EL Doctorow — Billy Bathgate

y 
Bathgate 


E. L. Doctorow 


E. L. DOCTOROW 
Billy Bathgate 


Traducere de MIHNEA GAFIŢA 
Prefaţă de DAN GRIGORESCU 


PREFAŢĂ 


O TRĂSĂTURĂ ESENȚIALĂ a naraţiunii postmoderne, pusă 
ca atare în evidenţă în aprinsele discuţii din ultimele două 
sau trei decenii dintre criticii şi teoreticienii literari, e 
reinterpretarea raporturilor faţă de istorie. Se vorbeşte 
insistent de o eroziune a simțului istoriei şi explicaţia pare a 
fi simplă: „De vreme ce globul a devenit mai mic, distanţele 
şi spaţiile necunoscute au fost eliminate, iar ecranele ne 
transmit acelaşi invariabil colaj de imagini ale trecutului, 
urmarea nu poate fi alta decât că ne aflăm plantați - sau 
împotmoliţi - în implacabilul Acum. Am pierdut nu numai 
sensul istoriei reale, al trecutului care modelează prezentul, 
ci şi înțelesurile vitale ale viitorului. Posibilităţile ce decurg 
de aici sunt atât de descurajante, conştiinţa incapacității 
noastre de a controla aceste lucruri e atât de paralizantă, 
dieta noastră zilnică atât de abundentă în stimuli ai 
prezentului, încât nici nu mai privim la calendar, decât 
atunci când simţim că se apropie timpul vacanţelor. Nu mai 
credem despre noi că suntem chemaţi să contribuim la 
facerea lumii: noi suntem cei asupra cărora lucrează toate 
lucrurile lumii şi nu ne rămâne decât să acceptăm asta.“! 

Curioasă poate să pară, la prima vedere, importanţa 
acordată de teoreticieni unei chestiuni despre care se 
credea că şi-a aflat de mult răspunsul şi că a fost definitiv 
clasată între problemele ce interesează exclusiv istoria 
ideilor literare. Cine ar mai încerca astăzi să reconstituie 
istoria Angliei lui Richard-lnimă-de-Leu sau a Franţei din 
vremea lui Ludovic al XIII-lea pornind de la /vanhoe sau de 
la Cei trei muşchetari? Nimeni nu socoteşte evenimentul 
istoric povestit într-un roman al epocii romantice altfel 
decât ca pe un fundal pe care se proiectează eroul fictiv 
(sau căruia i se atribuie spectaculoase isprăvi imaginare). 
Istoria e, deci, o convenţie menită să dea personajului 
inventat de scriitor o identitate credibilă, astfel încât şi 


1 Sven Birkerts, American Energies, New York, William Morrow 
& Co., 1992, p. 24. 


nemaiîntâlnitele lui  izbânzi să poată căpăta girul 
autenticităţii. 

Pe prozatorul postmodern, însă, îl interesează prea puţin 
salvarea identităţii personajului său. Şi, la rândul ei, 
transformată într-un colaj arbitrar de evenimente reale şi 
închipuite în care îşi fac apariţia indivizi venind din epoci 
diferite şi neavând, de multe ori, nicio legătură reală cu 
întâmplările povestite în carte, istoria e un factor ce 
participă tocmai la destrămarea identităţii eroului şi a 
spaţiului istoric în care e plasat de romancier. Ea este tot o 
convenție literară, ca pe vremea romanticilor, dar de cu 
totul altă factură; chiar şi atunci când e atestat de 
documente neîndoielnice, textul istoric se transformă într- 
un „produs al literaturii”?, formulare la care ajungea, încă 
de acum mai bine de douăzeci de ani, unul dintre 
teoreticienii importanţi ai literaturii contemporane. 

Semnificativ, romanele lui E. L. Doctorow sunt printre 
cele pe care comentatorii fenomenului postmodern le 
pomenesc cel mai frecvent în intervenţiile lor ţintind la 
limpezirea noilor sensuri ale istoriei în literatura de astăzi. 
Într-un dialog dintre doi reprezentanţi de seamă ai criticii 
americane actuale, scriitorul era evocat ca „exemplul cel 
mai bun pentru felul în care, transformând trecutul în ceva 
ce e evident un simulacru sumbru, dintr-o dată ne face să 
ne dăm seama că aceasta e singura imagine a trecutului de 
care dispunem.” Cu alte cuvinte, istoria, aşa cum o re- 
creează scriitorul, e singura pe care se cuvine să o luăm în 
seamă şi orice încercare de a o readapta la istoria reală e 
inutilă, atât în planul literaturii, cât şi în cel al istoriei. 

E foarte semnificativă, de aceea, consecvenţa cu care 


2 Vezi Hayden White, „The Historical Text as Literary Artifact”, 
comunicare prezentată la Colocviul de Literatura Comparată, 
Universitatea Yale, 24 ianuarie 1974; publicată în Clio, an IIl, nr. 
3 (1974). 

3 Fredric Jameson, în conversaţia cu Anders Stephanson, 
publicată to vol. Universal Abandon? The Politics of 
Postmodernism, ed. Andrew Ross, Minneapolis, University of 
Minnesota Press, 1988, p. 20. 


prozatorul îşi construieşte acţiunea pe fundalul unor 
evenimente din istoria trecută a Statelor Unite; încă de la 
primele sale cărţi era foarte greu de stabilit dacă istoria 
juca rolul unui decor în care se desfăşura drama unor 
personaje fictive sau dacă portretul acestora era astfel 
conturat încât să-l sugereze pe cel al unor participanţi reali 
la drama reală a istoriei. Cartea lui Daniel, de pildă, 
publicată în 1971, cea dintâi operă a lui Doctorow care a 
întrunit aprecierile foarte pozitive ale criticii (i s-a decernat 
importantul premiu al Cercului Naţional al Criticilor), 
urmărea biografia imaginară a unui băieţandru ce îşi 
aminteşte de părinţii săi, executaţi ca spioni aflaţi în slujba 
unei puteri străine. Acţiunea romanului şi personajele lui 
erau evident constituite după modelul celebrului caz al 
soţilor Ethel şi Julius Rosenberg, condamnaţi în aprilie 1951 
(şi executaţi în iunie 1953), pentru că transmiseseră 
sovieticilor secretele armei atomice. 

Cartea lui Daniel nu e, însă, un roman „cu cheie“: 
Doctorow nu intenţiona să-şi pună cititorul în faţa unor 
enigme, lăsându-l să-i identifice pe eroii ascunşi sub alte 
nume şi reduşi la portrete groteşti, aşa cum se întâmplă 
câteodată în astfel de romane. Dimpotrivă, referirile la cei 
doi spioni sunt clare, nu dau posibilitatea nici unui fel de 
confuzii - dovadă că absolut toţi recenzenţii cărţii şi 
comentatorii postmodernismului care s-au referit la ea, mai 
târziu, au rostit cu multă naturalete numele soţilor 
Rosenberg. 

Doctorow „rescrie” trecutul ca pe o fantezie. Romanul 
Ragtime, de pildă, reactualizează într-un ritm jucăuş anii de 
la începutul secolului, punându-şi personajele imaginare să 
se întâlnească şi să stea de vorbă cu personaje reale cum 
au fost Henry Ford, celebrul pianist de jazz Scott Joplin, 
iluzionistul Harry Houdini, anarhista Emma Goldman, 
Sigmund Freud, Carl Jung, arhitectul Stanford White, 
Theodore Dreiser, magnatul John Pierpoint Morgan. (În 
acelaşi fel, Balanța, romanul din 1988 al unui alt 
reprezentant al generaţiei lui Doctorow, Don Delillo, va 
„rescrie” drama asasinării preşedintelui Kennedy, 


construind acţiunea ca pe un puzzle, combinând piesele 
evenimentelor reale cu cele ale unor variante de tipul „ce s- 
ar fi întâmplat dacă...“ şi obţinând astfel un alt desen al 
faptelor istorice.) 

Depinzând de unghiul din care o citeşti, cartea poate 
dobândi credibilitatea pe care o răsfrânge asupra acţiunii ei 
prezenţa unor personalităţi reale, la fel de bine cum le 
poate transforma pe toate acestea în creaţii fictive, 
amestecându-se cu celelalte creaţii fictive ale scriitorului. Şi 
aceasta cu atât mai mult cu cât Doctorow se exersa aici, 
aşa cum s-a băgat de seamă, recompunând, printre altele, 
o operă gravă a literaturii universale, Michael Kohihaas al 
lui Kleist.* S-a folosit, în descrierea acestei întreprinderi a 
lui Doctorow, un termen introdus în limbajul scrierilor 
teoretice de Claude Levi-Strauss: „bricolaj“ - înţelegându-se 
prin acesta „munca pe care o face un om îndemânatic, 
folosindu-se de uneltele ce-i stau la îndemână“. (Levi- 
Strauss aplica termenul la logica mitului.) 

Efectul acestei transcrieri ar putea fi comparat cu 
„prelucrarea” unei opere  wagneriene, de exemplu, 
transformată în musical pentru o scenă de pe Broadway 
sau a unei simfonii care devine o piesă de jazz (de 
altminteri, titlul însuşi al romanului, Ragtime, înseamnă o 
specie anume de jazz, sincopată, polifonică, răspândită mai 
ales între 1890 şi 1910). Ragtime ar putea fi citit şi ca 
replică la Povestirile din epoca jazzului, scrise cu mai bine 
de o jumătate de secol mai devreme de Scott Fitzgerald. 

Fără îndoială, e doar o problemă de timp ca povestirea 
lui Kleist (şi, într-o măsură, a lui Scott Fitzgerald) să fie 
recuperată, nu ca o sursă privilegiată, ci ca un pre-text care 
explodează, pur şi simplu, când e aşezat într-o ramă nouă, 
şi îşi revelează nu numai prioritatea, ci şi sensurile 
profunde, tocmai pentru că e aşezat într-un fel de 
contrapunct perpetuu cu textul pe care îl pastişează în chip 
declarat. S-ar putea deduce că „bricolajul” avea drept scop, 


1Vezi Geoffrey H. Hartman, „Literary Commentary as 
Literature”, în vol. Criticism in the Wilderness, New Haven, Yale 
University Press, 1981, pp. 153-4. 


printre altele, să pună în lumină, prin contrast, dramatismul 
sursei de care s-a slujit; el ilustrează, astfel, una din 
trăsăturile fundamentale ale postmodernismului: 
abandonarea subiectului grav al modernismului şi 
orientarea spre teme ale culturii populare - vodevilul, în 
diverse tonalități, fiind una dintre formele ei predilecte. 

În 1983, Doctorow publică Lacul Cufundarului, un roman 
picaresc al cărui peisaj este Vestul Mijlociu al anilor '30 şi al 
perioadei imediat următoare celui de-al doilea război 
mondial. E vremea în care înfăţişarea exotică a acestor 
ţinuturi se pierdea treptat, tradiţiile rurale lăsând loc unei 
civilizaţii citadine brutale care se traducea, pe atunci, în 
ofensiva gangsterilor şi a traficanţilor de alcool, în sărăcirea 
dramatică a fermierilor, dar şi într-un entuziasm aproape 
fără de limite faţă de tehnocraţi, de tinerii experţi veniţi din 
amfiteatrele universităţilor să rezolve, în locul funcţionarilor 
publici aleşi prin vot popular, problemele complicate ale 
administraţiei şi economiei. Este epoca arestării lui Capone, 
a împuşcării spectaculoase de către FBI, în celebrul episod 
de la Cinematograful Biograph din Chicago, a lui John 
Dillinger, „inamicul public numărul 1“ al vremii. Este 
vremea, fireşte, a Marii Depresiuni, a New Dealului 
rooseveltian, dar şi a zgomotoaselor campanii declanşate 
de diversele „Ligi ale Decenţei” care cereau impunerea 
cenzurii, mai ales în industria cinematografică, a atacurilor 
împotriva evreilor, a negrilor, a tuturor imigranţilor, 
indiferent de nație, dezlănţuită de „Uniunea pentru Justiţie 
Socială”, organizaţie condusă de reverendul Charles 
Coughlin căruia i se spunea „Părintele Radio”, fiindcă, deşi 
îndârjit adversar al societăţii americane moderne, îşi rostea 
fulminantele predici politice la microfoanele posturilor de 
radio, acceptând, deci, această unealtă a civilizaţiei în 
secolul XX şi nu o condamna, aşa cum făcea, de pildă, cu 
cinematograful, cu dansurile la modă, cu competiţiile 
sportive sau cu instituţiile bancare, de credit şi de asigurări. 

S-ar fi părut că Doctorow nu avea cum să descopere în 
această atmosferă întunecată elemente care să-i îngăduie 
scrierea unui roman buf; el a ştiut, însă, din nou, cum să 


lege evenimentul istoric cu cel inventat, lăsându-le să 
alunece mereu pe unul în locul celuilalt, rearanjând piesele 
vastului mozaic al istoriei Americii într-unul din cele mai 
tragice momente ale ei. 


Aşa se întâmplă şi în Billy Bathgate, romanul său din 
1989. De data aceasta, Edgar Lawrence Doctorow se 
întoarce în New York, oraşul său natal şi unde fusese 
student al Universităţii Columbia. Un element care ar putea 
să deruteze încă din capul locului e naraţiunea la persoana 
întâi, ceea ce ar lăsa să se presupună că sunt evocate, 
dacă nu neapărat episoade autobiografice, în tot cazul 
unele la care scriitorul să fi asistat cândva, în copilărie. 
Când, însă, anume? În primul rând, copilăria scriitorului nu 
coincide cu aceea a personajului său: născut la 6 ianuarie 
1931, Doctorow nu avea vârsta lui Billy, la datele la care se 
petrec întâmplările din carte. 

În al doilea rând, succesiunea acestor fapte e, ca de 
obicei în romanele sale, dislocată, raporturile episoadelor 
reale cu cele descrise în carte fiind, de foarte multe ori, de- 
a dreptul fanteziste. Singurele repere care permit plasarea 
acţiunii într-un moment cât de cât precis al istoriei 
interbelice a Statelor Unite (dacă această precizie istorică 
are vreo importanţă pentru Doctorow sau pentru cititorii lui) 
sunt numele a două personaje politice: Fiorello La Guardia, 
ales în 1933 (pe temeiul unui program ce prevedea, printre 
altele, reprimarea corupţiei şi a teroarei instaurate de 
gangsteri) şi rămas vreme de 12 ani primar al New 
Yorkului; şi Thomas Dewey, care va deveni, în 1935, 
anchetator special al crimei organizate (în cei doi ani cât va 
rămâne în această funcţie, va trimite în faţa judecății 73 de 
gangsteri şi va obţine 72 de condamnări) şi, în 1937, 
procuror districtual. Pe vremea aceea, însă, deşi nu mai 
boxa, celebrul campion Jack Dempsey nu se retrăsese cu 
totul din ring: era arbitru, şi va deschide restaurantul 
despre care vorbeşte romanul lui Doctorow abia după cel 
de-al doilea război mondial. Portretul  gangsterului 
prezentat aici sub numele de „Schultz Olandezul”, (nume 


de împrumut, după cum aflăm, purtat ca un fel de titlu 
nobiliar, preluat de la un alt gangster, a cărui figură era 
înconjurată de aura legendelor despre crimele sale 
îndrăzneţe) nu urmează modelul precis al vreunuia dintre 
nenumăraţii bandiți ai anilor '20 şi '30. Poate că unele 
trăsături sunt inspirate de celebrul Al Capone (faptul că 
acesta era italian, născut la Napoli şi venit, de mic, cu 
familia, în Statele Unite, iar „domnul Schultz” era evreu din 
New York fiind simple detalii). Dar Capone a rămas în 
marea metropolă de pe Coasta de Est numai până când cel 
de-al 18-lea amendament la Constituţia americană, 
instituind prohibiţia alcoolului pe întregul teritoriu al ţării, a 
intrat în vigoare, în 1920. 

Atunci s-a mutat la Chicago (luând înfăţişarea unui sobru 
comerciant de mobilă) şi a devenit, în scurt timp, şeful 
uneia dintre cele mai puternice şi mai active bande ale 
oraşului. Şi-a eliminat rivalii şi i-a pedepsit pe cei suspectaţi 
de trădare, cu un înspăimântător sânge-rece; un violent 
„Război al bandelor” s-a declanşat imediat după venirea în 
oraş a tânărului italian (care dobândise, încă din foarte 
timpuria adolescenţa, la New York, o experienţă dură a 
jafului şi a crimei, în faimoasa bandă a celor „Cinci colţuri”). 
Pe unul dintre concurenţii care îl supărau mai tare l-a ucis 
la lumina zilei, în anul 1924, în florăria din centrul oraşului 
al cărei patron era acesta; în scurtă vreme, a devenit 
adevăratul stăpân al întregului Chicago: controla nu numai 
contrabanda cu băuturi alcoolice, dar şi cazinourile 
clandestine, tripourile, bordelurile şi localurile de dans. O 
uriaşă reţea de agenţi ai săi strecurau în Chicago (şi în alte 
mari oraşe ale Americii) cantităţi inimaginabile de whisky 
aduse de peste frontieră, din Canada, sau din Caraibe. Ştia 
să mituiască la timp şi pe cine trebuia, aşa încât a dobândit 
imunitate totală, deopotrivă din partea poliţiei şi a 
instituţiilor civile. 

În 1927, s-a hotărât să intre în politică, anunţându-şi 
sprijinul pentru un candidat la funcţia de primar al oraşului 
Chicago, „Big Bill Thompson”, el însuşi un caz tipic de 
corupţie din acea epocă tulbure. Campania electorală 


declanşată de Capone pentru protejatul său a fost numită 
„a ananaşilor”, pentru că, pentru întâia oară, se introducea 
un argument care s-a dovedit foarte convingător: grenada 
de mână. 

Şi, peste doi ani, în ziua de Sfântul Valentin a lui 1929, 
celebrul masacru al unei bande adverse, condusă de Bugs 
Moran. Episod adesea evocat de literatură şi de filme. 
Episod descris şi de Doctorow, numai că el mută acţiunea la 
New York şi o datează ceva mai târziu, în anii '30. Or, în 
acea vreme, Capone se afla (din 1931) între zidurile uneia 
dintre cele mai bine păzite închisori din Statele Unite, 
Alcatraz, pe o insulă din golful San Francisco: fusese 
condamnat la 11 ani, dar nu pentru crimă (pentru niciuna 
din crimele săvârşite în văzul tuturor), ci pentru evaziune 
fiscală. Când va ieşi din temniţă, va fi o biată ruină 
omenească, abia mişcându-se, înţepenit de o pareză. Abia 
împlinise 40 de ani. Avea să moară peste opt ani, în 1947, 
aproape singur, în casa din Miami Beach, care îi rămăsese 
din uriaşa avere de odinioară, spulberată în ziua în care 
trebuise să-şi plătească datoriile către finanţele Americii. 

„Domnul Schultz” e destinat unei morţi incomparabil mai 
glorioase. De fapt, figura lui nici nu are amploarea celei a 
lui Al Capone. E, fără îndoială, la fel de crud (scena 
memorabilă a execuției fostului său locotenent, Bo 
Weinberg, o dovedeşte), îşi plănuieşte loviturile cu aceeaşi 
răbdare şi le duce la capăt cu totală nepăsare faţă de 
primejdii. „Domnul Schultz” nu are încredere decât în 
propriile intuiţii - nici în asociaţii lui, nici în femeia pe care o 
iubeşte. Cu toate acestea, e în stare de generozităţi care 
surprind; spontaneitatea cu care îl adoptă pe Billy, 
afecțiunea aproape paternă faţă de acest băieţandru ce 
venea - ca şi el însuşi odinioară - dintr-un cartier periferic, 
rău famat al New Yorkului, sunt tot reacţii ale cuiva care se 
lasă condus de intuiţie. La drept vorbind, ce ştia despre 
copilul acesta care l-a înveselit într-o zi cu o prestidigitaţie 
naivă în faţa depozitului clandestin de bere de pe o stradă 
din Bronx? Pe ce i se întemeia hotărârea de a-l lua lângă 
sine, dăruindu-i o viaţă îmbelşugată? Gestul „Olandezului” 


este, poate, expresia nevoii de tandreţe a unui individ cu o 
viaţă sufletească rudimentară, care îşi alesese o existenţă 
atât de dură. Sau să fie, oare, simpla tactică a cuiva care 
voia să aibă un om al său, cu adevărat de încredere, într-o 
lume a suspiciunilor şi a trădărilor? 

„Domnul Schultz Olandezul” este, de fapt, modelat după 
tiparul gangsterului, aşa cum apare în mai toate romanele 
americane. Fireşte, seamănă foarte puţin cu Popeye, de 
pildă, căruia Faulkner, în Sanctuarul şi în Recviem pentru o 
călugăriță, îi descoperea nebănuite, complicate resorturi 
lăuntrice. Dar Doctorow nu a avut deloc intenţia să scrie un 
roman de factură faulkneriană: direcţiile principale ale 
naraţiunii postmoderne converg înspre eliminarea 
distincţiei între o scriere gravă, circumscrisă unor probleme 
complicate, şi aceea adresată publicului foarte larg, 
„romanul popular”. Subiectul însuşi, convențiile tradiţionale 
ale genului - preluate, e drept, cu un surâs ironic pe care îl 
observă oricine urmăreşte cu luare-aminte succesiunea 
episoadelor şi comentariul paralel al lui Billy - fac dovada 
intenţiei foarte clare. Se pot identifica fără efort secvenţe 
asemănătoare celor din alte romane sau filme despre 
aceste personaje ce se încăpăţânează să hotărască propriul 
destin şi pe al altora şi, în final, se prăbuşesc (lăsând sau nu 
să se citească astfel o concluzie morală). Gangsterul lacom 
de existenţă luxoasă, de fapt variantă a tipului parvenitului, 
de vreme ce întotdeauna el provine din straturile cele mai 
sumbre ale lumii celor săraci; mesele îmbelşugate în 
restaurante de lux, automobilele elegante, amantele alese 
din „lumea bună“ sau, cel puţin, îmbrăcate să semene cu 
„doamnele adevărate” - toate acestea sunt răzbunări 
împotriva unei copilării nefericite ale cărei amintiri trebuie 
să fie neapărat alungate. 

Rămân, se înţelege, urme ale trecutului, ascunse cu 
stângăcie sub pojghiţa falsului rafinament. Gangsterul are 
un limbaj bolovănos, cultivă, cu un fel de snobism al 
grosolăniei, obscenitatea. Nici „Schultz Olandezul” (cel 
căruia îi place atât de mult eleganța smochingului 
impecabil, încât îl îmbracă atunci când îşi torturează 


adversarii, pregătindu-i, sadic, pentru moarte) nu face 
excepţie. A fost, cu siguranţă, una dintre marile dificultăţi 
înfruntate de traducător aceea de a găsi echivalenţele 
româneşti ale unui limbaj necuviincios, neînchipuit de 
nuanţat, din originalul englezesc. Şi Mihnea Gafiţa a 
rezolvat admirabil această problemă, ştiind să alterneze 
pasajele pline de culoare - unele de o uimitoare poezie a 
descrierilor - cu acelea brutale, pline de sevă. Dar cum ne- 
am aştepta să vorbească între ei gangsterii, mai ales la 
mânie? 

Obscenitatea a fost aproape întotdeauna unul dintre 
principalele capete de acuzare în procesele intentate 
împotriva acelor scrieri care  subminau principiile 
tradiţionale ale operei literare. Dar, privite de acuzatorii lui 
Ulise al lui Joyce, învinuirile aduse Doamnei Bovary sau 
Firelor de iarbă, cu şaptezeci de ani mai devreme, ar fi 
părut de o mare naivitate; tot aşa cum cititorii lui Billy 
Bathgate pot privi cu nedumerire la pledoariile acuzării din 
procesul de acum şaptezeci de ani al lui V/ise. Nu cred că 
astăzi ar mai putea cineva să se gândească fără spaimă de 
ridicol la eventualitatea unei acţiuni judiciare împotriva lui 
Doctorow sau a vreunuia dintre colegii săi de generaţie. Mai 
întâi de toate, fiindcă, de pe la sfârşitul anilor '50 încoace, 
cultura din întreaga lume receptează necontenit efectele a 
ceea ce s-a numit „revoluţia sexuală” a generaţiilor beat, 
hippie, pop-art. Şi, apoi, mai presus de toate, obscenitatea 
nu este a scriitorului, ci a personajelor sale, a „domnului 
Schultz” şi a gangsterilor săi: iar aceştia nu ştiu ce e aceea 
„obscenitate”, ci vorbesc aşa cum au deprins pe străzile 
sordide ale copilăriei lor. 

Dincolo de surprinzătoarele sale montaje, Doctorow a 
compus o carte despre un fragment semnificativ al lumii 
americane dintr-o vreme în care nu delicateţea şi 
sentimentalismul erau principalele sale trăsături. Fără să fie 
neapărat o scriere polemică, Billy Bathgate e un roman ce 
îşi propune să reconstituie un moment din istoria 
mentalităților; romanul de formare al unui gangster, privit 
ca un meşteşugar oarecare care învaţă cu sârg, cu talent şi, 


mai ales, o meserie rentabilă. 


Dan Grigorescu 


Nota traducătorului 


Cititorii vor găsi în această carte formulări care le vor 
leza, poate, sentimentul de pudoare. 

Traducătorul crede că a procedat în beneficiul d-lor 
preferând unui academism pudibond o culoare locală 
plauzibilă. 

lată de ce am adaptat specificului limbii române unele 
expresii din originalul englez, care, traduse prea fidel, nu ar 
fi avut aceeaşi putere de sugestie pe româneşte, dar am 
făcut acest lucru păstrând cât mai mult din spiritul textului. 


M.G. 


PARTEA ÎNTÂI 


UNU 


TREBUIE SĂ FI FOST CEVA PLĂNUIT de el, fiindcă atunci 
când am ajuns cu maşina la doc remorcherul era deja 
acolo, cu motorul pornit, legănându-se pe apa fluviului într- 
o spumă fosforescentă, singura lumină de altfel pentru că 
luna nu se vedea şi nu era niciun bec aprins, nici în baraca 
unde ar fi trebuit să stea docherul, nici pe remorcher, în 
maşină nici atât şi totuşi fiecare ştia unde era fiecare lucru, 
aşa încât atunci când a apărut Packard-ul cel mare Mickey 
şoferul a coborât rampa cu frâna pusă, ca să nu-i 
zdroncăne roţile pe scânduri, iar când a tras în dreptul 
pasarelei uşile s-au şi deschis şi i-au săltat pe sus pe Bo şi 
pe fată până să apuce ei să zică pâs în toată bezna aia. Şi 
nu au opus nicio rezistenţă, au trecut numai nişte volume 
negre, atâta tot, şi am auzit un zgomot surd, cam cum faci 
probabil când eşti speriat şi te trezeşti cu o mână alta decât 
a ta peste gură, pe urmă portierele s-au trântit şi maşina a 
pornit ca din puşcă, iar remorcherul s-a desprins şi el de 
mal, deşi nu trecuse nici măcar un amărât de minut. Cum 
nu mi-a spus nimeni să nu, am sărit la bord şi m-am agăţat 
de parapet, înfricoşat, bineînţeles, dar altminteri băiat 
capabil, aşa cum zisese şi el, băiat capabil şi capabil să 
înveţe şi, după câte văd acum, capabil să adore, să 
divinizeze acea brutalitate a puterii cu care el se împăca 
mai bine ca oricine; da, da, şi ameninţarea că oricui, dacă-i 
ieşea în cale, îi putea suna ceasul dintr-o clipă în alta, pe 
asta se baza totul, de-asta eram eu acolo, de-asta mă 
treceau fiorii când mă considera băiat capabil, fiindcă se 
putea foarte bine să fie un maniac. 

Şi pe urmă aveam automulţumirea tipică acelora foarte 
tineri, în cazul de faţă pur şi simplu îmi făceam iluzia că 
puteam s-o şterg oricând voiam, dacă voiam, că puteam 
scăpa de el, că puteam scăpa de furia lui, sau de 
capacitatea lui de înţelegere şi de atingerea braţului lui cel 
lung, şi asta pentru că eram în stare să sar câte-un gard şi 
să mă strecor pe câte-o alee, să mă caţăr pe scările de 


incendiu şi să dansez pe marginea acoperişului oricărei 
clădiri din lume dacă era vorba de aşa ceva. Eram capabil, 
ştiam şi eu încă înaintea lui, deşi atunci când mi-a spus el 
treaba asta a însemnat mai mult decât o confirmare - m-a 
făcut al lui. Oricum, pe atunci nu mă gândeam la nimic din 
toate astea, era numai aşa, ceva ce aveam în mine şi la 
care puteam apela dacă era cazul, nici măcar o idee, ci un 
instinct care aştepta în creierul meu, dacă vreodată aş fi 
avut nevoie de el, pentru că altminteri de ce aş fi încălecat 
parapetul ca să stau la pândă pe punte, când apa 
fosforescentă se făcea din ce în ce mai multă în jurul meu, 
când uscatul se îndepărta din ce în ce mai mult, când 
vântul îmi bătea în ochi dinspre hăul negru de apă, iar 
insula de lumini se înălța în faţa mea ca un pachebot uriaş 
care aluneca pe lângă mine, lăsându-mă izolat în compania 
marilor gangsteri ai timpului meu. 

Aveam instrucţiuni simple pentru când nu făceam ceva 
ce mi se cerea în mod explicit să fac: să fiu atent, să nu-mi 
scape nimic şi chiar dacă el n-ar fi explicat treaba asta în 
atât de multe cuvinte, să devin genul de om care în orice 
moment se uită şi în orice moment ascultă, indiferent în ce 
stare m-aş fi aflat, îndrăgostit, sau în pericol, sau umilit, sau 
într-o neagră deznădejde - să nu pierd nici măcar o 
fracțiune de secundă, nici chiar dacă era cea din urmă din 
viaţa mea. 

Aşa încât ştiam că trebuia să fi fost ceva plănuit, deşi 
împănase totul cu furia lui tipică din care rămâneai cu 
impresia că tot ce făcea îi trecuse prin cap cu o clipă mai 
devreme, ca de pildă atunci când îl sugrumase pe 
inspectorul ăla de la pompieri şi pe deasupra îi mai şi 
zdrobise ţeasta, după care zâmbise către el apreciindu-i 
flerul profesional. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva şi 
presupun că există metode mai abile, dar oricum ai 
întoarce-o este un lucru greu de făcut; tehnica lui consta în 
aceea că nu avea nicio tehnică, pur şi simplu năvălea spre 
celălalt urlând şi cu braţele ridicate, se arunca asupra lui cu 
toată greutatea şi-l trântea grămadă la pământ, ateriza 
peste el cu o bufnitură de probabil că bietului nenorocit îi 


plesnea şira spinării, cine ştie?, pe urmă îi ţintuia braţele jos 
cu genunchii, îl apuca de beregată şi-i înfunda traheea cu 
amândouă degetele mari, iar când ăluia îi ieşea limba din 
gură şi i se bulbucau ochii îi izbea capul de podea de două- 
trei ori ca pe o nucă de cocos pe care ar fi vrut s-o despice 
în două. 

Şi erau cu toţii în haine de seară, mi-aduc aminte de 
asta, dl. Schultz cu cravată neagră şi pardesiu negru cu 
guler de astrahan, cu eşarfă de mătase albă la gât şi cu 
pălăria gri-perle înfiptă pe creştetul capului, în faţă, exact 
ca preşedintele. Pălăria şi pardesiul lui Bo rămăseseră la 
garderobă la Clubul Ambasador unde se aniversau cinci ani 
de asociere în afacerea cu berea, deci era într-adevăr ceva 
plănuit dinainte, chiar şi meniul, atâta că Bo interpretase 
greşit ideea întâlnirii şi-şi adusese cu el şi ultima cucerire, 
iar mie ceva îmi spusese atunci, deşi habar n-aveam despre 
ce era vorba când i-au vârât pe amândoi în Packard-ul ăla 
mare, că fata nu făcea parte din program. Aşa că acuma 
era şi ea aici pe remorcher, care pe dinafară nu avea nicio 
lumină, probabil fiindcă trăseseră perdelele peste hublouri 
şi deci nu vedeam ce se întâmpla înăuntru, dar auzeam 
vocea d-lui Schultz şi chiar dacă nu puteam desluşi 
cuvintele îmi dădeam seama că nu era ceva de bine şi mi- 
am închipuit că ar fi preferat să nu asiste şi fata la ce aveau 
de gând să-i facă bărbatului la care poate că ea ţinea. La un 
moment dat am auzit sau am simţit zgomot de paşi pe o 
scară metalică şi m-am întors cu spatele la cabină, m-am 
aplecat peste parapet şi am zărit pentru o clipă un ochi 
luminos de apă furioasă, încreţită, verde-neagră la culoare, 
şi pe urmă a tras cineva probabil perdeaua peste hublou, 
fiindcă apa a dispărut în beznă. După câteva clipe am auzit 
paşii întorcându-se. 

În aceste condiţii, nu mai eram atât de convins că 
procedasem bine venind la bord fără să mi se spună să vin. 
Trăiam şi eu, ca noi toţi de altfel, în funcţie de toanele lui, 
mă gândeam tot timpul cum să-i provoc unele bune şi 
fiindcă oamenii din jurul lui simțeau de obicei nevoia de a-l 
îmblânzi, atunci când făceam câte ceva din ordinul lui 


trăgeam tare să mă achit de sarcină cât mai bine şi în 
acelaşi timp răsuceam pe toate părţile în minte ce aş fi 
putut spune în apărarea mea dacă din cine-ştie-ce motiv ar 
fi fost nemulţumit. Nu că ar fi existat vreun drept de apel. 
Am rămas deci câteva minute acolo, lângă parapetul rece, 
nemişcat, nehotărât, pasager clandestin, uitându-mă la 
şirurile de lumini de pe podurile care se îndepărtau, cu 
sentimentul regretului pentru ce lăsam în urmă. Dar deja 
coborâsem destul de mult pe fluviu şi ajunsesem mai spre 
larg, unde valurile erau mai mari, remorcherul începuse să 
se aplece şi să se legene, iar eu a trebuit să-mi desfac 
picioarele ca să-mi păstrez echilibrul. Vântul se înteţise şi el 
şi prova care spărgea valurile îmi arunca stropi de spumă 
peste faţă, mă tineam de parapet cu spatele lipit de 
peretele cabinei şi m-a cuprins la un moment dat acel soi 
de ameţeală asociată de obicei cu senzaţia că apa este o 
fiară de pe altă planetă şi pe măsură ce se scurgeau clipele 
se contura în imaginaţia mea portretul ei de creatură 
misterioasă, puternică, infinit de vastă, aflată chiar acolo, 
sub vasul cu care înaintam eu şi de altfel sub toate vasele 
de pe lumea asta care chiar dacă s-ar lega toate unul de 
altul tot nu ar acoperi niciun deget din pielea ei unduitoare 
şi încreţită. 

Aşa că am crăpat uşa numai cât să mă strecor cu umărul 
înainte şi am intrat, după principiul că dacă tot era vorba să 
mor, măcar să mor undeva înăuntru. 


lată ce am văzut după ce am clipit de câteva ori în 
lumina piezişă a unui lămpaş agăţat de tavanul cabinei: Bo 
Weinberg, elegant cum era, stătea desculţ lângă pantofii de 
lac ascuţiţi la vârf, lângă ciorapii negri de mătase şi 
jartierele aferente care zăceau alături răsucite ca nişte 
tipari morţi şi se uita la propriile lui picioare albe, cum 
arătau mult mai lungi şi mult mai late decât pantofii din 
care şi le scosese, se uita fix la ele probabil fiindcă 
picioarele sunt o parte intimă a corpului omenesc greu de 
asociat cu o cravată neagră. Urmărindu-i privirea a trebuit 
să fiu şi eu de acord cu ceea ce gândea el mai mult ca sigur 


în acel moment, şi anume că deşi facem atâta caz de 
civilizaţie continuăm să ne deplasăm cu ajutorul acelor 
prelungiri despicate în partea din faţă în cinci segmente de 
lungimi diferite, fiecare acoperit parţial cu ceva cornos. 

În faţa lui se găsea Irving, proptit într-un genunchi, 
eficient şi impasibil ca de obicei, suflecându-i metodic lui Bo 
pantalonii cu vipuşcă neagră de satin. Irving mă văzuse, 
dar se făcuse că nu mă observă, lucru tipic pentru el care 
era omul de încredere al d-lui Schultz şi care făcea exact ce 
i se spunea să facă, lăsând impresia că nu se gândea la 
nimic altceva. Acum sufleca nişte pantaloni. Era un tip cu 
pieptul scobit, cu un început de chelie, palid şi cu pielea 
pergamentoasă, ca de alcoolic, şi ştiam eu ce ştiam despre 
beţivii de pe vase, cât îi costă ca să stea treji, cum trebuie 
să se concentreze, starea de rău continuu în care trăiesc. 
Îmi plăcea să-l urmăresc pe Irving chiar dacă nu făcea, ca 
acum, de exemplu, ceva extraordinar. Fiecare răsucire a 
pantalonului era perfect egală cu cea dinainte. Irving făcea 
totul meticulos şi fără mişcări inutile. Era un profesionist, 
dar cum singura lui profesie era aceea de a face faţă 
neprevăzutului vieţii pe care şi-o alesese, se purta ca şi 
cum viaţa în sine ar fi fost o profesie, la fel cum presupun 
că se comportă, într-un serviciu mai convenţional, un valet. 

În spatele lui Bo Weinberg şi la aceeaşi distanţă de el ca 
şi mine, numai că în partea cealaltă a cabinei, stătea dl. 
Schultz, cu pardesiul desfăcut, cu eşarfa de mătase albă 
aruncată neglijent pe după gât, cu pălăria lăsată pe ceafă, 
cu o mână în buzunarul hainei şi cu cealaltă atârnându-i 
moale pe lângă picior şi ţinând un pistol cu care ţintea în 
gol către podea. 

Scena asta m-a impresionat atât de tare încât m-am 
umplut de respect, ca atunci când îţi dai seama că asişti la 
un eveniment istoric. Totul se mişca la unison în sus şi-n 
jos, dar cei trei din cabină parcă nici nu observau şi până şi 
vuietul vântului se auzea înfundat şi îndepărtat aici 
înăuntru unde şi aerul avea un miros greu de catran şi de 
motorină, printre colacii de frânghie groasă stivuiţi ca nişte 
pneuri de maşină, printre scripeţi şi grămezi de lanţuri şi 


rafturi burduşite cu unelte şi lămpi cu petrol şi o mulţime de 
alte troace despre care habar n-aveam cum se cheamă sau 
la ce ar putea folosi, dar nu mă îndoiam că erau esenţiale 
pentru viaţa marinărească. Şi vibraţiile motorului se 
simteau foarte bine aici înăuntru şi-mi dădeau un sentiment 
de siguranţă, parcă-mi intrau în palma cu care mă 
proptisem de uşă ca s-o ţin închisă. 

La un moment dat ochii mei s-au întâlnit cu ai d-lui 
Schultz care mi-a arătat brusc două şiruri drepte şi egale de 
dinţi mari albi, faţa lui cu trăsături dure încreţindu-se a 
zâmbet de generoasă apreciere. Parc-ar fi Omul Invizibil, a 
zis el, iar eu am tresărit când l-am auzit rupând tăcerea, 
cum aş fi tresărit dacă vreun personaj pictat pe peretele 
unei biserici ar fi început să vorbească. Pe urmă, fără să 
vreau, i-am răspuns la zâmbet. Sufletul mi s-a umplut de 
bucurie, sau poate de recunoştinţă faţă de bunul Dumnezeu 
că aveam parte măcar de acest moment în care soarta nu- 
mi stătea sub semnul întrebării. 

— la uite, Irving, a venit şi puştiul cu noi, a continuat el. 
Ce, băiete, îţi plac bărcile? 

— Nu ştiu încă, i-am răspuns eu sincer şi nu am înţeles 
de ce răspunsul meu cinstit l-a amuzat atât de tare, dara 
început să râdă în hohote, cu vocea lui ca de goarnă, ceea 
ce mi s-a părut cu totul anapoda faţă de solemnitatea 
momentului - expresia celorlalţi doi parcă era mai potrivită. 
Şi mai era ceva în legătură cu vocea d-lui Schultz care o 
făcea să fie un element esenţial al puterii lui dominatoare: 
problema nu este că era întotdeauna foarte sonoră, ci că-i 
ieşea din gât cu o anumită vibraţie armonică de altfel foarte 
melodioasă, ca şi cum gâtul lui ar fi fost o cutie de 
rezonanţă şi poate că şi coşul pieptului şi oasele nasului 
participau la producerea acelei voci de bariton care-ţi 
atrăgea atenţia imediat în sensul că ai fi vrut să ai şi tu o 
asemenea voce ca de goarnă, atâta că atunci când ridica 
tonul furios, sau chiar când râdea, ca acuma, îţi râcâia 
urechile şi-ţi dădea un sentiment de neplăcere, cum îmi 
dădea mie în clipa asta, deşi poate că altceva nu-mi plăcea 
- faptul că mă băgasem şi eu s-o fac pe deşteptul când un 


om trăgea să moară. 

De-a lungul peretelui cabinei era o banchetă, sau mai 
degrabă o poliţă îngustă, din stinghii vopsite în verde. M-am 
aşezat pe ea. Ce făcuse oare Bo Weinberg? Eu numai de 
câteva ori îl întâlnisem, era un fel de cavaler rătăcitor, nu-l 
prea vedeai în biroul de pe Strada 149, niciodată în maşini, 
prin camioane nici atât, dar întotdeauna se ştia că 
operaţiunile depindeau cumva şi de el, tot aşa cum 
depindeau de dl. Dixie Davis, avocatul, sau de Abbadabba 
Berman, geniul contabil - la asemenea nivel de autoritate. 
Se vorbea că el era cel care întreținea relaţiile diplomatice 
ale d-lui Schultz, care negocia cu alte bande şi ducea la 
îndeplinire crimele cerute de afaceri. Era unul dintre coloşi, 
iar în materie de teama pe care o inspira poate că numai dl. 
Schultz i-o lua înainte. Acum însă era nu numai desculţ, ci şi 
cu picioarele dezgolite până la genunchi. Irving s-a ridicat, 
i-a oferit braţul, iar Bo Weinberg, sprijinindu-se de braţul lui 
ca o prinţesă la bal, a pus încet şi delicat mai întâi un picior, 
apoi şi celălalt, în ligheanul din faţa lui plin cu ciment lichid. 
Din clipa în care mă strecurasem pe uşă înăuntru văzusem, 
bineînţeles, ochiul de ciment din lighean ca un fel de 
machetă a mării de afară, care se legăna dintr-o parte în 
alta după cum remorcherul se înălța sau cobora pe valuri. 


Evenimentelor neaşteptate eram în stare să le fac faţă 
primind botezul lor pe nerăsuflate, dar pentru aşa ceva, 
sincer vorbind, nu mă simţeam pregătit, îmi dădeam seama 
că nu era deloc indicat să fiu martor, având în vedere 
călătoria care i se pregătea omului cu picioarele plonjate în 
ciment. Mă străduiam să înţeleg seara aceea ciudată şi 
curmarea atât de sinistră, în floarea vârstei, a unei vieţi 
asemănătoare cu geamandurile pe care le auzeam din când 
în când cloncănindu-şi semnalele în timp ce noi ne 
îndreptam spre larg. Când Bo Weinberg a fost invitat să se 
aşeze pe un taburet de lemn plasat în spatele lui în lighean 
şi să întindă mâinile ca să-i fie legate, am înţeles că faptul 
de a fi fost martor era problema mea şi numai a mea. El și- 
a întins mâinile punând o încheietură peste cealaltă şi 


Irving a luat o frânghie nouă şi cam ţeapănă, care mai 
făcea încă bucle după cum stătuse colac în magazie şi i le-a 
legat în cruce făcând nişte noduri perfecte între încheieturi 
- parcă ar fi fost o secţiune printr-o vertebră. Pe urmă i-a 
vârât mâinile împreunate printre coapse şi i le-a legat de 
ele în formă de foarfecă, pe sus-pe jos, pe sus-pe jos, şi 
totul de trei-patru ori în jurul taburetului ca să nu-şi poată 
ridica genunchii, apoi a fixat taburetul de lighean trecând 
frânghia de două ori prin mânere şi, cum ajunsese la capăt, 
a făcut un ultim nod de unul dintre picioarele taburetului. 
Se prea poate ca Bo să mai fi văzut cândva o asemenea 
operă de cercetaş făcută cine-ştie-cui, pentru că o urmărea 
oarecum distrat dar admirativ, de parcă nici acum nu ar fi 
fost el însuşi cel gheboşit pe un scaun, cu picioarele 
plonjate într-un lighean cu ciment din ce în ce mai tare, în 
cabina unui vas care o tăia fără nicio lumină prin Portul 
New York, înspre Atlantic. 

Cabina avea o formă ovală. În partea din spate, pe 
mijloc, era o trapă cu zăbrele care ducea undeva jos. Acolo 
o băgaseră pe fată. În partea din faţă era o scară de metal 
nituită care ducea drept în sus, printr-o altă trapă, la 
timonă, unde bănuiam că se găsea căpitanul - sau dracu'- 
ştie-cum îi mai zicea -, şi-şi vedea de-ale lui. Nu mai 
fusesem niciodată pe un vas atât de mare, nu mă suisem 
decât în bărci cu vâsle, aşa încât ceea ce vedeam în jurul 
meu mă liniştea măcar dintr-un punct de vedere: că o 
barcă putea însemna o construcţie atât de complicată după 
regulile vieţii pe mare, dar şi un mijloc de a-ţi croi drumul 
întortocheat prin această viaţă, ceea ce dovedea clar 
vremuri întregi de evoluţie. Cum mişcările vasului se făceau 
din ce în ce mai înalte şi mai lungi şi trebuia să ne ţinem 
bine, dl. Schultz s-a aşezat exact vizavi de mine pe 
bancheta fixată de perete, iar Irving a apucat piciorul scării 
care ducea sus la timonă ca şi cum s-ar fi ţinut de o bară 
din metrou. O vreme nu a scos nimeni nicio vorbă care să 
tulbure huruitul motorului şi vuietul valurilor, ci am tăcut cu 
toţii, solemni ca nişte spectatori la un concert de orgă. Abia 
acum Bo Weinberg s-a trezit la realitate şi a început să se 


uite în jur ca să vadă ce putea vedea, cine era în jurul lui şi 
ce-ar fi putut face; mi-a aruncat şi mie un sfert de privire cu 
ochii lui negri, un segment scurt din roata pe care a dat-o 
cu ei, ceea ce mi-a luat o piatră uriaşă de pe inimă pentru 
că nu mai purtam eu - şi nici nu voiam să port - 
răspunderea pentru marea capricioasă care şuiera afară, 
pentru că în ea nu se putea respira, pentru că era rece, sau 
pentru că în burta ei era întuneric beznă şi te duceai la 
fund. 

Intre noi toţi care ne aflam în această cabină întunecată, 
la lumina verzuie a unui lămpaş, se crease o asemenea 
intimitate încât dacă unul făcea o singură mişcare ceilalţi 
observau, iar eu îmi pironisem ochii pe dl. Schultz care 
avea treabă: cu un gest scurt şi-a băgat pistolul în 
buzunarul larg al pardesiului, pe urmă a scos din buzunarul 
de la piept al hainei tabachera de argint în care-şi păstra 
ţigările de foi, a ales una, a pus tabachera la loc, a smuls 
vârful ţigării cu dinţii şi l-a scuipat. Irving s-a apropiat de el 
cu o brichetă pe care a aprins-o cu degetul mare cu o clipă 
înainte de a i-o vâri sub nas. DI. Schultz s-a aplecat puţin 
înainte şi a început să-şi rotească ţigara ca s-o aprindă 
uniform şi cu tot vuietul mării şi huruitul motorului l-am 
auzit trăgând din ea, s/p-sip, în timp ce flacăra îi juca pe 
obraji şi pe frunte, ceea ce-l făcea şi mai impunător, cu atât 
mai mult cu cât îl vedeam în lumina cu totul specială a 
uneia dintre poftele lui preferate. 

Pe urmă flacăra s-a stins, Irving s-a retras în colţul lui, iar 
dl. Schultz s-a aşezat pe banchetă rezemat de perete, 
lăsând să i se vadă un punct incandescent în colţul gurii şi 
umplând cabina de fum cu un miros de care cu dragă inimă 
te-ai fi lipsit într-o cabină de vas în largul mării. 

— Dă drumul la fereastră, băiete, mi-a spus, iar eu am 
sărit în picioare, m-am întors cu spatele, m-am urcat în 
genunchi pe banchetă, am băgat mâna printre perdeluţe, 
am ridicat cârligul şi am împins hubloul în afară. Când mi- 
am tras mâna înapoi îmi era udă şi parcă mi se lipise de ea 
noaptea de afară. Ce noapte întunecată, nu? a zis dl. 
Schultz şi s-a ridicat şi el, i-a dat ocol lui Bo care stătea cu 


faţa către pupa remorcherului şi s-a aplecat înaintea lui ca 
un doctor înaintea unui pacient. la uite, a zis, omu'-ăsta 
tremură tot. Auzi, Irving, cât mai are până se-ntăreşte? l-e 
frig lui Bo. 

— Nu mai durează mult, a zis Irving. Puțin şi gata. 

— Numai puţin, a repetat dl. Schultz ca şi cum Bo ar fi 
avut nevoie să i se traducă, apoi i-a zâmbit a scuză şi s-a 
îndreptat de spate punând o mână pe umărul lui, ca un fel 
de încurajare. 

La care Bo Weinberg i-a răspuns ceva ce pe mine chiar 
că m-a surprins. Nu cred că vreun ageamiu sau orice altă 
persoană obişnuită ar fi putut zice aşa ceva în situaţia lui, 
când orice vorbă de până atunci a d-lui Schultz dădea de 
înţeles în ce lume de mare îndrăzneală se mişcau aceşti 
oameni, ca într-un fel de altă dimensiune. Poate că nu 
făcea decât să-şi recunoască disperarea, sau poate că era 
felul lui riscant de a încerca să-l provoace pe dl. Schultz, 
dar eu pentru nimic în lume n-aş fi crezut că un om în 
postura lui ar mai fi putut avea vreun cuvânt de spus 
despre cum şi când urma să moară. 

— Sugi pula, Olandezule, iată ce i-a răspuns Bo. 

Eu am încremenit, dar dl. Schultz n-a făcut altceva decât 
să clatine din cap oftând: 

— Întâi te rogi de mine şi-acum mă faci cum îţi vine la 
gură. 

— Nu m-am rugat de tine - ţi-am spus să-i dai drumul 
fetei. Am vorbit cu tine ca şi cum ai mai avea ceva 
omenesc în tine. Da’ tu de fapt sugi pula. Şi când nu găseşti 
niciuna s-o sugi te duci şi le sugi pe-alea de la statui. Asta 
cred eu despre tine, Olandezule. 

Cât timp Bo Weinberg nu se uita la mine era bine - 
puteam să mă uit eu la el. Avea curaj, nu glumă! Era un 
bărbat bine făcut, cu părul negru des şi lucios pieptănat pe 
spate, fără cărare; avea o faţă bronzată ca de indian, cu 
pomeţii obrajilor proeminenţi, cu buze groase, bine 
conturate, cu bărbia puternică, toate aşezate pe un gât 
lung de felul celor pe care stau întotdeauna bine un guler 
înalt şi o cravată. Chiar şi aşa cum stătea, gheboşit, 


ridiculizat şi neajutorat, cu cravata neagră desfăcută şi 
aruncată pe după gulerul cu aripioare, cu vestonul negru 
satinat al smochingului îngrămădit pe umeri, adică într-o 
postură umilă care-l împiedica să vadă altfel decât pe sub 
sprâncene - chiar şi aşa mie îmi sugera un gangster de zile 
mari, fermecător şi stilat. 

Poate că am avut atunci un moment de şovăială în 
materie de loialitate, sau poate că în sinea mea îmi 
spuneam, pe post de judecător, că nu eram încă pe deplin 
convins de justeţea cauzei, dar mi-a părut rău că dl. Schultz 
nu arăta şi el măcar ceva din rafinamentul omului cu 
picioarele în lighean. Adevărul este că dl. Schultz chiar şi în 
hainele lui cele mai bune părea prost îmbrăcat, parcă totul 
era croit anapoda pe el, aşa cum unii au ochii slabi sau 
braţele rahitice, şi probabil că era conştient de asta pentru 
că indiferent ce făcea tot timpul îşi sălta pantalonii cu 
coatele, sau împungea cu bărbia înainte potrivindu-şi 
gulerul, sau îşi scutura scrumul de ţigară de pe vestă, sau 
îşi scotea pălăria şi-şi netezea creştetul capului cu dosul 
palmei. In mod inconştient, căuta întruna să-şi amelioreze 
raporturile cu propriile haine ca şi cum l-ar fi jenat până la 
disperare şi insista atât de mult încât îţi crea impresia că 
toate s-ar fi aşezat destul de bine pe el dacă n-ar mai fi tras 
de ele. 

Poate că de vină era şi fizicul lui, pentru că avea gâtul 
scurt şi conformaţia îndesată. Personal cred că lungimea 
gâtului este cheia graţiei şi a eleganţei la oricine, bărbat 
sau femeie, fiindcă un gât lung sugerează alte câteva 
lucruri: un raport potrivit între greutate şi înălţime, o 
statură prin ea însăşi impozantă, darul pentru contactul 
vizual, o anume flexibilitate a coloanei vertebrale şi 
lungime a pasului - în general un fel de satisfacţie fizică 
faţă de mişcare, de unde, poate, chemarea pentru sport 
sau plăcerea dansului. Pe când gâtul scurt prevesteşte o 
sumă de contorsiuni metafizice, oricare dintre ele putând fi 
cauza acelei neputinţe în faţa vieţii care generează arta, 
inventivitatea, marile destine, dar şi furiile ucigătoare ale 
unei minţi nelalocul ei. Ceea ce nu înseamnă că formulez 


eu aici vreo lege absolută, nici măcar vreo ipoteză care să 
poată fi confirmată sau infirmată; nu este vorba de ceva 
ştiinţific, ci mai degrabă de intuiţia unui adevăr nescris, de 
felul celor care păreau destul de plauzibile înainte de 
apariţia radioului. Şi poate că şi dl. Schultz intuia acest 
lucru în genialitatea involuntară a judecăților lui de valoare, 
pentru că numai eu văzusem cu ochii mei două crime 
comise de el personal, amândouă în regiunea gâtului: o 
dată când îl sugrumase pe inspectorul de la pompieri şi altă 
dată când îl lichidase încă şi mai brutal şi expeditiv pe un 
agent de pariuri din Cartierul de Vest, atât de ghinionist 
încât dl. Schultz îl găsise răsturnat pe spate într-un scaun, 
la frizeria Hotelului Maxwell de pe Strada 47-Vest. 

In schimb, chiar dacă din păcate îi lipsea eleganta, ştia să 
te impresioneze în alte moduri. Între spiritul şi trupul său 
exista la urma urmei o legătură intimă: şi unul şi celălalt 
erau cioplite zdravăn dintr-o singură bucată şi aveau 
tendinţa de a nu remarca obstacolele care ar fi trebuit mai 
degrabă ocolite decât străpunse sau dărâmate. Exact 
despre această calitate a d-lui Schultz a început brusc să 
vorbească Bo Weinberg, adresându-se încăperii în general: 

— Când te gândeşti că se dă aşa, ca macaronarii, şi la 
cine? la Bo Weinberg, a? să vezi şi să nu crezi. Taman la ăla 
care i l-a luat din drum pe Vince Coll şi care i l-a ţinut de 
urechi pe Jack Diamond ca să-i poată el băga pistolu-n 
gură. Taman la ăla care i l-a rezolvat pe Maranzano şi care 
i-a cumpărat de la Unione respect de un milion de dolari. 
Care i-a dat loviturile alea mari şi i-a apărat curul şi i-a găsit 
în Harlem legăturile pe care el era prea tâmpit să şi le 
găsească singur, care i-a făcut averea, care l-a făcut 
milionar, lua-l-ar dracu' să-l ia, care l-a făcut să arate şi a 
altceva decât un terchea-berchea de doi bani. Labagiu de 
mahala. Minte de găină. Păi la ce să m-aştept de la el când 
mă ia pe sus direct din restaurant, din faţa tipei cu care 
sunt logodit? Femei, copii, orice, n-are importanţă - ce-i 
pasă lui?! l-ai văzut pe chelnerii ăia, Irving? Ca nişte slugi, 
păcat că n-ai fost acolo să-i vezi cum se făceau că nu văd 
cum băga-n el îmbrăcat în costumul lui de mare sculă 


cumpărat de gata. 

Eu m-am gândit că indiferent ce urma nu mai voiam să 
fiu martor aşa încât am închis ochii şi m-am lipit ca din 
instinct de peretele rece al cabinei. Dar dl. Schultz arbora în 
continuare o faţă impasibilă, parcă nici nu auzea. 

— Nu vorbi cu Irving, a zis el în loc de răspuns. Vorbeşte 
cu mine. 

— Oamenii vorbesc. Dacă au ceva de-mpărţit vorbesc 
între ei. Dacă nu se-nţeleg măcar se ascultă unii pe alţii 
până la capăt. Asta fac oamenii. Tu nu ştiu de unde-ai 
apărut. Dracu’ ştie din ce pizdă-mpuţită plină de sculament 
de maimuţoi ai ieşit. Asta eşti, un maimuţoi, Olandezule. 
Hai, lasă-te pe vine şi scarpină-te-n cur. Ţuşti în copac. Hu- 
hu, Olandezu', hu-hu. 

— Bo, înţelege, te rog, că mie mi-a trecut furia. Mi-a 
trecut supărarea. Îţi răceşti gura degeaba, a zis dl. Schultz 
foarte calm şi, ca un om pe care nu-l mai interesează ce se 
întâmplă, s-a întors şi s-a aşezat la loc lângă perete, vizavi 
de mine. 

Uitându-mă la spatele cocoşat al lui Bo Weinberg şi la 
capul lui plecat m-am gândit că probabil aşa sunt oamenii 
de rang înalt, li se pare firesc să sfideze, dar şi că uneori 
dovedesc un curaj nebun, acesta este adevărul, ca de 
bandit de drumul mare pentru care moartea este un fel de 
joacă zilnică absolut banală, ca atunci când îţi achiţi 
facturile sau îţi verifici contul în bancă, pentru care propria 
lui moarte nu este cu mult diferită de a oricui altcuiva, ca şi 
cum ar fi aparţinut cu toţii, gangsterii ăştia, unei rase 
avansate, pregătiţi de viaţa lor specială în cine-ştie-ce spirit 
războinic supranatural. Dar ceea ce auzisem eu era de fapt 
un cântec de disperare: Bo ştia prea bine că drept de apel 
nu exista; tot ce putea spera era să aibă parte de o moarte 
cât mai rapidă şi fără chinuri; iar mie mi s-a uscat gâtul 
când mi-am dat seama cu certitudine că exact asta şi 
încercase să facă - s-o provoace, să canalizeze furia d-lui 
Schultz înspre trăgaciul pistolului, cu alte cuvinte să dicteze 
felul şi ora propriei sale morţi. 

Eu din atitudinea d-lui Schultz atunci când i-a răspuns, 


controlată, cu totul atipică pentru el, am înţeles că se 
simţea atât de stăpân pe situaţie încât nu-i păsa; îşi 
disimulase propria fire devenind autorul mut a tot ce se 
petrecea acolo pe remorcher, un profesionist anonim, şi 
asta pentru că se lăsase desfiinţat de vorbele lui Bo 
rămânând calm, gânditor, obiectiv, în maniera clasică 
unanim acceptată a pajului lui, Bo Weinberg, în timp ce Bo 
însuşi, înjurând şi perorând şi bătând câmpii, parcă-i luase 
locul. 

Atunci mi-a trecut mie pentru prima oară prin minte 
faptul că o moarte rituală schimbă ordinea lucrurilor în 
univers, că se produc inversiuni, că tot ce vezi înaintea 
ochilor se desfăşoară de la coadă la cap sau pe dos, că poţi 
arunca un fel de privire implozivă de partea cealaltă, ba 
chiar să şi miroşi, ca atunci când atingi două fire electrice şi 
faci scurtcircuit. 

— Oamenii vorbesc dacă sunt oameni, a continuat Bo 
Weinberg pe un cu totul alt ton. Aproape că nu-l mai 
auzeam. Dacă sunt oameni îşi cinstesc trecutul. Işi plătesc 
datoriile. Tu nu ţi-ai plătit datoriile niciodată, datoriile cele 
mai importante, alea de onoare. De ce am făcut mai multe 
pentru tine, de ce ţi-am fost mai mult decât un frate, de-aia 
am contat mai puţin pentru tine. Trebuia să mă gândesc eu 
c-aici am s-ajung cu tine, şi asta pur şi simplu pentru că eşti 
un târâie-brâu care niciodată nu m-a plătit cum meritam, 
care n-a plătit niciodată pe nimeni după cum merita. Te-am 
apărat, ţi-am salvat viaţa de zece ori, am făcut în locul tău 
tot ce era de făcut - şi-anume le-am făcut ca un 
profesionist. Trebuia să mă gândesc eu c-aşa o să-ți 
răscumperi datoria,  c-aşa-şi ţine Schultz Olandezul 
contabilitatea, inventând cea mai aberantă minciună numai 
ca să te escrocheze - un escroc de doi bani care 
escrochează şi el cum se pricepe. 

— Tu întotdeauna le-ai avut pe-astea cu vorbitul, Bo, a 
zis dl. Schultz pufăind din ţigara de foi, apoi şi-a scos 
pălăria şi şi-a netezit freza cu dosul palmei. Te descurci mai 
bine cu vorbele decât mine, şi-asta pentru că ţi-ai făcut şi 
liceul. Pe de altă parte, eu sunt bun la cifre, aşa că ne 


compensăm unul pe celălalt. 
După care i-a spus lui Irving s-o aducă de jos pe fată. 


Şi au apărut într-adevăr de jos mai întâi un cap plin de 
bucle blonde, pe urmă un gât şi nişte umeri albi, ca şi cum 
ar fi ieşit direct din ocean. Mai devreme, în întunericul din 
maşină, nu reuşisem să mă uit prea bine la ea. Rochia de 
seară albă ca frişca, prinsă în două breteluţe, o făcea să 
pară foarte subţire, iar aici, în cabina întunecată, printre 
atâtea obiecte unsuroase unul mai dubios decât altul, era 
albă şi de frică şi se uita de jur-împrejur cu un asemenea 
aer de zăpăceală speriată încât pe mine m-au cuprins 
bănuieli sumbre că i se pregătea o despuiere îngrozitoare 
legată nu numai de sex, ci şi de demnitate. Bo Weinberg a 
scos un icnet de undeva din fundul gâtului ca o confirmare 
a presentimentului meu şi după ce că îi aruncase în faţă d- 
lui Schultz un val de măscări, a început acum să tragă de 
frânghii şi să-şi zgâlţăie scaunul dintr-o parte într-alta până 
când dl. Schultz a băgat mâna în buzunar, a scos pistolul şi 
l-a izbit scurt cu mânerul în umăr. Fata a căscat ochii mari - 
nişte ochi verzi - când Bo a urlat şi şi-a dat capul pe spate 
de durere şi cu faţa contorsionată i-a spus să nu se mai uite 
- să-şi întoarcă privirile în altă parte şi să nu se mai uite la 
el. 

Irving, care suia scara în urma ei, a prins-o exact în 
momentul când s-a îndoit din mijloc să vomite şi a aşezat-o 
într-un colţ, pe un teanc de prelate împăturite, rezemată de 
nişte colaci de frânghie. Fata s-a ghemuit acolo cu 
genunchii la piept şi cu capul într-o parte, frumoasă fată, 
abia acum o vedeam bine, avea un profil elegant, aşa cum 
îmi închipuiam eu că trebuie să arate o aristocrată, cu un 
nas subţire de sub care pornea buza de sus arcuită 
fermecător în afară, ca o lună nouă, cu o gură care din locul 
unde stăteam eu se vedea cărnoasă la mijloc şi ca o linie 
subţire la colţuri, cu o bărbie puternică şi un gât grațios ca 
de lebădă, iar apoi - am îndrăznit să-mi cobor ochii - cu un 
piept delicat şi cu sânii mici neîncorsetaţi de nicio lenjerie, 
atâta cât mi-am putut da seama, dar în acelaşi timp vizibili 


pe sub decolteul lucios de satin alb. Irving îi adusese şi 
capa de blană şi i-a pus-o peste umeri. Cu atâţia oameni în 
cabină parcă şi aerul se făcuse brusc mai greu de respirat. 
Pe poala rochiei avea o pată, cu ceva lipit de material. 

— A borât peste tot acolo jos, a zis Irving. 

— Vai, vai, Miss Lola, îmi pare atât de rău, a zis dl. 
Schultz. Când eşti pe un vas parcă nu ai niciodată destul 
aer. Irving, poate că o gură de... şi a scos din buzunarul 
pardesiului o sticlă îmbrăcată în piele. Dă-i să bea o gură 
din asta. 

Irving s-a proptit mai bine, cu picioarele crăcănate, ca să 
reziste la legănatul remorcherului, a desfăcut capacul de 
metal şi a turnat cu precizie în el o înghiţitură, după care i l- 
a întins fetei. 

— la, fetiţo, a îndemnat-o dl. Schultz. E bun, e whisky de 
malţ. Îţi face bine la stomac. 

Eu nu înţelegeam cum de nu vedeau că leşinase, dar se 
pare că ei ştiau ceva mai multe decât mine, pentru că fata 
şi-a mişcat capul, a deschis ochii şi chinuindu-se să şi-i 
fixeze undeva mi-a înşelat aşteptările romantice de 
adolescent: a întins o mână după băutură, a luat-o, a 
studiat-o, a mirosit-o şi a dat-o peste cap. 

— Bravo, frumoaso! a exclamat dl. Schultz. Te pricepi, 
nu?! Pun pariu că ştii să te descurci în orice situaţie. Ce? Ai 
zis ceva, Bo? 

— Pentru Dumnezeu, Olandezule! a şoptit Bo. S-a 
terminat, gata! 

— Nu, stai liniştit, Bo, domnişoara n-o să păţească nimic 
rău. Pe cuvântul meu. Aşa, deci, Miss Lola, a continuat dl. 
Schultz, vezi în ce necaz s-a băgat Bo. De cât timp sunteţi 
împreună? 

Fata însă nu a întors ochii către el şi nu a scos nicio 
vorbă. A lăsat mâna să-i cadă moale în poală. Capacul de 
metal de la sticlă i s-a rostogolit pe genunchi şi a nimerit 
exact într-o crăpătură din podea. Irving s-a aplecat imediat 
şi l-a luat. 

— Până astă-seară, a zis dl. Schultz, n-am avut plăcerea 
să te cunosc. Bo nu te-a adus niciodată cu el, deşi era clar 


că se amorezase, dragul de el, Bo-celibatarul, Bo-spaima 
femeilor, era clar că picase-n limbă. Da’ acuma-l înţeleg, 
zău că-l înţeleg. Atâta că-ţi spune Lola şi sunt convins că nu 
te cheamă aşa. Le ştiu pe toate fetele pe care le cheamă 
Lola. 

Irving a făcut câţiva paşi, i-a întins d-lui Schultz sticla şi a 
dat să treacă la locul lui, dar în clipa aceea remorcherul s-a 
înălţat pe un val cu prova în sus, aşa că a trebuit să se 
întindă după scara metalică din faţă, a apucat-o cu o mână 
şi s-a întors într-o poziţie de aşteptare, ca noi toţi ceilalţi, 
uitându-se la fată care nu a scos nicio vorbă nici atunci 
când remorcherul s-a prăbuşit în jos sub picioarele noastre, 
ci stătea nemişcată, cu două fire de lacrimi prelingându-i-se 
pe obraji şi peste tot era numai apă, şi înăuntru şi afară, iar 
ea nu scotea o vorbă. 

— Mă rog, a continuat dl. Schultz, indiferent cum te 
cheamă, vezi bine în ce s-a băgat Bo ăsta al tău. Este, Bo?! 
la arată-i tu, Bo, cum nu mai poţi face unele lucruri pe 
lumea asta. Arată-i cum cele mai simple lucruri - să stai 
picior peste picior, să te scobeşti în nas - nu mai eşti în 
stare să le faci. Da, bine, sigur că da, poate să ţipe, să urle. 
Da' nu-şi mai poate ridica piciorul, nu se mai poate 
descheia la şliţ, nu-şi mai poate scoate cureaua - nu prea 
mai poate face nimic, Miss Lola. Puțin câte puţin îşi ia la 
revedere de la viaţa asta. Aşa că spune-mi, frumoaso, că 
sunt curios: unde v-aţi cunoscut? de când sunteţi voi ca doi 
porumbei? 

— Nu-i răspunde! a strigat Bo. N-are nimic de-a face cu 
ea! Ascultă, Olandezule, vrei motive? lţi dau eu motive cu 
nemiluita, da’ concluzia până la urmă e-aceeaşi: eşti un 
căcat! ` 

— Aaaa, ce urât vorbeşti! l-a certat dl. Schultz. In fața 
doamnei. Şi-a băiatului ăstuia. Sunt femei şi copii aici, Bo. 

— Ştiţi cum i se zice?! Tigăiţă. Tigăiţă Schultz, a zis Bo, 
chicotind a râs. Fiecare are câte-un nume şi-al lui ăsta e - 
Tigăiţă. Face afaceri cu pişatu'-ăla fermentat care cică-i 
bere şi nici măcar n-o plăteşte. Se face că uită zilele de 
plată, are atâţia bani că nu ştie ce să facă cu ei, în schimb 


asociaţilor lui le dă, acolo, trei lulele-trei surcele. O firmă de 
talia asta, cu berea, cu sindicatele, cu politica - şi el o 
conduce ca pe-o băcănie de căcat. Am dreptate, Tigăiţă, 
sau n-am?! 

— Bine, bine, Bo, a zis dl. Schultz dând din cap gânditor, 
da' vezi tu, eu stau aici în picioare, iar tu stai pe scaun în 
lighean şi s-a zis cu tine şi care dintre noi doi stă mai bine-n 
clipa asta, a? domnu' patru-ace Bo Weinberg?! Auzi, să se 
dea la ăla pentru care lucrează! Păi eleganţă se cheamă 
asta?! 

— S-o prinzi pe mă-ta din zbor şi s-o fuţi în cur! a strigat 
Bo. Şi tac-tu să lingă balega de cal din drum! Şi când oi 
avea un copil, să ţi-l servească rasol pe platou, c-un măr în 
gură! 

— Aoleu, Bo! a exclamat dl. Schultz, înălţându-şi ochii 
spre tavan şi desfăcându-şi braţele cu palmele în sus ca o 
chemare mută către ceruri. Pe urmă s-a întors cu ochii 
înspre Bo şi şi-a lăsat braţele să-i cadă plesnindu-se peste 
coapse. Renunţ, a zis el în şoaptă. N-am ce face. Irving, mai 
e vreo cabină liberă jos? 

— Cea de la pupa, i-a răspuns Irving, apoi a simţit nevoia 
să specifice: Adică aia din spate. 

— Mulţumesc. Bun, deci: Miss Lola, eşti drăguță? a 
invitat-o dl. Schultz întinzându-i o mână de parcă ar fi fost 
la dans. Ea a tras aer în piept şi s-a ferit de mâna lui 
strângându-şi genunchii la piept pe sub rochie şi trăgându- 
se cât putea mai departe de el. Pentru o clipă dl. Schultz a 
rămas uitându-se mirat la propria lui mână, ca şi cum s-ar fi 
întrebat ce i se părea fetei atât de scârbos la ea. Cu toţii 
ne-am uitat la mâna lui, Bo pe sub sprâncene din poziţia lui 
gheboşită, opintindu-se şi scoțând nişte icnete ciudate în 
acelaşi timp, cu urechile şi gâtul congestionate de efortul 
de a rupe legăturile lui Irving. Dl. Schultz avea degetele 
boante, cu o perniţă de carne la încheietura dintre degetul 
mare şi arătător, cu unghiile netăiate de mult şi cu smocuri 
de păr negru la articulațiile degetelor. A apucat-o pe fată de 
încheietură şi a smucit-o în picioare cu tot ţipătul ei, apoi s- 
a întors către Bo: 


— Vezi tu, piţi, a zis el deşi stătea cu spatele la fată, dacă 
el nu vrea să-şi uşureze soarta, trebuie să-l ajutăm noi. Ca 
să nu-i mai pese, când o fi să fie. Ba chiar să-i pară bine. 

Şi dându-i fetei un brânci înainte dl. Schultz a coborât 
către puntea de dedesubt pe scara metalică. Fata a 
alunecat pe trepte şi a ţipat, el i-a spus să tacă, am auzit o 
boceală prelungă înfundată, o uşă trântită şi pe urmă 
numai vântul şi plesnetul apei. 

Nu ştiam ce să fac. Stăteam pe bancheta fixată de 
perete, aplecat înainte şi proptit cu amândouă mâinile de 
prima stinghie. Parcă simţeam motorul vibrându-mi în oase. 
Irving a tuşit şi a luat-o pe scară în sus către timonă, 
lăsându-mă acolo singur cu Bo Weinberg care-şi lăsase 
capul să-i atârne în faţă şi-şi trăia chinul în sinea lui, dar 
cum nu voiam să rămân singur cu el i-am luat locul lui 
Irving la piciorul scării, m-am postat cu spatele la ea şi am 
început s-o urc încet, treaptă cu treaptă, pe călcâie. Când 
am ajuns la jumătate m-am oprit şi m-am răsucit cu faţa 
pentru că Irving intrase în vorbă cu pilotul remorcherului. 
Am tras cu ochiul, dar era întuneric, nu se zărea decât 
lumina de la busolă sau de la cine-ştie-ce alt cadran de pe 
pupitrul de comandă, aşa că m-am mulţumit să mi-i 
imaginez numai uitându-se peste provă de acolo de sus, 
stând de vorbă şi căscând gura la mare în direcţia 
nelămurită către care ne ducea vasul. 

— Ştii, zicea Irving cu vocea lui seacă, hârâită, eu pe 
mare am început. Eram pilot de şalupe la Bill Barosanu'. 

— Serios?! 

— Pe bune. Câţi sunt - zece ani? Avea bărci bune, cu 
motoare Liberty, ajungeau la treizeş'-cinci de noduri 
încărcate. 

— Da, da, a zis pilotul, am văzut şi eu bărcile-alea. Mi- 
aduc aminte de Mary B. Mi-aduc aminte de Bettina. 

— Exact, a încuviinţat Irving. Şi Pescăruşul. Şi Galway. 

— Irving, a zis Bo Weinberg din lighean. 

— leşeai pân-aici în radă, a continuat Irving, încărcai 
lăzile şi-n doi timpi şi trei mişcări erai înapoi în dreptul 
Brooklyn-ului sau la capătul Străzii Canalului. 


— Da, da, a fost de acord pilotul. Aveam nume şi 
numere. Ştiam care bărci erau ale lui Bill şi după care ne 
puteam lua. 

— Cum adică?! a exclamat Irving şi mi-am închipuit că 
exclamaţia era însoţită prin beznă şi de ceva ce aducea a 
zâmbet. 

— Păi da, a zis pilotul. Pe vremea aia eram şi eu pe-o 
şalupă. C.G.5 Doi-opt-doi. 

— Să fiu al dracului! a exclamat din nou Irving. 

— Te-am văzut trecând. Ce dracu’ să fac?! Un locotenent 
major avea o sută şi ceva pe lună. 

— Irving! a strigat Bo. Pentru Dumnezeu! 

— Era pregătit pentru orişice, a zis Irving. Asta-mi plăcea 
la Bill. Nimeni şi nimic lăsat la voia-ntâmplării. După primul 
an nici nu mai trebuia să luăm cu noi bani lichizi. Totul pe 
credit, ca nişte domni. Da, Bo? a întrebat el în cele din urmă 
din capul scării. 

— Irving, lichidează-mă, te implor, pune-mi pistolu-n 
ceafă. 

— Bo, ştii foarte bine că nu pot să fac aşa ceva, i-a 
răspuns Irving. 

— E nebun, e-un maniac. Mă torturează. 

— Îmi pare rău, a zis Irving pe tonul lui calm. 

— Irlandezul s-a purtat mai rău cu el. | l-am luat pe 
Irlandez de pe cap. Cum crezi c-am făcut, crezi că l-am 
spânzurat de degetele mari cum îmi face el mie?! Crezi că 
l-am ţinut aşa, ca la expoziţie?! Am tras, bang, şi gata. Am 
tras cu milă, a repetat Bo Weinberg. Am tras cu mi-/ă, a 
insistat el, dar la ultimul cuvânt l-a podidit plânsul. 

— Poate să-ţi dau să bei ceva, Bo, i-a propus Irving de 
acolo de sus. Vrei să bei ceva? 

Dar Bo, căruia îi dăduseră lacrimile, s-a făcut că nu-l 
aude, iar Irving s-a îndepărtat de lângă trapă. 

Pilotul dăduse drumul la staţia radio între timp, căutând 
cu butonul până când s-au auzit nişte voci, dar le-a lăsat 
încet, ca muzica. Unii vorbeau, alţii le răspundeau. lşi 
anunțau pozițiile. Nici unii nu se găseau pe acest 


5 C.G.: Coast Guard, paza de coastă (n.tr.). 


remorcher. 

— Treabă curată, i-a spus Irving pilotului. Treabă 
serioasă. De vreme nu mi-a păsat niciodată, îmi plăcea 
oricum. Îmi plăcea să cobor pe mal când şi unde mi se 
năzărea. 

— Ăhă, a încuviinţat pilotul. 

— Eu m-am născut lângă un şantier naval şi-am crescut 
pe City Island, a explicat Irving. Dacă nu m-apucam de ce 
m-am apucat, aş fi intrat în Marină. A 

Bo Weinberg se jeluia repetând cuvântul mamă. Intruna, 
întruna, un singur cuvânt: mamă, mamă. 

— Îmi plăcea la sfârşitul unei nopţi de lucru, a continuat 
Irving. Bărcile le ţineam într-un doc de pe Strada 132. 

— Ăhă, a comentat pilotul. 

— Urcai pe East River înainte de zori. Tot oraşul dormea 
tun. Soarele-l vedeai mai întâi pe corpurile pescăruşilor, 
pentru că se făceau albi. Abia pe urmă se făcea aurie acolo 
sus, în vârf, Poarta Infernului. 


DOI 


DIN CAUZA JONGLATULUI ajunsesem acolo. Ne făceam 
veacul pe lângă depozitul de pe Bulevardul Parcului, dar nu 
pe acel Bulevard al Parcului de opulenţă şi legendă, ci pe 
cel din Bronx, o stradă sumbră, anodină, cu garaje, cu hale 
unde se vindeau tot felul de maşinării, cu câte o curte 
interioară unde lucra un gater şi din loc în loc cu câte o 
clădire din panouri prefabricate acoperite cu căptuşeală de 
asfalt care cică imita cărămida, un bulevard de construcţii 
ca nişte cutii inegale, tăiat în două la mijloc de un canion lat 
care despărţea centrul de periferie şi pe fundul căruia, la 
cel puţin zece metri sub nivelul străzii, treceau în plină 
viteză trenurile către Gara Centrală New York, făcând un 
vacarm atât de strident - şi uneori iscând un curent de aer 
care zguduia gardul de fier înclinat şi îndoit de pe margine - 
încât ne opream din conversaţie şi o reluam de la mijlocul 
propoziției după ce zgomotul se stingea. Cât timp ne 
făceam veacul pe-acolo ca să vedem măcar pentru o clipă 
camioanele cu bere, băieţii ceilalţi aruncau cu bănuţi în 
pereţi, sau jucau tigăiţe pe trotuar cu dopuri de bere, sau 
fumau ţigări cumpărate câte trei la cent de la cofetăria de 
pe Bulevardul Washington, iar restul timpului şi-l pierdeau 
cu speculaţii de genul: ce-ar fi făcut ei dacă dl. Schultz i-ar 
fi remarcat, cum i-ar fi demonstrat că şi ei făceau parte din 
bandă, cum ar fi prins din zbor bancnotele noi de o sută de 
dolari şi le-ar fi trântit după aceea acasă pe mesele din 
bucătărie, în faţa mamelor care ţipaseră la ei şi taţilor care- 
i bătuseră la cur. În tot acest timp, eu mă antrenam la 
jonglat. jJonglam cu orişice: cu pietre, cu portocale, cu sticle 
goale de Coca-Cola, cu chifle pe care le furam fierbinţi din 
coşurile Brutăriei Pechter şi cum jonglam încontinuu nimeni 
nu mă mai băga în seamă, numai uneori, ca să mă 
întrerupă, şi-atunci îmi dădeau câte-un brânci, sau îmi 
prindeau câte-o portocală din zbor şi fugeau cu ea - asta 
fiindcă făceam ceva ce nimeni altcineva nu putea face, 
ceva ce se ştia că numai eu eram în stare să fac, înrudit 


poate cu ticurile nervoase, ceva ce mă scotea în evidenţă, 
deşi la urma urmelor nu era vina mea. lar când nu jonglam 
mă dedam la scamatorii încercând să fac monedele să 
dispară şi să reapară în urechile lor pline de ceară, sau 
măsluind cărţile de joc din amestecare sau cu aşi ascunşi în 
mânecă, aşa încât îmi spuneau Mandrake, după numele 
acelui magician din benzile desenate ale lui Hearst din New 
York American, un tip cu mustață îmbrăcat în smoching şi 
cu joben pe cap care mă interesa tot atât de mult ca şi 
magia în sine - adică deloc -, pentru că nu magia conta la 
mine, niciodată nu contase; la mine conta dexteritatea, 
adică acea capacitate de a merge ca un echilibrist pe 
sârmă, pe vârfurile suliţelor din gardul de fier, pe deasupra 
trenurilor care se năpusteau pe sub mine iscând trombe de 
aer, de a face podul, sau roaba, sau stânduri în mâini, sau 
orice altceva i se năzărea minţii mele deprinse cu opţiunile 
agere. Aveam articulaţii mobile, fugeam de mâncam 
pământul, vedeam la distanţă, auzeam tăcerea şi-l 
miroseam dinainte să dea colţul pe inspectorul şcolar care 
umbla după chiulangii, aşa încât Fantoma ar fi trebuit să-mi 
spună, după numele celuilalt erou din benzile desenate ale 
lui Hearst din New York American, care purta o cagulă dintr- 
o singură bucată pe cap şi un costum cauciucat purpuriu 
mulat pe corp şi avea drept unic prieten un lup. Dar cei mai 
mulţi dintre ei erau nişte puştani proşti cărora nu le-a trecut 
prin minte să-mi spună Fantoma nici măcar după ce am 
trecut pragul Tărâmului, singurul dintre ei care visase într- 
adevăr la aşa ceva. 

Depozitul de pe Bulevardul Parcului era unul dintre 
multele în care banda d-lui Schultz stoca berea verde adusă 
cu camioanele din New Jersey şi din alte câteva locuri de la 
vest de metropolă. Când sosea de acolo câte un camion nici 
nu mai trebuia să claxoneze, că porţile depozitului se şi 
deschideau ca o armonică şi-l primeau, de parcă ar fi ştiut 
să gândească singure. Camioanele erau din Războiul cel 
Mare, vopsite încă în kakiul iniţial al armatei, cu capote 
înclinate şi roţi duble la spate, cu tracţiune cu lanţ care 
făcea un zgomot ca de oase tocate, cu stâlpi montați de jur 


împrejurul platformei, de care erau fixate şipci fasonate 
grosolan ca să susţină prelata aruncată cu o discreţie voită, 
ba chiar cu eleganţă, peste încărcătură, ca şi cum nimeni 
nu şi-ar mai fi putut da seama ce se afla sub ea. Dar când 
dădea colţul câte un camion toată strada puţea a bere, îşi 
târau putoarea după ele ca elefanții de la grădina zoologică 
din Bronx. lar cei care coborau din ele nu erau şoferi de 
camion obişnuiţi, cu şepci pe cap şi pleduri pe după umeri, 
ci nişte bărbaţi care purtau trenduri şi pălării de pâslă şi 
aveau un fel al lor de a-şi aprinde ţigara între palmele 
strânse căuş, în timp ce echipele de serviciu dinăuntru 
vârau camioanele în străfundurile întunecate în care noi 
muream să zărim ceva, de parcă ar fi fost ofiţeri întorşi din 
patrulare din ţara-nimănui. Impresia asta căutată, de forţă 
mai presus de lege şi de suficienţă armată, era cea care 
impresiona atât de tare nişte băieţi ca noi încât ne fâţâiam 
pe-acolo ca un stol de porumbei călători  jegoşi, 
bleotocărind şi cârâind şi zburătăcindu-ne de pe trotuar în 
clipa când auzeam huruitul lanțurilor de la camioane, sau 
când zăream câte-o capotă înclinată scoțând nasul de după 
colţ. 

Bineînţeles, aici era numai unul dintre punctele de tranzit 
ale d-lui Schultz în afacerea cu berea, câte avea în total nu 
ştiam, dar bănuiam că destule, şi adevărul este că niciunul 
dintre noi nu-l văzuse în carne şi oase, ceea ce nu însemna 
că ne pierdeam speranţa; până atunci ne simţeam onoraţi 
că dl. Schultz găsise cartierul nostru potrivit pentru unul 
dintre punctele lui de tranzit, ne mândream cu încrederea 
pe care ne-o arătase, iar în rarele noastre momente 
sentimentale, când nu ne mai porcăiam unul pe altul pentru 
ifose, ni se părea că luam şi noi parte la ceva nobil şi că 
eram de departe superiori altor copii din cartiere banale 
care nu se puteau bate cu pumnii în piept pentru un depozit 
de bere sau pentru cultura bogată răspândită în jurul lui, cu 
bărbaţi neraşi care priveau ameninţător şi cu o secţie de 
poliţie care îşi făcea un titlu de glorie din a nu respira 
niciodată aerul de afară, dacă putea aranja în aşa fel. 


Pe mine mă atrăgea mai ales faptul că deşi Prohibiţia€ 
fusese abolită dl. Schultz păstra în jurul afacerii lui toate 
hachiţele de pe vremea respectivă. După mintea mea, asta 
însemna că berea, ca şi aurul, era o marfă a cărei 
manevrare comporta riscuri oricât de legală ar fi devenit, 
sau că lumea ar fi cumpărat o bere mai bună decât a lui 
dacă el nu i-ar fi înfricoşat pe toţi în continuare, cu alte 
cuvinte că pentru dl. Schultz firma lui era un fel de regat 
independent, cu legi dictate de el şi nu de societate şi că lui 
puţin îi păsa de ce era sau nu legal pentru că el oricum îşi 
aranja apele aşa cum credea el că trebuiau aranjate şi 
ducă-se-n pizda mă-sii oricine îi stătea în cale. 

Aşa încât, vedeţi, asta era în inima şi sufletul nostru, ale 
celor care trăiam în Bronx în acel moment istoric şi dacă te 
luai după nişte băieţi slăbănogi şi murdari, cu nasurile pline 
de muci şi dinţii acoperiţi de piatră verzuie, nu ţi-ai fi putut 
imagina că mai existau şi cărţi, şi şcoli, şi o întreagă 
civilizaţie de adulţi angajaţi în ele, a căror specie aproape 
că dispăruse sub reflectorul orbitor al Depresiunii”. 

Cu atât mai puţin dacă te uitai la mine. Şi într-o zi, mi- 
aduc aminte că era o zăpuşeală mai rea ca niciodată, într- 


6 interdicţie de producere, comercializare şi transport al 
băuturilor alcoolice pe întreg teritoriul Statelor Unite, instituită în 
1919 împotriva consumului excesiv de alcool, cauza principală a 
crimei şi sărăciei. La această explicaţie se adăuga necesitatea 
ivită după primul război mondial, de a îndrepta spre producţia 
alimentară cerealele ce urmau a fi utilizate în distilerii. Practic, 
măsura s-a dovedit imposibil de aplicat pe scară largă, datorită 
exploziei comerţului ilicit cu alcool. A fost abolită în 1933 (n.tr.). 

7 Perioadă de colaps economic mondial de la începutul anilor 
'30, declanşată de scăderea vertiginoasă a preţurilor la Bursa din 
New York în 1929 şi care a provocat, în cascadă, o evoluţie 
dezastruoasă: mii de firme au dat faliment, producţia industrială 
s-a redus, producătorii agricoli au sărăcit, şomajul a căpătat 
proporţii de masă, comerţul internaţional s-a blocat aproape 
complet. Programul New Deal din 1934 al preşedintelui F. D. 
Roosevelt a generat o redresare economică treptată. În 
Germania, unul dintre efectele depresiunii economice a fost 
ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler (n.tr.). 


un iulie atât de înăbuşitor încât buruienile care creşteau de- 
a lungul gardului de fier se pleoştiseră până la pământ şi 
din pietrele pavajului se înălţau valuri deja vizibile de 
căldură, în timp ce băieţii stăteau cu toţii proptiţi de 
peretele depozitului care cum nimerise, eu rămăsesem pe 
partea cealaltă a străzii, printre ierburile şi pietrele de la 
marginea canionului cu şine de tren, demonstrându-mi cea 
mai recentă realizare, jonglatul cu un set de obiecte de 
greutate diferită, două mingi de cauciuc, o portocală, un ou 
şi o piatră, arta constând în a crea o mişcare galileană, un 
flux mai mult sau mai puţin continuu al cărui apogeu se 
menţine rupând ritmul prin aruncări compensatoare - un 
număr care presupune o precizie atât de strictă încât de ce 
este mai bine realizat de aceea li se pare mai simplu şi mai 
banal profanilor. Aşa se face deci că eram nu numai 
jonglerul ci şi singurul în stare să apreciez performanţa mea 
ca jongler şi după o vreme am şi uitat de ceilalţi băieţi şi 
am rămas cu ochii pironiţi pe cerul care de căldură 
căpătase o culoare cenuşie, urmărind cele câteva obiecte 
inegale între ele care îmi intersectau câmpul vizual când în 
sus, când în jos, ca un sistem de planete urmându-şi fiecare 
orbita ei. jJonglam într-un fel şi cu mine însumi, trăiam din 
plin o aventură spirituală, actor şi spectator în acelaşi timp, 
parcă eram în transă şi nu mai băgam în seamă nimic din 
restul lumii, ca de pildă La Salle-ul coupe care a dat colţul 
de pe Strada 177 pe Bulevardul Parcului şi s-a oprit imediat 
după curbă, în faţa unei guri de apă, cu motorul în 
funcţiune, nici Buick-ul Roadmaster care venea în urma lui 
şi care a trecut de porţile depozitului şi s-a oprit la colţul 
următor, cu Strada 178, şi nici măcar Packard-ul cel mare 
care a dat colţul şi s-a oprit exact în faţa depozitului 
ascunzându-i privirilor mele, presupunând că m-aş fi uitat, 
pe ceilalţi băieţi care s-au ridicat încet de pe zid netezindu- 
şi turul pantalonilor, în timp ce un bărbat a coborât din faţă 
de lângă şofer şi a deschis uşa din spate făcând loc să 
coboare unui personaj îmbrăcat într-un costum alb de 
pânză cu două rânduri de nasturi, destul de şifonat, cu 
haina încheiată prost, cu cravata trasă în jos de la gulerul 


cămăşii şi cu o batistă mare în mână cu care-şi tampona 
faţa - fostul puştan cunoscut în cartier sub numele de 
Arthur Flegenheimer, iar acum cunoscut lumii întregi sub 
cel de Schultz Olandezul. 

Bineînţeles că exagerez atunci când spun că nu am văzut 
toate astea, de fapt am văzut tot ce era de văzut, pentru că 
am o vedere periferică extraordinară, dar m-am prefăcut că 
nu eram atent la el, cum stătea proptit cu coatele de 
capota maşinii şi se uita zâmbind la băiatul care jongla 
ţinând gura întredeschisă şi ochii înălţaţi către cer, ca un 
înger transfigurat care-şi adora Domnul. Şi atunci am făcut 
ceva cu adevărat genial: mi-am coborât privirile de pe 
orbită pe strada încinsă şi am lăsat să mi se citească pe 
faţă o sinceră mirare omenească, în sensul că „aoleu, 
Doamne, uite-L acolo, în carne şi oase, uitându-Se /a mine“, 
în timp ce mâinile îmi mergeau înainte ca nişte pistoane, iar 
planetele mele în miniatură, cele două mingi, portocala, oul 
şi piatra, au ţâşnit în spaţiu, după o ultimă orbită de adio, şi 
au revenit în picaj la intervale egale, dispărând una câte 
una în canionul din spatele meu pe unde treceau căile 
ferate către Gara Centrală. Şi am rămas aşa, cu ochii 
pironiţi şi palmele goale întoarse în sus, într-o poză teatrală 
de uimire, sentiment care în bună măsură mă şi cuprinsese, 
ca să fiu cinstit, uitându-mă la marele om care râdea şi 
aplauda şi care şi-a întors capul către gorila lui de alături ca 
să-i împărtăşească aprecierea, ceea ce ăla a şi făcut 
urgent. Pe urmă, dl. Schultz mi-a făcut semn cu degetul şi 
eu am traversat strada val-vârtej, am ocolit maşina şi m-am 
pomenit într-o sală de tribunal improvizată care avea pe o 
latură haita mea de băieţi cu gurile căscate, pe altă latură 
portiera larg deschisă a Packard-ului, iar pe a treia bezna 
din adâncurile depozitului şi acolo m-am oprit, înaintea 
regelui meu care a scos din buzunar un teanc de bancnote 
noi, gros cam cât o jumătate de pâine de secară, a smuls 
din el una de zece şi mi-a plesnit-o peste palmă. In timp ce 
mă uitam la figura senină a lui Alexander Hamilton care se 
uita la mine din ovalul lui de secol optsprezece cu armătură 
de oţel în partea de sus, am auzit pentru prima oară 


gâjâitul sonor al vocii d-lui Schultz şi într-o clipă de 
buimăceală mi s-a părut că dl. Hamilton era de fapt cel care 
vorbea, parcă prinsese viaţă dintr-o revistă cu benzi 
desenate, până când simţurile mi-au revenit pe pământ şi 
am realizat că vorbea marele gangster din visele mele. 
Capabil băiat, a zis el ca o concluzie către asociaţii lui, sau 
către mine, sau către el însuşi, sau poate chiar către toţi în 
acelaşi timp şi şi-a coborât mâna butucănoasă de ucigaş 
asupra mea, ca un sceptru, mi-a pus-o cu drăgălăşenie pe 
obraz, pe falcă şi pe gât, apoi şi-a luat-o, s-a întors cu 
spatele şi a dispărut în hăurile întunecoase ale depozitului 
de bere, iar porţile s-au îndreptat scrâşnind şi l-au înghiţit 
cu un zdroncănit metalic de zăvor. 

Ceea ce a urmat mi-a dovedit cu prisosinţă riscurile unui 
destin revoluţionar: imediat m-au înconjurat ceilalţi băieţi 
holbându-se ca şi mine la bancnota de zece dolari care mi 
se odihnea în palmă, abia ieşită de la monetărie. Am înţeles 
că aveam cel mult o jumătate de minut până să fiu 
sacrificat pe altarul tribului. Precis că se găsea unul care să 
zică o vorbă, altul care să mă izbească în umăr cu podul 
palmei şi uite-aşa izbucneau resentimentele şi ura şi se 
năştea o întreagă teorie de masă despre cum trebuia 
împărţită averea colectivă şi să mi se aplice mie o 
pedeapsă exemplară, probabil pe motiv că eram un mucos 
şi-un căcănar căruia trebuia să i se crape capul fiindcă se 
credea mai cu moţ decât toţi ceilalţi. la uitaţi-aici, am zis eu 
arătându-le bancnota, de fapt întinzând braţele ca să nu se 
mai strângă cercul - pentru că înaintea atacului 
întotdeauna eşti îngrămădit, ţi se violează drepturile 
teritoriale fireşti - şi am îndoit bancnota foşnitoare ţinând-o 
cu vârfurile degetelor, o dată pe lung, şi încă o dată, apoi 
de două ori pe lat, până am adus-o la dimensiunile unui 
timbru poştal, apoi mi-am trecut palmele una peste cealaltă 
făcând hocus-pocus, am pocnit din degete şi bancnota de 
zece dolari a dispărut. Păi, futu-v-aş eu să vă fut de loaze 
amărâte, că mi-a trebuit să-mi amestec persoana orfană 
printre nişte nenorociţi, nişte hoţi de două parale care vă 
spionaţi şi vă jefuiţi fraţii şi surorile mai mici, nişte capete 


pătrate, păi voi să aspiraţi la o viaţă de geniu al crimei - 
voi, cu ochii voştri tâmpi, cu gurile voastre căscate, cu 
spinările voastre încovoiate, ca de maimuţoi, fire-aţi voi ai 
dracului în vecii vecilor, vă menesc s-aveţi parte numai de 
locuinţe în case de raport, de copii care zbiară, de neveste 
îngălate, de o moarte lentă, din sentimentul insuportabil al 
sclaviei, vă condamn la găinării, la câştiguri meschine şi la 
panorama luminatorului de la celulă, câte zile oţi avea. la 
uite! am strigat, arătând în sus şi toţi şi-au îndreptat 
privirile încotro le arătam aşteptându-se probabil să mă 
vadă culegând bancnota din aer aşa cum făcusem de 
atâtea ori cu monedele lor, cu tigăiţele, cu lăbuţele de 
iepure, dar eu i-am lăsat în credulitatea lor de moment 
uitându-se în sus în gol, m-am strecurat pe sub cerc şi am 
şters-o ca din puşcă. 

O dată ce o luam la fugă nimeni nu mă mai prindea, deşi 
ei au încercat; am tăiat-o pe Strada 177 în jos, către 
Bulevardul Washington, pe urmă am cotit la dreapta, înspre 
sud, cu câţiva dintre ei chiar pe urmele mele, în timp ce 
alţii mă escortau în paralel pe celălalt trotuar, iar câţiva se 
desfăşuraseră pe străzile lăturalnice rămase în urmă ca să 
mă prindă în cazul în care i-aş fi fentat şi m-aş fi întors. Dar 
eu alergam în linie dreaptă, efectiv o ştergeam, aşa încât 
au renunţat unul câte unul gâfâind şi am mai schimbat 
direcţia o dată ca să fiu sigur şi într-adevăr n-am mai văzut 
pe nimeni în spate. Ajunsesem în valea pe unde trece 
trenul suspendat pe deasupra Bulevardului Trei. M-am oprit 
în uşa unei case de amanet, mi-am desfăcut şiretul de la 
gheata de sport, am presat bancnota şi am îndesat-o 
înăuntru cât am putut mai adânc, pe urmă mi-am legat 
şiretul la loc şi am luat-o din nou la fugă. Alergam de 
plăcere de data asta, apărând şi dispărând ca pe o peliculă 
de film pe dungile de soare şi de umbră de sub şinele 
înălțate şi fiecare dungă de soare mă orbea pentru o clipă 
şi o simţeam caldă pe obraz ca mâna d-lui Schultz. 


Zile în şir după aceea am fost ca niciodată, liniştit şi 
cooperant cu autorităţile. M-am dus chiar şi la şcoală. Intr-o 


seară am încercat să-mi fac lecţiile, dar mama a ridicat 
ochii de pe masa ei cu boluri de sticlă care conţineau nu 
apă, ci foc - de unde şi condiţia doliului ca elementele 
vitale să se transforme în aşa fel încât de pildă să torni apă 
într-un pahar şi abracadabra să ai o lumânare aprinsă - şi a 
zis: Billy, nu e-n regulă, ce-ai făcut? Era un moment 
interesant, îmi spusese pe nume, Billy, şi m-am întrebat cât 
putea dura, dar a rămas un moment şi-atât şi pe urmă 
mama şi-a îndreptat din nou atenţia spre lumânări şi s-a 
întors cu faţa la loc înspre masa ei smălțuită de bucătărie, 
plină de lumini. Se uita fix la ele de parcă le-ar fi citit, de 
parcă dansul fiecărei flăcărui desena mereu câte o literă 
fugară în alfabetul religiei ei personale. Zi şi noapte, iarnă 
sau vară, stătea şi-şi citea luminile şi avea o masă întreagă 
deşi nevoie nu era decât de una o dată pe an, dar ea păstra 
toată pomenirea de care era în stare, căutându-şi 
iluminarea. 

M-am dus şi m-am aşezat pe fereastra de la bucătărie 
aşteptând briza de seară şi continuând să răsucesc în minte 
gânduri atipice. Nu făcusem înadins când jonglasem în faţa 
depozitului de bere. Aspiraţia mea nu diferea cu nimic de a 
celorlalţi, era ceva legat de cartier; dacă aş fi locuit pe 
lângă Stadionul Yankee probabil că aş fi ştiut pe care dintre 
uşile laterale intrau jucătorii, sau dacă aş fi locuit în 
Riverdale poate că primarul ar fi trecut în fiecare seară în 
drum spre casă şi ne-ar fi făcut cu mâna din maşina lui de 
poliţie, era vorba de cultura locului unde trăiai şi niciunul 
dintre noi nu se gândea niciodată la mai mult de-atât, ba de 
multe ori chiar la mai puţin, aşa cum ar fi fost, de pildă, 
dacă într-o seară, cu câţiva ani buni înainte să ne fi născut 
noi, Gene Autry ar fi venit să cânte alături de formaţia lui 
western la Cinematograful Fox de pe Bulevardul Tremont, 
printre secvenţe din filmul cu el însuşi - era ceva al tău, 
ceva ce aveai tu şi nu conta despre ce era vorba atâta timp 
cât era al tău, ceva ce răspundea nevoii tale de faimă, 
adică pur şi simplu comunica lumii că erai şi tu cunoscut, 
sau că vedeai şi tu ceea ce văzuseră cei mari sau aproape 
mari. Că strada ta era şi ea cunoscută. Atâta tot, cel puţin 


eu aşa gândisem atunci, doar n-aş fi putut plănui să jonglez 
încontinuu, zi după zi din viaţa mea de trândăvie, pândindu- 
| pe dl. Schultz. Se întâmplase şi gata. lar acum, că se 
întâmplase, mi se părea a fi mâna destinului. Lumea 
funcţionează prin hazard, dar orice manifestare a 
hazardului are un ce profetic în ea. Stăteam cu fundul pe 
pervazul ferestrei şi cu picioarele pe barele de fier ruginite 
ale scării de incendiu şi-mi tot despătuream bancnota de 
zece dolari către ghivecele cu flori uscate şi pe urmă iar o 
împătuream şi o făceam să dispară, dar ea apărea la loc, ca 
să am motiv s-o despăturesc din nou. 

Exact vizavi, peste drum, era Casa de Copii Max şi Dora 
Diamond pe care toată lumea o ştia de orfelinat, o clădire 
din cărămidă roşie cu margini de granit în jurul ferestrelor 
şi la baza acoperişului şi cu o scară dublă impozantă în faţă, 
mai lată în partea de jos decât în cea de sus, ale cărei 
jumătăţi în formă de semilună se întâlneau la uşile de 
intrare, la nivelul etajului întâi. Stoluri întregi de copii 
şedeau pe trepte sau se târau în sus şi-n jos când pe o 
scară, când pe cealaltă, ciripind întruna ca păsările şi 
fâţâindu-se de colo-colo într-o continuă fluctuaţie de 
grupuleţe în sus şi-n jos pe scări, unii dintre ei şi pe 
balustrade, exact ca păsările - păsări de oraş, porumbei 
sau vrăbii. Stăteau ciorchini-ciorchini pe treptele de piatră 
sau cocoţaţi pe balustrade ca şi cum clădirea însăşi ar fi 
fost Max şi Dora ieşiţi la plimbare seara cu propriii lor copii, 
să ia aer. Nu ştiu unde îi culcau pe toţi. Clădirea era prea 
mică pentru o şcoală şi nu destul de înaltă ca să fie 
transformată în bloc de locuinţe şi ceva din arhitectura ei 
sugera că avea în jur terenul necesar ca s-o individualizeze, 
ceea ce nu prea găseai în Bronx nici dacă erai familia de 
binefăcători Diamond; adevărul este că avea un fel de 
volum ascuns al ei şi o măreție dărăpănată cu totul specială 
şi în orice caz aici îmi făcusem cei mai mulţi prieteni din 
copilărie şi avusesem parte de câteva experienţe sexuale 
instructive. La un moment dat l-am văzut venind pe stradă 
pe unul dintre orfanii  incorigibili, prietenul meu 
dintotdeauna Arnold Gunoi, care-şi împingea căruciorul de 


copil burduşit cu comorile lui ciudate din ziua respectivă. 
Muncea zi-lumină Gunoi. L-am urmărit cum se chinuia să 
coboare căruciorul pe scări în jos către subsol, pe sub 
scările cele mari în formă de semilună. Pe urmă a deschis o 
uşă ignorându-i pe copiii mai mici şi a dispărut în beznă. 

Mai demult, când eram mai mic, îmi petreceam aproape 
tot timpul la orfelinat. Stăteam atât de mult acolo încât 
ajunsesem să mă mişc prin curtea lor ca şi cum aş fi fost 
unul dintre ei, cu tezaurul de vânătăi pe care-l are orice 
orfan. Şi niciodată nu mă uitam pe fereastră să-mi văd 
casa. Foarte curios cum ajunsesem să mă simt unul dintre 
ei, pentru că pe vremea respectivă mama încă mai intra şi 
mai ieşea din casă ca orice altă mamă şi de fapt aveam 
parte de ceva ce aducea a viaţă de familie, din care nu 
lipseau uşile trântite de proprietar şi plânsetele până la 
ziuă. 

Acum, în schimb, când am întors capul şi m-am uitat la 
bucătăria noastră nu am văzut decât lumânările de 
aducere-aminte ale mamei care luminau încăperea ca peo 
scenă de operă în penumbra din ce în ce mai profundă din 
restul apartamentului şi de pe stradă, unde se întunecase, 
aşa încât m-am întrebat în sinea mea dacă nu cumva 
marea mea şansă avea un viitor cu mult mai lung decât îmi 
închipuisem eu, acolo, în preajma acelui orfelinat cu 
puterile lui stranii, de parcă un fel de lavă a dezastrului şi- 
ar fi croit drum pe stradă, înălțându-se încet-încet, an după 
an, până când topise casa noastră şi o transformase într-o 
nouă casă de binefacere Max şi Dora Diamond. 

Sigur că de multă vreme nu mă mai jucam acolo, pentru 
că mă tenta mai mult să migrez către celălalt capăt al 
Bulevardului Webster, unde se învârteau bande de băieţi 
mai aproape de vârsta mea şi pentru că orfelinatul mi se 
părea deja un loc pentru copii, ceea ce şi era. Dar 
rămăsesem în relaţii bune cu una-două dintre fetele 
incorigibile şi-mi plăcea în continuare să-l vizitez pe Arnold 
Gunoi. Habar n-am cum îl chema de fapt, dar ce importanţă 
avea? lşi petrecea viaţa cutreierând zi de zi prin Bronx şi 
ridicând capacele lăzilor de gunoi unde găsea tot soiul de 


lucruri, sau vârându-şi nasul pe străzile lăturalnice, prin 
fundături, în ghenele de sub scări, pe terenurile virane, prin 
curţile din dos, în spatele magazinelor sau prin beciuri. Nu 
era o muncă uşoară pentru că pe vremea respectivă 
gunoiul era o marfă care năştea competiţie. După el 
patrulau negustorii de vechituri cu cotigile lor cu două roţi, 
şi vagabonzii cu saci în spate, şi flaşnetarii, şi derbedeii, şi 
beţivii, dar şi oameni care nu căutau cu tot dinadinsul 
lucruri aruncate de alţii, ci numai dădeau peste ele. Gunoi 
era însă un geniu: el descoperea lucruri pe care alţi 
negustori de vechituri le trecuseră cu vederea, el 
recunoştea valoarea în obiecte de care nu s-ar fi atins nici 
ultima dintre cele mai jalnice şi mai disperate haimanale de 
pe stradă. Avea un fel de simţ înnăscut de a-şi alege 
itinerariile, fiecare zi a lunii îl atrăgea către anumite zone 
ale cartierului şi cred că simpla lui prezenţă pe o stradă îi 
determina pe oameni să înceapă să-şi arunce boarfele pe 
scări în jos sau pe fereastră. Şi cum de ani de zile tot aduna 
troace, lumea se obişnuise cu el şi ajunsese să-l respecte 
pentru asta, la şcoală nu mergea niciodată, nu-şi făcea 
niciodată curăţenie, trăia ca şi cum n-ar fi fost decât el pe 
lume şi parcă toate-i mergeau de minune acestui grăsan 
inteligent şi aproape mut care îşi găsise un mod de viaţă 
atât de ciudat, de obstinat, de nelalocul lui ca scop, încât 
părea firesc şi logic, de ajungeai să te întrebi de ce nu trăiai 
şi tu la fel. Să-ţi placă tot ce era spart, rupt, sfâşiat, tot ce 
nu mergea, tot ce era îndoit şi crăpat şi cu bucăţi lipsă, tot 
ce puţea, tot ce nimeni altcineva n-ar fi curăţat de jeg ca să 
vadă cum a fost la început, tot ce-ţi cădea în mână despre 
care nu puteai să stabileşti ce era, să descifrezi cum era 
făcut, sau să determini la ce era bun - să-ţi placă şi să 
păstrezi. Şi cum eram într-un moment de gândire atipică m- 
am hotărât brusc, am lăsat-o pe mama cu lumânările ei, am 
ieşit pe fereastra de la bucătărie, m-am săltat peste 
balustradă şi am luat-o în jos pe scara de incendiu, prin faţa 
ferestrelor deschise cu oameni în chiloţi, ca de obicei vara, 
şi când am ajuns la ultima treaptă am rămas o clipă atârnat 
de ea cu amândouă mâinile, pendulând deasupra 


trotuarului, apoi mi-am dat drumul şi am început să alerg 
până să ajung jos. Am traversat strada printre maşini şi, 
aplecându-mă ca să nu dau cu capul de scările impozante 
de granit ale Casei de Copii Max şi Dora Diamond, am 
coborât la subsol unde-şi avea sediul Arnold Gunoi. La el 
înăuntru mirosea a cenuşă şi indiferent de anotimp era un 
aer cald ca de vatră şi îngrozitor de uscat prin care pluteau 
praful de cărbune şi emanaţiile de cartofi şi ceapă putrezite 
pe care fără discuţie le preferam izului umed de deasupra, 
din sălile şi de pe coridoarele pe unde trecuseră generaţii 
după generaţii de copii care făceau pe ei. L-am găsit pe 
Gunoi ocupat să adauge ultimele achiziţii la marele 
inventar al vieţii lui. l-am spus că voiam un pistol. Nici nu- 
mi trecea prin minte că nu mi l-ar fi putut oferi. 


Aşa cum mi-a explicat dl. Schultz mai târziu, într-un 
moment de introspecţie, prima dată ţi se taie respiraţia, 
când apuci obiectul ăla greu în mână şi te gândeşti şi 
răsuceşti pe toate părţile în minte: dă, Doamne, să mă 
creadă că sunt în stare să trag cu ăsta, fiindcă eşti tot tu cel 
dintotdeauna, înţelegi, eşti tot un căcănar care gândeşte ca 
un căcănar, te bazezi pe ei să te-ajute, să te-nveţe cum să 
faci, la început e cel mai greu, al dracului de greu şi poate 
că ţi se citeşte-n ochi sau în mâna care-ţi tremură şi-uite 
aşa ţi se-nfăţişează momentul ăsta, parc-ar fi un premiu 
proţăpit acolo sus ca un buchet de mireasă pe care-l poţi 
înhăţa tu sau oricine altcineva. Pentru că un pistol nu- 
nseamnă nimic până nu ţi-l faci al tău. Şi pe-urmă ce se- 
ntâmplă? - îţi dai seama că dacă nu ţi-l faci al tău eşti un 
om mort, pentru că ai creat o situaţie, dar de ea se leagă o 
ură de-sine-stătătoare accesibilă oricui, şi pe-asta trebuie 
să pui tu mâna primul, pe sentimentul furiei că uite ce-ţi fac 
indivizii ăştia care belesc ochii la pistolul tău, care se fac 
vinovaţi de crima intolerabilă de a fi cei pe care-i ameninţi 
tu cu pistolul ăsta. In clipa aia încetezi de a mai fi un 
căcănar, când îţi dai seama de furia pe care de fapt ai avut- 
o în tine tot timpul, atunci te transformi, nu te mai prefaci, 
eşti mai furios ca niciodată de când te ştii şi valul ăsta mare 


de ură ţi se ridică-n gât şi-ţi umple pieptul - în clipa aia nu 
mai eşti căcănar şi pistolul e-al tău şi furia o ai în tine, la 
locul ei şi nenorociţii ăia ştiu că sunt morţi dacă nu-ţi dau 
ce le ceri, adică ajungi la un moment dat să te răsteşti la ei 
ca un nebun de legat, să nu mai ştii de tine, şi de ce-ai mai 
şti din moment ce eşti altcineva, un anume Schultz 
Olandezul - cine-o mai fi şi-ăla. După asta totul merge ca 
uns, te miri şi tu ce uşor îţi vine, asta a fost partea cea mai 
grea, ca atunci, în prima clipă după ce se naşte câte-un 
răhăţel d-ăla mic care iese la lumină şi mai întâi îşi ia avânt 
şi abia după aia-şi strigă numele şi trage pentru prima oară- 
n piept aerul dulce şi curat al vieţii pe lumea asta. 

Sigur că în momentul respectiv nu percepeam lucrurile în 
toate aceste detalii, dar greutatea pe care o simţeam în 
palmă îmi dădea sentimentul celui ce puteam deveni, faptul 
însuşi de a ţine un asemenea obiect în mână îmi conferea o 
nouă maturitate; nu aveam niciun plan imediat cu el, pur şi 
simplu mă gândeam că poate dl. Schultz avea să apeleze la 
mine şi voiam să fiu pregătit cu ceea ce îmi închipuiam că 
ar fi căutat, dar era totuşi un fel de învestitură chiar dacă 
pistolul nu avea cartuşe şi trebuia curăţat şi uns zdravăn de 
tot, pentru că puteam să-l ţin cu braţul întins, să-i scot 
încărcătorul şi să-l vâr înapoi înăuntrul mânerului cu un 
pocnet reconfortant şi pentru că eram convins că seria 
fusese răzuită, cu alte cuvinte că era o armă de-a Mafiei, 
ceea ce Gunoi mi-a confirmat spunându-mi unde o găsise, 
în mocirlele din jurul Golfului Pelham, la marginea marginii 
Bronx-ului de Nord, în timpul refluxului, înfipt în mâl ca un 
briceag de buzunar. 

lar denumirea era şi mai grozavă: Automatic, o armă 
foarte modernă, grea dar compactă şi Gunoi mi-a spus că 
după părerea lui funcţiona dacă-i făceam rost de gloanţe, el 
însuşi neavând însă niciunul şi a acceptat fără probleme şi 
fără tocmeală preţul de trei dolari propus de mine, s-a dus 
cu bancnota mea de zece la unul dintre dulapurile lui 
suprapuse, s-a băgat cu totul în adâncurile lui şi a scos de 
acolo cutia de ţigări El Corona în care îşi ţinea ascunși toţi 
banii şi mi-a adus înapoi şapte bancnote de câte un dolar 


foarte şifonate şi uzate primite de la cei de prin cartier şi- 
aşa am făcut afacerea. 

