Timothy Harris — American gigolo

TIMOTHY HARRIS 


AMERICAN GIGOLO 


www.virtual-project.eu 


Versiune 1.0 


EDITURA QUADRAT PRESS 


Capitolul 1 


Când am ajuns la închisoarea din Los Angeles, am fost plasat 
împreună cu un tânăr texan ţinut în detenţie în aşteptarea 
extrădării sale la Houston, unde trebuia să-l judece pentru crimă. 
Îl chema Calvin Potts. Cu o lovitură de cric omorâse un om în 
timpul unui scandal, la beţie. Era un tip cam uscâăţiv, un roşcovan 
ai cărui ochi visători şi apropiaţi dădeau chipului său palid un vag 
aer de şiretenie. Avea braţele şi pieptul acoperite cu tatuaje 
superbe: pumnale, şerpi, femei goale şi câteva cuvinte: Moarte, 
Război, Luciile, Mama. li plăcea să pălăvrăgească despre maşini 
şi să povestească lucrurile de nemărturisit pe care le făcuse 
prizonierilor de război Vietcong, pe care îi arunca din elicoptere 
în zbor atunci când nu-şi făcea din urechile lor trofee de război. In 
restul timpului fluiera „Drops Keep falling on my head” sau îşi 
tatua falangele introducându-şi funingine sub piele cu ajutorul 
unui ac de siguranţă încălzit. 

Eram acuzat de două crime, una dintre ele complicată cu violul 
victimei şi furtul bijuteriilor şi al banilor săi. Calvin Potts ştia totul 
despre cazul meu căci, atunci când nu citea ziarele, rămânea cu 
urechile agăţate de tranzistor. 

„N-aş fi crezut c-o să mă întâlnesc la răcoare cu un celebru 
gigolo de pe Beverly Hills”, nu înceta să repete, mişcându-şi 
capul într-un fel nostim pentru a-şi lua un aer avantajos. „Nici nu- 
mi vine să cred. Nimeni n-o să mă creadă de altfel, când o să le-o 
povestesc, în Texas.” Era foarte hotărât să mă considere ca pe o 
celebritate şi se umfla în pene ori de câte ori îmi auzea numele la 
radio, înghiţea toate gogoşile ce se debitau cu privire la mine, fie 
că era vorba de imensa mea avere, de viaţa de lux pe care am 
dus-o, de vedetele de cinema pe care le întâlnisem sau de miile 
de bogătaşe care mă frecventaseră. Şi dacă portretul senzaţional 
pe care mi-l desenase mass-media îl bucura mult, latura 
depravată a personalităţii mele care mă condusese la a-mi 
asasina o clientă pentru bijuteriile sale îl făcea şi mai fericit. 
Calvin Potts nu-şi închipuise niciodată că aş putea fi nevinovat 


sau că treaba pe care o făceam era poate foarte diferită, în 
realitate, de lumina prestigioasă sub care era prezentată în 
presă. 

Exista puţin loc pentru realitate, sub orice formă ar fi fost 
aceasta, în celula pe care o împărţeam cu Calvin Potts. Şi dacă el 
era uluit să mă vadă acolo, eu eram încă mai uluit să mă găsesc 
acolo împreună cu el. Nu eram vinovat de ceea ce mi se reproşa, 
şi totuşi, totul lăsa impresia că aveam să-mi sfârşesc zilele după 
gratii. Era ceva ireal, scandalos de ireal - dar acest cuvânt se 
potriveşte foarte puţin cu situaţia mea. 

In ea însăşi o celulă de doi metri pe trei nu are într-adevăr 
nimic ireal. Şi înăbușitoarea realitate a claustrării mele depăşea 
tot ceea ce cunoscusem până atunci. Nu încetam să-mi pun 
obsedanta întrebare: De ce? De ce eu? Cum de putusem să mă 
pun într-o situaţie atât de înspăimântătoare? Cinstit vorbind, 
trebuie să recunosc că treburile mele de gigolo mă făceau 
deosebit de vulnerabil în această privinţă. Era şi ceva adevăr în 
ceea ce se spunea la radio: eram ceea ce italienii numesc 
marchetta, adică o cocotă de lux masculină. Făceam dragoste 
pentru bani cu femei dintre care unele ar fi putut să-mi fie mamă. 

Uneori, de altfel, nu aveam relaţii sexuale cu ele, eram doar un 
cavaler servant, un prieten plin de atenţii. Cu turistele făceam pe 
şoferul şi interpretul şi asta se termina în general între cearşafuri. 
Dar nu din cauza asta mă aflam acum în arest. Adevărul e mult 
mai insolit şi încă şi mai delicat. Pentru prima oară în viață, am 
făcut ceva de care m-am crezut întotdeauna incapabil. Un lucru 
„deosebit, de neconceput din partea unui gigolo”. Singurul lucru 
care pare imposibil cuiva care exercită profesiunea mea: 

M-am îndrăgostit. 


Capitolul 2 


Era o căldură sufocantă în acea după-amiază. August era pe 
sfârşite. Undeva deasupra oraşului înfăşurat în ceaţă, soarele îşi 
săgeta razele, dar strada se scălda toată într-o pâclă toxică, de 
culoare gălbuie. De-a lungul a Sunset Street, panourile 
publicitare apăreau şi dispăreau unul după altul; construcţii 
palide şi trotuare lucitoare vibrau ca nişte miraje în mijlocul 
zăpuşelii. S-ar fi spus că o uzină de gaze lacrimogene a explodat 
prin împrejurimi, într-atât aerul era irespirabil. De pe Strip, de 
acolo de unde se zăreşte portul din Los Angeles, nu se distingea 
decât o masă plumburie de aer cald poluat, ce zăcea de aşa 
demult deasupra oraşului încât devenise un fel de stare de spirit. 

Aerul condiţionat al Mercedesului meu nu mai funcţiona: 
greşisem  gonind cu capota lăsată, eram lac de sudoare. 
Ajungând la colţul dintre Sunset şi La Brea, trăsei la umbra unui 
copac în faţa imobilului lui International Services si-mi ștersei 
faţa şi mâinile cu o batistă. De ce International Services - nu 
ştiam. Era un imobil obişnuit de birouri, cu două etaje, tencuit în 
roz, dintre acelea în care se instalează în general medici şi 
avocaţi. La etajul superior îşi aveau cabinetul mai mulţi medici 
asociaţi, iar biroul de pe colţ care dădea spre Strip era cel al 
Annei Laughton care, în lipsă de ceva mai bun, îşi atribuise titlul 
de director administrativ al agenţiei de însoțitori care mă folosea. 
Ea îmi dăduse întâlnire prin telefon şi după felul în care refuzase 
să-mi dea explicaţii trăsesem concluzia că ar fi vorba de bani. 

Sunt uimitoare micile avertismente pe care viaţa se 
străduieşte să ni le dea înainte ca cerul să se prăbuşească peste 
noi. Dacă privesc puţin în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit să 
fiu mai atent în acea zi. Chiar în clipa în care pătrundeam în hol, 
un tânăr blond cu trăsături scofâlcite ieşi din lift şi se opri ca să-şi 
aprindă o ţigară cu degete tremurate. Ar fi putut fi un băiat 
frumos dar slăbiciunea îi dădea un aer de pasăre de pradă. Il 
privii în ochi şi constatai că erau goi şi scobiţi, subliniaţi de 
cearcăne adânci. Când ajunsei în dreptul lui mă prinse de braţ: 


— Julian, baby! 

O expresie fals călduroasă îi lumină chipul supt. 

— Sunt eu, Teddy, Teddy Lime. Îţi mai aminteşti de mine? 

Murmurai vagi scuze pentru faptul că nu l-am recunoscut. ÎI 
văzusem adesea în compania unor fandosite bogate de când 
lucram pentru agenţia Anne Laughton. Câştiga zdravăn şi îmi 
amintesc de respectul pe care mi-l inspiraseră aparenţa şi 
siguranţa ce emanau din întreaga sa făptură în ziua în care Anne 
mi-l prezentase. Dar de atunci norocul îl părăsise. 

Nu-mi mai amintesc ce-am discutat, ci doar cei cincizeci de 
dolari pe care i i-am strecurat. Când întinse mâna să şi-i înşface, 
am observat că lucea de murdărie, cu unghiile roase până la 
sânge. Dar cel mai frapant era că mirosea a mucegai, ca un 
bătrân neputincios. În ciuda aerului condiţionat, faţa sa pământie 
şiroia de sudoare. Exhala mirosul dulceag de putreziciune al unei 
fiinţe pradă bolii şi spaimei. 

Teddy Lime îmi făcuse o impresie teribilă cu doi ani înainte. 
Eram fără lucru şi complet descurajat, având drept toată avere 
un geamantan şi câteva cutii cu discuri şi cărţi, în acea vreme, 
mare îmi fusese mirarea să aflu că, deşi mai tânăr decât mine, el 
se afla printre cei mai solicitaţi gigolo de la Hollywood. Personal, 
nu încercasem să mă impun prea mult căci nu aveam intenţia să 
fac mulţi purici la agenţie; socoteam că o să descopăr repede ce 
doream să fac într-adevăr în viaţă. Dar, la început, asta nu m-a 
împiedicat să-l iau drept model, imitându-i felul de a se îmbrăca 
şi degajarea manierelor sale. 

Dar acum nu mai rămăsese mare lucru de admirat la Teddy 
Lime. După ce luă cei cincizeci de dolari, un rictus dispreţuitor îi 
accentuă buzele: 

— ŢIi-i înapoiez săptămâna viitoare, făcu el, ridicând din umeri. 
Târfa asta îşi închipuie că o să mă împiedice să lucrez! Dar drept 
cine se ia? Am prietene, am cliente care mă adoră. N-am nevoie 
de ea! 

— Oh, bineînţeles, Teddy. 

Îi administrai o palmă prietenească pe umăr. Sub haină nu mai 
era decât piele şi os. 

— Toate-s târfe, Julian. O dată ce s-au servit de tine, te aruncă 
precum un ciorap rupt. N-ai decât să crăpi. 

Reuşea cu greu să-şi controleze intonaţiile surescitate ale 


vocii. 

— Începând de acum, lucrez pe cont propriu. Femeile mă 

idolatrizează, înţelegi? Pe mine, nu pe Anne. Sunt literalmente 
nebune după mine. Mulţumesc, bătrâne. Îmi întinse o mână 
moale şi umedă. Şi mai ales nu fă prostia să contezi pe târfa 
asta, de sus. La prima ocazie n-o să ezite să-ţi taie porţia. 
_ Trebuia să văd în asta un avertisment? Un semn al destinului? 
In ascensorul care mă ducea la etajul superior mă gândii doar că 
Anne era cea care avea nevoie de mine şi nu invers. N-avea cum 
să mă ducă, nu veneam să-i cerşesc niciun favor. Vederea lui 
Teddy îmi întărise mai degrabă sentimentul propriei sigurante. 
Căci vedeam în el nu imaginea a ceea ce mă aştepta, ci exemplul 
a ceea ce eu nu voi deveni niciodată. 

— Ai întârziat, Julian. 

Anne era tolănită în fotoliu, la biroul său, cu braţele sale 
enorme încrucişate pe piept, cu capul dat pe spate. La treizeci de 
ani doar, era o femeie de o tristă obezitate, cu chipul încadrat de 
două şuviţe blonde care-i ajungeau aproape până la talie. Ca şi 
cum Alice în ţara minunilor, mărindu-se, devenise o planturoasă 
cântăreaţă de operă wagneriană. Era în acea zi cu o rochie 
galbenă de bumbac cu mâneci bufante, împodobită cu un guleraş 
de dantelă albă. Avea degetele încărcate de imitații şi picioarele 
încălţate cu şosete albe şi pantofi lăcuiţi cum poartă fetiţele la 
zilele de aniversare. Stilul său - dacă aşa ceva se poate numi 
stil? - era de o puerilitate grotescă, pe care obezitatea sa o făcea 
demnă de milă. Avea o faţă netedă, cu alură bovină, cu nasul 
borcănat, cu ochii mici şi depărtaţi. Într-un mod mai profund 
înfăţişarea sa se explica neîndoielnic printr-un anume dispreţ faţă 
de sine, ce se exprima într-o parodie de cochetărie feminină. Se 
ştia grotescă şi-şi trăgea din asta o plăcere amară. 

— L-am întâlnit jos pe Teddy Lime, îi spusei. 

— E un ingrat. N-are niciun viitor. 

Cu un gest ea îşi mască reprobarea. 

— E un morfinoman. E complet la pământ. ŞI, în plus, pute. 

Făcu o strâmbătură. 

— Cât i-ai dat? 

— Eu? Niciun chior. 

— Lasă poveştile. Poţi să-i dai cât vrei, mi-e complet egal. 
Vreau doar să ştiu. 


— Cincizeci de dolari. 

— Doar atât? Îţi merge bine, deci! 

Mă examină o clipă, apoi deschise cu un zgomot sec registrul 
ce era aşezat în faţa ei. 

— Am de lucru pentru tine. O femeie bine care vine de la 
Charlottesville cu avionul ca să rezolve o afacere în numele 
bărbatului ei. 

— E pentru prima oară? 

— Cine ştie? Are întâlnire dimineaţă cu „Smith, Sibberman şi 
Hancock”. Ei îi furnizează un şofer: pe tine. Nu ţi se cere decât un 
lucru: ca ea să-şi petreacă bine timpul şi să se scoale dimineaţa 
cu un vag sentiment de vinovăţie; aşa că pregăteşte-te să-ţi 
petreci noaptea cu ea. 

— Cinci sute de dolari plus cheltuielile, îţi convine? Anne ridică 
ochii din catastif, dând din cap. 

— Din care trei sute pentru mine, adăugai. 

— Oh, doar nu o să respingi asta, Julian. 

Strângând din buze dădu deoparte registrul cu un gest de 
nemulţumire. Cum mă aşteptam la aşa ceva, aveam argumente 
gata pregătite. 

— Dacă vrei cincizeci la sută, Anne, dă afacerea unuia din 
pisoiaşii tăi. Sau lui Teddy Lime, uite! Eu sunt sigur că poţi să-i iei 
chiar şaizeci la sută. 

— Eşti nedrept. Tu îţi păstrezi deja clientele obişnuite. Te 
supraapreciezi, Julian. 

— Din patru pase, clienta e a mea, de acord. Şi nu văd ce e 
nedrept în asta. 

Emise un fel de suspin, foarte prost imitat. 

— N-am de ales. 

— E fals. Aşezându-mă pe colţul biroului său, adăugai cu un 
surâs: cu mulţimea de morţi-de-foame pe care îi foloseşti, nu 
cred că e o problemă alegerea. 

— Cel mai simplu lucru ce se poate spune, Julian, e că tu ai 
memoria scurtă. Scutură capul, cu un aer îndurerat. Când mă 
gândesc la puştiul golaş căruia i-am dat de lucru, mi-e greu să te 
recunosc. Singurul lucru care te interesează acum sunt banii. 

— Nu încerca să mă iei la sentiment, Anne, n-ai talent la aşa 
ceva. 

Mă îndreptai spre uşă şi mă întorsei înainte de a trece pragul. 


Banii, la drept vorbind, poate că nu mă mai interesau, dar n- 
aveam de loc de gând să mă las dus. Dreptate, loialitate, la 
naiba. Tot ce o interesa era să-mi smulgă maximum de mangoţi. 

— Ştii prea bine că nu poţi să ceri mai mult. Dacă micii tăi 
proxeneţi nu sunt la înălţime, nu-i din vina mea. Cu mine, n-ai de 
ce să te plângi. Atunci iau mai scump, e normal. 

De obicei, în dispute Anne făcea întotdeauna în aşa fel încât să 
aibă ultimul cuvânt, chiar cu preţul câtorva înjurături. Dar atunci, 
n-a făcut aşa. lar eu n-am simţit apropierea pericolului. 
Părăsindu-i biroul credeam că am obţinut o mică victorie şi că în 
adâncul ei mă respecta fiindcă i-am ţinut piept. 

Revenind la maşină îmi găsii parbrizul şi scaunele presărate de 
manifeste anunțând iminenţa sfârşitului lumii. Oswald Luther 
Reform Temple de pe Mariposa Avenue propunea cursuri între 
şase şi opt zile lucrătoare pentru a învăţa să supravieţuim 
apocalipsului. 

Un Buick maro era parcat în spatele meu dar lui nu-i lipiseră 
decât un singur prospect sub ștergătorul de parbriz. Să-ţi vină să 
crezi că persoana însărcinată să distribuie această literatură 
trăznită considera mai vulnerabil pe proprietarul unui Mercedes! 

Oricum, împins probabil de căldura infernală, adăugată 
plictisului, ieşind de la Anne m-am îndreptat spre Polo Lounge. În 
principiu, evitam să frecventez singur locurile unde îmi 
conduceam clientele şi era deci o hotărâre excepţională din 
partea mea. De altfel, nici nu-mi explic prea bine ce am făcut 
apoi. Nu „pescuiam” niciodată în timpul orelor mele de libertate. 
In afara obligaţiilor mele profesionale, legăturile nu mă interesau 
deloc. Dar poate că atitudinea mea a fost doar dictată de a sa. 
Aşezată singură în fundul barului, era limpede că nu aştepta 
decât asta. 

Era frumoasă, dar era altceva ce m-a atras spre ea. Şatenă 
deschis, cu ochii mari negri şi gravi, avea un nas acvilin de 
aristocrată încadrat de pomeţi precis conturaţi. După expresia 
chipului său, după felul în care sta şi-şi răsucea paharul, se vedea 
că ezita în faţa atitudinii pe care s-o adopte. Să fie acolo, singură, 
nu-i plăcea deloc; nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse 
despre sine. Bărbia arogantă îi evidenția faţă de anturaj un plictis 
plin de superioritate. li observai mâinile. Sub masă, degetele 
mâinii stângi, băteau cu nervozitate pe genunchi. Cu mâna 


dreaptă rectifica neîncetat cu mici lovituri poziţia paharului. Nu 
sorbea nicio înghiţitură. Aceasta era clepsidra ce-i măsura 
mândria în vreme ce ea rămânea astfel singură, fără tovarăş. 

Incercam o plăcere reală de a observa, de a citi în ea. Aerul 
său reverbativ şi manierele sale distante erau în fapt felul său 
propriu de a invita pe cineva să o abordeze. 

Purta un taior crem cu garnituri de cenuşiu şi roz, o eşarfă de 
mătase albă la gât şi pantofi gri de piele. Îmi imaginam foşnetul 
discret al mătăsii atunci când mergea şi delicatele efluvii ale 
celui mai subtil parfum ce exala la cel mai mărunt dintre 
gesturile sale. Dar ceea ce mă intriga era gura: cărnoasă şi 
îndrăzneţ machiată, era amprenta unei extreme mândrii. În clipa 
asta, când ea era singură într-un bar la modă, într-o amiază 
târzie, gura părea să-i exprime o arzătoare dorinţă. Era bogată, 
frumoasă şi vizibil pradă unor dorinţe nemărturisite. 

Avea vreo treizeci de ani. Mult mai tânără decât femeile pe 
care le agăţam de obicei, mă amuza şi mă hotărâi s-o acostez. 

Ea făcu un semn chelnerului şi, în franceză, îi ceru ţigări. Tonul 
îi era autoritar dar glasul, puţin răguşit, modulat agreabil. 

Mă privi peste sală şi mă întrebă cu un surâs când mă oprii la 
masa sa. O abordai în franceză: 

— Excusez-moi, puis-je m'asseoir un instant? J'ai surpris votre 
conversation. 

— Mais bien sûr. 

Ea se deplasă uşor pe banchetă. 

— Il y a longtemps que je n'ai pas entendu un accent de 
Marseille. J'ai été étudiant à l'université d'Aix-en-Provence.! 

Surâzându-i mereu, mă întrebam de ce îi vorbeam de anul pe 
care îl petrecusem în Franţa. Aveam ca principiu să nu vorbesc 
niciodată despre trecutul meu clientelor. Şi ce-i mai ciudat, e că 
adevărul îmi apărea tot atât de ireal, tot atât de imaginar ca şi 
poveştile pe care le inventam de obicei. Ne imaginăm că putem 
povesti nepedepsiţi toate minciunile care ne trec prin minte, 
pentru că adevărul e totdeauna disponibil în caz de necesitate. 
Dar atinsesem un asemenea grad de falsificare în viaţa mea 


1 În franceză în text: 
— Scuzați-mă, pot lua loc o clipă? Am surprins conversaţia dumneavoastră. 
— Dar desigur. 
— E multă vreme de când n-am mai auzit un accent marseilez. Am fost 
student la universitatea din Aix-en Provence. 


cotidiană încât unele evenimente, precum şederea de un an la 
Aix-en-Provence nu mai trezeau nici o rezonanţă în mine. Propria 
mea realitate îmi scăpa ca şi cum „eul” meu real era pe cale să 
se atrofieze din cauza disimulărilor. 

— En fait, spuse ea, cu un aer dezinvolt, j'ai surtout vécu à 
Paris.? 

Această declaraţie mă făcu să surâd: accentul său cântat cu 
intonaţii provensale o dezminţea total; ca şi cum un tip din Midde 
West ar vrea să te facă să crezi că a locuit tot timpul în New- 
York. Dar dacă şi ea, la rându-i, spunea poveşti? gândii deodată. 
Mă înclinai uşor spre ea. 

— Je m'apelle Julian Cole. 

Şi cum Julian Cole nu era adevăratul meu nume, mă simţii deja 
mai bine. 

— Michelle Hasard. 

Schiţă un salut, uzând de politeţea manierelor sale ca să mă 
ţină la distanţă. După o clipă, îmi propuse un pahar. 

— Avec plaisir.* 

Mă lăsai pe spate pe banchetă. Într-un fel, aş fi fost dezamăgit 
de uşurinţa cu care se legau lucrurile. In principiu, trebuie să fiu 
eu, bărbatul, cel care să-i ofere un pahar. Inversarea rolurilor în 
acest stadiu preliminar nu mai lăsa îndoială privind derularea 
evenimentelor. 

Făcu un semn unui alt chelner şi îi spuse într-o engleză 
curentă: 

— Domnul doreşte să servească ceva. 

— Un Manhattan,  spusei  ascunzându-mi surpriza. Un 
Manhattan de bourbon cu gheaţă. 

— Dar dumneavoastră vorbiţi englezeşte! exclamă ea. 

— Dumneavoastră de asemenea! spusei cu o egală uimire 
privind-o în ochi, susţinându-i privirea până ce obrajii i se 
colorară în roz. 

— Dar nu aveţi nici cel mai mic accent, reluă ea pe un ton 
admirativ. 

— Mama era franţuzoaică. A emigrat în Statele Unite în timpul 
războiului şi, atunci când eram mic, vorbea cu mine numai 


2 — De fapt, am trăit mai ales la Paris. 
3 — Mă numesc Julian Cole. 
4 — Cu plăcere. 


franţuzeşte. 

Era evident o minciună, dar asta m-ar fi putut face interesant 
în ochii ei. 

— Ah, da? Scotoci prin geantă în căutarea pudrierei, 
străduindu-se să se destindă. Soţul meu e american. Aştept un 
prieten. 

lată ceva care punea capăt episodului. Mă înşelasem cu privire 
la ea, şi încă de două ori. Crezusem că nu vorbea englezeşte şi 
presupusesem că, singură pe lume, încerca să provoace o 
întâlnire. 

— Încântat că v-am cunoscut, doamnă Hasard. 

Îmi umezii simbolic buzele în wiskyul meu şi schiţai gestul de a 
mă ridica. 

— Dar unde plecaţi? 

— Am făcut o greşeală, mi se pare. 

— Soţul meu este la New-York, spuse ea ridicând din umeri, 
vag enervată. 

— Nu, am comis o greşeală mult mai gravă. 

— Cum aşa? 

încerca să surâdă în ciuda neplăcerii vădite. 

— Ştiţi, n-am nimic precis de făcut. 

Nu era uşor să o spună, era clar că nu era în rolul său obişnuit. 

— Şi acest prieten pe care îl aşteptaţi? 

— Ascultaţi, ştiţi foarte bine că nu aştept pe nimeni. 

— N-aţi înţeles nimic. 

— N-am înţeles nimic? Mă fulgera cu privirea. 

— Ce sunt, ce fac. 

Surâsul meu se crispa, mă simţeam cuprins de o panică 
nelămurită. Totul devenea dintr-o dată jenant. 

— Motivul pentru care este inutil să... 

— Dar ce simţiţi dumneavoastră? întrebă ea dintr-o suflare. 

— Ei bine, eu... asta-i meseria mea. 

— Dar care? 

— Să agăţ femei. 

Ea mă privi, complet înmărmurită. 

— Ele mă plătesc pentru asta. 

Izbucni în râs, un râs incredul şi nestăpânit. Aruncă o privire în 
jur ca pentru a verifica dacă nu ne observă cineva, apoi spuse 
coborând tonul: 


— Dacă înţeleg bine, m-aţi abordat pentru a mă agăța şi acum 
mă anunţaţi că dumneavoastră nu vă culcaţi decât pentru bani? 

Era o neînțelegere şi purtam întreaga responsabilitate; tot 
ceea ce doream acum, era să dispar cât mai repede. Dar când 
mă ridicai ea mă prinse de mână. 

— Aşteptaţi. Spuneţi-mi, de ce m-aţi ales pe mine? 

— V-am spus deja, am greşit. 

Incercai să mă degajez dar ea mă strânse mai tare. 

— Fiindcă v-am auzit vorbind franţuzeşte. E frecvent să 
întâlnesc străine care vor să închirieze serviciile unui interpret 
sau ale unui ghid. 

— Câte limbi vorbiti? 

— Cinci. 

— Toate curent? 

— Mai mult sau mai puţin. 

Reuşesc în sfârşit să mă degajez. 

— Socotind şi americana? 

— Nu. 

— Şi Polo Lounge este câmpul dumneavoastră de manevră? 

— Exact. 

— Sunteţi o pasăre rară, dacă înţeleg bine? 

— De ce sunteţi dezagreabilă? întrebai ridicând din umeri. 
Dumneavoastră m-aţi incitat să vă abordez. Mă observă în mod 
ciudat, cu o privire rece şi strălucitoare, reflectând maniera în 
care trebuia să-mi înţeleagă vorbele, în ciuda jignirii, era curioasă 
să ştie ce anume, în atitudinea sa, mă determinase să o agăţ; ca 
şi cum i-ar fi fost teamă că şi-ar fi dezvăluit sentimentele sălii 
întregi. Puteam urmări pe chipul său bătălia care o cuprinsese; 
indignarea oare va triumfa asupra irezistibilei nevoi de a şti? 

— Cât mi-aţi fi cerut? 

Îşi ridică din nou capul, plină de aroganță. 

— Ca interpret, însoțitor, ghid? 

— Nu, făcu ea. Ca să te culci cu mine. 

— Nu-i în obiceiurile mele. 

— N-are rost să minţi. Cât? insistă ea. 

— Tocmai v-am spus că nu-i domeniul meu. 

— Spuneţi o cifră, aşa, ca să-mi fac o idee. 

— Bun, o sută de dolari, sau poate cincizeci. O privii drept în 
ochi. Nu mare lucru. 


— Un adevărat chilipir, spuse ea pe un ton caustic. 

De această dată mă strecurai afară din separeu, pe deplin 
hotărât să nu mai adaug niciun cuvânt. Eram pe cale să-i întorc 
spatele ca să plec, când mă răzgândii deodată şi-i adresai un 
surâs. Imi amintesc acest surâs; ştiu că nu era imprimat de nicio 
agresivitate. Eram destui de bun actor pentru a-mi compune pe 
faţă expresia pe care o doream - simulai deci o tristeţe 
amestecată cu uimire. 

— Vă înşelaţi, spusei cu blândeţe. E foarte uşor, pentru femeile 
încă frumoase, să le dispreţuiască pe celelalte, dar pentru 
acelea, cincizeci de dolari reprezintă singura manieră de a gusta 
amorul fizic. Poate o veţi înţelege într-o zi. 

Nu era desigur o remarcă nici deosebit de profundă, nici 
deosebit de tăioasă, dar nu vedeam de altfel, niciun motiv ca s-o 
atac. Era destul de normal, la urma urmei, ca un episod ca cel 
care avusese loc să poată exaspera pe o tânără atât de 
frumoasă. Dar acum îmi dau seama că observaţia mea fusese 
dictată de altceva. Refuzând s-o iau pe acelaşi ton, speram să o 
fac să se ruşineze şi, cu aceeaşi ocazie să o intrig. Ea nu era 
nimic pentru mine şi totuşi, undeva, doream să-i fac o bună 
impresie. Chiar în clipa în care le părăseam, nu puteam să nu mă 
împiedic să le seduc, era ceva mai tare decât mine. 


Capitolul 3 


Nu-mi amintesc să mai fi avut un singur gând pentru Michelle 
Hasard după ce am părăsit Polo Lounge. Există oameni, se pare, 
care ştiu de la prima întâlnire că au găsit ceea ce căutau. Nu a 
fost cazul meu. Era treabă-treabă, ca de obicei. 

În aceeaşi seară chiar am mers să-mi caut clienta de la 
Charlottesville la aeroport ca s-o conduc la Beverly Wilshire 
Hotel. Soţul îi decedase de câteva luni şi ea trăia încă în umbra 
morţii lui. Era o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, elegantă 
şi demnă, frumoasă încă în ciuda ridurilor care îi ofileau 
trăsăturile şi cu ochii albaştri plini de o profundă melancolie. Mă 
concentrai asupra ochilor ei. La toate femeile, încerc astfel să 
aleg o trăsătură fizică sau o atitudine; fineţea unei mâini, 
rotunjimea unei coapse sau o privire încrezătoare. Criteriile mele 
nu sunt acelea ale frumuseţii convenţionale, ba dimpotrivă, 
adesea lipsa de încredere în sine şi vulnerabilitatea mă 
emoţionează mai mult. Am nevoie să simt în ele o fiinţă 
omenească ce suferă, pentru ca să le pot dori. Fără aceasta, nu 
reuşesc să le găsesc atrăgătoare. 

Se spune că bunii actori sunt capabili să plângă atunci când 
sunt în faţa camerelor făcând apel la amintiri triste. Eu am 
senzaţia de a face la fel. Găsesc la o femeie expresia, maniera de 
a fi care mă face melancolic, şi asta mă face să mă excit. Este 
vorba natural de un demers solitar şi artificial din partea mea. 
Totuşi, ca orice joc de actor, el se apropie uneori şi de un anume 
adevăr. 

Pentru a face dragoste cu ele, trebuie să le privesc cu milă, 
ceea ce vrea să spună, cum îi place psihanalistului meu să 
repete, că încerc totdeauna nevoia de a rămâne pe deplin stăpân 
pe mine însumi. 

Doamna Browning, cea din Charlottesville, nu prea ştia cum să 
înceapă. Aveam sentimentul că îi plăceam mult dar că 
timiditatea o împiedica să acţioneze în consecinţă. Nişte flori şi o 
sticlă dublă de Dom Perignon în găleata cu gheaţă o aşteptau în 


apartamentul de la hotel. Începu să-şi despacheteze bagajele. 
Destupai sticla de şampanie şi îi întinsei o cupă. Ea mă invită să 
mă servesc pentru a-i ţine companie, avea un aer trist şi puţin 
pierdut. Aveam impresia că această călătorie la Los Angeles şi 
moartea soţului său o tulburaseră şi nu mai avea decât o singură 
dorinţă: să se lase să plângă în voie. In loc să evit acest subiect, 
eu o încurajai să vorbească despre el şi, câteva clipe mai târziu, 
plângea, cu nasul în cupa de şampanie. 

Era o adevărată suferinţă. Aşezată pe marginea patului, cu 
fardul şi pudra curgându-i pe obraji, ea bâiguia despre jena pe 
care o simţea purtându-se astfel în faţa unui străin. li luai paharul 
şi mă aşezai alături. Imi odihnii o mână pe gâtul ei, şi cu cealaltă 
îi mângâiai părul. La început, muşchii i se crispară, apoi se 
destinseră şi scoase un suspin de uşurare. Pentru moment voia 
să se simtă înţeleasă şi consolată. Inconjurându-i umerii cu 
braţele, îi mângâiai capul şi o legănai ca pe un copil, apoi 
încetişor, în acelaşi ritm, îi masai spatele. Degetele mele îi 
coborâră de-a lungul coloanei vertebrale. Respira sacadat, cu 
faţa ascunsă la pieptul meu, cu trupul încordat. 

Eram un perfect străin, un tânăr şofer, iar ea era în doliu. Eram 
sigur că la asta se gândea în vreme ce mă lăsa s-o mângâi. Nu 
voiam să-i las timp să reflecteze. O sărutai pe gât şi îi strecurai o 
mână între fese. Cum nu mai opunea rezistenţă, mă strecurai 
încă mai mult până ce degetele mele pătrunseră în ea. Era 
umedă; se umezise încă de când începusem să-i mângâi părul. 

Din clipa asta încetai să mai fiu neliniştit. Nu mai făcui nici 
măcar efortul de a o dezbrăca pe de-a-ntregul, nici pe mine. li 
coborâi chilotul şi îmi scosei pantalonii. Eram doar pe jumătate 
excitat. Îi prinsei faţa între mâini şi îi sărutai buzele. O clipă mai 
târziu, deschise ochii: ochi albaştri, melancolici, cu privirea 
pierdută. Îmi concentrai întreaga atenţie asupra acestor ochi 
cufundându-mă în ei, cu dragoste. 

Pătruns în doamna Browning începui să o frământ. Plăcerea 
fizică îi revenea mai ales ei; în ceea ce priveşte plăcerea mea, 
era de a-mi controla mişcările prin puterea voinţei şi printr-o 
anumită curiozitate intelectuală de a căuta ritmul şi mişcările pe 
care trupul său le cerea. 

Se cuvine să spun că viaţa mea sexuală era mai degrabă 
mediocră; aveam dificultăţi în a atinge orgasmul iar când aceasta 


se întâmpla simţeam rareori genul de senzaţie intensă şi 
explozivă pe care bărbaţii sunt obişnuiţi să o cunoască. Intr- 
adevăr, era mai degrabă o uşurare aproape dureroasă care mă 
lăsa tumescent şi ciudat de deprimat. În termeni clinici, starea 
mea răspundea denumirii de satyriasis, adică echivalentul 
masculin al nimfomaniei. Eram mereu gata să mă culc cu o 
femeie, aveam chiar poftă de asta, dar nu eram niciodată 
satisfăcut, niciodată nu cunoşteam liniştirea. 

lată întregul adevăr despre lulian Cole, Casanova de pe 
Beverly Hills, după cum m-a numit într-o zi un jurnalist. Puteam 
să mă culc cu oricine şi oricând şi atâta timp cât era nevoie. 
Pentru simplul motiv că, nejuisând practic niciodată, sau, dacă 
aceasta mi se întâmpla, doar superficial, îmi păstram intactă 
aproape întreaga energie sexuală. 

Psihanalistul meu e convins că eu nutresc o aversiune secretă 
faţă de femei. Doamna Browning, de pildă, m-a păstrat o oră cu 
ea şi nu m-am moleşit nicio clipă. În vreme ce ea a făcut în acest 
interval, câteva popasuri. E singura expresie ce-mi vine în minte 
pentru a descrie schimbările ce se petreceau în ea. La fiecare 
orgasm ea se debloca încă mai mult, descoperind zone de plăceri 
profund ascunse. Sângele îi făcea să se zbată muşchii cărora le 
uitase până şi existenţa, însufleţea reţele de nervi îngheţaţi de 
ani şi ani datorită neglijării lor totale. De această dată nu mai 
avea deloc nevoie să-şi agaţe plăcerii teama care îi era acum 
smulsă. 

De ce mi-ar fi părut rău? Dacă eram incapabil să mă las 
cuprins de frenezia ei, puteam cel puţin să fiu mândru de 
plăcerea pe care i-o procuram. De altfel îmi mărturisi ceva mai 
târziu că erau zece ani de când renunţase să mai trăiască aşa 
ceva, aşa că mă gândii că îmi îndeplinisem bine treaba. 

Mila pe care mi-o inspiră femeile nu e poate decât o formă de 
milă faţa de mine însumi. Sunt poate asemeni alcoolicului pocăit 
care se simte mândru privindu-i pe alţii cum beau. Evident că nu- 
i nimic de laudă în asta, dar oricum e un sentiment omenesc 
superior urii. 

Doamna Browning, ca să închei, fu cuprinsă faţă de mine de un 
profund elan de gratitudine. Ştiind că eu n-am juisat, se hotărî să 
mă facă să ating orgasmul cu orice preţ. Nu voia să mă lase să 
plec. Nimic nu ar fi putut-o opri. Împinsă de vanitate şi de 


dorinţă, se strădui să-mi ofere o pipă savant elaborată, apelând 
la toate rezervele imaginaţiei sale. Pură generozitate din partea 
sa, dar era o trudă zadarnică: mă excitasem aşa de tare încât mă 
durea dar nu eram gata să juisez, departe de asta. După un sfert 
de oră îi cerui să se oprească... 

Sunt greu de dus oamenii în pat. Poţi oricând să le spui poveşti 
sau să schimbi subiectul conversaţiei, dar undeva în ei, ei simt 
minciuna. Atunci, pentru a umple golul, se bea un pahar, se 
fumează o ţigară, se vorbeşte despre altceva. Ea ştia tot atât de 
bine ca şi mine că noi n-am făcut dragoste împreună şi că eu 
eram un profesionist; gingăşia şi înţelegerea mea cu privire la ea 
nu o împiedicau să simtă că era vorba de o tehnică şi nu deo 
atracţie personală. De aici o falsă veselie care ne prezidă cina pe 
care ne-am comandat-o imediat; ne feream să nu lăsăm să se 
instaleze între noi prea lungi tăceri. Mâncasem somptuos şi 
băusem prea mult vin, dar asta nu o împiedică să comande şi 
coniac. Sorbi rapid două păhărele şi reîncepu să-mi vorbească 
despre soţul său. Aflai că avea un fiu de vârsta mea care-şi 
termina medicina la Boston. Vru să-mi arate o fotografie dar 
deodată faţa i se crispă şi geanta îi scăpă din mâini. Lăsându-şi 
capul în jos, cu umerii scuturaţi de convulsii, îmi explică pe un 
ton sufocat că nu avea obiceiul să bea şi că nu se simţea prea 
bine. 

— Nu sunteţi obligat să petreceţi noaptea cu mine, îmi spuse 
ea. 

— Dar eu doresc asta, îi răspunsei cu o voce caldă. 

— Te rog, nu mai spune nimic. 

Se ridică de la masă ca să meargă în dormitor şi închise uşa. 
Auzii cheia răsucindu-se în broască şi suspinele, amestecate cu 
zgomotul apei. Îi adusesem un strop de bucurie dar totodată o 
demoralizasem complet, în meseria asta se sfârşeşte prin a răni 
pe femeile cele mai atrăgătoare; totdeauna tristeţea e 
învingătoare. 

Traversai holul cu paşi lenți, prin mijlocul clienţilor şi 
„vânătorilor” deprimat într-un mod straniu de ceea ce se 
petrecuse. Devenisem oare prea bătrân pentru treaba asta, chiar 
dacă douăzeci şi cinci de ani nu e o vârstă prea înaintată?! Dar în 
ultima vreme, cafardul care punea stăpânire pe mine după 
fiecare „pasă” era din ce în ce mai accentuat. Băusem ce e drept 


destul dar nu eram ameţit cu totul. Aş fi putut să merg să-mi 
umplu gâtlejul dar, dată fiindu-mi dispoziţia, asta nu mi-ar fi adus 
nimic bun. Să mă întorc acasă, să mă îndop cu somnifere? Ideea 
asta mă deprima încă mai mult decât precedenta. Ce mi se 
întâmpla oare? Puteam să merg oriunde, să fac orice mi-ar trece 
prin cap. Anii de trudă amarnică sfârşiseră prin a-şi aduce 
roadele: eram în culmea carierei şi toate uşile Hollywoodului mi- 
erau deschise. Devenisem o parte integrantă a acestui mediu 
prosper şi de vază căruia dorisem atât să-i aparţin cât eram un 
puşti. Nimeni nu ar bănui niciodată obscuritatea originii mele, 
copilăria mea mizeră, anii petrecuţi în cămine de plasare, totala 
mea lipsă de instrucţiune clasică. Eu mă făcusem de unul singur, 
asimilasem manierele celor bogaţi şi îmi cultivasem spiritul. Fără 
îndoială, îmi spuneam, dar niciodată nu-ţi imaginasei astfel 
lucrurile. Aveai alte ambiţii, nu vedeai în asta decât o perioadă 
de pregătire, un mijloc de a accede la altceva. Dar la ce? 

În prada unei profunde indispoziţii, îmi dădui seama că 
trecuseră luni întregi de rând îmi tot ţineam acest discurs, şi că el 
revenea cu precizie după fiecare moment petrecut cu o clientă. Il 
izgoneam fără încetare, dar nu făceam decât să-l fac să revină şi 
mai limpede. Nu numai că răul devenea cronic, dar începusem şi 
să mă obişnuiesc cu el. Îl acceptam de acum şi asta era ceea ce 
mă înspăimânta. Mă roteam în cerc şi cercurile se strângeau ca 
într-un vârtej din care nu mai reuşeam să scap. 

Eram încă în aceeaşi stare de spirit când mă deşteptai a doua 
zi dimineaţa în camera mea de hotel. Imi luai micul dejun 
ascultând o casetă cu „Suedeza fără efort” de Berlitz. Anne 
Laughton prevăzuse că o s-o fac să viziteze Los Angeles pe soţia 
unui bogat industriaş suedez în cursul lunii. Profesorul punea o 
întrebare şi eu îi răspundeam cu glas tare, cu gura plină de pâine 
prăjită. Lucrai astfel cam vreo oră, după care făcui puţină 
gimnastică. Apoi, pe fondul Regquiem-ului de Verdi, mă lansai în 
exerciţiile mele de yoga. Nu fiindcă trupul meu m-ar fi obsedat 
îndeosebi, ci mai curând dintr-o reminescenţă a trecutului. Mai 
tânăr fiind, nu avusesem decât o idee în minte: să mă instruiesc, 
să mă perfecţionez în toate domeniile şi prin toate mijloacele. 
Citeam fără încetare, învăţam limbi străine, ridicam haltere, 
stabileam liste cu toate piesele de muzică clasică pe care voiam 
să învăţ să le cânt, notam numele vinurilor, ale celor mai buni 


fabricanți. Fie că era vorba de pantofi, de bijuterii, de costume 
sau de orice altceva, voiam să am cel mai bun gust în toate. 

In poziţie de lotus, în dimineaţa aceea, mă întrebai dacă jocul 
merită într-adevăr truda. Niciun minut din timpul meu care să nu 
fi fost consacrat unei activităţi utile, dar în ce scop? Camera mea 
era plină vârf de reviste, de cărţi, de discuri. Pe pereţi tablouri 
schiţau istoricul mobilierului francez, al jadurilor chinezeşti, al 
porţelanului englezesc, al picturii europene.  Devenisem 
cunoscător în aceste diverse domenii, dar era oare unul care mă 
atrăgea cu adevărat? Nu-mi mai plăcea Verdi, nu mai ştiam nici 
măcar dacă mi-a plăcut în mod deosebit, nici dacă mobilierul 
Ludovic al XV-lea mă interesase vreodată. 

lată dispoziţia în care eram când Leroy, un negru care făcea pe 
codoşul mă chemă la telefon: întors pe dos şi în prada unei crize 
de identitate. 

