James Patterson — [Alex Cross] 06 Trandafirii Sunt Rosii

PROLOG 
DIN CENUȘĂ... 
1 


Brianne Parker nu arăta ca o criminală sau ca o spărgătoare 
de bănci. Faţa ei de bebeluş păcălea pe toată lumea. Dar ştia că 
în dimineaţa aceea ar putea să ucidă dacă ar trebui. Avea să 
afle cu certitudine la ora opt şi zece minute. 

Femeia în vârstă de douăzeci şi patru de ani era îmbrăcată în 
kaki, într-un jerseu cu însemnele Universităţii din Maryland, iar 
în picioare avea o pereche de pantofi NIKE, albi, dar cam 
murdari. Când cobori din maşină şi se îndreptă apre standul de 
brazi unde se ascunse, nu o remarcă nici unul dintre navetiştii 
aflaţi pe stradă la ora aceea matinală. 

Era în faţa clădirii Citibank din Silver Spring, Maryland, cu 
puţin înaintea orei opt. Filiala urma să se deschidă în nouăzeci 
de secunde. Ştia din discuţiile pe care le ausese cu Creierul că 
era o clădire izolată, înconjurată de câteva magazine mari: 
Target, PETsMART, Home Depot, Circuit City. 

La opt fix, Brianne ieşi din ascunzătoarea ei de sub o reclamă 
agasantă şi colorată ce oferea publicului mic dejunuri 
McDonald's şi se apropie de bancă. Din unghiul respectiv nu 
putea fi observată de funcţionara care ieşise să deschidă uşa. 

La câţiva paşi de ea, îşi puse o mască de cauciuc cu chipul 
preşedintelui Clinton, o mască dintre cele mai populare şi mai 
greu de depistat. Ştia numele femeii şi îl rosti răspicat înfigându- 
i concomitent pistolul în spate. 

— Intră, domnişoară Jeanne Galetta. Apoi închide uşa. 
Mergem să o vedem pe şefa ta, doamna Buccieri. 

Discursul de la intrare fusese pregătit minuţios. Creierul 
spusese că era crucial ca jaful să se desfăşoare precis. 

— Nu vreau să te ucid, Jeanne, dar voi fi nevoită, dacă nu faci 
întocmai ce-ţi ordon. E rândul tău să vorbeşti, draga mea. Ai 
înţeles ce ţi-am spus până acum? 

Jeanne Galletta dădu din cap atât de puternic încât mai să-i 
sară ochelarii de pe nas. 

— Înţeleg. Te rog să nu-mi faci nimic, murmură ea. Avea spre 
treizeci de ani şi era destul de atractivă, dar costumul ei 


albastru şi pantofii cu toc o făceau să pară mai în vârstă. 

— Să mergem în biroul directoarei. Acum, domnişoară Jeanne. 
Dacă nu ies de aici în opt minute, vei muri. Vorbesc serios. Dacă 
nu ies de aici în opt minute, atât tu, cât şi doamna Buccieri veţi 
muri. Şi să nu crezi că n-o voi face doar fiindcă sunt femeie. O 
să vă împuşc ca pe nişte câini. 


2 
Îi plăcea aceasta aură de putere şi respectul care i se arăta la 
bancă. Urmând-o pe funcţionara care tremura toată, Brianne se 
gândea la secundele preţioase pe care le pierduse deja. Creierul 
explicase foarte clar programul după care urma să se 
desfăşoare jaful. Repetase de sute de ori că totul depindea de o 
execuţie perfectă. 


Minutele sunt foarte importante, Brianne. 

Secundele sunt foarte importante. 

Contează chiar şi că am ales tocmai Citibank pentru jaful de 
azi. 

Totul trebuia să se desfăşoare ca la carte. Înţelesese, ba chiar 
foarte bine. Creierul plănuise totul de nota 9,9999 pe ceea ce 
numea el „o scală numerică de la 1 la 10”. 

Brianne o împinse pe funcţionară în biroul directoarei. Auzi 
zumzăitul uşor al unui computer, apoi o văzu pe Betsy Buccieri 
şezând în spatele biroului. 

— În fiecare zi deschizi seiful la opt şi cinci, aşa că deschide-l 
şi azi pentru mine! ţipă ea la directoarea pe a cărei faţă se 
vedeau teama şi surpriza. Deschide-l acum! 

— Nu pot să-l deschid, protestă directoarea. Îl deschide 
automat un computer aflat la sediul central din Manhattan. Nu 
se întâmplă de două ori la aceeaşi oră. 

Hoaţa îi făcu semn doamnei Buccieri să fie atentă. Atentă la 
ce? 

— Cinci, patru, trei, doi, spuse ea. Apoi se întinse către 
telefonul de pe biroul directoarei. Se auzi apelul. Sincronizarea 
era perfectă. E pentru tine, îi explică Brianne. Ascultă foarte 
atent. 

Îi dădu receptorul directoarei ştiind exact cine era la celălalt 
capăt şi ce îi va spune. 

Vocea pe care avea să o audă nu era cea care te băga în 
sperieţi a Creierului, ci a altei persoane care o va înfricoşa mult 
mai tare. 

— Betsy, sunt eu, Steve. În casă la noi e un bărbat care mă 
ameninţă cu o armă. Spune că mă va ucide pe mine, pe micul 
Tommy şi pe Anna dacă femeia de la tine din birou nu pleacă cu 
banii la opt şi zece fix. E opt şi patru minute. 

— Steve? Steve! Betsy Buccieri începu să plângă şi se holbă 
la femeia cu mască, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. Te 


rog nu le face rău. Deschid acum seiful. 

Brianne repetă mesajul pe care îl auzise directoarea: 

— La opt şi zece fix. Nici o secundă mai târziu. Şi nu încerca 
să faci vreo tâmpenie, adică să declanşezi o alarmă. 

— Urmează-mă. Promit să nu fac nimic, spuse Betsy. Aproape 
că nu mai putea gândi. Steve, Tommy, Anna. Numele îi 
bubuiau în urechi. 

Ajunseră în faţa seifului lui Mosler. Era 8:05. 

— Deschide uşa, Betsy. Suntem contracronometru. Pierdem 
timp. Familia ta pierde timp. Steve, Anna, micuțul Tommy, cu 
toţii ar putea muri. 

Betsy Buccieri avu nevoie de mai puţin de două minute ca să 
intre în seif - o minunăţie făcută din oţel, cu pistoane ca ale unei 
locomotive. Pe toate rafturile se aflau grămezi de bani - mai 
mulţi bani decât văzuse Brianne în toată viaţa ei. Deschise două 
sacoşe şi începu să le umple cu bancnote. Directoarea şi Jeanne 
Galetta o priveau în tăcere. Îi plăcea expresia de teamă şi 
respect pe care o citea pe feţele lor. 

Umplând sacoşele cu bani, Brianne calcula timpul rămas, aşa 
cum primise instrucţiuni. După ce termină, le spuse: 

— O să vă închid pe amândouă în seif. Nu vreau să aud nimic 
sau vă împuşc şi încui în seif cadavrele voastre. 

— Te rog să nu le faci rău soţului şi copilului meu, o imploră 
Betsy. Am făcut ceea ce... 

Brianne închise uşa grea de metal fără să mai asculte şi restul 
rugăminţilor. Apoi își scoase masca cu chipul preşedintelui 
Clinton. 

Era în întârziere. Traversă holul, deschise uşa de la intrare - 
purta mănuși de cauciuc - și ieşi. Ar fi vrut să o ia la fugă spre 
mașină, dar se abţinu şi merse liniştită ca şi cum nu ar fi avut 
nici o problemă. Era tentată să scoată pistolul şi să facă o gaură 
în faţa zâmbitoare a lui Ronald McRahat care se holba la ea de 
pe panoul promoţional. Cu siguranţă că nu atitudinea era ceea 
ce îi lipsea. 

Când ajunse la maşină, se uită la ceas. Era ora opt, zece 
minute şi cincizeci şi două de secunde. Era în întârziere, dar așa 
trebuia să fie. Zâmbi. 

Nu-l sună pe Errol, care se afla în casa familiei Buccieri, ca să- 
i spună că luase banii şi că se află în siguranţă în maşină. 

Aşa hotărâse Creierul. 


Ostaticii trebuiau să moară. 


PARTEA | 
JAFURI ŞI CRIME 
3 


E o vorbă pe care am ajuns să o cred de când sunt detectiv: 
Nu îți închipui că nu sunt crocodili doar fiindcă apa e liniştită. 

Apa chiar părea liniştită în ziua aceea. Fetiţa mea, Jannie, se 
juca cu pisica Rosie ţinând-o de labele din faţă şi silind-o să 
danseze. Îi cânta cu o voce suavă un cântecel de copii. 

Trandafirii sunt roşii, violetele sunt albastre... Era 
un moment şi o imagine pe care nu aveam să le uit. Prieteni, 
rude şi vecini începuseră să sosească pentru a sărbători botezul. 
Aveam un chef nebun de petrecere. Bunica Nana pregătise 
numeroase feluri de mâncare pentru această ocazie specială. 
Contribuisem şi eu cu prăjitura mea cu frişcă şi fructe de 
pădure. 

Printre notițele de pe uşa frigiderului Nanei era una pe care 
scria: „Oamenii de culoare au o magie şi un spirit festiv pe care 
nimeni nu a reuşit să le suprime. Dar toți încercaseră.” - 
Toni Morisson. Am zâmbit gândindu-mă la magia şi spiritul festiv 
al bunicii mele în vârstă de optzeci şi ceva de ani. 

Totul era perfect. Jannie, Damon, micul Alex şi cu mine îi 
întâmpinam pe toţi musafirii pe verandă. Alex, care era un 
bebeluş foarte sociabil, era la mine în braţe. Zâmbea fericit 
tuturor, chiar şi partenerului meu, John Sampson, care de obicei 
sperie copiii pentru că este uriaş - şi e de speriat. 

— E clar că puştiului îi place să petreacă, observă Sampson. 

Sampson îmi luă copilul din braţe. Alex aproape că dispăru în 
mâinile lui care au mărimea unor mănuşi de baseball. Uriaşul 
râse şi începu să vorbească cu bebeluşul în limba lui. 

Christine ieşi din bucătărie şi ni se alătură. Deocamdată, atât 
ea, cât şi Alex Jr. locuiau în altă parte. Speram că ni se vor 
alătura şi vom trăi cu toţii ca o familie mare şi fericită. Voiam să 
o iau de soţie pe Christine şi voiam să-l trezesc pe Alex 
dimineaţa şi să-l duc la culcare seara. 

— ÎI iau pe Alex la o plimbare ca să agăţăm şi noi ceva, spuse 
Sampson. 

— Crezi că se va căsători vreodată? întrebă Christine. 

— Alex? Cu siguranţă. 

— Nu, partenerul tău de nebunii, John Sampson. Se va 
căsători vreodată ca să se aşeze la casa lui? Nu părea să o 


deranjeze că noi nu eram căsătoriţi. 

— Probabil că da - la un moment dat. John a avut un exemplu 
negativ în familie. Tatăl lui i-a părăsit când el avea doar un an şi 
a murit de o supradoză. Şi mama lui John era dependentă de 
droguri. A trăit pe undeva prin sud până acum vreo câţiva ani. 
Practic, l-au crescut mătuşă-mea Tia şi cu Nana. 

Îl urmăream pe Sampson cu privirea când străbătea camera 
plină de oaspeţi. Îi făcea avansuri unei colege de-a lui Christine, 
o femeie frumoasă pe nume De Shawn Hawkins. 

— Chiar se foloseşte de Alex pentru a agăța femei, remarcă 
uimită Christine. De Shawn, ai grijă, îi strigă ea prietenei sale. 

— Spune ce are de gând să facă şi face ceea ce spune, am 
replicat râzând. 

Petrecerea începuse pe la două după-amiază şi la nouă seara 
încă era în toi. Tocmai cântasem în duet cu Sampson o melodie 
a lui Joe Tex care avusese un succes teribil. Toată lumea a râs şi 
ne-a aplaudat. Sampson începuse să cânte: „You're the First, 
the Last, My Everything”. 

Atunci apăru şi Kyle Craig de la FBI. Ar fi trebuit să le spun 
tuturor să plece, dar petrecerea nu se terminase încă. 


4 

Kyle îi adusese bebeluşului baloane şi un cadou împachetat 
într-o hârtie colorată. Dar nu putea să mă prostească pe mine 
cu asta. Kyle mi-e prieten bun şi probabil că este un poliţist 
fantastic, dar este antisocial şi evită petrecerile de parcă ar fi 
boli contagioase. 

