Andreas Eschbach — Ultimul dintre ei

ae 
U 
< 
a 
T 
O 
U) 
m 
N 
< 
m 
c4 
A 
Z 
< 


ANDREAS ESCHBACH 
ULTIMUL DINTRE El 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba germană 
CORNEL STOENESCU 


ANDREAS ESCHBACH 
Der letzte seiner Art 
© 2003, Verlagsgruppe Lübbe GmbH&Co KG, 
Bergisch Gladbach 


RAO International Publishing Company 


CAPITOLUL 1 


Sâmbătă dimineaţă m-am trezit orb şi paralizat pe 
jumătate. Mai fusesem deseori orb şi chiar pe jumătate 
paralizat, dar în ultima vreme mi s-au întâmplat mai 
des ambele deodată, ceea ce începea să mă îngrijoreze. 

Stăteam întins pe partea dreaptă, cu faţa pe jumătate 
îngropată în pernă. Puteam să mişc doar capul, braţul 
stâng şi câţiva muşchi care, pentru moment, nu-mi 
foloseau la nimic. Cam neplăcut. Aş fi încercat să mai 
moţăi un timp şi să sper că totul va trece de la sine. Dar 
ştiam că nu se va întâmpla asta. Şi, în plus, mă mai 
presa şi vezica. 

Aşa că, agitând mâna stângă, am împins de sub mine 
perna şi salteaua, până când am ajuns la scheletul 
patului. Nu e prea uşor să-ţi schimbi poziţia folosind un 
singur braţ, şi acela pe jumătate luxat, atunci când ai 
aproape 150 de kilograme şi eşti ţeapăn ca un 
manechin dintr-o vitrină, dar nu este nici imposibil, 
dacă trebuie să o faci. 

Am tras din toate puterile şi, puţin înainte de a se 
produce o ruptură de muşchi, m-am întors şi m-am lovit 
cu omoplatul stâng de marginea patului, ceea ce a 
durut, dar mi-a făcut bine, deoarece însemna că îmi era 
mai uşor să ajung cu mâna sub pat. 

De ani de zile, pentru ocazii ca aceasta, ţin acolo un 
retevei din lemn lung cât antebraţul. Până acum m-a 
ajutat surprinzător de mult pur şi simplu să îmi dau 
peste scăfârlie de mai multe ori cu acest retevei cu 
patru muchii. Sau să-mi cotonogesc cu el membrele 
recalcitrante. Ca la un automat vechi pentru băuturi: 
câteodată e nevoie de câteva şuturi sănătoase pentru 
ca apoi să funcţioneze ca nou. 


Dar de data aceasta nu a funcţionat. Înainte de a 
provoca efecte mai grave decât nişte vânătăi, am 
încetat să mă mai pocnesc. Eram tot paralizat şi orb. 

Orbirea era deosebit de supărătoare, pentru că nu 
avea niciun motiv să apară. Presupun că este de natură 
psihică; în orice caz, atunci când ochiul meu artificial 
are una dintre căderile lui şi când brusc nu mai emite 
niciun semnal, dintr-un soi de solidaritate prost 
înţeleasă, şi celălalt ochi se alătură lui şi refuză să îşi 
mai facă treaba. Cunosc câţiva oameni extrem de 
interesaţi de acest fenomen, dar eu voi continua să mă 
feresc a le relata despre aşa ceva. 

Am rămas o vreme în această poziţie incomodă şi am 
reflectat. Realmente, totul era deosebit de supărător. 
Mi-am amintit de un vis de acum câteva săptămâni şi 
brusc m-am întrebat dacă fusese într-adevăr doar un 
vis: se făcea că mă sculasem în miez de noapte ţeapăn 
ca o bucată de oţel, dar găsisem întrerupătorul secret 
şi totul revenise la normal, iar eu adormisem din nou, 
liniştit. Ciudat. Mi-am pipăit pântecul şi am simţit 
câteva dintre legăturile de cabluri, care ici şi acolo se 
conturau sub piele ca un lucru fără rost în unduirea 
intestinelor, mici protuberante dure, care se retrag în 
adânc la prima mişcare a corpului. A fost un vis. Nu 
exista un asemenea întrerupător. 

Mi-am amintit de altceva care mă ajutase o dată 
împotriva acestui gen de orbire. Mi-am lăsat în pace 
pântecul şi am început să masez ochiul stâng cu 
pleoapa lăsată, până când au apărut nişte steluțe. După 
care m-am oprit, am deschis ochiul şi am văzut că din 
întunericul cenuşiu se desprindea o imagine. Tavanul 
dormitorului. Tapet decolorat de cel puţin treizeci de 
ani de existenţă. Dacă socotesc bine, ar fi trebuit să 
pun de mult un tapet nou. Timp avusesem destul. 

Era cel puţin încurajator să nu mai fii complet orb, ci 
doar pe jumătate, chiar dacă nu mă ajuta prea mult. 
Îmi priveam braţul drept, ridicat crispat şi drept ca un 


catarg retezat, şi îl simţeam ca pe un bloc solid, din 
metal; exasperat, am tras o înjurătură. Presiunea 
exercitată de vezică părea să cedeze, aşa că în lipsă de 
ceva mai bun am luat iarăşi reteveiul şi m-am lovit cu 
el, dar din nou fără niciun rezultat. 

În mine începea să se instaleze panica. Viziuni 
sumbre, eu rămânând întins aici zile de-a rândul, ud de 
urină şi incapabil să cer ajutor. Voi muri de sete. Gura 
deja mi se uscase. Cât va mai dura până mă vor găsi? 
Probabil că mult timp. Eu trăiam singur, retras, izolat 
s-ar putea spune. Panică. Sistemul de sedare, în mod 
logic, nu era nici el funcţional. M-am străduit să respir 
rar şi adânc, m-am concentrat asupra presiunii din 
vezică şi m-am simţit mai bine. 

Trebuia să mă gândesc. Nu era neapărat partea mea 
cea forte, dar m-am străduit. Ochiul artificial nu mai 
funcţiona, totodată era blocat şi aparatul locomotor: 
cauza nu putea fi decât o cădere de curent în întregul 
sistem. Defectarea bateriei nucleare era ca şi exclusă, 
ea rămânea, probabil, piesa cea mai sigură din 
interiorul meu şi va trebui înlocuită cel mai devreme ia 
împlinirea vârstei de 45 de ani, dacă o voi apuca. 
Rămânea în discuţie distribuţia curentului. În anii ce 
trecuseră, câteva dintre legăturile din corpul meu, 
care, în teorie, ar fi trebuit să fie indestructibile, 
cedaseră, dar contactele defecte ori scurtcircuitate 
rezultate avuseseră ca rezultat doar efecte limitate. 
Până acum, am tot crezut că sistemul era construit în 
aşa fel, încât o cădere totală a curentului să nu fie 
posibilă. 

De fapt, pe parcursul vieţii mele am crezut o 
grămadă de chestii. 

Aş cam avea nevoie de ajutor. 

Nu sunt decât câţiva paşi - mi-am spus. Paşi. 
Cuvântul în sine pare liniştitor. Doar trei, patru paşi. 
Tot ceea ce trebuia să fac era să mă rostogolesc pe 
podea, pe care apoi să mă târăsc centimetru după 


centimetru până în antreu. Acolo se afla telefonul. 
Salvarea mea. Nimic mai uşor. 

Numai că în situaţia actuală trupul meu semăna mai 
mult cu o lucrare de artă plastică din metal, cântărind 
mai multe tone. M-am târât cu ajutorul unicului braţ şi 
l-am manevrat încercând să balansez restul din mine 
într-o adevărată paradă a forţei, dar tot ce mi-a reuşit a 
fost să ajung în situaţia în care bustul îmi atârna peste 
marginea patului; am mai reuşit să răstorn noptiera cu 
capul şi să îmi flutur braţul drept atât de 
neîndemânatic, încât să îl înţepenesc sub scheletul 
patului. 

Un timp am rămas aşa, gemând. Cu singurul meu 
ochi intact am privit în jur şi nu mi-a venit să cred ce se 
petrecuse. Păream bătut în cuie, cu abdomenul ca un 
cilindru tensionat, cu braţul drept înţepenit sub pat ca 
ancora unei nave. Cu mâna stângă pipăiam panicat în 
jur căutând un punct de sprijin, ceva de apucat, cu 
ajutorul căruia să pot să îmi schimb poziţia, dar nu am 
dat de nimic. Am găsit acolo doar şosete vechi, un 
pantof de gimnastică pentru piciorul drept, câteva ziare 
şi alte mărturii ale înclinaţiei mele pentru activităţi 
gospodăreşti, iar sub toate acestea podeaua din 
linoleum neted. A durat ceva timp până să înţeleg că 
eram pierdut. 

M-a cuprins un nou atac de panică. Era ceva mai 
mult decât un atac trecător. După ce odată ai fost 
invincibil, suporţi greu  eşecurile, mai ales sub 
ameninţarea apusului. 

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat apoi şi care a fost 
cauza. Ştiu doar că mi-am trecut mâna stângă peste 
abdomen, poate pentru că era atât de tensionat sau 
poate în încercarea de a-mi calma vezica. Am simţit 
conturul unui mănunchi de cabluri şi brusc am dat de o 
îngroşare care nu ar fi trebuit să fie acolo din câte îmi 
aminteam din cele văzute pe schiţă. 


Nu că schiţele ar mai fi însemnat în cele din urmă 
ceva. Pentru că fiecare făcea ce voia. Dar era totuşi 
ciudat. Am palpat implantul şi deodată am trăit unul 
dintre acele momente unice, în care nu mai eşti sigur 
dacă eşti treaz şi îţi aminteşti doar un vis sau chiar 
visezi şi în vis îţi aminteşti că ai fi treaz, îl simţeam ca 
pe întrerupătorul din acel vis, în care acesta m-a repus 
pe picioare! 

L-am apăsat. Am ţipat zguduit de un şoc care a 
revitalizat un moment sistemul. Dar nu suficient de 
mult pentru a-mi elibera braţul drept; dimpotrivă, 
surprins, l-am blocat şi mai bine. 

Însă brusc totul a căpătat sens. Aveam un contact 
imperfect în circuit, era simplu! Cândva, cineva, 
probabil din neatenţie sau, mai bine zis, dintr-o grabă 
inutilă, secţionase un cablu şi, pentru a-l repara, 
introdusese o conexiune. Care ar fi trebuit să nu se 
desfacă. 

Tocmai această conexiune o simţeam acum. Probabil 
că una dintre mişcările organelor interne, inevitabile în 
abdomenul uman, deci şi în al meu, a împins în faţă o 
parte a acelui cablu. 

Ceea ce însemna că nu avusesem un vis. Mă trezisem 
cu adevărat în toiul nopţii, înregistrasem ameţit de 
somn că eram ţeapăn şi fusese suficientă o mică 
apăsare asupra conexiunii pentru a reface contactul şi 
pentru ca totul să funcţioneze ca mai înainte. 

Dar evident că de data aceasta capetele firelor se 
îndepărtaseră mai mult. Am realizat îngrozit că ultima 
mea şansă consta în a le reuni, şi anume acum şi aici, 
înainte ca ambele capete să se depărteze definitiv şi să 
se piardă printre organele interne. 

Am încetat să mai apăs. N-aveam de unde şti dacă nu 
cumva, apăsând mai mult stricam decât reparam. Orice 
apăsare putea la fel de bine să refacă contactul ori să 
separe definitiv cele două capete ale cablului. Nu, 


trebuia să ştiu ce să fac. Aveam nevoie de o sculă 
potrivită. 

Aşa că mi-am sucit gâtul în căutarea unui obiect 
ascuţit, cu care să pot împunge abdomenul. 

Chiar, câte obiecte ascuţite se găsesc de obicei la o 
lungime de braţ de pat? Briceagul meu - mi-a trecut 
prin cap. Lamele sale păreau oarecum potrivite pentru 
această operaţie, iar împungătorul era ca şi nefolosit şi 
ce era bun pentru perforarea găurilor în cureaua de 
piele era bun şi pentru perforarea abdomenului, însă 
obiectul, dacă nu mă înşelam, trebuia să fie în sertarul 
noptierei. 

Numai că noptiera răsturnată se afla acum în 
dreapta mea, departe de raza în care puteam acţiona. 
Intinzându-mă şi rostogolindu-mă, am ajuns la mânerul 
sertarului noptierei, de care am tras. Din el au căzut 
două pachete cu batiste din hârtie, o bancnotă de o 
sută de euro căreia nu îi simţisem lipsa şi câteva 
monede. Altceva nimic. Mai ales nici urmă de briceag. 

Mi-am pipăit din nou febril abdomenul. Mai era 
conexiunea în acelaşi loc? Da. Mă mişcasem, dar nu 
destul de mult pentru a schimba poziţia cablului. Poate 
că vezica plină presa în interiorul abdomenului, 
reducând mişcarea. Dar unde era blestematul de 
briceag? 

Privirea mi s-a oprit asupra veiozei, o monstruozitate 
din sticlă, mare, care se îngălbenise din cauza vechimii, 
prinsă în şuruburi sus, deasupra patului. Mi-am 
amintit. În urmă cu câteva zile îi schimbasem becul, 
pentru aceasta scosesem patru şuruburi, pe care apoi 
le pusesem la loc. Lucrasem cu briceagul, pe care în loc 
să îl fi pus înapoi în sertar, îl lăsasem sus. 

M-am mai uitat încă o dată în jur. Exact. Se afla în 
centrul dezordinii mele masculine, alături de ceasul 
deşteptător care căzuse şi el atunci când se răsturnase 
noptiera. Roşu, mic, nu putea fi trecut cu vederea. Şi la 


ceva mai mult de o jumătate de metru de vârfurile 
degetelor mele întinse. 

Dar primatele superioare se disting prin capacitatea 
de a folosi unelte; cel puţin acest lucru îl citeşti mereu. 
Mai întâi, am încercat cu reteveiul din lemn, dar, după 
cum bănuisem de la început, acesta se dovedi prea 
scurt. Dar nu atât de scurt, încât să nu pot să tragcuel 
o pereche de pantaloni jeans aruncaţi printr-o fericită 
neglijenţă pe podea, în loc de a fi atârnaţi ordonat în 
şifonier, pe care apoi i-am putut ajunge cu mâna. l-am 
fâlfâit puţin prin aer, până când i-am prins bine, apoi 
i-am folosit ca un fel de undiţă pentru a pescui 
briceagul. Cu un singur ochi şi cu o singură mână nu 
este prea uşor, dar în cele din urmă am reuşit. 
Zdrăngănind, atât ceasul, cât şi briceagul s-au apropiat 
destul pentru ca să îl pot apuca pe ultimul. 

Pasul următor. Împungătorul. Cu o singură mână, 
acest briceag se deschide al naibii de greu, mai ales 
atunci când este vorba despre un instrument puţin 
folosit, iar obiectul nu este tocmai nou, nu e tocmai 
bine gresat ca în anii lui de glorie, ci, dimpotrivă, a 
ruginit pe ici, pe colo. Aici, aproape de mare, lucrurile 
ruginesc surprinzător de repede. În cele din urmă, am 
reuşit, dar, ca urmare a efortului, mâna îmi tremura. 

Mi-a dispărut orice urmă din senzaţia de triumf când 
mi-am dat seama ce aveam de gând să fac. Ah, da, 
corect. După cât se pare, eram campion mondial la 
uitatul chestiunilor neplăcute. 

Am revăzut totul în memorie, pentru a fi sigur că nu 
îmi scăpase nimic. Economie de timp. Ultima zăbavă. 
Normal că nu uitasem de nimic. Aş putea vorbi de 
noroc, dacă planul meu ar aduce o schimbare. Dacă nu, 
îmi rămânea doar să strig ca din gură de şarpe, în 
speranţa că mă va auzi cineva care se va grăbi să îmi 
sară în ajutor - o alternativă aproape total lipsită de 
perspective. 


Am căutat pe abdomen locul cu pricina şi am apăsat. 
nicio reacţie. nicio nouă scânteie în mănunchiul de 
cabluri îmbrăcat în teflon al sistemului meu. Deci nu 
scăpăm de scalpel. Oftând, am ales locul unde bănuiam 
că se află conexiunea, am aşezat împungătorul, am tras 
aer în piept şi am împins. 

Durea al dracului de tare. Cred că am strigat; în 
orice caz, îmi amintesc de o senzaţie ca un gâlgâit în 
gât, pe urmă mi s-a făcut cald. Am împuns, am simţit 
cum din rană curgea ceva umed şi fierbinte, bineînţeles 
sânge, şi nu era puţin, după care am răsucit oţelul dur 
căutând implantul. In sfârşit, acesta întâmpina 
rezistenţă. Priveam în tavan, mă umpleau de mirare 
norii negri care apăruseră brusc pe el, apăsam şi 
scormoneam în carne fără a se întâmpla ceva, cu 
excepţia faptului că suprafaţa abdomenului meu 
devenea tot mai umedă şi mai lipicioasă. Apărură brusc 
acele musculiţe care de obicei nu rătăcesc prin 
dormitor. Ele găsesc mai interesant gunoiul din 
bucătărie, dar acum bâzâiau în jurul meu ca nişte 
vulturi microscopici. Şi, în sfârşit, clic! 

După o clipă, rigiditatea dispăru, braţele şi picioarele 
îmi dădură ascultare, ochiul meu drept vedea, iar cu un 
zgomot şuierător, complex, musculatura corpului se 
puse în mişcare. Cât de minunat era să poţi decupla 
durerea! Cât era de bine să poţi stăvili sângerarea! M- 
am ridicat în picioare, scăldat în sudoare, plin de 
sânge, şi am intrat clătinându-mă în baie, unde, cu 
mâna apăsată pe rană, mai întâi de toate mi-am golit 
vezica - ce senzaţie de nedescris! 

Ghemuit pe marginea băii, mi-am privit abdomenul 
cu împungătorul briceagului înfipt în el şi m-am gândit 
dacă aş putea îndrăzni să îl scot. Atent, am luat o 
poziţie stabilă pe podea, înainte de a încerca ceva. Şi ca 
să vezi, imobilitatea nu a revenit! Nu a revenit nici 
când mi-am masat plin de îndrăzneală abdomenul. 
Reuşisem încă o dată. 


Totuşi, lucrurile nu puteau să rămână aşa, mi-am zis 
în timp ce îmi dezinfectam rana cu o substanţă clară ca 
apa şi puneam pe ea o compresă din tifon. Va mai 
exista o dată viitoare. Poate că peste un an, poate că 
mâine-dimineaţă. Şi cândva nu voi mai reuşi. Nici chiar 
dacă de acum încolo voi dormi cu trusa de scule în 
braţe. 

Aş putea muta telefonul în pat. Ziua în care nu îmi 
voi mai reveni va deveni ziua capitulării. Ziua în care ei 
mă vor recupera. 

Instrucţiunile pentru un incident ca acesta erau clare 
şi neechivoce. Dacă aş fi respectat instrucţiunile, aş fi 
avut voie să mă spăl pe mâini de sânge, după care 
imediat, fără cea mai mică întârziere, ar fi trebuit să îi 
telefonez locotenent-colonelului Reilly. Care, prompt, 
m-ar fi trimis înapoi în SUA pentru reparaţii generale, 
fără îndoială într-un mod cât se poate de luxos, la 
bordul unui avion militar, care va zbura doar pentru 
mine. Dar într-un singur sens. Reilly m-ar pune sub 
control şi supraveghere directă şi probabil că nu voi 
mai putea scăpa vreodată. De aceea nici n-avusesem de 
gând să respect instrucţiunile. A-l informa pe Reilly 
însemna să îmi pierd dintr-un foc mica şi cu greu 
dobândita libertate, şi nu-mi doream deloc asta. De 
aceea mi-am spălat sângele de pe mâini, dar pe 
locotenent-colonelul Reilly nu l-am mai sunat. 

In loc de asta, am pus un leucoplast pe bandaj, m-am 
dus pe hol şi mi-am luat telefonul mobil din 
ascunzătoare. Folosesc doar rar reţeaua telefonică 
normală şi numai pentru convorbiri nevinovate, 
deoarece trebuie să plec de la premisa că încă mi se 
interceptează convorbirile, bineînţeles pentru siguranţa 
mea. Dar telefonul mobil mi l-am procurat pe căi 
extrem de complicate; ar trebui să fie imposibil, 
omeneşte judecând, să mi-l detecteze. Asta ar 
presupune cu totul alte lucruri. 


Reteveiele şi telefoanele anonime nu sunt unicele 
mijloace ajutătoare care-mi stau la dispoziţie. Am 
format numărul doctorului O'Shea. 

— Duane la telefon, am zis când a răspuns, am 
nevoie urgent de ajutorul dumneavoastră. 

— Înţeleg. Puteţi veni la cabinetul meu? 

— Din fericire, da. 

— Veniţi la ora unsprezece, spuse doctorul şi închise 
telefonul. 

Reilly ar face un atac de cord dacă ar şti că am făcut 
confidenţe unui medic generalist, unui civil! Şi fără 
îndoială că ar fi secerat pe loc dacă ar şti că doctorul 
O'Shea a făcut radiografii ale corpului meu. Imagini ale 
corpului meu de un miliard de dolari, pentru care o 
mulţime de oameni de pe această planetă ar plăti o 
grămadă de parale. Dar, după cum am spus, doctorul 
O'Shea se bucura de încrederea mea. 

M-am întors la baie, mi-am scos pijamaua plină de 
sânge şi am aruncat-o în cadă. Am udat o cârpă, mi-am 
spălat sângele de pe picioare, după care am trecut în 
dormitor lăsând în urmă o serie de urme plantare 
întunecate şi stropi roşii, mari. Patul arăta de parcă un 
asasin în serie nebun tocmai terminase să-şi masacreze 
ultima victimă. Am strâns totul, am aruncat şi 
aşternutul în cadă şi am lăsat să curgă peste el apa 
rece. Am învăţat că sângele iese numai cu apă rece. 

Era puţin înainte de ora nouă când m-am apucat să 
curăţ petele de sânge de pe podea. 


CAPITOLUL 2 


Te plângi indignat, şi nu vrei să pricepi că, din tot ceea 
ce reclami, doar un lucru este rău: indignarea ta şi 
tânguielile tale. Pentru un bărbat există o singură 
nenorocire, şi anume faptul că în viaţa sa există lucruri 
pe care el le consideră nenorociri. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Nu mă simţeam bine când am ieşit din casă în acea 
dimineaţă de duminică răcoroasă şi însorită. Nu exista 
nicio garanţie că nu se va repeta în mijlocul străzii ceea 
ce se întâmplase în măruntaiele mele. Dacă o voi păţi 
din nou, probabil că voi fi dus tot acolo unde de altfel 
voiam să ajung, şi anume la doctorul O'Shea, dar se va 
face vâlvă. Dacă aş fi vrut asta, aş fi putut să îl sun pe 
Reilly. Aşa că eram mai atent la senzaţia de înţepenire 
a picioarelor mele şi la zvâcnirile reţinute ale rănii, 
decât la starea vremii. Bătea un vânt puternic, cu gust 
sărat, ce îmi umfla geaca şi cămaşa uriaşă în care îmi 
ascundeam de obicei statura bătătoare la ochi. Ochiul 
meu artificial lăcrima. Asta se mai întâmpla din când în 
când. 

Locul în care trăiesc de peste zece ani se numeşte 
Dingle; un mic port pescăresc, situat în peninsula cu 
acelaşi nume din sud-vestul Irlandei. Orăşelul este 
exact atât de mare încât să fii acceptat drept concitadin 
fără ca toată lumea să afle cum te numeşti şi de unde 
vii, iar pe de altă parte nu suficient de mare pentru a 
atrage atenţia cuiva. Se face şi puţin turism, dar cei 
mai mulţi oameni trăiesc totuşi din pescuit. Că nu prea 
se întâmplă multe pe aici stă martor şi faptul că marele 
eveniment din istoria recentă a localităţii Dingle mai 


este încă realizarea în urmă cu peste treizeci de ani pe 
aceste locuri a filmului Fiica lui Ryan, cu Robert 
Mitchum în rolul principal; un film pe care nu l-am 
văzut niciodată, dar, după cunoştinţele mele limitate 
privind cârciumile locale, cam la una din trei este 
atârnat afişul filmului, plus câteva fotografii cu scene 
din film. Şi în Dingle există o mulţime de cârciumi. 

Mergeam încet şi aveam senzaţia că musculatura 
picioarelor mele întâmpina o rezistenţă internă. Ceea 
ce se şi întâmpla probabil, mai ales dacă mă gândeam 
la ce era integrat în ele şi la senzaţia că totul rugineşte 
înăuntru. Când am ajuns la sensul giratoriu, 
îngrijorarea mea a mai cedat puţin, poate şi pentru că, 
după mai mult de zece ani petrecuţi în această ţară, 
încă mă mai irită vederea maşinilor care circulă pe 
stânga şi au volanul aşezat pe partea cealaltă a 
bordului. Am trecut de mai multe intersecţii şi m-am 
înscris pe drumul către Mall, la care atrăgea cel mai 
mult atenția o scenă a  crucificării, cu eroi 
supradimensionaţi şi colorați ţipător; un Hristos imens 
se chinuie pe o uriaşă cruce, jelit de două personaje 
feminine în albastru şi galben lămâie, aflate mai jos, 
frângându-şi mâinile. 

Tendinţa irlandezilor de a vopsi lucrurile strident se 
materializează pe Main Street în acele faţade divers 
vopsite ale caselor, cum deseori se văd în aşezările 
irlandeze, şi care arată aşa de bine în ilustrațiile din 
ghidurile turistice şi pe cărţile poştale ilustrate. O 
cârciumă de un galben pai, alături de o filială 
verde-închis a unei bănci, un imobil cu locuinţe alb ca 
zăpada, cu uşi şi contururi de un albastru-închis - iată 
motive pentru care turiştii fac pe loc apel la aparatele 
de fotografiat. Dacă trăieşti însă mai mult timp în 
această ţară, vei sesiza că bogăţia de culori este vitală. 
Deoarece ai nevoie de ea pentru a depăşi fără prea 
mari tare sufleteşti burniţele care deseori nu se opresc 
nici după o săptămână. 


Pentru că era în drum, pentru că mai aveam timp şi 
pentru că nu îmi puteam permite să ratez orele de 
funcţionare, prima mea oprire a fost la poştă. 

— Ah, mister Fitzgerald, mă salută Billy Trant, un 
tânăr plin de râvnă, ciolănos, cu păr blond cenuşiu şi cu 
cei mai cariaţi dinţi pe care i-am văzut în viaţa mea. 
Pachetul dumneavoastră se află aici. Gesticula vârtos 
cu braţele, de parcă toată dimineaţa nu făcuse altceva 
decât să mă aştepte pe mine. Livrarea pentru 
dumneavoastră de arme biologice secrete. 

Era vorba doar de un joc pe care îl practicam între 
noi doi. Pe de o parte, Billy şi-ar fi dat viaţa ca să afle 
ce conţineau pachetele pe care le primeam din patru în 
patru zile şi, pentru că eu nu îi deconspiram conţinutul 
acestora, într-o zi i-a venit ideea ca pur şi simplu să 
ghicească, în speranţa că pe această cale mă va 
determina să ies din rezerva mea. Pe de altă parte, el 
ştia că în calitate de angajat al poştei nu îl privea ce 
transporta şi de aceea ghicitul lui nu era ceva serios, ci 
doar o glumă să mă întâmpine cu presupuneri cât mai 
trăsnite. 

Totuşi, uneori era al naibii de aproape de adevăr. 

— Greşit, i-am răspuns ca de obicei. 

În timp ce el se duse în spate, pentru a aduce 
pachetul, mi-am aruncat privirea peste titlurile ziarelor 
locale expuse lângă ghişeu. Pe mai multe coloane se 
întindea o dezbatere în jurul problemelor economice 
din parlamentul de la Dublin, în vreme ce chestiuni 
insignifiante ale politicii internaţionale, ca tulburările 
din Orientul Apropiat sau manevrele militare chineze 
din preajma coastelor Taiwanului erau expediate în 
câteva fraze. Îmi era de ajuns pentru a fi informat în 
linii mari şi de mai mult nici nu aveam nevoie. 

— Acum îmi dau seama, zise Billy, întinzându-mi 
pachetul. 

— Evident, am răspuns. 

După cum spuneam, era un ritual. 


Se ridică personal de către destinatar - scrie pe 
eticheta de sub numele meu şi al adresei oficiului 
poştal Dingle. Locotenent-colonelul Reilly contesta 
reproşul că ar fi vorba de o şicană. Făcând abstracţie 
de diverse considerente practice, proceda astfel pentru 
a se asigura că eram în viaţă şi sănătos: dacă un pachet 
ar fi fost retrimis expeditorului după expirarea 
termenului de păstrare, Reilly ar fi venit aici imediat, 
pentru a vedea ce este cu mine. In acest caz, 
înţelegerea noţiunii de imediat implica faptul că Reilly 
era împuternicit să ceară US Air Force să fie 
transportat în orice moment, în orice punct de pe glob, 
dacă i se părea necesar. 

Cu alte cuvinte, dacă problema cu briceagul ar fi dat 
greş, mâine s-ar fi aflat în faţa uşii mele şi m-ar fi auzit 
strigând. Asta este. Şi atunci, la ce să îmi fi făcut griji? 

Am îndesat pachetul în geanta de umăr şi aproape 
m-am simţit ca-ntotdeauna când părăseam poşta. 

Pachetele mele nu conţineau arme biologice, dar nici 
prea departe de aşa ceva nu erau. Deoarece în scopul 
creării de loc mai mult pentru numeroasele implanturi 
zice-se extrem de importante îmi fusese îndepărtată 
mare parte a intestinului gros, ceea ce mai rămăsese 
din el era insuficient pentru a obţine din alimentele 
normale substanţele nutritive indispensabile vieţii. 
Ceea ce însenina că eu nu mă puteam hrăni pe căi 
normale. În schimb, primeam un concentrat nutritiv cu 
valoare biologică deosebit de mare, un gen de cultură 
celulară astfel concentrată încât dozele în care mi se 
trimiteau aveau imprimate pe ele nu doar ziua 
expirării, ci chiar şi ora la care expiră, pe care trebuia 
să o respect cu maximă rigurozitate, deoarece altfel 
m-ar putea otrăvi. Dacă deschid o doză, trebuie să o 
consum în răstimp de şase ore, iar eventualele resturi 
trebuie să le dizolv cu un acid special, pentru ca acele 
culturi să nu se dezvolte în reţeaua de canalizare sau să 
dea naştere unor şobolani-monştri mari ca nişte câini 


ciobăneşti ori mai ştiu eu ce. Compoziţia şi modul de 
preparare al concentratului sunt strict secrete. La 
fiecare patru zile, primesc o rezervă de opt doze, exact 
cantitatea necesară până la următorul pachet, iar 
sistemul funcţionează ireproşabil de mai bine de un 
deceniu. Însă, bineînţeles că în acest fel mă au la mână 
şi eu nu pot să mă împotrivesc câtuşi de puţin. 

Afară mi-a tăiat calea mrs. Brannigan, încărcată de 
cumpărături, în mare grabă, ceea ce, ţinând cont de 
părul ei alb unduit de vânt şi de statura ei walkiriană, 
era deosebit de impresionant. Ea conduce biblioteca 
locală, ceea ce înseamnă că, pentru mine, ea este o 
persoană importantă, iar menţionata bibliotecă - după 
ce am verificat rapid ora - era deschisă de douăzeci de 
minute, deci lăsată la mâna Rionei, practicanta pe cât 
de tânără, pe atât de neexperimentată, lucru ce explica 
graba stimabilei doamne Brannigan. 

— Mister Fitzgerald! suspină ea. Slavă Domnului că 
v-am întâlnit! Trebuie să mă ajutaţi. 

O zvâcnire uşor sesizabilă în partea superioară a 
abdomenului mi-a amintit că eu însumi aveam nevoie 
de ajutor, dar pentru că mrs. Brannigan lăsă jos 
coşurile şi pungile, m-am oprit şi am întrebat-o politicos 
ce să înţeleg din cele spuse. 

— Ah, din nou este vorba despre Riona. Tinerii 
aceştia cred tot timpul că pot umbla cu calculatoarele 
doar pentru că fac parte din generaţia informatică. Dar 
ce a făcut fata aceasta ieri? A dat la print tot catalogul. 
Tot catalogul, închipuiţi-vă! Adică, mii de pagini. Slavă 
Domnului că în imprimantă erau numai treizeci de coli. 

— O asemenea comandă nu ar trebui să fie posibilă 
din greşeală, am zis. 

La scurt timp după sosirea mea în Dingle, o ajutasem 
să conecteze un modem şi de atunci mă priveşte cam 
ca pe un expert în computere. Şi eu nici măcar nu am 
calculator. 


Cel puţin, un vizitator inocent, care aruncă o privire 
pe la mine prin casă, nu descoperă aşa ceva. 

— Da, sigur, nu este un program deosebit de bun, 
dar trebuie să o scoatem la capăt cu el, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, confirmă ea. Şi chiar nu mai ştiu ce să fac. 
De câte ori introduc hârtie în imprimantă şi o pornesc, 
ea tipăreşte în continuare catalogul. 

— Înseamnă că acea comandă de tipărire este în 
aşteptare. Trebuie să o anulaţi. Cu asta cunoştinţele 
mele referitoare la computerele din comerţ erau 
epuizate. Am adăugat: în instrucţiunile de utilizare 
trebuie să scrie cum se procedează. 

— În instrucţiunile de utilizare... Nu aţi putea face 
asta pentru mine, mister Fitzgerald? 

Am dat din cap: 

— Nu astăzi, oricât aş vrea. Peste cinci minute, am 
programare la doctor. 

— Vă înţeleg. 

O umbră trecu fugitiv pe faţa ei, fără nicio legătură 
cu refuzul meu şi fără nicio legătură cu mişcarea 
norilor. Mrs. Brannigan are în îngrijire un soţ grav 
bolnav, conectat zi şi noapte la un aparat de respiraţie 
artificială. Soții Brannigan locuiesc pe strada mea, în 
prima casă după linia de centură, o clădire veche, 
cenuşie, cu o magazie uriaşă în spate şi cu o bancă în 
faţă, pe care am văzut-o uneori şezând pe mrs. 
Brannigan în zilele călduroase de vară. Pe frontonul 
casei se lăfaie o placă galbenă, mâncată de vreme, care 
invită la Bed and Breakfast, dar cred că este doar o 
rămăşiţă tristă a unor vremuri mai bune. 

— Ar trebui să vină un tânăr pasionat de computere, 
care să îl depaneze, am zis fără vlagă. 

— Ce ar fi dacă v-aţi uita dumneavoastră marţea 
viitoare? propuse ea. Ar fi în regulă. Şi oricum este 
termenul de restituire a cărților luate de 
dumneavoastră. 


Părea că nu prea avea nevoie de computer, avea 
toate datele în cap. 

— Bine că mi-aţi amintit. 

Erau trei romane, din două citisem doar douăzeci de 
pagini. 

— Deci vă văd marţi. Zâmbi şi ridică apoi 
cumpărăturile. Adăugă: Bun, acum trebuie să plec, să 
nu mai facă vreo prostie fata asta. 

Ea plecă, iar eu mi-am continuat drumul pe Main 
Street. Unde m-a întâmpinat ceva care în alte condiţii 
ar fi fost raza de lumină a zilei, salvarea sfârşitului de 
săptămână, mângâierea care te face să uiţi toate 
suferinţele. OK, este o exaltare specifică pubertăţii, pe 
care o trăiesc faţă de managera de la Brennan's Hotel, 
dar eu o gust, ea habar nu are, deci de ce nu? 

Brennan's Hotel este o construcţie mare, venerabilă, 
mai veche decât Declarația americană de 
independenţă, şi totuşi conservată atât de bine, încât 
trece incontestabil drept cel mai bun hotel din 
localitate. Din acest motiv Reilly înnoptează aici în 
vizitele sale de inspecţie. Camerele bune se află pe 
partea dinspre stradă, ceea ce înseamnă că au vedere 
la mare şi sunt liniştite, restaurantul hotelului este 
cunoscut în împrejurimi şi sufletul acestora, forţa 
motoare, punctul pe i, ceea ce străluceşte deasupra 
tuturor este de câţiva ani o tânără pe nume Bridget. 
Bridget Keane, suplă ca o nuia, personificarea poftei de 
viaţă, cu părul roşu-arămiu răvăşit sălbatic, cu pielea 
albă ca laptele, plină de pistrui şi aş afirma că nu doar 
în ochii mei este o apariţie extraordinară. Dacă ar fi 
nevoie de o irlandeză frumoasă pentru o reclamă, ea ar 
fi fără nicio îndoială cea mai bună alegere. Fără a nutri 
intenţii mai profunde, mă bucur de fiecare dată când îi 
văd chipul, îmi face plăcere să o urmăresc cu privirea 
când aleargă de colo până colo ca un vârtej, iar inima 
îmi surâde atunci când o privire a ochilor ei verzi ca 
smaraldul trece peste mine, chiar dacă alunecă imediat 


mai departe. De câte ori ies în oraş, fac în aşa fel ca să 
trec pe la Brennan's Hotel; de cele mai multe ori o fac 
degeaba, dar din când în când ea iese pentru a uda 
florile din faţa geamurilor încadrate cu albastru ale 
restaurantului, pentru a explica oaspeţilor hotelului 
drumul către un loc demn de vizitat din Dingle sau 
pentru a discuta energic cu unul dintre furnizorii care 
descarcă diversele lucruri de care un hotel are nevoie. 

Intâmplător - jur că nu o spionez -, am aflat că 
locuieşte într-o căsuţă situată ceva mai sus de cabinetul 
doctorului O'Shea din Chapel Street, ghemuită între 
două clădiri mai mari. Şi după cât se pare, locuieşte 
singură. Nu este doar frumoasă, mai e şi misterioasă. 

Astăzi, exact în faţa hotelului este oprit un microbuz 
vechi, acoperit cu desene ale trifoiului cu patru foi, 
harpe şi alte simboluri irlandeze, inscripţionat pe 
lateral cu Firman's Folk. Vehiculul uneia dintre 
nenumăratele formaţii muzicale care colindă ţara şi 
interpretează muzică tradițională irlandeză prin 
cârciumi. Şoferul microbuzului, un bărbat înalt şi slab, 
cu părul lung, castaniu-închis, legat cu mare efort, 
precum cel al lui Bridget, stătea împreună cu ea în faţa 
uşii deschise a hotelului şi negocia ţinând în mână o 
hârtie mare, rulată, care putea fi numai un afiş de 
concert. Probabil se negocia expunerea afişului în 
hotel. Nu prea îi înţelegeam; eram la oarecare distanţă 
de ei, gustam emanaţia de energie şi vitalitate a lui 
Bridget şi îi auzeam vorbind în gael, acea limbă 
irlandeză primitivă, ce mie mi se părea complet 
inaccesibilă, folosită încă în această regiune, fără 
îndoială cu o tendinţă de regret. Dingle se află în 
Gaeltacht, în arealul lingvistic galez. La intrarea în 
localitate este un panou cu numele real al oraşului, 
Daingean Ui Chuis şi nu este rău să recunoşti cel puţin 
această denumire, pentru că în zonă, pe indicatoarele 
rutiere, sunt specificate mai ales denumirile autohtone 
şi doar dacă ai noroc apar şi cele englezeşti. 


Când am ajuns la doctorul O'Shea era aproape de ora 
unsprezece şi mă simţeam din nou aproape sănătos. 
Am bătut totuşi la uşa albă, cu geamuri mate de la 
intrare, am aşteptat până când în spatele ei s-a ivit 
silueta estompată, în halat alb, care a deschis-o, am 
strâns mâna doctorului O'Shea şi, dând curs gestului 
său de invitare, am intrat în cabinet. 

Este o casă mică, locuinţă şi cabinet în acelaşi timp. 
Parterul este tapetat şi vopsit în alb, o scară îngustă 
urcă spre o uşă pe care scrie Privat. Antreul şi 
încăperile pentru tratamente sunt luminoase, curate şi 
teribil de înguste. Miroase a substanţe dezinfectante, 
pe pereţi atârnă calendare cu imagini din mările 
sudului şi afişe cu indicaţii medicale. În timpul orelor 
de vizită, în antreul şi aşa îngust se pun scaune pentru 
cei care aşteaptă, scaune care ulterior sunt ridicate. 

Doctorul O'Shea are puţin peste patruzeci de ani şi 
nu are obligaţii. Pe seama lui, cu certitudine nu pe 
nedrept, se pun numeroase aventuri, uneori cu femei 
nu chiar atât de necăsătorite cum s-ar cădea conform 
noţiunii irlandeze de morală. Aşa că nu este de mirare 
că, în privinţa păstrării secretului, se comportă de 
parcă ar fi absolvit un curs intensiv la CIA. Asistentele 
lui nu m-au văzut niciodată la faţă. Numele sau adresa 
mea nu apar notate nicăieri. Documentele mele 
medicale sunt pe numele John Steel şi doctorul O'Shea 
le păstrează într-un compartiment secret al biroului 
său. Mi-a dat numărul lui de telefon privat, pe care îl 
utilizează cu multă precauţie, iar eu nu am avut nicio 
reţinere în a face din el singurul om din lume care 
cunoaşte numărul telefonului meu mobil. 

— Arătaţi mai bine decât mă aşteptam după apelul 
dumneavoastră telefonic, spuse el după ce închise uşa 
cabinetului în spatele lui. Ceea ce la dumneavoastră de 
cele mai multe ori e înşelător. 


I-am explicat ce se întâmplase. În timp ce povesteam, 
expresia de pe chipul lui oscila între mirare, fascinatie 
şi îngrijorare. 

— la să vedem, spuse când am terminat şi arătă 
către patul pentru consultaţii. 

Mi-am scos cămaşa şi m-am întins cu grijă pe spate. 
Pe fruntea lui apăru o cută oblică, semn al încruntării, 
în timp ce examina rana de pe abdomen. 

— Doare? 

— Nu în mod deosebit, am răspuns. 

Palpă marginile tăieturii care făcuse crustă. 

— Acum doare? 

— Simt o presare uşoară, atât. 

— Poate v-aţi activat sedarea? întrebă el. 

Penibil. Avea dreptate. Uit asta mereu şi prea uşor. 
Surprinzător că rezervoarele nu s-au golit de mult; nu 
au mai fost umplute din anul 1989. 

Cum am decuplat sedarea, au revenit durerile - un 
zvâcnit puternic în abdomen şi o înţepătură violentă ce 
însoțea orice mişcare nechibzuită, de parcă m-ar fi 
sfâşiat în clipa următoare. 

Doctorul dădu mulţumit din cap: 

— Este mai bine. Pipăi din nou abdomenul şi sesiză 
tresărirea mea. Durerea este un semnal vital. Am să 
curăţ rana şi am să o cos sub anestezie locală, 
înţelegeţi? Când am dat cu greu din cap, adăugă: 
Desigur că puteţi să diminuaţi hemoragia. 

— Nu este vorba doar de rană, doctore, i-am 
reamintit. 

Clătină din cap. Avea părul aproape blond, uşor 
ondulat, şi din câte pot eu să îmi dau seama, în ochii 
unei femei puse pe măritat arată irezistibil. 

— Corect, pierdere de energie. Desigur că este o 
chestiune neliniştitoare. Mă gândesc să vedem mai 
întâi radiografiile. 

Scoase dosarul meu, privi imaginile şi puse două 
dintre ele pe dispozitivul de iluminat; în acest timp eu 


m-am ridicat din pat cu greu şi m-am târât lângă el. Am 
găsit o spetează de scaun de care să mă pot sprijini. 

Imaginea din stânga era o radiografie a abdomenului 
meu între arcurile costale şi şold. Pe fondul umbrelor 
întunecate ale organelor interne se  conturau 
nenumărate locuri de un alb clar: ghiveciul 
implanturilor mele, cea mai pură adunătură de troace. 
Computere. Aparate de navigaţie. Unităţi de memorie. 
Rezervoare. Instalaţii temerare ca, de exemplu, o inimă 
secundară mecanică, cu concentrare de oxigen şi 
funcţionare turbo, care, printr-o conductă paralelă, 
intersecta artera abdominală şi îmi permitea pe 
intervale scurte performanţe excepţionale, ca de 
exemplu să parcurg o mie de metri într-un minut şi 
jumătate. Doar că niciodată nu a funcţionat mai mult de 
un minut, astfel că în fond nu reprezintă decât o inutilă 
mostră de înaltă tehnologie fixată bine în vertebra mea 
lombară. 

Cea mai mare pată este cea a bateriei nucleare care 
alimentează cu curent întregul sistem. Se mlădiază ca 
un cârnat noduros pe partea de jos a bazinului şi este 
unicul implant simţit clar, fiind atât de greu. Pe 
radiografia din dreapta, ea apare doar parţial. Un fir 
subţire, aparent izolat, merge la o mică formaţiune cu 
aspect de bomboană rotundă şi de acolo se îndreaptă în 
sus. 

— Asta trebuie să fie, îşi dădu cu părerea O'Shea şi 
ciocăni cu capătul pixului în imagine. Un implant mare 
cât un sâmbure de prună, aflat în peritoneu. 

Un implant. Avea dreptate. Era prea mare pentru a fi 
un simplu contact. 

— Este deplasat? 

— Sigur. Probabil că este implantat în peritoneu, 
care se mişcă la fiecare respiraţie şi la fiecare pas pe 
care îl faceţi. 

Am privit pata albă, precis delimitată. 


— În acest loc nu ar trebui să fie nimic, cu excepţia 
unui conductor electric. În definitiv, cunoşteam schiţa 
reţelei. Am continuat: Nici măcar o conexiune. S-ar 
putea explica prin faptul că, în timpul unei operaţiuni 
ulterioare, conductorul a fost secţionat şi a fost 
necesară repararea lui. Dar asta... Am examinat locul 
buclucaş mai îndeaproape şi, în cele din urmă, am dat 
din cap şi am zis: Habar nu am ce este asta. 

— Ca profan în ale tehnicii, aş spune că arată ca un 
fel de distribuitor. 

— Dar nu se distribuie nimic de aici. Vine un fir, 
pleacă un fir. 

Doctorul O'Shea luă o lupă şi studie radiografia de 
aproape. 

— Da, aşa este. Şi, după cât se pare, firul inferior 
merge la o fişă de contact, iar cel superior la o doză de 
contact. Ar fi posibil să fie conectate direct, iar 
implantul să fie scos. Mă privi şi zise: Ar putea să fie un 
gen de transformator? 

Ideea de a elimina unul dintre implanturi părea 
tulburător de tentantă. 

— Şi dacă am încerca pur şi simplu? am propus. 
Deschideţi rana atât cât trebuie pentru a ajunge la 
capetele firului şi conectaţi-le pentru o testare. Să 
vedem ce se întâmplă. 

— Şi dacă aceste fire au tensiuni diferite? Atunci este 
posibil să ardem toate celelalte agregate. 

Am dat din cap infirmând. Nu vreau să susţin că aş 
cunoaşte caracteristicile tehnice până la ultimul 
amănunt, dar unele aspecte sunt, din fericire, de o lipsă 
de echivoc liniştitoare. Şi aici era vorba despre unul 
dintre ele. 

— Întreg sistemul funcţionează la o tensiune de 6,2 
volţi fix. Orice ar fi acesta, transformator nu este. Chiar 
de ar fi, nu ar fi avut niciun sens să fie introdus aici. Şi 
ce ar fi trebuit să se defecteze la un transformator, ca 


să fie reparat cu o sulă introdusă prin abdomen? 
Haideţi să facem o încercare. 

— Este riscant, opina O'Shea. 

— Ce este riscant aici? M-am întors la patul pentru 
consultaţii şi m-am întins pe el. Am continuat: Trageţi 
capătul firului. Desigur, acest lucru mă va paraliza, dar, 
dacă dumneavoastră faceţi noua legătură şi eu nu îmi 
revin, refaceţi pur şi simplu situaţia iniţială. 

— Nu există nicio garanţie că implantul va reîncepe 
să funcţioneze. M-a privit îngrijorat, dar având în 
privire o scânteiere de dorinţă şi a adăugat: Este mai 
mult decât tot ceea ce am făcut până acum la 
dumneavoastră. 

O'Shea refăcuse deja mai multe contacte slăbite, 
pentru prima oară cam cu cinci ani în urmă, când brusc 
primele două segmente ale degetului meu inelar de la 
mâna dreaptă nu se mai mişcau. Nu fusese greu să îl 
conving să facă o radiografie a braţului meu, dar tot 
restul zilei până în primele ore ale dimineţii nu a 
încetat să se minuneze de ceea ce se vedea în imagini 
şi de explicaţiile mele. Apoi, am mai avut nevoie de încă 
o seară până când am identificat exact circuitul electric 
din braţ şi antebraţ şi până când am găsit contactul 
slăbit; era undeva în apropierea cotului. Au urmat apoi 
doar o incizie şi câteva suturi - o chestiune de zece 
minute - şi degetul inelar îşi reluase funcțiunile 
normale. 

— Dar există de fapt garanţii? Am căutat să mă aşez 
mai comod pe pat; nu intenţionam să mă ridic fără a fi 
operat. Am mai spus: Nu am nicio garanţie că nu voi 
rămâne fără curent în mijlocul străzii. Nu am nicio 
garanţie că nu îmi va ceda alt segment ori că nu o va 
lua razna. Dacă cineva nu trebuie să creadă că va fi 
nemuritor, acela sunt eu. In timp ce rosteam aceste 
cuvinte, mi-am dat seama că erau ale lui Seneca. El 
afirmă - sau cel puţin eu l-am înţeles aşa - că, dacă nu 
suntem conştienţi de efemeritatea noastră, suntem 


înclinați să ne irosim zilele de care avem parte. Şi, cu 
ele, viaţa. M-am adresat din nou doctorului: Dacă 
doriţi, dau în scris că dumneavoastră nu aveţi nicio 
vină. 

O'Shea oftă: 

— Aşadar, dacă înţeleg eu bine, nu îmi pot imagina 
că un sistem militar este conceput exagerat de 
vulnerabil. Fie. 

Aduse prosoape sterile, o seringă şi o fiolă al cărei 
conţinut îl scoase cu grijă şi îmi făcu câteva injecții în 
jurul rănii, în timp ce anestezia locală începea să îşi 
facă efectul, dezinfecta abdomenul cu ceva roşu şi urât 
mirositor şi, cât acesta se usca, adună instrumentarul 
necesar operaţiei. 

Eu priveam tavanul şi încercam să nu mă mai 
gândesc. Degeaba. Apoi, O'Shea reapăru în câmpul 
meu vizual şi, în timp ce îşi punea mănuşile, mă 
întrebă: 

— V-am mai întrebat câte operaţii aţi suportat? 

— Când am ajuns la cincizeci, am încetat să le mai 
număr, am răspuns cu o voce probabil cam pierdută. 
Prin faţa ochilor fugeau imagini, pereţi înalţi până la 
cer acoperiţi cu faianţă verde, zgomote metalice, 
precum cele făcute de săbii într-o bătălie din vechime, 
felinare cu lumini reci, bărbaţi şi femei cu măşti de 
tifon la gură, aparate care vuiau, piuiau şi zbârnâiau, 
gâfâitul profund al maşinăriilor pentru respiraţie 
artificială. 

— Incredibil. Mă refer la faptul că aveţi atât de 
puţine cicatrice. 

Nu am spus nimic. Atunci se experimentaseră pe noi 
toate procedeele cunoscute de chirurgia cosmetică, 
plus altele nu chiar atât de cunoscute, nou descoperite, 
care promiteau mult. Ni se făcuseră o mulţime de 
promisiuni, prin comparaţie cu care rezultatul era 
meschin. Acum era inutilă o discuţie cu privire la ele. 


Preferam să mă concentrez asupra senzaţiei de rece 
care punea stăpânire pe abdomen. 

— Simţiţi? l-am auzit pe O'Shea. 

— Ce? 

— Bine. Încep acum. Va fi suficientă o incizie mică. 

— Anunţaţi-mă înainte de... 

Ce voiam să spun? Nu era durere. Nu durere 
simţeam. Asta era situaţia. Cineva lucra din nou cu 
bisturiul pe corpul meu, chinuitul meu corp. 

Vocea doctorului era sonoră, liniştitoare, inducea 
încredere: 

— nicio grijă. Vă ţin la curent cu totul. Şi vocile 
doctorilor de odinioară erau sonore, liniştitoare, 
inducând încredere. Se auzi iarăşi vocea: Gândiţi-vă 
cum să reduceti sângerarea. 

— Totul este clar. 

Ce des mă refugiam în Seneca! „Pentru un om există 
o singură nenorocire, şi anume faptul că în viaţa sa 
există lucruri pe care el le consideră nenorociri.” De 
cât timp s-a cuibărit această frază în sufletul meu? Nu 
voi uita niciodată cum odată, trist, supărat pe soarta 
mea, mă târam pe străzile din Dingle şi, fără să îmi dau 
seama, am dat, într-o cutie cu cărţi cu preţ redus din 
faţa unei librării specializate de fapt în literatură 
gaelică din Dyke Gate Lane, de o cărţulie jerpelită cu 
texte din filosofii romani vechi. Seneca. Am deschis-o şi 
această frază a fost prima pe care am citit-o. Parcă mi 
se adresa mie. 

Bineînţeles că am cumpărat cartea. Mă costase 
atunci o jumătate de liră irlandeză, dar am citit-o ca şi 
cum ar fi fost cea mai prețioasă achiziţie a vieţii mele. 

— Am degajat implantul, spuse doctorul O'Shea, 
capete firului se văd bine. Mai întâi, trag contactul: 
trei, doi, unu - acum. 

Am simţit cum îmi înţepeneşte corpul, cu excepţia 
braţului stâng. Se întunecă şi ochiul drept, dar cel 
stâng, cel natural, nu avu nimic de suferit. 


— Trag doza - acum. La prima vedere, ambele capete 
par să se îmbine; trebuie doar să le curăţ puţin... aşa. 
Acum, cuplez contactul la doză. 

Se auzi un clinchet, sau cel puţin aşa am crezut eu, şi 
imediat am revenit la viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Funcţionează, am articulat cu greutate. 

— Slavă Domnului! Exclamaţia era cam stresată şi 
l-am simţit lucrând intens la abdomenul meu. Hmm... 
aţi putea să reduceţi din nou sângerarea? Vorbesc în 
interesul pantalonilor dumneavoastră. 

Bineînţeles că, prin întreruperea circuitului electric, 
ajutajul se redeschisese. Aveam pretutindeni în corp 
asemenea ajutaje, construcţii mici în jurul anumitor 
artere, care pot limita fluxul sanguin în anumite părţi 
ale corpului. Devenise o tortură fără de sfârşit 
învăţarea modului de a stăpâni aceste aparate, dar 
acum este minunat că o pot face cel mai bine. Am oprit 
sângerarea rănii; a fost la fel de uşor ca reținerea 
respirației. 

— Mulţumesc. Chipul lui O'Shea apăru deasupra 
mea. Îndepărtez implantul, asta doreaţi, nu? 

— Absolut. 

— Şi, înainte de a închide rana, asigur legătura 
firelor cu catgut care nu se autodistruge. Capetele lor 
par a fi bine fixate, dar este mai sigur. 

— Exact. 

Am putut în fine să mă relaxez. Priveam tavanul în 
timp ce O'Shea cosea, iar eu nu simţeam altceva decât 
o slabă senzaţie de presare. În cele din urmă, m-a dotat 
cu un splendid bandaj pe jumătate de abdomen şi m-a 
rugat să încerc să mă ridic. Lucru nu prea simplu când 
simţi că nu ai pântece, dar am reuşit în cele din urmă. 

— Vă pot duce acasă dacă vreţi, spuse el. 

— Nici nu poate fi vorba, am ripostat. 

În localitate oricine recunoaşte maşina sport, roşie a 
doctorului. Este suficient ca aceasta să cotească pe o 


stradă, ca toţi locuitorii să intre la idei. Idei nu 
totdeauna cele mai potrivite, dar, în orice caz, atunci 
când este vorba despre confidenţialitate, doctorul 
O'Shea circulă pe jos. 

— Tocmai aţi fost supus unei operaţii. Ar trebui cel 
puţin să vă mai reveniţi niţel. 

— Îmi voi îmbrăca cămaşa şi haina, voi lua geanta 
mea de umăr, vă voi strânge mâna recunoscător şi voi 
pleca acasă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Pe chipul lui apăru o expresie pe jumătate 
admirativă, pe jumătate îngrijorată: 

— Păi, sigur, doar sunteţi Superman. 

— Exact. Şi voi face chiar şi nişte cumpărături de 
sfârşit de săptămână. 

— Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva. 

Implantul era mai mic decât mă aşteptasem, acoperit 
cu un strat fragil, alb, ce părea din plastic. Doctorul 
O'Shea îl spălă rapid şi îl introduse într-un borcănel cu 
capac, pe care mi-l întinse. 

— Vă rog, cu siguranţă că valorează un milion de 
dolari. 

— Cel puţin, am rânjit eu. 

— Şi, pe lângă asta, este proprietate a guvernului 
Statelor Unite ale Americii. 

— La fel ca o jumătate a corpului meu. 

Era clar că nu mă voi descotorosi niciodată de 
majoritatea acestei proprietăţi a guvernului Statelor 
Unite ale Americii. Cu toate acestea, priveliştea micului 
aparat ce părea ciudat de fără rost mă umplea de un fel 
de satisfacţie pe care nu o mai trăisem de mult timp. 
Cel puţin, reuşisem un pas pe calea cea corectă. Am 
pus borcănelul în buzunarul pantalonilor şi am luat 
cămaşa de pe speteaza scaunului pe care o lăsasem. 
Bandajul mă ciupi uşor când m-am răsucit ca să bag 
braţul pe prima mânecă. 


— În treacăt fie vorba, cineva a întrebat de 
dumneavoastră ieri, spuse doctorul în timp ce se spăla 
pe mâini. 

M-am oprit brusc. M-a trecut un fior rece. 

— A întrebat de mine? 

Doctorul O'Shea întinse mâna după prosop. 

— Un asiatic. Vorbea engleza cu un accent ciudat. 
Un om straniu. Insistent. Antipatic. Avea o fotografie a 
dumneavoastră şi voia să ştie dacă vă cunosc. 

— Şi? 

— Bineînţeles, i-am spus că nu v-am văzut în viaţa 
mea. Atârnă cu grijă prosopul la locul lui. Era o 
fotografie cam veche, după care puteaţi fi recunoscut 
doar dând dovadă de multă fantezie. 

Ar fi fost mai mult decât alarmant dacă fotografia ar 
fi fost mai nouă, pentru că ultima poză fără scop 
medical o făcusem în 1985, pentru legitimaţia care îmi 
permitea accesul în cea mai secretă zonă a bazei 
oricum secrete. 

— A spus cine este? Şi de ce mă căuta tocmai pe 
mine? 

— Oh, am avut impresia că peria tot oraşul, casă cu 
casă. 

— Pentru a mă găsi? Am început brusc să mă închei 
grăbit la nasturi. Asta nu îmi place. 

— În locul dumneavoastră, nu mi-aş face griji. După 
cum se purta, nu pot să îmi închipui că cineva i-ar 
spune ceva. 

Chiar dacă doctorul O'Shea le avea cu secretele - îmi 
trecu prin minte că şi obligaţiile lui ca medic erau în 
acest sens -, cu siguranţă că nu înţelegea adevărata 
dimensiune a păstrării secretului în cazul meu. Era de 
neimaginat o situaţie în care apariţia unui necunoscut 
care mă căuta să reprezinte o veste bună sau măcar 
una banală. 


CAPITOLUL 3 


Pentru a-ţi potoli foamea şi setea este de prisos să 
colinzi mări şi să faci cuceriri. Ceea ce pretinde natura 
este uşor de obținut şi de preparat, dar ceea ce este în 
plus se obține cu sudoare. 

Seneca, DE VITA BEATA 


Extrem de tulburat, am părăsit cabinetul medical. În 
timp ce păşeam apăsat coborând pe Goat Street, 
priveam în jur mai mult şi mai suspicios decât de 
obicei, închipuindu-mi că simt mai puternic chiar şi 
apăsarea surdă a bateriei nucleare din abdomenul meu. 
Cerul era apăsător şi prevestitor de ploaie - un burete 
în nuanţe de gri-închis, dar aşa arată el mai totdeauna. 
Deasupra coastei irlandeze, se întâlnesc vânturile care 
se încarcă cu umiditate în lungul lor drum peste 
Atlantic, aici dau pentru prima dată de uscat, situaţie 
de care profită din plin. 

Pe Upper Main Street mi-a surâs norocul: de parcă 
m-ar fi aşteptat, din intrarea hotelului se ivi Bridget, 
fermecătoare şi plină de voie bună, urmată de o 
pereche, el şi ea cam îndesaţi, uşor obezi, izbitor de 
palizi şi ţinându-se după ea târşâindu-şi picioarele de 
parcă tocmai îşi luaseră pastilele pentru somn. Turişti 
fără îndoială, Brennan's Hotel administrând şi câteva 
case de vacanţă. Veneau de pe continent, pentru că 
bărbatul, vrând să urce pe stânga la volanul maşinii 
închiriate, se opri brusc şi enervat de parcă i se mai 
întâmplase acest lucru cel puţin de zece ori astăzi, ocoli 
maşina bombănind. Faptul că se aflau aici la această 
oră însemna că se treziseră inuman de devreme pentru 
a prinde prima cursă către Irlanda, căci de la 


aeroportul Shannon până la Dingle sunt lejer trei ore şi 
jumătate de condus, mai ales dacă circuli pentru prima 
dată pe partea stângă a drumului. 

Este momentul să mărturisesc că am călătorit pe 
acest traseu doar pe locul de lângă şofer, atunci când 
am venit în Irlanda, şi atunci am renunţat la ideea de 
a-mi procura aici o maşină. Din punct de vedere tehnic, 
ar fi fost posibil. Dacă a trebuit să mă obişnuiesc cu 
atâtea, m-aş fi descurcat şi cu circulaţia pe stânga, 
dacă ar fi trebuit, dar pentru ce? Nu ştiu unde aş fi 
putut să mă duc. 

M-am oprit la o distanţă rezonabilă şi am privit cum 
Bridget explica perechii drumul. Nu se auzea ce le 
spunea, dar îi urmăream fascinat gesturile cu care îşi 
însoțea explicaţiile, graţioase şi totodată hotărâte, 
nepermiţând contrazicere. După cât se părea, cei doi 
erau cazaţi la Marina Cottages, lângă fabrica pentru 
prelucrarea peştelui. 

În cele din urmă, Bridget se urcă în propria maşină şi 
plecă cu nou-veniţii în urma ei, iar în acest moment 
mi-am dat seama că nu am să o mai revăd în cazul în 
care în sistemul meu de securitate va apărea o fisură şi 
eu voi fi rechemat în SUA. 

Un asiatic. Asta putea însemna orice, dar, dacă i-aş 
relata lui Reilly despre asta, el şi cei din spatele lui s-ar 
gândi la un singur lucru: China! Şi îmi vor ordona să 
vin acasă mai repede decât ai spune „încălcarea 
drepturilor omului”. 

Pe de altă parte, oficial, eu nu îl cunosc pe doctorul 
O'Shea deloc. Dacă totul ar fi decurs oficial, acum eu 
m-aş fi plimbat prin oraş fără să am nici cea mai mică 
bănuială că un om cu o fotografie în mână caută un 
anume Duane Fitzgerald. 

Deci nu am niciun motiv pentru a-l informa pe 
locotenent-colonelul Reilly. 

Imbărbătat de această concluzie consolatoare, am 
trecut prin faţa hotelului şi am tras cu coada ochiului 


după bărbaţi cu trăsături asiatice pe afişul care acum 
era lipit pe una dintre ferestre. Firman's Folk va cânta 
vineri, săptămâna viitoare, la O'Flaherty's Pub, la ora 
douăzeci, ceea ce aici, în provincie, se traducea prin 
ora opt seara. Anunţul era ornat cu un desen care 
reprezenta un violonist cu barbă, la a cărui vedere 
mi-am amintit că văzusem odată, la bibliotecă, un CD al 
acestui grup. O femeie împinsese coperta prin ghişeul 
pentru restituirea cărţilor şi imediat un tânăr o luase. 
Mrs. Brannigan surprinsese privirea mea uimită şi îmi 
explicase mai târziu că CD-urile cu Finnan's Folk sunt 
atât de cerute, încât biblioteca nu poate să le procure 
în număr suficient. De aceea, pe rafturi nu stau mai 
mult de câteva ore. Orchestra este un fel de celebritate 
locală de când interpretează propriile piese în stil 
tradiţional, dar cu texte revoluţionare extrem de 
populare. 

Afişul mi-a trezit un neplăcut sentiment al unei vagi 
conştiinţe a înstrăinării mele. Trăiesc aici, totuşi nu fac 
parte din ceea ce există aici. Pe mine nu mă vei întâlni 
în cârciumile care în Dingle sunt în număr de peste 
cincizeci. Foarte puţini oameni îmi cunosc numele. Nu 
am prieteni. Pentru a-mi ocroti taina, duc o viaţă ciudat 
de lipsită de relaţii. 

M-am întors, am continuat să cobor pe drum şi am 
încercat să îmi fac ordine în gânduri. N-are rost să 
tânjeşti după ceva ce a devenit de neobţinut. La temelia 
vieţii trebuie să stea mulţumirea cu ceea ce ai, nu 
altceva. Înțeleptul, spune Seneca, resimte neajunsul, 
dar îl domină. În timp ce mergeam, vedeam în minte 
pagina din carte cu pasajul respectiv şi mi-am propus 
să o recitesc când ajungeam acasă. 

În ce priveşte resimţirea neajunsului, în dreptul 
poştei, simţeam cum cicatricea operaţiei trăgea de 
mine dureros, de parcă ar fi vrut să îmi vorbească. Am 
privit grilajul lăsat şi tăbliţa pe care era scris 


programul de funcţionare şi am remarcat că Billy Trant 
devenise o problemă. 

Statele europene insistă în a cunoaşte reşedinţa 
tuturor cetăţenilor lor. În acest scop există un sistem 
perfecţionat, un birou de evidenţa populaţiei în fiecare 
localitate, şi este o îndatorire să te anunţi la poliţie. 
Pentru a evita situaţia când cineva căutându-mă în 
Irlanda să poată să meargă la un astfel de birou şi, 
contra unei taxe minore, să afle locul unde mă aflam, 
plus alte date, pentru mine se încheiase cu poliţia 
irlandeză un acord special. Varianta oficială era că mă 
aflam într-un gen de program de protecţie a martorilor 
şi datele mele erau disponibile doar cu aprobarea 
organelor americane competente. Aprobare care 
bineînțeles că nu era dată niciodată. 

Ceea ce însemna că misteriosul asiatic, dacă se 
prezentase aici la biroul de evidenţa populaţiei, o luase 
în barbă. Dar dacă îi trecea prin cap să se intereseze la 
poştă? Eu nu primeam doar pachete la post-restant, ci 
din când în când şi scrisori de care Reilly nu ştia nimic 
şi nici nu era nevoie să ştie. Acestea nu erau aduse de 
Billy, ci de către un poştaş pe care încă nu îl văzusem 
la faţă, dar plec de la ideea că Billy îmi cunoaşte 
adresa. Ar tăinui-o el faţă de cineva care i-ar debita o 
istorioară oarecum plauzibilă? Era prea târziu să mai 
fie instruit corespunzător. 

Un moment, m-am simţit neobişnuit de vulnerabil, ba 
chiar fragil. Îmi simţeam bateria oscilând în bazin la 
fiecare pas, credeam că îmi simt şi inima-turbo şi mi se 
părea că, în orice clipă, toate aceste aparate se vor 
desprinde de mine şi se vor împrăştia pe jos. Cel mai 
bun lucru ar fi fost să mă duc acasă şi să mă întind în 
pat, dar, în loc să procedez astfel, am respirat adânc şi, 
conform planului, mi-am îndreptat paşii spre Bridge 
Street, iar acolo am intrat în vălmăşeala de la 
GARVEYS SUPERVALU. 


Fac rareori cumpărături şi, atunci când fac, nu 
cumpăr multe. Sirop de fructe, miere, condimente, 
muştar, sos de mentă şi altele de acest gen - nu am 
nevoie de mai mult, iar o pungă de astfel de 
cumpărături îmi ajunge mult timp. Acesta este un motiv 
pentru care, în condiţiile de aici, prefer acest centru 
comercial mare: nimeni nu bagă de seamă cu ce 
sortiment bizar mă prezint mereu la casă. 

Oricum, de fiecare dată este un chin să împing 
căruciorul cu cumpărături printre rafturi, printre 
legume, fructe, saci cu cartofi ce îmi amintesc de 
cartofii aburinzi copţi în sobă din vremea copilăriei. O 
vreme am zăbovit dus pe gânduri în faţa galantarului 
cu carne, zicându-mi că mi-aş da mâna dreaptă în 
schimbul unui barbecue într-o noapte călduţă de vară, 
sub cerul plin de stele, să mai adulmec o dată mirosul 
picant al cărnii care se frige, ştiind că una dintre acele 
fripturi care sfârâie pe grătar este a mea, împreună cu 
un ketchup iute şi cu o bere de la gheaţă. Apoi, am 
realizat că demult renunţasem la braţul meu drept şi 
am împins mai departe căruciorul încă gol, trecând pe 
lângă sectorul frigorific cu produse lactate, majoritatea 
dintre ele otravă curată pentru mine acum, departe de 
pâine şi uleiul de măsline, departe de fulgii pentru 
micul dejun. Detergent - de ăsta aveam eu nevoie. 

În fine, ajung la galantarul cu mirodenii. 
Concentratul reprezintă hrana perfectă pentru 
organismul meu, dar are gust de clei expirat pentru 
tapet. Fără tabasco, muştar, sirop sau alte adaosuri 
similare nu înghit aşa ceva. Elaborez adevărate reţete 
şi meniuri - prima porţie cu cimbru, piper, oţet şi sare, 
ca fel principal, urmată de o a doua, cu sirop de arțar şi 
cocos ras ca desert. 

Tocmai studiam lista cu ingredientele unui sos de 
vanilie, când l-am văzut. Bărbatul care mă căuta. 

Era el, fără îndoială. Un asiatic, probabil de origine 
japoneză. Scund, tipul de nervos slab, cu părul negru, 


cu ochi oblici inconfundabili, cu o adunătură absurdă 
de articole de îmbrăcăminte pe el, care la Tokio sau în 
alte megametropole ar fi trecut drept moderne - în 
conservatorismul irlandez însă eşti scutit de 
extravaganţele vremelnice ale modei. Se învârtea prin 
zona intrării în supermarket, se apropia mult prea mult 
de cei care treceau de case, le vântura pe sub nas o 
fotografie de mărimea unei cărți poştale şi le punea 
direct aceeaşi întrebare. 

Am pus sticluța înapoi în raft. Era aproape ireal să 
priveşti la strădaniile acestui om. Umbla ca o muscă 
care se izbeşte mereu de un geam, fără să înțeleagă că 
toate eforturile ei sunt inutile. Cel puţin câţiva dintre 
oamenii la care se năpustea trebuie să mă fi văzut aici, 
în magazin, dar modul în care îi aborda, mult prea 
apropiat, mult prea agitat, mult prea insistent şi 
revendicativ, îi făcea să se dea înapoi şi să caute să 
scape. Mă întrebam de ce face asta. Mi se părea că 
habar n-avea de limbajul corporal aflat în uz în 
civilizaţia occidentală. 

Totuşi, prezenţa lui îmi era neplăcută. Oricum, un 
centru comercial este conceput în aşa fel încât să poată 
fi părăsit doar prin ieşirea prevăzută în acest scop. lar 
eu nu sunt tocmai ceea ce s-ar înţelege printr-o apariţie 
ştearsă; nici nu luam în consideraţie posibilitatea de a 
trece pe lângă el nebăgat în seamă. 

Am rămas deci unde mă aflam, urmărindu-l pe 
bărbatul care nu dădea niciun semn că ar renunţa, ci, 
din contră, părea hotărât să insiste până la ora 
închiderii şi să-l întrebe despre mine pe fiecare client al 
magazinului. Emana o agitaţie care indispunea. Acţiona 
de parcă venea dintr-o lume în care scările rulante 
funcționau mai rapid, uşile automate se deschideau mai 
repede, o lume în care fiecare aleargă, în loc să 
meargă, şi în care ora durează doar cincizeci de 
minute. Nici măcar nu avea răbdare să aştepte până 
când cineva plătea şi îşi strângea cumpărăturile; 


degetele mâinilor lui făceau mişcări circulare, 
nerăbdătoare, de parcă ar fi vrut mai curând să le 
trosnească vreo câteva celor interogaţi, ca aceştia să se 
grăbească. 

Când pe lângă mine trecu responsabilul magazinului, 
un bărbat slab, cu bucle roşcate, uşor încărunţit la 
tâmple, l-am apucat de mâneca halatului alb. 

— Pot să vă rog ceva? 

Îmi aruncă o privire uşor nerăbdătoare. 

— Vă rog, sir? 

— Îl vedeţi pe bărbatul de la intrare, care vă 
deranjează clienţii? Mă urmăreşte pe mine. Voiam să 
vă întreb dacă există posibilitatea de a-l da afară din 
magazin. 

Capul i se ridică precum un tun automat care 
goniometra ţinta. 

— Poftim? Urmări un moment ce se petrecea în faţa 
uşilor de sticlă ce dădeau în Bridge Street şi păru că nu 
vrea să creadă ceea ce vedea. Continuă şuierând: Aşa 
ceva nu se poate, nu, aşa ceva într-adevăr nu se poate! 

O luă din loc furtunos şi, şchiopătând, trecu cu 
halatul fluturând pe lângă cei care aşteptau la casă şi 
puse mâna pe bărbat. Acesta vântura fotografia încoace 
şi încolo, gesticula şi argumenta, totul atât de aproape 
de faţa responsabilului, de parcă ar fi vrut să îl sărute. 
S-a iscat un fel de luptă corp la corp în care au 
intervenit şi alţi angajaţi ai magazinului, care împreună 
reuşiră să-l scoată pe străin afară, unde tămbălăul 
continuă, de astă dată verbal, dar pe un ton ridicat. 

— Nemaipomenit, zise responsabilul revenind la 
mine, cam deranjat şi năduşit. Continuă afară, pe 
stradă, acolo nu îi pot interzice. Mă privi suflând din 
greu şi întrebă: Ce s-a întâmplat? Vă urmăreşte? 

— L-aţi recunoscut pe bărbatul din fotografia pe care 
o arată el tuturor? 

Clipi şi negă: 

— Nu. 


— Cineva mi-a povestit despre acest bărbat şi mi-a 
zis că are o fotografie care mă reprezintă pe mine, i-am 
explicat. De aici suspiciunea mea că m-ar căuta. 

— Şi de ce v-ar căuta? 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. 

— Vă înţeleg. 

M-am tot întrebat ce a crezut el că a înţeles. Cu 
privirea îndreptată asupra a ceea ce se petrecea în 
stradă, ridică din sprâncene. 

— Dacă doriţi, vă pot da drumul prin spate. 

— Ar fi grozav. 

— O problemă ar fi cumpărăturile dumneavoastră. 
Examina conţinutul căruţului, estimând dacă ar putea 
să renunţe la deverul reprezentat de un pachet cu 
detergent de rufe, o sticlă cu sirop de zmeură şi un 
pahar cu muştar, şi spuse: Aş putea să vi le trimit acasă 
în această seară. Lucrurile trebuie să fie scanate la 
casă, înţelegeţi? A 

— Pot veni să le iau mâine-dimineaţă, am propus. În 
niciun caz nu voiam să dau adresa mea şi altor oameni. 
Am deschis geanta mea de umăr şi am zis: Aici am doar 
un pachet ridicat de la poştă. 

Dădu din cap. 

— Este în ordine. Veniţi. 

L-am urmat. Ne-am dus în partea din spate a 
magazinului, unde a deschis o uşă din oţel vopsită 
albastru, care da într-un depozit întunecat, aproape 
gol. Mai erau aici doi paleţi singuratici, cu hârtie 
igienică. Larma vocilor din magazin nu se mai auzi 
când închise uşa în urma noastră. Îmi indică un colţ 
unde să las căruţul. 

— Vă vom reţine cumpărăturile la dispoziția 
dumneavoastră pentru luni. Întrebaţi simplu la casă. 

Am dat doar din cap; chestiunea îmi era în acest 
moment absolut indiferentă. 

Abia acum am remarcat că mersul lui specific se 
datora faptului că, în locul piciorului drept, avea o 


proteză. Marcat de o senzaţie neclară de solidaritate, 
l-am urmat într-un birou în care zumzăia un computer 
vechi, am trecut apoi printr-un coridor slab iluminat, cu 
podea din beton prost nivelat, până când, printr-o altă 
uşă din oţel, am ieşit afară. Mă aflam pe Strand Street, 
cu vedere la port şi la primele autocare cu turişti din 
acest weekend. 

— Mulţumesc mult, am spus şi i-am strâns mâna. 

Chiar îi eram recunoscător pentru solicitudinea 
manifestată cu modestie. Pe cei mai mulţi irlandezi 
i-am perceput aşa: nu întreabă multe, ci pur şi simplu 
ajută. În această clipă, ultimul lucru pe care mi l-aş fi 
dorit era să plec de aici. 

— Vă pot trimite cumpărăturile, dacă doriţi, repetă 
el. Părea să-i pese foarte mult dacă intru sau nu în 
posesia siropului meu de zmeură. 

— Mulţumesc. Dar luni este bine. 

Mai aveam acasă ceva mirodenii şi un rest de zahăr. 
Mă voi descurca. 

— Atunci, este bine, spuse el. Un weekend plăcut. 
Zgomotul cu care se închise uşa avea ceva din sunetul 
făcut de o uşă de închisoare când se închide. 


CAPITOLUL 4 


Filosofia nu este o îndeletnicire pentru mase, prin care 
cineva poate să se dea în spectacol. Esenţa ei nu se află 
în discurs, ci în atitudine. Ea nu va fi folosită spre a 
pierde timpul în mod plăcut, pentru a alunga plictiseala 
în orele libere. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Acasă, mi-am notat evenimentele zilei şi l-am urmărit 
din când în când pe străinul care mă căuta în port. De 
la fereastra locuinţei mele am o privelişte bună asupra 
zonei portului, excepţie făcând o parte a 
debarcaderelor pentru ambarcaţiuni mai mici, pentru 
că vederea îmi era blocată de un şlep străvechi, care 
fusese tras probabil din timpuri imemorabile la chei, 
unde ruginea şi mai era folosit doar de păsările mării 
ca loc de cuibărit; un monument ruginit şi diform al 
vremelniciei. La vederea lui, mă întreb mereu, 
involuntar, cum arătau implanturile mele după decenii 
petrecute în umiditatea cărnii omeneşti. 

La unul dintre cheiurile mai mari era ancorat un vas 
de pescuit care descărca rechini. Cadavrele 
însângerate şi alunecoase erau scoase unul câte unul, 
în cârligele macaralei, se bălăbăneau în aer şi, în final, 
erau dirijate de bărbaţi vânjoşi, cu un fel de lănci, în 
containere pentru transport, pe care, când se umpleau, 
le lua un stivuitor şi le ducea direct la fabrică. La 
sângerosul spectacol asistau o mulţime de spectatori. 
Aceştia făceau fotografii şi căscau gura, iar printre ei 
se preumbla urmăritorul meu necunoscut, cu fotografia 
şi cu stilul său agasant. 


Oricine arunca o privire pe fotografie dădea doar din 
cap. Nu trebuia să mă îngrijorez. Asta îmi spuneam eu. 
Dar, când m-am îndepărtat de la fereastră, am avut 
totuşi senzaţia că va trebui să spun rămas-bun pereţilor 
mei sărăcăcioşi. 