— Julian, baby. Glasul suna răguşit cu o dulcegărie de balama 
neunsă. Nu-mi place deloc să te sâcâi cu asta, dar numai tu poţi 
să mă scoţi din încurcătură. Ce e drept, nu săream de fel în sus 
de bucurie la ideea de a face ceva pentru Leroy. Era un pederast 
de lux care conducea la Beverly Hills o agenţie de însoțitori 
compusă mai ales din homosexuali şi ciupea biştari din stânga şi 
din dreapta vânzând cocaină. Lucrasem de două sau trei ori 
pentru el la începuturile mele dar mă simţisem totdeauna 
stânjenit în mediu. El nu se culca decât cu albi şi, precum negrii 
care nu se culcă decât cu albe, aveam sentimentul că ceea ce îl 
motiva era mai ales dorinţa de a se da mare, de a-şi regla nişte 
vechi socoteli. 

Prevăzusem o „pasă” pentru Joey, astă seară, la Beverly Hills, 
spuse el. Dar el mi-a scăpat printre degete. 

— Imposibil Leroy, minţii eu fără jenă. Astăzi sunt ocupat. 

— Dar e vorba doar de o oră, baby. Nici nu-i nevoie să te 
dezbraci. O târfă care are nevoie doar de o bătaie la fund, şi atât. 

— Nu insista, bătrâne. Nu pot astăzi. 

— Eh! ascultă, eu, Leroy, ţi-o cer! Nu-ţi propun nimic 
extraordinar, ce te-a apucat? Cinci sute de dolari pentru o bătaie 
la fund. 

Totul mă îndemna să refuz. Nu era genul meu de „activitate” şi 
trecuse multă vreme de când nu mai aveam nevoie să lucrez 
pentru Leroy. Ar fi trebuit să-i spun nu, dar n-am spus nimic. 


Fusese nebun după mine când îl întâlnisem şi o spusese la toată 
lumea, exhibându-şi durerea în toate barurile. Era genul de mec 
ce se îndrăgosteşte numai de tipi care nu-i răspund niciodată 
avansurilor. Suferise aproape o umilire publică atunci când îl 
părăsisem pentru Anne. Aşa încât, ca să nu-l supăr, în loc să-l 
refuz pur şi simplu, i-am cerut patru sute de dolari din cele cinci. 

— Îţi baţi joc de mine? Mă iei drept o societate de binefacere? 

— Da sau nu, Leroy. N-ai decât să alegi un altul dacă vrei să-ţi 
faci o parte mai mare. 

— Târfă de bordel de rahat! gemu el. Când era vorba de bani, 
vocabularul lui Leroy ieşea direct din ghete. 

N-am pe nimeni altul pentru treaba asta şi tu o ştii foarte bine. 
La urma urmei, de ce mă tratezi aşa? Nu există niciun singur 
gigolo care să ia optzeci la sută, şi ştii asta. 

— Dezolat, Leroy. 

— Tu, dezolat? N-am uitat ziua în care ai venit să mă cauţi. 
Numele tău nu făcea nici doi bani. Toţi băieţii mei fac ceea ce le 
cer, în afară de tine. Pe tine, n-aveam voie să te ating. lţi mai 
aminteşti ce-am făcut pentru tine? Ţi-am aranjat ieşiri cu fete 
care voiau doar să le ţii de mână. Am încercat să te înţeleg, să 
ştii. Am făcut din tine cineva; te-am protejat totdeauna. 

— Dumnezeule mare, Leroy, pentru trei „pase” nenorocite câte 
am făcut pentru tine, s-ar zice că tu eşti ăla care m-a crescut! 
Ascultă, nu-mi trebuie afacerea ta şi să ştii că nu-i o chestiune de 
bani. 

— Oh, nu, nu-mi spune asta, Julian, dulceaţa mea, nu vreau să 
aud aşa ceva de la tine. Doar n-o să te apuci acum să refuzi o 
ofertă! N-o să te mai solicite nimeni, nicăieri, dacă faci asta. E 
semn rău. E păcatul orgoliului. Am mai văzut gigolo rupându-şi 
gâtul cerând preţuri exorbitante. 

— Parcă aş auzi-o pe Anne. 

— Ai face mai bine s-o asculţi. Ea ştie despre ce vorbeşte. 

— Dacă aş asculta-o, nu ţi-aş mai adresa niciodată niciun 
cuvinţel, închipuie-ţi. 

— Hai, fie cu trei sute. Nu-mi place să cerşesc. 

— O.K., spusei cu un suspin. Mai cheamă-mă sau lasă-mi un 
mesaj. 


Capitolul 4 


Încă de la început afacerea nu mi s-a părut curată, iar când am 
primit mesajul lui Leroy, asta a devenit aproape o certitudine. 
Când ne văzusem, îmi vorbise despre o femeie din Beverly Hills; 
ori, după instrucţiunile sale, trebuie să mă duc intr-un motel la 
est de Hollywood şi să întreb de un anume domn Ryman. Cu cât 
mă gândeam mai mult, cu atât chestiunea mi se părea mai 
dubioasă. Era într-adevăr prea scump plătită pentru un 
asemenea gen de afacere şi după Leroy, nu era vorba de un 
bărbat. Cât despre loc, era de-a dreptul suspect. De ce nu 
mergeam la clientă, sau cel puţin într-un cartier mai cumsecade 
şi într-un hotel corect? Oamenii care pot să-şi permită cinci sute 
de foi pentru o partidă de picioare pe pereţi vreme de o oră nu se 
duc să închirieze camere în locurile cele mai rău famate ale 
Hollywood-ului. 

Aşa că, iată, nu se poate spune că nu am fost prevenit. Surd, 
mut, orb, ar fi trebuit totuşi să ştiu că din povestea asta nu va 
ieşi nimic bun. 

Când ajunsei pe Hollywood Boulevard, noaptea se lăsase deja. 
Fusese ceaţă toată ziua şi ea plutea încă deasupra oraşului. 
Noaptea fără lună şi fără stele, nimic nu evoca imensitatea 
cerului minunat ce se întindea deasupra noastră. lluminată de 
strălucirea oraşului, faţa de masă a ceţii foarte joase părea să 
zdrobească totul şi să răspândească propria sa lucire bolnavă. 
Maşinile defilau încet prin faţa barăcilor unde se debitau glume 
de mâna a treia, în faţa sex-shop-urilor, a cinematografelor care 
rulau toată noaptea şi a cârciumilor cu strip-tease. Curioase 
specimene ale vieţii nocturne pluteau în atmosfera umedă şi 
poluată: travestiţi în lameuri, vagabonzi, marinari tatuaţi, 
pungaşi şi adolescenţi în derivă... în căldura infernală a acestei 
nopţi de vară o senzualitate barbară şi o ambianţă aproape 
romană sau orientală domnea asupra oraşului. Din toate părţile 
erai asaltat de imagini de carne goală, de piei bronzate, de 
trupuri unse, de coapse, de fese, de sâni. Un miros de prăjeală se 


amesteca muzicii ţipătoare ce izbucnea din baruri şi din 
saloanele de masaj şi, în depărtare, în ciuda agitaţiei circulaţiei, a 
glasurilor şi a ritmurilor, se auzea vag ţipătul sirenelor de poliţie, 
plutind ca un refren ce se revarsă dincolo de marginile oraşului. 
La răscrucea dintre Hollywood şi Normandie, descoperii motelul. 
Se numea Taj Mahal şi era genul de cârciumioară prăpădită unde 
te aştepţi oricând ca un mec de tipul lui Phillipp Marlowe să 
descopere cadavrul unei blonde sub duş. Fațada întruchipa o 
palidă reproducere după Taj Mahal făcută din stuc grosolan de un 
alb murdar, dar ferestrele erau mascate de plase metalice iar 
deasupra intrării atârna o firmă de neon verde din care se 
aprindeau doar trei litere. In hol, în spatele recepţiei, sta un 
japonez vârstnic, cu ochii aţintiţi pe un televizor portativ. Privea 
un film vechi, Casablanca. Avea un căpşor chel de culoarea 
fildeşului murdar, ochii spălăciţi şi învăluiţi de cataractă. 

— II caut pe domnul Ryman, spusei. 

— Camera 203. 

Mă privea, dar era greu de spus ce vedeau cu adevărat acei 
ochi, cristale corodate, tulburi, lansând o ultimă rază înainte de a 
se stinge în moarte. 

— Vă aşteaptă, spuse bătrânul, apoi se întoarse spre televizor. 

Traversai holul spre cuşca metalică a vechiului ascensor. 
Mirosea a dezinfectant şi a mucuri uitate. Când ascensorul 
demară, o mişcare de aer în cabină ridică un iz de unsoare şi de 
ulei stătut. 

La ce bun să vă spun că a fost cât pe-aci să apăs pe butonul 
„parter”, să cobor şi să mă car? La ce bun, fiindcă n-am făcut-o? 

Camera 203 se deschidea chiar în fundul unui coridor strâns, 
prost luminat. Îmi amintesc fluturii de noapte care se roteau în 
jurul becurilor, cadavre de insecte naufragiate în globurile 
lămpilor. Fereastra din capătul culoarului dădea spre o gaură de 
aerisire care ducea probabil la bucătărie: un miros de cafea, de 
grăsime şi de peşte fript urca spre mine. 

In spatele uşii de la 203 se auzeau frânturi de conversaţie. 
Auzii suspinul plângăreţ al unei femei care spunea: „Nu, nu mai 
vreau” şi un bărbat răguşit care îi răspundea: „E tocmai pentru 
ca de această dată să te simţi bine”. 

Când bătui la uşă, glasurile tăcură. 

Un bărbat de o vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un halat alb, 


deschise uşa. Avea o faţă prelungă, buze foarte subţiri, o frunte 
înaltă şi tare bombată. Pielea lucitoare şi brăzdată de riduri părea 
lăcuită. Nişte ochelari cu lentile groase îi măreau ochii şi îi 
deformau de o manieră tulburătoare, ca şi cum ar fi fost într-un 
acvariu. Părul alb era lins pe spate şi întreg trupul îi emana un 
puternic miros de parfum de liliac. 

— Julian Cole? întrebă ca un glas şuierător. 


— Da. 
— Intraţi, vă rog, pe aici... 
Respira greu, părea sufocat. Il urmai pe un mic culoar şi 


pătrunsei într-o încăpere jalnică. O femeie îmbrăcată într-un 
kimono de mătase neagră cu flori era tolănită pe pat, o femeie 
încă tânără, cu faţa lipsită de expresie şi fardată cu grijă. Era 
brună; foarte bronzată şi ochii săi mari albaştri cu pleoape grele 
păreau că abia mă zăresc. Gura îi era întredeschisă. Părul, 
unghiile, halatul, bijuteriile, o singură aruncătură de ochi era 
suficientă pentru a înţelege că ea venea din Beverly Hills. Avea 
trăsăturile acelor oameni preocupaţi continuu de grija pentru 
aparenţa lor fizică. 

In spatele meu, Ryman gâfâia... 

— Trebuie să fie o eroare, spusei întorcându-mă. Eu nu lucrez 
cu cupluri. 

— Permiteţi-mi să vă ofer un pahar, spuse Ryman îndreptându- 
se spre o masă încărcată de alcooluri fine, de o găleată cu 
gheaţă, din argint, de un shaker pentru cocktailuri şi de pahare 
de cristal - toate perfect nelalocul lor în această încăpere 
sordidă. 

— Nu, mulţumesc. Ascultaţi, Leroy nu mi-a vorbit niciodată 
de... 

— Oh, nu, nu, n-aţi înţeles. Nu-i pentru mine, doar pentru soţia 
mea, Judy. Işi şterse fruntea cu o batistă, apoi îşi tamponă 
buzele. Doar pentru ea... 

— Bună seara, spusei surâzând soţiei sale. Buzele i se mişcară, 
şopti drept răspuns un imperceptibil „bună seara” şi nu reuşi să- 
şi înăbuşe un căscat. Aveam impresia că fusese straşnic lucrată. 

— Dar eu pot privi, spuse soţul. 

Ryman tuşi pentru a-şi curăța gâtlejul. 

— Doar atât? Vreţi doar să priviţi? 

— Atâta tot. Tuşi, îşi şterse încă o dată buzele. Şi apoi... apoi... 


îmi place să vorbesc. Mai e şi asta. 

Un voyeur... Asta nu mă jena prea mult căci în general tipii 
ăştia nu sunt genul violent, ci mai degrabă inofensivi... Mă 
străduiam să uit de prezenţa lui Ryman. Mă aşezai pe marginea 
patului şi luai mâna femeii. Era moale şi puţin umedă, un miros 
agreabil şi cald îi urca din trup. Ce vârstă o fi avut? Ceva peste 
douăzeci de ani, probabil, chiar dacă ochii uşor bulbucaţi şi gura 
moale o făceau să pară mai bătrână. Îmi scosei pantofii, îmi 
descheiai cămaşa. Ea mă ajută să o scot cu mişcările încete şi 
languroase ale unui personaj de vis. Pentru ea nu eram decât un 
altul, atât, simţisem imediat asta. Ea trăia o fantasmă 
atotputernică şi veghea înainte de toate să nu o distrugă. Îmi 
aşezai pantalonii pe măsuţa de toaletă, alături de un trofeu de 
ebonită câştigat la bawling şi transformat în picior de lampă. 
Eram vag conştient de prezenţa lui Ryman, undeva în spatele 
meu: îi simţeam suflul respirației sale întretăiate, zgomotul unui 
cub de gheaţă ciocnindu-se de peretele unui pahar. Încercam să-l 
uit. Vorbeam în şoaptă soţiei sale, ca şi cum ea s-ar fi aflat 
singură în încăpere, desfăcându-i aripile kimonoului, plimbându- 
mi buzele pe pântecul ei. Sărutând-o mereu, urcai spre pieptul 
său bronzat, o sugeam uşor şi-mi apăsam limba de sfârcurile sale 
tari. Îmi prinse capul între mâini şi mă strânse mai tare la pieptul 
ei. Cu un glas îngheţat, şuşoti: 

— Mușcă-mă, mușcă-mă tare. Fă-mă să mă doară. 

Aşa ceva nu mă încânta deloc, dar încercam să-i fac pe voie, o 
strânsei mai tare, îi muşcai vârful sânilor. După o clipă, ea îşi 
strecură mâinile între picioarele mele. Mă mângâie cu delicateţe 
şi-şi plimbă un deget uşor peste sexul meu întărâtat. 

— Mai tare, mușcă-mă mai tare. 

Mă străduii să fac ceea ce îmi cerea, dar mintea îmi era aiurea. 
Nu puteam să mă împiedic să mă gândesc de ce acest cuplu, 
evident bogat, alesese Taj Mahal ca teatru al isprăvilor sale 
sexuale. Camera de hotel de ultima categorie făcea oare parte 
din fantasmele lor? Şi care fantasme? Cele ale soţului, cele ale 
soţiei? 

— la-mă, murmură ea. Acum ia-mă. Tocmai mă urcam pe ea 
când deodată, Ryman îmi şuieră din spate: 

— Prin fund, trebuie să o faci prin fund. 

li privii soţia, dar ochii ei morţi erau nişte oglinzi oarbe în care 


nu se reflecta nimic. Strecurai o mână sub ea şi o făcui să se 
întoarcă pe burtă. Spectacolul ce se oferi atunci ochilor mei îmi 
tăie răsuflarea: coapsele, fesele îi erau acoperite cu urme de 
lovituri de bici şi de vânătăi. Îmi trecui mâna printre picioarele ei 
dar era complet, straniu de uscată. Unduindu-se sub mine, îşi 
prinse fesele cu amândouă mâinile, le depărtă la maximum şi mi 
se oferi. 

— Pătrunde-o, murmură Ryman. 

Eram atât de gros încât mi-era teamă să nu-i fac rău dar, 
îndată ce începui să o pătrund cu prudenţă ea se zvârcoli sub 
mine şi mă înghiţi din două mişcări de şolduri. 

— Până la fund, acolo, te vreau acolo. Gâfâia, repeta aceste 
cuvinte cu o pasiune prefăcută, ca pe o litanie, ca şi cum ar fi 
făcut parte dintr-un ritual pe care avea nevoie să-l îndeplinească 
pentru a juisa. Încercai să-i ating clitorisul, dar era în continuare 
uscat. Zonele sale erogene erau ciudate şi în aparenţă măcar, 
legate de durere. În vreme ce dansam în acel du-te vino straniu 
ea-şi zgâria fesele, se însângera cu unghiile sale stacoijii şi 
îngrijite, plângându-se mereu că o doare. 

— Hai, loveşte, strigă Ryman. Demoleaz-o pe târfa asta 
murdară. 

Nu ştiam ce trafica în spatele meu şi nici nu voiam s-o ştiu. 
Glasul îi era strident, plin de răutate isterică. Şi cum încetasem 
de a o mai lovi, începu să urle şi ea de asemeni, implorându-mă 
să o izbesc. Ea se zgâria cu o asemenea violenţă încât sângera: 
sângele începea să se prelingă pe coapsele şi pe pântecul meu. li 
zgâriai vag ceafa şi începui să o lovesc fără convingere pe braţe. 
Nu era într-adevăr o poziţie din care să loveşti, nu era chiar deloc 
genul de lucru pe care să fii tentat să-l faci din acea poziţie şi 
apoi toate astea mă deprimau. Totuşi, nu era destul de violent, 
nici pentru unul, nici pentru altul şi amândoi mă presau să lovesc 
mai tare. Îmi era greață, nu mai doream decât un singur lucru: să 
mă car de acolo. Sângele, isteria asta de nevrozat, avalanşa de 
ordine şi de sfaturi - nu mai suportam. O lovii cu putere în umăr 
şi-i simţii deodată rectul convulsionându-se şi strângându-se. li 
mai aplicai o lovitură şi ea atinse culmea unui furios orgasm anal, 
scuturată de sughiţuri în care plăcerea şi suferinţa păreau să se 
amestece. 

Era sfârşitul. Ea se desprinse, se întoarse, luă o pernă şi-şi 


înfipse faţa în ea. Mă ridicai pe un cot şi reîntâlnii privirea lui 
Ryman. Prăbuşit într-un fotoliu, cu picioarele desfăcute, îşi apăsa 
o batistă pe sex. Avea o privirea halucinantă de bolnav mintal, 
ochii ficşi ai unei şopârle. Saliva i se uscase la colţul buzelor şi 
respira în tresăriri violente. 

Soţia se duse la baie şi auzii curgând apa. Era grotesc dar, în 
ciuda sângelui care mă murdărea, eram încă în erecţie. ÎI privii cu 
atenţie pe Ryman: ce se petrecea oare dincolo de aceşti ochi 
holbaţi de miop? Rymani, au existat pe pământ totdeauna: 
oameni suficient de puternici pentru a-şi putea permite să-şi 
ascută plăcerile vicioase şi neliniştitoare ale bătrâneţii lor cu 
puneri în scenă. Mă gândeam la Tiberius, acest împărat roman 
căruia îi trebuia cel puţin o victimă pe zi s-o tortureze şi care 
dresa iepuri să se joace de-a peştii şi să-i muşte fesele în vreme 
ce se scălda gol în termele imperiale. 

Goală încă, soţia reveni în încăpere şi mă curăţă cu blândeţe 
cu ajutorul unui prosop cald şi moale. Apoi, ţinându-şi capul în 
aşa fel încât Ryman să nu piardă niciuna din mişcările sale, 
începu... Rămâneam acolo, nemişcat, străduindu-mă să mă 
destind. Dacă mă decontractam destul, cine ştie, poate reuşeam 
să juisez şi să termin. Ea se dovedea bine antrenată, respirând 
adânc pe nas. Era o adevărată nebunie. Excitaţia mă cuprindea. 
Simţii că o să explodez şi chiar în acea clipă ea se depărtă şi-şi 
întinse buzele deschise... 

Eram literalmente golit. Îmi amintesc că m-am reîmbrăcat, că 
am schimbat câteva cuvinte jenante cu Ryman. Părea un pic 
plictisit, crispat, era neîndoielnic grăbit să mă vadă plecat. 
Răsturnată pe pat soţia nu mişca, cu gura încă maculată de roşu 
de buze şi de spumă. Se terminase şi nu mai avea nimic să-mi 
spună. Aveam impresia de a fi ridicat un văl deasupra unui colţ 
din universul lor în care nimic nu prospera, doar visul obsedant şi 
penibil pe care tocmai îl trăisem. Cine ştie, poate cândva, în 
trecut, Ryman sau soţia sa trăiseră, o scenă ce aceea jucată 
acum împreună şi de atunci aveau nevoie de necunoscuţi pentru 
a-i ajuta să o recreeze. Nu aveam sentimentul că am făcut ceva 
murdar. Nu, ceea ce mă deranja era această violenţă, această 
furie stăpânită ce impregnase totul. Voiseră să mă facă să joc 
rolul unui sadic ce-şi trăieşte plăcerea răspândind durere şi 
umilinţă. Şi mă întrebam într-adevăr unde începea ura şi unde se 


sfârşea dragostea la un bărbat ca Ryman. 

Avusei practic răspunsul la această întrebare pe când 
aşteptam ascensorul pe culoarul motelului: tăcerea fu deodată 
ruptă de glasul său ce răbufnea prin uşa închisă, îşi înjura femeia, 
o acuza că este o târfă, că i-a făcut plăcere să fie sodomizată. Îi 
reproşa ce făcuse şi-i descria totul în cele mai mici amănunte. Să 
crezi că-i vorba de soţul gelos care şi-a surprins soţia în flagrant 
delict, iar nu iniţiatorul şedinţei. Şi ăsta, mă gândeam, trebuie să 
fie un element indispensabil a ceea ce se petrece între ei şi fără 
îndoială, încă mai încărcat de emoție. Se băteau. Răsună o 
palmă, auzii un strigăt repede înăbuşit al femeii, apoi vocea 
gâfâită a lui Ryman care spunea: „Acum târâtură, acum! acum!” 
şi apoi se făcu linişte. 

Am fost convins că făceau dragoste, dacă se poate utiliza 
acest cuvânt. 

Bătrânul recepţioner japonez dispăruse cu totul după tejghea. 
Casablanca era pe sfârşite, Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman 
dezbăteau eterna problemă a dragostei. Dragoste pierdută, 
dragoste trădată din cauza războiului şi a întâmplărilor vieţii... 
cât de tentant e să faci din trecut o perioadă eroică, populată cu 
bărbaţi ca Bogart şi cu eroine ca Ingrid Bergman! Dar, cine ştie, e 
poate aşa pur şi simplu pentru că atunci se făceau cele mai bune 
filme ale Hollywoodului. 

Imi strânsei umerii şi părăsii în grabă Taj Mahal ca să mă 
cufund iarăşi în ambianța umedă şi artificială de pe Hollywood 
Boulevard. Noaptea prea limpede era de o luminozitate 
apăsătoare, parcă încărcată de otrăvurile secretate. De un oraş 
în căutarea plăcerii. Nu era nici lumina zilei, nici aceea a nopţii şi 
neobosita iluminaţie electrică părea să reflecte nopţile albe şi 
dorinţele neîmplinite. Se circula încă, firmele cu neon clipeau cât 
vezi cu ochii. Parcă nu petrecusem doar o oră într-un motel ci 
mult, mult mai mult decât aş fi crezut. 


Capitolul 5 


Aveam întâlnire cu Leroy a doua zi la prânz pe terasa 
Butterfields, exact sub Strip. Când sosii, era deja acolo, aşezat 
într-un colţ la o masă plasată la umbra palmierilor din hârdaie. 
Purta un costum la două rânduri, verde pal, o cămaşă galbenă şi 
cizme cu tocul înalt din piele galbenă. Un colier de aur masiv, în 
formă de şarpe muşcându-şi coada, îi împodobea gâtul. Leroy 
ţinea la aur, la pietrele preţioase, la platină, avea nevoie de o 
întreagă panoplie ca să se simtă cineva. O brățară de argint 
bătut în maniera unor frunze de cocotier îi atârna la încheietura 
mâinii, o mică bilă de aur îi orna lobul urechii stângi. Pe masă în 
faţa lui se afla o pereche de ochelari ultimul strigăt, o brichetă 
Dunhill de aur, un port-ţigaret de fildeş şi un ceas de buzunar 
extra-plat Cartier. Obişnuia să se plimbe la volanul unui 
Continental negru, cu garnitura interioară de piele albă, dar şi cu 
telefon (care nu funcţiona dar asta nu-l împiedica să-şi lase 
antena scoasă în permanenţă ca să impresioneze prostimea). 

În universul lui Leroy puterea unui om se recunoaşte după 
extravaganţa accesoriilor, iar gradul de bogăţie era atestat după 
dezinvoltura cu care se risipeau banii! Dacă unii codoşi reuşeau 
să se smulgă din ghetou datorită pumnilor, curajului, cuţitului sau 
revolverului, Leroy, în ceea ce-l priveşte, trebuise să conteze pe 
alte calităţi pentru a-şi face un loc sub soare. Omul de culoare 
dublat de un homosexual navighează între câine şi lup, fără 
protecţia nici a unei rase, nici a celeilalte. Leroy se descurcase 
graţie şireteniei şi a unei minţi reci şi nemiloase. 

Slab, deşelat, cu un gât lung şi un cap prea mare, el fusese 
clădit ca o marionetă. Îşi păstrase un trup subţire de adolescent. 
Cu ochii săi mijiţi şi cu pomeţii proeminenţi, chipul său în 
ansamblu semăna unei măşti de abanos cizelată cu grijă. De 
obicei acest chip avea vidul sinistru şi fără vârstă al unui idol de 
lemn, iar când surâdea, buzele se strângeau deasupra dinţilor 
într-o expresie sardonică, în timp ce un fulger de răutate 
indulgentă îi strălucea în privire. 


Îmi întinse o mână moale: 

— Salut, Julian, pari a fi în formă. 

Luai un scaun şi-l trăsei ca să mă aşez la soare. Leroy făcu să 
alunece un plic alb peste masa de bambus. A 

— Trei sute de dolari, cum ne-am înţeles. incepu să-şi 
privească mâinile, strângându-şi degetele pentru a-şi examina 
unghiile proaspăt manichiurate, apoi suspină: 

— L-am găsit în sfârşit pe Joey. Era cu un alt mec. 

— Deci din nou îndrăgostit, Leroy? Deschisei plicul şi aruncai o 
privire spre bancnotele foşnitoare, trei bancnote de 100 de dolari 
noi nouţe. 

— Sunt totdeauna îndrăgostit, dragostea face parte din natura 
mea. Dar voi ceştilalţi tâlhari de două parale, nu faceţi altceva 
decât să-mi zdrobiţi inima. 

Băgai banii în buzunarul de la piept al cămăşii şi făcui semn 
chelneriţei. 

— Aveţi şampanie? Daţi-mi o jumătate de Moet - Chandon. In 
contul amicului. 

Leroy ridică o sprinceană şi adăugă surâzând: 

— Ai baftă cu Rymanii, ştii? 

— Daaa? 

— Te vor din nou. 

— Nu, merci, e prea puțin pentru mine. 

— Deci nu le apreciezi şmecheriile brutale, hm? 

— Ryman nu mă amuză, o ştii prea bine. 

— Ce-aud? E ceva amăreală în glasul tău? 

— Uită-mă. Am clienţii mei, nu cer ajutor la nimeni. 

— Te gândeşti şi la Anne când spui asta? spune el cu un ton 
batjocoritor. 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— Mă întreb cu adevărat ce poţi învârti cu putoarea asta. Ştiu 
că îţi ia cincizeci la sută. 

— Anne are în vedere o afacere pentru săptămâna viitoare. O 
mie cinci sute de dolari. Trebuie cineva care să cunoască 
suedeza, va trebui să-i vorbesc clientei. Bărbatu-său nu o să fie 
acolo să se holbeze în aceeaşi cameră cu mine, n-o să am de 
bătut pe nimeni. Tu-mi poţi găsi aşa ceva? 

— Linişteşte-te, Julian. 

— Nu-mi place să fiu luat peste picior. 


Urmă o tăcere plină de venin. Degetele lui Leroy băteau 
darabana pe masă, arunca jur împrejur priviri nervoase. 

— Fereşte-te de Anne, îmi spuse pe un ton dur. O să te zvârle 
cât-colo, îmi spune mie degeţelul că ea te urăşte niţel. 

— Ţi-ai face griji pentru mine? 

— Te înşeli, tipule. Mergi pe coarda întinsă. Ştiu că ai mereu în 
faţă perspectiva unor funduleţe bănoase. O pasă pe lună, o 
partiduţă de tenis, orgasm şi plonjon în piscină... dar dacă 
funduleţele astea te lasă, eşti la pământ. 

— Am propriile mele contacte, Leroy, eu îmi aleg afacerile. 

— Bravo! exclamă cu un respect prefăcut. Am să-ţi spun o 
şmecherie bună, Julian, o şmecherie pe care am învăţat-o de 
demult. Sunt trei lucruri în care nu cred. Nu cred în bisexuali, e 
pur şi simplu imposibil pentru oricine ar fi să meargă şi cu pânze 
şi cu aburi; nu cred în amorezii de duminică, tipişorul care se 
apucă de meserie în week-end, ăsta e un încăpățânat pe cale de 
a se transforma într-o adevărată broască; şi nu cred în gigolo 
amatori. Poţi să te arăţi prin biblioteci, să ieşi cu hailaiful, să-i 
uluieşti cu cunoştinţele tale de limbi străine, n-o să poţi înşela pe 
nimeni în afară de tine. N-are nicio importanţă că eşti un tip 
extra, rămâi pentru toată viaţa un proxenet care se culcă pentru 
bani. Clar? În clipa în care nu le vei mai conveni, se vor debarasa 
de tine fără regrete. 

— Eu nu lucrez aşa. Am raporturi personale cu clientele mele. 

— Bine, om vedea! Sunteţi toţi la fel, băieţaşii mei, râgâi el. Mi- 
e într-adevăr greață să aud fără încetare acelaşi refren. [i-o 
spun, tipesele tale nu mai au nimic de azvârlit. Când faci pe târfa 
te hrăneşti totdeauna cu aceeaşi iluzie, dar singurul fapt real 
este că eşti o târfă. Prostituţia, iată realitatea. Tu nu vrei s-o 
înţelegi, confunzi totul şi o să sfârşeşti prin a te lăsa dus. 

— De cine? 

— Ascultă, eu ştiu ce îţi spun. Cu mine eşti acoperit Julian. Eu 
mă ocup mai mult de tine decât oricare din tipesele tale. 

— Acum, că ştiu asta, o să pot dormi liniştit! Ridicai din umeri 
şi mă sculai de pe scaun. 

— Şi şampania? 

— Poţi s-o păstrezi, şi nu te mai ocupa atât de bunăstarea 
mea, Leroy. Nu-mi plac amenințările. 

— Oh la-la! Ridică braţele spre cer. Nu te ameninţ, era doar un 


sfat prietenesc! Mai gândeşte-te totuşi la ce ţi-am spus şi nu uita, 
afacerea cu Rymanii, o ai când vrei. 
— Bineînţeles! Salut, Leroy. 


Capitolul 6 


Domnişoara Breame mă scruta pe deasupra ochelarilor săi cu 
dublu focar. Avea vreo şaizeci de ani, părul roşu, nasul ascuţit, 
obrajii plaţi şi o gură de mironosiţă. Nu se poate spune că îi 
plăceam mult. 

— Sunt dezolată, d-le Cole, spuse ea. 

— Dar ce vă dezolează, d-ră Breame? 

— E cineva la dumneavoastră, o tânără. Pretinde că e sora 
dumneavoastră şi mi-a spus că o aşteptaţi. 

— Ah, da? Şi când a sosit? 

— Aseară devreme. Nu ştiam că aveţi o soră, dar date fiind 
împrejurările... 

— Mulţumesc mult, d-ră Breame. 

Traversai holul şi, sub ochiul atent al d-rei Breame începui să 
urc cu paşi lenți scara. Ea făcea şi pe telefonista şi-mi asculta 
conversațiile telefonice: îşi făcuse o foarte proastă părere despre 
modul meu de viaţă cu mulţimea asta de apeluri de la femei... 

Ajuns în faţa uşii, mă aplecai încercând să aud ceva dar fără 
succes. N-am nicio soră şi nu vedeam într-adevăr cine putea 
avea atâta îndrăzneală pentru a pretinde aşa ceva şi a-mi intra în 
cameră. Răsucii clanţa şi, cu o lovitură de picior, deschisei larg 
uşa. 

Franţuzoaica de la Polo Lounge, era aşezată turceşte în 
mijlocul încăperii, cu o carte deschisă pe genunchi. Ridică ochii 
spre mine, mă examină calm, făcu gestul de a-şi continua 
lectura, apoi închise cartea suspinând. Dacă am fi trăit împreună 
de ani de zile ar fi fost probabil tot atât de degajată şi, sincer să 
fiu, nu mă aşteptam la o asemenea atitudine. 

Nu intrai în cameră ci rămăsei pe prag, cu sprâncenele 
încruntate. Simpla sa prezenţă mă exaspera. 

— Cum m-aţi regăsit? o întrebai. 

— Nu-i chiar foarte greu, răspunse ea. Sunteţi neplăcut 
surprins? 

Situaţia era ambiguă, foarte încurcată. Eram pradă unor 


sentimente contradictorii: voiam să-i cer să o şteargă de pe 
podea, dar în acelaşi timp curtoazia care se manifestă instinctiv 
faţă de străini când eşti acasă, mă împiedica să fac asta. Singurul 
loc unde puteam fi eu-însumi, ea mi-l violase! Prezenţa sa mă 
tulbura într-adevăr. Cele două identități ale mele - profesională şi 
privată - se găseau pe neaşteptate confruntate. Totuşi, 
tulburarea mea era nefirească, prea violentă, chiar dacă o 
bănuiam că a atins în mine o teamă profund ascunsă: de a fi 
adus la lumină. 

— Ce doriţi? o întrebai. 

Ea străbătu cu privirea încăperea, trecând peste rafturile ce se 
curbaseră de greutatea cărţilor, peste reproducerile din Greco şi 
Goya agăţate pe pereţi, peste maldărele de partituri îngrămădite 
pe pian. Era atât de sigură de sine încât ai fi putut crede că avea 
tot dreptul să se afle acolo şi se comporta ca atare. 

— Vă închipuiam mai degrabă într-o lumină tapisată, cu o 
mochetă groasă, cu un enorm pat rotund, cu oglinzi pe pereţi... 
în sfârşit vedeţi, toate astea... 

— Aici, trăiesc eu. Femeile nu vin aici. 

Intrai în încăpere, îmi aruncai sacoul pe pat şi deschisei 
şifonierul ca să iau altă haină. 

— Plecaţi? 

— Dar ce credeţi? 

— Munca? întrebă ea. 

— Posibil... 

— Dar nu-i cam târziu... 

— Şi pentru dumneavoastră nu-i puţin cam târziu, d-nă 
Hasard? îi aruncai o privire elocventă. 

— Cât de drăguţ e că mi-aţi reţinut numele! 

începu să râdă cu poftă. Soţul meu e încă la New York, sunt 
singură. 

— Sincer vorbind, nu mă interesează deloc unde se găseşte 
soţul dumneavoastră! 

— E nostim, dar nici pe mine. 

Încerca să-mi prindă privirea, dar eu îmi feream cu grijă ochii. 
Tăcerea plutea asupra observaţiei sale, se strădui să continue şi 
expresia i se înăspri. 

— leri mi-aţi spus că pentru cincizeci de dolari se pot avea o 
mulţime de lucruri. Sunt aici ca să verific. 


— Vă înşelaţi, nu fac aşa ceva. 

— Ce anume nu faceţi? 

— La ce vă gândiţi dumneavoastră. 

Işi răsucea cartea în mâini, cu un aer bosumflat, luptându-se 
pentru a-şi ascunde confuzia. Se plasase într-o poziţie extrem de 
umilitoare şi se găsea demnă de dispreţ. In cele din urmă, îmi 
spuse: 

— De ce vă purtaţi astfel cu mine? 

— Cum anume? 

— Mă umiliti. 

Ochii ei erau acum îndreptaţi spre mine, încărcaţi de emotie şi 
de suferinţă. 

— Ce credeţi că simt? Nu e uşor, eu niciodată... ieri, mi-aţi 
spus chiar dumneavoastră cum vă câştigaţi traiul... Am venit, v- 
am găsit, să ştiu cum e. Işi muşcă buzele şi încheie cu greu: 
Vreau să vă culcaţi cu mine. Am bani. Sunt tot atât de frumoasă 
ca şi celelalte femei. Nu mă întrebaţi ce mă determină să 
acţionez astfel. 

Dintr-o dată, ea începea să mă vrăjească. Ghiceam lupta pe 
care o dusese, împărţită între rațiune şi curiozitate. Şi dacă 
ajunsese să facă un lucru atât de îndrăzneţ, atât de impulsiv, să 
se dea drept sora mea pentru a ajunge la mine, înseamnă că 
bătălia cu ea însăşi fusese teribilă. 

— Ce citiţi? o întrebai făcând un semn spre cartea aşezată pe 
genunchi. 

— „Roşu şi negru”. Cred că vă place Stendhal, aţi subliniat 
pasaje aproape pe toate paginile. 

— Da, e autorul meu preferat. 

— Spuneţi-mi... numele vă vine de la Julien Sorel? 

— Mi-am schimbat prenumele la optsprezece ani. Julien Sorel 
era eroul meu. 

— Asta îmi place. Ochii îi străluceau. E foarte bine. Doar un 
american putea îndrăzni să facă un lucru atât de „scandalos”, 
niciodată un francez n-ar lua numele unui personaj de roman aşa 
de cunoscut. Dar acum, ar trebui să-mi spuneţi numele adevărat. 
Nu răspunsei. Inchisei uşa, trăsei perdelele şi stinsei toate 
luminile. Imi scosei apoi pantofii, îmi desfăcui cureaua şi lăsai să- 
mi cadă pantalonii la podea. Când fui complet gol, înaintai cu 
pași catifelaţi prin camera întunecată şi mă aşezai în genunchi în 


faţa ei. În timp ce-i descheiam corsajul şi-i desfăceam rochia, 
simţii fioruri străbătându-i trupul. Ea îmi mângâie în fugă pieptul, 
îmi atinse pântecele. Îmi prinse membrul în mâini şi murmură cu 
un glas stins: 

— Te rog, cum te cheamă? 

Nu răspunsei. Atunci când se pregătea să vorbească încă, îmi 
aşezai buzele pe buzele sale şi făcui să-mi alunece mâna pe sânii 
ei, pe pântece, spre calda, mătăsoasa moliciune... Chiloţii îi erau 
umezi şi calzi, îi scosei. Era atât de excitată încât juisă aproape 
instantaneu. Când începu să strige de plăcere în întuneric mă 
strigă „Dragă Julien” şi mai târziu, fumând întinsă pe pat, în 
camera cu întunericul îmblânzit de lumina tremurătoare a unei 
lumânări, mă numi, în glumă „Monsieur Sorel”. 

Lăsându-mă cuprins de somn, mă întrebam ce m-o fi împins 
oare să mărturisesc că Julian Cole era un nume fals. Asta mă 
înspăimânta şi mă excita totodată, mă simţeam precum cel care- 
şi încredinţează secretul unui necunoscut întâlnit în tren, o fiinţă 
în trecere pe care nu o va mai revedea niciodată. Era aşa de 
multă vreme de când nu mai spusesem nimic adevărat despre 
trecutul meu încât abia mai ştiam de unde să încep. ŞI, de 
altminteri, doream oare cu adevărat asta? Adevărul aparţinea 
unui alt univers, trăisem îndelung acolo mai înainte dar fugisem 
de el, mă exilasem. Era pentru prima oară când reveneam între 
frontierele sale şi eram asemeni călătorului neliniştit care ştie că 
paşaportul său a expirat şi că a uitat cu totul limba ţării. 


Capitolul 7 


Michelle dormea încă atunci când soneria telefonului aşezat 
lângă pat mă trezi a doua zi dimineaţa. Una din vechile mele 
cliente, Lisa Williams, suna ca să-mi dea o întâlnire pentru seara 
aceea. Dintr-o dată, toate întâmplările nopţii fură uitate, 
redevenisem Julian Cole. Fără să mă gândesc la asta, vorbeam 
despre muncă. Lisa era un adevărat monstru la telefon, adora să 
descrie în termeni obsceni tot ceea ce-şi propunea să-mi facă. În 
acea dimineaţă, pentru ca Michelle să înţeleagă că ceea ce se 
petrecuse în timpul nopţii nu schimbase nimic, mă străduii să-i 
arăt cum îmi câştigam existenţa. Întretăindu-mi frazele cu râsete, 
îi declarai: 

— Oh, nu, Lisa, nu mai vorbi aşa! Asta mă face să mă excit 
numai gândindu-mă! E abia ora zece şi iată-mă deja cu nişte 
crampe teribile! 

Michelle se mişca lângă mine. Avea ochii închişi dar îmi 
dădeam seama după respiraţia sa rapidă că era trează şi atentă. 

— Nu, n-ai terminat cu tachinatul? încetează de a mai vorbi 
astfel, mă faci să închid şi să trag un număr chiar acum... Ah, îţi 
place aşa, da? O sută de dolari! Păi cum aşa, iubito, vorbim de o 
partidă extra, super excitaţi şi tu şi eu, şi vorbeşti de o sută de 
dolari? Da soţul tău cât câştigă? O juma' de milion? Şi ai vrea să 
mă faci să cred că nu poţi să mai pui încă o sută de dolari în plus 
ca să-ţi oferi mai multă plăcere decât ai gustat toată vara? Hai, 
Lisa, gândeşte-te puţin, cum să spui aşa ceva! 

Aruncai o privire spre Michelle: mă observa, nemişcată cu 
mâinile împreunate pe sâni. Nu vorbisem astfel decât pentru a o 
îndepărta mai tare: începusem deja să mă tem de ea, din acea 
clipă în care îi simţisem forţa şi puterea pe care riscam să o 
exercite asupra mea. 

— Lisa, poţi să aştepţi o secundă? Sună la uşă. 

Acoperii receptorul cu mâna şi adresai un surâs spre Michelle. 

— Bună dimineaţa. Îi plasai un pupic politicos pe vârful nasului 
şi o întrebai ce vrea la micul dejun. 


— Pe tine, îmi răspunse ea. 

— Cafea, suc de portocale, ouă, un corn? 

— Hm, e îmbietor, făcu ea cu o mutrişoară. 

— Reiau legătura. Ascultă Lisa, sunt dezolat dar au sosit nişte 
tipi şi trebuie să te părăsesc. Vin să te caut la şase. Pe curând, 
draga mea. 

Pusei la loc telefonul, sării din pat şi mă întinsei căscând. Mă 
frecai la ochi, îmi trecui degetele prin păr şi apoi mă întorsei s-o 
privesc pe Michelle. 

— Deci, ce părere ai? 

— Despre ce? 

— Ai făcut bine să vii ieri? 

— Sunt convinsă. 

— Te aşteptai la asta? 

Mă întinsei din nou, căscând mai tare. 

— Nu, am avut impresia că mă culc cu o fiinţă foarte reală. Nu 
sunt obişnuită. 

Nu tineam să-i cunosc obişnuinţele şi n-aveam niciun chef s-o 
aud vorbind despre problemele sale. A căuta să ştiu care era 
viaţa ei dincolo de această cameră, însemna a merge în 
întâmpinarea la o grămadă de complicaţii. 