Tot restul serii am fost într-o stare de spirit minunată, 
generoasă şi expansivă, simțind greutatea ambiţiei mele 
secrete în buzunarul drept al bermudelor în care 
descoperisem, ca o confirmare a justeţii intuiţiei mele, o 
gaură tocmai bună pentru a-mi strecura discret pistolul, cu 
teava scurtă lipită de coapsă, cu mânerul de-a curmezişul 
în buzunar, totul perfect şi potrivit, parcă ar fi fost făcute 
una pentru cealaltă. M-am întors acasă şi i-am dat mamei 
cinci din cei şapte dolari, adică aproape jumătate din cât 
primea ea pe săptămână de la spălătoria industrială de pe 
Bulevardul Webster. De unde-i ai, banii ăştia? m-a întrebat 
ea strângând bancnotele ghemotoc în pumn şi aruncându- 
mi zâmbetul ei distrat, apoi s-a întors la capitolul la care 
rămăsese, pe masa cu lumini. lar eu mi-am pus bine 
pistolul şi am ieşit din nou pe stradă unde trotuarul era 
acum pentru adulţi în locul copiilor care intraseră în case, 
pentru că în viaţa asta colcăitoare de bloc exista o anumită 
ordine, un anumit principiu de responsabilitate al mamelor 
şi taţilor, aşa încât acuma se jucau cărţi pe verande şi 
fumul de ţigară începuse deja să se răspândească prin 
aerul serii de vară, femeile în capoate stăteau pe treptele 
de piatră ca fetele, cu genunchii împungând în sus, perechi- 
perechi se plimbau apărând şi dispărând din cercurile de 
lumină ale felinarelor, iar pe mine mă mişca profund toată 
această proastă-dispoziţie idilică din care răzbătea traiul 
sărăcăcios. Şi totuşi, când m-am uitat în sus cerul era senin 
şi printre acoperişuri clipeau incredibil de multe stele. 
Foarte romantic totul, ceea ce m-a dus cu gândul la 
prietena mea Rebecca. 

Rebecca era o fătuţă vioaie, brunetă, cu ochi mari negri 
şi un puf negru foarte fin deasupra buzei de sus foarte 
pronunţate. Orfanii erau de-acuma înăuntru, îi vedeam prin 
ferestrele puternic luminate şi curate ca nişte adevărate 
ochiuri de diamant, de aici de afară auzeam şi ce scandal 
făceau, mai tare în aripa băieţilor, şi la un moment dat s-a 
auzit o sonerie şi am luat-o pe alee către curticica din spate 


unde m-am pus pe aşteptat într-un colţ, pe aşa-zisul teren 
de bătut mingea, cu spatele la gardul de plasă. După vreo 
oră cele mai multe din luminile de la etajul de sus se 
stinseseră, aşa încât m-am ridicat, m-am dus la scara de 
incendiu, am sărit şi m-am agăţat de ultima treaptă, m-am 
săltat în sus şi am început să urc pe scara neagră de fier a 
iubirii mele, treaptă cu treaptă, punând mână după mână şi 
picior după picior, iar sus, deşi nu aveam plasă dedesubt, 
mi-am făcut vânt către pervazul unei ferestre deschise şi 
am aterizat pe coridorul ultimului etaj, unde dormeau fetele 
mai mari - unsprezece la paisprezece ani. Micuța mea 
vrăjitoare era în patul ei, cu ochii negri larg deschişi şi când 
m-am aplecat deasupra ei nu s-a mirat câtuşi de puţin să 
mă vadă. Nici colegelor ei de dormitor nu li s-a părut nimic 
grozav de comentat. Am luat-o de mână şi am condus-o 
printre perechile lor de ochi până la uşă, am urcat o 
jumătate de etaj şi am ieşit pe acoperiş unde era un fel de 
loc de joacă pentru fete, cu linii de şotron vopsite cu alb 
care se zăreau vag în bezna nopţii de vară, am înghesuit-o 
în colţul dintre grilajul de siguranţă al acoperişului şi 
ghereta uşii de acces şi am început s-o sărut pătimaş, mi- 
am băgat mâna sub cămaşa ei de noapte, pe la gât, ca să-i 
frec cu dosul degetelor sfârcurile sânilor abia mijiţi, pe 
urmă am apucat-o cu amândouă mâinile de fundul mic şi 
tare pe care-l simţeam conturându-mi-se în palme prin 
pânza albă de bumbac şi, până s-o iau razna chiar de tot, 
deşi ştiam că ea era în postura cea mai nimerită pentru 
negocieri, am reuşit să tratez un preţ convenabil şi i-am dat 
o bancnotă de un dolar din teancul meu împăturit cu grijă, 
pe care ea a luat-o şi a strâns-o ghemotoc în pumn, pe 
urmă s-a lăsat pe vine şi s-a aşezat direct pe jos, fără niciun 
fel de ceremonie, aşteptând şi uitându-se la mine cum mă 
mutam de pe un picior pe celălalt ca să-mi scot ghetele şi 
ce mai aveam până la brâu, destul de stângaci şi de ezitant 
pentru un seducător care mă gândeam în acelaşi timp că 
uite, noi bărbaţii, ca dl. Schultz de pildă, şi ca mine, ne 
împătuream banii cu grijă, indiferent dacă teancul era 
subţire sau gros, în schimb femeile, ca mama mea de pildă, 


sau ca Rebecca, îi strângeau ghemotoc în pumn şi nu le 
mai dădeau drumul, indiferent dacă îşi boceau nefericirea 
cu capul învelit într-un şal în faţa unei mese pline cu 
lumânări, sau dacă se întindeau pe jos şi se lăsau futute de 
două ori pentru un dolar. 


TREI 


CÂND REMORCHERUL A REVENIT LA DOC ne aşteptau în 
ploaie două maşini cu motoarele pornite. Aş fi vrut să mi se 
dea ceva instrucţiuni, dar dl. Schultz a îmbrâncit-o pe fata 
pe care n-o chema Lola pe bancheta din spate a primei 
maşini, s-a urcat lângă ea şi a trântit portiera, iar eu 
neştiind ce să fac m-am luat şi eu după Irving şi m-am urcat 
într-a doua maşină o dată cu el. Norocul meu că avea o 
strapontină. In schimb m-am trezit mergând cu spatele, 
faţă în faţă cu trei dintre membrii bandei printre care şi 
Irving îmbrăcat acum şi el cu trenci şi pălărie de pâslă ca şi 
ceilalţi care stăteau umăr lângă umăr voinici cum erau şi se 
uitau înainte la maşina din faţă peste umărul şoferului şi al 
celui de lângă el. Nu era deloc un sentiment reconfortant să 
mergi aşa făcut plăcintă între atâţia inşi încruntaţi, hotărâți 
şi înarmaţi. Îmi doream din tot sufletul să fiu acuma ori sub 
ochii d-lui Schultz, ori singur, de pildă în trenul suspendat 
care trece peste Bulevardul Trei, citind reclamele la lumina 
pâlpâitoare a becurilor în vagonul care se îndrepta către 
marginea Bronx-ului legănându-se pe deasupra străzilor. DI. 
Schultz acţiona repezit şi imprudent uneori şi mă temeam 
rău de tot că şi în cazul meu făcuse la fel. Mai repede mă 
acceptaseră şefii organizaţiei decât membrii de rând. Eu 
personal mă consideram un fel de membru asociat al 
bandei şi dacă era într-adevăr aşa atunci eram singurul, 
poate fiindcă postul fusese creat special pentru mine, ceea 
ce ar fi trebuit să le spună ceva acestor capete pătrate, dar 
din păcate nu le spunea. M-am gândit că poate era din 
cauza vârstei. DI. Schultz avea treizeci şi ceva de ani, dl. 
Berman şi mai mult de-atât, dar restul, cu excepţia lui 
Irving, aveau douăzeci şi ceva şi când prindeai o slujbă 
bună cu posibilităţi de avansare la numai douăzeci şi unu 
de ani, să zicem, un contracandidat de cincisprezece era un 
mucos a cărui prezenţă într-o situaţie care ţinea de afaceri 
era cel puţin nelalocul ei, dacă nu pur şi simplu nepermisă - 
în orice caz un afront la demnitatea fiecăruia. Unul dintre 


zdrahonii de la Clubul Ambasador, Jimmy Joio, care stătea 
pe Bulevardul Weeks imediat după colţ de casa mea şi al 
cărui frate mai mic era în clasa a cincea cu mine, chiar dacă 
de fapt o făcea a treia oară iar eu îl ajunsesem din urmă, s- 
a uitat prin mine de cele câteva ori când am dat ochii cu el, 
deşi nu se poate să nu mă fi recunoscut. Printre toţi acei 
pistolari ajungeam să mă simt de la o clipă la alta un fel de 
căcăţiş pocit, nici măcar un băiat acolo, ci un pigmeu, o 
mogâldeaţă de bufon diform care barem atât de prompt 
ştia să fie cât să se dea la o parte din calea dulăilor cei mari 
ai regelui. Tot ce-i plăcea d-lui Schultz trăia sub protecţia 
lui, dar îmi dădeam seama că trebuia să-mi îmbunătăţesc 
relaţiile cu toţi ceilalţi deşi habar n-aveam când sau cum aş 
fi reuşit treaba asta. În orice caz nu stând pe o strapontină 
şi încercând să-mi ţin genunchii să nu se buşească de-ai lor 
- nu ocazia asta o aşteptam. Niciunul nu scotea o vorbă, 
dar ştiam deja din experienţa practică a unor asemenea 
lucruri că asistasem la încă una dintre crimele d-lui Schultz, 
şi anume la cea mai confidențială, în orice caz la cea mai 
atent plănuită şi indiferent dacă asta îmi consolida în faţa 
lor statutul de asociat demn de încredere sau îmi punea 
viaţa rău de tot în pericol, mă gândeam acum, stând în 
maşină şi mergând cu spatele la ora două noaptea pe 
Bulevardul Unu, că nu-mi plăcea deloc toată treaba, că mi- 
ar fi fost foarte bine şi fără şi că fusesem un dobitoc 
patentat să mă expun la aşa ceva. Mă găsisem eu să mă 
iau după toanele d-lui Schultz. Doamne, Dumnezeule! Mi s- 
au înmuiat picioarele, îmi era greață, parcă aş fi fost în 
continuare pe vas. M-am gândit la Bo care poate că şi în 
clipa asta tot se mai ducea la fund, cu ochii larg deschişi şi 
braţele ridicate deasupra capului. In măsura în care mai 
puteam gândi raţional eram curios să ştiu ce urma să se 
întâmple cu Miss Lola, pentru că şi ea fusese martoră şi 
criminalilor teoretic nu le place să mai fie şi altcineva de 
faţă, iar poziţia ei în toată povestea asta mă interesa în 
mod deosebit, aşa încât trebuia să aflu despre soarta ei. Pe 
de altă parte nu trebuia să intru în panică: doar mai era 
încă în viaţă, nu? 


Cum starea în care ajunsesem nu-mi plăcea, mi-am 
pironit privirile pe fereastra maşinii ca să sorb din ochi 
structurile oraşului, soliditatea clădirilor întunecate, culorile 
stopurilor reflectate în luciul asfaltului negru. Intotdeauna 
metropola mi-a insuflat un sentiment de siguranţă atunci 
când am avut nevoie de el. Mi-am reformulat în minte 
intenţiile dominatoare cu care pornisem. Dacă nu mă 
puteam lăsa ghidat de propriile mele instincte, atunci nu 
aveam clasa d-lui Schultz. Dacă el acţiona fără să se 
gândească prea mult, aşa trebuia să procedez şi eu. Şi unul 
şi celălalt eram fiinţe alese şi în măsura în care aveam 
încredere în mine însumi trebuia să am încredere şi în el. 
Ajunsesem însă într-o stare de pericol tridimensional care- 
mi dădea fiori: mă ameninţam eu însumi, mă ameninţa 
mentorul meu şi mă ameninţa ceea ce-l ameninţa pe el, 
adică o viaţă de afaceri puse sub semnul crimei. Şi pe lângă 
toate astea mai erau şi poliţiştii. Deci patru dimensiuni. Am 
deschis foarte puţin geamul, cât să respir o gură de aer 
rece de noapte, şi m-am mai liniştit. 

Maşinile se îndreptau către zona rezidenţială a oraşului, 
pe Bulevardul Patru, pe urmă am luat-o printr-un tunel care 
ne-a scos pe viaductul din jurul Gării Centrale, am intrat pe 
Bulevardul Parcului - de data asta pe cel adevărat -, am 
trecut de noul turn Waldorf-Astoria, cu celebra Alee a 
Păunului şi cu şi mai celebrul maestru de ceremonii, 
irezistibilul Oscar, după cum citisem eu în Mirror, sursa mea 
infailibilă de informaţii, am cotit la stânga pe Strada 59, dar 
acolo ne-am împotmolit în spatele unui tramvai cu un 
clopot care mie mi-a răsunat în urechi precum gongul de la 
un meci de box şi până la urmă am cotit din nou şi ne-am 
oprit la colţul Parcului Central, la picioarele generalului 
Sherman? care stătea proţăpit pe cal şi se lupta cu ploaia, 
aceeaşi ploaie care se revărsa din bazinele supraetajate de 


8 William Tecumseh Sherman (1820-1891), general nordist în 
Războiul de Secesiune (1861-1865). A cucerit în 1864 capitala 
Georgiei, Atlanta, apoi a executat un marş forţat până la ţărmul 
oceanului, tăind în două Confederaţia, campanie care a 
contribuit decisiv la înfrângerea acesteia (n.tr.). 


pe partea cealaltă a pieţei peste ochiul subţire de apă pe 
unde ar fi fost obligat să-şi mâne calul dacă voia să pună 
mâna pe femeia cu coşul de fructe din vârful întregului 
eşafodaj, presupunând că pornise după fructe. Niciodată nu 
mi-au plăcut monumentele publice, sunt nişte lucruri 
străine, nelalocul lor în centrul New York-ului, absolut ca 
nuca în perete, dacă nu chiar nişte minciuni ordinare, şi 
despre Bronx se pot spune multe, dar nu vei găsi niciodată 
generali călare pe cai ridicaţi în două picioare, nici cucoane 
încărcate cu coşuri de fructe, nici soldaţi cocoţaţi elegant 
pe câte o movilă de camarazi morţi, cu braţele şi puştile 
înălțate către ceruri. Spre uimirea mea, portiera s-a deschis 
brusc şi l-am văzut în cadrul ei pe dl. Schultz. Haide, băiete, 
a zis el întinzând mâna către mine, m-a apucat de braţ şi 
m-a smucit afară din maşină. M-am trezit deodată în ploaie, 
în Piaţa Marii Armate, gândindu-mă că în universul ăsta plin 
de apă atâta îi fusese dat genialului jongler fantomatic din 
lumea interlopă, că o să fiu găsit sub un tufiş oarecare din 
Parcul Central cu faţa în jos într-o băltoacă de noroi şi că 
dacă adâncimea la care te îneci este cumva o măsură a 
reuşitei, atunci nu valoram cu nimic mai mult decât ceea ce 
ar fi căutat câinele care avea să mă urnească din cele două 
degete de apă cu botul şi să-mi lingă noroiul de pe ochii 
căscaţi. Dar dl. Schultz m-a dus în grabă către maşina din 
faţă spunându-mi: 

— O conduci pe fată acasă. N-o laşi să dea niciun telefon 
nimănui, deşi nu cred să-ncerce. O să-şi pună nişte boarfe- 
ntr-o valiză. Stai cu ea până mă-ntorc eu. Nu durează mult. 
Atâta, stai cu ea şi-o să te sunăm noi pe interior s-o aduci 
jos. Ai înţeles? 

Am dat din cap că da. Am ajuns lângă maşina cealaltă şi 
deşi îi picura apă de pe borul pălăriei abia acum s-a aplecat 
înăuntru şi a luat de pe bancheta din spate o umbrelă 
neagră, a deschis-o, s-a aplecat din nou în maşină, a tras-o 
afară pe fată şi mi-a dat-o mie împreună cu umbrela. 
Minunată clipă, noi trei sub aceeaşi umbrela, fata uitându- 
se la el cu un zâmbet uşor şi enigmatic, iar el mângâind-o 
pe obraz şi zâmbindu-i la rândul lui. Pe urmă el s-a vârât 


repede înapoi în maşină care a ţâşnit de lângă trotuar cu un 
scrâşnet de roţi până să apuce portiera să se închidă ca 
lumea, urmată îndeaproape de cealaltă maşină. 

Am rămas unul lângă altul în mijlocul unei furtuni 
cumplite. Mi-am dat seama că habar n-aveam unde locuia 
Miss Lola şi nu ştiu de ce, dar eram convins că totul 
depindea de mine, că ea trebuia să fie complet lipsită de 
orice voinţă şi că aştepta să fie dusă. Dar ea m-a apucat de 
braţ cu amândouă mâinile strângându-se lângă mine sub 
ditamai umbrela neagră pe care ploaia răpăia ca pe tobă şi 
a început să mă tragă ea pe mine când la pas, când în fugă 
peste Bulevardul Cinci care lucea atât de tare de apă încât 
ploaia ne împroşca şi de jos în sus după ce ajungea la 
pământ. Parcă ne îndreptam către hotelul Savoy-Plaza. Intr- 
adevăr, din spatele uşilor pivotante a apărut un portar cu 
propria lui umbrelă şi ne-a ieşit înainte alergând şi 
dovedindu-se săritor, dar inutil, pentru că în clipa 
următoare am dat buzna în holul acoperit cu mochetă şi 
puternic iluminat, dar totuşi intim, unde un individ îmbrăcat 
în veston cu cozi la spate şi pantaloni cu vipuşcă ne-a 
scăpat de umbrela noastră. Miss Lola, fermecătoare şi 
îmbujorată la faţă de toată aventura, a început să râdă 
uitându-se în jos la rochia distrusă de ploaie, şi-a trecut 
mâinile ca un pieptene prin părul ud şi pe urmă şi le-a 
scuturat pe amândouă pe mochetă răspunzând la salutul 
recepţionerului - bună seara, Miss Drew, bună seara, 
Charles - ca şi cum era de la sine înţeles, şi la salutul 
curtenitor al poliţistului care stătea de vorbă în căldura 
holului primitor al hotelului cu prietenii lui din personal, ca 
de obicei când era de serviciu noaptea pe o vreme 
duşmănoasă; în schimb mie, care nu îndrăzneam să mă uit 
la el, mi s-a uscat gâtul aşteptând să văd cum îi explică 
prezenţa mea, derbedeu tipic în ochii unui poliţist, şi mi-a 
venit foarte greu să nu întorc capul spre uşile pivotante pe 
unde oricum n-aveam nicio şansă de scăpare, mai degrabă 
o luam pe scara curbă din spatele lifturilor, chiar dacă 
ducea în sus, pentru că aş fi găsit eu pe unde să cobor. M- 
am rugat ca dl. Schultz să nu fi făcut o prostie, m-am rugat 


ca Miss Lola Miss Drew să se dovedească măcar 
convingătoare, dacă nu plină de resurse, indiferent cum o 
chema de fapt şi prin ce trecuse în această noapte a morții 
bărbatului la care ţinuse probabil destul de mult ca să 
meargă împreună la restaurant şi să se culce cu el. Dar ea 
nu a dat niciun fel de explicaţie, ca şi cum în fiecare noapte 
venea aşa, însoţită de băieţi ciudaţi îmbrăcaţi în haine 
ieftine şi ponosite din imitație de piele şi pantaloni de lucru 
de culoare cazonă, cu freze pompadureşti tipice pentru 
Bronx, ca şi cum eram partenerul ei normal de pat, ci şi-a 
luat cheia pur şi simplu, m-a luat pe mine de braţ şi m-a 
condus către lift, uşile s-au închis în urma noastră şi am 
început să urcăm fără ca liftierul să ne întrebe la ce etaj, iar 
în mintea mea s-au conturat în acelaşi timp adevărul că 
explicaţii li se cer tuturor, mai puţin celor de la vârf şi 
revelaţia înspăimântătoare că această Miss Drew care se 
uita acum la mine cu ochii ei verzi şi cruzi tocmai avusese 
parte de o călătorie a dracului de incitantă cu un 
remorcher. 

Hotelul ăsta era cam aşa: când s-au deschis uşile am 
coborât din lift direct în apartament. Parchetul gol era 
foarte strălucitor lăcuit şi pe peretele din faţă era atârnată 
o carpetă, sau o tapiserie, ceva care nu se mai termina, cu 
şiruri de cavaleri în armuri, cu lănci, pe cai ridicaţi în două 
picioare, fiecare stând pe picioarele dinapoi exact în acelaşi 
unghi ca şi ceilalţi, cum stau majoretele, şi în încăperea 
asta nu era nicio mobilă pentru că pur şi simplu era foaierul 
de intrare, doar dacă nu voiai să te cufunzi într-una dintre 
cele două urne înalte până la brâu din colţuri şi să stai 
acolo în mijlocul unui cerc de filosofi greci care se plimbau 
de jur împrejurul tău înveliţi în cearşafuri, sau în giulgiuri, 
după starea de spirit în care te găseai. Eu am preferat să 
rămân în compania noii Miss Drew care a deschis cu un 
gest larg uşa dublă de pe mâna stângă, înaltă până la 
tavan, şi şi-a continuat drumul pe un hol nu prea lung, 
decorat cu picturi în ulei mai degrabă cafenii, toate cu 
crăpături foarte fine. Tot pe mâna stângă era o uşă 
deschisă de unde o voce de bărbat a strigat-o când a 


trecut: 

— Drew? 

— Fac pipi pe mine, Harvey, a strigat ea din mers pe un 
ton foarte normal, apoi a dat colţul şi am auzit-o deschizând 
şi închizând o altă uşă. Am rămas acolo în picioare, în 
pragul unei camere unde se găseau biblioteci ca nişte 
vitrine, cu uşi de sticlă şi cu o scară înaltă proptită de ele 
care se mişca de-a lungul lor pe o şină, iar într-un colţ era 
un glob pământesc cu o carcasă de lemn lăcuit. Toată 
lumina o dădeau două veioze de alamă cu abajururi verzi 
aşezate de-o parte şi de alta a unei canapele înfoiate pe 
care stăteau alături doi bărbaţi, unul mai bătrân, celălalt 
mai tânăr. Un lucru mi s-a părut demn de reţinut: cel mai 
bătrân ţinea în mână sula sculată a celui mai tânăr. 

Trebuie să recunosc că m-am holbat la ei. 

— Credeam că nu mai vii în seara asta, a strigat bărbatul 
mai bătrân uitându-se fix la mine, dar atent în altă parte. 
Apoi a dat drumul la ce ţinea în mână şi s-a ridicat de pe 
canapea îndreptându-şi cravata. Era un tip înalt şi bine 
făcut acest Harvey şi purta un costum de tweed cu vestă 
care cădea impecabil pe el şi apropiindu-se de mine şi-a 
băgat mâna în buzunarul vestei ca şi cum l-ar fi durut ceva 
pe dedesubt deşi nu părea să fi suferit de ceva, ba chiar 
arăta perfect sănătos, ca un om care se îngrijea. Şi pe 
lângă asta îţi inspira şi respect - instinctiv m-am dat la o 
parte din calea lui. Trecând pe lângă mine m-a întrebat tare 
la ureche: Toate bune? şi mi-a întors spatele, iar eu am 
remarcat urmele de pieptene în şuviţele care-i coborau de 
la tâmple spre ceafă, numitului Harvey. 

Totul era atât de simplu când trăiai pe o planetă unde nu 
se cereau explicaţii. Parcă şi aerul era ceva mai rarefiat, 
mai subţire decât cel cu care eram eu obişnuit, dar în 
acelaşi timp parcă nici de prea mult efort nu era nevoie. 
Bărbatul de pe canapea a apucat cu două degete 
apărătoarea de pe braţul de lângă el şi s-a acoperit cu ea. 
Ridicând ochii către mine a început să râdă într-un mod 
care ne făcea complici şi atunci mi-am dat eu seama că era 
ca şi mine, clasă muncitoare. La prima vedere nu-mi picase 


fisa asta pentru că nu-i văzusem decât rimelul de pe ochii 
negri realmente pătrunzători şi părul negru pieptănat lins 
fără cărare. Peste umerii largi şi osoşi purta un pulover ca 
de student cu mânecile strâmte la încheieturi şi cu un 
model de carouri în maro deschis şi gri. 

D-lui Schultz trebuia să-i mulţumesc pentru toată 
experienţa asta uluitoare, aşa că m-am gândit să fac bine şi 
să mă ocup şi de treburile lui. Am luat-o pe holul respectiv, 
am dat câteva colţuri şi l-am găsit pe Harvey într-un 
dormitor cu pereţii capitonaţi în gri şi alb, mai mare decât 
trei dormitoare din Bronx puse unul lângă altul, stând picior 
peste picior şi cu o ţigară în mână pe marginea unui pat 
dublu enorm, în faţa uşii unei băi cu oglinzi pe pereţi şi cu 
podeaua tapetată cu faianţă albă, unde Miss Drew dăduse 
drumul la apă în cadă, ceea ce-l obliga să vorbească tare ca 
să încerce să acopere zgomotul apei. 

— lubito? a strigat el. Spune-mi unde-ai fost şi ce-ai 
făcut. Doar nu l-ai lăsat baltă. 

— Nu l-am lăsat, iubire. Dar a dispărut din viaţa mea. 

— Da' ce ţi-a făcut?! Că doar căzuseşi în limbă după el, a 
zis Harvey zâmbindu-şi acru şi sarcastic în bărbie. 

— Mă rog, dacă vrei să ştii, a murit. 

Harvey s-a îndreptat de spate şi şi-a înălţat capul 
întrebându-se probabil dacă auzise bine, dar nu a scos nicio 
vorbă ci s-a întors şi s-a uitat către mine care mă aşezasem 
în colţul celălalt al camerei pe un scaun tapiţat cu pluș gri, 
un băiat la fel de nelalocul lui aici ca şi în uşa bibliotecii, 
numai că acum, în lumina noilor veşti aflate, mă şi observa, 
aşa încât de dragul lui m-am îndreptat şi eu de spate şi i- 
am întors privirea la fel de direct. 

Apoi s-a ridicat brusc, a intrat în baie şi a tras uşa după 
el. Eu am luat de pe noptieră telefonul, am dus receptorul 
la ureche şi am aşteptat, dar când centralista mi-a răspuns: 
Da, vă rog, am închis. Era un telefon alb. Nu mai văzusem 
niciodată telefoane albe. Până şi firul era îmbrăcat într-un 
material alb. Patul uriaş avea o spetează mare albă, 
tapiţată, şi era împroşcat cu perne mari pufoase cu fustiţe 
de dantelă, vreo şase în total, şi toată mobila era gri, şi 


covorul gros era şi el gri, iar luminile se vedeau de sub un 
fel de cornişă care mărginea tavanul de jur împrejurul 
peretelui. Două persoane locuiau în acest dormitor pentru 
că pe amândouă noptierele erau cărţi şi reviste şi erau 
două hărăbăi de dulapuri cu uşi albe şi picioare albe 
curbate care înăuntru aveau haine, ale lui şi ale ei, şi două 
comode pereche, una cu cămăşile lui, alta cu lenjeria ei, şi 
până acum tot ce ştiam eu despre bogăţie era ce citisem în 
revistele ilustrate şi ce-mi imaginasem că-mi puteam 
imagina, dar bogăţia de lucruri din camera asta era 
uluitoare, nici nu-ţi venea să crezi câte le trebuie oamenilor 
când sunt bogaţi, de pildă nişte bețe lungi cu limbă de 
pantofi în vârf, şi pulovere de toate culorile curcubeului, şi 
zeci de pantofi de toate soiurile pentru toate ocaziile, şi 
seturi întregi de piepteni şi perii, şi cutii sculptate în care 
erau grămezi de inele şi brățări, şi ceasuri deşteptătoare cu 
bile suspendate care se învârt mai întâi într-o direcţie, se 
opresc, apoi se învârt în direcţia cealaltă. 

La un moment dat s-a deschis uşa de la baie şi a ieşit 
Harvey ţinând cu amândouă mâinile întinse o grămăjoară 
de boarfe pe care le avusese pe ea Miss Drew - rochia, 
chiloţii, ciorapii şi pantofii - şi le-a aruncat pe toate într-un 
coş, apoi şi-a scuturat palmele una de alta vizibil 
nemulţumit, s-a dus într-un colţ al camerei, a deschis o uşă, 
a intrat închizând-o după el, am văzut aprinzându-se o 
lumină - era o debara de unde a ieşit cu o valiză pe carea 
azvârlit-o pe pat şi s-a aşezat lângă ea picior peste picior şi 
cu braţele încrucişate pe genunchi, aşteptând. Am aşteptat 
şi eu pe scaunul meu. Într-un târziu doamna a ieşit din baie 
învelită într-un prosop uriaş cu colţul îndesat înăuntru sub 
claviculă şi cu un alt prosop strâns pe cap ca un turban. 

Discuţia se învârtea în jurul comportamentului ei. 
Dezordonat şi neparolist, după părerea lui. Nu insistase 
chiar ea să accepte invitaţia aia la cină mâine seară? Ca să 
nu mai vorbim de regata din weekend. Ce voia, să-şi piardă 
toţi prietenii pe care-i aveau?! Argumentele lui păreau 
perfect rezonabile, dar eu nu-l mai puteam urmări pentru 
că Miss Lola Miss Drew şi le susţinea pe ale ei în timp ce se 


îmbrăca. Se dusese la dulap şi lăsase să-i cadă prosopul cel 
mare şi era poate mai înaltă şi cu talia mai lungă şi poate 
că avea curul ceva mai plat şi mai moale, dar în linii mari 
avea aceeaşi şiră a spinării proeminentă cu oase subţiri de 
fată ca şi moaca aia mică a mea de Rebecca şi toate 
componentele erau la fel ca la Rebecca şi suma lor dădea 
corpul de femeie pe care-l ştiam, dracu' ştie ce mă 
aşteptasem să văd. Atâta că era o fiinţă muritoare cu pielea 
înroşită de apa fierbinte care şi-a pus centura de jartiere şi 
şi-a ridicat pe rând, încet dar eficient, câte un picior subţire, 
l-a vârât în ciorapul fin pe care l-a tras în sus netezindu-l 
încontinuu şi străduindu-se să păstreze dreaptă cusătura, 
apoi şi l-a lăsat jos răsfirându-şi degetele, şi-a înălţat 
şoldurile ca să prindă ciorapii de clenciurile de metal ale 
centurii, pe urmă şi-a ridicat din nou pe rând picioarele ca 
să-şi pună jupa de satin alb pe care a tras-o în sus şi a 
strâns-o pe talie - totul cu acea eficienţă îndelung exersată 
a femeilor ca specie când se îmbracă, ferm convinse 
întotdeauna că breteaua de la sutien este armura lor pe 
lumea asta şi le apără de războaie, de năvăliri, de foamete, 
de potop, de secetă, de flăcările nopţii arctice. Tot stând eu 
cu ochii după ea, se îmbrăca din ce în ce mai mult, şi-a tras 
şi o fustă peste cap, a lăsat-o să-i cadă pe talie şi i-a smucit 
fermoarul în sus pe un şold, şi-a strecurat picioarele într-o 
pereche de pantofi cu tocuri înalte şi aşa, îmbrăcată doar 
de la mijloc în jos şi cu turbanul încă pe cap a început să-şi 
facă bagajul fâţâindu-se între comodă, dulap şi valiză, 
hotărându-se repede ce să-şi ia şi manevrându-le pe toate 
cu mişcări energice. In acelaşi timp îi explica lui Harvey că i 
se rupea de ce credeau prietenii, ce-avea sula cu 
prefectura, era sau nu liberă să se vadă cu cine-i trăsnea ei 
prin cap, a? doar ştia şi el foarte bine treaba asta, aşa că ce 
rost avea tot tărăboiul ăsta, toată jeluiala asta a lui care de 
altfel începea s-o calce pe nervi. În cele din urmă a trântit 
capacul valizei şi a închis-o plesnind cele două închizători 
de alamă. Şi eu care credeam că auzisem cam tot ce 
aveam de auzit din ce se petrecuse pe remorcher între Miss 
Lola şi dl. Schultz, dar dovadă că nu - încheiaseră un fel de 


pact pe care ea era hotărâtă să-l onoreze. 

— Eu vorbesc despre ordine, despre nevoia de puţină 
ordine, a zis numitul Harvey, deşi îi era limpede şi lui că nu 
avea nicio şansă, apoi a bombănit: O să ne distrugi pe toţi. 
Asta-ţi trebuie acuma, scandal? Am înţeles că eşti o 
fetişcană foarte deşteaptă şi foarte neastâmpărată, dar 
există limite, draga mea, realmente există limite. Ai să intri 
în rahat până peste cap şi-atunci ce-ai să faci? Dai fuga la 
mine să te scap? 

— Ei nu, că mă faci să râd. 

Şi s-a aşezat goală până la brâu în faţa oglinzii de 
toaletă, şi-a desfăcut turbanul de pe cap, şi-a trecut un 
pieptene de câteva ori prin părul scurt, s-a rujat, pe urmă s- 
a ridicat, s-a dus la dulap, şi-a tras peste sâni o cămăşuţă 
brodată, o bluză pe deasupra, şi le-a îndesat pe amândouă 
sub fustă, peste ele şi-a pus o jachetă, câteva brățări pe 
mâini şi un colier la gât, apoi s-a întors şi s-a uitat la mine 
pentru prima oară - altă femeie, altă Miss Lola Miss Drew, 
cu o privire atât de hotărâtă că te înmuia, şi apoi când mai 
văzusem eu o femeie îmbrăcându-se aşa, toată în alb şi 
numai ape, ca să fugă de-acasă cu ucigaşul viselor ei? 


Şi uite-aşa, la ora trei dimineaţa ieşeam din oraş gonind 
pe Şoseaua 22 către munţii din depărtare unde nu mai 
fusesem niciodată. Eu stăteam în faţă lângă Mickey şoferul 
iar dl. Schultz stătea în spate lângă doamna, amândoi cu 
pahare de şampanie în mână, el povestindu-şi viaţa. La o 
sută de metri în spate veneau cu o a doua maşină Irving, 
Lulu Rosenkrantz şi dl. Abbadabba Berman. Lungă noapte 
în ucenicia mea şi nici măcar nu se terminase, acuma 
mergeam la munte, dl. Schultz îmi arăta lumea, parcă m-ar 
fi abonat la National Geographic, atâta că singurele ţâţe pe 
care le văzusem erau albe, şi văzusem şi patul ăla cât un 
ocean, şi pe Miss Drew care avea silueta tot albă, iar acuma 
vedeam  siluetele negre ale munţilor. Pentru prima dată 
înţelegeam locul oraşului pe lume - probabil că era evident, 
dar eu nu-mi dădusem seama până acum pentru că nu 
ieşisem niciodată din el, nu-l văzusem niciodată în 


perspectivă: este un fel de staţie în călătoria noastră 
acvatică, este locul unde ieşim din apă înnămoliţi, unde ne 
uscăm la soare, unde găsim de mâncare, unde ne marcăm 
trecerea, ne facem dansurile, ne lăsăm fecalele, pentru ca 
apoi să ne continuăm călătoria către munţii cei negri cu 
vânturi tăioase unde nu plouă niciodată. Şi tot ce mai 
auzeam când au început să mi se lipească ochii de somn 
era şuieratul uşor al vântului prin fereastra pe care o 
deschisesem numai un deget, răsucind butonul o dată, nu 
propriu-zis un şuierat, ci mai degrabă un semi-şuierat, aşa 
cum faci când îţi fluieri de unul singur, şi huruitul de bas al 
motorului de opt cilindri, şi gâjâitul sonor al vocii d-lui 
Schultz care povestea cum trişa el la jocurile pe bani când 
era tânăr, şi hârşâitul cauciucurilor pe asfaltul umed - toate 
se luptau cu circuitele din capul meu, aşa încât mi-am 
încrucişat braţele pe piept şi mi-am lăsat bărbia în jos, 
cineva a râs, dar eu am renunţat la luptă pentru că era ora 
trei dimineaţa în cea mai dimineaţă a vieţii mele şi nu 
apucasem încă să închid un ochi. 


PATRU 


DI. SCHULTZ SE DĂDUSE LA FUND, zicea Walter Winchell 
în rubrica lui, iar guvernul federal îl acuza de evaziune 
fiscală: nu plătise destule impozite pentru banii pe care-i 
câştiga. Intr-o zi, poliţia îi făcuse o descindere cu topoarele 
la sediul de pe Strada 149-Est şi găsise acolo dovezi 
incriminatoare legate de afacerea lui cu berea. Eu însă ÎI 
văzusem cu ochii mei, îmi pusese mâna pe obraz şi oricum 
este grozav să vezi în carne şi oase pe cineva pe care-l 
cunoşti numai din ziare, dar să mai vezi şi pe cineva despre 
care ziarele spun că s-a dat la fund, asta chiar că ţi se pare 
o minune. Dacă ziarele spuneau că dl. Schultz s-a dat la 
fund înseamnă că aşa era, dar ideea de „dat la fund“ 
sugerează de cele mai multe ori pe cineva care fuge 
noaptea şi ziua stă ascuns, când de fapt se referă la ştiinţa 
de a fi invizibil: dacă nici nu fugi, nici nu te ascunzi, dar te- 
ai dat la fund înseamnă că eşti tot timpul foarte prezent, 
atâta că pur şi simplu controlezi capacitatea oamenilor de a 
te vedea, ceea ce într-adevăr ţine de magie. Sigur că 
treaba asta se realizează fluturând dolari prin aer, fluturi un 
dolar şi eşti invizibil, deşi rămâne un număr destul de dificil 
şi periculos pentru că nu întotdeauna îţi reuşeşte atunci 
când vrei tu. De pildă în Manhattan am hotărât eu în sinea 
mea că n-ar fi ţinut pentru că acolo erau procurorii federali 
care căutau să-l aducă pe dl. Schultz în faţa justiţiei pentru 
evaziune fiscală. Mai degrabă ar fi ţinut în Bronx, de pildă 
într-o anumită zonă a Bronx-ului în care se găsea un 
depozit de bere. Dar cel mai bine ar fi ţinut, eram convins 
de asta, chiar în sediul respectiv al bandei în care poliţia 
făcuse descindere şi curăţenie la insistenţele procurorilor 
federali. 

Aşa se face că într-o zi de vară un băiat pe nume Billy s-a 
căţărat în spatele unui tramvai care se legăna zbârnâind pe 
Bulevardul Webster înspre sud, către Strada 149. Nu era 
deloc uşor să călătoreşti în poziţia respectivă pentru că nu 
te puteai ţine decât cu vârfurile degetelor de muchia 


dinafară a parbrizului din spate care era bineînţeles 
parbrizul din faţă când tramvaiul circula în sens invers, cu 
alte cuvinte era ditamai geamul şi trebuia să stai pe vine ca 
să nu ţi se vadă capul prin el pentru că dacă vatmanul te 
zărea în retrovizor era în stare să-şi accelereze vagonul 
brusc, sau să-i pună o frână electrică din aia care-l face să 
zvâcnească, iar tu trebuia să sari jos indiferent dacă venea 
ceva din spate sau nu, adică era porcăria dracului. Şi nu 
numai atât, dar pentru sprijin nu aveai decât un grătar 
subţire pe care îţi puteai pune cel mult vârfurile picioarelor, 
aşa încât în mers te ţineai mai degrabă lipindu-te cu tot 
corpul de vagon. lar când tramvaiul se oprea în staţie, 
procedeul recomandat era de-a te da jos până pornea din 
nou, în primul rând pentru că dacă rămâneai agăţat de el 
erai mult prea expus şi orice poliţist care ar fi trecut pe- 
acolo îţi putea arde un bulan peste cur, iar în al doilea rând 
trebuia să-ţi economiseşti forţele ca să te mai poţi ţine 
până la staţia următoare, să nu cazi când fierătania băga 
viteză, mai ales pe Webster care este o arteră industrială 
cu magazii, cu garaje, cu hale, cu depozite de cherestea, 
adică o stradă cu clădiri lungi pe care un tramvai iute şi 
grăbit să parcurgă mai repede distanţele prea mari dintre 
staţii o ia bine de tot din loc legănându-se pe roţi dintr-o 
parte în cealaltă, făcându-le să scrâşnească pe şine ca 
dracu' şi aruncând scântei de sus când troleul roade prea 
tare curentul din cablu. Adevărul este că nu puţini băieţi au 
murit căţărându-se în spatele tramvaielor. Dar eu preferam 
să călătoresc aşa chiar şi acum când aveam în buzunar doi 
dolari şi mi-aş fi putut permite fără să clipesc biletul de 
cinci cenți. 

Am luat deci în braţe hardughia şi când am ajuns acolo 
am sărit din mers în fugă la câţiva paşi de staţie. Dar 
adresa sediului de pe Strada 149 n-o aveam, aşa că timp 
de câteva ore insuportabile mi-am târât picioarele în sus şi- 
n jos peste dealuri şi văi, am mers spre vest până la 
Şoseaua Mare şi de-acolo înapoi spre est pe trotuarul 
celălalt, prin căldura înăbugşitoare, fără să ştiu ce căutam de 
fapt până când norocul mi-a surâs şi am văzut două maşini, 


un La Salle coupe şi o limuzină Buick, parcate una lângă 
alta în curtea unui fost bar cu hamburgeri, acum desfiinţat, 
Castelul Alb, situat nu departe de intersecţia cu Bulevardul 
Sudului. Maşinile, fiecare în parte, nu mi-ar fi atras atenţia, 
dar împreună mi s-au părut cunoscute. Alături de Castelul 
Alb era o clădire de birouri îngustă, cu patru etaje, vopsită 
într-o culoare incertă, cu ferestre mari prin care nu se 
vedea nimic de stratul de murdărie. Am băgat capul 
înăuntru: mirosea a pişat şi a lemn putred. Presupunând că 
pe perete ar fi fost vreun avizier care să te îndrume, nu l-ai 
fi zărit. Mă simţeam în al nouălea cer. M-am retras, am 
traversat strada şi m-am aşezat pe bordura de vizavi, între 
două camioane parcate, aşteptând să văd ce se întâmplă. 

Şi a fost chiar foarte interesant. Se făcuse cam ora 
prânzului după mine, soarele se răsfrângea parcă şi din 
cablurile electrice, gazele de eşapament de la camioane se 
înălţau ca nişte buchete de flori albicioase, valurile de 
căldură pluteau pe deasupra asfaltului, iar călcâiul ghetei 
mele de sport se înfundase în suprafaţa străzii lăsând o 
scobitură în formă de semilună din care un detectiv bun ar 
fi putut trage concluzia: Uite, aici a stat, exact aici, uite 
cum a dat cu călcâiul în pământ, şi după adâncimea 
scobiturii probabil că era pe la ora prânzului. Şi la anumite 
intervale venea câte un tip, de obicei în cămaşă, şi dispărea 
înăuntrul clădirii de vizavi de mine. Unul a coborât din 
autobuz la colţul străzii, altul dintr-o maşină care a rămas 
lângă trotuar cu motorul în mers, altul a venit cu un taxi 
galben, dar toţi se grăbeau, toţi aveau treburi urgente şi o 
expresie neliniştită pe faţă, indiferent dacă erau albi sau 
negri, unii mergeau la pas, alţii aproape în pas alergător, 
unul chiar şchiopăta de-un picior, şi totuşi un lucru îi unea: 
toţi intrau cu câte o pungă de hârtie în mână şi ieşeau de 
acolo cu mâinile goale. 

Acuma veţi crede poate că nu era un cap de ţară să 
găseşti o pungă de hârtie aruncată pe trotuar, sau în vreo 
curte interioară, sau într-o ladă de gunoi, dar pe Strada 
149, nu ştiu de ce, n-am găsit niciuna, aşa încât a trebuit să 
caut o băcănie şi să-mi cheltuiesc banii cumpărând ceva 


de-acolo ca să fac rost de o pungă. Am îndoit-o la gură cum 
văzusem la indivizii respectivi, am răsucit-o de mai multe 
ori ca să pară şifonată, pe urmă am tras aer adânc în piept 
şi am pornit şi eu la trap ca toţi ceilalţi, deşi eram la numai 
o stradă depărtare, ca să intru în atmosferă şi să transpir în 
mod corespunzător, am deschis uşile clădirii fără să ezit şi 
am pătruns într-un hol întunecat unde probabil că toţi se 
pişau, am luat-o în sus pe nişte scări de lemn pe care ai fi 
auzit şi gândacii plimbându-se, ştiind că dacă era cineva 
acolo era la ultimul etaj, aşa era logic să fie, şi de ce urcam 
de aceea se lumina pentru că tavanul etajului de sus era de 
fapt un luminator acoperit cu un grătar de fier ruginit, iar la 
capătul palierului era o uşă de fier masiv care avea o serie 
de crestături şi ciobituri în ea şi clanţa retezată, aşa încât 
am împins-o pur şi simplu cu mâna, s-a deschis şi am intrat. 

Nu ştiu ce m-aşteptam să găsesc, dar în faţa mea era un 
coridor scurt şi gol, cu podeaua de lemn şi cu o altă uşă de 
fier la capătul celălalt, de data asta nou-nouţă, nevopsită, 
cu un vizor foarte discret, care nu s-a mai deschis când am 
împins-o, aşa că am bătut, m-am dat înapoi cu un pasca să 
mi se vadă punga şi am aşteptat. Oare nu mi se auzea 
inima bubuind în piept mai tare decât un baros, mai tare 
decât un topor izbind în oţel, mai tare decât zece poliţişti 
urcând în goană patru etaje pe nişte scări de lemn? 

La un moment dat am auzit un c!/ic şi uşa s-a deschis 
singură de vreo două-trei degete, aşa că am intrat, de- 
acuma ce-o fi o fi, şi m-am trezit într-o încăpere mare şi 
primitoare în care se găseau mai multe birouri vechi 
hodorogite şi la fiecare dintre ele stătea câte un individ 
care număra ori nişte foi de hârtie, ori teancuri de 
bancnote, treabă la care se dă mereu cu degetul pe limbă. 
Pe unul dintre birouri suna un telefon. M-am postat la o 
tejghea care îmi ajungea până la piept, urmărind toată 
activitatea asta cu punga ţinută cât mai la vedere şi 
încercând să fac abstracţie de namila de aproape doi metri 
care îmi deschisese uşa şi care acum stătea în spatele meu 
şi respira sonor - precis era genul care sforăie în somn - 
mirosind a usturoi, abia mai târziu aveam să aflu că-l 


chema Lulu Rosenkrantz, deocamdată nu i-am văzut decât 
capul prea mare, cu părul negru vâlvoi netuns de mult, cu 
ochi mici practic ascunşi sub sprâncenele zburlite, cu nasul 
tumefiat şi înroşit şi cu obrajii vineţii înecaţi în ciupituri de 
vărsat şi la fiecare damf de usturoi pe care-l răspândea eu 
îmi imaginam că îi ieşeau flăcări pe gură. Pe dl. Schultz nu 
l-am văzut pe nicăieri, cel care s-a apropiat de tejghea, un 
individ chel, cu mânecile cămăşii strangulate deasupra 
cotului de banderole de cauciuc, s-a uitat întâi lung la mine, 
pe urmă mi-a luat punga şi a golit-o. Mi-aduc aminte şi 
acum ce mutră a făcut când i s-au împrăştiat pe tejghea 
cele vreo douăşpe pachete de brioşe Dugan, - două la 
pachet, învelite în celofan - a căscat ochii mari, a pălit 
brusc, i s-a lungit faţa a neînțelegere, toate într-o singură 
secundă, apoi a întors punga cu fundul în sus şi a scuturat-o 
ca să vadă dacă nu mai cade ceva din ea şi pentru mai 
multă siguranţă şi-a băgat nasul înăuntru căutând probabil 
capcana ascunsă. 

— Ce dracu'-s astea?! a izbucnit el într-un târziu. Ce 
pizda mă-tii mi-ai adus aici?! 

Toţi ceilalţi s-au oprit din lucru şi din vorbă, câţiva chiar 
s-au ridicat de pe scaun şi au venit să se uite, Lulu 
Rosenkrantz s-a apropiat şi el pe la spatele meu şi am 
rămas cu toţii în linişte uitându-ne la brioşele mele. Nu 
făcusem intenţionat: dacă aş fi găsit o pungă pe stradă nu 
le-aş mai fi cumpărat, aş fi umflat-o pur şi simplu cu aer, ca 
să pară că duceam ceva în ea şi când faci treaba asta cu o 
pungă de hârtie ştii că poţi oricând s-o pocneşti, ca ăia care 
cântă din talgere, o ţii strâns de gât cu o mână şi-i dai un 
pumn peste fund cu cealaltă, numai că presupunând că aş 
fi făcut aşa ceva în faţa tipului ăstuia - că numai Dumnezeu 
ştie ce e în stare să facă un băiat zălud ca mine - ar fi fost 
şi ultimul meu gest de pe lumea asta, pentru că toţi cei din 
cameră s-ar fi aruncat la podea şi Lulu Rosenkrantz m-ar fi 
izbit cu pumnul în creştetul capului, iar după aceea, până 
să mă ridic de jos, mi-ar fi pus un picior pe spinare ca să mă 
ţintuiască la pământ şi mi-ar fi tras un glonţ la baza 
craniului, de-acuma ştiu procedeul - nici prin minte să nu-ţi 


treacă să faci zgomote bruşte de faţă cu asemenea oameni. 
Dar cum trebuia să cumpăr ceva ca să fac rost de pungă, 
luasem brioşe, cu ciocolată şi glazură de vanilie pentru că 
mie astea îmi plăceau, închipuindu-mi probabil că la pipăit 
ar fi putut trece drept pachete de cupoane sau teancuri de 
bancnote prinse cu zgârci de cauciuc, de fapt le trăsesem 
uite-aşa cu braţul de pe raft şi i le răsturnasem băcanului 
pe tejghea fără să mă mai gândesc la ce urma, îi plătisem 
şi o pornisem încoace pe stradă, urcasem scările şi 
introdusesem brioşe pe o uşă de fier, pe sub nasul celui mai 
periculos pistolar din New York, chiar în inima 
dispeceratului de jocuri al d-lui Schultz. Şi lucrasem fără 
greşeală, exact ca atunci cu jonglatul, când azvârlisem cu 
mână de maestru portocala, piatra, cele două mingi de 
cauciuc şi oul sub forma unei arteziene intermitente peste 
gardul de fier din spatele meu în canionul cu şine care 
treceau către Gara Centrală, pe vremea respectivă tot ce 
făceam îmi reuşea, nu exista să dau greş, încât realmente 
mă miram şi eu fiindcă ştiam fără să-mi fi spus nimeni că 
indiferent ce-mi rezerva viaţa pe lumea asta era ceva legat 
cumva de dl. Schultz, iar acuma chiar că începeam să 
bănuiesc, mi se înfiripa o presimţire că eram la un pas de 
confirmare. Uneori te cuprinde aşa un sentiment că viaţa îţi 
stă sub un fel de semn, ceea ce vrea să spună printre altele 
şi că nu mai eşti întru totul stăpân pe ea. 

Exact în acel moment, în timp ce tolomacii stăteau şi 
contemplau Ideea de Brioşă, dl. Schultz a ieşit de undeva 
din spate, dintr-un birou, precedat de propria lui voce şi de 
un bărbat îmbrăcat într-un costum gri cu dungi foarte 
subţiri care mergea cu spatele încercând să îndese nişte 
hârtii într-o servietă. 

— Ce dracu', maestre, de ce te mai plătesc? striga dl. 
Schultz. Atâta te-am rugat, să faci tranzacţia asta, e simplă 
ca bună ziua, o afacere foarte clară, şi tu-mi vii cu toate 
căcaturile astea juridice. De ce nu poţi şi tu să faci o dată 
ce ţi se cere şi să nu-mi mai bagi atâta sula-n coaste, că 
uite, în loc să stau aici să mor cu zile, mai bine mă duc şi 
fac eu şcoala de avocaţi şi intru-n barou în toate statele 


uniunii - poate până atunci îţi mişti şi tu curu’. 

DI. Schultz era numai în cămaşă, cu bretele şi fără 
cravată şi într-o mână ţinea ghemotoc o batistă cu care-şi 
tampona ceafa şi urechile în timp ce înainta către avocat, 
parcă ar fi vrut să-l calce în picioare. Pentru prima oară îl 
vedeam bine, fără să-mi bată soarele în ochi: părul negru şi 
cam rar, pieptănat lins peste cap, fruntea înaltă, pleoapele 
grele cu marginile rozalii, nasul înroşit ca de răceală sau de 
cine-ştie-ce alergie, maxilarul proeminent şi o gură mult 
prea lată şi frumos conturată pentru o voce cu timbru de 
goarnă ca alui. 

— Lasă-le dracu’ de hârtii şi uită-te la mine o clipă, a zis 
el şi a făcut un salt brusc înainte şi cu un dos de palmă i-a 
aruncat servieta cât colo. Vezi ce-am aici? Douăj' de birouri. 
Şi vezi câţi oameni stau la ele? Zece. Ţie ce-ţi spun birourile 
goale? Mă rod bucăţică cu bucăţică, futu-te-n cur să te fut 
de avocat cretin, în fiecare săptămână de stat pe tuşă ratez 
pariuri, îmi pierd băncile, mă lasă oamenii şi se duc la pulăii 
ăia de macaronari împuţiţi. De opşpe luni tot aşa merge, 
fire-ai tu al dracului de sulă şcolită care-ţi bei ceaiul de 
după-masă cu Procuratura în timp ce eu rămân în curu' gol. 

Avocatul se enervase, era aprins la faţă, genul de 
persoană cu pielea albă care se înroşeşte atunci când este 
atins în amorul propriu, el mai ales din cauza servietei, 
pentru că s-a întors către ea şi către hârtii, s-a aplecat şi le- 
a tras pe toate înapoi înăuntru. M-am uitat la pantofii lui: 
negri, lăcuiţi, cu botul în formă de liră şi cu şiruri de găuri 
foarte fine. 

— Olandezule, a zis el, am impresia că tu nu înţelegi că în 
situaţia dată nu ai tu cărţile în mână. M-am întâlnit cu 
prietenul nostru senatorul şi-ai văzut ce-a reuşit să facă. 
Am apelat la trei dintre cei mai buni avocaţi din 
Washington, am angajat pe cineva de primă mână care să 
se ocupe de treaba asta, un pledoarist recunoscut şi 
respectat care cunoaşte pe toată lumea, şi chiar şi el ridică 
din umeri. E groasă treaba, ăştia sunt federali şi la ei nu ai 
cum s-ajungi, din păcate o să dureze şi-o să trebuiască să 
te împaci cu gândul ăsta. 


— Să mă-mpac! a răcnit dl. Schultz. Să mă-mpac?! Eram 
convins că dacă avea de gând să-l omoare acuma îl omora. 
Dar el s-a lansat într-o serie de înjurături care în gura lui 
sunau ca un fel de litanie şi a început să meargă înainte şi 
înapoi perorând şi bătând câmpii. Era pentru prima oară că 
îl vedeam dezlănţuit şi înlemnisem, mă uitam la venele 
care îi ieşiseră la iveală pe gât şi mă întrebam de ce 
avocatul nu se ferea din calea lui, nu ştiam cu ce să compar 
accesul de furie la care asistam, mi se părea că mai violent 
nu se poate, n-aveam de unde să ştiu, cum ştiau ceilalţi, că 
furia lui nu era proaspătă, ci oarecum atenuată prin 
repetiţie, ca un fel de ceartă în familie care, devenind 
obişnuită, are inevitabil şi un anumit aspect de ceremonial. 
Aşa încât am rămas interzis când dl. Schultz s-a apropiat de 
tejgheaua din faţa mea, a observat grămada de brioşe şi în 
toiul diatribei a luat un pachet, l-a desfăcut, a cojit hârtia 
cerată în care se coc şi şi-a continuat efluviul verbal 
muşcând în acelaşi timp dintr-o brioşă cu ciocolată şi 
glazură de vanilie, dar fără să-şi dea seama prea bine de ce 
face, ca şi cum mâncatul ar fi fost o altă furie, secundară, şi 
una şi cealaltă manifestări ale unui apetit generic fără 
nume. Pentru individul care rămăsese cu punga de hârtie 
goală în mână era suficient, Enigma Sfinxului fusese 
descifrată, aşa că s-a dus înapoi la locul lui şi toţi ceilalţi s- 
au întors şi s-au aşezat la birouri şi Lulu Rosenkrantz s-a 
întors şi el la locul lui de lângă uşă, s-a aşezat pe scaunul 
de răchită şi s-a dat pe spate cu scaun cu tot rezemându-se 
de perete şi aprinzându-şi o ţigară Old Gold din pachetul 
şifonat. 

Numai eu am rămas unde eram, încă în viaţă, fără să-şi 
mai pună cineva problema că nu aveam ce căuta acolo, cel 
puţin în acel moment. Dl. Schultz nici măcar nu mă văzuse. 
În schimb, nişte ochi inteligenţi şi amuzaţi văzuseră şi 
pricepuseră totul, inclusiv geniul înfocat al ambiţiei mele, 
probabil, iar acum mă fixau insistent şi fără să clipească. 
Aşa mi-am dat seama că lângă fereastra din capătul celălalt 
al încăperii stătea cineva la un birou şi vorbea la telefon 
uitându-se la mine în toiul unei discuţii calme şi 


confidenţiale care nu părea deloc incomodată de ţipetele şi 
zbieretele d-lui Schultz. Am fost convins din prima clipă că 
acela era însuşi marele Abbadabba Berman, creierul 
financiar al d-lui Schultz, poate pentru că-mi zâmbea uşor 
indiferent la tot vacarmul şi peste capetele tuturor 
continuându-şi în acelaşi timp convorbirea la telefon, ceea 
ce denota capacitatea de concentrare multiplă a unei minţi 
superioare mediului în care se găsea. Apoi s-a întors pe 
jumătate într-o parte, a înălţat un braţ şi a desenat prin aer 
o cifră şi un individ care stătea lângă peretele din dreapta 
al camerei s-a ridicat imediat de pe scaun şi a scris un 6 pe 
o tablă neagră. La care toţi cei de la birouri au început la 
unison să parcurgă teancurile de cupoane din faţa lor, 
extrăgând şi aruncând pe jos o mulţime din ele, ca şi cum 
s-ar fi pregătit pentru o paradă abstractă dedicată lui 
Lindbergh*. 

Mai târziu mi-a explicat dl. Berman că 6 era ultima cifră 
înainte de virgulă a totalului probabilităților de câştig la 
primele trei curse ale zilei, stabilite de maşinile de pariuri 
de la Parcul Tropical din Miami, Florida. Şi mai era şi prima 
cifră a numărului câştigător din ziua respectivă. A doua 
cifră urma să fie dată în acelaşi mod de seria următoare de 
două curse. lara treia cifră rezulta de cele mai multe ori din 
ultimele două curse ale zilei. De cele mai multe ori, pentru 
că dacă numărul câştigător se dovedea jucat de prea multă 
lume, de pildă dacă fusese inspirat de manualele de 
astrologie predilecte printre pariori, dl. Berman dădea un 
telefon în ultima clipă unuia dintre asociaţi care era şi 
arbitru pe pista de alergare şi introducea şi el un pariu 
făcând astfel o măruntă schimbare în totalul probabilităților 
de câştig stabilite de maşinile de pariuri, ceea ce modifica 
ultima cifră a numărului câştigător în aşa fel încât să iasă 
un număr mai puţin jucat şi proteja profitul general al d-lui 
Schultz pe ziua respectivă sporind în acelaşi timp prestigiul 


? Charles Augustus Lindbergh (1902-1974), aviator american 
care în 1927 a traversat cel dintâi Oceanul Atlantic într-un zbor 
nonstop pe ruta New York-Paris. La revenirea în Statele Unite i s- 
a făcut o primire triumfală (n.tr.). 


jocurilor. Scamatoria asta fusese inventată de dl. Berman 
însuşi şi se înscria în categoria motivelor pentru care i se 
spunea Abbadabba. 

Eu l-am investit imediat cu toate onorurile propriului său 
renume pentru modul în care scria un număr prin aer şi 
numărul străbătea tot vacarmul şi toate urletele şi căpăta 
formă scrisă pe tabla neagră. Când a terminat de vorbit la 
telefon s-a ridicat de la birou şi a venit spre mine: mergea 
legănându-se poticnit dintr-o parte în cealaltă, avea un 
costum galben de vară încheiat la două rânduri de nasturi 
şi o pălărie de pâslă dată pe spate spre ceafă, iar haina 
desfăcută îi atârna într-un asemenea unghi încât te gândeai 
că poate avea cocoaşă; cămaşa era din mătase de un 
galben mai închis şi la gât purta o cravată de mătase bleu 
pal, prinsă de ea cu un ac de argint. Mi s-a părut curios cao 
persoană care fizic arăta atât de nefericit să caute să se 
îmbrace elegant. Bretelele îi trăgeau pantalonii atât de sus 
de parcă nu avea piept deloc. Când s-a apropiat de tejghea 
nu se vedea, de pe partea lui, mai mult decât mă vedeam 
eu de pe partea mea. Ochii lui căprui încercuiți de ramele 
de metal ale ochelarilor m-au fixat într-un mod care nu mi 
s-a părut deloc ameninţător, ci mai degrabă provenind de 
pe un tărâm de pură abstracţiune. Pupilele căprui aveau de 
jur împrejur o muchie de un albastru lăptos. Nasul îi era 
ascuţit, cu smocuri de păr izvorându-i din fiecare nară, cu 
bărbia putea foarte bine împunge, iar în colţul gurii subţiri 
în formă de V avea un chiştoc de ţigară pe care-l mişca în 
sus şi-n jos când vorbea. Şi-a pus o mână ca o gheară peste 
un pachet de brioşe, s-a uitat la mine prin fum mijindu-şi 
ochii şi m-a întrebat: 

— Bine, băiete, şi cafelele? 


CINCI 


DUPĂ CÂTEVA MINUTE coboram scările câte trei repetând 
în minte: atâtea simple, atâtea simple cu zahăr, atâtea cu 
frişcă, atâtea cu frişcă şi zahăr, o luam la fugă pe Strada 
149 în jos către Restaurantul Bulevard, alergam mai repede 
decât maşinile, iar claxoanele autobuzelor şi camioanelor, 
scrâşnetele frânelor, tropotul copitelor şi zdroncănitul pe 
caldarâm al căruţelor trase de cai, tot vacarmul acesta al 
circulaţiei care se scremea să înainteze la ora cea mai de 
vârf a unei zile de lucru mie îmi suna în urechi mai ceva 
decât corul bisericii. Am făcut o roată mare pe trotuar şi 
două tumbe prin aer neştiind pe moment cum altfel să-i 
mulţumesc lui Dumnezeu că-mi făcuse parte de prima 
misiune din viaţa mea pentru banda lui Schultz Olandezul. 

Bineînţeles că vindeam pielea ursului din pădure, ca de 
obicei. Zile în şir după asta am călcat pe bătăturile răbdării 
tuturor şi am fost pus să stau de pază aproape de 
dimineaţa până seara pe aceeaşi bordură de peste drum 
unde stătusem prima dată. La început dl. Schultz nici măcar 
nu m-a observat şi când în sfârşit s-a uitat la mine cum 
măturam cupoanele de pe jos nu şi-a mai adus aminte de 
jongler, l-a întrebat doar pe Abbadabba Berman cine pizda 
mă-sii mai eram şi eu şi ce căutam acolo. 

— E-un puşti şi el, i-a răspuns dl. Berman, un puşti care 
ne poartă noroc. 

Nu ştiu de ce, dar explicaţia i-a plăcut d-lui Schultz, 
pentru că a bombănit ceva gen: păi, ar cam fi cazul, apoi a 
dispărut în biroul lui. 

Şi deci în fiecare dimineaţă luam tramvaiul către 
Bulevardul Webster ca oricine altcineva care se ducea la 
serviciu şi dacă mi se dădea ceva de făcut, să mă duc după 
cafele sau să mătur pe jos, treceam ziua respectivă la 
capitolul reuşite. Dl. Schultz mai mult lipsea - hăţurile 
părea a le ţine dl. Berman. Tot urmărindu-l am ajuns să-mi 
dau seama că el fusese cel cu decizia în privinţa mea. DI. 
Schultz îşi dăduse acordul, da, dar de angajat Abbadabba 


Berman mă angajase. lar mai apoi, în ziua când s-a hotărât 
să-mi divulge amănuntele jocului cu numere, mi-a trecut 
pentru prima oară prin minte noţiunea de discipol şi mi-am 
descoperit o anumită demnitate personală de sub- 
executant care stătea pe bordură, ceea ce m-a mai liniştit 
şi m-a ajutat să mai am răbdare. 

Când lipsea dl. Schultz timpul trecea greu. Dimineaţa 
veneau curierii cu pungile de hârtie şi până la ora prânzului 
livrau toţi ce aveau de livrat. Startul în prima cursă din 
programul zilei se dădea la ora unu şi cifrele se scriau pe 
tablă la fiecare oră şi jumătate, până la cinci se completa 
numărul magic, iar la şase cel târziu nu mai era nimeni şi 
se închidea şandramaua. Când crima organizată lucra aşa 
cum trebuia era foarte plicticoasă - foarte eficientă şi foarte 
plicticoasă. Dl. Berman pleca ultimul de obicei, cu o 
servietă de piele în care presupun că se aflau încasările din 
ziua respectivă şi în clipa în care el ieşea grăbit pe poarta 
clădirii apărea o limuzină, oprea în faţa lui, el se suia în 
spate şi de fiecare dată, când maşina demara, se uita pe 
fereastră către mine care stăteam la locul meu peste drum 
şi-mi făcea un semn din cap, iar eu până nu-mi făcea semn 
din cap nu-mi socoteam ziua încheiată, pentru că mă 
străduiam să aflu câte ceva din fiecare gest sau aluzie cât 
de mică, aşa încât figura lui prin triunghiul de geam din 
spate, chiar dacă uneori abia o vedeam din cauza fumului 
de ţigară, o luam ca pe o instrucţiune pentru noaptea care 
urma. DI. Berman parcă era reversul d-lui Schultz, parcă 
erau cei doi poli ai lumii mele, unul furios şi dominator, 
celălalt calm şi stăpân pe numere - ca persoane cu greu ar 
fi putut fi mai diferiţi, de pildă dl. Berman nu ridica 
niciodată vocea, vorbea din colţul gurii, din cel în care nu-şi 
ţinea eternul chiştoc de ţigară şi fumul parcă îi afuma vocea 
şi i-o răguşea, i-o fragmenta, ca un fel de linie punctată, 
aşa că m-am trezit la un moment dat că trebuia să ascult 
foarte atent ce spunea pentru că nu numai că nu striga 
niciodată dar nici nu repeta. Şi avea, aşa, un fel de aură de 
uşoară infirmitate, din cauză cocoaşei şi a mersului ţeapăn 
din genunchi, care îţi sugera fragilitate şi-i dădea un aspect 


fizic cenuşiu, dar el şi-l înviora îmbrăcându-se elegant şi 
potrivind între ele culorile, în timp ce dl. Schultz, deşi dădea 
pe dinafară de sănătate frustă, crea în jurul lui o atmosferă 
de stări de spirit dezordonate şi sentimente excesive pe 
care orice altceva le-ar fi putut confirma sau încuraja, dar 
nu hainele. 

Într-o zi am găsit pe jos, lângă biroul d-lui Berman, 
câteva cupoane care arătau altfel decât celelalte şi când 
am fost sigur că nu mă vedea nimeni, m-am aplecat, le-am 
luat de pe jos şi le-am băgat în buzunar. Seara, acasă, m- 
am uitat la ele cu atenţie: erau trei bucățele de hârtie şi pe 
fiecare era desenat câte un pătrat împărţit în şaisprezece 
căsuțe şi toate cele şaisprezece căsuțe ale fiecărui pătrat 
aveau scris câte un număr diferit şi după ce le-am studiat o 
vreme mi-am dat seama că numerele dădeau aceeaşi sumă 
indiferent dacă le adunai pe orizontală, pe verticală sau pe 
diagonală. Şi fiecare pătrat era complet diferit de celelalte - 
reuşise să grupeze numerele în aşa fel încât să iasă la 
socoteală de fiecare dată fără să se repete. A doua zi, când 
am avut ocazia, am stat să-l urmăresc şi am observat că 
numai lăsa impresia că munceşte, de fapt nu făcea mai 
nimic, stătea cât era ziua de lungă la biroul lui şi zmângălea 
socoteli, lăsa impresia că făcea ceva legat de afaceri, dar 
de fapt afacerile nu-l solicitau cine-ştie-ce şi nu-l atrăgeau, 
numerele care-l interesau erau cele care se potriveau într- 
un anumit fel. Pe dl. Schultz nu l-am văzut niciodată stând, 
el n-ar fi putut să se gândească atât de intens la nimic 
altceva decât la afaceri, dar Abbadabba Berman, din câte 
mi-am dat seama, trăia numerele, le visa, nu se putea 
stăpâni, era la fel de subjugat de numerele lui şi de cum le 
putea combina între ele cum era şi dl. Schultz de ambițiile 
lui. 

În acea primă săptămână în care m-am aţinut şi eu pe 
lângă ei, dl. Berman nu m-a întrebat nici măcar o singură 
dată cum mă cheamă, sau unde locuiesc, sau câţi ani am, 
nimic de genul ăsta. Oricum aveam de gând să mint, dar nu 
s-a ivit ocazia. Dacă mi se adresa, îmi spunea băiete. Intr-o 
după-amiază m-a întrebat: 


— Auzi, băiete, câte luni are anul? 

— Douăsprezece, i-am răspuns eu. 

— Aşa, acuma să presupunem că dai fiecărei luni 
numărul ei, adică ianuarie e luna-ntâi, şi-aşa mai departe, 
înţelegi? l-am răspuns că da. Bun, acuma tu, fără să-mi spui 
când e ziua ta, iei numărul lunii respective şi-l aduni cu 
numărul lunii următoare, ţi-e clar? Îmi era foarte clar şi 
eram tot numai emoție că vorbea cu mine. Bun, acuma- 
nmulţeşti suma asta cu cinci, da? M-am gândit o clipă şi i- 
am spus că da. Aşa, acuma-nmulţeşti cu zece şi ce-ţi dă 
aduni cu numărul zilei tale de naştere, înţelegi? Foarte bine, 
da, înţelesesem. Acuma spune-mi la ce număr ai ajuns. 

— Nouă sute cincizeci şi nouă, i-am răspuns eu. 

— Îţi foarte mulţumesc că mi-ai spus când este ziua ta de 
naştere, a zis el. Nouă septembrie. 

Bineînţeles că o nimerise corect şi i-am zâmbit a 
apreciere. El însă a continuat: 

— Uite, o să-ţi spun câţi bani ai în buzunar. Dacă fac 
treaba asta şi ghicesc, câştig eu şi mi-i dai mie. Dacă nu 
ghicesc, câştigi tu şi-ţi dau eu ţie încă o dată pe-atât şi-ai să 
ai de două ori mai mulţi, bine? Întoarce-te cu spatele şi 
numără-i, dar fără să văd eu. l-am spus că n-aveam nevoie 
să-i număr pentru că ştiam câţi erau. Foarte bine, atunci 
înmulţeşte suma cu doi în minte, da? Aveam douăzeci şi 
şapte de cenți şi i-am înmulţit cu doi: cincizeci şi patru. 
Bun, acuma adună cu trei. Cincizeci şi şapte. Aşa, acuma 
înmulţeşte cu cinci, te rog. Doi optzeci şi cinci. Acuma 
scade şase şi spune-mi cât ţi-a dat. 

l-am spus: 

— Două sute şaptezeci şi nouă. 

— Uite, vezi, aşa ai pierdut douăzeci şi şapte de cenți - 
am dreptate sau n-am? 

Avea. 

Am clătinat din cap în semn de admiraţie şi i-am zâmbit, 
deşi încercam să salvez aparențele şi probabil că zâmbetul 
îmi arăta destul de fals. l-am predat în palmă cei douăzeci 
şi şapte de cenți sperând poate undeva în sinea mea să mi- 
i dea înapoi, dar el i-a băgat în buzunar şi s-a întors la biroul 


lui lăsându-mă să-mi văd de mătură. Stăteam după aceea 
şi mă gândeam că la mintea lui, dacă îl interesa să ştie ziua 
mea de naştere sau ce bani aveam în buzunar, înseamnă 
că la fel proceda şi în alte situaţii. Dacă de pildă ar fi vrut să 
afle adresa unde locuiam? Sau numărul şcolii la care 
mergeam? Orice se poate traduce în cifre, chiar şi numele 
oamenilor, dacă atribui fiecărei litere câte un număr, ca la 
coduri. In timp ce mie mi se păruse că stătea şi nu făcea 
nimic, el de fapt exersa un sistem de înţelegere a lucrurilor 
care îmi crea o stare de nelinişte. Şi el şi dl. Schultz se 
pricepeau să obţină ce voiau. Până şi un străin care nu ştia 
nimic despre dl. Schultz, nici cum îl cheamă, nici ce 
reputaţie are, îşi dădea seama dintr-o ochire că ar fi fost 
dispus în orice moment să calce în picioare sau să omoare 
pe oricine îi stătea în cale. Abbadabba Berman în schimb 
calcula totul, deducea şansele de câştig la pariuri, nu umbla 
el prea drept dar era iute ca fulgerul la minte, transformând 
în valori numerice toate întâmplările şi efectele lor, toate 
dorinţele şi toate modalităţile de a le satisface, cu alte 
cuvinte nu făcea niciodată nimic înainte de a şti ce şi cum 
iese. Mi-ar fi plăcut să ştiu de care dintre ei trebuia să se 
ferească mai mult un băiat simplu dornic să realizeze ceva 
în viaţă şi să ajungă cineva. Şi unul şi celălalt aveau o 
voinţă adultă implacabilă. 

— Apropo, mi-a spus dl. Berman dând la o parte cu mâna 
fumul de ţigară, vezi dacă nu poţi să faci şi tu un pătrat d- 
ăla cu numere, că nu-i chiar aşa de greu după ce pricepi 
care-i ideea. 


La o săptămână sau două după aceea s-a ivit un fel de 
urgenţă. DI. Berman i-a răspândit pe toţi cei din birou şi pe 
alţii cu care a vorbit la telefon şi probabil că la un moment 
dat n-a mai avut pe nimeni la îndemână pentru că mi-a 
făcut şi mie semn să vin şi mi-a întins un colţ de hârtie pe 
care scrisese o adresă, undeva pe Strada 125, şi un nume, 
George. Am înţeles imediat că asta era şansa mea. Nu l-am 
întrebat absolut nimic, nici măcar cum se ajungea acolo 
deşi nu mai fusesem niciodată în Harlem, gândindu-mă că o 


să mă sui într-un taxi şi-o să-l las pe şofer să se descurce cu 
drumul, pentru că pusesem deoparte un mic fond de patru 
dolari din ciubucuri de la măturat şi de la comisioane şi mi- 
am făcut socoteala că un drum cu taxiul nu era o investiţie 
proastă, printre altele şi fiindcă puteam arăta cât de iute şi 
demn de încredere eram. Cum nu mai fluierasem niciodată 
după un taxi, m-am mirat şi eu când am văzut că opreşte 
unul în faţa mea. l-am dat adresa de parcă toată viaţa 
numai asta făcusem, să merg cu taxiul, am sărit înăuntru şi 
am trântit portiera, ştiam din filme cum trebuie să te 
comporţi când ai de-a face cu taxiurile, aşa că n-am lăsat 
să mi se citească pe faţă cât eram de surescitat şi nici nu 
ajunsesem bine la intersecţia următoare că am şi hotărât în 
sinea mea, stând acolo în spate pe mijlocul banchetei de 
piele roşie crăpată, cu tot spaţiul din lume în jurul meu, că 
de-acum înainte aşa îmi plăcea să călătoresc. 

Am luat-o deci pe Şoseaua Mare şi am trecut peste podul 
de pe Strada 138. Adresa mea era o cofetărie aproape de 
intersecţia Străzii 125 cu Bulevardul Lenox. l-am spus 
şoferului să mă aştepte, aşa cum fac ăia prin filme, dar 
individul mi-a spus că mă aşteaptă numai dacă-i plătesc 
suma înscrisă pe aparat. Ceea ce a trebuit să fac. Când am 
intrat în prăvălie l-am dibuit din prima clipă pe George: 
stătea în picioare în spatele tejghelei, cu un ochi mare 
umflat şi o vânătaie roşie pe unul dintre obraji şi-şi ţinea o 
bucată de gheaţă sub ochi şi gheaţa i se topea printre 
degete de parcă ar fi plâns, era un negru nu foarte negru la 
faţă, cărunt şi cu mustăcioară căruntă şi era palid rău de 
tot, sau mai bine zis pământiu, iar cei doi sau trei, negri ca 
şi el, care stăteau pe scaune la tejghea şi păreau mai 
degrabă prieteni de-ai lui decât clienţi, toţi ieşiţi de la lucru, 
cu şepcile de lână pe cap deşi eram în toiul verii, n-au părut 
deloc bucuroşi să mă vadă. Eu însă am rămas calm şi am 
încercat să mă comport ca un adevărat împuternicit în 
relaţii de afaceri. M-am uitat prin vitrină la trecătorii negri 
de pe stradă care întorceau capetele să se zgâiască 
înăuntru şi se uitau la mine în timp ce treceau şi-atunci mi- 
am dat seama că geamul vitrinei era de fapt crăpat în două 


pe diagonală şi cioburile de sticlă se prăvăliseră peste 
linoleumul şi-aşa uzat acoperit cu ziare şi taxiul de la colţ 
parcă nu era îmbinat cum trebuie, nimic nu era îmbinat, 
nimic nu funcţiona în această cofetărie amărâtă şi 
întunecată care o rupsese cu dl. Schultz ca o bucată de 
continent prăvălită în ocean. George s-a aplecat, a băgat 
mâna într-unul dintre containerele de îngheţată de sub 
robinetul de apă potabilă, a scos de acolo o pungă de hârtie 
rulată strâns la gură, cum aduceau toţi, şi a trântit-o pe 
tejgheaua de melamină. 

— N-am ce-i face şi gata, asta ie, d-acuma lucrez cu- 
ăilanţi, a zis el ţinându-şi bucata de gheaţă lipită de obraz. 
Aşa să-i spui, auzi? Ete ce să-ntâmplă cân’ încer' şi io să fa' 
cum trebuie. Să-i spui. Dracu’ să vă ia pă toţi, că mie nu-m' 
pasă, ş-asta să-i spui. Pă toţi albii ăştia. 

Şi-am luat-o înapoi către Bronx ţinând punga de hârtie 
strâns cu amândouă mâinile şi nici măcar nu m-am uitat 
înăuntru, erau câteva sute de dolari, ştiam foarte bine, dar 
n-aveam nevoie să-i văd, îmi ajungea faptul că avusesem 
statutul oficial de curier, pentru o clipă m-am întrebat ce 
păţise oare omul lui George, dar de fapt nu prea mă mai 
interesa, mă simţeam mult prea bine că mă descurcasem 
fără nicio poticneală şi fără să-mi fie frică şi că respectivul 
George nu-mi pusese la îndoială mandatul, nici nu făcuse 
vreo remarcă personală despre mine, chiar şi aşa supărat 
cum era, ci pur şi simplu mă tratase ca pe unul dintre 
oamenii d-lui Schultz, un profesionist a cărui faţă rămăsese 
impasibilă în faţa durerii şi a deznădejdii, care venise să ia 
nişte bani şi plecase cu ei, punct, şi care acum, cu inima 
săltându-i de fericire şi de recunoştinţă că avea parte de o 
existenţă atât de minunat colorată, se hurduca într-o 
dimineaţă de iulie pe podul peste râul Harlem care ducea la 
vale deşeurile industriale prin faţa atelierelor de reparaţii 
de pe mal cu flăcările lor de sudură ca nişte artificii. 


ŞASE 


ESTE LA FEL DE ADEVĂRAT că oricât de fericit aş fi fost 
eu că veneam tare din urmă, lucrurile mergeau destul de 
prost pentru banda lui Schultz Olandezul şi nu aveau şanse 
de îndreptare până când Dixie Davis, avocatul la care dl. 
Schultz zbiera tot timpul, nu punea la punct un plan după 
care clientul lui să se poată preda la Biroul Procurorului 
Federal. Cine nu cunoştea meandrele acestor treburi nu 
pricepea de ce era dl. Schultz atât de nerăbdător să se dea 
pe mâna celor care-l acuzau şi de ce se învârtea de colo- 
colo gândindu-se numai la asta - o dată a fost cât pe-aci să- 
şi smulgă părul din cap de furie şi de frustrare că nu se 
putea preda încă -, dar adevărul este că până nu-l arestau 
şi nu-i dădeau drumul pe cauţiune nu-şi putea vedea de 
afaceri. Şi totuşi nu se putea preda până nu căpăta anumite 
garanţii legale care să-i sporească şansele în caz de proces, 
de pildă că urma să se ţină altundeva decât la New York, 
pentru că aici, din cauza unei publicităţi neobosite legată 
de activităţile lui, publicul avea tendinţa de a nu-l privi într- 
o lumină prea bună - publicul din care ar fi fost aleşi juraţii. 
Aceasta era tema interminabilelor negocieri dintre avocatul 
lui şi procuratură, faptul că voia anumite garanţii înainte de 
a se preda şi până nu le căpăta nu se putea lăsa arestat şi 
deci se afla în libertate. 

Într-o zi mi-a explicat că afacerile criminale, ca oricare 
altele, aveau şi ele nevoie de atenţia constantă a patronului 
ca să poată merge înainte, pentru că pe patron îl 
interesează propriile lui afaceri mai mult decât pe oricine 
altcineva şi de el depinde să curgă în continuare robinetul 
cu profituri, să le-asigure tuturor obiectul muncii şi mai ales 
să-şi lărgească afacerile încontinuu pentru că, mi-a 
explicat, o întreprindere nu poate rămâne în picioare 
făcând astăzi exact acelaşi lucru ca şi ieri, dacă nu creşte 
se usucă, la fel ca oricare altă fiinţă vie: când încetează de 
a mai creşte începe să moară, ca să nu mai vorbim de 
natura cu totul specială a afacerilor lui, foarte complexe, 


unde nu era vorba doar de cerere şi ofertă ci şi de o serie 
întreagă de detalii de execuţie şi chiţibuşuri diplomatice, 
unde numai plăţile impuneau un serviciu special de 
controlori, iar oamenii pe care tu credeai că te bazezi erau 
nişte vampiri, sugeau bani în loc de sânge şi dacă nu erai 
pe fază să li-i dai se întorceau împotriva ta, dispăreau, se 
topeau în ceaţă. într-o întreprindere criminală trebuia să fii 
tot timpul prezent ca să nu-ţi scape din mână, orice realizai 
ţi se putea lua, de fapt cu cât erai mai bun, cu cât realizai 
mai mult, cu atâta futangiii încercau mai abitir să-ţi ia totul, 
şi nu numai ăia cu legea - competiţia mai ales, pentru că 
într-un domeniu atât de competitiv nu înfloresc manierele 
elegante, ăia dacă-ţi găsesc un punct vulnerabil în apărare 
pe-acolo te atacă, de pildă o singură santinelă căcăcioasă 
dacă ai care să-ţi doarmă-n post, sau cine-ştie-ce soldat de- 
ăsta de la trupă care se lasă ispitit să-şi lase baltă 
misiunea, ca să nu mai vorbim dacă tu însuţi lipseşti de la 
comandă - de-asta nici nu mai vorbim - c-atunci ăla erai, 
dădeau buzna cu tancurile pe-acolo prin breşa aia oricât de 
mică şi erai terminat pentru că nu se mai temeau de tine şi 
când ajungeau să nu se mai teamă de tine erai un om mort 
în ţara nimănui, n-ar mai fi rămas din tine nici cât să se 
pună într-un coşciug. 

Grijile astea mi se păreau a fi şi ale mele, şi cum altfel, 
când stăteam cu fundul pe pervazul verandei închise din 
spatele casei cu parter şi etaj de pe City Island şi marele 
om îşi destăinuia gândurile, temerile, către Billy orfanul, 
purtătorul de noroc, beneficiarul uimit al acestei intimităţi 
bruşte şi imprevizibile. Mai întâi nu mă recunoscuse iar 
acum îşi amintea şi când mă văzuse prima oară jonglând, 
capabil băiat, pe trotuarul celălalt, aşa încât cum să nu 
împărtăşesc necazurile sumbre din sufletul lui şi să nu le 
simt şi înăuntrul meu ca pe ceva străin care nu se duce, 
frica apăsătoare de a pierde, revolta interioară seacă faţă 
de împrejurările nedrepte dar şi satisfacția cu iz eroic a 
rezistenţei, a ducerii lucrurilor până la capăt? Aici era deci 
locul secret unde stătea în restul timpului, când nu era 
prezent în sediul lui atât de baricadat, această vilă de 


cărămidă roşie cu acoperişul plan, exact la fel cu toate 
celelalte case particulare de prin cartier, atâta doar că în 
partea asta era singura cu etaj de pe o străduţă de case 
numai parter de pe această insulă care supravieţuise în 
Bronx şi uite că acuma mă număram şi eu printre puţinii 
care ştiau. Mai ştia şi Irving, bineînţeles, din moment ce era 
casa mamei lui, şi ştia şi bătrâna, maică-sa, o femeie care 
se învârtea de colo-colo cu mâinile întotdeauna ude pentru 
că ea gătea în casă şi făcea toate treburile normale pe o 
străduţă  lăturalnică liniştită pe care creşteau câteva 
magnolii temerare ca prin toate parcurile oraşului, şi ştia şi 
dl. Berman pentru că el m-a luat şi pe mine într-o zi cu 
maşina ca să văd unde venea el în fiecare după-amiază să-i 
aducă d-lui Schultz recipisele şi să parcurgă împreună 
cifrele. In timp ce ei făceau treaba asta eu stăteam în 
curtea din spate înconjurată de un gard de metal şi mă 
gândeam că trebuie să fi ştiut şi toţi vecinii de pe stradă, şi 
poate şi cei de pe străzile din jur, pentru că nu se poate să 
nu ştii că ai un vizitator celebru pe strada ta când la colţ stă 
zi şi noapte o maşină neagră cu doi inşi în ea. Doar era un 
orăşel mic, de fapt un cartier pe malul apei, chiar dacă în 
stil new-yorkez, care nu avea mare lucru în comun cu 
blocurile, cu magazinele, cu trenurile suspendate, cu 
tramvaiele şi cărucioarele negustorilor ambulanți de pe 
nesfârşitele dealuri şi văi pavate ale Bronx-ului, era o insulă 
pe care ajungea lumina soarelui, iar oamenii de aici precis 
că se simțeau într-un fel anume diferiţi de toţi ceilalţi, aşa 
cum mă simţeam eu acum savurând o mostră de viaţă 
comodă pe spaţii largi, cu vedere spre Sound, braţul râului, 
care mi se părea un adevărat ocean, un orizont infinit de 
apă cenuşie care se legăna de colo-colo nepăsătoare, cum 
s-ar legăna şi dalele şi pietrele dacă nu ar fi fixate de 
pământ, cu măreţia unui animal impunător, mult prea 
masiv pentru a avea duşmani. Exact alături, peste gardul 
de fier, era un debarcader cu tot felul de bărci cu pânze şi 
cu motor urcate pe butuci sau proptite în nisip, în timp ce 
alte câteva bărci cu pânze pluteau ancorate în faţa 
cheiurilor. Dar cea la care mă uitam eu era legată la chei 


gata de plecare, o şalupă lungă şi subţire din lemn de 
mahon lustruit, cu scaune încastrate şi îmbrăcate în piele 
crestată cafenie, cu parbrizul înrămat în alamă bine frecată, 
cu o timonă care aducea a volan de maşină şi un steag 
american fluturând la pupa. lar în gardul de fier care 
despărţea casa de debarcader, chiar la malul apei, era o 
breşă de unde pornea o cărare către cheiul cu şalupa 
respectivă şi mi-am dat seama că probabil acela era 
vehiculul cu care dl. Schultz ar fi şters-o dacă se ajungea 
vreodată la aşa ceva. Cât de mult admiram viaţa asta plină 
de ascunzişuri, de fofilări pe lângă nişte autorităţi care nu 
te plăceau şi nu te voiau, în schimb voiau să te distrugă, de 
erai obligat să-ţi construieşti propriile adăposturi cu bani şi 
cu oameni, desfăşurând armament, cumpărând alianţe, 
patrulând de-a lungul frontierelor ca în stare de secesiune, 
ducându-ţi viaţa mai departe prin voinţa, prin isteţimea şi 
prin spiritul tău războinic sub nasul monstrului - chiar sub 
nasul lui. 

Dar mai mult decât atât, să-ţi duci viaţa în funcţie de 
primejdiile care o ameninţă, să ţi-o organizezi având tot 
timpul înaintea ochilor spectrul morţii, asta pe mine 
realmente mă fascina - iată de ce oamenii de pe insulă n-ar 
fi turnat niciodată, prezenţa lui îi onora pentru că le dădea 
ocazia să trăiască, fiind conştienţi de el, ca într-o aură 
luminoasă a vieţii şi a morţii, cu acele momente de 
superioară luciditate, sau iluminare, pe care aceia mai buni 
dintre ei le-ar mai fi trăit poate la biserică sau la începutul 
unei iubiri romantice. 

— Doamne, lisuse Cristoase, tot ce am acuma a trebuit 
să adun, nimeni nu mi-a dat nimic, am început de la zero şi 
tot ce am realizat am realizat eu singur, a zis dl. Schultz şi 
s-a oprit să mediteze asupra acestui adevăr trăgând din 
ţigara de foi. Sigur c-am mai şi greşit, numai aşa se-nvaţă, 
şi singura dată când am stat la bulău a fost la şapteşpe ani, 
m-au trimis pe insula Blackwell pentru jaf şi n-am avut 
avocat aşa că mi-au dat un termen condiţionat, adică 
ieşeam de-acolo în funcţie de cum mă purtam, lucru destul 
de cinstit. Îţi spun eu că dac-aveam atunci numai câţiva 


dintre avocaţii ăştia plini de ei pe care-i am astăzi probabil 
că-mi dădeau pe viaţă. Ei, Otto...!, a zis el râzând, numai că 
dl. Berman adormise pe scaun cu pălăria lăsată peste ochi, 
probabil că-l mai auzise de câteva ori pe dl. Schultz 
plângându-se de cât de grea era viaţa lui. Oricum, al dracu’ 
să fiu dac-aş fi pupat pe careva-n cur numai ca să-mi dea 
drumul de-acolo mai repede, în schimb am făcut un tărăboi 
şi-am fost atât de-al dracului că nu m-au putut suporta şi 
m-au trimis la o şcoală de corecție undeva mai înspre nord, 
la o fermă cu vaci - căcaturi de-astea. Ai fost vreodată la 
şcoala de corecție? 

— Nu, domnule. 

— Ei bine, ascultă-mă pe mine că nu era ca la picnic. Nu 
c-aş fi fost eu cine-ştie-ce solid, cam ca tine, aşa, un puştan 
slăbănog şi era acolo o gaşcă-ntreagă de băieţi răi de tot, 
da' ştiam că trebuie să-ţi creezi o reputaţie de la bun 
început acolo unde contează şi de unde se-mprăştie vorba, 
aşa c-am fost ticălos cât zece. N-am stat să-nghit căcaturi. 
Am căutat bătăile şi m-am luat de tipii cei mai voinici pe 
care i-am găsit. Dumnezeu să-l ierte pe pulău' care-mi 
stătea-n cale, cum au făcut unul sau doi, spre regretul lor. 
Am şi evadat de-acolo, nu era greu, m-am săltat peste 
sârmă şi dus am fost în tufişuri, am stat acolo o zi şi o 
noapte până m-au prins şi mi-au mai dat câteva luni pentru 
asta, dar mă umplusem tot de bube de la toxicodendron, 
aşa că toată perioada asta m-am fâţâit de colo-colo uns cu 
calamină, parcă eram o dihanie aiurită. Când am plecat de- 
acolo, într-un târziu, mă crezi c-au fost fericiţi să scape de 
mine? Tu-n ce bandă eşti? 

— Nu sunt în niciuna, domnule. 

— Păi, şi-atunci cum vrei să faci ceva pe lumea asta? 
Cum vrei să-nveţi ceva? Eu din bande-mi aleg oamenii. Ala-i 
terenul  de-ncercare. Ai auzit vreodată de Scorbura 
Broaştei? 

— Nu, domnule. 

— Doamne, Dumnezeule, ce se-ntâmplă cu generaţia 
tânără? Aia era pe vremuri banda cea mai celebră din 
Bronx, banda primului Schultz Olandezul, nu ştiai?! Cel mai 


dur bătăuş care-a călcat vreodată pe străzile astea. Ăla-ţi 
rupea nasul cu dinţii, îţi smulgea coaiele din rădăcină. Pe 
mine m-au botezat aşa, după el, ăia din banda mea, când 
m-am întors de la corecție. Chestie onorifică. Adică-mi 
făcusem şi eu porţia mea, ca toată lumea, şi trecusem cu 
bine prin ea şi-uite, acuma ieşisem de la instrucţie al dracu' 
până-n măduva oaselor. Aşa că de-aia-mi spun cu toţii de- 
atuncea Olandezul. 

Eu am tuşit ca să-mi dreg glasul şi m-am uitat afară, la 
tufişurile de lemn-câinesc şi dincolo de ele, unde se legăna 
o bărcuţă cu pânză albă triunghiulară plutind parcă peste 
spuzeala de lumini care pâlpâiau reflectate în apă. 

— Sunt şi-acuma câteva bande, am zis, dar cei mai mulţi 
sunt nişte puştani idioţi, nişte pulică. Eu nu vreau s-ajung 
să plătesc pentru oalele sparte de altcineva decât de mine. 
Cred că astăzi, dacă vrei să te instruieşti, trebuie să ţinteşti 
tocmai în vârf. 

M-am oprit, ţinându-mi până şi respiraţia. Nu îndrăzneam 
să mă uit la el, mă uitam la picioarele mele. Simţeam cum 
îşi plimbă ochii peste mine. Îi simţeam mirosul trabucului. 

— Ei, Otto, a zis el, scoală dracului, că pierzi ceva tare 
aici. 

— Zău?! Aşa crezi tu, i-a răspuns dl. Berman de sub 
pălărie. 


Treaba asta nu a avut loc toată o dată dar avea loc şi 
noaptea şi ziua, nu părea a depinde de vreun timp anume 
sau de vreun plan, afară poate de momentul oportun şi 
indiferent despre ce era vorba mergeam într-acolo cu 
maşina, iar când te uiţi pe fereastra maşinii la viaţa prin 
care treci pentru a ajunge la momentul cu pricina ţi se pare 
că e prost ales, adică dacă e soare străluceşte prea tare iar 
dacă e noapte e prea beznă, toată organizarea lumii parcă 
ar complota ca să-ţi distragă ţie atenţia şi orice se petrece 
fireşte în jurul tău devine nefiresc datorită cerinţei morale 
cu totul excepţionale a ceea ce faci. Exact asta îmi dorisem 
- mă instruiam la vârf. Mi-aduc aminte de pildă că odată am 
fost lăsat la intersecţia dintre Broadway şi Strada 49 cu 


instrucţiuni să stau pe-acolo şi să fac bine să ţin ochii 
deschişi. Atâta mi s-a spus, şi anume brusc. Una dintre 
maşini a luat viteză şi a dispărut, cealaltă, în care se găsea 
dl. Berman, tot dădea colţul la fiecare câteva minute, un 
Chevrolet negru pătrăţos care se pierdea printre atâtea 
maşini negre şi taxiuri galbene cu tabla de şah vopsită pe 
ele care-şi vânau clienţii, printre autobuzele cu imperială şi 
tramvaiele mai degrabă goale şi nici Mickey şoferul nici dl. 
Berman nu se uitau la mine când treceau, de unde am 
dedus să nu mă uit nici eu prea insistent după ei. Stăteam 
în uşa restaurantului lui Jack Dempsey!%, care nu 
deschisese încă, era cam nouă-nouă şi jumătate dimineaţa 
şi Broadway-ul arăta destul de proaspăt, deschiseseră 
chioşcurile de ziare şi tarabele cu lapte de cocos şi 
crenvurști şi câteva prăvălioare care vindeau Statuete ale 
Libertăţii din plumb, dar cam atât. Vizavi, pe Strada 49, la 
un mezanin, era o sală de dans cu fereastra larg deschisă 
de unde se auzea cineva cântând la pian. Există un 
Broadway local, o comunitate care trăieşte pe Broadway şi 
pe care o vezi dimineaţa, înainte să înceapă o nouă zi 
galeriile de chilipiruri şi barurile, oameni care locuiesc în 
apartamentele de deasupra marchizelor de la 
cinematografe, care-şi scot câinii la plimbare în lesă, care 
coboară să cumpere Racing Form şi Mirror sau câte o sticlă 
de lapte. Mai sunt şi ăia cu maşinile de pâine care trag în 
faţa băcăniilor şi descarcă pe trotuar coşurile cu pâini şi 
sacii cu chifle, sau camioanele măcelarilor din care coboară 
alţii cu hălci de carne de vită pe umăr şi le dau drumul în 
jos pe toboganele care duc în pivnițele de sub restaurante. 
Stăteam şi mă uitam la măturătorul de stradă îmbrăcat de 
vară, în alb, cu o panglică oranj şi kaki la pălărie, cum 
aduna cu măturoiul balegile cailor şi hârtiile şi resturile şi 
toate gunoaiele unei nopţi pe Broadway, cum le suia pe 
lopata lui lată şi le răsturna într-un tomberon mare pe două 


10 William Harrison Dempsey (1895-1983), boxer american, 
campion mondial al categoriei grele între 1919 şi 1926, celebru 
pentru loviturile sale necruțătoare care i-au asigurat săli pline şi 
mari succese de casă (nitr.). 


roţi ca şi cum ar fi fost o gospodină care-şi făcea ordine în 
bucătărie. Pe urmă a trecut cisterna cu apă şi a stropit 
strada lăsând-o lucioasă şi curată şi aproape în acelaşi timp 
am văzut cum s-au aprins ghirlandele de lumini electrice 
din jurul Marelui Teatru Loew aşezat câteva blocuri mai jos, 
unde Broadway-ul dădea în Bulevardul Şapte. Din cauza 
soarelui nu puteam să citesc titlurile luminoase care defilau 
de jur-împrejurul clădirii ziarului Times din Piaţa Times. 
Chevrolet-ul negru a dat colţul din nou şi dl. Berman mi-a 
aruncat de data asta o privire care m-a cam neliniştit, îmi 
doream să văd ceea ce aştepta de la mine să văd, dar 
circulaţia era obişnuită, nu cine-ştie-ce aglomerată, oamenii 
de pe trotuare îşi vedeau de treburile lor fără să se 
grăbească, un bărbat îmbrăcat cu costum şi cravată a venit 
cu un coş de mere pe umăr şi l-a aşezat la colţul străzii, cu 
o pancartă pe care scria MERE 5c., dimineaţa înainta şi m- 
am întrebat dacă nu cumva ceea ce căutam se găsea în 
vitrina din spatele meu unde era o fotografie mult mărită a 
lui Jack Dempsey în faţa unui public de mii de inşi pe ringul 
de la Manila şi alte câteva poze de-ale marelui bărbat dând 
mâna cu celebrităţi, cu vedete ca Jimmy Durante şi Fanny 
Brice şi Rudy Vallee şi deodată am văzut reflectată în 
vitrina restaurantului faţada clădirii de birouri de vizavi şi 
m-am întors să mă uit: sus, la etajul cinci sau şase, un tip 
ieşise pe pervazul ferestrei, în afară, cu o găleată şi un 
burete, îşi prinsese centura de siguranţă de cârligele fixate 
în zid şi acum se lăsa pe spate, proptit în centură, şi desena 
arcuri mari pe geam cu buretele plin de spumă, iar la etajul 
de deasupra era un altul care tot aşa ieşea pe pervazul 
ferestrei ca să facă acelaşi lucru. Tot stând şi uitându-mă la 
oamenii ăia cum spălau geamurile, mi-am dat seama la un 
moment dat, nu ştiu de ce, că era exact ceea ce se aştepta 
de la mine să văd - spălătorii ăia de geamuri care-şi făceau 
treaba de fiecare dimineaţă undeva sus deasupra străzii. Pe 
trotuarul de sub ei era o pancartă în formă de A care 
avertiza trecătorii că sus se lucra şi-i îndemna să ocolească, 
pancartă cu însemnul spălătorilor de geamuri aşezată acolo 
în numele sindicatului lor. Ca să-i pot urmări mai bine, am 


traversat Broadway-ul şi m-am postat la intersecţia Străzii 
49 cu Bulevardul Şapte, înspre sud-vest, de unde îi vedeam 
perfect cum lucrau acolo sus. Doi dintre ei se căţăraseră pe 
o podişcă atârnată de parapetul acoperişului la vreo 
cincisprezece etaje deasupra străzii, singura soluţie pentru 
ferestrele foarte mari din partea de sus a clădirii, mult prea 
late pentru centura de siguranţă. Podişca asta pe care se 
găseau cei doi inşi cu bureţii, cu găleţile şi cârpele lor s-a 
surpat brusc, frânghia care o susţinea la unul din capete a 
plesnit şfichiuind aerul ca un bici şi oamenii au început să 
dea din braţe şi s-au prăvălit de pe ea. Unul dintre ei a 
căzut rostogolindu-se pe lângă zidul clădirii. Nu mai ştiu 
dacă eu am strigat sau dacă şi altcineva a mai văzut sau 
poate a auzit ce se întâmpla, dar omul încă mai avea 
câteva etaje, câteva secunde până la moarte, şi toată 
strada ştia. Circulaţia a înlemnit ca şi cum fiecare vehicul ar 
fi fost manevrat de una şi aceeaşi sfoară. S-a auzit un 
singur țipăt strident din toate părţile, ca un fel de conştiinţă 
absolută a nenorocirii din partea fiecărui trecător pe o rază 
de câteva blocuri, de parcă toţi am fi fost la curent cu ce se 
petrecea sus pe cer, deasupra capetelor noastre, în aşa fel 
încât odată compoziţia tulburată fiecare dintre noi ar fi ştiut 
instantaneu. Pe urmă corpul a ajuns jos exact orizontal şi a 
aterizat pe capota unei maşini parcate în faţa clădirii 
făcând un zgomot ca de tun, o explozie cumplită de carne 
şi oase şi mie chiar că mi s-a pus un nod în gât când am 
văzut că mai mişca - nenorocitul a mai mişcat în groapa de 
metal pe care o făcuse, o amestecătură de oase zdrobite 
care se târa ca un fel de vierme, care s-a mai arcuit câteva 
momente deasupra metalului încins, până când şi acel 
strop de viaţă incredibilă s-a scurs prin vârfurile degetelor 
chircite. 

Un poliţist călare a venit în galop pe lângă mine pe 
Strada 49. Celălalt spălător de geamuri, care rămăsese 
acolo sus agăţat de capătul liber al podiştii de-acum 
verticale, scutura din picioare spetind să găsească un punct 
de sprijin deşi nu era niciunul şi ţipa disperat ori de câte ori 
scândura se bălăbănea dintr-o parte în alta, într-o poziţie în 


care supraviețuirea lui nu intra nicicum în calcul. Ce poate 
face omul numai cu propriile lui braţe la opt, la zece etaje 
deasupra pământului, ce poate face cu degetele lui, cu 
muşchii din buricele degetelor lui, de ce să se agaţe în 
lumea asta ca un hău sinistru care ne arată ce posibilităţi 
fără fund are în materie de aer, de apă şi de pavaj, care se 
cască sub noi pârâind ca furtuna cea mai aprigă? Maşini de 
poliţie vopsite în verde cu alb convergeau din toate 
direcţiile. Mai încolo, de pe Strada 57, intrase pe Broadway 
o maşină de pompieri cu scară şi macara. Mie fascinația 
dezastrului îmi luase piuitul. 

— Ei, băiete! 

În spatele meu, pe Broadway, am văzut oprit lângă 
trotuar Chevrolet-ul d-lui Berman. Portiera s-a deschis. Am 
alergat cei câţiva metri, m-am urcat, am trântit-o după 
mine şi Mickey şoferul a pornit din loc. 

— Nu căsca gura, băiete, c-asta-i pentru ăia de la ţară, a 
zis dl. Berman luându-mă din scurt. Nu lucrezi în turism. 
Când ţi se spune să stai într-un loc, stai acolo. 

Auzind asta, am renunţat să mai întorc capul şi să mă uit 
pe fereastra din spate a maşinii, ceea ce altminteri aş fi 
făcut deşi ştiam că ne îndepărtasem deja pe Broadway în 
jos şi că n-aş mai fi văzut nimic. Aşa, însă, mi-am impus să 
stau liniştit, să mă las pe spate şi să privesc înainte fără să 
scot o vorbă. 

Mickey şoferul ţinea amândouă mâinile pe volan cât timp 
nu ducea una dintre ele în jos ca să schimbe viteza. Dacă 
volanul ar fi fost ceas, el îşi ţinea mâinile la zece şi zece. 
Conducea rezervat dar nu încet, nu stătea să fie dus de 
coloană ci se folosea de ea fără să accelereze brusc sau să 
taie calea cuiva. Nu încerca să prindă stopurile care 
trebuiau să se schimbe, iar dacă i se punea verde când 
ajungea la ele nu profita ca să bage viteză. Mickey era 
şoferul şi nimic altceva, dar asta spunea totul: când te uitai 
la el cum conducea sau când simţeai mişcările maşinii sub 
tine îţi dădeai seama că este o diferenţă între a şofa o 
maşină şi a o conduce cu siguranţa unui profesionist. Eu 
unul nu ştiam să şofez - de unde să fi ştiut? - dar eram 


convins că Mickey ar fi condus maşina la fel de calm şi de 
sigur şi la treizeci de mile pe oră şi la o sută, că orice ar fi 
aşteptat de la maşină ar fi obţinut, aşa încât acum, avându- 
| încă înaintea ochilor pe nenorocitul de spălător de 
geamuri care zbura neajutorat spre moarte, competenţa lui 
Mickey mi s-a părut un fel de reproş tăcut, de confirmare a 
ceea ce-mi spusese dl. Berman. 

Nu cred să fi schimbat vreo vorbă cu Mickey cât timp |- 
am mai prins în viaţă. Probabil că-i era ruşine de cum 
vorbea. Inteligența lui stătea toată în mâinile butucănoase 
şi în ochii care uneori i se întâlneau cu ai tăi timp de o clipă, 
cât de-o privire de profesionist în oglinda retrovizoare. Avea 
ochi de culoare albastru-deschis. Era complet chel, cu 
şanţuri adânci la ceafa pe care până la urmă am ajuns să i- 
o cunosc bine, şi cu urechi clăpăuge. Fusese boxer la viaţa 
lui şi nu depăşise preliminariile meciurilor de cluburi, 
principala lui performanţă fiind un knock-out tehnic asupra 
lui Kid Chocolate, într-o seară, la Arena Jerome, peste drum 
de Stadionul Yankee, într-unul din primele meciuri ale lui 
Kid, pe vremea când abia se lansa. Cel puţin mie aşa mi s-a 
spus. Nu ştiu de ce, dar îmi venea să plâng pentru toată 
lumea. Mickey ne-a dus undeva în Cartierul de Vest, până la 
un garaj oarecare unde dl. Berman şi cu mine am coborât şi 
am traversat strada ca să bem o cafea la bufetul de vizavi 
în timp ce Chevrolet-ul era înlocuit cu altă maşină. După 
vreo douăzeci de minute Mickey a reapărut la volanul unui 
Nash cu numere de înmatriculare cu totul diferite, oranj cu 
negru. 

— Nimeni nu moare fără să fi păcătuit cumva, a zis dl. 
Berman când am intrat în bufet. Şi asta-i valabil pentru 
toată lumea, aşa c-avem în ce să sperăm cu toţii. 

Pe urmă a scos din buzunar pe masă un joc din cele cu 
numere, ca să am şi eu o ocupaţie: cel cu şaisprezece 
pătrăţele şi cincisprezece plăcuţe însemnate cu numere, pe 
care trebuie să le aşezi în ordine fâţâindu-le între ele până 
formezi şirul. Problema este că nu ai la dispoziţie decât un 
singur pătrăţel cu care să încerci să aduci fiecare număr la 
locul lui - un singur spaţiu, de obicei unde nu-ţi trebuie, cu 


ajutorul căruia să aşezi lucrurile în ordinea lor firească. 

Cum zic, deci, era un fel de înregimentare - intrasem şi 
mă înrolasem. Şi primul lucru pe care-i înveţi este că nu 
există reguli normale pentru zi şi pentru noapte, sunt 
diferite feluri de lumină şi-atât, frânturi de nuanţe, aşa încât 
nu ai niciun motiv să ai mai multe sau mai puţine de făcut 
într-una sau alta dintre ele: Ora cea mai liniştită şi mai 
întunecată nu însemna decât un anumit fel de lumină. 

Nimeni nu-şi bătea capul să ofere explicaţii la întrebarea 
de ce se făcea cutare sau cutare lucru şi nimeni nu căuta să 
justifice nimic. lar eu am înţeles că nu era cazul să vin cu 
întrebări. Ceea ce am observat este că predomina o etică 
profundă, că odată acceptată premisa iniţială sută la sută 
răsturnată funcționau toate susceptibilitățile şi 
resentimentele obişnuite, toate sensibilităţile exacerbate în 
legătură cu noţiunea de dreptate, toate convingerile despre 
bine şi rău. Dar pe mine premisa mă interesa în primul 
rând. Cel mai uşor mi se părea să mă concentrez asupra ei 
atunci când dl. Schultz vorbea cu mine. În momentele 
respective, timp de câteva clipe totul mi se părea clar. Mi- 
am spus în sinea mea că prinsesem ideea în general, dar 
nu şi spiritul ei şi că spiritul era acela care dădea geniu 
ideii, ceea ce oricine ar fi putut constata pur şi simplu stând 
alături de dl. Schultz. 

Intre timp mi-am dat seama că se făceau anumite lucruri 
a căror frecvenţă fusese stabilită poate în după-amiezile 
liniştite petrecute în veranda din spatele casei de pe City 
Island. Să spun aici câteva cuvinte despre Clubul 
Ambasador al d-lui Schultz. Era un local de-al său, una 
dintre proprietăţi, perfect vizibil pentru orişicine, cu un 
baldachin ornamentat la intrare pe care era scris numele cu 
litere ca de mână, aşezat pe Strada 56-Est, între 
bulevardele Parcului şi Lexington. Ştiam totul despre 
cluburile de noapte din revistele de cancanuri, şi ce clienţi 
cultivau, şi ce nume aiurite aveau unii dintre ei, tipi din 
lumea bună, şi cum se cunoşteau parcă toţi cu toţi, vedete 
de cinema, actori, actriţe care intrau acolo după spectacol, 
sportivi, scriitori, senatori, ştiam că uneori se dădea şi câte- 


un show cu orchestră şi cor de fete sau cu negrese care 
cântau blues-uri, ştiam că fiecare club avea zdrahonii lui 
pentru scandalagii şi fete care vindeau ţigări de pe tavă 
umblând de colo-colo în ciorapi de mătase şi cu pălărioare 
nostime pe cap - ştiam toate astea deşi nu le văzusem 
niciodată. 