Casa în care trăiesc este lipsită de strălucire; o cutie 
de culoare gri-deschis, cu o bază aproape pătrată, cu 
acoperiş ascuţit, cu marchiză acoperită cu zidărie în 
mijlocul fațadei şi cu câte o fereastră posomorâtă în 
stânga şi în dreapta. Din uşă până la portiţa din fier 
forjat a grădinii este un pas şi despre ceea ce se întinde 
în grădina din faţă, între zidul casei şi gardul zidit, nici 
nu merită să vorbim. Cu atât mai mult cu cât aici a fost 
plantat şi un stâlp de beton pentru cablurile electrice şi 
reţeaua telefonică. În spatele casei este o palmă de 
pământ mai mult, unde în schimb deseori duhneşte 
insuportabil un canal colector care trece prin spatele 
tuturor caselor de pe stradă. Nu am nici pod şi nici 
pivniţă, am doar un antreu între uşa din faţă şi cea din 
spate, în stânga este camera de zi şi baia, în dreapta e 
bucătăria şi dormitorul, totul mic şi îngust ca într-o 
căsuţă pentru păpuşi. 

Dar este casa mea. Îmi aparține. Am moştenit-o de la 
bunica, care a murit în 1987, puţin după moartea 
părinţilor mei. Deoarece atunci nu am putut să îi dau 
altă întrebuințare, am închiriat-o unei bătrâne din 
localitate şi nu m-am mai gândit la ea până când, şapte 
ani mai târziu, aceasta a răposat într-un moment cum 
nu se poate mai potrivit pentru mine. Tocmai 
devenisem pensionar înainte de vreme şi primisem 
aprobarea oficială din partea unui general care 
probabil că nu a ştiut exact ce a făcut înainte de a mă 
stabili în străinătate. Aşa că m-am stabilit în Dingle, 
patria străbunilor mei care, ca mulţi alţii, şi-au căutat 
norocul în Lumea Nouă în vremea foametei celei mari. 

Pensia mea nu este mare, dar viaţa în Irlanda este 
ieftină şi ce mi-ar trebui în plus? La supermarket, las 


bani puţini, de ieşit la o masă scumpă nu ies, chirie nu 
plătesc şi pe nimeni nu priveşte cât de vechi ori cât de 
frumoase sunt lucrurile pe care le îmbrac, iar pe mine 
nici atât nu mă interesează. Când m-am mutat, am 
aruncat mobila veche, am cumpărat mobilă nouă 
pentru că trebuia, dar asta a fost singura achiziţie şi 
este mult de atunci. În primele săptămâni petrecute în 
Irlanda,  dădusem într-o paranoia  împrăştiată, 
construind tot felul de ascunzători în casă şi depunând 
mult efort în instalarea unui gen de clapă pentru pisică 
la uşa din spate, prin care voiam să fug când ar fi 
apărut - să zicem - agenţi ruşi la intrare. Ori chinezi, 
îmi era indiferent. Dar nu au apărut. Mai am sculele şi 
le folosesc pentru mici reparaţii necesare când şi când, 
în casă. Din fericire, majoritatea lucrurilor le pot face 
singur şi astfel economisesc ceva euro. 

Cei mai mulţi bani îi cheltui pe cărţi. În principiu, nu 
fac multe alte lucruri în afară de a citi şi a mă plimba. 
Citesc multe romane, de obicei literatură distractivă, 
romane polițiste şi de genul acesta, pe care le iau în 
special de la biblioteca orăşenească, dar, îndemnat de 
miss Brannigan, am cutezat să iau şi lucrări ale unor 
scriitori irlandezi celebri, cum ar fi scrierile lui Yeats, 
romane de Oscar Wilde, Jonathan Swift, John Synge sau 
Christopher Noian. I-am încercat şi pe Beckett şi James 
Joyce, dar a fost de ajuns o privire, ca să îmi dau seama 
că mă depăşeau. La început, am mai trecut prin faza în 
care citeam ca un apucat cărţi cu tematică militară, 
despre arme, războaie mondiale şi aşa mai departe. M- 
am forţat să trec peste această fază, pentru că trecutul 
trebuie cumva lăsat în pace. Şi a trecut ceva timp de 
arunci. 

Apoi, de la un timp, au apărut filosofii. Lângă 
fereastra camerei de zi se află propria etajeră cu cărţi 
şi, cu toate că aş putea să jur că le cumpăr absolut 
nesistematic, doar ceea ce mă atrage, acolo, 
majoritatea scrierilor sunt filosofice. Să fim înţeleşi, nu 


susţin că pricep ceva din filosofie în principiu, nu mă 
prea pricep la nimic, poate cu excepţia luptelor şi a 
purtării războaielor, pentru că asta am învăţat să fac. 
Şi nu mai este nevoie să fac ceea ce mă pricep să fac. 
Nu mai trebuie să lupt decât pentru a o scoate la capăt 
cu viaţa mea. lar, dacă te gândeşti mai bine, asta 
trebuie să o facă toţi. 

M-am apropiat cu naivitate de filosofi. Despre ei 
ştiam doar că au ceva de-a face cu viaţa şi cu sensul ei. 
Şi atunci când, să zicem, vreau să citesc o carte despre 
Noua Guinee, nu citesc una veche de sute de ani, nu? 
Ci o procur pe cea mai nouă existentă. Din acest motiv 
am început cu filosofii moderni. Wittgenstein - nu am 
înţeles o iotă din el. În carte, toate frazele erau 
numerotate şi, de la bun început, nu am ştiut ce era cu 
asta. Betrand Russel era distractiv de citit, dar aveam 
permanent sentimentul că premisele sale nu se găseau 
la cineva ca mine. Aşa că m-am gândit că mai bine ar fi 
să o iau niţel înapoi şi să caut o carte care să îmi 
explice principiile de bază. După ce mă chinuisem cu o 
carte extrem de ciudată a lui Friedrich Nietzsche, 
cineva mi-a vândut pontul că Imannuel Kant ar fi 
fundamental. Acum, am aici întreaga lui operă, minunat 
cartonată în roşu, iar semnul de carte se află în primul 
volum pe la pagina şaptesprezece, cam pe la mijlocul 
prolixelor consideraţii despre raportul predicatului cu 
subiectul şi al judecăților analitice cu cele sintetice. M- 
am dus special la bibliotecă pentru a-mi lămuri noţiuni 
ca a priori şi a posteriori. Ajunsesem să citesc o singură 
frază, ca apoi să mă plimb o după-amiază întreagă pe 
plajă gândindu-mă şi când nici asta nu m-a dus mai 
departe, am renunţat la Kant. 

O perioadă am cumpărat doar, fără a citi, până când 
am dat de vechii greci. Atunci, am avut pentru prima 
oară senzaţia că pricep cel puţin atât cât să pot 
manifesta o preferinţă. 


Aristotel, de exemplu, mi se pare prăfuit şi, când am 
constatat că credea pe bune că creierul ar fi doar un 
organ destinat răcirii sângelui, l-am dat deoparte. 
Mi-am pus întrebarea: Ce îmi poate spune mie despre 
viaţă unul ca el? Socrate îmi aminteşte fatal de 
Drummond, un agent de asigurări de la noi, despre 
care tata obişnuia să spună că unica şansă de a nu te 
lăsa dominat de el era să nu te angajezi cu niciun chip 
într-o discuţie cu el. Platon, cu ideile lui turbate despre 
statul ideal, este o lectură extrem de înfiorătoare; 
modul în care împărțea populaţia în muncitori, gardieni 
şi conducători aş zice că putea fi atribuit şi lui Stalin. 
Epicur vorbeşte cam împrăştiat despre sentimentele de 
durere şi de plăcere, aşa cum ele se amplifică şi se 
condensează, şi cum absenţa unuia condiţionează 
prezenţa celuilalt, şi aşa mai departe, dar, în această 
privinţă, după părerea mea, nu putea şti mare lucru. 
lar a vedea sensul vieţii pur şi simplu în plăcere, 
hotărât lucru, mi se pare simplist. 

Şi aşa am tot căutat până când, la Seneca, am făcut 
clic. Poate pentru că era roman, şi nu grec. Uneori, mă 
gândesc că noi, americanii, suntem un fel de romani de 
astăzi: puterea militară numărul unu în lume, care le 
spune tuturor celorlalţi încotro să o ia. Şi, de câte ori 
citesc ceva despre modul de viaţă roman, acesta mi se 
pare în multe privinţe foarte american atât în ce 
priveşte excesul, cât şi în ce priveşte cumpătarea 
pragmatică. Este surprinzător în fond chiar faptul că au 
existat filosofi romani. 

Cărţulia mea de Seneca stă întotdeauna la îndemână, 
dar, în această după-amiază de sâmbătă, nu dispuneam 
de liniştea sufletească necesară cititului. După ce 
mi-am terminat notările în jurnalul personal, m-am 
apucat să rearanjez cărţile şi să le şterg de praf. Ceea 
ce prezenta avantajul că îl puteam supraveghea şi pe 
neostenitul meu urmăritor. 


După ce pescadorul fu descărcat şi mulţimea se 
împrăştie, se mută la staţiile de autobuz şi la danele 
vaselor mici. O altă vestită atracţie în Dingle este un 
delfin botezat Fungie, care trăieşte în golf şi din motive 
necunoscute, cooperează cu proprietarii de bărci locali: 
de fiecare dată când vizitatorii, clienţii lor plătitori, ies 
în larg, îşi face negreşit apariţia, se lasă fotografiat, 
face giumbuşlucuri, şi toate acestea fără a fi răsplătit în 
vreun fel. Apariţia lui este atât de sigură, încât, dacă nu 
este văzut în timpul unei excursii cu barca, banii 
încasaţi pentru bilet se restituie excursioniştilor. Aşa 
am păţit eu când, ca nou-sosit în Dingle, mai credeam 
că nu pot să ratez nimic din ceea ce era demn de văzut. 
În timpul primei şi unicei mele ieşiri cu barca, nu am 
văzut niciun delfin, iar barcagiul m-a asigurat, în timp 
ce îmi restituia banii - pe atunci mai erau încă în 
circulaţie lirele irlandeze - că acest lucru era absolut 
neobişnuit. De parcă cel păgubit fusesem eu, şi nu el. 
Mai exact, nu sunt deloc sigur că Fungie mai trăieşte; 
citisem că delfinul se faţâia prin golf de pe la începutul 
anilor '80. Oare cât de mult trăiesc delfinii? Nu am 
idee. In orice caz, bărcile pleacă în curse ca şi înainte, 
le văd zilnic. 

Urmăritorul meu se preumbla printre toţi oamenii, 
agita fotografia, punea întrebări. A durat jenant de 
mult până când a înţeles că aceia pe care îi inoportuna 
erau doar turişti. Atunci, s-a oprit, s-a uitat la autobuze, 
a făcut cu mâna stângă nişte remarcabile mişcări 
nervoase, dând totodată întruna din cap. 

L-am văzut şi mai târziu în port, stând pe o bancă şi 
părând complet epuizat. Aşa cum şedea acolo şi privea 
tâmp golful, avea un aspect mai curând înduioşător 
decât periculos. Mai degrabă l-ai fi ocrotit decât să fugi 
de el. 

În altă ordine de idei, Irlanda nu a fost niciodată 
cucerită de romani. Tocmai mi-a trecut asta prin cap. 
Irlandezii preţuiesc mult acest fapt. 


X 


Duminică m-am trezit ca de obicei. Abia când eram în 
baie, am realizat că trezitul s-ar fi putut desfăşura şi 
complet altfel. Am rânjit imaginii mele din oglindă şi 
mi-am cercetat rana. Arăta bine. Am decis să mai 
păstrez bandajul încă o zi. 

În primii ani de pensie, căpătasem prostul obicei de a 
dormi dimineaţa până târziu. Până când am observat că 
asta nu-mi făcea bine. i-o doreşti mereu atunci când, 
în viaţa ta, în fiecare dimineaţă, un ceas deşteptător te 
smulge necruţător din somn, dar vai de tine când obţii 
ce ţi-ai dorit: în scurt timp, devii depresiv şi te învârti 
incapabil să mai faci ceva. După asta, am scos din nou 
vechiul deşteptător al bunicii şi mi-am impus un ritm 
zilnic de-a dreptul militar, în aşa fel că mă trezesc la 
ora şapte şi jumătate zilnic chiar şi fără ceas. Facem 
abstracţie de faptul că aceasta este o oră civilă. Dar 
tocmai când nu mai eşti obligat, atunci ai nevoie de 
ordine. Ordinea creează structura şi structura este 
ceea ce rămâne în cele din urmă. 

Am deschis una dintre doze, am amestecat conţinutul 
cu un rest de marmeladă şi ceva zahăr şi l-am introdus 
în mine. (Îmi repugnă utilizarea termenului a mânca în 
acest context.) După care am trecut la plimbarea pe 
plajă de duminică dimineaţa. Ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ca şi cum nu m-aş fi ascuns o jumătate 
de sâmbătă de un necunoscut. 

Cu ocazia unei asemenea plimbări, în urmă cu mult 
timp am descoperit că nu sunt singurul om din Dingle 
care lipseşte duminică dimineaţa de la biserică. Dacă 
cineva mi-ar reproşa asta, m-aş dezvinovăţi povestind 
că, deşi tata fusese bineînţeles un bun catolic irlandez, 
la dorinţa şi solicitarea mamei, trecuse la protestantism 
şi aici o astfel de biserică nu există. Oricum, nici nu am 
căutat-o. Dar bineînţeles că nimeni, niciodată, nu mi-a 
făcut astfel de reproşuri. 


Curios că tocmai Bridget îşi ia liber duminică 
dimineaţa, pentru a se lăsa pradă unicului ei hobby 
descoperit de mine: fotografia. Pozează, de preferinţă, 
epavele care ruginesc şi se descompun pe țărm, ceea 
ce le dă un aer deosebit de pitoresc. 

Vremea era frumoasă, însorită şi clară. Nu pot să mă 
apropii prea mult de apă, pentru că, din cauza greutăţii 
mele, m-aş afunda prea mult în nisip, dar urmez linia 
apei, o iau de-a dreptul, sunt atent, iar ceea ce se află 
la mare distanţă reuşesc să supraveghez cu ochiul 
drept. Este poate momentul să amintesc că am fost 
dotat cu optică telescopică pentru care Superman m-ar 
invidia. Ochiul meu artificial este un aparat de înaltă 
performanţă, cu obiectiv zoom şi, foarte important, cu 
stabilizator de imagine digital. Pot să citesc dincolo de 
bazinul portuar, în ziarele aflate la chioşcul de 
difuzarea presei, şi anume nu numai titlurile mari, ci şi 
subtitlurile. Bineînţeles că am implantat şi un 
amplificator de lumină şi un senzor infraroşu, totul 
într-o bilă care seamănă atât de mult cu ochiul iniţial, 
că nici mama, dacă ar trăi, nu ar remarca deosebirea. 
De necrezut, dacă te gândeşti mai bine. 

Este de necrezut şi că, pentru acest dispozitiv, am 
renunţat la ochiul meu drept sănătos. 

Când, în timpul plimbărilor mele matinale de 
duminică, o descopăr pe Bridget, mă opresc şi recunosc 
că îmi reglez privirea pentru a o apropia cât mai mult 
posibil. Ea se lasă pe vine, de exemplu, în faţa unei 
bărci răsturnate, cu catargul frânt, studiază cu un 
aparat de fotografiat cu oglindă de vizare nuanțele de 
rugină şi ciupercile de mucegai de pe epavă, iar eu 
sunt chiar lângă ea, fără ca Bridget să remarce acest 
lucru. li privesc pielea sclipitoare şi jocul viu al ochilor 
şi îmi imaginez că respir parfumul părului ei rebel... 
Uneori, în astfel de momente, îmi închipui că se 
apropie prea mult de una dintre aceste epave, aceasta 
se răstoarnă, iar eu dau fuga şi, cu puterea mea 


extraordinară, o opresc înainte ca ea să fie îngropată 
sub epavă. Lucru pentru care ea îmi mulţumeşte cu un 
sărut moale şi fierbinte. O fantezie stupidă, cu care îmi 
poleiesc duminicile. Şi, ca să fiu cinstit, în cele mai 
multe duminici, nu o văd. 

Ca şi astăzi. Bat cu pasul taluzul, ca un colindător 
singuratic, după care mai parcurg un arc larg de cerc 
mai sus de Dingle, unde viețuiesc o mulţime de oi. Cu 
oile irlandeze mă înţeleg excepţional; cu ani în urmă, 
mi-am pierdut timpul memorând în banca mea de date 
analize digitale ale behăiturilor lor şi, deoarece 
laringele mi-a fost remodelat, pot să le redau fidel; aşa 
că am exersat până când mi-am dat seama cu ce sunete 
le linişteam şi cu ce sunete le puteam speria. Astfel că 
întotdeauna ne întreţineam bine, eu şi oile. 

Când m-am întors în oraş, slujbele se încheiaseră la 
biserici şi străzile erau pline de oameni. Unii se 
îndreptau spre casele lor, ceilalţi către cârciumi. Eu 
făceam parte dintre cei care se îndreptau către casă. 
Nimeni nu luă în mod special act de prezenţa mea, cu 
excepţia celor care, adânciţi în diverse discuţii, 
răspundeau absenţi la salut dând din cap. Eram 
bine-dispus, murmuram în gând o melodie şi tocmai 
voiam să traversez strada când l-am revăzut pe 
urmăritorul meu care m-ar fi recunoscut dacă ar fi 
întors capul. 

Şi venea de pe strada mea. 


CAPITOLUL 5 


Trebuie să facem neapărat o alegere printre oameni şi 
să ne întrebăm dacă ei merită să le dedicăm o parte din 
viața noastră sau dacă cel puţin este profitabilă 
pierderea de vreme cu ei. Unii oameni consideră că ne 
fac o onoare permiţându-ne să le facem un serviciu. 
Seneca, DE TRANQUILLITATE ANIMI 


Mă miram singur de cât de bine mai funcționau încă 
vechile reflexe. Fulgerător, mă aflam deja în spatele 
unei maşini parcate, ghemuit ca pentru a-mi lega 
şiretul la pantof. Îl urmăream din această poziţie. 

Prietenul meu necunoscut părea că astăzi ieşise fără 
fotografie, în părul lui purtaseră lupte vântul 
Atlanticului şi gelul la modă acum, iar gelul ieşise 
învins. Cu mâinile înfipte în buzunarele unei haine cu o 
croială ciudată, de parcă designerul se inspirase dintr-o 
vomă, omul stătea la marginea drumului şi privea 
nehotărât. Nu părea să mă fi văzut. Sau cel puţin aşa se 
comporta. Veni o maşină, ceea ce nu îl împiedică să 
rămână în acelaşi loc, legănându-se pe călcâie, privind 
în susul şi în josul străzii. 

Începea să mă neliniştească faptul că dura atât timp. 
Cât poţi să moşmondeşti la un şiret înainte ca toţi cei 
din jur să-şi dea seama că devine ciudat? Din spatele 
meu venea o femeie uscată, bătrână, împovărată de 
două pungi voluminoase, cu cumpărături, care gâfâia la 
fiecare doi paşi, şi, de câte ori priveam în jur, 
răspundea foarte dezaprobator privirii mele. 

Iar tipul sta tot acolo, ca decis să aştepte apariţia 
mea. 


Femeia se apropia tot mai mult. În orice moment se 
putea opri în spatele meu, îmi putea cere ajutorul cu 
voce tare, susţinând cu multe amănunte că, în tinereţea 
ei, şireturile erau cu adevărat şireturi... Am examinat 
posibilităţile de a o întinde neobservat şi am 
concluzionat că toate erau riscante. Dacă aveam puţin 
noroc, bătrâna vedea suficient de prost, ca să nu îşi 
poată da seama că purtam pantofi fără şiret. 

Urmăritorul meu despături o foaie de hârtie, o studie 
aruncând din când în când câte o privire în jurul lui şi 
privind tăbliţele cu numele străzilor. 

— Pleacă de aici! se auzi în spatele meu. 

Bătrâna gesticula cu una dintre pungile ei. M-am lipit 
serviabil de maşină, ca să îi fac loc. Se strecură pe 
lângă mine, mă cadorisi cu o ultimă privire ucigătoare 
de sus în jos - cât era ea de mică rareori avea ocazia 
asta - şi îşi continuă netulburată drumul. 

Bărbatul cu frizura deranjată şi cu haina de culoarea 
vomei nu băgase nimic de seamă şi luă o decizie. 
Împături la loc hârtia, o vâri într-unul dintre 
nenumăratele-i buzunare şi se întoarse hotărât către 
est, cu faţa spre ieşirea din localitate. M-am întrebat ce 
o fi căutând acolo; chiar şi din locul unde mă aflam eu 
se putea vedea că, în direcţia aceea, Dingle nu oferea 
nimic în afară de o benzinărie, câteva case şi un hotel. 
După care urmau două mile de drum pe câmp, până la 
următoarea localitate, Ballintaggart. ă 

Întrebarea nu mă preocupă mult timp. În acest 
moment, răspunsul îmi era indiferent. Am aşteptat 
până când s-a mai îndepărtat - nu s-a mai uitat în jur 
nici măcar o dată -, după care am traversat intersecţia 
şi am ajuns acasă. Acum, mă uitam eu în jur, cam la 
fiecare trei paşi. 

Mi se părea că parcă îmi împinsese cineva casa mult 
mai departe pe stradă, dar am ajuns la ea totuşi 
nedescoperit. Nu a sărit nimeni la mine de după vreun 
colţ întunecat strigând: Te-am prins, mister Fitzgerald! 


Am căutat în cutia de scrisori: nimic. Poate că totuşi nu 
avea adresa mea. Din prevedere, lângă butonul soneriei 
apare încă numele ultimei chiriaşe, Helen Magilly. Am 
respirat uşurat abia după ce am închis uşa după mine şi 
am încuiat-o, apoi am tras perdelele atât în camera de 
zi, cât şi în bucătărie. Cu Helen Magilly nu se putea 
vorbi astăzi. 

Aşezat în semiobscuritatea încăperii, mă întrebam ce 
însemnau toate acestea şi cât timp mai trebuia să 
decurgă totul în acest fel. Asta m-am tot întrebat cam o 
oră, fără a găsi un răspuns care să mă satisfacă. Pentru 
prima dată după o lungă perioadă, mi-am dorit din nou 
să pun mâna pe o sticlă cu whisky, cu care să pot opri 
roţile de moară ce mi se roteau în cap. 

În loc de asta, am aprins cea mai slabă lumină pe 
care o aveam, un lampadar rablagit, de o vârstă 
incertă, şi am luat cartea lui Seneca. Am citit câteva 
rânduri care se referau la statornicia înţeleptului, la 
armonia lui interioară şi la faptul că prin sine însuşi 
avea tăria de a nu fi zdruncinat nici de nedreptate şi 
nici de umilinţă, apoi am răsfoit-o în continuare când 
mi-am dat seama cât de departe eram eu de adevărata 
înţelepciune, ajungând la anexa care descria viaţa lui 
Seneca, pentru a descoperi ce îl deosebea pe el de 
mine. 

Lucius Annaeus Seneca s-a născut în Spania, la 
Cordoba, în anul 4 înainte de Hristos, ca fiu al unui 
celebru şi bogat profesor de retorică. Citisem anexa de 
mai multe ori, dar, în această după-amiază de 
duminică, am citit pentru prima oară, şi nu fără să mă 
înfior, că fratele mai mare al lui Seneca, Gallio, este 
menţionat în Biblie, în epistola apostolilor. 

Comparativ, Duane William Fitzgerald s-a născut în 
Boston, în anul 1965 după Hristos, ca unic fiu al unui 
pompier nu prea avut, tăcut, care, conform unui 
străvechi obicei, împlinind vârsta majoratului, a fost 
trimis din Irlanda în Lumea Nouă, pentru a-şi căuta 


acolo norocul. A crezut că l-a găsit atunci când, la o 
sărbătoare a pompierilor, a cunoscut-o pe mama, 
stagiară la un birou din Londonderry, New Hampshire, 
ceea ce s-a dovedit a fi o eroare. Dacă compar data 
naşterii mele cu cea a căsătoriei părinţilor mei, trebuie 
să constat că, la acea seară de sărbătoare a 
pompierilor, s-au petrecut mult mai multe decât un 
schimb de complimente şi de numere de telefon. În 
orice caz, s-au căsătorit, dar căsătoria numai bună nu a 
fost; dacă mă gândesc la copilăria mea, mi se pare o 
hărţuială neîncetată, îl văd pe tatăl meu de nenumărate 
ori stând mut şi abătut la masa din bucătărie, privind în 
gol, un bărbat înalt, trist, care deseori spunea: „Trebuie 
să îţi faci datoria”, probabil pentru că lui nu i-ar fi făcut 
plăcere câteodată să şi-o facă. Şi o aud pe mama 
vorbindu-i, pretinzându-i, făcându-i observaţii cu o voce 
stridentă, rece şi lipsită de compasiune. Ea ne-a părăsit 
când aveam şapte ani, după care cel puţin durerea a 
mai cedat. 

Seneca s-a instruit la Roma, a călătorit de tânăr în 
Egipt şi, sub împărații Augustus şi Tiberius, a avut 
parte de o ascensiune rapidă, până când Caligula l-a 
silit să se retragă. În acea vreme, era deja bogat şi 
celebru, căsătorit şi tată a doi fii. 

Cu totul altfel stătea treaba cu Duane Fitzgerald. Eu 
am învăţat la cea mai apropiată şcoală şi, în oarecare 
măsură, m-am descurcat; în ultimii ani, am avut 
norocul că trupul mi s-a dezvoltat enorm, aşa că notele 
proaste le-am putut compensa prin sport, iar în clicile 
frecventate eram în frunte când era vorba de 
cotonogeală. În timpul preşedinţiei lui Reagan, am 
intrat în armată, pentru a nu face nicio carieră; când 
undeva se petrecea ceva - în Grenada sau în altă parte 
-, eram cu siguranţă staționat în cel mai îndepărtat loc 
de acela. Din soldă, îi trimiteam o mică parte tatălui 
meu, restul mergea la berăriile locale, iar în ce privea 
femeile, nu am depăşit niciodată nivelul de flirt lipsit de 


importanţă. Cred că, pe atunci făceam parte dintre acei 
flăcăi bine făcuţi, care oricând se puteau alege cu o 
fată pentru o noapte, mai ales cu o uniformă ca a mea, 
plus că fetele pe care le puteai avea astfel nu erau 
dintre acelea cu care să ai o legătură serioasă. Şi, 
deoarece chestiunea a funcţionat atât de bine, nu am 
descoperit niciodată cum pot să găsesc altfel de fete. 

Mai târziu, Seneca a devenit profesorul tânărului 
Nero şi, în primii cinci ani de guvernare ai acestuia a 
condus imperiul roman, care se întindea din Britania 
până în Asia de sud-vest şi mai cuprindea şi Africa de 
Nord. Faptul că a făcut asta în mod exemplar nu i-a fost 
de niciun folos, pentru că Nero s-a dovedit a fi un 
psihopat şi o lua mereu pe arătură. În cele din urmă, l-a 
suspectat pe Seneca de a fi participat la o conspirație 
îndreptată împotriva lui, şi gata cu filosoful. 

Am închis cartea şi am privit un timp în gol, pe când 
mi se concretiza un gând. Prietenie. Asta nu avea nicio 
legătură cu ceea ce tocmai citisem, ci îmi trăsnise mie 
din senin. Poate că nu era o întâmplare; Seneca vorbea 
mult despre prietenie. 

În final, grupul nostru era alcătuit din cinci, dar nu 
sunt sigur că nu au mai existat şi alte grupuri. Am avut 
mereu impresia că noi eram pionieri, dar acest lucru nu 
ne-a fost confirmat niciodată. La încheierea proiectului, 
ni s-a interzis să luăm contact unul cu altul. Ceea ce 
era cam dificil, pentru că nu mai aveam pe nimeni cu 
care să discutăm despre tot, cu exceptia 
locotenent-colonelului Reilly. Iar locotenent-colonelul 
Reilly nu este omul cu care să îţi doreşti să discuţi. 

Nu m-am abătut de la această interdicţie. În urmă cu 
câţiva ani, am făcut rost de numerele de telefon şi de 
adresele actualizate ale celorlalţi; le-am păstrat, 
recunosc, dar nu am făcut niciodată uz de ele. Nici 
măcar nu am încercat. Dacă respectarea unei 
instrucţiuni este atât de uşor de supravegheat ca 
aceasta, atunci o respect. 


Continuam să privesc în gol. Cenuşiul murdar al 
perdelelor crea o lumină fantomatică. Prietenie. Dintre 
ceilalţi mi-a trecut prin minte numai Gabriel 
Whitewater. Eram prieteni dinainte de a intra în 
program. Cu puţin timp în urmă, îşi pierduse familia, în 
urma unei crime oribile, niciodată clarificate, săvârşite 
de o bandă de traficanţi de droguri care greşiseră 
adresa. Pentru că şi părinţii mei muriseră - la scurt 
timp unul după altul, mama în urma unui infarct, tata în 
timpul unui incendiu la un mare hotel -, aveam ceva 
care ne unea. 

După mai mult de zece ani, am constatat că 
interdicţia de a lua contact unul cu altul nu era atât de 
serioasă. 

Gabriel trăieşte în California, în Santa Barbara. M- 
am uitat la ceas. Era puţin înainte de ora patru, ceea ce 
însemna că pe coasta Pacificului era... puţin înainte de 
ora opt dimineaţa. Să o fac? M-am ridicat şi mi-am luat 
telefonul mobil din ascunzătoarea din antreu. A fost 
ceva mai dificil să scot biletul cu numerele de telefon; îl 
împăturisem bine şi îl vârâsem într-o fisură naturală din 
partea inferioară a piciorului unei mese. Mai era acolo. 

Am reflectat scurt, am pus deoparte telefonul mobil 
şi am ridicat receptorul aparatului deţinut oficial. Am 
format cele câteva cifre, după care am auzit o voce 
care nu se schimbase absolut deloc: 

— Whitewater. 

— Fitzgerald, am spus, ceea ce l-a făcut pe 
interlocutor să respire vizibil surprins. 

A urmat o pălăvrăgeală veselă, vie, din care am aflat 
că toţi ceilalţi se sunau regulat de Crăciun şi de Ziua 
Recunoştinţei, ca şi cu ocazia aniversărilor zilelor de 
naştere, şi că se făcuseră pariuri cu privire la data 
când, în sfârşit, şi eu voi telefona. 

— Crezi că telefonul tău nu mai este supravegheat? 
l-am întrebat, mirat. 


— Bineînţeles că este supravegheat, râse Gabriel, 
uneori aud şi cum se cuplează şi se decuplează 
aparatele de înregistrare. 

Acesta era motivul pentru care nu sunasem de pe 
mobil. Nu folosea la nimic dacă aparatul meu telefonic 
nu era supravegheat, dar în schimb telefonul 
interlocutorului era interceptat. Pe lângă asta, le-aş 
mai fi furnizat şi numărul telefonului meu mobil, pe 
care îl ţinusem secret cu atâtea eforturi. 

Ezitam. 

— Ar trebui să discut urgent cu tine, fără să fim 
ascultați. Vezi vreo posibilitate? 

Nu fusesem sigur că Gabriel va accepta. Mă 
aşteptasem cel puţin să fiu amânat pentru ziua 
următoare. Dar spre surprinderea mea, în loc de a 
proceda astfel, el mi-a spus imediat: 

— Clar, nicio problemă. S-a auzit un foşnet, a 
murmurat ceva, apoi zise: Deci, fii atent. Acelaşi număr 
de telefon ca al meu, doar cu ultimele patru cifre 
schimbate. Să mă gândesc cum să fac să îţi parvină... 
Ah, da: îţi aminteşti de ultima noastră seară liberă 
înainte de a fi internaţi în spital? Când eram cu cele 
două majorete, acelea cu sânii mari? Pe a mea o chema 
Kathy, pe a ta... 

Până să îl fi cunoscut pe Gabriel Whitewater, 
credeam, ca de altfel majoritatea celorlalţi, că o 
persoană cu sânge indian în vene ar trebui automat să 
fie legată de natură într-o măsură practic de 
neconceput pentru un bărbat alb. Dar în ce îl priveşte 
pe Gabriel Whitewater, lucrurile stau exact pe dos. El 
iubeşte tot ce este artificial. Crezul lui este: „Artificialul 
este mai bun decât naturalul”. El se duce la 
cinematograf pentru că „filmul este mai colorat decât 
viaţa”. Preferă să înoate într-un bazin obişnuit, cu apa 
clorată, în locul mării ori al unui lac de munte. Înghite 
zilnic şi cu convingere vitamine sintetice şi mănâncă 
acele iaurturi pe al căror ambalaj scrie: Garantat, nu 


conține constituenți naturali. Şi îi plac fără discuţie 
sânii măriţi artificial. Pentru a face o impresie de 
durată asupra lui Gabriel Whitewater, o femeie trebuie 
să conţină o cantitate suficientă de silicon. 

— Susan, mi-am amintit. 

_ — Exact. lar acum îmi răspunzi doar cu da ori cu nu. 
Îţi aminteşti numărul de pe tricoul ei? 

Era 21. 

— Evident, am răspuns. 

— Minunat. La acest număr aduni şaptesprezece şi 
obţii un număr format din două cifre. Scazi din acest 
număr patru, inversezi cifrele şi obţii ultimele cifre al 
numărului de telefon. Suni peste o jumătate de oră, 
OK? 

— Totul este clar, am murmurat uimit. El deja 
închisese telefonul. 

Prima dată, ne-am întâlnit în autobuzul pentru Parris 
Island. A urcat, a întâlnit privirea mea şi a văzut că şi 
eu purtam cravată neagră şi doliu la mânecă, şi s-a 
aşezat pe scaunul liber de lângă mine. 

— Îmi pare rău, a spus el. Mi-a întins mâna şi s-a 
prezentat. Apoi, a întrebat: Din familie, nu? 

— Tatăl meu. Şi la peste o mie de mile aş mai fi simţit 
în nări mirosul pământului din cimitirul din Boston. Am 
întrebat şi eu: Dar tu? 

Privirea îi exprima suferinţă şi inflexibilitate: 

— Toată familia. Tata, mama şi cele trei surori ale 
mele. 

Mai târziu, ne-a unit o soartă comună, dar la început 
a fost acest lucru: ne pierduserăm familiile în aceeaşi 
Zi. 

Tatăl lui fusese medic chirurg plastician, ceea ce 
probabil că explica entuziasmul lui Gabriel pentru tot 
ce era artificial. Oricum, era o chestiune de familie, 
pentru că mai exista o rudă îndepărtată, o verişoară ori 
o mătuşă de al nu ştiu câtelea grad de rudenie, care 
odată îşi ajustase sânii conform aşteptărilor industriei 


cinematografice pentru o tânără starletă plină de 
speranţe. Doctorul Michael Whitewater se dedicase 
serioasei chirurgii cosmetice, corecta nasuri strâmbe, 
repara urechi clăpăuge, cosea buze de iepure şi făcea 
adevărate minuni cu victimele accidentelor de 
circulaţie. Cel puţin, asta susţinea Gabriel. 

Acest înger al restaurărilor a avut ghinionul de a 
locui într-o casă cu numărul 150, în care într-o 
dimineaţă de duminică, au năvălit trei asasini care 
probabil că aveau nevoie urgentă de corectarea 
canalelor auditive, pentru că ei înţeleseseră greşit că 
dealerii de droguri pe care trebuiau să îi umple de 
plumbi s-ar fi aflat în această casă, când, în realitate, ei 
erau în casa de pe aceeaşi stradă, dar la numărul 115. 
Aşa că au intrat la o adresă greşită, unde familia 
Whitewater, cu excepţia fiului mai mare, Gabriel, era 
adunată în jurul mesei pentru micul dejun, iar tatăl 
tocmai rostea rugăciunea, au urcat treptele, au deschis 
uşa şi şi-au golit încărcătoarele pistoalelor automate 
înainte să fi avut timp cineva să aducă vreo corectură 
situaţiei. 

Am aşteptat o jumătate de oră. M-am plimbat în sus 
şi în jos ca un tigru în cuşcă, ba chiar am cutezat să 
ridic puţin perdeaua la fereastra din bucătărie şi să mă 
uit afară - unde, bineînţeles, nu se întâmpla nimic. 
Vedeam fantome. Am lăsat din nou perdeaua, m-am 
aşezat şi am hipnotizat minutarul ceasului. Când acesta 
ajunse în poziţia dorită de mine, am format numărul cel 
nou pe telefonul mobil. Gabriel a ridicat receptorul 
după primul apel. 

— Acesta ce fel de număr este? am întrebat. 

— Numai aşa, ca să îţi faci o idee, mi-a răspuns cu o 
nonşalanţă pe care o degusta, acum stau întins pe un 
şezlong de designer, de cel puţin trei mii de dolari, la 
marginea unui bazin de un albastru de necrezut, lung 
de cel puţin o sută de picioare. În grădina cu palmieri 
din jurul meu sunt păsări flamingo originale - ştii, 


păsările acelea roz, care dorm într-un picior şi sunt 
prea proaste ca să descopere că, pentru ele, un zid nu 
reprezintă un obstacol. Dacă pocnesc din degete, vine 
un robot care întreaga zi se ţine după mine la o 
distanţă respectabilă, ca să pot alege una dintre cele 
douăzeci şi şapte de sorturi de apă minerală, fireşte, 
toate bine răcite. O jucărie frumoasă. Arată cam ca 
R2D2 din Întoarcerea cavalerului Jedi, dacă îţi 
aminteşti. Şi aşa mai departe. Ei, ce zici de asta? 

— Negot cu droguri. Ori şantaj. In orice caz, nu o 
mărire a pensiei. 

Râse. 

— Poţi fi sigur. Nici măcar un general cu o sută de 
stele nu şi-ar permite aşa ceva. Urmă un oftat plin de 
regrete, apoi continuă: Adevărul sordid este că mă aflu 
doar la un loc de muncă. De câţiva ani, practic o mică 
afacere - am grijă de casele ale căror proprietari sunt 
plecaţi, le hrănesc câinii şi pisicile, ud florile şi aşa mai 
departe. Aici este o zonă care pute de bogăţie, de unde 
băieţii răi ar avea multe de luat. Este modestul meu 
onorariu din nişte bani bine plasați. L-am auzit râzând, 
după care a continuat: Mă aflu în casa unui client nou, 
care m-a angajat abia ieri, este o afacere pe termen 
scurt. Din păcate, doar până vineri. În orice caz, nu îi 
cred pe îngerii mei păzitori cu urechi fine în stare să 
percuteze atât de rapid. Tu? 

— Nici eu nu cred. 

— Tu cu ce te lauzi? 

— Un telefon mobil cu cartelă, pe care l-am cumpărat 
de la un turist. Nu s-a spus niciun nume, nu s-a pus 
nicio întrebare. Nimeni nu îi poate afla numărul. 

— Clar. Atunci, să trecem la partea conspirativă a 
discuţiei noastre. 

Parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Parcă ieri ne 
despărţisem, nu acum o jumătate de eternitate, într-o 
după-amiază însorită, într-o parcare plină cu agenţi ai 


serviciului secret şi cu maşini, când nimeni nu avea 
voie să afle unde era dus celălalt. 

Ciudatul meu urmăritor mi se părea complet ireal, ca 
un vis urât. A trebuit să fac un efort pentru a-i povesti 
lui Gabriel despre el. 

— Hmm... un asiatic spui? Aici există o mulţime care 
ar corespunde descrierii făcute de tine, dar toţi aceştia 
sunt exilați în Silicon Valley. Dacă vorbesc cu mine, o 
fac pentru a avea grijă de casele lor şi ca să le menţin 
peştii exotici la temperatura potrivită. 

— Mă întreb dacă nu este un agent, am zis. 

Gabriel pufni dispreţuitor: 

— Un agent ar veni singur? S-ar comporta atât de 
prosteşte? Dacă ar fi o acţiune a serviciului secret 
chinez, acesta ti-ar fi pus în spinare douăsprezece 
duzini de tipi musculoşi care te-ar fi săltat, şi gata. 

— Aceştia pot veni. 

— Ei, aş! Ăsta este un ziarist care a aflat ceva şi 
adulmecă reportajul vieţii lui. Nimic altceva. 

— Dacă Reilly miroase ceva, o să mă trezesc într-un 
bombardier zburând către vest, înainte de a fi apucat 
să arunc o privire în jur. 

— Am o cameră liberă pentru tine, dacă doreşti. Nu 
glumesc. Am loc cu nemiluita. 

Un moment, m-am lăsat ademenit, dar mi-am dat 
seama de ce chestiunea nu ar funcţiona. 

— Doar pentru că ei vă permit să telefonaţi între voi 
nu înseamnă nici pe departe că asistă pur şi simplu la 
cum punem noi bazele unui club al veteranilor. 

— Pentru mine ar fi de ajuns dacă ai fi undeva de 
unde să poţi veni aici cu maşina. Irlanda este ceva cam 
departe pentru asta... şi imaginează-ţi ce s-ar întâmpla 
dacă vreunul dintre noi ar trece prin detectorul de 
metale de pe un aeroport! Ar lua-o razna! 

— Nu numai detectorul. 

Îmi făcea bine să vorbesc cu el. Cu cineva care era în 
temă. Care se pricepea cu adevărat să dea curaj. 


— Hei, spuse el plin de entuziasm, asta rămâne între 
noi: m-a vizitat gălbejitul Gomez. Acum doi, trei ani. 
Într-o dimineaţă, m-am trezit cu el la uşă. A fost cu 
adevărat ceva frumos, ca în vremurile vechi. Acum, 
trăieşte în Texas. De un an, are probleme cu 
încheieturile artificiale. Nu mai are maşina şi ei zic că 
trebuie să revină în clinică. Cred că, în curând, o să mă 
duc la el. Dă-le încolo de instrucţiuni! 

— Transmite-i salutări de la mine. 

— Poţi să îl suni tu, amice! 

Mi-a dat numărul lui de telefon, pe care l-am 
introdus în banca de date. Acesta este unul dintre 
avantajele pe care le am în viaţa cotidiană: nu am 
nevoie de un notes. 

— Am mereu senzaţia că trebuie să îl sun pe Reilly 
înainte de a face ceva, am mărturisit. 

Gabriel oftă adânc. 

— Pe tine te-au dresat cu adevărat bine, tinere 
Reilly? Îţi faci griji şi pe urmă îţi vine ideea să îl suni 
tocmai pe papa faţă de broască Reilly? 

— Mereu m-am gândit să discut cu tine mai întâi. 

— Ei, bravo! Motiv de speranţă. Şi ocazie să îţi 
povestesc despre Reilly. Numai când mă gândesc cum 
vine şi îşi aşază fundul lat pe canapeaua mea şi nici nu 
ştii că imediat îţi zice „fiule” sau deschide o revistă 
porno. 

— Ei, nu este chiar aşa de rău. 

— Tu nu îl vezi la fel de des ca noi. Ceea ce este în 
favoarea domiciliului în străinătate, dacă mă gândesc 
bine. Aşa că lasă un om necăjit să îţi spună că 
locotenent-colonelul George M. Reilly nu este o 
persoană de încredere, ci un tip învechit şi anchilozat. 

— Doar pentru că soţia l-a părăsit, nu înseamnă că 
el... 

— Să îţi spun doar o întâmplare. Numai una. Care 
pentru mine spune tot. Îţi aminteşti că este mort după 
muzica blues? După negrii aceia jalnici, cu chitarele lor 


dezacordate? În vara anului 1986, a condus o sută de 
mile pentru un disc cu Mance Lipscomb; eu aş zice că 
tipul iubeşte bluesul. Dar nu o spune, laşul! Acasă, 
închide toate ferestrele şi îşi pune căştile când vrea să 
asculte Muddy Waters. Mi-a povestit odată că şefii şi 
colegii lui nu trebuie să afle, pentru că sunt toţi sudişti 
albi, cărora le place doar Hank Williams. 

— Eu găsesc că este ceva plauzibil. 

— Da, aşa credeam şi eu pe atunci; în definitiv, el îi 
cunoştea. Dar, între timp, lui Reilly i-a fost numit ca şef 
un negru, îl ştii, cred, Luther Torrance. 

— Ehe, o carieră rapidă. 

— Clar. Este general-maior şi cu siguranţă că nu se 
va opri aici. Şi ce îmi povesteşte Reilly mie când trece 
pe la mine? Că, dacă apare acum cu preferința lui 
pentru blues, ar fi interpretat că se bagă pe sub pielea 
şefului! Ce spui de asta? Tipul este complexat din cap 
până în picioare. La fiecare vânt, se gândeşte cum 
influenţează asta cariera lui. Nu poţi să îți acorzi 
încrederea unuia ca el. 

— Hmm... 

Un piuit în aparatul telefonic m-a atenţionat că se 
încheiau minutele cartelei. Am întrerupt convorbirea, 
pentru a introduce o cartelă nouă, şi am sunat din nou. 

— Ştii ce aş face în locul tău? zise Gabriel, care după 
întrerupere îşi recăpătase cheful de vorbă. Aş tăinui 
treaba sau aş rezolva-o singur. Ce ar putea să facă 
tipul, dacă îl înşfaci şi îl cotonogeşti până spune ce 
vrea? Ce ar putea să facă oricine? 

— Da, am confirmat. Aşa este. 

— Poţi să fii sigur că aşa este. Pentru ce a investit 
unchiul Sam în noi toţi banii aceştia, te întreb? 

— Şi eu mă întreb asta deseori. 

— Îţi spun eu că este doar un ziarist leşinat după un 
articol senzaţional. Îl faci praf cu o mână, dacă trebuie. 


Am tras aer în piept de am perceput fiecare fibră a 
coşului pieptului şi m-am simţit din nou stăpân pe 
situaţie. 

— Şi ce fac cu ce rămâne? 

— Hrăneşti peştii. Telefonul meu piui iarăşi. O 
convorbire  transoceanică, precum aceasta, îţi 
epuizează rapid cartela, nu? Din păcate, nu mă pot 
oferi să te sun eu. Abstracţie făcând de factura 
convorbirii, numărul tău ar rămâne pe vecie memorat 
aici... Părea brusc trist, dar continuă: Insă mai sună tu, 
ca să vorbim de vechile vremuri, OK? Paisprezece ani 
înseamnă al naibii de mult. 

— Aşa voi face, am promis. 

— Şi nu te lăsa bătut, Duane, auzi? 

— Promit, am mai putut să spun înainte ca legătura 
să se întrerupă. 

Am scos cartela din aparat şi am tăiat-o mărunt, ca şi 
pe cealaltă, după care am aruncat-o la gunoi. Mâine, 
voi face rost de alte două cartele de la benzinărie, când 
oricum va trebui să mă duc la supermarket, ca să îmi 
recuperez cumpărăturile. 

Discuţia cu Gabriel îmi făcuse bine. Când am lăsat 
perdeaua la loc, m-am simţit sigur şi destins. Pe cer se 
adunau nori de ploaie ca nişte cearşafuri mototolite; 
atârnau jos, grei. Străduţa era pustie cât puteam 
cuprinde cu privirea. 


KKK 


Se părea însă că urmăritorul meu dispăruse brusc. 
Când am ieşit, luni, în oraş, m-am uitat după el, dar nu 
l-am mai descoperit nicăieri. Aveam senzaţia că 
existase doar în închipuirea mea. 

Marţi după-amiaza târziu, în ultimul moment, m-am 
dus la bibliotecă pentru a preda în termen cărţile pe 
care le împrumutasem, îi acordasem unuia dintre 
romane o a doua şansă, în primul rând, pentru că 


acţiunea lui se petrecea în vechea Irlandă şi chiar a 
beneficiat de ea; în cele din urmă, pierdut în timp şi în 
spaţiu, de-abia când am închis cartea, am remarcat cât 
de târziu se făcuse. Minunat. 

Biblioteca este o construcţie mică, cenuşie, situată 
pe Green Street, ceva mai jos de biserica St. Mary. Pe 
exteriorul ei scrie KERRY COUNTY COUNCIL - Dingle 
Library, alături de inscripţia în gaelică LEABHARLANN 
AN DAINGIN, cuvinte care mă fascinează de fiecare 
dată. Este deschisă de marţi până sâmbătă de la zece şi 
jumătate până la unu şi jumătate, şi de la două şi 
jumătate până la cinci. Pentru mine este importantă 
mai ales ultima oră, pentru că, în ziua în care termenul 
de restituire ajunge la scadenţă, din motive pe care nu 
le înţeleg în întregime, întârzii mereu. 

Când am intrat pe uşa întunecoasă cu geanta pe 
umăr, mrs. Brannigan mi-a acordat cel mai binevoitor 
surâs al ei de bibliotecară. Doi copii, o fată blondă, cu 
un pulover sport, de un albastru spălăcit şi cu o haină 
lungă până la genunchi şi un băiat pistruiat, cam 
buhăit, cu un rânjet obraznic erau preocupaţi în faţa ei 
cu eliberarea unei vulpi împăiate dintr-o cutie în care 
aceasta era protejată împotriva deteriorării cu diverse 
cârpe şi cu alte materiale de umplutură. Era un 
exemplar splendid. În bibliotecă, pe etajere fixate sus, 
pe pereţi, erau aşezate exponate mergând de la şoareci 
până la iepuri, toate preparate de mister Brannigan; 
înainte de a se îmbolnăvi, acesta fusese hobby-ul lui. 
Exponatele erau împrumutate doar şcolilor din 
împrejurimi. 

După ce doamna Brannigan termină de negociat data 
la care copiii să vină pentru a lua o gâscă şi ei plecară, 
aceasta spuse: 

— Bine că aţi venit. Imprimanta încă funcţionează 
aiurea. 

— Nu aţi găsit un pasionat de computere? am 
întrebat. 


— Ah, doar ştiţi că eu nu sunt convinsă că pasionaţii 
de computere sunt oamenii potriviţi pentru a rezolva 
probleme serioase. 

A trebuit să zâmbesc: 

— Este în ordine, am să mă uit eu. 

— Am pregătit instrucţiunile de utilizare şi celelalte. 

Am aşezat cărţile pe tejgheaua din faţa ei. Deasupra 
era romanul care mă reţinuse până în ultimul moment, 
ea a aşezat mâna pe el şi a întrebat: 

— V-a plăcut? 

Am confirmat cu o înclinare a capului şi am zis: 

— La a doua tentativă de a-l citi. 

— Ştiam, declară ea satisfăcută şi începu să scadă 
cărţile de pe fişa mea. 

— De fapt, sfârşitul nu l-am înţeles bine. Cum de se 
leagă cu lanţuri de poarta duşmanului său şi toată 
lumea priveşte cum moare de foame. 

Pe chipul doamnei Brannigan alunecă unda unui 
zâmbet. 

— În vechea Irlandă, explică ea, aceasta era cea mai 
mare umilinţă la care îţi puteai supune un duşman: să 
mori de foame pe pragul casei lui. 

— Ah, aşa... am zis, uimit. 

Se vor fi tras străbunii mei din ţara aceasta, dar în 
astfel de momente îmi dădeam seama cât de străină îmi 
era ea mie. 

După ce cărţile mele au ajuns în coşul cu cărţi 
restituite - aşezarea lor la locul cuvenit cădea în 
sarcina practicantei în dimineaţa următoare -, mrs. 
Brannigan îmi descuie biroul. Acesta se afla într-o 
încăpere alăturată, a cărei uşă albă şi îngustă era atât 
de insignifiantă, încât nici nu o observasem în primii 
patru ani de când mă aflam la Dingle; aş fi putut jura că 
ea nu existase înainte de anul 1998 şi orice detector de 
minciuni mi-ar fi dat dreptate. 

În birou se află o vitrină mare, din sticlă, plină cu 
animalele moarte, care nu mai avuseseră loc pe 


rafturile din bibliotecă, în timp ce mă aşezam la 
calculator, mrs. Brannigan aduse vulpea împăiată, 
evident cu intenţia de a o depozita tot aici. Ceea ce, la 
prima vedere, nu părea posibil. 

— Ştiţi, spuse ea dusă pe gânduri în timp ce se afla în 
faţa vitrinei cu uşa larg deschisă şi privind grămada de 
şoareci, iepuri şi ulii decedați, uneori cred cu adevărat 
că a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Asta cu soţul 
meu. 

— Cum aşa? am ridicat eu privirea iritat. 

Tocmai căutam acea încăpăţânată comandă dată 
imprimantei. 

— El a agravat situaţia. La început, a fost vorba 
despre animale călcate de maşini. Pe urmă, despre 
păsări împuşcate de cineva. Asta nu îi plăcea. Existau 
răni, urme de la împuşcături. Poţi să peticeşti, dar 
rămân urme, nu arată bine. Cu adevărat preţioase sunt 
doar piesele fără urme de rană. Exemplarele 
ireproşabile. 

— Înţeleg. 

Înghesui stativele din lemn cu bufniţe şi porumbei pe 
ele, încercând ca astfel să facă loc vulpii care era mai 
mare. 

— A început să cumpere animale vii. Când a mărit 
garajul, era uriaş - peste canal, până la limita din spate 
a proprietăţii noastre, practic l-a dublat -, m-am gândit 
că face un fel de rezervaţie. In realitate, a construit o 
cameră de gazare. 

— O cameră de gazare? am repetat. Despre aşa ceva 
nu auzi în fiecare zi. 

— Nu era mare, ci cam cât un dulap, avea înăuntru 
cuşti capitonate. Ca animalele să nu îşi vatăme penele 
sau blana, înţelegeţi? Putea să închidă camera ermetic. 
Şi să o conecteze la eşapamentul maşinii. A făcut asta 
în repetate rânduri. În final, devenise o obsesie. Privi 
menajeria nemişcată din spatele geamului şi adăugă: 
Aşa au murit toate aceste animale. Fără vreo rană. 


Am examinat nenumăratele perechi de ochi din sticlă 
din vitrină, care fixau neantul şi deodată am avut 
senzaţia unei înfiorătoare comunităţi cu acele animale: 
ochiul meu artificial nu era şi el tot un fel de ochi de 
sticlă? Făcând abstracţie de faptul că el valora de un 
milion de ori mai mult şi că avea implantate tot felul de 
mărunţişuri tehnice? 

— De ce vă povestesc toate acestea? Se întoarse şi 
zâmbi cu curaj: Aţi identificat defectul? 

— Încă nu, dar sunt pe cale să îl găsesc. Am avut 
nevoie de ceva mai mult timp decât ea pentru a reveni 
în realitate, dar imediat am identificat comanda pentru 
imprimantă şi am anulat-o. Am anunţat: Acum este 
gata. 

— Minunat. Mulţumesc. Pentru asta, puteți 
împrumuta acum câteva cărţi deosebit de frumoase. 
Dacă le găsiţi în cele... - aruncă o privire asupra 
ceasului de deasupra uşii - opt minute rămase. 
Vioiciunea ei lăsă locul unei seriozităţi pline de 
îngrijorare. Astăzi, trebuie să fiu punctuală cu plecarea, 
pentru că îngrijitoarea soţului meu are diseară probă 
pentru corul bisericii. Lăsaţi calculatorul aşa, îl opresc 
eu. 

M-am deplasat puţin printre rafturile cu cărţi. 
Acestea îmi ajungeau până la umăr, ceea ce făcea ca 
biblioteca să pară mai mare decât era. Deşi exista un 
catalog, niciodată nu l-am folosit, ci m-am lăsat la voia 
întâmplării, alegând cărţile pe care îmi cădeau ochii. O 
fată grăsuţă, ultima clientă pentru ziua de astăzi, îmi 
arunca priviri sceptice. Căra un teanc de cărţi pe care 
le-ar fi putut citi până la nunta de argint şi tot nu i-ar fi 
ajuns timpul. 

Cele mai multe cărţi de aici sunt legate cu grijă, nişte 
antichităţi, ceea ce la romane mai merge, dar în ce 
priveşte domeniul tehnic şi al ştiinţelor naturale le face 
lipsite de valoare. O parte izbitor de mare şi în acelaşi 
timp expusă central, este dedicată istoriei Irlandei, din 


care un sector conţine mai multe cărţi privind istoria 
numelor de familie - aş fi pariat că exista aşa ceva. 
Numele Fitzgerald este deseori întâlnit în zona din 
jurul oraşului Dingle - mă documentasem. Era foarte 
posibil ca aici să mă aflu nu doar în oraşul în care se 
născuse tatăl meu, ci chiar în patria strămoşilor mei. 

Ceea ce pe mine, ca să fiu sincer, nu mă prea afecta. 
Am trecut printre rafturile pe care erau înşirate 
romanele. Pe cele mai multe deja le citisem, dar, chiar 
şi într-o bibliotecă atât de mică, încât o considerai 
limitată, apar mereu titluri noi. Sau cel puţin titluri 
care până acum nu ti-au sărit în ochi. Cu trei minute 
înainte de ora cinci, îmi făcusem alegerea şi am ajuns 
la tejghea odată cu fata cea grăsuţă. l-am dat 
întâietate, gest pentru care am beneficiat de un surâs 
timid. 

Ca de fiecare dată, doamna Brannigan m-a întrebat: 

— Să vă trec şi data restituirii? 

— Da, vă rog, am răspuns ca de fiecare dată, în timp 
ce vâram cărţile în geantă. 

Astfel, am ieşit cu o geantă plină pe umăr şi cu câte o 
carte în mâna stângă şi în mâna dreaptă, când m-am 
trezit cu el în faţa mea, apărut ca din senin. 

— Mister Fitzgerald, trebuie să vă vorbesc urgent. 

Era urmăritorul meu. 

În spatele meu, am auzit-o pe doamna Brannigan 
încuind uşa şi plecând grăbită. Mai era fata cea 
grăsuţă, care îşi repartiza cărţile în diferite coşuri 
aflate pe bicicletă. Nu era momentul şi nici locul să îl 
las lat pe individ cu o lovitură la bărbie. 

— Cine sunteţi şi ce doriţi? l-am întrebat şi l-am 
privit încruntat. 

Ori absolvise peste noapte un curs de bune maniere, 
ori nutrea pentru mine un respect mai vârtos decât 
pentru ceilalţi, căci menținea faţă de mine o distanţă 
apreciabilă, dându-mi posibilitatea să-l cercetez bine cu 
privirea. Astăzi, purta o canadiană subţire, dintr-un 


material violet, sclipitor, sub care avea o cămaşă cu 
modele constând din oase de peşte şi ciolane. Arăta 
însă tot ca un dihor agitat. 

— Itsumi, spuse el şi îmi întinse mâna. Harold Itsumi 
este numele meu. Vorbea în dialectul tărăgănat de pe 
coasta de vest. Nu era chinez. American de origine 
japoneză. Remarcă faptul că aveam ambele mâini 
ocupate cu cărţi şi că nu făceam nicio încercare de a 
schimba situaţia, aşa că îşi retrase mâna. Adăugă: Sunt 
avocat. 

— Oh, nu! 

Clipi şi zise: 

— Ba da. Şi v-aş reprezenta cu plăcere. 

— Bine. Daţi-mi cartea dumneavoastră de vizită. Am 
să vă telefonez în cazul în care voi avea nevoie. 

— Nu, mă înţelegeţi greşit. Neliniştit, îşi lăsa 
greutatea când pe un picior, când pe celălalt. Continuă: 
V-aş reprezenta într-un anume proces. În procesul 
Fitzgerald contra Statelor Unite ale Americii. Un 
proces - vorbea de parcă îl sugruma cineva - de 
despăgubiri. 

Am deschis gura, dar nu am putut să articulez niciun 
cuvânt şi pur şi simplu mă holbam la el. În capul meu, 
gândurile aveau nevoie de o reorganizare. 

— Este vorba despre mulţi bani, mister Fitzgerald. 
Cazul dumneavoastră v-ar putea aduce cea mai mare 
despăgubire acordată vreodată unei singure persoane. 
Işi linse buzele şi adăugă: Sute de milioane de dolari, 
mister Fitzgerald. 

Am dat din cap: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

Işi drese glasul şi aşteptă până când grăsuţa care 
până acum trăsese vârtos cu urechea plecă în cele din 
urmă. El privi în urma ei. 

— Am putea merge undeva, pentru a discuta toate 
acestea? In loc de a ne învârti aici, pe stradă, aş zice. 

— Nu ştiu despre ce am avea de discutat. 


Mă privi dispreţuitor, îşi strânse o mână la piept de 
parcă i-ar fi fost frig - poate că într-adevăr îi era frig, 
având în vedere canadiana subţire pe care o purta - şi 
spuse: 

— Posed documente referitoare la dumneavoastră, 
mister Fitzgerald. Pentru moment nu vreau să detaliez 
de unde, dar în orice caz le am. Şi asta înseamnă că 
sunt la curent în privinţa dumneavoastră. 

— Aşa... 

Se aplecă în faţă, în acest fel apropiindu-se în mod 
neplăcut de mine. Am simţit un iz de after shave 
amintind de oţel şi neon şi involuntar m-am retras. 

El şuieră: 

— Eu ştiu că sunteţi un cyborg. 

Când am auzit din nou acest cuvânt, am resimţit un 
fel de şoc electric, dar efectul lui neplăcut m-a ajutat să 
mă stăpânesc: 

— Dacă acesta este un cuvânt ofensator, nu îl 
Cunosc. 

— Cyborg, explică el impetuos, este un cuvânt 
artificial, derivat din noţiunea organism cibernetic. 
Utilizat prima dată de australianul Manfred Clynes, în 
anul 1960. Desemna o fiinţă cu implanturi tehnice, care 
funcţionează în unitate cu organismul şi ale cărui 
capacităţi le depăşesc pe cele normale, în special 
adaptabilitatea la împrejurări în mod normal ostile. 

— Va exista despre asta o verificare scrisă? 

A roşit, ceea ce, în combinaţie cu violetul canadienei 
lui, deveni amuzant. 

— Ştiu că aţi fost transformat într-o maşinărie de 
luptă, mister Fitzgerald! Prin dumneavoastră, s-a vrut 
crearea soldatului secolului XXI. V-au implantat 
amplificatori de forţă în muşchi, părţi ale scheletului 
dumneavoastră, printre care braţul drept complet, au 
fost înlocuite cu aliaje de titan. Aveţi organe de simţ 
electronice, cu care puteţi percepe lumina infraroşie, 


razele gama şi Roentgen, viruşi, substanţele chimice de 
luptă şi aşa mai departe. Dumneavoastră... 

— Totul sună palpitant, l-am întrerupt înainte ca el să 
mai debiteze în gura mare şi alte asemenea secrete de 
stat pe îngusta Green Street. Dar impresia mea este că 
aţi văzut prea multe filme SF proaste. 

A devenit rigid şi a strâns din buze. 

— Ah, da, spuse dând înţelegător din cap. Normal. V- 
au obligat la tăcere, bineînţeles. Nu aveţi voie să vă 
deconspiraţi. Eu aş putea doar să... să vă citesc 
gândurile se spune, nu? Strânse pleoapele, obţinând 
astfel o expresie a chipului care m-a făcut să mă 
gândesc pentru un moment la vechile filme cu Bruce 
Lee. Apoi, continuă: Dar există ceva ce dumneavoastră 
nu ştiţi. 

— Eu nu ştiu o mulţime de lucruri, am acceptat 
cooperant. 

Călcând apăsat, pe stradă se ivi un bărbat cu faţa 
tăbăcită de vânt, într-un pulover la fel de marcat de 
vreme, care o cârmi către faţada vopsită în roşu aprins 
şi auriu de la Dick Macy's Pub şi care ne aruncă acea 
privire de nepătruns pe care locuitorii din Dingle o 
rezervă străinilor. Pretinsul avocat, care pe sine nici 
măcar contra industriei modei nu se putea apăra, dar 
care voia să se ia de piept cu cel mai puternic serviciu 
secret al planetei, îl măsură la rândul lui bănuitor pe 
pescar. 

— Nu vă pot convinge măcar să continuăm discuţia 
în altă parte? întrebă el. Eu stau la Brennan's Hotel, iar 
barul de acolo este tot atât de discret pe cât este de 
bun. Managera hotelului - de altfel, o persoană 
încântătoare - prepară cocteilurile personal. 

Am simţit o împunsătură fierbinte în partea 
inferioară a abdomenului. O avarie la bateria nucleară? 
În clipa următoare, m-am dumirit că tot ceea ce îmi 
declanşase această reacţie fusese amintirea hotelului şi 
a lui Bridget. Perspectiva de a mă afla pe un scaun de 


bar în faţa lui Bridget Keane şi de a fi servit de ea cu o 
băutură nu trebuia, în acest context, să aibă nici cel 
mai mic rol. Aşa mi-am zis eu. 

— Eu sunt doar un soldat ieşit la pensie mai 
devreme, am spus fără putere. 

— Dumneavoastră sunteţi victima unui experiment 
lipsit de scrupule, ripostă Harold lItsumi. Sunteţi 
victima unor maşinaţiuni criminale. 

— Tocmai un avocat o spune. 

Trebuia să mă concentrez. Nu aveam voie să confirm 
nici măcar cu o silabă ceva din ce spusese el. De fapt, 
ar fi trebuit să îl las pe loc în plata Domnului, să mă 
duc acasă şi să îl alarmez pe Reilly. 

Şi să îmi fac imediat bagajele. 

Acest bărbat era pe cale să îmi ruineze viaţa. 

— Dacă noi apărem în faţa instanţei cu probele pe 
care le am eu şi cu mărturia dumneavoastră, guvernul 
ar trebui să mituiască judecătorii şi să omoare martorii 
pentru a scăpa basma curată, prorocea el cu o 
siguranţă paralizantă. Ridică mâinile ca pentru a jura: 
Tot ce vreau eu, mister Fitzgerald, este ca 
dumneavoastră să vedeţi hârtiile. Dacă, după aceea, 
vreţi să lăsăm lucrurile aşa cum sunt - este în regulă. 
Eu vă plătesc băutura şi nu vă mai deranjez. 

Nu ştia totul despre mine, altfel şi-ar fi dat seama că 
la mine nici nu putea fi vorba de o băutură. 

— Bine, vă însoțesc, am zis. În interesul siguranţei 
naţionale, trebuia să aflu mai mult despre acest om şi 
despre sursele lui. Mi-am zis în sinea mea. Cu voce tare 
am spus: Dar vă avertizez totodată că vă pierdeţi 
vremea. 

— Aşteptaţi să vedeţi documentele, zise Itsumi, sigur 
pe el. 


CAPITOLUL 6 


Să se ştie: nimic nu va rămâne acolo unde este, timpul 
va răsturna totul şi va lua totul cu el Nici măcar pe 
oameni nu îi va folosi ca jucărie - ei sunt doar o 
părticică minoră a ceea ce se află în puterea 
hazardului, ca şi provinciile, ţările, continentele. 
Seneca, AD MARCIAM 


Ce se afla în documentele lui nu mă interesa nici cât 
negru sub unghie, le ştiam pe toate eu însumi. 
Interesant ar putea fi de unde le avea. Dar, în timp ce 
păşeam în bună înţelegere pe Green Street în sus, mă 
frământa gândul - trebuie să recunosc - despre ce ar 
trebui să îi spun lui Bridget, cum să mă prezint mai 
bine, dacă ea se afla acolo. Şi ce să comand? În niciun 
caz o băutură - i-ar putea trece cuiva prin cap să 
ciocnească cu mine şi să se aştepte ca eu să introduc 
alcoolul în rudimentarul meu sistem digestiv, într-o 
cantitate care ar ucide flora intestinală pe care cu greu 
o menţinusem în viaţă în aceşti ani. Nu, mai bine iau o 
cafea. Pe asta o puteam evita la nesfârşit, puteam să 
procedez în aşa fel ca şi cum ar fi prea fierbinte, iar în 
final să o las neatinsă pentru că se răcise. 

Deci asemenea gânduri îmi treceau prin cap în timp 
ce mergeam alături de un necunoscut care, într-un mod 
încă nelămurit, avusese acces la secretele militare cele 
mai bine păzite ale abia sfârşitului secol XX. Poate că - 
m-am gândit eu - era momentul să fac ceva pentru 
banii care lunar îmi erau viraţi în cont. 

— Încă nu mi-aţi spus de unde sunteţi, am zis cu 
toată indiferența de care eram în stare. 

Itsumi fierbea de dorinţa de a da informaţii: 


— Din Los Angeles. Acolo m-am născut şi am crescut, 
am studiat în Columbia, Missouri, iar biroul meu se află 
acum la San Francisco. 

— Şi se câştigă bine din procesele de despăgubiri? 
am întrebat, fără a putea să mă rețin să mai adaug: 
Întotdeauna m-am gândit că ar fi treapta cea mai de jos 
a ştiinţei dreptului. 

Se înroşi. 

— Nu, înţelegeţi lucrurile greşit. Eu lucrez în 
principal pentru diverse organizaţii pentru drepturile 
omului. Activez în domeniul drepturilor minorităţilor. 

— Cum aş fi eu, de exemplu. Un protestant alb, 
anglo-irlandez din Boston, Massachusetts. 

Am ajuns pe Main Street. Administratorul şcolii din 
colţ tocmai vopsea grilajul ce înconjura şcoala şi, 
alarmat de cuvântul protestant, ridică privirea. 

— Foarte sincer, mister Fitzgerald, nu vă înţeleg. 
Brusc, Itsumi îşi  exterioriza sentimentele într-o 
modalitate absolut neasiatică. Şi ce să vezi, era vorba 
despre mânia celui îndreptăţit. Acesta continuă: 
Dumneavoastră vi s-a făcut ceva inimaginabil de 
îngrozitor, după care aţi fost abandonat cu viaţa 
distrusă şi aţi fost izolat - de ce lăsaţi lucrurile astfel? 
De nu luptaţi? Doar sunteţi soldat, mister Fitzgerald! 
Soldatul nu este sortit luptei? 

Îmi venea greu să joc în continuare rolul 
indiferentului. Eu însumi îmi pusesem toate aceste 
întrebări deseori, fără a le găsi un răspuns. 

— Eşti soldat, am spus obosit, pentru a apăra binele 
țării tale. Asta poate să însemne să lupţi. Dar, dacă 
chiar înseamnă asta, nu soldatul decide, ci preşedintele 
ales. 

M-a privit uluit. 

— Amin! zise el apoi. Ne aflam în faţa hotelului 
Brennan şi, deschizându-mi uşa, adăugă: Eh, socotesc 
că veţi gândi altfel după ce veţi vedea documentele 
mele. 


Zona intrării şi recepţia erau de un verde-închis, 
pereţii aveau tapet verde cu sclipiri mătăsoase, în 
acelaşi ton cu suprafaţa tejghelei recepţiei. Câteva 
fotolii, o pendulă veche, o servantă şi un candelabru ce 
atârna foarte jos şi care răspândea o lumină slabă. Cu 
adevărat luminos deveni când apăru Bridget şi îl privi 
radioasă pe însoţitorul meu. 

— Bună ziua, mister Itsumi! Se uită la mine şi mi se 
păru că, pentru o clipă, zâmbetul i se umbri. Cu o 
înclinare a capului, mi se adresă şi mie: Bună ziua! 

— Miss Keane, zise Itsumi frecându-şi mâinile, mister 
Fitzgerald şi cu mine ne-am bucura câtva timp de 
ospitalitatea barului dumneavoastră. Se poate? 

Serviabilă, ea dădu afirmativ din cap. O buclă de 
culoarea aramei îi atârna temerară pe faţă. 

— Bineînţeles. Luaţi-o înainte, voi veni imediat şi eu. 

— Mulţumesc. 

Itsumi o luă înainte, era evident că el cunoştea locul. 
La bar, podeaua era în negru şi alb, ca şi la recepţie, 
dar, spre deosebire de ea, combinaţia coloristică 
dominantă era de galben şi maro. Pe pereţii înalţi, 
vopsiți în galben, atârnau tablouri de toate 
dimensiunile şi de toate genurile, desene pale, stampe 
simple şi fotografii înrămate, iar deasupra căminului, în 
care la vremea aceasta încă nu ardea focul, se afla o 
imensă pictură în ulei. Ne-am aşezat la bar. 

— Eu propun, spuse Itsumi cu mâna posesiv întinsă 
pe lemnul strălucind întunecat al tejghelei, să 
comandăm băuturile, apoi eu mă voi duce să aduc 
hârtiile. La ora aceasta, nu ne deranjează nimeni aici. 

— Nu am nicio obiecţie, am răspuns înghesuind 
cărţile mele pe unul dintre scaune. 

Intră şi Bridget, se duse în spatele tejghelei, şterse 
câteva fire de praf de pe chiuveta oricum strălucitoare 
şi ne întrebă ce am dori să servim. 


— Un Wild Irish Rose, spuse Harold Itsumi şi îmi 
zâmbi. Este ceva cam tare pentru ora aceasta, dar l-aş 
recomanda. 

— Mulţumesc, răspunsei întors către Bridget. Dar eu 
prefer o cafea, dacă aveţi aşa ceva. 

— Desigur, spuse ea şi luă din dulap o ceaşcă de 
cafea cu sigla Brennan's Hotel. 

— Deci, zise avocatul bătând darabana cu degete pe 
tejghea, mă duc să aduc chestiunile. 

— Bine. 

Abia aşteptam să dispară. 

— Camera mea se află la ultimul etaj. Va dura ceva. 
Nu fugiţi. 

— nicio grijă. Duceţi-vă liniştit. 

În timp ce pleca mai spuse ceva, dar spusele îi fură 
acoperite de zgomotul făcut de aparatul de măcinat 
cafeaua. Priveam cum în ceaşcă curge o undă subţire 
de cafea fierbinte şi mă gândeam la vremurile când 
băutura aceasta era componentă obligatorie în 
programul meu zilnic. Acum, abia îmi mai aminteam ce 
gust avea cafeaua. În caz că am ştiut vreodată; anumite 
voci contestă că obişnuita fiertură servită militarilor ar 
putea fi denumită cafea. 

— Lapte? Zahăr? 

— Nimic, mulţumesc. 

Oricum, nu intenţionam să o beau. Poate cel mult să 
îmi înmoi buzele. Apoi, m-am gândit că aveam nevoie 
de un motiv ca să amestec în ea şi am cerut două 
bucăţi de zahăr. 

Scoase două bucăţi de zahăr împachetate dintr-o 
cutie, le puse pe farfurioară şi îmi întinse cafeaua: 

— Poftiţi. 

— Mulţumesc. 

Privită de aproape, pielea ei părea ca laptele, cu 
nişte picăţele maronii. Mi-am smuls privirea şi m-am 
ocupat de despachetarea zahărului în timp ce ea îi 
pregătea cockteilul lui Itsumi. Care se compunea mai 


mult de jumătate din whisky pur, aşa cum am 
înregistrat eu cu coada ochiului. 

— Aşadar, v-a găsit, spuse ea în vreme ce tăia lămâi 
şi le storcea. 

Am ridicat privirea. 

— M-a găsit? 

— Mister Itsumi. Vă caută de vineri. Eu am putut să 
îi spun doar că vă văd mai des în apropierea hotelului, 
dar nu ştiu cum vă numiţi sau unde locuiţi. 

M-am încălzit mai tare decât după o jumătate de 
galon de cafea fierbinte. Mă remarcase. Mă simţeam ca 
un adolescent surprins uitându-se pe gaura cheii în 
vestiarul fetelor. 

— Aveţi mai des treabă prin apropiere, nu este aşa? 
zise ea zâmbind. 

— Hmm... am rostit şi, surprins, era cât pe-aici să 
vărs cafeaua. Abia am prins-o şi am răspuns: Da, aşa 
este. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi din Dingle, nu? 
Vreau să zic, şi dumneavoastră sunteţi american. 

— Da. Eu... tatăl meu este născut în zona aceasta. 
Abia îmi recunoşteam vocea. 

— Fitzgerald, ah, da. A fost pe vremuri un nume 
frecvent în împrejurimile oraşului Dingle. Ridică 
privirea de pe dispozitivul pentru stors lămâi şi îmi 
acordă un zâmbet rapid, pe care aş fi vrut să îl montez 
în aur. Nici eu nu sunt de aici. Am ajuns aici din 
Donegal. Acolo nu sunt atât de multe hoteluri. Se ocupă 
iarăşi de băutură, apoi adăugă: Şi dumneavoastră? Ce 
profesie aveţi? 

— Oh, este o poveste lungă. 

Am tuşit pentru a câştiga timp. Habar nu aveam ce 
să spun. Cu toată bunăvoința, nu arăt a pensionar. 

În acest moment, se produse împuşcătura. 

Pentru o ureche normală, era un zgomot puternic, un 
pocnet provenit de la etajele superioare ale hotelului, 
un sunet care putea fi foarte bine făcut de o uşă 


trântită. Dar un dispozitiv de a cărui existenţă nu 
ştiusem nimic până acum afişă în acelaşi moment în 
câmpul meu vizual datele nesolicitate ale rezultatului 
analizei acustice: foc executat de o armă semiautomată. 

— Ce a fost asta? am auzit-o întrebând pe Bridget, 
dar întrebarea aparţinea deja unei alte lumi, ireale, o 
lume care dispărea în spatele meu. 

În mod reflex, am trecut pe modul de acţiune „luptă”, 
am simţit  activându-se inima-turbo şi energia 
răspândindu-se fierbinte în corp. M-am ridicat, dintr-un 
salt am traversat recepţia şi, ca din puşcă, am urcat 
treptele. În venele mele pătrundea cel mai scump drog 
din lume, alpha-adrenalina, modificându-mi timpii de 
reacţie, totul petrecându-se parcă sub o lupă a 
timpului. Eram ca Speedy Gonzales. Eram Fulgerul 
Roşu. În timp ce inamicul îşi croieşte drum ca prin ulei, 
în timp ce se mişcă de parcă ar fi imobilizat de un jeleu 
vâscos, eu mă năpustesc asupra lui ca o lovitură de 
bici, ca mânia unui zeu ce azvârle fulgere şi care îşi 
striveşte inamicul sub stânci. 

Urcam treptele cu salturi supraomeneşti şi aveam 
senzaţia că planez. Fără un efort sesizabil, treceam de 
la etaj la etaj. Amplificatorul de putere din muşchii mei, 
acţionat de energia atomică, controlat prin cuplurile 
bioneuronice, mă împingea înainte fulgerător şi cu o 
forţă inimaginabilă. Deveneam coşmarul întrupat al 
inamicului. Dacă supravieţuia - ceea era puţin probabil 
-, ani de-a rândul, se va trezi noaptea urlând şi scăldat 
în sudoare. 

Ultimul etaj. Harold Itsumi spusese că aici se afla 
camera lui. Corespundea cu relevmentul acustic şi era 
alarmant. Un ultim salt - mă opresc. În faţă, am un 
coridor scurt, o uşă este deschisă. In uşă se află un om, 
alb, cam de un metru optzeci înălţime, în jur de 
patruzeci şi cinci de ani, tuns scurt, privire 
neîndurătoare. 


Totuşi, când mă vede, scoate un țipăt. Nu este de 
mirare. Cei care l-au instruit, ca şi experienţa 
acumulată, îl vor fi pregătit pentru multe, dar cu 
siguranţă că nu şi pentru apariţia unui bărbat care 
atârnă sub tavan ca Spiderman, cu mâinile goale înfipte 
în zidărie. Ţipă, dă să se retragă în cameră, trânteşte 
uşa de parcă asta l-ar putea salva. 

Un salt şi sunt în faţa uşii. O lovitură şi aceasta 
zboară în interior, spartă în mii de bucățele. Mascatul 
se refugiază panicat în baie, ochind în acelaşi timp. 
Analiza fulgerătoare a situaţiei. Într-un colţ al camerei 
- Harold Itsumi la podea, partea stângă a craniului zob, 
evident mort. Pe birou, o geantă deschisă, goală. Urme 
de luptă corp la corp. 