După micul dejun, calmă şi ascultătoare, ea se prefăcu veselă. 
Se îmbrăcase, în vreme ce preparasem ouăle şi nu-mi dădea 
impresia că vrea să mai întârzie. Mă aşteptam să facă anumite 
gesturi, aluzii la noaptea petrecută împreună care să-i dezvăluie 
instinctul de posesiune, dar ea se abţinu. Eram uşurat să o văd 
aşa de rece dar, în acelaşi timp asta mă uimea: o credeam 
tulburată de îmbrăţişările noastre. 

Când îmi golii a doua ceaşcă de cafea, îmi aşezai şerveţelul şi 
mă ridicai de la masă, ea-şi strivi instantaneu ţigara şi începu să- 
şi aşeze fardurile în geantă. 

— Ce-o să faci azi? mă întrebă pe un ton dezinvolt. 

— Trebuie să merg la cabinetul de masaj. 

Şi iată diferenţa, gândii imediat, între clientă şi femeia care-şi 
petrece noaptea la tine. Spusesem „trebuie să merg” în loc de 
„Vreau să merg” la cabinetul de masaj, pur şi simplu. Aşadar să- 
mi justific plecarea şi să nu-i rănesc susceptibilitatea. 

— Diseară, eşti cu prietena ta? 

— Nu e prietena mea, răspunsei pe un ton neutru, e o femeie 


mai în vârstă care mă plăteşte ca să mă culc cu ea. 

Işi închise fermoarul poşetei, îşi netezi părul şi mă contemplă 
cu ochii ei gravi şi calzi. 

— Trebuie să-mi cer scuze, spuse surâzând. 

— De ce? 

— Venind aici m-am arătat grosolană şi insultătoare. La Polo 
Lounge, de asemeni, m-am purtat urât. Tu ai fost foarte drăguţ, 
m-am simţit bine cu tine. 

— Şi eu. 

— Mi-ai dat o adevărată lecţie. 

Incepea cam mult să se intereseze de mine. Ştia bine că 
agăţându-se nu va ajunge nicăieri, aşa că încerca o altă tactică: 
să se arate teribil de cinstită, uşor pocăită şi fără pretenţii. Era 
pur şi simplu o metodă de a-mi intra sub piele. 

— Şi eu am fost bădăran... Ridicai din umeri cu indiferenţă. 

— lţi aminteşti ce ai spus aseară? 

— Foarte bine. 

— Şi spui asta tuturor femeilor? încerca să pară amuzată. 

— Da. 

Să o rănesc, să o tulbur... nu era fără îndoială calea de a 
aranja lucrurile. 

— Dar cu mine era totuşi altfel, nu-i aşa? spuse ea blând, calm, 
dar cu o profundă autoritate. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, femeile nu vin la tine niciodată, şi totuşi, mi-ai cerut 
să rămân. 

— E adevărat, dar nu asta e ceea ce vă deosebeşte... 

— Atunci ce, tinereţea mea? 

— Nu, mă gândeam la preţ... a fost înspăimântător de ieftin. 

Spunându-i aceste cuvinte, deschisesem uşa. Îşi luă poşeta şi 
mantoul, cu un surâs gânditor pe buze, impenetrabilă. Pe prag, 
mă sărută uşor pe obraji. Imi evita privirea şi mă aşteptam să-mi 
propună o altă întâlnire dar ea se mulţumi să murmure: 
„Mulţumesc”, şi plecă. 

Nicio despărţire n-ar putea fi mai uşoară, mai agreabilă. M-am 
aşezat la pian. De câteva săptămâni studiam un rag-time de 
Scott Joplin, o compoziţie foarte rapidă şi în egală măsură 
complexă, care de obicei mă ajuta să-mi ordonez ideile dar, în 
dimineaţa aceea, nu reuşeam să mă concentrez. Arătându-mă 


aşa de rece, mă gândeam, îi făcusem o adevărată favoare; o 
femeie căsătorită ca ea nu avea într-adevăr nevoie să facă trista, 
distrugătoarea experienţă a unei legături cu un gigolo 
profesionist. Totuşi, pentru un motiv care îmi rămânea obscur, 
această explicaţie nu mă satisfăcea. Ceva îmi spunea că viaţa îmi 
oferise ocazia unei descoperiri şi nu ştiusem să o aflu. Dificil de 
admis că această femeie avea de fapt un spirit mult mai liber şi 
mai aventuros decât al meu, mai mult curaj şi mai mult suflet 
decât mine! N-aveam decât douăzeci şi cinci de ani şi aceste 
calităţi nu mi le mai atribuiam, ştiam că le-am pierdut. 


Capitolul 8 


Din înaltul falezelor, oceanul părea calm, perfect neted. Stelele 
şi un palid colţ de lună se iveau pe bolta cerului nocturn ce se 
îmbrăţişa la orizont cu apele cenuşiu-albastru. Un halou se 
risipea în zare, se topea în masele de aer întunecat ce se ridicau 
din soarele scufundat, ca un fum. Nicio adiere de vânt. In 
blândeţea serii pluteau mirosuri marine, un parfum de sare se 
amesteca aceluia de eucalipţi, miresmei prăfuite de salvie şi 
aromelor de flori ce invadau grădinile. 

Îmi parcai maşina la poalele colinei şi urcai pe jos cei câţiva 
metri care mă despărţeau de casa Lisei Williams. Mergeam cu 
paşi lenți, savuram clipa. Strada era pustie... calmul unui 
cimitir... doar Mercedes Benz-urile, Cadillac-urile şi Rolls-Royce- 
urile parcate pe alei mai aminteau că totuşi casele erau locuite. 

Când apucai pe o potecă, Lisa se găsea deja în prag. Inchise 
uşa în urma ei, mă îndreptă spre un Jaguar parcat de-a 
curmezişul drumului, apoi se întoarse în casă. După câteva 
momente reapăru, cu mantoul pe braţ. Era o femeie voinică 
împlinită într-un trup teribil de durduliu, cu faţa presărată de pete 
de roşeaţă destul de neplăcute, cu ochii verzi răutăcioşi şi mai 
degrabă mici, cu buzele subţiri şi reci şi cu părul şaten. Soţul său 
poseda concesiuni miniere în Rhodesia şi Africa de Sud, unde 
trăiseră înainte de a veni la Los Angeles. Directă, cu un aer snob, 
Lisa bea sec şi lua acea înfăţişare îngheţată, tipică unora dintre 
englezoaice care o cultivă cu o grijă cu totul deosebită. Era 
frigidă, şi cazul său era aproape disperat. Incercasem să-i cunosc 
gusturile după primele noastre eşecuri de pat, s-o fac să 
vorbească despre dorinţele sale dar îmi răspunsese: 

— Dar iubiţelul meu, nu mi-a plăcut niciodată asta! E doar un 
excelent exerciţiu! 

Dacă avea un hobby, ei bine, acesta era pălăvrăgeala despre 
sex, dar lungile sale elucrubaţii verbale se însoțeau de o curioasă 
indiferenţă pentru actul în sine. Ceea ce îi plăcea, de fapt, era să 
se ducă în locuri publice însoţită de un tip bine şi, mai ales, să fie 


văzută. Într-o zi îmi mărturisise că într-adevăr, acesta era 
aspectul pe care-l aprecia la astfel de lucruri. Se simţea obligată 
să facă dragoste după asemenea ieşiri şi nimic mai mult. Dar de 
ce? o întrebasem. Răspunsul fusese aproape insultativ: Am plătit 
şi nu suport să risipesc pe degeaba banii soţului meu. 

O consideram mai departe drept o prietenă. Personal o 
interesam şi mai ales tot ceea ce avea legătură cu muzica 
clasică: îmi făcuse rost de un pian, îmi oferise un an de lecţii cu 
profesorul copiilor săi, îmi trimitea bilete pentru cele mai bune 
concerte şi spectacole de la Los Angeles... îmi făcuse chiar cadou 
minunate cutii muzicale vechi. Atunci când îi vorbisem lui Leroy 
despre raporturi personale cu unele cliente, mă gândisem la 
asemenea femei, femei care se străduiau să-mi înalțe spiritul. 

In seara aceea, după o cină uşoară într-un mic restaurant 
englezesc de pe Strip, am asistat la o vânzare la Sotheby Park 
Bernet, faimoasa sală de licitaţii. Lisa nu făcu nicio ofertă, abia 
dacă privea exponatele: toată atenţia i se concentra asupra 
mulţimii care se îmbulzea în sala de expunere în căutarea 
figurilor cunoscute. Convenisem ca ea să mă prezinte totdeauna 
drept decoratorul său, dar asta nu păcălea pe multă lume şi Lisa 
o ştia perfect. Oamenii îşi puneau întrebări asupra realităţii 
relaţiilor noastre şi bănuiau că Lisa gusta din asta o plăcere 
secretă. 

Speram ca să mă lase în pace după vânzare, dar ea insistă să 
tragem un număr. Soţul trebuia să se întoarcă foarte târziu, 
fetele dormeau într-o altă aripă a casei şi bona era în ziua ei 
liberă. Acasă la Lisa băurăm un coniac în living room, apoi 
urcarăm la etaj, în budoarul său. Trase perdelele, se lăsă să cadă 
pe o canapea din piele verde şi îmi făcu semn să vin lângă ea. 
Băuse cam mult, ca de obicei. Alcoolul o toropea, o făcea încă 
mai dificil de excitat; îi accentua fantasmele, dorinţa pe care o 
încerca pentru trupul meu fără ca al ei să o urmeze. Exista o 
prăpastie de netrecut între tot ceea ce ea gândea despre 
dragoste şi ceea ce trupul ei simţea în mod real. In vreme ce 
făceam dragoste, ea vorbea, şoptea cuvinte obscene, scotea mici 
ţipete stupide şi-mi turna în urechi un şuvoi de fraze murdare. 
Faptul de a pronunţa anumite cuvinte o conducea aproape la 
orgasm, ea le repeta din ce în ce mai repede dar ele sfârşeau 
aproape totdeauna prin a-şi pierde orice putere. Şi atunci, trebuia 


să găsească altceva pentru a se excita. Puteam să-i fac orice, era 
blocată: mintea sa păstra controlul, conducea şi organiza până la 
cel mai mic detaliu. 

Nu era într-adevăr un noroc să faci dragoste cu Lisa. La pat ea 
se dezvăluia într-o nouă lumină: tiranică, dezechilibrată, etern 
nesatisfăcută. In acea zi după câteva lente tentative ratate, îmi 
declară că se simţea prea obosită ca să continue şi adăugă: 

— Ceea ce-mi face plăcere, e că nici tu nu juisezi niciodată. 

— Nu-i prea drăguţ din partea ta! spusei râzând. 

— Da, ştiu. Dar vezi, începuse să-mi fie lehamite de tipii ăştia 
pe care mi-i trimitea Anne. Toată fandoseala asta privind 
orgasmele lor! Să-i văd lăfăiţi, inerţi, prea mulţumiţi de ei înşişi în 
vreme ce eu, eram la capătul nervilor... Nici măcar nu-mi dau 
seama dacă îmi place ca un bărbat să ejaculeze în mine... Asta-i 
fără îndoială gelozie. Şi clipa în care ei juisează! Brusc, nu mai 
sunt acolo, nişte animale. Ar putea să se culce cu orice jivină. 

Nu eram de acord cu ea, dar o înţelegeam. Eram, în felul meu, 
blocat într-un impas similar: aceeaşi angoasă mă împiedica să 
merg până la capăt. Era o adevărată nevroză căci, la urma urmei, 
trupul nu cere decât să se abandoneze, să-şi piardă involuntar 
conştiinţa. Dar despre asta nu-i spusesem niciodată Lisei, ştiam 
că îi dăruiam plăcerea, sau oricum maximum de plăcere pe care 
ea o putea obţine de la un bărbat. O făceam fericită, îi 
permiteam să-şi suporte mai bine sexualitatea sfărâmată şi ăsta 
era un lucru pe care soţul ei nu reuşea să-l facă. În uşă, cu ochii 
strălucitori, ţinându-mă încă de mână, îmi spuse: 

— Te iubesc mult, Julian. Dacă într-o zi o să ai necazuri, nu 
ezita să mă cauţi. Vorbesc serios, să ştii. 

Am crezut-o. Coborând spre stradă, spre maşină, mă gândii că 
Leroy se înşela cu adevărat. Exista o afecţiune reală între unele 
dintre aceste femei şi mine, poate chiar ceva ce se asemăna 
dragostei. Nimeni nu o recunoaşte, sub pretextul că schimbul de 
bani suprimă orice posibilitate de sentiment autentic dar fiinţele 
nu sunt atât de primitive, comportamentul lor nu este guvernat 
de reguli atât de stricate şi de simpliste. Era o seară frumoasă şi 
mă lăsai furat de această concepţie plină de înţelegere faţă de 
munca mea; ajutorul oferit de Lisa conta mai mult decât banul 
câştigat, mai mult decât mândria de cocoş bine îmbrăcat ce se 
ştie seducător. Eram respectat şi, cine ştie, poate chiar îndrăgit. 


Ziariştii pot prea bine să scrie orice vor, ceea ce mă emoţiona, 
mă împingea înainte, ceea ce căutam eu în universul feminin, era 
aceasta! 


Capitolul 9 


A doua zi dimineaţa eram aşezat pe bordura piscinei hotelului 
şi frunzăream liniştit ziarul când ochii îmi căzură pe un titlu scris 
cu litere mari: „SOŢIA UNUI OM DE AFACERI ASASINATĂ ÎNTR-UN 
MOTEL DIN HOLLYWOOD”. Imediat, încercai un fel de „rău de 
citit”: reverberarea soarelui pe zidurile albe era prea intensă şi 
eram prea apăsat de căldură ca să înţeleg realmente sensul 
cuvintelor care dansau în faţa ochilor mei dar, exact cum o 
fotografie se precizează în baia revelatorului, caracterele 
tiparului îmi deveniră foarte clare şi nu le mai văzui decât pe ele. 

„Cadavrul doamnei Arnold Ryman, soţia celebrului om 
de afaceri din Beverly Hills, a fost descoperit ieri seară, 
într-o cameră a unui motel de pe Hollywood Boulevard, 
Taj Mahal. Victima fusese sălbatic bătută, înainte de a 
suferi violenţe sexuale. Când doamna Ryman îşi părăsise 
domiciliul, seara devreme, ea purta bijuterii de mare 
valoare şi deţinea o mare sumă de bani lichizi. Poliţia 
presupune că furtul este mobilul principal al crimei. Se 
ignoră pentru moment motivele prezenţei sale în acest 
motel. Soţul său cooperează activ cu poliţia în cursul 
cercetărilor...” 

Toţi muşchii mi se crispară, un fior nervos mă străbătu. O 
revedeam pe Julie Ryman cu un mare lux de detalii: faţa de 
camee pe jumătate adormită, curbura blândă a şoldurilor sale 
bronzate, urmele de lovituri care îi marmorau cu roşu şi violet 
dosul coapselor. Şi soţul său cu ochii cufundaţi în spatele 
ochelarilor, zgomotul cubului de gheaţă în pahar, suflul înfundat 
al respirației sale astmatice, saliva care i se uscase în colţul 
buzelor... în ajun încă, eram cu ei, în aceeaşi încăpere mizerabilă; 
trupul meu era lipit de acela al moartei, pieile noastre, părul 
nostru se amestecaseră... Mâinile care ţineau jurnalul... aceste 
mâini o loviseră şi aceşti dinţi aşa de încleştaţi acum, erau chiar 
aceia care muşcaseră sfârcurile sânilor Juliei Ryman... 

Cât timp rămăsesem acolo, simţindu-mi sângele îngheţând în 


vine? N-aş putea s-o spun dar, deodată, am căpătat conştiinţa 
unui zgomot de paşi ce venea spre mine, al unei umbre care îmi 
ascundea soarele. Mă întorsei, şi privirea mi se cufundă în aceea 
a franţuzoaicei. Era chiar ultima persoană pe care aş fi avut chef 
să o văd! Era îmbrăcată simplu, cu o rochie de plajă albă. Un 
turban de mătase verde îi ascundea părul şi ridicase sus, 
deasupra creştetului, o pereche de ochelari de soare. O 
prospeţime picantă emana din ea, din aspectul său limpede, din 
ochii săi strălucitori; linia surâzătoare a buzelor sale, întreaga 
expresie a feţei sale evoca un nu ştiu ce de veselie şi inocenţă. 

— Speram că soţul tău s-a întors! îi spusei. 

— Dar s-a întors. 

Instală un şezlong lângă al meu şi se aşeză, cu un picior repliat 
sub ea. Işi îndreptă faţa spre soare şi suspină cu senzualitate. 
Exista în ea o încredere veselă, un fel de forţă interioară care mă 
sâcâiau teribil în starea aceea de spirit în care mă aflam. 

— Nu mă pot împiedica să mă gândesc la tine, spuse ea. 

— Nu faci suficient efort. 

— Dar nici nu încerc să fac. 

— Ascultă, nu încerca să mă amesteci în poveştile tale, îi 
spusei cu violenţă. Nu sunt soluţia potrivită pentru problemele 
tale. 

— Am adus bani. 

Devenise palidă spunând aceste cuvinte. 

— Nu-i vreau. 

— Sute de dolari... 

— Destul, ajunge. 

— Nu mă pot împiedica... ţi-aş da orice, aş părăsi totul pentru 
tine... 

— Dar fabulezi complet! Ajunge doar să petrecem o noapte 
împreună ca să faci din asta un întreg roman? Tot ce-ţi puteam 
da, ţi-am dat noaptea trecută. Nu încerca să mă prinzi în plasă. 

Respiram cu greu, sângele mi se urcase la tâmple, întreaga 
faţă mi se contractase. 

— La urma urmei cu cine crezi că ai de-a face? Găseşte-ţi unul 
căruia să-i fie sete de toate trucurile astea sentimentale. Pe 
mine, frumoaso, mă lasă rece. In jurul meu e pustiu. 

— Nu te cred, răspunse ea încăpăţânată. Nu eşti mort, nu-i 
adevărat. Ţi-a plăcut doar să ţi-o repeţi toată viaţa, atât. 


— În sfârşit, ce ştii tu despre viaţa mea? 

— Nu reuşeşti aşa de bine să ascunzi lucrurile, Julian. 

Înnebunisem probabil, devenisem inconştient datorită evocării 
celeilalte femei, zăcând moartă la Taj Mahal: pe neaşteptate, am 
prins-o pe Michelle de mână şi am forţat-o să se ridice. 

— Vino. 

— Cum? 

— Banii tăi, nu-mi trebuie. Hai în cameră. 

Ce lucru ciudat, neobişnuit, a fost dragostea cu Michelle în 
acea dimineaţă! Pluteam, cearşafurile mi se lipeau de trup, 
sudoarea îmi înţepa ochii. Eram fără îndoială, cuprins de febră. 
Ardoarea mea era încă mai stranie: tremuram de angoasă, eram 
încordat ca un puştan. La început, în ciuda violentei dorinţe care 
mă stăpânea, nu reuşeam măcar să intru în erecţie dar Michelle 
mă mângâie şi mă întării în mâinile sale. Ea alunecă peste mine 
şi atunci pătrunsei în ea. Murmura de plăcere, cu faţa relaxată, 
cu pleoapele coborâte, nelăsând să treacă decât prin fente 
subţiri o privire somnoroasă. Juisai aproape imediat strigând, 
surprins de vârtejul de emoție şi de plăcere ce pusese stăpânire 
pe mine. Apoi rămăsei nemişcat un lung moment, cu trupul său 
alungit peste mine, cu transpiraţia sa şiroindu-mi pe piept, cu 
obrazul meu încins ascuns în scobitura umărului său. Eram 
pierdut, cufundat într-o ceaţă cenuşie şi blândă, leşinat parcă 
într-o baie de abur dar, deodată, ieşind din toată această 
moliciune fluidă ce mă învăluia, devenii conştient de o mişcare: 
sexul ei îl strângea pe al meu. Jucându-şi muşchii, ea îl strângea, 
îl lăsa... o dulce pulsare internă urca în mine. Ea vorbea sexului 
meu, conversaţie intimă ce cobora mai adânc decât cuvintele, 
ce-şi găsea izvorul mult dincolo de propriile noastre personalităţi. 
Cum această mişcare liniştitoare se prelungea, începui să-i 
răspund. Moment extraordinar în care totul s-a jucat independent 
de noi, în care un vis împărtăşit purtă în depărtare două făpturi 
adormite! Era pentru mine o senzaţie nouă, în vreme ce ea ştiuse 
să o descopere şi să-i înţeleagă importanţa. Credinţa sa în 
dragoste venea poate de acolo, piatră unghiulară a religiei pe 
care ea o elaborase. O religie, da, iată ce era dragostea pentru 
ea. Dacă ar fi fost lăsată să o facă, ar fi reuşit fără îndoială să 
convingă lumea întreagă că dragostea dintre un bărbat şi o 
femeie poate transforma totul. 


Dar anticipez puţin căci, în acea zi, totul nu s-a petrecut chiar 
aşa de bine. Să fie oare nevoia de a face uitată prea grăbita mea 
juisare? Voiam oare să mă impun ca fiind cel care procura 
plăcerea? Nu mai ştiu aproape nimic. Oricum ar fi, abia Michelle 
reuşise prin mângăierile sale să mă facă să mă excit din nou că 
luai controlul operaţiunilor: mă lansai în acele mişcări savante, o 
pătrunsei cu extremă încetineală, mă retrăsei într-o mişcare de 
şurub, în sfârşit, desfăşuram întreaga gamă a tehnicilor mele 
pentru a o face să atingă orgasmul. Dar toată vulnerabilitatea 
mea dispăruse şi toată bogăţia emoţiei mă părăsise. Stăpân 
deplin pe mine, nu resimţii în clipa în care ea atinse plăcerea 
decât acea amorţire puţin dezagreabilă şi atât de familiară 
membrului meu. Nu ne împărtăşisem nimic din bucuria dragostei 
şi mă retrăsei, cu stomacul crispat, încă în erectie. 

Dintr-o dată mă simţii tare departe de ea, neîncrezător chiar, 
chiar dacă singurul răspunzător de această stare era decepţia 
mea. Înţelegeţi, acest neaşteptat val de emoție ce mă invadase 
în timp ce făceam dragoste mă luase într-adevăr pe neaşteptate: 
niciodată nu crezusem că îi plac cu adevărat, o credeam mai 
degrabă angajată într-un soi de pariu cu ea însăşi. Să emoţioneze 
o fiinţă ca mine. Există asemenea femei care, ca bravadă, vor să 
vadă dacă sunt în stare să seducă un profesionist. Trebuie spus 
de asemeni că exista în ea ceva de mare preoteasă, avea curând 
să-şi dezvăluie intenţiile, să mă convertească şi să mă salveze de 
răceală... În orice caz, motivele care mă făcuseră să o aduc în 
pat în acea dimineaţă nu erau deloc glorioase: voinţa de ao 
umili, de a şterge din mintea mea imaginea Juliei Ryman, de 
aceea am fost atât de surprins de calitatea unor clipe petrecute 
împreună. Şi poate aceasta n-ar fi trebuit să se producă 
niciodată. Aşa demarează unele legături pe baze false, ca şi cum 
dragostea ar fi o perspectivă atât de derutantă încât de ea 
trebuie să ne apropiem doar pe ascuns sau prefăcându-ne că 
facem altceva. 

Dar în acele momente gândurile mele colindau tare departe de 
dragoste şi a pretinde contrariul ar fi o minciună. Michelle nu 
reuşise să-mi suprime spaima pe care Julie Ryman o făcuse să se 
nască în mine, nu-mi schimbase cu nimic convingerea intimă de 
a fi, într-un anume fel, răspunzător de acea moarte. Mă jucasem 
de-a violenţa, mimasem lovituri ce trebuiau să conducă la 


moarte şi asta era destul ca să mă prăbuşească într-un abis de 
teroare şi vinovăţie. Dacă e vreun eveniment al vieţii mele pe 
care-l regret e tocmai acesta. Michelle simţise că ceva şchiopăta 
în ziua aceea, ştia tot atât de bine ca şi mine că mă retrăsesem 
nesatisfăcut. Îmi examină faţa, urmărind cu un deget linia 
buzelor, a nasului, conturul ochilor... Cu chipul uşor depărtat de 
al meu, cu un surâs abia schiţat în colţul buzelor, părea să creadă 
că îi puneam o problemă mai degrabă amuzantă şi că ea avea să 
mă facă să-mi schimb dispoziţia. 

— Vreau să ştiu totul despre tine. 

— De ce? 

— Pentru că mă intrigi, mă fascinezi, iată de ce. 

— Am făcut acum câteva clipe dragoste, nu? 

— Da. 

— Atunci cunoşti tot ce-i de cunoscut, îi spusei. 

— Hai, nu fi aşa de copilăros... De unde vii? 

— Eu nu „vin” de nicăieri. Vin din acest pat... tot ceea ce 
merită să ştii despre mine, poţi să afli lăsându-mă să te iubesc. 

— Oh, Julian... puţin îmi pasă de unde vii. Ceea ce este 
important e că tu socoteşti că nu poţi să mi-o spui. Şi de ce să-ți 
restrângi importanţa doar la amorul fizic? Există atât de multe 
alte lucruri în tine şi tocmai ele sunt cele care te fac seducător. 
De fapt, eu consider că tu foloseşti amorul fizic tocmai ca să-ţi 
păstrezi distanţa faţă de femei. 

Bineînţeles, văzuse cum nu se poate mai bine, mă ghicise. O 
clientă n-ar fi îndrăznit, ea nu şi-ar fi făcut griji să-mi pună în faţă 
un asemenea adevăr. 

— De ce îţi cauţi mai ales femei mai bătrâne? Insistă ea. 

— Ce vrea să spună „mai bătrâne”? 

— Patruzeci, cincizeci, şaizeci de ani... 

— Ele mă plătesc. 

Ignor motivele cinismului pe care-l manifestasem faţă de ea. 
Oare pentru a o îndepărta? Pentru a o împiedica să vadă 
disperarea care în realitate mă rodea? 

— Şi eu sunt gata să plătesc, spuse ea. Şi multe dintre 
prietenele mele ar face la fel. Ce-i aşa de formidabil la femeile 
mai în vârstă? 

— Mă întâlnesc şi cu femei mai tinere. 

— Atunci? 


— Le prefer pe cele bătrâne. 

— Dar de ce? 

— La ce serveşte să faci să se excite o liceană, hm? O 
puştoaică ce-şi umezeşte chiloţii la cel mai mic film, care se 
umezeşte pentru oricine? Pentru mine asta n-are niciun sens. 
Săptămâna trecută, eram cu o femeie care nu mai avusese 
orgasm de cincisprezece ani. Nici măcar masturbarea nu-i mai 
procura vreo plăcere. Mi-au trebuit patru ceasuri ca să o fac să 
juiseze şi în tot acest timp credeam că n-o să reuşesc niciodată. 

— Dar toate astea par aşa de reci, aşa de calculate! 

— Ea nu alerga după o idilă... ea nu avea nimic. Frigidă în 
timpul celor mai frumoşi ani ai vieţii... aşa că aducând-o la 
orgasm, am realizat într-adevăr ceva. Ceva care merita efortul. 
Ceva ce doar eu eram capabil să fac. Cine altcineva s-ar fi îngrijit 
de ea până a ajunge la un asemenea rezultat? Femeile tinere mă 
plictisesc. 

— Te plictisesc sau te înspăimântă? 

— Ascultă, Michelle, m-am gândit deja la toate astea. Inutil să 
cauţi să-mi interpretezi inconştientul. 

— Şi ce-ţi spune acest inconştient? întrebă ea cu un surâs. 

— Cu privire la ce? 

— Cum explică el că eşti un gigolo? Şi toate ideile astea despre 
femeile vârstnice? 

— Sunt sigur că în realitate, puţin îţi pasă. O iei drept o 
ameninţare şi asta te face geloasă dar crede-mă, e o prostie. Eu 
nu sunt proprietatea ta şi nu voi fi niciodată. 

— Nu caut ca tu să-mi aparţii. Ceea ce mi-ar place ar fi să te 
văd că eşti tu însuţi. 

— Zău că nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

Bineînţeles, ultima frază nu era decât un subterfugiu, ştiam 
perfect unde vroia să ajungă. 

— Sunt gata să pariez că nu există nici măcar o singură fiinţă 
pe lume care să se bucure de întreaga ta încredere, căreia să-i 
spui întreg adevărul. In aceste condiţii, cum poţi pretinde că eşti 
liber? 

— Dar cine e liber? Eu nu mă plâng. 

Ea se aşeză atunci pe marginea patului şi, cu privirea sa 
pasionată lăsând să filtreze un strop de dispreţ, strigă: 

— Cum poţi să spui asemenea lucruri? Priveşte-ţi camera în 


care trăieşti. Nu-mi spune că nu încerci să fii un om excepţional. 
Singurul lucru care te interesează într-adevăr, e să fii diferit de 
ceilalţi. 

— Eşti nebună. 

— Nu, tu eşti nebun, murmură ea, cu glas tremurat. Ai spirit, ai 
gust, eşti talentat şi îngropi toate astea sub acte mercantile! 
Crezi cu adevărat că o să faci pe gigolo-ul toată viaţa? 

— Dar ce-ai vrea să fac? Sunt dotat pentru asta. Dacă aş fi 
avut haruri pentru altceva, le-aş fi folosit. 

— Oh, Julian, spuse ea cu o umbră de durere în glas, nu-ţi dai 
seama cu ce viteză ne uzăm, cu ce rapiditate frumuseţea se duce 
ca şi cheful de a face ceea ce faci tu. De ce trebuie oare să-ţi 
risipeşti viaţa pentru nişte femei care se târăsc în plictis? Cine te- 
a făcut pe tine răspunzător de frigiditatea lumii? 

— Mama s-a sinucis rând aveam zece ani. Cum eu visam fără 
încetare să-mi schimb părinţii, m-am simţit răspunzător de 
această moarte. Da, când ea a murit m-am simţit în mod 
inconştient răspunzător. lată de ce mă sacrific femeilor în 
vârstă... Sună rău ca poveste, nu? 

— Chiar dacă e autentică, ai putea totuşi să faci altceva, să 
devii altul. 

Şi când te gândeşti că toată viaţa am auzit acelaşi refren... 
acest faimos destin! Am fost totdeauna văzut reuşind o 
adevărată carieră, folosindu-mi talentul pentru limbi străine şi 
pentru raporturi sociale. Eu însumi am avut foarte serios în 
vedere să studiez muzica, să devin expert în materie de 
antichităţi, să traduc literatură, să devin interpret la Naţiunile 
Unite şi zeci de alte lucruri încă, în domenii foarte diferite. Dar 
rămâneam mereu aşteptând, mă păstram pentru un destin mai 
bun ce rămânea legat în mintea mea de dragoste. Nu voiam să 
mă las înregimentat, să mă regăsesc prizonier al unei căi 
înguste, al unei profesiuni unice: căutarea unui mai mare rol de 
jucat în existenţă mă împiedica să fac asta. Dar aceasta s-a 
dovedit o veritabilă amăgire! Mai ignorant decât oricine în 
dragoste, îmi exercitam meseria într-un domeniu de unde munca 
era cât se poate de sigur exclusă. Crezusem că mă păstrez 
pentru a trăi o relaţie spirituală intensă cu o altă fiinţă dar, de 
fiecare dată când aceasta s-ar fi putut produce îmi îndepărtasem 
cu grijă orice posibilitate de a o face. Oh, bineînţeles n-am spus 


nimic din toate astea Michelle-i! Începeam să-mi dau seama că 
era o făptură extraordinară, poate chiar puţin periculoasă... 
periculoasă pentru mine în orice caz. Personalitatea sa era 
marcată de pecetea mândriei, a curajului stoic. Ea era mult mai 
puternică decât mine, se simţea asta, şi gata să lupte pentru 
ideile sale. Mie, oamenii hotărâți mi-au inspirat totdeauna puţină 
teamă. Oricum, conversaţia noastră rămase aici: recepţionera îmi 
telefonă să mă anunţe că un poliţist dorea să-mi vorbească şi 
aşteaptă în hol. In mod special nu reflectasem la ameninţarea pe 
care moartea Juliei Ryman o făcea să atârne deasupra mea. Ar fi 
trebuit, da, ar fi trebuit să-mi fac griji, dar nu. În fapt, eram 
aproape uşurat că un curcan voia să mă interogheze. Era o 
încercare şi suportarea ei avea să atenueze probabil sentimentul 
meu de culpabilitate. Toate astea erau cum nu se poate mai 
învălmăşite în mintea mea dar, în orice caz, ştiu că tineam să 
înfrunt evenimentele. Din respect pentru moartă, trebuia, să-mi 
plătesc cuvenita amendă, dacă vreţi, chiar dacă eram nevinovat. 
Am descoperit mai apoi că în prezenţa poliţiei, e o atitudine cum 
nu se poate mai sinucigaşă. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă Michelle când pusei receptorul 
în furcă. 

— Un poliţist care mă sâcâie cu nişte contravenţii. Trebuie să 
mă duc la post să le plătesc o cauţiune. 

Minciuna ieşise din gură singură, fără să fi fost nevoie să mă 
gândesc măcar o clipă. Ce-ar fi gândit oare aflând ce se 
petrecuse cu Julie Ryman? Mi-era teamă să nu afle. Începeam 
deja să văd lucrurile cam ca ea şi să-mi fac griji de ce-ar putea 
gândi ea despre mine? 


Capitolul 10 


Pentru un poliţist, era mai degrabă mic, un tip foarte fin cu 
mâini subţiri delicate şi cu trăsături regulate, deşi colţuroase. 
Avea unul din acele chipuri în care fiecare parte e parcă prea 
accentuată, ochii prea afundaţi, buzele şi nasul prea perfect 
drepte: aveai impresia că a fost făcut la maşină. Veşmintele sale 
de proastă calitate păreau tocmai luate de la haine vechi, deşi 
erau curate şi îngrijit călcate. Ca la numeroşi oameni scunzi, 
gesturile sale erau perfecte, parcă prea ţepene, cu o expresie de 
demnitate un pic forţată. Lucru neobişnuit la un curcan, era 
foarte frumos pieptănat şi avea un glas profund şi cald pe care 
te-ai fi aşteptat să-l găseşti mai degrabă la un tenor irlandez. 

— Julian Cole? Venea în întâmpinarea mea cu surâsul pe buze. 
Sunt inspectorul Sunday, de la brigada criminala din Hollywood. 
Aş fi dori să vă pun câteva... 

In spatele biroului recepţiei, d-ra Breame era numai urechi... 

— Mergeam spre Westwood Village, spusei repede, putem 
discuta pe drum? 

Mă privi de sus în jos. Purtam un vechi jeans, o cămaşă de 
cowboy spălăcită şi tenişi: nu corespundeam probabil ideii pe 
care şi-o făcuse despre mine. Dădu din umeri şi făcu un semn în 
direcţia uşii. 

leşiţi afară, se întoarse şi-mi spuse: 

— Să mergem acolo, la cafenea. 

— Cafeaua lor e scârboasă. 

— Ador cafeaua scârboasă. 

Privirea i se înăsprise şi încercă să surâdă, într-o grimasă ce-i 
sălta buza superioară, descoperindu-i caninii. Strâmbătura asta 
mă deconcertă ca şi brusca lui schimbare de atitudine. 

La cafenea, pe Wilshire, mă tulbură încă mai mult comandând 
un pahar cu lapte. Aşteptând ca să ne fie servită comanda, se 
lăsă mult pe spate pe scaun şi mă privi insistent. Ochii îi erau 
întunecaţi, împodobiţi cu gene lungi, plini de o ironie 
interogativă. Erau rând pe rând veseli şi foarte duri. Încruntă 


sprâncenele şi spuse aplecându-se spre mine: 

— Ţin să-ţi spun un lucru. Am două metode de lucru. Una este 
civilizată, cealaltă... Nu cred că dumneata o preferi pe cea de-a 
doua. 

— De acord. _ 

Chelneriţa ne aduse cafeaua mea şi laptele lui Sunday. Il gustă 
cu mare plăcere şi declară: g 

— E într-adevăr bun. Sunt nebun după lapte. In schimb, nu ştiu 
încă deloc care îmi sunt sentimentele cu privire la dumneata... 
Spune-mi exact ce-ai făcut, Julian. Salariul, ţi-l plăteşti cum? 

— Sunt şofer şi interpret. De altminteri, urmez cursurile serale 
ale universităţii din Los Angeles. 

— Ce studiezi? 

— Istoria artei. 

— Foarte bine. Şi aveţi şi un permis de conducere? Schiţai o 
mişcare spre portofel dar el îmi făcu semn că nu e nevoie. 

— Unde erai noaptea trecută? mă întrebă. 

— Cu o prietenă. Am cinat, am asistat la o licitaţie şi am 
petrecut restul serii împreună, până în jurul orei unu dimineaţa. 

— Ea o va confirma? 

— În mod cert, dar cred că va prefera să-şi păstreze 
anonimatul. 

Îşi termină laptele şi contemplă fundul paharului cu un aer 
gânditor. 

— Şi de ce acest anonimat? 

— Este căsătorită... înţeleg că mă suspectaţi. 

— Tii! Înţelegi? spuse el pe un ton de nepătruns. Şi pentru 
Rymani... ai fost ce... interpret sau şofer? 

— Niciuna, nici alta. Ceva mai personal. 

— Eraţi prieteni? 

— Nu, nu tocmai. 

— Bun, atunci ce-ai făcut, mai precis, cu Rymanii. Faţa îmi era 
contractată, îmi simţeam gura uscată şi amară. 

— Ryman ar fi trebuit să v-o spună. 

— Gata, ne-am jucat destul, Julian. Tu faci dragoste pentru 
bani, o ştim foarte bine amândoi. Aş putea să te bag la răcoare, 
să dau pontul presei şi mâine tot Los Angeles-ul ar fi la curent. 
Asta vrei? 

— Nu, sigur că nu. 


— Atunci povesteşte-mi ce s-a petrecut cu Rymanii, Julian. 

Ce puteam face? N-aveam decât să-i spun adevărul... în sfârşit 
aproape tot adevărul şi, la drept vorbind, nu era genul de 
întâmplare pe care o povestire s-o înfrumuseţeze. 


Capitolul 11 


Michelle plecase fără să lase un cuvânt. Făcuse patul, golise 
scrumierele de mucuri, spălase puţina veselă care zăcea în 
chiuvetă, ştergând orice urmă a prezenţei sale. Pe drumul de 
înapoiere, după ce-l părăsisem pe Sunday, mă întrebasem ce aș 
fi putut să-i povestesc pentru a face această istorie cu 
contravenţii plauzibilă, aşa încât absenţa sa îmi dădu un 
sentiment de uşurare. Dar apoi, singurătatea camerei, mă 
tulbură puţin. Ea nu-mi lipsea, nu, nu-i doream prezenţa, dar 
imaginea sa rămăsese imprimată în mine. O revedeam în diferite 
poziţii, unele dintre cuvintele sale îmi reveneau în auz. Din nu 
ştiu ce motiv, lipsa oricărui mesaj mă lăsa descumpănit. Cum să 
o contactez? Nu ştiam unde locuia, cu ce se ocupa. Avea oare 
copii? Care era profesiunea soţului? Câţi ani avea ea? Toate 
astea erau fără mare importanţă, chiar dacă i-aş fi avut numărul 
de telefon nu aş fi chemat-o şi totuşi, asta mă agasa. Făcuse 
atâtea eforturi ca să afle tot soiul de lucruri despre mine şi abia 
în această clipă îmi dădui seama că ea ştiuse să-şi păstreze 
misterul. 

Încercai cu pianul, cu cititul, îmi ascultai benzile cu „Suedeza 
fără efort...”, mersei până acolo încât suportai un fel de foileton 
muzical pe care televiziunea îl destina femeilor casnice. Toată 
ziua se târî astfel parcă fără să se mai termine. Imposibil să mă 
concentrez la ceva, mintea îmi era permanent asaltată de Julie 
Ryman. 

Evident, în loc să mă răsucesc în cerc, aş fi făcut mai bine să- 
mi asigur spatele: s-o sun pe Lisa Williams, s-o previn, să consult 
un avocat... De ce n-am făcut-o? Greu de spus. Se pare că eram 
convins că se întâmplase ceea ce era mai rău şi că orice aş fi 
făcut n-ar fi putut schimba nimic. Şi apoi, într-un anume fel 
voiam ca să iasă rău, într-adevăr rău. Ce se petrecuse era oribil 
şi găseam firesc ca asta să nu se poată rezolva aşa, repede 
înmormântat, repede uitat... 

De fiecare dată când se petrece o crimă care face multă zarvă, 


poliţia pune mâna pe câţiva dezaxaţi gata să recunoască oricând 
că ei sunt vinovaţi. Există fără îndoială un strop din soiul ăsta de 
nebunie în mine, o parte hipersensibilizată din eul meu care îmi 
cerea să sufăr pentru această moarte. De fapt, nici măcar nu-i 
chiar aşa ciudat, falsele confesiuni ale acestor detracaţi atestă un 
fenomen universal, exact aşa precum a făcut-o poetul John 
Donne când a scris „Niciun om nu e o insulă”. Da, moartea unei 
fiinţe ucide ceva în fiecare dintre noi. Clopotul care suna pentru 
Julie Ryman, suna de asemeni şi pentru mine. Era a doua 
experienţă cu moartea, pe prima, o făcusem la zece ani, la 
sinuciderea mamei. Amintirile se revărsau aşa trist în mine. 

lată de ce când o clientă, Alina Lautner, telefonă ca să afle 
dacă eram liber în seara aceea, prinsei din zbor această ocazie 
de a ieşi. Ea voia să o însoțesc la un banchet de binefacere în 
profitul unui partid politic în căutare de fonduri, undeva într-un 
hotel din cartierul de afaceri şi era exact ce-mi trebuia, o 
adunare zgomotoasă şi veselă unde nu mai era loc pentru 
gânduri rele. 

Alma Lautner era văduva lui John Lewis Lautner, unul dintre cei 
mai mari speculatori funciari din California. Practic toate 
terenurile pe care le cumpărase el se dovediseră fie excelente 
plasamente imobiliare, fie excelente terenuri petrolifere. Ca din 
întâmplare, pe unele din proprietăţile sale considerate până 
atunci ca de mic interes trecea o nouă autostradă sau un viaduct, 
aşa încât îşi făurise grosul averii vânzându-şi terenurile către 
municipalitate. Făcuse din Alma una dintre femeile cele mai 
bogate de pe coasta de vest. Afacerile n-o interesau, dar nu-i 
displăcea să-şi folosească averea pentru a finanța campaniile 
electorale ale diverşilor candidaţi politici. Şaizeci şi cinci de ani 
pe puţin, colţuroasă şi înţepenită ca un cadet de la West Point, ea 
se îmbrăca de o manieră foarte strictă. Avea obrajii mai degrabă 
supti, pomeţii roşii şi un nas bourbonian tare coroiat, ochi de un 
albastru spălăcit şi buze lăsate în jos de mizantrop. Cu toţi banii 
săi şi cu aerele sale de mare nobilă, ea băga spaima în destui 
oameni. Oricum, eu o admirasem totdeauna pentru vorbirea ei 
fără ocolişuri. Spunea totdeauna ceea ce gândea. 