Aşa că mi s-a părut grozav când am primit o slujbă acolo 
pe post de picolo. Auzi, eu, un puştan de cartier, să lucrez 
în centru într-un club de noapte! Dar în săptămâna cât am 
lucrat acolo nu s-a întâmplat nimic din ce m-aşteptam eu. 
În primul rând, n-am văzut nici măcar o singură celebritate. 
Oameni care veneau, mâncau, beau, ascultau orchestra, 
dansau, dar nu erau persoane importante. Mi-am dat 
seama de asta după felul cum se tot uitau de jur împrejur 
după persoanele importante pe care veniseră să le vadă. In 
mai toate serile localul era aproape gol până pe la ora 
unsprezece când începea programul. Sala era luminată cu o 
lumină albastră şi avea banchete pe lângă pereţi şi mese 
acoperite cu feţe de masă albastre şi un ring de dans în 
mijloc şi un fel de scenă mică fără cortină unde cânta 
orchestra, nu cine-ştie-ce orchestră, două saxofoane, o 
trompetă, un pian, o chitară şi tobe şi era o fată la 
garderobă, dar fete cu ţigări nu erau, nici reporteri care să 
vină la miezul nopţii ca să pescuiască bârfe despre 
celebrităţi, nu tu Walter Winchell sau Damon Runyon - era 
un local mort şi era mort pentru că dl. Schultz nu se putea 
arăta pe-acolo. El ar fi fost o atracţie. Oamenilor le plăcea 
să fie acolo unde se întâmpla câte ceva, sau unde s-ar fi 
putut întâmpla. Le plăcea puterea. Barmanul stătea în 
spatele tejghelei cu braţele încrucişate şi căsca. În fiecare 
seară veneau doi tipi de la Biroul Procurorului Federal şi se 
aşezau la masa cea mai proastă cu putinţă, lângă uşă, unde 
trăgea curentul, cu câte o limonadă în faţă de care nu se 
atingeau, în schimb umpleau scrumierele pe care eu le 
goleam conştiincios. La mine nu se uitau. Nimeni nu se uita 
la mine care arătam probabil atât de banal în jacheta mea 
scurtă cafenie şi cu papionul la gât încât treceam drept 
autentic. Mă descurcam în lumea cluburilor de noapte şi 


simţeam un fel de mândrie reconfortantă la gândul că eram 
atât de bun ca picolo încât nici chelnerii bătrâni nu mă 
băgau în seamă. Ceea ce mă făcea foarte valoros pentru că 
dl. Berman mă plasase acolo spunându-mi, ca de obicei, să 
ţin ochii deschişi. Tot ţinând ochii deschişi mă uitam cât de 
caraghioşi erau oamenii care veneau la cluburile de noapte, 
cum săreau în sus de bucurie dacă o sticlă de şampanie îi 
costa douăzeci şi cinci de dolari, cum îi vârau în palmă 
şefului de sală câte o bancnotă de douăzeci de dolari ca să 
le dea o masă când erau atâtea mese goale şi el i-ar fi 
condus şi pe gratis la orice masă voiau. Toată sala era 
foarte mică, semăna cu o scenă goală, şi între două reprize 
de muzică instrumentiştii coborau printre mese şi-o făceau 
pe grozavii, chiar şi solista care într-a treia sau a patra mea 
seară acolo mi-a întins o ţigară cu marijuana ascunsă sub 
palmă şi eu am luat-o şi am tras din ea cum îi văzusem pe 
ei făcând şi am înghiţit fumul ierbii ăleia dure şi amare, 
parcă mi se rostogolea jăratic pe gât în jos, şi bineînţeles că 
am tuşit şi ei au râs de mine, dar au râs a înţelegere. Afară 
de solistă, toţi instrumentiştii erau albi şi nu cu mult mai în 
vârstă decât mine şi nu ştiu ce credeau despre mine, poate 
îşi închipuiau că sunt un elev de liceu care lucrează ca să 
aibă din ce trăi, dar în orice caz i-am lăsat să creadă ce vor 
- dacă aş fi avut şi o pereche de ochelari Harold Lloyd cu 
ramă de baga rolul ar fi fost perfect. La bucătărie, în 
schimb, nu mai era aşa de simplu, acolo bucătar-şef era un 
negru care fuma întruna şi lăsa să-i cadă scrumul de la 
ţigară peste fripturi şi care ameninţa cu un satâr pe 
chelnerii şi picolii care-l enervau. Şi cum era tot timpul 
nervos, din când în când izbucnea în câte o criză de furie, 
ca flăcările care ţâşneau în sus când cădeau stropi de 
grăsime peste ele. Singurul care nu se temea de bucătar 
era spălătorul de vase, un negru bătrân şi cărunt, şchiop de 
un picior, care era în stare să-şi bage mâinile până la coate 
în chiuvetele pline cu apă de vase opărită fără să simtă 
nimic. De el m-am apropiat pentru că lui îi aduceam 
farfuriile. Îi plăcea cum le goleam înainte. Şi unul şi celălalt 
eram profesionişti. Înăuntru în bucătărie trebuia să umbli 


atent pentru că pe jos era la fel de plin de ulei ca într-un 
garaj. Gândacii îşi făceau veacul nestingheriţi pe pereţi, 
parcă ar fi fost lipiţi de ei, şi hârtia de muşte agăţată de 
firele becurilor era neagră şi uneori vedeai chiar pe mese 
câte un şoarece sau doi care treceau în goana mare de la o 
ladă de resturi la alta. Dar toate astea rămâneau în spatele 
uşilor batante, capitonate şi cu ferestre ovale, ale Clubului 
Ambasador inundat de lumina lui albastră. 

Când aveam câte o clipă de răgaz stăteam s-o ascult pe 
solistă. Avea o voce subţire şi prietenoasă şi când cânta 
privea mereu undeva departe. De fiecare dată când cânta 
ea lumea se ridica de la mese şi dansa pentru că femeilor 
le plăceau cântecele ei despre rătăcire şi singurătate şi 
despre dragostea lor pentru bărbaţi îndrăgostiţi, dar nu de 
ele. /ubesc un bărbat care nu este al meu. El îşi cântă 
iubirea pentru altcineva. Stătea în faţa microfonului şi cânta 
fără prea multe gesturi, poate pentru că fumase prea multă 
iarbă din aia şi din când în când, exact hodoronc-tronc faţă 
de ce spuneau versurile, îşi sălta în sus rochia satinată fără 
bretele, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu facă vreo mişcare 
greşită şi să-i scape de pe sâni. 

lar la ora patru-patru şi jumătate, în fiecare dimineaţă, 
sosea dl. Berman, proaspăt ca zorii zilei, îmbrăcat în câte o 
combinaţie sofisticată de culori pastelate. La ora aia chiar 
că nu mai era nimeni, plecaseră şi tipii de la procuratură, şi 
chelnerii, şi orchestra, localul era deschis doar aşa, de 
formă, cel mult polițistul de rond dacă stătea la bar cu 
cascheta lângă el pe tejghea şi bea una mică pe seama 
casei. Treaba mea era atunci să strâng toate feţele de 
masă şi să clădesc toate scaunele pe mese ca să le fac loc 
celor două femei de serviciu care veneau dimineaţa să dea 
cu aspiratorul pe mochetă, să şteargă şi să lustruiască 
ringul de dans. Pe urmă trebuia să mă prezint la subsol 
unde era amenajat un mic birou cu pereţi de placaj, la 
capătul unui culoar în care se intra printr-o uşă de incendiu 
şi care dădea într-un fel de galerie de unde o luai în sus pe 
o scară metalică şi ieşeai pe aleea din dos. In biroul 
respectiv îl găseam pe dl. Berman parcurgând notele de 


plată de peste noapte şi trebuia să-i spun ce văzusem. 
Evident că nu prea aveam ce să-i spun că văzusem, afară 
de noua mea descoperire, viaţa de noapte din Manhattan 
care în mai puţin de o săptămână îmi întorsese toată viaţa 
cu fundul în sus de vreme ce-mi terminam lucrul în zori şi 
mă culcam în toiul zilei. Tot ce văzusem era cum trăia 
lumea bună şi o parte din circuitul banilor, nu cum se 
câştigau şi cum se strângeau, ca pe Strada 149, ci cum se 
cheltuiau şi cum se dădeau pe lumină albastră, pe haine 
după ultima modă, pe cântece de dragoste debitate cu 
indiferenţă. Observasem că fata de la garderobă îi plătea d- 
lui Berman pentru slujba ei în loc să fie invers, dar se pare 
că îi convenea din moment ce în fiecare noapte când ieşea 
din tură o aştepta un alt bărbat sub baldachinul de la 
intrare. Dar dl. Berman nu la asta se referea când mă 
întreba ce văzusem. O văzusem în gând şi pe pramatia aia 
mică a mea de Rebecca, într-o rochie dintr-un fel de 
dantelă neagră şi cu pantofi cu tocuri înalte şi dansam 
împreună după cântecele solistei. Cred chiar că aş fi 
impresionat-o cu jacheta mea scurtă de picolo. După ce 
pleca dl. Berman mă culcam tot acolo în birou şi visam că 
făceam amor cu Rebecca şi că nu mai trebuia s-o plătesc. 
În vis eram deja gangster şi Rebecca era îndrăgostită de 
mine şi-i plăcea ce-i făceam. Dar evident că nici la asta nu 
se gândea dl. Berman. Aproape de fiecare dată mă trezeam 
dimineaţa cleioşit tot din timpul somnului, ceea ce-mi crea 
probleme cu lenjeria, dar şi acestora le-am găsit soluţia, ca 
un locuitor de pe Broadway ce eram: am descoperit o 
spălătorie chinezească pe Bulevardul Lexington şi, pe lângă 
asta, mi-am cumpărat ciorapi, chiloţi, cămăşi şi pantaloni 
de pe Bulevardul Trei, de sub liniile de tren suspendate. 
Parcă era al meu, Bulevardul Trei. Nu mi-a displăcut deloc 
săptămâna aia. Realmente mă simţeam la mine acasă în 
centru, era la fel ca Bronx-ul, de fapt era ceea ce-şi dorea şi 
Bronx-ul să fie, nişte străzi pe care le puteam învăţa şi 
acum aveam şi o slujbă şi câştigam doisprezece dolari pe 
săptămână pe care dl. Berman mi-i dădea din buzunar 
numai ca să fâţâi vasele de colo-colo şi să ţin ochii deschişi 


chiar dacă nu ştiam după ce anume. lar după trei-patru zile 
din astea aproape că-l uitasem pe spălătorul de geamuri 
care căzuse rotindu-se în soare ca o roată de căruţă de-a 
lungul fațadei clădirii de birouri de pe Bulevardul Şapte. Ca 
şi cum aici, în Cartierul de Est, până şi gangsterii s-ar fi 
comportat altfel. Dormeam acolo, în biroul de la subsol, pe 
un pat pliant şi pe la prânz urcam scara de fier şi ieşeam pe 
aleea din dos, dădeam colţul, mergeam la câteva străzi mai 
jos, pe Bulevardul Lexington, la un bufet unde şoferii de 
taxiuri mâncau de prânz, iar eu de dimineaţă. Îmi 
comandam nişte mic-dejunuri sănătoase. Cumpăram chifle 
şi brioşe pentru vagabonzii bătrâni pe care patronul 
bufetului îi tot dădea afară pe uşa turnantă. Stând acolo mă 
gândeam dacă eram pregătit pentru viaţă şi nu găseam 
nimic să-mi reproşez, poate doar că nu mai trecusem pe- 
acasă s-o văd pe mama. O dată am sunat-o la telefonul de 
la magazinul de dulciuri din colţul străzii noastre şi i-am 
spus că aveam să lipsesc o vreme, dar nu sunt sigur că a 
reţinut. Un sfert de oră am aşteptat pe fir până când cineva 
a găsit-o şi a chemat-o la telefon. 

Menţionez toate lucrurile astea ca pe un răgaz de pace şi 
reflecţie. 

Până într-o noapte când am avut ce-i povesti d-lui 
Berman, şi anume că Bo Weinberg venise cu un grup mai 
mare şi mâncaseră şi plătiseră orchestra să cânte pentru ei 
câteva melodii. Nu că l-aş fi recunoscut eu, dar chelnerii 
parcă se treziseră brusc. Dl. Berman nu a părut surprins. 

— O să mai vină el, Bo, mi-a spus. Nu contează cine stă 
cu el la masă. Uită-te cine stă la bar, lângă uşă. Ceea ce am 
şi făcut câteva nopţi mai târziu, când Bo şi-a făcut apariţia 
din nou cu o blondă drăguță şi cu încă o pereche care arăta 
tot aşa, foarte bine, un bărbat elegant, blond, cu părul 
ondulat cu fierul şi o brunetă. S-au aşezat la masa cea mai 
bună, lângă orchestră. Şi toţi ceilalţi clienţi care veniseră în 
seara respectivă în căutare de senzaţii tari păreau convinşi 
că dăduse norocul peste ei. Nu numai fiindcă Bo arăta bine 
deşi nu încape îndoială că arăta foarte bine, un bărbat înalt, 
solid, cu pielea închisă la culoare, pieptănat impecabil şi cu 


nişte dinţi care străluceau, dar parcă absorbea toată lumina 
din sală, lumina aceea albastră care devenea roşie şi toţi 
ceilalţi păreau şterşi şi mărunți prin comparaţie cu el. Şi el 
şi cei care-l însoțeau erau îmbrăcaţi elegant, veneau 
probabil de la vreo ocazie simandicoasă, de pildă de la 
operă sau de la cine-ştie-ce spectacol de pe Broadway. Bo 
saluta în stângă şi în dreapta ca şi cum ar fi fost patronul 
localului. Instrumentiştii au ieşit la rampă mai devreme 
decât de obicei şi a început programul de dans. Repede 
după aceea Clubul Ambasador a început să arate aşa cum 
îmi închipuiam eu că trebuie să fie un club de noapte. De la 
un minut la altul sala se umplea - ai fi zis că tot New York-ul 
dădea fuga acolo. Oamenii se apropiau de masa lui Bo și i 
se prezentau. Bărbatul care stătea lângă el era un jucător 
de golf celebru dar numele nu i l-am reţinut pentru că golful 
nu este pasiunea mea în materie de sport. Cele două femei 
râdeau şi pufăiau o dată sau de două ori din câte o ţigară, 
pe urmă o stingeau în scrumiere, iar eu imediat săream să 
le schimb scrumierele. Curios lucru, dar cu cât era mai 
multă lume înăuntru, cu cât se auzeau mai tare muzica şi 
râsetele, cu atâta Clubul Ambasador părea mai mare şi-ţi 
dădea impresia că dincolo de uşile lui nu mai exista nimic, 
afară adică, nici străzile, nici oraşul, nici ţara. Mie îmi 
vâjâiau urechile, eram un simplu picolo dar am luat-o ca pe 
un triumf al meu personal când l-am văzut apărând pe 
Walter Winchell în persoană şi aşezându-se pentru câteva 
minute la masa lui Bo, deşi prea bine nu m-am putut uita la 
el pentru că aveam de lucru de-mi sfârâia curul. La un 
moment dat Bo Weinberg mi s-a adresat de-adevăratelea 
spunându-mi să-i spun eu chelnerului să le împrospăteze 
băuturile celor doi tipi de la procuratura federală care 
stăteau în curent la masa de lângă intrare. Gluma asta a 
iscat mare veselie. Trecuse bine de miezul nopţii când s-au 
hotărât să şi mănânce, aşa încât m-am apropiat de masa 
lor ca să le pun chifle rotunde pe farfurioare cu cleştele de 
argint, ceea ce învăţasem deja să fac cu mult aplomb şi a 
trebuit să mă ţin tare ca să nu iau trei-patru chifle şi să 
încep să jonglez cu ele pe ritmul muzicii. În momentul 


respectiv orchestra cânta, apăsat şi marţial, „Blues-ul minei 
de sare“: La mina de sare, între-atâția dulăi, mergi pe- 
acelaşi drum ca toți prietenii tăi. 

Cu toate astea, nu am uitat nicio clipă instrucţiunile pe 
care mi le dăduse dl. Berman. Individul care intrase exact 
înaintea lui Bo Weinberg şi se aşezase la capătul barului nu 
era nici Lulu Rosenkrantz cu fruntea plină de creţuri, nici 
Mickey cu urechile lui clăpăuge, nu era niciunul dintre cei 
pe care-i văzusem coborând din camioane sau îi zărisem în 
biroul de pe Strada 149, de fapt nu-l recunoscusem deloc 
ca făcând parte din bandă. Era un tip scund şi lăbărţat, 
îmbrăcat într-un costum gri-perle cu două rânduri de 
nasturi şi revere largi, cu o cravată neagră satinată şi o 
cămaşă albă-albă şi nu stătuse cine-ştie-ce, atâta cât să 
fumeze una-două ţigări şi să bea nişte apă minerală. ţi 
dădea impresia că savura muzica în linişte, în sinea lui. Nu 
schimbase o vorbă cu nimeni şi-şi văzuse de-ale lui, cu 
pălăria cu calotă albă pusă pe tejghea lângă el. 

Mai târziu, când se luminase de dimineaţă în biroul de la 
subsol care dădea pe aleea din dos, dl. Berman şi-a ridicat 
ochii căprui cu irizări albastre de pe teancul de note de 
plată şi a întrebat uitându-se la mine prin ochelari: 

— Deci? 

Eu, însă, care observasem că tipul venise cu chibriturile 
lui şi lăsase plicul în scrumieră, de unde îl culesesem atunci 
când golisem scrumiera în spatele barului, am simţit că nu 
era momentul să vin cu dovezi. Tot ce trebuia era să mă 
arăt competent. 

— Nu era de-aici din oraş, am zis. Un ăla din Cleveland. 

În dimineaţa aia n-am mai avut parte de somn. Dl. 
Berman m-a trimis la o cabină telefonică unde am format 
un număr pe care mi-l scrisese el, am lăsat să sune de trei 
ori şi am închis. La întoarcere am cumpărat cafea şi chifle. 
Femeile de serviciu făcuseră deja curat în club. Arăta 
frumos şi paşnic înăuntru cu toate luminile stinse, afară de 
una singură deasupra barului şi cu ce lumină de zi reuşea 
să se strecoare pe lângă perdelele de la intrare. Ceea ce 
învăţam eu acolo, printre altele, era cum să fiu la îndemână 


şi vizibil sau, din contră, la îndemână şi invizibil. Pe moment 
am preferat varianta a doua fără să ştiu nici eu prea bine 
de ce, fie şi numai pentru că dl. Berman nu părea deloc 
dispus să stea de vorbă cu mine. Am rămas deci sus la bar, 
singur cuc în penumbra dimineţii, mort de oboseală şi totuşi 
mândru de mine că reuşisem o identificare mai mult decât 
utilă. Dar la un moment dat a apărut brusc Irving, ceea ce 
însemna că dl. Schultz era şi el prin apropiere. Irving s-a 
dus în spatele barului, a pus câteva cuburi de gheaţă într- 
un pahar, a tăiat o lămâie în patru, a stors-o bucată cu 
bucată în pahar şi pe urmă a umplut paharul cu sifon. După 
ce a terminat de făcut toate astea meticulos ca 
întotdeauna, fără să lase nici măcar o urmă pe tejghea, şi-a 
băut citronada dintr-o singură înghiţitură. Apoi a spălat 
paharul, l-a şters cu o cârpă şi l-a pus înapoi sub tejghea. In 
momentul acela mi-am dat seama că era stupid să fiu atât 
de satisfăcut de mine însumi. Să trăiesc cu impresia că aş fi 
subiectul propriei mele experienţe. Pentru că atunci când 
Irving s-a dus la uşa de la intrare, unde de câteva minute 
bune bătea cineva în geam, şi l-a lăsat să intre pe 
imprudentul de inspector de la pompieri care se găsise să 
vină tocmai atunci, nu ştiu de ce, poate pur şi simplu 
pentru că într-un oraş cu atât de multă piatră toate vorbele 
rostite plutesc prin aerul radios al dimineţii şoptind despre 
cutare trăgător de sfori că a murit şi despre celălalt că o să 
moară, ca şi cum am vedea renăscând în orice floricică 
deşertul propovăduit de triburile străvechi, atunci am 
înţeles, deşi nu se întâmplase încă nimic, la ce putea duce 
o eroare de gândire, cât de primejdioasă era îngâmfarea, 
că persistenţa în nereceptivitate putea fi fatală, că individul 
cu pricina uitase ce este un inspector de la pompieri, care îi 
era locul în ierarhia inspecțiilor, de ce nu trebuia să se bage 
în jocul cu focul. Irving a scos imediat din buzunar nişte 
bani şi ar fi scăpat de el în mai puţin de un minut, dar s-a 
întâmplat ca dl. Schultz să apară de jos din birou chiar în 
clipa aceea, cu ziarul de dimineaţă în mână. Poate că în alt 
moment dl. Schultz ar fi admirat sincer tupeul tipului şi ar fi 
scos câţiva dolari să-i dea. Sau poate că i-ar fi spus ia du-te 


bă-n pizda mă-ctii şi nu-mi veni mie cu căcaturi de-astea 
aici. Sau i-ar fi spus dacă ai vreo obiecţie fă un referat la 
şefii tăi. Sau i-ar fi spus vezi că pun mâna pe telefon şi te ia 
mama dracului de dobitoc. Dar aşa s-a nimerit, că în loc de 
toate astea l-a apucat un acces de furie, s-a repezit la 
nenorocitul ăla, l-a trântit la pământ, i-a înfundat beregata 
şi i-a crăpat capul de ringul de dans parcă ar fi spart un ou. 
Un tânăr cu o claie de păr ondulat, atâta am văzut în 
lumina palidă cât încă mai era în viaţă, să fi avut câţiva ani 
mai mult ca mine şi - cine ştie? - poate că şi vreo nevastă 
şi vreun copil în Queens şi poate şi ceva ambiţii în viaţă, ca 
şi mine. Nu mai văzusem niciodată pe cineva omorât la doi 
paşi în faţa mea. Nici acum n-aş putea spune cât a durat. 
Mi s-a părut că destul de mult. Dar cele mai nefireşti au fost 
gemetele. Nişte gemete care sugerau emoția supremă, aşa 
cum par uneori gemetele sexuale, cu singura diferenţă că 
sunau atât de ruşinos şi de degradant faţă de ideea însăşi 
de viaţă care era atât de umilită, umilită pentru totdeauna. 
DI. Schultz s-a ridicat de pe jos şi şi-a îndreptat genunchii 
pantalonilor pe care sângele nu-i stropise deloc deşi 
mustea în jurul capului de pe ring, şi-a săltat pantalonii, şi-a 
netezit părul cu mâinile şi şi-a îndreptat cravata. Trăgea 
aerul în piept gâfâind, ai fi zis că stătea să plângă. 

— Luaţi de-aici grămada asta de căcat, a zis el 
incluzându-mă şi pe mine în instrucţiune şi a coborât înapoi 
la subsol. 

Mai întâi am crezut că nu mă mai pot mişca. Irving m-a 
trimis să aduc o pubelă goală de la bucătărie. Când m-am 
întors cu ea, îndoise cadavrul şi-i legase capul de glezne cu 
propriul veston. Dacă stau şi mă gândesc, probabil că-i 
rupsese şira spinării ca să-l poată face în două atât de 
strâns. Capul îi era acoperit cu vestonul, ceea ce pentru 
mine a fost o mare uşurare. Spinarea încă mai era caldă. 
Am ridicat împreună cadavrul şi l-am vârât cu fundul înainte 
în pubela de tablă galvanizată, aşa rupt în două, iar în jurul 
lui am îndesat paie cum se pun ca să protejeze sticlele de 
vin franțuzesc în lăzi, am pus capacul bătându-l cu pumnii 
ca să stea şi am scos pubela alături de celelalte pline cu 


gunoiul adunat în timpul nopţii exact când maşina de gunoi 
dădea colţul pe Strada 56. Irving a schimbat două vorbe cu 
şoferul camionului. Resturile din sectorul comercial le 
adunau câteva societăţi particulare, primăria se ocupa doar 
de gunoiul cetăţenilor. Doi inşi stau pe trotuar şi saltă 
pubela unui al treilea care stă în camion, pe grămada de 
gunoi. Ala răstoarnă conţinutul şi azvârle pubela goală celor 
doi de pe trotuar. Toate pubelele s-au întors la locul lor, mai 
puţin una, şi chiar dacă ar fi fost cineva care să privească 
toată operaţia, deşi nu era nimeni pentru că cine 
Dumnezeu ar sta dis-de-dimineaţă să urmărească strânsul 
lăturilor de aseară, să asculte cum huruie motorul 
camionului şi cum sunt trântite pubelele de trotuar cu 
nepăsarea sonoră tipică profesiei, tot n-ar fi observat că 
maşina a plecat cu una dintre pubele ascunsă în tot 
ghiveciul ăla împuţit care rămăsese după o noapte de 
petrecere şi nici n-ar fi visat măcar că într-o oră, cel mult 
două, pubela avea să fie îngropată adânc de tractor undeva 
unde nu mai ajungeau nici ţipetele angoasate ale cârdurilor 
de pescăruşi care se roteau pe deasupra gropii de gunoi de 
la Flushing Meadows. 


Irving era supărat şi Abbadabba Berman era supărat şi el 
fiindcă treaba asta nu făcea parte din plan. Li se citea pe 
faţă la amândoi. Nu era vorba de teama că s-ar fi putut ivi 
complicaţii neprevăzute, nu din punct de vedere profesional 
erau ei îngrijoraţi. Pur şi simplu nu era nevoie să omori 
amărâţi de-ăştia cărora le vin din te-miri-ce idei mari şi tari 
şi care de fapt habar n-au ce înseamnă să fii mare şi tare. 
Tipul respectiv nu avea nicio legătură cu afacerile, atâta 
tot. După câtva timp şi d-lui Schultz parcă îi părea rău. Nu 
trecuse încă dimineaţa când s-a aşezat la bar şi i-a cerut lui 
Irving să-i dea două plăcinte cu cireşe. Arăta posomorât, ca 
şi cum şi-ar fi dat seama că începea să fie o cruce pe care 
noi toţi, inclusiv el însuşi, o aveam de purtat. Interesant 
este că se dedubla de propriul lui temperament. 

— Simt că nu mai suport când văd că toată strada sare 
pe noi, a zis el. Irving, ţi-aduci aminte de Norma Floy, 


găurica aia care m-a tapat de treizeş'-cinci de mii de 
dolari?! Şi care după aia a şters-o cu futangiu' ăla de 
instructor de călărie? Şi eu - ce-am făcut? A, ce-am făcut?! 
Am râs. Avantaj ea. Sigur că dacă dau vreodată peste 
scăfârlia ei blondă, îi smulg toţi dinţii. Da' poate că n-o să 
dau. Vezi, aici e chestia. Că ăştia asmut strada pe noi. 
Adică, ce pizda mă-sii, acuma şi pompierii?! Şi mai ce, a? 
Poate şi poştaşii! 

— Mai avem destul timp, a zis dl. Berman. 

— Da, bine, bine. Dar prefer orice altceva. Chestia asta n- 
o mai pot suporta. Mi-a ajuns, gata. Prea m-am luat după 
toţi avocaţii. Ştii foarte bine, Otto, că Fiscul n-o să mă lase 
să plătesc ce impozite am de plătit. 

— Asta aşa e. 

— Vreau să mai vorbesc o dată cu Dixie. Vreau să-i explic 
lui Hines clar şi răspicat cum stă treaba. Pe urmă, ce-o fi o 
fi. 

— N-am rămas noi fără mijloace, a zis dl. Berman. 

— Exact. O să facem cele două-trei lucruri esenţiale pe 
care se pare că trebuie să le facem. Şi pe urmă o ştergem 
în Grădina Raiului. Şi-o să le-arăt eu lor, futu-le muma-n cur 
la toţi, cine e Olandezul. 


DI. Berman m-a luat afară, m-a dus lângă pubelele de 
gunoi lăsate goale la marginea trotuarului şi mi-a spus aşa: 

— Uite, să presupunem că ai toate numerele până la o 
sută, cât valorează fiecare număr? Eşti de acord că un 
număr poate valora unu şi alt număr poate valora nouăzeci 
şi nouă, adică de nouăzeci şi nouă de ori câte unu, dar 
fiecare dintre ele în şirul de o sută de numere valorează 
numai a suta parte dintr-o sută, pricepi cum vine asta? l-am 
spus că da, pricepeam. Bun, a continuat el, acuma dacă dai 
la o parte nouăzeci din numerele astea, câte-ţi mai rămân 
din ele? - zece, nu contează care zece, de pildă primele 
cinci şi ultimele cinci, şi-atunci cât valorează fiecare număr? 
N-are importanţă ce numere sunt, e vorba de cât reprezintă 
ele din total, pricepi? Am răspuns că da. Deci, cu cât sunt 
mai puţine numere cu atât mai mult valorează fiecare 


dintre ele, este? Şi nu contează ce număr este fiecare, 
chestia e că valorează propria lui greutate în aur, atâta 
valorează faţă de cât valora când avea-mprejurul lui toate 
celelalte numere. Pricepi care-i poanta? Am zis că da. Bun, 
foarte bine, să te gândeşti bine la toate treburile astea. 
Cum poate un număr să arate ceva dar să însemne altceva. 
Cum poate un număr să arate ceva dar să valoreze cât un 
altul. Că vorba aia, ai fi zis că un număr e-un număr şi cu 
asta basta. Dar uite că se poate foarte bine să nu fie chiar 
aşa. Hai să facem câţiva paşi. Arăţi mizerabil. Eşti verde la 
faţă. Ai nevoie de nişte aer curat. 

Am luat-o spre răsărit, până la intersecţia cu Lexington, 
am traversat şi ne-am îndreptat spre Bulevardul Trei. 
Mergeam încet, cu dl. Berman nu se putea altfel pentru că 
el mergea cumva întors într-o parte. 

— Uite, a zis, o să-ţi spun care este numărul meu 
preferat, dar aş vrea să-l ghiceşti tu mai întâi. 

— N-am de unde şti, domnule Berman, am zis eu, cum să 
ghicesc? Poate că e numărul cu care se pot construi toate 
celelalte numere. 

— Nu e rău, a zis el, numai că treaba asta poţi s-o faci cu 
orice număr, Nu, numărul meu preferat este zece - şi ştii de 
ce? Pentru că are-n el tot atâtea numere pare câte impare. 
Pentru că are-n el unitatea şi absenţa unităţii care este 
greşit numită zero. Are primul număr impar şi primul număr 
par şi primul pătrat. Şi conţine primele patru numere, fiind 
chiar suma lor. Zece este numărul meu norocos. Tu ai un 
număr norocos? Am dat din cap că nu. Ai putea să ţi-l alegi 
şi tu pe zece. Şi-acuma, vreau să te duci acasă, a zis dl. 
Berman scoțând din buzunar un teanc de bancnote. Uite, 
ăsta-i salariul tău pentru cât ai lucrat ca picolo, doisprezece 
dolari, plus încă opt dolari primă de despărţire. Eşti 
concediat. Până să pot eu reacţiona cumva, a zis tot el: Şi 
uite încă douăzeci de dolari, de-amorul artei, aşa, fiindcă 
eşti în stare să citeşti numele restaurantelor italieneşti de 
pe plicurile de chibrituri. Aştia-s banii tăi. 

Am luat banii, i-am împăturit şi i-am băgat în buzunar. 

— Mulţumesc. 


— Şi-acuma, a continuat dl. Berman, uite, îţi mai dau 
cincizeci de dolari, cinci de câte zece, dar ăştia-s banii mei. 
Pricepi cum vine asta că ţi-i dau ţie dar sunt tot ai mei? 

— Vreţi să vă cumpăr ceva din ei? 

— Exact. Uite ce vreau să-mi cumperi din ei: vreau să-mi 
cumperi pentru tine o pereche nouă de pantaloni, sau chiar 
două, o haină frumoasă, şi cămaşă, şi cravată, şi-o pereche 
de pantofi cu şireturi. Uită-te şi tu la ghetele pe care le 
porţi. M-am simţit eu prost în sinea mea să vin dimineaţa şi 
să văd că un picolo la un club aşa elegant cum e 
Ambasadorul umbla toată noaptea încălţat cu ghete de 
baschet Nat Holman cu şireturile ferfeniţite, cu limba 
atârnând într-o parte şi cu gaură la degetul mare, ca să le 
pui capac la toate. Ai noroc că lumea nu prea se uită la 
picioare. Eu de obicei observ lucrurile de genul ăsta. Vreau 
să le pui pe foc, ghetele astea. Vreau să te tunzi, ca să nu 
mai arăţi ca o curcă plouată. Vreau să-ţi cumperi o valiză şi 
în valiza aia să pui nişte lenjerie nouă ca lumea şi nişte 
ciorapi noi şi o carte de citit. Vreau să-ţi cumperi o carte 
adevărată de la librărie, nu o revistă şi nu benzi desenate, o 
carte adevărată - şi s-o pui şi pe ea în valiza aia. Vreau să-ţi 
cumperi o pereche de ochelari cu care să citeşti cartea 
dacă e cazul. Uite, vezi? Ochelari de-ăştia, cum port eu. 

— Da’ eu n-am nevoie de ochelari, am protestat. Văd 
foarte bine. 

— Intră la o casă de amanet şi-o să vezi că sunt acolo 
ochelari cu lentile de sticlă obişnuită. Fă cum îţi spun eu, ai 
înţeles? Aşa să faci. la-ţi câteva zile libere. la-o-ncet, 
încearcă să te distrezi. Ai tot timpul. Când o s-avem nevoie 
de tine, te găsim noi. 

Ajunsesem la picioarele scării care suia până la trenul 
suspendat de deasupra Bulevardului Trei. Se-anunţa deja 
încă o zi caniculară de vară. Îmi tot număram în gând banii 
din buzunar, nouăzeci de dolari. In momentul acela, dl. 
Berman a mai scos încă o bancnotă de zece şi mi-a spus: 

— Şi mai cumpără ceva frumos pentru maică-ta. 

Replica asta mi-a răsunat în minte pe tot drumul spre 
casă cu trenul. 


ŞAPTE 


TRENUL CARE MĂ DUCEA CĂTRE BRONX era gol la ora aia 
a dimineţii, stăteam singur în vagon şi mă uitam pe 
ferestrele oamenilor în timp ce treceam prin dreptul lor. Îmi 
defilau prin faţa ochilor imagini de prin case, ca nişte 
instantanee: un pat alb de fier lipit de perete, o masă 
rotundă de stejar cu o sticlă de lapte începută şi-o farfurie, 
o veioză cu abajurul plisat învelit în celofan rămasă aprinsă 
de-aseară pe un scaun tapiţat cu verde. Oamenii se 
sprijineau cu coatele pe pervazurile ferestrelor uitându-se 
cum trecea trenul de parcă nu l-ar fi văzut trecând la 
fiecare cinci sau zece minute. Oare cum o fi fost să-ţi 
cutreiere zgomotul ăla prin casă şi să-ţi crape zugrăveala 
din cauza trepidaţiilor? Femeile alea nebune îşi agăţau 
rufele pe frânghii întinse de la o fereastră la alta şi când 
trecea trenul le fluturau cearşafurile. Abia acuma îmi 
dădeam seama că la New York totul era etajat, fiecare lucru 
deasupra altuia, chiar şi căile ferate fuseseră aşezate 
deasupra străzilor, ca apartamentele peste alte 
apartamente, şi chiar şi pe sub străzi erau linii de tren. 
Totul era stratificat la New York, un oraş clădit pe stâncă, şi 
cu stânca poţi face orice, poţi construi zgârie-nori pe ea, o 
poţi scobi ca să faci tunele subterane, poţi înfige stâlpi de 
oţel în ea şi să cocoţi căile ferate în aer, ca să treacă 
trenurile prin casele oamenilor. 

Imi ţineam mâinile în buzunarele pantalonilor. Banii mi-i 
împărţisem, jumate-jumate, şi-i ţineam bine cu amândouă 
mâinile. Nu ştiu de ce, dar mi se părea lung drumul de 
întoarcere în Bronx. De cât timp lipseam? Nu mai ştiam nici 
eu, parcă aş fi venit în permisie, ca un pifan trimis în Franţa 
pentru un an de zile. Toate mi se păreau străine. Am 
coborât cu o staţie mai devreme şi am luat-o pe jos înspre 
vest câteva străzi, până la Bulevardul Bathgate. Asta era 
strada comercială, unde toată lumea îşi făcea 
cumpărăturile. Treceam pe trotuarele aglomerate, printre 
cărucioarele proptite la colţurile străzilor şi tarabele 


deschise la parterul caselor, fiecare negustor etalând 
aceleaşi portocale şi mere şi mandarine şi piersici şi prune, 
la aceleaşi preţuri - opt cenți livra, zece cenți livra, cinci 
bucata, trei la zece cenți. Toţi aveau preţurile scrise pe 
pungi de hârtie pe care le proţăpeau ca pe nişte fanioane 
de şipca de sus a fiecărei lăzi de fructe sau legume. Dar 
asta nu era totul. Îşi zbierau preţurile în gura mare. Strigau 
uite-aici, cocoană, cele mai bune, hai, pune mâna pă grefa 
asta, piersici proaspete din Georgia, uite-acu' le-am primit. 
Vorbeau, te  ademeneau şi femeile care-şi făceau 
cumpărăturile se opreau să le răspundă. Mă simţeam ceva 
mai liniştit acum, în mijlocul vieţii acesteia nevinovate, de 
nevoi simple şi pungăşii mărunte. Toată lumea vorbea şi pe 
stradă treceau camioane claxonând şi copiii ţâşneau de pe 
un trotuar pe celălalt, iar deasupra capetelor, sus, pe 
scările de incendiu, bărbaţii care nu erau la lucru stăteau 
îmbrăcaţi în pantaloni şi cu maieuri ponosite şi-şi citeau 
ziarele. Aristocraţia comercială avea magazine serioase 
unde intrai şi-ţi cumpărai pui vii, sau peşte proaspăt, sau 
cotlete, sau lapte, unt şi brânză, sau batog şi somon afumat 
şi murături. Magazinele de haine gata confecţionate îţi 
ofereau costume bărbăteşti pe umeraşe agăţate de barele 
tendei, sau rochii agăţate pe stativele pe roţi scoase pe 
trotuar, aici pe Bathgate şi hainele erau chilipiruri, cu cinci 
dolari, sau şapte dolari, sau doisprezece dolari puteai să-ţi 
cumperi doi pantaloni şi o haină. Eu aveam cincisprezece 
ani şi o sută de dolari în buzunar. Nici nu încăpea îndoială 
că în momentul respectiv, din tot furnicarul ăla zilnic de 
viaţă în căutare de hrană, persoana cea mai înstărită de pe 
Bulevardul Bathgate eu eram. 

La colţul următor era o florărie şi am intrat acolo şi i-am 
cumpărat mamei un ghiveci cu o muşcată pentru că era 
singura floare despre care ştiam cum se cheamă. Nu 
mirosea ea grozav, mai degrabă mirosea a pământ sau a 
legumă decât a floare, dar era genul de floare pe care ea 
însăşi şi-o cumpăra şi pe urmă uita s-o ude, până când se 
veştejea pe palierul scării de incendiu, în faţa geamului de 
la bucătărie. Avea frunzele cărnoase şi verzi şi boboci mici 


roşii care nu se deschiseseră încă. Ştiam şi eu că o muşcată 
nu era un cadou potrivit, dar în schimb era de la mine, din 
tot sufletul, şi nu de la Abbadabba Berman, din partea 
bandei lui Schultz Olandezul. Acum că mă apropiam de 
strada mea şi de casă parcă tremuram. Dar când am dat 
colţul pe după magazinul de dulciuri mi-au căzut ochii pe 
copiii de la Max şi Dora Diamond alergând de colo-colo în 
chiloţi sub stropitoarea instalată la un hidrant de apă. 
Strada era închisă deşi se făcuse aproape ora zece 
dimineaţa şi toţi alergau de colo-colo cu chiloţii uzi, ăia 
micii vreau să zic, ţipând ascuţit, nişte corpuşoare lucioase, 
minuni de sănătate şi vioiciune. Sigur că erau şi câţiva copii 
mai mari care purtau costume de baie tricotate, cu slipul 
albastru-închis şi pieptare agăţate de umeri cu bretele, la 
fel şi pentru băieţi şi pentru fete, uniforma obişnuită din 
lână albastru-orfan, şi nu puţine din ele aveau găuri prin 
care se vedea pielea. Şi mai erau şi copii obişnuiţi de prin 
blocurile din jur, fiecare cu culorile lui, păziţi de mamele 
care şi cu ochii s-ar fi băgat şi ele sub jetul de apă dacă n-ar 
fi fost o problemă de demnitate. Apa făcea o umbrelă în 
toate culorile curcubeului pe deasupra asfaltului negru şi 
lucios al străzii. M-am uitat după pramatia de Rebecca, 
prietena mea, deşi ştiam că nici moartă nu s-ar fi băgat sub 
stropitoare, după cum niciunul dintre ceilalţi incorigibili nu 
s-ar fi băgat - nu-şi puteau permite să facă aşa ceva 
indiferent cât era de cald, tot de demnitate ţinea şi la ei ca 
şi la părinţi să facă anumite distincţii şi de fapt de asta ţine 
la toată lumea, inclusiv la mine care poate că eram şi mai 
rigid decât alţii şi care am luat-o prin curtea interioară 
întunecată a blocului ascunzându-mă de lumina zilei şi 
urcând prin beznă pe culoarele placate cu faianţă 
octogonală ciobită, ca să pot ajunge la apartamentul unde 
mă născusem şi crescusem. 

Mama era plecată la lucru, unde ştiam că trebuia să fie. 
Puteam eu să fi intrat în toate camerele de pe lumea asta, 
nicio casă nu se compara cu casa mea. In bucătărie fusese 
un foc, fiindcă masa avea în mijloc o arsură ca un ou mare 
cu vopseaua băşicată pe margini, dar cu toate astea 


lumânările erau aprinse şi aliniate în bolurile lor de sticlă. 
Uneori, când era frig, când ne pătrundea vântul prin 
crăpăturile ferestrelor şi pe sub uşă şi de jos în sus prin 
puţul liftului de alimente, flăcările se înclinau dintr-o parte 
în alta, se legănau şi se răsuceau fiecare în legea ei, ca într- 
un fel de dans. Acum însă ardeau drepte, parcă şi mai 
multe decât le lăsasem eu, şi aveau asupra mea un efect 
curios, aveam impresia că mă uit la un candelabru şi deşi 
stăteam în picioare aş fi putut la fel de bine să fiu culcat pe 
spate pe jos uitându-mă în sus la măreţia imperială a 
firmamentului. Mama mea avea ceva maiestuos în ea. Era o 
femeie înaltă, mai înaltă decât mine şi fusese mai înaltă şi 
decât tata, aşa cum îmi aduceam aminte din poza de la 
nunta lor la care mă uitam când o ţinea pe şifonierul din 
salon, devenit dormitorul ei când îşi instalase acolo 
dormeza. Cu ani de zile în urmă luase un cărbune şi făcuse 
un X mare pe sticlă peste figura tatii. Asta se întâmpla după 
ce îi jupuise faţa de pe fotografie. Mama făcea lucruri din 
astea. Eu, când eram mic, eram convins că toate preşurile 
sunt în formă de costume şi pantaloni bărbăteşti pentru că 
ea îi bătuse costumul în cuie de podea ca şi cum ar fi fost 
cine-ştie-ce blană de fiară vânată, vreo piele de urs sau de 
tigru. Casa noastră mirosea de când o ştiam eu a ceară 
încinsă, a lumânări pe sfârşite, a fum de fitil ars. 

Lângă bucătărie era un oficiu, o boxă întunecată în care 
se găsea doar un closet în timp ce cada de baie era chiar în 
bucătărie, acoperită cu un capac greu de lemn fixat cu 
balamale. Am aşezat muşcata pe el ca s-o vadă. 

In cămăruţa unde dormeam eu am descoperit ceva nou, 
un landou rablagit din răchită împletită cafenie care fusese 
odată elegant. Parcă ocupa toată camera. Am încercat să-l 
împing înainte şi înapoi dar, cum genţile roţilor erau 
descentrate, se bălăbănea. Cauciucurile se albiseră de cât 
fuseseră frecate. Avea partea de sus ridicată, partea aia cu 
balamale pe care o poţi înălța ca să apere copilul de vânt şi 
care se fixează de-o parte şi de alta cu stinghii împodobite. 
In copertina asta făcuse cineva un rând de găuri, oblic de 
sus până jos, prin care pătrundea lumina de la fereastra 


camerei. În cărucior era culcată o păpuşă veche de cârpă. 
Poate că le găsise pe stradă, sau poate că le cumpărase de 
la Arnold Gunoi separat şi le reunise ea însăşi, căruciorul şi 
păpuşa, le cărase în sus pe scări, le adusese în casă şi le 
aşezase în camera mea ca să le găsesc la întoarcere. 


Prea multe întrebări nu mi-a pus şi a părut destul de 
fericită să mă vadă. Sosirea mea îi împărțea atenţia în două 
ca şi cum luminile ei ar fi fost un telefon şi ar fi fost obligată 
să susţină două convorbiri în acelaşi timp, pe jumătate 
ascultându-mă pe mine, jumătate întoarsă către lumini. Am 
mâncat de seară ca întotdeauna, aşezaţi în faţa capacului 
de lemn al căzii în mijlocul căruia trona floarea adusă de 
mine, cel mai bun semn pentru mama că-mi găsisem o 
slujbă. l-am spus că lucram ca picolo şi că din când în când 
mai aveam şi îndatoriri de paznic de noapte. l-am explicat 
ce slujbă bună era, pentru că primeam o mulţime de 
bacşişuri. Asta i-am spus şi asta a şi părut a crede. 

— Dar numai peste vară, bineînţeles, pentru că-n 
septembrie trebuie să mergi din nou la şcoală, a comentat 
ea ridicându-se să îndrepte una dintre lumânări. 

Am fost de acord cu ea dar i-am spus că trebuia să mă 
îmbrac ca lumea ca să-mi pot păstra slujba asta, aşa încât 
sâmbătă după-amiază, după ce s-a întors ea de la lucru, ne- 
am suit împreună în tramvaiul de pe Bulevardul Webster şi 
am mers până la Şoseaua Fordham ca să-mi cumpăr un 
costum de la |. Cohen pe care ea îl alesese pentru că acolo, 
mi-a explicat, acolo găsise tata lucruri de calitate pe 
vremuri. Dintr-o dată devenise o mamă eficientă şi capabilă 
să se descurce în lumea largă, avea gusturi bune, ceea ce 
pentru mine a fost o uşurare din mai multe motive, fie şi 
numai pentru faptul că eu nu mă pricepeam să-mi cumpăr 
singur haine. Şi arăta şi destul de decent, îşi pusese rochia 
cea mai bună cu flori mari violete pe fond alb şi-şi 
pieptănase părul în sus ascunzându-l sub pălărie ca să nu 
se vadă cât de lung era. Asta era unul dintre lucrurile care 
mă enerva la maică-mea, că niciodată nu se tundea. Părul 
se purta scurt iar al ei era lung, şi dimineaţa, când se 


pregătea de plecare la slujba aia a ei de la spălătoria 
industrială, şi-l împletea într-o singură coadă lungă pe care 
şi-o înfăşura în spirală pe vârful capului şi pe urmă înfigea 
în ea o mulţime de ace lungi. Avea pe dulap un borcan fost 
de smântână plin cu ace de-astea lungi cu măciulia 
colorată. Dar după ce făcea baie în bucătărie seara şi se 
pregătea de culcare, uneori nu puteam să nu observ tot 
părul ăla lung, drept şi cărunt răsfirat pe pernă, o parte din 
el atârnând peste marginea dormezei până la podea, o altă 
parte prins între paginile Bibliei. Tot aşa, nu-mi plăceau la 
ea pantofii, avea picioarele umflate de la statul mereu în 
picioare la slujbă şi atunci soluţia ei era să poarte pantofi 
bărbăteşti albi pe care-i dădea cu cremă albă în fiecare 
seară indiferent ce era, vară sau iarnă, şi dacă mă prindea 
într-o stare de spirit destul de proastă încât să-i pomenesc 
despre asta zicea că sunt pantofi de infirmieră. Când ne 
certam pe tema asta reproşurile mele o făceau să 
zâmbească şi se retrăgea şi mai mult în sine. Ea nu-mi 
făcea mie reproşuri, e-adevărat, fiind cu gândurile mult 
prea departe, numai din când în când îmi punea câte o 
întrebare şi tot ea mă scăpa de stinghereala răspunsului 
lăsându-şi propria atenţie să alunece în derivă, uneori chiar 
înainte de a-şi termina propoziţia. Dar astăzi, când 
pornisem spre Şoseaua Fordham, arăta foarte bine şi se 
comporta aproape tot timpul de parcă ar fi fost pe aceeaşi 
lungime de undă cu mine. Mi-a ales un costum de vară gri 
deschis la un singur rând de nasturi, cu două perechi de 
pantaloni şi o cămaşă Arrow cu balene cusute în vârfurile 
gulerelor ca să nu se întoarcă în sus şi o cravată roşie 
tricotată cu capătul pătrăţos. Am stat mult timp la I. Cohen 
şi bătrânelul care s-a ocupat de noi s-a făcut că nu vede-cât 
de săraci eram, nici în ce hal erau ghetele mele, nici 
pantofii albi bărbăteşti ai mamii, ne-a luat pe încrederea lui, 
poate că ştia el ce ştia, bătrânelul acela bondoc cu metrul 
de croitorie atârnându-i pe după gât ca un fular, despre 
mândria oamenilor sărmani. lar când mama şi-a deschis 
poşeta şi i-a arătat banii pe care i-i dădusem eu parcă mi s- 
a părut că descifrez pe faţa lui o expresie de uşurare, sau 


poate de curiozitate faţă de femeia aceea înaltă şi bine 
făcută care venise cu un puşti zdrenţăros şi-i cumpăra un 
costum de optsprezece dolari cu accesorii aşa, ca şi cum n- 
ar fi însemnat nimic. O fi luat-o poate drept vreo excentrică 
bogată care mă culesese de pe stradă ca să facă un gest 
caritabil. Eram convins că seara, acasă, avea să-i 
povestească nevesti-sii cum îl transforma slujba într-un 
filosof, pentru că în fiecare zi avea ocazia să vadă cât de 
plină de surprize era firea omului şi cât de greu de înţeles 
putea fi viaţa. 

La |. Cohen se făceau şi retuşuri şi ţi se şi tiveau 
pantalonii dacă aşteptai, dar noi am anunţat că plecăm şi 
ne întoarcem şi am luat-o împreună în sus, înspre Şoseaua 
Mare, intrând într-un magazin de pantofi Adler de unde mi- 
am cumpărat eu o pereche de ghete negre noi cu tălpi 
bune şi solide şi pe urmă mi-am ales o pereche de pantofi 
negri în formă de liră, cu tocurile înălțate, cum îl văzusem 
purtând pe Dixie Davis, avocatul d-lui Schultz. Toate astea 
ne-au mai scăpat de încă nouă dolari. Am luat pantofii într- 
o cutie iar ghetele noi mi le-am pus în picioare şi am tinut-o 
tot în sus pe Fordham până am găsit un bar Schrafft. Am 
intrat acolo să ne bem şi noi ceaiul de după-masă cu lumea 
bună din Bronx. Am comandat sendvişuleţe cu salată de 
pui, cu coaja de la pâine tăiată, ceai original pentru mama 
şi o spumă de ciocolată pentru mine, toate servite pe nişte 
ovale mari de hârtie cu marginile dantelate, de nişte 
chelneriţe în uniforme negre cu şorţuleţe albe de dantelă al 
căror model se potrivea cu cel al ovalelor de hârtie. Îmi 
părea foarte bine că puteam să fac şi eu aşa ceva împreună 
cu mama. Aş fi dat orice să se simtă bine. Îmi plăceau 
zgomotul din restaurant, de farfurii ciocnite unele de altele, 
chelneriţele preţioase şi aferate care-şi legănau tăvile, 
soarele moale de după-amiază care pătrundea pe vitrina de 
la stradă şi inunda în lumină mocheta roşie. Îmi plăceau 
ventilatoarele alea cu aripi mari, suspendate de plafon, 
care se roteau încet, în ton cu seriozitatea clienţilor. l-am 
spus mamei că aveam în buzunar destui bani cât să-şi 
cumpere şi ea nişte haine noi, câte voia ea, şi nişte pantofi 


noi care să-i stea mai comozi pe picioare, şi că puteam 
merge chiar atunci, dacă voia, la magazinul universal 
Alexander, la două minute de acolo, mai sus, exact unde 
Şoseaua Fordham dădea în Şoseaua Mare, la intersecţia 
principală din Bronx. Dar mama contempla deja absorbită 
dantela de hârtie din faţa ei, urmărea modelul cu vârful 
unghiei şi pe urmă îşi închidea ochii ca şi cum ar fi fost 
oarbă şi ar fi citit în Braille!!. Şi la un moment dat a zis ceva 
ce n-am auzit eu bine probabil, dar în orice caz mi-a fost 
frică s-o rog să repete. Sper că ştie el ce face - exact aşa a 
zis. Parcă era altcineva în locul ei la masă, parcă vocea nu 
semăna cu cea pe care i-o ştiam eu. Şi nu-mi dădeam 
seama dacă ea singură îşi formulase gândul ăsta în minte 
sau îl descifrase din meandrele dantelei de hârtie. 

In orice caz, în seara respectivă i-am pus în portofel 
patruzeci de dolari rămânând cu douăzeci şi cinci şi ceva. 
Mi se părea deja normal să umblu cu sume din astea mari, 
mânuind bancnotele de parcă toată viaţa nu făcusem nimic 
altceva. Este adevărat că te obişnuieşti repede cu banii şi 
că toată aura de magie din jurul lor se împrăştie repede şi 
devin banali. Leafa mamei, în schimb, cei doisprezece 
dolari pe săptămână pe care-i primea de la spălătorie, îşi 
păstra aura de magie, aşa mi se părea mie cel puţin, adică 
mi se părea că au aceeaşi valoare ca pe vremuri, spre 
deosebire de propriile mele câştiguri, cu toată abundența 
lor. Era o idee cam în stilul lui Abbadabba Berman. În sinea 
mea speram ca dolarii pe care i-i pusesem eu în poşetă să 
capete aceeaşi calitate cu dolarii din plicul ei săptămânal. 
Prin cartier deja nu mai era un secret pentru nimeni faptul 
că eu aveam bani. Cumpăram ţigări Wings cu cartuşul şi nu 
numai că le fumam ţigară după ţigară, dar o mai făceam şi 
pe generosul cu ele. In magazinul de amanet de pe 
Bulevardul Trei, unde m-am dus să-mi caut ochelari, am 
găsit o geacă satinată, cu două feţe, de la o echipă 
oarecare. Pe o parte era neagră dar puteai s-o întorci cu 


11 Sistem de scriere destinat nevăzătorilor, cu puncte în relief, 
inventat de francezul Louis Braille (1809-1852) care şi-a pierdut 
vederea la trei ani (n.tr.). 


totul pe dos şi hocus-pocus aveai o geacă albă şi mi-am 
cumpărat-o ca să mă fâţâi seara îmbrăcat cu ea. Echipa se 
chema Stafiile, nu auzisem niciodată de ea dar în orice caz 
numele ăsta era brodat cu litere elegante - cu alb pe faţa 
neagră şi cu negru pe faţa albă. Aşa încât, din cauza gecii 
pe care o purtam şi ţigărilor pe care le fumam, din cauza 
ghetelor mele noi şi probabil că din cauza întregii mele 
atitudini de care eu poate că nu reuşeam să fiu conştient la 
mine însumi, în schimb ceilalţi mai mult ca sigur că-şi 
dădeau foarte bine seama, ţineam deja de-o altă ecuaţie în 
ochii celor de pe strada mea, şi nu numai în ochii copiilor ci 
şi într-ai adulţilor, lucru destul de încurcat pentru că voiam 
să ştie toată lumea că un târâie-brâu ca mine numai într-un 
singur fel putea face rost uşor de bani, şi în acelaşi timp aş 
fi vrut să nu se ştie, să nu se creadă că eram altceva decât 
eram de fapt, adică un băiat care trăia în marea de gânduri 
confuze a copilăriei, progenitura nestăpânită a unei femei 
ştiută ca fiind nebună, dar că exista totuşi ceva în mine 
care ar fi putut să dea roade, să crească în limite 
considerate onorabile, în aşa fel încât cine-ştie-ce profesor 
cu discernământ, sau vreun act oarecare de voinţă divină 
ar fi reuşit poate să scapere în acest creier anume flacăra 
unei vieţi viitoare cu care oricine din Bronx s-ar fi putut 
mândri. Adică speram ca un adult cu ceva mai mult 
discernământ, sau cineva de care eu habar n-aveam şi nu 
ştiam nici măcar că mă observase, care poate că stătea în 
acelaşi bloc cu mine sau mă zărise la magazinul de dulciuri 
sau în curtea şcolii, speram ca acel cineva să fi văzut în 
mine o posibilitate de mântuire, să fi dedus un strop de 
minte din felul cum mă mişcăm, un semn de inteligenţă 
superioară dintr-un gest inconştient făcut în glumă, ceva ce 
să-i fi creat pentru o clipă acel sentimentul obiectiv al 
speranţei complet rupt de orice loialitate a lui proprie, 
sentimentul că întotdeauna mai există o şansă, că oricât de 
rău ar fi stat lucrurile America rămânea un splendid număr 
de jonglerie în care cu toţii ne puteam menţine în aer 
cumva, sărind nu dintr-o mână în cealaltă ci de la lumină la 
întuneric, de la zi la noapte, că doar la urma urmei 


universul era al lui Dumnezeu. 

Oricum, indiferent de ce-mi doream eu era o schimbare 
palpabilă, ajungeai să te simţi mai special şi există multe 
feluri discrete în care ţi se acordă recunoaştere pe stradă, 
ca şi cum ai fi intrat la vreun seminar sau ceva asemănător, 
mici confirmări pe care le citeşti în ochii oamenilor, unii se 
uită la tine şi se hotărăsc că nu vor să aibă nimic de-a face 
cu tine iar alţii se uită la tine şi-şi concentrează atenţia o 
clipă asupra ta, în funcţie de ce idee îşi face fiecare despre 
viaţa religioasă, sau poate chiar politică, dar în orice caz se 
uită la tine şi se întreabă ce rău le-ai putea face sau cum le- 
ai putea fi de folos şi de-atunci înainte nu mai eşti pentru ei 
decât un simplu nume într-un sistem. 

În acelaşi timp nimeni nu ştia nimic, vă daţi seama, nici 
cu cine mergeam eu, nici unde lucram, amănuntele astea 
rămâneau pe locul doi în faţa schimbării mitologice a ţinutei 
mele, nimeni afară de cei din branşă, bineînţeles, care de 
felul lor şi din principiu nu arătau niciun interes, în primul 
rând fiindcă asemenea lucruri ies la iveală când le vine 
vremea şi în al doilea rând fiindcă în ochii lor de 
profesionişti eram, evident, în continuare un târâie-brâu. 
Aşa încât pe strada mea avea loc o foarte subtilă mutație 
spirituală care nu s-ar fi răspândit prea mult dacă n-ar fi 
existat viaţa publică de vară, vreau să zic că oricât de 
conştient eram eu de propria mea întoarcere acasă nicio 
clipă nu mi-am făcut iluzii că ar fi bănuit măcar cineva ce 
lucru nemaipomenit mi se întâmplase, cum pătrunsesem în 
arena însăşi a gazetelor de scandal, amestecat cu cerneala 
tipografică şi ascuns ca vulpea printre frunzele copacului 
din desenul-surpriză, cu diferenţa că eu chiar mă aflasem în 
centrul centrului ştirilor importante ale momentului. 

Dar într-o seară stăteam pe veranda de la orfani, cu 
geaca de la Stafii întoarsă pe partea albă, şi vorbeam cu 
prietenii mei Rebecca-vrăjitoarea şi Arnold Gunoi şi acum 
ne rămăsese nouă toată veranda pentru că puştimea 
fusese mânată înăuntru ca să se pregătească de ora 
stingerii. Era ora la care în serile de vară cerul încă mai este 
albastru-deschis în timp ce jos, în stradă, se aprind 


felinarele, era un vacarm general de geamuri trântite, de 
radiouri care cântau, de certuri în toi, când a dat colţul 
maşina verde-cu-alb a patrulei de la secţia de poliţie care a 
ajuns până în dreptul nostru şi s-a oprit cu motorul lăsat în 
surdină şi eu m-am uitat fix la polițistul din maşină iar el a 
ridicat ochii către mine în sus pe scări, m-a evaluat atent, 
m-a cântărit, şi mie mi s-a părut că se lăsase brusc o linişte 
de mormânt deşi bineînţeles că nu era adevărat, mi s-a 
părut că albul gecii mele răsfrângea lumina ultimelor raze 
de soare coborâte din cer, parcă pluteam în lumina aceea şi 
parcă şi maşina de poliţie îşi pierdea consistenţa, de la 
partea de jos vopsită în verde-închis până la vârful alb al 
capotei parcă suspendată deasupra roţilor, până când 
chipul de la fereastra ei s-a întors către polițistul de alături, 
şoferul, căruia nu-i vedeam faţa şi i-a spus ceva şi amândoi 
au izbucnit în râs şi pe urmă luminile farurilor au spintecat 
întunericul străzii şi maşina s-a îndepărtat. 

În momentul acela, acolo, în lumina aceea bizară, am fost 
conştient deodată de furia de care-mi vorbise dl. Schultz, 
furia care te cuprinde ca o binefacere, ca o iniţiere. 
Resimţeam şi eu furia definitorie a criminalului, o 
recunoşteam, atâta că pe mine mă cuprinsese în timp ce 
stăteam şi mă complăceam printre alţi semi-copii la fel de 
ciudaţi ca şi mine, pe scările Căminului Max şi Dora 
Diamond. Limpede ca lumina zilei, ceea ce-mi dorisem şi în 
acelaşi timp n-aş fi vrut, şi anume acea notorietate specială 
din visurile oricărui copil, devenise acum oficială iar eu nici 
nu încăpea îndoială că intrasem în altă categorie de 
cetăţeni. Eram furios pentru că încă mai aveam pretenţia 
să fiu eu acela care decideam ce anume eram şi nu nişte 
pulăi de poliţişti. Eram furios pentru că nimic nu era 
provizoriu pe lumea asta. Eram furios pe dl. Berman că mă 
trimisese acasă cu bani în buzunar numai şi numai ca să 
mă înveţe ce înseamnă banii, iar eu nu-mi dădusem seama. 

Acum Îmi aduceam aminte de ce-mi spusese, s-o iau 
încet, că ştiau ei unde să mă caute în momentul în care ar fi 
avut nevoie de mine. Eram la picioarele scării metalice care 
urca la trenul suspendat. De fapt nici nu auzisem ce-mi 


spunea - oare de ce nu ascultăm niciodată ce ni se spune? 
După încă un minut suiam treptele câte două şi dădeam 
drumul la o monedă de cinci cenți în uşa metalică de acces 
a cărei oglindă bombată, groasă, luminată din spate, îţi 
arăta limpede ca lumina zilei cât de mare este bivolul 
american. 


Aşa că în seara cu pricina am făcut ceva ce nu mai 
făcusem niciodată: am dat o petrecere. Mi s-a părut o 
sfidare potrivită. Ştiam eu un bar pe Bulevardul Trei unde 
se vindea bere minorilor la un preţ corespunzător şi de- 
acolo am cumpărat un butoiaş şi am închiriat instalaţia de 
robinet care trebuia fixată la el şi Gunoi le-a cărat pe 
amândouă acoperite cu o treanţă într-unul dintre 
cărucioarele cu care umbla de obicei, până în faţa pivniţei 
lui unde le-am hurducat bine pe scări în jos. Acolo mi-am 
dat petrecerea. Dificultatea cea mai mare s-a ivit atunci 
când a fost vorba să eliberăm suficient spaţiu în magazia lui 
de căcaturi încât să avem un fel de canapea desfundată pe 
care să stăm, sau poate chiar două, şi nişte loc de dansat. 
Este adevărat însă că Gunoi a oferit paharele înalte şi 
prăfuite din care ne-am băut berea şi maşinăria străveche 
cu cornetul acustic în formă de scoică de mare şi pachetul 
de ace de oţel şi cutia cu discuri de patefon care dacă n-ar 
fi fost n-am fi avut muzică. l-am spus că-i plăteam chirie 
pentru tot ce punea el la bătaie. În seara aceea eram 
hotărât să plătesc oricui orice, chiar şi bunului Dumnezeu 
pentru aerul pe care-l respiram. Petrecerea am dat-o pentru 
incorigibilii de la Căminul Max şi Dora Diamond după ce tot 
restul lumii se culcase, chiar şi supraveghetorii de palier şi 
educatoarea de serviciu. Până la urmă au venit vreo zece- 
doisprezece copii cu totul, inclusiv prietena mea Rebecca, 
îmbrăcată şi ea, ca şi alte câteva fete, în cămaşa de noapte 
la care îşi pusese şi cercei şi-şi dăduse cu ruj pe buze. 
Toate fetele îşi dăduseră cu ruj pe buze, toate cu aceeaşi 
culoare, toate evident din acelaşi ruj. Şi-am început să 
facem mare caz de berea pe care o beam şi care precis 
provenea din fabrica d-lui Schultz fiindcă avea, într-adevăr, 


gust de pişat, atâta că fiind bere ne dădea senzaţia atât de 
râvnită că eram nişte adulţi stricaţi. Cineva a făcut o 
descindere în bucătăria Căminului de unde s-a întors cu trei 
salamuri şi câteva pâini albe învelite în hârtie cerată, iar 
Gunoi a scotocit printr-una dintre pubelele lui până a găsit 
un cuţit de bucătărie şi o măsuţă de cafea şchioapă de-un 
picior şi am făcut sendvişuri pe ea, pe urmă am turnat din 
nou bere şi eu am oferit ţigări cui a vrut şi acolo, în aerul 
ăla uscat şi înecăcios, unde suspensiile de praf de cărbune 
se filtrau la lumina gălbejită a unei veioze vechi, am fumat 
Wings şi ne-am băut berea fără spumă şi-am mâncat şi-am 
dansat pe muzica unor voci negre din anii '20 care cântau 
cântece lente pe versuri lungi, despre dragoste, despre 
hotărâri irevocabile, despre picioare de porc şi chifle cu 
jeleu şi plimbări cu cabrioleta, despre tătici care călcaseră 
pe-alături şi mămici care greşiseră, despre oameni care 
încă mai aşteptau trenuri care apucaseră să plece şi deşi 
niciunul dintre noi nu ştia să danseze altceva decât 
dansurile populare învăţate cu un etaj mai sus, ne lăsam 
duşi de muzică. Gunoi stătea lângă patefon şi învârtea 
manivela, scotea câte un disc din apărătoarea de hârtie şi-l 
punea pe placă să cânte şi făcea treaba asta stând pe o 
masă cu picioarele încrucişate sub el şi cu o pernă sub 
fund. El personal nu dansa şi de altfel nici nu vorbea cu 
nimeni, stătea pur şi simplu şi-şi dădea acordul la tot ce se 
petrecea la el în subsol, ceea ce din partea lui însemna 
măsura cea mai bună a ospitalităţii pasive de care era în 
stare, nu bea bere şi nu fuma, tot ce făcea era să mănânce 
şi să se pătrundă de muzica aia scrâşnită care parcă nu se 
mai termina, orchestre întregi de cornete, de clarinete, de 
tromboane, de piane, de tobe, toate redând aceleaşi 
melancolii pasionale pe ritmul cărora fetele au început prin 
a dansa între ele dar până la urmă i-au ademenit şi pe 
băieţi. Foarte solemnă petrecere era, cu atâţia copii albi din 
Bronx care ne încleştam unii de alţii pe ritmul acelei muzici 
negre dulcege, plini de dorinţa de a ne trăi viaţa aşa cum ar 
fi trebuit trăită chiar şi acolo, în căminul de orfani. Incetul 
cu încetul petrecerea a intrat în derivă, câteva dintre fete 


descoperind garderobe întregi de haine stivuite în cutii mari 
de carton în străfundul cotloanelor lui Arnold Gunoi care nu 
părea să le bage în seamă, aşa încât s-au apucat să-şi pună 
una şi-alta direct peste cămăşile de noapte, probând şi 
alegându-şi tot felul de pălării şi rochii şi pantofi cu tocuri 
înalte din vremuri imemoriale, până când fiecare a găsit 
câte ceva să-i placă, de pildă pramatia aia mică de Rebecca 
şi-a pus un fel de chestie spaniolească din dantelă neagră 
care-i venea până la glezne şi un şal subţire roz cu un 
model de lacrimi mari rostogolite, în schimb dansa mai 
departe cu mine desculţă, iar dintre băieţi unii găsiseră 
nişte costume la care hainele le veneau pe umeri ca 
pernele de pe umerii fotbaliştilor, şi pantofi de lac cu botul 
ascuţit, şi ditamai cravatele late pe care şi le înfăşuraseră 
în jurul gâturilor goale şi uite-aşa, încetul cu încetul, 
învăluiţi de fum şi de jazz, devenisem fiecare exact cum ne 
doream să fim, dansam în praful Clubului Ambasador de la 
o vârstă viitoare, costumaţi ca să ne mascăm iubirea timidă 
de copii şi învățând, aşa cum numai celor norocoşi le este 
dat, că Dumnezeu nu însemna numai educarea minţii ci şi 
educarea şoldurilor care-şi găsiseră ritmurile unduitoare. 


Mult mai târziu, ne-am aşezat, Rebecca şi cu mine, pe 
una dintre canapele, ea picior peste picior, bălăbănindu-şi 
un picior murdar prin aer şi lăsând să i se vadă marginea de 
la cămaşa de noapte de sub rochia de dantelă neagră. 
Rămăsese ultima la petrecere. La un moment dat şi-a 
ridicat braţele şi şi-a adunat tot părul negru la spate, apoi a 
făcut câteva mişcări precise, cum fac fetele de obicei când 
îşi potrivesc părul şi-l fac să stea cum vor ele deşi n-are 
niciun motiv să stea şi sfidează legile gravitaţiei. 

Oi fi fost eu deja cam băut, dar şi ea era. lar dansul ne 
încălzise şi ne apropiase. Eu îmi aprinsesem o ţigară şi 
Becky mi-a luat-o dintre degete şi a tras din ea o dată, un 
singur fum pe care l-a dat afară direct, fără să-l inhaleze, şi 
pe urmă mi-a pus ţigara înapoi între degete. Avea rimel pe 
gene şi pe pleoape şi ruj pe buze din cel folosit în comun, 
deşi îi cam pălise de când îşi dăduse cu el, şi se uita la mine 


dintr-o parte legănându-şi piciorul, şi ochii ăia ca nişte 
boabe negre de strugure, şi gâtul ăla alb înfăşurat în şalul 
ponosit de culoare roz şters - nici nu mi-am dat seama 
când, nu m-a prevenit nimeni, dar într-o clipă m-am trezit 
scufundat într-un ocean de intimitate, ca şi cum atunci o 
cunoscusem, sau poate ca şi cum atunci o pierdusem, dar 
în mod cert ca şi cum niciodată n-aş fi futut-o pe acoperiş. 
Mi s-a uscat gâtul când am realizat cât de incredibil de 
frumoasă şi de inocentă era. Până în momentul respectiv 
fusesem gazda petrecerii, amfitrionul serii, care-şi distribuia 
generozitatea şi-şi acorda favorurile. Toate dansurile alea - 
a, bine, ştiu că toată lumea ştia că incursiunile mele 
scandaloase pe scara de incendiu în sus erau ca să i-o trag, 
dar aia era gimnastică, doar o plăteam, ce mama dracului, 
probabil că mă uitam prea fix la ea pentru că a întors capul 
şi şi-a lăsat ochii în jos, dând nervoasă din picior - toate 
dansurile alea pe care le dansasem cu ea şi numai cu ea 
făceau parte din ceremonialul obligatoriu al posesiunii. Și 
vrăjitoarea asta mică din vremuri străvechi înţelesese 
înaintea mea că de-acuma totul se suise la inimă, ca şi cum 
ascensiunea mea în lume ne proiectase la un nivel la care 
lucrurile contau infinit mai mult şi ni se permitea chiar să 
vedem ceva ce aducea a distanţă aflată înaintea noastră, 
ceva ca un fel de orizont. Cu toţii trebuie să fi înţeles, toţi 
căcăcioşii ăia de copii care veniseră la petrecere, pe când 
eu avusesem sentimentul bleg şi dulceag că mă simţeam 
bine. 

Aşa încât, după ce au plecat toţi ne-am întins pentru 
prima oară alături goi pe aceeaşi canapea, şi nu mai era 
nimeni treaz, până şi Gunoi dormea undeva într-un colţ al 
universului său personal. Acolo, în celula aia întunecată de 
atâta praf şi cenuşă, eu m-am culcat pe spate, pasiv, în 
schimb Rebecca m-a încălecat şi mi s-a înfipt, apoi s-a lăsat 
uşor în jos, trăgând aerul profund în piept ca pe un curent 
rece care trecea peste gâtul meu şi încetul cu încetul, 
ezitând la început, şi-a găsit singură ritmul pe care eu, 
răbdător, am lăsat-o să şi-l caute. Mi-am coborât mâinile de 
pe spatele ei pe fese urmând cu degetele linia delicată pe 


care o bănuiam ca fiind la fel de neagră ca şi părul ei şi 
care aluneca de la capătul şirei spinării către cur şi i-am 
atins cu vârful degetului ineluşul de la gaura curului şi când 
şi-a ridicat şoldurile i l-am pipăit iar când şi-a coborât 
şoldurile mi-a scăpat în strânsoarea feselor ei pietroase. 
Când se ridica îi venea tot părul în faţă şi-mi mătura obrajii, 
când se cobora îmi mătura urechile, când s-a oprit să se 
odihnească am sărutat-o pe obraji şi m-am concentrat s-o 
simt, buzele pe gâtul meu, sfârculeţele tari pe pieptul meu, 
pulpele jilave pe pulpele mele şi nu mai ştiu cum a început 
dar făcea mici descoperiri pe care mi le puncta la ureche cu 
câte un scâncet neînsemnat, aproape surd, şi pe urmă a 
intrat într-un fel de panică sacadată şi s-a încordat brusc iar 
eu am simţit cum îmi strângea sula pe dinăuntru şi cu un 
deget i-am pipăit gaura curului care s-a strâns în jurul 
degetului meu şi s-a relaxat şi iar s-a strâns şi iar s-a 
relaxat, în acelaşi ritm în care fiinţa ei dinăuntru mă 
strângea de sulă şi-i dădea drumul şi n-am mai putut 
suporta, m-am arcuit ca să intru mai adânc în ea, şi m-am 
tras înapoi, m-am ridicat şi m-am lăsat înapoi jos cu ea cu 
tot, atât de energic de parcă eu aş fi stat deasupra, şi la un 
moment dat făceam mişcarea asta atât de repede încât ni 
se ciocneau piepturile şi pulpele între ele, iar ea gemea 
încet, până când mi-a găsit ritmul şi a intrat în joc, la 
început cu poticneli şi stângace dar apoi din ce în ce mai 
bine, preluându-mi ritmul, ieşindu-mi în întâmpinare când 
veneam la întâlnire, lăsându-mă să plec când mă 
îndepărtam, ceea ce era atât de insuportabil de excitant 
încât am explodat înăuntrul ei şi am strâns-o cu amândouă 
mâinile, am lipit-o de mine în timp ce ţâşneam în sus cât 
mai adânc cu putinţă în interiorul unei fiinţe atât de 
seducătoare. lar ea m-a cuprins cu amândouă braţele ca să 
mă ajute să trec prin asta şi aşa s-a instalat pacea între noi 
şi ne-am culcat amândoi exact cum eram, cu acel gen de 
încredere unul în celălalt care nu mai are nevoie de vorbe 
sau sărutări ci se mulţumeşte cu cea mai delicată, mai lină 
şi mai sincronizată alunecare înspre somn. 


OPT 


M-AM TREZIT DE AERUL RECE şi stătut pe care-l simţeam 
direct pe piele şi a luminii filtrate parcă prin cenuşă care 
însemna dimineaţă în subsolul Casei Max şi Dora Diamond. 
Pe jos, lângă canapea, zăcea o grămăjoară de dantele 
negre şi roz, semn că vrăjitoarea mi se dezintegrase: 
iubirea mea se întorsese la copilăria ei de la etaj. 
Pensionarii orfelinatelor au mereu un al şaselea simţ care îi 
ajută să nu fie prinşi, ceea pe mi-am dat seama că nu era 
chiar atât de rău ca pregătire pentru femeia unui gangster. 
Oare câţi ani trebuia să ai ca să te poţi căsători? Stând aşa 
culcat, mă gândeam că viaţa mea se schimba atât de 
repede şi în atât de multe privinţe încât nu prea mai 
puteam ţine pasul cu ea. Sau poate că de fapt era vorba 
despre un tot unitar şi fiecare lucru contribuia la el în 
aceeaşi măsură, adică pe mine mă remodela contactul cu 
dl. Schultz iar pe Becky contactul cu mine, ca un suflu care 
se răspândeşte la infinit şi uniformizează totul în calea lui. 
Ei nu-i mai venise niciodată, cu mine în orice caz nu şi sunt 
aproape convins că nici cu altcineva. Abia-i răsărise părul în 
jurul pizdei. Creştea şi ea străduindu-se să ţină pasul cu 
mine. 

Ah, Doamne, şi ce dor mi s-a făcut brusc de fetiţa asta 
ciudată fără tată şi fără mamă, după drăcuşoara asta cu 
pielea ei de-un măsliniu mediteranean, cu sfârcurile 
ascuţite, cu şira spinării arcuită, cu bucile tari la pipăit, 
care-şi trăia extazurile pe muteşte - atâta cât poate o 
muiere. Mă plăcea! Aş fi vrut s-o provoc la o alergare, ştiam 
că era în stare să alerge, şi i-aş fi dat un avans pentru că eu 
eram mai mare, dar pun pariu că ar fi făcut o cursă bună. O 
văzusem cum sărea coarda, interminabil, cu o droaie de 
figuri, pe un singur picior, sau cu câte un un-doi foarte 
rapid, sau evitând buclele care-i ţinteau picioarele, sau 
ţopăind printre ochiurile a două corzi deodată, una venindu- 
i din stânga şi cealaltă din dreapta, şi toate astea le făcea 
din ce în ce mai repede şi rezista fără să se împiedice mai 


mult decât oricine altcineva. Ştia să meargă şi-n mâini fără 
să-i pese că fusta i-o lua în direcţie inversă şi că-şi arăta 
chiloţeii albi la toţi băieţii, fluturându-şi picioarele 
negricioase prin aer în timp ce defila de colo-colo pe stradă. 
Era şi atletă şi gimnastă iar eu aş fi învăţat-o să jongleze, aş 
fi învăţat-o pe ea şi aş fi deprins şi eu în acelaşi timp cu ea 
jonglatul în doi, până am fi ajuns să menţinem în aer şase 
popice de la unul la altul. 

Dar mai întâi aş fi vrut să-i cumpăr ceva şi mă tot 
gândeam ce anume. Am ascultat atent: cunoşteam căminul 
de orfani la fel de bine ca pe propria mea casă şi chiar dacă 
zăceam acolo pe canapea, sau dacă aş fi plutit, cu toate 
simţurile tocite de la aerul ăla stătut care puţea a bere 
trezită, şi tot mi-aş fi dat seama ce moment al zilei era, 
după vibrația clădirii. Acuma de pildă abia începuse ceva 
mişcare prin bucătărie. Eram în zori, deci. M-am ridicat, mi- 
am luat boarfele şi m-am furişat pe o scară de serviciu 
până la Dușuri-Băieţi. După alte zece minute am ieşit în 
dimineaţa cea nouă de afară cu părul meu proaspăt tuns ud 
şi strălucitor, cu geaca de la Stafii întoarsă cu partea albă în 
afară şi cu micul dejun în braţe, adică un covrig cald 
şterpelit din sacul mare cu pâine lăsat încă de cu noapte în 
faţa uşii de la magazie de camionul Brutăriei Pechter. 

Era atât de devreme că nimeni nu se trezise încă, nici 
măcar mama. Străzile erau pustii, cu becurile felinarelor 
aprinse chiar dacă uite, cerul se luminase. Mergând spre 
Bulevardul Trei mi-a venit ideea să mă uit prin vitrinele 
magazinelor de amanet după ceva şi să aştept acolo în faţă 
până se deschidea ca să cumpăr ce voiam. Voiam să 
cumpăr o bijuterie pentru Becky, poate chiar un inel. 

La ora asta nu se deschisese nici măcar standul de ziare 
de la baza scării care ducea la staţia trenului suspendat. 
Ziarele de dimineaţă zăceau baloturi-baloturi, claie peste 
grămadă, cum fuseseră azvârlite din camioane. Titlul de pe 
prima pagină din Mirror am ştiut că era pentru mine încă 
dinainte de a-mi cădea ochii pe el, de parcă aş fi simţit 
atracţia cuvintelor până să apuc să le citesc propriu-zis: 
BANDĂ UCIDE BESTIAL. Sub titlu era o poză întunecată cu 


un individ mort răsturnat într-un scaun de frizerie, care am 
crezut mai întâi că nu avea cap, până am citit explicaţia din 
legendă, că avea capul înfăşurat în prosoapele fierbinţi ale 
frizeriei, năclăite de sânge. Un agent oarecare de pariuri 
din Cartierul de Vest. Titlul ăsta m-a întors pe dos atât de 
tare încât fără să mă gândesc am scos trei cenți şi i-am pus 
pe trotuar lângă teancul de ziare ca să pot trage unul din 
teanc să citesc tot articolul. 

Citeam cu interesul celui direct implicat, m-am retras mai 
întâi în umbra trenului suspendat pentru ca apoi, nefiind 
sigur dacă nu-mi scăpase ceva, să mă aşez în dreptul 
dungii de lumină care se strecura printre şinele de 
deasupra capului meu. Am deschis larg ziarul ţinând braţele 
desfăcute şi am recitit versiunea din Mirror despre crima 
zilei. În jurul meu dimineaţa se făcea din ce în ce mai 
strălucitoare şi mai paşnică deşi încă nu se mişca nimic, 
adică niciun tren şi niciun tramvai ci numai modelul cu 
dungi întunecate şi luminoase care se fâţâia pe caldarâm în 
sus şi-n jos, ca un gardian de închisoare care-şi plimbă 
bulanul peste barele celulelor, şi-mi dădea mie dureri de 
cap prin ochi pentru că dungile de întuneric şi lumină care 
se alungau una pe alta peste scrisul negru şi peste foaia 
albă de hârtie îmi sugerau un mesaj personal transmis mie 
pe calea acelei ştiri. 

Pentru că eu ştiam, bineînţeles, a cui operă era. Articolul 
propriu-zis nu mi-a spus cu mult mai mult decât spuneau 
titlul şi fotografia, dar l-am citit cu maximă concentrare, ca 
unul care nu numai că eram de meserie ci chiar lucram în 
aceeaşi branşă, doar citeam despre mentorul meu şi 
dovadă că nu mai aveam nevoie de dovezi, ştiam atât de 
bine totul încât m-am trezit căutând numele d-lui Schultz 
prin articol şi mirându-mă de ce nu-l găseam, mă cam 
blegisem şi nu prea mai gândeam ca lumea după prima 
noapte de amor din viaţa mea, ca şi cum toată lumea 
trebuia să ştie cutare lucru numai fiindcă-l ştiam eu, sau ca 
şi cum eu n-aş fi avut cum şti ceea ce nu ştia nimeni 
altcineva, mai cu seamă ziarele. M-am întors la teancurile 
de ziare şi am scos un News care avea o poză aproape 


identică şi nimic în plus ca informaţii şi pe urmă am luat un 
Herald Tribune, una dintre fiţuicile alea de doi bani care-ţi 
spun cam tot atâta cât şi alţii, în schimb în mai multe 
cuvinte. Nimeni nu ştia nimic. În fiecare zi a săptămânii 
erau omorâţi gangsteri, dar din ce motiv şi de către cine 
anume, asta nimeni n-ar fi putut spune. Existau linii de 
forţă care se întretăiau în secret, aliaţii deveneau duşmani, 
asocierile se destrămau, oricine putea fi omorât de către 
oricine altcineva din branşă indiferent de zi, pe când presa 
şi poliţia aveau nevoie de martori oculari, de declaraţii, de 
documentare ca să adune informaţii şi să-şi facă o idee 
despre cum stăteau lucrurile. Poate că aveau şi ei teoriile 
lor, dar ca să formuleze o versiune oficială aveau nevoie de 
timp, aşa cum au toţi istoricii care scotocesc ruinele după 
ce s-a lăsat tăcerea. Eu în schimb am ştiut din prima clipă, 
ca şi cum aş fi fost de faţă. Se folosise de ce găsise la 
îndemână, improvizase ceva sub imboldul propriei lui furii, 
doar nu-l aşezi pe om pe scaunul frizerului ca să-l omori, 
vreau să zic - îl găseşti acolo şi pui mâna pe brici. Probabil 
că-şi ieşise cu totul din minţi, aşa cum făcuse şi cu 
inspectorul de la pompieri - mă găsisem şi eu să mă lipesc 
de marele Schultz Olandezul când lui i se clătina imperiul, 
când începuse să scape frâiele, uite, asta citeam acolo pe 
prima pagină, semnătura unui maniac sângeros, aşa încât 
mie, la urma urmei, ce pizda mă-sii îmi rămânea de făcut? 
Mă simţeam oarecum implicat în treaba asta, şi anume într- 
un mod incorect faţă de mine, ca şi cum ar fi fost încălcat 
un pact dintre mine şi el şi n-aş mai fi avut nimic de învăţat 
de la el decât autodistrugerea. 

M-a năpădit o sudoare cleioasă şi apoi am simţit cum mi 
se urcă în gât senzaţia aceea atât de oribilă şi de 
nesuportat care este greaţa. In asemenea momente 
singurul lucru pe care l-ai face ar fi să te arunci la pământ şi 
să-l strângi în braţe, de altceva nu te simţi în stare. M-am 
uitat de jur împrejur şi am aruncat ziarele într-un coş de 
gunoi ca să nu fiu arestat pentru că le tineam în mână, să 
nu fie interpretate ca o dovadă a complicităţii mele. 

M-am aşezat pe pragul unei uşi şi mi-am prins capul între 


genunchi aşteptând să-mi treacă senzaţia de greață. După 
câteva minute mă simţeam deja mai bine, aşa se întâmplă, 
năduşeala se transformă în frison şi-ţi trece, poţi din nou să 
respiri. Poate că atunci, în momentul acela, mi-a încolţit 
mie în cap convingerea secretă că aş fi putut oricând s-o 
şterg, că puteau ei să vină după mine, nu m-ar mai fi găsit 
niciodată pentru că ştiam mai multe feluri de a scăpa decât 
le-ar fi putut trece lor prin minte. Pe faţă însă mă gândeam 
la un singur lucru, şi anume că dl. Schultz reprezenta o 
primejdie mai mare pentru mine atunci când nu eram lângă 
el decât atunci când eram. Mai făcea cine-ştie-ce chestie 
de-asta pe care nu trebuia s-o ştiu eu şi mă trezeam săltat. 
Cu oamenii ăştia, inclusiv cu dl. Berman, era la fel, de ce Îi 
vedeam mai rar de aceea eram mai vulnerabil în faţa lor. 
Ca formulare, evident că era profund contradictorie, dar ca 
sentiment nu încăpea discuţie. Dacă nu mă găseam undeva 
de unde să-l pot vedea cum aş fi putut scăpa neştiind când 
s-o iau la fugă? Atunci şi acolo mi-am dat seama că trebuia 
să mă întorc în bandă ca să mă simt sigur şi protejat. Stând 
aşa acolo, sub şinele trenului suspendat, îmi spuneam că 
nu-mi pot permite luxul de a mă lipsi de compania lor. Nu 
eram în siguranţă atâta timp cât nu mă aflam în preajma 
lor. 

Pe urmă tot eu mi-am spus că nu gândeam logic şi ca să 
mă liniştesc am început să merg. Şi-am mers, şi-am mers, 
şi încetul cu încetul, ca şi cum ar fi vrut să mă asigure că 
lumea îşi poartă de grijă indiferentă la ce se întâmplă, m-a 
ajuns din urmă trenul suspendat huruindu-mi pe deasupra 
capului, străzile s-au umplut de maşini şi camioane, 
oamenii care aveau slujbe au început să se îndrepte către 
ele, tramvaiele au început să-şi agite clopotele, negustorii 
şi-au deschis obloanele, iar eu am găsit un bufet unde am 
intrat şi m-am aşezat la tejghea umăr lângă umăr cu 
contemporanii mei şi am băut suc de roşii cu cafea şi cum 
îmi era ceva mai bine am comandat două ochiuri cu şuncă 
şi pâine prăjită şi o gogoaşă şi iarăşi cafea, încheind totul 
cu o ţigară meditativă, moment în care lucrurile nu mi se 
mai păreau chiar atât de negre. li spusese d-lui Berman de 


faţă cu mine: Sunt unul sau două lucruri esenţiale pe care 
se pare că trebuie să le facem. Primul fusese episodul cu 
spălătorii de geamuri care căzuseră de la etajul doisprezece 
pe dinafara unei clădiri, iar ăsta era al doilea. Un asasinat 
de afaceri bine plănuit, scurt şi precis ca o telegramă de la 
căile ferate Western Union. La urma urmei victima era din 
branşă, reprezenta concurenţa. Asasinarea individului 
respectiv căpăta deci o semnificaţie simbolică în ochii celor 
câţiva inşi cu care dl. Schultz voia să comunice. Pe de altă 
parte, faptul că arma crimei fusese un brici era probabil de 
natură să creeze impresia la Biroul Procurorului Federal şi 
precis în mintea fiecărui reporter care scria despre crime, a 
poliţiştilor avizaţi, a marilor şmenari, de fapt în mintea 
tuturor celor din ramură, cu excepţia concurenţei propriu- 
zise, că altcineva făcuse omorul, pentru că nu părea 
semnat de Olandez, stilul de a ucide trimitea mai degrabă 
la un negru, sau chiar la un sicilian, după setea de 
răzbunare. In tot cazul avea câte puţin din toate, atâta cât 
să poată fi opera oricui. 

Bine, foarte liniştitoare toate astea, numai că acuma îmi 
părea rău că mie îmi făcuseră vânt exact înainte de-a hotări 
mutări atât de importante. Mă temeam că poziţia mea în 
bandă se modificase fără ca eu să ştiu sau, şi mai rău, că 
mi-o supraestimasem eu de la bun început. Aşa încât am 
luat-o înapoi pe Bulevardul Trei cu acelaşi sentiment de 
nelinişte de mai devreme şi cu aceeaşi dorinţă de a mă afla 
în preajma d-lui Schultz. Aveam nişte reacţii foarte ciudate. 
După crima la care asistasem cu câteva dimineţi în urmă la 
Clubul Ambasador, mă înverzisem. Poate se gândiseră că 
nu aveam snaga necesară. Încetul cu încetul am început să 
alerg. Alergam spre casă printre lumini şi umbre. Am urcat 
scările în fugă, două câte două, în caz că sosise vreun 
mesaj pentru mine cât timp lipsisem de-acasă. 

Dar nu, nu primisem niciun mesaj. Mama îşi răsucea 
părul. Mi-a aruncat o privire curioasă, cu braţele ridicate în 
sus şi cu palmele la ceafă, ţinând între dinţi două ace din 
alea lungi, cu bumbi de sticlă colorată în vârf. Abia 
aşteptam să plece la serviciu. Incetineala cu care făcea 


orice mişcare mă scotea din sărite, parcă minutele ei erau 
mai lungi decât ale oricui altcuiva, ca şi cum s-ar fi mişcat 
într-un fel de timp greoi de pe o altă lume inventată de ea 
însăşi. Într-un târziu am închis uşa după ea. Mi-am scos din 
fundul debaralei geamantanul cel nou cumpărat la mâna a 
doua, o chestie de piele care se îndoia în partea de sus ca o 
geantă mare de doctor şi mi-am băgat în el costumul de la 
I. Cohen, pantofii în formă de liră, cămaşa, cravata, 
ochelarii cu ramă metalică şi lentile de sticlă obişnuită care 
semănau cu ai d-lui Berman şi nişte chiloţi şi ciorapi. Mi-am 
împachetat şi periuţa de dinţi şi peria de păr. O carte de la 
librărie încă nu-mi cumpărasem dar aveam tot timpul 
pentru asta când ajungeam în centru. A trebuit să dau la o 
parte  căruciorul ăla oribil de copil care concentra 
afecțiunea mamei, ca să pot băga mâna sub pat, unde-mi 
ascunsesem Automaticul. L-am băgat şi pe el la fundul 
geamantanului, sub toate celelalte lucruri, am trântit 
încuietorile, am strâns curelele şi am aşezat geamantanul 
în faţa uşii de la intrare, iar eu m-am postat de gardă la 
fereastra scării de incendiu. Eram convins că aveau să 
trimită după mine chiar în dimineaţa aia. De-acuma mi se 
părea lucrul cel mai urgent de pe lume. Nu se putea să nu 
trimită. De ce-ar fi insistat dl. Berman să-mi fac rost de 
haine noi, dacă aveau de gând să mă lase baltă? Şi pe 
urmă, ştiam deja prea multe. Şi eram şi deştept, îmi 
dădeam seama ce se petrece. Ştiam chiar mai mult decât 
ce se întâmpla, ştiam chiar şi ce urma să se întâmple. 
Singurul lucru pe care nu-l ştiam şi nici n-aveam cum să-l 
prevăd era în ce mod ar fi putut trimite după mine de 
vreme ce nu ştiau de unde să mă ia. În momentul acela a 
apărut maşina secţiei de poliţie care venea încet pe stradă 
şi s-a oprit exact în faţa casei mele. Asta e, mi-am spus în 
gând, prea târziu, s-a terminat, adună pe toată lumea, ne-a 
făcut-o, ne-a nenorocit pe toţi. Şi când l-am văzut coborând 
din maşină pe-acelaşi ciumec de poliţist care se uitase lung 
la mine cu câteva seri mai înainte am înţeles ce înseamnă 
legea, câtă forţă îţi dă o uniformă, şi m-a cuprins şi pe mine 
sentimentul acela disperat de a te vedea exclus din viitor. 


Oricât de priceput, de tenace şi de iute ai fi, dacă la un 
moment dat înlemneşti de groază devii tot atât de 
neajutorat, de siderat de viziunea dezastrului, cum este un 
animal prins în luminile farurilor. Nu ştiam ce să fac. 
Individul a dispărut în clădire undeva sub mine şi a apucat- 
o în sus pe scara întunecată, îi auzeam deja paşii, iar când 
m-am uitat pe stradă am văzut că al doilea poliţist coborâse 
şi el din maşină şi stătea rezemat de uşa de la şofer cu 
braţele încrucişate, chiar sub scara mea de incendiu. Mă 
prinseseră! M-am oprit în faţa uşii de la intrare ascultând 
paşii. Pe urmă i-am auzit respiraţia. Aoleu, Doamne! Pe 
urmă a bătut în uşă cu pumnul, futu-l în cur. Când am 
deschis mi-a umplut cadrul uşii ieşind din beznă, un grăsan 
de poliţist care-şi tampona părul grizonat cu o batistă şi tot 
cu ea îşi ştergea şi bordura de la caschetă. 

— Ascultă, bă, ţâcă, a zis el, albastru şi butucănos cum 
sunt poliţiştii de la toate alea pe care şi le atârnă pe sub 
veston - armă, bulan, carnet de amenzi, cartuşe - să nu 
mă-ntrebi de ce, da’ te vor unii. Haide, umblă. 

In continuare am să rezum ce mi-a spus dl. Schultz 
despre această crimă pentru că nici nu poate fi vorba să 
redau totul cuvânt cu cuvânt - încercaţi să vă imaginaţi 
cum era să ai parte şi de persoana şi de încrederea lui 
atunci când vorbea despre asemenea lucruri atât de 
delicate, te simţeai şi exaltat şi îngrozit, erau momente 
când nu auzeai detaliile ci pur şi simplu te uitai fix la faţa 
care-ţi vorbea, te mirai cum de îndrăzniseşi să te aşezi în 
calea privirilor lui, sperai să nu-şi dea seama că dorinţa ta 
cea mai fierbinte era aceea de a pune mintea ta pe aceeaşi 
lungime de undă cu a lui, de a vorbi în propria ta minte cu 
cuvintele lui, ceea ce, se înţelege, nu ştiai cum să faci. Dar 
ascultându-i confidenţele sufocat de mândria că aveam 
parte de ele şi aducându-mi aminte de sentimentul de 
panică pe care-l încercasem chiar în dimineaţa aceea, mi s- 
a părut o prostie din partea mea şi oarecum neloial să mă fi 
îndoit fie şi o clipă de el şi de grija lui faţă de mine, pentru 
că, zicea, lăsând la o parte natura efectiv improvizată a 
ocaziei ivite la frizerie, toată treaba părea aşa, făcută cum 


trebuie, atât de cum trebuie că parcă fusese plănuită, 
numai că lucrurile plănuite dinainte de multe ori nu reuşesc 
aşa încât fusese mai bine decât plănuită iar el îşi dăduse pe 
loc seama că era o lovitură de geniu pentru că împuşca 
atât de mulţi iepuri în acelaşi timp, toţi legaţi unul de altul. 
Cu alte cuvinte, ca orice afacere bună, fusese o combinaţie 
de noroc şi inspiraţie şi în orice caz o lucrătură de maestru, 
şi corectă din punctul de vedere al afacerilor, şi eficientă la 
modul simbolic, pe lângă faptul de a fi fost, bineînţeles, 
adânc înfiptă în singura motivaţie solidă care este, simplu şi 
cinstit vorbind, răsplata. Era foarte mândru de ce făcuse. 
Cred că-l ajuta să nu se mai simtă atât de jenat că scăpase 
telegarii atunci, cu inspectorul de la pompieri. Şi nu era 
vorba de tristeţe aici, a zis el, nici de durere latentă, nici de 
amărăciune ca în cazul lui Bo, nimic personal de felul ăsta, 
pur şi simplu Irving îl ochise pe individ în timp ce dl. Schultz 
se bucura de plăcerile oferite de o casă cu fete, la nici două 
minute de Hotelul Maxwell. Îşi sărbătorea acolo întoarcerea 
de la Syracuse, unde se predase oamenilor legii, îşi plătise 
cauţiunea şi ieşise din sala de judecată spălat de toate 
păcatele, sărbătorea partea întâi a noului său plan bând 
aşa, înainte, un pahar de vin cu fetele vesele şi uite, să-i 
spun eu lui, ce putea fi mai grozav în viaţă decât asta? - de 
parcă eu aveam de unde şti - adică să ieşi din nou la 
suprafaţă şi să-ţi reiei vechiul stil de viaţă, să redevii 
Olandezul dintotdeauna, de la pantofii nelustruiţi până la 
pălăria gri-perle oarecum murdară şi deci ăsta da noroc, 
semn bun, avusese tot timpul să meargă acolo şi să-şi facă 
un plan înainte ca frizerul să termine de aranjat părul 
curistului. Când i-a dat scaunul pe spate pentru bărbierit el 
era deja pregătit. Agentul de pariuri îşi ţinea arma în poală, 
sub cearşaful frizerului, aşa cum fac o mulţime de inşi, iar 
două dintre gorilele lui stăteau pe fotolii afară, în holul 
hotelului, şi-şi citeau ziarele lângă cele două ghivece mari 
cu palmieri care flancau intrarea în frizerie. Astea erau 
datele problemei. Una dintre gorile a ridicat ochii peste 
marginea ziarului la un moment dat şi văzându-l pe Lulu 
Rosenkrantz care stătea în faţa lui şi-i zâmbea arătându-şi 


dinţii stricaţi de sub sprâncenele protuberante şi stufoase şi 
lângă el pe Irving care-şi ţinea degetul arătător în dreptul 
buzelor, şi-a dres uşor glasul pentru a atrage atenţia 
colegului lui şi amândoi s-au înţeles dintr-o singură privire, 
şi-au împăturit ziarele şi s-au ridicat sperând ca hotărârea 
lor bruscă şi unanimă de-a o da-n pizda mă-sii de loialitate 
să găsească trecere în faţa celor două binecunoscute şi 
înfricoşătoare personaje. Ceea ce s-a şi întâmplat, li s-a 
permis fără nicio supărare s-o şteargă pe uşa pivotantă a 
hotelului, dar numai după ce au predat cele două ziare pe 
care Irving şi Lulu s-au aşezat să le citească pe locurile 
lăsate libere de lângă aceleaşi ghivece cu palmieri deşi, a 
precizat dl. Schultz, la drept vorbind, Lulu nu ştia să 
citească. Între timp, frizerul dinăuntru, care nu lua decât 
clienţi foarte speciali după orele de program şi tocmai 
aplica prosopul fierbinte pe faţa bărbatului de pe scaun, 
înfăşurându-l cum se pun astea, ca un vârtej de frişcă din 
care mai rămâne la vedere doar vârful nasului, văzuse şi 
înţelesese ce avea de înţeles din ceremonia de afară şi şi-a 
părăsit pentru totdeauna şi fără nicio vorbă profesiunea pe 
o uşă laterală tapetată cu oglinzi care dădea într-o magazie 
şi de acolo într-un coridor care ducea în stradă, iar acolo s-a 
intersectat, bolborosind nişte scuze, cu un alt frizer care, 
ştii, tocmai intra, îmbrăcat cu o bluză albă cu mâneci 
scurte, dl. Schultz însuşi cu braţele lui groase dar nu foarte 
musculoase, acoperite de păr negru, cu gâtul scurt şi gros 
şi obrajii de o nuanţă neagră-albastră pe care şi-i chinuia 
bărbierindu-se singur de două ori pe zi. Olandezul s-a 
apropiat de clientul răsturnat pe spate şi i-a mai adăugat 
câteva prosoape fierbinţi maimuţărind îngrijirile atente ale 
unui frizer şi picurând peste ele, în jurul nărilor, un lichid 
dintr-o sticluţă fără etichetă pe care fusese destul de 
prevăzător s-o împrumute de la madama fetelor vesele deşi 
în momentul respectiv nu ştia exact pentru ce anume. Şi s- 
a aplecat deasupra scaunului scoțând mici exclamaţii 
profesionale până s-a asigurat că totul era în regulă, a 
băgat mâna sub cearşaf, a luat arma dintre degetele inerte 
şi a pus-o delicat deoparte, a ridicat prosoapele care 


cădeau peste bărbie, le-a îndepărtat cu grijă de pe gât, a 
ales un brici gata desfăcut de pe poliţa de sub oglindă şi, 
verificând că într-adevăr fusese ascuţit impecabil, a tras 
brusc o linie cu el, fără nicio ezitare, peste beregata 
expusă, chiar la rădăcina maxilarului. Firul de sânge, la 
început subţire ca o aţă, a început să se lăţească într-un 
zâmbet şi victima a făcut o mişcare în scaun ca un fel de 
semn de întrebare, a ridicat scurt din umeri şi a zvâcnit din 
genunchi, mai degrabă curios decât acuzator, dar dl. 
Schultz l-a placat înapoi în scaun proptindu-se cu cotul 
peste gura mumificată a individului şi înfăşurându-l peste 
piept şi peste gât cu toate prosoapele fierbinţi câte erau la 
îndemână în etuva cromată din spatele scaunului, unul 
după altul, până când numai o nuanţă rozacee a mai 
pătruns prin întregul blindaj, o culoare care aducea cu un 
apus de soare lent şi timid, ceea ce lui i-a permis să şteargă 
de sânge, tacticos până la insolenţă, lama briciului lung de 
un cot, să-l îndoaie şi să şi-l pună în buzunarul de la piept 
alături de pieptene. Apoi, aruncând o privire răzbunătoare 
către holul hotelului ca şi cum de acolo l-ar fi admirat un 
întreg public de bancheri, controlori, colectori şi mesageri 
din industria pariurilor, a luat pistolul, un Smith & Wesson, 
i-a şters bine mânerul cu cearşaful care acoperea cadavrul, 
l-a aşezat înapoi în mâna victimei şi mâna la loc în poală, a 
netezit cearşaful şi s-a retras şi el pe uşa cu oglinzi care s-a 
închis peste toată scena lăsând în spatele ei două scaune 
de frizerie, două cadavre şi două pârâiaşe de sânge care 
şerpuiau pe gresia de pe jos. 

— N-a fost nimic bestial în treaba asta, a mai spus ca o 
concluzie dl. Schultz referindu-se tocmai la titlul care-mi 
atrăsese mie atenţia. Căcaturi de gazetari. Nicio clipă nu te 
slăbesc ăştia. Mai elegant şi mai profesional de-atâta nu se 
putea. Şi oricum, probabil că de picăturile alea de somnifer 
a murit, fir-ar el al dracului de nenorocit. E-adevărat că s-a 
mişcat, dar la fel face şi găina după ce-i tai gâtul. Găinile şi 
după ce-au murit tot mai aleargă, ştiai chestia asta, 
puştiule? Am văzut eu la ţară cu ochii mei. 


PARTEA A DOUA 


NOUĂ 


STĂTEAM PE TREPTELE TRIBUNALULUI, în prima 
dimineaţă, şi vedeam în depărtare, dincolo de oraş, peste 
un pârâu de munte încălecat de un pod, câmpurile, pajiştile 
şi dealurile care ne înconjurau, pantele dealurilor verzi şi 
liliachii, recoltele de pe câmpuri, de un verde ceva mai 
închis, şi soarele strălucea pe cerul profund albastru şi 
undeva departe mugea o vacă răsunând în urechile mele 
precum cântecul marii bucurii inconştiente a naturii, în 
schimb Lulu Rosenkrantz bombănea: 

— Nu le am eu pe-astea, ce faci când vrei să te plimbi? 

Nu mai fusesem niciodată la ţară dacă nu pun la 
socoteală Parcul Van Cortlandt, dar îmi plăcea cum 
mirosea, îmi plăcea lumina şi sentimentul de pace pe care 
ţi-l dădea tot cerul ăla. In plus, învăţasem despre finalitatea 
aşezării omeneşti. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se 
cultiva tot ce era nevoie, se făcea agricultură, se creşteau 
vite de lapte, iar Onondaga, orăşelul ăsta, capitala 
districtului, era piaţa unde se adunau toţi şi toate. Era 
construit pe dealurile care dominau culturile şi pârâul 
cobora din munte exact prin mijlocul lui. Cum nimeni nu mi- 
a spus să nu, am făcut o mică excursie până la podul vechi 
de lemn pe care-ţi zdroncăneau scândurile sub picioare şi 
m-am uitat cum se rostogolea apa peste stânci, nu foarte 
adâncă. Când stăteai deasupra ei era mai lată, ca un râu 
mai degrabă decât un pârâu. La câteva case mai încolo, în 
josul râului, am dat peste o fabrică de cherestea părăsită, 
cu magaziile aplecate într-o rână, de parcă o furtună ar fi 
vrut să le culce la pământ. De mult nu mai călcase nimeni 
pe acolo, dar se vedea limpede ambiția trecută a cine-ştie- 
cui şi acel spirit întreprinzător în materie de resurse 
naturale despre care citisem prin manualele de geografie 
dar pe care nu-l apreciasem niciodată la justa lui valoare. 
Vreau să spun că nu puteai avea noţiunea exactă a 
termenului de resurse naturale dacă nu vedeai copacii de 
pe munţi, şi râul, şi curtea fabricii de cherestea de pe malul 


apei, abia atunci îţi faci o idee şi-ţi dai seama cum se leagă 
toate între ele. Ceea ce nu înseamnă că mi-aş fi dorit o 
asemenea viaţă. 

O mulţime de oameni trăiseră şi muriseră la Onondaga şi 
în urma lor rămăseseră casele - se vedea de la o poştă că 
erau de mult acolo casele alea construite din lemn, pentru 
că la ţară oamenii locuiau în case de lemn, una lângă alta, 
un fel de cutii mari spoite cu maro-închis sau de pe care se 
cojea vopseaua cenuşie, cu acoperişuri ascuţite şi 
frontoane şi verande burduşite cu lemn de foc şi printre ele 
răsărea şi câte una mai ciudată, cu câte un foişor într-o 
parte pe care stătea proţăpit acoperişul în formă de tichie 
de măgar, cu ferestrele rotunjite, cu şindrilele aşezate după 
alt model şi cu grilaj de fier forjat de jur împrejurul marginii, 
ca şi cum ar fi avut contract cu porumbeii. Oricum, tot 
America era şi asta, i-am spus lui Lulu Rosenkrantz care nu 
părea convins. Cel puţin clădirile publice erau din piatră - 
tribunalul era construit din blocuri mari de piatră roşie cu 
dungi de granit între ele care-mi aminteau de Căminul Max 
şi Dora Diamond, atâta că era mai mare şi avea ferestrele 
şi uşile în formă de arcadă şi colţurile rotunjite aşa cum 
este şi justiţia uneori, şi Şcoala Districtuală Onondaga, 
patru etaje de aceeaşi piatră urâtă roşie ca şi tribunalul, şi 
Biblioteca Publică Onondaga, o coşmelie amărâtă cu o 
singură încăpere, făţuită din blocuri de piatră ca să lase 
impresia că oamenii puneau mult mai mult preţ pe citit 
decât puneau de fapt. Pe urmă, era şi biserica gotică din 
piatră cenuşie, botezată modest Biserica Sfântului Duh, 
singurul lucru din oraş, din câte descoperisem eu până 
atunci, care nu purta numele acestui Onondaga, indianul 
ăsta care făcuse carieră, se pare, nu glumă. Avea şi o 
statuie pe pajiştea din faţa tribunalului, cu palma pusă 
streaşină la ochi şi privind înspre vest. Când a ieşit pentru 
prima dată şi a văzut statuia asta, Miss Lola Miss Drew a 
părut foarte impresionată şi a rămas uitându-se fix la ea 
până când dl. Schultz s-a enervat şi a smucit-o de-acolo. 

Construcţia cea mai impozantă din oraş era hotelul, 
Onondaga, bineînţeles, şase etaje de cărămidă roşie 


plantate exact în mijlocul zonei comerciale, dacă se putea 
numi aşa, când majoritatea magazinelor erau închise şi 
aveau în ferestre pancarte pe care scria DE ÎNCHIRIAT, iar 
cele câteva maşini parcate cu faţa înspre stradă erau nişte 
Forduri negre rablagite, modele vechi, sau camionete cu 
tracţiune cu lanţ şi fără portiere - nu prea se învârtea mare 
lucru prin Onondaga şi, de fapt, o dată cu sosirea noastră 
noi eram cei care ne învârteam, ceea ce am înţeles atunci 
când bătrânul negru care o făcea pe bagajistul la hotel mi-a 
cărat bagajul cu o bucurie evidentă până în camera mea 
proprie şi personală de la etajul de sus şi nici măcar nu a 
aşteptat bacşişul pe care aveam intenţia să i-l dau. Acolo 
urma să stăm cu toţii, la etajul şase pe care dl. Schultz îl 
închiriase în întregime. Fiecare aveam cel puţin câte o 
cameră, altfel n-ar fi arătat bine, zisese dl. Schultz uitându- 
se la Miss Lola Miss Drew, aşa încât ea avea apartamentul 
ei şi el avea apartamentul lui iar noi ceilalţi aveam fiecare 
câte o cameră, afară de dl. Berman care mai avea încă o 
cameră şi acolo ceruse să i se instaleze o linie telefonică 
directă care să nu treacă prin centrala hotelului. 

In dimineaţa sosirii plonjasem în pat. Deschisesem o uşă 
şi uau! - o baie adevărată, cu o cadă imensă şi mai multe 
prosoape albe subţiri atârnate pe o bară, iar spatele uşii era 
tot numai oglindă. Era mai mare decât bucătăria noastră 
de-acasă. Pe jos avea plăcuţe octogonale de gresie albă, 
exact ca în holurile din Bronx, numai că mult mai curate. 
Patul era moale şi lat şi avea la cap o tăblie în forma unei 
jumătăţi de roată cu spiţe mari din lemn de arțar. Lângă pat 
era un fotoliu de citit şi alături de el o masă din care ieşea o 
veioză, pe urmă un şifonier cu oglindă şi sertare la care 
sertarul de sus avea despărţituri de ţinut banii şi alte 
mărunţişuri, ca să nu ţi se răvăşească. In spatele perdelelor 
albe subţiri care se trăgeau cu o sfoară erau storuri negre, 
la fel ca la mine la şcoală, pe care le trăgeai în jos cu un 
scripete fixat de cercevea, ca să poţi proiecta diapozitive 
sau filme. Pe partea cealaltă a patului era un radio de masă 
care scotea nişte păcănituri dar nu dădea semne că ar fi 
prins vreun post. 


Îmi plăcea tot luxul ăsta. Stăteam pe pat întins pe spate 
între cele două perne, pe cuvertura albă cu un model de 
smoculeţe de bumbac ca nişte rânduri de sfârcuri pe care le 
pipăiam unul câte unul gândindu-mă la Becky. Stând cu 
palmele sub cap mi-am săltat bazinul de câteva ori în sus şi 
mi-am închipuit-o acolo călare peste mine. Camerele de 
hotel pentru o singură persoană erau nişte locuri foarte 
sexy. Observasem jos în hol o măsuţă de scris cu hârtie cu 
antetul hotelului din care puteai lua pe gratis, aşa că mi-am 
făcut socoteala că într-o zi sau două i-aş fi putut scrie o 
scrisoare. Începusem să mă gândesc ce să-i fi scris, dacă 
să-mi cer scuze sau nu că plecasem fără să-i spun la 
revedere şi-aşa mai departe, când la un moment dat mi-a 
atras atenţia liniştea. M-am ridicat în capul oaselor. Totul 
era foarte tăcut, nefiresc de liniştit, şi dacă la început mi se 
păruse că ţinea cumva de luxul camerei, acum aveam 
senzaţia unei alte prezenţe care îmi dădea de ştire. Nu 
vreau să spun că m-aş fi simţit urmărit, nici vorbă de aşa 
ceva, mai degrabă erau anumite detalii ale micului meu 
univers care încercau să mi se pună la dispoziţie, de pildă 
modelul tapetului, cu şiruri interminabile de bucheţele de 
flori, sau mobilele din lemn de arțar care mă înconjurau 
atât de tăcute de-ai fi zis că făceau parte din cine-ştie-ce 
ritual misterios pe care mă aşteptau să-l îndeplinesc aşa 
cum scrie la carte. M-am ridicat din pat. In sertarul 
noptierei am găsit o Biblie şi am crezut în prima clipă că o 
uitase cineva acolo din greşeală. Pe urmă mi-am dat seama 
că într-o cameră atât de precis aranjată şi ordonată trebuie 
să fi făcut parte din dotare. M-am uitat pe fereastră: 
camera mea dădea în spate şi-mi oferea o privelişte 
minunată, acoperişurile plane ale magaziilor şi depozitelor. 
Nimic nu mişca în Onondaga. În spatele hotelului se înălța 
un deal acoperit de pini care reuşea să astupe orizontul. 

Înţelegeam cum trebuia să se simtă Lulu Rosenkrantz 
fără viaţa pe care o cunoşteam noi, dură, zgomotoasă, 
mecanizată, cu claxoane şi clopote, cu huruieli de motoare 
şi scrâşnete de frâne, toată amestecătura aia brutală care 
însemna prea mulţi oameni într-un spaţiu prea mic, unde 


puteai într-adevăr să fii egoist şi să te simţi liber. Măcar 
Lulu îi avea pe Irving şi pe Mickey şi ani de zile în spate de 
loialitate faţă de bandă cu care să se consoleze, în timp ce 
pe mine niciunul dintre ei nu mă avea prea tare la suflet. 
Până atunci nu-mi spusese nimeni ce căutam eu la 
Onondaga. Mă gândeam că trecusem de faza cu adusul 
cafelelor dar n-aveam cum fi sigur. Ştiam lucruri pentru 
care puteam să mor dacă-şi pierdeau încrederea în mine. 
M-am trezit din nou, şi nu era prima oară, punând în 
balanţă motivele mele de încredere şi pericolul palpabil în 
care mă găseam. Devenea un obicei treaba asta - ori de 
câte ori mă simţeam mulţumit de cum mergeau lucrurile 
sau de cât de ireproşabil îmi duceam viaţa la care visasem 
trebuia să-mi aduc aminte imediat că orice greşeală, fie şi 
cea mai mică, îmi putea schimba norocul, poate chiar fără 
să ştiu. Devenisem complice obişnuit la crimă. Puteam fi 
arestat, judecat şi condamnat la moarte. Dar asta nu 
ajungea ca să am un loc asigurat printre ei. Parcă-l vedeam 
înaintea ochilor pe Bo Weinberg. Am deschis uşa care 
dădea spre coridorul larg, discret luminat şi acoperit cu un 
covor lung-lung de tot, şi m-am uitat în sus şi-n jos după 
vreun semn de viaţă. Toate uşile erau închise. Am intrat 
înapoi în cameră şi mi-am închis şi eu uşa ca să nu tulbur 
liniştea, ceea ce mi-a creat un sentiment atât de apăsător 
încât m-am hotărât să fac ceva, şi anume am despachetat 
costumul cel nou cu două perechi de pantaloni cumpărat de 
la |. Cohen, l-am agăţat în dulapul mare şi plin de praf, pe 
urmă mi-am pus cămăşile şi lucrurile şi pistolul în sertarul 
comodei, am băgat şi geamantanul gol în dulap şi în cele 
din urmă m-am aşezat pe marginea patului simţindu-mă ca 
dracu’. In parte, probabil, fiindcă atunci când pleci undeva 
întotdeauna ţi se pare un mister întreg până ajungi acolo. 
Sau poate nu mă pricepeam eu să trăiesc singur, mi-am 
spus în sinea mea, numai de cinci sau zece minute trăiam 
şi eu singur şi încă nu mă obişnuisem. În tot cazul, nu mai 
rămăsese nici urmă din optimismul care mă însufleţise în 
prima parte a zilei. Un singur lucru m-a mai remontat - un 
gândac mare care se plimba pe perete printre rândurile de 


bucheţele, pentru că atunci mi-am dat seama că Hotelul 
Onondaga nu merita nici pe departe să se bată atâta cu 
pumnii în piept. 

