Ian Fleming — 11 Spionul care m-a iubit

SPIONUL 
CARE 
M-A IUBIT 


WWWăviriualeprojeciieu 


IAN FLEMING 


Seria James Bond 


Volumul 11 


SPIONUL CARE 
M-A IUBIT 


Original: The Spy Who Loved Me (1962) 


Traducere de: | 
NATIMA MINDRILA 


A 


virtual-project.eu 


BIBLIOTECA UNIVERSALĂ 
2010 


Partea întâi: Eu 


Capitolul 1 


Pisica sperioasă 


Am fugit. Am fugit de Londra, de copilăria mea, de iarnă, de 
un șir de legături sentimentale jalnice și sordide, de cele câteva 
așchii de mobilă și haine rărite de atâta purtat pe care existența 
londoneză le-a adunat în juru-mi; și-am mai fugit de cenușiu, de 
mucegăială  demodată, de  snobism, de claustrofobia 
orizonturilor închise și de nepriceperea mea de a trece în 
fruntea plutonului de șoareci, în ciuda faptului că sunt un 
șoarece destul de atrăgător. Am fugit de aproape tot, cu 
excepţia legii. 

Și am fugit cale lungă, nu glumă, dacă aș exagera puţin aș 
zice că am înconjurat lumea pe jumătate. De fapt, am călătorit 
tocmai din Londra până la complexul turistic pentru 
automobiliști Dreamy Pines, care se află la șaptesprezece 
kilometri de Lake George, faimoasa staţiune turistică din 
Adirondacks - o vastă întindere de munți, lacuri și păduri ce 
acoperă în mare parte zona nordică a Statului New York. Am 
pornit la 1 septembrie, iar acum este joi, 13 octombrie. La 
plecarea mea, șirul de arțari piperniciţi și domesticiţi ce 
creșteau în micul scuar din faţa casei mele era verde - mă rog, 
pe cât de verde poate fi un copac la Londra, în luna august. 
Acum, sub ochii mei, în armata de milioane de pini viguroși ce 
mărșăluiesc către nord, în direcţia graniţei canadiene, se aprind 
din loc în loc arţari adevăraţi, precum fulgerările roșiatice ale 
unor explozii. Și am sentimentul că eu - sau, în orice caz, pielea 
mea - m-am schimbat la fel de mult, de la cenușiul tern care 
fusese emblema vieții mele londoneze, de la culcatul devreme și 
toate celelalte lucruri plictisitoare care făcuseră parte din viaţa 
mea la Quebec, înainte să se decidă că trebuie să mă duc la 
Londra ca să devin o „lady”, la izbucnirile de culoare și strălucire 


3 


ale vieţii în aer liber. Desigur, nu e deloc la modă această 
roșeaţă de cireașă coaptă în obraji, acest bronz de om sănătos 
și vesel; să nu mai spun că am renunţat la ruj și la lacul de 
unghii, dar pentru mine asta înseamnă să mă lepăd de o piele 
de împrumut și să mă întorc la a mea. Sunt copilărește fericită și 
încântată de mine însămi ori de câte ori mă privesc în oglindă și- 
mi dau seama că nu doresc deloc să-mi vopsesc o față diferită 
de cea de-acum. Nu vreau să pară că mă împăunez. Pur și 
simplu am fugit de persoana care fusesem în ultimii cinci ani. 
Asta nu înseamnă că aș fi deosebit de mulţumită de cea care 
sunt acum, însă am urât-o și am disprețuit-o atât de mult pe cea 
din trecut, încât nu pot să nu mă bucur că am scăpat de faţa ei. 
Postul de radio WOKO (ar fi putut să-i găsească un nume mai 
reușit!) din Albany, capitala Statului New York aflată la vreo 
optzeci de kilometri spre sud de locul în care mă aflu, anunţă că 
e ora șase. Buletinul meteorologic care urmează include o 
avertizare de furtună cu vânt foarte puternic. Frontul de furtună 
se deplasa dinspre nord și avea să lovească Albany în jurul orei 
opt seara. Asta înseamnă că va fi o noapte agitată, cu mult 
zgomot, dar nu-mi pasă. Furtunile nu m-au înspăimântat 
niciodată și, cu toate că, după câte știam, cea mai apropiată 
fiinţă umană se afla la douăzeci de kilometri distanţă pe un 
drum cam hurducat ce duce la Lake George, gândul la pinii care 
vor începe să șuiere, la tunete, la fulgere și la ploaie, mă face 
deja să anticipez și să mă simt bine, adăpostită confortabil la 
căldură. Și singură! Da, mai presus de toate, singură! 
„Singurătatea devine iubitul adorat, iar solitudinea un păcat 
îndrăgit”. Unde am citit cuvintele astea? Cine le-a scris? Exprimă 
cu atâta exactitate ceea ce simt, ceea ce simțeam și în vremea 
copilăriei, ceea ce am simţit întotdeauna până când m-am 
obligat să „sar în apă”, să „mă amestec în mulţime” - eh, 
desigur, o mulţime de bună calitate, așa cum se și cădea. Și cât 
tapaj am mai făcut pe tema apartenenţei! Amintirea eșecului 
avut în această privință mă cutremură. Nu e obligatoriu ca toată 
lumea să trăiască la grămadă. Pictorii, scriitorii și muzicienii sunt 
oameni singuratici; la fel și oamenii de stat, generalii și amiralii. 
Și, ca să fiu cinstită, trebuie să adaug aici criminalii și nebunii. 
Să spunem, ca să nu devin prea lingușitoare, că individualităţile 
puternice trăiesc retrase. Asta nu e o virtute, nici opusul unei 
oricare alte situaţii. Omul trebuie să împărtășească și să 


4 


comunice dacă e să fie un membru folositor al tribului. Faptul că 
am fost întotdeauna mai fericită când eram singură, este fără 
îndoială dovada unui caracter nevrotic, plin de lipsuri. Mi-am 
spus asta de atâtea ori în ultimii cinci ani, încât acum, în seara 
aceasta, mă mulțumesc să ridic din umeri. Străbat holul spaţios, 
deschid ușa și ies să arunc o ultimă privire înserării care se lasă, 
învăluită confortabil în propria-mi solitudine. Urăsc pinii. Sunt 
întunecaţi, stau nemișcaţi și nu te poți adăposti sub ei ori să te 
caţări în ei. Sunt și foarte murdari, de un negru pe care nu-ţi 
vine în niciun chip să-l asociezi cu un copac; dacă te atingi de ei, 
te mânjești de negreala și de rășina lor și ţi se face scârbă. Le- 
am considerat întotdeauna forma zimţată ca fiind vag 
amenințătoare, iar felul în care stau atât de apropiaţi unul de 
altul îmi dă impresia unei armate de sulițe care-mi barează 
trecerea. Singurul lucrul bun la ei este mirosul și, când pot să 
fac rost, îmi picur esenţă de ace de pin în apa din baie. Aici, în 
Adirondacks, priveliștea nesfârșită a pinilor e neplăcută într-un 
fel ciudat și pozitiv. Acoperă fiecare metru pătrat din văi și urcă 
până în vârful munţilor, dând impresia unui covor cenușiu-verzui 
întins până la orizont - peisaj nesfârșit al piramidelor întunecate 
și greoaie ce așteaptă prostește să fie tăiate și transformate în 
chibrituri, cuiere și exemplare din New York Times. 

Se curăţase o suprafaţă de vreo cinci acri de copacii ăștia 
prostănaci ca să se construiască motelul; de fapt, „motel” nu 
mai este acum un termen potrivit. E mai șic să spui „complex 
turistic pentru automobiliști” sau „complex de cabane”, mai ales 
de când motelurile au început să fie asociate cu prostituatele, 
răufăcătorii și criminalii pentru care anonimatul lor și lipsa de 
supraveghere sunt foarte convenabile. Zona turistică - asta ca 
să folosesc limbajul industriei - este excelentă. Există un drum 
secundar ce șerpuiește prin pădure, alternativă plăcută pentru 
șoseaua ce leagă Lake George de Glens Falls prin sud, pe la 
jumătatea căruia se întinde un mic lac, numit adorabil Dreamy 
Waters!, destinaţie preferată tradiţională a iubitorilor de ieșiri în 
aer liber. Pe malul sudic al acestui lac se construise motelul, cu 
recepţia dând spre șosea și camerele desfășurate în evantai în 
spatele clădirii principale. Sunt patruzeci de cabane cu bucătărie 
și baie cu duș și cu ferestre care dau spre lac. Arhitectura și 
dotările sunt de ultimă modă - faţade acoperite cu plăcuţe 


1 Apa visătoare (engl., n. tr.). 


lăcuite din lemn de pin, acoperiș din șindrilă și mânere rotunde 
de bronz la uși, aer condiţionat, televizor în fiecare cabană, 
teren de joacă pentru copii, piscină, teren de golf ce se întinde 
până peste lac, cu mingi plutitoare (cincizeci de mingi la un 
dolar), într-un cuvânt tot ce-ţi poţi dori! Mâncarea? Cofetăria din 
hol și aprovizionare cu produse alimentare și băuturi de două ori 
pe zi, de la Lake George. Toate astea la prețul de zece dolari 
camera de un pat și șaisprezece dolari cea de două paturi. Nu e 
deci de mirare că proprietarii consideră că treaba nu merge 
prea grozav, ţinând cont de investiţia de două sute de mii de 
dolari și de sezonul care durează doar de la 1 iulie până la 
începutul lui octombrie, mai bine zis de la 14 iulie până la Ziua 
Muncii, când panoul cu NU AVEM LOCURI LIBERE este afișat în 
permanenţă. Sau cel puţin așa mi-au spus nesuferiţii ăia de 
Phancey când m-am angajat ca recepţioneră pentru un salariu 
de doar treizeci de dolari pe săptămână plus casă și masă. Slavă 
Domnului că nu m-au bătut prea mult la cap! Dacă mi-a cântat 
sufletul de bucurie? Desigur, a răsunat un adevărat cor din 
paradis în dimineaţa asta, la ora șase, când le-am văzut mașina 
strălucitoare cu rulotă dispărând după prima cotitură a 
drumului, îndreptându-se spre Glens Falls și apoi spre Troy - 
locul de baștină al acestor monștri. Domnul Phancey m-a prins 
pentru ultima oară și n-am fost destul de iute; mâna liberă i-a 
alergat pe trupul meu cu iuţeala unei șopârle până l-am izbit cu 
genunchiul între picioare și a trebuit să-mi dea drumul. 

După ce i s-a limpezit faţa congestionată, mi-a spus aproape 
în șoaptă: 

— Bine, puicuţă. Vezi de ai grijă de tabără până mâine la 
prânz, când vine șeful să ia cheile. Vise plăcute la noapte! 

După aceea a rânjit - un rânjet pe care nu l-am priceput - și s- 
a întors la mașina cu rulotă unde îl aștepta nevastă-sa, care 
privise întreaga scenă de pe locul șoferului. 

— Vino, Jed! i-a strigat ea cu glas tăios. Te poţi descărca 
diseară, cu una din putorile alea de pe West Street. 

După aceea, a pornit motorul și mi-a strigat prin fereastra 
deschisă, cu dulceaţă prefăcută: 

— Te-am pupat, plăcinţico! Să ne scrii în fiecare zi! 

Zâmbetul acru i s-a șters de pe față și i-am zărit pentru o clipă 
profilul ascuţit, de satâr, pe când mașina lua curba și intra pe 
șosea. Bleah! Ce mai cuplu! Parcă ar fi fost scos dintr-o carte - și 


6 


ce carte! Dragă jurnalule, cred că oamenii nu pot deveni cu mult 
mai josnici de-atât, dar măcar au bunul simţ să dispară la timp. 
De-acum înainte, rasa umană va trebui să se îmbunătăţească 
atâta vreme cât îmi va fi să-mi iasă în cale! 

Stau aici și privesc șoseaua pe care plecaseră cei doi Phancey 
și încerc să-i țin minte. Apoi mă întorc spre nord și mă uit să văd 
cum va fi vremea. A fost o zi frumoasă, cu cer senin și foarte 
caldă pentru mijlocul lui octombrie, dar acum pe cer se adună 
nori înfricoșători și întunecați, tiviti cu roz și auriu de soarele 
care apune. Pale puternice de vânt înfioară vârfurile copacilor și 
mă gândesc că vor lovi dintr-o clipă într-alta unicul bec galben 
de la benzinăria pustie de pe șosea, începând să îl clatine. O 
pală mai îndelungă ajunge la mine, rece și dătătoare de fiori și 
aduce cu ea scârțâitul metalic al lămpii dansatoare. E prima 
oară când se întâmplă asta și eu sunt cuprinsă de un tremur 
delicios la auzul micului sunet fantomatic. Pe malul lacului, în 
spatele ultimei cabane, valuri mici se izbesc de bolovani, iar 
suprafaţa de oțel a apei se zburlește brusc, acoperindu-se cu 
urme răzlețe de labe pe pisică mărginite cu alb. Intre izbucnirile 
vântului aerul rămâne totuși nemișcat și santinelele de peste 
drum și din spatele motelului par să se strângă tăcute laolaltă, 
în jurul focului de tabără al clădirii puternic luminate din spatele 
meu. 

Simt pe neașteptate că-mi vine să mă duc la toaletă și 
zâmbesc în sinea mea. E aceeași senzaţie de gâdilitură ascuţită 
pe care o aveam în copilărie când jucam ascunsul pe întuneric și 
când, stând pitită în bufetul de sub scări, auzeam podeaua 
trosnind și respiraţia zgomotoasă a celui pornit să mă caute. 
Atunci mă ghemuiam pradă fiorilor fricii, strângeam picioarele și 
așteptam extazul descoperirii, raza de lumină când se deschidea 
ușa bufetului și apoi, momentul suprem, șoapta mea imperativă 
„şşt! Hai cu mine!” ușa bufetului închizându-se neauzit, 
chicotitul, trupul cald lipit conspirativ de al meu. 

Acum stau aici, „fată mare”, şi-mi amintesc totul, 
recunoscând emoția senzuală provocată de o conștientizare 
vagă - fiorul ce coboară pe șira spinării și pielea de găină, 
semnalele primitive ale spaimei transmise de strămoșii trăitori 
printre fiare. Momentul mă amuză, așa că îl păstrez cu grijă. 
Curând va începe bubuitul tunetelor și mă voi retrage din fața 
urletelor și haosului furtunii în peștera mea confortabilă, și o să- 


7 


mi prepar ceva de băut, o să ascult radioul și-o să mă simt 
dezmierdată și în siguranţă. 

Se face întuneric. În seara asta nu mă voi mai delecta cu corul 
păsărilor. Ele au descifrat semnele cu mult timp în urmă și s-au 
adăpostit în pădure; la fel și animalele - veverițele, cerbii și 
căprioarele. In tot spaţiul ăsta întins și sălbatic, eu sunt singura 
viețuitoare care stă afară. Mai inspir adânc, de câteva ori, aerul 
blând și umed. Umiditatea a intensificat aroma pinilor și a 
mușchiului, iar pe fundal se simte și mirosul puternic al subsiorii 
pământului. E ca și cum pădurea ar fi transpirat cu emoția 
savuroasă ce mă încearcă și pe mine. De undeva de foarte 
aproape, o bufniţă agitată scoate un „Huu!” puternic și 
amuţește. Mă depărtez câţiva pași de intrarea luminată și mă 
opresc în mijlocul șoselei prăfuite, privind spre nord. O pală 
puternică de vânt mă lovește și-mi flutură părul spre spate. 
Fulgerul lansează un deget de lumină lung, alb-albăstrui, care 
brăzdează orizontul. Câteva secunde mai târziu, tunetul geme 
înăbușit, ca un câine de pază care se trezește din somn. Se 
pornește vântul cel mare, vârfurile copacilor pornesc să danseze 
și să se zbată, becul galben spânzurat de stâlp deasupra 
benzinăriei se scutură și clipește de parcă ar vrea să mă 
avertizeze. De fapt, mă avertizează. Pe neașteptate, lumina 
clătinată se înceţoșează, ascunsă de un perete cenușiu de 
ploaie. Când mă lovește primul strop greu, mă întorc și-o iau la 
fugă. 

Trântesc ușa în urma mea, o încui și pun lanţul. Chiar la timp! 
Câteva clipe mai târziu se pornește furtuna cumplită cu mugetul 
ei de ape prăvălite din înalt. Stau atentă și îi percep sunetele 
diferite - de la răpăitul pe dranița acoperișului, la tonul mai înalt 
și mai precis al plesniturilor în geamuri. În scurt timp începe să 
răsune și zgomotul violent al jgheaburilor inundate de apă. După 
ce își stabilește tiparul sonor de bază, furtuna începe să 
improvizeze. 

Stau în același loc și ascult alene când tunetul, care se 
strecurase pe nesimţite pe la spatele meu, își dezlănţuie 
canonada. Fulgerul luminează încăperea, urmat de un trosnet ce 
scutură clădirea din temelii și face aerul să vibreze ca o coardă 
de pian. E doar o singură explozie, dar e colosală, ca și cum o 
bombă uriașă ar fi căzut doar la câţiva metri de-aici. Se aude 
clinchetul ascuţit al unei bucăți de sticlă căzută de la unul din 


8 


geamuri, urmat de picurul apei care intră înăuntru și se adună 
pe linoleum. 

Nu mă mișc. Nu pot. Stau crispată, cu mâinile încleștate pe 
urechi. Nu credeam că o să fie chiar așa! Tăcerea, asurzitoare 
înainte, e alungată de vuietul ploii, de vuietul care îmi păruse 
atât de liniștitor dar care acum îmi spune: „Nu ţi-ai închipuit că 
poate fi așa rău. N-ai văzut niciodată o furtună în munţii ăștia. 
Adăpostul ăsta al tău e cam firav, zău că da! Cum ţi-ar plăcea să 
se stingă lumina, pentru început? Și apoi o descărcare de 
trăsnet prin acoperișul ăla de paie al tău? După aceea, ca să 
încheiem cum se cuvine ce-am început, s-ar putea să ia foc 
clădirea - sau poate să fii electrocutată? Ori poate să te 
înspăimânt așa de rău încât s-o zbughești afară prin ploaie, cu 
gândul să străbaţi pe jos cei zece kilometri până la Lake 
George? Îţi place să fii singură, nu-i așa? Ei bine, atunci spune- 
mi ce părere ai de asta!” 

Camera devine din nou alb-albăstruie și din nou aud, chiar 
deasupra capului, bubuitul asurzitor al exploziei; de data asta se 
prelungește într-o canonadă furioasă care face să zăngăne 
paharele și ceștile de pe bar și lemnăria să trosnească din cauza 
presiunii undelor sonice. 

Simt că mi se taie picioarele, mă clatin până la scaunul cel 
mai apropiat și mă prăbușesc în el, cu capul în mâini. Cum am 
putut să fiu așa de neghioabă, de... de imprudentă? Doamne, 
dacă ar veni cineva, cineva care să stea cu mine și să-mi spună 
că e doar o furtună! Dar nu e nimeni! Se petrece o catastrofă, e 
sfârșitul lumii! Şi toate relele mă au drept ţintă pe mine! Uite, 
începe din nou! O să se audă din clipă în clipă! Trebuie să fac 
ceva, să cer ajutor! Dar cei doi Phancey au reziliat contractul cu 
compania de telefonie și linia e întreruptă. Mai am doar o 
singură speranţă! Mă ridic, fug la ușă și întind mâna să ajung la 
întrerupătorul panoului de neon care anunţă LOCURI LIBERE sau 
NU AVEM LOCURI LIBERE. Dacă îl aprind pe cel cu LOCURI 
LIBERE, poate că trece cineva cu mașina pe șosea, cineva care 
va fi bucuros să găsească adăpost pe vremea asta. Insă chiar 
când apăs pe întrerupător, fulgerul, care mă pândise, luminează 
orbitor camera și tunetul bubuie năucitor, iar eu sunt apucată de 
o mână uriașă și azvârlită pe podea. 


Capitolul 2 


Zilele dragi de altădată 


Când îmi revin, știu imediat unde mă aflu și ce mi s-a 
întâmplat și mă ghemuiesc pe podea așteptând să fiu lovită din 
nou. Stau așa vreo zece minute ascultând mugetul ploii, 
întrebându-mă dacă șocul electric mi-a produs vreo vătămare 
permanentă, dacă m-a ars, poate, pe dinăuntru, făcându-mă 
incapabilă să aduc pe lume copii, ori dacă n-am încărunţit în 
câteva minute. Sau poate că părul mi-a ars de tot! Ridic ușor 
mâna și o duc la cap. Părul pare neatins, am doar un cucui în 
ceafă. Mă mișc cu precauţie. Nu am nimic rupt. Nu am nimic 
vătămat. Frigiderul înalt din colțul camerei învie brusc și își 
începe torsul vesel, domestic și-atunci îmi dau seama că 
pământul continuă să se învârtă și că tunetul s-a îndepărtat. Mă 
ridic slăbită în picioare și privesc în jur, pregătită pentru nu știu 
ce scenă de haos și distrugere. Dar iată, totul este exact așa 
cum fusese - biroul cu aspect impozant al recepţiei, raftul 
metalic cu ziare și reviste, tejgheaua lungă a cofetăriei, cele 
douăsprezece mese cu tăblii din plastic colorate ca un e 
curcubeu și scaunele scunde și incomode din metal, răcitorul 
mare unde se ţin cuburile de gheață și filtrul lucitor de cafea - 
toate sunt la locul lor; totul este cât se poate de obișnuit. Doar 
geamul spart și balta de apă de pe podea mai amintesc de 
holocaustul prin care am trecut încăperea asta și cu mine. 
Holocaust? Ce naiba tot îndrug? Singurul holocaust s-a petrecut 
doar în capul meu. A fost o furtună; o furtună cu fulgere și 
tunete. lar eu m-am înspăimântat ca un copil de zgomotul 
asurzitor. Am atins ca o neroadă întrerupătorul electric, fără 
măcar să aștept o pauză între fulgere, ci alegând parcă 
intenţionat momentul când se luminase cerul. Nu-i de mirare că 
m-a trântit de pământ. Am fost pedepsită cu un cucui în ceafă 
pentru prostia mea. Ca să-mi fie învățătură de minte, mâţă 
proastă, ignorantă și sperioasă ce sunt! Dar, stai așa! Poate că 
am albit cu adevărat! Străbat în grabă încăperea, îmi iau poșeta 
de pe birou, intru pe după tejgheaua cofetăriei, mă aplec și mă 
privesc în bucata lunguiaţă de oglindă dintre rafturi. La început 


10 


îmi cercetez ochii, care mă privesc limpezi, albaștri, dar măriţi 
din pricina șocului. Genele sunt la locul lor, la fel și sprâncenele 
șatene, întinderea gânditoare a frunţii și apoi, da, buclele 
părului șaten foarte închis, de nuanţa cea mai comună, care se 
despart în două valuri bogate pornind din creștetul capului. Așa 
deci! Scot pieptenul și-l trec cu mișcări bruște și furioase prin 
păr, îl pun înapoi în poșetă și-o închid cu pocnet sec. 

Ceasul meu arată aproape ora șapte. Deschid radioul și, în 
timp ce ascult WOKO înfricoșându-și auditorii cu relatări despre 
furtună - stâlpi de curent electric dărâmaţi, nivelul râului 
Hudson crescut îngrijorător la Glens Falls, un ulm prăbușit care 
blochează autostrada 9 la Saratoga Springs, avertizare de 
inundaţii la Mechanicville - prind cu bandă adezivă o bucată de 
carton peste geamul spart, apoi iau o cârpă și o găleată și șterg 
apa de pe podea. După ce termin, străbat în fugă scurta alee 
acoperită ce duce la cabanele din spatele corpului principal și 
ajung la a mea, numărul 9, pe partea dreaptă cu fața spre lac, 
îmi scot hainele și fac un duș rece. Mi-am murdărit în cădere 
bluza albă din material sintetic, așa că o spăl și o atârn să se 
usuce. 

Am uitat deja severitatea cu care m-a certat furtuna și faptul 
că m-am purtat ca o gâscă nătângă și inima îmi cântă din nou la 
perspectiva serii mele solitare și la cea de a porni la drum a 
doua zi. Sub impresia unui impuls, îmbrac tot ce am mai frumos 
în biata mea garderobă - pantalonii de toreador din catifea 
neagră cu fermoarul auriu așezat cam indecent la spate și tot 
cam indecent de strâmţi pe șezut și, fără să-mi mă mai obosesc 
cu sutienul, jerseul meu Camelot tricotat din fir auriu cu guler 
rulat, amplu și moale. Mă admir în oglindă, hotărăsc să-mi ridic 
mânecile până peste coate, îmi strecor picioarele în sandalele 
Ferragamo aurii și mă întorc grăbită în holul recepţiei. În sticla 
de bourbon Virginia Gentleman care m-a ţinut două săptămâni 
mai rămăsese o măsură bună, așa că umplu unul din cele mai 
frumoase pahare cu cuburi de gheață și torn bourbonul peste 
ele, scuturând sticla ca să scot din ea și ultima picătură. După 
aceea trag lângă radio cel mai comod fotoliu din recepţie, 
pornesc aparatul, îmi aprind una din ultimele cinci ţigări 
Parliament din pachet, iau o înghiţitură bună din pahar și mă 
ghemuiesc în fotoliu. 

Reclamele, toate despre pisici și despre cât de mult iubesc ele 


11 


conservele din ficat de calitatea întâi Pussyfoot, ritmează vuietul 
ploii ale cărei tonuri se alterează numai atunci când o pală 
foarte puternică lovește stropii de apă în geam ca pe un pumn 
de pietriș și face să tremure ferestrele clădirii. Înăuntru e chiar 
așa cum îmi închipuisem că va fi - ferit de vremea rea, plăcut și 
vesel, cu străluciri de lumină răsfrântă zglobiu pe suprafeţele 
cromate. WOKO anunţă patruzeci de minute cu „muzică pentru 
sărutări” și îi aud pe Ink Spots cântând „Cineva clatină barca 
visurilor mele” și mă întorc pe râul Tamisa, cu cinci ani în urmă, 
alunecăm pe lângă Kings Eyot într-o barcă cu fundul plat și în 
depărtare se vede castelul Windsor, iar Derek vâslește în timp 
ce eu îmi fac de lucru cu gramofonul portabil. Nu aveam decât 
zece discuri, dar de fiecare dată când venea la rând LP-ul 
formaţiei Ink Spots și ascultam „Barca visurilor”, Derek mă ruga 
„Mai pune-o o dată, Viv”, iar eu trebuia să mă așez în genunchi 
și să pun acul la locul unde începea melodia. 

Mi se umplu ochii de lacrimi - nu din cauza lui Derek, ci a 
dulcii suferințe a băiatului și a fetei, a soarelui și a primei iubiri 
cu refrenele ei, cu certurile iuți și violente ca o ploaie de vară, 
cu scrisorile ei „Pecetluite cu un sărut tandru”. Sunt lacrimi de 
nostalgie pentru copilăria pierdută și de autocompătimire pentru 
suferinţa care o înfășurase ca într-un giulgiu. Las două lacrimi să 
mi se rostogolească pe obraz înainte de a le șterge și hotărăsc 
să fac o scurtă orgie de amintiri. 

Mă numesc Vivienne Michel și, în momentul când stau în 
motelul Dreaming Pines și răscolesc amintiri, am douăzeci și trei 
de ani. Am un metru și șaizeci și opt de centimetri înălțime și 
am crezut întotdeauna că sunt înzestrată cu un corp frumos 
până când englezoaicele de la Astor House mi-au spus că 
posteriorul meu se bombează prea evident și că ar trebui să 
port un sutien mai strâmt. Ochii mei sunt, după cum am mai 
spus, albaștri, iar părul șaten închis, ondulat natural; visul meu 
este să-mi fac într-o zi o tunsoare „coamă de leu” care să mă 
arate mai matură și mai îndrăzneață. Îmi plac pomeţii mei, 
destul de înalţi, deși aceleași englezoaice mi-au spus că-mi dau 
un aspect de „străină”, dar am nasul prea mic și o gură prea 
mare, care pare deseori senzuală tocmai când nu e cazul. Am un 
temperament impulsiv, despre care îmi place să cred că are 
tuşe romantice de melancolie, dar sunt voluntară și 
independentă într-o măsură care le îngrijora pe surorile de la 


12 


mănăstire și pe domnișoara Threadgold de la Astor House. 
(„Femeile trebuie să fie sălcii, Vivienne. E treaba bărbaților să 
fie stejari și frasini.") 

Sunt canadiană de origine franceză. M-am născut chiar lângă 
Quebec, într-un orășel numit Sainte Famille, pe coasta nordică a 
unei insule lungi ce se întinde ca o uriașă corabie scufundată în 
mijlocul râului St. River, în apropierea strâmtorii Quebec. Am 
crescut lângă râul acesta mare, și în bună măsură în apele lui, 
iar rezultatul este că activităţile mele preferate sunt înotul, 
pescuitul, excursiile cu cortul și alte sporturi în aer liber. Nu-mi 
amintesc multe despre părinţii mei, în afară de faptul că îi 
iubeam mult pe tata și că mă înțelegeam rău de tot cu mama, 
pentru că au murit amândoi când aveam opt ani, în timpul 
războiului, pe când mergeau la o nuntă, zdrobiţi cu tot cu 
mașină de un avion ce ar fi trebuit să aterizeze la Montreal. 
Tribunalul m-a încredințat unei mătuși văduve, Florence 
Toussaint, care s-a mutat acasă la noi și m-a crescut. Ne-am 
înţeles destul de bine și astăzi aproape c-am ajuns să o iubesc, 
dar era protestantă, iar eu primisem o educație catolică, așa că 
am devenit o victimă a bătăliei care fusese dintotdeauna 
blestemul Quebecului condus de preoți și atât de strict împărțit 
în funcţie de credință. Catolicii au fost cei care-au câștigat 
bătălia pentru bunăstarea mea spirituală, așa că am fost 
educată la mănăstirea  ursulinelor până am împlinit 
cincisprezece ani. Surorile erau foarte stricte și se punea un 
accent deosebit de mare pe pietate, așadar am învăţat foarte 
multă istorie a religiei și o mulţime de dogme cam obscure, pe 
care le-aș fi schimbat bucuroasă cu niște cursuri care m-ar fi 
pregătit să devin altceva decât soră de caritate sau călugăriţă. 
Când, în final, atmosfera a devenit atât de sufocantă încât 
spiritul meu a început să implore să fie luat de-acolo, mătușa m- 
a salvat de „papiștii ăia” și s-a decis ca la vârsta de șaisprezece 
ani să merg în Anglia ca să mă „cizelez”. Hotărârea asta a creat 
o oarecare agitaţie în micuța noastră comunitate locală. Nu doar 
că ursulinele erau pilonul tradiţiei catolice la Quebec - 
mănăstirea păstrează cu mândrie craniul lui Montcalm și, de 
două secole încoace, n-au îngenuncheat niciodată mai puţin de 
nouă călugăriţe în fața capelei altarului, rugându-se zi și noapte 
- dar familia mea aparţinea celei mai exclusiviste citadele a 
canadianismului francez, iar fiica lor trebuia să înmănuncheze 


13 


ambele tradiţii și să le transmită mai departe. Și uite că era gata 
să le arunce peste bord! Un adevărat scandal! Furtună într-un 
pahar cu apă, aveam să gândesc eu ceva mai târziu. 

Adevăraţii fii și fiice ale Quebecului formează o societate, 
aproape o societate secretă care e probabil la fel de puternică 
precum grupul calviniștilor din Geneva, iar iniţiaţii, fie ei bărbați 
ori femei, își spun cu mândrie canadiennes. Jos, mult mai jos pe 
scara socială, vin can-adienii, adică protestanții canadieni. După 
aceea vin /es anglais, grup ce include toţi imigranții veniţi mai 
mult sau mai puţin recent din Marea Britanie și, la urmă, /es 
américains, termen folosit cu un dispreţ suveran. Les 
canadiennes se mândresc cu franceza pe care-o vorbesc, deși 
este doar un dialect altoit cu o mulțime de cuvinte vechi de 
două sute de ani, pe care nici francezii înșiși nu le înțeleg, și 
înţesat cu cuvinte englezești pronunțate franțuzește. După câte 
îmi pot da seama, seamănă cu relaţia dintre afrikaans și limba 
olandeză. Snobismul și exclusivismul acestei clici se extinde și 
asupra francezilor ce trăiesc în Franța, pe care îi numesc 
etrangers?. Am spus toate astea ca să explic într-o anumită 
măsură că abaterea de la dreapta credință a unei Michel din 
Sainte Famille constituia o crimă aproape la fel de abominabilă 
ca și abaterea de la mafie în Sicilia (dacă așa ceva e posibil!). Mi 
s-a spus destul de clar că părăsind mănăstirea ursulinelor și 
Quebecul mi-am distrus aproape toate punţile către părinţii mei 
spirituali și către orașul natal. 

Mătușă-mea mi-a protejat cu multă sensibilitate bieţii nervi în 
perioada de ostracism social ce a urmat - majorităţii prietenilor 
mei li s-a interzis să aibă de-a face cu mine - însă e cert că am 
sosit la Londra apăsată de un sentiment al vinovăţiei și al 
„diferenţei” care, adăugat la „colonialismul” meu, a devenit o 
povară psihologică oribilă, cu care a trebuit să fac față unei școli 
de elită pentru cizelarea tinerelor domnișoare. 

Asemeni majorităţii acestor stabilimente foarte englezești, 
Astor House, pensionul domnișoarei Threadgold, se afla în zona 
Sunningdale - o clădire mare cu arhitectură victoriană, clădită 
din piatră, ale cărei etaje superioare fuseseră împărțite cu 
panouri de gips-carton pentru a alcătui dormitoare pentru 
douăzeci și cinci de perechi de fete. Fiind o „străină”, am fost 
repartizată în cameră cu o altă străină, o libaneză oacheșă ce 


2 Străini (fr., n. tr.). 
14 


provenea dintr-o familie de milionari, cu smocuri stufoase de păr 
negru sub braț, o pasiune neînfrânată pentru pralinele de 
ciocolată și pentru un star de cinema egiptean pe nume Ben 
Said, ale cărui fotografii stralucitoare (dinţi strălucitori, mustăți, 
ochi și păr strălucitor) aveau să fie curând rupte bucățele și 
aruncate în WC de trei fete mai mari din frăția Rose Dormitory, 
din care făceam și noi parte. Adevărul e că libaneza asta m-a 
salvat. Era atât de nesuferită, de irascibilă și de urât 
mirositoare, atât de obsedată de banii ei, încât cele mai multe 
dintre fete mă compătimeau și se străduiau să se poarte frumos 
cu mine. Existau însă și altele, pe care situaţia mea nu le 
impresionase și din pricina cărora am suferit cumplite agonii - 
pentru accentul meu, pentru purtarea stângace și necivilizată de 
la masă pentru marea mea neajutorare și, în general, pentru că 
eram canadiancă. Abia acum îmi dau seama că eram și prea 
sensibilă, și prea iute la mânie. Pur și simplu nu acceptam 
bravadele și răutăţile lor. După ce mi-am tăvălit puţin două sau 
trei dintre prigonitoare, celelalte li s-au alăturat, au tăbărât 
peste mine în pat într-o seară și-am înghiţit pumni, ghionturi, 
zgârieturi și lighene cu apă până când am izbucnit în plâns și am 
promis că „n-o să mă mai lupt ca un elan”. După acest incident 
m-am liniștit treptat, am încheiat armistițiu cu locul în care mă 
aflam și m-am apucat îmbufnată să devin o „lady”. 

Vacanţele mă recompensau pentru toate cele îndurate. M-am 
împrietenit cu o fată din Scoţia, Susan Duff, căreia îi plăceau la 
fel de mult ca și mie sporturile și activităţile în aer liber. Și ea 
era singură la părinţi, așa că ai ei se bucurau că îi ţin companie. 
Așadar, îmi petreceam verile în Scoţia și schiam iarna și 
primăvara prin toată Europa - Elveţia, Austria, Italia. Asta ne-a 
legat în mod deosebit și am rămas prietene nedespărțite pe 
toată perioada pensionului. Ba chiar ne-am făcut „debutul în 
societate” împreună, ocazie cu care mătușa Florence a scos din 
buzunar cinci sute de lire, contribuţia mea la balul idiot 
organizat la hotelul Hyde Park. Am avut carneţele de bal 
identice și am dansat aceleași dansuri idioate cu niște tineri 
care mi-au părut neciopliţi, plini de coșuri și total lipsiţi de 
masculinitate în comparaţie cu tinerii canadieni pe care îi 
cunoșteam. (Se poate să mă fi înșelat însă, căci unul dintre cei 
mai plini de coșuri dintre ei a participat la Grand National în anul 
acela și a reușit să încheie cursa!) 


15 


Și atunci l-am cunoscut pe Derek. 

Aveam deja șaptesprezece ani și jumătate și împărţeam cu 
Susan un apartament micuţ de trei camere în strada Old Church, 
chiar la capătul lui King's Road. Era sfârșitul lunii iunie, faimosul 
nostru „sezon” se apropia de sfârșit și am hotărât să dăm o 
petrecere pentru cei câţiva oameni care ne plăcuseră cu 
adevărat din toţi cei pe care îi cunoșteam. Familia care locuia pe 
același palier, faţă în faţă cu noi, pleca în străinătate în vacanţă 
și ne-au spus că le putem folosi apartamentul, dacă suntem de 
acord să-l supraveghem cât lipsesc ei. Ne ajunsese la amândouă 
până-n gât „să ţinem pasul cu fetele Jones” și să dansăm la 
baluri, așa că i-am telegrafiat mătușii Florence și am scos o sută 
de lire de la ea, Susan a ciupit și ea cincizeci de la părinţii ei și 
am pornit hotărâte să organizăm o petrecere pe cinste. 
Intenţionam să invităm vreo treizeci de persoane, din care 
bănuiam că vor veni numai douăzeci. Am cumpărat optsprezece 
sticle de șampanie - roz, fiindcă suna mai interesant! - o cutie 
de patru kilograme de caviar, două conserve destul de ieftine de 
foie gras care arăta chiar bine când l-am tăiat felii și o mulţime 
de lucruri usturoiate din Soho. Am făcut un morman de 
sandvișuri cu unt, creson și somon afumat și am răspândit peste 
tot mici boluri cu prune glazurate și bomboane de ciocolată - o 
idee tâmpită, nimeni nu s-a atins de ele! După ce am terminat 
de aranjat mâncarea pe o tăblie de ușă scoasă din țâțâni și 
acoperită cu o faţă de masă de un alb sclipitor, ca să semene a 
bufet, totul arăta ca pentru o adevărată serată de adulți. 
Petrecerea s-a dovedit a fi un succes, ba chiar unul prea mare. 
Au venit toţi cei treizeci de invitaţi și unii dintre ei și-au adus și 
prieteni, iar rezultatul a fost o îmbulzeală grozavă; oamenii 
stăteau chiar și pe scări, ba unul dintre băieţi a fost găsit în 
baie, așezat pe vasul de toaletă cu o fată în poală. Căldura și 
gălăgia erau cumplite. Poate că, până la urmă, nu eram chiar 
atât de demodate pe cât ne credeam, ori poate că oamenilor le 
plac persoanele demodate, cu condiţia să fie într-adevăr astfel și 
să nu se prefacă. In orice caz, ni s-a întâmplat firește cel mai 
mare rău cu putinţă și am rămas fără băutură. Stăteam în 
picioare lângă masă când cineva a fluturat ultima sticlă golită de 
șampanie și a strigat cu voce sugrumată: 

— Apă! Apă! Sau nu vom mai vedea Anglia niciodată! 

Eu am început să mă agit și-am îngăimat prostește: 


16 


— Păi, mă tem că nu mai este. 

Un tânăr înalt, care stătea sprijinit de perete, m-a contrazis 
amuzat. 

— Ba sigur că mai este! Ai uitat pivnita? 

Apoi m-a prins de cot, m-a scos afară din cameră și m-a 
împins ușor pe scări în jos. 

— Vino, mi-a cerut el hotărât. Nu putem strica o petrecere 
atât de reușită. O să mai luăm ceva de băut de la cârciumă. 

Ei bine, ne-am dus la cârciumă și am luat două sticle de gin și 
o mulțime de apă tonică cu lămâie, iar el a insistat să plătească 
ginul, lăsându-mi mie doar apa tonică. Era destul de ametit, însă 
într-un fel simpatic și mi-a explicat că mai devreme fusese la o 
altă petrecere și că la noi îl adusese un cuplu de proaspăt 
căsătoriţi, numiţi Norman, prieteni de-ai lui Susan. A zis că-l 
cheamă Derek Mallaby, dar eu nu i-am prea dat atenţie, căci 
eram nerăbdătoare să mă întorc la petrecere. La întoarcere am 
fost întâmpinați cu urale, însă punctul culminant al distracţiei 
trecuse deja și curând invitaţii au început să plece, până n-au 
mai rămas decât cei foarte apropiaţi și vreo doi-trei care nu 
aveau unde să se ducă la cină. Până la urmă au început să plece 
și aceștia, inclusiv cei doi Norman care i-au spus lui Derek că 
găsește cheia sub rogojină. Susan a propus să mergem la 
braseria de peste drum, dar mie nu-mi plăcea deloc acolo, așa 
că atunci când Derek Mallaby a venit lângă mine, mi-a ridicat 
părul de pe ureche și m-a întrebat în șoaptă dacă vreau să 
hoinărim împreună, am spus da, cred că în mare parte pentru că 
mai devreme a preluat controlul într-un moment când eu mă 
blocasem. 

Așa că am ieșit în aerul cald al serii lăsând în urmă 
înfricoșătorul câmp de bătălie de după petrecere, Susan și 
câţiva prieteni s-au îndreptat spre braserie, iar noi ne-am dus în 
King's Road și am luat un taxi. Derek m-a dus tocmai în celălalt 
capăt al Londrei, la un restaurant cu specific italian numit „The 
Bamboo”, aflat lângă Tottenham Court Road, unde am mâncat 
spaghete bolognese și am băut o sticlă de vin pe care el l-a 
numit Beaujolais instant. Derek a băut aproape tot vinul și mi-a 
zis că locuiește lângă Windsor, că are aproape optsprezece ani, 
că era în ultimul trimestru de școală, că juca în echipa de cricket 
a școlii și că primise o învoire de douăzeci și patru de ore ca să- 
și întâlnească avocaţii, pentru că murise o mătușă de-a lui și-i 


17 


lăsase niște bani. Își petrecuse prima parte a zilei cu părinţii, 
care plecaseră după aceea să vadă meciul de cricket al echipei 
MCC de la Lords, lăsându-l împreună cu soţii Norman. Ar fi 
trebuit să meargă la teatru și apoi acasă să se culce, însă se 
dusese la petrecerea aceea și după aceea la a mea. Ce părere 
aveam despre o raită în clubul de noapte „400”7? 

Sigur că da, eram încântată! „400” este cel mai select club de 
noapte din Londra, iar eu nu ajunsesem mai sus de pivnițele cu 
pretenţii de club din Chelsea. l-am spus câte ceva despre mine 
și i-am descris Astor House ca pe un loc amuzant, căci îmi era 
foarte ușor să vorbesc cu el. Când ni s-a adus nota de plată, a 
știut exact cât să lase bacșiș și mi s-a părut că e foarte matur ca 
să fie încă la școală. Pe de altă parte însă, se consideră că în 
școlile publice engleze tinerii se maturizează foarte repede și 
învaţă cum să se poarte. În taxi m-a ţinut de mână și am avut 
senzaţia că totul e așa cum trebuia să fie. La „400” părea să-l 
cunoască toată lumea, iar înăuntru era ametțitor de întuneric. A 
comandat gin și apă tonică și ni s-a adus la masă o sticlă plină 
de jumătate, din care băuse ultima oară când fusese acolo. 
Formaţia lui Maurice Smart cânta ca un vis și când ne-am ridicat 
să dansăm am descoperit că ne potrivim perfect, că ritmul și 
stilul nostru de jive sunt identice și că mă simt nemaipomenit de 
bine. Am început să observ cum îi crește părul negru pe tâmple, 
că are mâini frumoase și îndemânatice și că zâmbește nu doar 
cu faţa, ci și cu ochii. Am rămas acolo până s-a făcut patru 
dimineaţa și sticla de gin s-a golit, așa că a trebuit să mă sprijin 
puţin de el când am ajuns pe trotuar. Am luat un taxi și a părut 
absolut firesc să mă ia în brațe, să mă sărute și eu să-i răspund 
la sărut. După ce i-am luat de două ori mâna de pe sânii mei, a 
treia oară mi-am spus că nu e cazul să par prea sclifosită și am 
lăsat-o acolo, dar când a coborât și a încercat să mi se strecoare 
sub fustă, nu l-am lăsat. Nici când mi-a luat mâna și mi-a așezat- 
o într-un anume loc din corpul lui nu l-am lăsat, cu toate că 
trupul îmi era deja încins de dorinţa de a face lucrurile astea. 
Slavă Domnului, în scurt timp am ajuns în faţa blocului meu, iar 
el m-a condus la ușă și mi-a spus că o să ne mai vedem și c-o 
să-mi scrie. Când ne-am sărutat de noapte bună și-a încolăcit 
braţele pe după talia mea și m-a strâns tare; taxiul lui a dispărut 
după colț dar eu tot îi mai simţeam mâinile pe trup, iar mai 
târziu m-am strecurat afară din pat și m-am privit în oglinda de 


18 


deasupra chiuvetei. Ochii și întreg chipul meu erau atât de 
radioși, de parcă înăuntrul meu s-ar fi aprins o lumină și, cu 
toate că probabil mare parte din lumina aceea provenea de la 
gin, mi-am spus: „Oh, cerule! M-am îndrăgostit!” 