— Nu sunt mai bună decât alţii, îmi spusese într-o zi. Sunt însă 
atât de bătrână şi atât de bogată încât îmi pot permite să spun 
adevărul. E singurul avantaj al bogăției; inutil să-ţi pierzi timpul în 


linguşeli. Problema în această ţară e că oamenii cred că averea 
îţi dă un cec în alb ca să te comporti ca o adevărată târâtură. 
Soţul meu era aşa ceva. Se născuse sărac şi la moartea sa 
reprezenta mai mult de patruzeci de milioane de dolari. Niciun 
om cinstit nu poate ajunge la un asemenea rezultat în această 
tară. Eu, m-am născut bogată şi am fost învățată să mă arăt 
generoasă cu cei mai puţin norocoşi decât mine. 

Alma avea o imagine aristocratică a lucrurilor, ea era unul 
dintre cei mai mari filantropi din Los Angeles, nu din iubire faţă 
de ceilalţi sau din vreo simpatie deosebită, ci din cauza mândriei 
sale şi a rigidei sale concepţii despre onoare. Era aproape 
singura persoană cunoscută de mine care să nu fie obsedată de 
dorinţa de a-şi spori bogăţia sau de a avea mai multă notorietate. 

Fizic vorbind între noi nu se petrecuse niciodată nimic: ea 
pusese lucrurile la punct încă de la început. Totuşi, într-o zi, cam 
tristă, chiar în mijlocul unui restaurant, ea-mi prinsese faţa în 
mâini şi mă sărutase apăsat pe gură. Brusc accent de violenţă, 
mişcare neaşteptată, ca aceea a unei păsări repezindu-se asupra 
prăzii, acest gest mă lăsase stupefiat. 

— Şi gata! spusese ea. Chestia asta mă sâcâia de la o vreme... 
Acum s-a făcut şi nu mă voi mai gândi la ea. Hai, nu avea un aer 
atât de şocat, Julian! Dumnezeu ţi-a dat frumuseţea, el ţi-a dăruit 
gura asta adorabilă şi n-am făcut decât să-i aduc un omagiu. 

Gest excentric ce corespundea perfect personajului. Sunt 
convins că spunea adevărul, că mă sărutase impersonal, aşa cum 
ar fi putut să inspire mireasma unei flori sau să admire 
frumuseţea unei statui de marmură. Şi nu avea să se mai repete 
acest gest intim. 

Cu Alma nu aveam avantajul pe care-l aveam asupra acelora 
cu care făceam dragoste. În fapt, ea nu aştepta nimic de la mine, 
şi, când avea chef, era oricând capabilă să-şi folosească spiritul 
critic şi independent pe seama mea. 

În acea seară, în limuzina ce ne ducea la recepţie, făcu exact 
acest lucru. 

— Eşti strălucitor, Julian, îmi spuse ea. 

— Cum? 

— Pielea, părul tău... totul scânteiază. Trebuie că ai mare grijă 
de tine. 

— Fac multe exerciţii, răspunsei neutru, neştiind unde voia să 


ajungă. 

— Ce ciudat trebuie să te simţi... oriunde mergi, bărbaţii şi 
femeile te privesc cu atenţie. Eu n-am fost niciodată frumoasă, 
aşa că n-am avut niciodată o astfel de problemă. Atunci când 
eram tânără invidiam femeile pentru frumuseţea lor, dar acum s- 
a terminat. A fi frumos, înseamnă a fi prizonierul aparenţei tale, 
exact ca tine. 

Se opri o clipă ca să vadă dacă am muşcat din momeală, dar 
cum rămâneam tăcut, continuă: 

— Ţin mult la tine, Julian, de aceea îţi vorbesc aşa. Bărbatul 
seducător trebuie să fie de două ori mai tare, fiindcă impactul 
său cu lumea exterioară este foarte puternic. Oamenii sunt 
sensibilizaţi, i se facilitează totul. Există tentaţia de a fi asimilat 
aparenţei sale şi de a fi acaparat. Toate astea sunt valabile, 
bineînţeles, pentru un individ slab care poate fi exploatat. Se 
vorbeşte despre frumoase blonde uşuratice. Cine le-a făcut 
uşuratice dacă nu frumuseţea lor? Ţin mult la tine, Julian, dragul 
meu băiat, dar uneori mă gândesc că aş fi mult mai fericită dacă 
n-ai avea atâta timp să-mi consacri. Dacă ai fi nepoţelul meu, ți- 
aş spune: trebuie să faci altceva cu viaţa ta. 

Credeţi-mă, un asemenea discurs întunecase seara încă din 
plecare: eram indignat de criticile sale. Tot soiul de răspunsuri 
furioase îmi treceau prin minte şi mi-a fost greu să mă împiedic a 
le pronunţa cu glas tare. Era oare drept să mă atace, să mă 
prezinte astfel, când făceam exact lucrul pentru care mă plătea? 
Ştia foarte bine cum îmi câştigam viaţa, cine eram. Nu 
pretinsesem niciodată a fi altceva dar, desigur, în adâncul meu, 
eram neîncetat împuns de ambiția de a face ceva mai bun, ea o 
înţelesese de multă vreme, aşa încât cunoştea precis locul unde 
trebuia să lovească pentru a răni. Ar fi trebuit să-i fiu 
recunoscător pentru interesul pe care mi-l purta, era sinceră şi 
altruistă dar cuvintele sale făceau în mod dureros să răsune 
ecourile propriilor mele angoase privind viitorul încât îmi 
deveneau teribil de neplăcute. Eram deja lugubru şi n-aveam nici 
un chef să mă simt lovit cu asemenea adevăruri. La masa de la 
dineu nu s-au servit decât eternul pui călduţ, mazăre, cartofi care 
păreau să aibă zece ani, cu un vin roze de California destul de 
prost. Cam vreo sută de invitaţi îşi cufundau nasul în aceste 
bucate de self-service, mai ales perechi în ţinută de seară 


clasică. Nu era marele şic, nici elita show-business-ului, ci 
reprezentanţii unei puteri mult mai durabile. Adevăraţii piloni ai 
economiei californiene se aflau acolo: consilieri municipali, 
responsabili cu amenajarea teritoriului, magnați ai agriculturii, 
preşedinţi de companii petroliere, administratori ai industriei 
aerospaţiale. Ici şi colo, reperai figuri cunoscute de femei din 
înalta societate: moştenitoare, văduve, soţii de prinți ai 
industriei, clasă pe care politicienii o tapează pentru a obţine 
fonduri pentru campaniile lor. Era nivelul cel mai înalt, cu cele 
mai mari mize existente în ţară: se pariază pe un candidat ca pe 
un număr la ruletă şi, dacă iese, se recuperează investiţiile după 
alegeri, sub formă de clientelă şi de pieţe. 

Deasupra podiumului, o banderolă proclama: „Partidul 
democrat din California, al 22-lea district Welcome State, senator 
Richard Staples”. 

Desigur, numele nu mi-era cunoscut. Staples era unul din 
tinerii lupi ai politicii, liberalism şi privire de star cinematografic, 
imagine charismatică. Ambalarea este o povară! un moderat, 
acceptabil deopotrivă şi de aripa stângă a partidului, şi de 
conservatori. Imaginea sa de liberal ţinea mai ales de o savantă 
folosire a machiajului, în jur de patruzeci de ani, cu părul de un 
blond auriu ce dădea impresia de a fi permanent răvăşit de vânt 
şi cu un surâs larg ce-i dezvelea nişte dinţi foarte fotogenici. 
Ochii îi erau mai degrabă mici, în nişte găuri de burghiu, şi se 
mişcau fără încetare, explodând cu orbitorul surâs. 

— Cunoşti viaţa politică a Californiei? 

Alma Lautner mă smulgea din visare. 

— Nu, nu tocmai. 

— Ai gust, sunt toţi nişte târfe. 

Mă simţeam destul de bine plasat pentru a vorbi despre târfe, 
aşa că declarai: 

— Uite, de exemplu Staples. Vă daţi seama ce efort şi ce 
disciplină mentală îi trebuie ca să-şi impună să surâdă cu 
frumogşii săi dinţi la o sută de persoane? Să se prefacă în faţa 
fiecăreia dintre ele? E o anume măreție în asta. 

— Eşti într-adevăr cinic, astă seară, Julian. 

— Nu, dar ştiu să văd geniul acolo unde se găseşte. Gândeşte- 
te la toţi aceşti sforari, la aceşti intermediari şireţi, la aceşti 
avocaţi veroşi care sunt gata să-şi vândă pe taică-su şi pe maică- 


sa pentru un gram de putere în plus, şi cărora Staples li se 
strecoară totuşi pe sub nas! 

Alma începu să râdă sub pelerină dar simţeam că observaţiile 
mele o indispuneau. Să se spună despre candidatul său că eo 
târfă, treacă-meargă, dar să te iei de structura care subînţelegea 
întregul sistem, asta, n-o aprecia deloc. Era ca şi cum aş fi 
atacat-o direct. 

După cină, Staples ţinu un mic discurs, bine studiat, pentru ca 
fiecare să înţeleagă ce-i place. El voia să vină în ajutorul 
minorităţilor şi al păturilor celor mai defavorizate, fără ca să 
răpească nimic celor care profitau de pe urma acestei sărăcii; el 
declară că trebuia timp pentru a se schimba lucrurile şi că multe 
lucruri trebuiau să se schimbe, apoi se grăbi să se ambaleze cu 
privire la marele său Stat, la marea sa ţară şi, atenţie! să nu fie 
vreo neînțelegere, el a susţinut toată viaţa sistemul liberei 
întreprinderi şi dreptul omului de a se ridica... etc. Pe scurt, asta 
voia să spună: „Nu vă speriaţi băieţi, nici vorbă să ne atingem de 
monopolurile voastre, să vă luăm o iotă din putere, nimeni nu se 
va lega de interesele voastre!”. 

Observându-mi vecinii de masă, trebuie să spun că n-am fost 
deosebit de impresionat de figurile lor. Nu se citea pe ele nicio 
bunăvoință, nu entuziasmul pentru o mare idee îi adunase acolo. 
Nu erau decât nişte tipi mai mult decât mediocri legaţi de 
atracţia banului şi a puterii. Aveau exact înfăţişarea tuturor celor 
de soiul lor: pretenţioşi şi închişi, mereu în alarmă, şi totuşi cu o 
urmă de moarte în privire. Cineva mi-a spus într-o zi că după 
vârsta de patruzeci de ani eşti răspunzător de chipul tău; pe cele 
mai multe din cele care mă înconjurau citeam un fel de închistare 
într-o răutate meschină. Calitățile omeneşti fuseseră sacrificate 
devorantei ambiţii. Nu grăsimea lipsea acestei adunări - fălci 
mari, burdihane mari, ai căror proprietari ştiam că aveau 
tendinţa să consume mai mult decât puteau metaboliza, să ia 
mai mult decât li s-ar fi cuvenit; pe scurt erau pe cale de a 
deveni nişte şacali veritabili. 

Am văzut nişte fresce romane reprezentând Senatul în 
perioada decadenţei: se vedeau acolo o mulţime de personaje şi 
de chipuri de acelaşi gen. O anume fascinaţie malefică se degaja 
totuşi din această adunare căci o aură de putere învăluia pe 
membrii asistenţei, iar eu nu eram cu totul imunizat împotriva 


atracției pe care o exercitau. În ciuda dezgustului pe care îl 
încercam faţă de ei, mă subjugau şi eram măgulit să fiu prezent 
printre ei în tovărăşia uneia dintre persoanele cele mai 
importante ale reuniunii lor. 

După discurs, Alma mă antrenă spre Staples şi spre grupul de 
demnitari ai partidului pentru ceremonia saluturilor. Nu prea 
eram ce e drept cu gândul la ceea ce făceam: întindeam mâna, 
simulam zâmbete de paiaţă bine dresată în vreme ce prin faţa 
noastră defilau marii granguri. Staples însuşi se apropia, urmând 
şirul invitaţilor: mâna care se întinde, mâna care se lasă în jos, 
surâsul imuabil agăţat de pe buze... Când ajunsese în faţa Almei, 
chipul i se lumină mai mult şi se opri să schimbe câteva cuvinte 
cu ea. Eu însă nu acordam nicio atenţie spuselor lor: aveam ochii 
aţintiţi asupra soţiei senatorului, ceea ce la urma urmei nu avea 
nimic surprinzător, dat fiind faptul că ea se afla încă cu mine în 
pat în acea dimineaţă chiar. 

— D-nă Lautner, permiteţi-mi să vă prezint pe soţia mea, 
Michelle. Staples o trăgea spre el cu un gest maşinal, ţinând-o de 
umeri ca şi cum ar fi fost surioara pe care o prezinţi unui prieten 
mai în vârstă. Ea privea drept înaintea ei, surâdea de 
complezenţă şi întinse cu un gest de automat mâna spre Alma. 

— Sunt încântată să vă cunosc în sfârşit, spuse încet, pe un ton 
neutru. 

— Dânsul este Julian Cole, zise Alma. 

Strângându-mi mâna Michelle mă privi drept în ochi. Buclele 
blonde îi erau adunate într-o coafură Empire, cât se poate de 
clasică, purta la urechi cercei cu diamante, avea o rochie de 
seară de mătase cenuşie. Chipul îi semăna atât de puţin, de 
parcă era de gheaţă. Eu o sorbeam din ochi dar ea îmi ignoră 
chemarea şi încruntă uşor sprâncenele. Totul, cât durează un 
fulger; în clipa următoare vorbea deja cu femeia de lângă mine, 
continua să defileze prin faţa invitaţilor, articulând congratulările 
lipsite de orice sentiment pe care le cerea ritualul. Staples îmi 
aruncă o privire tăioasă - examinându-mă - şi nu-mi întinse 
mâna. 

Acest incident, atât de scurt şi de insignifiant în aparenţă, mă 
răni profund. Mă înroşisem, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul 
sub presiunea emoţiei. Bâiguind câteva scuze Almei, mă 
îndepărtai. 


În oglinda toaletei îmi descoperii imaginea: o paloare mortală, 
ochii dilataţi şi nebun de furie. Mă înţelegeţi cred, n-aveam 
experienţă, niciun antrenament, nicio stăpânire de sine: 
descopeream chinurile geloziei şi aceste prime atingeri provocau 
în mine tot atâtea ravagii cât banala gripă care a decimat atâţia 
indieni în America. Mă simţeam trădat, mistificat. Această 
angoasă latentă de a fi respins socialmente, Michelle o făcuse să 
urce în mine prin jicnirea sa. De ce nu-mi spusese nimic despre 
soţul său? Eram covârşit de idei neplăcute, o bănuiam tot atât de 
falsă şi de calculată ca şi el. Cine era ea să-mi dea o asemenea 
lecţie? Să vorbească de independenţă, de autonomie şi de 
libertate? Ea era mult mai târfă decât mine, o târfă la scară mare 
care ducea probabil viaţa asta mondenă zi şi noapte. Ah, 
înţelegeam acum numele fals şi toată tăcerea despre viaţa sa! 
Eram bun numai pentru o noapte sau două, cucerire interesantă 
pe care fusese fericită să o facă, dar atât. Reacţia sa era dovada: 
fusese îngrozită să vadă brusc confruntate cele două fațete ale 
vieţii sale. Da, ştiuse să mă facă să înţeleg spre care dintre ele 
înclina fidelitatea sa. 

Inutil să-mi ascund emoția: eram nebun de furie împotriva ei, 
atât de tulburat încât nici nu-mi dădeam seama că purtarea mea 
era disproporţionată faţă de fapte. Dar nu puteam admite că sunt 
deja îndrăgostit de ea. lar ea mă rănise privindu-mă cu un ochi 
îngheţat, mort, şi singura mea reacţie fusese fuga. 

Când revenii la Alma, ea mă anunţă că fusesem invitaţi la o 
recepţie privată la Staples, în Beverly Hills. 

— Senatorul n-a invitat decât câteva persoane... Dar ai o 
înfăţişare înspăimântătoare, Julian, îmi spuse ea. 

Îi răspunsei că puiul îmi căzuse greu şi mă făcuse să vărs. 
Răspunsul n-o mulţumi, dar eram atât de palid şi arătam atât de 
rău încât mă lăsă în pace, când mă scuzai că nu mai pot rămâne. 
Pe când mă îndreptam spre ieşire o zării pe Michelle lângă 
senator, prins într-o conversaţie în mijlocul unui grup. El o ţinea 
de mână de parcă i-ar fi fost fiică-sa. Se îndreptă spre alţi invitaţi 
şi mâna îi rămase ferm agăţată de braţul gol al soţiei sale. Chipul 
Michellei oferea aceeaşi imagine lipsită de expresie pe care o au 
manechinele de plastic de pus în vitrină şi, când vorbea, glasul 
nu-i era decât un murmur. 

Şi aceasta era creatura extraordinară, femeia plină de 


pasionată independenţă! Aceasta era femeia pe care o 
admirasem în tăcere pentru forţa sa de caracter? Mândria mea 
era rănită dar eram totodată trist şi mânios: era pentru prima 
oară când îmi făcusem iluzii cu privire la o femeie. 

Făcându-mi loc printre invitaţi, un tip înalt cu mustață blondă 
şi cu nasul cât un cartof se desprinse din mulţime şi mă urmă 
afară. Îl reperasem deja: era unul din puţinii care nu purtau 
costum de ceremonie şi-l luasem drept o gardă de corp a 
senatorului. Luă ascensorul cu mine. In hol cumpără un ziar şi 
ţigări şi-l văzui umblând de colo până colo, aparent fără nicio 
treabă. Intrai în barul hotelului, comandai un pahar şi el făcu la 
fel. Avea o faţă prelungă morocănoasă şi ochi cenuşii lipsiţi de 
orice expresie. Nasul borcănat şi mustaţa pe oală îi dădeau aerul 
de înmormântare al unui adevărat copoi. 

Oprii un taxi în faţa hotelului şi el se urcă într-un Plymouth 
parcat aproape chiar în faţa uşii, acolo unde portarul nu lăsa pe 
nimeni să staţioneze vreodată. Doar poliţaii pot parca oriunde. 
Tipul mă urmări până la hotelul meu, trase de cealaltă parte a 
străzii, opri motorul şi rămase acolo. Plătii taxiul. O clipă îmi trecu 
prin minte ideea să traversez şi să-i cer explicaţii privind această 
urmărire dar, în cele din urmă, o lăsai baltă. Poliţiştii mă 
supravegheau din cauza morţii Juliei Ryman. 


Capitolul 12 


De dimineaţă încercai să reperez tipul care mă urmărise dar el 
nu mai era în faţa hotelului. Poate că îl înlocuise unul ceva mai 
subtil. Să fiu filat, era ceva nou pentru mine şi, dintr-o dată, 
începui să văd oamenii cu un alt ochi. Făcui o plimbare prin 
Westwood Village ca să arunc o privire la vitrine; mă fofilam 
scrutând trecătorii şi tocmai din cauză că eram foarte atent o 
zării pe Michelle. Mergea pe celălalt trotuar, uşor în urmă, cu 
aceeaşi viteză cu mine, oprindu-se atunci când mă opream. Purta 
o pălăriuţă de pai fin împletită şi ochelari de soare, dar o 
recunoscusem cu uşurinţă. Ce voia cu mine? Mă prefăcui că nu 
am văzut-o şi continuai să hoinăresc, dar fără să mă mai uit după 
poliţişti: ea singură mă interesa. Intrai la un vânzător de discuri şi 
răscolii prin teancul de long-play-uri pândind uşa de la intrare cu 
coada ochiului. Ea nu mai sosea, oare mă înşelasem? Era fără 
îndoială o pură coincidenţă şi în acea dimineaţă ea ieşise doar la 
cumpărături în Westwood. Imi luasem dorinţele drept realităţi... 
Ce duş rece, după atâta exaltare! Dar la urma urmei ce mă 
apucase? De ce să mă las obsedat de această femeie şi să fiu 
aşa de nefericit? Doar noaptea trecută mă hotărâsem să nu o 
mai revăd! Priveam coperţile discurilor fără să le văd, mă 
simţeam din ce în ce mai rău. Toate gândurile mi se roteau în 
jurul ei şi mă umpleam de o tristeţe sfâşietoare. 

— Tii! Bună ziua Julian. 

De cealaltă parte a raftului, Michelle mă privea simulând cu 
stângăcie surpriza. 

— Nu mă aşteptam să... 

— Pură coincidenţă, d-nă Staples. Ce mai faceţi? 

Adoptasem un ton uşor, dezinvolt; ea mă privea cu atenţie, 
parcă pentru a citi în mine. 

— D-na Lautner ne-a spus că sunteţi bolnav. 

— Da, într-adevăr, ceva ce se digeră greu... spusei cu un gest 
evaziv. Bun, ei bine, trebuie să plec. Încântat că v-am reîntâlnit. 

Ea mă ajunse din urmă în clipa în care deschideam uşa. Mă 


prinse de braţ şi mă făcu să mă întorc, amintindu-mi de felul în 
care îmi prinsese încheietura mâinii la Polo Lounge, la prima 
noastră întâlnire. Ochii îi aruncau fulgere. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Ce vreţi să spuneţi, d-nă Staples? 

— Oh, ascultă, încetează de a-mi mai spune aşa! 

— Totuşi, e numele dumneavoastră. 

— Dar de ce atâta copilărie? Eram tocmai pe punctul de a-ţi 
spune cine eram, aş fi făcut totul ca să nu afli în acest fel. 

Uitasem de oamenii din jurul nostru. Eram încă fierbând de 
mânie, dar acceptai să luăm un pahar şi să stăm de vorbă. 
Intrarăm într-o pseudo tavernă nemţească, un local pentru 
studenţi, cu zidurile de cărămidă netencuită decorate cu halbe de 
cositor şi pipe lungi de argilă. Interiorul, aproape pustiu la 
această oră a zilei, era cufundat în penumbră. Sufeream de 
prezenta Michellei, şi absenţa sa m-ar fi făcut să sufăr la fel. O 
doream ca un nebun, dar eram atât de deprimat în acelaşi timp, 
încât abia aveam chef să-i vorbesc şi mă gândeam: dacă asta e 
dragostea, poţi să ţi-o păstrezi. 

Michelle îmi mărturisi imediat că m-a urmărit încă de la hotel, 
dar nu a avut curajul să mă abordeze mai curând.. 

— lulian... regret comportarea mea oribilă. Când te-am văzut 
ieri seară, am simţit oprindu-mi-se inima, eram paralizată. Când 
mi-am dat seama că pleci de la recepţie mi-a venit să urlu. Aş fi 
vrut să plec cu tine. 

— De ce mi-ai ascuns cine eşti? Dacă ai făcut-o de teama că-ți 
voi produce neplăceri, înseamnă că ai o părere teribil de bună 
despre mine... 

— Hasard este numele meu de fată, n-am avut niciodată 
intenţia să te insult, spuse ea roşind. 

— Ţi-am văzut soţul la televizor, e foarte impresionant. 

Mă privi atent, încerca să descopere sarcasmul sau ostilitatea 
acestei observaţii. 

— Sunt convinsă că minţi, constată ea cu un aer trist. lar dacă 
din întâmplare eşti sincer, atunci te înşeli: nu este impresionant, 
este doar foarte ambițios. 

Ideea de a relata în detaliu conversaţia noastră, nu mă 
entuziasmează deloc: am dat dovadă de o meschinărie destul de 
dificil de admis. Nu mă puteam împiedica să o chinui, spunându-i 


exact inversul a ceea ce gândeam pentru a o face să sufere, s-o 
fac să plătească tot răul pe care mi-l făcuse. Toţi îndrăgostiţii trec 
prin asemenea mici ostilităţi patetice dar, la mine era probabil 
vorba doar de caracterul meu păcătos, de panica de a fi izgonit 
pe care o ascundeam luând ofensiva. 

— Nu ţi-ai făcut decât datoria, te înţeleg perfect. Vezi, lumile 
noastre nu comunică, n-ar trebui nici măcar în această clipă să 
fim împreună. 

— Nu mai vrei să mă revezi? mă întrebă brusc. 

— La ce ar servi? Tu ai viaţa ta, Michelle, soţul tău. N-avem 
nevoie, niciunul, nici celălalt de o legătură. 

— Ce groaznic! Într-adevăr, nu mai ştiu ce să fac... sunt 
incapabilă să-i dăunez în vreun fel lui Richard. Mai degrabă să 
mor. 

Îmi prinsese mâna şi o strângea cu putere. 

— Eşti deja în agonie. 

— De ce spui un asemenea lucru? strigă ea. 

— Oh, te cunosc... femei ca tine cunosc o mulţime şi apoi n-am 
niciun chef să-ţi răvăşesc viaţa. 

— Când m-am căsătorit cu Richard, credeam că-l iubesc. N- 
aveam decât nouăsprezece ani, veneam direct dintr-un institut 
religios francez. Acum, el ar vrea să avem un copil... Bănuiesc că, 
politiceşte vorbind, face impresie mai bună. 

Ea aştepta să spun ceva şi mă implora din priviri. 

— De ce să-l părăsesc? mă întrebă deodată. Să-i sfărâm 
cariera pentru că eu am comis o eroare? 

— Sunt bărbat şi ştiu cum se petrec lucrurile astea. Bărbaţii 
încearcă întotdeauna să-şi culpabilizeze soţia. El are ceea ce-şi 
doreşte. Tu ar trebui să faci acelaşi lucru, să iei viaţa aşa cum e. 

Mă contempla cu un aer bizar, puţin uimită, mai degrabă 
disperată. În sfârşit, credea oare că am să-i cer să-şi părăsească 
soţul pentru a trăi cu mine? 

— Dar tu, Julian, plăcerea ta care e, unde e? 

— Ştii, mă întreb de ce pierdem vremea aici discutând, când 
am putea fi în pat, îi spusei mângâindu-i obrazul. Să mergem la 
mine. 

— Nu pot... sunt invitată la dejun. 

— Anulează invitaţia. 

— Richard ţine să merg, va fi acolo şi primarul. 


Suspină, îmi strânse mâinile. 

— Te rog... mâine, după ce mă voi fi gândit puţin la toate 
astea. Nu pot... 

— Asta e, gândeşte-te! spusei ridicând din umeri. De fapt nici 
măcar nu mai ştiu ce aştept de la tine. Aseară, eram bolnav de 
furie. Când aş vrea să te fac să suferi, când am impresia că fără 
tine, am să mor. 

Peste umărul lui Michelle văzui uşa deschizându-se ca să facă 
loc unui bărbat ce cobori treptele clipind din ochi pentru a 
pătrunde întunericul şi atmosfera plină de fum a tavernei. Era 
tipul care mă urmărise de la recepţie până la hotel. 

N-aveam nici-un motiv ca să scap de el: poliţiştii mă suspectau 
de crimă şi era normal să mă fileze. Totuşi, faptul că eram tratat 
ca un criminal, că-mi erau supravegheate toate mişcările, 
începea să mă neliniştească. Mă scuzai deci, mă ridicai brusc şi, 
lăsând-o pe Michelle descumpănită, mă repezii spre bucătărie. O 
ieşire de serviciu dădea spre o străduţă alăturată. Apucai pe ea şi 
făcui alergând un mare ocol înainte de a reveni la hotel. 

Precauţii, în definitiv, inutile. O veritabilă pierdere de timp şi de 
energie: aşezat în maşina parcată în faţa hotelului inspectorul 
Sunday mă aştepta. Cobori geamul şi mă strigă: 

— Hai, urcă în spate, murmură el. 

Abia mă aşezasem, nici măcar nu închisesem bine uşa, că 
maşina demarase. Acceleraţia mă proiectă brusc pe spate, un 
fleac comparând cu ce urmă: cu farul răsucindu-se deasupra şi 
cu sirena urlând, el se năpusti în viteză pe Wilashire Boulevard. 
Motorul mugea, aveam cel puţin 150 la oră. 

Nimic nu conta pentru Sunday, nici pietonii, nici celelalte 
maşini, nici stopurile. Eu, în spate, eram complet paralizat. Aţi 
văzut la cinema maşinile răsărind dintr-o dată pe ecran? Ei bine, 
la fel se năpusteau şi asupra noastră. Aplecat pe volan, Sunday 
se strecura, trecând neîncetat de pe un sens pe altul. Maşina zig- 
zaga precum o canoe lansată pe o apă de munte. In faţa noastră, 
la o intersecţie, circulaţia era blocată la stop; Sunday nu încetini 
măcar, se năpusti cu toată viteza, cât pe aci să lovească o 
camionetă, al cărei şofer puse o asemenea frână încât se răsuci 
cu totul. 

— Dar ce v-a apucat? strigai. 

— Ai minţit! urlă el pentru a acoperi şuieratul sirenei. S-a 


verificat alibiul tău. Lisa Williams declară că ai plecat de la ea la 
ora zece seara. Crima a fost comisă o oră şi jumătate mai târziu. 
Cole, o să te bag după gratii. 

— Dar vă spun că am rămas cu Lisa până la unu dimineaţa! V- 
am descris casa, camera ei... aş putea să vă spun chiar ce 
culoare avea slipul ei nenorocit în acea seară! 

— N-ar fi trebuit să minţi! 

— Dar n-am minţit! 

— Ba da, ai minţit. 

Aveam aerul unor puşti care se ciondănesc pentru un fleac, 
dar marea diferenţă e că el gonea cu 150 la oră şi că, dacă 
scăpăm teafăr din plimbarea asta, n-o făceam decât ca să ajung 
la răcoare. 

Deodată, imediat după intersecţia dintre Wilshire şi Santa 
Monica Boulevard, el frână într-un scrâşnet de pneuri. Trase într- 
un refugiu de autobuz, opri sirena şi motorul. 

— Ea a admis că tu mai fusesei la ea şi-n alte împrejurări, 
spuse el pe un ton obosit, ca şi cum n-ar fi avut nicio importanţă. 
Ai fi un muzician pe care ea ar încerca să-l ajute. 

— Şi, la ce v-aţi aşteptat? Credeţi că avea să vă spună că sunt 
doi ani de când îi fac patul? 

Sirena nu mai urla dar eu continuam să strig, deşi n-avea 
niciun rost. 

— De acord, ea trebuie să-şi apere reputaţia, se poate admite. 

— Dar, la naiba, minte! strigai. Ascultă, are nişte cicatrice după 
urechi şi... pe fund are o aluniţă aşa de mare! Aş putea s-o 
descriu din creştet până-n tălpi. 

— Mda, ei bine eu nu cred că o să-ţi fie de prea mare folos la 
tribunal când o să te ridici şi o să începi să descrii în lung şi în lat 
păsărica doamnei Williams. Şi apoi, oricum ai lua-o, asta nu 
dovedeşte în niciun fel că tu făceai cu ea dragoste şi în acea 
noapte. 

— A minţit la un punct, minte pe toată linia. 

Se întorsese spre mine şi îi vedeam profilul dar nu mă privise 
încă în faţă. O făcu şi descoperii o surprinzătoare expresie 
amuzată ce-i strălucea în privire. S-ar fi putut crede că era într-o 
excelentă dispoziţie. 

— Hei, băiat frumos, ce crezi despre felul în care conduc? 

— Il ador, Sunday. Tu ce crezi? 


— Ar fi trebuit să-ţi vezi faţa în retrovizor... s-ar fi zis că 
înghiţisei un os de-a latul. Deci, aşa, tu te-ai ghiftuit cu femeia 
asta cumsecade, da? 

— Fără nicio îndoială. 

— Şi cu burgheza senatorului? Şi cu femeia asta din 
Charlottesville, şi cu d-na Ryman, şi cu toate celelalte păpici... la 
naiba atunci, ai vreun elixir secret sau cum? 

— Mănânc spanac. 

— Nu, pe bune? Mănânci vitamine? Te droghezi? Cum de te 
descurci? 

— Eu nu ies din erecţie niciodată. Femeile, ştii, apreciază 
asta... lar acum trebuie să-ţi spun că pentru mine e o catastrofă 
dacă o să continui să mă urmăreşti şi să umpli bordelul cu 
clientele mele. Doar nu vrei să-ţi trimit toate bunicuţele astea, 
nu? Atunci...? 

— Hm... soţia senatorului, nu mi-ar displace, răspunse el. Da, 
în orice zi, la orice oră, e ceea ce eu numesc o... 

— Nu o amesteca aici, Sunday. 

Începu să rânjească. 

— Ei nu, e înduioşător! Eşti într-adevăr un mare dur! Şi ai şi o 
inimă sub carapacea asta! 

— Mă prostituez, nu sunt totuşi un marțian. Soţia senatorului 
n-are însă absolut niciun amestec în toate poveştile astea. 

începu să-şi răsucească o ţigară, bătând-o pe reversul palmei, 
frământând-o între degete; supraveghea cu o privire lentă şi 
metodică agitația străzii. Oameni de afaceri, hoinari oarecare 
treceau încolo şi încoace pe trotuare. Eram în apropiere de 
Beverlly Hills. De cealaltă parte a geamului, era libertatea. In 
sfârşit, forma californiană de libertate: soare din belşug, prăvălii 
debordând de tot ceea ce poţi avea cu bani, restaurante 
franţuzeşti, magazine de prezentare ale Rolls Royce-ului, femei 
elegante circulând la volanul unor strălucitoare decapotabile. Era 
universul meu dar, pe bancheta din spate a acestei maşini de 
poliţist, aveam impresia că nu l-am cunoscut niciodată cu 
adevărat. Sunday se întoarse spre mine, îmi pândea reacţiile: 

— Cât câştigi pe lună, Cole? Simplă curiozitate din partea 
mea... 

— Oricum, cât să-mi plătesc ratele pianului şi ale maşinii. Cu 
clientele se trăieşte în stil mare, dar personal nu mă interesează 


asta. Stau într-un hotel modest şi într-o singură cameră. 

— Dar de ce nu te căpătuieşti căsătorindu-te cu una dintre 
clientele tale pline de bani? 

— Nu-i ăsta visul meu. 

— Ascultă, sunt nouă ani de când conduc brigada de moravuri 
din Hollywood, mă pricep la porcării. Crede-mă, Cole, am văzut 
multe, dar pe tine nu te înţeleg deloc. Ce cauţi, ce vrei să faci? 

De ce oare îmi punea fără încetare aceeaşi întrebare, de ce 
această înverşunare asupra aceluiaşi punct slab? Cu neplăcere, îi 
răspunsei: 

— N-am de gând să fac asta toată viaţa... Bun... oricum, nu m- 
ai luat la plimbare ca să discutăm despre modul meu de viaţă, 
nu? 

— Ai accepta o confruntare? mă întrebă el. 

— Ei bine... da. 

Îşi aprinse în sfârşit ţigara şi inspiră profund, înghițind tot 
fumul. 

— Dar... nu te plictiseşte treaba asta? Nu te dezgustă 
niciodată? 

— Ascultă, Sunday, eu le dărui femeilor plăcerea, există totuşi 
meserii şi mai respingătoare! 

— De ce mi-ai ascuns că ai bătut-o pe d-na Ryman? 

Strecurase această întrebare fără să-şi schimbe expresia. 

— N-am făcut asta. 

— Mda, aşa ai pretins dar apoi am procedat la un nou examen 
al corpului: gâtul, braţele Juliei Ryman erau pline de contuzii, de 
lovituri anterioare crimei. Ofiţerul însărcinat cu afacerea 
apreciază că ele i-au fost aplicate în timpul nopţii pe care tu ai 
petrecut-o cu ea. Picioarele, fesele sale îi erau de asemeni 
maltratate foarte urât şi asta datează tot din acea noapte. 

— Poate că a făcut-o soţul său. 

Aceste cuvinte abia îmi ieşiseră de pe buze că mi se părură 
îndată derizorii. Asta era tehnica lui Sunday: să amestece 
întrebări fără importanţă şi întrebări esenţiale, şi dintr-o dată cele 
mai cinstite dintre răspunsurile mele sunau fals. 

Luă o mică fotografie din torpedou şi o examină cu atenţie. 
Apoi, cu un surâs ciudat răsucit pe buze, cu privirea zdrobitoare, 
mi-o întinse. 

Clişeul era dintre cele care te fac să verşi, genul de document- 


mărturie a crimelor de război. Faţa Juliei Ryman, groaznic 
mutilată, era de nerecunoscut: creierul împrăştiat, pielea jupuită 
până la os. Sângele cursese pe covor, creând în jurul capului o 
aureolă întunecată; trupul gol maculat de sânge părea să fi fost 
pictat cu ajutorul unei butelii de aerosol. Zăcea pe burtă, cu 
mâinile legate la spate, cu genunchii îndoiţi, cu picioarele 
desfăcute, sfârtecate. Lumina era crudă, acea lumină proprie 
fotografiilor de poliţie care suprimă orice nuanţă, orice umbră. 
Avui o tresărire, o sudoare rece începu să-mi acopere fruntea: 

— A fost lovită în faţă cu un obiect contondent, declară 
încetişor Sunday. Are urme de muşcături pe tot pieptul... oh, nu 
muşcăturile amoroase, nu, mai degrabă cele ale unui şobolan de 
canal... Apoi a fost violată cu instrumentul crimei. Poate că, din 
când în când, îţi pierzi controlul asupra plăcerii pe care le-o 
procuri femeilor... 

Lăsai geamul în jos, căutai cu disperare o gură de aer 
proaspăt; stomacul mi se revolta şi trebuia să lupt din răsputeri 
ca să nu vărs. Era o zi însorită, caldă şi uscată, aerul saturat de 
vapori nesănătoşi părea lipsit de oxigen, îmi amintesc că mi-am 
sprijinit fruntea de cromul încins al portierei acestei maşini de 
poliţie şi am privit afară clădirile, du-te-vino-ul străzii, ca un 
animal condus la abator. 

Rulând în tăcere şi fără să se mai grăbească, Sunday mă aduse 
înapoi la hotel. În aparenţă, nu avea de gând să mă aresteze. În 
clipa chiar în care se oprea lângă trotuar, ţâşnii din maşină şi-i 
întinsei fotografia prin geamul lăsat: 

— Nu-mi trebuie, îi spusei. 

Ridică din umeri: 

— Nu, desigur... n-ai nevoie de ea. 

— Ce vrei să insinuezi? 

Demară încet, fără să spună un cuvânt, fără să-mi arunce 
măcar o privire, lăsându-mă singur, împietrit de groază şi 
înspăimântat de ceea ce văzusem. 


Capitolul 13 


— Scuzaţi-mă, d-le Cole. 

Domnişoara  Breame, recepţionera mă fixa cu ochii 
înspăimântați şi curios ieşiţi din orbite. 

— N-am putut face nimic... au scotocit prin camera 
dumneavoastră. 

— Dar de cine vorbiţi? 

— Poliţia. Nişte poliţişti au venit în timp ce eraţi plecat. 

Atunci asta era... mica hoinăreală cu Sunday... o şmecherie ca 
să mă îndepărteze de hotel şi să-mi scotocească în linişte 
camera. 

— Ascultaţi, domnişoară Breame, este o neînțelegere. Am s-o 
lămuresc chiar azi, nu vă faceţi griji. 

— Oh, dar eu nu-mi fac! Directorul nu sunt eu, e domnul 
Wibak, el trebuie să-şi facă! 

Se strânsese în sine şi tremura imperceptibil, ca mângâiată de 
un curent de aer îngheţat. Domnişoara Breame nu mă iubise 
niciodată. Până în prezent această antipatie luase totdeauna 
forma unei dezaprobări glaciale şi mai degrabă pompoase, dar 
după felul în care mă privea acum, s-ar fi putut crede că mâinile 
mele şiroiau încă de sângele ultimelor victime. 

— V-a mai căutat un tânăr înainte de a veni poliţia. 

— Şi ce voia? 

— N-a spus. Părea că ştie unde vă este camera. l-am cerut să 
nu urce şi a plecat. 

— Dar ce tip de tânăr? 

— Păi, nu ştiu! lătră ea. Un blond, cu părul destul de scurt... n- 
a lăsat nici-un mesaj. 

Mulţumii pentru informaţie şi urcai în mare grabă treptele 
scării ce ducea la camera mea. Erau aproape doi ani de când 
locuiam aici dar dacă poliţiştii continuau să mă sâcâie astfel, 
proprietarii aveau să-mi ceară să mă mut, mai ales că nu se prea 
împăcau cu pianul şi cu straniul meu orar. Camera mirosea urât a 
tutun şi ai fi crezut că a fost călcată de hoţi: patul cu susu-n jos, 


covorul strâns, discurile şi cărţile aruncate de pe etajere, hârtia 
care tapisa interiorul sertarelor comodei smulsă şi conţinutul 
acestora răsturnat pe podea... smulseseră grilele de ventilaţie, 
goliseră frigiderul, vidanjaseră apa din rezervorul de la toaletă. 
Perdelele fuseseră smulse, capacul televizorului demontat. Erau 
urme de degete murdare pe pliante şi pe ciubuce, în locurile 
unde căutaseră ascunzători. În interiorul pianului deschis, cenuşa 
masivă a unui trabuc căzuse întreagă peste coarde şi locul fusese 
ars acolo unde unul dintre ei îşi aşezase trabucul aprins. 

Descoperii că îmi luaseră jurnalul intim şi asta mă termină. Mă 
cuprinse panica la ideea că Sunday era acum pe cale să citească 
analiza gândurilor mele, a temerilor mele cele mai secrete, a 
problemelor mele sexuale, a eforturilor mele înverşunate pentru 
a-mi face uitat un trecut tulbure. 

Poliţiştii puseseră mâna pe jurnalul meu intim... astăzi îmi dau 
seama că aceasta a marcat întorsătura decisivă în raporturile 
noastre: începând din acest moment, i-am perceput ca pe nişte 
fiinţe insidioase şi înverşunate să mă distrugă. 

Ce nebunie să aştepţi un ajutor sau o înţelegere oarecare din 
partea poliţiştilor! Cineva încerca să mă înfunde şi toţi aveau 
aerul că încearcă acelaşi lucru. Cum putuse oare Lisa Williams să 
mintă, când ştia prea bine ce implica asta pentru mine? Alibiul 
meu fusese spulberat şi, începând cu acest moment, 
evenimentele se succedară cu o viteză infernală în vreme ce 
amenințătoare tenebre se adunau asupra-mi. Disperarea avea 
să-mi conducă de acum încolo toate mişcările. 


Capitolul 14 


Anne Laugton? Nu făcui efortul de a-i telefona ca s-o anunţ de 
sosirea mea şi nici nu mă străduii să-l „risipesc” pe polițistul care 
mă urmări până la biroul său. Cum secretarul ei ieşise ca să-şi ia 
dejunul, apăsai pe butonul care, din anticameră, deschidea uşa 
de la biroul Annei şi intrai fără să fi fost anunţat. 

Stătea la masă şi sorbea un coniac: avea în permanenţă o 
sticlă în sertar. 

— Ce tot faci acolo? mă întrebă ea cu şarmul său obişnuit. 

Mă lăsai în fotoliul de oţel şi piele aşezat în faţa biroului. 
Greşeală grosolană pentru că era unul dintre acele fotolii care se 
lasă pe spate, încât picioarele abia mai ating solul, dânduc-ţi o 
senzaţie de inferioritate. Din două una: să te laşi în voie şi să ai 
atunci impresia că eşti un bolnav întins pe divanul unui 
psihanalist sau să te aşezi exact pe margine şi să pari angoasat 
şi stingherit. 

Anne mă privea de sus, cu bărbia sprijinită în mâini, cu un 
surâs plin de o blândeţe otrăvită pe buze. Purta un fel de rochie 
plisată de dantelă albă, foarte strânsă pe gât, ca un butoi de cute 
ce-i disimulau formele asemeni unui cort. O cămaşă de noapte 
pentru un bebeluş gigant din timpurile reginei Victoria! Mai multe 
panglici de mătase albă atârnau din cele două cozi blonde, avea 
pe obraji un machiaj roşu aprins şi o absurdă şi sinistră aluniţă 
desenată chiar deasupra gurii. 