În primele câteva zile am fost aproape numai de capul 
meu. Dl. Berman îmi dăduse cincizeci de dolari pe care 
trebuia să-i cheltui în cât mai multe locuri cu putinţă. 
Treaba asta era mai uşor de spus decât de făcut fiindcă 
Onondaga nu era aşa bogată în fructele pământului ca 
Bulevardul Bathgate. Magazinele erau nişte hrube 
întunecate, nefiresc de tăcute, cu rafturile aproape goale, 
despărțite unele de altele de uşi închise şi baricadate cu 
scânduri. Am intrat la numitul Ben Franklin care ţinea 
pasămite un cinci-şi-zece!?, şi mi s-a făcut milă. 

Păi eu şutisem de la cele mai bune magazine cinci-şi- 
zece din New York şi ştiam cum ar fi trebuit să arate, dar 
văgăuna asta era atât de mică şi de amărâtă încât 
proprietarul ţinea un singur bec aprins deasupra tejghelei 
iar copiii din oraş care intrau desculți se alegeau cu aşchii 
în tălpi din podeaua putredă. N-avea mai nimic. Am 
cumpărat câteva maşinuţe de metal şi motociclete cu 
poliţiştii sudaţi de ele şi le-am împărţit. Mai târziu am găsit 
un magazin cu haine pentru femei de unde i-am cumpărat 
mamei o pălărie de pai cu borul lat, aşezată într-o cutie, am 
luat cutia în braţe, m-am dus la poştă şi am cerut să mi-o 
expedieze la tariful cel mai scump. De la un magazin de 
bijuterii mi-am cumpărat un ceas de buzunar de un dolar. 

La cofetărie, m-am uitat înăuntru şi i-am văzut prin 
vitrină pe Lulu şi pe Mickey şoferul stând lângă un fel de 
fântână arteziană şi sorbind cu paiul din nişte pahare de 
lapte bătut. Trăgeau câte o înghiţitură şi pe urmă se uitau 
la pahare să vadă cât mai aveau de sorbit ca să scape de 
corvoada asta. Mi-a părut foarte bine că şi ei primiseră de 
la dl. Berman acelaşi fel de misiune ca şi mine. Când au 
ieşit m-am luat după ei ca să văd cum procedau. S-au oprit 
nehotărâţi în faţa unei vitrine unde era expus un tractor. Au 


12 five-and-ten (sau five-and-dime) store = magazin general în 
care toate mărfurile se vând la preţurile de cinci sau zece cenți 
(n.tr.). 


intrat într-o tutungerie, dar le-aş fi putut spune eu dinainte 
că nu găseau ziare de la New York. Au ieşit şi de-acolo 
încercând să fumeze nişte ţigări de foi atât de uscate încât 
s-au aprins ca nişte torţe. Lulu era scârbit. Mickey trebuia 
să-l potolească. Au cumpărat un sac întreg de ceapă de 
douăzeci de kilograme pe care l-au pus direct în pubelă. Au 
intrat în magazinul de utilitare şi i-am văzut prin vitrină cum 
îşi alegeau cămăşi şi pălării şi cum probau cizme de lucru 
cu şireturi până sus, pe care ştiam foarte bine că nu le-ar fi 
purtat în vecii vecilor. 

Pe la jumătatea celei de-a doua zile de aruncat aşa cu 
banii în dreapta şi-n stânga, imaginaţia mea era stoarsă. 
Atunci mi-a trecut prin minte că puteam realiza cam acelaşi 
scop făcându-mi prieteni, aşa încât am cumpărat cornete 
cu îngheţată pentru toată liota de copii care se ţineau după 
mine şi ne-am retras cu toţii într-un părculeţ vizavi de 
tribunal unde le-am arătat nişte jonglerii cu trei mingi de 
cauciuc roz. Onondaga era plină de copii, singurele fiinţe 
umane pe care le vedeam după-amiaza, singurii care 
stăteau în soare fără nicio treabă, purtând salopete fără 
cămăşi pe dedesubt şi mijindu-şi ochii pistruiaţi, iar mie îmi 
aduceau aminte de strada mea şi de căsoiul plin cu orfani 
de-alături, atâta că ăştia nu erau atât de veseli, nu 
zâmbeau întruna şi nu ţopăiau de colo-colo, îşi trăiau 
bucuriile apatici, urmăreau jongleriile mele cu cea mai 
mare atenţie, dar când mă ofeream să-i învăţ şi pe ei se 
trăgeau înapoi. 

Intre timp, din categoria persoanelor pe care nu le vedea 
nimeni pe nicăieri, cei mai importanţi erau dl. Schultz şi 
Miss Lola Miss Drew, pentru că zi şi noapte era un du-te- 
vino de serviciu în cameră la apartamentul lui. Mă întrebam 
cum făcea ea ca să pară şi apartamentul ei locuit. Pe urmă 
tot eu m-am întrebat dacă de fapt îi păsa. Incercam să nu 
mă gândesc la ea dar îmi venea greu, mai ales noaptea, în 
camera mea, când stăteam culcat în pat fumând Wings şi 
ascultând o părere de muzică de dans de la radioul care 
păcănea. Imi părea rău c-o văzusem goală, prea de-a 
dreptul o văzusem ca să mai fi stat acuma s-o idealizez în 


minte, de fapt când mă gândeam la ea mi se făcea silă. Mă 
înfuriam de unul singur. Bineînţeles, de la ea învăţasem cât 
de multe mai aveam de învăţat despre femei, la început 
văzusem în ea o biată victimă nobilă şi inocentă a unei 
îngrozitoare confruntări între gangsteri ca după aia, când 
am urcat împreună în apartamentul ăla al ei de la Savoy- 
Plaza, să-mi dau seama că-şi pusese curul la bătaie cu cei 
mai tari dintre ei, nu cum crezusem eu că numai femeile de 
condiţie proastă ajungeau ştoarfe, uite că mai erau şi 
ştoarfe bogate, ca asta, care avea şi-un fel de mariaj, atât 
de sofisticat în libertinismul lui că ajunsese degenerat - o 
zăpăcită şi jumătate căreia-i plăcea un fel de aventură 
barbară, adică să stai aşa în zorii zilei într-un Packard care 
te duce dracu'-ştie-unde şi să bei şampanie cu tipul care 
tocmai ţi-a omorât prietenul de aseară, cred că mulţi ar 
vedea aici o situaţie sordidă, dublată de un anume risc, dar 
eu nu i-am citit nimic de felul ăsta în ochi în intimitatea 
dormitorului ei unde se ştie clar că orice femeie care se 
pregăteşte să plece la o întâlnire şi-şi pregăteşte cu atenţie 
capitalul este ea însăşi, n-are nevoie să stea jos cu 
genunchii lipiţi şi nici să-şi ducă un picior puţin mai în faţă 
decât celălalt şi cu vârful uşor în afară când stă în picioare. 
Două zile întregi stătuseră acolo împreună fără să iasă 
nici măcar să respire. În a treia zi spre prânz i-am văzut 
întâmplător ieşind din holul hotelului. Se ţineau de mână. 
M-am speriat că dl. Schultz mă văzuse stând pe trotuar şi 
jonglând pentru un cârd de copii ai ţăranilor de prin jur. Dar 
el parcă numai pentru ea mai avea ochi, a condus-o de 
mână până în faţa lui Mickey care ţinea deschisă portiera 
Packard-ului, apoi s-a aplecat şi s-a urcat şi el. Avea o 
expresie pe faţă care-ţi sugera că după două zile şi două 
nopţi petrecute împreună în pat Miss Drew crescuse 
simţitor în ochii lui. După ce au plecat m-am gândit că, la 
urma urmei, dacă era vorba ca ea să supravieţuiască 
faptului că asistase la acea călătorie cu barca, asta era 
singura modalitate în care ar fi reuşit - rahat, tot eu mi-am 
spus, pentru că era evident atât de aiurită încât 
supraviețuirea venea la coada cozii pe lista preocupărilor 


ei. 

La sfârşitul celei de-a doua zile m-am mai înveselit când 
am fost invitat la o masă mare rotundă aşezată în sala de 
mese a hotelului, la care lua parte toată lumea, dl. Schultz 
cu Miss Lola Miss Drew în dreapta, cu Abbadabba Berman 
în stânga şi noi toţi ceilalţi, Lulu, Mickey şoferul, Irving şi cu 
mine răsfiraţi în semicerc în faţa lor. Dl. Schultz era într-o 
dispoziţie excelentă şi mi s-a părut că toţi se bucurau de 
adunarea asta, adică poate că nu numai mie îmi era niţel 
dor de casă. 

La alte două sau trei mese erau perechi mai în vârstă 
care ne aruncau câte o privire şi pe urmă se aplecau unii 
spre ceilalţi şi şopoteau, la ferestrele sălii de mese care 
dădea spre stradă se perindau chipuri-chipuri de trecători şi 
din două în două minute apăreau în cadrul uşii 
recepţionerul sau bătrânul bagajist negru care ne zâmbeau 
şi se uitau la noi ca şi cum ar fi vrut să verifice că eram tot 
acolo. DI. Schultz, încântat, a chemat-o pe chelneriţă: 

— la spune-mi, frumoaso, cum staţi cu pivniţa? 

Eu pretenţia asta n-am prea înţeles-o până când ea nu i-a 
răspuns că n-aveau decât Taylor de New York în sticle cu 
dop de tablă, la care el a început să râdă ca şi cum ar fi 
bănuit de la bun început. Frumoasa era o fătuţă durdulică 
plină de bube pe obraz, cu o uniformă cum văzusem la 
chelneriţele de la Schrafft, pe Şoseaua Fordham, neagră cu 
margini albe şi cu o şepcuţă apretată pe frunte, dar dincolo 
de toate astea era atât de timorată încât îi tot scăpau 
lucrurile din mână şi ne turna apa până la buza paharului, 
chestii din astea, aşa că mi se părea că în orice moment 
putea s-o şteargă afară din cameră plângând. DI. Schultz 
nu s-a supărat, ba chiar a comandat două sticle de Taylor 
roşu de New York. Aş fi putut să jur că Lulu şi Mickey şoferul 
ar fi preferat o bere dacă nu era cazul de vreo tărie, dar nu 
au scos nicio vorbă. Nici cravatele de la gât nu le priau. 

— Pentru dreptate, a zis dl. Schultz înălţându-şi paharul 
şi ciocnindu-l uşor de cel din faţa lui Miss Lola Miss Drew 
care s-a uitat la el şi a izbucnit într-un râs zglobiu şi 
rostogolit, pe tonul auzi, ce glumă, apoi am ciocnit cu toţii, 


chiar şi eu cu paharul meu de lapte. 

Masa era aşezată în mijlocul încăperii, exact sub un 
candelabru cu becuri clare în a căror lumină lucrurile 
păreau şi vagi şi strălucitoare în acelaşi timp, cu alte 
cuvinte era greu de spus cum arăta fiecare. Eram curios să 
văd cum arătau doi oameni care se regulaseră în tâmpenie 
patruzeci şi opt de ore, voiam o dovadă oarecare, ceva 
concret cu care să-mi fi hrănit imaginaţia plină de gelozii 
abstracte, dar n-aveam nicio şansă, cel puţin nu la lumina 
asta, pentru că lui Miss Lola Miss Drew cu mare greutate i- 
aş fi putut zări faţa, atât de orbitor de frumoasă era, 
încadrată de părul blond tuns scurt, cu ochii ei atât de verzi 
şi cu pielea atât de albă de parcă aş fi încercat să mă uit la 
soare, n-o puteam vedea de strălucire şi mă dureau ochii 
dacă mă uitam mai mult de o clipă. Dl. Schultz îi 
monopolizase toată atenţia, se uita fix la el ori de câte ori 
deschidea gura, ai fi zis că era surdă şi trebuia să 
descifreze pe buze. 

De mâncare ne-au dat o halcă de carne cu fasole păstăi 
şi piure de cartofi, iar în mijlocul mesei trona un coş cu o 
franzelă albă în ambalajul ei, un calup de unt şi o sticlă de 
sos de roşii. Mâncarea era bună, caldă, mie îmi era foame, 
aşa că am înghiţit repede, ca toţi ceilalţi de altfel, ne-am 
aruncat pe ea cu dorinţă de răzbunare, iar dl. Schultz i-a 
spus fetei să mai aducă un platou cu carne. Abia după ce- 
am reuşit să cuceresc prima redută a foamei am observat 
că Miss Lola Miss Drew nici nu se atinsese de farfuria ei ci 
stătea cu coatele sprijinite de masă şi se uita insistent la 
noi toţi ceilalţi, haită de lupi, cum ne ţineam furculiţele 
strânse în pumn, cum hălpăneam cu gura deschisă, cum ne 
înfigeam în feliile de pâine. Părea absolut fascinată. Când 
m-am uitat din nou îşi luase şi ea furculita şi-şi răsucise 
mâna până i se făcuse ca un fel de pumn în jurul mânerului. 
Acum împungea cu ea într-o parte şi în alta ca să vadă cum 
venea şi la un moment dat a înfipt-o în felia de carne din 
farfurie pe care a ridicat-o încet în aer până la înălţimea 
ochilor. Toată lumea a tăcut, reuşise să capteze atenţia 
întregii mese deşi nu dădea semne că ne-ar mai fi văzut. La 


fel de încet a lăsat furculiţa în jos şi a aşezat-o în picioare în 
farfurie, înfiptă în felia de carne, parcă ar fi fost singură-cuc 
şi gândurile i-ar fi rătăcit undeva departe, apoi a luat 
şervetul din faţa ei, l-a desfăcut şi şi l-a întins în poală, s-a 
uitat la dl. Schultz cu un zâmbet uşor distrat şi pe urmă în 
jos către pahar pe care el i l-a umplut imediat. Când în 
sfârşit s-a apucat să mănânce a luat furculita în mâna 
stângă şi cuțitul în dreapta, a tăiat, dar numai după ce a 
pus cuțitul jos şi şi-a trecut furculita în mâna dreaptă a 
început să bage în gură apucând cu buzele de pe vârful 
dinţilor furculiţei câte o bucăţică de carne şi un boţ de piure 
de cartofi. Era un exerciţiu de maniere elegante pe care-l 
desfăşura cu o încetineală rituală, aşa cum fac profesorii în 
şcoli când scriu cuvintele pe tablă şi în acelaşi timp le 
pronunţă silabă cu silabă. Ne uitam cu toţii la ea cum şi-a 
dus paharul de vin la buze şi a băut o înghiţitură din el fără 
să facă nici cel mai mic zgomot deşi am ascultat foarte 
atent, nu tu acolo un sorbit, un plescăit, un leorbăit, un 
gâlgâit, nimic, încât eu chiar m-am întrebat, când a pus 
paharul la loc pe masă, dacă într-adevăr ajunsese vreun 
strop de vin în gâtul ei. A trebuit să recunosc, n-aveam ce 
face, că o paradă de rafinament atât de deprimantă nu mai 
văzusem niciodată, o fi fost ea frumoasă dar după mine nu 
făcuse altceva decât să-şi irosească puterea de seducţie. 
Lulu Rosenkrantz s-a încruntat de-ar fi băgat în sperieţi şi 
pe-un ucigaş plătit şi şi-a întors privirile către Mickey 
şoferul, Abbadabba se uita fix la faţa de masă cu o expresie 
de tristeţe în ochi, până şi Irving, atât de impasibil de 
obicei, a lăsat capul în jos, numai dl. Schultz încuviinţa din 
cap, cu buzele ţuguiate, în sensul că da, se pusese punctul 
pe i. Apoi s-a aplecat înainte, şi-a rotit privirile de jur 
împrejurul mesei şi a zis cu o voce care i se părea lui 
probabil melodioasă: 

— Mulţumim, Miss Drew, pentru aceste comentarii 
binevoitoare de care ne faceţi parte, cred eu, în propriul 
nostru interes, ca să avem grijă să nu ne frigem cururile. 

Mi-am dat seama din prima clipă că se petrecuse ceva 
memorabil dar n-am îndrăznit atunci să stau să mă gândesc 


ce anume ci doar mai târziu, în camera mea, când eram din 
nou singur, întins în pat, cu luminile stinse, şi ascultam cum 
cârâiau greierii pe câmpurile din jurul Onondagăi, ca un fel 
de puls sonor al nopţii, ai fi zis că noaptea era un trup 
enorm, ca marea, în care toate fiinţele trăiau, se împreunau 
şi mureau. Miss Lola Miss Drew nu dădea doi bani pe 
amintiri. Tehnic vorbind, ea era prizonieră şi viaţa îi era 
ameninţată. Dar ea nici nu se gândea să se poarte ca o 
prizonieră. Avea cu ce să negocieze. Bineînţeles, ceea ce 
zisese dl. Schultz era adevărat, în sensul că trebuia să ne 
păzim cururile odată ajunşi aici, ca nişte călători într-o ţară 
străină condusă de un dictator. Dar nu asta îi uimise pe toţi 
cei de la masă ci faptul că el îi luase partea după toată 
pantomima aia zăpăcită pe care o făcuse pornind de la 
premisa că ea avea privilegiul de a-i instrui pe aceia mai 
defavorizaţi de soartă decât ea însăşi, adică în loc să-i 
cârpească una peste ochi, cum ar fi făcut probabil oricine 
altcineva, el îi acceptase jocul şi-i mai găsea şi merite. 
Simţisem cu toţii în cuvintele lui un fel de anunţ că îi găsise 
şi ei un loc anume şi că lucrurile aşa aveau să rămână. 
Sigur că n-aveam de unde să ştiu dacă o nimerisem sau 
nu, dacă într-adevăr aşa gândiseră ceilalţi de la masă, dar 
din propria mea experienţă cu dl. Schultz ştiam că îi plăcea 
să se ţină lumea după el, că era vulnerabil în faţa celor care 
se simțeau atraşi de el, adepţi, admiratori, acoliţi, sau care 
depindeau de el în vreun fel oarecare, fie că erau puştani 
care se dădeau mari, fie că erau femei pe ai căror bărbaţi îi 
omorâse. La urma urmei fata era o pradă de război iar 
faptul că Bo Weinberg o iubise o făcea cu atât mai 
apetisantă. M-am întrebat dacă atunci când o lua cu el în 
pat şi i se scula dl. Schultz se bucura într-adevăr de triumf 
făcând amor cu ea, dar dedicându-se răposatului Bo. 


A doua zi dis-de-dimineaţă dl. Berman a bătut la uşa mea 
şi mi-a spus să mă îmbrac în costumul cel nou, să-mi pun 
ochelarii şi să-l aştept pe dl. Schultz în hol, şi asta în 
cincisprezece minute. Eu am ajuns jos în zece, cu alte 
cuvinte am avut destul timp şi să dau o fugă alături după o 


gogoaşă şi-o cafea. M-am întors exact când toată lumea 
ieşea în stradă. Mickey adusese Packard-ul la scară, Lulu 
Rosenkrantz se urca în faţă, dl. Schultz şi Miss Drew stăteau 
deja în spate. Am făcut şi eu ţuşti înăuntru. 

Plimbarea a fost scurtă, numai până după colţ, la Banca 
Naţională Onondaga, o clădire îngustă din blocuri de calcar, 
cu două ferestre lungi şi anemice zăbrelite şi cu un fronton 
triunghiular de piatră susţinut deasupra uşilor de la intrare 
de câteva coloane. Mickey a tras pe partea opusă a străzii 
şi a lăsat motorul să meargă în timp ce noi toţi ceilalţi ne 
uitam la clădirea băncii. 

— L-am cunoscut eu odată pe unu' Alvin Pincus, c-aşa s-a 
brodit atunci, care lucra cu Floyd Făt-Frumos, a zis Lulu. Mai 
rar spărgător de seifuri ca ăla. 

— Mda, a comentat dl. Schultz, şi pe unde-o fi acuma... 

— Ei, da, da' o vreme s-au descurcat. 

— Lulu, gândeşte-te şi tu, a zis dl. Schultz, să te dai la 
mălai taman acolo unde-i închis bine şi zăvorât. Trebuie să 
fii nărod. Căcaturi de-astea de bandiți. Acuma-i altu’ 
curentul economic. Apoi, mângâindu-şi servieta de pe 
genunchi, a preluat iniţiativa: Să mergem, doamnelor şi 
domnilor, şi a coborât din maşină ţinând portiera pentru 
Miss Drew şi pentru mine. 

Nu ştiam ce aşteptau de la mine. Când m-am dat jos din 
maşină, Miss Drew m-a oprit: Stai o clipă, şi mi-a îndreptat 
cravata cu elastic. Prima mea reacţie a fost să mă trag 
înapoi. 

— Fii băiat drăguţ, a zis dl. Schultz. Ştiu că e greu. 

Deja simţeam că pantofii mei noi în formă de liră mă 
bătuseră la călcâie şi braţele ochelarilor cu lentile de sticlă 
simplă şi cu rame metalice mă zgâriau după urechi. 
Bineînţeles că uitasem să cumpăr o carte după cum mă 
instruise dl. Berman, şi ca ultimă soluţie luasem cu mine şi 
tineam în mâna stângă Biblia din camera de hotel. Mâna 
dreaptă mi-o ţinea Miss Drew care mi-a strâns-o în timp ce 
traversam strada în urma d-lui Schultz. 

— Arăâţi frumos, mi-a spus. Mie mi-era ciudă că deşi 
purtam pantofi cu toc, tot ea era mai înaltă. Asta a fost un 


compliment, a continuat ea, nu-i nevoie să te-ncrunţi. Era 
foarte veselă. 

Am fost conduşi prin faţa ghişeelor zăbrelite ale casierilor 
în spate, la preşedinte, care s-a ridicat de la birou şi a venit 
să-i strângă mâna vârtos d-lui Schultz, deşi din ochi ne 
cântărea la rece pe fiecare în parte. Era un individ lăbărţat, 
cu o guşă flască în formă de tub care-i semăna cu o pompă 
hidraulică aşezată sub falcă atunci când îşi mişca gura. In 
spatele lui era o uşă deschisă, cu grilaj de oţel, iar în 
spatele uşii se vedea o încăpere interioară care era de fapt 
un seif mare cu uşa groasă deschisă şi cu o mulţime de 
sertare înăuntru ca nişte căsuțe poştale la un oficiu de 
poştă. 

— Da, da, da, a zis el după ce ne-am recomandat, dl. 
Schultz prezentându-mă pe mine drept un copil-minune de- 
al lui iar pe Miss Drew drept guvernanta mea, vă rog, staţi 
jos cu toţii, nu ni se întâmplă prea des să vină aici în 
orăşelul nostru celebrităţi ca dumneavoastră. Sper că vă 
simţiţi bine la noi. 

— A, da, a zis dl. Schultz deschizând cataramele 
servietei. Am venit să ne petrecem vara la ţară. 

— Aşa, aşa, asta vă şi oferim, ţară. lazuri de înotat, 
pâraie cu păstrăvi, pădure virgină - la care ochii i-au deviat 
pentru o clipă către Miss Drew care stătea picior peste 
picior -, câteva panorame frumoase de tot de-acolo sus, de 
pe dealuri, dacă vă plac drumeţiile. Aer bun şi curat cât 
puteţi respira, a adăugat el râzând ca de-o glumă bună şi a 
tot ţinut-o aşa cu bleotocăreala asta stupidă revenind 
întruna cu privirile la servieta pe care dl. Schultz s-a aplecat 
şi i-a aşezat-o pe birou, cu capacul nedeschis, în aşa fel 
încât dându-i un impuls înainte şi trăgând-o brusc înapoi 
teancuri întregi de verzituri s-au răspândit peste mapa 
mare de sugativă tot verde. La care cuvintele au încetat 
brusc să mai iasă din gura bancherului deşi pompa 
hidraulică numai după câteva momente bune i-a închis-o. 

Erau o mulţime de bani acolo, mai mulţi decât văzusem 
eu vreodată la un loc în viaţa mea, dar eu am dovedit mai 
multă reţinere decât bancherul, nelăsând să se înţeleagă 


prin nimic că aş fi asistat la ceva neobişnuit. Dl. Schultz a 
zis că voia să deschidă un cont de cinci mii iar restul să-i 
păstreze într-o cutie de valori în seif. În clipa următoare a 
apărut şi secretara preşedintelui, o doamnă mai în vârstă 
care împreună cu şeful ei, într-un torent de amabilităţi, au 
plecat să numere comoara în timp ce dl. Schultz, lăsându- 
se pe spate, şi-a aprins un trabuc parfumat din 
umidificatorul de pe biroul bancherului. 

— Băiete, m-a întrebat el, ai observat câte ghişee erau 
deschise în orele de program? 

— Unul singur? 

— Mda. Un singur casier cărunt care stă acolo şi-şi citeşte 
ziarul. Dacă intră Lulu cu băieţii lui n-or să găsească nici 
măcar pe tipu' cu paza băncii. Tu ce zici, cam ce lichidităţi o 
fi având ăsta aici? Care ţine evidenţa ipotecilor la o droaie 
de  fermuliţe. Asta-şi petrece zilele urmărind titlurile 
executorii şi scoțând la vânzare districtul Onondaga pe 
zece cenți la dolar, ascultă-mă pe mine. N-o să mai doarmă 
noaptea gândindu-se la tot bănetul ăla din cutia mea de 
valori din seif. La ce reprezintă. Îi dau o săptămână, zece 
zile cel mult. Mă caută el. 

— Şi-o să accepţi ce-o avea el să-ţi ofere, a zis Miss 
Drew. 

— Al dracu’ să fiu dacă nu. Aveţi în faţa voastră pe 
patronul binefăcător al coclaurilor. Încheindu-şi nasturii la 
haina de la costumul cenuşiu şi-a scuturat şi eventualele 
fire de praf de pe mâneci, apoi a băgat trabucul în gură, s-a 
aplecat şi şi-a tras ciorapii în sus. După ce rezolv cu-ăştia 
de-aici pot să şi candidez pentru Congres. 

— AŞ vrea să spun şi eu ceva despre cu totul alt subiect, 
a zis Miss Drew, dar dacă ai de gând să stai iarăşi îmbufnat 
şi bosumflat mai bine renunţ. 

— Ce? A, nu. lar am zis ceva? 

— Copil de suflet. Adică protejat. 

— Şi eu ce-am zis? 

— Ai zis copil-minune. Asta-i altceva - înseamnă un mic 
geniu. 

In acel moment bancherul s-a întors, fericit nevoie mare, 


frecându-şi mâinile, şi i-a prezentat d-lui Schultz nişte 
formulare la semnat, a scos capacul de la stilou, a încercat 
peniţa şi i l-a întins peste birou în timp ce făcea 
conversaţie. Dar când a fost vorba de scrijelit semnăturile a 
tăcut, aşa încât documentele au fost întocmite în linişte, 
parcă ar fi intrat în vigoare cine-ştie-ce tratat. Pe urmă a 
venit secretara cea căruntă cu extrasele de cont şi 
chitanţele şi cu un carnet nou de cecuri şi iarăşi s-au 
schimbat exclamaţii şi amabilităţi şi după câteva clipe ne- 
am ridicat să ne luăm rămas-bun, să mulţumim şi să 
primim asigurări că oricând eram bineveniţi - adevărul este 
că banii îi înveselesc pe oameni, le provoacă istericale de 
bună dispoziţie, brusc devin interesaţi ce mai faci şi-ţi 
doresc tot binele. Bancherul, care aproape că ignorase pe 
oricine altcineva afară de dl. Schultz, s-a trezit acum să 
întrebe: Ei bine, tinere domn, ce mai citeşte generaţia 
tânără în ziua de azi? - ca şi cum realmente n-ar mai fi 
putut trăi fără să afle -, mi-a luat cartea din mână şi a 
întors-o pe faţă ca să vadă titlul şi nu ştiu la ce se 
aşteptase, poate la vreun roman franțuzesc, pentru că a 
rămas vizibil surprins. Bravo, fiule, mă bucur pentru 
dumneata, mi-a spus, apoi m-a luat pe după umeri şi s-a 
întors către guvernanta mea: Omagiile mele, Miss Drew. Eu 
sunt instructor de cercetaşi şi cred că nu trebuie să ne mai 
facem griji pentru viitorul acestei ţări când avem asemenea 
tineri, nu-i aşa? 

Ne-a condus până la ieşire, o procesiune întreagă de 
tocuri răsunând pe pardoseala de marmură, prin faţa 
unicului casier care s-a ridicat în picioare la ghişeul lui când 
am trecut. 

— La revedere, Domnul să vă aibă-n pază, a mai zis 
bancherul făcându-ne semn cu mâna de pe trepte. 

Lulu ne-a deschis portiera maşinii şi ne-am instalat cu 
toţii în spate iar el şi-a reluat locul în faţă. Mickey a pornit 
motorul, a ambalat şi am luat-o din loc. 

— Ce pizda mă-sii a vrut să spună?! a exclamat abia 
atunci dl. Schultz, s-a întins peste Miss Drew şi mi-a smuls 
din mână Sfânta Biblie a Hotelului Onondaga. 


În maşină s-a lăsat o linişte absolută în care nu se mai 
auzea decât fâşâitul paginilor. Mergeam la pas în jos pe 
strada principală aproape pustie la ora respectivă. Uite, aici 
la ţară existau prăvălii de furaje. Uite-mă şi pe mine, 
îmbrăcat cu un costum nou cu pantaloni lungi, încălţat cu 
pantofi cu toc, stăteam şi-mi frecam pulpele de Miss Drew 
care era atât de frumoasă, şi-anume pe bancheta din spate 
a limuzinei personale a omului care până cu câteva 
săptămâni în urmă nu fusese pentru mine altceva decât un 
vis care mă băga în sperieţi şi eram cum nu se poate mai 
nefericit. Am deschis fereastra până jos ca să iasă fumul de 
trabuc. Eram absolut convins în sinea mea că avea să se 
întâmple ceva ce nici nu îndrăzneam să-mi imaginez. 

— Auzi, Mickey, a zis dl. Schultz şi ochii albaştri spălăciţi 
ai lui Mickey şoferul au apărut în oglinda retrovizoare. 
Opreşte la biserica aia din vârful dealului, unde se vede 
clopotniţa, a continuat el chicotind. Singurul lucru la care 
nu ne-am gândit. Şi-a pus mâna pe genunchiul lui Miss 
Drew. Pot să adaug şi omagiile mele la ale tipului ăluia? 

— Nu te uita la mine, şefu', a zis ea. N-a fost ideea mea. 

DI. Schultz s-a aplecat înainte ca să se uite la mine pe 
după Miss Drew. Zâmbea cu toată gura, arătându-şi dinţii 
enormi, o gură întreagă de dinţi. 

— Zău?! A ta a fost ideea?! Dar n-am avut timp să-i 
explic pentru că a continuat tot el către Miss Drew: Vezi, 
ştiu eu foarte bine ce vorbesc când îmi aleg cuvintele. 
Puştiul ăsta-i chiar copilul meu minune, ce pizda mă-sii! 

Şi uite-aşa am ajuns eu să mă înscriu la Şcoala 
Duminicală de Studiu Biblic de la Biserica Sfântului Duh din 
Onondaga, New York, în vara interminabilă a anului 1935. 
Unde ascultam predici pe tema bandelor din deşert certate 
cu legea, despre loviturile date de fiecare şi cum se fofilau, 
despre cum se călcau în picioare unele pe altele şi ce 
enormităţi pretindeau - asta a fost soarta hărăzită mie la 
subsolul bisericii unde picura condensul de pe pereţii de 
piatră iar din nasurile colegilor mei întru studiu picurau 
mucii din cauza răcelilor de vară, băieţii îmbrăcaţi în 
salopete şi fetele în rochii înflorate decolorate, şi salopetele 


şi rochiile mai mari cu cel puţin un număr, şi ei şi ele 
bălăbănindu-şi picioarele încălţate sau desculţe pe sub 
bănci, şi asta în fiecare nenorocită de duminică. Pentru cât 
realizasem şi unde ajunsesem, mai bine m-aş fi întors 
înapoi la căminul de orfani. 

Dar duminica era doar ziua cea mai rea dintre toate - în 
restul săptămânii era la fel, nu aveam nimic de făcut, 
numai fapte bune. Am făcut vizite la spital şi am împărţit 
reviste şi dulciuri prin saloane. Oriunde era vreun magazin 
deschis unde se vindea câte ceva, dacă nu erau piese de 
schimb pentru tractoare, intram şi cumpăram orice era de 
vânzare. La o milă în afara oraşului era un teren de minigolf 
în paragină şi acolo am mers de câteva ori cu maşina cu 
Mickey şi cu Lulu şi ne chinuiam toţi trei să vârâm mingea 
pe nişte tobogane mici de lemn, prin butoiaşe şi ţevi, iar eu 
mi-am făcut o mână destul de bună la treaba asta şi le-am 
luat câţiva dolari, până când într-o zi am hotărât să nu mai 
mergem pentru că Lulu a avut un acces de nesportivitate şi 
şi-a frânt crosa pe genunchi. În oraş se constituise un cârd 
de copii ai ţăranilor de prin jur, care se adunau ori de câte 
ori mă vedeau scoțând nasul din hotel şi se ţineau după 
mine pe stradă iar eu le cumpăram bomboane, morişti şi 
îngheţate în timp ce dl. Schultz ţinea întruniri cu taţii şi 
mamele lor sub auspiciile Legiunii Americane”? sau prelua 
iniţiativa la viaţa socială de la biserică şi cumpăra tot ce 
însemna prăjiturele de casă şi pe urmă dădea o petrecere 
unde invita pe toată lumea la prăjiturele şi cafea. Dintre noi 
toţi el era singurul care părea că se bucură de aceste zile 
lungi şi plicticoase. Miss Drew descoperise un grajd unde se 
închiriau cai şi în fiecare dimineaţă îl scotea pe dl. Schultz 
la călărie, iar eu îi vedeam de la etajul şase, pe geamul de 
la capătul coridorului, plecau la trap pe potecile care 
duceau spre nişte câmpuri lăsate pârloagă unde îi dădea 
lecţii. La poştă am primit lucruri comandate de ea prin 
telefon de la un magazin de lux din Boston, costume de 
călărie pentru ei amândoi, vestoane de tweed cu cotiere de 


13 Asociaţie a veteranilor din războaiele purtate de Statele 
Unite (n.tr.). 


piele, şi eşarfe de mătase pentru legat la gât, şi pălării de 
fetru verde-închis cu pene mici înfipte în panglici, şi cizme 
înalte de piele fină, şi pantaloni din ăia speciali de culoarea 
levănţicii bufanţi pe şolduri care în cazul ei erau minunati 
fiindcă lungă şi slabă cum era părea oarecum plată în zona 
respectivă, dar nu se potriveau deloc cu constituţia 
îndesată a d-lui Schultz care părea şi mai puţin atletic în ei, 
ca să nu fiu prea răutăcios, deşi nimeni dintre noi, nici 
măcar dl. Berman, nu ţinea neapărat să-i atragă atenţia 
asupra acestui aspect. 

Singurul moment care-mi plăcea şi mie era dimineaţa 
foarte devreme. Întotdeauna mă trezeam primul şi mi-am 
făcut un obicei să cumpăr Semnalul din Onondaga de la 
vânzătorul de ziare, ca să-l citesc în timp ce-mi luam micul 
dejun la un fel de ceainărie-bufeţel pe care o descoperisem 
pe o stradă laterală. Femeia care ţinea prăvălia asta îşi 
cocea singură pâinea şi pregătea nişte mic-dejunuri 
excelente, dar pontul ăsta l-am păstrat pentru mine. Cred 
că eram singurul din grupul nostru care citea Semnalul, 
evident foarte plicticos şi plin de ştiri despre agricultură şi 
înţelepciuni de almanah şi sfaturi despre cum să-ţi prepari 
conservele în casă şi-aşa mai departe, dar reproducea şi 
benzile desenate cu Fantoma şi cu Abbie şi Slats, ceea ce- 
mi crea sentimentul că nu-mi tăiaseră chiar toate legăturile 
cu viaţa normală. Intr-o dimineaţă am citit pe prima pagină 
că dl. Schultz cumpăra de la bancă una dintre fermele din 
localitate şi o restituia familiei care o pierduse. Când m-am 
întors la hotel mi s-a părut că erau mai multe rable parcate 
cu spatele decât de obicei, iar în hol stăteau pe scaune sau 
pe vine bărbaţi în salopete şi femei în rochii de casă. De 
atunci încolo supravegherea hotelului a devenit 
neîntreruptă - înăuntru sau afară stăteau întruna câte unul- 
doi fermieri sau nevestele lor, uneori chiar şi câte zece, în 
funcţie de momentul zilei. Am observat un lucru la oamenii 
ăştia, şi anume că dacă erau slabi erau exagerat de slabi şi 
dacă erau graşi erau exagerat de graşi. Dl. Schultz se purta 
întotdeauna foarte curtenitor când apărea, lua câte o 
pereche cu el la o masă din colţ, ca şi cum acolo îşi avea 


biroul, îi asculta câteva minute şi le punea câteva întrebări. 
Nu ştiu câte ipoteci aflate în fază de execuţie a 
răscumpărat, probabil că niciuna, mai curând le dădea bani 
să-şi plătească ratele în luna respectivă - câţiva dolari cu 
care să ţină lupii la distanţă, cum se exprima el. Şi asta se 
întâmpla cam aşa: de dragul orgoliului lor păstra aparențele 
unei afaceri, le nota numele şi le spunea să revină a doua 
zi, când dl. Berman distribuia efectiv banii, în plicuri maro, 
din biroul lui de la etajul şase. Dl. Schultz nu voia s-o facă 
pe lordul şi în privinţa asta dovedea mult tact. 

Ceea ce mă mira pe mine era cum putea o regiune să fie 
atât de frumoasă şi totuşi pe dedesubt atât de înglodată în 
datorii. Din când în când o luam uşor la pas de-a lungul 
râului, traversam podul şi băteam şoselele din jur, de 
fiecare dată mai departe, pe măsură ce le învăţam şi-mi 
dădeam seama că n-aveam de ce mă teme de cerul liber, 
de dealurile îmbrăcate în flori, de casele sau şoproanele 
care se iveau ici şi colo, retrase de la drum, cu câte un 
animal-două pe lângă ele. Aici în zona rurală a statului New 
York înţelegeai faptul că din orice oraş se iese la un 
moment dat şi că de acolo începe un drum pustiu pe care-ţi 
trebuie încredere în tine ca să porneşti. Ceea ce mă mai 
încuraja erau distanţele egale dintre stâlpii de telegraf, cu 
cablurile electrice care făceau câte o burtă între un stâlp şi 
celălalt şi mă bucuram văzând linia vopsită cu alb care 
ţinea cu tenacitate mijlocul drumului peste orice dâmb şi 
prin orice adâncitură a terenului. M-am obişnuit şi cu 
mirosul de paie al câmpurilor şi cu damfurile inexplicabile 
de bălegar care mă izbeau din când în când pe la soare, pe 
marginea drumului, iar ceea ce luasem eu la început drept 
tăcere era de fapt un aer mustind de zgomote ale naturii, 
de vânturi, de brize, de zbârnâituri speriate care alunecau 
prin ierburi, de hămăituri ascuţite, de băzâituri, de tropăieli, 
de grohăieli, de croncănituri, fără să-i poţi descoperi sursa 
vreunuia dintre ele. Aşa că, tot făcând eu excursii de-astea, 
m-am gândit că lumea mai întâi o auzi şi o miroşi şi abia 
după aceea o şi vezi, ca şi cum văzul ar fi simţul cel mai 
nesigur din natură. Peisajul care ţi se înfăţişa dinainte 


misterios îţi putea spune o mulţime de lucruri fără să-ţi 
ofere niciun refugiu intermediar între pământul reavăn şi un 
cer imens atotcuprinzător, aşa încât la orice m-aş fi putut 
aştepta, dar nu să-l văd suportând aceleaşi binecunoscute 
umilinţe de şobolani de prin cartierele de blocuri şi 
mahalale. Dar de la o vreme începusem să părăsesc drumul 
pietruit şi să mă aventurez pe cutare sau cutare drum de 
ţară şi într-o zi, flendurindu-mă pe un drumeag plin de 
pietre, am auzit la un moment dat un sunet care nu avea ce 
căuta acolo la ţară, alarmant de viguros, pe care după alţi 
câţiva paşi l-am identificat ca fiind un fel de huruit 
neîntrerupt, ca de armată motorizată, iar după ce am trecut 
de coama unui deal am zărit un nor de praf ridicându-se de 
pe câmpurile îndepărtate şi-abia atunci am văzut înaintea 
mea, parcate pe marginea drumului, maşinile negre şi 
camioanele sărăcimii de la ţară, şi probabil majoritatea 
populaţiei din Onondaga mergând peste câmp cu nasul în 
norul de praf ridicat de o baterie de tractoare şi de maşini 
de recoltat cartofi pe lângă care mergeau camioanele 
încărcând acri peste acri de cartofi, maşinile de recoltat 
răsturnau cartofii cu benzile lor rulante în benele 
camioanelor, iar oamenii veneau în urma lor şi se aplecau 
să culeagă din cuiburi cartofii scăpaţi de maşini pe care-i 
puneau în sacii de pânză pregătiţi în mod special pentru 
asta, unii chiar agitându-se în patru labe printre brazde 
mânaţi de sărăcie, bărbaţi, femei şi copii dintre care pe 
unul sau doi i-am recunoscut de la Şcoala de Duminică de 
la Biserica Sfântului Duh. 

In cele din urmă am înţeles strategia d-lui Schultz. Mă 
întrebasem cum de se lăsa cineva păcălit când era atât de 
evident ce făcea el, dar el, de fapt, nu încerca să 
păcălească pe nimeni, nici nu trebuia, fiindcă oamenilor 
ăstora puţin le păsa că aveau printre ei un gangster new- 
yorkez de zile mari, pe-aici lumea oricum nu iubea nimic ce 
venea de la New York şi treaba lui ce făcea el acolo dacă 
aici îşi dovedea buna credinţă, nu conta nici măcar faptul 
că ei ştiau de ce făcea el ce făcea atâta timp cât o făcea la 
scara propriei lui reputaţii. Sigur că se comporta prea 


evident, dar aşa şi trebuia să se comporte când problema 
lui erau masele, totul trebuia făcut mare, ca scrisul pe cer, 
ca să se vadă de pe o rază de câteva mile. 

— Ştii, Otto, a zis el într-o seară la masă, la hotel, 
preşedintelui consiliului îi plăteam într-o singură săptămână 
tot atâta cât costă toată chestia asta. Aicea nu există 
intermediar care să-ţi umfle preţurile. Jubila tot la gândul 
ăsta. Este, Otto?! Negociem direct, ouă proaspete direct de 
la fermă. Şi a început să râdă pentru că totul părea a merge 
perfect la Onondaga, exact aşa cum sperase el. 

După mine, însă, dl. Berman nu era chiar atât de 
optimist. „Preşedintele consiliului” era numele codificat al 
d-lui Hines, omul cu traficul de influenţă. Până nu şi-au 
băgat nasul federalii, dl. Hines aranjase transferul în Staten 
Island!“ al unor poliţişti prea isteţi ca să-şi poată purta 
singuri de grijă, obținuse pensionarea unor magistrați care 
nu-şi înțelegeau misiunea şi, ca o glazură pe tortul lui, 
cumpărase alegerea celui mai amabil şi paşnic procuror 
districtual din istoria oraşului New York. Aia da modalitate 
de a-ţi conduce afacerile. Aici, adevărul era că încercau să 
scape dintr-o situaţie gravă. În plus, banda ieşise din 
elementul ei, oamenii ăştia nu se pricepeau să fie în 
legalitate şi nu le puteai pretinde să se poarte întotdeauna 
aşa cum se cuvenea. Pe de altă parte, mai era şi Miss Drew. 
DI. Berman nu fusese deloc consultat în materie de Miss 
Drew. Nimeni n-ar fi putut spune că ea nu adăuga clasă la 
numărul pe care-l jucam toţi ceilalţi şi că nu contribuia şi ea 
cu anumite lucruri care făceau parte din educaţia ei, de 
pildă cum era cu operele de caritate, sub ce formă să le 
faci, ce se face şi ce nu în domeniul ăsta. Da, şi se şi 
pricepea să-l mai stileze puţin pe Olandez, încât oamenilor 
de aici le venea greu să vadă în el fără nicio umbră de 
îndoială un om din lumea interlopă. Altminteri, însă, Miss 
Drew era un X. În matematică, îmi explicase dl. Berman, 
când nu ştii ce valoare are o mărime, nici măcar dacă e cu 


14 insulă pe care se întinde o parte a unuia dintre cele cinci 
cartiere ale New York-ului, Richmond, în cea mai mare parte 
rezidenţial (n.tr.). 


plus sau cu minus, îi spui X. În loc de un număr îi atribui o 
literă. DI. Berman nu punea mare preţ pe litere. Acum se 
uita lung la ea, în timp ce Miss Drew, arborând o faţă 
impasibilă, şi-a băgat furculita în salată cu mâna dreaptă 
iar cu stânga, ascunsă vederii celorlalţi, pe sub masă, l-a 
apucat pe dl. Schultz de organe, ceea ce n-ar fi putut fi mai 
evident, de vreme ce dl. Schultz a sărit în sus de pe scaun 
răsturnându-şi paharul cu vin, a tuşit în şervet s-a întors 
către ea roşu la faţă şi i-a spus râzând că fir-ar a dracului 
de muiere nebună. 

Irving, Lulu şi Mickey şoferul stăteau la o masă separată, 
într-un colţ, la capătul celălalt al sălii. Nu arătau a oameni 
fericiţi. În momentul în care dl. Schultz a ţipat Lulu era cu 
ochii în altă parte şi s-a speriat atât de tare încât s-a ridicat 
în picioare şi a băgat mâna în haină uitându-se în toate 
părţile. Irving a trebuit să-l liniştească apucându-l de braţ. 
Miss Drew scindase banda, se crease acum o ierarhie, noi 
patru stăteam în fiecare seară la o masă iar Lulu, Irving şi 
Mickey la alta. Date fiind cerinţele vieţii la Onondaga, dl. 
Schultz îşi petrecea aproape tot timpul cu Miss Drew şi cu 
mine, dar mai mult cu ea, şi ştiu că eu însumi mă simţeam 
inutil şi dat la o parte aşa încât îmi închipui cum se simțeau 
ei. DI. Berman precis înţelesese toată treaba asta. 

Sigur că în momentul în care presa new-yorkeză ar fi 
mirosit ce făcea Schultz Olandezul aici situaţia noastră ar fi 
evoluat galopant, ca un acces de febră, dar eu n-aveam 
cum şti treaba asta, mie totul mi se părea caraghios şi-mi 
dădea amețeli, de pildă că Miss Drew mi-ar fi putut trece 
drept mamă şi dl. Schultz drept tată, aşa mi-a trăsnit mie 
un gând prin minte, ba nu, nu un gând, mai mult decât un 
gând - o senzaţie, în timp ce asistam la slujba de la Biserica 
Catolică Sfântul Barnaba, într-o duminică dimineaţa 
devreme, în aşa fel încât eu să nu pierd Şcoala Duminicală 
protestantă de la Biserica Sfântului Duh. El îşi scosese 
pălăria, ea îşi înfăşurase un şal alb peste cap şi stăteam toţi 
trei solemni şi eleganţi în strana cea mai din spate şi 
ascultam orga, un instrument pe care eu îl urăsc, îl detest, 
pentru că-ţi împoaie urechile cu nişte vibrații de corzi care 


te intimidează de-atâta virtute sau îţi vâră în canalele 
urechilor nişte viermişori vicleni de evlavie, şi-l ascultam şi 
pe preotul ăla în sutană de mătase care legăna o cădelniţă 
la picioarele unui biet Cristos din gips colorat care sângera 
bătut în cuie pe o cruce vopsită cu auriu. Vai de mine, 
sincer vă spun că nu la asta mă gândisem eu când îmi 
dorisem o viaţă de gangster, în schimb mai aveam de aflat 
lucruri încă şi mai rele, pentru că la biserica asta, la sfârşit, 
dl. Schultz s-a oprit în faţa unei măsuţe de lângă intrare şi a 
aprins o lumânare într-un păhărel pentru Bo Weinberg 
zicând: Dracu' să-i ia pe toţi, iar apoi preotul ne-a ajuns din 
urmă pe trotuar deşi eu n-aş fi crezut că preoţii îmbrăcaţi în 
mătăsurile lor colorate văd de-acolo de sus din amvon cine 
stă jos în strane, dar uite că da, văd tot ce mişcă, şi ni s-a 
prezentat drept părintele Montaine. Tipul vorbea cu un 
accent şi ne-a spus că spera să ne mai vadă şi mi-a strâns 
mie mâna cât putea de tare, apoi el şi Miss Lola Miss Drew 
au dat-o pe franţuzeşte, el fiind canadian de limbă 
franceză, cu un păr negru sârmos destul de rar pe care-l 
pieptăna dintr-o parte în alta a capului ca să pară chel, 
ceea ce evident că părea. Eu mă simţeam ca un prost, 
parcă aveam limba grea, mă îngrăşam de-atâtea clătite 
câte mâncam la micul dejun din fondul de cheltuieli şi de- 
atâtea mese de seară cu şuncă prăjită şi suc de mere, 
purtam ochelari falşi şi mergeam la mai multe biserici şi mă 
pieptănam şi mă îmbrăcam tot timpul curat şi elegant în 
costume pe care mi le alegea Miss Lola Miss Drew - asta 
era altă chestie, că se apucase să comande haine pe 
măsura mea de la Boston, adică deveneam realmente 
obiectul preocupărilor ei ca şi cum ar fi purtat într-adevăr o 
răspundere pentru mine, şi era caraghios pentru că atunci 
când îşi întorcea privirile pătrunzătoare spre mine nu 
citeam nicio trăsătură definibilă în adâncul lor, parcă ar fi 
fost incapabilă să distingă prefăcătoria de realitate, sau 
poate că era suficient de bogată ca să considere adevărat 
orice îi trecea prin minte, dar eu, eu nu mai ştiam ce 
înseamnă o alergare de cursă lungă, nu mă mai simţeam 
eu însumi în propria mea piele, zâmbeam prea mult şi 


vorbeam ca un fătălău şi eram constrâns la practici perfide, 
făceam lucruri pe care nici nu m-aş fi gândit vreodată că le- 
aş fi putut face în geaca mea de la Stafii, cum ar fi să trag 
cu urechea, să ascult pe furiş câte o conversaţie, ca un 
poliţist în misiune de acoperire, pur şi simplu ca să încerc 
să aflu şi eu câte ceva din ce se petrecea. 

Aşa de pildă, într-o noapte, stând în camera mea, am 
simţit fum de ţigară şi am auzit voci, am ieşit pe coridor, m- 
am apropiat pe vârfuri de uşa întredeschisă de la camera d- 
lui Berman transformată în birou şi am aruncat un ochi 
înăuntru. L-am văzut pe dl. Schultz în halat de baie şi 
papuci, deşi era foarte târziu, stând de vorbă cu dl. Berman 
şi dacă m-ar fi prins dracu' ştie ce mi-ar fi făcut, dar nu-mi 
mai păsa, doar făceam şi eu parte din bandă acuma, mă 
ascundeam şi eu ca şi ei şi mi-am spus în sinea mea că nu 
avea niciun rost să stau în acelaşi hotel pe acelaşi palier cu 
Schultz Olandezul dacă nu aveam şi eu măcar un avantaj 
din asta. Cel puţin aveam simţurile ascuţite şi e ceva şi asta 
aşa că m-am postat lângă uşa întredeschisă şi am ascultat 
ce vorbeau. 

— Arthur, a zis dl. Berman, ştii foarte bine că băieţii s-ar 
băga şi-n foc pentru tine. 

— Nu-i nevoie să se bage-n foc. Nu trebuie să facă nimic 
altceva decât să-şi ţină ochii deschişi, să-şi scoată pălăria-n 
faţa doamnelor şi să nu sară pe cameristă. Ce vor, le cer 
prea mult?! Doar îi plătesc, nu? 'Ete-ai dracului, stau în 
vacanţă plătită şi se mai şi plâng! 

— Nu s-a plâns nimeni de nimic. Dar eu îţi spun ce ştiu şi 
mi-e destul de greu să-ţi explic. Toate fiţele astea ale tale 
cu politeţurile îi ating la orgoliul lor de bărbaţi. Uite, e un 
motel la vreo treizeci de kilometri spre nord. Ce-ar fi să-i 
laşi să se mai descarce şi ei din când în când?! 

— Tu nu eşti zdravăn?! Tot ce-am făcut pân-acuma - nu 
te gândeşti ce se-ntâmplă dacă se iau la bătaie-n vreo 
cârciumă pentru cine-ştie-ce curvă?! Atâta ne mai lipseşte, 
s-avem de-a face şi cu şeriful local! 

— Nu i-ar lăsa Irving să fac-aşa ceva. 

— Nu, Otto, îmi pare rău, aici e vorba de viitorul meu. 


— Asta-i adevărat. 

Câteva momente au tăcut şi unul şi celălalt. 

— Tu de fapt despre Drew Preston vorbeşti acuma, a 
continuat dl. Schultz. 

— Vezi, mie până azi nu mi-a spus nimeni cum o cheamă 
pe doamna pe numele-ntreg. 

— Bine, uite cum facem: sună-l pe Cooney, spune-i să 
facă rost de nişte filme de-alea cu călăreală şi de-un aparat 
de proiecţie şi să vin-aici să le dea să se uite la ele. 

— Arthur - cum să-ţi explic eu? -, sunt oameni în toată 
firea şi n-o fi cine-ştie-ce de capul lor, da' ştiu şi ei să 
gândească şi se gândesc la viitorul lor tot atâta cât te 
gândeşti şi tu la al tău. 

DI. Schultz a făcut câţiva paşi, apoi a exclamat: 

— Doamne Dumnezeule! 

— Zău aşa! a replicat dl. Berman. 

— Ascultă ce-ţi spun eu, Otto, aici nici măcar nu-i vorba 
de bani, că bani are ea mai mulţi decât o să am eu 
vreodată, da' fata asta e altfel, de acord cu tine că e cam 
răsfăţată, toate fetele ca ea sunt la fel şi dac-o fi cazul o să- 
i dau două la fund şi se face cum trebuie, îţi promit eu. 

— Dar ei îl mai ţin minte pe Bo. 

— Cum adică?! Şi eu îl ţin minte, şi-mi pare rău, îmi pare 
rău mai mult decât tuturor la un loc. Asta numai pentru că 
nu vorbesc niciodată despre el?! 

— Tu vezi să nu te-amorezezi, Arthur, a zis dl. Berman şi 
discuţia s-a încheiat. 

Eu m-am întors tot pe vârfurile picioarelor în camera mea 
şi m-am băgat în pat. Adevărul este că Drew Preston era 
foarte frumoasă, subţire şi cu o graţie în mişcări vizibil 
necăutată, chiar şi atunci când nu se gândea la ce face, de 
pildă când mergeam cu toţii la iarbă verde, cum erau fetele 
din cărţile cu benzi desenate pentru copii pe care le citeam 
eu în amărâta de bibliotecă de la Căminul Diamond, niciuna 
mai recentă decât din secolul trecut, adică drăguță şi 
apropiată de animalele mici din pădure, vreau să zic că în 
momente de meditaţie, când uita unde era şi cu cine, 
treaba asta i se citea pe figura atât de fermecătoare, pe 


buzele cărnoase înălțate şi arcuite spre spate ca prova unei 
corăbii şi în ochii mari verzi care ştiau să fie când larg 
deschişi, mânaţi de o intensă curiozitate, când răutăcioşi 
până la impertinenţă, ascunși, din profundă modestie, sub 
gene. Pe toţi ne cucerise, până şi pe dl. Berman cel filosof 
care era cel mai bătrân dintre noi şi care se obişnuise de 
mult cu propria-i infirmitate, ba chiar uita de ea, dar nu şi în 
prezenţa unei femei atât de frumoase. Un lucru o făcea însă 
foarte primejdioasă, şi anume inconsecvenţa, faptul că lua 
culoarea momentului, că adopta rolul pe care i-l sugerau 
cei din jurul ei. Ceea ce m-a dus cu gândul la cât de vagi 
eram cu toţii în privinţa numelor: când pastorul mă 
întrebase cum mă cheamă ca să mă înscrie la Şcoala 
Duminicală, mă prezentasem drept Billy Bathgate şi mă 
uitasem la el cum mă trecea în registru sub numele ăsta 
fără să-mi dau seama pe loc atunci că-mi dădusem singur 
botezul bandei fiindcă aşa ajunsesem să am şi eu un al 
doilea nume pe care-l puteam folosi când aveam chef, după 
cum Arthur Flegenheimer se putea metamorfoza oricând în 
Schultz Olandezul, sau Otto Berman era în anumite cercuri 
Abbadabba, ca şi cum numele ar fi fost un fel de plăci de 
înmatriculare ale maşinilor pe care le puteai înlocui cu 
altele, care nu erau încastrate în structura lor ci doar 
aplicate pentru o vreme, spre identificare. Aşa se face că 
persoana pe care o cunoscusem drept Miss Lola pe 
remorcher şi Miss Drew la hotel devenise doamna Preston 
aici la Onondaga şi deci ne lua pe toţi la nume. Probabil că 
înţelesesem eu greşit atunci când o condusesem înapoi la 
Hotelul Savoy-Plaza, portarul o salutase spunându-i Miss 
Drew nu neapărat fiindcă aşa ar fi chemat-o pe numele de 
fată, deşi din câte ştiu eu femeile măritate îşi păstrează şi 
numele de fată, ci fiindcă era mai bătrân decât ea şi mai 
vechi în serviciu şi poate că o cunoştea de când era mică şi 
chiar dacă se făcuse prea mare de-acuma ca să-i mai poată 
spune pe numele mic, poate că în acelaşi timp ţinea prea 
mult la ea şi de prea mult timp ca să-i spună pe numele de 
măritiş. Poate că nu era nevoie să fie chiar totul foarte 
exact, nici măcar poreclele, poate că aici greşeam eu, că 


voiam să ştiu totul foarte precis şi nimic să nu se schimbe. 
Deşi chiar şi eu mă schimbam: uite unde mă găseam, uite 
ce făceam; în fiecare dimineaţă îmi puneam nişte ochelari 
care nu-mi foloseau la nimic şi în fiecare seară îi scoteam la 
culcare de parcă n-aş fi putut fără ei decât atunci când 
dormeam. Îmi făceam ucenicia pe lângă un gangster şi în 
acelaşi timp studiam Biblia. Eram un biet derbedeu din 
Bronx, în schimb trăiam la ţară ca micul lord Fauntleroy”. 
Nimic din toate astea nu avea niciun sens decât în măsura 
în care mă aflam într-o anumită situaţie. Şi dacă situaţia s- 
ar fi schimbat, m-aş fi schimbat şi eu o dată cu ea? Da, 
bineînţeles că da. Mi-a trecut atunci prin minte o idee care 
mi s-a părut foarte bună ca subiect de gândire: poate că 
orice identificare este numai temporară, viaţa nefiind 
altceva decât o serie de situaţii schimbătoare. l-am găsit şi 
un nume - teoria plăcilor de înmatriculare - care ca orice 
teorie era aplicabilă oricui, sănătos la minte sau nebun, nu 
numai mie. Şi acum, dacă mi-o formulasem, nu mă mai 
îngrijora atât de mult Miss Lola Miss Drew doamna Preston 
cât părea să-l preocupe pe dl. Otto Abbadabba Berman. 
Aveam şi eu un halat de baie nou şi poate că ar fi fost bine 
să mi-l pun pe mine şi, după ce se culca dl. Arthur 
Flegenheimer Schultz Olandezul, să mă duc şi să bat la uşa 
lui Abbadabba, ca să-i spun ce înseamnă X. Un singur lucru 
nu trebuia să uit, şi anume ce mă adusese în situaţia asta 
de la bun început, resortul cel mai profund al menirii mele 
secrete. Acela nu trebuia să se schimbe niciodată. 


15 Personajul principal din romanul pentru copii Micul Lord 
Fauntleroy, publicat în 1886 de Frances Hodgson Burnett (n.tr.). 


ZECE 


AM DORMIT PÂNĂ ATÂT DE TÂRZIU, încât m-am mirat şi 
eu când am deschis ochii şi am văzut camera inundată de 
lumină şi perdelele albe de la ferestre ca un ecran mare de 
cinematograf pe care se pregăteşte să ruleze filmul. O 
cameristă făcea curat cu aspiratorul pe coridor iar de afară 
se auzea huruitul unui camion cu tracţiune cu lanţ care 
venea în spatele hotelului să descarce. M-am dat jos din pat 
cu picioarele ca de plumb, dar m-am spălat, m-am îmbrăcat 
şi în mai puţin de zece minute am coborât să-mi iau micul 
dejun. Când m-am întors la hotel l-am văzut pe Abbadabba 
Berman lângă Buick-ul Roadmaster parcat în faţă. Mă 
aştepta. 

— Ei, băiete, m-a strigat el, haide, vino, că mergem 
undeva cu maşina. 

M-am urcat în spate şi am constatat că singurul loc liber 
era la mijloc, între Irving şi Lulu Rosenkrantz. Nu era deloc 
comod să stai între ei, mai ales că după ce s-a suit şi dl. 
Berman în faţă, iar Mickey a pornit motorul, Lulu s-a aplecat 
înspre ei încordat ca un arc şi a zis: 

— Da’ pulică ăsta ce caută cu noi? 

DI. Bennan nu s-a obosit să-i răspundă ci a rămas cu 
ochii pironiţi înainte aşa încât Lulu s-a trântit înapoi pe 
banchetă lângă mine aruncându-mi o privire criminală şi a 
comentat, adresându-se evident tuturor celorlalţi: 

— Eu m-am săturat de tot căcatu' ăsta, mă doare-n cur 
de toată chestia. 

DI. Berman ştia, înţelegea - nu era nevoie să i se spună. 
Când am trecut pe lângă tribunalul districtual, o maşină de 
poliţie a apărut de după colţ şi s-a luat după noi. Eu am 
întors capul, m-am uitat înapoi şi am dat să spun ceva, dar 
instinctiv m-am abținut. Ochii de un albastru spălăcit ai lui 
Mickey apăreau şi dispăreau din oglinda retrovizoare. D-lui 
Berman abia i se vedeau umerii peste spătarul scaunului de 
lângă şofer şi pălăria de fetru îi stătea nu ştiu cum, parcă 
mai în faţă de unde ar fi trebuit să stea, din cauza cocoaşei, 


dar mie detaliul ăsta mi s-a părut brusc un semn de 
şiretenie şi înţelepciune, am înţeles în sinea mea că şi 
despre maşina de poliţie din spate ştia şi nu era nevoie săi 
se spună. 

Mickey a trecut zdroncănind din roţi peste scândurile 
podului Onondaga şi a ieşit din oraş. Totul în jur arăta copt 
şi albit de soarele amiezii, iar în maşină era ca în cuptor. 
După vreo zece-cincisprezece minute am părăsit drumul 
pavat şi am intrat în curtea unei ferme dând iama într-un 
cârd de găini care au protestat plesnind energic din aripi, 
am speriat una sau două capre, am ocolit un hambar şi un 
siloz şi am ajuns la un drum lung de ţară plin de hârtoape 
unde simţeam fiecare piatră sub roţi, dar aici Mickey a prins 
viteză lăsând în urmă vârtejuri întregi de praf. Ne-am oprit 
în faţa unei case împrejmuite cu un gard de metal închis cu 
lanţ. După câteva momente am auzit frânele maşinii de 
poliţie, o portieră trântită şi un poliţist a trecut pe lângă noi, 
a descuiat lacătul de la poarta de metal pe care scria cu 
litere mari albe ACCESUL INTERZIS, a deschis-o larg, şi ne-a 
făcut semn să tragem înăuntru. 

Ceea ce luasem eu drept casă era de fapt o construcţie, 
un fel de hangar lung unde poliţia din Onondaga îşi făcea 
antrenamentele la tir cu pistolul, pe jos avea nisip, peretele 
din fund era o movilă mare de pământ, un gorgan, iar pe 
deasupra capetelor treceau cabluri fixate pe scripeţi la 
ambele capete ale clădirii, ca nişte frânghii de agăţat 
rufele. Polițistul a scos câteva ţinte de hârtie dintr-o ladă, 
le-a prins de cablu cu un cârlig şi le-a trimis înspre gorgan, 
pe urmă s-a aşezat lângă uşă lăsându-se pe spate pe două 
picioare ale scaunului şi răsucindu-şi o ţigară. Lulu 
Rosenkrantz s-a apropiat fără prea multă vorbă de locul de 
tragere, şi-a scos pistolul calibru 45 şi a început să bubuie. 
Eu am crezut că-mi explodează capul, m-am uitat în jur şi 
am văzut că toţi ceilalţi purtau nişte apărători de piele 
peste urechi din care mai erau o grămadă pe-o masă, m- 
am servit şi eu repede din ele şi mi-am strâns capul între 
palme cât puteam de tare, în timp ce Lulu trăgea ca un 
nebun făcând arşice ţinta şi lăsând să plutească în aer un 


miros de praf de puşcă ars, iar ecoul acelor bubuituri de 
calibru mare parcă umfla pereţii laterali ai construcţiei în 
afară şi apoi îi aspira la loc înăuntru. 

Lulu şi-a adus ţinta înapoi pe sârmă fără să-şi mai bată 
capul s-o studieze, a smuls-o jos, a agăţat alta şi a trimis-o 
la locul ei la capătul celălalt al clădirii în timp ce-şi încărca 
din nou pistolul în grabă, i-au mai şi scăpat cartuşe pe jos, 
atât era de nerăbdător s-o ia de la capăt şi iarăşi a început 
să tragă, foc după foc, ca şi cum s-ar fi certat cu cineva şi 
şi-ar fi folosit degetul arătător drept argument şi cum 
hangarul se umplea din nou de mugetul acela continuu eu 
unul am renunţat, am ieşit afară la soare şi m-am rezemat 
de botul maşinii ascultând cum îmi bubuia capul şi-mi 
răsuna pe mai multe tonalități în acelaşi timp, parcă ar fi 
fost claxonul de la Packard-ul d-lui Schultz. 

Tragerea s-a oprit pentru câteva minute, iar când s-a 
reluat am auzit nişte Împuşcături discrete, atent ochite, o 
împuşcătură - pauză - apoi altă împuşcătură. După o vreme 
de asemenea cadență a ieşit dl. Berman ţinând în fiecare 
mână câte o ţintă albă de hârtie, s-a apropiat de mine şi le- 
a întins una lângă alta pe capota Buick-ului. 

Cele două ţinte aveau imprimată cu cerneală neagră 
silueta unui om, cap şi piept, şi una dintre ele era ciuruită 
de găuri şi înăuntrul şi în afara conturului de om, gaura cea 
mai mare fiind un fel de roată zimţată pe dinăuntru în 
mijlocul pieptului, în aşa fel încât se vedea soarele 
reflectându-se în capota maşinii de sub ea, în timp cea 
doua avea nişte găuri dispuse cu precizie, ca un fel de 
model, una în mijlocul frunţii, câte una în locul fiecărui ochi, 
câte una în umeri, una în mijlocul pieptului şi două în zona 
stomacului, chiar la marginea hârtiei. Nicio împuşcătură nu 
ieşise în afara conturului. 

— Cine trage mai bine? m-a întrebat dl. Berman. 

Eu am răspuns fără să ezit, arătând către a doua ţintă, cu 
găurile ei dispuse fără greş: 

— Irving. 

— De unde ştii că ăsta-i Irving? 

— Aşa le face el pe toate - ordonat, fără niciun fel de 


risipă. 

— Irving n-a omorât niciodată pe nimeni, a zis dl. 
Berman. 

— Nici mie nu mi-ar plăcea să trebuiască să omor pe 
cineva, i-am răspuns eu, dar dacă ar trebui aş vrea eu să 
fiu în stare de aşa ceva - şi am arătat înspre ţinta lui Irving. 

DI. Berman s-a rezemat şi el de botul maşinii şi a scos un 
pachet de Old Gold, l-a scuturat, a luat între degete ţigara 
care a ieşit şi a pus-o în gură. Pe urmă a scuturat din nou 
pachetul şi mi-a oferit mie a doua ţigară ieşită, eu am luat-o 
şi le-am aprins pe amândouă cu un chibrit din cutia pe care 
el mi-a întins-o. 

— Dacă ai ajunge într-o situaţie-limită ţi l-ai dori pe Lulu 
să-ţi ia apărarea şi să scuipe gloanţe către orice mişcă, a 
comentat el. Trebuie să ştii că într-o asemenea situaţie 
totul se decide în câteva clipe, şi şi-a ridicat mâna cu 
pumnul strâns, a întins un deget, apoi încă un deget şi tot 
aşa, până a rămas cu toată gheara desfăcută: Bum-bum- 
bum-bum-bum, s-a terminat, a zis el. Şi gata. N-ai timp să 
faci numărul la telefon. Nici măcar nu-ţi poţi lua restul de la 
Automat. 

M-am simţit muştruluit dar m-am încăpățânat pe poziţie 
coborându-mi ochii în pământ. 

— Aici nu-i vorba de broderii de damă, băiete, a insistat 
el. Nu-i nevoie să fii ordonat. 

Am rămas amândoi tăcuţi câtva timp. Era foarte cald. Am 
văzut o pasăre, una singură, dând roată undeva sus, sus de 
tot, în albeaţa acestei zile fierbinţi fără soare, descria 
cercuri după cercuri, ca un model de planor şi avea o 
nuanţă de roşu sau de ruginiu, stătea şi atârna leneşă acolo 
sus, plutind în derivă când într-o parte când în alta. 
Ascultam şi focurile de pistol: poc-poc. 

— Acuma, e la fel de adevărat că vremurile se schimbă, a 
continuat dl. Berman, şi când mă uit la tine văd ce ne 
rezervă cărţile, voi sunteţi generaţia care se ridică şi se 
poate foarte bine să vi se ceară altceva, să aveţi nevoie de 
alte talente. Se poate foarte bine ca totul să devină simplu 
şi aliniat, oamenii să-şi rezolve treburile în linişte, fără 


atâtea focuri pe stradă. Poate c-o să fie nevoie de mai 
puţini Lulu. Şi dac-o trece şi asta poate că nici n-o să mai 
trebuiască să omori pe nimeni. 

M-am întors către el şi mi-a zâmbit uşor din buzele lui în 
formă de V. 

— Ce zici, e posibil? m-a întrebat. 

— Nu ştiu. Din câte văd eu, n-aş prea crede. 

— Vine o vreme când toată lumea se uită-n cărţi. 
Numerele nu mint. Aşa că toţi citesc numerele şi rețin 
numai ce este logic. Ca şi cum numerele ar fi o limbă, ca şi 
cum toate literele dintr-o limbă s-ar transforma în numere 
ca să le poată înţelege oricine la fel. Se pierde sonoritatea 
literelor, se pierde şuieratul lor, sau pocnetul, nu mai simţi 
limba-n cerul gurii, nu mai ştii dacă sunt clare sau 
scrâşnite, şi orice ai putea răstălmăci sau te-ar putea 
influenţa prin melodia sau imaginile pe care ţi le-ar provoca 
în minte, toate astea se duc, şi accentele o dată cu ele, şi-ţi 
rămâne o înţelegere cu totul nouă, o limbă a numerelor, şi 
totul devine limpede pentru toată lumea, ca scrisul de pe 
perete. Aşa încât, după cum zic, vine o vreme de citit 
numerele. Pricepi unde bat? 

— La cooperare, am zis. 

— Exact. Uite, un exemplu perfect este ce s-a întâmplat 
cu căile ferate. Până nu demult erau o sută de companii de 
căi ferate care-şi săreau una alteia la beregată. Acuma câte 
mai sunt? Câte una în fiecare parte a ţării. Şi ca să le pună 
capac la toate, şi-au mai făcut şi-o asociaţie profesională 
care să le netezească drumul la Washington. Totul frumos, 
liniştit, aliniat. 

Eu am tras în piept fumul ţigării şi am simţit fără niciun 
dubiu cum emană buna dispoziţie din pieptul meu şi din 
gât, ca o anticipare a propriei mele puteri. Eram martorul 
unei profeţii, dar n-aş fi putut spune dacă se profeţea un 
lucru inevitabil sau o trădare bine pusă la punct. Şi ce 
importanţă avea atâta timp cât mie mi se rezerva locul de 
onoare? 

— In orice caz, orice s-ar întâmpla, trebuie să-nveţi 
abeceul, a zis dl. Berman. Oricum ai da-o, trebuie să ştii să 


te descurci. l-am şi spus lui Irving să te-nveţe. Când 
termină ei, treci tu. 

— La ce, la tras?! am sărit eu. 

DI. Berman mi-a întins  Automaticul pe care-l 
cumpărasem de la Arnold Gunoi, curăţat lună şi uns, fără 
strop de rugină, şi când l-am luat în mână am văzut că avea 
încărcătorul la locul lui şi l-am simţit în palmă că era 
încărcat. 

— Dacă tot e vorba să-l porţi, poartă-l, a zis dl. Berman. 
Dacă nu, păstrează-l în altă parte, nu în sertarul de la 
comodă, sub chiloţi. Tu eşti băiat isteţ altfel, dar ca toţi 
puştanii de vârsta ta faci tâmpenii. 

N-am să uit niciodată ce sentiment îţi dă să ţii pentru 
prima oară în mână un pistol încărcat, să-l ridici şi să tragi, 
cum te şi sperii când îţi zvâcneşte mâna în sus cu el, ţi se 
conferă o putere anume, nici nu încape discuţie, este un fel 
de investitură, un fel de ridicare la rangul de cavaler şi 
chiar dacă nu l-ai inventat tu, nu l-ai desenat tu, nu l-ai 
construit tu, meritul este al tău pentru că tu îl ai în mână, 
nici măcar nu trebuie să ştii cum funcţionează, oricum tu ai 
toate atuurile, pentru că abia strângi dintr-un deget şi uite- 
apare o gaură într-o foaie de hârtie la douăzeci de metri 
distanţă, aşa încât cum să nu fii mândru de tine însuţi, cum 
să nu te bucuri de ceva care-ţi creează o asemenea stare 
îmbârligată şi expansivă, eram uimit, eram incitat, pentru 
că adevărul este că armele de foc prind viaţă când tragi cu 
ele, se mişcă, abia acum îmi dădeam seama. Mă străduiam 
să nu-mi uit instrucţiunile, să-mi controlez respiraţia, să iau 
poziţia aceea cu cotul jumătate înainte, să privesc de-a 
lungul propriului meu braţ, dar a trebuit să exersez toată 
ziua şi de fapt tot restul săptămânii şi am săltat o mulţime 
de pământ fărâmicios ca faianţa până am reuşit să-mi 
stăpânesc pistolul şi să mi-l învăţ cu temperatura palmei 
mele şi să-l fac să lovească unde ocheam eu şi până la 
urmă geniul meu atletic înnăscut în materie de coordonare, 
iuţeala braţului meu de jongler, forţa picioarelor mele de 
alergător şi precizia privirii mele s-au armonizat între ele la 
nivelele lor fireşti de manifestare şi am ajuns să lovesc ţinta 


în plin indiferent cine ar fi fost acolo, la cea mai mică 
apăsare a degetului arătător. După câteva după-amiezi 
eram capabil să ţintesc şi să nimeresc în mijlocul frunţii, în 
fiecare dintre cei doi ochi, în umeri, în inimă sau în burtă, 
după cum aveam chef, iar Irving aducea ţinta înapoi, o 
trăgea jos şi o aşeza pe masă potrivind-o peste celelalte 
ţinte şi găurile se potriveau şi ele unele peste altele. Nu mi- 
a spus nici o vorbă de laudă, în schimb nu dădea semne că 
s-ar fi săturat să mă instruiască. Lulu nu catadicsea să 
asiste. Nu ştia el ce plan aveam eu, şi anume să ajung la 
tehnica şi precizia lui Irving, dar atât de bine stăpânite de 
dexteritatea mea încât să pot lăsa la o parte forma, să pot 
lăsa braţul în jos şi să le plesnesc la fel ca el, ca Lulu, în 
furia lui bubuitoare ca o pedeapsă, şi totuşi găurile să iasă 
în aceleaşi locuri. Ştiu şi ce ar fi zis dacă aş fi reuşit aşa 
ceva, că trasul în ţinte de hârtie e-un căcat, ia să mă duc eu 
să rezolv pe cineva care se ridică de pe scaun într-un 
restaurant, cu ăilalţi îndreptându-şi pistoalele roată către 
mine, mari cât tunurile de optzeci şi opt pe câmp, să mă uit 
în jos pe ţevile lor largi şi adânci ca o berthă!:* din alea mari 
cu afetul pe şine de tren - atunci să vedem de ce-aş mai fi 
în stare. 

Curios lucru, am observat aceeaşi atitudine la polițistul 
care venea în fiecare dimineaţă să deschidă poarta şi să 
stea lăsat pe spate, cu scaunul ridicat pe două picioare, 
fumându-şi ţigările răsucite între degete şi care abia după a 
doua zi de trageri mi-am dat seama că era chiar şeful, 
pentru că avea la chipiu o panglică pe care niciunul dintre 
ceilalţi din oraş n-o aveau, nici măcar sergenţii, şi braţele 
care-i ieşeau din mânecile scurte ale cămăşii erau de om 
mai în vârstă care odată avusese şi muşchi, iar abdomenul i 
se cam lăsase, şi eu care credeam că un şef de poliţie avea 
ceva mai bun de făcut decât să vină personal să descuie 


16 Aluzie la tunul german de mare calibru utilizat pentru prima 
oară la bombardarea Parisului în 1918 de la o distantă de 
aproape 100 km, poreclit Dicke Bertha, adică „Bertha cea grasă”, 
după numele Berthei Krupp, fiica industriaşului german Krupp din 
Essen (n.tr.). 


poarta poligonului de tir pentru cetăţenii din oraş, chiar 
dacă plăteau pentru asta, şi pe urmă să stea acolo ca să 
caşte gura la spectacol, dar el la Onondaga avea tot timpul, 
ce legătură avea asta cu treburile lui de la birou, acuma se 
uita la mine, un băiat care-mi goleam pistolul de gloanţe 
gândindu-mă că aveam în spate un şef de poliţie care 
zâmbea vag din colţurile buzelor, alt individ înfipt zdravăn 
în postul lui undeva la ţară, ca şi părintele Montaine, pe 
care nu-l ştie mai nimeni pe lume dar care se mulţumeşte 
perfect cu situaţia asta şi se bucură de ce-i oferă viaţa, mie 
fumul de la ţigara lui sugerându-mi un fermier aşezat pe 
verandă, care se distrează uitându-se la defilarea unei 
parăzi. 

In schimb, pentru prima dată de când ne mutasem în 
districtul Onondaga simţeam şi eu că aveam ceva de lucru, 
după cele câteva zile de împroşcat cu gloanţe abia 
aşteptam să ajung acolo, iar seara coboram la masă lihnit 
de foame, cu ecoul încă vibrându-mi în urechi şi cu 
amintirea mirosului iute de praf de puşcă ars împrăştiată 
prin creier. Era clar că mă pregăteau şi vedeam cât de 
organizate erau totuşi lucrurile în viaţa aparent haotică a d- 
lui Schultz, cu câtă răbdare se trata fiecare problemă, de la 
cerinţele prezente ale situaţiei juridice până la necesităţile 
anticipate ale viitorului, cum îşi conduceau afacerile de la 
distanţă făcându-şi simțită însă prezenţa în acest oraş 
reşedinţă de district din nordul ţării, arbitrându-şi ei singuri 
problemele interne - şi mai venise cu noi şi o figură 
drăguță. Ca un fel de jonglat, nu-i aşa?, când le mentii pe 
toate în aer. Mie trasul cu pistolul îmi plăcea la culme, 
probabil că eram cel mai tânăr ţintaş profesionist din istoria 
lumii interlope, şi poate că n-am ajuns chiar s-o fac pe 
nebunul, dar noaptea în pat parcă-i vedeam pe derbedeii 
de cartier fugărindu-mă pe Bulevardul Washington, numai 
că de data asta eu mă opream brusc, mă întorceam către ei 
cu pistolul în mână, ridicam braţul şi mă uitam la ei cum o 
virau, cum alunecau, cum se rostogoleau la pământ sau 
chiar se târau pe sub maşini ca să scape de sub ochiul meu 
şi în faţa acestui tablou zâmbeam de unul singur pe 


întuneric. 

Când mă gândeam, însă, la orice altceva aş fi putut face 
cu acel pistol nu-mi mai venea deloc să zâmbesc. 

Trebuie să adaug aici că dincolo de toată viaţa asta pe 
care o descriu eu se mai întâmplau şi alte lucruri legate de 
afaceri, în care eu nu eram direct implicat. Dl. Schultz 
încasa în continuare procente, vindea în continuare bere şi 
conducea sindicatele spălătorilor de geamuri şi ale 
chelnerilor, o dată sau de două ori a dispărut pentru câte o 
zi-două şi s-a dus la New York, dar în linii mari îşi trăgea 
sforile prin interurban, ceea ce probabil că nu era o 
modalitate prea comodă de a face afaceri, mai ales când ai 
aşa o fire suspicioasă ca a lui şi când n-ai încredere în 
nimeni afară de cei mai apropiaţi colaboratori - şi nici în ei 
atunci când nu-i poţi ţine tot timpul sub ochii tăi. De cele 
mai multe ori îl auzeam zbierând la telefonul special 
instalat de dl. Berman şi deşi pereţii erau prea groşi pentru 
a-i putea desluşi cuvintele, tonul, timbrul şi intonaţia se 
auzeau foarte bine, încât ajunsesem şi eu ca ăla care nu 
mai putea dormi pentru că nu-i mai trecea trenul prin 
dreptul ferestrei - m-aş fi şi mirat să treacă o zi fără să-i 
aud vocea ridicată. 

Mickey mai mult lipsea pentru că drumul până la New 
York şi înapoi dura o zi şi-o noapte, uneori veneau nişte inşi 
cu alte maşini pe care toată lumea în afară de mine părea 
a-i cunoaşte şi care mâncau cu Irving şi Lulu la cealaltă 
masă. Nu exagerez dacă spun că vedeam cel puţin câte 
două-trei figuri noi pe săptămână. Date fiind toate astea, în 
mintea mea a început să prindă contur dimensiunea întregii 
afaceri, numai statul de plăţi săptămânal trebuie să fi fost 
considerabil şi atâta cât îmi dădeam eu seama dl. Schultz 
se pusese probabil din nou pe picioare după pierderile pe 
care le suferise cât timp se dăduse la fund, lucru altminteri 
destul de greu de estimat fiindcă tot timpul se plângea de 
cât de nedreptăţit, înşelat sau luat drept prost era. DI. 
Berman stătea aproape numai cu nasul în registre, uneori 
împreună cu dl. Schultz, şi făceau treaba asta pe îndelete, 
de obicei noaptea târziu. Mi s-a întâmplat şi mie o dată să 


trec prin faţa biroului d-lui Berman când era uşa deschisă şi 
atunci am văzut pentru prima oară că avea acolo un seif şi 
câţiva saci de poştă goi lângă el şi mi s-a luminat brusc în 
minte că de fapt toţi banii ajungeau exact acolo, vizavi de 
camera mea, peste hol, lucru care m-a tulburat profund. În 
afară de suma aceea simbolică pe care o depusese la sosire 
în scopuri politice, dl. Schultz nu ţinea conturi în bănci, 
pentru că registrele bancare puteau fi citate în instanţă, i se 
puteau confisca lichidităţile şi deschide procese de 
evaziune fiscală, aşa încât îşi lua această precauţie simplă - 
de pildă procesul pe care i-l intentau federalii acum se baza 
pe benzile de la maşinile de calculat şi pe registrele de 
încasări zilnice confiscate în timpul unei descinderi la sediul 
de pe Strada 149, ceea ce era oricum destul de rău. Cu alte 
cuvinte, soluţia practică din punct de vedere contabil era ca 
totul să se facă în numerar, şi plăţile, şi cheltuielile, şi 
lefurile, o afacere întreagă în numerar din care dl. Schultz 
îşi încasa beneficiile în cel mai pur numerar, de unde am şi 
visat într-o noapte că un val mare de bancnote se revărsa 
peste o plajă şi pe urmă se retrăgea şi dl. Schultz alerga pe 
plajă şi aduna ce lăsase valul, teancuri-teancuri de 
bancnote pe care le îndesa ca pe cartofi într-un sac mare 
de plasă, şi visând îmi dădeam seama că era vis pentru că 
deşi eram tot la ţară parcă eram şi la malul mării, dar în 
acelaşi timp eram conştient în vis, adică o luam drept 
adevărul adevărat, că dl. Schultz făcea treaba asta de o 
bună bucată de vreme şi că trebuia să fi strâns deja o 
mulţime de saci plini cu teancuri de bancnote, un munte de 
bani care se transforma într-o mină de aur, dar nici în vis nu 
ştiam unde se ascundea mina asta, iar când m-am trezit 
nici atât. 

Cam tot atunci a sosit de la New York Dixie Davis, 
avocatul d-lui Schultz, cel din prima mea zi petrecută la 
sediu, într-o limuzină Nash condusă de un membru al 
bandei pe care nu-l cunoşteam. Dixie Davis era pentru 
mine modelul de eleganţă, după el îmi luasem pantofii cu 
botul în formă de liră, iar acum mă uitam la pantofii sport 
de vară pe care-i purta, cu tot botul dintr-un fel de 


împletitură cu ochiuri, erau maro cu împletitura asta bej de 
la şireturi până la vârf - nu-mi plăceau cine-ştie-ce, deşi 
probabil că erau răcoroşi pe picior. Costumul îmi plăcea, 
cafeniu foarte deschis, la două rânduri de nasturi, cu o 
cravată de bumbac în dungi de culori foarte pale, albastru, 
gri şi roz, care mi s-a părut şic, dar cel mai mult mi-a plăcut 
pălăria de pai pe care şi-a pus-o pe cap când s-a dat jos din 
maşină. Eu tocmai coborâsem şi l-am văzut pe dl. Berman, 
care nici el nu era ageamiu la combinaţiile de culori, 
întâmpinându-l chiar în faţa uşii turnante. Dixie Davis îşi 
ducea în mână servieta umflată de misterele vieţii juridice. 
Parcă era schimbat faţă de ce-mi aduceam eu aminte sau 
poate că iminenta întâlnirii cu dl. Schultz îl făcea să-şi mai 
piardă din încrederea în sine, dar în momentul în care a 
pătruns în holul hotelului şi-a scos pălăria de pai şi a privit 
de jur împrejur oarecum nervos, ţinându-şi servieta în 
braţe, şi deşi zâmbea şi părea bine dispus i-am văzut pe 
faţă paloarea de orăşean, nu mai arăta aşa de grozav ca 
prima oară, cu pieptănătura aia cu freză, ci cam dinţos şi 
prea mieros ca ţinută, cu un zâmbet din alea cu colţurile 
gurii lăsate în jos, care la noi în Bronx se chema zâmbet de 
mâncat căcat, aşa a urcat cu dl. Berman în ascensor. 

DI. Schultz urma să fie ocupat toată după-amiaza, aşa 
încât i-a spus lui Drew Preston să arunce în joc rolul de 
guvernantă a mea. Ne-am oprit amândoi în faţa micului 
muzeu indian care se găsea la subsolul clădirii de cărămidă 
roşie a tribunalului, cu intrarea prin spate, după ce coborai 
câteva trepte. 

— Auzi, mi-a spus ea, ăştia aici au câteva coroane de 
pene şi sulițe, chestii de-astea, şi oricum nu-i nimeni să 
vadă ce guvernantă bună sunt. Hai să mergem mai bine la 
un picnic, ce zici? 

l-am răspuns că eram de acord cu orice, atâta vreme cât 
nu venea vorba despre învăţătură. Am dus-o pe străduţa 
aceea  lăturalnică, la ceainăria mea secretă unde 
proprietăreasa pregătea aşa nişte lucruri bune şi am 
cumpărat sendvişuri cu salată de pui, fructe şi prăjituri 
glazurate, pe urmă ea a cumpărat o sticlă de vin de la un 


magazin de băuturi alcoolice şi am luat-o împreună în sus 
înspre partea de est a oraşului, către munţi. Plimbarea s-a 
dovedit mai lungă decât mă aşteptasem eu care 
explorasem câmpurile dinspre nord şi vest, dar dealurile 
par întotdeauna mai aproape decât sunt, aşa că lăsasem de 
mult în urmă străzile pavate şi tot mai urcam în spirale largi 
pe un drum de ţară, către muntele ăla mare din spatele 
Hotelului Onondaga - şi de aici se vedea la fel ca şi de la 
fereastra camerei mele, ai fi zis că era destul de aproape ca 
să-l atingi cu mâna şi totuşi nu mai ajungeai la el -, iar 
atunci când m-am întors şi m-am uitat la acoperişurile 
caselor rămase undeva jos de tot mi-am dat seama cât de 
mult merseserăm. 

Ea mergea în faţa mea, ceea ce în mod normal mi-ar fi 
deşteptat spiritul de competiţie, dar acum îmi plăcea să mă 
uit cum i se încordau muşchii gambelor lungi şi albe. Nici nu 
ieşisem bine din oraş că şi-a şi dat jos fusta de guvernantă 
şi şi-a aruncat-o peste umăr, iar mie mi-a stat inima-n loc 
pentru o clipă, dar avea pe dedesubt o pereche de 
pantaloni scurţi, genul hippy, cum poartă fetele, care-i 
dădeau voie să calce cu paşi mari, şi avea nişte picioare 
atât de frumoase şi un mers elegant şi economic, cu capul 
în jos, balansându-şi braţul liber, fiecare fesă înălțându-se şi 
coborând într-un mod care după scurt timp mi s-a părut 
demn de toată încrederea, mergea la deal în ritm susţinut, 
cu picioruşele încălţate în pantofi fără toc cu glezniere albe, 
până când am ajuns pe un fel de platou şi am intrat la 
umbră printre pini, drumul s-a pierdut într-o cărare şi ne-am 
trezit în pădure, într-o lume cu totul nouă unde călcai pe 
moale, pe un strat gros de ace de pin cenuşiu uscate, pe 
vreascuri care trosneau în toată liniştea aia, o lume cafenie 
în care soarele doar se bănuia undeva sus de tot, peste 
coroanele veşnic verzi, şi nu reuşea să pătrundă decât sub 
forma unor firişoare sau mici pete de lumină până jos. Eu 
nu mai fusesem niciodată într-o pădure atât de mare, vreau 
să zic că erau şi în Bronx părculeţe în care buruienile 
creşteau cât copacii, răsucite şi sălbăticite, dar nu erau atât 
de întinse încât să te pierzi în ele, nici măcar la Grădina 


Zoologică din Bronx vegetaţia care imita jungla nu-mi 
dădea sentimentul pe care-l aveam acum, parcă aş fi fost 
undeva înăuntru, într-un fel de peşteră sau grotă, şi 
niciodată nu realizasem treaba asta în legătură cu pădurile, 
că parcă umblai de fapt pe fundul lor. 

Drew Preston mergea ca şi cum ar fi ştiut încotro se 
îndrepta, la un moment dat mi-a spus că recunoştea nişte 
vechi trasee ale exploatărilor forestiere, aşa încât o urmam 
plin de încredere, am trecut prin câteva poieniţe însorite 
care mie mi s-ar fi părut potrivite pentru un picnic, dar ea 
nu s-a oprit ci o ţinea întruna la deal şi până la urmă, 
auzind zgomot de apă, mi-am dat şi eu seama că într- 
adevăr ajunsesem în munţii de la câteva mile depărtare de 
oraş. Era râul Onondaga, foarte puţin adânc şi nu mai lat 
decât un izvor aici sus, pe care-l puteai trece liniştit călcând 
pe bolovanii înfipţi în albie, ceea ce am şi făcut şi m-am 
gândit că acuma o să ne oprim, dar ea a luat-o iarăşi în sus 
pe povârnişul care ducea de la albia râului direct într-o 
pădure întunecată. Am dat să obiectez pentru că deja îmi 
făceau ciorapii băşici în ghetele mele noi şi mă pişcau 
ţânţarii de picioarele goale, fiind îmbrăcat cu nişte 
pantaloni scurţi de vară din pânză, gen micul lord 
Fauntleroy, şi cu bluza de polo cu mâneci scurte, în dungi 
albe şi albastre, pe care ea mi le alesese, dar la un moment 
dat am ajuns într-un luminiş mare pe care-l făcea pădurea, 
unde zgomotul apei se auzea mai tare, şi ea s-a oprit într- 
un târziu la câţiva metri în faţa mea profilându-se pe un 
fundal de lumină orbitoare şi când am ajuns lângă ea am 
văzut că eram la marginea unui defileu larg şi însorit prin 
care se revărsa apa atât de tumultuos încât era toată 
numai spumă când se spărgea bubuind peste bolovanii 
care se îngrămădeau la vale. Aici voia să ne facem picnicul, 
stând pe malul plin de muşchi şi rădăcini, cu picioarele 
atârnând în gol, ca şi cum ar fi ştiut dintotdeauna de locul 
ăsta şi cum să ajungă până aici. 

Ne-am desfăcut sendvişurile din hârtia cerată şi am întins 
fusta ei în spate pe jos în loc de faţă de masă, pe urmă eaa 
deşurubat capacul de la sticla de vin roşu de New York şi 


dovedind suficient tact sau nepăsare i s-a părut normal să 
beau şi eu din sticlă când îmi venea rândul, cum bea şi ea, 
ceea ce am şi făcut, dar numai după ce mi-am scos 
ochelarii. Am mâncat şi am băut amândoi în tăcere privind 
în gol către frumuseţea tulburătoare a defileului, cu apa 
care mugea rostogolindu-se peste stâncile albe inundate şi 
de soare. La fund de tot plutea încontinuu un curcubeu 
tremurat, ca şi cum nu apa ci lumina însăşi s-ar fi revărsat 
peste el şi i-ar fi stropit culorile. Probabil că ăsta era locul 
cel mai secret dintre toate. Aveam sentimentul că dacă am 
fi rămas aici ne-am fi eliberat, dl. Schultz nu ne-ar mai fi 
găsit în vecii vecilor pentru că nu şi-ar fi putut imagina că 
un asemenea loc chiar exista. Oare ce presupuneam eu 
acum în acest decor atât de romantic? Ce-mi putea trece 
prin minte când m-am întors către ea realizând brusc că de 
fapt nu era vorba de o tăcere bine înţeleasă între noi? 
Stătea cu umerii aduşi în faţă, adâncită din ce în ce mai 
mult în propria ei meditaţie, uitase de mine, uitase de 
mâncare şi după cum ţinea sticla cu amândouă mâinile 
între genunchi uitase să-mi mai dea şi mie să sorb din vin. 
Pentru mine era totuşi un avantaj, că puteam să mă uit din 
plin la ea fără să-i atrag atenţia, să mă uit la pulpele ei, ştiţi 
cum se lăţesc pulpele când stai jos şi când nici nu le ai prea 
musculoase, iar în soarele ăsta nemilos arătau ca nişte 
pulpe de fată, moi şi albe ca laptele, cu nişte vene atât de 
fine şi atât de delicat albăstrui încât mi-am dat seama 
oarecum şocat că în realitate era mai tânără decât o 
crezusem eu, nu ştiam câţi ani avea, dar din cauza 
companiei în care o cunoscusem şi a faptului că era 
măritată mi se păruse normal să fie o femeie mai coaptă, 
nici nu-mi trecuse prin minte că putea să fie şi ea la fel de 
precoce în felul ei cum eram şi eu în felul meu, o fată şi- 
atât, evident mai mare ca mine dar totuşi o fată, să fi avut 
vreo douăzeci-douăzeci şi unu de ani, această doamnă 
Preston cu verighetă de aur pe deget. Te uitai la pielea ei în 
lumina soarelui şi-ţi dădeai seama de asta. Şi totuşi ducea o 
viaţă atât de departe de a mea în materie de cunoştinţe şi 
obiceiuri încât eram un copil pe lângă ea. Şi nu mă refer 


doar la faptul că fiind atât de frumoasă avea întotdeauna 
deschise uşile celor mai ascunse tărâmuri ale puterii şi 
depravării, pentru că viaţa asta şi-o alesese într-un moment 
în care meditând tot aşa cu ochii în gol ar fi putut alege la 
fel de bine mănăstirea, de pildă, sau o viaţă de actriţă pe 
scenă. Mă refer la felul în care ştia despre existenţa acestui 
loc, la cât de firesc mergea prin păduri, la faptul că se 
pricepea la cai, mi-am adus aminte că soţul ăla pervers al 
ei, Harvey, pomenise ceva despre o regată, deci probabil că 
se pricepea şi la bărci şi la navigația pe mare, la înotul prin 
dreptul unor plaje unde nu se îmbulzeşte nimeni, la schiatul 
în Alpii europeni, adică de fapt la toate plăcerile, la toate 
distracţiile gratuite pe care le oferea planeta dacă ştiai 
unde se află şi aveai suficientă experienţă cât să te bucuri 
de ele. Asta însemna bogăţia, experienţa practică a acestor 
lucruri, în aşa fel încât să le poţi face ale tale. Stând şi 
uitându-mă la ea am avut revelaţia întinderii ambițiilor 
mele, am simţit pentru prima dată în oase aceeaşi 
experienţă sub forma unei vagi bănuieli câte lucruri 
pierdusem până acum, câte pierduse mama şi câte avea să 
mai piardă de-aici înainte şi câte era sortită să piardă 
moaca aia de Becky cu ochii ei negri, dacă eu n-o iubeam 
îndeajuns cât s-o iau după mine prin toate porţile ferecate 
pe care le aveam de străpuns. 

M-am trezit deodată că mă durea apropierea de Drew 
Preston, mă săturasem de singurătatea în care plonjase, 
mă simţeam disprețuit. M-am trezit că tânjeam după ea, 
tânjeam după atenţia ei pe care mi-o doream foarte mult 
dar nu m-aş fi coborât s-o cerşesc. O priveam de foarte 
aproape şi din profil. Căldura îi lipise părul de tâmple 
dezvăluindu-mi toată linia frunţii, albă şi netedă ca la o 
statuie. Soarele răsfrânt în sus de stânci îi făcea ochii 
transparenti şi irisul verde oval radia în toate părţile scântei 
aurii ca de sub lupă. Mi-am dat seama că plângea, plângea 
în tăcere uitându-se fix printre lacrimi, adunându-şi-le din 
colţurile gurii cu vârful limbii. Am întors capul în partea 
cealaltă aşa cum faci când asişti involuntar şi neinvitat la o 
teribilă suferinţă. Abia atunci am auzit-o trăgându-şi nasul 


şi înghiţindu-şi nodul din gât, ca o fiinţă normală care se 
smiorcăie şi cu o voce stinsă m-a rugat să-i povestesc cum 
murise Bo Weinberg. 

N-aş fi vrut nici atunci să vorbesc despre asta după cum 
nu vreau nici acum, dar am vorbit aşa încât o să mă repet, 
atunci i-am povestit şi deci acum trebuie să povestesc din 
nou. 

— A cântat „Vin, pasăre neagră, vin...“. 

Şi-a întors privirile de la apa care mugea şi de la 
curcubeul tremurat către mine. Era clar că nu înţelegea. 

— „Toate grijile şi rău-l iau cu mine, plec spre tine- 
acuma, cânt în sinea-mi, vin, pasăre neagră, vin“, am zis 
eu. E un cântec cunoscut. Pe urmă, ca şi cum n-aş fi ştiut 
cum s-o fac să înţeleagă mai bine, i-am cântat: „[ine 
aprinsă lumina, o s-ajung diseară la cină, vin, pasăre 
neagră, vin...“. 


UNSPREZECE 


ŞI ÎNCEPE S-O FREDONEZE ÎNCET, dl. Schultz a dispărut 
cu ea în cabina de jos, iar eu rămân agăţat între cele două 
punți sprijinindu-mă în călcâie şi coate pe scara de metal 
nituită care se ridică şi coboară vertical după cum 
remorcherul se înalţă pe valuri sau plonjează între ele. Ai 
zice că Bo a auzit-o în huruitul motorului sau în vuietul unei 
pale de vânt, ca atunci când zgomotele ritmate din jurul 
nostru, mecanice sau naturale, ne duc cu gândul la o 
melodie cunoscută. Îşi înalţă capul şi încearcă să-şi îndrepte 
umerii, parcă-şi recapătă forţele dacă-şi distrage singur 
atenţia cântând, ştie şi ea cum e, când cânţi ai impresia că 
te autocontrolezi, de pildă când fredonezi ceva dar eşti 
calm şi concentrat la ce lucrezi, şi deci parcă se regăseşte 
oarecum pe sine, îşi drege glasul şi începe să cânte puţin 
mai tare dar tot fredonând melodia fără cuvinte, oprindu-se 
numai ca să privească în jurul lui atâta cât poate, şi fără să 
mă vadă dar simțind că sunt acolo mă cheamă, hai, băiete, 
dă-te mai aproape să vorbeşti cu nentu Bo şi-şi reia 
fredonatul încrezător, aşteptându-mă să apar în raza lui 
vizuală. Dar eu nu voiam să mă implic şi mai mult în 
situaţia asta decât eram, destul că stăteam în aceeaşi 
cabină cu un om care urma să moară, starea lui mi se 
părea contagioasă, nu voiam să iau parte la experienţa prin 
care trecea, nu voiam să am parte nici de rugăciunile lui, 
nici de rugăminţile, nici de plângerile, nici de ultimele lui 
dorinţe, nu voiam să mă vadă în faţa ochilor în ceasul din 
urmă al vieţii lui de teamă să nu ia cu el în fundul mării 
ceva din fiinţa mea, şi nu e frumos să mărturiseşti aşa 
ceva, dar pur şi simplu aşa mă simţeam în clipa aceea, total 
înstrăinat, nu eram nici vreun sfânt, nici preot să-l iert de 
păcate, nici rabin să-l consolez, nici soră să-i alin suferinţa, 
nu voiam să fiu amestecat în niciun fel anume în nimic din 
ce păţea el, nici măcar să fiu spectator. 

Dar, bineînţeles, nu am avut ce face şi a trebuit să cobor 
de pe scară pe puntea care se legăna în toate părţile şi să 


mă aşez în aşa fel încât să mă vadă. 

In fine, deci, el dă din cap uitându-se la mine de jos în 
sus pe sub sprâncene. Arată ca niciodată de răvăşit, toate 
stau anapoda pe el, vestonul de la smoching, cracii 
pantalonilor, cămaşa pe jumătate scoasă afară, de fapt 
vestonul îngrămădit pe spinare parc-ar fi o cocoaşă, şi părul 
negru, stufos şi lucios i-a căzut într-o parte, dar dă din cap, 
zâmbeşte şi-mi spune: 

— Merge vorba despre tine, băiete, cât de bun eşti, au 
gânduri mari cu tine, ştiai asta? ţi-a spus cineva? Eşti 
futachele dracului, a? - sfoară d-ăla de n-ai să te-ngraşi 
toată viaţa, dacă te mai şi-nalţi câţiva centimetri o să poţi 
boxa la categoria pană. Îmi zâmbeşte arătându-mi dinţii 
albi şi egali care contrastează cu pielea smeadă, iar din 
cauza pomeţilor proeminenţi ochii vag asiatici parcă i se 
alungesc şi mai tare. Ascultă-mă tu pe mine, tipii mici de 
statură sunt buni să omoare, pentru că dau de jos în sus, 
mă-nţelegi, ca o ţeapă - şi-şi saltă capul brusc vrând să 
sugereze un cuţit - şi când tragi cu pistolul se duce în sus şi 
asta-i tot în avantajul tău, iar dacă eşti atât de deştept cum 
zic ăştia, o s-ajungi să ţi se facă manichiura, o să ai şi tu o 
fătuţă drăguță care să stea pe scăunel lângă tine să-ţi 
curețe sub unghii în fiecare zi. Eu am un metru nouăzeci, 
da'-ntotdeauna am omorât cu cap, n-am torturat pe nimeni 
şi n-am ratat niciodată - trebuie să scapi de cutare? bum, îl 
scoţi din circuit, spune-mi pe cine, Olandezule, bum, s-a 
făcut şi cu asta basta. Nu mi-au plăcut niciodată ăia care se 
bucură când fac treaba asta, care se bucură mai mult decât 
că fac o treabă foarte grea şi foarte periculoasă foarte bine. 
Fiorii nu mi-au plăcut niciodată şi-o să-ţi dau un sfat aşa, ca 
de la nen'tu Bo: tipu'-ăsta al tău n-o s-o mai ducă mult. Vezi 
şi tu cum se poartă, se lasă condus de emoţii, pizda mă-sii 
de maniac isteric, îl doare-n cur de sentimentele altora, 
adică ale oamenilor care contează, ale celor care sunt la fel 
de duri ca şi el, care sunt mai bine organizaţi decât el - 
rămâne-ntre noi, dar o să-ţi dau eu câteva idei pentru 
viitor, băiete, mai bune decât căcatul ăsta. S-a dus vremea 
lui, băiatule, ştii cum vine asta? S-a terminat cu el şi dacă 


eşti atât de deştept cum zic ei că eşti, ascultă-mă pe mine 
şi vezi-ţi de propria ta persoană. Asta aşa, ca de la Bo 
Weinberg. Irving ăla de sus ştie şi e îngrijorat, dar tace din 
gură, a mers prea departe, mai are puţin şi se retrage, n-o 
să se apuce acuma să schimbe steagul. Dar eu îl respect, şi 
el pe mine. Ce-am făcut eu la viaţa mea, ce-am realizat, 
valoarea cuvântului meu, Irving respectă lucrurile astea şi 
de-aia n-am nimic cu el. Dar el o să ţină minte, toţi o să 
ţineţi minte, şi tu, băiete, să ţii minte, vreau să te uiţi bine 
la Bo Weinberg, aşa, pentru tine, şi să-nţelegi ce pierdere 
teribilă este un asemenea om, uită-te-n ochii lui dacă poţi, 
ca să nu uiţi treaba asta cât oi trăi, pentru că-n câteva 
minute, în numai câteva minute, omul ăsta o să-şi găsească 
liniştea, o să scape de toate, n-o să-l mai taie frânghiile- 
astea, n-o să mai simtă nici căldură, nici frig, nici teamă, 
nici umilinţă, nici fericire, nici tristeţe, n-o să-i mai 
trebuiască nimeni şi nimic niciodată, atâta compensație îţi 
dă bunul Dumnezeu pentru cât de cumplită e moartea, că 
la un moment dat vine şi în momentul ăla şi trece, dar gata, 
ai murit şi ţi-ai găsit liniştea. Tu, băiete, eşti martor, şi e 
porcăria dracului, dar asta e şi gata, o să ţii minte şi 
Olandezul o să ştie că ţii minte şi n-ai să mai fii niciodată 
sigur de nimic pentru că eşti condamnat să trăieşti de- 
acum încolo cu amintirea ticăloşiei făcute unui anume Bo 
Weinberg. 

Apoi îşi întoarce capul într-o parte. Mă şi sperii când îl 
aud reluând cântecul pe-o voce puternică, baritonală, 
scrâşnind a ameninţare: 

— Toate grijile şi rău-l iau cu mine, plec spre tine-acuma, 
cânt în sinea-mi, vin, pasăre neagră, vin. Tam-tararam- 
tararam, pam-pam-papapam, vin, pasăre neagră, vin. 
Neiubit şi ne-nţeles de nimeni, vai, câte mi-au mai pus pe 
umeri. Pam-pam, ţine aprinsă lumina, o s-ajung diseară la 
cină, vin, pasăre neagră, vin... - şi a scuturat din cap cu 
ochii strânşi încercând să atingă nota înaltă de la sfârşit: 
Viiiiiin... 

Pe urmă-şi lasă capul să-i cadă şi continuă să fredoneze 
melodia pentru sine, mult mai încet, ca şi cum s-ar gândi la 


altceva şi nu şi-ar da prea bine seama că printre gânduri 
fredonează şi la un moment dat lasă baltă cântecul şi 
începe din nou să vorbească, dar nu cu mine de data asta, 
ci cu vreun alt Bo aşezat lângă el, într-o ţinută impecabilă, 
la Clubul Ambasador, cu masa plină de băuturi, povestindu- 
şi unul altuia: 

— Şi deci individul este acolo sus, cu uşile bine închise, în 
clădirea Gării Centrale - la ce etaj? la doişpe, nu? - 
înconjurat de lume şi cu o armată de pistolari lângă el, cu 
pază afară, cu pază-năuntru, chiar dacă se află în clădirea 
aia atât de onorabilă şi de bine-ngrijită care ocupă 
intersecţia de la Bulevardul Parcului colţ cu 46. Deci astea 
sunt condiţiile. Eu le cunosc şi ştiu că e greu, fiindcă tipul, 
Maranzano, toată viaţa numai în lumea asta s-a-nvârtit, nu 
e deloc o propunere pentru un dobitoc oarecare, iar ăia de 
la Unione ştiu foarte bine că pentru aşa ceva au nevoie pe 
bune de asul de pică. Şi vine Olandezul la mine, zice uite ce 
e, Bo, nu te obligă nimeni să faci treaba asta, de fapte o 
chestie la macaronarii ăştia că le place să-şi mai vânture 
generaţiile din când în când, dar aşa, ca o favoare, te-au 
cerut pe tine şi n-ar fi rău deloc pentru noi să-i avem datori 
cu ceva serios de tot, aşa că eu am zis sigur că da, adică 
mă simt onorat că dintre toţi pistolarii pe mine mă vor, 
adică e ca şi cum faci o dată un lucru şi ai parte de glorie 
tot restul vieţii pentru lucrul ăla unul pe care-l faci. Ştii că- 
mi place să se poată pune bază pe mine. Adică-mi place să 
curtez femei frumoase şi să le scot în oraş şi să le regulez, 
îmi plac caii, îmi place şi la masa de joc, îmi place să intru 
undeva să mărit nişte iarbă d-aia calmantă, dar dincolo de 
toate astea cel mai mult îmi place să se poată pune bază 
pe mine, asta-i plăcerea mea cea mai, plăcerea care mă 
atinge la coarda cea mai sensibilă a sufletului meu, când 
vine cineva şi zice nu ăsta, nu ăla, ci Bo Weinberg, vine şi 
mă roagă şi eu dau din cap şi zic bine, se face, la fel de 
discret, de repede şi de uşor cum am dat eu din cap, şi tipii 
ştiu că treaba este ca şi făcută şi aşa se şi face, de ajung să 
citească în ziare despre asta a doua zi sau după o 
săptămână ca despre un nou mister nerezolvat al unei lumi 


care-şi are propriile ei legi, o povestioară în gazete şi gata. 
Aşa că stabilesc cu un tip, nu contează cum îl cheamă, care 
vine şi mă-ntreabă cu o voce ca de gât tăiat şi cusut la loc 
ce-mi trebuie, iar eu îi spun fă-mi rost de patru insigne de 
poliţie, atâta tot. Tipul ridică din sprâncene fără să scoată o 
vorbă, dar a doua zi mi le pune-n braţe iar eu îmi iau băieţii 
şi mergem la un magazin d-ăla cu toate alea şi ne-mbrăcăm 
ca detectivii, în trenduri de ploaie, cu pălării de fetru şi cu 
ele pe noi descindem la locul cu pricina şi le fluturăm tipilor 
insignele pe la nas - poliţia, nu mişcă nimeni, sunteţi 
arestaţi -, îi punem să se sprijine de perete, eu deschid uşa 
şi-l văd pe individ la biroul lui, dă să se ridice, dar fără cine- 
ştie-ce elan, are o sută-o sută douăj de kile şi se mişcă 
destul de greoi, eu mă proptesc de marginea biroului şi-i 
înfig glontul într-un ochi. Acuma partea amuzantă este că 
toate culoarele clădirii sunt placate cu marmură şi răsună 
ca dracu', răsună prin uşile deschise, pe coridoare, pe scări, 
prin tunelele lifturilor, se-aude împuşcătura aia prin toată 
şandramaua şi lumea începe să se îmbulzească, oamenii 
mei sunt lipiţi de perete şi ei, toţi aleargă de colo-colo ca 
nebunii, se aruncă în lifturi şi în jos pe scări sărind câte trei 
o dată. Până să apuc eu să ies de acolo cu pistolul încă 
fumegând în buzunar, uşile deja se deschid şi se-nchid, şi 
lumea aleargă panicată, ştie că s-a-ntâmplat ceva cumplit, 
încep ţipetele, mă pierd şi eu cu firea şi-o iau la fugă pe 
scări în jos, pe urmă înapoi în sus, mă rătăcesc pe culoarele 
nenorocitei ăleia de clădiri, caut o ieşire şi dau numai peste 
oficiile femeilor de serviciu, nu-mi dau seama cum, dar m- 
am rătăcit şi când într-un târziu ajung jos de tot, dracu' ştie 
pe unde, mă trezesc de fapt nu în stradă, ci în Gara 
Centrală, la ora cinci sau şase seara, unde este ca-ntr-o 
gară centrală, oameni care-şi caută trenurile în toate 
direcţiile, care stau la coadă aşteptând să li se deschidă 
porţile către peroane, anunţurile de la megafoane răsună 
peste toată brambureala aia şi mă lipesc şi eu de mulţimea 
care aşteaptă trenul de cinci treij'-doi şi-mi vâr pistolul în 
buzunarul unui oarecare - pe crucea mea c-aşa am făcut, în 
buzunarul pardesiului fiindcă tipul îşi ţine servieta în mâna 


stângă, cu dreapta ţine un World Telegram împăturit şi 
citeşte şi în momentul în care porţile se deschid şi toţi se- 
nghesuie să intre, hop şi pistolul în buzunarul lui, atât de 
uşor merge că tipul nici nu simte, eu mă îndepărtez de el, 
el trece de poartă şi coboară grăbit pe scări ca să prindă un 
loc mai bun şi să vezi şi să nu crezi - bună, iubito, am venit, 
Doamne, Alfred, da' ce-ai acolo, în buzunar?! Aoleu, un 
pistol! 