Capitolul 3 


Desteptarea primăverii 


Durează mult să scriu toate astea, însă doar câteva minute ca 
să mi le amintesc, așa că în momentul când am ieșit din reverie, 
în fotoliul meu din recepţia motelului, WOKO transmitea tot 
„muzică pentru sărutat” și cineva, probabil Don Shirley, cânta 
„Nu-i așa că e dulce?” Gheaţa mi se topise în pahar. M-am 
ridicat și mi-am pus alta proaspătă din răcitor, apoi m-am întors, 
m-am ghemuit în fotoliu și am luat o înghiţitură mică de 
bourbon, ca să ţină mai mult, am aprins o altă ţigară și am 
revenit cu gândul la vara aceea fără sfârșit. 

Derek și-a încheiat ultimul trimestru de școală și în timpul 
ăsta am schimbat câte patru scrisori. Prima lui scrisoare începea 
cu „lubită” și se încheia cu dragoste și sărutări; în răspunsul 
meu am ajuns la un compromis folosind „Dragă” și „Cu drag”. 
Ale lui aveau ca subiect ultimele meciuri pe care le jucase, ale 
mele vorbeau despre balurile la care fusesem, despre filmele și 
piesele de teatru pe care le văzusem. El avea să-și petreacă 
vacanţa de vară acasă, era foarte încântat că părinţii lui urmau 
să-i dăruiască un automobil MG cumpărat la mâna a doua și mă 
întreba dacă o să merg cu el la plimbare cu mașina. Susan a fost 
surprinsă când am anunţat-o că nu o însoțesc în Scoţia pe 
timpul verii și că vreau să rămân în apartament, cel puţin pentru 
o vreme. Nu-i spusesem adevărul despre Derek și, pentru că mă 
trezeam întotdeauna înaintea ei, nu știa nimic de scrisorile lui. 
Nu îmi stătea în fire să fiu atât de secretoasă, dar îmi păzeam cu 
mare grijă „povestea de dragoste” (așa o numeam în sinea 
mea!), căci părea atât de fragilă și de expusă la posibile 
dezamăgiri, încât credeam că până și să pomenesc despre ea 
putea să aducă ghinion. Din câte știam, s-ar fi putut să fiu doar 
una din lungul șir de fete ale lui Derek. Era atât de atrăgător și 


19 


de matur, că îmi imaginam un șir lung de fete din înalta 
societate, toate îmbrăcate în ograndi și purtătoare ale unui titlu 
nobiliar, aflate permanent la dispoziţia lui. Așadar, am motivat 
pur și simplu că vreau să-mi caut o slujbă și poate o voi urma 
mai târziu, iar la vremea potrivită Susan a plecat spre nord și eu 
am primit a cincea scrisoare de la Derek, care mă întreba dacă 
vreau să iau duminica următoare trenul de ora douăsprezece 
din gara Paddington, el urmând să mă aștepte cu mașina, în 
gara Windsor. 

Și astfel a început rutina noastră delicioasă. În prima zi m-a 
așteptat pe peron. Eram cam timizi amândoi, dar el, plin de 
entuziasm pentru noua mașină, m-a apucat de mână și m-a tras 
după el, dornic să mi-o arate. Mașina era o adevărată minune - 
neagră, cu tapițerie din piele roșie, cu capace metalice roșii la 
roţi și tot soiul de accesorii șmechere de mașină de curse, 
precum dunga lată de pe capotă, un capac metalic înalt și foarte 
mare la rezervorul de benzină și un autocolant cu emblema 
BRDC?. Ne-am urcat amândoi și Derek mi-a dat batista lui viu 
colorată din mătase să-mi leg părul cu ea. Ţeava de eșapament 
scotea un sunet minunat și senzual în timp ce străbăteam în 
viteză High Street, luând-o apoi spre râu. In ziua aceea m-a dus 
până la Bray ca să-mi arate ce poate mașina, aproape zburând 
pe drumurile de ţară și schimbând inutil vitezele la curbele cele 
mai largi. 

Cum stăteam atât de aproape de pământ, chiar și când 
conducea cu șaptezeci de kilometri la oră aveam impresia că 
mergem cu o sută șaptezeci, așa că mi-am încleștat mâinile pe 
mânerul de siguranţă de pe portieră și m-am rugat să scap cu 
viaţă. Dar Derek era un șofer bun, așa că în scurt timp am 
căpătat încredere în el și m-am potolit din tremurat. M-a dus la 
un restaurant înfricoșător de elegant, la Hotel de Paris, am 
mâncat somon afumat, care e foarte scump, friptură de pui și 
îngheţată, iar după aceea am închiriat de la debarcaderul din 
apropiere o canoe cu motor electric, cu care ne-am plimbat 
alene în susul râului trecând pe sub Maidenhead Bridge, până 
am dat lângă Cookham Lock de o răstoacă mică unde Derek a 
tras canoea sub sălcii. Adusese cu el un gramofon portabil și ne- 
am întins unul lângă altul, am ascultat muzică și-am urmărit 
păsărelele săltând prin ramuri deasupra capetelor noastre. Era o 


3 British Racing Drivers Club - Clubul piloților de curse britanici (n. tr.). 
20 


după-amiază frumoasă și adormitoare, iar noi ne-am sărutat, 
dar n-am mers mai departe - ceea ce m-a făcut să mă simt 
liniștită că Derek nu mă crede „ușoară”. Mai târziu au apărut 
efemeridele și noi aproape c-am răsturnat canoea în strădania 
noastră de a o aduce înapoi pe cursul râului, dar în scurt timp 
pluteam din nou în direcția curentului, trecând pe lângă multe 
alte ambarcaţiuni cu familii sau cupluri în ele. Eram convinsă că 
noi eram cei mai fericiți și mai frumoși dintre toţi. Ne-am întors 
la debarcader, am lăsat canoea și-apoi am mers la un local 
numit Thatched House pe care Derek îl cunoștea, unde am 
mâncat omletă și-am băut cafea. După aceea, a propus să 
mergem la cinematograf. 

Royalty Cinema era pe Farquar Street, una din străduţele ce 
leagă castelul Windsor de șoseaua spre Ascot. Era o clădire cu 
aspect cam sărăcăcios unde rulau două westernuri, un film de 
desene animate și așa-zisele jurnale de știri din care puteai afla 
ce făcuse regina cu o lună în urmă. Mi-am dat seama de ce l-a 
ales când am plătit doisprezece șilingi pentru o lojă. 
Cinematograful avea două loje, situate de o parte și de cealaltă 
a cabinei de proiecţie, cu suprafaţă de cam doi metri pătraţi, în 
care se găseau doar două fotolii și foarte mult întuneric. Imediat 
după ce am intrat înăuntru, Derek și-a tras fotoliul lângă al meu 
și a început să mă sărute și să mă mângâie. La început mi-am 
zis: „Doamne, oare aici le aduce?”, dar în scurt timp am început 
să simt că mă topesc și-apoi mâinile lui au început să mă 
exploreze cu blândeţe și pricepere, iar când au ajuns acolo mi- 
am ascuns faţa în umărul lui și mi-am mușcat buzele din pricina 
senzaţiei aceleia neașteptate. Curând s-a sfârșit totul și eram 
inundată de căldură și de lacrimi care-mi izvorau din ochi 
independent de voinţa mea și-i udau gulerul cămâășii. 

M-a sărutat cu blândeţe și mi-a șoptit că mă iubește și că 
eram cea mai minunată fată din lume. Dar eu m-am ridicat și m- 
am îndepărtat de el, ștergându-mi lacrimile din ochi și încercând 
să urmăresc filmul, obsedată de gândul că îmi pierdusem 
virginitatea, mă rog, acel soi anume de virginitate, și că el n-o 
să mă mai respecte de-atunci încolo. La pauza dintre filme, mi-a 
cumpărat o îngheţată, a cuprins cu braţele spătarul fotoliului 
meu și mi-a șoptit că a fost cea mai minunată zi din viaţa lui și 
că ar trebui s-o repetăm la nesfârșit. Mi-am spus în sinea mea să 
nu fiu neghioabă, căci nu fusese decât o mângâiere mai intimă. 


21 


Toată lumea o făcea și, într-un fel, fusese minunat, ca să nu mai 
pomenesc că nu exista pericolul de a rămâne însărcinată sau de 
a păţi alte rele. În plus, băieţilor le plăceau mângâ:ierile astea și, 
dacă nu voiai s-o faci cu ei, găseau rapid o altă fată care se 
arăta doritoare. Așa că atunci când s-au stins din nou luminile și 
mâinile lui mi-au cuprins sânii, mi s-a părut un gest firesc și asta 
m-a excitat. l-am simţit răsuflarea gâdilându-mi gâtul și mi-a 
șoptit „oh, iubito!” cu un oftat prelung și eu am simţit un val de 
emoție ca și când ar fi căzut un soi de barieră dintre noi, am 
avut un impuls matern faţă de el și l-am sărutat și din acel 
moment am devenit întrucâtva un alt fel de prieteni. 

M-a dus cu mașina la gară, la timp ca să prind ultimul tren și 
am stabilit să ne întâlnim duminica următoare la aceeași oră. A 
rămas pe loc și mi-a făcut cu mâna până n-am mai putut să-l 
văd sub becurile gălbui ale gării care îmi devenise brusc atât de 
dragă și uite-așa a început povestea noastră de dragoste. 
Programul nostru era mereu la fel - râul, gramofonul, mica lojă a 
cinematografului, doar că schimbam arareori locurile unde luam 
prânzul și ceaiul. Și totuși, într-un fel era diferit căci se adăugase 
fiorul suplimentar al dorinței fizice, astfel că oriunde ne-am fi 
aflat, în barcă, în mașină sau la cinematograf, mâinile noastre 
întârziau pe trupul celuilalt, mai stăruitoare și mai pricepute pe 
măsură ce vara fără sfârșit se apropia de septembrie. 

În amintirea mea, soarele acelor zile strălucește mereu și 
ramurile sălcilor cufundate în apă se conturează cu limpezimea 
cerului senin de deasupra noastră. Lebedele pluteau la umbra 
plopilor, se cufundau adânc în apă și își urmau maiestuoase 
parcursul pe lângă Queens Eyot, Boneyveney Lock și Coocoo 
Weir, locul unde noi luasem obiceiul să ne scăldăm, și mai 
departe, pe fâșia lungă ce străbate pajiștea Brocas, până la 
podul Windsor. Sunt convinsă că a și plouat, că o mulţime de 
oameni aflaţi în vacanţă se înghesuiau pe râu, că se mai 
adunaseră nori și pe cerul relaţiei noastre, însă chiar dacă au 
fost, eu nu mi le pot aminti. Săptămânile curgeau pe lângă noi 
precum Tamisa, strălucitoare, luminoase, pline de vrajă. 

Și iată că a venit ultima zi de septembrie și, cu toate că până 
atunci i-am ignorat realitatea, am știut că e vremea să 
deschidem un capitol nou. Susan urma să se întoarcă luni în 
apartament, eu aveam șanse să capăt o slujbă, iar Derek se 
ducea la Oxford. M-am prefăcut că totul avea să rămână la fel, 


22 


că-i voi explica situaţia lui Susan și că vom avea la dispoziţie 
sfârșitul de săptămână, când mă puteam duce la Oxford sau 
venea Derek la Londra. Nu am discutat despre relaţia noastră, 
căci ni se părea evident că avea să continue. Derek a pomenit 
vag despre ideea de a-i cunoaște părinţii, dar n-a insistat 
niciodată, iar în timpul duminicilor petrecute împreună erau 
întotdeauna lucruri mai bune de făcut. Poate că m-am gândit că 
e ciudat faptul că nu-și găsește timp pentru mine în timpul 
săptămânii, dar juca mereu cricket și tenis și avea o groază de 
prieteni despre care zicea că-s niște plicticoși. N-am vrut să mă 
amestec în partea aceasta a vieţii lui, cel puţin nu deocamdată. 
Eram fericită să-l am doar pentru mine într-o singură zi a 
săptămânii și nu-mi doream să ajung să-l împart cu o mulțime 
de străini care m-ar fi făcut, oricum, să mă simt stânjenită. Așa 
că în privinţa asta lucrurile au rămas în suspensie, iar eu 
refuzam cu consecvență să privesc mai departe de duminica 
următoare. 

In ziua aceea Derek a fost deosebit de afectuos cu mine și m- 
a dus seara la hotelul Bridge, unde am băut trei ginuri cu tonic, 
cu toate că de obicei abia ne atingeam de alcool. La cină a 
insistat să comandăm șampanie, așa că pe când am ajuns la 
micuțul nostru cinematograf eram amândoi destul de amețiți. M- 
am bucurat pentru asta, pentru că mă făcea să uit că în ziua 
următoare urma să începem un nou capitol și să renunțăm la 
obiceiurile atât de îndrăgite de peste vară. Când am ajuns în loja 
strâmtă, Derek era morocănos. Nu m-a luat în braţe ca de 
obicei, ci și-a tras fotoliul la mică distanţă de al meu, a fumat și 
s-a uitat la film. Am venit lângă el și l-am luat de mână, dar a 
continuat să se uite ţintă la ecran. L-am întrebat ce are și mi-a 
răspuns după o vreme, pe un ton stăruitor: 

— Vreau să mă culc cu tine. Adică vreau s-o facem de- 
adevăratelea. 

Asprimea din glasul lui m-a șocat. Mai discutaserăm despre 
asta, desigur, dar ajungeam de fiecare dată la un acord mai 
mult sau mai puţin tacit că asta se va întâmpla „mai târziu”. Am 
început să-i vorbesc, folosindu-mă de aceleași vechi motive, dar 
eram nervoasă și supărată. De ce trebuia să strice ultima seară 
petrecută împreună? Mi-a combătut violent toate argumentele. 
Eram o virgină încuiată și-l făceam să sufere. Oricum, eram 
iubiți, așa că de ce să nu ne comportăm ca niște adevărați 


23 


iubiți? l-am zis că mă tem să nu rămân însărcinată. Mi-a răspuns 
că e ușor, că există niște chestii care te protejează și că o să 
poarte una. Dar de ce tocmai atunci? am insistat. Nu puteam s-o 
facem acolo. Oh, ba puteam. Era loc destul. Și voia neapărat s-o 
facem înainte să plece la Oxford, ca pe un soi de legământ de 
căsătorie. 

l-am cântărit tremurând argumentul. Poate vorbea serios. Ar 
fi fost ca o pecete pusă pe dragostea noastră. Dar îmi era frică. 
După multe ezitări, l-am întrebat dacă are o „chestie” din aceea. 
A spus că nu, dar că peste drum este o farmacie deschisă toată 
noaptea și-o să se ducă să cumpere. M-a sărutat, s-a ridicat 
grăbit în picioare și-a ieșit din lojă. 

Am rămas nemișcată, uitându-mă absentă la ecran. Acum nu-l 
mai puteam refuza! Se va întoarce și totul va fi murdar și 
scârbos, în loja asta jegoasă din cinematograful ăsta jegos de 
mâna a treia și mă va durea și după aceea el mă va disprețui 
pentru că i-am cedat! Am simţit pornirea să mă ridic, să fug 
până la gară și să iau următorul tren spre Londra. Dar fuga mea 
l-ar fi înfuriat, căci îi rănea vanitatea. N-aș mai fi fost fată „de 
gașcă”, iar ritmul prieteniei noastre, fundamental bazat pe ideea 
că amândoi trebuie să „ne distrăm”, s-ar fi distrus. Și, până la 
urmă era corect să-l las să meargă atât de departe, dar să-i 
refuz împlinirea? Poate chiar îi făcea rău să nu meargă până la 
capăt. Și, în definitiv, tot trebuia să se întâmple odată și-odată. 
Nu poţi întotdeauna să alegi momentul potrivit pentru a-ţi 
începe viaţa sexuală! Poate ar fi mai bine să depășim, în sfârșit, 
etapa asta. Orice, numai să nu-l înfurii! Orice, numai să nu ne 
pun iubirea în pericol! 

Ușa s-a deschis lăsând să se strecoare înăuntru o fâșie 
îngustă de lumină din hol. În clipa următoare era lângă mine, 
emoţionat și cu respiraţia tăiată. 

— Am cumpărat, mi-a șoptit el. A fost grozav de stânjenitor. 
Ştii, la tejghea era o fată și n-am știut cum să-i cer. Până la 
urmă i-am spus „știi tu, unul din chestiile alea ca să nu faci 
copii”. Tipa a rămas rece ca un castravete și m-a întrebat ce 
calitate doresc. l-am spus cea mai bună, desigur. Aproape mă 
așteptam să mă întrebe „ce mărime?” 

A izbucnit în râs și m-a strâns puternic în brațe. l-am răspuns 
cu un chicotit slab. Mai bine să fiu fată „de gașcă”! Mai bine să 
nu fac o dramă din asta! În zilele noastre, nimeni nu mai face 


24 


așa ceva. Altfel, situaţia ar deveni deosebit de stânjenitoare, 
mai ales pentru el. 

Preludiul a fost atât de superficial, de mașinal, că aproape mi- 
a venit să plâng. Apoi și-a împins fotoliul în fundul lojei, și-a scos 
haina și a întins-o pe podeaua de lemn. Mi-a cerut să mă întind 
pe jos și a îngenuncheat lângă mine. Mi-a zis să-mi sprijin 
picioarele de partea din faţă a lojei și am făcut-o. Era o poziţie 
atât de înghesuită, de lipsită de confort, încât i-am șoptit: 

— Nu, Derek! Te rog, nu aici! 

Dar în clipa următoare a reușit să se strecoare deasupra mea 
într-o îmbrăţișare respingător de stângace și instinctul mi-a spus 
că trebuie să-l ajut cumva, ca măcar el să aibă parte de plăcere 
și să nu fie supărat pe mine după aceea. 

Atunci mi-a căzut cerul în cap! 

S-a făcut brusc o lumină orbitoare și din spatele meu am auzit 
un glas ce clocotea de indignare. 

— Ce dracu crezi că faci în cinematograful meu?! Scoală sus, 
scroafă mică și împuţită! 

Nu știu cum de n-am leșinat. Derek stătea în picioare, cu fața 
mai albă decât hârtia. Am reușit să mă ridic și eu, lovindu-mă de 
pereţii lojei și am rămas acolo, așteptând să fiu omorâtă, 
așteptând glontul care-mi va curma viaţa. 

Silueta întunecată din ușă a arătat spre poșeta mea de pe 
podea, lângă care se vedea grămăjoara albă a chiloţilor mei. 

— la ăia de-acolo! 

M-am aplecat repede, ca și cum aș fi fost lovită și am ghemuit 
chiloţii în pumn încercând să-i ascund. 

— Acum ieșiţi afară! 

A rămas pe loc, blocând pe jumătate ieșirea, iar noi ne-am 
strecurat pe lângă el, copleșiți de rușine. 

Directorul a trântit cu putere ușa lojei și a luat-o înaintea 
noastră, gândindu-se probabil că am putea încerca să scăpăm 
fugind. Câţiva oameni își părăsiseră locurile din fundul sălii și 
ieșiseră în hol. (Probabil că toţi spectatorii auziseră glasul furios 
al directorului. Oare cei care stăteau sub noi ascultaseră totul - 
cearta, răstimpul de tăcere și apoi instrucţiunile lui Derek, care 
îmi spunea ce să fac? Gândul ăsta m-a făcut să mă cutremur.) 
Femeia care vindea bilete își părăsise și ea boxa și câţiva 
trecători, care citiseră programul zilei, se uitau curioși la noi de 
sub neoanele ieftine cu lumină colorată de la intrare. 


25 


Directorul era un bărbat dolofan, cu tenul smead, îmbrăcat 
într-un costum strâmt cu o floare în butoniera de la rever. Ne 
privea de sus în jos, cu faţa înroșită de mânie. 

— Șobolani spurcaţi! 

Apoi s-a întors spre mine. 

— Pe tine te-am mai văzut pe-aici! Nu ești altceva decât o 
curvă de rând! Sunt al dracului de hotărât să sun la poliţie. 
Ultraj împotriva bunelor moravuri! Tulburarea liniștii publice! 

Vorbele grele îi alunecau cu ușurință pe limbă, pesemne că le 
folosise deseori în stabilimentul lui scârbos cu întunecimea lui 
promiscuă. 

— Numele voastre, vă rog? 

A scos un carneţel din buzunar, a lins vârful unui ciot de 
creion chimic și s-a întors spre Derek. 

— Ăăăă... James Grant, s-a bâlbâit Derek (filmul era cu Cary 
Grant!) Aăă... șoseaua Acacia numărul 24, Nettlebed. 

Directorul și-a ridicat privirea de pe foaia de hărtie. 

— În Nettlebed nu sunt șosele! Doar șoseaua Henley-Oxford 
trece pe-acolo. 

— Ba sunt, stărui Derek cu încăpățânare. Pe la marginea 
orașului. Adică, un soi de șosele, adăugă el neconvingător. 

— Și tu? 

S-a întors spre mine cu o atitudine bănuitoare. Mi se uscase 
gura. Am înghiţit în sec. 

— Domnișoara Thompson, Audrey Thompson. Aleea Thomas 
(aproape că era să spun din nou Thompson!), numărul 24 (mi- 
am dat seama că era același număr cu cel ales de Derek dar nu- 
mi venea în minte un altul). Londra. 

— Oficiul? 

Nu înțelegeam la ce se referă, așa că m-am holbat 
neajutorată la el. 

— Oficiul poștal! s-a răstit el nerăbdător. 

Mi-am adus aminte de cel din Chelsea. 

— SW. 6, am reușit să îngaim. 

Director și-a închis carnețelul cu un pocnet sec. 

— Bine. Acum ștergeţi-o amândoi de-aici! 

Stătea lângă intrare, cu degetul îndreptat inchizitorial în 
direcţia străzii, așa că ne-am strecurat înfricoșați pe lângă el. 
Ne-a urmat câţiva pași și ne-a spus ameninţător: 

— Să nu vă mai prind că puneţi piciorul în cinematograful 


26 


meu! Vă cunosc pe amândoi. Dacă vă mai arătaţi pe-aici, pun 
poliţia pe urmele voastre! 

Micul grup de ochi sarcastici și acuzatori ne-a urmărit 
îndelung. L-am luat pe Derek de braţ (de ce nu m-a luat el pe 
mine?), am trecut pe sub șirul de lumini hidoase și-am luat-o 
instinctiv spre dreapta, în josul dealului, ca să putem merge mai 
repede. Nu ne-am oprit până am ajuns la o alee laterală, în care 
ne-am strecurat și am luat-o încet în sens invers, spre 
automobilul parcat pe deal, mai sus de cinematograf. 

Derek n-a scos o vorbă până ce nu ne-am apropiat de MG. 
Abia atunci a început să vorbească, pe un ton practic: 

— Nu trebuie să ajungă să ne ia numărul. Mă urc în mașină și 
pe tine te iau de pe Windsor Hill. Ne vedem în zece minute, 
peste drum de Fullers. 

S-a eliberat de mâna mea și a luat-o spre mașină. 

Am rămas nemișcată și l-am urmărit cu privirea - o siluetă 
înaltă, elegantă care își recăpătase postura mândră și dreaptă, 
apoi m-am întors și am găsit o străduţă ce mergea paralel cu 
Farquar Street, spre castel. 

Mi-am dat seama că încă mai ţin în mână chiloţii făcuţi ghem. 
l-am pus în poșetă și asta m-a făcut să mă întreb cum arăt. Am 
oprit sub un bec și am scos oglinjoara. Arătam îngrozitor! Faţa 
îmi era atât de albă că bătea spre verzui, iar ochii păreau că 
aparţin unui animal hăituit. Părul mi se încâlcise la spate de cât 
îl frecasem de podeaua lojei, sărutările lui Derek îmi întinseseră 
rujul în jurul gurii. M-am cutremurat. „Scroafă mică și împuţită!” 
Câtă dreptate avusese! Totul era murdar în mine - murdar, 
degradat, păcătos! Ce avea să se întâmple cu noi? Oare 
individul ăla odios va verifica adresele și va pune poliţia pe 
urmele noastre? Cineva își va aminti cu siguranţă de noi, din 
duminica asta sau din duminicile trecute. Cineva își va aminti 
numărul mașinii lui Derek, vreun băiețel care se distra 
memorând numerele mașinilor. Se găsește întotdeauna un 
băgăreţ la locul delictului. Delict? Da, desigur, unul dintre cele 
mai mari în puritana Anglie - sex, goliciune, ultraj împotriva 
bunele moravuri. Mi-am imaginat cam ce a văzut directorul când 
s-a ridicat Derek de pe mine. Brrr! M-am cutremurat de dezgust. 
Dar Derek o fi ajuns la locul întâlnirii și acum mă aștepta! Am 
început să-mi aranjez faţa cu mișcări automate și-apoi m-am 
uitat din nou în oglindă. 


27 


Mai mult decât atât nu puteam face. Am pornit-o grăbită și 
am cotit spre Windsor Hill, aproape lipită de ziduri, așteptându- 
mă să văd oamenii întorcându-se după mine și arătându-mă cu 
degetul. 

— Uite-o, trece acum! Ea e! Scroafa mică și împuţită! 


Capitolul 4 


„Dragă Viv” 


Se părea că seara aceea de vară nu-și încheiase toate 
socotelile cu mine. Peste drum de Fullers, un poliţist se oprise 
lângă mașina lui Derek și se certa cu el. Derek s-a întors și m-a 
zărit. 

— lat-o că vine, domnule poliţist. V-am zis că nu stă mult! A 
avut nevoie să-și... ăăă... pudreze nasul, nu-i așa, scumpo? 

Alte necazuri! Alte minciuni! Am spus da cu răsuflarea tăiată 
și-am urcat în mașină. Polițistul mi-a aruncat un zâmbet viclean 
și i-a zis lui Derek: 

— Bine, domnule. Dar altă dată să ţineţi minte că parcarea e 
interzisă pe Windsor Hill. Chiar și pentru o urgenţă ca asta. 

Individul și-a pipăit cu subiînțeles mustaţa. Derek a pornit 
motorul, i-a mulțumit poliţistului și i-a făcut cu ochiul - semn 
conspirativ al glumei murdare pe care o împărtășiseră. În sfârșit, 
am plecat! 

Derek n-a scos un cuvânt până nu am cotit spre luminile de la 
poalele dealului. Credeam c-o să mă ducă la gară, dar a 
continuat să meargă pe Datchet Road. 

— Pfuuu! a făcut el scoțând un oftat prelung de ușurare. A 
fost cât pe ce! M-am gândit că de data asta chiar am pus-o. 
Simpatic articol ar fi citit ai mei în ziarele de mâine! Doamne, și 
Oxfordul! Am fost pe muchie de cuțit. 

— A fost înspăimântător! 

Vocea mea a sunat atât de plină de suferinţă, încât s-a uitat 
spre mine. 

— Ah, da, sigur! Calea cea curată a iubirii adevărate și toate 
celelalte. 

Glasul lui era vesel și relaxat. Își revenise. Dar eu când aveam 


28 


să îmi revin? 

— Mi-a fost grozav de rușine, zău așa! a exclamat el cu 
însuflețire, încercând să-mi ridice moralul. Și tocmai când le 
aranjasem pe toate! Știi ce? Mai avem o oră până pleacă trenul 
tău. Ce-ar fi să facem o plimbare pe malul râului? E un refugiu 
binecunoscut pentru toţi amorezii din Windsor. Intimitate 
garantată! E păcat să irosim totul - timpul și toate celelalte, 
acum că ne-am hotărât în sfârșit! 

M-am gândit că „toate celelalte” înseamnă obiectul pe care-l 
cumpărase de la farmacie și am rămas fără grai. Când m-am 
adunat cât de cât, am spus rugător: 

— Oh, Derek, nu pot! Pur și simplu nu pot! N-ai idee cât de 
groaznic mă simt după cele întâmplate. 

Mi-a aruncat o privire scurtă. 

— Cum adică, te simţi groaznic? Eşti bolnavă, ţi-e rău? 

— Oh, nu e asta. Doar că totul a fost așa de cumplit! Așa de 
umilitor! 

— Ah, chestia de la cinematograf! a spus el cu dispreţ. Dar 
am scăpat amândoi, nu-i așa? Haide, fii fată de gașcă! 

lar asta! Pe de altă parte, chiar voiam să fiu consolată, să-l 
simt îmbrăţișându-mă, să mă asigur că mă mai iubește, chiar 
dacă toate i-au mers pe dos. 

— Păi... am început pe un ton slab, neconvins. 

— Așa te vreau! 

Am trecut podul și Derek a tras mașina lângă mal. M-a ajutat 
să trec un pârleaz, m-a luat pe după mijloc și m-a călăuzit de-a 
lungul unei cărări înguste ce trecea pe lângă câteva bărci cu 
motor amenajate pentru locuit, ascunse sub sălcii. 

— Mi-ar fi plăcut să am una dintr-asta! Ce-ar fi să intrăm într- 
una din ele? Au niște paturi duble grozav de comode. Și probabil 
ceva băutură în bufet. 

— Oh, nu, Derek! Pentru numele lui Dumnezeu! Am avut 
destule necazuri pentru o singură zi! 

Parcă îmi și răsuna în auz un glas furios: „Ce se întâmplă 
acolo? Sunteţi proprietarii acestei bărci? la ieșiți puţin afară, să 
vă vedem la faţă!” 

— Poate că ai dreptate, a râs Derek. Oricum, iarba e la fel de 
moale. Nu ești încântată? Ai să vezi, va fi minunat. Și apoi vom 
deveni iubiţi în adevăratul sens al cuvântului. 

— Ba da, Derek. Dar vei fi blând, nu-i așa? Și înţelegător, căci 


29 


n-o să fiu cine știe ce pricepută. 

Derek m-a strâns mulțumit în braţe. 

— Nu-ţi fă griji, te învăţ eu ce să faci. 

Mă simţeam mai bine, mai puternică. Era plăcut să mă plimb 
cu el sub lumina lunii. Dar ne-a apărut în faţă un luminiș printre 
copaci, pe care l-am privit cu teamă. Am știut că acela e locul 
unde avea să se întâmple. Trebuia, trebuia neapărat să fac ca 
totul să fie ușor și plăcut pentru el! Nu era momentul să fiu 
neroadă! Nu aveam voie să plâng! 

Cărarea se afunda printre copaci, în luminiș. Derek a făcut 
câţiva pași să se uite. 

— Aici, mi-a zis. Merg eu în faţă. Ferește-ţi capul de crengile 
joase! 

Ne-am strecurat amândoi printre ramuri. Luminișul nu era 
prea mare și se vedea clar că mai fuseseră și alţii pe-acolo. Pe 
jos se vedea un pachet de ţigări, o sticlă de Coca-Cola, iar 
mușchiul și iarba fuseseră bătătorite. Am avut sentimentul că 
mă aflu în faţa unui pat de bordel, în care se tăvăliseră sute sau 
poate mii de cupluri. Dar nu mai era cale de întoarcere. Cel 
puţin era un loc bun, dacă îl folosiseră atât de mulți! 

Derek era dornic, nerăbdător. Și-a pus haina jos să mă întind 
pe ea și s-a apucat să mă mângâie, aproape febril, cercetându- 
mi tot corpul. Așteptam senzaţia aceea de topire, dar eram încă 
foarte încordată și-mi simţeam membrele ca de lemn. Mi-aș fi 
dorit să-mi spună ceva, ceva dulce și tandru, dar el era 
concentrat doar asupra scopului urmărit și mă manevra aproape 
brutal, tratându-mă ca pe o păpușă mare și ţeapănă. „Doar o 
păpușă din hârtie, pe care s-o pot numi numai a mea”... Ink 
Spots din nou! Aproape puteam să aud basul profund al lui 
Hoppy Jones punctat de tenorul cald al lui Bill Kenny, atât de 
pătrunzător și dulce încât părea că-ţi frânge inima și în fundal 
ritmul amplu de puls al chitarei lui Charlie Fugua. Ochii mi s-au 
umplut de lacrimi. Oh, Doamne, ce mi se întâmpla? Și-apoi a 
fost durerea ascuţită, ţipătul scurt pe care mi l-am înăbușit 
imediat și el zăcând deasupra mea, cu inima bătându-i cu 
putere gata să-i sară din piept. L-am îmbrățișat strâns și i-am 
simţit sub palme cămașa umedă de transpiraţie. 

Am zăcut așa, nemișcaţi, minute în șir. Mă uitam la lumina 
lunii filtrată printre ramuri și încercam să-mi înăbuș lacrimile. 
Deci asta a fost! Clipa cea mare. Clipa pe care n-o să o mai 


30 


trăiesc niciodată în viață! Așadar, din acel moment eram 
femeie, iar fata dispăruse! Nu simţisem niciun strop de plăcere, 
ci doar durere, așa cum spuneau toate fetele. Cu toate astea, 
îmi rămânea ceva: bărbatul acesta din braţele mele. L-am strâns 
mai aproape de mine. Acum eram a lui, în întregime a lui, iar el 
era al meu. Va avea grijă de mine. Ne aparţineam unul celuilalt. 
De-acum încolo n-o să mai fiu singură niciodată. De-acum încolo 
vom fi mereu doi. 

Derek mi-a sărutat obrazul umed și s-a ridicat. Mi-a întins o 
mâna, iar eu mi-am tras fusta în jos și l-am lăsat să mă salte în 
picioare. M-a privit în ochi, cu un zâmbet stânjenit. 

— Sper că nu te-a durut prea mult. 

— Nu. Pentru tine a fost bine? 

— O, da, destul de bine. 

S-a aplecat, și-a cules haina de pe jos și s-a uitat la ceas. 

— Doamne! Mai e doar un sfert de oră până la tren! Ar fi mai 
bine să ne mișcăm. 

Am pornit-o pe cărăruie, iar eu mi-am pieptănat părul și mi- 
am scuturat fusta din mers. Derek pășea tăcut alături de mine. 
Privit în lumina lunii, chipul lui era imposibil de descifrat și când 
mi-am strecurat braţul sub al lui n-a reacţionat în niciun fel. Mi- 
aș fi dorit să fie tandru, să vorbim despre următoarea noastră 
întâlnire, dar îmi dădeam seama că devenise brusc absent și 
rece. Nu aveam de unde să știu cum arată chipul unui bărbat 
după ce a făcut-o. Am dat vina pe mine și mi-am zis că nu 
fusesem suficient de bună. Regretul de a fi stricat acest moment 
deosebit pentru el m-a făcut să plâng din nou. 

Am ajuns la mașină și am străbătut tăcuţi drumul până la 
gară. L-am oprit în faţa intrării. Sub becul cu lumină gălbuie, faţa 
lui era întunecată și încordată și evita să-mi întâlnească privirea. 

— Nu veni până la tren, iubitule. Mă descurc singură. Ce 
facem duminica viitoare? Aș putea să vin eu la Oxford. Sau 
poate preferi să mai așteptăm, până te obișnuiești cu programul 
și locurile? 

— Ştii, Viv, a început el cu o atitudine defensivă, acum că plec 
la Oxford lucrurile o să se cam schimbe. Va trebui să văd cum 
vom face. O să-ţi scriu. 

Am încercat să-i descifrez chipul, căci despărțirea de acum 
era atât de diferită de celelalte! Poate că era obosit. Dumnezeu 
îmi era martor că eu una mă simțeam frântă. Așa că m-am 


31 


grăbit să-l liniștesc. 

— Da, desigur. Numai să-mi scrii degrabă, iubitule! Aș vrea să 
știu cum îţi merge. 

M-am ridicat pe vârfuri să-l sărut, dar buzele lui abia dacă mi- 
au răspuns. 

— Ei bine, Viv, pe curând. 

După un ultim zâmbet silit, s-a întors și a luat-o spre locul 
unde își parcase mașina. 

Două săptămâni mai târziu a venit scrisoarea. Eu îi scrisesem 
de două ori în timpul ăsta, dar n-am primit niciun răspuns. Eram 
atât de disperată din pricina lipsei de vești că mi-am luat inima 
în dinţi și l-am sunat, dar bărbatul de la capătul celălalt al firului 
mi-a spus, după o așteptare destul de lungă, că domnul Mallaby 
nu era acasă. 

Scrisoarea începea cu „Dragă Viv, mi-e foarte greu să-ţi scriu 
scrisoarea asta”. După ce am ajuns până aici, am intrat la mine 
în cameră, am încuiat ușa m-am așezat pe pat și-am încercat 
să-mi adun tot curajul. Derek continua scriindu-mi că fusese o 
vară minunată și că nu mă va uita niciodată, dar că viaţa lui se 
schimbase, că avea foarte mult de studiat și că nu-i prea mai 
rămânea loc pentru «fete». Le spusese părinţilor lui despre 
mine, însă aceștia nu fuseseră de acord cu «legătura» noastră 
și-i spuseseră că nu e cinstit s-o continue din moment ce nu se 
va căsători cu mine. 

„Mă tem că sunt grozav de «insulari» și că au niște idei 
ridicole despre «străini», deși Dumnezeu mi-e martor că eu unul 
te consider la fel cu oricare altă englezoaică și-n plus știi că îţi 
ador accentul”. 

Părinţii îi aranjaseră deja căsătoria cu fiica unui vecin de 
moșie de la ţară. 

„Nu ţi-am spus niciodată despre asta și mă tem c-a fost urât 
din partea mea, de fapt sunt pe jumătate logodit cu fata aceea. 
Dar ne simţeam atât de bine împreună și tu erai cu adevărat o 
fată de gașcă, așa că n-am vrut să stric toate astea”. 

Mai zicea că speră din totul sufletul că „într-o bună zi se va 
întâmpla să ne întâlnim” și că aranjase să mi se trimită de la 
Fortnum's o duzină de sticle cu șampanie roz, cea mai bună pe 
care o aveau, ca să-mi amintească de prima noastră întâlnire. 

„Sper din tot sufletul că scrisoarea asta n-o să te întristeze 
prea tare, Viv, fiindcă eu cred cu adevărat că ești cea mai 


32 


minunată fată, mult prea bună pentru un individ ca mine. Cu 
multă dragoste și amintiri fericite, Derek.” 

Ei bine, a durat vreo zece minute să mi se frângă inima și cam 
șase luni să o repar cât de cât. Istorisirile despre durerea și 
suferinţele altora sunt neinteresante pentru că sunt atât de 
similare cu ale oricăruia dintre noi, încât n-o să intru în detalii. 
Nici măcar lui Susan nu i-am spus. Din punctul meu de vedere, 
mă purtasem ca o târfă încă din prima seară și ca atare am fost 
tratată precum o târfă în lumea asta mărginită și închisă a 
Angliei, eu eram canadiancă - cu alte cuvinte o străină, o 
intrusă. Foarte corect! Faptul că nu fusesem capabilă să văd ce 
mi se întâmplă mă discredita și mai mult. Ca și cum m-aș fi 
născut abia ieri! Imi spuneam mereu că e cazul să-mi vină 
mintea la cap, altfel o să sufăr din nou. Dar în spatele tuturor 
raţionamentelor ăstora de genul „ţine ochii deschişi bine și 
fruntea sus!”, fata din mine se zvârcolea și scâncea. O bună 
bucată de vreme am plâns în fiecare noapte și m-am rugat în 
genunchi la Sfânta Fecioară să mi-l dea de Derek înapoi. Dar 
bineînţeles că Ea n-a vrut una ca asta, iar mândria mă împiedica 
să mă rog de el sau să-i scriu din nou după bileţelul concis în 
care îl anunțam că primisem scrisoarea. Am returnat șampania 
la Fortnum's. Vara cea fără de sfârșit se încheiase. Nu-mi 
rămăsese din ea decât amintirea sfâșietoare a melodiilor 
formaţiei Ink Spots și urma de neșters a coșmarului trăit în 
cinematograful din Windsor - cicatrici pe care știam prea bine 
că o să le port întreaga viață. 

Am avut norocul să-mi găsesc, în sfârșit, o slujbă. Am căpătat- 
o prin sistemul clasic - recomandată de un prieten al unui 
prieten, la Chelsea Clarion, o glorioasă revistă de cartier care 
începuse cu câteva pagini de reclame și anunţuri, devenind un 
soi de buletin informativ pentru cei care căutau apartamente, 
camere sau servitori în partea de sud-vest a Londrei. Cu timpul i 
se adăugaseră câteva pagini de știri ce se ocupau în 
exclusivitate de problemele locale: forma hidoasă a noilor stâlpi 
de iluminat de pe străzi, orarul dezordonat al autobuzele de pe 
traseul numărul 11, furtul sticlelor de lapte de la uși - lucruri 
care chiar le afectau pe gospodinele din parohie. Puțin mai 
târziu a urmat o pagină cu bârfe, majoritatea adunate din 
Chelsea, pe care le citea „toată lumea” și, uite-așa, publicaţia a 
reușit cumva să-și păstreze independenţa financiară. Mai avea și 


33 


un editorial dur, scris de pe poziţia unui imperialism marcant 
care se potrivea întrutotul atmosferei politice a zonei și, ca 
măsură de prevedere, apărea săptămânal în condiţii grafice 
excelente mulțumită unui tip pe nume Harling, care reușea să 
facă minuni cu aparatura demodată a tipografilor din Pimlico. 
Până la urmă, ieșise o revistă bună, iar angajaţii îi erau atât de 
devotați că lucrau pe mai nimic sau chiar degeaba atunci când 
nu prea erau reclame de publicat, ca de pildă în luna august sau 
de sărbători. Eram plătită cu cinci lire pe săptămână (nu 
aparțineam niciunui sindicat, căci nu eram destul de importanţi) 
plus procentul cuvenit din reclamele pe care reușeam să le 
aduc. 

Așadar, mi-am înghesuit în tăcere rămășițele inimii pe undeva 
pe sub coaste și-am hotărât să-mi croiesc singură viața de 
atunci înainte. Mă voi baza pe mintea mea, pe curaj și pe pielea 
solidă a pantofilor ca să le arăt încuiaţilor ăstora de snobi 
englezi că, dacă nu pot obţine nimic altceva de la ei, îmi voi 
câștiga măcar existența pe spinarea lor. Ziua mă duceam la 
serviciu și noaptea plângeam și în scurt timp am devenit cel mai 
binevoitor cal de povară din redacţie. Le făceam colegilor ceai, 
participam la înmormântări și mă întorceam cu lista corectă a 
îndoliaţilor, scriam mici articole acide pentru pagina de bârfe, 
conduceam secţiunea de concursuri a revistei și chiar verificam 
rezolvările careurilor de cuvinte încrucișate înainte de a fi 
trimise la tipar. Printre toate astea, băteam strazile cartierului și 
obţineam, mulțumită farmecului personal, contracte de 
publicitate cu cei mai afurisiți proprietari de magazine, hoteluri 
și restaurante și încasându-mi partea de douăzeci la sută de la 
niște contabili mai zgârciţi ca scoţienii. În scurt timp am ajuns să 
câștig frumușel, între douăsprezece și douăzeci de lire pe 
săptămână, așa că directorul s-a gândit că face economie dacă- 
mi stabilește un salariu fix de cincisprezece lire. In consecinţă, 
am fost instalată într-un birou învecinat cu al lui, de 
dimensiunile unui dulap mai mare și am devenit secretar de 
redacție, post care includea se pare și privilegiul de a mă culca 
cu șeful. După ce m-a ciupit prima oară de fese, i-am zis că am 
un logodnic în Canada și mi-am însoțit spusele cu o privire atât 
de fioroasă că a înțeles imediat mesajul și m-a lăsat în pace. Am 
ajuns să-l plac și ne-am înțeles foarte bine. Era un fost reporter 
lansat în cariera jurnalistică în imperiul editorial al lui Max 


34 


Beavenbrook, pe nume Len Holbrook, care reușise să adune 
niște bani și hotărâse să intre în afaceri pe cont propriu. Se 
născuse în Tara Galilor și era, asemeni majorităţii compatrioţilor 
lui, un om destul de idealist. Ajunsese la concluzia că nu poate 
schimba lumea de unul singur, însă măcar putea să încerce, 
începând cu Chelsea, așa că a cumpărat Clarion, care era la un 
pas de faliment și s-a apucat să-l pună pe picioare. Avea o sursă 
de informaţii în consiliul local și o alta în organizaţia locală a 
Partidului Laburist și s-a lansat furtunos în peisajul jurnalistic cu 
un articol în care dezvăluia că o firmă de construcţii obținuse 
contract pentru un bloc de locuinţe din fondurile primăriei și că 
nu executase lucrările conform documentaţiei - nu pusese 
destul oțel în betonul armat sau ceva de genul ăsta. Publicaţiile 
naţionale preluaseră povestea, cu mari precauţii pentru că 
mirosea întrucâtva a calomnie, însă spre norocul lor în clădire 
începuseră deja să apară fisuri care au fost imediat fotografiate. 
A avut loc o anchetă, constructorul și-a pierdut contractul și 
licenţa, iar Clarion a abordat cu mândrie stindardul sfântului 
Gheorghe, cel care omorâse balaurul. Au urmat apoi alte 
campanii de aceeași factură cu prima și iată că oamenii au 
început brusc să citească ziarul care și-a mărit numărul de 
pagini și a ajuns la un tiraj de patruzeci de mii de exemplare. 
Publicaţiile naţionale îi preluau cu regularitate subiectele și-l 
răsplăteau din când în când cu laude ditirambice. 