— Anne, am neplăceri. 

— Răspunsul meu e scurt: şi...? 

Deschise o casetă de marochin din piele bătută aşezată pe 
birou şi scoase o ţigaretă Kool pe care o răsuci între degetele 
sale groase. Ea se arătase totdeauna muşcătoare şi ostilă, 
totdeauna în defensivă. Era comportamentul său obişnuit şi până 
atunci crezusem că dincolo de această faţadă se ascundea o 
reală prietenie faţă de mine. In mod brutal, îmi descoperii 
eroarea. 

— Mă faci să-mi pierd timpul, Julian. Nu telefonezi, intri aici ca 


la moară... Ce se petrece? 

— Sunt victima unui aranjament. 

— Şi cine şi ce are contra ta? 

Mă răsucii ca să mă ridic din fotoliu şi mă apropiai de fereastra 
care se găsea în spatele biroului. Jos, pe trotuar, polițistul blond 
cu nasul cât cartoful aştepta, în picioare lângă maşina sa, cu 
mâinile înfundate în buzunare. 

— E legat de afacerea Ryman. 

— Te culcai cu ei? 

O auzii înghiţindu-şi o gură de coniac, apoi lăsându-şi cu 
zgomot paharul. 

— O singură dată, ca să-l servesc pe Leroy. 

— Sugi la toate oile, ticălosule, spuse ea pe un ton egal. 

— Oh, te rog! E vorba de o acuzaţie de crimă! Am făcut o pasă 
pentru altcineva, de acord, dar nu-i un motiv să faci din ţânţar 
armăsar! 

— Dar de ce nu te duci să-l vezi pe micuțul tău prieten Leroy? 
Ţi-e dator, nu? 

— Trebuie oare neapărat să faci acum pe femeia geloasă? o 
întrebai. Crezi într-adevăr că merit să ajung la închisoare pentru 
o amărâtă de pasă? 

Cu un aer important ea deplasă câteva lucruri pe birou, prinse 
una din cozile sale şi cu capătul începu să lovească nervos palma 
celeilalte mâini. Cu aceeaşi morgă, cu aceeaşi autoritate precum 
generalul care-şi loveşte cizmele cu cravaşa. 

— Deci tu faci afaceri cu alţii, mă trişezi când e vorba de bani 
şi apoi, când ai nevoie de ceva, tot pe mine vii să mă vezi. 

— Ascultă, Anne, Lisa Williams era cu mine în noaptea în care 
Julie Ryman a fost asasinată, şi în faţa poliţiştilor a negat totul. 

Anne, cu faţa de piatră, mi-o tăie scurt: 

— Lisa Williams? Ah, da, într-adevăr, aveam o clientă cu 
numele ăsta dar cineva mi-a şterpelit-o. Acum, Lisa Williams nu 
prezintă niciun interes pentru mine. În ceea ce priveşte afacerile 
mele, Lisa Williams nu există. 

— Ce spui acum, s-ar putea să te doară într-o zi! 

Anne deschise un sertar, scoase o ploscă de argint şi un 
păhărel pe care-l umplu cu coniac. Îl făcu să alunece spre mine şi 
bău direct din sticlă. 

— Dacă te ajut, spuse ştergându-şi buzele, va trebui să mă 


ajuţi şi tu. 

— Cum? 

— Va trebui să lucrezi cinstit, exclusiv pentru mine. Fără să 
mai încerci pe cont propriu. 

— Dar asta n-are nicio legătură cu problema mea actuală. 

— La naiba, are. Când te-am descoperit erai un fel de 
vagabond slăbănog care părea numai bun pentru o splendidă 
carieră de spălător de maşini. Eu te-am învăţat cum să te 
descurci cu femeile, unde să te duci, cum să te îmbraci. Te-am 
prezentat celor mai bogate tipe din oraş şi drept răsplată, într-o 
bună zi, tu te încumeţi să mă anunţi că eşti prea bun pentru mine 
şi mă dai la o parte. Permite-mi să-ţi spun că eşti complet ţicnit. 
Eu, îmi cunosc treaba, îi cunosc bine pe tipii doldora de bani. Eşti 
naiv, Julian, tu pretinzi că banii n-au importanţă pentru că-i judeci 
pe ceilalţi după cum eşti tu. Nu băiete; viaţa asta e o treabă 
serioasă, nu o poveste cu apă de trandafiri. 

— Dar acum e altfel. Nu poţi înţelege că oamenii se schimbă? 
Astăzi când mă descurc într-adevăr bine, nici măcar nu mai e 
nevoie să mai fac dragoste. Devin un confident, un egal. Încep să 
îmbătrânesc, trebuie să evoluez. 

— Şi evoluţia ta, unde mă plasează pe mine? 

Ea înghiţi încă o gură de coniac, închise plosca şi o aşeză în 
sertar. 

— Ce-o să fac cu suedeza asta care soseşte poimâine? E o tipă 
cu greutate în industria automobilului, Saab, Volvo... Nu pot să te 
las să-ţi întinzi rahatul cu acest gen de cliente. 

— Dar cine seamănă rahatul? protestai. Studiez suedeza de 
câteva săptămâni. 

— Dacă mă laşi în pană de data asta, s-a terminat cu tine. 

— Când te-am mai lăsat în pană? spusei furios. Ai câştigat o 
avere pe spatele meu. Din ziua în care am sosit, n-am făcut 
decât să-ţi aduc bani. 

— In locul tău n-aş insista în felul ăsta, spuse ea, închizând pe 
jumătate ochii. În sfârşit, am să încerc să fac totuşi ceva pentru 
tine â apropos de Lisa Williams. De fapt sunt la curent cu mai 
multe chestiuni scârboase privind pe bărbatu-său decât pe ea. O 
să încerc de asemeni să aflu cine mai lucra cu Rymanii. 

— Mulţumesc. 

In prag, atunci când mă pregăteam să ies, ea îmi surâse cu un 


aer întrebător. Cu o privire plină de dispreţ: 

— Tu ai dat lovitura, aşa-i? 

— Ce lovitură? 

— Uciderea Juliei Ryman. 

Nu-mi credeam urechilor. Mă cunoştea de doi ani şi totuşi 
reuşea să-mi spună aşa ceva tot atât de liniştită ca şi cum ar fi 
vorbit despre ploaie sau timp frumos! 

— Crezi într-adevăr ceea ce spui, Anne? 

— Oh, nu te supăra, Julian. Nimeni şi nimic nu mă poate 
surprinde, mai ales în meseria asta. 

— N-am omorât-o pe Julie Ryman. 

Dădu din uriaşii săi umeri adipoşi şi, întoarsă cu spatele, 
gândindu-se deja la treburile care o aşteptau, conchise: 

— Desigur, te cred pe cuvânt. 

Mă înverşunasem să nu văd decât aspectele pozitive ale rolului 
meu de gigolo, ignorând laturile sale neplăcute şi penibile, 
suspraestimând binele pe care îl putusem face femeilor din când 
în când. Ceea ce e poate o incorectitudine din partea mea. 
Aceste fațete ale meseriei, tipi precum Anne şi Leroy nu le 
priviseră niciodată prea de aproape. Totuşi această discuţie cu 
Anne mă tulburase profund. Ceea ce mă şoca nu era faptul că 
fusese capabilă să mă bănuiască, ci nesinchiseala ei integrală. 
Vinovat? Inocent? Asta îi era perfect indiferent. Şi era vorba acolo 
de universul meu, evoluam în deşertul moral pe care n-am ştiut 
sau n-am vrut să-l văd. Nu eram un copil naiv descoperind într-o 
bună zi că are de-a face cu nişte criminali în carne şi oase dara 
bănui că aş putea fi un psihopat ucigaş fără ca aceasta să facă 
nici cald nici rece oamenilor din jurul meu, era totuşi o revelaţie. 

Îmi pierdui pe drum polițistul care mă urmărea înfundându-mă 
în garajul subteran al unui imobil de birouri de pe Hollywood 
Boulevard din care ieşii printr-o rampă ce dădea pe o stradă 
adiacentă înainte ca el să li avut timp să vadă în ce direcţie am 
apucat. Apoi, accelerai fără să mă opresc până la Pacific 
Palisades. O Facel Vega de aceeaşi culoare roşie precum maşinile 
pompierilor era parcată pe alee, alături de jaguarul Lisei 
Williams. Eram în cursul săptămânii şi soţul Lisei era fără îndoială 
la treburile lui dar mă hotărâi să nu-mi schimb totuşi planurile. 
Aşteptând la uşă după ce sunasem mă gândii la ceea ce-mi 
spusese Lisa chiar aici, ultima dată când ne văzusem. Se putea 


oare să fi minţit? Nu. Când îşi va da seama, când va înţelege 
întreaga importanţă a problemei, nu va ezita să revină asupra 
declaraţiilor sale. 

Tânăra şi durdulia slujnică mexicană deschise uşa. Dintr-o dată 
ochii ei mari, umezi, părură a se mări sub efectul surprizei dar ea 
reuşi totuşi să-şi recapete repede o privire subtil neutră. Fusesem 
totdeauna în excelente relaţii cu ea şi această răceală 
neaşteptată nu putea anunţa decât un dezastru. 

— Como est, Carlotta? spusei surâzând. 

— Senor Cole? 

Îmi închidea trecerea, foarte crispată. Auzeam dinăuntru 
glasuri, un sunet de pian: una din fiicele Lisei Williams făcea 
gama. 

— Cine-i acolo, Carlotta? 

Tocurile Lisei răsunară pe parchetul holului. Bona dispăru şi o 
clipă mai târziu, capul Lisei apăru în uşa întredeschisă. Fără 
machiaj arăta jalnic, îmbătrânită şi ridată în jurul ochilor şi al 
gurii. Ceea ce avea mai frumos, ochii care de obicei scânteiau de 
răutate erau tot atât de duri şi de reci ca două mărgele de sticlă. 

— Bună ziua, Julian, spuse ea pe un ton defensiv. Ce cauţi aici? 

— Lisa, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Ce vrei? 

— Trebuie să lămuresc unele... 

Făcusem un pas înainte, ea împinse instinctiv uşa. 

— Lisa, de ce ai spus aşa la poliţie? M-ai vârât într-o teribilă... 

— Da, începu ea să ţipe cu o voce slabă, teribil de acută, a 
venit aici un inspector. M-a surprins mult ca tu să-i fi dat numele 
meu. Noi... noi am încercat să te ajutăm, să te determinăm să te 
ocupi de muzică. Niciodată n-am fi crezut că tu duceai o viaţă 
dublă. 

— Dar ce poveste mai e şi asta?! 

— Am spus inspectorului adevărul. Nu puteam, nu voiam să 
mint ca să te apăr. 

— Dar eram aici. Am rămas cu tine până la unu dimineaţa. 

— N-am niciun chef să mă găsesc amestecată în aventurile 
tale sordide. 

Ușa se deschise cu brutalitate şi un bărbat de vârstă mijlocie 
îşi făcu apariţia. Cu părul spălăcit şi rar, cu faţa amenințătoare, 
rubicond ca un butoi, purta echipament de tenis. Avea nişte 


bicepși enormi, nişte coapse ca un compas disproporţionate în 
raport cu capul. Cu buza inferioară atârnându-i, clipea nervos din 
pleoape. 

— Ce se petrece, draga mea? întrebă el pe un ton de gheaţă. 
Ceva nu-i în regulă? 

Mă sfâșia din ochi, dar îmi evita privirea. 

— El e Julian Cole, tânărul care a declarat la poliţie că se afla 
cu mine în seara crimei. 

Williams îşi umflă torsul, îşi ridică bărbia şi mă privi de sus. 

— Am auzit vorbindu-se de dumneata, Cole. E destul de 
neplăcut şi aşa că soţia mea s-a lăsat atrasă în cursă de 
oportunişti ca dumneata, dar dacă în plus ei mai inventează şi tot 
soiul de istorii pe seama ei la poliţie, asta mă înfurie de-a 
binelea! lar acum o să te rog să binevoieşti să te cari imediat. 

— N-am minţit. 

— Hai, vino înăuntru, draga mea. 

Întinse braţul şi o trase pe Lisa înăuntru. 

— Jur pe Dumnezeu că mă găseam aici. 

— Minti, ştiu bine că minţi, grohăi el. 

— Şi cum puteţi fi aşa de sigur? 

Pentru prima oară îmi susţinu privirea. 

— Pentru că în acea seară, începând cu ora zece, mă aflam aici 
cu soţia. 

Faţa îi era abjectă de văzut, poate urâţită de minciuna pe care 
tocmai o proferase. Nu ştiu de ce, dar deodată uitai de teama pe 
care fizicul său mi-o inspira. El era cel căruia îi era frică. De 
optsprezece luni soţia sa ieşea cu mine şi făceam cu ea dragoste 
aproape în fiecare vineri. Unde era el vineri seara? Ce soi de 
mârşăvii ştia Anne Laughton pe seama sa? 

— Cunosc Karate, spuse el pe un ton puţin convins. 

Gânditor, mă întorsei spre maşină. Totul devenea limpede: şi 
Williams se găsea pe listele Annei Laughton, era tot atât de 
interesat ca şi nevastă-sa de tinerii „simpatici”... 

Când ajunsesem deja la capătul aleii, el strigă tare pentru ca 
Lisa să-l audă: 

— Hai, cară-te înainte de a te învăţa ce înseamnă politeţea! 

înăuntrul meu, mă gândii: iată un bărbat care minte pentru a-şi 
proteja o amărâtă reputaţie socială, mai importantă în ochii săi 
decât soarta unui nevinovat trimis în închisoare pentru crimă. 


— Să vedem, scârbă bătrână! 

Mă întorsei, schiţând un pas spre el dar, bineînţeles o zbughi în 
casă şi închise cu zgomot uşa. 

Era uşa sa, casa sa, eram la el. După toate aparentele era de 
asemeni lumea sa şi nu puteam face nimic. Leroy văzuse exact: 
în clipa în care încetasem să-i măi convin Lisa mă lăsase să cad. 
Momentul fusese ales cum nu se poate mai bine: niciodată nu mă 
găsisem atât de aproape de prăpastie. 

Când sosii la hotel, Wibak, directorul, mă opri în trecere. Era un 
imigrant polonez, un tip subţirel, de vreo treizeci de ani, cu părul 
zburlit şi neascultător, cu ochi protuberanţi de un cafeniu cald. 
Lipsa bărbiei, dinţii ascuţiţi, îi dădeau o înfăţişare oarecum 
bizară. Un surâs puţin aiurit, şi totuşi impresia de ansamblu era 
plăcută. Nu avea într-adevăr alura unui director de hotel: extrem 
de nervos, se temea de toată lumea, inclusiv de personalul pe 
care era menit să-l comande şi care de altfel abuza de el, 
profitând de engleza lui aproximativă. Adolescent, cântase la 
oboi în orchestra naţională a Tineretului polonez şi era încă un 
muzician desăvârşit. Visul său cel mai mare: să-şi găsească timp 
pentru a studia şi să obţină un loc într-o orchestră americană. Mă 
invita deseori să ascult muzică în camera sa şi el intervenise ca 
să mi se permită să-mi instalez pianul, într-a mea. 

— D-le Cole, poftiţi pe aici. 

Mai degrabă nervos, mă aştepta la celălalt capăt al 
vestibulului, departe de urechile indiscrete ale domnişoarei 
Breame. 

— Ştiţi, vă iubesc mult. Cel mai bun prieten din hotel, 
totdeauna, d-le Cole. 

— Da, ştiu. 

— Afacere teribilă cu poliţia. Domnişoara Breame gură spartă, 
povesteşte tot la toată lumea. 

— Îmi pare foarte rău, spusei foarte serios. Foarte rău. Este o 
neînțelegere înspăimântătoare. 

— Neînţelegere? Da...? 

Mă privea cu atenţie, plin de speranţă. 

— Caută pe un anume Julian Coleman. Eroare asupra numelui, 
eroare asupra persoanei. Am protestat vehement, Wibak, şi le- 
am spus că sunt gata să-i chem în justiţie. 

— Fără chemat, spuse Wibak. Nu-i util chemat. 


— Poliţia o să-mi adreseze scuze oficiale şi o să mă 
despăgubească pentru pagubele făcute în cameră. 

— Oh, bună veste! spuse el bătând din palme. Acum 
domnişoara Breame bârfeli groase. Acum totul e clar. 

Mă simţeam vinovat să-l amăgesc astfel pe Wibak cu veştile 
bune dar trebuia să câştig timp ca să pot reflecta. Pe când 
traversam holul, domnişoara Breame bătu în biroul său cu o 
cheie ca să-mi atragă atenţia. Ochii îi aruncau flăcări. 

— „Sora” dumneavoastră e sus, spuse ea. A insistat s-o las să 
intre la dumneavoastră. 

— Foarte bine. 

— A sunat aici: credea că aţi fost jefuit. Din nefericire n-am 
putut să-i ascund că încăperea dumneavoastră a fost 
percheziţionată de ofiţeri de poliţie. 

— Sunteţi într-adevăr foarte prevenitoare în ceea ce mă 
priveşte, domnişoară Breame. Vă rog spuneţi-o la cât mai multe 
persoane cu putinţă, ţin mult ca ştirea să se răspândească. 

Uşa camerei mele se deschise chiar înainte de a fi avut timp să 
bag cheia în broască. 

— Oh, Julian, am crezut că n-o să mai ajungi! Michelle îmi sări 
de gât şi mă trase înăuntru. 

— Eram nebună de nelinişte! 

— N-ar fi trebuit să vii aici, nu mai este deloc un loc sigur, 
spusei desprinzându-mă din îmbrăţişarea sa. Ea mă luă din nou 
în braţe: 

— Taci. Vreau să fiu lângă tine. Ce-ţi închipui, că sentimentele 
mele s-ar putea schimba fiindcă ai necazuri? Ceea ce ai fi putut 
să faci nu are nicio importanţă. 

— Dacă ai şti despre ce e vorba, n-ai mai spune asta. 

— Tata a fost în Rezistență, spuse ea, luându-mi capul între 
mâinile sale. Unchii mei de asemeni, au murit toţi în mâinile SS- 
ului... până şi mama a fost arestată şi torturată. Ei nu i-a fost 
frică şi nici mie nu mi-e frică. Dacă am dragostea ta, nimic nu mă 
poate face să-mi fie frică. 

Criza făcea să-i iasă la iveală partea pasionată a firii sale; era 
dintre acele fiinţe mândre şi impulsive care întâmpină aproape 
cu bucurie dezastrul ce le permite să-şi dovedească dragostea. 
Nu mă îndoiam de sinceritatea ei, dar mi-era milă de ea: din 
genul romantic impetuos, şi-ar fi sfărâmat viaţa din nevoia de 


sacrificiu. 

— Nu mă aştept ca să-ţi fie frică, îi spusei, ci mai degrabă să fii 
îngrozită. Michelle, eu nu sunt un erou al Rezistenței franceze, ca 
tatăl tău, sunt doar un mizerabil de gigolo. 

— Şi ce importanţă are? Văd ceva mai departe decât atât. 

— M-ai vedea mai uşor lăsând baltă meseria asta, spune? 

— Şi ar fi asta oare o perspectivă aşa de înspăimântătoare? 

O luai de mână şi o trăsei spre pat. 

— Da, îi răspunsei, şi mi-e teamă. Chiar mă vezi făcând 
altceva? Domeniile care mă interesează nu-mi pot da de 
mâncare. Nimeni n-o să-mi plătească pentru ca să studiez 
muzica sau să stau pe un scaun citind în biblioteci. De ce ar face- 
0? 

— Dar eu am bani, Julian. O să ai timp cât pofteşti să-ţi 
descoperi o carieră care să-ţi placă. Ai putea să-ţi reiei 
facultatea. 

— Timp am avut şi uite ce-am făcut cu el. Inutil să ne amăgim: 
nu din întâmplare am devenit un gigolo şi tu ştii asta tot atât de 
bine ca mine. 

Şi iată-mă antrenat cu ardoare într-o discuţie asupra unei 
probleme la care refuzasem totdeauna să mă gândesc: 
incapacitatea mea de a juca un rol normal în viaţă. 

— Oricum, adăugai, n-aş suporta ca tu să mă întreţii. Mai 
degrabă spăl maşini. 

— Cum? Atunci toate babele astea pot să te întreţină, iar eu n- 
am voie să-ţi dau nimic? 

— Hai s-o lăsăm, ar însemna să devin complet vulnerabil, să 
mă las cu totul în voia ta. 

— Dar n-ar însemna decât să restabilim egalitatea, spuse ea. 
Eu mă aflu deja în această situaţie! 

Asta-i adevărat: ea se aruncase în valuri pentru mine. Eram 
îngrozit la ideea de a nu putea suporta o lungă relaţie afectivă 
sau, încă mai mult, de a nu avea nici măcar ocazia s-o încerc. 

— Am să-ţi spun de ce poliţiştii mi-au scotocit camera. Ei cred 
că eu am ucis-o pe această femeie despre care se vorbeşte în 
ziare, Ryman. Cu două zile înaintea morţii sale, îmi petrecusem 
seara cu ea. 

— Dar în seara când a fost asasinată, tu erai cu mine! 

— Nu, eram cu o altă clientă... femeia aceea care a telefonat 


dimineaţa, atunci când eram în pat împreună. Ea neagă totul, de 
la un capăt la altul, şi soţul său coroborează la versiunea sa. 

— Dar e cuvântul tău contra cuvântului său! protestă ea. 

— Ştii, Michelle, cuvântul unui gigolo n-are nicio greutate! Mai 
ales când e bănuit de crimă. Cineva a hotărât să-mi pună 
povestea asta în cârcă. Nu ştiu nici cine, nici de ce, tot ceea ce 
ştiu e că această cameră trebuie să fie ticsită de microfoane şi 
telefonul meu plasat sub ascultare. Poliţiştii ştiu chiar şi de 
existenţa ta. 

— Şi...? Să fie la curent! strigă ea. Noi suntem doi, Julian în 
această galeră. 

Această fidelitate  mărturisită atât de spontan îmi tăie 
respiraţia. O luai în braţe, îi sărutai faţa, părul, gâtul. Purta o 
rochie indiană de mătase bleu pal ce-i cădea până la călcâie, 
croită într-o manieră ce-i sublinia cu discreţie formele. De la talie 
până la gât urca un şir de nasturi c-un desen delicat. Începui să-i 
deschei dar n-avusei răbdare să aştept. li mângâiai sânii prin 
moliciunea  ţesăturii uşoare şi îi simţii întinzându-se şi 
încordându-se de dorinţă. Perfect nemişcată, mă observa cu o 
privire de o infinită blândeţe şi calm. Nu-i înţelegeam lipsa de 
reacţie. De obicei se arăta foarte activă şi îmi înapoia mângăierile 
atunci când ne iubeam. Văzând-o astfel aşezată cu picioarele 
încrucişate, îndoite sub ea într-o atitudine graţioasă, cu umerii 
drepţi, cu faţa uşor aplecată, simţii ridicându-se în mine un val de 
tandreţe. Cât de minunat era alcătuită, cât de delicată, cât îi era 
de încântătoare faţa - cât îmi era de prețioasă, toată, dintr-o 
dată! Cu o blândă apăsare o răsturnai pe divan, acoperind-o de 
sărutări mai întâi uşoare apoi din ce în ce mai pasionate, 
lăsându-mi mâinile să-i alerge pe sâni şi coapse. Ne mângâiarăm 
astfel complet îmbrăcaţi timp de câteva clipe, apoi începui să-i 
ridic mătasea uşoară a rochiei deasupra coapselor. 

— Nu, nu încă, spuse ea, prinzându-mă de mână. 

— Mmmm? 

— Julian, te rog. Nu vreau să facem încă dragoste. 

— De ce? 

— Să mai rămânem aşa amândoi. 

Reîncepurăm deci să ne sărutăm şi să ne mângâiem, dar eram 
tare descumpănit de reacţia sa. Sexul mi se întărise, ea putea să- 
| simtă când mă lipeam de ea. Când mâna mi se aventura în 


scobitura coapselor sale, simţeam prin țesătură că era caldă şi 
umedă. Respirația îi devenea mai profundă dar, din nou, când 
încercai să-i trag rochia peste şolduri ea-şi strânse mâinile la 
încheieturile mele. 

— Ce nu-i în regulă? 

— Nimic, vreau să mai aşteptăm încă puţin, spuse ea 
îmbrăţişându- mă. 

Mirat, nefericit o respinsei. 

— Hai, Michelle, ţie îţi place să faci dragoste. Ce nu merge? 

— Îmi place să fiu cu tine, să-ţi vorbesc. Îmi place să mă săruţi, 
să mă atingi. Dar nu-mi place să-mi faci dragoste. Când tu o faci 
parcă văd că asta e meseria ta. 

Ea îşi înfundă faţa în pernele de pe sofa cu un suspin puternic. 

— Dar înainte îţi plăcea să faci dragoste. 

— Era înainte. 

— Înainte de ce? 

— Înainte de a te iubi! 

Mă apropiai de ea şi o atinsei din nou, dar ea rămase fără 
reacţie. 

— Tu nu poţi înţelege femeile, Julian, spuse ea. Aşa încât nu 
simţi cât de frustrant e pentru mine că nu-ţi pot dărui niciodată 
plăcerea. Nu sunt oarbă. Văd limpede că tu îţi exagerezi 
orgasmele ca să-mi faci plăcere. Oh, e un lucru frumos, dar îmi 
dau seama că tu rămâi totuşi stăpân pe tine. Totdeauna distant. 
Totdeauna conştient, totdeauna la cârmă. 

— Dar îmi place să te văd că eşti fericită. 

— Spui celorlalţi să guste plăcerea, dar tu însuţi, tu, nu simţi 
niciuna, tu nu-ţi pierzi niciodată controlul. 

— Plăcerea mea e plăcerea celuilalt. 

Ea se aşeză, îşi netezi părul, apoi îmi mângâie obrazul şi 
spuse: 

— E nostim... în toată viaţa mea de femeie măritată am făcut 
ca tine, am încercat să plac soţului meu, sacrificându-i propriile 
mele dorinţe. În acest fel eram totdeauna împăcată cu mine. Am 
fost crescută în ideea de a dărui altora plăcere înainte de toate 
dar, în acest an, parcă nu mai eram sigură în conştiinţa mea: am 
început să înţeleg că nu eram cu adevărat generoasă, ci mai 
degrabă înspăimântată... N-aveam curajul să fac ceea ce 
doream, îmi erijam slăbiciunea în virtute, asta era. Aş vrea ca tu, 


cu mine, să ai curajul să faci ceea ce vrei cu adevărat. E oare aşa 
de greu de înţeles? 

— Asta mă sperie, nu ştiu dacă voi fi capabil. 

— Şi pe mine, dragostea mea, asta mă face să mă tem, spuse 
ea surâzând, dar nu te-aş iubi fără această teamă în tine. 

Aceste cuvinte mi se părură extraordinare. Ea ştiuse să-mi 
străpungă apărările, să scoată la lumină făptura pe care o 
ascundeam atât de adânc în mine. Experienţa mă învățase că 
toţi erau mulţumiţi de faţada pe care o prezentam lumii şi 
niciodată cineva nu voise să caute mai departe. Ori pe 
neaşteptate, se ivea o femeie care a refuzat tot ceea ce ceilalţi 
acceptaseră, care cerea să-mi las să cadă masca şi să descopăr 
acest eu ce mi se părea viciat şi trebuia ţinut secret. 

In acea seară am făcut totul, mai puţin dragoste. Aveam aerul 
a doi adolescenţi pe o canapea încercând să remedieze lipsa de 
contraceptive. Era erotismul infantil, inocent şi curios de pervers 
pe care îl cunoscusem în adolescenţă şi căruia îi uitasem 
existenţa. Ea mă făcu să juisez în mâinile sale, îmi apăsă mai 
târziu sexul între sânii săi atât de calzi, atât de netezi şi, în clipa 
în care eram gata să termin încă o dată, îl sărută. Se spune că la 
vreme de război bărbaţii şi femeile se îndrăgostesc cu uşurinţă; 
niciunul, nici altul în acea seară nu ştiam ce ne va aduce ziua de 
mâine. Ne va fi dat oare să ne revedem? In acea seară ceva pur, 
imperios, o dimensiune nouă conferi privirilor noastre şi 
mângâlierilor noastre o semnificaţie şi o intensitate deosebite. 
Când, în cele din urmă, făcurăm dragoste, acesta a fost un acord 
total, într-o plenitudine infinită, ca şi cum am fi vrut să plămădim 
un copil şi să facem din el fructul a ceea ce există mai tandru şi 
mai pasionat în noi. 

Noaptea aceasta nu fuse decât un interludiu şi coşmarul se 
reinstală aproape instantaneu a doua zi sub forma unui poliţist 
blond cu nasul turtit. Era acolo când ieşirăm, sprijinit de maşina 
sa, de cealaltă parte a străzii, cu o plictiseală teribilă pe faţă. O 
condusei pe Michelle până la automobilul său, apoi mă întorsei 
spre hotel. Ajuns la uşă, mă oprii. Remarcasem, ieşind, un tip 
roşcovan, cu părul pieptănat cu grijă, îmbrăcat într-un costum de 
flanelă de calitate şi cu o cravată de mătase în dungi. Avea figura 
plină şi destul de copilărească, purta ochelari cu montură de 
corn. Avea aerul unui tânăr avocat sau al unui agent de schimb. 


O clipă mai înainte, lipit de zidul hotelului, citea Wall Street 
Journal. Se deplasase vreo zece metri şi, acum în picioare lângă o 
maşină, mă observa pe deasupra ziarului. Când îi încrucişai 
privirea, cobori ochii şi se cufundă în lectură. 

Poliţia mă supraveghea dar nu ascundea asta. Cine era deci 
acest personaj cu alura lui de student studios? 

Imi continuai drumul până la colţul străzii ca să mă aşez la 
coada din staţia de autobuz. Cum aşteptarea dură ceva, se 
strânseră vreo zece persoane în spatele meu, între care şi 
polițistul, când autobuzul sosi. Mai departe, în spatele poliţistului 
sta bărbatul cu ochelari de corn. In ultima secundă plecai din 
staţie îndreptându-mă cu un pas rapid spre Westwood Boulevard. 
Polițistul porni imediat pe urmele mele, cu mâinile în buzunare şi 
cu un mers nepăsător, încercând să păstreze cam cincizeci de 
metri între noi. Cu tipul cu ochelari de corn, era altă poveste. 
Când priveam înapoi, el părea de fiecare dată antrenat în 
ocupaţii perfect banale. Când îşi aprindea pipa, când îşi ştergea 
pantofii, îşi împăturea ziarul, se oprea în faţa unei vitrine sau 
verifica numele unei străzi. 

Oprit în faţa unei vitrine cu pantofi, observai imaginea tipului 
meu în geam. Citea cu atenţie meniul unui restaurant unguresc. 
Restaurantul cu pricina era închis pentru reparaţii! Răsucindu-mă 
pe călcâie, traversai chiar prin mijlocul circulaţiei şi-l ajunsei pe 
neaşteptate. li atinsei uşor umărul. 

— Observ că dumneavoastră mă urmăriţi de o bucată de 
vreme, îi spusei cu un glas de catifea. Aş vrea să vă ofer un 
pahar. 

Făcu un salt în spate, roşindu-se până la rădăcina părului şi 
strângându-şi ziarul la piept. 

— Cum? bâigui el. Ce vreţi să spuneţi? 

— Hai, nu fiţi timid. Îl strânsei mai tare. Vă găsesc teribil de 
seducător, să ştiţi. 

— Scuzaţi-mă. Făcu gestul de a vrea să plece. Probabil e o 
neînțelegere. Eu nu... 

— Nu fă pe imbecilul, îi spusei tăindu-i calea. Ador mutrele noi. 
Oamenii sunt aşa de închişi în sine încât aproape nici nu-şi 
vorbesc - nu îndrăznesc. Mă numesc Julian. Sunt Scorpion. Cu 
ascendent în Cancer. Nu-i de mirare că sunt capricios. Pariez că 
tu eşti un Taur. Cu aerul ăsta hotărât! 


— Lasă-mă în pace, murmură el, cu privirea aţintită drept 
înainte, mărind pasul. 

— Să te las în pace, pe tine? 

Prinzându-l de umăr, îl sili să se întoarcă. Se desprinse cu 
brutalitate, cu ochii holbaţi de frică. 

— Îți baţi joc de mine? adăugai pe un ton dulceag şi 
ameninţător. O să-ţi sparg ochelarii te fac să verşi, ce te holbezi? 
Da, o să-ţi sfărâm mutrişoara asta delicată. 

Dădu înapoi, aruncând priviri înnebunite la stânga şi la dreapta 
pe strada aproape pustie. Nu ştiu ce-mi dădea atâta îndrăzneală. 
In ciuda aerului său de bleg era mai voinic decât mine şi nici nu 
ştiam să mă bat. Contam fără îndoială pe poliţist ca să intervină 
dacă lucrurile luau o întorsătură rea pentru mine. 

— Cine te plăteşte? 

Înaintai spre el cu pumnul strâns. 

Retrăgându-se precipitat, se împiedică pe treptele de la 
intrarea unui birou şi rămase lipit de uşa de sticlă. 

— O să te fac să treci prin ea, îi şuierai printre dinţi. Ca orice 
bun american ce se respectă eram suficient de îndopat de 
westernuri ca să fiu capabil să fac pe durul. 

— O să chem poliţia, spuse el, îngrozit. 

— Tocmai e colo un curcan, spusei. Du-te să-l cauţi. 

Aruncă o privire plină de speranţă peste umărul meu. 
Prinzându-l de reverul hainei, îi trăsei deodată portofelul. 

— Dă-mi înapoi asta. 

— Incă un cuvânt şi-ţi rup porcăria asta de braţ. Respingându-l 
cu un brânci, aruncai o privire în portofel Era un adevărat port- 
document de cadru superior, din crocodil, prevăzut cu buzunare 
de plastic transparent destinate fotografiilor şi cărţilor de credit. 

— Să vedem, deci. Floyd Connoly, născut la Boston, 
Massachusetts, la 12 august 1953. Nu eşti cam tânăr pentru 
treburi de-astea, Floyd? Asta-i o fotografie a puicuţei tale? Nu-i 
rea. Ochii sunt însă cam apropiaţi! 

— Nu aveţi dreptul... 

— Doar doi dolari mari şi laţi? Ei, pariez că n-ai nevoie prea 
mare de bani lichizi, cu atâtea cărţi de credit, hm? Permis de 
intrare la librăria Congresului... Legitimaţia de identitate oficială 
de funcţionar al Statului California... Permis de intrare al 
Senatului Statelor Unite... Richard Staples... 


Închisei portofelul cu o mişcare bruscă. 

— Dar cine eşti, dumnezeule? 

— Nu ştiţi să citiţi? 

— Lucrezi pentru Senatorul Staples? 

— Aşa credeţi? 

Intoarse capul, ca pentru a evita o lovitură. 

— De-a ce te joci, târâtură? 

— Execut ordinele. 

Scoţându-şi ochelarii, începu să-i şteargă cu ajutorul cravatei. 

— Senatorului? 

— Vă miră? 

li înapoiai portofelul şi, observându-l, încercai să înţeleg. 

— De când eşti în serviciul lui? 

— De şase luni, spuse el dintr-o suflare. 

Nu-mi prea place treaba asta. 

— Pe soţia senatorului o urmăresc, preciză el. Am început să 
vă urmăresc de când v-aţi întâlnit cu ea. Nu e nimic personal. 

— Să vedem. Şi când o să încasezi un pumn în figură, crezi că 
o să fie ceva personal, ce zici? 

Râse strâmb. 

— Cred că e destul. Nu-mi fac decât datoria. 

— Nu eşti în misiune oficială, după câte ştiu. N-o urmăreşti 
acum pe soţia senatorului. 

— Nu sunt decât un funcţionar, mă supun ordinelor. 

— Vei spune senatorului că, dacă vrea să afle indiferent ce 
despre mine, n-are decât să ridice telefonul. 

— O să-i spun orice doriţi, spuse el fără pic de umor. Dar nu 
mă mai ameninţaţi. Îmi fac munca, nimic altceva. 

Desfăcându-si cravata, adăugă pe un ton sigur: 

— Oricum ar fi, nici nu merită să vă faceţi atâtea griji cu mine, 
senatorul e la curent. 

— La curent cu ce? 

— Cu ceea ce se petrece între soţia sa şi dumneavoastră. 

— Te-ai uitat pe gaura cheii? 

— La ce bun? Toată lumea ştie unde vreţi să ajungeţi. 

— Cum aşa? 

— Nu-i greu de ghicit. Încercaţi s-o compromiţeţi pe soţia 
senatorului ca să-l şantajaţi. 

Viol, furt, crimă şi acum tentativă de şantaj - lista a ceea ce mi 


se reproşa se lungea cu fiecare zi. Dar drept cine mă luau aceşti 
oameni? - era oare de neconceput că aș putea să fiu îndrăgostit 
de soţia senatorului, pur şi simplu? 

— O târâtură măruntă, iată ce eşti, Floyd. O biată târâtură. 

— Cum doriţi, dar să ştiţi că nimeni nu se lasă păcălit de 
maşinaţiile dumneavoastră şi ele nu vor duce la nimic. Senatorul 
nu este un copil. În mod ciudat, această acuzaţie mă făcea mai 
furios decât bănuielile de crimă ce apăsau asupra mea. 

— Vei spune senatorului că îl aştept după amiază la ora trei la 
Highland Fling. E un bar care se găseşte pe Fairfax Avenue. Clar? 

— Desigur. 

— Perfect. 

Cu două degete, îi răsucii violent nasul. 

— In felul ăsta o să-ţi aduci aminte data viitoare să nu ţi-l mai 
vâri în treburile mele. 


Capitolul 15 


Către ora trei fără un sfert afluenţa de la prânz trecuse şi, cu 
excepţia a unu sau doi clienţi, la Highland Fling nu eram decât eu 
singur, înăuntru era întuneric şi răcoare, şi doar zumzăitul aerului 
condiţionat şi sunetul bilelor de biliard provenind din sala din 
fund tulburau cât de cât liniştea. In spatele tejghelei, barmanul 
îşi număra fredonând încasările. 

La trei fără zece, doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru îşi făcură 
intrarea. Unul dintre ei se aşeză la o masă lângă uşă, în vreme ce 
celălalt merse să arunce o privire în sala din spate. Primul era 
blond, îndesat, cu ceafa lată. 

Avea tenul palid, genele şi sprâncenele aproape albe. Cel de-al 
doilea îmi aruncă o privire acuzatoare şi merse să se aşeze lângă 
tovarăşul său. Comandară două Coca-cola fără a avea aerul că se 
simt în voie. Aveau înfăţişarea unor poliţişti sau agenţi secreţi; 
totul în comportarea lor arăta că nu se află acolo pentru plăcerea 
lor ci în misiune. N-aş fi putut spune de altfel, dacă erau poliţişti; 
oricare le-ar fi fost funcțiunile, oricum toate cuţitele se 
aseamănă. 

Puțin înainte de ora 15, un alt individ li se alătură. O discuţie 
confuză se angajă, apoi ultimul sosit se ridică şi veni să se aşeze 
la masa mea. Avea faţa palidă, ochii mici, negri şi strălucitori ca 
nişte măsline. 

— Cole? 

— Da? 

— Eşti branşat? 

ÎI privii perplex. 

— Bun, pe ascultare, ce naiba! 

Rămăsei tăcut. 

Strecură o mână sub masă pentru a palpa faţa interioară apoi, 
luând paharul roşu în care ardea o lumânare, îl ridică pentru a-i 
examina fundul. Scoţând din buzunar un detector în miniatură de 
mărimea unui pachet de ţigări, mi-l plimbă pe tot corpul. 

— Vreţi să vă distraţi! spusei. 


— Eşti înarmat, Cole? întrebă el pe un ton neplăcut. 

— Am tancul personal, dar e parcat afară. 

— Eşti înarmat? repetă el fără să mă slăbească din ochi. 

— Nu, dar scaunul pe care stai o să sară în aer dintr-un 
moment în altul. 

— Noi suntem înarmaţi, îmi spuse fără cea mai mică urmă de 
umor. 

Se ridică pentru ca să ajungă în fundul sălii, trase un scaun 
lângă ușa toaletei şi se aşeză. Unul dintre bărbaţii de la masă se 
ridică şi ieşi, pentru a reveni după câteva clipe în compania 
senatorului. Era exact ora trei. 

Staples părea şi el atins de spionită acută. Era îmbrăcat cu o 
haină sport ţipătoare, cu o cămaşă cu gulerul desfăcut şi cu 
pantaloni de un gri deschis. Avea faţa pe jumătate ascunsă după 
mari ochelari negri şi o panama cu borurile largi şi panglică 
neagră îi ascundea părul blond. Pălăria lăsată pe frunte îi umbrea 
faţa şi ar fi putut fi luat drept un bookmaker oarecare. Comandă 
un pahar la bar, aruncă o privire dezinvoltă în jurul lui şi veni să 
se aşeze la masa mea. Îşi scoase pălăria şi ochelarii. Nu mi se 
mai păru aşa de tânăr ca în amintirile mele. Avea ceva de actor 
îmbătrânit; farmecul obosit pe care-l descoperi uneori la femeile 
bine conservate sau la pederaştii apropiindu-se de cinzeci de ani. 
Blondul părului său distona, dantura îi era de o perfecţiune 
agresivă. Nu-mi place latura artificială la un bărbat, percep asta 
ca pe o lipsă de demnitate şi nu pot să mă împiedic să descopăr, 
dincolo de aparenţa iluzorie a tinerțţii, toate semnele revelatoare 
ale vârstei reale. Până acum îl văzusem totdeauna pe Staples 
sub luminile rampei - senatorul cu părul de aur şi cu surâsul 
strălucitor. Dar el nu mai surâdea şi ceea ce zăream acum erau 
nişte buze subţiri, meschine. 

— Ţi-am primit mesajul, d-le Cole, spuse el. Am preferat să vin 
să te văd în persoană. 

— Vă deplasaţi totdeauna în această companie? 

— În unele cazuri asta mi se pare de dorit. 

— Neliniştit e capul ce poartă o coroană! 

— Nu v-aş fi luat drept un specialist în Shakespeare. 

Un uşor rictus îi răsuci buza. 

— Şi care e specialitatea mea după dumneavoastră, d-le 
senator? 


Îşi agită băutura cu un beţişor de plastic, bău o sorbitură şi îşi 
şterse buzele cu un şerveţel pe care se putea citi: „Dacă sunteţi 
mulţumit, spuneţi-o prietenilor dumneavoastră. Dacă sunteţi 
furios, spuneţi-ne-o nouă”. 

— Să nu ne jucăm de-a cel mai şiret, Cole, spuse el pe un ton 
egal. Vă cunosc mai bine decât credeţi. Spuneţi-mi ce vreţi şi să 
terminăm. 

— Cam ce-aţi crede? 

— Am prevenit poliţia. Avu un gest de neputinţă. N-o pot 
împiedica pe soţia mea să se poarte ca o descreierată, dar pot să 
împiedic ca ea să fie obiectul unui şantaj. 

— Vorbiţi despre lucruri pe care le ignoraţi. 