Şi se pune pe râs, râde cu lacrimi în ochi, pentru el este 
un moment unic în paradisul care poate fi aducerea-aminte, 
iar eu, râzând şi eu cu el, mă gândesc la ce salturi rapide 
putem face cu mintea, cum poate o simplă poveste să 
lumineze brusc un spaţiu întreg. Imi dau seama că 
povestea lui m-a smuls de pe vasul ăla care mă tot azvârle 
în toate direcţiile într-o atmosferă saturată de miros de 
petrol şi m-a purtat pe la Gara Centrală ca să pun cu mâna 
mea pistolul în buzunarul acelui Alfred, dar şi pe la Clubul 
Ambasador, ca să dau cu nasul prin lumea bună, să stau cu 
coatele pe faţa de masă albă şi apretată jucându-mă cu 
pliculeţul cu chibrituri, s-o ascult pe cântăreaţa aia deşirată 
interpretând „Vin, pasăre neagră, vin“ şi să ies apoi de- 
acolo direct în Manhattan unde mă aşteaptă limuzina la 
colţul străzii scoțând un fir de fum în frigul tăios al nopţii. 

La un moment dat îl văd că se uită la mine cu scârbă. Ce, 
râzi, bă, zice, te pomeneşti că te distrează, a? cretinule! 
Gata cu povestea, era clar, ca atunci când jonglezi şi 
mingea pe care o arunci în sus ajunge la punctul din care ar 
cădea, ezită ca şi cum poate mai bine să nu, apoi cade la 
fel de brusc cum strălucise acea lumină cerească. Şi viaţa 
nu mai înseamnă nimic bun, ci pur şi simplu ceea ce-ţi pică 
în mână. E 

— Ce te distrezi, bă, boule? Ala a fost un om care la 
vremea lui a avut grijă de-o droaie de inşi. Vezi să rezişti şi 
tu ca el în plină glorie până-n ultima clipă a vieţii tale, la 
şaptej' de ani. Atunci ai voie să râzi. Maranzano a fost o 
sculă importantă, nu un jeg împuţit cum era Coll care 
puteai să vâri în el toate gloanţele de pe lumea asta şi tot 
n-ar fi fost destule. Nu - lu’ căcatu'-ăla de Coll care omora 


copii, ăluia nu-i ajungea o singură moarte. Dar eu l-am 
omorât pe Coll! O grămadă de flegmă, de căcat şi de sânge 
l-am făcut acolo, în cabina aia telefonică. Vrrrruumm! Am 
săltat un geam, vrrrruumm! şi s-a scurs în jos pe celălalt. 
Eu l-am omorât! Astea sunt faptele, puştan nenorocit ce 
eşti, ce ştii tu ce-nseamnă să faci aşa ceva, a? - ce ştii tu 
ce-nseamnă să fii în stare să faci aşa ceva? Aşa ajungi în 
galeria celebrităților! L-am omorât pe Salvatore Maranzano! 
L-am omorât pe Vincent Coll-Câinele Turbat! L-am omorât 
pe Jack Diamond! L-am omorât pe Dopey Benny! l-am 
omorât pe Maxie Stiennan şi pe mălai-mare ăla de Harry 
Schoenhaus. L-am omorât pe Johnny Cooney! L-am omorât 
pe Lulu Rosenkrantz! l-am omorât pe Mickey şoferul şi pe 
Irving şi pe Abbadabba Berman, l-am omorât pe Arthur 
Olandezul! 

Se uită fix la mine cu ochii ieşiţi din orbite, de-ai zice că 
uite-acuma îşi rupe frânghiile care-l ţin legat. Pe urmă, însă, 
îşi întoarce din nou privirile în altă parte, ca şi cum nu mai 
vrea să mă vadă. 

— Pe toţi i-am omorât, zice lăsându-şi capul în jos, cu 
ochii închişi. 


După o vreme îmi şopteşte ai grijă de tipa aia a mea, nu-l 
lăsa să i-o tragă, scoate-o de-aici până n-o lichidează şi pe 
ea - îmi promiţi? Promit, îi spun şi este primul meu gest de 
compasiune în viaţă. De-acuma motorul s-a oprit şi 
remorcherul se zbate neputincios măturat de valurile 
oceanului care nu-mi închipuiam că şi aici, în pustietatea 
asta, se străduiesc să fie din ce în ce mai mari şi să se 
spargă atât de sălbatic. Irving coboară scara şi Bo şi cu 
mine îl urmărim cum se duce cu economia lui de mişcări şi 
deschide uşa dublă din fundul cabinei, cum iese în afară şi 
ancorează fiecare dintre cele două uşi. Brusc, muşcătura 
aerului curat pulverizează mirosul de petrol şi de ţigară, 
suntem deja afară, deşi înăuntru, şi de unde stau eu văd 
crestele valurilor agitate, ca nişte boturi negre în lumina 
slabă a lămpii din tavan şi pe Irving la balustrada de la 
pupa, căreia îi scoate cârligul, o desface şi-o aşază ordonat 


deoparte. Barca se frământă atât de tare încât mă aruncă 
la locul meu iniţial, pe banca de la perete, unde încerc să 
găsesc o poziţie stabilă proptindu-mi călcâiele de o placă 
de oţel a podelei şi apucându-mă cu amândouă mâinile de 
mânerele din ambele părţi. Irving este un adevărat marinar, 
nu bagă în seamă urcuşurile şi coborâşurile punţii, ceea ce 
nu-l scuteşte să fie stropit pe pantaloni. Acum se întoarce 
înăuntru, plin de spumă de mare pe faţa prelungă şi 
scobită, cu părul lipit de fruntea lucioasă, şi se apucă 
metodic, fără să-mi ceară vreun ajutor, să salte un capăt al 
ligheanului de tablă galvanizată ca să bage un cărucior sub 
el, îl împinge, îl îndeasă din ce în ce mai adânc sub lighean 
până când ajunge într-o asemenea poziţie încât trebuie să 
se lase cu toată greutatea corpului pentru a ţine căruciorul 
la pământ cu un picior şi a trage ligheanul deasupra, cu un 
zgomot atât de sec şi de scrâşnit încât mie îmi sugerează o 
găleată cu nisip, dacă n-ar avea în el picioarele cuiva ar 
putea fi răsturnat cu fundul în sus şi bătut bine şi s-ar 
obţine o sculptură perfectă în întregime din ciment, un 
lighean de rufe răsturnat, poate că s-ar vedea chiar şi 
numele fabricantului, cu literele în relief. Genunchii lui Bo 
au ajuns atât de sus încât este imposibil să nu-l doară, 
capul îi vine şi mai jos, parcă ar fi într-adevăr rupt în două, 
dar Irving are grijă şi de asta, după ce termină de îndesat 
nişte şipci de lemn sub cele patru roţi de cauciuc ale 
căruciorului desface o trusă metalică de scule, scoate de 
acolo un cuţit de pescari şi-i taie legăturile lui Bo, le aruncă 
roată într-un colţ şi-l ajută să se ridice de pe taburetul de 
bucătărie, să stea drept în picioare în lighean pe cărucior 
pe puntea  remorcherului, dominând întregul Ocean 
Atlantic. Bo tremură tot, geme, are genunchii anchilozaţi, i 
s-a oprit circulaţia, aşa încât Irving mă strigă pe mine şi-mi 
spune să-l sprijin pe Bo din partea cealaltă, adică, nu-i aşa?, 
ceva ce aş prefera să lipsească din pregătirea mea 
criminală, exact asta, să mă apese braţul molatec al lui Bo 
pe umeri, să-i simt respiraţia fierbinte, să-i miros 
transpiraţia de sub braţ care trece prin stofa vestonului şi 
ajunge pe gâtul meu, să-mi pună mâna ca o gheară pe cap, 


să-mi apuce părul, să-mi găurească umărul cu cotul, adică 
un om înfierbântat şi agitat care se lasă cu toată greutatea 
pe mine gemând peste capul meu şi tremurând din toate 
încheieturile. Cu alte cuvinte, eu sprijin pe cineva ajutând 
să fie omorât, alt sprijin decât pe noi nu are şi se agaţă de 
noi cu tot dorul lui de viaţă, iar Irving zice gata, uite, Bo, 
acuma-i gata, imediat terminăm, şi calm şi dătător de 
încredere ca o soră de spital deschide cu piciorul uşiţa din 
dreapta a parapetului, adică e simplu, nu?, în faţa noastră a 
rămas puntea goală şi-atât şi-mi dă ordin să fac şi eu la fel 
cu uşiţa din stânga, eu o deschid scurt şi precis şi împreună 
îl ghidăm pe Bo foarte uşor cu căruciorul şi cu ajutorul mării 
până la bocaportul deschis unde el ne dă drumul şi se 
agaţă de lemnărie rămânând singur în picioare în vehiculul 
lui de ciment care se rostogoleşte înainte şi înapoi ca nişte 
patine cu rotile pe care nu prea reuşeşte să le controleze, 
urlă aaa-aaaaahhhhh! frângându-se din mijloc în lupta cu 
verticalitatea în timp ce Irving şi cu mine ne dăm înapoi şi-l 
urmărim, dar la un moment dat Bo îşi dă seama cum 
trebuie să facă pentru a controla, pentru a limita rulajul 
căruciorului cu roţi de cauciuc, se opinteşte cu picioarele în 
ligheanul plin cu ciment în aşa fel încât aproape că reuşeşte 
să-i stăpânească mişcarea şi în sfârşit îşi ia inima în dinţi şi 
ridică ochii, se trezeşte faţă în faţă cu puntea căscată, cu 
marea când mai înaltă, când mai joasă decât el, în toiul 
unei nopţi cu vânt îndrăcit. Mâinile încleştate îi sunt smulse 
din încheieturi, trage adânc în piept guri mari din vântul şi 
noaptea asta cumplite şi-l văd cum mişcă din ceafă şi din 
umeri, cu capul sus, privind drept înainte către această 
lume de o inexplicabilă teroare şi deşi nu-l aud ştiu cu 
siguranţă ce cântă chiar dacă briza mării îi împrăştie 
cântecul, este un cântec de adio cântecul din mintea lui, 
cum avem cu toţii câte unul, cu alte cuvinte Bo Weinberg a 
rămas să se descurce cum o şti în singurătatea lui 
ucigătoare, şi în clipa aceea pilotul ambalează motorul, 
barca ţâşneşte brusc înainte, iar dl. Schultz, care a apărut 
în maieu şi bretele, se apropie de el pe la spate, ridică un 
picior încălţat numai cu ciorapul şi-i repede un şut în şale, 


iar el scapă priza cu amândouă mâinile şi încearcă în 
disperare să-şi regăsească echilibrul numai cu corpul deşi 
nu are cum, se arcuieşte din mijloc aplecându-se pe spate 
şi aşa se rostogoleşte în mare şi tot ce mai văd sunt braţele 
lui ridicate în sus, manşetele albe scrobite şi mâinile palide 
înălțate spre cer. 


DOISPREZECE 


CÂND AM TERMINAT DE POVESTIT n-a zis nimic, mi-a 
întins sticla de vin şi-atât. Eu mi-am răsturnat capul pe 
spate ca să pot bea din ea şi când m-am uitat din nou nu 
mai stătea aşezată lângă mine, ci se lăsase să alunece la 
vale pe malul acoperit de muşchi şi cobora de-a lungul 
falezei sprijinindu-se de micile crăpături ale stâncilor şi de 
cioturile de pin care creşteau din ele. M-am întins pe burtă 
ca s-o urmăresc mai bine. Ceaţa a învăluit-o când mai avea 
cam două treimi din drumul până jos. 

M-am întrebat dacă nu avea de gând, cumva, să facă 
vreo tâmpenie. Nu cumva-mi spusesem povestea prea 
bine? Mai sărisem eu peste unele lucruri, de pildă că în timp 
ce Irving stătea de vorbă cu pilotul în cabina timonierului, 
Bo Weinberg mă implorase să cobor sub punte şi să văd ce 
era cu ea. Făcusem treaba asta dar de auzit auzisem prea 
puţin din cauza motorului bărcii, care huruia cumplit acolo 
jos. Ascultasem câteva minute de după uşa cabinei în care 
o băgase dl. Schultz şi pe urmă suisem înapoi pe punte 
spunându-i lui Bo că nu i se întâmpla nimic rău, că dl. 
Schultz patrula de colo-colo şi-i explica punctul lui de 
vedere. Dar asta fiindcă voiam să-i uşurez situaţia. 

— Viaţă, da, asta vroiai?! zbiera de fapt dl. Schultz. Uite, 
Miss Novice, asta-i viaţa exact aşa arată! 

Pe urmă o vreme nu mai auzisem nimic. Mă lăsasem pe 
vine acolo pe coridor şi mă hotărâsem să renunţ dar mai 
lipisem urechea de uşă o dată şi-i auzisem vocea din nou. 

— Puțin te doare pe tine de-ăia morţii, este? Ascultă-mă 
pe mine, nu te lua după aparenţe, e mort deja. îţi intră-n 
cap chestia asta? Pe morţi poţi să-i uiţi, nu? Eu cred că l-ai 
şi uitat, este? Haide, zi, da sau nu? Ce? Nu te-aud! 

— Da, zisese ea, sau trebuie să fi zis. 

Pentru că atunci dl. Schultz zisese: 

— Aaa, vai-vai-vai. Ce rău îmi pare de bietul Bo, şi 
începuse să râdă. Pentru că, ştii, dac-aş fi crezut că-l 
iubeşti, poate că mă răzgândeam. 


l-am luat fusta, am scuturat-o şi i-am dat drumul în gol 
uitându-mă după ea cum plutea până când a înghiţit-o 
ceața. Ce mă aşteptam? S-o găsească, să şi-o pună şi să se 
urce înapoi? Gest prostesc. M-am lăsat şi eu pe-o rână, m- 
am întors cu spatele la defileu şi am pornit după ea. Era 
mai greu decât părea la prima vedere, ceea ce am 
descoperit aproape imediat, când abia îmi coborâsem capul 
sub nivelul falezei şi am pus piciorul pe o rădăcină care s-a 
rupt şi era cât pe-aci să cad. Nu-mi plăcea să mă holbez la 
o stâncă la câteva degete de nasul meu. Pietrele ascuţite 
îmi zgâriau coatele şi genunchii de mă căcam pe mine de 
durere. Intrasem într-un fel de frenezie a coborâtului, nu 
ştiu de ce mă temeam, să nu mă lase acolo pentru 
totdeauna, sau să n-o găsească te-miri-cine, să pună mâna 
pe ea şi să-i facă vreun rău. Cine-ştie-ce obsedat de prin 
păduri care-atâta aşteaptă, un prilej. Şi mai mult mă 
temeam, de fapt, să nu dea ea peste ăla. Şi să nu se aţină 
după el pe unde-şi făcea veacul, prin ce hrubă sinistră, 
uitând cu desăvârşire la ce era bună în ochii lui. Unele 
dintre cioturile de pin aveau răşină pe ele care mi se lipea 
de palme şi mă ajuta să mă ţin mai bine. Soarele mă ardea 
pe spate, cu cât coboram mai adânc era din ce în ce mai 
cald. La un moment dat am ajuns la un prag de stâncă pe 
care m-am oprit să mă odihnesc. Apa scotea un zgomot de 
izvor de munte sau de cărbuni care se rostogoleau printr-un 
puț. Datul jos de pe prag s-a dovedit mai greu decât ajunsul 
la el. Dedesubt erau mai puţine cioturi şi mai mici pe care 
să mă sprijin iar în curând n-am mai găsit niciunul şi a 
trebuit să mă sprijin băgându-mi vârfurile ghetelor în 
crăpături şi cramponându-mă cu degetele de muchiile 
pietrelor. La un moment dat, totul s-a înnorat în jurul meu, 
m-a luat cu frig şi mi-am dat seama că aveam nişte 
bolovani sub picioare, că puteam călca pe ei, şi deci am 
coborât puţin câte puţin pe grămada de bolovani, până în 
fundul gropii, unde plutea o ceaţă alburie, iar soarele se 
zărea sus de tot, palid şi difuz. 

Cascada era în dreapta mea, la vreo douăzeci-treizeci de 
metri, ultima şi cea mai lungă dintre căderile de apă, care 


de sus nu se vedea. Deodată m-am luminat că defileele 
sunt făcute de fapt de căderile de apă, ceea ce probabil că 
nu era nimic nou pentru nimeni, dar eu vedeam practic 
pentru prima oară un colţ de natură în plină activitate. 
Citisem despre dinozauri, e drept, dar cu totul altceva ar fi 
fost să găseşti nişte oase de-ale unuia dintre ei. Apa curgea 
în plină viteză de-a lungul malului abrupt cu nisip şi pietre 
pe care stăteam şi albia nu era mai lată de doi-trei metri, 
dar era oricum cea mai lată acolo din cât vedeam eu şi-n 
dreapta şi-n stânga. Fusta zăcea într-un colţ, unde o 
aruncasem. Am ridicat-o de jos, am luat-o sub braţ făcută 
sul şi m-am îndepărtat de cascadă pornind înspre stânga şi 
călcând iarăşi pe bolovani, săream de pe unul pe altul în 
apa care fierbea pe sub ei şi în jurul lor, şi cum tot acest 
tumult mergea în linii mari la vale, aveam sentimentul că 
mă afundam într-un por al planetei, până când am ajuns la 
un cot al râului unde era un prag, un fel de consolă în forma 
unui vârf de săgeată uriaş pe care am văzut aşezate 
grămăjoară hainele ei, pantofii şi ciorapii. Am ţâşnit într- 
acolo şi când am ajuns la marginea stâncii am văzut că apa 
făcea un ochi negru, absolut imobil afară de un tiv de 
spumă argintie la marginea opusă. 

După socoteala mea, am stat şi m-am uitat la ochiul ăla 
de apă destul de mult, dacă ar fi fost cineva acolo dedesubt 
ar fi trebuit ori să iasă la suprafaţă până acuma, ori să se 
înece. Eram îngrozit, mi-am scos ghetele şi cămaşa şi mă 
pregăteam să sar şi eu deşi nu înot prea bine, dar cred că 
aş fi fost în stare să plonjez dacă era nevoie, când deodată 
a ţâşnit afară cu capul şi umerii şi cu un şuvoi de apă după 
ea, ţipând sau poate trăgând aerul în piept cu un oftat atât 
de profund că parcă ar fi scos un țipăt de durere, pe urmă 
şi-a aruncat braţele înapoi, s-a întins şi a rămas aşa, făcând 
pluta la suprafaţa apei, răstignită pe spate şi nemişcată, 
deşi sânii i se înălţau şi-i coborau, iar picioarele din care 
dădea uşor pe sub apa neagră parcă i se subţiaseră şi se 
destrămau. 

După o vreme s-a ridicat în poziţie verticală, a scuturat 
din cap, şi-a netezit părul şi a pornit înot răsucindu-se când 


pe-o parte când pe cealaltă, a ieşit din raza mea vizuală şi a 
reapărut după un minut undeva în spatele meu, s-a săltat 
pe prag, udă, palidă, clănţănind din dinţi şi cu buzele 
vinete. S-a uitat la mine, dar nu cred că m-a recunoscut. Eu 
mi-am făcut cămaşa sul, ca o mănuşă de baie, şi am 
început s-o frec pe tot corpul în timp ce ea stătea cu 
genunchii strânşi şi cu braţele încrucişate peste sâni, am 
frecat-o pe umeri şi pe spate, pe spatele pulpelor şi apoi, 
după ce am ezitat un moment, pe şolduri şi pe partea din 
faţă a pulpelor, ea stând nemişcată şi suflându-şi în pumni 
să se încălzească. Şi după toate astea, pentru a doua oară 
în viaţa mea am urmărit-o pe doamna Preston cum se 
îmbrăca. 

Pe drumul de întoarcere a tăcut aproape tot timpul. 
Mergând în josul defileului am dat de maluri uscate, pereţii 
nu mai erau atât de abrupți şi în cele din urmă s-au făcut 
una cu terenul neted. Mă simţeam copleşit, n-aş fi fost în 
stare să sparg eu primul tăcerea şi o lăsam pe ea, aveam 
grijă de ea, ca şi cum între noi ar fi existat un soi de alianţă, 
chiar şi aparent condiţionată, ca şi cum ar fi trebuit să mai 
cresc, adică, pentru că eram ignorant, eram ţinut din scurt, 
eram caraghios şi copilăros, aşa mă simţeam. Am ajuns 
iarăşi la pădurea de pini cenuşii, am găsit cărarea pe care 
venisem şi am ieşit în poiană. 

— Chiar aşa ţi-a cerut, să ai grijă de mine? m-a întrebat. 

— Da. 

— Foarte curios, a zis, dar eu nu i-am răspuns nimic. 
Adică să creadă că nu pot să-mi văd singură de mine, mi-a 
explicat aplecându-se într-un ochi de lumină pe care-l făcea 
soarele printre copaci, ca să culeagă o floricică albastră 
aplecată într-o parte ca un clopoțel. Şi tu i-ai promis că o să 
faci treaba asta? 

— Da. 

S-a apropiat de mine şi mi-a pus floricica la ureche, iar eu 
mi-am ţinut respiraţia până nu i-am mai simţit atingerea. 
Emana aşa, un fel de undă de atracţie, doamna Preston, 
discretă dar persistentă, care-ţi dădea impresia că era 
întotdeauna de faţă, indiferent dacă tu erai sau nu lângă 


ea. 

— Ei, las-o acolo, a zis. Ştiai că eşti al naibii de simpatic 
pentru un drac? 

— Mi s-a mai spus, am zis eu şi am pornit împreună la 
vale pe o potecă brăzdată de rădăcini, mergând pe călcâie, 
până când am ajuns din nou la drumul de ţară şi de acolo, 
într-un târziu, la şoseaua pavată care cobora spre 
Onondaga. Eu mergeam cu spatele ca să mă uit la ea în 
lumina soarelui. Părul nu-i mai făcea valuri, ci se uscase în 
şuviţe lipite de frunte, urmele degetelor arătând cât de 
neglijent şi-l aranjase. | se dusese şi ultimul strop de fard de 
pe obraz şi pentru o dată buzele ei cărnoase îşi arătau 
adevărata culoare, iar pielea i se îmbujorase la loc a viaţă. 
Zâmbea vag şi avea ochii înroşiţi, cum păţesc de obicei 
înotătorii. Până să ajungem la hotel m-a întrebat dacă 
aveam vreo prietenă, i-am răspuns că da şi atunci mi-a 
spus că fata aia, cine-o fi ea, avea mare noroc, iar eu 
adevărul este că m-am simţit vinovat, nici pe departe nu 
mă mai gândeam acum la Becky care nu mi se mai părea 
deloc interesantă, un copil şi-atât, ci numai la ea. Mi-era 
frică de ea, de călăuza asta prin păduri, aoleu ce-mi mai 
arătase, ca un fel de antrenor cu fluier pe un teren de sport, 
abia acum înţelegeam cum de se potrivea cu dl. Schultz, se 
dezbrăca la fel de uşor în faţa pistolarilor, a apei, a soarelui, 
viaţa o lăsa mereu goală, de-aia se dusese cu el, pentru că 
aici nu aveai de-a face cu mamele şi taţii din viaţa 
obişnuită, nu se gândea nimeni la iubire, nu într-o lume de 
iubire trăiau oamenii ăştia care se futeau şi se omorau între 
ei una-două, ci într-o lume de adulţi, mare, pustie, 
răsunând a gol, tremurând de groază. 

Numai la ea mă gândeam în momentul în care ne-am 
retras fiecare în camera lui şi eu m-am trântit pe pat 
savurând înserarea la fel de anostă ca şi atmosfera 
caniculară şi stătută care plutea în Hotelul Onondaga, cu 
draperiile lui albe străvezii atârnând nemişcate în faţa 
ferestrelor deschise. Pe urmă draperiile s-au făcut cenuşii, 
din cenuşii negre, s-au luminat brusc de-o scânteie 
prelungă şi după câtva timp s-a auzit un tunet îndepărtat şi 


surd. Acum îmi plăcea şi mai mult decât înainte şi-mi era 
limpede că de fapt aş fi putut fi mai familiar cu ea, cum să 
nu fi putut, bietul de mine, după tot ce-mi făcuse. Deşi 
bineînţeles că nu-mi pierdusem minţile cu totul şi-mi 
dădeam seama că orice sentimente aş fi avut faţă de ea 
trebuia să mi le consum în tăcere dacă nu voiam cumva ca 
trecerea mea prin această lume să se termine brusc. Am 
închis ochii şi am revăzut-o săltându-se afară din râu la 
fundul defileului, cu sfârcurile încreţite şi vinete şi cu părul 
pubian blonziu adunat în smoculeţe din care picura apa. 
Uite, m-am gândit, vedeam în faţa ochilor pe cineva care 
încercase să se omoare, deşi nu prea aveam cum şti sigur 
din moment ce în existenţa ei încăpeau atâtea persoane şi 
nu părea a fi genul care să se lase dominată de remuşcări. 
M-am întrebat ce s-ar fi putut întâmpla dacă intimitatea ei 
cu dl. Schultz se dovedea mai puternică decât îmi 
închipuiam eu şi-i povestea tot ce-i destăinuisem. Dar 
convingerea mea era că n-ar fi făcut aşa ceva, pentru că 
părea o fire independentă, care trăia învăluită într-un fel de 
mister întreţinut de ea însăşi şi pentru că nu era ea însăşi 
decât dacă făcea ce voia şi comunica atâta cât voia, 
indiferent cu câtă capacitate de seducţie se apropia de unul 
sau altul la un moment dat. Mi-am spus în sinea mea că în 
sfârşit dovedise şi ea un regret omenesc normal şi m-am 
gândit că poate aşa se explica, în mare parte, şi faptul că- 
mi plăcea mai mult decât înainte, cel puţin aşa încercam să 
mă conving, deşi nu prea mergea tanda pe manda cu scula 
rigidă cu care m-am trezit în mână, având propria ei 
determinare, şi care venea să dărâme eşafodajul gândurilor 
mele, ca şi doamna Preston. M-am dus să fac un duş rece în 
baia aia mare şi albă toată numai a mea, m-am îmbrăcat de 
seară în costum, cu cravată şi ochelari, repetându-mi în 
minte că indiferent de sentimente nu aveam să mă 
îndepărtez de la calea cea justă după care tânjea viaţa 
mea. Este adevărat, îi promisesem lui Bo Weinberg să am 
grijă de ea, s-o protejez, şi acum, că-i spusesem şi ei, 
trebuia să mă ţin de cuvânt, dar de dragul meu şi al ei în 
aceeaşi măsură speram să nu se ajungă niciodată până 


acolo. 


TREISPREZECE 


DE CÂND CU ŞEDEREA NOASTRĂ la Hotelul Onondaga, 
aşa cum se întâmplă în cantonamentele ocupate pentru 
mai mult timp, trupele căpătaseră nişte raţii suplimentare 
care aduceau în sfârşit cu ce aveam acasă. DI. Schultz 
instituise o linie de aprovizionare de la New York şi o dată 
pe săptămână venea câte un camion cu fripturi, cotlete, 
pulpe de miel, peşte la gheaţă, delicatese, băuturi ca lumea 
şi bere, iar o dată la câteva zile mergea câte cineva la 
Albany unde ateriza un avion special de la New York cu 
chifle şi cornuri proaspete, cu prăjituri, cu plăcinte şi cu 
toate ziarele. Bucătăria hotelului nu mai avea răgaz să 
respire dar nimeni de acolo nu dădea semne că nu i-ar fi 
plăcut, aşa cum mă aşteptasem eu, de parcă le scăpau 
concluziile rezultate implicit din toată vânzoleala asta. 
Toată lumea, fără vreo umbră nelalocul ei de mândrie, 
resentiment sau sensibilitate, abia aştepta să-i gătească d- 
lui Schultz şi să-i servească tot ce se aducea, şi de fapt 
părea a-şi spori propriile capacităţi pur şi simplu aflându-se 
în preajma unui mare om ca el. 

Cina a devenit un moment ritual, ai fi zis că eram o 
familie care ne strângeam cu toţii la aceeaşi oră la capătul 
fiecărei zile, chiar dacă stăteam la mese diferite. Cinele 
astea aveau tendinţa de-a se cam lungi şi de multe ori îi 
ofereau d-lui Schultz ocazia unor rememorări extinse. În 
acele momente părea şi el destins, asta dacă nu cumva 
băuse prea mult, în care caz devenea ciufut sau deprimat şi 
ne fixa cu ochii injectaţi pe unul sau altul dintre noi care i 
se părea lui că ne distram prea bine şi nu ne păsa de el, 
sau că mâncam prea cu poftă mâncarea din faţa noastră şi 
atunci ne cerea farfuria aşa, de ciudă, ca să-şi înfigă el 
furculita în cutare bucată până să apucăm noi - şi mie mi-a 
făcut treaba asta de câteva ori şi de fiecare dată mă 
cuprindea un sentiment de furie şi-mi pierea orice poftă de 
mâncare când îl vedeam că se ducea la masa de alături şi 
lua câte-o friptură şi de pe platoul ălora, parcă nu putea fi 


generos şi ospitalier fără să-i suspecteze mereu pe cei din 
jurul lui că profitau de el, aşa că în asemenea seri cina nu 
mai avea niciun haz, Miss Drew se scuza când nu mai putea 
suporta gesturile lui şi pleca, te scotea din minţi să vezi că- 
ţi socotea fiecare îmbucătură, ţi se părea umilitor să ţi se 
bage cineva şi în porţia de mâncare - una peste alta 
asemenea seri erau absolut penibile. 

Dar, cum zic, de cele mai multe ori rămânea treaz şi 
atunci se purta chiar prea temperat la cină, ca şi cum zilele 
pe care şi le petrecea la Onondaga, New York, dovedind 
bună dispoziţie şi o fire altruistică ajunseseră până la urmă 
să-l împace cu lumea. Într-o asemenea seară ştiam sigur că 
o să pot mânca tot ce-mi puneam pe farfurie, fiindcă aveam 
doi musafiri la masa principală, pe Dixie Davis care stătea 
întotdeauna peste ora la care ar fi trebuit să plece înapoi 
spre New York şi pe părintele Montaine, preotul de la 
Biserica Catolică Sfântul Barnaba. Mie-mi plăcea că 
părintele, când sosea, se oprea mai întâi la masa de lângă 
uşă, îi saluta pe Mickey, Irving şi Lulu şi pe şoferul lui Dixie 
Davis, care stătea cu ei la masă, şi le făcea puţină 
conversaţie, câteva minute, spunându-le o mulţime de 
bârfe preoţeşti pe tonul lui jovial. Pentru un om al lui 
Dumnezeu era destul de vesel, îşi freca mâinile plin de 
entuziasm când vorbea, ca şi cum numai lucruri bune ar fi 
pe lumea asta, şi dădea pe dinafară de ambiţii pentru 
parohioara lui cam sărăcuţă, Sfântul Barnaba fiind o 
bisericuţă modestă de periferie, în josul râului, unde străzile 
erau înguste şi casele mici şi înghesuite unele în altele, şi 
era făcută din lemn şi nu din piatră ca Biserica Sfântului 
Duh din capul dealului, deşi la fel de încăpătoare, ba chiar 
mai frumos decorată în interior, cu Cristosul ei de gips 
vopsit şi cu toţi sfinţii ceilalţi agăţaţi de jur împrejur de 
pereţi. 

La masă aveam friptură de vacă bine pătrunsă, cum îmi 
plăcea mie, şi sparanghel proaspăt după care nu mă 
dădeam în vânt, şi cartofi prăjiţi făcuţi în casă, tăiaţi în 
bucăţi mari, şi salată verde de care eu nu mă ating din 
principiu, totul stropit cu vin de-adevăratelea franțuzesc 


pentru care învăţam să-mi cultiv gustul fără să mă înfig în 
el, pentru acelaşi motiv pentru care Drew Preston stătea 
cât putea mai departe de dl. Schultz, de partea cealaltă a 
mesei. Eu stăteam în stânga d-lui Schultz şi părintele 
Montaine în dreapta, în stânga mea stătea Dixie Davis, apoi 
Drew Preston şi dl. Berman. Dixie Davis vorbea întruna, 
poate că fusese scărmănat în discuţia de după-amiază 
fiindcă adusese vreo veste proastă sau opinia lui juridică nu 
întrunise adeziunea necesară, nu ştiu, dar fapt este că nu 
se mai oprea din vorbit, să fi fost pur şi simplu pentru că 
stătea alături de cea mai frumoasă şi mai aristocratică 
femeie din câte văzuse în viaţa lui, îmbrăcată într-o rochie 
neagră dreaptă care-i scotea în evidenţă gâtul elegant 
înfăşurat într-un şirag lung de perle, fiecare dintre ele 
răsfrângând luminile candelabrului din tavan, în orice caz îi 
povestea aprins doamnei Preston cum îşi începuse el 
profesiunea de jurist, de cât de jos pornise, rememorându- 
şi tot cu o auto-satisfacţie isterică, în timp ce ea dădea din 
căpşorul ei adorabil ca să-l încurajeze să continue şi-şi 
clădea hotărâtă pe farfurie tot ce vedea în jurul ei, golindu- 
şi de mai multe ori paharul de vin pe care el i-l umplea la 
loc fericit, savurându-i prezenţa şi propunându-şi s-o 
impresioneze cu toate detaliile vieţii lui de lingău. Eu unul 
nu m-aş fi grozăvit cu felul cum mă aciuasem pe lângă toţi 
nătărăii slinoşi de pe la tribunale, cum îi unsesem pe toţi 
garanţii de cauţiuni ca să-mi vândă mie pontul când 
ajungea câte un borfaş mărunt în faţa judecătorului şi avea 
nevoie de avocat. Aşa-şi începuse cariera, asta fusese 
clientela lui, traficanţii de jocuri de noroc care treceau zilnic 
prin tribunale, douăzeci şi cinci de biştari pentru fiecare 
lovitură de ciocănel în masă. Restul e istorie, a încheiat 
individul rânjind din toţi dinţii. Mă uitam la el cum stătea 
cocoşat, în schimb împungea înainte cu capul, parcă voia 
să-şi vadă propria freză. Nu ştiu de ce căpătasem aşa o 
aversiune faţă de omul ăsta, nici nu-l cunoşteam, dar stând 
lângă el şi văzând cum încerca să i se uite în decolteu lui 
Drew Preston, simţeam nevoia să mă mut la cealaltă masă, 
cu Irving, cu Lulu şi băieţii, nu cu intelectualul ăsta care nu 


mi-a adresat o dată o vorbă şi parcă nici nu mă văzuse că 
stăteam în dreapta lui. 

La un moment dat a scos o fotografie din portofel, o 
femeie îmbrăcată cu o bustieră şi cu pantaloni scurţi de 
plajă, care-şi mijea ochii la soare cu mâinile proptite pe 
şoldurile voluminoase, iar picioarele încălţate cu pantofi cu 
toc înalt şi le ţinea întoarse cu vârfurile în afară, unul în faţa 
celuilalt, şi a aşezat-o pe masă în faţa lui Drew Preston care 
s-a uitat la ea în jos fără s-o atingă, aşa cum te uiţi la cine- 
ştie-ce curiozitate a naturii, la vreun greiere sau la vreo 
insectă din cele numite călugăriţe. 

— Logodnica mea, a zis el, actriţa Fawn Bliss. Poate că aţi 
auzit de ea? 

— Poftim?! a exclamat Drew Preston. Nu zău, Fawn 
Bliss?! a repetat ea pe un ton de asemenea neîncredere 
încât avocatul a luat-o ca şi cum nu-şi putea crede urechilor 
ce noroc dăduse peste ea să stea lângă el la aceeaşi masă. 

— A mea-i cucoana, a zis Dixie Davis rânjind şi zgâindu- 
se la fotografie cu un sentiment de adoraţie insipidă. 

Drew Preston mi-a prins privirea şi ochii i-au devenit 
sticloşi şi s-au încrucişat, iar eu am început să râd pentru că 
nu o credeam în stare de aşa ceva. In acelaşi moment am 
realizat că dl. Berman care stătea exact în faţa mea se uita 
fix la mine peste ochelari şi nu a fost nevoie să-mi spună 
vreo vorbă sau să-mi facă vreun semn din cap că am ştiut 
că ascultasem conversaţia care nu trebuia. Cu toate 
strădaniile mele de a rămâne în gardă, nu-mi putusem lua 
ochii de pe doamna Preston şi adevărul ăsta îl simţeam 
acum în oasele cefei care efectiv mi-au pocnit a refuz când 
am dat să-mi orientez atenţia în partea cealaltă, către 
părintele Montaine şi dl. Schultz. 

— A, dar trebuie să faceţi această călătorie spirituală, 
zicea părintele în felul lui viguros, mâncând şi bând în timp 
ce vorbea, aşa încât cuvintele i se amestecau cu mâncarea, 
trebuie să cereţi catehizarea, să ascultați Evanghelia, să vă 
purificaţi, să vă pregătiţi pentru alegere şi să vă supuneţi 
cercetărilor, numai după aceea puteţi primi botezul, puteţi 
fi confirmat, numai atunci puteți primi Sfânta 


Cuminecătură... 

— Şi cât durează toate astea, părinte? 

— A, ştiu şi eu, depinde. Un an, cinci ani, zece. Depinde 
de cât de repede vă deschideţi inima în faţa tainelor. 

— Eu mă pot mişca mult mai repede de-atât, părinte, a 
zis dl. Schultz. 

N-am îndrăznit să mă uit la dl. Berman pentru că şi-ar fi 
dat imediat seama că fusesem prins cu cioara vopsită. 
După ce ne întâlnisem atunci cu părintele pe trotuarul din 
faţa bisericii lui, merseserăm într-o miercuri seara la bingo 
la Sfântul Barnaba şi dl. Schultz chiar jucase câteva jocuri, 
strigând numerele magice de pe bilele care cădeau în cupă 
şi făcând mare zarvă când cineva câştiga câte un dolar-doi. 
A, da, şi pe urmă îi şoptise ceva la ureche părintelui care 
anunţase agitat la culme că în marea sa generozitate dl. 
Schultz pusese la bătaie un premiu special pentru sfârşitul 
serii, de douăzeci şi cinci de dolari, ceea ce a iscat aplauze 
furtunoase primite de el cu un salut modest din mână şi un 
zâmbet larg de satisfacţie. În tot acest timp dl. Berman şi 
cu mine stătuserăm undeva în spate gândindu-ne la cărţile 
de bingo şi el luase o carte şi dăduse valori numerice 
fiecărei litere, îmi arătase cum puteau fi blocate rândurile 
după ce se anunţa fiecare număr şi mă învățase câteva 
feluri în care se putea trişa un joc cinstit. Dar nici prin gând 
nu-mi trecuse că puteam fi penalizat pentru că nu ştiam că 
jocul de bingo era primul pas pe calea convertirii. 

Părintele a lăsat jos furculiţa şi cuțitul, s-a rezemat de 
speteaza scaunului cu dumicatul încă în gură şi s-a uitat 
pieziş la dl. Schultz înălţându-şi sprâncenele stufoase în 
semn de înţelegere părintească, dar sceptică. 

— De la credinţa evreilor la Sfânta Biserică este drum 
lung, a comentat el. 

— Nu-i chiar aşa lung, părinte, nu-i chiar aşa lung. Doar 
jucăm pe-acelaşi teren. Altfel, de ce poartă toţi mai-marii 
voştri iamoca pe cap? Şi văd că tot vorbiţi de unii de-ai 
noştri şi citiţi Biblia noastră. Nu-i chiar aşa lung. 

— Da, dar exact aici rezidă chestiunea, cum citim, ce 
acceptăm, tocmai asta este problema, nu sunteţi de acord? 


— Eu ştiu un lucru, părinte, cunosc oameni, catolici cu 
care am crescut, parteneri de afaceri, nu-i aşa, Otto? a zis 
dl. Schultz întorcându-se către dl. Berman - Danny 
lamascia, Joey Rao, băieţi de-ăştia. Şi ei gândesc ca şi 
mine, şi ei respectă aceleaşi noţiuni de bine şi rău, îşi 
respectă la fel mamele, ce mai, de când mă ştiu am depins 
de oameni de afaceri catolici, părinte, şi cum aş putea 
depinde de ei, şi ei de mine, dacă nu ne-am înţelege ca 
nişte adevăraţi fraţi de sânge? 

Cu un gest hotărât care să sublinieze aceste sentimente 
solemne, a umplut din nou paharul părintelui. Toată lumea 
de la masă a păstrat momentul de tăcere. 

Părintele Montaine i-a aruncat d-lui Schultz o privire plină 
de reproşuri galice, apoi şi-a luat paharul, l-a golit până la 
fund şi şi-a tamponat buzele cu şervetul. 

— Bineînţeles, a zis el mai încet, ca şi cum ar fi fost vorba 
despre ceva ce mai bine ar fi rămas nespus, în cazul special 
al celor maturi din punct de vedere religios mai există şi 
altă cale. 

— Aşa mai vii de-acasă, părinte. Calea scurtă, a 
încuviinţat dl. Schultz. 

— In asemenea cazuri, nu ştiu, dar trebuie să căpătăm 
convingerea că este vorba într-adevăr de un început de 
supunere în faţa Domnului nostru lisus Cristos. 

— ţi dau cuvântul meu, părinte, că niciodată n-am fost 
mai sincer. Doar eu am deschis discuţia, nu? Duc o viaţă 
dificilă. Tot timpul trebuie să iau hotărâri importante. Am 
nevoie de putere. Mă uit la oameni pe care-i cunosc cum îşi 
trag puterea din credinţa lor şi nu pot să nu mă gândesc că 
şi eu am nevoie de puterea asta. Sunt un om şi-atât. Mă 
tem pentru viaţa mea ca orice alt om şi mă întreb ce sens 
are viaţa mea. Incerc să fiu generos, încerc să fiu bun. Dar 
îmi place ideea unui asemenea punct de sprijin 
suplimentar. 

— Te înţeleg, fiule. 

— Să zicem duminică, părinte, a propus dl. Schultz. 


După cafea, Drew Preston s-a scuzat şi câteva minute 


mai târziu s-a retras toată lumea iar dl. Schultz l-a invitat 
pe părintele Montaine în apartamentul său de la etajul şase 
al hotelului ca să bea împreună dintr-o sticlă de whisky 
canadian şi să fumeze ţigări de foi, ca nişte proaspeţi 
prieteni. Aruncând şi eu un ochi înăuntru mi s-a părut că şi 
semănau, amândoi îndesaţi, fără gât şi neatenţi cu scrumul. 
Dixie Davis era şi el cu ei. Restul bandei am intrat în biroul 
d-lui Berman şi ne-am aşezat pe scaune de jur împrejurul 
peretelui, cu priviri sumbre şi vorbind strictul necesar. Într- 
un târziu, părintele a plecat acasă şi toată lumea a trecut la 
dl. Schultz în apartament deşi nu se convocase nicio 
şedinţă, nimic, ne-am mutat pur şi simplu cu toţii dintr-o 
cameră în alta şi ne-am aşezat pe alte scaune, fără să mai 
scoată nimeni o vorbă, uitându-ne doar la şeful nostru care 
patrula de colo-colo şi ne împărtăşea gândurile lui. 

— Mickey, mă-nţelegi, nu-i aşa? La urma urmei, Mickey, 
tu mă-nţelegi, trebuie să fiu pregătit, nu pot să risc, am 
nevoie de orice fel de sprijin. Cine ştie? Cine poate şti? Cu 
ani de zile în urmă, mi-aduc aminte cât de mult m-a 
impresionat tipu'-ăla, Patrick Devlin, v-aduceţi aminte de 
fraţii Devlin care pe vremea aia-nvârteau aproape toată 
berea din Bronx, iar noi eram abia la-nceput şi-am vrut să-i 
dau o lecţie, aşa, c-o făcea pe durul şi l-am spânzurat de 
degetele mari - ţi-aduci aminte, Lulu? - dar tipu’ nu ştia ce- 
aveam de gând şi-a crezut că venisem să-l omorâm şi-a- 
nceput să strige după preot. Uite, asta m-a impresionat. Nu 
după mă-sa, nu după nevastă-sa, după nimeni altcineva, ci 
după preot, când i s-a părut lui că moare. Mie treaba asta 
mi-a dat de gândit. Adică, în momente de-astea ai nevoie 
de forţă, este? De fapt nu i-am făcut nimic, numai i-am 
împrăştiat nişte maţe şi căcat de la un şobolan mort peste 
ochi şi i le-am lipit bine cu bandă adezivă şi l-am lăsat acolo 
agăţat de sus în propriul lui beci, ca să-l găseasc-aşa - deşi 
până l-au găsit, futu-le muma-n cur de tâmpiţi, îşi pierduse 
complet vederea. Dar n-am uitat că voia un preot. Treburile 
astea îţi rămân în minte. Mie-mi place franţuzeiul ăsta 
canadian, îmi place biserica lui, aşa c-am de gând să-i pun 
un acoperiş nou ca să nu te plouă-n cap în momentele 


sfinte, am eu aşa un sentiment plăcut, nu ştiu dacă mă- 
nţelegeţi, am un sentiment plăcut ori de câte ori intru 
acolo, că n-oi şti eu latineşte, dar nici ebraica n-o ştiu, aşa 
că de ce să nu le pun la un loc, ce, e vreo lege care zice că 
n-au voie la un loc? Cristos era şi-una şi-alta, ce Dumnezeu, 
ce mare scofală? Bine, te obligă să faci confesiuni şi n-aş 
putea spune că mă dau în vânt după asta, nu mi-o luaţi în 
nume de rău, dar când o fi cazul văd eu cum mă descurc. 
Asta nu trebuie să ajungă la maică-mea - nici la maică-cta, 
Irving, mamele nu trebuie să ştie treaba asta, n-ar înţelege. 
Mie nu mi-au plăcut niciodată bătrânii care se-nghesuie-n 
sinagogă şi se leagănă şi se bâţâie-n toate părţile, fiecare 
bălmăjindu-şi în barbă în legea lui şi rotindu-şi capul pe 
umeri când în sus, când în jos, îmi place puţină demnitate, 
îmi place să-i văd pe toţi cântând la unison, făcând acelaşi 
lucru deodată, îmi dă un sentiment de ordine, îmi spune 
ceva când îi văd pe toţi îngenunchind în acelaşi timp, adică- 
| pune pe Dumnezeu în altă lumină, a, ce zici, Lulu, sau te 
depăşeşte? Uită-te la el, Otto, ce nefericit e, uite ce mutră 
face, că stă să plângă, spune-i că tot eu sunt, Olandezul, că 
nu s-a schimbat nimic, nimic nu s-a schimbat, auzi bă, 
ţâcă? Şi şi-a luat în braţe pistolarul şi l-a strâns ca ursul, 
râzând şi bătându-l pe spate. Ştii şi tu cum e cu procesele, 
nu? Că nu-ţi vine prea bine când te ştii pe rol. Asta este. 
Asta-i tot. Doar nu-i ultima-mpărtăşanie, ce Dumnezeu! 
Nimeni nu a comentat nimic, afară de Dixie Davis care 
dădea întruna din cap şi zâmbea a încurajare făcând fhâm- 
îhâm, toţi ceilalţi eram buimăciţi fiindcă dacă trăgeam linie 
şi adunam fusese o zi care avea de ce să te buimăcească. 
DI. Schultz îi dădea înainte cu vorba, dar eu am profitat de 
un moment care mi s-a părut potrivit, m-am strecurat afară 
şi m-am dus la mine în cameră. DI. Schultz era un tip 
excesiv, cine lucra cu el nu se putea să nu-şi dea seama de 
asta, nu ştia să se oprească, mergea cu orişice până-n 
pânzele albe, până şi treaba asta, care putea demara ca 
orice altă afacere, ca de altfel tot ce se întâmpla aici, până 
şi asta voia s-o întindă la maximum, şi aceste sentimente 
avea de gând să şi le exagereze aşa cum îşi exagera furiile. 


Nu-i vorba că m-aş fi temut să nu vrea să se facă preot şi să 
nu-l pierdem, pur şi simplu îşi mai căuta încă puţină 
acoperire, un fel de nouă poliţă de asigurare, ceea ce 
aproape că ne şi spusese, şi afară de cazul când tu însuţi ai 
fi fost o persoană religioasă care credea că Dumnezeu 
poartă un singur nume, că Dumnezeu ţi se arată sub un 
singur şi unic nume, ceea ce făcea el suna a superstiție, 
foamea asta de mereu altceva, că dacă mai stăteam mult 
aici era în stare să se facă şi membru al comunităţii 
protestante a Bisericii Sfântului Duh, doar, slavă Domnului, 
îşi putea permite, în lăcomia lui bonomă de fiecare zi - la dl. 
Schultz nevoia de a-şi însuşi era mai puternică decât 
şiretenia, asta era forţa lui principală care se manifesta fără 
întrerupere şi oriunde se găsea, aşa-şi însuşise baruri 
clandestine, fabrici de bere, sindicate, jocuri de noroc, 
cluburi de noapte, pe mine, pe Miss Drew, iar acum îşi 
însuşea catolicismul. Simplu ca bună ziua. 


PAISPREZECE 


AŞA SE FACE CĂ D-LUI SCHULTZ nu numai că trebuia să-i 
înceapă procesul în prima săptămână a lui septembrie, dar 
înainte de asta voia să se şi convertească, dintr-o singură 
lovitură împuşca două ceremonii hotărâtoare pentru viaţa 
lui şi ne dădea la toţi un subiect de gândire. Zilele care au 
urmat au fost foarte pline, a mai apărut un avocat, un 
domn venerabil, corpolent şi cu părul alb, pe care nu-l 
cunoşteam, dar care eram convins că nu avea nicio 
legătură cu gangsterii sau cu purtătorii lor de cuvânt, se 
vedea clar treaba asta după ţinuta lui impunătoare şi 
solemnă, după ochelarii demodaţi proptiţi pe vârful nasului 
şi legaţi cu o panglică neagră de care îi atârnau peste piept 
atunci când nu-i purta, după faptul că adusese cu el şi un 
asistent mai tânăr, tot avocat, care căra servietele 
amândurora.  Noii-veniţi au intrat la dl. Schultz în 
apartament şi discuţia s-a lungit toată ziua, cu uşile închise, 
iar a doua zi toată lumea s-a deplasat la tribunal. Pregătirile 
pentru înrolarea religioasă a d-lui Schultz presupuneau 
întâlniri cu părintele Montaine la biserică. În plus, mai erau 
şi afacerile curente care-i împrăştiau pe toţi în toate 
direcţiile, afară de Drew Preston şi de mine. 

Intr-o dimineaţă m-am trezit deci cocoţat pe un cal viu de 
la una dintre ferme, ţinându-mă strâns de tot de frâie deşi 
nu mi se păreau deloc suficiente ca puncte de sprijin şi 
încercând să comunic raţional cu fiara mult prea înaltă şi 
lată în spinare pentru gustul meu şi care se făcea că nu mă 
înţelege. Şi eu care crezusem despre cai că sunt proşti. 
Când îi spuneam câte ceva ca să se oprească, o rupea la 
galop şi când îl îndemnam s-o ia mai iute ca să ţin şi eu 
pasul cu Miss Drew pe iapa ei sură, el se oprea, lăsa capul 
în pământ şi începea să pască ierburile dulci şi suculente de 
pe câmp. Spinarea lui era acum domeniul meu, dar era 
totuşi spinarea lui. Ori mă hurduca în mers şi eu mă 
aplecam cu totul peste el ca să nu cad, iar Drew Preston îmi 
ţinea teorii despre ce-ar fi trebuit să fac cu genunchii şi 


cum trebuia să-mi ţin călcâiele proptite în scări, lucruri 
bune şi frumoase pentru care nu prea mă simţeam pregătit, 
ori stăteam în soare şi mă uitam la el cum păştea, cu gâtul 
lăsat în jos într-un unghi atât de prăpăstios încât nu-i mai 
vedeam capul deloc, îl ascultam cum rupea smocuri de 
iarbă cu dinţii ăia mari şi pe urmă le molfăia pe măsele în 
timp ce câmpul se lăţea din ce în ce mai mult între mine şi 
singura fiinţă omenească de pe o rază de cine-ştie-cât. 
Calul ăsta era un murg destul de banal care bătea în negru 
între ochi şi peste crupă, dar la încăpățânare era campion. 
Mi se părea o cruzime din partea doamnei Preston să mă 
lase umilit de un cal. Căpătasem brusc un nou respect 
pentru Gene Autry care nu numai că ştia să călărească în 
aşa fel încât părea o floare la ureche, dar în acelaşi timp 
mai şi reuşea să cânte în ton. Singura mea consolare era că 
nu mă vedea nimeni din bandă şi când am dus caii înapoi la 
grajdul fermei şi ne-am întors pe jos în oraş mi s-a părut 
grozav să simt din nou pământul sub propriile mele picioare 
şi am mulţumit în gând lui Dumnezeu şi zilei Lui însorite că 
rămăsesem în viaţă, chiar dacă şchiopătam şi-mi amorţise 
de tot curul. 

Am mers la ceainăria mea şi ne-am luat micul dejun, 
chiar dacă se făcuse cam târziu. Nu mai era nimeni 
altcineva, proprietăreasa era în spate în bucătărie, aşa că 
am putut vorbi în linişte, doamna Preston şi cu mine. 
Doamne, ce fericire să pot fi iarăşi singur cu ea. Nu râdea 
deloc de zvârcolelile mele de sus de pe cal, din contră, 
parcă o interesa într-adevăr să mă înveţe, şi mi-a spus că 
după alte câteva lecţii aveam să fiu un călăreț foarte bun. 
Aşa credeam şi eu. Arăta atât de bine în bluza albă de 
mătase cu guler larg descheiată la gât şi cu jacheta 
albastră de călărie cu cotiere din piele. Ne-am mâncat fulgii 
de porumb, ouăle şi pâinea prăjită, am băut două ceşti de 
cafea şi am fumat amândoi din pachetul meu de Wings, în 
timp ce ea îmi punea întrebări despre mine şi mă privea cu 
maximă concentrare ascultând ce-i răspundeam ca şi cum 
în viaţa ei nu ar fi interesat-o nimeni altcineva mai mult. 
Ştiam că şi pe dl. Schultz îl privea şi-l asculta la fel, dar nu- 


mi păsa. Faptul că-mi acorda atenţie mi se părea un mare 
privilegiu şi mă excita tot, eram prieteni, eram intimi şi 
pentru nimic în lume n-aş fi vrut să fiu acum în altă parte 
decât aici cu ea, în această ceainărie unde nu ne ştia 
nimeni, luându-ne micul dejun împreună şi stând de vorbă 
aşa, firesc, deşi prea firesc nu era din moment ce situaţia 
îmi impunea să mă prezint cât ştiam eu de strălucit. 

l-am spus că proveneam dintr-un mediu criminal. 

— Adică tatăl tău a fost gangster? 

— Tatăl meu a dispărut de mult. De cartier vorbesc. 

— Ce cartier? 

— Între Bulevardul Trei şi Bathgate, în Bronx. La nord de 
Bulevardul Claremont. Şi dl. Schultz tot din zona aia este. 

— N-am fost niciodată în Bronx. 

— Eram convins, am zis. Noi locuim într-un bloc. Cu cada 
în bucătărie. 

— Care noi? 

— Mama şi cu mine. Maică-mea lucrează într-o 
spălătorie. Are părul lung şi cărunt. Eu zic că arată bine, 
sau ar arăta dacă s-ar îngriji. E foarte curată şi ordonată, nu 
de asta-i vorba. Dar e cam sărită. Oare de ce-oi povesti eu 
treburile astea? Niciodată n-am vorbit cu nimeni despre ea 
şi nu-i frumos că spun aşa ceva despre propria mea mamă. 
E foarte bună cu mine. Mă iubeşte. 

— Nici nu mă-ndoiesc. 

— Dar nu prea e normală. N-o interesează cum arată, să- 
şi facă prieteni, să cumpere câte ceva, să-şi găsească pe 
cineva - lucruri de-astea. Nu-i pasă de ce cred vecinii. Parc- 
ar trăi numai în mintea ei şi-atât. | s-a dus buhu’ că e 
ţăcănită. 

— Eu cred că trebuie să fi avut o viaţă grea. Când a 
plecat tatăl tău? 

— Când eram eu foarte mic. Nu mi-l mai aduc aminte. 
Atâta ştiu, că era evreu. 

— Mama ta nu-i evreică? 

— Nu, catolică irlandeză. Mary Behan o cheamă. Dar 
preferă să meargă la templu decât la biserică. Asta vreau 
să zic. Se duce acolo sus la sinagogă şi stă cu femeile. Cic- 


aşa se consolează. 

— Şi care-i numele tău de familie? Doar nu Bathgate. 

— A, aţi auzit asta. 

— Da, când te-ai înscris la Şcoala Duminicală de la 
Sfântul Duh. Acuma-nţeleg de unde-ţi vine, mi-a spus 
zâmbind. 

Am crezut că se referea la numele inventat de mine după 
Bulevardul Bathgate, strada mea de belşug, cu toate 
fructele pământului. Dar nu, ea vorbea despre obiceiul de a 
greşi biserica. A durat puţin până mi-am dat seama. Se uita 
la mine pieziş, abţinându-se să râdă de gluma pe care o 
făcuse, ca să nu mă supăr. 

— Să ştiţi că pân-acuma nu m-am gândit la asta. Că merg 
şi eu adică pe urmele ţăcănelii din familie, am zis râzând şi 
atunci a început şi ea să râdă. Am râs amândoi din tot 
sufletul, îmi plăcea cum râdea, pe o voce joasă şi 
melodioasă, parcă ar fi vorbit de sub apă. 

După aceea, când am ieşit în strada pustie inundată de 
soarele fierbinte, am luat-o amândoi instinctiv, fără să ne fi 
vorbit dinainte, în direcţie opusă faţă de hotel. Ea şi-a scos 
jacheta şi şi-a aruncat-o peste umăr. Mă uitam la imaginile 
noastre reflectate în vitrinele goale prin faţa cărora 
treceam, cu pancartele lor pe care scria DE ÎNCHIRIAT. 
Imagini negre, aproape fără niciun pic de culoare în ele, 
deşi strada parcă ardea de atâta lumină. Aveam 
sentimentul că Drew Preston pe care o vedeam în 
dimineaţa asta era cea autentică, fără nicio prefăcătorie, 
neatinsă de niciuna din introspecţiile ei profund emotive 
datorate vinului, mi se arăta în toată strălucirea frumuseţii 
ei, aproape că uitasem că o mai văzusem şi altfel şi 
probabil că şi ea ar fi uitat dacă s-ar fi putut observa, în 
orice caz eram convins că o înţelegeam la fel de bine în 
acest moment cum se înţelegea ea singură, ca pe cineva 
care reuşeşte să rămână el însuşi chiar şi atunci când se 
află în stăpânirea altora. Treaba asta avea darul de a-i umili 
pe cei din bandă, motiv pentru care şi erau atât de 
supăraţi, dar în realitate era mult mai primejdioasă de-atât, 
pentru că le dovedea vulnerabilitatea psihologică şi cred că 


asta o şi interesa la mine, faptul că în felul meu reuşeam şi 
eu acelaşi lucru. 

Am mers mai multe străzi. Din când în când se uita la 
mine fără să scoată o vorbă. La un moment dat m-a luat de 
mână şi ne-am continuat plimbarea aşa, mână în mână. 
Nici nu apucasem bine să capăt încredere în bunul ei simţ 
practic înnăscut şi ea se găsea să mă ia de mână în toiul 
zilei, ca şi cum ar fi fost iubita mea. Nu-mi cădea bine 
deloc, dar nici n-o puteam jigni trăgându-mi mâna. Am 
întors capul şi m-am uitat înapoi să văd dacă nu ne 
urmărea nimeni. 

— Mă tem că nu vă evaluaţi corect postura, am zis şi am 
tuşit ca să-mi dreg glasul. 

— Postura? Ce postură? 

— Păi, doar sunteţi guvernanta mea. 

— Aşa mă gândeam şi eu, dar se pare că-n timpul ăsta 
de fapt tu aveai grijă de mine. 

— E-adevărat, dar cinstit vorbind deocamdată s-ar zice 
că vă descurcaţi foarte bine şi singură, i-am spus şi în 
aceeaşi clipă mi s-a şi părut meschin din partea mea. Dar 
dacă ajungeţi vreodată în încurcătură, o să mă ţin de 
cuvânt, bineînţeles, am adăugat, încercând s-o mai dreg. 

— Ce fel de-ncurcătură? 

— Păi, de pildă, cine nu are drumu'-ăsta-n viaţă nu e bine 
să fi văzut sau să ştie anumite lucruri, am zis. Unora nu le 
plac martorii. Nu le place să-i aibă cineva cu ceva la mână. 

— Eu îi am cu ceva la mână, a zis ea parcă nepricepând 
unde băteam. 

— O clipă, am zis eu. Pe de altă parte nimeni în afară de 
cei din bandă nu ştie că ştiţi, şi deci staţi oarecum mai bine 
decât dacă, să zicem, procurorul ar afla c-aţi fost de faţă 
acolo, pe vas, şi ar vrea să-i spuneţi şi lui ce s-a-ntâmplat 
exact. Atunci chiar c-aţi fi în pericol. 

— Vorbeşti ca şi cum n-ai fi unul dintre ei, a zis ea 
gânditoare. 

— Păi nici nu sunt, nu încă. Mă şcolesc din mers, i-am 
explicat. 

— Să ştii că are o părere foarte bună despre tine, numai 


de bine te vorbeşte. 

— Adică ce spune? 

— Ei, că eşti foarte deştept. Că se vede că ai coaie. Asta-i 
o expresie care mie nu-mi place deloc. Ar putea spune la fel 
de bine că eşti îndrăzneţ, sau credincios, sau că nu te temi 
de nimic, ar putea spune că eşti tenace. Te superi dacă te- 
ntreb câţi ani ai? 

— Şaisprezece, am zis eu anticipând puţin. 

— Vai de mine, vai de mine, a oftat ea uitându-se la mine 
şi lăsând ochii în jos. Apoi a tăcut câteva momente şi şi-a 
tras mâna dintr-a mea, ceea ce a fost pentru mine o mare 
uşurare, deşi aş fi dat orice să mă ia la loc de mână. Într-un 
târziu a continuat: Presupun că trebuie să fi făcut tu ceva 
pentru ei din moment ce te-au acceptat şi te-au ales dintre 
toţi ceilalţi. 

— Care ceilalţi?! Aici nu-i la admitere la Harvard, doamnă 
Preston. S-a-ntâmplat să le atrag atenţia, atâta tot. M-am 
lipit de ei. Oamenii din banda asta îşi iau hotărârile din 
mers. Folosesc ce au la îndemână. 

— Inţeleg. 

— Şi eu sunt aici ca şi dumneavoastră. 

— La început nu înţelegeam. Am crezut chiar că sunteţi 
rude de vreun fel. 

Am coborât dealul către râu şi ne-am oprit la mijlocul 
podului, ne-am rezemat de balustradă şi am rămas aşa, 
privind în jos la apa care se rostogolea în ochiuri largi şi 
parcă intenţionat se spărgea de toate stâncile şi toţi 
bolovanii. 

— Dacă eu îi am cu ceva la mână, a comentat ea într-un 
târziu, nu-i ai şi tu? 

— Dacă până la urmă nu mă acceptă, am zis eu, da, o să- 
i am şi eu cu ceva la mână. Dacă dintr-un motiv sau altul 
mă resping. Da. Cine poate şti ce-o să facă dl. Schultz? am 
adăugat. Dacă el hotărăşte că sunt o primejdie pentru ei, 
asta o să fiu. 

S-a întors cu faţa către mine. Părea tulburată, poate că 
pâlpâia o teamă în ochii ei atât de verzi şi de limpezi, deşi 
nu-mi dădeam bine seama în lumina aia care se reflecta în 


ei ca nişte valuri de căldură. Poate că se temea pentru 
mine, nu ştiu, dar ştiu că n-aveam nevoie de aşa ceva, mi 
se părea înjositor, dacă ea avea o asemenea încredere 
oarbă în predestinarea propriei ei vieţi, îmi putea concede 
şi mie acelaşi lucru. Asta a fost probabil momentul de 
cumpănă al legăturii noastre, când s-a văzut limpede ca 
bună ziua că ţineam unul la celălalt, iar eu nu puteam 
suporta să mă considere în inferioritate, ca pe un miel 
printre lupi, nu, voiam să fiu pe picior de egalitate cu ea. 
Aşa încât am luat-o ca şi cum pentru ea însăşi se temea. 

— Acuma, nu cred că aveţi efectiv de ce să vă temeţi, am 
zis, cu o voce cât m-am priceput eu de tranşantă. Din câte 
înţeleg eu, dl. Schultz are toate motivele să vă considere 
demnă de încredere. Şi chiar dacă nu, cred că puteţi sta 
liniştită, o să facă tot ce poate ca să se convingă singur că 
de fapt sunteţi. 

— Zău? De ce? 

— De ce oare, Miss Lola, adică Miss Drew, adică doamnă 
Preston?! De ce oare?! am întrebat şi mi-am dat seama că 
probabil o jignisem şi mi-a părut rău. 

Îi arătasem că şi eu eram bărbat, cu prejudecățile brutale 
ale tuturor bărbaţilor. M-am mutat doi paşi mai încolo pe 
podul de lemn, dar ea înţelesese ce voiam să spun şi a 
început să zâmbească, iar eu am început să râd, aşa încât 
s-a întins să mă apuce de mână şi când am încercat să mă 
trag înapoi a insistat: 

— De ce, de ce, stai, spune-mi şi mie, spune-mi, ca o 
fetiţă care se milogea, trăgându-mă către ea. 

Am ajuns faţă în faţă. Îi simţeam căldura pe obraz. 

— Fiindcă aşa cum ştie toată lumea, afară de 
dumneavoastră, probabil, domnul Schultz este o cârpă în 
mâna blondelor. 

— De unde ştie toată lumea treaba asta? 

— Oricine vă poate spune, am zis eu. A scris şi-n ziare. 

— Eu nu citesc ziarele, a şoptit ea. 

Am înghiţit în sec. 

— Da’ cum puteţi şti tot ce-aveţi nevoie să ştiţi dacă nu 
citiţi ziarele? 


— Ce-am nevoie să ştiu? a zis ea uitându-se fix în ochii 
mei. 

— Mă rog, poate că dacă nu trăiţi din leafă n-aveţi nevoie 
să ştiţi nimic, am zis eu. Dar noi ăştia care-ncercăm să 
prindem o meserie trebuie să fim la curent cu ultimele 
noutăţi. 

Îmi simţeam genunchii moi, copleșiți, căldura mă cam 
ameţea - parcă m-aş fi dizolvat în ochii ei. O doream atât 
de mult încât dorinţa devenea difuză, ca un fel de durere 
care-mi invada tot corpul, ca o fierbinţeală care izvora din 
propriul meu sânge, o doream în buricele degetelor, în 
genunchi, în creier, în pomeţii obrajilor, în oscioarele 
picioarelor. Numai sula nu-mi dădea semne deocamdată. O 
doream în cerul gurii, de unde-ţi vin lacrimile, şi în gât, 
unde ţi se îneacă de obicei cuvintele. 

— Uite, a zis ea, să te pun la curent cu ultimele noutăţi. 

Şi m-a sărutat pe gură. 


Duminică dimineaţa, toată lumea stătea pusă la patru 
ace în faţa Bisericii Sfântul Barnaba, până şi Lulu care purta 
un costum bleumarin la două rânduri de nasturi croit în aşa 
fel încât să ascundă cât mai bine umflătura pe care i-o 
făceau tocul de piele de umăr şi pistolul de sub braţul 
stâng. Era ultima săptămână a lunii august şi vremea se 
schimba deja pe neobservate, parcă în fiecare zi era altfel 
lumina, pe coama dealului din dreptul ferestrei mele 
frunzele copacilor începuseră să pălească şi ici-colo se 
vedeau pete gălbui, iar aici în faţa bisericii bătea vântul de- 
a lungul străzii, dinspre râu, răsucind fustele femeilor din 
parohie care urcau treptele către intrare. Şi mie costumul 
de vară mi se părea mai răcoros şi tot stând acolo mi s-a 
răvăşit pieptănătura făcută cu multă grijă şi fixată bine cu o 
crustă de Vitalis. 

Drew Preston îşi ţinea cu mâna pălăria enormă de vară 
care-i acoperea ochii. Purta nişte mănuşi de dantelă albe şi 
scurte, abia dacă-i ajungeau până la încheieturi, o rochie 
clasică închisă la culoare, cu ciorapi cu dungi cuviincioase 
care-i vărgau gambele şi pantofi negri decupaţi, fără toc, 


motiv pentru care aproape că nici nu se vedea dintre toţi 
ceilalţi. DI. Schultz stătea lângă ea nervos, tot timpul îşi 
aranja garoafa prinsă discret la butonieră, la un moment 
dat şi-a descheiat nasturii de la haina costumului gri cu 
dungi foarte subţiri ca să-şi salte pantalonii, descoperind că 
nasturii de la vestă erau încheiaţi anapoda, aşa încât i-a 
desfăcut aproape smulgându-i ca să şi-i încheie la loc, şi-a 
încheiat şi haina şi a început să-şi scuture mânecile de cine- 
ştie-ce scame imaginare, ca să descopere că i se desfăcuse 
un şiret, dar când a dat să se aplece dl. Berman l-a bătut pe 
umăr şi i-a făcut semn către o maşină care tocmai dăduse 
colţul şi trăsese puţin mai încolo, lăsând motorul în 
funcţiune. A venit, a zis dl. Schultz şi în clipa următoare a 
apărut o altă maşină, închisă, care a trecut prin faţa 
noastră şi a oprit la capătul trotuarului, apoi o a treia, care 
mergea foarte încet şi a oprit în faţa noastră, un Chrysler 
negru cu roţile pe jumătate acoperite de caroserie, 
bănuiesc că era vreo comandă specială pentru că eu unul 
nu mai văzusem niciodată asemenea model. Dl. Schultz a 
făcut un pas înainte iar noi ceilalţi ne-am aliniat în spatele 
lui. Din maşină au coborât doi inşi care nu zâmbeau câtuşi 
de puţin şi care şi-au plimbat ochii peste noi cum numai 
poliţiştii şi mafioţii ştiu să se uite la oameni, evaluându-i 
dintr-o singură privire seacă dar precisă, au dat scurt din 
cap către dl. Schultz, către Lulu şi Irving, apoi unul dintre ei 
a urcat scările şi a băgat capul pe uşa bisericii, iar celălalt a 
rămas să privească în susul şi în josul străzii cu mâna pe 
portiera din spate a maşinii până când cel de sus de pe 
scări a dat iarăşi scurt din cap şi numai atunci a deschis-o şi 
a făcut loc să coboare unui bărbat scund, slab şi spilcuit pe 
care dl. Schultz, după ce aşteptase răbdător, umil chiar, l-a 
îmbrăţişat din toată inima şi era cineva al cărui nume nici 
măcar acum şi aici, după atâţia ani, nu-l voi pomeni, în 
orice caz era cineva pe care l-am recunoscut imediat din 
pozele apărute în Mirror, am recunoscut cicatricea de sub 
bărbie, pleoapa căzută, părul ondulat şi în momentul în 
care l-am zărit m-am tras instinctiv în spatele cuiva care 
era lângă mine, numai să nu stau în raza lui vizuală. Era 


palid la faţă, livid, de-o culoare ca de levănţică, mai scund 
şi mai slab decât mi-l închipuisem eu, şi purta un costum 
gri-perle cu un singur rând de nasturi, impecabil croit. După 
ce a dat mâna politicos cu Abbadabba Berman, cu Lulu, cu 
Mickey, l-a îmbrăţişat cu căldură pe Irving, a făcut 
cunoştinţă cu Drew Preston zicând cu o voce foarte joasă că 
era încântat, apoi a înălţat ochii către cer şi i-a spus d-lui 
Schultz: Ce zi minunată, Olandezule! Presupun că te- 
aşteaptă deja // Papa, la care toată lumea a râs, mai ales dl. 
Schultz care era mai mult decât fericit, mai mult decât 
onorat că o persoană atât de sus-pusă fusese de acord să 
vină tocmai de la New York ca să mărturisească pentru el 
ca naş şi să-l conducă oficial la preot pentru a fi primit la 
sânul Sfintei Biserici. 

Aşa funcţionează treburile astea, un catolic de vază 
trebuie să depună mărturie, adică un fel de garanţie de 
caracter, şi eu mă aşteptasem să fie cineva din interiorul 
bandei, de pildă John Cooney, sau chiar Mickey dacă 
altcineva n-ar fi fost potrivit, crezând că banda îşi era ei 
însăşi suficientă şi că indiferent de ce avea nevoie 
întotdeauna se descurca din resurse proprii, aşa încât nu 
vedeam niciun motiv să fi procedat altfel în situaţia dată. 
Dar uitându-mă la Lulu Rosenkrantz care stătea chiar în 
spatele d-lui Schultz şi radia tot de mulţumire, mi-am dat 
seama că pentru toată banda era un moment de 
certitudine, că lucrurile se aşezau în sfârşit pe făgaşul lor, 
se temuseră de convertirea asta aşa cum se temuseră şi la 
apariţia fetei, ca Olandezul să n-o fi luat razna şi să umble 
ca bezmeticul în toate direcţiile, dar iată că-i surprinsese 
din nou, bineînţeles că era de aşteptat să vrea să aibă naş 
pe cel mai dintre cei mai, nu numai ca să nu existe niciun 
impediment, ci şi ca onoare politică, pentru că însemna un 
fel de recunoaştere. Mie mi se părea un fel de plecăciune 
din partea lui, şi poate că şi era, dar în acelaşi timp era şi o 
confirmare venită din partea unui aristocrat, şi eu mă 
simţeam mulţumit şi m-am gândit că probabil la asta se 
referise dl. Berman când îmi spusese că o să vină o vreme 
pentru toată lumea să citească numerele - în direcţia asta 


bătea acest întreg ritual de prietenie. Era, ca să zic aşa, un 
fel de imprimatur!” - acolo, în umbra impozantă a bisericii, 
buna credinţă se alinia în dimineaţa aceea sub forma unei 
procesiuni, poate prima reprezentaţie a unei noi ere care se 
năştea, şi când toţi ceilalţi crezuseră că i se năzărise de 
religie el de fapt tot la lumea interlopă se gândea, pentru 
că dacă stăm să le judecăm bine pe toate fusese o mişcare 
vicleană din partea d-lui Schultz - deşi probabil că dl. 
Berman avusese şi el contribuţia lui - de a trage asemenea 
foloase din pornirile lui oarbe, un om la fel de puţin 
complicat pe cât de superstiţios care-şi petrecuse şederea 
prelungită la ţară învățând să călărească de la o aristocrată 
care dovedea aceeaşi adaptabilitate de trei sute şaizeci de 
grade oricum şi oricând. 

În dimineaţa asta îmi doream mai mult decât orice pe 
lume să cred în capacităţile d-lui Schultz. Imi doream ordine 
în domnia lui, voiam să se aşeze toate la locul lor, ceea ce 
conducea el era o tiranie lucrativă şi-mi doream s-o 
conducă bine, fără suişuri şi coborâşuri. Nu voiam să-l văd 
greşind aşa cum nu voiam să ratez armonia vieţii de bandă, 
dacă în cazul lui o viziune deformată punea în primejdie 
ordinea lucrurilor, în cazul meu acelaşi lucru era valabil 
pentru păcatul de moarte al gândirii, pentru nebunia 
uzurpării care mă rodea de la rădăcină. Stând acolo, în faţa 
bisericii, m-am supus singur unui control mental, încercând 
să descopăr slăbiciunile, revelaţiile inconştiente, erorile de 
comportament, scăpările în materie de circumspecţie, dar 
n-am reuşit să descopăr nimic de acest fel. Mintea mea 
scormonitoare nu a găsit nimic altceva decât calmul, decât 
pacea inocenţei. 

În acel moment clopotele bisericii Sfântul Barnaba au 
început să bată ca o confirmare a speranţelor mele. Mi s-a 
umplut sufletul şi am simţit cum mă inundă o teribilă 
satisfacţie. Deşi de felul meu detest orgile din biserici, 
întotdeauna mi-au plăcut clopotele care-şi revarsă sunetul 


17 Permisiune de a se imprima o carte, acordată, în Evul 
Mediu, de autoritatea ecleziastică sau de Universitate. în Ib. 
latină, „să fie imprimat” (n.tr.). 


peste străzi şi care niciodată nu prea sunt în tonul corect 
dar poate tocmai de aceea îmi sugerează o muzică 
străveche, au acel ding-dong îndrăzneţ şi voios care pe 
mine mă duce cu gândul la convocarea ţăranilor pentru 
câte o ceremonie primitivă oarecare, de pildă pentru câte o 
futere colectivă în căpiţele de fân. Adevărul este că nu 
multe emoţii durează, dar autosatisfacţia este una dintre 
ele, şi cum stăteam eu acolo şi-mi vibrau urechile mi-am 
trecut în revistă poziţia în general şi am ajuns la concluzia 
că am de ce să fiu mulţumit, pentru că se îmbunătăţise 
acum la sfârşitul verii faţă de cum fusese la începutul ei, 
eram mai bine înfipt în bandă şi parcă îmi câştigasem şi din 
partea celorlalţi un anume respect sau, dacă nu respect, 
măcar acceptare. Aveam un fel al meu de a mă descurca 
printre adulţi, ştiam cu cine să vorbesc, cu cine s-o fac pe 
deşteptul, în faţa cui să tac şi aproape că mă miram şi eu 
de cât de uşor îmi venea, fără să fi ştiut dinainte ce făceam 
dar nimerind-o la fix de cele mai multe ori. Ştiam şi să 
studiez Biblia şi să trag cu pistolul. Orice îmi ceruseră să fac 
făcusem. Mai mult decât atât, învăţasem de-acuma să 
discern geniul nearticulat al d-lui Schultz şi să-i dau glas, cu 
alte cuvinte să-i evit furiile. Abbadabba Berman avea o 
capacitate curioasă de percepţie, mă luase prin surprindere 
când cu Automaticul meu, recurgând la aceeaşi gândire 
anticipativă care-l ajutase să afle exact unde locuiam 
trimițând un poliţist de la circumscripţia din Bronx să mă 
convoace. Dar nu mă mai lăsa cu gura căscată. Şi pe urmă, 
era atât de limpede că se dedicase educaţiei mele încât n- 
aş fi putut, nu?, să ajung până aici dacă el ar fi ştiut totul 
despre mine şi ar fi fost în stare să-mi citească gândurile în 
orice moment, fie că eram treaz, fie că dormeam, ştiind 
exact ce posibilităţi moştenite se ascundeau acolo, alături 
de soarta mea. Şi presupunând că mi-ar fi cunoscut până şi 
temerile cele mai intime, dacă eu tot acolo mă aflam şi nu 
numai că mă aflam acolo, dar creşteam şi răspundeam 
speranţelor lui, înseamnă că avea el scopurile lui cu mine şi 
atunci secretul meu oricum tot bun era. De fapt, nu 
credeam să fi ştiut, credeam că ajunsesem să i-o iau înainte 


în cunoştinţele cele mai importante şi că în ultimă instanţă 
imperfecţiunea lui avea să se traducă în a şti tot, mai puţin 
un fapt crucial. 

Aveam deci impresia că lucrurile nu puteau merge mai 
bine decât în momentul acela, mă simţeam în al nouălea 
cer fie şi numai datorită companiei în care mă aflam, parcă 
se spulberaseră orice limite ale înălțimilor la care puteam 
ajunge, avea dreptate Drew, mare drăcuşor mai eram, mă 
uitam la musafirul strălucit care urca treptele şi intra în 
biserică alături de dl. Schultz şi-mi părea rău că nu se 
gândise nimeni să mă prezinte şi pe mine, sau măcar să mă 
fi observat el, chiar dacă eu singur făcusem tot posibilul să 
nu, dar asta nu însemna că rămăsesem pe dinafară - ştiam 
foarte bine că în zăpăceala momentelor istorice se uită 
uneori amabilităţile, doar iată, stăteam chiar în spatele 
acelor oameni mari şi mă uitam la tunsorile lor, creşteam şi 
eu alături de aceşti celebri gangsteri după care tânjisem 
atâta, mă simţeam generos şi dispus să acord oricui 
circumstanţe atenuante pentru orice dubiu, chiar dacă 
rămăsesem la coada cozii, dacă nu mai aveam loc să urc şi 
eu treptele, cel din urmă în firul procesiunii care se oprise 
la intrarea în biserică aşteptând să se termine slujba 
duminicală, până când părintele Montaine a coborât de la 
altar ca să-l întâmpine pe dl. Schultz şi să-l invite să treacă 
pragul bisericii, ca simbol al trecerii sale la catolicism. 

Nimeni nu se aşteptase însă ca slujba să dureze atât de 
mult. Abbadabba Berman a coborât înapoi pe trotuar ca să 
tragă un fum, eu i-am aprins un chibrit în pumn fiindcă 
bătea vântul din ce în ce mai tare, pe urmă a ieşit şi Irving, 
s-a apropiat de noi şi ne-am rezemat toţi trei de Chrysler-ul 
luxos şi aerodinamic al musafirului, parcat chiar în faţă, 
ignorând celelalte maşini parcate la capătul trotuarului, şi 
am rămas aşa, uitându-ne la faţada Sfântului Barnaba, cu 
pereţii din scânduri şi clopotniţa din şindrilă. Clopotele au 
tăcut, deşi tot au mai scos câteva bang-uri, din ce în ce mai 
slabe, ca nişte bombăneli, şi în locul lor a ajuns până la noi 
un alt sunet, vag, de undeva din interiorul bisericii, şi 
anume orga. Atunci l-am auzit pe Irving pentru prima şi 


ultima oară spunând ceva ce-ar fi putut trece drept o critică 
la adresa lui Schultz Olandezul. 

— Bineînţeles, a zis el, ca şi cum ar fi continuat o 
conversaţie oarecare, Olandezul greşeşte într-o privinţă, 
habar n-are de ce se roagă evreii bătrâni în felul ăla. Poate 
dac-ar şti n-ar mai vorbi aşa. Tu ştii, băiete, ce vrea să- 
nsemne treaba aia? 

— Nu sunt deloc tare la religie, i-am răspuns eu. 

— Nici eu nu-s cine-ştie-ce credincios, a zis Irving, dar 
faptul că dau din cap şi se apleacă şi nu stau locului o clipă 
are o explicaţie foarte logică. Aşa fac lumânările şi bătrânii, 
când se roagă-n sinagogă, sunt ca nişte flăcări de lumânări 
care se leagănă înainte şi înapoi şi se apleacă-n dreapta şi- 
n stânga, fiecare dintre ei se agită ca o flăcăruie de 
lumânare, ca flăcăruia sufletului care bineînţeles că este 
oricând în primejdie de-a se stinge. Despre asta-i vorba, a 
încheiat Irving. 

— Interesantă treabă, Irving, a zis dl. Berman. 

— Da' Olandezul nu ştie asta. O ţine una şi bună, că-l 
enervează, a comentat Irving pe tonul lui calm. 

DI. Berman îşi ţinea cotul în sus, în aşa fel încât ţigara îi 
venea după ureche, poziţia lui favorită pentru reflecţie. 

— In schimb când zice că la creştini totul se face la 
unison, are dreptate. Au o autoritate centrală. Cântă la un 
loc, recită, se aşază, se ridică în picioare, îngenunchează, le 
fac toate astea în mod ordonat, totul este ţinut sub control. 
Aici are dreptate, a repetat dl. Berman. 


Când în sfârşit a dat Dumnezeu să înceapă, m-am trezit 
într-o strană chiar în faţă, aşezat lângă Drew Preston, adică 
exact acolo unde îmi doream să fiu. Mi-am repetat în minte 
că totul era în regulă, că nu se întâmplase nimic altceva 
decât că mă acceptase pe tărâmul misterios şi secret al 
capriciilor ei. Atâta tot. Nu mă băga deloc în seamă, ceea 
ce-mi convenea şi mi se părea chinuitor în acelaşi timp. 
Intorceam mecanic paginile cărţii de rugăciuni. Văzându-i 
faţa sub pălărie acolo în biserică, luminată de culorile palide 
care se filtrau prin vitralii, simţeam că mi se potrivea foarte 


bine şi că mă înnobila rolul de protector al ei. Dar voiam 
atât de tare s-o fut încât abia mă mai puteam abţine. Nu 
eram sigur că aş fi reuşit să supraviețuiesc acelei slujbe. 
Dacă la dl. Schultz asta se chema variantă scurtă, mă 
întrebam cum era varianta lungă şi de fapt acum 
înţelegeam pentru prima oară adevăratul sens al cuvântului 
etern. 

Din toată slujba aia care a durat atât de mult că parcă eu 
aş fi fost răstignit, mi-aduc aminte doar de câteva lucruri. 
Unul ar fi că dl. Schultz a trecut prin toată, a fost chemat, 
botezat, confirmat şi s-a împărtăşit din Sfânta 
Cuminecătură cu şiretul desfăcut la pantof. Altul, că atunci 
când părintele Montaine l-a îndemnat pe onorabilul său naş 
care stătea chiar în spatele lui, să-i pună mâna pe umăr, dl. 
Schultz aproape c-a sărit în sus. Poate că mi-au rămas în 
minte aceste curiozităţi pentru că restul era aproape numai 
în latineşte şi eram atent doar atunci când se întâmpla câte 
ceva. Cred că părintele Montaine este singurul om de pe 
lumea asta care şi-a putut permite să toarne apă dintr-o 
cană în capul lui Schultz Olandezul, şi nu o dată, de trei ori, 
fără să păţească nimic. Mie unul mi s-a părut că a făcut 
treaba asta într-un mod energic, plin de entuziasm liturgic, 
pentru că de fiecare dată apa a împroşcat din capul d-lui 
Schultz, ochii i s-au înroşit, s-a încruntat şi a încercat să-şi 
netezească părul la loc pe spate cât mai discret cu putinţă. 

Dar ceea ce-mi amintesc cel mai bine din dimineaţa cu 
pricina este faptul că lângă mine stătea Drew Preston, 
enigmatică şi frumoasă de-ţi lua ochii, şi că mi se părea cu 
atât mai nevinovată cu cât eu aveam gânduri mai diabolice 
în legătură cu ea. Parcă sorbea muzica de care se umpluse 
biserica, parcă devenise şi ea o sfântă emailată, precum 
călugărițele sanctificate care ne priveau de sus din nişele 
pereţilor. Aşa cum se învârtea lumea mea acum, ca o 
minge însufleţită cu care jongla bunul Dumnezeu, faptul că 
ea refuza să mă bage în seamă însemna în străfundurile 
sufletului meu o confirmare a micii noastre conspirații. Mi- 
am dat seama că nu mă mai puteam minţi de unul singur 
că n-aş fi adorat-o, dar că nici nu m-aş fi condamnat să mă 


las călcat în picioare de ea, în momentul în care, deşi orga 
bubuia din plin şi întreaga adunare cânta pătrunsă de 
sfinţenie, ea şi-a dus degetele înmănuşate la gură şi a 
căscat. 


CINCISPREZECE 


PROCESUL APROAPE CĂ BĂTEA LA UŞĂ. Am lăsat baltă 
exerciţiile de tir cu pistolul ca să fac diverse comisioane 
pentru Dixie Davis, instalat şi el de-acum la etajul şase. 
Într-o dimineaţă a trebuit să duc o scrisoare de-a lui unui 
grefier de la tribunal şi după ce am dus-o m-am oprit în faţa 
sălilor de judecată şi m-am uitat înăuntru prin ferestruicile 
rotunde ale uşilor. Niciuna dintre săli nu era ocupată. Cum 
nu mi-a spus nimeni să nu, am intrat la Completul Unu şi m- 
am aşezat jos. Era o încăpere deschisă, neîncorsetată, spre 
deosebire de o secţie de poliţie, de pildă, avea pereţii 
placați cu lemn, ferestre înalte basculate ca să intre nişte 
aer şi globuri mari de lumină agăţate cu lanţuri de tavan. 
Toată mobila era la locul ei, pentru judecător, juraţi, 
acuzare, apărare şi public, într-o desăvârşită linişte. Se 
auzea cum ticăia ceasul de pe perete, din spatele fotoliului 
de preşedinte. Sala de judecată stătea şi aştepta - impresia 
asta mi-a făcut-o. Da, şi că dincolo de aşteptare era o 
infinită răbdare. Aşa am înţeles că legea avea o utilitate 
profetică. 

Brusc m-am trezit asaltat de un sentiment de vinovăţie. 
Mi l-am închipuit pe dl. Schultz dus de acolo încadrat de 
gardieni în timp ce noi, restul bandei, ne uitam şi nu 
făceam nimic. Mi l-am închipuit dus de acolo într-un acces 
de furie oarbă, ultima mea imagine despre el fiind un 
mozaic, datorită ochiurilor în formă de romb ale reţelei de 
plasă de la geamurile dubei. Foarte amar gust mi-a lăsat. 

Trebuie să spun aici un lucru despre Schultz Olandezul, şi 
anume că oriunde se afla îşi genera singur trădările, le crea 
în continuu ca pe nişte anotimpuri ale vieţii lui, însăşi firea 
lui producea trădători, fiecare în alt fel, sub altă formă şi la 
altă dimensiune, dar cu toţii având trăsăturile comune ale 
trădării, ceea ce-l făcea pe el să vină după noi ca să ne 
omoare. Şi nu pot spune că n-aş fi ştiut, nu pot pretinde că 
n-aş fi ştiut. În fiecare seară coboram cu liftul la masa 
familiei Schultz şi stăteam acolo chinuit de dragoste sau de 


frică, nici eu nu le mai deosebeam. 

Cu câteva seri înaintea procesului a apărut un alt individ 
pe nume Julie Martin pe care toată banda îl cunoştea, mai 
puţin eu. Era un tip voinic căruia i se bălăbăneau fălcile 
când vorbea, mai înalt decât dl. Schultz sau Dixie Davis, dar 
umbla sprijinindu-se în baston şi cu unul dintre picioare 
încălţat cu un papuc. Avea ochii foarte mici şi de culoare 
incertă, era nebărbierit, morocănos, cu o voce încă şi mai 
profundă decât a Olandezului şi arăta absolut neîngrijit, cu 
peri negri care i se învălătuceau la ceafă, cu unghiile 
înnegrite la mâini, ca şi cum şi-ar fi câştigat viaţa reparând 
automobile. 

Drew Preston s-a scuzat de la masă aproape imediat, iar 
eu am răsuflat uşurat. Grăsanul ăla venise precis să tulbure 
apele. DI. Schultz îl trata cu un respect sardonic şi i se 
adresa spunându-i „domnule preşedinte”. N-am înţeles de 
ce până nu mi-am adus aminte de afacerea d-lui Schultz cu 
extorcarea de bani de la restaurantele din Manhattan, aşa- 
numita Asociaţie Municipală a Proprietarilor de Restaurante 
şi Braserii. Julie Martin trebuie să fi fost cel care conducea 
treaba aia, acolo era preşedinte, şi cum majoritatea 
restaurantelor elegante din zona centrală a oraşului 
intraseră în asociaţia asta, inclusiv Lindy's şi Rampa de 
alamă, taverna lui Steuben şi chiar şi a lui Jack Dempsey, 
înseamnă că era grangur mare în oraş. Sunt convins că nu 
el arunca bomba cu gaze asfixiante pe fereastră atunci 
când proprietarul se lăsa greu să intre în asociaţie, aşa că 
nu înţeleg de ce avea unghiile murdare, de ce nu se tundea 
ca lumea şi în general de ce nu dădea şi el impresia 
reconfortantă a succesului în afaceri gangstereşti. 

Lăsând la o parte bomba cu gaze, extorcarea de bani de 
la restaurante era o afacere invizibilă, încă şi mai invizibilă 
decât pariurile şi aproape la fel de profitabilă. Lumea intra 
în barurile de lux de pe Broadway, bătrânii stăteau în câte o 
braserie cu ceaşca de cafea în faţă sau treceau cu tava pe 
la galantarul fierbinte unde ieşeau întruna aburi din 
tocanele de morcovi sau conopidă şi în timpul ăsta afacerea 
mergea înainte unsă şi invizibilă, sub forma conversaţiei 


discrete între nişte oameni cărora nici măcar o singură dată 
când intrau în câte un restaurant nu le era foame. 

DI. Schultz îi povestea despre ziua în care fusese primit la 
sânul Bisericii Catolice şi se lăuda cu numele persoanei 
care-l recomandase. Julie Martin nu părea cine-ştie-ce 
impresionat şi fiind un om din topor se purta ca şi cum avea 
alte lucruri mai importante de făcut în altă parte. Işi turna 
din sticla de whisky nelipsită de pe masă în ultimele seri 
câte un pahar întreg şi-l dădea pe gât ca pe apă. La un 
moment dat şi-a scăpat furculiţa pe jos şi a strigat alo, fato! 
la chelneriţa care tocmai trecea cu tava plină de farfurii 
murdare, de era, săraca, să le răstoarne pe toate. D-lui 
Schultz îi plăcea fata, era genul pe care niciun bacşiş, oricât 
de generos, şi nicio conversaţie pe care i-ar fi făcut-o el nu 
o convingea că viaţa ei nu atârna de-un fir de păr la fiecare 
cină. Ambiţia lui, după cum îmi spusese, era s-o 
ademenească la New York, ca să lucreze la Clubul 
Ambasador, dar mie îmi venea să râd când mă gândeam la 
sentimentul ei de teroare în faţa lui. 

— Să-ţi fie ruşine, domnule preşedinte, a zis el. Vezi că 
aici n-ai venit să-ţi primeşti porţia de la vreun asociat, eşti 
la ţară, ai grijă cu manierele. 

— Da, da, sunt la ţară, a zis matahala cu vocea lui de 
bas, după care a slobozit o râgâială impresionantă. Ştiam şi 
eu băieţi care se pricepeau la aşa ceva, eu unul nu 
exersasem niciodată, era o armă a mitocanilor şi 
presupunea aptitudini similare la capătul celălalt al tubului 
digestiv. Şi-abia aştept să scap odată de masa asta 
nenorocită şi tu să te hotărăşti să-mi spui ce era atât de 
important de m-ai pus să vin până la mama dracului, ca să 
pot s-o bag în pizda mă-sii de ţară şi să plec înapoi. 

Dixie Davis i-a aruncat d-lui Schultz o privire îngrozită. 

— Julie este ca toţi new-yorkezii adevăraţi, a zis el cu 
zâmbetul lui obişnuit de aguridă, cum ies din Manhattan 
cum o iau razna. 

— Ai gura cam mare, domnule preşedinte, a zis dl. 
Schultz uitându-se la celălalt peste buza paharului de vin. 

Eu n-am mai aşteptat desertul, deşi aveam ştrudel cu 


mere, ci m-am dus în camera mea, am încuiat uşa şi am 
dat drumul la radio. Mai târziu i-am auzit coborând din lift şi 
intrând în apartamentul d-lui Schultz. Câteva clipe i-am 
auzit vorbind cu toţii în acelaşi timp, ca un fel de cântec 
polifonic pe mai multe voci. Pe urmă s-a trântit uşa. Cum 
eram într-o stare de spirit ciudată, mi-a fulgerat prin minte 
o idee, foarte logică la prima vedere, şi anume că într-un fel 
sau altul eu provocasem cearta, că mica mea călcare 
secretă pe-alături declanşase furia metafizică a Olandezului 
care numai printr-o întâmplare de moment luase în vizor pe 
cine nu trebuia, şi încă pe un membru important al bandei, 
la fel de important ca şi Bo Weinberg. Nu-i vorba că mi-ar fi 
fost simpatic mitocanul ăla cât o namilă care avea ceva la 
un picior. Habar n-aveam de ce se certau, atâta doar, 
auzeam că nu era de glumă, că strigau unii la alţii suficient 
de tare cât să ajungă până la mine atunci când mă 
strecuram pe coridor şi ascultam la uşă, chiar dacă nu 
distingeam cuvintele. Schimbul de zbierăte mă îngrozea 
pentru că era atât de aproape, ca atunci când bubuie tare 
şi brusc în timpul câte unei furtuni cu fulgere care vine 
peste tine, mă tot frecam de colo-colo între cameră şi 
coridor ca să verific dacă uşa camerei lui Drew era închisă, 
să mă asigur că nici ea nu avea nimic de-a face cu toată 
povestea şi ori de câte ori paraziţii de la radio pocneau mai 
mult decât de obicei mi se părea că auzisem o împuşcătură 
şi ţâşneam iarăşi pe uşă. 

Toată vânzoleala asta a durat mai bine de-o oră, cred că 
se făcuse deja ora unsprezece când am auzit pe bune 
împuşcătura, când auzi aşa ceva nu te mai întrebi ce-ar 
putea fi, concluzia e definitivă, ecoul ei se rostogoleşte prin 
canalele urechii, iar când se stinge în locul lui nu mai 
rămâne decât liniştea de după eliminarea bruscă din 
univers a unei vieţi, aşa încât eu, ştiind sigur despre ce era 
vorba şi tremurând tot de ce ştiam, m-am aşezat pe 
marginea patului, paralizat, nici măcar n-am fost în stare să 
mă duc să încui uşa. Am rămas aşa acolo, ţinându-mi 
Automaticul încărcat în poală, sub o pernă. 

Ce fusese în capul meu de venisem cu oamenii ăştia într- 


un hotel oarecare din fundul ţării ca să mă amestec în 
afacerile lor de fiare, ce înţelegeam eu din ele, ce habar 
aveam?! Până acum câteva luni nu ştiam nimic despre ei. 
Am încercat să mă conving că s-ar fi descurcat foarte bine 
şi fără mine. Dar era deja prea târziu şi ei erau atât de 
ciudaţi, erau toţi atât de ciudaţi. Toate răbufnirile lor se 
iscau dintr-un singur motiv, pentru că se vedea clar că se 
înțelegeau unul cu celălalt şi-şi răspundeau pe aceeaşi 
lungime de undă bine definită, dar mie îmi tot scăpa, nu 
ajunsesem încă să-l cunosc, adevăratul motiv. 

N-aş putea spune cât timp a trecut până când uşa s-a 
deschis brusc şi a apărut Lulu care mi-a făcut semn să vin. 
Mi-am lăsat pistolul şi am alergat după el pe coridor până la 
apartamentul d-lui Schultz. Mobilele erau deranjate, câteva 
scaune răsturnate, iar Julie Martin zăcea cât era de mare 
peste măsuţa de cafea din salon, nu murise încă, doar 
gâfâia căzut pe burtă, cu capul răsucit într-o parte, cu un 
prosop de-al hotelului făcut pernă sub obraz şi cu altul 
învelindu-i ceafa ca să tragă sângele şi amândouă 
prosoapele se înroşeau văzând cu ochii pe măsură ce el 
gâfâia, deja îi ieşea sânge pe gură şi pe nas, iar cu mâinile 
care-i atârnau pe lângă masă încerca să se apuce de ceva 
şi aşa cum se prăbuşise, în genunchi în faţa măsuţei, se 
împingea înapoi, împingea cu vârfurile picioarelor, dintre 
care unul era încălţat şi celălalt nu, în podea, ca şi cum ar fi 
încercat să se ridice, crezând că mai avea scăpare, ca un 
peşte pe uscat, ai fi zis că înota bras cu încetinitorul, când 
de fapt tot ce reuşea era să-şi salte spinarea lată care-l 
trăgea la loc sub propria ei greutate, în timp ce Irving tot 
schimba prosoapele şi aducea altele de la baie ca să pună 
şi lângă măsuţă unde se lăţea balta de sânge. DI. Schultz, 
care stătea în picioare şi se uita la toată scena, la trupul ăla 
enorm de broască ţestoasă dând din mâini, cu ochii deja 
sticloşi, ca ai fiinţelor de sub mări, mi-a spus liniştit, pe 
tonul cel mai calm cu putinţă: 

— Băiete, tu ai vederea mai bună, noi nu reuşim niciunul 
să dibuim tubul, vrei te rog să fii atât de amabil să mi-l 
găseşti? 


M-am învârtit puţin pe jos în patru labe şi până la urmă |- 
am găsit sub canapea, nici nu se răcise încă, tubul de 
alamă de la cartuşul calibru treizeci şi opt, când i l-am dat. 
Işi vârâse pistolul sub curea, se vedea pentru că avea haina 
descheiată, şi-şi lărgise cravata de la gât dar chiar şi aşa 
reuşea să creeze o impresie de calm şi ordine în tot 
balamucul ăla de sânge şi moarte neterminată, era liniştit şi 
gânditor şi mi-a mulţumit politicos pentru tub, băgându-l în 
buzunarul de la pantaloni. 

Dixie Davis se prăbuşise pe un scaun într-un colţ şi se 
ţinea îmbrăţişat strâns cu amândouă braţele, mormăind de 
parcă el ar fi fost cel împuşcat. La un moment dat s-a auzit 
o bătaie uşoară în uşă şi Lulu s-a dus să deschidă. Era dl. 
Berman. Dixie Davis a ţâşnit în picioare şi a exclamat: 

— Otto! Uite ce-a făcut, uită-te ce mi-a făcut! 

DI. Schultz şi dl. Berman s-au uitat unul în ochii celuilalt. 

— Uite ce e, Dick, i-a spus dl. Schultz avocatului, îmi pare 
foarte, foarte rău. 

— Să mă facă să asist la aşa ceva! a bălmăjit Dixie Davis 
frângându-şi mâinile, palid şi tremurând tot. 

— Îmi pare rău, maestre, a repetat dl. Schultz, dar 
nenorocitul ăsta mi-a furat cincizeci de mii de dolari. 

— Mie, unui membru al baroului! a exclamat Dixie Davis 
către dl. Berman care rămăsese privind ţintă la trupul 
lăbărţat, cum încă mai agoniza repetând aceleaşi mişcări 
inutile. Şi face treaba asta aici, în faţa mea?! Scoate pistolul 
în plină discuţie şi împuşcă omu'-n gură? 

— Linişteşte-te, maestre, i-a spus dl. Berman, linişteşte- 
te. N-a auzit nimeni nimic. Toată lumea doarme. Aici la 
Onondaga oamenii se culcă devreme. O să ne ocupăm noi 
de tot ce trebuie. Tu n-ai altceva de făcut decât să te duci 
acum la tine-n cameră, să tragi uşa după tine şi să uiţi tot 
ce s-a-ntâmplat. 

— Dar ne-a văzut lumea-mpreună la masă! 

— A plecat imediat după, a zis dl. Berman uitându-se 
întruna la muribund. S-a dus acasă. L-a dus Mickey cu 
maşina. Mickey nu se-ntoarce până mâine. La asta o s- 
avem martori. 


DI. Berman s-a dus la una dintre ferestre, s-a uitat afară 
pe după perdea şi a tras în jos transperantele. Pe urmă s-a 
dus la cealaltă fereastră şi a făcut acelaşi lucru. 

— Arthur, a insistat Dixie Davis, tu îţi dai seama că peste 
câteva ceasuri or să vină judecătorii federali de la New York 
şi la hotelul ăsta or să tragă? Tu-ţi dai seama că peste două 
zile-ţi începe procesul? Poimâine! 

DI. Schultz şi-a turnat o băutură din sticla de pe noptieră. 

— Băiete, mi-a spus mie, ia-l pe domnul Davis şi du-l în 
camera lui. Bagă-l în pat. Dă-i un pahar de lapte cald, ceva. 

Camera lui Dixie Davis era la celălalt capăt al coridorului, 
lângă fereastră, şi a trebuit să-l ajut efectiv să meargă, atât 
de tare tremura, a trebuit să-l susţin de braţ ca pe un 
bătrân care nu se mai poate ţine singur pe picioare. Se 
albise tot de groază şi bălmăjea întruna: Doamne, 
Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! Freza întoarsă în sus i 
se prăbuşise pe frunte, era lac de transpiraţie şi mirosea 
urât a ceapă. L-am aşezat în fotoliul de lângă pat. Pe masa 
de lucru din cameră erau teancuri-teancuri de dosare cu 
acte juridice. Văzându-le, a început să-şi roadă unghiile. Eu, 
care-s membru al baroului statului New York, îşi şoptea în 
barbă, eu, om al legii. În faţa mea! În faţa ochilor mei! 

Până la urmă, poate că dl. Berman avea dreptate, nu se 
auzea nici pâs de nicăieri din hotel, cum ar fi trebuit dacă 
împuşcătura ar fi răsunat şi mai jos de etajul nostru. M-am 
uitat pe fereastra de la capătul coridorului, dar strada era 
pustie, felinarele luminau o linişte desăvârşită. La un 
moment s-a deschis o uşă, m-am întors şi am văzut-o pe 
Drew Preston care ieşise pe coridor în cămaşa de noapte 
albă de mătase, desculţă, luminată din spate de lampa din 
cameră şi acum se scărpina în cap zâmbind ca un copil 
prost, iar eu - ce rost are să mai spun cum mi-au luat-o 
razna brusc sentimentele - am împins-o înapoi în cameră, 
am închis uşa bine, i-am şoptit pe un ton hotărât să tacă 
din gură şi să se culce la loc şi am condus-o în dormitor. 
Aşa desculţă era de-aceeaşi înălţime cu mine. 

— Da' ce s-a-ntâmplat? S-a-ntâmplat ceva? a întrebat ea 
cu vocea gâjâită şi toropită de somn. 


l-am spus că nu, nu, nimic, nu cumva să-l întrebe ceva pe 
dl. Schultz dimineaţa, să se culce şi-atât, să se culce, şi mi- 
am subliniat îndemnul sărutând-o pe buzele lipite de somn, 
am aşezat-o în pat mirosindu-i parfumul minunat care se 
adunase în cearşafuri şi în pernă de parcă ar fi fost pajiştile 
pe care le colindasem împreună, când s-a întins i-am trecut 
cu mâna peste sânii mici şi rotunzi iar ea a zâmbit savurând 
clipa aşa cum îşi savura toate clipele şi pe urmă am ieşit pe 
uşă şi am închis-o cu grijă exact în momentul în care la 
celălalt capăt al coridorului s-a deschis uşa liftului. 

Era Mickey care a coborât cu spatele, trăgând după el un 
cărucior greu din ţevi de metal acoperite cu scânduri de 
lemn şi încercând să-l manevreze cât mai în linişte cu 
putinţă. Eu m-am gândit la liftier şi m-am tras repede după 
draperiile ferestrei, dar Mickey adusese căruciorul de unul 
singur şi după ce a reuşit să-l orienteze în lungul coridorului 
a stins lumina în lift şi a închis uşa de alamă, dar nu 
complet. 

lată că banda era în elementul ei, şi adevărul este că 
bandiții se mişcă repede şi eficient atunci când au de-a face 
cu o moarte violentă, ceea ce omul obişnuit nu poate - 
dovadă, chiar şi eu, deşi-mi făcusem ucenicia, tot mă 
simţeam gâtuit de groază şi-mi zburau minţile aiurea de nu 
eram în stare să îndeplinesc ordinele, să gândesc şi să mă 
mişc în mod constructiv ca răspuns la starea de urgenţă. 
Nu ştiu ce-i făcuseră cadavrului ca să nu mai mişte, dar 
acum zăcea mort de-a binelea pe măsuţa de cafea şi Irving 
întindea pe cărucior straturi-straturi de cotidiene new- 
yorkeze şi de Semnalul din Onondaga, pe urmă cineva a zis 
un'-doi-trei şi cu toţii au răsturnat cadavrul enorm al lui 
Julie Martin de pe măsuţa de cafea peste ziare, fiindcă 
moartea înseamnă mizerie, înseamnă gunoi, şi chiar aşa o 
şi tratau, Lulu strâmba din nas iar Mickey îşi ţinea capul 
întors într-o parte în timp ce manevrau grămada aia de hoit 
uman. Dl. Schultz stătea într-un fotoliu, cu braţele pe 
braţele fotoliului, ca Napoleon, nici măcar nu se obosea să 
se uite, deja se gândea la viitor, plănuia Dumnezeu-ştie-ce, 
convins în geniul lui instinctiv că indiferent cât de bruscă şi 


neaşteptată fusese acea ieşire criminală îşi alesese bine 
momentul, motiv pentru care marii gangsteri nici nu puteau 
fi prinşi altfel decât cu cifrele, cu borderourile, cu registrele 
de impozite, cu cele bancare şi cu alte asemenea 
abstracţiuni amorale - omorurile rareori li se puteau pune 
în cârcă. Abbadabba Berman organiza ştergerea urmelor 
patrulând în sus şi în jos cu mersul lui într-o parte, cu 
pălăria lăsată pe ceafă şi cu ţigara în colţul gurii. El a fost 
cel care s-a gândit să pună şi bastonul lângă cadavru şi tot 
el mi-a spus: 

— Băiete, coboară-n hol şi distrage-le atenţia, să nu vadă 
săgeata de la lift. 

Am luat-o pe scara de incendiu în jos coborând treptele 
câte trei deodată, etaj după etaj, sărind peste paliere, şi am 
intrat în hol, unde liftierul moţăia pe scaun lângă un ghiveci 
cu o plantă căţărătoare, cu braţele încrucişate pe pieptul 
tunicii şi cu bărbia proptită în piept. Recepţionerul se 
prefăcea şi el ocupat la biroul lui, sub căsuțele poştale. In 
rest holul era pustiu, ca şi strada, de altfel. Am urmărit 
săgeata de la lift care după câteva minute a început să se 
rotească, a ajuns la cifra unu şi a mers în continuare, adică 
până la subsol. 

Afară, în spatele hotelului, aştepta mai mult ca sigur 
maşina şi eram convins că fuseseră avute în vedere 
amănunte care mie nici măcar acum nu-mi treceau prin 
minte, ceea ce într-un fel mă liniştea, eu eram doar un 
accesoriu după faptă, şi mai aveam şi problemele mele 
celelalte. Când liftul a ajuns din nou în hol, Mickey a deschis 
uşa, a dus un deget la buze şi le-a lăsat pe toate aşa cum le 
găsise, lumina aprinsă în lift, dar uşa pliantă de alamă 
închisă, apoi s-a strecurat cu spatele afară, către scara de 
incendiu, iar eu am mai aşteptat un minut şi pe urmă am 
tuşit sonor ca să-l trezesc pe liftier, un negru cu părul 
cărunt care m-a dus cu liftul la etajul şase şi mi-a urat 
noapte bună. Aveam toate motivele să mă felicit pentru 
dovada de şiretenie şi de sânge rece pe care o dădusem, 
dacă n-ar fi urmat ce a urmat. La dl. Schultz în apartament, 
Lulu rămăsese să pună mobilele înapoi la locul lor, iar dl. 


Berman a intrat cu o legătură de chei şi cu un teanc de 
prosoape albe noi luate din dulapul femeilor de serviciu - 
mi se părea demn de admiraţie profesionalismul lor, deja 
crima parcă fusese comisă pe o tăbliță din aia de scris 
pentru copii, de pe care dispare desenul când întorci 
pagina. Dl. Schultz, trezit din letargie într-un târziu, se 
ridicase şi acum inspecta camera ca să se asigure că totul 
arăta la fel ca mai înainte, până i-au căzut ochii pe covor, 
lângă măsuţa de cafea, unde mustea o pată întunecată, cu 
mai multe picături de jur împrejur, ca nişte luni care dădeau 
ocol unei planete, sângele fostului preşedinte al Asociaţiei 
Municipale a Proprietarilor de Restaurante şi Braserii, şi 
atunci a luat telefonul şi a sunat la recepţie, zicând: 

— Da, domnul Schultz. S-a-ntâmplat un accident aici şi- 
am avea nevoie de-un doctor. Da, cât de repede, 
mulţumesc. 

M-am mirat şi m-am cam neliniştit, căutând să înţeleg 
ceva ce numai bănuiam, ceva foarte enigmatic, care plutea 
în aer dar n-avea cum să fie de bine pentru mine. Toţi 
ceilalţi din cameră deveniseră ciudat de indiferenți. Dl. 
Schultz stătea şi se uita pe fereastră şi după câteva minute, 
când am auzit huruitul unui motor de maşină care se 
apropia pe stradă, s-a întors din nou cu faţa spre cameră şi 
mi-a spus să stau lângă măsuţa de cafea. DI. Berman se 
aşezase şi-şi aprindea o altă ţigară de la cea dinainte, iar 
Lulu s-a apropiat de mine cu aerul că voia să mă aşeze şi 
pe mine cum trebuia, ca şi cum m-aş fi mutat de la locul 
meu, m-a potrivit şi a rămas cu mâinile pe umerii mei şi în 
momentul următor, când m-am luminat, deşi cu o clipă mai 
târziu decât ar fi trebuit, mi s-a părut că a rânjit arătându-şi 
un dinte de aur. Poate că până la urmă încetineala minţii 
mele cu ocazia respectivă m-a salvat, pentru că Lulu m-a 
izbit brusc iar eu n-am avut ocazia de a lăsa să se vadă şi 
altceva decât un spirit de totală loialitate şi sacrificiu - nu s- 
ar fi cuvenit în această ierarhie umană să fi zis de ce eu? de 
ce eu? -, pentru că o durere înspăimântătoare mi-a luat 
piuitul, mi s-au tăiat genunchii şi mi-a explodat în ochi o 
scânteie ca o stea uriaşă, aşa aflasem de la boxeri că se 


întâmplă, şi atâta mai ştiu după aceea, că mă chircisem şi 
că icneam năucit de lovitură, ţinându-mi bietul nas cu 
amândouă mâinile, mândreţea mea, care deja îmi sângera 
şuvoi printre degete, pe covorul pătat dinainte, aşa încât eu 
am fost cel care a contribuit cu ultimul detaliu la o 
strălucită reprezentaţie a bandei Schultz în materie de 
moarte aplicată, amestecându-mi sângele cu cel al 
răposatului gangster şi lăsându-mă cuprins de furia 
nedreptăţii în timp ce doctorul nostru din oraş bătea 
energic în uşă. 


Îmi aduc aminte şi de efectul acelei izbituri în obraz 
asupra trecerii timpului, şi anume că în momentul în care 
am încasat-o s-a şi transformat într-o umilinţă de demult şi 
mi-am dat seama că ura pe care a declanşat-o în mine era 
de fapt străvechea mea hotărâre de a le-o plăti cumva, de 
a-mi scoate şi eu pârleala - toate astea în spaţiul unei clipe 
de durere anihilantă. Împuşcătura, când o auzisem, mi se 
păruse că mi s-ar fi cuvenit mie de fapt, dar să-mi rupă 
acuma nasul fusese un gest gratuit. Mă înfuriasem de-a 
binelea şi mă simţeam profund înşelat, curajul mi-a revenit 
o dată cu mânia şi mi s-au trezit din nou la viaţă toate 
poftele, mai îndreptăţite şi oarbe ca niciodată. Toată 
noaptea am ţinut o pungă cu gheaţă pe obraz ca să nu mă 
desfigureze cumva umflătura şi Drew Preston să nu mă mai 
găsească simpatic a doua zi. In zori m-am uitat în oglindă şi 
nu era chiar atât de rău pe cât mă aşteptasem eu, parcă 
eram mai pufos şi mai albăstrui pe sub ochi, dar ar fi putut 
foarte bine să fie şi de la o orgie şi de la o bătaie zdravănă. 

