Renee Shafransky — Sfaturi de viata

RENEE SHAFRANSKY 


SFATURI DE VIAȚĂ 


Original: 7/ps of Living (2018) 


Traducere din limba engleză de: 
MARGARETA MANOLE 


virtual-project.eu 


TREI 
2019 


VP - 


„Nu gândi este a unsprezecea mea 
poruncă; și dormi când poţi este a 
douăsprezecea”. 


— Herman Melville, Moby Dick 


VP-3 


Din Pequod Courier 


Sfaturi de viaţă 
de Nora Glasser 


Motive pentru a pleca 
din propria locuinţă 


Rezidenţi ai Pequodului (cunoscuţi anterior drept 
„Clasa mijlocie”): V-aţi pomenit anul acesta că 
impozitul pe proprietate a crescut astronomic, nu-i 
așa? Pentru asta puteţi să le mulţumiţi bogătașilor de 
oraș care ne-au „descoperit” locurile. Cumpără 
reședințe de vară modeste, le renovează și apoi le 
transformă în proprietăţi de milioane de dolari, iar 
piaţa imobiliară explodează. Dezvoltatorii oferă 
apartamente luxoase pe malul apei, demne de cei 
bogaţi și extraordinari. Între timp, voi vă refinanţaţi 
creditele pentru a vă păstra acoperișul deasupra 
capului. Prin urmare, de ce nu v-aţi închiria casa prin 
Airbnb unor chiriași de modă veche, pe timpul verii? Ar 
plăti mii de dolari ca să evadeze din oraș, cu un grup 
de prieteni. Va trebui doar să înlocuiţi mobila și 
instalaţia sanitară după ce pleacă. „Bună idee”, o să- 
mi spuneţi, „dar familia mea unde locuiește între 
timp?” Ce ziceţi de acele depozite din apropierea 
autostrăzii? Închiriaţi unul și puneţi o saltea gonflabilă. 
Improvizaţi o bucătărie cu un minifrigider și un cuptor 
cu microunde. Readuceţi la viaţă oala de noapte. 
Deprindeţi aptitudinile - testate în timp - ale celor fără 
adăpost. Gândliţi în afara cutiei... sau trăiţi întruna. 


VP - 


Capitolul 1 


Helene Westing, femeia cu care fostul meu soț a avut o 
aventură, și pe care a lăsat-o însărcinată în timp ce eram 
căsătoriți, s-a înscris la același curs de Pilates ca mine, cu 
câteva săptămâni înainte de Ziua Recunoștinței. Mai zic o dată. 
Helene Westing, femeia cu care fostul meu soț a avut o 
aventură, și pe care a lăsat-o însărcinată în timp ce eram 
căsătoriți, s-a înscris la același curs de Pilates ca mine, cu 
câteva săptămâni înainte de Ziua Recunoștinței. Eu fusesem 
acolo prima, întinsă pe spate. Exact cum se întâmplase și cu 
soțul meu. 

Stresată dincolo de limite. 

Antrenoarea mea de Pilates îmi admira imprimeul șosetelor - 
negre, cu însemnul verde al dolarilor - când am auzit ușa 
deschizându-se în spatele meu. Am cumpărat șosetele sperând 
să le transmit banilor, care abia mi se arătau după divorțul de 
cu trei ani în urmă, că sunt bineveniţi în viața mea. 

— Tari șosetele, Nora, zise Kelly și, cu o mișcare fluentă se 
așeză pe saltea, cu picioarele încrucișate - de două ori mai 
impresionantă, pentru că centrul ei de greutate se schimbase 
recent. Era aproape în șase luni și radia de la hormonii galopanţi 
ai sarcinii. Până și părul ei negru ca lignitul, strâns într-o coadă 
înaltă, căpătase un luciu de zeiță. Se legănă veselă în timp ce își 
întoarse capul înspre ușă și ciripi la microfonul din căști. 

— Bine ai venit! Tu trebuie să fii cea care a sunat ieri. Helene, 
nu? 

Am tușit, încercând să-mi ascund icnetul, în timp ce Helene 
trecu pe lângă mine, suficient de aproape încât să-i simt 
mirosul: L'Occitane Jasmin, un parfum pe care obișnuiam să-l 
folosesc și eu. Se opri puţin și se uită la mine pentru o secundă, 
apoi pufni înainte să-i zâmbească lui Kelly și să meargă mai 
departe. 

— Scuze pentru întârziere. Am estimat greșit timpul de 
condus. A 

Dacă Helene era tulburată, nu o arăta deloc. Işi întinse calmă 
salteaua și urmă indicaţiile lui Kelly, pentru a-și lucra mijlocul. 


VP-5 


Dar prezenţa ei chiar mă șoca; abia mă mai puteam concentra 
la curs. M-au năpădit amintirile chinuitoare ale trădării lui Hugh. 
Firul de păr blond de pe faţa de pernă. Blond? Perechea de 
chiloţi maro, de dantelă, ghemuită sub dulapul din dormitor. 
Maro. Golul din stomac la gândul că Hugh are o aventură atât de 
pasională și fără înfrânare încât își invitase amanta cu părul 
auriu în patul nostru și o răvășise într-atât că uitase să-și pună 
chiloţii înainte să plece. 

Trebuie să recunosc că mai avusesem indicii despre 
aventurile lui Hugh. Cu siguranţă erau indicii. Găsisem o vedere 
cu Olympia - nudul culcat al lui Manet - în cutia poștală, după ce 
Hugh se întorsese din Philadelphia, unde ţinuse un seminar de 
pictură. Pe spate nu avea nicio adresă și nicio semnătură, doar 
un număr de telefon și două cuvinte: „Sună-mă”. Hugh a pretins 
atunci că habar n-are cine a trimis vederea. A aruncat-o. Totuși, 
am fost foarte atentă. Nu și-a schimbat comportamentul. Nu a 
mai plecat la Philadelphia, nimic suspicios. M-am convins că nu 
mă înșelase. Dar apoi nu am putut să nu observ tinerele care îi 
sorbeau cuvintele la petreceri și vernisaje și-l contemplau cu 
ochi dulci. Așa cum făcusem și eu când aveam 25 de ani și 
mersesem să-i văd vernisajul din Chelsea. 

Hugh Walker: Portrete din New York. Acesta era titlul 
expoziţiei. Pe atunci, Hugh era pe drumul cel bun spre a deveni 
un star în artă. Din biografia de la galerie, am aflat că avea 43 
de ani, era din Virginia și deja avea lucrări expuse la Muzeul de 
Artă Modernă. Portretele constau în reflexiile lui în diferite 
vitrine de magazine, din cele mai bogate și cele mai sărace 
cartiere - din Tribeca, până în Harlemul de Est. Erau lucrate în 
ulei și poleite cu diferite luciuri care creau un efect de ceaţă și 
lumină. Mi s-au părut geniale. 

Când Hugh a intrat în galerie, l-am recunoscut din tablouri. 
Era înalt și zvelt, purta pantaloni kaki și o cămașă polo albă, cu 
mânecile suflecate. Înainte să meargă spre recepţie pentru a 
vorbi cu personalul, mi-a zâmbit fermecător și ștrengărește și în 
acea clipă îmi doream să mă fi îmbrăcat de dimineaţă cu niște 
blugi mai sexy. Cu hainele lui, cu părul lui negru și ondulat și 
ochii căprui, aveam impresia că semăna cu Jack Kerouac, în 
reclama „Kerouac a purtat pantaloni kaki” de la Gap. 


VP-6 


După ce și-a terminat treaba la recepţie, a venit fix spre mine. 
Mi-a crescut pulsul. S-a prezentat cu un accent sudic, dulce, și a 
întins mâna. Ne-am atins și inima mi s-a zbătut în piept. 

— Bună. Sunt Hugh Walker. lar tu ești...? 

— Nora Glasser. 

— Pot să te întreb ce părere ai de tablouri, Nora Glasser? 

— Cred că sunt frumoase și complexe. Diafane și politice în 
același timp, am spus eu. Apoi m-am lăsat acaparată de un 
imbold lipsit de respect: Dar am vești nu prea bune. 

— Poftim? 

— Nu sunt focalizate. 

Fără să ezite, Hugh deveni sobru. Dădu din cap și se încruntă. 

— Da. Mă tem că experimentam ceva nou. Mi-am pus 
vaselină în ochi când le-am pictat. 

— Glumești, nu? 

Mi-a făcut cu ochiul și mi-a zâmbit din nou irezistibil. 

— La fel și tu. 

Practic, mă topeam de la arșiţa dintre noi. 

Odată ce ne-am culcat împreună, Hugh a început să mă 
picteze. După seria Nora prezentată la New York, cariera lui a 
explodat. A zis că sunt muza lui. „Ești evreica mea brună și 
frumoasă”, îmi spunea. Nu aș fi vrut să-mi petrec timpul cu 
altcineva. De atunci, vocea lui Hugh a fost prima și ultima pe 
care am auzit-o în fiecare zi, timp de mai mult de zece ani. Eram 
acel tip de cuplu pasional. Acei oameni care noaptea în pat, cu 
picioarele încolăcite, își povestesc despre ziua care a trecut. „Tu 
prima”, insista el. „Spune-mi totul”. Dacă îmi exprimam 
ocazional îngrijorarea despre femeile care flirtau cu el, Hugh mă 
liniștea. Chiar invoca faimoasa zicală a lui Paul Newman despre 
fidelitate. 

„Nora, de ce să ies să mănânc hamburger când am friptură 
acasă?” 

Tocmai ne întorseserăm dintr-o vacanţă din Roma - impetuos 
necesară după ce eșuase cel de-al doilea tratament de fertilitate 
- în săptămâna dinainte ca părul blond și chiloţii maro să-și facă 
apariţia în dormitorul nostru. Am fost așa de deprimată după 
acel episod, încât am dormit aproape patru zile întregi. Apoi, 
trezindu-mă din somn precum Lazăr, m-am târât în bucătărie, 
pentru ca Hugh să-mi mai zică, încă o dată, că a fost doar „o 
aventură” și eu eram „aleasa”. Se pare că o cunoscuse în timp 


VP -7 


ce inaugura o galerie în Austin, era studentă la Facultatea de 
Arte. 

— Tu erai în vizită la mătușa ta, când a sunat. Era în New York 
în săptămâna aia și a vrut să vină să-mi vadă noile lucrări, a zis 
el. A adus vin. Am băut prea mult, Nora. Inainte să-mi dau 
seama ce se întâmplă, ea... îmi pare rău. Te rog, nu lăsa asta să 
ne distrugă relaţia! Te rog! Nu-mi pasă de ea. Nu-mi pasă de ea 
deloc. 

Am vrut să cred că o să reuşim să trecem peste asta. Te rog, 
nu lăsa asta să ne distrugă relația. Am citit cărţi despre cum să 
te vindeci după trauma de a fi înșelată. „Nu te aștepta la 
miracole”. „Câștigarea încrederii durează”. „Orice ai face, nu 
cere detalii”, erau sfaturile lor. În timpul lungilor conversații 
emoţionante cu Hugh, am încercat să stau departe de aceste 
terenuri minate. „A cedat de la atâta stres provocat de 
încercarea de a avea copii”, m-am gândit eu, începând să îl iert. 
Dar mai puţin de șase luni mai târziu, în timp ce umblam prin 
studioul lui pentru a găsi răzătoarea care dispăruse (Hugh 
mereu lua ustensilele din bucătărie ca să obţină texturi noi și 
interesante ale vopselei), am renunţat la orice speranţă. 

În spatele paravanului japonez care ascundea chiuveta 
industrială a lui Hugh, pătată de vopsea, am văzut o pânză 
rezemată de perete. Evident, era o replică a faimoasei fotografii 
a lui Annie Leibovitz, Rolling Stone - cea cu John Lennon 
dezbrăcat și ghemuit în poziţie fetală, în jurul lui Yoko, 
îmbrăcată în întregime. În versiunea asta, cel dezbrăcat era 
Hugh. Şi era înfășurat în jurul unei Helene rotunde și însărcinate. 

M-am holbat la tablou, abia mai respiram, iar corpul meu a 
căzut în propria-i poziţie fetală. Asta nu se poate repara. După 
așa ceva nu ne putem reveni. Mi-a înfipt un cuţit în pântece și 
sângerez până la moarte. Asta înseamnă moartea. Apoi am 
auzit ușa studioului deschizându-se și podeaua scârțâind în 
spatele meu. 

— Nora, nu am vrut să se întâmple asta. 

— Dar eu voiam un copil. Era copilul meu. Ne-ai distrus. Și mi- 
ai frânt inima. 

* 

În acea zi, în studioul lui Hugh, am făcut în tăcere un 
jurământ: Oricât de mult mi-ar lua, voi reveni la viată și nu voi fi 
o femeie acră și furioasă. 


VP-8 


Ușor de zis. Am început să am fantezii violente în care îi 
zdrobeam pe Hugh și pe Helene cu mașina. Apoi scoteam un 
pistol din buzunarul paltonului, precum o infractoare din anii '40, 
și îi împușcam în pat, în flagrant delict, iar asta era mult mai 
visceral și satisfăcător. Îmi imaginam acest scenariu la nesfârșit. 
Era atât de tulburător, încât am început să merg la terapeut. În 
afară de Hugh (și poate și de Helene, dacă îi spusese), doctorul 
Feld era singurul care știa că am făcut să curgă sânge. 

— Spuneţi-mi exact ce s-a întâmplat, a zis doctorul Feld, 
uitându-se grav la mine, în prima ședință, pregătit să ia notițe 
cu stiloul în carnetul lui galben. 

— Am atacat lucrările lui Hugh. La propriu. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— După ce am văzut acel tablou în studio. La început, nu mă 
puteam ridica de pe podea, eram foarte supărată. Hugh tot 
zicea că trebuie să vorbim calm despre asta. Se tot referea la 
copil ca fiind o „greșeală”. A zis că nu a vrut s-o lase pe Helene 
însărcinată, dar s-a întâmplat și ea a decis să-l păstreze. Avea 
de gând să-mi spună după ce se năștea copilul. Credea că voi fi 
dispusă să accept un „aranjament” după ce văd copilul. 

— Ce fel de aranjament? 

— Voia să locuim împreună în continuare și eu să fiu un fel de 
mamă vitregă. „De vreme ce tu se pare că nu poţi rămâne 
însărcinată”, a zis el. Tot încercaserăm. Ovarele mele nu 
cooperau. 

— Probabil că v-a rănit foarte rău. 

— Am fost devastată. L-am acuzat de sadism. El a pretins că 
sunt burgheză și îngustă la minte. A zis: „Europenii fac astfel de 
aranjamente tot timpul”. Corectaţi-mă dacă greşesc, doctore 
Feld, dar de obicei nu este soţia cea care poartă copilul, și nu 
amanta? 

— Mă tem că nu sunt expert în asemenea chestiuni. 

— Nu, bineînțeles. 

— Să ne întoarcem la violență... 

— Da. Ei bine, într-un final m-am ridicat de pe podea. L-am 
văzut pe Hugh cum se pregătea să fiarbă apă, pe plită, pentru 
ceai, de parcă am fi fost un cuplu de englezi care puteau să aibă 
o conversaţie civilizată pe marginea problemei, la o ceașcă de 
ceai Earl Grey. M-am uitat din nou la tabloul cu el și Helene și 
am văzut roșu în faţa ochilor. Era real. Asta chiar se întâmpla. 


VP-9 


Toată camera a devenit sângerie. Am luat drept armă cel mai 
apropiat lucru pe care l-am găsit - un cuţit X-ACTO de pe masa 
lui de lucru - și m-am năpustit asupra lui. M-a apucat de 
încheietură înainte ca lama să atingă pânza. Din greșeală, i-am 
înțepat mâna. 

Doctorul Feld a notat în carnet. 

— El cum a reacționat? 

— „Eşti isterică”, a zis. Cred că eram. Dar problema este că 
încă mai am fantezii. 

— Ce fel de fantezii? 

Am ezitat. Doctorul Feld și-a înclinat capul. 

— Unele în care îi rănesc pe amândoi. 

Doctorul Feld a notat mai multe în carnet. 

— Ce ziceaţi despre obligaţia de a informa autorităţile dacă 
reprezint un pericol pentru alţii sau pentru mine? Nu o să mă 
raportați pentru că am fantezii, nu? 

— Nu. Dar ar fi bine să cercetăm această furie aici, decât să o 
exprimaţi în alte feluri. _ 

— Aţi putea aproxima de câte ședințe avem nevoie? Imi fac 
griji în legătură cu banii. Întâlnirea cu avocatul, pentru divorţ, a 
fost un șoc pentru mine. 

— Cum așa? 

— Am trăit cu Hugh mai mult de 12 ani, dar am fost căsătoriți 
doar unul. Asta înseamnă că despăgubirea nu o să fie mare. 
După ce plătesc avocatul, mă mut din apartament și îmi acopăr 
cheltuielile până găsesc un loc de muncă... Am oftat și am dat 
resemnată din cap. Totuși, nu vreau să mă lupt ani de zile 
pentru pensia alimentară. 

— Mai bine mergeţi mai departe. 

— Da. 

La 150 dolari fiecare vizită, nu mi-am permis să merg prea 
mult la doctorul Feld, dar măcar mi-am recăpătat echilibrul. Mă 
tem că, de când Hugh și Helene s-au mutat în Pequod, în mai, 
anul acesta, am început să regresez. In unele zile pot să jur că 
am un vulcan în piept. Energia necesară pentru a-l ţine să nu 
erupă, mă epuizează. Adesea sunt în depresie. Dar mă asigur, în 
fiecare zi, că-mi reînnoiesc jurământul: Categoric nu voi lăsa 
furia să-mi distrugă viata. 

* 


VP - 10 


— Ce tupeu pe femeia aia, comentă Grace în timp ce ieșeam 
din sală și mergeam pe coridorul care ducea spre parcarea de 
afară. 

Grace Sliwa mi-a fost ca o soră timp de 23 de ani, de când 
eram colege de cameră, în primul an la NYU!. Chiar arătăm ca 
două surori. Amândouă avem părul lung și șaten, fețele ovale și 
pomeţii proeminenţi, moșteniţi de la străbunii veniţi din aceeași 
parte generică a lumii: Grace se trage din cehi, iar eu din 
ghetourile de evrei din vestul Rusiei. Amândouă suntem mai 
înalte decât media și avem talia lungă. „Tipul lui Modigliani de 
modele”, a zis odată Hugh. Dar ochii mei sunt căprui, iar ai lui 
Grace albastru-deschis. Poartă părul drept, cu cărare într-o 
parte. Mie îmi place aspectul ciufulit, „sălbatic”, cu breton. 
Grace nu are nevoie de ocazii speciale ca să îmbrace fuste sau 
rochii. Eu sunt fericită în blugi 90% din timp. 

Deșteaptă, talentată și frumoasă, Grace mai are și o voce 
care toarce a sex și pe care o folosește cu brio în cadrul 
emisiunii ei de interviuri, Zvonurile localnicilor, realizată la radio 
WPQD, aici în Pequod, și preluată la nivel regional de radiourile 
publice. 

— Dacă ar fi avut măcar o urmă de decenţă, ar fi trebuit să 
plece când te-a văzut în sală, a șuierat ea. 

Una dintre calităţile pe care le admir cel mai mult la Grace 
este loialitatea. Este la fel de loială ca Lassie. După ce am 
divorțat de Hugh, nu i-a acordat nici măcar un interviu telefonic. 
Și credeţi-mă, având în vedere cine este Hugh, ar fi fost un 
succes pentru ea. Grace a fost singura dintre prietenele mele 
care a refuzat să mai vorbească cu Hugh, faimos sau nu, din 
cauza aventurii lui cu Helene. 

— În locul tău, aș fi vrut să ucid, a zis înfuriată. 

Grace își încheie haina și mă cuprinse de braţ pe când ieșeam 
din clădirea mare de beton, de culoarea ardeziei, în dimineaţa 
aceea rece de noiembrie. Ne-am îndreptat către mașinile 
noastre, parcate una lângă cealaltă. 

— Și ce ai de gând să faci? a întrebat ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu putem s-o lăsăm pe femeia aia să rămână la curs. 
Trebuie să existe o cale să scăpăm de ea, a zis, eliberându-mi 
mâna pentru a deschide ușa din spate a mașinii ei - un Prius - 


1 New York University (N. red.). 
VP -11 


ca să-și arunce acolo salteaua, peste un scaun de copil, plin de 
jucării. Grace are doi băieți minunaţi, doi pitici adorabili - finii 
mei. După primul născut, familia ei s-a mutat din Manhattan în 
Pequod, ca să-i crească pe copii în afara orașului. Soţul ei, Mac, 
este de aici. 

— Îi trebuie pusă interdicţie, a zis Grace, întorcându-se spre 
clădire. Poate ar trebui să mergem și să le spunem lui Kelly și 
celorlalte ce a făcut... 

— Nu, am zis hotărâtă. Ştii că se duce vorba. Nu mai suport să 
fiu subiect de bârfă din nou. Îţi amintești când Mew York 
Magazine a publicat poza aceea făcută de paparazzi cu Hugh și 
Helene, Helene însărcinată, lângă fotografia mea de nuntă? Am 
fost total umilită. Nu vreau să fiu un subiect de interes aici. 

— Fotograful ala nemernic te-a trădat. Ce insultă avea mătușa 
ta pentru el? 

Sina Shluha vokzal'naja ve Siberia. Mătușa Lada era așa de 
îndrăgostită de rădăcinile ei slave, încât studiase limba rusă și 
dansul popular în toiul Războiului Rece. Îi cunoșteam 
majoritatea expresiilor, dar pe asta a trebuit s-o rog să o 
traducă. 

— Fiu de prostituată care muncește în gară, în Siberia. Am 
oftat. Grace, nu vreau să vorbească lumea de mine. Data 
trecută mi-a fost așa de rușine, că voiam să mor. 

— Nu confunda lucrurile, Nor. Lui trebuie să-i fie rușine. 

Atunci de ce îmi venea să mă ascund sub masă de fiecare 
dată când Hugh și Helene apăreau în cafenelele și restaurantele 
la care mergeam când încă mai locuiam în oraș? De ce plecam 
pe furiș de la petrecerile prietenilor și de la vernisaje când 
veneau ei? Venisem în Pequod pentru a începe o viaţă nouă. Nu, 
nu aveam să le spun lui Kelly și celorlalte. Nu voiam să-mi 
popularizez trecutul. 

Pe când intra în mașină, Grace încă mai bolborosea. 

— Nu a fost suficient de dezgustător că și-au cumpărat o casă 
aici? Adică, ideea era ca tu să o iei de la capăt, fără ei doi sub 
nasul tău. Acum trebuie să vină și la cursul tău de Pilates? Te 
urmărește! a zis ea, trântind ușa. 

Cred că fusese ideea lui Helene să cumpere o casă în Pequod. 
Hugh avea aproape 60 de ani și ceva probleme de sănătate. 
Probabil că îi era frică să nu-și piardă soţia de 27 de ani, dacă 
nu-i dădea ce voia. lar ea a vrut o casă lângă mine. Imi și 


VP - 12 


imaginam conversaţia lor - de fapt, mă îngrijora că îmi tot 
imaginam conversațiile lor atât de des în ultimul timp - care ar fi 
sunat cam așa: 

— Helene, știi că nu putem lua o casă în Pequod. Acolo 
locuiește Nora. 

— Dar nu e corect! Ai zis că Pequod are lumina perfectă 
pentru pictat, a ripostat ea, vorbind pe nas, în stil texan. 
Proprietatea are un studio frumos, plin de lumină. Vrei să 
renunțăm la casa visurilor noastre pentru că există posibilitatea 
să ne întâlnim, o dată sau de două ori, cu fosta ta soţie? 

Era adevărat, Hugh chiar spusese că lumina din Pequod era 
„la fel de transparentă precum vodca”, rezultat al aerului 
saturat cu molecule de apă, venite dinspre golfurile din 
apropiere. Petrecusem acolo o lună de august idilică, vizitând 
împrejurimile cu Grace și gașca ei, locuind cu minimul necesar 
într-un hangar pe care-l închiriasem pentru ca Hugh să poată 
lucra la tablouri mai mari. Seara aprindeam lămpi cu propan, 
făceam baie într-un butoi de adăpat caii - convertit acum în 
bazin - și ne bucuram de fiecare secundă. Dar, în următoarea 
primăvară, fermierul a vândut terenul unui dezvoltator imobiliar, 
iar noi am început să închiriem o cabană de iarnă din partea de 
nord a statului, ca să mergem în weekenduri tot anul. 

Pequod era un loc bun de petrecut verile. Se afla la doar trei 
ore spre est de New York, pe malul nordic al Long Island. Din 
mai până în septembrie, populaţia orașului creștea de zece ori, 
apoi rămâneam doar noi, cei din Pequod. La ultimul 
recensământ eram 3.093. Un oraș foarte mic. Hugh și Helene 
erau turiști de vară sau, mai exact, turiști de weekenduri de 
vară - un grup al cărui sentiment de proprietate atrăgea mânia 
localnicilor. Rubrica „Scrisori către editor” din Courier publicase 
o plângere tipică, legată de problema din Ziua Muncii: 


Dragă editor, 

M-am născut și am crescut în Pequod și am fost 
mândru să fiu rezidentul acestui oraș timp de aproape 
51 de ani. Recent, am fost deranjat de atitudinea 
unora dintre cei care împart comunitatea cu noi pe 
timpul verii. Weekendul trecut stăteam la o coadă 
lungă la ghișeul fermei - ceva tipic pentru acest sezon 
-, așteptând să-mi plătesc porumbul. Purtam tricoul de 


VP - 13 


la Departamentul de pompieri Pequod, prin urmare nu 
putea nimeni să conteste că sunt localnic. Când, în 
sfârșit, am ajuns la casă, am auzit un bărbat strigând 
din spatele cozii: „Hei, localnicule! De ce nu-ţi faci 
cumpărăturile în timpul săptămânii, ca să nu mai fie 
nevoie să stăm aici toată ziua asta nenorocită?” 

Pentru că sunt funcţionar public, m-am abținut de la 


violenţă. 
Dar după cum spune și abțibildul: TURI/STUL 
PANGAREȘTE LOCUL 


S. Ayers Pequod DP 


Peste vară, îi zărisem pe Hugh și pe Helene în weekenduri. 
Părea că, de fiecare dată când ieșeam sâmbăta să rezolv ceva, 
trebuia să traversez strada ca să nu mă întâlnesc cu ei. Când s-a 
terminat vara, am fost ușurată că, în sfârșit, plecaseră. Nu m-am 
așteptat niciodată ca Helene Westing Walker (din fericire, nu 
luasem numele lui Hugh când ne căsătorisem, așa că șansele ca 
oamenii să ne asocieze atunci erau mai mici) să apară la cursul 
meu de Pilates într-o luni de dimineață, în noiembrie. 

Cursul se ţinea de trei ori pe săptămână, într-un loc ciudat: 
vechea sală de bowling din afara orașului. Kelly și soţul ei, după 
ce găsiseră sala de vânzare pe Bizquest, în faliment, o 
aduseseră înapoi la viaţă. Un eveniment tragic le-a oferit 
această oportunitate: părinţii lui Kelly au murit în somn, 
intoxicaţi cu monoxid de carbon provenit de la boiler, iar ea 
moștenise ceva bani. Iniţial denumită Catskill, au schimbat 
numele sălii în „Van Winkle Lanes” de la legendarul Rip Van 
Winkle, care auzise tunete în munţii Catskill și descoperise acolo 
fantome care jucau bowling. Pentru barul care aparţinea de sală, 
Kelly pusese numele Thunder Bar („Tunet”). Soţul ei servea 
acolo. 

„Numele Van Winkle spune despre bowling că este minunat, 
atemporal. Numele Pequod Lanes nu transmite nimic despre 
bowling”, mi-a explicat Kelly pentru un reportaj realizat la 
inaugurare. „De când am schimbat emblema, afacerea a 
prosperat cu 17%”. 

Până începea programul de bowling, aveam tot locul doar 
pentru grupul de Pilates. În funcţie de dispoziţie și vreme, eram 
între cinci și zece care ne întindeam salteaua pe pistele 


VP - 14 


strălucitoare și uleioase. Dacă știi să joci bowling, atunci știi că 
uleiul ajută bilele să alunece lin. Este ceea ce le oferă acea 
„glisarea și alunecarea” sexy. Dar dacă nu îţi e familiar jocul, 
înțeleg. Cunosc acest lucru doar pentru că tatăl meu, Nathan 
Glasser, a făcut multe afaceri în sălile de bowling și în barurile 
acestora când eram mică, și adesea mă lua cu el. 

Mi-e dor de tatăl meu. A murit în urmă cu 16 ani, la puţin timp 
după ce l-am cunoscut pe Hugh. Era un om complicat, cu o 
inimă mare, iar eu eram „perla lui de fată”. Într-un mod curios, 
diminetțile petrecute în sala de bowling mă fac să mă simt din 
nou conectată cu el. 

— Nor, revino-ți, strigă Grace de la geamul mașinii ei. 

Incă eram blocată acolo, lângă portbagajul deschis al Toyotei 
mele albastre, îmi pusesem salteaua înăuntru și mă uitam 
neliniștită la ușa de la Van Winkle Lanes. Mă gândeam că ar 
trebui să rămân și să spun ceva când iese Helene, de genul: 
„Cum îndrăznești? Du-te și găsește-ţi propriul nenorocit de 
curs!” Dar de fapt voiam doar să plâng. 

— De ce a trebuit ca Helene să vină aici? De ce? am oftat. 

— O să fii bine? 

— Poate nu o să se întoarcă, am zis. 

Grace se încruntă. 

— Am auzit când o întreba pe Kelly de cardul pentru 30 de 
ședințe. Cred că-l cumpără chiar acum. 

— Ah. M-am clătinat pentru o secundă, ţinându-mă de 
portbagaj. 

— Nora? 

— Sunt doar puţin tulburată, atât, am zis, revenindu-mi. O să 
fiu foarte bine. 

— Spune-mi că nu te gândești să renunți. 

— Nu. 

— Bine. Eu nu pot veni miercuri, dar încerc să ajung vineri. 
Săptămâna asta e o întreagă nebunie. Ambii copii au programări 
la dentist și îi iau interviu primarului despre noile creșteri de 
taxe, așa că trebuie să mă pregătesc intens. In plus, i-am promis 
soacrei mele c-o învăţ cum să-și vândă LP-urile pe eBay. Asta ar 
putea dura zile întregi. Te iubesc. Fii puternică. 

— Te iubesc. 


VP -15 


Grace plecă din parcare cu Priusul. Am închis portbagajul și 
m-am trântit în scaunul șoferului. Deja eram îngrozită de cursul 
de miercuri dimineața. 

* 

Întâlnirea cu Helene mă agitase. Am decis să merg direct la 
biroul Courier în loc să trec pe acasă să-mi schimb hainele. 
Puloverul mare și negru pe care îl purtasem la curs acoperea 
suficient din pantalonii de Pilates. Am încercat să mă gândesc la 
rubrica pe care trebuia să o scriu în dimineața aceea, dar eram 
prea tulburată. 

Odată ajunsă la debarcader, vederea lui a început să mă 
calmeze. Standurile vesele de gustări, vopsite în dungi verzi și 
albe, se întindeau de-a lungul cheiului de lemn. Băncile din fier 
forjat erau aliniate precum locurile din față la un spectacol al 
mării. Dincolo de ele, lumina dansa pe apă sub cerul strălucitor 
de toamnă. Aerul mirosea a sare și frunze arse. Am inspirat 
parfumul, am simţit cum starea de încordare dispare și m-am 
întors la stânga, spre semnul pe care scria cu litere pictate cu 
mâna PEQUOD EST. 1827. 

Denumirea Pequod vine de la Pequot, tribul algonquin care a 
prosperat prin vânătoarea de balene pe coastă, înainte ca 
locuitorii albi să se instaleze aici. Totodată, este și numele navei 
de vânat balene din romanul legendar Moby Dick, pe care am 
decis să-l recitesc în timpul „terapiei mele contra mâniei”. ÎI 
abordasem în liceu și ţinusem minte povestea căpitanului Ahab, 
cel cu un singur picior. Acesta plecase pe Peguod ca să ucidă 
marea balenă albă care-i retezase membrul, dar a sfârșit prin a 
se scufunda cu tot cu navă. Având în vedere fanteziile mele cu 
Hugh și Helene, m-am gândit că ar fi bine să recitesc o poveste 
despre primejdiile dorinţei de răzbunare. 

Am luat-o din nou la stânga, pe Pequod Avenue, drumul 
principal al orașului, și am condus printre clădirile istorice de 
cărămidă și lemn. Structura orașului nu era atât de diferită de 
cea din anul 1827. Sicomorii mărgineau ambele părți ale străzii. 
Ușile imense ale bibliotecii, vopsite în roșu-cireșiu lucios, le urau 
cititorilor bun-venit în clădirea emblematică a orașului. Pequod 
este precum o vedere. La suprafaţă pare o piatră prețioasă. Dar 
când am început să lucrez la ziar, editorul șef, Ben Wickstein, m- 
a avertizat să nu mă las păcălită. 


VP - 16 


— Este un oraș mic și meschin, m-a prevenit Ben. ÎI poți 
compara cu Salem din Vrăjitoarele din Salem. Încă mai sunt 
depozite de lemn în spatele fabricii de sare. Și unii oameni de pe 
aici ar vrea să le vadă folosite. Dacă te văd că intri c-un căţel în 
cafenea, sună la departamentul de sănătate. Își adoră regulile. 

Grace mă încurajase să aplic pentru un loc de muncă la 
Courier când îi spusesem prima dată că aș vrea să mă mut în 
Pequod. 

— II cunosc pe editor. O să vorbesc pentru tine, s-a oferit ea. 
Are nevoie de cineva cu abilitățile tale. 

— Crezi? Nu am mai lucrat de mult timp. Și ultima 
recomandare pe care aş putea s-o primesc ar fi de la Hugh. 

După ce ne-am mutat împreună, Hugh mi-a cerut să îi 
administrez studioul. „O să primeşti salariu, fireşte”. Abia 
puteam să supraviețuiesc cu banii de la un ziar local gratuit 
numit New York Spy, pentru care scriam toate rubricile, de la 
cluburi de hip-hop și galerii ad-hoc până la chirii. Așa că oferta 
lui Hugh mi se păruse foarte avantajoasă: puteam să-l ajut, 
câștigam un salariu decent și mai aveam și timp de scris. Munca 
de la studio era destul de solicitantă. Am vândut și un articol 
pentru The New York Times despre Guerilla Girls, un grup 
anonim de feministe pe care le admiram. Acestea își puseseră 
măști de maimuţă și protestaseră în fața muzeelor vis-à-vis de 
lipsa acută a artistelor femei expuse în interior. Au împărțit 
pliante cu sloganuri precum: TREBUIE SĂ FII DEZBRĂCATĂ CA SĂ 
INTRI LA MET?? 

Dar adevărul este că eu nu practicam feminismul promovat 
de ele; îmi abandonasem cariera pentru Hugh. Propunerea lui 
Grace însemna o șansă de a-mi recăpăta identitatea ca 
scriitoare. 

— O să-i spun lui Ben că ai lucrat cu soțul tău. O să-i placă 
asta, soţia lui i-a fost parteneră la ziar, a zis Grace. Este așa de 
trist. Era de vârsta ta când a murit de cancer mamar, toamna 
trecută. Acum, Ben îl crește singur pe Sam. Este un copil 
minunat. Amândoi încep să revină la viaţă. Oricum, Ben nu o să 
te verifice. O să-i spun că ai trecut printr-un divorț urât. Fără 
nume. Fără detalii. 

A funcţionat. Asta se întâmplase cu mai mult de doi ani în 
urmă. De atunci, lucram la Courier. Îl respectam foarte mult pe 


2 Denumire colocvială a Muzeului Metropolitan de Artă din New York (N. trad.). 
VP - 17 


Ben; știa care-i sunt priorităţile. Propusese ca pungile de plastic 
să fie interzise în magazinele din Pequod și promova finanţarea 
locuinţelor la preţuri accesibile. Îşi făcuse o misiune din a opri 
supradezvoltarea și corupţia guvernamentală (care adesea 
merg mână în mână). 

După ce am parcat aproape în faţa bovindoului de la biroul 
Courier, l-am văzut pe Ben lucrând, probabil la articolul despre o 
nouă cameră de monitorizat traficul care genera un număr 
suspicios de mare de amenzi. 

Stătea la biroul lui mare de stejar, înghesuit între un dulap cu 
fișiere și o bibliotecă înclinată, împovărat de problemele de 
spate, holbându-se la ecranul computerului și trăgându-se de 
urechea stângă. Ben se trăgea mereu de ureche când scria. 
Odată, m-a prins uitându-mă la el. Pot spune că a fost foarte 
stânjenit; a găsit imediat o scuză pentru a ieși din birou. Este un 
editor grozav, dar pe plan personal este la fel de deschis 
precum o capcană de urs. 

Ben s-a oprit brusc și s-a întors să-i spună ceva lui Lizzie, cea 
mai tânără din mica noastră echipă. Ea s-a ridicat de la birou și, 
cu bocancii ei de armată, legați cu șireturi, s-a repezit spre 
monitorul lui. Lizzie are părul lui Morcoveaţă, un chip de zână 
pistruiată și un trunchi mic care o face să pară chiar mai tânără 
decât cei 23 de ani ai ei. Are tendința să se îmbrace ca un 
corespondent de război, pentru a convinge lumea că e serioasă. 
„Cu cât insiști să primești răspunsuri și nu cedezi, cu atât mai 
mult te vor lua în serios”, o sfătuisem eu, încercând să-i fiu 
mentor. 

Am ieșit din mașină și am intrat în clădirea de cărămidă, de 
trei etaje, o fostă legătorie de la mijlocul anilor 1800. 

— Bună dimineaţa, am zis în timp ce deschideam ușa veche a 
biroului, din stejar și sticlă. 

Ben și Lizzie și-au ridicat privirile din ecran, cu o expresie 
gravă. 

— Oh. A cedat hard drive-ul? 

— Nu, a zis Ben, rotindu-și scaunul de lemn pentru a sta cu 
fața spre mine. Ca de obicei, arăta și suna ca un morocănos, 
proaspăt ridicat din pat. Părul cărunt cu vârtej, cearcănele 
adânci de sub ochii lui căprui și gropiţa din bărbie contribuiau la 
acest efect. 

— Atunci cine a murit? 


VP-18 


— Tocmai am primit o altă scrisoare despre rubrica ta de 
„Sfaturi”, a zis el. 

Propusesem rubrica „Sfaturi de viaţă” ca un mod creativ de a 
exprima ofurile localnicilor. Până să locuiesc acolo tot timpul, 
nu-mi dădusem seama de impactul turiștilor de vară asupra 
comunităţii permanente. „Avem nevoie de o abordare nouă 
pentru a vorbi despre cât de dificile au devenit lucrurile pentru 
locuitorii obișnuiți din Pequod”, i-am spus lui Ben. 

Recunosc că această idee îmi venise după ce Hugh și Helene 
se mutaseră aici. Am putut să mă raportez la aversiunea 
localnicilor faţă de invazia orașului lor de către oamenii care nu-i 
respectă. Am crezut că un ton tăios mai poate elimina din 
tensiune. Până atunci, publicasem șase rubrici de „Sfaturi” și 
primisem un număr generos de scrisori de apreciere. Dar 
primisem și mesaje supărătoare. 

— Ce zice? am întrebat. 

Ben se întoarse la computer și începu să citească: 

— „Nora Glasser încă se crede deșteaptă, nu? Sfaturile ei sunt 
niște jigniri pentru oamenii care se chinuie să supraviețuiască. 
Noi chiar suferim. Ar fi bine să aibă grijă ce scrie sau o să 
regrete”. Scrisoarea este semnată Furios ca naiba. 

Ben își încrucișă mâinile și ridică din ambele sprâncene 
neuniforme. 

— Este al doilea mesaj de la Furios ca naiba. M-am oprit la 
amenințări. Nu o să-l public, a zis el. 

— Și vrea să schimbe și rubrica, a adăugat Lizzie. 

Ben s-a uitat enervat la ea, iar Lizzie s-a holbat la bocancii ei 
de parcă ar fi fost pedepsită. 

Tatăl lui Lizzie era primarul orașului Pequod, aflat la al 
patrulea mandat. Campaniile pentru el o determinaseră să fie 
extrem de competitivă, chiar dacă se ocupa doar de rubrica 
meteo, compara numărul de cuvinte și poziționarea rubricilor. 
De când începusem să scriu „Sfaturile”, insistase să aibă propria 
rubrică în care să evalueze aplicaţii de telefon. Dar Ben nu își 
dăduse acordul. El susținea că succesul ziarului depindea de 
subiectele locale. 

— E adevărat, vrei să o schimbi? am întrebat, îngrijorată. 
Adoram să scriu „Sfaturile”. Nu doar că reprezenta ceva unic 
pentru ziar, dar mă readusese la viaţă după divorț. Cel puţin în 
plan profesional. 


VP-19 


— Sincer, da. Mereu mă gândesc la ce aș putea schimba, a zis 
Ben. Asta e meseria mea. 

— Exagerezi, Ben. Sunt doar două scrisori. Oamenii care scriu 
mesaje furioase au găsit deja o modalitate de a-și elibera 
sentimentele ostile. 

Sobachny ne kKaryyty - „Câinii care latră, nu mușcă”. Asta 
obișnuia să zică mătușa Lada. Ai grijă la cei tăcuţi care dau din 
coadă, mă avertiza. 

— De cei care uneltesc în tăcere ar trebui să-ţi faci griji, i-am 
spus lui Ben. 

— Nu fi așa sigură, m-a avertizat. Nu trebuie să-ți spun eu 
câtă ură au generat costurile ridicate de viaţă. 

Era adevărat. Puteai simţi tensiunea în aer. Până și bătăile din 
baruri se înmulţiseră. În iulie, anul anterior, un instalator băut 
amenințase cu arma un turist de vară din cauza unei chitanţe 
neplătite pentru repararea toaletei. Registrul din Courier 
obișnuia să publice o listă cu cei care conduceau sub influența 
alcoolului și incidentele ocazionale de furt din magazine. Dar în 
toamna aceea raportasem deja patru jafuri - toate în case de 
vacanţă nelocuite. Totuși, credeam ce spuneam, că nu era 
nevoie să ne îngrijorăm din cauza unui cititor furios. 

— Avem și o mulțime de scrisori de apreciere. Cum rămâne cu 
libertatea presei? Tu n-ai încetat să mai scrii articole despre 
proiectul cu apartamente din cauza celui care a aruncat cu 
pietre. 

După ce Courier publicase o ediţie critică a unui proiect 
pentru un ansamblu luxos care ameninţa să polueze o suprafață 
mlăștinoasă, o piatră mare a spart geamul biroului într-o seară 
când Ben lucra până târziu. De piatră era legat un mesaj care 
spunea: „Nu te mai băga”. Grace chiar l-a invitat pe Ben la radio 
să discute despre incident. Acum Ben ţinea o bâtă de baseball 
lângă birou. 

Ben s-a încruntat, a început să bată cu creionul în birou, apoi 
s-a oprit brusc. 

— Nu mă înţelege greșit, îmi place rubrica. 

— Și lui tata îi place, a recunoscut Lizzie. 

— Dar un eveniment reprezintă o colecţie de date. Mai multe 
colecții de date reprezintă un tipar. E posibil ca rubrica să nu fie 
înţeleasă așa cum ai crede tu. Dacă mai primești asemenea 


VP - 20 


mesaje, a zis Ben, arătând cu degetul înspre ecran, închidem 
rubrica de „Sfaturi”. 

— Am înţeles. 

Nu aveam de gând să protestez împotriva unei situații 
ipotetice. Învăţasem când să mă lupt cu Ben. 

— Mai avem cafea? am întrebat eu, mergând înspre ibricul de 
cafea de pe dulap. 

— S-a terminat, a zis Lizzie rușinată. Îmi pare rău. Știu că este 
rândul meu, dar a trebuit să mă întâlnesc cu mama și cu 
organizatorul de nuntă înainte să vin la birou. A mimat că se 
împușcă în cap. Lizzie urma să se căsătorească luna următoare 
cu iubitul ei cu care era împreună de mult timp - un tip drăguţ 
pe care îl cunoscuse încă din liceu. 

— O să aduc o rezervă la prânz. 

Nu puteam să aștept până la prânz. În ultima vreme, mă 
trezeam obosită, de parcă abia dormisem. In locul celor trei căni 
în exces, necesare pentru a-mi dezmetici creierul de dimineață, 
părea atunci că aveam nevoie de cafea toată ziua. Tot amânam 
să merg la un consult. Ştiam că sunt puţin în depresie, dar oare 
mai aveam și alte probleme? Când eram mică suferisem de o 
astfel de oboseală, cauzată de probleme supărătoare de somn, 
dar credeam că scăpasem de ele. 

— Mă duc la Corwin să iau cafea, am zis. Și ceva bun. Meritam 
după ce Helene îmi distrusese cursul de Pilates. Nu mai 
cumpărasem brioșa mea preferată cu ciocolată de o groază de 
timp. 

— Vrea cineva ceva? Brioșe, brânză daneză? 

— Nu, mulțumesc. Încă se mai practică preţuri de vară acolo, 
a zis Lizzie. 

Ben a luat mâna de la ureche și s-a uitat în sus. 

— Ce zici de o gogoașă de la Eden? Eu vreau una cu jeleu. 

Am ieșit din birou și am trecut strada înspre cafeneaua Eden, 
un refugiu cu aromă de bacon într-un oraș care se schimbase 
prea repede pentru localnici și prea încet pentru turiștii de vară 
care voiau baruri cu sucuri și mâncăruri pentru gurmanzi, de 
servit pe stradă. Am văzut o femeie și doi bărbaţi coborând 
dintr-un Mercedes verde-închis, parcat în faţă. Erau total 
nepotriviţi în peisajul de aici. Femeia purta o haină de blană 
neagră și tocuri. Bărbaţii aveau paltoane lungi de cașmir negru 


VP -21 


și eșarfe la gât. Cel mai scund, cu părul argintiu, a închis mașina 
și apoi i-a însoţit pe cei doi în cafenea, deschizându-le ușa. 

M-am oprit pentru că l-am recunoscut. Nu îl mai văzusem de 
ani buni - probabil că acum avea aproape 70 de ani, era încă 
vioi, cu toate că părul lui des se mai rărise. Purta puloverul pe 
gât care îl consacrase și o haină lucioasă. Mereu a arătat și s-a 
îmbrăcat ca Sean Connery. Indiferent dacă ne gătea mie și lui 
Hugh unul dintre felurile lui exotice de mâncare sau dacă gâdila 
ego-urile unor persoane la vernisajele lui, arăta mereu 
impecabil. 

— Abbas? 

Dealerul de artă dintotdeauna al lui Hugh, Abbas Masout, din 
Liban via Chelsea, s-a întors și mi-a zâmbit. 

— Doamne, Nora! a zis el, lăsând ușa să se închidă în urma 
prietenilor lui. Fată dragă, ce mă bucur să te văd. A venit la 
mine și s-a aplecat pentru un pupat european, pe ambii obraji, 
urmat, ca de obicei, de o îmbrăţișare. 

— Abbas, ce faci aici? 

— Am adus niște colecționari de la Paris pentru studioul lui 
Hugh. Dar întâi vor să guste aromele locale. 

Mi s-a aprins un bec în minte. 

— Așa este. E luni. 

Galeriile de artă erau închise lunea, un prilej bun pentru 
vizitarea studiourilor. Obișnuiam să-i aranjez orarul lui Hugh 
pentru ca Abbas să poată aduce colecţionarii și administratorii 
de muzeu să-i vadă operele în zilele de luni. De aceea era 
Helene în Pequod. Probabil că acum avea vechea mea slujbă și 
se îngrijea de potenţialii cumpărători ai lui Hugh. 

— Am auzit că și tu locuiești în locul ăsta minunat, a zis 
Abbas. 

Am fost prima aici. 

— Da. 

S-a uitat la mine cu îngrijorare. 

— Te simţi bine? 

Mi-am amintit că mă întâlnisem cu el la coadă la Barnes & 
Noble după divorț. Mă întrebase același lucru și atunci, înainte 
să insiste să-mi cumpere cartea pe care o ţineam în mână, drept 
cadou din partea lui. Abbas era macho, dar blând. 

Am clipit. 

— Bineînţeles. 


VP - 22 


— Excelent. Arăţi minunat, apropo. 

— Mulţumesc. 

— Te-aș invita să stai cu noi, a zis Abbas, ridicându-și palmele 
în semn de neajutorare, dar Hugh și fetiţa lui sunt înăuntru... 

Nu m-am putut abţine să nu mă holbez prin vitrina cafenelei. 
Colecţionarii parizieni tocmai se așezau la masă și îmi blocau 
vederea către Hugh și fiica lui. Unul dintre ziare îi spusese pe 
nume. Callie. 

— Și vine și Helene, a zis el, scuzându-se. 

— Da. Ei bine, ar fi fost minunat să mai vorbim, Abbas. Dar 
oricum am întârziat la muncă. 

Tocmai atunci sosi și Helene într-un Lexus argintiu. M-a văzut 
și a ridicat arogantă din sprâncene. Am simţit că încep să vibrez. 
Imi fierbea sângele. 

— Mi-a părut bine să te văd, Abbas. Ai grijă de tine, am zis. 

— Fată dragă, trebuie să reușim să ne vedem într-o zi. 

— O să ne vedem, l-am asigurat, dând din cap și plecând în 
grabă. O să ne vedem. 

Nicio gogoașă pentru mine și Ben. Va trebui să plătim pentru 
brioșele scumpe de la piață. 

* 

Miercuri de dimineață, m-am dus din nou la Pilates, sperând 
ca Helene să-și fi cumpărat cardul de curs doar pentru zilele de 
luni, când trebuia să-i găzduiască pe colecționarii de artă veniţi 
în vizită. Dar Lexusul ei era deja în parcare. Pe locul meu. M-am 
gândit să întorc. În schimb, am parcat pe alee, luptându-mă la 
fiecare pas cu impulsul de a merge acasă - până când am văzut- 
o pe Helene. Vorbea cu Kelly de parcă erau cele mai bune 
prietene și deja își pusese salteaua pe pista șapte. Pista mea. 

Nu am făcut o scenă. Nu am luat o bilă de bowling să i-o 
arunc în cap. Am inspirat adânc și mi-am făcut o altă 
promisiune: indiferent cât de greu ar fi fost să stau în preajma 
lui Helene, indiferent cât de mult disconfort aș fi simţit, nu 
aveam să plec nicăieri. „Poţi să-ţi trăieşti sentimentele fără să le 
exprimi”, a zis doctorul Feld. „Dacă ţii furia închisă undeva, 
până la urmă explodează. Se numește emoție pentru că trebuie 
să evolueze în ceva. Respiră și las-o să treacă”. 

Eram hotărâtă să las acel râu interior să curgă liniștit. Să 
rămân la curs și să fiu civilizată. De fapt, am jurat să merg la 
toate cursurile de Pilates din program. Helene îmi luase deja 


VP - 23 


soțul, apartamentul și, oarecum, și copilul pe care nu am putut 
să-l concep. Nu intenţionam s-o las să-mi ia și cursul de Pilates. 
Nu avea să se pună cu abdomenul meu. 

După curs, am condus acasă, mândră de modul demn în care 
m-am purtat. Dar după ce am oprit în capătul aleii mele și am 
scos din cutia poștală un plic crem, m-am cutremurat. Am 
recunoscut imediat scrisul de mână al lui Hugh. Probabil că 
Helene îi spusese despre cursul de luni. El prefera mereu să 
scrie o scrisoare decât să-mi trimită un mesaj sau un e-mail prin 
care să-și exprime condoleanțele sau să-și ceară iertare. Oare 
îmi scria să-și ceară scuze pentru prezenţa insuportabilă a lui 
Helene? Pentru că se mutaseră aici? „Am făcut atâtea greșeli, 
Nora...” 


Dragă Nora, 

M-am abținut să-ți scriu pentru că știu că ești Încă 
foarte furioasă. Dar nu mai pot să aștept. Am pus cap 
la cap o retrospectivă. Una cuprinzătoare. 

Aș vrea să includ pe lângă tablouri, un caiet cu 
schițe vechi - pentru a arăta cum a evoluat arta mea. 
Caietul pe care ti l-am oferit tie la aniversarea a 28 de 
ani este de departe cel mai bun. Acele prime studii ale 
mele cu tine sunt printre cele mai reușite. Sper că nu o 
să-mi faci probleme din cauza asta. Este doar un 
împrumut - până la urmă, este munca mea. Ai putea, 
te rog, să renunti la furia față de mine, Nora? 

Nu a trecut destul timp? Anunţă-mă și-i voi spune 
asistentei mele să sune la Fedex să vină să ia caietul. 
Încă mă gândesc cu drag la tine. 

Hugh 


Pentru moment, abia respiram. Ce proastă am fost să cred că- 
și va cere scuze. Hugh nici măcar nu și-a dat seama cât deranj a 
provocat concubina lui. A scris doar pentru că avea nevoie de 
ceva. Când o să mă învăţ minte? În stomac mi se aprinse un 
cuptor. Păcat! Hugh va trebui să se descurce fără caietul lui 
preferat. Nici măcar nu ţineam caietul acasă. Il dusesem la 
mătușa Lada împreună cu alte amintiri de la el. Nu voi răspunde 
la scrisoare. Stai. Să îi răspund și să-i spun ce nemernic egoist a 
fost? Sau să îl las să împrumute caietul ca să-i arăt cât de puţin 


VP - 24 


îmi mai pasă de el? Nu puteam să mă hotărăsc care decizie era 
mai satisfăcătoare. 

Acordă-ți timpul necesar pentru a decide. Nu ești la cheremul 
lui. Și ține minte, nu vei lăsa asta să te transforme într-o femeie 
acră și furioasă. 

x 

În seara următoare, Kelly trimise un e-mail în care zicea că 
anulează cursul de vineri. Spunea că nu poate programa 
sonograma în altă zi și ne reprograma pentru duminică 
dimineața. 

Cu ochii cârpiţi de somn după o noapte aparent nedormită, m- 
am târât din pat la 7:30 duminică, pentru a mă pregăti de curs. 
Am mers în sufragerie, am luat telecomanda și am dat pe știrile 
locale înainte să pregătesc cafeaua. Ecranul era plin cu polițiști 
și mașini de intervenție cu girofarele aprinse. Ce se întâmplase? 
Erau implicaţi o mulţime de polițiști locali și de la district. Arăta 
de parcă... Cea zis? 

Nu. Nu se poate. Doamne! Imposibil. Este... Doamne! 

Am rămas pe canapea, cu ochii lipiţi de televizor. In cap mi se 
învârteau atât de multe întrebări, că am crezut că leșin. Cum? 
Cine ar face asta? Și de ce? 

Prin ceața confuziei, trebuie să recunosc că am simţit o 
picătură mică de ușurare - pentru că, dacă știrea era adevărată, 
nu mai trebuia să-i urăsc pe Helene și pe Hugh. 

Pentru că Hugh Walker și Helene Westing Walker erau morți. 
Mai era cineva în afară de mine care dorea asta. Cineva cu mai 
mult curaj. 


VP -25 


Din Pequod Courier 


Sfaturi de viață 
de Nora Glasser 


Unde sunt sălbăticiunile 


Știm cum merg lucrurile. Afacerile din Pequod cresc 
prețurile pe timpul verii pentru a putea supravieţui în 
lunile mai puţin profitabile. Turiștii de vară se așteaptă 
la asta. Ei își permit scumpirile. Noi, restul, ne ţinem 
respiraţia până după Ziua Muncii, când orașul se 
golește. Nu se mai poate așa. Acum, că turiștii de vară 
se perindă pe aici și în weekendurile din extra sezon, 
ne-am albăstrit la faţă. Aceștia ne fură locurile de 
parcare și se înghesuie la cursurile noastre de exerciții 
sportive. Preţurile rămân mari și plătim o avere pentru 
brioșe. Ne întoarcem de la piaţă uimiţi de cât de puțin 
ne permitem. Da, vrem să ajutăm afacerile locale să 
prospere, dar vrem să și mâncăm. Așa că de ce să nu 
folosim metodele de supravieţuire din trecut? Metode 
utilizate încă dinainte ca triburile nomade să se 
stabilească aici și să cultive pământul. Uitaţi de 
„artizanal” și „de la fermă, pe masă”. Aici vorbim de 
precivilizaţie. De la mână, la gură. Puneţi-vă bocancii 
și urmăriţi sparanghelul sălbatic. Veţi fi uimiţi de ce 
puteţi găsi pe acel pogon de pădure încă netăiat de 
dezvoltatori. Mergeţi de-a lungul pârâului și culegeţi 
praz, praz sălbatic și măcriș. Învăţaţi să vă placă 
răcovina. Ce ziceţi de piureul de ghinde? Are gust de 
alune. Dezvoltaţi-vă gustul pentru „pământiu”, dar 
ţineţi minte: alegeţi cu grijă ciupercile alea, altfel veţi 
ajunge mâncare pentru viermi. 


VP - 26 


Capitolul 2 


Eram amorțită. Totul se găsea sub o aură de irealitate. Mă 
simțeam de parcă urmăream un episod din Verdict: crimă. O 
comunitate mică de la malul mării, într-o dimineaţă înceţoșată 
de toamnă, cu cetățenii ei îngroziţi și adormiţi, ieşiţi în capot și 
papuci, adunaţi în faţa casei victimelor, și poliția lucrând la locul 
crimei și împrejmuind strada cu bandă galbenă. 

În mod mecanic, am început să schimb pe alte canale. 
Niciunul nu transmitea în direct - canalele mari de televiziune 
nu ajunseseră în Pequod încă. Am schimbat înapoi pe postul 
local. Cu părul în vânt, poncho-ul portocaliu și pantalonii sport, 
reporterul părea mai mult tipul care să prezinte cursa anuală de 
biciclete pentru combaterea cancerului la sân, decât o crimă. 
Sau în cazul de faţă, o crimă dublă. În timp ce vorbea la cameră, 
în spatele lui aștepta nerăbdătoare o altă femeie, într-o haină de 
ploaie cu glugă. 

— Repet, poliţia nu ne spune nimic mai mult în afară de faptul 
că cei doi rezidenţi din Pequod, cunoscuţi la nivel internaţional 
ca fiind artistul Hugh Walker și soţia sa, Helene Westing Walker, 
au fost uciși, a spus reporterul. O vecină a confirmat că 
menajera le-a descoperit trupurile în jurul orei șase dimineaţa, 
când a ajuns la lucru. De fapt, vecina aceea este chiar aici cu 
mine. Sue Mickelson. Mulţumim că aţi vrut să vorbiţi cu noi, 
doamnă Mickelson. Ne puteți spune ce s-a întâmplat aici în 
această dimineaţă? 

Doamna Mickelson făcu un pas înainte și se îndreptă spre 
cameră. Avea un aer de persoană importantă. 

— Ei bine, a fost incredibil de îngrozitor, a spus ea dramatic. 
Era încă întuneric și îl plimbam pe Jupiter, labradorul meu, când 
am văzut o persoană alergând de pe aleea familiei Walkers în 
stradă. Striga: „Dios mio! Los estan muertos! Los estan 
muertos!” Eu vorbesc limba spaniolă. Spunea: „Dumnezeule, 
sunt morţi! Sunt morți!” Am sunat de pe telefonul meu la 
urgenţe. 

— N-aţi auzit nimic înainte de asta? 


VP - 27 


— Nu. Locuim lângă ei. A indicat spre în afara câmpului vizual 
al camerei, dincolo de aleea lui Hugh. Dar după cum vedeti, 
între locuinţele noastre este o bucată mare de pădure. 

— Cât de bine îi cunoșteațţi? 

— Câteodată, fata noastră se juca cu fata lor, Callie, în 
weekenduri. leri după-masă le-am văzut mașina și mi-am dat 
seama că o să iasă afară, așa că am strigat la ei să aranjăm o 
întâlnire de joacă pentru fete. Mulţumesc lui Dumnezeu că cea 
mică a stat în oraș la mătușa ei noaptea trecută, altfel ar fi fost 
și ea moartă. Este oribil. Oribil! 

— Da, așa este. Mulţumesc, doamnă Mickelson. 

Reporterul făcu un rezumat și întrerupse transmisiunea 
pentru ca știrile, programate de obicei la acea oră, să poată 
începe. Procesam cele întâmplate. Simţeam că mă panichez. 
Apoi am fost cuprinsă de un alt val de neîncredere. Creierul meu 
nu accepta crimele, chiar dacă îmi tremura corpul. Eram în stare 
de șoc? Experimentam ruptura dintre minte și corp? Voiam să 
vorbesc cu Grace. M-ar fi ajutat să revin la realitate. Oare ea 
știa? Am încercat să o sun pe fix. Nu a răspuns. Am încercat 
telefonul mobil, apoi pe al lui Mac. La fel. Nu a răspuns nimeni. 
Apoi mi-am amintit că era duminică și câteodată familia mergea 
la slujbă dimineaţa, alături de părinţii lui Mac, și pe urmă luau 
micul dejun împreună. 

Nu puteam să stau așa. Ar trebui să fac ceva, nu doar să 
schimb canalele la televizor, nu? Dar ce? Într-un final, am luat 
haina, m-am încălţat cu cizmele de ploaie și am ieșit la mașină. 
Nu știam încotro merg. 

Era o dimineaţă umedă, rece și înceţoșată. Îmi puteam vedea 
respirația. Genul acela de vreme din mlaștinile britanice. 
Conduceam repede, trecând de intrarea în rezervaţia naturală. 
Apoi mi-am amintit că, adesea polițiștii stau ascunși după 
tufișurile de cătină din apropiere. Am încetinit. 

Drumurile erau aproape pustii. Am continuat să conduc și să 
încerc să procesez ce văzusem la televizor. Tot nu părea posibil. 
Bărbatul pe care îl cunoscusem când aveam 25 de ani, alături 
de care trăisem și pe care îl iubisem mai mult de 12 ani, fusese 
ucis? Mi s-a umplut inima de mâhnire. Apoi mi-am amintit că 
Hugh mă înșelase cu Helene și junghiul a încetat. Au revenit 
întrebările: Ce fel de monstru i-a ucis pe Hugh și pe mama 


VP - 28 


copilului său? Și de ce? Auzeam în minte vocea lui Grace 
spunând: „Karma, dragă. Poţi să te bazezi mereu pe karma”. 

Am băgat mâna în buzunar ca să iau telefonul și să o sun din 
nou. Dar telefonul nu era acolo. Am încercat în celălalt buzunar, 
dar am găsit doar o bancnotă mototolită de cinci dolari. La 
naiba. Probabil că l-am uitat. 

Am pornit radioul ca să aflu mai multe detalii despre crimă. 
Nimic. Pădurile din ambele părți ale carosabilului blocau 
semnalul. A început să plouă și am pornit ștergătoarele. 

— Ce naiba?! 

Scoteau niște sunete enervante, asemeni unui fumător 
disperat care tot încearcă să aprindă o brichetă goală, și se 
porneau intermitent, cu o singură mișcare în intervalul în care în 
mod normal făceau trei. 

— În 120 de metri, luaţi-o la stânga, a ordonat GPS-ul. 

— Nu acum, am zis eu bolborosind. 

Toyota mea era o rablă. O cumpărasem la mâna a doua și 
după o lună se stricase GPS-ul - nu se mai oprea. Vocea 
electronică de femeie îmi oferea la întâmplare instrucțiuni fără 
legătură cu drumul. Ar fi costat aproape jumătate din cât 
dădusem pe toată mașina pentru a-l repara, așa că mă 
resemnasem cu defecțiunea. Dar tocmai atunci se hotărâseră și 
ștergătoarele să facă figuri? Le-am privit ameninţător în timp ce 
se mișcau neregulat. 

— Luaţi-o la stânga, a ordonat tipa de la GPS din nou. Luaţi-o 
la stânga. 

— Te rog să taci. Dacă fac stânga, ne înecăm. 

Pădurea se rărise și în stânga apăruse apa. O apă gri închis, 
tulbure și furioasă precum cerul care acum avea o culoare verde 
ca de mucegai. Aerul începea să fie sărat, precum castraveţii 
muraţi, pe când drumul o cotea înspre podul care făcea legătura 
între cartierele din acea parte a portului și centrul orașului 
Pequod. Prin parbrizul plin de apă, am văzut valurile lovindu-se 
de stabilopozii din port. Cele aproape o duzină de bărci cu vele, 
rămase pe apă până târziu înspre toamnă, se ridicau și cădeau 
violent odată cu valurile. Din depărtare se auzeau sirenele 
sunând. Era posibil ca poliţia să urmărească oare criminalul? Am 
încercat din nou să pornesc radioul și recepţia era mai bună pe 
WPQD, unde am prins o emisiune despre Hugh: „Walker a 
devenit faimos pe plan internaţional pentru autoportretele sale 


VP - 29 


neobișnuite. Cea mai recentă expoziţie a sa din New York, Scene 
dintr-o căsătorie, a primit evaluări fenomenale anul trecut. 
Rămâneţi cu noi. Vom vorbi cu Abbas Masout, dealerul de artă 
al lui Walker, imediat după acest mesaj de la Banca de economii 
Pequod”. 

Abbas. Săracul Abbas, sigur era devastat. Hugh fusese unul 
dintre primii artiști pe care îi preluase când își deschisese 
galeria în New York. La început, Abbas își făcuse o reputație în 
Beirut, unde vânduse artă modernă colecționarilor americani și 
europeni veniţi în vizită și starurilor de cinema, în epoca de aur 
a orașului. Apoi, în 1975, „Parisul din Orientul Mijlociu” a devenit 
zonă de război și Abbas și-a petrecut următorii cinci ani 
încercând să supravieţuiască. Intr-un final, a reușit să zboare în 
State și să-și folosească aici cunoștințele din lumea artei pentru 
a deschide un magazin, întâi în Soho, apoi în Chelsea. Devenise 
unul dintre cei mai de succes dealeri de artă din ultimii zece ani. 
Colecţionarii îl adorau pentru șarmul lui. De aceea îl iubise și 
Hugh, plus că era feroce ca un terrier, când îi apăra interesele. 

„Aici WPQD, ne-am întors cu reportajul despre uciderea lui 
Hugh și Helene Walker. Il avem cu noi pe dealerul domnului 
Walker, domnul Abbas  Masout, care ne vorbește din 
apartamentul lui din Lower Manhattan. 

— Domnule Masout, ce ne puteţi spune despre această 
tragedie? 

— vă pot spune că un mare artist american, care a fost 
prietenul meu, este mort și inima mea este frântă. Ce creatură 
demonică a făcut asta? Nu înţeleg. Nu are logică, a spus el. Cum 
de se poate întâmpla un astfel de act violent într-un loc atât de 
liniștit? Și de ce lor?” Vocea i-a cedat. 

— Nu mai pot vorbi... îmi pare rău. 

— Ințeleg. Mulţumesc, domnule Masout. Repetăm, artistul 
Hugh Walker și soția lui, Helene Westing Walker, au fost găsiţi 
morţi în casa lor, în această dimineaţă, în apropiere de Pequod, 
New York. Aparent, este o dublă omucidere. Poliţia nu a reţinut 
niciun suspect. Rămâneţi cu noi la WPQD pentru cele mai noi 
știri pe acest subiect. lar acum urmează știrile naționale”. 

Am apăsat „Scanare” pe receptor ca să găsesc alt post. N-am 
găsit nimic. Am închis radioul. Pe cealaltă parte a podului, am 
făcut dreapta, intenţionând să merg la cafeneaua Eden, aflată la 
aproape un kilometru depărtare. Incepuse să îmi bubuie capul. 


VP - 30 


Aveam nevoie de cofeină. Nu mă gândisem să-mi beau cafeaua 
înainte să plec de acasă. 

Trotuarele și majoritatea locurilor de parcare erau goale - 
piața Corwin nu se deschidea înainte de ora nouă dimineaţa. Era 
liniște. Nimic despre vreo dublă crimă. Nu se formase coadă la 
spălătoria automată de haine, deschisă într-o închisoare 
renovată din secolul al XIX-lea. Plăcuța de la intrare spunea: 
„Trei pirați capturați pe vaporul Cuttamonk, specializat în 
vânătoare de balene au rămas încarceraţi aici până când au fost 
spânzurați”. Era doar o dimineaţă obișnuită de duminică, 
ploioasă, în afara sezonului, într-un vechi oraș-staţiune. 

Abbas avea dreptate. În ciuda schimbărilor recente, Pequod 
era încă un loc improbabil pentru o dublă omucidere. O crimă 
locală era genul de poveste care era încadrată și atârnată pe 
peretele biroului Courier, împreună cu articole despre jafuri 
bancare și uragane. Aveam doar o crimă atârnată acolo - una 
din 1972. Corpul unei adolescente, adus la mal în Crooked 
Beach. Nici nu era din Pequod. Curenţii o aduseseră aici. Fusese 
lovită cu un obiect greu și aruncată în apă, nu se înecase. S-a 
aflat, apoi, că iubitul ei descoperise că îl înșelase și i-a zdrobit 
capul cu un skateboard. Au numit-o „crimă din pasiune”, ceea 
ce mi se părea că sună ca o justificare. 

Semaforul din fața farmaciei se făcu roșu și am oprit. L-am 
văzut pe domnul Răţoi, cu ciocul lui portocaliu și murdar, și cu 
penele stropite de noroi, așezat la marginea bălții uriașe din 
dreapta mea, care se forma în timpul ploilor mari în aleea dintre 
farmacie și magazinul de băuturi. ` 

Domnul Răţoi părea deznădăjduit. Și de ce nu ar fi fost? Işi 
pierduse iubirea vieţii lui. Domnul Răţoi și doamna Răţușcă erau 
nedespărţiţi. Îi puteai vedea cel mai des în port, în afară de 
zilele în care era furtună. În acele cazuri, se retrăgeau pe 
această bâăltoacă, zburlindu-și penele de la coadă și ghemuindu- 
se unul în celălalt. Până într-o zi posomorâtă, când unul dintre 
locuitorii orașului a depus o plângere și a apărut o dubiţă verde 
de la controlul animalelor. Au prins-o pe doamna Răţușcă, dar 
domnul Răţoi a scăpat. Acum venea și stătea aici de fiecare 
dată când se forma balta, așteptând-o. Scrisesem un mic articol 
despre el în Courier. A stârnit de la cititori mai multe răspunsuri 
ca niciodată. Cineva scria: Soția mea a fost răpusă de cancer. In 
unele zile sunt supărat pe ea că m-a părăsit. In altele aș vrea să 


VP - 31 


mor și să fiu cu ea. Era prietena mea cea mai bună. Domnul 
Răţoi sunt eu. 

Cred că Ben era autorul acestei scrisori, pe care o semnase cu 
un nume fals. Oamenii fac lucruri nebunești când sunt răniţi. 

Semaforul se făcu verde. Am condus înainte și am văzut că 
luminile erau aprinse în biroul ziarului. Probabil că Ben organiza 
articole împreună cu Lizzie și restul echipei, dacă nu fuseseră 
deja la locul crimei. Oare să intru în birou? Probabil că 
încercaseră să mă sune. Eram pregătită să vorbesc cu ei? Întâi 
aveam nevoie de cafea. Am parcat în faţă la Eden. 

Am ezitat înainte să ies din mașină, dându-mi seama cum 
arăt. Pantaloni de pijama, cămașă groasă bărbătească, albastru 
închis, cu șiret - era o combinaţie ciudată. Le purtam de atât de 
mulți ani, încât uitasem până în acel moment că le 
împrumutasem de la Hugh. Pentru o secundă, inima m-a înţepat 
din nou la amintirea lui dormind în aceste haine lângă mine, dar 
apoi a amorţit la loc. 

Am tras oglinda în jos pentru a-mi verifica părul. Arăta ca un 
cuib de păsări. Eram într-o stare groaznică. Aveam și cearcăne. 
Pielea mea, în mod normal perfectă, era pătată. Ciudat, dar 
aveam o mică tăietură pe obraz, precum o zgârietură de pisică, 
aproape de pometele drept. Și chiar și mai ciudat, aveam 
rămășițe de frunze uscate în breton. Le-am scuturat. Ceva uscat 
și tare mi-a căzut din păr în poală. O crenguţă. 

Mi se tăie răsuflarea. 

Am tras din nou oglinda. Cum mă zgăriasem pe faţă și de 
unde apăruseră frunzele și crenguţa? Nu fusesem prin pădure; 
când plecasem de acasă mersesem de pe cărare, direct la 
mașină. În seara de dinainte, mă spălasem pe dinţi și nu 
văzusem nimic din toate astea când m-am uitat în oglindă. M- 
am uitat la unghii. Erau puţin rupte. Poate în timp ce dormeam, 
m-am zgâriat pe faţă cu o unghie ascuţită. Dar asta nu explica 
crenguța și frunzele. 

Doar nu... 

Nu. Nu. Rămâi calmă, Nora. S-a terminat cu asta. A încetat cu 
mult timp în urmă. Nu te mai gândi. 

Ploaia începuse și mai tare. Mi-am ridicat gulerul pelerinei, am 
ieșit din mașină și am fugit înspre cafenea. 

* 


VP - 32 


Clădirea din centrul orașului Pequod era precum o călătorie la 
începutul anilor '60, cu excepţia plasmei TV montată pe perete. 
Erau câţiva clienţi împrăștiați prin cafenea, printre separeurile 
capitonate cu piele verde și scaunele pivotante, cromate, de la 
dozatorul cu suc. L-am recunoscut pe farmacistul orașului. Se 
uitau în sus la televizor, încremeniţi la știri. Același reporter local 
de mai devreme repeta informaţiile pe care le știam deja. Pe 
Lizzie nu o văzusem acolo de la început. Stătea pe un scaun 
chiar lângă casierie, în poncho-ul ei de camuflaj și pantaloni 
cargo kaki. Părul ei portocaliu era ud. 

— Nora! 

M-a văzut la ușă și a fugit înspre mine cu două cafele la 
pachet. 

— Am încercat să te sun. Ai auzit ce s-a întâmplat cu Walkerii? 
Am dat din cap. 

— Îmi pare rău. Probabil că ești îngrozită. 

— Vorbește mai încet, am șoptit, îndemnând-o să mă urmeze 
la o masă mică de lemn, într-o parte liberă a cafenelei. Nu vreau 
să știe nimeni de legătura mea cu ei. 

— Da. Ai dreptate. Sigur, a șoptit ea. 

Am decis să le spun lui Lizzie și lui Ben despre divorţul meu în 
ziua în care ea a intrat în birou zicând că un pictor faimos numit 
Walker a cumpărat o casă în Pequod. Courier publica cele mai 
mari vânzări de imobiliare din fiecare lună. Era responsabilitatea 
lui Lizzie să le urmărească. M-am gândit că o să caute informații 
despre Hugh și că o să afle oricum. Lizzie puse cafelele pe masa 
tocită. Ne-am așezat amândouă. 

— Cum te simţi? a întrebat ea. 

— Să fiu sinceră, nici nu știu. E greu să accept ce s-a 
întâmplat. 

A dat din cap cu gravitate. 

— E normal. Ești în stare de șoc. 

A fost aproape liniștitor s-o aud pe Lizzie confirmând 
diagnosticul pus și de mine. Explica starea de nebunie în care 
mă aflam. 

— Ai dreptate. Șocul este o reacţie normală, nu? Ce altceva ai 
mai aflat? Ben știe? 

— Ben este la locul crimei. Merg și eu acolo acum. Zice că 
poliţia nu lasă presa să treacă de capătul aleii. Încearcă să ia 
legătura cu niște contacte. 


VP - 33 


— Deci nu se știe nimic încă, în afară de raportul preliminar? 
am întrebat eu, arătând înspre televizorul care difuza din nou 
reportajul cu Sue Mickelson. 

— Ei bine, doar un lucru... 

— Spune-mi. 

— Dar nu este confirmat. 

— Despre ce e vorba, Lizzie? 

A ezitat și și-a mușcat buza. 

— Haide, zi. 

— Există un raport neconfirmat care spune că au fost 
împușcați în dormitor. În pat. 

— La naiba. Am simţit cum mi se scurge sângele din cap. 

— Doamne, Nora, ești albă ca varul. Imi pare rău. Nu trebuia 
să-ţi spun. După cum am zis, nu este confirmat. 

— Nu, nu. E în regulă. Mă bucur că mi-ai zis. Cine este sursa? 

— Nu știu. Ben a aflat de la unul dintre oamenii lui. Ascultă, a 
zis ea agitată. Ar trebui să ai grijă de tine și să mergi acasă. Ne 
ocupăm noi de asta. Eu. Ben. Nimeni nu se așteaptă să te 
implici. Ben cu siguranţă nu. E îngrijorat pentru tine. 

— Serios? Am fost luată prin surprindere. 

Lizzie a dat din cap. 

— Primul lucru pe care l-a zis a fost: „O să fie greu pentru 
Nora”. 

— Dar trebuie să fac ceva. 

S-a uitat la ceas. 

— La naiba. Trebuie să merg acolo și să fac câteva poze cu 
drumul blocat și cu mașinile de poliţie. Și avem nevoie de 
declaraţii de la vecini. A luat cafelele. Nora, promiţi să mergi 
acasă? 

— Hmm? am răspuns, amețită. 

M-a privit cu asprime. 

— Tu. Acasă. 

l-am făcut semn să plece. 

— Bine, bine. Aşa o să fac. 

Lizzie a plecat. M-am uitat după ea pe fereastra din față. Să fi 
fost adevărat? Cineva chiar îmi îndeplinise fantezia și îi 
împușcase pe Hugh și pe Helene în pat? Cum să stau pe 
margine, să aud frânturi de vești și să mă uit la imagini care se 
reiau la televizor, așteptând ca alţii să-mi spună ce se întâmplă? 
În timp ce apucam marginile mesei, am simţit un război 


VP - 34 


izbucnind în interiorul meu, cum îmi crește un păr de lup. Am 
jurat că nu o să mai spionez niciodată. Mi-am promis. 

— Cafea? 

— Huh? m-am uitat în sus la chelnerița care apăruse lângă 
mine. 

— Îmi pare rău că a trebuit să așteptați. Tocmai am pregătit 
una proaspătă. 

— Nu, mulţumesc. M-am ridicat. Tocmai mi-am amintit că 
trebuie să fiu undeva. 

Când am ieșit din Eden pe strada ploioasă, l-am văzut pe 
domnul Răţoi venind înspre mine și măcănind empatic. 

Am avut impresia că îmi spunea să fug. 

* 


Ștergătoarele mergeau neregulat. Anvelopele șuierau pe 
asfalt. Ploaia bătea pe capotă. Conduceam ca într-un fel de 
transă. Câte excursii nu făcusem eu cu Hugh pe toate felurile de 
vreme? Conducând pe potop în Anglia sau Irlanda, pe partea 
greşită a drumului. Inghesuindu-ne pe ceață, de-a lungul coastei 
Oregonului. Mergând înspre Parcul Național Zion pe caniculă, cu 
aerul condiționat stricat. Străbătând troienele de zăpadă în 
drumul spre nordul statului, către casa de vacanță. Eram buni 
companioni de călătorie, Hugh și cu mine. „Cine va fi maestrul 
călătoriei pentru primii 80 de kilometri?”, obișnuia să întrebe 
înainte să pornim la drum, scotocind prin CD-urile aruncate într- 
o sacoșă. „Sinatra? David Byrne? Patsy Cline? Alege tu”. 

* 

A fost ușor să evit drumul blocat. Am condus înspre sud, pe 
Old Route 20, dorindu-mi să fi cumpărat cafeaua aia. Am fost 
nevoită să ţin geamul coborât, chiar dacă ploua, ca să-mi 
distrag atenţia de la durerea de cap. Am trecut de Van Winkle 
Lanes și am continuat să merg dincolo de o zonă de păduri încă 
nedezvoltate, asigurându-mă că nu era nimeni în spatele meu 
înainte să fac dreapta în faţa celor doi stâlpi albi înalţi și a 
postului de pază din șindrile de cedru, care marcau intrarea în 
clubul exclusivist Dune Golf. 

Terenul Dune se închidea în prima zi din noiembrie, așa că nu 
era nimeni acolo care să mă oprească. Nimeni nu avea o listă 
fără numele meu pe ea din care să reiasă că nu plătisem taxa 
anuală de 18.000 de dolari. Membrii Dune erau preponderent în 
vârstă, bogaţi și conservatori. 


VP - 35 


Majoritatea își petreceau verile acolo și iernile în Palm Beach. 
Terenul public era pe partea cealaltă a orașului. Aproape de 
groapa de gunoi. Într-o zi o să scriu un articol despre regulile 
nescrise ale calităţii de membru Dune. 

Mamei mele i-ar fi plăcut să fie membră Dune. Pe cât de mult 
își iubea sora ei mai mare moștenirea ruso-evreică, pe atât 
mama o nega pe a ei, schimbându-și numele de fată din Sasha 
Levervitch în Sally Leer. „Sally Leer, pe naiba!”, o auzeam pe 
Lada strigând în timpul certurilor dintre ele. „Mereu ai vrut să 
faci parte din aristocrație. Pretinzi că ai rude care au ajuns aici 
cu Mayflower, nu în cala unei bărci de pescuit ton”. 

Drumul continua să șerpuiască printre curbele terenului de 
golf, ajuns acum o peluză maronie îmbibată de apă. M-am uitat 
în oglinda retrovizoare. Nu era nimeni. Am respirat ușurată și 
mi-am umplut plămânii cu aerul sărat de mare. Marea nu era 
departe de niciun loc din Pequod. In faţa clubului, o pădure de 
pini și stejari, aflată la marginea terenului, bloca vederea apei. 

Clădirea clubului - o altă construcţie din șindrile de cedru - se 
întindea sus, pe un deal, la capătul ultimei curbe a drumului. 
Avea două etaje, se sprijinea pe stâlpi grandioși și era 
împrejmuită de o terasă cu vedere în depărtare, către lac, plajă 
și pădure. Mușcatele pe jumătate îngheţate încă mai înfloreau la 
ferestre, dar acestea erau închise. Așa cum speram, clubul era 
pustiu. M-am îndreptat spre parcarea din spatele clubului - care 
era în buza pădurii - privind din nou în oglindă, agitată. 

Împreună cu Grace, obișnuiam să facem drumeţii aici până 
când am fost descurajate de un accident macabru - săgeata 
unui vânător străpunsese piciorul unui drumeţ. De atunci, 
proprietarii clubului Dune au pus semne cu „Accesul interzis”. 
Auzisem că mai erau câţiva vânători curajoși care continuau să 
meargă acolo când era clubul închis, dar m-am rugat să nu fie 
prin preajmă. 

Când am ajuns în parcare, m-am mai liniștit. Era goală. Nu se 
vedea nicio camionetă și niciun lucrător. Am parcat la margine, 
lângă pădure, iar când am oprit motorul, am auzit vuietul 
vântului printre copaci. M-am aplecat să deschid torpedoul și am 
scotocit prin dezastrul din interior: ochelari de soare fără o 
lentilă, hărţi ale orașului, manualul mașinii și o lanternă mică. 
Mai aveam și o husă de telefon cu niște bomboane cu espresso 


VP - 36 


înăuntru, acoperite în ciocolată, probabil cumpărate în timpul 
unei alte crize de cofeină. Le-am băgat în gură. 

De la ultima misiune de spionaj, nu mai scosesem de acolo 
binoclul de operă al mătușii Lada. Ascuns în fundul 
compartimentului, binoclul avea lentile capabile să mărească de 
patru ori, până la o distanţă de 900 m - suficient pentru a vedea 
expresia facială a unui actor, din cel mai depărtat loc de la 
Carnegie Hall. II moștenise de la străbunicul meu, Lev. Acesta 
fusese „cârpaci” (cel care iniţiază aplauzele, în idiș) la City 
Opera din New York. Lev le spusese celor de la Serviciile de 
imigrări că studiase canto în shtet? și adora muzica, știa totul 
despre operă. Așa că i-au găsit un loc de muncă la operă. In 
mare, avea atribuţii administrative, dar una dintre sarcinile lui 
era aceea de a-și folosi cunoștințele în timpul spectacolelor ca 
să aplaude în momentele potrivite. 

„Nu a lăsat niciodată o divă în tăcere”, zicea mătușa Lada. 