— Te rog, nu în seara asta, Alex, îmi spuse Christine, brusc 
preocupată şi oarecum supărată. Te rog nu te implica în cine 
ştie ce caz îngrozitor. Nu în seara botezului. 

Înţelegeam perfect ce voia să spună şi cheful de petrecere îmi 
cam pierise. 

Blestemat să fii Kyle Craig. 

— Nu, nu şi iarăşi nu, am spus îndreptându-mă spre Kyle. Am 
făcut o cruce cu degetele. Pleacă! 

— Şi mie îmi pare bine să te văd, spuse Kyle îmbrăţişându- 
mă. Omor deosebit de grav, şopti el. 

— Îmi pare rău, vino mâine sau în altă zi. În seara asta am 
liber. 

— Ştiu, Alex, dar e un caz deosebit de grav. A făcut vâlvă 
mare. 

Ţinându-se de mine, Kyle îmi spuse că venise la Washington 
doar pentru seara aceea şi că avea mare nevoie de ajutorul 
meu. Era extrem de stresat. L-am refuzat din nou, dar nici nu m- 
a ascultat şi amândoi ştiam că trebuia să ajut FBl-ul în cazurile 
importante. Mai mult, îi datoram şi lui Kyle nişte favoruri. Cu 
câţiva ani în urmă mă lăsase să particip la investigarea unui caz 
de răpire cu crimă care avusese loc în Carolina de Nord în 
perioada în care nepoată-mea dispăruse de la Universitatea 
Duke. 

Kyle îl cunoştea pe Sampson şi pe alţi câţiva detectivi, 
prieteni de-ai mei. Se luară la discuţii de parcă era o vizită de 
curtoazie. Am observat că oamenii îl plac pe Kyle. Şi eu îl plac, 
dar nu acum, nu în seara asta. Ceru să-l vadă pe Alex înainte de 
a începe discuţiile serioase. 


5 

L-am însoțit pe Kyle. Eram amândoi aplecaţi asupra 
bebeluşului care dormea în camera Nanei printre urşi colorați şi 
mingi de cauciuc. Ţinea în braţe ursul lui favorit - Pinky. 

— Sărmanul copilaş. Ce ghinion pe capul lui, murmură Kyle 
uitându-se la Alex. Seamănă cu tine în loc să semene cu 
Christine. Şi ce zici că mai faci? 

— Ne reacomodăm şi noi, am răspuns, ceea ce nu era 
întrutotul adevărat, din păcate. Christine fusese plecată din 
Washington vreme de un an şi de când se întorsese nu ne era 
aşa de bine precum mă aşteptam. Îmi lipsea enorm intimitatea, 
dar nu puteam să spun asta nimănui, nici măcar lui Sampson 
sau Nanei. 

— Te rog, Kyle, lasă-mă în pace în seara asta. 

— Mi-aş dori să nu fie urgent, Alex, dar din păcate nu aşa stau 
lucrurile. Sunt în drum spre Quantico. Unde putem vorbi? 

Am dat din cap, dar simţeam cum creşte furia înăuntrul meu. 
L-am condus într-o cameră unde se afla o pianină care cântă la 
fel de bine ca şi mine. M-am aşezat pe scaunul din faţa ei şi am 
cântat câteva note din melodia lui Gershwin: „Să lăsăm totul la 
o parte”. 

— Îmi pare rău, mormăi Kyle, recunoscând cântecul. 

— Nu destul, după cum se pare. Continuă. 

— Ai auzit de jaful de la Citibank din Silver Spring şi de 
crimele din casa directoarei? Soţul directoarei, dădaca şi băiatul 
ei în vârstă de trei ani? 

— Cum aş fi putut să nu aud? am spus, uitându-mă în altă 
direcţie. Crima îngrozitoare şi lipsită de sens mă întristase când 
citisem despre ea. Relatarea apăruse în toate ziarele şi la 
televizor. Chiar şi poliţiştii din Districtul Columbia erau revoltați. 

— De fapt, n-am prea înţeles ce s-a întâmplat în casa 
directoarei. Criminalii luaseră banii, nu? De ce au omorât şi 
ostaticii dacă luaseră banii? Dar asta ai venit să-mi spui, nu? 

Kyle încuviinţă. 

— Au ieşit cu întârziere din bancă. Ordinul fusese ca persoana 
aflată în bancă să iasă la opt şi zece fix. A ieşit cu o întârziere de 
mai puțin de un minut. Mai puţin de un minut, Alex! Aşa că 
i-au ucis pe tatăl de treizeci şi trei de ani, pe băieţelul de trei ani 
şi pe doica lui. Doica avea douăzeci şi cinci de ani şi era gravidă. 


l-au executat pe tată, pe băiat şi pe doică, poţi să-ţi imaginezi 
scena, Alex? 

Mi-o imaginam chiar foarte bine. Simţeam tensiunea 
cuprinzându-mi tot corpul. Cum putuseră să-i ucidă pe aceşti 
oameni fără nici un motiv? Dar tot n-aveam chef să mă implic în 
nici o treabă a poliţiei. ` 

— Şi totuşi ce te aduce la mine în seara asta? In ziua 
botezului fiului meu? 

— La naiba, spuse Kyle zâmbind. Oricum trebuia să vin și să 
văd pruncul mult aşteptat. Din păcate, cazul ăsta arde, nu 
glumă. E posibil ca răufăcătorii să fie din Districtul Columbia. 
Chiar dacă nu sunt din Washington, s-ar putea ca cineva de aici 
să-i cunoască. Vreau ca tu să-i cauţi pe aceşti criminali, Alex, 
înainte să mai atace. Noi credem că nu e un atac singular. 
Oricum, copilul tău e deosebit de frumos. 

— Da, şi tu eşti deosebit! Mai presus de orice comparaţie! 

— Copilul de trei ani, tatăl şi doica, repetă Kyle înainte de a 
pleca de la petrecere. Era gata să iasă pe uşă când se întoarse 
şi-mi spuse: Tu eşti persoana potrivită pentru asta, Alex. Au ucis 
o familie, Alex. 

După plecarea lui Kyle am intrat în casă să o caut pe 
Chiristine. Mi-a stat inima în loc. Îl luase pe Alex şi plecase fără 
să spună o vorbă. 


6 

Fără tragere de inimă, Creierul parcă maşina pe stradă, apoi 
se îndreptă spre un grup de case abandonate la o aruncătură de 
băț de râul Anacostia. Luna arunca o lumină rece pe rândurile 
de case în ruine, fără ferestre. Se întreba dacă va avea puterea 
să facă asta. Murmură doar pentru el: „Către valea morţii.” 

Spre nemulţumirea lui, îşi dădu seama că ascunzătoarea 
familiei Parker era în rândul de case cel mai îndepărtat de 
stradă. Se stabiliseră la etajul trei. Încântătoarea lor locuinţă era 
mobilată cu un scaun ruginit de metal şi o saltea pătată. 
Ambalaje pline de grăsime de la KFC şi Mickey D's zăceau 
împrăştiate pe podea. 

Intră în cameră ţinând două cutii cu pizza caldă şi o pungă de 
hârtie. 

— Am adus o sticlă de Chianti şi pizza. E cazul să sărbătorim, 
nu? 

Brianne şi Errol erau înfometați, aşa că se năpustiră pe pizza. 
Aproape că nici nu-l salutară, ceea ce el aprecie ca o lipsă de 
respect. Creierul turnă vin în paharele de plastic pe care le 
adusese. Le dădu şi celorlalţi câte unul şi ţinu un toast. 

— Pentru o crimă perfectă! 

— Mda, crimă perfectă, spuse Errol Parker nemulţumit după 
ce gustă din Chianti. Aşa-i spui tu la ceea ce s-a întâmplat în 
Silver Spring?! Trei omoruri care ar fi putut fi evitate. 

— Da, aşa o numesc eu. O crimă absolut perfectă. Vei vedea. 

Mâncară şi băură în tăcere. Cei doi Parker arătau nemulţumiţi, 
sfidători chiar. Brianne îi arunca din când în când o privire. 
Brusc, Errol Parker îşi duse mâna la gât şi tuşi de câteva ori. Îşi 
simţea gâtul şi pieptul arzând. Nu mai putea să respire, iar când 
încercă să se ridice nu reuşi. 

— Ce este? Ce se întâmplă, Errol? Erro//? întrebă Brianne 
alarmată. 

Apoi îşi duse şi ea mâna la gât. Parcă înghiţise foc. Se ridică 
de pe saltea, lăsă să-i scape paharul cu vin şi îşi duse ambele 
mâini la gât. 

— Ce dracu' se întâmplă? ţipă ea la Creier. Ce ne-ai făcut? 

— Chiar trebuie să-ţi explic? răspunse el cu un glas rece, 
distant. 

Camera păru să se învârtă incontrolabil. Errol începu să aibă 


spasme, urmate de o criză şi căzu pe podea. Brianne îşi muşcă 
limba. Amândoi se ţineau de gât. Se înecau şi tuşeau, incapabili 
să mai respire. Feţele lor se învineţiseră. 

Creierul străbătu camera şi-i privi. Paralizia indusă de otravă 
era progresivă şi extrem de dureroasă. Incepuse cu mușchii 
faciali şi continua cu gâtul. Era evident că cei doi nu mai puteau 
să înghită. În cele din urmă se localiză la nivelul plămânilor. 
Doza mare de Anectine provocă stopul cardiac. 

In mai puţin de cincisprezece minute, cei doi muriră uciși cu 
acelaşi sânge rece ca şi victimele din Silver Spring. Zăceau 
parcă răstigniţi pe podea. Era sigur că muriseră amândoi, dar 
verifică totuşi semnele vitale. Arătau de parcă ar fi căzut de la 
înălţime. 

— Pentru o crimă perfectă, murmură Creierul uitându-se la 
cele două cadavre prăvălite în poziţii groteşti. 


7 

Am încercat s-o sun pe Christine a doua zi de dimineaţă, dar 
ea îşi selecta apelurile şi nu îmi răspundea. Nu-mi mai făcuse 
asta niciodată şi m-a durut. N-am reuşit să mă gândesc la 
altceva câtă vreme am făcut duş şi m-am îmbrăcat. Mă durea, 
dar eram şi puţin supărat pe ea. 

Am plecat împreună cu Sampson înainte de ora nouă. Cu cât 
citeam mai mult despre jaful de la Citibank, cu atât mai confuză 
mi se părea desfăşurarea evenimentelor. Nu avea nici o logică. 
Ce rost avea să ucizi trei oameni nevinovaţi? Jefuitorii îşi luaseră 
deja banii. Ce minte crudă şi bolnavă putea să facă aşa ceva? 
De ce să-i omoare pe tată, pe copil şi pe doică? 

Ziua s-a dovedit foarte lungă şi tot ce se întâmplă era era 
frustrant. La nouă seara noi tot mai lucram. Am încercat s-o sun 
din nou pe Christine acasă, dar nu răspundea sau nu era acolo. 

Aveam vreo două carneţele jerpelite de atâta folosinţă, pline 
cu nume de informatori. Vorbisem deja cu mai mult de douăzeci 
dintre ei, dar mai rămăseseră o mulţime şi pentru zilele 
următoare. Cazul mă acaparase deja bine. De ce îi uciseseră pe 
cei trei? De ce distruseseră o familie care nu avea nici o vină? 

— Ne învârtim în jurul cozii, remarcă Sampson în timp ce 
conduceam vechea mea maşină spre cartierul de sud-est. Abia 
terminasem de vorbit cu un hoţ mărunt pe nume Nomar 
Martinez. Auzise de jaful din Maryland, dar nu ştia cine sunt 
autorii. La radio se auzea cântând Marvin Gaye. Mă gândeam la 
Christine. Nu mai accepta să patrulez străzile, însă nu eram 
sigur că pot renunţa la slujba mea de detectiv. Îmi plăcea prea 
mult. 

— Şi mie mi s-a părut la fel când am vorbit cu Nomar. Poate 
că ar fi trebuit să-l arestăm. Mi s-a părut că se temea de ceva. 

— Cui nu-i e frică de ceva în cartierul ăsta? răspunse 
Sampson. Dar întrebarea rămâne: Cine ne va spune ceva? 

— Ce zici de mutra aia? am zis arătându-i lui Sampson colţul 
străzii de care ne apropiam. Ştie cam tot ce se întâmplă pe aici. 

— Ne-a văzut şi încearcă să dispară! 


8 

Am tras tare stânga de volan. Porche-ul a derapat puţin şi a 
luat curba brusc. Am ieşit din maşină în viteză şi am luat-o la 
fugă după Cedric Montgomery. 