Am ieşit să-mi iau micul dejun ca de obicei şi am 
constatat că mestecatul devenise deodată o activitate 
dureroasă fiindcă o buză o aveam cam umflată, dar mi-am 
jurat să mă comport la fel de sec şi indiferent ca şi toţi 
ceilalţi faţă de ceea ce se petrecuse în noaptea îngrozitoare 
dinainte. M-am străduit să-mi alung din minte imaginea 
mortului ăluia care tresărea şi se zbătea. Când m-am întors, 
uşa de la biroul d-lui Berman fiind deschisă, am băgat şi eu 
capul înăuntru, el a ridicat ochii, s-a uitat la mine şi mi-a 


făcut semn să intru şi să trag uşa după mine. Vorbea la 
telefon ţinând receptorul proptit între umărul ridicat în sus 
şi bărbie şi parcurgea nişte benzi de maşină de calculat cu 
persoana de la capătul celălalt al firului. Când a terminat, 
mi-a făcut semn spre un scaun de lângă birou şi m-am 
aşezat ca un client programat la consultaţie. 

— Mutăm şandramaua, mi-a spus. Ne mutăm în seara 
asta. Numai domnul Schultz şi avocaţii rămân cazaţi aici. 
Poimâine începe alegerea juriului şi nu dă bine să fie văzuţi 
şi băieţii pe-aici în timpul unui proces la care o să asiste 
toată presa. 

— Vine şi presa?! 

— Da’ tu ce crezi? O să fie mai rău decât dacă un roi de 
viespi s-ar dezlănţui asupra orăşelului ăstuia nenorocit, 
Onondaga. Or să colcăie peste tot. 

— Şi de la Mirror? 

— Cum adică? Bineînţeles, de la toate ziarele. Ziariştii 
sunt ca viermii din pământ, n-au niciun fel de simţ al 
onoarei, nici urmă de decenţă, iar de la lecţia despre 
comportamentul etic au lipsit cu desăvârşire. Dac-ar fi fost 
vorba de un oarecare Arthur Flegenheimer crezi că l-ar fi 
băgat în seamă? In schimb Schultz Olandezul este un nume 
tocmai bun pentru pagina-ntâi. 

Şi dl. Berman a scuturat din cap şi a făcut un gest de 
lehamite, şi-a ridicat mâna şi a lăsat-o să-i cadă înapoi în 
poală. Atât de deconcertat nu-l văzusem niciodată. Nu mai 
era spilcuit ca de obicei în dimineaţa asta, stătea în 
pantaloni de casă cu bretele şi în cămaşă, avea papuci în 
picioare şi încă nu se bărbierise pe obrajii ascuţiţi. 

— Ce ziceam? a întrebat el. 

— Că ne mutăm. 

El s-a aplecat să-mi studieze faţa. 

— Nu-i cine-ştie-ce rău, a zis. O buşitură, acolo, ţi-atestă 
caracterul. Te doare? Am dat din cap că nu. Lulu s-a cam 
lăsat dus de val. Trebuia să-ţi scoată borşul pe nas, nu să-ți 
rupă nasul. Cu toţii suntem destul de încordaţi. 

— Nu-i nimic, am zis eu. 

— Se subinţelege că toată povestea a fost regretabilă, a 


încheiat dl. Berman uitându-se pe birou după ţigări, a găsit 
un pachet în care mai era o singură ţigară, a scos-o, şi-a 
aprins-o şi s-a rezemat de spătarul scaunului rotitor punând 
picior peste picior şi ducându-şi ţigara la ureche. Uneori, a 
continuat el, se întâmplă ca viaţa să-ţi ofere mai multe 
lucruri decât poţi controla şi aici, cel puţin, cu siguranţă că 
despre aşa ceva este vorba, este pentru noi o existenţă 
nefirească, motiv pentru care trebuie s-o rezolvăm cu 
procesul ăsta cât mai curând cu putinţă şi să ne întoarcem 
acasă unde ne e locul. Aşa, uite, ajung şi la ce voiam să-ţi 
spun de fapt. De-acum înainte domnul Schultz o să fie 
foarte ocupat, o să fie în colimator tot timpul, şi în sala de 
judecată şi în afara ei, aşa încât nu este bine să mai aibă şi 
alte griji în afară de chestiunea zilei. Ţi se pare logic ce-ţi 
spun? 

Am dat din cap că da. 

— Bun, atunci fata aia de ce nu poate-nţelege atâta 
lucru? Este o treabă serioasă, nu ne mai putem permite să 
facem greşeli, trebuie să ne controlăm tot timpul. Tot ce 
vreau de la ea este să se piardă-n ceaţă câteva zile. Să 
meargă la Saratoga la curse, de exemplu, ce-i cer atât de 
mult? 

— Despre doamna Preston vorbiţi? 

— Cică vrea să asiste la proces. Ştii şi tu ce se-ntâmplă 
dacă o vede lumea-n sala de judecată. Adică pe ea n-o 
deranjează s-o pozeze ăia şi s-o dea în toate ziarele drept 
femeia misterioasă sau dracu'-mai-ştie ce altă bulibăşeală 
or să mai coacă? C-o să afle şi bărba-su? Ca să nu mai 
vorbim că şi domnul Schultz are o nevastă. 

— Domnul Schultz e-nsurat?! 

— Cu o doamnă minunată care-l aşteaptă la New York şi 
e îngrijorată pentru el. Da. Şi tu ce Dumnezeu tot pui 
atâtea-ntrebări?! Toţi suntem însuraţi, băiete, avem guri de 
hrănit, familii de întreţinut. Onondaga a fost şi-aşa un căcat 
imens pentru fiecare dintre noi, şi-o să mai fie şi de pomană 
dacă lăsăm amorul să calce totu-n picioare. 

Se uita la mine foarte intens, nu se mai prefăcea deloc, 
îmi studia reacţiile sau gândurile care mi s-ar fi putut citi pe 


faţă şi în cele din urmă a zis: 

— Ştiu că ţi-ai petrecut mai mult timp cu doamna Preston 
decât oricare dintre noi ceilalţi, şi asta încă din prima seară 
când ai condus-o înapoi acasă şi ai stat cu ochii pe ea. Zic 
bine ce zic? 

— Da, am răspuns eu simțind cum mi se usca deodată 
gâtul. Şi nu puteam înghiţi în sec, fiindcă ar fi văzut cum mi 
se înălța şi-mi cobora mărul lui Adam. 

— Aş vrea să vorbeşti tu cu ea, să-i explici de ce este în 
interesul Olandezului să se păstreze puţină discreţie, măcar 
o vreme. Faci treaba asta? 

— Şi domnul Schultz vrea s-o vadă plecată? 

— Vrea şi nu vrea. Zice să hotărască ea. Ştii, sunt 
femei... a început el, ca şi cum ar fi vorbit singur, dar s-a 
oprit. În fine, mereu a fost câte una. Dar în toţi anii ăştia, 
niciodată nu l-am văzut aşa. Ce-o avea, de nu e-n stare s-o 
vadă exact cum e, că învârte minţile bărbaţilor ca pe bilele 
de bowling - nu ştiu ce-o avea. În momentul ăla a sunat 
telefonul. Pân-acum nu m-ai dezamăgit, a zis dl. Berman 
răsucindu-se cu scaunul şi  aplecându-se să ridice 
receptorul. Apoi mi-a aruncat privirea lui tipică, peste rama 
ochelarilor. Vezi să n-o faci de oaie tocmai acuma. 


M-am dus în camera mea ca să mă gândesc. Era mai 
mult decât perfect, parcă mi se proclama sus şi tare dorinţa 
de a renunţa la viaţa şi menirea pe care singur mi le 
alesesem şi ştiam exact cum voi proceda din momentul în 
care dl. Berman mi-a spus ce aştepta de la mine. Asta nu 
însemna că nu-mi dădeam seama de pericol. Oare chiar mă 
încercau asemenea gânduri de eliberare, sau eram de fapt 
influenţat de el? Primejdia devenise palpabilă, oamenii ăştia 
erau căsătoriţi, nişte adulţi nebuni de patimă, obstinaţi şi 
imprevizibili, care numai Dumnezeu ştie până la ce abisuri 
de depravare ajunseseră, care trăiau de azi pe mâine şi te 
loveau pe neaşteptate. lar dl. Berman nu-mi spusese totul, 
chiar dacă mă lăsase să cred că da, de pildă nu ştiam dacă 
îmi spusese numai o părere a lui personală sau dacă era şi 
părerea d-lui Schultz, nu ştiam dacă în chestiunea asta 


trebuia să fiu alături de dl. Schultz sau să particip şi eu la o 
conspirație care până la urmă era tot în interesul lui. 

Dacă dl. Berman nu mă trişa, aveam de ce să fiu 
mulţumit pentru că, dovadă, îmi recunoştea utilitatea de 
fiinţă superioară încredinţându-mi o misiune pentru care nu 
vedea pe nimeni mai potrivit, nici măcar pe el însuşi. În 
acelaşi timp, presupunând că era la curent cu ce se 
întâmplase între mine şi doamna Preston, putea foarte bine 
să-mi spună exact acelaşi lucru. Dacă aveau de gând să ne 
omoare pe amândoi, nu trebuia mai întâi să ne trimită 
departe de Onondaga? Dar dacă dl. Schultz se săturase de 
ea? Dacă mă trecuse la categoria sacrificabili? Se mai 
văzuseră oameni care lucrau pentru el omorâţi de la 
distanţă. Eram conştient că plecarea putea să însemne că 
fusesem condamnat, pentru că din două una: ori aflase de 
secretul inimii mele şi în cazul ăsta eram ca şi mort, ori 
nemaiavându-mă sub ochi începea să-şi închipuie că-l 
trădam, şi atunci rezultatul ar fi fost acelaşi. 

Şi totuşi, speculaţiile astea interminabile ce altceva 
puteau fi decât simptome ale propriei mele stări de spirit? 
Dacă aş fi avut conştiinţa curată şi singura mea ambiţie ar 
fi fost să mă remarc, n-aş mai fi întors pe toate părţile 
asemenea gânduri. Nu-mi rămăsese decât să-mi fac 
bagajul. Aveam deja o mulţime de haine şi un geamantan 
frumos din piele fină, cu încuietori de alamă, susţinut de 
două curele, în care mi-am aşezat lucrurile împăturindu-le 
cu grijă - obicei nou pentru mine - şi încercând să-mi 
imaginez când voi avea prima oară ocazia să vorbesc cu 
Drew Preston. Parcă mă şi apucaseră căscăturile care-mi 
prevesteau sentimentul acela inconfundabil de greață, de 
fapt de groază, dar nici nu se punea problema că n-aş fi 
încercat să trag foloase cât mai multe de pe urma ocaziei 
pe care mi-o oferise dl. Berman. Ştiam ce o să spună Drew. 
O să spună că nu voise să mă lase singur. Că avea planuri 
mari pentru drăcuşorul ei drag. Că să-i spun d-lui Berman 
că era de acord să meargă la Saratoga, dar că voia să merg 
şi eu cu ea. 


În seara aceea, în timp ce Drew participa la marea 
sindrofie de sfârşit de vară pe care dl. Schultz o oferea în 
sala de sport a şcolii districtuale pentru tot poporul din 
Onondaga, noi, restul bandei, am părăsit hotelul, inclusiv 
eu care nici măcar nu ştiam încotro mergeam, doar că 
mergeam  uite-aşa, încolo, în două maşini, cu tot 
calabalăcul, iar în urma noastră venea o camionetă cu Lulu 
Rosenkrantz în spate, care aducea seiful de fier şi un teanc 
de saltele. De atâta timp stăteam la ţară şi tot nu mă 
obişnuisem cu noaptea, prea era beznă, nici pe fereastra 
camerei mele nu-mi plăcea să mă uit pentru că noaptea mi 
se părea insuportabil de neagră, felinarele din Onondaga 
transformau prăvăliile şi clădirile în fantasme ale nopţii, iar 
noaptea nesfârşită de dincolo de marginile oraşului îmi 
sugera o profundă şi cumplită pierdere a cunoștinței, nu se 
mai vedea nimic de la o anumită distanţă încolo, nici vorbă 
de volumul, de transparenţa nopţilor de la New York, nimic 
care să te asigure că o nouă zi era pe drum, că tot ce aveai 
de făcut era să aştepţi liniştit, şi chiar şi luna plină nu-ţi 
dezvăluia altceva decât contururile negre ale munţilor şi 
abisurile de un negru lăptos care luaseră locul câmpurilor. 
Partea cea mai rea venea când îţi dădeai seama că nopţile 
de-aici de la ţară erau cele reale, adică atunci când treceai 
podul peste râul Onondaga şi farurile ţi se pierdeau în 
lungul şoselei albe, pentru că vedeai de ce fir subţire 
depindeai în golul ăla negru, cum bătăile inimii tale fierbinţi 
şi motorul păreau cufundate în oceanul de beznă ca un 
cadavru aşezat în mormânt fără să fi fost mort de-a 
binelea, pentru care însă prea puţin mai contează dacă 
avea ochii închişi sau deschişi. 

Mi se făcuse frică la gândul că-i aparţineam d-lui Schultz 
cu atâta zel. Parcă mintea mea devenise opacă şi mă lăsam 
orbeşte în seama lui. Poţi foarte bine să trăieşti după cum 
hotărăşte altul şi totuşi să-ţi rezervi şi ţie o viaţă în limitele 
normalului, până când prima scânteie de revoltă îţi 
dezvăluie felul de a fi care nu se dezice la niciunul dintre ei, 
şi anume tirania. Nu-mi plăcea deloc s-o ştiu pe Drew 
rămasă acolo cu el în timp ce pe mine mă cărau ca pe un 


bagaj. Distanţa nu era prea mare, doar vreo douăzeci de 
kilometri, după cum am constatat cu surprindere trăgând 
cu ochiul pe furiş la kilometraj când am ajuns la destinaţie, 
dar în sufletul meu cu fiecare kilometru mi se subţiau 
legăturile cu Drew Preston şi nu reuşeam să mă conving că 
sentimentele ei erau chiar atât de rezistente. 

Ne-am oprit în faţa unei case despre care nici până în 
ziua de azi nu am aflat cine o descoperise, o închiriase sau 
o cumpărase, era o casă de fermă, dar ferma nu se vedea 
nicăieri, atâta, o casă dărăpănată cu pereţii din scânduri şi 
cu veranda şuie sprijinită pe o rampă de pământ care 
răsărea brusc din şosea, în aşa fel încât puteai privi în 
lungul şoselei şi înspre est şi înspre vest direct de pe 
verandă, toată coşmelia nefiind câtuşi de puţin retrasă, ci 
aproape în mijlocul drumului, iar în spatele ei se înălța un 
deal abrupt şi împădurit, mai negru decât noaptea, dacă vă 
puteţi imagina aşa ceva. 

Asta era noul nostru cartier general, pe care l-am 
inspectat pentru început cu lanterna. Înăuntru mirosea urât 
de tot, „greu“, pentru a folosi un termen eufemistic, adică 
aşa cum miroase de obicei o casă veche din lemn, 
nelocuită, cu ferestrele zăvorâte şi putrezite, unde-şi 
făcuseră veacul cine-ştie-ce animale fiindcă era plin peste 
tot de murdăriile lor uscate şi sfărâmate. Din vestibul 
pornea o scară îngustă către etaj, iar pe partea cealaltă era 
o uşă care presupun că dădea într-un salon şi pe lângă 
scară un holişor care ducea direct în spate, la bucătărie, 
unde am văzut ceva ce chiar că nu mai văzusem, o 
chiuvetă cu o pompă de apă manuală care când am 
încercat-o a prins viaţă, câteva picături de apă şi pe urmă 
un scrâşnet sonor de rugină sfărâmată, de Lulu a venit într- 
un suflet. Termină cu căcaturile-astea şi pune osu’ la 
treabă, s-a stropşit el la mine. M-am dus afară la camionetă 
şi am ajutat şi eu la căratul saltelelor şi al cutiilor de carton 
pline ochi de conserve şi ustensile de tot felul. Toate astea 
s-au întâmplat la lumina lanternelor până când Irving a 
reuşit să aprindă focul în cămin, ceea ce a mai dres situaţia 
dar nu prea mult pentru că în mijlocul camerei zăcea o 


pasăre moartă care intrase probabil pe coş, mă rog, într-un 
cuvânt era o minune de la un cap la altul, mă şi întrebam 
cine-ar fi putut prefera să stea într-un hotel cu covor pe jos 
când putea avea parte de acest conac istoric al Părinților 
Fondatori ai Americii. 

Noaptea târziu a apărut dl. Schultz, cărând două pungi 
mari de hârtie pline de cutii cu tocană de pui şi escalop de 
miel aduse de cineva de la Albany, pe care, chiar dacă erau 
hăt-departe de mâncarea chinezească adevărată din Bronx, 
le-am apreciat cu toţii din plin. Irving a descoperit şi nişte 
cratiţe în care le-a încălzit şi am căpătat şi eu câte o porţie 
ca lumea din toate, tocana de pui cu un morman de orez 
aburind şi cu tăiţei prăjiţi crocanţi, escalopul de miel la felul 
doi şi boabe de rodie ca desert, farfuriile de hârtie ni s-au 
cam udat dar a mers, a fost o masă mulţumitoare, atâta că 
fără ceai, eu unul am avut de băut doar apă din puț, în timp 
ce dl. Schultz şi ceilalţi şi-au clătit gâtul cu whisky, ceea ce 
nu părea a-i deranja câtuşi de puţin. In camera din faţă 
ardea focul şi dl. Schultz şi-a aprins un trabuc şi şi-a slăbit 
nodul la cravată, se vedea clar că era în largul lui, nu m-aş 
fi mirat chiar să se simtă mai bine aici în văgăuna asta 
unde nu trebuia să se afişeze, aşa cum făcea deja de 
atâtea săptămâni la Onondaga şi cum trebuia să facă din 
nou peste câteva ceasuri, când se lumina de ziuă, ba chiar 
cred că ar fi preferat să aibă parte din nou de pilula amară 
a hăituielii dinainte pur şi simplu pentru că se potrivea cu 
propria lui impresie despre situaţia în care se găsea, şi 
anume înconjurat din toate părţile. 

— Voi, băieţi, să nu vă faceţi probleme pentru Olandez, a 
zis el după ce ne-am aşezat cu toţii pe jos rezemaţi de 
pereţi, că Olandezul ştie să aibă grijă de-ai lui. Nu vă mai 
gândiţi la mălai-mare ăla de Julie, că nu merită să vă- 
ntristaţi voi pentru el. Sau la Bo. Nu erau cu nimic mai buni 
decât Vincent Coll. Mere putrede. Pe voi, băieţi, vă iubesc. 
Pentru voi aş face orice. Ce-am zis eu odată demult - tot 
politica aia o am. Dacă sunteţi răniţi, dacă vă umflă, dacă 
Doamne fereşte pierdeţi tot, să nu vă faceţi probleme, că 
familiile voastre o s-avem grijă de ele ca şi cum aţi fi în 


continuare pe ştat. Să fiţi convinşi de asta. Toţi, chiar şi 
puştiu'-ăsta de-aici. Eu când zic o vorbă aşa rămâne. Pe 
Olandez vă puteţi baza mai mult decât pe Asigurarea Viaţa 
Prudentă. E acuma procesul ăsta, şi-n câteva zile am 
scăpat. Federalii au stat şi-au futut plaja toată vara în timp 
ce noi am stat aici şi-am semănat ca s-avem ce aduna. 
Opinia publică e de partea noastră. Să fi văzut petrecerea 
de-aseară. Adică, bine, voi şi cu mine vedem altfel 
petrecerile şi-o să dăm noi o petrecere când ne-ntoarcem în 
oraş, da' asta de-aseară, numa' să fi văzut ce le-a plăcut la 
ţărănoii ăia. Acolo-n sala de sport a şcolii, cu hârtie 
creponată şi baloane. Am adus şi-o orchestră de-aia de 
papiţoi cu viori şi banjo care cântă numa’ siropoşenii şi 
dulcegăreli pentru câte-un sfanţ. Mamă, ce-am mai dansat 
şi eu. Am dansat cu tipesa mea printre toţi amărâţii ăia 
spălaţi şi scrobiţi. Serios, m-am ataşat de ei. Pe-aici pe la 
ţară nu găseşti şmecheraşi, numa’ nişte bieţi ăia care 
muncesc din greu, muncesc până cad pe jos. Dar au unul 
sau două atuuri în mână. Legea nu vine de undeva de sus. 
Legea este exact aia care zice opinia publică că e. V-aş 
putea povesti eu o mulţime despre lege. Domnul Hines v-ar 
putea povesti şi mai multe. Cum era pe vremea când 
fiecare secţie de poliţie mai importantă era a noastră, când 
tribunalul era al nostru, când până şi procurorul districtual 
din Manhattan era al nostru? Nu făceam noi legea?! L-am 
adus pe unu' să pledeze pentru mine mâine care nici n-ar 
concepe să mă invite la el la masă, care vorbeşte la telefon 
cu preşedintele. Dar am plătit cât a cerut aşa c-o să stea 
lângă mine cât o fi nevoie. Asta vreau să zic. Legea depinde 
de cât de bine-i ung pe toţi, e ca o pălărie pentru mine. 
Javrele care cică aia-i legală, aia-i nelegală, judecătorii, 
avocaţii, politicienii, ei ce-or fi altceva decât nişte ăia care 
cochetează şi ei cu lumea noastră dar în schimb nu vor să 
se murdărească pe mâini? Sper să nu v-apucaţi să cântăriţi 
treaba asta. Aprecierile te omoară. Păstraţi-vă aprecierile 
pentru voi. 

Vorbea blând, modulându-şi vocea gâjâită chiar şi aici, la 
douăzeci de kilometri de Onondaga, în casa asta care nici 


ziua în amiaza mare şi deşi aşezată la marginea drumului 
nu ţi-ar fi atras atenţia. Poate că penumbra generată de 
focul din cămin era de vină pentru această ipostază a 
gândurilor intime formulate la căldura flăcărilor unde-ţi auzi 
de obicei doar propriile idei hălăduind prin noapte şi vezi 
numai contururi. 

— Dar să ştiţi că este şi un fel de onoare, nu? a continuat 
el. La urma urmei, mulţi îl ignoră pe Olandez de câtva timp 
încoace. Şi totuşi, uite câtă lume a venit după mine-aici, 
parcă Onondaga ar fi devenit un fel de-al doilea teritoriu. 
Incepând de-alaltăieri, cu prietenul ăsta al meu cel mai bun 
de la mafia din centru. Aşa că trebuie să iasă bine. Nu 
vedeţi?! Am şi-un şirag de mătănii. Le car după mine peste 
tot. Şi-n sala de judecată o să le iau cu mine. În orice caz, 
îmi place seara asta, e şi băutură bună. Mi-e şi mie bine. Mă 
simt împăcat. 


La etaj erau două chichineţe de dormitoare şi după ce a 
plecat dl. Schultz înapoi cu maşina către Onondaga m-am 
dus şi m-am culcat îmbrăcat într-unul dintre ele, pe-o 
saltea, cu capul spre fereastră, încercând să-mi închipui că 
de fapt vedeam stelele de pe cerul nopţii prin geamurile 
opace. Nu mi-am pus întrebarea de ce, dacă erau numai 
două dormitoare, şi alea mici, unul dintre ele era numai al 
meu, poate presupunând că aşa mi se cuvenea din moment 
ce aveam şi-o guvernantă. Dimineaţa, când m-am trezit, 
mai erau alţi doi musafiri lângă mine, pe care nu-i 
cunoşteam, şi ca şi mine dormeau pe saltele îmbrăcaţi, 
atâta doar, că-şi atârnaseră pistoalele cu tocuri de piele de 
câte un cârlig înfipt în uşa de lemn. M-am ridicat îngheţat 
de frig şi anchilozat, am coborât şi am ieşit afară unde abia 
se crăpase de ziuă, era exact momentul ăla când lumina 
parcă stă şi se întreabă dacă să se mai întoarcă pe lume 
sau nu şi cum cădea un fel de burniţă incertă ai fi zis că mai 
degrabă nu se simţea în stare, dar din toată bezna aia 
lăptoasă s-a desprins la un moment dat ceva, ceva ce 
ajungea până la nivelul ochilor mei la vreo douăzeci de 
metri în jos pe drum, a, da, un bărbat, şi anume Irving, 


cocoţat în vârful unui stâlp cu fire de telefon şi care tocmai 
înnădea acolo un fir negru, acelaşi care venea în sus pe 
rampa de pământ, trecea pe lângă pantofii mei şi intra în 
casă pe uşa din faţă. Abia atunci am văzut, de partea 
cealaltă a şoselei, o casă albă cu pete de verdeață şi cu un 
drapel american care fâlfâia în vârful unui catarg înalt în 
curtea din faţă, în spatele ei era o pădurice de pini, iar 
printre copaci erau împrăştiate mai multe căbănuţe tot aşa, 
albe cu pete de verdeață. Una dintre căsuțe avea parcat în 
faţă Packard-ul cel mare, cu botul spre şosea şi parbrizul 
acoperit de brumă. 

M-am dus în spatele conacului nostru de la poalele 
dealului şi am descoperit un loc ideal pentru o pişare 
prelungă şi meditativă. Mi-am imaginat cum aş fi reuşit eu 
să creez un defileu la fel de pitoresc în monumentalitatea 
lui precum cel descoperit de Drew Preston în timpul 
plimbării noastre - asta dacă aş fi fost obligat să locuiesc 
mai mult timp acolo. Dl. Schultz mai băgase ceva cărbuni în 
puterea noastră de foc, dacă înţelegeam eu bine prezenţa 
celor doi străini care sforăiau sus în cameră. Am observat şi 
faptul că dărăpănătura aia de casă supraînălţată oferea o 
bună perspectivă asupra şoselei în ambele direcţii. Nimeni 
n-ar fi putut să scoată automatul pe fereastra maşinii şi să 
bage viteză prin faţa ei răpăindu-şi gloanţele. Lucruri de 
interes pur tehnic pentru mine. 

Dar peste câteva ceasuri trebuia să plec, fără să ştiu nici 
pentru cât timp, nici pentru ce. Propria mea viaţă îmi 
devenise străină şi indiferent care mi-ar fi fost opţiunile, nu 
eram atât de naiv să cred că aveam vreun cuvânt de spus. 
Aseară stătuserăm cu toţii la lumina focului din cămin şi mă 
simţisem ca făcând şi eu parte dintre ei, dar nu ca până 
atunci, în sinea mea, în mintea mea, ci în sensul 
experienţei împărtăşite, al mesei luate la un loc, într-o casă 
conspirativă goală, lumina chioară mă transformase şi pe 
mine într-un adult, într-un membru al bandei, dintre cei 
care odată intraţi nu mai ies, şi poate că ăsta, mai mult 
decât răsunetul clopotelor din biserică, a fost pentru mine 
semnalul clar şi mult aşteptat că provizoratul se încheiase, 


că mi se spulberase convingerea inconştientă că aş fi putut 
scăpa de dl. Schultz oricând voiam. Acum, însă, 
ascunzătoarea mi se părea mai curând a lor, era limpede că 
un asemenea habitat se potrivea mult mai bine cu viaţa pe 
care o duceau ei decât oricare alt loc în care îi văzusem. Eu 
eram nerăbdător să se scoale toată lumea, mă învârteam 
de colo-colo, mi-era foame, mi-era dor de ceainăria mea 
unde-mi luam micul dejun, mi-era dor de Semnalul din 
Onondaga pe care-mi plăcea să-l citesc la micul dejun şi 
mai ales mi-era dor de baia mea mare albă cu duş cu apă 
caldă. Parcă aş fi trăit în hoteluri elegante toată viaţa. De 
pe verandă m-am uitat înăuntru pe fereastra salonului. Pe o 
masă de lemn erau maşina de calculat a d-lui Berman şi 
telefonul direct pe care Irving tocmai îl instala, într-un colţ 
era un scaun vechi de bucătărie cu speteaza înaltă, iar în 
mijloc trona seiful firmei Schultz. În mintea mea, seiful 
purta aura de focar indiscutabil al vânzolelii din ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Vedeam în el nu numai locul de 
refugiu al rezervelor de bancnote ale d-lui Schultz, ci şi 
nucleul lumii de numere a lui Abbadabba. 

Irving m-a văzut şi m-a pus la muncă, să spăl podelele, 
să trec pe la toate ferestrele şi să le şterg bine ca să se 
vadă prin ele, să sparg lemne pentru soba din bucătărie, 
ceea ce a fost un chin pentru nasul meu atât de fragil, să 
dau o fugă până la un magazin universal, la un kilometru şi 
ceva depărtare, de unde să iau farfurii de hârtie şi sticle cu 
sucuri pentru micul dejun al tuturor, mai în sânul naturii 
decât atât cred că nici nu se putea, parcă aş fi fost un 
nenorocit de cercetaş la exerciţiile de orientare. Pe urmă, 
Irving şi Mickey au plecat cu Packard-ul, iar eu am rămas cu 
Lulu care şi-a luat în primire şefia şi m-a pus şi el la muncă, 
să sap o latrină în spatele casei, deşi era deja acolo o 
privată care mie mi s-a părut foarte utilizabilă, chiar dacă 
stătea cam şuie, dar Lulu se simţea ofensat în sensibilitatea 
lui de perspectiva de a intra în privata altcuiva, aşa încât a 
trebuit să pun mâna pe lopată şi să sap o groapă într-un fel 
de luminiş neted în pădurea din spatele casei, vârându-mă 
din ce în ce mai adânc în pământul afânat şi zdrelindu-mi 


mâinile deja amorţite până când unul dintre noii-veniţi s-a 
învrednicit să mă înlocuiască, degeaba îmi închipuiam eu 
că anticipasem toate primejdiile posibile într-o viaţă de 
gangster - iată că la înecul în excremente nu mă gândisem. 
Abia după ce Irving, care se întorsese între timp, s-a apucat 
plin de elan şi a construit un tronuleţ din scânduri de pin cu 
gaura în mijloc, am recunoscut şi eu că orice travaliu are 
demnitatea lui dacă este făcut cu metodă, indiferent la ce 
serveşte, într-adevăr model pentru noi toţi era acest Irving. 
Apoi m-am adus la o formă cât de curată şi prezentabilă 
cu putinţă în condiţii primitive, şi pe la ora nouă dimineaţa 
am plecat cu maşina împreună cu dl. Berman şi cu Mickey 
către Onondaga unde am parcat în piaţa din faţa 
tribunalului şi am rămas în maşină să ne uităm. Aproape 
toate locurile de parcare erau ocupate de rablele de maşini 
şi de camionetele cu tracţiune cu lanţ care veneau de prin 
împrejurimi, şi fermierii în salopete spălate şi călcate şi 
nevestele de fermieri în rochii cu flori, demodate, cu bonete 
de soare pe cap, urcau grăbiţi treptele tribunalului ca să 
răspundă la apelul juriului. Am văzut şi avocații 
guvernamentali care veneau din vale, dinspre hotel, cu 
servietele în mâini, şi pe Dixie Davis care mergea foarte 
solemn alături de avocatul celălalt, mai bătrân şi corpolent, 
cu ochelarii lui fără braţe atârnaţi de panglica neagră pe 
piept, iar în urma lor, târşâindu-şi picioarele în grupuri de 
câte doi-trei, nişte tipi cu bloc-notesurile ieşindu-le din 
buzunarele hainelor, cu ziarul de dimineaţă împăturit sub 
braţ şi cu acreditările de presă înfipte ca nişte pene în 
panglicile de la pălăriile de fetru. l-am studiat cu mare 
atenţie pe reporteri încercând să-mi ghicesc care dintre ei o 
fi fost de la Mirror, poate cel cu ochelari cu rame de corn 
care urca treptele câte două deodată, sau celălalt, cu nodul 
la cravată lărgit şi gulerul cămăşii descheiat, dar cu ziariştii 
n-aveai cum şti sigur, niciodată nu scriau despre ei înşişi, 
erau pur şi simplu nişte martori impersonali care îţi sugerau 
din cuvinte ceea ce ai fi vrut să vezi cu ochii tăi şi opiniile 
pe care trebuia să ţi le formezi, dar ei niciodată nu ţi se 
dezvăluiau, ca nişte scamatori care ar fi jonglat cu cuvinte. 


În capul scărilor stăteau fotografii de la instantanee cu 
nişte aparate cât toate zilele în mâini şi urmăreau lumea 
care trecea prin faţa lor şi intra în clădire, dar poze nu 
făceau. 

— Unde este domnul Schultz? am întrebat. 

— S-a strecurat înăuntru acum o jumătate de oră, când 
toţi caraghioşii ăştia-şi luau încă micul dejun. 

— Da’ chiar că e celebru, am zis eu. 

— Asta-i tragedia-n două cuvinte, a zis dl. Berman şi a 
scos un teanc de bancnote de o sută de dolari din care a 
numărat zece. Când ajungeţi la Saratoga să n-o pierzi din 
ochi. Orice vrea, tu plăteşti. Tipa asta e plină de idei şi s-ar 
putea să-ţi facă mofturi. E o cârciumă acolo care se cheamă 
Clubul Brook. E-a noastră. Dacă ai vreo problemă vorbeşti 
cu tipu' de-acolo. Ai înţeles? 

— Da, am zis eu. 

— Nu-s pentru pariurile tale personale, mi-a spus el 
întinzându-mi bancnotele. Dacă vrei să faci şi tu un ban, 
oricum mă suni în fiecare dimineaţă şi dacă ştiu ceva îţi 
spun. Clar? 

— Da. 

Mi-a întins şi o hârtiuţă cu numărul lui secret de telefon. 

— Caii şi femeile sunt o pacoste şi separat. Când sunt la 
un loc dai de dracu'. Vezi ce faci la Saratoga, băiete. Eu 
cred că eşti în stare să faci faţă la orice. 

Apoi s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a aprins o ţigară. Eu 
am coborât din maşină, mi-am luat valiza din portbagaj şi 
am făcut semn cu mâna de rămas-bun. In momentul acela 
mi s-a părut că înţeleg limitele d-lui Berman, stătea acolo în 
maşină pentru că mai aproape de tribunal nu se putea, nu 
putea merge unde ar fi vrut şi din cauza asta îşi plângea de 
milă, un omuleţ cocoşat care purta haine cam prea colorate 
şi fuma ţigări Old Gold, singurele două devieri de la viaţa lui 
împănată cu cifre, când m-am uitat la el cum mă urmărea 
cu privirea de după fereastra maşinii mi-am dat seama că 
fără Schultz Olandezul el n-ar fi putut exista, ca şi cum ar fi 
fost doar o ipostază a d-lui Schultz, un reflex al strălucirii 
lui, la fel de dependent pe cât era de indispensabil. DI. 


Berman era un fel de timonier ciudat al acestui geniu al 
forţei stupefiante care dacă şi-ar fi pierdut direcţia fie şi o 
singură clipă, nu şi-ar mai fi recăpătat-o în vecii vecilor. 


ȘAISPREZECE 


ÎN CLIPA URMĂTOARE A APĂRUT O MINUNE de maşină 
decapotabilă verde-închis, cu patru uşi - a trebuit să mă uit 
bine ca să-mi dau seama că la volan era chiar Drew care 
nici măcar nu a oprit, ci doar a încetinit şi s-a prelins pe 
lângă mine, iar eu mi-am azvârlit geamantanul pe bancheta 
din spate, am pus un picior pe prag şi în timp ce ea băga 
într-a doua şi lua viteză m-am săltat peste portieră direct 
pe locul de lângă ea şi duşi am fost. 

Nu ne-am mai uitat înapoi. Am luat-o pe strada mare, am 
trecut prin faţa hotelului căruia i-am spus adio în gând şi 
ne-am îndreptat către râu. Habar n-aveam de unde făcuse 
rost de bijuteria asta. Dovadă că obținea orice voia. 
Scaunele erau din piele maro-deschis. Copertina din prelată 
cafenie, fixată pe nişte stinghii cromate, era lăsată pe spate 
ca un fel de armonică. Bordul era din lemn lăcuit. Drew a 
întors capul spre mine şi a zâmbit văzând cum stăteam cu 
braţele pe portieră şi pe speteaza scaunului şi mă bronzam 
la soarele orbitor. 

Trebuie să spun două vorbe despre cum conducea, atât 
de copilăros, când schimba viteza se apleca în faţă nu-ştiu- 
cum, cu mâna albă pe măciulia schimbătorului de viteze, 
piciorul prelung i se întindea pe sub rochie şi apăsa 
ambreiajul până la fund, pe urmă lăsa umerii în jos şi 
muşcându-şi buzele de atâta efort de concentrare zvâcnea 
braţul înainte direct din cot. Îşi înnodase o basma de 
mătase sub bărbie, se vedea clar că-i făcea plăcere să mă 
plimbe cu maşina ei nouă, a trecut deci zdroncănind din roţi 
peste podul de lemn şi am ajuns la intersecţie, la şoseaua 
care mergea de la est la vest, ea a luat-o către est şi din 
toată Onondaga n-am mai văzut decât o clopotniţă de 
biserică şi câteva acoperişuri care dominau frunzişul 
copacilor şi pe urmă am cotit pe după un deal şi au dispărut 
şi astea. 

Toată dimineaţa am şerpuit printre munţi şi lacuri care se 
întindeau de-o parte şi de alta a şoselei, am trecut pe sub 


baldachine de pini, prin sătuleţe albicioase unde magazinul 
universal servea şi drept oficiu poştal. Drew şofa energic, 
ţinând amândouă mâinile pe volan, şi mi s-a părut că-i 
plăcea atât de mult încât aş fi dat orice să trec şi eu puţin 
în locul ei, să simt ditamai motorul cu opt cilindri zvâcnind 
în mâinile mele. Adevărul este, însă, că deşi mă pregăteam 
să devin membru al unei bande, nu luasem deocamdată 
lecţii de şoferie, aşa încât am preferat să mă port ca şi cum 
aş fi ştiut să şofez dar nu aveam chef pe moment, decât s-o 
las pe ea să-mi ţină teorii pe tema asta, voiam egalitate, 
asta era dorinţa mea cea mai arzătoare şi mai absurdă - 
stau acum şi mă gândesc ce mucea insuportabil puteam fi 
pe-atunci, ce ambiţie nesătulă mă putea roade, chiar dacă 
în dimineaţa respectivă, în timp ce goneam prin locuri atât 
de frumoase şi de sălbatice, nu mă gândeam la aşa ceva, 
nu aveam cum să observ cât de mult evoluasem de pe 
vremea când hălăduiam pe străzile Bronx-ului unde natura 
se prezenta sub forma gogoloaielor de balegă de cal 
stropşite de roţile maşinilor, din care stoluri întregi de vrăbii 
ciuguleau grăunţe uscate, nu aveam de unde şti cum era să 
respiri aerul ăsta de munte însorit, să fii plin de viaţă, să te 
simţi bine şi bine hrănit, să ai o mie de dolari în buzunar şi 
creierul obişnuit deja cu anumite evenimente, de pildă cu 
crimele monstruoase ale lumii moderne. Devenisem un 
mucea dur, aveam un pistol adevărat în cureaua de la 
pantaloni şi-mi spuneam în minte că nu era nevoie să fiu 
recunoscător, trebuia să iau ce mi se oferea şi gata, ca şi 
cum mi s-ar fi cuvenit, simţeam eu că nu se putea să nu fie 
un preţ de plătit pentru toate astea şi cum preţul avea să 
fie exprimat într-o monedă la fel de valoroasă ca şi viaţa, 
măcar să fi profitat, de unde şi un sentiment de furie la 
adresa ei, mă uitam insistent la ea gândindu-mă ce i-aş fi 
făcut şi trebuie să recunosc că-mi treceau prin minte 
câteva imagini rele de tot şi sadice, născute din 
resemnarea amară a unui băiat prea tânăr. 

Deşi, bineînţeles, dacă ne-am oprit a fost pentru că a 
frânat ea, s-a uitat la mine, a scos un oftat prelung şi 
melodios de capitulare şi a părăsit brusc şoseaua, am luat-o 


printre copaci, peste rădăcini, ne-am hurducăit bine până 
ne-am îndepărtat exact atâta cât să nu ne mai vadă 
maşinile care treceau, şi acolo a frânat din nou la fel de 
brusc, într-un luminiş înconjurat de copaci înalţi care filtrau 
soarele măturându-ne feţele cu felii de căldură, felii de 
umbră, felii de lumină orbitoare, felii de întunecime de un 
verde profund, în timp ce rămăseserăm nemişcaţi şi ne 
uitam unul la celălalt rupţi cu totul de lume. 

Avea o ciudăţenie a ei, Drew Preston, că ocolea părţile 
ruşinoase, a început să-mi sărute coastele şi pieptul spân 
de băieţel, m-a făcut să-mi ridic picioarele şi şi-a plimbat 
mâinile pe dedesubtul coapselor mele, pe fese, mi-a trecut 
cu limba peste lobii urechilor şi peste buze - şi a făcut toate 
astea ca şi cum n-ar mai vrut nimic altceva pe lume, 
scoțând câte un geamăt care însemna aprobare sau 
delectare, un fel de comentariu la acţiune, sunete scurte şi 
ascuţite, şoapte fără cuvinte, ca nişte observaţii personale, 
aveam senzaţia că mă consuma, ca atunci când mănânci 
sau bei câte ceva, şi nu că ar fi vrut să mă excite, la urma 
urmei care băiat în situaţia mea ar fi avut nevoie să fie 
excitat, nu?, când mie mi se sculase în momentul în care 
oprise maşina, iar acum aşteptam din partea ei să-mi dea 
de înţeles că şi zona respectivă era tot a mea, darea nu şi 
nu, şi dorinţa mi s-a transformat treptat într-o durere 
chinuitoare, eram pe punctul de a-mi pierde minţile, din ce 
în ce mai agitat, până când mi-am dat seama că ea de fapt 
era gata, că nu făcea altceva decât să mă aştepte pe mine 
să-i descopăr disponibilitatea absolută de-a sta cuminte şi 
de a-mi lăsa mie ultimul cuvânt. Mi s-a părut atât de 
inocentă, am fost atât de surprins de cât de potolită şi 
supusă a devenit brusc, încât n-am mai avut nevoie de 
niciun preambul, am intrat în ea pur şi simplu, la care eaa 
chicotit complice, plăcerea de a mă avea înăuntrul ei îi crea 
un sentiment de generozitate, nu atât de excitare cât de 
bucurie, uite, un băiat care se vârâse adânc în ea, aşa încât 
şi-a încolăcit picioarele în jurul taliei mele, iar eu am 
început s-o legăn în sus şi-n jos acolo, pe bancheta din 
spate a maşinii, cu picioarele ieşindu-mi afară prin portiera 


deschisă şi la un moment dat, când am ţâşnit înăuntrul ei, 
m-a strâns în braţe de-am crezut că vrea să mă sufoce şi a 
început să plângă şi să mă sărute peste toată faţa ca şi 
cum aş fi păţit ceva cumplit, de pildă aş fi fost rănit, iar ea, 
într-un gest disperat de compasiune, ar fi încercat să mă 
facă să cred că nu, de fapt nu se întâmplase nimic. 

Pe urmă ne-am fugărit aşa, goi-puşcă, prin desiş, 
afundându-ne în locul ăla al nimănui, de un verde intens, pe 
care ea îl alesese absolut arbitrar, aşa se nimerise, avea 
talentul de-a face ca lumea să se învârtă în jurul ei, iar 
acum mi se învârtea şi mie în minte, un loc ideal, atât de 
frumos, unde puteam alerga după silueta ei albă care 
apărea şi dispărea pe după copaci, printre boscheţi, 
încolăcindu-se ca să n-o biciuie crengile, printre cârdurile 
de păsări nevăzute care se dondăneau întruna, dându-mi a 
înţelege cât de mult timp pierdusem. Cum alergam în linii 
mari la vale, la un moment dat am simţit un pământ 
mlăştinos sub picioare, un miros greu în nări şi m-am trezit 
că în loc s-o prind pe Drew, s-o pun la pământ şi s-o fut din 
nou, mă plesneam singur de-atâtea înţepături, uite ce-mi 
făcea, mă ademenea printre roiurile de țânțari furioşi. Când 
am ajuns-o din urmă, stătea pe vine şi-şi întindea noroi cu 
mâna pe corp şi mi-a dat şi mie, ne-am dat cu noroi unul 
altuia şi pe urmă ne-am înfundat şi mai adânc în pădurea 
sumbră, ca nişte copii, mână-n mână, copii din basme care 
au nimerit peste necazuri cumplite şi fără fund, ceea ce de 
altfel şi eram, ca să ajungem la un moment dat la un ochi 
de apă nemişcată, atât de neagră cum eu nu credeam că 
putea fi apa, şi bineînţeles că Drew a intrat în ea să se 
bălăcească şi mi-a făcut semn s-o urmez. Doamne, cât era 
de stătută apa aia, caldă şi cu spumă, simţeam sub tălpi 
straturi cleioase de ierburi şi dădeam din picioare de teamă 
să nu mă înfund în ele şi să nu mai pot ieşi la mal, în 
schimb ea a înotat pe spate câţiva metri şi pe urmă s-a 
târât afară în patru labe, cu tot corpul acoperit de un strat 
de mâăzgă invizibilă, amândoi aveam pielea la fel de 
vâscoasă şi ne-am prăbuşit acolo în nămol, eu deasupra ei 
şi am dat buzna ca berbecele în ea, am apucat-o de părul 


blond şi i-am ţinut capul în noroi pompându-i mâzga în sus 
printre picioare, ne-am împerecheat acolo, în mocirla aia 
împuţită, şi mi-am dat drumul în ea ţinând-o bine placată la 
pământ şi nelăsând-o să mai facă nicio mişcare, am rămas 
aşa înăuntrul ei ascultându-i respiraţia sacadată în urechea 
mea şi când am ridicat capul şi m-am uitat în ochii ei verzi 
şi am văzut-o şi panicată şi pierdută în acelaşi timp mi s-a 
sculat din nou chiar acolo, înăuntrul ei, şi a început şi ea să 
se frece şi de data asta chiar am avut timp unul de celălalt, 
a treia oară întotdeauna e pe îndelete, am reuşit să 
descopăr fiinţa primitivă din ea care scotea un horcăit 
lugubru, un fel de lătrat gâtuit şi din ce în ce mai sacadat 
pe măsură ce eu o umpleam, apoi un strigăt tremurat de 
cumplită disperare, ca până la urmă să ţipe atât de ascuţit 
încât m-am şi speriat să nu fi făcut vreo prostie şi m-am 
tras înapoi ca să mă uit din nou la ea - rânjea arătându-şi 
toţi dinţii şi ochii verzi îi deveniseră sticloşi, avea o privire 
fixă şi opacă, ai fi zis că mintea i se blocase, că timpul ei 
interior o luase înapoi şi acum se întorcea în copilărie şi-şi 
retrăia propria naştere în sens invers, încetând să mai 
existe, aşa mi s-au părut pentru o clipă ochii ei, că nu mai 
erau ochi, ci abia se pregăteau să devină ochi, ochii cuiva 
în care sufletul nu pătrunsese deocamdată. 

Dar în clipa următoare mi-a zâmbit, m-a sărutat, m-a 
strâns în braţe de parcă aş fi făcut cine-ştie-ce gest amabil, 
parcă i-aş fi oferit o floare sau ceva de genul ăsta. 

Când ne-am ridicat amândoi, cu picioarele la fel de 
împleticite, s-au desprins de pe noi bucăţi întregi de nămol, 
ea a râs şi s-a întors cu spatele ca să-mi arate că nu i se 
mai vedea deloc spinarea în întunericul pădurii, parcă ar fi 
fost secţionată în două, partea din faţă fiind în schimb 
lucioasă şi reliefată ca o sculptură. Şi capul blond tot aşa îi 
arăta, înjumătăţit. Nu aveam altă soluţie decât să ne 
băgăm înapoi în baltă, ea a înotat ceva mai departe şi m-a 
somat s-o urmez şi într-adevăr apa se mai răcorea, se mai 
adâncea după ce făcea un cot, am înotat umăr lângă umăr, 


i-am dat o probă de ce însemna craul la YMCA”? şi am ieşit 
amândoi pe malul celălalt, scăpaţi de stratul de nămol şi 
ceva mai puţin cleioşi. 

Până am ajuns înapoi la maşină eram deja uscați, dar 
când ne-am îmbrăcat ne jenau hainele, parcă le-am fi pus 
peste arsuri grave de soare, puţeam a baltă şi unul şi altul, 
miroseam ca două broaşte, stăteam în maşină încercând să 
ne atingem cât mai puţin de scaune şi după câţiva kilometri 
de mers am ajuns la un motel, am închiriat o căsuţă şi ne- 
am băgat împreună sub duş, ne-am frecat bine unul pe 
celălalt cu un săpun enorm, ne-am luat în braţe sub apă şi 
pe urmă ne-am băgat în pat şi Drew s-a mulat cât era de 
lungă pe lângă şoldul meu şi sub braţul meu, şi poate 
gestul ăsta al ei a fost momentul nostru de adevărată 
intimitate, când s-a cuibărit lângă mine tremurând toată şi 
făcându-se mică, ajungând de-o vârstă cu mine, la fel de 
nerăbdătoare de a scăpa de inocenţă ca o fetiţă care 
acuma cunoştea primul băiat - eram două trupuri goale cu 
o viaţă întreagă înainte plină de surprize cumplite. Ceea ce 
mie îmi crea un sentiment de mândrie dublată de teamă. 
Eram conştient că niciodată n-aş fi putut avea parte de 
femeia pe care o cunoscuse dl. Schultz, aşa cum el nu 
avusese parte de femeia pe care o cunoscuse Bo Weinberg, 
pentru că ea îşi ştergea urmele, îşi ascundea istoria, se 
adapta fiecărui moment în parte, sărea de la gangsteri la 
puştani transformându-se în altcineva printr-o simplă 
volută, nu era genul de persoană care să ajungă să-şi scrie 
memoriile nici măcar dacă ar fi reuşit să trăiască până lao 
vârstă înaintată, nu şi-ar fi povestit viaţa pentru că nu avea 
nevoie de admiraţia, de înţelegerea sau de uimirea nimănui 
şi pentru că toate comportamentele ei, inclusiv amorul, se 
datorau unei autosatisfacţii pe care nu-şi propusese 
niciodată să şi-o domine. Se legau toate, îmi dădea aşa un 
sentiment protector în căsuţa aia de motel încât am lăsat-o 
să aţipească în timp ce eu urmăream cu privirile un muscoi 
care se rotea şi schimba brusc direcţia sus sub acoperiş şi 


18 Young Men's Christian Association, Asociaţia tinerilor 
creştini (n.tr.). 


am înţeles că Drew Preston te dezlega de păcate, cu asta 
rămâneai de la ea în lipsa unui viitor comun. Şi cum ea se 
vedea limpede că nu făcea nici cel mai mic efort de a 
rămâne în viaţă, trebuia să mă ocup eu de treaba asta 
pentru amândoi. 


Tot restul zilei am gonit cu maşina printre munţii 
Adirondack!* până când dealurile s-au transformat în coline 
şi terenul a devenit mai neted şi pe seară am ajuns la 
Saratoga Springs, pe o stradă care avea neobrăzarea să se 
cheme Broadway. Şi totuşi, când m-am uitat mai atent, am 
văzut că nu era atât de deplasat, semăna foarte bine cu 
New York-ul vechi, adică aşa cum îmi închipuiam eu că 
trebuie să fi arătat pe vremuri, erau o mulţime de magazine 
foarte civilizate, cu denumiri ca la New York, cu copertine în 
dungi care te apărau de soarele pieziş, iar oamenii care se 
plimbau pe străzi nu semănau câtuşi de puţin cu cei de la 
Onondaga, nici picior de fermier printre ei, treceau o 
mulţime de maşini elegante, unele dintre ele cu şoferi 
îmbrăcaţi în livrele, şi pe verandele lungi ale hotelurilor 
stăteau şi-şi citeau ziarele oameni evident plini de bani. Mie 
mi s-a părut oarecum ciudat că în toiul serii parcă nimeni 
nu avea altceva mai bun de făcut decât să citească ziarul, 
până când am ajuns la hotelul nostru, la Grand Union, care 
era şi cel mai luxos dintre toate, cu o verandă impresionant 
de lungă şi de lată, unde un hamal ne-a luat bagajele şi un 
portar s-a suit în maşina noastră ca s-o parcheze, acolo mi- 
am dat seama că ziarul citit de toţi era de fapt Racing 
Form, Monitorul Curselor, erau un teanc întreg la recepţie 
cu data de a doua zi în capul paginii şi cu lista curselor de a 
doua zi pentru ca amatorii de pariuri să aibă ce studia, şi nu 
conţinea nimic altceva afară de ştiri despre cai, la Saratoga 
în luna august nimeni nu se interesa de nimic altceva decât 
de cai, aşa încât ziarele se conformau şi ele şi nu dădeau 
decât titluri legate de cai, buletine meteo pentru cai, 


19 Şir de munţi în nordul statului New York care domină un 
platou glaciar brăzdat de defilee, cascade şi numeroase lacuri, 
înălţimea maximă fiind atinsă de vârful Marcy, 1629 m (nitr.). 


horoscoape de cai, cine nu ştia ar fi zis că lumea era 
populată numai de cai, cu excepţia câtorva oameni 
excentrici care se adunaseră acolo să afle ce mai era nou în 
lumea cailor. 

Rotindu-mi privirile peste holul hotelului am descoperit 
una sau două persoane al căror interes în legătură cu caii 
nu părea deloc sincer, doi inşi destul de şleampeţi care 
şedeau în fotolii alăturate şi-şi coborau ochii în ziare numai 
când mă uitam la ei. Recepţionerul a recunoscut-o pe Miss 
Drew şi s-a declarat încântat de sosirea ei în sfârşit, erau 
deja destul de îngrijoraţi, a zis el zâmbind, şi mi-am dat 
seama că ea avea camerele rezervate pentru toată luna de 
curse chiar dacă nu stătea în ele, aici venea de obicei în 
această perioadă a anului indiferent dacă o trimitea dl. 
Schultz sau nu. Am urcat la etaj, într-un apartament 
somptuos unde m-a izbit din prima clipă cât de mărunt şi 
de modest fusese Hotelul Onondaga. Pe măsuţa de cafea 
era un coş enorm plin cu fructe, cu o carte de vizită din 
partea conducerii hotelului, într-un colţ era un bar cu o tavă 
de pahare de cristal cu picior subţire şi carafe cu vin alb şi 
vin roşu, o găletuşă cu gheaţă, o sticlă pătrată care avea 
agăţată de gât cu un lănţişor o etichetă pe care scria 
BOURBON şi o alta pe scria SCOTCH şi o sticlă mare 
albastră cu apă minerală, ferestrele înalte cu geamuri care 
ajungeau până aproape de podea lăsau să intre o mulţime 
de lumină, iar din tavan atârnau ventilatoare cu pale lungi 
care se roteau încet şi răcoreau atmosfera, paturile erau 
interminabile şi covoarele groase şi moi. Curios lucru, dar 
nu mai aveam o părere chiar aşa grozavă despre dl. Schultz 
văzând că din tot ce era în jurul meu nimic nu depindea de 
el. 

Drew îmi urmărea încântată reacţiile la tot acel lux, mai 
ales atunci când am încercat arcurile patului sărind pe 
spate în mijlocul lui a sărit şi ea peste mine şi ne-am 
rostogolit amândoi când într-o parte când în cealaltă 
mimând o luptă la adăpostul căreia de fapt ne încercam 
puterile unul altuia. Deşi era destul de voinică am 
imobilizat-o sub mine destul de repede, aşa că a trebuit să 


implore: 

— Nu, nu acum, te rog, am făcut planuri pentru seara 
asta, vreau să te duc să-ţi arăt ceva minunat. 

Deci ne-am îmbrăcat mai mult în alb, potrivit pentru o 
seară de vară, eu cu un costum de pânză la două rânduri, 
oarecum şifonat, pe care Drew mi-l comandase de la 
furnizorul ei preferat din Boston, ea cu un sacou elegant 
albastru, tot din pânză, şi fustă plisată albă. Mie-mi plăcea 
la nebunie că ne îmbrăcam în camere alăturate, cu uşa 
dintre ele larg deschisă, îmi plăcea pentru că presupunea o 
relaţie avansată, ne pregăteam să fim văzuţi împreună. Am 
coborât în holul ticsit de lume care căuta să-şi omoare 
seara cu ceva, inclusiv cei doi prieteni ai mei cam 
şleampeţi, şi am ieşit în faţa hotelului unde încă se mai 
ridica dogoarea din timpul zilei din trotuar către cerul mai 
răcoros, aşa că ea a propus s-o luăm încet pe jos. 

Am traversat bulevardul pe lângă polițistul în cămaşă cu 
mâneci scurte care dirija circulaţia. Cum să iei în serios un 
poliţist îmbrăcat aşa?! Nu ştiam ce era, locul ăla grozav pe 
care voia să mi-l arate, dar m-am hotărât să nu mă las să 
alunec pe panta visărilor cu ochii deschişi în ţara minunilor. 
Aş fi dat orice să fim iarăşi împreună în fundul pădurii, dar 
eram aici, treceam prin faţa unor pajişti impozante, pe la 
umbra unor copaci tenebroşi cu coroane întinse, care 
ascundeau în spatele lor ditamai căsoaiele, asta da staţiune 
serioasă şi plină de posibilităţi, dar pe mine mă ispitea să 
nu mă mai uit la nimic altceva decât la ea, atât de 
strălucitoare se prezenta încât aproape că uitasem datele 
problemei, nu exista să treacă vreo persoană pe lângă noi 
pe stradă şi să n-o observe pe Drew, să nu tresară la 
vederea ei, ceea ce pentru mine era motiv de cocoşeală 
prostească, în schimb ne tineam de mână şi deodată 
căldura mâinii ei a fost ca un semnal de alarmă, m-a dus cu 
gândul la sângele pompat şi de aici mi-a trecut prin minte 
viziunea unei cumplite răzbunări. 

— N-aş vrea să par prost crescut, i-am spus, dar cred c-ar 
fi bine să stăm fiecare la locul nostru. Adică să nu ne mai 
ţinem de mână. 


— Dar mie-mi place. 

— O să ne ţinem altă dată. Vă rog, daţi-mi drumul. Nu 
ştiu cum să vă explic, dar părerea mea, din experienţa pe 
care-o am, este că suntem supravegheați. 

— Da' pentru ce? De unde ştii? Vai de mine, ce nebunie! 
a exclamat ea şi s-a întors să se uite în urmă. Unde? Nue 
nimeni. 

— Vă rog foarte mult, nu întoarceţi capul! Nici n-o să 
vedeţi pe nimeni, credeţi-mă pe cuvânt. Unde vine, locul 
ăsta unde mergem acuma? Că poliţiştii de-aici din oraş, nu 
se poate pune bază pe ei, dacă banii le vin de la New York. 

— Pentru ce să punem bază pe ei? 

— Pentru protecţia unor cetăţeni care respectă legile, 
adică dumneavoastră şi cu mine, nu se cheamă că asta 
suntem? 

— Da' de cine trebuie să ne apere? 

— De ăia ca noi. De gangsteri. 

— Adică eu sunt gangsteră? a întrebat ea. 

— Vorba vine. În cel mai rău caz sunteţi metresa unui 
gangster. 

— Sunt metresa ta, a zis ea, după o clipă de gândire. 

— Sunteţi metresa d-lui Schultz, i-am întors-o eu. 

Se lăsase seara şi era linişte peste tot. 

— DI. Schultz este un tip foarte mărunt, a zis ea. 

— Ştiaţi că şi Clubul Brook tot al lui este? Are tot felul de 
legături în oraşul ăsta. Nu vi s-a părut că n-are încredere să 
vă scape din ochi? 

— Păi de-aia eşti tu aici. Ca să stai cu ochii pe mine. 

— Dumneavoastră aţi cerut să vin, i-am spus eu. Şi asta 
înseamnă că precis acuma ne supraveghează pe-amândoi. 
Ştiaţi că e-nsurat? 

— Da, a zis ea după o ezitare de moment. Bănuiam. 

— Bun, şi? Care-i poziţia dumneavoastră? V-aţi gândit la 
asta vreodată? Nu uitaţi c-a făcut o greşeală de neiertat 
când v-a săltat pe-amânaoi de la restaurant atunci seara, 
pe Bo şi pe dumneavoastră. 

— Stai puţin, a zis ea şi m-a luat de braţ. 

Ne-am oprit faţă în faţă la umbra unui perete înalt de 


verdeață. 

— Credeţi că-i un tip mărunt? am insistat eu. Toţi cei care 
au crezut aşa ceva despre el sunt morţi. În noaptea aia, 
când aţi ieşit din cameră, v-aduceţi aminte că v-am dus 
înapoi în pat?! 

— Da, de ce? 

— Tocmai se scăpa de un cadavru. Grăsanul ăla cu 
baston. Furase nişte bani, drăguţul de el. Adică vreau să zic 
că nu era mare pierdere. Dar oricum, s-a întâmplat. 

— Bietul de tine, deci despre asta era vorba. 

— Şi nasul meu tot pentru asta a fost, dl. Schultz l-a pus 
pe Lulu să-mi dea borşu' ca să explice petele de pe covor. 

— Deci tu mă protejai pe mine, a zis ea lipindu-şi buzele 
moi şi reci de obrazul meu. Billy Bathgate. Imi place numele 
ăsta pe care ţi l-ai ales. Ai tu idee cât de mult îl iubesc pe 
Billy Bathgate? 

— Doamnă Preston, eu sunt atât de nebun după 
dumneavoastră că nici nu văd pe unde merg. Dar acum nici 
nu aduc vorba despre asta, nici măcar nu-mi trece prin 
minte aşa ceva. N-a fost bună ideea să venim aici. Poate ar 
fi mai bine să mergem în alt oraş. Omul ăsta omoară cum 
respiră. 

— Mai discutăm noi despre asta, a zis ea apucându-mă 
de mână, am dat colţul împreună pe lângă nişte boscheţi 
înalţi şi ne-am trezit în faţa unui pavilion luminat ca ziua 
unde se strângea lumea şi veneau maşinile ca la concert. 

Am intrat într-un cort mare iluminat de becuri, ca să ne 
uităm la nişte cai cum dădeau roată unei arene cu nisip pe 
jos şi fiecare cal avea spinarea acoperită de o pătură de 
catifea cu un număr brodat într-un colţ, iar privitorii ţineau 
în mâini programe tipărite în care găseau genealogia şi 
datele fiecăruia - cai tineri care nu participaseră niciodată 
la curse, prezentaţi pentru vânzare. Drew îmi explica în 
şoaptă ce vedeam, parcă am fi fost în biserică. Eu eram din 
ce în ce mai agitat, aproape că o uram pentru ideea dea 
veni împreună aici. Nu era în stare să se concentreze 
asupra lucrurilor importante, fata asta - mintea ei nu 
funcţiona normal. Tot uitându-mă la cai am observat că 


aveau părul lucios pe corp şi cozile pieptănate, unii dintre ei 
îşi înălţau capetele smucind de lesă, frâu, sau cum s-o fi 
numind cureaua aia cu care-i mânau îngrijitorii, alţii 
mergeau cu capetele lăsate în jos, privind în pământ, dar 
toţi aveau nişte picioare incredibil de subţiri şi dădeau 
impresia de frumuseţe din cauza mersului ritmat. Se lăsau 
duşi de nas la propriu, erau hrăniţi pentru comerţ sau 
antrenați pentru curse, în orice caz vieţile nu le aparţineau 
şi totuşi emanau graţia asta naturală care aducea a 
înţelepciune - îmi insuflau un anumit respect. Aerul din 
jurul lor mirosea vag dar nu neplăcut a paie, un miros care 
parcă le amplifica prezenţa de ditamai animalele. Drew se 
uita la ei cu atenţia încordată, fără să scoată o vorbă, ci 
numai arătând cu degetul atunci când un cal i se părea şi 
mai grozav decât ceilalţi. Din cine-ştie-ce motiv obscur, 
treaba asta m-a făcut gelos. 

Pe urmă am început să examinez lumea care asista la 
prezentarea cailor şi am observat că majoritatea făceau o 
întreagă paradă cu ţinuta lor sport concentrată pe tema 
cailor, bărbaţii cu lavaliere de mătase la gât, mulţi dintre ei 
cu port-ţigarete lungi, ca Preşedintele Roosevelt - în orice 
caz, aşa stăteau toţi de cu nasul pe sus încât am simţit 
nevoia să-mi îndrept şi eu umerii. Niciunul nu rivaliza cu 
Drew ca apariţie, dar erau din categoria ei, oameni cu gâtul 
lung, drepţi şi zvelţi, îţi dădeau impresia că aveau siguranţa 
în sânge şi m-am gândit că ar fi fost interesant să am şi eu 
un program în care să fie trecute genealogia şi datele 
fiecăruia dintre ei. În tot cazul, nu mai eram atât de 
tensionat, mă mai liniştisem. Ne găseam pe tărâmul 
inexpugnabil al celor privilegiați, aici dacă ar fi apărut 
vreun gangster ar fi sărit imediat în ochii tuturor, chiar şi 
eu, deşi purtam haine potrivite cu bunul gust de fată 
bogată al lui Drew şi avusesem ideea să-mi pun şi ochelarii 
falşi de băiat studios, am simţit din cele una sau două 
priviri discrete aruncate în direcţia mea că eram la limita de 
jos a ce puteau tolera nasurile vecinilor mei. Mi-a trecut 
prin minte că poate Drew ştia ea ce făcea, în felul ei special 
de a-şi crea propria lume, la fel cum dl. Schultz şi-o crea pe 


a lui, adică fără să se gândească prea mult. 

După ce dădeau ocol arenei o dată sau de două ori, caii 
erau conduşi printr-un culoar într-un fel de amfiteatru, 
bănuiesc că asta era, din câte vedeam eu de acolo din 
colţul meu, unde privitorii şedeau pe scaune dispuse sub 
formă de gradene şi se auzea un crainic. Drew mi-a făcut 
semn şi am ieşit, am ocolit cortul până la intrarea principală 
scăldată în lumină, unde şoferii aşteptau proptiţi de maşini, 
şi am pătruns în amfiteatru ca să vedem aceiaşi cai, dar de 
data asta de la înălţime, sub reflectoarele arenei de 
licitaţie, crainicul, adică _licitatorul, proclamând virtuțile 
fiecăruia în parte. După care, în timp ce calul respectiv era 
adus de căpăstru până lângă podiumul lui, începea să 
liciteze şi ţinea evidenţa ofertelor pe care le primea nu atât 
din partea publicului de pe scaune, după câte mi-am dat eu 
seama la un moment dat, cât de la nişte funcţionari ca şi el, 
răspândiţi în câteva puncte ale amfiteatrului, care de fapt îi 
comunicau cifrele avansate discret şi în tăcere de diverşii 
amatori în numele cărora licitau. Totul părea un imens 
mister şi sumele vânturate îţi luau piuitul, creşteau la 
început cu paşi mari, apoi în salturi - treizeci, patruzeci, 
cincizeci de mii de dolari, cifre care probabil că speriau 
până şi caii din moment ce unii se trezeau să se balege 
exact când erau aduşi în ring. Ori de câte ori s-a întâmplat 
aşa ceva, a apărut imediat un negru îmbrăcat în smoching, 
cu o lopată şi o greblă, şi a adunat repede ruşinea de sub 
ochii lumii. 

In asta consta spectacolul. Eu după două-trei minute 
văzusem cam tot ce m-ar fi putut interesa, în schimb Drew 
nu se mai sătura. Deasupra capetelor noastre era un du-te- 
vino neîntrerupt de oameni care se plimbau de colo-colo 
printre şirurile de scaune şi se treceau în revistă unii pe 
ceilalţi, ai fi zis că imitau involuntar defilarea cailor din 
arena de alături. Drew s-a întâlnit cu o pereche cu care se 
cunoştea, apoi s-a mai apropiat un bărbat şi în doi timpi şi 
trei mişcări s-a strâns un grupuleţ de prieteni care vorbeau 
toţi cu toţi, iar ea nici măcar nu a pomenit de mine, ceea ce 
mi-a creat starea de spirit potrivită rolului pe care-l jucam 


de fapt, acela de supraveghetor. Mă scârbeau, femeile alea 
care se îmbrăţişau şi pasămite se sărutau pe obraz, dar 
care nu făceau altceva decât să-şi atingă obrazurile pentru 
o clipă şi să-şi ţocăie aerul la ureche una alteia. Erau cu 
toţii bucuroşi s-o vadă pe Drew. Imi făceau impresia că 
vibrau la unison, ca nişte cili. La un moment dat au scos 
nişte chicoteli, probabil adresate mie, şi chiar dacă 
presupunerea asta nu se baza pe absolut nimic, lucru de 
care tot eu mi-am dat seama, am preferat să mă îndepărtez 
de ei şi m-am sprijinit de o balustradă cu ochii pironiţi pe 
caii de jos din ring. Oare ce căutam eu acolo? Mă simţeam 
singur cuc. Dl. Schultz trăise cu Drew Preston câteva 
săptămâni, era limpede ca bună-ziua că eu reprezentasem 
următoarea noutate cât de cât interesantă, dar asta doar 
două-trei zile acolo, şi gata. Ce prostie făcusem să-mi dau 
pe faţă temerile. Nu mai putea ea de temerile mele. li 
povestisem de moartea lui Julie Martin şi, dovadă, parcă i- 
aş fi povestit ca mă lovisem de colţul mesei. 

M-am trezit însă deodată cu ea lângă mine, lipindu-se de 
şoldul meu, şi am urmărit împreună cum intra un nou cal în 
arenă, nici jumătate de minut nu trecuse şi revenisem la o 
iubire de cârpă. Toate resentimentele mi s-au evaporat şi 
mi-am reproşat faptul că mă îndoisem de fidelitatea ei. Mi-a 
spus că ar fi cazul să mâncăm ceva şi mi-a propus să 
mergem la Clubul Brook. 

— Credeţi că e prudent? am întrebat eu. 

— O să ne comportăm exact cum se aşteaptă de la noi, a 
zis ea. Metresa şi supraveghetorul. Eu una mor de foame, 
tu nu? 

Aşa încât am luat un taxi până la Clubul Brook care era 
într-adevăr elegant, cu un baldachin până la marginea 
trotuarului, cu uşile cu ochiuri de cristal şi pereţii placați cu 
panouri îmbrăcate în piele, localul tipic pentru amatorii de 
cai, totul în verde închis, cu veioze cu abajur pe mese şi 
profile de cai de curse celebri agăţate pe pereţi, ceva mai 
mare decât Ambasadorul. Şeful de sală s-a uitat la Drew şi 
n-a mai stat pe gânduri, ne-a condus imediat la o masă 
ultracentrală, chiar lângă un ringuleţ de dans. Asta era tipul 


cu care trebuia să iau legătura dacă se întâmpla ceva, dar 
nici nu m-a băgat în seamă, Drew a comandat totul. Am 
mâncat câte un cocktail de creveţi, câte un muşchi de vită 
prăjit la un loc cu legume tocate, câte o salată mărunţită cu 
anşoa - nici nu-mi dădeam seama ce foame mi-era. 
Comandasem şi o sticlă de vin roşu franțuzesc din care am 
băut amândoi, deşi ea l-a băut aproape pe tot. Era atât de 
întuneric în sală, încât să fi fost acolo prieteni de-ai ei 
împătimiţi de cai şi tot n-ar fi răzbit cu privirea prin lumina 
slabă şi bine ascunsă de abajururi ca s-o recunoască. Mă 
simţeam din nou bine. O aveam în faţa mea, numai peste 
masă, în coconul nostru de lumină, şi eu încercam să-mi 
reamintesc tot timpul că făcusem amor cu ea, că o 
cunoscusem în ipostaza ei carnală, că o adusesem la 
orgasm şi asta pentru că voiam s-o luăm de la capăt, dar cu 
aceeaşi dorinţă arzătoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, să-mi pun aceleaşi întrebări despre ea, să întorc 
pe toate părţile aceeaşi curiozitate, aceleaşi iluzii despre 
calităţile ei fizice, aşa cum te uiţi la o actriţă într-un film. 
Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că relaţiile 
sexuale nu se pot ţine minte. Îţi aminteşti faptul în sine, 
revezi decorul, poate chiar şi detaliile, dar partea efectiv 
sexuală a relaţiilor sexuale nu-ţi rămâne în minte, realitatea 
lor concretă are darul de a ţi se autoşterge din memorie, 
anatomia celuilalt, asta da, ţi-o aminteşti şi plecând de la 
ea poţi să te pronunţi în ce măsură ţi-a plăcut sau nu, dar 
esenţa aceea care te smulge, parcă, din propria ta fiinţă, 
care te face să te pierzi sau să te temi că de atâta iubire o 
să-ţi plesnească inima ca la execuţie, aia nu-ţi lasă nicio 
urmă în creier, deduci pur şi simplu că a avut loc, observi 
că a trecut nişte timp şi ai în faţa ochilor o siluetă pe care îţi 
doreşti s-o umpli din nou. 

Intr-un târziu şi-a făcut apariţia şi orchestra pe estradă şi 
mi-am recunoscut prietenii de la Clubul Ambasador, aceeaşi 
formaţie cu aceeaşi solistă vai-de-ea, numai pielea şi osul, 
care tot timpul îşi trăgea în sus pe sâni rochia de seară fără 
bretele şi care acum se aşezase pe un scaun mai într-o 
parte şi dădea din cap în ritmul primului număr, o piesă 


instrumentală. Ne-am încrucişat privirile şi ea mi-a zâmbit 
şi mi-a făcut un semn din bărbie fără să se oprească nicio 
clipă din jocul de cap pe muzică, iar eu am fost foarte 
mândru că mă recunoştea. Nu ştiu cum, dar i-a anunţat şi 
pe instrumentiştii din orchestră de prezenţa mea acolo, 
saxofonistul s-a întors către mine şi a suflat mai tare în 
cornet, bateristul a început să râdă văzând cu cine eram şi 
şi-a răsucit beţele în direcţia mea, m-am simţit exact ca 
acasă. Nişte prieteni de-ai mei, i-am explicat lui Drew 
încercând să acopăr muzica, fericit că-mi puteam dezvălui 
ipostaza de  Bărbat-ieşit-în-lume, şi băgând mâna în 
buzunar ca să mai verific o dată că nu pierdusem cei o mie 
de dolari de la dl. Berman, fiindcă, nu-i aşa?, s-ar fi cuvenit 
să ofer ceva de băut orchestrei după ce se termina 
programul. 

Către sfârşitul mesei Drew se cam pleoştise, stătea cu 
cotul pe masă şi cu bărbia proptită în pumn şi se uita fix la 
mine, cu un zâmbet fără ţintă dar plin de afecţiune. De- 
acum mă simţeam în largul meu, lipsa de lumină dintr-un 
club de noapte te susţine, este ca un fel de pălărie de 
întuneric ţinut sub control, spre deosebire de întunericul de 
sub cerul liber al nopţii de afară care te copleşeşte cu 
posibilităţile lui insondabile, şi muzica mi se părea atât de 
limpede şi de sugestivă, nu cântau decât piese foarte 
răspândite, una după alta, şi toate versurile păreau pline de 
semnificaţii şi potrivite mănuşă, iar pasajele melodice 
interpretate de solistă îmbrăcau totul în limpezimea unui 
adevăr nepreţuit. Intâmplător, unul dintre cântece se 
numea „Eu şi umbra mea“ şi ne-a apucat râsul pe amândoi, 
pentru că zicea cam aşa: „Eu şi umbra-a-a mea ne plimbăm 
pe bu-u-uleva-ard“, ceea ce mie mi s-a părut un fel de 
mesaj ironic adresat micii noastre conspirații, aşa că nu m- 
aş fi mirat dacă-l vedeam pe Abbadabba Berman făcându-şi 
apariţia în ritm de dans, era aceeaşi străveche poveste, ca 
de obicei, cum mă îndepărtam cât de cât de dl. Schultz, 
cum nu mai eram sigur de nimic. Avusese dreptate Drew că 
aici trebuia să venim, dacă eram cumva supravegheați 
procedam corect luându-ne masa la clubul lui, ne 


dovedeam loialitatea restituindu-i de fapt banii, venisem pe 
domeniul lui şi aici mă simţeam mai aproape de el, nici nu- 
mi mai era chiar aşa teamă. 

Prin urmare, m-am hotărât să nu-mi mai fac atâtea griji, 
să nu mai caut tot felul de soluţii, ci să las soarta noastră a 
amândurora în seama impulsurilor lui Drew, să mă pun cu 
totul la dispoziţia ei, ca un însoțitor care lucra în interesul d- 
lui Schultz ce eram, pentru că ea ştia mai multe decât 
mine, nu avea cum să nu ştie, şi deşi se vedea clar că-i 
lipsea orice simţ practic, în schimb avea în ea puterea 
naturii. Ştia realmente să se descurce şi cu toată nepăsarea 
ei uite că mai era încă în viaţă. Ba chiar, aici la Saratoga 
era mai în siguranţă decât oriunde altundeva pentru că dl. 
Schultz mă trimisese pe mine să am grijă de ea. Habar n- 
aveam a cui fusese ideea ca ea să vină aici, dar stând eu şi 
gândindu-mă am ajuns la concluzia că se putea la fel de 
bine ca ea însăşi să fi fost la originea acestei excursii 
refuzând să părăsească Onondaga, după cum se putea ca 
dl. Berman s-o fi expediat insistând că trebuia neapărat să 
dispară. 

La un moment dat a început dansul pe ringuleţul din faţa 
mesei noastre şi când mi-a spus că voia şi ea să danseze, şi 
anume cu mine, i-am sugerat foarte răspicat că era cazul 
să plecăm acasă. Am achitat eu nota de plată urmând însă 
sfaturile ei în materie de bacşişuri, şi înainte de a pleca i- 
am lăsat barmanului bani cât să dea de băut la toată 
orchestra. Apoi am luat un taxi până la Hotelul Grand Union 
şi în mod ostentativ am intrat fiecare pe uşa lui în camerele 
altminteri alăturate, pentru ca odată înăuntru să ne 
regăsim chicotind la uşa larg deschisă dintre ele. 


De dormit am dormit separat, iar dimineaţa, când m-am 
trezit, am găsit pe pernă un bilet de la ea. Se dusese să-şi 
ia micul dejun cu nişte prieteni. Mă sfătuia să-mi cumpăr 
bilet de intrare la clubul hipic şi-mi dădea întâlnire acolo 
pentru masa de prânz, inclusiv numărul lojei ei. Muream 
după scrisul ei, desena literele atât de egale şi de rotunde 
încât ai fi zis că erau de fapt tipărite, iar în locul punctelor 


de pe i-uri punea cerculeţe. 

Am făcut duş, m-am îmbrăcat şi am coborât val-vârtej. 
Cei doi indivizi nu erau în hol. La standul de presă de la 
recepţie am găsit ziare chiar din dimineaţa respectivă, am 
luat câteva şi m-am dus să mă aşez pe un fotoliu mare de 
răchită de pe veranda din faţă ca să le citesc în linişte. 
Fusese desemnat juriul. Apărarea nu scosese încă din 
mânecă niciunul dintre atuurile ei imbatabile. Procesul abia 
astăzi începea efectiv şi am găsit citată o declaraţie a 
procurorului care era de părere că avea să dureze cel mult 
o săptămână. Daily News publica o fotografie cu dl. Schultz 
şi Dixie Davis stând de vorbă cap în cap pe un coridor de 
lângă sala de judecată. Mirror îl prezenta pe dl. Schultz 
coborând treptele tribunalului cu un zâmbet larg şi forţat pe 
faţă. 

M-am ridicat şi am pornit pe Broadway în căutarea unui 
magazin care să aibă şi cabină telefonică. După ce am 
schimbat un pumn de mărunţiş, i-am cerut centralistei 
numărul pe care mi-l dăduse dl. Berman. Nici până în ziua 
de astăzi nu ştiu cum reuşea să obţină număr pentru un 
telefon despre care compania de telefoane habar n-avea, 
dar mi-a răspuns de la primul sunet. l-am dat raportul, că 
ajunsesem în oraş la ora prevăzută, că mersesem să vedem 
vânzările de mânji şi că azi urma să ne petrecem toată ziua 
la curse. Că doamna Preston se întâlnise cu câţiva prieteni, 
nişte idioţi cu care nu vorbise decât idioţenii, că mâncasem 
la Clubul Brook, şi că renunţasem să mai stabilesc vreun 
contact cu tipul de-acolo, mi se păruse inutil din moment ce 
totul mergea ca uns. Nu i-am ascuns nimic în legătură cu 
toate astea, fiindcă eram convins că oricum aflase deja 
totul. 

— Bravo, băiete. Vrei să pui şi tu la bătaie nişte bani din 
ăia de cheltuială? 

— Sigur că aş vrea, am zis eu. , 

— Vezi calul de pe poziția a treia în cursa a şaptea. Ala o 
să fie un pariu bun, cu sorţi a-ntâia. 

— Cum îl cheamă? 

— De unde dracu' să ştiu eu, îl ai acolo-n program, tu 


ţine minte atât: numărul trei, poţi să ţii minte atâta lucru, 
da? Trei. Avea o voce iritată. Ce câştigi poţi să păstrezi. Să-i 
iei cu tine la New York. 

— La New York?! 

— Mda, ia trenul. Avem nevoie de tine acolo pentru nişte 
treburi. Te duci acasă şi aştepţi. 

— Şi doamna Preston? am întrebat eu, moment în care 
centralista s-a băgat pe fir şi mi-a cerut să mai introduc alţi 
cincisprezece cenți. DI. Berman m-a pus să-i dau numărul 
de la care sunam şi să închid. Nici n-am pus bine receptorul 
în furcă şi telefonul a şi sunat. Am auzit un scrâşnet de 
chibrit şi pe urmă pe dl. Berman dând fumul afară pe nas. 

— E-a doua oară că spui oamenilor pe nume, a mârâit el. 

— Mă scuzaţi. Dar cu ea ce fac? am întrebat. 

— Unde e ridichea în momentul ăsta? m-a întrebat el în 
loc de răspuns. 

— La micul dejun. 

— Doi prieteni de-ai tăi au şi pornit într-acolo. O să-i vezi 
probabil la hipodrom. Unul dintre ei, poate-l convingi chiar 
să te repeadă cu maşina până la gară, dacă-l rogi frumos. 

Aşa, va să zică, mă gândeam după aceea, bătând străzile 
din Saratoga şi dând ocol aceloraşi clădiri de mai multe ori, 
ca şi cum aş fi mers undeva anume, ca şi cum aş fi avut o 
destinaţie bine stabilită, îmi dăduse toţi banii ăia, evident 
mai mulţi decât aveam nevoie pentru o zi sau chiar două, 
ăia erau bani cu care puteam arunca în dreapta şi-n stânga 
o săptămână întreagă, la hotel, la restaurante, pe pariuri, 
dacă Drew Preston ar fi avut chef să joace. Şi totuşi ceva se 
schimbase. Ori că aveau nevoie de mine la New York pe 
bune, ca un fel de avangardă a revenirii trupelor în oraş, ori 
că voiau să mă ştie undeva unde nu le stăteam în cale - 
ceva se schimbase. Poate că dl. Schultz, nemaiavând-o pe 
Drew sub ochi, se lăsase convins de ce primejdie 
reprezenta ea pentru el, sau poate că sentimentul lui de 
alienare pur şi simplu reflecta sentimentul ei de alienare, 
pentru că deşi dl. Berman dădea de înţeles că dl. Schultz 
era nepermis de amorezat de ea, mie mi se păruse, la vreo 
săptămână şi ceva de când îi văzusem prima oară 


împreună, că dl. Schultz mai mult o ignora pe Drew decât o 
băga în seamă, o transformase într-un fel de obiect de 
paradă, o frumuseţe care-i sporea lui însuşi prestanţa, mai 
degrabă decât o persoană pe care s-o fi curtat, s-o fi luat de 
mână sau la care să fi părut a ţine din toată inima, în felul 
acela cald şi prostesc în care se comportă de obicei oamenii 
îndrăgostiţi. Indiferent ce decizie fusese adoptată, după 
mine singurul lucru realist pe care-l puteam face era să 
plec de la premiza că ţinea de domeniul coşmarului. Şi azi 
mă simt mândru de băiatul care eram pe-atunci, care 
gândeam printre fiorii de groază când toată lumea ştie că 
nu există gândire mai rapidă decât gândirea trupului, iar 
trupul gândeşte precis, nu greşeşte niciodată, pentru că el, 
spre deosebire de creier, nu este îmbibat de caracter, deci 
cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă aştept la 
ce era mai rău, aşa încât nici nu mai ţin minte pe ce stradă 
am ajuns la hotel sau cum am trecut prin hol, tot ce ştiu 
este că m-am trezit în camera mea, cu Automaticul încărcat 
în mână - nu glumesc, cu mâna încleştată pe mânerul 
pistolului. Deci la aşa ceva mă aşteptam. Şi partea cea mai 
proastă era că dl. Schultz se întorsese împotriva ei, avea 
iarăşi nevoie de-o moarte, îşi consuma omorurile atât de 
repede zilele-astea, încât avea nevoie de ele din ce în ce 
mai des. Ce i-ar fi putut ea spune, ce i-ar fi putut face, când 
el nu mai era în stare să-şi poarte singur de grijă, când 
legea îl ţintuia la pământ, când banda i se împrăştia ca 
lovită de bombe, iar el rămăsese singur şi părăsit, ca 
amărâţii ăia de copii din China care zbierau printre 
exploziile obuzelor?0, cu eşafodajul prăbuşindu-se în jurul 
lui?! 

Curios era faptul că dl. Schultz ştia totul despre trădare 
dar nu şi cui i se datora, acelui spirit de lăcomie entuziastă 
al nostru al tuturor lăsat să zburde liber, pentru că altfel de 
ce şi-ar mai fi bătut capul omul lui, Abbadabba, să-mi 
paseze mie pontul cu calul? D-lui Schultz îi lipsea 


20 Aluzie la masacrarea populaţiei civile de către trupele 
japoneze care au invadat în 1931 Manciuria, regiune din nord- 
estul Chinei (n.tr.). 


imaginaţia, mintea lui funcţiona convenţional - avusese 
dreptate Drew, era un tip mărunt. Deocamdată, însă, 
trebuia să fac faţă unor responsabilităţi executive 
îngrozitoare, trebuia să ajut valul să treacă, trebuia să 
conving oamenii să facă anumite lucruri care mi se păreau 
mie necesare, şi asta dintr-o poziţie lipsită de orice fel de 
autoritate. Tot gândindu-mă ce şi cum, mi-am adus aminte 
că eroii principali din filme îşi puneau asistenții şi 
secretarele să rezolve cutare sau cutare lucru. Eu aveam pe 
noptieră un pliant cu serviciile oferite de Hotelul Grand 
Union, masaj, frizerie, florărie, o agenţie a căilor ferate 
Western Union şi multe altele. Cu alte cuvinte, îmi stătea la 
dispoziţie un hotel întreg. Mi-am luat inima în dinţi, am 
ridicat telefonul şi cu o voce cât mai baritonală cu putinţă, 
dar blândă, mimând felul acela, pe nas, în care vorbeau 
prietenii lui Drew, i-am comunicat centralistei hotelului că 
aş fi vrut să vorbesc cu domnul Harvey Preston la Hotelul 
Savoy-Plaza din New York şi că dacă nu răspundea o rugam 
să afle ea de la centralista de acolo la ce număr putea fi 
găsit, după părerea mea la Newport. Când am pus 
receptorul jos îmi tremura mâna, mie, maestru în ale 
jonglatului. Şi cum bănuiam că o să dureze ceva timp până 
să-l găsească pe Harvey, aflat fără îndoială în cine-ştie-ce 
pat şi ce companie pe gustul lui, am sunat serviciul la 
cameră unde mi-a răspuns o voce foarte respectuoasă şi 
mi-a notat comanda, pepene galben cu miere, fulgi de 
porumb cu frişcă, omletă cu şuncă şi cârnăciori, pâine 
prăjită, gem, patiserie daneză, cafea cu lapte - mă rog, am 
luat meniul de la un capăt la celălalt. Apoi m-am instalat pe 
un scaun cu perne, lângă ferestrele deschise, am ascuns 
Automaticul după perna de la spetează şi am aşteptat să 
mi se aducă micul dejun. Mi se părea foarte important să 
rămân absolut nemişcat, aşa cum faci de obicei în baie ca 
să rezişti la apa clocotită. Deci la volan era Mickey şi 
celălalt era probabil Irving, pentru că indiferent cu ce 
intenţii veneau, aici la Saratoga trebuia lucrat cu precizie, 
poate chiar cu răbdare, trebuia o lovitură abilă şi care să nu 
lase nicio şansă celuilalt, mai degrabă decât un acces de 


furie. Mie îmi plăceau şi unul şi altul pentru că erau oameni 
calmi şi nu purtau pică nimănui, nu se plângeau niciodată, 
poate că în sinea lor aveau îndoieli, dar în orice caz îşi 
făceau treaba. 

Mă gândeam cum să-l abordez pe spilcuitul ăla de 
Harvey. Speram să se afle pe lângă un telefon, fie şi alb, să 
mă asculte până la capăt, deşi bănuiam că soarta lui Drew 
îl preocupa în cel mai bun caz simbolic, dată fiind avalanşa 
de facturi neachitate sau de cecuri bancare cu ramburs pe 
care mai mult ca sigur că le primise prin poştă toată vara, 
eu intenţionam să mă prezint drept un simplu mesager al 
dorințelor soţiei lui, ca să-i sune cât mai practic cu putinţă. 
În momentul acela îmi zburase din minte orice interes 
personal legat de doamna Preston, în tot cazul orice ar fi 
putut sugera sentimente de dragoste sau de vinovăţie în 
glasul meu. Nu-i vorbă, că nici n-aş fi avut de ce să mă simt 
vinovat faţă de Harvey, dar lăsând asta la o parte, 
ajunsesem într-o situaţie în care numai de afecţiune cu 
tentă erotică nu-mi ardea mie; când eşti terorizat orice 
altceva ţi se şterge din minte ca un fum, eu unul nici nu mai 
ştiam că făcusem amor cu Drew, nici măcar nu-mi 
închipuiam că aşa ceva ar fi fost posibil, nu mă mai interesa 
câtuşi de puţin. La un moment dat a bătut cineva la uşă. 
Era chelnerul care-mi adusese micul dejun pe un cărucior şi 
care a transformat căruciorul însuşi în masă ridicându-i 
aripile laterale pe sub faţa de masă albă. Toată mâncarea 
era servită în sau sub vase din argint masiv. Pepenele era 
pus într-un castron de argint, cu gheaţă împrejur. Cu o 
seară înainte Drew mă învățase să nu exagerez cu 
bacşişurile, aşa încât l-am expediat pe chelner foarte sigur 
pe mine, apoi m-am aşezat la loc lovindu-mă cu noada de 
pistol şi am rămas cu gura căscată în faţa acelui mic dejun 
pe care-l comandasem atât de mare de parcă aş fi cărat 
după mine pe unde mergeam tot Bulevardul Bathgate, cu 
toate fructele pământului răsturnate pe farfuria mea. Mi-era 
dor de mama, tânjeam după geaca mea de la Stafii, cu o 
faţă albă şi cu cealaltă neagră, aş fi vrut să pot şuti câte 
ceva din cărucioare şi să-mi fac veacul prin jurul depozitelor 


de bere ca să-l văd şi eu măcar o dată pe celebrul Schultz 
Olandezul. 

La ora prânzului, după ce-mi făcusem bagajul şi-l 
lăsasem la recepţie în grija şefului de tură, am întrebat cum 
se ajungea la hipodrom şi am luat-o pe jos în direcţia 
respectivă. Era cam la un kilometru şi jumătate depărtare 
de hotel, la capătul unui bulevard larg străjuit de case 
sobre cu câte trei nivele şi verande late, una după alta la 
fel, fiecare având în pragul curţii din faţă câte o pancartă 
pe care scria LOC DE PARCARE, iar proprietarii stăteau la 
stradă şi făceau semn maşinilor care treceau ca să le 
ademenească la ei. La Saratoga toată lumea încerca să mai 
câştige câte un ban, inclusiv stăpânii căsoaielor ălora cu 
frontoane. Cele mai multe maşini se îndreptau spre 
parkingul aflat chiar lângă hipodrom şi la fiecare intersecţie 
era câte un poliţist în cămaşă cu mâneci scurte care le 
făcea vânt cu mâna într-acolo. Nimeni nu părea grăbit, 
maşinile negre se mişcau într-un ritm solemn, nimeni nu 
claxona, nimeni nu căuta să depăşească, eu unul circulaţie 
mai manierată ca acolo nu văzusem nicăieri. Am căutat din 
ochi Packard-ul deşi ştiam că n-aş fi avut cum să-l văd, 
dacă plecaseră chiar şi dis-de-dimineaţă şi chiar cu Mickey 
la volan tot nu ar fi reuşit să ajungă aici decât mult după 
prânz. La un moment dat am zărit acoperişul verde al 
tribunei centrale, ca un bastion cu flamuri în vârf răsărind 
dintre copaci, şi am pătruns şi eu în complex o dată cu valul 
de oameni care se revărsau către porţi îmbrăcaţi ca pentru 
o zi festivă, cu pălării de fetru pe cap şi umbreluţe de soare, 
cu binocluri agăţate de gât, bărbaţii cu programele făcute 
sul în mână, n-o fi fost ea la fel de mare ca Stadionul 
Yankee, toată construcţia aia din lemn vopsit în verde şi 
alb, dar oricum îţi dădea impresia măreției, avea aerul unui 
parc de distracţii vechi şi distins, cu straturi de flori pe 
marginea aleilor. M-am aşezat la coadă la bilete pentru 
clubul hipic şi când am ajuns în faţă mi s-a spus că minorii 
neînsoţiţi nu aveau acces înăuntru, am dat să scot 
Automaticul şi să i-l înfund dobitocului în nas, dar m-am 
răzgândit şi în loc de asta am rugat o pereche mai coaptă 


să-mi ia şi mie bilet şi să mă introducă pe poarta turnantă, 
ceea ce ei au fost destul de amabili şi au făcut, dar mai rar 
aşa o palmă umilitoare pentru asistentul de încredere al 
unuia dintre cei mai nemiloşi gangsteri din toată ţara. 

Pe urmă, însă, urcând scările tribunei, am trecut de 
partea cealaltă şi când am dat cu ochii de imensa pistă 
ovală, m-am simţit imediat ca acasă, întotdeauna este o 
plăcere să priveşti de sus, de la umbra copertinei, verdele 
însorit al terenului, aşa e şi la baseball şi la fotbal, şi uite, şi 
pista de curse îţi dădea acelaşi sentiment, că urma o zi de 
glorie chiar dacă nu începuse competiţia propriu-zisă, era 
ca un fel de previziune palpabilă a unei înfruntări virtuale 
pe un teren încă nemarcat, nişte cai-fantomă care zburau 
către finiş luând forma unor vibrații strălucitoare de aer şi 
lumină. Aici ştiam să mă descurc şi eram încântat de 
încrederea bruscă în mine însumi pe care o căpătasem o 
dată cu această confirmare. 

Şi deci eu trebuia să port crucea unor asemenea 
responsabilităţi de viaţă şi de moarte într-o zi atât de 
frumoasă, când ai fi zis că întreaga suflare ieşise să joace la 
curse, oamenii simpli îşi făceau pariurile acolo jos, la 
marginea pistei şi pe urmă stăteau în soare proptiţi de o 
balustradă ca să vadă fiecare cât putea din cursa în sine, 
de fapt numai linia dreaptă de la sosire, în timp ce pariorii 
mai înstăriți şedeau pe gradenele de lemn, la umbră, şi 
vedeau ceva mai mult din cursă, apoi erau lojele de 
deasupra gradenelor, închiriate pentru tot sezonul de 
politicieni, de bogătaşi sau de celebrităţi, dar pe care le 
puteai închiria şi tu cu titlu provizoriu în câte o zi, dacă nu 
erau ocupate şi dacă îl mituiai pe portar şi, în sfârşit, pe o 
platformă care domina întreaga tribună era cocoţat clubul 
hipic, foarte select, unde veneau împătimiţii de sport şi 
stăteau la mese luându-şi prânzul înainte de startul primei 
curse a zilei. Acolo am găsit-o pe Drew, singură la o masă 
cu două tacâmuri, cu un pahar de vin alb în faţă. 

Ştiam dinainte că indiferent ce i-aş fi spus pentru nimic în 
lume nu s-ar fi ridicat să plece până nu se sătura de cai. 
Ştiam şi că nu trebuia să-i pomenesc de primejdia care o 


păştea, nici să nu-mi trădez propria mea teamă, pentru că 
ochii i s-ar fi golit, mintea i s-ar fi golit, toată fiinţa ei ar fi 
început să plutească în derivă şi acea strălucire pe care o 
avea în priviri când se uita la mine s-ar fi stins. Şi atunci, 
cum îi plăcea că eram precoce, că aveam stofă de durul 
cartierului, adică îi plăceau bărbaţii galanţi şi îndrăzneţi, i- 
am spus că aflasem un pont pentru cursa a şaptea şi că 
aveam intenţia să pariez toţi banii mei pe calul ăla şi să 
câştig destui biştari cât s-o ţin numai cu bomboane şi în 
desu-uri de mătase tot restul vieţii. Asta ar fi trebuit să fie o 
glumă, dar mi-a ieşit pe un ton oarecum crispat, mai 
entuziast decât voisem eu, ca un fel de declaraţie de 
dragoste de puţoi, şi rezultatul a fost că ochii ei verzi ca 
nişte abisuri s-au umplut de lacrimi. Am rămas amândoi 
tăcuţi, profund trişti, poate că propriul ei sistem de valori îi 
dezvăluise deja ceea ce eu nu aveam curaj să-i spun. 
Neputând să mă uit la ea, am întors capul către pista 
scăldată în soare, un oval mare cu zgură pe jos, perfect 
întreţinut, cu parapetul vopsit în alb, în interiorul căruia era 
un alt teren, tot oval, dar cu iarbă şi diverse construcţii 
pentru cursele cu obstacole, inclusiv straturi de flori roşii şi 
albe şi un bazin pe care pluteau de colo-colo lebede reale, 
de jur împrejur întinzându-se cât vedeai cu ochii câmpiile 
verzi, până la poalele munţilor Berkshire, hăt-departe spre 
răsărit. Dar pentru mine totul devenise oval, urmăream cu 
privirile ovalul închis al pistei de alergare de parcă ar fi fost 
un interminabil perete despărțitor, de parcă n-aş fi avut tot 
aerul de pe lumea asta de respirat, ci doar vaporii 
înecăcioşi de motorină din cabina unui remorcher, şi tot ce 
trăisem fiecare din noaptea aia încoace nu ar fi fost decât o 
halucinație de moment a mea, un moment de respiro pe 
care ni-l acordase marea imensă şi învolburată înainte de a 
se înălța din nou ca să-şi sugă prada în bezna adâncurilor, 
iar oameni pe care abia îi cunoscusem şi muriseră între 
timp n-ar fi murit deocamdată. 

Încetul cu încetul mesele au fost ocupate şi deşi nici ei 
nici mie nu ne era foame, am mâncat somon rece cu cartofi 
natur până când, într-un târziu, şi-au făcut apariţia pe pistă 


călăreţii cu jachete roşii şi s-a auzit o goarnă şi caii cu 
jocheii în şa au defilat prin faţa noastră în pas lejer, 
îndreptându-se către cotul de la capătul celălalt al tribunei 
unde fusese instalată poarta de start şi prima cursă a zilei a 
pornit, restul fiind programate din jumătate în jumătate de 
oră. Intr-adevăr, la fiecare treizeci şi ceva de minute se 
dădea startul în câte o cursă, alergau câte o milă, uneori 
mai mult, alteori mai puţin, de-a lungul pistei cu zgură, îi 
vedeai cel mult câteva clipe după ce ţâşneau de la poarta 
de start şi pe urmă, dacă nu aveai binoclu, se transformau 
într-un nor care se rostogolea, ca şi cum un singur animal 
târâtor ar fi unduit pe partea opusă a pistei de alergări, ţi se 
părea că nici nu se mişcau atât de repede, până când se 
apropiau din nou atâta cât să poţi distinge caii şi-i vedeai 
îndemnați cu călcâiele în burtă şi mânaţi la galop cu 
cravaşa, abia atunci îţi dădeai seama ce distanţă uriaşă 
alergaseră într-un timp atât de scurt şi ce iuți erau, ca nişte 
draci, când zburau prin faţa ta şi treceau linia de sosire sub 
ochii spectatorilor, cu jocheii ridicaţi în şei. În timpul cursei 
toţi se agitau, se loveau unii de alţii şi strigau şi zbierau, 
dar nu era genul ăla de zgomot şi de urale pe care le auzeai 
la un meci de baseball, când Lou Gehrig obținea un tur 
complet, nu, era un sunet fără strop de viaţă sau de veselie 
în el, care nu trecea de momentul sosirii primului cal, se 
stingea brusc de parcă ar fi apăsat cineva pe un comutator 
şi toată lumea plonja cu nasul în programe pentru a-şi face 
noile pariuri în următoarea jumătate de oră, cu excepţia 
câştigătorului care mai ţopăia de bucurie o vreme sau se 
lăuda cu felul în care câştigase, calul în sine fiind ultima 
preocupare a oricui, afară, poate, de proprietar care se 
strecura în padocul câştigătorului, lângă tribună, şi se poza 
alături de jocheu şi de calul cu coroana de garoafe deja în 
jurul gâtului. 

Abia acum înţelegeam ce-mi spusese dl. Berman, 
importante erau numărul purtat de fiecare cal în cursă şi 
cifrele scrise pe nişte panouri mari în faţa tribunelor care 
reprezentau cotările fiecărui cal în momentul startului. Caii 
erau nişte numere alergătoare, nişte cote însufleţite, chiar 


şi pentru domnii ultrabogaţi care-i creşteau, care-i 
cumpărau de la licitaţiile de mâniji, îi duceau acasă, îi 
antrenau pentru curse şi câştigau averi datorită lor. 

Dar toate aceste impresii le-am căpătat cu coada 
ochiului, ca să zic aşa, cu fărâme de atenţie, în răstimpul 
cât am lăsat-o pe Drew singură, urmând să mă întorc mai 
târziu s-o iau, după care am condus-o jos în loja ei şi am 
lăsat-o singură din nou ca să mă pot învârti peste tot, pe la 
toate nivelele, în căutarea unor figuri cunoscute, dar nu 
vedeam decât figuri necunoscute, pentru că aici nu mai era 
spectacolul select cu cai de aseară, era locul ideal de 
adunare pentru toţi gură-cască de pe lumea asta, indivizi 
beţi turtă care-şi împingeau cei doi dolari pe sub grilaj, 
oameni care stăteau la soare în maieu căţăraţi pe 
balustradă şi strângeau în pumn biletele care erau singurul 
lor mod de evadare, nu ştiu din ce anume, dar în orice caz 
din chestia aia din care voiau ei să evadeze, niciodată n-am 
văzut nişte feţe atât de palide venite să se bucure de o zi la 
soare şi mai erau, bineînţeles, în toate sectoarele şi pe 
toate culoarele, tipi care ştiau tot ceea ce alţii nu ştiau, 
care vorbeau din colţul gurii dând din cap ca nişte 
profesionişti ai afacerilor, nenorocită adunătură mai era şi 
tribuna aia şi nefericită ocupaţie pentru toată lumea, de la 
cei care sorbeau din pahare înalte pline cu gheaţă până la 
cei care dădeau peste cap câte o tărie, toţi aşteptau prea 
mult de la viaţă şi pierdeau mult prea mult pentru asta, mă 
uitam la ei cum se aşezau la coadă la pariuri ca să-şi mai 
încerce o dată norocul, era ca un fel de ceremonial în care 
se câştiga şi se pierdea în mod democratic frământându-te 
pe gradenele de lemn ale tribunei care pârâiau de cât de 
vechi erau. 

Tot ce am rugat-o pe Drew a fost să nu coboare la 
padocuri ca să vadă caii înainte de ieşirea pe pistă, să stea 
acolo în loja ei numerotată şi cunoscută, aproape de loja 
guvernatorului care era chiar în dreptul liniei de sosire şi să 
se mulţumească de data asta cu privitul prin binoclu. 

— Nu mă laşi să pariez? 

— Pariaţi cât vreţi. Dar mă duc eu la ghişeu în locul 


dumneavoastră. 

— Bine, lasă. 

Era atât de preocupată, stătea atât de nemişcată şi se 
lăsa aşa o linişte în jurul ei încât mie îmi sugera un priveghi. 
După un timp m-a întrebat brusc: 

— Ţi-aduci aminte de omul ăla? 

— Care om? 

— Ala cu pielea stricată. Pe care-l divinizează. 

— Cu pielea stricată?! 

— Da, ăla din maşină, cu gorilele după el. Care a venit la 
biserică. 

— A, ăla. Sigur că da. Uitasem de piele, nu ştiu de ce. 

— S-a uitat la mine. N-a fost necuviincios, nu de asta-i 
vorba. Dar s-a uitat la mine şi m-a recunoscut. Deci 
probabil că l-am mai întâlnit pe undeva, a zis ea ţuguindu-şi 
buzele şi scuturând din cap, cu ochii în pământ. 

— Nu vă mai amintiţi? 

— Nu. Probabil că-ntr-o noapte. 

— De ce? 

— Pentru că nu trece noapte din viaţa mea să nu mă fac 
criţă. 

— Eraţi cu Bo? am întrebat eu după o clipă de gândire. 

— Bănuiesc că da. 

— l-aţi pomenit ceva domnului Schultz despre asta? 

— Nu. Crezi c-ar fi trebuit? 

— Eu zic c-ar fi bine. 

— Zău?! Ar fi bine? 

— Da, eu aşa aş zice. 

— Bine, atunci spune-i tu, da? a zis ea şi şi-a pus binocilul 
la ochi ca să vadă caii din cursa următoare care intrau pe 
pistă la pas. 


După câteva minute a apărut în lojă un comisionar în 
uniformă, cu un buchet imens de flori pentru Drew, un braţ 
întreg de cozi lungi pe care ea le-a luat şi i-a mai revenit 
culoarea în obraji, iar când a citit pe cartea de vizită De /a 
un admirator, aşa cum dictasem eu, a început să râdă şi să 
se uite în jur şi în restul tribunei, încercând să descopere 


cine-o fi fost cel care i le trimisese. Eu am chemat un 
supraveghetor, i-am pus o bancnotă de cinci dolari în palmă 
şi l-am rugat să aducă un vas cu apă şi când s-a întors 
Drew a aşezat vasul pe scaunul de lângă ea şi şi-a pus 
florile în el. Era deja mai veselă, câteva persoane din loja 
de alături i-au zâmbit şi au comentat apreciativ, ca pe urmă 
să apară un al doilea comisionar tot în uniformă, de data 
asta cu un aranjament floral atât de mare încât avea 
propriul lui suport de răchită şi semăna cu un copăcel cu 
flori de gura-leului şi clopoței albaştri şi galbeni cu cozile 
scurte printre frunze mari ca nişte evantaie verzi, iar pe 
cartea de vizită scria A/ tău pentru totdeauna şi deja Drew 
râdea cu sentimentul de fericire şocată al celor care 
primesc cărţi poştale de Sfântul Valentin?! sau cărora li se 
organizează petreceri-surpriză de ziua lor. 

— Zău că nu ştiu, a răspuns ea unui domn care se 
aplecase la urechea ei şi o întrebase cu ce ocazie. Mai apoi, 
când au sosit şi aranjamentele al treilea şi al patrulea, încă 
şi mai mari decât primele - ultimul, cel puţin, un buchet ca 
de expoziţie, cu câteva duzini de trandafiri cu cozile lungi -, 
boxa întreagă s-a umplut de flori, Drew răsărea dintre ele, 
iar în lojele din jur lumea era din ce în ce mai amuzată şi 
curioasă, se ridica pe vârfuri ca să vadă mai bine şi când 
murmurul de interes a început să se răspândească prin 
toată tribuna o mulţime de oameni s-au apropiat de peste 
tot ca să pună întrebări, să comenteze, unii credeau că era 
cine-ştie-ce stea de cinema, un tânăr a întrebat-o dacă era 
cazul să-i ceară un autograf, avea mai multe flori în jurul ei 
decât câştigătorul unei cupe la călărie, le ţinea în braţe şi 
parcă era ea însăşi ţinută în braţe de ele şi, lucrul cel mai 
important, era înconjurată de lume care se apropia să vadă 
de ce toată vânzoleala. Unii erau prieteni de-ai ei amatori 
de cai, care s-au aşezat lângă ea şi au început să facă 
bancuri, o femeie şi-a adus cele două fetiţe blonde tunse 


21 Numele mai multor sfinţi celebraţi la 14 februarie, zi în care 
legenda afirmă că păsările îşi aleg perechea de peste an; de aici, 
sărbătoare care oferă prilejul de a lega cunoştinţe şi de a face 
declaraţii de dragoste (n.tr.). 


castron şi îmbrăcate în rochiţe albe, cu funde şi pantalonaşi 
bufanţi şi cu pantofi albi în picioare, fetiţe drăguţe şi timide 
cărora Drew le-a improvizat pe loc nişte bucheţele de prins 
la rochii, a apărut şi un fotograf de la ziarul local care a 
făcut câteva instantanee, totul mergea ca pe roate, era 
perfect dacă rămâneau şi copilele alea acolo, aşa încât am 
întrebat-o pe mama lor dacă le puteam oferi câte o 
îngheţată şi am şi plecat s-o aduc, iar la întoarcere m-am 
oprit la barul clubului şi am comandat două sticle de 
şampanie şi câteva pahare fluturându-i barmanului pe la 
nas teancul de bani şi dându-i numele doamnei Preston ca 
să nu-i vină ideea să-mi facă vreo figură, şi aşa a ajuns 
Drew să-şi trateze musafirii chiar acolo în lojă, printre flori, 
în timp ce eu, retras mai în umbră, mă uitam că până şi 
câţiva oficiali ai curselor stăteau jos în arenă pe caii lor şi 
priveau către ea, ca şi cum regina însăşi ar fi luat parte la 
curse în loja ei tapetată cu flori, cu două domnişoare de 
onoare lângă ea şi o mulţime de lume care ridica paharul în 
onoarea ei. 

Până acum mergea totul strună şi încă mai erau de livrat 
un număr de cutii cu specialităţi de la bomboneria hotelului, 
asta urmăream, să nu rămână singură, şi aş mai fi avut 
câţiva aşi în mânecă dacă era nevoie, dar deocamdată m- 
am dat puţin înapoi, mi-am evaluat opera şi am fost 
mulţumit, nu mai trebuia decât s-o menţin în funcţiune, 
habar n-aveam pentru cât timp, pe durata a încă o cursă, 
poate chiar două, nu-mi închipuiam că nişte profesionişti s- 
ar fi produs cu ocazia unor curse, într-un loc atât de 
aglomerat, ca să mai adauge la istoria unui hipodrom 
celebru şi povestea unui asasinat inexplicabil şi dacă se 
oboseau să verifice mai întâi la hotel ar fi văzut că nu-şi 
făcuse bagajul, nu fugea nicăieri, dar oricum, voiam un 
paravan mişcător în jurul ei, de pildă un şir neîntrerupt de 
mingi ţinute de un jongler în aer, sau o pădure de corzi de 
sărit care se roteau în acelaşi timp, sau nişte artificii din 
flori şi în tot cazul vieţile unor copii bogaţi şi nevinovaţi. 

Aşa stăteau lucrurile, deci, şi ajunsesem la cursa a 
cincea, cred, caii erau pe linia dreaptă din partea cealaltă şi 


toate binoclurile ţinteau într-acolo, când am observat că 
jos, în plin soare, printre miile de oameni care se 
înghesuiau lângă balustradă, un binoclu privea în altă parte 
decât trebuia, cum să nu observi când o singură rază de 
soare reflectată timp de o clipă însemna că de fapt te uitai 
printr-un tunel drept în ochii celui care te cerceta, că 
indiferent de clivajul dintre soare şi umbră sau de hăhăitul 
lacom al maselor, te aflai fără voia ta sub lupa celui mai 
amănunţit studiu? 

M-am întors şi am coborât în fugă scările de lemn până 
jos, am trecut prin sala cu ghişeele casierilor unde 
surprinzător de mulţi pariori aşteptau să anunţe crainicul 
rezultatul oficial al cursei, deşi nu aveau de făcut decât un 
lucru simplu, câţiva paşi până afară ca să vadă cu ochii lor. 
Peste toată podeaua se întinsese un covor de cupoane de 
la maşinile automate de pariuri şi dacă aş fi avut cu câţiva 
ani mai puţin probabil că m-aş fi învârtit de colo-colo ca să 
le adun, pur şi simplu pentru că erau atât de multe obiecte 
mărunte pe jos care puteau fi colecţionate, dar iată că unii 
se aplecau din când în când, întorceau cupoanele pe faţă, 
le ridicau de jos şi pe urmă le aruncau la loc şi erau oameni 
în toată firea, nişte amărâţi demni de milă care pierduseră 
şi acum scormoneau după acea descoperire mistică, lozul 
câştigător aruncat din greşeală la gunoi. 

Când am ieşit în faţa tribunei m-a izbit canicula după- 
amiezii, m-a orbit lumina şi printre capetele spectatorilor 
care strigau în gura mare am zărit ca prin ceaţă cavalcada 
cailor. Îi şi auzeai, fără glumă, auzeai duduitul copitelor, 
auzeai şuierăturile cravaşelor când loveau. Oare caii fugeau 
ca să câştige sau ca să scape de lovituri? l-am dibuit pe 
Irving şi pe Mickey sprijiniți de parapet şi oricine ar fi jurat 
că erau doi amatori de sport, cu haine în carouri şi cu etui- 
urile binoclurilor agăţate de umăr, Mickey în plus cu o 
pălărie de fetru care îi ascundea tigva rasă şi cu o pereche 
de ochelari de soare ca să-i mascheze ochii. 

— Nici nu s-a mai cunoscut pe linia dreaptă, comenta 
Irving. Degeaba are picioare dacă n-are vlagă. Un cal de 
viteză nu se aleargă-n halul ăsta mai mult de-un kilometru, 


ţine minte, a adăugat el ca pentru jocheu şi pe urmă a rupt 
în două mai multe cupoane şi le-a dat drumul într-un coş 
de-alături. 

