofarurilor măturau curtea, civili în impermeabile străbăteau 
culoarele, şoptind în talkies-walkies care sfârâiau. 

Eram printre puţinii pe care nu-i încerca nici un fel de frică. 
Acesta este avantajul marilor răsturnări: ele inhibă emoţiile şi fac să 
pară derizoriu ceea ce celor mai mulţi dintre oameni le pare 
înspăimântător. Dimpotrivă, eram fericită: de vreme ce mie-mi 
mergea rău, să le meargă rău tuturor celorlalţi. Şi dacă mi s-ar fi spus 
că un grup de dezaxaţi îi stropesc pe bolnavi cu benzină ca să le dea 
foc de vii, că înjunghie infirmiere şi medici, nici n-aş fi clipit. Ba le-aş fi 


dat şi o mână de ajutor. Ca să pună capac la toate, patru prostituate 
rănite într-o încăierare cu suporterii madrileni ai unui club de fotbal au 
fost primite spre unu noaptea. Şi-au făcut apariţia bravând, tropăind 
din tocuri, pline de răni şi de hematoame. Işi păstraseră semeţia, îşi 
puseseră pe fugă atacatorii cu nişte lanţuri de maşină şi nişte falusuri 
artificiale umplute cu bile de plumb. Strânse în şorturi prea strâmte, 
precedate de sâni din carne lividă şi tremurătoare, nu erau atât nişte 
femei, cât nişte divinităţi severe, coloşi ai sexului care trebuiau să-şi 
pună victima la pământ cu o lovitură în şale. Le priveam cu o anume 
admiraţie, întrebându-mă de ce nu urmasem şi eu această carieră, de 
ce n-oi fi fost oare o tipă îndopată cu spermă peste care bărbaţi de 
toate vârstele, de toate condiţiile să se uşureze, scoțând grohăieli de 
purcei. Cu puşca în bandulieră, gardienii civili păreau dezarmaţi în 
faţa acestor truditoare ale plăcerii care împărțeau darnice uşurarea pe 
bani puţini. Bandajate, curăţite, recusute, damele respective băură un 
pahar cu infirmierele, trăgând din ţigări americăneşti puse în lungi 
portţigarete de fildeş, râzând zgomotos înainte de a pleca în front 
compact. 

In totului tot, noaptea a trecut fără să se petreacă nimic afară 
de nişte împieptoşări şi accese de nervozitate. In fine, izbucni furtuna, 
înecându-mi ultimele veleităţi de revoltă. O ploaie torențială, 
spumoasă ca berea, se abătu peste Ile de la Cite, smulgând frunzişul 
copacilor, decapitând acoperişuri şi antene de televiziune care 
atârnau acum ca nişte rasteluri smulse din suporturile lor. Hoinăream 
prin spital, evitându-i pe agenţii de pază, tot sperând că de după 
colţul unei scări sau dindărătul unei uşi se va ivi micul meu pacient cu 
vorbele şi cu vocea lui slabă. Mă simţeam rănită că mă trădase: totul 
mi se părea mai puţin important decât mărturisirea lui. In nici 
patruzeci şi opt de ore, centrul meu de greutate se deplasase în inima 
povestirii lui şi fiecare personaj din aceasta mă locuia în chip mai 
intens decât fiinţele omeneşti din jurul meu. Nu voiam să mă întorc în 
camera mea, să dorm în patul unde Aida nu mai era. În zori, m-am 
dus la etajul cinci, să mă sprijin de balustrada galeriei exterioare, încă 
umedă, care domina grădina şi dădea spre Maubert şi spre muntele 
Sainte-Genevieve. Acoperişurile căţărate unele peste altele erau ca 
nişte copastii de corăbii răsturnate, lucitoare, eşuate pe plajă după o 
maree joasă. Bura, temperatura scăzuse, turnul Eiffel, în ceaţă, evoca 
un parfeu de cafea. Am aţipit chiar acolo, pe treptele scării: un motan 
mare, cu ochi limpezi, presăraţi cu steluțe, şi coada ca un semn de 
exclamaţie, a venit să se lipească de mine. Aveam amândoi nevoie de 
afecţiune. 

La şapte şi jumătate, garda mea se terminase. Mi-am luat 
rămas bun, sigură că nimănui n-o să-i pară rău după mine. Mă 
simţeam ridicolă că mă speriasem în halul ăsta. Puteam să plec pe loc 


în Antibe ca să mă întâlnesc cu Ferdinand şi să-i spun în faţă, într-un 
frumos avânt isteric, că totul se sfârşise între noi. Dar mi-e groază de 
certuri. Anumite femei sunt atrase de fiinţele dezechilibrate. Ele nu-l 
iubesc pe celălalt, ci rătăcirea pe care o reprezintă acela, şi-şi găsesc 
satisfacția în a jongla deasupra hăului. 

Mergeam la întâmplare pe caldarâmul presărat cu mizerii, 
rigolele dăduseră pe dinafară după vijelia de azi-noapte. Eram frântă, 
buimacă, într-o stare de istovire care mă făcea să uit până şi că exist. 
Pesemne aveam aerul unei cerşetoare, cu bocceluţa mea pe jumătate 
desfăcută, cu machiajul meu răvăşit. Turiştii se adunau de-acum în 
batalioane disciplinate dinaintea catedralei, mitraliindu-i faţada cu o 
docilitate unanimă. In şort sau în bermude, atacau plini de hotărâre 
locurile sfinte, cu degetul pe trăgaciul camerei de luat vederi, gata să- 
| surprindă pe Dumnezeu în flagrant delict. Turistul nu crede în lucruri 
decât după ce le-a transfigurat în poze. 

M-am dus să fac câţiva paşi pe cheiul acoperit de urină şi 
excremente. Sena, cleioasă, aproape vâscoasă, clipocea între arcade, 
putoarea ei era sufocantă. La Paris, se află mereu câte o flintă 
incontinentă, care să-şi pună intestinele la dispoziţia tuturor: cloacă 
deghizată în giuvaer, Oraşul-lumină a inventat comunismul dejecţiei; îi 
găseam, adormiţi pe sub poduri, în cartoane sau sub învelişuri 
întâmplătoare, pe osândiţii care veneau să fie îngrijiţi la spital. La 
urma urmelor, aveau să-mi lipsească. M-am întors să mănânc un corn 
cu frişcă într-o cafenea din apropiere. Suflul călduţ al brizei îmi 
mângâia pielea. Păsările scoteau incredibile simfonii din gâtlejurile lor 
minunate, copacii răsunau de piuiturile lor, iar, când se împrăştiau, 
copacul îşi lua zborul odată cu ele. Măturătoarele automate 
bombardau strada cu jeturi viguroase, şi era bine să respiri asfaltul 
umed. 

In cei opt ani de viaţă pariziană, nu intrasem niciodată în Notre- 
Dame, catedrala nu era pentru mine decât un mauzoleu destinat 
ghizilor, un fragment din marele muzeu universal. Totuşi, în dimineaţa 
aceea, un amănunt mi-a reţinut atenţia la bătrâna clădire: îi făceau 
toaleta, partea superioară dispăruse sub un eşafodaj ale cărui prelate 
plezneau în vânt cu efecte dramatice, înfăşată aşa, părea ciudat de 
fragilă, pradă tuturor asalturilor vremii. Chiar şi diavolii, himerele, 
garguii care îşi scuipau fierea nu erau decât nişte vise de copii 
contrariaţi pe lângă ce vedeam eu la consultaţii într-o singură zi. Nu 
puteam pleca din Ile de la Cite fără să intru acolo o dată măcar. 

De cum am trecut pragul, m-am simţit prinsă: catedrala avea 
întunecimea unei cripte, înaintam printr-o pădure de coloane cu 
trunchiul enorm. Am cercetat nava centrală, naosurile laterale, corul, 
neînţelegând nimic din această arhitectură. Rozarele întipăreau nişte 
mesaje codificate în care fiecare culoare, fiecare trăsătură figura un 


simbol la îndemâna doar a iniţiaţilor. Spre deosebire de ceea ce 
crezusem, acest loc nu era unul solemn, ci intim. Ilmensitatea lui 
ocrotea libertatea fiecăruia, zgomotul mulţimii murea absorbit de 
verticalitate. M-am aşezat pe un scaun, la mijlocul unei travee, într-un 
colţ liniştit, am închis ochii şi am respirat o mireasmă alcătuită din 
lămâie, piatră jilavă şi lemn vechi. Flăcările lumânărilor condensau în 
jurul lor o întreagă reculegere. Statuile sfinţilor, din firidele lor, îmi 
făceau semne de înţelegere tainică. Oare credeau că aveam să 
cedez? Fără prozelitism, domnilor, mă aflu aici ca să mă destind. 
Bărbaţi în negru trebăluiau în jurul altarului, mutând flori, obiecte de 
aur sau de argint, turnând lichide în cupe. Câteva bătrâne se rugau, 
cu fruntea în mâini. Am închis ochii, am respirat încetişor. Mă curăţam 
de urâciunile nopţii. 

Atunci cineva a şoptit în spatele meu. 

— Doamnă doctor Ayachi, nu vă întoarceţi, vă rog. 

Am tresărit, crezând că a şi pogorât un înger la mine. 

— Benjamin? 

— Sunt chiar în spatele dumneavoastră. 

— Cum... 

— V-am pândit azi-dimineaţă la ieşirea din spital. V-am urmărit 
până aici. 

— De ce ai plecat ieri fără să mă aştepţi sau să-mi laşi vorbă? 

— Eram scos din minţi, spusesem prea mult. Mi-a fost frică să 
nu mă denunţaţi la poliţie. 

— La poliţie? 

Eram revoltată. 

— Cum de ţi-ai putut închipui aşa ceva? 

— Vă simţeam în mod tangibil dezaprobarea. 

— N-ai nimerit-o, dimpotrivă, eram pasionată. Şi de ce ţi-ai scos 
masca? 

— Dintr-o dată nu mai avea nici un sens s-o port. Faptul că v- 
am vorbit m-a transformat. 

— Pot să te văd? 

— Nu imediat. 

— Atunci când? 

— Trebuie să termin ce-am început. Acum am încredere în 
dumneavoastră. 

— Ascultă, nu sunt o marionetă, pe care s-o fluieri sau s-o 
goneşti când ai chef. Sunt foarte obosită, nu ştiu dacă... 

— Vă rog, pentru mine e foarte important, nu mai am mult de 
povestit. Să rămânem aici, vom fi mai liniştiţi. 

Şi fără să-mi mai lase răgazul de a-i răspunde, continuă de 
unde rămăsese. 


Decibeli şi gloată 


lată-mă aşadar singur în Paris cu Raymond, lipsit de Helene a 
mea, orfan de singura persoană care avusese vreodată grijă de mine. 
Abia ajuns în sinistrul apartament din arondismentul 17, pe care 
Steiner ni-l luase anume, m-am îmbolnăvit. Locul era glacial, 
impersonal. Caloriferele anemice nu reuşeau să încălzească încăperile 
prea vaste. Parchetul, cu scândurelele rărite, troznea. Mi-era mereu 
frig. Draperii groase la ferestre ascundeau lumina. Era întuneric chiar 
şi în miezul zilei. A trebuit să stau la pat şi timp de trei săptămâni m- 
am luptat cu febra, crampele, durerile abdominale. Zăceam 
demoralizat, în stare de prostraţie, încercând să înţeleg ceea ce 
tocmai mi se întâmplase. Am retrăit de o mie de ori în gând cele trei 
zile de groază când viaţa mea basculase, când soarta, cu o răutate 
infernală, se înverşunase împotriva mea. Căzusem într-o genune, de 
unde nu vedeam nici o scăpare. 

Raymond, recunosc, m-a îngrijit bine. Veghea la căpătâiul meu 
zi şi noapte, mă îndopa cu siropuri, supe şi buline. Nu chemase un 
doctor din raţiuni de securitate. Jerome Steiner îi telefona la şase 
seara la un mobil, ca să-i dea ordine şi veşti despre Helene. Eu n- 
aveam dreptul să vorbesc cu ea personal, dar comunicam prin casete: 
în fiecare sâmbătă primeam în plic cinci minute înregistrate de iubita 
mea şi îi trimiteam la întoarcere alte cinci minute. Ascultam cu 
delectare aceste mesaje, evident supuse cenzurii, le învăţam pe 
dinafară şi vocea blândă a Helenei mele îmi permitea să 
supraviețuiesc. După  intonaţie, îi ghiceam seninătatea sau 
descurajarea. Locuia la mansarda Fanarului, într-o cameră izolată 
fonic şi fără ferestre, unde o încuiaseră. La două zile, avea dreptul să 
se plimbe zece minute, după ce se înnopta, în spatele fermei, sub 
supravegherea Francescăi. Dacă stăteai s-o crezi, nu era supărată pe 
mine, îmi aştepta întoarcerea şi îşi umplea zilele citind cărţile pe care i 
le împrumuta Francesca. De pildă, îmi spunea: 

„Benjamin, mă îngraş pentru că stau în pat. Vei găsi o 
femeiuşcă durdulie. Sunt neliniştită pentru tine. Cât de rău îmi pare că 
te-am antrenat în afacerea asta. Sănătatea ta fragilă mă îngrijorează. 
Aş vrea să fiu acolo ca să te răsfăţ.” g 

Toate misivele ei aveau ca scop disculparea mea. Imi era ruşine 
că o părăsisem acolo, pe platoul dezolat din mijlocul gheţurilor, 
abandonată din greşeala mea în seama capriciilor celor doi fanatici. 
De mai multe ori încercasem s-o prind direct la telefon. Fără excepţie, 
Steiner sau Francesca ridicau receptorul şi mă puneau la punct. 

— Nu fi copil, Benjamin. Ştii că nu se poate. Dacă vrei să 
vorbeşti cu ea, foloseşte magnetofonul. Raymond, care confiscase 
cheile Helenei, se ducea în aparmentul ei, îi deschidea scrisorile, 


asculta robotul, achita imitâdu-i semnătura principalele facturi, astfel 
ca nimeni să nu se mire de absenţa ei. Reziliase contractul pentru 
apartamentul de două camere pe care Helene îl închinase pentru 
mine în Marait şi îmi adusese lucrurile în camera din arondismentul 19 
pe care o păstrasem din precauţie. Ştia tot despre noi, de la grupa 
sanguină până la numărul de la asigurarea socială. Săptămâni la rând, 
am nutrit visuri de evadare, m-am gândit la toate căile de a o smulge 
pe Helene din ghearele acestor monştri. Cum eram închis cu cheia 
într-o cameră de la etajul şase, nu puteam face un pas fără a fi 
urmărit de paznicul meu. Mi-am înţeles locul în situaţia dată, n-aveam 
altă alegere decât să mă supun. După ce m-am restabilit, Raymond 
mi-a explicat ce se aştepta de la mine: să-l ajut să găsească la Paris 
trei tinere femei excepţionale, demne să fie supuse la încercarea 
Fanarului, să-l însoțesc în toate locurile publice, baruri, restaurante, 
localuri de noapte unde mişună acest gen de persoane şi apoi să 
colectez informaţii despre fiecare. Adoptaserăm un limbaj codificat: 
nu trebuia să mai spunem femeile, ci „specimenele”, să nu mai 
vorbim de frumuseţe, ci de „Flagel”. 

A fost o muncă istovitoare: gnomul şi cu mine ieşeam spre ora 
prânzului, ne plimbam în mână cu aparatul de fotografiat şi 
camescopul, ca nişte turişti, filmând, fără ca ele să-şi dea seama, 
figurile interesante pe care le întâlneam. Raymond notă într-un 
carneţel ora, locul, schiţa o descriere rapidă a necunoscutei, cu 
îmbrăcămintea, profesiunea ei prezumtivă. Dacă putuserăm prinde 
frânturi de conversaţie, le nota şi pe acelea. Developa apoi filmele în 
camera obscură, îmi cerea părerea: eram incapabil să evaluez 
oamenii ca pe vitele pe care le însemnezi apoi cu fierul roşu. După 
aceea, valetul trimitea patronilor săi, prin poşta rapidă, fotografiile 
candidatelor descoperite: aceştia procedau la o primă triere şi 
trimiteau înapoi clişeele adnotate pe margini. Mi-i închipuiam pe cei 
doi ţicniţi, îngropaţi sub zăpezi, punându-şi ochelarii ca să examineze 
fiecare fotografie, însemnându-şi aprecierile ca nişte examinatori, 
pretinzând la poşta următoare o şi mai mare recoltă de frumuseţe. 
Raymond şi cu mine eram rugaţi să adunăm noi informaţii despre 
postulantele admise pentru a doua selecţie. 

Metamorfozarea mea din sedentar în vânător a fost dureroasă. 
Eram rechiziţionat zi şi noapte. După-amiaza tândăleam pe străzi, 
bivuacând din cafenea în cafenea în căutare de noi capete, ca doi 
răufăcători clocind o lovitură. La 11 noaptea, după o masă copioasă, 
Raymond mă extirpa din fotoliul meu, mă îmbrăca, mă pieptăna, 
comanda un taxi şi mă arunca în gâtlejul larg căscat al dancingurilor. 
Am detestat totdeauna aceste locuri de dezmăţ mediocru unde 
populaţii de masculi şi femele vin să se amuşine înainte de a se 
înhăita. Sunt nişte văgăuni unde decibelii şi îmbulzeala mă torturează. 


Cobor aici cu spaimă, îngrozit de mormăiala de fiară duşmănoasă care 
izvorăşte din pereţi, asfixiat de transpiraţia corpurilor ce se agită; în 
faţa barajului umilitor al rânjetelor cochetelor cu graţii afectate şi 
fuste prea scurte mă cuprindea panica. Voiam să fac cale-ntoarsă. 
Raymond mă silea să intru. 

— Dansează, îmi ordona el, adoptă aerul locului. Eşti în serviciu 
comandat. 

Literalmente, mă împingea pe ring. Oricât repetasem eu toată 
după-amiaza câteva mişcări pe muzică rap sau techno, inspirându-mă 
din clipurile difuzate la televizor, nu eram dotat. Să evoluez în mijlocul 
acestor masculi agresivi, acestor femele perfide era pentru mine un 
supliciu. Nu dansam, tropăiam: fiecare bucată din corpul meu îşi 
ducea viaţa ei aparte, fără vreo grijă de armonie. Esenţialul, mă făcea 
Raymond să pricep, nu e să străluceşti, ci să participi, să fii o za dintr- 
un lanţ, un fragment din acest mare animal colectiv care tresaltă şi 
gâfâie în atmosfera înfierbântată. Trebuia să mă strecor în pielea unui 
petrecăreţ timid, complet încurcat de stângăcia lui, să mă topesc în 
peisaj, să devin familiar şi inofensiv. 

După ce mă bălăngăneam bine, Raymond mă ştergea cu o 
batistă, îmi dădea să beau un suc de fructe înainte de a mă trimite iar 
pe ring. Mă revoltam: de ce să nu ne postăm mai degrabă în faţa 
agenţiilor de manechine şi să ne ţinem după ele? Raymond îmi dădea 
mereu aceeaşi explicaţie: în cluburi, „specimenele” de ambe sexe vin 
să se exhibe, deci aici trebuie să le hăituim. De obicei, el efectua 
această operaţie în tandem cu Patroana. Într-adevăr, cum am aflat 
mai târziu, ieşirile noastre nocturne nu răspundeau nici unei nevoi de 
eficienţă. Trebuia mă ţină tot timpul ocupat, aşa sunau ordinele. 