Nici Lada nu mă dezamăgise vreodată. Mereu era acolo când 
aveam nevoie de ea. Când mama și tata începuseră să se certe 
întruna, chiar am fugit să stau la ea în East Village. Nu s-a 
căsătorit niciodată și nici nu a avut copii, iar după moartea 
părinţilor mei, tata neavând fraţi sau surori și toți bunicii fiind 
deja morţi, noi două am rămas singurele rude. Binoclul auriu de 
operă era cea mai mare comoară a ei și mi l-a dat mie drept 
cadou de nuntă. L-am scos din torpedou și m-am simţit 
vinovată. Eram divorțată și îl tratam ca pe un gunoi. 

L-am pus în buzunarul hainei, am închis geamul și am ieșit 
afară tremurând. Nu mai ploua, dar frigul și vântul umed îmi 
pătrundeau prin haine. Faţa și degetele îmi înţepeniseră. Am 
privit din nou în spate. Nu era nimeni. M-am uitat în stânga. 
Liber. Apoi în dreapta. Un croncănit ascuţit a tăiat aerul în 
spatele meu. M-am întors și am văzut un pescăruș deschizându- 
și ghearele. Pe asfalt a căzut o scoică. Marea pasăre gri cu alb a 
aterizat lângă bucăţelele sparte de cochilie și bucata de carne 
roz, și s-a uitat la mine, provocându-mă să mă apropii de 
comoara ei. 

— Este toată a ta, am zis tremurând. 

Mi-am ridicat gulerul până sub bărbie și am pornit pe iarba 
udă înspre pădure, ajungând după câţiva metri la traseul 


3 Denumirea orașelor mici din centrul și estul Europei, cu populaţie preponderent 
evreiască, dinaintea Holocaustului (N. red.). 


VP - 37 


noroios de vânătoare. Am mers înainte, încercând să procesez 
faptul că Hugh era mort. Mă gândeam la ultima dată când 
aproape murise și la cât de înspăimântător fusese. Intrase în 
stop cardiac în timpul unei operaţii de rutină, de hernie. Pe 
atunci nu eram soția lui, așa că spitalul a chemat cea mai 
apropiată rudă. Fratele lui Hugh a venit din Virginia pentru a 
prelua responsabilităţile. Tobias Walker era un creștin renăscut 
și o adevărată provocare pentru Hugh. „Un fanatic”, spunea el. 
S-a enervat când s-a trezit și l-a văzut pe Tobias lângă el. 

In timp ce mă străduiam să înaintez, ploaia începuse tare din 
nou, strecurându-se printre crengile pinilor. Stejarii, care le 
luaseră locul în apropierea malului, abia ofereau adăpost. 
Furtuna le jumulise aproape toate frunzele. Apa îngheţată mi se 
scurgea din păr, pe sub gulerul hainei, și se prelingea pe gât. 
Am început să merg mai repede, lovind frunzele uscate și lăsând 
urme în noroi. Simțeam că îngheț, așa că am băgat mâinile în 
buzunar. Cu două degete mă jucam cu banda ochelarilor de 
operă ai Ladei. 

Nu știam sigur ce mă motiva. Era un simptom al traumei? 
Făcea parte din reacția de șoc? Mergeam înainte, uitându-mă 
cruciș prin ploaie și mărind pasul, cu o respiraţie greoaie. Sunt 
nefericită, dar măcar sunt în viață. Simţeam înţepăturile ploii de 
gheață și aerul rece săgetându-mi plămânii. Vedeam copacii, 
auzeam vântul și simțeam mirosul mării. Ce mai experimentau 
Hugh și Helene? Nimic. 

„Hugh și Helene. Hugh și Helene”. Ce se întâmplase cu „Hugh 
și Nora”? Cum de povestea se terminase așa de urât? Oare 
însemnase ceva pentru el scurta noastră căsnicie? Ne-am 
căsătorit la câteva luni după ce Hugh și-a revenit din operaţie. 
Insă nu doar pentru ca eu să fiu împuternicită într-o situaţie de 
criză și să-l salvez de grija fratelui său fanatic. Pentru asta am fi 
putut semna o împuternicire. Mereu am vorbit despre căsătorie 
în raport cu aducerea pe lume a unui copil, iar după întâlnirea 
lui Hugh cu mortalitatea, acesta s-a întors către mine într-o 
dimineaţă, în timp ce stăteam în pat, cu ochii umezi. 

„Nora, hai s-o facem. Hai să ne căsătorim și să facem un 
copil”, a zis. 

Am acceptat fericită ambele propuneri. 

In sfârșit, desișul de stejari s-a rărit, lăsând loc unei priveliști. 
Jos pe pantă, la capătul traseului, algele și stuful adunate într-un 


VP - 38 


strat gros, de culoarea grâului, formaseră un mal zdrenţuit. 
Dincolo de iarbă, un canal de apă întunecată se învolbura în 
bătaia vântului. Și pentru că știam exact unde să mă uit, dincolo 
de toată vegetaţia, am spionat colţul maroniu al unui adăpost 
mic de vânat, aflat la câţiva metri de marginea apei. Găsisem 
locul acela împreună cu Grace în timpul uneia din drumeţiile 
noastre după ce o rafală de vânt culcase iarba la pământ, 
suficient de mult pentru a expune acoperișul. 

Mi-am ţinut capul în jos, încercând să împiedic apa să-mi intre 
în ochi în timp ce coboram dealul, împiedicându-mă de rădăcini 
și alunecând pe noroi. Am pierdut controlul și m-am împiedicat 
de pe cărare, alunecând prin iarba înaltă; într-un final, după ce 
m-am agăţat în mâini, m-am oprit în spatele adăpostului. Am 
respirat și m-am verificat; nu eram rănită, doar aveam dureri și 
respiram greu. Am împins ușa. Am intrat în micuța încăpere de 
lemn, lăsând băltoace pe podea, îmbibată de apă și tremurând. 
E o nebunie. Pleacă. Dar nu puteam. Trebuia să văd locul crimei. 
De parcă asta ar fi fost dovada necesară pentru acea parte a 
creierului care nu credea că e adevărat. 

In interiorul întunecat al adăpostului mirosea a cedru umed și 
iarbă dulce. Trei pereţi nu aveau ferestre. Al patrulea era cu fața 
înspre apă și complet deschis, afară de acoperișul prelungit, 
care nu permitea să se vadă în interior. Asta făcea orice vânător 
care stătea acolo, invizibil pentru prada lui. Prietenii sau rudele 
domnului și doamnei Răţușcă ar fi putut să zboare de-a lungul 
coastei, în căldura soarelui, bucurându-se de curenţii calzi, până 
când... Buum! Cineva care se juca de-a Dumnezeu ar fi decis să 
pună capăt unei vieți. 

Adăpostul nu avea mobilier, nici nu era iluminat. Niciun 
dispozitiv de încălzire. Doar o bancă din lemn neșlefuit, cu o 
pătură veche de armată pusă deasupra. Am scos ochelarii 
mătușii Lada din buzunar, mi-am dat jos haina udă și m-am 
înfășurat cu pătura aspră de lână. M-am așezat pe bancă și am 
încercat să-mi opresc dinţii din clănţănit, încordându-mi 
maxilarul. Într-un sfârșit, mi-am pus ochelarii în dreptul ochilor și 
m-am uitat înspre golf, la început fără să găsesc semnul și 
rătăcindu-mi privirea prin apa agitată, înainte să ajung înspre 
copaci. Și acolo era, pe malul opus, cocoțată pe malul înalt al 
mlaștinilor - Pequod Point - cu pereţi de sticlă și grinzi de lemn, 
ivindu-se printre pini. Casa lui Hugh. 


VP - 39 


Nu o mai văzusem la lumina zilei. 
* 

Nu spusesem nimănui că îi spionasem pe Hugh și pe Helene. 
Nici măcar lui Grace. 

l-am spionat din prima zi în care am aflat că s-au mutat aici, 
când Lizzie a intrat în birou cu lista de imobiliare a funcţionarilor 
de la primărie. 

— Pequod Point vândută pentru două milioane și jumătate, a 
zis Lizzie, dându-și jos de la gât o eșarfă palestiniană, negru cu 
alb, și punându-și ghiozdanul jos. 

— Dezvoltatorul din Miami care a construit casa vara trecută, 
ca reședință de vară, nu a mai putut să-și plătească împrumutul 
de construcţie. Domnul și doamna Hugh Walker au cumpărat-o 
de la bancă. Pun pariu că este vorba despre faimosul artist Hugh 
Walker. 

— Ce? am icnit. Pot să văd lista? Nu mă gândeam că Hugh ar 
fi fost atât de nemilos încât să adauge o asemenea insultă la 
durerea mea, mutându-se acolo. 

— Proprietatea este perfectă pentru un pictor. Are un studio 
de artă uriaș, soţia dezvoltatorului avea un atelier de olărit. l-am 
făcut poze cu urnele ei în forme ciudate. Vă amintiţi? Le-am 
publicat în secţiunea „Mod de viaţă”. A fost articolul principal, 
dacă nu mă înșel, a zis Lizzie. 

— Nu pot să cred asemenea drăcie, am zis holbându-mă la 
numele lui. 

După ce i-am spus ei și lui Ben despre căsnicia mea și despre 
cum s-a terminat, Lizzie părea agitată și a început să 
învârtească ciucurele eșarfei în jurul degetului. 

— Doamne, Nora, ce poveste teribilă! Adică, ce s-a întâmplat 
cu metodele de contracepţie? Și-a pus mâna la gură. 

— Îmi pare rău. 

— E în regulă, Lizzie. Crede-mă, nu ești prima persoană care 
întreabă asta. 

M-a privit cu părere de rău. 

— De cât timp eraţi căsătoriţi? 

— Am trăit împreună ani de zile. Dar ne căsătorisem doar cu 
13 luni înainte. 

— Crezi că s-a speriat de căsnicie și de aia te-a înșelat? 

Am vrut să-i zic: Nu-ţi face griji, logodnicul tău nu este Hugh. 
Dar mi-a fost rușine să mai povestesc despre asta, în special în 


VP - 40 


fața lui Ben, care asculta cu atenţie de la biroul lui, frecându-și 
bărbia și încruntându-se. 

Am ridicat din umeri. 

— V-aș fi recunoscătoare dacă aţi păstra aceste informaţii 
doar pentru voi. Vă rog să nu spuneţi nimănui. 

— Nu voi spune nimic, a zis Lizzie, punându-și mâna pe inimă. 

Ben a avut o reacţie emoţională neobișnuită. Și-a cerut 
vehement iertare în numele bărbaţilor. 

— Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat asta, Nora. Bărbaţii care fac 
asemenea lucruri mă fac să-mi fie rușine. 

Având în vedere modul obiectiv de a fi al lui Ben, am fost și 
mai uimită că a zis ceva drăguţ înainte de sfârșitul programului: 

— Meriţi ceva mult mai bun, Nora. Mult mai bun. 

Abia m-am mai putut concentra în restul după-amiezii. 
Trebuia să lucrez la articolul meu „Câini pentru eroi”, despre un 
program de adopţie pentru animale de companie conceput 
pentru a ajuta veteranii de război din lrak să se vindece de 
sindromul de stres posttraumatic. Încercând să adun întrebări 
pentru un interviu cu unul dintre medicii veterinari, tot ce 
reușisem să scriu era întrebarea preliminară „Aţi avut vreodată 
un câine?”. În schimb, am jucat la aparatele virtuale de pe 
slotsofvegas.com, unde am adunat 63.235 $. Cea mai mare 
sumă a mea. Mi-aș fi dorit ca jocurile să fie reale și legale, 
pentru că economiile mele erau epuizate. Salariul unui reporter 
dintr-un oraș mic nu avea să le refacă. 

Până la șase, toţi ceilalţi din biroul ziarului plecaseră. Era 
liniște, numai bine pentru a scrie întrebările din interviu. Tocmai 
când deschisesem fișierul de lucru, am auzit ușa de la stradă 
închizându-se. Câteva secunde mai târziu, apăru Al Rudinsky. 
Un scump, ca un urs, tuns periuţă, Al purta tricoul lui albastru și 
salopeta cu Tidy Pools, și era murdar de noroi. Stătea în ușa 
biroului, ștergându-și pe covoraș bocancii de muncă, murdari. 
Gâtul gros și fruntea lată îi erau acoperite de murdărie și 
transpirație. 

— Am ajuns prea târziu? Am ratat termenul limită? Am adus 
cash. A zâmbit agitat la mine. 

Al era însurat cu Sinead, una dintre colegele mele de la 
Pilates - Sinead O'Halloran-Rudinsky. Uniunea lor irlandezo- 
polonă produsese patru copii, iar Al nu avea niciodată bani. De 
fapt, era în urmă cu câteva luni cu plata pentru reclamele lui. 


VP - 41 


Ben îl păsuise fără tragere de inimă. Dar nu mai accepta pe 
datorie. Asta era ultima zi în care putea să cumpere un spaţiu în 
suplimentul „Spaţii verzi și grădină”, o revistă importantă pentru 
reclamă, mai ales în cazul serviciilor lui Al pentru piscine, irigaţii 
și amenajarea spaţiilor verzi. 

— Departamentul pentru reclame nu mai este aici, am spus, 
arătând înspre ușa închisă din spatele biroului, unde lucrau cei 
de la contabilitate și reclame. Au plecat toți acasă. Dar o să mă 
asigur că Ben primește banii de la tine. Poate o să fie de acord 
să prelungească termenul, din moment ce ai adus banii astăzi. l- 
am zâmbit. De fapt, o să-l rog să facă asta. 

Al a traversat podeaua cu mersul lui crăcănat și mi-a dat un 
plic mare cu mâna lui uriașă și murdară. S-a uitat mâhnit la 
noroiul pe care îl lăsase în urmă. 

— Îmi cer scuze, am încercat să-l șterg pe tot. 

— Nu e nimic, Al. Nicio problemă. O să curăţ mai târziu. 

S-a aplecat și a început să adune cu mâinile goale bucăţile de 
pământ ud. 

— Poţi să-i spui lui Ben că îmi pare rău, că am încercat să 
ajung aici mai devreme? Am avut ceva urgent de făcut la 
Pequod Point, a zis el, ridicându-se. 

Am fost luată prin surprindere. Mi s-au ridicat antenele. Oare 
se referea la casa lui Hugh și Helene? 

— Ah. Despre ce este vorba? 

Al a pus noroiul în buzunarul salopetei și s-a șters pe 
pantaloni. 

— Cea mai mare proprietate pe care am lucrat. Noii 
proprietari s-au mutat astăzi și au vrut ca totul să fie gata de 
ieri. A trebuit să curăț piscina, să înlocuiesc filtrul motorului și să 
dezgrop o ţeavă spartă. Când s-a făcut patru și jumătate, le-am 
spus că trebuie să merg undeva urgent, dar că mă întorc să 
termin, a zis el, arătând înspre plic. Dar doamna a insistat să 
rămân sau să nu mai mă întorc deloc. 

M-am ridicat de pe scaun și m-am încruntat, neputând să mă 
abţin. 

— Nu a fost drăguţ din partea ei. 

Al a dat din cap, confirmând. 

— Turiști de vară. Dar soțul este un tip interesant. Un artist. 
Am mai lucrat pentru artiștii de aici, vara. Le place lumina. 


VP - 42 


A mai zărit o bucată de noroi pe podea, a luat-o și a băgat-o în 
buzunar. 

— În timp ce lucram la piscină, l-am văzut despachetând 
tablouri în studio. Avea multe cu el și cu soţia lui. Unul dintre ele 
era chiar nebunesc - cu el dezbrăcat, ghemuit în jurul ei, 
însărcinată. A ridicat din umeri. Poate că-l inspiră. 

— Așa se pare, am sărit eu. 

Din fericire, Al nu sesizase tonul meu. 

— Ştii, și eu obișnuiam să desenez. Mergeam noaptea la 
cursuri, la Muzeul Brooklyn. Asta a fost înainte de Sinead și de 
copii. Acum nu mai am timp, a zis el melancolic. Ei bine, ar 
trebui să merg acasă. Mulţumesc că o să încerci să-l convingi pe 
Ben pentru mine. 

A plecat spre ieșire, s-a oprit la ușă și s-a întors puţin. 

— Îmi pare rău pentru podea, Nora. 

M-a apucat un fel de convulsie care se amplifica în fiecare 
oră. Trebuia să văd cum arăta viaţa de 2.5 milioane de dolari a 
lui Hugh cu Helene. Am așteptat până la ora 11. Apoi am condus 
la clubul Dune Golf și am parcat acolo. 

Nu mi-era frică să dau peste cineva. Clubul era închis după 
apus. Nici vânătorii nu veneau după căprioare până în 
octombrie. Mergeam sub o lumină de lună plină, atât de 
puternică încât nu aveam nevoie de lanternă. 

Drumul către adăpostul de vânătoare era ușor de urmat, 
pentru că era marcat de-o parte și de alta de pietre gri. Știam că 
locul oferea cel puţin o vedere parțială către Pequod Point. 
Ultima dată când eu și Grace mersesem către adăpost, 
văzusem, dincolo de apă, o casă în construcție. Am mers până 
acolo, am deschis ușa și m-am așezat pe bancă. Casa de pe 
malul opus era la mai puţin de 70 de metri depărtare, la un zbor 
de rață. Probabil un mers obositor de cinci minute prin alge, de- 
a lungul coastei sălbatice a golfului sau o alergare de două 
minute, mai sus, pe sol. Se vedea chiar mai bine decât mă 
așteptam - o priveliște aproape clară pe deasupra ierbii. 
Vedeam doar părţile iluminate, dar cu binoclul mătușii Lada, 
totul era foarte detaliat. Pe două părţi, pereţii de sticlă lăsau să 
se vadă o bucătărie deschisă și o sufragerie cu un șemineu uriaș 
de piatră. Un tablou de Kooning era pus deasupra șemineului și 
unul de Rauschenberg, pe peretele adiacent. Chiar dacă erau 


VP - 43 


cutii în toată camera, era ușor să vezi cât de spectaculoasă era 
casa. 

Era răcoare în acea noapte de mai. Hugh stătea pe canapea 
în blugi și hanorac. Helene ieșea din bucătărie cu două pahare 
de vin. Purta pantalonii scurți pe care i-am recunoscut ca fiind ai 
lui Hugh. Se așeză lângă el și își băură vinul în faţa șemineului. 
Când l-am văzut încolăcindu-și picioarele de ale ei, am simţit o 
lovitură în piept. Cunoșteam căldura și fermitatea coapsei lui. 
Pentru prima dată în mulți ani, mi-am permis să-mi fie dor de 
atingerea lui Hugh. Se întoarse și o sărută, și mi-am amintit 
gustul lui sărat. Atingerea ușoară a limbii lui. Cum îi plăcea să 
respire ușor în ceafa mea. Mă durea atât de tare inima, încât am 
crezut că o să fac infarct. Îi atinse sânii și nu am putut să nu mă 
uit. Atât de masochistă eram? Aș fi putut să stau acolo și să-i 
văd cum fac dragoste? 

Fiica lor m-a salvat. Callie a dat buzna în sufragerie cu 
pantalonii ei roz, frecându-se la ochi, semn că nu putea să 
doarmă. Era înaltă și subţire ca tatăl ei și avea buclele lui negre. 
Nu puteam să-i disting trăsăturile din cauza părului, dar eram 
sigură că era frumoasă, pentru că ambii ei părinţi erau. Helene o 
trase aproape de ea. Am privit-o în timp ce îi mângâia părul ca 
s-o aline și am început să plâng. Am aruncat binoclul mătușii 
Lada și am căzut în genunchi, îmbrăţișându-mă, bocind și 
rostogolindu-mă pe podeaua murdară a adăpostului, de parcă 
eram posedată. 

— Cum ai putut să-i oferi copilul meu? am icnit. 

Am plâns atât de mult, încât eram sigură că nu mai am 
lacrimi. 

Am terminat cu asta, în sfârșit, mi-am zis. Sunt vindecată. 


VP - 44 


Din New York Journal 
Alegerea săptămânii: Hugh Walker 


Scene de căsătorie 
De Davis Kimmerle 


Expoziţia lui Hugh Walker de la Galeria Abbas 
Masout are toate elementele unei revelații. Walker și-a 
mai asumat riscuri artistice și înainte, unele reușite, 
altele nu. Autoportretele lui de la începutul carierei, 
lucrări precum Autoportrete cu maimute, un omagiu 
adus Fridei Kahlo, au fost curajoase, dar în esenţă, un 
fel de copii. Portretele din New York au oferit 
originalitate și un stil distinct. Prin intermediul 
autoportretelor care au inclus-o și pe fosta lui soție, 
Nora Glasser - seriile Nora -, am văzut un mare artist 
american, în ascensiune. Dar în Scene de căsătorie, 
prima lui expoziție după divorțul foarte public de anul 
trecut, Walker a reușit să-și asigure locul în panteon, 
drept un artist matur, capabil de profunzime și patos. 

Prima încăpere a expoziţiei ne arată prozaica lucrare 
Autoportret cu Nora făcând cafea, Autoportret cu Nora 
făcând baie și alte scene liniștite, domestice. De aici, 
Walker alunecă înspre aspectele mai întunecate ale 
vieții sale personale. Autoportret cu Nora în celulă este 
o imagine înfricoșătoare, claustrofobă, a fostei sale 
muze alături de artist într-un spaţiu întunecat, precum 
un tunel. Într-o altă lucrare importantă, fără nume, 
Nora este descrisă, în mod tulburător, pe jumătate ca 
o bestie mitică ce se apropie ameninţător de artistul 
care doarme în patul lor conjugal. 

Partea din spate a galeriei ne prezintă noua sursă de 
inspiraţie a lui Walker, ca omagiu adus lui Ono și 
Lennon. Triumfătoarea lucrare Autoportret cu Helene 
însărcinată (în mod interesant, nu este de vânzare) are 
un perete întreg doar al ei. Plasată pe partea opusă, 


VP - 45 


este piesa de rezistenţă a expoziției: artistul 
desenând-o pe Nora, care stă ghemuită pe podeaua 
studioului său, după ce a descoperit că amanta lui este 
însărcinată. Walker a numit-o Autoportret cu Nora 
stiind. 

Walker reuşeşte să capteze durerea psihologică 
interioară și tumultul care apar odată cu destrămarea 
unei căsnicii, precum și speranța inspirată de o nouă 
iubire, toate realizate prin forțarea limitelor estetice 
ale formei de autoportret. Aceasta este o expoziție 
magistrală. Nu o ratati. 


VP - 46 


Capitolul 3 


Două mașini Crown Victoria, albastru închis, cu simbolurile 
poliţiei locale, parcaseră în faţa garajului. Lângă ele se afla duba 
albă a medicilor legiști, cu inscripţia „Departamentul de crime”. 
Binoclul de operă al mătușii Lada oferea o vedere fragmentată a 
întregii scene, într-o serie de prim-planuri pe care le puteam 
pune cap la cap pentru a construi imaginea completă. In vreme 
ce scanam locul de la stânga la dreapta, l-am zărit pe unul 
dintre ofiţerii de poliţie din Pequod, care păzea intrarea pe alee. 
Semăna cu locotenentul Crawley, dar era greu de zis dacă într- 
adevăr era el. Avea gluga de la pelerina galbenă trasă pe cap. 

Crawley mă cunoștea mulțumită vizitelor mele săptămânale 
la poliţie. Pentru că editam rapoartele poliţiei pentru Courier, 
secția de poliţie Blotter făcea parte din jobul meu. Când 
mergeam la secţie, de obicei îl găseam citind paginile de sport 
și nu-i plăcea să fie întrerupt. În afară de Crawley, am numărat 
opt ofițeri de la poliţia locală, cu pălării Stetson gri și 
echipament de ploaie negru, patrulând prin pădurea care se afla 
între proprietatea lui Hugh și carosabil. Fără îndoială, era locul 
unei crime. 

Ploaia răpăia în acoperișul adăpostului în vreme ce îmi 
continuam spionajul, iar mâinile îmi tremurau de frig; mișcăm 
binoclul astfel că vedeam totul ca prin ceaţă. Ar fi trebuit să plec 
imediat. Din acea noapte de mai, îmi promisesem că nu o să mă 
mai joc de-a detectivul niciodată. Ce aș mai fi putut afla de 
acolo? Ar fi trebuit să merg la mașină și să plec acasă chiar 
atunci sau să mă duc într-un bar. În schimb, m-am înfășurat mai 
bine în pătură și am încercat să-mi ţin mâinile drepte, în timp ce 
scanam zona. 

Nici măcar vremea aceea urâtă nu putea diminua măreţia 
casei și a proprietăţii. Pereţii mari de sticlă ai camerei, înalți 
până la vârfurile copacilor, ofereau o priveliște dramatică, de 
180 de grade a pădurii seculare și a golfului. Ceilalţi pereți erau 
făcuţi din pietre uriașe încadrate de cherestea de culoarea 
mierii, care se potrivea în mod natural în peisaj. Înspre peretele 
din spate am văzut un hol care ducea în restul casei. Locuinţa 


VP - 47 


era foarte mare, probabil că avea acolo camere peste camere. 
Separat, la stânga, era un garaj pentru trei mașini. Dincolo de 
piscină, în dreapta structurii principale, era vizibilă o altă 
porțiune de sticlă și lemn. Studioul lui Hugh, am presupus. Era 
construit astfel încât să surprindă peisajul din jur. 

Un bărbat înalt și chel, îmbrăcat într-un sacou sport maro și 
cu cravată, gesticula înverșunat în mijlocul încăperii mari, în 
timp ce vorbea la telefon. Probabil că era detectivul principal de 
la Omucideri. In jurul lui, se târau pe podea oameni îmbrăcaţi în 
salopete albe, cu mănuși albastre, marcând ceva, măsurând și 
punând anumite lucruri în pungi de plastic care se închideau 
etanș. Știam că acestea erau procedurile de criminalistică, dar 
arăta ca un spectacol de artă. 

Când m-am întors spre șemineu, dintr-odată mi-a explodat o 
lumină albă în ochi. Am scăpat binoclul și am clipit, văzând doar 
baloane portocalii pe retină. Au dispărut repede, dar de partea 
cealaltă a apei au continuat să apară explozii de lumină. Bliţurile 
aparatelor de fotografiat. Poliţia fotografia locul crimei. 

Am luat binoclul de jos și m-am uitat prin el, la fix pentru a 
vedea girofarul roșu al unei ambulanţe intrând pe alee. Cine 
avea nevoie de o ambulanţă? La știri nu spuseseră nimic de 
vreo victimă care să fi supravieţuit. Și dacă existau 
supraviețuitori, de ce veniseră echipajele de intervenţie așa de 
târziu? Mi-a luat ceva pentru a mă gândi că ambulanţa venise la 
cererea medicului legist. Pentru a-i lua pe Hugh și pe Helene 
pentru autopsie. M-am înfiorat la acest gând. 

După câteva manevre, vehiculul a întors și a parcat cu spatele 
spre casă, dezvăluind insigna ambulanţei de voluntari din 
Pequod. Portiera șoferului s-a deschis și a apărut un cap 
inconfundabil cu un păr stufos și cărunt. Era Mac, soțul lui 
Grace, care albise de la 25 de ani. „Consideră urgenţele ca fiind 
vacanțe”, a zis Grace la început, când Mac s-a înrolat pe 
ambulanţă. După ce renunţase la jobul de pe Wall Street pentru 
a se muta în Pequod, a început să facă tranzacţii de zi de acasă. 
Mac suferea de deficit de atenţie și ca majoritatea persoanelor 
cu această afecţiune, în situaţiile stresante rămânea calm și 
foarte concentrat. De aceea, fusese atras de tranzacții și de 
intervenţiile de urgenţă. 

Mac a ieșit din ambulanţă, ridicându-și gluga. Un alt bărbat a 
ieșit de pe locul pasagerului. Al Rudinsky. Știam că Al era 


VP - 48 


voluntar pe ambulanţă, dar nu cred că-l văzusem vreodată fără 
salopeta lui albastru deschis, cu Tidy Pool. La fel ca Mac, și el 
purta blugi și o jachetă roșie. 

Un al treilea bărbat îmbrăcat la fel a ieșit din spatele 
ambulanţei. Am fost surprinsă să-l văd pe Stokes, soţul lui Kelly. 
Când se înrolase Stokes pe ambulanță? Nu mă așteptam de la el 
să renunţe la bowling. 

„Visează să aibă sala lui de bowling încă de la petrecerea de 
10 ani, pe care și-a sărbătorit-o aici”, mi-a zis Kelly, în dimineața 
când le-am luat interviu pentru articolul despre redeschiderea 
Van Winkle Lanes. „Este un maniac când vine vorba de 
bowling”, a zis ea despre soţul ei atletic cu faţă de bebeluș, care 
abia scotea un cuvânt. „Exersează în fiecare zi. Cel puţin trei 
ore. Chiar și când nu concurează”. Îmi amintesc că mă 
gândisem că asta ar fi putut explica de ce mâna lui dreaptă era 
dezvoltată într-un mod ciudat. 

Acum, Stokes își folosea puterea considerabilă a corpului 
pentru a descărca tărgi. Ușa casei s-a deschis și a apărut 
detectivul care le-a confirmat băieţilor că pot intra. Mac a împins 
prima targă singur, în timp ce Stokes și Al au așteptat, aplecaţi 
peste cea de-a doua. După ce Maca intrat în casă, ceilalţi doi au 
împins targa peste prag. Dar Stokes i-a dat drumul. L-a lăsat pe 
Al să intre în casă cu echipamentul, în timp ce el a rămas în 
ploaie ca o statuie. De ce se oprise Stokes? Se temea de ce 
avea să vadă înăuntru? 

Am încercat să evit imaginile violente care îmi veneau în 
minte, imaginându-mi-l pe Hugh lucrând în studioul său. Știam 
foarte bine această scenă și o puteam recrea cu ușurință. Hugh 
purta blugi și o cămașă albastru pal, cu mânecile suflecate. La 
gât avea descheiaţi trei nasturi și i se vedea părul ușor maroniu 
de pe piept. Mâinile bătătorite îi erau pătate de vopsea. Ceafa 
părea a unui adolescent atunci când se uita în jos la paletă, 
pentru a amesteca vopseaua. Aproape că puteam simţi mirosul 
de terebentină. Dintr-odată, îmi era dor să fiu în studio cu el, 
pozând pentru tablouri și schiţe în timp ce cânta Bach la 
casetofonul lui vechi și stropit de vopsea. Îmi era dor să fiu 
muza lui. Imi era dor să ne facă ceai atunci când luam o pauză. 
Imi arăta noile lucrări, emoţionat. Când l-am făcut să se simtă 
claustrofob? Nu mi-a zis niciodată că se simte așa. A trebuit să 


VP - 49 


aflu asta din recenzia unui critic la un tablou pe care nu l-am 
văzut niciodată. 

Stokes s-a mișcat, în sfârșit. A băgat mâna în buzunarul 
jachetei, a scos un pachet de ţigări și s-a dus sub o streașină din 
lateralul casei. Stokes fuma? Ciudat. Kelly nu ar fi fost de acord, 
fiind așa de preocupată de un stil de viață sănătos și, în plus, 
însărcinată. Poate că nu știa? L-am privit în timp ce își aprinse 
ţigara, aruncă băţul de chibrit și trase lung, de parcă ar fi fost 
cea mai adâncă respiraţie din ultimii ani. Pe când expira, ceva i- 
a atras atenţia și a rotit capul la stânga. l-am urmărit privirea. 

Doi bărbaţi în salopetă ieșeau din casă cu ceea ce părea a fi 
un tablou uriaș, înfășurat în folie de plastic. Era tabloul lui de 
Kooning sau cel al lui Rauschenberg? Sau unul dintre tablourile 
lui Hugh? De ce îl lua poliţia? 

Bărbaţii mergeau încet și cu atenţie pe lângă cărarea din 
dreptul lui Stokes. Când au ajuns la dubă, bărbatul care ţinea 
tabloul de partea de jos a folosit o mână pentru a deschide ușa 
mașinii. Amândoi au înclinat pânza și au început să scurgă apa 
de pe folia de plastic înainte să o pună înăuntru. Folia de 
deasupra a căzut și am tresărit imediat. Înainte să o pună la loc, 
am văzut tabloul Autoportret cu Helene însărcinată cu două 
tăieturi mari în pânză, pline de ură: una în dreptul inimii lui Hugh 
și cealaltă peste burta lui Helene. 

M-a străbătut un fior și am lăsat binoclul jos, simțind de parcă 
îmi curge smoală prin vene. Chiar și de la acea distanță, puteam 
să resimt furia gestului, nevoia feroce de a distruge. Era un 
sentiment oribil. Și cât de nebunesc era că, oricine ar fi comis 
crimele, avea același impuls ca mine? 

Doar că această persoană reușise. 

Șocată, am ridicat binoclul și l-am căutat pe Stokes, dar nu 
mai era sub streașină. In schimb, i-am găsit pe Mac și pe Al, 
aplecaţi sub ploaia puternică, împingând pe cărare spre 
ambulanță o targă încărcată cu un sac gri, voluminos. Oare 
acolo era corpul lui Hugh? Nu suportam gândul că se sufocă în 
sacul acela fără aer. Am șoptit o rugăminte: „Îl sufocaţi. 
Deschideţi fermoarul”. 

N-am mai putut să mă uit și m-am gândit din nou la un 
moment din trecut. De data asta eram pe acoperișul 
apartamentului nostru. Târziu în noapte. Străzile de dedesubt 
erau goale, nu se vedea decât câte o mașină de gunoi 


VP - 50 


gălăgioasă și câte un taxi care ieșea din tură. Zgărie-norii din 
zona de sud a Manhattanului străluceau în jurul nostru precum 
Oz. O clădire mai veche de cărămidă albă, de peste stradă, avea 
luminile stinse și obloanele trase. Lucrătorii de la curăţenie au 
terminat de aspirat, de spălat pe jos și dus gunoiul. Hugh are un 
proiector de 16 mm pe un suport. Montează o rolă de film și 
aprinde lampa. Ridică aparatul și îl îndreaptă spre clădire. 

Apar Fred Astaire și Ginger Rogers. Au cel puţin nouă metri. 
Ginger strălucește într-o rochie fără spate, din satin și pene de 
struț; Fred poartă o cravată albă și frac. Cântă cu o voce de 
mătase, în timp ce o poartă pe ringul de dans. Obrajii lor se 
ating. El e în rai, fredonează. 

Gunoierii se holbează în sus din spatele camionului. Sunt 
intrigaţi. Noi râdem, încântați. Cântăm. Hugh lasă proiectorul jos 
și, în timp ce orchestra cântă, mă prinde și mă lasă pe spate, 
apoi fac și o piruetă. 

Îi simt aroma de mosc. E solid și puternic. Jucăuș. Viu. 

Trosc. 

Am deschis ochii. Ce-a fost asta? 

Trosc. 

O creangă care se rupe? 

Cranţ. Cranț. 

Frunze uscate? 

Cineva era în spatele adăpostului. Un vânător? Poliţia? Cât de 
ciudat ar fi părut dacă mă găseau spionând locul crimei? Un alt 
trosc - de data asta mai aproape. Dacă era criminalul? Dacă 
vreun maniac înarmat, învârtind un cuţit, umbla pe acolo? 

Inima îmi bătea cu putere, gata să sară din piept; mi-am pus 
haina, am băgat binoclul în buzunar și m-am urcat prin partea 
din faţă a adăpostului. Am mers înspre mal prin iarba înaltă, 
stând cât mai jos, în timp ce cizmele mi se afundau în noroi și 
ploaia ca niște lame lungi și ude îmi biciuia fața și îmi uda 
pijamaua și părul. Dar iarba oferea o acoperire bună, era groasă 
și înaltă. Un perete de paie de culoarea grâului. Rămasă fără 
aer, m-am oprit și am așteptat ca orice era acolo să plece. Dacă 
era un ofițer de poliţie, ce aveam să-i spun? M-ar fi crezut dacă 
îi spuneam că încerc să adun informaţii despre crime pentru 
Courier? De acolo? 

Dacă ar fi aflat că sunt fosta soţie a lui Hugh? 


VP -51 


Încercam să ascult prin clănţănitul dinţilor. Poate auzisem 
doar ploaia? Sau o căprioară căutând hrană lângă adăpost? 

Voiam să mă ridic - mă dureau genunchii și coapsele de la 
statul ghemuit. Am dat la o parte iarba și am analizat locul. Nu 
era nimeni. Părea că pot merge în siguranţă spre traseu. Am 
început să mă ridic. Dintr-odată, am simţit cum se mișcă stuful 
în spatele meu. Mi s-au încordat mușchii. Ceva foșnea foarte 
aproape. Mi s-a oprit respirația și am auzit o voce interioară 
spunând: Fugi! 

Aplecându-mă precum un iepure, am luat-o la goană prin 
iarbă și stuf, mânată de adrenalină. Am schimbat direcţia înspre 
uscat, am fugit în continuare și într-un sfârșit, am ieșit din 
porţiunea de iarbă, gâfâind și transpirând, și am ajuns într-un 
mic spaţiu deschis, umbrit doar parţial de niște tufișuri de 
cătină. Era la aproximativ 27 de metri de casă. 

— Hei, a șoptit răgușit o voce de bărbat. 

M-am întors la dreapta. La câţiva metri mai în faţă, ud până la 
piele, la fel ca mine, era Stokes. 


VP - 52 


Capitolul 4 


— Ce naiba? s-a răstit Stokes. Nu poţi să fii aici. 

Uimită să dau peste Stokes, aproape că uitasem de poliţie. M- 
am lăsat pe vine și m-am furișat în spatele tufișurilor. l-am făcut 
semn să mă urmeze. 

— Haide. Vino aici. 

Stokes s-a uitat dubios la mine. 

— Eşti nebună? 

Avea dreptate să zică asta. Sigur arătam de parcă scăpasem 
de la balamuc. Și abia ne cunoșteam. li luasem acel interviu cu 
Kelly, vorbisem puţin la Thunder Bar și ne salutam dacă apărea 
în timpul cursurilor de Pilates. Asta era tot. 

— Te rog, am șoptit. 

Stokes s-a încruntat și a venit lângă mine în tufiș. După ce ne- 
am ascuns bine, m-a certat în continuare. 

— Ăsta e locul unei crime. Reporterii nu au voie aici. O să ai 
mari probleme, dacă îţi bagi nasul în asta. 

Deci credea că sunt acolo ca să obțin știri pentru ziar. Era 
bine. 

— E în regulă. Nu m-a văzut nimeni. 

Fusesem norocoasă. Probabil că patrula făcea verificări pe 
partea cealaltă. 

— Cum ai trecut de drumul închis? 

Am arătat cu mâna în spatele meu. 

— Am venit pe traseul de vânătoare de la clubul Dune. 

S-a întors în jurul meu, a dat la o pare niște crengi de tufiș și 
s-a uitat chiorâș în direcția adăpostului camuflat. 

— E vreun traseu de vânătoare pe aici? S-a întors către mine. 
Ai jumătate din el în păr. 

M-am scuturat de rămășițe. Mai multe frunze și crengute. M- 
am oprit... aceleași resturi ca cele pe care le găsisem de 
dimineață. Am trecut la tactica de atac. 

— Dar tu ce faci aici, Stokes? 

— Ce vrei să spui? Fac parte din echipa de pe ambulanţă. 

— Atunci de ce nu îţi faci datoria? De ce te furișezi prin 
tufișuri pe aici? 


VP-53 


Faţa lui de flăcău a devenit dintr-odată obosită și bătrână. Și-a 
trecut mâna prin părul ud și negru și și-a coborât privirea. 
Pentru prima dată, am observat ce gene lungi avea Stokes. 

— Nu mă furișam. Este doar a doua mea intervenţie. Mi se 
făcuse rău de la stomac. M-am gândit că dacă aveam să vomit, 
să nu o fac în faţa echipajului, a poliţiei și a celorlalți oameni. 

A scos pachetul de țigări și l-a băgat repede înapoi în buzunar, 
probabil gândindu-se să nu le dea polițiștilor semnale de fum. S- 
a strâmbat și s-a uitat în sus, scuturându-și capul. 

— Când m-au chemat de dimineaţă, habar n-aveam unde 
mergem. Apoi Mac mi-a spus cine. Arăta de parcă urma să 
plângă. Și ce. A inspirat adânc și a oftat înainte să vorbească din 
nou. Este așa de macabru. 

Mi s-a întors stomacul. Mi se făcea și mie rău. M-am clătinat 
pentru o secundă. 

— Cea zis Mac? am întrebat cu o voce pierdută. Spune-mi ce a 
zis. 

— Hei, ia-o ușor. Ce se întâmplă? 

Atât el, cât și toți ceilalți aveau să afle totul foarte curând. 

— Era fostul meu soț. 

— Cine? 

— Hugh Walker. 

— Nuu! S-a dat un pas înapoi. Tu și Walker ați fost căsătoriţi? 

— Am divorțat acum trei ani. A lăsat-o însărcinată pe Helene 
când încă eram împreună. 

A făcut ochii mari. 

— Nu, la naiba. lisuse! Ea... nu. Fir-ar să fie! S-a holbat la 
mine cu gura deschisă timp de câteva secunde, înainte să 
clipească și să o închidă. 

— A rămas gravidă cu el când era însurat cu tine? 

Am dat din cap. Părea că își pierduse concentrarea și bâlbâia 
ceva ce nu înțelegeam. 

— Poftim? am întrebat. 

— Nimic. Treaba asta este complet deplasată. 

— Mie-mi spui. 

A mormăit din nou. 

— Ce ai zis? 

— Mie... îmi pare rău pentru pierderea ta. Cred. 

— Deci ce s-a întâmplat mai exact? am intervenit. 


VP - 54 


Pentru moment s-a uitat în gol. Apoi a părut că-și vine în fire. 
A adoptat o voce oficială și și-a umflat pieptul. 

— Ar trebui să mergi acasă, Nora. Nu pot să-ţi spun nimic. 
Dacă ar afla cineva că am transmis informații, aș putea fi dat 
afară din echipă. Nu avem voie să vorbim despre misiunile 
făcute pentru biroul judiciar. Așa a zis Mac. 

— Sunt reporter. Nu îmi dezvălui niciodată sursele. Haide, l- 
am rugat. Stokes s-a uitat la mine cu o expresie rece. 

— Nu ţi-a dat Mac detalii? Au fost împușcați în pat? am 
întrebat dintr-odată. Eram obsedată să aflu cum au fost uciși 
Hugh și Helene. Ar fi putut Stokes confirma raportul neoficial? 

— Uau, s-a încruntat Stokes. Eşti fosta lui soție și te furișezi pe 
aici, să adulmeci detaliile sângeroase ale crimei? Nu-mi pasă că 
ești reporter. Este greșit. 

— Dareu... 

— Mai bine pleci. A arătat în direcţia adăpostului. Acum! 

M-am simţit rușinată. Stokes avea dreptate. Mă comportam ca 
o ciudată, punând aceste întrebări. Un vampir. Nu aveam ce 
căuta acolo. Dar devenisem iraţională. Tabloul sfâșiat mă făcuse 
să-mi pierd cumpătul. Am început să le pun cap la cap. Fantezia 
mea de a-i împușca pe Hugh și Helene în pat. Zgărietura. 
Frunzele și crenguța din păr. Mă chinuia o idee absurdă. We 
eshee byidi beda sama tibya nadyet. „Nu iscodi problemele 
până când problemele nu te iscodesc pe tine”, ar fi zis mătușa 
Lada, pe bună dreptate. 

M-am uitat spre cer. Norii de deasupra noastră se 
îmbufnaseră și se întunecase din nou. Oricum, Stokes nu avea 
să-mi spună ce știa despre crime. In loc să-mi găsesc pacea 
venind la Pequod Point, mai mult mă tulburase. Trebuia să plec 
de acolo. Dacă m-aș fi grăbit, aș fi reușit să evit următoarea 
ploaie torențială. Și dacă nu mă schimbam de acele haine ude și 
reci ca gheaţa, aveam să fac pneumonie, pe lângă faptul că-mi 
pierdusem minţile. 

— Bine, plec. Dar te rog să nu spui nimănui că am fost aici. 

A ridicat mâna lui stângă uriașă și a jurat. 

— Pe onoarea mea de cercetaș. 

M-am lăsat în jos și am luat-o în direcţia adăpostului, sărind 
prin iarbă. Nu ajunsesem prea departe, când Stoke m-a strigat 
în șoaptă. 

— Nora, așteaptă. 


VP-55 


M-am întors. Arăta tânăr din nou, ghemuit în tufișuri, ca un 
Elvis care se lăsa în jos, în spirală. Tânăr, inocent și speriat. Ca 
un băiat mic care se pierduse în timp ce se juca de-a v-aţi 
ascunselea. 

— Crezi că aș putea merge cu tine pe alee? Mac și Al nu prea 
au nevoie de mine. Este aproape 9:45. De obicei, pe la zece 
deschid sala de bowling. _ 

Ciudat. Pleca așa pur și simplu de la datorie? li lăsa să se 
întrebe unde a dispărut? Am dat din cap și l-am așteptat să mă 
ajungă. Dar ploaia nu a așteptat. Turna cu găleata în timp ce noi 
fugeam. 

* 

Am ajuns la maşină gâfâind și am sărit înăuntru. Mi-am 
desfăcut haina și am început să îmi storc pantalonii largi de 
pijama. Din fericire, poliţia nu văzuse o femeie în pijamale ude 
fleașcă furișându-se la locul crimei fostului ei soț. Ce fusese în 
mintea mea? Apa tulbure din pijama se aduna sub acceleraţie. 
Drumul înapoi spre casă avea să fie dificil, nu doar pentru o 
mașină cu ștergătoarele stricate, dar pentru oricine nu călătorea 
cu o barcă. Am pornit mașina și căldura și am ieșit din parcarea 
clubului Dune. Era de parcă mă aflam la volan, într-o spălătorie. 

Stokes părea să nu bage de seamă musonul. A sunat pe 
cineva de pe mobil. 

— Mac? Nu, îmi pare rău. Nu mă simţeam bine. Nu voiam să 
intru... la... la locul crimei și să mi se facă rău. M-a luat un vecin 
care era în drum spre biserică. Aș fi sunat mai devreme, dar nu 
aveam semnal. 

Stokes era un mincinos convingător, cu faţa lui inocentă. 

— Cu siguranţă, a zis el. 

A închis și s-a holbat pe geam. Avea maxilarul încordat. 
Devenise distant și ursuz. Am mers fără să vorbim, în timp ce 
ploaia răpăia pe capotă. Mă tot gândeam la sacii gri pentru 
cadavre. La tabloul maltratat. La violența bolnavă. La 
suspiciunea cumplită pe care încercam să o suprim să nu iasă la 
suprafaţă. Trebuia să mă concentrez la drumul alunecos și 
sinuos, altfel mă răsturnam. Pentru moment, ștergătoarele 
funcționau ceva mai bine, ratau doar o bătaie din patru. Totuși, 
condusul era oribil. Dintr-odată, a fulgerat și un torent de apă 
curse pe geamuri. Am tresărit când a tunat. 


VP - 56 


— La naiba, am zis, aplecându-mă peste volan și încercând în 
zadar să văd clar drumul. A 

— Întoarce înapoi, a ordonat doamna de la GPS. întoarce 
înapoi. 

Asta l-a trezit pe Stokes din visarea lui. S-a încruntat. 

— Ce are mașina ta? 

— Sindromul Tourette. 

— Ce? 

— Nimic. Am oftat. Cine a auzit de o furtună cu fulgere la 
sfârșitul lui noiembrie? 

— Ştii, luna trecută a fost o tornadă în Catskill. Companiile 
petroliere vor să credem că este un „ciclu natural”. Pe naiba. 
Pământul este o ființă vie, ca orice animal sau persoană. Când 
este ameninţat sau atacat, ripostează. 

Își încrucișă brațele puternice peste piept și se uită urât în 
faţă. 

— Până la moarte, dacă e nevoie. 

În jurul lui era un nor de mânie și se învârtea de parcă aveam 
o tornadă în mașină. Ce îl supărase așa rău? 

Mă chinuiam să mă concentrez la șofat. Stăteam tăcuţi, se 
auzeau doar bătăile ploii și clicul intermitent și scârţăitul 
ștergătoarelor. Eram extenuată, stoarsă emoţional. Voiam doar 
să-l las undeva pe domnul Supărăcios, să merg să-mi înmoi 
oasele înghețate în cadă și să-mi eliberez mintea de gândurile 
tulburătoare. Apoi, pe când treceam de Tea Cozy, ploaia s-a rărit 
în mod miraculos. În câteva secunde, s-a oprit de tot. M-am 
rezemat în scaun și am oprit ștergătoarele. Stokes s-a întors 
către mine. 

— Ai văzut vreodată un cadavru? 

— Ce? M-am încruntat spre el. Se uita la mine cu o privire 
întunecată și intensă, înrămată de gene de fată. 

— Ai văzut vreodată un cadavru? 

Speriată, m-am uitat înapoi la drum. 

— Nu. Din fericire nu am văzut. 

— Eu da. Mi-am găsit socrii în pat. Erau ghemuiţi unul lângă 
altul, ca doi iubiţi. Arătau așa de sănătoși, că la început nu mi- 
am dat seama că sunt morți. Aveau obrajii așa de roz, de parcă 
tocmai veniseră de la o alergare. Asta face dioxidul de carbon. 

Își trosni câteva degete. Eu m-am strâmbat de parcă mă 
durea pe mine. 


VP - 57 


— Am deschis repede ferestrele și ușile, dar muriseră de 
câteva ore. Așa a zis legistul. 

— Probabil că a fost oribil. Ă 

— Da, a fost destul de rău. Dar nu prea îmi plăcea de ei. Incă 
o trosnitură. Știi ce a fost extrem de ciudat? Că i-am găsit așa, 
îmbrățișaţi. Ei se urau. i 

M-am uitat repede din nou la el. Işi încleșta și descleșta 
pumnii. 

— Îi făceau și pe cei din jurul lor să fie nefericiți. Socrul meu 
era un zgârcit nenorocit. Avea o groază de bani pe care îi făcuse 
vânzându-și terenurile unui bogătan. Cred că moartea prin 
asfixiere a fost... cum îi spuneţi voi? Dreptate poetică. Nu ne-a 
dat niciodată bani mie și lui Kelly. Nu ne-a ajutat niciodată. 
Ticălosul ne punea să plătim și mâncarea de la cină când 
mergeam la ei. Ne arăta bonul de la magazin. lar mama lui Kelly 
avea acid de baterie în loc de sânge. Nu avea nimic bun de zis 
despre el, despre noi sau despre oricine altcineva. Dar atunci 
stăteau acolo, îmbrăţișați. 

Am fost uimită de cât de bine ajunsese Kelly, luând în 
considerare detaliile lui Stokes despre părinţii ei. Dar chiar dacă 
scena crimei îi amintise de momentul când a găsit cadavrele 
socrilor săi, de ce mi-a fi împărtășit toate aceste aspecte de 
familie? 

— Presupun că nu știi niciodată ce fac cuplurile în pat, am zis. 

Ușurată să văd aleea sălii de bowling în dreapta, am 
semnalizat. 

— Am ajuns. 

Am intrat în parcare și am oprit lângă semnul mare și 
neaprins VAN WINKLE LANES. Stokes și-a scos centura și a 
ezitat. S-a întors și m-a analizat pentru câteva secunde. 

— Ce? am întrebat eu, stânjenită. 

— Te superi dacă te întreb ceva personal? 

Mă temeam că o să ceară detalii despre aventura lui Hugh și 
Helene într-un mod inadecvat. 

— Ah, de unde să știu dacă nu întrebi? 

— ÎI mai iubești? 

— Ah, am oftat. 

La asta nu mă așteptam. Dar după ce Hugh se mutase în 
Pequod, mă întrebasem și eu același lucru. Cum să nu-l iubesc 
măcar puţin? Stătusem atât de mult timp împreună - îmi 


VP - 58 


petrecusem aproape o treime din viață cu el. Aveam atâtea 
amintiri dulci-amărui. Și totuși, de câte ori mă gândeam la cum 
ne-am despărțit, simţeam o piatră rece și neagră pe inimă. 

— Nu sunt sigură. 

— Pentru că în locul tău, cred că eram recunoscător că cineva 
l-a lichidat, a sâsâit. Și pe ea. Practic, scuipa cuvintele. Mi-aș fi 
dorit, a continuat el, ca oricine și-ar fi bătut joc de mine în 
asemenea hal, să fie mort. 

— E bine de știut, am zis, înfiorată de vehementa lui. 

Stokes a coborât din mașină. 

— Mulţumesc că m-ai adus. 

A trântit ușa atât de tare că am tresărit. Simţeam că pot să 
respir în sfârșit când l-am văzut că se îndepărtează și dispare pe 
alee. 

Eram pe cale să plec când m-a copleșit un căscat uriaș. Am 
stat acolo, cu ochii cârpiţi și ameţită, în timp ce se aprindea 
semnul Van Winkle. Literele roșii sângerii pâlpâiau pe fondul 
cerului gri. M-am holbat la ele și m-am gândit la zilele acelea 
îngrijorătoare din copilărie, când apăruse pentru prima dată 
acest nivel de epuizare. Zile tulburi, înfricoșătoare, care au 
început când am înţeles partea întunecată a lumii tatălui meu - 
un bărbat furios, violent. 

De câte ori nu-l ţinusem pe tata de mână în timp ce ne 
plimbam pe lângă semnele de bowling din neon, dimineaţa 
devreme? Era îmbrăcat elegant în costum și cravată, frumos 
precum Clark Gable, cu părul negru lucios. Atât de multe 
dimineţi de sâmbătă, în timp ce mama se dichisea la salonul de 
frumuseţe sau lua lecţii de tenis la club, eu mergeam cu Nathan 
Glasser să vizităm o sală de bowling din localitatea noastră sau 
din cele vecine. Beliport Lanes. Bayshore Lanes. Pro-Bowl la 
Hempstead. Nathan și caietul lui negru cu numere. Cu mașina 
Mercury Grand Marquis din '84, plină de cartoane de ţigări și 
bilete de curse. 

Toate sălile păreau la fel: clădiri cavernoase din beton, 
întunecate în interior, cu excepţia unui stand de gustări luminat 
sau un bar mic. Tăcute în afara zumzetului automatelor de suc, 
a frigiderelor și a aparatului de spălat podeaua în nopţile în care 
administratorul era încă acolo. În anumite ocazii, Nathan pornea 
o pistă de bowling și îmi dădea o bilă de copii, albastră 


VP -59 


strălucitoare sau roz, ca să o lansez către popice în timp ce el și 
proprietarul vorbeau în șoaptă. 

„Am duzini de oameni care lucrează pentru mine în tot New 
York-ul”, îi plăcea să se laude. Le spunea tuturor că este 
președintele companiei Nat-o-Matic, un distribuitor de tonomate 
prezent în tot statul. De fapt, lucra pentru mafie, le aproviziona 
tonomatele și sălile de bowling cu ţigări de contrabandă. Mai 
juca și la pariuri sportive pentru ei și oprea o parte din profit 
pentru el. Era o afacere cu bani gheață. Nu credea că șefii lui o 
să afle. lar dacă asta avea să se întâmple, le-ar fi dat banii 
înapoi cu dobândă, din câștigurile lui de la curse. Problema era 
că acei cai pe care el pariase, pierduseră. Dar a ascuns asta de 
mine și de mama. Când am aflat secretele lui, deja era prea 
târziu, eram toţi faliți. 

Atunci, ambii mei părinţi aveau vieţi secrete. Sally, Viespea de 
la clubul local, numită și Sasha, rusoaica evreică din estul New 
York-ului. Nathan, agentul de pariuri, escroc și spălător de bani. 

Până și eu aveam o altă viață noaptea. Una destul de 
periculoasă. 


VP - 60 


Capitolul 5 


Întuneric. Stau pe întuneric în pijamale. Simt furnicături în tot 
corpul, de parcă ar fi un picior amorţit. Sunt confuză. Speriată. 
Tată? Mamă? Unde sunt? Îmi frec braţele și picioarele ca să 
opresc furnicăturile, dar am ceva în mâna dreaptă. Un baston de 
metal. Subţire și lung. Îl strâng tare. Ce se întâmplă? Ochii se 
obișnuiesc cu întunericul. Știu acest loc. Holul de jos de lângă 
ușa de la intrare. Dar nu are nicio logică. Cum am ajuns aici? Nu 
m-a adus nimeni. Probabil că am ieșit din dormitor, am traversat 
holul, am coborât scările și am intrat în alt hol. Nu-mi amintesc 
nimic. 

Te-ai trezit și aveai nevoie la baie. Erai somnoroasă; te-ai 
pierdut în întuneric. 

Dar baia era la doar doisprezece pași de camera mea. Nu. Nu 
am fost somnoroasă. Și nici nu m-am pierdut în drum spre baie. 
Cred că de fapt chiar dormeam. Somnambulism. Și bățul din 
mână? O crosă de golf. Geanta cu crose de golf a mamei mele 
era sprijinită de dulapul din hol. Stăteam la ușa de la intrare cu 
o crosă de golf în mână. Dar de ce? 

* 

Aveam aproape 12 ani când au apărut simptomele. În acea 
dimineață de sâmbătă, mama plecase deja la programarea de la 
salonul de frumusețe, când tata bătu la uşa dormitorului meu. 

— Astăzi nu mergem la săli de bowling, copile. Mergem la 
film. A apărut Pantera Roz lovește din nou. O să-ți placă. 

Eu și tata eram obsedati de filme. „Orele lui de muncă” erau 
flexibile, așa că mă ducea la film după școală sau în weekenduri 
- când avea chef. Săptămâna dinainte văzusem Top Gun și mă 
îndrăgostisem de Tom Cruise. Mai aveam în comun pasiunea 
pentru formaţii mari de muzică. Până să împlinesc șapte ani, m- 
a pus să ascult Benny Goodman și m-a învăţat să dansez swing. 
Tata era amuzant și spontan. Spre deosebire de mama, care era 
frumoasă, dar rareori destul de relaxată pentru a zâmbi. 

Pe drumul spre cinema, am observat că tata conducea cu 
viteză și se tot uita în oglinda retrovizoare. 

— După ce te uiţi, tată? 


VP-61 


— După nimic, copile. 

Când am ajuns la cinema, a parcat în spate și s-a uitat agitat 
în jur înainte să oprească motorul. 

— Serios, după ce te uiţi? 

— Hai să ne grăbim, să apucăm să luăm popcorn înainte să 
înceapă reclamele, a zis el, ignorându-mi întrebarea. 

Am intrat în hol și ne-am așezat la coadă. Câteva secunde mai 
târziu au apărut trei bărbaţi. Doi purtau paltoane elegante, 
ochelari de soare și pantofi strălucitori. Cel înalt desfăcu 
frânghia de catifea. Nimeni n-a zis nimic când s-au băgat în faţă, 
probabil din cauza aerului de golani pe care îl emanau. L-am 
luat pe tata de mână, speriată. 

— Bună, Nathan, a zis cel scund care avea un ziar înfășurat la 
subrat. Capul îi era mic și ascuţit, plin de păr facial negru și 
subțire. Arăta ca un şobolan. De unde îl cunoștea tata pe acest 
om? 

— Bună, Brizzi. 

— Te-am supărat noi cu ceva? 

— Nu, absolut deloc. Suntem bine. 

Brizzi se aplecă până când ajunse cu faţa la câţiva centimetri 
de a mea. Duhnea a tutun și avea dinţii murdari de pete 
maronii. Pe pielea palidă, în jurul mustăţii lui subţiri, avea coșuri 
mici. Tata m-a strâns tare de mână. L-am strâns și eu, 
înfricoșată. 

— Crezi că tatăl tău spune adevărul? a sâsâit el. 

— Te rog. Nu o implica în asta, a șoptit tata, părând că e 
disperat, ceea ce m-a făcut să mă sperii și mai tare. 

— Zice că nu e supărat pe noi. Atunci de ce crezi că ne evită? 
De ce nu ne răspunde la telefon? De ce nu vine la întâlniri? Nu 
este prea politicos, nu? Oare a uitat că are datorii? 

Acum Îîmpietrisem. 

— E doar un copil. Vă rog. 

Brizzi se ridică și își atinse ochelarii de soare. Trase aer printre 
dinţi, luă ziarul și îl lovi ușor pe tata în piept. 

— Pentru că ne-ai rugat frumos, o să avem doar o discuţie ca 
între bărbaţi, afară, a zis, indicând cu ziarul spre o ușă de metal 
marcată cu semnul leșire de urgenţă. 

Bărbatul înalt, care avea un cap chel și strălucitor, și arăta ca 
un deget mare uriaș, a desprins din nou frânghia de catifea din 
suport și i-a făcut semn lui tata să iasă prin acel spaţiu. 


VP - 62 


— Nora, așteaptă aici. Tata mi-a dat drumul la mână. Am 
încercat să-l apuc din nou, dar mi-a făcut semn de la revedere. 
Vocea îi era mai gravă ca de obicei și era tras la faţă. 

— Doar o să vorbim un minut. 

Bărbaţii îl flancau, în timp ce mergeau pe covorul albastru. Mă 
uitam neajutorată și inima îmi bătea foarte tare. Înainte să iasă 
pe ușă, tata s-a uitat înapoi la mine. Avea acea privire, ca a 
soldatului din Tarzan care se afunda în nisipurile mișcătoare. 
Când i-a ajuns nisipul la bărbie, a încetat să mai strige și să se 
mai agite, dar privirea lui încă mai ţipa - așa cum făceau atunci 
și ochii tatii. 

Simţeam că îmi vine să explodez și să leșin în același timp. 
Voiam să-l salvez, dar aveam picioarele ca de plumb. Aveam 
pielea fierbinte când cineva a stins luminile. Apoi m-am trezit 
plutind pe spate într-un ocean de covoare albastre, privind în 
sus la fețe îngrijorate, dar necunoscute. Până când a apărut tata 
printre ei. A îngenuncheat și mi-a luat capul în mâini, căutându- 
mi privirea cu o expresie îndurerată. 

— Copile, copile, copile, a zis. 

* 

În noaptea acelui prim incident, mi-a fost frică să-mi trezesc 
părinții. Mi-ar fi pus o groază de întrebări. Asta ar fi însemnat să 
mărturisesc cât de tulburată eram din cauza acelor bărbați 
oribili. Tata avea deja destule probleme. M-a implorat să nu-i 
spun nimic mamei despre ce se întâmplase la cinema. Cum 
aveam să vorbesc despre problema mea fără să-l dau de gol? M- 
am întors în pat, dar am rămas cu ochii aţintiţi în gol. A doua zi, 
eram lipsită de vlagă. 

În noaptea următoare, m-am trezit în bucătărie. Casa era 
întunecată cu excepţia luminii strălucitoare a lunii care bătea 
prin draperiile albe de la ferestre. Era atât de liniște că auzeam 
greierii de afară și zumzăitul slab al ceasului de pe peretele 
cuptorului. Era 1:12 dimineaţa. Un sertar din bucătărie era 
deschis. Pe blatul de deasupra lui, lucea ceva subţire și argintiu 
în lumina lunii. Cuţitul preferat al mamei. Cel mai mare și mai 
ascuţit cuţit de tăiat carne. Cineva îl scosese din teaca lui 
căptușită cu catifea, din sertar. Tot eu facusem și asta? 
Instinctul îmi spunea că da. Am pus cuțitul la loc și m-am furișat 
în pat. 


VP - 63 


Am stat din nou trează și eram îngrijorată. Dacă i-aș fi spus 
mamei, s-ar fi supărat așa de tare pe tata, că ar fi vrut să 
divorţeze de el. Poate ar fi trebuit să vorbesc cu mătușa Lada? 
În acel weekend urma să stau la ea - una dintre rarele ocazii în 
care mama o lăsa să aibă grijă de mine. Considera că mătușa 
Lada avea o influență dubioasă. „lubitul ăla ucrainean al ei? 
Lucrează măcar? Și amândoi fumează ţigările alea 
dezgustătoare. Balkan Sobranies”. „Dumnezeu să 
binecuvânteze duhoarea Minskului”, obișnuia să zică Lada de 
fiecare dată când aprindea câte o ţigară. Lada nu fusese 
niciodată la Minsk. Văzuse doar fotografii de acolo făcute de 
bunicul meu. 

Dar nu i-am spus Ladei imediat cum am ajuns - nu poți 
arunca așa o astfel de veste. O să încerc la cină, mi-am zis. Nu. 
O să zic ceva după ce ne uităm la emisiunile noastre la televizor. 
Marele avantaj de a sta cu Lada era că puteam să mă uit cu ea 
la televizor până târziu. 

Sybil. Dintre toate filmele care ar fi putut fi difuzate în acea 
seară, la televizor era un film vechi numit Sybil. Povestea unei 
femei cu multiple personalităţi. O femeie în interiorul căreia 
trăiau mai multe persoane care făceau lucruri pe care ea nu ar fi 
putut să le facă niciodată. 

— O să ai coşmaruri. Este bezumny, a explicat mătușa Lada, 
în timp ce opri televizorul înainte de a doua reclamă - după ce 
Sybil dăduse cu pumnul într-o fereastră din cauza unui episod 
de-ale ei. 

— Ce înseamnă bezumny, mătușă Lada? 

— O nebună. O femeie debilă. Are șoareci care îi aleargă în 
cap. 

Am văzut filmul ca pe un semn. Și eu eram ca Sybil. Atunci 
mi-a fost clar. Nu puteam spune nimănui. Eram convinsă că 
aveau să mă închidă, dacă aflau cât de nebună eram. 

* 

Mama m-a dus la medic săptămâna următoare pentru a afla 
care era cauza simptomelor mele îngrijorătoare. Dar nu le-am 
spus întreaga poveste. Cred că eram prea înfricoșată și... 
confuză. Eram tânără. 

Stăteam pe marginea mesei de examinare în blugi și tricou, 
îmbrăţișându-mă singură. Hârtia albă fâșâia sub mine în timp ce 
o loveam cu adidașii. 


VP - 64 


— Nu te mai agita și stai dreaptă, a zis mama. A arătat înspre 
picioarele mele: Cum ţi-ai zgâriat adidașii așa? 

— Unde? 

— Pata aceea neagră de pe margine. Uite acolo. 

Se încruntă de pe scaunul ei alb de plastic, de lângă ușă. 

— Poţi să păstrezi ceva frumos pentru mai mult de cinci 
minute? m-a certat. 

Acesta era un alt motiv pentru care nu ziceam mereu 
adevărul. Mama investise mult în perfecțiune. Nu era cea mai 
potrivită persoană în care să ai încredere când ceva nu era în 
regulă. Avea o modalitate de a da vina pe tine pentru orice 
problemă. Fără să-mi dau seama, am început să lovesc din nou 
masa. 

— Nora! 

S-a uitat furioasă la mine. Dar părea că neurologul nu era 
deranjat de nervii mei. Nervii erau ocupaţia lui. Stătea la birou, 
analizând hărtiile atașate fișei mele, în mod evident bucuros de 
rezultate. 

— Mă bucur să pot spune că nu există nicio urmă de lovitură 
la cap. Și legăturile neuronale ale Norei sunt perfect normale. 
EEG, EKG. Creierul. Inima. Analizele de sânge. Toate sunt 
normale. Reflexele. Totul. _ 

— Ce ușurare, a zis mama. Imi făceam griji că putea fi o 
lovitură. 

Medicul se întoarse către ea. Ea își încrucișă picioarele 
atletice și își netezi fusta costumului de mohair turcoaz, plină de 
scame, de parcă era un pudel. 

— Și spuneţi că simptomele au apărut acum o săptămână? A 
leșinat de două ori într-o zi? 

Mama aprobă din cap și trase de perlele de la gât. 

— Nu am fost acolo prima dată. Era la film cu tatăl ei. A 
leșinat din nou când au venit acasă. La început, părea în regulă, 
în afară de aceste episoade. Dar apoi am observat că este din 
ce în ce mai obosită în fiecare zi. Epuizată. 

— Dureri de cap? 

— Nu. Doar obosită. 

S-a uitat din nou la fișă și a scuturat din cap. 

— Analizele de sânge sunt normale. S-a uitat la mine. Spune- 
mi câte ceva despre momentele când ai leșinat, Nora. Ce ai 
simţit? 


VP - 65 


— Am ametit. Apoi am cazut. 

— Ai mâncat sau ai băut ceva înainte de asta? 

— Nu. 

— Ți-era foame sau sete? 

— Nu. 

— Te-a speriat filmul? 

— Nu văzusem filmul încă. 

— Ai ceva neobișnuit să-mi spui? 

M-am uitat la mama și am auzit vocea tatii. O să mă 
părăsească, Nora. O să plece. Nu vrei să se destrame familia, 
nu? Íti promit că o să repar asta. 

— Gândește-te un minut, m-a îndemnat medicul. Nimic? 

— Nu, nu-mi amintesc nimic special, i-am spus doctorului de 
nervi. 

Acesta a continuat să se uite la mine în timp ce vorbea cu 
mama. Bănuiam că s-au prins că e ceva ce nu vreau să le spun. 

— Cum doarme Nora? 

De unde știa el de asta? /eși din mintea mea. 

— Bine. Nu are probleme, a zis ea. 

— Nu am probleme, am repetat eu. 

Una era să leșin o dată, dar aceste... cum să le spun? Vrăji de 
zombi? 

— Doamna Glasser, vă rog să ieşiţi puţin afară, a zis doctorul 
de nervi. 

— Poftim? Mama părea surprinsă și puţin încurcată, dar s-a 
ridicat și și-a netezit din nou fusta. Se juca cu agrafele delicate 
din cocul ei franțuzesc perfect, blond-căpșună. 

— Sunt afară, Nora. Chiar pe hol. 

Plecă și închise ușa. Medicul stătea lângă masa de examinare, 
însă în spatele meu, astfel încât eu să nu-l văd. Ce punea la 
cale? Chiar dacă mama nu mai era acolo, nu aveam de gând să-i 
spun secretul meu. Nu voiam să sfârșesc închisă într-o instituţie 
psihiatrică. 

— Ridică mâna, a zis el. 

Am ridicat mâna. 

— E un test de reflex? 

— Nu vorbi, te rog. Doar fă ce-ţi zic. Ridică mâna dreaptă. 

Am verificat. Da, aveam mâna dreaptă ridicată. 

— Nu m-ai auzit? a întrebat nerăbdător. Mâna dreaptă. 


VP - 66 


M-am înroșit la față. Eram confuză. Mi-am întins degetele. Jur 
credință steagului... Dreapta este pe partea opusă inimii. Asta 
este cu siguranță mâna mea dreaptă. Am ridicat-o mai sus. 

— Vrei să zici că nu știi care e mâna stângă și care e mâna 
dreaptă? f 

De ce ești așa de răutăcios? Incerc. 

— La naiba. Doar fă-o, Nora. Aștept. 

Imi fluturau pleoapele. Luminile fluorescente se estompau. 
Simţeam o căldură în piept care se extinse în membre. M-am 
aplecat în faţă, aproape căzând de pe masă. M-au prins brațele 
medicului. _ 

— E în regulă, Nora. Nu e nicio problemă. Imi cer scuze. 
Trebuia să văd dacă îţi pot induce o stare de leșin. 

Puse două degete pe lateralul gâtului meu și cu cealaltă mână 
mă mângâia pe frunte. Câtă alinare era în atingerea lui. Un 
balsam pentru starea mea de nebunie. 

— Eşti bine acum. Așază-te aici. 

M-a întins pe masă, apoi a mers spre ușă. A deschis-o puţin și 
i-a făcut semn mamei. 

— Intraţi, doamna Glasser. 

— Ce s-a întâmplat, a întrebat mama, speriată să mă 
găsească întinsă acolo, fără vlagă. 

— Nora tocmai a leșinat. Are sincopă neurocardiogenă. Nervul 
ei vag a suferit un spasm și a întrerupt fluxul de sânge către 
creier. Problema se rezolvă de la sine după ce persoana cade și 
se echilibrează presiunea sangvină. Cum te simţi acum, Nora? 

— Mă simt bine, am zis. Și chiar așa era. 

— Probabil că asta s-a întâmplat și la cinema și apoi acasă. 
Cel mai mare pericol este să nu se rănească atunci când leșină. 
Asta este vârsta obișnuită când apare această problemă. 
Câteodată este însoţită și de alte simptome precum probleme 
cu somnul, care ar putea indica o tulburare psihologică mai 
gravă. 

Sybil? 

— Dar se pare că Nora are doar acest simptom, a zis el, 
mângâindu-mă ușor pe braț. 

— Spuneţi-mi că se poate vindeca, l-a implorat mama. 

— Se poate, în sensul că, de obicei, copiii scapă de această 
problemă până ajung la pubertate. 


VP - 67 


Vrea să spună că asta ar putea continua ani de zile? Am simţit 
că ameţesc din nou. Am închis ochii și m-am întins nemișcată pe 
masă. Părea să ajute. 

Mama se juca cu perlele. 

— Care este cauza? 

— În cazul Norei, stresul. Aveţi un copil foarte sensibil. 

Deci nu eram nebună; eram sensibilă. Sensibilitatea era un 
lucru bun? Avusesem o reacţie la stresul provocat de acei 
bărbați înfricoșători. Tata îmi promisese că o să le plătească 
datoria și că nu o să ne mai deranjeze. După ce va fi plătit, 
puteam fi din nou sensibilă și normală. 

— Există medicamente care să o ajute? 

— Mă tem că nu. Cel mai bun lucru este să încercaţi să 
reduceţi stresul din jurul ei. Nora trebuie să înveţe să-și 
recunoască sentimentele înainte ca acestea să o consume. 
Ajutaţi-o să identifice anxietatea, frica, furia și așa mai departe. 
Unii copii nu știu ce simt până când nu sunt complet copleșiți. 

* 


Pe măsură ce am învăţat să fiu mai atentă la sentimentele 
mele, au încetat și episoadele de leșin. Dar am avut mai multe 
episoade de somnambulism după ce tata i-a spus mamei totul 
despre adevărata lui ocupaţie și au început certurile 
îngrozitoare. Nici atunci nu le-am spus. Mi-a fost teamă că o să 
înrăutățească situaţia. Somnambulismul a revenit în forță după 
ce ne-am vândut casa pentru a plăti datoriile tatei către mafie și 
în timpul divorţului lor. Apoi a dispărut timp de șase ani. Până în 
al doilea an de liceu. 

Axel Bartlett, iubitul meu încă din primul an, tocmai se 
despărţise de mine. Imi spusese că el consideră că am ajuns 
într-un punct în care ar trebui să nu ne mai întâlnim și să fim 
„doar prieteni”. Am fost uimită și rănită. „Ai pe altcineva”, am 
plâns eu. El negase cu înverșunare. Dar în acea seară, l-am 
văzut în sala studenților ţinându-și mâna în jurul unei fete pe 
care o cunoșteam de la cursul de „Raportarea infracţiunilor”. 

Pe atunci, Grace era colega mea de cameră. S-a trezit la ora 
trei în dimineaţa următoare și m-a găsit pe podea, în cămașa de 
noapte, cu o foarfecă în mână. Între lamele acesteia era un 
hanorac pe care Axel îl dăduse jos și insistase să-l port într-o 
noapte în care îngheţasem amândoi în parcul Washington 
Square. „Păstrează-l. Eşti sexy în el”, îmi zisese. 


VP - 68 


— Nora? Ce naiba faci? a spus Grace că m-a întrebat, fără să 
știe că eu dormeam. Atunci m-am trezit, confuză și 
dezorientată. M-am holbat năucă la inima imensă pe care o 
decupasem în hanorac, în partea stângă. 

— Doamne, sfinte! a zis Grace. Înseamnă că eşti foarte, foarte 
furioasă pe el. 

M-am îngrozit după ce mi-am dat seama ce făcusem. Atunci i- 
am spus lui Grace despre istoricul meu de somnambulism, 
îngrijorată că problema apăruse după o pauză atât de lungă și 
că acţionasem cu atât de multă agresivitate. Grace nu m-a 
crezut de la bun început. 

— Serios? Dormeai? Dar părea că ești trează de-a binelea! E 
înfricoșător. Este extrem de înfricoșător, Nora. 

A numit acel episod „Nora-Mâini-de-Foarfece”. 

A fost ultimul. De atunci nu s-a mai întâmplat nimic 
asemănător. Medicul avea dreptate. Sfârșitul pubertăţii, sfârșitul 
problemei. Trecuseră 21 de ani. Dacă mă trezeam vreodată în 
miezul nopţii, eram acasă, în pat, ca o persoană normală. 


VP - 69 


Din Pequod Courier 
Scrisori către editor 


S-au întors! Nora Glasser avea dreptate. Turiștii de 
vară se transformă în turiști de toamnă. A mai băgat 
cineva de seamă câţi dintre ei ne-au tratat cu 
grosolănia lor obișnuită în weekendul de Halloween? 
Un BMW mi-a tăiat calea și mi-a furat locul de parcare 
în dimineaţa de Halloween. Am văzut un Mercedes 
trecând pe roșu pe Pequod Avenue (De ce nu sunt 
polițiștii acolo când se întâmplă astfel de lucruri?). Au 
cumpărat toate bomboanele în formă de boabe de 
porumb de la Corwin's Market. Inainte să ne dăm 
seama, o să ne invadeze de Ziua Recunoștinței și o să 
epuizeze stocurile de plăcintă de dovleac. Oare o să 
fure Crăciunul precum Grinch? De ce nu rămân turiștii 
de vară unde le este locul, până după Ziua Eroilor? 
Cum o să ne descurcăm cu ei aici tot anul? 


Dawn Murphy 
Pequod, NY 


VP - 70 


Capitolul 6 


Furioasă. Tristă. Indispusă. Fericită. Acestea erau cuvintele de 
„Verificare” pe care mi le-a recomandat doctorul de nervi pentru 
a-mi da seama dacă simt furie, mâhnire, rușine sau fericire. Nu 
aveam nimic de pierdut dacă încercam tehnica din nou. Pe drum 
spre casă, am hotărât că eram fericită. Fericită că după furtună 
apăruse o dimineaţă de toamnă însorită și vioaie. O zi eroică. In 
port strălucea apa albastră. Lumina se juca pe bărcile cu pânze. 
Unii dintre locuitorii Pequodului își plimbau câinii pe debarcader. 
Lumea se învârtea. Chiar era adevărat. Dar eram și tristă. Hugh 
murise de tânăr și într-un mod oribil. Cine îi luase viața? Cine îi 
ucisese pe amândoi? 

Privind chiorâș, am coborât parasolarul, ca să blochez soarele, 
în timp ce mergeam înapoi, peste pod. M-am uitat din nou în 
oglindă. Zgârietura se înroșise mai mult. Acea zgârietură 
misterioasă. Wu ai mai avut niciodată semne fizice de la 
somnambulism. Era acolo. În cele din urmă, mi-am permis să 
ascult șoaptele minţii. Oare începusem să fiu din nou 
somnambulă? După 21 de ani fără incidente? 

Am înăbușit acea voce îngrijorătoare, chiar dacă mă rodea 
sursa inexplicabilă a zgârieturii. La fel se întâmpla și cu foamea 
din stomac. Ceasul din bord arăta ora 10:11 dimineaţa. Nu 
mâncasem din seara anterioară, de când comandasem de la 
restaurantul chinezesc Mao's creveţi și brocoli. In ciuda tuturor 
întâmplărilor, îmi era foame. Am ieșit de pe drumul Crooked 
Beach pe linia noroioasă care ducea către aleea mea și abia 
așteptam să mănânc ouă prăjite, să fac o baie și să îmi iau haine 
curate. 

După cum se știe, locuiam în Coteţ. Un coteţ de pui, alb, din 
șindrilă. Clădirea - care semăna cu o cutie de pantofi, lungă și 
joasă - se afla la marginea unei foste ferme de căpșuni, de 
lângă o pădure deasă, deţinută de stat. Proprietarii fermei erau 
turiști de vară de weekend, un cuplu gay care se întorsese în 
orașul de reședință la începutul lui septembrie. Casa, o fermă de 
pe la 1880 recondiţionată, se afla pe partea cealaltă a 
proprietăţii. 


VP -71 


Făcuseră o treabă bună cu ferma, sărind peste lucrările tipice 
de un milion de dolari pentru extinderea casei și, păstraseră 
structura. Instalaseră panouri solare, un acoperiș de cupru și 
ferestre uriașe cu balamale, dar toate astea costaseră mai mult 
decât fusese prevăzut și n-au mai avut bani să aranjeze și 
Cotetul, așa cum au plănuit. Fără panouri solare pentru mine. 
Aveam radiatoare individuale, șemineu cu lemne și multe 
ferestre vechi, neizolate, cu rame de lemn și cu 12 ochiuri, care 
umpleau Coteţul cu o lumină limpede de „vodcă”. Chiria era 
rezonabilă, locul fermecător, cu potenţial, dar iarna era teribil de 
frig. 

Când am văzut Priusul roșu în drum, aproape că am întors 
mașina. Grace folosise copia ei de chei pentru a intra în casă. 
Oricât de mult voiam să o văd înainte, atunci nu aveam chef de 
musafiri. Eram epuizată și nu voiam să fiu luată la întrebări. 
Grace era expertă în luat interviuri; deja simţeam căldura 
torturii ei. Va fi vrut să știe unde am fost. Nu voiam să recunosc, 
nici în faţa celei mai bune prietene, că am fost să spionez locul 
crimei lui Hugh și Helene. Și că mă temeam că sunt 
somnambulă. Și mai rău chiar... Nu, era absurd și refuzam să 
mă gândesc la asta. 

Am parcat și am mers obosită spre intrare. Când am întins 
mâna înspre clanță, ușa s-a deschis larg. Grace era acolo, 
vorbea la telefon. 

— Tocmai a ajuns aici, Ben. Te sun mai târziu. A închis și a 
întins braţele către mine: Nora. Am fost atât de îngrijorată. Ai 
auzit ce s-a întâmplat cu Hugh și Helene? 

— Da, am auzit. Este oribil. 

Mi-a dat drumul și s-a dat un pas în spate, uitându-se urât la 
consecinţele îmbrăţișării noastre: bucăţile de noroi de pe haina 
mea îi decorau tricoul cu NPR. 

— Te simţi bine? Unde ai fost? 

Am ezitat. Să omit adevărul însemna tot să mint? 

— Am condus. 

M-am uitat în jurul ei, prin sufragerie, și am observat că era 
aranjată. Îmi lăsasem îndatoririle casnice să alunece odată cu 
depresia mea. Nu mai erau haine și reviste aruncate pe 
canapeaua din răchită sau pe podeaua acoperită cu preșuri. 
Cutiile de mâncare fuseseră luate de pe masa de pin. Mirosul 
cafelei proaspete se împrăștia în toate camerele. 


VP- 72 


Grace m-a urmat înăuntru și a închis ușa. Ea făcuse curățenie. 
Când eram la facultate, reușea să facă o petrecere din statul în 
casă și spălatul hainelor sâmbătă seara. Bineînţeles, ţigările cu 
marijuana erau întotdeauna de ajutor. 

— Ai condus? Serios? M-a analizat sceptică. Asta explică de ce 
arăţi de parcă te-ai târât printr-un canal. 

Am evitat să-i întâlnesc privirea. 

— Și de unde ai zgărietura aia urâtă de sub ochi? 

Mi-am auzit telefonul mobil - singurul meu telefon - sunând în 
bucătărie. Salvată de clopotel. 

— De când am ajuns aici, ai avut cam zece apeluri, a zis 
Grace, urmărindu-mă în timp ce mergeam să-l iau. Unul a fost 
de la Lada, dar nu am răspuns pentru că nu puteam să-i spun 
unde ești. Sigur e supărată. 

Telefonul era pe tocătorul de pe blatul din bucătărie, lângă un 
morman de scrisori. Scria „Număr necunoscut”. L-am pus pe 
silențios. 

— Ar trebui să o suni, a zis Grace. 

Stăteam cu spatele la ea și nu putea vedea scrisoarea de la 
Hugh. Era tot deasupra teancului de plicuri. O citisem de zeci de 
ori, dar tot nu mă puteam hotărî ce să răspund. Cu siguranţă 
Grace nu citise adresa expeditorului, altfel ar fi zis ceva. Nu era 
momentul potrivit să-i arăt o scrisoare supărătoare de la Hugh. 
Nu mai avea sens să-i zic că mă rănise din nou sau să provoc 
furie la adresa lui. Am luat plicul și l-am băgat discret în 
buzunarul hainei. 

— Nora? 

— Ce? 

M-am întors și am mers înapoi în sufragerie, iar Grace încă mă 
urmărea. 

— Ar trebui să-i spui că ești bine. 

— Cui? 

— Ladei! Dacă chiar ești bine. Ai auzit ceva din ce am zis 
până acum? 