Intru pe infraroşu şi disting silueta inamicului prin 
peretele băii, care cu siguranţă că este subţire, ca toţi 
pereţii ridicaţi ulterior în casele vechi, cu camere 
înguste. Este ghemuit lângă uşă, cu mâna ridicată, în 
care fără îndoială că ţine o armă. Ce ştie despre mine? 
Ce poate să ştie? Ştie că pot fi ucis cel mai uşor atunci 
când sunt surprins şi când îmi trage un glonţ prin gât şi 
şira spinării sau prin ochiul stâng? Alunec mai aproape, 
rapid ca o lovitură de karate şi silențios ca o umbră, 
încă mai acţionează hormonul sintetic, care mă face să 
ard ca o încărcătură de termit, timpul mai este încă de 
partea mea, încă mai împart secundele la jumătate. 

Din baie ies zgomote pe care nu le pot explica. Un 
scârţâit. Un foşnet, zăngănit... O cursă, la asta trebuie 
să mă aştept. Mă duc lângă uşa băii şi ridic mâna. Un 
martor, dacă ar fi existat, ar fi perceput mişcările mele 
ca o reprezentaţie ireală, fantomatică, dar eu dispun de 
timp şi pentru a gândi şi a ochi. Mă aflu lângă uşa băii, 
lângă amprenta termică a asasinului. Indiferent de 
capcana pe care mi-o pregăteşte, pleacă de la premisa 
că voi intra pe uşă. Ceea ce nu voi face. Ridic mâna şi 
lovesc cu pumnul prin perete, ţintind direct capul lui. 


Sar pietre în jur, ţâşnesc aşchii, se lovesc cu zgomot 
de armături. Dar lovitura se produce în gol. Ceea ce 
loveşte pumnul meu nu este un cap. Retrag fulgerător 
braţul şi privesc prin gaura din zid. Baia este goală. 
Pricep că m-am lăsat indus în eroare de imaginea în 
infraroşu. Ucigaşul se ghemuise cu adevărat în spatele 
acestui zid, dar nu pentru mine, ci pentru Harold 
Itsumi. Şi trebuie că a aşteptat mult acolo, de aceea 
căldura corpului lui se mai păstra încă aşa de bine în 
perete. 

Mă întorc brusc, apuc din mişcare caloriferul şi 
sparg cu el uşa băii. O fereastră este deschisă. Mă 
reped la ea, ajung într-o fracțiune de secundă la pervaz 
şi mai apuc să îl văd pe necunoscut jos, în curte, gonind 
către parcajul hotelului. O scăriţă subţire, din funie se 
balansează în aer; o sculă ajutătoare, de care nu voi 
avea nevoie. În timp ce un sistem de ochire îl reperează 
pe fugar, în câmpul meu vizual apar linii roşii şi 
galbene, triangulaţii automate care îl localizează mă 
urc pe pervaz şi mă pregătesc de salt. Am să îl surprind 
de la o distanţă de circa patruzeci de metri şi de la o 
înălţime de vreo opt metri, şi am să îl transform în ceva 
ce nu va fi recunoscut nici de maică-sa. 

În acea clipă, inima-turbo se opri. Un sunet metalic, 
strident răsună în roţile dinţate ce se cuplau, o lovitură 
ca de glonţ dum-dum îmi răscoli mijlocul, iar în 
următorul moment capul păru că îmi face explozie, 
ochii ies din orbite, sângele părea că vrea să ţâşnească 
prin rădăcina fiecărui fir de păr. 

Din fericire, pierzându-mi echilibrul, corpul căzu 
înapoi, în cameră. Nu mai puteam să fac nimic, corpul 
nu îmi mai aparţinea, doar gemeam şi încercam să trag 
aer în piept, iar inima îmi bătea în ritmul unei 
mitraliere. Am căzut la podea, peste moloz, luând după 
mine şi armăturile băii, dar nu mi-am pierdut 
cunoştinţa nici măcar la o tensiune arterială care 
depăşea orice verosimilitate medicală. În mine, totul 


pompa şi vibra. Şiruri ale unor coduri niciodată văzute 
până atunci treceau fulgerător pe ecranul proiectat în 
câmpul vizual de ochiul meu artificial. Alarmă nivel 
roşu. Eram sfâşiat. 

Dar nu imediat. Eram întins pe spate, fixam cu 
privirea tavanul băii, care pulsa, şi luam la cunoştinţă 
de o mulţime de informaţii liniştitoare, precum 
Unexpected error 804 occurred - call system 
administrator. Oricum, plămânii mei şi-au revenit 
suficient ca să pot înjura. 

In ciuda avertismentului Too many errors - please 
shut down Combat Mode, m-am târât până la fereastră 
şi am privit afară. Sub influenţa alpha-adrenalinei, 
fiecare secundă pare o eternitate, totuşi trecuseră 
destule secunde care să permită killerului o fugă 
sigură. Dar să vezi minune, era tot acolo. Stătea la 
ieşirea parcajului şi se uita la mine de parcă nici acum 
nu înţelegea ce dăduse peste el acolo sus. Şi ca şi cum 
ar cugeta dacă ar trebui să îndrăznească să se întoarcă. 

Dacă aş fi avut un revolver, aş fi putut să îl împuşc cu 
uşurinţă, şi chiar aş fi făcut-o. În lipsa lui, am ridicat o 
piatră provenind din peretele spart, am ţintit şi am 
aruncat-o cu toată forţa dată de creatorii mei. Deci una 
supraomenească. Nu era nicio îndoială că necunoscutul 
habar nu a avut ce i s-a întâmplat când piatra l-a lovit 
în umăr ca trasă din tun. L-am auzit ţipând, l-am văzut 
dând înapoi, clătinându-se şi căzând, apoi dispărând în 
umbră. Mi-am închis ochiul stâng, am trecut pe senzorii 
de infraroşu şi pe amplificatorul de lumină şi l-am văzut 
ridicându-se şi dispărând după colţul unei case ţinându- 
se de umăr. Îl ratasem. De fapt, am vrut să îl lovesc în 
cap şi, dacă aş fi reuşit, ar fi rămas lat. 

Cu regret am decuplat modul „luptă”. Sau ce mai 
rămăsese din el. Fulgerător, epuizarea mă cuprinse ca 
un giulgiu greu, plămânii reîncepură să pompeze, să îşi 
facă datoria. Mâna dreaptă îmi tremura. În gură, aveam 


un gust sărat şi ştiam că mă aştepta o nesfârşită 
oboseală. Urma. 

Am părăsit baia şi am privit cadavrul micului avocat 
cu ochi oblici şi cu un îndoielnic gust în materie de 
îmbrăcăminte. Cămaşa lui cu modele de ciolane şi oase 
de peşte arăta ca un comentariu absurd la soarta sa. 

Documentele lui. Nu am făcut efortul de a le căuta. 
Era evident că ştiuse cineva că le avea. Cineva care 
ucisese - pentru ce? Pentru a le recupera? Pentru a 
evita ca ele să ajungă altundeva? Sau fusese o eroare? 
în orice caz, hârtiile trebuie să fi fost mai importante 
decât crezusem eu. 


CAPITOLUL 7 


Să îl pretuim şi să îl fericim pe bărbatul care a folosit 
cum trebuie cele mai scurte clipe ale vieţii lui. El a 
văzut adevărata lumină. E] a trăit şi a lucrat. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Poliţiştii mişunau peste tot, evident depăşiţi de 
dimensiunile cazului. 

— Trebuie să solicităm specialişti, au decis mai întâi, 
apoi s-au pus întrebări ca: Aţi dat de băieţii din Tralee? 
sau: Au sunat cei din Tralee? Până când, în cele din 
urmă, unul dintre poliţişti, un bărbat slab, cu tenul 
ciupit de vărsat şi-a închis telefonul mobil şi a anunţat 
uşurat: Sunt pe drum, în cel mult două ore sunt aici. 

Eu şi Bridget stăteam într-un colţ al recepţiei şi 
urmăream învălmăşeala în tăcere. Nu o putusem opri 
să urce şi să vadă cadavrul lui Itsumi, şi nu am putut 
nici să îi ofer un răspuns la vreuna dintre întrebări. 
Nici poliţiştii nu au putut, au făcut doar ochii mari, au 
mormăit neîncrezători şi au început să se agite. 

— Vin imediat la dumneavoastră, striga unul dintre 
ei, unul cu ceafă de taur, cu chipul plin de riduri, cu 
plete cărunte, de fiecare dată când trecea în fugă pe 
lângă noi. 

Doi indivizi voinici în uniformă stăteau în uşă şi se 
opuneau intrării unui reporter agitat, cu un aparat 
mare de fotografiat de gât, probabil de la ziarul local. 

— Asta este obstrucţionarea presei, striga acesta din 
când în când, ceea ce nu îi împiedica pe cei doi poliţişti 
să obstrucţioneze în continuare presa. 

— Omul părea absolut normal, îmi repeta Bridget, 
galbenă la faţă, ca şi cum eu aş fi contrazis-o. 


Nici nu ştiam exact la cine se referea, bănuiam că la 
Itsumi. 

— Vin imediat la dumneavoastră, mai strigă încă o 
dată polițistul, gonind pe lângă noi în intenţia de a intra 
în sala de mese unde se constituise provizoriu 
comandamentul acţiunii. 

Dar cineva îl angajă într-o discuţie chiar în uşă. 
Discuţie din care auzeam fragmente: distrugerile 
colosale din cameră ar fi inexplicabile, nu era posibil să 
fie opera unui singur om, ar trebui căutat probabil un 
baros ori ceva asemănător. 

Lângă mine, Bridget tremura abia sesizabil. Făcea 
evident tot ce putea pentru a se stăpâni, dar nu putea 
depăşi tensiunea. 

— Nu are să îi placă doamnei Brennan, spunea dând 
din cap. Chiar nu are să îi placă. 

Aş fi preferat să întind mâna şi să o pun pe a ei, dar, 
în loc de asta, am spus pe un ton pe care eu l-am crezut 
liniştitor: 

— Nu cred că dumneavoastră vă va reproşa cineva 
ceva. Întoarse capul şi mă privi cu ochii ei mari, cu 
sclipiri de un verde-deschis. 

— Aşa credeţi? 

— Ceea ce s-a petrecut nu are nicio legătură cu 
dumneavoastră sau cu hotelul. Mister Itsumi era 
avocat. Nu ştim cu ce fel de oameni avea de-a face. 

Dădu din cap, înghiţi în sec şi duse mâinile la piept. 

— Săracul mister Itsumi! Ce moarte îngrozitoare! 

Polițistul care ne tot amânase, părea că în sfârşit se 
va ocupa de noi. Mai rămăsese cu un singur bărbat 
bondoc, nervos, cu faţa roşie, care îi spunea în fugă: 

— ... În tavan sunt găuri, care nu par a fi de glonţ. Iar 
uşa este ţăndări, nicio bucată nu este mai mare decât 
un ziar! 

— Da, da, ştiu, spuse polițistul cu păr cărunt, dând 
din mână de parcă voia să îl alunge. De asta se vor 
ocupa cei din Tralee. Câţiva dintre ei vin din Irlanda de 


Nord; aceştia au văzut tot ce este posibil în materie de 
distrugeri. Aveţi grijă să nu se facă modificări. 

În timp ce interlocutorul se retrăgea cu o expresie de 
totală aiureală pe faţă, polițistul luă un scaun, scoase 
din buzunar un notes şi se aşeză în faţa noastră, cu 
speteaza scaunului în dreptul pieptului. 

— Ehei, oftă el, ne-am imaginat cu totul altfel seara 
aceasta. Sus este o porcărie de necrezut... Scoase din 
haină un pix şi continuă: Eu sunt sergentul Seamus 
Wright. Până când vor sosi colegii de la NBCI, conduc 
de bine, de rău ancheta. 

Notă numele noastre, adresa, numerele de telefon şi 
ne anunţă că nu putem părăsi oraşul până la încheierea 
provizorie a cercetărilor. 

— Hmm... exclamă el şi dădu o pagină din notes. 
Miss Keane, ce s-a întâmplat aici? 

Bridget Keane relată exact ceea ce trăise ea. Că 
auziserăm o împuşcătură şi că eu mă grăbisem atunci 
să urc. Că imobilul fusese de-a dreptul zguduit de mai 
multe lovituri, dar nu putea să precizeze câte lovituri 
fuseseră. Că, după puţin timp, eu coborâsem şi îi 
spusesem să cheme poliţia, pentru că mister Itsumi 
fusese omorât. 

— Aveţi idee cum a intrat asasinul în clădire? vru să 
ştie sergentul. Bridget dădu negativ din cap. Ar fi putut 
să fie un alt oaspete al hotelului? 

Un schimb de cuvinte în faţa intrării în hotel, pe un 
ton care rapid deveni mai ridicat, acoperind larma 
generală, ne distrase atenţia. _ 

— Eu locuiesc aici! striga cineva. Întâmplător, 
locuiesc în acest hotel! Era un oaspete al hotelului, 
care gesticula şi ţipa ca din gură de şarpe. De fapt, ce 
dracului s-a întâmplat? 

— Oh, interveni Bridget, scuzaţi-mă, de asta trebuie 
să mă ocup eu. 

Sări în picioare şi se duse în grabă la intrare, pentru 
a-l prelua pe clientul cel agitat. 


Un moment, sergentul Wright privi în urma ei. 

— Îşi face griji, nu? 

Am confirmat. 

— Inutil, spuse el şi se concentră din nou asupra 
notiţelor sale. Splendidă femeie! Căută să regăsească 
firul notiţelor, apoi zise: Mister Fitzgerald, când aţi 
urcat scările, ce aţi găsit acolo? 

I-am relatat o versiune cât mai apropiată de realitate, 
fără a menţiona propria participare la evenimente. Cu 
alte cuvinte, o versiune care avea relativ puţină 
legătură cu realitatea. Totuşi, sergentul Wright nu găsi 
niciun motiv pentru care să nu îmi dea crezare. Dacă 
i-aş fi spus că eu, de unul singur, cu mâinile goale şi 
doar în câteva minute, provocasem distrugerile de la 
etajul trei, cu siguranţă că nu ar mai fi dat din cap şi nu 
ar mai fi spus: 

— Bine, mulţumesc, mister Fitzgerald. Cred că, 
pentru moment, este în ordine. Când va sosi 
inspectorul de la NBCI, cu siguranţă, vă va pune şi el 
întrebări; ar fi deci drăguţ din partea dumneavoastră să 
ne staţi la dispoziţie zilele următoare. Dar acum poate 
că ar trebui să consultaţi un medic. 

M-am holbat la el fără să îl înţeleg. 

— Un medic? 

Arătă cu pixul către mâinile mele: 

— Sângerează. Probabil, v-aţi rănit în aşchiile uşii, 
acolo sus. 


Dacă ceea ce făcusem eu ar fi fost o intervenţie de 
luptă, aş fi purtat pe tot corpul un costum din kevlar, cu 
mănuşi special întărite şi cu o mulţime de dotări 
suplimentare, printre ele o armă grea, fără trăgaci, 
acționată bionic printr-un contact din mâna mea 
dreaptă, în stare să transmită impulsuri prin piele la 
obiectul respectiv. În lipsa acestui costum, pielea îmi 
fusese jupuită între oţelul-titan dur din interior şi 
diversele obstacole, şi ele dure, din exterior. În special 


mâna dreaptă arăta rău după distrugerea peretelui. Eu 
nici nu observasem. Insensibilitatea la durere era 
acţiunea cea mai îndelungată a drogurilor sub a căror 
influenţă luptasem. Trebuie că oprisem sângerările fără 
să fiu conştient de acest lucru. Cu efectul secundar că, 
pentru un ochi nepriceput, rănile arătau mai uşoare 
decât erau în realitate, mai ales în lumina slabă din 
holul hotelului. 

Am respins oferta sergentului de a pune pe cineva să 
mă însoţească. Erau doar câţiva paşi până la cabinetul 
doctorului O'Shea. 

— Măi să fie! exclamă acesta când îmi deschise uşa. 
Orele de vizită se încheiaseră de mai puţin de un sfert 
de oră. În antreu, încă se mai aflau scaunele şi mai 
mirosea a oameni bolnavi, speriaţi. 

— Ce aţi mai făcut? vru să afle când m-am întins pe 
patul pentru consultaţii. I-am povestit tot. Măi să fie! 
repetă el şi se lăsă pe scaunul cel mai apropiat. O 
crimă? Sfântă Fecioară, o crimă! 

A luat-o de la capăt cu tot ceea ce îi povestisem, voia 
să ştie totul exact. I-am răspuns cât am putut de bine, 
dar, cu fiecare cuvânt, limba îmi părea tot mai grea, ca 
şi pleoapele. 

— Avocatul acesta trebuie să fi fost implicat în nişte 
chestii primejdioase, fu de părere O'Shea clătinând din 
cap. Ciudat. Când a venit aici, l-am luat drept un 
gogoman nevinovat. Unul care, în cel mai rău caz, 
într-o zi, se urcă pe o ladă şi predică despre apropiatul 
sfârşit al lumii. Se ridică în picioare în cele din urmă, 
îmi luă mâna stângă, o privi cu o mină serioasă şi zise: 
Trebuie să o coasem. Începu să aşeze instrumentele şi 
medicamentele pe o tavă. Cum se numeşte chestiunea 
aceea? Alpha-adrenalină? Nu am auzit de ea. Ce este 
asta? 

— Nu ştiu ce este în realitate, am spus şi, uitându-mă 
fix în tavan, am simţit durerea din mână 
cuprinzându-mă încet, ca un voal. Aşa i-au spus ei 


totdeauna faţă de noi. Cel mai puternic excitant care 
există. Este atât de apropiat de substanţele din corpul 
uman, încât nu intervine o obişnuinţă. 

L-am văzut cu coada ochiului pe O'Shea 
încruntându-se. 

— Nu ştiu cu ce să vă injectez. Mă tem că, de data 
aceasta, trebuie să vă descurcaţi singur cu durerea. 

— Nu este nicio problemă, am răspuns şi am activat 
sedarea. Daţi-i drumul! 

Începu să coasă rănile de pe braţ şi de pe mână. 
Simţeam împunsătura, dar nu şi durerea. Ori poate că o 
simţeam şi pe ea, dar, în acest moment, îmi era 
indiferent. Corpului meu i se produseseră atâtea 
dureri, încât câteva împunsături de ac în plus sau în 
minus nu mai contau. 

Brusc, îmi reapăru acea amintire. De parcă o ploaie 
formidabilă ar fi spălat zgura şi cenuşa şi ar fi redat 
vederii ceea ce fusese acoperit atât de mult timp. 

Eram întins pe spate şi priveam un cer pe care 
luceau şase sori aşezaţi în formă de cerc. Dar cerul este 
întunecat şi totul mă doare, fiecare fibră din corpul 
meu arde, plămânii sunt corodaţi, fiecare respiraţie 
este durere pură, orbitoare. Un zeu rău m-a zdrobit, 
m-a făcut bucăţi şi a dat cu mine de pământ, dar încă 
mai trăiesc, ca şi cum nu aş putea să mor, ca şi cum 
această favoare mi-ar fi refuzată. 

Atunci asupra mea se apleacă un chip, chipul unui 
uriaş complet acoperit cu o pânză verde, cu excepţia 
ochilor. Privesc în ochii lui, ştiu că am făcut ceva 
groaznic şi că merit pedeapsa ce mi se aplică. 

— Cum te simţi, Duane? întreabă uriaşul şi îndepărtă 
pânza. Zâmbeşte. Are o barbă gri-argintie şi zâmbeşte. 

— Am păcătuit, spun. 

Sau încerc să spun, nu ştiu dacă laringele şi coardele 
mele vocale sunt capabile să transpună intenţia mea în 
cuvinte inteligibile. De fapt, nu ştiu dacă mai am 


laringe şi coarde vocale. Mi s-a extras tot, inclusiv 
acestea. 

— Am reuşit, zice uriaşul. Dumneavoastră aţi reuşit. 
Bărbatul de şase milioane de dolari va fi curând un 
amărât de cârnăcior în comparaţie cu dumneavoastră. 

Se face seară, se face noapte, deja nu mai văd chipul 
uriaşului, ci mă scufund în continuare tot mai mult şi 
mai mult. Ultimul lucru pe care îl mai aud este cineva 
care râde şi spune: 

— Şase milioane de dolari ar fi cam ieftin... 

M-am trezit, pentru că O'Shea mă scutura de umăr 
şi, pe când deschideam cu greu pleoapele, acesta 
spuse: 

— Nu mă refeream la o anestezie totală, mister 
Fitzgerald. 

— Ah, da. Scuzaţi-mă. Aţi terminat? Aveam senzaţia 
că mă bâlbâiam. 

— Nu ştiu cine este mai terminat, dumneavoastră sau 
eu, mormăi doctorul. Dacă vă referiţi la mâinile 
dumneavoastră, sunt bandajate. 

— Mulţumesc. 

Nu fusese o anestezie totală intenţionată. Ştiam ce 
fusese: epuizarea cauzată de intervenţia de luptă sub 
full power, care, peste câteva ore, mă va devora 
complet şi mă va face să dorm ca un bolovan. Am 
ridicat braţele pentru a le examina. Era mai puţin rău 
decât mă aşteptasem: sub antebraţul drept era un 
bandaj de tifon normal, mâinile îmi erau bandajate 
steril, fiecare deget în parte, în aşa fel încât nu îmi erau 
stânjenite mişcările. 

— Vă dau nişte bandaje, pentru a le schimba pe cele 
vechi mâine-seară sau poimâine-dimineaţă. Duminică, 
puteţi scoate firele. Şi, peste două săptămâni, o să vă 
rog să mai veniţi la control. 

— Peste două săptămâni? am repetat în timp ce mă 
ridicam, în mod normal, mă vindecaţi mai repede. 


— Va fi la fel şi de această dată, însă săptămâna 
următoare nu voi fi aici. Îmi făcu semn să mă ridic: 
Haideţi să vă mai fac o radiografie. 

Am încercat să mişc umerii şi braţele. 

— Trebuie? 

Cu excepţia faptului că mă simţeam de parcă o 
hoardă de gorile răutăcioase îşi vărsaseră necazul pe 
mine, totul mi se părea a fi ca de obicei. 

Doctorul O'Shea îşi înfipse supărat mâinile în şolduri. 

— Am impresia că trataţi cu uşurinţă situaţia, mister 
Fitzgerald. Simplul fapt că v-am cusut atât de bine 
rănile, încât a fost nevoie de doar câteva bucăţi de 
tifon, nu înseamnă că rănile nu au fost grave. In unele 
locuri, tăieturile au pătruns adânc, până la acele... oase 
din oţel pe care le aveţi la dreapta. 

— Compozit-titan, am zis. 

— Zău, a fost chiar o prostie din partea 
dumneavoastră. Aţi activat o maşinărie periculoasă, 
care nu a mai fost utilizată de mai bine de zece ani. lar 
corpul dumneavoastră a îmbătrânit între timp. Țesutul 
conjunctiv vă este mai sensibil decât a fost înainte... Nu 
aveţi voie să o mai faceţi sub niciun motiv. 

— Bine. Voi fi atent. 

Am ridicat mâinile în semn de capitulare. 

— Vă rog. 

L-am urmat în camera unde era aparatul Roentgen, 
m-am aşezat cuminte, cum mi-a cerut, şi am rămas 
liniştit atunci când mi-a spus el. Conciliant, m-am 
interesat dacă absenţa lui de săptămâna viitoare 
însemna că în sfârşit îşi lua un concediu. 

— Da şi nu, zâmbi el. De miercuri are loc la Dublin 
un congres european al medicilor - bioetică, genetică, 
probleme de drepturile omului, o chestie pretențioasă, 
dar şi un bun prilej de a întâlni prieteni vechi. Plec încă 
de sâmbătă şi petrec câteva zile şi la sora mea. Mi-a 
arătat şi cadourile pregătite pentru copiii ei: Ia ghiciţi, 
ursuleţul este pentru nepotul meu, iar cutia metalică cu 


cuburi pentru nepoată. Asta şi-au dorit, jur. O lume 
nebună, nu? 

— Da, complet nebună. 

Puse caseta cu filmul într-o cutie din plastic, cu 
eticheta Pentru developare, şi spuse abia stăpânindu-şi 
un căscat: 

— Gata cu munca pentru astăzi. Ne revedem peste 
două săptămâni, da? 

Am confirmat. 

— Şi îmi promiteţi că nu mai faceţi pe zmeul-zmeilor? 

— Voi avea grijă de mine. 

_ Afară, pe stradă, am meditat la ultimul meu răspuns. 
Il evitasem. Ceea ce spusese el despre maşinăria din 
corpul meu îmbătrânit era logic şi m-a mai luminat. Nu 
i-am putut totuşi promite că nu o voi mai face. 
Chestiunea aceea. Cuplarea modului „luptă”. Pentru a 
deveni /uptător-cyborg. 

O făcusem reflex, dar, dacă mă cercetam mai bine, 
constatam că mi-a plăcut. Am gustat ce însemna să fii 
puternic, cel puţin pentru ultima oară, să fii 
supraomenesc de puternic, rapid şi invincibil. Pentru că 
tocmai acesta fusese visul care îmi marcase şi îmi 
desfigurase viaţa: în adâncul sufletului meu, încă mai 
visam. 


KKK 


Am revenit la Brennan's Hotel cu ideea neclară ca, 
ajutându-mă de simţurile mele speciale, să caut urme 
trecute cu vederea de către poliţiştii de la An Garda 
Siochana şi care mâine-dimineaţă nu vor mai exista. 
Poate şi cu ideea neclară de a fi mai mult timp cu 
Bridget, cine ştie. 

Dar, când am ajuns la hotel, poliţiştii deja plecaseră 
şi la recepţie era o femeie străină, cu părul prins sus, 
cu un lanţ impresionant din perle în jurul gâtului şi cu o 
atitudine nobilă. A fost suficientă o privire aruncată 


asupra mâinilor bandajate, ca să îşi dea seama cine 
eram. 

— Trebuie să fiţi mister Fitzgerald, spuse ea într-un 
mod ciudat de neutru, din care nu am putut trage 
concluzia dacă se bucura sau nu să mă cunoască. Îşi 
retrase mâna pe care tocmai voise să mi-o întindă, dar 
cred că o făcuse din cauza bandajelor. Dacă o căutaţi 
pe miss Keane, a plecat deja acasă. Era cam răvăşită, 
sărmana! Eu sunt Maude Brennan, proprietara 
hotelului. 

Am spus ceva în încercarea de a fi amabil, dar nu mai 
ştiu ce. Oboseala mă apăsa ca o stâncă. 

— Este incredibil ce au făcut asasinii aceştia, 
continuă ea, nu îmi puteam crede ochilor. De parcă 
cineva ar fi avut acolo o maşină pentru construcţii, un 
excavator sau mai ştiu eu ce... Un client al hotelului, 
ucis! Groaznic! 

— Poliţiştii au terminat? am întrebat, fără să îmi dau 
seama pe moment cât de inutilă era întrebarea şi cât de 
evident răspunsul. 

— În orice caz, pentru astăzi, au terminat. Din câte 
am înţeles, au venit specialişti din Tralee, dar aceştia 
continuă abia mâine. Îşi strânse gura şi aşa subţire: Şi, 
închipuiţi-vă, înnoptează în altă parte! 

— A rezultat ceva? Ceva nou? 

— Am senzaţia că, de fapt, nu ştiu nici de unde să 
înceapă. Dădu dezaprobator din cap şi adăugă: Nu prea 
insuflă încredere, trebuie să o spun. 

— Cred că sus totul este închis, nu? 

— Da, confirmă doamna Brennan, lipit şi sigilat, ca în 
filme. Oftă cu demnitate. Este un noroc că acum nu 
avem mulţi clienţi. De neimaginat, pentru că sezonul 
tocmai a început. Va fi destul de greu să menţinem 
servirea. Se lovi uşor peste piept, ca şi cum ar fi vrut să 
îşi facă vânt sau să scape de un spasm în plămâni. Apoi, 
continuă: îi vor interoga pe toţi clienţii hotelului, 
gândiţi-vă! Teribil! Hotelul meu va apărea în ziare ca 


locul unde s-a săvârşit o crimă - nici nu cutez să-mi 
imaginez ce va atrage acest lucru după sine. 


KKK 


Îmi mai amintesc primul meu salt făcut cu forța 
suplimentară. Nu, a-mi aminti este un termen 
incomplet în acest caz. Atunci când retrăiesc 
evenimentul, în fața ochilor am mai mult un moment ce 
mi-a rămas în amintire ca o imagine vie, strălucind în 
culori nepământene, un prezent etern, o clipă ce pare 
că nu se va sfârşi niciodată. 

Eram într-o sală de fitness capitonată peste tot - 
pereţi, tavan, podea, totul. Părea o încăpere construită 
din cauciuc albastru-închis. Mă aflam la punctul de 
plecare, marcat cu roşu, şi, urmând instrucţiunile 
antrenorului, vizam locul aterizării: un teanc de saltele 
înalt de vreo doi metri, la o distanţă de vreo 
doisprezece metri. Erau saltele speciale, ca acelea 
folosite la Hollywood pentru cascadorii periculoase. 
Antrenorul îmi spusese să nu îmi fac nicio grijă în 
privinţa reuşitei, trebuia doar să vizez locul şi să sar. 
Saltul urma să fie înregistrat cu camere speciale şi va 
furniza indicii importante pentru finisarea sistemului. 
Doar acesta era sensul şi scopul exerciţiului. Aşa 
pretindea el. 

Deci, ascultător, m-am lăsat în genunchi, cu privirea 
pe locul de aterizare, am dus braţele înapoi, am tras 
aer în piept şi... 

Saltul. 

În momentul în care mă ridic, legile gravitaţiei, ale 
căror cătuşe îmi marcaseră neîngăduitoare întreaga 
viaţă, par să îşi piardă valabilitatea. Nu sar, ci zbor, 
purtat de o forţă de neimaginat, îmbătător de uşor. În 
această clipă singulară, mi se pare că pentru mine nu 
mai există limite, că sunt contopit cu un Olimp al zeilor 
nesupuşi aceloraşi reguli ca oamenii muritori, eu fiind 


cel care decide dacă voi cobori la punctul vizat sau 
dacă voi pătrunde prin tavan şi voi înconjura 
Pământul... ah, ce Pământ, voi lăsa în urma mea 
sistemul solar... 

Bineînţeles că am aterizat pe grămada de saltele, şi 
încă un pic cam strâmb. Desigur că fusese doar un salt. 
Dar acest prim moment... această clipă unică... Uneori, 
mi se pare că, în acea fracțiune de secundă, am adus ca 
jertfă toată viaţa mea, trecutul şi, în acelaşi timp, 
viitorul meu. Dar, şi în ziua de astăzi, visez la ceea ce 
s-a petrecut în realitate. 


KKK 


Era timpul să plec acasă. Se făcuse seară, era 
întuneric. Eram obosit, epuizat. Am să cad în pat şi am 
să dorm o sută de ore - asta era la fel de sigur ca 
mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Totuşi, 
când am ieşit din hotel, m-am oprit şi am ascultat acea 
voce din interiorul meu, care îmi spunea cu totul 
altceva. Era vocea prietenului meu, filosoful roman 
Seneca. „Să îl preţuim şi să îl fericim pe bărbatul care a 
folosit cum trebuie cele mai scurte clipe ale vieţii lui. El 
a văzut adevărata lumină. El a trăit şi a lucrat.” Fără 
nicio îndoială, o maximă bună, care pune în sarcina 
fiecăruia să decidă ce este bine. 

Asta nu îmi dădea pace. Trebuia să o văd pe Bridget. 
Cu ochii minţii, mi-o imaginam şezând în bucătăria ei, 
tremurând, aşa cum o lăsasem la hotel, dar de această 
dată singură, în faţa unei ceşti cu ceai, cu o cutie de 
calmante lângă ea... Un sentiment presant îmi cerea să 
trec pe la ea. 

Am mers pe o Upper Main Street puţin circulată, 
apoi pe o Chapel Street liniştită şi am ajuns la ea acasă, 
dar aici era întuneric şi pustiu. Este o casă mică, din 
lemn alb, cu ferestre mari, cu perdelele trase, 
înconjurată de o grădină cu unghiuri neregulate, 


neîngrijită, în care florile sălbatice făceau concurenţă 
buruienilor. În spatele casei nu mai era decât un zid din 
piatră, foarte vechi, cu înălţimea mai mare decât a unui 
om, de genul celor care, la ţară, împrejmuiau câmpurile 
şi islazurile. 

Deci se culcase deja. Dacă undeva în casă ar fi fost 
aprinsă lumina, aceasta s-ar fi reflectat în zid. Bine. 

M-am întors ca să plec, când o ultimă senzaţie de 
nelinişte m-a determinat să trec pe vedere în infraroşu. 
Absolut toată prețuirea pentru avertismentul doctorului 
O'Shea, dar era vorba despre o simplă activare lipsită 
de pericol a acelui dispozitiv ce îmi înlocuia ochiul 
drept, pe care de atunci îl purtam în acea orbită. 

Apărură urme de paşi ca pudrate cu făină gri. Clanţa 
uşii lumina de-a dreptul. Urma unei mâini pe cutia 
poştală. 

Totuşi, ceva nu era în regulă cu urmele de paşi. Am 
închis ochiul stâng pentru a vedea ceva mai clar. 
Urmele aveau vârful îndreptat către casă, dar, peste 
ele, mai luminoase, deci mai proaspete, erau alte urme, 
care se îndepărtau de casă. 

Fără să mă gândesc şi fără să am cea mai mică idee 
despre ce aş spune dacă ea ar fi acasă, am sunat la uşă. 
Îmi imaginam scene de un penibil jenant - Bridget, în 
capot, deschizând somnoroasă uşa şi întrebându-mă ce 
doresc la ora aceasta, iar eu nu ştiam ce să răspund, 
devenind astfel un personaj jalnic pentru veşnicie -, dar 
am mai sunat încă o dată, lung şi insistent. Nimic. Nu 
era acasă. Venise pentru a pleca din nou. 

La o prietenă, mi-am zis. Puse în asemenea situaţii, 
femeile se duc la o prietenă. Ştiam asta doar din filme, 
dar nu putea să fie o pură născocire. 

„Să trăieşti până la atingerea înţelepciunii! cerea 
Seneca. Cine ajunge acolo, nu atinge cel mai 
îndepărtat, dar atinge cel mai înalt ţel.” Un timp, am 
privit în gol, nehotărât, reflectând la întrebarea dacă 
vreau să ating înţelepciunea. Cel puţin în privinţa lui 


Bridget, nu? Sau nu. Poate că mă aflam pur şi simplu la 
limita delirului. Am decis să mă duc acasă. 


XXX 


Activând vederea în infraroşu, supravegherea 
automată era şi ea activată, altfel probabil că nu i-aş fi 
remarcat pe cei doi bărbaţi. În câmpul meu vizual, 
siluetele lor erau însoţite de calificativul SUSPICIOUS 
BEHAVIOR. Această apreciere îndrăzneață se baza pe o 
tehnică de prelucrare a imaginilor în stare de a 
descoperi în imaginea digitală a feţelor oamenilor, în 
baza analizei paralaxei privirilor, a faptului dacă aceşti 
ochi mă urmăresc şi, mai ales, cât de mult timp. Există 
o valoare maximă condiţionată cultural, stabilită prin 
cercetări psihologice, a duratei unui contact vizual 
întâmplător şi, dacă această valoare este depăşită cu 
mai mult decât dublul ei, ODP-ul meu - Observation 
Detection Processor -, care este un computer de 
mărimea unei prune, implantat sub ficat şi care nu se 
ocupă cu nimic altceva, declanşează alarma. 

Primul bărbat era alături de intrarea la O'Leary's Pub 
şi, când am cotit pe Main Street, s-a retras în umbra 
intrării casei vecine, fără să mă piardă din ochi. Era 
înalt, suplu, proaspăt ras şi tuns mai scurt decât se 
poartă pe aici. Avea o faţă plată, inexpresivă. Un 
moment, am avut impulsul să i-o fac mai expresivă cu 
ajutorul unui pumn. Dar m-am gândit la sfaturile 
doctorului O'Shea, la mâinile mele bandajate artistic, şi 
la oboseala cumplită din mine şi am trecut pur şi 
simplu pe lângă el. Nu m-a urmat. 

Al doilea bărbat se afla în staţia autobuzului de la 
Mall, în lumina tulbure a unui felinar stradal, şi mă 
supraveghea pe deasupra unui ziar deschis. Dacă şi-ar 
fi dat osteneala să arunce o privire pe orarul curselor, 
ar fi constatat că ultimul autobuz plecase acum două 


ore şi că postul lui observaţie era mai mult decât 
suspect. 

Ce dracu' se petrecea aici? Întrebarea mi-o mai 
puneam şi când am ajuns acasă. Dar, indiferent despre 
ce era vorba, aveam să mă gândesc la acest lucru altă 
dată. Cu mare efort, m-am mai spălat pe dinţi şi m-am 
dezbrăcat, după care m-am trântit în pat şi m-am 
adâncit într-un somn profund. 


CAPITOLUL 8 


Ce este esenţial în viaţa omului? Nu faptul că noi 
colindăm toate mările cu corăbiile noastre [...] şi 
rătăcim în căutarea necunoscutului din oceane (deja 
uscatul nu ne mai ajunge pentru nelegiuirile noastre), 
nu, iar că am devenit stăpâni ai viciilor noastre nu este 
o victorie mai mare. Există nenumărați oameni care 
stăpânesc popoare şi oraşe, dar numai foarte puțini 
dintre ei se stăpânesc pe ei înşişi. 

Seneca, NATURALIUM QUESTIONUM 


Telefonul mă trezi ud de transpiraţie. Era Reilly. 

— Pentru Dumnezeu, George, am gemut eu şi m-am 
târât cu telefonul în bucătărie. Exact cât permitea 
cablul. Am privit ceasul şi am socotit ameţit de somn: 
La voi nu ar trebui să fie miezul nopţii? 

— Două şi jumătate, ca să fiu mai exact, răsună de 
peste Atlantic vocea unsuros-paternă a lui Reilly. 

Mi-am frecat fruntea cu dosul palmei. Era plină de 
transpiraţie. Ce se întâmplase? 

— George, ar trebui să dormi. Nu mai eşti tinerel. 

— Duane, spuse Reilly cu acel ton îngrijorat care îmi 
face pielea ca de găină, noi am primit aici o informaţie 
conform căreia în cătunul tău pescăresc irlandez un 
labagiu i-a făcut felul unui turist american. 

— Ce? Am simţit o senzaţie neplăcută urcând pe şira 
spinării. Cum se face că o informaţie de acest gen s-a 
răspândit atât de repede pe planetă? Am clipit mărunt. 
Trebuia să fiu atent, să nu mă las citit. Am continuat ca 
şi cum chiar în acest moment mi-aş fi adus aminte: Ah, 
da, aşa este. Ieri s-a răspândit vestea... 


— Vezi? Şi vestea asta a ajuns între timp până la 
Washington. 

— Nu pot crede aşa ceva, am zis. Mi-am tras un 
scaun, trebuia să şed. Nu pot crede că mai nou te ocupi 
de asemenea mărunţişuri. 

— Eu am fost întotdeauna cu ochii pe copiii mei, voi 
ştiţi asta. Şi nu îmi place chiar deloc ideea că acum 
hoarde de ziarişti se vor vânzoli în apropierea ta şi vor 
pune întrebări. 

— Pe aici nu se vânzolesc hoarde de... 

— Încă nu. Dar, dacă nu sunt acum, pot veni de acum 
înainte. De aceea voi avea grijă să vii acasă. Cel puţin 
pentru o vreme. 

Am căutat din ochi robinetul pentru apă. Mă uscam 
de sete. Nu mai puteam aştepta sfârşitul discuţiei. 

— Sunt acasă, George. 

— Ştii ce vreau să spun. Este vorba doar de faptul că 
aici te putem supraveghea mult mai bine, Duane. Eu aş 
zice că doar pentru câteva săptămâni. Până când totul 
se linişteşte. 

Turnura luată de convorbire îmi convenea tot mai 
puţin. 

— Ascultă, George, am spus încet, pentru că mi se 
părea că am capul plin cu vată şi îmi era greu să 
gândesc. Nu ştiu ce informaţie a ajuns acolo. Pe aici 
circulă tot felul de zvonuri şi cele mai multe care mi-au 
ajuns la ureche se referă la o confruntare între grupuri 
disidente din IRA, altceva nimic. Am impresia că aici 
nimeni nu este grozav de tulburat. 

Acum ajutau doar nişte minciuni neruşinate. 

— Conform informaţiei, o echipă de investigaţie din 
Tralee a National Bureau of Crime Investigations a 
sosit acolo. 

— Asta nu este ceva deosebit. Tralee este oraşul cel 
mai apropiat. Şi, din câte am auzit, aceştia au venit, au 
examinat fugitiv locul faptei şi după asta s-au dus la 
prima cârciumă. 


Era o minciună doar pe jumătate; proprietara 
hotelului spusese ceva de acest gen. 

— Şi mortul? Este un american de origine japoneză. 
Ai putea să îmi spui ce avea unul ca el cu IRA? 

Mi-a scăpat un oftat. Nu numai că minţeam, dar 
minţeam prost. 

— Habar n-am, am zis obosit, pentru că nu îmi trecea 
prin minte o explicaţie plauzibilă. 

— Toate acestea nu îmi plac, spuse Reilly. 

— George, îţi faci griji inutil, crede-mă, l-am încurajat 
eu. Uneori, acest ton ajuta, dar nu trebuia exagerat. 
Am să raportez imediat dacă se va crea o situaţie 
relevantă din punctul de vedere al siguranţei, ştii doar. 

— Hmm... mormăi Reilly pus pe gânduri, în sfârşit. 

— Eu sunt la faţa locului. Dacă eu nu pot aprecia 
situaţia, cine ar putea să o facă? Vreun analist tânăr de 
la CIA, care vrea să arate ce grozav este el? 

— Atenţie, este o linie neasigurată, mă preveni 
nervos Reilly. Încă ceva ce mie nu îmi place. i 

— Bine, George, eu propun ca acum să te culci. Ii 
promit că zilele următoare voi sta acasă şi am să te sun 
imediat dacă vreau să plec de aici. OK? 

Un timp, în cablul transatlantic se auzi un zumzet 
semnificativ, apoi Reilly spuse obosit: 

— OK. Ai grijă de tine, băiete! 

— Somn uşor, George! 

În sfârşit, închise. Cu receptorul telefonului în mână, 
m-am aplecat la robinetul cu apă şi am băut până am 
simţit că nu avea loc unde să mai intre. Apoi, m-am 
întors în dormitor, pe drum am scăpat şi de telefon, şi 
m-am prăbuşit peste cearşafurile jilave de transpiraţie. 


KKK 


g Cel care a ridicat mâna a fost Gabriel Whitewater. 
Imi amintesc asta. Imi mai amintesc cât de mult ne-a 


impresionat. El era conducătorul nostru tacit şi 
necontestat. 

Şedeam la marea masă albă pentru conferinţe, în 
marea sală albă pentru conferinţe, în care se discutau 
toate chestiunile importante ale proiectului, noi, cei 
mai puternici oameni din lume, eroii secolului viitor, 
invincibilii, şi ştiam că acesta nu era încă sfârşitul, 
ştiam că se va merge mai departe cu noi şi că vom 
deveni şi mai puternici, şi mai invincibili. 

Era emoţionant. Mai grozav decât sexul. Era cea mai 
bună perioadă a vieţii noastre. 

Faţă în faţă cu noi stăteau un general cu umeri lati, 
cu chip colţuros, produs bun şi vechi al West Pointului, 
şi un medic cu tenul cianotic de fumător înrăit şi cu o 
privire veşnic  febrilă. Generalul ţinea brațele 
încrucişate pe piept şi nu spunea nimic, se mulțumea 
doar să ne privească. Medicul ne cercetă cu privirea pe 
fiecare, după care zise: 

— Am auzit că dumneavoastră îi puteţi face 
acceptabil concurenţă lui Superman. 

Am schimbat între noi priviri vesele. Cu o zi înainte, 
în faţa corpului nostru medical, bătuserăm toate 
recordurile mondiale la săritura în lungime, săritura în 
înălţime şi la aruncarea ciocanului, şi o făcuserăm fără 
să ne fi străduit în mod special. 

— Cine naiba este Superman? rosti uşor unul dintre 
noi. Râsete aspre, de gladiatori. 

— De fapt, aşteptăm să ni se ia în sfârşit măsurile 
exacte, rânji un altul. Cred că este momentul potrivit ca 
să primim tricourile acelea grozave, strânse pe corp. 

— Cu pelerină, vă rog, îl completă un al treilea. Insist 
energic pentru această pelerină. 

Medicul ridică mâna. 

— Un moment. Am spus „acceptabil”. Nu este 
suficient pentru un tricou, ca să nu mai vorbim de o 
pelerină. Aşteptă până când fu sigur de atenţia noastră 


totală şi continuă: Superman mai are ceva ce 
dumneavoastră nu aveţi până acum. 

— Vizare termică, spuse cineva. 

— Vizare Roentgen, ripostă altul. 

— Cam aşa ceva, acceptă bărbatul în halat alb şi 
scoase din buzunar o cutiuţă ambutisată în piele 
albastră, asemănătoare cu casetele în care eroii 
romantici din filmele oferă femeilor visurilor lor inelul 
de logodnă. O puse pe masă în faţa noastră. Adăugă: în 
lumea reală, vorbim despre vizare telescopică, imagini 
mărite, amplificatoare de lumină şi vedere în infraroşu. 

Deschise capacul cutiuţei. De pe catifeaua roşie ne 
fixa un ochi. 

Ni s-a tăiat respiraţia. 

Medicul scoase ochiul şi îl ridică. 

— Este unul dintre cele mai compacte aparate de 
înaltă performanţă construite vreodată. O minune a 
tehnicii şi a micro-miniaturizării. La limita hightechului. 
Planurile constructive singure se întind pe şapte 
volume groase şi, între noi fie vorba, valoarea lui este 
de patruzeci şi opt de milioane de dolari. Mai exact, 
această biluţă este bijuteria cea mai valoroasă din 
lume. Puse obiectul care se holba fără viaţă pe 
suprafaţa mesei şi îl roti precum titirezul ruletei. Cine 
şi-l doreşte? 

Încă nu ne regăsiserăm respiraţia. Nu eram pregătiţi 
să înțelegem ce consecințe atrăgeau cuvintele 
medicului. Totuşi, am auzit vocea gravă, de bas, a lui 
Gabriel: 

— Eu. 

Am întors capetele şi am văzut că ridicase mâna fără 
să şovăie. 

Abia mult mai târziu am băgat de seamă că irisul 
implantului avea deja exact culoarea neagră a ochilor 
lui Gabriel. 


KKK 


M-am trezit într-o lumină ciudată. Am avut nevoie de 
ceva timp până să înţeleg că din dormitor priveam 
afară după-amiaza. 

Şi a mai trecut o veşnicie ca să pricep că astăzi 
trebuia să postesc. Ora de hrănire a animalelor de 
pradă. 

M-am rostogolit din pat şi m-am târât până în baie. 
După un duş destul de scurt din cauza mâinilor 
bandajate, m-am uitat ce se ascundea sub bandaje şi 
am hotărât că totul putea să rămână aşa cum era. Dacă 
puneam pe mine o cămaşă care acoperea bandajul de 
pe antebraţ, degetele bandajate nu mai atrăgeau 
atenţia. Dacă aveam puţin noroc, nimeni nu-mi va pune 
întrebări stânjenitoare. 

Mai rău arăta faţa. Sub ochi, pielea era plină de 
bobite negre, mici. Le îndepărtam dacă mă frecam. 
Mi-am privit vârfurile degetelor şi am înţeles că era 
vorba despre sânge care făcuse crustă. Erau crustele 
unor  sângerări punctiforme, urmare a activării 
inimii-turbo, care impusese circulaţiei sanguine o 
viteză  supraomenească. Mi-am amintit că ne 
menţionase cineva cândva acest fenomen ca un efect 
secundar posibil, desigur absolut trecător. 

Am îndepărtat toate bobitele şi am dat deasupra cu 
puţină cremă. În câteva locuri se vedeau pete negre 
sub piele, pe care le-am acoperit imediat. S-ar putea ca 
în următoarele zile să arate şi mai rău. Nici ochii nu 
arătau bine. Cel stâng era injectat, de parcă aveam 
gripă, cel drept părea mai adâncit în orbită decât 
celălalt. Ochiul meu artificial, atât de plin de hightech 
încât planurile lui erau cuprinse în şapte volume 
groase, cântăreşte ca urmare mult mai mult decât un 
ochi natural. Odată cu trecerea anilor, țesutul 
înconjurător, care oricum pierde din elasticitate prin 
îmbătrânire, cedează şi orbita se deformează 
corespunzător. Uneori, pleoapele nu se mai închid 
corect, de exemplu, noaptea. De aceea, acum trebuie să 


folosesc regulat picături pentru ochi. Iar pe la şaizeci 
de ani voi arăta precum Quasimodo. 

Când ies din casă burniţează uşor. Nu atât de 
puternic ca un localnic să îi acorde atenţie, aşa că şi eu 
am procedat la fel. 

Mirosea a sare, a peşte şi a mucegai şi în timp ce 
oraşul era posomorât, departe, pe câmpurile cu 
împrejmuiri din bolovani jucau câteva pete de soare. 

— Dumneavoastră? se miră Billy când am apărut la 
ghişeu. 

— Eu, am confirmat, considerând întrebarea ca fiind 
începutul unui nou nou joc de-al lui. 

El a dat din cap, a coborât de pe scaunul lui înalt şi a 
dispărut în spate. În timp ce aşteptam, mi-am aruncat 
privirea pe titlurile din ziarele aflate pe o poliţă, sub 
etajera cu cărţi poştale ilustrate. Ca totdeauna, ziarele 
irlandeze comentau tulburările din Irlanda de Nord. 

— Îmi pare rău, mister Fitzgerald, spuse Billy 
întorcându-se cu mâinile goale, astăzi nu am nimic 
pentru dumneavoastră. 

Am căutat din priviri calendarul de perete. 

— Dar astăzi nu este miercuri? 

Mâinile îi descriseră figuri aiuritoare în aer. 

— Şoferul povestea ceva despre greve ce au loc la 
Dublin. Se poate ca aceasta să fie cauza. Astăzi a fost şi 
neobişnuit de puţină corespondenţă. g 

L-am cercetat atent. Nu era o păcăleală. Imi mai 
rămăseseră două doze de hrană, cu valabilitate până 
mâine la prânz. Nu era o problemă. Dar era neliniştitor. 
Timp de doisprezece ani nu existase nicio întârziere, şi 
să înceapă tocmai acum? 

— Bine, am zis şi am ridicat indiferent din umeri, ca 
să îi arăt tânărului cât de puţin mă interesa asta. 
Atunci, mai încerc mâine. 

— Exact, zâmbi el, uşurat. 

Când am ieşit din nou în stradă, erau acolo. Tipii 
care îmi atrăseseră atenţia ieri. Cel cu faţa inexpresivă. 


Şi cel din staţia de autobuz. Niciunul dintre ei nu privea 
în direcţia mea, dar fiecare avea la ureche câte un 
telefon mobil şi vorbea. În uşa băncii mai era cineva, şi 
încă unul ceva mai departe, lângă un stâlp cu felinar. 
Am descoperit un automobil în care stăteau doi bărbaţi 
care nu făceau altceva decât să se uite suficient de 
insistent în direcţia mea, pentru a-mi activa ODP-ul. 
Unul dintre ei vorbea la telefon. 

Mi-ar fi făcut plăcere să mă conving că vedeam stafii. 
Că telefoanele acestea mobile erau astăzi o adevărată 
ciumă chiar şi aici, în Irlanda. 

M-am întors spre celălalt capăt al străzii. La colţ mai 
era un bărbat cu telefon. Când m-am apropiat de el, 
reacţiona de parcă interlocutorul i-ar fi amintit de nişte 
obligaţii urgente. În faţa hotelului Brennan era parcat 
un automobil albastru pentru livrări de produse, având 
lateral o emblemă ce arăta a fi foarte de stat. Nu era 
greu de ghicit cui aparţinea, mai ales că un poliţist o 
păzea stând alături. Portiera fiind deschisă, se vedea un 
bărbat în costum gri şi cu mănuşi din plastic, care 
manevra tot felul de aparate. 

— Sergentul Wright este aici? l-am întrebat pe 
poliţist. Acesta indică ţeapăn, cu o mişcare a capului, 
către uşa hotelului: 

— Este înăuntru, la inspector. 

Am intrat. La recepţie era o femeie slabă, cu priviri 
pătrunzătoare, morocănoase, pe care nu o mai 
văzusem. Sergentul stătea pe unul dintre scaunele din 
spatele ei, împreună cu un bărbat; îmi făcu imediat un 
semn cu capul şi îi atrase atenţia asupra mea şi 
interlocutorului, care purta un pardesiu lung, maro. 

— Inspector Eugene Pinebrook, se prezentă acesta. 
Se ridică cu greu din fotoliu, iar vocea îi era marcată de 
un şuierat astmatic. Frumos din partea dumneavoastră 
că aţi putut veni, mister Fitzgerald. 

Nu îmi aminteam să fi stabilit ceva de genul unei 
întâlniri - socoteam că pentru aşa ceva urma să fiu 


sunat şi ce mă adusese acum la hotel fusese speranţa 
de a o vedea pe Bridget dar am dat afirmativ din cap şi 
l-am asigurat că nu era nicio problemă. 

— Îmi pot permite libertatea de a vă întreba ce 
profesie aveţi, mister Fitzgerald? 

De deasupra pungilor de o mărime respectabilă 
aflate sub ochi mă străpungea o privire ca de bronz. 

— Sunt membru al forţelor armate americane, 
pensionat înainte de termen, i-am oferit informaţia 
prevăzută pentru autorităţile oficiale. 

— Păreţi încă destul de tânăr pentru o pensionare 
anticipată, dacă îmi permiteţi remarca. 

I-am privit pielea plină de negi şi părul rar, cu cărare 
dreaptă la mijloc. Părea bătrân pentru cineva aflat încă 
în activitate. 

— A fost vorba despre motive de sănătate, sir. 

Pinnebrook dădu din cap dus pe gânduri, mă cercetă 
cu privirea. 

— Cel ucis era şi el american, ştiaţi? întrebă el, 
schimbând brusc subiectul discuţiei. 

Era probabil o chestiune de tactică poliţienească. 

— Da. 

— De unde? 

— Ne întâlniserăm cu puţin timp înainte, în oraş. Mă 
invitase la un pahar. 

— Aşa, pur şi simplu? Am confirmat. 

— Voia să îi spun mai multe despre cum se trăieşte în 
Irlanda şi în special aici, în Dingle. Ca american, cred. 

Pinebrook îşi drese glasul: 

— Dacă îmi este permis să întreb, ce vă califica în 
mod special pe dumneavoastră pentru a da informaţii 
despre aceasta? 

— Trăiesc de doisprezece ani aici. După ce i-am spus 
acest lucru, m-a invitat la un pahar. Şi, pentru că nu 
aveam altă treabă, am venit cu el. 

— Pentru că sunteţi pensionar. De doisprezece ani, 
nu? 


— Da. 

— Înţeleg. 

Nu lua notițe, dar părea că reţine fiecare cuvânt 
într-o memorie fără greş. Înclină capul meditativ, în 
timp ce eu îmi pregăteam răspunsul la întrebarea care 
inevitabil avea să urmeze. Auzisem un zgomot care mi 
se păruse a fi o împuşcătură. Am vrut să clarific 
chestiunea. În vreme ce urcam scara, am auzit zgomote 
de lemn spart şi lovituri puternice; atunci, am începu să 
alerg. Când am ajuns sus, uşa era distrusă şi în camera 
aflată în spatele ei era mortul. Eram şocat, abia îmi mai 
trăgeam sufletul şi o vreme am fugit încoace şi încolo 
fără niciun scop (ceea ce explica eventuale urme din 
hainele mele), până când mi-am revenit. Apoi, am 
coborât la recepţie şi i-am cerut administratoarei 
hotelului să cheme poliţia, pentru că se pare că s-a 
comis o crimă. Nu, pe scară nu am întâlnit pe nimeni. 
Nu am văzut pe nimeni atunci. 

— Ah, să nu uit, zise brusc Pinebrook, o altă 
chestiune... probabil că este inutil să vă întreb, dar ştiţi 
întâmplător unde este miss Keane? 

Mă holbam la el şi simţeam că îmi îngheţau şi 
gândurile în cap, lăsând loc unei linişti temătoare. 

— Miss Keane? am spus ca un ecou. 

— Administratoarea hotelului. Nu a venit la slujbă în 
această dimineață. Nu este nici acasă, spuse 
inspectorul. De fapt, nimeni nu pare să ştie unde se 
află. 

— Poate că este la o prietenă? am sugerat eu. 
Pinebrook scutură capul, ceea ce, la scăfârlia lui mare, 
era ceva ameninţător. 

— De fapt, am întreprins eforturi considerabile să o 
găsim, dar îmi este neplăcut să o spun, miss Keane a 
dispărut fără urmă. 


KKK 


M-am întors acasă neliniştit. Nu ştiu dacă m-am 
descurcat la interogatoriul care urmase în aşa fel încât 
să nu îi trezesc suspiciuni lui Pinebrook. Nici nu îmi 
mai amintesc ce i-am spus. La tot ce spuneam mi se 
părea că aud doar ecoul cuvintelor miss Keane a 
dispărut fără urmă. 

La întoarcere, am văzut peste tot bărbaţi cu chipuri 
inexpresive, care nu manifestau nici cea mai mică 
îngrijorare legată de facturile pentru convorbirile 
telefonice. Cu toată bunăvoința, nu arătau nici a 
proaspăt îndrăgostiţi, care nu ar mai putea trăi o 
secundă fără să audă glasul iubitei. Şi niciunul dintre ei 
nu mai privea în direcţia mea. 

Ceea ce era definitiv stabilit era că Bridget fusese 
acasă ieri-seară şi că imediat plecase de acolo - pentru 
a merge unde? Cât era de uşor, sau de greu, să te 
ascunzi de poliţie în Irlanda? Să i se fi întâmplat ceva? 

Cine erau oamenii care mă supravegheau? Şi de ceo 
făceau? 

Imi era neplăcut că îl minţisem pe Reilly de 
dimineaţă şi, pe măsură ce trecea timpul, îmi era tot 
mai neplăcut. Poate că Reilly avusese dreptate. Poate 
că aş face bine să mă dau la fund şi cel puţin o vreme 
să caut adăpost sub aripa vulturului american. 

Pe de altă parte, dacă îl sun acum şi îi spun adevărul, 
nu îmi va permite să mai ies niciodată din SUA. Îl ştiam 
de suficient timp, pentru a fi sigur de acest lucru. Mă 
va reţine acolo nu ca pedeapsă, ci din grijă pentru 
mine. Pentru Reilly, eram ca nişte fii, îi înlocuiam 
familia. Suferea pentru noi. Cel puţin atât timp cât nu 
era periclitată imaginea lui în faţa superiorilor. 
Bunăvoinţa lor, la o adică, era mai importantă decât a 
noastră. 

Stăteam în dreptul anticului telefon de perete şi îmi 
frământam mintea căutând o explicaţie plauzibilă, un 
discurs liniştitor, credibil, pentru faptul că nu îl 


informasem imediat. Dar bietul meu creier nu găsea 
nimic corespunzător. 

Ce scria în documentele pe care le deținuse Harold 
Itsumi? 

Şi cine le avea acum? 

Am ridicat receptorul, am format 001, m-am oprit şi 
l-am aşezat iar în furcă. Nu. Nu voiam să renunţ la 
speranţa că exista o explicaţie pentru toate acestea şi 
că exista o cale rafinată de a o scoate la capăt. În orice 
caz, dacă exista o astfel de rezolvare, nu eu eram acela 
care o va găsi. Am scos telefonul mobil din 
ascunzătoarea lui. Înainte de a vorbi cu Reilly, voiam să 
mă consult încă o dată cu Gabriel. 

Dar şovăisem prea mult. În California se făcuse deja 
ora zece, iar Gabriel era de mult la treabă. Am încercat 
să dau de el folosind numărul de acasă şi prin telefonul 
mobil sunând la casa cu flamingo, pentru că aşa cum îl 
cunoşteam, şi-ar fi petrecut fiecare minut disponibil la 
bazinul incredibil de albastru, lăsându-se răsfăţat de 
robotul cu douăzeci şi şapte de sortimente de apă 
minerală. Dar era evident că Gabriel avea de păzit o 
mulţime de alte case din Santa Barbara. 

Deci trebuia să aştepte şi telefonul pentru Reilly. Am 
pus la loc telefonul mobil şi m-am dus în bucătărie. 
Aproape că tremuram de foame; un alt efect al Combat 
Mode. Fiecare fibră a corpului meu suprasolicitat striga 
după hrană, poftea alimente, dorea cu înfrigurare să fie 
aprovizionată cu tot ce avea nevoie funcţionarea 
implanturilor, stimulatorilor. Solicitarea era atât de 
violentă, încât chiar şi concentratul părea ademenitor. 

Cât de mult mă obişnuisem cu această chestie gri, 
respingătoare! Când mi s-a servit - se pare că fusese o 
omisiune, mi se explicase abia după intervenţiile 
decisive, penibil, dar nu se mai putea schimba nimic - 
pentru prima dată şi mi s-a spus că asta va fi în viitor 
tot ce aveam voie să bag în mine, am râs neîncrezător, 
apoi, când am înţeles că treaba era serioasă, am făcut 


un acces de furie, urmat de câteva săptămâni de 
depresie. Să nu mai mănânc niciodată un hamburger? 
Să nu mai beau o bere? Uriaşele enchiladas de la 
Pedro's? În primele luni a trebuit să vomit mereu, chiar 
şi când mă chinuia foamea. A durat mult până când 
disciplina militară a învins scârba. 

Disciplina militară? Astăzi, când scriu aceste rânduri, 
mi se pare că ar fi vorba despre altcineva, nu despre 
mine. Ca şi cum ceea ce îmi amintesc eu ar fi amintirile 
din viaţa altcuiva. Ale unui tânăr care pornise cu 
autobuzul spre Carolina de Sud, unde îşi va satisface 
serviciul militar. Care este tuns în timp ce priveşte pe 
fereastră la un bombardier de vânătoare Hornet sosind 
la aterizare. Care efectuează nesfârşite exerciţii pe 
terenul de antrenament, duce arma la ochi în timp ce 
sergentul de instrucţie urlă aceleaşi ordine. Acelaşi 
tânăr aflat în întunericul plin de foşnete al dormitorului 
comun, mort de oboseală şi totuşi treaz, cu privirea în 
tavan şi întrebându-se dacă a făcut bine ceea ce a 
făcut. 

Toate par de acum o mie de ani, întâmplate de 
asemenea altcuiva. Acum, stau în bucătăria aceasta 
cenuşie, desfac o cutie neinscripţionată, golesc într-o 
farfurie conţinutul mucilaginos, de un alb spălăcit, şi 
mă gândesc dacă să pun deasupra sos de mentă, 
tabasco sau altceva. Iar uneori se întâmplă să stau aici, 
să mănânc şi să înţeleg cum viaţa mea, fiecare decizie 
în parte luată de mine, m-a condus aici, în acest loc, la 
această masă, în faţa acestei farfurii. De parcă s-ar fi 
ridicat un văl, înţeleg în aceste clipe magice ce 
înseamnă că nu voi mai mânca niciodată o friptură 
suculentă cu prune uscate sau o bucată de pizza din 
care se întind fire de brânză topită, nu voi mânca nici 
măcar un măr. Cred că în astfel de momente chiar 
desluşesc ce este viaţa şi imaginea este a ceva atât de 
impunător, de înfricoşător, că trag cu putere aer în 


piept şi clatin din cap întrebându-mă cum vor juca cei 
de la Boston Red Sox pentru a o scoate la capăt. 

Caut apoi refugiu în Seneca, din nou doar la el. Care 
spune că esenţial în viaţă este nu să dobândeşti toate 
victoriile posibile sau să realizezi lucruri excepţionale - 
esenţial este să îţi stăpâneşti viciile, aceasta este 
victoria cea mai mare. Trebuie să ajungi să te ridici 
deasupra amenințărilor şi promisiunilor sorții şi să 
înţelegi că nu merită să îţi bazezi speranţele pe 
acestea. Important este să înveţi să suporţi voios soarta 
potrivnică. „Nu eşti nefericit dacă nu crezi că eşti,” 
spune el. 

Este vorba despre aceste convingeri, aşa îl înţeleg 
eu. Nu este esenţial ce mi se întâmplă mie, ci care e 
poziţia mea faţă de acest lucru. Ceea ce mi se întâmplă 
nu pot să aleg, dar pot să aleg modul în care privesc 
aceste lucruri. Aş putea să cad în disperare şi să mă 
jeluiesc că nu dispun de un intestin adevărat: nu mi-ar 
folosi la nimic şi situaţia nu s-ar schimba cu nimic, cu 
excepţia faptului că tot eu mă voi simţi mai rău. 
Trebuie să înţelegi ceea ce te face liber cu adevărat. Şi 
uneori chiar înţeleg. 


CAPITOLUL 9 


Viaţa noastră este suficient de lungă şi ne oferă din plin 
posibilitatea să înfăptuim cele mai importante lucruri, 
dacă ştim să o folosim ca un întreg. Dar, dacă o lăsăm 
să se scurgă inutil şi nechibzuit şi nu ne implicăm în 
probleme importante, când în cele din urmă se apropie 
socoteala finală, simţim că viaţa, căreia nu i-am băgat 
în seamă cursul, s-a epuizat. 

Seneca, DE BREVITATE VITAE 


La un moment dat, în cursul după-amiezii, am 
parcurs lista cu numerele de telefon şi cu adresele date 
de Gabriel şi am cochetat cu ideea de a suna la unul 
dintre foştii colegi. 

In niciun caz nu l-aş suna pe Juan. Din grupul nostru, 
este cel din urmă cu care aş avea o legătură personală. 
Cred că nici cu ceilalţi - cu excepţia lui Gabriel. El şi 
Juan s-au înţeles totdeauna cel mai bine. Mă îndoiesc 
că a înţeles vreodată cineva de ce. 

Pentru mine, Juan Gomez a fost mereu un mister. Din 
prima zi, l-am considerat obositor. Se apuca de orice cu 
o îndârjire de parcă soarta omenirii ar atârna de o 
eventuală greşeală pe care ar săvârşi-o el. Înclina ca în 
problemele în dispute să ia o poziţie considerată de el 
ca fiind moralmente cea justă şi apoi să îţi explice ce 
era corect şi ce era greşit. Este posibil să fi devenit un 
bun judecător - ori unul rău, cine ştie? S-ar putea 
spune că totdeauna era de încredere. Dacă stabileai cu 
el un loc pentru o întâlnire şi o oră, lumea putea să se 
prăbuşească, el apărea punctual la locul respectiv. 

Probabil că această atitudine rigidă şi exigenţele lui 
morale reprezentau un gen de reacţie la atitudinea faţă 


de viaţă a tatălui său. Din câte ştiu, este originar din 
Texas, nu îşi cunoaşte mama şi a fost crescut de un tată 
cam zurliu, care nu putea rămâne la un loc de muncă 
mai mult de două luni, umbla mereu după femei şi 
dădea numai de belele. Deseori, a fost nevoie să 
dispară pe neaşteptate, cu puţinele lor lucruşoare care 
încăpeau în ceva mai mult de trei geamantane. Juan 
pare să acţioneze - şi să supravieţuiască dintr-un gen 
de agresiune cu care cineva ce nu a trăit aşa ceva nu se 
poate împăca. 

Mai era Jack Monroe. Acum, trăia într-un cătun în 
Iowa, nici nu îţi venea să crezi. M-am întrebat dacă mai 
avea părul acela blond platinat, incredibil de deschis la 
culoare, după care, pe atunci, ai fi putut să îl recunoşti 
şi din spaţiul cosmic. Cu siguranţă că este şi acum 
vânjos şi antrenat; era genul care se menținea în formă 
o viaţă întreagă. Şi tot cu siguranţă, astăzi, numai 
arătos nu este. Faţa îi fusese răvăşită de o acnee 
juvenilă puternică, din cauza căreia avea probleme cu 
bărbieritul. Niciodată nu am cunoscut pe cineva care să 
aibă pe faţă atât de mulţi plasturi. Nu vorbea mult, dar 
când vorbea o făcea în acel mod aspru în care şi astăzi 
se exprimă oamenii din Nebraska. La masă, era primul 
care termina de mâncat, pentru că înghiţea prânzul ca 
un lup. 

Cu timpul a rezultat că pielea lui avea probleme cu 
cicatrizarea şi cu vindecarea. Dintre noi toţi, el s-a ales 
de departe cu cele mai vizibile cicatrice. Dacă în 
decursul anilor situaţia s-a înrăutățit faţă de ce am 
putut eu să văd cu ocazia duşurilor, azi ar trebui să 
arate ca monstrul lui Frankenstein, cusut din bucățele. 

În rest, el este un conservator, dacă am cunoscut 
vreodată unul. Nu ştia altceva decât dreptate, ordine, 
patria şi America, îmi era greu să mă imaginez 
mărturisindu-i că i-am ascuns ofițerului care era şeful 
nostru informații privind, probabil, securitatea 
naţională, din foarte egoistul motiv că nu am vrut să 


periclitez reşedinţa mea din Irlanda şi libertatea legată 
de ea. 

A mai rămas DuBois, unicul moştenitor bogat pe care 
l-am cunoscut, urmaş al unor emigranţi francezi şi, din 
câte se putea bănui, cunoscător al limbii franceze, 
pentru că aceasta era tradiţia în familia lui. Când mă 
gândesc la Forrest, văd ochii lui vii, ca albăstreaua, şi 
veşnica mânie din ei. Tatăl lui nu l-a crezut capabil să 
folosească în mod corespunzător - cum spunea el însuşi 
- averea familiei şi, printr-un testament extrem de 
rafinat, în cadru legal, l-a cvasiînlăturat. Oficial, averea 
tatălui său îi aparţinea, dar era administrată de un 
consiliu fidel concepţiilor vechiului stăpân şi de care nu 
a scăpat, deşi a încercat tot ce se putea. Il mai văd 
stând la masă şi citind o scrisoare de la acest consiliu, 
răvăşindu-şi părul de un castaniu atât de spălăcit, încât 
între timp trebuie să fi devenit sur. De multe ori, era 
împreună cu Stephen Myers, foarte priceput în 
chestiuni de drept şi de investiţii financiare, cu care 
discuta opţiunile juridice şi de la care voia să audă ce 
ar fi putut să facă cu milioanele administrate într-un 
mod extrem de conservator de vechii prieteni ai tatălui 
său. „Casa nu ţi-o pot lua” era propoziţia care îmi mai 
răsuna încă în urechi. 

După câte se părea, nu i-o luaseră. Locuia în ea şi în 
ziua de azi. Mă întrebam ce făcea acolo, an de an, 
printre toate acele mobile stil şi portrete în ulei ale 
strămoşilor despre care ne povestea pe un ton mai 
curând scârbit. 

Când era binedispus, era o plăcere să discuţi cu el. 
Era unul dintre acei băieţi care aveau informaţii de 
culise, cunoşteau pe cineva care le destăinuia ceva, 
persoane care trăgeau cu ochiul din culise. Sfatul lui ar 
fi fost cât se poate de interesant. 

Dar, cum stăteam aşa, în vestibul, în faţa aparatului 
telefonic din perete, în mână cu lista numelor şi 
adreselor, îmi deveni clar care fusese adevăratul motiv 


pentru care niciodată nu încercasem să îi contactez pe 
ceilalţi. Oricât mi-aş fi spus că mă obligasem să nu o 
fac, era vorba de un simplu text. Săvârşisem încălcări 
mult mai grave ale unor dispoziţii mult mai importante, 
fără să fi clipit măcar. Nici supravegherea telefoanelor 
noastre nu ar fi fost un motiv real să nu o fac, dacă aş fi 
vrut să o fac. Existau scrisori, existau cabine telefonice, 
faxuri şi, de câţiva ani, e-mail şi, abstracţie făcând de 
acestea, ni se permisese între timp, după cum povestise 
Gabriel, să facem tot felul de chestii. In definitiv, cineva 
îmi trimisese la vremea respectivă şi scrisoarea cu lista 
adreselor. 

Adevăratul motiv pentru care eu nu îi contactasem 
fusese că nu dorisem asta. Chiar când mi-a venit acum 
ideea de a forma unul dintre aceste numere de telefon, 
mi-am imaginat câte ore de-a rândul am sta la telefon şi 
nu am vorbi despre nimic altceva, decât despre 
infirmităţile şi necazurile noastre. Ne-am linge rănile în 
comun, cu acel Mai ştii tu?, am visa la vremurile vechi, 
ne-am lăuda cu femeile cu care ne-am culcat. Treptat, 
am fi format un club care ar fi trăit în trecut. 

Şi nu asta voiam. Voiam să trăiesc în prezent, să mă 
mulţumesc cu ceea ce exista aici şi acum. Nu voiam să 
mă gândesc la ceea ce a fost odată, la ceea ce 
pierdusem, la ce ar fi putut să fie în alte condiţii, la 
toate aceste chestii sterile. Nu căutasem să îi contactez 
pe ceilalţi, pentru că ei făceau parte din trecutul cu 
care voiam să termin sau cel puţin căruia voiam să îi 
pun punct. 

Trebuia să mă gândesc la bărbaţii cu telefoane 
mobile şi la avocatul mort, care susţinea că deţine 
documente secrete, şi la Bridget, care dispăruse fără 
urmă. Trecutul nu se încheiase. Era aici, gata să mă 
cuprindă din nou. 


KKK 


La ora opt - douăsprezece în California -, am sunat 
iarăşi la Santa Barbara, dar a face pauză de prânz nu 
părea să se numere printre obiceiurile lui Gabriel 
Whitewater. 

M-am retras în fotoliu, cu o carte, pentru vreo cinci 
minute, când m-a cuprins o nelinişte interioară care 
m-a făcut să sar în picioare, să fac curat în dormitor şi 
să mătur prin toate încăperile, ceva ce în mod normal 
nu îmi plăcea. 

Cu puţin înainte de ora nouă, l-am sunat din nou pe 
Gabriel şi nu a ridicat nimeni telefonul. Găseam că era 
ciudat ceea ce la prânz mi s-ar fi părut original: cineva 
care pretinde că are o ocupaţie secundară să nu 
cupleze robotul telefonic atunci când nu este acasă. 

Am sunat până când mi s-a întrerupt legătura. 

Apoi, am scos telefonul mobil, pentru a repeta jocul 
cu vila cu păsări flamingo. Am format cu grijă numărul 
din nou - pentru a exclude posibilitatea să fi greşit 
numărul când am apelat prima dată şi ulterior să fi 
repetat ore de-a rândul apelul cu numărul greşit - şi am 
lăsat aparatul să sune, închipuindu-mi plin de speranţe 
că într-o asemenea casă dura ceva timp ca să ajungi de 
la bazinul incredibil de albastru până la telefon, mai 
ales dacă dai în drum şi peste un frigider umblător. 

În acest moment sună telefonul de perete. 

Reilly! mi-a trecut pe loc prin cap. Am închis în grabă 
telefonul mobil şi l-am băgat în ascunzătoare de parcă 
era în pericol de a fi văzut prin reţeaua telefonică. 
După care am ridicat precaut receptorul telefonului de 
perete şi m-am prezentat. 

— O'Shea sunt, bună seara, am auzit vocea sonoră a 
doctorului. Sper că nu deranjez, celălalt număr a fost 
tot timpul ocupat. 

Mi s-a luat o piatră de pe inimă: 

— Dumneavoastră sunteţi! 

— Sună de parcă v-aţi fi aşteptat să fie altcineva. 


— Nu. M-am scuturat de spaima trasă şi am adăugat: 
Nu are nicio importanţă. Ce pot face pentru 
dumneavoastră, doctore? 

L-am auzit mustăcind: 

— Invers, mă tem că eu trebuie să mai fac ceva 
pentru dumneavoastră înainte de a pleca la Dublin. Cel 
mai bine ar fi mâine-seară, pe la ora şase. 

— Cum aşa? am întrebat fără să mă gândesc. 

Eram atât de tulburat, că nici măcar nu am observat 
cât de negândită era întrebarea. El a ezitat: 

— Chiar să vă spun? 

— Vă rog. 

— Am developat ultimele radiografii şi se pare că 
unul dintre întăritorii picioarelor dumneavoastră a păţit 
ceva cu ocazia gestului de forţă. Nu simţiţi nimic? 

Am mişcat neliniştit picioarele, mai întâi unul, apoi şi 
celălalt. 

— Care din ele? Dreptul sau stângul? 

— Intenţionat nu am menţionat care dintre ele. Deci 
nu simţiţi nimic? 

— Le simt pe amândouă ca totdeauna. Cum le simt 
din 1990. 

— Hmm... Se auzi foşnet de documente, apoi 
doctorul continuă: Nu am prea multă experienţă cu 
radiografiile construcţiilor metalice, dar mi se pare că 
la elementul hidraulic ataşat învelişului femurului drept 
ceva fie că s-a rupt, fie se va rupe în curând. Nu pot să 
spun ce trebuie ori ce poate fi făcut, dar aş vrea să văd 
totul mai clar. Este vorba despre una ori două 
radiografii mari ale coapsei, nu este nimic dramatic. 

Am rotit uşor piciorul drept către exterior şi mi-am 
închipuit că aud zgomot de metal pe metal, că simt 
ceva ce avea joc. Închipuiri, mi-am zis. 

— De acord, vin mâine-seară. 

După discuţie, am privit un timp în gol, a urmat un 
şir de asociaţii mergând de la gânduri legate de 
cabinetul doctorului O'Shea până la imaginea nocturnă 


a Chapel Street şi deodată mi-am dat seama ce se afla 
la baza neliniştii mele: dispariţia lui Bridget. Nu îmi voi 
găsi liniştea până când nu voi întreprinde ceva. 

Afară era deja întuneric. În plus bătea şi vântul, ceea 
ce m-a făcut să îmbrac canadiana mea cea mai închisă 
la culoare. Când am ieşit din casă, nu am văzut pe 
nimeni. Am mers până la capătul străzii, unde, de-a 
lungul gardului de sârmă al unei clădiri de birouri 
goale de mai mult timp, o potecă ducea către o pajişte 
peste care se ajungea la mal şi apoi peste un drum 
întărit pentru promenadă, la port. Acolo, am trecut 
printr-un şantier pe care de ani de zile nu se mai făcea 
nimic - grilajul din gratii sfrijite, fixate în câteva 
anvelope umplute cu beton atârna strâmb într-o parte - 
şi am ieşit în Strand Street, pe care treceau o mulţime 
de oameni şi niciunul dintre ei nu vorbea la telefon. 
Nimeni nu mă băga în seamă, cum mergeam cu gluga 
trasă pe cap, cu mâinile vârâte în buzunare; am luat-o 
pe câteva străduţe şi, după puţin timp, mă aflam în faţa 
casei lui Bridget, la fel de întunecată ca în seara 
anterioară, emanând singurătate. 

Întrerupătoarele comenzilor mele interne le 
resimţeam ca pe nişte muşchi bizari - probabil, îmi 
explicase odată un medic de la Steel Man Hospital, 
pentru că în fond tot ceea ce putem face noi, oamenii, 
este să mişcăm ceva muşchi. Să înveţi să îi controlezi 
era ca şi cum ai învăţa să mişti din urechi sau să 
exersezi ciudate mişcări de breakdance. Pe parcursul 
timpului, pentru fiecare întrerupător s-a găsit un loc în 
corpul meu, unde cred că îl localizez. Acest loc nu are 
nimic de-a face cu locul în care se află respectivul 
întrerupător - în realitate, toate întrerupătoarele se 
află într-un element de comandă situat lângă rinichiul 
drept -, el este mai mult o construcţie mentală 
auxiliară, care uşurează folosirea rapidă şi sigură. Un 
fel de rudă a durerilor-fantomă de după amputare. 