Mă resemnam prin urmare să staţionez în asemenea locuri ale 
plăcerii unde nu simţeam decât amărăciune, mă frecam împotriva voii 
mele de deşucheaţii nopţii. Energia acestor tineri îmbibaţi de felurite 
substanţe şi care se deşelau în sonorități barbare mă istovea. Eram 
deja prea bătrân, aşa fusesem mereu. Tinereţea este un ritm pe care 
n-am ştiut niciodată să-l captez, nici chiar atunci când aveam 20 de 
ani. Castitatea mea, am mai spus-o, mă făcea mai sigur decât un 
eunuc, elimina riscul să mă servesc din grămadă. Obişnuiţi ai locului, 
văzându-mi neajutorarea, au vrut să mă ia de mână, să mă bage cu 
nasul: puşti zeflemişti şi buni dansatori, mereu la pândă, cărora tupeul 
le servea drept farmec şi pentru care aventura amoroasă nu preţuia 
decât făcută cu schimbul şi propagată de un martor. Eram bardul lor, 
cronicarul lor, care avea să le povestească pretutindeni înaltele fapte 
de arme. Insignifianţa mea îmi aducea la schimb simpatia lor. 
Culegeam deci mai multe confidenţe decât oricare altul. In faţa mea, 
aceşti chefiii „îşi dădeau drumul” şi îmi livrau fişe amănunțite despre 
toate fetele de viaţă care bântuiau locul, în timp ce muzica gâfâia şi 


falange întregi de înfumuraţi, stăpâniţi de un rut primitiv, se regrupau 
în jurul pistei, ca nişte vulturi pe o palisadă. Informatorii mei, infectați 
de indiscreţie, înmulţeau detaliile valoroase; până şi despre nelipsita 
celebritate locală, mica actriţă, cântăreaţă sau model despre care 
aflam scârbit că-şi umfla obrajii în timp ce juisa de parcă sufla într-o 
supă prea caldă. 

Această adunătură de fiare debile, de pirați în căutare de carne 
proaspătă îmi repugna; dar, mulţumită lăudăroşeniei lor, adunam 
numeroase date care ne-au uşurat ancheta. Şi din această cauză am 
continuat să fac pe caraghiosul pentru vermina mondenă. După ce 
localizam trei sau patru „specimene” care le întreceau pe toate 
celelalte, Raymond, deghizat în fotograf, făcea astfel încât să ia 
câteva instantanee la întâmplare. Nimeni nu se formaliza: o femeie 
frumoasă are totdeauna mii de prilejuri de a fi prinsă într-o fotografie. 
Eram apoi însărcinat s-o urmăresc pe fiecare dintre ele, să-i aflu 
adresa, telefonul, să-i reperez apropiații, vreun eventual logodnic sau 
amant. Mă ascundeam ore în şir, rebegit de frig, sub câte o poartă 
mare cu două canaturi sau în penumbra vreunei fundături, temându- 
mă să nu mă oprească vreun trecător care să-mi administreze o 
corecție. Monotonia muncii mă obosea chiar mai tare decât duritatea 
ei. Nu eram decât un copoi prăpădit şi nu vedeam de ce folos îi 
puteam fi lui Steiner. Rarele descoperiri culese de-a lungul unei zile 
întregi nu compensau momentele de aşteptare sau de inacţiune. Când 
se mai amesteca şi ploaia, dârdâiam pe picioare, implorând-o fără 
cuvinte pe Helene, rugând-o să mă ierte, să nu mă uite. Tot stând la 
pândă, răceam, mă gândeam la aceea care îmi rostuise o viaţă de 
prinţ şi pe care o trădasem. Mă întorceam, din aceste hăituieli, plin de 
noroi, dezgustat de rolul pe care eram silit să-l joc, acela al unui gonaş 
urmărind nişte fiinţe inocente ca să le urâţească. Doar gândul că 
acţionam pentru a o redobândi pe Helene mă îmbărbăta. Şi-mi plecam 
fruntea aşteptând ceasul eliberării. r 

Raymond mă călăuzea, mă învăța sforăriile meseriei. In cazurile 
dificile, apela la serviciile unui hoţ de buzunare, care şterpelea actele 
unei fete anume, le fotocopia şi apoi le restituia. Să întindă curse, să 
se ia după urme, să spioneze femei constituia pentru paznicul meu 
modul favorit de a-şi petrece timpul. In acest domeniu, făcea minuni. 
Fiinţa aceasta insignifiantă avea o capacitate de transformare care 
mă sidera. Spiriduş săltăreţ, trecea de toate obstacolele. Avea acasă o 
panoplie de costume caracteristice diverselor meserii, încerca peruci, 
mustăţi false. De cum era vorba să forţeze uşa unei recalcitrante, 
îmbrăca uniforma de reprezentant comercial, de încasator de apă, 
gaze, electricitate, de antreprenor de mutări. Statura lui scundă, 
banalitatea lui inspirau încredere. Ştia să intre în vorbă cu portăresele, 
vânzătorii, curierii, comisionarii, vorbea în limbajul fiecăruia şi se 


autopropunea, folosind bacşişurile, să facă anumite curse în locul lor. 
De exemplu, aducea adesea flori unora dintre „postulantele” noastre: 
pătrundea în apartament, lua, fără ca locatara să-şi dea seama, 
câteva instantanee şi, dacă avea timp, preleva câteodată şi amprenta 
încuietoarei ca să copieze cheia. Ca acei spioni capabili să reconstituie 
un text dactilografiat doar după sunetul maşinii de scris, putea să 
reconstituie decorul unei existenţe întregi pornind de la câteva indicii. 
Cu o dibăcie de spărgător, intra prin efracţie în case, fără să mişte din 
loc ceva, instala unu sau două microfoane, fotografia obiecte 
interesante, mai ales albumele de familie, pleca pe furiş. Odată ţinta 
aleasă, o încadra, o filma: nici una nu scăpa multă vreme de 
investigaţiile lui. Idolul era împresurat din toate părţile. După câteva 
săptămâni, îi ştia toate obiceiurile, toate apucăturile, genealogia de la 
strămoşii cei mai depărtaţi. Perseverenţa lui de furnică era eficientă, 
întocmea adevărate fişe de poliţie şi acumulaserăm destule materiale 
pentru a şantaja zeci de persoane. Patronii păstrau aceste informaţii 
pe dischete, într-o ladă, în caz de urmărire. 

Paradoxul acestui braconaj este că am ajuns încet-încet să 
împărtăşesc prejudecățile şefilor mei, să mă conving că frumuseţea 
este o conspirație împotriva oamenilor obişnuiţi. Rana ei pătrundea în 
mine ca lama unei spade, am învăţat s-o recunosc, să-i detectez 
deochiul, să-mi spun despre cutare sau cutare femeie: e magnifică, 
are o ţinută de regină, deci ne ofensează. Dacă o figură ieşea din 
comun, luam asta ca pe un afront personal. Sfârşeam prin a crede că 
frumoşii reprezintă printre noi o altă rasă, venită pe pământ spre a 
aduce la disperare rasa umană, atomi de fericire care ne desfid şi îşi 
sunt suficienţi lor înşişi. Raymond îmi făcea perceptibile amănunte 
care mie îmi scăpau: era un jupuit de viu al farmecului, cel mai 
mărunt agrement de pe un chip îl frigea ca un piron incandescent. 
Aveam şi eu deja atâtea de făcut pentru a colmata stricăciunile 
înfăţişării mele, aşa că mă revoltau aceste fiinţe pe care oboseala le 
înfrumuseţează şi a căror desăvârşire de trăsături şi de ten nimic nu o 
alterează. De-acum înainte aveam să urăsc şi eu frumuseţea, căci ea 
mă respingea. 


Un temnicer tandru 


Raymond îmi stârnea oroarea, cu atât mai mult cu cât aveam 
nişte relaţii piezişe. Mă slujea. Pentru mine, care proveneam dintr-o 
familie sărmană, care fusesem un copil bun la toate corvezile, asta 
însemna o nouă beţie. Mi se adresa cu domnule toată ziua şi oricât de 
ridicol era acest titlu, mă măgulea. Cabotin călit, juca rolul 
angajatului, iar eu pe al şefului, vorbeam aşadar într-un limbaj 
împrumutat, anacronic. Diferenţa era înşelătoare, pentru că eu eram 


de fapt prizonierul lui. Oriunde mă duceam, mă urma ca o umbră, mă 
însoțea chiar şi în vis. La început, considerându-mă garant al Helenei, 
încercasem să-l corup, propunându-i o sumă mare ca să-mi elibereze 
prietena. Imi răspunsese: 

— Nici să nu vă gândiţi, banii nu înseamnă pentru mine nimic. 

Loialitatea lui faţă de Steiner era de nestrăpuns, avea fervoarea 
vasalului, îl hărţuiam cu întrebări despre Fanar: cum vă hrăniţi 
prizonierele? Dacă unele se sinucid, cum procedaţi? Le faceţi 
curăţenie în celule? Dar poliţia? Cum scăpaţi de anchetele ei, de 
convocările cu martori? Ocolea răspunsul, încercam să le reconstitui 
proiectul, să luminez zonele de umbră, el eluda răspunsul. ÎI 
subestimasem: dacă eu nu aveam arta de a întreba, el o avea pe 
aceea de a tăcea. Căutam strategii secrete, complicităţi oculte. Totul 
era aşa cum îmi spusese Steiner. Trei persoane de vârste şi condiţii 
diferite, pornite în cruciadă contra unui mit. 

Constatând că piticotul se dovedea la fel de insensibil la 
rugăminţile mele ca şi la argumentele financiare, îl chinuiam cu 
plângerile. De când mă sculam, mă văităm: casa era friguroasă, untul 
rânced, cafeaua de nebăut, obosisem, nu mai puteam să îndur viaţa 
asta de chefuri în lanţ. La masă, nu mă atingeam de nimic, răsturnam 
paharele de vin şi de apă, îmi aruncam pe jos farfuria. Lăsam totul să 
lâncezească, goleam dulapurile de perete, scoteam frigiderul din priză 
ca alimentele alterabile să se strice. Intram în rezistenţă pasivă, îl 
martirizam prin tăcerea mea. Îmi îndura cu stoicism reproşurile, 
stingea luminile după mine, îmi dregea prostiile. Nici o insultă nu-l 
atingea. lar servilismul lui a sfârşit prin a mă nelinişti, simţeam în el o 
ameninţare ascunsă. Atunci, fără ca el să-mi spună ceva, îmi 
recăpătăm brusc darul vorbirii şi totul reintra în normal. 

In cele din urmă, traiul în intimitatea acestei brute se dovedi 
mai bun decât mă temusem. Foarte dibaci, mă îndemna să-mi descarc 
sufletul despre Helene şi despre viaţa noastră comună. M-am 
destăinuit lui fără rezerve. A devenit pentru mine o prezenţă amicală 
doar pentru că puteam vorbi cu el despre ea. Aproape uitasem că era 
unul dintre răpitorii ei. Impingea tactul până la a nu supraveghea 
mesajele pe care le înregistram, chiar dacă, ştiam asta, Francesca sau 
Steiner le ascultau la primirea coletului. Işi înmulţea vorbele dulci, 
darurile, ori de câte ori îmi solicita un efort suplimentar. Acest 
majordom mărunt şi posomorât avea pentru mine o simpatie, cel 
puţin aşa credeam. 

Am mai spus-o, mă slujea cu un devotament care mi-l amintea 
pe al Helenei: aveam dreptul la micul dejun la pat, la haine curate şi 
călcate în fiecare zi. Pe lângă banii puşi în buzunarele mele, Raymond 
dispunea totdeauna de teancuri de bancnote. Oricât de frust era, 
îndeplinea cu iuţeală sarcinile zilnice, scutindu-mă pe mine de drumuri 


şi formalităţi. Talentele lui culinare nu au fost deloc străine de 
domesticirea mea. Nu era genul care să pună la reîncălzit o pizza sau 
să desfacă o cutie de conserve. Totul era proaspăt şi preparat cu 
mâna lui. Mă auzea cârtind? Confecţiona pe loc o prăjitură cu 
ciocolată, vârfuind-o cu miez de portocală, sau o cremă de zahăr ars a 
cărei crustă caramelizată îţi troznea între dinţi. Mă abandonam 
deliciilor supelor lui, sufleurilor, salatelor, tot aşa cum îmi plăcuseră 
ale Helenei. Băgasem de seamă încă din Jura că era posedat de 
nevroza gospodinei: când nu stătea la maşina de gătit, freca podelele, 
peria hainele, repara vreo lampă sau ridica greutăţi şi haltere, alerga 
pe un covor mobil, pedala pe o bicicletă fixă. Mâinile lui se agitau 
perpetuu, avide să înhaţe, neînstare de facerea de nimic. Dormea 
puţin, trei-patru ore pe noapte, şi nu ştia cum să-şi consume energia 
supraabundentă. 

Ceva s-a schimbat din ziua când Steiner m-a prins la telefon 
într-o seară, pe la jumătatea lui martie. Vorbea cu o intonaţie voalată, 
în urma unei răceli. 

— Benjamin, tocmai am terminat Lacrimile lui Satan, pe care 
am comandat-o la librarul meu. Sunt foarte tulburat. Presimt în 
dumneata mari daruri, în ciuda folosirii intense a plagiatului. Da, ştiu, 
Helene ne-a povestit tot. Poţi face lucrurile mai bine. Nu ai nevoie de 
nimeni ca să scrii, nici de autori din care să te adapi, nici de tutore. O 
să mai vorbim despre asta. 

Am rămas cu gura căscată. Mă crezusem un scârţa-scârţa pe 
hârtie. Steiner mă investea creator, dădea trup delectabilelor mele 
himere. Abia în câteva zile am reuşit să-i mistui complimentele. 
Simţeam că-mi cresc aripi, mi se lua o piatră de pe inimă. Din acea 
clipă, relaţiile mele cu Raymond s-au modificat imperceptibil. Mi-am 
recâştigat siguranţa de sine. Mă ducea o dată pe săptămână, pentru 
standing, în mari restaurante, îmbrăcaţi în frac sau în ţoale de gală, 
chelnerii se îngrămădeau în jurul nostru. Mă umflam în pene. Dădeam 
ordine gnomului: toată lumea trebuia să ştie că era lacheul meu. Dar 
el dovedea mai multă dezinvoltură ca mine: mă sleiam de puteri ca 
să-mi supraveghez ţinuta, să nu confund tacâmurile de carne cu cele 
de peşte, paharele de vin cu cele de apă. Toate amănuntele vieţii de 
societate îmi lipseau din păcate. Uitasem lecţiile de bună purtare 
învăţate alături de Helene. Pentru a-mi ascunde stânjeneala, 
frământam între degete pâinea, făcând un munte de firimituri. 
Chelnerul, şeful de sală se uitau la mine cu maliţie: mă temeam de 
judecata lor, lăcomia se transforma în examinare. lar proastele 
apucături ieşeau repede din nou la iveală: fără să vreau, şterpeleam 
de pe mese bacşişurile. Raymond, scandalizat, mă silea să le pun la 
loc. 

De o mie de ori aş fi putut s-o şterg englezeşte, să previn 


poliţia: riscurile la care mă expuneam erau nimic în comparaţie cu 
miza. Fireşte, mă ameninţa cu cele mai rele pedepse dacă aş fi 
încercat să fac un singur pas afară. Dar nici măcar o dată n-am 
încercat, îmi aveam propriul paznic în mine însumi şi m-aş fi pierdut 
prin Paris fără el. Piticul putea să decadă foarte jos în abisul umilinţei: 
oricât de jos ar fi fost el, eu eram totdeauna şi mai jos încă. Avea în 
ochii mei o calitate unică: mă asculta, îi mărturiseam frica mea de 
îmbătrânire, îi arătam limba încărcată, tenul răvăşit, mă puneam la 
cheremul lui dezvăluindu-mi slăbiciunile. Se mulțumea să constate, să 
bombăne. Comunicarea dintre noi era limitată: abdica dinaintea 
oricărei discuţii cât de cât elaborată. Dar avea un soi de prezenţă 
ursuză, de fidelitate de câine bun. Noaptea, dacă mi se făcea frică, îşi 
grămădea culcuşul la picioarele patului meu, rămânea acolo până 
dimineaţa. Astfel proximitatea naşte mici gesturi şi obişnuinţe 
comune. Chiar şi între un temnicer şi deţinutul lui, cum îmi spusese 
Steiner, se poate ivi o complicitate. Raymond era un trup şi o mână 
care mă asistau. El se substituia Helenei, dar cu o stângăcie care mă 
făcea să regret originalul. Nu va fi niciodată în stare, ca ea, să 
conducă o conversaţie, să-mi panseze rănile, să-mi potolească 
neliniştile. 

A ajuns, fără îndoială urmând sfaturile Patronului, să-mi 
propună să mă ajute la redactarea celui de al doilea roman. Nu se 
pricepea la nimic în domeniu, dar îi plăceau poveştile bine făcute. Am 
acceptat, mişcat de o asemenea atenţie. Sugestiile lui rareori 
depăşeau nivelul bunului simţ şi păreau direct inspirate de Steiner. 
Însă au avut măcar efectul benefic de a mă obliga să lucrez când 
dispuneam de un răgaz. Mă silea să caut prin dicţionare cuvântul rar, 
expresia justă. Câteodată, noaptea, mă trezea gâdilându-mă pe la nas 
cu o pană: 

— Domnule, m-am gândit la ceva pentru cartea 
dumneavoastră. 

Tunam şi fulgeram, dar Raymond nu avea decât motive bine 
intenţionate să mă scoale din somn. Şi-mi plăcea acest 
dumneavoastră, care rămânea semnul cel mai sigur al superiorității 
mele. Paznicul meu mă trata cu anume consideraţie: ceea ce era de 
ajuns pentru a-mi îmblânzi captivitatea şi a face suportabile aceste 
luni petrecute în tovărăşia lui. 


Distribuţia răpirii 


Pe la mijlocul lui aprilie, după sute de ore de filaj, puseserăm 
ochii pe vreo jumătate de duzină de perle rare şi aveam despre 
fiecare rapoarte complete. Ultimele mesaje ale Helenei deveniseră 
presante: îşi pierduse răbdarea, o nelinişteau rezultatele noastre. 


Vocea ei trăda o anume oboseală. Mă asalta cu întrebări la care nu 
ştiam să răspund. Francesca îi ţinea cursuri de filosofie, dar ea ar fi 
schimbat tot idealismul german pe o ora de libertate împreună cu 
mine. Misivele mele semănau toate între ele: mă plângeam şi o 
imploram pe prietena mea să mă aştepte şi să mă înţeleagă. Repetam 
de câte trei-patru ori aceleaşi fraze: cinci minute de înregistrare 
înseamnă mult şi nu e uşor să fii mereu altul. 

Când toate piesele au fost gata, Steiner şi Francesca sosiră cu 
maşina din Jura, iar Raymond plecă acolo să vegheze asupra Helenei. 
Din motive evidente, trioul nu se putea reuni niciodată în complet. 
Intruziunea cuplului Steiner, după două luni de absenţă, m-a iritat. De 
la o zi la alta, mi-am pierdut privilegiile de care mă bucuram pe lângă 
Raymond. Mâncam cu patronii în sufrageria cea mare, într-o manieră 
afectată; conversaţia lâncezea mai ales de faţă cu Francesca. Ea ar fi 
vrut ca eu să servesc şi să fac toate cumpărăturile, dar Steiner, mare 
senior, angajase o femeie de serviciu pe jumătate de zi. 

Incercasem să reînnod o complicitate cu stăpânul Fanarului. 
Relaţiile noastre nu treceau dincolo de o amabilitate de suprafaţă. Era 
fermecător, îmi adusese două fotografii ale Helenei care mi s-a părut 
sănătoasă, deşi puţin îngreuiată. La Paris, Steiner îşi redescoperise o 
aviditate, o vioiciune uimitoare. Într-o zi, mergeam împreună, îi 
vorbeam despre romanul meu, mă asculta cu o ureche distrată, 
ocupat pe de-a-ntregul de corpurile femeilor de care vântul lipea 
rochii şi bluze. L-am simţit bine dispus; ochii lui fugeau de la o siluetă 
la alta, ochi care nu exprimau mânia, ci pofta, cheful de a se azvârii 
iar în încăierare. Râvnea la aceste fructe frumoase, gâlgâind de sevă. 
Era vulpea aruncată în poiată, chiar dacă vulpea jurase să nu mai 
ronţăie găini. Am fost şocat şi i-am spus-o. 