M-am așezat pe canapea și mă chinuiam să-mi scot cizmele, 
întorcând și trăgând ba de una, ba de cealaltă, fără succes. 

— Vorbește cu mine, Nor. 

— La naiba! Am strigat pe când o cizmă a cedat în sfârșit și 
am aruncat-o prin cameră. Botul cizmei atinse fotografia 
înrămată a tatălui meu, care era pe birou, și o răsturnase, 


VP-73 


umplându-mi inima de regret. Grace a venit și s-a așezat peste 
mine, cu sprânceana ridicată. 

— Lasă-mă pe mine, a zis, arătând înspre cizma rămasă în 
picior. 

Am ridicat piciorul și a scos-o cu calm. 

— Vreau să știu totul, a zis. 

* 

Grace făcea cele mai delicioase ouă prăjite. Ale mele ieșeau 
mereu ca de cauciuc, dar ea le făcea perfecte, cu albușurile 
crocante și gălbenușurile zemoase. lar când le mâncam în cada 
mea uriașă, cu picioare în formă de gheare, în timp ce mai 
sorbeam câte o gură de cafea tare, erau și mai bune. Cada era 
lângă o fereastră cu vedere la o grădină mică și la un câmp 
deschis, mărginit de o pădure deasă de cedri - o priveliște 
binevenită, după acele peisaje sumbre din apartamentul meu de 
oraș, de după divorţ. 

Întâia primăvară când am stat acolo, au înflorit trandafiri roz 
chiar sub fereastră. Dar căprioarele au mestecat petalele ca pe 
bomboane și au rămas doar tulpinile ţepoase. Intenţionasem să 
scot rădăcinile moarte de trandafiri și să plantez bulbi de narcise 
înainte să dea înghețul. Bărbatul de la magazinul de flori îmi 
zisese că narcisele nu reprezintă un interes pentru căprioare. 
Dar încă nu reușisem să scot bulbii aceia din magazie. 
Câteodată mă gândeam că sunt ca ei. Latentă. Stau înfășurată 
în ceva monoton și protectiv. 

In loc să lucrez în grădină, petreceam o groază de timp 
îmbibată în acea cadă. Mă uitam la veverite, gaiţe albastre și 
cardinali. Visam cu ochii deschiși pe teme obișnuite: bani, 
recunoaștere mondială. Dragoste. Imi imaginam că aveam 
destui bani pentru a-mi cumpăra propria casă, că aș fi scris un 
articol măreț de presă și aș fi câștigat premiul Pulitzer, că 
întâlneam un bărbat. Acela ar fi fost un loc romantic de făcut 
dragoste, dacă l-aș fi găsit vreodată pe cel ideal. Primăvara 
dinainte încercasem să merg la întâlniri. Cu un fotograf pe care 
Grace îl știa din oraș și care făcea un album cu locuințele 
istorice din Pequod. Un tip deștept și amuzant. După trei 
întâlniri, am inventat un motiv pentru a mă retrage. l-am spus 
că o relație la distanţă nu ar funcţiona. 

In afară de cada excelentă, baia mea albastru pal avea 
felinare de perete, o masă laterală și un fotoliu de epocă în colț 


VP - 74 


- versiunea mea de cameră de zi în stilul Jane Austen. Hugh nu 
ar fi tolerat un asemenea decor. Am descoperit că unul dintre 
beneficiile de a locui singură era acela că puteam avea oricâte 
imprimeuri voiam. 

După ce m-a servit, Grace s-a întors în baie cu o cană de 
cafea pentru ea și s-a ghemuit în fotoliul cu modele roz. 

— Deci, ascult. Cum te-ai murdărit așa de tare? Unde ai fost? 

In ciudat întrebărilor ei, trebuia să recunosc că mă consola 
timpul petrecut astfel cu Grace. In trecut, aveam un miliard de 
ore vorbite în baia camerei de cămin. 

— Am condus până la plajă și m-am plimbat mult. Am încercat 
să procesez ce s-a întâmplat. Am pus farfuria goală pe podea, 
m-am sprijinit de peretele căzii de porțelan și m-am scufundat în 
apă. Uram să o mint pe Grace. 

— Și noroiul? 

Am înghiţit în sec și am spus primul lucru care mi-a venit în 
minte. 

— Când a venit furtuna, am fugit la mașină. M-am împiedicat 
și am căzut într-o baltă aproape de locul unde am parcat. 

Dintr-un oarecare motiv, faptul că o minţeam pe Grace în 
timp ce eram dezbrăcată, m-a făcut să mă simt și mai 
păcătoasă - ca Eva în Grădină, după episodul cu mărul. Se 
apropie de mine, ridică farfuria și se uită în ochii mei. 

— Cred că ai fost foarte supărată, a zis, mai blândă. Erai în 
stare de șoc. 

Şoc. Da. Lizzie și Grace ajunseseră amândouă la aceeași 
concluzie logică. Asta explica gândirea mea iraţională. 

— Nu eram în apele mele, am zis. 

Grace se întoarse pe fotoliul ei și puse farfuria pe masa 
laterală. 

— Aș fi vrut să mă suni înainte să dispari așa. 

— Dar te-am sunat. Nu ai răspuns, am zis, ușurată că, pentru 
moment, spuneam ceva adevărat. Ai vorbit cu Ben? Știu mai 
multe decât se spune la știri? 

— A încercat să afle ceva de la contactele lui din poliţie, dar 
încă nu i-au zis nimic. Se gândește că a fost o spargere sau un 
jaf care a sfârșit prost. Oricum, este o nebunie. 

O spargere. Un jaf care sfârșise prost. M-am scufundat în apă 
și am închis ochii. Mi-au apărut în minte fețele lui Hugh și 
Helene. Carne redusă la un terci de masă sângeroasă roșu- 


VP-75 


purpurie. Rezultatul prafului de pușcă. M-am înecat și m-am 
ridicat. 

— Ca în cazul familiei Clutter. 

— Cine? 

— Familia Clutter. Cei împușcați de prădători în capitolul cărţii 
lui Truman Capote, Cu sânge rece. Mi-am acoperit ochii. Pentru 
prima dată după ce aflasem de crime, îmi dădură lacrimile. 

Grace s-a ridicat din nou, a venit la mine și s-a așezat lângă 
cadă. 

— Respiră, dragă. Este în regulă. Respiră, a zis ea, 
mângâindu-mă pe spate. 

— Toate lucrurile astea sunt oribile și de nedescris. 

— Da, așa este. 

— Simt că... la naiba! Nu știu ce simt. 

— Este o traumă pentru tine. M-a mângâiat pe păr. Și cu toate 
momentele în care îţi doreai să-i vezi morţi, poate te simţi, nu 
știu... vinovată. 

Atinsese un punct sensibil. M-am ridicat și m-am uitat la ea. 

— Nu mă simt vinovată, am zis într-un mod defensiv. 

— Bine. Îmi pare rău. Liniștește-te. Am zis așa doar pentru 
că... Nu știu de ce am zis-o. 

Mă știa așa de bine. Oare îmi mirosise frica pe care încercam 
să o răpun? 

Grace s-a ridicat, s-a șters pe un prosop și m-a analizat în 
detaliu. 

— Îmi fac griji pentru tine, Nor. Chiar și dinainte de acest 
eveniment. Arăţi epuizată în ultimul timp. S-a dat un pas înapoi, 
ezitând înainte să întrebe: Nu ai din nou episoade de 
somnambulism, nu? 

Am înțepenit. 

— De ce crezi asta? Știi că au dispărut în urmă cu mult timp. 
Încercam să mă conving și pe mine, și pe ea. 

Grace s-a așezat pe marginea căzii, de data asta cu o privire 
contrariată. 

— Dar ești așa de obosită. Nu ești tu însăți. Cred că e din 
cauza depresiei. Ai intrat în depresie de când s-au mutat Hugh și 
Helene în Pequod. 

Avea dreptate în legătură cu suprapunerea celor două 
momente. Se auzi soneria de la ușă. 

— Aștepţi pe cineva? a întrebat. 


VP - 76 


— Nu. 

— Ar putea fi un reporter. 

— La naiba! 

— O să scap eu de oricine e la ușă. Apoi o să curățăm noroiul 
ală din părul tău. Cred că ai căzut într-o băltoacă foarte 
împuţită. 

Se auzi din nou soneria. Grace a plecat din baie și eu mi-am 
trecut mâinile prin buclele murdare. In apă căzură bucăţi de 
frunze uscate și o altă crenguţă mică, similare cu resturile pe 
care le scuturasem mai înainte. M-am scufundat în apă și m-am 
uitat la rămășițele care pluteau, simțind o nevoie copleșitoare 
să dorm. M-am stropit cu apă pe faţă. 

Din afara băii se auzea o voce masculină, care murmura 
împreună cu cea a lui Grace. Apoi mi-am dat seama: în general, 
reporterii nu sună la ușă. Ei sună la telefon, pentru comentarii. 
Sau așteaptă pe lângă casă, până când persoana iese afară. 
Poate era Mac? Să se fi întors de la morgă deja? 

În timp ce mă gândeam la asta, o mișcare văzută prin 
fereastră, la marginea pădurii, îmi atrase privirea. O formă care 
se ascundea printre trunchiurile pomilor și printre ferigi. Nu mai 
eram obosită. Acum eram în alertă, cu mușchii încordaţi. M-am 
scufundat mai mult în cadă pentru a-mi ascunde trupul gol și am 
urmărit forma întunecată de afară, fixând-o cu privirea pentru o 
secundă, apoi pierzând-o. Cu siguranţă cineva era acolo. M-am 
întins după prosop, să mă acopăr, dar m-am oprit când am 
văzut un puf alb fluturând printre cedri. Am respirat ușurată și 
m-am relaxat în cadă. Era doar o căprioară - una epuizată, 
fugind de un cerb în călduri, cu coada ridicată în semn de alertă. 
Era sfârșitul sezonului de împerechere. 

Venise la marginea pădurii, mergând încet cu picioarele ei 
subţiri. Era înaltă și elegantă, cu blana groasă și gri-maronie de 
iarnă, și își ţinea capul ridicat. Nările negre îi zvâcneau. Ochii 
maro erau mari și alerți. 

Știa că este vulnerabilă. Oare intrase în alertă? Părea că se 
gândește dacă e în siguranţă să meargă să mănânce peticul de 
iarbă verde care încă mai creștea în soare. Sau ghindele de sub 
stejar. Oare ar fi putut să ciugulească ultima bucăţică de iarbă 
dulce înainte ca iarna să vină și să înceapă zilele amare de 
foamete? Poate era deja gestantă. Avea nevoie de mâncare în 
plus pentru pui? 


VP - 77 


M-am gândit la burta de gravidă a lui Helene din tablou. 

Sfâșiată. 

Inima lui Hugh. 

Scoasă. 

Nu erau semnele unei spargeri sau al unui jaf care sfârșise 
prost. Părea ceva personal. Actul de răzbunare al cuiva plin de 
ură. Cum aș fi eu?! 

— Nora! 

Cineva de afară sperie căprioara. Își întoarse coada și fugi 
înapoi în pădure, în timp ce Grace se furișă în baie și închise 
ușa, cu o privire îngrijorată. 

— A venit poliţia, a zis. 


VP - 78 


Capitolul 7 


— Creați o altă situaţie la fel ca în cazul Richard Jewell, am 
auzit-o pe Grace plângându-se când am ieșit din baie, în halat. 
Se referea la gardianul acuzat pe nedrept că a pus o bombă într- 
un container la Olimpiada de la Atlanta, în 1996. 

— O să provocați o vânătoare de vrăjitoare, a zis ea pe când 
eu intram timidă în sufragerie. O să porniţi o frenezie mediatică. 

În faţa ei era polițistul chel cu jachetă sport, care conducea 
investigația de la locul crimei. Avea mâinile încrucișate 
deasupra părţilor intime, acoperite de pantalonii de catifea. Prin 
fereastra din spatele lui, am văzut pe aleea mea un poliţist 
stând într-o mașină de intervenţie. Grace și-a exprimat 
îngrijorarea că presa o să-i vadă acolo și o să presupună că eu 
eram printre suspecți. 

— A, bună ziua, doamnă Glasser, zise polițistul, peste umărul 
ei. 

— Bună ziua. 

Grace se întoarse către mine și mă întrebă afectată: 

— Te simţi bine? 

Am dat din cap. 

— Detectivul Larry Roche. Departamentul de Omucideri. Mi-a 
arătat insigna. Tocmai voiam să-i spun prietenei dumitale, 
Grace, că nu m-a văzut niciun reporter plecând. l-am ordonat 
reprezentatului nostru media, de la locul crimei, să facă o 
declaraţie oficială chiar înainte să plec. Erau prea ocupați să 
obțină declaraţii, ca să mă mai urmărească pe mine. Vă promit 
că presa nu m-a urmărit aici. 

Chiar atunci, telefonul lui începu să cânte melodia din Nașul. 

— Scuzaţi-mă, a zis. 

Răspunse la telefon cu o replică tăioasă „Roche” și își trecu 
mâna rămasă liberă peste capul strălucitor și neted. 

— Spune-i că eu autorizez lucrul peste program. Vreau 
analizele de sânge. Cât mai repede. Se încruntă la oricine era la 
capătul celălalt. Ei bine, pune echipa de scufundări să se ocupe 
de asta. Și dacă tot ești acolo, află cine le oferă informaţii celor 
din afară. Închise și mi se adresă mie din nou. 


VP - 79 


— Îmi pare rău, doamnă Glasser. Mă întrebam dacă vă putem 
pune câteva întrebări. Dacă vreţi să cooperaţi, fără nicio 
obligaţie, bineînțeles. Ne-ar ajuta orice ne-aţi putea spune. Ne 
cufundăm în întuneric aici. 

Deci nu au niciun suspect. Aveau nevoie de ajutorul meu, de 
cunoștințele mele cu privire la prietenii lui Hugh și la asociaţii 
lui. 

— Sigur. 

— V-aţi supăra dacă aţi veni la secţia din Massamat pentru un 
interviu? 

M-am albit. Grace s-a setat total pe modul ofensiv, cu mâinile 
în șold. 

— Nu înțeleg, a zis ea. De ce trebuie să vină la Massamat? De 
ce nu-i puneţi întrebările aici? 

Pentru Grace, un interviu era un interviu. Spre deosebire de 
mine, ea nu era pasionată de emisiuni TV de crimă-dramă. Nu o 
urmărise pe Helen Mirren în rolul Detectiv inspector-șef 
Tennison în Suspect de crimă. Nu se complăcuse în maratoane 
de episoade ieftine din Lege și ordine. Aceste seriale mă 
făcuseră să cred că există ordine și justiţie în lume, chiar dacă 
doar pentru o oră. Dacă Grace s-ar fi uitat la atâtea seriale 
polițiste ca mine, ar fi știut că polițiștilor le place să ţină 
interviurile pe propriul teren, pentru a intimida și a confuza 
suspecţii. Aceștia speră ca invitaţii lor să se incrimineze sau să 
mărturisească înainte să „ceară un avocat”. Cererea lui Roche 
însemna că sunt un suspect. Eram cutremurată cu totul, dar 
încercam să par calmă. 

— Un mediu formal, de obicei, ajută oamenii să-și amintească 
mai multe, a zis Roche liniștitor. Relaţia doamnei Glasser cu 
domnul Walker poate constitui o coincidenţă nevinovată care să 
ne îndrume în direcţia potrivită. 

— Dar nu mai aveau niciun fel de relaţie, l-a contrazis Grace. 

— E în regulă, Grace, am zis eu. Vreau să-i ajut. 

Poate interpretasem greșit și poliţia chiar avea nevoie de 
ajutorul meu. Era posibil să deţin informaţii care să-i ajute să se 
orienteze către alt suspect. În plus, ce alternativă aveam? Dacă 
aș fi apelat la un avocat sau aș fi refuzat să cooperez, părea că 
am ceva de ascuns. În afara faptului că vizitasem locul crimei de 
dimineaţă, nu era nimic. Sau era? 


VP - 80 


— Mulţumesc, a zis Roche, împreunând mâinile, ca pentru 
rugăciune, în direcția mea. 

Era așa de aranjat și de politicos, parcă ar fi venit într-o 
duminică să mă ia la întâlnire. 

Grace s-a întors îngrijorată către mine. 

— Nora, nu știu ce să zic despre asta. 

— E în regulă, am repetat. Doar să-mi permiteţi să mă îmbrac. 

Grace - încercând să pară binevoitoare, cred, sau pentru a 
face situaţia mai puţin ciudată - îi oferi lui Roche un latte 
excelent făcut de ea, în timp ce avea să mă aștepte. Roche a 
refuzat. 

Agitată, am mers în dormitor și am început să mă îmbrac; la 
început, mi-am pus puloverul cu spatele în față. Când am luat 
ceasul de pe noptieră, am zărit Rolul muzei în arta 
contemporană de April Krim, deasupra cărţilor de citit. În 
dimineaţa în care primisem scrisoarea lui Hugh, o comandasem 
de pe Amazon. Îmi amintesc că citisem o recenzie a cărţii și 
voiam să aflu cum s-au împăcat alte muze cu trădarea 
bărbaţilor care le imortalizaseră. Am devorat-o de cum am 
primit-o. 

Nu voiam să ajung ca Dora Maar, cunoscută ca „femeia 
plângând” a lui Picasso, trista frumuseţe francezo-croată, cu 
sprâncenele subţiri, parcă trase cu creionul, și buze senzuale. 
Fusese iubita și inspiraţia lui Picasso timp de mulţi ani, înainte 
ca el să o înlocuiască. Aceasta nu a mai avut niciodată o relaţie 
intimă cu vreun bărbat. S-a dedicat catolicismului. „După 
Picasso, Dumnezeu”, a zis ea. 

După moartea ei, i-au găsit lucrările lui Picasso în apartament 
- cadouri pe care el i le oferise și pe care ar fi putut să le vândă 
pentru o avere, dar pe care le-a păstrat pentru valoarea lor 
sentimentală. Portretele cu ea atrăseseră preţuri „oh là la”: 
Sotheby's vânduse la licitație Dora Maar au Chat pentru mai 
mult de 95 de milioane de dolari în urmă cu un deceniu. Asta îmi 
demonstra că profesia de muză era teribil de subevaluată. 

Ușa de la dormitor se deschise puţin și apăru capul lui Grace. 

— Nora? 

— Vin. 

M-am întors în sufragerie. Roche se uita la cărțile din 
biblioteca mea. Se opri și se întoarse către mine. 

— Sunteţi gata? 


VP - 81 


Am mers către birou. 

— Doar să-mi iau cheile. 

— Le-ai lăsat lângă chiuvetă, dragă, a zis Grace, dispărând în 
bucătărie. 

In timp ce îmi ridicam haina de pe spătarul scaunului de la 
birou, Roche a venit către mine. A insistat să fie un gentleman și 
m-a ajutat să mă îmbrac. 

— Chiar apreciem că sunteţi de acord să mergeţi cu noi, 
doamnă Glasser. 

Speram să nu observe că-mi tremură mâinile. Nu aveam de 
ce să mă tem, mi-am spus. Spre deosebire de tatăl meu, care se 
ascunsese de poliţie jumătate de viaţă. Tata, care ocolise 
închisoarea, dar care ajunsese să locuiască după divorţ în 
subsolul cuiva - banii rămași ni-i dăduse mie și mamei. „Știu că 
oamenii mă vorbesc de rău, Nora. Dar ţine minte, am vrut doar 
ca tu și mama ta să aveți ce-i mai bun. Am făcut totul din 
dragoste”. 

Tata, care se aplecase și îmi luase fața în mâini, în ziua în 
care s-a mutat, spunându-mi: „Am un sfat pentru tine, copile. 
Un sfat de viaţă. Lumea este dură și va încerca mereu să te 
doboare. Nu o lăsa să-ţi frângă inima”. 

Am încercat să opresc tremuratul degetelor, cât să-mi închei 
haina. 

— Vreau să găsiţi persoana care a făcut asta, domnule 
detectiv. 

Am spus-o cu toată sinceritatea. 

Grace îmi dădu cheile și Roche deschise ușa de la intrare, 
făcându-mi semn să ies înaintea lui. Dar întâi am ridicat 
fotografia tatălui meu. Cu mâneca hainei am șters ochii triști ai 
lui Nathan Glasser, stropiţi cu noroi de când îi lovisem mai 
înainte cu cizma. Apoi l-am pus pe birou și am ieșit. 

— Nu te îngrijora, Nor. Vin în urma ta, a strigat Grace. Nu 
trebuie să spui nimic nimănui, ai auzit? 

* 

În timp ce mergeam înspre Toyota mea, detectivul Roche m-a 
strigat și a arătat înspre echipajul de poliție în care aștepta la 
volan un agent. 

— Pot să-mi iau mașina mea? am bombănit. 

— Ar fi mai bine să mergeţi cu noi. Vă aducem acasă mai 
târziu, nu vă îngrijoraţi. Apoi a mers la mașina de poliţie și a 


VP - 82 


deschis ușa din spate, către locul rezervat de obicei pentru 
suspecți. 

— Aveţi grijă la cap, a zis, atingându-mi capul cu mâna lui 
păroasă în timp ce intram în mașină. 

De câte ori vedeam un poliţist făcând acest gest în serialele 
polițiste, îmi imaginam că o palmă caldă pusă protector pe cap 
ar fi liniștitoare, mai ales pentru o nevinovată, extrem de 
speriată și chiar pentru un criminal în serie ca Ted Bundy. Dar în 
realitate, pare manipulantă. Tactici psihologice pentru polițiști. 
„Suntem prietenii tăi. Vrem ce e mai bine pentru tine. Ne pasă 
de tine”. Un mesaj pervers de la niște oameni care sperau să te 
închidă pe viaţă sau să te prăjească într-un scaun electric. Un 
gard viu împotriva unui proces, dacă te rănești singur. 

— Puneţi-vă centura. Nu am vrea să vă loviți, dacă punem o 
frână bruscă. Sau dacă intrăm într-o groapă, m-a atenţionat 
Roche. Deja am văzut unele destul de mari anul acesta. 

— Ar trebui să le raportați departamentului de drumuri, am 
zis. 

Auzeam vocea tatei șoptindu-mi în ureche. Copilă, nu fi 
obraznic! Asta este o treabă serioasă. 

Mi-am pus centura, simțind aroma bolnăvicios de dulce și 
chimică a mașinii, ca dintr-o toaletă publică, și scaunul rigid și 
inconfortabil făcut din plastic gri turnat. Probabil este mai ușor 
de curățat dacă cineva vomită, urinează sau sângerează aici, m- 
am gândit, dezgustată. Ce era cu acel inel argintiu ciudat, fixat 
în mijlocul podelei? 

— La ce folosește inelul de metal? am întrebat prin geamul de 
siguranţă, pe când Roche se așeza pe scaunul din faţă al 
pasagerului. Marginea albastră-închis a unui tatuaj care se zărea 
pe linia gulerului i-a dat de gol aspectul prefăcut de domn de la 
ţară. S-a uitat pe după umăr. 

— Pentru a lega picioarele prizonierilor, a zis. 

Rămășițele curajului invocat până atunci au dispărut când am 
plecat în viteză de pe aleea mea, radioul poliţiei băzâind cu 
adrese și coduri. Inima a început să-mi bată tare. Mâinile îmi 
tremurau din nou. Stomacul îmi frământa. Până și zgârietura de 
pe obraz zvâcni pentru o secundă. Oare cum ajunsesem acolo? 
Apoi... 

Poc! 

M-am lovit cu capul de capotă. 


VP - 83 


— A naibii groapă! Sunteţi bine acolo? întrebă Roche. 

Nu, nu eram bine. Mă simţeam speriată și singură. 

Voiam să o sun pe mătușa Lada să mă aline cu vocea ei. 

Dar mă temeam că avea să audă cât de speriată eram și să 
se îngrijoreze foarte tare. 


— Sunt bine, am spus, repetând mai mult pentru mine, decât 
pentru el. Sunt bine. 


VP - 84 


Din Pequod Courier 


Scrisori către editor 


Dragă editor, 

Mulţumesc rubricii „Sfaturi de viaţă” pentru că a 
adus ceva umor în fața greutăților pe care le înfruntă 
locuitorii obișnuiți. Se vede că doamna Glasser este 
„de-a noastră”. Probabil că mașina ei e mai veche de 
doi ani. Cel puţin, mă îndoiesc că deține o casă de 
vară de 2.300 de metri pătraţi, pe lângă un 
apartament la mansardă în Manhattan. Să nu vă faceți 
iluzii: în Pequod răsună un război între clasele sociale 
și știu cine câștigă. Dezvoltatorii imobiliari lacomi care 
fac profit pe seama poluării mlaștinilor noastre și 
desfigurării peisajelor noastre frumoase. Turiștii de 
vară Ssuper-bogaţi care construiesc case de vacanță 
gigantice și apoi vin cu elicopterele ca să ajungă aici 
mai repede și să se „relaxeze”, în vreme ce ne 
asurzesc cu zgomotele lor. De ce nu se mulțumesc 
niciodată? 


Tim McNulty 
Pequod, NY 


VP - 85 


Capitolul 8 


În comparaţie cu Pequod, Massamat era un oraş mare. După 
ultimul recensământ, avea peste 32.000 de locuitori. Dar centrul 
orașului era pustiu. Conduceam printr-un oraș fantomă. Măcar în 
timpul săptămânii puteai vedea oamenii la cumpărături. Sau 
bărbaţi tineri și bătrâni stând în faţa vitrinelor magazinelor goale 
de pe State Street. Stăteau pe bănci colorate cu graffiti sau lăzi 
răsturnate de lapte, fumând și bârfind în timp ce așteptau 
antreprenorii să treacă pe acolo și să-i angajeze cu ziua. In ziua 
aia, toată lumea era la mall, erau reduceri. 

Criza financiară, recesiunea prelungită sau sfârșitul marelui 
experiment capitalist, depinde din ce perspectivă privim, 
redusese locurile de muncă din centrul orașului și crease alte 
oportunităţi de lucru. Unii dintre foștii tineri din Massamat care 
ar fi trebuit să meargă la facultate, intraseră în găști care făceau 
trafic de droguri. Fundașul echipei de la liceul din Massamat, 
Mastiffs, se încurcase cu o astfel de bandă și fusese arestat 
pentru vânzarea de Vicodin și metamfetamină. Anul anterior 
avuseseră loc trei crime - două dintre ele fiind reglări de conturi 
între găști. Al treilea era cazul unui vânzător de la benzinărie, 
împușcat în timpul unui jaf. Dar și aici, poliţia suspecta 
implicarea unei găști. La doar 17 kilometri de Pequod, era o 
cultură a violenţei în dezvoltare. 

Dacă venise unul dintre gangsterii furioși din Massamat și îi 
împușcase pe Hugh și Helene în timpul unui jaf? Sau poate 
fusese un rit de iniţiere al unei găști. Trebuia să omoare pe 
cineva pentru a deveni membrul unei bande. Poate sfâșiaseră 
autoportretul artistic al lui Hugh într-un gest final de dispreţ. Da, 
era posibil. În special dacă Hugh apărea pe radarul lor deoarece 
cumpăra droguri. Știu că în trecut mai consuma. Pe lângă faptul 
că se împrăștiase în suburbiile din America precum ciuma, în 
ultimii ani, heroina era din nou la modă în lumea artei, reluând 
anii '70, când artiștii trăgeau pe nas în cabinele de toaletă de la 
Max's Kansas City și Mudd Club. Cel puţin, așa spunea New York 
Magazine. Poate Hugh și Helene consumau în exces? 

Mi-am sprijinit capul de tetiera rigidă a scaunului. 


VP - 86 


Cu siguranță mai erau și alte persoane, în afară de mine, care 
aveau motive să-i omoare pe Hugh și Helene. Criminali cu arme. 
In gândirea mea înceţoșată, omisesem să iau în considerare că 
dacă raportul neconfirmat era adevărat și Hugh și Helene 
fuseseră împușcați... ei bine, eu nu deţineam o armă. Nu eram 
100% sigură de cum mă vedea poliţia, dar temerile mele 
ascunse și ilogice se domoliseră. 

Am trecut pe lângă primărie și am parcat la noua secție de 
poliție aflată, în mod convenabil, lângă tribunal. Spre deosebire 
de restul clădirilor publice, făcute din cărămidă tradiţională, 
secția era suspect de modernă - toată din oțel negru și geamuri 
negre, fumurii. O gafă de imaginaţie plasase o „sculptură” dintr- 
o insignă mare de bronz în mijlocul cărării de ciment din faţă. O 
bună parte din taxele care explodaseră anul anterior fuseseră 
direcționate acolo, când crescuseră valoarea proprietăţilor: nu în 
formarea profesională sau programe afterschool, ci în aplicarea 
legii și construcţia monumentelor. Și în Pequod, bugetul poliţiei 
reprezenta un subiect sensibil. 

Detectivul Roche veni în spatele mașinii, deschise ușa și îmi 
puse din nou mâna pe cap. 

— Aveţi grijă, doamnă Glasser. 

Flancată de Roche și de șoferul nostru de mărimea unui 
golem, pe al cărui ecuson scria „Sgt. Klish”, am urcat treptele de 
marmură ale incintei masive de parcă trăgeam deja după mine 
lanțurile și bila de oţel. Eşti mică și neajutorată și zdrobită de 
puterea noastră, parcă spunea clădirea. Aveam un nod în gât, 
mare cât o nucă. Am intrat în holul imens, înalt de trei etaje, cu 
podelele făcute din piatră neagră lustruită și tavan boltit, 
deasupra. 

Detectoarele de metal și benzile transportoare blocau accesul 
către o recepţie închisă în pereţi de sticlă. Cel mai probabil anti- 
glonţ. Decorul semăna cu poarta de securitate a unui aeroport, 
cu mențiunea că aici nu erau cozi. Eram singura pasageră. 
Pentru o secundă, m-am întrebat dacă infractorii din Massamat 
își luau liber duminica. Dar bâzâitul constant al radioului de 
mână al lui Klish îmi zicea că tâlharii erau ocupați și în Ziua de 
odihnă. 

— lau eu telefonul, a zis Klish ursuz. Articolele de 
îmbrăcăminte de exterior, poșeta și pantofii pe bandă. Scoateţi 


VP - 87 


din buzunare chei, rujuri. Orice este de metal. Puneţi-le în 
tăvițele de plastic. 

Mi-am scos haina. 

— Și eșarfa? 

Mi-a zâmbit rece. 

— Am zis articolele de îmbrăcăminte de exterior. 

Dă-i autoritate unui fost student de nota cinci și-l vei obține 
pe Klish. Am făcut cum mi-a zis și am trecut prin detectorul de 
metale. Un ofiţer asiatic cu o baghetă mare gri de plastic mă 
aștepta la capătul celălalt al boitei. Mi-am imaginat că urmează 
să arunce asupra mea o vrajă protectoare și m-am simţit pentru 
o secundă mai puţin agitată. A fluturat bagheta deasupra 
blugilor și puloverului meu negru și atunci mi-am dat seama că 
de câteva săptămâni purtam doar negru: blugi negri, colanţi de 
Pilates negri, tricouri negre și pulovere negre. Încă un simptom 
al stării mele emoţionale întunecate. 

Când ofițerul a terminat de verificat, m-a îndrumat din nou 
către Sgt. Klish, care domnea asupra bunurilor mele personale 
de la capatul benzii. Mi-am reumplut poșeta, mi-am luat haina și 
eșarfa și m-am aplecat ca să mă încalţ cu ghetele negre, fără să 
bag de seamă că ceva căzuse pe podea, când i-am auzit vocea 
detectivului Roche din spate. 

— Nu uitaţi de asta. 

M-am ridicat și m-am întors. Roche avea în mână plicul crem 
pe care-l luasem din bucătărie. Aproape că am smuls scrisoarea 
lui Hugh de la el, dar m-am abținut. 

— Mulţumesc, am spus, luând-o cu nonșalanță și punând-o 
înapoi în buzunarul hainei. 

— Celălalt pantof, doamnă Glasser. 

— Huh? 

— Dacă vă puneţi și celălalt pantof, putem pleca. Avem 
rezervată camera șase. Cea mai bună din secţie, zise el. De 
parcă ne cazam la un hotel de cinci stele. 

Mi-am pus gheata și l-am urmat pe Roche printr-o zonă de 
recepţie - un spaţiu mai puţin intimidant, decorat cu postere 
locale de călătorie („Luna peste Festivalul recoltei de la 
Massamat”), plante în ghiveci și scaune portocalii de plastic. 
Scaunele erau goale, cu excepţia unei femei hispanice ce ţinea 
în braţe un copil care gângurea. Apoi am trecut printr-un coridor 
lung. Aici nu era niciun element care să ofere blândeţe sau 


VP - 88 


căldură. Lumini fluorescente, podele din linoleum bej și pereţi 
albi, goi. Și camera șase era albă. Fără ferestre. Doar o masă gri 
de metal, trei scaune gri metalice și o ușă gri de metal. Pe masă 
era un dispozitiv negru, cel mai probabil un reportofon. Peretele 
cu oglindă din spatele celor două scaune avea o tentă neagră. 
Geam cu sticlă unidirecţională. Aveam gura uscată ca o bucată 
de glaspapir. 

— Staţi jos, aici. Roche arătă către singurul scaun așezat cu 
spatele spre ușă. Vă e sete? Să vă aduc cafea? Suc? Apă? 

Noul meu prieten bun. 

— O cafea ar fi minunată, mulțumesc. Neagră dacă se poate. 

Roche ridică receptorul unui interfon de pe perete și îi ceru 
cuiva să aducă în camera șase cafea. Apoi se așeză în fața mea. 
Era așa de liniște că puteam să-mi aud stomacul fremătând. Mi- 
am dat seama că strânsesem mâinile în pumni și le-am deschis. 

— Așa, deci. Să începem. 

A apăsat pe butonul dispozitivului electronic și s-a aprins un 
led mic roșu. S-a aplecat în față, apoi s-a dat repede înapoi, 
probabil simțind mirosul respirației mele stresate. După ce a 
tușit puţin, a zis: „Interviu cu Nora Glasser efectuat de 
detectivul Lawrence Roche. Șaisprezece noiembrie. Secţia 
Massamat. 13:47”. 

Apoi se opri și băgă mâna în haină. Scoase o copie împăturită 
din Courier și o puse pe masă cu ultima rubrică din „Sfaturi”, în 
sus. M-am gândit la remarcile mele caustice despre turiștii de 
vară și am înghiţit în sec. Mă plângeam că au aglomerat 
cursurile de sport. Oare știa că Helene venea la cursul meu de 
Pilates? 

Roche își concentră privirea întunecată și vicleană la mine. 

— Sunteţi Nora Glasser, de pe Crooked Farm Lane, numărul 
trei, Pequod? 

— Da. 

— Și sunteţi angajată ca scriitoare la Pequod Courier de 
aproximativ doi ani și jumătate? 

— Da. 

— Hugh Walker este fostul dumneavoastră soț, doamnă 
Glasser. Este corect? 

Am dat din cap. 

— În cuvinte, vă rog. 

— Da. 


VP - 89 


— Când aţi avut ultimul contact cu el? 

Scrisoarea lui Hugh se considera, tehnic, un contact? Nu ar fi 
dat bine pentru mine. 

Poţi încerca să renunti la furia pentru mine? Nu a trecut destul 
timp? 

Poliţia nu avea de unde să știe de existența acelei scrisori 
decât dacă poștașul ar fi citit și memorat adresele expeditorilor. 
Am presupus că nu făcea asta. 

— În urmă cu aproximativ trei ani. 

— Nu l-aţi mai văzut de atunci? 

— Ei bine, l-am văzut. De câteva ori. 

— Unde și când mai exact, a fost ultima dată, dacă vă 
amintiţi? 

— În afara magazinul de ustensile din Pequod. De Ziua Muncii, 
anul acesta. 

— Ce făceați acolo? 

— Voiam să cumpăr un dezumidificator. Hugh ieșea din 
magazin. Avea brațele încărcate cu torţe decorative, luate la 
reducerea de sezon. 

— Și aţi vorbit? 

Fusese singura ocazie în care nu îl putusem evita pe Hugh. 
Probabil că aveam și martori. Trebuia să spun adevărul. 

— De fapt, am greșit. Am intrat în contact. 

— A? 

— M-a salutat. Mi-a spus că arăt bine. 

— Atât? 

— M-a întrebat dacă mă văd cu cineva. 

— Și aţi răspuns? 

Am ezitat și mi-am șters buza de sus. 

— Doamnă Glasser, aţi vorbit cu Hugh Walker? 

— Da. l-am spus să aprindă o torţă și să și-o bage știți unde. 

Roche a zâmbit timid. 

— Nu, nu știu, a zis. 

M-am înroșit la faţă. 

— În fund, am zis încet. 

— Pentru aparatul de înregistrat, vă rog. 

— În fund. La naiba. 

— Deci nu eraţi în relaţii bune. 

— Nu eram în niciun fel de relaţie. 


VP - 90 


Roche și-a stăruit privirea. Și-a pus palmele pe masă și și-a 
desfăcut degetele. 

— Doamnă Glasser. Știţi pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău 
fostului dumneavoastră soț sau soţiei lui? 

M-am relaxat puţin, din fericire schimbasem subiectul. 

— Am o idee, am zis. 

Roche și-a tras scaunul mai aproape și și-a împreunat mâinile 
pe masă. 

— Vă ascult. 

— Un dealer de droguri. Unul care s-a simţit furat sau jignit de 
ei. 

— Vreţi să spuneţi că familia Walker era dependentă de 
droguri? 

Încerca să-mi pună cuvinte în gură? 

— Poate nu dependenţi. Dar pun pariu că se drogau destul de 
mult. 

— Știţi asta cu siguranţă? 

— Nu. Am spus „idee”, nu fapt sigur. Îmi întindea o capcană? 

Ameţisem. Am încercat să-mi controlez respiraţia. Furioasă. 
Tristă. Indispusă. Fericită. /ndispusă. 

— Atunci ce vă face să credeţi asta? 

— Este o chestie a artiștilor. Când eram împreună, Hugh 
obișnuia să mai consume. lar obiceiurile tind să devină vicii în 
timp, când se înmulţesc banii. Și Hugh avea cu siguranţă destui 
bani. 

La naiba. Asta sunase răutăcios. Nu eram o femeie acră și 
furioasă. Sau eram? Presupun că mă simțeam înșelată de Hugh, 
dar Roche nu trebuia să știe asta. 

— înțeleg, a zis el, rezemându-se în scaun cu braţele 
încrucișate. Aceste informații sunt interesante, doamna Glasser. 
Vom face cercetări. 

— Chiar cred că ar trebui. 

— Avea dușmani? Era cineva foarte furios din cauza 
comportamentului său? 

Sigur se referea la mine. Am încercat să mă gândesc și să vin 
cu alternative. 

— Ei bine... Îmi amintesc că zicea despre contabilul lui că nu 
era bun deloc la administrarea taxelor și l-a concediat. Dar asta 
este destul de exagerat. 

Cine altcineva? Cine altcineva? 


VP - 91 


— Dar ce ziceţi de menajera lor? Cea care i-a găsit. Poate nu 
își tratau prea bine ajutoarele? 

Roche dădu din cap, făcu o pauză de câteva secunde, apoi își 
îndreptă mâinile și ridică bărbia. 

— Înţeleg că Hugh și Helene Walker au cumpărat casa din 
Pequod Point primăvara trecută. Îmi imaginez că aţi avut ceva 
resentimente în legătură cu această mutare. 

Mi-am schimbat poziţia în scaun și Roche a observat. 

— Este o ţară liberă, am zis. 

Acum păream defensivă. Lucrurile nu mergeau bine deloc. 
Mâinile îmi străluceau de la transpiratie. 

— Am vrut să spun... 

Roche m-a întrerupt. 

— Și unde eraţi între orele doisprezece și trei dimineaţa? 

— Unde eram? Am început să clipesc nervos. Clar mă aflam 
sub lupă. 

A dat din cap. 

— Acasă. Dormeam. 

— Aveţi martori? Cineva care poate confirma asta? 

— Dormeam singură dacă asta vreţi să spuneți. 

— De unde aveţi zgârietura de pe față? 

Mi-am atins tăietura de sub ochi și am simţit cum mi se 
scurge sângele din obraji. 

— Asta? 

Mă chinuiam să găsesc un răspuns când ușa din spatele meu 
se deschise brusc, făcându-l pe Roche să se uite încruntat peste 
umărul meu. 

— Ce este? 

— Spune că este avocatul ei. 

Eram confuză. 

— Cine este? 

M-am întors și l-am văzut pe sergentul Klish ţinându-mi 
cafeaua în mână. Douglas Gubbins, avocatul care avea birourile 
deasupra sediului Courier, stătea într-o parte, în spatele lui. 
Gubbins purta costum și cravată, și avea o servietă de piele. Un 
bărbat înalt, de aproximativ 60 de ani, cu o cască elegantă de 
păr maro încărunţit, ochelari cu rame transparente și pielea 
palidă - mătușa Lada i-ar fi spus „nebbish” - făcu un pas în faţă. 

— Doamnă Glasser, am venit cât am putut de repede. 


VP - 92 


Îmi întinse mâna cu palma în sus, de parcă mă ruga să dansez 
cu el la bal. Roche oftă. Încremenisem. Ce căuta Gubbins aici? 
Abia îl știam - interacţiunile noastre se limitau la saluturi 
politicoase în holul clădirii Courier sau în cafeneaua Eden, unde 
îl vedeam adesea când lua micul dejun sau prânzul. Dar vocea 
aceea din cap îmi spunea să nu pun întrebări, ci doar să valsez 
cu el afară din cameră. Mi-am împins scaunul, m-am ridicat și i- 
am dat mâna. Aș fi putut să jur că Gubbins a făcut o plecăciune 
în faţa mea înainte să mă conducă înspre ușă. 

— Până acum, doamna Glasser a cooperat cu bunăvoință, 
domnule detectiv. Și o sfătuiesc, după cum este și dreptul ei, să 
nu mai răspundă la nicio întrebare pentru moment. Mulţumesc 
pentru timpul acordat. 

După asta, l-am auzit pe detectivul Roche înjurând pe când 
Gubbins mă scotea repede din camera de interogatoriu. După 
ce se închise ușa în urma noastră, m-am sprijinit pe umărul lui 
Gubbins pentru un moment. Eram așa de ușurată. 

— Mulţumesc mult. Cine v-a trimis? 

Mă luă de braț. 

— Să vorbim din mers, zise el, și ne-am îndreptat spre zona 
de recepţie, prin hol. Ben Wickstein mi-a telefonat din partea 
dumneavoastră. Sper că nu v-a deranjat că am minţit mai 
devreme. 

— Ben v-a sunat? 

— Aveaţi imediat nevoie de un avocat. Nu au destule dovezi 
pentru a vă acuza, dar cu siguranță sunteţi o persoană de 
interes într-o crimă pasibilă de pedeapsa capitală. 

— O persoană de interes, oficial? Vocea îmi cedă. Nu mi-au 
spus asta. Doamne! 

— Pot să vă reprezint, dacă vreţi, până găsiţi timpul necesar 
pentru a căuta și găsi alt avocat, a spus el. ` 

— Stați. M-am oprit brusc și m-am întors către el. Imi crescuse 
nivelul de adrenalină. 

— Nu există probe. Dacă e doar din cauză că sunt fosta lui 
Hugh, ei bine, asta e prejudiciabil. E... divorțist. 

— Poate. Dar asta e situația. Și nu știm cât de departe sau cât 
de repede va progresa. Ca tânăr avocat, Înainte să lucrez la 
privat, am acumulat experiență la biroul procuraturii, și pot să 
spun că aceste lucruri sunt imprevizibile. Aveţi nevoie de un 
avocat. 


VP - 93 


— Nu cred că se întâmplă așa ceva, am bombănit. 

Dar comportamentul serios al lui Gubbins spunea altceva. 

— Să sperăm că vor găsi alţi suspecți, a zis. 

— Ce-ar fi dacă ar găsi criminalul? 

Gubbins a dat din cap așa de tare, că i-au alunecat ochelarii 
de pe nas. 

— Criminalul. Da, bineînțeles. 

M-a îndemnat din nou să merg înainte și pe când ne apropiam 
de zona de recepție, am zărit-o pe Grace vorbind la telefon într- 
un colț, cu mâna la gură. Ea încă nu mă văzuse. Dar Ben, da. 
Stătea lângă femeia hispanică și-i gâdila picioarele copilului. 
Ușurarea de pe faţa lui a fost evidentă. 

Și-a luat imediat la revedere de la copil, s-a ridicat și a venit 
repede înspre noi. M-am înroșit, rușinată și recunoscătoare, în 
același timp, să-l văd. 

— Nora! Eşti bine? M-am ocupat de asta imediat ce mi-a zis 
Grace. 

Am vorbit încet. 

— Chiar sunt o persoană de interes? Oficial? ` 

— Da. Dar poliția este în etapa de investigare. Incearcă să te 
momească, dar sunt pe cale să fie puși la punct. A pus mâna pe 
umărul lui Gubbins. Doug, putem să vorbim puţin? 

— Bineînţeles. 

Grace m-a văzut și a venit repede înspre mine în timp ce ei se 
îndepărtau. 

— Nor! Slavă Domnului că ai ieșit de acolo. Cât de rău a fost? 

Am aruncat o privire înspre Ben și Gubbins care stăteau foarte 
apropiaţi și șușoteau într-o manieră care transmitea că lucrurile 
erau urgente. 

— Îți spun în cel mai apropiat bar. Știi vreunul pe aici? 

A oftat și părea necăjită. 

— AȘ fi vrut să ies cu tine. Dar nu pot. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mac tocmai a sunat să-mi spună că lui Otis îi e rău de la 
stomac. Întreabă de mine. Trebuie să mă întorc curând. 

Bineînţeles că trebuia. Grace petrecuse ore întregi cu mine. 
Acum Otis avea nevoie de mămica lui. Mă simţeam prost să o 
țin departe de el, fie și un minut în plus. 


VP - 94 


— Îmi pare rău, Grace. Ți-am ocupat toată ziua cu mizeria 
asta. Poţi să mă lași acasă? Am niște vodcă în frigider. O să fiu 
bine imediat ce mă ameţesc. 

— Nu te prosti. Vii la noi. Băieţii o să se bucure. Bunica 
pregătește cina pentru seara asta. 

— Nu. Otis nu se simte bine. Trebuie să te concentrezi pe el. 
Și nu cred că socrilor tăi le-ar plăcea să aduci acasă o... 
Sufocându-mă, mi-am acoperit gura cu mâna pentru a înăbuși 
un icnet. Grace m-a ţinut strâns de cealaltă mână până când am 
putut să vorbesc din nou. 

— Nu cred că le-ar plăcea să aduci acasă un suspect de 
crimă. 

— O persoană de interes, m-a întrerupt Ben, alăturându-se 
nouă. Prima regulă a reportajului, Glasser. Redă corect faptele. 
Nu mă face să-mi amintesc câţi jurnaliști nu respectă acest 
principiu. 

* 

Ben se oferi să mă ducă înapoi la Coteț. Am insistat pe lângă 
Grace să meargă acasă și să aibă grijă de familia ei, și pentru 
prima dată, a fost de acord cu mine. In timp ce Ben plecase spre 
parcare, eu zăboveam pe treptele secţiei, ascultând sfaturile 
noului meu reprezentant legal. Pe când Gubbins vorbea, eu mă 
gândeam cum aveam să-i plătesc onorariul pe oră pe lângă 
toate celelalte datorii. 

— Există niște reguli, doamnă Glasser. Numărul unu: nu 
plecaţi din localitate. Nu pentru că legea o interzice, ci pentru că 
în acest caz, s-ar putea ca poliţia să vă pună sub supraveghere 
24 de ore, șapte zile pe săptămână. 

— De unde vor ști că am plecat? 

— Credeţi-mă că știu. Probabil că deja v-au pus sub urmărire 
cardurile de debit și GPS-ul mașinii. 

— Dar asta nu poate fi legal. 

A ridicat din umeri. 

— Odată ce încep să vă urmărească non-stop, toate acţiunile 
dumneavoastră li se vor părea suspecte. Este efectul 
observatorului. Urmărirea schimbă lucrurile. Numărul doi: nu 
vorbiţi cu presa. 

— Dar Ben este presa. 

— Ben este o excepţie - este deja implicat și a jurat să nu 
divulge nimic. De fapt, nu vorbiţi cu nimeni care nu este 


VP - 95 


complet de încredere, inclusiv și în special prieteni și rude. Nu 
aveţi idee câte probleme pot cauza. Am avut o clientă acuzată 
de fraudă în asigurări, a cărei soră a depus mărturie împotriva ei 
ca să preia afacerea familiei. La fel și soțul ei. In legătură cu 
prietena dumneavoastră, Grace, și familia ei. Aveţi încredere în 
ei? 

Mă sufocam din nou de supărare. Am tușit și am dat din cap. 

— N-o să bârfească. Cât despre rude, am doar o mătușă. Nu 
trebuie să vă faceţi griji din cauza ei. 

Nu mai puteam amâna să o sun pe mătușa Lada. Să nu o sun 
ar fi fost mai rău decât să o sun și să audă că sunt speriată. 

Gubbins se încruntă. 

— Totul stă în discreţie. Își scoase cheile de la mașină din 
paltonul din păr de cămilă. Veniţi la biroul meu mâine după- 
amiază. Până atunci voi pregăti actele pentru semnat și vom 
discuta o strategie. 

— Despre asta vorbeaţi cu Ben înăuntru? O strategie? 

— A, nu, nu, nu. A zâmbit nervos. Am vorbit despre cu totul 
altceva. 

Nu l-am crezut. Și m-am gândit că nu este un lucru bun să nu 
poți avea încredere în propriul avocat. Dar Ben avea încredere 
în el și nu era vreun prost. 

— Vă rog, încercaţi să nu vă îngrijoraţi prea mult, a zis 
Gubbins. 

Mi-a strâns mâna și apoi a coborât repede treptele. Mi se 
încolăcea stomacul și m-am așezat pe zidul de ciment, de pe 
marginea scărilor. Mușchii încordați îmi strângeau dureros gâtul. 
Cum să nu-mi fac griji? Dându-mi seama că, probabil, mătușa 
Lada se agită mai tare cu fiecare minut, am scos telefonul și am 
sunat la apartamentul ei din The Cedars. 

Acesta era un centru de îngrijire asistată pe care îl găsisem la 
26 de kilometri de Pequod. Mătușa Lada lucrase ca bibliotecar 
foto pentru Associated Press mult timp după pensionare, dar 
artrita ei paralizantă în cele din urmă făcuse imposibil mersul 
prin oraș. The Cedars era mult mai drăguţ decât acele reședințe 
claustrofobe pentru vârstnici, din oraș. Lada părea că e fericită 
acolo și proximitatea centrului însemna că puteam s-o vizitez în 
fiecare săptămână. Singurul dezavantaj era că trebuia să 
plătesc eu diferenţa dintre prețul cerut, partea acoperită de 
asigurare și partea pe care și-o permitea Lada. Dar mă simţeam 


VP - 96 


bine să știu că se afla într-un loc sigur. Se mutase chiar la timp. 
Incepuse să-și piardă echilibrul. 

Telefonul Ladei a tot sunat, până când apelul a fost preluat de 
recepție. l-am lăsat un mesaj prin Yvonne, recepţionista, 
rugând-o să-i spună că sunt bine și că o voi vizita cât mai 
curând. Zgomotul puternic al unei motociclete mă făcuse să 
strig ultimele cuvinte, înainte să închid. 

Un motor verde închis, cromat - model vechi - tuna prin 
parcare și se oprise la baza treptelor. În mod uimitor, era condus 
de Ben. Am coborât la el, neîncrezătoare. 

— De când conduci tu asta? am întrebat pe deasupra 
motorului, care mergea la relanti. 

Ben ridică vizorul câăștii. 

— Mașina este la service. Mângăie logo-ul Triumph de pe 
rezervor. Asta a fost cadoul de absolvire al lui Sam. O replică a 
motorului lui Steve McQueen, din 1992. Avea nevoie de ceva 
reparaţii, așa că Sam l-a lăsat acasă în primul semestru. Acum 
este perfect. 

A scos a doua cască din geanta motocicletei și mi-a dat-o mie. 

— Hai sus. 

Am ezitat. 

— E în regulă. Știu ce fac. Am avut un Harley în facultate. 

— Nu asta e problema. Doar că... încă nu sunt gata să merg 
acasă. 

Se uită la mine pentru o clipă lungă, părând să caute nu știu 
ce. 

— Am înţeles, zise într-un final. Ce-ai zice dacă am merge la 
un bar în Massamat sau ne-am întoarce în Pequod și ne-am opri 
la... 

— The Tea Cozy, am zis în același timp. Am zâmbit. Deja mă 
simțeam mai ușurată. 

Mi-am pus casca și m-am urcat în spatele lui Ben. M-am 
rezemat de spatele lui lat și am fost surprinsă de cât de ferm 
era. Mi-am pus braţele în jurul lui. Nu avea burtă de bere. Pentru 
cei 47 de ani ai lui, era într-o formă destul de bună. Dar mă 
simţeam ciudat să îmbrăţișez un bărbat după atâta timp, și cu 
atât mai ciudat când bărbatul acela era șeful meu. Eram 
obișnuită ca Ben să-mi ofere teme pentru articole și note 
editoriale, nu plimbări cu motorul. Și-a pus mâna peste a mea și 
m-a apăsat. Am fost surprinsă și liniștită în același timp. 


VP - 97 


— Ține-te bine, a zis el. 

Cu o lovitură de picior a ridicat cricul, motorul s-a lăsat în jos 
și am plecat cu vuiet și scârţâit de roţi. Ben a ieșit din parcare și 
a luat-o la est spre Pequod, dar nu pe un drum pe care îl 
cunoșteam. Am făcut slalom pe străduțe rezidenţiale, trecând 
pe lângă case în formă de cutie, peluze cu iarbă netunsă și 
trotuare deteriorate, năpădite de bălării, până când am ajuns la 
un drum îngust de ţară care înconjura ţărmul. 

Ben a condus și mai repede pe drumul șerpuit. Mă aplecam 
odată cu înclinările motorului și mă clătinam în același timp cu 
el, în timp ce luam curbele, bucurându-mă de mișcări și de 
vibrația dintre picioarele mele, care era când rapidă, când 
înceată. Am respirat aerul sărat al mării. Lumina soarelui din 
după-amiaza târzie pâlpâia printre copacii goi, ademenindu-mă 
într-o transă plăcută. Corpul lui Ben bloca vântul și-i simţeam 
căldura pe piept. Doar mâinile goale îmi erau reci; nu mă 
gândisem să port mănuși. 

De parcă îmi citise gândurile, Ben mi-a luat mâna dreaptă de 
pe talia lui și mi-a pus-o în buzunarul hanoracului. Era intimidant 
- un gest pe care l-ar face un iubit, iar eu i-am urmat exemplul 
și mi-am băgat și mâna stângă în celălalt buzunar. Am dat peste 
ceva de metal. Avea cam zece centimetri, gros de trei sau cinci 
centimetri, fin pe margini și striat la mijloc. Un cuţit pliat. Unul 
mare. 

Am scos mâna, alarmată, și am simţit corpul lui Ben 
încordându-se. De ce avea la el un astfel de cuţit? Ca/mează-te. 
Acum ești răvășită și paranoică. Am băgat mâna la loc. 

Până la urmă, am luat-o pe un drum drept care tăia golful în 
exteriorul Pequodului, o fâșie de pământ plat și nisipos, 
mărginită doar de alge și apă pe ambele părţi. Peisajul părea 
așa de magic în lumina slabă, roșiatică și portocalie, încât dacă 
aș fi avut măcar jumătate din talentul lui Hugh, l-aș fi pictat. 

Atât de mult talent care-a dispărut, m-am plâns, începând să 
alunec în melancolie. Hugh nu avea să mai picteze niciodată. 
Dar mi-am revenit repede, m-am îndreptat și mi-am strâns 
coapsele în jurul șeii. Am scos mâinile din buzunarele lui Ben și 
mi-am întins braţele în lateral, încercând să absorb frumusețea 
uimitoare din jur. Eram perfect echilibrată, datorită cursului de 
Pilates. Aveam abdomenul suplu și lung. Ben a accelerat și am 
zburat, lăsând vântul în spate. Pentru câteva momente scurte și 


VP - 98 


extatice, am uitat de toate problemele mele. Apoi un gând 
negru s-a furișat în minte. 

S-ar putea să nu mă mai simt niciodată atât de liberă. 

* 

Ora „două la preț de unul” tocmai începea la Tea Cozy. 
Taverna din șindrilă de culoarea merișorului fusese salon de 
ceai, cu toate că în ceștile lor, Cozy servise mereu băuturi mai 
tari decât ceaiul. Sub protecția departamentului de poliţie mituit 
de gangsterul Dutch Schultz, fusese cea mai populară locaţie de 
pe „Calea romului” deschisă în apropierea coastei, pe timpul 
Prohibiţiei. In mare parte, deoarece căpitanul William McCoy, un 
traficant cunoscut pentru alcoolul lui de mare calitate, îi umplea 
rafturile. Celor din Pequod le plăcea să încurajeze mitul conform 
căruia sintagma „adevăratul McCoy” se referea la bunurile 
comercializate ale căpitanului. 

Cozy se ridica la înălțimea denumirii sale („confortabil”). 
Camera principală avea un șemineu de piatră și tavan pe grinzi 
de lemn, deasupra pardoselii din plăci mari de pin, și separeuri 
cu veioze mici, cu lumină slabă, pe mese. Totuși, din momentul 
în care am intrat, în ciuda șemineului luminos și a decorului 
cald, am simţit un fior atât de rece, încât am rămas cu haina pe 
mine. 

Kevin Coates, proprietarul afro-american și fostul campion 
statal la wrestling, ne-a văzut când am intrat în cameră, din 
capătul celălalt al barului aglomerat. Kevin era un membru cu 
responsabilități de conducere al micii comunităţi afro-americane 
din Pequod. Strămoșii lui erau din vremea când sclavii evadați 
veniseră în Nord și preluaseră munci periculoase și aspre pe 
navele de vânat balene, alături de nativii americani și oamenii 
albi. Kevin era descendentul unuia dintre acei sclavi, care în cele 
din urmă devenise căpitan de navă. Familia Coates văzuse 
multe răsturnări sociale și economice în Pequod, de-a lungul a 
aproape două secole. Voia să vorbească despre crime. 

— Aţi aflat ceva neoficial? A fost un jaf cu victime? O 
spargere? Cineva îi ura extrem de mult? 

Eu și Ben am scuturat din cap. Printr-un acord nevorbit, am 
simulat o ignoranță totală față de orice nu fusese deja raportat. 
Cu siguranță nu aveam să-i spunem lui Kevin că fusesem 
chemată la interogatoriu. 

— Poliţia nu ciripește nimic, Kev, a zis Ben. 


VP - 99 


Kevin a continuat să speculeze în timp ce Ben comandă două 
vodci tonice. 

— Dacă un criminal în serie se află în libertate, trebuie să 
întemeiem comitete de pază în cartier, așa cum au făcut în 
cazul criminalului Zodiac. 

O femeie ameţită, care stătea câteva scaune mai încolo, a 
intervenit. 

— Mâine merg la adăpost să adopt un pitbull. 

După alte câteva comentarii la fel de îngrijorate, am scăpat și 
am mers într-un separeu din spate. 

— Oamenii sunt foarte speriaţi, am zis. 

Ben s-a întunecat la față. 

— Da, sunt. Crimele astea vor continua să creeze panică chiar 
și după ce ucigașul va fi prins. E un oraș mic. Simţul de 
siguranţă personală, de bază, a fost compromis. 

Se uită cruciș la mine și indică spre zona de sub ochiul meu. 

— Am tot vrut să te întreb, ce ai păţit la faţă? 

Am atins rana, încă sensibilă. 

— Nimic. Doar o zgărietură cu unghia. 

Dacă aș fi știut cu siguranţă că așa era, aș fi fost mult mai 
liniștită. 

— Nu arată bine. Ar trebui să ai grijă de ea. 

— Așa o să fac. 

Pentru un moment, am stat într-o liniște jenantă. Am fost 
recunoscătoare când Sinead O'Halloran-Rudinsky apăru cu 
băuturile. Sinead - o tânără irlandeză, osoasă și musculoasă, 
într-o uniformă neagră de chelneriţă - avea părul drept și șaten, 
tuns castron. Din păcate, o cam făcea să arate ca o 
supraveghetoare de închisoare. Venise aici din Dublin ca bonă și 
se îndrăgostise de Tidy Pool Al în ziua în care el i-a reparat cada 
angajatorului ei. Cu gemenii care erau deja în facultate și ceilalţi 
doi copii mai mici care se îndreptau într-acolo, Sinead lucra în 
cursul săptămânii la Pequod Savings Bank și în weekend aici, 
pentru a câștiga mai mulţi bani. Cumva, încă mai ajungea și la 
cursurile de Pilates. 

— Bună, Sinead, am spus eu și Ben în același timp. 

— Seara, Ben, Nora, a zis ea, punându-ne băuturile pe masă. 
Malefice crimele astea, nu? N-ai fi zis că așa ceva se poate 
întâmpla în Pequod. 

Întinse mâna și mă atinse pe umăr. 


VP - 100 


— Nora, cred că e îngrozitor pentru tine. Chiar și după rahatul 
pe care ţi l-a făcut fostul tău. Și apoi Helene, care s-a înscris la 
Pilates. Femeia a fost chiar nerușinată. Am vrut să zic ceva, dar 
ţi-am urmat exemplul. Te-ai purtat ca o doamnă. 

M-am înroșit la faţă. 

— Deci știai cine era Helene când a venit la curs? Știai despre 
ea și despre divorţ? 

Sinead a dat din cap. 

— Da. Lizzie Latham mi-a spus după ce familia Walker s-a 
mutat aici. 

M-am întors spre Ben, albă ca varul. 

— Ai auzit? 

— Ușor, Nora... M-a avertizat Ben. 

Am respirat ușor și ferm. 

— Minunat. 

— Ce-am spus? a întrebat Sinead, înroșindu-se. 

Am ridicat tonul. 

— Al naibii, de necrezut. 

Ceilalţi clienţi s-au întors spre noi. 

— Pentru Dumnezeu, șopti Sinead, în timp ce luă tava și se 
furișă înspre bar. 

— Nora, dacă aș fi în locul tău, mi-aș păstra calmul. 

— Dar v-am rugat în mod expres, pe tine și pe Lizzie, să nu 
vorbiţi cu nimeni despre asta. 

Ben mă privea tăcut în timp ce îmi revărsam furia. 

— Îmi pare rău că ţi-a trădat încrederea, a zis într-un final. De 
acum încolo, lumea o să vorbească din ce în ce mai mult despre 
asta. Când soţia mea a murit, oamenii s-au simţit îndreptăţiţi să- 
mi invadeze spaţiul personal, dar nu se compară cu ce o să se 
întâmple în cazul tău. Mi-aș fi dorit să nu fi fost așa, dar presa o 
să te urmărească. 

— Am mai fost un spectacol public și înainte. Urăsc lucrurile 
astea. 

— Faima și crima duc totul la un alt nivel. Trebuie să fii mai 
dură. O să-și bage nasul în viața ta și o să pună cele mai 
deranjante întrebări. 

Ben avea dreptate. Știam că apetitul publicului era de 
nestăpânit când venea vorba de ceea ce jurnalistul veteran Pete 
Hamill numea „crime la case bune”. De exemplu, nu s-au putut 
sătura de cazul lui Claus von Bulow și O.J. Simpson. Investitorul 


VP - 101 


acela bancar, Ted Ammon, care fusese găsit dezbrăcat și bătut 
până la moarte în patul lui din conacul din East Hampton. Lumea 
se hrănise cu povestea aceea luni de zile. M-am simțit trădată 
de Lizzie, dar trebuia să mă liniștesc și să nu mai iau totul 
personal. 

— Am înţeles, am zis. Acum am o întrebare pentru tine, Ben. 

Luă o gură din băutură. 

— Spune. 

— Despre ce vorbeai cu Douglas Gubbins la secția de poliţie? 
Eu cred că despre mine. 

A dat solemn din cap și mi-a împins vodca mai aproape. 

— Nu vrei să bei? 

— Vrei să zici că am nevoie de un pahar ca să aud răspunsul? 

— Așa ar fi recomandat. 

Am luat o înghiţitură mare din vodca tonică în timp ce Ben 
verifica să nu tragă nimeni cu urechea. Când s-a convins că 
suntem în siguranţă, s-a aplecat spre mine. 

— Îţi mai amintești de sursa mea de informaţii de la biroul 
procurorului? 

— Cel care ţi-a spus despre acuzaţiile de delapidare împotriva 
inspectorului-șef responsabil de autostradă? 

— Același. Mi-a spus ce știu despre crimele Point. 

— Crimele Point? Așa le numesc? 

— Mi-a zis ceva neoficial. Care nu va fi divulgat presei. Îmi 
atinse paharul. Mai bea niște vodcă. Eu conduc. 

Am înghiţit din băutură, dar prea repede. Bulele mi-au ieșit pe 
nas. Am strănutat în șerveţelul cu emblema ceainăriei. 

— Noroc. 

— Mulţumesc. 

Ben inspiră adânc înainte să vorbească. 

— Ușa de la intrare nu a fost forţată. Hugh sau Helene, sau 
amândoi, îl cunoșteau pe ucigaș. Poliţia încă nu a găsit arma 
crimei, dar victimele au fost împușcate de la distanță mică, cu o 
armă de calibru 0.22 - ezită puţin - în pat. Făcu din nou o pauză: 
Și au fost împușcați în faţă. 

Am icnit și am strâns ochii. Mă simţeam și ușurată, și 
îngrețoșată. Deci, se confirmau împușcăturile. Era vorba de o 
armă, iar eu nu deţineam una. Dar nu puteam să-mi scot din 
minte imaginea cu Hugh stând cu capul pe o pernă albă și 


VP - 102 


pufoasă, în timp ce dintr-un crater carbonizat și cărnos, în locul 
nasului, se scurgea un sirop roșu închis. 

— Nu te mai gândi la asta, Nora. 

De unde știa el mereu la ce mă gândeam? 

— Trage o perdea peste imaginile astea, îmi zise. 

Am încercat să fac asta. În minte îmi apăru o draperie 
albastră de catifea, precum cea de pe scena liceului Pequod, și 
îmi blocă imaginea teribilă de mai înainte. Astfel, dispăru și 
senzația de greață. Am deschis ochii și i-am întâlnit privirea lui 
Ben. Simţeam că este atât de prezent. Alături de mine și foarte 
implicat. Era chiar aco/o. Poate mai mult decât un șef, un 
prieten. 

— Asta nu e tot. 

Mi-am schimbat poziția pe scaun, îmbrăţișându-mă. 

— Întâi bea toată vodca, zise. 

Am golit paharul. 

— Pe peretele din dormitor, era un tablou. Cu Helene Walker 
și Hugh încolăcit în jurul ei, când ea era însărcinată. ÎI știi? 

Am dat din cap și mi se strânse stomacul în timp ce îmi 
imaginam tabloul mutilat. 

— Din păcate, da. 

— Pânza a fost sfâșiată cu unul dintre cuţitele lor din 
bucătărie. 

M-am prefăcut surprinsă. 

— Doamne. 

— Și de parcă nu a fost de ajuns că i-a ucis, a ezitat, aveau 
corpurile puse într-o anumită poziţie. 

Am înghiţit în sec. 

— Într-o poziţie? 

— Da, dezbrăcaţi. În pat. Pentru a reproduce tabloul. 

Simţeam cum mi se face pielea de găină pe antebrațe și cum 
mi se ridică părul de pe ceafă. Am închis ochii din nou și am 
văzut scena de parcă eu eram criminalul: trăgeam și împingeam 
trunchiul și membrele lipsite de viaţă ale lui Hugh în poziţia 
fătului; îi ajustam capul fără faţă; îi aranjam părul lui Helene pe 
cearceaful alb ca zăpada, precum un stilist lucrând la o 
fotografie macabră de copertă. Sângele, de culoarea celui redat 
de Pollock, sărea pe peretele din spatele ei. Cum puteam să văd 
toate acestea atât de clar, dacă nu fusesem acolo? Mi-a scăpat 
un scâncet. 


VP - 103 


— Folosește perdeaua, Nora. Pleacă de acolo. 

Am tras repede draperia și am ascuns corpurile. Când am 
deschis ochii, am văzut cât de îngrijorat era Ben. 

A zâmbit forţat. 

— Ești aici? 

— Aha. De unde ai știut de treaba cu perdeaua? 

— Obișnuiam să o tot văd pe Judy în minte. In acel pat de 
spital. Slabă, cheală și plină de tuburi. Trebuia să inventez ceva 
să nu mă mai torturez singur. 

— Încă o mai vezi? 

— Doar în locuri mai frumoase. Se uită din nou împrejur 
pentru a se asigura că nu suntem urmăriţi de nimeni. Cineva 
încearcă să îţi întindă o capcană, Nora. 

M-am încruntat. 

— Dar nu are nicio logică. 

— Ba da. Ești perfectă. 

— Cum poate poliţia să creadă că am comis o dublă crimă, 
apoi am lăsat toate acele indicii ca să mă incriminez și am 
rămas în oraș? Probabil mă cred idioată. 

— Sau foarte deşteaptă. Incerci să devii un suspect evident 
pentru ca ei să creadă că ești prea evidentă. Persoana care 
încearcă să îţi însceneze aceste crime speră ca poliţia să creadă 
că încerci să-i păcălești. Criminalul trebuie să fie cineva care vă 
cunoaște povestea. Se uită pe furiș la Sinead. Nu știm cui le-au 
mai spus Lizzie și Sinead povestea ta în ultimele luni. Fără să ne 
mai gândim și la cei care au citit în presă despre trecutul tău. 
Până acum, cred că avem o listă destul de lungă. 

Poate Ben avea deja o idee despre ce se întâmpla. 

— Chiar crezi că mi se înscenează asta? 

— Îmi pare rău, dar așa arată lucrurile. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? 

— Dacă vei fi acuzată de procuror, știu un avocat excelent din 
New York care se ocupă de crime. Dar pentru moment este mai 
bine să rămâi cu Gubbins. Are relaţii. Procurorul îl cunoaște. 
Dacă angajezi acum un avocat din oraș, vei părea vinovată. 

— Scuză-mă pentru o secundă. 

— Sigur. 

Am ieșit din separeu și am mers spre baie, dispărând după 
ușă și în grabă către toaletă. Am încuiat ușa, m-am așezat pe 
closet și am respirat adânc cu capul între genunchi. Când m-am 


VP - 104 


calmat, am trecut în revistă informaţiile primite de la Ben: 
victimele fuseseră omorâte cu brutalitate și apoi puse în poziţia 
din tablou, care fusese sfâșiat cu sălbăticie. Ambele fapte 
transmiteau ideea de răzbunare. Dacă adăugam și informaţia 
conform căreia Hugh și Helene îl cunoșteau pe criminal, totul se 
îndrepta către mine, suspectul mai mânios decât iadul. Poate că 
cineva chiar îmi înscena crimele. 

Mai bine decât să-i fi omorât chiar tu. Dar cine să fie? 

Căutam frenetic pe cineva în minte. Dacă Hugh se ţinea de 
obiceiurile lui din trecut, în ciuda fotografiilor din presă cu 
Helene, în care păreau cuplul perfect, criminalul ar fi putut la fel 
de bine fi o altă femeie cu care el se culcase - o nebună 
geloasă, ieșită din minţi. Ea ar fi putut sfâșia tabloul și aranja 
cadavrele. Dar cum rămânea cu ideea de a fi ciopârțiţi de un 
dealer de droguri? Și ăsta era un scenariu posibil. Nu eram în 
mod necesar singura persoană cu intenţii criminale căreia i-ar fi 
deschis ușa. 

M-am uitat în jos și am observat că îmi căzuse ceva din 
buzunar. Scrisoarea lui Hugh, din nou. În mod instinctiv, eram 
sigură că Roche ar fi văzut-o ca pe ceva incriminatoriu. 

Când am ridicat scrisoarea, s-a deschis ușa la baie. Am băgat- 
o repede în buzunar. Zgomotele de tocuri de pe podea s-au 
îndreptat către o altă cabină de toaletă. M-am ridicat și am mers 
la chiuvetă să mă stropesc cu apă pe faţă. Când m-am văzut în 
oglindă, am devenit și mai stresată. Nu era de mirare că Ben mă 
întrebase de zgârietură. Se mărise și arăta tot mai rău. În mijloc 
avea un punct mic de puroi - semn de infecţie. Arăta ca o mică 
erupție vulcanică. M-am strâmbat de durere în timp ce am 
tamponat-o cu un șerveţțel umed și mi-am blestemat unghia 
ruptă. 

Și dacă nu unghia este cea vinovată? Zgârietura, crenguțele 
și frunzele ar putea proveni de la o fugă prin pădure noaptea. 
Când ai fugit de la Pequod Point în somn, în noaptea crimelor. 
Nu poti nega complet ideea asta. 

Am aruncat șervețelul la gunoi și m-am certat singură în 
oglindă. 

Nora. Taie-ţi naibii unghiile alea inainte să te zgării din nou pe 
față. 

Mă simţeam încă fragilă, dar am ieșit din baie și m-am întors 
la separeu chiar când vecina lui Hugh, Sue Mickelson, apărea la 


VP - 105 


televizorul de deasupra barului. Nu mai era în pijamale. Stătea 
pe o canapea albă, enormă, probabil la ea acasă, și era 
îmbrăcată provocator în pantaloni negri de călărie și o cămașă 
roșie de mătase. Pe când mă așezam în separeu, în fața lui Ben, 
am auzit-o spunând: „Erau un cuplu așa de atrăgător și păreau 
atât de îndrăgostiţi”. Ben se holba la Blackberry-ul lui și părea 
necăjit. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

— Tocmai am verificat e-mailul de la Courier. 

Mi-a dat telefonul și am citit: 


Dragă „Sfaturi de viață”, 

De ce nu îmi publicaţi scrisoarea? Vă e frică să nu 
apară mai mulţi cititori care să spună că rubrica asta e 
de rahat? 

Ce obţii dacă râzi de problemele noastre? 

Te porţi de parcă ești mai bună ca noi. Te avertizez 
din nou. Trebuie să încetezi. Dacă vei continua, vei 
regreta. 

Furios ca naiba 


— Două scrisori într-o săptămână. Un adevărat fan, am 
răspuns pe măsură, chiar dacă eram stresată că Furios ca naiba 
își continua campania. 

— Am primit trei scrisori de la acest „fan”. A făcut o obsesie. 
Nu-mi place tonul. Anulăm rubrica. 

— Dar asta înseamnă că tactica de intimidare a funcţionat, 
am ripostat eu. 

— Este anulată. 

— Permanent? 

— Vom vedea. 

Mă supărasem. 

— Chiar o să anulezi rubrica din cauza unui cititor mânios?! 

— După cum am zis, orașul este în tensiune. Nu vom adăuga 
peste asta o rubrică acidă. În special când inspiră ostilitate la 
adresa ta în timpul investigaţiei pentru uciderea fostului tău soț. 
Scrie o continuare la povestea „Câini pentru eroi”. Au trecut 
aproape șase luni, a zis el, ridicându-se. Te duc acasă. Pari 
epuizată. Fără comentarii. 

Amuzant, dar Ben devenise din nou un șef. 


VP - 106 


* 


Am încălecat pe motocicletă, m-am ţinut bine de Ben și pe 
drumul spre casă am simţit colții frigului prin haină. Era deja 
întuneric. Soarele apusese, deși nu era nici ora șase. Plimbarea 
până acasă de la Tea Cozy a durat doar câteva minute, dar dacă 
mai mergeam puţin, mi-ar fi înţepenit picioarele pe motocicletă. 
Am luat-o pe Crooked Beach Lane. Motorul sărea și se zdruncina 
pe drumul nepavat. Luna nu răsărise printre copaci încă și, când 
am oprit în fața Cotețului, farul Triumph-ului era singura sursă 
de lumină de pe stradă. M-am dat jos înțepenită, înapoindu-i 
casca lui Ben. O puse în geantă. 

— Ascultă, în legătură cu „Sfaturile”, am zis. Știu că încerci să 
faci ce consideri tu că este mai bine. Pentru mine, pentru oraș. 
Îți cer doar să ai mintea deschisă. 

A dat din cap. Mi se părea că Ben era preocupat de altceva, 
dar nu zicea nimic. Nu puteam să-i văd fața prin vizorul 
întunecat al câștii. 

— Ei bine, mulțumesc pentru tot, am zis. Adică mulţumesc că 
l-ai sunat pe Gubbins, pentru plimbare, pentru băutură. Și 
pentru informații. 

Nu se întrevedea niciun „Cu plăcere”. Se auzea doar motorul 
torcând în așteptare, iar Ben stătea acolo arătând precum Darth 
Vader. Ce se întâmpla cu el? 

— Bine, atunci, noapte bună, am zis. 

Pornisem spre ușă, dar Ben a întins mâna pe neașteptate. M-a 
prins de braţ și m-a întors din drum. Ce punea la cale? Își ridică 
vizorul și se uită fix la mine. Aerul dintre noi a început să 
vibreze. M-a tras mai aproape și pulsul mi-a luat-o razna. Corpul 
lui cald tremura. Îi simţeam parfumul aromat. Mi-a ridicat bărbia 
și m-a sărutat pe gură. Un sărut lung și pasional care m-a lăsat 
fără răsuflare. Imi plăcea. 

— Mergi să dormi, a zis, și a tras repede vizorul în jos. 

A pornit motorul, a ieșit de pe alee și a dispărut în noapte 
înainte să apuc să-mi adun gândurile. Nu-mi mai era frig. Am 
rămas pe alee, roșie la față, cu inima bătând extrem de repede, 
încercând să procesez ceea ce tocmai se întâmplase. Era șeful 
meu. Era prietenul meu. Era șeful meu. Era bărbat. Era șeful 
meu. Avea gust bun. 

Ce însemnase acel sărut? De când era atras de mine? 
Ratasem semnalele? Sau fusese ceva spontan? De ce mă 


VP - 107 


abordase acum, după ce poliţia mă etichetase drept o persoană 
de interes în cazul crimei fostului meu soț? Mintea încerca să-mi 
spună că ceea ce tocmai se întâmplase era greșit, deși corpul 
îmi spunea că era bine. 

In spatele meu se auzi un zgomot pe pietriș și m-am întors 
speriată. Nimic, doar întuneric. Sunetul dispăruse. Am ascultat 
atentă. Nimic. Apoi se auzi din nou. Am scos cheile și m-am 
grăbit să descui ușa. După ce am ajuns în siguranţă înăuntru, 
am aprins lumina de afară și m-am uitat pe fereastră. Ceva se 
mișcase la capătul aleii, în umbră, lângă tomberon. Apoi 
dispăruse. Probabil era un raton care încerca să mănânce din 
gunoi. 

Am verificat încuietoarea ușii, mi-am dat jos haina și mi-am 
scos cizmele. Incă plină de adrenalină, am mers direct la 
bucătărie, am scos o sticlă de vodcă din frigider, mi-am turnat 
un pahar și l-am băut pe tot. Cu mâinile pe buze, am închis ochii 
și am retrăit sărutul lui Ben. Uitasem că era posibil ca inima să- 
mi bată pentru un bărbat. Ochii lui Ben. Ochi blânzi de beagle. 
Cum de nu îi observasem până atunci? 

Stai așa. Cu sau fără ochi, era complicat. Oare Ben își 
revenise după moartea soției lui? Ce încărcătură emoţională mai 
avea? 

Furioasă. Tristă. Fericită. Indispusă. Zăpăcită. Așa mă 
simţeam. O parte din mine voia să se bage sub pătură și să 
viseze la Ben. Dar cealaltă parte opunea rezistență. Am mers în 
dormitor, sperând că, în sfârșit, o să pot să dorm bine. 

Poate îl voi visa pe el. 


VP - 108 


Capitolul 9 


M-am trezit dezbrăcată și  înfrigurată, înfășurată în 
cearceafuri, cu telefonul vibrând lângă cap. Luminile din 
dormitor erau orbitoare. Am crezut că le stinsesem. Când am 
ridicat telefonul, băzâitul se opri. Număr necunoscut din nou. Să 
o sun pe Grace? Nu acum. Trebuia să mă uit la știri să văd ce 
spun despre crime. 

M-am înfășurat într-o pătură și întâi am mers la fereastră, 
dând perdelele la o parte ca să verific tomberonul. Era ridicat. 
Nu avea gunoi pe lângă el. Dacă fusese un raton pe acolo după 
mâncare, nu făcuse nicio pagubă. În timp ce ieșeam din 
dormitor, mă gândeam la Ben, încă uimită și confuză de ce se 
întâmplase. 

M-am oprit când am văzut că luminile din hol erau aprinse. Și 
în baie. Nu-mi aminteam să le fi lăsat nici pe acelea aprinse. De 
la oboseală să fi uitat sau... Am strâns pătura mai tare în jurul 
meu. 

Stai. 

M-am uitat în oglindă și erau vești bune. Crema cu antibiotic 
pe care îmi aminteam că o folosisem înainte de culcare, 
funcționase. Zgărietura se vindeca. Am dat jos pătura, am luat 
halatul din cui și m-am dus în sufragerie să mă uit pe CNN. 

Erau deja în mijlocul transmisiunii Crimele Point: Reportaj 
special. Burtiera informa că femeia latino-americană, minionă, 
de pe ecran era menajera familiei Walker. leșea din propria casă 
și vorbea plângând în spaniolă, spunând ceea ce fiul ei 
adolescent a tradus ca: „Procurorul i-a spus să nu vorbească cu 
nimeni”. Să fi fost posibil ca menajera să-i ucidă pe Hugh și 
Helene? Era așa de mică și speriată. Părea supărată cu 
adevărat. Era greu să mi-o imaginez împușcând oameni în cap și 
aranjându-i în anumite poziţii. 

Dar pe tine deja te-ai imaginând făcând asta, nu? 

Apoi apăru exteriorul de sticlă al Galeriei Masout din Chelsea. 
Vocea unui reporter spuse că este galeria care îl reprezenta pe 
Hugh Walker. Urmă Abbas, elegant, dar mâhnit, în faţa clădirii 


VP - 109 


apartamentului său de pe strada West Twenty-Second, flancat 
de unii dintre artiștii pe care îi reprezenta. 

— Sunt foarte trist că mi-am pierdut prietenul. Sunt trist 
pentru familiile lor și pentru lumea artei, spuse el. Hugh era 
foarte talentat. Unul dintre cei mai buni artiști al secolului XXI. 

Ce pierdere pentru Abbas. ÎI susținuse pe Hugh în primii ani, 
cei mai grei. Il ajutase chiar și cu chiria. „Practic, Abbas m-a 
adoptat”, spunea Hugh. 

După ce reportajul s-a terminat și a urmat o reclamă la un 
documentar despre India de sud, am început să mă gândesc din 
nou la lumini. De ce erau toate aprinse de dimineaţă? Instinctiv, 
m-am dus repede în bucătărie. De ce nu mă gândisem la asta 
de ieri? Mi-am verificat cuţitele și m-am calmat. M-am liniștit să 
văd că erau toate la locul lor. 

Urma cafeaua. Mai era jumătate de ibric de ieri. Dă-o naibii. 
Mi-am pus o cană plină și am trântit-o în cuptorul cu microunde. 

„Aici Wolf Blitzer pentru reportajul special CNN: Crimele 
Point. În continuare, o să vorbim cu Tobias Walker, fratele 
decedatului Hugh Walker, care este cu noi în studio”. 

Tobias. Ultima dată când îl văzusem era la nuntă. 

Am luat repede cafeaua și m-am grăbit înspre sufragerie, doar 
ca să aştept să se termine reclamele. În timp ce înghițeam pe 
nerăsuflate cafeaua amară, mă gândeam la comportamentul lui 
Tobias la spital, când venise pentru problema de inimă a lui 
Hugh. li pusese o imagine cu lisus sub pernă și stătea acolo 
citind articole din Creștinătatea de astăzi și Noul ziar baptist 
pentru fratele lui semiconștient - audienţă captivă. Apoi a 
organizat celelalte familii de la terapie intensivă pentru cercuri 
de rugăciune zilnică, în camera de așteptare, și le oferea cărți 
de rugăciune medicilor și asistentelor. Hugh se simțea umilit. 

Wolf revenise. 

_ — Mulţumim că ați acceptat să veniţi la noi, domnule Walker. 
Imi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, zise el. 

— Mulţumesc, Wolf. 