Întrerupătoarele pentru percepţie par a fi sub ochiul 
meu drept, unul lângă altul, dar clar deosebite. Am 
trecut pe vedere în infraroşu: urme slabe pe poarta 
grădinii, pe plăcile de pe drumul către casă, pe clanţă. 
Cu vechime de multe ore. Făcute probabil la una dintre 
încercările poliţiei de a o găsi pe Bridget. 

Casa însăşi era întunecată şi rece, evident mai 
întunecată decât casele locuite, încălzite, din stânga şi 
din dreapta. Aş fi pariat că de douăzeci şi patru de ore 
aici nu mai intrase nimeni, şi cu certitudine că aş fi 
câştigat pariul. 

Am oprit vederea în infraroşu şi am trecut pe 
amplificatorul de lumină. Întunericul nopţii se lăfăia în 
verdele granulat al imaginilor create artificial. M-am 
strecurat peste gard şi pe sub un tufiş rar, în adâncul 
întunecat al grădinii. M-am oprit în umbra zidului din 
piatră mai înalt decât omul, cu răsuflarea tăiată, şi am 
tras cu urechea, încercând să sesizez vreo reacţie. 
Nimic. 

A putea renunţa la o lanternă este evident un avantaj 
pentru un spărgător. Eu aveam totuşi una mică, a cărei 
rază era mai mică decât grosimea unui deget, şi pe 
lângă ea câteva scule pe care un cetăţean normal le 
procură cu greutate pe o cale legală, pe care eu, la 
ieşirea din serviciul activ, uitasem să le restitui. Am 
căutat cu grijă locul potrivit pentru a le folosi. 

În Irlanda, casele sunt mai rar dotate cu terase, 
pentru că majoritatea timpului vremea este fie prea 
ploioasă, fie vântul bate prea tare pentru ca acestea să 
fie utile. Ceea ce există de regulă la ele este o a doua 
uşă în spatele casei; de cele mai multe ori prin ea se 
iese din bucătărie în grădina de legume sau într-o curte 
pietruită din spate. O asemenea uşă avea şi casa lui 
Bridget, în faţa căreia era o potecă pietruită, pe care se 
găseau alăturate în bună înţelegere o plantă într-un 
ghiveci şi o pubelă pentru gunoi. Uşa părea că nu va 
ridica probleme. Problema nu era dacă voi intra - asta 


o voi face în orice caz; simt chiar o vagă plăcere de a 
pătrunde din nou în forţă printr-un zid solid - ci dacă 
voi intra fără să las urme. 

M-am furişat pe gazonul rar şi peste resturile 
straturilor de legume, în faţa uşii m-am lăsat pe vine şi 
am pipăit încet cadrul uşii cu mâna dreaptă, atent la 
funcţionarea unui aparat aflat în vârful degetului 
inelar, inițial gândit pentru a sesiza circuitele 
detonante ale capcanelor cu mine. Dar tot atât de bine 
este potrivit pentru a sesiza o instalaţie de alarmă. 
Care aici nu exista. Am scos una dintre micile mele 
scule fine, m-am concentrat asupra încuietorii şi în 
următoarele secunde eram înăuntru. 

Era bucătăria, şi mirosea ciudat - a rânced, a stătut 
şi în acelaşi timp dulceag, şi a mucegai. Nu ar fi stricat 
o aerisire temeinică, dar am tras totuşi uşa după mine 
şi am privit în jur, desigur, fără să aprind lumina. În 
chiuvetă erau tacâmuri, veselă, o oală, toate nespălate. 
Am decuplat pentru scurt timp amplificatorul de lumină 
şi am aruncat o privire în frigider. O sticlă de lapte 
începută, iar pe o tavă mică se uscau câteva bucățele 
de cârnat. Nu părea să fi pregătit cineva o călătorie 
lungă. Am închis uşa frigiderului şi am continuat să mă 
uit în jur. Pentru a verifica găleata de gunoi de sub 
chiuvetă a fost nevoie de folosirea scurtă a lanternei şi 
m-am lămurit de unde proveneau acele mirosuri. 

Mi-am continuat drumul în camera de zi. Nu ştiam 
exact ce căutam. Un indiciu. Poate urmele unei lupte. 
Dar în camera de zi confortabil mobilată era ordine. O 
canapea cu câteva perini şifonate. Un televizor aflat 
încă în standby. Un raft cu cărţi, plante şi o colecţie de 
mici vaze din lut. Mă întrebam dacă poliţia fusese deja 
în casă ori se mulţumise să întrebe vecinii şi 
cunoştinţele. În infraroşu, totul era întunecat, fără cea 
mai mică urmă. 

Sub scara care urca la etaj era un mic birou, pe care 
se aflau scrisori şi alte documente. Spaţiul era atât de 


bine protejat, încât am putut folosi lanterna ceva mai 
mult, fără pericolul de a fi observat din exterior, dar am 
descoperit doar facturile obişnuite într-o gospodărie, 
nimic neobişnuit. Însă interesul mi l-a stârnit altceva, 
un obiect pe care nu îl remarcasem înainte de a 
aprinde lanterna: portretul unui bărbat, într-o ramă 
grea, din argint. 

Era un tânăr cu păr negru, dezordonat, cu ochi negri 
şi privire sălbatică, pe care nu îl mai văzusem nici în 
apropierea lui Bridget şi nici în altă parte. Privea 
încruntat, cu bărbia împinsă bătăios înainte, doar în 
colţul buzelor se nuanţa uşor un zâmbet. Arătos. Plin 
de pasiune. 

Acest bărbat parcă mă privea crunt, pregătit în orice 
moment să deschidă gura şi să întrebe: Ce cauţi în casa 
dragei mele? 


KKK 


Eram un intrus. Un intrus aplecat asupra unor 
documente personale ale unei femei care în definitiv îi 
era străină şi luminând cu o lanternă fotografia unui 
bărbat străin lui. Am stins lanterna, m-am îndreptat şi 
am privit în jur. Era prea penibil să fiu surprins, trebuia 
să fiu atent. 

Am rămas un timp nemişcat, ascultând liniştea din 
casă, simţindu-i răceala, mirosind izul ei străin. De fapt, 
ce făceam aici? Mă privea pe mine în mod real Bridget 
şi dispariţia ei? Credeam în mod serios că voi găsi nişte 
urme relevante? Îmi închipuiam că le puteam descoperi 
eu, după ce poliția locală nu reuşise asta, nişte oameni 
care cunoşteau pe oricine le putea furniza informații de 
bunăvoie şi care puteau apela la un aparat 
organizatoric vast - numai pentru că eu, un străin în 
această ţară, un necunoscut în acest oraş, purtam 
întâmplător în corp câteva jucărioare tehnice, care ar fi 
putut proveni dintr-un film cu James Bond? 


Răspunsul era: nu. Ceea ce voiam de fapt era să fiu 
mai aproape de această femeie. Şi nu eram în stare să 
mă opresc. 

Mi-am ascultat respiraţia când urcam scara, am auzit 
zumzetul imperceptibil de slab, făcut de amplificatorul 
de forţă din muşchiul piciorului meu. Mâna îmi aluneca 
pe balustradă şi, pentru că treptele trosneau puţin, mă 
mişcăm atât de încet, încât puteam să simt diferenţa de 
mişcare în mod normal abia perceptibilă a celor două 
braţe: de la operaţie, braţul meu drept este mai 
puternic, dar şi insensibil mai încet decât cel stâng. 

Un mic vestibul, trei uşi. Prima pe care am deschis-o 
dădea într-o debara în care se afla un raft cu pantofi, 
alături de un geamantan uzat, câteva cutii cu vechituri, 
iar în mijlocul încăperii un uscător de rufe gol. Pe 
podea era împrăştiată o mână de cârlige de rufe, de 
parcă cineva strânsese în grabă mare rufele uscate. 

În spatele uşii următoare se afla baia. Lipsea de aici 
periuţa de dinţi, iar în şirul cosmeticalelor de pe etajeră 
erau goluri evidente. Şi aici apăreau urme de grabă: 
tubuleţe şi flacoane răsturnate, beţişoare cu vată pe 
podea, un prosop mototolit într-o baltă de apă. 

În vizare cu infraroşu: nimic. Chiar de aş fi fost aici 
în urmă cu o zi, nu aş fi avut mai mult de văzut. Bridget 
nu zăbovise suficient de mult în această încăpere, 
pentru a lăsa urme termice clare. Venise acasă, 
împachetase cât putuse de repede şi plecase din nou. 
De ce? Ce o determinase să acţioneze aşa? Totul indica 
faptul că intrase în casă cu intenţia evidentă de a 
dispărea imediat. 

A treia uşă. Aceasta da în dormitorul ei. Fereastra 
era orientată către grădină şi către zidurile din piatră; 
în faţa ei era o draperie grea, din catifea groasă, care 
se putea trage într-o parte. Totuşi, lumina anemică a 
veiozei trebuie că fusese suficientă. 

O uşă a şifonierului stătea larg deschisă, cealaltă era 
întredeschisă, iar o mulţime de pulovere, rochii şi 


pantaloni - în mod clar asortate - erau împrăştiate pe 
patul nefăcut. Urme mai întunecate de praf vechi 
arătau locul în care se aflase o mică valiză, luată 
probabil de pe şifonier. Şi aici lucruri făcute în pripă, 
ca şi cum ar fi fost urmărită. Cineva cunoscut de ea şi 
de care se temea. 

Am atins o rochie aflată încă pe umeraş. Era rochia 
în care o văzusem sâmbăta trecută, când mă duceam la 
doctorul O'Shea. Era din catifea de un verde-închis, cu 
broderii albe, fine, cu bordură galbenă pe margini. Aşa 
cum atârna acolo, părea de modă veche, un kitsch, dar 
pe ea arăta cu totul altfel. Am atins-o cu mâna de-a 
lungul mânecilor şi am simţit materialul moale. Avea 
izul ei, mi-am închipuit eu. Întreg şifonierul emana 
parfumul ei. 

În spatele uşii era o comodă pentru aranjarea 
părului, pe care Bridget nu părea să o folosească, 
deoarece pe ea teancul de reviste şi de coşuri cu lână 
pentru tricotat era atât de înalt, încât oglinda aproape 
că nu se mai vedea. Deasupra, pe perete, atârnau 
numeroase fotografii înrămate, unele în sepia, portrete 
foarte vechi ale unor oameni de demult, în parte 
decolorate, instantanee prost făcute, din timpuri 
moderne, toate ordonate în jurul unei fotografii color, 
mare, cu o ramă albă ca zăpada: o fotografie de nuntă. 
În ea era Bridget în rochie de mireasă şi bărbatul de pe 
micul birou de jos, ca soț al ei. 

Mai jos atârna o altă fotografie a soţului ei, într-o 
ramă neagră, cu o panglică de doliu pe ea. Era o 
fotografie cu aspect oficial, din care el privea sever, 
aproape liniştit. Deci el era mort. Cel puţin asta explica 
de ce Bridget era mereu singură. 

Privirea mi-a căzut pe o împletitură de mână, din 
lână albă, aflată într-unui dintre coşuri. Era un 
costumaş pe jumătate terminat, pentru un bebeluş - 
după cum am stabilit când l-am ridicat. Abia acum am 
observat că în fotografia de la nuntă Bridget era 


gravidă. Am privit costumaşul căruia îi lipseau mâneca 
din dreapta şi o parte a spatelui şi am trăit senzaţia 
copleşitoare că acest minuscul costumaş încerca să îmi 
relateze o poveste. O poveste pe care nu o pricepeam. 
Bridget fusese gravidă - unde era copilul? 

Am pus la loc costumaşul şi am decis să plec. Nu 
avea sens ceea ce făceam aici. Eu nu pierdusem nimic 
aici. Adulmecam în viaţa acestei femei fără să am 
niciun drept, folosindu-mă într-un mod demn de tot 
disprețul de un caz fortuit. 

M-am aplecat deasupra patului pentru a stinge 
veioza. Din aşternut se ridica un iz feminin neaşteptat 
şi intens. M-am ridicat şi am rămas aşa în întuneric, 
incapabil să mă mai mişc. Chipuri pe care le crezusem 
uitate. Nimic nu este în stare să reînvie atât de 
copleşitor o amintire, ca mirosul. 

Oamenii care au făcut din mine ceea ce sunt... nu 
ştiu ce au făcut - şi asta mă priveşte numai pe mine; nu 
făcea parte din proiect - de m-au dotat cu acel implant 
deosebit. În definitiv, fiecare a făcut ce i-a trecut prin 
cap. Poate că au vrut să îmi facă bine. Dar poate că în 
timpul operaţiei au făcut doar bancuri idioate, 
bătându-mă pe coapsă în timp ce râdeau. Şi invidioşi. 

Mulțumită acestui implant experimental, sunt 
singurul om din istoria umanității, care posedă un 
control absolut asupra organului sexual. Independent 
de dispoziție sau stare psihică, era suficient să acţionez 
un întrerupător bionic pentru a obţine o erecţie care să 
dureze şi să fie atât de ţeapănă cât doream eu. Ore 
de-a rândul, dacă asta voiam. 

Partea proastă era că se pare că uitaseră că eram 
ceva mai greu de o sută cincizeci de kilograme, solid ca 
un excavator, şi că în clipa orgasmului îmi pierdeam 
complet controlul. O femeie care se culca cu mine era 
în pericol de moarte. 


Îmi place să dispun de o capacitate pentru care mă 
invidiază toţi bărbaţii, dar niciodată nu am utilizat 
această capacitate. 


CAPITOLUL 10 


Amânarea aduce după sine paguba cea mai mare în 
viață. Ea lasă să se scurgă ziua de astăzi şi fură 
prezentul, pentru că te duce cu vorba pentru mai 
târziu. Cel mai mare obstacol în viaţă este aşteptarea 
lăsată pe ziua următoare. În acest fel pierzi ziua de 
astăzi. 

Seneca, DE BREVITATE VITAE 


În dimineaţa următoare, cineva a sunat la uşă. M-am 
trezit, am privit încruntat tavanul şi m-am întrebat cine 
putea să aibă ceva cu mine. Inainte de a ajunge lao 
concluzie, s-a auzit din nou soneria, de data aceasta 
mai insistent, şi cineva a strigat: 

— Mister Fitzgerald? 

Vocea îmi era vag cunoscută, deşi pentru moment nu 
îmi dădeam seama a cui era. Am coborât din pat şi am 
tras halatul de sub un teanc de rufe murdare. Una 
dintre mâneci era băgată în interior şi, înainte ca eu să 
o fi tras, în uşă a început să se bată: 

— Poliţia! Deschideţi! 

Acum am recunoscut vocea. Era a sergentului care 
ne interogase după uciderea lui Harold Itsumi. Wright, 
ori aşa ceva. Am strigat: 

— Da, da! 

M-am dus târşâind picioarele la uşă şi am deschis-o. 

El era. Într-un pardesiu la fel de cenuşiu ca părul lui, 
stătea aplecat în faţă şi studia tăbliţa cu numele de sub 
sonerie. În spatele lui aşteptau doi poliţişti în uniformă, 
cu priviri posomorâte, şi o maşină al cărei şofer se 
străduia să o manevreze la o sută de metri distanţă, în 


singurul loc în care pe strada noastră se putea întoarce 
o maşină. 

— Cine este Helen Magilly? 

— Femeia care a locuit aici înaintea mea. 

— Un moment, am crezut că mi-aţi dat o adresă 
greşită. 

— Nu am mai ajuns să schimb tăbliţa. 

— Hmm... se întâmplă. Mă privi de parcă regreta că 
trebuie să mi se adreseze oficial şi spuse: Mister 
Fitzgerald, unde aţi fost ieri-seară, între orele nouă şi 
douăsprezece? 

Toţi trei se holbau la mine. Mi-am stăpânit orice 
reacţie de groază sau vinovăţie şi m-am gândit febril cu 
ce greşisem, ce urmă trădătoare lăsasem. 

— Aici. Acasă. 

— Bănuiesc că nu aveţi martori. 

Am clătinat din cap. 

— Înţeleg. Şi dădu din cap, ca să îmi arate cât mă 
înţelegea, apoi adăugă: Trebuie să vă rog să veniţi cu 
noi, mister Fitzgerald! 

Poate că la uşă existase un sigiliu, pe care eu îl 
rupsesem când intrasem. Senzorul meu detectează 
numai curentul electric, nu şi benzile subţiri lipite pe 
uşă şi toc. Dar ce îi făcuse să creadă că tocmai eu 
fusesem? Cred că aş fi observat existenţa unei 
eventuale camere de supraveghere în infraroşu. 
Amprente digitale? Crezusem că nu figuram în nicio 
evidenţă de amprente, cu excepţia celei a SUA. Dacă 
mă înşelasem, cel mai bun lucru era să îmi pregătesc o 
minciună plauzibilă. 

— Ce mi se reproşează? 

— Inspectorul vrea să vorbească cu dumneavoastră. 
Sergentul Wright făcu o mişcare dispreţuitoare cu 
mâna. Nu este mare lucru. Puneţi ceva pe 
dumneavoastră, vă ducem noi. 

— OK, un moment. 


Am vrut să las uşa întredeschisă, dar sergentul zise 
repede: 

— Lăsaţi-o deschisă, vă rog. Ca să pot vedea uşa din 
spate. Zâmbi obosit: Aşa sunt formalităţile. 

Aşadar, am lăsat uşa deschisă, m-am dus în dormitor 
şi am pus pe mine hainele pe care le-am găsit primele. 
Am înghesuit adânc în şifonier puloverul de culoare 
închisă şi, în locul lui, am luat o cămaşă colorată, de 
genul celor ale tăietorilor de lemne, şi înainte de a ieşi 
m-am asigurat că prin buzunarele pantalonilor nu mi-a 
rămas vreo sculă din cele utilizate la spargeri. Apoi, am 
încuiat cu grijă casa, m-am conformat solicitării mute a 
sergentului de a lua loc în spate, unde în stânga şi în 
dreapta mea se aşezară cei doi poliţişti, iar după ce 
această formalitate fu îndeplinită, urcă în faţă şi 
sergentul şi şoferul porni maşina. 

— Şi nu ştiţi întâmplător de ce inspectorul doreşte să 
vorbească cu mine? am făcut eu o încercare după ce 
am ieşit de pe strada mea îngustă. 

Dar Wright nu întoarse nici măcar capul. 

— Asta are să v-o spună el însuşi. 

Am încercat să respir calm, spunându-mi că în caz 
extrem  locotenent-colonelul Reilly dispunea de 
contactele necesare în mediul diplomatic pentru a mă 
scoate din orice rahat. Era exact ce aş fi vrut să evit, 
dar, dacă aveam de ales între o cameră dintr-o bază 
militară din America şi o închisoare din Irlanda, 
preferam baza. 

Dar, spre surprinderea mea, maşina nu coti în 
Chapel Street, ci se opri în faţa casei doctorului 
O'Shea. Mi s-a cerut să cobor şi am fost dirijat printr-un 
furnicar de oameni cu mănuşi din plastic şi aparate de 
fotografiat. În uşa casei ne-au întâmpinat bărbaţi cu 
chipuri severe şi cu cutii pline cu documente. 
Inspectorul Pinebrook aştepta în cabinetul pentru 
tratamente, cu brațele încrucişate, sprijinit de 
marginea biroului, şi abia când am văzut conturul 


desenat cu creta pe podea, lângă dulapul-cartotecă, 
m-am dumirit ce se întâmplase. 

— Doctorul O'Shea...? 

Vocea nu îmi mai suna ca vocea mea. Parcă mă 
sugruma cineva. 

Sprânceana stângă a lui Pinebrook se ridică puţin. 

— Da, confirmă el. O chestie urâtă. 

În zona însemnată cu cretă se vedea o pată mai 
mare, de culoare maro-închis, pe peretele alăturat erau 
multe pete mici de aceeaşi culoare şi mai era o urmă de 
târâre în jos, care împingea fantezia la ce era mai 
groaznic. 

Am spus ceva, dar, cu toată bunăvoința, nu mai ştiu 
ce am spus. 

— Una dintre asistente l-a descoperit azi-dimineaţă, 
pe la ora şapte, mă informă Pinebrook. Mort. ÎImpuşcat. 
Mai multe  împuşcături, asemănătoare cu ale 
americanului de la hotel. Pare să fi fost aceeaşi armă. 

Îl ascultam doar cu o ureche. 

— Când? Aseară, când m-a întrebat sergentul ce 
făceam, nu? 

— Medicul nostru legist este de părere că s-a 
întâmplat după ora nouă şi înainte de ora unsprezece. 

Am dat din cap şi, fără să mă gândesc, am spus: 

— La ora nouă, m-a sunat pe mine. 

— Ştiu, spuse satisfăcut inspectorul. Aţi fost ultimul 
pe care l-a sunat. Ridică cu vârful degetelor receptorul 
telefonului, apăsă tasta de repetare a numerelor 
formate şi arătă către display: Numărul 
dumneavoastră. Asta m-a determinat să vă aduc aici. 
Puse receptorul la loc cu grijă şi şterse gânditor 
resturile de pudră de pe degete, pudră folosită pentru 
evidenţierea amprentelor. Pot să vă întreb de ce a 
vorbit cu dumneavoastră? 

M-au trecut sudorile. În orice caz, adevărul nu i-l 
puteam spune. 


— Rănile pe care mi le-a bandajat alaltăieri, mi-a 
trecut în cele din urmă prin cap. l-am arătat mâna mea 
dreaptă şi am ridicat puţin cămaşa, astfel ca el să vadă 
şi bandajul de pe antebraţ. A vrut să ştie cum 
evoluează. 

— Mi-aş dori ca medicul meu să fie tot atât de 
grijuliu, mormăi Pinebrook şi îşi frecă partea stângă a 
coşului pieptului. Afurisitul nu este în stare nici să îşi 
dea seama că am un stimulator cardiac. De câte ori îmi 
ia pulsul, se miră cât de regulat îmi bate inima. 

— Aveţi deja o idee asupra a ceea ce s-a întâmplat? 
am întrebat. 

Propria inimă bătea atât de puternic, încât am 
încercat să activez sedarea. 

Inspectorul scoase un fel de mârâit. 

— Din ce se vede, un drogat în căutare de 
stupefiante. Alături a fost spart dulapul cu substanţe 
puternice şi a fost golit, toate sertarele au fost 
răscolite, de parcă cineva ar fi căutat bani, şi aşa mai 
departe. Ca în filme. 

Nu îmi credeam urechilor. 

— Un drogat? 

— Am spus că aşa pare. Nu am spus că asta cred. Ar 
fi pentru prima dată când aud de un astfel de caz în 
afara Dublinului. 

În capul meu, rotiţele vechi, proaste se învârteau cu 
o chinuitoare încetineală. Priveam în jur şi încercam să 
înţeleg. Aparatul de vizualizare de pe perete era gol. 
Mai rămăsese în el o minusculă hârtiuţă prinsă 
într-unui dintre cârlige. O bucăţică ruptă dintr-un 
bileţel cu autolipire. 

— Şi ce credeți dumneavoastră? am întrebat, cuplând 
neobservat privirea pe teleoptică. 

Pe bucăţica de hârtie erau câteva pete întunecate. 
Litere: am putut citi tee] Aş paria că pe bileţel fusese 
scris John Steel Radiografiile mele fuseseră atârnate în 
aparatul de vizualizare şi cineva le smulsese violent. 


— Ce cred eu? Cred că furtul de droguri este simulat. 
Cred că asasinul este cineva care acţionează în mod 
obişnuit în marile oraşe americane, unde astfel de 
crime sunt mai credibile decât aici, în cea mai 
îndepărtată provincie din Kerry, Dumnezeule! 

L-am privit. Ochii lui ca de bronz mă străpungeau cu 
privirea. 

— Dar nu mă suspectaţi pe mine, nu? am întrebat. 

El tuşi, se lovi peste piept şi îşi drese glasul îndelung. 

— In acest fund de provincie, mister Fitzgerald, 
spuse el pe un ton astmatic, în care chiar şi ultima 
lovitură cauzatoare de moarte, în stare de beţie cruntă, 
a avut loc cu ani de zile în urmă, în interval de două zile 
au fost omorâţi brutal doi oameni. Şi, de fiecare dată, 
dumneavoastră eraţi, ca să zic aşa, în apropiere. Nu 
credeţi că asta este ceva ce ar trebui să nedumirească 
un criminalist? 

— Eu nu am nimic de-a face cu aceste lucruri, am 
explicat. _ 

— Este posibil. In dubio pro reo. Dar - mai tuşi o 
dată, scoase o batistă, se şterse la gură şi o privi apoi 
cu scârbă -trebuie să ies de aici. Nu pot să suport 
mirosul din cabinetele medicale. Nu pricep cum cineva 
poate să stea întreaga zi în această duhoare. 

Aşadar, am ieşit amândoi. In faţa uşii, şuieratul din 
respiraţia lui se domoli. 

— Computerul nostru ştie o mulţime de lucruri 
interesante despre dumneavoastră, mister Fitzgerald. 
Pinebrook se corectă: Nu ştiu dacă sunteţi în mod real 
atât de interesant, pentru că el nu dă amănunte, ci mă 
trimite la un compartiment al Ministerului de Interne, 
despre care până ieri nu am ştiut nici măcar că există. 
Aruncă o privire gânditoare către cerul pe care se 
grăbeau mase de nori negri şi se interesă: Aş putea să 
întreb ce fel de program de protecţia martorilor este 
acesta? 

— Nu aş dori să discut despre el, am spus. 


Şi, ca o schimbare în modul cum decurgea discuţia, 
chiar era purul adevăr. 

— Înţeleg, programele acestea... dădu din cap dus pe 
gânduri şi tare aş fi vrut să ştiu la ce medita. După un 
timp, continuă: Trebuie totuşi să insist să nu părăsiţi 
deocamdată oraşul. 

— Oricum, nu intenţionam să fac asta. 

— Cu atât mai bine. Începu să scotocească prin 
buzunarele pardesiului. Şi aş mai vrea să vă rog pe 
lângă acest lucru... 

Lăsă fraza în suspensie atât de mult timp, încât i-am 
făcut plăcerea de a-l întreba: 

— Da? 

— ... Să îmi aduceţi la cunoştinţă dacă observați ceva 
neobişnuit în jurul dumneavoastră. Găsi în sfârşit ce 
căuta şi îmi întinse o carte de vizită. Sunt de găsit 
oricând la unul dintre aceste numere de telefon. Spre 
mâhnirea soţiei mele, dar vă rog ca pentru o chestiune 
serioasă să nu aveţi reţineri în a mă suna. 

— Mulţumesc. Cartea de vizită era boţită bine şi 
părea să fie făcută la un copiator prost. Am băgat-o în 
buzunar şi am întrebat: Şi ce înţelegeţi dumneavoastră 
prin neobişnuit? 

Pinebrook îşi aranja pardesiul scuturând din umeri. 

— Persoane străine care vă sar în ochi. Oameni care 
vă supraveghează. Apeluri telefonice la care apelantul 
nu spune nimic. Ceva neobişnuit. 

De exemplu, bărbaţi cu mutre inexpresive şi cu 
telefoane mobile. 

— Ca să fiu cinstit, pentru mine şi un apel absolut 
normal ar reprezenta ceva neobişnuit, am zis. 

— Mister Fitzgerald, sper că bănuielile mele sumbre 
sunt doar sumbre bănuieli. Dar, aşa cum am mai 
amintit, mie îmi dă de gândit faptul că dumneavoastră 
vă aflaţi de facto în legătură cu ambele crime. Nu mi-ar 
face plăcere ca dumneavoastră să fiţi următorul mort 
pe care îl voi avea în faţa mea. Inspectorul făcu semn 


unuia dintre colaboratori să vină la el. Apoi, mi se 
adresă distrat: Vă urez încă o zi frumoasă. 

Mă lăsă baltă şi, pentru că nimeni nu mai avea nimic 
cu mine, am ridicat din umeri şi am plecat. 

Ajuns în stradă, am văzut de departe maşina poştei 
plecând, ceea ce m-a făcut să îmi mai încerc o dată 
norocul cu Billy Trant. 

— Ah, mister Fitzgerald! În partea din spate a poştei, 
Billy era ocupat să sorteze pachete pe categorii şi 
mărimi. Am veşti bune! A sosit pachetul dumneavoastră 
cu purici dresați. Trebuie doar să sortez pachetele care 
pleacă mai departe... 

— Am timp, i-am strigat. 

Aşa că am aşteptat pipăind absent crăpăturile şi 
juliturile vechii tejghele a poştei, trăgând cu urechea la 
zgomotele făcute de pachetele răsturnate şi am 
încercat să înţeleg ce însemna tot ce se petrecea în 
jurul meu. 

Normal că nu fusese un drogat. Oricine l-a omorât pe 
doctorul O'Shea săvârşise crima pentru radiografii. Dar 
de unde ştia de ele? În cele din urmă, mi se părea că 
tot misterul se reduce la următorul lucru: ce fel de 
documente fuseseră acelea pe care Harold Itsumi voise 
să mi le arate. 

— Îmi pare rău, spuse Billy dând abătut din cap când 
ieşi din camera de sortare cu pachetul meu în mână. 
Pentru că v-am făcut să aşteptaţi atât de mult pentru 
nimic. 

— Cum adică, pentru nimic? m-am mirat. 

— L-am văzut la descărcare şi tot timpul am crezut 
că este pachetul dumneavoastră. 

Billy puse pachetul în faţa mea. Avea aceleaşi 
dimensiuni, era confecţionat din acelaşi carton gofrat 
bej, avea aceeaşi bandă albastră de jur-împrejur cu 
logoul producătorului, un anume Pit Packer, Pittsburg, 
aceeaşi bandă adezivă şi aşa mai departe - dar nu îmi 
era adresat mie, ci cuiva din Ballyferriter. La expeditor 


era ştampila unei firme din Maine pentru expediţii 
destinate oamenilor de artă. 

— Este şi mult mai uşor decât puricii de circ ai 
dumneavoastră, zise Billy şi mi-l lăsă în mână. 

Era într-adevăr uşor şi, când se clătina, foşnea. 

— Şi pentru mine nu este nimic? am întrebat şi am 
restituit pachetul. 

El dădu din cap: 

— Am căutat peste tot, sincer. 

M-am uitat la ceas. Mai aveam o doză de concentrat 
şi dispuneam de trei ore pentru a-l mânca. 

— Dar aţi putea să faceţi o cerere pentru cercetări. 

Plin de râvnă, scoase un formular prăfuit, cu 
marginile ciupite. Se părea că situaţia în care era 
necesară cercetarea trimiterilor pierdute nu era deloc 
frecventă. Billy continuă: lată, aici sus, puneţi 
expeditorul şi ziua în care s-a făcut trimiterea, iar aici 
daţi date privind conţinutul, purici pentru circ în cazul 
dumneavoastră. 

Am dat din cap şi i-am spus: 

— Nu ai nimerit, Billy. 

Imi zâmbi neajutorat. Nu era o privelişte frumoasă. 
Imediat ce tânărul acesta va cădea în mâna unui 
dentist, se va alege cu o dantură falsă completă, iar 
cineva de la asigurările de sănătate va suferi un infarct. 
I-am restituit formularul. 

— Mulţumesc pentru efort. Dar cred că nu foloseşte 
la nimic. 

— Poate că mâine se rezolvă. 

— Da, poate. 

Nu mă mai mira că tipii cu telefoanele mobile ţinute 
la ureche erau deja acolo când am ieşit de la poştă. 
Le-am simţit privirile ca pe nişte cuțite înfipte în 
spinare, când am luat-o în jos pe Main Street, şi nu mă 
ajuta cu nimic dacă îmi spuneam că senzaţia trebuia să 
fie o închipuire. 


KKK 


Acasă, am mâncat ultima doză cu concentrat, deşi nu 
îmi era foame. Dar după ora douăsprezece nu o puteam 
păstra şi în acest moment era complet neclar când voi 
mai fi aprovizionat. Trebuia să îl sun pe Reilly - am 
decis în vreme ce clăteam cutia cu acid diluat. Chiar 
astăzi - am hotărât după ce am aruncat cutia la gunoi 
şi, ca de obicei, am lăsat apa să curgă în chiuvetă mai 
mult timp, pentru ca acidul să nu corodeze conductele. 

Dar la Washington, D.C., capitala patriei mele 
puternice, era încă prea devreme dimineaţa. Am folosit 
timpul rămas, ca să văd ce zice Seneca despre timp. Şi 
anume că nouă nu ne este dat în viaţă prea puţin timp, 
ci noi îl irosim în realitate prea mult. El foloseşte 
comparaţia cu un tezaur regal, care, dacă ajunge la 
mâna unui risipitor, i se scurge acestuia printre degete, 
în timp ce un bun administrator poate scoate dobânzi 
zdravene din el. 

Era din nou un loc în care cartea s-a lăsat grea în 
mâinile mele. Am pus-o jos, am privit fix peretele şi 
m-am simţit vizat. Ca tânăr, am fost înalt, puternic şi 
sănătos. Înalt mai sunt încă, am o putere de-a dreptul 
supraomenească, dar am devenit un infirm. Mi-am 
privit mâna dreaptă şi am încercat să îmi imaginez că 
oasele care odată se aflaseră în interiorul ei sunt de 
mult timp putrezite, pulbere în vreo grămadă de 
deşeuri medicale. Dar, din fericire, imaginaţia mea nu 
este atât de bogată. 

Trebuia să mă gândesc la doctorul O'Shea. Cât era 
de fascinat de cercetarea corpului meu! Cum alternau 
pe chipul lui groaza şi entuziasmul, în vreme ce studia 
primele mele radiografii. Acum, era mort tocmai din 
cauza acestor radiografii, din cât se părea. Deci mort 
din cauza mea. Eu greşisem că îi implicasem în această 
chestiune. 


Încercasem timp de mai multe săptămâni să trăiesc 
cu degetul meu inelar înţepenit, dar cu fiecare zi era 
tot mai dificil. Trebuia să se întâmple ceva, ceva care 
pe cât posibil să excludă transportul meu înapoi, la 
Steel Man Hospital. 

Deşi îmi era clar că în fond era o problemă tehnică, o 
întrebasem pe mrs. Brannigan de un medic. Mi l-a 
indicat pe doctorul O'Shea, dar adăugase cu o expresie 
caustică că există zvonuri că... Când am insistat, mi-a 
spus că pe seama medicului se vorbeşte despre 
numeroase afaceri tainice şi m-a asigurat că ştie din 
surse sigure că nu este vorba doar de calomnii. 

Cred că acest lucru a fost hotărâtor. Un bărbat care 
ştie să păstreze secretele. Am decis să risc. 

Intr-una dintre serile următoare, am pândit un 
moment în care era singur în cabinet. Nu a fost 
entuziasmat de deranjul la o oră atât de târzie, dar mi-a 
pipăit degetul şi am putut practic să văd cum 
contabilitatea devenea brusc lipsită de importanţă. A 
spus: 

— La palpat pare ceva foarte ciudat. Spuneţi-mi ce 
aţi făcut exact. 

— Până unde se întinde de fapt secretul consultaţiei 
medicale? 

Iar acum totul s-a terminat. 

Ne irosim viaţa crezând că vom trăi veşnic, spune 
Seneca. De aceea fiecare zi în parte nu are valoare 
pentru noi; în loc de asta, ne îndreptăm privirea mereu 
către ţelurile îndepărtate, viitoare, ne amăgim cu 
frumoasa zi ce va veni şi ne furăm astfel prezentul, care 
este totuşi unica realitate. El scrie că pierderea cea mai 
importantă în viaţă o aduce amânarea... 

Am conştientizat cu o claritate rară că tocmai asta 
făceam. Cartea se închise ca de la sine, mâna mea o 
puse deoparte ca de la sine, eu m-am ridicat mânat de 
o hotărâre pe care o resimţeam plină de energie, 
furioasă şi vie, m-am dus la telefon şi am format 


numărul de la birou al lui Reilly. Mi-a făcut legătura o 
secretară, iar Reilly fu vizibil surprins să îmi audă 
vocea. 

— Duane? Dumneata? Atât de dimineaţă? 

— Aici este ora douăsprezece, este prânzul, am 
răspuns rece. Am fost la poştă pentru a doua oară 
degeaba. Şi m-am gândit că ar fi mai bine să sun şi să 
întreb dacă există probleme cu trimiterea 
concentratelor nutritive. 

Un moment domni liniştea. 

— Nu din ce ştiu eu, spuse Reilly moale, după un 
timp. Nu ştiu nimic. 

— Poţi verifica? Pachetul ar fi trebuit să ajungă la 
mine marţi, astăzi este joi şi încă nu a ajuns. 

— Neplăcută situaţie! Dar presupun că la o 
asemenea distanţă se poate întâmpla. 

Suna de parcă brusc se prăbuşise ca o masă lipsită 
de orice os. De parcă asta nu îl privea defel. 

— O asemenea distanţă? am repetat. Nu este exclus 
ca vocea mea să fi luat un ton mai curând tensionat. 
George, ce tot spui? Mă refer la această firmă de 
expediţii scumpă, care totdeauna face livrările la timp. 
Ce este cu ea? A dat faliment? A reziliat contractul cu 
poşta irlandeză? Te rog, sunt două zile de întârziere! Şi 
doar nu trăiesc în Madagascar. 

— Da, da. Ca să fiu sincer, pe moment habar nu am. 
Dar dacă vrei, mă interesez. 

— Da, vreau. 

— Nu ar fi mai bine dacă ai reveni în SUA? Până 
diseară, aş putea să trimit un avion pe care... 

— Ar fi bine, am ripostat fără să mă gândesc, dar nu 
pot să părăsesc oraşul. 

Fuck! mi-am zis în sinea mea în aceeaşi secundă. 
Asta readuse adrenalina în vocea lui Reilly: 

— Ce tot spui? 

Am tras adânc aer în piept şi am zis: 


— S-a săvârşit o a doua crimă. lar inspectorul 
investigator mă consideră martor important. 

— Martor? Dumneata? 

— Curând, se va stabili că se înşală. 

Reilly scoase un fornăit sonor: 

— Dar asta este o porcărie. Sub nicio formă nu vei 
apărea în faţa unei instanţe ca martor! 

— Nu se va întâmpla aşa ceva, am zis. 

Uneori este suficient să îi repeti de mai multe ori 
ceva, pentru ca bătrânul Reilly să te creadă. 

— Fir-ar să fie, Duane, ce zi de rahat! Mai întâi 
aproape că m-a acroşat în drum spre birou un 
blestemat de homo cu afurisitul lui de camion şi acum 
dumneata îmi spui că eşti martor într-o crimă!? 

— Nu am văzut nimic, nu ştiu nimic. Nu sunt martor. 
Inspectorul se agaţă pur şi simplu de un fir de pai. Am 
simţit că mă înăbuşeam de furie. Şi de fapt nu asta este 
problema care mă preocupă, George. Problema care 
mă preocupă este lipsa concentratului. De-asta sun. 

— Bine, bine. Am să mă ocup. Părea că îşi nota ceva, 
după care reîncepu: Cum de nu ştiu nimic despre oa 
doua crimă? Fir-ar... Duane, spune-mi ce naiba ţi s-a 
mai întâmplat? 

— Aici, în oraş este un medic. Ei spun că se pare că 
un drogat a căutat droguri. La Washington, lucrul 
acesta făcea parte din cotidian şi nici nu îşi mai găsea 
locul în ştirile ziarelor locale. Simţeam cum interesul 
lui Reilly se topeşte şi pentru ca asta să nu se extindă şi 
la chestiunea mea, am plusat: Şi în ce priveşte drogul 
meu... 

— Am zis că mă interesez, Duane, spuse enervat 
Reilly. Te sun eu imediat ce aflu ceva. 

— Aş prefera să trimiţi până una-alta un pachet, 
expres. 

— Da, OK, spuse el, indispus. Aşa voi face. 

— Mulţumesc, am zis şi am întrerupt convorbirea. 


M-aş fi dat cu capul de perete! Am renunţat doar 
gândindu-mă la structura de rezistenţă a casei. La ce 
m-oi fi gândit când i-am vârât sub nas chestiunea cu 
Pinebrook? 

La nimic, bineînţeles. Istoria vieţii mele este o 
succesiune de momente în care nu m-am gândit la 
nimic. 


KKK 


Puțin după ora unu şi jumătate, când tocmai eram 
cufundat din plin în gânduri negre, se auzi soneria de la 
intrare. Dacă te gândeşti că până ieri nu aş fi pariat că 
aceasta chiar funcționa era ceva remarcabil. 

Aşteptându-mă să dau în faţa uşii din nou de un 
regiment de poliţişti, pentru că inspectorul Pinebrook 
avea chef să îmi pună o întrebare ori alta, am deschis. 
Dar era mrs. Brannigan, bibliotecara. 

— Cartea dumneavoastră, spuse ea şi îmi întinse 
zâmbind până la urechi un volum format mare, cu poze. 

— Cartea mea? 

O priveam nedumerit. Faptul că făcea vizite la 
domiciliu era pentru mine ceva cu totul nou. Am privit 
tomul. Legendele şi miturile Irlandei scria pe copertă 
cu litere inspirate din celtă, deasupra unei fotografii a 
podişului de la Connemara. 

— Pe care aţi comandat-o. M-am gândit să vi-o aduc, 
spuse ea. 

Am dat din cap: 

— Dar eu am... 

— Am putea clarifica asta înăuntru? 

Fără să aştepte, urcă cele două trepte şi eu am 
lăsat-o să intre. 

— Deci, zise ea după ce am închis uşa, conform 
documentelor mele, cartea a fost comandată de 
dumneavoastră, şi iat-o. Vă rog. 

Mi-o puse în mână. 


— Am comandat-o eu? am vrut să mă asigur. 

— Conform documentelor mele, repetă ea pe un ton 
uşor  nerăbdător. Vă cunosc semnătura, mister 
Fitzgerald... Brusc, se aplecă în faţă şi şopti: Trebuie să 
veniţi la Cafe Liteartha, astăzi la ora şaisprezece. 
Finnan  MacDonogh vrea să discute urgent cu 
dumneavoastră. i 

O priveam probabil complet consternat. În sfârşit, cu 
încetineala mea obişnuită, am priceput despre ce era 
vorba. Am întrebat tot în şoaptă: 

— Cine este Finnan MacDonogh? Mrs. Brannigan 
dădu ochii peste cap. 

— Solistul de la Finnan's Folk, şuieră ea supărată. 
Celebra formaţie folk, doar ştiţi. El scrie şi cântecele, şi 
aşa mai departe. 

Mi-am amintit afişul pentru concert. Fusese sâmbătă. 
Acum cinci zile. Trecuse o veşnicie de atunci. 

— Şi de ce vrea să discute cu mine? 

Dădu din cap, ca şi cum se aşteptase la această 
întrebare: 

— A zis să vă spun că este vorba despre miss Keane. 


CAPITOLUL 11 


Adevărul stă la dispoziția tuturor. Încă nu a fost 
acaparat de cineva. O mare parte din el a fost rezervată 
şi generaţiilor următoare. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


M-am dus la Cafe Liteartha. Aceasta este exact în 
librăria de unde cumpărasem odată cartea lui Seneca. 
Un magazin mic, cu faţada vopsită strident în roşu 
aprins şi cu o vitrină în care, în faţa hărților peninsulei 
Dingle, sunt expuse cărţi în gaelică, ca şi Jurnalul 
irlandez al lui Heinrich Boell în mai multe limbi. Uşa de 
la intrare, de un bej mat, se află puţin mai în interior şi 
are în faţă podeaua acoperită cu gresie bicoloră, albă şi 
neagră. Am deschis uşa, ceea ce a provocat un sunet de 
clopoțel, şi o fată cu bucle roşcate, care citea în spatele 
unei case de marcat masive, vrednică de un muzeu, a 
ridicat privirea. l-am zâmbind trecând pe lângă ea şi 
îndreptându-mă, pe lângă un perete cu rafturi pline cu 
respectabile şi diverse dicţionare ale limbii gaelice, 
spre uşa care da către adevărata atracţie şi probabil 
principala sursă de venituri a casei, cafeneaua din 
încăperea din spate. 

M-a întâmpinat mirosul de cafea, iar când am deschis 
şi a doua uşă, mirosul de tutun. Camera care putea fi 
cuprinsă dintr-o privire avea câteva ferestre înguste 
prin care lumina pătrundea în interior şi, în spatele 
unei tejghele din lemn închis la culoare, i se ofereau 
unui bărbat care putea fi fratele fetei din faţă o 
mulţime de posibilităţi de a se desfăşura, cum ar fi 
spălatul paharelor şi ceştilor, prepararea cafelei sau 
vânzarea prăjiturelelor. Nici vorbă ca el să exagereze 


cumva cu vreuna dintre aceste preocupări: cu braţele 
încrucişate, sprijinit de tejghea, prefera să tragă dintr-o 
ţigaretă prost rulată şi să asculte ce îi povestea un 
bărbat izbitor de slab, cu voce coborâtă şi într-un 
jargon neinteligibil. 

Restul ambientului oricum nu încerca să 
impresioneze printr-un design plin de bun-gust. Câteva 
mese din lemn de vârstă venerabilă, albite de atât 
frecat, erau înconjurate de o colecţie de scaune 
diferite, simple, unele dintre ele ocupate de către 
cineva care medita deasupra unui pahar pe jumătate 
gol ori gusta în tăcere fumul unei ţigări. Şi unul dintre 
aceştia era Finnan MacDonogh, muzicianul cu păr 
zburlit, legat strâns la spate şi cu riduri sumbre pe 
chipul oricum imobil. Avea în faţă o ceaşcă cu cafea. 
Păru să mă recunoască. În orice caz, cu un gest reţinut 
al mâinii drepte - mai exact, nu a fost vorba despre 
nimic mai mult decât o zvâcnire a degetului arătător -, 
mă invită să iau loc. M-am aşezat. 

— Doriţi ceva de băut? spuse fără vreo tentativă de 
salut. Poate o cafea? Prăjiturelele cu ciocolată de aici 
sunt legendare. 

— Mulţumesc, nu. 

Mă examina cu privirea ochilor lui serioşi, cenuşii, în 
care se citea că văzuseră la viaţa lor şi chestii mai 
neplăcute. 

— Înţeleg, zise el în cele din urmă şi, fără să mai 
insiste, scoase un pachet cu tutun pentru țigarete. De 
câteva zile, în oraş sunt o mulţime de străini, nu aţi 
sesizat asta? mă întrebă în timp ce desfăcea pachetul. 

A fost momentul când totul, care oricum începuse 
ciudat, a început să îmi pară deosebit de suspect. 
Suficient de suspect pentru ca, întemeiat, să îmi verific 
neobservat modul de acţiune „luptă”. Sistemul meu 
intern răspunse prin „OK”, cu limitările cunoscute, dar 
totuşi liniştitor. Dacă aveam de-a face cu o capcană, nu 
va fi o joacă pentru ei. 


— În Dingle sunt permanent străini, am răspuns cât 
mai indiferent posibil. Mutra de poker, ca în filme. Doi 
indivizi care se testează unul pe altul, expunându-şi cât 
mai puţin părţile vulnerabile. 

Ca o confirmare, uşa încăperii se izbi de perete. Trei 
fete cam de douăzeci de ani, cu scurte galbene şi 
rucsacuri în spinare, intrară chicotind. 

— Oh, ia uitaţi! se desluşi din potopul de cuvinte, 
după care:... Şi pe urmă el a zis, ştii ce a zis? 

Ceea ce s-a petrecut apoi a avut precizia cu care o 
lamă sare din briceagul cu resort. Finnan MacDonogh 
aruncă o privire fulgerătoare barmanului care, deşi 
până atunci fusese întruchipare a imobilităţii, în 
secunda următoare se află în faţa fetelor. Cu braţele 
întinse, le împinse pe acestea înapoi, în magazinul din 
faţă, cu o voce liniştitoare, de bas spunându-le ceva ce 
eu nu am înţeles. Trase uşa după el şi de dincolo se mai 
auziră încă piuituri de protest, acoperite de vocea de 
bas, după care se lăsă liniştea şi barmanul reveni. 
Nimeni nu aruncase o privire, nimeni cu excepţia mea. 

— Nu îmi plac persoane ca acelea, spuse Finnan, 
preocupat de ţigareta la care încă mai lucra. Ridică 
scurt privirea şi adăugă făcând o mişcare insesizabilă a 
capului către ceilalţi clienţi din cafenea: Aici suntem 
printre prieteni, putem vorbi netulburaţi. 

M-am uitat în jur. De data aceasta, câţiva răspunseră 
privirii mele.  Chipuri hotărâte, de conspiratori. 
Interlopi. Ochi care nu văd, urechi care nu aud şi limbi 
gata să jure fals. Labe zdravene, care nu ar şovăi să se 
transforme în pumni. Şi cine ştie ce se mai afla în 
buzunarele pardesielor şi hainelor de lucru! 

Intrebarea era ce căutam eu aici. 

Nu m-aş fi îndoit că la nevoie mă puteam apăra de 
cei şase, şapte oameni. Asta nu se discuta. În sistemul 
meu se mai afla suficientă adrenalină-alpha, pentru a 
nu le da nicio şansă, orice ar fi scos de prin buzunare. 


Dar cafeneaua Liteartha, dacă era o capcană, va înceta 
o perioadă să mai fie o atracţie. 

Deci nicio problemă, cu excepţia faptului că era 
exact genul de incident care m-ar fi azvârlit urgent 
într-un avion militar american, cu direcţia patrie. 

— Aş putea să ştiu în ce relaţie se află doamna 
Brannigan cu dumneavoastră? am întrebat. 

Finnan ridică din umeri: 

— Prietenă de familie? Confidentă? Observatoare 
inteligentă, clientă, colaboratoare? Alegeţi 
dumneavoastră. Linse suprafaţa pentru lipire a hârtiei 
de țigarete, apoi rulă totul într-o realizare remarcabilă. 
Adăugă: Menţinerea în viaţă a culturii irlandeze este, 
din păcate, încă o activitate pe departe subversivă. 

— Asta puteţi să o ştiţi dumneavoastră mai bine 
decât mine, am admis şi mi-am căutat pe scaun poziţia 
optimă pentru a mă apăra. 

Nu a mişcat nimeni dintre cei din jur. Aveam senzaţia 
că toţi cei din încăpere trăgeau cu urechea. 

Scoase brusc bricheta, roti ţigareta între degete şi o 
privi de parcă i-ar fi venit greu să dea foc operei sale. 

— Numele de Bridget Keane vă spune ceva? întrebă 
el. 

— Este managera de la Brennan's Hotel, am răspuns 
dând afirmativ din cap. 

Dădu şi el din cap, îşi vâri în sfârşit ţigara între buze 
şi o aprinse scurt şi hotărât. 

— Bridget este sora mea, explică el în timp ce scotea 
primul norişor de fum. De aceea am vrut să discut cu 
dumneavoastră. 

Deşi nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, 
revăzând cu ochii minţii momentul, am simţit că s-a 
modificat lumina din cafenea, mirosurile, zgomotele din 
jur, chipurile, totul. Într-o clipă a dispărut tot ce era 
ameninţător, ca şi cum nu ar fi fost niciodată, şi ceea ce 
am citit pe figura lui Finnan MacDonogh nu mai era 
respingere, ci grijă profundă. 


— Sora dumneavoastră? am repetat, nevenindu-mi să 
cred. Îşi examina din privire capătul aprins al ţigaretei: 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre ceea ce s-a 
petrecut marţi seară la hotel? 

— Marţi seară? Mi se cerea să fac legături şi să trag 
concluzii, iar treaba aceasta mă solicita în general mult 
mai mult decât să dau răspunsuri deosebit de 
spirituale. A avut loc o crimă... am zis. 

— Mă refer la ceea ce nu a apărut în ziare. Pe 
avocatul care a fost asasinat, Harold Itsumi - când l-aţi 
întâlnit prima dată? 

Mi-am stăpânit pornirea de a ridica din umeri. 

— Cu o jumătate de oră înainte. 

Finnan MacDonogh dădu din cap ca şi cum s-ar fi 
aşteptat la acest răspuns: 

— Harold Itsumi s-a înregistrat la hotel joi 
după-amiază, la ora paisprezece. Primul lucru pe care 
l-a făcut după ce Bridget i-a dat cheile camerei a fost 
de a-i preda nişte documente şi de a o ruga să le 
păstreze pentru el în seiful hotelului. 

Presimţeam ceva. Mai presimţeam că nu îmi va face 
plăcere ce voi auzi în continuare. 

Finnan tocmai trăgea cu putere din ţigaretă. 

— Trebuia ea să ştie mai mult; femeile şi curiozitatea 
lor blestemată... Fumul îi ieşea din gură de parcă ar fi 
vomat. Continuă: Sau poate că pur şi simplu a fost 
nechibzuită, cine ştie. În orice caz, imediat ce a rămas 
singură, în zăpăceala de după crimă, Bridget scoate din 
seif documentele şi le citeşte. Finnan nu lăsă nicio 
şansă scrumului să se acumuleze în capătul ţigării 
aprinse, şi adăugă: De atunci îi este o cumplită frică, 
mister Fitzgerald. S-a dat la fund, se ascunde de toată 
lumea şi îi este teamă că îşi va pierde viaţa. 

Îl priveam fix şi simţeam cum în capul meu piesele de 
puzzle se rotesc greu, ca o piatră de moară, în căutarea 
îmbinărilor corespunzătoare. Imaginea finală încă nu se 
putea recunoaşte, dar am înţeles că tot ceea ce spusese 


Finnan trebuie să se fi întâmplat în timp ce eu eram la 
doctorul O'Shea, pentru a-mi obloji rănile. 

— Ce fel de documente sunt acelea? 

— Nu m-a lăsat să le citesc. A spus doar că trebuie să 
vă invit la masă şi să vă ofer de băut. Mă privi 
pătrunzător. Şi a mai prezis că veţi refuza. 

Nu suna bine. Însemna că documentele avocatului 
conţineau într-adevăr detalii privind structura mea. Cu 
alte cuvinte, informaţii calificate cu cel mai înalt grad 
militar de secretizare. 

— Marţi după-amiază, cam cu trei ore înainte de 
crimă, la hotel s-a înregistrat un anume Jeff Smith. 
Valiza lui se mai află încă în cameră, el însuşi dispărând 
de marţi. lar în valiză nu erau altceva decât nişte 
ambalaje şi folii de plastic protectoare cu urme de ulei 
pentru uns arma. 

— Asasinul, am spus. ; 

Finnan dădu afirmativ din cap abia perceptibil. În 
mod clar, considera inutil să mai comenteze un lucru 
atât de evident. 

— De aici rezultă două lucruri, spuse el în loc de 
comentariu şi încheie în scrumieră existența ţigării 
fumate abia pe jumătate. Mai întâi, el a ştiut că Itsumi 
era în hotel. În al doilea rând, a luat documentele din 
camera lui Itsumi şi ştie deci că este vorba despre nişte 
copii. Dacă îşi pune doar puţin capul la contribuţie, îşi 
va spune că este posibil ca sora mea să aibă originalele. 
Şi că ea încă mai zburdă în libertate. 

M-a cuprins ca un şuvoi fierbinte dorinţa de a o 
proteja pe Bridget. Aş fi făcut-o dacă ar fi avut vreun 
sens să mă aşez în faţa ei şi să o apăr doar cu o spadă 
şi un scut. 

— Trebuie să o duceţi undeva unde să fie în 
siguranţă, Finnan, spusei cu gura uscată. Asta este 
nimic pe lângă ce va urma după ce asasinul lui Itsumi 
va fi prins. Dacă va fi prins. 


— Nu trebuie să mi-o spuneţi. Dar ea vrea ca, înainte 
de asta, să vă vadă. 

— Pe mine? 

Făcu un gest reflex cu mâna. 

— De aceea am vrut să discut cu dumneavoastră. Ca 
să aranjăm acest lucru. 

Il priveam cu senzaţia că tot sângele mi s-a scurs din 
creier. Probabil că ar fi trebuit să spun ceva, dar nu 
eram în stare. Trăsnetul loveşte fulgerător, zgomotul 
lui se aude cu întârziere: aşa mi se întâmpla mie în 
ceea ce privea înţelegerea celor spuse de Finnan. 
Bridget voia să mă vadă! Se întâmpla ceva cu respiraţia 
mea sau îmi săriseră câteva siguranţe ale sistemului 
meu interior, despre a căror existenţă nu ştiusem până 
acum. Şi, după ce tunetul s-a domolit, am înţeles de ce 
entuziasmul era în acest context un simţământ greşit. 

— Asta este periculos, am zis. 

— Nu mai spuneţi! ripostă MacDonogh. 

Pentru a nu lăsa impresia că sufăr cumva de mania 
persecuției, am zis cu prudenţă: 

— Am senzaţia clară că sunt urmărit. 

Lucru pe care el păru că îl găseşte foarte hazliu. 
Chiar şi câţiva dintre cei aflaţi în jurul nostru nu îşi 
putură ascunde un zâmbet. 

— Vorbesc serios, ar trebui să îmi daţi documentele 
şi să vă duceţi rapid sora cât mai departe de aici! 

Aveam doar o idee foarte vagă asupra a ce voi face 
cu documentele, în afară de faptul că le voi citi de la 
prima până la ultima pagină. Ideea neclară că s-ar 
putea să reuşesc să îi conving pe oamenii de decizie că 
originalele s-ar fi aflat de la asasinarea avocatului în 
posesia mea, şi astfel să o scot din joc pe Bridget, 
plutea ispititor în harababura din capul meu. 

Finnan MacDonogh se trase spre marginea scaunului 
şi se aplecă peste masă. Doar puţin, dar, pentru că tot 
timpul stătuse ţeapăn ca un buştean, mişcarea păru 
foarte impresionantă. 


— Mister Fitzgerald, nu ştiu cât de bine o cunoaşteţi 
pe sora mea, însă nu încape îndoială că nu o cunoaşteţi 
prea bine, căci altfel nu v-aţi mai fi irosit timpul ca să 
spuneţi asta. Când Bridget îşi pune ceva în cap, nu are 
sens să încerci să o faci să se răzgândească. În astfel de 
situaţii, este în stare să facă orice, chiar şi cele mai 
imprevizibile lucruri, fără să mai ia în consideraţie 
pericolele adiacente. Experienţa m-a învăţat că în ce o 
priveşte pe sora mea să urmez o strategie simplă: orice 
vrea ea să fac, eu fac. 

Probabil că l-am privit foarte nedumerit: 

— Aveţi dreptate. Chiar nu o cunosc atât de bine. 

Zâmbind resemnat, scoase din buzunar o bucată de 
hârtie împăturită. 

— Deci renunţăm să discutăm despre chestiuni 
imposibile şi organizăm întâlnirea? 

— Ce s-ar întâmpla dacă aş refuza să vin? 

— Ar veni Bridget la dumneavoastră. Probabil. 
Cumva. 

L-am privit fix, fără să îmi dau seama dacă mi-aş dori 
asta sau nu mi-aş dori. 

— Se pare că nu am de ales, nu? 

— Nu, dacă vreţi să mai dormiţi liniştit. Finnan 
despături hârtia şi mi-o puse în faţă. Era varianta de 
buzunar a  afişului cu concertul formaţiei lui. 
Mâine-seară, orchestra mea concertează la O'Flaherty's 
Bar. Ştiţi unde este? 

— Pe Bridge Street, am confirmat. 

— Propun să veniţi acolo. La ora opt. Concertăm 
până pe la unsprezece şi jumătate, iar în bar nu va fi 
nimeni pe care noi să nu îl cunoaştem de cel puţin zece 
ani. În momentul în care vom scoate instrumentele, toţi 
vor fi deja turtă şi în jur va domni haosul. Vom fi 
acoperiţi când ne vom îndepărta, nimeni dintre cei 
străini de noi nu va bănui măcar ce se petrece sub ochii 
lui. 


Suna de parcă ar fi făcut asta de mai multe ori, când 
avea el chef. Hotărârea cu care îşi închidea punga cu 
tutun şi o băga într-un buzunar arăta clar că el 
considera discuţia încheiată. 

— Bine, vin, am zis şi m-am ridicat. 

Am plecat. Afişul-fluturaş l-am lăsat acolo. Cineva ca 
mine nu are nevoie de notițe puse pe hârtie. 


KKK 


Pe drumul de întoarcere, nu am văzut niciun telefon 
mobil. Nu mai eram supravegheat? Sau poate indivizii 
cu facturile telefonice astronomice îşi băgaseră 
telefoanele în buzunare, pentru ca eu să nu le mai văd? 
Chestiunea aceasta nu îmi era clară în timp ce ieşeam 
de pe Dyke Street spre casă, schimbând deseori 
direcţia, mergând în cerc, urmând un itinerariu fără 
nicio noimă, pe parcursul căruia s-ar fi deconspirat 
orice urmăritor. Nu am descoperit totuşi pe nimeni. 

Însă când mergeam pe strada portului s-a petrecut 
ceva. 

Nici nu ştiu cum să privesc asta. Aşteptam în faţa 
bufetului expres o întrerupere în circulaţia auto, fără să 
mă fi grăbit cu tot dinadinsul, fiind o ocazie bună să 
privesc în jur fără a da de bănuit, pentru a putea, de 
exemplu, să identific persoanele cu telefon mobil. Era 
un loc mai îngust pe trotuar. În spatele meu se afla o 
pereche mai în vârstă, care se certau, pentru că unul 
dintre ei uitase ceva, nu ştiu ce şi nici nu mă interesa. 
Niciunul din ei nu era prototipul omului suplu, ceea ce 
pentru alţi trecători făcea locul respectiv mai îngust 
decât urechile unui ac. Pe stradă, tocmai trecea în 
viteză unul dintre acele camioane frigorifice mari ale 
fabricii de prelucrarea peştelui când am fost împins în 
spate cu o forţă care a fost cât pe ce să mă trimită în 
faţa camionului. 


Am zis cât pe ce. Cu doar o fracțiune de secundă 
înainte începusem să fac un mic pas lateral, aşa că, în 
loc de a primi lovitura în plină spinare, am 
recepţionat-o doar într-un umăr, ceea ce m-a făcut să 
mă clatin, dar să rămân pe trotuar, iar camionul trecu 
vâjâind pe lângă mine. 

Bărbatul se scuză într-un potop de cuvinte, cu ochii 
grotesc de larg deschişi, imaginea unei dezolări 
incomensurabile. Avea nas borcănat, străbătut de 
vinişoare roşii, purta o canadiană gri, pantaloni ieftini 
şi mirosea a aftershave de doi bani. Când a vrut pentru 
a treia oară să explice cât de rău îi pare, nevastă-sa l-a 
luat de braţ şi l-a tras după ea. 

Un atentat? Mi se părea paranoic să cred acest 
lucru. Cine să fi fost interesat să mă vadă mort? 
Urmăritorul meu necunoscut? Păi, atunci nu ştiau nimic 
despre mine. Pentru că pericolul cel mai mare care 
m-ar fi pândit ar fi fost să mă dau de gol în faţa tuturor. 

Dacă am presupune că lovitura m-ar fi aruncat în faţa 
camionului care trecea în viteză, senzorul din circuitul 
meu sanguin, care măsoară concentrarea adrenalinei în 
corp, ar fi sesizat creşterea ei, ceea ce însemna că 
eram în pericol şi fără intervenţia mea ar fi cuplat 
sistemul pe „gata de luptă”. O fracțiune de secundă din 
timpul care ar fi curs mai încet ar fi fost suficientă ca 
eu să fac un salt supraomenesc şi să mă catapultez în 
afara zonei periculoase. Cu alte cuvinte, aş fi sărit 
peste camion. Un spectacol care ar fi stârnit vâlvă, fără 
nicio îndoială. Nici nu îmi imaginez ce întrebări i-ar fi 
inspirat inspectorului Pinebrook. 

Pe de altă parte, nu puteam uita mutra şoferului 
camionului, în fracțiunea de secundă în care l-am văzut 
în spatele volanului, mă privea direct, cu ochii mari şi 
cu o expresie a feţei misterios de înverşunată. 

Şi aş fi putut să jur că avea un set hands-free din 
acelea pe care le poţi cumpăra pentru telefoanele 
mobile. 


Atentat? Nu avea sens. Prea nesigur. Prea lipsit de 
sens. 

Sau cineva voia să mă deconspir? 

Dar de ce? 

Iar Bridget voia să ne întâlnim. 

Constat că pur şi simplu nu înţeleg ce se petrece. 


CAPITOLUL 12 


Nevoia umană de joc şi glumă nu ar fi atât de mare 
dacă nu ar avea o anumită bază naturală. Cultivate 
exagerat, acestea răpesc unei personalităţi toată 
măsura şi toată forța. [... ] Este o mare diferenţă între a 
slăbi lanţul şi a-l rupe complet. 

Seneca, DE TRANQUILLITATE ANIMI 


În timp ce-mi desfăceam bandajele, mă gândeam la 
O'Shea şi la faptul că niciodată acesta nu mă va mai 
bandaja, apoi gândul mi-a zburat la primul bandaj care 
mi s-a făcut când devenisem cyborg. O buclă modestă 
de tifon alb la degetul mic al mâinii drepte, dar patru 
medici s-au ocupat de îndepărtarea bandajului, 
urmărindu-l cu atâta nerăbdare, încât puteai crede că 
în orice moment va ieşi la iveală a opta minune a lumii. 

Tifonul a căzut şi a apărut nimic altceva decât 
vechiul meu deget mic, care arăta ca de obicei. Un 
moment, m-am temut că ei ar putea fi dezamăgiţi, însă 
cei patru bărbaţi în halate albe păreau, dimpotrivă, 
entuziasmați. „Te rugăm, poţi îndoi degetul mic al 
mâinii stângi? Mulţumim, acum întinde-l iar - îl simţi 
cumva altfel? Nu? Minunat! Grozav! Duane, eşti cel mai 
mare!” 

Desigur că simţeam degetul puțin altfel, dar puneam 
asta pe seama faptului că zile de-a rândul fusese strâns 
înfăşat şi nu îl putusem mişca. Era normală senzaţia că 
devenise ceva mai greu şi ceva mai dificil de manevrat 
decât înainte. Dacă ustura puţin la îndoire, ce mare 
lucru, că doar suferise o operaţie! Pe operaţie dădeam 
vina. Nu pe ceea ce făcuseră din mine prin ea. 


Mai târziu, mâinii mele stângi i s-au făcut 
nenumărate radiografii, în cele mai diferite poziţii, în 
special ale degetului mic, iar tipii cu ochelari şi pixuri 
se aplecau asupra clişeelor şi discutau cu voce joasă, 
măsurau detalii cu şublerul. Mi s-au fixat senzori la 
mână şi la degetul mic, am fost pus să fac de mii de ori 
aceeaşi mişcare, fiecare dintre ele declanşând o 
cascadă de curbe tremurătoare care licăreau pe 
monitoare cu lumini verzui ori urme grafice pe role de 
hârtie, lăsate de creioane ca nişte picioare de păianjen. 
Eram foarte importanţi noi, adică degetul meu mic şi cu 
mine. 

Aşa a început. Ceva mai târziu, nouă bărbaţi se aflau 
în faţa unui geam mare şi priveau cum în încăperea 
îmbrăcată în faianţă din spatele geamului era introdus 
al zecelea dintre ei, inconştient, bandajat ca o mumie, 
cu o mască pentru respirat pe faţă, având o mulţime de 
tuburi care veneau din braţe şi picioare, înconjurat de 
aparate care piuiau, produceau semnale luminoase, 
pompau şi care îl ţintuiau de pat ca un coşmar de oţel. 
Deşi ne despărţea de salonul de tratament intensiv 
geamul din sticlă, purtam îmbrăcămintea obişnuită în 
sălile de operaţii, aveam încălţămintea îmbrăcată în 
şoşoni izolatori şi măşti protectoare pe gură. Unul 
dintre noi icni uşor, dar nu puteam să ştim care era. 
Nici nu ne-am străduit să îl descoperim, căci ceea ce 
vedeam ne pregătea cu totul alte reacţii. 

Pentru că avea un singur strămoş indian - un cree 
cred, pe linie paternă, aşa că întâmplător familia îi 
datora acestuia numele - şi fiind în rest un metodist cu 
frica lui Dumnezeu, Gabriel Whitewater avea în el 
multe caracteristici ale indienilor. Ochi negri ca 
noaptea, privire pătrunzătoare, piele de nuanţa 
lemnului de santal şi păr negru, pe care înainte de a 
intra în armată îl purta în coadă de cal, cel puţin aşa 
arăta în fotografiile vechi, pe care le avea cu el. 
Rămăşiţele pe care i le lăsase frizerul bazei militare le 


purta pe spate, pomădate din belşug, dar pun pariu că 
acum zburdă din nou, ca o piele roşie gata să atace. 
Are faţa osoasă şi un corp pentru care a fost inventat 
cuvântul „suplu” - parcă făcut să ţină piept unor 
eforturi supraomeneşti, să înfrunte torturi îngrozitoare 
şi să depăşească cele mai potrivnice experienţe. Poate 
că, odată, strămoşi îndepărtați de ai lui îşi perforau 
limba şi obrajii, mâncau ciuperci halucinogene, fumau 
ierburi secrete sau în cele din urmă delirau lihniţi de 
foame în munţi singuratici, pentru a avea parte de forţa 
lui Manitou, marele spirit - dar lui Gabriel i se despicau 
membre şi trupul, i se curăţau venele de toxinele 
psihogene şi de antibiotice, delira în final în mijlocul a 
mai multă tehnică şi mai mult potenţial computerizat 
decât s-ar întrebuința la manevrarea unei rachete 
intercontinentale şi a avut parte de forţa unchiului 
Sam. Şi când, în sfârşit, s-a ridicat - devenise un 
superman. 

Pentru că se întâmplase incredibilul, minunea. După 
patru zile, Gabriel putea să meargă singur până la 
lavoar, iar după patru săptămâni alerga din nou. Mai 
repede decât alergase vreodată un om. 


KKK 


Ani de-a rândul, trecusem prin faţa localului 
O'Flaherty's Bar fără să văd în el altceva decât o casă 
cu o poartă pe care erau pictate instrumente muzicale. 
Nici măcar nu visasem că vreodată am să intru acolo. 
Acea parte din viața mea, din care făceau parte nopțile 
de beție, aparținea trecutului. 

Când am intrat totuşi, în această seară de vineri, cu 
puţin înainte de ora opt, eram probabil unicul vizitator 
care o făcea cu intenția de a nu bea nici măcar o 
picătură de bere şi cu speranța că seara va trece cât 
mai repede posibil. 


O'Flaherty's Bar era în interior mai mic decât părea 
de afară. Podeaua este doar pământ bătut, cel puţin aşa 
aveam eu impresia în lumina vagă care domnea la acea 
oră. Un stâlp gros, din lemn, ce sta în mijlocul încăperii 
precum un stâlp de susţinere, era plin de sus până jos 
cu afişele concertului de astăzi al formaţiei Finnan's 
Folk. Pe măsuţa înaltă până la piept, care înconjura 
stâlpul, erau pregătite băuturi pentru membrii 
formaţiei şi alături erau câteva scaune înalte de bar şi 
cutii cu instrumente muzicale. 

Am căutat un loc în spate, ca să nu bat la ochi am 
comandat la bar o bere Guinness şi m-am dedicat 
contemplării fotografiilor şi tăieturilor din ziar, care 
acopereau pereţii până la ultimul loc liber, ba chiar în 
unele locuri fiind prinse una peste alta. Fotografii mari, 
ale unor vase mari, înrămate îngrijit şi cu geam, altele 
erau prinse doar în piuneze şi acoperite cu folie. 
Priveam  fotografiile-portret ale unor necunoscuţi, 
bărbaţi probabil de mult timp decedați, pagini ale unor 
ziare străvechi, cu titluri ce aveau o legătură cu Dingle 
ori cu Irlanda şi din nou reclame ale producătorului de 
bere Guinness. Una dintre ele afirma cu tupeu 
Guinness Is Good For You. 

Observam procedura rituală de umplere a paharelor. 
De la robinet curge cu o spumă cenuşie ceea ce fără 
îndoială este drogul naţional oficial al Irlandei - harfa, 
emblema fabricantului de bere Guinness, împodobeşte, 
nu lipsit de temei, reversul tuturor monedelor irlandeze 
- pentru a deveni neagră în pahare, mai neagră decât 
cola, şi după toate aparențele de consistenţă 
uleios-vâscoasă. Spuma de culoare deschisă, altfel 
decât la oricare altă bere băută de mine în vremuri mai 
bune, pare să aibă la prima vedere oarecum 
consistenţa spumei de bărbierit, este rasă cu un 
răzuitor de plastic în aşa fel încât să mai rămână doar 
un rest subţire, care dispare de la sine, lucru pentru 
care aştepţi până când devine la fel de negru ca berea 


de dedesubt. Este imposibil să sorbi prima înghiţitură 
fără să te alegi cu o urmă gri-albă pe buza superioară. 

Am mulţumit când mi s-a întins băutura geometric 
exact servită, am plătit şi m-am retras cu ea spre 
băncile montate de-a lungul pereţilor, într-un loc aflat 
între soba cu lemne şi uşa toaletelor. Mai erau câteva 
scaune şi mese, puţine, dar majoritatea spectatorilor 
vor sta în picioare, de preferinţă direct lângă tejgheaua 
barului. 

Treptat, încăperea se umplea. La intrare erau doi 
bărbaţi voinici, cu muşchi ca proverbialii mânuitori ai 
ancorei, care permiteau intrarea doar a celor cunoscuţi 
de ei ori de cineva din personalul barului. Îşi 
îndeplineau această sarcină cu o seriozitate liniştitoare; 
la fiecare câteva minute, adresau întrebări celor de la 
bar şi abia când aceştia încuviinţau persoanele în 
chestiune erau lăsate să intre. Turiştii erau expediaţi cu 
menţiunea că această seară era rezervată unui grup 
restrâns. 

— Dar a fost anunţat un concert, protestă un tip slab, 
cam deprimat, cu voce guturală. Peste tot sunt afişe. 
Noi am venit în mod special de la Killarney. 

— Îmi pare rău, insistă musculosul calm. Avem 
instrucţiunile noastre. 

— Nişte instrucţiuni idioate, dacă mă întrebi pe 
mine, strigă celălalt cu chef de scandal. 

— Ascultă, prietene, interveni celălalt paznic, în 
Dingle există o mulţime de cârciumi. Nu va trebui să 
rămâneţi treji acolo, chiar de aţi vrea. 

Era un argument decisiv, aşa părea în ochii unui 
spectator absolut neutru, cum eram eu. 

Din pură curiozitate, cel puţin asta îmi spuneam mie, 
poate că era vorba şi despre faptul că de joi, de la 
prânz, nu mai mâncasem nimic, iar chestiunea aceea 
din pahar părea a fi hrănitoare şi, cu toate că îmi era 
clar că sistemul meu digestiv rudimentar va reacţiona 
oricum, numai cu entuziasm nu, am gustat o înghiţitură 


de bere. A fost atât de amară, încât mi-au dat lacrimile. 
Cerule! A trebuit să mă stăpânesc să nu scuip. Am 
privit neîncrezător cum cineva a golit dintr-o sorbitură 
o treime a paharului său, pentru ca apoi să pună 
paharul jos zâmbind fericit. Eu avusesem probleme 
când înghiţisem nesemnificativa cantitate de băutură şi 
examinam ce era în pahar - şi acolo va rămâne - fără să 
pot înţelege cum cineva era în stare să bea un pahar 
plin cu aşa ceva, ca să nu mai vorbim de mai multe 
pahare. 

În sfârşit, când în bar era o înghesuială cam de două 
ori mai mare decât în garniturile trenului local din 
Boston la orele de vârf, iar zgomotul făcut de discuţiile 
animate atinsese un nivel ce făcea de neimaginat 
acoperirea lui de către vreun instrument muzical fără 
amplificare, avu loc marşul gladiatorilor. In urletele 
unanime, Finnan MacDonogh şi muzicanţii lui îşi croiră 
drum pas cu pas către scaunele de bar din mijlocul 
încăperii, pe unele dintre ele şezând deja oameni care 
ţineau cu grijă în poală sau între picioare instrumentele 
muzicale. 

Când Finnan şi oamenii lui se apropiară, locurile şi 
instrumentele fură eliberate neîntârziat, şi 
inimaginabilul se produse: se aşternu o tăcere 
tensionată, iar în jurul trupei se făcu loc liber, aşa că 
membrii acesteia putură să îşi acordeze instrumentele. 

În toată această vânzoleală, Finnan mă privi doar o 
singură dată, fugitiv. Niciun clipit conspirativ, nicio 
înclinare a capului care să confirme că totul decurgea 
conform planului - el se asigură doar în trecere că 
eram prezent. Apoi, îşi luă ghitara şi Finnan's Folk 
începu concertul. 

Erau cinci. Un tinerel uscăţiv, cu ochelari cu rame 
din nichel cânta la flaut, un bărbat cu o vestă de un 
violet ţipător cânta la vioară, iar un roşcovan cu aspect 
tembel îşi făcea de lucru la o tobă care arăta ca o 
tamburină supradimensionată şi fără clopoței. O femeie 


eterică, blondă cânta în mod surprinzător în tonalitate 
de bas la un contrabas jerpelit, pe care erau o mulţime 
de abţibilduri care arătau ca nişte plasturi aplicaţi pe 
tot felul de julituri. Însuşi Finnan cânta când la chitară, 
când la banjo, iar vocea lui era incredibil de puternică, 
de fapt nu mai avea nevoie şi de amplificare. 

Cânta în cea mai mare parte în gaelică, cel puţin aşa 
credeam eu, care nu înţelegeam niciun cuvânt. Avea 
evident  charismă. Oamenii îl acompaniau. Pentru 
urechea mea neobişnuită, muzica părea străină, dar în 
orice caz era interpretată cu pasiune: într-o clipă de pe 
frunţile şi de pe părul muzicanţilor picura sudoarea, 
picioarele tineau energic ritmul şi chipurile 
interpreţilor reflectau concentrarea totală. 

Sala fierbea, s-ar fi putut zice, dacă ar fi fost o sală. 
Dar încăperea era o oală sub presiune, în care se 
acumula o energie suficientă pentru o revoluţie, însă, 
din fericire pentru ordinea publică, aceasta îşi găsea un 
ventil în muzică şi în cânt. Mulţi dintre cei prezenţi 
cântau cu voce tare împreună cu artiştii, cei care nu 
erau preocupaţi să lichideze rezervele de Guiness 
băteau din palme în tact şi, pe măsură ce timpul trecea, 
ceea ce fusese anunţat a fi un concert se amplifica la o 
intensitate ce ar fi declanşat o alarmă falsă la o 
eventuală staţie de măsură seismologică aflată în 
apropiere de Dingle. 

În mod misterios, cei prezenţi, pe lângă cântat, băut 
şi bătut din palme, reuşeau şi să fumeze atât de mult, 
că aerul din încăpere se transformase în ceva atât de 
dens, încât în apropierea lămpilor rare strălucea alb şi 
se manifesta mai curând ca o masă compactă decât ca 
un ceva ce putea fi respirat. Decoraţiunile de pe pereţi 
practic nici nu se mai vedeau. Ochiul meu natural, de 
ani de zile dezobişnuit de aşa ceva, începu să lăcrimeze 
şi îmi trecu prin minte că printre aparatele care nu îmi 
mai fuseseră implantate ca urmare a renunţării la 


proiect fusese şi un filtru contra gazelor toxice în căile 
respiratorii. 

Consumul de bere era enorm. Cei de la tejghea abia 
mai făceau faţă cu umplutul, paharele pline erau 
returnate tot câte două. Era un mister unde dispărea 
toată această bere. 