— Stai, poliţia! am strigat după el. 

Montgomery era o sursă de informaţii, dar nu era turnător. 
Pur şi simplu ştia diverse lucruri. Era puţin trecut de douăzeci de 
ani; Sampson şi cu mine eram trecuţi bine de patruzeci, dar 
trăgeam de fiare şi eram încă rapizi, sau cel puţin aşa credeam. 
Dar Montgomery se mişca bine. Avea ceva avans faţă de noi. 

— E un sprinter bun, gâfâi Sampson. Fugeam amândoi umăr 
la umăr. Noi, însă, suntem de cursă lungă. 

— Poliţia! strigai eu din nou. De ce fugi, Montgomery? 

Îmi simţeam sudoarea curgând pe ceafă şi pe spate. Din păr 
îmi curgeau picături de transpiraţie. Ochii îmi ardeau. Dar eram 
încă în stare să fug, nu?! 

— Hai că-l prindem, am spus. Am turat motorul şi am 
accelerat. Era o provocare adresată lui Sampson, un joc pe care- 
| făceam de ani de zile. Cine poate? Noi. 

Câştigam teren faţă de Montgomery. Se întoarse şi nu-i veni 
să creadă că eram chiar în spatele lui. Două trenuri de marfă în 
spatele lui şi nu putea să iasă de pe şine. 

— Calc-o la maximum, iubire! zise Sampson. Pregăteşte-te de 
impact. 

Dădusem tot ce puteam. Alergam într-o cursă personală și 
Montgomery era linia de sosire. 

L-am lovit amândoi în acelaşi timp. S-a prăbuşit asemeni unui 
atacant prins între doi fundaşi extrem de rapizi. Mă temeam că 
nu se va mai ridica niciodată. Însă Montgomery se rostogoli de 
două ori, gemu, apoi se uită la noi surprins. 

— La dracu'! murmură el. A fost tot ce-a spus. Am acceptat 
complimentul şi i-am pus cătuşele. 

Două ore mai târziu stăteam de vorbă cu Montgomery la 
secţie. A recunoscut că auzise câte ceva despre jaful şi crimele 
din Silver Spring şi era dispus să ne spună şi nouă dacă nu-i 
făceam nimic în legătură cu drogurile pe care le găsisem la el 
când îl arestasem. 

— Ştiu pe cine căutaţi, spuse foarte sigur de el. Dar n-o să vă 
placă când o să aflaţi cine e. 

A avut dreptate - nu mi-a _ plăcuţ deloc ce mi-a spus. 


9 

Nu eram sigur că pot avea încredere în informaţiile lui, dar îmi 
dăduse o pistă bună pe care trebuia s-o analizez. Avea dreptate 
măcar dintr-un punct de vedere: ceea ce-mi spusese nu-mi 
făcea deloc plăcere. Una dintre persoanele despre care mi-a zis 
că era implicată în jaf era fratele vitreg al fostei mele soţii, 
Maria. Auzise că era posibil ca Errol Parker să fie implicat în jaful 
de la banca din Silver Spring 

În ziua următoare am încercat să-l localizez pe Errol împreună 
cu Sampson, dar nu era de găsit nici acasă, nici în vreun alt loc 
pe unde bântuia de obicei. Nici soţia lui, Brianne, nu era de 
găsit. Nimeni nu-i văzuse de cel puţin o săptămână. 

Pe la trei şi jumătate am trecut pe la Sojoumer Truth School 
să văd dacă Christine mai era acolo. Mă gândisem la ea toată 
ziua. Nu mi-a răspuns la telefon şi nici la mesajele pe care i le 
lăsasem. 

Pe Christine Johnson o cunoscusem cu doi ani în urmă şi eram 
pe punctul de a ne căsători. Apoi s-a întâmplat ceva tragic şi 
încă mă simt vinovat de asta: a fost răpită de un monstru care 
comisese câteva crime în cartierul de sud-est. Fusese ostatică 
aproape un an de zile. Christine a fost răpită fiindcă noi 
doi eram împreună. A lipsit un an de zile şi toată lumea a 
crezut că era moartă. Când au găsit-o, am avut o altă surpriză. 
Avea un copil, pe băieţelul nostru, Alex. Dar răpirea o schimbase 
şi o rănise într-un fel pe care nu putea să-l înţeleagă şi căruia 
nu-i făcea faţă. Am încercat s-o ajut cum m-am priceput mai 
bine. Eram din nou împreună de câteva luni, dar n-a încetat să 
mă îndepărteze din ce în ce mai mult de ea şi acum Kyle Craig 
înrăutăţise lucrurile. 

De obicei Nana avea grijă de copil cât Christine era la școală. 
Apoi ea şi Alex se duceau în apartamentul ei din Mitchellville. 
Aşa îi era ei mai bine. 

Am intrat în şcoală printr-o uşă de lângă sala de sport şi am 
auzit sunetul familiar al mingilor de baschet bătute cu putere și 
râsetele şi strigătele voioase ale copiilor. Am găsit-o pe Christine 
lucrând pe calculatorul din biroul ei. E directoare la Sojoumer 
Truth School, unde învaţă Jannie şi Damon. 

Am citit ce scria pe perete: Admiră cu voce tare şi 
critică în șoaptă. Mă întrebam dacă Christine putea să facă 
asta pentru mine. 


— Alex! se miră ea când mă văzu la uşă. Aproape am 
terminat, vin într-o clipă. 

Cel puţin nu părea să mai fie supărată în legătură cu apariţia 
lui Craig. Nu mi-a zis să plec. 

— Am venit să te iau de la şcoală şi să-ţi car şi cărţile, i-am 
spus zâmbind. Eşti de acord? 

— Presupun că da, răspunse, dar fără să zâmbească. Părea 
atât de îndepărată de mine. 


10 

Când Christine şi-a terminat treaba am închis şcoala împreună 
şi am pornit către Fifth Avenue. Respectând promisiunea, căram 
servieta lui Christine în care erau probabil vreo duzină de cărţi. 
Am încercat să glumesc: 

— Nu mi-ai zis că trebuie să-ţi duc şi bila de bowling. 

— Cărţile sunt grele - ţi-am zis. Sunt un gânditor cu greutate, 
ştii? Îmi pare bine că ai trecut pe la mine în seara asta. 

— Nimeni n-ar fi putut să mă ţină departe. 

Aş fi vrut să o iau pe Christine de braţ sau măcar să o ţin de 
mână, dar m-am abținut. 

Mi se părea ciudat şi în neregulă să fiu atât de aproape de ea 
şi atât de distant. Muream s-o strâng în braţe. 

— Vreau să vorbim despre ceva, Alex, spuse ea în cele din 
urmă. 

Se uita fix în ochii mei şi-mi dădeam seama după privirea ei 
că nu aveam să aud veşti bune. 

— Speram că nu mă va deranja dacă vei începe să 
investighezi o altă crimă, continuă ea, dar mă deranjează şi nu 
mă gândesc decât la asta. Îmi fac griji pentru tine şi pentru copil 
şi mi-e frică şi pentru mine. După tot ceea ce s-a întâmplat în 
Bermude, nu pot să gândesc altfel. De când m-am întors la 
Washington nu mai reuşesc să dorm. 

Eram distrus s-o aud vorbind aşa. Îmi părea atât de rău 
pentru tot ceea ce i se întâmplase. Totuşi, se schimbase atât de 
mult. Nu părea să existe ceva ce aş fi putut face pentru a o 
ajuta. Am încercat luni de zile, dar nimic nu părea să 
funcţioneze. Îmi era teamă că o voi pierde pe ea, dar şi pe copil. 

— Îmi amintesc câteva din visele pe care le-am avut în ultimul 
timp. Sunt atât de violente, Alex. Şi atât de reale. Azi-noapte am 
visat că erai din nou pe urmele Nevăstuicii şi că te-a ucis. Stătea 
nemişcat şi continua să tragă în tine. Apoi a venit şi m-a ucis pe 
mine şi pe copilaş. M-am trezit urlând. 

— Geoffrey Shafer e mort, Christine, am spus luând-o de 
mână. 

— N-ai de unde să ştii sigur, mă contrazise ea şi-şi 
trase mâna. Era iar nervoasă. 

Ne-am plimbat pe malul râului Anacostia şi mi-a povestit şi 
celelalte vise pe care le avusese. Am simţit că nu voia să le 
interpretez - doar s-o ascult. Toate visele erau violente, oameni 


pe care-i cunoştea Christine erau ucişi sau mutilaţi. Ne-am oprit 
la colţul străzii pe care locuiam eu şi mi-a zis: 

— Alex, am ceva să-ţi spun: m-am adresat unui psihiatru, 
doctorul Belair din Mitchellville, care mă ajută. Nu vreau să mai 
fim împreună. M-am gândit la asta săptămâni întregi şi am 
discutat cu doctorul Belair. Nu poţi face nimic să-mi schimbi 
părerea şi ţi-aş fi recunoscătoare dacă nici n-ai încerca. 

Și-a luat servieta şi s-a îndepărtat. Nu mi-a dat timp să spun 
nimic - oricum nu eram în stare. Văzusem adevărul în ochii ei. 
Nu mă mai iubea. Ceea ce făcea totul mult mai greu de suportat 
era că eu încă o iubeam pe ea şi, bineînţeles, pe copilul nostru. 


11 

Cum nu aveam de ales, m-am implicat profund în rezolvarea 
jafului şi a crimelor. Ziarele şi televiziunile continuau să dea 
publicităţii poveşti senzaţionale despre triplul asasinat. Poza 
micului Tommy Buccieri era omniprezentă. Mă întrebam dacă nu 
cumva era intenţia ucigaşului să ne facă să ne simţim atât de 
revoltati. 

Am încercat o zi întreagă Împreună cu Sampson să dăm de 
urma soţilor Parker. Cu cât mai mult investigam această 
poveste împreună cu FBI-ul, cu atât realizam că probabil cei doi 
fuseseră implicaţi în jefuirea unor bănci mici din Maryland şi 
Virginia vreme de cel puţin un an. Dar ceea ce se întâmplase în 
Silver Spring era diferit. Dacă ei erau făptaşii, atunci îşi 
schimbaseră stilul: deveniseră nişte ucigaşi brutali și fără 
inimă. De ce? 

Ne-am oprit pe la amiază să luăm prânzul în Boston Market. 
Nu era locul nostru preferat, dar era la îndemână şi uriaşului îi 
era foame. Eu aş fi putut să continuu şi fără să mănânc. 

— Crezi că cei doi pregătesc o altă lovitură? mă întrebă el în 
timp ce mâncam. 

— Dacă ei sunt autorii jafului din Maryland, probabil că se 
ascund. Ştiu că toată lumea e pe urmele lor. Errol mai merge din 
când în când în Carolina de Sud la pescuit şi Kyle a trimis câţiva 
agenţi să supravegheze locul. 

— Îl cunoşti bine pe Errol? vru să ştie Sampson. 

— Ne-am mai întâlnit pe la reuniuni de familie, dar nu venea 
prea des. Am fost o dată cu el la pescuit şi se purta ca un copil 
când pescuiam bibani şi draci de mare. 

— Te gândeşti mult la Maria? 

M-am afundat mai tare în scaun. Nu eram sigur că aş vrea să 
vorbesc acum despre asta. 

— Câteodată îmi aduc aminte de ea. În special duminica. 
Obişnuiam să dormim până la prânz şi apoi să luăm o masă 
liniştită sau să mergem până la lacul de lângă râu, St.Tony, sau 
să ne plimbăm în Parcul Garfield. E trist şi de neînțeles, John, că 
a murit atât de tânără. Şi mă doare foarte tare că n-am reuşit să 
aflu cine a ucis-o. 

Sampson continuă să mă preseze cu întrebări. Uneori e foarte 
enervant. 

— Şi relaţia ta cu Christine? Merge bine? 


— Nu, admisei eu, dar n-am putut să-i spun tot adevărul. Nu 
poate să uite ce s-a întâmplat cu Geoffrey Shafer, şi nici măcar 
nu sunt sigur că Nevăstuica a murit. Am terminat? 

— Prânzul sau interogatoriul? 

— Hai să mergem şi să încercăm să-i găsim pe Errol şi 
Brianne Parker. Să rezolvăm jaful şi să ne luăm liber restul zilei. 


12 

Pe la şapte seara am hotărât să facem o pauză ca să luăm 
cina. Ne gândeam că vom lucra până târziu, poate după miezul 
nopţii. M-am dus acasă să dejunez cu Nana şi cu copiii. 