Tobias era trist și avea ochii roșii, stând în faţa gazdei de la 
CNN. Faţa familiară a lui Tobias îmi transmise un fior de 
mâhnire. Intotdeauna semănase foarte mult cu Hugh. Doar că 
Tobias era versiunea mai înaltă, mai slabă și mai puţin senzuală. 
Acum că Hugh era mort, vedeam asemănările dintre ei. 


VP - 110 


— Am înțeles că tocmai aţi venit din Virginia la New York, 
vineri, pentru conferința „Salvaţi familia”, zise Wolf. lar 
duminică de dimineață aţi primit un apel șocant și aţi aflat că 
fratele și cumnata dumneavoastră au fost uciși. 

Tobias înghiţi în sec. 

— Așa este. Ironic, nu? 

— Aveţi idee cine ar fi putut comite această crimă oribilă? Sau 
de ce? 

— Nu. Este mai mult decât tragic. Hugh și Helene aveau toată 
viaţa înainte. Hugh era un artist grozav și avea o soţie 
minunată. Aveau un copil pe care îl iubeau. Nepoata mea, Callie. 

— A fost incredibil de norocoasă că era la mătușa ei în 
weekend, spuse Wolf. 

Tobias a dat din cap. 

— Am vorbit cu Hugh sâmbătă dimineaţa, când o lăsa în oraș, 
la sora lui Helene, înainte să se întoarcă în Pequod. Ne-am plâns 
că orarele noastre nu ne permiteau să ne întâlnim de această 
dată. Dacă nu aș fi fost așa de ocupat cu acea conferință, l-aș 
mai fi putut vedea o dată înainte să... 

Tobias s-a uitat în jos. A făcut o pauză apoi a tușit. 

— Oricum. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nepoata Callie nu 
era în casă cu ei. A fost un miracol. 

— O rază de lumină pentru dumneavoastră în aceste vremuri 
întunecate, notă grav Wolf. 

— Da. Este un copil adorabil. 

— Și sunt sigur că vorbesc în numele tuturor când spun că 
suntem alături de dumneavoastră. 

— Mulţumesc, Wolf. 

Wolf îi mulțumi și el și emisiunea s-a încheiat, urmând un 
promo la un meci de box. 

Tobias fusese în New York în weekend? Hugh nu s-ar fi 
„plâns” că nu se poate întâlni cu el. Hugh îl evita pe fratele lui. 
Abia dacă îl văzuse după moartea părinţilor lor. Avusesem 
îndoieli chiar și dacă să-l chemăm la nuntă. 

Mi-am amintit cum Hugh mă pregătise să-l întâlnesc pe 
Tobias pentru prima dată. 

„Tobias își câștigă traiul predând biologie combinată cu 
creaționism la școala evanghelică”, mi-a zis el, în derâdere. „S-a 
căsătorit cu o educatoare din zonă. Au un băiat, Gideon, 
presupun că l-au numit după Biblie. Să nu fi surprinsă dacă va 


VP - 111 


vorbi despre Hristos ca despre un membru al familiei. Sau ca 
despre cel mai bun prieten al lui, supererou”, mă avertizase 
Hugh. „Am fost botezați luterani, însă doar Toby a luat asta în 
serios. Foarte în serios. Până să plece la facultate, stăteam în 
aceeași cameră, și îmi ţinea predici noaptea, citind cu voce tare 
din Biblie. Sau declaraţii ale erudiţilor religioși. Încă îl mai aud 
recitând discursurile antisemite ale lui Martin Luther. «Trebuie 
să-i gonim pe evrei ca pe câinii turbaţi, ca să nu devenim părtași 
la blasfemia lor abominabilă.» «Respirația lor duhnește de pofta 
aurului și argintului celorlalte neamuri...» în astfel de religie 
crede Tobias”. 

Nu aș fi putut să mă uit niciodată la Tobias fără să mă 
gândesc la acele cuvinte și să-l urăsc. 

Wolf Blitzer reveni și prezentă un filmuleţ cu Callie, care o 
ținea de mână pe o femeie epuizată, cu părul castaniu, 
îmbrăcată cu o geacă neagră de motociclist. Spuse că este sora 
lui Helene. Mătușa lui Callie. leșeau amândouă dintr-un bloc 
murdar din Chinatown, fugind de paparazzi înspre un taxi. Mica 
orfană Callie. În sfârșit i-am văzut faţa și m-am bucurat că nu 
semăna deloc cu Hugh în afară de părul negru, buclat. Era așa 
de speriată și palidă. Ce se va întâmpla cu ea? Cine era 
responsabil pentru toată suferința ei? Oricine ar fi fost, trebuia 
închis pentru totdeauna. 

Să fi fost eu? 

Mi-am desfăcut halatul. Dintr-odată, camera se încălzise și 
rămăsese fără aer. 

Reportajul special s-a încheiat și am schimbat pe alte canale 
de știri. Niciunul dintre ele nu avea noutăți despre caz. Am auzit 
din nou telefonul băzâind în dormitor. M-am grăbit să răspund, 
fiind dezamăgită că era Lizzie. Am ezitat. Nu voiam să vorbesc 
cu ea după dezvăluirea lui Sinead, că bârfise despre divorțul 
meu, dar poate era ceva important de la birou. Am răspuns. 

— Bună, Lizzie. 

— Unde ești? 

— Acasă. 

— Am tot sunat. Erai așa supărată ieri la Eden. Am început să 
mă îngrijorez când n-ai răspuns. 

— Nu e nevoie. 

— Ei bine, e ca la nebuni aici. Oamenii vin să întrebe tot felul 
de lucruri la fiecare câteva minute. Practic, vor să vorbească 


VP - 112 


pentru că se panichează. Pe Pequod Avenue erau dubiţe cu 
antene de satelit și reporterii filmau reacţiile oamenilor. Se pare 
că au plecat. Dar telefoanele nu se mai opresc. E așa o nebunie 
aici, nimeni nu se poate concentra. Ben s-a dus acasă să dea 
câteva telefoane, să vadă dacă ar putea obţine informaţii de la 
biroul procurorului înainte să scrie articolul pentru prima pagină. 
Mi-a dat 750 de cuvinte despre cariera lui Walker, dar nu pot să 
lucrez nimic... 

Am întrerupt-o. 

— Lizzie, de asta m-ai sunat? 

— Ah. Ei bine, nu. Ben tocmai a telefonat și a spus să-ți 
transmit să nu vii la birou. Știi tu, să stai să procesezi tot ce s-a 
întâmplat. Te acopăr eu. 

Am simţit un junghi în piept. De ce nu mă sunase pe mine Ben 
să-mi spună asta? 

— Mulţumesc că mi-ai zis, am spus și apoi mi-a scăpat 
următoarea replică: Și mulţumesc că ai bârfit despre statutul 
meu marital. 

— Eu? 

— Asta a zis Sinead. De ce ai face asta, Lizzie? 

A tăcut preț de câteva secunde. Apoi a mormăit: 

— Cred că am zis ceva, totuși. 

— Dar te-am rugat în mod expres să nu zici nimic. 

— Îmi pare foarte rău, Nora. A fost în ziua în care ne-ai spus 
povestea divorțului tău. In acea noapte, am avut o ceartă 
prostească cu Danny pe tema invitaţiilor pentru recepţia nunții. 
A plecat furios și eu m-am tot gândit la tine și la fostul tău soț. 
La cât de mult timp aţi stat împreună înainte să vă oficializațţi 
relaţia. La fel ca noi. Și că s-ar putea termina totul atât de urât. 
Așa, pur și simplu. Eram supărată, am mers la Tea Cozy și m-am 
ameţit puțin. Sinead nu m-a lăsat să conduc. M-a dus ea acasă. 
Vorbeam și mi-a scăpat. A făcut o pauză. Chiar îmi pare rău. 
Serios. 

Am auzit o mașină încetinind afară. 

— Deci nu mă bârfeai așa, intenţionat, am zis, mergând la 
fereastră. 

— Nu! Nu aș face asta. Mă simt oribil. 

— Sunt mai bine acum, că am auzit asta. Am oftat. Hai să 
uităm totul. Sper că tu și Danny sunteţi bine. 

— Da. 


VP-113 


— E bine. Ar trebui să fie o ocazie fericită pentru amândoi. Am 
tras la o parte o perdea. O, nu! 

— Ce? 

— Presa. 

Una, nu... două dubiţe albe de televiziune stăteau deja pe 
marginea aleii și mai veneau încă două mașini. 

— La naiba. E o mică armată afară. 

Deja ieșiseră din mașini aproape șase persoane. Judecând 
după hainele lor negre, erau din oraș. Unii aveau la gât camere 
foto cu obiective lungi. Doi bărbaţi trăgeau de echipamente 
video. Unul era de la CNN, celălalt de la FOX. 

— Ce-ai de gând să faci? a întrebat Lizzie. 

— Nu știu. 

Mă simţeam încolţită. Am plecat de la fereastră trăgând 
înapoi perdelele, frustrată că Hugh reușise din nou să-mi 
transforme viaţa într-un tabloid murdar chiar și dincolo de 
mormânt. Oare de data asta o meritam? 

— De ce nu-mi oferi mie exclusivitate? a întrebat Lizzie. 

— Exclusivitate pentru ce? 

— Un interviu cu tine. O să vin și o să spun că au ajuns prea 
târziu - avem un contract. Ai voie să-mi răspunzi doar mie la 
întrebări. 

— Nu dau interviuri, Lizzie. Vreau mai puţină publicitate, nu 
mai multă. M-am uitat pe furiș pe fereastră, eram consternată. 

— Dacă nu vorbești cu ei, probabil că vor sta acolo până când 
poliția va anunţa că a prins criminalul. 

M-am strâmbat. Lizzie putea fi lipsită de tact. 

— Minunat. Atunci o să comand de mâncare. 

— Ca să știi, cunosc ceva despre ucigaș, a zis Lizzie. Este 
cineva pe care-l știau. 

Doar poliția și biroul procurorului dețineau această informație. 
Si Ben. 

— Ben ţi-a zis asta? 

— Nu a fost nevoie. Este evident. Raportul poliţiei nu 
menţionează nimic de vreun jaf. Idealurile vremurilor nu se 
potrivesc cu noţiunea de „intră prin efracţie și omoară bogații în 
vilele lor” - este prea Charles Manson. Suntem în era execuțiilor 
publice: școala Sandy Hook, cinema-ul Aurora. Biserica din 
Charleston. Trebuie să fi fost cineva pe care îl cunoșteau și l-au 


VP - 114 


primit în casă. Habar nu aveau că tocmai își invitaseră criminalul 
în locuinţa lor. 

Aveam un gând neplăcut. Am încercat să-l ignor. 

— Nora? M-ai auzit? Nu crezi că am dreptate? 

Oare Lizzie încerca să facă vreo aluzie sau eram paranoică din 
nou? 

— Îl cunoșteau pe criminal, a repetat ea. 

Nu m-am putut abține. 

— De ce nu zici direct, Lizzie? 

— Ce? 

— Crezi că eu sunt suspectul principal. 

— Ce? Nu! Asta e o nebunie. 

— Este o nebunie atât de mare să crezi că oricine îmi 
cunoaște trecutul cu Hugh și Helene s-ar gândi la această 
posibilitate? Și judecând după numărul persoanelor din presă de 
aici, toată ţara ar putea ajunge la aceeași concluzie până la 
știrile de seară. Voi fi judecată și condamnată în tribunalul 
opiniei publice. 

— Ei bine, ca să fiu complet sinceră, e adevărat că m-am 
gândit că... 

— Aveam dreptate, am zis, fără să-mi pot ascunde durerea 
din voce. Și de asta vrei neapărat să-mi iei un interviu. 

— Nu! Nu voiam să spun că i-ai ucis, ci că oamenii te-ar putea 
suspecta. 

— Ah. 

— Îmi pare rău că treci prin asta. Nu este corect deloc. 

Trebuia să-mi găsesc echilibrul. Lizzie voia doar să mă ajute. 

— Lizzie, nu gândesc limpede. Sunt epuizată. Chiar îmi pare 
rău că am înţeles greșit. Te rog să mă ierți. 

— E în regulă, a zis ea ușurată. Nu mai ești supărată, nu? 

— Nu, nu sunt supărată. Am auzit un apel în așteptare. Dar 
trebuie să închid acum. 

— Ești sigură că un interviu care să evoce simpatia oamenilor 
nu ar ajuta? 

— Fără interviuri. La revedere. Am închis și am văzut că 
celălalt apel era cu „Număr necunoscut”. L-am respins. 

M-am uitat din nou afară, pe furiș. Reporterii stăteau în 
mașinile și dubițele deschise, vorbind la telefoane și lucrând pe 
MacBook-uri. Câţiva dintre ei mâncau gogoși pudrate cu jeleu de 


VP - 115 


la Eden și scuturau pudra de zahăr alb de pe costumele lor 
negre. Nu se grăbeau să plece nicăieri. Voiam să țip. 

In schimb, m-am așezat pe marginea patului și m-am gândit 
mai bine. Propunerea lui Lizzie avea meritul ei. Putea fi o tactică 
inteligentă de a interacţiona cu presa, dar într-un mod în care 
eu să deţin controlul. Nu un interviu, o declaraţie. Una plină de 
compasiune. Dacă cineva încerca să mă facă să par fosta soţie 
ucigașă a lui Hugh, puteam să îmi creez o altă imagine. Putea fi 
suficient pentru a scăpa de acei reporteri și ar fi putut elimina 
orice suspiciune la adresa mea. În ciuda avertizării lui Gubbins, 
am decis să înfrunt presa. 

Blugii erau grămadă la piciorul patului. M-am îmbrăcat cu ei, 
m-am încălțat cu cizmele UGG și m-am întors în sufragerie. 
Amintindu-mi cât de palidă eram când mă uitasem în oglinda de 
la baie, am scos din ghiozdan o gentuţă de cosmetice și am 
acoperit repede zgârietura. Apoi m-am dat cu ruj „Cherry Lush” 
pe buzele crăpate și am frecat puţin și pe obraji ca să nu arăt ca 
moartă. Părul înfoiat. Haina pusă. Eram gata. Pot să fac asta, mi- 
am spus. 

— Uite-o! 

Când am deschis ușa, se împrăștiară ca gândacii. În câteva 
secunde, s-au regrupat cu aparatele lor, la capătul aleii. Un 
baraj de camere huruia și pocnea. Strigau frenetic. 

— Doamnă Glasser! Aici! 

— Ce aveți de spus în legătură cu crimele fostului 
dumneavoastră soț și soției lui? 

— De ce v-a dus poliţia la secţia din Massamat? 

La ultima întrebare, m-am dat un pas înapoi, tresărind. Cineva 
le spusese despre vizita mea la secţie. La naiba. Asta doar ar fi 
ridicat și mai multe suspiciuni. La naiba. Ledul de înregistrare de 
pe una dintre camere lumina roșu intermitent. Gândește. 
Reculege-te repede. M-am concentrat pe adoptarea unei 
expresii greu de citit și pe o postură perfectă, apoi am mers 
încet și deliberat înainte, în timp ce inima îmi bubuia în piept. 
Uitându-mă înspre obiectivele camerei, mă simţeam precum 
Norma Desmond pregătindu-se pentru prim-planuri. M-am oprit 
și am inspirat. 

— Vreau să-mi exprim șocul și tristețea. Crimele asupra 
familiei Walker sunt devastatoare. Gândurile mele se îndreaptă 
către familia lui Hugh. Și către familia soţiei lui. Este tragic mai 


VP - 116 


ales pentru fetița lor. Nu pot să-mi imaginez cine ar putea face 
asemenea fapte monstruoase. Poliţia spera că dețin informaţii 
suplimentare care i-ar ajuta să rezolve cazul. Fac cercetări 
intense și tot ce le stă în putere pentru a găsi criminalul cât mai 
repede posibil. Și mă rog să-l găsească. 

Cam clișeizat, dar adecvat. Și chiar sincer. 

Reporterii au început imediat să mă întrebe o groază de alte 
lucruri, făcându-mi inima să galopeze. Vedeam ca printr-un 
tunel - aveam în față doar ușa de la intrare. Scuturându-mi 
capul, am încercat să zâmbesc și să-i refuz politicos în timp ce 
mergeam determinată înainte. Am scăpat înapoi în casă. Am 
aruncat o privire printre perdele. Reporterii rămăseseră la 
capătul aleii, majoritatea vorbind la telefon. Dar un cameraman 
îmbrăcat în negru încă mai avea camera îndreptată către Coteţ. 
Am plecat de la fereastră. După câteva minute, am verificat din 
nou, și mai discret. Toţi își împachetau echipamentele și plecau, 
în afară de el. 

Am încercat să ignor faptul că era acolo și m-am îndreptat 
către birou, să-mi verific e-mailul și contul de Facebook. 
Primisem condoleanţe de la prieteni vechi, dar nimic de la Ben. 
Telefonul bâzâia de la mai multe apeluri necunoscute. Probabil 
că erau de la reporterii de tabloid care îmi aflaseră numărul pe 
căi ilegale. Lăsaseră mesaje vocale. Nu am ascultat niciunul. Mi- 
au venit în minte niște fraze sacadate: „Criminalul a fost cineva 
pe care-l cunoșteau și l-au lăsat să intre în casă”, „Ce reacţie ai 
avut când ai aflat că s-au mutat aici?” Da, Lizzie avea dreptate. 
Suspiciunile erau nedrepte. Și oribile. Și al naibii de 
înfricoșătoare. 

Am sunat-o pe Grace să văd cum se simte Otis și să-i spun 
ultimele noutăţi. Nu a răspuns. M-am uitat din nou pe furiș pe 
fereastră. Cameramanul singuratic aștepta. 

Aparatul de pe umărul lui semăna din ce în ce mai mult cu o 
armă. 


VP - 117 


Capitolul 10 


Probabil că adormisem. Somnul mi-a prins bine. M-am trezit 
chiar după prânz, cu mintea mai clară, simţindu-mă mai 
puternică și hotărâtă să nu mai fiu prizonieră în propria casă. 
Paparazzo-ul n-avea decât să mă fotografieze. Amândoi trebuia 
să ne vedem de viaţă. Am numărat până la trei, am mers la ușă, 
am inspirat adânc și am deschis-o. Dar singurele lucruri de pe 
aleea mea erau Toyota și tomberonul. Cameramanul plecase. 

Ușurată, am închis ușa și am verificat telefonul. Un mesaj 
vocal îngrijorat, de la Grace, mă întreba ce fac. Se auzeau 
strigăte pe fundal. Spunea că Otis își revenise și era la dentist 
cu ambii copii. Grace era deja ocupată până peste cap, dar ca o 
prietenă adevărată, mă rugase să o sun sau să merg la ea dacă 
aveam nevoie de ceva. 

Și Lizzie mă sunase. Probabil că voia să-și promoveze din nou 
ideea cu interviul. Era evident că îmi luase în serios sfatul cu 
privire la insistenţă; îi recunoșteam acest merit, înainte să mă 
gândesc la ce voiam să fac în continuare, am pornit televizorul 
și m-am uitat la știri pentru noutăţi. 

FOX deja începuse să difuzeze materialul. Trebuia să mă 
gândesc că aveau să înceapă cu părţile meschine. Fotograful 
nostru de la nuntă făcea din nou bani pe seama mea. Uite-mă, 
rezemată de Hugh, cu un zâmbet fericit de mireasă și o rochie 
albă de satin, ţinând un buchet de margarete. Vocea 
reporterului începu povestea: 

„Nora Glasser și Hugh Walker erau practic proaspăt căsătoriţi 
când relaţia artistului cu Helene Westing a dus la o sarcină...” 

M-am simţit jignită și am apăsat pe „Mut”. Au arătat mai 
multe imagini de la nunta noastră, intercalate cu romanța 
„înfloritoare” dintre Hugh și Helene, înainte să difuzeze 
materialul cu mine ieșind din Coteţ. Am pornit sunetul. Au inclus 
doar întrebarea ultimului reporter: „De ce v-a dus poliția la 
secţia din Massamat?” 

— Te rog, nu, nu, nu! am implorat ecranul când am văzut titlul 
de dedesubt: „Fosta soţie a lui Walker adusă la audieri”. Am 
schimbat pe CNN. „Poliţia o interoghează pe fosta soţie a lui 


VP - 118 


Walker”, rula sub un prim-plan cu mine. Chiar și mai de blamat, 
zâmbeam și aveam mult prea mult machiaj - dâra de bej de sub 
unul dintre ochi părea vopsea de război. La fel și petele roșii de 
ruj mâzgălite pe obraji. Aveam ruj până și pe dinţi. Nu păream 
tristă deloc. Păream că sunt nebună cu adevărat. Imaginea 
finală era fotografia cameramanului cu mine privind pe furiș pe 
fereastră, ca o fugară încolţită care se gândea cum să scape. 
Rezultatul a fost o femeie care părea vinovată. Aproape că mi s- 
au înmuiat picioarele. Totul avusese efectul invers decât cel 
scontat. 

Primul gând: să o sun imediat pe mătușa Lada. Poate se uită 
la imaginile astea și se panichează. Stresul i-ar agrava dementa. 
A răspuns aproape imediat, de parcă ţinea telefonul în brațe, 
așteptând. 

— Alo? 

— Mătușă La... 

— Nora! Eşti bine? Te-a luat poliţia? Eşti unul dintre suspecți? 

— Sunt bine. Presa a înţeles greșit. M-am dus de bunăvoie, să- 
i ajut. 

— Beshot lapshe na ooshe, a zis. Nu-mi atârna tăiţei de 
urechi. „Nu mă păcăli”, semnificaţia din rusă. 

— Nu atârn tăiţei, mătușă Lada. Ai primit mesajul meu ieri? 
Nu vreau să te îngrijorezi. 

— Da, da. Dar tocmai te-am văzut la televizor. Ce titluri au 
pus! Și nu arăţi prea bine. Ești bolnavă? Umblă un virus de 
stomac. 

— Sunt doar obosită. Serios. Sunt bine. 

— Am urmărit știrile, Nora. Este teribil. Atât de teribil. Mă tot 
gândesc la asta. Hugh și femeia aceea erau niște oameni odioși, 
dar se meritau unul pe altul, nu zic de asta. Și biata fetiță, 
traumatizată pe viaţă. 

Avea dreptate, m-am gândit eu cu tristețe. 

— Nu te mai uita la televizor, mătușă Lada. Te rog. O să-ți 
crească tensiunea. Te vizitez mâine. Promit. 

Până atunci, ezitasem să merg la The Cedars. Lada putea să- 
mi ghicească starea chiar și cu creierul ei defect. Și-ar fi dat 
seama cât de panicată eram. Era mai bine să aștept până mă 
mai calmam. A simţit că nu aveam poftă să vorbesc și a ales să 
nu mă preseze. 

— Bine. Dar să dormi, mă auzi? Ai grijă de tine, zise. 


VP - 119 


În secunda în care am închis, a sunat la ușă. M-am uitat pe 
fereastră și am văzut haina de camuflaj a lui Lizzie și buclele ei 
portocalii. A sunat din nou. Am deschis ușa, exasperată. Lizzie 
stătea acolo, strâmbând din nas. 

— De ce nu răspunzi la telefon? a întrebat bosumflată. 

— Am vorbit serios, Lizzie. Te rog. Nu insista. 

— Încerc să-mi cer iertare. Erai îngrijorată că vei fi declarată 
un fel de 0.].* dacă nu vor găsi criminalul, nu? Ei bine, am o idee 
despre cine ar putea fi. 

— Ce? Cine? 

— Mă inviţi înăuntru? 

l-am făcut semn să intre și am închis ușa. 

— Cel puţin presa a plecat, a zis ea. 

— Pentru moment. 

Lizzie se așeză pe canapea, își puse mâinile în poală și se uită 
agitată la mine. 

— Care este ideea ta? am întrebat. 

— Dacă ceea ce-ţi spun se adeverește, rămâne articolul meu? 

— Pentru Dumnezeu, Lizzie, da. 

— Ei bine, mi-am amintit că Sinead mi-a spus ceva când m-a 
dus acasă în noaptea aceea. A zis că mai auzise de familia 
Walker înainte, dar nu își dăduse seama că tu aveai o legătură 
cu ei. Auzise de ei de la tipul care a construit Pequod Point. 

— Dezvoltatorul din Miami. Bărbatul care a pierdut 
proprietatea? 

Lizzie a dat din cap. 

— Domnul Miami a venit la bancă să se întâlnească cu șeful 
lui Sinead. Ea a auzit toată conversaţia. Se pare că adunase 
banii necesari pentru a cumpăra casa înapoi, dar era prea 
târziu. Banca acceptase oferta lui Walker exact în ziua de 
dinainte. Tipul era foarte agitat din cauza asta. 

Cazul O.J. Simpson, caz de crimă judecat la Curtea Supremă 
din Los Angeles, în care starul de cinema și jucătorul în Liga 
Naţională de Fotbal O.J. Simpson a fost acuzat de o dublă crimă 
în 12 iunie 1994, pentru uciderea fostei lui soţii, Nicole Brown 
Simpson și a unui prieten de-ai ei, Ron Goldman. Simpson a fost 


4 Cazul O.J. Simpson, caz de crimă judecat la Curtea Supremă din Los Angeles, în care 
starul de cinema și jucătorul în Liga Naţională de Fotbal O.J. Simpson a fost acuzat de 
o dublă crimă în 12 iunie 1994, pentru uciderea fostei lui soţii, Nicole Brown Simpson 
și a unui prieten de-ai ei, Ron Goldman. Simpson a fost achitat, iar cazul a fost descris 
ca fiind cel mai mediatizat proces din istoria Americă (N. trad.). 


VP - 120 


achitat, iar cazul a fost descris ca fiind cel mai mediatizat proces 
din istoria Americă (N. trad.). 

— De acolo până la crimă, mai e mult, Lizzie. 

— Nu, așteaptă. l-a spus șefului lui Sinead că-i contactase pe 
Walkeri și că le făcuse o ofertă din care le ieșea un profit bun. 
Le-a explicat că el construise casa aceea pentru soţia lui, că ea 
își adora studioul de olărit și așa mai departe. l-a implorat. 
Walkerii au refuzat. În ziua următoare, și-au pus avocatul să-l 
sune și să-i spună să dispară sau vor obţine un ordin de 
restricție. 

— Ei bine, asta a fost dur, am spus, așezându-mă pe fotoliul 
de răchită din faţa lui Lizzie. Devenea interesant. 

— Așa că vine la bancă și-i spune povestea șefului lui Sinead. 
Întreabă dacă banca poate face ceva pentru a-l ajuta să-și 
recupereze casa. Era dispus să plătească. Șeful a zis că-i pare 
rău, dar trebuie să respecte regulile. Domnul Miami îi înjură pe 
Walkeri, dă vina pe ei pentru că soţia lui intrase într-o depresie 
serioasă și apoi dispare. 

— Bine... 

Scoase o hârtie din haină și mi-o dădu. 

— M-am uitat pe rubrica de „Stil de viaţă” pe care am făcut-o 
cu soţia lui. Astea sunt numele lor, chiar aici. 

— Diane și Jeffrey Volani și-au petrecut restul anului în Miami 
Beach, Florida, am citit. 

— Le-am găsit numărul în registrul de apeluri. Am avut o 
bănuială. M-am gândit să sun și dacă răspundea domnul Volani, 
aș fi zis ceva de genul „Sunt Lizzie Latham de la Pequod Conrier. 
Sursele mele îmi spun că v-au văzut în acest weekend întorcând 
mașina pe aleea casei pe care aţi construit-o la Pequod Point. 
Este posibil ca dumneavoastră să fi fost ultima persoană care i-a 
văzut pe Walkeri în viaţă. Ce comentarii aveţi?” 

— Inteligent. ÎI iei prin surprindere. Să vezi ce răspuns 
primești. 

— Exact. lar dacă răspundea soţia lui, mă prefăceam că sunt 
interesată de unul dintre aranjamentele ei adorabile pentru 
nuntă. Aș fi tras-o de limbă. Aș fi încercat să aflu dacă soțul ei 
are vreun alibi pentru weekend. Dar nu am vorbit cu niciunul 
dintre ei. S-a rezemat pe spate, mândră de ea însăși. 

— Păi ce s-a întâmplat? 

A mimat că vorbește la telefon. 


VP - 121 


— „Bună ziua, pot să vorbesc cu Jeffrey Volani?”, am întrebat. 
A răspuns vocea unui om bătrân: „Imi pare rău. Jeffrey nu este 
în oraș”. Bingo. Să fie plecat în Pequod? „Ah. Atunci pot să 
vorbesc cu Diane?” Dar bătrânul a tăcut pentru muuuult timp. 
„Cu cine vorbesc, vă rog?”, a întrebat el într-un final cu o voce 
ciudată. Ceva mi-a zis să nu spun că sunt reporter. „Sunt Lizzie 
Latham. Vechea lor vecină din Pequod”. Nu am minţit în 
totalitate, corect? S-a înecat. Se pare că bătrânul era tatăl lui 
Jeffrey și mi-a spus că în weekendul cu Ziua Muncii, Diane Volani 
s-a sinucis. 

— Uaa. Am expirat lung. 

— Tatăl lui Volani chiar voia să vorbească cu cineva care îi 
cunoștea de atunci. A fost puţin neplăcut să-l mint, dar fii 
atentă: mi-a spus că s-a mutat cu fiul lui deoarece este „foarte 
îngrijorat de starea lui mentală. De povara pe care o poartă”. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi. M-am ridicat și am început să 
merg prin cameră. Dacă Volani junior deja dăduse vina pe Hugh 
și Helene pentru depresia soţiei lui, înseamnă că avea motive. Și 
dacă se gândea la asta de luni bune, este posibil să fi cedat 
când ea s-a sinucis. Ar fi putut să o ia razna de-a binelea... în 
sfârșit, un suspect viabil. Cineva furios și pe Hugh și pe Helene. 
Cineva dezechilibrat. M-am oprit din mers. Bună treabă, Lizzie. 

Aceasta s-a luminat la faţă. 

— Serios? Pentru mine înseamnă mult aprecierea ta. 

Câteodată, cu tot spiritul de competiţie al lui Lizzie, uit că 
vrea mereu aprobarea mea. 

— Am sunat sus să văd dacă Gubbins poate să adauge ceva 
la această poveste, dar plecase să ia prânzul, a zis ea ridicându- 
se. Ascultă, trebuie să mă întorc la birou. O să merg la poliţie cu 
aceste informaţii după ce vorbesc cu Gubbins. Dacă acest tip 
Volani se dovedește a fi un criminal, voi fi gata să public 
reportajul înaintea tuturor. 

— Nu înţeleg. Ce legătură are Gubbins cu asta? 

— El s-a ocupat de achiziţionarea proprietăţii Pequod Point 
pentru Walkeri. 

* 

Aveam șanse mari să-l găsesc pe Gubbins luând prânzul la 
Eden. Și dacă nu era acolo, aș fi încercat locul acela pe strada 
Bridge, unde serveau pizza, sau aș fi stat la biroul lui până 
apărea. Pe Pequod Avenue nu se vedea nicio dubiţță de la 


VP - 122 


televiziune, așa că eram sigură că nu o să fiu acostată de presă. 
Am parcat și am intrat în cafenea, nerăbdătoare să-mi confrunt 
avocatul. Cum putea să ascundă o informaţie atât de 
importantă. Cum să am încredere în el? 

Gubbins stătea în ultimul separeu de piele verde din spatele 
camerei, îmbrăcat în costumul lui maro strălucitor și mânca o 
bucată de plăcintă. Nu m-a văzut intrând. Își împărțea atenţia 
între plăcintă și televizorul de pe perete. Știrile FOX difuzau un 
reportaj cu o nouă rundă de inundaţii catastrofale din Haiti. M- 
am oprit pentru o secundă și m-am uitat la imaginile sfâșietoare 
cu oamenii rămași fără case, cu supraviețuitorii furioși acoperiţi 
de noroi și copiii de neconsolat care plângeau după părinţii daţi 
dispăruţi. Toate astea puneau lucrurile într-o altă lumină. Am 
spus o rugăciune în tăcere pentru ei și am mers în continuare pe 
podeaua de linoleum, m-am așezat în faţa lui Gubbins și am 
început cu întrebările. Vorbeam încet. 

— De ce nu mi-aţi zis că aţi fost avocatul lui Hugh și Helene? 

Gubbins a împins farfuria cu plăcintă de lime și s-a șters la 
gură cu un șerveţel. 

— Nu era relevant. 

— Ba bineînţeles că era. Dar legal? Sau etic? 

— Nu eu v-am solicitat, doamnă Glasser. Ben Wickstein m-a 
solicitat în numele dumitale. 

— Știu, dar... 

— Am fost avocatul familiei Walker doar pentru o tranzacţie 
imobiliară. Acum sunt morţi. Prin urmare, nu mai sunt clienții 
mei. Dar pentru că au fost odată, era indicat să păstrez 
confidenţialitatea. 


— Bine, dar... 

— Chiar mă simt jignit de aluzia dumitale. 

— Îmi pare rău. 

— Dacă preferaţi să nu fiți reprezentată de mine, este în 
regulă. 


— Nu am zis asta... 

— Deci până la urmă doriţi să rămâneţi clienta mea? 

— Ei bine... da. 

— Și sunteţi de acord să-mi urmaţi sfaturile? 

Am dat din cap. În acel moment mi-l puteam imagina cu 
ușurință pe Gubbins într-o sală de judecată. 


VP - 123 


— Am văzut că aţi vorbit cu presa, a zis el, arătând înspre 
televizor. Sper că v-aţi potolit acum. Este un teritoriu periculos. 
Nu sunt sigur că aţi obţinut efectul dorit. 

Mi-am mușcat buza. 

— Vreţi să spuneţi că am înrăutățit situaţia. 

— Într-adevăr. 

— Dar am simţit că trebuie să spun ceva. Perspectiva 
oamenilor asupra mea în acest caz mă neliniștește. 

— Incă o dată, vă sfătuiesc să nu mai vorbiţi cu presa. Sunt 
periculoși. Este ușor să creaţi o impresie greșită. 

Avea dreptate. Care era problema cu mine? Dacă puteam să 
am încredere în cineva, acela era el. Trebuia să-l informez 
despre Volani. După ce-a făcut semn că vrea nota de plată, m- 
am aplecat înspre el și am șoptit: 

— L-aţi cunoscut pe fostul proprietar de la Pequod Point, nu? 
Omul care a încercat să-și cumpere casa înapoi. Jeffrey Volani? 

— Da, am vorbit cu el. 

— Poliţia trebuie să se concentreze pe el. 

Gubbins s-a uitat întrebător la mine. 

— Era furios pe Hugh și Helene. A dat vina pe ei pentru că 
soţia lui intrase în depresie din cauza casei pierdute. Ei bine, 
soţia lui s-a sinucis acum două luni. A fost distrus de asta. Și 
după cum am aflat, nu era în Miami în noaptea crimelor. Era 
„plecat din oraș”. Ar fi putut să vină aici și să se răzbune... 
poate. 

Chiar și eu aveam reţineri când l-am propus pe Volani drept 
criminal. Dintr-odată, scenariul părea prea exagerat. De ce ar fi 
sfâșiat Volani tabloul? De ce i-ar fi aranjat pe cei doi în pat? 
Dacă încerca să-mi însceneze mie crimele, ar fi trebuit să-mi 
cunoască trecutul cu Hugh și Helene și trebuia să știe că 
locuiesc în Pequod. Dar mă îndoiam că știa că exist. Sau să fi 
făcut cercetări despre Hugh și să fi descoperit relația dintre noi? 
Sau mă agățam de Volani doar pentru că eram disperată să 
găsesc un suspect? Mintea îmi fumega de la atâtea argumente 
și contraargumente. 

Gubbins a oftat. 

— Cine v-a spus toate astea? 

— Am sursele mele. 

— Ei bine, acest scenariu este imposibil. Nu i-ar fi putut ucide 
el. 


VP - 124 


— De ce nu? 

— Pentru că mi-a trimis un fax din Dubai seara trecută. 
Construiește un hotel acolo. A văzut știrile despre crime și voia 
să știe dacă aveam numele avocatului imobiliar al lui Hugh 
Walker, ca să încerce să cumpere din nou Pequod Point. E 
adevărat că domnul Volani este obsedat de casa aceea, dar era 
în Dubai sâmbătă noapte. Nu poate fi în două locuri în același 
timp. 

M-am prăbușit în separeu, bosumflată. O chelneriță bătrână a 
adus nota și a început să debaraseze masa. Gubbins a scos 
portofelul, a luat o bancnotă de o sută de dolari și a pus-o pe 
masă. 

— Mulţumesc, dragă, a zis. Sper că nu e dificil să schimbi suta 
asta. Nu am mărunt. 

— Nicio problemă, domnule G. 

În timp ce s-a întins să ia banii, mi-a văzut faţa și s-a mai uitat 
o dată la mine. Mi-a evitat privirea în mod intenţionat și s-a dus 
să-i aducă restul lui Gubbins. 

— Aţi văzut? am întrebat. 

— Ce? 

Am oftat. 

— Felul în care s-a uitat la mine. Chiar am înrăutățit situaţia. 
Parcă totul conspiră împotriva mea. Chiar și propriile mele 
eforturi. 

— Incercaţi să vă calmaţi, doamnă Glasser. 

— Dar sunt îngrijorată. Știţi cum au fost uciși Hugh și Helene? 
Înţelegeţi ce se întâmplă aici? 

— Da. Gubbins a dat din cap cu o expresie gravă. Criminalul a 
aranjat lucrurile pentru a vă incrimina. 

M-am rezemat pe spate și m-am mai liniștit. Gubbins avea 
aceeași teorie ca Ben. 

— Deci și dumneata crezi la fel? 

— Avem de-a face cu un bolnav mintal, doamnă Glasser. O 
persoană foarte bolnavă, dar foarte inteligentă a făcut asta. 
Cineva diabolic. 

M-am înfiorat. 

— Da. 

— Dar de vreme ce poliția nu a venit acasă la dumneata să 
caute dovezi, cred că și ei cred în teoria că oricine i-ar fi omorât 
pe Walkeri încearcă să vă incrimineze. Faptul că poliţia nu a 


VP-125 


venit cu un mandat de percheziţie la domiciliu este o dovadă 
bună că poliţia nu vă crede criminalul. Sunteţi o persoană de 
interes din cauza relaţiei dumneavoastră cu victimele. Dar mă 
îndoiesc cu adevărat că sunteți în centrul investigaţiei. 

M-am ridicat. 

— Asta este excelent, am zis, bătând în masă. M-am abținut 
să nu încep să dansez de fericire. 

Gubbins s-a încruntat. 

— Acum ascultaţi-mă. leșiţi din atenţia oamenilor. Staţi 
departe de presă până când poliţia găsește criminalul, ceea ce 
se va și întâmpla. Este un oraș mic. Cineva trebuie să fi observat 
ceva care îi va duce în direcţia cea bună. 

Optimismul lui Gubbins mi-a redat apetitul. l-am spus că o să 
vin la el la birou în câteva minute să semnez actele pentru a-l 
angaja oficial. După ce a plecat, am comandat la casă o porţie 
mare din legendara supă de scoici de la Eden. In timp ce 
așteptam supa, mi-am auzit vocea vorbind la televizor. M-am 
uitat peste umăr. 

Pe ecran, o versiune mai nebună a mea dădea o declaraţie. 
Voiam să intru în pământ. Ce greșeală prostească am făcut 
vorbind cu presa. Ceilalţi clienţi din cafenea se uitau uimiţi când 
la mine, când la televizor. Mi-am coborât privirea și m-am 
concentrat pe un bol cu bomboane mentolate de la casă până 
când chelneriţa mi-a dat recipientul cu supă. Mi-a luat banii 
tăcută. 

— Păstraţi restul, am mormăit și am plecat repede spre ușă. 

Când am ajuns în stradă, o femeie pe care am recunoscut-o 
ca fiind soția lui Kevin, proprietarul de la Tea Cozy, a trecut pe 
lângă mine cu băieţelul ei. S-a prefăcut că nu mă vede și s-a 
uitat agitată în altă direcţie. 

Paria Pequodului. Asta devenisem. Asta aveam să rămân 
până când poliţia prindea criminalul. Am plecat capul. Nu 
fusesem condamnată, dar deja eram izolată. Oare cât timp le 
trebuia polițiștilor ca să-și facă treaba? judecând după interviul 
meu cu Roche, nu aveau niciun suspect. Dacă unul dintre 
locuitorii Pequodului „observase ceva”, aș fi vrut să se ducă mai 
repede să raporteze la poliţie. 

Am trecut strada către clădirea Courier, plănuind să trec să o 
văd pe Lizzie înainte să urc la Gubbins să semnez actele. 
Trebuia să afle că Jeffrey Volani avea un alibi. Intenţionat am 


VP - 126 


mers mai încet să văd dacă-l pot zări pe Ben prin ferestrele din 
față. Nu era la biroul lui. Haina nu îi era pe scaun. Nici 
motocicleta nu era afară, cu toate că ar fi putut s-o lase în mica 
parcare din spate. Mă simţeam ca o școlăriță îndrăgostită. 

M-am oprit la birou. Lizzie era la biroul ei din colț, tocmai 
încheia un apel telefonic. Nici urmă de Ben. Probabil că era mai 
bine așa. Prima noastră întâlnire după acel sărut avea să fie 
penibilă. Preferam să nu se întâmple în prezenţa lui Lizzie. 

— Tocmai am vorbit cu Gubbins, a zis Lizzie, scuturând 
dezamăgită din cap. Se pare că Volani era în partea cealaltă a 
lumii. Păcat. Credeam că l-am prins. 

— A fost o investigaţie de prima clasă, Lizzie. 

— Mulţumesc. M-a analizat și s-a încruntat. Amintește-ţi ce a 
zis Ben. Ești sigură că este o idee bună să fii la muncă astăzi? 

Mi-am dat seama de ce voia Ben să stau acasă. Pentru a 
putea evita disconfortul un timp. 

— Nu am venit să lucrez. Am o programare sus. 

— Ah. S-a uitat ștrengărește la mine. Mergi pe mâna 
consultantului nostru local. Bună idee. Chiar foarte bună. 

Gubbins era într-o conferinţă, așa că lăsase actele la recepţie. 
Le-am completat și am coborât înapoi. Când am ajuns jos, mi-a 
sunat telefonul. 

Era Grace. Am răspuns. 

— De ce detectivul Roche nu-și controlează oamenii? Cineva a 
vorbit intenţionat de vizita ta la secție. Știa că presa va sări pe 
tine și te va eticheta drept suspectă. Aș vrea să-l strâng de gât 
pe cel care a făcut asta. Ai avut curaj să ieși și să vorbești cu 
presa, Nora. 

— Cum crezi că am părut? Ca o fostă soție vinovată și 
dereglată mintal? 

— Păreai... sinceră. Cel puţin din punctul meu de vedere. 

— Nu prea știi să minți. Ce face Otis? 

— Mai bine. Vino la cină. 

Eram prea indispusă. Aveam impresia că pot contamina copiii 
cu disperare. 

— Mulţumesc. Altă dată. 

— Hai, Nora. Nu te izola, dragă. 

— Nu mă izolez. Doar că. Doar că... nu am poftă. 

— Bine. Nu te presez astăzi. Dar suntem aici pentru tine. Să ţii 
minte. 


VP - 127 


— Știu. Sunteţi grozavi. 

Am închis. Când am trecut prin dreptul ușii de la Courier, l-am 
văzut pe tatăl lui Lizzie prin panoul de sticlă. Primarul Latham 
stătea în faţa lui Lizzie, la biroul ei, vorbind foarte animat. 

Despre crime, mai mult ca sigur. Numai despre asta vorbea 
toată lumea. Să mă împuște cineva, acum! 

* 


Înapoi la Coteț, am devorat supa și mi-am verificat din nou e- 
mailul. Nimic de la Ben. M-am mustrat că eram naivă. Ceea ce 
consideram a fi primul nostru sărut, a fost, probabil, consecința 
a prea multă vodcă. În timp ce mă întindeam pe canapea cu 
laptopul, încercând să mă hotărăsc dacă eram dezamăgită sau 
ușurată, am primit un e-mail cu subiectul funeralii. Am fost 
uimită să văd de la cine era: 
twalkerOfundfortheamericanfamily.org. L-am deschis. 


Dragă Nora. 

Am văzut declarația ta la știri și, cu toate că nu am fost 
niciodată apropiați, mâhnirea ta m-a impresionat, împreună cu 
voința ta de a ajuta poliția. Hristos, în compasiunea lui infinită, ii 
iartă pe Hugh și Helene. 

Mă bucur să aud că și tu i-ai iertat. 

Am aranjat ca funeraliile să aibă loc la ora 10:00, în această 
vineri, aici la Capela Charlotte's Cove. 

Mai târziu, voi aranja și o comemorare mai amplă în New 
York. Cea de acum este doar pentru familie și câțiva prieteni 
locali. Îţi trimit acest mesaj, sperând că vei veni și tu. 

Ai reprezentat o parte importantă din viata lui Hugh. 

Dumnezeu fie cu tine, 

Tobias 


Cel puţin Tobias nu mă suspecta de crimă; mi-a interpretat 
apariţia dezechilibrată ca pe o angoasă. Demonstra empatie, 
comunica. Era o mare schimbare faţă de Tobias cel arogant pe 
care mi-l aminteam eu. La fel ca mesajul lui emoţional de pe 
CNN. Oare moartea lui Hugh îl schimbase, cel puţin pe moment? 
Totuși, nu eram sigură că se cuvenea să particip. Mă îndoiam că 
familia lui Helene știa de această invitaţie. Probabil că nu le-ar fi 
plăcut s-o vadă pe fosta soţie a lui Hugh la înmormântare. 


VP - 128 


Mă simţeam epuizată emoţional și fizic. M-am gândit că un 
film ar fi liniștitor. Scosesem un DVD din bibliotecă în urmă cu 
câteva zile, dar nu îl văzusem încă: Asigurare de moarte, un film 
clasic alb-negru cu Fred MacMurray și Barbara Stanwyck. S-a 
dovedit a fi o idee proastă să mă uit la el. Cei doi erau așa de 
diabolici, așa de reci și de calculaţi în încercarea lor de a comite 
crima perfectă, că m-au stresat și mai mult. Am oprit filmul la 
jumătate și, în ciuda faptului că era încă devreme, m-am 
îndreptat către pat. Eram așa de obosită, credeam că voi dormi 
un an. 

Clic. Am stins luminile din sufragerie. Oare „criminalul Point” 
era la fel de deștept ca cei din film? Clic. Am stins luminile din 
hol. Oare va reuși planul de a mă incrimina sau se strecurase în 
el o greșeală? Clic. Am stins luminile din dormitor. Dacă găsești 
luminile aprinse de dimineață... vei ști. Vei ști dacă înscenarea 
este varianta fericită. Sau dacă ești din nou somnambulă. 


Propune-i acest articol lui Ben după ce se calmează? 
Sfaturi de viață 


Locuitori din Pequod? 
Faceți-vă datoria civică 


A v“ Y A v“ v . 

„y v“ v“ v“ i v“ v 
E€ ] Fi SA v“ i i 
L 7 


7 


= 7 
Moda tHANP+He vistieria FASII MH Unde este Polita 


CE e în mintea ta? Ai înnebunit? 


VP - 129 


Capitolul 11 


Am închis caietul meu alb-negru de notițe, am lăsat stiloul jos 
și mi-am terminat cafeaua. M-am trezit liniștită dimineaţă. Toate 
becurile erau stinse. Nimic suspect. Nicio zgărietură nouă. Și, 
pentru prima dată după mult timp, mă simțeam odihnită. 
Dormisem bine și adânc. Era bine să mă întorc în lumea 
înconjurătoare simţindu-mă om din nou. 

După ce m-am îmbrăcat, am ieșit din Coteţ sub un cer însorit 
de un albastru saturat - nuanţa bogată a vechii pelicule 
Technicolor. Peste curtea din faţă era așternută o pătură albă. 
Un alb diafan, strălucitor. M-am oprit și am expirat nori pufoși. 
Acel strat de dantelă care acoperea peluza era îngheţat. Asta 
însemna că nu mai aveam nicio șansă să plantez narcise - 
pământul era prea dur și neprimitor. Pachetul de bulbi va trebui 
să rămână în magazia din grădină până anul viitor. Asta mi-a 
afectat puţin starea. 

În timp ce ieșeam cu Toyota cu spatele de pe alee, a sunat un 
„Număr necunoscut”. Un alt reporter, eram sigură. Câteva 
momente mai târziu, iar a sunat telefonul. Era proprietarul 
casei. Oare ce voia? Mă văzuse la televizor? Mă suspecta și el de 
crimă? Avea să inventeze o scuză pentru care nu mai putea să- 
mi închirieze Coteţul? Nu am răspuns. 

Când am ajuns pe drumul pavat, iar m-a sunat cineva. Era 
Grace din nou. Am răspuns. g 

— Ascultă, chiar ai nevoie de o pauză de la stresul ăsta. In 
după-masa asta merg cu copiii la Ferma Charlotte's Cove să ne 
plimbăm prin labirintul de porumb și să vedem cum se face 
cidrul. Asta e recompensa lor pentru că nu i-au muşcat degetele 
dentistului. Ne e dor de tine. Vino cu noi. 

Îmi doream să fi putut merge. Ar fi fost o metodă bună de a- 
mi distrage atenția de la probleme. 

— Mi-ar plăcea, Grade, dar astăzi merg să o văd pe mătuşa 
Lada. 

— Ah, mă bucur, Nor. O să fie bine pentru amândouă. Atunci 
să stabilim întâlnirea pentru Pilates de mâine. 

— Nu știu... gândul că dau ochii cu toată lumea de la curs... 


VP - 130 


— Înţeleg că ești agitată în privinţa asta. Dar nu poţi renunța 
la sport și să devii o leneșă. În plus, sportul ajută în lupta contra 
depresiei. 

— Păi. Lasă-mă să mă gândesc. 

— Femeile de acolo te cunosc. O să te sprijine. 

— Sper să ai dreptate. De obicei, Grace știa ce zice. 

— Deci vii? 

— Bine. Dar să ne întâlnim afară. Vreau să mai vorbim înainte 
să intrăm. 

— La șapte jumătate în parcare? 

— O să aduc cafea. 

Peste umărul celălalt, l-am zărit pe locotenentul Crawley. 

— Trebuie să închid. E poliţia la pândă. 

Mi-am lăsat telefonul să cadă în poală și am adoptat o figură 
nevinovată când am trecut pe lângă el, cu toate că eram sigură 
că mă văzuse cu telefonul la ureche. Crawley trăia pentru a 
prinde șoferii care vorbeau la telefon în trafic, cea mai ușoară 
capcană în afară de cele pentru viteză. Dar când am verificat în 
oglinda retrovizoare, am văzut că mașina lui nu se mișcase. Ce 
frumos din partea lui. Mă lăsa în pace. Știa prin ce traumă 
trecusem. Dar până să ajung la pod, am decis că polițistul 
Crawley era spion. Poliţia nu monitorizase niciodată vitezomanii 
atât de aproape de casa mea - nu era destul trafic. Probabil că 
acesta ţinea socoteala traseului meu pentru detectivul Roche. 
Dacă aveam dreptate, atunci Gubbins se înșelase crezând că am 
scapat de poliţie. 

Tulburată, am trecut peste pod și am condus prin oraș, fără să 
opresc la Eden pentru micul dejun. Preferam să evit privirile și 
eram îngrijorată ca nu cumva să mă întâlnesc cu Ben. Adesea, 
lua micul dejun aici. Un alt gând supărător îmi trecu prin minte: 
dacă Ben nu mă sunase pentru că a doua zi se trezise terifiat de 
sărut, oare avea să mă concedieze ca să nu mă vadă la birou? 
Nu, nu ar face asta niciodată. Trebuia să găsim amândoi o 
modalitate de a face față disconfortului și jenei. 

Treizeci de minute mai târziu, conduceam pe drumul cu trei 
benzi din The Cedars, o adunare de clădiri risipite, de piatră, 
construite pe un deal împădurit. Cea mai mare clădire avea o 
intrare arcuită precum un castel (în ciuda rampei pentru scaun 
cu rotile și a ușilor automate), balustrade și multe șeminee. 
Gândiţi-vă la proprietatea Manderley din filmul Rebecca al lui 


VP - 131 


Hitchcock. Dezvoltatorii au cumpărat complexul de 32 de acri în 
1973, în timpul primei crize de petrol din America. Fusese o 
mănăstire budistă într-o altă viaţă și înainte de asta una iezuită. 
Dar cheltuielile de încălzire descurajaseră până și călugării 
austeri care au coborât nivelul termostatelor, glorificându-și 
tremuratul. 

Ca să ajung din parcarea vizitatorilor la clădirea principală, 
trebuia să urc dealul pe o cărare de rumeguș de cedru care 
trecea printr-un pâlc de cedri. Când am vizitat locul de ziua 
porţilor deschise, tânăra reprezentantă a departamentului de 
vânzări a insistat extrem de mult pe zona de cedri. 

— The Cedars a fost numit după magnificul cedru venerat în 
Sumerul antic, a zis ea. Am plantat 150 de cedri în jurul clădirii 
principale. Vrem ca acești copaci să fie o sursă de inspiraţie 
pentru rezidenții noștri. Adesea, este numit „copacul vieţii” și 
poate trăi până la o mie de ani. 

— Nu mă aștept ca mătușa mea să vrea să trăiască nici pe 
departe atât de mult, am zis. 

M-a ignorat și a continuat cu discursul de vânzări. 

— Am construit încă trei clădiri în același stil arhitectural, 
însumând în total 120 de apartamente frumoase, toate cu 
opţiunea de îngrijire la domiciliu. Rezidenții și familiile lor pot sta 
liniștiți știind că avem aici o clinică, un centru de reabilitare și 
un sanatoriu. 

Totul la 75.000 de dolari pe an. Plus bani pentru clinică, 
centru de reabilitare și sanatoriu. Măcar Lada renunţase să mai 
fumeze Balkan Sobranies, așa îi creșteau șansele să rămână 
sănătoasă. Provocarea era să găsesc o modalitate de a o ajuta 
să plătească pentru longevitatea ei. 

Am intrat în hol, o încăpere mare, lambrisată cu stejar, cu o 
scară curbată de lemn și două șeminee uriașe sculptate cu 
modele încâlcite în care puteai să intri cu totul, dacă simţeai 
nevoia de a te auto-jertfi. 

Yvonne, recepţionista senină și durdulie din Jamaica, 
pasionată de accesorii de păr, m-a salutat de la biroul ei. Când 
mișca din cap, la capătul dredurilor se bălăngăneau mărgele 
strălucitoare portocalii și galbene. Pe blat, lângă ea, era un 
curcan sculptat în lemn care purta o pălărie de peregrin. De 
gâtul ei era agăţat un însemn pe care scria „Fără limbaj urât”. 


VP - 132 


Mă întrebam dacă Yvonne mă văzuse la știri și oare cum va 
reacţiona. 

— A, Nora, ai venit. 

— Bună, Yvonne. Ce mai faci? A 

— Domnul își revarsă iubirea asupra mea. Imi oferă daruri. 
Dar tu? 

Se pare că Yvonne nu era la curent cu drama mea. Probabil că 
era prea ocupată să se mai uite și la televizor cu atâtea ore de 
muncă. 

— Bine. Mă simt bine. Mătușa mea ce face? 

— l-a fost dor de tine. E puţin aiurită. În mare, e veselă, dar 
uneori devine paranoică. leri după-amiază, a chemat paza. 
Spunea că cineva i-a furat deschizătorul de conserve. Până la 
urmă s-a dovedit că-l pusese în frigider. 

În ultimul timp, Lada tot dădea vina pe ceilalţi pentru ce i se 
întâmpla. Întotdeauna „cineva” misterios era responsabil pentru 
anumite infracţiuni mărunte comise împotriva ei. Dar până 
atunci nu se întâmplase nimic alarmant. 

— Poftim, copilă. Semnează deasupra liniei, a zis Yvonne, 
împingând spre mine registrul înainte să sune la apartamentul 
Ladei. 

Nu sunt copil, mă gândeam în timp ce urmăream pata maro 
de pe mână când îmi scriam numele. Oare era o aluniţă sau o 
pată de la ficat? De fiecare dată când veneam la The Cedars, 
frica de îmbătrânire creștea. 

— Nu e nimeni acolo. Încearcă la Camera de panică, a zis 
Yvonne, închizând telefonul. 

Așa au numit rezidenții zona de relaxare, locul în care 
mergeau când nu mai suportau să stea singuri în apartamentele 
lor, dar nici nu aveau energia necesară pentru musafiri. 

„Dacă invit pe cineva la mine, trebuie să le dau cel puţin 
cafea și ceva de mâncare. Apoi trebuie să strâng după ei”, mi-a 
zis Lada. „Bătrâneţea te consumă, Nora. Syakomu ovoshchu 
svoyo vremya. Fiecare legumă își are timpul ei. Al meu s-a 
terminat. Acum putrezesc în coșul de gunoi”. 

Mi s-a rupt inima când am auzit-o vorbind așa. Aș fi vrut să-i 
pot spune ceva să se simtă mai bine - o povaţă înţeleaptă, 
câteva sfaturi foarte utile de viață. Dar Furios ca naiba avea 
dreptate. Eram superficială. Dacă Ben ar fi postat scrisoarea, iar 
eu aș fi avut curajul să fiu complet sinceră, aș fi răspuns așa: 


VP - 133 


Dragă Furios ca naiba, 

Uite de ce îmi scriu articolele în acest mod: 

Pentru a ascunde faptul că nu am nici cea mai mică 
idee cum să fac faţă realităţii durerii și fragilității 
oamenilor. Habar nu am cum naiba să-mi tratez 
propria durere, barem pe a celorlalți. 

Nora Classer, alias O adevărată escroacă. 


l-am mulțumit Yvonnei și am luat liftul până la etajul doi, unde 
am mers printr-un coridor pe ai cărui pereţi erau decupaje din 
hârtie decorativă cu amerindieni care zâmbeau și purtau 
ornamente pe cap, pelerine și cornuri ale abundenței. The 
Cedars nu erau chiar corecţi din punct de vedere politic. Imediat 
cum am intrat în Camera de panică, starea de spirit mi s-a 
îmbunătăţit ca de fiecare dată. Îmi amintea de hotelul Algonquin 
din New York - lambriurile din lemn închis la culoare, grupuri de 
scaune edwardiene cu spătare înalte, mese antice de ceai și 
canapele de catifea. Când locuiam în oraș, obișnuiam să stau în 
holul faimosului vechi hotel, pentru inspiraţie. Mi-o imaginam pe 
Dorothy Parker cu prietenii ei de la New Yorker povestind tot 
felul de întâmplări amuzante la masa lor rotundă de acolo, unde 
luau prânzul. 

Camera de panică era plină de personalitate, dar era și 
invadată de duhoarea naftalinei - toate acele pulovere și șaluri 
de lână pe care rezidenții le scoseseră din dulapuri odată cu 
venirea frigului. In mod surprinzător, proprietarii obsedaţi de 
cedru nu puseseră și dulapuri de cedru când renovaseră. A 
început să-mi curgă nasul de la mirosul dulce-bolnăvicios de 
naftalină. 

Mătușa Lada și o altă femeie cu părul alb se jucau cărți lângă 
fereastră. Chiar și din capătul celălalt al camerei, mi-am dat 
seama că Lada avea o expresie care transmite ceva despre 
cărţile ei. In acel moment semăna atât de mult cu mama, încât 
a trebuit să mă opresc puţin și să respir adânc. Nu era doar 
faptul că Lada și Sally Levervitch aveau frunţi proeminente 
rusești, ochi de felină și părul ondulat (cu toate că mama își 
vopsea părul blond-căpșună pentru a-și ascunde originile, iar 
Lada apucase să-și vadă părul șaten albind complet), ci și 
înălţimea impresionantă la care Lada își putea ridica sprânceana 
atunci când nu-i convenea ceva. Și mama avea aceeași abilitate. 


VP - 134 


Sprânceana Ladei era îndreptată către cărți și spunea: „Nu-mi 
place mâna asta”. 

— Nora! a exclamat ea, luminându-se la față când m-a văzut. 
Ți-am zis că vine, i-a zis prietenei ei. 

Nu o cunoșteam pe amica Ladei - o femeie asiatică frumoasă, 
cu brățări etnice ciudate și cercei care îi completau părul lung 
argintiu pe care îl ţinea prins într-un coc. Am presupus că este o 
rezidentă nouă. 

— Nora, ea este Ann Kogarashi. A luat un apartament cu un 
singur dormitor la etajul al treilea. Este antropolog. 

Ann s-a uitat la mine zâmbind. 

— Antropolog ieșit de mult la pensie. Mă bucur să te cunosc. 
Mătușa ta vorbește într-una despre tine, a zis ea. Nici ea nu 
părea să mă fi văzut la știri. Sau era discretă din respect faţă de 
mătușa mea? 

Se auzi un bâzâit din spate și Mort opri lângă noi. Mort, care 
avea 89 de ani, avea un tub în nas conectat la un rezervor de 
oxigen legat de spatele scaunului său electric. 

— Ce mai faci, Mort? 

— Încă sunt viu, așa că nu mă pot plânge, a răspuns el 
zâmbind. _ 

Mort lucrase în publicitate, pe Madison Avenue. Incă avea 
mintea ascuțită și era la curent cu noutăţile. 

— Îmi pare rău să aud despre problemele tale cu legea, Nora, 
a spus el încet. Te simţi bine? 

M-am uitat repede la Lada, fiind sigură că asta o să 
stârnească o discuţie despre crime, dar ea zâmbea de parcă nu 
auzise nimic. În schimb, Ann mă privea îngrijorată. Am dat din 
cap către Mort. 

— Poate azi mergi la film cu noi? Mai uiţi de probleme, a zis 
el. Rulează /ntrigi de culise. John Travolta joacă rolul unei femei. 
Și poartă un costum de gras. 

Fusesem cu Lada și Mort să vedem filmul Wu există tară 
pentru bătrâni cu câteva săptămâni înainte; The Cedars difuzau 
filme în sala de la parter. Cei doi au adormit după douăzeci de 
minute. Se țineau de mână. 

— Îmi pare rău, Mort. După prânz trebuie să lucrez. l-am întins 
brațul Ladei. Trebuie să o fur pe mătușa mea pentru puţin timp. 
Mă bucur că te-am cunoscut, Ann. Ne vedem curând, Mort. 


VP-135 


Mă așteptam ca Lada să aducă vorba despre crime imediat ce 
am ieșit din raza celorlalţi, dar nu a făcut asta. Chiar părea să fie 
plecată în altă lume. 

— Sunt fericită că ai venit, a fost tot ce a zis în timp ce 
mergeam pe hol înspre lift. Mergea încet, dar, slavă Domnului, 
încă mai mergea. 

Am mâncat o salată în sala de mese, dar Lada n-a zis nimic 
despre crime nici acolo. Trecea de la un subiect la altul: 

— Uite ce mi-a zis Ann. Știai că Vladimir Putin este un om 
foarte bogat? Ann zice că are miliarde. Și totuși se poartă ca un 
babuin care se bate în piept! 

Câteva secunde mai târziu: 

— Fiica lui Mort este asistentă socială. Era așa de supărată din 
cauza unora. Un cuplu și-a încuiat frigiderul cu lacătul, își 
obligau nepoata de paisprezece ani să plătească pentru 
mâncare cu banii câștigați din babysitting. Lada părea stresată. 
Sunt mai rău ca staliniștii. Care este problema lor? 

Mi-am amintit de povestea lui Stokes în care socrii lui le 
dădeau bonurile de la alimentară. i 

— Nu știu, mătușă Lada, am zis, mângâindu-i brațul. In lume 
există oameni foarte bolnavi mintal. 

După ce am terminat prânzul, ne-am întors în apartamentul 
Ladei și i-am spălat părul în chiuvetă. Mereu spunea: „Arată 
mult mai bine când îl speli tu, Nora”. Dar adevăratul motiv era 
altul. li plăcea să fie mângâiată. Torcea când îi masam capul cu 
balsam. Părul argintiu i se făcu moale ca mătasea de porumb. | 
l-am fixat pe bigudiuri făcute din doze goale de suc de portocale 
- o metodă verificată de pe vremea recesiunii, la fel de eficace 
și de 300 de ori mai ieftină decât un tratament brazilian. 

În timp ce părul Ladei se usca, i-am făcut ceai și m-am întors 
la dulapul de pe holul de la intrare unde îmi lăsasem haina. 
Cutia mare de carton, acoperită cu celofan, stătea pe raftul de 
deasupra cuierului. La fiecare vizită, mă gândeam ce să fac cu 
ea - era plină de amintiri cu Hugh. Lucruri pe care nu puteam să 
le arunc, dar nici să trăiesc cu ele. Când am luat-o de la capăt în 
Pequod, le-am lăsat în grija Ladei. 

M-am uitat în sus la cutie, enumerând rănile, aparent infinite, 
pe care Hugh mi le provocase. Sarcina lui Helene. Divorțul 
dureros și public. Mutarea la Pequod cu Helene și redeschiderea 


VP - 136 


vechilor răni. Acum eram suspectă în cadrul investigaţiei uciderii 
lui. Ce să mă mai gândesc? Am scos scara din spatele dulapului. 

Lada își stăruia privirea la cutia acoperită de celofan în timp 
ce am pus-o pe masa din bucătărie. Avea atât de multă bandă în 
jurul ei, că era suficientă cât să înfășor o mumie, de parcă mă 
temeam ca resturile căsniciei mele să nu scape de acolo și să 
mă bântuie. 

— Nora. 

Dintr-odată prezentă și conștientă mental, Lada s-a uitat 
agitată la mine. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat la poliţie, a zis. 

— La poliţie... da. 

Credeam că scăpasem de această conversaţie. La naiba. 
Probabil că era mai bine să nu-i spun întreaga poveste. De ce să 
o sperii? Nu eram arestată. 

— Am vorbit puţin cu ei, nu cred că i-am ajutat prea mult. 
Unde este foarfecă, mătușa Lada? 

— În sertarul de lângă aragaz. 

Am mers la dulapul de lângă aragaz și am deschis sertarul. 

— Ce caută sutienul tău aici? 

Înghesuită între presa de usturoi și foarfecă de pui, era 
bustiera în stil militar a Ladei. Am luat de acolo sutienul alb de 
nailon, cu două degete. Lada rămase cu gura căscată când văzu 
cupele DD bălăngănindu-se și se întunecă la faţă. 

— L-am căutat! Cineva l-a pus acolo. Cineva îmi joacă feste, 
zise furioasă. 

Cineva. 

Mi-a smuls sutienul din mână, l-a pus în buzunarul hanoracului 
și s-a așezat înapoi nervoasă. 

— Dacă îl puneai în cuptorul cu microunde, mătușa Lada? Are 
metal în el. Te aruncai singură în aer. 

Nu mai aveam altă soluție. Trebuia să vorbesc cu cei de la 
The Cedars să o treacă la îngrijire supravegheată. Dar asta ar fi 
costat. 

Lada a bombănit cuvinte pe care nu le-am înţeles, apoi a 
tăcut, de parcă trecuse o furtună. S-a ridicat, s-a dus la frigider, 
a scos un borcan de castraveți muraţi și a continuat conversaţia. 

— Poliţia crede că tu i-ai omorât? 

— Bineînţeles că nu. 

— Atunci e bine. 


VP - 137 


A deschis borcanul, a băgat mâna în el și a scos un castravete 
mare și gras. 

— Au vreun suspect? 

— Lucrează la asta. Sigur vor avea unul. 

A pufnit și a luat o mușcătură mare. 

— Nu te baza pe asta, a zis mestecând. Nu au investigat 
niciodată moartea tatălui tău. 

— Dar tata nu a fost ucis, am zis eu cu blândețe. A căzut pe 
scări în apartamentul acela de la subsol, îți amintești? 

— Mănâncă, dragă. Lada mi-a întins borcanul. Sunt delicioși. 
Murături. Am scuturat din cap. Ea a ridicat din umeri. 

— Cred că l-a împins cineva, a zis. 

— Ce? 

Acest nivel de halucinație era nou și mă îngrijora. Nu îl 
împinsese nimeni. Nu o să uit niciodată ziua aceea. Lucram la 
New York Spy când am primit un telefon de la proprietarul 
apartamentului tatălui meu, care locuia la etaj. Mi-a zis că l-a 
văzut pe tata venind acasă de la cumpărături. Câteva secunde 
mai târziu, a auzit o căzătură și un strigăt. A coborât repede să-l 
ajute, dar murise pe loc. Și-a rupt gâtul. Pentru o secundă, când 
m-am gândit la asta, mi-a tremurat bărbia. 

— Ar fi trebuit să facă investigații, a zis Lada. 

Nu știam cum să-i răspund fără să o agit mai mult. Să o 
provoc? Să o ignor? Dacă era capabilă să gândească atât de 
logic încât să joace cărţi, nu putea fi chiar așa de dusă. Poate ar 
fi fost bine să-i aud întreaga fantezie și apoi să-i judec puterea 
de rațiune. 

— Cine să-l omoare, mătușa Lada? Cine crezi că ar fi putut 
face asta? 

— Oamenii de la care a furat. Mafia. 

— Dar le-a dat banii înapoi. Ştii doar. De aceea locuia într-un 
subsol. Era falit. Nu mai avea nimic. 

— Și dacă l-au omorât oricum? Ca să se răzbune pe el. 

— Nu s-a întâmplat asta. 

— Așa sunt unii oameni, să știi. Nu uită niciodată o trădare. 

* 

Un tomberon înalt și maro, din metal, stătea la capătul clădirii 
principale, aproape de intrarea de la clinică. Dumnezeu știe cu 
ce era plin. Conserve de suplimente alimentare. Reviste pentru 
bătrâni. Recipiente goale de medicamente. Am pus cutia de 


VP - 138 


carton jos, am deschis-o și m-am holbat în interior la invitaţia de 
nuntă, la fotografiile de la nuntă și la margareta presată și 
înrămată din buchetul meu de mireasă. Pentru o secundă, l-am 
văzut pe Hugh la recepţie, râzând în timp ce prietenii mă ridicau 
în aer cu scaunul și trena albă de satin a rochiei le acoperea 
capetele. Apoi am auzit vorbele triste ale tatălui meu. 

Uite un sfat prețios, copile. Un sfat de viață. Lumea este dură. 
Va încerca mereu să te doboare. 

Ar fi trebuit să fac asta de mult. Am băgat mâna în cutie și am 
început să azvârl amintirile de la nuntă peste peretele înalt, 
maro. Apoi am aruncat fotografiile din vacanțele de vară din 
Maine și Noua Scoție, escapada de iarnă din Mustique, excursiile 
artistice din Europa pentru expoziţiile lui Hugh. Am mototolit un 
șervețel de hârtie de la Barul Harry din Veneţia și l-am aruncat 
împreună cu o cutie de chibrituri de la cina de Sfântul Valentin 
din Les Halles. Eram nemiloasă, am scăpat și de inelul din 
staniol făcut de Hugh în vara petrecută în hangarul din Pequod. 
Dacă mă vedea poliţia atunci, ar fi crezut că sunt furioasă. Dar 
nu era adevărat. Trecutul era prea dureros pentru a-l mai 
păstra. 

Nu-i lăsă să-ți frângă inima. 

Am luat ultimul lucru: un caiet cu spiră de douăzeci de 
centimetri pe treizeci. Pe copertă avea fotografia lui Carrie 
Fisher în rolul prințesei Leia, în bikini-ul ei de sclavă. Era genul 
de caiet pe care l-ar cumpăra un adolescent din secțiunea de 
papetărie de la Walgreens. 

Hugh folosea ocazional caiete ieftine, ca acela, pentru a face 
schițe pe ele când începea o serie nouă. Spunea că aspectul lor 
informai îl făceau să se simtă liber să experimenteze. Pe unele 
coperte apăreau figuri din muzica pop: Jackson Five, Madonna, 
Ringo. Avea unele și cu Ronald McDonald și Indiana Jones. In 
total, cred că a umplut zece asemenea caiete și nu le-a arătat 
niciodată nimănui. În afară de mine. „Sunt un fel de jurnale”, 
spunea. Cel cu Carrie Fisher conţinea schiţe pentru o serie pe 
care a numit-o /ubind-o pe Nora. 

Oare Hugh i-a arătat caietele lui Helene? Făcuse unul și 
pentru seria în care a pictat-o pe ea? 

Caietul pe care ti l-am oferit tie la aniversarea a douăzeci și 
opt de ani este de departe cel mai bun. 


VP - 139 


Mi-am amintit de prețul cu care s-a vândut portretul Dorei 
Maar făcut de Picasso și am pus caietul în geanta de umăr. Nu 
puteam să-l arunc. 


VP - 140 


Din Pequod Courier 
Scrisori către editor 


Dragă editor, 

Presiunea exercitată de ziar pentru ca 
Departamentul de poliție din Pequod să-şi reducă 
bugetul și fondurile să fie folosite pentru construirea 
unor piste de bicicletă și iluminat public cu panouri 
solare nu este decât o campanie politizată în favoarea 
liberalilor, care pune în pericol siguranța publică. Dubla 
crimă înfăptuită în această săptămână la Pequod Point 
este o dovadă că cetățenii noștri au nevoie de mai 
multă protecție, nu de mai puțină. Dacă nu vreți să 
vedeți grupuri de justițiari patrulând pe străzile din 
Pequod, vă sfătuiesc cu ardoare ca ziarul Courier să-și 
schimbe poziţia. 

Cu sinceritate, 


Mona Slattery 
Comitetul de supraveghere al cetăţenilor din Pequod 


VP - 141 


Capitolul 12 


— Puf! 

Pentru o secundă părea împietrit. Apoi a tresărit violent. S-a 
chinuit să stea ridicat, dar a pierdut lupta și a căzut la picioarele 
mele. După câteva scâncete, și-a închis ochii căprui migdalaţi, s- 
a moleșit și s-a întins nemișcat precum o jucărie de pluș. Un 
câine mort. 

— Aten... ţie! 

Curajosul Jack Russell a revenit la viaţă și s-a așezat în fund. A 
ridicat laba stângă în dreptul botului alb, pătat, și a salutat vioi. 

— Pe loc repaus, Serpico. 

Dând din coadă, Serpico sări în sus și alergă înspre fotoliu, ca 
să fie mângâiat de stăpânul lui, înainte să ţopăie înapoi la mine, 
pe canapea. 

— Sunt foarte impresionată de tine, Serpico! am spus, 
scărpinându-l după urechile lui vioaie și triunghiulare. 

Eram impresionată și de tânărul robust cu părul ca de nisip 
din fața mea, care radia precum un tată mândru. Eric Warschuk 
se schimbase radical de când îi luasem interviu cu șase luni în 
urmă, în ziua în care i-a sosit cățelul. 

— Este minunat, nu? a întrebat rânjind. 

Pe atunci, fostul caporal de marină de 24 de ani era periculos 
de slab și nu mă putea privi în ochi. Cadoul de rămas bun al 
Afganistanului, oferit în luna dinainte ca misiunea lui să ia 
sfârșit, fusese o bombă care îi retezase piciorul stâng, de sub 
genunchi. De când venise acasă, se mutase cu mama lui, 
șoferiță de autobuz și mamă singură. Era în depresie, fără 
serviciu și se trata de sindromul stresului posttraumatic. Melanie 
Warschuk aflase de programul Câini pentru eroi și l-a încurajat 
pe Eric să adopte unul dintre câinii lor salvaţi, care fuseseră 
maltrataţi și aveau nevoie de un cămin iubitor. Un câine Jack 
Russell era un candidat neobișnuit pentru veterani. În mod 
normal, primeau rase mai mari precum ciobănești germani și 
labradori, dar acesta era antrenat excelent. Avea inima unui 
Saint Bernard. 


VP - 142 


În primele ore alături de noul căţel adorabil, Eric părea 
letargic. Răspundea monosilabic. Însă de atunci se transformase 
și devenise chiar vorbăreţ. Înainte să-și fi îndreptat degetul, ca o 
țeavă de pistol, spre Serpico, provocând scena morții dramatice 
de mai înainte, îmi făcuse cafea și turuise în continuu despre 
fata minunată pe care tocmai o invitase în oraș și despre noua 
lui afacere de dresaj canin. Spuse că Serpico era responsabil 
pentru tot. Am notat citatul în caietul meu de notițe alb-negru - 
mereu îl luam cu mine să-mi fac notițe când lucram la un articol: 
„Există elemente declanșatoare: zgomote, mirosuri sau o lumină 
anume. Acestea mă aruncă înapoi pe drumul din afara 
Kandaharului. Serpico știe ce se întâmplă. Vine și mă linge pe 
faţă. Mă scoate repede din acea stare. L-am botezat Serpico 
pentru că are grijă de mine. Micuţul îmi salvează viața în fiecare 
zi”. 

Am trecut de la scărpinatul urechilor lui Serpico, la mângâiat 
pe burtă. Oare aveam nevoie să adopt un Serpico pentru a mă 
scoate din stările mele întunecate? Am fi putut avea grijă unul 
de celălalt. În loc să-mi caut scopul în viață, puteam să creez 
unul iubind un căţel. 

— Pari o doamnă drăguță, a zis Eric. 

M-am uitat la el nedumerită. 

— Te-am văzut la știri. Și-a scuturat capul. Trebuie să fie greu 
pentru tine. Doamne, criminalii sunt peste tot. Nu trebuie să 
mergi până la Kabul. 

Am simțit că persoana intervievată era pe cale să devină 
intervievatorul. Am încetat să-l mângâi pe Serpico, m-am ridicat 
și i-am întins mâna. g 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, Eric. Iți voi spune când 
vom publica povestea. 

Serpico s-a rostogolit pe spate și a început să scoată sunete 
înalte. Mă implora să-l mai scarpin pe burtă. M-am aplecat și l- 
am mângâiat de rămas bun. 

— Ei nu-i plăceau câinii, a zis Eric. 

— Cui? 

— Lui Helene Walker. A fost răutăcioasă cu el. A dat din cap 
către Serpico. 

Am ezitat, apoi m-am așezat din nou. 

— O cunoșteai? 

— Nu. 


VP - 143 


— Nu înțeleg. 

— Încă am probleme cu somnul în unele nopţi, așa că merg la 
Thunder Bar și mă uit la cei care joacă bowling. Înainte să-l 
primesc pe Serpico, mă îmbătăm acolo. Acum îl iau și pe el și 
beau câteva doze de Cola. El este precum sponsorul meu de la 
alcoolici anonimi. 

Câinele mă atingea cu laba, cerșind mângăieri. L-am tras în 
poală și m-am resemnat. 

— Oricum, era târziu și locul era gol. Asta se întâmpla la 
începutul lui septembrie, în jurul Zilei Muncii, cred. Stokes 
închidea casa. Mi-am plătit nota și eram pe cale să plec acasă 
când a apărut Helene Walker. l-a spus lui Stokes că avea 
impresia că și-a uitat eșarfa ei preferată acolo în urmă cu câteva 
zile, când venise să bea ceva. L-a întrebat dacă își amintea de 
ea, dacă a găsit eșarfa. Ciudată oră să-ţi cauţi eșarfa, m-am 
gândit. În timp ce Stokes s-a dus să verifice printre obiectele 
pierdute prin bar, Serpico a mers la ea și i-a mirosit piciorul. L-a 
lovit. 

— Ce mizerabilă. 

— l-am zis că dacă ar fi fost bărbat, mi-ar fi mâncat pumnii. 
Și-a cerut scuze, dar se vedea că nu era sinceră. A zis că-i pare 
rău doar pentru că nu voia să facă o scenă în fața lui Stokes. 

L-am tras pe Serpico mai aproape și l-am mângâiat pe burtă 
ca să compensez pentru răutatea pe care a suferit-o. 

— Ştii ceva? După un tur în Afganistan, devii destul de bun la 
citit oamenii atunci când ascund ceva. 

— Ce vrei să zici? 

— De atunci am mai văzut-o la Thunder Bar de două ori. Era 
mereu singură și îmbrăcată destul de sexy. De obicei, plecam 
acasă înaintea ei. Nu știu ea cât mai stătea apoi, dacă înţelegi 
ce vreau să zic. 

— Vrei să zici că Helene... și Stokes? 

— Săptămâna trecută când a venit din nou, eram acolo - de 
data asta ca să joace bowling cu fostul tău soţ, de ziua lui. Erau 
împreună cu un alt cuplu. Artiști. Toţi patru se ameţiseră destul 
de tare și ba aruncau bila într-un picior, ba o aruncau cu spatele. 
Clovni de-a binelea. Se simțeau și atunci niște vibrații serioase 
între ea și Stokes. 


VP - 144 


— Eşti sigur că era Hugh Walker? Nu-mi venea să cred. Hugh 
Walker nu ar fi vrut o petrecere la bowling de ziua lui de 
naștere. 

Mereu îi organizam cinele pentru zilele de naștere la 
restaurante elegante din New York precum Odeon sau Orso - 
preferatele lui. Sau comandam mâncare pentru petreceri la 
apartament. Petreceam săptămâni întregi stresându-ne pentru 
lista de invitaţi. Dar de fapt, data era corectă - ziua lui Hugh era 
pe zece noiembrie. Așa de mult se schimbase Hugh? Sau poate 
asta își dorea dintotdeauna și eu nu știam? Sau nu-l cunoșteam 
cu adevărat? 

— Pari supărată. Îmi pare rău. Poate nu ar trebui să-ţi spun 
asta, a zis Eric. 

— Nu. Nu. Continuă. 

— Crede-mă, erau Walkerii cu siguranţă. Eu și Serpico 
stăteam la o masă în colț. După vreo jumătate de oră de când 
începuse petrecerea, Helene s-a dus la bar. l-a spus lui Stokes 
că vor mai multe alune. Stokes a început să umple bolul, dar o 
tot fixa cu privirea în timp ce ea se aplecase peste bar și... își 
cam sugea degetul arătător. Când i-a dat alunele, ea s-a întors 
în așa fel încât să n-o vadă lumea. S-a aplecat și mai mult și i-a 
mișcat mâna ca să-i atingă, știi tu... zona aceea. Eric arătă 
înspre sânul meu drept. Fostul tău știa cu siguranţă că ceva e în 
neregulă. Se tot uita înspre ei. Helene a chicotit, s-a întors la 
petrecerea de bowling și s-a așezat în poala lui Hugh. 

Aventura lui Helene cu Stokes putea explica de ce ea stătea 
aici în timpul săptămânii din extra-sezon: mai mult timp de 
aventuri pentru ea când Hugh lucra în studioul din New York. Mă 
întreb ce făcea Callie în acele nopţi. Probabil că avea o bonă. 

— Soţul ei, adică fostul tău, tot striga după aia la Stokes: „Hei, 
copile! mai avem nevoie de bere!” „Ce zici de încă o pizza aici, 
amice!” „Pizza e rece! Ce-ai zice să o încălzești?” De fiecare 
dată când Stokes apărea cu produsele, domnul Walker își apuca 
soţia de fund sau o săruta. Umilinţa, omule. Este lucrul de care 
se tem cel mai mult bărbaţii. Îi înnebunește. Uită-te la afgani. 

— Așa îi trebuia, am bombănit în timp ce Serpico se rostogoli 
de sub mâna mea, se ridică și începu să mă analizeze cu capul 
înclinat într-o parte. Dintr-odată, a sărit pe pieptul meu și a 
început să mă lingă pe faţă. 

— Bine, bine. 


VP - 145 


— Vezi? Serpico știe. Ştie când intri într-o stare proastă. 
* 

Pe când ieșeam afară din casa familiei Warschuk în seara 
întunecoasă, îmbrățișându-mă în aerul acela tăios, mi se 
scufundă piciorul în resturile unui dovleac de Halloween, 
sfărâmat și mucegăit, ca un terci, din alee. 

— La naiba. 

Mi-am șters pantoful de peluza îngheţată. Comportamentul lui 
Hugh și Helene de la sala de bowling suna la fel de murdar. 
Incidentul descris de Eric Warschuk era total opusul imaginii de 
cuplu perfect din fotografiile de presă și al afecțiunii pe care o 
arătau atunci când îi spionam. Contrazicea comentariile lui Sue 
Mickelson de la televizor care spunea despre Hugh și Helene că 
erau extrem de îndrăgostiți. judecând după cele auzite, se putea 
oare ca mariajul Walkerilor să fi fost plin de trădare și dispreț? 
Pe lângă o picătură de sado-masochism? 