Apoi, unul de lângă mine, care până acum se 
bălăngănise în mulţime, căzu pe bancă roşu la faţă şi 
radiind entuziasm, lălăind cu voce tare cântecul, se 
întoarse spre mine şi spuse ceva ce nu am înţeles fie 
din cauză că dialectul lui era prea manifest, fie că se 
exprimase oricum în gaelică, şi făcu gestul de a ciocni 
cu mine. Spuse un fel de „Slontsche/”, ca un toast. 

Am fost atât de surprins, încât am răspuns şi am băut 
şi eu. A doua înghiţitură nu mai părea la fel de 
execrabilă ca prima. 

În timp ce făceam asta, mi-am dat seama că trăiam 
de mai bine de zece ani în Irlanda, dar pentru prima 
dată beam într-o cârciumă irlandeză o bere Guiness, 
sau cel puţin asta încercam. Pe buze îmi ieşi chiar un 
strigăt. Încercarea nevinovată a omului de a mă 
introduce firesc în atmosferă, de a mă integra în 
societatea care sărbătorea aici, mă zgudui în 
nevinovăția şi firescul ei. Ceea ce trăiam eu aici se 
petrecea într-o formă sau în alta în orice localitate din 
Irlanda, însă eu nu fusesem niciodată prezent. Şi exista 
un motiv pentru asta. Motivul era că eu eram altfel, 
eram impropriu unei vieţi în care asemenea lucruri 
jucau un rol. 

Din fericire, spectacolul a continuat, a urmat un alt 
cântec şi bărbatul de lângă mine se ridică în picioare. 
L-am privit şi m-am simţit ca un intrus, străin tuturor, 
de fapt, cum şi eram. 


KKK 


Cam pe la miezul nopţii, după ce se încheiaseră 
acordurile ultimului cântec, în îmbulzeală au avut loc 
primele mişcări de retragere. Puţini se mai ţineau pe 
picioare. Se strângeau mâini, aveau loc bătăi pe umăr, 
se rosteau cu limba împleticită cuvinte de despărţire, 
care în mod ciudat erau inteligibile, şi aşa se mergea 
pas cu pas către ieşire, din când în când câte o 
îmbrăţişare, ici şi acolo se căuta sprijin pe un umăr ori 
pe o spetează de scaun, pentru menţinerea echilibrului. 
O difuziune a oaspeţilor pe care o urmăream încordat 
de la locul meu, pentru mine în orice moment putând fi 
clipa plecării, deşi nu aveam habar cum. 

Nu era uşor să ajungi la uşă. Cei care ieşeau în 
stradă mai întâi se opreau pentru a mai pălăvrăgi cu 
voce tare, de preferinţă cu oameni de care abia se 
despărţiseră pe îndelete, cu câteva minute mai înainte. 
Cei dinăuntru se înghesuiau să iasă, ceea ce nu părea 
să deranjeze pe nimeni, de ambele părţi ale uşii 
oamenii întreţinându-se în pace. Se auzeau afară 
maşini la care se porneau motoarele şi care rămâneau 
pe loc, fără a se clinti vreuna. Având în vedere 
consumul de alcool din ultimele ore şi faptul că vizavi 
de O'Flaherty's Bar se găsea un birou al Gardă, totul mi 
se părea foarte temerar. Era un haos, aşa cum 
prevestise Finnan MacDonogh. 

Acesta veni în cele din urmă la mine, încă vizibil 
încălzit de concert, urmat de unul dintre cei doi 
musculoşi de la intrare, şi în felul lui economic în 
gesturi îmi făcu semn să mergem, după care dispăru pe 
uşa care da către toalete şi automatele pentru ţigări. 
Mi-am părăsit paharul aproape plin cu bere şi i-am 
urmat, pe el şi pe paznic, la toaleta bărbaţilor. 

Finnan, aşa cum aştepta cu braţele încrucişate, 
părea tensionat. Fără să îi pese de un bărbat într-un 
pulover albastru cu roşu, care, descheiat la pantaloni şi 
cu ochii închişi, stătea în dreptul unui pisoar, cu 


fruntea lipită de perete, adormit evident în timp ce se 
uşura, spuse răguşit: 

— Bine, trebuie să meargă. Schimbă scurta. 

Aşa am făcut. Am dat scurta mea largă, din material 
sintetic impermeabil, dar permiţând aerisirea către 
exterior, albastră-cenuşie, cu bordură albă, 
reflectorizantă la mâneci şi la buzunare, pentru care 
am primit o piesă tricotată de mână, din lână de un gri 
murdar, puţind a somn, fum şi sudoare bărbătească, 
mult prea mică pentru mine. Finnan mă măsură 
sceptic, îi răscoli puţin celuilalt părul, şi spuse: 

— În întunericul acesta, merge. Acum, tu eşti el, 
Steve. Steve mă privi, zâmbi împăciuitor, şi începu să 
facă uşoare mişcări din umeri şi din bust, eu pricepând 
cu întârziere că acestea erau o încercare de imitare a 
ţinutei mele. Trase capul înapoi, împinse umerii în faţă 
şi brusc luă o alură atât de ţeapănă, încât am fost pe 
punctul de a protesta: „Eu nu arăt aşa!” 

Dar, în loc de asta, m-am privit în oglinda demnă de 
milă, plină de pete şi a trebuit să accept că îşi făcea 
bine treaba. Aşa arătam de fapt. Un bărbat ca un dulap, 
care încearcă să se dea noptieră. 

Dublura mea plecă şi Finnan explică cu voce joasă: 

— Pentru eventualii observatori, am pregătit afară o 
înscenare cu câţiva oameni de încredere. Discuţii 
zgomotoase, haos, o mică chelfăneală, cu Steve în rolul 
tău. Va fi angrenat într-un schimb de cuvinte, iar de la 
distanţă se va părea că eşti împins într-o maşină ce va 
pleca în direcţia Castlemaine, de-a lungul străzii 
înguste, spre Inch şi Fybough. 

— Şi noi? 

Dădu din cap şi deschise uşa toaletei. 

— Hai! 

L-am urmat. În hol se opri în faţa unei uşi aflate 
vizavi de cea care da în bar şi pe care scria vizibil: 
Privat. Accesul interzis. O indicație care evident nu era 


valabilă pentru Finnan MacDonogh, căci acesta o 
deschise fără nicio ezitare. 

În spatele ei era un coridor rece, cu pereţii vopsiți în 
gri, unde sub tavan erau mai multe contoare electrice 
cu aspect medieval, şi cu o podea la care fiecare dală 
era spartă în cel puţin două părţi. O scară din lemn de 
culoare închisă, vechi, ducea la etaj, dar Finnan 
deschise o altă uşă, aflată în capătul coridorului. 

— Atenţie, trepte! zise el. 

Am intrat într-un gang cu aspect de pivniţă, cu tavan 
boltit, cu pereţi albi, fără ferestre. De-a lungul unui 
perete erau stivuite butoaie plumburii de bere, mai 
multe decât puteam număra în fugă, apoi am mai trecut 
pe lângă o ladă cu băuturi la sticlă, cu un praf pe ele de 
parcă ar fi fost comandate şi nu le-ar mai fi cerut 
nimeni de o veşnicie. 

Finnan mă conducea printr-un labirint. Din loc în loc, 
gangul se ramifica, din când în când trebuia deschisă o 
uşă încuiată, dar artistul fie că poseda cheia potrivită, 
fie că ştia unde era aceasta ascunsă, în vreo gaură 
întunecată sau sub vreo cutie prăfuită. 

În cele din urmă, am ajuns într-un depozit ori atelier. 
Mopuri, căldări, aspiratoare de praf erau îngrămădite 
într-un colţ, alături de carcasa unui frigider, iar pe o 
masă se afla motorul descompus al acestuia. La a doua 
privire am remarcat înfiorat că era cineva aici, care 
încerca să repare ceva cu sfoară şi folie de aluminiu. 

— Haideţi, trebuie să ne grăbim, ceru Finnan. 
Deschisese uşile unui dulap mare, din lemn de stejar, 
aflat în perete, care nu avea partea din spate, ci 
ascundea în zid o uşă din scânduri late şi groase cu 
aspect străvechi. Cu forţe reunite, am tras zăvorul 
ruginit şi greu. Uşa se deschidea în interior, ceea ce 
era absolut necesar, pentru că da într-un spaţiu îngust 
de două palme, între două case. În spate cu zidul, în 
dreptul pieptului cu cărămizile, ne-am strecurat lateral 
până am ieşit într-o stradă, chiar la timp: un mic 


automobil abia sosea, cu luminile neregulamentar de 
slabe, şi opri exact atât cât să putem să ne aruncăm pe 
locurile din spate al naibi de înguste. Plecă mai departe 
cu aceeaşi viteză tihnită. 

— Rămâneţi jos, şuieră Finnan. 

Intervenţia era de prisos, căci se înghesuise în aşa fel 
în mine, încât mi-ar fi fost greu să mă îndrept fără să îl 
rănesc serios. 

Am ieşit din Dingle spre vest, cu o viteză de parcă am 
fi avut la dispoziţie tot timpul din lume sau de parcă 
şoferul era atât de beat, încât cea mai mică accelerare 
ar deveni prea periculoasă. Deci nimic suspect. Şoferul, 
un bărbat din topor, cu barbă crescută anapoda, numai 
beat nu era; atent, se asigura mereu că nu ne urmărea 
cineva şi din când în când schimba cu Finnan replici 
din care deduceam că nu făcea aşa ceva pentru prima 
dată în viaţă. 

Culcat pe burtă pe bancheta din spate a unei maşini 
japoneze mici, înghesuit în aşa fel că vedeam doar husa 
banchetei şi, cu coada ochiului, cel mult un colţ al 
cerului nopţii, călătoria durează insuportabil de mult. 
Fără să fac apel la maşinăria mea internă, îmi 
aminteam destul de bine harta drumurilor din Kerry 
pentru a-mi spune că drumul pe care circulam putea 
duce la Murreagh, cel mult la Ballydavid. Dar, dacă mă 
luam după ce simţeam, trebuia să fi ajuns în Terra 
Nova când maşina opri în cele din urmă. 

Şoferul cobori fără să scoată o vorbă şi lăsă maşina 
cu motorul pornit. După ce am ieşit şi eu după Finnan, 
l-am văzut pe tip dispărând într-o casă întunecoasă, 
singuratică în tot peisajul. 

Finnan se aşeză la volan, aşteptă să mă urc lângă el, 
după care călătoria a continuat dincolo de drumurile 
asfaltate, care, în Irlanda, sunt considerate străzi, pe 
drumuri vicinale şi poteci uluitoare, mai mult sau mai 
puţin de-a dreptul peste câmp, spre un munte vizibil 
doar neclar, ca o umbră uriaşă. 


— Localitatea unde mergem bineînţeles că nu este 
adevărata ascunzătoare a lui Bridget, explică el în timp 
ce maşina se chinuia pe un urcuş pentru care nu fusese 
concepută. Ea este acolo doar în seara asta, numai 
pentru această întâlnire. E ascunzişul meu personal, în 
care uneori mă retrag de lume, pentru a cugeta, pentru 
a mă lăsa pradă depresiei... sau pentru a compune noi 
cântece. Câteodată, ambele deodată. 

L-am privit doar, neştiind ce să spun. Aşa că nu am 
spus nimic. 

Lumina farurilor juca mai departe pe smocuri de 
iarbă, pietre strălucind pe marginea drumului, brazde 
săpate în pământ. Motorul se jelea vrednic de 
compătimire, ca să nu mai vorbim despre martiriul ce 
trebuiau să îl suporte amortizoarele maşinii. 

— Ea a mai trăit asta o dată, zise după un timp 
Finnan. Ca o persoană care ştie prea multe. Patrick, 
soţul ei... Făcea parte din IRA. Foarte sus în ierarhie. 
Nu ştim exact ce a făcut, dar în orice caz a aflat într-o 
zi ceva ce nu ar fi trebuit să afle. A fugit prin toată ţara, 
dar l-au găsit totuşi şi l-au ucis. Agenţi britanici. Înainte 
să îl împuşte, i-au permis să vorbească pentru ultima 
dată cu soţia la telefon. Pe atunci, Bridget era gravidă 
în luna a cincea, a avut ulterior o cădere nervoasă şi a 
pierdut sarcina. In douăzeci şi patru de ore, şi-a pierdut 
întreaga familie. Îmi aruncă o privire plină de durere şi 
adăugă: Cred că înţelegeţi de ce se teme. 


CAPITOLUL 13 


Nu eu decid cât trăiesc. Dar depinde de mine dacă îmi 
trăiesc viața ca un bărbat. Nu îmi cere să duc o 
existență ruşinoasă, în obscuritate. Cere-mi să imi 
conduc eu insumi viaţa, nu doar să fiu trecut prin ea. 
Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Pe ultima parte a drumului, Finnan a condus cu 
farurile stinse, bazându-se numai pe simţurile lui - 
după cum mi s-a părut - şi, cel puţin în privinţa 
aceasta, s-a dovedit nu prea stăpân pe ele. Deşi în 
seara asta aş fi renunţat cu plăcere la orice activare a 
organelor mele tehnice, din motive de securitate, a 
trebuit să cuplez vederea nocturnă. Într-un peisaj 
negru-verzui descoperit, am remarcat câteva oi care 
şi-au întors capetele spre noi, dar nimic din ceea ce ar 
fi putut aduce a drum. 

Totuşi, înainte de a face vreo remarcă, în faţa 
noastră a apărut ceva ce aducea cu o movilă din piatră, 
de forma unui cilindru secţionat pe lungime, care, în 
infraroşu, era evident o movilă caldă. Finnan aprinse 
scurt farurile şi îndreptă maşina către un fel de adăpost 
din mărăciniş astfel îmbinat, încât ziua să reprezinte o 
ascunzătoare de nădejde, iar noaptea bineînţeles la fel. 

— Încă o clipă, spuse el după ce opri motorul şi 
rămase nemişcat în spatele volanului, cu privirea pe 
cifrele verzui de pe bord. 

A trecut mai mult de o clipă. Minutele treceau şi 
cineva care niciodată nu s-a aflat într-o maşină, în 
întuneric, într-un pustiu uitat de Dumnezeu, noaptea nu 
are idee cât de lungi i se par minutele în aceste 
condiţii. 


— Îmi pot permite să întreb ce vrea să fie asta? am 
întrebat încet, în cele din urmă. 

— Nu suntem atât de singuri cum pare, ripostă 
misterios Finnan şi, fără a-şi lua ochii de pe ceasul 
digital din bord, scoase de sub scaun un aparat de 
comunicaţii radio. Îl deschise, reglă volumul la un nivel 
suportabil, apoi am rămas amândoi trăgând cu urechea 
la foşnetul adormitor al benzii de unde scurte. 

Brusc se auzi vocea limpede a unui bărbat: 

— Unu. O noapte clară. Repet: unu, o noapte clară. 
Imediat ieşi în eter o altă voce, mai sonoră: 

— Doi. O noapte clară. Repet: doi, o noapte clară. 

În acelaşi mod, am fost informaţi şi de Trei, Patru şi 
Cinci că noaptea era clară. Finnan închise aparatul fără 
să fi răspuns cumva, scoase cheile maşinii din bord, aşa 
că cifrele verzui se stinseră, şi deschise portiera. 

— Haideţi. 

Am înţeles că Firman postase oameni de-a lungul 
drumului făcut de noi, cu sarcina de a anunţa prezenţa 
unor eventuali urmăritori, iar ora raportului lor fusese 
prestabilită, probabil existând mai multe asemenea ore, 
în aşa fel ca să fie informat fără ca noi să fim localizaţi 
prin emiterea unui impuls radio. 

Trebuie să fi făcut aşa ceva deja de mai multe ori. 

Ne-am îndreptat către construcţia semirotundă, din 
piatră. 

— Este o stână de oi modificată, explică Finnan cu 
jumătate de gură, în timp ce deschidea uşa din lemn 
din faţă. Aşa că nu vă aşteptaţi la prea mult lux. Şi, 
atenţie, coborâm două trepte. 

La două trepte mai jos era tot întuneric. Mirosea 
puternic a oaie, plus a gunoi şi fân umed, şi a fum. 
Finnan trase uşa după noi, o zăvori, trase deoparte o 
draperie grea şi se făcu puţină lumină. 

Am văzut o boltă joasă, exact atât de înaltă cât să 
poţi sta sub ea în picioare. Două deschizături pe post 
de ferestre în dreapta şi în stânga erau asigurate cu 


obloane din lemn. Pe jos erau numeroase covoare şi 
covoraşe mari şi mici, în majoritate roase, unele 
suprapuse. O saltea, pe ea un sac de dormit, alături - o 
ladă din lemn. O sobă minusculă din fier, cu un coş de 
dimensiunile antebraţului radia o căldură plăcută. 

În partea din fund a bolţii era o masă cu trei scaune 
în jurul ei, iar pe ea - un sfeşnic cu trei lumânări. 

În spatele mesei şedea Bridget Keane, într-o rochie 
modestă, gri, cu mâinile odihnindu-se pe un dosar 
cenuşiu. Ne-a întâmpinat cu o mină încordată. 

— Bună, zise ea abia perceptibil, dar bineînţeles că 
am auzit-o şi nu mi-am putut ascunde senzaţia că 
intrasem într-un tărâm fermecat, subpământean. 

Nu mai ştiu ce am spus. Nu ştiu nici măcar dacă am 
spus ceva. În orice caz, ne-am aşezat la masă şi am 
privit-o un milion de ani. 

— Este frumos din partea ta că ai venit, Duane, spuse 
ea. Îţi pot spune Duane? 

— Bineînţeles, am confirmat. 

Nu o mai văzusem în îmbrăcămintea pe care o purta 
acum. Silueta îi era cuprinsă de ea moale şi strălucitor, 
era un material de culoarea norilor grei de ploaie, care 
îi scotea în evidenţă părul sălbatic, roşu ca o tufă în 
flăcări. Singura bijuterie era un lănţişor subţire la gât, 
cu un pandativ de forma unei lebede. Ochii ei 
răspunseră privirii mele, verzi şi adânci ca lacurile de 
munte, şi, când am coborât privirea asupra mâinilor 
subţiri, acoperite de aluniţe, ea le ridică de pe dosar şi 
am văzut că acesta nu era cenuşiu, ci argintiu şi că 
avea imprimat pe el stema cu ramura roşie-sângerie, 
care fusese odată emblema unităţii noastre. 

Fără îndoială că erau documente originale. Mai 
originale decât atât nici că se putea. 

Am tras adânc aer în piept şi am simţit o timiditate 
de elev strângându-mi coşul pieptului ca nişte gheare 
de oţel. Dacă nu or fi fost implanturile din oţel, care se 
aflau oricum acolo. 


— Când mister ltsumi mi-a dat asta, începu să 
povestească Bridget şi atinse uşor dosarul, a spus: 
„Pentru cazul că mi s-ar întâmpla ceva”. Dar a spus-o 
pe un ton glumeţ. Nu l-am luat în serios. Şi când a fost 
ucis... am vrut doar să ştiu ce se întâmplase cu acest 
om, mă înţelegi? De ce a fost omorât. 

— Şi? am întrebat încet. Acum ştii? Ea clătină din 
cap. 

— Nu. De fapt, nu ştiu. Doar că trebuie să fie o 
legătură cu toate aceste... incredibile chestiuni aflate 
aici. Îşi retrase degetele de pe dosar, de parcă acesta 
devenise brusc incandescent. Duane, spune-mi, este 
adevărat? Ceea ce scrie despre dumneata? 

— Nu ştiu ce este scris acolo. 

— Că eşti un... cyborg. 

Am confirmat: 

— Asta este adevărat. 

— Un soldat cu capacităţi supraomeneşti? Asta eşti? 

— Da. 

I se tăie respiraţia. Ochii i se măriră, aproape că 
m-aş fi putut îneca în ei. Apoi, dădu cu hotărâre din 
cap: g 

— Nu pot să cred. Imi pare rău. 

În felul în care o spusese era ceva comic. Desigur că 
într-adevăr credea. În definitiv, ea îi spusese lui Finnan, 
înainte de întâlnirea noastră de la cafenea, cum să mă 
testeze. 

Am oftat şi am privit în jur. 

— Pot distruge ceva de aici? 

Finnan îmi aruncă o privire dispreţuitoare, în care 
am crezut că citesc îndoiala: 

— Vătraiul? Nu ar fi o problemă să-l îndoiţi niţel, nu? 

— Nu, am spus şi m-am ridicat. Nu poate fi o 
problemă. Am dat jos haina luată de la Steve, m-am dus 
la sobă, am ridicat vătraiul din oţel gros de un deget şi 
l-am apucat de capăt cu mâna dreaptă. nicio problemă. 
Ţinând strâns, presiunea s-a repartizat egal pe cea mai 


mare parte a palmei. Am activat sistemul de 
amplificare a forţei şi, deşi ştiam că nu era aşa, mi-am 
închipuit că zumzăitul acestuia s-a auzit şi în afara 
corpului. După care am apăsat capătul celălalt al 
vătraiului în podea, l-am prins cu ristul piciorului stâng 
şi am curbat oţelul cu o singură mişcare, dându-i forma 
unui oval cam strâmb, care în niciun caz nu mai putea 
fi folosit vreodată la făcutul focului. 

— Nici măcar nu ai gâfâit, constată Bridget când am 
pus pe masă obiectul metalic. Nici pe jumătate cât am 
făcut-o eu. 

— Asta nu are nicio legătură cu respiraţia, i-am zis şi 
m-am aşezat pe scaun, aruncând o scurtă privire 
asupra palmei drepte. Era puţin înroşită, dar în rest nu 
avea nimic. Este vorba despre electricitate. 

Finnan ridică fostul vătrai şi încercă să îi modifice 
oarecum noua formă, desigur, fără şanse de reuşită. 

— Atunci dumneavoastră aţi provocat distrugerile 
din camera lui Itsumi, concluziona el. 

— Da, urmărindu-l pe asasin. 

Am suflecat mâneca dreaptă a cămăşii cât am putut. 
Apoi, am pus braţul pe masă, pentru ca la lumina slabă 
a lumânărilor să se vadă cicatricea ce se întindea de-a 
lungul întregii părţi interioare a braţului, ca la inserţia 
cu încheietura mâinii să se ramifice în cinci linii fine, 
fiecare ducând până la vârful fiecărui deget. Este o 
cicatrice incredibil de fină, dacă te gândeşti ce s-a făcut 
prin ea. Am continuat: 

— Cei mai importanţi muşchi ai braţului drept au fost 
conectaţi la un aşa-numit amplificator de forţă, un fel 
de prese hidraulice compacte, cum au excavatoarele, 
doar că sunt mai mici şi lucrează mai repede. Deoarece 
oasele nu ar rezista unei asemenea forţe, ele au fost 
înlocuite prin implanturi din oţel-titan. Pentru că 
presele hidraulice au fost supradimensionate fără rost - 
de-ar fi vorba doar de ele -, eu aş putea să opresc un 
Jumbo-jet care decolează. Şi nu doar atât. 


— Pentru Dumnezeu, şopti Bridget. 

Se feri tresărind de mâna mea, dar examina 
cicatricele de parcă pe braţul meu ar fi fost scrisă o 
prorocire sumbră. 

Am realizat cu o claritate dureroasă că, orice s-ar 
întâmpla acum, aici, pe Bridget nu o voi mai vedea 
niciodată. Şi nu numai atât, va trebui să am grijă ca eu 
să nu o mai revăd niciodată. Era obligaţia mea să îi 
explic, cu toată forţa de convingere de care eram 
capabil, ce pericol reprezenta cunoaşterea existenţei 
soldaţilor-cyborg, şi că doar o dispariţie aproape 
echivalentă cu părăsirea planetei o putea salva. Pe 
amândoi. Pentru că şi Finnan ştia prea multe pentru 
a-şi putea continua viaţa de până acum. Şi asta îl va 
afecta şi mai tare, îmi era clar de când văzusem ce 
însemna muzica pentru el. 

— Cred că lucrul cel mai bun este să vă relatez toată 
povestea, de la începuturile ei. 

Mi-am retras braţul, mi-am încheiat manşeta cămăşii 
şi le-am spus de la început toată povestea. 

Este greu să stabileşti unde şi când a început totul, 
ce a dus, în lanţul de decizii şi evenimente, la decizia şi 
evenimentul care au însemnat primul pas. Cred că nu 
greşesc prea mult dacă mă întorc până în noiembrie 
1979, când ambasada Statelor Unite al Americii din 
Teheran a fost asaltată şi cam o sută de americani au 
fost luaţi ostatici. Cam cinci luni mai târziu - ostaticii 
erau ca şi până atunci în mâna iranienilor - în 25 
aprilie 1980, a eşuat lamentabil o încercare de a-i 
elibera printr-o acţiune aero, când chiar de la aterizare 
au fost ucişi opt soldaţi şi SUA au fost blamate de 
întreaga lume. 

Consecințele au fost diverse. Una dintre urmările 
acestei umilinţe a fost că pretendentul republican la 
funcţia deţinută de preşedintele Carter, Ronald 
Reagan, a avut o sarcină uşoară în alegerile care 
urmau. A câştigat la mare distanţă şi, ca un fel de 


cadou din partea ayatolahului, ostaticii s-au întors în 
SUA în ziua următoare instalării sale în funcţie. 

O altă urmare, mult mai puţin cunoscută, a fost că 
printre militari a început un proces de schimbare a 
modului de gândire. S-a impus ideea de a nu se mai 
purta campanii militare ample şi distrugătoare şi de a 
se renunţa la ameninţarea cu arma atomică, avându-se 
în vedere că în viitor conflictele armate vor avea loc 
mai mult cu teroriştii de toate felurile, iar acţiunile de 
comando precum cea eşuată din deşertul iranian vor 
reprezenta mai curând regula decât excepţia. În acest 
scop, în viitor vor fi necesare unităţi speciale. Soldaţi 
speciali. Luptători individuali de excepţie. 

Sau mai mult de atât. 

Ronald Reagan şi-a preluat atribuţiile în ianuarie 
1981 şi era deosebit de deschis la fantasticele 
propuneri militare. Pe lângă proiectul devenit celebru, 
SDI, Strategic Defense Iniţiative, conform căruia 
rachetele nucleare  agresoare erau anihilate cu 
tunuri-laser aflate în spaţiu, el a mai aprobat un proiect 
de data asta strict secret, purtând denumirea de Steel 
Man şi al cărui scop era realizarea de supersoldaţi 
dotați bio-tehnic. Soldaţi acţionaţi atomic şi cu puteri 
excepţionale. Soldaţi care puteau sări de pe loc ziduri 
de zece metri înălţime. Soldaţi care vedeau noaptea şi 
prin ceaţă, respirau sub apă şi aruncau grenade la opt 
kilometri distanţă. Mai clar spus, soldaţi care prin 
simpla lor apariţie trebuiau să-i pună pe fugă pe 
ticăloşii care luau ostatici, pe guerilleros şi pe 
atentatorii cu bombe. 

Ca mine şi ca ai mei camarazi, cu alte cuvinte. 
Bridget lăsă palmele pe dosar: 

— Dar trebuie ca intervenţiile medicale să fi fost 
inimaginabil de dificile, pentru ca toată această 
aparatură să fie introdusă în corpurile voastre, pentru a 
se realiza toate aceste modificări, zise ea, cuprinsă de 
oroare. A fost vorba de o adevărată reconstrucţie. 


— Chiar asta a şi fost. Pentru proiectul Steel Man au 
fost concepute special o mulţime de tehnici operatorii. 
Cum ar fi chirurgia microinvazivă sau tomografia 
computerizată. Se voia reducerea la minimum a 
numărului şi a mărimii operaţiilor necesare. 

Finnan părea deosebit de sceptic: 

— Îmi pare rău, dar ştiţi de ce îmi aminteşte asta? De 
un serial TV, din care am urmărit câteva... 

— Bărbatul de şase milioane de dolari, am confirmat 
eu. Ştiu. 

— Se poate. În orice caz, dacă îmi amintesc bine, 
eroul principal dispunea de picioare cu o forţă 
amplificată, un braţ drept tot cu puteri amplificate şi un 
ochi artificial. Ca dumneavoastră, nu? 

— Aproape. Steve Austin avea ochiul artificial în 
stânga, eu îl am în dreapta. 

— Să nu îmi spuneţi că este o întâmplare! 

Să îi confirm că şi eu eram la fel de puţin sigur ca şi 
el? Când aveam şapte ori opt ani, acest serial TV 
devenise religia mea, iar eroul serialului - idolul meu. 
Şi pe parcursul vieţii am devenit leit ca el. Dacă nici 
asta nu este sinistru, atunci ce este? 

— Pe de o parte, este întâmplare, am făcut o anemică 
încercare de a rămâne pe tărâmul explicaţiilor 
raţionale. Dacă proiectul nu ar fi fost întrerupt, aş fi 
fost operat şi la ochiul stâng, ca să nu mai vorbesc de 
alte câteva implanturi care nu au mai fost 
întrebuințate. Pe de altă parte... gândiţi-vă că proiectul 
SDI a fost denumit Star Wars după filmul respectiv. Şi 
proiectului Steel Man i se spunea în interior doar 6M, 
de la Six Million Dollar Man. Tot timpul se făceau 
glume privind cât de ieftin costase omul. Nu cunosc 
cifre exacte, dar apreciez că un soldat-cyborg a costat 
un miliard de dolari, ba chiar mai mult. Pe atunci 
filmele, se transformau în realitate pe bandă rulantă. 
Poate pentru că Reagan fusese actor. Ştiţi că proiectul 
SDI a fost transpus în viaţă pe baza unei scrisori 


trimise preşedintelui de către un cerc de autori de 
science-fiction şi de ingineri de la NASA, din Los 
Angeles? Îmi imaginez că iniţiativa pentru proiectul 
Steel Man a pornit cumva tot din cercurile 
cinematografiei. 

Intr-un gest neaşteptat de demoralizat, Finnan îşi 
sprijini capul în mâna dreaptă. 

— Este de neconceput, spuse el încet, mai curând 
pentru sine însuşi. Un timp privi în gol, apoi se uită la 
mine cu o privire care trăda ce se ascundea în spatele 
ei. Continuă: Dar ce au a face toate acestea cu noi? Cu 
Dingle? Sora mea spune că v-a tot văzut în oraş de ani 
de zile! De ce? Ce faceţi aici? Şi cine l-a omorât pe 
acest avocat? 

— Cred că este vorba de o putere străină, care a avut 
în vedere documentele pe care acesta le avea, am spus 
străduindu-mă să depăşesc umilinţa faptului că Bridget 
observase tot timpul încercările mele de apropiere. În 
ce mă priveşte, pur şi simplu trăiesc aici. Cât mai 
anonim, sperasem eu, dar cumva mister Itsumi a dat de 
urma mea. 

— Dumneavoastră trăiţi aici. Pur şi simplu. 

— Da. 

— Cum? Din ce, dacă pot să vă întreb? 

M-am rezemat de spetează şi am simţit mişcarea 
bateriei nucleare grele din partea de jos a abdomenului 
meu, care îşi schimbase astfel poziţia. 

— Ca şi SDI, Steel Man s-a dovedit a fi ceva mai mult 
decât puţin fantastic. Ca să fiu mai exact, proiectul a 
fost un eşec. Au existat reacţii masive de respingere, 
unii dintre noi nu au învăţat cum se umblă cu 
implanturile, mulţi au murit în timpul operaţiilor 
dificile. În grupa noastră - nu ştiu dacă au existat şi 
alte grupe -, am fost zece cu care s-a plecat la drum, 
dintre care, în 1991, când proiectul a fost oprit, cinci 
muriseră. O vreme, totul a rămas în expectativă, până 
când preşedintele Clinton a pus capăt definitiv 


proiectului, în anul 1994. Am făcut un gest cu mâna, 
care simula aruncatul deoparte, şi am adăugat: 
Soldaţii-cyborg care mai trăiau au fost pensionati. 

— Pensionati? Finnan îşi îndepărtă de pe frunte o 
imaginară şuviţă de păr. Asta este cel mai smintit lucru 
pe care l-am auzit în viaţa mea. Asta înseamnă că 
v-au... modificat, dar nu v-au folosit? 

— Nici măcar o dată. 

— Nici măcar o dată, ce ştiu eu, la o eliberare de 
ostatici? Sau în Afganistan, la vânătoare de terorişti? 

— Nu. M-am aplecat şi am apucat vătraiul pe care îl 
îndoisem. Vedeţi, noi nu funcţionăm corect. Nu aşa 
cum s-a planificat. Nu în aşa fel, încât să poată risca să 
ne trimită într-o intervenţie. Spectacolele artistice, 
precum acesta, sunt una, un război real este cu totul 
altceva. Şi, pe măsură ce îmbătrânim, funcţionăm tot 
mai prost. Părţile metalice din noi rămân nemodificate, 
dar corpul din jurul lor îmbătrâneşte, se schimbă. Pe 
vremea aceea nu s-a gândit suficient asupra acestui 
lucru. 

— Este groaznic, şopti Bridget. 

Verdele din ochii ei se mai închise, aproape că 
dispăru. Finnan mă măsură cu privirea. Se străduia 
evident să pună piesele de puzzle la locul lor. 

— Cine ar putea fi acea putere străină de care 
vorbeaţi? 

— Nu ştiu. Ar putea fi luate câteva în consideraţie. 

— Şi de unde să fi ştiut ei ce fel de documente duce 
cu el Itsumi? 

— Nu am idee. 

— Dar dacă tehnologia-cyborg nu funcţionează, ce 
sens are să obţii aceste documente? 

— Poate că asta nu ştiau. Sau cred că ei o pot face 
mai bine. Finnan trase dosarul spre el, îl deschise şi îl 
răsfoi. 

— Pun întrebarea altfel. Acestea de aici, în majoritate 
sunt documente cu cel mai înalt grad de secretizare. Pe 


fiecare pagină, atât sus, cât şi jos, scrie Top Secret. 
Absolut confidenţial. Divulgarea poate fi pedepsită cu 
moartea. Puse mâna pe paginile pe care le-am 
recunoscut ca fiind părţi din documentaţia tehnică. Aş 
zice că nu încap interpretări. Şi aşa ceva duce în 
geanta lui un avocat, pentru a vă convinge să cereţi 
guvernului despăgubiri? Adică, asemenea documente 
pot fi utilizate în instanţele civile americane? 

— Sunt complet necunoscător în astfel de probleme, 
i-am spus. Dar nu îmi pot închipui aşa ceva, nu. Cred că 
te-ai face sancţionabil şi dacă doar ai încerca să le 
prezinţi. 

— Iar Itsumi numai profan nu era în astfel de 
chestiuni. Răsfoi dosarul până la prima pagină, unde 
era îndosariată o scrisoare cu un şir de notițe făcute cu 
un scris mic, exagerat de ordonat. Continuă: lată, 
Firma Miller, Bauman, ltsumi şi partenerii, San 
Francisco. Sună profesional corect. Ar fi trebuit să ştie 
aşa ceva, este clar. 

— Poate că totuşi merge, interveni Bridget. Auzi tot 
felul de poveşti ciudate despre sentinţele tribunalelor 
americane. 

— Eu totuşi nu cred. Finnan dădu din cap cu o mină 
neîncrezătoare. Pe lângă asta, nu - problema e cu totul 
alta. Şi anume: dacă aceşti străini necunoscuţi au 
reuşit să intre în posesia acestor documente, de ce nu 
sunt mulţumiţi cu copiile pe care le au din camera lui 
Itsumi? 

Am simţit cum mi se ridică sprâncenele a mirare. Era 
o întrebare bună. Pe care eu însumi ar fi trebuit să mi-o 
pun demult. 

— De unde tragi concluzia că nu sunt mulţumiţi cu ce 
au? întrebă Bridget. 

— Pentru că ei continuă să caute, răspunse Finnan. 
Aceşti oameni se învârtesc în continuare prin oraş, cu 
toate că poliţia este peste tot. Nu am aflat nimic despre 
ei, nici măcar unde înnoptează. Şi de ce, de exemplu, 


l-au omorât pe doctorul O'Shea? Pentru că nu a fost un 
soţ gelos cel care a lăsat în urmă baia aceea de sânge! 
Trase aer în piept şi adăugă: Şi de ce dracului au intrat 
la tine? 

— Poftim? strigă Bridget. 

Am înghițit vinovat în sec. Chestiunea devenea 
penibilă, dar eu... 

— Fotografiile lui Patrick erau la locul lor, nicio grijă. 
Sunt într-o ascunzătoare sigură, continuă Finnan 
adresându-se surorii lui înainte ca eu să fi putut spune 
ceva. Dar când azi-dimineaţă am fost acolo ca să le iau, 
uşa era spartă, toată casa era întoarsă pe dos, fiecare 
sertar, fiecare raft. Un adevărat haos. Cineva a căutat 
ceva fără să se sinchisească ce lasă în urmă. Şi pariez 
că acest dosar a fost căutat. 

Am băgat de seamă că, involuntar, îmi oprisem 
respiraţia şi am reînceput să respir. Nu fusesem eu. 
Când părăsisem locuinţa, aceasta rămăsese în stare 
ireproşabilă. Spargerea aceasta trebuie să fi avut loc 
noaptea trecută. 

— Poate că acele copii nu erau complete, am propus 
eu ca explicaţie, de fapt doar ca să spun şi eu ceva. 

— Cum arată copiile la aşa ceva? 

Am ridicat din umeri. 

— Lipseşte numerotarea? Nu am idee. 

— Esenţial este că, oricine ar fi, ştie precis că există 
acest dosar. Îl împinse către mine. De ce? Ce înseamnă 
toate acestea? 

Am examinat prima pagină, pe care ltsumi o 
îndosariase pentru notițe personale. Scria pe ea Duane 
Fitzgerald, după care urma o săgeată. Boston. Brian 
Marconi, administrator cimitir. Trimite facturile pentru 
îngrijirea mormântului părinţilor la Dingle, Irlanda, 
post-restant. Deci aşa mi-a dat de urmă. Isteţ acest 
mister Itsumi! 

Mai jos erau câteva chestiuni care pe moment nu îmi 
spuneau nimic, printre altele cuvintele DRAGON 


BLOOD subliniate de trei ori şi având adăugate semne 
de întrebare mari. Nu auzisem niciodată de aşa ceva. 
Am continuat cu răsfoitul şi am dat de o listă cu 
adresele noastre, ale tuturor, datată pe la începutul 
anilor '90, completate cu numărul de telefon. Cu 
excepţia adresei lui Forrest DuBois, toate erau 
haşurate şi cu adnotarea mutat la adresă necunoscută. 
În dreptul lui Forrest era o dată, cam cu trei săptămâni 
în urmă, şi o oră. Se părea că Itsumi dăduse de el. 

Ce îl întrebase? Mi-am propus să îl sun cu prima 
ocazie şi să îl întreb. 

Am trecut doar fugitiv peste documentaţia tehnică. 
Ca să spun aşa, o cunoşteam pe de rost. Dar conţinutul 
dosarului nu se limita doar la ea, aşa cum mă aşteptam 
eu. 

— Aici sunt o mulţime de pagini de pe care lipseşte 
formula de secretizare. Probabil că Itsumi a crezut că 
poate să înceapă ceva cu ele. 

— Şi de ce lipseşte formula de secretizare? ripostă 
Finnan. 

— Habar nu am, poate din neglijenţă. Am răsfoit 
documentele, încercând să înţeleg despre ce era vorba 
în ele. Pe acestea nu le mai văzusem niciodată. Erau 
memorii din anii '80, parţial pe hârtia internă folosită la 
proiect, parţial pe simple file albe. Era vorba despre 
rezultatele testului de încărcare. Cineva critica 
introducerea implanturilor înaintea unor cercetări 
ample privind suportabilitatea pe termen lung, avertiza 
asupra unor urmări ulterioare asupra sănătăţii şi a 
riscurilor şi cerea o amânare a fazei II cu cel puţin cinci 
ani. Memoriul era scris în anul 1988, de un profesor 
doctor Nathaniel Stewart. Le-am explicat: Acesta era 
conducătorul ştiinţific când am ajuns acolo. Un bărbat 
simpatic, care încă de pe atunci nu era cel mai tânăr. A 
plecat pe motiv de vârstă o jumătate de an mai târziu 
şi, ca să fiu sincer, pe urmă nu m-a mai interesat cine 
pentru ce răspundea. 


Finnan dădu din cap şi arătă către hârtii: 

— Nu a fost înlăturat pe motiv de vârstă. Mai daţi 
câteva pagini. Îl găsiţi acolo. 

Aşa am făcut şi l-am găsit. O copie a cererii de 
retragere a profesorului Stewart, iscălită cu mâna lui: 
Prin prezenta, eu, Prof. dr. med. Nathaniel Jefferson 
Stewart, demisionez din acest moment de la 
conducerea proiectului Steel Man. Motivul principal 
este că nu îmi pot asuma răspunderea în faţa 
conştiinţei mele pentru decizia luată pe plan politic de 
a accelera realizarea proiectului având în vedere 
pregătirea războiului împotriva Irakului. Tehnologiile 
dezvoltate în cadrul proiectului Steel Man se află, ca şi 
până acum, în stadiul de experiment. Aplicarea lor la 
oameni, fără teste continuate pe animale şi fără 
cercetări ample ale suportabilităţii pe termen lung, este 
în opinia mea iresponsabilă în cel mai înalt grad, chiar 
inumană. In acest moment nu se poate nici măcar 
spune cu certitudine că țelurile avute în vedere sunt 
realizabile, ca să nu mai vorbim despre intrarea în 
acțiune a cyborgilor în condiții reale de luptă. 

Şi aşa mai departe. Pe două pagini, demonta întreg 
proiectul şi dovedea că tot ceea ce se făcuse cu noi nu 
trebuia să se întâmple niciodată, chiar la nivelul de 
cunoştinţe de atunci. 

— Asta este, am spus. Am răsfoit mai departe 
documentele şi am găsit o mulţime care probau totul. 
Pe acestea voia ltsumi să îşi construiască procesul 
pentru despăgubiri. S-a ştiut că vom fi prejudiciaţi şi 
totuşi au făcut-o. Aici sunt dovezile. 

— Aşa este? întrebă Finnan. Trebuia să fiţi trimişi în 
Războiul din Golf? 

Am confirmat. 

— Puteţi paria pe asta. Trebuia să îl scoatem pe 
Saddam Hussein din mijlocul buncărului lui. Finalul 
apoteotic al războiului trebuia să fie o conferinţă de 
presă, pe o navă portavion, cu Saddam în lanţuri. 


— Dar asta era... încercă să îşi amintească faptele 
istorice. Dar cum a fost? Irakul a atacat Kuweitul în 
august 1990, nu? Şi, la mijlocul lunii ianuarie, au 
început atacurile aliaţilor. 

— Serviciile secrete ştiau, cu cel puţin o jumătate de 
an înainte, că un conflict cu Irakul era inevitabil. Atunci 
s-a luat şi decizia de a-i introduce în luptă pe cei de la 
Steel Man. Până atunci, aveam doar implanturi relativ 
mici - un amplificator de forţă în antebraţ, diverşi 
senzori, toate fiind lucruri care se puteau rezolva cu 
ajutorul unei baterii simple pe centură şi cu un ştecăr 
montat în abdomen. Chestii care ulterior se puteau 
îndepărta. Dar, de azi pe mâine, s-a trecut la operaţii 
mari. Deviza era: repede, repede! Abia aveam timp 
pentru a ne vindeca o operaţie şi a ne antrena cu 
implantul, că se şi efectua operaţia următoare. 
Ocuparea Kuweitului a fost momentul în care ni s-a 
spus ce se întâmpla. Că trebuia să fim aruncaţi în 
groapa cu lei. Nu v-aţi întrebat atunci cum de cea mai 
mare putere a lumii a avut nevoie de peste cinci luni 
pentru a transporta câteva tancuri în deşert, un teren 
ideal pentru o defilare? S-a tot tras de timp cât s-a 
putut, atâta vreme cât a existat speranţa că vom 
acţiona noi. Când, pe la Crăciun, s-au lămurit că noi nu 
o puteam face, a fost scos din sertar planul B. De aceea 
s-au mulţumit doar cu eliberarea Kuweitului. 

Reacţia celor doi a fost de a trage simultan aer în 
piept, ca să zicem aşa, o inspiraţie frăţească. 

— Este monstruos, declară Bridget. Monstruos din 
partea lor, dar şi dumneata... Duane! Cum de ai putut 
să îi laşi să facă ceva atât de îngrozitor? 

Am răspuns simplu: 

— Am vrut să îmi servesc ţara. 

Finnan dădu din cap în semn că el ar putea să 
înţeleagă asta. Poate chiar înţelegea. Se aplecă în faţă, 
trase din nou dosarul spre el şi începu să îl răsfoiască 


în timp ce Bridget nu mă mai scăpa din privirea ochilor 
ei adânci şi verzi. 

— Un lucru nu îl înţeleg, zise Finnan. De ce 
dumneavoastră? Cum de aţi ajuns acolo? Bănuiesc că la 
un asemenea proiect secret nu este uzual să se atârne 
o fişă a postului la afişierul cazărmii. 

Am clătinat absent capul: 

— Am fost selectaţi pe anumite criterii. Starea 
sănătăţii, un anumit nivel de fitness şi capacitatea de a 
performa, anumiţi factori privind țesutul şi alte câteva 
condiţii medicale, pe care nu le-am priceput niciodată. 
Pe lângă aceasta, trebuia să nu ai niciun fel de obligaţii 
şi să nu ai rude. Fără soţii, fără familii. 

— Se poate să nu fi existat prea mulţi candidaţi care 
să fi îndeplinit toate condiţiile? 

— Asta nu ştiu. 

Finnan continuă să răsfoiască paginile, până dădu de 
un text imprimat de computer, unul dintre acelea vechi, 
tipărit pe hârtie cu dungi verzi şi albe, cu majuscule 
oblice, perforat pe stânga şi pe dreapta. 

— Spuneaţi că 6M era prescurtarea folosită pentru 
proiect? Îmi întinse dosarul şi adăugă: Ia uitaţi-vă aici. 

M-am desprins din vrajă şi din tot felul de visuri 
ireale şi am despăturit hârtia. Era un tabel. DATABASE: 
MARINE CORPS scria în capul paginii, unde mai era o 
dată şi o însemnare: PROCEDURE: SELECT - 6M. 

Lista cuprindea nume, în total 27, al meu fiind pe 
locul doi. După fiecare nume era trecut gradul şi 
unitatea, urmând ceva ce potrivit legendei se chema 
MEDICAL CONGRUENCE, un număr cu trei zecimale 
după virgulă - la mine era 0,988 - în funcţie de care, 
după cum am observat, era făcută lista. Părea a fi 
gradul de compatibilitate medicală pentru proiectul 
Steel Man. 

La sfârşitul fiecărui rând era un şir de semne minus, 
întrerupt din loc în loc de câte o cifră. Am studiat 
rândul frontal al tabelului. Acolo scria RELATIVE, sub 


care erau următoarele litere: WI, CH, PA, BS, GP, OT. 
În cazul meu, sub PA era tipărită cifra 2. La rândul lui, 
acest număr - de fapt, fiecare număr de după primele 
înregistrări ale listei, existând în total trei dintre ele - 
era încercuit cu creionul roşu. Sub acesta, o notă scrisă 
de mână: Reglementaţi asta. Şi o semnătură pe care am 
recunoscut-o imediat. 

Am ezitat să pronunţ numele acelui om. Aici devine 
destul de interesant. Pentru moment, să spunem doar 
atât: este puternic. Serviciul secret face ce spune el. 
Preşedintele îl ascultă. Mulţi oameni pleacă de la 
premisa că el va fi odată succesorul preşedintelui. 

Să fi participat acest om în mod decisiv la proiectul 
Steel Man? Asta nu o ştiam. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat. 

Finnan arătă cu degetul literele respective: 

— WI - Wife, soţie. CH - Children, copii. 

M-a cuprins o spaimă atât de profundă, încât în 
prima clipă am crezut că senzaţia provenea din adâncul 
abdomenului meu, de la o baterie nucleară ce se 
descărcase:,,PA - Parents, părinţi. Dumnezeule!!!” 

Am privit data încă o dată. Mi s-a făcut rău. Nu putea 
fi adevărat... 

— SELECT - 6M, spuse Finnan. Cred că este 
evaluarea, adică cine este compatibil din punct de 
vedere medical pentru proiectul Steel Man, nu? 

— Da, sunt toţi acolo. 

Şi, aşa cum socotise MEDICAL CONGRUENCE, era o 
cifră a naibii de probatorie: cei cinci cyborgi aflaţi încă 
în viaţă ocupau şi primele cinci locuri din listă. Bărbaţii 
care muriseră în cursul anului 1990 pentru că nu 
rezistaseră intervențiilor medicale dificile sau al căror 
organism  respinsese implanturile ocupau locurile 
următoare în listă. 

— Care? întrebă Finnan. 

l-am arătat numele. Şi tot atunci am văzut cu 
adevărat ce era acolo. 


— Această valoare medicală face un salt după 
primele patru poziţii. Doar la primii, valoarea este mai 
mare de 0,98, la toţi ceilalţi valoarea este 0,95 ori mai 
puţin. Dintre aceia au fost acceptaţi numai cei fără 
familie. Dar la noi se pare... Am arătat către data de pe 
document şi am continuat: O săptămână mai târziu a 
murit mama, de infarct s-a spus. Ea trăia demult 
despărțită de mine şi de tata, noi am primit doar vestea 
şi tata a trebuit să se ocupe de înmormântarea ei. După 
zece zile a murit şi el, în timpul unui incendiu la un 
hotel - era pompier. 

Am indicat primul rând. Gabriel Whitewater. 

— Toată familia lui a fost omorâtă în timpul unei 
răfuieli între dealeri de droguri rivali, s-a spus. Am 
arătat către rândul patru, Juan Gomez. La rubrica PA 
apărea un I. Am adăugat: Şi el povestea odată că l-a 
mirat moartea subită a tatălui său. Fusese încă viguros, 
se ţinea tot timpul de femei şi într-o dimineaţă 
rămăsese mort în pat. Când s-a întâmplat asta, nu ştiu. 

— Asasinate din ordinul guvernului? dădu Finnan 
expresie cuvintelor ce nu voiau să iasă de pe buzele 
mele. Aveau nevoie atât de mare de aceşti candidaţi, 
încât le-au înlăturat rudele care deveniseră 
stânjenitoare? Îşi însoţi expiraţia cu un şuierat neplăcut 
şi adăugă: Dacă este aşa, atunci puterea care umblă pe 
aici după aceste documente nu este una străină, 
necunoscută. Sunt oamenii dumneavoastră, mister 
Fitzgerald! 

Am dat negativ din cap. 

— Nu este posibil! 

Mă holbam la încercuirea roşie a acestor lapidare 
cuvinte scrise fugitiv de mână şi aşteptam să îmi vină o 
idee care să poată explica altfel toate acestea. 
Zadarnic. 

Finnan tăcea. La fel Bridget. Brusc, mi-a trecut prin 
cap ce trebuia să fac. 


Am împăturit hârtia decolorată, scrisă la computer şi 
am închis dosarul. 

— Orice ar fi, sunteţi în pericol, am spus privindu-i. 
Cred că lucrul cel mai bun ar fi să iau eu aceste 
documente, în timp ce voi... 

— Nici vorbă, ripostă energic Bridget, care smulse 
dosarul cu o mişcare pe cât de rapidă, pe atât de 
hotărâtă şi îl strânse protector la piept. Asta este 
asigurarea mea de viaţă, continuă ea cu ochii în 
lacrimi. 

Am constatat, cu surprindere, că nici superputerile 
nu puteau face nimic în faţa lacrimilor unei femei. Am 
înţeles deodată ce voise să spună Finnan în privinţa 
comportamentului faţă de sora lui. Am încercat totuşi: 

— Nu este asigurarea dumitale de viaţă, este 
condamnarea la moarte. 

— Mister  ltsumi mi-a încredințat mie aceste 
documente, insistă ea cu o nesocotinţă pur feminină. 
Atât timp cât le am, nu mi se poate întâmpla nimic. 

— În afară de cazul că vei fi ucisă, aşa cum s-a 
întâmplat şi cu mister Itsumi. 

Clătină din cap. 

— Mă voi gândi la ceva. 

— Te vei gândi la ceva? Singura dumitale şansă este 
ca ei să creadă că nu ai avut niciodată documentele. 
Oricine ar fi ei 

— Nu este vorba doar de mine, răspunse la fel de 
încăpăţânată şi iraţională. Este o problemă, dar o vom 
rezolva. 

Finnan îmi aruncă o privire pe de o parte resemnată, 
pe de altă parte amuzată. Capul lui avu o mişcare abia 
perceptibilă, într-un gest ce putea să aibă semnificaţia: 
„Lăsaţi-o aşa”. 

Ce aş fi putut să fac? Să smulg cu forţa dosarul? Nu 
ar fi fost nicio problemă din punctul de vedere al 
raportului de forţe. Dacă luam în consideraţie forţa, aş 
fi putut să smulg o maşină pe jumătate strivită şi 


dintr-o presă pentru turtit maşini sau să îi smulg hrana 
unui urs grizzly. Dar în faţa acestor ochi, a acestei 
priviri, în faţa gingăşiei de zână a făpturii ei, nu o 
puteam face. 

— Bine. Cred că într-adevăr m-am prăbuşit puţin în 
mine şi am acceptat: Fie cum vrei dumneata. 

Finnan privi prevenitor ceasul de buzunar. 

— A sosit timpul. Colin ar trebui să fie deja aici. Mi 
se adresă apoi mie: El vă va duce înapoi la Dingle. 

Cu aceste cuvinte, se ridică şi se duse la uşă pentru a 
arunca o privire în noapte. 

Bridget aşteptă în tăcere până când fratele ei dispăru 
dincolo de draperie, apoi spuse deodată, cu voce 
reţinută: 

— Totdeauna m-am mirat de ce se întâmplă cu 
dumneata. Pentru că dumneata tot timpul doar te-ai 
uitat. M-am gândit că, la felul în care arăţi, este 
imposibil să fii atât de sfios. Adică, pe oricare bărbat 
care a încercat ceva cu mine, l-am refuzat. Dar 
dumneata m-ai făcut curioasă. Privi dosarul cu istoria 
vieţii mele şi adăugă: Dar aşa ceva nu mi-ar fi trecut 
prin cap. 

Cred că m-am înroşit ca o tomată când ea a terminat 
de vorbit. Îmi era imposibil să ripostez cumva. Aproape 
m-am bucurat că în acea clipă se auzi de afară o maşină 
şi imediat apăru Finnan însoţit de un tânăr cu aspect 
greoi, cu o acnee urâtă pe faţă şi mă anunţă că era 
timpul să plec. 

Aşa îmi va rămâne ea în amintire: şezând acolo, cu 
dosarul argintiu în poală, cu chipul învăpăiat de părul 
roşu, uitându-se după mine cu o privire ce părea să 
regrete ocaziile pierdute. 


CAPITOLUL 14 


Moartea face să dispară tot ceea ce este durere. Ea 
este sfârşitul durerii şi dincolo de ea suferința noastră 
nu pătrunde. Ea ne readuce în aceeaşi stare de linişte 
de dinainte de a ne fi născut. 

Seneca, AD MARCIAM 


Vreau să îmi amintesc de cei morţi. Cred că este 
locul. 

Mi-l amintesc pe Vernon Edwards. Arăta ca un frate 
mai mare şi mai urât al lui Richard Gere, care reuşea 
să apară bronzat şi în vreme de năprasnică iarnă. De 
obicei, era tuns atât de scurt, încât era o problemă să îi 
determini culoarea părului. Şaten, ca să fiu exact. Avea 
un suflet de buldozer, era în stare să calce în picioare 
sentimentele unei duzini de oameni şi să se simtă şi 
minunat în acelaşi timp. Probabil chichiţa lui era să nu 
permită nimănui să spună ce avea de spus. Zi şi noapte, 
el era full power la cel mai înalt nivel, permanent 
vibrând de încordare, ar fi putut sări la cineva dacă 
stătea mai mult lângă el. 

Şi permanent paria. Era obsedat de ideea de a paria. 
La fiecare operaţie, punea pariu cu cineva că nu va 
supravieţui şi nu se lăsa fixat pe masa de operaţie până 
nu îndupleca măcar o soră din sală să obiecteze. li mai 
aud încă vocea care, în acele momente, avea în ea ceva 
dintr-un ferăstrău circular: „Haideţi, zău! Trebuie să 
aveţi totuşi încredere în priceperea dumneavoastră! Eu 
trebuie să risc să mă las tăiat de dumneavoastră, iar 
dumneavoastră nu riscaţi nici câţiva dolari?” In cursul 
anului 1990, a pierdut încetul cu încetul două mii de 
dolari, însă cred că îi considera ca un fel de asigurare a 


norocului lui. Era genul care implora zeii: le aducea o 
jertfă. 

În timpul unei intervenţii chirurgicale, când i se 
implanta un întăritor de schelet la picioare, a câştigat 
în sfârşit pariul. A intrat în colaps şi a murit fără să îşi 
mai fi recăpătat cunoştinţa. 

Mi-l mai amintesc pe camaradul meu William 
Freeman. Era un băiat al naibii de arătos, acest lucru 
m-a impresionat prima dată. Inalt, cu picioare lungi, 
sprinter de clasă mondială şi, bineînţeles, jucător 
talentat de baseball. Pielea lui avea aceeaşi nuanţă 
neagră metalică peste tot, v-o spun pentru că am avut 
nenumărate ocazii de a-l admira în toată splendoarea 
lui. Până termina el să se dea cu uleiuri după duş şi să 
se îmbrace, ceilalţi aproape că deja se murdăriseră din 
nou. 

A ieşi în oraş cu el era grozav pentru propria 
mândrie, mai ales că se considera el însuşi arătos şi era 
obişnuit ca femeile să îl privească în consecinţă. In 
rest, numai şarmant nu era. Purta o mustață care îi 
dădea un aer afurisit de arogant şi putea să mustre pe 
cineva cu o răceală nemiloasă. Când spunea ceva, o 
spunea de parcă era indignat, chiar dacă îl întrebai 
doar cât era ceasul. A fost primul om care enunţa 
numărul z într-un mod că te întrebai pe urmă de ce, 
fir-ar să fie, universul trebuia să fie astfel creat, încât 
pentru ceva atât de simplu ca raportul dintre 
perimetrul şi diametrul cercului se folosea ceva atât de 
complicat ca un număr irațional. 

Faţă de el, eu eram un pedant. Lăsa în urma lui peste 
tot unghii tăiate de la picioare, fire de păr rămase de la 
pieptănat, iar chiloţii, prosoapele ude şi cutiile goale de 
burgheri, după el nu îşi găseau locul decât pe podele. 
Nu le avea nici cu cititul, pentru a face aşa ceva trebuia 
aproape să îl ameninţi cu arma. Provenea dintr-un oraş 
minier; mama îi murise timpuriu de cancer pulmonar, 
iar tatăl fusese omorât de gazele de mină. Deci bine, va 


citi aceste cărţi dacă îi erau necesare pentru a nu mai fi 
obligat să revină în acel oraş blestemat. 

N-a fost nevoit să revină acolo niciodată. A murit 
când i s-a implantat bateria nucleară şi a fost 
înmormântat în cimitirul marinei. Fără baterie. 

Mi-aduc aminte de camaradul meu Jordan Bezhani, 
ţinta batjocurii noastre colective, pentru că era prea 
timid pentru a agăța o femeie. Cred că a devenit soldat 
numai în speranţa că uniforma îl va ajuta să îşi 
găsească o prietenă. Din câte se ştia, în liceu a avut un 
timp o legătură cu o fată, ceea ce el considera a fi un 
lucru serios. Şi nici nu prea lua parte la ştrengăriile 
noastre. Venea uneori împreună cu noi, dar de regulă 
rămânea lipit de bar, privind cu ochii lui căprui, apoşi 
în berea gălbuie şi diluată servită la majoritatea 
cârciumilor, un bărbat îndărătnic, şters, cu părul 
ciufulit, el însuşi considerându-se prea respingător ca 
să ţină pasul cu noi în cursa pentru frumoasele serii. Şi 
probabil că avea dreptate. 

Ura să fie timid, dar nu făcea niciun efort ca să 
schimbe ceva. Cred că era cam leneş. Când nu era 
împiedicat de ceva să o facă, mânca direct din 
conservă, fără să o mai fi încălzit sau să o fi pregătit 
cumva, şi era în stare să facă asta zile de-a rândul şi să 
strângă sub pat conservele goale, deoarece pentru el 
chiar şi distanţa până la containerul cu gunoi părea 
nesfârşită. Câteodată, ne făcea portrete nouă sau 
medicilor, dar de cele mai multe ori făcea schiţe ale 
păsărilor care se ciorovăiau pe firimituri de pâine în 
curtea interioară a clinicii, la asta se pricepea. 
Desenele sale cu păsări puteau fi tipărite în manualele 
şcolare, aşa cum erau ele, sau puteau fi prezentate şi la 
National Geographic, din partea mea. Ar fi putut să 
iasă ceva din el, altceva decât au făcut ei din el - cred 
eu. 

Pe parcursul antrenamentelor, s-a îmbolnăvit. La 
început, s-a considerat a fi o simplă răceală şi a rămas 


câteva zile la pat. Dar nu era răceală. Era o congestie 
care avea legătură cu implanturile. Febra a crescut, 
totuşi medicii nu au putut stabili ce o provoca şi unde 
era focarul. A fost ţinut sub observaţie, dar febra 
continua să crească. A fost dus la tratament intensiv, 
s-a pompat în el tot ce oferea chimia medicală, însă 
febra creştea şi creştea, iar într-o dimineaţă l-a ucis. 

Imi amintesc şi de camaradul meu Stephen Myers, 
pe care îl interesau doar două lucruri: cariera lui şi 
banii. De ce şi-a ales tocmai o carieră în marină va 
rămâne pentru mine veşnic un mister, căci marina o fi 
renumită prin tot felul de chestii, dar, cu siguranţă, nu 
prin solda generoasă. Totuşi, Stephen dispunea mereu 
de bani, şi încă din belşug. Şi mai avea un hobby, vinul. 
Uneori se întorcea din expedițiile sale în oraş cu câteva 
sticle de vin franțuzesc, bine prăfuite, împachetate în 
celofan, având pe ele acele etichete vechi, numai linii, 
ale unor podgorii şi ne povestea cât costaseră - sume 
inimaginabile, pe care nici nu le credeam şi în final le 
deschidea împreună cu noi. Deşi ştia perfect că nu ne 
interesa nici până la genunchiul broaştei ce nume purta 
alcoolul pe care îl turnam pe gât. 

Cu un astfel de prilej, la o oră înaintată şi cu puţin 
înainte de a fi golit şi ultima sticlă, mi s-a destăinuit 
odată că se despărţise de părinţi de timpuriu şi că 
aceştia, simțindu-se cu conştiinţa încărcată, îi făceau 
cadouri generoase şi îi dădeau în special bani. Găsise 
modalitatea de a folosi acest atu şi cu banii pe care îi 
căpăta s-a pus pe făcut avere, a cumpărat acţiuni şi s-a 
îmbogăţit înainte de a împlini optsprezece ani. 
Intotdeauna, avea pregătite ponturi pentru bursă sau 
sfaturi pentru investiţii financiare, pe care unii dintre 
doctori păreau să le ia foarte în serios. 

Ca fire, era un tip enigmatic, cu aură resimţită 
negativ. Nu îi repugna să le golească farfuriile altora, 
la cantină; de fapt, chiar se îndopa, dacă stau să mă 


gândesc bine, dar, deşi nu făcea mai mult sport decât 
noi, avea o talie de balerin. 

In faza pregătitoare a proiectului, când ni se 
permitea să ieşim seara în oraş, nu venea niciodată cu 
noi. Ne ura doar petrecere plăcută când plecam şi ne 
privea cu indiferenţă, cu ochii lui de peşte. Socotea că 
vrăjeala fetelor pentru a te culca cu ele era pierdere de 
timp. Dacă simţea astfel de nevoi, le rezolva cu bani şi 
desigur că nu se mulțumea cu prostituatele ieftine de 
pe stradă. Ca întotdeauna, şi în privinţa aceasta, se 
pricepea să găsească tot ce era mai bun. 

Stephen a supravieţuit tuturor operaţiilor, dar 
niciodată nu s-a descurcat cu sistemul de amplificare a 
forţei. Smulgea uşi din balamale, zdrobea mese şi 
scaune, azvârlea sertare prin cameră şi sfărâma 
tabletele de hrană, deseori neintenţionat. Sistemele 
i-au fost recalibrate de mai multe ori, i s-au prescris 
şedinţe de hipnoză şi antrenament special, iar la unul 
dintre aceste antrenamente a sărit din nebăgare de 
seamă mult prea sus şi prea necontrolat, şi în cădere 
şi-a rupt gâtul. 

În cele din urmă, mi-l amintesc pe colegul meu Leo 
Seinfeld. Era din Bronx şi, din câte am înţeles, ajunsese 
acolo fugind dintr-un orfelinat evreiesc, un băiat solid, 
cu păr buclat, brun măsliniu şi cu un chip surprinzător 
de delicat. Nu vorbea mult, dar, atunci când o făcea, 
avea o voce subţire, neutră. Era pasionat de tir. Nu 
trăgea deosebit de bine, dacă luai în consideraţie 
punctajele, însă o făcea cu plăcere. De câte ori se ivea 
ocazia, îl găseai în poligon, trăgând cu orice armă 
disponibilă şi, dacă îl urmăreai cum demonta o armă 
automată MP-5N, cum o curăța şi cum o monta la loc, 
aveai senzaţia că asişti la ceva intim. 

„Există un moment în care devii una cu arma, îmi 
spusese odată, mângâind un Beretta M9, şi în modul în 
care o spunea avea ceva dintr-un călugăr Zen. Tu devii 
armă, arma devine persoana ta. Nu mai există nimic 


separat. Asta este minunat. A lăsat pistolul deoparte şi 
a dat din cap: De fiecare dată, urăsc momentul în care 
se termină”. 

Cu siguranţă că a urât şi modul în care a terminat-o 
el. În timpul unui antrenament de rutină, nici măcar 
deosebit de solicitant, a avut o pană de sistem, care l-a 
ucis din interior. 


KKK 


Colin conducea în tăcere. Arăta obosit, dar părea şi 
că i s-ar fi cerut să evite discuția cu mine. În urechea 
dreaptă, purta un aparat auditiv, care părea că nu 
funcţiona deosebit de bine şi chiar scurta noastră 
conversație s-a desfăşurat cu dificultate. La scurt timp 
după ce, din câmp liber, am intrat pe drumul de ţară, 
s-a repetat jocul cu aparatele de comunicaţii radio şi a 
aşteptat până când mai multe voci din eter l-au 
asigurat că păsările dorm. După primirea acestor 
mesaje liniştitoare, repuse maşina pe drum, unde 
aprinse luminile şi apăsă pe acceleraţie, de toate 
păsărelele care eventual adormiseră cu certitudine că 
se treziră, şi până la Dingle am zburat. 

În oraş, urmă o rută pe ulițele înguste ale oraşului 
vechi, opri scurt într-un colţ retras şi întunecat pentru 
a-mi permite să cobor şi apoi se topi fără să mai salute. 
M-am oprit în locul în care mă lăsase, am scanat 
împrejurimile, dar nu am dat de nimic care să îmi 
trezească suspiciuni sau care să îmi excite sistemul. 

Deodată, m-am simţit plictisit ştiind că în carnea mea 
este activă această întreagă tehnică. Am decuplat totul, 
am lăsat capul pe spate şi am tras cu urechea pur şi 
simplu - la foşnetul vântului, la spuma valurilor, la 
fredonatul plicticos al unui alt drumeţ întârziat şi 
abţiguit. Deasupra mea era doar cerul nopţii fără stele, 
abia se bănuiau formaţii noroase întunecate şi mirosea 
a ploaia ce se apropia. Pe lângă asta, mai mirosea de 


undeva a ulei de friteuză. Eram obosit, obosit şi 
indispus şi trist. Nu o voi mai vedea pe Bridget 
niciodată. 

Umblam noaptea pe străzi liniştite şi ascultam 
zgomotul paşilor mei repetat ca un ecou de ziduri. 
Umblam noaptea şi mă întrebam ce ar fi făcut Seneca 
dacă ar fi fost în locul meu. Dacă el şi-ar fi păstrat 
calmul. Mi se părea că această tristeţe, această 
melancolie nu ar fi trebuit să fie simțită pentru a-ţi fi 
dor de ceva preţios în viaţă. Tu, Lucius Annaeus 
Seneca, ce zici de asta? 

Mă îndreptam obosit spre casă şi, obosit, am scos 
cheia făcând ultimii paşi. 

Atunci, am văzut ceva care a făcut să dispară pe loc 
orice urmă de oboseală. 

Uşa de la intrare era deschisă cât un lat de palmă. 


KKK 


Am intrat cu o senzaţie de gol în suflet, care nu ştiam 
dacă era furie ori disperare. Fuseseră aici. Vederea în 
infraroşu le releva urmele vechi de doar câteva ore, 
urme verzui, luminoase, în care cred că aproape am 
recunoscut şi amprente digitale. Goliseră complet 
raftul cu cărţi, le luaseră pe toate, până la ultima. 
Fiecare sertar fusese deschis, fiecare raft din şifonier 
fusese răvăşit. Îmi lăsaseră hainele, dar paşaportul nu 
mai era în sertarul noptierei. Ignoraseră frigiderul, 
borcanul cu marmeladă şi sticla de tabasco erau 
neatinse, dar sertarul cu tacâmuri fusese inspectat 
amănunţit. Poate că golul acela din suflet era totuşi 
furie. 

Ei, oricine ar fi fost - deşi abia văzusem dovezi din 
care rezulta că probabil părinţii mei fuseseră ucişi, mai 
refuzam încă, precum un schizofrenic, să cred că 
propriii oameni veniseră după mine -, oare se 
supăraseră pentru că după concert mă pierduseră? Îşi 


vărsaseră necazul pe locuinţa mea? Sau, ştiind că eram 
plecat, fusese pentru ei o ocazie bine-venită? 

Cercetând încă o dată, am descoperit că îmi 
spintecaseră până şi salteaua. Ce or fi crezut ei că 
putea să ascundă în patul în care dormea un bărbat 
greu de o sută cincizeci de kilograme? Am vârât 
umplutura înapoi, cum am putut. Dacă voi pune peste 
ea o părură, înainte de a cumpăra o saltea nouă, o voi 
putea folosi cumva cel puţin la sfârşit de săptămână. 

Am revenit la uşa de la intrare şi am cercetat mai 
amănunţit încuietoarea. nicio urmă de forţare. Bine, nu 
era o încuietoare absolut sigură, dar era cea mai bună 
şi cea mai scumpă care existase la vremea respectivă 
pe piaţa de specialitate din Tralee. Ai crede că intruşii 
avuseseră o cheie. 

Era posibil să o fi avut. 

Ceva îmi atrase atenţia. După a treia examinare, toţi 
sesizorii activaţi la capacitate maximă au relevat că nu 
fuseseră montate dispozitive de ascultare, camere 
video sau ceva similar. Când am fost atât de sigur, cât 
putea fi de sigură o tehnologie militară nu chiar 
actuală, dar care la vremea ei fusese cea mai avansată, 
am îndrăznit să îmi caut telefonul mobil. 

Şi, minune, acesta mai era în ascunzătoarea sa, 
neatins. Deci nu erau atotştiutori. Chiar aş fi rânjit, 
dacă nu aş fi fost pe jumătate inconştient din cauza 
oboselii şi a foamei, şi deci în imposibilitate de a mai 
depune un asemenea efort. O voce interioară mă 
sfătuia să las totul aşa, ceea ce am şi făcut. M-am târât 
până la patul nefăcut şi am căzut într-un somn lipsit de 
vise. 


CAPITOLUL 15 


Acolo unde nu există pericol nu poți culege nici laurii 
gloriei. La fel stau lucrurile şi cu soarta. Sunt căutați ca 
adversari cei mai viteji. Ea provoacă oamenii de mare 
curaj şi le contrapune toate forțele ei. 

Seneca, DE PROVIDENTIA 


Dimineaţa, situaţia arăta altfel. Adică, mai rău. O 
locuinţă spartă nu mai este un cămin. Am trecut agitat 
prin camerele care, în lumina palidă a zilei, arătau 
groaznic de goale. 

Deşi îmi spuneam că nu este aşa, mă simţeam 
spionat între zidurile casei mele, închis, extrădat. Iar 
foamea din puţinele mele măruntaie rămase devenea 
tot mai insuportabilă, mă făcea nesuferit şi iritat. Deci, 
afară! Trăgând pe mine cea mai veche şi mai comună 
canadiană, am evadat practic în aer liber. 

Dacă în casă mi se părea că eram supravegheat, 
afară, senzaţia s-a transformat în certitudine. Prietenii 
mei, tipii cu telefoane mobile reveniseră. În capul 
străzii mele, doi dintre ei căscau gura privind 
inexpresiv şi pe faţă în direcţia mea. Mai încolo - încă 
doi. Nu se străduiau să se mai ascundă. Voiau să fie 
văzuţi. _ 

lar eu, slavă Domnului, îi vedeam! In staţia de 
autobuz - doi, cu braţele încrucişate, răbdători ca nişte 
indieni care aşteptau orice, numai autobuzul nu. La 
ieşirea din localitate, stăteau doi într-o maşină de teren 
de culoare închisă, de pe bordul căreia se holbau 
aparate, camere video ori pentru vizare în infraroşu. 


Mă filau doi câte doi. Unul dintre ei ţinea mereu 
telefonul la ureche şi vorbea, probabil că raporta cuiva 
minuţios orice pas făcut de mine. 

Ce însemna asta? Cu fiecare pas, cu cât vedeam mai 
multe feţe din acestea goale de orice expresie, furia 
mea creştea. Mai bine, aş pune mâna pe unul dintre ei 
sau chiar pe doi - îmi era indiferent - şi i-aş bumbăci 
până când nu i-ar mai recunoaşte nici mamele lor, i-aş 
zvânta în bătaie cu răspundere, până când ar ciripi cu 
voce tare numele celor care i-au trimis. 

Trebuia să mă stăpânesc totuşi. Probabil că eram 
prea expresiv, pentru că, după un timp, distanţa dintre 
mine şi ei deveni sensibil mai mare. 

Primul loc în care m-am oprit a fost, desigur, poşta. 
Am intrat fără urmă de speranţă, doar aşa, ca să o fac 
şi pe asta. Billy Trant clătină din cap imediat ce mă 
văzu. Niciun pachet. Ar fi trebuit în mod normal să 
sosească până acum două pachete, pe lângă cele 
promise excepţional de Reilly. 

— Puteţi să vă duceţi în spate şi să vă uitaţi, mă 
invită Billy şi zâmbi strâmb, arătându-şi dantura 
găunoasă. Nu este nimic acolo. 

În mod normal, ar fi urmat gluma lui obişnuită, dar 
astăzi renunţă la ea. Ceea ce îmi spunea că înţelegea 
faptul că acum se petrecea ceva ce nu mai era vesel. 

— Mulţumesc. 

l-am făcut un semn şi m-am întors pe călcâie. 
Renunţam cu plăcere la o conversaţie mai lungă pe o 
temă atât de neplăcută. Pe lângă asta, nu voiam să îl 
pun în pericol pe bietul băiat, să îl transform în ţintă a 
agresiunii mele. Sau a urmăritorilor mei. 

M-am surprins îndreptându-mă spre Main Street, aşa 
cum făceam mereu, pentru a da apoi o notă zilei 
respective: dacă o vedeam pe Bridget - un punct, dacă 
nu o vedeam - niciun punct. 

Acum, puteam să renunţ. De astăzi, zilele vor 
acumula numai zero puncte. 


M-am oprit la marginea străzii, ca să mă gândesc. În 
susul şi în josul străzii se opriră şi însoțitorii mei şi 
aşteptară rezultatul gândirii mele. M-am străduit să nu 
îi privesc. Pe termen lung era enervant, chiar de la 
distanţă. Mă simţeam tot mai mult ca o sălbăticiune 
care trebuia să fie hăituită până la epuizare. 

Şi îmi era foame. Doamne, ce foame! Stomacul era ca 
un abis, o rană mare, grea, o durere unică. Brusc, am 
trăit senzaţia că nu voi mai putea să suport încă o oră. 
Picioarele mele se îndreptară parcă singure către 
Super Valu. Aproape un deceniu şi jumătate de hrană 
din conservă şi disciplină a hrănirii erau uitate. Intrau 
în acţiune instinctele străvechi. Hrană! ordonau ele, iar 
eu mă supuneam. La vânătoare! îmi spuneau acestea şi 
eu plecam la vânătoare. 

Aşa că în curând eram printre rafturile 
supermarketului, împingând un cărucior gol, fără să 
pot să jur cum ajunsesem aici şi de cât timp avusesem 
nevoie pentru asta. Colindam printre rândurile cu 
conserve, borcane şi cutii de carton şi nu ştiam ce să 
fac. În afară de condimente şi alte chestiuni de acelaşi 
gen, nu mai cumpărasem nimic de aici. Ultima masă, 
pe care un observator neutru ar putea-o numi astfel, o 
luasem cam prin aprilie 1990; acum era o problemă ca, 
uitându-mă la ambalaje, să îmi dau seama ce fel de 
alimente erau în ele. Deci, ce trebuia să cumpăr? Ce 
puteam să mănânc din cele aflate aici? 

Răspunsul oficial la aceste întrebări era scurt şi 
simplu: nimic. Orice altceva, cu excepţia hranei mele 
speciale, va trece fără niciun efect prin intestinul meu 
rudimentar, în cel mai rău caz, îmi va produce tulburări 
digestive, colici şi crampe care m-ar putea ucide. 

Dar astăzi eram gata să pariez. Principalul era să îmi 
umplu stomacul, indiferent cu ce. Poate carne, m-am 
gândit când treceam prin raionul măcelărie. Proteine. 
Nu erau acestea mai uşor de digerat? Imi aminteam 
vag că animalele de pradă carnivore aveau intestinele 


mai scurte, iar ierbivorele mai lungi; sau era invers? Nu 
mai ştiam. Dar bucata aceea sângerie de carne din 
galantar îmi zâmbea de pe tava sclipitoare cromată, îmi 
cânta ca o sirenă şi mă făcea să îmi lase gura apă. 

— Asta, i-am spus bărbatului de dincolo de tejghea, 
care o ridică amabil, puse mâna pe cutitul uriaş şi vru 
să ştie cât vreau din ea. 

— Toată, răspunse gura mea înainte ca eu să fi 
apucat să gândesc. 

Omul ridică puţin din sprâncene şi femeia de lângă 
mine îmi aruncă priviri ciudate. Puse carnea pe cântar. 

— Dar costă treizeci şi şase de euro!? 

Tonul cu care vorbise arăta că lucrul pe care îl voiam 
eu ar fi un semn sigur şi bine cunoscut de 
iresponsabilitate mintală. Gura mea şi stomacul erau 
aliaţi, era clar. 

— OK, m-am auzit spunând şi apoi imediat 
confirmând: Este OK. 

— Bine. 

Cu respiraţia tăiată priveam cum carnea roşie 
(Prada! Hrana!) era împachetată. Am luat-o în primire 
cu ambele mâini şi am aşezat-o în cărucior cu un 
sentiment de adâncă satisfacţie sufletească. 

Şi mai ce? Simţisem gustul sângelui. Eram în febra 
vânătorii. Am dat târcoale raionului cu băuturi, de unde 
am luat o sticlă cu suc de portocale, minunată 
promisiune paradiziacă aurie. Vitamine. Desigur că şi 
eu aveam nevoie de vitamine. În drum către casa de 
marcat, am mai înşfăcat un borcan cu miere, fără să 
pot spune ce m-a atras la el. Poate faptul că stătea 
acolo atât de lipsit de apărare şi promitea o dulce 
savoare. 