Am mâncat şi am complimentat-o pe Nana pentru talentele ei 
culinare, dar nu prea simţeam gustul mâncării. Ţineam doar 
pentru mine ceea ce se întâmplase cu Christine și probabil că nu 
era cel mai inteligent lucru. 

Mă înţelesesem să mă întâlnesc cu Sampson pe la zece ca să 
mergem să vorbim cu câteva păsări de noapte care erau mai 
ușor de găsit la ora aceea. Pe la zece şi un sfert patrulam deja 
prin cartierul de sud-est în maşina mea. 

Sampson observă un traficant mărunt de droguri, turnător de- 
al nostru. Darryl Snow îşi pierdea vremea cu prieteni de-ai lui în 
faţa unui bar al cărui nume se schimba periodic şi care acum se 
chema „Fostul”. 

Am coborât din maşină şi ne-am apropiat repede de Snow. Nu 
mai avea unde s-o şteargă. Ca întotdeauna, hainele de pe el îl 
făceau pe Darryl uşor de recunoscut. 

— Salut, Snowman, îl gratulă Sampson cu o voce joasă. Te 
topeşti pe picioare. 

Chiar şi prietenii lui începură să râdă. Darryl avea un metru 
optzeci şi nici măcar şaizeci de kilograme cu tot cu hainele de 
firmă cu care era îmbrăcat. l-am zis: 

— Hai să facem o plimbare şi să vorbim puţin, Darryl. 

Dădu din cap neîncrezător ca un căţel pus în maşină la lunetă, 
dar mă urmă. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine, Cross. 

— Errol şi Brianne Parker, îi spusei când eram deja la o 
distanţă apreciabilă de ceilalţi. 

Darryl se uită la mine încruntat, continuând să-şi bălăbăne 
capul. 

— Tu, care o ţineai pe soră-sa? De ce mă întrebi pe mine? De 
ce te tot iei de viaţa mea, omule? 

— Errol nu prea îşi mai petrece timpul cu familia. E prea 
ocupat să jefuiască bănci. Unde e, Darryl? Nici eu şi nici 
Sampson nu-ţi datorăm vreo favoare în momentul ăsta, şi asta 
te pune într-o poziţie delicată. 

— N-o să mor de grija asta, răspunse şi întoarse privirea. 

Am întins mâna şi l-am apucat de geacă. 


— Ba eu cred că da, şi o ştii şi tu, Darryl. 

Snow pufai şi înjură şoptit. 

— Am auzit că Brianne e pe undeva prin clădirile alea vechi 
de pe First Avenue. Clădirile ale de rahat, da' nu-s sigur c-o s-o 
găseşti p-acolo. 

Sampson veni prin spatele lui. 

— Bau, făcu el şi Snow se sperie, gata să cadă. 

— E de vreun ajutor? întrebă Sampson. Mie mi se pare că-i 
cam nervos. 

— Nu ştiu, am răspuns. Eşti de vreun ajutor, Darryl? 

Vocea lui era sugrumată. 

— i-am zis pe unde a fost văzută Brianne Parker. De ce nu te 
duci acolo? Lasă-mă dracu' în pace!!! Voi doi parcă sunteţi dintr- 
un film de groază. 

— Mult mai de speriat decât un film de groază, Darryl, a 
mârâit Sampson. Filmu-i film, noi suntem de-adevăratelea. 


13 

— Nu-mi plac deloc poveştile astea urâte de la miezul nopţii, 
spuse Sampson pe când ne îndreptam către clădirile 
abandonate de pe First Avenue. Pe aici trăiau, dac poţi să-i spui 
trai, toţi drogaţii şi oamenii fără adăpost din capitala Americii. 

— Parcă-i o scenă din „Noaptea morţilor vii”, murmură 
Sampson şi avea dreptate. 

Toţi cei din zonă arătau ca nişte zombi. 

— Errol Parker? Brianne Parker? rosteam cu voce joasă, în 
timp ce treceam pe lângă bărbaţii nebărbieriţi şi cu priviri goale, 
dar nimeni nu-mi răspunse. Cei mai mulţi nici nu se uitau la 
mine sau la Sampson. Ştiau că suntem poliţişti. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Dumnezeu vă iubeşte pe toţi, îi 
maimuţări Sampson pe cerşetorii care umblau cu „cutia milei” 
prin oraş. 

Am luat la cercetat clădire cu clădire, etaj cu etaj, din pivniţă 
până la acoperiş. Ultima în care am intrat părea părăsită și nu 
fără motiv. Era cea mai distrusă dintre toate. 

— Te urmez, Alphonse, mormăi Sampson. Era foarte târziu și 
devenise din ce în ce mai morocănos. 

Aveam o lanternă, aşa că am luat-o înainte. La fel cum 
făcusem și în celelalte clădiri, am început căutarea din pivniţă. 
Podeaua era plină de găuri şi pânze de păianjen acopereau 
totul. M-am apropiat de uşa de lemn şi am deschis-o cu piciorul. 
Auzeam rozătoare de diferite mărimi scurmând în interiorul 
zidurilor de parcă erau prinse în capcană. In afară de șobolani 
nu se vedea nimic altceva. 

— Errol? Brianne? strigă Sampson. Şobolanii chiţăiră drept 
răspuns. 

Am continuat să căutăm de la etaj la etaj. Clădirea era umedă 
şi mirosea a gunoaie, urină şi fecale. Duhoarea era 
insuportabilă. 

— Am văzut şi hoteluri mai bune, am spus şi Sampson începu 
să râdă. 

Am deschis o altă uşă şi ne-am dat seama după mirosul fetid 
că înăuntru erau cadavre. Am luminat cu lanterna şi i-am văzut 
pe Brianne şi pe Errol care nu mai aveau aspect uman. In clădire 
era cald şi descompunerea începuse repede. Mi-am dat seama 
că erau morţi de cel puţin o zi, poate mai mult. 

Am îndreptat lanterna mai întâi spre Errol, apoi spre soţia lui. 


Mi s-a făcut greață. Mă gândeam la Maria şi la ceea ce îi plăcea 
ei la Errol. Când Damon era mic îi spunea „unchiul Errol”. 

Corneea ochilor lui Brianne era aburită de parcă avea 
cataractă. Gura era larg deschisă şi maxilarele încleştate. Errol 
arăta mai mult sau mai puţin la fel. Mă gândeam la familia care 
fusese executată în Silver Spring. Oare cu ce fel de criminali 
aveam de-a face? De ce-i uciseseră pe cei doi Parker? 

Brianne nu avea bluză pe ea şi nici nu vedeam vreuna prin 
cameră. Pantalonii îi erau traşi în jos, lăsând să se va da slipul 
roşu şi coapsele. 

Mă întrebam ce putea să însemne asta. Oare ucigaşul o 
dezbrăcase pe Brianne? Mai fusese cineva aici după ce fuseseră 
ucişi? Abuzaseră de ea după ce au ucis-o? Criminalul o fi făcut- 
o? Şi Sampson părea nedumerit. 

— Nu mi se pare că au murit ca urmare a unei supradoze! 
Pare mai violent. Sunt sigur că au suferit. 

— John eu cred că au fost otrăviţi și cine i-a otrăvit poate chiar 
a vrut să-i facă să sufere. 

L-am sunat pe Kyle Craig și i-am relatat ce descoperisem. 
Oare rezolvasem o parte din jaful din Silver Springs? Era cel 
puţin un criminal în libertate? 


14 

Autopsia făcută rapid mi-a confirmat suspiciunea că Errol şi 
Brianne Parker fuseseră otrăviţi. Ingestia unei doze mari de 
Anectinc provocase o contracție rapidă a muşchilor şi stop 
cardiac. Otrava fusese pusă într-o sticlă de Chianti. Brianne 
fusese violată după ce murise. Ce nebunie. 

Sampson şi cu mine ne-am petrecut următoarele ore vorbind 
cu vagabonzii, cu cei fără adăpost, cu drogaţii carelocuiau în 
clădirile abandonate de pe First Avenue. Nimeni nu a recunoscut 
că i-ar şti pe Errol sau Brianne şi niciunul nu văzuse vreun 
vizitator neobişnuit în clădirea în care se ascundeau cei doi. 

Într-un târziu m-am decis să mă duc acasă şi să dorm câteva 
ore, dar eram la mine în dormitor şi nu reuşeam să adorm. M- 
am târât jos pe la cinci. Mă gândeam din nou la Christine şi Alex. 

Ultima notă lăsată de Nana pe frigider spunea: „Nici măcar o 
dată/ nu şi-a dorit să fie albă/ a visat/ doar să fie mai metisă”. 
Am deschis frigiderul şi am luat o sticlă de suc după care am 
ieşit din bucătărie. Poezia de pe frigider îmi revenea întruna în 
minte. 

Am deschis şi am închis televizorul. M-am dus apoi în camera 
de zi şi am cântat „Nebun după tine” şi ceva de Debussy. Am 
cântat „Clar de lună”, care mi-a adus aminte de vremurile cele 
mai bune pe care le-am avut cu Christine. Îmi imaginam diverse 
modalităţi de a face relaţia noastră să meargă. Incercasem să-i 
fiu alături ori de câte ori avusese nevoie de când se întorsese în 
Washington, dar ea continuase să mă respingă. În cele din urmă 
m-au podidit lacrimile. Le-am şters. A p/ecat. Trebuie să 
reîncepi totul. Însă nu eram sigur că mai puteam. Podeaua 
scârţăi. 

— Te-am auzit cântând, „Clar de lună”, şi chiar foarte bine aş 
putea spune. 

Nana stătea în uşă ţinând o tavă cu două căni de cafea. Mi-a 
întins una şi s-a dus să se aşeze pe balansoarul de lângă pian. 

— E instant? am glumit cu ea. 

— Dacă găseşti cafea instant la mine în bucătărie, îţi dau ţie 
casa asta. 

— Dar e casa mea! 

— Asta spui tu, băiete. Şi cu ce ocazie concertul ăsta de la 
răsărit de soare? 

— De fapt, e un concert de dinaintea răsăritului de soare. Nu 


puteam să dorm. Am avut tot felul de coşmaruri şi nici 
dimineaţa nu pare mai bună decât noaptea, i-am mărturisit, 
bând o gură din delicioasa cafea cu aromă de cicoare. 

— E excelentă cafeaua ta! 

— Mmmm, spune-mi ceva ce nu ştiu, îmi răspunse Nana 
continuând să-şi bea cafeaua. 

— Îl mai ţii minte pe Eroll, fratele vitreg al Mariei? l-am găsit 
corpul aseară într-o clădire de pe First Avenue. 

— Îmi pare tare rău, Alex, să aud asta. Era o familie de 
treabă. 

— Trebuie să mă duc să-i anunţ pe toţi în dimineaţa asta. 
Poate de asta m-am trezit aşa devreme. 

— Şi mai ce? insistă ea. Mă cunoştea foarte bine, şi asta mă 
făcea să mă şi simt bine. Spune-mi, Alex, ce altceva te mai 
preocupă? 

— E vorba de Christine, am spus în cele din urmă. Crec că 
totul s-a terminat între noi. Nu vrea să mă mai vadă şi mi-a 
spus-o ieri. Nu ştiu ce se va întâmpla cu Alex. Crede-mă, Nana, 
că am făcut tot ce îmi stătea în puteri. 

Nana lăsă cana de cafea din mână şi mă cuprinse cu braţul ei 
subţire. Era încă puternică şi mă ţinea strâns. 

— Păi înseamnă că ai făcut ce ai putut, nu? Ce altceva mai 
puteai face? 

— Încă n-a reuşit să uite ce s-a întâmplat în Bermude, am 
şoptit. Nu vrea să mai fie cu un poliţist. Nu mai suportă. Nu mai 
vrea să fie cu mine. 

— lei prea mult pe umerii tăi, Alex, îţi asumi vini care nu sunt 
ale tale şi asta te va face să clachezi, ascultă-mă pe mine. 

— Ştii că te ascult, întotdeauna am făcut-o! 

— Banu. 

— Ba da! 

— Ba nu, şi să ştii că pot să continuu aşa mai multă vreme 
decât tine. În plus, asta dovedeşte şi că am dreptate. 

Nana avea întotdeauna ultimul cuvânt. E cel mai bun psiholog 
din casă sau cel puţin aşa susţine ea întruna. 


15 

Cel de-al doilea jaf a fost tot atât de neaşteptat ca explozia 
unei bombe şi s-a întâmplat în Falls Church, Virginia, la vreo 
douăzeci de kilometri depărtare de Washington. 