Pe drumul spre casă, mi-am amintit de comportamentul lui 
Stokes din dimineaţa crimelor. A ezitat înainte să intre la locul 
faptei și până la urmă l-a evitat complet, plecând cu mine. A stat 
chiar acolo, pe locul pasagerului din mașina mea, cu o privire 
rece și furioasă, descriind cadavrele socrilor să-i Ce spusese 
despre Hugh și Helene? „Mi-aș fi dorit ca oricine și-ar fi bătut joc 
de mine în asemenea hal, să fie mort”. Probabil că era turbat la 
gândul că l-au folosit pentru a-și condimenta căsnicia. S-au jucat 
cu el într-un mod bolnav. Dar era el capabil de crimă? Și destul 
de deștept ca să-mi însceneze mie totul și să plătesc în locul lui? 
Se prefăcuse că nici nu știa că fusesem căsătorită cu Hugh. Dar 
eram sigură că Helene i-ar fi spus, dacă ar fi avut o aventură. 

Dacă nu aș fi fost atât de cufundată în aceste gânduri, aș fi 
observat mai curând lumina aprinsă ca de OZN care venea din 
vecinătatea Cotetțului. Mi-aș fi dat seama care era sursa ei și aș 
fi avut mai mult timp să mă pregătesc. Dar eram la doar vreo 
sută de metri de alee când am văzut că locul era luminat 
precum un platou de filmare, cu jumătate de duzină de 
reflectoare îndreptate înspre Coteţ și peluză. Părea că toate 
luminile din interior erau aprinse. Un poliţist era suit pe scară și 
verifica jgheaburile cu o lanternă. Doi polițiști greblau pământul. 
Ușa de la intrare era larg deschisă. 

Jocul tocmai se schimbase. Mi s-au încleștat dinţii și mi s-au 
răsucit mațele. Am avut impulsul de a întoarce mașina, dar 


VP - 146 


știam că trebuie să mă adun și să merg acasă. Când am intrat 
pe alee, cu o mână am început să-mi caut telefonul prin poșetă, 
să-l sun pe Gubbins și cu cealaltă manevram mașina printre 
echipajele de poliție și dubiţe. O polițistă scundă mi-a bătut în 
capotă și mi-a făcut semn să opresc și să cobor geamul. 

— Lăsaţi cheile în contact și ieşiţi din mașină, vă rog. 

— Ce se întâmplă? am întrebat, prefăcându-mă că nu înțeleg. 

— Țineţi mâinile la vedere și urmaţi-mi instrucţiunile. 

— Dar... 

— Acum. 

Am pus telefonul în poșetă, am oprit motorul și am deschis 
portiera. 

— Pot să-mi iau poșeta? 

S-a uitat la ea și a dat din cap. 

— Cine e responsabil aici? am întrebat, ieșind din mașină. 

Înainte să apuce să răspundă, am văzut prin ușa deschisă un 
poliţist în sufragerie. Îmi punea MacBook-ul într-o pungă de 
plastic groasă. 

— Hei! Nu-mi poţi lua computerul! Toată viața mea este 
acolo. 

Din instinct, am încercat să trec peste brațul întins al poliţistei 
și să fug în casă. Dar mi-a pus ferm mâna pe piept. 

— Hai să intrăm calm împreună, da? 

Am respirat adânc, am dat din cap și m-am îndreptat când un 
alt poliţist a pus un reflector către mașina mea. Mă aflam în raza 
lui, paralizată pentru moment, până când însoţitoarea mea m-a 
ghidat mai departe. Când am ajuns în ușa de la intrare, am 
ezitat din nou, dezorientată de ceea ce vedeam. Poliţista m-a 
împins înainte. 

— Intraţi, vă rog. 

M-am clătinat și m-am ţinut de tocul ușii în timp ce priveam 
înăuntru. 

Sufrageria arăta de parcă fusese organizată pentru mutare și 
bunurile fuseseră etichetate și scoase la vânzare. Preșul era 
rulat și rezemat de un perete. Mobila fusese pusă în mijlocul 
camerei și luaseră și pernele de pe canapea și de pe scaune. 
Husele lor albe cu dungi albastre erau puse grămadă pe 
balansoar. Rafturile bibliotecii erau goale, iar cărţile erau 
stivuite pe podea. Felicitările de sărbători trimise de 
organizaţiile de caritate pentru care voiam să fac mici donaţii 


VP - 147 


fuseseră scoase din sertarul biroului și întinse pe măsuţa de 
cafea împreună cu extrase de cont, caiete, vederi vechi și o 
grămadă de diverse instrumente de scris și chei. Tata rămăsese 
vertical, în rama desktopului, supraveghind bunurile. 

Polițistul care îmi luase laptopul era îngenuncheat în dreptul 
șemineului, scotocind prin cenușă cu un vătrai. Ce naiba căuta 
acolo? M-am uitat în jos, pe furiș, și am văzut Moby Dick 
deasupra unui morman de cărţi exact când Ahab-ul meu 
personal venea din bucătărie. Purta una din jachetele lui în 
carouri și mănuși albastre de plastic. 

— lau eu poșeta, a zis Roche. 

Poliţista îmi ridică poșeta de pe umăr. Eu am tras de ea. 

— Hei! 

— Nu o să-mi faci probleme acum, m-a avertizat. 

l-am dat drumul poșetei, am respirat și m-am recules. Cel mai 
bun lucru era să rămân calmă și să mă adresez lui Roche ca 
unui profesionist care își face treaba. 

— Presupun că aveţi mandat, am zis. 

— Chiar aici. 

Roche scoase câteva hârtii împăturite din buzunar în timp ce 
poliţista îi dădea poșeta. 

— Permisiunea de a percheziţiona locuinţa și proprietăţile 
personale, inclusiv echipamentul electronic și mașina. 

— lrosiţi timp și banii contribuabililor. Nu veţi găsi nimic 
pentru că nu am ucis pe nimeni, am zis, încercând să par 
convingătoare. 

— Atunci nu aveţi pentru ce să vă faceţi griji, a zis el, și a 
intrat înapoi în bucătărie cu geanta de piele agăţată de braţ. 

L-am urmat, mergând printre piesele de mobilă mutate. L-am 
văzut cum pune poșeta pe masă. Apoi bagă mâna în interior, 
scoate telefonul mobil și îl pune într-o pungă. Comportamentul 
meu calm fusese compromis. 

— Nu, vă rog, am zis. Nu îl puteţi lua. Nu am un telefon fix. Nu 
voi mai avea niciun telefon. 

— Îmi pare rău. E regretabil. 

— Am dreptul să-mi sun avocatul. 

— Veţi putea face asta foarte curând. 

Apoi a ridicat caietul de notițe. Oare scrisesem ceva 
compromiţător? Nu puteam să gândesc destul de repede. 

— Nu ar trebui să vă uitaţi în el. 


VP - 148 


S-a oprit și mi-a analizat faţa. 

— Serios? Și de ce nu? 

— Sunt notițe de la un articol pe care-l scriu. Sunt 
confidenţiale. Dacă le citiţi, veţi viola drepturile presei. 

— Sună atrăgător. 

Răsfoia prin caiet în timp ce eu mă uitam agitată prin 
bucătărie. Ușile dulapurilor erau întredeschise. Cerealele și 
pastele erau aliniate pe blat alături de corespondenţă, care 
fusese pregătită pentru inspecţie. Plicurile erau rupte și, 
evident, conţinutul, citit. 

— Vă place să vă luaţi de poliţie? a întrebat Roche închizând 
caietul. 

— Ce? 

— Trăiască rezistența! Capcanele pentru vitezomani. 

Am înghiţit nervoasă. 

— Era o glumă. 

— Aha. 

Aparent satisfăcut că nu găsise nimic interesant printre 
notițe, Roche puse caietul pe masa din bucătărie. Căută din nou 
în poșetă și găsi caietul de schiţe cu prințesa Leia. Îmi crescu 
pulsul. Oare cum avea poliţia să interpreteze faptul că purtam 
după mine caietul cu schițele lui Hugh cu mine goală? Trebuia 
să mă gândesc la ceva... 

— Mai multe notițe. Pentru un articol despre schimbările 
stilurilor de coafură la femei, am zis. 

Părea intrigat și era pe punctul să se uite când veni sergentul 
Klish. Adusese o pereche de blugi negri și îi ţinea într-o mână, 
purtând mănuși. În cealaltă mână avea o bucată mototolită și 
ștearsă de hârtie. 

— Am dat lovitura, a zis. Am găsit blugii în uscător. În 
buzunarul din spate avea un bon de la Mao. A fost spălat, dar se 
mai vede data și ora. Sâmbătă noaptea. l-a spălat sâmbătă 
noaptea. 

Nu-mi aminteam să-mi fi spălat blugii. Probabil că am făcut 
asta când... O, Doamne. Au început să mi se îndoaie genunchii. 
Credeam că o să vomit. 

— Ca să vezi, a zis Roche zâmbind. Pune blugii în pungă și 
trimite-i în laborator. 

O puse pe prinţesa Leia pe masă. Apoi băgă mâna în sacou și 
îmi dădu telefonul lui. 


VP - 149 


— Acum puteți să vă sunaţi avocatul, dacă vreţi. 


VP - 150 


Capitolul 13 


Era aproape opt când poliţia a plecat din Coteţ. Gubbins 
acceptase să mă aștepte la birou. Am mers pe Crooked Beach 
Road înspre oraș, depășind limita de viteză, nerăbdătoare să-l 
văd. 

— În 180 de metri, destinaţia dumneavoastră va fi la dreapta, 
a zis doamna din GPS. În 180 de metri, destinaţia 
dumneavoastră va fi la dreapta. 

— Acolo e în mijlocul pădurii, idioata naibii, am zis eu. 

Când am ajuns pe cea mai întunecată și pustie porţiune de 
drum, au apărut de nicăieri niște lumini. Flashuri de un alb 
intens în oglinda retrovizoare. M-am uitat chiorâș. Șoferul nu-și 
dădea seama că încă avea faza lungă aprinsă. Enervant. 
Vehiculul se apropie până când Toyota mea se inundă de 
lumină. M-am aplecat, încercând să evit ca lumina din oglindă 
să-mi intre în ochi. 

— Hai, prietene. Stinge luminile. 

Nu aveam cum să fug de lumini și erau orbitoare. Am încetinit 
și am mers pe lângă marginea drumului pentru a-i face loc să 
treacă, dar din sens opus venea altă mașină. Am încercat din 
nou, mergând pe lângă margine, dar scenariul se repetă. Venea 
altă mașină. N-a trecut. 

— Aţi ajuns la destinaţie. Aţi ajuns la destinaţie. 

Când ne-am aflat în preajma podului, urmăritorul s-a apropiat 
alarmant de mult. Am ţinut bine de volan, descurajată. 

— Care este problema ta? 

După ce am trecut de pod, s-a îndepărtat puţin. Am respirat 
mai ușurată. Dar când am intrat pe Pequod Avenue înspre oraș, 
a continuat să mă urmărească. Am ajuns la clădirea de la 
Courier și am parcat, apoi am văzut ce era: o dubiță neagră, 
uzată. Părea că șoferul este bărbat. Oare era un poliţist care mă 
urmărea într-o mașină de poliție nemarcată? Avea nevoie să-și 
îmbunătăţească tacticile de supraveghere sau încerca în mod 
intenţionat să mă intimideze? Sau șoferul era doar un nemernic? 
Nu puteam să-mi dau seama. În starea mea, orice părea 
ameninţător. 


VP - 151 


Gubbins m-a lăsat să intru la el în birou. Angajaţii lui 
plecaseră deja. Ne-am întâlnit într-o cameră de recepţie goală. 

— Mulţumesc că m-ai așteptat, am zis, încă devastată. Eram 
disperată ca el să oprească trenul scăpat de sub control care 
devenise viaţa mea. Nu-mi mai păsa că avea părul lui Spock, 
costum strălucitor și maniere servile. Aveam urgent nevoie de 
un avocat, iar Gubbins era cea mai bună alegere pentru 
moment. 

— Poliţia mi-a devastat casa. Trebuia să plec de acolo, măcar 
pentru o vreme. Au scotocit peste tot. Mi-au luat telefonul, 
computerul și blugii. 

Gubbins își ridică sprâncenele. 

— Blugii? 

Am înghiţit în sec. 

— Da. De la spălat. 

Chiar dacă avusesem un episod de somnambulism în noaptea 
crimelor, asta nu însemna neapărat că am omorât pe cineva. 
Corect? Să-ţi speli hainele nu este o infracțiune. 

— Imi pare rău că poliţia a fost așa de invazivă. Aţi vrea să 
staţi la Hanul Pequod în această noapte? Pot să-i sun. 

Un refugiu scump pentru turiști, singurul hotel din apropierea 
orașului era un sit istoric - fosta casă a căpitanului de pe vasul 
de vânat balene. Nu-mi permiteam preţul lor de 300 de dolari. 

— Nu, mulţumesc. Mă descurc. Dar uitaţi, am început să turui, 
este clar că sunt interesați de mine mai mult decât credeaţi. Dar 
nu înțeleg de ce au venit să-mi devasteze casă, însă nu m-au 
arestat? Nu că aș vrea să merg la închisoare, dar ce se 
întâmplă? 

M-am oprit în faţa lui Gubbins și mi-am pus mâinile la bărbie 
ca să nu mă mai mișc precum o păpușă care dă din cap. 

— Dacă este un război psihologic, funcţionează. 

— Incercaţi să vă calmaţi. Probabil că judecătorul a decis că 
deocamdată au probe doar pentru un mandat de percheziţie a 
proprietăţii. Dacă ar fi găsit arma crimei în posesia dumitale sau 
probe care să vă plaseze la locul crimei, ar fi avut motive pentru 
un mandat de arest. 

Știam asta. Nu mai gândeam limpede. Am respirat adânc, am 
închis ochii pentru o secundă și am încercat să-mi domolesc 
gândurile. 


5 Spock este un personaj din Star Trek (N. trad.). 
VP - 152 


— Uitaţi, am o altă idee despre cine ar putea fi criminalul. Nu 
i-am spus lui Roche. Ar fi crezut că încerc să-i distrag atenţia de 
la mine. 

Eram disperată să-mi împărtășesc suspiciunile cu Gubbins, iar 
acesta să-și folosească resursele pentru a construi un caz. 
Probabil că avea un anchetator printre oamenii lui care să-l 
verifice pe Stokes. Unul perspicace, precum Paul Drake, detectiv 
particular din filmul Perry Mason. Dădusem peste el la 
bibliotecă, printre DVD-urile cu seriale TV din anii '50. Mason era 
un avocat de cazuri criminale impunător, cu voce de bariton. 
Ambii bărbaţi purtau costume cu pernuţe la umeri. Aflau mereu 
adevărul și trimiteau la închisoare părțile vinovate. 

— Sunteţi agitată. Întâi să vă calmaţi, zise Gubbins, arătându- 
mi drumul către birourile din interior. 

Am intrat într-o cameră de conferinţe impresionantă. Gubbins 
îmi făcu semn să iau loc într-unul dintre cele șase scaune 
rotative de piele roșie din jurul unei mese mari de sticlă. Decorul 
era mai sofisticat decât mă așteptam: mobilă modernă italiană, 
lămpi George Nelson. Am pus ochii pe aparatul de espresso de 
pe barul cu blat de granit. Fusese o zi foarte lungă, epuizantă, și 
simțeam că am capul îndesat cu bile de bumbac. Aveam o 
nevoie imperioasă de claritate mentală dacă voiam să-mi expun 
teoria. 

— Știţi, mi-ar prinde bine o cafea. Vă supăraţi? 

— E plăcerea mea să vă pregătesc una, zise el. 

În timp ce Gubbins puse o pastilă de Arpeggio în aparat, am 
mers la ferestrele din faţă și am dat la o parte draperiile de 
mătase. Magazinul Corwin închisese cu câteva minute mai 
devreme, dar luminile erau încă aprinse în interior - se vedea 
semnul COMANDAȚI ACUM CURCANUL DE ZIUA RECUNOȘTINȚEI, 
de deasupra intrării. Managerul își făcea rutina lui obișnuită și 
ridicolă de a strânge căruțurile de cumpărături de pe trotuar, 
chinuindu-se să le ţină pe toate la un loc în timp ce acestea 
alunecau înapoi înspre bordură. 

Mai jos, pe Pequod Avenue, o tânără ieșea de la spălătorie cu 
o sacoșă de haine. Restul magazinelor vizibile de acolo aveau 
deja luminile stinse, iar majoritatea locurilor de parcare erau 
goale. Nici urmă de dubiţa neagră. 

— După ce vă uitaţi? întrebă Gubbins. 

Încă o dată, avocatul meu a dat dovadă de perspicacitate. 


VP - 153 


— După dubiţa care mă urmărea mai devreme, am zis, 
întorcându-mă să mă așez la masa de conferinţe. A dispărut. 
Pentru moment, am crezut că era un polițist care mă spiona. 
Dar sunt sigură că am fost paranoică. In ultimul timp, parcă am 
privit lumea prin niște lentile întunecate. Era doar un tip care se 
grăbea. 

Gubbins s-a încruntat. 

— Să-mi spuneţi dacă apare din nou. 

Frecă marginile micutei cești de espresso cu o felie de lămâie, 
apoi o puse pe masă, alături de farfurioară. 

— Beţi asta și adunaţi-vă gândurile în timp ce eu încerc să-l 
contactez pe Thomas O'Donnell. 

— Thomas O'Donnell? 

— Este magistratul care a eliberat mandatul. Ne poate spune 
ce informaţii noi au determinat percheziţia - cel mai probabil 
știu ceva ce nu știau acum două zile și trebuie să aflăm despre 
ce este vorba, zise el. Sunt apropiat de sora lui, Mary, 
guvernatorul adjunct de stat. Am urmat dreptul împreună. 

Douglas Gubbins, omul contradicţiilor. Un avocat dintr-un oraș 
mic cu relaţiile unui mare politician. 

— L-am ratat la birou și nu răspunde la telefon. Odată ce 
ajunge acasă, nu mai preia apelurile. Dar de obicei, se oprește 
întâi la Massamat Steak and Brew, a zis Gubbins. Vreau să mai 
încerc o dată. A verificat ora la ceasul de mână. Ar trebui să fie 
treaz. 

Când am văzut ceasul scump de la încheietura lui Gubbins, 
mi-am amintit de un colecţionar bogat pe care eu și Hugh îl 
cunoșteam și care se îmbrăca numai în trening. Il purta peste 
tot - la inaugurări, la cinele cu clienţii, la licitaţii. Nu participa la 
evenimente care impuneau coduri vestimentare stricte. 
„Indiferent cât de sărăcăcios se îmbracă un om, poţi spune câţi 
bani are după ceas și pantofi”, mi-a spus Hugh când 
colecționarul a apărut la o licitaţie Christie se în ţinuta lui 
obișnuită și a cumpărat obiecte de artă în valoare de 
aproximativ două milioane de dolari. 

În ciuda costumului său ieftin, Gubbins avea un Rolex și 
mocasini Ferragamo. După acea sută de dolari fluturată la Eden, 
ceasul și pantofii, părea că avocatul meu avea mare succes. Mă 
mai rugam doar să se descurce în instanța penală așa cum 
făcea pe vremea când lucra la biroul procurorului. 


VP - 154 


— Uite un telefon, dacă ai nevoie. A indicat înspre unul negru, 
subţire și fără fir de pe un suport. 

— Mă întorc în două minute, apoi poţi să-mi zici totu/ despre 
criminal. 

Ce era cu acest ton? Oare Gubbins râdea de mine? Am dat 
vina pe paranoia. 

Espresso-ul era puternic și fin - exact ce recomandase 
doctorul. Eram tentată să o sun pe Grace și să-i spun despre 
percheziție, dar ar fi fost revoltată. Ar fi insistat să rămân la ea 
peste noapte. Ea și Mac vor fi vrut să știe toate detaliile. Ar fi 
întrebat despre strategia lui Gubbins. Nu mai puteam face faţă 
unui alt interogatoriu. Și începusem să mă simt stingherită de 
rolul meu recurent de prietenă cu nevoi. 

Pe masă era un teanc de reviste Time. Pe coperta celei de 
deasupra scria: „Exodul: Criza refugiaților”. Avea o fotografie cu 
un tată ţinându-și copilul în brațe, ducându-l într-o călătorie 
lungă și periculoasă către o ţară străină fără certitudinea că vor 
fi primiţi. Dornică să-mi distrag atenţia cu ceva, am citit toată 
povestea până am terminat cafeaua, dar nu puteam să mă 
concentrez la cuvinte. Am dus ceașca la bar ca s-o spăl. Când 
am văzut apa limpede curgând pe scurgere, m-am simţit dintr- 
odată vinovată. Vinovată de risipă. De irosirea unei asemenea 
resurse prețioase. Erau mii de refugiaţi în lume care nu aveau 
acces la apă potabilă. Nu aveau nici mâncare sau un adăpost 
deasupra capului, dacă e să ne gândim așa. Trăiau în noroi și 
mizerie. Mă simţeam vinovată că nu-i ajutam, că nu am adoptat 
un câine abuzat, că am două picioare, iar Eric Warschuk are 
doar unul. Vinovată pentru tot ce făceam sau nu, pentru ce 
eram sau nu. De unde venea atâta vină? 

Ai crede că am omorât pe cineva. 

Eram nervoasă, alertă. Nu trebuia să beau acel espresso. Mi-a 
sărit inima când Gubbins a deschis ușa. 

— O'Donnell nu a răspuns, dar am vorbit cu Ben. l-am spus 
să-și contacteze cunoștința de la biroul procurorului și să afle ce 
a declanșat acel mandat. 

Am oftat. 

— Chiar trebuie să-l implicăm pe Ben? 

Gubbins s-a uitat întrebător la mine. 


VP - 155 


— Vă asigur că nu se supără dacă ne ajută și avem nevoie de 
toate resursele posibile. Deci... care este teoria dumneavoastră? 
Sper că am terminat cu Jeffrey Volani. 

— Ar trebui să-l cercetăm pe Stokes Diekmann. Se culca cu 
Helene. 

Evident interesat, Gubbins s-a așezat. Am început să-i 
împărtășesc suspiciunile mele despre Stokes, spunându-i despre 
dinamica sexuală dintre el și Helene, și despre reacţia lui Hugh 
la sala de bowling. 

— Helene îl folosea pe Stokes pentru a-l provoca pe Hugh și 
sunt sigură că ambii bărbaţi știau asta. Eric Warschuk i-a văzut 
comportându-se vicios la Thunder Bar. El poate confirma 
aventura lor și tensiunea dintre ei. 

Gubbins asculta atent din scaunul de lângă mine, ţinea 
mâinile împreunate ca la rugăciune, sub barbă, și avea ochii 
distorsionați și mari de la lentilele groase ale ochelarilor. Mari 
precum ochii muștelor. Era tăcut. 

— Stokes a fost și în echipajul de pe ambulanţă desemnat să 
ridice cadavrele Walkerilor pentru procuror. Dar nu a putut să-și 
îndeplinească misiunea. Nici măcar nu a putut să intre în casă. 
Și-a abandonat postul. Era foarte agitat. Cred că nu a suportat 
să-și bage în saci de plastic victimele. Mai ales în faţa poliţiei. 

Gubbins mă analiza cu atenţie. 

— De unde știți toate astea? Cine v-a spus? 

Viteza lui de a-mi analiza „mărturia” și de a găsi aspectele 
suspecte era impresionantă. l-ar putea face concurenţă lui Perry 
Mason oricând. Trebuia să am încredere în avocatul meu și să 
spun adevărul. 

— În dimineaţa crimelor, am fost la Pequod Point. Am văzut 
totul. L-am dus pe Stokes acasă cu mașina de acolo. 

Nu i-am dat lui Gubbins șansa să întrebe de ce am fost la locul 
crimei. M-am lansat în povestirea modului ciudat în care Stokes 
s-a comportat în mașina mea. 

— Voia să vorbească despre cadavre. Despre cadavrele 
socrilor să-i Aceștia au fost asfixiaţi de un boiler stricat... 

— Da. Am citit despre asta în interviul dumitale cu soţia lui. 
Oribil accident. Așa au obținut Diekmannii bani ca să cumpere 
Van Winkle Lanes. „Un vis construit pe o tragedie”, cred că ați 
scris. 


VP - 156 


— Aveţi o memorie excelentă. Așa este. Visul lui Stokes de a 
avea o sală de bowling a fost posibil datorită moștenirii soţiei lui. 

O, Doamne. Mi-am dat seama că prietena mea Kelly trăia cu 
un criminal, cel mai probabil. Oare ar putea să-i facă rău și ei? 

— Dar ascultați... 

Am început să depăn povestea ca pe un basm de fraţii 
Grimm. 

— De atunci, mă tot gândesc... Stokes mi-a zis că el a fost 
primul care le-a găsit cadavrele socrilor. În pat. Trebuia să fi 
auzit cum vorbea despre ei. li ura. Dacă el a provocat scurgerea 
de monoxid de carbon ca să le moștenească banii? Dacă el a 
fost cel care i-a omorât? Și în cazul în care i-ar fi scăpat ceva, se 
asigura că este primul la fața locului. Așa avea mai mult control 
asupra situaţiei și o scuză pentru amprentele sale, ADN și alte 
elemente găsite în casă, nu? 

— Posibil. 

— Și acum îi avem pe Hugh și Helene, un alt cuplu cunoscut 
de Stokes. De asemenea, găsiți morţi în casă. Coincidenţă? Sau 
Stokes a ucis din nou? Era amantul disprețuit al lui Helene. Avea 
două motive: gelozie și umilinţă. Sunt sigură că-i ura pe Walkeri. 
Ar fi putut să-i ucidă pe Hugh și Helene. Ar putea să-mi 
însceneze mie asta. lar acum Kelly ar putea fi în pericol. 

Gubbins a dat solemn din cap. 

— Deci aţi fost la Pequod Point. De ce? 

— Staţi. Ce credeţi despre teoria mea cu Stokes? 

— Aș vrea să știu de ce ați fost la Pequod Point. 

Simţeam că intru în pământ sub privirea fixă a lui Gubbins. 

— Cred că eram curioasă. 

— Curioasă? 

— Da. 

— Ține-ţi minte, sunt de partea dumneavoastră, doamnă 
Glasser. 

Am oftat. 

— Bine. În regulă. M-am ridicat și am mers spre bar, apoi m- 
am întors către el ezitând. 

— Poate nu o să mă credeţi, dar chiar nu știu de ce am fost 
acolo. Nu mai gândeam limpede. M-am supărat când am auzit 
de crime. Nu puteam accepta ce se întâmplase. Cred că voiam 
să văd în realitate. 

Gubbins a dat din cap. 


VP - 157 


— Asta este mai logic. 

— Ideea este că Stokes părea vinovat de ceva în dimineața 
aceea. Nu a vrut să intre în casa lui Hugh și Helene. A plecat de 
acolo. Zicea că vede cadavre. Părea bântuit de ele. Înnebunit, 
de fapt. 

Gubbins și-a aranjat ochelarii. Nu vorbea. 

— Ei bine? Ce credeţi? am insistat. 

— Se vede că sunteți scriitoare, a zis Gubbins, rezemându-se 
de spătarul scaunului. Ar putea fi ceva aici. Dar avem nevoie de 
un martor mai bun decât Eric Warschuk, dacă vrem să mergem 
cu povestea aventurii la procuror. 

— Scuzaţi-mă, dar Eric Warschuk este un erou decorat de 
război care și-a sacrificat piciorul pentru ţară. 

— Da. Imi amintesc că am citit acum câteva luni în articolul 
dumneavoastră că a adoptat un câine. 

Eram uluită. Oare avea memorie fotografică? 

— Un text foarte emoționant. Dar chiar dumneavoastră aţi 
scris că urma un tratament psihiatric pentru sindromul de stres 
post-traumatic. Ca martor, este compromis. 

— La naiba, bineînţeles. 

Unde îmi era capul? Legile de bază ale interogatoriului. Îmi 
spulberasem cazul. 

Gubbins și-a frecat bărbia. 

— Poate mai știe cineva despre această aventură... probabil 
cei care erau la bowling cu Hugh și Helene? Cuplul „de artiști”? 

— Poate. Dar habar nu am cine sunt. 

Gubbins și-a notat ceva. 

— O să fac cercetări. Cât despre Kelly, nu mi-aş face griji. 
Dacă Stokes este omul nostru, va fi cuminte zilele astea ca să 
nu atragă suspiciuni. Acum... aţi zis că poliţia a luat blugii de la 
spălat. l-aţi spălat în noaptea crimelor? 

— Presupun că da, am zis disperată. Nu voiam să mă 
concentrez pe blugi. 

— Ce-a mai luat poliția? 

— Un bon de mâncare chinezească din buzunar. 

— Cumva vă amintiţi data de pe el? 

— Era din aceeași noapte. 

Gubbins s-a încruntat și a mai notat ceva. 

— Asta confirmă că blugii au fost spălaţi aproape de ora 
crimelor, ceea ce pare suspect. Vor testa blugii pentru probe 


VP - 158 


care v-ar plasa la locul crimei. Tip de sol, fibre de covor, etc. 
Spălatul nu elimină toate substanţele. Sângele, de exemplu. 
Acesta este foarte dificil de eliminat complet. 

Brusc, am văzut bucăţi dezgustătoare de carne pe cearceafuri 
îmbibate cu sânge. Simţeam că mi se ridică fierea în gât. 

Gubbins s-a oprit puţin, și-a împins ochelarii pe nas și de data 
asta s-a uitat suspect la mine. 

— Ca avocatul dumneavoastră, și asta este important, Nora, 
trebuie să știu exact cu ce o să am de-a face. Nu vă pot ajuta 
dacă o să am surprize. Vor găsi ceva? 

Inima a început să-mi bată tare. Dacă fusesem la Pequod 
Point în acea noapte? Dacă aveam un tip de sol pe blugi care 
putea face legătura cu acea zonă... 

— Doamne. Ce părere aveţi? Bineînţeles că nu. Categoric nu. 

Felul în care s-a uitat la mine în timp ce bătea cu stiloul în 
masă m-a îngrijorat. Zâmbetul fals care a urmat mi-a întărit 
suspiciunea: nu mă credea. Oare se gândea că eu i-am ucis? 

— Bine atunci, a zis, deschizând dosarul maro de piele din 
faţa lui. A scos contractul pentru mine. 

— Acum despre onorariu. Cu această întorsătură de situație, 
având în vedere că va dura ceva timp să găsim motivul care a 
declanșat mandatul de percheziţie... începem cu, să zicem, 
15.000 de dolari și vedem apoi? 

Așteptam să spună că glumește. 

— Nora? 

— Aţi accepta să plătesc în rate? 

* 


Era aproape 21:45. Am coborât să folosesc computerul de la 
sediul Courier, dar întâi am tras cu ochiul prin ușa de sticlă să 
verific dacă Ben era acolo, lucrând peste program. Pe lângă 
toate problemele, mă durea și respingerea lui. Îmi lăcrimau ochii 
de la efortul de a citi în întuneric. Am ţinut luminile stinse. Nu 
voiam ca vreun locuitor care mă credea suspectă de crimă să se 
holbeze la mine prin ferestre. 

Mă simţeam ca o mercenară, căutând valoarea curentă a 
desenelor lui Hugh, dar trebuia să fiu practică. Cifrele din baza 
de date Artworldprices.com erau încurajatoare; unul dintre 
desene se vânduse în luna precedentă cu 33.000 dolari. Este 
adevărat că schiţele din caietul /ubind-o pe Nora erau mici, dar 
acum făceau parte din legenda Hugh Walker, iar scandalul avea 


VP - 159 


să le crească valoarea. Auzisem ce se întâmplase cu lucrările lui 
Carl Andre. Povestea lui este legendară în lumea artei. 

Infamul sculptor fusese achitat după ce își ucisese soția în 
1988. A pretins că ea deschidea fereastra uriașă a 
apartamentului lor când s-a dezechilibrat și a căzut 32 de etaje. 
Andre avea constituția unui taur. lar soţia lui avea 42 de 
kilograme. Când a ajuns poliţia, avea zgârieturi proaspete pe 
nas. Zgârieturi. A fost declarat nevinovat în ciuda semnelor 
incriminatoare. 

Chiar și cu o reducere pentru o vânzare rapidă, banii de pe 
schiţele lui Hugh ar fi trebuit să acopere facturile avocatului, 
cheltuielile mătușii Lada și ceva în plus. Banii ne-ar fi salvat pe 
amândouă. 

M-am deconectat de pe Artworldprices.com. Efectul cofeinei 
trecuse și îmi scăzuse energia. Am închis computerul, am pus 
capul pe birou și am închis ochii. Doar pentru un moment, mi- 
am zis. Mirosul așchiilor de creion și luciul mobilei mi-au amintit 
de somnul de la grădiniță. Probabil că am adormit. 

M-a trezit un huruit din spatele biroului. Părea că cineva mișca 
mânerul de la ușa din spate a clădirii. Sau că o forţează, 
încercând să intre prin efracţie. Primul meu gând: cel care 
aruncase cu piatra. Oare se întorsese lașul ăla nenorocit? Sau 
era un hoţ care voia să ne fure computerele? Apoi mi-a apărut în 
minte dubiţa neagră. 

Am auzit ușa deschizându-se și am fugit prin întuneric înspre 
biroul lui Ben. Bâta. Unde era bâta lui de baseball? Am 
îngenuncheat și am început să bâjbâi prin întuneric. l-am găsit 
mânerul fin de lemn. L-am apucat și am sărit în sus. Țineam 
bâta cu ambele mâini, inima îmi bătea tare, și am ridicat-o 
deasupra umărului când s-au aprins luminile, în ușa biroului din 
spate era Ben, încă nu-și dăduse haina jos și avea mâna pe 
întrerupător. S-a înroșit când m-a văzut. Faţa mea ardea. 
Probabil că eram roșie ca sfecla. 

— Nora? Ce naiba...? 

Am lăsat rușinată bâta în jos. 

— Credeam că... Credeam că ești un hoţ. Sau cel care a 
aruncat cu piatra și că ai venit să distrugi biroul. Nu ţi-am auzit 
motocicleta. 


VP - 160 


— Mi-am luat mașina înapoi de dimineaţă. Îmi pare rău. Nu 
mă așteptam să găsesc pe cineva aici. A arătat înspre cutia de 
Pequod Liquor de lângă piciorul meu stâng. 

— Am venit după vin. Am cumpărat o cutie pentru sărbători și 
am tot uitat s-o iau acasă. S-a uitat la ceasul de mână. Ce faci 
aici la ora asta? 

— Îmi verificam e-mailul. Poliţia mi-a luat laptopul. Și 
telefonul. 

— Da, așa e. Ben s-a uitat în jos, la pantofi. Am auzit. 

O tăcere lungă. Voiam să mă târăsc sub birou. Era mai ciudat 
decât îmi imaginasem să stau lângă Ben. Ar trebui să zic ceva? 
Să sugerez să uităm de acel sărut? Să dau vina pe drama 
intensă din acea zi? Am rezemat bâta de perete. 

— Ei bine, e târziu. Eu o să plec. Eram agitată. Nervozitatea 
îmi făcea vocea să pară falsă. 

Ben a ridicat ambele palme, în semn de iertare. 

— Nora. Te rog. Trebuie să-mi cer scuze. Nu se va mai 
întâmpla, crede-mă. Nu aveam niciun drept să fac asta. Am 
întrecut limitele. A fost lipsit de etică. O mutare în stilul lui 
Clarence Thomas - un abuz de putere și un gest în contradicţie 
cu toate credințele mele. Când nu ai răspuns, am înţeles că te- 
am pus într-o poziţie nedreaptă. Imi pare rău. 

Cum să creadă că nu am răspuns? Atât de ruginită eram? 
Chiar am participat la acel sărut, dar el credea că eram un pește 
rece. 

— Oare poţi uita ce am zis în mesajele vocale? a continuat el. 

— Mesaje vocale? Nu am primit niciun mesaj vocal de la tine. 

— De ieri dimineaţă ţi-am lăsat trei mesaje. 

— Nu. Am avut mesaje de la Grace și de la mătușa mea. De la 
Lizzie și de la Gubbins. Restul erau de la „Număr necunoscut”. 
Probabil tabloide. Nici nu le-am ascultat. Le-am șters. 

Ben părea că nu înţelege pentru un moment. 

— Stai. Te-am sunat de acasă... Tocmai am primit un telefon 
nou cu internet. Se relaxase cu tot corpul. Probabil că mobilul 
tău nu a recunoscut numărul. 

Stai. Ben era apelantul necunoscut? Chiar încercase să mă 
contacteze? 

A plecat din ușă, s-a așezat pe marginea biroului și a zâmbit. 

— Nu mă evitai. 

Am scuturat din cap. 


VP - 161 


— Nu. 

Își făcuse griji că nu voiam să vorbesc cu el. Credea că m-a 
jignit. Mi-am dat seama că și eu zâmbeam. 

— Mă temeam că o să-ţi dai demisia, a zis. 

Era foarte îngrijorat. Am înțeles totul greșit. Mi-a părut rău că 
l-am judecat. 

l-a sunat telefonul din buzunar. 

— Stai puţin. 

A scos telefonul Blackberry, s-a uitat la număr și a ridicat 
degetul arătător. 

— E omul meu, a zis, punând telefonul la ureche. Aici 
Wickstein. 

A luat un pix de pe birou. 

— Bine. Continuă. A mâzgălit niște notițe pe spatele unui plic. 
„Autopsia confirmă că ambele decese au fost provocate de un 
singur glonţ în cap, de calibru 0,22”. 

M-am strâmbat. A încetat să mai scrie și asculta, întunecându- 
se la față. 

— Spune asta din nou. A mai scris ceva. 

— Aha. Aha... s-a uitat la mine fără nicio expresie pe față. 
Altceva? 

A pus pixul jos și a mai ascultat pentru încă un minut 
chinuitor. 

— Mulţumesc. Îţi sunt dator. A închis și s-a încruntat. 

— Ce? 

— Trei factori au declanșat emiterea mandatului. 

— Trei factori. 

— Unul, a sosit raportul de la FBI. 

— FBI? Când s-a implicat FBI în asta? 

— Districtul folosește programul federal când au loc crime 
multiple. A citit următoarele de pe plic: 

— Scena crimei era dezorganizată. Dovadă că ucigașul a fost 
respins sau umilit. 

— Dar asta se potrivește cu el. Inima a început să-mi bată 
repede. 

— Se potrivește exact cu el. 

— Cu cine? 

— Stokes Diekmann. Se culca cu Helene. Și ea l-a părăsit. Ben 
și-a încrucișat braţele. 

— Serios? Nu m-aș fi gândit niciodată la asta. 


VP - 162 


— Am aflat de la o sursă de încredere. Aproximativ. 

— Aceste informaţii sunt valoroase. Merită investigat. 

S-a îndepărtat de birou și a venit către mine, oprindu-se la 
câţiva centimetri. M-a privit fix în ochi. 

— Profilul ţi se potrivește și ţie. 

Am clipit agitată. Știam asta prea bine. Dar refuzam să cred 
că Ben mă suspecta. Nici măcar nu știa că sunt somnambulă. 

— Da, dar... 

— Numărul doi: procurorul are un document păstrat de fostul 
tău soț care te incriminează. 

— Ce? m-am dat înapoi, alarmată. Ce fel de document? 

— La sfatul avocatului său, Hugh a păstrat un jurnal din 
vremea când eraţi în proces de divorț. 

— Nu. 

Nu credeam așa ceva. 

— Nu a făcut asta. 

— În cazul în care lucrurile ar fi scăpat de sub control, și 
aparent s-a întâmplat asta o dată. Hugh a făcut referinţă la tine 
încercând să-i sfâșii tabloul. Același tablou despre care ţi-am zis 
că a fost distrus la locul crimei. Oarecum, nu ai menţionat 
niciodată asta. 

— La naiba. M-am uitat în altă direcţie. 

— Şi l-ai tăiat. 

M-am întors cu faţa la Ben. 

— Crede-mă, a fost un accident. A dat din cap. 

— Al treilea factor este un martor care te-a văzut la locul 
crimei la puţin timp după ce au fost înfăptuite. 

— Lasă-mă să ghicesc... am înghiţit cu dificultate, mi se 
strâmtase gâtul. Stokes Diekmann. 

* 

Ben turnă Beaujolais Nouveau în două dintre cănile de pe 
biroul lui și îmi oferi mie una. Am luat-o, am dat pe gât jumătate 
din vin și am continuat să merg prin cameră precum o pisică 
mare într-o cușcă mică. Acum eram complet trează și i-am spus 
toată povestea, inclusiv întâlnirea mea cu Stokes la Pequod 
Point și suspiciunile despre moartea socrilor acestuia. 

— Cred că Stokes este un tip răzbunător. Probabil că îi ura pe 
Walkeri. Helene s-a folosit de el. L-a stârnit în fața lui Hugh. Apoi 
el l-a umilit în faţa ei și a prietenilor săi. Cred că Stokes i-a 
omorât pe Walkeri și a aranjat totul pentru a mă învinui pe 


VP - 163 


mine, exact cum ai spus tu. Apoi, ca să se asigure că totul este 
conform planului, merge la poliţie și spune că am fost la Pequod 
Point în acea dimineaţă. Sunt foarte îngrijorată pentru Kelly. 
Cum să fie în siguranţă lângă el? 

— Stokes nu s-a dus la poliţie. Poliţia a venit la el. 

M-am oprit din mers. 

— Le iau interviu tuturor celor care aveau contact cu Helene 
și/sau Hugh. Asta include fetele tale de la Pilates, Kelly și Stokes 
- era și el la sală, ocazional, când aveau loc cursurile, nu? 

— Da. 

— Stokes le-a spus polițiștilor că te-a găsit... Ben și-a verificat 
notele. El a zis că te-a găsit „târându-te pe lângă locul crimei”. 
Minte? 

— Nu. M-am uitat în jos și m-am jucat cu mânerul cănii. 

— De ce nu mi-ai zis că ai fost acolo? Ai omis o groază de 
lucruri, Nora. Te-ai prefăcut că nu știai că tabloul a fost tăiat. Nu 
ai zis nimic de această mică aventură. 

M-a durut să întreb asta: 

— Chiar crezi că sunt vinovată, Ben? 

Voiam ca el să creadă în nevinovăția mea, chiar dacă aveam 
dubii. 

— Bineînţeles că nu. Doar că aș vrea să știu de ce nu mi-ai 
zis. 

Ușurată, m-am întors și am pus cana pe birou, dintr-odată 
găsind petele de pe lemn foarte interesante. Am trecut cu 
degetul peste ele. Era înfricoșător să mă simt atât de 
vulnerabilă cu el. 

— Mi-era rușine, am zis, într-un sfârșit. 

Am simţit că Ben m-a privit mai multe momente înainte să-mi 
vorbească. A tușit. 

— La început, obișnuiam să merg la cimitir în fiecare zi, 
înainte și după serviciu. În capul meu, știam că Judy murise, dar 
nu puteam să fac să pară real. A trebuit să stau acolo pe 
pământ lângă piatra ei funerară în fiecare zi, de două ori pe zi, 
pentru a procesa acest lucru. Nu am spus asta nimănui. 

M-am oprit din joaca cu petele de pe birou și m-am uitat la el. 

— Poate și în cazul tău a fost ceva asemănător, a zis. S-a uitat 
la mine așteptând, cerându-mi o confirmare cu ochii lui căprui 
emoţionali. 

— Probabil că asta a fost cauza, am zis. 


VP - 164 


Nu i-am zis că i-am spionat pe Hugh și pe Helene și când 
trăiau, iar dacă aș fi avut laser în ochi, i-aș fi ars bucuroasă. 

— Înţeleg, a dat din cap. Nu fi dură cu tine. 

Și-a notat ceva în telefon. 

— O să vorbesc cu editorul de la Catskill News și o să-l rog să 
analizeze materialul despre moartea părinţilor lui Kelly, să 
vedem dacă găsim măcar o urmă de înșelăciune. Și nu cred că 
trebuie să ne facem griji deloc pentru Kelly. Dacă Stokes este 
criminalul, va fi cuminte acum că poliția este mereu prin 
apropiere. 

— Asta a zis și Gubbins. Presupun că e logic. M-am apropiat 
intenţionat de biroul lui. 

— Ar fi foarte util să verificăm povestea din Catskill. Apreciez 
efortul. 

Chiar voiam să continui această poveste? 

— Ben? 

— Da. 

— Ce spuneau? 

— Cine? 

— Mesajele vocale. 

S-a uitat în cana cu vin de parcă ar fi fost un oracol care îi 
prezicea viitorul. Apoi a pus-o jos și mi-a întâlnit privirea. 
Simţeam că-mi tremură tot corpul. 

— Sigur vrei să știi? 

Am dat din cap. 

— În primul am zis că nu pot să te scot din minte. 

Mi-am suprimat un mic suspin. Deci era la fel pentru amândoi. 
Sărutul însemnase ceva. 

— În al doilea am zis că îmi pare rău dacă te-am șocat, dar 
am fost atras de tine din prima zi în care ai intrat în birou. Apoi, 
când am auzit că ai probleme... ei bine, mi-am dat seama că e 
ceva mai mult decât o simplă atracţie. Am înţeles cât de mult 
îmi păsa. 

„Ce naiba mai aștepți, Ben?”, m-am întrebat. „Spune-mi ce 
simţi”. A făcut o pauză. 

Da, te rog. Nu te opri. Spune-mi ce simti. 

— Și în al treilea spuneam că am o mare problemă. 

M-am bosumflat. 

— Ah. 

— Îţi ceream ajutorul. 


VP - 165 


— Cu ce? 

— Cum să te cunosc mai bine. După atâta timp, nu este ușor 
pentru mine... S-a retras. 

M-am apropiat de el. Simţeam cum căldura corpurilor noastre 
se amestecă. Ce era mirosul acela? Era o aromă familiară, 
fericită, care mi-a amintit de mersul la film. Bomboane cu aromă 
de lemn dulce. Asta era. Ben mirosea a bomboane cu aromă de 
lemn dulce. L-am adulmecat. 

— Din experienţa mea, când încerci să rezolvi o problemă, cel 
mai bine este să nu te gândești prea mult la ea, am zis. 

— Bun sfat. 

— Trebuie să faci ceva relaxant, apoi apare și răspunsul. Sau 
măcar o parte din el. 

— Așa, pur și simplu? 

— Nu, așa. M-am aplecat și l-am sărutat ușor pe buze. 

* 


Eram străbătută de fior după fior. M-am arcuit de spate 
pentru ultima dată şi am căzut epuizată de o dulce durere 
plăcută. Gambele îmi erau străbătute de șocuri electrice pentru 
că îmi întinsesem vârfurile picioarelor precum Anna Pavlova. 
Ben s-a dat jos de pe mine. Gâfâiam amândoi. 

— Acum înțeleg de ce francezii o numesc o moarte mică, am 
spus uitându-mă la stele prin luminatorul de deasupra patului 
său. 

— Categoric am ajuns în rai. 

Ne-am întors unul cu fața la celălalt. Ben m-a mângâiat de la 
talie până la buze. 

— Eşti frumoasă, a șoptit. Hai să ne ţinem în brațe. Nu am mai 
ținut pe nimeni de ani de zile. 

În timp ce Ben s-a înfășurat în jurul meu, m-am uimit la ce 
dezastru făcusem în dormitor din cauza delirului nostru: hainele 
zburaseră pe mobilă și prin colţurile camerei, noptiera se 
răsturnase. O lampă din sticlă transparentă, plină cu scoici 
ajunsese pe preșul din piele de oaie - cel puţin nu se spărsese. 
Un tablou în acuarelă cu portul Pequod atârna strâmb pe 
peretele de care mă sprijinise Ben. Ne năpustisem unul asupra 
celuilalt cu atâta poftă și abandon. Nu știam că este posibil să 
mă simt atât de vie din nou. Simţeam furnicături în tot corpul. 


6 Anna Pavlova a fost balerina principală din baletul Imperial rus și din baletul rusesc 
al lui Sergei Diaghilev. Este cunoscută pentru baletul Moartea Lebedei (N. trad.). 


VP - 166 


Trecusem din ger, în soare. Am zâmbit; Ben era așa de pasional, 
deghizat atâta timp într-un porc spinos. 

Chiar și în timp ce apreciam legătura dintre noi, mă luptam cu 
demonii. Asta nu va duce nicăieri. Nu era bine. E cel mai prost 
moment posibil de a regăsi pasiunea. Nu știu dacă am făcut 
ceva teribil sau nu. Pe podea am zărit un ceas cu alarmă lângă 
ușile de sticlă de la balconul lui Ben. In câteva ore, mă voi 
întoarce la lupta cu statusul meu de suspectă de crimă. 

— Doamne, e aproape trei dimineaţa, am spus. 

— Trebuie să ajungi undeva? 

În ciuda anxietăţii mele, am râs. 

— Nu. 

— Nora? 

— Aha. 

— Faci asta des? 

— Dacă mă culc cu bărbaţi? 

— Nu, eu... îmi pare rău... nu este treaba mea. 

— Eşti primul după divorț, am zis oftând. De ce am impresia 
că tocmai ţi-am zis că sunt virgină? 

Mi-a luat mâna și a strâns-o. 

— Sunt flatat. 

— Dar tu? 

Deja regretam că am întrebat. Oricare ar fi răspunsul, nu ar 
da bine. Voiam ca Ben să fie pasional și viguros. Dacă mă 
gândeam că a trăit ca un călugăr ani de zile, nu mai era 
excitant. Era în regulă ca mie să-mi crească pânze de păianjen 
între picioare, dar lui nu. Știu, era un standard dublu, dar așa 
simțeam. Pe de altă parte, nu mi-ar fi plăcut să fiu doar una 
dintre multele femei cu care fusese de când murise soţia lui. 
Nicio variantă nu era câștigătoare. 

— Am avut câteva întâlniri, a zis el. Dar nu au fost așa. 

— Poţi să definești „așa”? 

Inima a început să-mi bată repede, anticipând răspunsul. A 
așteptat ceva până să răspundă. 

— Aveam o ușă imensă în interiorul meu și era închisă. Am 
stat împreună, noi doi, în fața ei și am deschis-o. Pe partea 
cealaltă era un ocean întreg. Am sărit drept în el. 

Am simţit în spatele meu cum se excită și am făcut dragoste 
din nou. De data asta, foarte încet și am rămas în pat. Apoi ne- 
am întins tăcuţi și ne-am ascultat respirând. Pentru câteva 


VP - 167 


minute, m-am simțit mai fericită decât fusesem în ultimii ani. Și 
atunci mi-am amintit. Mă uitam la luminiţele mici și albe ale 
unui avion care clipeau pe cer într-o călătorie și îi invidiam pe 
călătorii nocturni de la bord. Îmi doream din toată inima ca eu și 
Ben să fi fost în acel avion și să zburăm departe, departe. La mii 
de mile de problemele pe care le aveam. 

— Ben, spune-mi că toate astea o să se rezolve. Poliţia va găsi 
criminalul și mă va lăsa în pace. 

Nu a răspuns. M-am întors și mi-am văzut noul iubit deja 
adormit. Și tu ești frumos, modul în care firele argintii de păr 
reflectă lumina, felul în care bărbia este perfect împărțită în 
două de acea gropiță. Cum de am stat la câțiva centimetri unul 
de altul în fiecare zi, fără ca asta să se întâmple mai devreme? 
Sincronizarea este totul, nu-i așa? Am închis ochii epuizată. 
Mâine o să mă trezesc lângă Ben și o să-mi spună că totul va fi 
bine. Acum serios, cum să nu fie totul bine, până la urmă? 

* 

Mâinile mă usturau și îmi pulsau. Agonia m-a trezit dintr-un 
somn adânc. Imi curgea apă fierbinte pe degete și le-am tras 
instinctiv către mine. Unde eram? Era întuneric. Apa cădea și 
formase o băltoacă fierbinte în jurul picioarelor mele. Mirosea a 
lămâi. Stomacul îmi era frământat de un sentiment bolnăvicios, 
familiar. La naiba. La naiba. 

Încă dezorientată, m-am dat înapoi în timp ce ochii mi se 
obișnuiau cu lumina slabă. In faţa mea am văzut o chiuvetă. Apa 
curgea de la robinet și ieșea din chiuvetă, pe podea. Eram într-o 
bucătărie. Bucătăria lui Ben. M-am panicat și pulsul mi-a luat-o 
razna. 

M-am aplecat și am oprit repede apa. Cum am ajuns aici? Nu. 
Nu poate fi adevărat. După atâţia ani. Dar ultimul lucru pe care 
mi-l aminteam era că adormisem lângă Ben, iar acum eram 
dezbrăcată în bucătăria lui și mă spălam pe mâini. De fapt, era 
mai mult decât un simplu spălat. Le frecam violent. Era real. M- 
am uitat la detergentul de vase cu aromă de lămâie de pe 
mâini. Ce înseamnă asta? a șoptit vocea aceea mică din capul 
meu. 

Oare vor mai fi vreodată curate aceste mâini? 

Ce? 

Încă mai miros a sânge. 

Lady Macbeth. Așa se plângea Lady Macbeth. 


VP - 168 


Nici toate parfumurile Arabiei nu vor îndulci această mână 
mică. 

Vinovata Lady Macbeth a încercat să se spele de sânge. 
Amândouă aveam aceeași problemă. Somnambulismul. Respiră. 
Respiră, la naiba. 


VP - 169 


Articol de jurnal 


După întâlnirea de ieri cu avocatul meu, la sfatul 
acestuia, păstrez un jurnal oficial cu toate actiunile 
agresive ale soției mele, Nora Classer. Trebuie să 
spun, ca să fie clar, că eu nu găsesc plăcută această 
activitate. Avocatul meu a insistat, după ce a aflat că 
Nora a încercat să sfâșie autoportretul cu Helene 
însărcinată și m-a tăiat la mână, dintr-un accident, 
cred eu. („Domnule Walker, cariera dumitale depinde 
de acea mână.”) Dacă vor mai avea loc accidente, 
acesta mă sfătuiește să obțin un ordin de restricție. 
Singurul eveniment din această săptămână care 
merită notat este: Nora a venit să-și mai ia din 
lucrurile din apartament. A dărâmat o fotografie 
înrămată cu mine și s-a spart sticla. Un alt accident, a 
Zis ea. 


VP - 170 


Capitolul 14 


Cel puţin Ben nu se trezise. Probabil că dimineaţa nu i se vor 
părea suspecte prosoapele de bucătărie puse la uscat pe raft 
sau mototoalele de hârtie îndesate în coșul de gunoi de sub 
chiuvetă. In timp ce îmi ţineam mâinile sub jetul de apă rece, 
pentru a calma pielea iritată, mă gândeam ce să fac. Nu avea 
rost să încerc să adorm din nou sau să mă așez lângă Ben, dacă 
eu vibram ca un diapazon. Și dacă adormeam și făceam din nou 
același lucru? Sau ceva mai distructiv? 

Aveam viziuni cu un copil care strânge în mână o bâtă de golf 
din oțel. O mână care ridică cuțitul pentru sculptat al mamei și 
strălucirea lamei în lumina lunii. Am văzut mâna, acum mai 
mare, înarmată cu o foarfecă ascuţită și înjunghiind un hanorac. 
Ținând strâns un cuțit X-ACTO. Toate erau mâinile mele. Mâini 
care comiseseră acţiuni furioase, violente. 

In cap mi se învârteau întrebări bolnăvicioase. Oare eu, 
femeia care jurase să nu se lase distrusă de furie, primeam un 
mesaj din subconștient care îmi spunea că furia învinsese? 
Fusesem atât de chinuită de conștiință, încât am plecat să-mi 
spăl mâinile de sânge precum Lady Macbeth? Oare avusesem 
un episod de somnambulism în noaptea în care Hugh și Helene 
fuseseră uciși? Oare sângele pe care mi-l imaginam era al lor? 

Citisem despre somnambulism. In dimineaţa după ce i-am 
decupat inima lui Axel Bartlett din hanorac, am mers direct la 
subsolul bibliotecii Bobst de la Universitatea New York. Pitită 
într-un separeu întunecos dintr-un colţ al imensei clădiri a 
bibliotecii, am citit ore întregi din Jurnalul American de 
Psihiatrie, Scientific American şi zeci de publicaţii medicale 
stocate pe microfilme dinaintea erei Google. 

Somnambulii (denumirea suna ca un număr de circ: 
„Doamnelor și domnilor, să primim cu aplauze somnambulii 
zburători!”) acționau aproape întotdeauna în prima oră de 
somn, înainte de faza REM și de vise. În cazul copiilor, 
somnambulismul poate fi declanșat de anxietate, privare de 
somn sau oboseală. Cel mai mare pericol îl reprezintă căzăturile 
și ciocnirile de obiectele din jur. In general, copiii care sufereau 


VP - 171 


de somnambulism nu mai manifestau episoade după 
optsprezece ani - vârsta la care eu am avut ultimul episod. Un 
mic procent din cei afectaţi nu se vindecau. 

Somnambulii adulţi nu mai erau doar niște pui obosiţi și 
agitaţi. Sigur, erau inofensivi, se holbau în gol și abia dacă 
mergeau dintr-o cameră în alta să mute mobila, să aprindă 
luminile sau să caute înghețată în frigider. Dar un număr destul 
de mare de somnambuli adulți aveau probleme medicale 
serioase sau sufereau de boli mintale. Beau mult sau luau 
medicamente care declanșau comportamente periculoase, 
uneori letale, în timpul somnului. 

Termenul în apărarea juridică era „automatism nonpsihotic”. 
Avocaţii apărării susţinuseră că acţiunile involuntare precum 
„somnambulismul la volan” pot fi declanșate de consumul de 
alcool și/sau droguri. În aceste cazuri, cei afectaţi dau accidental 
peste oameni sau intră cu mașina într-un stâlp utilitar. 
„Sexomaniacii” se trezeau în timp ce făceau sex cu necunoscuți. 
Și, cei mai înfricoșători dintre toţi, „somnambulii criminali” 
ucideau în mod subconștient. 

Oare eram și eu una dintre ei? Oare băusem prea multă 
vodcă sâmbătă seara și devenisem „somnambulă la volan” 
înspre Pequod Point? Dar de unde să fi luat o armă? 

Erau și cazuri în care nu era nevoie de băutură sau 
medicamente. Criminalii fuseseră achitaţi prin intermediul unei 
„apărări pe baza somnambulismului”. Un tată somnambul și-a 
izbit de perete bebelușul care plângea: „Eram sigur că era o 
bestie sălbatică”. Un pompier somnambul și-a bătut soţia cu o 
lopată, crezând că este un intrus. Un studiu important a 
demonstrat că adulţilor somnambuli le era greu să facă față 
agresiunii, în general. Oare eram și eu unul dintre ei? 

Am fost prea îngrozită pentru a lua atitudine atunci. Nu i-am 
spus nici măcar lui Grace despre informaţiile răscolitoare pe 
care le aflasem. M-am rugat doar ca somnambulismul să 
înceteze. Ea m-a sfătuit să fiu foarte atentă după atacul asupra 
„inimii hanoracului” și să merg la consiliere dacă mai aveam 
vreun episod. Grace dormea neobișnuit de ușor și am fost de 
acord că orice activitate din timpul nopţii ar fi trezit-o cu 
siguranţă. Nu a mai avut loc niciun incident. M-am calmat, vrând 
să cred că fusese un eveniment singular, ultima manifestare a 
afecțiunii pe când încă mai eram adolescentă. 


VP - 172 


Dar după ce am oprit apa în bucătăria lui Ben și mi-am uscat 
mâinile rănite, a început să mă bântuie un caz foarte cunoscut 
despre care citisem la biblioteca NYC. 

Kenneth Parks condusese către casa socrilor săi, în somn. l-a 
asfixiat și i-a înjunghiat, ucigând-o pe soacra lui. Mai târziu, a 
intrat clătinându-se pe ușa unei secții de poliţie, fără să știe de 
ce venise. Avea încheietura retezată, dar nu simţea durerea. Nu 
era treaz. Pe baza antecedentelor lui de somnambulism și a 
faptului că „își adora socrii”, a fost achitat. 

Au existat experţi în somnologie care au emis teoria conform 
căreia actul violent al lui Parks a fost rezultatul unei tulburări 
neurologice și că atunci când socrul lui l-a găsit în afara casei în 
timpul unui episod de somnambulism și a încercat să-l reţină, i-a 
cauzat activarea amigdalei - creierul primitiv. Parks s-a luptat cu 
el, apoi a ucis-o pe soacra lui fără să clipească (la propriu). Sau 
cel puţin așa a susţinut avocatul său. 

Oare aveam și eu aceeași tulburare? 

Stăpânește-te, Nora. După cum spune și Ben: „Ești reporter. 
la în considerare doar lucrurile certe”. 

Bine. Lucru cert: nu-mi părăsisem niciodată locuinţa în timpul 
unui episod de somnambulism. Lucru cert: cel mai grav delict al 
meu a fost gaura din hanorac, iar în seara asta eram vinovată că 
am lăsat apa să curgă din chiuvetă. Cel mai important, nu am 
avut niciodată acces la o armă, nici trează, nici în somn. 
Aspectele certe spuneau „nu, nu este posibil”. 

Dar era adevărat și că începusem să fiu din nou somnambulă. 
Nu-mi aduceam aminte să fi spălat blugii din noaptea crimelor și 
nici să fi lăsat luminile aprinse, cum le-am găsit în dimineaţa 
aceea. Și cum rămânea cu zgârietura, crenguţa și frunzele? 
Totuși, nimic din toate astea nu însemnau că eram o criminală. 

Ține minte: fără armă, nu sunt vinovată. 

Mi-a trecut un fior prin corpul dezbrăcat. Am mers repede în 
sufragerie, la Ben, să-mi caut haina și pe spătarul unui fotoliu de 
piele am găsit o pătură pufoasă de mohair. Am luat-o și m-am 
înfășurat în ea. Lâna moale era precum o îmbrățișare caldă și 
pentru moment nu-mi mai venea să ies din propria piele. 

Apartamentul lui Ben avea vedere la port. Lumina lunii intra în 
casă prin peretele de ferestre și ilumina două canapele albe, 
pufoase, puse în fața șemineului, un pian și un covor oriental ca 
de pluș. Am mers la fereastră. În ultimele zile, marinarii 


VP - 173 


scoseseră din port ultimele bărci din acel sezon. Lumina sclipea 
până la orizont pe apa întunecată, sub o lună aproape plină. O 
priveliște dureros de romantică pentru cineva bine dispus. 

M-am întors și m-am uitat la fotografiile înrămate de pe 
șemineu. O poză cu Sam tânăr, cu strungăreaţă. Semăna cu 
tatăl lui. Altă poză cu soţia lui Ben la cârma de lemn a unei bărci 
cu pânze, zâmbind încrezătoare, cu părul în vânt. Tot ce știam 
despre navigaţie învăţasem în timpul unei excursii de observat 
balenele în Insulele Canalului cu Hugh: pentru rău de mare, 
mestecă niște rădăcină de ghimbir. Oare Ben mă comparase cu 
ea în seara aceea? Fusesem măcar pe aproape la fel de bună? 
Nu-mi permiteam să-mi irosesc timpul gândindu-mă la asta. 
Aveam lucruri mai importante de lămurit, cum ar fi de ce s-a 
reîntors această afecţiune ciudată și cum s-o opresc. 

Conform tuturor informațiilor citite, tratamentul standard erau 
medicamentele pentru paralizia mușchilor. O idee oribilă. Dacă 
se ivea o situaţie de urgenţă în timpul nopţii? Un incendiu? Aș fi 
moartă, dacă n-aș putea să mă mișc. Și dacă aveam nevoie să 
merg la baie? Nici măcar un singur articol nu oferea un remediu 
real, deși un studiu clinic despre somn promitea tehnici utile de 
biofeedback. Îmi era frică să apelez la o clinică. Dacă Gubbins 
avea dreptate și poliţia chiar îmi urmărea GPS-ul? Dacă ar fi 
descoperit că mă duc acolo pentru tratamente de 
somnambulism, ar fi folosit asta împotriva mea, dacă nu ca 
probă directă, atunci ca indiciu al unei femei tulburate de o 
conștiință vinovată. 

M-am trântit pe canapea. Mi-am pus capul pe perne și 
aproape imediat am simţit un miros subtil, dar incontestabil. 
Fursecuri. Fursecuri cu fulgi de ciocolată. De unde venea acel 
miros delicios de fursecuri? M-am ridicat. În mijlocul mesei de 
cafea, era o lumânare mare și maro. M-am aplecat, am tras-o 
spre mine și am mirosit-o. 

Lumânare cu aromă de fursecuri cu fulgi de ciocolată. 

Ben avea o lumânare cu aromă de fursecuri cu fulgi de 
ciocolată în sufragerie. 

Dacă n-aș fi fost atât de distrusă, m-aș fi putut îndrăgosti de 
un asemenea bărbat. 

* 

Ben nu m-a simţit când m-am furișat în dormitor. Nici când 

mi-am adunat hainele sau când m-am împiedicat de ceasul de 


VP - 174 


pe podea și l-am făcut să sune precum o sonerie de bicicletă 
pentru o secundă sau două. l-am invidiat capacitatea de a dormi 
buștean. Stătea pe o parte, cu mâinile în jurul unei perne, la fel 
cum mă îmbrăţișa pe mine. După ce m-am îmbrăcat, am 
îngenuncheat lângă pat și l-am privit în timp ce dormea. Nu mai 
rămăsese nicio urmă din morocănosul Ben. Avea o expresie 
dulce, cu colțurile gurii ridicate puţin, de parcă zâmbea 
gândindu-se la ceva frumos. Am rezistat tentaţiei de a-l săruta. 
Este un om bun: un tată bun, un prieten bun. Loial și onest. Și-a 
pierdut iubirea vieții și încearcă să o ia de la capăt. Și-a deschis 
inima în fata mea. Dar inima mea voia să fugă și să se ascundă. 
Cum ar reacţiona Ben dacă ar afla că sunt somnambulă? 

Îi spusesem lui Hugh despre istoria mea supărătoare cu 
somnambulismul și originea ei: „În aceeași noapte, m-am trezit 
ţinând în mână o crosă de golf. În noaptea următoare, un cuţit. 
Cred că încercam să ne protejez”. Rușinată de cât de răzbunător 
părea, nu i-am spus și de cum i-am mutilat hanoracul lui Axei 
câţiva ani mai târziu. 

Hugh a fost compătimitor, chiar puţin intrigat, și a încercat să 
mă liniștească. 

— Probabil că acei nenorociţi te-au speriat îngrozitor de tare, 
săracul copil. Asta explică ceva. 

— Ce? 

— Întotdeauna ai părut că ai un mister întunecat. Am crezut 
că de vină sunt rădăcinile tale rusești. 

Însă și Hugh își ascunsese propriile sentimente întunecate. 
Acel tablou „supărător”, cu „bestia Nora” care veghea deasupra 
lui în timp ce el dormea, cel despre care citisem în recenzia 
pentru expoziţia lui Scene dintr-o căsătorie? Acela era Hugh 
care spunea: „Asta este fosta mea soţie, dușmanul somnambul 
odios”. 

Probabil că și Ben ar simţi o repulsie față de mine, dacă ar 
afla că sunt somnambulă. Probabil că ar privi toate lucrurile 
diferit. Ar avea dubii referitor la teoria conform căreia ucigașul 
mi-a înscenat crimele. M-ar putea suspecta că i-am omorât pe 
Hugh și pe Helene. Cum să mă aștept ca el să aibă încredere în 
mine când și eu aveam probleme cu asta? 

Pleoapele lui Ben au început să se miște. Oare visa? Eram și 
eu cu el în vis? Deschideam amândoi ușa către ocean, trecând 
pragul și cufundându-ne în adâncuri? Imi doream să înot cu el 


VP - 175 


de-a lungul recifului de corali și să descopăr pești și plante 
despre care nici nu știam că există, să explorez cu el peșterile 
de sub apă și epavele vechi. Nu voiam ca minunata noastră 
aventură să se termine înainte să fi început. Dar nu puteam să 
am o relaţie înainte să dovedesc că nu sunt suspectă de crimă. 

Am scos încet un pix din poșetă și am mers înapoi în 
bucătărie, fiindu-mi teamă că s-ar putea trezi la zgomotul făcut 
de o pagină ruptă din caietul meu de notițe. M-am întors, am 
îndreptat noptiera și am pus caietul pe ea. 

* 


Luna strălucitoare îmi lumina calea. Valul lovea stâlpii de 
lemn ai docului gol în timp ce mergeam pe marginea apei cu 
poșeta de umăr pusă de-a curmezișul pieptului, precum o 
bandulieră. O frânghie se freca de un catarg. Aerul rece și sărat 
îmi înțepa faţa, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Plămânii îmi erau 
înjunghiaţi de pumnale de gheaţă. Mă îndreptam către Courier. 
Am plecat la apartamentul lui Ben cu mașina lui, iar a mea 
rămăsese în fața biroului. Cu toate că îmi zvâcneau timpanele și 
îmi șuiera pieptul, am continuat să merg prin dimineaţa glacială. 
În mai puţin de o oră, va fi lumină și mă voi întâlni cu Grace la 
Van Winkle Lanes. O să-i spun totul. O să aibă ea o idee 
salvatoare. Mereu a avut. 

În curând aveam să fac stânga pe Pequod Avenue și să mă 
îndrept către lumina aurie a unuia dintre stâlpii cu panouri 
solare din Pequod. L-am văzut și m-am oprit dintr-odată. Stătea 
la câţiva metri în fața mea, sub prelata de la librăria Pequod, 
ronţăind varza ornamentală din ghiveciul de la fereastră. Un 
cerb cu coada albă. Pe fiecare parte a capului se ridica câte o 
pereche de coarne nobile și elegante. | s-au mișcat urechile și și- 
a ridicat botul. S-a întors și s-a holbat la mine, încă mestecând la 
frunzele de varză. Mă provoca să fac ceva. 

Era neînfricat, încrezător. Aveam nevoie de caracterul lui 
pentru a face faţă lucrurilor ce aveau să urmeze. 


VP - 176 


Din Pequod Courier 
Scrisori către editor 


Dragă editor, 

Nu doar ucigașul din Point scapă nepedepsit pentru 
crimele lui în Pequod. Ce ziceţi de noua cameră de luat 
vederi de lângă semaforul dinspre ieșirea pe 
autostradă? Poliţia mi-a trimis o amendă de 100 de 
dolari pentru că am trecut acolo pe roșu, săptămâna 
trecută. Dar eu nu am făcut asta. Ei spun că au „probe 
fotografice”. Nu știu de unde au mai scos-o și pe asta, 
dar nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat. Cer o 
investigaţie. 


Nick Lyons 
Strada 12 Conklin 
Pequod 


VP - 177 


Capitolul 15 


Înainte să observ ceva, am auzit scârţâitul roţilor. 

— Ce naiba? 

Pe când intram în parcarea de la Van Winkle Lanes, dubița 
neagră apăruse din colţul din spate al aleii. Am frânat brusc și 
termosurile de cafea de pe scaunul pasagerului au căzut pe jos. 
Dubiţa s-a înclinat, a intrat pe Old Route 20 și a dispărut în 
viteză cu motorul turat, lăsând în urmă o dâră de fum gri- 
albastru din ţeava de eșapament. Tremurând, am parcat 
aproape de semnul neaprins cu Van Winkle Lanes. Mă 
întâlnisem cu această dubiţă de două ori în mai puţin de zece 
ore. Era clar că, de data asta, șoferul nu mă urmărea pe mine. 
Dar tipul era periculos. Nechibzuit. De ce se grăbea așa mereu? 

Am reușit să citesc logo-ul aproape șters de pe panoul dințat 
din  lateralul maşinii:  DISTRUGATORII DE MIZERIE DIN 
MASSAMAT. NOI TE CURAȚAM. Era posibil ca șoferul să lucreze 
ca administrator aici. O s-o întreb pe Kelly când vine. 

M-am aplecat să iau termosul de sub scaunul pasagerului și 
când m-am ridicat am văzut botul mașinii lui Kelly, un Mini 
albastru, parcat în spatele clădirii. Ceasul de bord indica 7:13, 
mult prea devreme pentru Kelly. De obicei, venea cu cinci 
minute mai devreme de începerea cursului, ca să ne deschidă 
ușile. Mi s-a oprit respiraţia. Ceva nu era în regulă... felul în care 
dubița ieșise în viteză din parcare. Am oprit motorul și, cu o 
presimţire rea, am mers să verific. 

Din spatele clădirii răsuna muzica. Era vocea răgușită și 
înăbușită a lui Amy Winehouse. Ușa de metal de la Thunder Bar 
era descuiată. Am deschis-o cu grijă și am intrat, înăuntru, 
muzica era dată atât de tare, parcă la un nivel de tortură CIA, 
încât îmi bubuiau urechile. Un miros greu de amoniac îmi înţepa 
nările. Am pipăit peretele în căutarea unui întrerupător, am găsit 
unul și l-am apăsat, dar nu s-a întâmplat nimic. Trebuia să mă 
mulțumesc cu lumina slabă venită prin ușa deschisă de la 
intrare. 

— Kelly? am strigat. 


VP - 178 


În zadar. Cum ar putea cineva să audă ceva în vacarmul ăsta? 
Mi-am băgat degetele în urechi și am mers prin întuneric de-a 
lungul peretelui, până în hol, unde basul îmi pulsa sub piele. 

Singura sursă de lumină din Thunder Bar venea de la un bec 
cu abajur colorat. În spatele barului, un perete cu oglindă 
reflecta o parte din lumină înspre zona cu mese, cu lambriuri de 
lemn. Pistele de bowling, care umpleau restul spaţiului imens și 
gol, erau ascunse în întuneric. La o analiză rapidă am văzut casa 
închisă, pahare curate pe blat și sticle de băutură aranjate în 
ordine pe rafturi. În afară de muzica asurzitoare, nu mai era 
nimic suspect. Dar unde era Kelly? Am găsit casetofonul într-un 
dulap, lângă mini-frigider și l-am oprit. Binecuvântată liniște! 
Apoi, din colţul din spate, un scâncet slab. 

— Kelly? 

Scâncetele s-au transformat în bocete ce-mi răscoleau 
sufletul. Veneau din adunătura de mese de cafea din spatele 
Thunder Bar. Cele mai îndepărtate nu se vedeau din cauza 
întunericului. Am găsit alt întrerupător și am aprins lumina, în 
colțul din spate, am zărit o gambă bine proporţționată, care se 
bălăngănea pe bancheta de vinii roșu. 

— Kelly! 

Am fugit din spatele barului și m-am dus la ea. Era tolănită pe 
banchetă, în colanţi scurți, mov, și un hanorac mov asortat. 
Bluza era ridicată și i se vedea burta bombată și buricul uriaș, ca 
un tortellini. Jacheta ei roz era înfășurată în jurul capului, de 
parcă cineva încercase să o asfixieze cu ea. 

— Ești bine? 

De dedesubtul pufului roz s-a auzit bombănind o voce abia 
perceptibilă. 

— M-a rănit, Nora. Suspina și tremura. 

— M-a rănit și pe mine și pe copil. 

— Doamne. Mi-am pus mâna la gură. M-am uitat repede în jur 
după urme de sânge, dar nu am văzut nimic. 

— Nu te mișca. Sun la ambulanţă. Panicată, am început să-mi 
caut telefonul, apoi mi-am amintit că nu-l mai am. 

— Unde îţi este telefonul? 

Kelly s-a ridicat ușor. Jacheta i-a căzut de pe cap și acum i se 
vedea coada ciufulită, ajunsă deasupra urechii. Avea ochii 
înroșiți de plâns. 

— Sunt bine. Nu am nevoie de ambulanţă. 


VP - 179 


— Ba da. Eşti rănită. Dă-mi telefonul tău. 

Era posibil să nu simtă nimic din cauza adrenalinei. Cum s-o 
conving? 

— Chiar dacă te simţi bine, trebuie să verificăm bebelușul. 

— Nu m-a rănit fizic. 

— Eşti sigură? Am analizat-o din nou, căutând urme de 
violenţă. A dat din cap. 

— Slavă Domnului. Dar tot trebuie să sunăm la poliţie. 

— De ce? 

— A încercat să te atace. 

— Cine? 

Nu mai înţelegeam nimic. Oare se lovise la cap? 

— Bărbatul din dubiță. Am arătat către jacheta ei. A încercat 
să te asfixieze. 

Kelly s-a uitat la jachetă, confuză pentru o secundă. Apoi a 
scuturat din cap. 

— Nu. Nu. Doar încercam să mă ascund de lumină. Și acela 
era Al. Al nu m-a atacat. 

— Al? 

— Al, soţul lui Sinead. 

— Al Rudinsky? Al Tidy Pool? 

A dat din cap. 

Eram confuză. 

— Ce căuta aici? 

— Spală sala vinerea. 

M-am așezat lângă Kelly, încercând să procesez toate astea. 
Al era maniacul din dubiță? El a fost mereu așa de dulce, timid și 
blând. De când lucra aici? Dacă Al muncea aici în zori ca 
administrator, asta însemna că el și Sinead aveau împreună 
patru locuri de muncă. Probabil că o duceau cu banii mai rău 
decât credeam. În plus, creșteau adolescenţi. Nu puteam să-mi 
imaginez cât efort depuneau. 

— Cineva joacă bowling în capul meu, a scâncit Kelly apoi a 
început din nou să plângă. 

— Îți aduc apă. 

M-am dus repede la bar, am pus apă într-o halbă de bere din 
dozatorul de suc și i-am dus-o. S-a ridicat, a luat halba și mi-a 
dat-o înapoi după câteva înghiţituri. 

Apoi s-a aruncat pe mine și a început din nou să plângă. Am 
îmbrățișat-o. 


VP - 180 


— Stokes avea o aventură, a bombănit. 

_ — O, Doamne, am icnit, încercând să mă prefac cât mai bine. 
Imi pare așa de rău, am spus, sinceră. 

— Noaptea trecută am venit să dorm aici. Nu mai puteam să 
stau în casă cu el nicio secundă. 

A continuat să plângă în timp ce o mângâiam pe părul murdar 
și încercam să o liniștesc. Știam din proprie experienţă cât de 
trădată și de îngrozitor se simţea. 

— Imi pare așa de rău, am repetat. Foarte rău. 

Într-un final, Kelly s-a ridicat și s-a frecat la ochi. Am luat un 
mănunchi de șerveţele din suportul de pe masă și i le-am dat. 
intr-unul și-a suflat zgomotos nasul și cu celălalt și-a șters ochii. 

— Se culca cu Helene. Helene Walker. 

Asta era confirmarea poveștii lui Eric Warschuk de către o altă 
sursă. Una incontestabilă. Acum Gubbins putea să folosească 
această informaţie. 

— Nu se poate, am spus cu o voce mai înaltă decât de obicei. 
Mă simţeam vinovată de atâta prefăcătorie. 

A dat din cap și coada i s-a destrămat de tot. Acum faţa îi era 
acoperită de păr negru ca unei păpuși troll. l-am dat o parte din 
el de pe ochi. 

— Femeia asta nu se mai oprește din dăruit, nu? Cum ai aflat? 

— Mi-a spus Stokes. A zis că vrea să-mi spună înainte să 
mărturisească poliţiei. L-au interogat ieri. Atunci nu a zis nimic 
despre aventură, dar acum îi era teamă că o să se afle. Că o să 
pară suspect, dacă nu le spune. 

O mutare preventivă. Inteligent din partea lui Stokes. Mi-aș fi 
dorit s-o pot întreba dacă a fost acasă în noaptea crimelor. Dar 
nu era momentul potrivit. Incepuse să plângă din nou. 

— Nu credeam că o să-mi facă asta. Că o să ne facă asta. 

l-am dat alt șerveţel și s-a șters cu el. Am îmbrăţișat-o. 

— Simt că mi-am pierdut cel mai bun prieten. 

Îmi amintesc acel sentiment. Total abandonată și singură 
după ce am aflat de Helene. Gândul insuportabil că nu eram de 
neînlocuit pentru Hugh. Dar când am auzit-o pe Kelly vorbind, 
mi s-a deschis o altă perspectivă. Eu și Hugh nu fuseserăm 
niciodată cei mai buni prieteni. Hugh a stabilit termenii relaţiei 
noastre. Termeni care-i permiteau să aibă aventuri. Ori îi 
acceptam, ori plecam. Sau aveam o opţiune mai subtilă: să mă 


VP - 181 


prefac că nu se întâmpla nimic, ceea ce a funcţionat până când 
a făcut ceva imposibil de negat - un copil. 

— Am fost atât de idioată, suspina Kelly. O învăţțam cum să-și 
tonifice burta moale și să-și întărească fundul lăsat, încercam să 
o fac sexy, în timp ce eu mă transformam într-un balon. 

— Încetează. Ai un corp minunat. Eşti o femeie frumoasă, 
voluptuoasă. 

Acum câţiva ani eram disperată să am o burtă rotundă și 
fertilă ca a ei. Dar acum am înţeles că dacă rămâneam 
însărcinată, trebuia să fac faţă infidelităţii lui Hugh și unui nivel 
de stres toxic la fel de mare precum vulnerabilitatea mea. Cu 
asta se lupta Kelly. Aș fi avut două opţiuni: fie aș fi divorțat de 
Hugh și aș fi devenit o mamă singură, fie rămâneam cu el și 
creșteam copilul într-o căsnicie plină de neîncredere și ură. Nuo 
invidiam pe Kelly. Pentru prima dată, mi-a trecut prin cap că 
scăpasem ușor cu Hugh. 

— Crede-mă, dacă știam că Helene ţi-a distrus căsnicia, nu o 
primeam niciodată la cursul de Pilates, a pufnit Kelly. Am lăsat 
vulpea la coteţul de găini. Am greșit, am... Oricum, nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat. Sau poate m-ar fi înșelat cu altă 
femeie. Nu știu. Sunt așa de confuză. Nu mai știu cine este 
Stokes. 

Am luat-o de mână. Ce rost avea să-i spun că Helene era cu 
Stokes din septembrie, cu mult înainte ca aceasta să vină la 
curs? Acum era mai important să atenuez impactul posibilităţii 
devastatoare pe care aveam să i-o prezint. 

— Câteodată, oamenii pe care-i iubim au o parte pe care nu 
vrem s-o vedem, pentru că este prea dureros. Putem merge 
somnambuli... Eram agitată. Putem merge somnambuli printr-o 
relație, Kelly. Dar vine o vreme când trebuie să ne trezim. Kelly 
clipea la mine și a făcut ochii mari. 

— Incerc să zic că, la suprafață, Stokes poate părea într-un 
fel, dar, de fapt, poate fi o persoană foarte distructivă. 

A izbucnit în plâns și s-a aruncat din nou pe banchetă. 

— Ai dreptate. A omorât tot ce aveam împreună. Nu cred că 
pot să-l iert vreodată. 

— Nu. Vreau să zic... 

Am auzit ușa de afară deschizându-se. 

— Nora? a strigat Grace. 

— Aici. 


VP - 182 


Grace a intrat în bar cu hanoracul ei portocaliu și salteaua. S- 
a uitat întrebătoare la mine. 

— Credeam că am ajuns prea devreme, a zis ea, îndreptându- 
se către masă, dar se opri la mijlocul drumului. Doamne. 
Suntem în Oz! Stătea acolo, holbându-se la pieptul meu de 
parcă mai văzuse un al treilea sân. 

— Despre ce vorbești? 

— În sfârșit porţi ceva colorat! 

M-am uitat în jos, la corpul meu. Câteva ore mai devreme, în 
timp ce umpleam la loc unele dintre sertarele golite de poliţie, 
am dat peste hanoracul roșu-cireașă pe care mi-l cumpărasem 
singură drept cadou anul trecut, la reducerile de Ziua 
îndrăgostiților de la mallul din Massamat. In mod surprinzător, 
aveam poftă să-l port. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Grace, îngrijorată. O văzu pe 
Kelly ghemuită pe banchetă, frecându-se la cap. 

— Nu mă simt prea bine, a mormăit Kelly. 

Grace ridică din sprânceană. 

— Umblă un virus de 24 de ore prin oraș. Otis s-a îmbolnăvit. 
Și încă doi copii de la grădiniţa lui Leon. Se întoarse către mine. 

— Ar trebui să o ducem acasă. 

— Nu e un virus, am zis. 

— Eşti sigură? 

Kelly se rostogoli. 

— Cât e ceasul? Trebuie să mă pregătesc pentru curs. 

Grace se uită la fața ei plânsă și se așeză lângă ea, pe partea 
opusă de mine. 

— Ce te-a supărat așa? 

Oare Kelly avea să-i spună? 

— Nimic. Începu să caute ceva sub masă. 

— Unde este salteaua mea? 

Oare ar trebui să-i spun eu? 