Abia mi-au ajuns banii. Îmi mai rămăseseră doar 
câteva monede când mi-am croit drumul către ieşire cu 
punga mea, unde mă aşteptau ei, urmăritorii mei. 
Le-am aruncat o privire care, dacă aş fi fost Superman 


cu privirea de foc, i-ar fi transformat pe loc în 
grămăjoare negre de cenuşă, şi am luat-o spre port. 

Lume peste tot. Turişti care coborau din autocare. 
Trecători  hoinari în faţa prăvăliilor cu amintiri, 
învârtind standurile cu vederi, pipăind pulovere, 
răsucind produsele de olărie. Cheuri aglomerate, 
vânzoleală, cozi lungi la ghişeele pentru excursii cu 
vasul. Căutam un refugiu, voiam să mă ascund într-o 
grotă, să îmi devorez prada neobservat şi fără să mă 
deranjeze cineva. Foamea mă înnebunise. Nu era 
foame de câteva zile, era foame de douăzeci de ani, 
poftă de hrană ucigătoare, iraţională, imensă. 
Strângând la piept punga din plastic cu carne, suc de 
portocale şi miere, am străbătut Strand Street, am 
trecut de fabrica de produse piscicole, de sensul 
giratoriu, spre Ventry. Go west, young man. 

Desigur că ei se aflau şi la această ieşire din oraş şi 
bineînţeles că mă urmăreau la oarecare distanţă. 
Incapabil să le mai opun sentimente negative, mergeam 
pur şi simplu mai departe, conştient oarecum că, 
involuntar, urmam traseul plimbărilor mele de 
duminică dimineaţa din timpurile bune care trecuseră. 
Cam după un kilometru, litoralul dădea pe partea 
stângă din nou în stradă, despărţit de ea doar de un 
crâng îngust, pe care l-am traversat de-a dreptul. 
Epavele roase de rugină ale vaselor pescăreşti 
fotografiate cu atâta plăcere de Bridget mai erau acolo, 
neatinse de nicio agitaţie umană, urmând propriul 
grafic de degradare. Păşeam apăsat pe pietriş şi 
bolovani, până când am găsit o piatră mai mare, pe 
care m-am putut aşeza. 

Am pus punga în poală, am scos sticla cu suc şi 
borcanul cu miere şi le-am pus cu grijă jos, pe pietriş. 
Mâinile îmi tremurau când am despachetat pachetul cu 
carne. Era rece şi moale, iar izul degajat de ea când am 
înlăturat hârtia era respingător şi irezistibil în acelaşi 
timp. M-am uitat în jur. Nu am văzut pe nimeni, dar nu 


mă îndoiam că urmăritorii mei mă supravegheau de 
undeva cu binoclul. N-aveau decât să o facă. În acest 
moment cutremurător, conta numai faptul că puteam 
să îmi înfig dinţii în bucata de carne. 

Opunea rezistenţă. Uitasem cât de aţoasă era carnea 
crudă. Am tras, am smucit şi am rupt o bucăţică din ea, 
am mestecat-o cu desfătare, asudat brusc. Dinţii mă 
dureau, pentru că de ani de zile mestecaseră doar 
gumă de mestecat, nu mai erau obişnuiţi cu adevăratul 
mestecat. Ce minunat! Mestecam fără să mă intereseze 
că saliva mi se prelingea pe bărbie, doar mestecam şi 
mestecam, şi în cele din urmă am înghiţit plin de o 
satisfacţie animalică ancestrală. 

Timpul se opri. Nu puteam să spun dacă s-au scurs 
ore sau luni. Şi carnea, acest fragment greu şi 
tremurător de cadavru din mâinile mele, nu s-a 
împuţinat. Era, desigur, prea mult pentru mine. 
Mestecam fibre şi bucățele, mă durea maxilarul inferior 
în urma efortului neobişnuit, dar rupeam şi mestecam 
ca într-o beţie. 

La un moment dat, am lăsat carnea, am întins mâna 
după sucul de portocale, l-am destupat cu o mână şi am 
luat o înghiţitură lungă, ce se scurse pe gâtul meu rece 
şi intensă ca o adevărată hrană a zeilor, dar bineînţeles 
că nu ar fi trebuit să fac asta. Hrana zeilor nu este 
potrivită muritorilor. Am pus la loc sticla, m-am şters la 
gură cu mâna şi am privit iritat urma de sânge de pe ea 
în timp ce simţeam cum intestinele mele schiloade 
începeau să tresară şi să se contorsioneze. 

Dumnezeule, ce am mai vomitat! Nici în cele mai 
proaste nopţi din furtunoasa mea tinereţe - şi câteva 
dintre ele au fost de-a dreptul legendare - nu am 
debordat aşa. O forţă primordială se zbătea în ce mai 
rămăsese din intestinele mele, pumnul din oţel al unui 
măcelar titanic, care fără milă avea de gând să 
expulzeze din mine fiecare moleculă înghițită în mod 
nepermis. Atârnam deasupra pietrei mele, 


zguduindu-mă,  înecându-mă,  blestemând, aproape 
urlând, şi am mai făcut ceva cu stânca de sub mine, din 
care au rămas doar o spărtură şi o grămadă de pietre 
cu colţuri ascuţite căzură în jur cu un zgomot uşor. Mă 
durea mâna dreaptă, plină de praf, şi am ameţit. M-am 
prăbuşit pe o parte şi am rămas aşa, în nări cu izul de 
alge şi apă sărată şi cu o adiere rece, care îmi mângâia 
faţa. Îmi făcea bine. Am închis ochii. 

M-a trezit ceva umed. Adormisem? Evident. Am văzut 
pescăruşi,  comandouri întregi, care se apropiau 
pofticioşi. În aer plutea o ploaie fină. Asta nu însemna 
că un irlandez se va încheia la cămaşă, cu atât mai 
puţin să mai îmbrace ceva peste ea. O ploaie ca aceasta 
se opreşte după câteva minute, pentru ca, după alte 
câteva minute, să reînceapă. Dacă nu o ignorai pur şi 
simplu, îţi pierdeai minţile. 

Am reuşit să mă aşez. Am privit ce mai rămăsese din 
bolovanul pe care mâncasem şi m-am simţit mai gol ca 
niciodată. Fără să vreau, am căutat din priviri 
fragmente metalice în voma mirosind acru; avusesem 
senzaţia că vomasem jumătate din implanturile aflate în 
interiorul meu. Dar pe pietrişul mărunt era doar un biet 
terci roşu-gălbui, pe care solul îl absorbea treptat. 

Bucata scumpă, mare şi informă de carne era în 
mijlocul terciului şi aveam impresia că ea îi interesa pe 
pescăruşi. Am lăsat-o acolo, la fel şi sucul de portocale, 
şi am luat cu mine doar mierea. Ştiam că măcar pe 
aceasta o suportam. 

Nori grei, joşi se adunau deasupra golfului în timp ce 
mergeam încet înapoi, către Dingle. De fapt, ce să fac 
acolo? Casa nu mă atrăgea. Casa era goală, era un loc 
inospitalier, profanat, îmi era frig. Dar, gândindu-mă la 
casă, nu mă încălzeam. 

Puneam un picior în faţa celuilalt, tot mai departe pe 
marginea prăfuită a drumului. Burniţa în continuare şi 
praful se transforma treptat într-un strat subţire, maro 
şi alunecos. Dar nu mă grăbeam. 


Erau şi ei acolo, normal. Două siluete într-o maşină 

de teren neagră. l-am văzut când m-am întors, pentru 
că se claxona des. Se ţineau după mine încet, cu 
maşina, la limita câmpului meu de vizibilitate, iar 
ceilalţi şoferi, care nu bănuiau cu cine aveau de-a face, 
claxonau furioşi pentru că încurcau circulaţia. 
__ Dar nici eu însumi nu ştiam cu cine aveam de-a face. 
In acest moment însă, îmi era perfect indiferent. 
Călcam greu, în gură, în gât şi în nas cu un gust acru, 
respingător şi mă simţeam rănit interior şi demn de 
dispreţ. Era unul dintre acele momente în care simţeam 
deosebit de clar implanturile în inflexibilitatea lor de 
oţel învelit în teflon. Greutatea diferită a celor două 
braţe. Efortul resimţit de coloană într-o singură parte. 
Bateria atomică părea că îmi apăsa vezica urinară, cel 
puţin aşa mi se părea. Amplificatorul de forţă dintre 
muşchii mei naturali, pentru întotdeauna implantat 
acolo, scotea sunete uşoare, ca un râcâit, la fiecare pas. 
Şi mă durea gâtul. 

Mi-a venit ideea vagă ca, în loc de a mă duce acasă, 
să merg la un hotel, aşa că, ajuns la sensul giratoriu, 
am cotit spre Upper Main Street. Deşi mi se părea 
ciudat să iau o cameră la hotel în acelaşi oraş în care 
aveam o casă, perspectiva unui duş fierbinte şi a unui 
pat proaspăt făcut într-o cameră străină, neîmpovărată 
de nicio amintire, era irezistibilă. Îmi puteam permite, 
în contul meu lâncezeau oricum bani, dar va trebui ca 
mai întâi să iau schimburi curate de acasă. Şi, dacă 
este bal, bal să fie - puteam să înnoptez la Brennan's 
Hotel? Cel puţin, îmi făcea bine să cântăresc ce era pro 
şi ce era contra acestui plan, în timp ce urcam strada. 
Imi făcea bine să intenţionez să fac ceva. 

Am constatat că poliţia părea să fi încheiat ancheta 
la faţa locului. Microbuzul albastru, care stătuse 
neclintit în faţă la Brennan's Hotel, de la asasinarea 
avocatului dispăruse, ca şi benzile fâlfâitoare din jurul 
fostului cabinet al doctorului O'Shea. 


Am înregistrat acest fapt cu oarecare mirare. 
Niciunul dintre cele două cazuri nu fusese nici pe 
departe clarificat. Dar probabil că poliţia respecta doar 
sfârşitul de săptămână, se relaxa, pentru ca săptămâna 
viitoare să acţioneze cu noi forţe. 

Mi-am dat seama că voi avea nevoie de bani, chiar 
dacă voi trage la hotel fără bagaj. M-am dus deci la 
bancomatul băncii situate pe cealaltă parte a străzii. 
Am pus cu grijă borcanul cu miere pe o cornişă îngustă 
sub aparat, am introdus cardul şi am butonat tastele 
obişnuite. 

Bancomatul zornăi. Zornăi neobişnuit de mult timp. 
Imprima un întreg roman pe biletul din hârtie care se 
afla undeva sub carcasa masivă. Priveam tot mai 
nedumerit mesajul afişat pe micul ecran: Vă rugăm să 
aşteptaţi - solicitarea dumneavoastră este în lucru. 

Brusc, mesajul se modifică: Cont blocat. Se retine 
cardul. Se auzi un zgomot ca un ţăcănit, ca şi cum 
cardul nu ar fi fost doar reţinut, ci şi tocat automat, iar 
în clipa următoare clapa de oţel se lăsă jos şi blocă 
hotărât terminalul. 

Priveam uluit oţelul strălucitor. Nici card, nici bani - 
rămăsesem cu mâinile goale. Adică cum era blocat 
contul meu? Trebuia să fie o eroare. Lucrul putea fi 
clarificat cel mai devreme luni, dar până atunci 
rămâneam fără bani, cu excepţia mărunţişului din 
buzunarul pantalonilor. Iar chestiunea cu hotelul era ca 
şi moartă. 

Mă cuprinsese o ură atât de furibundă faţă de 
perfidiile tehnicii, că numai cu greu m-am putut stăpâni 
să verific dacă blindajul bancomatului putea face faţă 
unui cyborg. Atunci, privirea mi-a căzut lateral, pe 
stradă, unde, lângă bordură, se oprise una dintre 
maşinile negre, din care mă priveau inexpresiv doi tipi 
şi am înţeles că nu fusese o eroare şi că aceasta nici nu 
va fi clarificată luni, când va deschide banca. Ei îmi 
blocaseră contul. 


Fir-ar... Am făcut un pas înapoi; am simţit că 
sistemele mi s-au activat. Sau le cerusem eu asta? Era 
maşina. Inamicul. M-am îndreptat spre el tremurând de 
forţă şi furie, cu pumnii strânşi şi, ca să vezi, acum, pe 
chipurile lor palide apăru o expresie. Unul dintre tipi 
puse mâna pe cheia de contact şi se strădui să 
pornească motorul, celălalt făcu ochii mari, panicat, 
oglindind clar frica. 

— De ce nu mă împuşcaţi pur şi simplu? le-am strigat 
fiindu-mi absolut indiferent dacă într-adevăr mă puteau 
auzi din spatele parbrizului. Împuşcaţi-mă şi gata! Ce 
este? Sunteţi laşi? 

Motorul porni. Am ridicat pumnul drept. O să le 
găuresc capota motorului când vor veni spre mine şi 
când vor încerca să treacă peste mine, o să îi fac bucăţi 
pe ei şi maşina lor, după care poliţia o să apară rapid, 
cu toate maşinile de care dispune în Kerry. 

Dar laşul plecă în marşarier. Cu motorul urlând, 
porni înapoi şi, când am început să alerg, făcu o 
întoarcere ca în filme şi dispăru în viteză. 

M-am oprit, am decuplat tot sistemul şi am privit în 
urma lor, suflând din greu. De fapt, de ce nu mă 
împuşcau? Toate implanturile mele nu mă mai ajutau 
cu nimic în faţa unei Împuşcături bine ţintite, cu o armă 
de calibru suficient de mare, de exemplu, o armă de 
precizie Barett M82 A 1A. 

Câţiva trecători remarcaseră altercaţia, bărbaţi cu 
nasul borcănat, cu priviri înverşunate, îmbrăcaţi cu 
pulovere şi femei a căror mină trăda fără putinţă de 
greşeală că găseau ciudat ceea ce văzuseră. Iar la 
distanţă sigură apăruseră din nou mutrele inexpresive 
cu telefoane mobile la ureche. Erau prea mulţi. Toate 
superputerile mele nu îmi erau de niciun folos 
împotriva unora care năvăleau ca norii de lăcuste. 

Dar de ce toate acestea? Dacă voiau doar să mă 
elimine, ar fi putut să o facă uşor. De ce atâta risipă? 


Am revenit la bancomat, care pentru mine rămânea 
închis până una-alta, mi-am recuperat mierea şi am 
dispărut după primul colţ. Când am ajuns acasă, în 
locuinţa mea rece, stearpă şi pângărită, pe robotul 
telefonic mă aştepta mesajul de la locotenent-colonelul 
Reilly, prin care îşi anunţa sosirea la Dingle mâine 
după-amiază. În inspecţie. 


CAPITOLUL 16 


Eu nu mă supun Domnului, eu vreau ce vrea El. ÎI 
urmez de bunăvoie, nu pentru că trebuie. Peste mine 
nu poate trece nimic din ceea ce percep trist şi cu o 
mină silită. Nu voi plăti niciun tribut în silă. Dar tot ce 
ne smulge un oftat şi ne pricinuieşte groază este un 
tribut adus vieții. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Toată viaţa mi-am propus să fiu ordonat, să nu îmi 
las şosetele să zacă săptămâni de-a rândul pe podea, să 
şterg praful înainte de a fi apucat să se adune 
gogoloaie pe la colţurile camerei, să nu fac din baie 
depozit de recipiente de picături pentru ochi şi să nu 
îndes prin colţurile canapelei tot ce îmi cade în mână 
pe motiv că îmi stă în drum. Astăzi, sunt fericit că din 
aceste intenţii nu s-a ales nimic. Pentru că, între 
pernele canapelei, l-am regăsit pe Seneca al meu. 

A scoate de acolo volumul mic şi uzat a fost ca un 
dar. Da, aici şezusem când citisem ultima dată din el. 
Fără să mă gândesc, îl vârâsem lângă mine, între 
perne, acolo unde ani de-a rândul se strânseseră 
şerveţele de hârtie, tuburi golite de unguente şi 
monede. Intruşii au scăpat din vedere locul ori poate că 
l-au socotit neimportant. 

Nici că s-ar fi putut înşela mai rău. Mai mult de atât, 
mi se pare că este singura carte de care am nevoie cu 
adevărat. 

Seneca nu se plânge. Să vrei să trăieşti fără să 
întâmpini nişte necazuri este o copilărie, iar unui 
bărbat ar trebui să îi fie ruşine să îşi dorească aşa ceva. 
Durere, temeri existenţiale, pierderi, întristare - toate 


acestea trebuie să ţi le doreşti dacă vrei să ajungi la o 
vârstă înaintată. Acestea toate ţin de o viaţă lungă, aşa 
cum praful şi murdăria ţin de o călătorie îndelungată. 

Vremea se schimbă iar, bate vântul, ploaia cade în 
averse şi eu colind fără niciun ţel printre turişti, mă 
aşez ba într-un loc, ba într-altul, pe câte o bancă, ori 
mă sprijin de un zid când cicatricele mă deranjează 
prea tare. In zile ca aceasta, simt şi durerile mele de 
spate. Mă chinuie în continuare foamea, dar, abstracţie 
făcând de faptul că oricum astăzi nu aş putea cumpăra 
ceva, după-amiaza de ieri mi-a fost o lecţie. 

Toate acestea mi le-am dorit atunci când am vrut să 
devin ceea ce sunt acum. Asta este, nu? Cele bune şi 
cele rele nu le găseşti separat, ci la pachet, într-un set 
complet. Numai că, în viaţă, chestiile astea nu sunt 
scrise nici măcar cu litere mici, cu atât mai puţin pe 
ambalajul exterior. Am vrut superputere şi am vrut să 
fiu printre primii care o posedă. Ei, da, în acest caz s-ar 
putea să ajung ca primii cumpărători de 
videorecordere: am optat, probabil, pentru sistemul 
greşit şi, la fel de probabil, voi plăti pentru asta mult 
prea mult. 

_ “Trebuie să încerc să îmi privesc viaţa ca pe un întreg. 
In toată complexitatea ei. Imi amintesc că, în copilărie, 
când se alcătuia o echipă, eram ultimul ales. Eram 
printre cei care nu puteau alerga suficient de repede ca 
să scape de bumbăceală şi nici nu erau destul de 
puternici pentru a riposta la pumn cu pumnul. Dar 
voiam să fiu puternic, mare şi invincibil. Asta a fost la 
început: dorinţa. O dorinţă arzătoare. Această dorinţă 
m-a făcut să mă antrenez cu haltere şi alte dispozitive, 
de când am descoperit că în şcoala mea exista o sală de 
forţă. Într-o pivniţă prăfuită, neîngrijită, situată în cel 
mai izolat colţ al subsolului, cu aparatura într-o stare 
catastrofală. Îmi mai amintesc că existau doar trei 
ferestre înguste sus, sub tavan, şi un tub de neon plin 


de pete, care în unele zile pâlpâia nevrotic, şi că 
deseori sala era neaerisită. 

Dar mă duceam zilnic acolo. La început, împreună cu 
prietenii mei, care, treptat, au renunţat, aveau alte 
planuri, nu erau mânaţi de aceeaşi dorinţă ca mine. 
După câteva săptămâni, toată sala era a mea. Asta 
credeam eu; poate că a durat doar câteva zile. 
Amintirile din copilărie te păcălesc uşor în ce priveşte 
scurgerea timpului. Aveam pe atunci doisprezece ani, 
dacă îmi amintesc bine, poate cel mult treisprezece. 
Oricum, prea devreme pentru antrenamentul de forţă, 
asta am citit-o mult mai târziu, dar aveam norocul unor 
gene şi al unui corp care răspundeau productiv la 
antrenament. În anul care a urmat, fetele s-au uitat 
pentru prima dată după mine, de lucrul acesta îmi 
aminteam foarte bine. Şi îmi amintesc şi cum se uitau. 
Mă făceau să mă simt zăpăcit şi îmi inspirau şi spaimă 
în acelaşi timp. Bănuiam că asta însemna ceva, dar nu 
ştiam exact ce anume, lucru care a influenţat în mod 
paradoxal activitatea mea tot mai intensă care mă 
reţinea în sala de forţă, unde, uneori, mă antrenam 
până la pierderea cunoştinţei. 

Şi pe ecranele cinematografelor a apărut Conan 
barbarul. Arnold Schwarzenegger cu muşchi ca din altă 
lume. Am făcut rost de afişul filmului şi l-am agăţat 
deasupra bancului cu haltere. Administratorul, care 
iniţial îşi băga nasul peste tot neîncrezător şi care mă 
întreba mereu cât de mult mai intenţionam să mă 
antrenez, a lăsat sala complet pe mâinile mele. Ba a 
venit şi cu un afiş medical, Omul şi muşchii acestuia, 
acel celebru om lipsit de piele, cu un braţ ridicat, văzut 
din faţă şi din spate, cu toate denumirile în limba 
latină. „M-am gândit că îţi poate fi de folos, tinere. La 
mine în birou, oricum nu îşi are locul”, a mormăit el 
întinzândumi-l. 

I-am mulţumit, l-am atârnat lângă Conan şi, din când 
în când, petreceam ore întregi studiind aşezarea 


muşchilor şi identificându-i pe mine însumi. Aveam 
chiar impresia că prin asta eficienţa antrenamentelor 
creştea; în orice caz, în acea vreme, muşchii mei parcă 
au explodat. Mai ştiu că odată, când îl ajutam pe tata să 
tragă maşina de spălat pentru că ieşea apă de sub ea, 
mi-a crăpat cămaşa pentru că devenise prea strâmtă 
peste braţe. Tata m-a privit pe jumătate mândru, pe 
jumătate îngrijorat şi m-a întrebat doar atât: „Nu iei 
pilule din acelea, nu?” 

Nu ştiam la ce se referea, aşa că am negat. Dar ideea 
că ar putea exista preparate care să dezvolte şi mai 
mult musculatura m-a preocupat mult timp. Cred că, 
dacă aş fi ştiut atunci de anabolice, steroizi şi tot felul 
de asemenea droguri şi dacă aş fi avut acces la ele, aş fi 
devenit cel mai bun client din Boston. Dar eu doar îmi 
cumpăram cămăşi mai largi şi ridicam în continuare 
haltere. 

Intr-o zi a coborât în sală o profesoară, miss 
Mantegna, o femeie cultivată, suplă, cu bucle aurii ca 
tirbuşoanele, care lucra ca suplinitoare pentru un an la 
şcoala noastră. Aflase despre mine de la administrator, 
se mutase de scurt timp în altă locuinţă şi avea nevoie 
de un tânăr vânjos, care să o ajute să ridice pianul, 
pentru ca ea să poată pune un covor sub el. M-a 
întrebat dacă nu aş vrea să trec pe la ea, să văd despre 
ce era vorba. Poate chiar în acea zi, pe la ora trei. 
Săritor, am răspuns afirmativ şi ea mi-a lăsat adresa. 

M-am dus aşa cum promisesem şi am înregistrat, 
fără să intru la bănuieli, că, atunci când mi-a deschis 
uşa, purta doar o rochiţă foarte vaporoasă. După care 
i-am ridicat pianul în camera de zi, pentru ca ea să 
poată vâri sub el covorul, şi, brusc, prin decolteul 
generos al rochiei, i-am văzut sânii strălucitori, care se 
mişcau într-o parte şi în alta în lumina ce se infiltra 
uşor. Am transpirat pe loc, am intrat în erecţie şi nu am 
mai putut să îmi dezlipesc privirea de ceea ce văzusem. 


Ea a ridicat privirea, s-a uitat în ochii mei şi a 
întrebat fără să-şi schimbe câtuşi de puţin poziţia: 

— ţi place ceea ce vezi, Duane? 

Când ai şaisprezece ani, ce poţi să răspunzi la o 
astfel de întrebare, într-o asemenea situaţie? Ce ştiu 
este că am dat afirmativ din cap, roşu la faţă, dar cred 
că nu am scos niciun cuvânt. 

S-a ridicat cu o mişcare lascivă, cu mâna 
alunecându-i pe piciorul meu şi oprindu-se în 
primejdioasa apropiere a unui loc de o sensibilitate 
explozivă. N 

— Şi mie Îmi place ceea ce văd. li simțeam parfumul. 
Cel puțin, ceea ce miroseam atunci consideram a fi 
parfum. Ea a continuat: [i-aş arăta şi alte lucruri, 
lucruri care cu siguranţă ne vor plăcea amândurora. 
Dacă dispui de ceva timp. 

Am asigurat-o plin de zel că dispun de timp, chiar de 
mult timp. Da, de fapt, pentru restul zilei nu aş avea 
nimic de făcut. Ca să nu mai vorbim de restul lunii ori 
de restul vieţii mele. 

— Ce bine, surâse ea şi începu să îmi descheie 
nasturii de la cămaşă. Trebuie că am făcut o mutră 
teribil de idioată, pentru că ea adăugă pe tonul acela 
liniştitor folosit de profesor faţă de un elev a cărui 
promovare era în pericol: Consideră totul ca un gen de 
lecţie, Duane. OK? 

Mai târziu, mi-am dat seama că acesta era modul ei 
de viaţă. Era tot timpul pe drum, se muta în fiecare an, 
ca profesor suplinitor, în alt oraş, la o nouă şcoală, 
într-un nou mediu. Cu ocazia acestor mutări, nu târa 
după ea pianul din dragoste de muzică, ci pentru că 
acesta reprezenta un instrument auxiliar indispensabil 
vieţii ei sexuale. 

Dacă profesoratul ei decurgea asemănător celui 
practicat cu mine, Darcy Mantegna a făcut fericiţi mulţi 
tineri din America. 


La baza relaţiei noastre sta avertismentul pe care mi 
l-a dat în pragul dormitorului ei: 

— Totul ia sfârşit imediat ce ai început să 
pălăvrăgeşti. Şi dacă te îndrăgosteşti - asta înseamnă 
tot sfârşitul. Trebuie să fii doar destul de abil să 
respecţi aceste condiţii şi va urma vara vieţii tale. 

Şi aşa a şi fost. Deci, ce drept am eu să mă plâng de 
soarta mea ori să cârtesc? Aceste cinci luni şi jumătate 
singure au fost mai mult decât trăiesc majoritatea 
bărbaţilor în toată existenţa lor. Aveam şaisprezece ani, 
deci vârsta în care forţa bărbăţiei atinge punctul 
culminant, şi mi s-a administrat tot ce puteam să 
primesc. Într-un anume sens, se poate spune că ea m-a 
eliberat. Pe urmă, am avut multe femei, faţă de care am 
manifestat o anumită lipsă de alegere, nu neapărat 
nespecifică tinerilor, dacă îşi pierd simţul vinovăţiei şi 
complexele care în mod normal îi ţin în frâu, dar fără 
îndoială că asta s-ar fi îmbunătăţit cu timpul. Bărbaţii 
învaţă să facă sex mai uşor decât să facă dragoste... 


XXX 


— Ce faceţi aici? Cel care pusese întrebarea era 
Finnan care, apărut parcă din neant, stătea pe bancă 
alături de mine. Dacă îmi pot permite să întreb - 
adăugă acesta. 

Mi-am ridicat mâna dreaptă de pe genunchi. 

— La asta vă referiţi? 

— Ca să fiu sincer, se pare că vă aflaţi pe punctul de 
a suferi o cădere nervoasă acută. 

— Am Scris. 

— Aţi scris. Aha! 

Am oftat. Îi încredinţasem acestui bărbat suficiente 
secrete de stat, ca amândoi să ajungem pe scaunul 
electric, aşa că un mic detaliu în plus nu mai conta. 

— De fapt, este doar o bucată de software. Un joc, 
dacă vreţi. Unul dintre programatorii proiectului mi l-a 


scris în timpul lui liber şi mi l-a introdus în memorie ca 
un fel de experiment privat. Niciodată nu am crezut că 
îmi va face atâta plăcere să folosesc tocmai acest 
program. 

Finnan mă măsură neîncrezător. 

— Vorbiţi în enigme, mister Fitzgerald. Ceea ce am 
văzut eu a fost că dumneavoastră staţi aici cu o privire 
fixă şi cu mâna băteaţi furios genunchiul drept. Doar nu 
o să îmi spuneţi că acolo vi s-a montat o tastatură! 

Am ridicat mâna dreaptă în faţa ochilor lui şi am 
mişcat degetele. 

— Cinci degete. Pot să bat doar cu degetul mare - 
pauza. Arătătorul - litera e. Degetul mare şi arătătorul 
- n, şi aşa mai departe. În total sunt posibile treizeci şi 
una de combinaţii diferite, suficient pentru toate 
literele alfabetului, plus câteva semne, şi se poate şi 
mai mult folosind diverse trucuri. 

— Treizeci şi una? încercă cu ajutorul propriilor 
degete să verifice, dar este nevoie de ceva timp pentru 
a realiza cum se face fără a greşi. Cum aşa, tocmai 
treizeci şi una? 

— Este ceva legat de ridicarea la pătrat. Am bătut pe 
genunchi cea mai grea combinaţie, cea pentru litera x: 
toate degetele odată, cu excepţia inelarului. Am 
continuat: În orice caz, programul accesează senzorii 
tactili, pe care oricum îi am în vârful degetelor, şi 
stabileşte despre ce semn este vorba. lar 
dumneavoastră aţi citit cu siguranţă în documente că 
ochiul meu artificial îmi poate prezenta în câmpul 
vizual un fel de ecran. Pe care văd ce scriu. Probabil de 
aici impresia de privire fixă. 

— Da, este clar, confirmă el absent, încă ocupat cu 
combinaţiile degetelor. Nu a fost extrem de dificil să 
învăţaţi asta? 

— Ce contează, dacă dispui de ani de zile pentru 
exersare? 

Dădu din cap mirat. 


— Mă aşteptasem ca dumneavoastră să aveţi nevoie 
doar să formulaţi mintal o frază, pentru ca aceasta să 
fie introdusă în memorie. Gândire de profan, nu? 

— Cam aşa ceva. 

Eu însumi gândisem aşa cândva, după care mi se 
explicase că nu existau nici măcar elementele teoretice 
ale unei astfel de posibilităţi, respectiv descifrarea 
gândirii cuiva din citirea curenților cerebrali. De aceea 
fusese necesară învăţarea controlării muşchilor fictivi, 
care, în realitate, erau conexiuni electronice prin care 
se conduceau sistemele mele. 

— Şi ce scriaţi? Un jurnal zilnic? 

— Ceva asemănător, am ocolit eu răspunsul, nefiind 
dispus să dau alte detalii cu privire la diversele mele 
anomalii. Era un jurnal? În accepțiunea mea, scriam 
romanul propriei vieţi. Al cărui unic cititor voi fi tot eu, 
pentru că programul textului putea fi tipărit, dar nu 
exista nicio imprimantă compatibilă. Am întrebat: Doar 
nu sunteţi aici ca să facem conversaţie despre modul 
meu de viaţă? 

— Aşa este. Se rezemă de speteaza băncii, puse şi 
cotul pe ea şi privi forfota unui grup de turişti care 
tocmai se îmbarcau pentru o excursie, de parcă ar fi 
fost extrem de interesat de ceea ce vedea. Adăugă: 
Sora mea este îngrijorată din cauza dumneavoastră. 

Ei, da, m-am simţit atins. De ce nu? Totuşi, m-am 
străduit să nu se observe acest lucru atunci când am 
răspuns: 

— Frumos. Dar ea ar trebui să îşi facă griji mai 
degrabă pentru ea, dacă vreţi părerea mea. 

— Pentru asta, mă are pe mine. Finnan întinse 
picioarele, oferind imaginea tihnei depline. Între timp, 
am aflat cum sunt organizaţi  urmăritorii 
dumneavoastră. Au închiriat o casă mare în Ventry, 
izolată cu totul de lumea exterioară, şi în Aunascaul 
mai amenajează una. Şi o fac în aşa fel de parcă ar vrea 
să stea acolo o veşnicie. 


Am dat descurajat din cap, negăsind o replică la cele 
spuse. 

— Ştiţi şi de ce s-a retras poliţia? 

— Conducerea investigaţiilor a fost preluată de o 
unitate specială, deoarece se bănuieşte că în spatele 
asasinatelor din Dingle ar fi vorba de terorism. 

— O unitate specială? 

— Special Services. Serviciul de informaţii interne al 
Irlandei, cu alte cuvinte. Care are legături excepţionale 
cu CIA şi aşa mai departe. 

— Aha, da. Şi ce face mai exact această unitate 
specială? 

— Din ce se vede - nimic. Cu excepţia faptului că are 
grijă ca nimeni să nu îi tulbure observatorii, care fac 
ceea ce fac. Îşi scutură nişte praf imaginar de pe 
mâneca hainei lui slinoase, din piele maronie şi adăugă: 
Ar trebui să dispăreţi, Duane! Cât mai repede posibil. 

— Nu pot să dispar. 

— Noi ne-am gândit la ceva. Adică, Bridget mai ales. 

— Nu va funcţiona. 

— Pot ca mai întâi să vă explic despre ce este vorba? 

Am confirmat cu un gest al capului. 

— Sunt mişcat de faptul că sora dumneavoastră şi 
dumneavoastră personal vă gândiţi la mine. Dar, orice 
aţi plănui, nu va funcţiona din simplul motiv că eu sunt 
dependent de aprovizionarea regulată cu concentrate 
nutritive speciale. Chiar dacă aş reuşi să scap de cei 
care mă supraveghează, nu pot să dispar. Ar fi 
echivalent cu moartea mea. 

— Corect, ei trag sforile. Nu vă vor mai aproviziona 
regulat. Mai nou, sunteţi lipsit de concentratele 
nutritive, nu? 

Am tăcut. Acest om se părea că ştia totul. 

Finnan aruncă o privire în jur, asupra maşinilor care 
veneau şi plecau şi se încurcau una pe alta la intrarea 
în parcare. 


— Întrebaţi-vă dumneavoastră înşivă cum stau 
lucrurile. Alimentele dumneavoastră speciale nu mai 
vin. În acelaşi timp apar în oraş o mulţime de oameni 
care nu fac altceva decât să vă supravegheze şi să 
aştepte. De ce? Dumneavoastră ce credeţi? Eu cred că 
aşteaptă pur şi simplu să cedaţi de foame. Posibil, să 
intervină dacă vă lasă nervii, dar de fapt aşteaptă cu 
calm până când veţi fi destul de slăbit pentru a vă 
captura fără risc. Nu? Întrerupeţi-mă dacă socotiți că 
fantezia mea bate câmpii. 

Am tras adânc aer în piept şi am avut impresia că 
simt toate firele şi blindajele din coşul pieptului: 

— Aveţi dreptate. Se pare că aşa stau lucrurile. 

— Mă bucur că măcar în această privinţă suntem de 
acord. 

— Dar nu are sens. Mă refer la această risipă de 
mijloace. Dacă Duane Fitzgerald ar reprezenta o 
problemă, aceasta ar fi rezolvată cu o singură mişcare 
a arătătorului unui lunetist. 

— Poate că vă vor viu. Scoase punga cu tutun din 
buzunar. Şi, în afară de asta, un mort cu o gaură în cap 
nu este soluţia problemei atunci când nu doreşti vâlvă. 

— Deja există doi morţi cu câte o gaură în cap, nu 
mai contează unul în plus ori în minus. 

El răsuci în mâini punga cu tutun, o privi parcă 
întrebându-se de unde naiba apăruse şi o vâri înapoi în 
buzunarul hainei. 

— Aşa este. Asta înseamnă că vă vor viu. 

Am scuturat din cap. 

— Vor documentele. 

— De ce să vă lipsească de hrană dacă vor 
documentele? Finnan mă privi, aşteptă să vadă dacă 
am un răspuns inteligent, dar bineînţeles că nu aveam. 
Zâmbi fără nicio bucurie şi continuă: Acum, pot să vă 
explic la ce ne-am gândit? 

— Nu aveţi decât să o faceţi; pe urmă, vă voi explica 
de ce nu merge. 


— Dar o veţi face pe urmă, nu? 

— Promit. 

— Bine. Se aplecă în faţă şi cobori tonul: Miercurea 
viitoare începe la Dublin un congres internaţional pe 
teme medicale. Tema principală în acest an este etica 
medicală - tehnica manipulării genelor, clonele, 
selecţia prenatală, eutanasia, drepturile handicapaţilor 
şi aşa mai departe. Presa internaţională este prezentă, 
anumite organizaţii pentru respectarea drepturilor 
omului au anunţat marşuri de protest. Noi puteam 
organiza deplasarea dumneavoastră la Dublin şi 
prezentarea în faţa auditoriului. Când opinia publică va 
afla că există cyborgi, guvernul ţării dumneavoastră va 
trebui să vă reînceapă trimiterea de hrană pentru 
dumneavoastră. Şi nimeni nu vă mai poate supăra. 

Eram surprins. Nu era o prostie. Trebuia să mă 
gândesc la doctorul O'Shea. Tocmai la acest congres 
voia să participe. Ziua de astăzi voise să o petreacă cu 
copiii surorii lui. Mă întrebam ce se alesese din 
ursuleţul de pluş destinat nepotului şi din cuburile 
pentru nepoată. 

— În acest fel, contravin obligaţiilor mele privind 
secretizarea. 

— Aşa este,  încălcaţi obligația dumneavoastră 
referitoare la secretizare. Dacă mă veţi întreba, v-aş 
spune că este momentul cel mai potrivit să vă încălcaţi 
obligaţia aceasta. Pe fruntea lui Finnan reapărură 
cutele care îmi atrăseseră atenţia şi în Cafe Liteartha. 
Duane, obligaţii îi revin şi celeilalte părţi, iar aceasta 
le-a încălcat. Nu dumneavoastră sunteţi de vină. 

Am cugetat. Planul părea bun. În orice caz, mai bun 
decât tot ce îmi trecuse mie prin cap. 

— Cum vreţi să mă scoateţi din Dingle? 

Uitându-se în jur, extrase din buzunarul de la piept al 
hainei o hartă împăturită. 

— Asta dumneavoastră trebuie să o faceţi. Cu 
puterile dumneavoastră supraomeneşti. 


— O cohortă de ciudaţi se vântură pe aici pentru a 
împiedica tocmai acest lucru. 

— Aşa este, ei supraveghează ieşirile din oraş şi casa 
dumneavoastră. Trebuie să scăpaţi cumva de cei din 
jurul casei. In ce priveşte restul drumului, nu scrie 
niciunde că trebuie să folosiţi o stradă. Despături harta, 
încercând să o facă cât mai discret, şi continuă: Vă voi 
arăta acum locul, fără să îi spun numele. Cred că, în 
acest moment, discuţia noastră nu este interceptată, 
dar nu se ştie niciodată. Arătă cu degetul un loc de pe 
harta oraşului Dingle. Aici. O casă goală. În spate este 
un zid pe care dumneavoastră îl escaladaţi. Mai arătă 
către un alt punct situat în peninsulă. Un loc despre 
care dacă spun că m-a surprins ar fi prea puţin. 
Conchise: Aici vă aştept eu. 

— Aici este un munte. 

— Pentru dumneavoastră nu trebuie să reprezinte o 
problemă. Degetul lui urmă o linie pe hartă. Un traseu 
pe care îl cunoşteam. Adăugă: Pentru eventualii 
urmăritori. 

Am înţeles. Se gândise cu adevărat bine. Dacă la 
capătul acestei poteci mă aştepta cu un vehicul 
motorizat, era un plan bun. 

— Bine. Când? 

— Mâine, la miezul nopţii. Şopti cuvintele abia 
inteligibil şi strânse harta. După care mă privi 
scrutător: acest loc de întâlnire este cunoscut doar de 
dumneavoastră şi de mine. Şi aşa va rămâne. 

Am confirmat. Băgă harta în buzunar. 

— Încă ceva, am mai zis când vru să se ridice. 

Se opri şi se uită la mine. Cuta de pe frunte era atât 
de ascuţită, încât puteai să tai legume cu ea. 

— După cele discutate de noi vineri seara, ce imagine 
v-aţi făcut despre cum au reuşit să mă coopteze? 

— Nu una favorabilă, mă tem. 


— Şi ce credeţi? Că m-au silit? Că m-au ademenit cu 
neruşinare cu lozinci dulcege despre patriotism şi 
serviciu în slujba patriei, şi m-au pus să semnez? 

— Nu este aşa? 

Am privit drept înainte, apoi mi-am plimbat privirea 
în jur, întrebându-mă dacă în acest moment era 
orientat către noi acel celebru microfon direcţional 
văzut de mine doar în filmele de spionaj. ODP-ul 
(Observation Detection Processor) meu nu confirmă 
bănuiala. Bun, dar nici el nu era atotcunoscător. lar 
inamicul ştia de existenţa ODP-ului. Dacă cele mai 
negre presupuneri privind identitatea acestui inamic se 
adevereau, el construise dispozitivul. 

Ei şi! 

— Nu au trebuit să mă silească. Nici nu m-au 
ademenit. Nu m-au minţit pentru a mă transforma în 
cyborg. Adevărul este că eu am dorit asta. 

Trase zgomotos aer în piept. 

— Din documente rezultă altceva. 

— Până alaităieri-seară, nu am ştiut de existenţa lor. 
Simţeam că trebuie să vorbesc mai repede, pentru a 
termina ce aveam de spus înainte ca el să dispară. Am 
continuat: Steel Man era un proiect secret, dar normal 
că existau zvonuri. Tot timpul circulau poveşti 
aiuritoare, de cele mai multe nici nu mai ţineai seama. 
Dar faptul că era prevăzut un cyborg m-a fascinat. Am 
mers pe urma zvonurilor. Am întrebat peste tot. Aveam 
douăzeci şi unu de ani, şi m-am prezentat de bunăvoie 
la oricine credeam că avea vreo legătură cu asta. Pe 
atunci, programul era în desfăşurare deja de patru ani, 
dar nu se trecuse de cercetările de bază. Când a intrat 
în discuţie testarea practică, s-a pus problema dacă să 
fie făcută de marină ori de armata terestră. Mai târziu, 
cineva mi-a povestit că decisiv a fost faptul că marina 
avea deja un voluntar. Toată recrutarea mea a constat 
în aceea că, într-o zi, am fost chemat într-un birou, 


unde un anume maior Reilly mi-a strâns mâna şi a spus: 
„Deci, caporal, strânge-ţi lucrurile. Ai reuşit.” 

— Dar pentru Dumnezeu, de ce? 

— Vă mai amintiţi de filmul Terminator? 

Finnan scoase un sunet chinuit. 

— Nu poate fi adevărat. 

— Când am ieşit de la film, mi-am cumpărat mai întâi 
o scurtă la fel ca aceea din film. M-am tuns scurt şi am 
făcut rost de acelaşi fel de ochelari. M-am plimbat prin 
oraş şi m-am simţit ca un robot. Am tras în piept aerul 
mirosind a peşte şi a sare, şi am adăugat: Când în 
cinematografe rula partea a doua a filmului, eu eram 
deja un robot. 

Printre nori s-a zărit o pată luminoasă, o urmă de cer 
albastru şi de lumină solară palidă, care se revărsa 
asupra noastră. O clipă, mirosul de motorină arsă s-a 
amestecat cu mirosurile portului. Finnan tăcea. Pentru 
un moment, am uitat că era de faţă şi vorbeam cu mine 
însumi: Când eram copil, am revăzut mereu The Six 
Million Dollar Man, ca un fel de compensație, cred eu, 
a faptului că trebuia să cresc fără mamă. Dumnezeu 
ştie cât mi-a plăcut acest serial. Stăteam în faţa 
televizorului aşa cum alţii îngenuncheau în faţa 
altarului şi aveam o singură dorinţă, să devin Six 
Million Dollar Man. Acum sunt. Nu este înfiorător cum 
se joacă viaţa? Cum o formează dorinţele noastre, chiar 
şi cele care nu ne sunt favorabile? 

Un pescăruş ateriză obraznic la picioarele noastre, 
trase cu ochiul la noi şi se puse în mişcare jignit şi 
ţanţoş când noi nu am reacţionat. 

— De ce îmi povestiţi asta? întrebă Finnan. 

L-am privit, am vrut să îi spun, dar, când am încercat 
să formulez ceva, nu am reuşit. Acel moment era 
important pentru mine, dar nu puteam explica de ce. 

Intotdeauna am urât să stau aşa, să trebuiască să 
spun ceva, dar să nu ştiu ce să spun. 

— Voi veni, am spus totuşi. Luni. 


Mă măsură lung, după care păru satisfăcut de 
răspuns. Dădu scurt din cap, se ridică şi plecă fără să 
se mai uite în jur. 


CAPITOLUL 17 


La ce îi folosesc unui bărbat optzeci de ani trăiţi inutil? 
De fapt, nu i-a trăit, a fost doar viu, şi nu a murit târziu, 
ci a avut doar nevoie de mult timp pentru a face acest 
lucru. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Cele mai multe amintiri legate de ceilalţi sunt din 
perioada petrecută la Wood Man Camp. Am stat acolo 
doar câteva săptămâni, cel mult trei luni socotite şi 
acestea cu generozitate. Dar retrospectiv privind, 
perioada aceasta pare să fi durat veşnic. 

În acea vreme, ştiam în linii mari ce ne aştepta, 
semnaserăm angajamentele corespunzătoare, 
îndepliniserăm celelalte formalităţi şi fuseserăm aduşi 
la această bază, în mijlocul unor codri seculari. Ne 
antrenam pentru a ne păstra forma şi eram supuşi 
mereu la noi şi noi examinări cu aparate pe care nimeni 
dintre noi nu le mai văzuse în viaţa lui. Pe lângă medici 
şi soldaţi, mai erau o mulţime de tinerei ochelarişti, cu 
buzunarele cămăşilor lor albe pline de pixuri şi 
calculatoare şi care nu ne adresau un cuvânt, totul 
limitându-se numai la chestiunile medicale. În mijlocul 
bazei era o zonă de securitate în care nici măcar noi nu 
aveam acces, doar tipii cu ochelari, iar eu cred că acolo 
se făceau ultimele ajustări ale soluţiilor tehnice de care 
urma să ne bucurăm. 

Deocamdată, nouă ni se spunea numai strictul 
necesar, regulă căreia nu îi reproşam nimic, căci ea era 
premisa învoirilor noastre, care includeau o maşină de 
serviciu în fiecare seară. Pe drumul către bază avea 
acces numai personalul militar, acesta străbătea câteva 


mile prin pădure, apoi urma oraşul, mare, zgomotos, 
urât, plin de promisiuni, cinematografe, restaurante, 
discoteci, baruri şi bordeluri. In cinematografe rulau 
Rain Man şi Die Hard; din porţiile servite la restaurant 
se puteau sătura până şi Stephen şi Jack; în discoteci, 
noi eram cei mai tari, iar în uniforme eram ca nişte 
eroi; în baruri, secretarele şi casieriţele oraşului ne 
aşteptau mustind de dragoste să le agăţăm şi să le 
facem fericite; iar bordelurile... de fapt, noi nici nu mai 
aveam nevoie de ele, dar nimic nu leagă mai mult o 
clică de bărbaţi decât să stea împreună întinşi pe un 
pat uriaş, să posede unul după altul aceeaşi femeie, 
excitaţi unul de altul. 

Cred că în spatele aranjamentului se afla tocmai 
acest gând ascuns. Trebuia să ne formăm ca grup, să 
ne fixăm ierarhia internă, pentru ca, mai târziu, să ne 
putem concentra, neperturbaţi în vreun fel, asupra 
provocărilor ce ne aşteptau. 

Încheindu-se examinările şi măsurătorile efectuate 
pe trupurile noastre, s-a continuat, de data aceasta 
într-o izolare totală, la Steel Man Hospital. De 
jur-împrejur erau sute de mile de deşert şi secret total, 
şi abstinenţă ordonată. De acum, eram preocupaţi de 
exerciţiile care trebuiau să facă din fiecare dintre noi 
un cyborg, ceea ce însemna durere. 

Cam pe atunci, Vernon Edwards a fost surprins 
făcându-şi de lucru cu o soră medicală. Erau în plină 
acţiune, patul gemea şi scârţâia de se auzea până pe 
coridor, iar Vernon nu a fost împiedicat nici de 
zgomotul uşii deschise, nici de zgomotul uşii trântite la 
loc să ducă energic şi zgomotos treaba la bun sfârşit. 

Au urmat câteva zile de linişte tensionată pe 
culoarele dezinfectate. Vernon a revenit în dormitor şi 
noi l-am întâmpinat ca pe un erou, dar sora medicală 
respectivă a dispărut fără urmă. 

— Este ideal, nu? a fost comentariul lui Vernon. Te 
ocupi de ea şi pe urmă nu ai nici problema de a scăpa 


de ea. Îl văd încă în faţa ochilor, cu mâinile în spatele 
capului, cu un rânjet larg şi satisfăcut pe faţă, 
adăugând: Plăcere fără regrete, băieţi. Nu pot decât să 
v-o recomand. 

Eram deja destul de macho. 

Cel mai rău a fost cu Forrest. Noi, ceilalţi, foloseam 
în legătură cu femeile noţiunile obişnuite, vorbeam de 
Chicks, pe care le plesneam, sau de brides, pe care 
voiam să aterizăm, şi tot restul îl dispreţuiam, iar a 
doua zi foloseam termenii din baseball, vorbeam de 
second base sau de home run pentru a descrie cât de 
departe reuşiserăm să ajungem cu ele. 

Dar Forrest folosea întotdeauna pentru femei 
termenul „pradă”. Nu îmi amintesc să fi vorbit de bine 
despre o femeie sau măcar de parcă ar fi simţit ceva 
pentru ea. Pentru el, acestea erau prada pe care o 
vâna, şi punct. Şi, după ce obținea ce voia, îl interesa 
doar cum să îi facă mai repede vânt din pat. 

Mă întreb dacă noi, de fapt, nu cumva ne temeam de 
femei. Dacă nu voiam să devenim puternici în speranţa 
că, într-o zi, vom fi în stare să ne măsurăm cu ele şi cu 
puterea pe care o aveau asupra noastră. Şi în această 
străduinţă trecuserăm de ce ne propuseserăm. Am 
devenit atât de puternici, că nu mai eram apți de sex. 
Ca să nu mai vorbim de iubire. 


XXX 


După o vreme, m-am târât până la locuinţa mea, 
unde nu am făcut altceva decât să şed şi să aştept. Nu, 
de fapt, nici măcar nu aşteptam. Doar şedeam. Mă 
dureau vechile cicatrice, aşa cum se întâmpla tot mai 
des când urma să se schimbe vremea. Simţeam de 
parcă oarecine deschidea şi închidea un fermoar sub 
pielea mea, câteva minute îl deschidea, în alte câteva 
minute îl închidea, şi simţeam asta din creştet până în 
tălpi, cruţându-mi puţin doar partea stângă. Eram 


obosit şi în creierul meu fierbeau gândurile. Mă 
năpădeau amintirile. Despre tatăl meu care mă 
crescuse. Despre mama mea, cum ne-a lăsat de 
izbelişte. Cum tata, în adâncul sufletului său, părea 
bucuros că ea plecase. Nu au divorţat, dar el nu vorbea 
niciodată despre ea şi nu îmi amintesc ca el să fi 
încercat să o ia de la capăt cu o altă femeie. 

Şedeam şi priveam lumina cum pălea tot mai mult, 
până când, puţin după ora optsprezece, cineva a sunat 
în sfârşit la uşă. Reîncepea ritualul. 

Locotenent-colonelul Reilly este bărbatul căruia 
descrierea „prea scund pentru greutatea lui” se 
potrivea cu adevărat, în fiecare an, părea tot mai scund 
şi puţin mai greu când apărea in persona în faţa uşii şi 
de fiecare dată, i se citea pe faţă proasta dispoziţie. 

Cu timpul, am început să bănuiesc că această 
dispoziţie proastă îşi avea originea în faptul că atunci 
când mă vizita purta haine civile, iar pentru asta chiar 
nu avea talent. Este de neimaginat că un bărbat trecut 
de cincizeci de ani şi-a format atât de puţin în cursul 
vieţii bunul-gust în materie de îmbrăcăminte, aşa că ai 
tendinţa să crezi, fără să vrei, că Reilly este 
discromatic. Dar nu este daltonist. Doar că toată viaţa - 
probabil din momentul în care mama lui a încetat să îi 
mai aleagă pantalonii şi cămăşile - a purtat ori 
uniformă, ori pijama şi a evitat să ia la cunoştinţă de 
existenţa altor piese de îmbrăcăminte. Se îmbracă civil 
numai când trebuie şi, paradoxal, asta se întâmplă 
numai în timpul serviciului. 

Realitatea este că, de când trăiesc în Irlanda, nu l-am 
mai văzut în uniformă. 

Deşi aş fi preferat de fiecare dată. Eu însumi nu sunt 
mort după modă, dar a trebuit să înghit în sec când 
l-am văzut în faţa uşii. În Dingle, în această seară rece 
de duminică, purta o pereche de pantaloni în carouri cu 
nuanţe de albastru, îngrozitor de decoloraţi, şi o 
cămaşă dintr-un material bej, striat în lung, care în sine 


nu arăta deloc rău, dar nu şi pe el şi nu în combinaţie 
cu restul hainelor. Vindiacul lui verde, ca un sac, din 
poliester sau dintr-un material asemănător, era 
imprimat cu motive pseudoafricane şi nici purtat prin 
anii '70 nu şi-ar fi găsit vreo scuză. Şi pentru ca toate 
acestea, prin comparaţie, să arate ca un păcat scuzabil, 
îşi vârâse picioarele în nişte tenişi grosolani, cu 
benzi-neon, care îţi tăiau respiraţia. 

— Ce mai faceţi? întrebă el ca de fiecare dată, 
aranjându-şi cu mâna părul tot mai cărunt şi mai rar. 
Este un vânt afurisit afară. Nu ştiu cum de trăieşti aici, 
Duane! Eu nu aş rămâne nici zece zile aici, crede-mă. 
Ah, ţi-am adus ceva. 

Îmi întinse o pungă de plastic uzată, de la WalMart, 
pe care o ţinuse sub braţ. 

În ea erau două cutii cu concentrat nutritiv, care 
expirau marţi, la ora douăsprezece. 

— De ce doar două? am întrebat. 

— La repezeală, nu s-au găsit mai multe. Asta este 
buba, ai remarcat deja. 

Am scos o cutie. Era ceva ciudat să o ţin în mână. 
Ceva străin, deplasat. Parcă mi s-ar fi făcut cadou o 
jucărie pe care mi-am dorit-o când aveam şase ani. 

— Nu este nevoie să îmi sări de gât de bucurie, 
mormăi Reilly. Nu sunt de vină că ei nu elaborează 
gusturi noi. O înghiţi, şi cu asta gata. 

Nu îmi era foame. Se pare că trupul meu uitase că ar 
exista ceva ce s-ar chema hrană. Dar avea nevoie de ea, 
asta era clar. 

— Ai ceva împotrivă dacă mănânc chiar acum? 

— Nu, nu. Fă cum crezi. 

În timp ce operam cu deschizătorul de conserve la 
bucătărie, Reilly umblă prin casă, îşi aruncă privirea 
prin dormitor, inspectă baia şi verifică apoi camera de 
zi. L-am auzit trăgând sertare, deschizând uşile 
şifonierului, iar când era în baie i-a căzut ceva jos 


provocând zgomot de cioburi. Dar Reilly nici măcar nu 
înjură, ci continuă netulburat scotoceala. 

M-am întrebat întotdeauna ce spera să găsească 
făcând aceste runde. O soţie tăinuită şi trei copii minori 
ascunşi în şifonierul din dormitor? Sau nu mă credea în 
stare să menţin curăţenia în casă, măcar atât cât să nu 
se formeze mucegai pe pereţi? Dar nu îl puteai 
dezobişnui cu nişte remarci mai mult ori mai puţin 
usturătoare, iar eu întotdeauna am evitat cearta. 
Locotenent-colonelul George M. Reilly ar putea să vadă 
în insubordonare un pericol la siguranţa naţională şi, 
dacă şi-ar forma această părere, conform convenției 
semnate de mine, m-ar obliga să mă întorc neîntârziat 
în SUA. 

— La dumneata arată cam sărăcăcios, făcu cunoscut 
Reilly rezultatul inspecției. De parcă te-ai fi călugărit. 
Ce este cu cărţile dumitale? Că doar aveai o mulţime? 
Toată etajera este goală. O privelişte de-a dreptul 
dezolantă. 

— Furate, am spus în timp ce condimentam porţia de 
terci din farfurie cu sare şi tabasco. Am adăugat: 
Alaltăieri-seară. Spărgători. 

— Spărgători! Reilly scuipă cuvântul pe un ton 
profund dispreţuitor. Spărgători care fură cărţi! Asta 
era peste puterea lui de pricepere. Ca multe altele. 
Clătină capul masiv şi zise: Şi se mai spune că, în 
Europa, viaţa ar fi aşa de sigură. De ce nu vii pur şi 
simplu acasă, Duane? 

Am scos din sertar o lingură şi mi-am luat farfuria cu 
mine. 

— Nu înţelegi că sunt acasă, George? Am făcut un 
gest de invitare către ieşirea din bucătărie: Să mergem 
în camera de zi. 

Ne-am dus în camera de zi, ca întotdeauna. Ca 
întotdeauna, Reilly s-a aşezat pe canapea şi s-a plâns că 
este prea tare (fusese ceva cam dificil să procur o 
canapea care să susţină fără probleme greutatea mea). 


Eu m-am aşezat cu grijă pe fotoliul nu tot atât de 
rezistent şi am început să mănânc în timp ce el îşi 
rostea litania obişnuită: 

— Din nou, nu am închis un ochi în timpul zborului. 
Ori mi se pare mie, ori ăştia în fiecare an apropie 
scaunele între ele cu câte cinci centimetri? În orice caz, 
este o cutie zburătoare de sardine şi filfizonul de lângă 
mine se tot ridica şi se aşeza la loc, neliniştit. Işi 
fricţiona mâinile de parcă se lovise şi îl dureau. 
Continuă: Dumnezeule, ştiu că spun asta de fiecare 
dată, Duane, dar nu pot să pricep ce găseşti la ţara 
asta! 

— Este ţara strămoşilor mei. Cred că şi a strămoşilor 
dumitale. 

— Posibil. Dacă este aşa, au avut dreptate când au 
emigrat. Se frecă pe ceafă şi continuă: Chiar şi 
şoselele. Aşa-zisele artere principale sunt strâmte ca 
nişte fecioare minore. Nici acum nu îmi pot imagina că 
este nevoie de patru ore ca să ajungi de la Shannon 
până aici. Patru ore! Nu sunt mult mai mult de o sută 
şaizeci de kilometri, nu? Şi, în plus, se circulă pe 
stânga! Aş fi înnebunit dacă ar fi trebuit să conduc eu. 
Mi se face rău şi de pe locul din spate. Tot timpul îmi 
spun: acum, o ia pe arătură. Şi tot aşa... a trebuit să 
închid ochii imediat ce a pornit taxiul. Să dorm şi să 
visez la Florida până ajung la hotel. 

— Ai tras din nou la Brennan's? 

— Puterea obişnuinţei. De fiecare dată când îi urc 
scările acelea vechi, îmi spun că data viitoare voi 
încerca un alt hotel. De fiecare dată sper că, în sfârşit, 
vor face ceva, vor renova, vor moderniza, dar nimic, tot 
mobilierul acela vechi ca în urmă cu zece ani. 

Probabil că lui George M. Reilly nu îi va fi dat în 
această viaţă să priceapă diferenţa dintre mobilierul 
vechi şi cel de epocă. Continuă: 

— Oricum, ultimul etaj l-au blocat, au pus plăci de 
lemn în dreptul scării, un şantier întreg după cum pare. 


Este posibil să nu închid ochii zile de-a rândul. Clar, ar 
fi trebuit să iau un avion militar, ca mai înainte. Dar nu 
mai este ca pe vremuri. Astăzi, trebuie să completez o 
mie de formulare şi să obţin semnături de la două mii 
de capete pătrate - ia încearcă dumneata să faci toate 
acestea sâmbăta după-amiaza. Birocraţia devine tot 
mai păcătoasă. Fii bucuros că ai părăsit moara asta, 
Duane! Nici n-ai habar. Eu scriu rapoarte, după care 
fac rapoarte că am scris rapoarte şi, în final, trebuie să 
ţin o prelegere cuiva despre toată aiureala asta. 

Fornăia şi ofta adânc, pentru ca mie să îmi intre în 
cap cât de greu este totul. 

— Aveţi noutăţi despre vechea trupă? 

Am întrebat fără un real interes, doar pentru că 
făcea parte din ritual. 

— Ah, ce noutăţi să fie? Asta spune mereu. Am iarăşi 
un nou şef, din octombrie. Sau din septembrie? Este 
posibil să fie din septembrie. Era dus cu gândul de-a 
binelea şi l-am lăsat dus, atent doar să privesc cu 
interes spre el în timp ce de fapt mă concentram 
asupra mâncării. Continuă:  Generalul-locotenent 
Torrance, nu ştiu dacă ţi-l mai aminteşti. Originar din 
New Orleans, bun trăgător, a absolvit MOS 8541 cu 
felicitări. Trebuie să îl fi cunoscut la Quantico, un 
munte de om... 

Am înţeles că voia să evite termenul de „negru” în 
descrierea persoanei. Aşa că i-am făcut plăcerea de a 
da din cap şi să bâigui cu gura plină: 

— Îmi amintesc. 

Imi făcea bine să mănânc, să simt cum se umplea 
stomacul, dar totodată simţeam repulsia manifestată de 
corpul meu faţă de substanţa cu care trebuia să îl 
hrănesc, o scârbă ce părea că pornea de la nivel 
celular. De parcă îmi trezisem celulele după o lungă 
pauză, dintr-un şoc în care ani de-a rândul suportaseră 
această hrană. 


— Trebuie spus că are o carieră impresionantă. Tot 
timpul este la Pentagon, a luat deja prânzul cu 
ministrul Apărării şi aşa mai departe... Dar cumva adie 
un alt vânt. Am uneori senzaţia că nu mai pricep multe 
chestiuni. Torrance este tipul care închide întotdeauna 
uşa după el, ştii? Reilly se frecă pe piept şi continuă: Şi, 
să fiu cinstit, mi-a convenit că, în ultimii ani, Miller a 
lăsat-o mai uşurel cu testele de fitness. Torrance trage 
de ele de uneori, îmi vine să cred că vrea să mă 
termine. Nu mă omor după ele, îţi dai seama. 

Îmi dădeam. Reilly nu mai era tânăr, într-o formă de 
excepţie n-a fost niciodată, iar armata era viaţa lui. Ar 
prefera să cadă într-o bătălie fără niciun rost decât să 
fie pensionat pe motiv de boală. 

— Dar de noi cine să aibă grijă, dacă nu dumneata? 
am întrebat pentru că ştiam că asta voia să audă. 

Tata Reilly şi fiii. Se lumină la faţă. 

— Tocmai. Asta le-o spun mereu. Cine a mai rămas 
dintre cei cu care s-a început? Mă refer la ofiţeri. Doar 
că noi suntem nişte rotiţe minore în întreaga maşinărie. 

Golisem farfuria şi am pus-o deoparte. Era vremea să 
evit ca seara să se transforme într-o reluare nevinovată 
a obişnuitelor impoliteţuri cu care Reilly se simţea atât 
de bine. Problema era doar că nu îl puteam întreba 
de-a dreptul ce era cu asasinarea lui Harold Itsumi şi 
cine erau tipii cu feţe trase la şapirograf care mă 
supravegheau. În această privinţă, eram ca într-o 
capcană. Faţă de el, mă comportasem ca şi cum nu aş fi 
ştiut nimic despre crimă şi, prin faptul că nu îi 
raportasem apariţia bărbaţilor cu veşnicele telefoane 
mobile, îmi încălcasem obligaţiile. Cu alte cuvinte, mă 
pusesem în situaţia de a trebui să mă comport ca şi 
cum n-aş fi avut habar de toate astea. 

Exista totuşi o chestiune de care mă puteam agăța 
fără a avea conştiinţa încărcată. 

— De fapt, ce s-a întâmplat? l-am întrebat şi am 
arătat către farfuria goală. A fost prima mea masă de 


joi încoace. Pachetul pe care mi l-aţi promis nu a sosit, 
la fel ca pachetele care trebuiau să îmi parvină în mod 
regulat. Se vrea înfometarea mea sau ce se vrea? 

Reilly îşi frângea mâinile, ca un om chinuit nevoie 
mare. 

— Îmi pare sincer rău, Duane! Ceva nu a mers. Joi? 
Fir-ar să fie... Nu am ştiut că proviziile dumitale sunt 
atât de reduse... în orice caz, după convorbirea 
noastră, am făcut imediat o comandă specială, zău, a 
fost primul telefon pe care l-am dat după ce am vorbit 
şi era clar, pachetul pleacă astăzi, iar mâine ajunge. Pe 
drum către aeroport, am primit informaţia că un tembel 
a oprit expediţia. I-am făcut cu ou şi cu oţet la telefon, 
fii sigur. În cele din urmă au trimis un curier care, 
profitând de escala mea la aeroportul JFK, mi-a adus 
ambele cutii. În punga originală WalMart, îţi imaginezi 
aşa ceva? Astora de la Serviciile secrete chiar le 
lipseşte uneori câte o doagă. Mă întreb cum le-a trecut 
prin controale, că doar se încalcă toate... oricum, le-am 
ţinut în poală pe toată durata zborului. Le-am păzit 
precum corespondenţa diplomatică. 

Am dat din cap în semn că eram corespunzător 
impresionat de atâta spirit de sacrificiu. 

— Şi mai departe? Când ambele doze vor fi goale? 

— Mâine soseşte pachetul normal. Mi s-a promis 
ferm. 

Aveam un sentiment confuz că eram dus cu vorba. Şi 
mai aveam sentimentul confuz că nu trebuia să mă 
mulţumesc cu asta. 

— George, am zis încercând ca tonul meu să 
sugereze cât mai clar posibil acel hai să o spunem pe 
şleau, există ceva ce ar trebui să ştiu? Se petrece ceva 
în culise, care mă priveşte? 

— De-aş şti! explodă Reilly. 

Apoi, parcă se prăbuşi în sine şi rămase ca o broască 
strivită de maşină, uitându-se fix în gol şi tăcând. Eu îl 


priveam tot atât de nemişcat şi aşteptând să văd ce va 
urma. 

În cele din urmă, întoarse privirea către mine: 

— Trebuie să te întreb ceva, Duane. 

— Întreabă. 

— A încercat cineva să te contacteze? 

Am făcut cea mai nevinovată figură de care eram în 
stare. 

— Cine să ia contact cu mine? am întrebat la rândul 
meu, pentru a nu trebui neapărat să mint. 

Ceea ce aş fi făcut la nevoie, dar Reilly continuă: 

— Nici eu nu îmi dau seama exact. Este ceva legat de 
acest asasinat. Cel de marţi. Fornăi şi oftă din nou. M- 
au sunat puţin înainte de miezul nopţii, un agent 
Osborn sau aşa ceva. Tocmai voiam să mă culc; m-am 
dus la Langley. A avut loc una dintre acele discuţii 
blestemate din miez de noapte, în cele mai adânci 
catacombe, la care se bea cafea cu butoiul şi cândva ai 
sentimentul dement că se decide asupra păcii ori 
asupra războiului. Oricum, mi-au povestit despre 
bărbatul ucis aici, în Dingle. Încremeni, apoi adăugă: în 
hotelul în care stau acum, dacă mă gândesc bine. Fir-ar 
să fie! 

— Ce a fost cu acel bărbat? am întrebat repede, 
înainte ca el să fi deviat de la subiect. 

După cum îşi strivea şi îşi răsucea mâinile, se părea 
că, în această seară, Reilly nu prea avea intenţii bune 
cu ele: 

— Da. Era un avocat din Frisco, implicat în multe 
chestiuni juridice privind drepturile omului. Harold 
Itsumi. Origine japoneză, părinţii au fost internaţi în 
timpul războiului, probabil din acest motiv. Cu câteva 
zile înainte de a fi venit cu avionul în Irlanda, l-a sunat 
pe Forrest DuBois şi s-a interesat de un proiect, Steel 
Man. 

— Aha! am exclamat şi surpriza mea era doar parţial 
simulată. 


— Cam tot aşa am reacţionat şi eu când am auzit. Şi 
băieţii de la National Security Agency au început să 
construiască. Un rahat. Reîncepu să îşi chinuie mâinile. 
Dacă vrei părerea mea, totul este din cauză că serviciul 
Steel Security a fost fărâmiţat. Compartimentul pentru 
supravegherea telefoanelor a trecut, în 1996, la NSA şi 
acum încet-încet rezultă că ei l-au utilizat ca un fel de 
grădiniţă pentru antrenamentul pentru tinerele lor 
elemente. Desigur că nu recunosc asta. Dar te întreb 
eu, ce s-ar fi întâmplat dacă noi am fi avut totul în 
mâinile noastre? Tipul nici nu ar fi apucat să pună 
receptorul în furcă şi oamenii noştri ar fi fost deja la 
uşa lui. Dar ce au făcut bebeluşii de la NSA? Au dormit! 

— Dar de unde ştia acest Itsumi despre Steel Man? 
Să fi pălăvrăgit cineva? 

Era de fapt o întrebare directă, al cărei răspuns mă 
interesa teribil. 

— Cu privire la asta, ne-au prezentat o teorie despre 
care nici eu nu mai ştiu ce să cred. După ce s-au trezit 
şi s-au frecat la ochi, au observat că s-a întâmplat ceva 
ce nu ar fi trebuit să se întâmple şi au început să facă 
cercetări. Au percheziţionat cuibul din care zburase 
pasărea, ca să zic aşa. Acest Harold Isumi studiase la 
University of Missouri şi ei au descoperit că acesta, în 
ultimii doi ani, a locuit împreună cu un anume James 
Stewart. Care, la rândul lui, este nepotul unui anume 
profesor Nathaniel Stewart, care, cred eu, era încă 
şeful proiectului atunci când ai venit dumneata, nu? 

— Era, am confirmat şi m-am gândit la Bridget, la 
dosarul pe care îl avea şi la scrisoarea de demisie a lui 
Stewart din dosar. 

— Deci îţi aminteşti de el. Suplu, păr alb, semăna 
oarecum cu actorul Donald Sutherland. Tipul a murit în 
decembrie trecut, cu două zile înainte de Crăciun. Mă 
refer la profesor, nu la actor. Privirea lui Reilly alunecă 
pe podea, de parcă acolo era totul scris într-un fel de 
scriere secretă în praf. Pe asta îşi construiesc acum 


teoria cei de la Serviciul secret. Pretind că Stewart nu 
a plecat din motive de vârstă, ci pentru că ar fi fost 
împotriva continuării proiectului. Şi, spui şi dumneata, 
este de crezut că, fie ca protest, fie intenţionat, pentru 
a zădărnici proiectul, ar fi divulgat documente secrete? 
O tâmpenie, dacă mă întrebi pe mine - noi dispuneam 
de zone de securitate, supravegheam ieşirile şi 
efectuam controale ca la carte; nu ar fi trecut nici 
măcar un şoarece, ca să nu mai vorbim de cineva care 
să fi ieşit cu un dosar plin cu documente sub braţ. Aşa 
văd ei lucrurile. Dar hai să zicem că Stewart ar fi luat 
ceva acuzator cu el. Dar, în loc să îi pună la treabă pe 
deputaţii din Congres, să zicem, el încuie totul în 
sertarul biroului şi vieţuieşte în pace şi linişte până îşi 
dă obştescul sfârşit. Nu este tocmai logic - părerea 
mea. Deci el moare şi la puţin timp după asta, vine 
nepotul să facă curat în casa bunicului, găseşte 
documentele, şi ce face el? Decide să le dea vechiului 
său coleg de facultate Harold Itsumi, avocat specializat 
pe problematica drepturilor omului. 

— Care începe să facă anchete, ca să stabilească 
dacă iese ceva din chestiunea aceasta. 

— Exact. Şi, când au controlat facturile telefonice ale 
biroului său, au constatat că acesta a sunat la numerele 
tuturor celor din programul Steel Man. Dar Forrest 
este singurul care mai putea fi contactat la acele 
numere vechi de telefon. Reilly îşi lovi cu foc dosul unei 
palme de al celeilalte şi continuă: Trebuie să îţi dai 
seama. Până săptămâna trecută, aş fi pariat că în 
manualul începătorului trebuie să scrie cum se 
procedează cu numerele de telefon atunci când 
persoana supravegheată se mută. Numerele rămân sub 
supraveghere, nu? Noi aşa făceam pe vremuri. Derivam 
numerele vechi în centrala noastră de supraveghere 
pentru urmărire automată a apelurilor cu tot dichisul. 
Dar compartimentul este trecut la NSA, iar aceşti 


super-abili eroi restituie numerele vechi societăţii de 
telefonie. Nu mai continuă supravegherea, nimic. 

— Se ştie ce fel de documente erau? 

— Nu. Îl interoghează încontinuu pe acest James 
Stewart, dar el contestă tot. Reilly privi gânditor în gol 
şi adăugă: Dar întrebarea este de unde avea acest 
avocat numerele de telefon? 

— Şi cine l-a omorât în timp ce era aici? Unul dintre 
serviciile noastre secrete? am întrebat, simțind că mă 
aventurez pe teren minat. 

Dar după toate cele auzite, puteam să risc întrebarea 
aceasta. Reilly se ridică supărat: 

— Pe naiba! Ei îl pierduseră! Când a fost băgat în 
seamă apelul telefonic primit de DuBois şi le-a venit 
ideea că acest ltsumi ar trebui urmărit niţel, el 
dispăruse demult. Ultima urmă lăsată de el este o 
maşină de teren închiriată la San Francisco. Tipul de la 
firma care a închiriat-o îşi aminteşte că Itsumi voia să 
ştie dacă putea restitui maşina în Texas. Şi s-au pus la 
pândă la casa lui Juan Gomez. Dar avocatul nu a 
apărut. Nici maşina nu a mai reapărut. Nu au 
recunoscut direct, însă, dacă ltsumi nu ar fi fost 
lichidat, şi acum s-ar fi întrebat pe unde o fi acesta. 

Am încercat să judec situaţia. 

— Dacă nu au fost oamenii noştri, cine a fost? Şi de 
unde ştiau de documente? La timp, m-am gândit că nu 
ar strica să mă arăt solidar şi am adăugat: în cazul în 
care ele chiar există. 

— Ceva se petrece, fir-ar al dracului, dar nu îmi dau 
seama ce anume, murmură Reilly. Se poartă o luptă 
afurisită pentru competenţe şi mie nimeni nu îmi spune 
nimic. Aici se află câţiva de la serviciile secrete, care 
cercetează cazul. Nu ştiu, aţi observat ceva? 

Am ridicat, nevinovat, din umeri. 

— La câţi turişti se vântură permanent pe aici... aş fi 
avut mult de lucru să mă uit după toţi. 


— Ei, da. Oricum, mă vor anunţa. Îşi privi 
ceasul-brăţară şi probabil socoti cam cât era ora acum 
la Washington, apoi zise: Cred că va trebui să 
telefonez. Să le stric unora duminica. Am la mine un 
telefon cu legătură prin satelit, adăugă el nu fără 
oarecare mândrie, ultima tehnologie, cu cifru şi alte 
chestii. 

— Înţeleg. 

Cu alte cuvinte, timpul rezervat vizitei se epuizase. 

A mai durat până când s-a dezlipit de canapea. 
Aceasta nu păruse să fie chiar atât de incomodă. A mai 
trebuit să îşi încheie litania sfaturilor bine intenţionate 
pentru mine, să mai ponegrească pentru ultima dată 
Irlanda şi să ridice în slăvi viaţa în propria ţară, iar în 
final m-a asigurat că întotdeauna el a fost de părere că 
sunt cel mai reuşit exemplar al speciei Steel Man, lucru 
cu care ritualul luă sfârşit şi sosi momentul ca el să 
plece încredinţându-mă sorții mele. 

— Ce vreme căcăcioasă, mârâi el ieşind, deşi vântul 
mai cedase şi nu mai ploua. 

După care, puterea obişnuinţei, schiţă un salut 
militar ducând două degete la tâmplă, se întoarse fără 
o vorbă şi plecă. Benzile-neon de pe tenişii lui licăreau 
în semiobscuritatea înserării şi la fiecare câţiva paşi îşi 
trecea degetele prin păr. 


KKK 


După ce Reilly plecă, a trebuit să aerisesc. Aerul din 
camera de zi era mai mult decât viciat, puțea. Am 
deschis fereastra, am privit afară, am inspirat izul 
umed şi sărat al mării şi m-am uitat după 
supraveghetorii mei. Trebuiau să îmi mai lase încă o zi. 
O zi în care să trăiesc fără să atrag atenţia şi apoi să 
dispar. Mă gândeam la planul lui Finnan. O mulţime de 
oameni vor face mutre demne de a fi văzute. Şi Reilly 
nu va mai trebui să ia avionul până în Irlanda. 


Deci locuinţa mea arăta sărăcăcios? Nici nu puteam 
să îl contrazic. După această vizită a lui Reilly, 
camerele chiar arătau dezolant, aproape ca nişte celule 
de arest. 

Încă o zi. 

O voi revedea pe Bridget. O voi putea întreba la ce se 
referise mai exact ultima ei remarcă. Că o făcusem 
curioasă. În ce fel curioasă? Şi ce ar fi dacă curiozitatea 
ei ar fi satisfăcută? 

Mai mult ca să îmi treacă timpul decât din 
suspiciune, am mai trecut o dată prin încăperi, pentru a 
verifica existenţa unor dispozitive de ascultare şi nu am 
descoperit nimic. Mi-a venit ideea că, la fel ca Reilly, aş 
putea şi eu să telefonez, în California, era aproximativ 
vremea prânzului şi ar trebui, într-o zi de duminică, să 
îl găsesc acasă chiar şi pe un tânăr pensionar 
întreprinzător ca mister Whitewater. 

Am închis cu grijă fereastra, am tras perdeaua, am 
încuiat toate uşile din antreu şi am trecut la procedura 
scoaterii telefonului mobil din ascunzătoare. Nivelul de 
încărcare al acumulatorului acestuia era satisfăcător, 
chiar mai satisfăcător decât al minutelor de care mai 
dispuneam pe cartelă. Chiar de aş mai fi avut bani, în 
situaţia actuală, nu aş mai fi riscat să fac o plimbare 
până la benzinărie, pentru a cumpăra o nouă cartelă 
telefonică. Ar fi echivalat cu a afişa la fereastră textul 
Sâc, nu mi-aţi găsit telefonul mobil! Nu, trebuia să o 
rezolv aşa. 

Am format numărul lui Gabriel. Trebuia să iau în 
consideraţie că probabil astfel furnizam numărul 
telefonului meu mobil celor care îi supravegheau lui 
telefonul. Dar va mai dura ceva până când aceştia să 
ocolească globul; în acest moment, important era ca 
urmăritorii mei să nu afle de acest telefon. 

Gabriel Whitewater nu era acasă. 

Am privit ecranul slab iluminat al telefonului. 
Numărul era corect, ora la Santa Barbara, de 


asemenea. lar slujba la păsările flamingo şi la cele 
douăzeci şi trei de sorturi de apă minerală se încheiase 
vineri seara, spusese el. Unde naiba era? 

Poate păzea alte case. Poate că jobul lui includea 
paza şi la sfârşit de săptămână, şi noaptea. Sau poate 
că luase legătura cu el un alt proprietar al unei vile de 
vis. 

Am format totuşi numărul la care vorbisem cu el 
ultima duminică. Dacă nu dădeam de Gabriel, poate că 
al lui client mă putea ajuta să îl găsesc. 

— Da? 

Era o voce sonoră, uşor plângăreaţă, care imediat 
mi-a trezit în imaginaţie următoarea imagine: bărbat 
palid, ochelarist, bani cu baniţa, dar care încă nu s-a 
culcat cu o femeie. I-am expus cât am putut de scurt ce 
voiam. 