Ei bine, m-am acomodat repede cu noul meu post, acela de 
asistent al directorului editorial, mi s-a dat mai mult de scris și 
mai puțină muncă de teren și, la timpul potrivit, după ce 
împlinisem deja un an în redacție, am ajuns să am propriile mele 
rubrici. Vivienne Michel a devenit persoană publică și mi-a 
crescut salariul la douăzeci de guinee pe săptămână. Len era 
încântat de felul cum abordez subiectele și de faptul că nu mă 
tem de oameni și m-a învăţat o mulțime de lucruri despre scris - 
șmecherii precum modul de a agăța atenţia cititorul de la primul 
paragraf, avantajul de a folosi propoziţii scurte, interdicţia de a 
folosi expresia „OK” și, mai presus de toate, alegerea 
subiectului: trebuia să scriu despre oameni. Toate astea le 
învățase pe când lucra la Express și mă bătea neîncetat la cap 
cu ele. De pildă, avea o adevărată fobie pentru compania de 
autobuze care asigura circulaţia pe traseele 11 și 12 și o vâna tot 
timpul. Unul din numeroasele articole scrise de mine pe această 


35 


temă începea astfel: „Şoferii de autobuz de pe traseul 11 se 
plâng că trebuie să lucreze după un orar prea încărcat în orele 
de vârf”. Len mi-a încercuit propoziția cu creionul și a izbucnit: 

— Oameni, oameni și încă o dată oameni! lată cum trebuie să 
sune: „Frank Donaldson, un tânăr care muncește din greu și se 
trezește cu noaptea-n cap, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, 
are o soţie, Gracie și doi copii, Bill, de șase ani și Emily, de cinci. 
Și mai are o nemultumire. Mi-a mărturisit, în salonul micuț și 
impecabil de curat din Bolton Lane, numărul 36, că nu și-a mai 
văzut copiii seara din timpul vacanței de vară. Vedeţi 
dumneavoastră, când ajung acasă ei sunt deja în pat. Sunt șofer 
de autobuz pe traseul 11 și, de când au venit noile orare, lucrăm 
în fiecare zi cu o oră în plus seara.” 

Len s-a oprit și m-a privit cercetător. 

— Înțelegi ce vreau să zic? Autobuzele alea sunt conduse de 
oameni, iar pe cititori îi interesează oamenii, nu autobuzele! 
Acum du-te frumușel și găsește un Frank Donaldson, ca să dai 
viaţă povestioarei tale. 

Bănuiesc că erau trucuri ieftine și de multe ori discutabile, dar 
până la urmă ăsta e jurnalismul. Dacă tot îmi alesesem munca 
asta, era de preferat s-o fac bine, așa că am procedat cum am 
fost învățată, iar articolul meu a fost citit și am început să 
primesc scrisori la redacţie - de la toți Donaldsonii din cartier, 
de la vecinii, nevestele și prietenii lor. Directorii de ziare adoră 
scrisorile, căci dau publicaţiei lor un aer important. 

Am rămas la Clarion încă doi ani, până am împlinit douăzeci și 
unu de ani și la vremea aceea primisem deja oferte de muncă 
de la diferite publicaţii naţionale, de la Daily Expres și Daily Mail 
și am ajuns la concluzia că era vremea să părăsesc oficiul poștal 
SW.3 și să intru în lume. Locuiam în continuare cu Susan, care 
își găsise o slujbă la Ministerul de Externe, la un departament 
numit de „comunicaţii” și despre care nu vorbea niciodată 
nimic. Avea un iubit ce lucra în același departament și știam că 
au să se logodească în scurt timp și că atunci va trebui să 
părăsesc apartamentul. Viaţa mea personală era un vid de 
proporții - o înșiruire continuă de prietenii și flirturi pe jumătate 
din care mă grăbeam să ies imediat ce mi se părea că au ajuns 
prea departe - așa că eram în pericol să devin o femeie de 
carieră, dură și plină de succes, care fuma prea multe ţigări, bea 
prea multă votcă cu tonic și mânca singură, direct din conservă. 


36 


Zeii mei sau, mai degrabă, zeițele (Katherine Whitehorn și 
Penelope Gilliat se aflau în afara orbitei mele) erau Drusilla 
Beyfus, Veronica Papworth, Jean Campbell, Shirley Lord, Barbara 
Grigs și Anne Sharpley, cele mai bune jurnaliste din peisajul 
editorial al vremii aceleia și-mi doream, mai mult decât orice pe 
lumea asta, să ajung într-o zi la fel de bună ca ele. 

Și atunci, la o serată a jurnaliștilor cu strângere de fonduri 
pentru susținerea Festivalului de Artă Barocă de la Munchen, l- 
am cunoscut pe Kurt Rainer de la VWZ. 


Capitolul 5 


Pasărea cu o aripă frântă 


Ploaia continuă să biciuiască ferestrele cu aceeași violenţă. 
Știrile de la ora opt anunțau același haos și dezastru - un 
accident în lanţ pe Autostrada 9, șinele de cale ferată inundate 
la Schenectady, blocaj de trafic la Troy și precipitaţii abundente 
ce vor continua să cadă în următoarele câteva ore. În America, 
existența poate fi blocată complet de furtuni, zăpezi sau 
uragane. Când mașinile americanilor nu se pot deplasa, viaţa se 
oprește și, fiindcă nu se pot încadra în faimoasele lor orare 
stricte, intră în panică, ajung la un soi de paroxism al frustrării și 
iau cu asalt gările, supraaglomerează liniile telefonice 
interurbane, ţin în permanenţă radiourile deschise în așteptarea 
oricărei fărâme de încurajare și consolare. Mi-am închipuit 
haosul de pe șosele și din orașe și mi-am strâns la piept 
recunoscătoare solitudinea confortabilă. 

Băutura mea e pe terminate. O lungesc cu câteva cuburi de 
gheață, mai aprind o ţigară și mă cuibăresc la loc în fotoliu, în 
timp ce disc-jokeyul anunţă o jumătate de oră de jaz dixie. 

Lui Kurt nu-i plăcea deloc jazul, căci îl considera decadent. M- 
a oprit să fumez, să beau alcool și să folosesc ruj de buze, iar 
viaţa a devenit brusc o chestiune serioasă cu galerii de artă, 
concerte și săli de lectură. Era o schimbare binevenită, în 
contrast cu viața mea lipsită de sens și cam pustie și îndrăznesc 
să spun că dieta de teutonism mi-a stimulat acea seriozitate 
greoaie ce stă la baza caracterului canadian. 

37 


VWZ, Verband Westdeutscher Zeitungen, era o agenţie 
independentă de știri finanțată de o asociaţie formată din mai 
multe publicaţii vest-germane, oarecum de aceeași orientare ca 
și Reuters. Kurt Rainer era primul ei reprezentant la Londra și 
când l-am cunoscut se afla în căutarea unei asistente 
englezoaice, care să citească ziarele și săptămânalele britanice 
în căutare de subiecte care să intereseze cititorii germani, în 
timp ce el se ocupa cu activităţile diplomatice de nivel înalt și 
acoperea temele de interes global. În seara aceea m-a invitat la 
cină și m-a dus la „Schmidts”, în Charlotte Street. Mi-a vorbit cu 
o seriozitate fermecătoare despre importanţa muncii lui și 
despre marea ei însemnătate pentru relaţiile anglo-germane. 
Trupul lui masiv, puternic, sugera o viaţă trăită din plin în aer 
liber, iar părul blond-argintiu și ochii albaștri, nevinovaţi, îl 
făceau să pară mai tânăr decât cei treizeci de ani pe care-i 
avea. Mi-a spus că vine din Augsburg, un orășel de lângă 
Munchen și că era singurul copil al unei familii de medici, care 
fuseseră salvaţi amândoi de americani dintr-un lagăr de 
concentrare. Fuseseră reclamaţi și arestaţi pentru că ascultau 
postul de radio al Aliaților și îl împiedicaseră pe Kurt să intre în 
Hitlerjungend. Urmase liceul și apoi universitatea la Munchen și 
intrase în jurnalism, ajungând reporter la Die Welt, cel mai 
important ziar vest-german, de unde fusese selectat pentru 
postul acesta datorită englezei lui excelente. M-a întrebat cu ce 
mă ocupam și a doua zi m-am dus la biroul lui cu două încăperi 
din Chancery Lane și i-am arătat câteva din articolele mele. M-a 
verificat cu scrupulozitatea-i caracteristică la niște prieteni de la 
Clubul Presei și, o săptămână mai târziu, eram instalată în 
camera învecinată cu a lui, în care telexul și telegraful țăcăneau 
fără încetare lângă masa mea de lucru. Aveam un salariu 
minunat, treizeci de lire pe săptămână și am ajuns curând să-mi 
iubesc munca, mai ales transmiterea plin telex a mesajelor 
pentru centrala noastră din Hamburg și frenezia de dimineaţa și 
seara, când trebuia să-mi transmit articolele în timp util pentru 
ziarele germane. Faptul că nu știam deloc germană era un 
handicap minor căci, în afară de copia lui Kurt, transmisă 
telefonic, tot ce trimiteam eu era în engleză și se traducea după 
aceea la ei, iar operatorii de la aparatele telex știau suficientă 
engleză cât să poată schimba câteva replici cu mine înainte și 
după transmisie. Era o activitate cu caracter mai degrabă 


38 


mecanic, dar necesita rapiditate și acuratețe și era chiar 
distractiv să-mi evaluez succesul sau eșecul articolelor trimise 
după cât tăiau germanii din ele înainte de apariţie. În scurt timp 
Kurt a căpătat destulă încredere în mine ca să-mi lase pe mână 
întregul birou și-atunci au început să apară mici urgențe 
dătătoare de emoţii cu care trebuia să mă confrunt singură, 
încântată de gândul că douăzeci de directori de ziare din 
Germania depind de promptitudinea și corectitudinea mea. 
Totul părea cu mult mai important și plin de responsabilităţi în 
comparaţie cu trivialităţile de parohie de la Clarion, iar 
autoritatea cu care Kurt lua decizii și-mi dădea sfaturi, 
combinată cu atmosfera tensionată pe care o găsești 
întotdeauna în activitatea unei agenţii de știri, îmi făcea mare 
plăcere. 

După o vreme Susan s-a măritat, iar eu m-am mutat într-un 
apartament mobilat din Bloomsbury Square, în aceeași clădire 
unde locuia Kurt. La început m-am întrebat dacă mutarea mea e 
o idee bună, dar el era atât de korrekt, iar relaţia noastră atât 
de kameradschaftlich* - cuvinte pe care le folosea constant 
când venea vorba de relații sociale - încât mi-am spus că eram 
sensibilă cel puţin în aceeași măsură. A fost o neghiobie din 
partea mea. Pe lângă faptul că interpretase probabil greșit 
ușurința cu care îi acceptasem sugestia de a-mi găsi un 
apartament în clădirea unde locuia el, a devenit firesc să ne 
întoarcem acasă împreună de la biroul situat în apropiere. Luam 
din ce în ce mai des cina împreună și, după câtva timp, a 
început să-și aducă gramofonul în salonul meu, iar eu găteam 
pentru amândoi, ca să mai facem economie. Am văzut pericolul 
situaţiei, fără îndoială, așa că am început să inventez prieteni cu 
care-mi petreceam, chipurile, serile. Asta însemna însă o seară 
pierdută de una singură la cinematograf după o cină singuratică, 
plus plictiseala de a avea de-a face cu bărbaţii ieșiți la agăţat. 
Pe de altă parte, Kurt rămânea atât de korrekt, relaţia noastră 
se păstra la un nivel atât de deschis, chiar elevat, încât temerile 
mele au început să pară idioate. Acceptam cu din ce în ce mai 
mare plăcere felul acesta de viaţă camaraderesc, care nu doar 
că era întrutotul respectabil, dar părea și matur, la modul 
modern. Am căpătat și mai multă încredere în această existență 
pașnică după ceva vreme, când Kurt s-a întors dintr-o vizită 


+ Camaraderească (germ., n. tr.). 
39 


făcută acasă, în Germania și mi-a spus că s-a logodit. Logodnica 
lui era o fostă prietenă din copilărie, pe nume Trude și, din câte 
mi-a povestit, se potriveau într-un mod ce se apropia de 
perfecțiune. Era fiica unui profesor de filosofie de la Heidelberg, 
ai cărei ochi placizi ce mă priveau din instantaneul pe care mi l- 
a arătat, împreună cu părul strălucitor împletit în cozi și rochia 
austeră, mi-au părut o reclamă vie la „Kinder, Kirsche, Kiiche'”>. 
Kurt m-a implicat activ în povestea lor, traducându-mi 
scrisorile Trudei, discutând despre numărul copiilor pe care-i vor 
avea și cerându-mi sfatul în privinţa decorării apartamentului pe 
care plănuiau să-l cumpere în Hamburg după ce-și termina 
stagiul de trei ani în Londra și strângea destui bani pentru 
nuntă. Am devenit un soi de mătușă universală a tânărului cuplu 
și aș fi considerat rolul cu totul ridicol dacă n-ar fi părut destul 
de firesc și aproape amuzant - ca și cum aș fi avut două păpuși 
mari, cu care mă jucam „de-a nunta”. Kurt plănuise chiar și 
viaţa lor sexuală și insista, oarecum cu perversitate, asupra unor 
detalii pe care ţinea să mi le împărtășească. La început a fost 
stânjenitor, dar după aceea, pentru că se păstra tot timpul la cel 
mai abstract nivel clinic, a devenit de-a dreptul educativ. 
Spunea că în timpul lunii de miere, la Veneţia (toți germanii își 
petrec luna de miere în Italia), aveau s-o facă în fiecare noapte 
și era foarte important ca „actul” să fie perfect din punct de 
vedere tehnic, dar că pentru a dobândi o asemenea pricepere 
era nevoie de mult exerciţiu. În acest scop, vor lua o cină 
ușoară, pentru că un stomac plin nu face decât să încurce și se 
vor retrage nu mai târziu de ora unsprezece, fiindcă e foarte 
important să doarmă opt ore pe noapte ca să-și „încarce 
bateriile”. Mai spunea că Trude este fecioară și dă semne că va 
manifesta răceală în viaţa sexuală, pe când el avea un 
temperament pasional. Așadar, vor fi necesare multe și dese 
jocuri sexuale preliminare pentru a-i aduce curba pasiunii la 
același nivel cu a lui. În această privinţă va avea nevoie de 
multă stăpânire de sine căci, îmi explica el, pentru o căsătorie 
fericită era esenţial ca orgasmul să se petreacă simultan la 
ambii parteneri. Numai în felul acesta culmile ameţitoare ale 
extazului vor putea să devină proprietatea amândurora. După 
luna de miere, se vor culca împreună miercurea și sâmbăta. 


5 Copii, bucătărie, biserică - slogan atribuit împăratului Wilhelm al II-lea, ce ilustrează 
rolul marginal al femeii în societatea germană din acele timpuri (germ., n. tr.). 


40 


Dacă o făceau mai des, exista pericolul să i se slăbească 
„bateriile” și să-i scadă eficienţa la birou. Toate acestea erau 
ilustrate cu o bogăţie de cuvinte științifice din cele mai explicite, 
ba chiar și cu diagrame și desene schiţate cu furculița pe faţa de 
masă. 

Prelegerile, căci asta erau, m-au convins de faptul că era un 
amant de o finețe excepţională și recunosc că ajunsesem să fiu 
fascinată și oarecum invidioasă pe plăcerile bine planificate și 
scrupulos de igienice care i se pregăteau lui Trude. Existau 
nopţi, și nu chiar puţine, când tânjeam ca experienţele astea să 
fie pentru mine, să existe cineva care să cânte pe corzile 
trupului meu precum „cântă un mare violonist la vioara lui”, 
după cum spunea Kurt. Și bănuiesc că a fost inevitabil ca el să 
fie cel care-mi apărea în vise jucând acest rol - atât de blând, 
atât de profund conștient de nevoile fizice ale unei femei. 

Lunile treceau, iar tonul și frecvența scrisorilor Trudei au 
început să se modifice treptat. Eu am fost cea care a observat 
prima, dar n-am zis nimic. Erau reproșuri mai dese și mai aspre 
în legătură cu durata mare a perioadei de așteptare, pasajele 
tandre deveneau mai fizice ale unei femei superficiale; plăcerile 
unei vacanțe de vară petrecută la Tegernsee, unde cunoscuse 
„un grup vesel”, fuseseră descrise pe un ton superlativ ca apoi, 
în mod semnificativ gândeam eu, să nu mai fie pomenite deloc. 
Mai târziu, după trei săptămâni de tăcere din partea Trudei, Kurt 
a venit la mine într-o seară, cu chipul palid și ud de lacrimi. 
Stăteam întinsă pe sofa și citeam, iar el a căzut în genunchi 
lângă mine, și-a lipit capul de pieptul meu și mi-a spus printre 
suspine că se terminase. Ea întâlnise un alt bărbat, la Tegernsee 
desigur, un medic din Munchen, văduv. O ceruse în căsătorie și 
ea acceptase. Fusese dragoste la prima vedere. Kurt trebuia să 
înţeleagă că așa ceva nu i se întâmplă unei fete decât o dată în 
viaţă. Trebuia s-o ierte și s-o uite, căci nu era destul de bună 
pentru el. (Ah, din nou expresia asta dezgustătoare!). Spera că 
vor rămâne prieteni buni. Nunta avea să se celebreze luna 
următoare. Kurt trebuie să încerce să-i dorească din inimă să fie 
fericită. Cu bine, a lui abjectă Trude. 

Işi încolăcise braţele pe după umerii mei și mă strângea 
disperat. 

— Acum nu te mai am decât pe tine, repeta el printre suspine. 
Trebuie să fii bună cu mine. Trebuie să mă alini. 


41 


l-am mângâiat părul cât mai matern am putut, întrebându-mă 
cum să scap din îmbrăţișarea lui, în același timp însă simțind că 
mă topește disperarea acelui om puternic și nevoia lui acută de 
mine. Am încercat să-mi fac glasul să sune cât mai neimplicat. 

— Dacă mă întrebi pe mine, să știi că ai avut noroc să scapi 
de ea. Cu o fire atât de schimbătoare ca a ei, n-avea cum să-ți 
fie o soţie bună. În Germania sunt multe fete cu adevărat mai 
bune ca ea! Haide, Kurt. Mergem să cinăm, apoi la 
cinematograf. O să-ți mai abată gândul de la toate astea. N-are 
rost să plângi după laptele vărsat. Haide! 

M-am desfăcut din îmbrăţișare cu răsuflarea cam tăiată și ne- 
am ridicat amândoi în picioare. 

— Ach, ești tare bună cu mine, Viv, spuse el clătinând din cap. 
Eşti tocmai prietena care se cunoaște la nevoie - eine echte 
Kameradin. Şi ai dreptate. Nu trebuie să mă comport ca un om 
slab de înger. Te-ar face să-ţi fie rușine cu mine și asta n-aş 
putea suporta. 

A reușit să-și compună un zâmbet chinuit, s-a dus la ușă și a 
ieșit. 

Două săptămâni mai târziu, deveneam iubiţi. Era ceva 
oarecum inevitabil. Am știut pe jumătate ce va urma, dar n-am 
făcut nimic ca să mă feresc de soartă. Nu eram îndrăgostită de 
el, dar devenisem atât de apropiaţi în multe alte privinţe, încât 
următorul pas, acela al culcatului împreună, devenise cumva 
inexorabil. Detaliile sunt de-a dreptul anoste. Ocazionalul sărut 
prietenesc pe obraz, ca pentru o soră, se apropia treptat de 
colțul gurii, ca până la urmă să poposească pe buze. A urmat o 
pauză în campania de cucerire, până am ajuns să mă obișnuiesc 
și să iau acest sărut ca pe ceva normal, dar a urmat asaltul 
dulce asupra sânilor mei, apoi asupra întregului meu corp, atât 
de plăcut, de calm, de echilibrat! Apoi, într-o seară când 
stăteam amândoi în salonul meu, a început să-mi despoaie cu 
încetineală trupul, „pentru că vreau să văd cât de frumoasă 
ești”, dar protestele mele slabe și aproape languroase și, în 
sfârșit, am trăit operaţiunea științifică pregătită pentru Trude. 
Cât de delicios a fost, în intimitatea minunată a dormitorului 
meu! Cât m-am simţit de în siguranţă și cât de lipsit de grabă, 
de liniștitor a fost preludiul! Cât de puternic, de blând a fost Kurt 
și cât de divin de politicos! Primeam în dar câte o singură floare 
de fiecare dată, camera era meticulos aranjată după fiecare 


42 


extaz pasional, iar la birou și în fața celorlalți adoptam o 
atitudine de colegialitate studioasă și relaxată. Niciodată n-a 
rostit un cuvânt aspru sau murdar - totul semăna cu o serie de 
operaţii extrem de complicate făcute de chirurgul cel mai 
manierat din întreaga lume. Desigur, era și cam impersonal, dar 
îmi plăcea asta. Până la urmă, însemna sex fără implicare 
sentimentală sau pericole, o înviorare delicioasă a rutinei zilnice 
după care mă simţeam mereu lucioasă și mulțumită ca o pisică 
mângâiată. 

Probabil am realizat, sau mai degrabă am ghicit, că măcar la 
femeile obișnuite (ca opus al prostituatelor) nu există dragoste 
fizică fără implicare emoţională, asta într-o relaţie de mai lungă 
durată. Intimitatea fizică se află la jumătatea drumului spre 
iubire, însă o bună parte din jumătatea cealaltă înseamnă deja 
sclavie. Evident, mintea și bună parte din instincte n-au intrat în 
relaţia noastră, ci au rămas amorţite, precum frumoasa 
adormită din poveste. Dar zilele și nopţile mele erau atât de 
pline de acest bărbat, devenisem dependentă de el atât de mult 
din cele douăzeci și patru de ore ale zilei, încât ar fi fost aproape 
inuman să nu mă îndrăgostesc întrucâtva de el. Mi-am tot spus 
că este lipsit de simţul umorului, impersonal, că nu-i place să se 
distreze, că e greoi și, în sfârșit, excesiv de german, dar toate 
astea n-au schimbat cu nimic faptul că așteptam să-i aud pașii 
pe scări, că mă încântau căldura și autoritatea trupului său, că 
eram întotdeauna bucuroasă să gătesc, să cos și să lucrez 
pentru el. 

Am recunoscut faţă de mine însămi că eram pe punctul să 
devin un soi de legumă, o casnică, o hausfrauf docilă, gata să 
merg pe stradă cu șase pași în urma lui, dar am mai recunoscut 
și că sunt fericită, mulțumită și lipsită de griji, că nu tânjeam 
deloc să-mi schimb modul de viață. Existau momente când îmi 
doream să sparg tiparul calm și ordonat al zilelor noastre, să ţip 
și să cânt și să dezlănţui puţin haos, dar îmi spuneam că astfel 
de porniri sunt fundamental antisociale, nefeminine, haotice, că 
denotă dezechilibru psihic. Kurt fusese cel care mă ajutase să 
înțeleg toate astea. Pentru el, simetria, ritmul adecvat, lucrul 
potrivit făcut în momentul potrivit, calmul vocii, opiniile 
măsurate, dragostea făcută miercurea și sâmbăta (după o cină 
ușoară!) însemnau calea spre fericire și erau cât mai departe cu 


€ Casnică (germ.) (n. tr.). 
43 


putinţă de ceea ce el descria ca „sindrom anarhic” - fumatul și 
băutura, fenobarbitalul, jazz-ul, aventurile promiscue de o 
noapte, mașinile prea rapide, curele de slăbire, negrii și noile lor 
republici, homosexualitatea, abolirea pedepsei cu moartea și o 
grămadă de alte deviații de la ceea ce el denumea 
Naturmenschlichkeit sau, în cuvinte mai multe dar mai scurte, 
un mod de viaţă mai asemănător cu cel al furnicilor și albinelor. 
Ei bine, mie îmi convenea! Fusesem educată în spiritul unei vieți 
simple și mă bucuram să mă întorc la ea după scurta-mi 
existenţă de  petrecăreață în Chelsea, cu cârciumile și 
jurnalismul ei de duzină, ca să nu mai vorbesc de povestea 
penibilă cu Derek. Așa că m-am atașat într-un fel tăcut și calm 
de Kurt. Și după o vreme s-a produs inevitabilul. 

Curând după ce am început să facem dragoste în mod 
regulat, Kurt m-a trimis la o doctoriţă de încredere care mi-a dat 
să citesc acasă niște broșuri despre contracepţie și m-a echipat 
în consecinţă, dar m-a avertizat că uneori chiar și genul ăsta de 
precauţiuni poate să dea greș. Și a dat greș! La început nu i-am 
spus nimic lui Kurt, sperând că totul va fi bine, dar mai apoi, din 
variate motive - nu voiam să port singură greutatea acestui 
secret, speranța vagă că va fi încântat și mă va cere de soție și 
o spaimă reală pentru situaţia în care mă aflam - am sfârșit prin 
a-i spune. Nu aveam nicio idee despre felul cum va reacţiona, 
dar mă aşteptam desigur la tandrețe, înţelegere și măcar o 
manifestare de iubire. Stăteam lângă ușa dormitorului meu, 
pregătindu-ne să ne urăm noapte bună. Eu eram complet goală, 
iar el - complet îmbrăcat. După ce-am sfârșit să-i spun, mi-a luat 
tăcut braţele din jurul gâtului său, mi-a privit trupul în sus și-n 
jos cu o expresie pe care n-o pot descrie altfel decât ca pe un 
amestec de furie și dispreț și a întins mâna spre clanţă. M-a 
privit cu răceală în ochi și mi-a spus aproape în șoaptă: 

— Ei și? 

Apoi a ieșit din apartament închizând ușa cu grijă în urma lui. 

M-am așezat pe marginea patului, cu ochii aţintiţi la un 
perete. Ce-am făcut? Ce-am zis și nu trebuia? Ce însemna 
purtarea lui Kurt? După o vreme, copleșită de presimţiri sumbre, 
am intrat în pat și-am plâns până am adormit. 

Și aveam dreptate să plâng. A doua zi dimineaţă, când am 
trecut ca de obicei pe la el ca să mergem împreună la serviciu, 
am văzut că plecase deja. Când am ajuns la birou, am găsit ușa 


44 


dintre camerele noastre închisă și când, după vreun sfert de oră, 
a venit la mine și mi-a spus că trebuie să vorbim, avea un chip 
rece ca de gheață. Am intrat la el în birou și m-am așezat de 
partea cealaltă a mesei de lucru: o angajată pe care o 
convocase șeful pentru o discuţie - sau pentru concediere, după 
cum s-a dovedit a fi. 

Rezumatul discursului pe care mi l-a debitat pe un ton practic 
și impersonal este următorul: într-o legătură camaraderească 
precum e cea de care ne-am bucurat noi doi și care fusese într- 
adevăr foarte plăcută, era esenţial ca totul să decurgă într-un 
mod lin și ordonat. Am fost (da, „am fost!”) bun prieteni, însă 
trebuia să recunosc că nu s-a pomenit niciodată nimic despre 
căsătorie sau despre ceva mai permanent decât o relaţie 
satisfăcătoare de bună înţelegere între doi camarazi (iar 
cuvântul ăsta!). Relaţia noastră a fost, firește, una deosebit de 
plăcută, dar acum, datorită greșelii unuia dintre parteneri (doar 
eu singură, bănuiesc!) s-a întâmplat asta și era necesară găsirea 
unei soluţii radicale la o problemă ce conţinea elemente 
stânjenitoare și chiar periculoase pentru existenţa viitoare a 
fiecăruia dintre noi. Din păcate, căsătoria era total exclusă din 
calcul, cu toate că avea o părere excelentă despre calităţile 
mele și în primul rând despre frumuseţea mea fizică. Pe lângă 
numeroase alte concepţii, moștenise niște opinii extrem de 
precise în legătură cu amestecul sângelui (Heil Hitler!), în 
consecință atunci când se va căsători, va alege o fată cu sânge 
curat, teuton. Ținând cont de toate acestea și cu sincer regret, 
luase anumite hotărâri. Cea mai importantă era aceea că 
trebuia să mă supun imediat unei intervenţii chirurgicale, căci 
trei luni însemnau deja o întârziere periculoasă. Era o chestiune 
foarte simplă. Mă voi duce la Zurich și voi locui într-unul din 
hotelurile de lângă Hauptbahnhof - orice șofer de taxi mă putea 
duce de la aeroport până acolo. li voi cere portarului să-mi 
spună numele medicului hotelului - în Zurich erau medici 
excelenți! - și voi merge să mă consulte. Doctorul va înțelege cu 
ușurință situaţia, căci așa procedează toți medicii elveţieni. Va 
opina că am tensiunea arterială prea mare sau prea mică, ori că 
starea mea nervoasă nu-mi permite stresul sarcinii și al nașterii 
și va discuta cu un ginecolog - în Zurich erau ginecologi 
nemaipomeniţi! - eu mă voi supune unui consult, omul va 
confirma diagnosticul medicului hotelului și va semna o hârtie în 


45 


acest sens. Apoi îmi va face internarea într-o clinică și întreaga 
chestiune se va rezolva în răstimp de o săptămână. Totul se va 
desfășura într-o discreţie absolută. Procedura era legală în 
Elveţia, nici măcar nu va trebui să-mi prezint pașaportul. 
Puteam să folosesc ce nume doresc - unul de femeie căsătorită, 
desigur! Costurile vor fi, firește, destul de mari, o sută sau poate 
chiar o sută cincizeci de lire, dar nu era nicio problemă. Se 
ocupase și de asta. A deschis unul din sertarele mesei de lucru, 
a scos un plic și l-a așezat în faţa mea. (Era cel puţin rezonabil 
să primesc, după aproape doi ani de servicii excelente, 
echivalentul salariului pe o lună în locul preavizului de 
concediere!) Așadar, îmi punea la dispoziţie o sută douăzeci de 
lire, la care își îngăduise să adauge, din propriul buzunar, suma 
de cincizeci de lire care să acopere costul biletului de avion la 
clasa turist și eventualele mici cheltuieli suplimentare. Întreaga 
sumă era în mărci germane, ca să evit orice problemă la 
schimbul valutar. 

După încheierea discursului mi-a zâmbit întrebător, ca și cum 
s-ar fi așteptat să-i mulțumesc și să-l felicit pentru eficienţă și 
generozitate. Probabil că expresia de oroare împietrită de pe 
fața mea l-a luat prin surprindere, căci s-a grăbit să încheie 
întrevederea. 

În primul rând, nu trebuia să-mi fac griji, în viaţă se petrec 
adesea astfel de incidente nefericite, dureroase și sordide. El 
însuși era foarte dezamăgit că o relaţie atât de fericită, una 
dintre cele mai fericite din întreaga lui viaţă, trebuia să se 
termine în felul acesta. Din păcate însă, așa trebuia să fie. Spera 
din inimă că înțeleg. 

Am înclinat din cap în semn de aprobare și m-am ridicat în 
picioare. Am luat plicul de pe masă, am aruncat o ultimă privire 
părului  blond-argintiu, gurii care îmi era dragă, umerilor 
puternici și, simțind că mi se umplu ochii de lacrimi, am ieșit 
tăcută din cameră închizând cu grijă ușa după mine. 

Inainte să-l cunosc pe Kurt, eram o pasăre cu o aripă frântă, 
iar acum fusesem împușcată și în cealaltă. 


46 


Capitolul 6 


Pornesc spre vest! 


La sfârșitul lui august, când se întâmplau toate astea, Zurich 
era pe cât de vesel poate fi un oraș mohorât. Suprafaţa cu 
limpezimi ca de gheață a lacului era presărată cu ambarcaţiuni 
cu pânze și schiori pe apă, pe plajele publice se înghesuiau 
trupuri aurite de soare, posomorâta Bahnhofplatz și 
Bahnhofstrasse, mândria orașului, răsunau de gălăgia tinerilor 
echipați cu rucsaci ce porneau pe munte. Atmosfera asta de 
carnaval echilibrat și bine ordonat îmi zgâria nervii zguduiţi și 
îmi umplea cu spaime amestecate inima bolnavă. Aveam sub 
ochi transpunerea în realitate a viziunii lui Kurt despre viaţă - 
Naturfreude, existența simplă a animalelor simple. El și cu mine 
împărtășiserăm acest mod de viaţă și la suprafaţă fusese bine. 
Părul blond, ochii limpezi și pielea bronzată nu se deosebesc cu 
nimic de stratul de fard pe faţa unei femei - sunt doar o spoială 
mai lucioasă! O reflecţie banală, desigur, dar cum fusesem 
dezamăgită și de caracterul meschin al lui Derek și de 
teutonismul îngust al lui Kurt, eram pregătită să-mi pierd 
încrederea în toți bărbaţii din lume. Asta nu pentru că mă 
așteptasem ca Derek sau Kurt să mă ia de soţie, ci îmi dorisem 
doar ca ei să fie buni cu mine, să se comporte în conformitate 
cu idiotul de cuvânt „gentleman”, să răspundă cu afecţiune la 
afecțiunea pe care le-o dăruisem. Și tocmai ăsta fusese necazul! 
Fusesem prea bună, prea înţelegătoare, mă străduisem să le 
aduc plăcere (și să capăt plăcere, desigur, dar asta fusese ceva 
secundar), iar ei mă etichetaseră drept marfa ușor de dobândit 
și de înlocuit. Ei bine, toate astea se încheiaseră! De acum 
încolo voi lua în loc să dăruiesc. Lumea își rânjise dinţii la mine - 
ei bine, o să-i rânjesc și eu pe ai mei! Fusesem moale în vârful 
capului, dar acum fontanela mea era închisă. Mi-am împins 
bărbia în față ca o bună canadiancă (mă rog, o canadiancă 
destul de bună!) și, dacă tot învățasem să înghit totul, până la 
ultima firimitură, am hotărât să schimb meniul. 

Afacerea avortului (nu e cazul să minimalizez situaţia!) a 
însemnat un antrenament binevenit pentru noul meu rol. 


47 


Portarul hotelului m-a privit cu ochii atotcunoscători ai tuturor 
lucrătorilor în branșă și mi-a spus că medicul hotelului este în 
concediu, dar îmi poate recomanda un altul, la fel de bun. (Oare 
știa? Oare ghicise?) Doctorul Susskind m-a consultat și m-a 
întrebat dacă am bani destui. Când i-am răspuns că am, a părut 
dezamăgit. Ginecologul a fost mai explicit. Se părea că are o 
cabană. Hotelurile din Zurich erau atât de scumpe, n-aș fi dorit 
să mă odihnesc câteva zile înainte de operaţie? M-am uitat la el 
cu ochi împietriţi și i-am spus că unchiul meu, consulul britanic, 
m-a invitat să locuiesc cu familia lui în perioada de 
convalescenţă, așa că aș fi bucuroasă dacă se putea să fiu 
internată în clinică cât mai curând. Unchiul fusese ce-l care mi-l 
recomandase ca medic foarte bun. Il cunoștea, nu-i așa? 

Scamatoria mea s-a dovedit eficientă. Fusese executată cu 
noul meu mod hotărât de a proceda, iar ideea îmi venise 
spontan. Îndărătul lentilelor bifocale licărise șocul. A urmat un 
val de explicaţii febrile și un telefon imperativ la clinică. Da, 
sigur că da. Mâine după-amiază. Doar cu lucrurile necesare 
pentru o noapte. 

A fost atât de tulburător din punct de vedere psihic și de 
nedureros pe cât mă așteptasem să fie, iar după trei zile mă 
aflam din nou la hotel. Hotărâsem deja ce urmează să fac. M-am 
întors în Anglia, am stat la noul hotel Ariel de lângă aeroport 
până am scăpat de sărăcăcioasele mele posesiuni și mi-am 
plătit facturile. Apoi mi-am stabilit o întâlnire cu reprezentantul 
celei mai apropiate firme Vespa, în Hammersmith, și m-am dus 
să-l văd. 

Plănuisem să plec de una singură, pentru cel puţin un an și să 
văd cealaltă jumătate a lumii. Londra îmi ajunsese până-n gât. 
Viaţa de-acolo mă lovise în plin, și cu pumnul stâng și cu pumnul 
drept, iar acum mă clătinam ameţită pe picioare. Am decis că 
nu aparțin locului acestuia. Nu înțelesesem lumea sofisticată a 
lui Derek și nu știusem ce să fac cu „iubirea” aseptică, rece și 
modernă pe care mi-o oferise Kurt. Mi-am spus că toate astea s- 
au întâmplat pentru că am prea mult „suflet”. Niciunul din 
bărbaţii ăștia nu-mi dorise sufletul, ci doar trupul. Faptul că am 
folosit această străveche jelanie a femeii părăsite pentru a-mi 
explica neputinţa de a-l păstra lângă mine pe oricare dintre ei 
constituia, după cum mi-am dat mai târziu seama, un indiciu 
important al eșecurilor mele în domeniu sentimental. Adevărul e 


48 


că eram o fată prea simplă ca să pot supravieţui în jungla 
marelui oraș. Constituiam o pradă ușoară pentru toţi carnivorii. 
Pe de altă parte, eram prea „canadiancă” pentru a putea să 
intru în competiţie cu Europa. Atunci așa să fie! Dacă eram 
simplă, nu-mi rămânea decât să mă întorc la o existență simplă. 
În niciun caz nu mai aveam voie să stau pe loc, să jelesc, să 
vegetez! Voi porni să explorez, voi porni spre aventură. Voi 
urma parcursul toamnei pe tot teritoriul Americii, muncind pe 
drum ca și chelneriţă, bonă sau recepţioneră ca să-mi câștig 
existenţa, până voi ajunge în Florida. Acolo o să-mi iau o slujbă 
la un ziar și o să stau la soare până la venirea primăverii. După 
aceea voi mai vedea. 

Odată hotărârea luată, detaliile ducerii ei la îndeplinire m-au 
absorbit întrutotul, ajutându-mă să depășesc disperarea sau 
măcar s-o menţin în limite suportabile și amorțindu-mi 
sentimentele acute de păcat, rușine și eșec. 

M-am dus la Asociaţia Automobiliștilor Americani din Pall Mall, 
m-am înscris în ea, am primit toate hărțile de care aveam 
nevoie și multe sfaturi în privinţa transportului. Preţurile 
automobilelor la mâna a doua erau mari în America, la fel și 
combustibilul și întreţinerea, așa că m-am îndrăgostit brusc de 
ideea unei motociclete. La început mi s-a părut ridicol gândul că 
aș putea să pornesc cu un mijloc de locomoţie atât de mărunţel 
și fragil pe uriașele autostrăzi transcontinentale, dar faptul că aș 
fi călătorit în aer liber consumând doar trei litri de benzină la 
suta de kilometri, că nu trebuia să-mi bat capul cu garajele, că 
aveam să călătoresc ușor și, trebuie să recunosc, că aș fi stârnit 
senzaţie pe oriunde aș fi trecut, m-a făcut să mă hotărăsc. 
Reprezentantul firmei Vespa din Hammersmith a făcut restul. 

Ştiam câte ceva despre vehicule, căci oricărui copil de pe 
teritoriul Americii de Nord îi sunt familiare mașinile, așa că în 
cele din urmă a rămas să aleg între modelul micut, de 125cc și 
mai robustul, mai rapidul model de 150cc Gran Sport. Am optat, 
desigur, pentru varianta sport cu minunatul ei sistem de 
accelerare și viteză maximă de aproape o sută de kilometri la 
oră. Avea consumul ceva mai ridicat decât al suratei ei mai mici, 
dar mi-am spus că în America benzina este ieftină și că trebuie 
să mă deplasez cu oarecare viteză dacă nu vreau să ajung în 
sud peste câteva luni. Reprezentantul firmei mi-a susţinut 
alegerea plin de entuziasm și mi-a spus că, dacă se înrăutățește 


49 


vremea ori dacă sunt prea obosită, pot să pun motocicleta pe 
tren o bucată de drum. Mi-a mai spus că preţul de o sută 
nouăzeci de lire include și taxa de transport de treizeci de lire și 
că se va îngriji ca motocicleta să fie îmbarcată pe un vapor și să 
ajungă în Canada în termen de zece zile. Reducerea îmi lăsa la 
îndemână niște bani pe care-i puteam cheltui pe piese de 
rezervă și accesorii de lux. Motocicleta nu avea nevoie să fie 
presurizată. Am făcut vreo două ture de la un capăt la celălalt al 
pasarelei cu reprezentantul cel entuziast stând în spatele meu și 
Vespa a zburat ca o pasăre și s-a lăsat la fel de ușor condusă ca 
și o bicicletă. După aceea am semnat actul de achiziţionare și 
am cumpărat o husă din blană de leopard pentru scaun, o roată 
de rezervă, capace ornamentale pentru roţi în genul 
motocicletelor de curse, o oglindă retrovizoare, un portbagaj și 
doi coburi de șa minunaţi, albi cu tigheluri argintii, un parbriz din 
sticlă acrilică și o cască albă de protecţie care mă făcea să mă 
simt precum Pat Moss’. Urmând sugestiile utile primite de la 
reprezentant în privinţa îmbrăcăminţii, m-am dus la un magazin 
și mi-am cumpărat o salopetă albă cu nenumărate fermoare, 
ochelari mari de protecţie cu nuna îmbrăcată în blană și o 
pereche de mănuși de motociclist destul de îndrăzneţe, belite cu 
negru. 

După toate astea, m-am instalat comod în camera mea de 
hotel, am scos hărţile și mi-am planificat prima parte a drumului 
cu plecare din Quebec. Mi-am luat bilet la cea mai ieftină cursă 
aeriană a companiei Trans-Canada până la Montreal, i-am 
telegrafiat mătușii Florence și, în frumoasa dimineaţă a zilei de 
1 septembrie, am pornit. Era straniu și plăcut să mă întorc după 
o absenţă de aproape șase ani. 

Mătușa mi-a spus că abia m-a putut recunoaște, iar eu am 
fost cu certitudine surprinsă de Quebec. La plecare, fortăreaţa 
îmi păruse vastă și maiestuoasă, dar acum îmi dădea impresia 
unei construcţii de jucărie, de dimensiuni ceva mai mari, din 
Disneyland. Ceea ce îmi păruse înainte impunător și admirabil 
devenise o faţadă arâtoasă de carton. lar bătăliile gigantice 
dintre Credinţe, în care mă crezusem pe punctul de a fi zdrobită, 
precum schisma profundă dintre canadiennes și restul 
locuitorilor, erau acum reduse, privite din noua mea 


7 Una dintre cele mai cunoscute și mai pline de succes dintre femeile piloţi de curse 
din Europa (n. tr.). 


50 


perspectivă, la niște certuri mărunte și penibile de parohie. Mi- 
am dat seama, pe jumătate rușinată, că disprețuiesc 
provincialismul evident al orașului, ţăranii neîngrijiţi și demodați 
care locuiesc în el și atmosfera sufocantă de snobism mic- 
burghez ce învăluia întreaga comunitate. Nu era de mirare că, 
astfel înzestrată, nu putusem să fac față lumii celei mari de- 
afară. Mai degrabă era minune faptul că reușisem să 
supraviețuiesc! 