— Ah, îndurare, mă repezi el, nu dumneata, şi nu aşa! N-am 
nevoie de un al treilea făţarnic! 

Cu siguranţă, Raymond era singurul meu aliat în acest trio. 
Reţinuserăm aşadar şase „specimene”, trebuia să dăm la o parte trei 
dintre ele: Steiner şi soţia lui au închiriat o maşină cu geamurile 
umbrite: o urmăream câte o zi întreagă pe fiecare dintre „suspecte”. 
Le „culegeam” dimineaţa, când porneau de acasă, le însoţeam în 
deplasările lor până la prânz, dacă-l luau în vreun restaurant. Jerome 
îşi insinua uriaşul trup în habitaclu şi conducea, Francesca o fixa pe 
„Clienta” noastră cu ochii măriţi, eu filmam cu camescopul. Seara, 
după o matură chibzuinţă şi după examinarea fotografiilor, patroana 
îşi dădea verdictul invers decât împărații romani: degetul mare în jos, 
fata era graţiată, degetul mare în sus, condamnată. N-am priceput 
niciodată pe ce criterii se bizuiau patronii ca să-şi pronunţe sentinţele. 
In ierarhia farmecului, existau pentru ei stele căzătoare, icoane 
efemere, seducătoare incontestabile. Astfel recuzau înfăţişările la 


modă, prea trecătoare, splendorile sintetice care păreau să fi ieşit pe 
bandă rulantă din uzină, falsele drăgălaşe care purtau deja stigmatele 
vârstei. Când n-au mai rămas decât trei concurente - celelalte îşi 
datoraseră achitarea doar faptului că erau imperfecte - Jerome şi 
Francesca au trecut la ceremonia judecății. 

Transformaseră în tribunal salonul cu draperiile trase. 
Cunoscând pe dinafară dosarele, proiectând diapozitive şi casete, 
reconstituiau biografia acuzatelor. Fiecare avea dreptul la un proces 
echitabil, chiar dacă verdictul nu lăsa nici o îndoială. Lista 
„nelegiuirilor” era minuţios stabilită şi se rezuma totdeauna la crimele 
abominabile de somptuozitate, rafinament şi eleganţă. De fapt, aceşti 
profanatori erau nişte adoratori dezamăgiţi: ei stigmatizau farmece şi 
podoabe care îi exaltau. Se extaziau în faţa calităţilor viitoarelor 
victime aşa cum ne încântă primii paşi ai unui copil. De-a lungul a trei 
după-amieze, au jucat pentru ei înşişi, între patru pereţi şi pentru 
propria-le edificare, o piesă de teatru căreia îi cunoşteam fiecare 
amănunt, doar eu le culesesem pe toate. Am asistat în tovărăşia lor la 
un soi de liturghie profană, dedicată esteticii corpului omenesc. Cu 
măritorul, zăboveau îndelung asupra fotografiei unui pomete, curburii 
unui gât, modelajului unei cefe, catifelării unei carnaţii. Subliniau 
banalitatea părinţilor, uimiţi „că trandafirul cel mai desăvârşit poate 
răsări pe o grămadă de bălegar”. Nu manifestau faţă de aceste fete 
nici o animozitate, doar o imensă milă. Le făceau rău prăzile lor, 
sufereau dinainte la gândul ultragiului pe care aveau să li-l 
administreze. Dar toate motivele de a le proslăvi erau tot atâtea 
motive de a le sacrifica. Panegiricul nu se deosebea de rechizitoriu. 
Nimic nu i-ar fi putut abate de la planul lor. Nu erau nişte simpli 
muritori, potolindu-şi doar o patimă sumbră, ci însăşi spada Justiţiei în 
recea ei imparţialitate. Nici una dintre gingaşele căprioare astfel 
vizate nu putea bănui că undeva, într-un apartament parizian, doi 
mărunți  complotişti le şi inculpaseră şi se pregăteau să le 
pedepsească. 

Prima acuzată fu prezentată de Jerome Steiner, care răscolea 
cu delectare printr-un harem întreg de imagini. Se numea Cleo 
Ladveska, o blondă de origine poloneză, cu picioare lungi, 
musculoase, în vârstă de 22 de ani, măsura 1,75 m şi satisfăcea 
canoanele cele mai stricte. Chiar şi pentru mine, care nu prea mă uit 
la asemenea lucruri, era divină: chip de madonă, ochi verzi-cenuşii 
migdalaţi, piele de o albeaţă uniformă, fără semne sau pete. De 
oriunde ai fi privit-o, părea un obiect de preţ scos din sipetul lui, un 
animal cu o linie foarte pură. Imi aduceam aminte de ea: o 
urmăriserăm, Raymond şi cu mine, după ce ne ieşise în cale, într-o zi 
de martie, în grădina Luxemburg. Această fată extraordinară vegeta 
într-un birou de urbanism şi era lipsită, după Steiner, de încredere în 


ea însăşi. 

— Cleo a înţeles perfect, ne asigura el, că frumuseţea e un 
capital care se delapidează în fiece zi, şi că frumoasele sunt nişte 
suverane aşezate pe un tron ce se clatină. Ea confirmă ideea că ai mai 
multe şanse pe lângă o femeie frumoasă, îngrijorată să-şi verifice 
puterea, decât pe lângă o nasoală. Cleo, ameţită de toţi aceşti masculi 
care îi fac curte, se culcă cu ei din politeţe, din bună creştere aproape. 
Imediat ce un bărbat îi place cât de cât, trebuie ca treaba să se facă 
fără întârziere: cum spune ea în jargonul ei, „e mai cool”, „fără bătaie 
de cap”. Politicos este să fii uşuratică. Pe corpul ei uluitor, regimente 
întregi de bărbaţi au campat şi-apoi şi-au strâns bagajele obosiţi de 
răceala, de pasivitatea ei. Face parte dintre acele mărfuri de lux care 
trec prin multe mâini până să-şi potolească neastâmpărul. La cei 22 
de ani ai ei, Cleo este deja terorizată de îmbătrânire şi se supune 
muncii forţate a siluetei şi a dietei, îi e atât de teamă să nu fie 
eclipsată încât ocoleşte anumite locuri la modă sau iese în lume lălâie: 
dacă nimeni nu se uită la ea, este măcar din pricină că ea însăşi a vrut 
dinadins asta. Când stă la pat din cauza unei angine sau unei gripe, 
nu îndrăzneşte să-i anunţe pe ceilalţi de boala ei, temându-se că 
nimeni n-o să-i telefoneze şi că ea nu contează pentru nimeni. În 
clipele de descurajare, se duce să doarmă la tatăl ei, părinţii sunt 
divorţaţi. Işi ia cu ea lenjeria murdară şi taică-său stă toată noaptea 
să-i spele cu mâna şosetele, maieurile, chiloţii. Cleo îşi suge degetul 
mare când se uită la televizor şi pumnul când face dragoste. Există în 
ea o îmbinare emoţionantă de erotism şi imaturitate. Işi consideră un 
blestem farmecele: la acest nivel de desăvârşire formală, singurătatea 
nu poate fi decât absolută. Oriunde s-ar duce, sosirea ei are forţa unei 
apariţii, instalează în juru-i un cerc de deferenţă şi teroare. Dar aşa 
cum impresionează, tot aşa dezamăgeşte, numaidecât. Să le plângem 
pe femeile frumoase, prieteni, ele nu-şi pot ţine făgăduiala. 
Sechestrând-o pe Cleo, o vom scăpa de o povară care o striveşte. 

In timpul acestei prezentări, Steiner iradia. Trupul lui mare 
găsea gingăşii de felină ca să evolueze printre mese, să meargă de la 
scaunul lui la ecran pentru a comenta, cu o riglă în mână. Era în rolul 
lui favorit: acela al marelui inchizitor, expediindu-i la interogatoriu pe 
aceşti heruvimi. Din două în două ore, Francesca îl suna pe Raymond, 
ca să afle noutăţi despre Helene. Temnicerul veghea asupra prăzii 
sale! 

A doua persoană incriminată se numea Judith Charbonnier. 
Brună cu ochi negri, studentă în drept, în vârstă de 24 de ani, afişa 
siguranţa celor de familie bună. Francesca a fost aceea care i-a expus 
dosarul. 

— Judith, subţire, înaltă, sportivă, este dovada vie că 
frumuseţea modernă înseamnă sănătate, convergenţa trăsăturilor 


armonioase cu un trup fuselat, tonic. Această tânără femeie cuminte 
visează să nu mai fie astfel. Măritată de şase ani cu un student, alături 
de care se plictiseşte, şi-a luat un amant cu cincisprezece ani mai în 
vârstă, redactorul-şef al unei reviste la care se duce aproape în 
fiecare după-amiază. Cum ajunge la el, fuge să facă pipi, ca să-şi 
uşureze conştiinţa. El o mângâie cu meticulozitate, iar ea compară 
apoi calitatea acestei juisanţe cu aceea încercată alături de soţul ei. 
Se delectează pe furiş cu cărţi şi casete erotice. Raymond a găsit una, 
în fundul unui dulap, care, după toate aparențele, fusese foarte 
folosită. Era un film sărăcuţ, intitulat Vidange-graissage, povestea a 
doi garajişti pleznind de sănătate care primesc o clientă pentru revizia 
completă a automobilului. Ei nu pregetă s-o răstoarne pe caroseria 
maşinii şi s-o pistoneze din două părţi. Femeia poartă ochelari, unul 
dintre ei juisează deasupra, strigând: i-o trag peste parbriz... Îţi dai 
seama ce gen! 

Cu toate acestea, chiar şi cu picioarele desfăcute şi slobodă la 
gură, Judith rămâne bine crescută. Neruşinarea nu e mai uşor de atins 
decât abstinenţa. Ea îşi dă silinţa să fie depravată, pentru că aceasta 
e datoria unei tinere femei moderne. In clipa asta, de pildă, se iniţiază 
în sodomie cu un zel de elev silitor. Merge progresiv pe acest drum, 
curioasă de ceea ce urcă spre suprafaţă din trupul ei, în aşteptarea 
voluptăţii. Adoră să i se devore fundamentul, să fie mâncată cu 
îmbucături mari şi se laudă că miroase foarte bine prin acele zone. 
Curând, va încerca safismul, trebuie să încerce totul. Ea „face” 
perversiunile aşa cum un turist „face” India, Egiptul, Mexicul. După 
dragoste, are acel sublim obosit al anumitor tinere fete, acel farmec 
nebun alcătuit din fericire şi nepăsare, care o face să pară îndepărtată 
ca un asteroid. Fiecare zi trebuie să-i confirme că este făgăduită unui 
destin fără pereche. Un fleac o stârneşte să râdă în hohote, cu un râs 
de o explozivitate generoasă, un fel de acceptare totală a existenţei. 
Nu se numără printre acele chipuri moarte, îngheţate, care dobândesc 
fixitatea pietrei. Are o faţă locuită, care se mişcă şi respiră. E atât de 
sigură că e unică încât nu ezită să se urâţească, convinsă că va 
rămâne oricum punctul de miră al tuturor. Din pricina căsniciei ei care 
trage să moară, a prins gustul minciunilor, le elaborează cu mare 
precizie. Curând îl va minţi şi pe amantul ei, deoarece va fi găsit unul 
mai excitant; îşi compartimentează viaţa şi această practică a 
secretului îi decuplează mulţumirea. Ciudat, mama ei este cea care o 
sfătuieşte să se amuze, ca pentru a-şi regăsi prin fiică o a doua 
tinereţe: pescuieşte cu ea, îi arată băieţi pe care-i socoteşte 
atrăgători. Avem aici, Jerome, una dintre cele mai interesante capturi 
din ultimii ani. Propun să-i acordăm prioritate absolută. 

Al treilea „specimen” ales era o creatură în sensul propriu al 
cuvântului, o metisă magnifică, franco-cameruneză, pe nume Leila. 


îmbrăcată mereu în pantaloni lungi de mătase, de in sau satin şi jiletci 
de lână moale, degaja o libertate, o energie extraordinare. Trupul ei 
glorios, rotund, umplea ţesăturile cu volumele lui. O urmărisem 
săptămâni la rând, din barurile de noapte până în mărunte hoteluri de 
ţară. Avea nişte ochi atât de luminoşi încât te silea să-ţi cobori 
privirea. Debutase ca stripteuză, când mai locuia la bunicii după 
mamă în Bretania. Un diplomat din Europa de est o făcuse metresa 
lui, dându-i prilejul să trăiască pe picior mare. Acum locuia singură 
într-un apartament. Incepuse să urmeze nişte studii de istorie despre 
colonialism. 

— Uitaţi-vă bine la fata asta, ne-a avertizat Francesca. E mai 
mult decât frumoasă, e stranie, indecidabilă. Există oameni care 
foarte de timpuriu îşi locuiesc chipul, se închid în el şi nu mai ies de 
acolo. Ea are o majestate cu eclipse, variază de la o oră la alta, trece 
prin căderi vertiginoase, prin treziri explozive. Cu pielea ei de abanos, 
ochii cenuşii migdalaţi, carnaţia bogată, Leila este o prinţesă, dar o 
prinţesă tenebroasă. Violată la 15 ani de tatăl ei vitreg, a urzit de 
atunci un perpetuu complot împotriva sexului masculin, înfăţişarea ei 
este o maşină de război pentru distrugerea bărbaţilor. Nu-i alege 
niciodată sub cincizeci de ani, există fete pentru bătrâni aşa cum 
există fete pentru soldaţi. De cum întâlneşte unul, face în aşa fel încât 
să-i cunoască prietenii, îi curtează, îi împinge pe fiecare dintre ei să 
creadă că încearcă pentru el o slăbiciune. Atunci începe runda 
infernală a întâlnirilor clandestine. Adoră, scuzaţi detaliul, să fie suptă 
când este deja plină de sămânţa altuia căruia îi curg balele după 
intimitatea ei. Clipa ei favorită este mărturisirea: să-i destăinuiască 
alesului inimii sale că în ajun s-a culcat cu unul dintre apropiații lui, că 
o va face iarăşi curând şi că va afla toată lumea. Să vadă confuzia, 
groaza de pe faţa amantului este pentru ea o desfătare absolută. 
Toate episoadele relaţiei au fost proiectate în vederea acestei scene 
finale. Anumite maşinaţiuni îi iau luni întregi. Alege pe cât posibil 
indivizi cu o înaltă poziţie socială, ca să-i prăbuşească mai zdravăn în 
pulbere. Lasă în urma ei întregi societăţi îndoliate, sparge familii, rupe 
legături de-o viaţă. l-ar plăcea să aibă o relaţie de dragoste cu un 
bărbat, dar nevoia de a trăda e mai tare: trebuie să-i antreneze cu ea 
în abjecţie. lţi mărturisesc, Jerome, că am o tandreţe specială pentru 
această Leila. Până într-atât încât mi-ar plăcea s-o iniţiez în proiectul 
nostru, să-i dezvălui intenţiile noastre. Presimt în ea un discipol 
entuziast. Ar prezenta momeala ideală care să-i atragă pe frumoşii 
fuduli. Jerome, ţi-o repet, e vremea să ne lărgim aria de recrutare, să 
încarcerăm şi băieţi. 

Menţionarea necesarei mixări a Fanarului semăna foarte mult la 
Francesca cu un leit-motiv. Protesta ca şi cum era de la sine înţeles că 
„flagelul” reprezenta o tară exclusiv feminină. Steiner se supunea, 


făgăduia mereu. Evita să-şi contrazică frontal soţia. Ea era creierul şi 
şeful grupului, iar el se înclina dinaintea puterii ei. Expunerea cazurilor 
acestor trei tinere femei le stârnise patronilor o excelentă bună 
dispoziţie. Docţi, au conchis că frumuseţea nu duce nici la fericire, nici 
la moralitate. In seara celei de a treia zile, au ciocnit cu mine, m-au 
felicitat pentru colaborare. Ca să sărbătorească prilejul, cei doi au ieşit 
în oraş, fără a mă pofti de altfel şi pe mine la agapa lor. Mă-nchiseseră 
în camera mea. S-au întors spre trei dimineaţa, uşor piliţi, răsturnând 
mese şi scaune, prăpădindu-se de râs. La ora zece, o porneau din nou 
spre est, lăsând locul liber pentru servitorul care se întorsese să se 
ocupe de mine. 

Din fericire, avusesem parte de acea plimbare emoţionantă, 
dintr-o după-amiază spre seară, în parcul Monceau, când Steiner mă 
luase de braţ ca să-mi vorbească despre scrierile mele. 

— Cred mult în dumneata, ţi-am şi spus-o la telefon. Ai stofă de 
scriitor. Plagiatul e o copilărie pe care trebuie s-o uiţi. Şi Helene nu-ţi 
face nici un serviciu cântându-ţi în strună. Lucrează fără răgaz, n-ai 
nevoie de nimeni. Ştii, Benjamin, eşti un pic fiul pe care mi-ar fi fost 
drag să-l am. 

Mă împăunam. Aceste câteva cuvinte au şters mulţimea 
neplăcerilor îndurate de două luni încoace. 

Cât despre cele trei „vinovate” ale noastre, una singură, ştiam 
asta, trebuia să fie curând sancţionată. Celelalte vor rămâne pe lista 
de aşteptare ca nişte ostatici adormiţi. Puteau să treacă de la şase 
luni la doi ani până să le vină rândul. In acest răstimp, se putea 
întâmpla ca respectiva să se îngraşe, să se ruineze, să se 
îmbolnăvească sau să plece în străinătate. Cazul ei era atunci 
reexaminat de către triumvirat şi dosarul câteodată închis. Câteva 
„Minunăţii” îşi datorau astfel hazardului sau ivirii unui mic defect, 
păstrarea libertăţii. Multe lucruri au rămas pentru mine obscure: n-am 
ştiut niciodată ce făcea Raymond pentru a le înhaţă, nici unde şi când 
aveau loc răpirile. Oricum, de pe o zi pe alta, au încetat să vorbească 
despre Cleo, despre Judith, despre Leila, şi s-a interzis menţionarea 
numelui lor. Eram amărât, fireşte, că asemenea fete sunt trimise la 
abator: ele reprezentau nişte fiinţe supranaturale, a căror elaborare 
pretinsese secole întregi de îngrijiri şi cultură. Totuşi, dispariţia lor m- 
ar fi lăsat indiferent: de ce ar fi trebuit să le plâng? Li se va întâmpla 
exact ce mi se întâmplă şi mie încă de la naştere: îmbătrânirea 
pretimpurie. lar pentru mine nu avea nimeni nici cea mai măruntă 
compasiune. 

Curând, aşadar, voi fi liber, coşmarul avea să înceteze. Gata cu 
expedițiile prin Paris, gata cu viaţa dereglată de haimana. De-acum 
puteam să stau în casă, să mă consacru redactării cărţii. Pricepeam 
mai puţin ca oricând de ce mă trimisese Steiner să fac munca asta 


aici. Raymond s-ar fi descurcat la fel de bine şi singur. Preferam să nu 
insist. Oricât mă îndemnase Steiner, nu reuşeam să scriu: să inventez 
personaje, să imaginez situaţii rămânea peste puterile mele. Nutream 
un vis: Helene şi cu mine, după ce va fi eliberată, să-l luăm pe 
Raymond în serviciul nostru. Nu îndrăzneam să cred asta până la 
capăt, nu-i vedeam pe patroni lipsindu-se de un auxiliar atât de 
preţios. Raymond ne pregătea plecarea. Aranja dosarele, materialul 
fotografic, ardea sute de clişee, muta tot felul de lucruri, îşi luase un 
aer de conspirator, intra seara cu paşi de lup, mă punea să sting toate 
luminile, supraveghea dindărătul draperiei strada. Aveam ordin să nu 
folosesc decât intrarea de serviciu, să evit liftul, să mă feresc de 
comisionari. Locuiam într-un imobil de birouri, închiriase un Espace 
Renault şi găsisem în cutia de mănuşi unul dintre acele cuburi 
luminoase pe care taxiurile le folosesc ca să semnalizeze că sunt 
libere. „Livrarea coletului” trebuie că era iminentă. Nu-mi păsa câtuşi 
de puţin: reprezentam doar o rotiţă din mecanism. Colaboram silit, nu 
din adeziune. Restul nu mă privea. Se întoarseră zilele bune. Luna mai 
strălucea peste Paris. Curând aveam s-o văd pe micuța mea 
logodnică, aveam să ştergem din amintirile noastre această peripeţie 
macabră. Ea o să mă ajute să-mi scriu romanul. 