— Credeţi? spuse el cu un surâs strâmb. Acum patru zile aţi 
asasinat o femeie pentru a-i fura bijuteriile; nu faceţi efortul să vă 
disculpaţi, am ideile mele cu privire la asta. Nu mai târziu decât a 
doua zi o întâlniți pe soţia mea la banchetul de binefacere şi vă 
hotărâți să o seduceţi. E clar că speraţi să mă şantajaţi ca să 
intervin în mod discret în favoarea dumneavoastră. 

— E fără îndoială interpretarea care vă convine. 

— Oare? leri seară soţia mi-a pus întrebări privind afacerea 
Ryman. Aflând că sunteţi principalul suspect, am fost îndată 
edificat. 

— Aţi discutat despre asta cu ea? 

Era o întrebare superfluă. Nu trebuia să fii mare isteţ ca să-ţi 
dai seama că Staples nu era tipul de om care să facă soţiei 
confidenţe. Nici altcuiva, de altfel. Eşecul căsniciei îl făcea doar 
să-şi pună sub urmărire soţia şi, descoperind că are un amant, 
să-l cumpere pe acesta pentru a renunţa la ea. 

— Eu unui n-aş miza pe combinaţiile dumitale, spuse el. vă 
previn. Asmuţiţi toată presa dacă asta vă amuză, nu voi interveni 
în niciun caz în desfăşurarea anchetei. Vă închipuiţi probabil că 
va avea de suferit din cauza asta cariera mea? Ei bine, vă 
înşelaţi. Opinia publică ar fi de partea mea. Aş fi plâns şi aş ieşi 
din afacere câştigător. 

— Cunoaşteţi deja rezultatul sondajelor? 

— Cât vrei ca să scap de dumneata? E singurul lucru care mă 
interesează. 

— Nicio para, domnule senator. O văd pe Michelle pentru că 
doresc să o văd. O vedeam deja înainte de uciderea Juliei Ryman. 


lată ce voiam să vă spun. N-am nimic să vă cer, cu excepţia unui 
singur lucru privind pe cineva la care nu aveţi aerul că ţineţi prea 
mult - Michelle. Nu-mi pare rău că v-am întâlnit. Înţeleg în sfârşit 
de ce soţia dumneavoastră îşi asumă riscul de a rupe căsătoria. 
Prin aceasta n-are de pierdut mare lucru! 

— Ascultă-mă bine. Dumneata trăieşti datorită favorurilor pe 
care ţi le acordă un anume număr de oameni 

— Precum d-na Lautner, de exemplu. Şi toleranţii care se 
manifestă în unele medii, precum Polo Lounge şi Chasen's. Nu 
eşti decât un linge-blide şi dacă ţii să rămâi persona grata în 
anumite cercuri, crede-mă, ai tot interesul să n-o mai vezi pe 
soţia mea. 

— Asta-i tot ce aţi găsit? liniştiţi-vă, dacă n-o să mai fiu 
acceptat la Chasen, n-o să mă îmbolnăvesc din cauza asta. 

— Te credeam inteligent, Cole. Sau cel puţin şiret, ca cei de 
teapa ta. Dar acum, voi merge drept la ţintă: am influenţă asupra 
poliţiei, tribunalelor, numirii judecătorilor. Mă fac bine înţeles? 

— Sunteţi gata de toate murdăriile ca să vă debarasaţi de 
mine? Da, cred că am înţeles  chintesenţa gândirii 
dumneavoastră. 

— Te-am prevenit! Se ridică. N-o să mai fii tot atât de 
seducător pe un fotoliu cu rotile, Cole. Nici măcar în ochii soţiei 
mele. Încearcă să te gândeşti la asta. 

Îşi puse ochelarii, îşi trase pălăria pe ochi şi ieşi încadrat de 
gorilele sale. 

Rămas singur, îmi dădui seama că mâinile îmi tremurau. 
Încercasem să-mi păstrez sângele rece, să opun o indiferenţă 
sfidătoare interlocutorului meu. Dar o dată întrevederea 
terminată, eram parcă doborât la pământ. N-aveam motive să fiu 
liniştit. Un tip ca Staples avea relaţii, prieteni atotputernici, atât 
în sferele politice cât şi în lumea interlopă. Era de ajuns un 
cuvânt, o aluzie discretă într-un anume cerc, pentru ca peste 
câteva zile să alunec într-un canal sau ca nişte frâne să cedeze 
nefericit tocmai în clipa când traversez o stradă. Eram pe cale să 
îmi pierd capul? Era oare doar o pură paranoia din partea mea? 
Poate că, totuşi, lumea nu era chiar aşa de putredă precum o 
imaginam? 

Ba da, din păcate: de la Senat la autorităţile locale, până în cel 
mai umil comisariat, până la cea mai amărâtă cameră a unui 


tribunal de provincie, întreaga ţară era organizată în jurul 
venalităţii şi traficului de influenţă. Şi lucrurile nu se opreau aici 
căci cangrena atingea trupul social cu totul până a se dizolva şi a 
deveni atât de difuză încât nu mai putea fi judecată şi cu atât 
mai puţin nu i te puteai opune. 


Capitolul 16 


Aşteptai până târziu în acea noapte înainte de a pleca în 
căutarea lui Leroy şi-mi fu al naibii de greu să îl găsesc. Noaptea 
era ziua lui de lucru; limuzina şi vreo zece baruri, restaurante de 
noapte, săli de joc şi cluburi homo îi ţineau loc de birou. Sosind la 
Studio One, aflai că îl ratasem cu o jumătate de oră şi că plecase 
la Termele ateniene. Mă dusei imediat acolo şi pierdui o oră 
întreagă căutându-l fără succes. Pretutindeni obţineam aceleaşi 
răspunsuri: când tocmai plecase, când tocmai îl aşteptau să pice. 
Leroy avea obiceiul să-şi anunţe itinerariul, rezervându-şi dreptul 
de a-i aduce subtile modificări, cam ca un dictator care se teme 
de un atentat. Nu voia ca lumea să se obişnuiască să-l găsească 
la sigur, la anume oră, în anume loc. În noaptea aceea, în 
buzunar cu sume uriaşe ce i se încredinţaseră de ici, de colo, se 
ocupa cu achiziţionarea de cocaină, pe care o revindea în 
cantităţi mici, fără ca prin aceasta să-şi abandoneze activităţile 
sale obişnuite ce constau în a furniza mignone clienţilor săi sau 
a-şi îmbogăţi propria colecţie. N-avea nevoie să fie acolo pentru 
ca influenţa să i se facă simțită: ici un bătrân pede pândea într- 
un bar manejul „hergheliei” lui Leroy care trebuia să apară, 
dincolo un grup aştepta cu gura căscată fiolele şi cocaina pe care 
Leroy le promisese, în altă parte un drogat îl căuta ca să solicite 
să lucreze pentru el. 

După o vreme am fost aproape sigur că Leroy ştia că îl 
căutam. 

Îmi luai maşina şi începui să colind Highland Avenue, 
Hollywood Boulevard, Selma Avenue şi străzile lăturalnice. 
Magazinele şi restaurantele erau închise. Turiştii reveniseră în 
hoteluri şi spectacolele se terminaseră de multă vreme. Străzile 
aparţineau acum unei faune foarte diferite: aceea a racoleurilor, 
a vagabonzilor, a prostituatelor şi a travestiţilor, fără a uita 
maşinile poliţiştilor care alunecau au relanti. La fiecare zece 
metri lumina farurilor făcea să se ivească creaturi cu trăsături 
juvenile ce-şi întindeau gâtul ca să mă zărească. Cu pumnii pe 


şolduri sau cu degetele la centură, sprijinite de revere sau 
aşezate, cu faţa între mâini, pe marginea trotuarului, după 
atitudine şi înfăţişare se făcea cunoscut fiecare. Erau acolo 
travestiţi cu maniere provocatoare, în mijlocul băieţilor agresiv 
efeminaţi şi al unor pseudo James Dean, culturişti şi atleți cu 
părul decolorat, profesionişti şi amatori, târfe de lux şi peşti 
mizerabili în tenişi şi şorturi murdare, adolescenţi vagabonzi gata 
de orice pentru o masă şi un pat, şi alţii, mai în vârstă, cu trupul 
tatuat şi cu părul vopsit; şi motarzi în pantaloni de piele negri şi 
bluzoane de jean, cu tatuaje provocatoare, înzorzonaţi cu lanţuri 
şi înarmaţi până-n dinţi. Bărbaţi, la volanul maşinilor, examinau 
marfa umană, încetineau, accelerau, se opreau ca să se 
tocmească. Pe străzile vecine, de-a lungul trotuarelor desfundate 
şi pustii, în maşinile ce staţionau, oamenii îşi amestecau cărnurile 
pentru a găsi un calmant neliniştilor nopţii. California decadentă, 
ce se consumă în cocaină, în coca, în marijuana, în alcool, în eter, 
în stupefiante şi în „păpuşi”: - totul era bun pentru a uşura puţin 
suferinţa condiţiei umane. 

Dădui pe gât o înghiţitură din sticla de vodcă pe care o 
păstram în cutia pentru mănuşi şi-mi continuai drumul, într-o 
asemenea ambianţă la această oră înaintată a nopţii, ar fi trebuit 
să fiu de lemn ca să rămân insensibil la valurile de disperare ce 
se revărsau asupra acestei maree de epave. Dacă Apocalipsul ar 
fi existat, atunci aici ar fi trebuit să se afle. Străzile acestui 
pandemonium din Hollywood evocau Saturnalele Romei în epoca 
prăbuşirii imperiului roman: erau momentele când, la lumina 
torţelor, se agita o omenire coruptă şi suferindă, în care sclavii 
jucau pentru o clipă rolul stăpânilor, loc al tuturor perversiunilor, 
al tuturor dezmâăţurilor. 

Deodată zării Continentalul lui Leroy, parcat în faţă la Paradise 
Ball Room, pe Highland Avenue. Proaspăt spălat, el scânteia în 
lumina felinarelor dar îi fusese smulsă antena telefonului şi 
răzuită vopseaua de pe portiere. Era un lucru obişnuit. Puştii 
mânzoleau parbrizele cu vopsea şi spărgeau pneurile din pur 
vandalism, fără a viza pe cineva anume. Vara mai ales se simţea 
furia care fierbea în măruntaiele oraşului, gata să se reverse 
asupra primului obiectiv apărut, fie că era vorba de o maşină de 
lux sau de o femeie în vârstă în posesia câtorva economii. 

Paradise Ball Room era negru de lume. Pista de dans era 


complet saturată şi la bar se înghesuiau pe trei rânduri. 
Difuzoarele care urlau Heat Wave de Martha şi Vandellas abia 
reuşeau să acopere enorma hărmălaie a conversaţiilor. Nu există 
nicăieri un echivalent pentru dezlănţuirea de pasiune şi paranoia 
care se întâlneşte într-un bar de homosexuali către ora închiderii. 
Cuplurile se formau din ce în ce mai repede, alcoolul făcea 
ravagii şi disperarea începea să se arate. În salonul ticsit, cot 
lângă cot şi fund lângă fund, tineri în jeanşi şi şorturi discutau şi 
beau cu frenezie, rotindu-şi ochii în toate părţile, acceptând sau 
respingând avansurile, evaluându-se reciproc. Deasupra barului, 
se citea următoarea inscripţie: „Închideţi-vă şliţul şi deschideţi-vă 
ochii!” 

În umbra alcovurilor, trupuri anonime în mijlocul hărmălaiei 
inimaginabile, necunoscutii îşi împărtăşeau mângâierile. 

Mă strecurai dând din coate prin mulţimea dansatorilor, 
atrăgându-mi priviri ostile şi acuzatoare. Homosexualul este de 
un narcisism şi de o susceptibilitate exacerbată; la cel mai mic 
semn de respingere, el se refugiază în dispreţ. Totul se juca pe o 
singură privire. O privire şi totul era jucat. Ochi care întrebau: 
„Interesat?” Alţii care se aprindeau sau dimpotrivă se pierdeau în 
vagul unui refuz. Băusem prea mult şi-l căutam pe Leroy. N- 
aveam niciun chef să consolez pe cineva, oricine ar fi fostei. Aşa 
încât simţeam aproape valurile de paranoia şi de duşmănie pe 
care le provocam prin trecerea mea. 

- Salut, Julian. 

O mână mi se opri pe braţ şi, întorcând capul, îl recunoscui pe 
Teddy Lime. Se legăna vag împreună cu un tip bine trecut, 
îmbrăcat într-o cămaşă tahitiană, care pufăia ca o focă şi abia 
reuşea să-si mai ţină ochii deschişi. Costumul alb îi era pătat de 
vin. Era leoarcă şi cămaşa i se lipise de piele. 

— O să-ţi înapoiez banii. Abia reuşea să articuleze. Mâine. 
Precum vezi mă străduiesc să-i adun. Arăta cu bărbia spre 
partenerul său care-mi aruncă o privire glacială. 

— Nicio grabă, Teddy. 

— Nu-i locul meu aici, tipule, spuse el. O fac pentru a-i face lui 
Leroy un serviciu. Îl ştii pe Leroy. Ticălosul ăsta de pederast? 
Râse printre dinţi. Dezgustător, bătrâne. Nu-i genul meu, crede- 
mă. Am fost totdeauna un bărbat pentru femei. 

Surâzând vag, complet idiot, adăugă imitând accentul britanic: 


— Am urât totdeauna pederastia. Acum nu-i decât un scurt 
intermediu. Trebuie totuşi să-mi plătesc chiria, nu-i aşa? 

— Unde-i Leroy? urlai eu ca să mă fac auzit în mijlocul 
vacarmului. 

Teddy îşi trecu un braţ peste umărul meu. 

— Leroy. Salvatorul nostru, tatăl nostru al tuturor, marele 
Leroy. Şi tu faci parte dintre creaturile sale, şi tu, isteţul meu? 
Credeam că eşti băieţelul Annei, eroul zilei. Dar nu, nu se poate! 
Doar o plevuşcă oarecare, la urma urmei? Ce păcat! Ce păcat! 

— Dansaţi cu mine, da sau nu? 

Partenerul lui Teddy îi puse mâinile pe şolduri şi făcu o 
strâmbătură. 

— Ar fi timpul să te decizi, iubiţelule. Am de unde alege. 

— Al tău sunt. Teddy îi trecu un braţ pe după gât. Al tău, cu 
totul al tău. Poţi să-mi faci tot ce vrei. Apoi, adresându-mi-se, 
lăsă să-i scape din vârful degetelor: 

— Leroy e jos, în fund, lansează un nou cocoşel. 

Făcându-mi loc prin mulţime ajunsei în patio unde se servea de 
mâncare şi unde aerul era mai proaspăt... 

Leroy era singur, lipit de un zid acoperit cu iederă, sub un spot 
a cărui lumină oranj dădea chipului său reflexe hidoase. 

îmbrăcat într-un costum mov pal şi cu o cămaşă de mătase 
albă cu jabou şi manşete, îşi disimula gâtul prea lung sub o 
eşarfă de mătase verde. Cu borsalina lăsată neglijent pe ochi, 
fuma o pipă aromată, din spumă de mare, cu o curbură 
spectaculoasă. După privirea sa fixă şi sticloasă, îmi dădui seama 
că era sub efectul cocainei. 

— Merge, Julot? Unduindu-şi şoldurile, îmi dădu o palmă pe 
mână în chip de salut. Merge? 

— Mi-a fost al naibii de greu să dau de tine. 

— Ştiu. Dădea din cap, cu privirea fixată asupra a ceva din 
spatele meu. Toată noaptea am auzit acelaşi refren: „Soseşte 
Julian”. 

— Vino, vreau să-ţi vorbesc. 

— Stăm foarte bine şi aici, nimeni nu ne poate auzi cu 
hărmălaia asta. 

— E ceva important, târâtură! 

— Ascultă, bătrâne, las poate impresia că sunt cam ameţit dar 
sunt în plină treabă. Trebuie să fiu cu ochii pe ceva. 


— Mi s-a spus că aveai un „cocoşel” nou. 

— Trebuie să fiu în gardă să nu mi-l salte una din „mătuşicile” 
astea. 

Fornăi, îşi scărpină nasul cu dosul mâinii. 

— Dacă vrei o „coca” într-adevăr extra, am ce-ţi trebuie. 

— Poţi să ţi-o bagi unde ştiu eu. Am venit să-ţi vorbesc de 
afacerea Ryman. 

— Nu-mi vorbi de rahatul ăsta. Scoase un suspin. Să nu mai 
aud vorbindu-se de el. Tâmpiţii ăştia de curcani mi s-au lipit de 
fese mai dihai ca muştele. 

— O simt pe pielea mea. 

— O simţi pe naiba! Din moment ce te lasă să te plimbi cu 
biştari în buzunar, înseamnă că nu s-a întâmplat nimic. Ti-au pus 
nişte întrebări? Şi ce-i cu asta? Nu eşti singurul. Au făcut să latre 
pe toată lumea zilele astea. 

— Nu-i aşa simplu. Aveam un alibi dar clienta cu care eram în 
acea noapte refuză să-l confirme. 

— Te-am prevenit că nu trebuie să te bazezi pe femeile 
„cumsecade”! 

Ridică din umeri. 

— Te găsesc cam prea destins, Leroy. Tu începi prin a-mi vorbi 
de o femeie şi dau peste Ryman; mă vâri în încurcătură, acum 
trebuie să ai interesul să mă ajuţi un pic. 

— Mda, mada. 

Nu mă asculta. 

— Vrei să-mi cunoşti adâncul gândurilor, Leroy? 

— Cum? Ţinea ochii fixaţi pe ceva, în fund, în spatele meu. 

— Cred că puţin îţi pasă de mine. Numai că din jocul ăsta s-ar 
putea să te trezeşti la răcoare cât ai zice pâs. 

— Ce tot spui? Incetă deodată să mai privească aiurea. Ce te-a 
apucat? Nu puteam să-mi închipui că se va întâmpla chiar aşa. 

— Îmi trebuie un alibi. Sunt filat fără încetare şi hotelul îmi este 
supravegheat. 

— Mă gândesc, zise el. O să-ţi găsesc o chestie solidă. Dar ăsta 
nu-i un motiv să-mi vorbeşti pe tonul ăsta. Violenţa, bătrâne, 
violenţa nu te va duce nicăieri. Dacă poliţiştii hărţuiesc pe toată 
lumea înseamnă că n-au niciun suspect. 

— Ba da, pe mine. Mă iau drept Jack Spintecătorul. 

— Dacă-mi aduc bine aminte, nu l-au înhăţat niciodată, pe 


bătrânul Jack, spuse el râzând mânzeşte. Dacă aș fi fost în locul 
lor aş fi cercetat mai degrabă pe partea lui Ryman. O pasăre 
rară, Ryman ăsta. 

— Posibil, dar el are un alibi. 

— Tot atât de fals ca şi acela pe care o să ţi-l fabric eu, asta e 
sigur. 

Se aplecă pentru ca să-mi şoptească la ureche: Hai acum 
dincolo. O să te branşez la o chestie care-ţi va limpezi ideile. 
Două sute de dolari. 

Mulțimea emigra acum încet-încet din salon în patio, presându- 
ne de zid. 

— Prea puţin pentru mine, Leroy. 

— Nu ti-ar face rău să te distrezi puţin, totuşi. 

— Nu conta pe mine pentru combinaţiile tale murdare, Leroy. 
Nu vreau să mai aud de ele. M-am săturat până peste cap. 

Vorbisem fără să mă gândesc, de-mi venea să mă mir eu 
însumi. Aveam aerul de a exprima o hotărâre îndelung 
cumpănită, aceea de a mă retrage, şi abia pronunţasem aceste 
cuvinte că am şi ştiut că spusesem adevărul. Mă supusesem unui 
impuls, dar la urma urmei era singura modalitate de a-mi 
recăpăta stăpânirea de sine. Voiam să termin. Era un gând care 
mă muncea de multă vreme, dar nu avusesem niciodată curajul 
să mi-l mărturisesc. 

— Credeam că aveai probleme de un alt gen, spuse Leroy pe 
un ton dezinvolt. 

— Ce probleme? 

— Clientele tale, păpuşelele tale pline de bani, îşi caută alţi 
gigolo. Acum când eşti cu poliţiştii în cârcă, ele nu prea mai ţin să 
le frecventezi. Uită-te puţin în jur... 

— Nu ai înţeles bine. Pur şi simplu nu mai vreau să fac pase. 
Definitiv. 

— Aşa deci, bătrâne, vii să-mi ceri să te scot din rahat, accept 
să-ţi fabric un alibi şi tu nu găseşti altceva mai bun decât să 
refuzi pasele pe care ţi le propun. Cum vrei să te ajut în aceste 
condiţii? 

Ajunsesem aşadar aici. La sfârşitul poveştii. Nu te lăsau să 
pleci pur şi simplu. Te ţineau în lesă până când nu mai erai bun 
de nimic. lar la capătul celălalt era decăderea, drogul, ca la 
Teddy Lime, sau ultimele pase sordide pentru pederaşti 


îmbătrâniţi, înainte de groapa comună. Aveam nevoie de un alibi 
precum Teddy de injecţia sa. Nu puteam obţine nici unul nici altul 
ceea ce voiam, fără să achităm preţul. 

— Ascultă-mă bine, Leroy, spusei. Chiar tu m-ai vârât în rahat. 
Dacă o s-o încurc din asta, nu o să fii nici prima, nici ultima 
puşlama neagră care-şi sfârşeşte zilele la Folsom. 

— De ce mă tratezi aşa? se smiorcăi el. O să-ţi ai alibiul. De 
unde voiai să ghicesc că nu mai vrei să faci pase? încercam doar 
să fac o mică afacere. 

— O să spun poliţiştilor tot ce ştiu, Leroy, îi spusei cu un surâs 
larg. Destul ca să ajungi la răcoare pentru câtva timp. 

— Dar o să ai blestematul ăla de alibi, spuse el, furibund. O să-l 
ai, dar încetează o dată a-mi mai vorbi de curcani! 

— Desigur. Desigur. Voiam doar să clarificăm puţin lucrurile. 

După care el nu mă gratulă măcar cu o salutare, şi nu făcu 
efortul de a juca pe omul de lume. Şi nici eu nu-i întinsei mâna. 
Greşea când spunea că violenţa nu conducea la nimic, era în 
definitiv singurul lucru pe care îl respecta. 


Capitolul 17 


Toată noaptea monştri înspăimântători îmi bântuiră visele cu 
strâmbăturile lor sardonice, înaintam printr-un labirint de galerii 
şi de încăperi afumate, în mijlocul unui întreg popor de pitici, de 
femei obeze, de nebune flecare, de câini arţăgoşi şi de perechi 
narcisice ale căror chipuri diafane nu exprimau decât dispreţ şi 
cruzime. O umbră neagră şi îngheţată mă urmărea şi îi simţeam 
în ceafă răsuflarea fetidă. Când începui să alerg ea răsări 
deodată în faţa mea. Negru şi descărnat, era un schelet uman 
carbonizat ce-şi ridicase coasa ca să mă lovească. Scosei un urlet 
şi mă sculai, cu pieptul agitat ca şi cum aş fi fost cât pe-aci să mă 
sufoc. Era deja ziuă. Mă repezii la fereastră şi o deschisei larg ca 
să respir cu poftă aerul călduţ. Cerul ceţos se colora cu nuanțele 
pastel ale deşeurilor toxice. Soarele era invizibil şi oraşul 
rămânea prosternat sub deasa cuvertură de pâclă. De obicei, 
păsările salutau răsăritul soarelui întărindu-şi ciripitul, dar în acea 
dimineaţă totul rămăsese cufundat în cea mai adâncă tăcere. 
Aveam gâtlejul uscat, ochii mă dureau, tâmplele îmi erau strânse 
ca într-o menghine, înghiţii mai multe pahare de apă rece, mă 
întinsei pe divan şi adormii iarăşi. M-a trezit un miros de fum. Un 
miros asociat unui alt anotimp şi unui alt peisaj, acela al unui foc 
de vreascuri în mijlocul unui câmp de zăpadă. Mă aşezai pe 
marginea patului şi aruncai o privire jur-împrejur. Hărtiile care 
zăceau pe biroul meu zburaseră prin toată casa. In faţa ferestrei 
deschise obloanele se zbăteau în vânt, un vânt cald, aspru ca un 
glaspapir, care îmi biciuia nervii. Afară, aerul galben, bolnăvicios, 
ridica vârtejuri de pulbere, de cenuşă şi de crengi uscate. Era 
primul vânt de la Santa Ana - acest vânt de deşert care, spre 
sfârşitul verii, străbate canioanele în rafale de foc. Dar se 
petrecea totuşi altceva. Deschisei radioul şi dădui peste un 
buletin informativ: izbucniseră incendii în munţii Santa Monica şi 
se răspândeau din culme în culme. Pe vârful stâncilor vântul 
atingea 90 km/h. O ploaie de cenuşă se abătea asupra oraşului 
ca o cădere de fulgi negri. Şoferii erau invitaţi să-şi aprindă 


farurile. 

În curtea hotelului, apa din mica piscină era cenuşie, plantele 
şi aleile de dale albe, şezlongurile şi mesele de grădină, totul era 
acoperit cu o fină peliculă de murdărie. Printre particulele în 
suspensie unele aveau mărimea unor serpentine sau pagini 
întregi de ziare carbonizate. Dar cea care dădea spectacolului 
întreaga sa  ciudăţenie era lumina: o lumină galbenă, 
supranaturală, ce te purta către alte vremuri şi către alte locuri. 
Dacă aş fi văzut apărând dinozauri sau şopârle uriaşe, n-aş fi fost 
deloc surprins. 

Mă frecai la ochi. Mi-era cald, întregul trup îmi picota, în prada 
unei enervări subtile, a unei nervozităţi pe care doar ploaia ar fi 
putut să o liniștească. Dar un lucru era sigur, nu avea să plouă 
încă multă vreme. Aerul era încărcat de tensiuni reţinute, 
atmosfera devenea din ce în ce mai grea. 

Telefonul sună. Ridicai receptorul, apoi aşteptai ca domnişoara 
Breame să elibereze linia. 

— Mulţumesc, domnişoară Breame, spusei după câteva 
minute. Se auzi un declic, şi apoi glasul lui Sunday, în mijlocul 
unui amestec confuz de voci şi de ţăcănituri de maşini de scris. 

— Sper că nu te-am trezit din somn, nu? Mi s-a spus că ai 
petrecut o noapte pe cinste. Jarvis era plin de draci. 

— N-am onoarea să-l cunosc pe Jarvis. 

— E tipul care e însărcinat cu nopţile tale. Era cât pe-aci să fie 
violat de o namilă în toaletele de la Paradise Ball Room. 

— Ai un aer mai degrabă bine dispus, Sunday. Veşti proaste? 

— Ai un glas de după beţie, ştii, mă pricep la asta, spuse el cu 
un ton vesel. 

— Dă-i drumul. 

— Nici eu n-am dormit prea mult. Am citit o bună bucată din 
noapte. S-ar putea spune că ai avut deja o viaţă tare bogată, 
Julian. Şi-s teribil de detaliate, rapoartele tale! Ştiu pe unele care 
ar fi tare uimite dacă ar şti cam ce povesteşti în jurnalul tău. Ştii, 
cred că l-ai putea tipări. 

Rămăsei mut. Posesiunea jurnalului meu îi dădea un net 
avantaj. 

— De ce ţi-ai schimbat numele, Julian? Christopher March nu 
era destul de şic? Pentru un băiat din Sandstone Falls, în lowa, ai 
făcut o carieră mai degrabă neobişnuită. Erai un copil de trupă, 


cum se spune. Taică-tu era subofițer de peste mări: aşa ai 
învățat limbile străine, îmi închipui? Fugi de şase ori de acasă 
înainte de a te angaja în marină minţind cu privire la vârstă. 
Taică-tu te regăseşte şi te aduce înapoi... 

— M-a dat şi la Asistenţa publică la cinci ani. Fiindcă era un 
beţiv şi un sadic. 

— Pe vremea aceea nu-ţi ţineai jurnalul, băiete. 

— La orfelinat nu se încurajează acest gen de activităţi. Aveai 
să mă întrebi ceva anume, sau m-ai sunat doar de plăcere? 

— Te reangajează la 18 ani şi eşti reformat peste un an din 
cauza unei boli. Te duci în Franţa unde îţi oferi doi ani de studii 
înainte de a te îmbarca la o companie aeriană. Eşti concediat 
pentru absente și-ţi găseşti un angajament ca animator de 
croaziere. Ai văzut ceva ţări la vârsta ta! 

— Desigur. 

— Între timp, te laşi arestat la New York, încercând să treci prin 
fraudă o vioară veche. 

— A fost pentru a face un serviciu unui prieten. Nu ştiam că e 
piesă de valoare. De altfel prietenul meu a recunoscut faptele şi 
a plătit amenda: am fost eliberat. 

— Şi ieri seara, cine era oare tipul ăla care ţi-a luat urmele pe 
Westwood Boulevard şi care te-a filat o bună bucată de vreme. 

— Nu sunt la curent. 

— Şi-n după amiaza asta, întâlnirea cu toţi tipii ăia din lumea 
gangsterilor? Ei erau cu o maşină închiriată, dar o s-o identificăm 
până la urmă. 

Sudnay rătăcea evident în plin delir dar fapt e că 
clandestinitatea senatorului mirosea al naibii a crimă. 

— N-am încă toate elementele desigur, dar nu va mai dura 
mult. Toate călătoriile astea, compania aeriană, croazierele, 
vioara, relaţiile cu traficantul ăsta din Los Angeles, eu cred că tu 
transportai drog pentru vreo organizaţie oarecare şi că acum iei 
contact cu boşii tăi căutând o filieră de scăpare. Cred că ar fi în 
interesul tău să ne faci o vizită, să mai pălăvrăgim puţin. 

— Mergi prea des la cinema, spusei. 

— În general, o nimeresc totdeauna, îmi răspunse. La ora trei, 
Casanova. 

închise telefonul. Când mă îndepărtaseră de acasă, ultima 
dată, îmi făcuseră percheziţie. Mă întrebam ce-i mai trecuse prin 


cap de data asta. Credea oare cu adevărat tot ce-mi spusese, 
sau era vorba doar de o tehnică destinată să stârnească în mine 
panică şi confuzie? 

Ar fi trebuit să fac un duș, să mă schimb şi să mă rad, dar nu 
mai aveam putere. Mă prăbuşii într-un fotoliu în faţa ferestrei şi, 
pierdut în contemplarea căderilor de cenuşă din cerul gălbui, 
fumam ezitând la nesfârșit asupra celui mai bun lucru pe care l- 
aş fi avut de făcut. Moţăiam probabil căci tresării deodată auzind 
bătăi în uşă. Eram strigat pe nume. Michelle! 

Mă repezii deîndată. În tenis, jean şi pantalon scurt spălăcit, 
părea aşa de mică. Nu era fardată şi avea ochii roşii şi umflaţi. 
Fără a şti de ce, asta o făcea încă şi mai prețioasă în ochii mei, 
dar, când o luai în braţe, ea rămase inertă. Şi când vrui să o sărut 
pe gură, ea-şi lipi capul de pieptul meu cu un suspin nenorocit. 

— Ce s-a întâmplat, pari complet epuizată? 

— N-am dormit mult. 

Se degajă, ajunse în mijlocul camerei şi privi în jur. Lăsând să-i 
cadă geanta, îşi strânse zgribulită braţele la piept. Era pentru 
prima oară când o vedeam astfel şi nu înţelegeam ce se 
petrecea. Dar vederea sa îmi reînnoise rezervele de energie şi 
aveam veşti bune pentru ea. O făcui să se aşeze pe divan, 
încălzindu-i mâinile în mâinile mele. 

— Am reflectat la ceea ce mi-ai spus alaltăieri, spusei pe un 
ton grăbit. Ai avut dreptate. Vreau într-adevăr să mă schimb. Am 
hotărât să... 

— Taci, Julian. 

Îşi retrase mâinile şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— N-aş avea curajul să aflu asta. 

— Cum poţi să ştii ce-mi trece prin minte? 

O observam, descumpănit în faţa unei Michelle pe care nu o 
cunoşteam. Totuşi, înainte chiar de a fi rostit vreun cuvânt, ştiam 
deja că se întâmplase ce putea fi mai rău. 

— Julian, spuse ea suspinând, i-am făcut o promisiune lui Rick. 
Am venit să-ţi spun, plec la Roma pentru două luni. Nu pot să fac 
mai puţin pentru el, înţelegi asta. Altfel n-aş putea rezista. N-am 
niciun chef să plec, dar n-am dreptul să-i sfărâm cariera. 

Mă lăsai pe spate pe divan şi respirai profund. Primisem o 
lovitură, stomacul mi se crispase dureros. Era lucrul de care mă 
temusem întotdeauna deşi în mod inconştient îl speram. 


Avusesem bune motive să vreau să mă apăr împotriva iubirii. Nu 
crezusem niciodată că singurul lucru pe care nu l-aş fi dorit cu 
adevărat în viaţa îmi va fi dat într-o zi. Şi acum când ajunsesem 
a-l dori încât nu mă mai puteam lipsi de el, îmi era răpit. 

— O să mă aştepţi, imploră ea. 

— Când pleci? 

= Luni. 

Incăperea era cufundată într-o obscuritate insolită, vântul 
încins umfla perdelele ce se răsuceau şi se loveau de fereastră. 

— Ne vom mai revedea înaintea plecării? 

Eram totuşi capabil să-mi ascund sentimentele. Pusesem 
întrebarea cu o tandreţe lipsită de pasiune, ca şi cum aș fi spus la 
revedere unei vechi prietene pe cale de a pleca în călătorie. 

— Nu ştiu dacă aş putea s-o suport. 

Izbucni în plâns, se aplecă să-şi ia geanta şi scotoci febril în 
căutarea unei batiste. 

— Nu ştiu. 

Pronunţai aceste cuvinte cu un sentiment de irealitate cum 
încerci atunci când se ia o hotărâre destinată să te facă nefericit 
pentru toată viaţa. 

— Ai făcut probabil aşa cum e mai bine. Sunt atâtea lucruri în 
joc. Da, e mai bine aşa. 

Mă privi, îngrozită. Pielea îi era de o paloare translucidă ce 
făcea să-i apară pe nări şi pe pomeţi pete de roşeaţă pe care nu 
le remarcasem niciodată înainte. 

- Trebuie să ştiu dacă o să mă aştepţi, rosti ea dintr-o suflare. 

— Acolo unde o să merg fără îndoială, Michelle, singurul lucru 
pe care voi avea ocazia să-l fac, ştii asta - e să aştept. 

— Am vorbit despre aceasta cu Rick. Se opri şi îmi aşteptă 
reacţia. Va face tot ce poate ca să te ajute. El ştie că eşti 
nevinovat. 

Aş fi putut să-i spun că mă întâlnisem cu soţul său şi că el n-ar 
mişca niciun deget ca să mă ajute, dar la ce bun? 

— Nu vreau ajutorul lui, spusei dând din umeri. N-am decât să 
aştept ca să văd cum or să evolueze lucrurile. 

Ştiam că nu aveam cu adevărat dreptul să-i cer ceva, nici să 
sper că ea îşi va împărţi soarta cu mine tocmai în momentul în 
care eu îmi rupsesem gâtul. Şi totuşi, vestea plecării sale mă 
făcea să înnebunesc. Crezusem că va rămâne aproape de mine. 


Era greu de înghiţit şi aveam impresia că totul se aduna 
împotriva mea. Într-un anume fel din cauza ei mă hotărâsem să 
renunţ a mai fi un gigolo. Dar nu i-o spusei. Acum când 
începusem s-o iubesc, nu de mila ei aveam nevoie şi eram 
hotărât să fie totdeauna aşa. 


Capitolul 18 


Când întrebai de Sunday, polițistul de serviciu făcu semn unui 
tânăr sergent ce mă escortă până în fundul holului şi mă făcu să 
intru într-o încăpere unde mă invită să aştept. Spaţiul era aşa de 
strâmt încât o dată aşezat pe unica bancă de lemn, aveam 
genunchii lipiţi de zid. Un bec fără abajur atârna de tavan. O altă 
uşă, închisă, ocupa una dintre laturi. Fumai o ţigară, apoi o alta şi 
locul deveni atât de plin de fum încât deschisei cea de a doua 
uşă pentru a aerisi puţin. Ea dădea spre o sală vastă cu tavanul 
înalt, împărţită în celule zăbrelite. În fund de tot se luau 
amprentele diverşilor suspecți şi fotografiile antropometrice. Nu 
existau perdele, şi, drept în faţa mea, un mexican tânăr, în faţa 
unei mese înalte, se dezbrăca încet. Când fu complet gol, cu 
veşmintele aşezate grămadă alături de el, un poliţist în civil 
începu să-l scotocească. Il făcu să deschidă gura, să ridice 
braţele şi picioarele şi, în cele din urmă, îi ceru să se aplece 
înainte şi să-şi depărteze fesele. Poliţiştii intrau şi ieşeau fără 
încetare, cu dosare sub braţ, escortând suspecți din secţie în 
secţie. Trupul mexicanului părea palid şi rahitic în lumina brutală, 
şi uniformele bleu închis care îl înconjurau îi dădeau un aspect 
supranatural. Era alb ca laptele, cu excepţia feţei şi a 
antebraţelor, ca şi a unui triunghi, la baza gâtului, înegrit de 
soare. 

Timpul se scurgea cu o încetineală de necrezut şi simţeam că 
un teribil sentiment de claustrofobie îmi dădea târcoale. Îmi era 
tot mai greu să respir între pereţii de un verde pal ai cabinei 
mele dar nu îndrăzneam s-o părăsesc pentru a intra în sala mare. 
Zgomotele îmi răsunau în cap - zornăit de chei, pocnituri de uşi, 
ţăcănitul neîncetat al maşinilor de scris, al telexurilor şi al 
emiţătoarelor radio. Valul suspecţilor ce erau aduşi în încăpere 
nu scădea niciodată, negri şi orientali mai ales, şi din când în 
când câte un alb, un paria. 

La un moment dat un tânăr elegant fu târât cu forţa înăuntru. 
Avea o întreagă parte a feţei plină de lovituri. Deşi complet 


burduşit, avea aerul unui bogat agent imobiliar de pe Beverly 
Hills sau al unui director de firmă. Cu cătuşe la mâini, arunca 
printre dinţi insulte la adresa celor doi poliţişti ce îl ţineau de 
braţe. Am înţeles că aceştia nu erau cu totul străini de echimoza 
care îi împodobea chipul. Nu înceta să repete urlând că avea un 
cumnat avocat şi că poliţiştii or să-şi muşte degetele Când vor 
afla pe cine au maltratat. Fără să înceteze cu insultele şi cu 
amenințările începu să se dezbrace vrând-nevrând şi încet-încet 
înjurăturile îşi pierduseră vigoarea. Zgomotul atrăsese o mulţime 
de gură-cască din încăperile vecine. El refuza să-şi scoată chiloţii. 
Apoi, deodată, spiritul combativ îl părăsi şi izbucni în lacrimi dar, 
ca şi mai înainte, poliţiştii nu le dădură nicio atenţie. 

Toţi cei pe care i-am văzut în acea zi dezbrăcându-se cu totul 
în faţa poliţiştilor au fost profund afectaţi, chiar dacă suportau 
încercarea în linişte. Chestia asta era mult mai eficientă decât 
bătaia. Era vizat punctul cel mai vulnerabil. Obligându-i să se 
aplece pentru a-şi arăta fundul unui necunoscut, gest care, mic 
copil, e rezervat mamei, li se arăta simbolic şi literalmente că 
fundul lor aparţinea de acum înainte poliţiştilor şi că toate 
protestele de pe lume nu le-ar fi de niciun folos. 

Nu-mi era prea greu să-mi închipui soarta ce mi-ar fi fost 
rezervată în arest. Nu dispuneam de talentele ce se dobândesc la 
şcoala străzii pentru a supravieţui fără urmări acestui gen de 
lume. Alţi bărbaţi vor încerca să mă constrângă să devin 
„protejatul” lor şi dacă aş refuza să cedez acestei protecţii 
individuale, aş risca să fiu violat de grupuri întregi, cu lama unui 
cuţit în gâtlej. Pedeapsa mea nu ar fi atât lipsirea de libertate cât 
coşmarul existenţei în interiorul închisorii. 

Nu ştiam dacă mă uitaseră sau dacă Sunday mă făcea 
deliberat să fierb pentru a-mi lăsa timpul de a reflecta la ceea ce 
mă aştepta. Oricum ar fi fost, când veniră să mă ia pentru 
identificare, eram în culmea furiei. Mă conduseră într-o sală de 
aşteptare la subsol. Eram ultimul sosit şi avui impresia că cei 
şase indivizi care se găseau aici deja mă aşteptaseră ceva 
vreme. Patru dintre ei erau bruneţi cu ochi albaştri, de vârsta şi 
de statura mea, dar aici se oprea orice asemănare cu mine. 
Ceilalţi doi erau blonzi şi ceva mai în vârstă. Ni se interzise să 
vorbim între noi. Ni se agăţaseră de gât mari pancarte albe 
purtând un număr şi, ca o turmă, ne făcură să trecem pe o ușiţă 


şi să urcăm pe o estradă ce ocupa extremitatea unei încăperi 
cufundată în întuneric. Fascicolul unei baterii de proiectoare fu 
îndreptat spre noi. Un difuzor mural răsună: 

— Hai, băieţi, aliniaţi-vă ceva mai în faţă, dacă vreţi. 

Ocupai centrul şirului, aveam numărul 4. 

— Ne-au rezervat locul blestemat, mormăi tipul de lângă mine. 

— Cum aşa? 

— Martorii au totdeauna tendinţa să-l aleagă pe unul din 
mijloc. Aşa că ticăloşii ăştia plasează acolo pe cei pe care vor să-i 
facă să fie identificaţi. 

Ni se ordonă să ne întoarcem încet în jurul nostru, apoi să 
facem câţiva paşi înainte şi înapoi - un adevărat teatru de 
păpuşi. Ţigări aprinse scânteiau în întuneric făcând uneori să 
apară pentru un scurt moment contururile unui chip. 

— Mulţumesc, băieţi, şedinţa s-a terminat, relua glasul, care 
adăugă: Mulţumesc pentru spectacol, aveţi mult talent. 

Nimeni nu râse. 

O muscă mare albastră ţopăia pe perete, în spatele biroului lui 
Sunday, în direcţia întrerupătorului. În clipa când era gata să 
atingă dreptunghiul de plastic îşi luă zborul cu un bâzâit furios şi 
îşi regăsi punctul de plecare pe tocul uşii. Apoi îşi reluă progresia. 
Biroul era mic şi fără ferestre. Două mese metalice erau aşezate 
faţă în faţă, între ele un scaun sprijinit de peretele împodobit cu 
un calendar Play-Boy decorat cu inevitabilul nud. Pe acest scaun 
luasem loc, cu nasul în sânii umflaţi ai imaginii de pe perete. Un 
linoleum de un gălbui murdar acoperea podeaua. Sunday sta la 
unul din cele două birouri pe care-şi pusese picioarele, cu mâinile 
încrucişate molatec pe burtă. Mesteca în coltul buzelor o ţigară şi 
un firicel de fum albăstrui urca prin faţa chipului său strâmbat de 
furie. La celălalt birou un alt poliţist roşcovan, cu o enormă 
mustață blondă şi cu o înfăţişare feroce! Ochii verzi îi erau 
imperceptibil strânşi, nasul semăna cu un cioc de vultur, pielea îi 
era pătată de grăsime. Era îmbrăcat într-un costum ecosez 
ţipător, cu o cămaşă de nylon roz, o cravată roşie şi încălţat cu 
pantofi galbeni. Cu ajutorul unui elastic bombarda musca, 
proiectând cocoloaşe de hârtie şi părea absorbit cu totul de 
această pasionantă îndeletnicire. Se numea Curtiss şi Sunday îmi 
comunică faptul că era însărcinat cu afacerea Ryman. Nu 
pronunţase încă niciun cuvânt. 