— Lasă salteaua. Spune-mi ce s-a întâmplat. Și dacă nu te 
simţi bine, lasă-ne să te ducem acasă. Trebuie să avem grijă de 
tine și de copil. Nu-i așa, Nora? 

Nu ar fi trebuit să meargă acasă. Era posibil ca Stokes să fie 
foarte furios pe Kelly pentru că plecase. Mă temeam pentru ea 
și copil, chiar dacă ar fi riscat enorm să se atingă de ea acum că 
poliţia știa despre aventura lui. 

— Nu vrea să meargă acasă, am ripostat eu. 


VP - 183 


Grace se uită nelămurită la mine, apoi se întoarse către Kelly. 

— Kelly? 

— Nu mă întorc acasă la un mincinos și un infidel. 

— Stokes te înșală? 

— Se culca cu Helene, mi-a scăpat. 

Grace se holbă la mine, împietrită. Apoi lovi cu pumnul în 
masă, făcând să sară în sus sarea și piperul. 

— Al naibii, de necrezut. Femeia aia era o devoratoare de 
bărbați. 

— Nu vreau să-l mai văd niciodată, smiorcăi Kelly. 

— Bineînţeles că nu vrei. iți respect decizia, zise Grace, 
îmbrăţișând-o pe Kelly. Dar în astfel de situaţii, nu poți fi cea 
care cedează terenul. Imi aruncă o privire. 

— Lasă-l pe e/ să-și găsească alt loc de stat, zise ea, fermă. 
Eşti însărcinată. Nu poți trăi într-o sală de bowling. 

— Dar nu pot să mă întâlnesc cu Stokes. Nu sunt pregătită. 

— Poţi sta la mine, am zis. Apoi mi-am amintit imediat de 
dezastrul lăsat de poliţie și am regretat oferta. 

Kelly dădu din cap, neconvingător. 

— Stai puţin, spuse Grace. In Coteț se face cam frig, Nor. Are 
nevoie de condiţii mai umane. Noi avem o cameră de oaspeţi 
disponibilă și ce persoană mai potrivită să aibă grijă de tine 
decât un tehnician medical de urgenţe? Îl sun pe Mac și îi spun 
că vii la noi, Kelly. Ajung și eu mai târziu, după emisiune. 

— Cred că Grace are dreptate, am spus. O să pun un afiș în 
care o să scriu că s-a anulat cursul. Ar trebui să mergi acasă la 
Grace și să-i lași să te răsfeţe. 

— Sunteţi minunate. Mulţumesc, a mormăit Kelly. 

— Crezi că poţi să conduci? a întrebat-o Grace. 

— Aha. 

— Bine. O să te ajut să te aranjezi, zise Grace, luând-o de 
mână. Hai, dragă. 

După ce Grace o conduse pe Kelly la baie, m-am dus în 
spatele barului să caut o hârtie. Peste câteva clipe, ușa de la 
intrare scârțâi din nou. 

— Cine e acolo? 

Nu răspunse nimeni. 

— Am întrebat cine e acolo! 

Tot niciun răspuns. Mi s-au încordat umerii. Oare era Stokes? 
Venise după Kelly? instinctiv, m-am întins după o sticlă și am 


VP - 184 


apucat-o de gât. M-am relaxat când în prag a apărut forma 
voinică a lui Sinead. Purta pantaloni de trening și, ca de obicei, 
avea la ea un umeraș cu hainele pe care urma să le îmbrace 
pentru jobul de la bancă, salteaua pentru exerciţii și o pungă 
mică de hârtie, maro. Sub bretonul drept, avea cearcăne la ochi. 

— De ce sunteţi toate aici cu noaptea-n cap? a întrebat. 

— AŞ putea să te întreb același lucru, am zis, punând jos sticla 
cu nonșalanţă. Kelly nu se simte bine. Pun un afiș să anunţ că s- 
a anulat cursul. 

Sinead se apropie și puse bagajele pe bar. M-am gândit la Al 
Tidy Pool și la cele patru locuri de muncă ale lor și am regretat 
că am ridicat tonul la ea la Tea Cozy. 

— Sinead, îmi cer scuze pentru seara trecută. Pentru felul în 
care am vorbit cu tine. Am fost o nesimţită de prima clasă. 

— Nu te agita. Era o situaţie neobișnuită. Erai într-o stare 
proastă. Detectivul acela Roche care ne-a interogat ieri, m-a 
întrebat cum cred că te-au afectat crimele și am spus așa: 
„Chiar dacă Hugh Walker a fost un ticălos nenorocit, a împărţit 
același pat cu el ani de zile. Ar trebui să aibă apă îngheţată în 
vene ca să nu fie devastată de ce i s-a întâmplat”. 

M-am clătinat puţin și m-am ţinut de bar ca să rămân dreaptă. 
Asta însemna că Roche îi întreabă pe toţi despre starea mea 
emoţională pentru a-și construi cazul. L-ar considera pe Stokes 
măcar o posibilitate? 

— Cea mai întrebat detectivul Roche? 

— Dacă am observat ceva ce îi poate ajuta, dar nu a fost 
cazul. Ce părere aveam despre Helene. Aici, i-am spus câteva. 

Am încercat să-mi reprim anxietatea și să mă concentrez pe 
Sinead. 

— Presupun că nici voi nu sunteți într-o situaţie prea bună. L- 
am văzut pe Al plecând de aici de dimineaţă cu dubiţa 
Distrugătorilor de Mizerie. 

Sinead lăsă privirea în jos. 

— Nu voia să știe nimeni. Apoi se uită în sus și ridică bărbia 
înspre sticla de Jameson. Aș bea una mică. 

Am luat un pahar de shot din bar și, ezitând, am mai scos 
unul. Am turnat whisky în amândouă. Am ridicat paharele, am 
ciocnit și le-am băut. Lui Sinead îi dădeau lacrimile. 

— Of, Sinead. Așa de rău e? 

Dădu din cap. 


VP-185 


— Una era să curețe piscine și să sape diguri de irigaţii, a zis. 
Dar toalete... A pierdut atâţia clienţi anul acesta, că a fost nevoit 
să lucreze noaptea aici și tot nu ne ajung banii. Cu preţurile 
crescute din oraș și cu taxele pe casă care tot cresc... 

— Nu știam. 

— După ce a pierdut Pequod Point, situaţia a devenit din 
proastă și mai proastă. Era cea mai profitabilă lucrare. Înainte să 
vândă casa Walkerilor, proprietarul era client Tidy Pools. 
Aparent, l-au înlocuit cu un tip nenorocit din Massamat pe care l- 
a recomandat agentul lor imobiliar. 

— Walkerii l-au concediat pe Al? 

A dat din cap. 

— Urăște să fie administrator. Devine răutăcios. Este nervos 
tot timpul. Este furios ca naiba. Așa zice de când a început să 
lucreze aici noaptea. 

M-am dat un pas înapoi. Ce zicea? 

— Era așa de blând. Dar acum zice: Sunt furios ca naiba 
pentru că trebuie să curătț mizeria altora; sunt furios ca naiba 
fiindcă mama ta vine la noi de Ziua Recunoștinței; sunt furios ca 
naiba că trebuie să muncesc jumătate de zi ca să-mi fac plinul la 
mașină. Este atât de epuizat, că abia mănâncă. Mereu fuge de 
la un loc de muncă la altul. 

Mă uitam cu gura căscată la ea, iar Sinead dădu pe gât restul 
de whiskey. 

— Am vrut să-i fac o surpriză și să-i aduc micul dejun înainte 
să plece, a zis, atingând punga maro. l-am adus mâncarea lui 
preferată: sandviș cu ou și cârnat. Dar presupun că l-am ratat. 
Se șterse la ochi. Scuze, nu am vrut să fiu așa smiorcăită. Hei... 
A arătat înspre pieptul meu. 

— Ce? am întrebat, ieșind din starea mea de uimire. 

— Uită-te la tine. Porţi ceva colorat. 

* 

Mă gândisem la Stokes ca la o persoană plină de mânie, 
capabil să-i omoare pe Hugh și pe Helene. Acum mai era și Al cu 
un topor pe urma Walkerilor. Nu, ideea era ridicolă. Timidul și 
agitatul Al Rudinsky, tipul care se îngrijora că lasă noroi pe 
podea? Nu ar fi putut să omoare pe nimeni și cu atât mai puţin 
pentru că fusese concediat. Sau ar fi putut? Singurul lucru de 
care eram sigură, pe când ieșeam toate patru în dimineaţa 
luminoasă și vioaie din întunericul din Thunder Bar, era că Furios 


VP - 186 


ca naiba trebuia să fi fost el. Folosise această sintagmă în mod 
repetat și conducea ca un nebun. Dar de ce nu venise direct la 
mine să-mi spună că se simţea jignit? De ce a fost nevoie să-și 
exprime furia sub un pseudonim? 

După ce m-am gândit la asta pentru o secundă, răspunsul a 
fost evident. Ruşine. Umilinţă. Probabil că ce spusese Eric 
Warschuk era adevărat: „Este lucrul de care se tem cel mai mult 
bărbaţii”. 

— Nici femeile nu se dau în vânt după asta, am mormăit. 

— Ce-ai zis? a întrebat Grace. 

Grace, Kelly și Sinead stăteau în ușă, în soare, mijind ochii 
precum moliile. 

— Nimic. 

Kelly tremura în pantalonii ei scurți și se ţinea de Grace. 
Pielea de pe gambele ei superbe se făcuse ca de găină. Grace a 
băgat-o repede în Mini-ul ei, i-a dat indicaţii de drum și cheia de 
la casă, în timp ce eu lipeam pe ușă afișul Curs anulat. 
Scrisesem pe spatele alb al unui suport de pahar imprimat cu 
mesajul: „Din cauza tăierilor bugetare, lumina de la capătul 
tunelului a fost stinsă”. 

Grace se întoarse, scuturând din cap. 

— Ce situaţie de înfruntat când ești însărcinată. Mă mir că nu 
a făcut avort spontan. Nu credeam că Stokes era tipul lui 
Helene. 

— Nu știi nici măcar jumătate din poveste, Grace. Am un 
milion de lucruri să-ţi spun. 

Grace și-a băgat bărbia în piept și a început să-și curețe 
hanoracul de scame invizibile. 

— Și eu am ceva să-ţi spun. Detectivul Roche a venit la noi 
seara trecută. 

Am dat din cap și mi s-a strâns stomacul. 

— A întrebat de mine, nu? Mi-au percheziţionat casa. Mi-au 
luat telefonul, computerul. 

Grace a ridicat repede capul. 

— La naiba! 

— Gubbins lucrează să le recupereze. Ce te-a întrebat Roche? 

— Dacă ești stabilă emoţional. Am zis că ești precum o 
stâncă. Că ai trecut prin iad din cauza lui Hugh, dar că ai rămas 
puternică. Doar că în ultimul timp ai fost cam deprimată. 

— Și ai simţit nevoia să-i spui asta, am sărit indignată. 


VP - 187 


Grace s-a apărat repede. 

— Nu am vrut să audă de la altcineva și să creadă că am vrut 
să ascund asta. 

— El cum a reacționat? 

— A vrut mai multe detalii. „Se poartă ciudat? Petrece mai 
mult timp singură? Este mai secretoasă?” l-am zis că doar îţi 
lipsesc culorile, atât. Apoi l-am pus la punct. „O cunosc de 23 de 
ani”, am spus. „Este un om bun și nașa copiilor mei. Nu vă irosiţi 
timpul investigând-o pe Nora Glasser. Un criminal periculos este 
în libertate. Găsiţi-l”. 

După cum am zis, loială precum Lassie. 

— Nor, mai este ceva. Despre programul meu de astăzi... 

— Stai. Stokes ar putea apărea aici în orice moment. Hai să 
vorbim la radio. 

Grace găzduia emisiunea Zvonurile localnicilor în direct, la ora 
10:30, iar directorul de la radio umplea de obicei frigiderul cu 
mâncare. Nici nu-mi mai aminteam când mâncasem ceva ultima 
dată. 

x 

Conduceam pe drumul dintre Pequod și Massamat iar mintea 
îmi sărea dintr-o grijă în alta, precum un greiere care fuge de 
mașina de tuns iarbă. Îmi făceam griji că o să fiu arestată, că 
Stokes o să rămână în libertate, că sunt din nou somnambulă și 
nu mai știu ce. Îmi făceam griji până și pentru Al că spăla 
toalete toată noaptea. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu 
atât știam că Al nu era un criminal. O simțeam. Eu pariam pe 
Stokes. El era acela. Oricât de furios ar fi fost Al pe rubrica mea, 
amenințările lui erau inofensive. Era o victimă frustrată a 
economiei în schimbare. Îl înţelegeam. 

Era bine că nu aveam telefon, pentru că voiam să-l sun pe 
Ben și să-i spun că Al Tidy Pool a scris scrisorile. Probabil că nu 
era indicat să vorbesc cu Ben înainte ca acesta să aibă timp să 
proceseze mesajul pe care i-l lăsasem. Speram că va înţelege. 
Nu eram reticentă din cauza lui. Ci doar din cauza mea. 

Grace dispăru prin ușa radioului în timp ce eu am parcat pe 
un loc de vizitatori de la WPQD. Ora mea amărâtă de somn 
începea să-și spună cuvântul. Inainte să dau buzna în clădirea 
de cărămidă de mărimea unui depozit - un fost magazin cu 
articole de petrecere - am ieșit din mașină și am bătut din 
picioare ca să-mi alung starea de somnolență. Locuitorii din 


VP - 188 


Pequod nu mai sărbătoreau din cauza greutăților economice. 
Petrecerile intraseră pe linie de plutire. 

ȘI WPQD era afectat - subvenţiile federale fuseseră decimate, 
veniturile din reclame scăzuseră. Jumătate din timp, o gazdă 
demoralizată spunea monoton numărul de telefon pentru 
campania de adunare de fonduri și în schimbul donațiilor oferea 
sacoșe din cânepă sau CD-uri cu Bruce Springsteen. Când am 
intrat, cânta Uptown Funk. În zona îndepărtată a holului, șeful lui 
Grace, Monty Beers, cânta din biroul lui de sticlă odată cu 
melodia. Când m-a văzut, a adoptat o expresie serioasă, a 
ridicat degetul mare în sus și mi-a strigat: „Bravo, fato!”, înainte 
să dea muzica mai încet și să înceapă știrile. 

— Bună dimineaţa. Aici Monty Beers cu revizuirea știrilor 
săptămânale de la WPQD. Pequodul încă este cuprins de panică, 
în timp ce poliţia caută în continuare criminalul lui Hugh și 
Helene Walker. Este ultima săptămână din sezonul de cules 
mere. Și un raport financiar emis ieri prevede că economia 
anului 2018 va fi „bunuţă”. Acestea și mai multe în continuare. 
Rămâneţi conectaţi. Puse un anunţ de interes public și, de data 
asta, ridică ambele degete mari în sus. 

Oare de ce mă tot felicita Monty? Probabil că mă văzuse la 
știri. Părea că îmi crezuse declaraţia și încerca să-și arate 
sprijinul emoţional - felicitându-mă că am rămas puternică în 
ciuda evenimentelor traumatice din acea săptămână. Eram 
recunoscătoare pentru încurajarea lui. Am mers la bucătărie să 
iau două căni și un iaurt cu piersici din frigider. 

* 


Stilul lui Grace de a lua interviuri era eficient. Aşa cum 
Barbara Walters făcea oamenii să plângă, Grace îi făcea să 
spună lucruri pe care nu le-ar fi spus în mod normal. Avea 
anumite calități care determinau oamenii să se deschidă în fața 
ei: foarte pasionată, măgulitoare și o ascultătoare empatică. 
Înainte să-și dea seama, invitaţii lăsau garda jos și dezvăluiau 
secrete sau opinii pe care apoi le regretau. Grace era așa de 
bună, că ar fi putut lucra la un post de radio naţional. Dar 
ambiția nu era punctul ei forte. „Locul meu este fix în Pequod”, 
spuse odată când discutam despre posibilitatea de a aplica la un 
post liber de la NPR, din Washington. 

Eram în afara studioului ei mic și izolat fonic și o priveam în 
timp ce se pregătea pentru emisiune. Stătea pe unul dintre cele 


VP - 189 


două scaune de metal de la masa lungă de lemn, cu MacBook-ul 
ei, un carnet și un stilou, două microfoane de masă și două 
seturi de căști. Pe scaunul gol era o pernă roz pe care scria cu 
litere roșii cusute „Harul este un dar de la Dumnezeu””. Mi-am 
dat seama că ezitam să intru. Era timpul să-i spun totul lui 
Grace, inclusiv că revenise problema cu somnambulismul. Mă 
temeam să fac asta. Dacă îi spuneam acum, însemna că 
admiteam că o minţisem. Ar fi fost intolerabil pentru mine să fac 
față lumii fără încrederea lui Grace. 

Am intrat. În studioul ei era la fel de liniște ca în strana pentru 
confesiuni - Grace opri microfoanele. Am pus cănile pe masă, 
împreună cu termosul de cafea pe care-l adusesem. Apoi m-am 
așezat pe pernă și am început să mănânc iaurtul. 

— Monty tocmai m-a felicitat de parcă urmează să particip la 
un triatlon, am spus, încă evitând subiectul dificil. Am apreciat. 
Aveam nevoie de încurajare. 

Chiar dacă nu era nevoie, Grace reglă microfoanele și 
laptopul. Evită să se uite la mine. 

— Grace? 

— El crede că ai venit pentru un interviu despre Hugh. 

M-am oprit din mâncat și am pus lingura jos. 

— Am vrut să-ţi spun înainte, la sala de bowling. Monty m-a 
rugat să fac o emisiune despre Hugh astăzi. Vrea să-ţi iau ţie 
interviu ca invitat principal. A zis: „Se numește Zvonurile 
localnicilor și despre ea vorbește lumea”. 

— Și tu ai acceptat? 

Poate nu era așa de loială. 

— Am zis „categoric nu” în ceea ce te privește, dar am aranjat 
interviuri la telefon cu reprezentații artei - Abbas Masout și 
Davis Kimmerle, criticul. Este dificil pentru mine să evit 
subiectul cu totul. M-am gândit că nu o să te superi așa tare 
având în vedere că Hugh este, știi tu... mort. Dar dacă nu ești 
de acord, anulez. 

M-am uitat în ochii albaștri și limpezi ai lui Grace și mi-am dat 
seama că era sinceră. Chiar avea să anuleze emisiunea, dacă 
așa voiam eu. Nu aveam niciun drept s-o împiedic să-și facă 
meseria; Hugh a fost o figură culturală majoră și a locuit în 
această zonă. 


"$ 


7 Joc de cuvinte, în engleză, „Grace" înseamnă „grație, har". (N. trad.). 


VP - 190 


— Nu pot participa. Dar bineînțeles, ar trebui să continui cu 
ceilalţi invitaţi. Fă ceea ce trebuie să faci, am zis. 

Grace mă mângâie pe braț. 

— Mulţumesc, Nor. 

Am respirat adânc. 

— Bine, este rândul meu să fac mărturisiri. Și te rog să nu pui 
întrebări înainte să termin. 

Era dificil pentru Grace să nu mă interogheze, dar reuși să mă 
lase să vorbesc. Am spus totul, repede. l-am zis că Ben și 
Gubbins cred amândoi că mi s-au înscenat crimele. Tabloul 
sfâșiat, cadavrele puse în acea poziţie. 

— Ce naiba? 

l-am spus despre jurnalul nenorocit al lui Hugh din timpul 
divorțului în care scria despre atacul meu asupra aceluiași 
tablou. 

— Aduna probe împotriva ta pentru divorţ? Asta da noutate. 

— Mi-ai promis că nu mă întrerupi. 

l-am dat lista mea cu posibilii suspecți: un dealer furios de 
droguri, o amantă părăsită de-a lui Hugh și, la final, Stokes. Am 
construit un caz solid împotriva lui, prezentându-l ca pe un 
criminal în serie motivat de umilinţă. 

— Socrii lui l-au înjosit. l-a asfixiat și a pus mâna pe banii lor. 
Apoi Helene și Hugh l-au umilit și de data asta a fost și o ofensă 
sexuală la mijloc. S-a răzbunat pe ei. 

Grace se juca cu stiloul. 

— Nu știu. Nu cred că Stokes Diekmann are mintea necesară 
pentru a orchestra un scenariu care să te incrimineze. 

— Este un tip foarte furios. Este înfricoșător, crede-mă. E bine 
că ai luat-o pe Kelly la tine. Acum te rog să nu mă mai întrerupi. 
Mai am ceva de zis. 

Apoi i-am zis că m-am culcat cu Ben. 

— Mă rog, am dormit doar o oră. 

A făcut ochii mari. 

— Ai găsit în sfârșit pe cineva și e Ben al naibii Wickstein. 
Uau. Cum a fost? 

— Stai. Nu am terminat. 

— Hai, Nor. 

— A fost minunat. Dar cam copleșitor... 

— Bineînţeles, a trecut ceva timp. Dar asta e grozav. Mă 
bucur pentru tine. Pentru amândoi. 


VP-191 


— Te rog să nu faci mare lucru din asta. Probabil că a fost 
doar o aventură de-o noapte. 

Grace s-a încruntat. 

— De ce zici asta? 

M-am uitat la ceasul de pe perete. Aproape 9:45. Cel mai 
probabil Ben era la întâlnirea săptămânală de la Courier, unde 
ar fi trebuit și eu să fiu. Cum am putut să plec de lângă el? Mă 
simțeam prost. Lașă. Mică. Încă mă crispam la gândul de a-i 
spune că sunt somnambulă. Am respirat adânc din nou. 

— Grace. Am avut din nou episoade de somnambulism. 

— Ce? a înţepenit. Dar te-am întrebat. Mi-ai zis că nu mai ai. 

— Nu eram sigură. Apoi s-a întâmplat din nou noaptea trecută 
la Ben. Și cred că și înainte de asta. M-am oprit. Nu aveam de 
gând să mă eschivez acum. 

— Nu. Știu sigur că s-a mai întâmplat și înainte. 

Grace se holbă la mine, devenind din ce în ce mai îngrijorată. 
Oare la ce se gândea? 

— În dimineaţa crimelor... Nora, aveai tot noroiul acela în păr. 
Și zgârietura de pe față. Ai spus că ai fost la plimbare și ai căzut. 
M-ai minţit? Ai fost somnambulă? 

— Sunt aproape sigură că da. Doarcă nu știu unde am fost. 

— La naiba. Probabil că ești îngrozită, a zis. Îi simţeam stresul 
din voce. 

Își dădu scaunul înapoi și se aplecă. Era o mișcare subtilă, dar 
știam ce înseamnă. Mi s-a umplut inima de mâhnire. Nu mai 
văzusem niciodată o privire mai gravă la Grace. Am început să- 
mi frec mâinile, agitată. 

— Crezi că eu am făcut-o. 

Grace tresări. 

— Crezi că eu i-am omorât pe Hugh și Helene. 

M-am cocoțat în scaun, zdrobită. 

— Termină cu prostiile. Grace se ridică și scutură cu 
vehemenţă din cap. 

— Te cunosc. Nu ai putea face așa ceva. Sub nicio formă. Nu 
ești o astfel de persoană. 

— Dar... sunt atâtea aspecte care se potrivesc, am zis. Cum 
poţi fi sigură? Îţi amintești de Axel? Nora-Mâini-de-Foarfece? 

— Ăla era un hanorac. Aici vorbim de fiinţe umane. Este 
absolut imposibil. Nici într-un milion de ani. Înţelegi? Niciodată. 
M-a apucat de umeri și m-a privit în ochi. 


VP - 192 


— Repetă după mine: niciodată. 

Mă simţeam de parcă tocmai fusesem scoasă din prăpastie. 

— Niciodată. 

— Bine. Ben ce părere are despre asta? 

Am evitat să-i întâlnesc privirea. 

— Nu i-am spus. 

— Trebuie să-i spui. 

— Dar nu pot. 

— Ba poţi. 

M-am uitat din nou la Grace, rugătoare. 

— Dacă va crede că eu i-am omorât? 

— Atunci nu este bărbatul potrivit pentru tine. Trebuie să-i 
spui. 

— Nu. Am înțepenit și mi-am încrucișat mâinile. Oricât de 
empatică ar fi fost, Grace nu știa în ce situaţie eram. Cât de 
expusă și lipsită de apărare mă simţeam. 

— Eşti încăpăţânată, zise cu severitate. 

— Și tu ești autoritară. 

Își dădu părul pe spate și se așeză. Ne-am uitat una la 
cealaltă, fără să clipim. 

— Mai vorbim, a spus Grace. Între timp, trebuie să mergi la o 
clinică. Nu ai încercat asta. 

— Poliţia mă urmărește. Și aici nu avem asemenea clinici. 
Gubbins a zis că dacă ies din district, mă vor urmări. Nu-mi 
permit să afle despre tulburarea mea. O clinică nu este o 
opţiune viabilă acum. 

— Bine. Atunci trebuie să găsim o soluţie pentru a-ţi reduce 
nivelul de stres. Pun pariu că din cauza asta au apărut 
episoadele. 

— Crede-mă, ceea ce m-ar ajuta ar fi ca poliţia să găsească 
criminalul și să nu mai fiu un suspect. 

— Da, aşa e. 

Grace luă stiloul și începu să noteze ceva. 

— Cât despre asta, putem exclude din prima două persoane. 

— Pe cine? 

— În primul rând, pe dealerul de droguri nervos. Dacă Hugh și 
Helene ar fi consumat droguri, s-ar fi văzut la autopsie. Sursa lui 
Ben de la biroul procurorului n-a zis nimic de droguri, așa-i? 

— Nu, am zis mâhnită. 

De ce nu mă gândisem la asta? 


VP - 193 


— Şi al doilea, după cum am spus, nu cred că Stokes a pus la 
cale acest plan pentru a te incrimina pe tine. Işi petrece 
jumătate din viaţă jucându-se bowling. E cam încuiat. 

— lar tu ești cam snoabă. Doar pentru că Stokes este obsedat 
de bowling, asta nu înseamnă că e prost. Asta e un stereotip. 
Face pe prostul. Dar este destul de inteligent. Și de diabolic. 
Sunt sigură că Helene i-a spus că am fost căsătorită cu Hugh, 
dar s-a prefăcut că nu știa. De parcă eu eram ciudata de la locul 
crimei... 

Grace își miji ochii. 

— Poate. Sau poate i-a omorât Kelly. Dacă știa de aventură și 
se preface că tocmai a aflat? Poate a căutat-o pe Helene pe 
Google și a citit despre trecutul tău. Și-a dat seama că ai fi 
suspecta perfectă. A icnit. 

— La naiba. Acum este la mine în casă cu Mac. 

— Nu. Nu. Nu. Uită de asta. Nu e Kelly. Am fost dezamăgită că 
Grace nu credea în teoria cu Stokes. 

— Ar fi putut să-i biciuie cu coada din păr. Dar să-i împuște? Și 
de ce l-ar fi omorât și pe Hugh? Ea o ura doar pe Helene. 

Grace se gândi la asta pentru un moment și se relaxă. 

— Ai dreptate. Și chiar este o dulce. 

— E Stokes, am insistat. Stokes îi ura pe amândoi. 

— Ar putea fi... A început să mâzgălească pe carneţel. 

— Dar dacă... Părea că desenează o pereche de ochi 
încrucișați. 

— Dar dacă ce? am întrebat nerăbdătoare. 

— Dacă Hugh avea din nou aventuri? Probabil s-o fi culcat cu 
vreo nebună. Una geloasă patologic. „Bang, bang” - Hugh și 
Helene. „Hâșt, hâșt” - tabloul. 

A mâzgălit ochii. 

— Dar poate chiar este Stokes. 

Am început să-mi masez tâmplele, copleșită de toate aceste 
posibilităţi. 

Grace a continuat: 

— Nu este ciudat că Helene a fost atrasă de Stokes? Nu este 
deloc tipul ei - un jucător de bowling din Catskill? 

— lar începi. Stereotipuri. 

— Dar Stokes nu are milioanele lui Hugh. 

Grace desenă semnul de dolar. M-am uitat la el. Mi-am 
aruncat privirea în altă parte, apoi m-am uitat din nou la el. 


VP - 194 


Creierul a început să-mi bâzâie și să clipească precum o mașină 
de pinball. Cum de am ratat asta? Mi-am aruncat scaunul și am 
bătut în mod repetat pe carneţel în timp ce încercam să-mi adun 
gândurile care o luaseră razna. Grace era alarmată. 

— Ce? 

— Bob Woodward și Carl Bernstein$, am spus. 

Grace a pus jos stiloul și am spus amândouă în același timp: 

— Urmărește banii. 

Cuvintele au căzut cu greutate. 

— Callie reprezintă banii. Ea va fi moștenitoarea lui Hugh. 
Acum că el este mort, tablourile lui valorează chiar mai mult. O 
avere, de fapt. Cincisprezece milioane? Mai mult? Ea e doaro 
copilă. Cineva trebuie să aibă grijă de ea, să devină tutorele ei 
legal. 

— Ai dreptate, a zis Grace. 

— Acea persoană va avea o influenţă uriașă asupra 
milioanelor în următorii ani. Și asupra felului în care ea va 
administra banii când va crește. Vrei să punem pariu că aceste 
persoane vor fi unchiul Tobias și soția lui, Ruth, care au depus 
cerere să devină tutorii lui Callie? 

Grace duse mâna la bărbie, reflectând la teoria mea. 

— Nu știam că Tobias este interesat de aspectele materiale. 

— Îţi amintești când ţi-am zis că a pus bazele unei fundaţii 
religioase? De două ori i-a cerut lui Hugh niște donaţii 
generoase, ne-a invitat la o strângere de fonduri în Virginia, dar 
nu am fost niciodată. Hugh era de părere că fundaţia promova 
„fascismul creștin” și nu a dat nici măcar un cent. M-am așezat 
din nou și am încercuit semnul dolarului, cu stiloul lui Grace. 

— Dacă Tobias i-a ucis pentru bani? Am arătat către laptopul 
ei. 

— Pot să-l folosesc? 

— Te rog. 

— Ştiai că Tobias a fost în New York pentru o conferinţă 
„Salvaţi familia” în weekendul în care au avut loc crimele? am 
întrebat, intrând pe e-mailul meu. 

— Ei bine, asta chiar este o coincidenţă suspectă, a zis Grace. 


8 Carl Bernstein este un jurnalist de investigaţie și scriitor american. În timp ce lucra 
pentru Washington Post, în 1972, acesta a fost pus în echipă cu Bob Woodward; cei 
doi s-au ocupat de mediatizarea scandalului Watergate, care a dus la numeroase 
investigaţii guvernamentale și, în final, la demisia președintelui Richard Nixon (N. 
trad.). 


VP - 195 


— Ştia și că fetița stătea la sora lui Helene și nu era acasă. l-a 
spus lui Wolf Blitzer. Era singur și la o distanță mică de Hugh și 
Helene. Nimeni nu stătea să-l urmărească. Ar fi putut să 
închirieze o mașină, să meargă din oraș la Pequod, târziu în 
noapte și să-i împuște înainte să se întoarcă la hotel. Nu ar fi 
știut nimeni că a plecat. Și Tobias ar fi știut cum să aranjeze 
locul astfel încât să pară că eu am comis crimele. 

— Poliţia sigur îl suspectează și cercetează toate astea. 

— Cred că poliţia este prea ocupată cu mine. 

Grace trase cu ochiul peste umărul meu pe când 
redeschideam e-mailul de la Tobias. 

— Te-a invitat la funeralii? 

— Era creștinesc să mă invite, nu? Își consolidează imaginea 
de sfânt. 

Grace șovăi puţin, apoi miji ochii. 

— Spune-i că și eu sufăr și că aș vrea să merg cu tine, a zis 
ea. 


VP - 196 


Din Pequod Courier 
Necrologuri 


- Continuare de la pagina 11 - 


Nora Glasser, angajată la Courier, a fost prima soţie 
a lui Hugh Walker și ea l-a adus pe artist în această 
zonă. Ambii decedați s-au mutat la Pequod Point la 
începutul acestui an. Fratele lui Hugh Walker, Tobias 
Walker din Lynchburg, VA, este ruda în viaţă a 
acestuia. Rudele în viață ale lui Helene Walker sunt 
mama, Dinah Westing, și sora, Margaret Westing. 
Moștenitoarea lor este Callie, fiica acestora. 


VP - 197 


Capitolul 16 


Eram într-o misiune. Am plecat de la WPQD și am mers la 
magazinul Reynolds Discount Electronics din Massamat. Era 
timpul să cumpăr un telefon de unică folosință sau, în jargonul 
infractorilor, o „cartelă”. Voiam să sun la agenţiile de închirieri 
auto și să aflu dacă Tobias rezervase o mașină sâmbătă seara. 
Dacă da, ar fi înregistrat distanţa parcursă. Cu puţin noroc, dacă 
mașina închiriată nu fusese spălată temeinic, poliţia ar mai fi 
putut găsi urme de sol din Pequod Point pe covorașe sau pe 
anvelope. Sau fibre de covor pe tapiţerie. Sau chiar sânge. Era o 
idee bună și să cumpăr un laptop ieftin ca să-mi verific e- 
mailurile și să termin articolul „Câini pentru eroi”. Nu puteam să 
chiulesc. În ciuda tuturor întâmplărilor prin care treceam, 
trebuia să-mi îndeplinesc obligaţiile de la locul de muncă. 

M-am gândit la lucru și am avut din nou îndoieli despre Ben. 
Oare  procedasem bine să-l îndepărtez? Să nu-i dau 
oportunitatea să reacționeze la situaţia mea? Trebuia să renunţ 
la aceste îndoieli neobosite și să mă concentrez pe planul de 
acum. 

Conduceam și mă gândeam la toată discuţia cu Grace. Acum 
aveam doi suspecți principali. Stokes avea un motiv temeinic, 
dar la fel și Tobias. Era Cain pentru Abelul lui Hugh. Sigur era 
invidios pe fratele lui mai mic. Talentul lui Hugh i-a adus 
milioane, iubirea publicului și o blondă sexy. Tobias avea un 
salariu modest de profesor și trăia cu o femeie demodată. Dacă 
Hugh ar fi donat măcar un tablou fundaţiei fratelui său, probabil 
că i-ar fi adus mai mulţi bani decât ar fi putut spera Tobias să 
adune în toată viaţa. Probabil că în spatele evlaviei și 
preocupărilor lui, Tobias ascundea resentimente puternice. Dacă 
Nathan Glasser ar fi fost în viaţă, ar fi pariat că Tobias a pus la 
cale un mod de a-i ucide pe Walkeri, de a da vina pe mine și de 
a se îmbogăţi personal și profesional. 

Împreună cu Grace am făcut un plan. Deja îi scrisesem lui 
Tobias de pe computerul ei, spunându-i că accept invitaţia și 
rugându-l să o lase și pe Grace să participe. Draga de Grace își 
asumase la nuntă rolul de a face situaţia mai puţin penibilă și de 


VP - 198 


a le oferi atenţie lui Tobias și soţiei lui, așa că mă îndoiam că o 
să refuze. La funeralii, avea să-l abordeze din calitatea de mamă 
îngrijorată ce era și va fi încercat să afle ce intenţii are în ceea 
ce o privea pe Callie. Grace mai sugerase o posibilitate. 

— Nu putem respinge ideea ca Hugh să fi avut o iubită 
geloasă. La fel ca pedofilii, și cei care înșală au un nivel ridicat 
de recidivă. Există o șansă ca această iubită să apară la 
funeralii. 

— Ar atrage prea multă atenţie, fiind străină, am obiectat. Ar 
fi prostește din partea ei să riște să se bucure în persoană de 
victimele ei. Și cum să afle de funeralii? Tobias nu le face 
publice. 

— Dacă nu este o străină? Dacă este printre cei invitaţi de 
Tobias? O prietenă. 

M-am gândit la asta pentru un moment și mi-a venit o idee. 

— Sue Mickelson, vecina. A fost prima la faţa locului, după 
menajeră. Este foarte atrăgătoare. Mă întreb... 

— Spun doar că nu ar trebui să eliminăm această posibilitate. 

Am convenit că dacă aflam ceva util, îi spuneam imediat lui 
Gubbins. 

Până am plătit pentru telefon și computer la Reynolds 
Electronics și m-am întors la mașină, Zvonurile localnicilor 
aproape se terminase. Ratasem tot interviul cu Abbas. Grace 
încheia cu Davis Kimmerle de la New York Journal. 

— Și apoi, avem autoportretul genial al lui Walker cu fosta lui 
soţie ilustrată drept o figură bestială, deformată, care plutește 
deasupra lui în timp ce el doarme. Portretul evocă atât stilul 
neprelucrat, cât și cel sofisticat. Este contemporan, dar cu 
bazele în tradiţii clasice din multe culturi. De aceea, Hugh 
Walker va influenţa profund generaţiile următoare. De fapt, a 
creat singur calea către revizuirea neo-primitivismului. 

— Este fascinant, Davis. Perspectiva ta asupra viziunii lui 
Hugh este impresionantă, zise Grace. Trebuie neapărat să scrii o 
carte. 

— Mulţumesc. Recunosc, m-am tot gândit la asta. 

— O, trebuie s-o faci. Fantastic. Promite-mi că vii în emisiune 
după ce apare cartea, să ne vorbești despre ea. 

— Voi fi acolo. 

— Din nou, mulțumim că ai vorbit cu noi astazi și că ne-ai 
explicat atât de elocvent semnificația tablourilor lui Hugh. 


VP - 199 


Acum, că el nu mai este printre noi, este trist că nu vom mai 
putea vedea lucrări noi și nu te vom mai auzi vorbind despre 
ele. 

— E păcat, știu. Dar curând veți putea vedea câteva tablouri 
de-ale lui neexpuse până acum. Mi-ar face plăcere să vorbesc 
despre ele la emisiune. 

— Serios? 

— Da. Galeria Abbas Masout chiar a pus la punct o 
retrospectivă cuprinzătoare pentru această primăvară, înainte 
ca toate astea să... O, Doamne, îmi pare rău, Grace. Tocmai am 
spus ceva confidenţial. Încă nu este o informaţie publică. Poţi să 
tai acest fragment? 

— Mă tem că este o emisiune în direct, Davis. 

Exact despre asta vorbeam când am zis că Grace obținea 
informaţii. Se pare că funcţiona cu toată lumea. 

x 

Nu era nici măcar amiază, dar m-am surprins trecând de 
mijlocul carosabilului de mai multe ori în drum spre casă. 
Apelurile către agențiile de închirieri auto vor trebui să aştepte. 
Acum mă gândeam doar la cum să-mi pun capul pe pernă și să 
închid ochii. Am ajuns la Coteţ, prea obosită ca să mai aranjez 
ultimele lucruri răvășite de poliţie: de pus pe jos preșul, cărțile 
de pus pe raft și de organizat biroul. Cu puţina energie care îmi 
mai rămăsese, am adunat lucrurile din bucătărie: trei tigăi, două 
oale mari de supă și două cratiţe mai mici. 

Acum, că aveam certitudinea că eram din nou somnambulă, 
știam că se poate întâmpla oricând dormeam, chiar și în mijlocul 
zilei. Voiam să mă asigur că umblam doar prin casă, așa cum 
făcusem și în trecut. Oalele și tigăile vor fi funcţionat ca un 
sistem de alarmă simplu. O barieră zgomotoasă care m-ar fi 
trezit, dacă aș fi încercat să plec. Le-am pus în faţa ușii de la 
intrare, apoi am ezitat. Chiar voiam să mă testez? Dacă alarma 
s-ar fi declanșat, însemna că m-aș fi putut duce la Pequod Point 
în noaptea crimelor. 

Răspunsul era da. Trebuia să știu. 

M-am dus în dormitor și m-am schimbat în pijamale. Apoi m- 
am târât în pat, i-am lăsat lui Grace un mesaj cu noul meu 
număr și am sunat-o pe mătușa Lada. Nu era în cameră. Apelul 
a mers către Yvonne, la recepţie. 

— Bună, Yvonne. Știi cumva unde este mătușa mea? 


VP - 200 


— Se ascunde. 

— Ce vrei să spui? 

— Oamenii de la tabloide au găsit-o. Așadar, ai fost măritată 
cu bărbatul care a fost ucis împreună cu soţia lui? Te-a înșelat și 
i-a făcut un copil? 

— O, Doamne. 

— Au tot deranjat-o pe mătușa ta. De ieri o sună zi și noapte. 
Mi-a spus că-și închide telefonul. 

M-am ridicat. 

— Vin acolo. 

— Nu e nevoie. E bine. Stă în pat. Zice că trebuie să se 
odihnească. 

— Tot cred că trebuie să vin. 

— Cred că o să fie jenată că te-a făcut să te simţi prost. 

— Bine... dar ascultă, am un număr nou de telefon. Poţi, te 
rog, să te asiguri că îl primește? Și să o rogi să mă sune? 

— Sigur. O să urc la ea diseară înainte să plec. 

l-am dat Yvonnei numărul și i-am multumit. 

— Nora? 

— Da? 

— Ai grijă de tine. 

Am închis, simţindu-mă protejată de mătușa mea și, în același 
timp, furioasă pe presă că-i invadaseră intimitatea. Mă gândeam 
să merg la The Cedars în ciuda sfaturilor Yvonnei, dar muream 
de somn. Probabil că adormisem imediat, fiindcă atunci când s-a 
auzit soneria de la ușă, m-am trezit cu telefonul pe piept. 

Aparent, nu dormisem foarte mult - pe la capătul draperiilor 
din dormitor încă mai intra lumină. Telefonul spunea că este 
14:06. M-am rostogolit din pat, am mers la oglindă și am icnit 
când am văzut mașina lui Ben pe alee. Nu puteam să mă prefac 
că nu sunt acasă; maşina mea era chiar lângă a lui. În plus, nu 
m-ar lăsa inima să-l resping. Tocmai crescuseră două mâini mici 
din ea și se întindeau către el. Ambivalenţa le-a tras repede 
înapoi. Problemele pe care le enumeraserăm noaptea trecută nu 
dispăruseră, încă eram somnambulă. Poliţia încă mă suspecta 
de crimă. La un anumit nivel, încă mă suspectam și eu de crimă. 
Nu vedeam cum Ben nu m-ar suspecta și el. 

Sună din nou la ușă. 

— O secundă! am strigat, fugind în baie. 


VP - 201 


M-am uitat în oglindă. Aveam o faţă somnoroasă, dar 
oarecum sexy. Stai putin, Nora. Respiră. Am reușit să mă 
calmez înainte să intru în sufragerie, cu cât mai multă 
nonșalanță posibil. Am dat la o parte oalele cu piciorul. Cum să 
le explic prezența acolo? Când am deschis ușa, restul s-au 
împrăștiat pe podea și au zăngănit. M-am strâmbat. Ben auzi 
zgomotul și se dădu puţin înapoi. 

Avea un buchet de trandafiri roșii. Total de modă veche. 
Sincer. Adorabil. Ben nu era ambivalent. 

— Eşti ocupată? Am nimerit prost? 

S-a uitat la mine întrebător și fix. Aveam fluturi în stomac. Am 
stat acolo pentru câteva secunde, pulsând de o energie 
electrică. În ciuda tuturor lucrurilor petrecute, aș fi vrut să mă 
sărute. 

— Nora, ascultă. Vreau să știi că-mi dau seama la ce stres ești 
supusă din cauza acestei investigaţii nenorocite. Dar trebuie să 
vorbim. Pot să intru? 

M-am dat într-o parte, să-l las să treacă. A închis ușa și a 
văzut colecția de oale de la picioarele lui, derutat. Ar trebui să 
risc. Ar trebui să-i zic de somnambulism chiar acum. Mintea mea 
era plină de argumente pro și contra și m-am blocat la „o să 
creadă că sunt vinovată”. Dacă aș putea să merg undeva să mă 
gândesc. Am deschis gura, apoi am închis-o, apoi am deschis-o 
din nou. 

— Am făcut o afacere bună cu chiria, dar curge apă din 
acoperiș, am spus, dezamăgită de mine. Era neplăcut să-l mint. 

— Păcat. S-a uitat prin sufragerie și a dat din cap. 

— Casa ta e drăguță. Eclectică. 

Mi-a dat trandafirii, înfășuraţi parţial în celofan transparent și 
legaţi cu o fundă roșie. 

— Sunt pentru tine, a zis, uitându-se din nou fix în ochii mei. 

— Mulţumesc. 

Când i-am luat, agitată, un spin m-a înțepat la degetul 
arătător. 

— Au. M-am strâmbat. 

— Îmi pare rău. 

Am început să sug sângele din vârful degetului. 

— Stai! Lasă-mă pe mine, s-a oferit Ben, punând buchetul la 
subraț. Mi-a scos degetul din gură și l-a analizat. Atingerea lui 


VP - 202 


m-a zăpăcit. Am simţit cum mi s-au înmuiat genunchii și m-am 
clătinat puţin. 

— Hai să-l punem sub apă rece. Unde este o chiuvetă? 

Aveam nevoie de un duș rece. Ben îmi ţinea degetul 
sângerând și eu l-am condus în bucătărie. Aroma subtilă de 
citrice de la aftershave-ul lui mi-a inundat nările, amestecându- 
se cu mirosul de lemn dulce. Această combinaţie era un 
afrodiziac instantaneu. S-a aplecat peste mine, ca să pornească 
apa, și tot corpul mi s-a inundat de căldură. 

— Ține-l acolo pentru un minut, a zis, trăgând de deget sub 
jetul rece. Simţeam că apa îmi domolea rana care pulsa. Dar 
deodată mi se încleștă maxilarul când mi-am amintit de noaptea 
anterioară, dezbrăcată în bucătăria lui Ben, cu mâinile pulsând. 

— Ai o vază? a întrebat. 

Am arătat cu bărbia spre dulapul de lângă frigider, de teamă 
că vocea avea să-mi dea de gol supărarea. 

— Aici? 

Am dat din cap. Ben deschise dulapul și găsi borcanul de 
castraveți muraţi pe care-l golisem după ce terminasem 
murăturile pe care mătușa Lada mi le dăduse când fusesem la 
ea în urmă cu câteva săptămâni. L-a pus pe blatul din bucătărie. 

— Și unde este coșul de gunoi? 

Tot tăcută, am indicat către un dulap de jos. S-a încruntat la 
mine, nedumerit. 

— Bine, Harpo. 

M-a dat ușor la o parte, a luat gunoiul și apoi a scos din 
buzunar cel mai mare briceag elvețian pe care îl văzusem 
vreodată. Era cuțitul pe care-l descoperisem când ne-am întors 
cu motocicleta de la secția de poliţie. A observat că mă uitam la 
el. 

— Este talismanul meu norocos. Cadou de Ziua tatălui, de la 
Sam. Se numește Campionul. Are cuțite pentru cabluri, un 
fierăstrău mecanic, o lupă... Doar când zbor cu avionul nu-l iau 
cu mine, însă e păcat, probabil ar fi util la repararea unui 747. 

Deschise compartimentul cu foarfecă și începu să taie țepii în 
gunoi. Era liniștitor să-l văd pe Ben cum mânuia trandafirii - 
modul relaxat și încrezător în care se mișca. Eram impresionată 
că tăiase tulpinile oblic pentru a le permite să absoarbă apă mai 
ușor. Imi plăcea că purta un talisman norocos de la fiul lui. 
Deocamdată, îmi plăcea totul la el. 


VP - 203 


— Deci noaptea trecută ai dispărut și acum nu mai vorbești cu 
mine. Puse trandafirii în vază. Cum să interpretez asta? 

Am închis apa și am tușit. 

— Presupun că nu ai citit mesajul pe care l-am lăsat. 

Ben puse în borcan trandafirii care nu mai aveau loc în vază. 
Băgă mâna în celălalt buzunar, scoase o bucată de hârtie 
împăturită și o deschise. _ 

— Te referi la „Dragă Ben. Nu sunt pregătită. Imi pare rău”. 
Mototoli hârtia și o aruncă în coș, frustrat. 

— Nu pot accepta asta. Asta e doar introducerea. Unde este 
restul poveștii? 

La fel de tăcută, i-am evitat privirea și mi-am analizat degetul 
umflat și încrețit. Ustura ca naiba. 

— Nora. 

Oare puteam să am încredere în el? Aveam un istoric prost la 
ales bărbaţi demni de încredere. Am răspuns cu o ridicare de 
umeri, fără tragere de inimă, și m-am uitat în sus. 

Ochii lui ardeau când îmi vorbea. 

— Crezi că mie mi-a fost ușor noaptea trecută? Să-mi deschid 
sufletul? Crezi că nu voiam să fug? Ba voiam. Dar mi-am zis că 
nu pot să ratez ocazia asta fiindcă sunt speriat să nu pierd din 
nou pe cineva. De data asta este special. 

— Ben, eu... 

— Mi-a luat ore întregi să-mi fac curaj să vin să vorbim. Să-ţi 
spun că nu accept mesajul tău cu „Dragă Ben”. Nu mai bat din 
nou la poarta castelului ca să ajung la tine, Nora. Nu-ţi ofer 
sărutul magic care să te trezească. Trebuie să contribui și tu, 
de-a binelea, altfel... 

Nu voiam să aud continuarea acelei fraze. Nu voiam să-l 
pierd. 

— Shhh, am zis, presând degetul rănit peste buzele lui. Și apoi 
ne-am sărutat și am început să înotăm din nou în ocean. 

* 

Când am terminat, corpurile noastre pluteau pe valuri 
întunecate. Stăteam acolo întinși, lăsând curentul să ne ducă 
ușor la mal în timp ce ne ţineam de mână, epuizați total. Într-un 
final, Ben se întoarse și îmi dădu părul de pe faţă. 

— Cred că ai dreptul să știi că am avut fantezii elaborate cu 
tine, cel puţin în ultimele șase luni, a zis rânjind. 

— Asta e cam pervers, l-am tachinat. 


VP - 204 


— Crezi? 

— Și realitatea a corespuns fanteziilor? 

— A fost de departe mult mai bună. 

M-a sărutat. Dar când buzele ni s-au despărțit, am simţit că 
atmosfera se schimbă. 

Apăru umbra unui caz de crimă. Nu o puteam evita. Ben se 
ridică și aprinse lampa de pe noptieră. 

— Deci ce ai mai aflat de la Gubbins despre caz? 

— Nimic încă. Dar Kelly a confirmat că Stokes și Helene aveau 
o aventură. Spune că o să le mărturisească polițiștilor înainte ca 
ei să afle singuri. 

— Are motive. Asta ar trebui să-l determine pe Roche ca 
măcar să-l analizeze mai în detaliu. 

— Grace spune că Stokes nu e destul de deștept ca să 
orchestreze o înscenare. 

— Dacă am învăţat ceva în 25 de ani de jurnalism, este că 
oamenii sunt precum cepele. Au multe straturi. 

Eu cu siguranţă mă încadram aici. 

— Deja ai scos unul și ai descoperit adulterul. Cine știe ce se 
mai ascunde dedesubt? Își scutură capul, îngrijorat. 

— Contactul meu de la Catskill News nu a găsit nimic încă 
despre moartea socrilor lui. Aș vrea ca poliţia să găsească arma 
aia nenorocită. O amprentă de pe ea ar fi extrem de utilă. 

Eram pe cale să-i spun lui Ben noua mea teorie despre Tobias 
și planul făcut cu Grace, dar se uită la ceasul de la mână și 
rămase șocat. 

— La naiba. Este aproape șapte seara. 

— Ce se întâmplă? 

— Sam vine acasă în vacanţa de Ziua Recunoștinței. Il iau de 
la aeroport. Aterizează la 20:05. Îmi ia mai mult de jumătate de 
oră să ajung acolo, chiar și fără trafic. Am pierdut noţiunea 
timpului. 

— Atunci ar trebui să pleci. 

Părea nesigur. 

— Sunt bine. E în regulă. Nu-ţi face griji, am zis. 

De fapt, eram ușurată că Ben trebuia să plece și nu trebuia să 
inventez o scuză penibilă ca să-i spun că trebuie să meargă 
acasă înainte să adorm. („Nu e vina ta, Ben. Nu am putut 
niciodată să împart patul cu cineva”) 

Sări din pat și începu să se îmbrace în grabă. Apoi ezită. 


VP - 205 


— Nora, îmi pare rău că fug. 

— Mergi. Mergi. Mergi, l-am îndemnat. 

— Ce idee voiai să-mi spui? m-a întrebat când își punea blugii. 

— Poate să aștepte. 

Işi băgă șosetele în buzunar și se încălță cu mocasinii. 

— De la aeroport, mergem în Manhattan să o vizităm pe 
bunica lui Sam pentru două zile. Ne întoarcem vineri după- 
masă. Ce zici de cină vineri seară? 

— Nu și cu Sam, nu? am întrebat agitată. 

— Nu, doar noi. Bineînțeles, aș vrea să vă cunoașteți. Dar nu 
vreau să te grăbesc. 

— Bine. Sigur. 

Mi-a dat telefonul lui. 

— Și notează-mi numărul cartelei tale, bine? 

Am dat din cap și i-am scris numărul în timp ce el își încheia 
cămașa. 

Ben se aplecă și mă sărută din nou. Apoi își luă telefonul și 
jacheta. 

— Dacă vorbești cu proprietarul tău despre scurgerile din 
sufragerie, poţi să-i spui că ziarul Courier face un reportaj 
despre proprietarii speculanţi din oraș. 

— Chiar facem? 

— Nu, dar ar putea grăbi lucrurile. Mi-a făcut cu ochiul, apoi a 
devenit serios. 

— Și fă-mi o favoare. Verifică de două ori ca la noapte să ai 
ușile și ferestrele încuiate. 

Am început să dau din cap, apoi m-am oprit. 

— Stai așa. Sunt confuză. Dacă mi s-au înscenat crimele, nu 
sunt în pericol. Criminalul are nevoie ca eu să fiu în viaţă și să- 
mi asum vina. 

— Asta e teoria noastră. Și probabil că este adevărată. Dar 
nimic nu este sigur 100% până când nu o să-l prindă pe 
maniacul ăsta. Așa că te rog să încui totul. Și nu deschide, dacă 
nu știi sigur cine este. 

Așa cum au fost siguri și Hugh și Helene? 

* 


Înainte ca maşina lui Ben să iasă de pe alee, am început să 
am îndoieli dacă să mă mai întâlnesc cu el. Nu era clar ce fel de 


VP - 206 


relație aveam. Trecusem Rubiconul* în această după-amiază și 
începusem o relaţie de bună credință? Ben spusese că nu vrea 
să mă grăbească. Și eu trebuia să găsesc curajul să-i spun 
despre obiceiurile mele ciudate din timpul nopţii înainte să 
avansăm prea mult. Credinţa că nu-mi va pune la îndoială 
nevinovăția. De când cu fiascoul cu Hugh, curajul și credinţa nu 
erau punctele mele forte. 

Descurajată, mi-am pus halatul și am mers să pun la loc 
oalele din ușă. Ăsta nu era un mod normal de viaţă - să adun un 
morman de oale de fiecare dată când mă culcam. Trebuia să 
existe o soluţie mai bună. Am decis să pregătesc o cafea și 
măcar să caut câteva clinici experte în somnologie. După 
rezolvarea acestor crime, după ce puteam să merg la tratament 
fără să ridic suspiciuni, aveam să-mi fac o programare. 

Când am intrat în bucătărie, am văzut talismanul norocos al 
lui Ben pe marginea chiuvetei. L-am luat de acolo. Pe mânerul 
roșu de plastic avea gravat: „Cel mai bun tată din lume”. Nu era 
de mirare că-l ţinea mereu la el. S-ar fi supărat să vadă că nu-l 
are. Aparent, deja își dăduse seama că-i lipsește; i-am auzit 
mașina parcând pe alee. 

Nu ar fi fost frumos ca Ben să întârzie la aeroport din cauza 
mea. M-am grăbit la ușă cu briceagul în mână, dând din nou 
oalele la o parte. Când am deschis ușa, fețele sobre ale lui 
Crawley și Roche mi-au dat o lovitură virtuală în piept. Crawley 
era în uniformă, iar Roche era îmbrăcat, ca de obicei, în jacheta 
lui din tweed, de data asta cu un palton albastru închis peste. 

— Am vrea să vorbim puţin, doamnă Glasser. 

Mi-am revenit repede. 

— Nu fără avocatul meu, am zis, strângând cuțitul lui Ben în 
mână. 

— De fapt, este despre vecinul dumneavoastră. 

— Vecinul meu? 

— Avem câteva întrebări despre proprietatea din apropiere, în 
legătură cu cazul de crimă. Se uită peste umărul meu în Coteţ. 

— Văd că aproape aţi aranjat totul la loc. Imi cer scuze pentru 
deranjul provocat. 

Apoi văzu oalele de pe podea și păru nedumerit. 


Un râu din nordul Italiei care în trecut marca graniţa dintre Italia și Galia Cisalpină 
(N. trad.). 


VP - 207 


— Am făcut noi asta? Încercăm să nu facem mai multă 
mizerie decât este necesar. Mă tem că nu reușim mereu. 

Am ezitat. Oare un refuz m-ar pune într-o lumină proastă? Cu 
ce ar strica să vorbesc cu ei cinci minute despre un vecin? Mai 
ales dacă ar ajuta la soluţionarea cazului. Le-am făcut semn să 
intre. Crawley rămase în ușă precum o santinelă. Roche se 
îndreptă către masă, trase un scaun, îl roti și se așeză cu 
picioarele desfăcute, ca un cowboy. Imi făcu semn să mă așez 
lângă el, dar am văzut cu coada ochiului fotografia tatălui meu 
de pe birou. Ochii lui îmi spuneau să nu merg lângă Roche. 

— Prefer să stau în picioare, am zis. Cum pot să ajut? 

Înainte să vorbească, Roche își scărpină bărbia. 

— Am auzit că plănuiesc o expoziţie mare cu lucrările lui Hugh 
Walker în New York. Sper că asta nu vă deranjează prea mult. 

Ai avut dreptate, tati. Trebuie să fiu precaută. 

— Parcă spuneaţi că o să vorbim despre vecinul meu? 

Roche ridică o palmă. 

— Voiam doar să fiu empatic, doamnă Glasser. Dacă eram în 
locul dumneavoastră, expoziţia mi-ar fi trezit o groază de 
sentimente. Dar chiar am venit pentru vecinul dumneavoastră. 
În această după-amiază, sergentul Crawley a primit un telefon în 
legătură cu o clădire de la celălalt capăt al proprietăţii 
dumneavoastră. O fermă. 

Am dat din cap. 

— Probabil vă referiţi la locuinţa lui Jack Mance. El este 
proprietarul. 

— Am înţeles că este o casă de vacanță, nelocuită de la 
începutul lui septembrie. Este corect? 

— Da. 

— Se pare că tipul care citește contorul a venit în dimineaţa 
asta și a găsit o fereastră spartă în spate, aproape de locul unde 
vine în fiecare lună. 

— Un jaf? 

Roche îmi ignoră întrebarea. 

— Compania de electricitate l-a contactat pe Mance. El a 
încercat să vă sune, să verificaţi pentru el, dar n-aţi răspuns. 

— Asta pentru că mi-aţi luat te... m-am oprit. Nemernicul se 
juca cu mine. 

Roche zâmbi. 


VP - 208 


— Aparent, a încercat să vă contacteze și la începutul 
săptămânii. Era puţin îngrijorat pentru dumneavoastră, având în 
vedere cele întâmplate. Oricum, a vorbit cu sergentul de aici, de 
faţă, și a raportat spargerea. Sergentul Crawley a făcut 
investigaţii. Domnul Mance ne-a dat o listă cu lucrurile de 
valoare din casă. Locul fusese jefuit cu siguranţă, dar lipseau 
doar câteva lucruri mărunte. Unul în mod special l-a determinat 
pe sergentul Crawley să mă contacteze. Ca detectiv de district, 
nu mă implic în jafuri locale, dar credem că acest lucru are 
legătură directă cu cazul. 

— Ce au luat? 

— O casetă de metal încuiată. 

x 

— Nora? Aici Jack Mance. Proprietar și bon vivant. Eu și David 
am invitat nişte prieteni în weekend. Treci pe la noi. Vino după- 
amiază să bem ceva. Să asociem numele cu o persoană. 

Vineri după-amiază, în weekendul cu Ziua Memorială. 
Începutul sezonului în primăvara când mă mutasem în Pequod. 
Nu îi întâlnisem niciodată pe Jack Mance și partenerul său. Un 
agent imobiliar de la „Proprietăţi din oraș și district” îmi arătase 
Cotețul și se ocupase de acte. Acela era primul weekend în care 
Mance venea în casa din Pequod de când devenisem chiriașa lui. 
Părea foarte jovial și drăguţ. Și amuzant. Era timpul să ies și să 
socializez cu oamenii noi din Pequod. Grace, Mac și copiii erau 
un cerc prea limitat. 

— Sunt încântată, am zis. Ce să aduc? 

— Farmecele tale și un borcan de măsline, dacă ai. La 
magazinul Corwin s-au terminat. 

M-am gândit că poate, dacă îi plăcea de mine și de măslinele 
mele, pe care chiar le aveam, vom negocia mai ușor următorul 
contract. 

Mergeam pe câmpul plin de iarbă dintre Coteţ și casa cu 
panouri solare și auzeam fragmente din Sondheim plutind odată 
cu briza caldă de început de vară. Pe alee, erau parcate mașini - 
două Jeepuri, un Mercedes gri și un Aston Martin. Am pășit pe 
veranda circulară și am auzit râsete. Ușa de la intrare era 
deschisă, așa că am intrat. 

Vreo șase bărbaţi bronzaţi și atractivi erau adunaţi în jurul 
unui birou alb, din colțul sufrageriei aerisite. M-am uitat în jur la 
luminatoare, la ferestrele uriașe și la podelele de lemn 


VP - 209 


decolorat. Mobila modernă era de culoarea ciocolatei, albastru 
pal și multe nuanţe cremoase. Un bărbat înalt și bronzat, 
îmbrăcat în blugi și o cămașă albă de in, am presupus că era 
Jack Mance, stătea în mijlocul grupului și îi distra. 

— L-am găsit când făceam curat împreună cu sora mea în 
studioul tatălui nostru, ca să pregătim casa de vânzare. Habar 
nu aveam că deţinem unul. 

Incă nu mă văzuse nimeni. Erau ocupați să-l asculte pe Jack și 
să admire obiectul pe care acesta îl arăta. 

— İl înregistrez pe numele meu și îl păstrez din motive 
sentimentale, dar rămâne aici. Nu pot să-l iau în oraș. Aș fi prea 
tentat să-l folosesc pe Picioare-Mari, vecinul meu de sus. Sau pe 
tipul care seamănă cu Tony Soprano și distruge strada din fața 
apartamentului meu cu picamărul la șapte dimineaţa. 

Bărbaţii au râs. Jack ridică un pahar de martini la gură. Într-un 
final m-a văzut la capătul camerei. 

— Ah, aceasta trebuie să fie Nora Glasser, chiriașa mea. Este 
jurnalistă la ziarul local. Rezidenta noastră Joan Didion. 

— Mulţumesc. Sunt foarte flatată, dar exagerezi. 

— Intră. Intră. 

Îmi făcu semn cu cealaltă mână să intru, mâna în care ţinea 
un pistol, și, instinctiv, m-am apărat acoperindu-mi fața cu 
borcanul de măsline. 

— Jack! Lasă naibii aia jos din mână, a strigat cel pe care l-am 
identificat drept partenerul său, David. 

— Imi pare rău. Un martini și devin Annie Oakley!!, a zis Jack, 
sfios. 

Lăsă arma și paharul de martini jos, deschise o cutie gri de 
metal de pe biroul alb și puse pistolul acolo. 

* 


— Doamnă Glasser, m-ați auzit? 

— Ce? Imi pare rău. 

— Am observat că deveniți absentă în mod frecvent. 

— Da, ei bine, nu am dormit suficient în ultimul timp. 

Roche zâmbi fals. 

— Se poate întâmpla când aveţi prea multe pe cap. M-a 
analizat. 


10 Joan Didion (născută pe 5 decembrie, 1934) este o jurnalistă americană, autoarea 
unor romane, scenarii de filme și lucrări autobiografice (N. trad.). 
11 Annie Oakley a fost o trăgătoare americană de elită. (N. trad.). 


VP - 210 


— Am zis că acea cutie conţinea o armă de calibru 0,22, adică 
exact calibrul gloanțelor din investigația noastră. 

Am simţit o senzaţie ciudată, de parcă mi se târau șerpi prin 
stomac. 

— Credeţi că aceeași persoană care a furat arma a folosit-o ca 
să comită crimele? 

— Da, este o posibilitate pe care o luăm în considerare. 

— Cum ar fi scos arma din cutie? 

— Nu era greu. Oricine deţine câteva unelte de bază putea să 
o deschidă. 

S-a uitat la cuțitul elveţian din mâna mea. Amândoi ne-am 
uitat. L-am pus în buzunarul halatului. 

— Doamnă Glasser, tremurați. 

— Da? Este răcoare aici. Trebuie să aprind șemineul, am zis, 
și mi-am înfășurat mâinile împrejur. 

— Ne întrebam dacă aţi văzut sau ați auzit ceva neobișnuit pe 
proprietate între 18 octombrie, să zicem, ultima citire de contor, 
și 14 noiembrie, noaptea dinaintea crimelor. 

Din câte știam, nu fusese nimeni pe proprietate în afară de 
mine și de poștaș. 

— Nu. 

— Pentru că sunteţi cel mai apropiat vecin, speram să fi 
observat ceva. 

Ochii lui Roche treceau prin mine. Am cilipit prima și el a 
zâmbit triumfător. 

— Ei bine, mulțumesc pentru timpul acordat. Sunaţi-mă, dacă 
vă amintiţi ceva. Chiar și cel mai mic detaliu poate fi de ajutor. 

Se ridică de pe scaun și se îndreptă către ușă. 

— Detective? 

Se opri. 

— Dacă este posibil, aș vrea să-mi primesc telefonul și 
computerul înapoi, vă rog. 

Nici nu se deranjă să se întoarcă. 

— Ne-ar plăcea să le mai păstrăm. 

Imediat ce mașina poliţiei a ieșit de pe alee, mi-am 
despachetat noul meu laptop roz Acer Aspire, l-am instalat și am 
intrat pe Google. Erau cel puţin 15 căutări pe acest subiect. Se 
pare că nu ai nevoie de nicio unealtă ca să deschizi o astfel de 
cutie. Un videoclip de pe YouTube arăta cum s-o deschizi cu o 
agrafă de hârtie în mai puţin de un minut. 


VP - 211 


Capitolul 17 


— Yvonne! 

Fugeam pe hol, ocolind scaunele goale cu rotile și tărgile 
aliniate lângă perete. Un turban galben deschis cu dungi negre 
apăru de lângă postul asistentelor medicale, ca un fel de bondar 
din desenele animate. 

— Uaa. Pune frână, fato, zise Yvonne, ridicând palma, ca un 
poliţist din trafic, când m-am apropiat de ea. 

— Cum se simte? am întrebat printre gâfăieli. 

— E bine. Medicul a plecat, dar zice că mătușa ta o să fie 
bine. Nu te îngrijora. 

M-a îmbrățișat și nasul mi s-a lovit de unul dintre cerceii ei de 
mărimea unei brățări. Mi-a dat drumul după ce m-a bătut întâi 
pe spate. Probabil că păream încă extrem de șocată, pentru că 
m-a luat de umeri și m-a scuturat. 

— O să fie bine. Mă auzi? 

Am dat din cap. 

— Deci ce s-a întâmplat mai exact? 

Yvonne mă luă de mână și mă îndrumă către șirul de scaune 
de plastic din hol. Se prăbuși pe unul dintre ele și bătu în cel de 
lângă ea. M-am așezat. 

— Era ora opt când am urcat să-i dau mătușii tale numărul tău 
de telefon, așa cum am promis, și am auzit-o ţipând. Dar nu 
răspundea la ușă. Am chemat paza să deschidă și am găsit-o în 
cadă, tremurând de frig. Era prea slăbită ca să se ridice. „De ce 
nu ai scurs apa rece, să umpli cada din nou cu apă caldă?” am 
întrebat-o. Dar mintea ei nu mai gândește normal. Așa că stătea 
acolo să îngheţe. Medicul a zis că a suferit un mini-infarct. Din 
fericire, nu a făcut pneumonie. Medicul a fost aici de dimineaţă. 

M-am rezemat de scaun și am expirat lung. 

— Infarctul. Cât de grav? 

— Nu foarte grav. Aș zice trei din zece, dacă la zece ar fi 
murit. 

M-am rugat ca „trei din zece” să nu implice o dizabilitate 
permanentă. 


VP - 212 


— Dar este și deshidratată. De asta e ameţită. Apoi scutură 
din cap neîncrezătoare. 

— Stătea într-o cadă plină cu apă și era deshidratată. 

— Mulţumesc că ai stat, Yvonne. Lasă-mă să-ţi dau ceva bani, 
te rog. Am scotocit după portofel, dar și-a pus mâna pe mâna 
mea. 

— Treci prin vremuri grele. Păstrează-i pentru tine și pentru 
mătușa ta. Işi luă haina neagră de piele și poșeta asortată de pe 
celălalt scaun și se ridică. 

— Tratează-o cu iubire pe fata asta, Marie, îi spuse tinerei 
asistente de noapte, care trăgea cu urechea de dincolo de 
fereastra postului. Săptămâna asta a fost bătută de soartă. Se 
întoarse către mine și înclină capul. 

— Ai unde să mergi de sărbători? 

Ziua Recunoștinței. Nu mă gândisem la Ziua Recunoștinței. 
Era săptămâna următoare. Intre starea Ladei și situaţia mea 
legală compromisă, nu-mi puteam imagina să-mi fac planuri de 
sărbători. Probabil că urma să le petrec în spital sau în 
închisoare. 

— Nu m-am gândit încă. 

— Ești binevenită la mine acasă, se oferi Yvonne. 

— Mulţumesc. Este foarte frumos din partea ta. Pot să-ţi dau 
de veste? g 

— Sigur. Doar dacă nu ești genul care mănâncă Tofurky”. În 
cazul ăsta, nu te pot ajuta. Dar am comandat o pasăre mare. 
Avem destul cât să hrănim parada Macy, echipa New York 
Knicks și pe oricine altcineva. Tu doar sună-mă. 

Mă strânse de braț și apoi plecă spre ieșire bălăngănindu-se. 
M-am uitat după ea, impresionată de oferta de a-și împărtăși 
sărbătorile cu noi. Realitatea dură pe care o înfruntam se 
îndulcise pentru un moment. 

Asistenta de noapte, Marie, se uită compătimitoare la mine și 
îmi spuse unde era camera Ladei. A fost ușor s-o găsesc - clinica 
era mică - doar zece camere pe etaj. Partea de sus a unei fișe 
medicale etichetate „Levervitch” ieșea din suportul de plastic de 
pe peretele dinspre hol. Am deschis puţin ușa, ezitând. Luminile 
de deasupra capului erau stinse și draperiile erau trase. Oare în 
ce stare era? 


12 Denumirea unui brand american de înlocuitor vegetarian pentru curcan, pregătit 
dintr-un amestec de tofu organic și proteine de grâu (N. red.). 


VP - 213 


Mi s-a întors stomacul când am pășit precaută în camera 
întunecată, lăsând ușa pe jumătate deschisă, ca să nu fie nevoie 
să aprind becurile. Lada dormea rezemată de perne. Un monitor 
care bipuia îi monitoriza semnele vitale. Arăta ca Yoda - printre 
șuvițele dezordonate de păr i se vedeau zonele chele din cap. 
Avea un tub de oxigen fixat la nas, iar pe antebraţul subțire, 
unde avea pusă perfuzia, apăruse o vânătaie pe pielea ei palidă 
și subţire. Oasele încheieturii păreau la fel de fragile ca ale unei 
păsări. 

M-am scufundat în scaunul de lângă perete și mi-am luat 
capul în mâini. Am început să plâng încet. M-am gândit că 
suntem niște creaturi așa de sensibile. Cel puţin Lada nu murise 
și nici nu devenise o legumă. Era tot Lada. Dar cum aveam să 
continui să contribui la cheltuielile ei dacă mă trimiteau la 
închisoare? Dacă nu plătea, o transfera de la The Cedars la unul 
dintre căminele de stat, de unde putea să facă răni de la stat în 
pat și să ia ploșniţe. Mi se făcea rău doar gândindu-mă și nu mai 
aveam mult timp. Laţul se strângea. Așa îmi spusese Gubbins 
când îl sunasem după vizita detectivului Roche. 

— Mă tem că acest aspect le face cazul și mai puternic. Cel 
mai convingător argument pentru nevinovăția dumneavoastră - 
faptul că nu aveaţi o armă - tocmai a fost eliminat, a zis el. 

— Dar nu eu am luat arma, am protestat cu vocea 
tremurândă. A fost doar o întâmplare. Știţi că în această vară au 
avut loc mai multe spargeri decât de obicei. Jaful a fost o 
coincidenţă. 

Trebuia să fie o coincidență. Trebuia. Nu puteam să mă 
gândesc ia cealaltă opțiune. 

— Una inoportună. Nu aveţi alibi. Și un motiv destul de bun. 

— Nu are niciun sens. De ce i-aș fi omorât acum, după atâţia 
ani? Răspundeţi la asta. 

Te rog, domnule Gubbins, dă-mi un motiv să nu mă gândesc 
la alternativă. Te rog. 

— Procurorul va spune că atunci când s-au mutat aici, Hugh și 
Helene au redeschis rănile trecutului. 

— S-au mutat aici în mai, anul trecut. Acum este noiembrie. 
De ce aș aștepta? am bombănit. 

— Helene te-a scos din minţi când a venit la cursul tău de 
Pilates. Resentimentele și ura ta au scăpat de sub control. 
Procurorul va încerca să demonstreze că ai aflat cumva de 


VP - 214 


expoziția fostului tău soț cu tablouri vechi - cea pe care tocmai 
au anunţat-o astăzi la radio, la emisiunea prietenei tale. 

M-am gândit la scrisoarea lui Hugh. El îmi spusese de 
expoziție. 

— Erai furioasă că povestea ta va fi din nou în centrul atenției 
publicului, a zis Gubbins. 

— Dar crimele au făcut asta! 

— Ai dreptate. Putem folosi acest argument. 

— Să-l folosim acum, înainte să fie prea tărziu, l-am rugat. 

— Imi pare rău, Nora. Dar trebuie să te sfătuiesc să-ţi lași 
lucrurile în ordine. Trebuie să ne pregătim pentru posibilitatea 
unui mandat de arestare în zilele următoare. 

Mi-am îndepărtat instinctiv telefonul de la ureche. 

— O, nu. Nu. Nu. Nu spune asta. Nu vreau să aud așa ceva. 

— Nora. Trebuie să te concentrezi. Încearcă să respiri. 

Am apropiat telefonul, încă panicată, dar convingându-mă să 
ascult. 

— Dacă se ajunge acolo, vor exista costuri când depun 
cererea pentru cauţiune, așa că am nevoie de acei 15 mii de 
dolari cât mai curând. 

— Doamne. Cauţiunea. Cât o să fie? Este o acuzaţie de crimă. 

— Dublă crimă, m-a corectat. O să facem un împrumut. 
Cunosc oameni... Mai este un lucru pentru care vreau să te 
pregătești. 

— Care? Ce-ar mai putea fi? 

— Un test poligraf. Judecătorul este cel care hotărăște, dar 
procurorul poate cere unul. 

* 

Lada se mișcă în pat, speriindu-mă. Mi se întorcea stomacul 
când mă gândeam la conversaţia cu Gubbins. Ar trebui să o sun 
pe Grace. Să-i spun de starea mătușii Lada. Și de arma 
dispărută a vecinului meu. Dacă vestea asta i-ar clătina 
încrederea în nevinovăția mea? Nu aș putea suporta asta acum. 
Nu aș putea. 

Mă agăţam de lucrurile certe care erau de partea mea. A) În 
timpul fostelor episoade de somnambulism nu plecasem 
niciodată din locuinţă. Dar cum rămâne cu frunzele și crenguța 
din păr? De unde au apărut? B) Mereu m-am trezit în mijlocul 
episoadelor, așa că nu puteam să intru în casa lui Mance și să 
fur arma. Sau să comit două crime la mile depărtare de patul 


VP - 215 


meu. Dar cum rămâne cu blugii spălați și luminile orbitoare din 
Cotet în acea dimineață? Cu siguranță am fost somnambulă și 
nu m-am trezit. 

Îmi veneau în minte doar gânduri teribile. Gânduri despre 
somnambuli criminali. Kenneth Parks care își măcelărise socrii. 
Acel tată care își izbise copilul nevinovat de perete. În mine trăia 
un ucigaș; fanteziile mele vicioase erau dovada. Dar oare 
demonul îngrozitor omorâse într-o criză de furie în timp ce 
latura mea umană dormea? Avusese un acces de sete de 
sânge? 

Mi-am amintit că încă mai erau și alţi suspecți. Tobias. Stokes. 
O iubită necunoscută. Dar chiar și cea mai mică urmă de 
neîncredere putea provoca suficientă anxietate pentru a 
declanșa un detector de minciuni. Serialele de televiziune m-au 
învăţat asta. lar eu aveam un glob uriaș de îndoială în stomac. 
De parcă se desfășura acolo un întreg film horror. 

Orice s-ar fi întâmplat, aș fi avut repede nevoie de un cufăr de 
război pentru a-mi plăti cheltuielile legale și ceea ce, în curând, 
ar fi constituit o mică armată de îngrijitoare pentru Lada, fără să 
iau în calcul și factura de la clinică. M-am decis ca ziua 
următoare să sun la casele de licitaţii Sotheby's, Christie's și 
Phillips și să ofer caietul de schițe celei care stabilea cel mai 
ridicat preţ de pornire. Îmi făceam griji că până și o vânzare 
rapidă ar fi putut dura mai mult timp decât aveam la dispoziţie. 

M-am adunat și m-am uitat prin camera Ladei după un 
șerveţel. Am găsit o cutie lângă caloriferul de la fereastră. M-am 
ridicat să iau unul. 

— Nora? a gâfâit Lada. 

Am mers repede lângă ea. Incă nu deschisese ochii. 

— Bine ai revenit. Cum te simţi? 

— Îmi pare rău că-ți fac atâtea probleme, a șoptit. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău. Am mângâiat-o pe brat. 

— Sunt o mașină veche. Piesele mele au ruginit. Locul meu 
este la cimitirul de mașini. 

— Nu spune asta. Retractează, i-am cerut, având o voce 
ascuţită de frică. 

Deschise ochii. Erau goi. Vocea îi era monotonă. 

— Nu pot să mai am grijă de mine. Vashna nee to kak dolga 
tuy prozsheel, a kak horoshow zsheel. 

— În engleză, te rog. 


VP - 216 


— Diferența o face cum trăieşti. Nu pentru cât timp. Nici nu 
mai pot ieși din cadă. Ce fel de viaţă e asta? 

Se întoarse cu spatele la mine, cu bărbia tremurândă. Mi s-a 
frânt inima. 

— Ai nevoie doar de puţin ajutor. Aici sunt persoane care te 
pot îngriji, mătușă Lada. Voi găsi pe cineva. 

— Și cu ce plătim? 

— Lasă-mă pe mine să mă gândesc la asta. l-am mângâiat 
mâna rece, osoasă. 

— Lada? 

— Ce? 

— Am auzit un zvon. 

Adora zvonurile. Se întoarse din nou cu faţa la mine. Pentru 
un moment, ochii ei verzi s-au însufleţit. 

— O să difuzeze Nopti albe la cinemaul de aici. Mikhail 
Baryshnikov și Gregory Hines, dansând balet și step. Dezertori și 
spioni în Moscova și Saint Petersburg. 

— Dragă, nu îi spune Saint Petersburg. Este Leningrad. Pentru 
mine va fi mereu Leningrad. 

Dacă până săptămâna viitoare putea să se ridice din pat, le 
spuneam să închirieze filmul. Sau îl închiriam chiar eu. 

* 

Lada adormi din nou datorită medicamentului dat de 
asistentă. Sforăia liniștită când am ieșit din cameră să merg în 
curtea clinicii, pentru a-mi verifica telefonul - regulile clinicii 
cereau ca telefoanele să fie oprite în interior. Ben sunase de 
două ori și lăsase și un mesaj. 

— Hei. Voiam doar să-ţi aud vocea și să-ţi spun că sunt fericit 
când mă gândesc la tine. Sună-mă. Ben. O, Doamne. Mi-aș fi 
dorit să ascult acel mesaj adorabil la nesfârșit și să fiu fericită cu 
el. Acum situaţia era mult mai proastă decât înainte să plece la 
aeroport. Chiar dacă i-aș fi spus despre somnambulism, nu 
puteam să-i spun cu mai mult de 50%-60% siguranţă că eram 
nevinovată. Telefonul începu să-mi vibreze în mână. Era Ben, 
din nou. Mi se opri inima. Ce să fac? Nu-l puteam lăsa să se 
îngrijoreze. Am înghiţit în sec și am răspuns. 

— Alo? 

— Nora. Ce bine-mi pare că te-am prins. Devenisem agitat. 

— Imi pare rău. Mătușa Lada a avut o problemă medicală, dar 
acum este bine. 


VP - 217 


— Ce s-a întâmplat? 

— Un infarct mic. 

— La naiba. Probabil că ești necăjită. Pot să te ajut cumva? 
Pot să vin înapoi în seara asta. 

— Nu, nu. Ești foarte generos. Dar e în afara pericolului. Și 
aproape bine. Am început să mă sufoc, gândindu-mă că ar fi 
putut să se întâmple altfel. 

— Ben? 

— Sunt aici. 

Voiam ca lucrurile să fie simple. Măcar pentru un minut. Să ne 
prefacem că suntem doi oameni normali care încep o relaţie. Să 
mă gândesc la el ca la cel care o cunoștea pe femeia la care 
tineam atât de mult și să se întâlnească. 

— Sper că nu va muri curând, pentru că vreau să o cunoști. 

— Bineînţeles. Și am de gând să o întreb cum erai în copilărie. 

— Îţi va împuia capul. 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le știu despre tine. 
De exemplu, care este culoarea ta preferată? 

Am zâmbit. 

— Verdele jad. 

— Mâncarea? 

— Budinca de orez. 

— Ce părere ai despre alimentele modificate genetic și 
compania Monsanto'*? 

Imi plăcea că încerca să mă înveselească. 

— Păi... eu... 

— Am glumit. 

— Cum ai ajuns o persoană atât de integră? am întrebat. 

— Din cauza iubirii unei femei bune. 

Încă puteam să percep durerea cauzată de pierderea soţiei 
lui. 

— Bineînţeles. 

— Îmi pare rău. Nu am vrut să zic... A 

— Nu, este în regulă. Judy a fost specială. Ințeleg. Ai fost un 
bărbat norocos. 

— Am fost norocos de două ori. 

Simțeam că Ben a spus asta cu sinceritate. Dar ce se zice că 
este norocul? „Când oportunitatea întâlnește disponibilitatea”. 


15 Monsanto este o corporație internaţională care lucrează în domeniul agrochimie și 
al ingineriei genetice (N. trad.). 


VP - 218 


Mă temeam că el ar putea fi o oportunitate pe care aș putea s-o 
ratez. 

— Mi-e dor de tine, a zis Ben. 

— Și mie mi-e dor de tine. 

Dacă nu schimbam subiectul, începeam să plâng. 

— Ai întârziat la aeroport? 

— Aproape o oră. Dar era cufundat în noul lui iPhone și nu s-a 
supărat. 

— Te rog să nu-ți faci griji pentru mine. Bucură-te de timpul 
alături de el... Ah. Aproape uitasem. Ţi-ai lăsat cuțitul aici. 

— Știu. Ai grijă de el pentru mine. 

— Așa o să fac. 

— Ne vedem vineri la cină. 

Dacă nu eram la închisoare până atunci. 

— Nora? 

— Da. Vineri. a 

— Sper să te văd mai curând de atât. In visele mele. Și 
dezbrăcată. 

Măcar de-am fi putut să ne întâlnim acolo. 

— Noapte bună, am zis. 

A început să plouă. M-am întors în camera Ladei să văd ce 
face înainte să plec acasă, dar nu am putut s-o las singură. Am 
decis să risc să dorm într-un scaun lângă patul ei. Dacă aveam 
să fiu somnambulă, cel mai prost scenariu era să fiu prinsă prin 
clinică, de o asistentă. Dar când m-am trezit de dimineață, nu 
erau semne că aș fi „golănit”, un termen pe care Lada îl folosea 
pentru a-mi descrie ieșirile în club după miezul nopţii din timpul 
facultății. Câteodată, când stăteam toată noaptea în oraș cu 
prietenii la dans, mergeam la ea la micul dejun. Se trezea mereu 
înainte de 5:00, încântată să facă clătite și să-mi asculte 
aventurile. 