Şi apoi, într-o seară, Raymond, care dezlega un joc într-o revistă 
pentru femei („Sunteţi cracantă sau crocantă?”), lingând o acadea 
Chupa-Chups, a ridicat telefonul şi mi l-a dat pe Steiner. Cu o 
nemaipomenită blândeţe în glas, stăpânul mi-a transmis vestea: 
tocmai evadase Helene! 


Depravarea pigmeului 


M-am simţit, pe neaşteptate, distrus. Ştergând-o englezeşte, 
Helene îmi răpea victoria, dădea peste cap frumosul scenariu pe care 
mi-l povestisem singur. Mie îmi revenea sarcina s-o eliberez, odată 
împlinită misiunea, cu ce drept îmi fura acest privilegiu? Eram 
aproape vexat că luase în locul meu iniţiativa. Am trăit o noapte de 
groază, tresărind la cel mai mic zgomot, aşteptându-mă în orice clipă 
să-l văd pe patron cum bate la uşă. Nu-mi făceam iluzii despre 
blândeţea lui: avea să se răzbune pe mine pentru fuga ei, avea să-mi 
tragă o chelfăneală sau şi mai rău. Îmi dădeau lacrimile, gânduri 
negre mi se învălmăşeau în cap. Dimineaţa devreme, pe la şapte şi 
jumătate, a sunat telefonul: Helene fusese găsită la cinci kilometri de 
Fanar, gonind peste câmp. Aveau s-o închidă în una dintre celule, 
aşteptându-mi sosirea. Mesajele pe casete erau suspendate. Am 
adormit cu speranţa că nu o brutalizează. 

Un alt fir de nisip trebuia să ne blocheze frumosul mecanism şi 
să ne întârzie cu câteva săptămâni întoarcerea în Jura. Era prima oară 


când Raymond fusese lăsat singur la Paris, fără tutela Patronului sau a 
Francescăi. Gnomul fusese însărcinat să mă supravegheze, dar nimeni 
nu-l supraveghea pe gnom. Prinsese gustul libertăţii, toate poftele lui 
de odinioară se redeşteptaseră. Era primăvară, acel moment al anului 
când femeile în sfârşit se arată după lungul purgatoriu al iernii, 
dezvăluind comori multă vreme ascunse. Marea paradă a anului, a 
cărnii uşuratice şi abundente începea iar. Dar nu şi pentru Raymond. 
Elegantele de statură înaltă, păstoriţele cu forme durdulii treceau pe 
dinainte-i, părând să spună: toate astea nu sunt pentru tine. În public, 
se întrista, cerşea o privire. Era fragil, fusese o stângăcie din partea lui 
Steiner să-l trimită singur pe front. In vreme ce eu ajunsesem la 
abstinenţă fără nici un efort, el rămăsese chinuit de propria-i 
senzualitate şi jugula greu un trup ce-şi păstrase întreaga vigoare. Îmi 
dădeam seama dimineaţa de asta: exhiba, la micul dejun pe care mi-l 
servea în pijama, o umflătură impresionantă. li ceream măcar să tragă 
pe el un pantalon: într-o noapte, când mă chinuia insomnia, m-am dus 
în bucătărie să beau un pahar de lapte ale cărui virtuţi dormitive mi le 
lăudase Raymond. Trecând prin faţa camerei lui, am avut surpriza să 
văd lumina aprinsă şi uşa întredeschisă. Am auzit nişte mormăieli 
ciudate; mi-am strecurat capul fără zgomot. Raymond, cu pantalonii 
lăsaţi în vine şi mâinile înmănuşate în alb, se freca aţâţat de vreo zece 
reviste pornografice deschise dinaintea lui. Nebărbierit, congestionat, 
lansa imprecaţii spre creaturile de hârtie care îşi aţinteau spre el 
ochiul şi luna. Când m-a văzut a scos un țipăt, s-a înroşit şi-a ridicat 
iute pantalonii. 

Am fugit, plin de silă. A doua zi a venit, stânjenit, să-şi prezinte 
scuzele şi să mă roage să nu le spun patronilor nimic. Avusese 
„reşutele” lui, n-o s-o mai facă. Ar fi trebuit să profit de acest incident 
ca să-i stârnesc înclinările, să-l asmut împotriva lui Steiner şi a 
Francescăi, să mă eliberez în sfârşit. Ocazia era prea frumoasă. Am 
lăsat-o să treacă. Ca preţ al tăcerii, am pus o condiţie: gnomul să-mi 
aducă toate revistele ascunse prin dulapuri. Am aprins în şemineu un 
foc mare şi l-am silit să ardă tot acest etalaj de turpitudini până n-o să 
mai rămână nici o bucăţică de sân sau de piele vizibilă. Pentru 
Raymond fost o mare durere. Am rămas neclintit: nu voi îngădui ca 
această casă să degenereze într-o republică a lui Onan. 

Totuşi, paznicul meu era departe de a se fi vindecat; ramăsese 
un câine turbat, căruia doar telefonul zilnic al lui Jerome îi vâra pentru 
o clipă minţile în cap. Pe stradă, acest colos miniatural nu mai izbutea 
să se înfrâneze. Cea mai ştearsă fetişcană, cea mai neînsemnată 
privire ca de cărbune îl făceau să delireze. Il îmbăta tot acest popor de 
tinere fete palpitând care se exhibau, radioase, lăsând să se 
ghicească minuni sub hainele lor. Ar fi fost nevoie de vigilenţa unei 
doici ca să-l stăpânească. Imi spunea: anumite femei sunt atât de 


miraculoase încât nu îndrăzneşti să te uiţi la ele de frică să nu mori ca 
de trăznet. Oricare din ele e pentru mine un motiv de pieire. El sunt 
perfecte, eu sunt un ratat. 

Nenorocirea a lovit aşadar printr-un show, cum se şi cuvine, 
într-o seară de peste săptămână, Raymond îmi ceruse să fiu împreună 
cu el: se simţea singur. Am acceptat. Ne-am dus la cinema, am luat 
cina spre miezul nopţii, ca să facem apoi turul cluburilor. Mă uitam de- 
acum de departe la această lume, sigur că am ieşit din ea. Toate 
stabilimentele astea semănau unul cu altul, adăposteau aceeaşi faună 
de tineri cretini maimuţărind o criză de demenţă în mijlocul 
vacarmului şi vacuităţii. Credeam despre mine că sufăr în astfel de 
locuri: dar calvarul meu era nimic pe lângă al lui Raymond. Mărunt 
cum era, nu depăşea înălţimea sânilor sau buricului fetelor, străpuns 
adesea de un inel sau cercel. Această faţă-către-faţă cu misterele 
goliciunii îl sufoca, înecat într-un labirint de picioare imense, de 
decoltee agresive, striga după ajutor. Cel ce rămâne necunoscut 
femeilor le observă şi le înţelege cu o acuitate pe care fudulul 
seducător nu le are. Pentru Raymond, totul era o rană vie: aroma unor 
buze, parfumul unor subsuori, un râs niţel incisiv, proeminenţa unui 
umăr, rotunjimea unui pântec. Şi când îl vedeam dispărând în 
mulţime, cu braţul ridicat ca periscopul unui submarin, croindu-şi 
drum printre aceste femei barbare, goale pe jumătate, mi se strângea 
inima. In noaptea aceea, către patru dimineaţa, când i-am spus că am 
obosit serios, m-a rugat să mergem să bem un ultim pahar, într-o 
discotecă aproape de Pigalle. Pe Rue Blanche, un soi de derbedeu 
tenebros, înarmat cu un cutter, a încercat să ne uşureze de toţi banii. 
Raymond l-a pus jos cu o lovitură ce devia în stomac şi acest exerciţiu 
fizic i-a redat puţin voioşia. Localul, la etaj, părea în masa imobilului 
ochiul enorm al unui ciclop: femei în string dansau în nacele 
suspendate de plafon. Câteva, semănând a dulapuri cu oglindă, se 
mişcau în tangaj, etalând graţii de dansatoare pe sârmă, matroane 
aflate pe calea declinului ţopăiau. Era ora când în unghere întunecate 
se soldează marfa nevândută şi singuraticii de ambe sexe se 
mulţumesc cu ce a rămas. Vedeai acolo eternul manechin anorexic, 
cu piele diafană, pupile dilatate, buze nefiresc de groase, ce par 
cusute cu mâna pe o ţeastă de cadavru. Fecioare dezgheţate cu 
poponeaţa rotundă, grăsane îmbrăcate în zdrenţe ce valorează averi 
se pregăteau să plece cu coada între picioare, proclamând sus şi tare 
că locul nu face doi bani. Raymond căzuse lat pe canapeaua pleznită 
care îşi pierdea zegrasul prin toate cusăturile. Aproape de el, doi atleți 
în maieuri de piele se sărutau de-a dreptul pe gură. Inecat între 
staturile înalte ale celorlalţi, slugoiul meu părea încă şi mai şters ca de 
obicei. Dar, prin acea lege infailibilă care vrea ca într-un grup excepţia 
să fie mereu remarcată, în noaptea aceea, Raymond, care displăcea 


celor mai mulţi, a trezit cel puţin interesul unei persoane. 

O remarcasem: era una dintre acele aventuriere în derivă 
destul de sigură pe ea ca să danseze singură pe pistă şi în jurul căreia 
toţi se strâng roată. Cu o îndrăzneală nebună, se încolăcesc împrejurul 
propriului trunchi, făcând din el o coloană de-a lungul căreia braţele îi 
suiau ca nişte şerpi. Spoturile îi haşurau faţa, atrăgea privirile prin 
rotunjimi exuberante, umeri largi, printr-o rochie-reţea sugestivă care 
îi ţinea strânse mijlocul şi picioarele. Aşadar se bălăbănea pe un duo 
de alămuri, când deodată şi fără ca ceva să fi prevestit asta, tăbări pe 
Raymond şi îl invită la dans. Mai întâi a ţâşnit ca şi electrocutat, 
încercând să fugă. Atunci ea l-a prins de încheietură cu o incredibilă 
autoritate, reţinându-l. El s-a zbătut, s-a calmat, s-a înclinat. Şi iată pe 
năpârstocul meu cum se lansează, schiţând câteva răsuciri în jurul 
frumoasei, ca o planetă în jurul soarelui. Pesemne că oamenii de 
noapte sunt nişte blazaţi dacă n-au rămas stane de piatră la vederea 
acestei nemaipomenite perechi. Timp de câteva lungi minute, 
Raymond s-a livrat unor contorsiuni dureroase, călăreaţa lui îi arunca 
priviri insinuante. El tot nu-şi revenea din ce i se întâmplă. Spre ora 
şase, în momentul închiderii, când d.j.-ul pusese o serie de slow-uri şi 
vocea încărcată a lui Barry White începuse să mugească Only want to 
be with you, fata îl strânse la piept şi îl ţinu lipit între mapamondurile 
ei mai mari decât capul lui. Ai fi zis că dansa cu un urs de pluş. Puțin 
după aceea, îl îmbarcă pe Raymond al meu, trăgându-l de mână ca o 
soră mai mare. Aşa a început toată tărăşenia. 

Idila a durat o săptămână, vreme în care stârpitura şi-a neglijat 
complet serviciul la mine. Partenera lui, care se chema Marine, găsise 
prilejul să-şi satisfacă o fantezie: să se culce cu un pitic, cu bărbatul- 
falus. Şi-a plătit o mascotă, jurându-i că niciodată nu avusese amanți 
ca el, şi nici nu minţea. El trase concluzia că ea îl plăcea, şi aici se 
înşela. 

Era atât de naiv că s-a lăsat îmbobinat. Ca acei amărâţi care 
câştigă la loterie şi îşi pierd minţile, priapul noduros şi-a pierdut toată 
inteligenţa în contact cu Marine. Femeia era, pentru el, de mult timp o 
îndepărtată Chină cu care nu întreținea relaţii. Faptul că avusese 
noroc cu una dintre ele, şi nu un noroc mic, îl electriza; că ea îl 
alesese într-un local de noapte şi că aproape îl răpise, îl uluia. Se 
azvârli cu capul înainte în hăul de feminitate arzândă şi această 
trecere de la abstinenţă la consum îl zăpăci, în sfârşit, devenea egalul 
stăpânului său pe terenul unde acela excelase mereu. N-a rezistat 
fastului carnal, asemenea unuia care se întoarce la lumina zilei după 
un lung răstimp petrecut într-un puț de mină. Fu orbit, sufocat, strivit. 
Nu venea acasă decât ca să se schimbe, să se spele, să facă vreo 
cumpărătură, să rasolească o mâncare, să-i telefoneze lui Steiner 
minţindu-l. Mă implora să-l ajut la îmbrăcat, la pieptănat, la aranjarea 


părului ţeapăn ca o perie de hornar. Mă punea să-i miros răsuflarea 
înainte de a ieşi, se ruina pe cadouri. In rarele clipe de confidenţă, îmi 
enumera, cu poftă de băieţandru, farmecele iubitei lui, micile ei manii 
delicioase. Atunci lubricitatea îi umfla faţa, aducându-mi aminte de 
broscoii care îşi dublează volumul când cântă. 

Marine, ghicind că Raymond se născuse ca să slujească, îl 
punea să-i facă menajul şi să-i bucătărească înainte de a-i da voie să 
se apropie de ea. Mi-l închipuiam, pe piticul-subretă, în şosete şi 
izmene, cu un şorţ înnodat peste mijloc, dând cu aspiratorul, frecând 
cada, nerăbdător să-şi dobândească răsplata. Dar în seara celei de-a 
şaptea zile, frumoasa i-a dat papucii. Işi făcuse capriciul, aşa că l-a 
azvârlit, rugându-l să nu se mai vadă. A fost devastat, ca unul pe care 
un zeu l-a vizitat într-o zi şi apoi l-a părăsit. 

Această părăsire l-a urâţit şi mai tare, deformându-i faţa. Nu 
voia să creadă. Bruscheţea evenimentelor, vecinătatea dintre triumf şi 
ruină îl devastară. Făcu mai multe tentative de a-şi recupera iubita: ea 
îl alungă fără menajamente. Se posomori, îşi pierdu pofta de mâncare 
şi somnul, începu să bată câmpii, să divagheze. Se învârtea în jurul 
telefonului, sigur că ea avea să-i ceară iertare, invitându-l la noi 
partide de îmbrăţişări. Hirsut neras, îmbibat de alcool, lăsând în urma 
lui o dâră de tămâioasă se dezintegra. Se temea acum de pedeapsa 
patronilor, mă pune să jur că nu le voi spune nimic. Il aveam pe de-a- 
ntregul la cheremul meu, mi-aş fi putut negocia pe loc libertatea; încă 
o dată am lăsat chilipirul să-mi scape. leremiadele lui mă uleiau rău, 
stătea cu mâinile în sân, îşi rasolea treaba, strica mâncărurile şi 
sosurile când încă mai avea putere să le gătească. Istovit, l-am sunat 
pe furiş pe Jerome Steiner şi i-am comunicat abaterea servitorului său. 
Revelația l-a meduzat. Îmi mulţumi pentru aceste semn de încredere. 
Riposta nu s-a lăsat aşteptată. In aceeaşi seară, pe la unu noaptea, 
debarca venind din Jura Francesca. De la Besancon şofase fără nici o 
prudenţă. L-a găsit în salon pe Raymond, în slip, beat, tolănit în faţa 
televizorului. A fost surprins de această apariţie: era Comandorul care 
venise să-l pedepsească pentru încălcarea legii. Ea se duse drept la 
renegat, îl pălmui cu toată puterea, îl apucă de păr şi se închise cu el 
într-o cameră. Toată noaptea am auzit ecoul vătuit al planşetelor şi 
ţipetelor lor. Dis-de-dimineaţă, după ce abia pusesem geană pe 
geană, am dat în salon peste doamna Steiner, ghemuită într-un 
fotoliu, în faţă cu o scrumieră plină de mucuri şi cu o sticlă de gin pe 
jumătate goală, înfăşurată într-o jachetă veche, cu faţa galbenă, 
aproape ca fildeşul, tremura pentru că lovise prea tare, urlase prea 
mult. ÎI închisese pe servitor într-o cameră, întoarse spre mine un chip 
descompus şi îmi făcu semn să mă aşez lângă ea. 

— Benjamin, îţi apreciez fair-play-ul faţă de Raymond. A fost 
frumos din partea dumitale să ne previi. 


Trebuia oare să fie descumpănită ca să mi se adreseze, 
depăşind disprețul abisal pe care mi-l acorda? Indărătul fațadei ei, de 
la natură rebarbativă, se afla o fiinţă panicată, înecată în valul anilor şi 
care striga după ajutor. Din două în două minute, scotea din buzunar 
o pudrieră, îşi tampona pielea cu tuşe mărunte, inclusiv gâtul gras, 
gros: ai fi zis că-şi sufla nori de faină pe cap. Făina se desprindea de 
pe piele şi cădea în aversă pe pieptul ei. 

— Slăbiciunea lui este de neiertat. Dar mai e un lucru pe care 
trebuie să-l ştii. 

Inchise ochii, pleoapele ei grele se desfăşurară ca un voal ce se 
lasă. Cu buzele-i fremătătoare şi gura prea largă, dădea mereu 
impresia că ocărăşte lumea într-un soi de litanie perpetuă. 

— Nu e singurul care a cedat. Poate că Jerome ţi-a spus ceva: 
am avut o tinereţe intensă, centrată pe două pasiuni, plăcerea şi 
ideile. Când nu mă lăsam mângăiată de băieţi sau de fete, citeam 
cărţi de filosofie. Imi plăcea dificultatea lor, chiar obscuritatea lor, 
faptul că rezistă la înţelegere: pentru mine sunt ca nişte sipete 
incandescente, bombe cu explozie întârziată. Le crezi adormite în 
pulberea bibliotecilor; ideile lor îşi fac drum în spiritul oamenilor şi 
explodează într-o zi în faţa lumii. Nu ieşeam dintr-o îmbrăţişare decât 
ca să mă întorc la lecturile mele şi nu mă opream din citit decât ca să- 
mi reiau exerciţiile voluptuoase. 

La 19 ani voiam să fiu un înger al iubirii. Trupul meu trebuia să 
fie al tuturor celor care-l râvneau: aceasta era datoria pe care o 
contractasem în ce-l priveşte. Găseam revoltător faptul că dorinţa 
face alegeri, se rezervă unora, altora se refuză. La ospăţul lui Eros, 
chiar şi proscrişii trebuie poftiţi. Pe vremea aceea voiam să pier într-o 
orgie de plăceri. Totuşi, destul de iute simplicitatea actului sexual m-a 
plictisit; în cele mai rele excese percepeam monotonie şi patos mult. 
Oricât de puternică era desfătarea, ea nu era niciodată destul de 
puternică. Mi-am dat seama atunci că trupul e limitat, spre deosebire 
de gând. 