— Ai fost recunoscut, Julian, spuse grav Sunday. 

— De cine? Cine a putut să mă recunoască? 

Întinse mâna pentru a lua o foaie de hârtie bătută la maşină 
din mapa „corespondenţă sosită”. Vorbea cu o încetineală 
exasperantă: 

— Japonezul de la motel spune că tu ai fost acolo de două ori. 
Ţi-ai parcat Mercedesul, un 450 SL albastru la vreo cincizeci de 
metri de motel, spre zece seara, în noaptea crimei. Apoi ai mers 
spre motel şi ai intrat înăuntru. 

— Cine a putut spune asta? 

— Patronul barului care se găseşte vis-a-vis de Taj Mahal. Te-a 
văzut, Julian. 

— Ah, da, şi de ce nu papa? 

— Atenţie, Curtiss este catolic. Ai face mai bine să-l laşi 
deoparte pe papă. 

— Mai întâi, una şi bună, japonezul ăsta ramolit e aproape orb. 
Nu şi-ar recunoaşte nici propria mutră chiar dacă l-aş lipi cu nasul 
de oglindă. Apoi... 

Simţii că în ciuda eforturilor mele glasul mi se sugrumase 
puţin. 

— Nu eram acolo în seara de 22. De ce tipul inventează toate 
astea? Sunday dădu din umeri. 

— Te-a recunoscut. 

— De două ori, spuse Curtiss, răsucindu-se dintr-o dată cu 
scaunul ca să mă privească în fată. 

— De ce? făcui, incapabil să o cred. De ce ar face un 
asemenea lucru? 

— Poate, pentru că ăsta-i adevărul. 

Sunday începu să desfacă ambalajul de celofan al unui alt 
pachet de ţigări. 

— Dar poate că nu-şi dă seama ce face, Dumnezeule! Şi apoi, 
care e valoarea unei asemenea mărturii? A unui tip pe jumătate 
orb? 

— Îţi pregăteşti deja argumentele pentru proces, Julian? şuieră 
Sunday cu un surâs batjocoritor. 

— Nu sunt singurul membru al profesiunii mele, spusei. Los 
Angeles e plin de Mercedesuri. 

— Decapotabile? întrebă Sunday. Bleu-marin? 

— Era noapte. Ar fi putut să fie orice albastru. Ce număr de 


înmatriculare avea? 

— Tipul n-a văzut, spuse Sunday pe un ton sec. 

— Bineînţeles că n-a văzut! Nu există niciun bar în faţă la Taj 
Mahal. Sunt doar locuinţe! 

Se lăsă un moment de tăcere, întrerupt doar de zgomotul unui 
nou cocoloş de hârtie ce lovi peretele. Curtiss îşi ciupi vârfurile 
mustăţii şi fornăi. 

— Fe-ai întors deci să te asiguri, Julian? 

— Sunteţi probabil într-o teribilă criză de idei dacă încercaţi 
asemenea porcării. 

Incepui să mă gândesc că minţiseră probabil şi cu privire la 
japonez. 

Continuai: 

— Şi acum? Vă aşteptaţi probabil să mă prăbuşesc şi să 
mărturisesc totul? 

Fără să mă slăbească din ochi, Sunday deschise un sertar al 
biroului din cate scoase un plic mare, cafeniu. Conţinea şase 
bancnote de cincizeci de dolari în pliculeţe de plastic transparent 
şi un plic cu antet pătat tot. Etală toate astea pe birou. 

— Le recunoşti? 

Dădui din cap. 

— Toate astea s-au găsit sub salteaua ta, spuse Sunday cu o 
încetineală şi o detaşare înşelătoare. Plicul în care au fost 
regăsite e plin de amprentele digitale ale Juliei Ryman. Şi nu greu 
de recunoscut: avea degetele pline de sânge. Vrei să-ţi mai spun 
ceva? Au fost trimişi unul din pantalonii tăi şi chiloţii la laborator. 
Tehnicienii au regăsit pe ei urmele de sânge ale Juliei Ryman. 

Era un coşmar. Dacă mai continua astfel să scoată cărţile din 
mânecă, aveam să încep să cred eu însumi că am ucis-o. 

— V-am spus deja că a fost mai degrabă dezagreabil, seara în 
care am fost acolo. Ea se... se zgâria. V-am spus-o. N-am văzut 
niciodată banii ăştia în viaţa mea. 

— Plicul ţi-a intrat probabil pe fereastră ca să se ascundă sub 
patul tău, spuse Curtiss cu un soi de bâlbâială. 

— Şi nu v-aţi întrebat de ce un ucigaş bănuit ar păstra un plic 
cu antet, furat de la presupusa sa victimă, şi încă ascuns sub 
salteaua sa? Ce-o să mai inventezi, încă, Sunday? Imi închipui că 
i-aţi găsit şi bijuteriile! Unde? Aşezate pe pian? 

— Gura, urlă Sunday. Aşa-i totdeauna, vinovaţii au totdeauna 


un milion de explicaţii logice că nu au făcut ceea ce au făcut. 
Bine'nţeles că ar trebui să fii tâmpit ca să porţi cu tine asemenea 
probe. Dar asasinii nu sunt totdeauna logici. Ei comit totdeauna 
erori grosolane. 

— Dar nu vă daţi seama că aici e vorba de o lovitură aranjată? 
strigai. 

— E o posibilitate pe care am avut-o în vedere, grohăi el. 

— De ce nu chiar de Ryman? E exact tipul de treabă vicioasă 
de care e capabil. 

Curtiss se ridică, îşi scoase haina, apoi se apropie alunecând 
de-a lungul biroului până a se aşeza aproape practic pe 
genunchii mei 

— Douăzeci de oameni de afaceri din Beverly Hills vor spune 
contrariul. Ryman este un fost combatant decorat. Un membru 
activ al Partidului Republican. Şi are un alibi în fier-beton. 

— În afară de faptul că îi place să se distreze inocent plătind 
alţi bărbaţi care să se culce şi să-i lovească nevasta, nu mă 
îndoiesc de întreaga sa respectabilitate! 

— Poate că-i uneori amuzant să loveşti, spuse Curtiss, 
măsurându-mă din privire. După mine, tu erai la Taj Mahal în 
noaptea de 22. După mine, tu eşti de asemeni vinovat, cât poate 
fi cineva de vinovat. După mine, ai mers la hotel, ai făcut o 
„pasă”, lucrurile s-au încurcat puţin, ţi-ai pierdut capul, erai 
poate beat, sau te-a momit câştigul, în orice caz ai lovit-o, i-ai 
furat bijuteriile şi banii şi apoi ai violat-o. După mine, eşti bun 
pentru scaunul electric. După mine, de îndată ce ne vom 
debarasa de pederastul ăsta de guvernator, toţi ticăloşii de pe 
coridorul condamnaților la moarte vor avea dreptul să o guste 
puţin şi tu o să fii dintre primii. După mine, ar fi destul să mă fac 
puţin rău ca să mărturiseşti. 

Aerul era fierbinte şi oxigenul îmi lipsea în mica încăpere. Un 
puternic miros de sudoare emana în valuri de la Curtiss. 

— Dacă eşti aşa de convins de vinovăția mea spusei, n-ai 
decât să mă arestezi, ca să pot lua un avocat. 

Sunday trase un fum pe care-l îndepărtă cu reversul palmei. 

— Noi te credem vinovat dar n-o să cerem încă arestarea ta. 
Nu avem deocamdată destule probe. Oricum, eşti uşor de găsit. 

— Dacă-i într-adevăr o lovitură aranjată, ne vei fi mai folositor 
în libertate. 


— Eu cred că ştiţi foarte bine că cineva a ascuns banii ăştia la 
mine sub pat, spusei privind când la unul, când la celălalt. Cât 
despre japonez, puteaţi pune şi o girafă în locul meu, ar fi 
desemnat-o imediat. Cred că ştiţi foarte bine că Ryman e un 
ticălos dar că vă face plăcere să faceţi valuri, când aţi putea 
foarte simplu să scoateţi adevărul de la Lisa Williams şi de la 
soţul ei. Dar nu am impresia că v-ar deranja prea tare dacă un 
nevinovat ar încurca-o în afacerea asta. lată ce cred. 

— Poate că nu gândul ăsta e punctul tău tare, puştiule, spuse 
Sunday ridicându-se. 

— Bun, pot să plec? 

— Incă ceva, Julian. Tipii de felul tău nu prea petrec bine în 
„cabană”. Ceilalţi deţinuţi nu-i prea iartă. Oricum însă, avem 
mijloacele să te protejăm când o să fii înăuntru. Dar tot atât de 
bine putem şi să închidem ochii la toate porcăriile care se produc 
de obicei. Aşa încât, data viitoare când mai vii aici, ar fi bine să te 
gândeşti la asta. Fiindcă, pentru moment, în afară de poliţişti, nu 
mai ai pe nimeni. 


Capitolul 19 


Aşteptam ascensorul în garajul subteran de la hotelul meu 
rând am avut impresia că observ o mişcare în întunericul dinspre 
rampa de acces. Să mă fi înşelat? Nu mai îndrăzneam să am 
încredere în propriile mele simţuri. Pe drumul care mă aducea de 
la comisariat, era cât pe-aci să fac trei accidente pentru că ţinem 
ochii aţintiţi pe retrovizor şi nu înainte. 

Apăsai din nou pe butonul de apel. Un zgomot de glasuri îmi 
parveni prin cuşca ascensorului de la oamenii care aşteptau 
pălăvrăgind la etajul de deasupra. 

Din nou, cu coada ochilor, avui sentimentul că percep o 
mişcare, o scurtă fulgerare galbenă şi albă în umbra unuia dintre 
stâlpii de beton, un fior de gheaţă pe care îl cunoşteam prea bine 
mă prinse de ceafă. 

Aş fi putut să plec alergând de-a curmezişul garajului dar îmi 
era teamă. Cu pumnul, apăsai din nou butonul de apel, lovind cu 
piciorul în uşă. Auzii închizându-se o portieră, zgomotul unui 
motor şi un Porsche coupe maron închis ieşi în marche-arriere din 
umbra stâlpului şi se angajă pe rampa ce ducea spre Wilshire 
Boulevard. Conducătorul avea părul blond tăiat scurt şi, după 
toate aparențele, oxigenat. N-am putut să-i disting chipul şi placa 
de înmatriculare era prea murdară ca să poată fi citită. La urma 
urmei, nu era poate decât un client sau un vizitator al hotelului 
venit să-şi ia maşina. leşise destul de încet, aparent fără grabă. 

Miss Breame vorbise de vizita unui bărbat blond puţin înainte 
de percheziţia în cursul căreia poliţia găsise acei bani sub 
salteaua mea. Dar oraşul era plin de tineri blonzi. 

Mă dusei la locul pe care-l ocupase acea Porsche şi scrutai 
solul. Betonul era pătat de ulei. Cineva îşi golise acolo scrumiera 
fiindcă totul era presărat cu mucuri de ţigară şi scrum. Să fi avut 
oare vreo semnificaţie? Eram pe cale de a deveni paranoic? De a 
inventa primejdii inexistente? 

O dată în camera mea, prima grijă fu să scotocesc. Cercetai cel 
puţin tot atât de metodic pe cât o făcuse poliţia dar nu reuşii să 


descopăr decât un minuscul flacon de parfum franțuzesc sub 
pernele de pe sofa. Era parfumul lui Michelle - ultimul lucru la 
care aş fi vrut să mă gândesc. Cum de am putut fi aşa de naiv ca 
să mă îndrăgostesc de soţia unui senator al Statelor Unite? Să-mi 
închipui că ea renunţa la Staples ca să-şi încredinţeze viitorul 
unui gigolo acuzat de crimă? Nu-mi era deloc greu să mă plasez 
în locul ei: femeile se aseamănă mult bărbaţilor în felul în care 
ştiu să împartă în categorii distincte pe indivizii cu care te 
căsătorești de cei cu care te distrezi. Eram inclus în rolul lui 
„celălalt” şi nimeni nu putea schimba nimic. 

Fără acuzaţia de crimă ce apăsa asupra mea, poate că n-aș fi 
acuzat atât schimbarea de sentiment a Michellei. Dacă nu m-aş fi 
simţit atât de golit de distrugerea tuturor speranţelor mele, aş fi 
fost poate în stare să reflectez mai calm la toată povestea cu 
crima asta. Prins între două griji, eram cu totul redus la 
neputinţă. Luptam pentru viaţă exact în momentul în care 
singura rațiune a acesteia îmi fusese luată. 

Ar fi trebuit să fiu mai tare, să nu cedez aşa de uşor deprimării. 
Constatare tot atât de inaptă ca şi cum aş fi spus că ar fi trebuit 
să mă fac fizician atomist, nu gigolo. 

Intins pe divan, nu puteam să fac altceva decât să-mi beau în 
neştire scotchul, cu ochii pierduţi în contemplarea tavanului. Îmi 
pierdusem vremea scotocind prin cameră: acela, oricare ar fi 
fost, cel care ascunsese banii, nu putea fi atât de prost încât să 
creadă că putea să vină în continuare să-mi presare locuinţa cu 
noi dovezi contra mea. Trebuie că-şi schimbase tactica. Arma 
crimei şi bijuteriile Juliei Ryman erau probabil încă în posesia sa. 
Dând pe gât o nouă înghiţitură de whisky, încercai să mă pun în 
locul celui care vroia să mă facă să-i port pălăria. În mod logic, 
urma acum să încerce să ascundă un nou obiect compromiţător 
undeva prin hotel, să-l îngroape în grădină, să-l arunce într-o 
pubelă, să-l ascundă în lenjeria murdară sau, încă şi mai simplu, 
să-l depună în maşina mea. 

Aşa cum mi-o sugerase aşa de drăguţ Sunday, nu eram la 
urma urmei un prea mare gânditor. Dacă blondul din garaj era 
acolo efectiv pentru a-mi aştepta întoarcerea, ce-ar mai fi putut 
pune la cale acum? Oricum puteam fi sigur că nu stătea lungit pe 
undeva să tragă la măsea şi să-și plângă soarta. 

Automobilul meu nu părea să fi fost atins dar blondul meu, 


dacă făcuse ceva, se ferise cu siguranţă să lase urmele trecerii 
sale. Nu închisesem portierele cu cheia. Scaunele de piele bej 
aveau încă acel uşor miros de maşină nouă, ceasul de la bord 
marca ora, radioul funcţiona când apăsai pe buton. Ce s-ar 
întâmpla dacă aş face contactul? Explozia unei bombe care să 
mă facă bucăţi-bucăţele? 

Mă jucam oare de-a frica? Sau dimpotrivă exploram metodic 
fiecare posibilitate. Whisky-ul nu făcea decât să-mi amplifice 
sentimentul că totul era ireal. 

Deschisei capota şi examinai motorul, cotrobăind printre 
baterii şi ţevi. N-aş fi ştiut să deosebesc o bombă de un 
carburator. Aş fi fost incapabil să spun dacă fiecare din acele fire 
pe care le vedeam erau la locul lor din totdeauna sau fuseseră 
puse acum cinci minute. Explorai portbagajul, scosei covorul de 
pe podea, roata de rezervă şi chiar trusa de scule. Chiar în 
interiorul maşinii golii scrumiera, torpedoul, chiar buzunarele 
laterale ale portierelor. Apoi desfăcui dublurile uşilor, scosei 
pernele scaunelor. Pluteam. Inspirând profund, pusei în mişcare 
motorul, aşteptând explozia. Ea nu veni. Testai aerul condiţionat, 
ştergătoarele de parbriz, încălzirea, comanda automată a 
deschiderii şi închiderii capotei. 

Totul funcţiona perfect. Îmi veni ideea să scotocesc prin 
propriile mele buzunare şi în pantofi de teamă ca cineva să nu fi 
ascuns asupra mea arma crimei profitând de un moment de 
neatenţie. Ca să spun totul aveam chef să mă supun unei serii de 
teste şi de electroşocuri într-un spital psihiatric. Totul e o inepţie, 
acţionam ca un paranoic. 

Totuşi, convins că blondul nu venise în deplină inocenţă ca să- 
şi ia maşina aşa cum o făceau zilnic milioane de cetăţeni 
onorabili doritori să se deplaseze, îmi luai lanterna şi mă 
strecurai sub maşină, rostogolindu-mă peste petele de ulei, şi 
murdărindu-mi mâinile tot pipăind resorturi şi angrenaje. Văzui 
tot felul de fire, ţevi şi tuburi ale căror funcțiuni îmi erau cu totul 
străine. Lichidul de transmisie roşu şi uleios îmi picură pe frunte 
şi-mi intră în ochi; degetele îndepărtau pulberea ce cădea peste 
mine. Întorcându-mă îmi sfâşiai umărul de ceva dur şi ascuţit. 

În sfârşit desfăcui apărătorile. A fost efectiv ultimul lucru pe 
care l-am făcut fiindcă descoperii, când al treilea disc cromat se 
rostogoli la pământ cu un zgomot metalic, o geantă de fetru 


cenuşiu fixată cu ajutorul unui izolier-band negru. Geanta purta 
inițialele J.R. Şi conţinea două brățări cu diamante, o verighetă de 
aur şi un medalion ce cuprindea o şuviţă de păr negru abia 
vizibilă prin sticlă. Şuviţa era fixată pe o perniţă de catifea roşie 
în interiorul unei cutiuțe de argint vechi, în formă de inimă. Părul 
cui? Al mamei lui Julie Ryman? Al bunicei sale? Dacă nu cumva 
era vorba de vreun obiect care să-i fi atras privirea pe când 
admira vreo vitrină. Această ultimă activitate trebuia să ocupe o 
bună parte din timpul acestei femei, cumpărarea de obiecte 
frumoase constituind un mijloc eficace de luptă împotriva 
plictiselii după-amiezelor din Beverlly Hills. Brăţările cu diamante 
erau moderne, pietrele enorme. Costaseră probabil foarte mult. 
Verigheta era un singur inel din aur roşcat. Preţul căsătoriei pe 
care îl simboliza era viaţa Juliei Ryman şi poate, a mea. 

Aceste bijuterii nu mai prezentau prea mult interes pentru Julia 
însăşi dar îmi spusei că soţului său i-ar face poate plăcere să le 
recupereze. Fiindcă dacă erau şanse ca cineva să ştie cum 
ajunseseră dintr-o cameră a unui motel din Hollywood până la 
capacele maşinii mele, acela nu putea fi decât el. 

Automobilul lui Ryman era un Cadillac verde închis cu nouă 
locuri în felul celor pe care le cumpără emirii arabi şi dictatorii 
republicilor bananiere cu veniturile lor petroliere sau cu mana 
ajutorului către lumea a treia. S-ar fi spus că un tip luase o 
maşină obişnuită ca s-o taie în două şi să instaleze un salon 
complet între cele două jumătăţi. Era garată în faţa unui imobil 
din oţel şi beton nu departe de intersecţia dintre Cienega şi 
Santa Monica. Un şofer cu ochelari negri şi caschetă cu vizieră 
era aşezat la volan. Partea care i se vedea din faţă şi ceafa aveau 
culoarea cărnii crude de porc. 

Maşina era într-o zonă de staţionare interzisă şi bloca o ieşire 
de incendiu. Din când în când un motard trecea încet şi-i arunca 
priviri insistente fără a îndrăzni să-i facă un proces-verbal de 
contravenţie. 

Parcasem şi eu însumi ceva mai departe pe cealaltă parte a 
străzii aşa încât să o pot observa în retrovizorul exterior. Puțin 
înainte de amiază, şoferul chemă pe cineva prin radio-telefon, 
apoi ieşi să se asigure că toate portierele erau închise cu cheia. 
Era îmbrăcat într-o uniformă neagră a cărei croială ecvestră şi 
militară îi dădea un vag aer de Mussolini. Haina era foarte 


ajustată pe torsul puternic şi umerii săi largi; pantalonul de 
călărie se lărgea deasupra cizmelor strălucitoare. După o privire 
la ceas, traversă bulevardul ca să-şi cumpere un ziar şi intră apoi 
într-un drugstore. 

Examinai clădirea în care Ryman intrase mai devreme de 
dimineaţă. Distinsei nişte vagi mişcări dincolo de ferestrele 
fumurii - trecerea secretarelor, activitatea obişnuită în astfel de 
locuri. Recuperând bijuteriile din torpedou, le băgai în buzunar şi 
ieşii din maşină. Eram aşa de nervos pe când traversam strada 
încât a trebuit să fac un mare efort ca să nu mă întorc. Aveam 
impresia că zeci de ochi erau aţintiţi asupra mea şi că în clipa în 
care aş încerca să introduc bijuteriile în maşina lui Ryman, 
catastrofe inimaginabile ar urma să mi se abată asupră-mi. 
Mergând de-a lungul trotuarului, vedeam Cadillacul apropiindu-se 
din ce în ce. Pulsul mi se accelera. De ce naiba făceam toate 
astea? La ce bun? N-ar fi fost mai bine să duc bijuteriile la poliţie 
din clipa în care le-am găsit? Toate aceste întrebări mi se 
răsuceau ca un vârtej în minte, pe măsură ce mă apropiam de 
Cadillac. Intenţia mea era să las, nebăgat de seamă, să cadă 
geanta cu bijuterii în şanţul larg curbat ce forma paraşocul din 
spate. Dar în momentul crucial îmi lipsi curajul. Îmi continuai 
drumul fără să mă opresc. Mă voi adresa poliţiştilor. Era o 
nebunie să hoinăresc cu obiecte compromiţătoare în buzunare. 
Cel puţin dacă n-ar fi fost frica. Eram prea laş pentru a face ceea 
ce mă hotărâsem să fac? Brusc, aceasta deveni un punct de 
onoare. Făcui stânga-împrejur şi mersei din nou până la limuzină, 
cu mâna în buzunar. 

In acea clipă, mai multe lucruri se produseră simultan. O 
Facelvega roşie se opri scrâşnind din frâne în spatele Cadillacului 
şi soţul Lisei Williams sări din ea. Auzii paşi precipitaţi în spatele 
meu şi, întorcându-mă, zării şoferul ce alerga spre mine. Uşile 
imobilului se deschiseră culisând şi Ryman alergă cu paşi repezi 
pe scară. 

Mintea îmi funcţiona cu o iuţeală şi cu o limpezime 
extraordinare:  înţelesei imediat că apelul şoferului fusese 
destinat să-l prevină pe Ryman de prezenţa mea în apropiere şi 
că acesta din urmă îl chemase pe Williams. Văzui şi cât de greu 
mi-ar fi să explic lui Sunday prezenţa acelor bijuterii în buzunarul 
meu. Nu ştiam în ce parte să apuc. Nu mă hotărâsem încă în 


clipa în care şoferul mă prinsese deja de braţ, vârându-mi un 
obiect dur şi ascuţit în coaste. 

— Hei, uşurel, spuse. Calm. Mergi piano. E un pistol. Un pistol 
încărcat. Nu fă prostii. Aşteaptă, pentru dumnezeu. Uşurel, îţi 
spun. 

Şoferul tăcea. Se mulțumea să mă tragă spre maşina alături de 
care Ryman şi Williams aşteptau. Amândoi păreau foarte nervoşi 
şi aruncau ochii în stângă şi în dreapta ca să se asigure că nimeni 
nu ne privea. 

— Nu ştiam că sunteţi prieteni voi doi, spusei. 

— Fă-l să urce, urlă Ryman. 

Şoferul era voinic dar cum într-o mână ţinea pistolul nu putea 
să facă prea mare lucru singur, continuai să mă adresez lui. 

— Aşteaptă puţin! Nu înţelegi, e idiot! Eşti nebun? Lasă 
pistolul. Ai putea omori pe cineva. 

Ryman mi se agăţă de celălalt braţ şi încercă să mă târască 
spre portiera deschisă a maşinii. Mă degajai cu o răsucire şi-i 
aplicai o lovitură violentă de picior care-l atinse în rotulă. El se 
prăbuşi, pierzându-şi ochelarii şi somându-l pe Williams să facă 
ceva. Şoferul, imobilizat în spatele meu, încerca fără să 
reuşească să mă împingă spre maşină. Totul era teribil de 
stângaci, confuz, nimic de-a face cu scenele de violenţă de la 
cinematograf. Încă la pământ Ryman încercă să-mi dea un picior 
în gleznă dar nu reuşi decât să-l lovească pe şofer. Williams, care 
până atunci ţinuse deschisă portiera maşinii, se repezi şi el. Mă 
prinse de plastronul cămăşii şi încercă din toate puterile să mă 
tragă înainte. Dar pânza se rupse şi el se izbi cu forţă de aripa 
maşinii. Pe toată durata acestei învălmăşeli m-am abținut să-l 
lovesc pe şofer care şi el s-a ferit să mă lovească. Semăna a un 
acord tacit între noi. Sarcina lui era să mă ţină şi să mă împingă 
spre portiera deschisă. Atâta timp cât nu încercam să-i aplic un 
picior sau un pumn, părea să rămână cumva neutru. Dar cu 
ceilalţi doi toate mijloacele erau permise şi le distribui câţiva 
pumni zdraveni. Bătălia noastră era evident lipsită de prestigiu şi 
rămânea în mod remarcabil indecisă. Nimic mai mult decât o 
păruială între copii de cinci ani. Când reuşiră în sfârşit să mă 
introducă pe bancheta din spate, încălecai spătarul scaunului 
şoferului şi mă prefăcui a încerca să ies pe portiera dinainte 
stânga. Ei se grăbiră toţi trei înconjurând automobilul aşa încât 


blocai uşa prin interior apoi, strecurându-mă în spate, pe aceea 
prin care mă făcuseră să urc. Ei aveau chei, bineînţeles, dar 
limuzina avea şase uşi iar ei nu erau decât trei. De unde, o mică 
problemă. Ori ei nu erau în măsură să rezolve acest gen de 
enigmă matematică. Cu faţa congestionată, îşi dădeau seama că 
trebuie să termine cât mai repede acest număr a la Stan şi Bran 
înainte ca cineva să cheme poliţia. 

Ca să-i mai ţin ocupați, nu încetam să mă prefac că mă reped 
spre o portieră sau alta în vreme ce ei alergau vociferând în jurul 
maşinii. Profitând de toată această confuzie reuşii să strecor 
geanta cu bijuterii între pernele scaunului din spate. Totul mă 
absorbea într-atât încât nici nu aveam vreme să-mi fie teamă. Ca 
să spun totul, din clipa în care reuşisem să ascund bijuteriile, 
cred că începusem chiar să mă distrez. Deşi cred că nu acesta 
era cuvântul cel mai potrivit. Mai degrabă încercam un fel de 
dispreţ faţă de prostia lor. Exista, hotărât lucru, un fel de spaimă, 
o anume panică în tot ceea ce făceau. Improvizau, era clar, şi o 
făceau prost. 

Nu ştiu la ce mă aşteptasem dar în orice caz nu la spectacolul 
ridicol pe care îl ofereau toţi trei pândindu-mă prin geamurile 
limuzinei. Nu-mi  închipuisem niciodată că răul, ai cărui 
reprezentanţi erau fără îndoială, putea să îmbrace o formă atât 
de absurdă încât se învecina cu farsa. 

Cu feţele roşii şi neliniştite, mă priveau bulbucându-şi ochii, cu 
gurile deschise, gâfâind, proiectând aburi pe geamuri - ticăloşii. 

Ca să închei, mă aşezai chiar pe mijlocul scaunului din spate şi 
încrucişai braţele. Rămaseră o clipă nemişcaţi, temându-se de un 
şiretlic. Atunci şoferul urcă la volan şi apăsă un buton care 
debloca toate uşile. Ryman şi Williams se aşezară lângă mine, 
prinzându-mă de mijloc! 

— Ajunge, Cole, gata. Al nostru eşti, spuse Williams prinzându- 
mă de braţ. 

— Da, şuieră Ryman. Te-am prins. 

Nu găsii niciun răspuns potrivit. Trecu o clipă în care nimeni nu 
spuse nimic. Se lipiseră de mine, cu chipurile lor asudate la 
câţiva centimetri de faţa mea, suflând ca nişte foci. 

— Şi atunci, unde voiai să ajungi? sfârşi prin a murmura 
Ryman. 

— Ce puneai la cale aici? întrebă Williams, scuturându-mă de 


braţ. 

— Dar tu? replicai. Ce mică e lumea, nu ţi se pare? 

— Aici noi punem întrebări, grohăi Williams. 

— Ei bine, daţi-i drumul, nu vă jenaţi, făcui eu cu aer 
indiferent. Tăcură. Schimbau priviri. 

— Ar trebui să-l predăm poliţiei, sugeră Ryman. 

— Ce crezi Cole, ţi-ar place? întrebă Williams scuturându-şi din 
nou braţul. 

— Poliţia mă poate lua oricând crede de cuviinţă. Dar încetaţi 
să mă mai gâdilaţi atât, ce naiba. 

— Tot nu ne-ai spus ce puneai la cale aici, spuse Williams. 

— Spune şi tu, ştiam că eşti un dobitoc greu de imaginat, dar 
nu te credeam chiar aşa. Ce crezi că aş putea face aici? Sunt pe 
cale de a mă trezi cu o crimă în cârcă din cauza voastră. 

— Mi-ai ucis soţia, încercă să latre Ryman, dar era lipsit de 
convingere. 

— Pentru cine joci comedia asta? întrebai încrucişând 
picioarele. Pentru Williams? Williams ştie prea bine că eram în 
pat cu nevastă-sa în seara când ata a fost asasinată. 

— Ar trebui să-l percheziţionăm, orăcăi Ryman cu glasul său 
astmatic. 

— Ai dreptate, aprobă Williams. 

Mă prefăcui că mă împotrivesc şi avu loc o nouă şi scurtă 
bumbăceală apoi îi lăsai să-mi scotocească buzunarele. Imi luară 
cheile şi-l trimiseră pe şofer să mi se uite în maşină. Începea să 
mi se facă lumină în minte. Nu avuseseră niciodată nici cea mai 
mică intenţie de a mă preda poliţiei. Ca să spun totul, n-aveau 
nici cea mai mică idee ce era mai potrivit să facă. 

— Eşti bun pentru scaunul electric, ticălosule, se înfurie 
Ryman. 

— Ştim prea bine că tu ai ucis-o. 

Nu încetau să bâiguie tot soiul de asemenea lucruri pentru a se 
menţine în formă câtă vreme şoferul lipsea. Pentru moment eram 
complet stupefiat. Nu vedeam de ce îşi dădeau osteneala să 
spună atâtea lucruri pe care toţi trei le ştiam că sunt false. N- 
aveau niciun motiv să ascundă adevărul. Eu nu puteam face 
absolut nimic. lar ei nu încetau să se prefacă indignaţi ca şi cum 
ar fi fost cu adevărat victimele mele. Niciodată nu i-aş fi crezut 
capabili de o aşa stranie aberaţie. 


Şoferul reveni în sfârşit şi declară că maşina era goală. 

— Ar fi putut fi înarmat, spuse prosteşte Williams. 

— Îmi închipui că nu ne mai rămâne de făcut decât să-l lăsăm 
s-o şteargă. lată clar absurdităţile sistemului american: ştim că e 
vinovat, dar nu putem face nimic împotriva lui. 

Ryman deschise portiera şi ieşi aruncând priviri neliniştite în 
jur. 

— Hai, Cole, ieşi de acolo. 

Şoferul îmi înapoiase cheile. leşii din maşină. Ryman urcă, 
trase portiera, cobori geamul câţiva centimetri. 

— Data viitoare va fi ultima, horcăi el. Zilele îţi sunt numărate, 
Cole. 

Ochii îi erau ieşiţi din orbite, ca aceia ai unui nebun, dincolo de 
lentilele groase; o salivă albă îi marca încheietura buzelor. 

— Niciodată nu vei mai putea face asta soţiei cuiva! Niciodată! 
Contează pe noi. 

Ridică geamul şi se prăbuşi, epuizat, alături de Williams. 
Torcând molcom automobilul se îndepărtă de trotuar şi se pierdu 
în valul circulaţiei. 

Mi se întâmplă uneori să regret că nu le-am făcut ceva oribil 
celor doi. Ryman se plimbă încă prin Beverly Hills cu enorma sa 
limuzină şi în momentele sale cele mai nebuneşti, cele mai 
necinstite, ajunge uneori să se convingă pe jumătate că nuele 
cel care şi-a distrus soţia. Cât despre Williams el îşi petrece încă 
serile de vineri cu băieţii pe care îi procură Anne Laughton, în 
vreme ce Lisa găseşte neîndoielnic alţi tineri care s-o însoţească 
la licitaţii şi să o satisfacă în budoarul de la etajul întâi. lar eu? 
Unde mă aflu? Într-o celulă de doi metri pe trei în tovărăşia lui 
Calvin Potts care a ucis un om într-un scandal de beţivi. Dacă 
există un sens, o dreptate ascunsă în toate astea, sunt cu 
siguranţă tare bine ascunse. În ceea ce mă priveşte, eu nu le văd 
nici măcar vreo urmă. 


Capitolul 20 


Trebuie să recunosc că eram destul de satisfăcut de felul în 
care mă comportasem cu ei, fără să mai vorbesc de faptul că le 
închisesem gura cu privire la bijuterii. Nu eram John Wayne dar 
avusesem totuşi mai multă îndrăzneală şi curaj decât mi-aş fi 
închipuit. Acum îmi dau bine seama, că nu făcusem decât să le 
furnizez nişte atuuri dar, pentru moment, credeam că am reuşit 
în sfârşit să le dau o lovitură zdravănă. Bucuria mea fu de scurtă 
durată. Sunai la hotel de la o cabină telefonică pentru a întreba 
dacă nu era vreun mesaj pentru mine și-l prinsei pe Wibak. El îmi 
spuse că Michelle sunase toată dimineaţa şi că nişte poliţişti în 
uniformă mă aşteptau în hol şi chiar şi în stradă. 
Percheziţionaseră straşnic hotelul şi găsiseră ceva dar nu ştia ce 
anume. Toată treaba îi pica tare prost şi îi era neplăcut să-mi 
spună că trebuia să-mi caut un nou adăpost. La mijlocul frazei, 
aparatul îi fu luat şi auzii glasul lui Sunday care mă întrebă unde 
eram. Drept care, închisei. 

Ar fi trebuit poate să mă întorc la hotel şi să mă predau poliţiei, 
dar ideea de a mă regăsi la zdup nu mă excita deloc. Mai aveam 
câte ceva de făcut; unii ar fi vrut fără îndoială să mă ştie la 
adăpost după gratii dar n-aveam deloc chef să le uşurez viața. 

Sunai apoi pe Anne Laughton ca s-o întreb dacă descoperise 
ceva ce mi-ar fi folosit privitor la Williams sau Ryman. O auzii 
urlând cu un glas pe care mânia îl făcea strident: 

— M-ai ruinat! Trebuia să o aştepţi azi pe suedeza aia la 
aeroport. Ştii cât mă costă povestea asta? Reputația mea de 
firmă serioasă s-a dus. Cele mai bune cliente. O întreagă piaţă 
depindea de întâlnirea asta. 

— Imi pare rău, Anne. Tu nu ştii ce s-a întâmplat... 

— Nici nu mă interesează. 

— Pot să te văd? Am nevoie de ajutorul tău. 

— Să te ajut? O să-ţi spun una bună, puiule: Nu mai am nevoie 
de tine...Ai fost înlocuit. 

— De acord, nu sunt de neînlocuit. Spune-mi doar numele celor 


care au făcut „pase” cu Rymanii. 

— N-ai auzit bine? Eşti terminat. Nu mai lucrezi pentru nimeni. 
N-ai lucrat niciodată pentru mine. De altfel, convorbirea asta n-a 
avut niciodată loc. Nu te cunosc. 

Inchise violent. Rămăsei acolo, cu telefonul în mână, privind 
trecerea automobilelor cu un ochi pierdut. Mă gândeam la toate 
ceasurile petrecute învățând suedeza, ascultând benzile de 
magnetofon, citind romane suedeze cu ajutorul unui dicţionar. 
Totul pentru a putea fi pe placul acelei femei, pentru a o putea 
distra şi a-i vorbi despre dragoste în propria ei limbă. Câtă 
pierdere de timp şi energie! Şi pentru ce? Pentru nimic! Eram 
căutat pentru crimă. Ce mai conta, că am nemulţumit-o pe 
suedeza aceea?! O prostie. Tot ce făcusem până acum ca să-mi 
câştig existenţa, fusese o prostie. Tot ceea ce oferise anilor mei 
petrecuţi, la Los Angeles aparenţa solidităţii era pe cale de a se 
risipi, de a se dizolva precum un miraj. Nimic nu rezistase 
examenului. Rămăsesem singur. Eram tot atât de nefericit şi 
poate tot atât de abject precum mexicanul pe care îl văzusem pe 
când îl percheziţionau la piele la comisariat: un balot de carne 
numerotată, tocmai bun pentru a fi judecat, disprețuit şi pus la 
răcoare. Incepeam să simt catastrofa prinzând contur în jurul 
meu. Urma să fiu prins şi azvârlit în coşmarul feroce al închisorii, 
lipsit de orice speranţă, de orice omenie, tratat ca un şobolan, 
căzut în cursă. Era o nedreptate care mă făcea să urlu. Ce 
făcusem oare ca să merit asta? Şi de ce mi se întâmplau toate 
tocmai în momentul în care începeam să întrevăd posibilitatea 
unei altfel de vieţi? 

Fără să-mi dau seama, mă trezii formând numărul lui Michelle, 
condamnându-mă totuşi pentru această slăbiciune. Eram însă 
hotărât să mă arăt calm. Nu voiam să-i stârnesc mila, să o fac să 
se simtă vinovată. Măcar o dată în viaţă doream să fac un lucru 
de care să nu-mi fie ruşine. 

— Te-au anunţat, în sfârşit, slavă Domnului, spuse ea. Unde 
eşti? 

— Undeva pe şosea. Locul unde sunt nu are importanţă. Vreau 
doar să-ţi spun la revedere şi să-ţi mulţumesc. 

— Rick a vorbit cu procurorul, mă întrerupse ea. Nu trebuie să 
te întorci la hotel, sub niciun motiv. Au găsit arma crimei printre 
gunoaie. 


— Nu mă miră. 

— Îţi trebuie bani, Julian, şi o ascunzătoare. Spune-mi, ce pot 
face ca să te ajut? 

— Totul e aranjat. Vreau doar să ştii că nu-i decât o lovitură pe 
care au pus-o la cale. Nu eu am ucis-o pe femeia aceea. Trebuie 
să mă crezi. 

— Dar sigur că te cred, strigă ea. Nu m-am îndoit de tine nicio 
clipă. 

Aceste cuvinte mi se păreau stranii. Toţi oamenii pe care-i 
cunoşteam mă credeau vinovat, ba chiar se înverşunau să 
dovedească asta. 

— Când te-aş putea vedea? mă întrebă ea. 

Nu-mi mai amintesc exact ce i-am răspuns, dar în orice caz i- 
am spus că nu voiam s-o amestec în această poveste murdară. 
Ea reprezenta pentru mine tot ceea ce mi se întâmplase mai bun 
în viaţă, singurul lucru pe care nu-l distrusesem încă şi pentru 
care aş fi făcut totul ca să-l păstrez. Pe scurt, i-am ţinut un 
discurs foarte nobil, dar care nu corespundea câtuşi de puţin cu 
dorinţele mele. Când mi-am terminat tirada, reuşisem să o fac 
să-şi iasă din fire. 

— Eşti nebun, gemu ea. Te iubesc. N-ai dreptul să mă respingi. 

Îi amintii că ea era cea care pleca la Roma, că ea era cea care 
avea un soţ căruia nu putea să-şi permită să-i compromită 
cariera. Reuşii să-i spun toate astea într-un mod cât de cât 
drăguţ, deşi mă dureau mult. Când mă anunţase de hotărârea ei 
de a pleca din Los Angeles, încercasem o decepţie ce încă îmi 
mai stăpânea inima. 

— Nu plec la Roma, prostuţule, insistă ea. Am spus că plec, ca 
să-l determin pe Rick să te ajute. Asta e motivul pentru care te 
întrebam întruna dacă o să mă aştepţi. Dar Rick m-a înşelat. N-a 
avut niciodată intenţia să te ajute. Aşa încât, chiar dacă vei fi 
închis, sunt hotărâtă să divorţez. 

— O spui aşa... 

— Niciodată n-ai fi acceptat ajutorul, dacă ai fi ştiut că vine de 
la Rick, dar nu cunoşteam pe nimeni altcineva care ar fi putut s-o 
facă. Trebuia să te mint, Julian. 

Urmă o lungă tăcere, în timpul căreia reflectai la tot ceea ce-mi 
spusese. Avea poate dreptate, sau poate greşea, dar eram aşa 
de fericit să aflu că încă mai contam pentru ea, încât restul nu 


mai avea importanţă. Începeam să mă simt mai puţin hotărât. N- 
ar fi trebuit să accept întâlnirea, dar ştiam că oricum va fi ultima 
şi o doream nespus de mult. Numai era timp de gândit. Dintr-o 
dată ideea că nu aveam s-o mai revăd deveni de nesuportat. 
Convenirăm să ne întâlnim într-un mic hotel de pe Pico 
Boulevard, aproape de plajă, peste două ore. 


Capitolul 21 


O maşină negru şi alb a poliţiei era parcată alături de 
Mercedesul meu. Girofarul său roşu era aprins. La volan, un 
poliţist tocmai transmitea un mesaj radio. Întorcându-mă pe 
călcâie, traversai strada şi, tăind printr-o staţie-service, ajunsei 
pe Melrose. Sunday trimisese neîndoielnic semnalmentele mele 
şi pe acelea ale maşinii tuturor agenţilor în patrulare prin Los 
Angeles. 

Pe când coboram pe Melrose, alte două maşini de poliţie 
ţâşniră de pe San Vicente şi porniră în trombă în direcţia 
bulevardului Santa Monica. Câteva clipe mai târziu auzii 
zgomotul asurzitor al unui elicopter ce pierdea altitudine ca să se 
lanseze în căutarea mea pe deasupra cartierului. 

Examinai trecătorii pe care îi întâlneam. Niciunul nu era brunet 
cu ochii albaştri, niciunul nu avea înălţimea şi vârsta mea. Celei 
dintâi patrule care va trece nu-i va fi greu să mă repereze. 

Totul se petrecuse aşa de repede, încât n-avusesem vreme să- 
mi iau măsuri. Crezusem că va măi trece ceva vreme până când 
voi ajunge aici. 

Teama este mama invențiilor. La primul distribuitor automat 
de ziare pe care îl întâlnii, cumpărai un teanc din Los Angeles 
Times. Apoi mă strecurai pe o stradă laterală unde erau înşirate 
nişte pubele. Într-una descoperii o veche pălărie de pai. Mi-o 
înfundai pe cap, îmi scosei cămaşa şi-mi răsucii pantalonii până 
deasupra genunchilor. Îmbrăcat astfel, cu pălăria pe ceafă şi cu 
ziarele sub braţ, speram să trec drept un vânzător oarecare de 
ziare, crescut prea repede şi niţel cam prostuţ. 