A trebuit să beau butoaie de cafea slabă de la postul 
asistentelor ca să ajung la nivelul meu funcţional de cofeină. 
Apoi am petrecut următoarele ore ţinând-o pe Lada de mână în 
timpul unor serii de analize. Medicul a venit și ne-a oferit un 
pronostic optimist, dar precaut, și a cerut mai multe teste după- 
amiază. Ziua mohorâtă de afară se scurse într-o bulă medicală. 
De fapt, era o ușurare să mă concentrez pe Lada în loc de crime. 
Am reușit să las mesaje la casele de licitaţii, dar pentru asta a 
trebuit să stau afară în ploaie. După ce amicul Ladei, Mort, ne-a 


VP - 219 


vizitat, a ieșit soarele. Mătușa a zâmbit în sfârșit și părea să fie 
în apele ei. Mi s-a îmbunătăţit și mie starea de spirit. 

La miezul nopţii am plecat acasă, grăbindu-mă pe cărarea de 
cedri în aerul înviorător al nopţii, înspre locul de parcare. 
Deasupra mea, o mulţime de nori gri înconjurau luna galbenă, 
uriașă. Părea ochiul unui lup. Mi-am ridicat gulerul, mi-am strâns 
haina mai bine și am alergat până la mașină. 

După ce am trecut podul Harbor, în față era o bucată de drum 
întunecat. Nu se vedea nicio mașină. Nici faruri în spate. Mașina 
sergentului Crawley nu era parcată în colțul unde aștepta 
înainte, dar asta nu însemna că poliția nu veghează. Crooked 
Beach Road, această bucată de drum părăsită, oferea multe 
locuri secrete, bune pentru stat la pândă - de ambele părți erau 
păduri groase și întunecoase. Poliţia se putea ascunde acolo 
noaptea. _ 

Când am ajuns la Coteţ, norii acoperiseră luna. Invăluită de 
umbră, clădirea lungă și joasă și grădina mică stăteau ghemuite 
sub doi pereţi înalţi de arbuști de cucută. La capătul câmpului 
din spate se ivea pădurea întunecată. Uitasem să aprind lumina 
de afară când plecasem în grabă la clinică, așa că am fost 
nevoită să caut chiorâș cheia de la casă printre multe altele de 
pe lanţ. Într-un sfârșit, mi-am amintit că pot să folosesc lumina 
de la telefon. 

În pragul ușii am simţit un miros puternic de tutun și 
marijuana. Am înțepenit, m-am uitat în jur și am scanat aleea și 
arbuștii cu lumina telefonului. 

Nu se vedea nimeni. Liniște. M-am întors ușor cu faţa la ușă și 
am simţit din nou mirosul. Am îndreptat lumina înspre picioare 
și am văzut două chiștoace de țigări mototolite pe preșul din 
sisal. M-am gândit că poate s-a întors poliția să-mi pună mai 
multe întrebări. Dar mi-am amintit că nu-i văzusem pe Roche 
sau pe Crawley fumând. M-am aplecat, am luat un chiștoc și l- 
am apropiat de telefon. Am recunoscut imediat insigna cu aripa 
de vultur de pe hârtie și am rămas nemișcată. 

American Spirits. 

Ceva mișca arbuștii groși de lângă casă. Am tresărit și am 
scăpat telefonul. O lumină puternică îmi bătu fix în ochi, iar 
telefonul sări de pe treapta de beton și ajunse în pietriș. 

— Hei, Nora. Te-am așteptat atât de mult aici, că a trebuit să 
merg în arbuști să-mi fac nevoile. 


VP - 220 


Lumina mă făcea să clipesc într-una și aproape că nu vedeam 
nimic, dar am recunoscut vocea. 

— Stokes? 

— Ai venit târziu. Ai fost la o întâlnire? a întrebat el. Avea un 
ton ironic care nu-mi plăcea. Hormonii de stres mi-au invadat 
venele. 

Rămâi calmă. Vorbește în continuare. 

— Mi-am vizitat mătușa, am zis, întinzându-mi discret piciorul 
pe jos să găsesc telefonul. Ce faci aici? Și unde îţi este mașina? 
N-am văzut-o. 

Lumina se îndreptă acum spre magazie. 

— Am venit cu bicicleta. 

Pentru un moment, vedeam doar pete galbene în fața ochilor, 
dar apoi am putut să disting forma unei biciclete rezemate de 
magazie. 

— Lanternele astea de mineri sunt grozave, dar nu vreau să 
consum bateria. Se auzi un clic, apoi totul se întunecă la loc. 

— Am luat bicicleta ca să nu o trezesc pe Kelly, să nu mă 
audă plecând. Doamne, cât a trebuit să mă rog de ea să vină 
acasă. Voia să rămână la Grace. 

La naiba. Oare îi făcuse ceva? 

— Presupun că știi de ce a plecat, a zis. 

L-am auzit venind înspre mine. Mi s-a ridicat fierea în gât. 
Picioarele îmi pulsau de tensiune, ca ale unui alergător la linia 
de start. Singurul lucru pe care puteam să-l văd era forma 
întunecată și mare a lui Stokes. 

— S-a întors, dar mi-a zis că trebuie să dorm pe canapea. Nu 
am putut să dorm. Vocea aia nemernică nu se mai oprea. O tot 
auzeam în cap, a zis. 

Am făcut un pas în spate. Nu aveam unde să mă duc - ușa de 
la intrare era încuiată. 

— Nu voia să înceteze. Mă tot bătea la cap. Nu mă lăsa să 
dorm. „De ce ai făcut asta, Stokes?” Cum ai putut să faci așa 
ceva? Ești un nemernic degenerat. 

Tendoanele îmi pulsau pe ambele părţi ale gâtului. Dacă 
puteam să evadez înspre câmp și să fug repede ca vântul, aș fi 
putut scăpa de el în pădure. Dar dacă el era mai rapid? Am 
început să-mi aranjez cheile printre degete. Totul părea că se 
mișcă cu încetinitorul. Mi-a luat o eternitate să le plasez într-un 
pumn tepos. 


VP - 221 


— Poţi ajunge să urăști persoana pe care odată ai iubit-o. Nu-i 
așa, Nora? Tu ai simţit acea ură, nu? 

A mai făcut câţiva pași. Era atât de aproape că puteam să-i 
miros tutunul din haine. Și alcoolul din respiraţie. Duhoarea 
puternică a transpiraţiei. Am înghiţit în sec. Aveam limba grea, 
ca de plumb. 

— Sigur, am zis. 

— Probabil că nu suportai să-l vezi pe Hugh. Ce jigodie a fost. 
Probabil că te rugai să i se întâmple lucruri rele. Îţi imaginai că-l 
răneai chiar tu, nu? Voiai să te răzbuni. Nu-i așa? 

Mi-am încleştat pumnul ghimpat. Încă un pas, domnule. Si vei 
face cunoștință cu fata gladiator. 

— Nu-i așa? 

— Da. 

— La naiba! 

L-am auzit plesnindu-și blugii, întorcându-se și îndepărtându- 
se, mergând apăsat. 

— Deci spune-mi ce naiba pot face ca să schimb asta, Nora! 

— Ce? 

— Kelly mă urăște. Vrea să divorţăm. Spune că speră să-mi 
putrezească penisul. Și dacă nu se întâmplă asta, s-ar putea să-l 
taie ea precum femeia aceea din Virginia. Care este numele ei... 
știi tu... Lorna? 

Eram așa de aiurită de ușurare, că a trebuit să mă gândesc 
ceva. 

— Lorena Bobbitt? 

— Da, ea. Dar nu am iubit-o niciodată pe Helene. Am iubit-o 
doar pe Kelly dintotdeauna. Ajută-mă, Nora. Te rog. Ești singura 
căreia pot să-i cer ajutorul. Tu ai trecut prin asta. Ce ar fi putut 
Hugh spune sau face ca să te convingă să-l ierţi? Spune-mi ce 
vrea ea să audă. 

Părea așa de sincer și de frustrat. M-am așezat pe prag și am 
început să râd. 

— Ce e așa amuzant? 

— Nimic. Doar că... Sunt ușurată. M-ai speriat. Ştii că umblă 
un criminal pe aici, Stokes. 

— O, la naiba. Îmi pare rău. Am luat-o razna cu asta. 

— Intră să vorbim. Este prea frig aici. Dar întâi fă-mi o 
favoare. Aprinde frontala și ajută-mă să-mi găsesc telefonul. 

* 


VP - 222 


Părul îi strălucea de unsoare. Nu se mai bărbierise de zile 
întregi. Avea unghiile negre de noroi. Blugii arătau de parcă ar fi 
putut să meargă singuri. l-am pus o bere și eu am luat vodca din 
congelator. Se juca cu frontala și îmi evita privirea. Işi scoase 
pachetul de ţigări. 

— Te rog, ai putea să nu fumezi în casă? 

— Îmi pare rău, a zis, ascunzându-le. Am început să fumez 
după ce Kelly a rămas însărcinată. Cred că m-am speriat de 
toate schimbările. Kelly nu mai era interesată de sex. Ne băgăm 
în pat și voia doar să vorbim despre cât de tare o dureau sânii și 
gleznele. Dar Helene... știi că își epila zona intimă? 

Am tresărit. Nu era o imagine pe care să fi vrut să o am în 
minte. 

— Doamne, nu, nu știam. 

— Am făcut niște lucruri sălbatice. Evaluate cu trei de X. 
Lucruri la care Kelly nici nu s-ar gândi. _ 

Asta era? Hugh mă înșelase cu o nimfomană? Il plictiseam în 
pat? De aceea m-a înșelat cu Helene și cu altele? 

— Oricum, nu contează. Helene doar mă folosea, acum știu 
asta. Am fost un idiot. Supus penisului meu. Acum o vreau pe 
Kelly înapoi și atât. O iubesc. Nu pot trăi fără ea. Vreau să fim o 
familie împreună cu bebelușul nostru. Trebuie să-mi spui cum s- 
o fac să mă iubească din nou. 

Își ieșise din minţi din cauza remușcărilor narcisiste. Ce 
puteam să-i spun? Deci, soției tale i-a scăzut pofta de sex pentru 
că este însărcinată. Are un disconfort fizic. Avea nevoie de mai 
multă dragoste și atenție pentru a se excita, poate de un film 
porno? În schimb, tu i-ai dat un șut. Te simțeai neglijat din punct 
de vedere sexual și i-ai frânt inima. Sau erai așa de speriat că 
devii tată, încât te-ai purtat ca un copil egoist? 

Dar întrebarea lui m-a făcut să mă gândesc dacă Hugh ar fi 
putut spune ceva care să-mi schimbe sentimentele faţă de el. 
Oare l-aș fi iertat, dacă nu o lăsa gravidă pe Helene? Nu știam. 
Presupun că i-am iertat aventurile fără să-l confrunt. Nu. Nu a 
fost iertare. A fost negare. Tăcerea mea i-a fost complice. 
Precum Hillary Clinton și multe alte femei care au rămas cu 
bărbaţii lor chiar dacă le înșelau, mi-am făcut-o cu mâna mea. 

— Totul se reduce la încredere, am zis, punându-mi încă un 
shot. Trebuie să-i câștigi încrederea din nou. Și nu va fi ușor. Va 
dura foarte mult. 


VP - 223 


— Crezi că am vreo șansă? 

Am dat din cap. Cine eram eu să zic că nu? Unii oameni iartă 
mai ușor. 

— Uite ce zic eu. la-o ușor cu Kelly. Să nu fi surprins dacă se 
îmblânzește și apoi o ia razna din nou. Nu răspunde la nicio 
întrebare „exactă” despre aspectele sexuale ale aventurii tale. 
Te va întreba, dar dacă răspunzi, o vei răni așa de tare, că nu-și 
va mai reveni. Asigură-te că-i spui mereu că ai fost un idiot. Și 
arată-i că vrei să fii un tată bun. Mergi cu ea la cursurile pentru 
părinţi. Dacă îţi iubeşti soţia cu adevărat și vrei să salvezi 
această căsnicie, este posibil să reușești. 

Stokes îmi mulțumi atât de intens, de parcă îi scosesem 
degetul blocat din bila de bowling. Ba chiar se oferi să-mi 
aprindă focul în șemineu. Pe când beam al treilea shot de vodcă 
și mă uitam la Stokes pregătind lemnele, eram aproape sigură 
că nu el îi omorâse pe Hugh și Helene. Nu știam cum procurase 
Tobias o armă, dar sigur găsise una. Da, Tobias trebuie să fi fost 
cel care i-a ucis, mă gândeam cu disperare. 

Pentru că, pe moment, singura alternativă rămasă mai eram 
eu. 


VP - 224 


Capitolul 18 


M-am trezit speriată. Cât era ceasul? Îmi simțeam capul ca pe 
un balon cu apă. Nu-mi aminteam ultima dată când băusem atât 
de multă vodcă. M-am rostogolit și am luat telefonul de pe 
noptieră - bateria era consumată. L-am pus la încărcat și a 
vibrat aproape instant. Grace. Funeraliile. La naiba. 

— Nora? Sunt la capelă. Unde ești? șopti ea. 

În pat. Dar nu-mi amintesc când m-am culcat. 

— Ai mers... știi tu... la o plimbare noaptea trecută? 

— Nu știu, am recunoscut, aruncând cearceafurile la o parte. 
Nu cred. Ține-mi un loc. Vin acum, am zis, verificând să văd 
dacă am noroi prin păr, în timp ce m-am dat jos din pat și m-am 
grăbit să verific restul casei. 

— Ascultă, seara trecută Kelly a plecat acasă. Nu am putut să 
o opresc. Dar nu te îngrijora. L-a lăsat pe Mac să meargă cu ea 
și să-l avertizeze pe Stokes că trebuie să aibă mare grijă de ea. 
Chiar dacă Stokes este criminalul, nu se va atinge de ea. 

Luminile din bucătărie erau stinse. 

— Stokes a trecut pe aici aseară, am zis. 

— Serios? Grace era suspicioasă. De ce? Ești bine? 

M-am oprit brusc în sufragerie. Oalele nu erau în faţa ușii de 
la intrare. Erau împrăștiate pe podea. La naiba. 

— Voia doar să vorbim. Sunt bine. Îți povestesc mai târziu, am 
zis. 

— Spune-mi ce se întâmplă acolo? 

Oare pusesem oalele la loc după ce plecase Stokes? Eram așa 
de ameţită că nu puteam să-mi amintesc. 

— Am ajuns mai devreme și am vorbit cu Ruth Walker. Aveai 
dreptate. Deja au depus o petiție pentru a deveni tutori legali. 
Sigur ești bine? 

— Absolut. Vezi?! Știam eu. 

Mi-am apăsat palma pe inimă. Erau vești bune. Tobias 
începea să-și facă mutările. El putea fi vinovatul. 

— După înmormântare, pleacă acasă după-amiază și o s-o ia 
și pe Callie cu ei, a zis Grace. Și mai e ceva... Tobias a 
menţionat Fondul pentru familia americană. A spus că regretă 


VP - 225 


că trebuie să plece imediat la Lynchburg, dar are o întâlnire 
foarte importantă despre acest fond, cu avocatul. 

— Vrea să vadă cum să-l finanţeze cu banii lui Hugh, fără 
îndoială. 

— La asta mă gândeam și eu, a zis Grace. Așa că grăbește-te 
și vino aici. 

— Presa e pe acolo? 

— Nu încă. |ţi ocup un loc în spate, a spus șia închis. 

Deși eram mahmură, am pus repede patru lingurițe de cafea 
instant într-o cană cu apă și am înghiţit-o cu două aspirine. Am 
dat iama în dulap și am scos o fustă creion, neagră, un pulover 
negru pe gât și cizme negre. În casă era mai frig decât de 
obicei, ceea ce însemna că afară era ger, așa că am luat căciula 
de blană - în stil sovietic - primită de la Lada de ziua mea, acum 
zece ani, și fularul negru de lână. M-am îmbrăcat, mi-am dat cu 
tuș de ochi și ruj, am sunat-o pe Lada să văd ce face și în 15 
minute am ieșit pe ușă. Speram să nu ajung ultima la biserică și 
să se uite toată lumea la mine, dar un lucru era important: să-l 
văd pe Tobias în carne și oase. Nu știu de ce, dar aveam intuiţia 
profundă că aveam să știu sigur dacă-l omorâse pe fratele lui 
după ce îl priveam în ochi. 

Ziua era umedă și rece, iar cerul era acoperit de nori grei și 
gri. „Gri metalic, de armă” m-am auzit spunând când am 
deschis mașina. Aveam numai arme în cap. Mai ales pe cea 
furată de la Mance. Neîncrederea în mine însămi încă mă 
măcina. Trezește-te și miroase cafeaua, Nora. Aminteste-ti de 
briciul lui Occam. Explicaţia cea mai simplă este că erai 
somnambulă și ai furat pistolul vecinului. Esti o somnambulă 
ucigașă. 

Ba nu. Nu sunt. 

Aerul mirosea a zăpadă. Din punct de vedere istoric, un „efect 
de coastă” împiedica zăpada să cadă în Pequod până după 
Crăciun, dar părea că aveam să vedem fulgi cât de curând. Am 
înfășurat eșarfa în jurul gulerului ridicat al hainei și am îndesat 
căciula de blană peste urechi. Spune-mi Masha, m-am gândit, 
uitându-mă în oglinda retrovizoare. Hugh ar fi vrut să picteze 


14 Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite 
afirmaţii științifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia este 
preferată cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen (N. trad.). 


VP - 226 


această vulpe rusească misterioasă din oglindă. Și să facă sex 
cu ea, bineînţeles. 

Crawley aștepta la colț, îmbrăcat în alb și negru, pe Crooked 
Beach Road. Nu mai încerca să se ascundă. După ce am trecut, 
a ieșit pe asfalt și m-a urmărit. 

— Întoarce înapoi, a zis doamna de la GPS. întoarce înapoi. 

— Poate de data asta ai dreptate, am zis. 

Am condus cu mult sub limita de viteză, determinată să nu-i 
ofer lui Crawley ocazia să mă amendeze. Pentru a-mi distrage 
atenția, am pornit radioul, cu toate că știam că nu o să prind 
multe posturi. Pe WPQD se auzea doar un bâzâit. Postul clasic 
trosnea cu niște sunete înalte. Dar postul creștin se auzea clar 
ca aghiazma: „De ce să nu cerem ca oficialii aleși să dea legi în 
conformitate cu valorile noastre creștine? Avortul este doar una 
dintre crimele sancţionate de ateii de la Washington”, a zis 
sfidătoare gazda emisiunii. „Adulterul este alta. Conform Bibliei, 
acesta este pedepsit cu moartea”. 

Am închis radioul. Unii oameni erau așa de radicali - un fel de 
versiune americană a talibanilor. Oare Fondul pentru familia 
americană promova astfel de mesaje religioase radicale, care 
duceau la violenţă? Bănuiam că Tobias angajase deja avocaţi să 
găsească o portiţă care să-i permită să folosească o parte din 
moștenirea lui Callie. Se putea să fie nevoit să aștepte până 
când împlinește 18 ani ca să pună mâna pe o parte mai mare. 
Oare până atunci o va fi spălat pe Callie pe creier și o va 
convinge să doneze milioane pentru cauza lui? 

Urma bifurcația pentru Charlotte's Cove. Tobias alesese o 
capelă luterană neobișnuită, aflată într-o zonă de ferme la câţiva 
kilometri spre sud - în apropiere de Pequod, nu se afla nicio 
biserică evanghelică. Capela Charlotte's Cove se afla la 
marginea uneia dintre cele mai vechi ferme de familie. Vara, 
rândurile de porumb se întindeau de la marginea curții lor până 
la mal. Congregația fusese ademenită de biserici mai mari 
construite lângă orașe, așa că episcopia a închis capela și a 
început să o închirieze ca sală de evenimente. Am fost aici la o 
adunare de fonduri pentru salvarea animalelor. Locul nu mai 
avea un preot pentru că nu mai făcea parte din biserică. Ai fi 
crezut că Tobias și-ar fi dorit o slujbă creștină formală pentru 
Hugh - poate că era el un criminal, dar era unul religios. Oare 


VP - 227 


bisericile active erau prea mari pentru adunarea modestă la 
care se gândise? Erau toate ocupate? 

Apărură în faţa mea turlele albe. Crawley a încetinit și a oprit. 
A parcat lângă o altă mașină de poliţie de la marginea drumului 
și m-a lăsat să merg singură. Pe ambele părți ale străzii erau 
parcate mașinile celor îndoliaţi. La naiba! Presa aflase de slujbă 
- trei dubiţe cu antene de satelit pe capotă parcaseră în poziţii 
ciudate în faţa capelei. Un cârd de reporteri fremăta sub stejarii 
fără frunze de pe marginea unei cărări care ducea înspre 
treptele capelei. A merge acolo era echivalent cu a trece pe sub 
furcile caudine. 

Lizzie era în stradă și purta o căciulă neagră și palton albastru 
închis. Avea aparatul foto agăţat de gât și stătea lângă unul 
dintre cele două dricuri negre. Părea că vorbește cu șoferul. 
Deșteaptă fată. Va obţine niște poze teatrale când vor scoate 
cadavrele afară. Dar în zece secunde aveau să mă vadă și ea și 
restul presei. 

Am văzut un gard verde înalt dincolo de capelă și mi-am 
amintit de parcarea din partea aceea. Acolo mai era o intrare, 
mai ferită de ochii presei. M-am lăsat în jos, mi-am acoperit 
jumătate de față cu eșarfa și am tras gluga peste sprâncene. Cu 
colțul ochiului am văzut cum reporterii s-au întors să se uite 
după mașina mea în timp ce am trecut în viteză pe lângă dricuri 
și am intrat în parcarea de după colţ. Aici erau Prius-ul lui Grace 
și alte două mașini. Am parcat și am urcat în grabă treptele 
capelei înainte să fiu prinsă de cameramani. 

În interior, vestibulul mirosea a luciu de mobilă și biblii vechi. 
Un radiator mare zăngănea și șuiera pe perete. Acoperea 
cuvintele unei femei care vorbea dincolo de ușile duble de lemn. 
Am verificat ora: probabil că slujba începuse de treizeci de 
minute. Mi-am dat seama că intrarea în sanctuar era prea 
apropiată de amvon. Dacă intram pe acolo, întrerupeam 
discursul și atrăgeam prea multă atenţie. Mai bine deschideam 
puţin una dintre uși, sa ascult fără să mă vadă cineva. Am tras 
de mâner, sperând ca balamalele să fie unse bine. 

Sue Mickelson stătea la capătul celălalt al stranei, ascultând-o 
cu atenţie pe cea care vorbea și pe care eu nu puteam s-o văd - 
nici nu auzeam prea multe din cauza zgomotului făcut de 
radiator. Sue avea pe umeri o haină de blană. Buclele blonde îi 
atârnau până în dreptul perlelor de la gât care se terminau în 


VP - 228 


decolteul rochiei negre de mătase. Parcă era scoasă dintr-o 
reclamă sexy la haine scumpe de blană. Nu era greu să îl văd pe 
Hugh cu Sue. Dar când o priveam în timp ce își ștergea o 
lacrimă cu o mână, am văzut că și-a pus discret cealaltă mână 
sus pe coapsa femeii de lângă ea. Era roșcată, îmbrăcată cu un 
costum negru masculin, cu părul scurt și negru și cu ochelari 
pătraţi negri. Limbajul corpului m-a convins că Hugh nu se 
culcase cu Sue. 

Mi-am schimbat poziția să văd mai bine în naos și am fost 
nevoită să mă ţin bine când am văzut cele două sicrie 
impozante. Cutii mari de ebonită, acoperite cu crini albi. Hugh 
era într-unul dintre ele, fără îndoială îmbrăcat într-un costum pe 
care nu l-ar fi purtat niciodată și plin de formaldehidă. M-am 
întristat imediat pentru el, din toată inima. Nu aș fi simţit 
această mâhnire dacă l-aș fi omorât eu. Corect? 

Dincolo de sicrie, sora lui Helene vorbea de la amvon. Am 
recunoscut-o de la știri. Părea să aibă în jur de treizeci de ani. 
Avea mulți cercei într-o ureche, purta ghete negre lungi până la 
genunchi și o jachetă de motociclist peste o rochie neagră, 
lungă până la mijlocul coapselor. Avea obrajii murdari de 
mascara întinsă. O parte din părul ei gros și castaniu îi căzuse 
peste ochi. Îl tot dădea la o parte cu dosul palmei, lăsând să se 
vadă mulţimea brăţărilor de argint de la încheietură. 

În spatele ei, era un ecran de proiector mare - din poziţia 
mea, vedeam doar o parte din el. Am riscat crezând că nu o să 
bage nimeni de seamă și am deschis ușa mai mult. In sfârșit 
puteam să o aud. 

— Presupun că ceea ce vreau să spun este că îmi admiram 
sora mai mică. Știţi, a avut o copilărie grea. 

Când a făcut o pauză să ia un șervețel din buzunarul jachetei 
și să-și sufle nasul, m-am lăsat în jos să văd mai bine ecranul din 
spatele ei. Era o imagine foarte mare cu Hugh și Helene dând 
noroc în faţa camerei de fotografiat la o inaugurare de la Galeria 
Masout. Imaginea se schimbă cu una în care Hugh și Helene o 
țineau în brațe pe Callie într-o canoe la Pequod Point. Mai era 
una cu Hugh și Helene în halate albe și ochelari de soare 
zâmbind în timp ce se relaxau pe șezlonguri în faţa unei piscine 
infinite. Diapozitivele erau o amintire dureroasă a fericirii lui 
Hugh de după despărțirea noastră. 


VP - 229 


— Mama noastră nu este aici astăzi. Probabil pentru că era 
prea beată ca să se urce într-un avion. Nu mai știm nimic de 
tata de când a plecat de acasă, Helene avea zece ani - de 
atunci mama s-a apucat de băut. Eu eram deja la facultate, așa 
că sora mea a trebuit să crească singură. Poate de aceea a 
ajuns o femeie uimitor de ambițioasă și determinată. Îi tremura 
vocea. 

— Ea îmi spunea Maggot - asta era porecla mea - pentru că 
nu-l putea pronunţa pe „r” când era mică, zise Margaret, 
pierzându-se cu firea și făcând o pauză. Ş 

Trecutul dificil al lui Helene era o surpriză. Intotdeauna mă 
gândisem că acționase așa, fără să se gândească la durerea pe 
care o provoacă, pentru că era răsfăţată și obișnuită să obţină 
tot ce voia. 

După un moment, Margaret s-a recules. 

— „Maggot, trebuie să ai o viziune asupra vieţii tale”, îmi 
spunea sora mea mai mică. „Trebuie să vezi lucrurile în mintea 
ta și apoi să le faci să se îndeplinească. Trebuie să te manifești”. 

Pe ecran apăru unul dintre tablourile lui Hugh - pe care nu-l 
mai văzusem până acum - și rămase acolo, într-o imagine 
ștearsă. Era un omagiu de prost gust adus lucrării American 
Gothic, în varianta Hugh și Helene în salopete. Helene ţinea o 
furcă într-o mână și cu cealaltă își atingea burta bombată. 

— Modul surorii mele de a face lucrurile nu i-a adus prea mulţi 
prieteni. Dar eu pot s-o văd doar ca acea fetiță îndârjită. Când a 
crescut, era determinată să aibă copii. Cel pe care l-a adus pe 
această lume este incredibil. 

Margaret a cedat de tot și a început să bocească. Agonia ei 
era sfâșietoare. 

— O iubesc pe Callie. Și o iubesc și pe sora mea. Nu pot face 
asta. N-o pot îngropa. 

Un bărbat chel într-un costum negru o luă de acolo și o duse 
înapoi în primul rând din strană. La început nu l-am recunoscut; 
lipsa lui de păr m-a luat prin surprindere. Nu era chel; să răsese 
în cap. Era tras la faţă și avea cearcăne mov sub ochi. Și de 
când apăruse la televizor, slăbise șocant de mult. Tobias arăta 
de parcă tocmai ieșise din închisoare. Oare vinovăția îl mânca 
de viu? Oare lipsa părului era un semn de penitenţă sau de 
mâhnire? Când s-a întors înapoi la amvon, a rămas tăcut. Și-a 


VP - 230 


dedicat ceva timp analizând persoanele prezente acolo. Apoi a 
ridicat Biblia și a vânturat-o deasupra capului. 

— Nu trebuie să fiţi criminali ca să fiţi păcătoși, fraţi și surori. 
După cum este scris, nimeni nu este drept, nu, nimeni. Epistola 
lui Pavel către romani 3:10. Toţi suntem creaturi supuse 
poftelor. lubitori de carne, slabi și indulgenți. Toţi suntem 
precum un lucru necurat, iar onestitatea noastră este precum 
un preș murdar... Toţi suntem păcătoşi, toţi. Supuși manipulării 
viclene a diavolului. 

A pus Biblia înapoi pe amvon și a lovit-o înainte să continue să 
vorbească. 

— Și care este scopul nefast al diavolului? Să închidă porțile 
raiului și să ne ţină închiși în iad. Avea o privire sălbatică. O 
cruzime înfricoșătoare. 

— Să ne condamne la un chin nesfârșit. Dar există o cale 
sigură de întoarcere în grațiile Domnului. Acceptaţi-l pe cel care 
a murit de bunăvoie pe cruce ca să fiți mântuiţi. Primiţi-l pe lisus 
ca Salvatorul vostru. 

Se opri și își lăsă în jos capul ras. 

Dintr-odată, mi-am dat seama de ce Tobias rezervase această 
capelă „răspopită”. Voia să facă pe preotul în faţa unui alt public 
captiv. Să stea acolo sus și să se simtă important și drept. Își 
îndreptă capul și se îndepărtă de amvon, oprindu-se între cele 
două coșciuge. 

— Fratele și sora mea de aici? A bătut ușor cu mâna pe 
capace. 

— Erau niște mincinoși. Râvnitori. Adulterini. Gândurile și 
faptele lor poluau cu lăcomie și carnalitate. 

Auzeam mulțimea murmurând și fremătând deranjată de 
acest manifest dezagreabil. Speram că nu auzea asta și Callie. 
M-am uitat prin stranele din dreptul meu. Nu am văzut-o. Dar 
am observat alte câteva feţe îndurerate. 

— Venerau altarul diavolului. Dar totuși, trebuie să-i iertăm. 
Au început această viaţă ca toţi copiii lui lisus. 

Cu simţul teatral al unui om de spectacol de prost gust, se 
aplecă și sărută capătul unui sicriu, apoi al celuilalt, și se 
întoarse din nou înspre mulţime. 

— Nu putem ști dacă la sfârșit s-au întors la El. Mă rog din 
toată inima să se fi întâmplat așa. Pentru a nu suferi chinurile 


VP - 231 


iadului. Şi pentru a se odihni în braţele iubitoare ale Domnului și 
a se bucura de eternitate în Regatul său glorios. 

Își împreună mâinile. 

— Rugaţi-vă cu mine. Rugaţi-vă pentru ei. Și pentru Callie, 
fiica lui mică. Ea nu este astăzi cu noi - este mult prea mică 
pentru a procesa această pierdere. 

Am fost ușurată pentru Callie. Tobias închise ochii și tăcu 
pentru câteva momente. Când îi deschise, luceau de mândrie. Și 
de putere. 

— Lăudaţi-l pe Domnul. Ridicaţi-vă. 

Hainele foșniră din nou. Stranele scârțâiră. Am băgat capul și 
mai mult pe ușă ca să arunc o privire asupra celor îndoliați. 
Capela era doar pe trei pătrimi plină. Am presupus că 
majoritatea prietenilor lui Hugh și Helene trăiau în New York și 
aveau să meargă la slujba de acolo. 

— Căci plata păcatului este moartea, iar darul lui Dumnezeu 
este viaţa veșnică prin lisus Hristos, Domnul nostru. Aici începe 
iertarea. Amin. 

Se auzi un cor de „amin” în crescendo, apoi se stinse ușor 
când a început o înregistrare cu „Precious Lord”. Tobias apucă 
un mâner de la un sicriu și le făcu semn cioclilor să-l ajute. M-am 
retras în vestibul și am închis ușa. Zgomotul radiatorului 
acoperea imnul religios, dar nu și gândurile mele haotice. Se 
loveau unul de altul precum mașinile tamponate. Simţeam că 
explodez. 

Tobias Walker era un nemernic nebun și ipocrit care ţinea o 
slujbă despre păcate, în faţa cadavrelor. Se folosea de funeraliile 
lor ca să-și satisfacă nevoia de ridicare în slăvi. Oare se va folosi 
de copilul lor? li măcelărise pe propriul frate și pe cumnata lui ca 
pe niște animale ca să obţină banii lor? Îmi distrusese mie viaţa 
înscenându-mi crimele ca să mă fac vinovată? 

Și Helene. Săraca Helene. Mama ei era o bețivă, iar tatăl un 
fugar. Fusese neglijată, abandonată și cel mai probabil abuzată 
emoțional. În ciuda a ceea ce îmi făcuse, îmi părea rău pentru 
ea. 
Stai... de ce să-mi pară rău pentru Helene? Nici copilăria mea 
nu fusese floare la ureche și nu umblasem cu bărbaţii altor 
femei ca să mă lase însărcinată. Și după ce-i distrugeam viaţa 
acelei femei, nu o urmăream ca s-o ruinez din nou când încerca 
să se refacă. Și uite cum a distrus-o pe Kelly. Kelly urma să aibă 


VP - 232 


un copil, dar nici asta nu a împiedicat-o pe vrăjitoarea aia 
egoistă. Nu. Îmi părea bine că Helene și Hugh erau morți. Eram 
recunoscătoare că nu mai trebuia să am de-a face cu niciunul 
dintre ei vreodată. Fericită că nu mai erau pe această planetă. 

Doamne. O, Doamne. Ce este în neregulă cu mine? 

Oare Tobias îi omorâse pe Hugh și Helene sau eu? 

Eram epuizată și voiam doar s-o găsesc pe Grace și să plecăm 
acasă. Am deschis din nou ușa de la vestibul. Unii dintre 
participanţi deja ieșiseră din capelă, urmând sicriele către 
dricuri. Am intrat în sanctuar și am rămas în umbră lângă 
perete, căutând-o cu privirea pe Grace. Trandafirul alb de 
mătase de pe pălăria ei cu boruri mari ieșea în evidenţă dintr-o 
mare de negru de lângă ușă. Urma să intre în circul media de 
afară, iar eu nu aveam de gând să o urmăresc. 

Sue Mickelson și prietena ei rămăseseră la locurile lor, vorbind 
în șoaptă. S-au ridicat, în sfârșit, și s-au așezat la coadă, în 
spatele menajerei latino-americane a lui Hugh și a fiului ei. In 
afară de Grace, Tobias și soţia lui, doar pe ei i-am recunoscut. 
Unde era Abbas? Cu siguranţă ar fi venit aici pentru acest 
eveniment. Unde erau restul oamenilor? Se pare că Tobias se 
ținuse de cuvânt când spusese „doar familia și câţiva prieteni 
locali”. Dar nu cu mult timp în urmă, i-aș fi cunoscut pe toți. Era 
de parcă viața pe care eu și Hugh o împărtășisem timp de 12 ani 
nu se întâmplase niciodată. Fusese ștearsă. 

Sue Mickelson, cocoțată pe tocurile ei înalte, se uita absentă 
prin încăpere după prietena ei și mă observă. Am văzut cum a 
început să clipească și i s-a schimbat expresia feței. S-a aplecat 
și i-a zis ceva partenerei ei, care se întoarse să mă privească. 
Apoi s-au întors și menajera și fiul ei. Cuplul din faţa lor începu 
să vorbească în șoaptă, uitându-se pe furiș înspre mine. Zvonul 
se împrăștie la toți cei din coadă. Pe când se întorceau din ce în 
ce mai multe capete, m-am înroșit la faţă și lacrimile mi-au 
tulburat privirea. Tremuram de furie. Voiam să strig: „Măcar îl 
cunoștea cineva pe Hugh? Ar fi urât aceste funeralii. Nu era 
religios!” 

Dar nu am zis nimic. M-am întors și am ieșit pe ușile din 
vestibul ca s-o aștept pe Grace în parcare. M-am oprit brusc pe 
trepte, încă tremurând. Se auzeau voci care strigau - probabil 
presa care le punea tuturor întrebări. 


VP - 233 


Crawley își mută mașina chiar peste drum și mă urmărea prin 
gardul viu. Nu aveam de gând să-l las să se mai holbeze. Am 
mers sfidătoare către mașină, m-am aruncat înăuntru și am 
trântit ușa. 

Uitându-mă sălbatic înspre capătul capelei, am pornit căldura 
și radioul. Muzică înfricoșătoare de orgă. L-am oprit. 

În liniștea, care a urmat, am auzit o voce familiară torturând 
limba engleză. 

— Mă auzi acum? 

Era chiar el. Abbas Masout trecuse de colțul cărării care ducea 
din fața capelei până în parcare. Vorbea la telefon în timp ce se 
apleca și se învârtea, căutând un semnal mai bun. 

— Mă auzi acum? 

Purta un pulover negru pe gât care arăta ca jacheta neagră 
de lână a unui pictor, și o eșarfă neagră de cașmir. Omul era 
elegant. 

— Da, vino la comemorarea de mâine, la galerie. Ora trei. Ne 
vedem atunci. 

Bineînțeles că Abbas avea să ţină comemorarea la galerie. 
Era logic. 

— Scuze, mai am un apel. Trebuie să închid. Ne vedem 
mâine. 

Abbas puse telefonul la cealaltă ureche și își întinse gâtul. 

— Alo, Anina? Anina, ai primit mesajul meu? Am încercat să te 
contactez. Îmi pare rău, sunt în Pequod acum. Da. O slujbă mică. 
Și fratele lui Hugh vrea să știe cât valorează tablourile lui, așa 
că rămân și în această după-amiază. 

Tobias deja încerca să afle cât valora Hugh. Scandalos. Dar 
mai multe dovezi incriminatoare. 

— Da. Mulţumesc, Anina. Fac tot posibilul. Cum să nu? Dar vii 
mâine la comemorarea de la galerie? Bine. Apoi plec la Londra 
pentru câteva săptămâni. Ne reprogramăm întâlnirea după ce 
mă întorc. 

Se înclină prea mult la dreapta și era gata să-și piardă 
echilibrul. 

— Alo? Anina? Alo? Ah, la naiba. 

Abbas continuă să înjure apelul pierdut, până ce mă văzu pe 
mine prin parbriz. 

— Nora! 

Am apăsat pe buton și am lăsat geamul în jos. 


VP - 234 


— Bună, Abbas. 

— Doamne, Nora. 

Veni pe partea șoferului. Apoi se aplecă în dreptul geamului 
să mă vadă mai bine prin aburul respirației noastre. Imi părea 
bine să-l văd. 

Mă întrebam oare ce părere avea despre acel elogiu brutal. 

— Fată dragă, ai venit. Nu te-am văzut înăuntru. Și-a scuturat 
capul. 

— Fratele. Discursul lui a fost teribil, nu? 

— Oribil, am aprobat. 

— Trebuie să vii în oraș mâine. Vom organiza ceva frumos la 
galerie, la ora trei. 

A început să mă analizeze așa cum îl văzusem de multe ori în 
trecut evaluând o lucrare de artă. Cu buzele încreţite. Ochii 
mijiţi și privirea pătrunzătoare, măsurând efectul tabloului 
asupra lui. Analizând în ce segment de pe piaţă s-ar încadra și 
cât profit ar avea după urma lui. 

— Arăţi minunat astăzi. Precum o prințesă cazacă. 

— Mulţumesc. Nu am putut să mă abţin să nu zâmbesc pe 
interior. Chiar și la funeralii, șovinismul lui Abbas era de 
nestăpânit. 

Ridică o sprânceană. 

— Bănuiesc că ai un alt bărbat. 

Ben. Cina noastră era în seara aceea și aveam atât de multe 
să-i spun. Speram să-mi găsesc curajul. 

— Da, am. 

— Mă bucur pentru tine, Nora. A oftat. 

— Ştii care este părerea mea. Hugh nu ar fi trebuit să te 
părăsească niciodată. Ar fi trebuit să aibă un copil cu tine. Erai 
potrivită pentru el. 

Deci așa gândea. Presupun că nu o plăcea prea mult pe 
Helene. Dar oare Hugh era bun pentru mine? 

— Mulţumesc... Totuși, eu am fost cea care l-a părăsit pe el. 

— A, bineînțeles. Oricum... Părea absent și trist. Se frecă la 
ochi. Începea să plângă. 

— Atât de mult trecut. Mă uit la tine și-mi amintesc. Cât de 
mult timp am petrecut împreună, cât de mult ne plăcea să ne 
contrazicem pe sporturi. Cât îi plăcea baba ganoush-ul făcut de 
mine. A clipit, încercând să se lupte cu lacrimile. 


VP - 235 


— Vorbeam de trei, patru ori pe săptămână. De trei, patru ori 
pe săptămână în toţi acești ani. In mintea mea, încă mai vorbesc 
cu Hugh tot timpul. 

Am deschis torpedoul, am scos un șerveţel maro reciclat și i l- 
am dat. Sentimentele lui pentru Hugh mă impresionau. Dar 
eram și puţin invidioasă că Abbas putea să-l jelească pe Hugh 
fără ambivalenţă. Pe el nu-l trădase. 

Abbas își suflă nasul. 

— Acum nu mai este. Și de ce? Cine a făcut lucrul acesta 
oribil? 

— AȘ fi vrut și eu să știu. 

Am avut impulsul să-i spun că bărbatul pe care l-a ajutat 
astăzi era, cel mai probabil, ucigașul lui Hugh. Dar m-am 
abținut. Trebuia să dau acele telefoane la companiile de 
închiriat mașini și să adun dovezi clare pe care să le prezint 
poliţiei. Stai... dacă Tobias i-a spus ceva compromiţător lui 
Abbas? 

— Deci astăzi vei evalua tablourile lui Hugh? La studio? 

Își înclină capul. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Te-am auzit la telefon adineauri. De ce atât grabă, dacă nu 
te superi că întreb? 

Abbas a devenit defensiv. 

— Tobias mi-a cerut ajutorul. Trebuie să ia decizii financiare 
pentru copilă. În această după-masă se întoarce acasă, chiar 
după înmormântare, cu soţia și cea mică. M-a rugat să rămân și 
să evaluez tablourile din studioul lui Hugh înainte să plec la 
Londra. Voi lipsi aproape o lună. 

l-a sunat telefonul și s-a uitat să vadă cine este. 

— Trebuie să răspund. Vii la cimitir acum? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să vii la comemorarea de mâine, fată dragă. 
Trebuie să vorbim mai mult. Se întinse, îmi luă mâna și o sărută, 
apoi puse telefonul la ureche. 

— Anina? Anina? Mă auzi acum? striga, îndepărtându-se. 

A traversat parcarea în lupta cu telefonul și până la urmă 
cedă frustrat și se urcă în BMW-ul lui verde închis. Pe când 
Abbas ieșea cu spatele din parcare, cineva îmi deschise portiera 
de pe partea pasagerului. Grace se urcă lângă mine. Am ridicat 
mâna înainte să poată spune ceva. 


VP - 236 


— Sunt aproape sigură că este Tobias. Se pare că deja 
numără banii. 

* 

Imediat cum am plecat de la capelă, au început să cadă fulgi 
mari și pufoși. S-a dus „efectul de coastă”; încălzirea globală a 
distrus și tiparele sezonului rece. Când am ajuns acasă la Grace 
și Mac, o casă din mijlocul secolului XIX, aflată pe una dintre 
cele mai frumoase străzi din Pequod, peluza era deja acoperită 
cu un strat gros de zăpadă. Mac, Otis și Leo erau afară, cu 
căciuli negre de lână și paltoane, aruncând primii bulgări de 
zăpadă din acea iarnă. Scena semăna cu o litografie de Currier 
și Ives - trebuia doar să decupezi ambulanţa de voluntari din 
Pequod parcată pe colț astfel ca Mac să poată pleca în orice 
moment. 

l-am salutat pe băieţi și am intrat în casă. Dincolo de 
exteriorul tradiţional, interiorul casei era neconvențional. Pereţii 
erau decoraţi cu o mulţime de tablouri cu flori, luate de la 
antichităţi - trandafiri, tufănele, floarea-soarelui - tot felul de 
soiuri. Pe canapelele crem aveau perne colorate și pleduri. Pe 
varietatea de covoare turcești vibrante erau așezate piese de 
mobilier eclectice și etnice. 

Grace s-a dus în bucătărie să pregătească o gustare, insistând 
ca eu să mă odihnesc. 

— După cum arăţi, cred că trebuie să te întinzi, a zis ea. 

M-am tolănit pe șezlongul de lângă fereastră și m-am uitat la 
rafturile din faţă, pline de cărţi și fotografii de familie, oprindu- 
mă asupra pozei de la nunta lui Grace și Mac. Mă uitasem la ea 
de atâtea ori în trecut. Dar acum o analizam. Mac, elegant și cu 
părul grizonant, stătea în spatele miresei cu mâinile lui 
puternice înfășurate în jurul taliei ei. Ea era rezemată de el, cu 
mâinile peste ale lui, prinse pe mijlocul ei. Amândoi radiau de 
fericire și erau emoționaţi cu adevărat. 

Fără să vreau, îmi apărură în minte imagini de la nunta mea. 
Leon, fiul cel mare al lui Grace, mergea cu pași mici înspre altar 
și din când în când arunca cu petale de trandafir. Petice de 
lumină intrau pe ferestrele apartamentului nostru și cădeau pe 
cupele de șampanie. Feţele zâmbitoare și nerăbdătoare ale 
invitaţilor care asistau la ceremonia de căsătorie civilă. 

Dar oare chiar zâmbeau? Sau doar așa mi le aminteam eu? 
Pentru că în minte mi-au apărut expresii îngrijorate pe faţa lui 


VP - 237 


Grace, Mac și mătușii Lada. Știau ei că Hugh o să-mi provoace 
atât de multă nefericire? Îi suspectau infidelităţile? Privind 
înapoi, chiar și mirele părea smerit. Oare Hugh fusese nesigur la 
altar? li lipsise curajul de a anula nunta? Atunci când ai un 
partener care minte și înșală, problema este că te face să pui 
totul la îndoială. 

Douăzeci de minute mai târziu, încă mai ningea. Leon și Otis 
se jucau afară, făceau îngerași în zăpadă. Grace vorbea în 
bucătărie cu sora ei la telefon. Mac, cu deficitul lui de atenţie, se 
plictisise de lupta cu fulgii de zăpadă. Intrase în casă să se uite 
la Deadliest Catch pe TiVo în camera în care își aranja momelile 
de pescuit și urmărea bursa, toate în același timp. 

l-am spus lui Grace despre infarctul Ladei, despre vizita 
disperată a lui Stokes și, cu o oarecare reținere, despre apariţia 
detectivului Roche în legătură cu arma furată. 

— Un alt jaf la o reședință de vară? Chiar peste drum de tine? 
Și au furat o nenorocită de armă. lisuse, nu mai poţi lua o 
pauză! Nu se îndoi de nevinovăția mea nici măcar pentru o 
secundă. 

Când i-am spus că avocatul Gubbins m-a sfătuit să mă 
pregătesc pentru arest în următoarele zile, a insistat cu îndârjire 
să stau cu ea și Mac. Am spus că ar trebui să merg să o văd din 
nou pe Lada cât mai curând, dar Grace nu a fost de acord. 

— Este pe mâini bune. Și tu ai nevoie de ceva afecţiune. 

M-am întins pe șezlong și am sunat la companiile de închirieri 
auto în timp ce-i priveam pe băieţi pe fereastră. Mirosea a cafea 
proaspătă, amestecată cu aroma de negrese care îmi lăsa gura 
apă. Ar fi fost o după-amiază tipică la Grace și Mac, cu excepţia 
zăpezii care cădea afară. Și a mașinii de poliţie de peste drum. 
Și de faptul că adunam informaţii pentru investigarea unei crime 
duble. 

Ultimele cinci minute am stat în așteptare, în timp ce la 
compania Avis cânta „Rapsodia albastră” de Gershwin. Până la 
urmă, agentul răspunse. Am tușit. 

— Bună! Lucrez la Lynchburg Media. Șeful meu a închiriat o 
mașină de la voi weekendul trecut, din New York. Din păcate, se 
pare că a pierdut chitanţa. Incerc să obţin o copie pentru 
raportul de cheltuieli. Numele lui de familie este Walker. 
Prenumele este Tobias. V-aș fi recunoscătoare dacă m-ați ajuta. 

Mi-a crezut povestea. 


VP - 238 


— Sunt sigură că putem să o găsim. S-ar putea să dureze un 
minut, zise. M-a pus din nou în așteptare și Rapsodia continuă. 

Grace a venit cu o tavă de pătrate delicioase de ciocolată. Le- 
a pus pe o masă mică de bambus, lângă șezlong, împreună cu 
un pachet de șervețele. 

— la câteva. Nu vreau ca cei mici să mănânce prea multe. Ai 
găsit ceva până acum? 

— Nimic la Hertz. Acum vorbesc la Avis. Dacă Tobias nu a 
închiriat o mașină de aici, mai rămân încă șase companii de 
cercetat. 

Grace se întorcea în bucătărie. Dintr-odată, am simţit o 
greutate apăsătoare în piept. Am luat-o de mână și abia mai 
puteam să vorbesc. 

— Grace. Câteodată mi se pare că nimic din toate astea nu 
este adevărat. Nu poate fi. Este prea deplasat. 

— Știu. 

— Dacă mă gândesc la Hugh, la ce i s-a întâmplat, la ce 
simțea chiar înainte ca arma să se declanșeze. Dacă întâi i-a 
privit omorând-o pe Helene sau... 

— Nu te mai gândi. 

Grace îmi strânse mâna. Am respirat adânc. 

— Dacă nu-l vor găsi niciodată pe criminal? Dacă ajung la 
închisoare sau chiar mai rău? Chiar dacă nu voi fi condamnată, 
oamenii se vor întreba mereu dacă nu cumva eu i-am omorât. 
Eu mă voi întreba mereu. 

Mă simt așa de neputincioasă, am zis. 

— Eşti  nevinovată, Nora. Grace se așeză pe braţul 
șezlongului, încă ţinându-mă de mână. 

— Vom face tot ce este necesar pentru a dovedi asta. 

Nu mă puteam baza pe propria mea credinţă, așa că mă 
agăţam de a ei. 

— Chiar aveam nevoie să aud asta. Tu ești sprijinul meu, 
Grace. 

— O, dragă. 

Grace mi-a dat drumul la mână și m-a mângâiat pe cap. Ne-a 
întrerupt vocea lui Mac. 

— Cred că ar fi bine să merg la magazin să iau o pungă cu 
sare pentru alee, azis el. 

M-am ridicat și m-am recompus pe măsură ce Mac intra în 
cameră. 


VP - 239 


— Negresele sunt deja gata? Veni drept la ele și luă una. 

— Conform avertizării meteo, se așteaptă ca până dimineaţă 
să se depună un strat de 35 de centimetri. Batem recordul. Să 
comand și mâncare de la Mao, pentru cină, dacă tot ies? Mușcă 
din negresă. 

— Mmm. Excelent. Avem destule cât să-i duc una și lui 
Crawley? 

— De ce ai face asta? am întrebat, ofensată. 

— Mi-e milă de el. Are o responsabilitate de rahat, zise în timp 
ce împacheta o negresă într-un șerveţel. Este marginalizat aici, 
pus să te urmărească pe tine, iar ceilalţi colegi ai lui vânează 
criminalul. Merse la cuier și luă haina și căciula. 

— E doar o chestiune de timp până pun mâna pe ucigaș și 
săracul Crawley o să piardă toată acțiunea. 

Eram impresionată. Și el avea încredere în mine. 

— Dacă iau un DVD de la bibliotecă? Sau ce ziceţi de mâncare 
thailandeză în loc de chinezească? Sau italienească mai bine? a 
întrebat, înfășurându-se pentru furtună. 

Grace ridică din umeri, obișnuită cu întrebările cu alegeri 
multiple ale lui Mac. 

— Orice alegi, e bine, a răspuns. 

— Și de ce ești așa de sigur că vor prinde criminalul, Mac? am 
întrebat. 

— Ajută să gândești pozitiv. A mers la Grace și a pupat-o pe 
obraz. 

— Hei, dacă nu mai comand mâncare și gătim chili împreună? 
Mă pot opri în piaţă... Rămâi la cină, nu, Nora? 

Nu. leșeam la cină cu Ben în seara aceea și îl voiam de partea 
mea cu disperare, alături de Grace și Mac. Eram determinată să 
spun adevărul despre somnambulism. Aveam să-i spun și 
despre armă și mandatul de arestare. Grace știa tot și credea în 
nevinovăția mea. S-ar putea ca și Ben să mă creadă. Grace 
zisese că nu are ce căuta în viaţa mea dacă nu mă crede. 

— Mulţumesc, dar iau cina cu un prieten. 

Pentru un moment, am fost liniștită, apoi m-am uitat pe 
fereastră la ninsoarea deasă și viscolită. S-ar putea ca Ben să nu 
se poată întoarce. 

— Asta dacă vremea nu face acest lucru imposibil, am zis. 

Mac s-a oprit la ușa de la intrare. 


VP - 240 


— lar începi. Nu fi așa negativistă. Ben are un Land Rover. O 
să ajungă. 

M-am întors încruntată spre Grace. 

— l-ai spus de Ben? 

S-a uitat jenată la mine și a îndesat o negresă în gură. 

— Conversaţia dinainte de culcare. 

— Eu cred că este minunat, a zis Mac. lau Jeep-ul. Mă întorc 
într-o oră, așa. Dacă vrei să mai iau ceva, mă suni. A ieșit afară, 
strigând: 

— Ţine minte, Nora. Gândește pozitiv. 

Nu știam dacă gândirea mea era pozitivă sau negativă, dar 
am decis să mănânc o negresă, presupunând că agentul de 
închirieri o să revină la telefon în momentul în care iau o 
mușcătură. A funcţionat. Am înghiţit repede. 

— În regulă, doamnă. Îmi cer scuze că v-am făcut să 
așteptați. Am... 

— Alo? Da? 

Grace se așeză pe braţul șezlongului, nerăbdătoare să audă. 

— Alo? Alo? Alo! M-am prăbușit în șezlong și m-am holbat la 
telefon. 

— La naiba! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai am fost deconectată. 

Ușa de la intrare se deschise brusc și băieţii dădură buzna 
înăuntru, aducând cu ei un val de aer rece. 

— Mamă! Mătușă Nora! strigă Leon. Am făcut un diavol de 
zăpadă. Are și coarne! 

— Fantastic, am spus, încercând să-i încurajez. 

— Negrese! strigă Otis. 

— Nu primiţi negrese până când nu vă daţi jos ghetele și vă 
schimbaţi în haine uscate, a zis Grace. 

Îi ajută cu ghetele și hainele, apoi se duse cu ei în dormitor. 
Eram pe cale să reiau apelul când mi-a sunat telefonul. Am 
răspuns. 

— Aici Gubbins. Mă tem că am vești proaste. 

M-a trecut un fior. M-am ridicat, încurajându-mă singură. 


— Vă ascult. 
— M-a sunat Thomas O'Donnell, din curtoazie. Biroul 
procurorului pregătește mandatul de arest. Il vor duce la 


VP - 241 


judecător în câteva ore. Puteţi să vă așteptați la arest până la 
apus și la o audienţă pentru cauţiune de dimineaţă. 

— O, nu. O, Doamne. Nu. 

— O vom scoate noi la capăt, Nora. Te vom scoate pe 
cauțiune cât mai curând posibil, m-a asigurat. Cred că va fi mai 
bine dacă te vor lua de la mine de la birou. Voi linişti atmosfera. 
Și îmi pare rău că insist, dar dacă poţi, te rog să aduci și cecul 
acela. 

Am închis disperată. Știam că asta va urma. Știam. Dar tot nu 
eram pregătită. Cum ar putea cineva să se pregătească pentru 
asta? Ce aveam să fac? Întâi, aspectele practice: trebuia să fac 
rost de bani să-l plătesc pe Gubbins, factura de la clinică pentru 
Lada și chiria de la Cedars, ca să nu mai zic de chiria mea din 
săptămâna următoare. Dar nu puteam să negociez cu casele de 
licitaţii, pentru schițele lui Hugh, din închisoare. Să le cer un 
împrumut lui Grace și Mac? Aveau un buget destul de restrâns. 
Știam că vor încerca să adune cât pot, dar probabil vor fi fost 
nevoiţi să ipotecheze din nou casa. Asta ar fi luat timp, pe care 
eu nu-l aveam și, în plus, nu puteam să le cer asta. Dar Ben? 
Oare să-l rog pe el? Numai gândul ăsta mă făcu să-mi doresc să 
mă usuc și să dispar. 

Eram ameţită, mă holbam fără cea mai mică poftă la farfuria 
cu negrese, când Otis se întoarse în sufragerie, fugind în lenjerie 
intimă. Flutura un caiet. 

— Mătușă Nora! Uite ce am desenat ieri. E o maimuţă care își 
dorește un curcubeu, zise, luând o negresă și aruncând caietul 
deschis la mine în poală. 

M-am uitat la desenul în creion: un rotund maro și păros, cu o 
faţă zâmbitoare și picioare ascuţite, care stătea lângă un arc 
multicolor. 

— Foarte frumos, Oatsie, am mormăit, ciufulindu-i buclele moi 
și șatene, dându-mi seama că s-ar putea să nu-l mai văd 
niciodată. 

A zâmbit cu dinţii plini de firimituri. Oare ce va crede despre 
mine dacă voi fi condamnată pentru crimă? Voi deveni o 
poveste  înfricoșătoare pentru prezentarea de la școală. 
„Criminalul Point a fost nașa mea”. Nu. Nu era un subiect de 
glumă. Ar fi traumatizat. Și-ar putea pierde capacitatea de a 
avea încredere în oameni. Ar fi o moștenire groaznică pentru el 


VP - 242 


și fratele lui în timp ce eu mi-aș irosi viața într-o celulă de 
închisoare. 

Otis lua ultimele două negrese, câte una în fiecare mână mică 
și pufoasă, când Grace se întoarse în sufragerie. 

— lepuraș! Nu mânca atâtea. 

Am închis caietul lui Otis și am văzut imaginea de pe copertă. 
O poză cu Big Bird din serialul pentru copii Sesame Street. M-am 
holbat la ea. Rotiţele din cap au început să se învârtească din 
nou. Cât era ceasul? M-am uitat la telefon; 14:16. Trebuia să mă 
mișc repede. Dar cum să plec de acolo fără să fiu urmărită de 
Crawley? M-am uitat la Grace. li curăța degetele lui Otis de 
ciocolată, cu un șervețel. Gândește, Nora. Gândește. Ce ar face 
Nathan Glasser? 

— Grace? 

— Hmm? 

— Am nevoie de o favoare. 

Se uită în sus. 

— Orice. 

— Trebuie să te împrumut pentru câteva ore. Și pentru binele 
tău, nu pune întrebări. 

* 

Am ieșit afară, chiar sub nasul lui Crawley, dând din cap și 
făcând cu mâna. A lăsat geamul în jos și a strigat: „Mulţumesc 
pentru negresă!” 

O urmări pe Grace cum își curăţă Priusul de zăpadă, 
îmbrăcată la fel ca la capelă. Doar că eu eram Grace. Purtam 
haina ei cu gulerul ridicat. Eșarfa neagră și lungă, de lână, îmi 
acoperea jumătate din faţă, iar părul era ascuns sub pălăria 
neagră cu trandafirul roșu de mătase. Borurile mari îmi 
ascundeau restul feţei. După ce am luat lucrurile din ele, am 
făcut schimb și de poșete. Geanta mare, rectangulară și neagră 
de piele a lui Grace era pe umărul meu. 

Crawley deja îl văzuse pe Mac plecând. Ideea era ca el să 
presupună că Nora Glasser rămânea aici, să aibă grijă de copiii 
prietenei ei. Nu suspectă nimic când m-am scuturat, am urcat în 
mașină și am aruncat peria de zăpadă pe bancheta din spate. 
Pasul unu funcţionase. Speram ca Mac să nu se supere prea tare 
pe Grace fiindcă mă ajutase și îmi fusese complice. 

Ceasul mașinii arăta 14:33. Undeva, deasupra viscolului de 
zăpadă, soarele încă era sus pe cer. Nu avea să apună în 


VP - 243 


următoarele două ore. Aveam destul timp să-mi aplic planul. Îmi 
era cald cu eșarfa și mă înţepa la gură în timp ce ieșeam de pe 
alee, dar am păstrat-o precaută până când am părăsit raza 
vizuală a lui Crawley. Și lumea era deghizată. Zăpada 
transformase arbuștii în perne și peluzele în paturi de fulgi. 
Păreau să cadă cu încetinitorul pe străzile tăcute în vreme ce 
conduceam spre centrul orașului. 

Pequod Avenue avea o energie complet diferită, aproape 
frenetică în timpul furtunilor, când oamenii se îmbulzeau în 
magazine să cumpere provizii. Doar spălătoria închisese mai 
devreme. Pe pod, Priusul a început să alunece pe drumul 
înghețat și crescut. Frumusețea viscolului îi ascundea pericolele. 
O bucată de zăpadă se desprinse de pe capotă și căzu pe 
parbriz,  împiedicându-mă să văd drumul, până când 
ștergătoarele o dădură jos. Am ţinut bine volanul de atunci 
înainte. În ciuda vremii, am ajuns acasă destul de repede, am 
parcat și mi-am croit drum până la Coteţ, prin zăpada virgină. M- 
am dus direct în dormitor, fără să-mi pese de urmele albe de pe 
preșuri și podele. 

M-am schimbat în blugi, un pulover și șosete calde - fusta nu 
era potrivită pentru această aventură - apoi am răscolit prin 
dulap și am găsit a doua cutie de pălării. In ea era o altă căciulă 
de blană, identică cu cea pe care o lăsasem la Grace. Aceasta 
era cadou de la mătușa Lada, de anul trecut de la ziua mea - 
uitase că îmi mai dăduse una. O ascunsesem pentru că nu 
voiam să-mi amintească tot timpul de dementa ei. 

Am înlocuit pălăria inconfortabilă a lui Grace cu acea căciulă 
de rezervă și mi-am pus cizmele la loc; în loc de hanorac, m-am 
îmbrăcat din nou cu haina lungă și neagră a lui Grace - era mult 
mai călduroasă decât ale mele. Și aveam nevoie de ea pentru ce 
urma. Apoi am ridicat colţul saltelei, m-am aplecat și am luat 
caietul de schiţe al lui Hugh. 


VP - 244 


Capitolul 19 


Cu căciula aceea rusească de armată și cu haina neagră și 
lungă de lână aș fi putut fi un personaj din Doctor Jivago în drum 
spre casa de la ţară prin pădurile dese, ascunzându-mă de 
bolșevici. Era atât de liniște. Cu excepţia propriei mele respiraţii 
și foșnetul pungii de plastic îndesată la talia blugilor. Băgasem 
acolo caietul lui Hugh, ca să-l păstrez uscat. In loc să conduc 
spre intrarea principală a casei Pequod Point, am decis să o iau 
intuitiv, în cazul în care poliţia ar mai fi fost la pândă pe drumul 
către Hugh. Era posibil să nu fie așa de ușor să-i păcălesc ca pe 
Crawley. 

Știam că era o aventură riscantă. Nu m-ar fi ajutat cu nimic să 
fiu prinsă întorcându-mă la locul crimei. Mi-am îndesat căciula în 
jos, peste sprâncene, ca fața să nu-mi mai fie biciuită de 
cristalele de gheaţă. Go/ova nyet, shopka nye nooshno. Cine nu 
are cap, nu are nevoie de pălărie. Golova nyet, shopka nye 
nooshno. Oare făceam o prostie? Era un act de pură 
inconștienţă? 

Slavă Domnului că parcarea de la clubul Dune era goală. 
Zăpada ar fi putut atrage vânătorii. Le oferea un avantaj, fiindcă 
prada nu-i mai auzea și nici nu-i mai putea mirosi. Inainte de 
accidentul macabru de vânătoare, când mă plimbam cu Grace 
pe aici, vedeam mai mereu bărbaţi în haine de camuflaj. Se 
abăteau de la traseu în perechi, sau singuri, purtând pe umeri 
arbalete care arătau ca cele medievale. Dar această furtună 
ciudată de zăpadă probabil că i-a obligat să-și curețe aleile sau 
să meargă să cumpere sare, cum făcuse Mac. 

Parcarea era pustie. Eram singura care avea să traverseze 
pădurea. 

Am mers tropăind, scuturându-mi zăpada de pe obraji și 
amintindu-mi de sfatul lui Mac de a „gândi pozitiv”. Oare era așa 
de diferit de decretul lui Helene pentru „manifest”? Dacă ea 
putea să se manifeste, eu de ce să nu pot? Voi manifesta 
vânzarea caietului cu schițe și arestarea lui Tobias. Voi 
manifesta o mare petrecere cu trei filme rusești, pentru mătușa 
Lada și prietenii ei. Scripcarul de pe acoperiș, Anna Karenina, 


VP - 245 


Roșii. De ce să nu facem și un bufet cu blini, borș și varză 
umplută - preferatele Ladei? De fapt, voi manifesta în fiecare an 
Festivalul anual de film rusesc Lada Levervitch. 

In ciuda situaţiei mele crunte, încercam să fiu optimistă. Chiar 
eram. Dar în timp ce înaintam mai adânc în pădure, stomacul 
începu să mi se încolăcească din nou, din cauza anxietăţii. Un 
fapt era sigur: aveam să-mi petrec noaptea aceea în închisoare, 
și nu într-una confortabilă, de tipul Marthei Stewart. Dacă aveam 
un episod de somnambulism în închisoare? Aproape că îmi 
auzeam colega de celulă bătându-și joc de mine: „Hei, 
gardianule. Este un zombi ciudat aici!” Asta dacă nu mi-ar fi 
înțeles greșit mișcările și întâi m-ar fi bătut măr. 

Am încercat să-mi îndrept atenţia către peisajul cu zăpada 
imaculată - pământul alb, copacii albi și aerul alb. Pur și frumos 
la suprafaţă. Dar nu puteam să mă gândesc decât la ce 
ascundea acest alb. Mucegai și putrezeală și insecte. O lume 
întunecată și diabolică. Mă simţeam mai ameninţată cu fiecare 
pas. 

Când am făcut o curbă pe traseu, la capătul pantei a devenit 
vizibil adăpostul - o casă de turtă dulce decorată cu glazură 
albă. M-am apropiat ușor să nu alunec pe cărarea înghețată și 
până la urmă am ajuns la ușă. Am împins, dar nu se deschidea. 
Am lovit-o cu umărul. Am împins din nou. Nu a funcţionat nimic, 
până când m-am dat în spate și am lovit-o cu piciorul, în stilul La 
Femme Nikita. Zgomotul loviturii s-a auzit precum o 
împușcătură în pădurea tăcută. 

In interior, prin peretele deschis intrase zăpada. Podeaua era 
acoperită de troiene. Pătura de armată încă era împăturită 
frumos pe bancă și mi-am șters faţa cu suprafaţa ei aspră. Am 
presupus că puteam să evaluez situația din adăpost, dar o 
perdea groasă de fulgi de zăpadă acoperea vederea către 
Pequod Point. Răzbeau doar luminile din casă, dar nimic mai 
mult. Fusese imposibil să-mi iau din mașină binoclul de operă al 
Ladei pentru că mă urmărea Crawley și nici nu eram sigură că 
m-ar fi ajutat cu ceva. Trebuia doar să mă îndrept în direcţia 
luminilor și să sper că Abbas era singur. 

— Protejează-mă, Campionule. Adu-mi noroc, am șoptit, 
atingând cuțitul lui Ben din buzunar, înainte să mă întorc și să 
ies din adăpost. Îl luasem cu mine ca să i-l înapoiez lui Ben 


VP - 246 


seara, în caz că nu aveam timp să trec pe la Coteţ după ce-i 
duceam mașina lui Grace. 

Algele de pe marginea golfului se transformaseră în movile 
uriașe ca de bezea și puteam să mă ascund după ele când 
mergeam de-a lungul malului. Frigul îmi înţepa pielea, dar m-am 
încurajat. În câteva minute, m-am oprit și m-am uitat peste 
troienele de zăpadă. Marginea peluzei era chiar acolo. Pequod 
Point era la mai puţin de 14 metri în față, cu toate luminile 
aprinse și strălucind de la cristalele de gheaţă - palatul de 
gheață al unei regine din poveste. 

Prin peretele de sticlă am văzut sufrageria luminată și 
bucătăria. Nu era nimeni înăuntru. BMW-ul verde închis al lui 
Abbas, îmbrăcat într-un strat alb de zăpadă, era parcat pe alee, 
aproape de cărarea care ducea la studioul lui Hugh. Dar o altă 
mașină acoperită de zăpadă se afla în fața garajului - un Ford 
Sedan roșu cu un abţibild de la compania de închirieri Dollar 
Rental pe plăcuţa de înmatriculare. La naiba. Mai era cineva aici 
în afară de Abbas. Dar cine? 

Inainte să intre în zona luminată, silueta lui Tobias apăru în 
mijlocul sufrageriei. Ce? Credeam că Tobias trebuia să fie într-un 
avion în drum spre Virginia. Zăpada. Probabil că zborul a fost 
anulat din cauza zăpezii. În timp ce stăteam acolo îngheţând și 
gândindu-mă la ce să fac în continuare, m-am mustrat: De ce nu 
am sunat întâi la cea mai ieftină companie de închirieri? Trebuia 
să mă gândesc că Tobias nu avea prea mulţi bani. 

Intră în bucătărie, se opri în dreptul insulei cu blat de 
marmură și se uită în direcţia mea, vorbind la telefon. Încă eram 
ascunsă de peretele de iarbă, dar nu aveam cum să ajung la 
studioul lui Hugh fără să fiu văzută traversând peluza. Era 
15:39. Tot mai aveam mai mult de o oră până să se întunece. 
Mi-am înfășurat braţele în jurul pieptului și am băgat mâinile la 
subraţ, să le încălzesc. În privinţa feţei și a degetelor de la 
picioare nu aveam ce să fac. Am început să merg pe loc, ca să 
nu îngheț. 

— Haide, nemernicule. Pleacă. Sau măcar du-te în altă 
cameră, am zis cu voce tare. 

Părea că trecuse o eternitate până când Tobias a încheiat 
apelul și și-a schimbat poziţia. A început să cotrobăie prin 
dulapurile din bucătărie, dar încă era prea aproape de ferestre 
ca să încerc să trec. A găsit o sticlă de lichior, a deschis-o și a 


VP - 247 


luat o gură. Apoi alta. Ce ipocrit. Cu câtă îngâmfare ţinuse 
predica despre viciile fratelui său cu doar câteva ore mai 
înainte. Apoi s-a dus la frigider și a umblat pe acolo. Și a scos... 
ce era? Un baton de salam. Nu-și mai nega apetitul. 

Ce naiba făcea acum? Incerca să rupă folia de plastic de pe 
salam, cu dinţii. Nu putea fi atât de beat deja. 

— E prea greu să iei un cuţit, Tobias? E chiar acolo, în sertarul 
din mijloc al insulei. 

Fiorul care mă trecu nu era de la frig. Erau cel puţin o duzină 
de sertare în bucătăria aia. De unde știam în care dintre ele sunt 
cuţitele? Probabil că îi văzusem pe Hugh sau pe Helene luând un 
cuțit de acolo în timp ce îi spionam. Am încercat să-mi amintesc. 
Da, asta era. Helene venise în bucătărie pentru vin. Probabil 
că... Nu. O văzusem luând un cuţit din sertar sau nu? 

Sau căutasem un cuţit după ce i-am împușcat pe amândoi, ca 
să distrug tabloul lui Hugh și să-i omor de două ori? 

Dintr-odată, se auzi un șuier prin vârfurile copacilor, în câteva 
secunde, se transformă în vuiet. O rafală puternică de vânt 
spulberă zăpada într-o spirală, apoi o trânti iar la pământ. A 
început să bată din toate direcţiile în același timp, învăluindu- 
mă într-un haos de gheaţă. Mi-am acoperit ochii și m-am uitat 
chiorâș înspre casă; abia-l puteam vedea pe Tobias prin vijelia 
albă, dar părea că este întors cu spatele. M-am rugat să fie 
adevărat. Pregătită. Pe locuri. 

Acum. 

* 

— Doamne, Nora. Ce faci aici, fată dragă? Cred că ai înghețat! 

Uimit, Abbas mă însoți în studio. Când am dat de căldură, fața 
a început să mă ardă, de parcă fusese stropită cu acid. Când a 
închis ușa, m-am uitat afară. Nu era nimeni. Trecusem de Tobias 
fără să mă vadă. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva și nu am mult timp, am zis cu 
respiraţia tăiată. 

— Intră. Intră. Să te încălzești. Abbas îmi făcu semn spre 
capătul celălalt al camerei, către focul care ardea în spate, într-o 
vatră mare de piatră, între două ferestre mari. 

Am scuturat zăpada de pe ghete, mi-am scos mănușile ude 
fleașcă și am încercat să evaluez încăperea. Era cel puţin de 
două ori mai mare decât studioul din New York și arăta mai mult 
ca o galerie. Podelele erau din beton lustruit și tavanul extrem 


VP - 248 


de înalt, cu luminatoare acoperite acum de zăpadă. Un șezlong 
din piele de zebră și o canapea din piele neagră de la Eames 
erau așezate lângă șemineu. Ferestrele mici de pe toţi pereţii 
ofereau o priveliște înspre pădurile înzăpezite și golf. 
Autoportretele lui Hugh erau peste tot. Atârnate și sprijinite de 
pereţi și de mobilă. Arăta precum altarul unui egocentric. 

Unul dintre tablouri ieșea în evidenţă. Era pus pe un șevalet în 
mijlocul studioului, probabil pentru a fi evaluat de Abbas. ll 
înfățișa pe Hugh ca pe un satir. 

Avea un zâmbet afectat pe faţa de tap și o erecţie 
neacoperită, mult exagerată. M-au trecut fiorii când am văzut-o. 
M-am întors repede cu spatele. 

— Hugh mi-a dat asta cadou de ziua mea, am zis, deschizând 
haina lui Grace și scoțând punga de plastic de la talie. Incă 
aveam mâinile înghețate și stângace. Caietul alunecă din pungă 
și căzu pe podea. L-am ridicat cu grijă și i l-am întins lui Abbas. 

— Vreau să-l vinzi pentru mine. Cât de repede poţi. 

Nu l-a luat. Se holba la poza cu Carrie Fisher, confuz. 

— O carte cu benzi desenate din Star Wars? 

— Nu. Mai mult de atât. 

Am dus caietul pe masa de desenat a lui Hugh. Aceeași masă 
făcută la comandă pe care o folosea și în oraș. Își păstrase și 
paravanul japonez. Era în spatele studioului, acoperind o zonă 
retrasă - probabil îi ascundea dezordinea. Era aproape nostalgic. 

— Pentru Hugh era un fel de joacă. Din când în când folosea 
caietele astea ieftine ca să schițeze viitoarele serii, majoritatea 
în cărbune și creion colorat sau negru, am explicat, punând 
caietul pe masă. Dacă poţi să-l vinzi repede, îţi ridic comisionul 
la zece procente. Crezi că poţi? 

Abbas își ţuguie buzele, analizându-mă pentru un moment. 
Apoi veni lângă mine și deschise caietul. Examină primul desen: 
eu când eram mai tânără, cu picioarele răsfirate, dezbrăcată pe 
foile șifonate, cu o mână pe sân și cu braţul peste ochi. Hugh 
dormind cu fața în jos, în stânga mea. Tabloul era menit să se 
concentreze pe corpul meu, moale și voluptuos, precum un nud 
de Pissarro. Titlul /ubina-o pe Nora era mâzgălit în josul paginii. 
Abbas răsfoi prin restul portretelor nude, fascinat. Ochii lui de 
expert calculau lacomi. M-am înroșit în timp ce se ospătau cu 
mine. 


VP - 249 


— Nu mi-a arătat niciodată acest caiet, a zis, scuturând din 
cap. 

— După cercetările mele, valorează aproape jumătate de 
milion de dolari, am zis. Acum, că este mort. 

Abbas mă privi cu dezaprobare. 

— Poate, a mormăit și a răsfoit paginile din nou. Într-un final, 
puse caietul jos. 

— De ce îmi faci o ofertă atât de bună? 

— Știu că ești ocupat. Este un stimulent pentru a-l face o 
prioritate. Trebuie să-l vând chiar acum. 

— De ce? Ai așteptat atâta timp, dar acum e grabă, grabă, 
grabă? Ce se întâmplă? 

M-am uitat agitată la ușă. Punea prea multe întrebări. Trebuia 
să-i activez instinctele de competiţie. 

— Uite, dacă nu vrei să mă ajuţi, îl duc la una dintre casele de 
licitaţie. 

— A, da, casele de licitaţie, zise cu amărăciune. Acele temple 
de artă. Abbas își încrucișă brațele și miji ochii. 

— Cred că ceva este în neregulă. Cred că ai probleme. 

— Mătușa mea este bolnavă, Abbas. Ingrijirile pentru ea sunt 
scumpe. 

— Ah. Îmi pare rău să aud asta. 

— Deci avem o înţelegere sau nu? 

Abbas se gândi puţin, apoi bătu în caiet. 

— Dacă poţi să demonstrezi că deţii acest caiet. 

— Ce înseamnă asta? 

— Am nevoie de un act de cumpărare. 

— i-am zis, a fost un cadou. 

— A fost listat în acordul de divorț? 

— Nu. Hugh mi l-a dat cu ani buni înainte de divorţ. De ziua 
mea. Nu a făcut parte din acord. 

— Ai un martor? Cineva a văzut că Hugh ţi l-a dat ţie? Este 
dispus să declare asta în scris? 

— Un martor? Nu. Mi l-a lăsat sub pernă, știi tu, în pat. Care 
este problema? 

Abbas se încruntă. 

— Am văzut multe cazuri de divorț ale artiștilor. Soţiile fură. 
Așteaptă. Apoi încearcă să vândă lucrările ani mai târziu ca să 
nu fie prinse. 

— Abbas. Mă cunoşti. Eram uimită. 


VP - 250 


— Nu pot să cred că te-ai gândi că l-am furat. Jur că este al 
meu. 

— Nu zic că ești o hoată, fată dragă. Dar trebuie să dovedești 
că nu face parte din proprietatea lui Hugh. Avocaţii lui vor 
urmări o astfel de vânzare. 

— Stai. Am o scrisoare. O scrisoare de la Hugh. Mi-a zis că mi 
l-a dat mie. Stai să văd. Nu o am la mine... 

Cu colțul ochiului, am văzut ceva mișcându-se pe fereastra de 
lângă ușă. O siluetă întunecată se apleca împotriva vântului și 
zăpezii și se îndrepta către studio. 

— La naiba. M-am uitat disperată în jur. 

— Vine Tobias. Te rog să nu-i spui că sunt aici. 

— De ce nu? 

M-am întors și am fugit către paravanul japonez. 

— Ce se întâmplă, Nora? Spune-mi! 

— Mai târziu. Te rog. 

M-am ascuns după paravan, aproape lovindu-mă cu șoldul de 
o masă plină cu munţi de hârtii, cărţi, cârpe și tuburi de vopsea. 
Pitită între un șevalet acoperit cu o pânză și o chiuvetă, am 
încercat să respir când se deschise ușa și intră un val de frig. 

— Domnule Masout, a zis Tobias, scuturându-se de zăpadă și 
închizând ușa. Cum merge treaba? 

Liniște. Abbas nu răspundea. Mi-am ţinut respiraţia. O, 
Doamne. Avea să mă dea de gol. Până la urmă, am auzit pe 
cineva tușind. 

— Aproape am terminat, a spus Abbas. Cred că mai durează o 
oră. 

Am putut să respir din nou. Dar mă gâdila nasul. Cred că era 
din cauza chimicalelor: recipientele cu diluant, terebentină și 
spray de lăcuit duhneau pe rafturile din spatele meu. Mi-am 
mușcat limba ca să nu strănut. 

— Am crezut că pot să stau cu dumneata până când termini, 
dar trebuie să mă întorc la han. A sunat Ruth. Mă tem că 
nepoata noastră nu se simte bine. Este chiar rău. 

— Biata copilă, a zis Abbas. Mi se rupe inima. 

— Este într-o stare oribilă. A plâns toată după-amiaza. 
Pierderea este copleșitoare. Știu că trebuie să fie greu și pentru 
dumneata. Să te uiţi la toate aceste tablouri, chiar astăzi. 
Trebuie să-ți mulţumesc din nou pentru ajutor, mai ales pe 
vremea asta. 


VP - 251 


— Dacă îi va fi de folos lui Callie, o fac cu bucurie. 

— Sigur va fi. 

Am auzit pași prin cameră. 

— Doamne. De când pictează Hugh pornografie? 

— Poftim? 

— Bestia cu erecţie. 

— Aceea este artă, domnule Walker. 

— Serios? Și cât valorează această piesă de „artă”? 

— Cam unul virgulă doi. 

— Milioane? 

— Da. 

— Și restul? 

— Nu am terminat de estimat, dar incluzând și lucrările 
nevândute de la galerie... cam 35 de milioane, cred. Sau mai 
mult. 

Eram copleșită. Știam că valoarea netă a lucrărilor lui Hugh 
crescuse de la moartea lui, dar suma asta era de două ori mai 
mare decât estimasem. 

— Sunt impresionat, a zis Tobias. 

— Ar trebui să fii. Fratele dumitale a fost un artist de succes. 

Au tăcut amândoi. Îmi venea atât de tare să strănut că a 
trebuit să-mi mușc limba și să mă trag de urechi. Până la urmă, 
Tobias a zis ceva. 

— Adică 35 de milioane minus comisionul dumitale, corect? 

— Da, bineînțeles. 

— Domnule Masout, ești un om religios? 

— Nu sunt. Am văzut prea multe nenorociri înfăptuite în 
numele religiei. 

— Dar Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? 

— Nu există. 

— Îmi pare rău să aud părerea dumitale. Cred că Dumnezeu a 
avut motivele Lui să permită ca fratele meu și soţia lui să fie 
uciși, domnule Masout. lar acum m-a chemat pe mine să fiu 
tutorele și custodele lui Callie. Prin urmare, voi lua decizii 
financiare în numele ei. 

— Bineînţeles. 

— Voi începe cu aceasta: dacă vrei să îi reprezinţi în 
continuare „arta”, va trebui să iei în considerare opţiunea de a 
dona o parte din comisionul dumitale cauzei Lui. Am o fundație 
care face munca Domnului. Poate că aceste tablouri pot 


VP - 252 


răscumpăra existenţa lor. În caz contrar, sunt sigur că există 
case de licitaţii dornice să-și negocieze taxele - dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

Apoi urmă o pauză lungă până când Abbas spuse: 

— Înţeleg. 

— Bine. _ 

Pașii s-au retras către ieșire. Inainte ca Tobias să vorbească 
din nou, se auziră o serie de bipuri electronice. 

— Am sunat la compania de pază și am schimbat codul de 
alarmă. Dacă ai nevoie de acces pe viitor, trebuie să mă 
contactezi pe mine. Te rog să apeşi pe „Securizat” când pleci. Și 
încă ceva... 

— Da? 

— Eşti drăguţ să-ţi muţi mașina? Blochează aleea. 

S-au auzit mai mulţi pași și zornăitul cheilor de mașină. Ușa s- 
a deschis și s-a închis. Plecară amândoi. 

Așadar, Tobias credea că Dumnezeu voise ca Hugh și Helene 
să fie asasinați și L-a ales pe el să le crească fata. Tot 
Dumnezeu îl rugase și să-l amenințe pe Abbas? Să ducă 
tablourile lui Hugh în altă parte, dacă nu azvârlea un sac de bani 
înspre cauza lui? Tobias tocmai își asigurase un flux generos de 
fonduri pe lângă ce avea să obțină de pe urma lui Callie. Era 
posibil ca Abbas să vrea să meargă la poliţie și să povestească 
despre acea conversaţie, dacă l-aș fi convins să creadă în teoria 
mea. Și împreună cu o chitanţă de la compania de închirieri auto 
și graba lui de a o adopta pe Callie, am fi putut să avem 
suficiente dovezi - circumstanţiale, dar așa erau și cele 
împotriva mea - pentru a-l împiedica pe Tobias să urce în avion. 
Poate suficiente chiar și pentru a nu mă aresta pe mine, în 
timpul în care poliţia ar face mai multe investigaţii. 