Casa directorului băncii era o locuinţă construită în stil 
colonial într-un cartier liniştit unde oamenii păreau să se placă 
cu adevărat. Dovezi ale afecțiunii faţă de copii erau 
pretutindeni: jucării, coşuri de baschet, leagăne şi un stativ cu 
limonadă. Avea o grădină frumoasă, plină de plante înflorite. 
Păsările se aşezau pe o giruetă - o vrăjitoare călare pe mătură - 
de pe acoperişul garajului. În dimineaţa aceea mai că puteai 
auzi vrăjitoarea flecărind. Creierul le spusese celor din noua sa 
echipă ce vor găsi acolo şi ce aveau de făcut. Fiecare mişcare 
fusese foarte bine plănuită dinainte şi repetată. 

Noua echipă era mai bună decât ceilalţi doi. Fusese nevoit să 
le dea jumătate din banii pe care-i luase de la Citibank ca să-i 
intereseze, dar merita. Îşi spuneau domnul Roșu, domnul Alb, 
domnul Albastru şi domnul Verde. Toţi aveau părul lung şi 
arătau ca membrii unei formaţii rock, dar erau o echipă 
eficientă, foarte tehnologizată. 

Domnul Albastru era la intrarea filialei băncii First Union când 
s-a deschis şi domnul Verde îl însoțea. Amândoi purtau câte un 
pistol semiautomat sub geacă. 

Domnul Roşu şi domnul Alb erau la casa directorului. Katie 
Bartlett auzi soneria şi se gândi că venise doica. Se sperie şi 
picioarele începură să-i tremure când deschise uşa şi-i văzu pe 
cei doi bărbaţi înarmaţi mascaţi şi pe cap cu căşti şi microfoane. 

— Intră! strigă dl Roşu foarte tare. Ţinea arma îndreptată spre 
faţa ei. 

DI. Roşu şi dl. Alb îi conduseră pe mamă şi pe cei trei copii 
mici în camera de zi de la parter. Un perete de sticlă dădea spre 
un lac mic şi liniştit, dar n-ar fi putut fi zărit decât dintr-o barcă 
şi în dimineaţa aceea nu era nici o barcă pe lac. 

— Acum vom face un film, explică dl. Roşu doamnei Bartlett 
şi copiilor pe un ton prietenos. 

— Te rog să nu faci rău nimănui, spuse Katie Bartlett. Vom fi 
foarte cooperanţi. Te implor, lasă armele. 

— Aş vrea să pot, Katie, dar trebuie să-i demonstrez soţului 
tău că sunt hotărât şi că sunt aici cu tine şi cu copiii. 

— Au doi, trei şi patru ani, răspunse ea, aproape plângând. 


Sunt nişte copii nevinovaţi. Copilaşii mei! 

— Bine, bine, nu vreau să le fac rău copiilor, pe cuvânt, spuse 
dl. Roşu băgând arma în toc. 

Era mulţumit de felul cum decurgeau lucrurile. Katie pârea 
inteligentă şi copiii bine crescuţi. Erau o familie de treabă, exact 
aşa cum afirmase Creierul. 

— Leagă-i la gură, îi ceru dl. Roşu lui Katie Bartlett, dându-i o 
rolă de bandă adezivă. 

— Nu vor face nici un zgomot, promit, zise ea. Sunt copii 
ascultători. 

DI Roşu simţea chiar părere de rău pentru ea. Era o femeie 
drăguță şi de treabă. Totul îi aducea aminte de cuplul cu un 
copil din filmul „Viaţa e frumoasă”. DI. Roşu se adreşă direct 
copiilor: 

— Asta este un scotch şi o să jucăm un joc cu el. O să vă 
placă, le spuse el. Mămica voastră o să vă pună fiecăruia câte o 
bandă pe gură, apoi o să facem un film ca să vadă şi tăticul cum 
arătaţi. 

— Şi după aceea? întrebă Dennis, băieţelul în vârstă de patru 
ani care părea foarte interesat de joc. O să încercăm să-l 
strigăm pe tata? 

DI. Roşu râse. Chiar şi dl. Alb schiţă un zâmbet superior. Copiii 
erau simpatici şi spera că nu va trebui să-i ucidă în următoarele 
minute. 


16 

Cineva avea să fie omorât doar peste câteva minute. Era ora 
opt şi douăsprezece minute. Jaful de la Falls Church se 
desfăşura conform planului şi nu mai putea fi oprit. 

DI. Verde ţinea o armă cu tragere rapidă îndreptată către cele 
două funcţionare speriate. Amândouă aveau până în treizeci de 
ani. 

DI. Albastru era deja în biroul directorului băncii First Union. Îi 
explica regulile jocului şi consecinţele sale lui James Bartlett şi 
asistentei sale. 

— Sper că nu are nimeni la îndemână un buton de alarmă, le 
spuse el cu o voce ascuţită care avea menirea să le comunice că 
era pe cale să-şi piardă cumpătul. Ar fi o mare greşeală din 
partea voastră şi nu ne permitem nici o greşeală. 

— Nu avem asemenea dispozitive, replică directorul, care 
părea destul de deştept şi dornic de a coopera. Ţi-aş spune dacă 
am avea. 

— Ai auzit vreodată de cursurile organizate de Societatea 
Americană pentru Securitate Industrială? întrebă dl Albastru. 

— Nu, n-am auzit, răspunse directorul pe un ton speriat. Îmi... 
îmi... cer scuze! 

— Ei bine, prima lor recomandare este aceea ca, în timpul 
unui jaf, toată lumea să coopereze ca să nu fie nimeni rănit. 

Directorul încuviinţă dând din cap: 

— De acord. Înţeleg ce vreţi să spuneţi şi sunt foarte 
cooperant, domnule. 

— Eşti un tip destul de isteţ pentru un director de bancă. 
Faptul că familia ta este ostatică e adevărul gol-goluţ. Vreau ca 
şi tu să-mi spui doar adevărul sau urmările ar putea neplăcute. 
Asta înseamnă nici o alarmă, nici o cameră ascunsă sau bani 
marcați. Dacă există vreun dispozitiv care mă înregistrează în 
momentul acesta, ar fi bine să-mi spui. 

— Ştiu ce s-a întâmplat la Citibank în Silver Spring, spuse 
directorul. Faţa lui mare şi colţuroasă era toată roşie. Picături 
mari de transpiraţie îi curgeau de pe frunte şi clipea neîncetat. 

— Priveşte ecranul computerului, îl îndemnă dl. Albastru 
arătându-i-l cu pistolul. Uită-te! 

O imagine de film apăru pe ecran şi el îşi văzu nevasta 
aplicând bandă adezivă pe gurile copiilor. 

— Doamne, Dumnezeule! Ştiu că directoarea din Silver Spring 


a întârziat. Să mergem! Familia înseamnă totul pentru mine. 

— Ştiu, îi spuse dl. Albastru, apoi se întoarse către asistentă. 
Aţinti arma către ea: Nici dumneavoastră nu sunteti o eroină, 
nu-i aşa, domnişoară Collins? 

Femeia negă dând din cap: 

— Nu, domnule, chiar nu sunt. Banii băncii nu sunt banii mei 
şi nu merită să mor pentru ei. Nu merită ca familia domnului 
Bartlett să moară pentru asta. 

DI. Albastru zâmbi sub mască: 

— Mi-ai luat vorbele din gură, spuse el, după care se întoarse 
către director: Şi eu am copii, şi tu ai, şi nici unul dintre noi nu 
vrea să-i lase orfani. Era o replică gândită de Creier şi o găsea 
foarte eficientă. Să mergem! 

Se duseră la seiful principal care avea o combinaţie dublă și 
pe care dl. Bartlett şi asistenta lui îl deschiseră în mai puţin de 
un minut. 

DI. Albastru scoase un instrument argintiu de metal şi-l arătă 
amândurora. 

— Aparatul ăsta este setat pe frecvenţa poliţiei. Dacă ei uni 
sau FBl-ul sunt alertaţi şi vin încoace, o voi afla. Şi atunci atât 
voi, cât şi cele două funcţionare veţi muri. Spune-mi, există vreo 
alarmă în interiorul seifului? 

Directorul negă printr-o mişcare a capului: 

— Nu, domnule, nu sunt nici un fel de alarme secrete, pe 
cuvântul meu de onoare. 

DI. Albastru zâmbi din nou: 

— Atunci să mergem să-mi iau banii. Mişcaţi-vă! 

DI. Albastru terminase de luat toţi banii când scanerul ÎNCEPU 
SĂ EMITĂ: Jaf în desfăşurare la Banca First Union în Falls Church. 

DI. Albastru pivotă către James Bartlett şi-l împuşcă. Apoi se 
întoarse către domnişoara Collins şi-i trimise un glonţ în frunte. 

Întocmai cum fusese plănuit. 


17 

Sirena de pe maşina mea urla. 

Ca şi corpul meu şi creierul meu. 

Am ajuns la banca First Union în Falls Church, Virginia, în 
acelaşi timp cu Kyle Craig şi echipa lui de la FBI. 

Un elicopter negru tocmai ateriza în parcarea goală a cetrului 
comercial din spatele băncii. Kyle şi alţi trei agenţi au coborât 
din elicopter şi s-au îndreptat spre mine alergând. Mergeau 
aplecaţi şi păreau nişte călugări în drum spre rugăciune. Toţi 
patru aveau hanorace cu însemnele FBI, ceea ce însemna că se 
dorea să se ştie că erau implicaţi în investigare. Crimele de 
până acum fuseseră îngrozitoare şi speriaseră pe toată lumea. 
Oamenii trebuiau liniştiţi cumva. Kyle părea să nu fi dormit nici 
el. 

— Ai intrat deja în bancă? 

— Abia am ajuns şi eu şi am văzut elicopterul tău aterizând. 
Mi-am imaginat că nu poţi fi decât tu sau Darth Vader. Hai să 
mergem. 

— Îţi prezint pe agentul special Betsey Cavalierre, spuse Kyle 
arătându-mi o femeie mică de statură cu un păr negru lucios şi 
cu nişte ochi aproape la fel de închişi la culoare. Pe lângă 
hanoracul cu însemnele FBI, femeia era îmbrăcată cu un tricou 
alb, pantaloni kaki şi pantofi sport. Avea undeva până în treizeci 
şi cinci de ani şi era drăguță, deşi nu spectaculos. 

— Ceilalţi doi agenţi sunt Michael Doud şi James Walsh, 
continuă Kyle prezentările. El este Alex Cross, ofiţerul de 
legătură cu poliţia din Districtul Columbia. Alex e cel care a 
descoperit corpurile lui Errol şi Brianne Parker. 

Ne-am salutat şi ne-am strâns mâna. Agentul special Betsey 
Cavalierre părea să mă cântărească. Poate fiindcă eram prieten 
cu şeful ei sau că eram ofiţerul de legătură între FBI şi Poliţia 
metropolitană. Kyle mă luă de mână şi mă trase la o parte. 

— Dacă primii doi hoţi sunt morţi, atunci cine Dumnezeu e 
autorul jafului ăstuia? Mai rău de atât nu se poate. Acum sper că 
înţelegi de ce te-am implicat, spuse el în timp ce treceam de 
partea cealaltă a benzii galbene întinsă de poliţie 

— M-ai implicat pentru că nu-ţi place să suferi de unul singur. 

Agentul FBI care răspundea de locul crimei mă conduse în 
holul băncii. Stomacul mi se întoarse pe dos. Două funcţionare 
zăceau pe podea, moarte. Erau amândouă îmbrăcate în taioare 


pătate de sânge. Rănile de la cap indicau că fuseseră împușcate 
de la distanţă mică. 

— Doamne, Dumnezeule, au fost executate! spuse agentul 
Cavalierre când am ajuns aproape de cadavre. 

Oechipă de la FBI începuse deja să filmeze scena crimei și să 
facă fotografii. Noi ne-am dus la seiful deschis. 


18 

Situaţia s-a agravat brusc. În seif erau alte două cadavre: un 
bărbat şi o femeie. Fuseseră împuşcaţi de câteva ori. Costumele 
lor fuseseră ciuruite de gloanţe. Mă întrebam dacă nu fuseseră 
cumva pedepsiţi şi care era păcatul lor. Ce dracu ’ se întâmplase 
aici?! 

— Mie mi se pare lipsit de sens, remarcă Kyle mângâindu-și 
bărbia. Era un tic care mi-a adus instantaneu aminte de multe 
din cazurile la care lucrasem împreună. Ne mai plângeam noi 
câteodată, dar când aveam nevoie unul de altul ne susţineam. 