Am avut grijă să nu-i împărtășesc nimic din gândurile mele 
mătușii, deși bănuiesc că era și ea la fel de uluită, ba poate 
chiar șocată de lustrul pe care-l dobândisem „cizelându-mă” în 
Europa. Probabil mă considera în mare măsură un „șoarece de 
la oraș”, indiferent cât de simplă și de lipsită de nazuri 
rămăsesem în adâncul meu și m-a tot pisat cu întrebări 
încercând să descopere cât de adânc pătrunsese în pielea mea 
luciul acela străin, cât de tare mă întinase ritmul infernal al vieţii 
pe care o dusesem acolo. Adevărul ar fi făcut-o să leșine, așa că 
am avut grijă să-i spun că, deși avusesem câteva flirturi scurte, 
m-am întors neatinsă și cu inima întreagă din orașele desfrânate 
de peste ocean. Nu, nu avusesem nici măcar o logodnă 
temporară. Și, Doamne, puteam să spun cu toată sinceritatea că 
niciun insular nu mă ceruse de nevastă și că nu lăsasem niciun 
iubit în urmă. Dar nu sunt prea sigură că m-a crezut. In schimb, 
mi-a făcut o mulţime de complimente în privinţa înfățișării. 
Devenisem une belle fille, o fată frumoasă. Se părea că 
dezvoltasem un coup de temperament - eufemismul franțuzesc 
pentru sex-appeal - sau, cel puţin, aparenţa lui și considera 
incredibil faptul că, la douăzeci și trei de ani, nu există niciun 
bărbat în viaţa mea. A fost îngrozită de planurile mele și mi-a tot 
zugrăvit în imagini sumbre pericolele ce mă pășteau pe drum. 
America era plină de răufăcători. Aveam să fiu atacată pe șosea 
și „nenorocită”. În plus, nu era deloc potrivit pentru o lady să 
călătorească pe motocicletă. Spera din tot sufletul că voi 
încăleca motocicleta pe o parte. l-am explicat că Vespa mea era 
un mijloc de locomoţie absolut respectabil. Ca s-o conving am 
mers până la Montreal, mai încântată cu fiecare kilometru 
parcurs și când m-am întors radioasă acasă s-a îmbunat 
oarecum, dar a comentat cu îndoială că „voi face senzaţie”. 

Și apoi, la 15 septembrie, am schimbat o mie de dolari din 
modestul meu cont bancar în cecuri de călătorie American 


51 


Express, am împachetat în mod științific ceea ce consideram 
drept garderobă minimă în cei doi coburi de șa, am sărutat-o de 
rămas-bun pe mătușa Florence și am pornit spre St. Lawrence 
pe Autostrada 2. 

Autostrada 2, care pornește din Quebec și se îndreaptă spre 
sud, spre Montreal, ar putea fi una dintre cele mai frumoase 
șosele din lume dacă n-ar exista nenumăratele vile și cabine de 
plajă ce răsăriseră precum ciupercile de-a lungul ei după război. 
Urmează cu fidelitate cursul râului, pe lângă malul nordic și o 
cunoșteam bine de pe vremea ieșirilor la iarbă verde și înot din 
copilărie. De atunci se deschisese Canalul St. Lawrence, astfel 
că acum peisajul schimbat răsuna de bubuit sonor de motoare și 
de trâmbiţe lugubre de sirene datorită șirului neîntrerupt de 
vapoare mari care pluteau pe el. 

Vespa torcea veselă pe șosea, mergând cu șaptezeci la oră. 
Hotărâsem să parcurg în medie câte două sute cincizeci - trei 
sute de kilometri zilnic, ceea ce însemna în jur de șase ore 
petrecute pe motocicletă, dar nu intenţionam să mă încadrez în 
vreun program fix. Voiam să văd totul în calea mea. Dacă 
dădeam peste vreun drumeag secundar cu aspect tentant, 
aveam să-l urmez și dacă descopeream vreun loc frumos sau 
interesant, aveam să mă opresc și să-l privesc. 

Așa-numitele „locuri pentru picnic” - luminișuri create de om 
în pădure, pe malul unui lac ori al unui râu, semănate cu o 
mulțime de bănci și mese rudimentare din trunchiuri de copac 
așezate la adăpostul arborilor pentru intimitate - sunt o invenţie 
excelentă în Canada și în partea de nord a Statelor Unite. Mi-am 
propus să opresc într-unul din ele ca să-mi iau prânzul de fiecare 
dată când nu ploua, și să-mi pregătesc sandvișuri cu ouă și 
șuncă între felii de pâine prăjită înainte de a pleca de la motelul 
unde trăgeam peste noapte, în loc să-mi cumpăr mâncare 
scumpă de la magazinele de pe drum. Aceste sanavișuri, 
împreună cu niște fructe și un termos cu cafea, aveau să fie 
prânzul meu zilnic, urmând să mă revanșez seara cu o cină 
bună. Mi-am stabilit un buget zilnic de cincisprezece dolari. În 
majoritatea motelurilor se plăteau opt dolari pentru camera cu 
un pat, la care se adăugau taxe locale, așa că am socotit că vor 
fi nouă dolari, în care intrau cafeaua și cornurile de la micul 
dejun. Benzina nu mă costa mai mult de un dolar pe zi, ceea ce 
însemna că îmi rămân cinci dolari pentru prânz, cină, un pahar 


52 


cu băutură din când în când și cele câteva ţigări pe care le 
fumam. Doream mult să mă mențin în limitele acestui buget. În 
harta Esso pe care o aveam și în broșurile primite de la Asociaţia 
Automobiliștilor Americani figurau nenumărate obiective 
turistice care meritau vizitate după ce treceam granița - aveam 
să străbat țara Pieilor Roşii ale lui Fenimore Cooper, să trec pe 
lângă câteva din cele mai importante câmpuri de bătălie ale 
Revoluției americane; la cele mai multe dintre ele taxa de 
intrare era de un dolar, dar m-am gândit că o să mă descurc și 
că, dacă depășeam suma fixată într-o zi, voi mânca mai puţin 
ziua următoare. 

Motocicleta era mult mai stabilă decât mă așteptasem și se 
manevra minunat de ușor. După ce mi-am mai îmbunătăţit 
tehnica, am ajuns să o conduc cu adevărat în loc să mă 
deplasez stând pe spinarea ei. Acceleraţia ei - ajungea la 
optzeci de kilometri pe oră în cinci secunde - era destul de bună 
încât să-i provoace un adevărat șoc șoferului american de 
berlină și zburam urcând dealurile ca o pasăre cu ţeava de 
eșapament păcănind simpatic, cub coadă. Sigur că mă 
confruntam cu mulţimea de fluierături ale tinerilor și cu 
zâmbetele cu subinţeles însoţite de fluturări de mână ale celor 
vârstnici, dar mă tem că îmi făcea chiar plăcere să produc - așa 
cum prezisese mătușa mea - senzaţie pe șosea și răspundeam 
la toate cu zâmbete gradate în funcţie de situație. Marginile 
majorităţii șoselelor americane sunt în stare proastă și mă 
temusem că oamenii îmi vor înghesui spre lături micuța 
motocicletă și că voi avea mult de furcă cu gropile, dar bănuiesc 
că păream atât de fragile amândouă încât șoferii îmi făceau loc 
și aveam spațiul benzii interioare la dispoziţie. 

Mi-a mers atât de bine în prima zi, încât am reușit să ies din 
Montreal înainte de căderea nopţii și să parcurg încă patruzeci 
de kilometri pe Autostrada 9, care avea să mă ducă a doua zi 
dimineaţă peste graniță, în Statul New York. Am stat peste 
noapte la motelul Southern Trail, unde am fost tratată de parcă 
aș fi fost Amelia Erhardt sau Amy Mollison - situaţie plăcută care 
se repeta și cu care mă obișnuisem deja - și, după o masă 
frugală luată în cofetărie și un pahar de bourbon pe care am 
acceptat timidă să-l beau împreună cu proprietarul, m-am dus la 
culcare simţindu-mă emoţionată și fericită. Avusesem o zi lungă 
și minunată, Vespa era un vis și întregul meu plan decurgea 


53 


perfect. Îmi luase o zi ca să parcurg primii patru sute de 
kilometri, dar am avut nevoie de aproape două săptămâni ca să 
acopăr următorii cinci sute. Nu s-a petrecut nimic misterios care 
să-mi încetinească înaintarea. După ce-am trecut granița în 
America, am început să hoinăresc prin Adirondacks ca și cum aș 
fi fost în vacanţă de vară. Nu voi intra în detalii, căci ăsta nu e 
un jurnal de călătorie, dar nu cred să existe prea multe forturi 
vechi, muzee, cascade sau piscuri muntoase pe care să nu le fi 
vizitat, ca să nu pomenesc oribilele parcuri tematice, orășelele 
din vestul sălbatic reconstituite și simulacrele de rezervaţii de 
indieni la intrarea cărora lăsam câte un dolar. Pornisem într-un 
soi de dezmăţ turistic care era stimulat în parte de o curiozitate 
reală, dar în primul rând de dorința de a lăsa să treacă timp cât 
mai mult până să fiu nevoită să părăsesc ţinutul ăsta cu lacuri, 
râuri, păduri și munţi și să pornesc spre sud, spre acel Eldorado 
aspru cu autostrăzi enorme, chioșcuri urâte cu hot-dog și 
panglici colorate de neon. 

La sfârșitul celor două săptămâni am ajuns la Lake George, 
acest oribil centru turistic din Adirondacks unde oamenii au 
reușit să transforme într-un cabaret ieftin istoria, pădurile și 
viața în sălbăticie. Cu excepţia fortului impozant unde se stocau 
pe vremuri blănurile aduse de vânătorii canadieni și a 
inofensivelor vaporașe cu aburi care circulau până la Ticoderoga 
și înapoi, restul e un coșmar ieftin și ţipător populat cu pitici, 
căprioare Bamby și ciuperci otrăvitoare din ciment, chioșcuri 
jalnice unde se vând hamburgeri „Big Chief” și vată de zahăr 
„Minnehaha”, cu  „atracţii” precum „Ținutul animalelor” 
(Vizitatorii pot să ţină în braţe și să fotografieze cimpanzei 
costumaţi), „Orașul iluminat cu gaz” (Sistem autentic de 
iluminare cu gaz, din 1890) și „Orașul-istorie al Statelor Unite” - 
o oribilitate pe care nici nu vreau să o descriu. In acel loc am 
hotărât să evadez din șuvoiul acela de prost gust în care se 
transformase Autostrada 9 și s-o iau pe prăfuitul drum secundar 
ce străbătea pădurea, ajungând astfel la complexul de cabane 
pentru automobiliști Dreamy Pines și în fotoliul unde șed acum 
amintindu-mi cu exactitate cum s-a întâmplat de am ajuns 
acolo. 


54 


Partea a doua: Ei 


Capitolul 7 


„Pofteste în salonul meu...” 


Ploaia bate cu aceeași furie, alcătuind cu vuietul ei constant 
un fundal pentru torentele gâlgâitoare ce năvălesc prin 
burlanele din cele patru colțuri ale clădirii. Abia aştept să mă 
bag în pat. Cât de bine voi dormi în așternuturile micuţei și 
imaculatei mele cabane - acele așternuturi de percal prezentate 
și reclamele motelului! Cât de luxoase erau paturile Elliot Frey, 
covoarele Magee, televizoarele și sistemele de aer condiţionat 
Philco, răcitoarele pentru gheaţă lcemagic, păturile Acrilan și 
mobila Simmons Vivant („Tăbliile noastre laminate sunt imune 
la arsurile de ţigară și petele de alcool”) - de fapt, toate aceste 
rafinamente de motel luxos și modern, până la cabinele de duș 
Acrylite, chiuvetele Olsonite în culori sidefii și chiar hârtia 
igienică Delsey („de culori moderne, ca să se armonizeze cu 
decorul contemporan”), vor fi ale mele și numai ale mele în 
această seară! 

În ciuda tuturor acestor dotări excelente și a peisajului 
minunat, se părea că Dreamy Pines nu are vad prea bun, căci 
acum două săptămâni, când am ajuns aici, am găsit doar doi 
clienţi care luaseră cameră pentru o singură noapte și nicio 
rezervare pentru ultimele două săptămâni de vacanţă. 

Doamna Phancey, o femeie cu păr cenușiu ca otelul, ochi răi, 
neîncrezători și gură subţire ca o linie roșie, stătea la biroul 
recepției în seara când am sosit. Mi-a aruncat o uitătură urâtă 
(probabil pentru că eram tânără și singură!), s-a strâmbat 
îndoielnic în direcţia coburilor mei albi și s-a luat după mine 
când am tras Vespa în faţa cabanei numărul 9, ca să verifice 
dacă numărul motocicletei coincidea cu cel înscris în permisul 
de șofer. Soțul ei, Jed, s-a purtat mai prietenos și am înţeles 
curând de ce, atunci când și-a frecat ca din greșeală dosul 


55 


palmei de sânii mei mai târziu, în cofetărie, când mi-a pus în 
faţă cana cu cafea. Din câte părea, îndeplinea munca de om la 
toate și de bucătar improvizat al complexului. În timp ce ochii lui 
de un căprui șters mi se târau pe trup ca niște lipitori, a început 
să se vaiete că are de muncit pe brânci ca să pregătească 
motelul pentru închidere și că e mai tot timpul întrerupt dintr-o 
treabă sau alta ca să prăjească ouă pentru turiștii aflați în 
trecere prin zonă. El și soţia lui administrau motelul pentru 
proprietar, un oarecare domn Sanguinetti, din Troy. 

— Mahăr mare! Are o mulţime de proprietăţi pe Cohoes Road, 
terenuri chiar pe malul râului. Plus „Calul Troian”, motelul de pe 
Autostrada 9, chiar la ieșirea din Albany. Poate că știi locul? 

Când am răspuns că nu, domnul Phancey m-a privit ciudat. 

— Dacă îţi vine vreodată cheful să te distrezi, du-te la Calul 
Troian. Dar mai bine să nu te duci singură. Eşti frumușică foc și 
ai putea s-o păţești. Ştii ce, dă-mi un telefon după 15, când plec 
de-aici. Mă cheamă Phancey, mă găsești în cartea de telefon. 
Mi-ar face plăcere să te însoțesc și să-ți ofer o seară de 
distracţie pe cinste. 

l-am mulțumit pentru propunere și i-am explicat că eram doar 
în trecere prin zonă, în drumul meu spre sud. Apoi l-am rugat să- 
mi facă două ochiuri, prăjite pe ambele părți, cu șuncă. 

Phancey nu mi-a dat pace nici după aceea. In timp ce 
mâncam, s-a așezat la masa mea și mi-a istorisit câte ceva din 
povestea anostă a vieţii lui, strecurând între episoade câte o 
întrebare despre mine și despre planurile pe care le aveam - ce 
erau părinţii mei, dacă nu-mi era greu să mă aflu atât de 
departe de casă, dacă aveam prieteni în Statele Unite și așa mai 
departe - întrebări nevinovate, puse, din câte aveam impresia, 
din simplă curiozitate. În definitiv, părea să aibă în jur de 
patruzeci și cinci de ani, destul de vârstnic ca să-mi fie tată și, 
cu toate că se purtase evident ca un bătrân libidinos, nu era nici 
primul și nici ultimul de acest soi care-mi ieșea în cale, iar 
doamna Phancey ne supraveghea cu vigilenţă de la biroul 
recepţiei. 

Până la urmă m-a lăsat în pace și s-a dus la nevastă-sa, în 
timp ce eu fumam o ţigară și terminam a doua cană de cafea 
(„E gratis, domnişoară; cu complimentele motelului Dreamy 
Pines”). l-am auzit pe amândoi discutând cu voci scăzute despre 
ceva care, judecând după chicotelile dese, părea să le facă mare 


56 


plăcere. În cele din urmă, m-a preluat doamna Phancey, 
cloncănind matern în legătură cu planurile mele aventuroase. 

— Vai de mine și de mine! Ce-o să mai inventaţi voi, fetele din 
ziua de azi? 

S-a așezat în faţa mea și, cu chipul cel mai blând pe care a 
reușit să și-l compună, mi-a propus să mă opresc pentru câteva 
zile la motel, să mă odihnesc și să câștig în același timp niște 
bani frumoși. Se părea că recepţionera lor plecase cu o zi în 
urmă și, cum trebuiau să facă peste tot curățenie înainte de 
închiderea sezonului, aveau nevoie de cineva care să se ocupe 
de recepţie. 

— Ai fi de acord să accepţi slujba de receptioner în 
săptămânile astea două, pentru treizeci de dolari pe săptămână 
plus casă și masă? 

Se întâmpla ca acești șaizeci de dolari să-mi prindă foarte 
bine, la fel și cazarea și masa. În ultimul timp cheltuisem cel 
puţin cincisprezece dolari peste limita stabilită, așa că oferta 
femeii venea la timp ca să-mi echilibreze bugetul. Nu-mi prea 
plăceau cei doi Phancey, dar mi-am spus că nu sunt mai răi 
decât genul de oameni pe care mă așteptasem să-i întâlnesc în 
călătoria mea. În plus, fiind prima slujbă ce mi se oferea, eram 
curioasă să văd cum mă voi descurca. Poate că îmi vor da chiar 
și o scrisoare cu referinţe la sfârșitul perioadei de lucru, care mi- 
ar fi de folos să obţin alte slujbe în moteluri, în drumul meu spre 
sud. Așadar, după câteva întrebări politicoase, i-am spus că îmi 
surâde ideea. Cei doi Phancey au părut foarte încântați, iar 
Millicent (căci așa mă invitase să-i spun) mi-a arătat cum să fac 
înregistrările pentru cazare, m-a sfătuit să nu iau în seamă 
clienţii cu puţin bagaj și nici pe cei care coboară din rulote mari, 
apoi am făcut împreună un mic tur al motelului. 

Motivul pentru care nu trebuia să accept clienţi care veneau 
cu rulote spaţioase mi-a deschis ochii asupra laturii neplăcute a 
administrării unui motel. Se părea că există oameni, în special 
proaspăt căsătoriţi în curs de a-și întemeia un cămin, care se 
cazau la câte un motel mai retras folosindu-se de „pașaportul” 
minim al unei singure valize. Respectiva valiză nu conţinea în 
realitate decât un set complet de scule de precizie, împreună cu 
un set de plăcuţe cu numere de înmatriculare false pentru rulota 
lor cea spațioasă, pe care o parcau în faţa ușii cabanei. După ce 
se încuiau înăuntru și așteptau să se stingă luminile în clădirea 


57 


principală, cei doi treceau la niște activităţi nu foarte bătătoare 
la ochi, precum deșurubarea pe jumătate a mobilierului de baie, 
verificarea modului în care era fixat pe suport televizorul și 
altele de acest fel. După ce tot personalul mergea la culcare, 
tinerii soţi se apucau efectiv de treabă: aranjau în teancuri 
ordonate așternutul, prosoapele, perdelele de duș, desfăceau 
mobila în părți componente, scoteau lustrele din tavan și luau 
capacul vasului de toaletă, ba chiar și vasul însuși dacă aveau 
priceperea necesară. Lucrau pe întuneric, desigur, folosind doar 
lanterne subţiri, tip creion și când totul era gata, să zicem pe la 
ora două dimineaţa, cărau în liniște totul până la rulotă. Ultima 
treabă pe care o aveau de făcut era să ruleze covoarele și să le 
folosească, cu faţa în jos, pe post de prelată ca să acopere 
restul obiectelor din rulotă. După care schimbau plăcutele cu 
numerele de înmatriculare, o ștergeau pe nesimţite, cu noua lor 
garnitură de mobilă gata să fie instalată în dormitorul lor gol 
dintr-un apartament aflat la mulţi kilometri distanță, în alt stat! 

După două sau trei lovituri de genul ăsta, reușeau să-și 
mobileze camera de zi și cea de oaspeţi, după care puteau să-și 
înceapă viaţa liniștiți. Dacă aveau grădină sau verandă în faţa 
casei, câteva raiduri întreprinse la miezul nopţii pe la reședințele 
bogate, cu piscină, de la marginea orașului, le asigurau 
mobilierul de grădină, jucării mari și poate chiar o mașină de 
tuns iarba și câteva capete de aspersor. 

Doamna Phancey mi-a spus că motelurile nu au niciun fel de 
modalitate de apărare în faţa acestor atacuri. Tot ce se putea 
fixa în șuruburi era fixat în șuruburi și marcat cu numele 
motelului. Singura speranţă era să-i miroși pe jefuitori când se 
înregistrau și-apoi fie să chemi poliţia, fie să-i păzești toată 
noaptea înarmat cu o pușcă. Motelurile din orașe aveau alte 
probleme - se încuibau acolo prostituate, ucigașii lăsau cadavre 
în cabinele de duș, iar casa de bani era jefuită din când în când. 
Dar eu nu trebuia să-mi fac griji. Nu aveam decât să-l chem pe 
Jed dacă mi se părea că nu e ceva în ordine. Soţul ei putea să se 
arate foarte dur la nevoie și avea armă. Cu această consolare, 
am fost lăsată să cuget asupra laturii întunecate a industriei 
moteliere. 

Din fericire totul a decurs bine și n-am întâmpinat nicio 
problemă cu slujba. De fapt, aveam atât de puţine lucruri de 
făcut că mă întrebam la ce bun se obosiseră cei doi să mă 


58 


angajeze. Dar se vedea clar că sunt niște leneși, iar banii cu 
care mă plăteau nu erau ai lor; în plus, mi-am închipuit că Jed 
spera că-i va fi lesne să intre în patul meu. Dar nici asta nu 
constituia o problemă. Trebuia doar să mă feresc de mâinile lui, 
să-l pun la punct cu răceală cam o dată pe zi și să proptesc un 
scaun sub clanţa ușii când mă băgăm în pat, căci încercase să 
intre la mine folosind cheia de rezervă, în a doua noapte a 
șederii mele la motel. 

În prima săptămână am avut câţiva clienţi pentru câte o 
singură noapte, ocazie cu care am aflat că se aștepta din parte- 
mi să dau o mână de ajutor la curăţenie, dar nici asta nu m-a 
deranjat. Oricum, numărul turiștilor se împuţina din ce în ce mai 
mult și după zece octombrie n-am mai avut niciunul. 

Se pare că data de 15 octombrie este un soi de zi magică a 
calendarului vacanței. În această zi se încheie activitatea tuturor 
motelurilor, cu excepţia celor de la marginea autostrăzilor. 
Atunci se consideră a fi începutul iernii. Urmează sezonul de 
vânătoare, dar vânătorii sunt în general oameni bogaţi care își 
au propriile cabane în munţi, iar cei săraci se mută cu rulota de 
la un loc de picnic la altul și urcă prin păduri înainte să se 
ivească zorile, ca să-și împuște căprioarele. În orice caz, în jur 
de 15 octombrie turiștii au dispărut din scenă, așa că în 
Adirondacks nu se mai puteau câștiga bani frumoși. 

Pe măsură ce se apropia ziua închiderii, cei doi Phancey 
purtau numeroase convorbiri telefonice cu domnul Sanguinetti 
din Troy. In 11 octombrie, doamna Phancey mi-a spus ca din 
întâmplare că ea și Jed urmează să plece în 13 și m-a întrebat 
dacă aș fi de acord să rămân singură în motel noaptea 
următoare și să-i predau cheile domnului Sanguinetti, care urma 
să vină și să verifice închiderea complexului pe data de 14, la 
prânz. 

Părea un aranjament destul de precar să lase pe mâna unei 
fete necunoscute o proprietate atât de valoroasă, dar se explica 
prin faptul că cei doi urmau să ia cu ei încasările, registrele, 
stocul de mâncare și băutură, așa că nu aveam altceva de făcut 
decât să sting luminile înainte de a merge la culcare. Domnul 
Sanguinetti sosea a doua zi, însoţit de camioane ce aveau să 
transporte restul obiectelor care se puteau muta din loc, iar 
după aceea puteam să plec liniștită. Am acceptat imediat, iar 
doamna Phancey m-a răsplătit cu o tentativă de zâmbet și mi-a 


59 


spus că sunt o fată cumsecade; însă când i-am cerut o scrisoare 
de recomandare, a devenit închisă și mi-a spus că va trebui să 
lase asta în seama proprietarului, dar că va avea grijă să-i spună 
acestuia că le fusesem de mare ajutor. 

Ultima zi a trecut cu încărcatul lucrurilor în rulota lor, până 
când magaziile și cofetăria au fost golite cu totul. N-au lăsat 
decât ouă, șuncă, pâine și cafea pentru mine și pentru șoferii de 
camion care s-ar fi putut opri în drum ca să mănânce. 

M-am așteptat ca, fiind ultima zi, cei doi să se poarte mai 
frumos cu mine. În definitiv, ne-am înţeles destul de bine și eu 
m-am străduit să îi ajut în orice mod mi-a stat în putinţă. Dar, 
destul de ciudat, lucrurile au stat exact invers. Doamna Phancey 
mi-a dat ordine de parcă eram slugă, iar Jed a devenit brutal și 
urâcios în lascivitatea lui, vorbindu-mi murdar chiar și atunci 
când nevastă-sa se afla prin apropiere. Nu se sfia deloc să mă 
pipăie ori de câte ori reușea să se apropie de mine. Nu reușeam 
să pricep pentru ce se schimbaseră așa; era ca și cum ar fi 
căpătat ce voiau de la mine și acum puteau să dea frâu liber 
disprețului, ba chiar dezgustului, după cum mi se părea. M-am 
înfuriat atât de rău, încât într-un târziu m-am dus la doamna 
Phancey, i-am spus că plec și că vreau să mă plătească. Dar ea 
mi-a râs în față. 

— A, nu, de asta se va ocupa domnul Sanguinetti. N-avem 
niciun chef să găsească tacâmuri lipsă când face numărătoarea. 
îngrozită de gândul că va trebui să le suport mutrele în timpul 
mesei de prânz, mi-am făcut câteva sandvișuri cu gem, m-am 
încuiat la mine în cabană și m-am rugat să vină mai repede 
dimineaţa, ca să scap de ei. Și, așa cum am spus deja, s-a făcut 
în cele din urmă ora șase dimineaţa și am avut ușurarea să-i văd 
pe cei doi monștri luând-o din loc. 

Este ultima noapte pe care o petrec la Dreamy Pines; mâine 
voi porni din nou la drum. A fost o părticică de viaţă destul de 
plăcută, în ciuda celor doi Phancey și am învăţat noţiunile 
elementare ale meseriei de recepţioner, lucru care putea să-mi 
prindă foarte bine într-o zi. Mă uit la ceas și văd că s-a făcut ora 
nouă. WOKO transmite un alt buletin de știri plin de jelanii. La 
sfârșit, vine totuși o veste bună: cerul se va însenina până la 
miezul nopţii în toată regiunea. Așadar, cu puţin noroc voi avea 
drumul uscat la plecare. Intru după tejgheaua cafenelei, pornesc 
plita electrică și pun în tigaie trei ouă și șase felii de șuncă 


60 


afumată cu lemn de hicori. Îmi e foame. 
După câteva clipe aud bătăi puternice în ușă. 


Capitolul 8 


Dinamită din tinutul cosmarelor 


Îmi simt inima bătând undeva în gât. Cine putea să fie? Atunci 
îmi amintesc că am aprins în timpul primei părţi a furtunii 
panoul care anunţa LOCURI LIBERE. Fir-ar să fie, uitasem să-l 
sting! Ce idioată! Bătăile răsună din nou. Ei bine, n-am de ales: 
trebuie să deschid ușa, să-mi cer scuze și să-i trimit pe cei de 
afară la Lake George. Mă apropii tulburată de ușă, o descui, dar 
las lanţul de siguranţă pus. 

Clădirea nu are verandă. Panoul luminos de neon proiectează 
un halou roșiatic pe pânza ploii și scânteiază pe impermeabilele 
negre cu glugă ale celor doi bărbați. In spatele lor se vede o 
berlină neagră. Unul dintre ei mă întreabă politicos: 

— Domnișoara Michel? 

— Da, eu sunt. Dar mă tem că am aprins din greșeală panoul 
care anunţă locuri libere. Motelul este închis. 

— Da, sigur că da. Venim din partea domnului Sanguinetti. 
Suntem de la compania sa de asigurări. Am venit să facem un 
inventar rapid înainte ca lucrurile să fie luate mâine. Putem 
scapa de ploaia asta, domnişoară? lţi arătăm legitimaţiile 
înăuntru. E o noapte grozav de scârboasă! 

Mă uit cu îndoială de la unul la celălalt, dar nu reușesc să văd 
mare lucru din fețele lor prin glugile negre. Nu mi-au dat niciun 
motiv de îngrijorare, dar parcă tot nu-mi place situaţia. Le spun 
cu nervozitate: 

— Dar familia Phancey, administratorii, n-au pomenit despre 
venirea dumneavoastră. 

— Ei bine, domnișoară, ar fi trebuit s-o facă. Va trebui să-i 
raportez asta domnului Sanguinetti. Nu-i așa, domnule Jones? 

Celălalt bărbat își înăbușă un chicotit. Dar de ce chicotește? 

— Sigur că da, chiar așa, domnule Thomson. 

Apoi mai chicotește o dată. 

— Bine, domnişoară. Acum ești așa de bună să ne dai drumul 

61 


înăuntru? Plouă ca naiba și ne udă până la piele! 

— Păi, nu știu ce să spun. Mi s-a spus că nu las pe nimeni 
înăuntru. Dar fiindcă veniţi din partea domnului Sanguinetti... 

Desfac cu mâna tremurătoare lanţul de siguranţă și deschis 
ușa. 

Cei doi năvălesc înăuntru împingându-mă în lături cu 
brutalitate și se opresc unul lângă celălalt, privind fără grabă în 
jur. Cel care fusese numit domnul Thomson miroase aerul și mă 
privește cu ochii lui negri. Are o față rece, împietrită, cu pielea 
de o nuanţă cenușie. 

— Fumezi? 

— Da, puţin. De ce? 

— Am vrut să știu dacă ești singură. 

Îmi îndepărtează mâna de pe clanță, trântește ușa, o încuie și 
pune la loc lanțul de siguranţă. Apoi își scot amândoi 
impermeabilele ce șiroiesc de apă, le aruncă neglijent pe podea 
și acum, că-i pot vedea bine pe amândoi, realizez că sunt în 
foarte mare pericol. „Domnul Thomson”, evident conducătorul, 
este un bărbat înalt și slab, cu un trup aproape scheletic, iar 
pielea lui are acea tentă cenușiu, de înecat, pe care o capătă 
omul când petrece foarte puţin timp în aer curat. Ochii negri cu 
priviri leneșe au o privire apatică, iar gura îi e subţire, cu buze 
de un roșu-vineţiu, precum o rană prost cicatrizată. Când 
vorbește se vede o lucire slabă de metal argintiu de la dinţii din 
față și mă gândesc că i-au fost îmbrăcaţi economic în oțel, așa 
cum am auzit că se procedează în Rusia și în Japonia. Are urechi 
plate, apropiate mult de ţeasta osoasă de formă aproape 
pătrată, acoperită cu păr cenușiu tuns atât de scurt, încât se 
vede pielea albicioasă printre fire. Poartă un costum negru cam 
prost croit, la un singur rând, cu umerii sacoului vătuiţi și 
pantaloni drepţi ca un burlan și atât de strâmţi că i se văd 
genunchii prin stofă și o cămașă gri, închisă până la gât, fără 
cravată. Pantofii cu vârfuri ascuţite, după moda italiană, sunt din 
antilopă gri. Și hainele și încălțămintea par noi. In ansamblu, are 
o înfățișare de reptilă care mă înfricoșează și îmi provoacă fiori. 

Dacă individul ăsta emană o ameninţare mortală, celălalt e 
mai degrabă nesuferit - un tânăr scund, cu faţa rotundă ca o 
lună, ochi umezi de un albastru decolorat și buze groase, 
lipicioase. Are pielea foarte albă și e spân - lipsesc sprâncenele 
și genele, iar țeasta îi e lucioasă precum o bilă de biliard. Mi-ar fi 


62 


milă de el dacă n-aș fi atât de înspăimântată, mai ales că pare și 
foarte răcit și a început să-și sufle nasul imediat ce a scăpat de 
impermeabilul ud. E îmbrăcat cu o geacă ieftină de piele neagră 
niște pantaloni soioși și are în picioare o pereche de cizme de 
piele de box cu ţinte, așa cum se poartă în Texas. Pare un mic 
monstru, genul care obișnuiește să smulgă aripile muștelor doar 
ca să se amuze și îmi doresc disperată să nu fi îmbrăcat niște 
haine care să mă facă să par atât de goală 

După ce termină cu suflatul nasului, pare să devină brusc 
conștient de prezența mea. Mă privește alene de sus până jos și 
rânjește încântat, apoi se învârte în jurul meu scoțând câte un 
fluierat prelung. 

— la uite-aici, Horror, spune el făcându-i cu ochiul celuilalt, ce 
mai bucăţică! Să te tot uiţi la balcoanele astea ale ei și să nu te 
mai saturi! Și ce posterior asortat! Mamă-mamă, ce mai 
bucăţică! 

— Nu acum, Sluggsy. Mai târziu. Tre' să mergem mai întâi să 
vedem ce e prin cabanele alea. Intre timp, domnișoara o să ne 
facă ceva de haleală. Cum vrei ouăle? 

Individul numit Sluggsy îmi rânjește dezgustător. 

— Omletă, scumpete. Bine bătute și nu prea seci. Așa cum le 
face mama, că altfel te plesnesc chiar peste funduleţul ăla 
rotund. Maică-măiculiţa mea! 

Face câțiva pași dansaţi, ca de boxer înspre mine și mă dau în 
spate, către ușă. Mă prefac mai înfricoșată decât sunt de fapt și, 
când ajunge destul de aproape de mine, îl plesnesc cât pot de 
tare peste față și, înainte să-și dea seama ce i se întâmplă, 
țâșnesc spre o masă, iau unul din scaunele mici din metal și-l 
ridic cu picioarele îndreptate spre el. 

Bărbatul cel slab scoate un râs scurt și răutăcios, ca un lătrat. 

— Gata, Sluggsy, ajunge! Ti-am spus c-o lăsăm pe mai târziu. 
Lasă târfa asta proastă în pace deocamdată. Avem toată 
noaptea la dispoziţie. Trebuie să facem cum am stabilit eu. 

Pe chipul rotund și puhav ca o lună, ochii se înroșiseră de 
furie. Individul își freacă obrazul și-și desface buzele într-un 
zâmbet crud. 

— Ştii ce, păpușico? Tocmai ţi-ai făcut rost de o noapte mai 
furtunoasă ca aia de-afară. O să fie îndelung și încet și-apoi o s- 
o iau iar de la capăt. M-ai înţeles? 

Îi privesc pe amândoi pe după scaunul pe care-l ţin în 


63 


continuare ridicat. Indivizii aștia sunt cu adevărat dinamită din 
ținutul coșmarelor! 

— Cine sunteţi? îi întreb străduindu-mă să-mi păstrez vocea 
cât mai calmă. Ce se întâmplă aici? Daţi-mi, vă rog, legitimaţiile! 
Dacă aud vreo mașină trecând prin faţa motelului, sparg geamul 
și strig după ajutor. Sunt canadiancă. Dacă vă atingeţi de mine, 
mâine veţi avea mari necazuri. 

— Până mâine mai este timp, râde Sluggsy. Mai bine fă-ţi griji 
pentru noaptea asta, scumpete! 

Incântat de ameninţarea proferată, se întoarce spre slăbănog. 

— Poate c-ar trebui s-o ajuţi un pic să-i vină mintea la cap, 
Horror. Ar fi cazul să devină mai cooperantă. 

Horror se uită la mine cu ochii lui reci, complet lipsiţi de 
interes. 

— N-ar fi trebuit să-l lovești pe Sluggsy, cucoană. Băiatu' ăsta 
e un dur, nu suportă femeile care încearcă să se pună cu el. Se 
gândește că o fac din cauza mutrei lui urâte. Așa face de când a 
stat o vreme într-un salon izolat, la San Q. Boală de nervi. Cum îi 
zic doctorii la chestia aia a ta, băiete? 

Sluggsy își umflă pieptul și rostește pompos cuvintele 
latinești: 

— Alopecia totalis. Asta înseamnă că n-am păr, vezi? Nici 
măcar un fir. Nici aici, nici aici și nici aici. Ei, ce părere ai despre 
asta, boarfă? 

— În concluzie, Sluggsy îşi iese una-două din minţi, intervine 
Horror. Crede că societatea nu-l tratează corect. Dacă ai suferi 
și tu de boala lui, poate că ai gândi ca el. Așa că s-a făcut... ceea 
ce noi, în Troy, numim un „executor”. Adică îl angajează niște 
tipi ca să-i convingă pe alţi tipi să facă ce vor ei. E pe statul de 
plată al domnului Sanguinetti, care s-a gândit că ar fi bine să 
venim aici și să supraveghem locul până când ajung 
camioanele. Șefului nu i-a plăcut gândul că o fată tânără stă 
singură peste noapte în motelul ăsta mare, așa că ne-a trimis 
să-ți tinem de urât. Nu-i așa, Sluggsy? 

= Ästa-l șpilul, sigur că da, răspunde el chicotind. Doar ca să- 
ți ținem de urât, boarfă! Și să te ferim de lupi. Din câte 
cunoaştem noi pădurile astea, s-ar putea să ai foarte mare 
nevoie să fii apărată. Corect? 

Cobor scaunul și-l pun pe tăblia mesei. 

— Ei bine, cum vă numiţi? Și ce e cu legitimaţiile alea? 


64 


Deasupra tejghelei barului, pe raft, este o singură cutie de 
cafea Maxwell House. Sluggsy se răsucește brusc și din mâna 
dreaptă îi ţâșnește o flacără; nici măcar n-am băgat de seamă 
când a scos arma. Răsună o împușcătură puternică, cutia de 
cafea saltă în aer și cade. Sluggsy trage din nou în ea cât e în 
aer, provocând o explozie maronie de cafea. Urmează o tăcere 
asurzitoare, tulburată doar de clinchetul bucăţelelor de tablă ce 
cad pe podea. Sluggsy se întoarce spre mine, cu amândouă 
mâinile goale - arma a dispărut, pur și simplu. li strălucesc ochii 
de mulţumire pentru priceperea de care a dat dovadă. 

— Ce-ar fi să consideri asta ca legitimaţie, scumpete? 

Mirosul norului de fum albăstrui ajunge la mine și mă îneacă 
izul aspru al corditei. Îmi tremură picioarele. 

— Nu-i legitimaţie, doar o mare risipă de cafea, spun cât de 
provocator reușesc. Și ce-i cu numele voastre? 

— Doamna are dreptate, spune slăbănogul. N-ar fi trebuit să 
strici cafeaua aia, băiete. Dar vezi, cucoană, de aia i se zice 
Sluggsy&, pentru că-i tare priceput când e vorba de lovituri dure. 
Sluggsy Morant. lar eu sunt Sol Horowitz. Mi se zice „Horror””, 
da' habar n-am de ce. Tu știi, Sluggsy? 

Sluggsy chicotește din nou. 

— Poate că i-ai făcut și tu odată unuia o cicatrice, Horror. Sau 
poate chiar la mai mulți. Cel puţin așa zic unii. 

Slăbănogul nu face niciun comentariu la această observaţie, 
ci spune liniștit: 

— Bine. Să-i dăm drumul acum! Sluggsy, te ocupi de cabane, 
așa cum am zis înainte. Tu ne faci ceva de mâncare, cucoană. 
Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, fă ce-ţi spunem noi și n- 
o să pățești nimic. Bine? 

Sluggsy mă amănunțește cu o privire lacomă. 

— Ei, adică n-o să pățești prea multe. Ce părere ai, puicuţă? 

Fără să-mi aștepte răspunsul, se duce la raftul cu chei din 
spatele biroului, le ia pe toate și se îndreaptă spre ușă. Eu pun 
scaunul pe podea și străbat încăperea până la tejgheaua 
cofetăriei, cu toată stăpânirea de sine pe care reușesc să o 
mobilizez. 

Slăbănogul se duce agale până la masa cea mai îndepărtată 


3 De la „slugger” - boxer cunoscut pentru loviturile lui foarte puternice. Porecla ar 
putea fi tradusă „Pumn-de-fier” (n. tr.). 
? Groază, oroare, spaimă (engl., n. tr.). 


65 


din cofetărie și trage un scaun pe care-l învârte în aer, 
așezându-se apoi călare pe el, cu braţele încrucișate lejer peste 
spătar. Işi sprijină bărbia pe brațe și mă privește cu ochi 
nemișcați și indiferenți. 

După o vreme îmi spune încet, atât de încet că abia îl pot 
auzi: 

— Și pentru mine omletă, cucoană. Cu multă șuncă rumenită 
bine. Și pâine prăjită cu unt. Cafea mai este? 

— Să văd ce a mai rămas. 

Mă las pe coate și pe genunchi după bar. Cutia are patru găuri 
mari, dar a mai rămas de vreo două degete în ea; restul se 
împrăștiase pe jos. Pun cutia pe bar și adun pe o farfurie câtă 
cafea reușesc, fără să-mi pese cu cât praf e amestecată. 
Rămășițele din cutie le-am păstrat pentru mine. 

Petrec vreo cinci minute jos, după bar, încercând cu disperare 
să gândesc, să-mi fac un plan. Indivizii ăștia erau niște criminali! 
Și lucrau pentru domnul Sanguinetti, asta cu siguranţă, pentru 
că-mi știau numele - fie de la el, fie de la cei doi Phancey. Restul 
poveștii lor era minciună. Fuseseră trimiși aici, pe o astfel de 
furtună, cu un scop anume. Dar care? Știau că sunt străină, 
canadiancă și că aș putea foarte bine să merg a doua zi la 
poliție și să-i reclam. Tipul numit Sluggsy fusese închis la San 
Quentin. Dar celălalt? Sigur că da, din cauza asta avea pielea 
aia cenușie, de om pe jumătate mort! Probabil că abia ieșise și 
el din închisoare, se simţea și după miros. Așa că puteam să le 
aduc necazuri serioase, să spun la poliţie că sunt ziaristă și că 
am de gând să scriu despre ceea ce li se întâmplă tinerelor care 
călătoresc singure prin Statele Unite. Dar oare aș fi crezută? 
Doamne, panoul luminos care anunţa că sunt locuri libere! ÎI 
lăsasem aprins, în ciuda faptului că eram singură în tot motelul. 
Nu cumva din cauză că doream să mi se ţină companie? De ce 
mă îmbrăcasem atât de provocator dacă mă așteptam să-mi 
petrec seara singură? N-am avut curaj să duc gândul mai 
departe. Bine, așadar ce căutau oamenii ăștia aici? Aveau o 
mașină obișnuită; dacă intenționau să jefuiască, veneau cu un 
camion. Poate că fuseseră totuși trimiși să păzească complexul 
și se purtaseră atât de urât cu mine doar pentru că ăsta era 
modul lor de a se comporta. Dar cât de departe intenționau să 
meargă? Ce avea să mi se întâmple în noaptea asta? 

Mă ridic în picioare și mă apuc să le fac de mâncare. Mai bine 


66 


să le dau ce doresc, atunci n-au să aibă niciun pretext ca să-mi 
facă rău. 

Văd șorțul lui Jed, rulat și aruncat într-un colţ. Îl ridic și mi-l 
prind la brâu. Oare găsesc vreo armă? În sertarul cu tacâmuri 
este un spărgător de gheață și un cuţit de măcelărie foarte 
ascuţit. Scot spărgătorul de gheață și-l pun la betelia 
pantalonilor, sub șorț, cu mânerul în jos. Ascund cuțitul sub un 
prosop de bucătărie de lângă chiuvetă. Las sertarul cu tacâmuri 
deschis și îmi așez la îndemână un șir de căni și pahare pe care 
să le arunc la nevoie. Procedez copilărește? Dar asta e tot ce am 
la îndemână. 

Din când în când arunc o privire în celălalt capăt al încăperii. 
Ochii slăbânogului sunt aţintiţi de fiecare dată asupra mea; ochii 
aceia îmbătrâniţi în fărădelegi și în subterfugiile lor, care știu ce 
e în mintea mea și ce măsuri de apărare iau. Sunt aproape 
sigură că am dreptate, însă îmi continui pregătirile mărunte și- 
mi spun, așa cum făceam pe vremea când eram la școală, în 
Anglia: „Când au să-mi facă rău, pentru că știu sigur că așa va 
fi, trebuie să le fac rău la rândul meu. Când o să mă atace, o să 
mă violeze și-o să mă omoare, vor vedea că nu le va fi chiar atât 
de ușor”. 