Mickey şi-a potrivit binoclul în direcţia tribunei. 

— Loja ei e o idee mai încolo de linia de sosire, am zis eu. 

— Asta am văzut şi noi. Steaguri îi mai lipsesc, mi-a 
şoptit Irving. Ce se-ntâmplă acolo sus? 

— E foarte fericit s-o vadă. 

— Cine? 

— Domnul Preston. Domnul Harvey Preston, bărba-su. 

— Cum arată? a întrebat Irving uitându-se cu binoclul lui. 

— Un tip înalt, aşa, mai copt. 

— Nu-l dibuiesc. Cu ce e-mbrăcat? 

— Dă-mi voie să mă uit o clipă, am zis eu şi l-am bătut pe 
umăr pe Mickey care mi-a dat binoclul lui şi când l-am 
îndreptat spre ea mi-a apărut în faţa ochilor atât de 
aproape şi i-am văzut atât de bine privirea curioasă 
întoarsă în spate încât mi-a venit să strig în gura mare că 
aici eram, aici jos, dar iată că zodia mea bună nu s-a dezis 
nici de data asta, pentru că într-adevăr la Harvey se uita 
atât de insistent, l-am văzut coborând treptele şi făcându-i 
cu mâna în acelaşi timp şi imediat după asta a intrat în lojă, 
a luat-o în braţe, şi ea pe el, pe urmă s-au îndepărtat unul 
de celălalt la o întinsoare de braţ şi şi-au zâmbit, el îi 
spunea ceva, ea era vizibil fericită să-l vadă, i-a spus şi ea 
ceva lui şi pe urmă şi-au rotit amândoi privirile peste toate 
florile alea şi el a dat din cap că nu cu palmele întoarse în 
sus iar ea a râs şi în jurul lor erau adunaţi o mulţime de 
oameni şi un bărbat aplauda vrând să spună că asta da 
generozitate. r 

— Ei nu, că dragostea-i lucru mare, am exclamat eu. Ala 
cu haină bej şi cu lavalieră de mătase maronie la gât. 

— Cu ce?! 

— Aşa se cheamă eşarfele alea care ţin loc de cravată. 

— L-am ochit, a zis Irving. Trebuia să ne fi spus. 

— De unde era să ştiu?! am ripostat eu. M-am trezit cu el 
la prânz la masă. În sezonul de curse tipii vin aici. De unde 
dracu' era să ştiu eu c-aproape tot oraşul e-al lor?! 


După câteva minute întreaga lojă s-a ridicat practic de la 
pământ, oameni şi flori au intrat în levitaţie când Drew şi 
Harvey s-au întors să plece. El a făcut cu mâna către restul 
lumii ca un politician şi uşierii au dat năvală ca să i se pună 
la dispoziţie. Eu o urmăream pe Drew care avea braţele 
pline de flori şi nu ştiu de ce dar mi s-a părut că se strecura 
prin mulţime cu atâta grijă încât mi-a sugerat o mamă cu 
copilul la piept, impresia asta mi-a lăsat-o de la distanţa la 
care eram şi fără avantajul binoclului, cu impresia asta 
aburită am rămas. După ce au dispărut pe scări în jos, 
Irving, Mickey şi cu mine ne-am făcut şi noi loc prin 
mulţimea de pe marginea pistei şi am pătruns înapoi sub 
tribună, am trecut de ghişeele de pariuri şi ne-am retras în 
spatele unei tarabe cu crenvurşti ca să vedem alaiul 
coborând. Harvey venise cu o maşină care-i aştepta la 
scară, pe el îl lăsaseră să intre pe poartă deşi nimeni 
altcineva nu avea acces, la care Drew s-a întors şi s-a uitat 
de jur împrejur ridicându-se pe vârfuri, mă căuta din priviri, 
adică exact ce-mi lipsea mie pe lumea asta, noroc că 
Harvey i-a făcut vânt repede în maşină, s-a urcat şi el lângă 
ea şi duşi au fost. ŞI-I rugasem fără poliţişti şi uite, doi d-ăia 
călare de la poliţia districtuală, cu pantaloni mulaţi pe picior 
şi centiroane încrucişate peste piept, cu pălării de-alea de 
cercetaşi date dracului, din fetru bej-măsliniu, prinse cu 
şireturi de piele sub bărbie şi este adevărat că ăştia stau de 
pază mai mult decorativ, dacă apare cumva guvernatorul 
sau mai-ştiu-eu-cine, în schimb sunt nişte namile şi nu se 
lasă corupți - la urma urmei ce să-ţi dea ei în schimb, 
şoseaua naţională?! In tot cazul, era o situaţie ambiguă, nu 
mi-a plăcut cum s-a încruntat Irving, dacă le trecea prin 
minte că Drew se speriase şi fugea eram şi eu şi ea într-un 
rahat cumplit. 

— Ce-i toată chestia asta? a întrebat Irving. î 

— Mofturi de oameni cu bani, i-am explicat eu. Aştia n-au 
altă treabă, atâta tot. 

Irving şi Mickey au pornit cu paşi iuți dar fără să alerge, 
au ieşit din complex pe o poartă laterală şi s-au îndreptat 
către maşină spunându-mi să vin şi eu, ceea ce nu aveam 


niciun motiv să refuz. Am ajuns unde lăsaseră Packard-ul, 
am deschis portiera să mă urc în spate şi m-am şi speriat 
când l-am văzut înăuntru pe dl. Berman. Nu se lăsa de 
figuri. N-am zis nimic, şi nici el, dar mi-am dat seama că de 
data asta era vorba de resentimentele lui personale. Cic-a 
apărut bărba'-su, a comunicat sec Irving. Mickey s-a înscris 
şi el pe bulevard, a reperat maşina încă de la prima 
intersecţie şi a început s-o urmărească discret, de la 
distanţă. Şi eu, ca şi ceilalţi, am rămas surprins când am 
văzut că luau viteză şi se îndreptau către sud, să iasă din 
oraş. Nici măcar la hotel nu au oprit, ca să recupereze 
bagajele lui Drew. 

Saratoga s-a terminat brusc şi ne-am trezit în plin câmp, 
am mers în urma lor vreo zece-cincisprezece minute până 
când, uitându-mă pe fereastră, mi-am dat seama că 
mergeam de-a lungul unui aerodrom unde stăteau avioane 
cu câte un rând sau două de aripi aliniate ca nişte maşini la 
parking. Şoferul lui Harvey a cotit la un moment dat şi a 
intrat pe poartă, noi ne-am continuat drumul şi am oprit 
puţin mai încolo, sub nişte copaci de pe marginea şoselei 
de unde se vedeau hangarul şi pista de decolare în spatele 
lui. La capătul pistei era un indicator de vânt care atârna 
pleoştit şi exact aşa mă simţeam eu acum. 

În maşină se lăsase o linişte de moarte, nu se mai auzea 
decât bâzâitul motorului şi parcă pe pielea mea calcula dl. 
Berman ce se mai putea face. Maşina cealaltă s-a oprit 
lângă un monoplan care aştepta cu uşa de sub aripă 
deschisă. Cineva care era deja înăuntru a scos amândouă 
braţele ca să-i ajute să se urce şi ei. Drew s-a întors din nou 
să privească în urmă şi o dată în plus Harvey i s-a pus în 
faţă. Încă mai era cu flori în braţe. 

— S-ar zice că duduia o ia din loc, a comentat dl. 
Berman. N-ai prevăzut treaba asta, nu? 

— Ba da, i-am întors-o eu. La fel cum am ştiut dinainte că 
Lulu o să-mi rupă nasul. 

— Ce-o fi fost în capul ei? 

„ — Nu-i vorba de frică, dacă la asta vă referiţi, am zis eu. 
Aştia plini de ifose aşa călătoresc. Adevărul este că se 


pregătea ea s-o şteargă de mai mult timp. 

— De unde ştii? Ţi-a spus ea? 

— Propriu-zis, nu. Am dedus eu. 

— Interesant lucru, a zis dl. Berman gânditor. Dacă e aşa 
cum zici tu, lucrurile apar în cu totul altă lumină. Despre 
Olandez ţi-a spus ceva, îi reproşa ceva? 

— Nu. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu. Nu-i pasă, o doare-n cot. 

— De ce nu-i pasă? 

— De nimic. De pildă, de maşina nou-nouţă pe care-o 
lasă la hotel. Putem s-o luăm noi, pe ea o doare-n cot. N-o 
interesează nimic, fata asta nu-i ca toate celelalte, nu 
trăieşte cu frica în sân, nu e geloasă, n-are chestii de-astea. 
Face exact ce-i trăsneşte prin cap şi pe urmă se plictiseşte 
şi se apucă de altceva. Simplu ca bună ziua. 

— Se plictiseşte? 

Da, am dat eu din cap. 

DI. Berman şi-a dres glasul. 

— Se înţelege, a adăugat el după câteva clipe, în timp ce 
uşa avionului se închidea, că tot ce vorbim aici am şi uitat. 
Şi bărba'-su? Acuma trebuie să ne aşteptăm c-o să se ia de 
noi? 

— E-o gogoaşă găunoasă, am zis eu. Din cauza lui am 
ratat cursa a şaptea şi n-am apucat să joc şi eu pe pontul 
ăla pe care mi l-aţi dat. Aia erau banii mei munciţi, aveam 
şi eu şansa să dau un tun. 

Din hangar a ieşit un bărbat, s-a apucat de o pală a elicei 
cu amândouă mâinile, a răsucit-o brusc şi a sărit înapoi 
când motorul a început să tureze, s-a aplecat sub aripi, a 
tras proptelele de sub roţi şi avionul, o bijuterie argintie, a 
pornit în rulaj pe pistă, s-a oprit la un moment dat plesnind 
aerul cu eleroanele şi balansând cârma stânga-dreapta, pe 
urmă a ţâşnit şi după alte câteva momente s-a ridicat de la 
pământ. Abia acum îţi dădeai seama cât de uşor şi fragil 
era, când lua înălţime şi se prelingea vibrând peste 
albastrul cerului, după care s-a înclinat, a strălucit o clipă în 
soare şi s-a înscris pe alt curs, devenind din ce în ce mai 


greu vizibil. Îmi încordam ochii să-l văd, dar conturul îi 
unduia, parcă ar fi înotat, până când n-a mai rămas din el 
decât o scamă care plutea în derivă pe suprafaţa ochiului 
meu şi apoi a dispărut de tot, dar eu am rămas cu 
sentimentul că îmi intrase ceva în ochi. 

— Or să mai fie ele şi alte curse, a zis dl. Berman. 


PARTEA A TREIA 


ŞAPTESPREZECE 


DIN PRIMUL MOMENT AL REVENIRII ACASĂ mi-am dat 
seama că statul la ţară îmi dereglase complet simţurile, 
aveam în nas miros de cenuşă fumegândă, ochii mă 
usturau, iar vacarmul mi se părea asurzitor. Totul arăta 
dărăpănat, stătea să cadă, blocurile - parcă se vedea cum 
trecuse istoria peste ele, terenurile virane erau pline de 
moloz, dar lucrul cel mai grav, dovada cea mai clară pentru 
mine că mintea mi-o luase razna era cât de mică mi s-a 
părut strada mea, cât de bicisnică şi amărâtă, cât de jalnic 
se strecura printre celelalte străzi. Am ajuns acolo cu 
costumul alb de pânză şifonat tot, cu vârfurile gulerului de 
la cămaşă îndoite în sus din cauza căldurii, cu nodul de la 
cravată slăbit, eu care îmi propusesem să arăt bine de 
dragul mamei, ca să vadă şi ea cât de bine o dusesem 
peste vară, în loc de asta mă pleoştise călătoria mult prea 
lungă şi cum la New York era o sâmbătă caniculară, mă 
simţeam slăbit, mă trecuseră toate apele iar geamantanul 
de piele mă trăgea de cot în jos ca o piatră de moară. Dar 
din felul în care mă priveau oamenii am înţeles că esenţa 
lucrurilor se dăduse peste cap în cazul meu, arătam prea 
bine, nu mai eram un tânăr care se întorcea acasă ci un 
străin oarecare, fiindcă nimeni din Bronx-Est nu purta 
asemenea haine, nimeni nu avea geamantane de piele 
strânse cu două curele şi deci toată lumea a întors capul 
după mine, copiii şi-au întrerupt tigăiţele şi şotroanele, 
adulţii care stăteau de vorbă în pragul uşilor au amuţit, iar 
eu am trecut prin faţa tuturor cu impresia că auzul meu 
dereglat făcea ca totul să se transforme brusc într-o şoaptă, 
ca şi cum mirosul iute şi aerul sufocant mă cufundaseră în 
tăcere. 

Dar toate astea s-au destrămat ca un fum când am 
început să urc scările întunecate. Uşa apartamentului 
nostru am găsit-o întredeschisă, cu broasca spartă, prima 
dintr-un şir de schimbări infinitezimale pe care universul le 
suferise în absenţa mea în sensul degradării şi când am 


împins-o mi-a apărut înaintea ochilor un interior deprimant 
de scund care mi se părea cunoscut dar în acelaşi timp 
complet anapoda, linoleumul de pe jos făcea valuri, 
umplutura de la mobile ieşea pe-afară, pe fereastra de 
incendiu era o plantă ofilită, în bucătărie un zid întreg şi 
tavanul de deasupra se înnegriseră, probabil de la 
lumânările maică-mii care arseseră cu flacăra prea înaltă. 
Paharele transformate în candele de pe masa din bucătărie 
erau deocamdată stinse, dar blatul mesei era plin de 
stalagmite în miniatură, de globuleţe, de ochiuri de ceară 
albă cu un fel de cratere şi puțuri minuscule - semăna cu 
macheta aia de la planetariu a suprafeţei lunare. 

Pe mama n-am văzut-o nicăieri, deşi locuia în continuare 
acolo, mi-am dat seama după borcanul cu ace de păr lungi 
cu măciulia colorată care nu se mişcase de la locul lui, după 
fotografia în care apărea ea în tinereţe alături de tata dar 
din care îl anulase pe el cu un X mare peste figură şi 
jupuindu-i faţa, şi asta era tot acolo, avea câteva haine de- 
ale ei agăţate pe spatele uşii de la debaraua din dormitor, 
iar sus pe raft era cutia de pălării trimisă de mine de la 
Onondaga, cu pălăria înăuntru neatinsă, învelită în foiţă, 
aşa cum mi-o ambalaseră la magazin. In răcitor erau câteva 
ouă, o jumătate de pâine veche de secară într-o pungă şi o 
sticlă de lapte covăsit la suprafaţă. 

Am aprins un bec, m-am aşezat pe jos în plin tărâmul 
acelei femei rătăcite şi al băiatului ei pierdut şi am scos de 
prin buzunare bancnotele împăturite care însemnau averea 
noastră, le-am netezit, le-am aranjat pe portrete şi am 
făcut din ele un teanc bătându-le bine cu palma întinsă pe 
toate patru laturile. Mă întorsesem de la ţară cu şase sute 
cincizeci şi ceva de dolari câţi îmi rămăseseră după 
cheltuielile de la Saratoga, iar dl. Berman îmi spusese că 
puteam să-i păstrez eu. Ca sumă erau enorm de mulţi bani, 
dar nu ajungeau, nicio sumă n-ar fi fost de ajuns ca să 
acopere costul unei vieţi întregi de corectitudine ascetică, 
de credinţă şi de făcut baie în chiuveta de la bucătărie. Mi- 
am pus banii în sacoşa de voiaj şi sacoşa în debara, am 
găsit o pereche de nădragi rupţi în genunchi, un tricou în 


dungi şi vechile mele ghete Nat Holman cu şireturi până 
sus şi cu găuri în tălpi, m-am schimbat în ele şi parcă mi- 
era mai bine, m-am aşezat pe scara de incendiu să fumez o 
ţigară şi mi-am adus aminte cine eram, al cui eram, pentru 
ca într-un târziu să-mi conştientizez, întâi cu ochii şi abia pe 
urmă cu mintea, că peste drum se găsea clădirea aia de 
cărămidă şi granit, Casa de Copii Max şi Dora Diamond, aşa 
încât m-am săltat peste palierul scării de incendiu, am 
coborât ultimul nivel sprijinit mai mult în mâini, am rămas o 
clipă suspendat şi apoi mi-am dat drumul de la vreo trei 
metri pe trotuar ca să constat în momentul aterizării că nu 
prea mai eram fantoma plutitoare şi graţioasă de pe 
vremuri, am simţit un şoc, nu glumă, în genunchi şi în 
oscioarele tălpilor, se vedea că mâncasem zdravăn la ţară 
şi probabil că pusesem ceva pe mine. M-am uitat în sus şi 
în jos ca să descopăr eventualii spectatori, pe urmă am 
traversat strada încet-încet, atâta cât să-mi maschez 
tendinţa de a şchiopăta, şi am coborât scările la subsolul 
Casei de Copii Diamond, în regatul cenuşiu al prietenului 
meu Arnold Gunoi care-mi vânduse Automaticul şi care 
aduna tot ce se pogora până la noi de pe tărâmurile înalte 
ale utilului. 

— Pe unde umbli? m-a întrebat prietenul meu cel 
flegmatic, de parcă în toţi anii ăştia fusesem victima 
percepţiei greşite cum că ar fi fost mut, uite că ştia să 
vorbească individul, şi mai crescuse încă - precis o să 
ajungă o namilă obeză, cât Julie Martin. S-a ridicat să mă 
întâmpine răsturnând câteva ghivece de flori din tablă care 
s-au rostogolit pe ciment cu un zgomot asurzitor şi mi-a 
ieşit înainte în toată splendoarea lui de geniu glandular, 
zâmbind. 

În tot cazul mi-era bine, revenisem în sfârşit în subsolul 
pe care-l ştiam atât de bine, stăteam şi fumam şi-i turnam 
baliverne lui Arnold Gunoi în timp ce el studia unul după 
altul obiectele alea ciudate, neînsufleţite şi nedefinite, ca să 
stabilească în care pubelă să le arunce, toată şandramaua 
vibra şi se zdruncina din temelii de tropăielile orfanilor care 
se jucau sus, deasupra capetelor noastre, iar mie râsetele 


lor cristaline gâlgâite îmi sugerau un izvor care ţâşnea din 
pământ. Mi-a trecut prin minte că poate ar fi fost cazul să 
reiau şi eu şcoala, ca vârstă eram de clasa a zecea, 
numărul preferat al d-lui Berman, care conţine şi unitatea şi 
nimicul, încununând toate numerele de care ai nevoie 
pentru a forma orice alt număr - dar a fost un gând 
trecător, nimic mai mult, genul de idee care-ţi vine când ai 
câte un accident şi te simţi slăbit. 

Când m-am dus sus şi am aruncat un ochi în sala de 
jocuri ca să văd dacă mai era cineva cât-de-cât cunoscut 
pe-acolo, de pildă o gimnastă mică şi brunetă, am provocat 
consternare, toţi copiii s-au oprit din ce făceau şi au amuţit 
la fel ca lumea de pe stradă, mai devreme, când mă 
întorceam acasă cărând geamantanul după mine, îngrozitor 
de mici mi se păreau cum se holbau la mine în liniştea 
bruscă lăsată peste jocurile lor, o minge de volei s-a 
rostogolit pe parchetul lustruit şi o supraveghetoare pe care 
n-o cunoşteam şi care avea un fluier agăţat de gât cu un 
şnur tricotat a venit spre mine şi mi-a spus că nu eram într- 
un loc public şi că vizitatorii nu aveau ce căuta acolo. 

Din acel prim buletin de ştiri am înţeles că aşteptările 
mele nu mai erau de actualitate, că nu-mi puteam recâştiga 
locul într-o lume care avansase în alt ritm decât al meu, 
adică în timp ce eu mă plimbam pe drumuri de provincie, 
printre munţi, vecinii mei de pe stradă nu stătuseră pe loc, 
însăşi celula fiinţei lor se schimbase, de pildă Becky plecase 
de-acolo, fusese adoptată de o familie din New Jersey, după 
cum mi-a povestit una dintre colegele ei de cameră - a 
naibii de norocoasă, Becky, de-acum îşi avea propria ei 
cameră -, apoi mi-a spus să plec fiindcă nu aveam voie la 
etajul fetelor, nu se cuvenea, aşa că am ieşit pe acoperiş, 
unde o duceam pe fetiţa mea dragă înainte să-mi dau 
seama c-o iubesc şi-o plăteam pentru fiecare futut, şi acolo 
am dat de director, care vopsea cu verde liniile unui nou 
teren de şotron şi care când m-a văzut s-a îndreptat din 
şale, şi-a şters broboanele de năduşeală de pe faţă cu dosul 
palmei în care ţinea bidineaua şi mi-a spus că eram o 
scursură de bulevard, că până număra el de la unu la trei 


aveam timp s-o şterg de pe proprietatea lui şi că dacă mai 
puneam piciorul pe-acolo îmi trăgea o mamă de bătaie de 
mă căcam pe mine şi pe urmă chema poliţaii ca să mă ia şi 
ei în primire. 

Mă rog, sper că vă puteţi închipui că după o asemenea 
primire palpitantă ceea ce mă scotea realmente din minţi 
era cât puteam fi de vulnerabil, cât de prost, auzi, să aştept 
nici eu nu ştiam ce de la acest cartier pe care nu fusesem 
în stare să-l părăsesc la timp. În zilele următoare mi-am dat 
seama că indiferent unde mersesem, indiferent ce 
făcusem, oamenii din jurul meu ştiau, poate nu cunoşteau 
detaliile, dar  recunoşteau întruchiparea propriei lor 
mitologii legate de viaţa bandelor. Renumele mi-o luase 
înainte. La magazinul de dulciuri de la colţ, de unde îmi 
cumpăram ziarele în fiecare dimineaţă şi seară, pe toate 
verandele înfierbântate de soarele după-amiezii până hăt, 
la intersecţia cu Bulevardul Bathgate, toţi mă cunoşteau din 
vedere, se ştia cine eram şi ce făceam şi asta crea în jurul 
meu o aură care mă însoțea peste tot, abia acum 
înţelegeam că mă aflam sub reflector, că nu mă mai 
considerau de-al lor ci printre ei, ca un fel de infamie. Şi pe 
mine mă încercaseră odată sentimentele astea de 
excludere, mereu fusese câte cineva aşa ca mine despre 
care auzeam de la ceilalţi copii, despre care se vorbea 
numai după ce dădea colţul, de care ne temeam, de careni 
se spunea să ne ferim. Date fiind condiţiile, era caraghios 
din partea mea să mai port vechile mele boarfe de pe 
vremea când jonglam pe străzi, trebuia să revin la 
garderoba care-mi asigura renumele. Şi-apoi, nu voiam să 
dezamăgesc pe nimeni. Odată intrat în lumea interlopă n-o 
mai părăseşti în vecii vecilor, aşa-mi spusese dl. Schultz, 
fără urmă de ameninţare în glas, pur şi simplu pe un ton de 
autocompătimire ceea ce mie, ca mod de a pune problema 
venind din partea lui, mi se păruse suspect. Dar acum nu, 
nu mi se mai părea - acum, în tot cazul, nu. 

Sigur că eu aici rezum concluziile amare ale câtorva zile, 
la început săream de la o uimire la alta şi cel mai şocat am 
fost de mama cu care m-am întâlnit la câteva ore după 


sosire, venea pe stradă împingându-şi căruciorul de copil 
din răchită cafenie, şi chiar şi aşa, de la depărtare, mi-a fost 
limpede din prima clipă că nu mai era distrată la modul 
simpatic, ci o luase razna de-a binelea. Părul cărunt îi 
flutura nepieptănat şi cu cât se apropia, cu atât eram mai 
sigur că dacă nu mă puneam în calea ei şi nu-i vorbeam ar 
fi trecut pe lângă mine fără să i se aprindă niciun beculeţ 
cum că m-ar fi recunoscut. Oricum, am jucat pe muchie de 
cuţit pentru că primul sentiment care i s-a citit pe faţă a 
fost furia, uite, căruciorul ei întâlnise un obstacol, apoi a 
ridicat ochii şi s-a uitat la mine o clipă şi mi-am dat seama 
că nu-şi putea focaliza mintea asupra mea, parcă mă vedea 
şi-şi aducea aminte că ar fi trebuit să ştie de unde să mă ia, 
abia într-un târziu, când mie îmi stătuse deja de mult inima 
în loc, am prins viaţă din nou în memoria mamei mele 
impunătoare şi nebune, Mary Behan. 

— Tu eşti, Billy? 

— Da, mamă. 

— Ai crescut. 

— Da, mamă. 

— S-a făcut mare, a zis ea către cine-o fi fost în mintea ei 
care asculta. 

Se uita la mine acum atât de intens, încât a trebuit să mă 
apropii de ea ca să scap de sub lupa privirilor ei, am luat-o 
în braţe, am sărutat-o pe obraz, dar nu mai mirosea aşa 
proaspăt şi curat, cum mi-o aduceam eu aminte 
dintotdeauna, ci emana izul stătut de gunoaie şi cenuşă al 
străzii. Am coborât ochii în cărucior şi am văzut că avea în 
el frunze de salată înnegrite pe care le răspândise şi le 
netezise ca pe un culcuş, peste ele aşezase ştiuleţi de 
porumb şi pe deasupra vărsase nişte seminţe de pepene 
galben, cu tot cu fibrele alea zemoase care le ţin la un loc. 
Nici nu voiam să-mi imaginez ce credea ea că ducea acolo. 
Cum nu zâmbea, nu mi s-a părut c-ar fi avut nevoie de 
consolare. 

Doamne, mamă, mamă - cel puţin odată ajunsă cu 
căruciorul sus în apartament l-a răsturnat şi a golit lăturile 
alea pe nişte ziare pe care le-a îndesat într-un sac de 


hârtie, iar sacul l-a făcut sul şi l-a aruncat în găleata de 
gunoi din bucătărie care aştepta ca de obicei ţârâitul 
administratorului ca să fie încărcată în liftul de mărfuri. 
Măcar atât şi tot m-am mai liniştit. Mai târziu mi-am dat 
seama că asemenea stări o apucau şi pe urmă îi treceau, 
ca şi cum ar fi avut propria ei vreme schimbătoare, şi de 
fiecare dată când se trezea din nou la realitate îmi 
spuneam gata, de-acuma i-a trecut de tot, problema s-a 
rezolvat. Dar cădea la loc fără niciun avertisment. A doua 
Zi, duminică, i-am arătat bănetul pe care-l adusesem şi mi 
s-a părut că s-a bucurat, aşa că am ieşit şi am cumpărat tot 
ce trebuia pentru un mic-dejun ca lumea, iar ea l-a pregătit 
ca pe vremuri, şi-a adus aminte cum ne plăceau ochiurile 
prăjite doar pe-o parte, în formă de soare, şi se spălase şi 
se îmbrăcase frumos, se pieptănase, îşi prinsese părul la 
spate, deci am putut ieşi la plimbare de dimineaţă până la 
Bulevardul Claremont şi de acolo în sus pe scările alea 
abrupte, până în Parcul Claremont unde ne-am aşezat pe o 
bancă la umbra unui ditamai copacul şi am citit ziarele de 
duminică. Nu m-a întrebat nici măcar o vorbă despre vara 
care tocmai trecea, pe unde umblasem, ce făcusem - nu 
din lipsă de curiozitate, ci fiindcă păstra o tăcere complice, 
ai fi zis că aflase totul şi că nu mai aveam ce să-i spun ce 
ea să nu fi ştiut deja. 

Ceea ce mi-a creat un sentiment cumplit de vinovăţie că 
o neglijasem, aşa de bucuroasă părea că ieşisem din 
universul închis care era cartierul nostru, că şedeam în 
linişte şi pace în parcul încă verde, poate că faptele mele o 
afectaseră şi pe ea, poate că din cauza lor se simţea atât 
de înstrăinată, ca şi mine de altfel, în faţa comunităţii care 
respingea din start o familie rău famată, o femeie nebună 
care crescuse, bineînţeles, un băiat plin de vicii, fie şi atât 
şi-mi simţeam lacrimile în cerul gurii. 

— Mamă, i-am spus, avem destui bani ca să ne mutăm. 
Nu ti-ar plăcea să ne căutăm un alt apartament, uite, pe- 
aici pe lângă parc, poate găsim chiar un bloc cu lift, cu 
toate ferestrele spre parc? De pildă în blocurile alea de 
colo. 


A ridicat ochii în direcţia în care-i arătasem, dar a început 
să scuture din cap, nu, nu, nu, pe urmă şi-a coborât privirile 
din nou către poşeta pe care-o ţinea în poală cu mâinile 
încrucişate şi a rămas aşa, uitându-se fix la ea şi dând din 
cap că nu, ca şi cum i s-ar fi pus din nou întrebarea şi ea ar 
fi trebuit s-o regândească şi să răspundă încă o dată şi tot 
aşa, parcă îi tot răsărea în faţa ochilor, întrebarea aia, şi ea 
nu-i putea da un răspuns definitiv. 

După treaba asta atât de tare mi s-au înecat corăbiile 
încât am insistat să mâncăm în oraş, eram gata să fac 
orişice, s-o duc la filme, numai când mă gândeam să ne 
întoarcem la noi pe stradă mă apucau toate pandaliile, mă 
simţeam rătăcit şi nu-mi venea în minte nicio altă soluţie 
decât să rămânem prin locuri publice unde se întâmpla câte 
ceva, unde poate aş fi reuşit s-o trezesc pe maică-mea din 
nou la viaţă, s-o fac să zâmbească, s-o conving să 
vorbească, s-o ajut să fie din nou maică-mea. Când am ieşit 
din parc am făcut semn cu mâna unui taxi şi l-am rugat pe 
şofer să ne ducă până la Şoseaua Fordham, la barul 
Schrafft unde ne luasem ceaiul împreună în ziua în care 
mersesem cu ea să-mi cumpăr eu haine. A trebuit să 
aşteptăm până s-a eliberat o masă, dar când ne-am aşezat 
s-a văzut pe faţa ei că se bucura să intre din nou acolo, îşi 
aducea aminte de prima dată şi-i plăceau toate pretenţiile 
alea de nobleţe ale localului, cum îţi crea impresia că tu 
însuţi te înnobilai prin simplul fapt că te luau ei sub aripa 
lor, deşi bineînţeles că mie acum mi se părea banal, 
mâncare mediocră şi nişte porţii simbolice şi mă gândeam 
râzând în sinea mea la chiolhanurile pe care le făcusem cu 
banda la Hotelul Onondaga, la ce mutre ar fi făcut toţi 
ceilalţi să fi fost acum aici şi să trebuiască să mănânce la 
Schrafft alături de toţi bisericoşii ăia de pe Şoseaua 
Fordham-Est care tocmai ieşiseră de la slujba de duminică, 
la cum ar fi reacţionat Lulu Rosenkrantz dacă i-ar fi adus şi 
lui chelneriţa un sendvici minuscul cu unt şi castravete fără 
aspic şi un pahar mare de îngheţată plin cu ceai cu gheaţă, 
dar fără destulă gheaţă. Şi pe urmă am făcut prostia să-mi 
aduc aminte de friptura mâncată împreună cu Drew Preston 


la Clubul Brook şi de felul cum mă privise ea atunci de 
peste masă, sprijinită într-un cot şi sorbindu-mă din ochi cu 
zâmbetul ei visător ameţit de băutură şi m-am trezit brusc 
la realitate înroşindu-mă probabil până în vârful urechilor 
pentru că am ridicat ochii şi am văzut-o în faţa mea pe 
mama care-mi zâmbea exact la fel, cumplit ce puteau 
semăna, pentru o clipă uitasem cu totul unde mă aflam, cu 
cine, şi am fost convins că precis se cunoşteau, Drew şi cu 
mama, se suprapuneau cine-ştie-cum şi deci trebuie să fi 
fost cunoştinţe vechi, aceeaşi gură cu buze pline, aceiaşi 
ochi ca nişte inele care parcă treceau unele prin altele, iar 
eu eram blestemat să am parte de o iubire nediferenţiată 
care le făcea una şi aceeaşi. Halucinaţia asta n-a durat mai 
mult de o clipă dar nici până în ziua de azi nu-mi aduc 
aminte să mai fi trecut vreodată prin senzaţia aia atât de 
ucigătoare că deveneam o masă informă, că mă topeam şi 
mă dezmembram, piele, minte, personalitate, şi iarăşi mă 
topeam şi mă dezmembram, cu excepţia inimii - nu, inima 
nu. Ea nu. Brusc m-a cuprins o imensă ură, faţă de cine, 
faţă de ce, n-aş putea spune, faţă de bunul Dumnezeu că 
nu sărea destul de repede, destul de precis, cum aş fi fost 
eu în stare, pe mâncarea din farfuria mea. lar mama mă 
plictisea, mi se făcea silă de existenţa aia lamentabilă pe 
care singură şi-o impusese, n-avea dreptul să mă tragă 
înapoi în rutina fără niciun orizont a unei vieţi de familie, să 
mă tragă înapoi în jos după toate strădaniile mele de a mă 
impune în lumea crimei, uite că reuşeam, de ce nu 
pricepea?! Era mai sănătos pentru ea să nu încerce să mă 
oprească. Atâta să fi încercat oricine, să mă oprească. 

Dar ştiţi cum e, până la urmă vine chelneriţa şi te 
întreabă ce mai doreşti, iar tu îi ceri să-ţi facă nota, scoţi 
banii şi plăteşti. 


În acea primă luni dimineaţa de după revenirea mea, 
mama a plecat la serviciu la spălătorie, cum era şi normal, 
de unde eu am tras concluzia că nebunia ei era 
autoimpusă, adică nu era deloc nebunie, ci doar o versiune 
trecătoare a stării ei dintotdeauna de zăpăceală. Pe urmă 


am aruncat o privire din greşeală în căruciorul ei de răchită 
şi când am văzut că aşezase acolo ca într-un cuib cojile de 
la ouăle pe care le mâncasem duminică la micul-dejun am 
sărit de la încredere la disperare în răstimp de o secundă, şi 
nu era nici pe departe ultima oară. M-am întrebat atunci, 
aşa cum m-am întrebat şi de-atunci încoace de atâtea ori, 
ca într-o mişcare în spirală care practic nu închide ciclurile, 
dacă nu ar fi fost mai bine să nu mă mai păcălesc de unul 
singur, să privesc în faţă adevărul că trebuia să iau nişte 
măsuri, mai bine s-o fi dus la un doctor care să-i facă 
analize şi să-i dea un tratament până nu ajungea atât de 
rău încât să nu mai am ce face şi să trebuiască s-o internez 
într-un azil. Nu prea ştiam eu cum să procedez în privinţa 
asta, cu cine să mă sfătuiesc, dar mi-am adus aminte de 
mama d-lui Schultz, parcă şi ea era bătrână şi rămăsese 
văduvă şi el avea grijă de ea, poate că mă putea ajuta 
cumva, poate că banda îşi avea şi doctorii ei aşa cum avea 
avocaţi. Şi pe urmă, la cine să fi apelat? Cu cei de pe-aici 
nu mai aveam nimic de împărţit, nici cu orfanii, nici cu 
vecinii de stradă, banda îmi mai rămăsese, indiferent de 
intenţiile mele cele mai ascunse sau de rarele momente 
când uitam de loialitate eram de-al lor şi ei erau ai mei. 
Orice aş fi vrut să fac, s-o părăsesc pe mama sau s-o ajut, 
oricum mă învârteam, tot la dl. Schultz ajungeam. 

Dar uite că nu mai ştiam nimic de el, şi nici de ceilalţi, şi 
dacă voiam să aflu ceva nu-mi rămânea decât să citesc 
ziarele. Nu mai ieşeam decât după ziare şi după câte un 
pachet de Wings, citeam orice ziar care-mi cădea sub 
mână, le cumpăram pe toate, şi pe cele de dimineaţă şi pe 
cele de seară, mă duceam încă dinainte să se crape de ziuă 
la chioşcul de pe Bulevardul Trei, de sub trenul suspendat, 
şi cumpăram prima ediţie a ziarelor din dimineaţa care 
urma, dimineaţa mergeam la magazinul de dulciuri din colţ 
să iau ediţia a doua, la prânz mergeam iarăşi la chioşc după 
prima ediţie a ziarelor de seară, iar seara mergeam din nou 
la colţ şi luam ultimele ediţii. Mie unul dosarul întocmit de 
procuratură mi se părea inatacabil. Se baza pe documente 
clare, pe mărturiile unor contabili de la Biroul Finanţelor 


Interne care explicau legea impozitelor, pur şi simplu îi 
demontau de tot. Eram din ce în ce mai nervos. Când i-a 
venit şi d-lui Schultz rândul să depună mărturie, după mine 
nu fusese deloc convingător. Motivase că fusese prost 
sfătuit de avocatul lui care pur şi simplu făcuse o greşeală, 
că din momentul în care un alt avocat îi semnalase 
greşeala, el, dl. Schultz, fiind un cetăţean patriot, se 
străduise să plătească până la ultima centimă tot ce datora 
statului, dar că procuratura nu se declarase mulţumită cu 
atât şi aşa se ajunsese la proces. Nici măcar pe fermierii de 
acolo nu-i vedeam în stare să creadă o poveste atât de 
şubredă. 

Tot stând aşa şi aşteptând veşti, încercam să văd partea 
bună a lucrurilor indiferent de ce verdict s-ar fi dat, ca să fiu 
cât de cât pregătit pentru momentul respectiv. Dacă dl. 
Schultz intra la închisoare nu mai aveam niciunul dintre noi 
motiv să ne temem de el cât timp ar fi stat acolo. Asta era 
un avantaj, fără îndoială. O, Doamne, numai gândul că 
scăpăm de el! In acelaşi timp, însă, încrederea pe care o 
aveam în mersul calm şi implacabil, ca de ceas, al 
destinului meu s-ar fi năruit. Dacă un lucru atât de banal şi 
stupid cum era justiţia guvernamentală era în stare să-mi 
facă mie ţăndări viaţa cu un bobârnac, atunci însemna că 
legăturile mele secrete şi perfect unse cu adevărata 
justiţie, cea a unei lumi pe care o divinizam, erau de fapt 
nişte iluzii. Dacă dl. Schultz era autorul unor simple crime 
pământeşti pentru care primea pedepse pământeşti, atunci 
lumea se reducea la ce vedeam cu ochii şi degeaba mai 
cochetam eu cu convingerea că posedam anumite haruri 
invizibile, probabil că mintea mea le născocea. Cum să fi 
îndurat aşa ceva?! Dar dacă le dădea peste cap acuzaţiile, 
dacă le dădea peste cap? Nu reveneam şi eu atunci la 
coordonatele mele de pericol asumat şi de încredere, la 
încrederea pură şi vibrantă de care numai un puşti ca mine 
era capabil ca să-şi poată împlini până la capăt destinul de 
pericole asumate? În concluzie, ce-mi doream? Ce verdict, 
ce viitor? După felul în care îl aşteptam, mi-am dat seama 
şi care era. 


În fiecare dimineaţă, citeam de pe ultima pagină din 
Times plecările vaselor de pasageri, voiam pur şi simplu să 
ştiu cum se numeau vasele, încotro plecau şi că erau o 
mulţime din care să-ţi alegi. Eram convins că Harvey 
Preston aranjase lucrurile ca lumea, aproape că începea să- 
mi placă individul, în orice caz la Saratoga se descurcase, 
jos pălăria, aşa încât nu vedeam ce l-ar fi împiedicat acum. 
Parcă o şi vedeam cu coatele pe parapet, uitându-se în gol 
la luna plină şi la oceanul argintiu şi gândindu-se la mine. 
Mi-o închipuiam în pantaloni scurţi şi cu bustieră, sărind 
şotronul pe puntea de la pupa în plin soare, aşa cum se 
juca puştimea pe acoperişul căminului de orfani. Dar dacă 
făcusem o greşeală cât mine de mare, dacă dl. Berman şi 
Irving şi Mickey veniseră la Saratoga pur şi simplu ca s-o 
ducă înapoi sau ca să stea de vorbă cu ea în numele d-lui 
Schultz, ei, atunci cum rămânea, cine ce pierduse, la urma 
urmei, în afară de faptul că eu o pierdusem pe Drew, pe 
Drew a mea? 

Miercuri, ziarele de seară publicau concluziile avocaţilor, 
a doua zi judecătorul a instruit juriul ce şi cum, joi seara 
juriul era încă la deliberări, iar joi noaptea, când m-am dus 
pe Bulevardul Trei, şi ziarele de seară şi cele de dimineaţă 
publicaseră suplimente cu titluri enorme dedicate d-lui 
Schultz: fusese găsit nevinovat de toate acuzaţiile aduse. 

Am răcnit, am zbierat, am sărit în sus de bucurie, am 
început să dansez în jurul chioşcului în timp ce un tren mi-a 
trecut duruind pe deasupra capului. Cine mă vedea atunci 
n-ar fi zis că doar cu o săptămână în urmă fusesem convins 
că aceeaşi persoană pusese să fiu omorât. Era pozat în 
prim-plan, în Mirror zâmbind cu toată gura către obiectiv, în 
American sărutându-şi şiragul de mătănii, în Evening Post 
apucându-l pe Dixie Davis cu amândouă mâinile de cap şi 
sărutându-l cu sete pe creştet. În News şi Telegram era 
prezentat ţinându-l cu un braţ pe după umeri pe primul- 
jurat, un tip în salopetă de lucru. Şi toate ziarele citau la 
unison ultimul cuvânt al judecătorului la auzul verdictului: 

„Doamnelor şi domnilor, în toţi anii mei de magistratură 
nu am fost niciodată martor la o asemenea desconsiderare 


a adevărului şi a argumentelor cum aţi dovedit domniile- 
voastre astăzi. Faptul că aţi ascultat cazul atât de meticulos 
instrumentat de Guvernul Statelor Unite şi totuşi l-aţi putut 
găsi pe acuzat nevinovat de toate acuzaţiile aduse mie unul 
îmi zdruncină din temelii încrederea în procesul de aplicare 
a justiţiei şi mă întreb unde va ajunge democraţia noastră 
în viitor. Sunteţi liberi, dar curtea nu vă mulţumeşte pentru 
servicii. Este o ruşine.” 

Mama a păstrat acea pagină întâi din Mirror cu poza 
mare a d-lui Schultz zâmbind, a îndoit-o în aşa fel încât să 
se vadă numai fotografia, a aşezat-o cu grijă în căruciorul 
de răchită şi pe urmă a învelit-o până sub bărbie cu o 
pătură jerpelită. 


Ar fi cazul să spun câte ceva şi despre cum m-am distrat 
timp de trei nopţi şi două zile la bordelul de pe Strada 76, 
între bulevardele Columb şi Amsterdam, deşi la un moment 
dat nu mai ştiam prea bine dacă afară era noapte sau zi 
pentru că draperiile de velur roşu au rămas invariabil trase 
peste toate ferestrele, luminile - toate aprinse, şi lămpile cu 
abajururi mărginite de ciucuri, şi sfeşnicele de cristal, aşa 
că până la urmă nici nu mai conta cât era ceasul de fapt. Pe 
jos avea gresie, da, şi una dintre imaginile care nu-mi iese 
din cap este cum îi vibra fundul zbârcit unei curve ceva mai 
coapte în timp ce alerga pe scări în sus ţipând pasămite de 
frica masculului care încerca s-o apuce, dar care a căzut în 
nas şi a alunecat toată scara de sus până jos, cu faţa la 
pământ, cu picioarele înainte şi braţele deasupra capului. 
Majoritatea fetelor erau tinere, drăguţe şi subţirele şi când 
unele se plictiseau şi plecau veneau altele în loc. Erau şi 
câţiva bărbaţi pe care nu-i cunoşteam, cică stabilimentul 
era rezervat membrilor de elită ai gangsterimii, dar uite că 
se  răspândise zvonul şi apăreau mereu alte feţe 
nebărbierite, ba chiar în a doua noapte sau zi am văzut un 
poliţist în tricou şi descheiat la pantalonii albaştri cu 
bretele, căruia o curvă cu cascheta lui proţăpită în vârful 
capului îi sugea pe rând degetele de la picioare. 

Fetele râdeau şi se lăsau ciupite şi gâdilate de bărbaţi 


înspăimântători fără să dea impresia că le-ar fi fost teamă 
şi până la urmă plecau cu ei în sus pe scări - parcă ar fi fost 
Drew în mai multe exemplare, la fel de nepăsătoare că 
primeau între picioarele lor nişte ucigaşi. Pe mine mă uimea 
treaba asta, cum putea calitatea unui sentiment să se 
transforme în cantitate, de pildă într-un colţ al unei camere 
l-am zărit prin norul de fum de ţigară pe dl. Berman râzând 
cu figura lui prelungă, în timp ce în salonul cel mare de jos 
dl. Schultz era copleşit de trei sau patru femei care 
năvăliseră peste el, pe braţele scaunului, pe genunchii lui, îl 
muşcau de lobii urechilor, îl rugau să danseze cu ele, iar el 
râdea, le mângâia, le ciupea, le pipăia, o încurcătură de 
trupuri care oricât am studiat-o eu nu părea deloc 
organizată pe persoane distincte ci era o amestecătură, o 
învălmăşeală de sâni, de perechi de sfârcuri ca nişte 
constelații, de burţi şi cururi generoase, de picioare lungi 
îmbârligate. DI. Schultz m-a văzut că mă uitam şi i-a spus 
uneia dintre femeile de pe el să mă rezolve, la care ea s-a 
desprins din grămadă fără niciun chef şi mi-a făcut semn să 
mergem sus, spre marele amuzament al colegilor mei de 
faţă, ceea ce a avut darul să ne strice cheful şi mie şi femeii 
care şi aşa fierbea de furie simțindu-se umilită de vârsta 
mea şi de faptul că eram un nimeni. Şi unul şi celălalt abia 
am aşteptat să scăpăm, n-aveam niciun chef, cheful era în 
altă parte, iar mie mi s-a părut înfiorător cât de ne-sexy 
putea fi sexul atunci când ţi-o trăgeai aşa în silă şi-ţi dădeai 
drumul cât mai repede, aşa că după aia am băut un 
Manhattan? întreg, măcar era dulce şi avea o cireaşă 
confiată la fundul paharului. 

Madama care conducea stabilimentul îşi făcea veacul în 
bucătăria de la parter, în spate, şi am stat şi eu puţin de 
vorbă cu ea la un moment dat, mai mult de milă, când dl. 
Schultz s-a îmbătat şi a cârpit-o peste faţă închipuindu-şi 
cine-ştie-ce afront, i-a învineţit un ochi, după care şi-a cerut 
scuze şi i-a întins o bancnotă nouă de o sută de dolari. Era o 
bucăţică de femeie şi i se spunea Mugsy”, poate fiindcă 
semăna atât de bine cu pekinezul pe care-l ţinea în braţe, 


22 Cocktail care conţine whisky, vermut, bitter etc. (n.tr.). 


avea aceeaşi mutră cu nasul teşit, cu ochii mici ca nişte 
nasturi, avea părul roşcat foarte-foarte creţ şi rar, era mică 
de statură şi slabă şi purta o rochie neagră cu ciorapi care i 
se cam lăsau la genunchi. Şi avea o voce groasă, ca de 
bărbat. Eu o tineam de vorbă, iar ea îşi apăsa o felie de 
carne crudă peste ochi. Păzea cuptorul de la aragaz în care 
ascunsese armele predate de toţi clienţii la sosire şi nu voia 
să plece din bucătărie probabil ca să nu vină cineva să ia 
vreun pistol şi să-i transforme casa în poligon de tir, deşi nu 
prea ştiu cum s-ar fi putut împotrivi muieruşca aia dacă era 
vorba să se întâmple aşa ceva. Personalul erau câteva 
negrese care se ocupau cu buna funcţionare, adică 
schimbau aşternuturile, goleau scrumierele, adunau sticlele 
goale, şi câţiva comisionari, tot negri, care aduceau pe uşa 
din dos lăzi de bere, de diverse tării, de sucuri pentru 
cocktailuri, cartuşe de ţigări, containere de metal cu 
mâncare caldă şi cutii de carton cu micul dejun tot cald de 
pe la bufetele şi braseriile din cartier, dar Mugsy tot 
crispată stătea, deşi lucrurile păreau foarte bine organizate, 
era ca un general care-şi făcuse un plan bun şi-şi 
desfăşurase trupele şi acum tot ce mai avea de făcut era să 
primească rapoarte periodice despre cum evolua lupta. Am 
luat câteva ouă fierte tari în coajă şi am început să jonglez 
cu ele şi Mugsy a fost atât de convinsă că o să le scap pe 
jos, încât a izbucnit în râs văzând că nu şi i-am devenit 
brusc simpatic, m-a întrebat tot felul de lucruri despre 
mine, cum mă chema, unde locuiam, da, şi cum de 
ajunsese un băiat drăguţ ca mine într-o companie atât de 
abjectă, am adăugat eu, la care ea a râs din nou, m-a ciupit 
de obraz şi mi-a oferit bomboane de ciocolată dintr-o cutie 
de metal pe care o ţinea lângă ea, foarte sugestiv pictată, 
cu scene reprezentând bărbaţi în pantaloni bufanţi până la 
genunchi şi cu peruci albe care se înclinau în faţa unor 
doamne cu crinoline. 

Această madam Mugsy a înţeles exact ce avea de înţeles 
din faptul că nu mă mai dădeam dus din bucătărie şi mi-a 


23 În Ib. engleză, mug = mutră, bot, deci mugsy = mutriţă, 
botic (n.tr.). 


explicat cu multă delicateţe şi tact că avea pentru mine 
ceva cu totul special, articolul acela pe care şi l-ar fi dorit 
oricine, o prospătură, vrând să zică o fată tânără şi relativ 
nouă în branşă, apoi a dat un telefon şi în mai puţin deo 
oră mă refugiasem deja într-un dormitor mic şi retras de la 
ultimul etaj de sus cu o fată într-adevăr tânără, şatenă, 
rotundă la faţă, cu sânii deloc lăsaţi, destul de timidă şi 
sălbăticuţă la pipăit, care a rămas cu mine toată noaptea 
sau, mă rog, orele alea de linişte care mie mi s-au părut a fi 
de noapte şi din fericire a vrut să doarmă la fel de mult 
pentru vârsta ei fragedă cum am vrut şi eu pentru a mea. 

Adevărul este că eram mult prea conştient şi în acelaşi 
timp nesigur de mine însumi şi trist ca să mă pot bucura ca 
lumea de timpul petrecut acolo. La mine acasă, în Bronx, 
stând şi aşteptând să se termine procesul, eram nerăbdător 
să reînnod relaţiile cu ceilalţi membri ai bandei, pe fiecare 
dintre ei îl iubeam, mi se părea că se comportau cu un 
spirit de coeziune care mă făcea să le fiu recunoscător că 
existau, dar acum, când îi regăsisem, această recunoştinţă 
se transformase în reversul ei, într-un sentiment de 
vinovăţie care mă făcea să mă uit la dl. Schultz şi la ceilalţi 
încercând să ghicesc în ce ape mă scăldam şi ori de câte ori 
unul dintre ei îmi zâmbea arătându-şi dinţii de aur eu 
vedeam când iertare, când răzbunare. 

Ca până la urmă să-mi dau seama, prin a doua noapte, 
dacă mai ţin minte bine, că nu eram eu singurul într-o stare 
care numai extatică nu se putea numi, dl. Berman de pildă 
se refugiase într-un salonaş de lângă intrare şi acolo îşi 
citea ziarele, fuma şi sorbea din paharul de brandy, ieşind 
destul de des ca să dea câte un telefon de la cabinele 
publice cu fise, în timp ce Lulu îşi impunea neobosit 
persoana frustă asupra unui număr de doamne care nu 
scăpau nicio ocazie de a se plânge conducerii, iar Irving îşi 
făcea de lucru aproape tot timpul prin casă, singurul lui 
mod de a se bucura de situaţie fiind acela că îşi dădea jos 
haina, îşi lărgea nodul la cravată, îşi sufleca mânecile şi 
servea la bar pe toţi apropiații şi colaboratorii ocazionali ai 
lumii criminale. Cu alte cuvinte, am realizat că locotenenţii 


principali ai d-lui Schultz aşteptau, atâta tot făceau, 
escapada nu mai era deloc o petrecere plină de viaţă a 
unor bărbaţi care trecuseră printr-o experienţă împreună, ci 
se transformase încă de a doua zi într-un fel de declaraţie 
profesională, un anunţ-reclamă al revenirii Olandezului şi 
din toată distracţia, bucuria şi sentimentul de uşurare al 
victoriei nu mai rămăsese deja decât buna-dispoziţie forţată 
a unei reuniuni protocolare. 

Până şi dl. Schultz începuse să caute anumite locuri în 
casă unde să se dedea plăcerilor mai liniştite ale reflecţiei. 
Aşa se face că la un moment dat am trecut prin faţa uneia 
dintre băi şi l-am văzut stând în cada plină cu apă fierbinte 
şi spumă de săpun, pufăia dintr-o ţigară de foi printre aburii 
care se înălţau spre tavan şi se lăsa frecat pe spate de 
madam Mugsy care stătea aşezată pe un taburet de lemn 
alături de cadă şi vorbea şi glumea cu el ca şi cum n-ar fi 
încasat-o din partea lui cu o zi în urmă. 

DI. Schultz a ridicat ochii şi m-a văzut. 

— Hai încoace, băiete, n-ai de ce să-ţi fie ruşine, a zis el. 
M-am aşezat pe capacul closetului. Uite, Mugsy, ăsta-i 
copilul meu minune, Billy, v-aţi cunoscut, voi doi? L-am 
asigurat că da. Ştii tu, băiete, cine-i Mugsy? Habar n-ai de 
când ne ştim! Uite, îţi spun eu, pe vremea când Vince Coll o 
luase razna de-a binelea şi răsturnase tot Bronx-ul cu 
pistolul scos ca să mă găsească şi înnebunise tot căutându- 
mă, unde crezi că eram eu? 

— Aici? 

— Numai că atunci aveam sediul pe malul fluviului, a 
precizat madama. 

— Coll era aşa un bolovan, a continuat dl. Schultz, că 
habar n-avea de rafinamentele vieţii, nu ştia ce-i aia un 
bordel de lux, el se-nvârtea de colo-colo şi trăgea în 
dreapta şi-n stânga, dădea iama prin baruri, prin berării, 
prin cluburi, pizda mamii lui de idiot, şi eu stăteam aici, la 
Mugsy, ras, tuns şi frezat, îmi făceam chefurile şi aşteptam 
momentul potrivit. Stăteam aici în baie şi ea mă freca pe 
spate. 

— Aşa e, a confirmat femeia. 


— Fată bună ca Mugsy, mai rar. 

— Dacă zici tu. 

— Auzi, păpuşo, a rugat-o dl. Schultz rezemându-se de 
cadă, nu vrei tu să-mi aduci o bere? 

— Imediat, a zis ea, şi-a şters mâinile cu un prosop şi a 
plecat închizând uşa după ea. 

— Te distrezi, băiete? 

— Da, domnule. 

— Trebuie neapărat să dăm afară din plămâni aerul ăla 
curat de ţară, a rânjit el, apoi a închis ochii. Şi să ni se- 
ntoarcă inima înapoi în coaie, unde-i e locul. Unde nu 
păţeşte nimic. Ţi-a zis ceva? 

— Cine? 

— Ei, cum cine? 

— Doamna Preston? 

— Parc-aşa o chema pe cucoană. 

— Păi, mi-a spus că-i plăcea foarte mult cu 
dumneavoastră. 

— A zis ea chestia asta? 

— Şi că aveţi clasă. 

— Zău? Dacă zice ea... a început el şi s-a oprit, s-a 
luminat la faţă de un zâmbet, tot cu ochii închişi, apoi a 
continuat: Într-o lume mai bună, adică dacă lumea asta ar fi 
mai bună... şi din nou s-a oprit. Îmi place chestia asta la 
femei, că poţi să le culegi ca scoicile de pe plajă, se găsesc 
peste tot, unele mici şi rozalii, altele cu cochiliile în spirale, 
de auzi oceanu'-n ele. Problema este... mă rog, este o 
problemă - şi a dat din cap renunțând să-mi mai spună. 

În atmosfera aia cu aburi care se înălţau pe faianta 
umedă vocea lui se auzea ciudat, adică vorbea încet, 
uitându-se de data asta fix în tavan şi totuşi stârnea un 
ecou de parcă ar fi vorbit dintr-o cavernă. 

— Ştii, eu cred că numai o singură dată-ţi cade cineva cu 
tronc, vreau să zic că numai o dată-n viaţă ţi se-ntâmplă 
chestia asta, şi-anume când eşti puşti, uite-aşa, ca tine, 
când habar n-ai ce curvăsărie mare-i lumea. Îţi intră câte 
una-n cap şi gata, tot restul vieţii te-agăţi de ea şi oriunde 
te-ntorci vezi aceeaşi mutră, oricine vine pe stradă către 


tine ţi se pare că zâmbeşte ca ea şi-ţi umple iarăşi toate 
gândurile. Păţeşti treaba asta la-nceput când eşti tâmpit şi 
habar n-ai de nimic şi pe urmă-ţi vezi tu de drumul tău, dar 
tot pe-aia una o cauţi tot restul vieţii. Nu ştiu dacă mă- 
nţelegi. 

— Înţeleg, am zis eu. 

— Ce mama dracului, Drew chiar că era o fată de soi, nu 
ca orice păsăric'-acolo, nimic nu găseai vulgar la ea. Avea o 
gură minunată. Da’ ştii, vorba aia, idilă de vară. Când vezi 
că numai atâta a fost îţi pare rău, dar avem şi unul şi 
celălalt vieţile noastre, a zis el trăgând din trabuc şi 
uitându-se la mine să-mi vadă reacţia. Eu am nişte afaceri 
de care să mă ocup, a zis tot el, şi am supravieţuit în 
domeniul ăsta pentru că mi-am văzut de afacerile mele. Pe 
urmă s-a ridicat în fund în cadă, plin de spumă prin părul 
negru de pe piept şi de pe umeri. Stau şi mă gândesc pe 
câţi i-am văzut murind, la câte-a trebuit să rezist. Şi-asta 
şapte zile din şapte. Toţi borfaşii, toţi şobolanii. Orice pui pe 
picioare, orice încerci să faci vor să-ţi ia. Grăsanul ăla de 
Julie. Şi Bo, dragul de el, dragul şi iubitul meu Bo. Şi ăia ca 
Vincent Coll de care ţi-am vorbit: Ştii tu cât face loialitatea, 
cât face un singur om care să-ţi fie loial în ziua de azi? Cât 
greutatea lui în aur. Eu îi fac un bine lui Vincent Coll. lar el 
dispare şi sare termenul stabilit la cauţiunea pe care tot eu 
am plătit-o. Păi cum vine asta? Eu niciodată nu-mi bat cuie 
de-astea în talpă fiindcă aşa sunt eu fraier şi-am o fire 
generoasă de toată lumea crede că mă poate călca în 
picioare. Nici n-am aflat bine chestia şi m-am trezit în căcat, 
că dementu-mi declarase război. A trebuit să m-ascund aici 
printre curve. Ca să-ţi spun drept, nu mi-a convenit deloc, 
nu era o soluţie de bărbat, dar trebuia să aştept să-mi vină 
rândul. Intr-o bună zi, când lucrurile erau în toi, pe Vincent 
îl umflă şi-l bagă la bulău, capătă arest preventiv pentru nu- 
ştiu-ce bătaie, iar eu îmi fac socoteala că a venit vremea 
mea şi când iese de-acolo noi eram deja răspândiţi şi-l 
aşteptam. Numa' că el află, ştie că suntem acolo şi-şi 
cheamă sora să-l ia şi iese cu copilul soră-sii în braţe. Nu 
ştiu dacă mă-nţelegi. Ne-am retras, că doar nu suntem 


sălbatici, ne-a avut la faza respectivă, aşa c-am plecat şi 
am lăsat-o pe altă dată. Asta ca să-ţi dau un exemplu. 
Numai că el, al dracu' irlandez, nu ţinea cont de niciun fel 
de legi ale civilizaţiei - nu trece o săptămână şi mă 
pomenesc cu el că se ia după mine pe Bulevardul Bathgate 
cu geamurile date jos la maşină într-o zi când venisem 
acolo-n cartier să-i fac o vizită maică-mii şi să-i aduc nişte 
flori cum îi plac ei, fiindcă eu când merg la mama s-o văd 
merg singur, oricât de stupid ar părea, adică ştiu că aşa e, 
dar ea îşi are viaţa ei, altfel decât a mea, şi nu vreau s-o 
supăr, deci mergeam singur pe strada aia aglomerată, cu 
un buchet frumos de flori în mână pe care tocmai le 
cumpărasem de la colţ şi dădeam din cap către unul şi-altul 
pe care-i mai ştiu pe-acolo şi noroc cu-al şaselea simţ al 
meu, ştii, sau poate c-am văzut ceva în ochii vreunuia care 
venea spre mine uitându-se peste umărul meu, în orice caz 
m-am aruncat după o tarabă cu fructe şi gloanţele lui Coll 
au trecut pe deasupra mea şi au început să salte 
portocalele în aer şi piersicile şi pepeni; care explodau ca 
nişte tigve împroşcându-mă de sus până jos, am rămas la 
pământ şi mi s-au răsturnat în cap toate lădiţele alea cu 
citrice, cu prune, cu pere, m-au umplut de zeamă că m-am 
şi speriat la un moment dat că eram rănit, mă simţeam 
umed şi mi se părea caraghios - să mor acolo printre 
sucurile alea de fructe care se revărsau peste mine, până 
am auzit ţipetele femeilor şi copiilor, Doamne sfinte, că 
strada aia-i toată numai o piaţă, o ştii, nu?, plină de 
cărucioare de copii şi de balabuste ieşite la cumpărături şi 
când m-am ridicat maşina dispăruse şi-am văzut lumea 
fugind printre tarabe şi-o mamă urlând ceva în italieneşte 
lângă un landou răsturnat, i se rostogolise copilul pe trotuar 
cu cămăşuţa năclăită toată de sânge, avea sânge şi pe 
căciuliţa din cap, Doamne Dumnezeule, omorâseră copilul-n 
cărucior, pizda mamii lor de nenorociţi! Ca pe urmă să m- 
arate cineva cu degetul şi să-nceapă să mă-njure, ştii, 
parcă eu aş fi împuşcat copilul! Şi s-au luat toţi după mine 
urlând de-a trebuit să fug ca să scap. Ei bine, după chestia 
asta eram hotărât să-l omor pe Vincent Coll cu orice preţ, 


să nu mă las cât oi trăi, trebuia să-mi spăl onoarea pentru 
că presa mie mi-a pus în cârcă toată povestea, mie, 
Olandezului, pur şi simplu pentru că eram în război cu 
dementul ăla obsedat, auzi ironia soartei, să m-acuze ei pe 
mine de ce făcuse Vincent Coll, parcă nu i-aş fi avertizat pe 
toţi, parcă nu le-aş fi explicat să se dea la o parte din calea 
lui, m-au acuzat pe mine că nu-şi nimerise el ţinta, că în loc 
să mă-mpuşte pe mine omorâse copilaşul ăla, când de fapt 
nenorocitul de irlandez călcase pe-alături de la bun început 
sărind peste termenul de prezentare la cei zece mii 
cauţiune pe care-i plătisem pentru el - auzi tu, zece mii! - şi 
în loc de asta se apucase să-mi atace mie camioanele şi 
depozitele, cât am putut să regret idioţenia pe care-am 
făcut-o când m-am legat cu el la cap, aşa că trebuia să pun 
mâna pe el, am jurat să-l scot din circulaţie, era vorba aici 
de-a restabili ordinea morală pe lumea asta, în toate 
drepturile ei. Ştii cum l-am găbjit? 

Atunci s-a întors madama, a bătut scurt în uşă şi a intrat 
cu o tavă cu două sticle de bere şi două pahare înalte, pe 
care a aşezat-o pe taburet. 

— li spuneam de Vince, i-a explicat dl. Schultz. Foarte 
simplu a fost, o idee simplă, pentru că întotdeauna lucrurile 
simple sunt cele mai bune. Mi-am adus aminte că el şi cu 
Owney Madden stăteau mult de vorbă, asta a fost tot. 

— Ala da gentleman, Owney, a comentat madama 
aprinzându-şi o ţigară. 

— Ai dreptate, a zis dl. Schultz. Exact aici voiam s-ajung, 
nu ştiam precis cu ce, dar precis îl avea cu ceva la mână pe 
Owney pentru că altfel ce treabă avea un individ stilat ca 
Owney cu un maţe-fripte ca ăla? De-aici încolo n-a mai fost 
cine-ştie-ce. L-am trimis pe Abe Landau la Owney la birou 
să stea lângă el acolo toată noaptea în birou până când a 
sunat telefonul şi Abe i-a băgat pistolul sub nas lui Owney şi 
i-a spus hai, domnu’ Madden dă-i şi vorbeşte cu el, ţine-l pe 
fir, noi fiind alături cu un poliţist care a localizat 
convorbirea, suna de la o cabină telefonică din faţa 
magazinului Excelsior, pe Strada 23 colţ cu Opt. În 
următoarele cinci minute eram acolo cu o maşină şi-am 


văzut doi inşi care stăteau lângă fântână şi-i ţineau de şase, 
dar când au zărit maşina au şters-o pe stradă în sus de nu 
le fugeau picioarele cât de repede ar fi vrut ei să fugă, nu i- 
a mai văzut nimeni de-atunci, şi omul meu a tras prin 
cabină, dintr-o parte în alta, că Vincent nici n-a mai avut 
timp să deschidă uşile, a căzut cu ele cu tot când au scăpat 
din ţâţâni şi-n timpul ăsta la Owney în birou Abe asculta la 
telefon şi-a auzit de la un capăt la altul, până s-a lăsat 
tăcerea pe fir, şi-atunci a pus receptorul jos şi-a zis 
mulţumim, domnu' Madden, ne cerem scuze pentru deranj 
- aşa l-am lichidat pe Vincent Coll, da-r-ar Domnul să-i 
fiarbă pipota-n iad până la loc comanda. 

Şi dl. Schultz s-a oprit gâfâind de efortul de a-şi fi 
povestit memoriile. A luat o bere de pe tavă şi a dat-o peste 
cap din câteva gâlgâituri. Parcă mă simţeam şi eu mai 
uşurat acum având în faţă exemplul lui de cum pot oamenii 
să suporte orice pierdere atâta timp cât rămân ei înşişi. 

A doua zi dimineaţa, când am coborât, mi-am dat seama 
din prima clipă că se întâmplase ceva. N-am văzut nicio 
femeie, uşile camerelor erau deschise larg şi se auzea un 
aspirator. În bucătărie l-am găsit pe Irving turnând cafea în 
căni şi m-am luat după el şi când am ajuns în pragul 
salonului mare de jos, deşi mi-a închis uşa în nas tot am 
apucat să văd că aveau o întrunire, erau vreo doisprezece 
inşi, sau chiar mai mulţi, aşezaţi pe lângă pereţi, toţi 
îmbrăcaţi de stradă şi încruntaţi. 

Mie mi s-a spus să mă duc să iau aer, ceea ce am şi 
făcut, m-am fâţâit pe străzile cu numerele şaptezeci şi între 
Columb şi Broadway, trotuare întregi de construcţii urbane 
cu verandele înălțate şi cu intrările la subsol pe sub scări, 
toate lipite unele de altele de la un colţ până la celălalt, 
fără nicio alee printre ele, niciun pic de spaţiu, fără 
perspectivă, fără deschidere, fără niciun teren viran pe 
nicăieri, nimic, un perete continuu de locuinţe. Mă simţeam 
închis pe dinafară când treceam pe lângă fațadele astea 
interminabile cu obloanele trase, şi era şi destul de rece, nu 
ieşisem din casă de două zile şi trei nopţi şi uite, parcă 
venise pe bune toamna, bătea un vânt tăios care stârnea 


gunoaiele de pe străzi şi platanii înconjurați de câte un 
gărduleţ de fier în pătratele lor de pământ tăiate în asfalt 
băteau deja în galben, ca şi cum adusesem cu mine de- 
acolo din nord un fel de mană a copacilor, sau poate că 
frigul se ţinea după mine indiferent unde mergeam. Treaba 
asta îmi crea o senzaţie ciudată, n-ar fi trebuit să plec din 
oraş, uite că ajunsesem să nu-l mai recunosc, nu era 
crăpătură în asfalt din care să nu crească o buruiană, la 
orice colţ de stradă se zburătăcea câte un stol de 
porumbei, vrăbiile se înşirau pe firele de telefon între un 
stâlp şi altul ca nişte pieze-rele ale naturii care stătea la 
pândă, mici spioni într-o mare cotropire. 

Bineînţeles, mă simţeam jignit de felul în care mă 
dăduseră la o parte de la ceva ce era evident un consiliu de 
război în toată regula, mă întrebam ce probe mai aveam de 
trecut ca să fiu recunoscut la justa mea valoare, indiferent 
ce făceam şi oricât de bine, mereu se ivea câte un brânci 
din ăsta-napoi. Pizda mă-sii, mi-am spus în sinea mea şi m- 
am întors la bordel ca să descopăr că întrunirea se 
terminase, vizitatorii dispăruseră şi numai dl. Schultz şi dl. 
Berman mai erau, în camera din faţă, îmbrăcaţi ca în zi de 
lucru în cămaşă şi cravată. Dl. Schultz se învârtea de colo- 
colo rotind şiragul de mătănii în jurul degetelor - nu era a 
bine. La un moment dat a sunat telefonul din vestibul şi a 
sărit chiar el să răspundă şi imediat după asta şi-a pus 
haina, şi-a potrivit pălăria de pâslă pe cap şi a rămas în 
vestibul, în spatele uşii de la intrare, absolut palid de furie. 
Eu mă uitam la el din uşa salonului. 

— Care este soluţia, a?, ia spune-mi, m-a întrebat el. Ca 
să aibă omul dreptul să respire, să-şi poate culege fructele 
muncii. Când vine vremea asta? 

DI. Berman, care stătea lângă fereastră în salon, a zis 
gata şi atunci dl. Schultz a deschis uşa de la intrare şi a 
tras-o după el. Eu am alergat şi eu la fereastră, am depărtat 
puţin draperiile şi l-am văzut vârându-se într-o maşină, iar 
Lulu Rosenkrantz, care stătea cu un picior pe trotuar şi cu 
celălalt pe pragul maşinii uitându-se în susul şi în josul 
străzii s-a răsucit brusc şi s-a urcat şi el lângă şofer şi 


maşina a luat-o din loc imediat şi dusă a fost, lăsând în 
urmă doar un norişor de fum de la eşapament. 

Madama cea slăbuţă, Mugsy, a apărut în salon cu o cutie 
de pantofi sub braţ, pe care a aşezat-o pe măsuţa de cafea. 
Acolo avea toate chitanţele şi facturile şi a început să le 
treacă în revistă împreună cu dl. Berman - ca o pereche de 
pitici dintr-un basm, bătrânul spărgător de lemne şi hoaşca 
lui de nevastă fumându-şi prafurile albe cu puteri magice 
cu care creau halucinaţii copiilor şi stând de vorbă într-o 
limbă a numerelor. 

Am cules câteva ziare răvăşite pe jos. Primarul La 
Guardia?” îl ameninţa pe Schultz Olandezul că dacă punea 
piciorul oriunde în cele cinci aglomeraţii ale New York-ului 
avea să fie arestat, iar prim-procurorul criminalist Thomas 
Dewey anunţa că era în curs de instrumentare dosarul 
aceluiaşi Schultz Olandezul pentru evaziune fiscală. Deci 
asta era problema. Totul pornise de la verdictul ăla dat în 
provincie, toţi editorialiştii erau scandalizaţi, eu nu le 
citeam, editorialele, dar numele d-lui Schultz apărea în 
toate titlurile, toţi îi cereau scalpul, orice politician căruia i 
se smulgea o părere era la fel, scandalizat, şi preşedinţii 
consiliilor municipale erau scandalizaţi, şi cenzorii, şi 
membrii comisiilor bugetare, şi procurorii districtuali, şi şefii 
comisariatelor de poliţie, şi adjuncţii lor, chiar şi un 
funcţionar de la Departamentul de Salubritate era 
scandalizat, până şi omul de pe stradă de la rubrica „Omul 
de pe stradă” din News. Interesant lucru, în contextul 
acestei scandalizări generale zâmbetul fericit al d-lui 
Schultz de după achitare sugera impertinenţă, bătaie de 
joc, era sinistru în tot cazul. 

— Astea-s pagubele, a zis madama când dl. Berman a 
ajuns la una dintre hârtiuţe şi a ridicat din sprâncene. 
Douăşpe farfurii întinse mi-au spart băieţii voştri, din cele 


?4 Fiorello Henry La Guardia (1882-1947), om politic american, 
deputat în Camera Reprezentanţilor (1917-1921 şi 1923-1933), 
apoi primar al New York-ului (1933-1945). În această din urmă 
calitate a luptat împotriva corupţiei funcţionarilor municipali şi a 
sprijinit iniţiativele de ameliorare a vieţii civile (n.tr.). 


bune, când s-au apucat să arunce unul într-altul cu 
Wedgwood?5-ul meu. Presupun că n-ai auzit nimic. 

— Şi-asta? 

— Cheltuieli generale. 

— Nu-mi plac estimările. Mie dă-mi cifre concrete. 

— Cheltuielile astea reprezintă stricăciuni concrete. Uite, 
pe canapeaua asta pe care stai, vezi petele? Astea nu ies, 
petele de vin nu ies, pentru astea, de pildă, trebuie să fac 
huse noi. Nu ştiu cum să-ţi spun, Otto, dar oamenii ăştia ai 
voştri nu sunt tocmai de la Tineretul Creştin. 

— Sper că nu încerci să profiţi, Mugsy. 

— Uite, asta chiar mă supără. Ştii de ce vine Olandezul la 
mine? Pentru că-s cea mai bună. Aici e un stabiliment de 
înaltă clasă şi nu scapi ieftin. Îţi plac fetele? Ar trebui să-ţi 
placă, pentru că sunt modele, nu sunt paraşute de-alea de 
pe stradă. lţi place serviciul, îţi place tot ce e-n jurul tău? 
Cum crezi că fac rost de toate astea, umblând cu fofârlica 
de fiecare dată? Dau un ban dar ştiu ce capăt, şi la fel şi tu. 
O să-mi ia o săptămână să pot reface casa asta cum a fost 
şi să deschid din nou, ceea ce înseamnă timp pierdut, în 
schimb chiria şi ciubucurile şi doctorii şi lumina electrică 
trebuie să le plătesc în continuare. Ca să nu mai vorbesc de 
ochiul meu învineţit, dar ăsta ţi-l fac cadou. Treacă de la 
mine, din partea firmei. 

DI. Berman a scos un teanc gros de bancnote de câte o 
sută, a dat la o parte banderola de cauciuc şi a început să 
numere. 

— Atâta şi niciun ban în plus, a zis el, împingând banii pe 
măsuţa de cafea. 

După care am plecat şi am lăsat-o pe madamă acolo, 
prăbuşită pe canapea şi plângând cu mâna peste ochi. Ne 
aştepta o maşină parcată în faţă. DI. Berman mi-a spus să 
mă urc eu întâi, iar el s-a urcat după mine. Nu-l cunoşteam 
pe şofer, dar dl. Berman i-a spus: la-o înainte uşor, şi am 
luat-o pe Broadway până la Bulevardul Opt, am cotit pe 
Opt, am trecut prin faţă pe la Madison Square Garden, pe 


25 Tip de porțelan fin englezesc realizat de Josiah Wedgwood 
(1730-1795) şi de urmaşii lui, până în zilele noastre (n.tr.). 


urmă spre vest în direcţia fluviului şi am coborât înspre 
docuri, ceea ce pe mine m-a cam speriat până mi-am dat 
seama ce făceam de fapt, am trecut pe lângă debarcaderul 
liniei de agrement de pe fluviul Hudson unde un vapor din 
ăla cu roată cu zbaturi tocmai îmbarca pasagerii pentru o 
croazieră, am luat-o înspre est pe Strada 42, apoi iarăşi 
spre nord pe Bulevardul Opt şi tot aşa, am parcurs de trei- 
patru ori dinspre centru înspre margine şi invers şi de la est 
la vest un dreptunghi mare în care se încadra oarecum 
zona supranumită Bucătăria Diavolului, până când ne-am 
oprit, într-un târziu, pe una dintre străzile Patruzeci şi-Vest, 
nu departe de târgul de vite. Ceva mai încolo, pe partea 
dreaptă a străzii, am recunoscut maşina d-lui Schultz 
parcată exact în faţa unei biserici mari din cărămidă 
aparentă care avea în stânga un prezbiteriu, iar în dreapta 
curtea unei şcoli. 

Şoferul nu a oprit motorul. DI. Berman şi-a aprins o ţigară 
şi mi-a spus: 

— Nu-l putem suna la telefon pe domnul Preşedinte. ŞI 
nici nu stă de vorbă cu niciunul dintre noi în văzul lumii, nici 
măcar cu Dixie Davis care oricum este plecat la Utica să 
depună mărturie într-o anchetă legată de moartea 
regretabilă a unui bun coleg de-al nostru. După mine, tu 
eşti singurul care poate deschide uşa asta. Dar trebuie să 
te îmbraci frumos, te speli pe ochi şi-ţi pui o cămaşă curată 
şi-o să te duci tu să dai ochii cu el în numele nostru. 

Aşa da, era o consolare, criza nu mă lăsa pe dinafară. 

— Cu domnul Hines? am întrebat eu. 

DI. Berman a scos un carneţel, a scris în el o adresă, apoi 
a rupt păginuţa şi mi-a întins-o. 

— Aştepţi până duminică. Duminica primeşte audienţe 
acasă. Poţi să-i spui unde suntem, în caz că are ceva nou să 
ne comunice. 

— Unde? 

— Dacă nu greşesc, o să fim cazaţi la Hotelul Soundview 
din oraşul Bridgeport, Connecticut. 

— Şi lui ce-i spun? 

— O să vezi, este un tip fermecător cu care poţi sta de 


vorbă, dar nu trebuie să-i spui nimic, a zis dl. Berman şi a 
scos din nou teancul de bancnote, a dat iarăşi la o parte 
banderola de cauciuc, dar în schimb a întors teancul pe 
dos, unde erau bancnote de câte o mie de dolari, a numărat 
zece din ele şi mi le-a dat. Să-i pui într-un plic alb când te 
duci la el. Cică aşa-i place, în plicuri noi albe. 

Am îndoit cei zece mii de dolari şi i-am înfundat bine în 
buzunarul de la piept, dar oricum mi se păreau prea 
umflaţi, mă tot apăsam peste piept ca să fiu sigur că nu 
ieşeau în evidenţă. Am rămas aşa în maşină, cu ochii pe 
Packard-ul de vizavi. 

— Presupun că nu-i momentul să vin şi eu cu o problemă 
personală, am zis eu. 

— Nu, nu prea e, a fost de acord dl. Berman. Nu ştiu 
despre ce-i vorba, dar poate că te descurci cu părintele 
după ce termină cu domnul Schultz. Poate ai mai mult 
noroc. 

— Dar ce face domnul Schultz acolo? 

— Caută un loc de refugiu. Vrea să fie lăsat în pace. Dar 
din câte mai ştiu şi eu, chiar dacă nu sunt credincios, or să-l 
spovedească, or să-l împărtăşească, toate chestiile alea 
care se fac, dar ca să-i ofere o ascunzătoare - nu cred că 
asta face parte dintre sfintele taine. 

Ne-am uitat o vreme pe fereastră la strada pustie. 

— Care-i problema ta? a întrebat dl. Berman. 

— Maică-mea e bolnavă şi nu ştiu ce să fac, am răspuns 
eu. 

— Ce are? 

— Mintea i-e bolnavă, s-a ţicnit de tot. 

— Da' ce face? 

— Numai aiureli. 

— De pieptănat, se piaptănă? 

— Poftim? 

— Te-am întrebat dacă se piaptănă. O femeie, cât timp 
se piaptănă, nu trebuie să-ţi faci griji pentru ea. 

— De când m-am întors acasă se piaptănă, i-am spus eu. 

— Păi atunci, poate nu-i chiar atât de rău, a zis dl. 
Berman. 


OPTSPREZECE 


SIGUR CĂ AŞ MINŢI dacă aş pretinde că nu mă gândeam 
la cei zece mii de dolari pe care-i aveam în buzunar şi la ce- 
aş fi putut face cu ei dacă o ştergeam brusc, să ne fi făcut 
bagajele, mama şi cu mine, să fi mers la gară şi să ne fi suit 
în primul tren cu care să fi ajuns cât mai departe - Doamne 
Dumnezeule, zece mii de dolari! Parcă şi vedeam rubrica de 
Oferte de Afaceri din Semnalul din Onondaga, cum ai fi 
putut cumpăra ferme de sute de acri cu numai o treime din 
banii ăştia, şi ce era valabil într-o parte a ţării nu putea să 
nu fie valabil peste tot. Sau ne-am fi putut cumpăra un 
magazin, un bufet, ceva sigur, unde am fi putut munci şi 
trăi decent amândoi, iar eu mi-aş fi făcut planuri de viitor 
după ce ieşeam din tură. Zece mii de dolari erau o avere. 
Chiar dacă-i depuneai într-o bancă, tot câştigai bani din ei. 

În acelaşi timp, ştiam că n-aş fi făcut aşa ceva, de fapt nu 
ştiu exact ce aş fi făcut, dar simţeam că adevărata mea 
şansă în afaceri încă nu se ivise, că viaţa nu avea cum fi 
grozavă pentru un amărât de hoţ, doar nu ajunsesem până 
aici şi cine-mi hotărâse chemarea asta în viaţă nu mă 
alesese fiindcă aş fi fost un fricos de escroc oarecare. 
Încercam să-mi imaginez ce ar fi zis Drew Preston. Nici n-ar 
fi înţeles o asemenea meschinărie, şi nu pentru că i s-ar fi 
părut imoral, ci pur şi simplu pentru că n-ar fi înţeles cum 
poţi să fugi de crestele ascunse pe care ţi le oferea viaţa 
numai pentru că se aflau într-o direcţie greşită. Deci care 
era direcția corectă? Către necazuri, către agonia 
împrejurărilor. Direcţia în care mergeam de când luasem 
tramvaiul prima oară ca să ajung la sediul d-lui Schultz de 
pe Strada 149. 

Aşa încât, deşi cochetam cu ideea jafului, nu o luam prea 
tare în serios. Problema mea era cum să păstrez în 
siguranţă toată groaza aia de bani. Cei şase sute de dolari 
câştigaţi de mine cinstit îi ascunsesem în valiză, pe raftul 
de sus al dulapului din camera mea, dar cum pe ăştia 
evident că nu-i puteam pune tot acolo m-am aşezat în 


patru labe şi am băgat mâna în gaura de sub canapea, de 
unde cădea umplutura, am făcut un mic cuib de vatelină, 
am înfăşurat bancnotele în formă de sul, le-am prins cu un 
elastic gros şi le-am vârât acolo. Trei zile după aceea 
aproape că n-am ieşit din casă, de teamă să nu mi se 
citească secretul pe faţă, ca şi cum lumea s-ar fi uitat în 
ochii mei şi ar fi văzut bani, de fapt nu voiam să las casa 
nesupravegheată, numai cât făceam cumpărăturile şi 
alergam înapoi acasă, dacă voiam să iau aer ieşeam pe 
scara de incendiu, iar seara, după ce mama pregătea cina, 
stăteam şi o urmăream cu mare atenţie cum îşi aprindea 
câte una dintre luminile ei de aducere-aminte, pentru că de 
când mă întorsesem eu acasă începuse din nou cu treaba 
asta, câte una în fiecare seară, îşi tot aprindea luminile ca 
să înţeleagă ce-o fi avut ea de înţeles. 

Într-una din zile m-am dus la cofetărie şi am cumpărat un 
plic mare alb de un cent, iar a doua zi dis-de-dimineaţă am 
făcut baie, m-am pieptănat, mi-am pus o cămaşă curată, 
am combinat pantalonii de la costumul de pânză cu geaca 
de la Stafii, cu partea neagră întoarsă în afară, fiindcă nu 
voiam să risc o plimbare până în Manhattan arătând ca o 
vedetă plină de bani, şi am luat trenul suspendat de pe 
Bulevardul Trei către centru. Aş fi pus pariu pe orice că 
nimeni altcineva din tren nu avea zece mii de dolari în 
buzunarul de la pantaloni, nici muncitorii ăia îndesaţi care 
se hurducau la unison pe scaunele de răchită, nici 
conductorul care deschidea uşile, nici mecanicul din primul 
vagon şi, dacă stai să te gândeşti, nimeni dintre cei pe 
care-i vedeam pe la ferestrele blocurilor printre care 
treceam. Puteam să pun pariu că dacă nu se găsea vreun 
şmecheraş de elev printr-unul dintre vagoane, nimeni din 
tren nu ştia nici măcar al cui portret era pe bancnotele de o 
mie de dolari. Dacă m-aş fi ridicat şi aş fi strigat în gura 
mare că aveam atâţia bani la mine, lumea s-ar fi mutat mai 
departe de mine crezând că sunt nebun. Efectul tuturor 
acestor reflecţii puerile a fost că am devenit nervos şi decât 
să merg mai departe cu trenul am coborât la staţia de pe 
Strada 116 şi mi-am investit propriii mei bani într-un taxi 


până la intersecţia dintre Bulevardul Opt şi Strada 116, 
unde se găsea apartamentul Preşedintelui James J. Hines. 

Mi s-a părut curios cât de sărăcăcios, de dărăpănat, de 
jalnic arăta acest cartier de la poalele Colinei Zorilor, cu lăzi 
de gunoi care dădeau pe dinafară şi negri care stăteau pe 
la colţuri şi cereau de pomană câte un cent, în schimb cât 
de impresionant şi bine întreţinut arăta blocul lui, ai fi zis că 
era pe Bulevardul Parcului. Un portar în uniformă mi-a 
răspuns politicos la întrebări şi am urcat la etajul trei cu un 
lift modern, automat, tot numai alamă strălucitoare. Dar 
sărăcia mi-o luase înainte: m-am trezit la capătul unui 
coridor plin cu oameni care aşteptau în picioare în lumina 
difuză, de parcă ar fi stat la coadă la pâine. Când stau la 
coadă la pâine, oamenii întotdeauna se înghesuie unii în 
alţii, cu picioarele oarecum crăcănate în afară şi cu atenţia 
concentrată înspre capul cozii, ca şi cum simpla 
concentrare ar face coada să înainteze. Dar coada asta 
înainta foarte încet şi când cineva îşi termina treburile şi 
ieşea de-acolo, toţi ceilalţi îl priveau fix, încercând să-şi dea 
seama dacă avusese noroc sau ghinion. Treizeci sau 
patruzeci de minute a durat până am ajuns la uşa deschisă 
a apartamentului acelui personaj important. În tot acest 
timp, mă gândeam cum ar fi fost să trăiesc toată viaţa în 
mizerie, an după an, stând pe la cozi ca să obţin câte ceva 
de pomană, cu hainele din ce în ce mai lăbărţate pe mine şi 
cu mintea pe zi ce trece mai goală, minte de cerşetor. 
Aveam la mine bani pentru individul respectiv, venisem 
acolo să-i dau ceva şi totuşi trebuia să stau pe coridorul ăla 
înăbuşitor, aşteptându-mi rândul de milog. 

Pe urmă am pătruns într-un vestibul, un fel de 
antecameră, unde stăteau pe scaune câţiva inşi disperaţi, 
cu pălăriile în mâini, ca nişte pacienţi la cabinetul 
doctorului, şi m-am aşezat lângă ei, mutându-mă scaun cu 
scaun, din ce în ce mai aproape de sanctuarul interior. Într- 
un târziu, am trecut printr-o uşă batantă şi am ajuns într-un 
hol unde m-au întâmpinat un bărbat aşezat la un birou şi 
altul în picioare în spatele lui şi m-au măsurat de sus până 
jos şi am recunoscut în ei stofa celor printre care trăiam şi 


eu de câteva luni de zile, genul de indivizi pe care-i auzi 
gândind. D-lui Berman nu i se păruse necesar să mă 
instruiască. Eram prea tânăr ca să fiu un alegător în 
căutare de slujbă, nu mă ştiau de prin cartier, eram pur şi 
simplu un amărât de băiat care încercam să arăt cât 
puteam mai bine în hainele mele ponosite. 

— Sunt fiul lui Mary Kathryn Behan, le-am spus, cu toată 
convingerea. De când ne-a părăsit tata, ne-am descurcat 
foarte greu. Mama lucrează într-o spălătorie, dar este 
destul de bolnavă şi n-o să-şi mai poată păstra slujba multă 
vreme. M-a trimis să-i spun d-lui Hines că ea toată viaţa a 
votat cu democraţii. 

Cei doi balauri au schimbat o privire şi cel care stătea în 
picioare a ieşit din cameră pe un coridor. Am aşteptat cam 
un minut, individul s-a întors şi m-a condus pe acelaşi 
coridor, din care se intra într-o sufragerie cu vitrine pline de 
porţelanuri, într-un salon cu mobile masive, într-un fel de 
cameră de club în care am văzut diplome înrămate agăţate 
pe pereţi şi o masă de biliard în mijloc şi până la urmă m-a 
introdus într-un dormitor cu covor gros pe jos şi draperii 
grele, unde mirosea a mere, a vin şi a loţiune de bărbierit, o 
atmosferă densă care parcă nici nu concepea o fereastră 
deschisă. Cocoţat în vârful patului, pe un morman de perne, 
şi îmbrăcat cu un halat roşu de mătase din care ieşeau 
nişte picioare slăbănoage de bătrân, stătea James J. Hines 
însuşi, lider districtual la Tammany?. 

— Bună dimineaţa, băiete, m-a întâmpinat el, ridicând 
ochii din ziar. Era lung cât tot patul. Avea picioare mari, cu 
oasele proeminente şi călcâiele întărite, dar în rest era un 
bărbat bine, cu părul cărunt pieptănat pe spate şi cu faţa 
roşie cam pătrăţoasă, dar cu trăsături delicate şi cu nişte 
ochi limpezi, de un albastru deschis, care mă priveau destul 
de binevoitor, vrând să spună că era gata să asculte orice 
poveste aveam de gând să-i îndrug, date fiind poveştile pe 
care le auzise deja în dimineaţa aceea şi cele care-l mai 


28 Tammany Hall, sediul organizaţiei din New York a Partidului 
Democrat, celebră în anii 1930-70 pentru corupţia sa politică prin 
mituiri şi sisteme clientelare (n.tr.). 


aşteptau încă pe coridor, până hăt departe, la lift. Eu n-am 
scos nicio vorbă. El a aşteptat o vreme, din ce în ce mai 
mirat. Nu-mi spui ce te doare? m-a întrebat. 

— Ba da, domnule, am zis eu, dar nu pot când îmi răsuflă 
domnul ăsta aicea-n ceafă. Mi-aduce aminte de inspectorul 
care adună chiulangiii la şcoală. 

La care el mai întâi a zâmbit, dar cum nu era prost, când 
a văzut expresia mai mult decât serioasă de pe faţa mea, i- 
a făcut semn gorilei să plece. După ce am auzit uşa 
închizându-se în spatele meu, m-am apropiat hotărât de 
patul lui, am scos plicul din buzunar şi l-am aşezat pe 
cuvertură lângă mâna lui masivă. Şi-a întors ochii albaştri 
către mine intrigat. Eu m-am dat cu un pas înapoi, uitându- 
mă la mâna lui. Mai întâi a pus degetul arătător şi a apăsat 
uşor, pe urmă a băgat toată mâna în plic, pe care nu-l 
lipisem, şi deşi avea degete groase, a scos imediat 
bancnotele foşnitoare şi le-a răsfirat ca pe nişte cărţi de joc, 
făcându-mi până la urmă o mică demonstraţie foarte 
convingătoare de ce dexteritate puteau avea încheieturile 
unui bătrân. 

Când am ridicat ochii, dl. Hines se lăsase pe spate pe 
perne, suspinând ca şi cum povara vieţii îi devenise brusc 
mult prea grea. 

— Deci tot mai are atâta tupeu încât să se folosească de 
un copil ca tine ca să ajungă până la mine, a?, nenorocitul 
dracului? 

— Da, domnule. 

— De unde a găsit aşa un tânăr de încredere? 

Am ridicat din umeri. 

— Deci, până la urmă, nu există nicio Mary Behan. 

— Ba da, domnule, mama mea. 

— Îmi pare bine să aud asta. Cu ani de zile în urmă i-am 
găsit serviciu unei tinere irlandeze care se numea aşa şi 
care tocmai venise în America. Era de-o vârstă cu fata mea 
mai mică. Unde locuieşti? 

— În sectorul Claremont din Bronx. 

— Aşa, aşa. Mă întreb dacă n-o fi aceeaşi persoană. Era o 
fată înaltă, cu o ţinută fermecătoare, cu un aer liniştit şi 


modest, genul de fată adorabilă din pensioane. Eram sigur 
că o să-şi găsească un soţ cât ai zice peşte, Mary Behan. 
Cine este ticălosul care a putut părăsi o asemenea femeie? 

Nu i-am răspuns. 

— Cum îl cheamă pe taică-tu, băiete. 

— Nu ştiu, domnule. 

— A... aha, înţeleg. Imi pare rău, a zis el, dând din cap de 
câteva ori, cu buzele ţuguiate. Pe urmă s-a mai luminat la 
faţă. Dar te are pe tine, nu? Şi-a crescut un băiat capabil, 
cu un spirit îndrăzneţ şi cu înclinația evidentă spre o viaţă 
primejdioasă. 

— Aşa este, într-adevăr, am încuviinţat eu imitând 
involuntar ritmul cadenţat al vorbirii lui, ceea ce era şi greu 
să nu fac, doar vorbirea era punctul lui forte, nu-i aşa?, ca 
politician, primul cu care făceam cunoştinţă şi sunt convins, 
după felul cum te făcea să adopţi limbajul lui, că era şi bun. 

— Şi eu am simpatizat cu ei, la vârsta ta. Poate că eram 
ceva mai lat în umeri, doar coboram din neam de fierari. 
Dar tot aşa, aveam şi eu darul omului simplu de a intra în 
bucluc. S-a oprit câteva momente. N-ai nevoie de sprijinul 
meu, nu-i aşa?, ca să-ţi scoţi mama din spălătoria aia şi să 
ai grijă de ea, să-i uşurezi tristeţea vieţii? 

— Nu, domnule. 

— Aşa mă gândeam şi eu, dar am vrut să fiu sigur. Eşti 
un băiat isteţ. Poate că ai ceva sânge irlandez în tine. Sau 
evreiesc. Poate că aşa se explică de fapt compania în care 
umbli. 

Şi a tăcut, uitându-se fix la mine. 

— Aăă, dacă nu mai aveţi nimic altceva, domnule, am zis 
eu, am văzut că e lume afară care vă aşteaptă. 

Ca şi cum nici nu m-ar fi auzit, mi-a făcut semn să stau 
pe un scaun de lângă pat. Mâna lui masivă a adunat 
evantaiul de bancnote şi le-a introdus înapoi în plic. 

— Nimic nu mi se pare mai trist, te rog să mă crezi, decât 
să trebuiască să restitui o dovadă atât de generoasă de 
iubire sinceră, a zis el împingând plicul către mine. 
Bancnote noi, minunate, de cea mai nobilă speţă. Îţi dai 
seama, cred, că aş putea foarte bine să le primesc, iar el să 


nu fie cu nimic mai câştigat. Înţelegi, nu? Dar n-am de gând 
să fac aşa ceva. Vrei, te rog, să-i explici treaba asta? Vrei, 
te rog, să-i explici că James J. Hines nu face minuni? 
Lucrurile au ajuns mult prea departe, domnişorule Behan. 
Există un republican mic, cu mustăcioară. Şi n-are pic de 
poezie în el. Apoi a tăcut, uitându-se fix la mine cu ochii lui 
albaştri, până mi-am dat seama că trebuia să iau plicul 
înapoi. Unde l-a descoperit pe fiul lui Mary Behan, pe 
stradă? 

— Da. 

— Atunci să-i spui că sunt impresionat - de asta, dacă nu 
de altceva. Ţie personal să ştii că-ţi doresc o viaţă lungă şi 
îmbelşugată. Dar cu el am terminat. Să-l ia dracu'. Am 
crezut că a înţeles, după toată tărăşenia din provincie. Am 
crezut că i-am vorbit destul de clar. Nu ştii la ce mă refer, 
nu-i aşa? 

— Nu, domnule. 

— Nu-i nimic, doar nu trebuie să-i dau capitolul şi 
versetul. Tu spune-i atât, că nu mai am nimic de-a face cu 
el. Afacerile noastre s-au încheiat. Crezi că poţi să-i spui 
treaba asta din partea mea? 

— Îi spun. 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Este un lucru memorabil să vezi că banii nu pot 
circula, a comentat dl. Hines. Nu credeam să apuc să 
trăiesc ziua asta. Şi-a luat din nou ziarul în mâini. Nu că 
prietenul nostru comun ar fi un om obişnuit să mediteze, 
dar a avut în domnul Weinberg un asociat de toată stima. 
Cine poate şti dacă n-o fi fost ăsta începutul? Sau, cine ştie, 
poate că ziua în care te-a găsit pe tine a fost începutul. 

— Inceputul pentru ce? 

— Transmite-i mamei tale complimentele mele cele mai 
calde şi spune-i c-am întrebat de ea, a zis el, ridicând o 
mână. 

Până să apuc eu să închid uşa, îşi reluase cititul. 


Când am ajuns înapoi în Bronx, am intrat în magazinul de 
ţigări de foi de pe Bulevardul Trei, de sub trenul suspendat, 


am cumpărat un pachet de Wings, am schimbat un pumn 
de fise pentru telefonul public şi am cerut o convorbire 
interurbană cu Hotelul Soundview din Bridgeport, 
Connecticut. Nu aveau niciun client pe nume Schultz, nu, 
nici Flegenheimer, nici Berman. M-am îndreptat spre casă şi 
când am ajuns sus am găsit uşa deschisă şi înăuntru un 
lucrător de la compania de telefoane care avea la brâu o 
centură cum au toţi, cu o mulţime de unelte atârnate de ea 
şi care ne instala cu zor şi spor un telefon chiar lângă 
canapeaua din salon. M-am uitat pe fereastră şi, după cum 
mă şi aşteptam, nu am văzut niciun camion din alea verzi 
ale companiei de telefoane, nu-mi aminteam să fi trecut pe 
lângă aşa ceva. Individul a plecat la fel de eficient cum 
lucrase, fără o vorbă, lăsând uşa de la intrare doar un pic 
întredeschisă. Locaşul alb de pe cadran unde ar fi trebuit să 
fie imprimat numărul era gol. 

Am băgat plicul cu banii pentru Hines la loc în umplutura 
de vatelină a canapelei, m-am aşezat pe ea şi m-am pus pe 
aşteptat. Mi se părea că de când mă aciuasem pe lângă dl. 
Schultz eram luat pe sus de aceste fiinţe avansate care 
ajungeau peste tot înaintea mea, care ştiau mai multe 
decât mine, care inventaseră telefoanele, taxiurile, 
trenurile suspendate, cluburile de noapte, bisericile, sălile 
de tribunal, ziarele, băncile şi te apuca ameţeala când te 
trezeai făcând parte prin naştere din lumea lor, când nici nu 
apucai bine să te scurgi afară din găoază şi te şi botezau cu 
un poc tare, ca şi cum ai fi avut o sticlă de şampanie 
deasupra capului, încât totul te zăpăcea în viaţă şi nimic nu 
prea mai avea sens. Ce aşteptau de la mine acum, ei şi 
afacerile lor secrete, ce aşteptau de la mine? 

Nu au trecut cincisprezece minute şi telefonul a sunat. 
Era un zgomot ciudat în apartamentul nostru înghesuit, 
tare, parcă ar fi fost clopoţelul de la şcoală, se auzea cum 
răsuna pe scări şi în sus şi în jos. 

— Ai un creion? m-a întrebat dl. Berman. Să-ţi dau 
numărul. De-acuma poţi s-o suni pe maică-ta de oriunde din 
Statele Unite. 

— Vă mulţumesc. 


Mi-a dat numărul. Avea o voce aproape jovială. 

— Sigur că tu nu poţi să suni pe nimeni, dar în schimb 
nici n-ai nimic de plătit. Ei, deci? Cum a mers? 

l-am povestit despre întrevederea mea cu dl. Hines. 

— Am încercat să vă sun, am adăugat. Mi s-a spus că nu 
sunteţi acolo. 

— Suntem în New Jersey, exact peste râu, a zis el. De-aici 
de unde sunt văd Empire State Building. la-o de la început, 
dar de data asta cu amănunte. 

— Zice că-l depăşeşte. Din cauza tipului cu mustață. Zice 
să nu-l mai căutaţi. 

— Ce mustață? s-a auzit vocea d-lui Schultz, care 
ascultase pe o derivație. 

— O mustață republicană. 

— Cine, Dewey? Procurorul? 

— Bănuiesc că el. 

— Futu-i mama lui! a exclamat dl. Schultz. Foarte curios, 
la cei mai mulţi oameni telefonul le subţiază vocile, dar 
acum pe-a d-lui Schultz o auzeam în toată bogăţia ei de 
tonuri. Îmi trebuie să-mi spună el că pizda mă-sii ăla de 
Thomas E. Dewey vrea să mă-ncalece? Futu-i Dumnezeii 
mă-sii! Futu-i mama lui de căcănaru' dracului! Nu vrea să 
primească banii?! Brusc, dup-atâţia ani, banii mei nu mai 
sunt buni, nu? Las' că pun eu mâna pe el, băga-mi-aş pula- 
n gura lui, o să iau banii ăia şi-o să i-i vâr printre dinţi, îl pun 
să-i mănânce până s-o îneca cu ei, îl spintec şi-i învelesc 
maţele-n bani, o să se cace bani când i-oi da drumul. 

— Arthur, te rog, un moment... 

DI. Schultz a trântit receptorul, iar mie mi s-a rostogolit 
urechea până în New Jersey şi înapoi. 

— Alo, băiete, mă auzi? a întrebat dl. Berman. 

— Domnule Berman, până una-alta eu am rămas cu 
plicul ăsta şi nu-mi place deloc. 

— Deocamdată pune-l bine, mi-a spus. 

Undeva departe îl auzeam pe dl. Schultz cum zbiera. 

— O să vedem noi cum organizăm lucrurile în câteva zile, 
a zis dl. Berman. Să nu pleci nicăieri. Când o s-avem nevoie 
de tine să nu trebuiască să te căutăm. 


Aşa stăteam deci în acele zile de vară indiană în Bronx, 
cu stropitoarea de la Căminul Diamond care arunca în 
fiecare dimineaţă câte un curcubeu ca o aură peste strada 
udă, cu copiii care alergau pe sub ea şi ţipau. Eram abătut. 
Mama se scula în fiecare zi şi pleca relativ liniştită la 
serviciu, trăiam într-un fel de echilibru instabil unul cu 
celălalt, de pildă ei nu-i plăcea telefonul pe noptiera de 
lângă canapea şi atunci a găsit soluţia să pună în faţa lui 
fotografia înrămată din care-l scosese pe tata. Am 
cumpărat un ventilator electric care se rotea dintr-o parte 
în alta descriind un arc de o sută optzeci de grade şi care 
aţâţa lumânările din bucătărie în bolurile lor de sticlă, dar 
trimitea şi câte o pală de aer rece la intervale regulate 
peste spatele meu gol, în timp ce citeam ziarul în salon. 
Neavând ce face, mă gândeam la ce-mi spusese dl. Hines. 
Era într-adevăr un om foarte deştept, auzi, memorabil lucru 
faptul că banii nu pot circula. Ajunsesem să ţin socoteala 
timpului petrecut lângă dl. Schultz după crime, iar 
împuşcăturile, bocetele şi zgomotul de ţeastă zdrobită îmi 
răsunau în minte ca nişte dangăte de clopot, dar în tot 
acest timp ceva funcţionase încontinuu, şi anume circulaţia 
banilor: intraseră şi ieşiseră bani întruna, fără întrerupere, 
ca fluxul şi refluxul, constant şi invariabil precum 
mecanismul ceresc care face să se învârtă Pământul. Eu, 
cum era şi firesc, îmi concentrasem atenţia pe intrarea 
banilor, pentru că aici se manifesta cel mai zgomotos 
îngrijorarea d-lui Schultz care se lupta să păstreze hăţurile 
deşi se dăduse la fund şi era hăituit de lege, deşi era greu 
să-ţi conduci afacerile de la distanţă, deşi îl furau propriii lui 
locotenenţi şi-l trădau colaboratorii de încredere, dar şi 
banii care ieşeau erau la fel de importanţi, cu ei se 
cumpărau arme şi de mâncare, cu ei se cumpărau avocaţii 
şi poliţiştii şi bunăvoința oamenilor, cu ei se plăteau 
terenurile, cu ei se plăteau salariile şi distracţiile celor de 
care depindea şi care aşa se lăsau convinşi că el într- 
adevăr strălucea la intensitatea unei stele de primă 
mărime. Din câte văzusem eu, dl. Schultz nu cheltuia din 
averea pe care fără îndoială că o adunase de-a lungul 


anilor, precis o avea pe undeva, dar nu era nici urmă de ea 
în viaţa lui. Bănuiam că trebuia să aibă vreo casă sau vreun 
apartament luxos cine-ştie-pe-unde, în care locuia nevastă- 
sa, eram convins că avea lucruri frumoase, dar din toată 
înfăţişarea lui n-ai fi zis, aşa cum se citea bogăţia pe feţele 
oamenilor ăia din boxele de la Saratoga. El nu trăia luxos, 
nu lăsa impresia asta, nu se purta aşa şi nici nu simţea 
nevoia, după părerea mea, iar dacă la ţară acolo avusese 
un anturaj ale cărui cheltuieli zilnice le preluase el, dacă 
mergea din când în când să călărească şi arunca în stânga 
şi-n dreapta cu bani după cum se aşteptau toţi de la el, 
făcea treaba asta ca să supravieţuiască, nu cu uşurinţa 
indolentă a celor care cred că li se cuvine, şi de fapt 
niciodată nu-l văzusem altfel decât pe fugă, era un 
vagabond, dormea numai prin camere de hotel, prin 
ascunzători, îşi cheltuia banii numai ca să poată face alţii, 
trebuia să-i câştige pentru a-i câştiga întruna, şi asta pentru 
că numai dacă-i câştiga întruna putea supravieţui ca să-i 
câştige. 

Din cauza asta refuzul d-lui Hines de a primi cei zece mii 
de dolari a fost pentru el o lovitură atât de grozavă: nu 
avea nicio importanţă unde anume se oprea fluxul banilor, 
la intrare sau la ieşire, rezultatul era la fel de dezastruos, 
întregul sistem era în primejdie, tot aşa cum pământul, 
dacă s-ar opri din mişcarea lui de rotaţie ar exploda în 
bucăţi, după cum ne explicase odată un profesor la 
planetariu. 

M-am trezit la un moment dat patrulând prin cameră la 
fel ca el, agitat la culme, fiindcă de-acuma ştiam ce 
însemna începutul la care se referise dl. Hines, însemna 
sfârşitul, şi adevărul este că eu nu-l cunoscusem pe dl. 
Schultz la apogeul puterii lui, pe vremea când avea toate 
hăţurile în mână şi când totul funcţiona după cum voia el, 
eu apărusem în viaţa lui când începuse să se poticnească şi 
nu-l văzusem niciodată decât în postura de a se apăra, nu- 
mi amintesc să-l fi văzut vreodată altfel decât în poziţie de 
luptă, tot ce făceam noi cu toţii izvora din grija lui de a 
supravieţui, tot ce-mi ceruse mie să fac şi ce făcusem 


pentru el era în interesul supravieţuirii lui, şi colectatul 
sumelor datorate, şi mersul la Şcoala Duminicală, şi faptul 
că-mi rupsese nasul, chiar şi culcatul cu Drew Preston şi 
mersul cu ea la Saratoga şi faptul că o scosesem din 
ghearele lui fusese în cele din urmă în interesul 
supravieţuirii lui. 

N-aş fi avut cum înţelege aşa ceva în ziua aia, pe 
caldarâmul din faţa depozitului de bere, când a dat colţul a 
treia dintre cele trei maşini silenţioase, când toţi băieţii 
ceilalţi s-au ridicat în picioare de uimire, iar eu am jonglat 
cu două chifle, o portocală, un ou şi o piatră în semn de 
adoraţie faţă de marele nostru gangster din Bronx. Se 
înălţase şi acuma cădea. lar din întreaga viaţă a 
Olandezului eu asistam la degringoladă. 


După o tăcere de o zi-două, telefonul a început să sune 
regulat. Câteodată era dl. Berman pe post de dispecer 
pentru mine, alteori dl. Schultz, dar în general plecam să 
îndeplinesc misiuni din care nu prea înţelegeam nimic. 
Presa urmărea subiectul din plin, aşa că în fiecare zi când 
luam metroul către centru încercam să-mi dau seama ce 
anume făceam eu din ce scriau ziarele că făcea Biroul 
Procurorului Special. Intr-o dimineaţă m-am dus la Clubul 
Ambasador, care la lumina zilei arăta destul de dărăpănat, 
cu baldachinul decolorat şi luciul alămurilor dus, mi-a 
deschis un bărbat pe care nu-l cunoşteam şi care mi-a pus 
în braţe o cutie de whisky Dewar's White Label şi mi-a spus 
să umblu. In cutie se găseau registre contabile, benzi de la 
maşinile de calculat, scrisori de afaceri, facturi, hârţogăraie 
de-asta. Instrucţiunile sunau aşa: să merg la Gara 
Pennsylvania şi să depun cutia într-o casetă din alea care 
se deschid numai dacă bagi o monedă, iar cheia s-o 
expediez prin poştă unui anume Andrew Feigen, la un hotel 
din Newark, New Jersey. Abia după aceea am citit în Mirror 
că procurorul special emisese mandat de aducere pentru 
registrele Asociației Municipale a  Proprietarilor de 
Restaurante şi Braserii, în legătură cu moartea suspectă a 
fostului ei preşedinte Julius Mogolowsky, zis Julie Martin. 


În altă zi a trebuit să urc pe nişte scări igrasioase care 
scârţâiau, undeva la capătul Bulevardului Opt, căutând 
clubul de box al lui Stillman, o sală de sport de care vorbea 
toată lumea, şi sigur că mi s-a părut o chestie grozavă să- 
mi plătesc intrarea acolo, dar habar n-aveam ce căutam de 
fapt, doar că trebuia să dau una dintre bancnotele de o mie 
de dolari cuiva despre care nu ştiam nici cum se numea, 
nici cum arăta. În ring era un negru numai muşchi care 
strălucea tot de transpiraţie şi purta pe cap o apărătoare 
din piele, şi-n timp ce el izbea aerul ca o maşină de pumni, 
cinci-şase inşi stăteau în jurul ringului şi-i strigau sfaturi 
după sfaturi - proporţia obişnuită de la echipele de săpături 
din construcții. Bagă dreapta, Nate, aia e, un-doi, 
pas-'napoi! Asta era specia de oameni din care făcea parte 
şi Mickey şoferul, o specie cu urechi mari, cu nasul turtit, cu 
ochii tumefiaţi, nişte namile care ţopăiau de colo-colo, care 
dădeau din cap şi scuipau în găleți - e-he, sacii de box, 
scârţâitul ghetelor date cu sacâz pe tălpi, înţelegeam 
farmecul unei asemenea vieţi conţinute într-un spaţiu 
restrâns, un fel de religie, o viaţă care plutea ca mirosul 
greu de transpiraţie al bărbaţilor ălora, pentru că năduşeala 
era mediul lor de viaţă, ideea pe care şi-o făceau despre 
virtute, îşi respirau unul altuia spiritul de echipă intrat în 
apărătorile de piele uzate, în pereţi, aşa că nu m-am putut 
abţine nici eu, am pus mâna pe-o coardă de sărit şi am 
început s-o răsucesc. Important este că n-a trebuit să-l caut 
eu pe omul meu, ci mult mai simplu, m-a dibuit el pe mine, 
era unul dintre instructorii din jurul ringului de box, 
îmbrăcat cu un tricou care nu reuşea să-i acopere în 
întregime burtoiul alb şi păros, s-a apropiat de mine 
zâmbindu-mi cu toţi dinţii de parcă voia să-mi spună că nu 
ne mai văzusem de-o veşnicie, m-a luat pe după umeri cu 
un braţ care puţea îngrozitor şi m-a strâns la pieptul lui 
băgându-mi sub nas o palmă deschisă şi în acelaşi timp 
ducându-mă către ieşire. În privinţa tipului respectiv n-am 
găsit nimic în ziare din care să mă lămuresc, aveam doar 
sentimentul că făcea parte din peisaj - una dintre multele 
manifestări năduşite ale spiritului criminal. 


O altă mie am dat-o unui garant de cauţiuni de la 
tribunalul unde-şi începuse cariera Dixie Davis, unul mic şi 
chel, cu un chiştoc de ţigară de foi pe care-l rostogolea 
dintr-un colţ al gurii în celălalt de nerăbdare aşteptând să 
scot bancnota din portofel. Probabil că John D. Rockefeller 
nu dădea decât mărunţiş. Apoi am mers pe Broadway colţ 
cu 49, la augustele birouri ale Secţiei Trei a Sindicatului 
Spălătorilor de Vitrine şi Lucrătorilor de lIntreţinere a 
Clădirilor, dar individul căruia trebuia să-i dau o altă 
bancnotă de o mie nu era acolo în momentul respectiv, aşa 
încât n-am avut ce face şi m-am aşezat pe un scaun de 
lemn să-l aştept, lângă o balustradă, în faţa biroului unei 
femei cu o aluniţă neagră deasupra buzei de sus care a stat 
încruntată tot timpul, poate pentru că o deranjam de la ale 
ei, adică o vedeam că nu avea nicio treabă, iar fereastra 
din spatele ei, înaltă şi lată aproape cât un perete întreg, 
precis nu fusese spălată niciodată şi parcă peste straturile 
de jeg de pe ea păşea Johnny Walker, cu monoclu şi joben, 
care făcea reclamă la whisky pe panoul de pe acoperişul 
clădirii de vizavi călcând în picioare tot Broadway-ul cu 
cizmele lui negre enorme. 