Mă simţii ceva mai în siguranţă când atinsei Fairfax Avenue ale 
cărui trotuare erau mult mai aglomerate şi unde circulaţia era 
mai intensă. Îmi cumpărai o pereche de ochelari de soare ieftini 
de la un Prisunic şi unul dintre acele impermeabile care se pliază 
într-un pacheţel mic şi se aruncă după folosire. Ochelarii aveau o 
mică montură roşie, impermeabilul îmi venea cam ca un cort şi 
îmi conferea o alură teribil de excentrică cu picioarele mele goale 


şi cu sandale. În parkingul magazinului schimbai ziarele pe 
câteva pungi de hârtie cu provizii. Adunând praful, îmi frecai faţa, 
picioarele şi torsul. Semănăm cu unul dintre acei vagabonzi ce 
sunt văzuţi uneori păzindu-şi cu gelozie colecţia de deşeuri. 

Deghizarea trebuie să fi fost reuşită, fiindcă oamenii îmi evitau 
privirea şi se fereau din faţa mea pe trotuar. Eram atât de urât şi 
aveam o înfăţişare atât de evident ţâcnită, încât nimeni nu-mi 
acorda nicio privire, începui să-mi târâi picioarele şi să vorbesc 
de unul singur. 

La Pico, luai un autobuz până pe plajă. Inutil să spun că alura 
mea şi discursurile mele incoerente îmi aduseră un loc solitar pe 
banchetă până la capătul drumului. Fui chiar puţin neliniştit să 
constat uşurinţa cu care intrasem în pielea personajului unei 
tinere epave pe jumătate demente. Mi-ar fi greu să-mi descriu 
sentimentele, dar încercam aproape un soi de uşurare: era just, 
era rolul meu. Nu eram oare chiar un marginalizat, un rebut 
social? Şi tensiunile acestei ultime săptămâni nu începuseră oare 
să mă facă încet, încet nebun? Julian Cole, gigoloul plin de 
succes, era cel care părea de acum înainte artificial, în mai mare 
măsură decât biata epavă în a cărei piele intrasem. 

Traversând plaja, prin mijlocul celor care se bronzau la soare, 
ajunsei pe malul apei unde mă întinsei într-o scobitură de nisip. 
Era ora patru trecute şi oamenii începeau să-şi adune lucrurile şi 
să plece. Nu era nimic uimitor, ceasurile cele mai bune pentru 
plajă trecuseră. Marea era brăzdată de dungi verzi şi albe dincolo 
de linia balizelor, apoi devenea treptat mai albastră pe măsură 
ce ochiul se îndepărta spre orizont, unde se colora de un violet 
profund. Câteva firicele de nori se fofilau în zare, tot atât de 
uşoare ca şi un fum. intins pe nisipul cald, cu cerul deasupra 
capului, cu briza mării pe faţa, avusei o clipă sentimentul că îmi 
va fi de ajuns să mi se permită să rămân aşa pentru restul vieţii. 
Nu îmi mai trebuia nimic decât oceanul, decât sentimentul 
spaţiului fără margini. Descopeream prea târziu că lumea în care 
trăim e frumoasă. 

După o clipă, înaintai pe malul apei ca să mă spăl. Răcoarea 
apei sărate pe mâini şi pe faţă îmi procură o senzaţie aproape 
voluptuoasă, sporită încă de exacerbarea simţurilor mele la ideea 
că toate astea îmi vor fi în curând luate. Nu ştiu dacă eram într-o 
stare de graţie sau pur şi simplu eram deformat de teamă şi 


nesiguranţă. Ceea ce ştiu e că rămâneam acolo cu ochii pierduţi 
în gol, în vreme ce soarele îmi usca pielea şi glasurile copiilor se 
încrucişau cu rumoarea fluxului, şi avui din nou sentimentul de a 
fi lăsat să treacă şansa vieţii mele. O căutasem în trupul 
necunoscutelor, în trândăvia fragilă a bogaţilor, în dormitoarele şi 
în cluburile selecte, în luminile strălucitoare ale oraşului. Drumul 
meu fusese acela al eleganţei, al clasei, voisem să fiu admirat 
pentru ţinuta şi cultura mea. Apa se înspuma şi fierbea în jurul 
gleznelor mele, luându-mi de sub călcâie nisipul. La ce bun să mă 
mai mint încă pe mine însumi? Probabil tocmai fiindcă se golise, 
viaţa mea se dezintegra acum atât de deplin. Dusesem o 
existenţă superficială, lipsită de sinceritate. Îmi exploatasem 
propria sexualitate, pentru a o pune în serviciul unor scopuri mai 
degrabă obscure. Dacă vreodată mi-ar mai fi acordată o şansă, 
aş folosi-o altfel. Dar, cel puţin, mă gândeam: această dramă era 
a mea; nu cerusem nimănui să poarte povara greşelilor mele. În 
mod bizar, acum când viaţa îmi fusese iremediabil sfărâmată în 
cioburi şi când viitorul era întunecat, acum doar ajungeam în 
sfârşit la împăcarea cu mine însumi, ştiam în sfârşit cine sunt. 


Capitolul 22 


Michelle închiriase o cameră la etajul patru la Santa Monica 
Inn, sub numele de doamna J. Sorel. Avea un balcon ornamental 
ce se deschidea spre ocean şi briza marină intra pe uşile- 
ferestre. La picioarele patului, două valize mari din piele roşie 
păreau pline rase. Ea închise uşa în urma mea, răsuci cheia în 
broască şi căzu în braţele mele. O doream atât de mult, încât 
abia avui vreme să-mi scot veşmintele şi să o dezbrac. Nu mai 
puteam să vorbesc, pentru că buzele-mi îi căutau şi îi sărutau 
fără încetare gura. Căzurăm pe pat într-un fel de dragoste de 
urgenţă, încărcată de o violenţă stranie. Îmi amintesc că am 
deschis ochii şi că am zărit perdelele pe care le agita briza şi 
cerul crepusculului pe care îl încadrau ferestrele uriaşe. Aerul era 
atât de uşor în cameră, patul mătăsos şi moale, eram cu totul 
uimit de căldura acestei fiinţe vii dintre braţele mele cu care mă 
contopeam într-un extaz total. Dincolo de pereţii camerei, dincolo 
de strânsoarea caldă a trupului său, nu mă aştepta decât 
pericolul şi teama. Eram muzicianul Nero în timpul incendiului 
Romei şi mă întrebam dacă voi păstra din această oră furată într- 
o cameră de hotel, la marginea mării, cea mai fericită amintire a 
vieţii mele. 

Aş fi putut să-mi desfăşor eforturile pentru a îndepărta de mine 
dezastrul şi iată că mă purtam ca şi cum aş fi avut toată viaţa 
înaintea mea. 

Doream deci să mă las prins? Renunţasem deja la orice 
speranţă de a scăpa sorții ce mă aştepta? Şi azi încă îmi e greu 
să-mi explic, dar un fel de pace ciudată mă cuprinsese. Ştiam 
deja ce urma să fac şi această acceptare mă elibera de orice altă 
grijă. 

Ea îmi dăruise dragostea sa, îmi dăduse puteri. Trebuia să-i 
răspund la fel, în singurul mod care îmi era cu putinţă. 

— Julian, mă întrebă apoi, ce o să facem? 

— Noi? Noi n-o să facem nimic. Voiam să te văd o ultimă oară. 
Apoi, voi acţiona singur. Dacă mă iubeşti cu adevărat, atunci fă 


ceea ce-ţi spun. De îndată ce se va face noapte, eu voi pleca, iar 
tu te vei întoarce la tine. : 

Ea nu era, evident, deloc de acord. Işi umpluse cele două 
valize cu veşminte pentru amândoi şi scosese mai multe mii de 
dolari de la bancă. O Alfa Romeo ne aştepta jos, cu plinul făcut. 
Venise cu ideea de a fugi Împreună. Dacă eu urma să ajung la 
închisoare, va ajunge şi ea. Niciun sacrificiu nu i se părea prea 
mare, dacă în schimbul lui mai câştigam câteva ore de petrecut 
împreună. Nu înceta să-mi vorbească despre tatăl şi mama sa, în 
Parisul aliat sub ocupaţie, când mama sa încercase să-i salveze 
tatăl din mâinile Gestapoului. Mi-a trebuit să folosesc toată 
puterea de care eram capabil ca să-i rezist. Această femeie 
neasemuit de frumoasă mă iubea îndestul pentru a-şi distruge 
pentru mine viitorul. Ştia că n-aveam nicio şansă de a ajunge 
prea departe. lar dacă era prinsă în compania mea, ar fi avut de 
suportat grave acuzaţii ce ar fi aruncat-o în închisoare. Cum aş fi 
putut să exploatez o asemenea generozitate? Nu voiam s-o fac 
să suporte niciun risc. Cu cât o doream mai mult, cu cât îmi era 
mai prețioasă, cu atât voiam să o amestec mai puţin în toate 
astea. Celălalt Julian Cole, cel care fusesem mai înainte, n-ar fi 
ezitat să o exploateze. 

— Dacă pleci fără mine, spuse ea, chem poliţia şi spun că eram 
cu tine. Mărturisesc tot şi vor trebui să mă bage la închisoare. 

— Ai înnebunit, opreşte-te! 

— Putin îmi pasă, reluă ea, scuturându-si capul. Oricum am să 
mă omor. Nu mă crezi? Am destule comprimate în valiză ca s-o 
fac de zece ori. Te cunosc, Julian. O să faci o prostie. O simt. O să 
te întorci să-i întâlnești pe oamenii aceia, care îţi fac asta, şi ei or 
să te ucidă, sau te va ucide poliţia. 

Îşi înfigea degetele în umerii mei, mă scutura şi mă acoperea 
cu sărutări. 

— Unde te duci? Strigă ea. Trebuie să mi-o spui. 

Inventai aşadar o poveste cu nişte prieteni care aveau un iaht 
ce pleca în acea seară spre Oregon. Urma să mă îmbarc la 
căderea nopţii. Apoi aveam să stau mai multe săptămâni la bord, 
până când lucrurile se vor fi liniştit puţin, după care mă voi stabili 
la Portland. Acolo aveam prieteni care îmi vor procura o nouă 
identitate. Cu un nou paşaport voi pleca în Europa, probabil la 
Paris sau la Madrid. lar acolo, voi vedea. In orice caz, călătoria cu 


ea n-ar face decât să sporească riscurile de a fi prinşi. Dispariţia 
sa ar fi îndată legată de propria mea fugă. Soţie a unui senator, 
ar atrage o enormă publicitate. 

Făcurăm din nou dragoste, şi apoi iarăşi, şi iarăşi reluarăm 
cearta, repetând aceleaşi argumente, dar fără a ajunge la un 
acord. In cameră se lăsase întunericul. Zgomotul circulaţiei, 
amestecat cu rumoarea îndepărtată a valurilor, intra pe ferestre. 
Râmaserăm întinşi în linişte. Apoi ea se ridică din pat, căută ceva 
în bagaje şi trecu în baie. O auzii trăgând ivărul la uşă. Era 
momentul, fiindcă ea nu mai era în cameră, să încep să mă 
îmbrac. Imi pusei în grabă veşmintele pe întuneric, trăgând cu 
urechea la zgomotele ce veneau din baie, fără să aud nimic. Ce 
putea face oare acolo? Mândria, intransigenţa - or împinge-o 
oare la o nebunie? Inghiţise oare tubul de somnifere? Auzii apoi 
întrerupătorul electric, ivărul, uşa se deschise şi ea veni spre 
mine în întuneric. Eram aşezat pe marginea patului. Îngenunche 
în faţa mea şi avu o uşoară tresărire, atingându-mi veşmintele. 
Işi aşeză faţa pe genunchii mei, îmi luă mâinile şi mi le presă pe 
cap. O mângâiai şi simţii contactul cu părul său des. 

— Acum, nimeni nu mă va mai cunoaşte, spuse cu sălbăticie. 

— Dumnezeule! 

Aprinzând veioza, o contemplam cu groază. Îşi tăiase părul. Îmi 
rămăsese între mâini o minunată coamă blondă de aproape 
şaizeci de centimetri. Nu păstrase decât câţiva centimetri de păr, 
care îi dădeau un aer aproape nebun, de băieţel cu privirea 
rugătoare. 

Trebui să cedez. O ştiam de acum capabilă de orice dacă nu-i 
dădeam măcar speranţa că ne vom revedea. Jurai să-i telefonez 
de îndată ce vasul va sosi la Oregon şi vom aranja să ne întâlnim 
apoi la New York. După proteste zadarnice, acceptai o mie de 
dolari în bancnote de o sută. 

— Dacă m-ai minţit, te voi găsi şi te voi ucide. 

Era genul de nebunie pe care îl avea pe buze. Era într-adevăr 
în prada unei pasiuni. Cred că, dacă i-aş fi propus să ne 
sinucidem în acea seară, ar fi acceptat fără să ezite. Imi părea 
rău că o mint. Aş fi dat totul ca să rămân cu ea, dar numai 
plecând puteam să-mi dovedesc dragostea. Nu mă îndoiam de 
sentimentele sale, dar ştiam că ele sunt produsul unor 
evenimente extraordinare. Nu voiam să-i port pe conştiinţă 


pierzania. 

Când începu să plângă şi să se agaţe de mine, mă prefăcui 
plictisit. 

— Nu fi aşa de slabă. Vrei să plece vasul fără mine? Cum să 
pot conta pe tine dacă tu te prăbuşeşti deja? 

— Ai dreptate, spuse ea lipindu-se de mine. O să vezi, la New 
York am să fac tot ce trebuie. Dacă plâng, e fiindcă tu m-ai făcut 
aşa de fericită. De acum, nu trăiesc decât pentru tine. 

li desfăcui mâinile de după gâtul meu, le sărutai şi ieşii. 
Traversând coridorul, ajunsei la scara de incendiu şi începui să 
cobor în fugă treptele. Deja imaginea sa, cu părul tăiat, cu ochii 
dilataţi de suferinţă, începea să mă tortureze. 


Capitolul 23 


Avusesem intenţia să iau autobuzul, dar am plecat pe jos. 
Treceam prin faţa băncilor, a prăvăliilor bine iluminate, a clinicilor 
veterinare, a negustorilor de spirtoase, a întreprinderilor de 
pompe funebre, a drugstorurilor care vindeau hamburgeri, a 
cinematografelor. Mă deplasai de-a lungul unui tunel de neon. 
Kilometrii se succedau kilometrilor. În depărtare culorile se 
înceţoşau, bulevardul traversa noaptea în linie dreaptă, ca un 
filament incandescent al unui bec gigantic. 

Aveam desigur nevoie de somn şi de hrană, eram convins de 
asta, dar trupul meu, el, nu le voia. Fără să merg repede, 
înaintam cu un pas regulat care devora distanţa. Monotonia 
mersului îmi încătuşa spiritul. Nu mă mai gândeam la Michelle. 
Maşinile de poliţie pe care le zăream din când în când trecând pe 
bulevard nu mai declanşau în mine nici cel mai mic semnal de 
alarmă. Era ca şi cum un magnet ascuns undeva, în hăul nopţii, 
m-ar fi atras inexorabil, reglându-mi viteza şi direcţia. Şi calmul 
care mă cuprindea se învecina cu resemnarea. Nici entuziasm, 
de acum, nici teamă. Nimic care să mă oprească. Noaptea 
devenea răcoroasă şi o ceaţă umedă începu să se ridice dinspre 
plajă, umezind străzile şi aburind luminile oraşului. Trecuse de 
miezul nopţii când ajunsei la Wostwood şi circulaţia devenise 
rară. Se auzea fiecare maşină care se apropia în pâclă. 
Apropierea de Rancho Park, de terenul de golf şi stadion, 
conferea atmosferei un parfum mai blând, de pământ, de iarbă 
umedă şi de frunziş. Dincolo, vag, dreptunghi de lumină, zgârie 
norii din Century City se profilau în ceaţă. La această imagine o 
undă de mânie se dezlănţui în mine. Tremurând în veşmintele 
mele uşoare, simţii pentru prima oară în ce măsură eram 
surmenat, epuizat, la capătul puterilor. 

Continuându-mi drumul, trecui prin fata studiourilor de la 
Twentieth Century Fox. În spatele grilajelor de incintă, decorurile 
pustii, vechile străzi şi saloonurile de western erau iluminate 
strălucitor de proiectoare. Din faţă, ele ofereau întreaga aparenţă 


a realităţii. Dintr-o parte, se vedea bine că nu erau decât iluzii 
reconstruite cu abilitate. Spiritul de imitație care stăpânise 
industria cinematografică se impregna şi ansamblului de clădiri 
din cartier. Străzile rezidenţiale ce înconjurau studioul nu erau 
decât o înşiruire de vilișoare englezeşti, de cetăţi, de castele 
franţuzeşti, de cocioabe elisabetnane fanteziste, tot atât de 
ireale în lumina ceţoasă ca şi decorurile abandonate. 

Indreptându-mă pe Avenue des Stars, ajunsei la imensele 
monolite iluminate de la Century City, imobilele de birouri şi 
turnurile locuite, pe terasele cărora se deschideau heliporturi, se 
întindeau peluze sau terenuri de tenis, grădini suspendate şi 
piscine. La nivelul străzii nu erau decât centre comerciale ticsite 
de saloane de frumuseţe, de saune şi restaurante; şi, dedesubt, 
imensa reţea subterană a parkingurilor. Părăsind trotuarul, 
apucai pe palida capodoperă a vreunui arhitect peisagist ce 
proiectase totul într-o pantă uşoară, coborând până la un cvartal 
de locuinţe. larba era moale sub picior, ici-colo presărată cu 
arbori pitici şi cactuşi în vase de ceramică. Prezenţa lor firavă nu 
făcea decât să sporească golul artificial al acestui deşert fabricat 
de om. 

O alee în semicerc atingea faţada imobilului în faţa căruia 
câteva automobile erau garate sub ochiul unui portar în livrea. Pe 
ferestrele holului zării o fântână cu apă colorată ce şiroia într-un 
bazin de mozaic. Ajungând în spatele clădirii, unde era intrarea în 
garaje, mă ascunsei în tufişuri. O ploaie fină începu să cadă, tot 
atât de impalpabilă ca pulberea delicată a unui vaporizator. Era 
rece pentru un sfârşit de august. 

După câteva clipe, farurile unui automobil măturară vârfurile 
tufişurilor şi un Cadillac alb se opri ca într-un suspin în faţa uşilor 
garajului. Un geam se lăsă cu un uşor uruit electric, o mână ieşi 
din maşină şi introduse o cheie în broască; poarta se deschise. 
Aşteptai ca automobilul să dispară de-a lungul rampei şi 
pătrunsei în garaj în clipa în care poarta se închidea. 

Erau două nivele legate între ele prin escalatoare. Descoperii 
Lincolnul Continental al lui Leroy la nivelul inferior. Numele său 
complet, Leroy Roosevelt Cleveland, era pictat în parcare pe 
podeaua de ciment, ca şi numărul apartamentului său. Antena 
radio-telefonului fusese înlocuită dar, privind pe geam, văzui 
căscată o gaură în locul unde ar fi trebuit să se afle telefonul. 


Capota era rece la pipăit. Îngenuncheai şi dezumflai cele patru 
cauciucuri. Pe drumul spre ascensor, în faţa parkingului pentru 
musafiri, remarcai o Porsche maronie de un model vechi. Eram 
convins că era vorba de cea pe care o văzusem în garajul 
hotelului meu. Îi dezumflai şi ei pneurile. 

Imi pierdusem deja minţile? Premeditasem ceea ce avea să se 
întâmple. Procurorului i-ar place s-o ştie. Personal, nu eram sigur. 
Cred că venisem să-mi înfrunt destinai. Fără nicio speranţă că-l 
voi modifica, dar cu intenţia de a-l privi în faţă şi de a-l chema pe 
nume. 

Nu mai puteam suporta ideea că o fiinţă invizibilă mă distrugea 
de la distanţă. 

în picioare, în fata uşii apartamentului lui Leroy, la etajul 
unsprezece, ciulii urechea. Auzii vag „Sad Eyed Lady of the Low 
Lands” de Bob Dylan şi un râs gros de bărbat ale cărui accente 
străbăteau uşa. Inima îmi bătea aşa de tare, încât mă durea şi o 
suferinţă ascuţită îmi zvâcnea la tâmple. Bătui de două ori scurt 
şi violent. 

Muzica se întrerupse şi urmă o lungă tăcere. Bătui din nou. Se 
auzi o uşă deschizându-se, un zgomot de paşi, apoi glasul lui 
Leroy de dincolo de uşă: 

— Cine-i acolo? 

— Julian. Deschide, e important! 

Urmă o scurtă pauză, apoi uşa se deschise şi Leroy se dădu 
într-o parte ca să mă lase să intru. Era prima oară când îl vedeam 
ieşind din impasibilitatea sa. 

Uimirea îi dilata ochii, teama îi rida fruntea, gura îi era puţin 
întredeschisă. Dar asta nu dură decât o secundă, apoi masca se 
înăspri şi surâsul său rece, batjocoritor, reapăru pe buzele sale. 

— Salut, Julot, ai o mutră. Ai nevoie de un duş bun. Vrei să te 
bărbiereşti? 

Cu capul puţin într-o parte, cu o sprinceană ridicată, îşi agita 
leneş o mână molatecă. Era îmbrăcat într-un strălucitor 
combinezon argintiu, vag inspirat din ţinuta de astronaut şi 
încărcat cu tot soiul de fermoare şi de buzunare colorate pe 
mâneci şi pe piept. Foarte pe corp, emitea o răceală de hârtie 
metalizată la fiecare din mişcările sale. 

— Eşti magnific, Leroy, spusei urmându-l din coridor în salon. 
Când o să fii trimis pe lună? 


Pătrunzând în salon, îl zării pe blondul care se strecura în 
dormitor şi închidea cu grijă uşa în spatele lui. Aruncai o privire 
jur-împrejur. Decorația în oţel cromat şi sticlă era hotărât 
contemporană: fotolii şi sofale în piele albă, litografii înrămate 
de-ale lui Andy Warhol, expuse pe pereţii albi. Trei lampadare de 
oţel forjat, cu abat-jour-uri cromate, se asemănau unor insecte 
curbate deasupra meselor de plexiglas. Totul era rece, alb, dur şi 
geometric. Camera era decorată cu nemiloasa lipsă de culoare şi 
de senzualitate ce trece drept bun gust printre oamenii cărora le 
e teamă de frumuseţe. O mică oglindă de mână odihnea pe masa 
de plexiglas, pătată de câteva dungi de cocaină brună. Alături 
erau expuse un brici cu mâner de fildeş şi un pai de argint pentru 
prizat drogul. Briciul scânteia cu luciu albăstrui, orbitor, în 
lumină. 

Leroy înaintă în încăpere, ochii săi îi fugeau de la masă la ușa 
închisă a dormitorului. 

— Vrei să sari în aer? mă întrebă. 

— Am venit pentru alibi. 

— Nu e gata încă. 

Se aşeză şi se aplecă deasupra cocainei, nivelând o dâră cu 
lama briciului. 

— Dar mă ocup de el. Nu-i aşa de uşor, ştii asta. 

Mă aşezai pe marginea unui fotoliu în faţa lui şi îl privii 
vârându-şi paiul de argint în nara dreaptă, în vreme ce o apăsa 
pe cea stângă cu arătătorul şi se apleca spre oglindă. Cu o 
suflare puternică, făcui să-i zboare cocaina. 

— Târâtură, eşti nebun? urlă el. 

— De ce încerci să mă faci să fiu ţapul ispăşitor, Leroy? 

— Eşti ţăcnit sau ce ai? întrebă el fulgerându-mă cu privirea. 
Nimeni nu încearcă asta, băiete. Incerc să te scot din încurcătură, 
aşa cum mi-ai cerut. Tu crezi că rahatul ăsta crește în copaci? 
Sunt cincizeci de dolari pe care i-ai împrăştiat în aer. 

— Cred că n-ai probleme ca să-ţi plăteşti asta, cu biștarii pe 
care îi primeşti de la ei. 

Chipul i se încordă într-o strâmbătură de indignare. 

— Greşeşti, Julot! Te asigur, nu-i aşa. Aştept un telefon dintr-o 
clipă în alta pentru alibiul tău. 

Mă ridicai şi făcui ocolul încăperii. Uşile-ferestre ce dădeau 
spre balcon erau deschise şi vedeam ploaia căzând pe mozaicul 


lucitor al terasei. Era o ploaie adevărată, acum, căzând în averse. 
Când mă reaşezai pe masă, remarcai că briciul dispăruse. Leroy 
mă privea cu o expresie rănită, vag perplexă, ca şi cum aş fi fost 
nedrept cu el. Nu ştiu de ce asta mă irită mai mult decât toate 
celelalte. Trebuie că mă luaseră drept un imbecil oarecare, îmi 
spusei, numai bun pentru combinaţiile lor. 

— Micul tău prieten e teribil de timid, spusei pe un ton de 
conversaţie. 

— Nu se simte prea bine. 

— Poate că îl faci să lucreze prea mult, Leroy. Cred că s-a 
epuizat să plaseze toate probele alea în camera şi în maşina 
mea. 

— Eşti într-adevăr complet paranoic, la naiba, zise Leroy 
rotindu-şi ochii cu un suspin de exasperare. Sunt singura 
persoană care încearcă să te ajute şi tu vii să mă sâcâi cu 
acuzaţiile tale idioate. Nu ştiu de unde le mai scoţi, amice! Tot 
ceea ce pot să-ţi spun e că eşti pe cale de a muşca mâna care îţi 
dă de mâncare. 

— El a omorât-o, aşa-i? îl întrebai cu calm. S-a dus să facă o 
pasă cu Ryman şi cu nevastă-sa. A mers puţin cam departe şi a 
omorât-o. După asta ţi-a trebuit cineva care să preia paguba. ŞI 
cum ăsta nu putea fi nici tipul tău, nici Ryman, atunci... 

— Poliţiştii m-au „fiert” de trei ori în afacerea asta. N-ai decât 
sa mergi să-i întrebi cam ce părere au, mă persiflă el. 

— Am o singură întrebare să-ţi pun: cât? Cât vrei ca să mă laşi 
să scap? Cât? repetai, adresându-i un surâs macabru. Spune o 
cifră. 

— Am să ţi-o spun, făcu el, întorcându-se puţin într-o parte şi 
privindu-mă peste umăr, cu ură. Poţi spune orice cifră, Julot. 
Oricum, ceilalţi vor plăti mai mult. 

— Şi eşti desigur mulţumit de afacerea ta, nu-i aşa, Leroy? 

Nu mă privi, ca şi cum l-ar fi plictisit, ca şi cum afacerea era 
încheiată şi eu nu eram nimic altceva decât învinsul. 

— Şoferul lui Ryman a găsit bijuteriile pe care tu le-ai ascuns, 
zise el. Le-a dus imediat la poliţie, povestind ce s-a petrecut. Asta 
face trei martori contra ta. Au găsit apoi arma crimei în gunoaiele 
de la hotelul tău. Mă întreb cu adevărat la ce te aşteptai venind 
aici, băiete? Nu-i în obiceiurile mele să ascund tipi urmăriţi de 
poliţie. 


Se ridică şi se duse să se sprijine de şemineu cu o detaşare 
studiată. Părea să aştepte ceva cu urechea ciulită. Oare blondul 
trecuse în dormitor ca să telefoneze la poliţie? 

— Afacerea e terminată, Julot, spuse el, fixându-mă cu un ochi 
indiferent, fără pic de milă, şi ai început deja să mă plictiseşti. 

Când mă ridicai, avu o mişcare bruscă din încheietură şi briciul 
îi alunecă din mânecă în palmă. Deschise lama cu o izbitură şi o 
întinse drept înainte, ca şi cum ar fi fost un pahar şi s-ar fi 
pregătit să-mi rostească un toast. In mâna neagră lama lucea, 
strălucitoare. O roti în lumină, pentru a mi-o arăta mai bine. 

— Ai făcut deja destule prostii, spuse cu un glas blând. Vrei să 
mai încerci una? 

— De ce eu, Leroy? întrebai. De ce m-ai ales pe mine? 

— Fiindcă tu erai clientul ideal, coco. Plictiseai pe prea mulţi 
oameni. Nimeni nu te iubea. Tăcu câteva clipe, apoi reluă: 

— Şi apoi, nici eu nu te-am iubit niciodată. Nu eşti făcut pentru 
meseria pe care ai ales-o. Tu credeai că poţi vinde dragoste şi 
tandreţe acestor târfe... 

În vreme ce vorbea, măsurăm din ochi distanţa care ne separa, 
fără să slăbesc din ochi lama. Masa scundă din plexiglas de care 
mi se sprijineau picioarele era între noi. 

— Eu nu sunt un psihanalist, rânji el. Eu sunt un negustor. 
Negustor de carne. Nu mă interesează tâmpiţii sentimentali care 
vor să-şi aleagă cumpărătoarele... 

Mă ridicai brusc, expediindu-i cu o lovitură de picior masa în 
faţă. Ea porni cu o încetineală exasperantă ce părea că vrea să-i 
lase tot timpul ca să o îndepărteze cu braţele. Nu mă așteptasem 
la contraatacul său şi nu văzui decât un fulger când mă izbi. 
Obrazul îmi ardea, deschis până la os de o lovitură de brici. Se 
retrase în mijlocul salonului, în vreme ce eu pivotam în jurul meu, 
pentru a-l ţine sub ochi, cu o mână la obraz. Sângele îmi ţâşnea 
printre degete şi picura pe mocheta albă. Obrazul îmi părea să 
palpite sub mână şi-mi producea o durere atroce; simţeam ceva 
cald curgându-mi pe gât şi pe piept Mă cuprindea o ameţeală 
violentă. 

— Mai încerci o dată? întrebă Leroy, agitându-şi lama cu un aer 
ameninţător. Nu vrei să întinzi şi obrazul celălalt, micuţule alb? Îşi 
îndoise genunchii şi mă privea, cu amândouă mâinile întinse, cu 
spatele spre fereastra deschisă. Imi amintesc că am apucat unul 


din lampadare, smulgându-l din priză, şi că i l-am aruncat în faţă. 
Îmi amintesc strigătul de durere pe care l-a scos când bucata 
grea de metal îi atinse braţul pe care îl ridicase ca să se apere. În 
spatele meu, auzii deschizându-se ușa dormitorului şi, cu coada 
ochiului, îl văzui pe blond ieşind alergând din salon. Leroy 
trecuse pe terasă şi încerca să închidă uşile-ferestre. Dar eu 
apucai un alt lampadar şi îi aplicai lovituri în faţă, de care trebui 
să se ferească, retrăgându-se cu un salt. 

Bătea în retragere, până la extremitatea terasei, îndoit din 
mijloc, cu lama briciului gata să lovească, cu cealaltă mână la 
gură. Nu-i distingeam chipul, doar briciul şi lucirea fosforescentă 
a combinezonului său de astronaut. Rămaserăm un moment faţă 
în faţă, legănându-ne, în vreme ce ploaia răpăia pe mozaicul 
devenit lunecos. 

Prinzând un vas cu flori i-l aruncai în cap, dar îl ratai. Dispăru în 
întuneric şi câteva clipe mai târziu îl auzii sfărâmându-se de 
trotuar cu un zgomot îndepărtat. Luai un altul şi, în momentul 
când îl aruncam, piciorul îmi alunecă pe mozaicul umed. Se 
aruncă spre mine, tăind aerul cu lama. Aflat pe spate, îl izbeam 
cu putere cu picioarele, parându-i cu pantofii loviturile. Văzui 
briciul abătându-se ca un fulger spre gâtul meu, ridicai un braţ ca 
să mă feresc şi îl simţii muşcându-mi încheietura. _ 

Începând cu acest moment, amintirile îmi sunt confuze. Îmi 
amintesc că piciorul meu întâlni ceva rezistent care ar fi putut fi 
figura lui Leroy şi-mi mai amintesc de zgomotul metalic ne care |- 
a făcut briciul căzând pe mozaicul terasei. Imi amintesc de mâna 
lui prinsă de gâtul meu şi de răsuflarea lui caldă pe care i-o 
simţeam în obraz. Ne-am ridicat în picioare, continuând să 
luptăm. M-a muşcat de piept şi-mi amintesc că am urlat de 
durere şi de groază. Picioarele mi-au alunecat din nou în clipa în 
care era gata să mă arunce peste balustradă şi, în vreme ce eu 
cădeam pe spate, antrenat de propriul său elan, el trecu pe 
deasupra. Îl agăţai de picior şi ţinui cu putere. Rămase câteva 
clipe suspendat deasupra golului, cu un picior agăţat de 
balustradă. Portofelul şi mărunţişul îi alunecară din buzunare şi 
dispărură în întunecimea ploioasă. Făcu o mişcare violentă din 
şolduri pentru a încerca să se ridice, dar eram pe cale de a slăbi 
priza. Lovitura de brici îmi slăbise încheietura dreaptă. Piciorul pe 
care îl ţineam cu mâna stângă începu să alunece şi reuşii să-l 


prind doar de tocul pantofului... Dar greutatea trupului îl smulse. 
Văzui un fulger de argint prăbuşindu-se prin noaptea care îl 
înghiţi şi nu înapoie decât un zgomot înspăimântător când se 
zdrobi de trotuar. 

Câteva clipe după şocul surd al trupului său pe ciment, auzii 
mugind sirenele pe Avenues des Stars, apoi un scrâşnet de 
pneuri şi portierele care se izbeau. Glasuri urcau până la mine. 
Lumina roşie a girofarurilor de poliţie străbătea vag ceața ce 
înconjura terasa. Îmi amintesc că m-am încolăcit pe terasa 
umedă, legănând la piept un obiect care trebuia să fie pantoful 
lui Leroy. Ploaia rece îmi spăla obrazul. Simţeam picăturile 
nevăzute izbindu-mă. Obrazul şi încheietura îmi tresăreau încă de 
o arsură ce începea să se atenueze. Înainte de a leşina, slăbit de 
tot sângele pe care îl pierdusem, auzii zgomote şi glasuri: 
poliţiştii pătrundeau probabil în apartamentul lui Leroy. 


Capitolul 24 


Vorbitorul verde palid este o cameră lungă şi înaltă, prost 
luminată. În partea ei, ca şi în a mea, lângă marele panou de 
sticlă, gardienii închisorii ne supravegheau cu un ochi plictisit. 
Panoul de sticlă împiedică orice alt contact în afară de cel vizual. 
Ai dreptul să vorbeşti, dar pentru aceasta trebuie folosit telefonul 
care se găseşte în faţa prizonierului, ca şi a vizitatorului său. N- 
am încetat niciodată să consider ciudat şi crud faptul de a vorbi 
la telefon cuiva al cărui chip e la câţiva centimetri de al tău; dar 
asta e ca şi cum noi, deţinuţii, am suferi de o boală contagioasă 
pentru ceilalţi. 

Ştiu că Michelle suferă că mă vede în această stare, îmi zăresc 
imaginea pe panoul de sticlă şi văd că chipul meu a căpătat deja 
o culoare de ceară sub efectul regimului alimentar din închisoare 
şi al lipsei de soare. Din cauza pansamentului de pe obraz, am 
fost autorizat să-mi las să crească barba. 

O văd îmbrăcată cu mare îngrijire şi că a evitat deliberat din 
îmbrăcăminte şi din machiaj tot ceea ce ar putea să mă 
provoace, să mă tulbure. Trebuie să înţeleg din asta că poartă un 
fel de doliu. Ea vrea să ştie de ce am refuzat s-o văd şi să 
primesc toţi avocaţii pe care i-a rugat să mă apere, dar îmi dau 
seama că n-am să ştiu să-mi explic purtarea. Niciun cuvânt n-ar 
putea să traducă profunzimea resemnării în care căzusem. 
Resemnarea pe care închisoarea o întăreşte şi o consolidează 
fără încetare. Sunt parcă înmormântat de viu în fundul unui 
rezervor verde pal, presiunea apei pe fiecare centimetru pătrat 
de piele mă constrânge să mă mişc cu o extremă încetineală. 
Această presiune sinistră e cea care mă împiedică de la orice 
gând luminos şi iute. Îmi trebuie deja toată concentrarea de care 
sunt capabil pentru a menţine iluzia că sunt viu şi într-adevăr 
treaz, ca şi ceilalţi oameni. 

Aşezată în fata mea, cu ochii strălucind de emoție, cu vocea 
plină de forţă şi de energie, Michelle pare o necunoscută 
aparţinând unei alte realităţi. Ea trăieşte cu lumină, cu soare, cu 


aer curat. Ea crede în viitor şi se hrăneşte cu speranţă. Ea mă 
oboseşte. Emoţiile sale mă obosesc. Buna sa dispoziţie pare aşa 
de naturală. Am sentimentul că ea încearcă să mă smulgă lumii 
celor morţi, să mă constrângă să trăiesc prin puterea doar a 
voinţei sale, dar efortul e prea mare pentru mine. E puţin ca şi 
cum aş fi paralizat, închis într-un plămân de oţel, vag conştient 
de o prezenţă la trapa de vizită. 

Când ea începe să plângă şi când întind mâna spre ea, 
degetele mele întâlnesc doar sticlă. De fapt nu-i chiar o sticlă, ci 
un fel de plastic transparent care s-a voalat puţin cu vremea. 
Suprafaţa îi e plină de zgârieturi minuscule, subţiri ca nişte fire 
de păr, care sunt tot atâtea semne ale unor gesturi avortate ale 
deţinuţilor în direcţia celor pe care îi iubesc. Lucrul ăsta trebuie 
să se fi produs de mii de ori şi totdeauna cu acelaşi rezultat. E 
aşa de inutil, aşa de disperat, aşa de zadarnic, încât dau din cap. 
Ea mă priveşte cu ochii mari, de durere. Un coafor a încercat să 
pună puţină ordine în masacrul buclelor sale. Dar el n-a putut 
decât să le egalizeze pentru a forma un fel de cască de păr 
foarte scurt, Cu un breton drept şi două coame în dreptul 
urechilor. Are un aer mai tânăr, mai puştan decât în amintirea 
mea. Dar chiar vederea feţei sale răvăşite de dragoste şi de 
suferinţă nu mă tulbură aşa cum s-ar cuveni. O imensă oroare a 
coborât asupra mea şi mă învăluie precum noaptea sufletului. Nu 
mai pot să mă gândesc la nimic altceva decât la închisoare, la 
poliţie şi la oamenii care sunt răspunzători de prezenţa mea aici. 
Pe lângă astea, iubirea pare absurdă. E ca şi cum iubirea n-ar fi 
destul de puternică pentru a se apăra împotriva lumii. Desigur 
trebuie să existe în toate astea o bună doză de auto-înduioşare, 
dar de asemeni şi o profundă decepţie, căci mă descopăr 
incapabil să cred în orice altceva în afară de inimaginabila putere 
a nedreptăţii. Cred că aş prefera să nu cred în nimic. 

Văd că paznicul, care se găseşte în partea ei, ridică ochii spre 
pendula de pe perete, apoi îşi verifică ceasul brățară. Acum o să 
se ridice, să vină încet spre cabina de vizită pe care ea o ocupă şi 
să-i aducă la cunoştinţă pe un ton neutru că ora de vizită a 
trecut. 

— Nu ajută la nimic că mă iubeşti, mă aud spunând. L-am ucis 
cât se poate de simplu pe Leroy. Am mărturisit. 

— Erai în stare de legitimă apărare. 


— Tot ceea ce pot spera e ca să mă acuze de lovituri şi răniri 
cauzatoare de moarte, fără intenţia de a o produce. Ce 
importanţă, la urma urmei. Toţi sunt convinşi că am ucis-o pe 
Julie Ryman şi singura persoană care ar putea să dovedească 
faptul că nu-i adevărat, a murit. 

— Îţi aminteşti de noaptea în care Julie Ryman a fost ucisă? 
întrebă ea cu ochii strălucind de o flacără plină de hotărâre. li 
aminteşti ce ai făcut atunci? 

— Am ieşit cu Lisa Williams. 

— Deloc. N-ai încetat niciun moment să minţi ca să mă aperi. 

Ea cobori vocea şi adăugă: 

— Nu te mai pot lăsa să faci asta. Aş fi vorbit mai devreme la 
poliţie, dacă n-aş fi crezut că dăunez reputației soţului meu. 

— Ce? 

— În noaptea aceea am făcut dragoste. 

Şi dulceaţa unui surâs trece pe buzele sale. 

— Nu faci decât să complici şi mai mult lucrurile, Michelle. 

— Am făcut dragoste, insistă ea. De mai multe ori. Până foarte 
târziu în noapte. Şi din dragoste pentru mine, ai minţit la poliţie. 
Ţineai la reputaţia mea mai mult decât la propria ta securitate. 

— Ştii că nu-i adevărat. 

— E mai adevărat şi mai drept decât ceea ce încearcă să-ţi 
facă ei, şuşoti ea sălbatic. 

— Nu vreau să faci asta. 

— Am făcut-o deja, spuse ea. Am depus mărturie în faţa 
judecătorului de instrucţie azi-dimineaţă. Posedam numerele 
bancnotelor de o sută de dolari care s-au găsit la tine. Am 
mărturisit că încercasem să te ajut. Miss Breame spune chiar că 
ea m-a văzut în acea seară, sau că în orice caz e foarte probabil. 
Ea nu e aşa de sigură, fiindcă m-a văzut aşa de adesea... A fost 
suspendată urmărirea împotriva ta. 

— Şi Leroy? 

Sunt sub şocul acestei revelații uluitoare. Nu sunt sigur că am 
înţeles totul. 

— Vei fi apărat de cei mai buni avocaţi din Los Angeles. Te vei 
prezenta la tribunal cu o înspăimântătoare cicatrice pe faţă. 
Leroy era cunoscut ca escroc şi traficant de drog. N-ai făcut 
decât să te aperi. De altfel faptul că beneficiezi de suspendarea 
urmăririi în afacerea Ryman arată clar că era vorba de o lovitură 


montată împotriva ta. 

Polițistul îşi ridică încet centura şi se apropie de ea. În spatele 
meu îl aud apropiindu-se pe propriul meu gardian, ale cărui tălpi 
de crep scârţâie pe linoleum şi ale cărui chei şi cătuşe răsună 
vesel. 

— Nu dispera, îmi spune ea. Te iubesc, Julian... 

Sunt ultimele cuvinte pe care le aud, fiindcă ea închide 
telefonul şi se ridică în clipa în care gardianul ajunge în dreptul 
ei. La urechea mea receptorul nu mai produce decât un zumzăit 
Uşor. 

— Vizitele s-au terminat. 

Mâna gardianului s-a aşezat uşor pe umărul meu şi rămâne 
aşa până când mă ridic. În vreme ce mă conduce afară din 
vorbitor, întorc privirea pentru a o vedea dispărând prin uşile 
batante. Mâna mi se ridică până în dreptul obrazului şi atinge 
tifonul care acoperă rana. Mâine mi se vor scoate punctele de 
sutură. Cicatricea nu va dispare niciodată. Ea va fi mai întâi roşie 
câtăva vreme, dar sper că va sfârşi prin a se estompa şi a deveni 
albă. Soarele o va atenua, soarele care străluceşte dincolo de 
aceste ziduri şi care, într-o zi, ne va încălzi pe amândoi. 


SFÂRŞIT