— Ah, da, zise el şi făcu o pauză. Sunteţi un prieten 
al lui Gabriel? mai întrebă el, de parcă nu îi spusesem 
deja asta. 

— Da, am răspuns cu senzaţia că tonul meu era de 
nerăbdare, ceea ce nu putea fi decât de bine. 

Oftă, ca şi cum i-ar fi venit foarte greu să vorbească. 

— Hmm... cred că trebuie să vă spun. Gabriel a avut 
un accident. 

La aceste vorbe, am simţit în adâncul stomacului 
ceva ca un implant ce nu figura în documente, ceva cu 
cleşti şi gheare, care, fără niciun sens, deveni activ în 
acest moment. 

— Un accident? Ce înseamnă asta? 

— Eu nu am fost de faţă. Mi-a povestit o vecină, dar 
este o sursă de încredere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un autocamion. leri-dimineaţă. Ceea ce este 
ciudat este că niciun camion nu prea circulă pe aici. Şi, 
dacă circulă, o fac încet, din cauza maşinilor parcate. 
Vecina mi-a spus că Gabriel ar fi putut să se ferească, 
dar camionul l-a luat din plin, deoarece el înlemnise de 


frică. Dar eu nu ştiu dacă este aşa. I s-o fi făcut rău. Se 
mai văd încă pete de sânge pe stradă, în locul în care 
s-a întâmplat. Deşi maşina salvării a venit incredibil de 
repede - de parcă ar fi aşteptat după colţ, a zis vecina 
-, eu cred că nu a supravieţuit unui asemenea accident. 

După această convorbire telefonică, am rămas ca 
paralizat şi simţeam cum începea să curgă transpiraţia 
pe mine. 

Înlemnit de frică? Gabriel, un cyborg? Sistemele lui 
ar fi trebuit să îl catapulteze într-o fracțiune de 
secundă la vreo patruzeci de metri distanţă, în 
siguranţă. 

M-am sprijinit cu spinarea de perete, luptând cu o 
senzaţie de oroare fără de limite, resimţită ca nisipul 
mişcător. Gabriel mort? Călcat de un camion? 

Mi-a revenit în memorie incidentul petrecut când mă 
întorceam de la Cafe Liteartha şi, pentru un moment, 
am văzut negru în faţa ochilor. Să fi fost un atentat? 
Putea fi vorba despre o duplicitate a evenimentelor? 

Am luat lista numerelor de telefon ale celorlalţi. 

Juan Gomez nu a ridicat receptorul telefonului. 

Nici Forrest DuBois. 

La numărul lui Jack Monroe, o voce spartă, de femeie 
se plânse: 

— Sunt proprietara locuinţei. Am optzeci şi doi de ani 
şi trebuie să mă descurc acum cu toate lucrurile lui 
mister Monroe. Deci, dacă eraţi prieten cu el, treceţi pe 
aici să vedeţi dacă aveţi nevoie de ceva... 

Am reuşit să mai întreb ce s-a întâmplat cu mister 
Monroe. 

— Cred că tromboză îi spune, nu? în orice caz, un 
cheag de sânge. Nu înţeleg. Vineri seară, mi-a cărat 
cumpărăturile. Un bărbat atât de tânăr... 

În timp ce ea vorbea, s-a auzit un semnal sonor şi 
legătura s-a întrerupt. Priveam afişajul 0,00 euro pe 
ecran, presimţind că rămăsesem singurul cyborg în 
viaţă. 


CAPITOLUL 18 


Înainte de toate, vezi dacă sunt indicii cu adevărat 
infâilibile ale unei nenorociri anunţate. De cele mai 
multe ori, ne luptăm cu bănuielile şi ne induce în 
eroare zvonul referitor la cum se încheie războaiele. 
Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Mi-a trebuit ceva timp ca să îmi revin. Am lăsat 
deoparte telefonul devenit inutil, am strâns pumnii, am 
simţit cum se contractau muşchii, am tras adânc aer în 
piept. Îmi făcea bine. Încă eram în viaţă. Încă 
dispuneam de câteva posibilităţi. 

Am introdus telefonul în ascunzătoare, deşi, într-un 
viitor previzibil, nu îi mai vedeam nicio întrebuințare. 
Dar nu era nevoie să îi pun pe gânduri pe alţi eventuali 
intruşi. 

Apoi, m-am ridicat, m-am îndreptat, mi-am mişcat 
omoplaţii, mi-am încordat muşchii picioarelor până 
când corpul meu s-a simţit bine, iar eu am trăit senzaţia 
invincibilităţii. Ştiam că nu corespundea realităţii, dar 
în clipa aceasta aveam nevoie să mă simt astfel. 

Mi-am amintit ce spusese Finnan: „De cei care vă 
supraveghează casa trebuie să scăpaţi 
dumneavoastră.” 

Nu strica să fac un test. 

M-am lăsat pe vine în faţa uşii din spate şi am 
început să deşurubez vergeaua de la perdea situată în 
partea inferioară, pe care este fixată o bucată prăfuită, 
teribil de demodată a materialului perdelei de pe 
partea interioară a uşii: un detaliu de arhitectură 
interioară ce pare să fi rămas tocmai de pe vremea 
celui de al Doilea Război Mondial. Lucru de care sunt 


mândru oarecum, căci eu o fixasem, şi anume abia în 
anul 1995, folosind un rest de material descoperit de 
mine alături de alte lucruri înfiorătoare într-o cutie de 
pe şifonierul din dormitor. 

Sarcina acestei perdele este de a ascunde 
eventualilor vizitatori ai locuinţei faptul că în uşă există 
un dispozitiv neîntâlnit în mod obişnuit la uşi. Un 
dispozitiv pe care tot eu l-am confecţionat. Pentru el, 
am avut nevoie de: cumpărarea unui ferăstrău coadă de 
şoarece, a mai multor balamale, ca şi a două buloane 
de zăvor din alamă, alături de şuruburile necesare. Am 
mai făcut cunoştinţă cu un meseriaş pensionar din 
localitate, care m-a luat cu el la târgul pentru 
construcţii din Tralee, într-o maşină veche, dar robustă, 
de care nu am putut să scap până când nu mi-am luat 
tot ce îmi trebuia, pe lângă care m-am ales şi cu o 
mulţime de sfaturi din comoara experienţei lui vaste, 
sfaturi de care nu aveam nevoie. 

Eu îi spun „clapa pisicii”, ceea ce chiar este, doar că 
e suficient de mare pentru un tigru adult. Era în prima 
perioadă în care eu, un secret de stat al Statelor Unite 
ale Americii personificat, trăind singur într-o ţară 
străină, eram chinuit de grija că, într-o zi, s-ar putea ivi 
necesitatea de a o tuli neobservat din casa mea. O uşă 
în spate nu este un început rău pentru un asemenea 
plan, dar, în Irlanda, casele ca a mea sunt standard, 
motiv pentru care, cu certitudine, urmăritorii mei rău 
intenţionaţi vor supraveghea şi această uşă şi vor 
observa când ea se deschide. De aceea, am 
confecţionat clapa; ea este atât de joasă, încât 
supravegherea ei nu este posibilă din cauza zidului 
grădinii şi permite deci ieşirea fără a trebui să deschid 
uşa. 

Am pus jos perdeaua, am scos benzile adezive pe 
care le lipisem peste deschizătură pentru a putea să ţin 
sub control costurile cu încălzirea, am deschis zăvorul 
şi am apăsat bucata de uşă mobilă. A balansat uşor şi, 


fără zgomot spre exterior şi înăuntru, a pătruns o undă 
de aer rece. 

Rece, da. Asta era o problemă. Nu era de ajuns să 
părăsesc casa neremarcat, mai trebuia să rămân şi 
afară neobservat. Şi asta în epoca tehnologiei de 
supraveghere care, datorită intensificatorilor de lumină 
şi a detectorilor radiaţiei infraroşii, face din noapte zi, 
cu atât mai uşor cu cât mediul ambiant este mai rece. 

Dar, din fericire, spărgătorilor care mi-au vizitat 
locuinţa nu le-a scăpat doar telefonul meu mobil. M-am 
dus în bucătărie, am deschis frigiderul şi din el 
congelatorul în care, la prima vedere, se găseau trei 
cutii cu pizza. Dacă cineva mai arunca o a doua privire, 
ştiind că o persoană ca mine nu avea nicio treabă cu 
pizza congelată, ar fi trebuit să constate că amintitele 
cutii nu făceau altceva decât să acopere o deschizătură 
îngustă, meşterită de mine, care ascundea cu totul 
altceva. Respectiv, costumul meu de camuflaj. 

Am scos pachetul negru ca smoala şi rece ca gheaţa. 
Costumul stătuse la răcit nebăgat în seamă peste zece 
ani, dar, când l-am ridicat şi l-am scuturat, materialul a 
alunecat fără niciun zgomot şi uşor ca pana, de parcă 
nu ar fost nimic. Minunată era lumea materialelor 
moderne! Parcă tineam în mână o umbră având forma 
unui costum Ninja. 

Partea exterioară a costumului nu este doar de un 
negru profund, dar e şi dintr-un material capabil să 
conserve enorm de mult timp răceala. Pentru ca acela 
care poartă acest costum să nu îngheţe în el, partea 
exterioară este izolată de partea interioară; totuşi, când 
m-am strecurat în el, aproape că mi s-a tăiat respiraţia. 
Răceala paralizantă mi-a cuprins pieptul şi coapsele ca 
o gheară şi, când mi-am pus şi masca pe faţă, gerul 
mi-a muşcat obrajii şi buzele, amorţindu-le. 

Din obişnuinţă, m-am privit în oglinda de pe hol. 
Păream dintr-o altă lume, în care fusesem târât 
îmbrăcat cu acest costum, într-o cursă de antrenament. 


Silueta reflectată era atât de neagră, încât părea 
decupată din lumea reală. 

Din câte îmi aminteam, mai aveam la dispoziţie cam 
o oră. Aceasta era perioada în care învelişul exterior 
era capabil să reţină emisia mea de căldură la un nivel 
prea jos pentru a fi sesizată de aparatura de vizare în 
infraroşu. 

O oră. Mai mult decât suficient. 

M-am aşezat în genunchi în faţa clapei pentru pisică, 
am mai respirat încă o dată adânc şi, cu o mişcare 
şerpuitoare, m-am strecurat afară ca o umbră. 

Mirosea a noroi de la râuleţul îngust care curgea 
prin spatele casei şi pe a cărui direcţie urma să fug. M- 
am oprit nemişcat pe linia întunecată dintre gazon şi 
zidul grădinii. Nimic. Cu excepţia clipocitului leneş al 
pârâului şi a zgomotului îndepărtat al portului, nu se 
mai auzea nimic. Am întors capul infinit de încet, 
scanând împrejurimile grad după grad cu senzorii total 
activaţi. 

Stăteau într-o maşină oprită pe un drum de ţară, care 
trecea pe lângă gardul ce împrejmuia terenul firmei în 
părăsire de la capătul străzii mele, şi probabil erau 
acolo de ore întregi, capota motorului fiind deja rece. 
Erau doi bărbaţi care discutau şi priveau mereu către 
două cutii mici aflate în faţa lor, pe bordul maşinii, şi aş 
fi pariat că nu se uitau la nişte televizoare cu recepţie 
prin satelit. Un timp, i-am urmărit pe amândoi folosind 
cel mai mare zoom pe care mi-l oferea ochiul meu, dar 
nu am sesizat vreun semn de nervozitate. Nu au scos 
brusc armele, n-au pus mâna pe aparatele de 
comunicaţii radio sau ceva de acest gen, ci discutau 
pur şi simplu, într-o notă de plictiseală tihnită, trăgând 
din când în când cu ochiul la ceva aflat dincolo de 
volan, ce arăta ca un fel de pai pentru supt băutura din 
pahar. 

Aş zice că nu mă observaseră. 


M-am umplut de o senzaţie de triumf care mă făcu să 
rânjesc larg sub masca rece şi anulă senzaţia 
deplorabilă că eram fără nicio apărare la dispoziţia 
circumstanțelor şi a deciziilor altora. M-am proptit pe 
vârful degetelor de la picioare, am simţit vibraţiile de 
oţel ale amplificatorului de forţă şi m-am strecurat ca o 
picătură de rouă către pârâu. 

Acesta curgea în linie dreaptă prin spatele şirului de 
case, până la şoseaua principală, pe sub care trecea 
printr-un tub îngust şi lung din beton, pentru a 
reapărea de cealaltă parte, cu o albie în cea mai mare 
parte năpădită de ferigi uriaşe. 

Acolo mă gândeam şi eu să apar. 

Umblam în patru labe prin pârâul îngust, 
proptindu-mă în bucăţile casante de pământ şi în 
pietrele ce se clătinau. În două locuri, pârâul este 
acoperit de construcţii: prima aparţine casei unei 
familii cu mulţi copii, tatăl lor plecând în fiecare 
dimineaţă la Killarney, la muncă, iar cea de a doua este 
garajul lui mister James Brannigan, cunoscut mai 
curând prin faptul că aici erau realizate ireproşabile 
împăieri de animale decât prin maşina din el, care, 
între timp, fusese oricum vândută. Pe sub aceste 
construcţii m-am târât cu respiraţia reţinută, uneori 
aproape de suprafaţa apei noroioase. 

Apoi, tocmai când mă înarmam cu răbdare pentru a 
trece prin tubul cel lung, am auzit voci deasupra. 

M-am retras imediat în umbră. Podul. Uitasem de 
micul pod pentru pietoni plasat puţin înainte de şosea. 
Puțin mai departe, în afara localităţii, se află un 
restaurant agreat de turişti, aşa că această cale 
pietonală este firească. 

Era vorba despre o femeie şi un bărbat adânciţi 
într-o discuţie fără niciun sens, el cu o voce guturală, 
ea răspunzând zglobie şi, din fericire, ambii acordau 
mai puţină atenţie la ceea ce se petrecea în întunericul 
de sub ei, ocupati fiind să privească fiecare în ochii 


celuilalt. Am înţepenit, ceea ce nu îmi era deloc greu în 
strânsoarea ca de gheaţă în care mă aflam. Să 
îndrăznesc să mă strecor pe sub picioarele lor? Şi dacă 
sesizează o mişcare cu coada ochiului? Sau dacă, 
într-un moment de jenă reciprocă, privesc ambii în 
ochii mei? 

Dar ei se sărutau, aşa că am îndrăznit. Trebuie să fi 
fost primul lor sărut sau, în orice caz, o piatră de 
temelie în legătura lor, căci nu mai vedeau şi nu mai 
auzeau nimic, nici măcar piatra pe care am dislocat-o 
din cauza grabei, când eram sub ei. Fără a fi văzut, am 
dispărut în tubul îngust şi lung, care ducea până în 
inima localităţii Dingle. 

Pentru aşa ceva fusesem instruit. M-am târât sute de 
metri prin tubul claustrofob de îngust şi am ieşit din el 
prin celălalt capăt, murdar de noroi şi uşurat. Ascuns 
după una dintre ferigile mari, am dezbrăcat costumul, 
l-am strâns sub forma unui pachet care va mai păstra 
un timp răceala, l-am ascuns, am urcat povârnişul şi am 
ieşit în drum ca şi cum tocmai mă uşurasem în tufişuri. 
Nimeni. Am privit în sus şi în jos, mi-am pus la treabă 
ODP-ul şi, după ce acesta nu a detectat nimic alarmant, 
am luat-o agale către Brennan's Hotel. 


KKK 


Deodată, mi se făcu teamă că voi întârzia. Aş fi vrut 
să aud cu cine vorbise la telefon Reilly. Aş fi vrut să ştiu 
ce spusese el. M-a cuprins o încordare teribilă în timp 
ce umblam pe străduţele înguste, trecând pe lângă 
pereţi uriaşi şi ferestrele luminate, cu paşi care îmi 
răsunau în urechi ca fiind făcuţi de o întreagă armată. 

Parcarea din spatele hotelului era ca părăsită. Pe o 
tăbliță cu logoul hotelului scria Private Car Parking şi 
Guests Only. Doar două maşini răspunseseră ofertei 
amplului areal; un semn clar asupra modului în care 
crima afectase afacerea. Ultimul etaj al clădirii era 


complet în întuneric, lucru valabil şi pentru majoritatea 
ferestrelor de la nivelurile inferioare. 

Reilly ocupa mereu aceeaşi cameră: la etajul doi, 
camera 23, având vedere la port. Aşa cum se părea că 
merg afacerile hotelului, cu siguranţă că nu fusese o 
problemă să i se respecte preferința şi cu ocazia 
acestui scurt sejur. În orice caz, lumina era aprinsă în 
spatele ferestrei dincolo de care bănuiam că se află 
celularul conectat la satelit. 

Am rămas pe aleea de acces. Lângă unul dintre cei 
doi stâlpi din beton, fără ornamente ai porţii se afla o 
cărămidă pe jumătate spartă. Am ridicat-o şi am 
răsucit-o în mână. Fără îndoială, era obiectul aruncat 
de mine din baia lui Itsumi după asasin. Am privit 
partea din spate a hotelului, încercând să identific 
fereastra respectivă, punând-o de acord cu topografia 
locului în care mă aflam. M-am întors şi m-am uitat la 
drumul pe care străinul ar fi putut fugi pentru că nu îl 
nimerisem bine. Acum, nu mai puteam schimba nimic. 
M-am împotrivit pornirii de a sfărâma cărămida în 
mână şi am lăsat-o să cadă în locul de unde o 
ridicasem. 

Un bărbat cu bonetă de bucătar şi şorţ alb stătea 
lângă o uşă a clădirii, fuma o ţigară şi privirea îi 
aluneca indiferentă peste mine. Am rămas unde mă 
aflam şi am localizat fereastra camerei lui Reilly. 
Pervazul ferestrei arăta bine, din piatră masivă, care 
rezistase secole de-a rândul vremii irlandeze. Tencuiala 
nu părea a fi la fel de veche şi se fărâmiţa, poate că nici 
lucrarea nu fusese dintre cele mai bune, lucru ce 
fusese probabil şi motivul pentru care cineva fixase în 
zid câteva scoabe din oţel, una dintre ele fiind fixată 
convenabil scopului meu. Am aşteptat ca bucătarul să 
termine ţigara şi să intre în clădire, după care am 
traversat repede locul, am privit încă o dată în jur şi, 
deoarece mă grăbeam, ca să nu fiu văzut, am făcut un 
salt uriaş pe peretele din spate al hotelului. 


M-am apucat cu mâna dreaptă de pervazul ferestrei 
şi mi-am sprijinit piciorul stâng pe scoaba din zid. Mă 
sprijineam destul de bine şi cu vârful piciorului drept, 
aşa că am rămas nemişcat, pândind dacă mă observase 
cineva. 

Nu a strigat nimeni, nu s-au deschis nicăieri ferestre, 
nimeni care să alarmeze prietenii ori familia. Aici, sus, 
mirosea doar puternic a bucătărie şi a gunoi. M-am 
îndreptat cu grijă, până când, ridicându-mă uşor peste 
pervaz, am putut să arunc o privire prin fereastră. 

Era într-adevăr camera lui Reilly. Dar nu vorbea la 
telefon. Şedea pe canapea, avea lângă el aparatul de 
comunicaţii prin satelit şi se întreținea cu un vizitator 
aflat într-un fotoliu vechi cu spătar înalt, cu spatele la 
mine. 

Nu era lipsit de interes. M-am aplecat în faţă, am 
lipit de zid urechea mea îmbunătăţită tehnic şi am 
acordat amplificatorul. 

— ...Decizia definitivă... 

— „În niciun caz, nu se permite ca DRAGON 
BLOOD... 

— ...Nu scapă, chiar dacă este un cyborg... 

Nu era prea simplă acordarea frecvențelor 
amplificatorului ca să pot asculta discuţia din interior 
fără să fiu asurzit de zgomotele exterioare extrem de 
amplificate. Vizitatorul necunoscut vorbea mai clar 
decât Reilly, dar cu volum variabil, iar pasajele spuse 
încet erau neinteligibile, în ciuda tehnicii. 

— ...Cum fac alţii, mie îmi este absolut indiferent. Eu 
primesc ordinele mele de la Washington şi pe acestea 
le execut. 

— „.„.„Ascultaţi-mă, este o mare neînțelegere. Acesta 
era Reilly, încet, aproape în şoaptă. Imediat ce dau de 
general la telefon... Urmă o secvenţă neinteligibilă, 
după care se auzi mai clar: Sunt băieţii mei, înţelegeţi 
asta. Am grijă de ei de aproape douăzeci de ani şi bag 
mâna în foc pentru fiecare dintre ei. 


— Să nu vă ardeţi, domnule maior. Un râs 
respingător, după care continuă: Ştiţi cum vă spun pe 
la spate? Mutră de broască, sac vechi înţepenit, papa 
Reilly. Mai vreţi şi altele? Se distrează pe seama 
pasiunii dumneavoastră pentru bluesul clasic. Sunt 
băieţii dumneavoastră. 

— Astea le ştiu demult, răspunse Reilly cu o voce ce 
se putea auzi clar prin peretele gros de un metru, semn 
că îl durea sufletul. 

— Şi acel medic avea radiografii ale lui Fitzgerald. O 
colecţie întreagă. A fost cât pe ce să ne pice urechile 
când am ascultat discuţia telefonică. Vreţi să afirmaţii 
că aţi ştiut şi asta? 

Am îngheţat. 

O'Shea. Bărbatul vorbea despre O'Shea. Am închis 
ochii, încercând să îmi amintesc când s-a întâmplat 
asta. O'Shea telefonase miercuri seara. Pe aparatul 
meu fix, pentru că telefonul mobil era ocupat. Dar eu, 
mare idiot, nu întrerupsesem discuţia. Fără să mă 
gândesc, îi cerusem să se trădeze că îmi făcuse 
radiografii, pecetluindu-şi astfel soarta. 

Deci aşa s-au petrecut lucrurile. 

Eu însumi le atrăsesem atenţia criminalilor asupra 
doctorului O'Shea. 

Vinovat, onorată instanţă. Mă declar vinovat. Nu am 
tras eu, nu am făcut asta, dar eu sunt vinovat. 

Cel care trage cu urechea prin perete ia cunoştinţă 
de propria dezonoare... 

Mi-am amintit cu durere cum trăsesem cu urechea, 
pe vremuri, la peretele dormitorului părinţilor mei. 
Ciudat, nu mă mai gândisem de mulţi ani la asta, dar 
era adevărat, aşa făcusem. Obsesiv, panicat, urmărisem 
nopţi la rând certurile părinţilor mei, gândindu-mă în 
timpul insomniilor febrile dacă, folosindu-mă de nişte 
minciuni, nu i-aş fi putut face pe mama şi pe tata să se 
iubească şi, pe când trăgeam cu urechea, tremuram la 
fiecare menționare a numelui meu. Mama mă numea 


când se referea la mine fiul tău, de parcă unicul 
responsabil de existenţa şi crimele mele era tata şi o 
spunea cu o voce atât de dură, încât îmi îngheţa 
sângele în vene. Cel mai bine asculţi printr-un perete 
punând între el şi ureche o piesă din lemn din cutia cu 
cuburi; descoperisem eu însumi asta, mult înainte de a 
învăţa la şcoală ceva despre undele sonore şi 
propagarea lor. 

Gândindu-mă la acele nopţi când, tremurând de frig 
şi de frică lângă perete, perseveram în încercarea de a 
ghici din fragmentele de discuţie auzite ce soartă mă 
aştepta, mi se pare incredibil că mai sunt în viaţă. 

Am revenit cu greutate în prezent. Discuţia depăşise 
de mult un subiect neimportant, cum ar fi asasinarea 
unui medic de provincie. A 

— ...Mai exista o posibilitate. In definitiv, fiecare 
cyborg îşi poartă cu el peste tot propria carte tehnică 
în sistemul lui. Dacă cineva ar găsi o cale de a o tipări... 

— ...O conspirație? Este absurd... 

— ...Să adjudece sume enorme prin instanţă, chiar în 
baza unor plângeri mult mai absurde. De exemplu, 
profilul psihologic al lui Whitewater arată că ar fi fost 
receptiv la aşa ceva... 

Şi ce a descoperit avocatul despre DRAGON BLOOD? 
Şi, mai ales, cum? 

Mereu această expresie-cod. M-am ridicat din nou, 
ținându-mă de pervazul ferestrei cu mâna dreaptă 
într-o neînduplecare de oţel. Privind pe fereastră, l-am 
văzut pe vizitator în picioare, pregătindu-se de plecare. 
Pentru prima dată, putea fi văzut de la fereastră. Avea 
aproximativ 45 de ani, era bine antrenat, cu umeri 
largi, păr scurt negru şi ochi lipsiţi de orice expresie. În 
mână, ţinea un telefon mobil de acelaşi tip cu cele 
preferate de urmăritorii mei. 

Îl ştiam. Era nimeni altul decât cel pe care îl 
urmărisem în camera lui Itsumi. Asasinul acestuia. 


Ce mai aveau cei doi de discutat nu mă interesa. 
Văzusem destul. M-am desprins şi am aterizat în 
parcare fără zgomot, ca o pisică. 


XXX 


Ne aflăm din nou în jurul marii mese albe, pentru 
conferinţe, situate în marea sală albă de conferinţe în 
care se discută toate chestiunile importante ale 
proiectului, noi, cei cinci, cei mai tari bărbaţi din lume, 
pretorienii unei armate a viitorului formate din 
superoameni, şi sperăm că acesta încă nu este sfârşitul, 
că se va merge mai departe cu noi şi că mai există 
ieşire. 

Este groaznic. Mai rău decât războiul. Este ziua cea 
mai proastă a vieţii noastre. 

Exact aşa părea când reuşiserăm să depăşim cele 
mai riscante operaţii, acei puţini care mai rămăseserăm 
în viaţă, şi iată, camaradul nostru Leo Sainfeld este 
ucis de o defecţiune a propriilor lui sisteme. 

Ne aflăm din nou în faţa unui general, de data 
aceasta obosit, cu chipul împietrit, un birocrat din 
Pentagon, şi în faţa unui medic care arată de parcă nu 
ar înţelege nimic din ceea ce se petrece de fapt. 

— Vă pot asigura că această defecţiune ne este 
complet neclară, ne explică el de parcă ar crede serios 
că pe noi tocmai asta ne-ar linişti. 

Purtătorul nostru de cuvânt este Juan Gomez. Gabriel 
i-a făcut semn, transmiţându-i acest rol. Juan este 
urmaş de emigranţi mexicani şi ştie ce înseamnă să fii 
considerat lipsit de drepturi. El a învăţat cât de 
importantă este folosirea corectă a limbii şi a învăţat 
bine acest lucru. Vocabularul lui impunea respect. 
Când vrea, poate vorbi ca un actor de teatru - în orice 
caz, mai bine decât oricare dintre noi. Ar fi fost un 
excepţional prezentator de ştiri la radio ori la 
televiziune. 


Rolul corespundea naturii lui: când Juan îşi expune 
părerea, încearcă mai întâi să o facă într-un mod care îi 
ascunde adevăratul chip. Dar, când trebuie, lasă 
deoparte toate menajamentele şi devine cu adevărat 
neplăcut pentru interlocutor. Juan Gomez poate 
transforma cuvintele în arme. 

Şi, când este convins că are dreptate, nu acceptă 
niciun compromis. 

Incepe prezentând punctul nostru de vedere. 
Medicul îi ripostează reafirmându-şi nevinovăția. Juan 
reacţionează la început reţinut, dar medicul face 
greşeala să riposteze de sus, o încercare stupidă de a 
face pe semizeul în alb. La care, Juan Gomez îl 
demontează. Niciodată până atunci şi niciodată după 
aceea, nu am mai trăit un asemenea moment în care 
cineva este literalmente descompus cu argumente 
aplicate rapid, precis, ca nişte tăieturi chirurgicale. 
Când Juan termină, tot ce omul are în cap este pulbere 
şi ar fi suficientă adierea provocată de deschiderea uşii 
pentru a-l împrăştia pe jos. Dar uşa rămâne închisă. 
Sub ochii noştri, omul îşi găseşte decesul profesional. 

Intervine o linişte  fantomatică. Generalul a 
îngălbenit. Este evident că se teme că va urma el, dacă 
nu trece urgent la tratative. Apucă febril geanta cu 
documente, scoate la iveală un teanc de hârtii şi începe 
să explice că au fost aprobate mijloace suplimentare 
pentru cercetarea problemei şi pentru a evita pentru 
totdeauna repetarea celor întâmplate, lucru ce va fi 
imposibil indiferent de circumstanțe. Mijloace 
suplimentare în cantităţi considerabile, adaugă el şi 
subliniază: în cantităţi absolut considerabile. 

Juan vrea să ştie ce înseamnă asta în mod concret. 

Este în curs de recrutare o nouă echipă de 
constructori, explică generalul cel slab, adică oameni 
care nu au avut nicio legătură cu cele realizate până 
acum şi care vor lucra complet independent faţa de 
acele realizări. Aceştia vor reanaliza întregul sistem din 


punctul de vedere al securităţii lui, fără prejudecăţi şi 
fără a lua în consideraţie costurile. Vor fi în majoritate 
oameni din industria spaţială, obişnuiţi cu concepte ca 
fail safe şi worst case. Unde va fi necesar, sistemul va fi 
ajustat şi făcut mai sigur prin măsuri suplimentare. 
Prin orice mijloace aflate la dispoziţie va fi înlăturată 
posibilitatea repetării unei căderi a sistemului, cum s-a 
întâmplat cu sergentul Leonhard Seinfeld. 

— Asta înseamnă că vor fi necesare noi operaţii 
chirurgicale? întrebă Forrest DuBois. 

Generalului îi piere glasul. Nici medicul nu spune 
nimic. Nici nu mai este nevoie. 

Ştim că asta înseamnă. 


KKK 


Soarele îi încălzeşte la fel atât pe cei drepţi, cât şi pe 
cei nedrepţi. Adie un vânt fierbinte. 

Trompeta răsună a tinichea, dar scânteiază grandios 
în lumina orbitoare a unei zile ce se anunţa agitată. 

Stăteam în poziţie de drepţi. Sub drapel şi sub 
mulţimea de coroane şi flori, sicriul nu se mai distinge. 
Noi ştim ce se află în el. Dar majoritatea celor prezenţi 
nici măcar nu bănuiesc. 

Şirul discursurilor mai lungi sau mai scurte nu se 
mai termină. Frazele sunt asemănătoare, cuvintele sunt 
de o seriozitate obscură, vocile vibrează de patos. 
Patrie. Onoare. Vitejie, îndeplinirea obligaţiilor. Este 
invocat în mod repetat Dumnezeu, de parcă ar pluti în 
aer îndoiala că Acesta va primi la sine acest suflet. 

Uniforme. Decorații înşirate strălucitor pe piepturi 
de eroi. Picături de sudoare pe frunţi, dar nimeni nu 
îndrăzneşte să le şteargă. [inută ireproşabilă, 
disciplină în acordarea ultimului onor camaradului 
căzut - asta se doreşte. 

Dar unii dintre cei pe care noi îi considerăm 
răspunzători au vreo tainică îndoială? Se îndoiesc de 


umanismul lui Leo, de existenţa sufletului acestuia? 
Oare mai suntem noi încă oameni? Dacă părţi din noi 
sunt din oţel, mai suntem umani? Dacă da, atunci care 
este diferenţa dintre oţel şi calciu? Intre oţel şi carbon? 
Oţelul nu conţine, oricum, carbon? Nu sunt sigur, dar 
cred că am citit aşa ceva. Ce ne iau maşinăriile din 
umanitatea noastră? Întrebarea mi se pare greşit pusă, 
pentru că ea presupune deja ceva. Problema este dacă 
maşinăriile chiar ne lipsesc de ceva din umanitatea 
noastră. Chiar sunt maşinăriile capabile de aşa ceva? 
Eu nu cred. A redus ceva din noi calculatorul de 
buzunar, pentru că şi el poate socoti? Computerul? Ne 
este diminuată umanitatea dacă un computer poate să 
devină campion mondial la şah? Cum? Vom merge apoi 
la un pahar cu maşinăria victorioasă sau cu tragicul 
perdant? Oare noi nu construim maşinării tocmai din 
acest motiv: ca ele să poată face mai bine ceva ce 
putem face noi înşine? Că doar de aceea construim 
excavatoare,  forjăm ciocane,  întindem cabluri 
telefonice în toată lumea. 

Şi, dacă maşinăriile, oasele din oţel, ochii artificiali 
trebuie să ne lipsească de umanitatea noastră, în ce 
situaţie se află cineva care are o articulaţie artificială a 
şoldului? Un stimulator cardiac? Un os nituit? Un 
aparat auditiv? Ochelari? Unde se trage linie? Dacă un 
om cu o inimă artificială nu mai este om, atunci ce sens 
are implantarea acelei inimi? 

Rabinul militar o dă în psalmii rostiţi în ebraică. Nu 
am niciun răspuns. Nimeni nu are răspuns. Tot ce avem 
sunt întrebările. Şi în cel mai bun caz speranţa. Un stol 
de păsări ţâşneşte deasupra noastră, de parcă ar vrea 
să se prăbuşească în soare. 


XXX 


Bill Freeman este gol, ca întotdeauna când se unge, 
şi aşteaptă ca unguentele să se resoarbă. 


— L-au bătut pe tata când era tânăr, îmi povesteşte. 
Eu eram pe punctul de a mă îmbrăca. El continuă: L-au 
bătut, înţelegi? Cum baţi un animal. Indemni astfel un 
măgar care nu vrea ori nu mai poate. Pentru că era 
negru. l-am văzut cicatricele, dar abia când a murit. 
Le-a ascuns toată viaţa. Bill arată ca un zeu din abanos. 
Întinde braţul, încordează bicepsul şi pielea de pe el 
străluceşte ca o vopsea metalică, cu tot uleiul de pe ea. 
Îl privesc şi nu pot să îmi iau privirea de pe scula lui în 
semierecţie. Care sclipeşte şi ea. Bill adaugă: Atunci, 
mi-am dorit prima oară să am pielea din oţel. Dintr-un 
blindaj de oţel, înţelegi? Bill coboară privirea către 
mine şi buzele i se crispează într-un zâmbet 
dispreţuitor: Nu, nu înţelegi, white guy, albule! 


KKK 


Mă întreb dacă înţelesesem ce se petrecea în ceilalţi. 
Ce îi anima. Ce îi adusese în acest loc, ce le rezervase 
soarta. 

Mă întreb dacă am înţeles vreodată ce m-a animat pe 
mine. Mă refer la ce m-a animat cu adevărat. 


CAPITOLUL 19 


Valorile indivizibile, pacea şi libertatea, apartin 
comunităţii la fel cum aparţin individului. Înțeleptul 
cumpăneşte datorită cui i s-a atribuit uzul şi plăcerea 
lor, cui îi datorează faptul că o necesitate politică nu îl 
cheamă sub arme, în serviciu de gardă, la apărarea 
zidurilor cetății. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Dimineaţa de luni se anunţa neobişnuit de rece şi de 
senină, în port era animaţie. 

Am văzut mai întâi doar vasul. Era mare, nu puteam 
trece cu privirea peste el nici măcar de la fereastra 
bucătăriei mele - un colos din metal, vopsit în 
gri-militar, ticsit de antene şi emiţătoare-receptoare 
radar ca un pom de Crăciun şi cu un aspect 
ameninţător, cel puţin în micul port din Dingle. Am 
părăsit casa fără să îmi pese de vreunul dintre 
urmăritorii mei şi, mergând prin oraş, am descoperit 
fluturând la pupa vasului de război benzile oranj-alb- 
verde ale drapelului irlandez. Nava se numea L.E. 
Morrigan şi, judecând după numărul surprinzător de 
mare de privitori adunaţi pe cheu, nu eram singurul 
care nu aflase nimic despre vreo manevră a marinei 
irlandeze. 

Dar atenţia curioşilor era doar parţial atrasă de vasul 
gri. Senzaţia o constituia mulţimea de poliţişti care 
umplea portul. Mai multe automobile albastre ale 
poliţiei decât se văzuseră vreodată adunate într-un loc 
din comitatul Kerry, ca să nu mai vorbim de Dingle, 
cheuri blocate, bărbaţi în costume albe de protecţie şi 
cu mănuşi în mâini, care cercetau cu mişcări 


circumspecte fiecare centimetru pătrat din solul 
murdar, şi doi scafandri ce acționau în bazinul portuar, 
asistați de o mică barcă cu vâsle, plină şi ea cu bărbaţi 
în uniformă. 

M-am apropiat prevăzător de mulţime. Bărbaţi cu 
şepci de baseball trase adânc pe frunte şi femei cu 
baticuri bine legate comentau activitatea poliţiei cu 
voci serioase şi figuri grave. 

Am examinat din priviri vasul cu antene. Dintr-un 
impuls, am activat privirea telescopică, pentru a vedea 
mai de aproape chipurile marinarilor. Tineri, aşa cum 
era de aşteptat, şi bineînţeles că nu îl cunoşteam pe 
niciunul dintre ei, dar, de mai multe ori, am avut 
impresia că văd în spatele unui hublou ori al altuia câte 
o uniformă americană. Ceea ce se petrecea aici nu era, 
evident, o manevră militară. 

Am trecut mai departe. În viaţa mea existau lucruri 
mai urgente. De exemplu, bancomatul care îmi reţinuse 
cardul. Sau poşta cu pachetele mele. 

— Aţi auzit? mă luă în primire Billy agitându-şi mărul 
lui Adam. A fost pescuit un mort în port. 

— Nu mai spuneţi! 

— Nimeni nu ştie cine este acesta, continuă el să mă 
informeze. 

— Aş fi preferat să fi fost pescuit pachetul meu. 

— Oh! ripostă Billy clipind iritat şi ducându-şi mâna 
prin părul încâlcit. Mă tem... Dispăru în încăperea din 
spate şi căută prin cutiile de plastic. Mi-ar fi sărit în 
ochi, mister Fitzgerald, strigă el de dincolo. V-aş fi 
sunat imediat, că aşteptaţi de atâta timp pachetul. 

— Mi s-a promis că vine astăzi. 

Pauză. Apoi, a revenit la ghişeu cu mâinile goale. 
Dădu din cap şi spuse: 

— Promisiunile astea... 

Am ieşit în stradă, am luat-o pe Main Street, am 
intrat la Brennan's Hotel, am trecut de recepţie şi am 
început să urc treptele fără ca doamna Brennan, 


complet surprinsă, să fi apucat să scoată o vorbă şi, 
după câteva secunde, ciocăneam la uşa încuiată a lui 
Reilly. Aşteptam cea mai mică motivaţie care să mă 
determine să o sparg. 

Reilly, în pijama, cu o mască vătuită, verde-oliv, trasă 
pe frunte şi încă pe jumătate adormit, deschise uşa. 

— Duane? Dumneata? Ce dracului...? 

Am trecut pe lângă el fără să aştept să fiu invitat. 

— Tocmai am trecut pe la poştă, am spus pe un ton 
ridicat, care produse un ecou în cameră. Acolo veneau 
pachetele pentru mine, îţi aminteşti? Şi astăzi ar fi 
trebuit să vină unul. Dar nu a venit. 

Închise uşa şi îşi scoase, în fine, masca pentru somn. 
Pijamaua lui era de o modestie îmbucurătoare: dacă ar 
fi avut pe epoleţi, o floricică argintie putea fi luată 
drept uniformă. 

— Poşta? A sosit poşta? 

— A sosit. 

Dibui după ceasul deşteptător de pe noptieră. 

— Cât este ceasul? Pot să mai sun încă o dată, dar 
sunt sigur că mâine, în cel mai rău caz... 

— Termină! Ştii foarte bine că nu va sosi niciun 
pachet. Nici nu era prevăzută trimiterea de pachete. 
Aşa este, nu? 

Lăsă jos deşteptătorul şi se aşeză pe marginea 
patului. 

— Este o problemă de competenţă. Asta am încercat 
să îţi explic. Nu îmi dau seama. 

— Înţeleg. Receptorul telefonului de cameră era 
lângă aparat. Am adăugat: Dar cum l-a călcat pe 
Gabriel Whitewater un camion îţi dai seama? 

Nu spuse nimic. Mă privea cu ochii tot mai mari, o 
privire în care se unea groaza cu presimţirea a ceea ce 
va urma. 

— Gabriel? 


Respira greu. Brusc, se făcu mic pe marginea patului 
monumental, din lemn maroniu lustruit. Nu am simţit 
urmă de compătimire. 

— Gabriel, da. Duminică dimineaţa. lar noaptea 
anterioară a murit Jack, de tromboză! Forrest nu poate 
fi contactat. Nici Juan. Ce înseamnă astea, George? Ia 
spune-mi, ce înseamnă astea? 

— Ei sunt în clinică. Juan avea de mult timp 
probleme cu articulațiile... 

— Ai vorbit cu ei? 

— Da, sigur, eu... 

— Când? 

Vru să răspundă, dar nu mai zise nimic. Mă privea 
doar cum îl priveşte un tigru rănit pe vânător. 

Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa lui Reilly 
fără intenţia de a rupe tăcerea. 

— Planul există de o bună vreme, şopti el în cele din 
urmă. Eu m-am pronunţat cu hotărâre împotriva lui, 
trebuie să mă crezi, Duane. Nu am bănuit că vor pune 
în aplicare opţiunea pentru situaţia de urgenţă, după ce 
s-a întâmplat chestia cu avocatul... 

— Ce plan? Uciderea cyborgilor? 

— Lichidarea Steel Men. Ştergerea urmelor 
proiectului. Eram bucuros că şedeam pe scaun în clipa 
aceea. Mi se părea că mă înghiţea abisul, o prăpastie 
neînchipuit de îngrozitoare. Una este să iscodeşti 
pentru explicarea unor teorii de o ostilitate enigmatică, 
ca aceea că proprii oameni ar putea să se dea la cineva, 
dar este cu totul altceva să ţi se confirme o intenţie atât 
de oribilă. Una este ura personală, o furie interioară 
faţă de ceea ce este de neînțeles, o cochetărie cu o 
obsesie copilărească a persecuției, pentru a da cel 
puţin un sens lipsei de sens, oricât ar fi de mare 
grozăvia la care te gândeşti, ea rămâne totuşi un gând, 
un joc care nu te implică. Dar, când ţi se spune da, aşa 
este, te afli în momentul în care îţi devine clar ce 
presupunere monstruoasă se ţese. 


Numai că, din acest moment, nu mai am de-a face cu 
presupuneri. 

— Duane, s-au panicat. Nu ştiau cine era avocatul şi 
ce intenţii avea. Se gândeau că, în orice dimineaţă, 
putea să apară în Washington Post un articol uriaş. 
Avocatul a dispărut şi tot ce ştiu partenerii lui este că îi 
dăduse cineva un dosar argintiu cu o emblemă roşie, 
care a constituit cauza agitaţiei. 

— De ce? am întrebat rănit. De ce a trebuit să fie 
necesară eliminarea noastră? Căci noi nu am vorbit. 
Am trăit înfulecând afurisitul de concentrat nutritiv şi 
ţinându-ne gura. 

— Ei s-au gândit că cineva, unul, va face cauză 
comună cu avocatul. Te rog, Duane, uită-te ce sume 
imense primesc unii oameni doar pentru că nu s-au 
putut lăsa de fumat, ori pentru că şi-au prins un deget 
în cuptorul cu microunde. Ar fi putut să se încerce un 
proces prin care fiecăruia dintre voi să i se dea 
despăgubiri de un miliard de dolari. 

Am sărit de pe scaun ca acţionat de un sistem de 
care eu nu ştiam nimic, dar era doar furie, furie pură: 

— Fuck, George! M-am dus la fereastră, de unde se 
vedea portul, poliţia şi vasul. Un miliard de dolari? Ce 
să fac cu ei? Eu nu reuşesc să cheltuiesc nici măcar 
pensia mea regulamentară. Ce să fac cu un miliard de 
dolari? Nici zece miliarde de dolari nu îmi mai aduc 
înapoi intestinele. 

Dădu din cap. 

— Aşa vezi dumneata lucrurile. Dar Gabriel, de 
exemplu, vedea lucrurile altfel. Ştiu că avea nişte idei 
referitoare la asta. Avocatul ar fi găsit la el uşi 
deschise. 

— Este jalnic. George, armata a mânat, în anii '50, 
legiuni de soldaţi pe terenurile pentru experienţe cu 
bomba atomică, iar jumătate din ei au murit apoi de 
cancer. Au expus ploilor radioactive cetăţeni americani 
neştiutori, pentru a cerceta cum se manifestă aceştia 


din punct de vedere medical. Astăzi, toţi ştiu asta, 
oricine poate citi aceste lucruri. Şi au existat procese 
pentru despăgubiri? Nu am auzit de niciun asemenea 
proces. Aşa că, nu îmi spune că preşedintele vrea să 
omoare toţi cyborgii, pentru că i-ar fi frică de un proces 
pentru despăgubiri! Este jalnic. Altceva trebuie să se 
ascundă în spatele acestor lucruri. 

Reilly tăcea, îşi trecea mâna prin păr, se uita scurt la 
mine, pentru ca apoi să privească în gol şi nu mai 
înceta să îşi tot treacă mâna prin păr. Era un moment 
absolut îngrozitor. Era momentul care mă făcea să 
presupun că adevărul era şi mai înfiorător decât îl 
putea concepe fantezia mea. 

— Există ceva despre care dumneata nu ştii nimic, 
spuse Reilly. 

Oare a spus-o cu adevărat ori îmi jucau nervii mei 
suprasolicitaţi o festă? Auzeam o voce ce părea a fi a 
lui, dar nu aş fi jurat că aşa era. 

Cred că am ripostat cumva, dar nu mai ştiu cum. Se 
poate să fi scos doar un sunet nearticulat. 

Dar îmi amintesc că, în acea clipă, un nor greu a 
obturat soarele şi luminozitatea dimineţii parcă a fost 
decuplată. Nuanţa închisă de maro a mobilei şi 
verdele-galben al păturilor, pernelor, draperiilor şi 
tapetului s-au contopit în culisele de teatru ale unei 
păduri fermecate. 

Vocea lui Reilly a devenit un murmur chinuit: 

— S-a renunţat atunci la proiectul Steel Man, dar nu 
şi la ideea creării soldatului perfect. De un timp se fac 
noi încercări. De această dată, pe cale genetică. Sunt 
create aşa-zisele himere, oameni care dispun de 
anumite calităţi ale fiarelor - puterea unui urs, 
mobilitatea panterei, capacitatea de rezistenţă a unui 
păianjen şi aşa mai departe. Încă înainte de a continua, 
am ştiut ce va spune: Proiectul este în curs sub 
denumirea de Dragon Blood. 


Brusc, bateria atomică din bazinul meu deveni 
insuportabil de grea. M-am târât înapoi pe scaun. 

— Deci tot aia, încă o dată? 

— Au învăţat din greşelile noastre. De data aceasta 
nu se mai face nimic la repezeală. Au loc deja primele 
încercări, dar va mai trece un timp până când vor 
apărea rezultatele. În mod natural. Un om are nevoie 
de optsprezece ani pentru a ajunge la maturitate. Îşi 
şterse sudoarea de pe frunte cu mâneca pijamalei şi 
adăugă: lar acest proiect, Duane, este protejat prin 
toate mijloacele. Este o chestiune de siguranţă 
naţională. 

— Şi ce legătură are cu noi, cu Steel Man? 

Reilly râse, dar râsul lipsit de veselie se frânse în 
tuse: 

— Nu te poţi gândi singur? Dacă presupunem că pe 
undeva răsuflă faptul că a existat un proiect Steel Man, 
care vor fi urmările? Congresul va institui o comisie de 
anchetă. Vor fi interogaţi oameni, colaboratorii de 
atunci, dintre care unii lucrează acum la Dragon Blood. 
Existenţa acestui proiect nu va mai fi un secret. Îţi poţi 
imagina ce vor spune senatorii despre faptul că nu au 
fost consultaţi în legătură cu cele două proiecte. Acest 
lucru nu va fi permis. Nici măcar în ce priveşte un 
proiect pus în practică de atâta timp. 

Care, în plus, încalcă toate acordurile internaţionale 
prin însăşi concepţia lui. Am înţeles. Nu aveam nici cea 
mai mică idee despre cum să se dorească înlăturarea 
tuturor urmelor unui proiect în valoare de miliarde, 
care a durat ani de zile şi la care au lucrat sute de 
oameni, dar am înţeles că eu şi ceilalţi cyborgi îi eram 
întrucâtva probe vii. Pot fi distruse documente, pot fi 
şterse înregistrări, pot fi intimidaţi ori cumpăraţi 
martorii, dar, atât timp cât există cinci bărbaţi pe care 
este suficient să îi pui în faţa unui aparat Roentgen 
pentru a dovedi incredibilul, orice alte măsuri sunt 
inutile. 


— De cât timp ştii despre Dragon Blood? am întrebat. 

— De ieri-seară. 

O chestiune interesantă ar fi fost de unde cunoştea 
Harold Itsumi această denumire. Ar fi fost o întrebare 
pe care nu o puteam pune fără să recunosc că văzusem 
dosarul dispărut. 

— George, mă tem că eşti implicat, am spus, în loc de 
a pune întrebarea. Dacă ei elimină cu adevărat grupul 
de la Steel Man, vei suferi... un accident, la fel ca 
Gabriel şi ceilalţi. 

Reilly mă privi apatic. În timpul vizitei pe care mi-o 
făcuse duminică seara, păruse doar tensionat şi prost 
dispus; acum arăta precum cineva care îşi vede 
întreaga viaţă năruindu-i-se. 

— Ştiu, zise în cele din urmă, ca şi cum cu asta s-ar fi 
spus totul. 

— Şi? 

Se ridică cu mare greutate, de parcă, în ultimele 
minute, şi-ar fi dublat greutatea, şi se duse la biroul 
unde se afla geanta cu telefonul mobil. Deasupra 
atârna o oglindă cu ramă aurie. 

— Este viaţa mea, spuse el privindu-se în oglindă. Ce 
să fac? Am depus un jurământ în faţa drapelului, am 
jurat pe Constituţia Statelor Unite. Am jurat să îmi dau 
viaţa, dacă asta slujeşte patriei. Să mor dacă 
preşedintele ales legal ordonă asta. Asta este viaţa 
mea, Duane. 

Pentru un moment, am bănuit că totul ar fi un joc 
regizat, în care Reilly avea sarcina de a mă determina 
să cedez. De a orna cu patriotism şi idealuri sublime 
banalul fapt că un comando de agenţi aştepta ordinul 
de a mă omori. 

Totuşi, dacă Reilly ar fi fost un actor atât de bun, nu 
ar fi călcat în străchini atâţia ani la rând, atât de 
penibil. Nu, de fapt, vorbea cu el însuşi. 


— George, toate acestea nu au nimic comun cu 
fidelitatea faţă de Constituţie. Este doar un joc murdar 
al Serviciilor secrete, altceva nimic. 

— Aşa este. Se întoarse către mine: De altfel, ai 
dreptate. 

În condiţii normale, îţi face plăcere să auzi că ai 
dreptate, dar, în clipa aceasta, aş fi putut renunţa la 
asta: 

— Eu? Cu ce? 

— Oamenii noştri au fost cei care l-au căsăpit pe 
Itsumi. Nu îmi spunea nimic nou, dar am lăsat-o aşa, 
simulând neîncrederea şi indignarea. Însă am băgat de 
seamă că era ceva ciudat în chestiunea asta, dacă mă 
gândeam la ce îmi spusese Reilly aseară. 

— Dar asta înseamnă că ei au ştiut tot timpul unde se 
află acesta. Că nu i-au luat urma abia la vestea 
asasinării lui. 

Reilly confirmă. 

— În realitate, ştiau din ultima duminică faptul că 
Itsumi este aici. Şi, imediat ce au aflat, au trimis un 
comando. 

Mă întrebam dacă nu cumva Reilly relatase şi ce rol 
jucasem eu în toată povestea. 

— Din ultima duminică...? am repetat ca un ecou, 
părându-mi-se că ceva îmi scăpa. 

— Ştiau de tine, Duane. 

De data asta, nu a mai fost nevoie să mimez surpriza. 

— De mine? Am rămas cu gura căscată şi am clătinat 
uluit din cap şi am adăugat: Nu are sens. În ultima 
duminică nici măcar nu ştiam că exista acest avocat. 

— Dar ai vorbit la telefon cu Gabriel Whitewater şi 
i-ai relatat că te urmăreşte un asiatic. 

— Cum? 

Privirea pe care mi-a aruncat-o Reilly era umbrită de 
durere. 

— Un tip din comando a fost aseară la mine. Mi-a dat 
să ascult înregistrarea. 


— O înregistrare? 

Era imposibil. Cum să fie posibil? Vorbisem pe un 
circuit despre care nimeni nu ar fi trebuit să ştie... 

— Ai încercat să stabileşti o legătură mai sigură, 
continuă Reilly pe un ton din care răzbătea regretul. 
Un truc cu telefonul dumitale mobil şi o conexiune 
privată în vecinătatea lui Whitewater, al cărei număr ţi 
l-a dat codificat. Reilly era profund dezamăgit. 
Dezamăgit de faptul că băieţii lui erau în stare de 
asemenea trucuri. Apoi, continuă: Ghinionul a fost că, 
la centrul de interceptare din Santa Barbara, era un 
pasionat de computere care, în zece minute a activat 
un program care să îi prezinte toate combinaţiile de 
numere telefonice cu datele respective şi pe care le-a 
confruntat cu cartea de telefoane. Erau posibile o sută 
de numere, dintre care patruzeci şi trei existau 
instalate. Când l-ai sunat a doua oară pe Gabriel, toate 
cele patruzeci şi trei erau deja interceptate. 

Deci îmi lăsaseră intenţionat telefonul mobil. Pentru 
că îi interesa pe cine voi mai suna. 

— Nu ai raportat nimic despre asta, Duane, zise 
Reilly. De aceea, te-au suspectat că vrei să cooperezi cu 
Itsumi. Reilly mă privi cu ochi injectaţi şi continuă: Nu 
vei scăpa de ei, Duane! Controlează tot oraşul. În toate 
punctele de ieşire sunt maşini cu radare şi aparatură 
pentru infraroşu. Casa îţi este supravegheată. Aşteaptă 
până când vei fi atât de slăbit, încât să te poată sălta 
fără vâlvă. 

— Dar pentru ce, Dumnezeule? De ce atât efort? De 
ce nu trimit pur şi simplu un absolvent 8541, care să-mi 
tragă scurt şi nedureros un proiectil CCI-Stinger în 
scăfârlie? 

— Nu ştiu. Poate pentru că ne aflăm în străinătate. 
Se încearcă să se procedeze discret. 

— Asta înseamnă discret? Duzini de agenţi care 
asediază un oraş întreg? 

Ridică neputincios din umeri. 


— Nu ştiu, Duane. Ştiu doar că au indicaţii exprese 
să nu îţi facă nimic. Expres, şi de al naibii de sus. 

Asta m-a uimit fără măsură. Pe Gabriel îl striviseră 
fără să şovăie. Cum procedaseră cu Jack Monroe nu 
ştiam, dar cu siguranţă că nu fuseseră gingaşi. 

— Poftim? Cum aşa? 

— Atâta timp cât nu încalci obligaţia de menţinere a 
secretului, nu devii violent, şi aşa mai departe. 

— Şi stau aici, şi crap de foame. 

— Nu îţi pot procura alte concentrate, acesta este 
adevărul. Puse mâna lui cărnoasă pe geanta cu 
telefonul. Dar un lucru am reuşit. Dacă merge ceea ce 
mi s-a promis. O navă de-a noastră, USS Rushmore, din 
Cadiz, Spania, se află în marş, într-o misiune NATO. 
Face un ocol şi mâine-seară intră în apele teritoriale 
irlandeze. 

Atâta pagubă. 

— Şi ce-i cu asta? Purtăm război cu propriul nostru 
serviciu secret? 

— Are una dintre acele noi bărci uşoare pentru 
debarcare, LCNI, cu aripi subacvatice. Ne va lua pe 
noi. Marţi seară, la ora opt, la cheul exterior. Vin, ne 
iau la bord şi pleacă înainte să înţeleagă cineva ce se 
întâmplă. 

— Şi pe urmă? 

El ezită. O ezitare care spunea tot. 

— Cel puţin, suntem printre oamenii noştri. Marinari, 
Duane. Vom găsi o soluţie, crede-mă. 

— Am mai curând senzaţia că, la bordul acestei 
bărci, sunt o oaie care merge pe propriile picioare la 
abator. 

— Este tot ce îţi pot oferi. Va trebui să ai încredere în 
mine pentru ultima dată. 

L-am privit şi am remarcat că, în timpul acesta, îmi 
treceau prea multe prin cap, pentru a mai fi în stare să 
continui discuţia. 


— Trebuie să mă gândesc la asta. Este bine dacă sun 
la telefon mâine? 

— De fapt, trebuie să fii punctual mâine-seară la 
cheu. 

— Totuşi, vă voi suna. 

Am plecat ferm hotărât să nu îmi închei amărâta mea 
viaţă printr-o moarte amărâtă. 


KKK 


Aprilie 1991. Războiul din Golf se încheiase de peste 
o lună, am învins, Kuweitul este eliberat. Ni s-a permis 
din nou accesul la televizor şi urmărim reportaje. URSS 
îşi retrage trupele din Polonia, în total 50.000 de 
oameni. Comentariile  corespondenţilor vorbesc de 
distrugeri, tulburări, descompunere. Lumea se 
transformă într-un ritm uluitor. 

Şi proiectul Steel Man este în descompunere. Trei 
laboratoare au fost golite şi închise; prin ochiurile de 
geam se văd doar încăperi goale, întunecoase. Oficial, 
este vorba despre o restructurare planificată cu mult 
timp în urmă, dar te întrebi de ce sunt luate până şi 
tuburile de neon din tavan. 

Ni se fac doar mici operaţii, despre care se spune că 
sunt măsuri pentru excluderea unei cedări de sistem, 
ca în cazul lui Leo Seinfeld. Însă impresia noastră este 
că fiecare om de ştiinţă face mai mult ori mai puţin ce îi 
trece prin cap. Anunţurile pentru sălile de operaţii se 
fac cu puţin timp înainte, uneori doar cu o seară 
înainte, şi deseori sunt, surprinzător, contramandate. 
Pentru prima oară după doi ani există zile în care nu 
avem nimic de făcut. Nu mai există o planificare a 
antrenamentelor, deşi când şi când se anunţă 
reintroducerea lor în curând. Larry Robinson, care 
oficial încă mai conduce proiectul, străluceşte prin 
absenţă; reţinut, chipurile, de probleme urgente la 


Washington. Vorbeşte zilnic la telefon cu conducătorii 
ştiinţifici ai diverselor compartimente, aşa ni se spune. 

În bază sunt tot mai puţini oameni. Când, într-o zi, 
trec prin cantina personalului, remarc faptul că sala a 
fost înjumătăţită printr-un perete provizoriu. 


KKK 


Întorcându-mă de la Brennan's Hotel, cam pe dealul 
de la Greany's Fish & Chips, opreşte pe neaşteptate o 
maşină lângă mine. Prin geamul portierei din față, care 
tocmai este coborât, privesc direct în ochii de bronz ai 
inspectorului Eugene Pinebrook. 

— Bună ziua, mister Fitzgerald, spune acesta cu o 
voce obosită, aveți timp un moment? 

Oftez şi confirm. Inspectorul îi cere şoferului să 
meargă ceva mai departe, până într-un loc unde să nu 
blocheze circulaţia. 

— Aţi auzit poate că s-a săvârşit o a treia crimă? 
întrebă el după ce se extrase din maşină cu câteva 
mişcări obosite. 

Am dat afirmativ din cap. 

— Mi-a spus Billy, de la poştă. 

— Din nou, un american. Un anume Victor Savannah, 
cel puţin conform documentelor pe care le-am găsit la 
el. Era mort în bazinul portuar, dar nu se înecase. Făcu 
un semn unui tânăr care avea grijă, pe locul din spate, 
de o cutie cu documente şi care scoase din ea un plic şi 
i-l aduse. Aruncaţi o privire asupra lui şi spuneţi-mi 
dacă l-aţi mai întâlnit pe acest om. 

Am remarcat că nu mă chestiona asupra unui alibi 
pentru noaptea trecută. Ca şi cum cineva l-ar fi 
asigurat credibil că, din după-amiaza zilei de duminică, 
nu mai părăsisem casa. Interesante aceste conexiuni! 

Am luat plicul întins de el, am scos fotografia format 
mare şi am privit-o. 


Fără prea mare mirare, am înregistrat că fotografia îl 
reprezenta pe bărbatul care fusese la Reilly aseară. 
Mort fiind, trăsăturile feţei lui exprimau o mirare 
incredibilă. 

— Nu îl cunosc, am spus şi am reintrodus fotografia 
în plicul pe care i l-am restituit. 

Pinebrook ezită să îl ia: 

— Nu l-aţi văzut niciodată? Aici, în oraş, ori în altă 
parte? 

— Nu. Am lăsat plicul să cadă prin fereastra deschisă 
a maşinii, pe locul de lângă şofer. Periculos loc, mai 
nou, acest Dingle. Trei morţi într-o săptămână. Incepi 
să te întrebi dacă nu ar fi mai bine să o întinzi de aici. 


CAPITOLUL 20 


Înțeleptul este insensibil la orice nedreptate. De aceea 
nu are nicio importanţă câte săgeți sunt îndreptate 
către el, căci niciuna dintre ele nu il va răni. 

Seneca, DE CONSTANTIA 


Până seara, nimeni nu a mai avut nimic cu mine. Am 
aşteptat să se întunece, apoi am mâncat conţinutul 
ultimei cutii cu concentrat nutritiv. Am făcut-o mai 
târziu, în primul rând pentru că, până una-alta, era 
ultima mea hrană şi apoi tot nu aveam ce face în restul 
serii decât să aştept. 

Lucru pe care l-am făcut în camera de zi. Stăteam pe 
canapea, scriam pentru mine şi luptam cu pornirea de a 
trage perdelele de la ferestre şi a cerceta ce mai era pe 
afară. Brusc, m-a cuprins grija că ei ar putea, tocmai în 
seara aceasta, să renunţe la enigmatica lor inactivitate 
şi să trimită o unitate SWAT (Special Weapons and 
Tactics) de o sută de oameni, care să asalteze casa. 
Aşteptam, atent la toate zgomotele -  foşnetul 
îndepărtat al mării în golf, motoreta celui mai în vârstă 
vecin care locuia la două case de mine, un oblon care 
se lovea de ramă - şi, când sosi timpul, m-am prefăcut 
că mă duc să mă culc, ca în orice altă seară. Sting 
lumina din camera de zi. O aprind pe cea din bucătărie. 
Datorită perdelei netrase, obiectivul se vede clar că bea 
un pahar de apă de la robinet. Sting lumina din 
bucătărie, o aprind în baie. Sting lumina din hol. Sting 
lumina din dormitor, mai arde doar veioza de pe 
noptieră şi, în cele din urmă, după vreo cinci minute, 
obiectivul se culcă. Nu se petrece nimic deosebit. 


Nu mă paşte pericolul de a adormi din nebăgare de 
seamă. Vibrând în interior, mă întind îmbrăcat în pat, 
privesc în tavan şi mă gândesc când vor sesiza cei care 
mă supraveghează că nu mai sunt aici. Când li se va 
părea ciudat că nu ies din casă. Trag puţin şi cu mare 
atenţie perdeaua din camera de zi; noaptea nu se 
observă, dar dimineaţa vor concluziona că mă trezisem 
şi, pentru că în ultimele zile ieşisem de câteva ori târziu 
din casă, cu ceva noroc, nu se vor alarma până după 
prânz, când eu voi fi deja departe. 

Era ceva realizabil. Mai rămânea să treacă ziua de 
marţi, iar miercuri... Nu ştiam nici măcar când începea 
congresul de la Dublin. Dimineaţa? Sau abia spre 
seară? Habar nu aveam. Probabil că nici nu puteai intra 
acolo aşa de simplu. Dar asta o va rezolva fără îndoială 
Finnan, nu era un motiv de îngrijorare pentru mine. 
Singurul lucru de care trebuia să am grijă era să ajung 
la timp la locul de întâlnire stabilit. 

Stăteam şi priveam în întuneric. Străduindu-mă să nu 
mă mai gândesc la ce mă aştepta, mi-am dat seama că 
tot ceea ce intenţionam să facem nu era decât o 
încercare de a îngenunchea Statele Unite ale Americii. 
De o parte, trei muritori obişnuiţi - bine, unul dintre ei 
nu tocmai obişnuit, dar totuşi muritor de cealaltă parte, 
cea mai mare putere militară, politică şi economică de 
pe această planetă. Şi tot ce puteam opune armatelor 
de blindate, bombardierelor cu rază mare de acţiune şi 
submarinelor atomice erau argumente şi speranţa 
într-o publicitate  dezarmantă. Imaginea acestei 
confruntări inegale de forţe îmi provoca crampe 
ciudate în stomac; de mai multe ori, fusesem convins că 
se va întâmpla: bateria nucleară va fi mâncată de 
rugină şi o substanţă extrem de radioactivă, de o 
compoziţie secretă, se va scurge în abdomenul meu. 

Nu mă mai gândesc la asta. Cel mai bine este să nu 
mă mai gândesc pur şi simplu. Nu mai era nimic de 
planificat, nimic de cumpănit, nimic. Erau lucruri 


hotărâte, ce vor pune capăt, indiferent cum, vieţii pe 
care o dusesem până în această noapte. Nu mai era loc 
de răzgândit. 


KKK 


Am mai luat o dată hotărârea de a-mi schimba 
radical viaţa, şi anume în 1994, când am primit vestea 
morţii doamnei Magilly, chiriaşa casei din Irlanda, casă 
care îmi aparţinea. Contrar recomandărilor şefului 
meu, maiorul Reilly, foarte îngrijorat de apropiata lui 
avansare în grad, m-am adresat în scris forului din 
Ministerul Apărării competent pentru pensionarea 
înainte de limită, am fost invitat la Washington pentru o 
discuţie şi am primit aprobarea scrisă de a mă stabili în 
Irlanda. 

Am mai petrecut peste un an în Steel Man Hospital, 
aşteptând cu mai mult ori mai puţin rost deciziile noii 
conduceri a proiectului. Au existat discuţii cu fiecare în 
parte asupra modului în care ne dorim viitorul. Dar 
cam tot ce ne-am dorit a fost respins. Noi am zis că 
ne-ar face plăcere să activăm în domeniul în care 
fuseserăm formaţi. No chance, ni s-a răspuns. Nici nu 
se punea problema revenirii în rândul forţelor armate 
regulate. Chestiune de păstrarea secretului. În cele din 
urmă, s-a decis oprirea proiectului şi pensionarea 
noastră. Ordin de la preşedintele Bush personal. 

În câteva zile s-au stins toate luminile în bază. Am 
fost scoşi de acolo, ni s-a permis să ne luăm rămas-bun 
unul de la altul într-o parcare din afara oraşului, sacii 
noştri de marinari au fost încărcaţi în maşini special 
destinate, câte una pentru fiecare. Nimeni nu ştia 
încotro plecau ceilalţi. Pe mine, m-au dus în apropiere 
de Chicago, într-o mică localitate adormită, cu numele 
de Auguria, unde am fost cazat într-o pensiune 
administrată se pare de unul dintre serviciile noastre 
secrete. Am trăit un timp aici, fără să am cea mai mică 


idee despre ce trebuia să fac. Mă simţeam ca un gunoi 
de care te descotoroseşti. Şi nici nu puteam măcar să 
mă îmbăt! Scrisoarea angajatului imobiliar care se 
interesa dacă putea închiria casa a căzut la ţanc. 

Mutarea a fost simplă. Practic, nu posedam nimic, iar 
Reilly a trebuit să îmi organizeze călătoria, căci, din 
cauza implanturilor, un zbor cu aparatele unor linii 
aeriene normale era exclus. Am ajuns la Shannon cu un 
transport militar şi la Dingle cu maşina unei firme de 
transport. Apoi, săptămâni de-a rândul, m-am învârtit în 
zonă. Era incredibil. Parcă nervii mei încetaseră să se 
mai tensioneze aici, în Irlanda. 


KKK 


Trecură două ore nesfârşite, trecu şi miezul nopții şi, 
în sfârşit, veni timpul să acţionez. Când am trecut pe 
Zero Noise Mode, a trebuit să îmi înăbuş un suspin de 
uşurare care ar fi fost probabil auzit de jur-împrejur. 
Am alunecat din pat fără niciun zgomot, m-am 
strecurat prin hol şi mi-am scos costumul de camuflaj 
din congelatorul frigiderului. Prevăzător, mă gândisem 
încă de aseară să deşurubez becul pentru iluminatul 
interior al frigiderului şi, cu o lovitură bruscă în soclu, 
i-am redat, după un lung serviciu credincios, 
binemeritata izbăvire, aşa că în încăpere nu pătrunse o 
trădătoare rază de lumină nici măcar pentru o clipă. 

De data asta, m-am simţit bine îmbrăcând materialul 
rece: mi se liniştiră nervii care parcă ardeau cu flacără. 
Era bine să simt unde se termina corpul meu şi începea 
lumea. Şi, mai ales, îmi făcea bine să acţionez. 

După ce am deschis clapa din uşa din spatele casei, 
am mai privit o dată în jur. Acesta fusese, aşadar, 
căminul meu ani mulţi şi liniştiţi. De când ei 
pătrunseseră în casă, nu mă mai simţisem bine, totuşi 
mă cuprinse nostalgia gândindu-mă că părăseam 


aceste încăperi. Am să le mai revăd vreodată? Simţeam 
că nu. 

Mai bine nu mă mai gândeam la asta. Trebuia să 
acţionez. Mă strecor afară, în noaptea rece, invizibil, o 
umbră neagră pe un fond negru, o reptilă cu sânge 
rece, fără niciun zgomot, datorită încheieturilor bine 
unse şi unui mod de mişcare controlat de maşinării, pe 
care le datorez în cele din urmă exact acelora de care 
acum voiam să scap. 

Această a doua oară, drumul îmi era deja cunoscut. 
Lipsit de orice zgomot, ca o umbră, m-am furişat de-a 
lungul canalului şi pe sub cele două construcţii. La ora 
asta târzie nu îi mai trecea nimănui prin cap să stea pe 
podul pentru pietoni şi chiar în oraş era o linişte 
neobişnuită. Am dezbrăcat totuşi costumul de camuflaj 
înainte de a părăsi albia pârâului şi a urca pe drum; un 
costum total negru nu te mai camuflează atunci când 
mergi noaptea pe străzi. Mai bine, mergi cu paşi uşor 
acceleraţi şi îmbrăcat ca toată lumea. Costumul îl 
purtam sub braţ, strâns într-un pachet surprinzător de 
mic; nu trebuia să las vreo urmă. Să-şi bată ei capul 
încercând să afle cum dispărusem de acasă. 

Am evitat străzile prin care se ieşea din Dingle şi 
m-am strecurat pe lângă ziduri şi case. Nu aveam 
niciun motiv să mă îndoiesc de faptul că o maşină cu 
senzorii porniţi putea pândi din orice arteră de ieşire 
din oraş. Cu excepţia mea, nu mai era nimeni pe 
drumuri, asta însemnând că nu era nici vreunul dintre 
urmăritorii mei. Nu bănuiau nimic. Moţăiau în maşini şi 
prin punctele fixe, liniştiţi de mesajele fără îndoială 
uniforme primite de la grupa care îmi supraveghea 
casa, crezând că încă dorm în patul meu. 

Dingle este un oraş deosebit de izolat în sine, dar cu 
totul altfel decât un campus de închisoare. Are chiar şi 
în interiorul lui pajişti mari, neîngrădite, iar puţinele 
străzi nu se întind de la un capăt la altul. Locul indicat 
de Finnan era totuşi deosebit de potrivit pentru o 


dispariţie neobservată: trebuia să trec doar printre 
două clădiri, un depozit şi un atelier de reparaţii auto, 
şi să escaladez o împrejmuire cu înălţimea dublă faţă 
de cea a unui om, să ajung pe un drum îngust, limitat 
pe ambele părţi de ziduri de piatră caracteristice 
Irlandei, care urca abrupt. Mirosea a lână şi a gunoi; 
probabil că acest drum era folosit în special de oi şi 
chiar călcam pe alocuri pe excrementele lor mici şi 
negre. Ei, şi! Respiram liber urcând drumul ce părea că 
duce direct în vârful lui Mount Brandon, care se profila 
negru şi uriaş în faţa mea. Luna, ca o seceră subţire, 
licărea printre petice de nori, furnizând puţină lumină, 
din care aparatul meu pentru vedere nocturnă ţesea o 
imagine verzuie, numai muntele se sustrăgea acestui 
spectacol. 

În anii care trecuseră, citisem multe despre 
peninsula Dingle şi istoria ei, şi nu în ultimul rând 
pentru că, în biblioteca oraşului, literatura respectivă 
constituia un punct central ce nu putea fi evitat şi, cu 
toate că nu am vizitat niciodată şirurile arheologice, 
când urcam muntele, îmi dădeam seama clar că mă 
apropiam de o zonă care odată fusese un leagăn al 
creştinătăţii. În secolul al V-lea şi până în secolul al 
VIII-lea, în Kilmalkedar, la nord-est de Ballyferriter, s-a 
dezvoltat acea cultură în care îşi aveau originea 
misionarii irlandezi care mai târziu, neobosiţi şi fără 
număr, au cutreierat Europa, creştinând-o. Pe câţiva 
kilometri pătraţi se găsesc mai multe cruci din piatră, 
bine păstrate, oratorii în formă de stup şi ruine de 
biserici din epoca fierului decât oriunde în altă parte. 
Drumul pe care fugeam va da cândva în Saints' Road, 
cărarea sfinţilor şi pelerinilor care, de mai bine de o 
mie de ani, urca către vârful lui Mount Brandon, odată 
una dintre rutele de pelerinaj cele mai importante ale 
Occidentului. : 

Deodată, am simțit că nu mai am răbdare. In 
definitiv, şi pe mine mă aştepta acolo sus un fel de 


mântuire. Am trecut pe un pas alergător susţinut 
mecanic, care pe un observator obiectiv ar fi puţin spus 
că doar l-ar fi surprins. Dar un astfel de observator nu 
exista. Într-o singurătate grandioasă, alergam prin 
pajişti în pantă urcătoare, săream peste ziduri ce-mi 
ajungeau până la coapse, pe munte în sus, înfruntând 
un vânt ce bătea dinspre țărm, care îmi încurca părul şi 
aducea miros de iarbă umedă şi de ceaţă, alergam fără 
să privesc în jur, lăsând în urmă oraşul care îmi fusese 
casă. 

A pleca pentru a nu mai reveni părea să fie o temă 
centrală a familiei mele. După moartea părinţilor, nu 
m-am mai întors niciodată în Boston. Tatăl meu a plecat 
din Irlanda şi, deşi când şi când spunea că va reveni să 
îşi viziteze oraşul natal, nu a făcut-o niciodată. lar 
mama ne-a părăsit, pentru a nu se mai întoarce 
niciodată, nici măcar pentru cinci minute sau pentru 
a-şi lua lucrurile, ori pentru a se certa cu tata. 

Cea mai mare parte a amintirilor mele este neclară, 
vagă şi aveam nevoie de efort şi de timp ca să îmi 
amintesc amănunte. Totuşi, câteva scene sunt 
permanent prezente, clare şi foarte colorate, cum sunt 
acele reclame iluminate din spate, care se găsesc 
câteodată în gări ori în aeroporturi. Una dintre ele este 
următoarea: „Vin seara acasă!” Am şapte ani şi sunt 
plin de praf, pentru că toată după-amiaza ne-am jucat 
într-un şantier unde nu se mai lucra de câteva 
săptămâni, un teren minunat de joacă, dar bineînţeles 
interzis. Trag după mine uşa de la intrare şi sper să 
reuşesc să mă strecor sus, fără ca mama să observe, 
dar în bucătărie nu este mama, ci tata. Stă lângă 
aragaz şi prepară fripturi. Pe masă sunt două farfurii, 
pahare mari, o sticlă mare de cola, două sticle cu sos 
pentru friptură, şi o cutie din plastic, cu salată. Miroase 
a friptură şi a cartofi prăjiţi. Mă opresc, pentru că nu 
l-am mai văzut niciodată pe tata la aragaz. Du-te să te 


speli - îmi spune cu un surâs ciudat. Astăzi, avem o 
seară între bărbaţi. 

În timpul mesei, se interesează mereu dacă îmi 
place, de parcă nu m-ar crede când dau din cap 
mestecând cu entuziasm. Apoi, îmi spune că mama a 
plecat pentru un timp şi că acum ne gospodărim ca 
între bărbaţi, şi trebuie să o scoatem la capăt amândoi, 
lucru pentru care trebuie să îl sprijin ca totul să 
reuşească. Sună grozav cum o spune el. În încheiere, 
adaugă: Este posibil să fie pentru totdeauna. 

Nu mai ştiu ce am spus eu. Mai ştiu doar că, în acea 
seară, am avut voie să rămân treaz cât am vrut. Am 
vrut să fie aşa pentru totdeauna; am avut senzaţia că 
tata voia asta când stăteam seara cu el în cameră. Şi 
îmi amintesc că, în acea seară, am avut voie să 
urmăresc la televizor primul episod din The Six Million 
Dollar Man. 

Aşa cum am spus, mama a plecat şi nu s-a mai întors. 
A durat până când să mă obişnuiesc cu asta, dar de fapt 
nu mai ştiu cum mi-a mers atunci. Peste amintirile mele 
s-a aşternut un fel de pâclă prin care pătrundeau doar 
două lumini: serialul de televiziune despre bărbatul 
fortificat bionic şi uimirea trezită de priceperea cu care 
gătea tata. 

Când aveam şaptesprezece ani, am vizitat-o pe 
mama. O revedeam pentru prima şi ultima dată. A fost 
groaznic de penibil. Ea trăia la New York, lucra la o 
firmă de asigurări şi părea la fel de nefericită cum mi-o 
aminteam. Cel mai rău a fost că practic nu aveam să ne 
spunem nimic unul altuia. Am fost să mâncăm la un 
restaurant italian, unde am fost aşezaţi la o masă aflată 
la stradă, am primit câte o pizza prea grasă şi prea 
rece, iar acolo am petrecut o oră nesfârşită conversând 
despre mai nimic. Cum mergeam cu şcoala. Ce voiam 
să fac după ce terminam şcoala. Am răspuns că mă 
gândeam să intru în armată, la care ea a ridicat doar 
din sprâncene şi a spus: „Ah!” Altceva nimic. A vorbit 


îndeosebi despre munca ei, pe care mi-a descris-o în 
cele mai mici amănunte. Era scundă, mult mai scundă 
decât o păstrasem eu în memorie, şi îşi ţinea geanta 
mare lipită permanent de corp, chiar şi în timp ce 
mânca. De parcă ar fi fost jefuită de cel puţin o sută de 
ori. 

Locuia într-o garsonieră din Eastside, într-o clădire 
înaltă, veche, unde am mai băut o cafea. De la unica 
fereastră a locuinţei se vedea mai cu seamă Brooklyn 
Bridge şi trenurile urbane zgomotoase. Ceştile de cafea 
aveau pe ele logoul unei firme de asigurări, dar era al 
unei alte firme decât cea la care lucra ea. In timp ce 
şedeam bând cafea şi nemaiştiind despre ce să mai 
vorbim, ea zise brusc: 

— Eu am vrut întotdeauna să vin la New York. La 
căsătoria noastră, tatăl tău a promis că ne vom muta 
într-o zi acolo. Dar el niciodată nu a făcut nici cel mai 
mic pas în acest sens. Fusese doar o minciună, bărbaţii 
mint mereu ca să sucească femeilor capul. Se gândise 
că am să-mi scot din cap ideea aceasta. Pur şi simplu, a 
trebuit să plec, altfel nu aş fi ajuns în viaţa mea la New 
York. Înţelegi? 