Ataşându-te de primul, înseamnă să pactizezi cu rutina, 
cultivându-l pe al doilea, înseamnă să-i rezişti, să-ţi depăşeşti 
existenţa insignifiantă. Din obişnuinţă, persistam în aceast viaţă de 
disoluţie, corpul meu continua să fie tulburat cu acea uşurinţă, dar eu 
nu mai eram acolo, de faţă. Ca să rămân liberă respinsesem deja cele 
două fatalităţi ce le apasă pe femei; familia şi procrearea. Îmi mai 
rămânea de îndepărtat una: sexualitatea însăşi. Pas cu pas, mă 
retrăgeam din lumea amorului, îi întorceam spatele înainte să mi-l 
întoarcă ea. Părăseam arena seducţiei, prefăcătoriilor, tot acest teatru 
de febră şi delir. Când eram frumoasă, n-o ştiam: când am ştiut-o, nu 
mai eram. Dacă mi se întâmpla să mai păcălesc pe câte unul, timpul 
îşi redobândea iute prerogativele. Vedeam adolescente, al caror unic 


titlu de glorie era că se născuseră cu douăzeci de ani după mine, cum 
îmi suflă pretendenţii, mă detronează. Curând aveam să încetez de a 
mai uimi, aveam să trec din aristocrația divinelor în plebea femeilor 
obişnuite. 

Atunci l-am întâlnit pe Steiner: mă credea perversă, nu eram 
decât absentă. Le purta pică femeilor pentru că îi plăceau prea mult. 
Consideram meschine voinţa lui de a le pedepsi, concepţia lui asupra 
amorului ca răzbunare, ca strategie de umilire. Totuşi, i-am folosit 
amărăciunea pentru a-l convinge să mă urmeze; ne-am format 
asociaţia şi am depus un legământ de castitate, jurând să renunţăm la 
bucuriile trupului şi ale simţurilor. Pe atunci eram profesoară de 
filosofie la ultima clasă de liceu. Mi-am luat concediu fără plată. Ne- 
am instalat la fermă, siguri că găsiserăm un remediu potrivit pentru 
necazurile contemporanilor noştri. Aveam să scutim bietele lor priviri 
de mirajul ambulant al frumuseţii. După nici şase luni de la acest pact, 
sexualitatea mea înfrânată s-a întors să mă hăituiască. Plăcerea este 
pesemne neroadă, dar este cel puţin irefutabilă. N-am cedat. 
Rezistam datorită hotărârii asociaţilor mei care, ei înşişi, îşi trăgeau 
din renunţarea mea curajul de a persevera. Când trupul meu îmi 
poruncea imperios contacte, ceream alcoolului, ţigării să mă asiste 
într-o sarcină pentru care gândirea singură nu era de ajuns. M-am pus 
pe mâncat, mă îngrăşam, mă neglijam. Pentru cine să mă 
supraveghez? Pentru Steiner şi nevolnicul lui de Raymond? lmi 
satisfaceam în vis poftele pe care mi le refuzam în realitate. Aveam 
destulă energie ca să nu încalc jurământul. 

Şi apoi a apărut Helene. După ce ai plecat la Paris, am avut 
doar o grijă: să-l ţin deoparte pe Steiner. li cunosc slăbiciunea: e un 
convertit fragil, care niciodată n-a ştiut să renunţe la indulgenţa lui 
vinovată faţă de fetele tinere. Trebuie să-ţi spun că pe Helene, palidă 
şi slăbită, îţi făcea rău s-o priveşti, începuse o grevă a foamei, 
jucându-se cu propria-i viaţă ca şi cu o armă, pentru a ne şantaja, îşi 
zgâria faţa, îşi smulgea părul smocuri întregi, îşi provoca după vrere 
un tic îngrozitor, care îi schimonosea jumătate din obraz. Se urâţea 
pentru a ne dovedi că greşeam ţinând-o acolo. Nu mă lăsam păcălită 
de manevrele ei: nu uitam pumnul pe care mi-l trăsese sub ochi. Ne 
insulta, ne făcea albie de porci cu o fecunditate a injuriei care mă 
înmărmurea. A sfârşit prin a se îmblânzi, începând să mănânce din 
nou. Mesajele dumitale săptămânale, pe care le asculta de câte zece- 
douăzeci de ori pe zi, i-au dat încredere în intenţiile pe care le aveai. 
Ne-a cerut distracţii, cărţi, reviste, un televizor, un radio, i-am 
împrumutat două sau trei volume de filosofie, Banchetul lui Platon, 
Spiritul în istorie de Hegel şi Tructatus al lui Wittgenstein. Le 
comentam împreună: inteligenţa ei, supleţea ei de gândire mă 
uimeau. Era înnebunită după romane, mai ales polițiste, m-am dus 


până la Dole ca să-i cumpăr. 

O fază nouă în relaţiile noastre a început sub seninul 
coexistentei şi al seducţiei. Fiecăruia dintre noi, Helene îi arăta o faţă 
diferită: pe Jerome îl primea pe jumătate goală, îl ruga să se aşeze pe 
pat, îl complimenta pentru forma lui, îl făcea să vorbească despre el. 
Cu mine, se lansa în turniruri teoretice care mă impresionau. Se 
machia, se schimba de mai multe ori pe zi, îşi pilea unghiuţele roz- 
sidefii. Se fandosea, se sclifosea. Prietena dumitale, Benjamin, are o 
fineţe ca de miniatură, dar această gingăşie este înşelătoare. 
Dimineaţa putea să fie minunată, după-amiaza infernală. Salturile ei 
de umoare mă scoteau din minţi. Mă certa: 

- Aranjează-te, ţine un regim, parc-ai fi o cocotă grăsană. 
Spre marea mea uluire, o ascultam, îmi controlam alimentaţia, mă 
coafam, pierdeam în oraş după amieze întregi să-mi caut noi toalete. 
Le evalua, îşi dădea cu părerea. Când era bine dispusă, aveam dreptul 
s-o pieptăn, să-mi trec degetele prin buclele părului ei. Nu mă puteam 
feri de o anume atracţie, pe care o simţeam sporind în fiece zi. 

Intr-o noapte am visat-o, un vis fără nici un echivoc, asta m-a 
dat peste cap. Vrusesem s-o protejez, dar cea primejduită eram acum 
eu. Afurisita şi-a dat seama şi a inaugurat un subtil travaliu de 
subminare. Ceas după ceas, amestecând linguşiri şi înţepături, a 
contestat bunele temeiuri ale acţiunii noastre. Ne acuza alternativ că 
zeificăm aparenţa sub pretextul că o combatem, că nu facem 
distincţie între fermecător, atrăgător, sexy, mai picante toate decât 
agrementul banal. Ne lua în râs cruciada: frumuseţea fiind o noţiune 
raportabilă la medie, spunea ea, odată ce frumoasele vor fi fost 
înlăturate, mediocrele de astăzi vor deveni la rândul lor frumoase, 
provocând noi excluderi. Imi tot repeta: 

— Francesca, frumuseţea nu prezintă nici un interes. Nu e decât 
acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de 
fizionomie. E mai fecund să o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în 
singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai 
seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este 
o asamblare de defecte armonios repartizate. 

Această fată răpitoare minimaliza importanţa înfăţişării, deşi 
ceea ce dădea greutate argumentelor ei era chiar propria ei înfăţişare. 
intre două surâsuri, îşi scuipa veninul: 

— Acceptă-ţi vârsta, lasă-ţi altora mai tinere locul. Termină-ţi 
viaţa în seninătate, nu stărui în furia resentimentului. 

Vorbea despre dumneata neîncetat, evoca îmbrăţişările voastre 
fabuloase, minunatele voastre scene în doi, mă îmbolnăvea de 
gelozie. Mă ataca la tot pasul, mă trata ca pe o dobitoacă: eram 
veştejită, îmi mirosea gura, puţeam la subsuoară, mă îmbrăcam fără 
gust. Imi zicea „Sharpei” al ei, din cauza pleoapelor, mă poreclea 


„Hoitul” din pricina greutăţii, a cuperozei. Când era supărată, mă 
tutuia, ocărându-mă: 

— Puţi ca un ficat de vițel, mă dezguşti cu duhoarea ta! 
Doamne Dumnezeule, Benjamin, nu-ţi doresc să ajungi duşmanul ei 
într-o zi. Trăncănea de nu se mai termina, ar fi trebuit să-i pun căluş, 
s-o leg cu un lanţ ca pe un animal stricător. Orice făceam, niciodată 
nu era destul de bine. Ajunsesem la capătul puterilor, plecam, ea 
izbucnea în plâns, mă întorceam cerându-i iertare. 

— Ştii, Francesca, te iubesc de-adevăratelea. 

Treceam cu vederea adverbul şi ofensele, nu auzeam decât 
declaraţia. Mă dădea peste cap. Jerome şi cu mine ne certam care din 
noi să-i aducă prânzul, care din noi să-şi petreacă după-amiaza la 
căpătâiul ei. Pe mine mă demola faţă de soţul meu, pe el îl ponegrea 
faţă de mine. Am slăbit supravegherea, am neglijat să-i mai scotocesc 
prin lucruri. Mă abţineam să nu mă reped la ea, s-o acopăr cu sărutări. 
Dacă ar fi vrut asta, aş fi părăsit pe loc totul şi mi-aş fi luat viaţa de la 
capăt altundeva, alături de ea. 

Ne-am întors la Paris pentru selectarea candidatelor, hotărâți să 
nu ne mărturisim necazul, să facem o bună figură în faţa dumitale. 
Raymond ne-a înlocuit la fermă. Helene adunase un mic stoc de 
unelte şi îşi pregătea evadarea. In seara când ne-am întors, s-a arătat 
delicioasă, am băut mult amândouă. Din partea mea, uitare voluntară 
sau nu? Nu ştiu. Inchisesem prost uşa camerei ei, plecând pe la 
miezul nopţii, fără să trag zăvorul decât pe jumătate. A fost pentru ea 
o joacă s-o deschidă. La trei dimineaţa, izbită de o bănuială târzie, m- 
am dus s-o văd. In pat era întinsă o siluetă. Apucată de un impuls 
brusc şi zicându-mi că Steiner dormea, mă dezbrac şi mă strecor sub 
cearşaf. Dar în locul corpului cald şi tânăr al Helenei strâng la piept un 
sul de căpătâi. Pasărea îşi luase zborul! Eram înnebunită şi de fuga ei, 
şi de cedarea mea. E o minune că am găsit-o înainte s-o găsească 
alţii. Turna cu găleata în noaptea aia: a alunecat pe pământul moale, 
şi-a scrântit glezna. Rătăcise multă vreme, dârdâind de frig, prin 
pădurile imense ale Jurei, având un atât de slab simţ al orientării că 
până şi dumneata te-ai descurcat mai bine în escapada din februarie. 
Trădarea ei ne-a rănit cu atât mai mult cu cât spoiala de blândeţe i s-a 
şters brusc şi a început din nou să ne ocărască, să ne arunce în faţă 
invective. Am mutat-o şi am legat-o de un pat de campanie în pivniţă. 
îţi urlă numele cât e ziua de lungă. O vom ţine aşa până te întorci. 
Sper să nu te şocheze asta. Benjamin, o merită. Nu e bine să te 
masori cu frumuseţea: trebuie s-o neutralizezi, altfel te zdrobeşte. 

Francesca Steiner căzu pradă pentru o clipă unui soi de 
nemişcare letargică. Am crezut că aţipise, mocnind în grăsimea ei, 
grea de toată ura acumulată ani la rând. Naufragiul era total. Bărbia îi 
atârna, ca şi cum reţeaua de riduri care o susţinea şi care pornea de 


la rădăcina gâtului pentru a se reîntâlni sub maxilare, se destrămase. 
Că Helene întorsese situaţia în beneficiul ei şi îi îngenunchease pe 
ticniţii ăştia, mă încânta. 

Francesca Steiner şi-a ridicat capul, s-a căutat prin buzunare cu 
mâinile ei mari, roşii şi mi-a întins un teanc de fotografii. Erau 
portretele ei, de pe vremea când era mai tânără, trase pe hârtie de 
bună calitate. Abia dacă am recunoscut-o. Mă ţintuia cu o expresie 
anxioasă, clipind din gene, albul ochilor era o gelatină murdară, 
coagulată. Aştepta de la mine o vorbă de consolare. 

— Eram bine, nu-i aşa? 

Întrebarea m-a consternat: aşadar, în tot acest grup nu exista 
decât o persoană care purtase doliu după aspectul ei exterior şi acela 
eram eu! Copil, arătam deja la fel de şters şi deprimant ca şi astăzi. 
Francesca Steiner îşi amintea că fusese atrăgătoare şi îi implora pe 
ceilalţi să i-o tot spună. Mumia asta, prin patul căreia trecuseră atâţia 
bărbaţi şi femei, pe care-i rănise, înşelase, ridiculizase, nu mai era 
decât o regină fără coroană, o bombă dezamorsată. Un stăpân mai 
puternic decât orice domesticire o transformase pe această 
amorezată fantastă într-o cumătră otrăvită. N-o ţineau în picioare 
decât războiul declarat celor vii, aversiunea pe care le-o purta. Şi-a 
luat înapoi fotografiile, s-a ridicat târându-şi picioarele. M-a gratificat 
cu o ultimă privire. 

— Ştii, Benjamin, de curând am avut nişte complicaţii. Una 
dintre răpiri nu s-a făcut cum prevăzuserăm. Sunt zile în care îmi vine 
să-mi doresc să ne prindă poliţia. Nu mi-ar fi frică de un proces public. 
Aş putea să-mi desfăşor în fine acolo ideile, să câştig mii de fani 
pentru cauza noastră. 

Puțin după aceea, a plecat în Jura, lăsând locul liber pentru 
soţul ei. Stăpânul afişă mai întâi faţă de valetul său indulgenţa unui 
tată faţă de gogomăniile fiului. li zicea Raymond toroipanul, Raymond 
proţapul, îl trăgea de urechi, îl punea să precizeze amănunte a căror 
cruzime mă oripila, îi era necaz pe Raymond că se înfruptase din 
plăceri pe care el şi le interzicea. Stârpitura nu se simţea în largul ei: 
urechile îi păreau două rezistenţe încinse până la alb. După cină, pe 
care am luat-o toţi trei în bucătărie, atmosfera s-a electrizat. Steiner, 
care până atunci arborase un zâmbet convenţional, a schimbat tonul. 
O pată mare i-a invadat faţa, semn la el al unei explozii iminente. Pe 
neaşteptate, lovi masa cu latul mâinii, îl apucă pe Raymond de guler 
şi îi administra două palme. Valetul le încasă fără să se clintească. li 
curgea sânge din nas. Pasivitatea lui îl turbă pe Steiner. Il smulse de 
pe scaun, îl strânse de organele genitale, îl ridică de la pământ şi îi 
îndesă câteva lovituri în cap, dintre care pe mine chiar cea mai slabă 
m-ar fi ucis. 

— N-ai nici o ruşine, sac de pumni ce eşti? Să-mi faci tu mie una 


ca asta? Ştii în ce hal ai adus-o pe patroană? 

II lăsă să cadă jos, îl scuipă, îl izbi în coaste cu ghetele lui grele. 
Acum urla. Piticul borî pe dalaj o parte din ce mâncase, ceea ce spori 
furia lui Steiner. Işi desfăcu centironul şi îl ridică deasupra acolitului 
său. Era intolerabil. M-am repezit între ei. 

— Opreşte-te, Jerome, ai să-l omori! 

Intonaţia mea îl paraliză pe Patron. Nici măcar nu-i trecuse prin 
minte că aş fi putut interveni. Pentru el, abia dacă eram ceva mai 
mult decât o mobilă însufleţită. Se întoarse spre mine şi mă înşfacă: 

— Pe tine ce te-a apucat, jugănitule? Poate că nu eşti de acord? 
Şi cu ce drept îmi spui pe nume? 

— Vă rog, ajunge! 

li dădea gura pe dinafară de înjurături, obscenităţi reţinute dar 
braţul i se lăsă în jos. Se clătină ca un colos lovit drept în inimă, scăpă 
din mână cureaua de piele şi plecă spre camera lui trântind uşa. L-am 
ajutat pe Raymond să se ridice, i-am şters faţa cu o cârpă umedă. M-a 
respins. 

— Lasă-mă în pace. Ştie el Patronul ce face. 

A doua zi, i-am găsit pe stăpân şi valet în salon, Steiner, aşezat 
în fotoliu, cu faţa spre fereastra deschisă ce dădea înspre stradă, 
mângâia creştetul lui Raymond, ghemuit la picioarele lui, în izmene şi 
maieu de corp, cu o vânătaie sub ochiul stâng şi şomoioage de vată 
îndesate în nări. Jerome, cu o bubuliţă de febră pe buză, ridurile 
lucindu-i de transpiraţie era mai mototolit decât haina lui de in. Aş fi 
jurat că plânsese. Adulmecam dinspre această pereche un miros de 
dezastru. Steiner îşi întinse braţul spre fereastră, mâna îi era 
presărată de petele care se cheamă pete de cimitir, îmi arătă 
mulţimea plimbăreţilor care se strigau unii pe alţii, râdeau acolo jos, 
se ghiftuiau de soare. Un vechi motiv de jazz se auzea din clădirea 
vecină, amestecat cu strigătele vânzătorilor şi claxoanele maşinilor, şi 
toată zarva asta răzbătea până la noi în note voioase, turbulente. 

— Priveşte, Benjamin, ele sunt pretutindeni, ies din pămînt ca 
şoarecii. E o invazie. Aş vrea să şterg tinereţea aşa cum ştergi o 
greşeală. Mă scufundă, mă îneacă. 

Din mijlocul vacarmului, ţâşni un râs de fetiţă mai ascuţit ce 
ricoşă în geamuri, zvârlind o notă de prospeţime în această atmosferă 
funebră. Stăpânul şi valetul se chirciră de parcă ar fi căzut peste ei o 
ploaie de gloanţe. Strada era scena pe care li se juca înfrângerea, îşi 
pierduseră orice orgoliu, îşi băteau joc de faptul că fuseseră luaţi 
drept ce erau: nişte rebeli pe cale de fosilizare, alianţa dintre un 
seducător înăcrit, idolatrizat de un idiot şi dirijat de o cochetă bătrână, 
consumată în rea voinţă. Marele magnetizator fusese făcut K.O. 

Eram dezamăgit. Am coborât să mă duc până la farmacie. M-au 
lăsat să ies fără a se urni din loc, ceea ce ar fi fost de neimaginat cu o 


săptămână în urmă. Muzica răcnea din dughene în aer liber, am trecut 
pe lângă o măcelărie, un chioşc de ziare. Ar fi fost suficient să intru 
într-o cabină, să formez numărul 17, al poliţiei, şi totul s-ar fi sfârşit. 
Am hoinărit o vreme, îmbrâncit de trecători, am băut o apă minerală 
într-un bar. Apoi, simțind că acea libertate nou-nouţă mă apasă, m-am 
întors acasă. Raymond şi Steiner, rămaşi tot lângă fereastră, nici nu 
se clintiseră. Picioarele lor se scăldau într-o băltoacă de soare. Faţa 
stăpânului era străbătută de ticuri asemănătoare cu ale Helenei. 

Peste zece zile, valetul şi cu mine părăseam Parisul pornind 
spre Jura. Steiner se întorsese între timp. 


Ventilele de tinereţe 


Era cald şi lumină, | iunie. Marea clipă sosise. Mă găseam într- 
una dintre cele mai sumbre dispoziţii. Nu-mi era bine. Imbătrâneam 
din nou, mă ascultam cu o frenezie bolnăvicioasă. Faţa mi se 
descojea, steluțe de sânge explodau pe pomeţi şi pe aripile nasului. 
Cute de amărăciune îmi încadrau gura, pielea avansase din toate 
părţile ca o lepră. Şi nu mai puteam sa mă destăinui lui Raymond. De 
când fusese snopit, de când îl „vândusem”, intimitatea noastră 
murise, îmi pierdusem titlul nu mai aveam dreptul la „domnule”. 
Comedia servitoririi se sfârşise. Avea o buză spartă, obrajii învineţiţi, 
un ochi tumefiat, mirosea a săpun. Cât a ţinut drumul - plecaserăm la 
ora - a făcut pe posacul. Sperând să-i trezesc interesul, la capătul 
răbdării, l-am întrebat. 