— De obicei, jefuitorii de bănci nu ucid. Nu profesioniştii, 
observă Cavalierre. Nu-mi explic de ce au făcut nebunia asta?! 

— Familia directorului a fost ostatică, la fel ca în Silver Spring? 
Dar nu eram sigur că vreau să aud răspunsul. 

— Soţia împreună cu cei trei copii, răspunse Kyle. Acum am 
aflat. Mulţumesc lui Dumnezeu că au fost eliberaţi. De ce i-or fi 
ucis pe ăştia patru şi au eliberat familia? Nu mai înţeleg schema. 

Nici eu nu înţelegeam, încă, dar Kyle avea dreptate: criminalul 
JEFUITORI NU ACŢIONEAZĂ COERENT. SAU POATE noi nu reuseam să 
gândim precum ucigașii. Nu înțelegeam! 

— Poate ceva n-a mers bine aici, la bancă. Asta în căzul în 
care este o legătură cu jaful din Silver Spring. 

— Trebuie să plecăm de la presupunerea asta, hotărî agentul 
Cavalierre. Tatăl, doica şi copilul au fost ucişi în Silver Spring 
deoarece directoarea fusese avertizată că echipa trebuia să iasă 
din bancă la o anumită oră sau ostaticii urmau să moară. 
Şi, conform imaginilor înregistrate de camera de luat vederi a 
băncii, au întârziat câteva secunde. 

Ca de obicei, Kyle deţinea informaţii suplimentare faţă de noi, 
dar de data asta ni le împărtăşi: 

— Cineva a dat alarma poliţiei din Falls Church şi cred că asta 
a declaşat cele patru crime. Încercăm să depistăm locul de unde 
s-a dat telefonul de avertizare. 

— Dar de unde să ştie jefuitorii de alarmarea poliţiei? 

— Probabil că aveau un scaner cuplat pe frecvenţa poliţiei, 
îmi răspunse Cavalierre. 

Kyle încuviinţă: 

— Cavalierre e foarte deşteaptă în materie de jefuirea 
băncilor şi în general în materie de orice. 

— De fapt, vreau să-i iau slujba lui Kyle, spuse ea zâmbind şi 


am crezut-o pe cuvânt. 


19 

L-am însoţit pe Kyle la sediul central al FBI din Washington. 
Toţi ne simţeam rău în urma vizitei pe care o făcusem la locul 
crimei. Cavalierre ştia multe despre jafurile de bănci, inclusiv 
despre câteva comise în Vest și care semănau cu loviturile de la 
Citibank şi First Union. 

La sediul central ne-a dat toate informaţiile relevante pe care 
reuşise să le adune în grabă. Am citit dosarele a doi desperado, 
Joseph Dougherty şi Terry Lee Connor. Mă întrebam dacă modul 
lor de operare nu servise drept model celor două jafuri. 
Dougherty şi Connor jefuiseră câteva bănci în Vest. Dar nu 
înainte de a răpi familiile directorilor. Înaintea unui jaf îi ţinuseră 
prizonieri un week-end întreg pe director și familia acestuia 
pentru a acţiona abia marţi. 

— Totuşi e o mare deosebire. Dougherty şi Connor nu au rănit 
pe nimeni, spuse Cavalierre. Nu erau ucigaşi ca lepădăturile cu 
care avem de-a face acum. Ce dracu' urmăresc? 

M-am convins să plec acasă pe la ora şapte. Am luat cina cu 
Nana şi copiii: pui prăjit, caşcaval pane şi broccoli. După ce am 
spălat vasele, am coborât cu Damon şi Jannie în pivniţă pentru 
antrenamentul săptămânal de box. Făceam asta de câţiva ani şi 
antrenamentele nu le mai erau chiar necesare copiilor. Damon 
are zece ani şi Jannie opt şi amândoi sunt capabili să se apere. 
Dar le face plăcere să se antreneze şi să petrecem un timp 
împreună, aşa cum îmi place şi mie. 

Ce s-a întâmplat în seara aceea a venit din senin. Pe 
neașteptate şi m-a găsit total nepregătit. După ce am aflat ce se 
întâmplase am înţeles de ce. 

Jannie şi Damon se ţineau de prostii, făcând paradă de ceea 
ce ştiau. Jannie intră în raza de acţiune a lui Damon, care o 
atinse cu un pumn. Lovitura o atinse direct în frunte, deasupra 
ochiului drept. De asta sunt sigur. Restul este confuz și 
șocant. Parcă vedeam totul ca pe o serie de cadre redate cu 
încetinitorul. 

Jannie se aplecă spre stânga, apoi căzu la pământ fără 
simţire. Cu membrele ţepene. Totul s-a întâmplat fără nici nu 
avertisment. 

Damon strigă: 

— Jannie! conştient că o rănise pe sora lui, deşi nu era decât 
un accident. 


M-am năpustit lângă ea când a început să tremure din toate 
încheieturile, cuprinsă de spasme. Se auzeau doar gemete 
sufocate. Nu era în stare să articuleze nici un cuvânt. Apoi dădu 
ochii peste cap. 

Jannie începu să se înece îngrozitor. Credeam că îşi va înghiţi 
limba. Mi-am scos cureaua, am îndoit-o şi i-am introdus-o în 
gură ca s-o împiedic să-şi muşte limba sau să înghită. Inima îmi 
bătea nebuneşte în timp ce încercam s-o îmbărbătez. li repetam 
întruna: 

— O să fie bine, o să fie bine, draga mea! 

Am încercat să fiu pe cât posibil de calm şi să n-o las să vadă 
cât de speriat eram. Spasmele violente continuau şi eram 
aproape sigur că Jannie suferise un atac cerebral. 


20 

Totul e în regulă, draga mea. Totul o să fie bine. 

Au trecut aşa două sau trei minute îngrozitoare. Nimic nu era 
în regulă, nici măcar pe aproape; totul era atât de îngrozitor pe 
cât putea să fie, mai rău decât fusese vreodată. 

Buzele lui Jannie aveau o culoare albăstrie şi saliva. Apoi 
pierdu controlul vezicii şi urină pe podea. Tot nu era în stare să 
vorbească. 

ÎI trimisesem pe Damon sus să ceară ajutor. Ambulanţa a 
ajuns la mai puţin de zece minute după ce criza se terminase. 
Până acum nu mai avusese o alta şi speram nici să nu mai aibă. 

Doi paramedici intrară repede în subsol, unde eu continuam 
să stau în genunchi pe podea, alături de Jannie. Eu o ţineam de 
o mână şi Nana de cealaltă. Îi pusesem o pernă de pe canapea 
sub cap şi o acoperiserăm cu o pătură. £ o nebunie, îmi 
spuneam întruna. Nu se poate să se fi întâmplat așa 
ceva. 

— Eşti bine, dulceaţă, murmură Nana uşor. 

În cele din urmă, Jannie se uită la ea. 

— Nu, nu sunt bine, Nana. A 

Acum era pe deplin conştientă, speriată şi derutată. li era și 
ruşine că făcuse pe ea. Ştia că i se întâmplase ceva ciudat şi 
tragic. Paramedicii îi verificară semnele vitale: temperatura, 
pulsul şi presiunea sanguină. Apoi unul dintre ei îi puse o 
perfuzie în braţ, iar celălalt scoase un aparat de respirat. 

Inima îmi bătea încă nebuneşte. Mi se părea că nici eu nu voi 
mai respira. 

Le-am spus celor doi paramedici ce se întâmplase: 

— A avut spasme violente cam două minute şi i-au înţepenit 
membrele ca nişte scânduri. A dat şi ochii peste cap. Le-am mai 
relatat şi de lovitura pe care o primise deasupra ochiului stâng. 

— Totul pare să indice un atac de apoplexie, îmi spuse șefa 
echipajului. Privea cu înţelegere şi cu dorinţa de a ne linişti. 
Explicaţia ar putea fi lovitura, chiar dacă a fost uşoară, din 
cauza unghiului de atac. Ar trebui s-o ducem la spitalul St. 
Anthony. 

Am încuviinţat, apoi am privit oripilat cum au pus-o pe fetița 
mea pe targă, au legat-o şi au dus-o la ambulanţa care aștepta 
în faţa casei. Încă nu eram sigur pe picioarele mele. Eram ca şi 
paralizat şi nu vedeam nimic în faţa ochilor. 


Vă rog să puneţi sirena, şopti Jannie către paramedici în timp 
ce o puneau în ambulanţă. 

Am mers cu sirena pornită până la spital. Am spus „am mers”, 
pentru că i-am însoţit şi eu până acolo. 

A fost cel mai lung drum din viaţa mea! 


21 

La spital i-au făcut un EKG şi un examen neurologic, atât de 
complex cât se putea la ora aceea. l-au testat nervii cranieni. l- 
au cerut să meargă drept, apoi să sară într-un picior pentru a 
vedea dacă nu prezintă ataxie. A făcut tot cee ce i-au cerut şi 
părea mai bine acum, dar eu tot o priveam de parcă urma să 
cadă din moment în moment. 

Chiar când s-a terminat examinarea, Jannie a avut a doua 
criză. A durat mai mult şi a fost mai violentă decât prima. Cred 
că nici dacă mi se întâmpla mie nu putea fi mai rău. După ce 
atacul s-a terminat, i-au făcut un Valium. O soră m-a întrebat 
dacă avusese vreun simptom înainte de criză, vedere 
înceţoşată, dureri de cap, greață sau pierderea echilibrului, însă 
eu nu observasem nimic neobişnuit. 

După ce termină să o examineze, doctorul Bone de la urgenţă 
mă trase deoparte. 

— Va rămâne aici peste noapte ca să o ţinem sub observaţie, 
fiindcă nu vrem să ne asumăm nici un risc. 

— E foarte bine aşa, am spus. Tremuram tot. Vedeam după 
tremurul mâinilor. 

— De fapt, s-ar putea să o ţinem chiar mai mult de atât 
adăugă doctorul. Trebuie să-i facem mai multe teste. Nu-mi 
place că a avut şi a doua criză. 

— Sigur, domnule doctor. Nici mie nu-mi place că a avuta 
doua criză. 

Aveau un pat liber la etajul patru şi am urcat cu Jannie. 
Regulile spitalului nu-mi permiteau să rămân acolo, dar am 
reuşit să-i conving. Era ameţită şi neobişnuit de tăcută. Nu mi-a 
pus nici o întrebare până când nu am ajuns în cameră și am 
rămas singuri. 

— Spune-mi adevărul, tată. Vreau să-mi spui tot. Adevărul. 

— Păi... probabil că ai avut ceea ce se cheamă un atac 
cerebral. De fapt două. Se mai întâmplă, draga mea. Şi chiar așa 
din senin, cum s-a întâmplat în seara asta. E posibil să fie din 
cauza loviturii pe care ai primit-o de la Damon. 

— Abia dacă m-a atins, răspunse ea nemulțumită, uitându-se 
în ochii mei de parcă ar fi încercat să citească în ei. Oricum, nu-i 
chiar aşa de rău, nu? Măcar am rămas pe pământ, cel puţin 
deocamdată. 

— Nu vorbi aşa, nu-i deloc amuzant. 


— Bine, n-o să te mai sperii! şopti ea. 
Jannie întinse mâna şi o cuprinse pe a mea, ţinându-mă 
strâns. Adormi în câteva minute, cu mâna mea într-a ei. 


PARTEA a l-a 
SCRISORI DE AMENINŢARE 
22 

Nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplase sau de ce. Şi lui îi 
plăcea asta la nebunie. 

Se hrănea cu sentimentul de superioritate. Erau cu toţi nişte 
dobitoci fricoşi. 

Pe o scală numerică de 9,999 din 10 lucrurile mergeau foarte 
bine. Creierul era convins că nu făcuse nici o greşeală 
importantă. Cea mai mare satisfacţie i-o dădea jaful de la Falls 
Church şi faptul că cele patru cadavre îi nedumereau pe toţi. 

Retrăi fiecare moment al odioasei crime de parcă ar fi fost 
acolo în locul norocoşilor domni Roşu, Alb, Albastru Verde. 
Vizualizase scena de la casa directoarei, apoi crimele de la 
bancă cu o plăcere şi o satisfacţie imensă. Creierul şi le recrea 
în minte, din nou, şi din nou fără să obosească. Semnificaţia şi 
măiestria lor îi dădeau încredere în claritatea gândirii sale - şi în 
corectitudinea ei. 

Se trezi zâmbind când îşi aminti de telefonul dat poliţiei, 
avertismentul că un jaf era în desfăşurare. El dăduse telefonul 
pentru că voia ca angajaţii de la First Union să fie ucişi. Chiar 
ăsta era scopul. Nu-şi dăduse nimeni seama de asta 
încă? 