Viol? Omor? Oare asta o să mi se întâmple? Nu știu. Nu știu 
decât că sunt într-o situaţie disperată. Citisem asta pe chipurile 
celor doi bărbaţi, pe feţele lor indiferente și lacome. Amândoi 
erau porniţi împotriva mea. Dar de ce? Nu știu. Dar sunt absolut 
convinsă că așa stau lucrurile. 

Sparg opt ouă într-un castron și le bat ușor cu o furculiţă. 
Botul mare de unt se topește în tigaia pentru sosuri. Pe ochiul 
de alături, șunca începe să sfârâie într-o altă tigaie. Torn ouăle 
bătute în tigaia pentru sosuri și încep să amestec. În timp ce 
mâinile mi se mișcă mecanic, mintea îmi aleargă înnebunită 
căutând modalităţi de scăpare. Totul depinde de tipul numit 
Sluggsy - dacă nu încuie ușa la loc când se întoarce din 
inspecţie, aș putea încerca să fug. Ideea de a folosi Vespa ieșea 
din discuţie, căci nu o mai folosisem de o săptămână și precis ar 
fi durat prea mult până să-i pornesc motorul rece. Asta însemna 
să-mi abandonez toate obiectele personale și banii atât de 
preţioși și să alerg precum un iepure, când spre dreapta, când 
spre stânga până ajung la ultimul șir de cabane și reușesc să 
intru în pădure. După aceea n-am să-o iau spre dreapta, firește, 


67 


căci lacul din spatele cabanelor îmi limita opţiunile. O voi lua 
spre stânga, căci în direcția aceea nu e altceva decât o întindere 
nesfârșită, acoperită de copaci. Voi ajunge udă leoarcă după 
primii câţiva metri și probabil voi îngheţa bocnă în timpul nopţii. 
O să-mi rănesc precis picioarele încălţate cu sandalele astea 
ridicole. Și ar fi foarte posibil să mă rătăcesc prin pădure. Dar 
toate acestea erau probleme cărora va trebui să le fac faţă într- 
un fel sau altul, atunci când va veni vremea. Principalul era să 
scap de indivizii ăștia odioși. Nimic altceva nu mai avea 
importanţă. 

Omleta e gata, moale așa cum o ceruseră, o scot pe un platou 
rotund și o înconjor cu feliile rumenite de șuncă. Pun pâinea 
prăjită pe o altă farfurie, scot un pachet proaspăt de unt și așez 
totul pe o tavă. Torn apă clocotită peste cafea și constat cu 
mulţumire că se ridică o mulţime de praf. Sper să se înece cu 
ea! lau tava, ies de după bar simţindu-mă mai respectabilă așa, 
acoperită de șorț și o duc la masa unde se așezase slăbănogul. 

Chiar când o pun pe masă aud ușa deschizându-se și 
închizându-se la loc cu o bufnitură, dar nu sesizez clicul metalic 
al yalei. Mă întorc rapid. Sluggsy se întorsese cu mâinile goale. 
Inima începe să-mi bată sălbatic. Sluggsy se apropie de masă în 
timp ce eu iau farfuriile cu mâncare de pe tavă. Privește 
mâncarea peste umărul meu, apoi mă înconjoară pe nesimţite, 
mă apucă pe după talie și-și înfundă fața puhavă în ceafa mea. 

— Fix cum o face mama, scumpete. Ce-ar fi să ne zbenguim 
puţin amândoi după aia? Dacă te pricepi la fel de bine ca la 
omletă, înseamnă că ești fata visurilor mele. Ce zici, boarfă, 
batem palma? 

Ţin în mână cafetiera și sunt gata să-i arunc conţinutul 
fierbinte peste umăr, direct în față. Horror îmi sesizează intenţia 
și intervine cu glas aspru: 

— Las-o în pace, Sluggsy. Ti-am spus că mai târziu! 

Vorbele cad ca un duș rece și individul îmi dă drumul. 

— Era cât pe ce să te alegi și tu cu ouăle prăjite, adaugă el pe 
un ton indiferent. Va trebui să ai grijă cu cucoana asta. Acuma 
lasă tâmpeniile și stai jos. Avem o treabă de făcut. 

Pe chipul celui admonestat se citește bravadă, dar și 
supunere. 

— Am și eu un suflet, amice! Vreau și eu o bucăţică din 
domniţa asta, că de nu mă topesc pe picioare! 


68 


Își trage un scaun și se așază, iar eu mă îndepărtez grăbită de 
masa lor. 

Combina mare, radio cu televizor, de pe suportul de lângă ușa 
din spate continuase să cânte în surdină tot acest răstimp, dar 
eu nu o mai auzisem. Mă duc la ea și răsucesc butoanele, dând 
volumul aproape la maxim. Cei doi discută preocupați în șoaptă; 
se aude clinchet de tacâmuri. Acum sau niciodată! Măsor din 
ochi distanţa până la clanţa ușii și ţâșnesc spre stânga. 


Capitolul 9 


Atunci am început să tip 


Aud un singur glonţ înfigându-se în rama de metal a ușii și o 
iau la goană pe iarba udă ca scăpată din iad, ca să-mi salvez 
pielea, ferindu-mi pântecul de înţepătura spărgătorului de 
gheață cu mâinile făcute căuș. Din fericire ploaia se oprise, dar 
iarba e îmbibată cu apă și alunecoasă sub tălpile subţiri ale 
sandalelor; îmi dau seama că nu alerg destul de repede. Aud 
ușa izbindu-se de perete în spatele meu și glasul lui Sluggsy: 

— Stai pe loc sau te ia dracu'! 

Încep să alerg în zig-zag, dar se pornesc împușcăturile. Albine 
atent ţintite îmi băzâie pe la urechi și se înfig în iarbă. Mai am 
de parcurs zece metri până ajung la colţul primei cabane și 
reușesc să ies din conul de lumină răspândit de becul de la 
intrare. Alerg aplecată, așteptând înspăimântată lovitura 
glonţului. Geamul cabanei e spulberat de o împușcătură, dar 
ajung să mă ascund după colțul ei. După doar câteva clipe 
pătrund în pădurea mustind de apă și aud mașina pornind. Ce 
se întâmpla? 

Îmi e cumplit de greu să înaintez. Pinii plini de apă cresc 
aproape unii lângă alţii, ramurile lor se împletesc și mă izbesc 
nemilos peste faţă. E un întuneric ca de smoală, nu zăresc nici la 
un metru în faţă. Însă brusc pot să văd în jurul meu și îmi dau 
seama îngrozită de ce au avut nevoie de mașină, când îi văd 
farurile puternice îndreptate spre marginea șirului de copaci. 
Încerc să mă feresc de ochii cercetători, aud motorul 
ambalându-se și iată că mă văd prinsă în bătaia luminii. Nu prea 

69 


știu încotro s-o iau, așa că o pornesc în direcţia în care văd pinii 
îndesindu-se. Mă întreb când vor începe din nou împușcăturile. 
Abia dacă reușisem să intru vreo treizeci de metri în desiș, așa 
că probabil voi auzi gloanţele șuierând dintr-o clipă într-alta. 
Gâfâi cu respiraţia aproape tăiată, crengile pline de ace îmi 
sfâșie hainele și-mi simt picioarele deja rănite. Îmi dau seama că 
nu mai pot să rezist mult în ritmul ăsta. Va trebui să găsesc un 
desiș unde să scap de bătaia farurilor și să mă ascund. Dar de 
ce nu trag? O iau spre dreapta, dau de un desiș întunecat și cad 
în genunchi pe patul de ace care mustește de apă. E un pin ca 
toți ceilalți, cu ramurile aplecate mult spre pământ. Mă târăsc 
sub el, mă lipesc de trunchiul gros și aștept să mi se potolească 
respirația zgomotoasă. 

In liniștea care se lasă îl aud pe unul dintre ei venind după 
mine, nu neauzit fiindcă era imposibil, ci cu pași rari și egali, 
oprindu-se din când în când ca să asculte. Omul, oricare din ei o 
fi fost, își dăduse probabil seama, din tăcerea care se 
înstăpânise, că m-am ghemuit undeva pe pământ. Dacă 
cunoaște cât de cât pădurea, va descoperi curând locul unde se 
opresc ramurile rupte și pământul răscolit. După aceea va fi 
doar o chestiune de timp până să mă găsească. Mă strecor cât 
mai ușor pe după trunchiul pinului, încercând să mă îndepărtez 
de urmăritor și observ luminile farurilor aţintite pe ramurile ude 
de deasupra capului meu. 

Zgomotul de pași și de rămurele frânte se apropie de mine. 
Acum îi aud și respiraţia aspră, întretăiată. De undeva de 
aproape, de foarte aproape, vine șoapta rece a lui Sluggsy: 

— leşi afară, păpușică, altfel tăticu se supără rău de tot. Joaca 
de-a fugitul prin pădure s-a terminat. E vremea să vii la tăticu. 

Lumina slabă a unei lanterne se plimbă cercetătoare de la un 
copac la altul. Mizerabilul știe că sunt undeva la câţiva metri 
distanţă. După câţiva pași raza lanternei se oprește sub pinul 
după care mă adăpostisem. 

— Cucu-bau, scumpete, tăticu te-a găsit, șoptește el plin de 
încântare. 

Oare chiar mă găsise? Rămân nemișcată, abia respirând. 

Se aude bubuitura unei împușcături și glonţul se înfige în 
trunchiul copacului din spatele meu. 

— Asta-i doar o încurajare, boarfă. Data viitoare ţi se înfige 
într-un picioruș. 


70 


Deci îmi zărise picioarele! 

— Bine, vin, îi spun cu glas gâtuit de spaimă. Dar nu mai 
trage. 

Mă târăsc în patru labe din ascunzătoare și-mi spun isteric: 
„Frumos mod de a te îndrepta spre locul execuţiei, Viv!” 

Il găsesc pe Sluggsy stând nemișcat, cu faţa rotundă dungată 
de raze gălbui de lumină și umbre cenușii. Ține pistolul ațintit 
spre stomacul meu și-mi face semn cu mâna să mă mișc. 

— Bine. la-o înaintea mea! Dacă te oprești, o să-ţi găuresc 
poponeţul ăla rotund. 

Mă poticnesc jalnic printre copaci spre farurile mașinii ce 
licăresc la distanţă. Mă sugrumă disperarea și cad pradă unui 
acces de autocompătimire. Oare ce-am făcut ca să merit o 
soartă ca asta? De ce mă alesese Dumnezeu să fiu victima 
acestor doi necunoscuţi? Acum sunt furioși de-a binelea, o să-mi 
facă rău fără îndoială și după aceea au să mă ucidă. Dar poliţia 
va scoate gloanţele din corpul meu! Ce fărădelege cumplită 
aveau de gând să comită dacă nici nu le păsa că lasă în urma lor 
dovada cadavrului meu? Oricare ar fi fost delictul, probabil că 
erau destul de convinși că nu vor lăsa nicio urmă. Pentru că nu 
voi putea fi găsită! Mă vor îngropa sau mă vor arunca în lac, cu 
un bolovan legat de gât! 

Ajungem la lizieră. Slăbănogul își scoate capul pe geam și-i 
strigă lui Sluggsy: 

— Bine, adu-o aici. Nu-i fă niciun rău. Lasă asta pe seama 
mea. 

Ne urcăm în mașină, Sluggsy se așază lângă mine și mă 
pipăie lasciv cu mâna liberă. 

— Nu! 

Doar atât reușesc să îngaim, fiindcă simt că nu mai am putere 
să rezist. 

— Ai dat de belea, boarfă, îmi șoptește el insinuant. Horror e 
un tip al naibii de rău și o să te facă să suferi. Dacă-mi spui „da” 
în seara asta și-mi promiţi că te porţi frumos, poate că te scap 
de bătaie. Ce părere ai, scumpete? 

Reușesc să-mi adun ultima fărâmă de voinţă și-i șuier printre 
dinţi: 

— Mai bine mor decât să mă atingi! 

— Bine, iubiţico. Dacă tu nu dai, nu dau nici eu. Tocmai ţi-ai 
făcut rost de o noapte cam agitată. M-ai priceput? 


71 


Mă ciupește atât de rău, că tip. Tipul râde încântat. 

— Așa, păsărică, dă-i drumul și cântă! Nu-ţi strică să exersezi 
niţel. 

Imi face vânt prin uşa din spate a clădirii recepţiei, pe care 
apoi o încuie grijuliu. Incăperea arată neschimbată - becurile 
ard, din radio se revarsă bubuitul unui ritm vesel de dans, toate 
obiectele sclipesc și lucesc lustruite, răsfrângând lumina. Mă 
gândesc cât de fericită eram în camera aceea doar cu câteva 
ceasuri în urmă, mă gândesc la amintirile pe care le evocasem 
ghemuită în fotoliu, unele dulci, altele triste. Cât de mărunte îmi 
par acum necazurile alea copilărești! Cât de ridicol era să 
vorbesc despre inima mea frântă și despre tinerețea pierdută în 
timp ce oamenii ăștia se pregăteau să iasă din tenebrele lor și 
să se arunce asupra mea! Intâmplarea de la cinematograful din 
Windsor? A fost un act nesemnificativ dintr-o piesă, aproape o 
farsă. Zurich? A fost un adevărat paradis! Adevărata lume a 
junglei cu monștrii ei înspăimântători se arată rareori într-o viaţă 
de om, de fată sau, pur și simplu, pe stradă. Dar ea este mereu 
prezentă prin preajmă. Faci un pas greșit sau mizezi pe o carte 
proastă în jocul destinului și iată că-i cazi pradă, că devii victima 
unei lumi pe care nici nu ţi-ai imaginat-o măcar, despre care nu 
știi nimic și împotriva căreia nu ai nicio armă. Și nici busolă, ca 
să poţi ieși din ea. 

Individul poreclit Horror stă în mijlocul camerei într-o atitudine 
leneșă, relaxată, cu mâinile pe lângă corp. Mă privește cu ochii 
lui indiferenți. Într-un târziu ridică o mână şi-mi face semn cu 
arătătorul îndoit să mă apropii. Înaintez spre el cu picioarele 
înghețate și rănite. Când mai am doar câţiva pași, ies din transă. 
Imi aduc brusc aminte, mâna mi se strecoară pe după betelia 
udă leoarcă a pantalonilor și simt vârful spărgătorului de gheaţă 
pe sub șorț. Imi va fi destul de greu să-l scot afară și să-l apuc 
de mâner. Mă opresc în fața lui. Continuând să mă ţintuiască cu 
privirea, ridică mâna cu iuţeala unui șarpe care atacă și mă 
pălmuiește, trosc-pleosc, pe amândoi obrajii. Mi se umplu ochii 
de lacrimi, dar apoi îmi amintesc din nou și mă aplec în faţă, ca 
pentru a evita o altă lovitură. În același timp îmi strecor mâna 
dreaptă după betelia pantalonilor și când o scot mă arunc 
asupra lui lovind cu sălbăticie spre cap. Spărgătorul de gheață 
își atinge ţinta, dar e o lovitură razantă. În clipa următoare sunt 
apucată de mâini pe la spate și sunt trasă îndărăt. 


72 


Sângele se prelinge din tăietura de deasupra tâmplei chipului 
aceluia cenușiu. Îi urmăresc firul coborând spre bărbie. Dar faţa 
rămâne nemișcată. Nu vădește niciun fel de suferinţă, ci doar o 
intensitate a concentrării asupra scopului propus. Undeva, în 
adâncul ochilor negri, se zărește totuși o lucire roșiatică. 
Slăbănogul face un pas și se apleacă deasupra mea. Mâinile îmi 
izbucnesc în lături și spărgătorul de gheaţă cade pe podea. A 
fost un gest reflex - copilul care aruncă arma. Mă predau! Mă 
dau bătut! Pace! 

Atunci se pornește să mă lovească; încet, aproape 
mângâietor, când cu palma deschisă, când cu pumnul, 
alegându-și ţintele cu o cruzime rafinată, aproape erotică. La 
început mă răsucesc și mă zvârcolesc și dau din picioare, apoi 
încep să ţip, iar chipul cenușiu brăzdat de firul de sânge se 
pleacă asupră-mi, găurile negre ce îi ţin loc de ochi privesc 
detașat și mâinile lovesc, lovesc... 

Îmi revin sub duș, la mine în cabană. Zac goală pe pardoseala 
de gresie, cu zdrențele hainelor mele frumoase răspândite în jur. 
Sluggsy stă sprijinit de perete mestecând capătul unei scobitori, 
cu mâna pe robinetul de apă rece. Ochii i-au devenit două 
crăpături strălucitoare. Dă drumul la apă și reușesc cu greu să 
mă ridic în genunchi. Știu că-mi va fi rău, dar nu-mi pasă. Sunt 
un animal îmblânzit care scheaună ușor, așteptându-și moartea. 
Scot un icnet oribil și încep să vomit. 

Sluggsy râde, se apleacă asupra mea și mă bate ușurel pe 
spate. 

— Dă-i drumul, scumpete. Oricine și-ar vărsa matele după o 
bătaie ca asta. După ce termini spală-te bine, îmbracă-te cu 
ceva frumos și vino după aia în recepţie. Nici n-am reușit să ne 
mâncăm omleta cu fuga aia nebună a ta. Fii atentă, fără 
șmecherii! Deși cred că n-ai curaj să încerci a doua oară. O să-ţi 
supraveghez cabana de la ușa din spate. N-o lua nici tu așa de 
tragic, scumpo. Uite, nu sângerezi deloc. Abia dacă ai o vânătaie 
sau două. Horror știe prea bine cum să le atingă pe dame, iar tu 
ai fost norocoasă, ai scăpat ieftin, așa să știi. Zău că e un tip pe 
cinste! Dacă se înfuria cu adevărat, la ora asta îţi săpam groapa. 
Hai, boarfă, fă-te frumoasă. Ne vedem mai târziu. 

Aud ușa cabanei mele trântindu-se și leșin din nou. 

Îmi ia mai bine de jumătate de oră până să capăt o înfățișare 
cât de cât decentă și mă lupt de nenumărate ori cu impulsul de 


73 


a mă arunca pe pat și de a rămâne acolo plângând până se 
întorceau cei doi, înarmaţi cu pistoale, ca să termine cu mine. 
Dar dorința de a supravieţui încolţește iar în mine, mă ia în 
stăpânire și mă dirijează în mișcările familiare cu care îmi 
aranjez părul, îmi pune în mișcare trupul lovit, tremurător și 
slăbit, amprenta vie a suferinței prin care trecusem, 
determinându-l să facă ceea ce trebuie. Un gând mi se 
strecoară pe nesimţite în minte: poate că a trecut deja ceea ce 
fusese mai rău. Dacă nu, la ce bun să mă mai fi lăsat în viață 
până acum? Precis exista un motiv serios pentru care cei doi au 
vrut să rămân cu ei în loc să mă scoată din circuit. Sluggsy era 
un ţintaș atât de bun, încât mă putea împușca foarte ușor în 
timp ce încercasem să scap. Gloanţele lui ajungeau întotdeauna 
aproape de mine, dar erau menite să mă înspăimânte, nu să mă 
oprească pentru totdeauna. 

Imbrac salopeta albă de motociclist, considerând-o suficient 
de impersonală pentru situaţia dată și-mi pun toţi banii în 
buzunar - pentru orice eventualitate. Ce fel de eventualitate? Nu 
vor exista alte tentative de fugă. După aceea mă târăsc până la 
clădirea recepţiei, simţindu-mă la fel de udă și de slăbită ca un 
mâţ plouat. 

E ora unsprezece. Nu mai plouă de o bună bucată de vreme și 
luna pe trei sferturi apare din când în când printre nori, 
argintând intermitent pădurea cu lumina ei. Sluggsy stă sprijinit 
în cadrul ușii, molfăindu-și scobitoarea. Când mă vede, îmi face 
loc să trec. 

— Așa te vreau, fetiţo! Proaspătă ca o floricică! Poate pocnită 
puţin, pe ici pe colo. Câteva zile o să dormi numai pe spate, nu? 
Dar ai căpătat tocmai ce meritai, scumpete, nimic mai mult. 

Când vede că nu-i răspund, întinde mâna și mă apucă de braț. 

— Hei, unde ţi-s manierele, boarfă? Poate că ţi-a venit cheful 
să întoarcem puţin pagina? Se rezolvă imediat, fără probleme. 

Și face un gest de ameninţare cu mâna liberă. 

— Imi pare rău, n-am vrut să fiu nepoliticoasă. 

— Bine, bine, bombăne el dându-mi drumul. Acum treci 
frumușel la plită și mai fă o vrajă cu castroanele și tigăile. Și ai 
grijă să nu mă mai superi. Nici pe prietenul Horror. Uite ce-ai 
făcut cu mecla aia simpatică a lui! 

Slăbănogul stă la masa la care s-a așezat prima oară. În faţa 
lui văd deschisă trusa de prim ajutor a recepţiei. Și-a lipit pe 


74 


tâmpla dreaptă o fâșie lată de leucoplast. Îi arunc o privire 
rapidă înspăimântată și trec în spatele tejghelei. Sluggsy se 
duce la el, se așază și încep să discute în șoaptă uitându-se din 
când în când spre mine. 

Preparatul ouălor și cafelei îmi face foame. Nu înţeleg cum e 
posibil. Din clipa în care au intrat pe ușă cei doi indivizi, am fost 
atât de încordată și de înfricoșată că n-aș fi putut să înghit nici 
măcar o gură de cafea. Firește, îmi golisem stomacul vomând 
dar, într-un fel ciudat și mai degrabă stânjenitor, bătaia primită 
mă relaxase în chip misterios. Din pricină că fusese cu mult mai 
mare decât tensiunea de a o aștepta, durerea îmi detensionase 
nervii și crease în trupul meu un centru ciudat de căldură și 
pace. Sigur că îmi este încă teamă, ba chiar sunt îngrozită, însă 
într-un un mod docil și fatalist. În același timp, corpul meu cere 
mâncare, vrea să-și recapete puterile, vrea să trăiască. 

Așa că fac și pentru mine omletă, cafea și pâine prăjită cu unt 
și, după ce le duc mâncarea la masă, mă așez după tejghea, 
ferită de privirile lor, mănânc tot și îmi aprind liniștită o ţigară. 
Am știut din clipa în care o aprindeam că fac un lucru prostesc, 
căci am atras atenţia asupra mea. Mai rău, am dovedit că-mi 
revenisem și că meritam să fiu chinuită din nou. Dar hrana și 
acţiunea simplă de a o mânca - de a pune sare și piper pe ouă, 
zahăr în cafea - a fost ceva de-a dreptul îmbătător. Făcea parte 
dintr-o viaţă străveche, cu mii de ani în urmă, înainte de apariţia 
celor doi răufăcători. Fiecare înghiţitură - furculita încărcată cu 
omletă, bucăţica de şuncă, mușcătura din pâinea prăjită, cu 
mult unt - era ca o întâmplare nemaipomenită, care-mi subjuga 
toate simţurile. Acum știu cum trebuie să fie când ești în 
închisoare și ţi se strecoară pe furiș puţină mâncare bună, când 
ești prizonier de război și primești pachet de acasă, când ești în 
deșert și găsești apă, când ai fost salvat de la înec și ţi se dă un 
ceai cald. Cât de prețios era acel simplu act de supravieţuire! 
Dacă scap cu bine din încercarea asta, n-am s-o uit niciodată. 
Voi fi recunoscătoare pentru fiecare respiraţie, pentru fiecare 
masă pe care o iau, pentru fiecare noapte în care simt 
mângâierea răcoroasă a așternuturilor, pentru sentimentul de 
liniște pe care ţi-l dă un pat comod, în spatele unei uși bine 
zăvorâte. De ce nu mă învăţaseră asta nici părinţii mei, nici 
religia pe care o pierdusem? In orice caz, acum știu. Pentru că 
am descoperit-o pe pielea mea. Dragostea de viaţă se naște din 


75 


conştientizarea pericolului morţii și din spaima pe care ţi-o 
provoacă. Nimic nu te face mai recunoscător pentru faptul că 
ești viu decât aripile întunecate ale primejdiei. 

Toate aceste gânduri febrile se născuseră din euforia 
provocată de hrană și de faptul că o mâncasem singură, 
ascunsă în spatele tejghelei ca după o baricadă. Timp de câteva 
minute mă întorsesem în viața normală. Și pentru că-mi 
simţeam inima ușoară și voiam să sărbătoresc acest moment, 
mi-am aprins ţigara. 

Murmurul glasurilor încetează aproape imediat. Se mai aude 
doar murmurul slab al radioului, care transmite „Basme din 
pădurea vieneză”. Un scaun tras îndărăt scrâșnește sonor pe 
podea. Mă cuprinde panica. Sting ţigara în zaţul rămas pe fundul 
cânii de cafea, mă ridic și mă apuc să deschid robinetele și să 
pun în chiuvetă vasele murdare cu mișcări vioaie. Mă uit în jos, 
dar îl simt pe Sluggsy venind spre mine. Se apropie de tejghea 
și se sprijină de ea. Ridic ochii, ca și cum aș fi surprinsă. 
Continuă să-și mestece scobitoarea, mutând-o dintr-un colț în 
altul al gurii ovale, cu buze groase. Are în mână o cutie cu 
șerveţele Kleenex pe care o pune pe tejghea. Apoi scoate 
câteva, își suflă nasul sonor și aruncă ghemotocul dezgustător 
pe podea. 

— M-ai făcut să mă aleg cu o răceală pe cinste, boarfă! îmi 
spune el pe un ton amabil. După cât am alergat prin pădurea aia 
udă din cauza ta...! Și-apoi, vezi, necazul ăsta al meu, alopecia 
asta care-mi omoară tot părul, știi ce mai face? Imi omoară și 
părul din nas. Împreună cu totul restul. Și știi ce se mai 
întâmplă? Te face să-ţi picure trompeta al naibii de fiecare dată 
când ești răcit. lar tu m-ai făcut să răcesc, puicuțo! Asta 
înseamnă o cutie de șervețele la fiecare douăzeci și patru de 
ore. Poate și mai multe. Te-ai gândit vreodată la asta? Te-ai 
gândit vreodată la bieţii oameni care n-au păr în trompetă? 
Aahhh! Voi muierile sunteţi toate la fel! Vă gândiţi numai la voi! 
La naiba cu bărbaţii care au probleme! Nu suntem buni pentru 
voi decât la distracţie! 

Îi răspund în șoaptă mai scăzută decât cea a radioului. 

— Îmi pare rău pentru necazurile tale, dar ţie nu-ţi pare rău de 
ale mele? Din ce motiv aţi venit voi doi aici și m-aţi atacat? Ce 
rău v-am făcut eu vouă? De ce nu mă lași să plec? Dacă mă lași, 
promit să nu spun nimănui nimic. Am ceva bani, aș putea să-ți 


76 


dau și ţie o parte din ei. Să zicem două sute de dolari, mai mult 
nu-mi permit, căci cu restul trebuie să ajung până în Florida. Te 
rog, vrei să mă lași să plec? 

Sluggsy dă drumul unui hohot sonor de râs și se întoarce spre 
slăbănog. 

— Hei, Horror, scoate fuga cearșaful, să ne ștergem lacrimile! 
Curva asta zice că ne dă două sute de dolari ca s-o lăsăm s-o 
șteargă. 

Slăbănogul ridică alene din umeri, dar nu face niciun 
comentariu. Sluggsy se întoarce spre mine, privindu-mă cu ochi 
duri și nemiloși. 

— Vino-ţi în minţi, boarfă! Faci parte din piesă și ţi s-a dat rol 
de vedetă. Ar trebui să te simţi măgulită că ne dăm atâta 
interes pentru persoana ta, niște oameni atât de importanţi ca 
Horror și cu mine, ca să nu mai pomenim de cunoscutul domn 
Sanguinetti. 

— Ce fel de piesă? Și care e rolul meu? 

— O să te lămurești tu dimineaţă, îmi răspunde el pe un ton 
indiferent. Până atunci, ce zici să închidem turuitoarea aia de 
colo, care-mi sfredelește timpanele? Am chef de ceva mai vioi. 
Hai să căutăm niște muzică faină și să dansăm niţel, ca să-l mai 
înveselim pe Horror. După aia găsim vreo căpiţă de fân și ne 
tăvălim și noi. Hai, frumoaso! 

Își ridică mâinile, pocnește din degete în ritmul muzicii și face 
câțiva pași de dans. 

— Imi pare rău, sunt obosită. 

Se întoarce la tejghea și mă privește înfuriat. 

— Da' știi că ai tupeu de-mi vii cu chestii de-astea tâmpite? 
Curvă de doi bani ce ești! Stai că te obosesc eu acuma! 

În secunda următoare, în mâna lui dreaptă apare ca prin 
minune o bâtă mică îmbrăcată în piele neagră, pe care o izbește 
cu putere de tejghea, lăsând o adâncitură în tăblia melaminată. 
Apoi începe să ocolească tejgheaua cu pași rari, fredonând în 
surdină, cu ochii aţintiţi într-ai mei. Mă retrag în colţul cel mai 
îndepărtat spunându-mi că probabil e ultimul lucru pe care-l fac. 
Trebuie să-l rănesc înainte să termine cu mine! Imi strecor cu 
iuţeală mâna în sertarul deschis cu tacâmuri, apuc ce găsesc la 
îndemână și arunc. Nu se ferește la timp, așa că mănunchiul de 
cuțite și furculiţe îl lovește în cap. Își duce mâna la faţă și se 
depărtează câţiva pași, înjurând cumplit. Mai arunc o dată și 


77 


încă o dată, dar de data asta fără să-mi ating ţinta; tacâmurile 
cad cu zgomot pe podea, în jurul lui. II zăresc pe slăbănog 
traversând grăbit încăperea. Apuc cuțitul de măcelărie și-l arunc 
spre Sluggsy, însă acesta îl vede venind și se ascunde după o 
masă. Horror își scoate calm haina și o înfășoară în jurul brațului 
stâng, apoi înșfacă amândoi câte un scaun, îl ţin cu picioarele 
îndreptate înainte ca niște coarne înspăimântătoare și mă atacă 
din ambele părţi. Mai arunc o dată, fară niciun rezultat, apoi 
cuțitul îmi zboară din mână și nu îmi mai rămâne altceva de 
făcut decât să mă întorc după tejghea. 

Sluggsy vine după mine continuând să ţină scaunul ca pe o 
pavăză. Îl aștept nemișcată, cu câte o farfurie în fiecare mână, 
dar slăbănogul se strecoară în spatele meu, se apleacă peste 
tejghea și mă apucă de păr. Arunc farfuriile, care se sparg cu 
zgomot de podea fără să atingă pe nimeni. În clipa următoare, 
fără să-mi dau seama prea bine cum, mă trezesc cu capul țintuit 
pe tăblia tejghelei, iar Sluggsy stă deasupra mea. 

— E-n ordine, Horror. Dă-i drumul. Las-o în seama mea. 

Îi simt braţele cum îmi înlănţuie trupul, gata să mă frângă, 
fața lipită de a mea, sărutul scârbos și brutal, mâinile care 
apucă fermoarul de la gât și-l smucesc deschizându-l până în 
talie. 

Atunci se aude sunetul aspru al soneriei de la ușa din faţă și 
toată lumea încremenește. 


78 


Partea a treia: El 


Capitolul 10 


Ce-a fost asta? 


— Sfinte Sisoie! ce-a fost asta? 

Sluggsy se dă câţiva pași în spate și-și vâră mâinile în 
buzunarele jachetei de piele. 

Horror e cel care-și revine primul și schițează un rânjet crud. 

— Treci după ușă, Sluggsy. Nu tragi până îţi spun eu. lar tu, 
aranjează-ţi hainele, scuipă el vorbele în direcția mea. Va trebui 
să ne acoperi. Dacă n-o faci cum trebuie, mori. S-a-nţeles? Te 
împușcăm imediat. Acum du-te naibii la ușă și vezi cine este. 
Oricine-ar fi, îi servești povestea care ne-ai spus-o și nouă. E 
clar? Și șterge-ţi dracului expresia aia cretină de pe faţă! Nu-ţi 
face nimeni rău dacă te porţi cum ţi se spune. Și trage o dată 
blestematul ăla de fermoar! 

Mă lupt de zor cu fermoarul, dar s-a înţepenit. 

— Atunci strânge-ţi salopeta aia peste piept și du-te la ușă. Eu 
voi fi chiar în spatele tău. Nu uita, dacă scoţi o singură vorbă în 
plus îţi zbor creierii. Și ăluia care sună la ușă. Da’ mișcă-te 
dracului o dată! 

Îmi bate inima sălbatic. Se pare că mi s-a ivit în sfârșit șansa 
să scap! f 

Se aud lovituri puternice în ușă. Inaintez încet spre ușă, 
adunându-mi cu mâinile piepții salopetei. Știu ce trebuie să fac 
în primul rând! 

Când ajung la ușă, Sluggsy se apleacă în lateral și-o descuie. 
Acum totul depinde doar de iuțeala cu care-mi mișc mâinile. 
Apăs clanța cu mâna dreaptă, dau drumul marginilor salopetei și 
scot cu stânga lanțul de siguranţă. Aud o înjurătură înăbușită și 
simt în spinare apăsarea unei ţevi de pistol, dar smucesc ușa în 
lături strivindu-l pe Sluggsy de perete. Riscasem astfel, 
gândindu-mă că nu vor avea curaj să tragă dacă era poliția sau 


79 


o patrulă de la circulaţie. Și, într-adevăr, nu au tras. Acum totul 
depinde de bărbatul care stă singur pe prag. 

La prima vedere, gem îngrozită în sinea mea - Dumnezeule! E 
tot unul de-al lor! Uite-l, stă acolo calm și nemișcat, iar chipul lui 
emană aceeași ameninţare mortală ca și ale celorlalţi doi! Și 
poartă uniforma aceea pe care filmele te-au obișnuit să o 
asociezi cu gangsterii - trenci albastru închis cu cordon în talie și 
pălărie neagră cu borurile moi, trasă mult pe ochi. E atrăgător 
într-un mod întunecat și crud, impresie întărită de cicatricea 
albicioasă care-i brăzdează obrazul stâng. Mă grăbesc să-mi 
acopăr goliciunea, iar el îmi zâmbește pe neașteptate și-atunci 
îmi spun că până la urmă s-ar putea să fie bine. 

Când începe să vorbească, simt cum îmi tresaltă inima de 
bucurie. E englez! 

— Îmi cer scuze, dar am o pană de cauciuc. (Un american ar fi 
spus că i s-a dezumflat roata). Am văzut că aveți locuri libere. 
Îmi puteţi da o cameră pentru noaptea asta? 

Mă cercetează curios și observă repede că e ceva în neregulă. 

Mă așteaptă o sarcină dificilă, căci orice greșeală a mea ne-ar 
fi ucis pe amândoi. 

— Îmi pare rău, dar motelul este închis. Panoul care anunţă 
locuri libere a rămas aprins din greșeală. 

În timp ce spun asta, îmi îndoi arătătorul făcându-i semn să 
intre. Mă privește nedumerit. Trebuie să mă fac cumva 
înţeleasă! 

— E atât de gravă pana că nu puteţi ajunge până la Lake 
George? 

— Mi-e imposibil. Deja am parcurs doi kilometri pe jantă și mă 
tem că s-a făcut praf. 

Îmi smucesc imperceptibil capul spre spate, invitându-l să 
intre. 

— Ei bine, se află aici agenţii de la compania de asigurări a 
proprietarului. Va trebui să-i întreb pe ei. Vă rog să așteptați 
aici. 

Repet semnul cu degetul îndoit, mă întorc și fac doi pași 
înăuntru, având grijă să rămân totuși destul de aproape de ușă 
ca niciunul dintre ei să n-o poată trânti, indivizii stau nemișcaţi, 
cu mâinile în buzunare și mă fulgeră cu privirea. Bărbatul cu 
impermeabil mi-a priceput aluzia, căci face un pas înăuntru. 
Trăsăturile i se înăspresc când dă cu ochii de cei doi, dar li se 


80 


adresează politicos: 

— Bănuiesc că aţi auzit tot ce-am spus. Aveţi ceva împotrivă 
să-mi petrec noaptea aici? 

— lisuse Hristoase! Un englezoi! Da' ce, suntem la Naţiunile 
Unite?! izbucnește Sluggsy cu dispreţ. 

— În niciun caz, prietene, intervine pe un ton sec slăbănogul. 
Ai auzit-o pe doamna, motelul e închis. Iti dăm o mână de ajutor 
să schimbi roata și-apoi îţi vezi de drum. 

— E cam târziu să mă apuc acum să schimb roata, îi răspunde 
englezul cu nonșalanţă. Mă îndrept spre sud și mă îndoiesc că 
găsesc vreun motel deschis de partea asta a cascadei Glens 
Falls. Cred că aș prefera să rămân aici. În definitiv, panoul 
anunţă că aveți locuri libere. 

— N-ai auzit ce ţi-am spus, domnule? întreabă Horror cu 
glasul asprit pe neașteptate. Haide, Sluggsy, să-l ajutăm pe om 
să-și schimbe cauciucul. 

Cei doi fac un pas spre ușă dar englezul, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze, rămâne pe loc neclintit. 

— Se întâmplă să am niște prieteni în Albany, oameni destul 
de importanţi. Doar n-aţi vrea să vă pierdeţi autorizaţia de 
funcționare, nu-i așa? Panoul anunţă locuri libere și în recepţie 
este lumină. Sunt obosit și pretind să mi se dea o cameră. Vă 
deranjează cu ceva, doamnă? 

— Ah, nu, îngăim. In niciun caz. Vă pregătesc camera într-o 
clipită. Sunt convinsă că domnul Sanguinetti nu dorește în niciun 
caz să-și piardă autorizaţia. 

Mă întorc cu o figură nevinovată spre cei doi răufăcători, care 
par gata să-și scoată pistoalele. Slăbănogul se întoarce și se 
duce spre fundul camerei, iar Sluggsy îl urmează. Se opresc 
amândoi și încep să se sfătuiască în șoaptă, cu capetele 
apropiate. Mă folosesc de prilej să-i dau de înţeles englezului că 
am nevoie de prezenţa lui acolo, iar el se grăbeşte să mă 
liniștească cu un zâmbet cald. 

Horror se întoarce după un scurt răstimp și spune cu răutate: 

— Bine, englezoiule! O să-ţi capeţi camera, dar nu mai încerca 
să ne duci cu povești despre nu știu ce mahări din Albany. Și 
domnul Sanguinetti are prieteni în capitală. Poate că ai dreptate 
cu panoul ăla, dar nu-ți forța norocul! Noi răspundem de locul 
ăsta, așa că totul se face așa cum hotărâm. E-n regulă? 

— Mie îmi convine. Vă mulțumesc. Mă duc să-mi aduc valiza. 


81 


Se pregătește să iasă, așa că mă grăbesc să intervin. 

— Vin să vă ajut! 

O iau grăbită înaintea lui, trăgând disperată de fermoar, 
rușinată de halul în care probabil arăt. Din fericire cedează și îl 
trag mulțumită până sus la gât. 

Când ajunge în dreptul meu, îi șoptesc din colţul gurii, fiindcă 
sunt sigură că unul din ei ne supraveghează din ușă: 

— Mulţumesc din suflet! Și mulțumesc lui Dumnezeu că ai 
apărut. Aveau de gând să mă omoare. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, fii atent! Sunt niște răufăcători! Nu știu cu ce gând 
au venit aici, dar sigur nu e ceva bun. Au tras înspre mine când 
am încercat să scap. 

Ajungem la automobil, un Thunderbird splendid cu două 
locuri, gri închis cu acoperiș crem. li spun că îmi place mult, iar 
el îmi răspunde scurt că l-a închiriat. 

— Vino pe partea cealaltă, ca să pară că admiri mașina. 

Se apleacă, deschide portiera joasă și cotrobăie înăuntru. 

— Amândoi sunt înarmați? 

— Da. 

— Câte arme are fiecare? 

— Nu știu. Cel mai scund e un ţintaș excelent. Nimerește 
perfect ţinta de la vreo douăzeci de metri. Despre celălalt nu 
știu. 

la de pe banchetă o servietă mică și neagră, o așază pe jos și 
o deschide. Scoate ceva de sub bucata de pânză care acoperă 
conținutul servietei și strecoară obiectul într-un buzunar interior. 
Mai scotocește într-una din părţile laterale, scoate niște obiecte 
plate și negre despre care bănuiesc că sunt încărcătoare și le 
bagă în buzunar. Apoi o închide și se întoarce spre mine. 

— E mai bine să fim înarmaţi corespunzător. 

După care trântește portiera ostentativ și se ridică. Mergem 
amândoi în spatele mașinii și îngenunchem ca să examinăm 
cauciucul dezumflat. 

— Telefonul funcţionează? 

— E întrerupt. 

— Dă-mi cabana de lângă tine. 

— Sigur că da. 

— Bine. Hai să mergem acum. Și stai aproape de mine, 
indiferent ce spun sau ce fac cei doi. 

— Da. Și îți mulțumesc. 


82 


Se ridică și îmi zâmbește cald. 

— Așteaptă până ieşim cu bine din povestea asta! 

Ne întoarcem împreună. Sluggsy, care stătuse tot timpul în 
prag, închide ușa și o încuie. După aceea, ca și cum s-ar fi 
răzgândit, stinge panoul care anunţa că sunt locuri libere. 

— VUite-ţi cheia, englezoiule, spune el și i-o aruncă pe masă. 

O ridic eu și mă uit ce număr are. Patruzeci, ultima din șirul 
de pe partea stângă. 

— Domnul va sta în cabana numărul 10, cea de lângă mine, 
spun cu fermitate. 

Mă îndrept hotărâtă spre tejghea, uitând că toate cheile sunt 
la Sluggsy. Acesta mă urmează și-mi spune rânjind răutăcios: 

— Nici gând, scumpete. Nu știm nimic despre tipul ăsta, așa 
că Horror și cu mine vom dormi în cabanele din dreapta și din 
stânga ta. Doar ca să ne asigurăm că nu ești deranjată. Restul 
cheilor le-am pus deja deoparte, pentru mutarea de mâine. Așa 
că, numărul 40 sau nimic! Hei, englezoiule, cum te cheamă? mai 
întreabă el întorcându-se spre noul venit. 

— Bond. James Bond. 

— E-un nume destul de nătâng. Ești din Anglia, nu? 

— Exact. Unde e registrul? O să ţi-l scriu literă cu literă, ca să-l 
poți citi. 

— Te crezi deștept, nu? Și cam cu ce te ocupi? 

— Lucrez în poliţie. 

Sluggsy rămâne cu gura căscată, își trece limba peste buze și 
se întoarce spre Horror, care e așezat la aceeași masă. 

— Hei, Horror, ia ghicește! Onor musafiru' nostru e sticlete! 
Ce zici de asta? Și englezoi, și sticlete! 

Horror își apleacă încet capul, în semn de încuviinţare. 

— Mi s-a părut mie c-ar fi așa. Și ce ne pasă nouă? Doar n-am 
făcut nimic rău. 

— Da, se grăbeşte Sluggsy s-o dreagă. Chiar așa. 

După asta se întoarce spre Bond, cu o expresie nevinovată 
întipărită pe faţă. 

— Nu băga în seamă nimic din rahaturile pe care ţi le îndrugă 
boarfa asta. Noi chiar suntem de la compania de asigurări. 
Evaluatori, sau cam așa ceva. Lucrăm pentru domnul 
Sanguinetti, care-i mahăr mare în Troy. Are o cârcă de 
proprietăţi. Ei bine, administratorii s-au plâns că ar fi ieșit oarece 
lipsă la banii din casă. Și că au dispărut mai multe obiecte. Așa 


83 


că am venit să facem cercetări, sau cam așa ceva și, când am 
luat-o pe târfa asta mică la întrebări, l-a lovit pe colegul meu cu 
un spărgător de gheaţă peste cutia cu gânduri. Vezi și tu ce i-a 
făcut! Acuma ce părere ai despre asta? Așa că noi tocmai 
încercam s-o potolim, sau cam așa ceva, când ai apărut tu. N- 
am dreptate, Horror? 

— Exact așa a fost. 

— Ştiţi foarte bine că nu-s decât o grămadă de minciuni, 
intervin furioasă, apoi merg la ușă și arăt locul unde se înfipsese 
glonţul tras de Sluggsy. Atunci cum o fi ajuns ăsta aici? 

Mizerabilul râde cu poftă. 

— Caută-mă, surioară! Dacă găsești vreun pistol la mine, jur 
că-l mănânc. Horror, tu ai văzut vreun glonț zburând pe-aici, 
prin cameră? 