A spus-o de parcă tot timpul aştepiase o ocazie 
pentru asta ori de parcă şi-ar fi făcut curaj. În orice caz, 
a spus-o atât de neaşteptat, încât nu am ştiut ce să 
răspund. Am dat doar din cap şi ea s-a mulţumit cu 
asta. După puţin timp, m-a condus la tren - a fost 
ultima dată când am văzut-o în viaţă. 

Ce îmi venise să mă gândesc tocmai acum la asta? 
Îmi treceau prin cap o mulţime de gânduri în timp ce 
alergam în sus, pe versantul muntelui. Era ca şi cum aş 
fi aruncat balastul; de parcă, afundându-mă iarăşi în 
amintirile dureroase, aş fi putut să mă debarasez 
definitiv de ele sau cel puţin de durerea legată de ele. 
Alergam cu salturi lungi, uşoare, prin noaptea cu 
sclipiri verzui, călcând fără zgomot iarba, sărind peste 
ziduri, garduri şi porţi acolo unde era necesar, dar de 


fapt alergam pe străzile din Boston, pe culoarele şcolii 
mele, fugeam de cei care îmi puteau face rău, pentru că 
ei erau mai mari şi mai puternici decât mine, fugeam şi, 
cu lacrimi de copil în ochi, promiteam răzbunare. 

Pe unele păşuni înnoptau oi, turme întregi, strânse în 
grupuri, mici grămezi albe pe iarba mai închisă la 
culoare. Pentru a nu le speria, frânam, reveneam la 
pasul normal şi încercam să trec fără zgomot printre 
ele. Unele se trezeau totuşi, întorceau capul, măsurau 
intrusul cu chipurile lor ascuţite şi negre, dar sunetele 
liniştitoare pe care le scoteam îşi făceau de cele mai 
multe ori efectul: după ultimele priviri sceptice 
aruncate acestei oi cu două picioare, îşi îngropau din 
nou capetele în lâna lor. 

S-a întâmplat la una dintre aceste frânări. O durere 
ascuţită explodă în coapsă, o durere ca aceea pricinuită 
de lovitura unui harpon, care apoi era smuls brusc, cu 
brutalitate. M-am răsucit cu un strigăt gutural şi m-am 
prăbuşit ca un arbore retezat. 

Ce era asta? Pentru Dumnezeu, ce era? M-am trezit 
din ceva ce trebuie să fi fost un leşin de o secundă, 
m-am îndoit către picior ca să pipăi rana şi să descopăr 
despre ce era vorba. Nu văzusem nimic, nu auzisem 
nimic, nu sesizasem nici cel mai mic avertisment. 

Coapsa era fierbinte şi ciudat deformată. Dar nu era 
nicio rană, şi atunci de ce? Gemând am pipăit carnea 
dură şi nu am dat de niciun loc de intrare a unui glonţ, 
nu era nici sânge. Mai multe locuri reacţionau cu o 
durere ascuţită, amestecată deja cu o pulsare surdă, 
căci începuseră să îşi facă efectul medicamentele, iar 
alte zone reacţionau printr-o amorţeală îngrijorătoare. 
Ce se petrecuse? 

Am făcut o pauză, am rămas un moment nemişcat, cu 
faţa în iarba udă şi am observat o oaie care se trezise, 
se ridicase şi se apropia curioasă. Era de fapt un 
berbec cu coarne impozant răsucite. De la cinci paşi 
distanţă, mă fixa, iar eu mă uitam la el cu senzaţia clară 


că privirea ochilor lui ca nişte nasturi voia să îmi spună 
ceva important. 

Atunci, am înţeles. Nu putuse să fie un glonţ. Un foc 
de armă ar fi speriat oile şi le-ar fi pus pe fugă. 

Din păcate, vestea nu era bună. Asta însemna că mi 
se întâmplase ceva mult mai grav decât ar fi putut să 
fie o rană de glonţ, oricât de rea. 


KKK 


Îmi amintesc. Nu am uitat asta nicio clipă. Reuşisem 
doar să alung amintirea, mai întâi în nopți udate de 
sudoare şi coşmaruri ce zdrobeau sufletul, apoi şi mai 
departe. Priveliştea. Leo Seinfeld. Ce era în realitate 
ceea ce mai târziu avea să poarte candida denumire de 
cedare de sistem. 

Eram la poligon şi exersam folosirea armelor 
automate. Automat însemnând că aceste arme nu au 
trăgaci şi sunt controlate bionic prin zonele de contact 
din mâna noastră dreaptă. Noi doar ţinem arma în 
mână şi învăţăm să sincronizăm cu musculatura 
ochiului impulsurile din locul de contact de pe mână. 
Într-un mod greu de exprimat în vorbe, acest lucru ne 
permite doar să observăm culisele, iar atunci când 
acolo apare ceva despre care credem că trebuie culcat 
la pământ ne sunt suficiente privirea şi gândul pentru 
ca arma să se îndrepte într-acolo şi să deschidă foc. In 
acest fel, obţinem viteze de reacţie în comparaţie cu 
care legendarii eroi ai vestului sălbatic par nişte 
bunicuţe oloage, dotate cu arme ce trebuie încărcate 
prin capul ţevii. 

Suntem aşezaţi în rând şi orice ţintă care ţâşneşte în 
faţa noastră este făcută ferfeniţă mai repede ca gândul. 
Leo Seinfeld este ultimul în rând. Eu sunt lângă el şi, 
din când în când, trebuie să mă uit la el, pentru că 
merită să vezi cum lucrează cu aceste arme automate. 
Este concentrat sută la sută. Pe figură, are un zâmbet 


aproape elastic. El nu se antrenează pur şi simplu, ci 
face dragoste cu arma lui. 

Mă îndemn la concentrare, când brusc observ cum 
lângă mine Leo înţepeneşte jumătate ridicat şi inspiră 
îngrozit nesfârşit de lung. De parcă, deodată, plămânii 
lui ar avea o capacitate mai mare decât a unei cisterne. 

— Ce este? întreb. 

Leo nu răspunde. A lăsat arma jos, se ţine de piept şi 
se pipăie în jos, spre abdomen. 

Mă ridic. Ceva nu este în regulă. 

— Leo! 

— Inima...  gâfâie el. Turbo-inima, nu ştiu... 
explodează ori ceva... 

Strig după ajutor. Ca prin ceaţă, realizez că toţi 
ceilalţi încetează să mai tragă, dar privirea îmi este 
îndreptată către Leo, care geme groaznic, aplecat 
înainte şi brusc îi ţâşneşte sânge din nas. 

— Decuplează sistemul! ţip eu. Decuplează sistemul 
ăla blestemat, Leo! 

Vocea lui a devenit deja un gâlgâit înecat. Ulterior, 
voi constata că eram stropit de sus până jos cu picături 
fine din sângele lui. 

— Nu merge, spune el, s-a blocat, nu pot... 

Corpul i se crispează, se îndoaie, se răsuceşte în 
poziţii nenaturale. Aud pocnete, scârţâituri, pe Leo mai 
mult îl văd decât îl aud urlând şi înţeleg că în interiorul 
lui se rup oasele. Amplificatorii de forţă îl toacă, îl fac 
bucățele din interior, între timp, îi ţâşneşte sânge şi din 
ochi, din urechi, din pielea gâtului. I se văd arterele 
pulsând, prea groase, inundate cu o culoare de un 
nenatural albastru-închis. 

Şi pe urmă, oh, Doamne...! Pe urmă... 

Mai întâi îi iese o piesă din braţ, oţel plin de sânge, 
de bucăţi de carne, şi o chestiune albicioasă, de 
nedescris îi sfâşie cămaşa, pielea, îi despică coşul 
pieptului, apoi din altă parte nişte vergele cu străluciri 
de crom, pătate cu roşu găuresc, se deformează 


nebuneşte, se rup, o ploaie de schije, un satâr dement îi 
spintecă braţul din interior către exterior... 

Ţip. Sau ţipă el? Nu mai ştiu. Văd că şi în abdomenul 
lui ceva se mişcă, se arcuieşte, ca în filmul Alien, şi în 
mine totul urlă de oroare. 

Una dintre sfarâmăturile care îi ies din corp o ia în 
sus, îi găureşte gâtul şi în sfârşit privirea panicată a lui 
Leo se stinge, dispare enorma groază din ea. Capul i se 
lasă pe o parte. Gata. Corpul este întins într-o baltă 
roşie, lipicioasă şi tocătoarea în care se transformaseră 
componentele sistemului său turbat mai toacă puţin din 
el, dar noi ştim că s-a sfârşit. 

Când ridic privirea, îl văd deasupra mea pe Juan. Cu 
arma în mână, îndreptată către capul lui Leo. Nu 
putuse rezista să îi scurteze chinurile, împuşcându-l 
înainte ca durerile să fi devenit insuportabile. Privea 
fix, de parcă văzuse iadul, dar de fapt chiar îl văzuse. 
Toată viaţa îl va urmări regretul că decizia lui venise 
prea târziu. 


KKK 


O'Shea prevăzuse asta în apelul lui telefonic de 
miercuri, care îl costase viaţa. El m-a avertizat că 
amplificatorul de forţă din coapsa dreaptă nu era în 
regulă. Că legătura cu osul coapsei putea ceda. 

Şi exact asta trebuie că s-a întâmplat. Mi-am mai 
palpat o dată piciorul, ca să urmăresc contururile 
dispozitivului sărit de la locul lui. Care acum se mişca 
între muşchii mei, liber la un capăt şi având nişte 
muchii ascuţite. Un coşmar. 

Oricum, nu a fost atât de oribil ca la Leo. Sistemul 
meu funcţiona stabil, reacţiona la comenzile mele, 
comunica. Nici vorbă de o cădere de sistem. Era vorba 
doar de ruperea unui material. 

Mi-a venit ideea binecuvântată de a decupla 
amplificatoarele de forţă, ceea ce a redus simţitor 


durerile. Bun. Reuşesc să mă întorc pe spate, în aşa fel 
că puteam privi cerul nocturn presărat cu petice de 
nori şi puteam să aştept să îmi vină vreo idee cu privire 
la ce mai puteam să fac. Dar nimic nu garanta că îmi va 
veni o astfel de idee. 

Mă gândeam la cei aproximativ opt kilometri distanţă 
şi la cei şaizeci de metri diferenţă de nivel care mă mai 
despărţeau de punctul de întâlnire cu Finnan. O iluzie. 
Nu voi reuşi. Nu voi reuşi să ajung nici măcar până la 
cel mai apropiat drum. Doar încercarea de a mă ridica, 
şi am resimţit-o de parcă un mixer pornea să îmi 
sfârtece interiorul coapsei. Şi încă mă aflam sub 
puternica influenţă a drogurilor. 

Dar îmi făcea bine să stau întins. O boare rece îmi 
mângâia faţa şi durerea se mai potolea cât timp nu mă 
mişcăm. Îmi spuneam că poate nu era chiar atât de rău. 
Poate că acesta era momentul în care interveneau 
procedurile de siguranţă care ne fuseseră instalate 
după moartea lui Leo. 

Poate că morţii lui Leo îi datorez faptul că mai 
trăiesc. 


KKK 


Când autobuzul nostru ajunge în fața Steel Man 
Hospital, tocmai înălţau un gard înalt de vreo şase 
metri, din plăci de beton, menit să împiedice vederea în 
interior. Nişte oameni cenuşii, în salopete cenuşii, care 
cu ajutorul mai multor macarale manevrau plăcile 
grele. Privesc vânzoleala lor cu o ciudată senzaţie de 
irealitate; parcă aici, în această pustietate, ar 
reconstrui zidul Berlinului, care tocmai căzuse. 

Suntem primiţi de bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme care 
trădează un rang înalt şi de bărbaţi în halate albe. 
Primim legitimaţii, o măsură complet inutilă, căci toţi 
cei de aici ne cunosc pe dinăuntru şi pe dinafară mai 
bine decât ne cunoaştem noi înşine, iar aceste 


legitimaţii nu deschid nicio uşă, mai ales nicio uşă care 
să dea în exterior. Ne aflăm într-un complex cu cel mai 
înalt grad de securitate existent. De facto, suntem 
prizonieri. 

Dormitorul nostru este mare şi mobilat luxos. În mod 
intenţionat nu suntem cazaţi în camere separate, asta 
n-ar corespunde modului de viaţă militar, dar au grijă 
să nu ne lipsească nimic. Cu excepţia ştirilor de la 
televizor. Cu excepţia ziarelor. Cu excepţia scrisorilor 
şi a serilor petrecute în oraş şi a sexului, cu excepţia 
oricărui contact cu viaţa din exterior. 

Dar, până una-alta, nu mai avem nevoie de toate 
acestea. Lumea exterioară este, din acest moment, 
neinteresantă. În următoarele săptămâni şi luni va fi 
vorba de lumea noastră interioară, ceea ce ne va 
preocupa în aşa măsură, încât vom uita complet de 
lumea exterioară. 


KKK 


Berbecul se plictisise evident. Se îndepărtă câțiva 
paşi. Şi în cele din urmă, dispăru din câmpul meu 
vizual. Eram mulțumit că eram întins acolo şi că îmi 
puteam imagina că durerile mă vor lăsa. Şi m-au mai 
lăsat. Decuplarea amplificatoarelor de forţă mă ajutase. 
Incă ceva timp şi voi putea din nou să mă ridic. Cam în 
cinci sute de ani. 

Priveam negreala de vată a cerului şi îmi analizam 
opţiunile. Dacă rămân aici până dimineaţa, mă vor 
găsi? Nu ştiam. Nu aveam idee dacă prezenţa oilor pe 
această păşune însemna că o dată pe zi cineva venea să 
vadă de ele sau dacă animalele erau lăsate singure câte 
o săptămână. Erau atât de multe chestiuni pe care nu 
le ştiam despre această ţară, o ţară în care îmi 
petrecusem un sfert din viaţa mea. 

Am amânat cât am putut să îmi pipăi piciorul şi 
pentru că bănuiam cât de iluzorie era convingerea mea. 


Nu mai simţeam coapsa ca pe o coapsă, cica pe un 
trunchi de pom îmbrăcat cu pantalon, dur, lemnos, 
având o formă bizară. Era suficient să îmi duc mâna 
peste el, pentru ca pompa de sedare să pornească la 
capacitate maximă. Am încercat totuşi să mă 
rostogolesc pe o parte. O idee proastă, căci durerea 
m-a făcut să îmi pierd cunoştinţa pentru câteva clipe 
ori pentru câteva ore, nici eu nu mai ştiu. 


KKK 


Cred că Gabriel a fost cel care, la vederea lui Jordan, 
a icnit. Îl puteam cumva tolera, deşi nu i-am spus asta 
niciodată. Avea ceva... nu ştiu ce. Ceva dintr-un artist 
neînțeles, s-ar putea zice, dar asta nu i se potrivea 
complet. Era sensibil, nu era un bolovan ca Vernon, era 
ceva mai deosebit faţă de noi. Dacă treceai cu vederea 
că prefera să fie ziua întreagă înconjurat de propriul 
gunoi, puteai să porți cu el discuții cu adevărat 
exploratoare. Se observa că avea idei proprii. 

Aparatele de măsură de deasupra paturilor noastre 
au sesizat că febra îi creştea nesănătos. In miez de 
noapte se aprinde lumina în dormitor, unde năvăleşte o 
cohortă de medici şi asistenţi, îndreptându-se către 
patul lui Jordan. Îi iau temperatura, îi examinează ochii, 
se consultă între ei în latină şi îl iau cu ei. 

— Culcaţi-vă! îmi porunceşte unul, când mă ofer să îl 
însoțesc pe Jordan. Mâine aveţi o operaţie. 


KKK 


Am auzit oile mişcându-se, am simțit că sunt 
neliniştite. Aceste animale mi-au plăcut din prima clipă, 
cu fețele lor negre, şi cu expresia aceea serioasă, 
permanent mirată din privirea lor. Am dat de ele în 
toate plimbările mele, umblând ţanţoşe pe drumuri şi 


păşuni, pentru că aici, în Irlanda, nu se prea ostenesc 
cu garduri ori porţi. Nu pot să spun decât că în felul de 
a fi al acestor oi este ceva demn. 

Plimbările mele. Călătorii pe lumină, umbră şi ploaie, 
uneori păreau călătorii prin propriul suflet. Într-una 
dintre ele o văzusem pentru prima oară pe femeia cu 
păr roşu, sclipitor, care fotografia epave pe țărm. Am 
rămas în loc urmărind ce făcea cu atâta concentrare. 
Pierdută printre vasele eşuate, ajunse epave, modifica 
permanent poziţia stativului, făcea un pas lateral, apoi 
revenea, se apropia, apoi se depărta din nou. Se uita 
minute în şir prin vizorul aparatului foto, fără să se 
mişte. Nu avusesem impresia că mă remarcase. 

După câteva zile, am revăzut-o în Main Street, 
vorbind cu şoferul unei furgonete cu trei roţi, în faţa 
hotelului Brennan's. Pentru că după aceea dispăruse în 
hotel, am crezut că era o turistă şi am simţit ceva ce 
ulterior mi-am dat seama că fusese dezamăgire. Câteva 
zile dispăruse. Dar apoi i-am descoperit fotografia în 
prospectul aflat într-o mică vitrină de lângă intrarea în 
hotel şi am aflat că se numea Bridget Keane şi că era 
noul manager al hotelului. 

De atunci am văzut-o mai des. Adică făceam în aşa 
fel, încât să o văd mai des. Era... aşa de plină de viaţă! 
Nu ştiu cum aş spune-o altfel. Plină de viaţă. Se mişca 
atât de grațios, din tot corpul, însoţind tot ce spunea cu 
mici mişcări, aproape ca de dans. Asta mă fascina. 
Vivacitatea. 

Nu am întreprins nicio tentativă de apropiere, pentru 
că din prima clipă mi-am dat seama că din asta nu ar 
ieşi niciodată ceva. 

În comparaţie cu ea, eu eram pe jumătate mort, cu 
mult înainte de a mă fi aflat pe această pajişte cu oi. 


KKK 


Când mi-am revenit după operaţie, Jordan mai era 
încă bolnav. Dar pierdusem altceva în timpul în care 
fusesem ocupat cu convalescenţa în izolare ermetică: 
conducătorul medical al proiectului, profesorul 
Stewart, plecase pe neaşteptate, în biroul lui se afla un 
alt bărbat, civil, dar nu medic - unul de la Serviciile 
secrete, se şoptea în taină. Numele lui era Larry 
Robinson şi voia să vorbească cu mine. 

De la alţii am aflat că Robinson, în primul lui cuvânt 
rostit în faţa personalului adunat, a declarat că nu este 
competent în probleme medicale. În ce este competent 
rămâne deocamdată o chestiune deschisă. Clar este 
doar că de acum înainte va trebui ca totul să meargă 
mai repede. Cineva făcea presiuni. 

Robinson este un bărbat mărunt, cu un cap oribil, 
diform, ca un ou şi cu faţa plină de neobişnuit de mulţi 
negi. Când vorbeşte, lasă impresia că ar avea urgentă 
nevoie de un consult medical pentru polipi. Când intru, 
sare de pe scaun, îmi strânge mâna, mă roagă să iau 
loc, îmi oferă ceva de băut şi se recomandă în nişte 
termeni atât de insignifianţi, că nu rămân cu nimic în 
memorie. În ciuda amabilităţii exagerate, îmi este 
antipatic din prima clipă. 

În toiul discuţiei noastre formale, sună telefonul. 
Robinson îşi întrerupe fraza pe care tocmai o spunea. 
Este cineva cunoscut de el, un bos mare, asta se 
observă din reacţiile lui după ce duce receptorul la 
ureche şi se prezintă. Un bos mare, dar în relaţii 
amicale, pentru că îşi permite intimităţi. 

— Hunter! zbiară Robinson cu un entuziasm care 
califica drept apă de ploaie tot ce se mai petrecuse în 
restul zilei. Cum? Desigur, oricând. La cerbi? Până 
acum nu, dar odată tot trebuie să fie prima dată, zic 
eu... 

Se întoarce încruntându-se către mine, în timp ce 
ascultă o voce sonoră, neinteligibilă la distanţa la care 
mă aflu, şi îşi flutură mâna indicându-mi să ies afară. 


Acelaşi gest cu care goneşti insectele care te 
deranjează. 

les. Aştept o vreme în anticameră, unde secretara mă 
ignoră, încă o mutră nouă; probabil că el a adus-o. 
După un sfert de oră, observ că, deşi semnalul luminos 
al telefonului-centrală al secretarei s-a stins demult, lui 
mister Robinson nici prin cap nu îi trece să mă invite 
înăuntru. Plec şi cu asta treaba s-a rezolvat; în orice 
caz, el nu m-a mai căutat. 


KKK 


Mai era întuneric, când în conştiinţă îmi pătrunde cu 
greu gândul că stăteam întins pe o parte pe iarba 
umedă şi pe excremente de oaie. Două oi şi berbecul de 
mai devreme mă examinau rumegând, cu un interes 
enorm. Am gemut, la care unul dintre animale a făcut 
un pas îndărăt, dar celelalte rămaseră calme. Deci până 
aici decăzuse gradul meu de periculozitate. 

Mi-am pipăit coapsa şi mi s-a părut că situaţia nu era 
chiar aşa de lipsită de speranţe. În orice caz, sedarea 
nu mai reacţiona când am pipăit conturul anormal, iar 
durerea fu suportabilă. Ceea ce putea să însemne şi că 
nivelul de medicamente din sângele meu atinsese 
valorile maxime, dar, oricum, ideea de a mă ridica din 
nou în picioare era de neconceput. 

Brusc, berbecul înălţă capul pentru a privi cu nările 
fremătând un punct situat la orizont. După toate 
aparențele, un punct care îl neliniştea. 

M-am răsucit puţin şi m-am uitat în aceeaşi direcţie 
ca berbecul. Şi am înţeles de ce ceea ce vedea îl 
neliniştea. 

Mă neliniştea şi pe mine. 

Ceea ce se vedea cu ochiul liber era un şir scurt de 
lumini care dansau. Cu vederea nocturnă şi folosind 
apropierea imaginii, se vedeau bărbaţi care se deplasau 
unul lângă altul, unii dintre ei având lanterne aprinse. 


Cu adevărat neliniştitoare nu erau aceste imagini. Cu 
adevărat neliniştitor era că aceia care nu aveau 
lanterne ţineau în mâini arme cu dispozitive de ochire 
cu laser, care erau puse în funcţiune. 

Aş fi pariat că nu erau ţărani irlandezi ieşiţi la 
vânătoare. 

Gemând, m-am adâncit mai mult în iarbă. Deci, gata. 
Venise vremea  secerişului. Gata cu veselia. Se 
deciseseră să mă ia. Ştiau ce mi se întâmplase? Nu, nu 
ştiau. Căci altfel nu s-ar fi apropiat cu atâta grijă. 
Aveam chiar impresia că nici măcar nu ştiau exact unde 
eram. Am scos costumul de camuflaj din buzunar cât 
am putut de repede, ceea ce nu însemna foarte repede, 
l-am despăturit şi l-am întins peste mine. Era imposibil 
să îl îmbrac, dar era încă sesizabil de rece; dacă aveau 
aparatură pentru infraroşu, şi garantat aveau, puteam 
cel puţin pentru un timp să rămân nedetectat. 

Pe urmă, mi-am dat seama că asta nu mă va ajuta cu 
nimic. Nici prin gând nu îmi putea trece să lupt. Nu 
aveam nicio altă alegere, trebuia să rămân întins unde 
mă aflam şi să aştept să vină cu o targa şi cu cătuşe. 
Sau cu ce or fi socotit ei potrivit pentru imobilizarea 
unui Cyborg. 

Se opriseră; păreau că aşteptau un ordin. Am auzit 
zgomot de motoare în depărtare. Maşini de teren. În 
depărtarea ceţoasă licărea lumina farurilor. Mobilizare 
mare. Da, tot ce trebuia. Am reuşit să mă ridic într-un 
gen de poziţie şezând, cu piciorul drept întins, şi am 
văzut că între timp toate oile se treziseră şi urmăreau 
îngrijorate ce se petrecea în apropierea lor. 

Mi-a venit o idee. Una fără îndoială nebunească, dar 
nu aveam senzaţia că mai aveam multe de pierdut. Am 
intrat în memoria de sunete întocmită în zilele de 
contemplaţie când ascultam oile care mă însoțeau în 
plimbările mele de duminică. Semnalul de liniştire îl 
folosisem în această noapte cu succes de mai multe ori, 
dar nu mai era încă ceva...? 


Da, exact. Strigătul de panică. Alarma. Semnalul 
pentru stampede, împrăştierea explozivă, fără sens şi 
neroadă în toate direcţiile posibile. Era un sunet 
reţinut, cu rezonanţă inofensivă pentru urechea umană, 
dar efectul lui a fost senzaţional: oile au sărit în 
picioare ca apucate de streche şi au luat-o la goană 
behăind din toate puterile, şi mă bucură să pot spune 
că i-au surprins total pe urmăritorii mei. Brusc, în 
întunericul nopţii, în faţa mea, se descărcau arme cu 
nemiluita, am văzut berbeci temerari plecându-şi 
capetele şi trecând la atac în timp ce mieii fugeau în 
neştire, plângând ca nişte copii, iar eu m-am mişcat 
şchiopătând în direcţia din care venisem, cu chipul 
schimonosit de durere, zăpăcit de drogurile din sânge, 
cu o zvâcnire ticăloasă în coapsă şi cu o senzaţie 
fierbinte, turbată în gâtlej. Abia când mi-am lins buzele 
am înţeles că îmi curgeau lacrimi din ochi. Şi aşa am 
luat-o şchiopătând la vale, ştiind că în spatele meu era 
muntele inaccesibil, de necucerit, o umbră întunecată 
în noapte, ce mai conta că în orice moment un glonţ în 
spate ori în ceafă putea să pună capăt drumului meu? 
Mă târâm supărat că întârziau atât de mult lovitura de 
graţie, glonţul final. Îl simţeam în spate, acolo unde ar 
fi trebuit să ţintească. Oare se trezise un alt simţ 
artificial, de a cărui existenţă nu ştiusem nimic, un simţ 
în stare să sesizeze unde şi când punctul roşu al 
laserului îmi atingea corpul? Nu m-am întors. Nici nu 
m-aş fi întors. Nu le-aş fi dat această satisfacţie. Dacă 
mă împuşcau, să o facă mişeleşte, aşa laşi cum erau. 


CAPITOLUL 21 


Ceea ce am realizat până acum prin cuvintele şi faptele 
mele este nimic. Toate acestea sunt doar exteriorizări 
amăgitoare şi lipsite de valoare ale ființei mele. Sunt 
într-un fel travestite în multe modalităţi. Numai 
moartea poate decide cât de departe am mers. 

Seneca, EPISTOLAE MORALES 


Nu au tras. Şi mă tem că acum ştiu de ce. Mă tem că 
am găsit explicaţia faptului că am fost cruțat. 

Nu m-am întors. Mergeam înainte şchiopătând, drept 
ca un băț, aşteptând glonţul care nu mai venea. Nici 
măcar nu m-au urmărit şi nu îndrăznesc să sper că nu 
au făcut-o din cauză că oile i-ar fi luat prin surprindere. 
Eu cred că au masacrat nevinovatele animale până 
când şi-au dat seama ce se întâmplase, după care au 
încetat să mai tragă, dar nu m-au mai urmărit. 

La ce această prostească manevră cu strigătul de 
panică? O jalnică încercare de a face pe eroul, cum 
doar în filme se mai petrece. 

Cred că am văzut prea multe filme în viaţa mea. În 
acele filme de acţiune tipice Hollywoodului există 
neapărat scena aceea scurtă din final, în care eroul 
este la înghesuială. Şi, deşi omeneşte vorbind nu mai 
are nicio şansă, el reuşeşte să întoarcă foaia pentru 
ultima dată în favoarea lui şi să învingă. În Terminator, 
Sarah Connor rămâne calmă în timp ce ultimele resturi 
ale robotului ce pare indestructibil o strâng de gât şi 
acţionează exact la momentul potrivit presa hidraulică. 
In Die Hard, eroul interpretat de Bruce Willis a 
premeditat totul cu mult înainte şi şi-a lipit cu bandă 
adezivă pistolul după ceafa, aşa că acesta i-a stat la 


îndemână atunci când a fost somat să ridice mâinile. Şi 
aşa mai departe. Isteţimea şi vitejia înving, indiferent 
de cât de lipsită de speranţe pare situaţia - asta ne 
învaţă filmul. 

Asta am încercat şi eu. Ca, în cele din urmă, să mă 
dovedesc a fi erou. O tentativă idioată, care a eşuat 
pentru că eroul nu a fost nici deştept şi nici viteaz, şi 
mai ales pentru că nu mai era vorba de film, ci de 
realitate, în care şi cel viteaz, şi cel isteţ pot da greş. 

Coboram povârnişul încercând fără niciun sens să nu 
îndoi piciorul drept, ci să îl folosesc doar ca sprijin; 
toată larma şi vânzoleala au rămas în urma mea, 
înghiţite de noapte şi de ceața ca o răsuflare. La un 
moment dat, am rămas din nou singur şi totuşi nu eram 
singur: auzeam voci, paşi îndepărtați, clinchetul 
metalic al siguranţelor armelor, mă ştiam înconjurat de 
hăitaşi invizibili, urmat de un semicerc de gonaci care 
nu ar fi admis să iau altă cale decât cea care ducea 
înapoi, la Dingle. 

Care era fără de sfârşit. Cu cât mergeam mai 
departe, cu atât mai scurte deveneau intervalele la care 
trebuia să fac o pauză, minute lungi în care stăteam pe 
loc, ud de transpiraţie şi gemând ca o sperietoare de 
păsări uitată, şi îmi doream să mor. Piciorul meu stâng, 
care trebuia să suporte tot efortul, să poarte tot înainte 
pas cu pas corpul meu greu de o sută cincizeci de 
kilograme, tremura din cauza suprasolicitării. Dar nu 
puteam cupla amplificatorul de forţă, pentru că, de 
fiecare dată când încercasem să o fac, ameninţa să îmi 
sfâşie coapsa dreaptă. 

Cu toate că după ceva timp găsisem o modalitate 
şchioapă-târâtoare şi extrem de obositoare de a mă 
deplasa, ţinându-mi piciorul drept ţeapăn şi neîndoit, în 
aşa fel încât durerile ascuţite să înceteze, cu flecare oră 
ce trecea simţeam coapsa tot mai fierbinte, mai mare şi 
mai fragilă. 


Şi treceau ore de chin pentru a face înapoi drumul pe 
care venisem. Orice trecere a unui zid era un martiriu. 
Uneori, rămâneam întins pe pietre şi mă întrebam ce 
s-ar întâmpla dacă pur şi simplu nu m-aş mai ridica. 
După care mă răsuceam, mă ridicam, gemeam, 
asudam, mă târâm mai departe, cu gura uscată, cu răni 
în gât, mă târâm mai departe pe căi de foc. 

Mă urmăreau tot timpul. Din când în când se 
aprindea scurt o lanternă departe în spate sau auzeam 
un strigăt ori o înjurătură din semicercul care mă 
împingea tot înainte. 

Sau doar îmi închipuiam? Erau luminile iritaţii ale 
retinei sau conectări greşite ale implanturilor mele, 
erau ecourile îndepărtate ale gemetelor şi ale 
respirației mele grele? 

Nu venea nimeni. Rămâneam singur. Când am ajuns 
la primele case, durerea din piciorul meu se 
transformase într-o amorţeală surdă, pe care o 
consideram mai neliniştitoare decât starea anterioară, 
când fusesem capabil să simt durerea. Peste munţii din 
est, cerul începea să ia o nuanţă roz atunci când am 
trecut pe lângă una dintre maşinile lor. În ea erau doi 
bărbaţi. Cel de la volan dormea cu capul între tetieră şi 
fereastră, de parcă ar fi avut gâtul rupt, celălalt avea 
ceva în mână, ce părea a fi un pahar cu cafea, şi se 
holba la mine cu gura căscată, de parcă văzuse o 
fantomă. Atât. S-a holbat până când am trecut de el, nu 
ştiu ce a făcut pe urmă, pentru că nu l-am mai urmărit. 

Nu mă aşteptasem să mă simt şi mai rău, dar, 
coborând strada spre Mall, am simţit că în orice clipă 
mă pot prăbuşi. Eram sigur că nu voi mai fi în stare să 
mă mai ridic încă o dată. Isus atârna tot pe cruce şi 
suferea, doar că el era din lemn vopsit, în timp ce eu 
eram din carne şi oţel şi duhneam oribil. Nu am căzut. 
Mă târâm cu respiraţia tăiată şi nu mă prăbuşeam. lată 
sensul giratoriu, apoi strada mea. Eram primul 


Fitzgerald de două generaţii care revenea într-un loc 
pe care voise să îl părăsească. 

În casa familiei Brannigan era lumină. O licărire 
caldă, galbenă la o fereastră pe care nu o mai văzusem 
până acum decât întunecată. M-am oprit fără să mă 
gândesc la ceva, mai întâi pentru că trebuia oricum să 
mă odihnesc după fiecare doi paşi, apoi din pură 
curiozitate reflexă. 

Era camera de zi sau, în orice caz, o încăpere folosită 
ca atare de către soţii Brannigan în zilele lor de 
fericire. Acum, era camera unui bolnav. Soţul 
bibliotecarei şedea acolo, având la spate un 
conglomerat de perne şi segmente de saltea care îi 
ţineau bustul oblic şi dădea din mâini fără putere, faţa i 
se făcuse vineţie, iar soţia era aplecată asupra lui 
făcând ceva ce mi se părea a fi un gen de eliberare a 
căilor respiratorii. Lângă pat se afla aparatul pentru 
respiraţie artificială, o cutie din tablă de culoarea 
fildeşului, cu tuburi groase, la care erau conectate un 
recipient albastru şi un recipient alb cu gaze, iar 
doamna Brannigan îi punea din când în când masca 
pentru respirat, ceea ce lui îi provoca horcăituri şi tuse, 
dar în final culoarea feţii îi reveni oarecum la normal. 
Deşi ea avea o privire serioasă, întreaga procedură 
părea ceva uzual, ceva ce în casa Brannigan reprezenta 
de ani de zile un exerciţiu zilnic. 

Am privit scena cu răsuflarea tăiată, dar oricum nu 
atât de grav cum era cazul la sărmanul domn 
Brannigan. Pe un raft, deasupra uşii, aşezate în aşa fel 
încât el să le poată vedea bine, erau trei exemplare din 
colecţia lui, parcă vii: două păsări care priveau în jur 
părând de-a dreptul îngrozite şi o pisică gata să sară. 
M-am uitat la bărbatul infirm şi m-am gândit la ce îmi 
povestise soţia lui în urmă cu o săptămână. 

Şi, cu o groază care îmi apăsa ca o piatră inima, am 
realizat de ce am fost menajat. De ce urmăritorii mei 
s-au mulţumit să mă împresoare şi să îmi taie căile de 


fugă, în loc de a mă împuşca sau de a încerca să mă 
facă una cu pământul călcându-mă cu un camion. 

„Eşti cel mai reuşit exemplar”, spusese Reilly. 

Nu am probe, bineînţeles că nu am. Dar cred că mă 
menajează pentru că vor să aibă corpul meu 
nevătămat, ca piesă de căpătâi a unei colecţii secrete. 
In faţa ochilor, văd un muzeu subteran la care au acces 
doar membri aleşi pe sprânceană ai unui grup de 
iniţiaţi, îi văd pe aceştia intrând în sala Steel Man şi 
oprindu-se visători în faţa celui mai impresionant 
exponat, corpul lui Duane Fitzgerald, Cyborg nr. 2, cel 
mai reuşit exemplar al proiectului, din păcate, eşuat. Şi 
ce bine s-a păstrat! nicio gaură de glonţ care să îl fi 
deteriorat. nicio deformare care să amintească de o 
moarte violentă. Ireproşabil. O piesă de mare valoare. 

Este o aiureală? Nu ştiu. Prietenii îi spun „Hunter”, 
deşi nu aşa îl cheamă pe acel bărbat care, în timpul 
unei vânători cu participarea familiei preşedintelui, a 
împuşcat de la o sută de picioare depărtare un şarpe cu 
clopoței, chiar cu o clipă înainte ca acesta să fi apucat 
să o muşte pe fiica consilierului pe probleme de 
securitate? Nu a devenit de aceea succesor al 
profesorului Stewart? Din recunoştinţă? Am citit un 
reportaj despre uriaşa proprietate pe care locuieşte la 
treizeci de kilometri nord de Arlington. În articol nu era 
nicio fotografie în care să nu apară un animal împăiat - 
capul unui cerb cu douăsprezece ramificații pe fiecare 
corn pe peretele din spatele biroului, un grizzly în sala 
de primiri, în dormitor chiar un vultur cu cap alb - 
mândra pasăre-emblemă a Americii. 

Ei bine, poate că este un gând nebun. Poate că doar 
s-au contrazis ordinele venite pe ierarhii diferite, 
suprapuse unele altora, poate că ele s-au încurcat în 
timpul şedinţelor nocturne nesfârşite din buncărele de 
comandă subterane, care încercau să descopere calea 
corectă dintre paranoia şi inconştienţă. Poate că 


întreaga poveste este pur şi simplu punctul culminant 
al incapacității şi al panicii. 

Dar eu mai sunt chinuit de o groază teribilă. Stăteam 
în dreptul ferestrei casei soţilor Brannigan şi credeam 
că simt cum pământul îmi fugea de sub picioare, şi eu 
trebuia să fug. Dacă mai aruncam o privire pisicii 
împăiate, aş fi urlat. 

Am sentimentul că am alergat acasă, deşi nu am 
făcut cu certitudine asta. Aveam totuşi cheia casei în 
buzunar, ciudat, pentru că nu mă gândisem să o vâr 
acolo. Am descuiat, m-am târât pe sofa şi am adormit 
instantaneu. 

M-am trezit cândva şi la început nu am înţeles de ce 
deodată se făcuse lumină, pentru că nu eram conştient 
că dormisem. Am reuşit să deschei nasturii de la 
pantaloni şi să eliberez coapsa dreaptă: era un unic 
hematom albastru-negru, umflat şi oribil la vedere. M- 
am lăsat pe o parte şi am adormit din nou. 

După care, ciudat, m-am simţit ceva mai bine. Am 
putut să mă ridic în picioare, mai exact spus pe stângul, 
şi să ţopăi până în bucătărie. În Europa, frigiderele nu 
sunt doar incredibil de mici, ceea ce până acum nu m-a 
deranjat, dar nu sunt dotate nici cu dispozitiv pentru 
făcut cuburi de gheaţă, ceea ce mă deranja enorm 
acum. Într-un compartiment, am găsit două tăviţe 
minuscule, pentru format cuburi, le-am umplut cu apă 
şi le-am pus în compartimentul congelator. Am luat 
apoi un prosop, l-am udat în chiuvetă şi l-am pus ud şi 
rece pe coapsă, ceea ce mi-a făcut grozav de bine. 
Stăteam aşa pe scaunul din bucătărie, am reglat 
frigiderul pe congelare şi gândurile mi se învârteau 
prin cap ca nişte pietre de moară. 

După un timp, am stabilit că aveam febră. În câmpul 
vizual mi-a apărut un ecran-diagnoză care mi-a oferit o 
selecţie de metode recomandate de tratament care îmi 
stăteau la dispoziţie, împreună cu informarea că, în 
cazul în care în termen de şaizeci de secunde nu mă 


decideam, se va declanşa default option o doză 
puternică de antibiotic cu spectru larg de acţiune. 

Am lăsat sistemul să lucreze. De ce nu? Tot ce mai 
voiam era să pun pe picior o pungă cu cuburi de 
gheaţă. Iar asta era doar o chestiune de timp. 

Tot o chestiune de timp era când vor veni să mă ia. 
Dacă descopereau că nu mai corespundeam ca piesă 
ireproşabilă de muzeu, totul se va sfârşi cu un glonţ în 
spate şi cu construirea unei poveşti care să arunce vina 
morţii unui cetăţean american pe seama unui terorist 
oarecare. 

Priveam în gol. Timpul trecea. Mi-am privit mâinile, 
am strâns pumnii şi am simţit acţiunea binefăcătoare a 
tensionării muşchilor. Am netezit cămaşa murdară, 
transpirată şi mirosind a excremente de oaie şi am 
privit jocul muşchilor. Era încă o privelişte plăcută. 
Mi-am amintit cum, copil fiind, citeam mereu benzi 
desenate cu supereroi  musculoşi, metoda mea 
preferată de retragere în mine când mama şi tata se 
certau. În timp ce casa răsuna de zbierete, eu mă 
adânceam în admirarea pozelor de forţă şi îmi 
imaginam că şi eu aveam astfel de muşchi, că eram 
blindat cu ei, în aşa fel că nimeni, niciodată, nu îmi 
putea face vreun rău. 

Numai că aici sunt o mulţime de oameni care vor să 
îmi facă rău. Cu atât mai mult cu cât nu îmi mai pot 
acţiona super-puterile. Aş prefera să cad cu pavilionul 
ridicat. Să le ofer o ultimă bătălie de care şi viitoarele 
generaţii de agenţi secreţi să povestească cu fiori de 
respect. Să nu le fie uşor. Să mor în luptă. Orice, numai 
să nu aştept ca o vită la poarta abatorului. 

De-aş putea acţiona încă o dată amplificatorul de 
forţă! Să utilizez alpha-adrenalina până la ultima 
picătură, să mai fiu o dată invincibil până când 
dobândesc supremaţia. Gândesc febril cum aş putea 
face asta. Problema constă în sistemul hidraulic smuls. 


Există posibilitatea de a acţiona un singur cilindru. 
Trebuie... 
Asta ce este? Cineva mă strigă de afară. 


KKK 


Deja totul arată altfel. Nu ştiu ce să mai cred. Poate 
că ar trebui să dorm, în loc de a sta aşa, bătând 
darabana pe tăblia mesei. 

Era Billy Trant. Surpriză: am trăit să îl văd făcând şi 
pe poştaşul. Stătea în stradă, în faţa casei, probabil 
iritat de inscripţia inducătoare în eroare de deasupra 
butonului soneriei. 

— Mister Fitzgerald!? Aveţi pachet! 

Şi chiar ţinea pachetul în mână. Să nu îţi vină să 
crezi, arăta ca un pachet cu concentrat de hrană. 

Am aruncat prosopul în chiuvetă, m-am ridicat cât 
am putut de repede, mi-am ridicat pantalonii, ceea ce 
s-a realizat doar strângând din dinţi, şi m-am repezit la 
uşă. 

— Ah, hallo, mister Fitzgerald! exclamă uşurat Billy 
şi rânji de ar fi făcut să îi sară inima din piept unui 
producător de plăci dentare. Nu eram sigur... 

— Da. 

Atât am spus. Nu mai eram sigur dacă nu ar merita 
să schimb tăbliţa de deasupra butonului soneriei. El 
flutura pachetul. 

— Am ceva pentru dumneavoastră. Acum, ce mai 
ziceţi? 

Părea greu, dar nu arăta exact ca pachetul meu cu 
concentrat de hrană. Poate pentru că schimbaseră 
furnizorul ambalajului. 

— Este grozav, am afirmat prea buimac pentru o 
remarcă spirituală. Daţi-l încoace. 

— Am nevoie de o semnătură de-a dumneavoastră, 
un moment... 


Scoase ia iveală un teanc de formulare şi un pix 
refractar, şi, pentru că se părea că îi mai lipsea o mână, 
am deschis uşa şi i-am spus să intre. 

Acceptă uşurat invitaţia, urcă treptele şi se duse în 
bucătărie fără să onoreze cu o privire ţinuta mea 
neglijentă. Am lăsat uşa întredeschisă şi, şchiopătând, 
m-am ţinut după el până la masa pe care pusese 
pachetul, după care îmi întinse pixul pentru a semna de 
primire. 

— Deschideţi-l, şopti el în timp ce semnam. 
Semnătura mea fu mai nesigură decât de obicei. 
Judecând după ea, cred că orice expert grafolog ar fi 
atestat că absolvisem facultatea de medicină. 

— Acum, adăugă Billy Trant, băiatul cu coşuri pe 
faţă, când l-am privit. 

Finnan? formulară buzele mele întrebarea fără a-i da 
glas. El confirmă. 

Am desfăcut cutia. Cărţi, în majoritate romane 
proaste, de la anticariat după cum arătau. Pe ele era un 
plic mic. 

Billy se retrase doi paşi când l-am desfăcut, ca şi cum 
i s-ar fi recomandat insistent să nu încerce să afle ce 
scria acolo. 

Ceea ce era probabil oportun. Am scos din plic un 
bilet din hârtie subţire şi am citit: O nouă încercare, de 
data aceasta cu o maşină blindată. Locul: douăzeci de 
metri la nord de cel stabilit prima dată. Ora: ca la 
întâlnirea cu Bridget. F. 

Cu alte cuvinte, Finnan voia să mă culeagă astăzi, 
puţin înainte de miezul nopţii, la colţul dintre Main 
Street şi Dyke Street, şi să încerce ieşirea cu un 
automobil blindat. Putea să reuşească asta? Ştia ce mi 
se întâmplase? Bănuia cu cine se pune? 

Am lăsat biletul jos. 

— Mulţumesc, i-am spus lui Billy. 


Îmi smulse biletul din mână, îl mototoli fără să îl 
privească, îl îndesă în gură, îl mestecă şi îl înghiţi cu 
greu. Tuşi de câteva ori şi zise: 

— Acum, trebuie să plec. 

Am dat doar din cap, surprins de ceea ce făcuse. 
Ceea ce mă îngrijoră. Nu ar fi trebuit să fiu surprins. 
Chiar în starea în care mă găseam, nu ar fi trebuit să 
fiu astfel surprins. 

— OK. 

leşit în stradă, îşi strânse teancul de chitanţe, pixul, 
urcă pe bicicletă, îmi făcu vesel semn cu mâna şi plecă. 
Am fost pe punctul de a privi în urma lui, dar mi-am dat 
seama că asta ar putea să îl pună în pericol. Aşadar, am 
intrat în casă, ca şi cum totul fusese ceva normal. 

Acum, stau şi creierul îmi funcţionează la turație 
maximă. Un automobil blindat? Ce înseamnă asta? 
Indiferent de ce este, agenţii se vor agăța de noi ca 
muştele de clei. 

Pe de altă parte, Finnan i-a mai fentat cu o manevră 
de acoperire rafinată. Se prea poate să mai reuşească 
încă o dată. 

Azi, la miezul nopţii? O problemă este Reilly. Mă 
aşteaptă la ora opt în port. Bănuiesc că, şi dacă fuge pe 
cont propriu, există o comunicare, ca şi până acum, 
între el şi agenţii din oraş. Cu alte cuvinte, dacă la ora 
opt nu apar în port, nici în această casă nu trebuie să 
mă mai aflu. Trebuie să petrec timpul rămas până la 
miezul nopţii într-o ascunzătoare. Şi mai trebuie să ies 
nevăzut din casă, de această dată fără costumul de 
camuflaj aflat pe o pajişte fără nume. Pe lângă asta, 
este exclus să mă mai târăsc prin canal. Voi fi bucuros 
să mă pot deplasa şchiopătând. 

Asupra acestor lucruri trebuie să mai cuget. Acum, 
am să mă spăl, pe urmă mă ocup de cuburile de gheaţă 
şi o să mă gândesc la ce îmi rămâne de făcut. 


KKK 


Stau la patul lui Jordan Bezhani. Priveghi. Am făcut 
cu rândul în timpul nopţii, eu am rămas ultimul. Îi 
privesc faţa palidă precum ceara, în care nu a mai 
rămas nimic din tainicele lui dorinţe şi nici urmă de 
acea încăpățânare de care putea da dovadă. Jordan nu 
mai este aici. Sub cearşaf se află doar un corp care 
conţine câteva aparate ce nu mai funcţionează. 

Se ridică soarele. Mă aplec pentru a stinge veioza de 
pe noptieră. In acel moment, observ că pe pervazul 
ferestrei s-a format un stol de păsărele care privesc 
înăuntru. Mici ghemotoace maro-cenuşii, cu ochişori 
negri şi cioc negru, ce păreau că îl privesc pe bărbatul 
care le desenase deseori şi care lăsau impresia că îl 
vegheaseră de acolo tot timpul. Dar, când m-am 
rezemat de spetează, au zburat. 


KKK 


„Gândeşte-te la moarte, spune Seneca, şi eu asta fac. 
Gândesc asupra morții. Mă gândesc astfel fără teamă la 
ziua în care poza şi sulimanul au să cadă şi se va arăta 
dacă sunt viteaz doar cu vorba ori şi cu sufletul, dacă 
arogantele aforisme pe care le-am opus sorții au fost 
doar teatru şi făţărnicie.” 

Aceste cuvinte le-am citit întotdeauna cu groază. Dar 
le citisem şi le recitisem fără să înţeleg de ce mă 
impresionau atât de mult. Chiar le scrisesem, pentru că 
voiam să le port cu mine. 

Poate că acum încep să le înţeleg. 

La două mii de ani după Seneca, noi îi cinstim pe 
învingători şi îi dispreţuim pe învinşi. Din păcate, prin 
curaj înţelegem capacitatea de a învinge acea teamă 
care ne reţine de la a obţine o victorie. Dar curajul fără 
victorie nu este nimic, e ceva jalnic. De aceea nu 
înţelegem că curajul poate înflori doar în faţa morţii. 


„Chiar şi cei mai laşi sunt cutezători în vorbe. Unde 
te afli tu va ieşi la iveală doar în ultima ta oră. Moartea 
va fi aceea care va decide.” 

Cum vedem noi moartea? De fapt, nu o vedem. Ne 
comportăm ca şi cum ea nici nu ar exista, ascundem 
muribunzii în spitale, cosmetizăm morţii ca să arate ca 
şi cum ar dormi şi, dacă suntem vreodată siliţi să luăm 
cunoştinţă de realitatea morţii, o îmbrăcăm cu uriaşe 
cantităţi de patos şi sentimentalism. Provocarea vieţii 
de astăzi nu pare a fi aceea de a face faţă cu curaj 
morţii, atunci când vine ea, şi vine pentru fiecare, 
inevitabil şi fără a putea calcula momentul, ci mai mult 
aceea de a fugi cât mai mult posibil de ea, de a i te 
sustrage dacă s-ar putea pentru totdeauna. 
Nemărturisit, plecăm de la presupunerea că moartea 
este un accident de muncă, un fenomen supărător, care 
în funcţie de posibilităţi trece drept evitabil. 

„Gândeşte-te la moarte, spune Seneca. Cine spune 
asta te cheamă să te gândeşti la libertate. Cine a 
învăţat să moară, acela a încetat să mai fie rob.” 

Eu mă gândesc la moarte pentru că trebuie să o fac. 

În baie se mai află cioburile paharului măturat de pe 
suport de către Reilly în timpul vizitei sale de inspecţie. 
Cred că acolo vor rămâne; nu am nici dispoziţia şi nici 
nu mă simt în stare să le strâng. 

Mai exact, mă aflu într-o dispoziţie deosebit de 
proastă. Mâinile îmi tremură atunci când le vâr sub apa 
de la robinet şi îmi simt faţa fierbinte şi înmuiată atunci 
când o spăl. Mă privesc în oglindă şi încerc să scap de 
senzaţia de a fi doar carne putredă, ce se va desprinde 
curând în bucăţi puturoase de pe scheletul meu din 
oţel. Şi, când apuc un prosop curat, acesta îmi scapă şi 
cade exact în mijlocul cioburilor. 

Mă aplec cu greu, fiecare mişcare fiind un chin. 
Degetele mâinii drepte par să scrâşnească atunci când 
apucă prosopul. Şi, exact când vreau să mă îndrept, 
văd acel obiect alb, de mărimea unui sâmbure de 


cireaşă, pe jumătate acoperit de cioburi, în crăpătura 
dintre placa de gresie a podelei şi peretele văruit. 

Componenta de care m-a operat O'Shea. Am cheltuit 
energia necesară să o culeg dintre cioburi şi să o ridic, 
apoi m-am aşezat pe marginea căzii, pentru a-mi trage 
sufletul, am privit obiectul şi am încercat să reconstitui 
modul în care ajunsese acolo unde l-am găsit. Doctorul 
mi-o dăduse într-un borcan cu capac care se înşuruba. 
Pe care îl pusesem în buzunar. Şi pe urmă? Venisem 
acasă şi pusesem borcanul pe pervazul ferestrei. Exact, 
şi în acelaşi loc lăsasem pansamentele, cu intenţia de a 
le arunca la gunoi cât mai curând. Dar nu mai 
ajunsesem să fac asta. Aşa cum se întâmplă deseori în 
gospodăria unui bărbat; mai rămâne câte ceva prin 
casă, care nu se încadrează în imaginea general 
acceptată de igienă şi estetică. lar Reilly manifestase 
interes pentru resturile de pansament, voise să afle cei 
se întâmplase protejatului său. Atunci căzuse paharul şi 
se spărsese de podea. 

Este de remarcat că oamenii care pătrunseseră 
vineri la mine în casă şi care răscoliseră totul 
scăpaseră total din vedere acest obiect. 

Poate că mai corespunde teoria cu idioţii. 

Nu ştiu de ce, dar deodată mi s-a trezit un interes 
arzător de a afla ce componentă era aceasta. 
Folosindu-mă de puterea de mărire a vederii, am 
descoperit un număr mare de mici fisuri în învelişul alb 
şi neted, ce părea a fi din teflon, dar probabil că nu era 
din acest material. Una dintre fisuri era suficient de 
largă pentru a se vedea cu ochiul liber: desigur, pentru 
că insistasem. 

Am dus obiectul în bucătărie, l-am pus pe masă şi am 
scos din dulap sculele de care dispuneam. Niciuna 
dintre ele nu era, bineînţeles, potrivită pentru 
prelucrarea componentelor microminiaturalizate, dar 
am reuşit să fixez sâmburele de cireaşă cu o menghină, 
pentru a mă ocupa de el cu un ferăstrău pentru metale. 


Materialul alb al învelişului nu a opus o rezistenţă 
serioasă, el se transformă într-o pulbere albă şi se 
împrăştie pe masă emanând un miros chimic înţepător, 
învelişul metalic de dedesubt era evident mai dur, dar 
şi el cedă după câteva minute şi componenta presată de 
menghină începu să se îndoaie. Am scos-o, iar restul 
l-am făcut cu un cleşte de tăiat cuie. 

Cele două jumătăţi se aflau pe masă, în faţa mea. M- 
am plecat asupra lor şi le-am examinat cu privirea-lupă. 
Cu toate că mâinile îmi tremurau, am reuşit cu un ac să 
îndepărtez fiecare strat. Încetul cu încetul, minusculul 
dispozitiv nemenţionat nicăieri în planurile mele 
constructive se dezveli. 

Nu sunt un tehnician, dar câte ceva am fost învăţaţi 
în materie de tehnică. Există nişte elemente tehnice pe 
care le pot recunoaşte fără greş. Dacă obiectul din 
abdomenul meu ar fi fost un dispozitiv de înaltă 
complexitate, ceva de nivelul Observation Detection 
Processor de exemplu, aş fi putut să mă holbez la el o 
sută de ani fără să pricep ce vedeam. Dar acesta nu era 
un dispozitiv complex. Dimpotrivă, era o componentă 
deosebit de simplă. Simplă şi robustă, şi probabil că 
fusese concepută în final. 

Se compunea în principiu din două părţi. Una era un 
receptor. Se vedea clar antena bipolară înfăşurată şi 
oscilatorul, de fapt un receptor radio de cea mai 
robustă construcţie. La el era conectat un minuscul cip, 
un decodificator judecând după numărul de cod. 

A doua parte era un simplu întrerupător. Despre aşa 
ceva era vorba. Un conductor intra în obiect, altul 
ieşea, ambele erau legate împreună cu nişte găici 
metalice, care la un impuls se puteau distanţa. 

Bănuiesc ce mi s-a întâmplat, şi anume că, uneori, 
când mă mişcăm violent noaptea, iar aparatul era 
presat de peritoneu, printr-o crăpătură a învelişului 
protector pătrundea lichid abdominal. Asta trebuie să 
se fi întâmplat des, de regulă fără efect, deoarece 


dispozitivul era rezistent. Totuşi, uneori, de exemplu, în 
noaptea de sâmbătă, cu o săptămână în urmă, s-a ajuns 
până acolo, încât între cele două contacte s-a interpus o 
masă lichidă, care a întrerupt circuitul electric şi cu 
asta alimentarea cu curent a sistemului meu. 

Diversele comenzi pe care le-am dat pe parcursul 
timpului au fost de folos doar indirect: punând 
abdomenul în mişcare şi deplasând lichidul care 
acţiona ca izolator. Unica intervenţie directă a fost 
aceea făcută cu un obiect ascuţit prin peretele 
abdomenului, direct prin fisuri, care au presat găicile 
una în alta şi au eliminat lichidul dintre ele. 

Până aici era bine. Dar adevărata întrebare era: ce 
însemnau toate astea? Un aparat care la un impuls tăia 
alimentarea cu curent a sistemelor mele. Un impuls 
codificat, din ce se vedea. Cu alte cuvinte, componenta 
pe care doctorul O'Shea mi-o scosese prin operaţie era 
gândită astfel încât cineva care cunoaşte codul să mă 
poată scoate din circuit când voia el. 

De aceea stau aici şi mă gândesc la moarte. S-a făcut 
demult de prânz, afară se văd nori mari lăptoşi-cenuşii, 
care dansează deasupra oraşului Dingle, burează puţin, 
aşa cum burează mai mult ori mai puţin în fiecare zi, 
iar eu încerc să înţeleg ce vrea să comunice Seneca 
atunci când spune: „Doar un singur lanţ ne 
încătuşează, dragostea de viaţă. Şi, dacă nu te dezlegi 
de el, îl poţi totuşi slăbi prin aceea că, atunci când 
împrejurările o cer, nimic să nu  ştirbească 
disponibilitatea noastră de a face ceea ce odată şi 
odată trebuie să se întâmple.” 

Nu prisoseşte unei anume logici implantarea unor 
astfel de aparate nouă, cyborgilor, şi nici tăinuirea 
existenţei lor. Dacă Steel Man ar fi fost un succes, s-ar 
fi construit sute de soldaţi ca mine, s-ar fi creat o 
divizie de superoameni, garda pretoriană a Americii, ca 
să zicem aşa. Este nevoie să citeşti doar foarte puţin 
despre istoria Romei, pentru a constata că gărzile 


pretoriene nu rareori au jucat rolul decisiv în 
răsturnarea şi asasinarea de împărați. Responsabilii 
proiectului vor fi hotărât într-un stadiu incipient sau 
vor fi primit indicaţia să monteze o siguranţă, să dea o 
posibilitate de a ţine sub control spiritele ce se 
intenţionează să fie activate. 

Astfel devine clar cum de a putut fi călcat Gabriel 
Whitewater de un autocamion. La faţa locului trebuie 
să fi fost cineva care cunoştea codul de decuplare. 
Cineva care poseda aparatul corespunzător şi care a 
apăsat pe buton la momentul potrivit. Ceea ce 
înseamnă că de fapt nu a fost un accident, dar de acest 
lucru nu m-am îndoit niciodată. 

Din păcate, totodată mai este ceva clar. 

Iar acum eu trebuie să acţionez. 


CAPITOLUL 22 


Pentru moarte, trebuie să ne pregătim mult mai 
devreme decât pentru viaţă. Dacă am trăit suficient, nu 
ține de ani sau de zile, ci de sufletul nostru. Eu am trăit 
destul. Ca unul care a încheiat socotelile, eu aştept 
moartea. 

Seneca 


Merge bine. Nu doare. Surprinzător. 

O ocazie de a mai aminti de una, de alta. 

De exemplu, cum şi-a găsit sfârşitul Lucius Annaeus 
Seneca. În anul 62, s-a retras pe proprietatea lui din 
provincie, pe de o parte, din motive de sănătate, pe de 
altă parte, pentru că, după moartea unui susţinător, nu 
mai rezista presiunilor exercitate asupra lui de către 
clica rău intenţionată din jurul împăratului Nero. 
Acestei retrageri i-au urmat anii în care nebunia lui 
Nero a atins acele dimensiuni legendare când sângele 
curgea încontinuu şi când Roma a ars. 

În aprilie, anul 65, s-a închegat în sfârşit o 
conspirație în jurul unui anume Calpurnius Piso, cu 
scopul de a-l răsturna pe Nero. Dar grupul a fost trădat 
şi atunci Piso, un cunoscut apropiat al lui Seneca, care 
revenise la Roma exact în preziua atentatului planificat, 
i-a inoculat împăratului suspiciunea că fostul lui 
profesor nu numai că a participat la complot, dar că 
fusese ales de conspiratori succesor la tron. Nero l-a 
condamnat pe Seneca la moarte făcându-i favoarea de 
a-şi alege singur modalitatea execuţiei, putând alege şi 
să se sinucidă. 

Seneca tocmai convocase un cerc al prietenilor 
pentru discuţii filosofice. Un martor, Tacitus, relata că 


figura acestuia nu reflecta frica ori deprimarea. Şi-a 
cerut testamentul, pentru a face în el modificări în 
favoarea prietenilor, dar  centurionul care îl 
supraveghea i-a interzis acest lucru. Atunci, el s-a 
adresat prietenilor săi şi i-a rugat să accepte ca 
moştenire amintirea vieţii şi morţii lui şi i-a consolat pe 
cei care izbucniseră în lacrimi cu sfatul de a nu uita 
învăţăturile înţelepciunii tocmai în momentul în care se 
impune o ţinută verticală. Apoi, puse să i se deschidă 
artera şi, în timp ce sângele ţâşnea, le dicta ultimele 
sale cuvinte celor care scriau, stăpân până la sfârşit pe 
talentul său oratoric. 

Cam aşa s-a întâmplat, dacă îmi aduc aminte corect. 

L-am sunat pe Reilly şi i-am spus că întâlnirea 
rămâne în picioare, formulând totul astfel încât agenţii 
care ne ascultau să nu devină suspicioşi. Am mai 
menţionat, în trecere, că mai trec pe la bibliotecă, ca să 
clarific problema cărţilor împrumutate, care mi-au fost 
furate. Asta l-a iritat vizibil, dar nu avea ce face. Voiam 
ca urmăritorii mei să ştie. Căci ultimul lucru de care 
am nevoie este ca un agent să intre în bibliotecă şi să 
vadă ce fac eu acolo ore în şir. 

După ce am vorbit cu Reilly la telefon, am trecut la 
treabă. Am strâns câteva lucruri din baie şi din 
bucătărie, am părăsit casa, de data aceasta prin uşa din 
faţă, şi am încuiat-o, dar astea erau doar de spectacol. 
De această dată, nu mă voi mai întoarce, ştiam asta. 

Ultimul tur prin oraş a fost chinuitor. De despărţire. 
De durere. Coapsa mă ardea, pielea se întindea şi nu 
m-ar fi mirat deloc dacă piciorul mi s-ar fi rupt la una 
dintre mişcări. 

Dar nu s-a rupt. Am ajuns în Green Street şi, în 
biblioteca slab luminată, mrs. Brannigan se afla ca 
întotdeauna în spatele tejghelei, iar, când am rugat-o să 
îmi permită să folosesc imprimanta, mi-a întins fără să 
ezite cheia biroului. 


— O vreme, am să mă încui înăuntru, este ceva 
confidenţial, am zis. 

— nicio problemă, închidem abia la ora cinci. 

— Se poate să dureze puţin mai mult. 

— Eu sunt aici până la ora şase. Arătă către o căruţă 
de cărţi restituite, aflate în spatele ei. Trebuie să le 
sortez. 

— Mulţumesc. 

— Ce este cu piciorul dumneavoastră? 

— Vă povestesc mai târziu. 

M-am încuiat în birou, am lăsat cheia în broască şi 
am început imediat să abuzez de încrederea ce mi se 
arătase. 

Am scos din buzunar un cleşte şi am tăiat cablul 
imprimantei aproximativ la jumătatea distanţei dintre 
ea şi calculator. Apoi am scos şurubelniţa şi am început 
să demontez fişa de contact. Aceasta fiind desfăcută, 
am răsfoit cartea tehnică a imprimantei, căutând modul 
de înseriere al firelor. Slavă Domnului, în anexă erau 
detaliate datele fişei PIN. Ar fi mers şi fără asta, dar 
cunoaşterea lor îmi uşura conectarea corespunzătoare 
a celor două fragmente de cablu. 

După zece minute, fişa de contact era reintrodusă în 
imprimantă şi din celălalt capăt al cablului ieşeau două 
fire subţiri, unul roşu şi altul galben. Le-am curăţat 
izolaţia până când la capete au apărut câţiva milimetri 
de cupru, şi cu asta treaba era gata. Partea cea mai 
uşoară a chestiunii. 

M-am aşezat o clipă, ca să îmi revină respiraţia, şi 
am verificat dacă sedarea funcţiona. Ea funcţiona, dar 
nu aceasta era problema reală. Am eliberat biroul de 
toate hârtiile de pe el, am scos din buzunar tifonul şi 
plasturele şi le-am aşezat la îndemână. În coşul de 
hârtii era un ziar. L-am ridicat şi l-am despăturit în faţa 
mea. Titlul zilei suna astfel: A treia crimă în Dingle. 

Am scos din buzunarul cămăşii pacheţelul cu lame de 
ras. Am scos una dintre ele, i-am verificat tăişul, am 


fost mulţumit de el şi am depus-o la îndemână pe 
pacheţel. Apoi, mi-am suflecat mâneca dreaptă a 
cămăşii. 

Consider că nu voi mai avea calităţile unei atracţii 
principale a unui muzeu secret. 

Problema programului de prelucrare a textului, pe 
care îl datorez unui programator jucăuş, este că 
teoretic pot imprima cu el, ca unică ieşire de date 
regulată fiind prevăzute contactele bionice de la mâna 
mea dreaptă. Dar acestea fuseseră altfel gândite, 
pentru contacte integrate la monstruoase arme de foc 
păstrate departe, în buncăre secrete. Aşa cum sunt, nu 
pot face nimic cu ele. Trebuie să le modific, pentru ca 
tot ceea ce scrisesem eu să apară pe hârtie. 

Şi singura cale de modificare o reprezintă un alt 
cablu. Cablul care duce de la computerul din 
abdomenul meu la contactul final bionic din mâna mea. 

Am întins braţul drept în faţa mea, pe masă, cu 
partea interioară în sus, am strâns pumnul şi în stânga 
am luat lama de ras. Nu era mâna mea cea mai 
îndemânatică. La un deget distanţă sub încheietura 
mâinii am aşezat tăişul lamei, într-un loc în care nu 
păreau a fi artere. Am simţit durerea doar uşor când 
am apăsat şi la suprafaţă a apărut o picătură roşie. Am 
secţionat pielea şi stratul gras de dedesubtul ei şi am 
continuat să tai până aproape de încheietura braţului, o 
tăietură lungă cât un lat de palmă şi adâncă de câţiva 
milimetri. 

Sedarea lucra. În braţ se răspândi o senzaţie de 
apăsare. Sângele se scurgea în firişoare subţiri, în 
stânga şi în dreapta rănii, pe ziar, în ciuda presării. 

Nu era încă suficient de adâncă. Aveam grijă să 
respir regulat. În limita câmpului meu vizual vibra ceva 
ca o ceaţă întunecată, dar va fi aşa abia după ce treaba 
va fi făcută. 

Am luat iarăşi lama, am pus-o pe vâscozitatea caldă, 
de un roşu intens de la încheietură, şi am apăsat mai 


tare, am secţionat țesutul cu o mişcare bruscă şi apoi 
am lăsat metalul să cadă tremurând. Acum trebuia 
lucrat rapid. Am introdus degetele mâinii stângi în rana 
întredeschisă, am căutat prin carnea caldă, 
sângerândă, până când am dat de ceea ce căutam: 
conductorul CPU-BIOUT-SER, nr. 001-5398-4423. 

Când am tras cablul, am simţit o durere intensă în 
întreg corpul, iar ceața întunecată câştigă teren. Am 
luat rapid cleştele, tot cu mâna stângă, am tăiat 
conductorul şi i-am fixat capătul provizoriu pe braţ. 
Celălalt capăt alunecă înapoi în carne. M-am străduit 
cu o mână să presez marginile şi să aplic deasupra 
plasturele pregătit din vreme, ceea ce mai curând nu 
mi-a reuşit. De mine depindea să limitez porcăria. Apoi, 
m-am ajutat şi de dinţi şi am reuşit să încep să înfăşor 
tifonul şi să-l strâng atât cât sângerarea să fie în 
oarecare măsură încetinită. 

Am curăţat capătul conductorului cu o bucată de 
hârtie. Ținând cu degetele tremurânde ale mâinii 
drepte firele, le-am scos izolantul şi le-am răsucit 
împreună cu firele din cupru ale cablului imprimantei. 
Apoi, am dat comandă mâinii drepte să imprime. 

A funcţionat de la prima încercare. Dioda verde a 
imprimantei începu să clipească atunci când aparatul 
primi datele şi la scurt timp ieşi prima pagină 
imprimată normal. Am constatat că mâna dreaptă 
reacţiona mai bine decât sperasem să o facă: în vreme 
ce imprimarea continua - încet, dar eu aveam timp - eu 
puteam să scriu în continuare. Ceea ce mi-a dat 
posibilitatea să mai fac completări din loc în loc. 

Deci mă aflu aici. Ventilatorul imprimantei face atâta 
zgomot, încât nu pot să mai aud ce se petrece dincolo 
de uşă. Prin fereastra îngustă, cu geam mat, se 
strecoară înăuntru o lumină blândă. Observ că teancul 
cu hârtie imprimată creşte. Sângele meu s-a împrăştiat 
pe ziarul în care se afla reportajul despre asasinarea 
unui american cu numele de Victor Savannah. 


Mă gândesc că şi acesta este unul dintre acele 
renghiuri pe care i le joacă cuiva propriul subconştient. 
Partea din mine care se ocupă de scris trebuie să fi 
avut cu mult înaintea restului conştientului meu idee 
pentru cine am făcut toate acestea cu adevărat. De 
aceea am tăinuit, ca să zic aşa, chiar şi faţă de mine, că 
eu am fost acela care l-a omorât pe agentul pescuit 
ieri-dimineaţă în port. 

Da, eu l-am omorât. Premeditat şi cu sânge rece. Mă 
gândisem la nepoata şi la nepotul lui O'Shea, şi la 
faptul că el fusese singurul om în care am putut avea 
încredere în tot acest timp, şi l-am omorât pe agent. 

Nu am ştiut că se numea Victor Savannah şi, chiar de 
aş fi ştiut, mi-ar fi fost indiferent. Poate că nici nu l-a 
chemat aşa. Ceea ce scrie în legitimaţia unui agent 
secret nu înseamnă mai nimic. L-am pândit de la ieşirea 
din hotel, l-am urmărit şi, într-un moment favorabil, 
i-am rupt gâtul cu o singură lovitură a mâinii drepte. A 
fost o moarte uşoară, rapidă şi nemeritat de miloasă 
pentru ei. Da, era agent şi acţiona în slujba ţării lui, nu 
în propriul interes. Se poate să fi făcut doar ce 
considera el că este de datoria lui. Dar şi eu am făcut 
acelaşi lucru şi am fost mai puternic. Privind 
retrospectiv, aruncarea lui în bazinul portuar a fost un 
risc nejustificat. Dar în momentul acela mi s-a părut 
necesară pentru a şterge eventuale urme. Înainte de 
seara zilei de luni nu trebuia să apară niciun poliţist în 
faţa uşii mele. Între timp s-a făcut marţi şi am rămas 
încă nedescoperit. Acum mi se pare că am ajuns la 
punctul în care să pun ordine în treburile mele şi este 
de datoria mea să nu las neclarificat acest caz de 
ucidere. 

Îmi este absolut indiferent ce se va alege, de 
exemplu, din casa mea. Celelalte bunuri ale mele, nu 
sunt multe, mă preocupă prea puţin pentru a-mi face 
gânduri serioase. 


De fapt, dacă mă gândesc bine, există doar un obiect 
a cărui pierdere o regret cu adevărat. O fotografie pe 
care în copilărie şi în adolescenţă am păstrat-o în 
sertarul noptierei ca pe o comoară. Voiam, aş fi vrut să 
pot arunca o privire asupra ei; dar nu mai ştiu unde a 
rămas aceasta. Era o fotografie cu mama şi cu mine, 
făcută puţin după ce mă născusem. Mă ţinea în braţe, 
pe mine, fiul ei sfrijit, cu ochii mari, Duane, mă ţinea în 
braţe şi zâmbea aparatului de fotografiat. 

În anii de după plecarea ei, scoteam de multe ori 
această fotografie şi o puneam lângă mine, pe pătura 
de pe pat, o priveam cu faţa sprijinită în mâini şi 
încercam să îmi amintesc cât mai multe lucruri posibil. 
Mama zâmbea în această fotografie în care mă ţinea în 
braţe, şi părea fericită cum nu am mai văzut-o 
niciodată, iar când priveam fotografia mă gândeam 
mereu că totuşi mama trebuie să mă fi iubit puţin. 

Teancul de hârtii devenea considerabil. N-am crezut 
că scrisesem atât de mult. Voi da paginile tipărite 
bibliotecarei, cu rugămintea de a i le transmite mai 
departe lui Finnan MacDonogh. Sper să ajungă la el 
înainte de a începe această acţiune riscantă de la 
miezul nopţii, pentru că eu nu voi fi acolo. 

Mai devreme, îmi pusesem în bucătăria mea 
întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pun tot timpul, 
chiar şi cu febră şi cu coapsa atrofiată: de fapt, cum au 
putut agenţii să mă găsească ieri-noapte acolo, pe 
versanţii muntelui? 

Sunt sigur că nu au ştiut cum am părăsit casa. Nu 
m-au urmărit, căci aş fi observat. Au apărut pur şi 
simplu. Au putut să facă asta pentru că ştiau unde 
eram. 

Cred că vasul ancorat de ieri în port joacă un rol 
decisiv. Este un vas pentru tehnică radio, lucrul acesta 
nu se poate ignora. Probabil că, după evenimentele de 
vineri noaptea, a fost solicitat pentru că se dovedise că 


eram capabil să mă sustrag supravegherii cel puţin 
temporar. 

Dacă îi montezi în secret unui soldat-cyborg un 
dispozitiv de decuplare pentru cazuri extreme, este la 
mintea cocoşului că îţi creezi şi posibilitatea ca în 
aceleaşi situaţii să poţi să îl detectezi. Iar existenţa 
acestei posibilităţi o vei ţine, de asemenea, secretă faţă 
de el. Pe undeva în sistemul meu este ascuns un alt 
dispozitiv care, când primeşte impulsul codat, 
transmite poziţia exactă, iar în noaptea trecută acest 
dispozitiv a fost folosit pentru prima dată. Numai aşa 
m-au putut găsi pe acea pajişte, printre oi. 

Dar asta mai înseamnă că eu nu am nicio posibilitate 
să dispar şi nu am salvare. 

Chiar dacă reuşesc să scap de cei care mă 
supraveghează aici, în oraş, pot fi găsit oriunde pe 
această planetă. Este exclus să rămân nedescoperit 
până ajung la Dublin. Cunosc dotarea forţelor noastre 
armate şi ştiu de ce sunt ele în stare. Data viitoare nu 
va mai fi un semicerc discret de agenţi secreţi cu 
lanterne şi arme, care îmi indică cu generozitate pe 
unde să o iau. Data viitoare vor acţiona elicoptere, vor 
fi paraşutaţi cei de la SEAL şi oricine va fi cu mine se 
va afla în pericol de moarte. 

Nu pot să merg cu ei. Port în corpul meu un trădător 
electronic. Voi fi ca un far în lumea invizibilă a undelor 
radio şi voi aduce moarte sigură însoţitorilor mei. 

Şi pentru că mă tem că tu, Bridget, vei fi înclinată să 
îţi faci o falsă impresie despre posibilităţile tehnice şi 
despre hotărârea celor care mă consideră secret de 
stat, am decis ca pentru protecţia ta şi a fratelui tău să 
pun capăt acestei situaţii. 

De aceea, în această seară, la ora opt, voi urca la 
bordul navei lui Reilly, fără o speranţă mai mare decât 
într-o moarte nedureroasă, milostivă. Când vei afla că 
şi a doua încercare a ta dea mă salva nu a funcţionat, 


va fi prea târziu pentru a iniţia o a treia. Nu o face. 
Salvează-te cât mai poţi. 

Este imprimată ultima pagină. Doamna Brannigan 
tocmai a bătut la uşă şi eu am strigat: „Incă o clipă, vă 
rog!” Este momentul să închei. 

Probabil că nu vei mai auzi de mine niciodată, 
Bridget! Aceasta este ultima mea posibilitate de a-ţi 
spune ce ar mai fi de spus. 

Că eram îndrăgostit de tine, ştii. lartă-mi-o. A fost un 
vis, o continuare a iluziei că ar putea să existe ceva ca 
o viaţă normală pentru mine. Spun asta fără a vrea să 
acuz pe cineva, nici măcar pe mine însumi. Asta a fost 
viaţa mea şi ei îi aparţine şi acea parte trăită de mine 
ca semimaşină. Am căutat ceva şi nu am găsit ceea ce 
am căutat. Se poate întâmpla. 

Când Seneca a murit, a spus următoarele: „Aştept 
moartea ca unul care a încheiat socotelile”. Am vrut să 
fi putut să spun la fel despre mine însumi. Nu pot. Dar 
când am luat astăzi decizia de a te apăra, am trăit 
pentru prima dată în viaţa mea ceva mai puternic decât 
orice frică. Chiar dacă viaţa mea a fost o eroare, am 
ajuns totuşi la un punct în care ea devine prețioasă. Eu 
plec acum, dar cutez să spun: plec ca unul care a iubit. 
Ca unul care a iubit plec, Bridget Keane, şi oriunde vei 
fi, te rog să mă păstrezi astfel în memorie. Ca un bărbat 
care a fost pierdut, dar care a fost salvat. Ca un bărbat 
pe care l-ai zdruncinat profund fără ca vreodată să îl fi 
atins. 


MULŢUMIRI 


Mulţi oameni şi-au adus contribuţia pentru ca 
această carte să devină ceea ce a devenit. 

În primul rând, aş dori să mulţumesc soţiei mele, 
Marianne, neobosită în a discuta cu mine iarăşi şi iarăşi 
toate aspectele acestei istorii şi căreia îi datorez 
nenumărate opinii esenţiale cu privire la cum trebuia 
relatată. 

Vreau să mulţumesc (după ce pur şi simplu am uitat 
să o fac în ultima mea carte Eine Billion Dollar) 
lectorului meu Helmut W. Pesch, în special pentru 
întrebarea care a reprezentat îndemnul de a reprelucra 
totul. Mai menţionez că acestuia îi datorez şi titlul 
cărţii. 

În sfârşit, vreau să mulţumesc agenţilor mei Joachim 
Jessen şi Thomas Schluck, fără de care nu aş fi fost în 
situaţia de a-mi asuma temerarul risc literar pe care 
am dorit să mi-l asum. 

li mai mulţumesc lui Timothy Stafii pentru ajutorul 
documentar referitor la domeniul militar american. 

Şi, în cele din urmă, mulţumesc cititorilor-test 
Regine Gruber-Trankle, Thomas Thiemeyer şi David 
Kenlock, care au făcut prima lectură a 
manuscrisului-probă, din ale căror comentarii şi 
remarce mi-am dat seama şi mai mult că am lucrat la o 
carte extrem de neobişnuită.