Trebuia să recruteze o altă echipă, cea mai importantă dintre 
toate, care avea să fie cel mai greu de găsit. Trebuia să fie 
extremi de capabili şi de autonomi şi, datorită autonomiei lor 
aveau să-i pună poziţia în pericol. Înţelesese chiar foarte bine 
că, cel mai adesea, oamenii inteligenţi aveau un ego 
supradimensionat şi incontrolabil. Cu siguranţă că el avea. 

Analiză pe ecranul computerului numele unor posibili 
candidaţi. Citi profilurile şi dosarele cu crimele comise de parcă 
ar fi citit nişte curriculum vitae. Apoi, deodată, în după-amiaza 
aceea mohorâtă şi ploioasă, găsi o echipă care era atât de 
diferită de celelalte pe cât era el de restul omenirii. 

Dovada? Nu aveau cazier. Nu fuseseră niciodată prinşi, nici 
măcar suspectaţi şi de aceea îi fusese atât de greu să-i 
găsească. Păreau perfecţi - pentru perfecta sa misiune - pentru 
capodopera lui. 

Nimeni nu îşi va da seama de ceea ce urma să se întâmple. 


23 

M-am întâlnit cu neurologul Thomas Petito la 9 dimineaţa şi 
mi-a explicat răbdător testele pe care urmau să i le facă lui 
Jannie. Voia să determine posibilele cauze ale atacului. Mi-a 
spus că nu era bine să mă îngrijorez şi că Jannie era în mâini 
sigure, ale lui, şi că, deocamdată, cel mai bun lucru pe care îl 
puteam face era să mă duc la muncă. 

— Nu vreau să vă îngrijoraţi fără motiv şi, oricum, nu vreau 
să-mi staţi în cale, îşi argumentă Petito decizia de a mă trimite 
de acolo. 

Am plecat spre Quantico în după-amiaza aceea după ce am 
luat prânzul împreună cu Jannie. Trebuia să-i văd pe cei mai 
buni tehnicieni şi analişti de la FBI şi ei erau acolo. Nu-mi plăcea 
ideea de a o părăsi pe Jannie, dar Nana era oricum cu ea şi nici 
nu aveau să-i facă vreun test important până în dimineaţa 
următoare. 

Kyle mă sunase la spital să se intereseze de starea lui Jannie. 
Era foarte preocupat. Mi-a spus că Ministerul Justiţiei, industria 
bancară şi instituţiile media erau călare pe capul lui. FBl-ul 
cercetase deja întreaga Coastă de Est fără a descoperi nimic. 
Apelase chiar şi la unul dintre agenţii ce făcuse parte din echipa 
care-l capturase pe expertul în jaf Joseph Dougherty la mijlocul 
anilor '80. 

Kyle mi-a mai spus şi că echipa de cercetare era condusă de 
agentul principal Cavalierre. N-am fost deloc surprins să aud 
asta pentru că mi se păruse a fi una dintre cele mai energice şi 
mai inteligente persoane din FBI pe care o întâlnisem, în afara 
lui Kyle, desigur. 

Agentul care îl prinsese pe Dougherty se numea Sam Withers 
şi l-am întâlnit într-o sală de şedinţe în Quantico. Avea vreo 
şaizeci şi ceva de ani, ieşise la pensie şi ne-a spus că juca mult 
golf în Scottsdale. A admis că nu îl preocupase prea mult jafurile 
de bănci în vremea din urmă, dar că ultimele îi atrăseseră 
atenţia. 

Betsey Cavalierre începu fără nici o introducere: 

— Sam, ai apucat să citeşti informările în legătură cu jafurile 
de la Citibank şi First Union? 

— Da, le-am citit de câteva ori în timp ce eram în drum spre 
voi, răspunse Withers, trecându-şi mâna prin părul tuns scurt. 

Era un bărbat masiv, cântărind probabil vreo sută douăzeci de 


kilograme, dacă nu mai mult, şi îmi aducea aminte de câţiva 
jucători de baseball ieşiţi la pensie precum Ted Klusewski şi 
Ralph Kiner. 

— Şi ce crezi? Există vreo legătură cu actualul dezastru? 

— Diferenţele sunt prea mari între aceste jafuri şi cele de care 
ne-am ocupat eu. Nici Dougherty şi nici Connor nu erau firi 
violente. Erau nişte hoţi de şcoală veche. Chiar şi ostaticii 
spuneau despre ei că sunt nişte persoane plăcute şi extrem de 
amabile. Connor le explica de fiecare dată că nu voia să ia nimic 
din casele lor şi că nu voia să le facă rău. Atât el, cât şi 
Dougherty urau băncile şi companiile de asigurări. S-ar putea ca 
asta să fie legătura între aceste jafuri. 

Withers şi-a continuat expozeul cu o voce domoală. Mă 
gândeam la ceea ce spunea şi poate că avea dreptate. Era 
posibil să mai existe cineva care dispreţuia băncile şi companiile 
de asigurări sau poate ura bancherii şi familiile acestora. Cineva 
cu o ură profundă putea fi în spatele jafurilor și crimelor. Avea la 
fel de multă logică precum restul datelor pe care le deţineam. 

După plecarea lui Sam Withers am discutat alte cazuri care ar 
fi putut avea legătură cu acesta. Mie mi-a atras atenţia în 
special unul dintre ele. Un jaf important care avusese loc pe 
undeva pe lângă Philadephia în ianuarie. Doi bărbaţi răpiseră 
soţul unei directoare executive şi pe copilul acesteia și 
ameninţaseră că îi vor arunca în aer dacă nu deschidea seiful 
băncii. 

— Ţineau legătura prin staţii de emisie-recepţie şi aveau și 
scanere pe frecvenţa poliţiei. Semăna cu ceea ce s-a întâmplat 
la First Union, spuse Betsey citind din dosarele voluminoase pe 
care le avea în faţă. E posibil să fie aceleaşi persoane care au 
fost implicate în jaful de la First Union. 

— A murit cineva? 

— Nu, nimeni. 

Cu toate resursele pe care FBl-ul şi sutele de departamente 
de poliţie le aveau, tot nu ştiam nimic în legătură cu jafurile şi 
crimele comise. Era ceva foarte în neregulă în treaba asta. Nu 
reuşeam să ne punem în pielea ucigaşului. 


24 

M-am întors la spital pe la patru şi jumătate şi am fost 
surprins să constat că Jannie nu era în camera ei. Nana şi 
Damon citeau câte ceva şi mi-au spus că neurologul o luase să-i 
facă nişte teste. 

Jannie s-a întors după un sfert de oră şi părea obosită. Era 
mult prea copilă ca să treacă prin astfel de încercări. Nici ea şi 
nici Damon nu avuseseră probleme de sănătate nici când erau 
bebeluşi, ceea ce făcea ca totul să pară şi mai grav. Când Jannie 
intră în cameră într-un scaun cu rotile, atât mie cât şi lui Damon 
ni s-a pus un nod în gât. 

— Îmbrăţişează-ne, tăticule, zise ea, aşa cum o făcea când 
eram micuţi. 

O imagine vie s-a reaprins în mintea mea. Mi-am amintit de 
sentimentul pe care îl aveam când îi tineam pe amândoi în braţe 
şi am făcut ceea ce Jannie îmi ceruse: i-am îmbrăţişat pe 
amândoi copilaşii mei. 

Cât eram încă îmbrăţişaţi, Nana se întoarse din scurta 
plimbare pe coridor împreună cu altcineva. 

Christine Johnson intră în cameră în urma ei. Era îmbrăcată 
într-un compleu negru cu gri şi probabil că venise direct de la 
şcoală. Era distantă faţă de mine, dar măcar prezenţa ei îi făcea 
bine lui Jannie. Aveam de gând să o înteb pe Nana mai târziu 
cine avea grijă de Alex. 

— lată-vă pe toţi, remarcă Christine, tot fără să se uite la 
mine. Mi-aş dori să-mi fi adus aparatul de fotografiat. 

— Oh, întotdeauna suntem aşa. Asta-i familia noastră îi 
răspunse Jannie. 

Am vorbit puţin, dar majoritatea timpului am ascultat-o pe 
Jannie descriind ziua lungă şi înspăimântătoare prin care 
trecuse. Părea deodată atât de vulnerabilă şi atât de mică. | s-a 
adus cina la cinci şi, în loc să se plângă de calitatea mâncării de 
la spital, o găsi mai bună decât mâncărurile preferate pe care le 
făcea Nana. 

Toată lumea a început să râdă, cu excepţia Nanei care se 
prefăcea supărată. 

— Foarte bine, putem comanda mâncare de la spital şi după 
ce vii acasă, spuse Nana, uitându-se încruntată. M-ar scuti de o 
grămadă de muncă şi de griji. 

— Oh... dar ţie îţi place să găteşti, Nana, îi răspunse Jannie. Şi 


îţi place să-ţi faci griji. 

— Da, aproape la fel de mult precum îţi place ţie să mă 
tachinezi. 

Pe când Christine se pregătea să plece, sora intră în cameră 
cu un telefon în mână şi spuse că era un apel important pentru 
detectivul Cross. Toţi m-au fixat când am luat aparatul. 

— Nu-i nici o problemă, tăticule, mi se adresă Jannie. 

Era Kyle Craig şi-mi dădea veşti proaste. 

— Sunt pe drum spre banca First Virginia din Rosslyn. Au dat 
o nouă lovitură, Alex. 

Nana îmi aruncă nişte săgeți otrăvite din privire. Christine 
evita să se uite la mine. Mă simţeam vinovat şi rușinat, dar nu 
făcusem nimic rău. 

— Voi lipsi vreo oră şi ceva, le-am spus în cele din urmă. Îmi 
pare rău. 


25 

Distanţa dintre jafuri era prea mică, veneau unul după altul 
aşa cum cad piesele de domino. Cel care le plănuia nu voia să 
ne dea posibilitatea să gândim, să respirăm sau să ne 
organizăm puţin. 

Rosslyn era la cincisprezece minute de spitalul St Anthony. Nu 
ştiam ce mă aştepta acolo: ce brutalităţi sau câte cadavre. 

Filiala băncii era la distanţă de un bloc de cartierul general al 
companiei Bell Atlantic. La rândul ei, avea sedii într-o clădire 
separată. Însemna asta ceva pentru jefuitori Şi dacă da, ce? 
Cele câteva informaţii în plus pe care le aveam nu ne ajutau cu 
nimic. Cel puţin pe mine nu. 

Am remarcat un magazin Dunkin' Donuts şi un Blocbuster 
Video vizavi. Oamenii intrau şi ieşeau de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Dar ceva se întâmplase cu siguranță. 

Am văzut patru limuzine negre parcate una lângă alta în faţa 
băncii. Am gândit că erau de la FBI şi am parcat lângă ele. 
Deocamdată, la faţa locului nu ajunsese nicio maşină a poliţiei. 
Kyle mă sunase, dar nu sunase şi la poliţia din Rosslyn. Nu era 
un semn bun. 

l-am arătat legitimaţia unui agent deşirat, postat la intrarea în 
bancă. Părea să aibă vreo treizeci de ani şi era nervos şi speriat. 

— Şeful a ajuns deja şi vă aşteaptă, domnule detectiv. 

— E vreo victimă? 

Agentul dădu din cap şi încercă să nu arate că este nervos. 

— Abia am ajuns, domnule, şi nu ştiu care este situaţia în 
interior. Agentul special Cavalierre mi-a spus să stau aici. Ea se 
ocupă de caz, ştiţi, nu? 

— Da, ştiu! 

Am deschis uşa de sticlă şi m-am oprit puţin în dreptul 
bancomatelor din hol. M-am concentrat şi am încercat să mă 
pregătesc puţin. l-am văzut pe Kyle şi pe Betsey Cavalierre de 
partea cealaltă a holului. Stăteau de vorbă cu un om cu părul 
cărunt ce părea a fi directorul băncii sau adjunctul acestuia. 
Aparent nimeni nu fusese rănit. lisuse, era posibil? 

Kyle mă văzu şi se apropie imediat de mine. Betsey era atât 
de aproape de el încât păreau lipiţi unul de altul. 

— E un miracol, îmi spuse Kyle. Nimeni n-a păţit nimic aici. Au 
luat banii şi au dispărut. Mergem la casa directorului pentru că 


soţia şi fata lui au fost ostatice şi telefonul nu mai funcţionează. 
— Ar trebui să suni poliţia din Rosslyn, Kyle, probabil că au 
vreo echipă pe acolo. 
— E la trei minute de aici. Să mergem! se răsti Kyle la mine, 
în timp ce el şi Cavalierre se îndreptau deja către uşă. 