— Nu, niciunul răspunde slăbănogul plictisit. Dar văd în 
schimb o groază de obiecte tăioase și ascuţite în jurul tejghelei, 
toate aruncate în colegul meu de către această doamnă. Am 
dreptate, cucoană? Și mai este și un cuţit mare de măcelărie 
undeva pe-aici. Ai fost inspirat să te cazezi aici, domnule, cine 
știe cu ce vei fi atacat până dimineaţă! 

— Voi sunteți cei care aţi atacat! spun înfierbântată. Acuma 
văd prea bine cât de departe puteți merge cu minciuna! Știţi 
foarte bine că n-am făcut altceva decât să mă apăr. Cât despre 
povestea cu banii, e prima oară când o aud. Ar trebui s-o știți la 
fel de bine și pe asta. 

Englezul ne întrerupe cu glas calm. 

— Ei bine, se pare că am sosit la momentul potrivit ca să 
menţin liniștea și ordinea. Acum, vă rog sa-mi daţi registrul ca 
să pot semna în el. 

— Registrul e la șef, i-o retează scurt Sluggsy. Nu semnezi 
nimic, pentru că nu plătești. Motelul e închis, așa că primești 
cazarea pentru noaptea asta din partea firmei. 

— Atunci, vă mulțumesc mult. E foarte amabil din partea 
dumneavoastră! 

James Bond se înclină politicos în direcţia celor doi, apoi se 
întoarce spre mine. 

— Ar fi vreo șansă să primesc niște ouă, șuncă și cafea? Toată 
discuţia asta mi-a făcut foame. Pot să-mi gătesc și singur, dacă 
aveți tot ce trebuie. 

Aproape că fug până în spatele tejghelei. 


84 


— Ah, nu, îmi face plăcere să vă pregătesc ceva de mâncare. 

— Mulţumesc foarte mult. 

Se întoarce cu spatele la Sluggsy, se sprijină de tejghea și se 
așază pe unul din scaunele înalte de bar, punându-și valiza pe 
cel de alături. Îl observ cu colţul ochiului pe Sluggsy cum se 
răsucește pe călcâie, se duce la slăbănog și încep să discute 
amândoi foarte agitați. 

Bond le aruncă o privire peste umăr, coboară de pe scaun, își 
scoate trenciul și pălăria și le pune peste valiză, apoi se așază la 
loc. Îi urmărește tăcut pe cei doi în oglinda lunguiaţă dintre 
rafturi în timp ce eu mă ocup cu gătitul și îi arunc din când în 
când câte o privire fugară. 

E înalt de peste un metru optzeci, zvelt și bine făcut. Ochii de 
pe chipul prelung și ușor bronzat sunt de un albastru foarte 
limpede, iar acum, că îi urmăresc pe indivizi, au o expresie rece 
și concentrată. Ochii aceia îngustaţi și foarte atenţi sunt cei 
care-i dau aerul de om periculos, aproape de prădător, care mă 
înspăimântase la început când l-am văzut, dar acum, când știu 
că poate să zâmbească, îmi spun că are un chip incitant, așa 
cum nu mai văzusem niciun altul până atunci. Poartă cămașă 
albă din mătase moale și cravată subţire și neagră, croșetată, 
care atârnă lejer, fără să fie prinsă în ac și un costum la un 
singur rând, confecționat dintr-un material albastru închis, ușor 
și elegant, care pare a fi alpaca. Mâinile puternice, cu aspect 
liniștitor, stau cuminţi peste braţele încrucișate deasupra 
tejghelei. II observ cum strecoară una dintre ele în buzunar, 
scoate o tabacheră plată din metal și o deschide. 

— Dorești? Sunt Senior Service, dar mă tem că în curând am 
să trec pe Chesterfield, spune el cu un zâmbet vag. 

— Mulţumesc, nu acum. După ce termin cu gătitul. 

— Apropo, cum te cheamă? Ești canadiancă, nu-i așa? 

— Da, din Quebec, dar am trăit în Anglia în ultimii vreo cinci 
ani. Mă numesc Vivienne Michel. Prietenii îmi spun Viv. E 

— Și cum Dumnezeu ai ajuns să intri în dandanaua asta? Aștia 
doi sunt unii dintre cei mai josnici infractori pe care i-am văzut 
în ultimii ani. lar Troy este un oraș cu reputaţie proastă - un soi 
de suburbie a capitalei Albany unde s-au adunat toţi gangsterii. 
Dacă slăbănogul ăla nu a ieșit proaspăt din închisoare după un 
stagiu îndelungat, eu îmi mănânc pălăria! Celălalt arată ca un 
psihopat de soiul cel mai periculos. Ce s-a întâmplat? 


85 


Îi povestesc în episoade scurte, în timp ce-mi fac de lucru pe 
lângă mașina de gătit, renunțând la tot ce nu e strict esenţial. 
Mă ascultă fără să facă niciun comentariu. Radioul continuă să 
transmită muzică, dar cei doi mizerabili tac și ne urmăresc cu 
privirea, așa că vorbesc aproape în șoaptă. Când sfârșesc, îl 
întreb: 

— E chiar adevărat că ești poliţist? 

— Nu tocmai, dar activitatea pe care o desfășor e oarecum 
similară. 

— Adică ești detectiv? 

— Oarecum. 

— Ştiam eu! 

— Cum? mă întreabă el râzând. 

— Oh, nu știu cum să spun exact. E faptul că arăţi cumva... 
cumva periculos. lar ceea ce ai scos din servietă era un pistol și 
muniţie, nu? Ești... - sunt stânjenită, dar trebuie să aflu 
neapărat - ești agent? Vreau să spun, lucrezi pentru guvern? 

Îmi zâmbește liniștitor. 

— A, da. Insă nu-ți face griji în privinţa asta. La Washington 
sunt destul de bine cunoscut. Dacă scăpăm teferi de-aici, am de 
gând să pun mâna pe ăștia doi. O să mă asigur că vor fi prăjiţi 
pentru ceea ce ţi-au făcut, încheie el cu luciri de furie în ochii 
deveniți cenușii, ca de oțel. 

— Mă crezi? A 

— Sigur că da, fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus. Insă nu-mi 
pot da seama ce pun la cale. După felul cum s-au purtat, s-ar 
zice că sunt siguri că-ți pot face orice doresc. lar acum, că am 
intrat și eu în scenă, par destul de liniștiți. Asta nu-mi place 
deloc. Au băut ceva? Au fumat? 

— Nu. Niciunul dintre ei. 

— Nici asta nu-mi place. Numai profesioniștii adevăraţi nu 
beau și nu fumează. 

Termin să-i pregătesc cina și o pun pe tejghea. După cum 
mănâncă, se vede că i-a fost foarte foame. Il întreb dacă îi place 
mâncarea. El îmi răspunde că e minunată și simt cum vorbele lui 
mă încălzesc. Ce noroc extraordinar am avut cu apariţia ca din 
senin a omului ăstuia, tocmai a omului ăstuia! E un adevărat 
miracol, care mă copleșește. Imi jur că în noaptea asta o să-mi 
spun din nou rugăciunile, pentru prima dată de mulţi ani 
încoace. Mă foiesc pe lângă el îndatoritoare, îi mai torn cafea, îi 


86 


ofer niște gem cu care să-și termine pâinea prăjită. În cele din 
urmă, îmi zâmbește cu tandreţe. 

— Mă răsfeţi! Uite, iartă-mă, am uitat cu totul. E timpul să-ţi 
fumezi ţigara. Dacă mă gândesc bine, meriţi toată tabachera. 

Îmi aprinde ţigara cu o brichetă Ronson, din același metal ca 
și tabachera. Mâinile ni se ating și simt ca un curent electric 
străbătându-mi trupul. Imi dau seama brusc că tremur, așa că 
mă grabesc să iau farfuriile din faţa lui să le spal. 

— Nu merit nimic, îi șoptesc stând cu spatele la el. E atât de 
minunat că ești aici! E un adevărat miracol! 

Vocea mi se sugrumă și simt cum mi se umplu ochii de 
lacrimi. Le șterg cu dosul palmei, furioasă pe mine însămi că mă 
port ca o neghioabă slabă de înger. Sunt aproape sigură că le-a 
văzut și el, dar se preface că nu le-a observat. In schimb, îmi 
răspunde cu glas vesel: 

— Da, chiar că a fost un noroc! Cel puţin așa sper să fie, e 
prea devreme să ne pronunţăm. Să-ţi spun cum vom face. Va 
trebui să stăm aici cu mizerabilii ăștia până fac vreo mișcare sau 
se duc să se culce. Ai vrea să auzi cum s-a întâmplat să ajung 
aici în seara asta? Oricum, povestea o să apară în ziare peste o 
zi sau două. Atâta doar că numele meu nu va fi pomenit. Așa că 
va trebui să-mi promiţi că uiţi totul despre implicarea mea în 
cele ce-ţi voi spune. Crede-mă, regulamentele astea sunt o 
adevărată idioţenie dar, atâta timp cât lucrez, trebuie să le 
urmez întrutotul. Ești de-acord? Poate așa mai scapi de 
gândurile negre. Mă tem că au fost foarte multe și că te-au 
copleșit. 

— Da, îi răspund recunoscătoare, povestește-mi, te rog. Și îţi 
promit că voi păstra secretul. Iți jur. 


Capitolul 11 


Poveste înainte de culcare 


Mă salt pe blatul pentru stors vesela al chiuvetei, chiar lângă 
el, în așa fel încât să poată vorbi în șoaptă; și ca să stau cât mai 
aproape de el. Refuz a doua ţigară pe care mi-o oferă, el aprinde 
una și rămâne un răstimp îndelungat cu ochii aţintiţi în oglindă, 

87 


urmărindu-i pe cei doi gangsteri. Mă uit și eu să văd ce fac. 
Indivizii ne privesc la rândul lor cu o ostilitate pasivă, 
indiferentă, care se răspândește prin toată încăperea ca un gaz 
otrăvitor. Nu-mi prea plac nici indiferența afișată, nici atenţia cu 
care ne supraveghează; par atât de puternice, de implacabile, 
ca și cum ar avea toate atuurile de partea lor și ar dispune de 
timp după bunul lor plac. Insă acest James Bond nu pare 
îngrijorat, ci se mulțumește doar să-i cântărească atent, ca un 
jucător de șah. În ochii care m-au speriat la început citesc 
certitudinea calmă a forței și superiorității. Atâta doar că el nu-i 
văzuse dezlănţuindu-se, nu știa de ce sunt capabili, nu realiza 
că își pot scoate într-o fracțiune pistoalele cu care să ne 
spulbere testele ca pe niște nuci de cocos într-un bâlci de 
provincie și-apoi să ne arunce cadavrele în lac cu câte un 
bolovan atârnat de gât. Dar începe să vorbească și-atunci uit de 
toate coșmarurile mele, îi privesc chipul și-l ascult. 

— In Anglia, începe el, atunci când un bărbat sau, din când în 
când, chiar și o femeie, trece de partea noastră venind, să 
zicem, de la ruși și deţine informaţii importante, s-a stabilit o 
procedură care se urmează întocmai. Să luăm de exemplu 
Berlinul, căci pe-acolo se strecoară de obicei acești oameni. La 
început sunt duși în sediul Serviciilor Secrete și trataţi cu 
suspiciune maximă. Se procedează în felul ăsta ca să se 
descopere eventualii agenţi dubli - indivizi care se prefac că au 
trecut de partea noastră și, din momentul când au trecut de 
verificările sistemului de securitate, încep să ne spioneze din 
interior și să-și transmită informaţiile la Moscova. Mai există și 
agenţi tripli, adică oameni care au devenit agenţi dubli, dar apoi 
s-au răzgândit și transmit rușilor, sub directa noastră 
supraveghere, tot soiul de informaţii contrafăcute. Inţelegi? De 
fapt, e doar un joc, însă ceva mai complicat, la fel ca și politica 
internaţională ori diplomaţia, doar manifestări înșelătoare de 
naționalism și de forță ce se petrec între ţări. Niciuna dintre ele 
nu va renunța la acest joc, căci se bazează pe instinctul primar 
al vânătorii. 

— Da, înțeleg. Nouă, celor din generaţia mea, toate astea ni 
se par o idioţenie crasă. E ca și cum ar juca jocul ăla, „Atac”, de 
pe vremuri. Am avea nevoie de mai mulţi Jack Kennedy. Totul e 
doar din cauza politicienilor ălora îmbătrâniţi în rele. Ar trebui să 
lase conducerea lumii în mâinile tinerilor, căci ei nu trăiesc cu 


88 


ideea războiului înșurubată în subconștient. Ca și cum asta ar fi 
singura soluţie! Știi, după mine ăstea sunt concepţii din epoca 
de piatră, la fel ca și cea care susţine că e necesar să-ţi baţi 
copiii pentru a-i educa. 

— De fapt, să știi că sunt de acord cu tine, mă asigură el cu 
un zâmbet, dar să nu mai spui asta nimănui, că altfel mă trezesc 
fără slujbă. In orice caz, după ce persoana respectivă ajunge în 
Occident prin filiera Berlin, este adusă în Anglia și începe 
târguiala: tu ne spui unde sunt amplasate noile rachete rusești, 
iar noi îţi dăm un nume nou, pașaport britanic și îţi asigurăm o 
ascunzătoare unde sovieticii n-o să te găsească niciodată. 
Firește, de asta se tem ei cel mai tare, de faptul că îi găsesc 
rușii și îi omoară. Dacă acceptă târgul, poate alege între 
Canada, Australia, Noua Zeelandă sau Africa și, după ce ne-a 
spus tot ce știe, este transportat cu avionul în ţara pe care a 
ales-o, unde este așteptat de un comitet de primire condus de 
poliția locală. Toată afacerea se petrece în cel mai mare secret, 
îți dai seama. Comitetul preia persoana respectivă și o 
integrează treptat în comunitate, îi asigură slujbă, locuinţă, ca și 
cum ar fi imigrant de bună credinţă. De obicei totul merge bine, 
aproape de fiecare dată. La început i se face dor de casă și au 
probleme cu adaptarea, dar are tot timpul la îndemână un 
membru al comitetului care îi vine mereu în ajutor. 

Se oprește puţin, cât să-și aprindă încă o ţigară și apoi 
continuă. 

— Nu e nimic din ceea ce-ţi spun eu care să nu fie cunoscut și 
de ruși. Singurul secret rămâne doar adresa omului pe care l-am 
luat în grija noastră. Istorisirea mea e legată de un astfel de om, 
pe care o să-l numesc Boris. Acum e stabilit în Canada, în 
Toronto. E un tip extrem de valoros - douăzeci și patru de 
carate! A fost inginer șef într-un șantier de construcţii navale din 
Kronstadt, în eșalonul de vârf al echipei care se ocupă de 
submarinele nucleare. A fugit în Finlanda, apoi a ajuns în 
Stockholm. De-acolo l-am preluat noi și l-am adus cu avionul în 
Anglia. Rușii nu pomenesc decât arareori de trădătorii lor - îi 
blestemă și-i lasă să plece. Dacă sunt oameni cu adevărat 
importanţi le ridică familiile și le duc în Siberia, ca să-i 
înspăimânte pe alţi posibili doritori să treacă de partea noastră. 
Dar cazul lui Boris a fost diferit, așa că serviciile secrete 
comuniste au fost toate mobilizate, cu ordinul să-l prindă și să-l 


89 


ucidă. În plus, spre marele nostru nenoroc, a intervenit din senin 
și o organizaţie numită SPECTRE. 

Tace din nou și aruncă o privire tăioasă și pătrunzătoare spre 
cei doi care stau la masă în fundul camerei. Niciunul din ei nu s- 
a mișcat cât timp am stat de vorbă. S-au mulţumit să ne 
observe atenți și să aștepte. Dar ce să aștepte? James Bond se 
întoarce spre mine. 

— Nu te plictisesc? 

— Nu, sigur că nu, e grozav de interesant! Dar gruparea asta, 
SPECTRE... n-am citit cumva despre ea în presă? 

— Bănuiesc că da, căci afacerea cu furtul bombelor atomice s- 
a petrecut cu mai puţin de un an în urmă. Operaţiunea a fost 
botezată „Thunderball!”. Îţi amintești? mă întreabă el privind în 
gol. S-a petrecut în Bahamas. 

— Ah, da, firește că-mi amintesc. S-a scris o mulţime pe tema 
asta în ziare. Aproape că nu mi-a venit să cred, prea semăna a 
roman poliţist! Ai fost cumva implicat în operaţiunea asta? 

— Oarecum, îmi răspunde el cu un zâmbet. În eșalonul 
marginal. Problema e că n-am reușit să anihilăm SPECTRE în 
întregime. Conducătorul lor a scăpat. E un soi de rețea 
independentă de spionaj. „Gruparea executivă specială pentru 
contraspionaj, terorism, răzbunare și extorcare”, așa își spun ei. 
Ei bine, și-au reluat activitatea, s-a întâmplat să afle că rușii 
voiau ca Boris să fie omorât și au reușit să-i afle adresa. Nu mă 
întreba cum. Tipii ăștia sunt mult prea al naibii de bine informaţi 
pentru liniștea noastră. Așa că l-au contactat pe șeful biroului 
local al serviciilor secrete ruse din Paris, un individ din eșalonul 
superior al KGB și s-au oferit să-l lichideze pe Boris pentru suma 
de o sută de mii de lire sterline. Se pare că cei de la Moscova au 
fost de acord, pentru că imediat după aceea ne-am trezit că ne 
contactează de urgenţă faimoasa Poliţie Regala Călare din 
Ottawa. Au o ramură specială care conlucrează îndeaproape cu 
noi în situaţii precum aceasta și care ne-a raportat că în Toronto 
se află ascuns un fost membru al Gestapoului, un tip numit 
Horst Uhlman, care a intrat în contact cu organizaţiile crimei 
organizate din oraș și ne-a întrebat dacă știm ceva despre el. Se 
părea că tipul caută un ucigaș plătit care să lichideze un străin 
necunoscut și că oferea pentru asta cincizeci de mii de dolari. Ei 
bine, n-a fost greu să adunăm doi cu doi, iar una din minţile 
noastre luminate a intuit că e vorba de ruși, care vor să-l 


90 


asasineze pe Boris. Și uite-așa am fost desemnat să mă ocup de 
problema asta. 

Își ridică spre mine ochii luminoși și mă întreabă: 

— Nu preferi să deschizi televizorul? 

— A, nu, în niciun caz! Continuă te rog. 

— Ei bine, poate știi că în ultima vreme au fost tulburări mari 
în Toronto. Orașul ăsta are oricum o rată a criminalităţii foarte 
ridicată, dar acum a izbucnit un război de proporții între bande. 
Până la urmă, Poliţia Călare a fost obligată să apeleze la doi 
agenţi din CID, departamentul de investigaţii penale al Scotland 
Yard, care să-i ajute. Unul din tipii ăștia din CID a reușit să 
infiltreze un tânăr canadian istet în „The Mechanics”, cea mai 
dură bandă din Toronto, care are filiale și peste graniță, în 
Chicago și Detroit. Cu ajutorul acestui tânăr au ajuns pe urmele 
lui Uhlman și au aflat ce are de gând. Ei bine, am făcut oarecare 
investigaţii împreună cu colegii mei din Poliţia Călare și am aflat 
cu certitudine că victima era Boris și că cei din bandă 
acceptaseră să comită asasinatul joia trecută - adică aproape cu 
o săptămână în urmă. Uhlman se făcuse nevăzut și nu reușeam 
nicicum să dăm de el. Singura informaţie obţinută cu ajutorul 
tânărului infiltrat în bandă era că germanul acceptase să 
conducă el echipa de ucigași, alcătuită din trei dintre cei mai 
buni trăgători din bandă. Echipa asta urma să atace frontal 
apartamentul în care locuia Boris. Deloc complicat. intenționau 
să facă praf ușa de la intrare cu ajutorul mitralierelor, să-l 
ciuruiască pe om și să dispară. Totul urma să se desfășoare la 
adăpostul întunericului, chiar înainte de miezul nopţii, iar până 
atunci „mecanicii” aveau să supravegheze în permanenţă 
apartamentul, ca să se asigure că Boris vine acasă de la slujbă 
și nu mai pleacă nicăieri după aceea. Ei bine, pe lângă faptul că 
trebuia să-i asigur protecţia lui Boris, misiunea mea principală 
era să pun mâna pe acest Horst Uhlman, pentru că eram deja 
siguri că este membru al rețelei SPECTRE, iar eu fusesem 
desemnat să mă ocup de indivizii ăștia ori de câte ori 
descopeream câte unul dintre ei. Firește, nu puteam să-l lăsăm 
pe Boris în pericol, dar dacă îl luam de-acasă și-l duceam într-un 
loc sigur, n-ar mai fi existat tentativa de asasinat și nici nu 
puneam mâna pe Uhlman. Așa că a trebuit să recurg la o soluţie 
cam neplăcută - vreau să spun, neplăcută pentru mine, explică 


19 Mecanicii (engl., n. tr.). 
91 


el cu un zâmbet sumbru. Din fotografiile pe care le văzusem, am 
observat o oarecare asemănare între Boris și mine - vârsta, 
înălţimea, părul negru, fața complet bărbierită, așa că într-o zi l- 
am urmărit dintr-o mașină fantomă, adică o mașină cu 
însemnele unei firme oarecare folosită la supraveghere și 
urmărire, fiind atent la felul cum merge și cum se îmbracă. Așa 
că am propus ca Boris să fie luat și dus în altă parte cu o zi 
înainte, iar eu să mă mut la el în apartament și să-i aștept pe 
ucigași. 

— Vai, dar nu trebuia să-ţi asumi un asemenea risc, nu mă 
abtin să exclam înfricoșată. Dar dacă își schimbau planul, dacă 
hotărau să te împuște în timp ce mergeai pe stradă sau îţi 
puneau o bombă în apartament? 

— Ne-am gândit și noi la toate astea, spuse el ridicând din 
umeri. Era un risc calculat, de soiul celor pe care sunt plătit ca 
să mi le asum. Oricum, iată-mă, sunt viu și nevătămat. Dar 
crede-mă că nu a fost deloc plăcut cât am fost obligat să merg 
pe stradă și că m-am simţit cu adevărat ușurat când am ajuns 
înăuntru. Colegii mei din Poliţia Călare ocupaseră apartamentul 
situat faţă în față cu cel al lui Boris, așa că știam că totul va fi 
bine și că nu trebuia decât să joc rolul momelii când își făceau 
apariţia campionii ăia la tir sportiv. Aș fi putut să nu stau în 
apartament, ci să mă ascund undeva prin clădire, dar am intuit 
că momeala trebuie să fie efectiv prezentă la locul faptei și am 
avut dreptate, căci pe la ora unsprezece a sunat telefonul și o 
voce de bărbat a întrebat de domnul Boris și s-a prezentat cu un 
nume oarecare. Am întrebat „Cine este acolo?” cu un accent cât 
mai stricat, iar individul mi-a răspuns: „Mulţumim. Suntem de la 
compania de telefoane și verificăm conexiunile în cartierul 
dumneavoastră. Noapte bună”. Am spus și eu noapte bună și- 
am mulțumit stelei mele norocoase că mă aflam acolo și am 
putut să răspund acelui apel telefonic fals, menit să-i asigure pe 
atacatori că Boris este acasă. Ultima oră a trecut greu. Știam că 
vor fi multe Împuşcături și probabil foarte mulţi morți și nimănui 
nu-i surâde o astfel de perspectivă, chiar dacă e aproape sigur 
că nu va fi atins. Eram dotat corespunzător cu armament greu, 
din cel pe care te poţi baza că oprește cu siguranţă răufăcătorii 
și de la zece la aproape douăsprezece l-am instalat în partea 
dreaptă a ușii, după un intrând solid din beton al holului și m-am 
pregătit pentru cazul când Uhlman sau vreunul din criminalii lui 


92 


reușeau să treacă de barajul celor de la Poliţia Călare și să 
ajungă la mine. Sincer să-ţi spun, pe măsură ce treceau 
minutele şi-mi imaginam mașina ucigașilor oprind la vreun colț 
întunecat din apropierea clădirii și indivizii luându-și armele și 
pornind încet spre ţintă, îmi doream din ce în ce mai mult să fi 
acceptat oferta colegilor mei, de a mă însoţi unul din ei în timpul 
desfășurării operaţiunii. Asta ar fi însemnat însă câteva ore în 
care eram obligaţi să ne ţinem tovărășie unul celuilalt și, pe 
lângă faptul că nu aș fi știut ce să discut cu el atâta vreme, am 
preferat întotdeauna să acţionez singur. Așa sunt eu făcut, pur 
și simplu. Și uite-așa au trecut minutele și secundele și-apoi, 
exact la ora fixată, cu cinci minute înainte de miezul nopții, am 
auzit un scârțâit ușor de pantofi cu talpă de cauciuc venind de 
pe scări și s-a dezlănțuit iadul. 

James Bond tace. Își trece de mai multe ori mâinile peste faţă, 
ca și cum ar vrea să-și limpezească ochii sau să-și șteargă din 
minte unele amintiri. După o vreme își aprinde încă o ţigară și-și 
continuă povestirea. 

— L-am auzit pe locotenentul care comanda grupul de polițiști 
călare strigând: „Staţi pe loc! Poliţia” apoi a urmat un amestec 
de împușcături răzlețe, rafale de mitralieră și urlete. La un 
moment dat, locotenentul a ţipat din nou „Puneţi mâna pe el!” 
și în clipa următoare yala ușii mele s-a făcut ţăndări și un bărbat 
a năvălit înăuntru. Ținea o mitralieră cu ţeava fumegând 
sprijinită de șold, căci din poziţia asta se trage cel mai bine cu 
ele, și se întorcea cu mișcări scurte când la dreapta, când la 
stânga, căutându-l pe Boris. Am știut că este Uhlmann, fostul 
membru al Gestapoului. În meseria mea, odată ce ajungi să 
cunoști mirosul unui german, ca și al unui rus, de pildă, îţi 
rămâne imprimat în simțuri pentru totdeauna. Am ţintit în 
mitralieră și i-am zburat-o din mâini, dar era iute și avea reflexe 
excelente, așa că a sărit imediat îndărătul ușii deschise, din care 
mai rămăsese doar o fâșie destul de îngustă. N-am vrut să-i 
îngădui să pună mâna pe o altă armă și să tragă el primul, așa 
că am împroșcat un Z uriaș de gloanţe în tăblia de lemn. Am 
fost inspirat procedând astfel, pentru că în aceeași clipă a tras și 
el o rafală scurtă care era cât pe ce să mă lase fără păr, pentru 
că îmi îndoisem deja genunchii ca să trag. Două din gloanţele 
mele l-au atins, unul în umărul stâng și celălalt în coapsa 
dreaptă, după cum s-a dovedit mai târziu, așa că s-a prăbușit pe 


93 


ciment în spatele ușii și a rămas nemișcat. După zgomotul auzit 
de-afară, am conchis că bătălia se mutase pe scări în jos, dar 
unul dintre polițiști, deși rănit, s-a târât pe coate și pe genunchi 
până la ușa camerei în care mă adăpostisem și m-a întrebat: „Ai 
nevoie de o mână de ajutor, camarade?”, iar Uhlmann a tras de 
după ușă în direcția vocii și... ei bine, l-a omorât pe omul acela. 
Asta mi-a indicat înălțimea de la care trăsese germanul, așa că 
am tras exact așa cum făcuse și el și-apoi am ieșit din 
ascunzătoare și m-am dus la el, să văd dacă nu are nevoie de 
un supliment. Mai trăia încă și când s-a întors restul grupei de 
polițiști călare am chemat o ambulanţă și l-am trimis la spital. 
Acolo am încercat să-l determin să vorbească, dar n-am reușit 
să scot nimic de la el. Amestecul de Gestapo și SPECTRE l-a 
determinat să rămână mut pe tot parcursul întâlnirii. A murit, a 
doua zi dimineaţă. 

James Bond mă privește în ochi, dar sunt convinsă că nu mă 
vede. 

— Noi am avut doi morți și un rănit, iar dintre ai lor au murit 
germanul și încă unul, iar ceilalţi doi nu prea au șanse să 
supraviețuiască. Dar câmpul de bătălie oferea o imagine 
cumplită și, crede-mă te rog, spune el cu chipul tras și obosit, 
mi-a ajuns câte din astea am văzut până acum. După ce s-a 
făcut curăţenie și s-a aranjat totul, nu mi-am dorit decât să pot 
pleca. Însă șefii mei, susținuți de cei de la Poliţia Călare, au 
insistat să merg la Washington și să raportez întregul caz 
omologilor noștri de-acolo și-apoi să le solicit ajutor pentru 
lichidarea filialelor americane ale bandei „The Mechanics”. 
Aceștia primiseră în Canada o lovitură foarte dură și s-a căzut de 
acord că ar fi fost bine să continuăm să-i hărțuim cât sunt încă 
năuciţi în urma ei. Am fost de acord, însă cu condiţia să mă duc 
până acolo cu mașina, nu cu trenul sau avionul. Mi s-a îngăduit 
să procedez, dar mi s-a atras atenţia să nu întârzii mai mult de 
trei zile pe drum, așa că am închiriat mașina pe care ai văzut-o 
și am pornit dimineaţa asta, în zori. Totul mergea excelent, 
șoseaua era destul de liberă și puteam să conduc cu viteză, 
până când s-a pornit o furtună de iad, probabil coada celei care 
ați avut-o aici. Am răzbătut prin ea până la Lake George și la 
început m-am gândit să rămân peste noapte acolo, dar nu mi-a 
plăcut deloc cum arăta, era atât de sumbru totul! Apoi am văzut 
pe marginea drumului o pancartă care făcea reclamă motelului 


94 


ăstuia și mi-am zis că aș putea să încerc. 

Imi zâmbește din nou și chipul îi redevine vesel și deschis. 

— Poate ceva mi-a spus că la capătul drumului mă aștepți tu 
și că ești în pericol. In orice caz, la doi kilometri de-aici am făcut 
o pană de cauciuc și, uite-așa, am sosit. 

Zâmbește din nou, se apleacă peste tejghea și-mi acoperă 
mâna cu a lui. 

— Cât de ciudat se înlănţuie lucrurile uneori! 

— Dar dacă ai condus atâta drum, trebuie să fii frânt de 
oboseală. 

— Am eu leac și pentru asta. Fii bună și mai fă-mi niște cafea! 

In timp ce-mi fac de lucru cu filtrul de cafea, deschide valiza și 
scoate o sticluță cu pastile albe. la două dintre ele și, când îi dau 
cana cu cafea, le înghite deodată. 

— Benzedrină. Asta mă va ţine treaz toată noaptea. Îmi 
găsesc eu un răgaz mâine, să dorm puţin. 

Il văd că tresare abia perceptibil și se uită spre oglindă. 

— Hopa, uite-i că vin, mă anunţă cu un zâmbet cald de 
încurajare. Nu te îngrijora. Poate vei reuși să dormi puţin. Eu voi 
fi prin preajmă, ca să mă asigur că nu sunt necazuri. 

Muzica de la radio scade treptat în intensitate și se aude clar 
semnalul sonor ce anunţă miezul nopții. 


Capitolul 12 


Dacă dormi, se poate întâmpla să mori 


Sluggsy se îndreaptă spre ușa din spate și iese afară, iar 

slăbănogul vine agale spre noi și se apleacă peste marginea 
tejghelei. 
__— Gata, oameni buni, a sunat stingerea, e miezul nopții. 
Intrerupem curentul electric. Prietenul meu aduce din magazie 
lămpile cu gaz care se folosesc în caz de urgenţă. N-are rost să 
risipim energie. Ordin de la domnul Sanguinetti. 

Vorbele sună prietenos și rezonabil. Oare au decis să renunţe 
la planurile lor, care or fi fost alea, din cauza apariţiei lui Bond? 
Nu-mi prea vine să cred. Gândurile negre, risipite de povestea 
agentului englez, mă copleșesc din nou. Eram obligată să dorm 

95 


știind că în cabanele alăturate se află cei doi răufăcători, așa că 
trebuia să fac din camera mea o fortăreață inexpugnabilă. Chiar 
și așa, cheia de rezervă se afla la ei! Va trebui să-l rog pe Bond 
să mă ajute. 

Englezul cască îndelung, cu mare poftă. 

— Ei bine, mie mi-ar prinde foarte bine puţin somn. Am bătut 
un drum lung azi, iar mâine trebuie să acopăr o distanţă și mai 
mare. Cred că și tu ești obosită, după atâtea emoții și griji. 

— Vii odată, domnule? întreabă Horror cu glasul înăsprit. 

— Ai o slujbă plină de responsabilităţi, după câte văd eu. 

— Despre ce slujbă vorbești? 

— Ah, cea de evaluator pentru o societate de asigurări. Mai 
ales dacă e vorba de o proprietate atât de valoroasă ca aceasta. 
Aș zice că prețul ei se ridică undeva la o jumătate de milion de 
dolari. Apropo, bănuiesc că aţi depus amândoi garanţii serioase. 

— Nu, nici vorbă. Domnul Sanguinetti nu pretinde garanţii de 
la cei care lucrează pentru el. 

— E ceva foarte măgulitor pentru angajaţii săi. Trebuie să fie 
oameni foarte cumsecade, exact persoanele nimerite în care să- 
ţi investești liniștit încrederea. Că tot a venit vorba, cum se 
numește compania lui de asigurări? 

Horror continua să se sprijine relaxat de tejghea, dar pe 
chipul cenușiu începuse să se citească încordare. 

— „Metro Accident and Home”. De ce? Ce te-a apucat, 
domnule? Ce-ar fi dacă ai renunţa la vorbele astea în doi peri și 
ai spune clar ce-ai în minte? 

— Domnișoara Michel îmi spunea tocmai că afacerile 
motelului nu merg strălucit, așa că mi-am închipuit că nu a fost 
acceptat ca membru în rețelele turistice Quality Court, Holiday 
Inn sau Congress. E greu să desfășori o activitate turistică 
susținută dacă nu ești afiliat la una din ele. Și-apoi, atâta bătaie 
de cap ca să vă trimită pe voi doi până aici ca să numărați 
lingurile și să întrerupeți alimentarea cu electricitate!... Mi-a 
trecut prin minte că afacerea e pe ducă. Ar fi păcat să fie așa. 
Clădirile sunt frumoase, iar peisajul nemaipomenit. 

În ochii slăbănogului fulgeră lucirea roșiatică pe care am 
văzut-o ceva mai devreme. 

— Cred c-ar fi mai bine să-ţi ţii fleanca închisă, domnule, 
spuse el în șoaptă îngheţată. N-am de gând să mai înghit 
rahaturi de-astea, m-ai înțeles? Susţii cumva că nu suntem 


96 


legali? Poate crezi că am pus ceva la cale, nu? 

— Nu te înfuria, domnule Horowitz, nu trebuie să-ţi sară 
muștarul chiar așa, îi răspunde Bond zâmbind larg. Vezi, cunosc 
și eu limbajul. Și mai știu și de unde provine, adăugă el cu chipul 
împietrit brusc. Acum m-ai înţeles? 

Bănuiesc că face aluzie la limbajul gangsterilor, al 
pușcăriașilor, iar slăbânogul crede cu siguranță același lucru. 
Pare uluit, dar reușește să-și stăpânească furia și spune liniștit: 

— Bine, deșteptule. M-am prins de figură. Voi, sticleţii, sunteţi 
toţi la fel - căutați pete acolo unde nu este niciuna. Unde dracu 
o fi dispărut amicul ăsta al meu? Haideţi, e timpul să punem 
geană pe geană. 

Luminile se sting chiar în clipa când ieșim pe ușa din spate. 
James Bond și cu mine ne oprim, dar slăbănogul își continuă 
drumul pe aleea acoperită, ca și cum ar vedea pe întuneric. 
Sluggsy apare de după colțul clădirii principale, ţinând în mâini 
două lămpi cu gaz. Ne dă fiecăruia câte una și fața lătăreaţă, 
gălbuie în lumina palidă, se încrețește într-un rânjet. 

— Vise plăcute, oameni buni! 

Bond mă conduce până la cabana mea, intră înăuntru și 
închide ușa. 

_ — Să fiu al naibii dacă-mi dau seama ce au de gând să facă! 
In primul rând, trebuie să mă asigur că vei fi în siguranţă aici pe 
timpul nopţii. Așadar, să vedem. 

Cercetează amănunţit camera, verifică încuietorile ferestrelor, 
inspectează balamalele ușii, măsoară mărimea deschizăturii de 
la sistemul de aer condiţionat. Pare mulţumit de rezultat. 

— Nu e decât o ușă. Mi-ai spus că cheia de rezervă este la ei, 
așa că o vom bloca și după aceea proptim masa în ea, pentru 
mai multă siguranță. 

Se duce la baie, rupe fâșii de hârtie igienică, le umezește și le 
transformă în pene pe care le strecoară pe sub ușă, apoi apasă 
clanţa și trage ușa spre el. Penele ţin, dar pot fi mutate din loc 
dacă cineva zgâlţâăie ușa de mai multe ori. Apoi scoate penele și 
mi le dă. După aceea scoate de după cureaua pantalonilor un 
revolver scurt și bont. 

— Ai tras vreodată cu așa ceva? 

li spun că am vânat iepuri în copilărie, cu un pistol cu țeavă 
lungă, de calibru 0.22. 

— Ei bine, acesta este un Smith & Wesson Police Positive, o 


97 


armă extrem de eficientă. Ține minte că trebuie să ochești de la 
nivelul umărului. Ține-ţi mâna întinsă drept înainte. Și încearcă 
să apeşi cu forţă constantă pe trăgaci, nu să-l smucești. Sunt 
convins că nu vei fi obligată să-l folosești, căci orice ar face, am 
să aud și vin imediat. Ține minte că ești perfect protejată. 
Ferestrele sunt solide și bine închise, iar bucăţile de sticlă sunt 
despărțite prin șipci zdravene. Ai încredere în arhitecții care 
proiectează cabanele astea, știu cum să procedeze ca să evite 
intrările prin efracţie. Mizerabilii ăștia n-or să riște să tragă în 
tine prin geam pe întuneric dar, pentru orice eventualitate, lasă 
patul la locul lui și improvizează-ţi un culcuș cu pernele și 
așternutul, direct pe podea. Pune pistolul sub pernă. Proptește 
masa în ușă și trage televizorul pe marginea suportului, în așa 
fel încât să se clatine dacă cineva încearcă să intre. Asta o să te 
trezească și-apoi va trebui doar să tragi în ușă, aproape de 
clanţă, acolo unde va sta individul și să aștepți să auzi ţipătul. Ai 
priceput? 

Răspund că da cu un glas cât mai vesel, dar îmi doresc să 
rămână cu mine în cameră. N-am curaj să i-o cer și, oricum, se 
pare că are propriile lui planuri pentru noaptea asta. 

Se apropie de mine și mă sărută blând pe buze. Sunt atât de 
uimită, încât încremenesc. 

— Îmi pare rău, Viv, dar ești o fată minunat de frumoasă. Așa, 
echipată în salopeta asta, pot spune că ești cel mai atrăgător 
mecanic auto pe care l-am văzut vreodată. Acum încearcă să 
dormi puţin. Și nu-ţi fă griji, voi supraveghea tot ce se petrece. 

Îmi încolăcesc braţele în jurul gâtului său și-l sărut îndelung și 
apăsat pe gură. 

— Eşti cel mai minunat bărbat pe care l-am întâlnit în viața 
mea. Îţi mulțumesc pentru faptul că ești aici. Și, James, te rog, ai 
grijă! Tu nu i-ai văzut așa cum i-am văzut eu. Sunt foarte 
periculoși. Te rog, ai grijă să nu fii rănit! 

Îmi răspunde la sărut, dar abia atingându-mă și îl las să plece. 

— Nu-ţi fă griji, te rog. Am mai întâlnit oameni de soiul lor, nu 
e prima dată. Acum, fă tot ce ţi-am spus și după aceea culcă-te. 
Noapte bună, Viv. 

Deschide ușa și dispare în bezna de-afară. 

Rămân o vreme nemișcată uitându-mă ţintă la ușa închisă, 
apoi mă duc să-mi spăl dinţii și să mă pregătesc de culcare. Mă 
privesc în oglindă și constat că arăt ca naiba - palidă, fără strop 


98 


de fard, cu cearcăne vinete sub ochi. Ce zi îngrozitoare! Și acum 
asta! Nu trebuie să-l pierd! Nu trebuie să-l las să plece! Dar știu 
în inima mea că va trebui să-l las, că el trebuie să-și urmeze 
drumul, așa cum și eu îl voi urma pe al meu. Nicio femeie din 
lume nu poate să-l ţină lângă ea pe bărbatul ăsta; niciuna n-a 
putut vreodată s-o facă. Este un solitar, un om care merge 
singur pe drumul lui și-și păstrează inima doar pentru el. Un om 
care n-are nicio implicare sentimentală. Suspin adânc. Bine. Va 
fi cum dorește el. Îl voi lăsa să plece și n-o să plâng când o va 
face. Nici după aceea. Nu sunt eu fata care a decis să treacă 
prin viață fară inima? 

Neghioabă și proastă! Gâscă îndrăgostită și idioată! Mi-am 
găsit tocmai momentul potrivit să flecăresc vrute și nevrute, ca 
un articol dintr-o revistă pentru femei! Scutur furioasă din cap, 
mă duc în dormitor și mă apuc să fac tot ce mi-a spus el. 

Vântul continuă să bată puternic și crengile pinilor se lovesc 
cu putere de geamul din spate. Lumina lunii, filtrată printre norii 
care aleargă pe cer, argintează pătratele de sus ale ferestrelor 
și se strecoară stranie prin perdelele subţiri cu modele roșii. 
Când luna e acoperită de nori, pătratele argintii cu pete roșiatice 
se întunecă și în cameră rămâne doar lumina gălbuie și slabă 
răspândită de lampa cu gaz. Lipsită de strălucirea luminii 
electrice, încăperea îngustă și lunguiață capătă un aspect 
neplăcut, de scenă alb-negru într-un film mut. E ca și cum toată 
lumea ar aștepta regizorul să convoace actorii din umbră și să le 
spună ce au de făcut. 

Încerc să-mi ţin nervii în frâu. Îmi lipesc urechea de pereţii din 
dreapta și din stânga, dar nu se aude nimic. Înainte să instalez 
baricada, deschid neauzit ușa, fac câţiva pași și arunc o privire. 

La ferestrele cabanelor 8 și 10 licărește slab lumina, la fel și la 
numărul 40, cabana lui James Bond, ultima din șirul de pe 
partea s stângă. Totul pare liniștit și pașnic. 

Mă întorc înăuntru, mă opresc în mijlocul camerei și privesc în 
jur. Am făcut tot ce-mi spusese să fac. Îmi amintesc de 
rugăciunile pe care am promis mai devreme să le rostesc, 
îngenunchez chiar atunci și acolo, pe covor și mă rog. 
Mulţumesc, dar și cer. După aceea înghit două aspirine, sting 
lampa, suflu peste apărătoarea de sticlă ca să se răcească și s-o 
pot scoate și mă duc la patul meu improvizat din colţul camerei. 
După ce deschid fermoarul salopetei și dezleg șireturile 


99 


pantofilor, fără să mi-i scot din picioare, mă ghemuiesc sub 
pături. 

Nu iau niciodată aspirină sau alte pastile. Pe acestea le-am 
luat, după ce am citit cu atenţie prospectul, din mica trusă de 
prim ajutor pe care spiritul meu practic m-a îndemnat s-o includ 
în bagajul sumar cu care am pornit la drum. Însă acum sunt 
extenuată, bătută măr, așa că pastilele, pentru mine tari 
precum morfina, mă transportă curând într-o stare delicioasă de 
semi-somn în care nu există niciun pericol, ci doar un chip 
smead, incitant și certitudinea nou dobândită că astfel de 
bărbaţi există cu adevărat. Sunt cuprinsă de un exces de 
sentimentalism care mă face să rechem în memorie prima 
atingere a mâinii lui, când îmi aprindea ţigara, apoi fiecare 
dintre cele trei săruturi pe care le analizez îndelung. Mai târziu, 
după ce îmi amintesc foarte vag de pistol și-mi strecor mâna 
sub pernă ca să verific dacă e acolo, adorm liniștită și relaxată. 