— Spune-mi, Raymond, am un aer de om bolnav? 

Fără a catadicsi să se întoarcă spre mine, rosti: 

— Aveţi mereu un aer de om bolnav. 

M-a izbit această dezinvoltură. 

— Dar arăt mai bolnav ca de obicei? 

Privea ţintă autostrada. 

— Dezolat, nu-s doctor. 

Şi ca pentru a încheia acest schimb de cuvinte, şi-a pus 
ochelarii de soare. Mă frământam din cauza gravităţii simptomelor 
mele. Mă grăbeam să mă reîntâlnesc cu Helene, ca să mă lămurească 
ea sub acest aspect. Diagnosticul ei era aproape totdeauna exact. In 
seara aceea aveam să dormim împreună prima oară după trei luni. 
Ne-am întâlnit cu Steiner şi soţia într-un restaurant italienesc, pe 
malul lacului Leman, între Geneva şi Lausanne, aproape de satul 
Coppet: ţineau ca, înainte de a mi-o înapoia pe Helene, să mă 
regaleze într-un local pentru a-mi răsplăti loialitatea. Am fost mişcat 
de aceast atenţie. Mâncăm pe terasă, la umbra unui fag, chiar 
deasupra apei. Degeaba am comandat cele mai bune specialităţi, 


păstrăv cu sos de trufe negre, n-am putut să înghit nimic. Trioul 
emana bucurie şi părea să fi trecut cu buretele peste abaterea lui 
Raymond şi eşecurile recente. Ostilitatea slugii faţă de mine se topea 
în buna dispoziţie a stăpânilor lui. La desert, Steiner, în mare formă, 
rosti un toast: 

— Pentru credinciosul nostru Benjamin şi pentru reîntoarcerea 
lui împreună cu fermecătoarea Helene! 

Pesemne că am făcut o strâmbătură groaznică, pentru că 
Steiner mă privi cu nelinişte. 

— Ce se întâmplă, Benjamin? Nu te simţi bine? Mă examinară 
toţi trei, preocupaţi. 

— Probabil emoția de a-şi revedea logodnica, supralicită 
Steiner. 

Această solicitudine m-a înfiorat. Am dat fuga la lavabou: mă 
uit în oglindă şi am văzut un bărbat bătrân care m-a asigurat că sunt 
eu. Semănam cu un geam mâzgălit de derbedei cu grafitti. Derbedeul, 
de data aceasta, era timpul. Şi toate aceste grafitti înscrise în carnea 
mea spuneau acelaşi lucru: e mai târziu decât crezi! Arătam atât de 
şifonat, încât aş fi vrut să mă netezesc cu fierul de călcat ca să mă 
repun în ordine. Ce bine ar fi să avem un cap de schimb pentru zilele 
nefericite! M-a cuprins panica: de ce acum, în pragul verii, intram în 
declin? 

Steiner mă aştepta în grădină. Mă luă de braţ şi mă duse spre 
margine să facem o plimbare în doi cum îi plăcea lui. li revăd parcă în 
faţa ochilor pletele magnifice curgând în soare şi pantalonul impecabil 
călcat. Un inel îi scapără pe deget. Am făcut câţiva paşi pe taluz, o 
ansă protejată de un cap pe care se aflau locuinţe bogate şi chalet-uri. 
Din când în când, spinarea unui biban sau păstrăv sclipea la suprafaţa 
apei. Din depărtare se auzeau zarva unei cârciumi, ecourile unei nunţi 
sărbătorite în alt restaurant. Steiner surâdea. Cămaşa lui de poplin alb 
îi punea în evidenţă ochii. Mergea cu picioarele goale în sandale. 

— Benjamin, ştii asta, îmi eşti simpatic. 

Imi zburli părul şi familiaritatea lui m-a făcut să roşesc. 

— Ne-am întâlnit în nişte circumstanţe care ne-au falsificat un 
pic părerea unuia despre celălalt. Dar îţi port o stimă reală, te asigur. 

M-a luat pe după umeri, afectuos. 

— lată de ce aerul dumitale abătut mă nelinişteşte. Vreau să-ţi 
fac o sugestie, dar mi-e teamă să nu mi-o iei în nume de rău. 

— Nu înţeleg. 

De fapt, credeam că ştiu ce vrea să-mi propună: să mă înrolez 
în grupul lui, să facă din mine un emul al său. Aş fi fost dezamăgit să 
nu încerce. 

— Ce vreau eu să-ţi spun e destul de delicat şi nu ştiu de unde 
să încep. 


Se opri în faţa mea şi, conform uneia dintre stratagemele lui 
favorite, mă privi intens drept în ochi. 

— O să ţi se pară extravagant, sunt sigur, îşi muşcă buzele, îşi 
frecă bărbia. 

— Ai remarcat, Benjamin, cum se schimbă faţa soţiei mele de la 
oră la oră. Ba întinerită, ba îmbătrânită. 

— Da, m-a izbit asta. 

— Ţi-ai putea închipui că Francesca are un deosebit talent al 
machiajului, că datorează aceste variaţii odihnei, unui metabolism 
special. Te-ai înşela. 

Tăcu o clipă. Aşteptam continuarea, derutat. 

— Ascultă-mă bine, Benjamin, înainte de a mă întrerupe: ai 
băgat de seamă că orice femeie emană în general un fluid, un climat 
care îi e propriu? Că acest climat îi afectează şi învăluie pe cei din 
preajma ei? 

— Da, se poate... 

— Ai observat că, odată cu vârsta, acest polen subtil îşi 
diminuează intensitatea, se volatilizează ca buchetul unui vin 
destupat?... 

— Mm... 

— Ei bine, prizonierele din pivnițele noastre se evaporă şi ele, la 
fel ca un parfum, veştejindu-se exală o aromă. Această aromă, noi o 
canalizăm printr-o conductă care o transportă până la nişte ventile din 
care Francesca, Raymond şi cu mine respirăm tinereţea ce se duce. 
Aceste inhalaţii ne revigorează la rândul nostru. 

Mă găseam în situaţia unui găgăuţă confruntat cu o reclamă 
aiuritoare. 

— Domnule Steiner, astăzi îmi lipseşte simţul umorului. Să nu 
credeţi că o să vă înghit gogoşile. 

— Aş fi fost dezamăgit, Benjamin, dacă m-ai fi crezut pe loc. Și 
totuşi, îţi spun adevărul. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 

O răutate difuză în ochii lui mă alarmă! A făcut câţiva paşi pe 
dinaintea mea, cu mâinile la spate. 

— Incă o dată, Benjamin, mă preocupă sănătatea dumitale. Ai 
faţa pământie. Vreau să te ajut. lată ce-ţi propun. Şi te conjur, nu mi-o 
lua în nume de rău. 

A închis ochii ca pentru a se concentra, şi-a pus mâinile pe 
umerii mei. 

— Ne-o cedezi pe Helene, o închidem şi obţii dreptul s-o 
inhalezi, să-i absorbi formidabila vitalitate, care îţi lipseşte atâta. 

A spus asta dintr-o suflare. M-am desprins, am izbucnit într-un 
râs nervos. 

— Asta era deci! Aţi ratat ultima răpire şi nu mai vreţi să mi-o 


daţi înapoi. Vă place prea tare. Puțin vă pasă de mine: n-ar fi trebuit 
să am nici o încredere. 

Steiner se strâmbă. Mă bâlbâiam de durere. 

— In... într-adevăr, nu duceţi lipsă de aer. Mă luaţi drept un 
nătărău. Vreau s-o recuperez pe Helene sau fac scandal în 
restaurantul asta. 

Curgeau apele pe mine. 

— Nu te supăra, Benjamin. Contractul continuă să fie valabil. 
Doar că l-am reformulat în alt mod. 

— Nu mai vreau să aud nici un cuvânt despre asta. Ce s-a 
promis, s-a promis. Mi-am făcut partea mea de muncă, daţi-mi-o 
înapoi pe Helene. 

Steiner zâmbi cu o cordialitate dispreţuitoare. 

— Bine, Benjamin. Uită ce ţi-am spus. Helene va fi într-o oră a 
dumitale. 

Dobitocul bătrân mă stârnise prea tare: m-a uimit că acum se 
preda atât de prompt. 

Ne-am întors, Raymond şi cu mine, spre frontiera franceză pe 
lângă lacul Joux. Francesca şi Jerome ne precedau în 4X4. Servitorul 
mă ignora, ca şi mai înainte. Incidentul cu Steiner mă enervase. De 
săptămâni întregi mă temeam s-o revăd pe Helene. Nu îndrăzneam să 
cred că aveam s-o pornim amândoi diseară spre Paris, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Tot lungul drumului, mi-am pregătit apărarea, 
aliniind mereu aceleaşi argumente. Eram sfâşiat. Remuşcarea mă 
ataca în rafale şi tot ce răspundea era egoismul. Propunerea lui 
Steiner era de o şarlatanie neruşinată. 

— Spune-mi, Raymond. Mi-am dres glasul. Ce ştii despre 
ventilele de tinereţe? S-a prefăcut extrem de surprins. 

— Cine v-a vorbit despre ele? Stăpânul pesemne? 

Am ocolit răspunsul. 

— E secretul nostru, nu pot să spun nimic. 

— Raymond, rămâne între noi, e doar o glumă, o glumă 
proastă? 

— Ba deloc. 

Devenise brusc de o amabilitate suspectă. Continuă. 

— Aşa, de curiozitate, ştiţi câţi ani am? 

— 35, 40 poate? 

— Nu, am 52 de ani. 

Nu voiam să-l cred. A trebuit să-mi arate cartea de identitate. 

— Şi atunci? 

— Datorez această stare ventilelor de tinereţe la care mă duc o 
după amiază pe săptămână de cinci ani încoace. Pe toate 
pensionarele noastre le-am inhalat: asta face cât orice cură. 

— Vă bateţi joc de mine, Raymond, toţi din grupul ăsta mă luaţi 


peste picior? 

Dincolo de echimozele şi hematoamele care începuseră să-i 
treacă, am amănunţit fiecare milimetru de pe faţa lui, i-am urmărit cu 
degetul traseul ridurilor, labele de gâscă de la coada ochilor, i-am 
pipăit stofa pielii. La 52 de ani, era mai proaspăt decât mine. 

— Patronul v-a propus o şedinţă? 

— Da, de ce? 

— Aveţi noroc, domnule, înseamnă că ţine într-adevăr la 
dumneavoastră. 

Nemernicul mă atinsese în punctul vital. 

Am ajuns la jumătatea după-amiezei. Nu mai recunoşteai 
locurile: ierburile înalte năpădiseră drumul, verdele brazilor pleznea 
de sevă. Un miros de răşină puternic suia din pădure. Muntele era mai 
surâzător decât iarna. Doar Fanarul, în mijlocul acestei regenerări, 
distona, cu acoperişul lui de tablă ruginită, cu faţada lui decrepită. 
Vederea acestei ferme mi-a trezit amintiri neplăcute. Maşina noastră, 
parcată în grădină, lucea ca un ban nou, gata să devoreze kilometrii. 
Jerome şi Francesca îmi surâdeau în faţa intrării. Asiduităţile lor îmi 
păreau dubioase. Am aruncat o privire spre fereastra de la primul etaj 
unde dormisem cu Helene în februarie, dar perdelele nu s-au mişcat. 
Rămâneam  pironit locului, incapabil să fac un pas. Toate 
evenimentele iernii năvăleau grămadă şi mă paralizau, îmi tot 
repetam în gând pledoaria pe care aveam s-o desfăşor în faţa Helenei: 
eram gata să mă arunc la genunchii ei ca să-i implor iertarea. Nu-mi 
doream atunci nimic mai mult decât s-o strâng în braţe. Steiner a 
deschis uşa, m-a strigat. 

— Vino, Benjamin, te-aşteaptă. Am dus-o în camera de sus, la 
mansardă. Uite cheia de la camera ei. Du-te s-o eliberezi singur. 

Am crezut că avea să-şi reînnoiască insistenţele. Dar nu. În faţa 
mea se întindea vestibulul cu animale împăiate. N-am putut să-mi 
stăpânesc un tremur. Nu aveam decât să trec de uşă, să urc scara. 
Helene ştia că eram acolo, trebuie că auzise motorul maşinilor, 
portierele trântite. Eram uimit că încă nu mă chemase. Serile, când 
mă întorceam acasă, mă striga cu vocea ei cristalină: 

— Ei bine, Benjamin, ce mai aştepţi? 

Silueta înaltă a lui Steiner se decupa la picioarele scării. Avea 
chipul prietenos al celui ce asistă la o fericită regăsire, în spatele 
nostru, în grădină, Francesca şi Raymond descărcau bagajele. Mi-am 
aplecat capul, simţindu-mi inima cum bate cu iuţeală. Am urcat 
primele trepte. 

— Ah, tocmai mi-a venit în minte, Benjamin. E un lucru pe care 
am uitat să ţi-l spun... Helene nu te mai iubeşte. 

Mă sufocam, m-am ţinut de balustradă. Rostise cuvintele 
neglijent. 


— Nu te iartă că ai părăsit-o. 

— Nu vă cred, mă minţiţi încă o dată. 

— Vrei s-o întrebi singur? Du-te, urcă, drumul e liber. Mă 
clătinam de enervare, eram terminat, Steiner îmi confirma cele mai 
rele presentimente. 

— Vino, vreau să te fac să înţelegi un lucru. 

M-a dus în salon. Pe masă era aşezat un casetofon. l-a dat 
drumul. Am auzit vocea Helenei, chinuită: 

„Nu, Francesca, nu pot uita că m-a părăsit fără să se opună... S- 
a predat fără să se bată. Am sperat, cu naivitate, că va veni să mă 
elibereze... că va trece lumea prin foc şi sânge pentru mine. Dar nu, el 
şi-a încovoiat şira spinării cu o docilitate de sclav. M-a dezamăgit 
adânc. E o paiaţă, lipsită de curaj şi de suflet. N-aş putea niciodată să- 
mi reiau viaţa alături de el... Când mă gândesc la banii pe care mi i-a 
furat pe vremea când îl întreţineam. Şi el credea că nu bag de seamă 
nimic! Imediat ce mă întorc, dau totul pe mâna presei, editorilor: vor 
avea, rând cu rând, dovezile plagiatului.” 

Steiner întrerupse banda. Parcă mă trăznise ceva. A mai pus-o 
o dată. Fiecare cuvânt se înfigea în creierul meu ca o sentinţă de 
moarte. 

— Nu înţeleg, în toate mesajele ei precedente, mă încredința că 
mă iertase. 

— De când e ultimul? 

— De mai bine de trei săptămâni, dinaintea încercării de 
evadare. 

— Asta a fost înregistrată astăzi, Benjamin, înainte ca noi să fi 
plecat la restaurant. Multe s-au întâmplat de trei săptămâni. 

Am izbucnit în hohote de plâns la pieptul lui Steiner. Nu voiam 
să cred, pierdusem totul, Helene mă trădase. Francesca şi Raymond 
au venit lângă noi. M-au luat în braţele lor, această triplă îmbrăţişare 
m-a emoţionat mai mult ca orice. l-am privit ţintă unul după altul, 
căutând pe chipurile lor semnele prieteniei, îmbărbătării. Francesca şi- 
a trecut o mână peste obrajii mei, palma ei era caldă, mângâietoare. 
Mintea îmi era ca vitrificată. Nu mai ştiam unde mă aflu. Plângeam de 
două ori mai tare. Steiner, ispititorul, mi-a şoptit la ureche: 

— Am nevoie de ea, Benjamin, cu orice preţ. O iubim, înţelegi?, 
şi preferăm mai curând s-o distrugem decât să ţi-o dăm înapoi. O 
vorbă să zici şi o izolez pentru totdeauna. Vei avea în schimb totul. 

Nu m-am mai clătinat şi mi-am pierdut cunoştinţa. Răul meu 
însemna consimţire. 

Peste o oră, eram instalat într-un frumos cabinet lipsit de 
ferestre, ce răspândea o mireasmă de proaspătă ceruire. Aveam nasul 
şi o parte din cap scufundate într-un inhalator gigantic, un instrument 
de formă conică din acaju, care semăna cu pâlnia evazată a vechilor 


gramofoane. Aparatul, căptuşit în interior cu o peliculă plastică, era 
înşurubat printr-o placă de aramă pe o măsuţă. Cu ochii închişi, buzele 
desfăcute, respiram cu înghiţituri mari aerul proaspăt ce ieşea de 
acolo, mă scufundam într-un suflu delicios, acela al iubitei mele care 
se consuma lent, mă copleşea cu mireasma divină a tinereţii ei. 
Suavitatea acestui parfum aproape că m-a scutit să beau şi să 
mănânc zile la rând. Era ca o transfuzie de sânge nou, un principiu 
volatil ce mi se depunea pe faţă şi mă reconstituia. Culegând viaţa 
aceasta ce se stingea, am retrăit prin miros întreaga noastră istorie, 
am recunoscut miresmele ameţitoare ale prietenei mele, bogatele 
materii ce o acopereau, efluviile luxoase cu care se stropea, toate 
urcau spre mine într-o puternică oraţiune, care mă ameţea şi uneori, 
sufocat de minunatul lor palpit, trebuia să mă dezgolesc pentru ca tot 
trupul meu să profite. Când bufeurile deveneau prea violente, mă 
întindeam pe un divan ca să-mi recapăt răsuflarea. Era un ospăț 
abominabil de sufluri, un adevărat canibalism olfactiv. Ameţeam de 
parcă aş fi băut feminitate pură. Tezaurizam energie: acea frumoasă 
plantă agonizând mă zămislea din nou. Că Helene, după mai bine de 
trei luni de claustrare, fusese condamnată chiar de către acela de la 
care îşi aştepta libertatea, nu mai voiam să ştiu. Fusese pe punctul să 
mă predea, o luasem înaintea trădării ei. Fără să-l bănuiesc o clipă pe 
Steiner că trişase, nici măcar dându-mi seama de enormitatea a ceea 
ce eram gata să comit, mă lăsam în voia acestui extaz. 

Găseam normal ca Helene să-mi cedeze puţin din vigoarea de 
care dispunea din belşug, ca aceia cărora le merge bine să dăruie 
celor care se sting. Eram crepusculul care se răzbuna pe zorii de zi. 
Intr-adevăr, simţeam că renasc, o reacţie chimică de neînțeles infuza 
forţă în venele mele, îmi reconstituia musculatura, îmi tonifia pielea. 
Am rămas acolo aproape două săptămâni, lipit de acel racord, bându- 
mi logodnica cu înghiţituri mari. 

După această lungă respiraţie, am fost o vâlvătaie de tinereţe. 
Nu mai eram acelaşi om: cearcănele îmi dispăruseră, părul îmi lucea, 
aproape că arătam de vârsta mea. Ceva nou, ca o peliculă fină de 
magnetism, se aşternuse pe trăsăturile mele. Ideea că aş fi putut să 
mă simt mai bine pentru că tocmai petrecusem cincisprezece zile în 
aerul tare de munte nici nu mi-a trecut prin cap. Intinerit prin această 
baie lustrală, vedeam deschizându-se înaintea mea un destin nou. 
Eram altă persoană, îmi găsisem o familie. li invidiam mereu pe 
oamenii care se adună în fraternităţi complice şi infuzează în viaţa lor 
rituri, în întreaga societate. Imi spusese odată Steiner, există un mic 
număr de indivizi care se sustrag legilor, îşi râd de comandamente şi 
văd mai departe decât mulţimea. Voiam să fac parte şi eu dintre ei, 
eram gata de orice ca să câştig stima trioului. Viitorul mi se oferea 
sub cele mai bune auspicii. 