Trebuia să-i spun lui Gubbins ce se întâmplă. Am scos 
telefonul, dar bateria era consumată din nou după toate acele 
apeluri către companiile de închirieri. 

Trebuia să fie un telefon prin studio, pe undeva. M-am sprijinit 
de șevalet și m-am ridicat din poziţia ghemuită, ridicând 
accidental pânza care-l acoperea. Când am văzut imaginea de 
pe pânză, m-am blocat. 

Abbas stătea pe un scaun vechi de lemn, de bancher, cu faţa 
către privitori. Purta un costum și puloverul lui caracteristic, pe 
gât. Stilul tabloului sugera subtil un portret de Lucian Freud, dar 


VP - 253 


spre deosebire de el, aici, artistul transmitea violenţă. În partea 
dreaptă a pieptului lui Abbas, fusese ruptă în sacou o gaură 
zdrenţuroasă prin care se vedea carnea împunsă și sângerândă. 
Tabloul nu era terminat - în spatele lui era schița unui bărbat 
fără faţă. Ştiam că acel bărbat trebuia să fie Hugh. El picta doar 
autoportrete. 

Eram uluită: Hugh folosea adesea imagini sexuale în lucrările 
lui, dar precum Freud, niciodată carnagiu. Oare era furios pe 
Abbas? Poate acesta îi criticase noua direcție adoptată cu satira 
lui grotescă? Sau era nemulțumit de expoziţia în retrospectivă 
organizată de Abbas? Nu puteam să-mi imaginez ce i-ar fi 
inspirat această imagine teribilă. M-am uitat pe masă după un 
telefon, prin dezordinea de acolo, cotrobăind prin toate acele 
lucruri. Nu am găsit niciunul. Poate ceva de prin acele teancuri 
de hârtii putea să explice ce a provocat acel tablou sadic. 

Am găsit facturi de transport, o carte despre Marc Chagall și 
apoi am observat ţestoasele verzi de prost gust - testoasele 
Ninja mutante adolescente, ascunse pe jumătate sub un catalog 
de licitaţii de la casa Christie's. Am dat catalogul de o parte și 
țestoasele rânjeau mecanic de pe coperta unui caiet ieftin cu 
spire. L-am deschis. Hugh scrisese titlul pe prima pagină: 

Părăsindu-l pe Abbas. 

Erau multe imagini ireale, toate desenate în creion de grafit și 
creioane colorate. Capul lui Hugh ieșind din carapacea unei 
țestoase imense; Hugh ţinând în mână un craniu, precum 
groparul din Hamlet, Hugh călărind un cal la apus, într-un peisaj 
de desen animat, din vestul sălbatic. La jumătatea caietului, am 
descoperit imaginea completă pentru tabloul neterminat pe 
care-l găsisem pe șevalet: Hugh stătea în spatele lui Abbas, 
strângându-i în mână inima sângerândă, de parcă tocmai i-o 
smulsese din piept. 

Șocată, am încetat să mă mai uit la paginile următoare. 
Părăsindu-l pe Abbas. Asta însemna că Hugh plănuia să-l 
părăsească pe dealerul de artă care îl ajutase și îl sprijinise în 
toți acești ani. Omul care contribuise la cariera lui fulminantă. 
Plecarea lui Hugh ar fi însemnat că Abbas era în declin. Ceilalţi 
artiști i-ar fi mirosit eșecul și ar fi plecat și ei. Așa funcționau 
lucrurile în afacerile de artă. Abbas avea să piardă o avere. Cu 
siguranţă nu știa nimeni despre asta, altfel s-ar fi dus zvonul în 
toată lumea artistică. 


VP - 254 


Probabil că Hugh și-a dat seama că acest act de trădare le-ar 
fi pus capăt urât relaţiei de prietenie. Tabloul de pe șevalet era 
dovada: îi smulgea inima. Dar Abbas încă vorbea cu dragoste 
despre Hugh. Nu dăduse semne că ar fi știut despre intenţia lui 
Hugh de a-l părăsi. Probabil că Hugh a murit înainte să arunce 
bomba. 

Am dat la ultima pagină. Desenul final era cu o față familiară. 
Hugh stătea pe un șevalet. Il picta pe Abbas, care era făcut 
ghem pe podea. Era o variaţie a tabloului pe care Hugh îl făcuse 
cu mine, după ce am descoperit că Helene era însărcinată. 
Acestuia îi dăduse un titlu similar: 

Autoportret cu Abbas stiind. 

Stai. Oare Abbas știa că Hugh avea de gând să-l părăsească? 
Dacă ar fi știut, și-ar fi dat seama și că moartea lui Hugh ar fi 
însemnat un câștig pentru el. Abbas Masout, mult-iubitul dealer 
al lui Hugh, ar fi fost custodele legendei lui Hugh Walker și ar fi 
făcut mai mulţi bani de pe urma tablourilor lui Hugh decât 
făcuse vreodată. Începeam să procesez durul adevăr și îmi 
înfiora sufletul. 

Banii. Urmărește banii. 

Se deschise ușa. 

— Nora? 

M-am învârtit panicată. Am lovit paravanul cu braţul și a căzut 
zgomotos. Am rămas acolo paralizată, iar Abbas mă privea 
insistent din ușă. 

— Tu ai fost? am întrebat înmărmurită. 

— Tu i-ai omorât, nu-i așa? Cu sânge rece, am zis răgușită, 
pentru că frica îmi luase vocea. Tu i-ai omorât pe Hugh și pe 
Helene. 

— Ce să fiu? 

Abbas închise ușa și veni spre mine. 

— Ești supărată, fată dragă. Ce s-a întâmplat? 

Mi-am revenit, am băgat mâna în buzunar și am scos 
Campionul, chinuindu-mă să-l desfac. 

— Nu te apropia, l-am avertizat, tremurând și îndreptând 
cuțitul înspre el, clătinându-l. Rămâi acolo. 

Abbas se opri la marginea paravanului căzut. Avea faţa udă. 
Zăpada topită i se scurgea de pe părul argintiu pe eșarfa neagră 
de cașmir. l-am văzut ochii privind la șevalet și procesând 


VP - 255 


imaginea cu el cu o gaură în piept. Ochiul drept începu să-i 
zvâcnească. 

Abbas se încruntă. 

— Și de ce i-aș fi omorât, Nora? De ce mi-aș omori prietenul 
meu bun și soţia lui? Un om pe care-l adoram și-l reprezentam 
de ani de zile. Era precum copilul meu. Nu aveam niciun motiv 
în lume să fac asta. 

— Pentru că Hugh voia să te părăsească. Ştiai că va pleca. ȘI 
asta însemna că aveai să fii ruinat. 

Abbas dădu din mână dispreţuitor. 

— Cine ţi-a spus prostiile astea? 

— Ai condus până aici și i-ai împușcat în pat. Apoi le-ai așezat 
corpurile și ai sfâșiat tabloul. Încerci să dai vina pe mine pentru 
crime. Toate dovezile sunt în caiet, am zis, uitându-mă către 
masă. 

Nu! De ce i-ai zis de caiet? 

— Ce caiet? 

Îmi urmări privirea. Văzu Testoasele Ninja. 

— Acel caiet? făcu alt pas înainte. 

— Am zis să te oprești! 

Am împuns aerul cu cuțitul, încercând să par amenințătoare. 
Ce era să fac? Aveam cel puţin 30 de ani mai puţin ca Abbas. 
Oare puteam să iau caietul, să fug pe lângă el și să ies pe ușă? 
Aproape înainte să-mi termin gândul, băgă mâna în buzunarul 
hainei și scoase o armă mică, argintie. O îndreptă înspre pieptul 
meu. 

— Lasă cuțitul și mergi încolo, zise, indicându-mi să mă 
îndepărtez de masă, înspre rafturi. 

Credeam că o să-mi sară inima din piept; așa de tare bătea. L- 
am ascultat și m-am retras. Am auzit frumosul paravan japonez 
rupându-se sub picioarele lui Abbas care mergea pe el către 
caietul cu Ninja. 

— Eşti o mare problemă, Nora, a zis, ţinând pistolul îndreptat 
fix către mine în timp ce răsfoia paginile caietului. 

M-am uitat cu frenezie în jur, simțind bătaia inimii și în ochi. 
Nu pot muri aici, m-am gândit. Nu aici, pe podeaua studioului lui 
Hugh, dominată de erectia lui de tap. Incredibil, dar era primul 
gând care-mi trecea prin minte. Următorul - un sfat de la un 
psiholog oarecare dintr-un serial de crime. Cea mai bună șansă 


VP - 256 


de a rămâne în viață. Contactul vizual. Arată empatie. Trebuie 
să vadă o ființă umană în fata lui. 

— Ce s-a întâmplat, Abbas? Care a fost problema între voi? 

Abbas se uită în sus. Am făcut contact cu niște ochi reci ca 
gheaţa. 

— Damien Hirst. 

— Ce legătură are Damien Hirst cu asta? am întrebat, 
confuză. 

Artistul Damien Hirst șocase lumea artei cu câteva decenii în 
urmă pentru că pusese un cap putrezit de vacă într-un recipient 
mare, făcut din sticlă și oţel. Pe lângă cap, venise cu niște larve 
care se transformau în muște și zburau direct într-un dispozitiv 
cu electricitate din apropiere. Apoi a expus un rechin secţionat 
în vitrină. Lucrările lui îndrăznețe și moderne șocaseră și îl 
făcură atât de bogat și de faimos pe cât ar fi putut ajunge 
vreodată un artist. 

Abbas arătă cu mâna liberă înspre tablourile din studio. 

— Am organizat o expoziţie mare pentru Hugh la galerie, 
primăvara următoare. Una de șase luni, care avea să se 
schimbe în fiecare lună - lucrări vechi, noi, în progres. O idee 
măreață. Nimeni nu a mai făcut asta pentru o galerie în 
retrospectivă. Am fi anunţat presa la târgul de Art Basel din 
decembrie. 

Abbas se îndepărtă de masă. Se apropie de mine. M-am dat 
înapoi din instinct. 

— Dar sâmbăta trecută, de dimineaţă, Hugh a dus-o pe Callie 
la mătușa ei în oraș, să-și petreacă weekendul acolo. Cred că 
făcea asta pentru că se certa cu Helene - aveau nevoie să stea 
singuri aici. Apoi a venit la galerie. Și a zis „Abbas, m-am gândit. 
Mai ţii minte că Damien Hirst a lăsat casa de licitaţii Sotheby's 
să-i vândă lucrarea în 2008? Nu și-a folosit dealerul”. Mi-a zis că 
Sotheby's a făcut o expoziţie mult mai impresionantă pentru 
Hirst decât cea pe care i-o pregăteam eu. Că au adus 
colecționari din toată lumea și că Hirst a vândut lucrări de peste 
două sute de milioane. „A bătut recordul lui Picasso. Pentru Hirst 
a funcţionat să nu aibă agent”. A zis că vrea și el să facă același 
lucru. „Cred că vreau să rămân solo, Abbas”. Așa a zis. „Cred că 
vreau să rămân solo”. 


VP - 257 


Abbas se dădu în spate, cu arma încă îndreptată spre mine. 
Inima îmi bubuia în timp ce el, tăcut, analiza din nou caietul. 
Apoi pocni deodată din degete. Am tresărit. 

— Uite așa, a zis. Sunt una dintre muștele moarte ale lui Hirst. 

Am clipit, procesând ce se întâmpla. 

— După tot ce ai făcut pentru el, te-a aruncat, am zis. Ce 
nemernic. 

Abbas nu părea să mă fi auzit; ajunsese la ultimul desen. Am 
tresărit din nou când a scos un sunet zgomotos, gutural și a 
aruncat caietul pe podea. 

— Așa mă picta el pe mine? a zis mârâind. Ca pe un animal 
slab și supus la picioarele lui? Și îl numește Abbas știind? 

A scuipat pe caiet. Mi s-a ridicat părul pe ceafă. 

— Uite ce știe Abbas: când nimeni nu-l voia pe Hugh Walker, i- 
am oferit o expoziţie la galeria mea. Când nu avea bani, îi 
plăteam chiria. Când era singur, îl luam acasă la mine, să stea la 
masă cu prietenii mei. Am crezut în el. l-am construit o carieră. 
Și el mă gonește de parcă sunt un flăcău care muncește în 
grădină. Abbas se opri și începu să se frece din nou la tâmpla 
dreaptă. 

Am încercat să mă concentrez la stabilirea unei conexiuni cu 
el, dar eram copleșită. 

— Te-a trădat. Știu cum este. 

— Tu nu știi ce înseamnă trădarea. A pufnit în dezgust. 

— Când un bărbat se poartă ca un bărbat, când vrea să guste 
și alte arome, femeile numesc asta trădare. 

Tactica mea nu mergea cu el. Trebuia să rămân calmă și să 
mă gândesc. Să mă gândesc la ce puteam să fac. Dar era 
imposibil cu Abbas, care mă privea ameninţător. 

— În timpul războiului din Beirut, trebuia să trădezi ca să 
supraviețuiești. Trădarea însemna mâncare. |lnsemna apă. 
Însemna lemne și ulei pentru încălzit iarna. Era diferenţa dintre 
a putea să cumperi medicamente de pe piaţa neagră sau a muri 
de dizenterie. 

Se tot freca sub ochi. p 

— Deveneai un artist al trădării. li trădai pe cei care aveau 
încredere în tine și aceștia nu suspectau nimic. Prietenii tăi. 
Vecinii. Câinele. 

Câinele? 

— Ai mâncat vreodată carne de câine? 


VP - 258 


Am scuturat din cap și parcă mi s-a întors stomacul. Nu mi-am 
imaginat în toţi acești ani că era capabil de așa ceva. Trebuia să 
fug de aici. Dar cum? 

— După ce am ajuns în această ţară, m-am chinuit să uit 
ororile războiului. Am devenit om din nou. M-am comportat cu 
onoare și loialitate. Dar dacă asta înseamnă să supraviețuiesc, 
folosesc din nou vechile metode. 

Strâmbându-se, își apăsă sprânceana cu podul palmei, iar eu 
am analizat repede camera. Nu mai exista nicio altă ieșire. Oare 
avea o tumoare pe creier? De aceea înnebunise așa? Sau poate 
era pe cale să facă un infarct sau un anevrism? Singura 
speranţă era să trag de timp, apoi să folosesc elementul 
surpriză și să fug. 

— Ai vorbit cu Hugh? Măcar ai încercat să-l convingi să stea? 

Abbas pufni. 

— Nu sunt un cerșetor. l-am cerut doar să-mi acorde niște 
timp. Până găseam o strategie pentru a diminua efectele 
pierderii. Să nu meargă la Sotheby's și să nu vorbească cu 
nimeni până când nu discutam cu PR-ul meu. „Imi datorezi 
măcar atât”, i-am spus. „Lasă-mă să-mi păstrez respectul pe 
care-l merit”. 

— Dar aveai alt plan, nu-i așa? 

Ochii începură să-i lăcrimeze. | se subțiară ca niște lamele și i 
se deformă fața. Deschise gura larg. Arăta precum unul dintre 
preoţii care ţipau în tablourile lui Francis Bacon și începu să 
strănute incontrolabil. 

— Hapciu! Hapciu! Hapciuu! Hapciu! 

Acum! Asta este șansa ta. Fă-o! Ocolește-l și fugi. 

Strănuturile se opriră brusc. Era prea târziu. Abbas luase o 
cârpă de pe masă. 

— Da, aveam un plan. 

Mirosi cârpa și i se făcură ochii mici. Probabil că reacționau la 
substanţele chimice. Și cârpa era îmbibată cu așa ceva. Cârpele 
murdare ale lui Hugh emiteau chimicale toxice, iar Abbas era 
extrem de sensibil la ele. Strănută violent și aruncă jos cârpa. 
Pulsul mi se accelerase. 

Chimicalele toxice din recipientele de pe raft. 

— Nu aveai să vorbești cu PR-ul tău, nu? am zis. 


VP - 259 


Încet, cu grijă, m-am poziţionat astfel încât să-mi pot mișca 
mâna dreaptă în spatele meu în timp ce Abbas se ștergea la 
ochi. 

— Trăgeai de timp. 

Trage de timp. 

— Ai condus până aici sâmbătă noaptea, am continuat, în 
timp ce pe nevăzute exploram raftul, cu mâna tremurândă. 

Nu dărâma nimic. 

— Ai venit aici neanunţat și i-ai zis lui Hugh că ești foarte 
supărat și că vrei să vorbești cu el, nu? Știai că te va primi în 
casă. Foarte inteligent, Abbas. 

— l-am mai dat o șansă. Doar una. Fără să mă rog de el. 

— Și când a răspuns? 

Abbas inspiră și îndreptă arma către un Hugh imaginar. 

— l-am zis să se ducă în pat. 

— l-ai pus să se așeze în acea poziţie înainte să... M-am 
înfiorat. 

— Și apoi ai sfâșiat tabloul să fii sigur că poliţia se va gândi la 
mine. O, Doamne. 

— Am crezut că te vor aresta mai repede, zise, încruntându- 
se. | se umflau ochii. 

— Acum ce să fac cu tine? 

Toate îngrijorările lui  prefăcute. Fusesem doar un 
„instrument” pe care îl folosise în schema lui. 

L-am văzut cum se uită înspre mine și se gândește pentru 
câteva secunde. Aproape că-l auzeam făcând un plan. Apoi 
începu să se frece din nou la ochi cu mâneca hainei. Am făcut 
un pas mic la stânga și am continuat să caut frenetic până când 
am găsit cu degetele o canistră. Era înaltă și rotundă. 
Binecuvântate să fie obiceiurile dezordonate de lucru ale lui 
Hugh: capacul nu era pus. Într-un final, Abbas lăsă braţul jos și 
se uită din nou la mine. Alertă. 

— Mergi acolo, înapoi spre ușă. Departe de tablouri, mi-a zis. 

Dacă îl ascultam, îmi pierdeam singura șansă de a ieși de aici 
în viaţă. Am rămas pe loc, înfiorată. 

— Ce-ai de gând să faci? Nu poţi scăpa cu o altă crimă, am 
zis. 

— Nu? 

Gândeşte. Gândește. 

L-am provocat, disperată. 


VP - 260 


— Cum vei motiva că m-ai omorât? 

Se opri din nou, gândindu-se la continuarea planului. 

— Am vorbit în parcare, la funeralii. Știai că voi fi aici. M-ai 
urmărit, neinvitată, și ai vrut sa-mi vinzi un caiet pe care l-ai 
furat de la Hugh. Arătă înspre caietul cu schiţe, cu prințesa Leia, 
de pe masa din mijlocul studioului. f 

— Am refuzat. Am zis că te raportez la poliție. Işi scutură 
capul și făcu un zgomot cu limba. Te-ai supărat foarte, foarte 
tare, Nora. Ai luat-o razna, fată dragă. Ai recunoscut că i-ai 
omorât pe Hugh și Helene și m-ai ameninţat că mă vei omori și 
pe mine. Apoi ai scos un cuţit și m-ai atacat. 

Flutură arma. 

— Trebuia să mă apăr. 

Gândește. Gândește. Gândește! 

— Acum mișcă-te, zise, ameninţător. 

— Dar ai folosit arma asta ca să-i împuști pe Hugh și Helene, 
am zis, apucând bine canistra. Vor recunoaște gloanţele. 

Abbas zâmbi. 

— Arma aia este pe fundul râului Hudson. Asta este legală și 
nu e de calibru 0,22. 

Se aplecă să ia caietul cu Ninja. 

— Trebuie să-ți mulţumesc că ai găsit asta, zise. Acum pot să- 
i dau foc. 

Părea că nu mai respiram. Sângele îmi inundase urechile. 
Totul încetinise, cu excepţia gândurilor mele: dacă încercam să 
fug, mă împușca; dacă nu fugeam, iar mă împușca. Nu aveam 
nimic de pierdut. Acționează. 

M-am aplecat, am fugit cu capul înainte și l-am lovit pe Abbas 
în stomac, doborându-l la pământ. Arma se descărcă deasupra 
mea, cu un sunet asurzitor, și mirosul puternic de ars îmi invadă 
nările. Am ridicat mâna și am apăsat pe duza spray-ului cu lac, 
îndreptându-l către ochii lui. Abbas începu să urle. Am apăsat 
din nou. A ţipat și a tras din nou cu arma, spărgând un geam de 
prin studio, apoi a scăpat pistolul pe jos. A dat drumul și 
caietului și a început să se frece la ochi, strigând: 

— Te omor, nenorocita! 

Am apăsat din nou pe spray. 

— La naiba, a ţipat. La naiba! 

Am aruncat spray-ul, am luat caietul cu Ninja de pe podea, m- 
am ridicat repede și am fugit ca vântul. 


VP - 261 


* 


Am ţâșnit din studio în apusul rece și am intrat direct în 
troienele de zăpadă, cufundându-mă cu totul. Mi se deschisese 
și haina. Aerul îngheţat îmi brăzda faţa și îmi înțepa plămânii în 
timp ce mâinile și picioarele lucrau. M-am uitat în spate și am 
văzut forma întunecată a lui Abbas ieșind din studio. 

Caietul cu Ninja era plin de zăpadă. L-am îndesat în talia 
blugilor, să-l protejez, și mi-am dat seama... Prințesa Leia 
rămăsese pe masa lui Hugh. Nu mai puteam face nimic. Era 
prea târziu să mă întorc. 

Mă chinuiam să închei nasturii de la haina lui Grace și să 
înaintez, respirând greoi. Cerul se întuneca și trebuia să găsesc 
traseul de vânătoare cât mai vedeam pe unde merg. Stai 
aplecată. Mergi în continuare. Rămâi aproape de mormanul de 
zăpadă de pe iarbă, ca Abbas să nu te vadă. Pământul de lângă 
golf devenise noroios și mă încetinea. Aveam pantalonii uzi 
fleașcă până la genunchi și degetele de la picioare îngheţate. 
Oare eram aproape de adăpost? M-am uitat inutil în jur - zăpada 
care cădea ascundea totul. Abia vedeam în fața mea. Trecusem 
deja de el? Dintr-odată, am dat cu piciorul în ceva tare și 
degetul mare mi-a explodat de durere. 

— La naiba! 

Am căzut și am aterizat pe umărul drept, la marginea golfului. 
Apa îngheţată a început aproape imediat să intre prin haina lui 
Grace. M-am rotit pe spate, ca să salvez caietul cu Ninja, și am 
simţit o durere atât de ascuţită în picior, încât am știut că 
aveam să șchiopătez și nu mai puteam să fug. Dar nu puteam 
rămâne acolo; trebuia să merg înainte. M-am ridicat în mâini și 
în genunchi, apoi în picioare. Se auzi o plesnitură puternică și un 
glonţ care îmi zbură prin dreptul capului mă făcu să mă arunc cu 
fața în noroiul îngheţat. O altă plesnitură. 

Și alta. M-am ghemuit în poziţia fătului și mi-am acoperit 
urechile cu mâinile. 

— Știu că ești acolo, strigă Abbas. 

Nu puteam rămâne locului. M-am întors pe burtă și m-am 
târât ca soldaţii, în spatele unui morman mare de iarbă 
acoperită cu zăpadă. Printr-o gaură în stuf, l-am văzut venind 
prin zăpadă la câţiva metri depărtare. Nu mai aveam nicio altă 
soluţie, decât să intru în apa din spatele meu. Nu puteam să 
merg, dar puteam să înot. Puteam să mă dezbrac de haină, să 


VP - 262 


înot sub apă și să mă rog să nu mor îngheţată înainte ca Abbas 
să rămână fără gloanțe. 

Cei din clubul Urșii polari sar în fiecare an. Și supraviețuiesc. 
Si tu poti s-o faci, copile. 

Tati? Tu ești? 

Începusem să mă dau cu spatele, pe coate, prin noroi, dar am 
ezitat. Caietul cu ninja. Se va distruge. Chiar dacă supraviețuiam 
apei îngheţate și gloanţelor, fără acele schițe nu puteam să 
demonstrez că Abbas avea motive să ucidă. Astfel, ar putea 
spune o poveste care să mă condamne pe mine. Mai ales pentru 
că el avea celălalt caiet. Ar fi susținut că l-am furat de la Hugh și 
am încercat să i-l vând. 

Copile, în apă ai mai multe șanse decât cu un glonț. Trebuie 
să alegi optiunea cu mai multe șanse. Haide. 

Am început să mă dau înapoi, gâfâind. Dar ezitarea m-a 
costat. 

— Dă-mi caietul, mi-a ordonat Abbas. 

Mi-am ridicat capul. Abbas era deasupra mea. Avea ochiul 
drept închis și de mărimea unei mingii de golf, și pielea arsă și 
roșie de la chimicale. Gura i se strâmba ciudat. Avea pistolul 
îndreptat către mijlocul frunţii mele. Vedeam puncte negre în 
faţa ochilor și mă chinuiam să respir. 

— Scoate-l ușor și dă-mi-l, a zis. 

Am reușit să iau caietul din haină și să-l scot tremurând, dar l- 
am ţinut aproape de piept. Testoasele Ninja mutant erau 
singurele care stăteau între mine și neființă. 

— Jur că nu voi spune nimănui că i-ai omorât pe Hugh și 
Helene. Lasă-mă să plec, l-am implorat, rămasă fără respiraţie. 

— Imi pare rău, fată dragă. Va fi rapid. N-o să suferi. 

S-a întâmplat atât de repede. Intindea mâna după caiet când 
am auzit un șuier urmat repede de o bufnitură. Arma a căzut în 
noroi. Abbas a gâfâit adânc. Uimită, m-am holbat la săgeata de 
oțel din umărul lui drept. Din rană îi ţâșnea sânge roșu aprins 
prin haină. S-a înclinat, aplecându-se precum o vacă ce naște, 
apoi a căzut. Se zvârcolea pe pământ, strângând din mână, cu 
ochii înspăimântători și bulbucaţi îndreptați spre mine. 

Am tipat. 

Un bărbat în camuflaj kaki a venit fugind prin perdeaua albă, 
cu o arbaletă în mână. Când s-a apropiat de mine și s-a aplecat, 


VP - 263 


am văzut că era alarmat. Respirația lui caldă se îndrepta către 
pieptul meu. 

— Doamnă, sunteţi bine? 

Nu puteam să vorbesc, doar să gâfâi și să dau din cap. M-am 
uitat cu ochii mari la Abbas în timp ce el scâncea și sângera 
peste zăpada albă. 

— Trebuia s-o fac, a zis vânătorul cu o voce panicată. Am 
auzit ce-a zis. Voia să vă omoare. 

Și-a scos cureaua, s-a dus repede la Abbas și a început să 
lege un garou în jurul braţului care sângera. Mi-am revenit în 
timp ce îl priveam. Simţeam din nou durerea pulsând în picior și 
arsura înţepăturilor din picioare și braţe, de la apa îngheţată. 
Mai simțeam și un val de recunoștință pentru acest străin. Dacă 
nu ar fi reacţionat așa rapid, aș fi fost moartă. Sau dacă aș fi 
supravieţuit glonţului din cap, aș fi avut capacitatea mentală a 
unui păstârnac. 

— Cum te numești? am întrebat răgușită. 

S-a uitat la mine. 

— Jake. 

Terminase de strâns garoul și acum punea zăpadă pe rană. 

Aveam gâtul înțepenit. 

— Eu sunt Nora, am zis, încercând să mă ridic. Am văzut arma 
în faţa mea, fumegând în noroi. Copleșită, am căzut din nou. 

— Mulţumesc, Jake, am zis. Mulţumesc că mi-ai salvat viața. 

Abbas gemea când Jake a terminat cu îngrijirile și s-a întors 
către mine. 

— Sunteţi îngheţată. M-a ajutat să mă ridic și să-mi scot haina 
lui Grace, care era îmbibată și grea de la apa sărată. Aveam 
partea de jos a picioarelor complet udă. Și-a dat jos haina de 
camuflaj. 

— Poftim, luaţi asta, m-a îndemnat. Tremurând, am reușit să 
mă îmbrac cu haina uscată și să pun caietul cu Ninja înapoi la 
talie. Jake a scos un telefon din buzunarul pantalonilor. 

— Voi suna la urgenţe și voi sta cu el până ajunge ambulanta. 
Trebuie să vă încălziţi. Credeţi că puteţi ajunge la adăpostul de 
acolo? 

— Unde? 

M-am uitat în direcția indicată de el. Nu vedeam nimic de 
zăpadă. 

— Staţi așa, a zis. Asta va fi de folos. 


VP - 264 


Jake trase fermoarul unui compartiment de la haina de 
vânătoare și scoase un semnal luminos de urgenţă. Aprinse un 
chibrit, îi dădu foc fitilului și îl puse pe pământ. O fântână de 
scântei portocalii se revărsă în aer. Acum puteam vedea forma 
rectangulară și întunecată a adăpostului, la mai puţin de zece 
metri depărtare, abia vizibilă în lumina slăbită. Șchiopătând prin 
zăpada de culoarea piersicii, tremurând și amorțită de frig, m- 
am simţit dintr-odată extrem de obosită. 

* 

Sirene, strigăte de bărbați şi pocnituri de stații radio se 
auzeau în depărtare. Am deschis ochii, complet ameţită și 
confuză. De ce eram în colţul adăpostului, ghemuită, tremurând 
și îmbrățișându-mă singură să mă încălzesc? Cum ajunsesem 
aici? Ce se întâmpla? Hipotermia îmi afecta creierul. Simţeam că 
sunt sub apă. Apă rece ca gheaţa. Mi se scufunda corpul, 
incredibil de greu, iar în același timp, gândurile îmi ieșeau ușor 
la suprafaţă. Îmi amintesc că așteptam în pădurile înzăpezite de 
la Pequod Point, privindu-l pe Tobias în bucătărie... 

Dintr-odată, Mac a dat buzna pe ușă cu o trusă de prim ajutor. 
A scăpat-o și a strigat: 

— Nora! 

Apoi a venit Al cu haina lui roșie de la ambulanta Pequod și 
șapca de la Little League, cu un tub mic de oxigen. Am încercat 
în zadar să mă ridic, fiind pe cale să leșin. 

— Nu te mișca, a ordonat Mac, aplecându-se și luându-mă de 
încheietură. Rudinsky, adu pătura termică. Acum! 

— Imediat, a zis Al. 

Părul alb al lui Mac sclipea în roșu și albastru, în mod hipnotic, 
în același timp cu luminile care clipeau afară și intrau în adăpost 
prin peretele deschis. A luat mâna de pe încheietură, mi-a 
înfășurat o manșetă de presiune arterială în jurul braţului și a 
umflat-o. Ca prin transă, l-am privit pe Al aducând un dreptunghi 
mare și argintiu de folie și înfășurându-mă cu el. Apoi s-a ridicat 
și s-a uitat către agitația de afară. 

— Cred că poliţia vine încoace, Mac. 

Încă încercam să-mi revin din amețeală. 

— Poliţia? am repetat, dezorientată. 

Mac a desfăcut manșeta. Aceasta a hâșâit și el s-a încruntat. 

— E dezorientată. Pulsul și presiunea sangvină sunt mici. 
Trebuie s-o încălzim, a zis, și a început să-mi frece rapid 


VP - 265 


picioarele sub pătură, prin blugi. Le simțeam precum niște 
bușteni de lemn. Bombănea și scutura din cap în timp ce lucra. 

— In ce naiba te-ai băgat, Nora? Ce s-a întâmplat aici? 

Am închis ochii și am încercat să înțeleg ceva din imaginile 
amestecate. 

— Erau broaște țestoase. Hugh era un ţap. 

Mac a încetat masajul și mi-a prins un tub de oxigen sub nări. 
Dulcele flux de aer îmi intra în plămâni. 

— Ne trebuie soluţie salină preîncălzită, Al. Echipa de 
intervenţii Pequod este încă afară? 

Al dădu din cap. 

— O să le cer să încălzească o perfuzie. Se pare că tocmai 
pun victima pe targă. 

Am deschis ochii, cu mintea mai limpede de la oxigen. 

— O, Doamne, am icnit când Al a ieșit din încăpere. Îl iau pe 
Abbas. Nu pot să-l ia. Am încercat să mă ridic din nou, dar Mac 
puse ferm mâna pe umărul meu și mă împinse la loc. 

— Trebuie să-l aresteze poliţia! am strigat. 

— Bine, bine, Nora. Calmează-te. Știam eu că-l cunosc pe tipul 
ăla. Abbas este dealerul de artă, nu? A fost la nunta ta. 

— Da! El i-a omorât pe Hugh și Helene! 

— Stai așa. Acum o oră, Grace a zis că ești sigură că fratele lui 
Hugh i-a omorât. 

— Am greșit. Este Abbas. Nu-l lăsa să plece. O să iasă din 
țară! Am încercat din nou să mă ridic, dar Mac nu m-a lăsat. 

— Trebuie să ies și să-l opresc... 

— Nu, Nora. Se va ocupa poliţia de asta. Trebuie să te ducem 
la urgenţe. Asta este prioritatea acum. Ce naiba a fost în capul 
lui Grace să te lase să fugi de un ofițer de poliţie și să vii aici 
singură? 

— Te rog să nu te superi pe ea. 

Faţa i s-a mai luminat și mă atinse pe umăr. 

— Nu sunt supărat. Sunt ușurat că nu ești mai rău. 

Ușa se deschise și intră detectivul Roche, umflat în pene, 
scuturând zăpada de pe umerii lui laţi de poliţist și bătând din 
picioare. 

— Aș vrea un minut cu doamna Glasser. 

Mac s-a încruntat și s-a ridicat. 

— Detective, ar putea fi în hipotermie. 

Roche îi făcu semn cu mâna să se dea la o parte. 


VP - 266 


— Nu va dura mult. 

Mac se îndepărtă neîncrezător. 

— L-aţi arestat pe Abbas Masout? am întrebat, agitată. 

Roche se așeză pe banca de lemn, uitându-se la mine. Își 
curăță pantalonii maro de catifea de zăpadă, apoi își scutură 
mâinile. 

— Nu. 

— Dar trebuie! El i-a omorât pe Hugh și Helene. 

— lar dumneata ai dreptul să te abţii de la declaraţii. Orice vei 
spune poate fi folosit împotriva dumitale în instanţa de judecată. 

— Nu! am strigat. Aţi înțeles totul greșit. 

— Poftim? strigă Mac. Asta e o nebunie... 

Roche îi aruncă o privire dură. 

— Faceţi o greșeală, detective. Arestaţi-l pe Abbas! l-am 
implorat. El i-a omorât. 

— Aveţi dreptul la un avocat. Dacă nu vă permiteţi unul, veţi 
primi din oficiu. 

— A încercat să mă omoare. 

— Domnul Masout spune altceva. Zice că aţi venit la studio 
să-i vindeți lucrări valoroase pe care le-aţi furat de la fostul 
dumneavoastră soț. Când a refuzat să le cumpere, l-aţi atacat 
cu cuțitul. l-aţi spus că i-aţi omorât pe Walkeri și că-l veţi omori 
și pe el. 

— Minte. 

— A tras pentru autoapărare și aţi fugit. V-a urmărit. V-a găsit 
rănită de la căzătură. Inainte să apuce să ne sune, vânătorul a 
înţeles greșit situaţia și a tras cu săgeata în umăr. 

— Nu, minte! Jur! Întrebaţi vânătorul. Întrebaţi-l pe Jake. 

— Urmează să-i luăm o declaraţie. Roche ezită. 

— Știţi, și dumneavoastră sunteţi foarte bună la înșelat. L-aţi 
păcălit frumos pe sergentul Crawley. 

Am băgat mâna sub pătură. Dar până să ajung la caietul cu 
Ninja, Roche deja scosese arma. 

— Nu mișcaţi. 

— La naiba, a zis Mac. 

— Vreau doar să scot un caiet. 

— Luaţi-l foarte încet. 

Am scos caietul ușor șifonat și i l-am dat lui Roche. 

— Abbas voia să pună mâna pe asta. De asta a încercat să mă 
omoare. Aici sunt motivele lui. 


VP - 267 


ÎI luă și se uită ciudat la copertă. 

— Acolo sunt schiţe care arată că Abbas știa că Hugh voia să 
plece de la galerie odată cu afacerile lui de milioane de dolari, 
am zis. Abbas ar fi fost ruinat. Pot să vă dau mai multe detalii, 
dacă vreți. 

— Dumneata și domnul Masout veţi avea multe de explicat, 
zise Roche, ridicându-se. După ce vă reveniţi, vă aduc pe 
amândoi la secție. 

— Nu! strigă Mac, neputând să se controleze. 

— Abbas Masout i-a omorât, am insistat, frustrată. 

— Vom vedea. 

Măcar Roche îl arestează și pe Abbas, mi-am zis speriată. 

— Mac, te rog să-l suni pe Douglas Gubbins. Spune-i că am 
fost arestată. 

x 

Luminile de semnalizare se reflectau în zăpadă, acoperind 
zona cu un alb strălucitor când Mac și Al m-au scos din adăpost. 
Poliția lucra la locul accidentului, tropăind prin troienele de 
zăpadă, purtând mănuși de plastic și botoși de unică folosință, 
măsurând unghiuri și traiectorii, distanţe și mărimea urmelor de 
pantofi. Colectau urme de ADN și probe de sânge. Pudra pusă 
pe săgeata lui Jake și pe arma lui Abbas va fi ajutat la luarea 
amprentelor. Rezultatele vor arăta că s-a tras de multe ori cu 
arma aproape de golf - dovadă (speram) că Abbas încercase să 
mă omoare din cauza informaţiilor pe care le știam. 

Poliţia căuta răspunsuri la aceleași întrebări pe care le punea 
și un reporter: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum? Se foloseau 
de toate resursele pe care le aveau pentru a pune cap la cap 
toate probele și a ajuta procurorul să construiască un caz solid. 
Dar la întrebarea „de ce?” nu puteau răspunde cu metodele lor. 
Mă bazam pe caietul cu Ninja să le ofere un răspuns. 

x 


Mac anunță la spital că venim în timp ce conducea. Vocea lui 
ajunse până în spatele ambulantei: 

— Venim cu un pacient. Femeie caucaziană de 41 de ani. Cu o 
posibilă hipotermie. 

Apoi le-a transmis datele mele medicale și am continuat pe 
drumurile întunecate, cu zăpada scârțâind sub roți și urmaţi de 
o mașină de poliţie. În braţul stâng aveam o perfuzie caldă cu 
soluţie salină. Încheietura dreaptă era încătușată de marginea 


VP - 268 


tărgii. Brăţara strânsă de metal îmi ciupea pielea în timp ce mă 
zvârcoleam în frustrare, zăngănind cătușele de targă. 

Al se uită rapid în dreptul meu, dar îmi evită privirea. Se 
așezase cu trupul lui masiv la capătul băncii de lângă ușile 
ambulanţei și completa tăcut un formular de pe planșetă. Apoi 
continuă să scrie, evident agitat pentru că era singur cu mine. 
Am decis să sparg gheața. 

— Stokes nu mai face parte din echipa voastră? 

— E la spital. 

— E bolnav? 

— Fătul avea probleme. 

— O, nu, am oftat. 

— E în regulă. Bebelușul nu mai este în pericol. Și el și mama 
sunt bine. 

Ambulanţa trecu peste o groapă mai mare și Al se uită din 
nou către mine. De data asta privirile ni se întâlniră. Cunoșteam 
privirea asta la un bărbat. Trăda vinovăția. Işi luă repede ochii 
de la mine și continuă să noteze ceva. 

— Îmi pare rău, Al. Nu am vrut să rănesc pe nimeni. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, a zis, scriind. Nu tu ai tras cu 
săgeata în omul ăla. Și nici nu i-ai omorât pe Walkeri. Pun pariu. 

— Mulţumesc. Dar mă refeream la tine și la rubrica mea de 
„Sfaturi”. 

Se opri din scris. 

— Înţeleg de ce ești furios ca naiba. Credeai că râd de tine. 
Dar crede-mă, nu este așa. Chiar îmi pare rău că te-am rănit. 

Al își trase șapca pe ochi și rămase concentrat la formular. 

— Al? 

După câteva secunde, oftă. 

— Nu am muncit atât de mult niciodată în viaţa mea și abia 
ne descurcăm, a zis trist. Cheltuielile sunt din ce în ce mai mari. 
Și cu doi copii în drum spre facultate... Facturile se tot adună. 
Mereu sunt pe fugă de la un job de rahat la altul, ca să-mi 
acopăr datoriile. Niciodată nu am timp. Abia le văd pe Sinead și 
pe fete. Sunt atât de frustrat. Și de furios. Foarte furios. 

Își scutură capul și tăcu. 

— Nu am vrut să pară că nu te respect. Ești un tip tare, te 
admir. 

— Serios? 


VP - 269 


— Felul în care îţi faci griji pentru familie, pentru comunitate. 
Adică, pe lângă faptul că muncești atât de mult, mai faci și 
voluntariat. Antrenezi copiii. Salvezi vieţi. Te rog, poţi să mă 
ierți? ` 

Era tăcut. Apoi își scoase șapca și îi studie cozorocul. Işi trecu 
mâna prin părul tuns foarte scurt, puse șapca la loc și ridică 
fruntea. 

— Curând totul se va termina și te vei întoarce la ziar, a zis. 
Atunci vreau să faci ceva pentru mine. 

Era încurajator să-l aud pe Al având încredere într-un final 
fericit. 

— Ce anume? 

— Dacă vei păstra rubrica, scrie lucruri mai amuzante. 

Am zâmbit, ușurată. 

— Voi face tot ce pot. 

Vocea lui Mac se auzi prin staţia lui Al. 

— Vorbesc cu Ben Wickstein la telefon. Zice să-i spunem 
Norei că este în drum spre spital. Vrea să-i spun ceva? 

Am scuturat din cap că nu. 

Mă bucuram că Ben s-a întors. Aveam multe să-i spun. Dar în 
persoană. 

— Nu e nevoie, Mac, a zis Al prin staţie. A închis și s-a uitat la 
mine curios. 

— Deci tu și Ben? Sunteţi un cuplu? 


VP - 270 


Capitolul 20 


La 27 de kilometri de Pequod Point, am ajuns la Spitalul 
Massamat - avea cea mai apropiată secție de urgenţe. Am intrat 
cu spatele în parcare. Se auzi un freamăt de pe stradă când Al 
deschise ușile ambulanţei. Se uită la mine. 

— Reporteri, a zis. 

În așteptarea noutăţilor despre caz, probabil că presa scana 
non-stop posturile poliţiei și ambulanţei. Sigur interceptaseră 
apelul către urgenţe. Măcar erau destul de departe, încât să nu 
fie nevoie să-mi trag cearceaful peste cap. M-am crispat la 
gândul că Lizzie putea să fie printre ei, ocupându-se de arestul 
meu pentru Courier. 

Al și Mac m-au scos cu targa din ambulanţă și m-au împins în 
sala de urgențe. Un ofițer de poliţie de la district ne-a însoțit. 

— Putem să rămânem cu ea, nu-i așa? l-a întrebat Mac. 

Ofiţerul a dat din cap. 

— Atâta timp cât eu sunt aici, da. 

Am mers într-o sală mică de examinare și el a rămas de pază 
afară. A sosit un asistent, ne-a salutat și mi-a pus un 
termometru electronic în gură. În timp ce aștepta rezultatul, 
Mac se îndreptă către ușă. 

— Rezistă, Nora. Merg să văd dacă-l găsesc pe Ben și dacă 
pot să-l aduc aici. 

Asistentul a terminat și a ieșit din cameră. Am ramas doar cu 
Al. A venit lângă mine și și-a scos șapca. 

— Îmi pare rău pentru scrisorile către editor, Nora. Doar mă 
descărcăm. 

— Știu, Al. E în regulă. Nu mai lucra, mergi acasă. Nu mai poţi 
face nimic aici, acum. Mulţumesc pentru tot. Și salut-o pe 
Sinead din partea mea. 

Al dădu din cap. 

— Așa o să fac. Și succes. 

A plecat. Pe când stăteam acolo, așteptând un medic, am 
început să mă gândesc la furia lui Al. La furia mea. La 
importanţa furiei. Furia îţi spunea când cineva întrecuse limitele. 
„Nu mă călca pe nervi”, spunea furia. Trebuia să treci de furie și 


VP - 271 


de durerea de dincolo de ea, pentru a ajunge la iertare. Altfel, 
mi se părea că ai sărit un pas. Dar era un pericol destul de mare 
și aici. Cât de mult puteai întreține acel foc întunecat înainte să 
ardă tot ce era bun în viaţa ta? Și care era cea mai bună metodă 
de a-ţi manifesta furia? 

Mă tot gândeam la asta, la furia criminală pe care Abbas o 
dezlănțuise asupra lui Hugh și Helene, când m-a copleșit un 
sentiment de ușurare. 

Nu omorâsem pe nimeni. 

— Doamna Glasser? 

Un bărbat înalt, indian, la vreo 50 de ani, îmbrăcat în 
uniformă de chirurg intră în încăpere și închise ușa după el. 
Deasupra ochilor blânzi, în formă de migdală, avea sprâncenele 
unite, negre și pufoase. Verifică numele de pe brățară. 

— Chiar sunteţi doamna Glasser, iar eu sunt doctorul Patel, 
zise zâmbind. Cum vă simţiţi? 

— Epuizată, am zis, zâmbind și eu slăbită. 

Mi-a ridicat încheietura liberă și mi-a verificat pulsul. Apoi mi- 
a verificat ochii cu o lanternă subțire și luminoasă, trăgând în jos 
de ei. In continuare, mi-a apăsat cu un stetoscop pe piept șia 
ascultat. După câteva momente, sprânceana lui întunecată se 
încruntă. Se îndepărtă și se duse către un dulap. 

— Aveţi o hipotermie mică, dar se pare că aveţi și o aritmie 
ușoară. 

— Ce este aceea? 

— Bătăi neregulate ale inimii. Vom face un EKG și vom mai 
verifica unele aspecte, a zis, întorcându-se cu o tăviță cu ace și 
fiole. Să fim prudenți. 

— Aritmia este gravă? 

Mi-a legat un garou de mână. 

— Probabil se datorează agitaţiei. M-a bătut pe mână. 

— O să vă dau niște Diazepam să vă relaxaţi după ce vă luăm 
sânge pentru analize și facem EKG-ul. Nu vrem să influenţeze 
rezultatele. 

În ciuda explicaţiilor liniștitoare ale doctorului Patel, m-am 
agitat în timpul EKG-ului. 

— Cu siguranţă este o aritmie, a zis, verificând rezultatele 
când s-a terminat testul. Vom face alte teste peste o zi sau 
două. Este posibil ca o perioadă lungă de odihnă bună să 
rezolve această problemă. Mi-a frecat braţul cu un tampon cu 


VP - 272 


spirt și, în timp ce îmi administra Diazepamul, s-a uitat 
compătimitor la încheietura încătușată. 

— Aţi trecut prin multe. Veţi rămâne aici în noaptea asta. Îi voi 
spune detectivului că starea dumneavoastră de sănătate nu 
permite mutarea. Aveţi nevoie de somn. 

— Mulţumesc. 

Eram recunoscătoare pentru blândeţea lui și pentru amânarea 
sosirii la închisoare, dacă Roche decidea să nu-mi creadă 
povestea. 

* 

Până a ajuns Ben, diazepamul își făcuse efectul. Pluteam pe 
spate, în Marea Caraibilor. 

— Bună, a zis Ben. 

— Bună. 

A zâmbit și s-a aplecat să mă sărute. Buzele lui erau ca niște 
perne mici și pufoase. 

— Cum te simţi? 

— Bună. 

— Bună. 

— Nu, bună. 

— Da, bună”. 

Am renunţat și l-am sărutat din nou. Simţeam cum 
medicamentul îmi dizolva inhibiţiile precum diluantul de vopsea. 

— Ești incredibil de frumos, Ben Wickstein. Ești un om bun. Și 
spun asta ca pe cel mai mare compliment. Bunătatea nu-ţi 
diminuează senzualitatea. 

Ben părea amuzat. 

— Poate vrei să tragi perdeaua și să te urci aici, în pat? i-am 
sugerat. 

A râs. 

— Cred că ne păzesc destul de bine, a zis, înclinând capul 
către ușă. De fapt, ofițerul chiar m-a percheziţionat înainte să 
intru. 

— De parcă ai încerca să mă ajuţi să evadez? 

Gravitatea situaţiei îmi strică dispoziţia, în ciuda efectului 
euforic al medicamentului. Și Ben adoptă o figură serioasă. 

— Mac mi-a spus totul. Eşti incredibil de curajoasă, a zis, 
strângându-mi mâna încătușată. Nu știu ce aș fi făcut dacă ţi s- 
ar fi întâmplat ceva. 


15 Joc de cuvinte în limba engleză, între „hi" (salut) și „high" (drogat) (N. trad.). 
VP - 273 


— Ce crezi că se va întâmpla acum? 

Ben se încruntă și se așeză pe marginea tărgii. 

— Depinde de declaraţia vânătorului. Se poate ajunge la 
cuvântul lui Masout împotriva cuvântului tău. 

Eram indignată. 

— Cum rămâne cu toate acele gloanțe pe care le-a tras înspre 
mine? Și cu motivele lui de a-l ucide pe Hugh? l-am dat poliţiei 
schiţele lui Hugh cu Abbas. Sunt dovezi. 

— Amintește-ţi că ei cred că și tu ai avut motive să-i ucizi. Și l- 
ai atacat pe Abbas cu acel spray cu lac. Cred că este timpul să 
apelăm la acel avocat de cazuri penale din New York despre 
care ţi-am mai zis. 

— Cred că ai dreptate. 

Am oftat din greu. Era acum sau niciodată. Când mai aveam 
să beneficiez de ajutorul unui tranchilizant pentru a ușura 
situația? Am înghiţit în sec. 

— Ben. Trebuie să-ţi spun ceva. Nu am fost complet cinstită. 
Am omis anumite lucruri. 

Ben se uită la mine curios. 

— Bine. O să spun foarte repede. Să termin cu asta. 

— Ascult. 

— Sunt somnambulă. 

— Poftim? 

— Mi se întâmpla când eram mică, dar apoi mi-a trecut. Apoi 
în prima noapte în apartamentul tău? M-am trezit în bucătărie, 
dezbrăcată, spălându-mă pe mâini. Aveam un episod de 
somnambulism. De aceea am plecat. M-am speriat. 

— Eşti somnambulă? Serios? Făcu ochii mari. 

— Cred că am avut un episod și în noaptea crimelor. Și 
probabil am plecat de acasă. De dimineaţă am găsit frunze și o 
crenguţă în păr. Ai văzut zgărietura de pe obraz. 

Se uită insistent la mine. 

— Eşti somnambulă? Și nu știi unde ai fost sau ce ai făcut? 

— Dacă nu mă trezesc în mijlocul episodului, nu știu. 

— Poţi conduce în somn? 

— Nu știu sigur. Am citit că unii oameni pot. 

Ben deveni tăcut. Tăcut și imposibil de citit. 

— Eram îngrijorată că o să crezi că am fost la Pequod Point 
și... Și că m-ai fi suspectat. 

Părea uimit. 


VP - 274 


— Ben? 

Într-un final, a clipit. 

— Ești nebună, a zis încet. 

Mi s-a oprit inima. 

A scuturat din cap. 

— Chiar crezi că m-aș fi gândit că i-ai omorât pe Walkeri doar 
pentru că ești somnambulă? Am stat la un birou distanţă de tine 
mai mult de doi ani. Te-am văzut, a început să enumere pe 
degete, în depresie, dezamăgită, tristă, confuză și, da, furioasă - 
ca să numesc câteva dintre stările tale negative. Știu de ce ești 
în stare. Nu de crimă. Nu tu. Îţi cunosc sufletul, Nora. 

Și acel suflet cânta acum. Însemna atât de mult să aud că Ben 
avea încredere în bunătatea mea fundamentală. Mai ales după 
ce îmi văzuse stările mai puţin atractive. 

— Am doar o întrebare, a zis. 

— Care? 

— Vei avea vreodată încredere în mine? 

M-am uitat în jos, tulburată. 

— Eu vreau. Chiar vreau. 

— Dar? 

— Dar mi-e frică. Nu m-am așteptat la acea trădare seismică 
a lui Hugh. Simt că ar fi trebuit. De parcă ceva este în neregulă 
cu mine. 

— Nora. Nu este vina ta. 

M-am uitat în sus. 

— Nu? 

Ben îmi atinse obrazul. 

— Este normal să ai încredere în partenerul tău. Asta e și 
ideea. 

Bineînţeles că era. Atât de simplu. Atât de adevărat. 

— Să iubeşti pe cineva înseamnă să-ţi asumi un risc, a zis. 
Trebuie să ai o credinţă oarbă dacă te implici cu totul. 

Știam că are dreptate, dar cum să mă determin să cred? 
Voiam atât de mult să fiu curajoasă. Ben mi-a șters o lacrimă de 
pe obraz. 

— Te simţi bine? 

Am dat din cap cam neconvinsă. 

— Bine. Acum trebuie să facem tot posibilul ca să anulăm 
acele acuzații. Pot să-l sun pe avocatul acela din oraș - numele 


VP - 275 


lui este Marhofer - și să-l pun în legătură cu Gubbins, să-i spună 
ce s-a întâmplat până acum. Cred că o să coopereze Gubbins. 

Am observat o amendă care ieșea din buzunarul hainei lui 
Ben. 

— Se pare că și tu ai avut probleme cu poliţia astăzi, am zis, 
încercând să înseninez atmosfera. 

Dădu din cap și scoase amenda. 

— Am dat peste capcana de pe Old Route 20. A ridicat din 
umeri și a zâmbit. 

— Mă grăbeam să te văd. Trebuia să mă gândesc că cei mai 
dedicați polițiști din Pequod vor fi la datorie cu radarul chiar și 
pe furtună. 

Nu puteam să nu mă holbez la amendă. O furtună porni în 
propria mea minte, chiar și cu trăsnete. Ben a simţit. 

— Ce se întâmplă, Nora? 

— Am o idee. Este mai dificil, dar tot este ceva. 

— Ce? 

— Semaforul 2234. Sâmbătă noaptea târziu, săptămâna 
trecută. Sau duminică dimineața. 

Ben rămase blocat pentru un moment, apoi clipi, procesându- 
mi cuvintele. Se ridică repede, însufleţit. 

— Ar putea să meargă. O să-i spun lui Roche. Și lui Gubbins. 
Ține pumnii. Poate reușim. 

M-a sărutat și a fugit. 

„Semaforul 2234” era articolul lui Ben de la Courier despre 
semaforul de la ieșirea pe autostradă. Aproape toate persoanele 
care veneau în Pequod din oraș mergeau pe această rută, doar 
dacă pentru un anume motiv voiau să conducă o jumătate de 
oră în plus și să ocolească destul de mult. 

Chiar înainte ca supraveghetorul autostrăzii să fie demis din 
funcție în acea vară, din cauza acuzațiilor de delapidare și 
corupţie, acesta ordonase departamentului să instaleze o 
cameră de luat vederi la intersecţie pentru a înregistra șoferii 
care trec pe roșu. Dar lumea s-a plâns. Se pare că senzorul de 
presiune de sub asfalt nu fusese plasat unde trebuia. Dacă un 
vehicul care voia să întoarcă trecea pe linia de stop chiar și cu 
un metru, camera îl fotografia. După câteva săptămâni, șoferul 
primea prin poștă o amendă pentru o întoarcere ilegală. 
Departamentul responsabil de autostradă era incompetent? Sau 


VP - 276 


o făcuseră intenţionat pentru a genera mai multe amenzi și a 
umple visteria districtului? Ben avea să facă cercetări. 

Dacă semaforul era roșu când Abbas ieșise de pe autostradă, 
în drumul lui spre a-i ucide pe Hugh și Helene, ṣi dacă trecuse 
cu BMW-ul lui peste linia de stop, am fi avut dovezi fotografice 
că fusese în zonă în timpul crimelor. Asta dacă detectivul Roche 
ar fi fost de acord să verifice. Erau mulţi de „dacă”. Dar, după 
cum spusese Ben, poate vom reuși. 

Și mi-a plăcut în special că a zis „vom”. 

* 


Infirmierii m-au mutat într-o cameră mai mică de sus, pe care 
o păzea alt ofițer. După ce au ieșit din încăpere și am auzit că 
au încuiat ușa, am devenit claustrofobă. M-am uitat panicată în 
jur. Camera goală avea o fereastră mică și fără televizor. Fără 
telefon. Era o cameră de spital pentru deţinuţi. Nu făcusem 
nimic să merit să stau aici, dar mă tratau ca pe un criminal, 
când cel vinovat era Abbas. Îl ţineau și pe el într-o astfel de 
cameră? 

Aproape imediat mi s-a făcut rău când m-am gândit că Abbas 
putea fi undeva, aproape de mine. L-am văzut deasupra mea, în 
furtuna de zăpadă, cu pistolul îndreptat către capul meu, acel 
cilindru ca un tunel lung și negru. Am început să transpir și să 
tremur. l-am auzit vocea rece, cavernoasă. „Va fi rapid. N-o să 
suferi”. Îmi venea să fug. M-am agitat în pat, trăgând în zadar 
de cătușe în timp ce îmi răneau încheietura. Am alunecat pe 
podea, legată și cu dureri, blocată într-un coșmar cu Abbas. Am 
început să plâng. Oare acel psihopat își perfecționa povestea? 
Avea să mă trimită într-un loc mult mai rău decât acesta? Incă 
era o posibilitate reală și înfricoșătoare. 

De data aceasta, a venit o asistentă și mi-a administrat un 
sedativ mai puternic pentru a mă ajuta să dorm. Chiar dacă nu 
aș fi fost încătușată, aveam la fel de multe șanse să am un 
episod de somnambulism precum un bol de jeleu. Nu știam dacă 
mă verificase cineva noaptea, pentru că practic eram în stare de 
comă. Dimineaţa următoare, s-a întors asistentul cu niște 
cereale și suc de portocale. Și cafea decafeinizată. 

— Fără cafea normală? 

— Nu este pe lista ta, zise. 

— Ah. M-am încruntat, imaginându-mi că peste toate 
problemele mele trebuia să adaug și o durere de cap. 


VP - 277 


— Când încep orele de vizită? 

Se uită la mine compătimitor. 

— Nu știu sigur. Eşti într-o unitate... specială. Dar o să întreb. 

M-am făcut mică și m-am strâns în pat. 

— Ințeleg. Ei bine, poți să-i spui ofițerului de afară că aș vrea 
să-l sun imediat pe avocatul meu? Am măcar acest drept. Voiam 
să știu dacă Gubbins avea noutăţi de la Ben despre semafor. 
Sau dacă luaseră legătura cu avocatul de drept penal. 

— Sigur. 

Am mâncat, fără să beau cafeaua decafeinizată și am stat 
acolo întinsă, așteptând. Și am tot așteptat. Nu am dat niciun 
telefon. Nu m-a vizitat nici doctorul Patel cu rezultatele 
analizelor. Și nu m-a durut nici capul de la lipsa de cofeină. Din 
fericire, medicamentele contracaraseră asta. Am apăsat pe 
buton pentru a chema asistenta. De ce nu îmi adusese nimeni 
un telefon până atunci? Bine, trebuia să primească acordul întâi. 
Am început să mă neliniștesc din nou. Oare puteam să primesc 
mai mult Diazepam? 

In sfârșit, se deschise ușa. Gubbins și detectivul Roche au 
intrat împreună în cameră. Roche era într-o stare proastă, de 
parcă nu dormise, și nici nu se bărbierise. Purta tot hainele din 
ziua anterioară. Gubbins avea un alt costum lucios, proaspăt 
spălat și zâmbea. Un semn bun. M-am ridicat, nerăbdătoare să 
aud noutăţile. 

— Bună dimineaţa, doamnă Glasser, a zis Gubbins. 

— Ce se întâmplă? 

Detectivul Roche se opri la capătul patului și tuși. 

— Suntem în posesia unei fotografii cu mașina lui Abbas 
Masout, făcută la 00:28, sâmbăta trecută, 15 noiembrie, la 24.6 
kilometri de Pequod Point. Am făcut niște teste preliminare și 
am descoperit o urmă de sânge pe tapiţeria de pe scaunul 
șoferului. Probabil de pe hainele pe care Masout le-a aruncat. 
Incă nu știm al cui sânge este, dar pot specula. Am mai găsit 
capsule de gloanțe, indicând că s-a tras cu arma domnului 
Masout de mai multe ori la locul în care l-am găsit ieri, pe lângă 
glonţul tras în interior. Urmele de picioare și mâini se potrivesc 
cu povestea dumneavoastră. Erați culcată la pământ, cu faţa în 
jos, când a tras și nu reprezentaţi un pericol pentru el. 

— Deci îl acuzaţi pe Abbas? 

Roche dădu din cap. 


VP - 278 


— Pentru uciderea lui Hugh și Helene Walker. Și pentru 
tentativa de crimă asupra dumneavoastră. 

— Adică nu mai sunt unul dintre suspecți? 

— Toate plângerile asupra ta au fost retrase, Nora, a zis 
Gubbins. S-a terminat totul. 

Am suspinat și m-am trântit pe perne, procesând noile 
informaţii. Eliberare. Voiam să sar din pat și să-l îmbrăţișez. 

— In afară de declaraţia pe care trebuie s-o dați în instanță, a 
adăugat Roche. Bună treabă de detectiv, doamnă Glasser. Ne- 
ați ajutat să punem lucrurile cap la cap. A venit lângă mine și a 
desfăcut câtușele. 

— Liberă ca pasărea cerului, a zis. 

Mi-am frecat încheietura dureroasă și m-am uitat cu reproș la 
el. Și-a tras umerii înapoi și a luat poziţia de drepți. 

— Doar îmi făceam meseria. Nu îmi pare rău pentru asta. Dar 
regret că totul a căzut asupra dumneavoastră. 

— Atunci îmi puteţi face o favoare? 

S-a uitat precaut la mine. 

— Ce este aceea? 

— Mai există un caiet cu schițe. Cel despre care Abbas v-a 
spus că l-am furat. Este al meu. Este la studioul lui Hugh. Are o 
poză cu Carrie Fisher pe copertă. Presupun că nu se mai poate 
ajunge la studio. Puteţi aranja să-l primesc înapoi? Este destul 
de valoros. 

A ridicat o sprânceană. 

— Adică acel caiet despre „Schimbările stilurilor de coafură 
ale femeilor” pe care-l aveaţi în poșetă? 

— Aha. Și mai este și un cuţit roșu Swiss Army, gravat cu 
mesajul „Cel mai bun tată din lume”. 

— Imi pare rău. Toate lucrurile din acel studio au fost reţinute 
ca probe pentru procurorul de district. Rămân la poliţie. 

— Pentru cât timp? 

— N-aș putea spune. 

— Vă rog. Puteţi să eliberaţi măcar caietul? Trebuie să-l vând. 
Am o problemă cu banii. 

Gubbins interveni din spatele lui. 

— AȘ vrea să discutăm despre asta, detectiv Roche. 

Ușa se deschise din nou și intră doctorul Patel. 

— Domnilor, puteţi ieși din cameră, vă rog? 


VP - 279 


Nu putea fi un moment mai potrivit pentru Roche. A scos din 
buzunar telefonul meu și l-a pus pe pat, lângă mine. 

— Asta e, atunci. Am lăsat computerul la domnul Gubbins. 

Gubbins a pus servieta pe noptieră, a deschis-o și mi-a scos 
laptopul. 

— O să-i spun lui Ben că au renunţat la acuzaţii. Și nu te 
îngrijora pentru restul. Vorbim mai târziu, a zis, închizând 
servieta și urmându-l pe Roche către ușă. 

Când am rămas singuri, doctorul Patel s-a apropiat de pat și s- 
a uitat la pielea încheieturii, unde fuseseră prinse cătușele. 

— O să vă dau o cremă pentru rana aceea. Mă bucur să văd 
că s-au rezolvat toate problemele cu legea. Cum vă simţiți 
astăzi? 

— Al naibii de bine. Aveţi rezultatele analizelor? 

— Da. Doamnă Glasser, beţi multă cafea? 

— Oricând am ocazia. De ce? 

— Trebuie să încetaţi să mai consumaţi cafea imediat. Și 
ciocolată neagră. Problema dumneavoastră este cofeina. 
Aceasta elimină calciul și magneziul din organism. Testele au 
arătat că nivelul de calciu este scăzut, dar și mai grav, aveţi o 
deficiență serioasă de magneziu. 

— Da? Este periculos? 

— Probabil este responsabilă pentru starea de epuizare și 
aritmie. În timp, poate cauza o mulţime de alte probleme. 
Confuzie. Spasme musculare violente. La cazurile de deficiență 
severă de magneziu, am văzut și convulsii cerebrale. Și 
parasomnii. 

— Parasomnii. 

— Da. De exemplu, stări de panică în timpul nopţii. Sau 
somnambulism. 

Asta m-a făcut să reacţionez. 

— Somnambulism? Sunteţi sigur? 

— Aţi avut...? 

— Da, am zis însufleţită. Mi s-a întâmplat recent. De două ori. 
Era o problemă când eram mică. Dar medicul a zis că după 
pubertate o să dispară. Credeam că am scăpat. 

— Probabil că așa este. Dar dacă sunteți predispusă la asta, 
poate deveni un „punct slab”. Cel mai probabil a fost declanșat 
de această deficiență. Aș vrea să vă ţin sub observaţie o zi sau 


VP - 280 


două, dar eu cred că aritmia și somnambulismul vor dispărea 
dacă înlocuim cafeaua cu magneziul. 

Speram cu tărie că problema se reducea la cafea și magneziu. 

— Credeţi că pot fi vindecată? 

— Sunt foarte optimist, dar, bineînţeles, va trebui să vedem în 
timp. 

* 

— Astăzi este duminică, nu? 

— Da. Este duminică, a zis doctorul Patel. 

O săptămână de când fuseseră descoperite cadavrele - o 
săptămână în care viața mi se schimbase, ca să zic așa. După ce 
s-a asigurat că inima mea are un ritm regulat, doctorul Patel m- 
a externat. Am petrecut două nopţi sub observaţie strictă, iar 
asistenta a declarat că nu am avut nicio tentativă de 
somnambulism. Se părea că previziunea doctorului Patel fusese 
corectă. In afară de magneziu și o interdicţie asupra cafelei, 
recomandarea era „relaxare și mult timp liber”. 

— Nu vă apucaţi imediat de muncă. Luaţi-o ușor pentru 
câteva zile. Staţi acasă. Citiţi cărți. Uitaţi-vă la filme. Beţi vin, cu 
moderație. Bucuraţi-vă de compania celor dragi. 

Adică de mătușa Lada, Grace, Mac și băieţii lor, și poate Ben. 
Când m-a luat de la spital, l-am întrebat dacă poate sta la Coteţ 
pentru restul zilei. 

— Asta dacă nu vrei să stai cu Sam... 

— Sam este ocupat cu prietenii lui care au venit acasă în 
vacanţă. Va fi plăcerea mea. 

De la furtună, temperatura rămăsese scăzută, ceea ce 
însemna că zăpada nu se topise. Soarele strălucea pe un tărâm 
magic, frumos și sclipicios, când am luat-o pe Crooked Beach 
Lane și ne-am apropiat de aleea mea. Acolo așteptau câţiva 
reporteri din oraș. Erau nerăbdători să ia o declaraţie de la 
femeia care îl învinsese pe criminalul fostului ei soț. Ben i-a 
gonit. 

— Sau puteţi să rămâneţi dacă vreţi să mă ajutaţi să dau 
zăpada, a zis. Serios, doamna Glasser o să vă sune dacă va 
considera că este bine pentru ea să vorbească cu presa. 

Apoi m-a însoțit în casă și a insistat să merg direct în pat în 
timp ce el pregătea ceaiul lui preferat. 

— Speram să mă inviţi să rămân la tine. Am adus provizii, a 
zis, scoțând două pliculeţe de ceai din buzunarul hainei. 


VP - 281 


Am adormit înainte ca apa să fiarbă. Când m-am trezit, Ben 
era în pat lângă mine, citea cartea lui April Krim despre muzele 
artiștilor. 

— Ai dormit foarte mult. 

— Cât? 

— Unsprezece ore. 

— Uau. Cred că recuperez. 

Bătu în carte. 

— Interesante femei. Majoritatea au propriile lor talente. 
Pasionale. Generoase. Dar unii artiști... Este dezamăgitor să 
citești despre cum le tratau pe femeile care-i iubeau. Să spunem 
că acești nemernici erau cunoscuţi cel mai bine pentru munca 
lor. 

Am închis ochii și m-am gândit la observaţia lui Ben. Oare 
Hugh a fost „cunoscut cel mai bine pentru munca lui”? Dacă m- 
aș putea întoarce în timp, să plec de la acea galerie înainte ca el 
să se prezinte, aș face asta? Regretam toată relaţia noastră? Nu. 
Dar am lăsat admiraţia pentru talentul și succesul lui să-i 
umbrească comportamentele jignitoare. M-am agăţat de faptul 
că eram muza lui și m-am trădat singură. Inainte să-l pot ierta 
pe Hugh, trebuia să mă iert pe mine. Era timpul să le fac pe 
amândouă. 

Am deschis ochii și m-am uitat la Ben. 

— Ti-e foame, a întrebat? 

— Ești chiar grozav, am zis. 

A zâmbit, m-a sărutat, s-a dus în bucătărie și s-a întors cu un 
bol de supă de ciuperci dintr-o oală trimisă de Grace. l-am 
multumit, am mâncat supa și am adormit din nou. 

* 


În următoarele două zile, i-am ascultat cu bucurie sfatul 
doctorului Patel și am stat acasă. Am monitorizat-o pe mătușa 
Lada, care era lucidă și se recupera repede. Prima dată când am 
sunat-o, a vrut să vorbim despre Abbas. 

— MI-l amintesc de la nunta ta. Era așa de fermecător. But na 
yazeekey myed. A na seardsea lyod. 

Limbă de miere. Inimă de gheată. 

— Nu vreau să... Nu pot să vorbesc despre el, mătușă Lada. 
Mă bucur că s-a terminat totul. 

De când mă panicasem în spital, foloseam metoda lui Ben și 
ridicam o altă cortină pentru a nu-l mai vedea pe monstrul 


VP - 282 


acela. Nu voiam să mă mai gândesc niciodată la Abbas sau la 
acea noapte îngrozitoare de la Pequod Point. 

Am petrecut majoritatea timpului citind un roman delicios de 
mistere și uitându-mă la filmele cu Harry Potter cu Grace și 
băieţii. Au adus DVD-uri de la bibliotecă. l-am spus lui Ben că 
era în regulă să-l invite pe Sam la prânz și am fost bucuroasă să 
descopăr că fiul lui era un copil minunat, pasionat de istorie și 
politică. Am avut o discuţie animată despre răspândirea știrilor 
false. La sfârșitul zilei, făceam dragoste cu Ben. lar noaptea nu 
era vreun semn că făceam ceva mai mult decât să dorm 
liniștită. 

În dimineaţa celei de a treia zi, am plecat într-o plimbare 
magică pe câmpul dimprejurul casei, plin de zăpadă și în 
pădurile îngheţate și sclipitoare. Am urmat un pârâu îngheţat pe 
jumătate, apa susura sub pojghiţa de gheaţă și curgea înspre 
partea de sus a drumului, unde Crawley parcase să mă 
urmărească atunci când eram suspectă. Fără mașini de poliţie. 
Doar un morman de zăpadă. Vânătoarea chiar se terminase. 

Mai rămăseseră doar problemele cu banii. Încă mai trebuia să- 
| plătesc pe Gubbins, chiria mea și a Ladei și facturile de la 
clinică. L-am sunat pe Gubbins, sperând că va fi dispus să 
negocieze un plan de plată până când poliţia va înapoia caietul 
cu prinţesa Leia. 

— Vești bune. Am convins procurorul să accepte fotografii din 
caietul de schițe drept dovadă la proces, a zis Gubbins, evident 
mulțumit cu această reușită. l-am avertizat că acest caiet 
reprezintă o sursă importantă de venit pentru stabilitatea 
financiară a clientei mele. „Dacă îl reţineţi, îi afectaţi direct 
bunăstarea fizică a doamnei Glasser și a mătușii ei, un cetăţean 
senior”, am zis. Au fost de acord să înapoieze originalul până 
săptămâna viitoare, dacă poţi dovedi că este proprietatea ta. 

— Mulţumesc. E fantastic. Am o scrisoare de la Hugh în care 
zice că /ubind-o pe Nora a fost un cadou. Ajută? 

Gubbins a rămas tăcut și eu m-am îngrijorat că scrisoarea nu 
va fi de ajuns. Într-un final a zis: 

— Cunosc un expert în grafologie. Ar trebui să fie suficient ca 
acesta să confirme că este scrisul lui Hugh. 

Avocatul meu genial. 

— Dar au insistat să păstreze cuțitul până când se termină 
procesul. 


VP - 283 


— O să-i spun lui Ben. Este al lui. Mulţumesc din nou. 

— Încă ceva. Mi-am luat libertatea de a suna la Sotheby's și 
de a cere o estimare aproximativă a caietului de schiţe a lui 
Hugh Walker. Nu au vrut să se exprime fără să-l vadă, dar 
păreau nerăbdători să-l primească. Când le-am spus că acum se 
află în posesia poliţiei pentru o investigaţie de crimă, au spus că 
asta îi va crește substanţial valoarea. 

Și uite așa, „pac”, problemele cu banii se rezolvaseră. Precum 
una dintre mustele lui Damien Hirst, l-am auzit pe Abbas 
spunând. M-a trecut un fior și am alungat amintirea. 

— Nora? 

— Minunat, i-am zis lui Gubbins. Este minunat. 

* 

Am mers la biroul Courier miercuri după-amiaza, am descuiat 
ușa și am aprins luminile. Practic, în timpul sărbătorilor, ziarul 
era închis. Cu excepţia calendarului de weekend, Ben terminase 
ediția de Ziua Recunoștinței în seara de dinainte. Venisem să-l 
completez eu. Apoi, plănuiam să merg împreună cu el și Sam la 
Alimentara Pequod, unde se dădeau curcani proaspeţi 
rezidenţilor mai puţin norocoși, să-i ia acasă și să-i gătească. 

Am respirat mireasma liniștitoare de lemn vechi. Podelele de 
pin uzat. Ușile de stejar care scârţâiau și ramele ferestrelor tot 
de stejar. Birourile de arțar și fotoliile zgâriate și pătate de 
cafea. Era o redacţie din vremurile trecute și o adoram. 
Fotografia înrămată cu Sam și Judy, de pe biroul lui Ben, mi-a 
atras privirea. În loc să mă îngrijorez că nu aș putea să mă ridic 
la standardele lui Judy, am apreciat devotamentul lui Ben pentru 
ea. Pentru o secundă, am simţit o îngrijorare subită. Oare cum 
va fi să lucrez aici cu Ben, acum că suntem într-o relaţie? 
Speram că vom putea colabora fără prea multă tensiune. 

Un teanc din ediţia specială Courier, publicată după arestul lui 
Abbas, era pe biroul meu. Titlul de pe prima pagină suna așa: 


SĂGEATA VÂNĂTORULUI DOBOARĂ CRIMINALUL POINT 
Reporterul Courier confruntă ucigașul 


Am mutat teancul pe dulap. 

— Capitol închis, am zis fermă. Pentru totdeauna. Deja îl 
sunasem pe Jake, vânătorul, mai devreme, și îi mulțumisem din 
nou. 


VP - 284 


— Dacă ezitai, nu mai eram aici astăzi, am zis. Avea o 
atitudine umilă. 

— Mă bucur că am ajuns la locul potrivit, la timpul potrivit, 
doamnă. 

M-am așezat să lucrez la calendar. M-am uitat pe fereastră și 
am văzut-o pe Lizzie pe partea cealaltă a străzii, îmbrăcată cu 
sacoul ei de armată și pălăria de lână din Afganistan. Vorbea cu 
o femeie îmbrăcată toată în negru, în faţa cafenelei Eden. S-au 
întors amândouă și s-au îndreptat către clădirea Courier. M-am 
ridicat când mi-am dat seama că femeia aceea era sora lui 
Helene. 

Au ajuns la intrarea clădirii din stânga și nu le mai puteam 
vedea de la fereastră. Ușa de la intrare s-a deschis. Apoi cea de 
la birou și Lizzie a intrat repede din frig. 

— Hei, Nora! Te-ai întors! Minunat. Nu credeam că o să mai 
fie cineva aici astăzi. 

— Femeia care tocmai a trecut strada cu tine era Margaret 
Westing? 

— Chiar ea. Lizzie puse aparatul foto pe birou și se aruncă în 
scaun. 

— Am fost la Eden să iau micul dejun și am văzut-o pe 
această femeie pe care am recunoscut-o de la funeralii bând 
cafea la bar. M-am așezat lângă ea și m-am prezentat. Era aici 
să ia niște lucruri de-ale surorii ei. Ascultă aici: o să depună 
cerere să devină tutorele lui Callie Walker. 

— Serios? 

— Aha. 

Din câte auzisem la funeralii, nu credeam că Margaret o voia 
pe Callie pentru bani. Mi se părea că lui Margaret chiar îi păsa 
de nepoata ei. 

— Minunat. Va fi mult mai bună decât Ruth și Tobias. Doar că 
va fi dificil să câștige ca femeie singură împotriva unei familii. 
Dar, dacă reușește, îi va salva viaţa copilei. 

În zilele mele cele mai proaste, fusesem salvată de iubirea 
mătușii mele. 

— Exact, a zis Lizzie, ridicându-se și mergând la Doamna 
Cafetieră. Mai este ceva: Tobias Walker are mari probleme cu 
fiscul. Este pe cale să fie acuzat de fraudă. Fondul lui 
„educaţional, non-profit” pentru familia americană le-a dat 
grămezi de bani în mod ilegal candidaţilor politici cu scopuri 


VP - 285 


religioase. Așa că s-ar putea ca judecătorul să nu-l privească 
drept un părinte responsabil și etic. 

— Margaret ţi-a zis asta? 

— Nu, Crawley. A zis că poliţia l-a urmărit pe Tobias încă de la 
începutul investigaţiei de crimă. A luat carafa de cafea, și a dus- 
o la dozatorul de apă, să o umple. 

— Îi duc gogoși lui Crawley când stă la radarele de viteză, așa 
că îmi furnizează informaţii destul de valoroase. 

Aș putea învăţa câte ceva de la fata asta. 

— Ştii, ești un reporter excelent, Lizzie. În caz că nu ţi-am mai 
zis. 

— Mulţumesc. Radia de fericire. 

— Vrei cafea? 

— Nu. Nu mai beau cafea, am zis. 

* 

Coteţul era învăluit de arome care-ţi lăsau gura apă, de la 
festinul pe care îl pregătisem împreună cu Grace: curcan și sos 
cu umplutură de castane, sos de merișor, budincă de cartofi 
dulci și fasole verde cu ceapă perlată. De asemenea, era plin cu 
oamenii pe care-i prețuiam. Ben. Grace, Mac și copiii. Mătușa 
Lada. Primise acordul medicului ei să sărbătorească cu noi, 
atâta timp cât nu se agita prea mult. Am adus-o împreună cu 
Ben, cu Roverul lui, și cu scaunul cu rotile. „Nu o să aibă nevoie 
de el mult timp”, a zis cardiologul ei. „Își revine repede”. 

Aveam și musafiri pe care voiam să-i cunosc mai bine. Precum 
tânărul Sam. Și vecinii mei, Jack Mance și iubitul lui, David. 
Voiau să-și verifice casa, așa că i-am invitat și pe ei. Poliţia 
găsise arma furată a lui Jack, cu o zi înainte. Fusese implicată 
într-un jaf în grup la Pizzeria Massamat. 

— Asta da poveste bună de publicat în Courier, a zis Jack. 

Eram pe cale să ne așezăm la masă când mi-am amintit că în 
toată agitația și pregătirile pentru sărbătoare, uitasem să-mi iau 
pastila. M-am scuzat și am fugit la baie. „la câte o pastilă în 
fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun”, mi-a indicat doctorul 
Patel. 

Am deschis dulapul cu medicamente și am luat suplimentul cu 
o doză mare de magneziu prescris de doctorul Patel, am umplut 
un pahar cu apă și m-am analizat în oglindă. Pentru prima dată 
în ultimele luni, arătam odihnită. Pielea era minunată, iar 
zgârietura de sub ochi abia se mai vedea. Am pus flaconul 


VP - 286 


înapoi în dulap, m-am întors înspre cadă și am înghiţit pastila 
uriașă. În timp ce beam apa, priveam lumina care se juca pe 
câmpul acoperit de zăpadă și ascultam vocile care veneau din 
sufragerie. Râsetele. 

Soarele amiezii reflecta ceva afară, sub fereastră, trimițând 
scântei de lumină în geam. M-am aplecat peste cadă, într-o 
poziţie ciudată, să văd exact ce era. Lângă fundaţia Cotețului, 
pe jumătate îngropată în zăpadă, săpăliga mea stătea lângă un 
morman de tulpini moarte de trandafiri și un sac gol de bulbi de 
narcise. Vârful argintiu al sapei strălucea în soare. 

Mi-am atins obrazul. Zgărietura. De acolo era. In timpul unui 
episod de somnambulism, scosesem tulpinile moarte și pline de 
spini și plantasem bulbii. O crenguţă și niște frunze mi-au ajuns 
în păr și pe haine. Îngenuncheasem chiar acolo, la lumina lunii și 
săpasem gropi cu săpăliga. Am zâmbit. Până la urmă, se pare că 
voi avea flori la primăvară. 

Poate acesta era un semn. Să-l întreb pe Jack Mance dacă 
voia să vândă Coteţul? Puteam să-i fac o ofertă cu banii de pe 
caiet. În ciuda defectelor Coteţului, îmi plăcea aici și deja 
prinsesem rădăcini. Părea că o să câștig destul pentru a plăti 
pentru renovare. 

Când m-am ridicat, l-am văzut pe câmp, la jumătatea 
distanței dintre Coteţ și pădure. Vântul ridica spirale de zăpadă 
de la pământ, în jurul lui. Stătea cu capul lui nobil ridicat, cu 
nasul înspre cer. Botul îi era înfrumusețat de mustăţi lungi. Avea 
coarnele înalte, cu multe ramificații, pieptul masiv și talia 
aproape la fel de mare, aproape de forma unei vaci mai mici. 
Era cel mai bătrân cerb pe care-l văzusem vreodată. 

— Cum ai rezistat iernilor atât de reci și aspre, cu atât de 
puțină mâncare? îmi venea să-l întreb. Cum ai scăpat de 
vânători? Cum de nu a dat nicio mașină peste tine? Cum ai 
supravieţuit atât de mult? Cum ai făcut față pierderilor și 
traumelor? Ai ceva sfaturi de viaţă? Trebuie să ai. 

Își întoarse capul înspre mine, îl înclină și scutură din coarne, 
parcă zicând: „Cucoană, sunt un cerb”, în timp ce se apropiară 
și restul animalelor. 

leșeau din pădure unul câte unul, mergând încet, în coloană. 
Toate formele și mărimile. Pui de cerbi, căprioare, iezi și cerbi 
mai tineri. Se opriră și pentru un moment se adunară în jurul lui, 
protejându-se unul pe celălalt de vânt, scoțând aburi din 


VP - 287 


corpurile lor calde. Apoi au început să se întoarcă în pădure, tot 
în coloană, în frunte cu cerbul bătrân. Intrau în pădure cu cozile 
albe strălucind în ultima rază de lumină. 

— Haide, Nora! Ne e foame! a strigat Ben din sufragerie. 


Erau toți acolo. Așteptau. Și nu aveau de gând să înceapă fără 
mine. 


VP - 288 


Din Pequod Courier 


Sfaturi de viaţă 
de Nora Glasser 


Sfaturile mătușii Lada 


Fă tot ce-ţi stă în putinţă. Dăruiește-te cu totul. 

Dacă lucrurile nu ies bine din prima, mai încearcă. 
După cum spun rușii: „Prima clătită este întotdeauna 
plină de cocoloașe”. 

Și apoi, „Cine nu-și asumă riscuri, nu ajunge să bea 
șampanie”. 


VP - 289 


ee 


AS 
virtual-project.eu 


violin 


VP - 290