Următorul lucru de care sunt conștientă este că sunt trează. 
Rămân nemișcată câteva clipe, încercând să-mi dau seama 
unde mă aflu. Vântul foșnește ușor printre pini; în rest, e liniște 
deplină. Descopăr că stau întinsă pe spate. Asta mă trezise! 
Rămân câteva momente cu ochii aţintiţi pe pătratul de lumină 
argintiu-roșiatică din partea de sus a ferestrei. Luna ieșise din 
nou dintre nori. Cât e de tăcut totul! După atâtea ore de furtună, 
liniștea e caldă și cuprinzătoare. Incep să alunec din nou în 
somn, mă întorc pe o parte ca să stau cu fața spre cameră și 
închid ochii. Însă în timp ce somnul își întinde braţele să mă 
cuprindă din nou, un gând sâcâitor mi se înfiripă în minte. 
Înainte să-i închid, ochii mei observaseră ceva neobișnuit în 
cameră. Îi deschid, aproape împotriva voinţei mele și am nevoie 
de minute întregi ca să recunosc din nou ceea ce văzusem. Între 
ușile întredeschise ale bufetului de pe peretele opus se zărește 
slab o fâșie îngustă de lumină. 

Ce prostie din partea mea să nu le închid cum trebuie! Se 
vede că micul bec dinăuntru se aprinsese singur. Ce tâmpenie! 
les cu greu din așternut și abia dacă fac doi pași în direcţia 
bufetului când îmi dau brusc seama. E imposibil să se aprindă 
beculețul din bufet, căci alimentarea cu curent electric este 
întreruptă! 

Rămân nemișcată, cu mâna la gură, și-apoi, chiar în clipa 
când mă arunc înspre pat ca să scot pistolul, ușile bufetului se 


100 


izbesc în lături și dintre ele apare silueta ghemuită a lui Sluggsy, 
care se năpustește asupra mea cu lanterna într-o mână și un 
obiect care se leagănă în mâna cealaltă. 

Am impresia că scot un țipăt ascuţit, dar se poate să fi țipat 
doar în mintea mea. In clipa următoare mă izbește ceva în 
tâmplă și simt că mă prăbușesc pe podea. După aceea se face 
întuneric. 

În timp ce încep să-mi revin, primele lucruri pe care le 
înregistrez sunt o căldură cumplită și senzaţia că sunt târâită pe 
pământ. Apoi simt miros de ars, văd flăcările și încerc să ţip. Din 
gura mea nu iese altceva decât un scâncet de animal și atunci 
încep să dau din picioare. Dar mâinile care îmi ţin gleznele sunt 
ferme și nu reușesc să mă eliberez. După câteva scuturături 
care adaugă suferinţă în plus durerii cumplite de cap, simt că 
sunt târâită pe iarba udă, până sub ramurile unor copaci. Pe 
neașteptate mi se eliberează picioarele, un bărbat se apleacă 
asupra mea și îmi acoperă gura cu palma. Aud un glas, glasul lui 
James Bond, care-mi șoptește imperativ la ureche: 

— Să nu scoţi niciun sunet! Stai nemișcată! E totul în ordine, 
sunt eu. 

Întind mâna spre el și-i ating umărul. E gol. Apăs ușor, ca să-i 
dau de știre că am înţeles și atunci îmi ia mâna de pe gură. 

— Așteaptă aici. Să nu te miști deloc! Mă întorc imediat. 

Apoi dispare neauzit. k 

Neauzit? N-ar fi avut nicio importanță cât zgomot face. In 
spatele meu se aud mugetele înspăimântătoare ale focului și 
trosnet asurzitor de lemnărie; lumini roșiatice, ca de iad, 
țâşnesc spre cer pe fundalul întunecat al pădurii. Mă ridic cu 
grijă în genunchi și-mi răsucesc cu greu capul. În dreapta mea, 
de-a lungul întregului șir de cabane se ridică un perete uriaș de 
flăcări. Dumnezeule, de la ce soartă mă salvase! Imi pipăi trupul 
și părul - sunt neatinsă, cu excepţia cucuiului de lângă tâmplă 
care pulsează dureros. Constat că reușesc să stau drept, așa că 
mă ridic în picioare și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat. 
Din păcate, după ce am fost lovită nu-mi amintesc nimic. 
Probabil că cei doi au provocat incendiul, iar James a ajuns 
cumva la mine și m-a tras până la copacii din spatele cabanei. 

Copacii din spatele meu foșnesc și îl văd apărând lângă mine. 
Nu poartă nici sacou, nici cămașă, ci doar un soi de ham de-a 
curmezișul pieptului bronzat, pe care transpiraţia lucește în 


101 


lumina flăcărilor și de sub braţul stâng îi atârnă, cu ţeava în jos, 
o pușcă automată. Ochii îi strălucesc de încordare, iar fața 
mânjită cu fum și părul ciufulit îi dau un aspect cam înfricoșător, 
ca de pirat. 

Zâmbește mohorât și face un semn cu capul în direcția 
cabanelor. 

— Asta e jocul. Ard totul până în temelii, ca să încaseze banii 
pe asigurare. Acuma împrăștie praf de termit!! pe aleea 
acoperită ce duce la clădirea principală. N-au decât! Dacă îi 
opresc acum, nu înseamnă decât că-i salvez domnului 
Sanguinetti proprietatea. Cu noi doi ca martori, n-o să simtă nici 
mirosul banilor de pe asigurare. Ba mai mult, intră la închisoare. 
Așa că o să mai așteptăm puțin și-o să-i lăsăm să distrugă totul. 

Imi amintesc brusc de bietele dar prețioasele mele lucrușoare 
și spun timidă: 

— N-am putea să salvăm Vespa? 

— Stai liniștită. N-ai pierdut decât zdrențele cu care ai fost 
îmbrăcată la început, dacă le-ai lăsat în baie. Când am venit 
după tine, am luat pistolul și ţi-am scos afară coburii. Când m- 
am întors ţi-am adăpostit motocicleta, pare să fie în stare 
perfectă. Am ascuns totul printre copaci. Garajele deschise 
dintre cabane vor arde ultimele, căci au pereţi din cărămidă pe 
ambele părţi. Au pus bombe cu termit în fiecare cabană. Sunt 
mai bune decât benzina. Ocupă spaţiu mai puţin și nu lasă urme 
pentru detectivii firmei de asigurări. 

— Dar ai fi putut să arzi și tu! 

Dezveliţi de zâmbet, dinţii îi fulgeră albi în semiîntuneric. 

— De asta mi-am scos haina. Trebuie să arăt respectabil când 
ajung la Washington. 

Mie nu mi se pare chiar așa de amuzant. 

— Dar cămașa? 

La capătul șirului de cabane se aude un trosnet asurzitor și un 
val uriaș de scântei se răspândește în jur. 

— Uite unde-i cămaşa mea. Tocmai s-a prăbușit acoperișul 
peste ea. 

Se oprește și-și șterge cu mâna murdară sudoarea de pe 
frunte, mânjindu-și și mai rău faţa cu funingine. 

— Am presimţit că o să se întâmple ceva de genul ăsta. Poate 


11 Amestec de pulbere de aluminiu și oxizi metalici care dezvoltă prin ardere o 
temperatură foarte ridicată (n. tr.). 


102 


trebuia să fiu mai pregătit decât eram. De pildă, aș fi putut să 
mă duc și să schimb roata mașinii. Dacă făceam asta, acum 
puteam să plecăm. Ne-am fi strecurat spre capătul șirului de 
cabane și-am fi alergat până la mașină, iar când am fi ajuns la 
Lake George sau Glens Falls, puteam trimite poliţia încoace. Dar 
m-am gândit că dacă reparam mașina, bunii noștri prieteni ar fi 
avut o scuză ca să-mi ceară să plec. Aș fi putut să refuz, 
desigur, ori să spun că nu plec fără tine, însă s-ar fi putut lăsa cu 
împușcături și nu cred că aș izbuti să-i înving pe ăștia doi decât 
dacă aș trage eu primul. lar dacă reușeau să mă scoată din 
peisaj, tu ai fi ajuns exact în situaţia de la început și ar fi fost rău 
de tot. Ai un rol important în planul lor. 

— Așa m-am gândit și eu tot timpul, fără să știu exact de ce. 
Am știut că îmi fac rău pentru că nu contez deloc. La ce-or fi 
vrut să mă folosească? 

— Păi tu ai fi fost acuzată pentru declanșarea incendiului. 
Sanguinetti și-ar fi dovedit nevinovăția susţinând că cei doi 
Phancey, administratorii, care sunt cu siguranţă băgaţi până în 
gât în afacerea asta, ţi-au cerut să întrerupi alimentarea cu 
curent electric - ceea ce era perfect rezonabil, din moment ce 
motelul se închidea - și să folosești o lampă cu gaz pe timpul 
nopții. 

Atunci îmi amintesc cât de schimbată fusese atitudinea lor în 
ultima zi, felul cum mă trataseră cu dispreţ, ca pe un gunoi, ca 
pe ceva ce va fi curând aruncat. Și întregul tablou deveni clar. 

— Ei bine, reia James Bond, s-ar fi descoperit rămășițele 
lămpii cu gaz și s-ar fi ajuns la concluzia că ai adormit și ai 
răsturnat cumva lampa prin somn. Așa s-a aprins cabana ta și 
apoi toate celelalte; clădirile sunt acoperite cu lemn, iar vântul a 
făcut restul. Apariţia mea a fost ceva sâcâitor, dar nimic mai 
mult. S-ar fi descoperit și rămășițele mele, sau cel puţin mașina, 
ceasul și obiectele de metal din valiză. Nu știu cum ar fi 
procedat cu arma mea și cu cea de sub perna ta căci ar fi putut 
să le creeze probleme. Poliţiştii ar fi verificat mașina în Canada 
și seria armelor în Anglia și în felul ăsta m-ar fi identificat. Și s-ar 
fi întrebat imediat ce căuta revolverul meu la tine sub pernă. Ar 
fi raţionat că dacă am fost, mă rog, iubiţi, de ce-am dormit într-o 
cabană atât de îndepărtată de a ta și ar fi presupus că probabil 
am vrut să ne protejăm reputaţia și ne-am cazat separat, dar că 
ţi-am dat arma ca să te protejezi pe timpul nopţii. Nu știu cum s- 


103 


ar fi descurcat mizerabilii cu toate astea, dar presupun că după 
ce le-am spus că simt poliţist, bunii noștri prieteni s-au gândit la 
arme și la alte posibile obiecte incriminatoare din metal care n- 
ar fi fost distruse de foc și ar fi așteptat câteva ore după ce se 
potolea focul și ar fi scurmat prin cenușă în căutarea unor 
asemenea obiecte buclucașe. Firește, după aceea ar fi avut grijă 
să şteargă urmele căutării lor, căci indivizii ăștia sunt niște 
profesioniști. Adică mă rog, după standardele lor. 

— Dar atunci de ce nu te-au omorât? i 

— Fii convinsă că s-au gândit s-o facă. In drum spre cabana 
mea, după ce am plecat de la tine, mi-am dat seama că dacă 
intenționează să-ți facă ceva, vor trebui să scape mai întâi de 
mine. Așa că în primul rând am alcătuit o momâie în patul meu, 
una foarte reușită. Am mai făcut-o și altă dată și mă pricep de 
minune. Nu trebuie doar să fie în pat ceva ce seamănă a corp 
omenesc, căci asta se rezolvă ușor cu perne, prosoape și 
așternut, ci e nevoie și de un cap acoperit cu păr care să stea pe 
pernă. Am rezolvat asta cu o mulţime de ace de pin, din care am 
făcut o grămăjoară de proporţiile unui cap, apoi am tras 
cearșaful până în locul unde ar fi trebuit să fie urechile - totul 
foarte artistic, te rog să mă crezi! După aceea mi-am atârnat 
cămașa pe speteaza scaunului de lângă pat, un alt truc folositor 
ce sugerează faptul că posesorul cămășii este în pat, și am lăsat 
lampa cu gaz să ardă cu flacără mică, aproape de pat, ca să-i 
ajute în eventuala încercare de asasinat - dacă plănuiseră într- 
adevăr așa ceva. Am vârât niște pene prost întocmite pe sub 
ușă și am proptit speteaza unui scaun sub clanţă, semn că îmi 
luasem măsurile elementare de precauție. Apoi mi-am luat 
valiza, m-am ascuns în spatele cabanei, printre copaci și am 
așteptat. M-au lăsat o oră, probabil ca să adorm adânc și apoi 
au venit atât de încet, că nici nu i-am auzit. Am auzit imediat 
sunetul unei lovituri înfundate - semn că forțaseră ușa - și o 
serie de pufnituri înăbușite, căci au folosit pistoale cu amortizor. 
In clipa următoare, termitul s-a aprins luminând orbitor întreg 
interiorul cabanei. Mi-am spus că am fost foarte isteț, dar s-a 
dovedit curând că nu chiar atât de isteț pe cât ar fi fost nevoie. 
Mi-au trebuit cam cinci minute să mă strecor printre copaci, 
până la cabana ta. Nu mi-am făcut griji, căci știam că le va fi 
greu să intre la tine și-apoi eram pregătit să ies din pădure și să 
intervin imediat dacă auzeam zgomotul pistolului tău. Atâta 


104 


doar că seara asta, probabil în timp ce făcea turul cabanelor, 
așa cum îmi spuseseși, Sluggsy a făcut cu un târnăcop o gaură 
în peretele din spatele bufetului din camera ta, lăsând doar 
panoul de gisp-carton pe care urma să-l taie cu un cuțit bine 
ascuţit. E posibil să fi pus la loc bucata de zid, dar poate că nu; 
în orice caz, nu era nevoie s-o facă, căci niciunul din noi n-a 
intrat în garajul deschis al cabanei 8. Oricum, primul lucru pe 
care l-am văzut când m-am apropiat a fost lumina termitului 
aprins la tine în cabană. Atunci am pornit într-un sprint 
nebunesc, aplecându-mă de fiecare dată când treceam prin 
spaţiul din spate al garajelor deschise, căci îi auzeam luând 
cabanele la rând, deschizând ușile, aruncând înăuntru bombele 
cu termit și apoi încuindu-le cu grijă, ca să pară că totul fusese 
în bună regulă. 

In timp ce vorbește, James Bond aruncă din când în când câte 
o privire spre acoperișul clădirii principale, care se detașează 
clar deasupra cabanelor aprinse. La un moment dat, îmi spune 
pe un ton de conversaţie obișnuită: 

— Au aprins și clădirea recepţiei. Acum trebuie să mă duc 
după ei. Cum te simţi, Viv? Mai ai ceva vlagă? Ce-ţi face capul? 

— A, mă simt bine, îi răspund grăbită. Dar, James, chiar 
trebuie să te duci după ei? Lasă-i să plece! În definitiv, ce 
contează? S-ar putea să fii rănit. 

— Nu, draga mea, îmi spune el hotărât. Aproape că ne-au 
omorât pe amândoi. Ar putea să se întoarcă dintr-o clipă într- 
alta și să vadă că motocicleta ta a dispărut. Din clipa aceea 
pierdem factorul surpriză. Și e imposibil să-i las să plece 
nevătămaţi. Oamenii ăștia sunt ucigași! Dacă scapă azi, mâine 
vor omori pe altcineva. Ca să nu mai pomenesc că mi-au distrus 
cămașa, iar pentru asta nu pot rămâne nepedepsiţi. 

Intind mâna și-l ating ușor. 

— Ei bine, atunci va trebui să mă lași să te ajut. Și să-mi 
promiţi că vei avea grijă de tine, bine? Nu mă descurc fără tine 
și nu vreau să rămân singură din nou. 

Imi ignoră mâna și-mi spune aproape cu răceală: 

— Acum, fii bună și nu-mi bloca mâna cu care ţin arma. E 
ceva ce trebuie să fac. Inţelege, asta e meseria mea. Uite, ia-ți 
înapoi revolverul și strecoară-te printre copaci până la garajul 
deschis al cabanei 3. În zona aceea e întuneric și vântul suflă 
focul în direcţia opusă. De-acolo poţi să vezi totul, fără să fii 


105 


observată. Dacă am nevoie de ajutor știu unde te găsesc, așa că 
să nu te clintești din loc. Dacă te chem, vino cât poţi de repede. 
Dacă păţesc ceva, ia-o pe malul lacului și îndepărtează-te cât 
poţi mai mult. După incendiul ăsta, dimineaţă locul va mișuna 
de polițiști, așa că vei putea cere ajutorul unuia dintre ei. Spune- 
itot, o să te creadă. Și dacă nu, cere-i să sune la Washington, la 
CIA și-ai să vezi cum se pun în mișcare! Trebuie doar să-i spui 
cine am fost. În secţia căreia îi aparţin am un număr de 
identificare. E 007. Încearcă să nu-l uiţi! 


Capitolul 13 


Schimb de focuri 


„Am fost.” „Să-i spui cine am fost”... 

De ce a trebuit să rostească vorbele astea, să vâre ideea în 
mintea lui Dumnezeu, a Sorţii, a oricui o fi cel care face cărțile 
noaptea asta? Omul nu trebuie niciodată să-și rostească 
gândurile negre, căci ele continuă să trăiască, precum niște 
unde sonice și să pătrundă în fluxul conștiinței generale. Și dacă 
Dumnezeu sau Soarta ascultă din întâmplare, în acel moment 
anume și pe acea lungime de undă anume, gândurile acelea pot 
deveni fapt real. Aluzia unui gând legat de moarte poate fi 
înțeleasă greșit, ca o solicitare! 

Așa că nici eu nu trebuie să nutresc astfel de gânduri, altfel ar 
însemna să le adaug greutatea la valurile întunecate ale 
destinului! Ce prostie! Toate chestiile astea le învățasem de la 
Kurt. El era întotdeauna plin de „reacţii în lanţ la nivel cosmic”, 
criptograme ale „fluxului vieţii” și alte bâlbâieli nemţești pe care 
eu le înghițisem avidă ca și cum el însuși ar fi fost marele 
„Dinam central” care controla toate acţiunile, sau măcar o parte 
din el, așa cum de fapt părea să se și considere uneori. 

Firește, James Bond rostise cuvintele astea într-un mod 
ușuratic, precum schiorii pe care-i cunoscusem în Europa și care 
le urau prietenilor lor „Hals und Beinbruch!”!? când porneau să 
coboare în slalom o pantă abruptă. 


12 „Să-ţi rupi gâtul și picioarele!” (germ., n. tr.). 


De fapt, urarea avea rolul de a-i avertiza asupra posibilelor 
accidente și invoca exact opusul deochiului. Probabil că Bond 
folosise varianta ei britanică, tocmai pentru a-mi da curaj. Ei 
bine, preferam să n-o fi făcut. Pocnetul armelor, criminalii, 
tentativele de asasinat făceau parte din munca lui, din viața lui, 
însă nu și din a mea, așa că l-am învinuit că nu a fost mai 
simţitor, mai omenos. 

Oare unde e acum? Se strecoară înaintând în umbră, la 
adăpostul flăcărilor înalte, ascuţindu-și simţurile ca să surprindă 
pericolul? Și ce făceau dușmanii, cei doi bandiți profesioniști pe 
care s-a grăbit prea tare să-i subestimeze? li pregătiseră o 
ambuscadă și-l așteptau? Voi auzi curând o rafală lungă de 
împușcături? Și apoi urlete? 

Ajung la garajul deschis al cabanei numărul 3 și înaintez puţin 
câte puţin prin întuneric, cu spatele lipit de peretele aspru. 
Arunc o privire scurtă pe după colțul clădirii, spre clădirea 
principală care arde și ea. 

Nu se vede nimeni, nu observ nicio mișcare, cu excepţia 
flăcărilor pe care vântul le înteţește din când în când, făcându-le 
să țâșnească spre cer. Câţiva pini din spatele cabanelor sunt 
gata să se aprindă de la scânteile purtate de vând și căzute pe 
ramurile lor uscate. Dacă n-ar fi fost ploaia abundentă, sunt 
sigură că incendiul s-ar fi extins și în pădure și atunci fata cea 
zăpăcită, cu lampa ei cu gaz, ar fi lăsat o urmă de neșters pe 
teritoriul Statelor Unite! Oare pe ce suprafaţă ar fi întins vântul 
focul? Douăzeci de kilometri? Patruzeci? Câţi arbori, câte 
animale și păsări ar fi distrus micuța fată moartă din Quebec? Se 
prăbușește acoperișul altei cabane răspândind în jur aceeași 
puzderie de scântei portocalii. Îi urmează la scurt timp și cel 
ornamentat, din șindrilă, al clădirii principale, care se curbează 
încet înspre interior și apoi cade precum un sufleu copt 
insuficient. Roiuri de scântei se ridică vesele în aer și-apoi se 
sting, duse de vânt care încotro. Lumina întețită dezvăluie cele 
două mașini de la marginea șoselei, cea gri, Thunderbird și 
berlina neagră, dar nu se vede nici urmă nici de cei doi 
gangsteri, nici de James Bond. 

Imi dau seama brusc că am pierdut orice noţiune a timpului și 
mă uit la ceas. E ora două. Coşmarul acesta începuse de numai 
cinci ore! Mie însă mi se pare că durează de săptămâni și că mă 
aflu la ani întregi distanță de viața mea dinainte. Imi e greu să 


107 


rememorez chiar și seara care tocmai trecuse, cea în care am 
stat în fotoliu și am depănat amintiri, de parcă totul mi-ar fi fost 
șters brusc din minte. Teama, suferinţa și pericolul mă luaseră 
în stăpânirea lor. E ca și cum aș fi trecut printr-un naufragiu, o 
deraiere de tren, o prăbușire de avion, un cutremur sau un 
uragan. Probabil că atunci când trăiești o asemenea catastrofă ţi 
se întâmplă la fel. Aripile negre ale primejdiei întunecă cerul și 
nu mai există nici trecut, nici viitor. Trăiești fiecare minut, 
supravieţuiești fiecărei secunde ca și cum ar fi ultima. Nu mai 
există un alt timp și un alt spaţiu, decât acum și aici. 

Dar iată că apar cei doi! Inaintează pe iarbă spre mine, 
fiecare cu cate o cutie mare în mână. Sunt televizoare, pe care 
le scoseseră din vreo cabană, probabil cu gândul să le vândă, ca 
să câștige niște bani în plus. Merg unul lângă altul, slăbănogul și 
bondocul, și lumina flăcărilor se răsfrânge pe feţele lor lucioase 
din cauza transpiraţiei. Când ajung la arcadele carbonizate ale 
aleii acoperite ce duce la clădirea principală o iau la goană, 
uitându-se din când în când în sus ca să se asigure că acoperișul 
aprins nu le cade în cap. Dar unde e James Bond? lată, e 
momentul perfect să-i prindă pentru că amândoi au mâinile 
ocupate. 

Sunt la mai puţin de douăzeci de metri de mine, dar o iau 
spre dreapta, ca să ajungă la mașină. Mă retrag repede și mă 
lipesc de peretele garajului și mă întreb din nou unde e James. 
Oare ar trebui să fug singură după ei și să încerc să-i imobilizez 
de una singură? Mă admonestez cu asprime și-mi spun că dacă 
aș rata, ceea ce avea să se întâmple cu siguranţă, se termina cu 
mine. Mă întreb dacă nu cumva salopeta albă nu mă dă de gol și 
mă trag mai în spate. Acum cei doi sunt încadraţi exact în 
dreptunghiul lat al deschizăturii garajului în care sunt 
adăpostită, la câţiva metri distanţă de zidul încă neatins dinspre 
nord al clădirii principale, pe care vântul îl ferise până atunci de 
flăcări. Peste câteva clipe vor dispărea după colț și ocazia 
minunată de a-i prinde se va risipi în vânt. 

Dar după câţiva pași încremenesc brusc și-l văd pe James 
Bond apărut ca din senin în faţa lor, cu arma aţintită ferm exact 
între trupurile lor. Glasul lui șuieră ca o plesnitură de bici. 

— Gata! S-a terminat! Intorceţi-vă cu spatele! Primul dintre 
voi care dă drumul televizorului din braţe se alege cu un glonţ. 

Criminalii se întorc încet, până ajung cu faţa spre 


108 


ascunzătoarea mea. Glasul lui Bond răsună din nou. 

— Vino-ncoace, Viv! Am nevoie de o mână de ajutor. 

Scot revolverul greu de după cordonul salopetei și alerg 
grăbită spre ei. Când ajung la vreo zece metri distanţă, James 
îmi spune: 

— Oprește-te acolo, Viv, îţi spun îndată ce să faci. 

Stau pe loc, așa cum mi-a cerut. Cele două chipuri malefice se 
holbează la mine. Dinţii slăbănogului se dezvelesc într-un rânjet 
crispat de uimire și încordare. Sluggsy dă drumul unui șir de 
sudalme. Îmi îndrept revolverul spre televizorul pe care-l ţine în 
brațe și mă răstesc: 

— Ține-ţi gura sau te împușc! 

— Nu mai spune, mă provoacă Sluggsy. Ți-e prea teamă ca să 
poţi trage! 

— Ține-ţi fleanca, altfel te alegi cu o gaură în căpăţâna aia 
scârboasă! intervine James. Ascultă, Viv, trebuie să le luăm 
indivizilor ăstora armele. Vino în spatele celui poreclit Horror, 
proptește-i țeava revolverului în șira spinării și pipăie-l la sub 
braţ cu mâna liberă. Nu-i prea plăcut, dar n-avem ce face. 
Spune-mi dacă dai de vreo armă și o să-ţi explic ce să faci. Ai 
grijă să nu faci mișcări bruște. Eu îl ţin în bătaia armei pe 
celălalt. Dacă Horror se clintește din loc, trage imediat. 

Fac cum mi s-a spus. Trec în spatele slăbănogului și-i lipesc 
țeava revolverului de șira spinării. Apoi întind mâna stângă și îl 
pipăi pe sub braţul drept. Emană un miros neplăcut, ca de 
mortăciune și mă simt scârbită că trebuie să stau atât de 
aproape de el și să-l ating într-un mod atât de intim. Îmi dau 
seama că îmi tremură mâna și probabil că asta l-a determinat să 
riște, pentru că pe neașteptate, dintr-o singură mișcare iute și 
fluidă, aruncă în lături televizorul, se răsucește ca un șarpe, mă 
izbește peste mână aruncând arma cât colo, mă apucă de gât și 
mă lipește de el. 

James trage, simt pe lângă cap șuieratul glonțului și încep să 
mă lupt ca un diavol, lovind cu picioarele, zgăriind și înfigându- 
mi unghiile în braţul lui. Dar e ca și cum m-aș lupta cu o statuie 
din piatră, căci slăbănogul se mulțumește să-și înteţească 
strânsoarea agonizantă și să spună cu glas sec: 

— Ei, englezoiule, ce facem acum? Vrei ca doamna să moară 
din pricina ta? 

Simt cum una din mâinile lui își relaxează încleștarea, îmi 


109 


închipui că are de gând să-și scoată arma și încep să lupt din 
nou. 

— Viv, îndepărtează-ţi picioarele, îmi cere Bond cu glas aspru. 

Îndeplinesc ca un automat ce mi s-a spus și aud răsunând o 
altă împușcătură. Slăbănogul înjură cumplit și-mi dă drumul, dar 
în același timp în spatele meu răsună zgomotul puternic al unui 
obiect care cade pe jos și se face ţăndări. Mă întorc să văd ce se 
petrece. În clipa când Bond a tras, Sluggsy a azvârlit cu putere 
televizorul în el, lovindu-l în față și făcându-l să se 
dezechilibreze. Sluggsy ţipă disperat: 

— Fugi, Horror! 

Eu îmi caut pistolul prin iarbă, dau de el și trag 
neîndemânatică în direcţia lui Sluggsy. Probabil că l-aș fi ratat 
oricum, dar el fuge deja ca un nebun traversând pajiștea în 
direcția cabanelor, urmat de slăbănogul care șchioapătă 
caraghios. Trag din nou, dar ţeava armei se smucește în sus și 
cei doi dispar imediat în cabana numărul unu de pe partea 
dreaptă a șirului. 

Mă ridic și alerg la James Bond, care stă în genunchi pe iarbă, 
ținându-se de cap. Când mă apropii își ia mâna de pe frunte, se 
uită la ea și înjură. Are o tăietură adâncă chiar în locul de unde 
pornește linia părului. Fără să rostesc un cuvânt, alerg până la 
cea mai apropiată fereastră a clădirii recepţiei și o sparg cu 
țeava revolverului. Mă izbește în faţă un val puternic de căldură, 
dar înăuntru nu arde încă nimic. Aproape de geamul spart e 
masa la care stătuseră gangsterii tot timpul serii și pe care 
rămăsese, printre rămășițele fumegânde de acoperiș, trusa de 
prim ajutor. James îmi strigă ceva, dar eu sunt aplecată deja 
peste pervaz. Îmi ţin respiraţia ca să nu inhalez fumul dens, 
înșfac cutia și ies imediat, căci mă ustură groaznic ochii. 

Curăţ rana cum mă pricep mai bine, o dau cu mertiolat și 
lipesc deasupra un plasture mare. Nu e foarte mare, dar e mai 
bine să mă asigur că nu se infectează. 

— Îmi pare rău, Viv, cred că am făcut-o de oaie de data asta. 

Cam așa gândesc și eu. 

— De ce nu i-ai împușcat imediat? Stăteau ca niște ţinte fixe, 
cu televizoarele alea în mână! 

— N-am fost niciodată în stare să omor un om așa, cu sânge 
rece, îmi răspunde el sec. Dar măcar puteam să-i sfărâm 
slăbănogului piciorul. Probabil că glonţul l-a crestat doar, așa că 


110 


deocamdată rămâne în joc. 

— După părerea mea, și tu ai avut un noroc chior că ai rămas 
în joc! De ce nu te-a omorât Sluggsy? 

— Și eu mă întreb același lucru. Probabil că și-au stabilit un 
soi de sediu în cabana 1 și și-au lăsat armele acolo cât timp și- 
au văzut de treabă în clădirea principală. Poate că n-au vrut să 
care cu ei mai multe încărcătoare cât timp se aflau atât de 
aproape de foc. Oricum, războiul s-a declarat deja și se pare că 
avem serios de lucru. Cel mai important e să le supraveghem 
mașina, pentru că vor încerca cu siguranţă s-o șteargă. Dar mai 
întâi vor încerca să ne omoare. Sunt într-o situaţie critică și vor 
lupta ca disperaţii să iasă din ea. 

Termin de pansat rana. James stă cu privirile aţintite pe 
cabana numărul unu. 

— Ar fi bine să ne adăpostim undeva. S-ar putea să fi adus cu 
ei armament greu și bănuiesc că au terminat deja de pansat 
piciorul lui Horror. 

Se ridică în picioare și după câteva clipe mă smucește de braţ 
și-mi șuieră la ureche: 

— Repede! 

În același timp aud clinchet de sticlă spartă la dreapta și o 
rafala asurzitoare ce pare a fi trasă de o mitralieră. Gloanţele 
șuieră pe lângă noi și se înfig în peretele lateral al clădirii 
principale. 

— Îmi cer din nou scuze, Viv, spune el zâmbind. Se pare că 
reacţiile mele sunt cam încete în seara asta. |ți promit că o să 
mă descurc mai bine. Acum, haide să stam puţin liniștiți și să ne 
gândim. 

Rămânem nemișcaţi un răstimp ce pare că nu se mai 
sfârșește. Clădirea aprinsă emană o căldură cumplită; simt cum 
îmi șiroiește transpiraţia pe tot corpul. A mai rămas în picioare 
doar zidul dinspre nord și o bucăţică din cel lateral, îndărătul 
căruia ne adăpostim noi. Restul e o masă enormă de flăcări. 
Vântul suflă focul înspre sud, așa că îmi spun că această ultimă 
bucată de perete poate rezista destul de mult. Majoritatea 
cabanelor arseseră până la temelii, așa că pe latura aceea a 
luminișului lumina focului se împuţinase simţitor. Mă gândesc că 
incendiul fusese probabil vizibil de la kilometri întregi, probabil 
până la Lake George și Glens Falls, dar nimeni nu venise în 
ajutor. Probabil că patrulele de la circulaţie și echipajele de 


111 


pompieri erau răspândite în toată zona, ocupându-se de 
dezastrele provocate de furtună. Cât despre iubitele lor păduri, 
erau probabil convinși că niciun incendiu nu se poate întinde pe 
un teren atât de plin de apă. 

— Uite ce avem de făcut, începe James. În primul rând, vreau 
să stai într-un loc de unde să mă poţi ajuta la nevoie, dar fără 
să-mi fac griji pentru siguranța ta, pentru că, dacă am reușit să-i 
cunosc destul de bine pe indivizii ăștia, se vor concentra asupra 
ta știind că voi face orice ca să nu fii rănită, chiar dacă asta ar 
însemna să-i las să scape. 

— Adevărat? 

— Nu fi prostuţă! Așa că te vei duce pe șosea, pe după bucata 
asta de clădire și-apoi o vei lua în partea opusă până ajungi în 
dreptul mașinii lor. Stai cuminte acolo și, chiar dacă unul din ei 
sau chiar amândoi ajung la mașină să nu tragi până nu-ţi spun 
eu s-o faci. Ai înţeles? 

— Dar tu unde vei fi? 

— Pe ceea ce se numește linie interioară de apărare, dacă 
considerăm mașinile drept obiectiv principal. O să rămân prin 
preajmă și-o să-i las să vină după mine. Scopul lor este să ne 
lichideze și după aceea să fugă așa că îi voi lăsa să încerce. 
Timpul lucrează împotriva lor, căci e aproape ora trei. Cât mai 
este până se luminează de ziuă? 

— Cam două ore. Pe la cinci se arată zorile. Dar ei sunt doi, iar 
tu numai unul! Precis vor încerca să te prindă ca-n clește, într-o 
dublă învăluire. 

— Unul din clești e cam deteriorat și-apoi, deocamdată nu am 
nicio soluţie mai bună. Acum du-te te rog unde te-am trimis, 
înainte să încerce ăștia doi ceva. Între timp, voi încerca ca să-i 
țin ocupați. 

Se duce în colţul clădirii și trage două focuri rapide înspre 
cabana din dreapta. Se aude zgomot de sticlă spartă și apoi o 
rafală asurzitoare de mitralieră. Gloanţele se înfig în ziduri și-n 
copacii de la marginea șoselei. James se întoarce la mine și-mi 
zâmbește încurajator. 

— Acum! 

O iau la fugă spre dreapta și traversez șoseaua, având grijă să 
am tot timpul clădirea recepţiei între mine și prima cabană din 
șir, până ajung în copaci. Încep să-mi croiesc drum printre ei și 
constat că sunt la fel de neprimitori ca și mai devreme, dar 


112 


acum sunt încălțată corespunzător, iar materialul salopetei e 
rezistent. După ce consider că am intrat suficient de mult în 
pădure, o pornesc spre stânga și, când socotesc că am ajuns 
unde trebuie, pornesc din nou spre șosea, în direcția flăcărilor. 
Spre surprinderea mea, ajung exact unde voiam, chiar în 
spatele primului șir de copaci de lângă berlina neagră, la vreo 
douăzeci de metri de partea cealaltă a șoselei și am vedere 
perfectă asupra întregului câmp de bătălie luminat de flăcări. 

In tot răstimpul ăsta, luna apăruse și dispăruse de după nori, 
când luminând puternic împrejurimile, când învăluindu-le în 
beznă și lăsând în locul ei doar strălucirea schimbătoare a 
flăcărilor care mistuiau jumătatea stângă a clădirii principale. În 
momentul când iese din nou dintre nori, observ ceva ce aproape 
că mă face să ţip. Slăbănogul se târăște pe burtă spre peretele 
nordic al recepţiei, cu un pistol în mână. 

James Bond e tot în locul unde-l lăsasem și, ca să-l ţină acolo, 

Sluggsy menținea un tir regulat de împușcături ale căror scântei 
licăreau la intervale de câteva secunde în jurul colţului de zid 
către care se târa slăbănogul. Probabil că-i ghicise semnificaţia, 
că-și dăduse seama că are rolul de a-l ţine pe loc, pentru că îl 
văd luând-o încet spre stânga, în direcţia zidului aprins al 
recepției. lată-l că o ia la fugă, aproape ghemuit, străbate în 
lung pajiștea cu iarba arsă și o ia spre șirul din stânga al 
cabanelor carbonizate, învăluite în fum dens și roiuri de scântei. 
Il zăresc ascunzându-se în garajul deschis al cabanei numărul 
15, apoi dispare, probabil printre copacii din spatele ei, cu 
intenţia evidentă de a-l ataca pe Sluggsy din spate. 
_ Mă uit să văd ce face slăbânogul. E aproape de colţul clădirii. 
Incă puţin și ajunge. Tirul de împușcături încetează. Fără să 
țintească, cu pistolul în mâna stângă, Horror trage pe după colț 
orbește, golind un încărcător întreg spre locul unde James și cu 
mine stătuserăm ceva mai devreme. Cum nu i se răspunde cu 
niciun foc de armă, își iţește capul de după colţ și-apoi și-l 
retrage cu iuțeala unui șarpe, apoi se ridică în picioare și flutură 
o mână ca să arate că am dispărut. 

Exact atunci se aud două focuri de armă din direcţia cabanei 
numărul 1, urmate de un urlet ce-mi îngheață sângele în vene, 
iar Sluggsy iese din cabană și pornește pe pajiște mergând cu 
spatele, trăgând cu dreapta de la nivelul șoldului în timp ce 
mâna stângă îi atârnă fără vlagă pe lângă corp. Continuă să 


113 


alerge poticnit, urlând de durere, trăgând din când în când 
rafale scurte de mitralieră. Observ o mișcare fulgerătoare într- 
unul din garajele descoperite și aud răspunsul asurzitor al armei 
automate. Sluggsy își schimbă direcţia tirului și arma lui Bond 
amuţește, împușcăturile pornesc din nou, dintr-un alt loc și 
probabil că una din ele lovește în mitraliera lui Sluggsy, căci îl 
văd aruncând-o la pământ și o luând-o la goană spre mașină, 
spre care se târa și slăbănogul, care trăgea din când în când 
focuri lungi de acoperire cu ambele arme. Glonţul cu care 
englezul lovise mitraliera lui Sluggsy îi blocase pesemne 
mecanismul, căci continua să tragă rotindu-se pe iarbă ca un 
titirez de scântei și împroșcând gloanțe în toate părțile. 
Slăbănogul ajunge la mașină și se urcă la volan, aud motorul 
pornit și văd fumul împroșcat de ţeava de eșapament, se 
deschide portiera cealaltă, Sluggsy sare înăuntru și berlina cea 
neagră ţâșnește înainte ca urmărită de diavol. 

Nu-l mai aștept pe James, ci năvălesc în șosea trăgând foc 
după foc în direcția mașinii, bucuroasă că parte din gloanţele 
mele își nimeresc ţinta. La un moment dat, când apăs pe trăgaci 
se aude doar un clinchet sec, așa că rămân locului și înjur 
neputincioasă privindu-i cum se îndepărtează. De la marginea 
îndepărtată a pajiștii se pornește însă tirul constant al lui James, 
căruia i se răspunde cu focuri răzlețe de la fereastra șoferului 
până când, pe neașteptate, berlina cea neagră pare că a 
înnebunit. Se abate mult în lateral și se îndreaptă spre James, 
tăind pajiștea. Agentul e prins câteva clipe în luminile puternice 
ale farurilor, cum stă așa, nemișcat, cu pieptul gol lucind de 
transpiraţie, trăgând din poziţia clasică a duelistului, ca într-un 
animal care-l atacă. Imi spun că au să-l strivească cu mașina și 
o iau la fugă prin iarbă spre el, însă chiar atunci mașina virează 
brusc și o ia spre lac cu motorul turat la maxim. 

Rămân pe loc și privesc fascinată. In locul acela, pajiștea se 
oprește într-o stâncă înaltă de vreo șase metri, lângă care este 
amenajat un loc de pescuit, cu câteva mese și bănci rudimentar 
cioplite. Mașina se îndreaptă într-acolo și, fie că va lovi vreo 
bancă sau nu, viteza mare o va arunca fără îndoială în lac. Trece 
însă pe lângă bănci fără să le atingă și o privesc îngrozită, cu 
mâna la gură, cum saltă peste marginea stâncii și aterizează în 
apă cu un pleoscăit asurzitor acompaniat de scrâșnete metalice 
și zgomot de sticlă spartă. Apoi se scufundă încep, cu botul în 


114 


jos, într-un vârtej de gaze de eșapament și bule de aer, până 
rămâne la vedere doar portbagajul, o bucată din acoperiș și 
geamul din spate. 

James Bond stă nemișcat, privind ţintă lacul când ajung la el 
și-mi arunc braţele în jurul gâtului său. 

— Te simţi bine? Eşti rănit? 

Se întoarce ametțit spre mine, mă cuprinde pe după mijloc și 
mă strânge lângă el. 

— Nu, mă simt bine. 

Își întoarce iarăși privirea spre lac și spune cu voce egală: 

— Probabil că l-am nimerit pe șofer, pe slăbănog. L-am 
omorât și în spasmul final a apăsat pedala de acceleraţie. 

Apoi pare să-și vină în fire și zâmbește cu cruzime. 

— Ei bine, asta simplifică mult situaţia. Nu mai trebuie să 
facem curăţenie. Morți și îngropaţi dintr-o singură lovitură. Nu 
pot spune că-mi pare rău, căci erau niște criminali detestabili. 

Îmi dă drumul din îmbrăţișare și își pune arma în toc. Miroase 
a cordită și a sudoare. Miroase delicios. Mă ridic pe vârfuri și-l 
sărut. 

Ne întoarcem cu spatele la lac și pornim agale pe iarba arsă. 
Focul abia mai mocnește, iar câmpul de bătălie e aproape 
întunecat. Ceasul meu arată trei și jumătate. Mă simt brusc 
sleită de puteri, cumplit de epuizată. 

Ca și cum ar răspunde gândurilor mele, James îmi spune cu 
glas scăzut: 

— S-a dus efectul benzedrinei! Ce-ar fi să dormim puţin? Au 
mai rămas vreo trei-patru cabane neatinse de foc. Ce părere ai 
de 2 și 3? Sunt suficient de confortabile? 

Simt că roșesc, dar spun cu încăpățânare: 

— Nu-mi pasă ce-ai să crezi, James, dar eu nu stau noaptea 
asta fără tine. Poţi să alegi oricare din ele, eu voi dormi pe 
podea. 

Râde cu poftă și mă strânge lângă el. 

— Dacă dormi pe podea, o să dorm și eu pe podea. Dar asta 
ar însemna să risipim ocazia de a dormi într-un pat dublu și 
foarte comod. Să spunem, numărul 3. (Se oprește și se întoarce 
spre mine, cu pretinsă politeţe.) Poate că doamna preferă 
cabana numărul 2? 

— Nu. Numărul 3 va fi absolut perfectă. 


115 


Capitolul 14 


Boarfă 


În cabana 3 e un aer închis și foarte cald. În vreme ce James 
ne adună „bagajele” de prin pădure, deschid o fereastră și 
întind așternutul pe patul dublu. Ar trebui să fiu stânjenită, dar 
nu sunt. Imi face plăcere să-i pregătesc patul, la lumina lunii. 
Apoi încerc dușul și constat că, în mod miraculos, presiunea este 
suficient de bună, cu toate că în multe din cabanele următoare 
ţevile fuseseră probabil topite de temperatura ridicată. Îmi scot 
hainele de pe mine și le împăturesc ordonat, apoi intru sub duș 
și deschid o cutie nouă de săpun Camay („Răsfaţaţi-va oaspeţii 
cu Camay Roz, aromat cu parfum franțuzesc scump... cu cremă 
hidratantă de cea mai bună calitate în compoziţie” îmi amintesc 
clar cuvintele, pentru că sunaseră atât de tentant când le 
citisem pe cutie!) și încep să mă săpunesc cu mare grijă, din 
cauza vânătăilor. 

Sunetul dușului mă împiedică să-l aud când intră în baie, dar 
pe neașteptate apar două mâini care mă spală și un trup gol se 
lipește de al meu, un trup gol care miroase a praf de pușcă șia 
transpiraţie. Mă întorc spre el și râd când îi văd chipul încruntat 
încă, îl îmbrăţișez și buzele noastre se unesc într-un sărut care 
aș vrea să nu se sfârșească niciodată, în timp ce apa ne curge în 
cap și ne face să închidem ochii. 

Când sunt aproape gata să-mi pierd respiraţia, mă trage de 
sub jetul de apă și ne sărutăm din nou, da data aceasta mai 
încet, în timp ce mâinile lui îmi rătăcesc pe trup și dorinţa pune 
stăpânire pe mine cu valurile ei ameţitoare. Simt că nu mă mai 
pot ţine pe picioare. 

— Te rog, James, încetează, altfel am să cad. Și fii blând. Mă 
doare! 

In penumbra băii, luminată doar de lună, ochii lui fuseseră 
doar două tăieturi înguste și strălucitoare, dar acum se deschid 
larg, cu tandrete și amuzament. 