Ca să spun drept, îmi plăcea faza asta, simţeam că venea 
şi vremea mea legată oarecum de toamnă, tot oraşul parcă 
sprinta pe ultima sută de metri înspre iarnă, şi lumina era 
mai altfel, clară, usturătoare, făcea aerul nu-ştiu-cum, mai 
dens, pe platforma de sus a autobuzelor cu imperială de pe 
Linia Şase era orbitoare şi rece, pentru mine mersul acolo 
sus însemna un marş impunător în întâmpinarea morţii, 
şuvoaie de oameni se rostogoleau în intersecţii pe sub 
felinarele de bronz cu mercuraşii lor în vârf, poliţiştii 
fluierau, maşinile claxonau, măgăoaia de autobuz se clătina 
de fiecare dată când schimba viteza, steagurile arborate la 
magazine şi hoteluri fluturau deasupra capului meu, pe 
mine mă salutau toate, era procesiunea mea triumfală, mă 
scăldam în oraşul în care el nu putea intra, pentru un 
minut-două a fost oraşul meu şi aş fi putut face din el ce 
voiam. 

Eram curios cât timp avea să reziste dl. Schultz, cât timp 


se putea stăpâni fără să încerce vigilenţa autorităţilor, 
pentru că i se cunoşteau ascunzătorile, maşinile şi oamenii, 
se ştia unde locuia nevasta lui, iar acum, fără dl. Hines, nu 
mai avea niciun sprijin, nici la poliţie, nici la tribunale, putea 
foarte bine să ia feribotul, putea să vină prin Tunelul 
Olandez, să traverseze Podul George Washington, avea o 
mulţime de soluţii la îndemână, dar se ştia deja unde se 
ascundea şi s-ar fi aflat imediat dacă pleca de acolo, cu alte 
cuvinte New York-ul devenise o fortăreață, o cetate cu 
porţile zăvorâte. 

După o săptămână şi ceva scăpasem de jumătate din 
cele zece bancnote de o mie de dolari. Atâta cât pricepeam 
eu, ceea ce împărţisem până atunci nu reprezenta mită, 
erau mai degrabă mici garanţii ale continuității, cu ele 
proptea eşafodajul, pentru că Thomas E. Dewey îi sugea 
sângele, descoperise câteva conturi bancare ale lui Schultz 
Olandezul pe nume fictive şi ordonase să fie blocate, 
emisese mandat de aducere pentru registrele distileriei de 
bere a aceluiaşi, asistenții lui interogau ofiţeri de poliţie şi 
alte persoane ale căror nume încă nu puteau fi divulgate 
presei. Dar dacă existau bani pentru aşa ceva, precis 
existau bani şi pentru reconstrucţia din temelii, toţi 
trebuiau mituiţi de la zero, cineva trebuia să facă treaba 
asta şi la urma urmei se putea face în multe feluri, cum 
adică? - nu putea Mickey să scape de-un urmăritor? nu ştia 
Irving să se facă invizibil? La consiliul de război din 
dimineaţa aia, în salonul de la bordel, fuseseră douăzeci- 
douăzeci şi cinci de inşi şi doar nu erau toţi în Jersey, nu? 
Organizaţia funcţiona, sigur că douăzeci şi cinci nu erau o 
sută sau două sute, dar afacerile mergeau înainte chiar 
dacă treceau prin vremuri grele, rândurile erau decimate şi 
restrânse dar cu atât mai înrăite şi gata să ucidă, iar bani 
pentru avocaţi erau din plin. 

Deci eu aşa îl vedeam procedând, sau cel puţin eu aşa aş 
fi procedat dacă eram în locul lui, aş fi avut răbdare, aş fi 
tras de timp, n-aş fi riscat inutil şi vreo două săptămâni, 
până pe la începutul lui octombrie, chiar aşa a procedat şi 
el. 


Dar eu nu eram el, dl. Schultz te lua prin surprindere, 
chiar şi pe el însuşi se lua prin surprindere, pentru că 
altminteri cum aş fi ajuns să citesc în ziar, netam-nesam, că 
un etaj întreg de la Hotelul Savoy-Plaza fusese întors cu 
fundul în sus de unul sau mai mulţi hoţi rămaşi 
neidentificaţi, care spărseseră un apartament de lux de 
acolo şi distruseseră bunuri în valoare de zeci de mii de 
dolari, sfâşiaseră tablourile, smulseseră tapiseriile de pe 
pereţi, făcuseră ţăndări porţelanurile, răvăşiseră biblioteca 
şi mai mult ca sigur jefuiseră, dar ce anume şi de ce 
valoare nu se ştia, pentru că locatarii, doamna şi domnul 
Harvey Preston, el - moştenitorul unor mari averi în 
domeniul căilor ferate, erau plecaţi în străinătate şi nu 
putuseră fi contactaţi deocamdată? 


Într-o seară, pentru că aşa fusesem instruit, am luat 
trenul suspendat de pe Bulevardul Trei până în Manhattan 
şi de-acolo am traversat tot oraşul cu tramvaiul până la 
debarcaderul de feribot de pe Strada 23-Vest şi m-am urcat 
pe puntea celui mai mătăhălos şi burduhănos vas de pe 
lumea asta, o ambarcaţiune care transporta zilnic mii de 
oameni, atât de stabilă încât nu avea nimic de barcă în ea, 
mai degrabă semăna cu o clădire plutitoare, o bucată ruptă 
din insula New York-ului în folosul cetăţenilor şi care se 
plimba pe un cablu între cele două maluri ale fluviului. Aşa- 
zisul vas mirosea la fel ca autobuzele sau metroul, avea şi 
el gogoloaie de gumă de mestecat presate cu piciorul între 
scândurile punţii, pungi de bomboane făcute ghemotoc şi 
aruncate sub scaunele de răchită, aceleaşi opturi mari din 
piele de care se ţineau cei care stăteau în picioare, aceleaşi 
coşuri de gunoi din sârmă pe care le găseai la orice colţ de 
stradă. Am simţit sub picioare cum se clătina portul 
scufundat în beznă, cum se frământa oceanul viu şi 
hămesit, m-am uitat în urmă şi am văzut New York-ul 
alunecând prin faţa mea şi m-am gândit că parcă aş fi 
plecat în ultima călătorie a morţilor. 

Am să mai spun aici, chiar dacă sună pretenţios, că 
atunci când am coborât, la debarcaderul industrial din New 


Jersey, printre şirurile de barje pline ochi de cărbune care 
aşteptau la ancoră, printre pereţii de cărămidă ai fabricilor 
care scuipau fum, şi am văzut că tot orizontul dinspre vest 
era un infern de conducte, rezervoare şi pasarele, adică o 
rafinărie, nu m-am simţit deloc mai sigur pe mine având 
pământul sub picioare. Chiar la ieşirea din debarcader 
aştepta un taxi galben, şi şoferul mi-a făcut semn cu mâna, 
m-am apropiat, el s-a răsucit şi mi-a deschis uşa din spate 
şi abia când m-am urcat de-a binelea am văzut că era 
Mickey care m-a salutat dând din cap mai prietenos ca 
niciodată şi a pornit atât de brusc de m-a răsturnat pe 
bancheta din spate. 

Ca să ajungi la Newark trebuia să treci prin Jersey City, 
se pare că oficial trebuia făcută o diferenţiere între cele 
două oraşe deşi eu unul nu înţelegeam în ce anume ar fi 
constat, amândouă păreau un fel de continuare mohorâtă a 
New York-ului, o umbră pe celălalt mal al fluviului, se vedea 
clar că se vroiau Bronx sau Brooklyn, aveau aceleaşi baruri, 
aceleaşi tramvaie, aceleaşi depozite şi magazii, dar în aer 
plutea un miros de stătut, magazinele erau învechite, 
lărgimea străzilor nu se potrivea, iar oamenii aveau nişte 
priviri de parcă n-ar fi ştiut unde se aflau, îşi înălţau ochii 
spre plăcuţele de la colţuri ca să-şi aducă aminte numele 
străzilor, mai deprimantă pustietate nici nu se putea, erau 
nişte monumente ale strămutării şi aş fi putut jura că dl. 
Schultz îşi ieşea din minţi într-un asemenea loc căutând o 
reşedinţă confortabilă şi vânând prin tot Union City, sau 
Jersey, sau Newark fereastra de la care se putea uita ca să 
vadă cel mai bine Empire State Building. 

Un cimitir, nici nu încăpea îndoială - n-aş fi putut trăi într- 
un loc atât de urât. Mickey a oprit în faţa unui bar pe o 
stradă care nu avea asfalt pe jos, ci un ciment albicios, şi 
unde firele de telefon şi cablurile de tramvai atârnau pe 
deasupra capetelor ca o plasă lăbărţată, m-a lăsat acolo şi 
a plecat. Localul se numea Palatul Bufet şi Bar. Trebuie să 
recunosc că pe drum într-acolo ajunsesem la o concluzie 
incitantă, şi anume că dacă în ciuda voinţei lui şi până la 
noi ordine dl. Schultz nu mai avea acces în New York pentru 


a-şi organiza afacerile şi dacă niciunul dintre oamenii lui de 
încredere nu se putea aventura în oraş pentru un timp mai 
îndelungat, eu, rămânând singurul dintre ei netrecut la 
index, eram cu atât mai valoros pentru bandă şi ar fi fost 
cazul să devin membru cu drepturi depline. Imi asumam 
răspunderi din ce în ce mai mari şi mă întrebam de ce 
trebuia să depind de bacşişurile întâmplătoare care mi se 
lăsau, oricât de generoase ar fi fost. Deja se discuta despre 
mine într-un mod care presupunea o poziţie avansată, se 
conta pe mine din tot sufletul şi dacă stăteam să mă 
gândesc nici măcar nu eram plătit. Voiam şi eu un salariu 
pe bune şi mă gândeam că dacă dl. Schultz nu mă chemase 
cumva ca să mă lichideze, poate că aş fi găsit momentul în 
care să-mi cer salariul cu pricina. Când am intrat însă în 
bar, când am dat colţul pe un coridor strâmt şi am intrat 
într-o cameră din dos, fără ferestre, unde i-am găsit pe dl. 
Schultz, pe dl. Berman, pe Irving şi pe Lulu Rosenkrantz 
aşezaţi la o masă lângă perete, mâncând ei între ei, am 
înţeles că nu mai puteam ridica problema, dar, curios lucru, 
nu din cauză că mi-ar fi fost frică, pentru că în mod 
inconştient mă pregătisem să-mi înving frica, nu, ci din 
cauză că brusc mi-am pierdut încrederea, nu ştiu să spun 
de ce, m-am uitat la ei şi mi-am dat seama că era prea 
târziu să mai cer orişice. 

Camera în care i-am găsit avea pereţii vopsiți într-un 
verde pal şi decoraţi cu oglinzi mari cu metalul cocilit pe sub 
sticlă, iar din cauza luminii care cobora din tavan toţi arătau 
gălbejiţi. Mâncau fripturi şi toată masa era plină de sticle de 
vin roşu care la lumina aia părea negru. 

— Trage-ţi un scaun, băiete, mi-a spus dl. Schultz. Ţi-e 
foame, vrei ceva? 

L-am asigurat că nu. Parcă slăbise, era tras la faţă, îşi 
ţinea buzele strânse şi cât putea de ţuguiate, se vedea că 
era apăsat şi amărât, başca i se răsuceau în sus vârfurile 
gulerului de la cămaşă şi era nebărbierit. 

La un moment dat şi-a împins mai încolo farfuria cu 
mâncarea aproape neatinsă şi şi-a aprins o ţigară, ceea ce 
am observat imediat pentru că de obicei, când se simţea 


stăpân pe situaţie, fuma trabucuri. Ceilalţi au continuat să 
mănânce până când s-a văzut limpede că n-ar fi avut 
răbdare să-i lase pe toţi să termine şi deci unul câte unul şi- 
au pus cuţitele şi furculiţele jos, el a strigat: Ei, Sam!, şi din 
bucătărie a apărut un chinez care a strâns farfuriile şi a 
adus ceşti cu cafea şi o sticlă de jumătate de litru cu frişcă. 
DI. Schultz l-a urmărit din priviri până a dispărut la loc în 
bucătărie, după care s-a întors către mine: 

— Ascultă, puştiule, e un nenorocit, unu' Thomas Dewey, 
ai auzit de el, nu? 

— Da, domnule. 

— Uite, să ţi-l arăt, a zis el şi a scos din portofel o 
fotografie ruptă dintr-un ziar pe care a izbit-o cu palma de 
masă. 

Prim-procurorul Dewey avea părul negru perfect 
pieptănat, cu cărare pe mijloc, un nas ascuţit cu vârful în 
sus şi mustaţa la care făcuse aluzie dl. Hines mică şi 
subţire, tip periuţă. În ochii negri şi inteligenţi cu care mă 
privea dl. Dewey se citea convingerea lui fermă despre cum 
ar fi trebuit organizată lumea. 

— Gata? m-a întrebat dl. Schultz. 

Da, am dat eu din cap. 

— Dewey ăsta locuieşte pe Bulevardul Cinci, într-unul din 
blocurile alea care dau spre Parc, nu? 

Am dat din nou din cap că da. 

— Îți spun imediat la ce număr. Vreau să fii acolo când 
pleacă dimineaţa şi să-l urmăreşti, să vezi unde se duce, 
cine-l însoţeşte, vreau să ştiu la ce oră se-ntâmplă treaba 
asta, vreau să ştiu când vine de la slujbă, la ce oră şi cine-l 
însoţeşte atunci. Tot circul şi-l face din clădirea Woolworth 
de pe Broadway, dar aia nu-i treaba ta. Numai venirile şi 
plecările de acasă la slujbă şi înapoi. Asta mă interesează, 
venirile şi plecările. A, crezi că te descurci? 

Am aruncat o privire de jur împrejurul mesei. Toţi ceilalţi, 
până şi dl. Berman, se uitau în pământ şi-şi ţineau mâinile 
încrucişate pe masă, ai fi zis că erau trei elevi în faţa 
pupitrelor de la şcoală. Nimeni altcineva în afară de dl. 
Schultz nu scosese o vorbă de când intrasem eu. 


— Bănuiesc că da. 

— Bănuieşti! Asta-i tot ce pot aştepta de la tine ca 
atitudine, nu? Bănuieşti? Ce, ai vorbit cu-ăştia? m-a întrebat 
arătând cu degetul mare înapoi către masă. 

— Cine, eu? Nu. 

— la uite, şi eu care credeam că mai era măcar unul care 
să mai aibă ceva curaj în toată liota asta. Pe care să mă pot 
baza. 

— Poţi, şefu', a mormăit Lulu Rosenkrantz. 

— Taci în pizda mă-tii, Lulu! Eşti şi urât şi tâmpit. Tu, 
Lulu, trebuie să te-mpaci cu adevărul ăsta. 

— Arthur, nu e bine ce faci, a zis dl. Berman. 

— Şi tu, ce pizda mă-ctii vrei, Otto? Pe mine mă fut ăştia şi 
tu-mi spui ce nu e bine? Da' c-o să-mi facă curu' praştie e 
bine? 

— Nu asta a fost înţelegerea. 

— Zău? De unde ştii? 

— Au hotărât să ia problema în studiu. S-o analizeze. 

— Şi eu o analizez. O analizez pentru că am de gând să 
mă şi mişc. 

— Avem un pact cu oamenii ăştia. 

— Îmi bag pula-n pactu' cu ei. 

— Tu ai uitat că a venit câteva sute de kilometri ca să-ţi 
fie ţie martor la biserică? 

— Nu, n-am uitat. A venit pân-acolo ca să mi se dea 
mare, că parc-ai fi zis că el şi cu Papa la un loc îmi făceau 
mie un favor, futu-l în cur. Şi pe urmă se-aşază la masă şi 
mănâncă din mâncarea mea şi bea din vinul meu şi nu 
scoate o vorbă. Nicio vorbă! N-am uitat, cum o să uit! 

— Poate că nu asta-i important, a zis dl. Berman. Simplul 
fapt că a fost de faţă... 

— Şi jumate din timp nici nu auzi ce spune, parcă n-ar 
avea corzi vocale. Trebuie să te apleci peste el şi să-ţi vâri 
nasu'-n putoarea aia de usturoi din gura lui şi tot n-ai făcut 
nimic pentru că nu-nţelegi niciodată ce vrea, dacă-i place 
ceva, dacă nu-i place, totuna e, nu ştii ce gândeşte, nu ştii 
cum să-l iei. Cic-o ia în studiu! De unde ştii tu? Poţi să-mi 
spui ce vrea, căcănaru' dracului? Eu, dacă-mi place ceva, îţi 


spun, dacă nu-mi place îţi spun şi aia, dacă nu-mi place 
cineva îi spun, în pizda mă-sii, aşa sunt eu şi-aşa ar trebui 
să fie şi el, nu să umble cu secretoşenia asta în materie de 
orişice, ca tu să stai mereu să ghiceşti în ce ape se scaldă. 

DI. Berman şi-a aprins o ţigară palmând-o între degetul 
mare şi arătător. 

— Astea-s lucruri care ţin de stilul lor, Arthur. Treci şi tu 
peste ele şi uită-te la filosofia pe care se bazează. ŞI 
filosofia asta îţi spune că organizaţia lor e neatinsă şi că 
sunt dispuşi să ne primească. Putem să beneficiem de ei şi 
de protecţia lor. Ne aliem cu ei şi constituim împreună un 
consiliu şi în consiliul ăla avem şi noi votul nostru. Asta este 
filosofia. 

— Mda, mare filosofie, n-am ce zice! Da' n-ai uitat nimic? 
Că fute-câini ăla de Dewey după mine latră. Cine crezi că 
m-a arătat la federali şi le-a strigat şo? Pe mine mă muşc- 
acuma de picior. 

— Arthur, înţelege şi tu că-i interesează problema 
noastră. Că este şi problema lor. Ştiu şi ei că dacă-l lasă pe 
Olandez să cadă pe urmă le vine şi lor rândul. Te rog, 
Arthur, ai şi tu atâta încredere în ei. Sunt oameni de afaceri. 
Poate că tu ai dreptate, poate că într-adevăr aşa trebuie 
procedat. Au spus că or să studieze problema să vadă cum 
se poate face, dar deocamdată vor să se mai gândească o 
vreme. Pentru că ştii şi tu la fel de bine ca şi ei că o 
mierleşte un amărât de sergent de pe stradă şi tot oraşul 
sare-n sus. Darmite când e vorba de ditamai procurorul, 
care-n fiecare zi apare-n ziare, eroul poporului. Rişti să 
câştigi o bătălie şi să pierzi războiul. 

DI. Berman vorbea întruna, ca să-l ajute pe dl. Schultz să 
se calmeze. In timp ce el îşi argumenta poziţia punct cu 
punct, Lulu încuviinţa din cap şi se încrunta ca şi cum ar fi 
fost şi el pe punctul de-a face exact aceeaşi remarcă. Irving 
stătea cu braţele încrucişate şi privea în pământ, indiferent 
ce decizie se lua el era de acord, aşa cum fusese toată 
viaţa şi aşa cum avea să fie tot restul vieţii. 

— Omul de afaceri modern caută alianţe care să-i dea 
forţă şi să-l ajute să rămână în joc, a insistat dl. Berman. 


Caută să intre în asociaţii comerciale. Forţa şi-o trage din 
faptul că face parte dintr-o structură mai mare. Planurile de 
acţiune se stabilesc în comun, preţurile, teritoriile, pieţele, 
toate sunt controlate. Numai aşa rămâne în joc. Şi nici nu 
ştie când i-au crescut acţiunile. Nu se mai luptă nimeni cu 
nimeni. Şi chestia aia din care îi revine acum doar o parte 
este mai profitabilă decât tot balamucul de pe vremuri. 

Eu mă uitam la dl. Schultz cum se înmuia din ce în ce mai 
mult, după ce stătuse aplecat înainte, cu amândouă mâinile 
pe muchia mesei ca şi cum ar fi avut de gând s-o răstoarne, 
s-a lăsat încet pe spate şi s-a rezemat de speteaza 
scaunului punându-şi o mână pe vârful capului, parcă se 
lovise de ceva, în tot cazul un gest de nehotărâre foarte 
curios pentru el, la care nici eu nu ştiu cine m-a pus să 
ciripesc: 

— Mă iertati, dar persoana despre care înţeleg că vorbiţi, 
domnul care a fost la biserică, doamna Preston mi-a spus 
ceva în legătură cu el. 

Vreau să mă opresc puţin aici asupra acestui moment, 
adică asupra intenţiilor mele, sau mai degrabă asupra a 
ceea ce cred acum că era în intenţia mea atunci, pentru că 
acela a fost momentul hotărâtor şi sigur că mă gândesc la 
moartea lor şi la felul în care a murit fiecare, dar în primul 
rând mă gândesc la momentul acela hotărâtor, cum s-a 
ajuns la el, nu cine i-a fost inima şi cine capul, cine i-a fost 
gura mă interesează, cine l-a pus în cuvinte, cine a dat glas 
mormăielilor, şi gemetelor, şi scâncetelor, şi ţipetelor. 

— Vreau să spun că-l cunoştea. Mă rog, adică nu se 
cunoştea cu el, dar făcuseră cunoştinţă. Deşi nu-şi aducea 
foarte bine aminte unde şi cum îl întâlnise, m-am bâlbâit 
eu, pentru că altfel mi-ar fi spus. Dar cum bea - şi m-am 
uitat o clipă la Irving -, ea mi-a spus că-i plăcea să bea şi 
când bei nu-ţi prea mai aduci aminte ce-i în jurul tău, nu? 
Dar cică asta i s-a părut acolo, în faţă la Sfântul Barnaba, 
am zis întorcându-mă către dl. Schultz, când i l-aţi 
prezentat, i s-a părut că s-a uitat la ea ca şi cum ar fi 
recunoscut-o de undeva. Şi de-aici s-a gândit că probabil 
făcuseră cunoştinţă cândva. 


Se lăsase o asemenea linişte în Palatul Bufet şi Bar, încât 
l-am auzit pe dl. Schultz cum respira, zgomotul respirației 
lui îmi era la fel de familiar ca şi vocea, ca şi gândirea, ca şi 
felul lui de a fi, inspira încet şi expira brusc într-un fel de 
ritm de un-doi care lăsa un moment de pauză între o 
respiraţie şi alta, ca un fel de timp de gândire în care se 
hotăra dacă mai era cazul să respire sau nu. 

— Şi unde s-au cunoscut? m-a întrebat el foarte calm. 

— Ea presupunea că odată când era cu Bo. 

DI. Schultz s-a răsucit pe scaun către dl. Berman, s-a 
lăsat pe spate şi şi-a înfipt degetele mari în buzunăraşele 
de la vestă rânjind cu gura până la urechi. 

— l-auzi, Otto! Tu bâjbâi şi orbecăi în dreapta şi-n stânga 
şi când colo-l ai aici pe copilu'-ăsta care să te ducă de 
mână. 

În clipa următoare a ţâşnit de pe scaun şi mi-a cârpit o 
scatoalcă peste tâmplă, sau poate a dat chiar cu braţul, de 
fapt nici n-am ştiut ce mi se întâmpla, brusc s-a învârtit 
toată camera cu mine, mi s-au învălmăşit toate în cap, mi s- 
a părut că explodase ceva, parcă se prăbuşea camera 
peste mine, am văzut tavanul fugind de mine şi podeaua 
alergând în întâmpinarea mea, am zburat pe spate peste 
scaun, am căzut pe spate cu tot cu scaunul pe care 
stăteam şi când m-am izbit de podea am rămas acolo 
năucit, am dat să mă ţin de ea pentru că am fost convins că 
se mişca sub mine. Pe urmă am simţit nişte dureri cumplite 
şi nişte zvâcneli în coaste, una după alta, şi cu greu mi-am 
dat seama că îmi căra picioare în burtă, am încercat să mă 
chircesc, am urlat şi în fine am auzit scaunele scrâşnind şi 
pe toată lumea vorbind în acelaşi timp, l-au tras înapoi de 
pe mine, Irving şi cu Lulu efectiv l-au tras înapoi de pe 
mine, abia mai târziu am înţeles treaba asta, când am 
început să şi aud ceea ce înregistrase doar mintea mea: £ 
puştiu' nostru, ce Dumnezeu! Aoleu, Doamne, lasă-l, şefu', 
lasă-l! - vorbe scrâşnite şi gâtuite în toiul unei răbufniri de 
violenţă. 

După care, când m-am răsturnat pe spate, l-am văzut 
cum se smulgea din strânsoarea lor şi ridica mâinile în sus. 


— Gata, gata, le-a spus, e-n regulă. M-am liniştit. 

Şi-a tras gulerul, şi-a aranjat vesta şi s-a aşezat la loc pe 
scaun. Irving şi Lulu m-au luat de subţiori şi m-au ridicat 
atât de brusc în sus de mi-a venit să vomit, mi-au ridicat şi 
scaunul şi m-au aşezat înapoi pe el, dl. Berman mi-a turnat 
un pahar cu vin şi mi l-a întins peste masă, eu l-am apucat 
cu amândouă mâinile şi am reuşit să sorb un strop din el. 
Imi ţiuiau urechile şi de câte ori trăgeam aer în piept parcă 
mă străpungea un cuţit ascuţit în partea stângă. Mi-am 
îndreptat umerii, pentru că întotdeauna corpul se 
adaptează imediat la ce i se întâmplă, chiar dacă mintea nu 
acceptă aşa uşor, am observat că dacă stăteam drept pe 
scaun şi respiram uşor şi numai pe nas, durerea parcă mai 
pălea. 

— Asta, băiete, a zis dl. Schultz, pentru că spui abia 
acum. Dac-ai auzit-o pe pizda aia că ţi-a spus aşa ceva 
trebuia să vii să-mi spui imediat. 

Am dat să-i răspund, dar m-a apucat brusc tusea, scurtă 
şi sacadată, şi-mi venea să mă urc pe pereţi de durere. Am 
mai sorbit puţin vin. 

— N-am avut când, am zis până la urmă, deşi nu era 
adevărat. Mi-am dres glasul ca să-mi recapăt vocea pentru 
că nu-mi plăcea să sune a smiorcăială, voiam să par 
ofensat. N-am făcut nimic altceva decât ce mi-aţi cerut, de- 
aia. 

— Acum vorbesc eu, te rog. Cât ţi-a mai rămas din ăia 
zece mii pe care i-ai primit? 

Am scos cinci mii de dolari din portofel cu mâinile 
tremurându-mi din toate încheieturile şi i-am pus pe faţa de 
masă albă. 

— Foarte bine, a zis el luând toate bancnotele, mai puţin 
una pe care a împins-o înapoi către mine. Asta-i pentru 
tine. O lună avans. Începând de astăzi eşti şi tu pe statul de 
plăţi, cu două sute cincizeci pe săptămână. Ai înţeles cum 
vine dreptatea? Pentru acelaşi lucru ai meritat şi-o 
chelfăneală şi meriţi şi asta. N-aud nicio opinie în legătură 
cu omul nostru din centru, a adăugat el uitându-se de jur 
împrejurul mesei. 


Nimeni nu a scos o vorbă. DI. Schultz a turnat vin în toate 
paharele şi l-a băut pe-al lui plescăind zgomotos din buze 
când a ajuns la fund. 

— Uite, acuma mi-e mai bine. Nu mi-a plăcut atunci 
întrunirea aia, am ştiut încă de-atunci că nu-mi place. Eu nu 
ştiu să fac alianţe. Nu ştiu de unde să-ncep. Niciodată n-am 
fost un tip de echipă, Otto. Niciodată n-am cerut nimănui 
nimic. Tot ce-am obţinut am obţinut de unul singur. Am tras 
din greu. Şi-am obţinut ce-am obţinut pentru că am făcut 
ce-am vrut eu, nu ce-au vrut alţii. Vrei să mă pui lângă 
maimuţoii ăia ca să trebuiască hodoronc-tronc să-mi fac 
griji pentru interesele lor? Pentru interesele lor?! Mă cac în 
interesele lor. Aşa că nu-mi veni mie cu toată vrăjeala asta, 
că n-am de gând să scap din mână hăţurile, poa’ să mă 
caute şi toată procuratura. Vezi, asta încercam să-ţi spun, 
dar nu-mi găseam cuvintele. Acuma le-am găsit. 

— Arthur, poate că nu-nseamnă nimic. Lui Bo îi plăcea să 
petreacă. Poate că s-au întâlnit la curse. Poate că s-au 
întâlnit la vreun club oarecare. Poate că este o simplă 
coincidenţă. 

— Dragul de Abbadabba, a zis dl. Schultz, clătinând din 
cap şi zâmbind. N-am ştiut că numerele te ajută să visezi. 
Vine unu' şi-mi dă cuvântul lui şi de fapt nu-i cuvântul lui, 
altul lucrează pentru mine toţi anii ăştia şi-n clipa-n care eu 
mă-ntorc cu spatele, el hop, complotează împotriva mea, 
nici azi nu ştiu cine ce i-a oferit. Cui îi vin asemenea idei la 
Cleveland?! 

— Arthur, a insistat dl. Berman din ce în ce mai agitat, 
ăsta nu-i prost, e om de afaceri, ăsta cântăreşte soluţiile şi 
alege calea minimei rezistenţe, asta este toată filosofia 
asocierii. N-avea nevoie s-o vadă pe fată ca să înţeleagă 
unde-a dispărut Bo. Ţi-a dat o dovadă de respect. 

DI. Schultz şi-a împins scaunul mai departe de masă, şi-a 
scos şiragul de mătănii din buzunar şi a început să-l 
învârtească pe deget, în cercuri din ce în ce mai strânse, 
până într-un punct de minim, apoi în partea cealaltă, din ce 
în ce mai larg, până când plesnea aerul în punctul de 
maxim. 


— Şi-atunci pe Bo cine l-a-ntors împotriva mea? Ştii ce 
văd eu în minunea ta de asociere, Otto? Văd cum se-adună 
la un loc toţi futangiii de pe lumea asta şi se unesc 
împotriva mea. Văd un tip care mă introduce în biserica lui, 
mă face fratele lui, mă îmbrăţişează şi mă sărută pe obraz. 
Şi ce, asta-nseamnă că mă şi iubeşte?! Oamenii ăştia mă 
iubesc tot atâta cât îi iubesc şi eu pe ei. Şi-atunci sărutul 
ăla ce este, sărutul de moarte al sicilienilor? A, ia spune-mi. 


NOUĂSPREZECE 


ŞI UITE-AŞA AM AJUNS SĂ-L FILEZ pe Thomas E. Dewey, 
procurorul special desemnat să facă ordine în lumea 
interlopă, viitorul procuror districtual, guvernator al statului 
New York şi candidat republican la preşedinţia Statelor 
Unite. Locuia într-un bloc din alea luxoase tip-munte de 
calcar, pe Bulevardul Cinci, cu vederea spre Parcul Central, 
la nord dar nu foarte departe de Savoy-Plaza. După o 
săptămână ştiam cartierul pe dinafară, mă aţineam, mă 
strecuram, mă plimbam mai mult pe trotuarul celălalt, pe 
partea cu parcul, de-a lungul gardului, la adăpostul 
platanilor, uneori îmi omoram timpul străduindu-mă să nu 
calc pe liniile dintre dalele pavajului dispuse în formă de 
fagure. În zori soarele răsărea de pe străzile laterale, ele se 
luminau primele dinspre est şi străpungeau intersecțiile ca 
razele pornite din pistoalele lui Buck Rogers, numai la 
împuşcături mi-era gândul, rateurile camioanelor mie-mi 
sunau a Împuşcături, razele soarelui tot asta îmi sugerau, 
liniile desenate de copii cu creta pe trotuar făceau aluzie la 
acelaşi lucru - în mintea mea se încrucişau împuşcăturile 
tot filându-l pe procuror cu intenţia de a stabili când şi cum 
putea fi asasinat. Seara, când soarele cobora de partea 
cealaltă, dincolo de Cartierul de Vest, ferestrele clădirilor ca 
nişte munţi de calcar de pe Bulevardul Cinci împrăştiau 
reflexe aurii, fațadele se albeau ca laptele şi la toate 
etajele, de sus până jos, apăreau cameristele în uniforme şi 
trăgeau draperiile sau coborau storurile. 

În toată perioada aceea m-am simţit mult mai apropiat 
de dl. Schultz, eram singurul care-l înţelegeam până în 
străfundurile fiinţei lui când consilierul cel mai de încredere 
îi deplângea intenţiile, când cei doi asistenţi personali cei 
mai fideli şi care erau şi gărzile lui de corp îşi exprimau 
foarte serios îndoielile, numai pe mine mă mai avea la 
suflet, ajunsesem unde-mi dorisem şi trebuie să recunosc 
deschis că mă excita fie şi gândul că rămăsesem singurul 
alături de el pe drumul acelei crime sinistre, mă plesnise, 


îmi trăsese şuturi în burtă, dar acum realmente îl iubeam, îl 
iertasem, voiam să mă iubească şi el pe mine, îmi dădeam 
seama că în cazul lui eram în stare să şterg cu buretele 
ceva ce nimănui altcuiva nu i-aş fi trecut cu vederea, de 
pildă pe Lulu Rosenkrantz încă nu-l iertasem că-mi zdrobise 
nasul şi dacă stăteam mai bine să mă gândesc nu-mi 
plăcea deloc nici felul în care dl. Berman mă uşurase de 
douăzeci şi şapte de cenți cu una din şmecheriile lui cu 
calcule matematice în biroul de pariuri de pe Strada 149, 
demult de tot, când eu abia mă lipisem de bandă, dl. 
Berman care de atunci încoace fusese mentorul meu, mă 
crescuse cu atâta generozitate, mă protejase, dar căruia 
încă nu-i puteam ierta că lăsase un puştan fără cei câţiva 
băânuţi. 

Acuma, ca să filezi pe cineva cum scrie la carte trebuie 
să fii tu însuţi o persoană oarecare, să nu ieşi în evidenţă 
din peisaj. Am cumpărat un scuter, mi-am pus pantalonii 
buni şi un tricou cu mâneci lungi şi m-am plimbat aşa pe- 
acolo o zi-două, apoi am cumpărat un căţel de la un 
magazin de animăluţe de casă şi am început să-l plimb în 
lesă, dar toată lumea care-şi scotea câinii afară dimineaţa 
devreme se oprea să-mi spună cât de drăguţ era cum 
dădea din coadă, în timp ce câinii respectivi îl miroseau în 
dos, cu alte cuvinte nu mergea şi l-am dat înapoi la 
magazin, şi abia când am împrumutat căruciorul de răchită 
al mamei pentru câteva zile şi l-am dus până în cartier cu 
un taxi ca să mă pot fâţâi cu el pe-acolo ca un frate mai 
mare care scotea la plimbare nou-născutul mamei sale, 
abia atunci mi-am dat seama că ăla era camuflajul corect. 
Am mai cumpărat de la Arnold Gunoi şi o păpuşă, pentru 
suma de doi cenți, cu faţa acoperită de o căciuliţă de 
bumbac, pentru că mulţi copii sunt scoşi la aer dis-de- 
dimineaţă, mă uitam la guvernantele cu şosete albe în 
picioare şi care purtau pe umeri pelerine albastre, cum 
împingeau ditamai landourile alea lăcuite şi complicate, cu 
o droaie de arcuri şi cu plase de tifon deasupra care să 
apere odoarele de insecte, aşa că am cumpărat şi eu tifon 
şi l-am întins peste cărucior, de chiar dacă se găsea vreo 


bătrânică mult prea curioasă tot nu vedea ce era înăuntru, 
şi uneori mă plimbam, alteori stăteam pe o bancă exact 
vizavi de intrarea în bloc, împingând căruţul spre marginea 
trotuarului şi trăgându-l înapoi spre mine sau legănându-l 
uşor din arcurile răs-uzate şi aşa am aflat că dimineaţa erau 
cei mai puţini oameni şi se respectau cel mai strict 
obiceiurile, nu mai aveam nicio îndoială că momentul în 
care-şi făcea apariţia dimineaţa, ăla era cel mai potrivit 
pentru a-l lichida pe dl. Dewey. 

Şi mamei i-a plăcut păpuşa, s-a bucurat că mă 
molipseam şi eu de la imaginaţia ei şi a scotocit în lada ei 
veche din lemn de cedru după hainele de bebeluş, după 
hainele mele de bebeluş cu care a îmbrăcat păpuşa, 
aceleaşi cămăşuţe şi capişoane străvechi în care mă 
îmbrăcase şi pe mine cu cincisprezece ani în urmă. lar toată 
chestia asta vă daţi seama că era nevinovăția în faţa morții, 
de-aia o iubeam pe mama, pentru că rămânea nevinovată 
printre atâtea crime din jurul ei, ca profeţii deziluzionaţi, o 
iubeam din tot sufletul pentru nebunia ostentativă în care 
se retrăsese pentru a face faţă tuturor crimelor din viaţa ei 
iubitoare, iar dacă vreodată aveam remuşcări legate de 
ceea ce făceam nu trebuia decât să mă uit la ea şi-mi 
aduceam aminte că din obstinaţia mea înnăscută îmi 
trăgeam curajul şi deci puteam fi liniştit că eram pe calea 
cea bună, că totul se desfăşura după cum visasem eu. 

Şi totuşi, iată, declar acum şi aici că deşi de mine 
depindeau câteva din evenimentele despre care vorbesc, în 
sinea mea ştiam că nu-i puteam lăsa să înece totul în 
sânge. Imi dau seama că sună a pledoarie pentru mine 
însumi şi de aceea îmi cer scuze tuturor rudelor, 
moştenitorilor şi subalternilor d-lui Dewey pentru eventuala 
repulsie pe care le-o creez, dar fiind vorba de confesiunile 
unei copilării sălbatice şi pustiite nu văd ce motiv aş avea 
să mint în legătură cu vreuna dintre ele. 

Oricât de curios ar părea, singurul care mă făcea să mă 
simt prost era dl. Berman, pentru el precis fusese un act de 
trădare momentul în care mă trezisem eu la Palatul Bufet şi 
Bar să relatez ce ştiam de la Drew, în momentul ăla i se 


năruise lui totul, toate planurile, ce şansă mai avea să 
reuşească să şi-l tragă pe dl. Schultz după el pe tărâmul ăla 
nou pe care-l propovăduise, unde numerele dictau regulile, 
se transformau în limbă şi după aceea rescriau toată 
cartea? 

Într-o zi, acest omuleţ cocoşat şi spilcuit, cu degete ca 
nişte gheare, mi-a spus apropo de asta: 

— Ştii cum scrie la carte, uite, cam aşa, că poţi să iei 
toate numerele, să le amesteci, să le arunci în sus şi să le 
transformi din nou în litere după ce au căzut înapoi care pe 
unde a putut, şi aşa obţii o carte nou-nouţă, cu cuvinte noi, 
cu idei noi, o limbă nouă pe care trebuie s-o înveţi, cu 
sensuri noi, în care se întâmplă lucruri noi, o carte în 
întregime nouă. 

Ei bine, asta era o afirmaţie primejdioasă, dacă stăteam 
eu bine să mă gândesc, îl postula pe X, adică valoarea pe 
care n-o putea înghiţi, numărul necunoscut. 

Atunci când am zis eu ce-am zis el mi-a aruncat o ultimă 
privire peste ochelari cu ochii lui căprui înconjurați de o 
aură albastră şi a înţeles într-o clipă tot ce avea de înţeles, 
cu un aer de reproş disperat. Ce lucru delicat şi ordonat 
este şi mintea asta şi cât de nesigură în faţa haosului care o 
înconjoară, uite, de pildă omuleţul ăsta schilod, cât de 
strălucitor putea fi având o singură calitate şi cât de 
generos fusese cu mine, chiar dacă mă învățase la atâtea 
rele. Mă întreb şi astăzi dacă mica mea piatră aruncată în 
lac a însemnat chiar atât de mult, dacă n-a fost mai bine 
pentru dl. Schultz să se prăbuşească ştiind cum stătea, ca 
şi Bo Weinberg, dacă nu i se cuvenea măcar atâta lucru, 
pentru că altminteri nici n-ar fi ştiut de unde i se trăgea. Şi 
totuşi cred că ştia de la bun început, poate că de-asta îşi 
proclamase sus şi tare intenţia de a-l asasina pe procuror, 
ceea ce era o formă de sinucidere indiferent dacă se 
întâmpla sau rămânea o intenţie şi, vorba lui, eu îi oferisem 
cuvintele pe care le tot căuta ca să-şi exprime sentimentul 
dominant şi anume că la vârsta lui - cât să fi avut? treizeci 
şi trei? treizeci şi cinci de ani? - epuizase toate soluţiile de 
supravieţuire, că de mult se combinaseră toate elementele 


care îl puteau distruge, iar viaţa lui se desfăşura cu 
încetinitorul, aşa cum arde fitilul. 

Şi eu care mă gândisem că transmiteam un mesaj între 
doi prieteni intimi, un mesaj vital care nu putea rămâne 
netransmis, deşi eu asta încercasem să fac iar el înţelesese 
că asta încercasem să fac şi de-aia mă plesnise. li ştiam 
atât de bine şi pe unul şi pe celălalt. Drew mă redusese la 
loc la statutul meu de puştan în relaţiile înşelătoare dintre 
ei zicându-mi bine, atunci spune-i tu, da? şi-şi ridicase 
binoclul la ochi ca să vadă cavalcada minusculă de pe 
partea cealaltă a pistei. 

Ei, şi într-o bună zi a trebuit să-mi fac raportul, asta s-a 
întâmplat într-o seară târziu în aceeaşi cameră din dos de 
la Palat, cu pereţii ăia verzui şi cu oglinzile pătate aşezate 
la egală distanţă unele de altele, ale căror rame geometrice 
de tablă goală pe dinăuntru sugerau nişte zgârie-nori 
moderni lansați înspre cer, iar suita de arcade din partea de 
sus un ansamblu de dansatoare pe scenă cu genunchii 
ridicaţi în aer, în timp ce noi arătam cu toţii la fel de 
gălbejiţi în jurul mesei ăleia aşezate lângă perete, cu faţa 
de masă impecabil de curată, numai că până am ajuns eu 
acolo se făcuse atât de târziu că masa se terminase de 
mult, nu mai aveau în faţă farfuriile întinse şi nici ceştile cu 
farfurioare, ci doar nişte benzi subţiri de la o maşină de 
calculat, eterna lor fascinaţie, era deja miezul nopţii, după 
cum mi-a spus ceasul cu cifre din neon albastru de 
deasupra barului când am intrat, miezul nopţii, adică 
momentul dreptăţii alăturat momentului iertării, miezul 
nopţii, poate cel mai bun nume pentru Dumnezeu. 

Pentru mine sosise în sfârşit momentul când eram alături 
de ei, eram unul dintre ei, confidentul, colegul lor. In primul 
rând mi se părea că eram atotştiutor şi sentimentul ăsta 
mă copleşea, era atât de dulce să ştii un lucru atât de bine. 
În al doilea rând era plăcerea malefică a complotului, te 
simţeai puternic prin simplul fapt că plănuiai să asasinezi 
pe cineva care poate că în clipa asta îşi săruta nevasta, sau 
se spăla pe dinţi, sau citea ceva ca să adoarmă. Să ştii că 
tu eşti pumnul ridicat asupra lui prin beznă, că habar n-are 


că vrei să-l lichidezi, că dacă vrea să ştie şi el ce ştii tu 
preţul este propria lui viaţă. 

In fiecare dimineaţă iese exact la aceeaşi oră. 

Adică la cât? g 

Opt fără zece. In faţă-l aşteaptă o maşină din care 
coboară doi civili, îl întâmpină la uşă şi pornesc toţi trei pe 
jos, cu maşina după ei. Merg aşa împreună până la Strada 
72 unde el intră la Claridge la braserie şi dă un telefon de la 
un telefon public. 

În fiecare dimineaţă? 

În fiecare dimineaţă. Imediat lângă intrare, în stânga, 
sunt două cabine telefonice. Maşina parchează în faţă lângă 
trotuar şi gorilele îl aşteaptă afară până-şi dă telefonul. 

Il aşteaptă afară? vrea să ştie sigur dl. Schultz. 

Da. 

înăuntru ce-i? 

Cum intri, în dreapta e un havuz. Micul dejun se comandă 
la tejghea. În fiecare zi e alt meniu. 

E lume multă? 

Niciodată n-am văzut mai mult de doi-trei inşi la ora aia. 

Şi pe-urmă ce face? 

lese din cabină, îi face cu mâna tipului de la tejghea şi 
iese. 

Cât stă înăuntru în total? 

Trei, maximum patru minute, niciodată mai mult. Atâta 
cât să dea telefonul ăla la birou. 

De unde ştii că la birou? 

L-am auzit. Am intrat să mă uit după o revistă. Le spune 
ce să facă. Sau ce idei i-au mai venit peste noapte. Are un 
carneţel şi le citeşte ce însemnări şi-a făcut acolo. Le pune 
întrebări. 

Ce rost are să plece de-acasă pentru un telefon? întreabă 
dl. Berman. Başca pe drum spre birou unde oricum o să-i 
vadă pe toţi în cinşpe-douăzeci de minute? 

Nu ştiu. Ca să rezolve mai multe. 

Poate-i e frică de microfoane? întreabă Lulu Rosenkrantz. 

Cine, un procuror?! 

Da, bine, da' ştie şi el cum e cu microfoanele şi poate că 


nu vrea să rişte să sune de la el de-acasă. 

Asta se-ntâlneşte cu martorii tot timpul, zice dl. Schultz. 
E secretos al dracului, îi bagă-năuntru prin dos sau cine- 
mai-ştie pe unde, ca să nu se afle cine ciripeşte. Am auzit şi 
eu treaba asta despre el, nenorocitul dracului. Are dreptate 
Lulu. Nu-i scapă nicio şmecherie. 

Şi drumul de întoarcere? întreabă dl. Berman. 

Lucrează până târziu, fără oră precisă, uneori se face şi 
zece seara. Maşina opreşte, el se dă jos şi-ntr-o clipă e-n 
holul blocului. 

Nu, are dreptate puştiul, zice dl. Schultz. Dimineaţa, 
atunci e momentul. Doi inşi cu amortizoare la tejghea, cu 
cafeaua-n faţă. Mai e vreo ieşire? 

E o uşă-n spate care duce-n holul clădirii. Cobori la subsol 
şi ieşi pe Strada 73. 

Bună treabă, zice dl. Schultz punându-mi mâna pe umăr. 
Bună treabă. O simt caldă, mâna aia, şi cât de grea e, ca o 
mână de tată, apropiată, te apasă de-atâta mândrie, se uită 
la mine luminat tot la faţă de cât mă apreciază, îmi 
zâmbeşte arătându-mi toţi dinţii lui mari. Le-arătăm noi lor 
ce nu e voie, da? - le-arătăm noi lor că orice lucru are o 
limită. Şi-n timpu'-ăsta eu o să fiu în Jersey, o să mă mir 
nevoie mare şi-o să spun că n-aveam nimic personal cu el. 
Nu zic bine? Mă bate pe umăr şi se ridică. Or să-mi 
mulţumească ei mie, îi spune d-lui Berman. Până la urmă or 
să-i mulţumească Olandezului pentru prudenţa pe care o s- 
o inspir, ascultă-mă pe mine. Asta-nseamnă să rămâi în joc. 
Da, da. 

După care îşi trage în jos pulpanele vestei şi pleacă la 
closet. Masa la care stăm este chiar în colţ, unde se unesc 
doi pereţi verzui. Eu stau cu faţa la perete şi cu spatele la 
coridorul dinspre bar, dar am un avantaj pentru că în 
oglinda pătată văd până în barul de dincolo de coridor, 
ceea ce n-aş vedea dacă aş sta chiar sub oglindă şi cu faţa 
spre intrare. Asta este forţa specială a oglinzilor, uneori îţi 
arată câte ceva ce altfel ai zice că nu e. Văd cum se 
răsfrânge lumina albastră a ceasului de deasupra barului în 
podeaua coridorului care duce spre bufetul întunecat. Parcă 


ar fi lumina lunii pe apa neagră a lacului. Numai că la un 
moment dat parcă faţa apei s-a încreţit. Şi tot atunci parcă 
s-a întrerupt brusc fâşâitul cârpei cu care barmanul ştergea 
tejgheaua pe sub robinetele butoaielor de bere. Abia acuma 
aud în urechi ceea ce am auzit atunci, uşa de la intrare care 
se deschidea şi se închidea cu o grijă nefirească. 

De unde am ştiut, oare? De unde am ştiut? Poate că mi s- 
a ridicat vreun fir de păr electrizat de cine-ştie-ce intenţie 
criminală? Poate că în mintea mea mi se părea că tot 
complotând invocasem imagini mult prea puternice pentru 
noi deocamdată, ca într-un fel de magie neagră, şi că acum 
le asmuţisem şi tăbărau tot pe noi ca să ne pulverizeze? i 
se năzare aşa, la un moment dat, din nimic să te apleci 
înainte spre masă, tot corpul ţi se încordează, de la noadă 
până la cap. 

Amortizoare, zice Lulu, gândindu-se la ce-i rezerva viaţa. 
DI. Berman se răsuceşte pe scaun şi aruncă o privire spre 
intrare, Irving se uită la mine care mă ridic în picioare 
uitându-mă ce perfect pieptănate stau firele rare de păr ale 
lui Irving, atât de precis aşezate, şi o iau pe un culoar scurt 
care duce la bucătăria din spate şi de acolo la toaleta 
pentru bărbaţi unde mă izbeşte putoarea sărată de closet 
public. Dl. Schultz stă în faţa pisoarului cu picioarele 
crăcănate şi cu mâinile în şolduri ca să-şi ţină haina la spate 
şi jetul care iese din el ca un arc ţinteşte direct în canalul 
de scurgere făcând zgomotul acela suculent şi bolborosit al 
unui om demn aflat în plină pişare. Dau să-i spun cât de 
nelalocul ei este o astfel de acţiune. In clipa în care aud 
împuşcăturile mă gândesc: Doamne, s-a electrocutat prin 
sulă, a făcut tâmpenia aia despre care am citit eu într-o 
carte cu tot felul de noutăţi, dacă te pişi pe timp de furtună, 
trăsnetul poate ţâşni şi de jos în sus, din pământ, şi să-ţi 
transforme instantaneu şuvoiul lichid într-un curcubeu 
auriu, şi-atunci sari în aer ca o bombă. 

Dar nu este deloc electrocutat, se înghesuie peste mine 
în cabina minusculă, eu mă urc în picioare pe vasul WC- 
ului, mă loveşte cu umărul scotocind în curea după pistol, 
nici măcar nu ştiu dacă şi-a dat seama că eram şi eu acolo, 


ridică pistolul cu cocoşul tras în timp ce cu mâna cealaltă 
face un lucru incredibil, încearcă să-şi încheie nasturii la 
şliţ, nici nu mai auzim bubuielile, ne zguduie pe amândoi, 
ne răsună în cap ca o avalanşă neîntreruptă care ne 
pătrunde în urechi şi distruge totul în calea ei, eu îmi înfund 
mâna în buzunar la geaca mea de la Stafii căutând 
Automaticul, dar mi s-a încurcat în căptuşeală, trebuie să 
mă lupt cu el ca să-l pot scoate, la fel de dizgraţios ca şi dl. 
Schultz, şi deja miroase a praf de puşcă, izul ăla amar de 
sulf pătrunde pe sub uşă ca un gaz otrăvitor, moment în 
care dl. Schultz îşi dă seama probabil că nu poate fi vorba 
de protecţie aici, că o să fie omorât într-o cabină de closet, 
şi atunci izbeşte uşa de perete cu podul palmei şi din câte 
mai înţeleg eu smuceşte din ţâţâni uşa toaletei urlând, un 
răcnet înspăimântător de furie se revarsă din el dezarticulat 
în momentul în care ţâşneşte în cadrul uşii cu braţul ridicat 
să tragă şi prin cele două uşi pe care suflul tirului le ţine 
deschise zăresc o pată ovală de transpiraţie la subţioara lui, 
îl văd cum năvăleşte înainte şi dispare şi pe urmă nu se mai 
vede decât peretele verzui al culoarului şi se aude mugetul 
mai profund al unui alt calibru, dar în clipa următoare iată-l, 
se răsuceşte înapoi pe culoar şi pe urmă iarăşi pleacă, de 
data asta împleticindu-se şi lăsând în urmă pe peretele 
culoarului o hartă înfiorătoare a găurilor din corpul lui, în 
timp ce uşile se închid discret. 

Dacă n-ai auzit niciodată o împuşcătură la ureche nu ştii 
ce înseamnă urgenţa în viaţă, cum eşti în stare să faci 
orice, să sfidezi orice lege, de pildă uite, în peretele din 
spate al cabinei e o ferestruică, un fel de crenel chiar sub 
tavan, mă apuc de lanţul de la rezervorul de apă ca să pot 
ajunge până la ea, se deschide înăuntru cu o pereche de 
balamale cu braţe articulate, dar e mult prea mică pentru a 
ieşi pe-acolo aşa încât îmi azvârl întâi picioarele în sus şi 
mă agăţ de ea, cu unul şi pe urmă şi cu celălalt, îmi îndes 
prin ea picioarele, pe urmă şoldurile, pe urmă coastele care 
mă dor şi într-un târziu îmi dau drumul să cad cu braţele 
deasupra capului, ca Bo când plonjase în ocean, şi mă 
buşesc zdravăn de pământ, îmi alunecă picioarele pe un 


strat de cărbuni zdrobiţi care seamănă cu un terasament de 
cale ferată, îmi scrântesc picioarele, simt o durere ascuţită, 
mi-am scrântit glezna şi mi-au intrat cărbuni în palme. 
Parcă şi inima mi-a luat-o razna, îmi bubuie şi zvâcneşte 
fără nicio noimă - am senzaţia că mi s-a desprins de la locul 
ei, mi-a alunecat prin piept şi acum mi s-a proptit în gât. 
Altceva nici nu mai aud. Mă reped pe aleea aia şchiopătând 
şi ţinând mâna ca un adevărat gangster pe pistolul din 
buzunarul de la geacă, mă uit cu coada ochiului în stradă 
pe după colţul Palatului Bufet şi Bar şi zăresc la câteva case 
mai încolo o maşină care ia viteză cu luminile stinse, 
patinează şi se zdruncină de câteva ori şi apoi dispare în 
bezna străzii, mă uit şi aştept, dar nu se mai vede, nu se 
mai întoarce, aşa că ies din fundătură şi mă opresc la 
marginea trotuarului, dar cât e strada de lungă nu se mai 
vede nimic altceva decât firele de tramvai. 


Tot se mai aude ceva, dar sunt suspinele mele înecate în 
lacrimi. Deschid uşa barului şi arunc o privire înăuntru. 
Printre toate sticlele alea care lucesc în lumina albastră 
pluteşte un fum dens. Barmanul scoate capul de după 
tejghea, mă vede şi parcă se decapitează singur, eu mă 
amuz, aşa te amuză frica uneori, mă îndrept către fundul 
sălii, pătrund pe coridorul scurt care duce acolo în cameră 
dar nici nu apuc să bag capul înăuntru că mă loveşte un 
miros greu - aoleu, Doamne, ce aer ars şi umed de sânge, 
nu vreau să văd un asemenea măcel, nu vreau să mă 
molipsesc de la explozia aia cumplită şi bruscă de ciumă. 
Până la urmă arunc totuşi un ochi înăuntru, sunt atât de 
dezamăgit de ei, mă împiedic de Irving care stă cu faţa la 
pământ şi cu pistolul în mână, cu un genunchi ridicat la 
piept de parc-ar mai fi urmărit şi acum pe cineva, fac un 
pas mare peste el şi-l văd pe Lulu Rosenkrantz pe scaun, 
lipit de perete, nici n-a mai apucat să se ridice, a rămas 
aşa, în poziţia aia, răsturnat pe spate ca la frizer şi numai 
capul proptit în perete îl ţine să nu cadă, are părul sculat în 
cap exact ca pentru tuns şi pistolul calibru patruzeci şi cinci 
şi-l ţine în poală în palma deschisă, parcă şi-ar ţine sula şi s- 


ar uita fix în tavan ca atunci când te concentrezi intens ca 
să faci laba şi nu mai vezi nimic - ce dezamăgire cruntă, un 
singur lucru mă doare, şi anume că au murit atât de stupid, 
parcă nu le-ar fi păsat de propriile lor vieţi, da, asta mă 
dezamăgeşte. Uite-l şi pe dl. Berman prăbuşit peste masă, 
are stofa cadrilată a hainei găurită exact în vârful spinării 
lui ascuţite şi pata de sânge se întinde din ce în ce mai 
mult, a căzut cu braţele întinse înainte, cu obrazul pe masă 
şi cu un braţ al ochelarilor prins sub cap, celălalt rămânând 
suspendat în aer deasupra tâmplei. Şi dl. Berman m-a 
trădat, nu i-o iert eu, iarăşi mă simt orfan de tată, de fapt 
mă cuprinde în valuri sentimentul că am rămas din nou 
orfan, să dispară toţi atât de brusc - adică de ce? viaţa 
noastră împreună ca bandă să n-aibă deloc istorie, toate 
discuţiile să fie doar o iluzie şi-atât? Păi atunci toată 
povestea asta, că acum se întâmplă cutare lucru şi pe urmă 
se întâmplă nu-ştiu-ce şi eu am zis şi el a zis, nu este nimic 
altceva decât un moment de ezitare al Morţii, un moment în 
care Moartea a rămas cu mâna ridicată şi a ezitat în faţa 
aroganţei noastre, că adică am crezut pe bune că existam 
în timp, când de fapt nu eram în stare să pâlpâim de lao 
clipă la alta şi deci nu lăsam în urma noastră nimic tangibil, 
nici măcar un fir de fum sau tăcerea semnificativă de la 
finalul unui cântec. 


DI. Schultz zăcea întins pe spate pe jos, cu vârfurile 
picioarelor înclinate în afară. Încă nu murise. Când m-am 
apropiat şi m-am uitat la el mi-a întors privirea foarte calm, 
cu o expresie solemnă pe faţă deşi lucea tot de sudoare, şi 
cu o mână vârâtă sub vesta năclăită de sânge, ca Napoleon 
când poza pentru portret, în orice caz mi s-a părut că 
stăpânea lucrurile cu o atitudine atât de imperială încât m- 
am pus în genunchi şi am început să-i turui presupunând că 
era perfect conştient de situaţie, ceea ce evident că nu era. 
L-am întrebat ce să fac, să chem poliţia, să-l duc la un 
spital, numai să-mi dea el ordin ce anume şi deşi nu-mi 
făceam iluzii despre cât de gravă era starea în care se 
găsea, parcă tot mă aşteptam să mă roage să-l ajut să se 


ridice, sau să-l scot de acolo, în tot cazul să decidă el ce şi 
cum în continuare. M-a privit la fel de calm ca la început 
dar n-a scos absolut nicio vorbă, îl şocase atât de cumplit 
tot ce păţise că nici nu avea dureri. 

Şi totuşi am auzit o voce acolo în cameră, parcă era 
fumul acru transformat în cuvinte, sau mai degrabă într-o 
şoaptă, mult prea slabă ca s-o pot înţelege, dar dl. Schultz 
nu-şi mişca buzele, se uita fix la mine şi atât, ca şi cum mi- 
ar fi ghicit impresia şi prin simpla lui privire înlemnită mi-ar 
fi impus să ascult, am încercat să localizez sunetul ăla 
înfiorător, sacadat, să-mi dau seama de unde venea, m-am 
gândit pentru o clipă că era de fapt propria mea respiraţie 
sugrumată de muci, m-am şters la nas cu mâneca şi la ochi 
cu dosul palmelor, mi-am ţinut respiraţia dar tot se auzea şi 
când mi-am dat seama, răsucindu-mă pe călcâie, că de fapt 
Abbadabba vorbea din poziţia aia întins peste masă şi cu 
faţa turtită, mi s-au înmuiat genunchii de groază şi am 
tipat, nu credeam că mai putea fi în viaţă, eram convins că 
vorbea de dincolo de moarte. 

Pe urmă m-am gândit că era normal ca deosebirea dintre 
ei să continue chiar şi în momentul respectiv, unul mintea 
şi celălalt trupul, adică atâta timp cât dl. Schultz mai era 
încă în viaţă, tot dl. Berman gândea şi se exprima în 
numele lui, oricât de mort ar fi fost din punct de vedere 
trupesc. Bineînţeles că dl. Berman era şi el încă în viaţă, 
chiar dacă nu s-ar fi zis, dar mie tot prima mea idee mi se 
părea singura explicaţie logică. Poate că aşa mă mai 
consolam de propriile mele remuşcări că în ultima clipă îi 
scindasem. Mi-am pus capul pe masă lângă al lui şi am 
încercat să înţeleg ce-mi spunea, deşi n-am idee cât a durat 
până a reuşit să formuleze fiecare cuvânt, cu pauze lungi 
între ele în care se chinuia să mai tragă un strop de aer, ca 
atunci când îţi scotoceşti prin buzunare după banii pe care 
nu-i mai ai. Aşteptând cuvântul următor m-am uitat la 
benzile de hârtie răvăşite pe masă - coloane întregi de cifre 
pătate de sânge. O mulţime de numere. Pe urmă, ca să fiu 
sigur că înţelegeam ce-mi spunea, i-am urmărit dinţii 
încercând să văd cuvintele cum se formau înainte de a le 


auzi. Şi azi mi-e greu să redau senzaţia de supremă 
candoare pe care mi-au creat-o atunci vorbele lui. Până să 
reuşească să le spună pe toate se auzeau deja în depărtare 
sirenele poliţiei, dar pentru el a fost atât de important să 
termine ce avea de spus încât de efortul făcut a şi murit: 

— Dreapta, mi-a spus, trei trei. Două ori stânga. Doi 
şapte. Două ori dreapta. Trei trei. 

Când am înţeles că dl. Berman murise, de fapt că murise 
din nou, m-am dus la dl. Schultz. Închisese ochii între timp 
şi acum gemea, parcă şi-ar fi conştientizat într-un târziu ce 
păţise, şi nu voiam să-l ating, era ud, era mult prea viu ca 
să pun mâna pe el şi atunci am băgat doar două degete în 
buzunarul de la vesta lui, am simţit acolo o cheie şi i-am 
luat-o, m-am şters de sânge pe haina lui, pe urmă i-am 
căutat în buzunarul pantalonilor, am găsit şiragul de 
mătănii şi i le-am pus în mână şi cum maşinile poliţiei 
opreau deja scrâşnind din frâne afară, am intrat din nou în 
closet şi am ieşit din nou pe aceeaşi ferestruică, zdrobindu- 
mi coastele şi glezna. Când să ies din fundătură strada era 
deja un furnicar de lumini, de oameni care alergau şi de 
maşini care veneau din toate părţile, aşa că am aşteptat un 
minut-două, apoi m-am strecurat fără nicio problemă prin 
mulţime şi m-am postat în uşa unui magazin de radiouri de 
peste drum ca să văd cum scoteau cadavrele pe tărgi 
acoperite cu cearşafuri, apoi a ieşit barmanul care 
răspundea la întrebările poliţiştilor şi în fine l-au scos şi pe 
dl. Schultz legat cu nişte curele pe o targă şi cu o sticlă de 
plasmă ţinută deasupra lui de un asistent de pe salvare. 
Flash-urile aparatelor de fotografiat au izbucnit toate în 
acelaşi timp, fotografii şi-au aruncat becurile arse pe 
caldarâm şi maşinile presei au ţâşnit ca din puşcă, de toată 
lumea s-a speriat şi s-a dat un pas înapoi, toţi gură-cască 
din cartier care ieşiseră în halate de baie şi în capoate şi 
care au început să râdă, iar când salvarea a plecat şi ea cu 
dl. Schultz, mult mai încet şi în tânguiri de sirenă, bărbaţii 
au alergat câţiva paşi după ea încercând să se uite pe 
ferestrele din spate, aşa sunt crimele, îi incită pe oameni şi- 
i fac să le crească pulsul de la sperietură, aceeaşi senzaţie 


pe care ţi-o dă şi religia. După ce văd aşa ceva pe stradă, 
perechile tinere se bagă înapoi în pat şi fac amor, alţii se 
închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul vieţii lor 
monotone, bătrânii îşi fac câte un ceai fierbinte cu lămâie şi 
încep să despice firul în patru fiindcă o crimă este ca o 
predică luminată, trebuie analizată, comentată, savurată, 
pentru cei timoraţi crima înseamnă primejdiile revoltei, 
enoriaşii văd într-o crimă pogorârea de o clipă a lui 
Dumnezeu pe pământ, adică motiv de bucurie, de speranţă, 
de satisfacţie binemeritată, şi deci vorbesc despre ea ani 
de zile oricui stă să-i asculte. Încetul cu încetul am alunecat 
către colţ şi am părăsit scena în grabă pe o străduţă 
laterală, am dat ocol Palatului Bufet şi Bar la o distanţă de 
două străzi şi cum n-am găsit ce căutam am lărgit aria 
cercetării cu încă două străzi şi aşa am descoperit până la 
urmă Hotelul Robert Adams de pe Strada Trenton, o clădire 
de patru etaje vopsită într-o culoare incertă şi cu scările de 
incendiu ruginite. M-am strecurat fără probleme pe lângă 
recepţionerul care dormea în spatele tejghelei de la 
recepţie şi am luat-o şontăc pe scări în sus până la etajul 
patru, am citit numărul de pe cheia luată din buzunarul d- 
lui Schultz şi am intrat în camera respectivă. 

Lumina rămăsese aprinsă. În debara, în spatele hainelor 
lui agăţate pe umeraşe, am găsit un seif mai mic decât cel 
pe care-l transportasem în casa aia de lângă Onondaga 
unde ne retrăsesem. N-am putut să-l deschid imediat. 
Recunoşteam mirosul hainelor lui, miroseau a el, a ţigările 
lui de foi, a accesele lui de furie, şi-mi tremurau mâinile, nu 
mă simţeam bine, mi se întorcea stomacul pe dos de 
durere, aşa că a durat câtva timp până am reuşit să fac 
combinaţia - treizeci şi trei spre dreapta, două răsuciri spre 
stânga până la douăzeci şi şapte, pe urmă alte două înapoi 
spre dreapta până la treizeci şi trei. Seiful era plin de 
teancuri de bancnote legate cu banderole de cauciuc, adică 
realitatea palpabilă a tuturor numerelor ălora de pe benzile 
de hârtie. Le-am tras afară şi le-am aşezat ordonat într-o 
geantă elegantă de voiaj din piele de crocodil pe care dl. 
Schultz o primise cadou de la Drew Preston în primele lor 


zile de fericire petrecute la ţară. Geanta s-a umplut până 
sus, foarte reconfortant sentiment să vezi o asemenea 
geometrie solidă a numerelor, îmi creştea sufletul de o 
bucurie solemnă sau mai degrabă de recunoştinţă faţă de 
Dumnezeu, fiindcă-mi dădeam seama, dovadă, că nu-l 
contrariasem cu nimic. Apoi am închis repede geanta 
pentru că deja se auzea cum urcau scările în fugă mai mulţi 
inşi, am încuiat la loc seiful, l-am acoperit cu hainele d-lui 
Schultz, am ieşit pe fereastră şi am luat-o în sus pe scara 
de incendiu şi noaptea aceea de 23 octombrie 1935 mi-am 
petrecut-o pe acoperişul Hotelului Robert Adams din 
Newark, New Jersey, smiorcăindu-mă şi trăgându-mi mucii 
ca un amărât de orfan ce eram, până când în cele din urmă 
am aţipit - se lumina deja de ziuă înspre răsărit şi din locul 
în care mă aflam se zărea în depărtare o siluetă liniştitoare, 
Empire State Building. 


DOUĂZECI 


DL. SCHULTZ FUSESE RĂNIT MORTAL şi a murit a doua zi 
seara, imediat după ora şase, la Spitalul Orăşenesc din 
Newark. Cu puţin înainte să moară, o infirmieră i-a adus 
tava cu mâncare în rezervă şi neprimind niciun fel de 
instrucţiuni să nu, a lăsat-o acolo. Eu, care eram ascuns 
după un paravan, am mâncat tot - supă, friptură de porc cu 
cartofi fierţi, o felie de pâine albă, ceai şi un calup de jeleu 
de lămâie ca desert. După aceea l-am luat de mână. Intrase 
deja în comă şi se liniştise, numai pieptul gol, lat şi prost 
cusut i se mai mişca în sus şi în jos după ce ore în şir, de 
fapt toată după-amiaza, delirase şi-i turuise gura întruna, 
strigase, plânsese, împărţise ordine şi cântase şi cum 
poliţia încerca să afle cine-l împuşcase fusese adusă acolo o 
stenografă care să înregistreze vorbăria lui. 

Stând ascuns acolo după paravan, am descoperit la 
îndemână bloc-notesul unei asistente cu câteva fişe de 
analize prinse cu o clamă, iar în sertarul de sus al unei 
mese albe de metal pe care l-am deschis cât am putut de 
încet am găsit un ciot de creion şi m-am apucat să scriu şi 
eu ce spunea. Poliţia voia să afle cine-l omorâse. Eu asta 
ştiam, aşa că am aşteptat să aud concluzia unei vieţi 
întregi. In mintea mea, orice om ajuns la capătul vieţii făcea 
declaraţia cea mai grozavă de care era el în stare, 
indiferent dacă delira sau nu, delirul nefiind altceva, după 
mine, decât un fel de cod. 

Versiunea notată de mine nu se potriveşte în toate 
detaliile cu transcrierea oficială, eu am scris în clar şi a 
trebuit să fiu mai selectiv, unele cuvinte le-am înţeles prost, 
pe altele le-am greşit fiind eu însumi emoţionat, şi mi-era şi 
teamă să nu mă dau de gol, pentru că tot timpul intra câte 
cineva în cameră, uneori chiar se înghesuiau, lăsând la o 
parte stenografa, poliţişti, doctori, un preot şi familia d-lui 
Schultz, inclusiv nevasta autentică. 

Transcrierea făcută de stenografă a ajuns în ziare şi deci 
aşa se ştie astăzi, că moartea lui Schultz Olandezul s-a 


dovedit lentă şi mai mult decât prolixă, chiar dacă în 
cultura căreia îi aparținuse el tendinţa era ca moartea să 
iasă brusc în calea unor oameni care de felul lor nu prea 
aveau mare lucru de spus. Dar el toată viaţa nu făcuse 
decât să monologheze, chiar dacă întotdeauna se crezuse 
mai taciturn decât fusese de fapt şi mai puţin priceput în 
ale vorbirii. Astăzi mă gândesc, după ce mi-am legat 
destinul de al lui, că orice făcea el era dintr-o singură 
bucată, şi omorurile şi discursurile care le însoțeau, 
niciodată nu-şi căuta cuvintele, chiar dacă pretindea acest 
lucru. lar monologul inspirat de propria lui asasinare, deşi 
era rezultatul unei patimi încifrate, nu a avut nimic poetic în 
el, adevărul este că dusese o viaţă de gangster şi vorbea ca 
un gangster şi când a murit din cauza rănilor din piept care 
îi sângerau pe lângă cusături, a murit lăsând să i se 
prelingă din minte toată lumea de gangsteri în care trăise, 
a murit consumându-se sub formă de vorbe, ca şi cum 
moartea ar însemna dizolvarea verbală a fiinţei, ca şi cum 
am fi cu toţii construiți numai din vorbe, iar când murim 
sufletul nostru gramatical s-ar răspândi în univers. 

Nici nu e de mirare că mi se făcuse foame. Două ore 
încheiate i-a mers gura. Eu nu m-am mişcat de-acolo şi am 
învăţat paravanul pe dinafară, era făcut cred că din 
muselină bine întinsă cu şireturi pe un cadru de metal 
verde fixat pe patru rotiţe de cauciuc pe care putea fi 
plimbat de colo-colo şi cuvintele lui mi se părea că se 
conturau pe pânza luminată din partea cealaltă, sau poate 
că se conturau în mintea mea ca pe hârtie, aşa încât mi le 
notam oprindu-mă doar atunci când mi se tocea vârful 
creionului şi trebuia să-l scot din nou la lumină smulgând 
aşchiile de lemn cu unghiile. În orice caz, voi cita în 
continuare ceea ce am notat din tot ce l-am auzit spunând 
între orele patru şi şase după-masă, în ziua aceea de 24 
octombrie, până când, în cele din urmă dar nu pentru 
totdeauna, a tăcut. 


Aoleu, mamă, mamă, a zis, aoleu, opriţi, opriţi, opriţi. vă 
rog, repede, brusc şi cu furie. Vă rog, brusc şi cu furie. Imi 


recapăt suflul. Te descurci foarte bine cu sistemul de 
puncte şi linii. Ce număr ai în buzunar, Otto: 13780? Vai de 
mine, dat la câini. Când e cu bucurie n-are pic de energie. 
Vă rog, nici măcar nu ne cunoaştem. Mănuşă merge ce 
spun eu. Vai-vai, haida-hai, vai, ce mai, ştiu eu. Cine m-a- 
mpuşcat? Şeful cel mare. Cine să mă împuşte? Nimeni. Te 
rog, Lulu, şi pe urmă mă frige? N-am urlat, sunt destul de 
bun, sunt de gaşcă. Intrebaţi-o pe Winifred de la Justiţie. Nu 
ştiu de ce m-au împuşcat, pe onoarea mea că nu ştiu. Pe 
onoarea mea. Eu sunt un om de onoare. M-am dus la 
toaletă. Eram la toaletă şi când am vrut să scot - a sărit 
puştiul la mine. Da, din cauza lui. Păi cum, mi-o trage aşa, 
mie, beneficiarul testamentului lui, e just aşa? Un tată pe 
fiul lui? Vă rog, trageţi în locul meu, nu vreţi să trageţi? 
Care-s buni şi care răi? Vă rog, n-am avut nimic cu el. Era 
un cowboy şi el acolo, într-unul dintre duelurile alea, şapte 
din şapte pe săptămână. Nu tu afacere, nu tu cârciumă, nu 
tu prieteni, nimic, numai ce culegi din ce-ai nevoie. Vă rog, 
un singur glonţ. De la fabrică vine. Nu vreau armonie. Ba 
vreau armonie. Nu-i alta mai curată, mai nevinovată decât 
cea zisă Maria. O să ne luăm la biserică, da' te rog, dă-mi 
voie doar să plec puţin. Lasă-mă la fabrica de focuri 
districtuală. Nu, numai zece suntem şi sunt zece milioane 
undeva pentru tine aşa că pune-ţi dovleacul la contribuţie şi 
aruncăm prosopul să facem pace. Aoleu, vă rog, lăsaţi-mă 
să mă ridic, vă rog mutaţi-mă, asta-i o lăbăgeală de grevă 
comunistă, nu vreau să-l văd, n-are rost să mimăm o 
încăierare. Trotuarul era problema - aveau şi gorilele o 
problemă şi le-am rezolvat-o eu. Daţi-mi mie frâiele şi vi-l 
arunc pe fereastră, îi scot ochii. Marfa mea aurită şi se bagă 
scârbele alea de şobolani! Mamă, te rog, nu sfâşia, nu rupe. 
Despre asta nici să nu mai vorbim. Vă rog, prieteni, ajutați- 
mă să mă ridic. Fiţi atenţi, s-a tras cam sălbatic şi trasul 
ăsta a salvat viaţa unui om. Imi cer scuze, am uitat că sunt 
reclamant şi nu inculpat. De ce nu poate să se retragă şi să- 
mi lase mie frâiele. Te rog, mamă, ia-mă acum. Nu-mi da 
drumul. Or să fugă toţi ăia albaştri. Sunt engleji, şi cu ăştia 
nu ştiu niciodată cine-i mai bun, ei sau noi. Vai, domnule, 


daţi-i păpuşii un adăpost. Pentru Dumnezeu! Vă puteţi juca 
de-a tăuraşii, fetele fac treaba asta cu o minge moale şi 
joacă tot felul de trăsnăi cu ea. Mi-a arătat când eram copii. 
Nu, nu, şi iarăşi nu. De-atâta aiureală răspunsul este nu. Un 
băiat nu plânge niciodată şi nici nu azvârle o mie de biştari. 
M-auzi ce-ţi spun? la nişte bani din tezaurul ăla, că e nevoie 
de ei. Uită-te la ce-ai văzut mai demult, nu găseşti tu în 
cărţi aşa ceva. Mie-mi plac lădiţele de legume proaspete. 
Aoleu, te rog, gardian, ridică-mă imediat în picioare. Ai 
auzit ce ţi-am spus?! Vă rog, tăbărâţi pe prietenii chinezilor 
şi pe comandantul lui Hitler. Mama e singurul lucru sigur, 
nu-l lăsaţi pe Satan să vă atragă prea repede. De ce m-o fi 
împuşcat mălău'-ăla. Vă rog, ridicaţi-mă. Dacă faceţi treaba 
asta puteţi să vă duceţi şi să săriţi chiar aici în lac. Ştiu eu 
cine sunt, sunt oamenii lui Frenchy, bineînţeles, feriţi-vă, 
feriţi-vă. Vai de mine, mi s-a dus cu totul memoria. Norocul 
meu s-a schimbat şi s-a dus şi s-a întors de atunci. Nu sunt 
statornic. N-aveţi nimic împotriva lui şi noi am marşat când 
ne-a spus bună. Mor. Haide, piţi, scoate-mă din circulaţie că 
sunt aproape nebun după tine. Unde s-a dus, unde s-a dus? 
Nu mă lasă să mă ridic, mi-au vopsit pantofii. Desfaceţi 
pantofii ăia. Mi-e atât de rău, daţi-mi un pahar cu apă. 
Desfă asta şi sparge-o ca să te pot atinge. Mickey, te rog, 
du-mă-n maşină. Nu ştiu cine poate să fi făcut aşa ceva. 
Oricine. Scoate-mi încet pantofii că am o cătuşă la ei. Papa 
aşa zice şi eu îl cred. Ştiu eu ce am să fac cu colecţia mea 
de hârţoage. Pentru nişte tipi ca tine şi ca mine nu 
valorează un ban dar pentru perceptor valorează o avere. 
Nici n-are preţ. Şi banii sunt hârtii şi tu îi ţii în căcăstoare! 
Uite, pădurile-ntunecate. Vreau să mă-ntorc - întoarce-te cu 
spatele la mine, te rog, Billy, mi-e atât de rău. Ai grijă de 
Jimmy Valentine că e un prieten de-al meu. Ai grijă de 
maică-ta, ai grijă de ea. Ascultă-mă pe mine, să nu-l baţi. 
Poliţia, vă rog, scoateţi-mă de aici. Vreau să rezolv 
acuzaţia. Haideţi, desfaceţi biletele de bâlci. Cogarii. Vreţi 
să vorbiţi, vorbiţi cu sabia. la uite, fiertură de fasole franco- 
canadiană la altar. Vreau să plătesc. Sunt gata acum. Toată 
viaţa am aşteptat. M-auziţi? Să mă lase toţi în pace. 


O dată cu împuşcăturile de la Palatul Bufet şi Bar, în 
Manhattan şi în Bronx mai fuseseră atacați şi alţi membri 
recunoscuţi ai bandei Schultz, doi erau morţi, inclusiv 
Mickey şoferul care se numea de fapt Michael O'Hanley, trei 
erau grav răniţi, iar restul bandei se presupunea că se 
risipise. Citisem despre asta în ziarele de dimineaţă, în gara 
Newark, aşteptând trenul Căilor Ferate Pennsylvania ca să 
mă întorc în Manhattan. Nicio relatare nu pomenea nimic 
despre mine, în declaraţia barmanului nu găsisem nicio 
vorbă despre vreun puşti îmbrăcat cu o geacă de la Stafii, 
până aici toate bune, dar tot îmi lăsasem geanta de voiaj 
într-o casetă cu plată, îmi făcusem geaca sul şi-o 
aruncasem într-un coş de gunoi plecând de la ideea că 
poate ziarele nu reproduseseră chiar tot ce le spusese 
barmanul poliţiştilor, pe urmă luasem un taxi şi-i cerusem 
să mă ducă la Spitalul din Newark, spunându-mi în sinea 
mea că loc mai sigur decât însăşi rezerva d-lui Schultz nu 
puteam găsi în momentul respectiv. 

Acum însă, că murise, trebuia să mă descurc de unul 
singur. M-am uitat la el, era roşu aprins la faţă, ca o prună, 
avea gura întredeschisă şi privea fix în tavan ca şi cum ar fi 
mai avut ceva de spus. In prima clipă am şi crezut că într- 
adevăr n-a terminat, dar pe urmă mi-am dat seama că şi eu 
stăteam cu gura deschisă ca şi cum aş mai fi avut ceva să-i 
spun şi în mintea mea a început o întreagă discuţie între 
noi, foarte firească deşi venea cam prea târziu, el se 
confesa iar eu îl iertam, sau poate invers, în orice caz genul 
de conversaţie pe care numai cu morţii o poţi avea. 

M-am fofilat afară din rezervă şchiopătând, ca să nu mă 
găsească asistentele acolo când veneau să constate 
decesul, mi-am recuperat bagajul de la gară şi am luat 
trenul înspre Manhattan. Era destul de frig dacă nu mai 
aveai geacă. M-am suit în tramvaiul care mă ducea direct la 
trenul suspendat şi am ajuns înapoi în Bronx pe la ora nouă 
seara, dar nu m-am dus direct acasă, ci am ocolit prin 
curtea din spate a Căminului de Copii Diamond, m-am 
strecurat la subsol, unde Arnold Gunoi asculta la radio „Sala 


de bal cu himere” răsfoind numere vechi din Co//jer's. Fără 
să intru în detalii i-am spus că aveam ceva de depozitat la 
el şi mi-a găsit un loc la fundul celui mai dosnic dulap al lui, 
pentru care i-am plătit un dolar. Pe urmă m-am întors pe 
unde venisem, am ocolit până la Bulevardul Trei şi am 
ajuns acasă prin faţă. 

Săptămâni întregi după asta am rămas în casă, parcă 
eram înţepenit, nu-i vorba că aveam febră şi mă dureau 
toate oasele, pentru asta puteam lua aspirine, dar aveam 
senzaţia că am o mie de kilograme, orice făceam îmi cerea 
un efort cumplit, chiar şi statul pe scaun, chiar şi respiratul. 
M-am trezit că mă uitam fix la telefonul ăla negru, 
aşteptând să sune. De câteva ori am şi ridicat receptorul să 
văd dacă era cineva la celălalt capăt al firului. Imi ţineam 
Automaticul înfipt la curea, aşa cum îl văzusem pe dl. 
Schultz purtându-şi pistolul. Mi-era teamă că dacă mă 
duceam să mă culc aş fi avut coşmaruri, şi de fapt 
dormeam ca un prunc. Intre timp se lăsase de-a binelea 
toamna prin Bronx, vântul trântea ferestrele deschise şi 
numai Dumnezeu ştie de prin ce copaci ajungeau până pe 
strada noastră vârtejuri de frunze uscate. lar el tot mort 
era, toţi erau morţi. 

Stăteam şi mă gândeam la ultimele vorbe pe care mi le 
spusese dl. Berman, dacă mai însemnau şi altceva decât 
combinaţia de numere a unui cifru. Un lucru mi se părea 
limpede, că mă îndemna s-o duc mai departe, încerca să 
salveze ceva, să paseze o ştafetă, şi deci avea încredere în 
mine. Dar încrederea asta putea însemna două lucruri, ori 
că habar n-avea, ori că ştia prea bine, că ştiuse de la bun 
început şi nu scosese nici pâs, profesorul meu care-mi 
arunca ocheade peste ramele ochelarilor învăţându-mă 
câte ceva cu fiecare gest. 

Mai rar duhuri atât de puternice ca ale răposatei mele 
bande. Oare ce se întâmplă cu talentele omului după ce 
murea, de pildă cu faptul că ştiuse să cânte la pian, sau în 
cazul lui Irving să lege noduri, să suflece cracii pantalonilor, 
să se ţină în echilibru pe marea dezlănţuită? Ce se 
întâmplase cu darul înnăscut al preciziei pe care-l 


admirasem atât de mult la Irving, cu priceperea lui 
desăvârşită pentru orişice pe lume? Ce se alesese din 
această abstracţiune? 

Mama nu dădea semne că ar fi remarcat starea în care 
mă găseam, dar a început să-mi gătească lucruri care-mi 
plăceau şi să facă ordine pe bune în apartament. Şi-a 
desfiinţat toate lumânările şi a aruncat la gunoi borcanele 
cu ceară, mi-a venit să şi râd, acum când realmente murise 
cineva ea renunţa la doliu. Dar toate astea mă atingeau cel 
mult pe jumătate. Imi storceam mintea după o idee ce să 
fac mai departe. M-am gândit să-mi reiau şcoala, să stau 
acolo într-o clasă şi să învăţ chestiile alea pe care le înveţi 
în clase. Pe urmă tot eu mi-am spus că nu putea fi decât un 
comentariu pe marginea stării mele de spirit melancolice 
faptul că-mi putea trece prin minte aşa ceva. 

Din când în când scoteam din buzunar foile pe care 
notasem tot ce spusese dl. Schultz, le netezeam şi le 
citeam încă o dată. Ce bălmăjeală descurajantă. Niciun 
adevăr istoric nu găseam în ele, niciun mesaj pentru mine. 

Mama a adus acasă într-o bună zi o pungă de hârtie plină 
cu scoici cu striuri mărunte, unele nu mai mari decât o 
unghie, de la un magazin de pe Bulevardul Bathgate pe 
care-l descoperise, şi s-a apucat de o nouă nebunie de-a ei, 
să lipească scoicile pe telefon cu adeziv pentru avioane de 
la un model vechi din lemn de balsa pe care eu îl lăsasem 
neterminat. Băga o scobitoare în sticluţa cu liant, întindea 
stropul strălucitor de jur împrejur pe muchia cochiliei şi o 
fixa pe telefon. Până la urmă a acoperit tot telefonul cu 
scoici, şi corpul şi receptorul. În principiu nu arăta rău, era o 
combinaţie de alb, roz şi cafeniu, cu striuri şi zimţi, ai fi zis 
că-şi pierduse forma sau că forma oricărui lucru se pierde 
dacă îi dăm prea multă atenţie. A lipit scoici şi pe cordon, 
de arăta ca un şirag de lumini subacvatice. Pe mine mă 
podideau lacrimile când mă uitam la mama mea nebună şi- 
mi aminteam cum îmi vorbise despre ea James J. Hines, ca 
de-o tânără imigrantă mândră, grijulie şi curajoasă. Probabil 
că o vreme măcar îl înnobilase pe tata iar el îi luminase 
viaţa, pentru că nu aveam nicio îndoială că se iubiseră până 


să ajungă el să se drogheze. Acum aveam destui bani ca să 
nu mai trebuiască s-o internez nicăieri. Mi-am jurat s-o ţin 
lângă mine şi să am grijă de ea cât mai avea de trăit. Dar 
deocamdată nu făceam niciun pas înainte cu ea, nu 
reuşeam nici măcar s-o conving să lase încolo slujba. La 
prima vedere nu prea aveam nicio perspectivă 
îmbucurătoare în faţa noastră. Mă simţeam şi foarte singur 
când începea cu ciudăţeniile ei cu diferite obiecte - 
lumânări, fotografii, haine rupte, păpuşi dezmembrate şi 
acum scoici. Intr-o seară a venit acasă cu un acvariu pentru 
peşti pe care abia l-a cărat pe scări în sus de greu ce era, l- 
a aşezat pe măsuţa de lângă canapea îmbujorată toată la 
faţă şi cu un aer fericit, pe urmă l-a umplut cu apă şi cu 
mare grijă a scufundat telefonul înăuntru. Doamne, cum o 
mai iubeam pe mama mea nebună, ce frumoasă era, îmi 
părea atât de rău de ea, aveam impresia că o 
dezamăgisem, eram convins că ea nu reuşea să se schimbe 
din cauză că eu nu-mi atinsesem până la urmă scopul 
pentru amândoi. Nu erau de ajuns banii din geanta dosită 
peste drum, la subsol, nu puteam să cred că răsplăteau 
toate eforturile mele pe altarul sforăriilor intuitive deşi, 
bineînţeles, nu ştiam câţi erau de fapt, chiar şi câştigurile 
de pe o lună modestă ale afacerilor dl-ului Schultz şi tot ne- 
ar fi ajuns să trăim câţiva ani, Dumnezeu mi-e martor că 
dacă ar fi fost acolo măcar de două ori cât avea mama 
salariu la spălătorie am fi putut cumpăra absolut tot ce ne 
trebuia, dar oricum mă îngrijorau cumplit pentru că nu 
aveam cum să mergem cu ei la bancă şi deci trebuia să 
inventez o metodă de a-i ţine la adăpost întruna şi de a-i 
cheltui cu ţârâita, în aşa fel încât să nu atragem atenţia 
nimănui, motiv pentru care mi se şi păreau o sumă 
meschină şi insuficientă. In mintea mea, dacă era vorba să 
ne aducă vreo schimbare ne-ar fi adus-o deja până acum, 
prin simplul fapt de a-i avea. Dar nu ne aduseseră nicio 
schimbare. Intr-un târziu mi-am dat seama că dl. Schultz 
murise, dar pentru mine banii ăia rămăseseră ai lui. Îi 
luasem din seif la instrucţiunile d-lui Berman şi uite că 
acum aşteptam alte instrucţiuni. Nu-mi găseam acea linişte 


la care ar fi trebuit să mă aştept dacă mi se împlineau toate 
visele. Nu puteam vorbi cu nimeni, în ultimă instanţă nu 
ştiam pe nimeni care să-mi spună dacă procedasem bine. 
Adevărul e că singurii care ar fi putut aprecia cât de bine 
mă descurcasem erau morţii din fosta mea bandă. 

Numai că într-o seară, când m-am dus să cumpăr ziare 
de la chioşcul de sub trenul suspendat de pe Bulevardul 
Trei, a apărut brusc un De Soto cu uşile deschise şi m-am 
trezit înconjurat de patru inşi, doi ieşiseră din tutungerie în 
acelaşi timp în care alţi doi coborau din maşină, toţi cu 
mutrele alea impasibile ale ocupaţiilor criminale. Unul 
dintre ei a făcut un singur semn din cap către portiera 
deschisă şi n-am mai aşteptat, mi-am împăturit ziarele sub 
braţ şi m-am urcat. M-au dus prin tot oraşul până într-o 
margine a Cartierului de Est. Ştiam că în niciun caz nu 
trebuia să intru în panică sau să încep să-mi imaginez cam 
ce mi s-ar fi putut întâmpla. Am trecut în revistă fiecare pas 
pe care-l făcusem de un an încoace şi nu reuşeam să 
înţeleg de unde Dumnezeu ştia despre mine, mă şi ferisem 
acolo pe treptele bisericii ca să nu apuce să mă vadă ca 
lumea. Abia acum realizam ce greşeală cumplită făcusem 
nescriindu-i mamei o scrisoare cu instrucţiunea s-o 
deschidă în caz că într-o bună zi n-aş mai fi venit acasă, n- 
aş mai fi venit şi aş fi murit fără să mai vin acasă la mama. 

Maşina a oprit pe o străduţă îngustă dintre două blocuri 
şi bineînţeles că nu m-au lăsat să mă uit atent în jur. Am 
simţit deasupra mea umbrele ca nişte zăbrele ale scărilor 
de incendiu în lumina chioară a străzii. Am urcat pe o 
verandă şi apoi cinci etaje în sus pe scări. 

M-am trezit într-o bucătărie sub un bec gol atârnat de 
tavan, faţă în faţă cu omul care câştigase războiul dintre 
bande şi care acum stătea aşezat la o măsuţă acoperită cu 
muşama, ca o rudă bogată în vizită. Ceea ce am văzut la el 
din prima clipă au fost ochii vag întrebători, unul dintre ei 
lăsat în jos sub pleoapa care-i atârna inertă. Şi chiar că 
avea pielea stricată, se vedea foarte bine, iar cicatricea de 
sub bărbie era mai albă decât restul pielii. In totul lui tot 
semăna vag a şopârlă. Cel mai bine îi arăta părul negru 


ondulat pieptănat şi netezit pe spate. Peste costumul de 
om de afaceri purta un pardesiu perfect croit. Pălăria şi-o 
pusese pe masă. Avea unghiile manichiurate şi mirosea a 
apă de colonie. După toate aparențele, avea un alt stil de a 
face rău decât dl. Schultz. Mă simţeam în faţa lui ca atunci 
când mergi câtva timp printr-alt cartier, chiar dacă nu este 
prea departe de al tău. Mi-a făcut un gest foarte politicos cu 
palma deschisă invitându-mă să iau loc vizavi de el. 

— In primul rând, Billy, mi-a spus cu o voce foarte joasă, 
ca şi cum întreaga discuţie ar fi fost regretabilă, aş vrea să 
ştii cât de rău ne pare de ce i s-a întâmplat Olandezului. 

— Da, domnule, am zis eu îngrozit de faptul că ştia cum 
mă cheamă, nu voiam să figurez în condica lui de nume. 

— Am avut cel mai profund respect. Pentru toţi. Îi 
cunoşteam  de-atâţia ani. Un om ca Irving, mai rar 
asemenea calităţi. 

— Aşa este, domnule. 

_ — Încercăm să aflăm de ce s-a întâmplat treaba asta. 
Incercăm să-i ţinem la un loc pe băieţii lui şi să strângem 
câte ceva, înţelegi, pentru văduve şi orfani. 

— Inţeleg, domnule. 

— Dar se dovedeşte un lucru dificil. 

Cămăruţa era arhiplină de indivizii care stăteau în 
spatele meu şi în spatele lui. Într-un târziu l-am văzut şi pe 
Dixie Davis, gură-spartă, prăbuşit pe un scaun de lemn cu 
genunchii lipiţi şi cu mâinile înfipte zdravăn între ei ca să 
nu-i tremure. DI. Davis avea nişte pete mari întunecate de 
transpiraţie la subsuorile costumului lui elegant cu dungi 
subţiri şi era lac de sudoare pe faţă, ceea ce ştiam că erau 
la el semne ale supremei onctuozităţi. l-am aruncat o 
privire cât am putut de fugară, aflasem cine mă 
deconspirase, cu alte cuvinte tot ce scoteau de la mine era 
adevărul pe care-l cunoşteau deja şi asta putea foarte bine 
să le sugereze că nu eram destul de deştept sau de parşiv 
ca să încerc să le ascund ceva. 

Apoi m-am concentrat asupra celui care mă interoga. În 
tot cazul trebuia să stau drept şi să mă uit direct în ochii lui, 
să afle din atitudinea mea tot atât de mult cât afla din ce-i 


spuneam. 

— Te priveau cu ochi buni, din câte înţeleg. 

— Da, domnule. 

— S-ar putea s-avem nevoie de serviciile unui puşti 
deştept. Măcar te-ai ales şi tu din toată povestea cu ce să 
te lauzi? m-a întrebat el nevinovat, de parcă nu mi-ar fi 
atârnat viaţa de un fir de aţă. 

— Mă rog, am zis eu, abia-mi făceam ucenicia. Intrasem 
la plată cu o săptămână în urmă şi mi se dăduse leafa în 
avans pe-o lună pentru că mama-i bolnavă. Două sute de 
dolari. Nu-i am la mine dar pot să-i scot de la casa de 
economii mâine dimineaţă. 

Mi-a zâmbit depărtându-şi colţurile gurii pentru o clipă şi 
a ridicat mâna. 

— N-avem nevoie de leafa ta, băiete. Eu vorbesc de banii 
din afaceri. Nu-şi prea făceau ei afacerile cum se fac 
afacerile. Mă întrebam dacă ne poţi ajuta să dibuim 
veniturile. 

— Mamă, Doamne, am exclamat eu scărpinându-mă în 
cap, asta mai degrabă dl. Davis se pricepe. Eu tot ce 
făceam era să mă duc după cafea sau dacă voia câte 
cineva un pachet de ţigări. Nu m-au lăsat niciodată să asist 
şi eu la întruniri sau atunci când se întâmpla câte ceva. 

A dat din cap gânditor. Il simţeam pe Dixie Davis cum se 
uita la mine, îi simţeam privirea intensă. 

— N-ai văzut niciodată banii? 

— Ba da, am zis după o clipă de gândire, o dată pe 
Strada 149. Am văzut cum se număra câştigul dintr-o zi. Eu 
măturam pe jos. M-a impresionat. 

— Te-a impresionat?! 

— Da. Aveai ce să visezi după aia. 

— Şi tu ai visat? 

— N-a fost noapte să nu, i-am spus uitându-mă fix la 
ochiul pleoştit. DI. Berman mi-a explicat că tot domeniul se 
schimbă. Că o să fie nevoie de oameni deştepţi şi calmi, cu 
maniere elegante şi şcoliţi. Aşa că vreau să m-apuc din nou 
de şcoală şi pe urmă să merg la Colegiul Municipal. După 
aia mai văd eu. 


A încuviinţat din cap stând nemişcat şi uitându-se şi el fix 
în ochii mei câteva momente, pe urmă s-a hotărât: 

— Bună idee, asta cu şcoala, mi-a spus. Poate o să ne 
mai interesăm de tine când şi când, ca să vedem cum te 
descurci. 

După care a ridicat mâna cu palma întoarsă în sus şi eu 
m-am ridicat o dată cu mâna lui. Dixie Davis îşi acoperise 
faţa cu amândouă mâinile. 

— Vă mulţumesc, domnule, i-am spus omului care 
ordonase să fie omorâţi dl. Schultz, dl. Berman, Irving şi 
Lulu. Este o cinste pentru mine să vă cunosc. 


M-au condus înapoi nevătămat până pe Bulevardul Trei, 
m-au lăsat cu maşina exact în faţa tutungeriei. Abia atunci 
m-a cuprins groaza. M-am aşezat pe marginea trotuarului. 
Aveam mâinile negre pentru că-mi transpiraseră şi mi se 
luase pe ele cerneala de la ziarele pe care le ţinusem 
strâns. Mi se citeau în palmă părţi de titluri şi bucăţi de 
cuvinte. Nu aveam idee ce mă aştepta mai departe. Ori 
eram liber, ori aveam zilele numărate. Pur şi simplu nu 
ştiam. Am sărit în picioare şi am luat-o pe străzi. Tremuram 
tot, dar nu de frică, de furie pe mine însumi că-mi era frică. 
Las' să mă omoare, mă gândeam. Am ascultat să aud 
zgomot de motor, n-ar fi putut fi decât maşina tipică a 
morţii care dă colţul scrâşnind din toate roţile şi cu 
geamurile lăsate. Pe urmă am încercat să-mi dau seama ce 
anume or fi crezut că făcusem eu ca să vrea să mă omoare. 
Dar nu aveau de gând să mă omoare, aveau de gând să mă 
supravegheze. Eu aşa aş fi făcut dacă n-aş fi ştiut unde să 
caut banii. 

Adevărul este că aflasem ceva foarte interesant din 
ziare: averea d-lui Schultz era estimată la o cifră care varia 
liber între şase şi nouă milioane de dolari. Foarte puţini 
fuseseră depuşi în bănci. Insemna că Unione nu-i găsise, 
încă îi mai căuta, puseseră gheara pe afacere dar voiau şi 
banii, voiau toată afacerea de la zero. 

Şi mi s-a părut şi mie curios, dar de la o clipă la alta m- 
am înviorat cu totul de atenţia fie şi-atât de periculoasă pe 


care mi-o acorda un alt om mare, m-am gândit că poate 
într-adevăr aveam zilele numărate, dar spiritul meu de 
competiţie s-a trezit din nou la viaţă chiar dacă eram 
conştient că beneficiam de moartea întregii bande într-un 
mod sinistru, că mă foloseam de moartea lor. lată că nu se 
jucase ultima carte, jocul mergea înainte, banii nu mor 
niciodată, banii sunt eterni iar dragostea faţă de ei nu 
cunoaşte limite. Am aşteptat câteva zile, după care am 
pătruns în subsolul lui Arnold Gunoi în timp ce el era plecat 
după prospecţiuni, mi-am făcut un adăpost pentru cazul în 
care ar fi intrat cineva şi în aerul ăla cenușiu, cu copiii 
tropăindu-mi deasupra capului, mi-am numărat banii din 
geanta de piele de crocodil. A durat mult timp până i-am 
numărat, erau mult mai mulţi decât crezusem eu şi am să 
menţionez cifra exactă pentru că mi-au trebuit câteva ore 
ca să le dau de capăt, erau trei sute şaizeci şi două de mii 
una sută şi doisprezece dolari, atâta luasem din seif şi 
depozitasem acolo sub toate acele bucăţi de cărucioare, 
ziare vechi, jucării stricate, arcuri de paturi, tuburi de 
burlane, pungi de hârtie pline cu încălțări, haine zdrenţuite, 
oale, cratiţe, pătrate de geam, piese de maşini, lămpi cu 
acetilenă, şurubelniţe şi ciocane fără mânere, ferăstraie 
fără dinţi, cutii de pantofi pline cu surprize de la gumele de 
mestecat, sticle, borcane, biberoane, cutii de trabucuri 
pline cu suzete, maşini de scris, bucăţi de saxofoane, pâlnii 
de trompete, tobe fără piele, corni îndoiţi, ocarine sparte, 
bâte de baseball, corăbii miniaturale în sticle crăpate, căşti 
de înot, pălării şi insigne de cercetaşi, ecusoane din 
campaniile electorale, taburete  şchioape, triciclete 
descentrate, colecţii de timbre coşcovite şi scobitori cu 
steguleţele tuturor ţărilor de pe lumea asta. 


Bineînţeles că după aceea m-am aplecat din nou asupra 
foilor unde notasem ultimele spuse ale d-lui Schultz, le-am 
studiat şi mi-am descoperit în ele visul, acela al vieţii ca o 
răsplată copioasă, fusesem mult prea nerăbdător, iată, o 
soartă măreaţă mi se desfăşura la picioare, se desfăşura, 
se rostogolea în valuri şi ţâşnea la lumină precum planeta 


când înfloreşte, parcă auzeam vocea d-lui Schultz zicând 
capabil băiat, capabil băiat şi zău că eram, Doamne, 
Dumnezeule, pentru că în frazele lui am descoperit grămezi 
de bani, bani izvorâţi din patima lui delirantă şi încriptaţi în 
ea ca într-o ghicitoare spusă de un nebun, am studiat 
transcrierea aia făcută cu mâna mea şi am aflat din ea ce- 
mi spusese, îmi spusese că existau bani pentru doamna 
Schultz şi pentru copiii lui undeva unde ei ştiau să-i 
găsească dacă înțelegeau sensul vieţii şi al geniului lui, de 
ce-i plăcea să le mai adauge sare şi piper pe măsură ce-i 
treceau anii, în aşa fel încât să rezulte din etapele carierei 
lui de bandit ca şi din persoanele de care se înconjura. 

Ca să verific propoziţia respectivă, l-am luat cu mine într- 
o seară pe Arnold Gunoi, după ce săptămâni întregi 
stătusem cuminte la şcoală ca să dau de înţeles că nu 
merita să fiu urmărit, şi am forţat un lacăt la vechiul 
depozit de bere părăsit de pe Bulevardul Parcului pe unde 
mă aţinusem eu pe vremuri jonglând, am coborât la subsol 
în timp ce toată şandramaua se zdruncina de trecerea unui 
tren, într-o beznă atât de neagră de-ai fi zis că se stinseseră 
şi focurile în lad, cu şobolanii frecându-se de gleznele 
noastre în umezeala aia care povestea istoria comerţului cu 
bere, şi acolo am găsit, printre rahaţi şi resturi mai ceva ca- 
n visele lui Gunoi, la lumina slabă a lanternei lui, un butoiaş 
ermetic închis, plin ochi cu moneda Statelor Unite ale 
Americii, pe care tot el l-a târât până afară, l-a încărcat pe 
un cărucior şi a pornit cu el înspre casă peste pietre, în timp 
ce eu mergeam înaintea lui şi mă ascundeam în umbra 
tuturor colţurilor, şi începând cu acel miez de noapte am 
devenit asociații unei întreprinderi pe acţiuni care 
funcţionează şi astăzi. 

Ceea ce nu înseamnă că mă declaram satisfăcut că asta 
ar fi fost tot, de ce fusese mai hăituit de aceea şi-i 
strânsese mai abitir pentru el - nu-l cunoşteam eu?! Am 
studiat din nou discursul acelei fantome care vorbise cu 
vocea lui, aşa cum mi-l notasem eu, şi o dată în plus am 
aflat ce-mi spusese, îmi spusese că pe măsură ce lumea 
strângea cercul în jurul lui el îşi strângea averea lângă el, 


că de ce i se înrăutăţea situaţia de aceea o aduna mai tare 
la pieptul său, o fereca pe toată ca pe acţiuni, ca pe 
obligaţiuni, ca pe jetoanele de la masa de joc, o ţinea din ce 
în ce mai mult lângă el pe zi ce trecea, pe măsură ce 
traiectoria lui devenea mai nesigură. În cele din urmă o 
stocase într-un loc unde nimeni nu şi-ar fi închipuit că el 
călcase vreodată şi dacă se întâmpla să nu mai poată 
ajunge la ea, atunci ar fi murit o dată cu el, atâta doar, 
dacă nu se găsea cineva destul de şmecher s-o găsească. 

Bun, deci acum, că ştiam tot, şi fiindcă acest tot dă 
naştere de obicei unei discreţii riguroase, mi-am reluat 
şcoala de-a binelea, doar aşa mi se spusese, că era o idee 
bună, şi deşi nu-mi era deloc uşor să pun stavilă elanului 
care-mi dădea ghes, am stat cuminte în clasele alea şi mi- 
am văzut de învăţătură şi după orele de şcoală lucram 
ostentativ la o pescărie pentru cinci dolari pe săptămână 
purtând un şorţ alb decorat în fiecare zi cu petele de sânge 
obişnuite şi aşa, plecând de la premiza că în orice moment 
puteam fi urmărit, am aşteptat momentul oportun. 

N-a trecut bine un an de la moartea d-lui Schultz şi omul 
cu pielea stricată a fost el însuşi inculpat şi adus în faţa 
justiţiei de către acelaşi Thomas E. Dewey, şi apoi băgat la 
închisoare. De-acum învăţasem destule despre viaţa de 
bandă ca să ştiu că o dată ce se adapta schimbărilor 
priorităţile se  modificau, problemele se redefineau şi 
apăreau alte chestiuni de importanţă vitală în lumea crimei. 
De aceea aş fi putut foarte bine să plec imediat la ţară fără 
să mă deranjeze nimeni. Dar nu mă grăbeam. Numai eu 
ştiam ce ştiam. lar lecţiile de la şcoală îmi înlesniseră un fel 
de revelaţie, şi anume că trăiam de fapt în cercuri mult mai 
largi ale lumii gangstereşti decât visasem vreodată, într-un 
imperiu gangsteresc pe lung şi pe lat. Adevăr care a ieşit la 
iveală după câţiva ani, când a izbucnit războiul al doilea 
mondial, dar deocamdată aveam inspiraţie şi m-am hotărât 
să excelez şi la studii după cum mai demult la filaj şi la 
trădare, am trecut la liceul Harris Townsend din Manhattan 
pentru elevii excepţionali printre care ajunsesem destul de 
orgolios ca să nu mă mai mir că mă număram şi eu, şi apoi 


am făcut un salt şi mai mare la un colegiu din Divizia de 
Fotbal pe care aş prefera să nu-l mai numesc, unde mi-am 
plătit singur studiile în rate calculate ca să pară suportabile 
şi de unde am absolvit într-un târziu cu lauri şi cu un brevet 
de instructor pentru ofiţeri, cu grad de sublocotenent în 
Armata Statelor Unite. 

În 1942, omul cu pielea stricată a fost grațiat de 
guvernatorul Thomas E. Dewey - care pe vremea când era 
procuror îl băgase la puşcărie - şi deportat în Italia în semn 
de mulţumire pentru ajutorul pe care pasămite l-ar fi dat la 
curăţarea docurilor New York-ului de sabotorii nazişti. 
Numai că pe vremea respectivă eu însumi îmi făceam 
datoria patriotică peste ocean şi tot aşa, cu una cu alta, 
abia după ce m-am întors acasă în 1945 am putut să-mi 
recuperez tezaurul. Prea multe nu mai am de spus despre 
treaba asta şi chiar dacă vreun cititor sau cititoare cu 
mintea hoaţă şi-a dat deja seama probabil, că doar oricine 
ştie cât fac doi şi cu doi, mie oricum îmi este egal pentru că 
evident că m-am dus şi-am recuperat totul, era exact unde 
mă aşteptam s-o găsesc, întreaga avere lipsă a d-lui 
Schultz despre care până în ziua de azi toată lumea a 
crezut că se pierduse definitiv. Se afla sub formă de snopuri 
de certificate de tezaur şi de teancuri de bancnote noi- 
nouţe de cea mai nobilă speţă, vorba d-lui Hines care le 
iubea atât de mult, toate împachetate în saci de poştă şi 
îndesate într-un seif. În sinea mea de veteran am fost 
profund mişcat de pitorescul antebelic al imaginii, parcă ar 
fi fost prada unui pirat, un monument al unei pofte de viaţă 
străvechi, când mă uitam la ele aveam aceleaşi sentimente 
ca în faţa unor portrete vechi sau ascultând înregistrările 
unor cântăreţi dispăruţi dar încă la modă. Sentimente care 
nu m-au împiedicat să iau totul cu mine. 


Îmi dau seama însă că am ajuns aproape de finalul 
acestei povestiri despre aventurile mele ca adolescent. 
Cine sunt eu azi ca adult şi cu ce mă ocup, dacă mai fac 
parte sau nu din cercurile criminale, unde şi cum trăiesc 
sunt lucruri care trebuie să rămână secretul meu, pentru că 


mă bucur de un anumit renume. Mărturisesc totuşi că de la 
punerea mea în posesie am încercat de multe ori să azvâri 
toate numerele în sus şi să le las să cadă înapoi sub formă 
de litere, în aşa fel încât să ia naştere o carte nouă, într-un 
nou limbaj al existenţei. Cu alte cuvinte, ceea ce-mi 
spusese dl. Berman că s-ar putea să se întâmple odată şi 
odată, gestul pervers al unui om al cifrelor, să le arunci pe 
toate în sus cu tot cu imagistica lor, şi cuneiformele, şi 
hieroglifele, şi calculele, şi viteza luminii, toate numerele şi 
fracțiile, numerele raţionale şi iraționale, numerele pentru 
mărimi finite şi numărul nimicului. Dar ori de câte ori am 
făcut treaba asta l-am obţinut pe acelaşi Billy Bathgate în 
care m-am ascuns eu însumi şi se pare că aşa şi trebuie să 
fie şi am început să-mi cam pierd încrederea că şmecheria 
asta e realmente posibilă. 

O anumită consolare pentru mine ar fi, de pildă, aceea că 
am spus aici adevărul curat despre întreaga mea viaţă 
alături de Schultz Olandezul, chiar dacă pe ici-pe colo 
povestirea mea nu concordă cu ce veţi citi în colecţiile 
vechi de ziare. Am spus adevărul celor exprimate în cuvinte 
şi adevărul celor nespuse, dar care rezidă în cuvinte. 

Mai am un singur lucru de spus şi l-am lăsat la urmă 
pentru că este motorul întregii mele amintiri, un eveniment 
care nu mă absolvă pe mine adolescentul de atunci, dar 
poate că amână pentru o clipă alungarea mea din rai de 
către cititor. Numai când mă gândesc la el cad în genunchi 
drept recunoştinţă, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa 
pe care mi-a dat-o şi pentru bucuria conştiinţei mele, îl laud 
şi cu umilinţă îi mulţumesc pentru viaţa mea criminală şi 
pentru toată teroarea existenţei mele. În primăvara de 
după moartea d-lui Schultz, mama şi cu mine ne-am mutat 
într-un apartament de cinci camere la ultimul etaj, sus de 
tot, într-un bloc aşezat cu faţa spre sud, de unde se vedea 
minunăţia de copaci, alei, pajişti şi locuri de joacă ale 
Parcului Claremont. Intr-o sâmbătă dimineaţă, era în luna 
mai, a bătut cineva la uşă, un şofer în uniformă gri-deschis 
care ţinea de toarte un coş de paie şi mie nu ştiu ce mi-a 
trecut prin minte că ar fi putut fi, rufe de la spălat sau aşa 


ceva, dar mama a trecut pe lângă mine, a luat coşul ca şi 
cum l-ar fi aşteptat, drept care şoferul s-a simţit vizibil 
uşurat, pentru că până atunci avusese pe faţă o expresie 
de maximă îngrijorare, dar mama era de-acum mult mai 
decisă şi stăpână pe ea însăşi, purta o rochie neagră simplă 
care se potrivea cu statura ei, şi pantofi eleganţi asortaţi, şi 
ciorapi, iar părul şi-l tăiase şi-l purta pieptănat simpatic, ca 
o aură pentru chipul ei frumos şi senin, mama a luat deci 
copilul, pentru că bineînţeles despre el era vorba, fiul meu 
cu Drew Preston, am ştiut din clipa în care l-am văzut, şi l-a 
adus în apartamentul nostru plin de soarele dimineţii şi l-a 
culcat în căruciorul de răchită plin de găuri pe care-l luase 
cu ea de la vechea locuinţă. În acel moment am simţit că 
universul intrase pe adevăratul lui făgaş şi că adio viaţa 
mea de puştan. 

Bineînţeles că a urmat o întreagă tevatură, a trebuit să 
ieşim să cumpărăm biberoane şi scutece pentru că 
musafirul nu ne venise cu instrucţiuni de folosire iar mamei 
i-a luat ceva timp până să-şi aducă aminte ce trebuia făcut 
când plângea şi dădea din mânuţe, dar ne-am obişnuit cu el 
destul de repede şi parcă văd şi acum cu ce plăcere 
mergeam cu el înapoi în Bronx-Est şi-l plimbam cu 
căruciorul pe la soare pe Bulevardul Bathgate, printre 
negustorii care-şi trâmbiţau preţurile şi tarabele încărcate 
cu piramide de portocale, de struguri, de piersici, de 
pepeni, pe lângă brutăriile cu pâine caldă în vitrine care 
aveau ventilatoare electrice în geamlăcurile de deasupra 
intrării şi răspândeau miros de pâine fierbinte peste toată 
strada, prin faţa lăptăriei cu butoaiele ei de unt şi lădiţele 
de lemn cu brânză de ţară, prin faţa măcelarului care purta 
un pulover gros pe sub şorţ şi ieşea din camera frigorifică 
împachetând teancul de cotlete în hârtie cerată, prin faţa 
florăresei de la colţ care-şi stropea snopurile de flori tăiate 
din vase, printre copiii care alergau peste tot, printre 
babele care-şi cărau bleotocărind sacoşele pline cu 
verdeţuri şi pui, printre fetele adolescente care-şi etalau pe 
spate umeraşe cu rochii albe, printre camionagiii în maieu 
care-şi descărcau mărfurile, printre toate claxoanele care 


clănţăneau în oraşul ăla mustind de viaţă care venea în 
întâmpinarea noastră ca pe vremuri, când eram fericiţi, 
până s-o şteargă tata, când mergeam ca o familie să ne 
plimbăm prin piaţa asta, prin acest bazar al vieţii care era 
Bathgate pe vremea lui Schultz Olandezul.