Într-o dimineaţă, fără să fi fost prevenit în vreun fel, Steiner şi 
Francesca m-au convocat în bucătărie şi m-au rugat, puţin cam sec, 
să plec. Mi-a trebuit ceva timp ca să-i iau în serios. 

— Nu se poate. Şi înţelegerea noastră? Imi promiseserăţi... 

— Noi ne-am ţinut de cuvânt, Benjamin. Ne-ai dat-o pe Helene, 
ai inspirat-o, suntem chit. 

— Dar de ce mă goniţi, ce-am făcut? 

— Nu ne mai eşti de folos la nimic. 

— Credeam... credeam că suntem prieteni! 

— Dar rămânem prieteni, Benjamin... prieteni de la distanţă. 

Am cerşit o prelungire, mi-am pledat cauza. Eram chiar gata să 
plătesc o chirie, cota mea parte. Degeaba. Nu mă iubiseră niciodată. 
Mă dădeau afară ca pe un ajutor de băgător de seamă, un om de 
prisos. Nu mă preţuiau de ajuns nici măcar ca să-mi încredinţeze 
niscaiva sarcini subalterne sub controlul lui Raymond. A fost lovitura 
de graţie, eram terminat. Mă abandonau în vreme ce eu sacrificasem 
tot pentru ei. M-am revoltat, m-am dus să mă închid în camera mea 
răsucind de două ori cheia, am ameninţat că-i voi preda poliţiei. 
Steiner m-a crezut pe cuvânt, m-a azvârlit în maşina lui, m-a dus în 
oraşul vecin, a oprit în faţa jandarmeriei, m-a târât până la peron. 

— Du-te, varsă-ţi măruntele secrete. 

Un gradat tocmai ieşea. Steiner îl strigă, se cunoşteau. 

— Brigadiere, acest domn vrea să-ţi semnaleze o serie de crime 
comise la mine acasă. 

Brigadierul a surâs, l-a bătut pe umăr şi, fără măcar să-mi 
arunce o privire, şi-a continuat drumul. 

— Bagă-ţi bine în cap, îmi şopti Steiner, toate astea nu sunt de 
nasul tău. Eşti un biet om prins în nişte evenimente prea vaste pentru 
el. 

În chip de despăgubire, mi-a dat 20000 de franci şi mi-a urat 
succes. Raymond, în maieu de corp şi colanţi de lycra - făcea ciclism 
ca să slăbească - m-a însoţit până la gara din Pontarlier. Micul dihor 
nu şi-a descleştat fălcile decât ca să mă reducă la tăcere. Deţineau un 
întreg dosar despre mine. Astfel am fost răsplătit că mă 
compromisesem pentru ei până la dezonoare. 

Am ajuns prin urmare la capătul acestei lamentabile aventuri. 
Mai întâi, m-am dus la Helene acasă ca să recuperez tot ce m-ar 
fiputut compromite, având grijă să nu fiu văzut de nimeni. M-am întors 
numaidecât în magherniţa mea din arondismentul 1 pentru care 
continuasem să plătesc chirie. Mi-am reluat obiceiurile de bătrân 
boem. Vreme de un an, mă scăldasem în lux, fusesem servit şi mă 
cutremurasem la gândul că voi ajunge iar în sapă de lemn. Mă 
simţeam mizerabil, minuscul. Am încercat să-mi continui al doilea 
roman; oricât îi jefuiam pe alţii cu o rapacitate crescută, recopiind de 


data aceasta pagini întregi nu izbuteam să fac nimic. Steiner mă 
minţise, nu eram dotat. Evitam să mă gândesc la Helene ca să nu mă 
prăbuşesc în ruşine sau amărăciune. i 

Au trecut două luni. Trăiam de azi pe mâine. Intr-o dimineaţă, 
aveam o întâlnire cu editorul ca să-i predau primul măciniş al cărţii 
mele. Eram într-o stare de nelinişte nebunească. Mă bărbieream când 
o durere m-a fulgerat în obrazul stâng: falca mi-a înţepenit, gura mi s- 
a strâns într-o strâmbătură bizară, ochiul mi s-a bătut, înceţoşându-mi 
privirea. Asta a durat o jumătate de minut. Dar peste o oră, în faţa 
editorului care se extazia la frazele lui Nabokov, Victor Hugo, Gide, 
Valery, pe care mi le apropriasem fără să schimb nimic în ele, nici 
măcar o virgulă, contracția a reapărut. 

— Vă dor dinţii? Vă strângeţi buzele de parcă v-ar durea 
gingiile! 

Am luat-o din loc numaidecât, lăsând toate foile manuscrisului 
răspândite pe masă. Am fugit, am fugit, până mi-am pierdut 
răsuflarea. În toate vitrinele în care mă zăream, nu vedeam decât 
înspăimântătorul spasm care-mi despica faţa în două. Am rămas 
ghemuit în patul meu ore întregi. Ticul înceta şi reîncepea de cum mă 
uitam într-o oglindă. S-a scurs aşa o săptămână. Intr-o zi, eram în 
plină criză, sufeream de o migrenă atroce, pleoapa îmi cădea ca un 
oblon care atârnă de-a curmezişul, obrazul stâng dansa o sarabandă 
fără grijă de rest, se mototolea, se deforma după voie. Brusc, totul mi- 
a devenit limpede: această fiinţă convulsionată pe care o reflecta 
oglinda din sala de baie nu eram eu, ci Helene! Reproduceam ticul ei 
de nelinişte, îl încorporasem respirând-o, figura ei se suprapunea 
peste a mea. Crezusem că-i fur impetuozitatea, ea îmi cedase 
propriile-i dereglări. Era răzbunarea ei. Punea iar gheara pe mine 
revărsându-se peste mine, ţâşnind din propriile-mi adâncuri ca să mă 
deposedeze de mine însumi. Propria mea abjecţie ieşea la suprafaţă, 
şi ideea reprobării pe care aveam s-o provoc m-a îngrozit. Am început 
să trăiesc ca un pustnic; ocoleam locurile prea luminate, aglomerările 
de oameni. Mă temeam să nu fie recunoscută în mine Helene, să nu 
fiu denunţat ca răpitorul ei. Şi în vreme ce jumătate din faţă mi se 
strâmba, cealaltă se degrada din nou. Toate efectele benefice ale 
ventilelor de tinereţe dispăruseră, chiar dacă îmi mai rămăseseră 
insulițe de remisiune, întinderi de piele netedă. Cum de mă putusem 
încrede în acest remediu miraculos? In acest fleac? Şi când mă scrutez 
astăzi într-o oglindă, văd două lucruri: un bătrân care îmbătrâneşte pe 
cheltuiala mea şi o tânără fată poznaşă care se strâmbă. 

De atunci mă simt în agonie. Am cumpărat dintr-o farmacie 
câteva măşti pe care m-aţi văzut purtându-le. Până la întâlnirea 
noastră, mergeam mascat ca să-mi ascund tâlhăria, urmele ticăloşiei 
mele. Am încetat să mai scriu şi, ajuns la capătul puterilor, a trebuit 


să-mi părăsesc adăpostul pentru un coteţ şi mai mic încă, şi mai 
sordid. Fug de orice societate, nu ies decât noaptea. Mă refugiez în 
stradă, în marea păduchelniţă a Parisului. Poliţia m-a găsit pe cheiul 
insulei Saint-Louis, acum trei zile, şi m-a adus la Hotel-Dieu. 
Ajunsesem la capăt. Când v-am văzut, m-am hotărât să vorbesc. 
Aveaţi un aer mai blând, mai deschis, mai rătăcit decât ceilalţi. Nu 
mai am nimic de pierdut de aici înainte, vreau să mă răscumpăr chiar 
şi cu preţul vieţii. De câteva ori i-am telefonat lui Steiner în Jura, linia 
era debranşată. Cât despre semnalmente, nu au pe nimeni cu numele 
acesta. Doamnă, trebuie să mă ajutaţi, trebuie s-o găsiţi pe Helene. 

Benjamin ridicase vocea, aproape striga. Catedrala zumzăia de 
mii de zvonuri, era ora 11. Mulțimea vizitatorilor se scurgea în flux 
continuu pe o parte şi alta a navei centrale. Eram mai singuri decât pe 
o insulă pustie. Nu renunţasem la curiozitatea puerilă de a-i vedea 
faţa. A acceptat fără bunăvoință. Am fost îngrozitor de dezamăgită. 
Fără mască şi căciulă, Benjamin Tholon era exact cum se descrisese 
el însuşi: un copil bătrân, mototolit, parcă bătut. Ochiul îi era gol, 
tenul livid, îmi era greu să cred că o fiinţă atât de ştearsă putuse trece 
prin asemenea peripeții. Amărăciunea se instalase pe acest chip, îl 
remodelase. Mi-o închipuiam pe Helene îndrăgostindu-se de el, fără 
îndoială înduioşată de aerul lui suferind. 

— Ei bine, sunteţi mulţumită? 

Mă prinsese de braţ. S-a aplecat spre urechea mea. De 
aproape, buzele îi erau crăpate. 

— Mi-am mărturisit nelegiuirea. Acum e rândul dumneavoastră, 
vă rog. 

Abia rostise aceste cuvinte că fizionomia i s-a alterat. O salvă 
de ticuri i-a răvăşit obrazul, ochiul stâng îi clipea ca o lumină de 
semnalizare dereglată. M-am gândit imediat la un atac sau la isteria 
de conversie. Faţa îi era despicată în două pe verticală, pornind de la 
rădăcina nasului. Ai fi zis că, în partea devastată, o creatură se zbătea 
ca să se elibereze. Sub patronajul tuturor sfinţilor care populau firidele 
bisericii, semăna, contorsionat, cu acei nebuni de care Evul Mediu era 
nesăţios, văzând în ei nişte trimişi ai Domnului. 

— Uitaţi-vă, se zbate pe faţa mea. E ceasul ei, vine să mă 
pedepsească. 

Aproape că gâlgâia de râs. 

— Vă rog, duceţi-vă s-o căutaţi, spuneţi-i că n-o să-mi iert 
niciodată că am dat-o pe mâna bandiţilor ălora. 

II zgâlţâia un râs frenetic. Mi-a întins, cu mâna tremurândă, o 
bucată de hârtie. 

— Vă predau ştafeta. Eu... eu trebuie să plec. 

Ochii i s-au stins brusc, ca şi cum s-ar fi întrerupt curentul, 
convulsia a încetat. Am fost aproape mai impresionată de această 


oprire decât de accesul însuşi. Profitând de uimirea mea, a luat-o din 
loc, numaidecât înghiţit de mulţimea vizitatorilor. La ce bun să-l fi 
urmărit? Am despăturit hârtia: era un plan pentru a ajunge la Fanar, 
însoţit de o hartă aproximativă a regiunii pornind de la Besancon. 
Deasupra planului era scris cu majuscule „ Mulţumesc”. Am simţit o 
ameţeală uşoară, a trebuit să mă ţin de spătarul scaunului ca să nu 
mă clatin. 


Epilog 


Când am ajuns acasă la mine, pe strada Notre-Dame-de- 
Recouvrance, m-am întins pe jos, am pus tare, să-mi spargă urechile, 
un disc al egipteanului Farid El Atrache, unul dintre cântăreții mei 
favoriţi, mi-am preparat o ţigară cu haşiş şi am rămas acolo să fumez, 
cu ochii larg deschişi. Eram atât de devastată încât mă simţeam ca 
ridicată de la pământ. Farid tot repeta hipnotic Awal Hansa, mulţimea 
mormăia de plăcere, nu înţeleg araba, în fiecare an îmi promit s-o 
învăţ ca omagiu faţă de tatăl meu. M-am năruit şi am dormit 24 de ore 
fără întrerupere, închizând robotul care suna fără încetare. Ferdinand 
îmi telefonase de cel puţin douăsprezece ori din Antibe. M-am ferit să- 
i telefonez Aidei. Mă răzgândisem. Dacă ar fi plâns, n-aş fi rezistat. 

Mi-am vârât câteva lucruri într-un sac de voiaj şi am luat-o pe 
autostrada de sud la volanul maşinii mele Coccinelle care ameninţa 
să-şi dea duhul dintr-o clipă în alta. Ajunsă la altitudinea Dijonului, am 
cotit fără să reflectez şi m-am îndreptat spre est în loc să-mi continui 
drumul spre Mâcon şi Lyon. Nu mă voi duce niciodată după Ferdinand: 
iubirea mă părăsise aşa cum ai dezbrăca o rochie. Eram golită, dar 
fericită; o durere depăşită e aproape o bucurie meritată. De trei zile, 
frazele lui Benjamin treceau în sângele meu, îşi continuau acolo 
obscura lucrare de persuasiune. Acestei poveşti, căreia îi fusesem 
auditoriu, îi deveneam parte activă. Desfacusem planul lui Benjamin 
pe bordul maşinii: scrisul lui fin, aplecat, se confunda cu traseul 
drumurilor şi liniilor. Soarele, încă sus, îmi izbea faţa prin acoperişul 
decapotabil cu o furie uluitoare. Mi-am ridicat capul pentru ca să-şi 
reverse peste mine desfătătoarea fierbinţeală. 

Ceva mă chema acolo, în munţii aceia, ceva pe care nu 
reuşeam să-l definesc. Am trecut de Besancon îndreptându-mă spre 
Pontarlier. Pe măsură ce urcam, casele se îngreuiau, câştigau în 
volum. Arcade de platani alcătuiau un paravan de răcoare deasupra 
drumului naţional. Aerul avea o incredibilă blândeţe şi iarba era mai 
deasă. Treceam pe lângă viroage; unde umbra învingea lumina, un fel 
de gâtlejuri strâmte surplombate de stânci, cutate ca nişte bărbii de 
buldog. Pe viaducte vertiginoase, rable mărunte îşi purtau în echilibru 
nesigur încărcătura de călători. Era un farmec nebun în satele acestea 


strivite de linişte, unde doar clipocitul fântânii era îndeajuns de 
puternic ca să atragă atenţia trecătorului. Am ajuns în zona de păşuni 
alpine, pe nişte platouri înalte, accidentate, plantate cu mii de brazi. 
Panglica îngustă a şoselei şerpuia printre preriile îmbibate de verde. 
Vaci rumegând greoi meditau sub telescaunele oprite, ale căror 
nacele se legănau în cadență. Am luat-o pe un drum asfaltat printr-o 
pădure de conifere. Lumina scăzuse, am întâlnit câteva maşini pline 
de copii care râdeau şi de oameni bronzaţi, aflaţi în vacanţă, ce 
hoinăreau. Era aproape răcoare, natura exala miresme, torente 
galopau pe sub poduri în explozii de spumă. Cum să pot crede că pe 
această fâşie de pământ fericit se desfăşura un proiect monstruos? 

M-a cuprins un soi de exaltare. Pelerinajul pe care-l săvârşeam 
era odios şi jubilam totuşi. Văzduhul dobândise o densitate specială. 
Am luat-o pe un drumeag, saşiul maşinii scrijelea pământul - am oprit 
la marginea unor tufişuri. In principiu, la capătul acestei poteci 
întortocheate trebuia să se afle Fanarul, planul lui Benjamin era 
explicit. Hotărâsem să-mi închei periplul pe jos, ferindu-mă să fiu 
reperată. Am pornit-o peste câmp, fericită că îmbrăcasem nişte jeanşi 
şi în picioare aveam bascheţi. Imi înnodasem un pulover în jurul 
mijlocului. Piciorul mi se înfunda în terenul moale. Umbrele dese ale 
pădurii se alungeau, ramurile joase ale brazilor ieşeau ca nişte ţepuşe 
din trunchiurile cenușii acoperite de muşchi. Un şoim negru plana în 
tăcere, cu aripile întinse, în cercuri concentrice, şi mă întrebam dacă 
nu mă viza chiar pe mine. Soarele avea să apună dintr-o clipă în alta, 
era aproape opt seara. 

Reliefurile crestelor se estompau, grămezi de aburi pluteau, 
intram în ele ca un înotător în mare. Ajunsă în vârful unei movile, am 
zărit mai întâi faleza înaltă, cu fruntea împădurită; încadra ferma ca o 
pălărie pusă pe un cap prea mic. Inaintând aplecată prin iarba umedă, 
am zărit în fine şi Fanarul, cu acoperişul lui în pante care aproape că 
atingeau pământul, îl aveam sub ochi, conform descrierilor lui 
Benjamin, ceea ce mi-a tăiat respiraţia. Domnea liniştea: drumul de 
acces fusese aproape şters de vegetaţie. Nimeni nu mai trecuse pe 
acolo de mult cu maşina. S-ar fi zis că soarta lovise locul. Clădirea 
părea părăsită. Mă pierdeam în presupuneri. La urma urmei, 
evenimentele povestite de Benjamin erau vechi de un an. Poate că 
Steinerii se mutaseră. 

Se lăsase noaptea, invadată de zumzetul insectelor, de 
troznete, de croncănituri. Ghemuit la marginea pădurii, Fanarul, oricât 
de paraginit ar fi fost, degaja o formidabilă forţă. Părea adormit, dar 
îmi înregistrase prezenţa, scotea antene speciale ca să-i simtă pe 
oameni, să deosebească între vrăjmaş şi prieten. Acest ucigaş al 
tinereţii mă aştepta. Am făcut înconjurul fermei, înarmată cu o torţă 
pe care avusesem grijă s-o iau cu mine. Unul dintre obloanele 


parterului era prost închis. Am cules de pe jos o creangă s-o folosesc 
ca levier: creanga s-a rupt, oblonul s-a întredeschis. Am apucat o 
piatră şi am spart geamul. A trebuit s-o iau de mai multe ori de la 
capăt. Am încălecat pervazul ferestrei şi am aterizat într-o cameră 
goală, cu miros de închis, plină de lucruri vechi. Am explorat ceea ce 
fusese pesemne o sufragerie, într-un colţ cu un şemineu mare, am 
prospectat fiecare ungher. M-am dus în vestibul: un cap de mistreţ, 
care-şi pierduse ochii şi colții atârna de perete, pe jumătate desprins. 
M-am împiedicat de un scaun cu stinghiile rupte. 

Mă simţeam apăsată într-un mod ridicol. O scară de lemnducea 
la etaj, nu mai recunoşteam exact decorul pe care îl descrisese 
Benjamin. Am avut o clipă de îndoială. Chalet-ul întreg scărţâi în rafale 
scurte ca o mobilă veche expusă tuturor asalturilor. Am împins altă 
uşă, am intrat în ceea ce pesemne fusese o bucătărie. O murdărie 
soioasă acoperea mănerele, pereţii. Pe o masă de linoleum ars trona o 
cratiţă deformată complet. Un cuptor vechi, deschis, degaja un miros 
de cărbune ud. In chiuveta de spălat vase am trezit un păianjen. 
Indreptându-mi lampa spre pereţi, am avut surpriza să găsesc panoul 
de lemn menţionat de Benjamin. Era întredeschis. O scară cu trepte 
de piatră ducea la subsol. Acum totul corespundea cu precizie 
suspectă. Incercasem să învârt comutatorul, îmi rămesese între 
degete. Era aproape frig. Lumina torţei tremura, limitând un soclu, o 
dală spartă, o bucată de pânză. Am ajuns într-o mică sală boltită, plină 
ochi de cartoane îngălbenite coşuri de ambalat alimente, cazmale. 
Căutam cazanul care îl uimise atât de tare pe Benjamin, dar în locul 
lui un perete de bolovani mari, grosolan cimentaţi, închidea trecerea. 
Fundul pivniţei era astupat. Am sondat zidăria cu mânerul torţei. 
Scotea un sunet înfundat. Am zărit pe jos o saltea plină de pete. 
Deasupra se prinsese mucegaiul. Picioarele mi se înmuiaseră. M-am 
aşezat ca să-mi vin în fire. 