— lartă-mă Viv, nu eu sunt vinovat, ci mâinile mele. Pur și 
simplu nu pot sta departe de tine, când de fapt ar trebui să mă 
spele. Uită-te și tu cât sunt de jegos! Va trebui s-o faci tu în locul 


116 


lor, fiindcă pe mine nu mă ascultă deloc. 

Râd fericită și-l trag sub duș. 

— Bine, atunci. Dar să nu te aștepți să fiu blândă! Ultima oară 
când am spălat pe cineva aveam vreo doisprezece ani, iar 
beneficiarul a fost un ponei. Apleacă-ţi fața, o să încerc să nu-ţi 
bag prea mult clăbuc în ochi. 

— Dacă-mi dai cu clăbuc în ochi, o să... 

Mâinile mele îl împiedică să încheie propoziţia, căci încep să-i 
săpunească faţa, apoi părul și coboară spre braţe și piept, în 
timp ce el stă cu capul plecat și se sprijină cu ambele mâini de 
țeava de apă. 

Mă opresc. 

— De aici încolo, continui tu. 

— Nici nu-mi trece prin minte! Și fă-o cum trebuie. Nu se știe 
niciodată când izbucnește un alt război mondial, iar tu vei fi 
obligată să devii infirmieră. Poţi foarte bine să înveți de pe-acum 
să speli un bărbat. Aoleu! Ce săpunul al naibii mai e și ăsta? 
Miros precum Cleopatra! 

— E un săpun foarte bun. Are în el parfum franțuzesc scump, 
scrie pe cutie. Și să știi că miroși delicios, mult mai bine decât 
cu aroma de praf de pușcă dinainte. 

— Bine, bine, acceptă el râzând. Dă-i înainte, dar grăbește-te. 

Mă aplec și continui să-l săpunesc, dar nu trece niciun minut 
și suntem din nou unul în braţele celuilalt, sub duș, cu trupurile 
alunecoase de la clăbuc și apă. James închide dușul, mă ia în 
braţe și mă scoate din cabină și începe să mă usuce cu mișcări 
lente, folosind un prosop pufos de bumbac. Stau nemișcată, 
sprijinită de braţul lui liber și savurez îndelung fiecare senzaţie. 
După aceea iau la rândul meu un prosop și-l usuc și-n timpul 
ăsta ne gândim amândoi că e o prostie să prelungim la nesfârșit 
așteptarea, așa că mă ia în braţe, mă poartă până în dormitor și 
mă întinde pe pat. Îi urmăresc printre gene trupul zvelt în timp 
ce trage perdelele și încuie ușa. Apoi vine și se întinde pe pat, 
lângă mine. 

Mâinile și gura lui se mișcă lent, lăsând în urma lor șiruri de 
mici descărcări electrice, trupul pe care-l strâng în braţe se 
mișcă cu o violenţă plină de tandrete. 

După aceea, îmi spune că am tipat când am ajuns în 
momentul culminant. Nici nu mi-am dat seama de asta. N-am 
simţit decât prăbușirea într-un hău de o dulceaţă pătrunzătoare 


117 


și mi-am înfipt unghiile în coapsele lui ca să mă asigur că îl iau 
cu mine. Imi șoptește somnoros vorbe tandre, mă sărută apoi își 
îndepărtează trupul de al meu și adoarme în aceeași clipă, iar 
eu stau cu faţa în sus și privesc ţintă întunericul roșiatic din 
cameră și-i ascult respiraţia. 

Niciodată până acum n-am făcut cu adevărat dragoste, cu tot 
trupul și cu toată inima mea. Cu Derek fusese dulce și 
copilăresc, iar Kurt îmi oferise o satisfacţie rece și detașată. Abia 
acum îmi dau seama ce înseamnă să faci dragoste. 

Cred că știu de ce m-am dăruit atât de deplin bărbatului 
ăstuia, cum de am fost capabilă să ajung în pat cu un om pe 
care l-am cunoscut cu doar șase ore în urmă. Pe lângă emoţiile 
pe care mi le provocaseră privirile lui, felul autoritar de a se 
purta, masculinitatea profundă, el apăruse ca din senin, precum 
prințul din basme și mă salvase din ghearele balaurului. Dacă n- 
ar fi fost el, acum zăceam moartă, după Dumnezeu știe câte 
suferinţe îndurate. Ar fi putut foarte bine să-și schimbe roata și 
să plece mai departe ori, în momentul primejdiei, să-și salveze 
propria piele. Dar el îmi apărase viaţa ca și cum ar fi fost vorba 
de a lui. lar după aceea, când balaurul era mort, îmi luase trupul 
drept recompensă. Știu că peste doar câteva ore își va vedea de 
drum - fără proteste iubitoare, fără explicaţii sau scuze. Și că 
așa se va termina totul. Pentru totdeauna. 

Tuturor femeilor le place să fie întrucâtva violate. Le place să 
fie luate în stăpânire. Tocmai brutalitatea tandră cu care îmi 
stăpânise trupul îndurerat făcuse ca actul de iubire să fie atât de 
copleșitor de minunat. Asta, precum și reacțiile nervilor complet 
relaxaţi după dispariția tensiunii şi pericolului, căldura 
recunoştinței, sentimentele firești ale femeii pentru eroul ei. Nu 
simt nici regret, nici rușine. Noaptea aceasta poate să lase urme 
de neșters asupra mea - nu în ultimul rând faptul că s-ar putea 
ca niciun bărbat să mă poate satisface vreodată. Insă oricare 
vor fi problemele mele, el nu va afla niciodată despre ele. Nu mă 
voi agăța de el, încercând să repet ceea ce am trăit în noaptea 
asta. Mă voi feri din calea lui, îl voi lăsa să meargă pe drumul 
lui, pe care va întâlni atâtea alte femei, nenumărate alte femei, 
care îi vor oferi probabil, din punct de vedere fizic, la fel de 
multă plăcere ca și mine. Nu-mi pasă, sau cel puţin îmi spun că 
n-ar trebui să-mi pese deloc, fiindcă niciuna din ele nu-l va avea 
vreodată în întregime, nu-l va avea mai mult decât îl am eu în 


118 


clipele astea. Cât timp voi trăi, voi fi recunoscătoare că l-am 
întâlnit, că am fost a lui. Și-mi voi aminti de el pentru totdeauna, 
ca de întruchiparea fără cusur a tot ceea ce eu doresc și aștept 
de la un bărbat. 

Până unde merge prostia omului? Ce era de dramatizat în 
legătură cu fiinţa asta goală care doarme lângă mine? E doar un 
agent, un profesionist care și-a făcut meseria. Un om antrenat 
să tragă cu arma, să omoare. Ce era atât de nemaipomenit în 
asta? Curajos, puternic, crud cu femeile - acestea sunt calităţile 
necesare unei asemenea meserii, pentru ele era plătit. E doar 
un soi de spion, un spion care m-a iubit. Ei, nu chiar m-a iubit, s- 
a culcat doar cu mine. De ce să-l transform în eroul meu, de ce 
să jur că nu-l voi uita niciodată? Simt brusc impulsul să-l trezesc 
și să-l întreb: „Poţi fi blând?” „Poţi fi bun?” 

Mă întorc pe o parte. Doarme adânc, respirând liniștit cu 
capul așezat pe braţul stâng îndoit, cu cel drept vârât sub pernă. 
Luna iese din nou dintre nori. Lumina ei se filtrează roșiatică 
prin perdele, amestecând dâre sângerii în umbrele întunecate 
ale încăperii. Mă aplec asupra lui și-i inspir profund 
masculinitatea, dorindu-mi să-l ating, să-mi plimb încet mâna 
de-a lungul spatelui bronzat până în locul unde cafeniul devine 
brusc alb. 

După ce îl privesc îndelung, mă întind la loc. Da, era exact așa 
cum mă gândisem eu că este, omul pe care l-aș iubi fără 
rezerve. 

Perdelele roșii de la fereastra din fundul camerei se mișcă 
ușor. Le privesc cu ochii întredeschiși, grei de somn și mă întreb 
de ce. Afară, vântul a încetat să mai bată și nu se aude niciun 
sunet. Imi întorc alene privirea și constat că perdelele de la 
geamul de deasupra patului nostru sunt nemișcate. Poate că a 
fost o briză ușoară, dinspre lac. Pentru Dumnezeu, Viv, haide, 
dormi odată! 

Chiar atunci, dinspre peretele opus se aude un sunet sec de 
pânză sfâșiată și văd perdeaua ruptă în două bucăţi ce atârnă în 
lături. Intre ele, o faţă lătăreaţă și gălbuie, ca de nap, lucind 
palid în lumina lunii, se uită la noi prin ferestrele întredeschise. 

N-am știut niciodată că ţi se poate ridica părul în vârful 
capului, am crezut că e doar o metaforă inventată de scriitori, 
dar acum aud clar ceva foșnind pe pernă în jurul urechilor și 
simt aerul răcoros al nopţii pe pielea capului. „Vreau să ţip, dar 


119 


nu pot”. „Simt cum îmi îngheață picioarele”. „Nu-mi pot mișca 
nici mâinile, nici picioarele”. Până acum am crezut că toate 
astea sunt și ele ficțiune. Dar nu sunt. Stau nemișcată și mă 
holbez, înregistrându-mi senzațiile fizice - până și faptul că ochii 
îmi sunt atât de larg deschişi, că mă dor. Sunt - o altă expresie 
livrescă! - încremenită de spaimă, împietrită de spaimă. 

Chipul din deschizătura ferestrei rânjește sau poate are doar 
dinţii dezveliţi, precum ai unui animal, din cauza efortului. 
Lumina lunii i se răsfrânge pe dinţi, în ochi și pe creștetul lipsit 
complet de păr, făcându-l să semene cu desenul stângaci al 
unui copil. 

Fantoma ocolește neauzit cabana și se oprește privind 
înăuntru, prin celălalt geam. Vede patul cu așternut alb și cele 
două capete apropiate de pe pernă. Cu mișcări lente, dureroase, 
ridică o mână în care văd lucind ţeava unui pistol, o duce până 
deasupra capului și izbește cu stângăcie în jos, în sticla 
geamului. Sunetul mă eliberează din starea de încremenire. Tip 
și-mi duc mâna în lături, dar zgomotul de sticlă spartă l-a trezit 
și pe el. Poate că deja ţintea și eu i-am mișcat brațul. Aud două 
bubuituri consecutive de armă, gloanţele înfigându-se în perete 
deasupra capului meu, o altă împușcătură care spulberă o 
bucată de geam. Chipul fantomatic se face nevăzut. 

— Ești bine, Viv? mă întreabă el cu disperare în glas. 

Vede că n-am nimic și nu mai așteaptă răspunsul. Patul se 
înclină în partea lui și imediat după aceea o fâșie lată de lumină 
pătrunde prin ușa deschisă. Aleargă atât de ușor, încât nu-i aud 
pașii pe pardoseala de ciment a garajului descoperit, în schimb 
mi-l închipui lipindu-și spatele de zid și trecând de colțul clădirii. 
Rămân în aceeași poziție și mă holbez înspăimântată - o altă 
exprimare livrescă, dar cât de fidelă! - la rămășițele geamului 
spart şi-mi amintesc de capul oribil, gălbui ca un nap, care 
aparținea probabil unei fantome. 

James se întoarce, dar nu scoate o vorbă. Primul lucru pe 
care-l face e să-mi aducă un pahar cu apă. Acţiunea asta 
prozaică, primul gest pe care-l face un părinte atunci când 
copilul său are un coșmar, aduce înapoi camera și formele ei 
familiare din peștera roșiatică cu fantome și pistoale. După 
aceea ia un prosop din baie, se suie pe un scaun și-l fixează pe 
cadrul din lemn al ferestrei sparte. 

Devin brusc conștientă de felul cum mușchii trupului gol i se 


120 


contractă și se relaxează sub piele și mă amuz spunându-mi că 
un bărbat fără haine pe el, care în loc să facă dragoste se mișcă 
de colo-colo prin cameră făcând mici treburi casnice, e grozav 
de caraghios. Imi înăbuș râsul și-i spun: 

— James, să nu te îngrași niciodată. 

Terminând de fixat prosopul, coboară de pe scaun şi-mi 
răspunde absent: 

— Da, bine. Omul nu trebuie să se îngrașe niciodată. 

Așază scaunul la locul lui, în spatele mesei și ia pistolul pe 
care-l lăsase la întoarcere pe masă. Il examinează, se duce la 
locul unde-și așezase hainele, scoate un încărcător plin și-l 
înlocuiește pe cel gol, apoi vine lângă pat și bagă arma sub 
pernă. 

Acum îmi dau seama de ce dormea așa, cu mâna dreaptă sub 
pernă. Imi închipui că doarme întotdeauna așa şi-mi spun că 
viaţa lui seamănă cu cea a unui pompier, care trebuie să fie 
mereu gata să răspundă la chemare. Şi-mi mai spun cât e de 
neobișnuit ca pericolul să facă parte din munca ta de zi cu zi. 

Vine și se așază pe marginea patului, lângă mine. În lumina 
slabă, chipul lui arată extenuat și oarecum încremenit, ca și cum 
ar fi trecut printr-un șoc. Încearcă să surâdă, dar mușchii 
încordaţi nu-i permit, așa că nu reușește decât o tentativă silită 
de zâmbet. 

— Era din nou cât pe ce să fim omorâţi. Îmi pare rău, Viv. 
Cred că mi-am cam pierdut din abilităţi. Dacă o continui așa, 
până la urmă am să dau de necaz. Când mașina s-a scufundat în 
lac, îţi amintești că o bucată din acoperiș și din fereastra din 
spate au rămas la suprafaţă? Ei bine, era evident că în colțul 
acela a rămas aer suficient. Am fost idiot că nu mi-am dat 
seama de asta! Individul ăla, Sluggsy, n-a trebuit decât să 
spargă geamul din spate și să înoate până la mal. L-am nimerit 
de mai multe ori, așa că probabil i-a fost grozav de greu s-o 
facă, dar până la urmă se vede că a reușit. Și a ajuns la cabana 
noastră... La ora asta puteam fi morţi amândoi. Dimineaţă, când 
te trezești, să nu te duci în spatele cabanei. Nu-i o priveliște 
prea plăcută. Oricum, te rog încă o dată să mă ierţi, Viv. N-ar fi 
trebuit cu niciun chip să se întâmple așa ceva. 

les din pat și îl cuprind cu ambele brațe. Are trupul rece. ÎI 
lipesc de mine și-l sărut. 

— Nu vorbi prostii, James. Dacă nu eram eu, n-ai fi intrat nici 


121 


tu în mizeria asta. Și unde aș fi fost acum dacă nu veneai tu? Nu 
eram doar moartă, ci și dispărută pe fundul lacului, de câteva 
ore bune. Singura ta problemă este că n-ai dormit destul. Și ţi-e 
frig. Vino în pat lângă mine, o să te încălzesc. 

Mă ridic și-l trag și pe el în picioare. Işi întinde amândouă 
mâinile și-mi lipește strâns trupul de al lui. Mă ţine așa o vreme, 
nemișcată, și simt cum corpul i se încălzește treptat de la al 
meu. După aceea mă ridică în braţe și mă lasă cu grijă pe pat. Și 
mă ia din nou cu brutalitate, aproape cu cruzime și iarăși aud 
țipătul pe care-l scoate cineva care nu sunt eu și apoi rămânem 
nemișcați, îi simt bătăile inimii lovind în sânul meu și-mi dau 
seama că mâna mea dreaptă e încleștată în părul lui. 

Imi desfac degetele și-l iau de mână și-l întreb: 

— James, ce e o boarfă? 

= De ce? 

— Îți răspund după ce-mi spui. 

Râde somnoros. 

— În limbajul gangsterilor și pușcăriașilor, înseamnă târfă. 

— Îmi închipuisem eu că e așa ceva. Mizerabilii ăia doi mi-au 
tot spus astfel. Și presupun că au cam avut dreptate. 

— În niciun caz! 

— Îmi promiţi că nu mă consideri o boarfă? 

— Îţi promit. Ești doar o puicuţă adorabilă. lar eu sunt în limbă 
după tine. 

— Asta ce mai înseamnă? 

— inseamnă a fi nebun după o fată. Acum, destul cu 
întrebările. La culcare! k 

Mă sărută dulce și se întoarce pe-o parte. Imi curbez trupul 
după al lui, lipindu-mă de spatele și de coapsele lui. 

— Ăsta-i un mod foarte plăcut de a dormi - precum lingurile 
într-un sertar. Noapte bună, James. 

— Noapte bună, scumpă Viv. 


Capitolul 15 


Scris în inima mea 


Sunt ultimele cuvinte pe care mi le spune. Când mă trezesc 
122 


dimineaţă, constat că plecase deja. Rămăsese doar adâncitura 
în saltea, pe locul unde dormise și mirosul lui impregnat în 
pernă. Sar din pat și alerg la fereastră, ca să mă asigur. Mașina 
cea gri nu mai era la locul ei. 

E o zi frumoasă, dar a căzut rouă multă. Îi văd urmele pașilor 
pe iarba udă, ducând spre locul unde își lăsase mașina. Un graur 
zboară ciripind pe deasupra luminișului. Dintre copaci îi 
răspunde chemarea înăbușită a unei turturele. 

Ruinele motelului sunt negre și hidoase. Din rămășițele clădirii 
principale continuă să se ridice, în aerul nemișcat, un fir 
fantomatic de fum. Mă întorc în cabană, fac un duș și încep să- 
mi strâng cu mișcări vioaie lucrurile în cei doi coburi. Atunci 
observ scrisoarea lăsată pe măsuţța de toaletă, mă așez pe pat 
și o citesc. 

E scrisă pe o foaie cu antetul motelului, iar scrisul e citeţ și 
regulat. Observ că a folosit un stilou adevărat, nu un pix. 


„Dragă Viv, 


Probabil că va trebui să arăţi polițiștilor scrisoarea 
asta, așa că voi adopta tonul adecvat. Plec la Glens 
Falls, unde voi raporta situația la poliție, după ce voi 
solicita o patrulă de la circulație care să pornească 
imediat spre tine. De asemenea, voi lua legătura cu 
cei de la Washington, care vor repartiza cu siguranță 
cazul biroului lor din Albany. Îmi voi folosi toată 
influența ca să mă asigur că nu vei fi sâcâită prea mult 
și că te vor lăsa să pleci după ce le dai declarația. Cei 
de la Glens Falls vor cunoaște traseul pe care mă 
deplasez și numărul de înmatriculare al mașinii, în așa 
fel încât să mă poată găsi oriunde mă aflu dacă ai 
nevoie de ajutor sau dacă vor ei să afle ceva în plus de 
la mine. N-ai să-ți poti lua micul dejun, așa că o să-ți 
trimit prin echipajul de la circulație un termos cu cafea 
și sanavișuri ca să supraviețuiești până se încheie 
procedurile. Aș fi vrut foarte mult să mai rămân cu 
tine, chiar și numai pentru a-l vedea pe domnul 
Sanguinetti. Imi închipui că a șters-o la Albany imediat 
ce a văzut că nu primește nicio veste de la băieții lui 
cei întreprinzători și că de-acolo a luat primul avion 


123 


spre Mexic. Le voi spune celor de la Washington 
bănuiala mea și, dacă se mișcă repede, s-ar putea să 
pună mâna pe el. Pentru fapta lui poate primi o 
condamnare pe viață, „până la sfântu' așteaptă” sau 
„până s-o sfârși rozarul”, în limbajul pe care nu demult 
l-am învățat amândoi. Și acum fii atentă. Tu, și într-o 
oarecare măsură eu, am ajutat compania de asigurări 
să economisească pe puțin o jumătate de milion de 
dolari, iar pentru asta vor plăti o recompensă 
substanțială. În munca pe care o fac, regulamentele 
îmi interzic cu strictețe să primesc recompense, așa că 
destinatarul nici nu intră în discuție, fie și doar pentru 
faptul că tu ai dus greul celor întâmplate, deci tu ești 
eroina. Așadar, mă voi ocupa personal și mă voi 
asigura că respectiva companie va proceda în mod 
corect. Și încă ceva: nu m-ar surprinde deloc să aflu că 
unul sau chiar amândoi criminalii aceia erau căutați de 
poliție și că se oferă recompensă pentru prinderea lor. 
Mă voi ocupa și de asta. În privința viitorului, te rog să 
conduci cu atenție tot restul drumului. Și să nu ai 
coșmaruri. Lucruri de genul acesta nu se întâmplă 
prea des. Consideră că totul a fost doar un accident 
grav de motocicletă, din care ai avut norocul să scapi. 
Și te mai rog să rămâi la fel de minunată ca acum. 
Dacă dorești vreodată să mă vezi sau ai nevoie de 
ajutor, mă poti contacta prin scrisoare sau telegramă, 
dar nu telefonic, la adresa: Ministerul Apărării, Storey's 
Gate, Londra, SW1. 


Al tău pentru totdeauna, 
J.B. 


P.S. Presiunea din cauciucurile tale e prea mare 
pentru șoselele din sud. Aminteste-ti să o reglezi după 
ce pleci de-acolo. 


P.P.S. Încearcă Guerlain, «Fleurs des Alpes» în loc de 
Camay!” 


Aud huruitul motocicletelor care se apropie pe șosea. Când se 


124 


opresc, dau drumul unui vaiet scurt de sirenă ca să anunțe cine 
sunt. Pun scrisoarea în buzunarul interior al salopetei, trag 
fermoarul până sus și ies afară să întâmpin Legea. 

Sunt doi agenţi din poliţia statală, isteţi, tineri și foarte 
drăguţi. Aproape uitasem că există astfel de oameni. Mă salută 
politicoși, de parcă aș fi membru al Casei regale. 

— Domnișoara Vivienne Michel? 

Cel mai mare în grad, un locotenent, se apropie de mine în 
timp de partenerul lui vorbește înfundat în aparatul de emisie- 
recepție, anunţându-și sosirea. 

— Da. 

— Sunt locotenentul Morrow. Am auzit că aţi avut ceva 
necazuri azi-noapte, spune el și face cu mâna înmănușată un 
gest spre ruine. Se pare că am auzit corect. 

— Ah, nu mare lucru, spun disprețuitor. În lac este o mașină 
cu un cadavru în ea și un alt cadavru în spatele cabanei numărul 
3i 

— Da, domnişoară. 

În vocea lui se simte dezaprobare pentru ușurința cu care 
abordez situaţia. Se întoarce spre partenerul lui, care pusese 
aparatul de emisie-recepţie înapoi în geanta de umăr. 

— O'Donnell, vrei să arunci o privire în jur? 

— Sigur, amice, răspunde acesta vesel și o pornește spre lac. 

Locotenentul scoate din portbagajul motocicletei un pachet 
frumos ambalat. 

— Ei bine, haideţi să intrăm undeva și să ne așezăm, 
domnișoară Michel. V-am adus câte ceva pentru micul dejun. Mă 
tem că sunt doar gogoși și cafea. Vă convine? 

Îmi întinde pachetul, iar eu îl răsplătesc cu un zâmbet 
fermecător. 

— E grozav de amabil din partea dumneavoastră. Sunt 
moartă de foame. Pe malul lacului sunt niște bănci; putem alege 
una de pe care să nu se vadă mașina scufundată. 

Îl conduc peste pajiște și ne așezăm. Își scoate cascheta din 
cap, ia din buzunar un stilou și un carneţel și se preface că-și 
revizuiește notițele, ca să-mi dea timp să atac prima gogoaşă. 

După un timp ridică ochii și zâmbește pentru prima oară. 

— Vă rog să nu vă faceţi griji pentru discuţia noastră, 
domnișoară. Nu vă iau o declaraţie. O să v-o ia căpitanul însuși, 
trebuie să ajungă dintr-un moment într-altul. Când am primit 


125 


apelul de urgenţă, nu mi s-au dat decât câteva date sumare. 
Dar mă îngrijorează mai mult faptul că aparatul meu de emisie- 
recepție n-a mai tăcut o clipă de atunci încoace. A trebuit să mă 
târăsc precum melcul tot drumul de pe Autostrada 9, ca să pot 
asculta noutăţile primite prin staţie - că biroul FBI din Albany se 
interesează de caz și că până și cei de la Washington sunt cu 
ochii pe noi. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată una ca asta până 
acum. Ei bine, domnişoară, nu-mi puteţi explica dumneavoastră 
cum se face că tipii de la Washington s-au amestecat într-un caz 
care abia ce a fost raportat la Glens Falls? 

Candoarea cu care mă abordează mă face să zâmbesc. 
Aproape că-l aud strigându-i lui O'Donnell în timp ce se 
îndreptau încoace pe motocicletele lor: „La naiba, îndată o să-l 
avem și pe Jack Kennedy pe urmele noastre!” 

— Ei bine, în întâmplarea de azi-noapte e implicat un bărbat 
pe nume James Bond. El m-a salvat și i-a împușcat pe cei doi 
răufăcători. E un soi de agent englez, de la Serviciile Secrete 
sau cam așa ceva. Venea de la Toronto cu mașina și se îndrepta 
spre Washington ca să raporteze un caz, a avut o pană de 
cauciuc și s-a oprit la motel. Dacă nu se oprea, la ora asta aș fi 
fost moartă. In orice caz, bănuiesc că trebuie să fie o persoană 
destul de importantă. Mi-a spus că dorește să se asigure că 
acest domn Sanguinetti nu scapă fugind în Mexic ori în altă 
parte. Cam asta e tot ce știu despre el, cu excepţia faptului că... 
că e un om nemaipomenit. 

Locotenentul mă privește cu simpatie. 

— Așa cred și eu, domnișoară, dacă a reușit să vă scape dintr- 
o asemenea încurcătură. Dar sunt sigur că are legături în FBI, 
fiindcă tipii ăia nu se amestecă prea des în cazurile locale, doar 
dacă li se solicită ajutorul sau dacă respectivul caz are implicații 
la nivel federal. 

In depărtare răsună vaierul ascuţit al sirenelor. Locotenentul 
Morrow se ridică în picioare și-și pune cascheta pe cap. 

— Vă mulțumesc, domnişoară. Mi-am satisfăcut curiozitatea. 
De acum încolo va prelua căpitanul cercetările, dar nu vă faceţi 
griji, e un tip cumsecade. 

O'Donnell se apropie de noi. 

— Vă rog să ne scuzaţi, domnişoară. 

Locotenentul se îndepărtează împreună cu O'Donnell, 
ascultându-i raportul, iar eu îmi termin cafeaua și-o pornesc 


126 


încet în urma lor, cu gândul la Thunderbirdul gri care se îndrepta 
spre sud înghițind un kilometru după altul și la mâinile bronzate 
de pe volan. Pe șosea își face apariţia un echipaj impresionant: 
un automobil de teren încărcat cu soldaţi din trupele speciale, o 
ambulanţă, două mașini de poliţie și un camion de la 
descarcerări, care pornește spre malul lacului peste pajiștea 
înnegrită de foc. Fiecare știe foarte bine ce are de făcut și în 
scurt timp locul mișună de siluete îmbrăcate în verde-oliv și în 
bleumarin. 

Bărbatul solid care se apropie de mine urmat de un ofiţer 
tânăr care se dovedește a fi stenograf, arată întrutotul ca un 
căpitan-detectiv din filme - mișcări calme și echilibrate, chip 
amabil, privire inteligentă și concentrată. 

— Domnișoara Michel? întreabă el întinzându-mi mâna. Sunt 
căpitanul Stonor, de la poliţia din Glens Falls. Vreţi să mergem 
undeva unde să putem sta de vorbă? Într-una din cabane sau 
poate preferaţi să stăm în aer liber? 

— Dacă nu vă supăraţi, mi-a cam ajuns cu cabanele. Haideţi 
să stăm acolo, la masa unde mi-am luat micul dejun. Și, pentru 
că tot a venit vorba, vă mulțumesc mult pentru gestul 
prevăzător. Muream de foame. 

— Nu mie trebuie să-mi mulţumiţi, îmi răspunde căpitanul cu 
o lucire înghețată în priviri. Prietenul dumneavoastră englez, 
comandantul Bond, ne-a rugat să facem asta... pe lângă alte 
câteva lucruri. 

Așadar era comandant! Era singurul grad militar al cărui 
nume îmi plăcea cum sună. Firește că l-a cam călcat pe bătături 
pe căpitan - un englez cu atâta autoritate, ca să nu mai 
pomenim de CIA și FBI! Nimic nu-i irită mai mult pe polițiștii 
locali, așa că decid să mă port cu toată diplomaţia de care sunt 
capabilă. 

Ne așezăm și, după preliminariile impuse de procedura legală, 
îmi cere să-i istorisesc totul. Durează vreo două ore bune, căci 
sunt întreruptă ba de întrebările căpitanului, ba de oamenii lui 
care vin din când în când și-i raportează câte ceva în șoaptă 
aspră, la ureche. Când se termină totul, sunt epuizată. Se aduc 
cafea și țigări pentru mine. („Nu în timpul serviciului, mulțumesc 
mult, domnișoară Michel”), stenograful este trimis de-acolo și, în 
sfârșit, ne relaxăm. Căpitanul Stonor îl cheamă pe locotenentul 
Morrow și-i cere să transmită un raport preliminar la sediu, iar 


127 


eu privesc epava berlinei negre care fusese ridicată pe deasupra 
stâncii și e trasă acum peste pajiște, spre șosea. Ambulanţa 
trage lângă ea, îi văd scoțând cu grijă o formă omenească 
dinăuntru și așezând-o pe iarbă. Îmi întorc capul în partea 
opusă. E Horror! Imi amintesc din nou ochii aceia reci, cu luciri 
roșiatice, îi simt mâinile lovindu-mă. Oare s-a întâmplat cu 
adevărat? 

Il aud pe căpitan spunând: 

— Și trimite imediat câpii la Albany și Washington, bine? 

Apoi se întoarce și se așază în faţa mea. Mă privește cu 
bunătate şi-mi spune câteva vorbe de laudă. ÎI privesc cu 
recunoștință să-i spun că nu le merit, apoi îl întreb când pot 
pleca. 

Căpitanul Stonor nu-mi răspunde imediat, ci își scoate chipiul 
de pe cap cu o mișcare înceată și-l pune pe masă. Gestul care 
anunţă armistițiul, copie perfectă a celui făcut de locotenent, 
mă face să zâmbesc în sinea mea. Apoi scotocește prin 
buzunare, de unde scoate un pachet de ţigări și o e brichetă. Îmi 
oferă una, apoi o aprinde pe a lui. Îmi zâmbește și e primul lui 
zâmbet neoficial. 

— Misiunea mea s-a încheiat, domnișoară Michel, spune el 
așezându-se mai comod, picior peste picior, cu spatele sprijinit 
de speteaza băncii. 

Imaginea lui se modifică brusc și acum arată ca un bărbat 
obișnuit între două vârste, un familist deprins să facă totul pe 
tihnă. Trage îndelung din ţigară și urmărește cum se împrăștie 
fumul în jur. 

— Poţi pleca oricând dorești, domnişoară Michel. Prietenul 
dumitale, comandantul Bond, a insistat să fii sâcâită cât mai 
puțin posibil cu procedurile legale. Mă bucur să-i pot face acest 
serviciu, și dumitale la fel. Și, adaugă el cu un zâmbet 
neașteptat de subtil și de ironic, nu era deloc nevoie ca tipii de 
la Washington să insiste și ei în privinţa asta. Ai fost o fată 
curajoasă. Te-ai trezit implicată într-un delict oribil și te-ai purtat 
așa cum mi-aș dori să se poarte și copiii mei într-o asemenea 
situaţie. Criminalii ăștia doi erau amândoi căutaţi de poliţie, așa 
că voi completa în numele dumitale formularele pentru 
răscumpărare. Cât despre compania de asigurări, sunt convins 
că se va arăta generoasă. l-am arestat pe cei doi Phancey sub 
acuzaţia preliminară de conspirație în vederea fraudei, dar acest 


128 


domn Sanguinetti a  șters-o deja, așa cum sugera și 
comandantul Bond azi-dimineaţă. Am contactat poliţia din Troy, 
așa cum am fi procedat și în mod normal și angrenajul 
polițienesc s-a pus deja în mișcare pentru prinderea lui. Dacă 
reușim să-l prindem, e posibil să avem nevoie de mărturia 
dumitale în instanţă, ca participant direct la cele întâmplate. 
Statul îți va plăti cheltuielile de deplasare, oriunde te-ai afla, vei 
fi găzduită în mod corespunzător și apoi transportată înapoi. 
Toate astea sunt proceduri obișnuite ale activităţii noastre și vor 
decurge de la sine, dar nu le consider suficiente pentru a încheia 
cazul așa cum îmi doresc. lţi spun asta pentru că nu mai sunt în 
timpul serviciului și putem vorbi, ca să zic așa, ca de la om la 
om. 

Se oprește și mă privește atent cu ochii lui albaștri, 
inteligenţi. Mă străduiesc să-mi compun un chip cât mai 
nonșalant, dar mă întreb ce urmează. 

— Acest comandant Bond ţi-a lăsat cumva niște instrucţiuni, 
vreo scrisoare? Mi-a spus că te-a lăsat dormind când a plecat, 
dimineaţa asta, devreme, în jur de ora șase și n-a vrut să-ți 
tulbure somnul. A procedat corect, desigur, dar... dar asta 
dovedește că dumneata și comandantul Bond aţi împărțit 
aceeași cabană. E foarte firesc, în circumstanțele date, sunt 
convins că n-ai vrut să rămâi singură după toate câte s-au 
întâmplat. Atâta doar că-mi pare un rămas-bun cam abrupt, 
după o noapte agitată ca asta. Sper că n-ai avut probleme cu el? 
N-a încercat să... să se destindă cu ţine, dacă înţelegi ce vreau 
să spun? 

Işi cere iertare din priviri, dar nu-și dezlipește ochii de ai mei. 
Roșesc de furie și-i răspund aspru: 

— Bineînţeles că nu, căpitane. Și, da, mi-a lăsat o scrisoare. 
Una cât de poate de decentă și sinceră. N-am pomenit despre 
ea, pentru că nu adaugă nimic la cele pe care le știți deja. 

Trag în jos fermoarul salopetei ca să scot scrisoarea, roșind și 
mai rău. Să-l ia naiba pe omul ăsta! 

Căpitanul ia scrisoarea, o citește și mi-o dă înapoi. 

— O scrisoare foarte drăguță. Și scrisă pe un ton adecvat, 
desigur. Doar aluzia despre săpun n-am prea priceput-o. 

— E doar o glumă legată de săpunul motelului, i-o retez scurt. 
Mi-a spus că are un parfum prea puternic. 

— Inţeleg. Da, desigur. Ei bine, domnişoară Michel, atunci 


129 


totul e în regulă. Îmi îngădui acum să-ţi spun ceva personal, să- 
ți vorbesc ca și cum ai fi fata mea? Ştii foarte bine că mi-ai 
putea fi fiică, ba chiar nepoată, dacă începeam destul de 
devreme. 

— Sigur că da, vă ascult. 

Căpitanul Stonor scoate o altă ţigară și o aprinde. 

— Ei bine, domnişoară, comandantul Bond are dreptate în 
scrisoarea dumnealui. Încercarea prin care-ai trecut poate fi 
considerată echivalentul unui accident grav de motocicletă și nu 
trebuie să ai coşmaruri din pricina ei. Dar e mai mult decât atât. 
Ai fost implicată din senin, ca să spun așa, și într-un mod 
violent, în lumea subterană a criminalităţii, o lume care-și duce 
existenţa în paralel cu a noastră și despre care ai aflat din ziare 
și din filme. Și, la fel ca și în filme, polițistul a salvat fecioara din 
mâinile răufăcătorilor. Te rog să nu mă înţelegi greșit, 
domnișoară Michel, îmi cere el aplecându-se peste masă și 
privindu-mă ţintă în ochi, și dacă bat câmpii încearcă să uiţi ce- 
am spus. Dar ar fi cu neputinţă să nu faci un erou din polițistul 
care te-a salvat, poate chiar să alcătuiești în mintea dumitale, 
după asemănarea lui, imaginea omului pe care-l cauţi, alături de 
care vrei să rămâi toată viaţa. Motivul pentru care m-am apucat 
să-ţi spun toate astea e că evenimentele violente de felul celui 
prin care ai trecut lasă în urma lor cicatrice, sunt un șoc cumplit 
pentru orice om obișnuit. Cu atât mai mult pentru o persoană 
tânără, așa cum ești dumneata. Ei bine, eu cred, și am toate 
motivele s-o cred datorită rapoartelor primite de la subalternii 
mei, că noaptea trecută ai avut relaţii intime cu comandantul 
Bond. Descifrarea unor astfel de indicii este, mă tem, una din 
îndatoririle neplăcute ale muncii noastre. Nu vreau să-mi bag 
nasul în asemenea chestiuni personale, care nu mă privesc 
deloc, dar ar îi absolut firesc și aproape inevitabil să-ţi fi dăruit 
inima, ori măcar o parte din ea, acestui tânăr și arătos agent 
englez care ţi-a salvat viaţa. Cel puţin, cam în felul ăsta se 
petrec lucrurile în filme și-n romane, nu-i așa? De ce n-ar fi la fel 
și în viaţa reală? 

Mă privește cu un zâmbet părintesc, agrementat cu o doză 
considerabilă de ironie. Mă foiesc nerăbdătoare, așteptând să-și 
încheie odată predica stupidă, dornică să mă văd pornită la 
drum. 

— O să închei foarte scurt, domnișoară Michel. Știu că mă 


130 


consideri foarte impertinent dar, cum am ajuns să încărunţesc în 
poliție, am devenit interesat de ceea ce numesc asistenţă post- 
traumatică în cazuri precum cel al dumitale, mai ales atunci 
când supravieţuitorul este tânăr și a fost la un pas să fie omorât. 
Așa că o să-ţi mai spun un singur lucru dacă-mi îngădui și după 
aceea o să-ţi urez numai noroc și călătorie bună pe jucăria aia a 
dumitale pe două roți. 

Ochii căpitanului Stonor continuă să privească într-ai mei, dar 
par cumva împăienjeniţi. Știu că tot ceea ce are să-mi spună 
pornește din inimă și sunt conștientă că un asemenea lucru se 
întâmplă rareori între două generaţii, între adulţi și copii. Am 
renunţat la dorinţa de a scăpa cât mai repede și i-am acordat 
toată atenţia. 

— Vezi dumneata, domnişoară Michel, în această lume 
subterană, pe acest câmp de bătălie unde se desfășoară lupta 
continuă dintre polițiști și delicvenţi sau dintre spioni și contra- 
spioni, are loc o confruntare între două armate bine instruite - 
una luptând de partea legii și a principiilor binelui, promovate de 
tara ei, și cealaltă aparținând dușmanilor declaraţi ai acestor 
lucruri. 

Am senzaţia că acum căpitanul Stonor vorbește mai mult 
pentru sine, că recită ceva, ceva în care crede cu tărie și rostit 
cu ocazia vreunui discurs sau a unui interviu în ziare. 

— In eșaloanele superioare ale acestor forțe, printre cei mai 
duri dintre profesionişti, persoanele implicate au o 
particularitate anume, comună ambelor categorii - și celei a 
prietenilor, și celei a dușmanilor. 

Ochii întredeschiși ai căpitanului coboară încet spre tăblia de 
lemn a mesei, ca pentru a sublinia cele spuse, apoi se ridică 
arzând de revoltă. 

— Cei mai buni dintre gangsteri, agenţi FBI, spioni sau 
contraspioni sunt cu toţii niște ucigași cu sânge rece, inimă de 
gheaţă, duri și plini de cruzime, domnișoară Michel. Da, chiar și 
„cei buni”, opusul „celor răi”. Așa trebuie să fie, altfel n-ar 
supravieţui. Mă înţelegi? 

Ochii căpitanului se limpezesc din nou și privesc într-ai mei cu 
o insistenţă prietenoasă care mă impresionează dar, recunosc 
cu rușine, nu-mi ajunge la inimă. 

— Am discutat cu cei de la Washington și am aflat câte ceva 
despre performanţele extraordinare ale comandantului Bond în 


131 


meseria sa, așa că mesajul cu care aș dori să închei, draga mea, 
este următorul: ferește-te de toţi oamenii aceștia! Nu sunt 
potriviţi pentru dumneata, fie că se numesc James Bond ori 
Sluggsy Morant. Amândoi, ca și mulţi alţii, aparţin junglei 
subterane în care te-ai rătăcit vreme de câteva ceasuri și din 
care ai avut norocul să scapi. Așa că nu îţi îngădui să ai vise 
plăcute în legătură cu unul dintre ei și coșmaruri din pricina 
celuilalt. Ei sunt, pur și simplu, oameni diferiţi de cei ca tine, 
aparțin unei alte specii. Precum șoimii și porumbițele, dacă îmi 
scuzi comparația. Mă înţelegi? 

Expresia întipărită pe chipul meu nu putea fi mai receptivă. 

— Bine, atunci să mergem. 

Se ridică în picioare și îl urmez. Nu știu ce să-i spun. Îmi 
amintesc de reacţia mea atunci când James Bond a apărut pe 
pragul ușii motelului - „Oh, doamne, e încă unul de-al lor!” Dar 
îmi amintesc apoi zâmbetul lui, sărutările, felul cum m-a ţinut în 
brațe. Pășesc supusă alături de bărbatul acesta masiv care 
emană ocrotire și care mi-a împărtășit sincer gândurile lui bine 
intenţionate, dar nu mă pot gândi la altceva decât că-mi doresc 
o masă copioasă și câteva ceasuri de somn zdravăn, la cel puţin 
două sute de kilometri distanţă de Complexul turistic pentru 
automobiliști Dreamy Pines. 

Până când reuşesc să pornesc la drum, se face ora 
douăsprezece. Căpitanul mi-a spus că o să am o mulțime de 
necazuri cu ziariștii, dar că va încerca să-i țină departe de mine 
cât mai mult timp cu putinţă. Mi-a mai spus că puteam să declar 
ce doresc despre James Bond, cu excepţia profesiei și a locului 
unde putea fi găsit. Până la urmă, era doar un bărbat care a 
apărut la momentul oportun și-apoi a plecat. 

Imi adun lucrurile în coburi, iar tânărul locotenent Morrow mi-i 
așază în portbagaj și scoate Vespa pe șosea. În timp ce 
străbatem pajiștea mă avertizează: 

— Aveţi grijă la gropile din șosea de-aici și până la Glens Falls, 
domnișoară. Unele sunt atât de adânci, încât aţi face bine să 
claxonaţi înainte de a intra în ele, căci s-ar putea să dați de alţi 
motocicliști zăcând pe fundul lor. 

Izbucnesc în râs și-l privesc cu plăcere. E curat și vesel și 
tânăr, dar în același timp dur și cu spirit de aventurier, după 
cum o dovedesc privirile lui și meseria pe care și-a ales-o. Poate 
că el e mai apropiat de genul de bărbat alături de care aș putea 


132 


să-mi clădesc viitorul! 

Imi iau la revedere de la căpitanul Stonor și îi mulţumesc. 
Apoi, puţin înfricoșată de gândul că mă pot face de râs, îmi pun 
casca pe cap, îmi ascund ochii îndărătul ochelarilor fistichii de 
protecţie cu rama îmbrăcată în blană, mă urc pe motocicletă și 
calc hotărâtă demarorul. Mulţumesc lui Dumnezeu că motorul 
pornește imediat! Acum le voi arăta eu! Pornesc în trombă, 
împrăștiind în lături praf și pietriș și ajung la șaizeci de kilometri 
pe oră în doar câteva secunde. Șoseaua se întinde netedă în 
faţa mea, așa că risc o privire fugitivă peste umăr și fac veselă 
cu mâna către micul grup de polițiști adunat în fața clădirii 
principale, care încă mai fumegă. Apoi mă pierd în depărtare, 
zburând pe șoseaua dreaptă, printre cele două șiruri de 
santinele întunecate, spunându-mi că pinii aceștia morocănoși 
par nemulţumiţi că mă lasă să plec neatinsă. 

Neatinsă? Oare ce spunea bunul căpitan despre cicatrice? 
Atâta doar că eu nu-l cred. Cicatricele terorii prin care trecusem 
au fost vindecate, șterse de pe trupul meu de către străinul care 
doarme cu pistolul sub pernă, agentul secret care e cunoscut 
numai după indicativul numeric. 

Agent secret? Nu-mi pasă cu ce se ocupă. Indicativ numeric? 
L-am și uitat deja. Știu cu siguranţă cine este și ce este. Și 
absolut totul, până la cel mai mărunt detaliu, rămâne scris în 
inima mea pentru totdeauna. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


7 di 
AZS 


fn astică 


133