Mi s-a părut că aud paşi la etaj. Am stins lampa, am aşteptat. 
Un popor întreg de fiinţe impalpabile respira în jurul meu, zgomote 
minuscule iscau în întuneric rumoarea unei mulţimi. Forme ciudate 
apăreau, se mistuiau. Aş fi vrut să mă ridic, să vorbesc, să strig după 
ajutor. Rămâneam înţepenită pe salteaua mea. Mă simţeam spionată 
de pretutindeni. 

Totul îmi devenea puţin câte puţin limpede: „ei” mi-l 
trimiseseră pe Benjamin la spital ca să mă atragă aici şi să mă 
închidă. „Ei” mă aleseseră pe mine special la capătul unei anchete 
minuţioase, desfaşuraseră comori de răbdare, de subtilitate ca să mă 
momească şi eu muşcasem din momeală. Ferdinand nu era poate nici 
el decât o rotiţă din capcană. Mă dusesem să-l caut pe cel mai 
scălâmb, cel mai derizoriu dintre pacienţii mei care-şi descărcase 
sufletul ca să mă intrige. Nu-i purtam pică. Eram aproape măgulită că 


mă socotiseră demnă de a figura pe lista prizonierelor. 

Da, îi admiram; mă făcuseră să-mi doresc propria ruină, propria 
întemniţare. La ce bun, oricum ai lua lucrurile, să aştepţi verdictul 
timpului: peste câţiva ani, nu voi mai fi o sursă de lumină, voi fi ajuns 
la acea vârstă când chipul ispititor al tinereţii se transformă în figura 
austeră şi uscată a femeii mature. Evenimentele din ultimele zile mi- 
au revenit în memorie cu mare iuţeală, am retrăit acea încâlceală de 
coincidenţe şi întâmplări care aveau aspectul unui complot admirabil 
urzit. Să mă facă să cred că e vorba de o casă nelocuită, să mă lase 
să vin singură până aici, ce talent! 

Era rândul meu să plătesc, să-mi achit datoria. M-am întins pe 
saltea, cu braţele de-a lungul corpului: oasele mă apăsau, corpul mi 
se scufunda ca şi cum eram de-acum uşurată de mine însămi, 
despovărată de vechea mea carcasă. Aveau aşadar să-şi facă apariţia 
bătrânul libidinos, piticul şi vrăjitoarea cea grasă şi nu ştiam dacă 
sosirea lor însemna pentru mine eliberare sau atrocitate. Am vrut să 
fug, eram prea obosită, o forţă mă pironea pe saltea. Aveam să rămân 
înmormântată în măruntaiele acestui munte. Am adormit şi m-am 
trezit de mai multe ori. Mi-era sete. Nimeni nu ştia unde sunt, mă voi 
întoarce în lume peste douăzeci de ani, nu voi mai avea atunci un loc 
printre oameni. Am strigat după ajutor, am urlat numele lui Ferdinand, 
am văzut-o pe Aida cum plângea în faţa mea şi coada i se desfăcea în 
bucle şi valuri până ce i încolăcea în jurul gâtului şi o sugruma. 

In sfârşit, o uşă începu să se trântească pe scară în sus. Asta e, 
veneau să mă ia. Clănţăneam din dinţi, mi se învârtea capul dar în 
această groază se aflau o excitare, o nerăbdare totală. Aşteptasem 
atâta această clipă, eu, care visez de totdeauna să fiu bunică. Poate 
aveam s-o întâlnesc pe Helene în celula ei. Vom deveni prietene întru 
senescenţă, două bătrănici lipsite de viaţă anterioară. Mi-am întins 
braţele în beznă ca să le uşurez munca. Fie-vă milă, luaţi-mă cu voi, 
sechestraţi-mă. 

Dar nu, nu era decât un curent de aer care făcea uşa să se 
trântească. A continuat să se izbească stupid, mecanic. Eram aproape 
dezamăgită. M-am proptit în coate, tâmplele mă dureau, sângele mi 
se zbătea în urechi, am simţit în şale nişte împunsături. Ochii mei, 
acomodaţi acum cu întunericul, desluşeau o lumină vagă la picioarele 
treptelor, în jurul meui bâzâiau muşte. Mă descompusesem deja, 
reducându-mă la starea de stârv. Un miros acid se ridica din corpul 
meu, amestec de frică şi transpiraţie. Aveam să leşin, îmi muşcam 
buzele. Nu puteam crede că mă înşelasem, îmbătrânisem probabil 
fără să-mi dau seama. Mi-am trecut mâna peste faţă ca să descopăr 
zbârciturile, crevasele, îngroşările. N-am simţit nimic anormal. Aveam 
încă un nas, o frunte şi toată claia mea de păr. Eram nerăbdătoare să 
mă văd într-o oglindă. Mi-era foame, teribil de foame şi mi-era ruşine 


de o asemenea impulsiune tocmai în clipa când mă pregăteam pentru 
marele salt. 

M-am ridicat de pe salteaua care puţea, ameţită, pătrunsă de 
frig până la oase. Duhoarea de mucegai îmi făcea rău. M-am scuturat 
de praf şi am urcat cu pas nesigur treptele alunecoase. Nu aveam nici 
o noţiune a timpului. Mă simţeam complet sleită de puteri. Am împins 
uşa care dădea spre bucătărie. Lumina se filtra prin crăpăturile 
obloanelor închise. Razele soarelui se împlântau în ungherele de 
umbră, iluminau infuzorii în suspensie, galaxiile de pulbere. Am dat 
peste hoitul unui mic rozător, iar într-un cotlon o pasăre moartă, cu 
puful zburlit, zăcea într-un cuib de rămurele. 

Am deschis fereastra, obloanele, am încălecat pervazul. Mii de 
pete de culoare dansară în faţa ochilor mei, lumina mă ardea. Totul 
fremăta, se agita: m-a izbit un miros de iarbă jilavă. Aerul era pur, cu 
exact atâta prospeţime câtă îi trebuia ca să fie dătător de viaţă. Un 
soare mare, portocaliu îşi filtra lumina din spatele vârfurilor arborilor, 
trezind toate culorile muntelui. Pe un dâmb, o căprioară se uita la 
mine fără teamă, cu capul plecat, picioarele tremurându-i. Avea o 
pată albă în medalion în mijlocul pieptului. Voia să-mi spună ceva, 
ochii ei tiviţi cu lungi gene încercau să-mi trimită un mesaj. A dat din 
cap de câteva ori, a râcâit pământul cu copita şi m-a părăsit fără 
grabă, cu o graţie pretențioasă, în zgomot de crengi rupte. In jurul 
meu cântau mulţimi de pâraie, legănându-mi auzul cu un gângurit de 
copil, şi o cascadă mică se spărgea într-un clocot de bule. Lungi 
lumânări se aprindeau în vârful răşinoaselor, o mierlă limbută îşi cânta 
scoarţei unui copac serenada. Pretutindeni zborul păsărilor brăzda 
cerul, brădişurile austere susurau. Mari nori albi, cu obraji de îngeri 
bucălaţi, treceau foarte sus. Era o minunată simfonie de zgomote, de 
culori. 

Mă înconjura un imens curent de simpatie, întreaga natură mă 
silea să trăiesc, să mă întorc printre fraţii mei oamenii, să înfrunt din 
nou secolul. lar această fermă părăsită îmi dăruise o a doua naştere. 
Cum de fusese cu putinţă să mi se facă frică? Chiar dacă Fanarul n-ar 
fi existat niciodată decât în mintea unui iluminat, asta nu-l făcea mai 
puţin preţios pentru mine. Forţa unei poveşti nu rezidă în 
conformitatea ei cu faptele, ci în rupturile pe care le provoacă, în 
dinamismul pe care îl transmite. Chiar fabulând, Benjamin îmi dăruise 
o puternică dorinţă de viaţă. Avusesem dreptate să comit cu el 
aceeaşi greşeală ca şi cu ceilalţi: crezusem în ce-mi povestea. Mă 
simţeam, inexplicabil, fericită, reînviată. Vântul mă curăța de 
miasmele beciului. Cădea din cer o îmbelşugată făgăduinţă de lumină, 
bucurie. 

La câteva sute de metri, un zid scund de piatră marca frontiera 
cu Elveţia. Am trecut peste el de câteva ori ca pentru a-mi râde de 


limite: hop în Elveţia, hop în Franţa. Întorcându-mă spre chalet, mă 
împiedicam de rădăcinile brazilor care se reliefau la suprafaţa 
pământului ca tendoanele unei mâini descărnate. M-am lăsat să cad 
cât eram de lungă în blana reavănă a câmpului, mi-am înfundat 
râzând obrazul în grunzii graşi şi roditori: în faţa mea, ieşind de sub o 
piatră teşită am văzut, mânjită de pământ, o minicasetă audio. Am 
dezgropat-o, am cercetat-o pe amândouă feţele. Nu exista nici o 
indicație asupra conţinutului. Am şters-o superficial, am pus-o în 
buzunar, promiţându-mi s-o ascult mai târziu. 

Eram liberă în mişcări, bogată în făgăduieli şi nesfârşitei 
posibilităţi. Resimţeam o prietenie intensă pentru întreaga varietate a 
fiinţelor. Mi-am găsit în capătul potecii maşina plină de praf. M-am 
privit mult în oglindă; eram murdară, cu dungi negre pe obraji, fire de 
iarbă peste tot, părul încâlcit ca o tufa de mărăcini, dar nu mă 
schimbasem. Aveam aceeaşi carnaţie mată, aceleaşi gene întoarse şi 
pielea nu-mi era mototolită ca o otreapă veche. Eram tot o femeie de 
26 de ani şi nu mai aveam de ispăşit păcatul de a exista. Am claxonat 
de trei ori ca să spun adio Fanarului, acestei locuinţe himerice şi grelei 
mase de calcar de deasupra. 

M-am oprit la vreo zece kilometri mai departe, la un han, care 
domina câmpia elveţiană. In zare, culmile Alpilor erau nişte capele 
arzânde. Jos, o Micheline roşie şerpuia pe şoseaua din mijlocul 
câmpiei, lansând mici jeturi de fum. L-am întrebat pe patron în ce 
dată suntem: era 19 august, petrecusem trei zile şi trei nopţi închisă 
în subsolurile chalet-ului. Am luat o cameră, m-am spălat pe faţă şi 
am comandat o masă pantagruelică, în pofida orei matinale. Sub 
privirea admirativă a bucătarului, am devorat o friptură de godac de 
mistreţ cu sos de vin alb şi arpagic, afumături de porc, dovlecei şi 
cartofi gratinaţi, doi cârnaţi de Morteau, o salată, un platou cu 
brânzeturi din partea locului, totul stropit cu un delicios vin de 
regiune. li datoram crăpelniţa asta lui Benjamin, contractasem 
această datorie faţă de el. M-am îndopat vreme de două ceasuri, în 
grădina terasă, suspendată deasupra pantei. Soarele bătea tare, 
muşcătura lui era minunată. Refuzasem o umbrelă. Mi-am petrecut 
restul zilei vomitând tot ce înghiţisem, stomacul meu ce postise 
şaptezeci şi două de ore se răscula împotriva afluxului brusc de hrană, 
dar mie prea puţin îmi păsa. Să icnesc deasupra lavoarului, să-mi vărs 
maţele îmi dovedea măcar că sunt vie. 

Imi mai rămânea ceva de făcut: s-o găsesc pe Aida. O 
părăsisem atunci când hazardul mi-o trimisese să am grijă de ea. Aida 
fusese semnul, trimisa destinului, nu Benjamin. Ea trezise în mine o 
emoție pe care nici o fiinţă umană nu mi-o mai stârnise de multă 
vreme. Avea privilegiul absolut, privilegiul începuturilor, irezistibilul 
avânt al copilăriei. Când Dumnezeu a vrut să întrupeze pe pământ 


perfecțiunea a creat fetiţele. 

Aida era o capodoperă de graţie şi vivacitate. Voiam s-o iau în 
braţe, să-i sărut obrajii rotunzi, să-i pândesc ochii poznaşi, să râd de 
comicăriile ei. Slăbiciunea mea de adult unită cu fragilitatea ei ar face 
aproape cât forţa unui om obişnuit. Am pornit a doua zi spre Paris, 
nădăjduind că nu era prea târziu. Am găsit-o la o vecină a bunicii ei pe 
care am reuşit s-o conving s-o lase în vacanţă la mine. Am petrecut o 
vară minunată între Jura şi Haute-Savoie. A fost o lună de taifasuri 
fericite, de confidenţe şi de lăcomii împărtăşite. Se atârna de gâtul 
meu în orice clipă, se întindea peste mine, îmi trăia trupul ca pe o 
prelungire a trupului ei. Eram lucrul ei, proprietatea ei. Incercam s-o 
domesticesc pe această ştrengărită pe care o îndrăgisem ca pe 
propria-mi fiică şi care totuşi îmi rămânea străină. Câteodată, 
izbucnea în lacrimi, mă acuza că-i închisesem bunica, mă respingea. 
Când ne-am întors, am început o procedură oficială de adopţie, 
aducând argumentul  sterilităţii mele, calitatea de medic, 
circumstanţele în care o întâlnisem. Aida trebuia să mă ajute, în 
pofida celibatului meu, să înving rigorile administraţiei. In aşteptare, 
plasată într-o instituţie de ocrotire, avea dreptul să mă viziteze două 
zile pe săptămâni. O anchetă de moralitate asupra mea era în curs. 
Mi-am reluat facultatea, teza, spitalul. 

Şase luni mai târziu, într-o după-amiază de decembrie, cînd 
ştersesem această istorie din minte, mă aflam într-o lungă 
convalescenţă spirituală, când Aida, care se juca în camera de alături, 
m-a chemat. Voia să ascult ceva: un fragment din minicaseta găsită în 
august aproape de Fanar. O pusesem numaidecât în autoradio chiar în 
dimineaţa când o dezgropasem, dar banda era blocată. Firişoare de 
pământ obturau probabil mecanismul rotiţelor zimţate. Aş fi aruncat-o 
dacă Aida, care o găsise mai târziu în torpedou, n-ar fi stăruit s-o 
păstrez. 

Manifesta pentru universul sunetelor o veritabilă fascinaţie, 
demonta, uluită, tranzistoare vechi. Rămânea ore întregi lipită de 
aparatul de radio ca să localizeze pe lungimile de undă posturi 
necunoscute, captivată de zecile de limbi care se întretăiau. Relua şi 
îmi asculta toate casetele, debobinându-le ca pe un nesfârşit tricotaj. 
Pe aceasta nu încetase s-o asculte, căutând dincolo de zgomote o 
coerenţă. Tot „debruind-o” după sfaturile unui profesor de electro- 
acustică cu care era în corespondenţă, izbutise, după săptămâni lungi, 
să reconstituie cinci minute din şaizeci. M-a străbătut o intuiţie 
dureroasă când Aida a vârât micul cartuş în aparat. Era vorba de o 
conversaţie haşurată, de un dialog între două femei, una tânără, alta 
mai în vârstă. Prima, gata să plângă, vorbea cu un firişor de voce. 
Cealaltă, mai seacă, avea intonaţii sarcastice. Schimbul de replici era 
întrerupt de fluierături. lată cu aproximaţie cam ce-şi spuneau: 


— ...O fiinţă răufăcătoare prin chiar slăbiciunea ei, cum mă 
întorc, dau totul pe mâna presei, editorilor... proba, rând cu rând, a 
plagiatului... 

— ... ai face asta? Lasă-mă să râd... nu eşti în stare... 

— ... mă cunoşti rău... nu s-a mulţumit să vă dea ascultare, a 
colaborat cu entuziasm, mi-e silă. 

— „„„săracul de el... l-am dat complet peste cap... credea că-l 
adori... te-a şters din mintea lui... prea puţin îi pasă de captivitatea 
ta... 

(Aici frazele se telescopau, paraziți şi un efect de suflu făceau 
inaudibilă banda care continua puţin mai departe). 

— ... de revanşă în momentele de disperare... am distrus toate 
dovezile plagiatului lui (zgomot de suspine) toate... nu ştie asta... ai 
dreptate... sărăcia lui lucie mă mişcă, acest instinct al trădării nu din 
mârşăvie, ci din frică... (smiorcăieli) îl iubesc mai mult decât 
niciodată... mi-ai citat un filosof grec: nimeni nu e rău de bună voie... 
îl am sub piele... să trăiesc cu el din nou [iar suspine)... singura mea 
răzbunare va fi iertarea... 

Identificasem imediat interlocutoarele. Trebuie că eram lividă. 
M-am lungit ca să nu-mi pierd cunoştinţa. Aida mi-a observat 
tulburarea. Am pretextat o durere de cap, o indigestie. Am ascultat de 
mai multe ori caseta. Am aruncat-o. Nu i-am spus niciodată Aidei 
despre vizita la Fanar, nici despre povestea lui Benjamin. 

Profesez de atunci la spitalul din P.V. şi dau consultaţii 
particulare într-un cabinet medical. Mi-am depăşit cea mai mare parte 
din reticenţele fată de deranjamentul psihic. Am descoperit chiar 
bucuria perversă de a nu vrea să-mi vindec pacienţii, de a-i menţine în 
nevroza lor. Imi place să aibă nevoie de mine. Câteodată adorm când 
ei îşi tot mestecă micile nefericiri, între consultaţii îmi acord câteva 
minute ca să ascult Mozart, Bach sau Schubert: muzica rămâne un 
talisman împotriva rănilor lumii. Nu sunt mai rea decât alţii. Aida 
învaţă araba în amintirea mamei ei. M-am apucat şi eu: e mai ca 
mine. Imi zice mămica-lokum. M-am dus în Maroc de mai multe ori, l- 
am revăzut pe tata. M-am vindecat pentru o vreme de bărbaţi: 
afecțiunea pe care i-o port Aidei îmi ajunge. Şi caut plăceri mai subtile 
decât bravurile explozive ale trupului. Dar, dincolo de orice, aştept ca 
o doamnă de vârstă matură să intre într-o zi în biroul meu şi să-mi 
spună cu un timbru de tânără fată: i 

— Vi se va părea că sunt nebună: par de 60 de ani, nu-i aşa? In 
realitate am 25. Nu dețin nici un mijloc să v-o dovedesc. Vă implor 
doar să-mi ascultați povestea şi să nu mă goniţi înainte de a fi 
terminat. 

Da, ştiu că într-o zi cineva va trece pragul cabinetului meu şi 
îmi va confirma sinistrele mărturisiri. 


Poate va fi Helene. 

O aştept cu curaj ca să-i certific că o cred, că sunt gata s-o ajut. 

Mai ştiu că vandalii pândesc în umbră şi îşi continuă lucrarea 
obscură de profanare. 

Trec adesea pe la urgenţa de la Hotel-Dieu. Tot sper să-l 
întâlnesc din întâmplare pe Benjamin. l-am păstrat masca, boneta 
găurită, planul care se decolorează. Sunt sigură că i-au rămas multe 
să-mi spună. 


CUPRINS 


PROLOG 

PARTEA ÎNTÂI: RĂSPLATA TRIŞORULUI 
Rutina dezastrului 

Un hoitar prudent 

Norocul unui impostor 
Izbăvirea prin lux 

O robie aurită 

PARTEA A DOUA: FANARUL 
Amantul mecanic 

Mica domnişoară 

Un port în furtună 

Sug giulgiul alb al zăpezii 
Fugari caraghioşi 
Persecuţiile dorinţei 
Impozitul pe chip 

Un târg ciudat 

PARTEA A TREIA: PACTUL DE CARNE 
Dispariţia confidentului 
Decibeli şi gloată 

Un temnicer tandru 
Distribuţia răpirii 
Depravarea pigmeului 
Ventilele de tinereţe 
EPILOG