26 

Mesajul lui Kyle era mai mult decât clar. FBl-ul se ocupa de 
investigarea jafurilor şi a crimelor, iar eu puteam să-l ajut sau să 
dispar. Pentru moment, preferam să-i ajut. Era cazul lui 
Cavalierre şi al lui Kyle, problema lor, durerea lor de cap. 

Nimeni nu scoase o vorbă pe drumul prin Rosslyn într-una din 
maşinile FBl-ului. jafurile de până acum avuseră cel puţin o 
trăsătură comună: cineva murea întotdeauna. Totul 
dădea impresia că un criminal în serie jefuia bănci. 

— Alarma s-a declanşat direct la FBI? i-am pus lui Kyle 
întrebarea care mă preocupa de când mă sunase la spital. 

Betsey Cavalierre se întoarse spre mine. 

— First Union, Chase, First Virginia şi Citibank sunt toate 
conectate la noi, deocamdată. A fost decizia lor - noi nu am 
încercat să-i influenţăm. Am mai cerut câţiva agenţi în plus în 
zona districtului Columbia astfel încât să fim pregătiţ în cazul în 
care se întâmplă un alt jaf. Am ajuns la filiala Rosslyn în mai 
puţin de zece minute, însă ei dispăruseră. 

— Aţi sunat deja la poliţia din Rosslyn? am întrebat. 

— l-am sunat, Alex, pentru că nu vrem să supărăm pe nimeni 
dacă nu e nevoie. Probabil că se îndreaptă deja spre bancă. 

— Nu însă şi spre casa directorului. 

— Vrem să verificăm noi primii casa, răspunse Cavalierre în 
locul lui Kyle. Criminalii nu fac nici o greşeală, aşa că nici noi nu 
ne permitem să facem vreuna. 

Era brutală şi nerăbdătoare cu mine. Şi nu-mi plăcea tonul ei, 
însă nu avea aerul să-i pese de ceea ce gândesc eu. 

— Poliţia din Rosslyn este foarte competentă. Am cooperat 
deja cu ei. Tu îi cunoşti? am întrebat, încercând să iau partea 
câtorva dintre oamenii pe care îi cunoşteam și-i respectam. 

— Ştii bine, Alex, că totul depinde de cine este mai ager, asta 
e problema. Betsey are dreptate, nu ne permitem să facem nicio 
greşeală, pentru că ei nu greşesc. 

Am intrat pe High Street în Rosslyn. Cartierul arăta liniştit, 
prosper: peluze îngrijite, garaje pentru două maşini şi case mari, 
atât vechi cât şi noi. 

NU M-AM PUTUT ABȚINE SĂ NU MĂ GÂNDESC: întotdeauna ucid pe 
cineva. Au ucis deja o familie. 

Am parcat maşina în faţa unei case cu numărul 315 scris cu 
roşu pe o cutie poştală galbenă. O altă maşină se oprii în spatele 


nostru - alţi agenţi. Cu cât erau mai mulţi, cu atât era mai 
înfricoşător. 

Probabil că au plecat deja, anunţă Kyle prin staţie. Dar ţineţi 
minte că nu ştim cu siguranţă. Avem de-a face cu ucigaşi. Şi au 
aerul că le place ceea ce fac. 


27 

Nu se ştie niciodată, mă gândii. Cât de adevărat era şi 
cât de înspăimântător poate fi uneori acest gând. 

Oare de aceea îmi plăcea ceea ce făceam? Puseul de 
adrenalină care nu se compara cu nimic altceva din ceea ce 
făcusem până atunci? Incertitudinea ce plana asupra fiecărui 
nou caz? Plăcerea vânătorii? O parte ascunsă a personalităţii 
mele? Ocazionalul triumf al binelui asupra răului? Adesea al 
răului asupra binelui? 

Mi-am scos pistolul din toc, încercând între timp să nu mă mai 
gândesc la nimic ce m-ar fi putut distrage în următoarele 
momente. M-am năpustit împreună cu Kyle şi Betsey la ușa de 
la intrare, toţi trei cu armele scoase. Toţi aveam un aer 
profesional, tensionat. 

Nu se ştie niciodată. 

Din_afară nu se auzea nimic. Un câine urla a pustiu prin 
vecinătate şi un bebeluş plângea. Plânsetul bebeluşului nu 
venea din casa directorului. , 

Cineva murise de fiecare dată. Asta era singurul punct comun 
pe care îl aveau jafurile. Să fi fost vreun ritual al ucigașului? Un 
avertisment? Pentru ce? Ce Dumnezeu se întâmpla? 

— Intru eu primul, i-am spus lui Kyle. 

Nu-i ceream permisiunea. Suntem în Washington. Oricum, 
aproape. 

Kyle a preferat să nu mă contrazică. Cavalierre era tăcută, dar 
ochii ei mă studiau. Oare mai fusese într-o situaţie 
asemănătoare? Ce simţea acum? Mai trăsese vreodată cu arma? 

Uşa era deschisă. Ei o lăsaseră aşa. Cu ce scop? Sau fiindcă 
plecaseră în grabă? 

Am intrat repede şi în tăcere, gândindu-mă la ce e mai rău şi 
sperând să nu fie aşa. Era întuneric în hol, în camera de zi şi în 
bucătărie, cu excepţia unei lumini roşii care venea de la un ceas 
digital de pe cuptor. Nu se auzea decât zumzetul frigiderului. 

Cavalierre ne făcu semn să ne despărţim. Nici o şoaptă în 
casă. Nu era semn bun. Unde erau membrii familiei? Am pornit 
spre bucătărie, dar nu era nimeni acolo. Am deschis o uşă de 
lemn şi am dat într-o debara. Un miros puternic de 
condimente şi mirodenii. 

Am deschis o a doua uşă: un şir de scări duceau la etajul doi. 


O A TREIA UŞĂ: scări ce duceau în pivniță. 


Trebuia să verific pivnita. Am încercat comutatorul, dar nu s-a 
aprins nici o lumină. La dracu’! 

— Poliţia! am strigat, însă nu am primit nici un răspuns. 

Am inspirat profund. Nu mă temeam pentru mine, însă îmi era 
frică de ce aveam să găsesc jos. Am ezitat o secundă sau două 
şi am început să cobor scările de lemn care scârţâiau. 
Întotdeauna am urât beciurile. 

— Poliţia! am repetat. Nici un răspuns. Nu e amuzant să intri 
în locuri întunecoase în case pe care nu le cunoşti. Nici măcar 
dacă ai un pistol şi ştii să-l foloseşti destul de bine. Am aprins 
lanterna. Bine, să mergem. 

Inima îmi bătea nebuneşte în timp ce coboram scările. Pistolul 
îmi era la îndemână. M-am aplecat şi m-am uitat împrejur. 
lisuse! 

Le-am văzut de îndată şi am simţit fiorul dat de adrenalină. 

— Sunt detectivul Cross. Sunt de la poliţie! 

Soţia şi fetiţa erau amândouă acolo. Femeia era legată și avea 
un căluş în gură. Ochii îi erau larg deschişi şi străluceau. Copilul 
avea o bucată de bandă adezivă pusă peste gură. Din piept îi 
ieșeau gemete subţirele. 

Bine măcar că erau în viaţă. De data aceasta nimeni nu 
fusese rănit, nici acasă, nici la bancă. 

De ce era aşa? 

De ce se schimbase modul de operare? 

— Ce se întâmplă acolo? Eşti bine, Alex? l-am auzit pe Kyle 
strigând. 

Am îndreptat lanterna în sus şi i-am văzut pe Kyle şi pe 
Cavalierre în capul scărilor. 

— Sunt aici şi sunt tefere! 

Ce Dumnezeu se întâmpla?! 


28 

Creierul - ce nume bizar şi absurd. Era aproape pervers și 
tocmai de aceea îi plăcea. 

Se uita la scena din casa bancherului şi se simţea de parcă 
privea din afara corpului său. Îşi amintea de un spectacol vechi 
de televiziune, din tinereţea sa: Eşti acolo. Şi într-adevăr 
era. 

| se părea de-a dreptul palpitant să-i vadă pe tehnicienii de la 
FBI intrând în casă cu magicele lor cutii negre. Ştia totul despre 
ei, despre UCV - Unitatea de Crime Violente. 

Îi observa de aproape pe agenţii cu expresii grave intrând şi 
ieșind. 

Apoi ajunse şi poliţia din Rosslyn. Şase, şapte maşini cu 
girofarurile pornite. Era chiar amuzant. 

În cele din urmă îl văzu pe detectivul Alex Cross plecând din 
casă. Cross era înalt şi bine făcut. Avea ceva mai mult de 
patruzeci de ani şi semnăna cu boxerul Muhammad Ali în 
vremurile lui bune. Totuşi faţa lui Cross nu era la fel de turtită, 
iar ochii lui căprui scăpărau neîncetat. Arăta mult mai bine decât 
arătase vreodată Ali. 

Cross era unul dintre cei mai importanţi adversari ai săi într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Era o luptă intensă a inteligenţei, 
dar chiar mai mult decât atât, o bătălie a voinţelor. 

Creierul era convins că va câştiga în faţa lui Cross. Premisa 
era greşită. Creierul câştigă întotdeauna, nu? Şi totuși se simţea 
oarecum nesigur. Cross emana încredere în sine și asta-l făcea 
pe el să fie nervos. Cum de îndrăznea? Cine se credea 
detectivu ' ăsta ? 

Mai rămase puţin să privească spre clădire, ştiind că se afla în 
siguranţă în locul acela. În deplină siguranţă pe o scală de 
9,9999 din 10. 

Atunci îi veni un gând nebunesc şi ştia de unde îi vine. Când 
era copil, îi plăceau la nebunie filmele şi specatcolele TV cu 
indieni şi cowboys. Întotdeauna ţinea partea indienilor şi îi 
plăcea mai ales una dintre chestiile pe care le făceau: se 
strecurau în tabăra inamicilor şi îi atingeau în timp ce dormeau. 
Creierul voia să repete isprava cu Alex Cross. 


29 

După ce ne-am asigurat că toată lumea din casă era în 
siguranţă, am sunat la spital să văd cum se mai simţea Jannie. 
Vina, paranoia şi simţul reponsabilităţii faţă de muncă trăgeau 
de mine în toate direcţiile. Furiile mă aveau în vizor. Familia 
directorului băncii era în siguranţă. Dar a mea? 

Mi s-a dat legătura în biroul asistentelor de la etajul la care se 
afla Jannie. Am vorbit cu Julietta Newtop care mai venea din 
când în când în camera lui Jannie când eram şi eu pe acolo. 
Figura ei îmi aducea aminte de o prietenă, o asistentă care 
murise cu un an înainte, Nina Childs. 

— Sunt Alex Cross, îmi pare rău că te deranjez, Julietta, dar 
încercam să dau de bunică-mea sau de fiică-mea Jannie. 

Nana nu e aici deocamdată, o însoţeşte pe Jannie căreia 
trebuie să i se facă o tomografie. Au găsit un loc liber şi doctorul 
Petito a decis să o ia pe ea. 

— Sunt în drum spre spital, Jannie e bine? 

A ezitat o clipă, apoi spuse: 

— A avut o altă criză, dar acum situaţia s-a stabilizat. 

M-am grăbit să plec la spital şi am ajuns acolo în 
cincisprezece minute. Era aproape ora zece. Nu era nimeni la 
intrare, așa că am pătruns direct pe un coridor luminat de un 
bec albastru care crea o atmosferă fantastică la ora aceea din 
noapte. 

Când aproape ajunsesem la uşa pe care scria TOMOGRAFIE 
COMPUTERIZATĂ, un tehnician apăru din partea cealaltă a 
coridorului. M-a făcut să tresar - umblam ca prin ceaţă. Mă 
gândeam și-mi făceam griji pentru Jannie. 

— Vă pot ajuta cu ceva? Ce faceţi aici, domnule? 

— Sunt tatăl lui Jannie Cross, detectivul Cross. | se face o 
tomografie. A avut o criză în seara asta. 

— Este jos. Vă conduc eu până acolo. Cred că este deja la 
jumătatea testului. E ultimul nostru pacient din seara asta. 


29 

Tehnicianul mă conduse în sala de tomografie unde am găsit- 
o pe Nana. Incerca să se arate calmă şi să dea dovadă de 
obişnuitul autocontrol, însă de data asta nu-i mergea. Îi vedeam 
teama oglindindu-i-se în ochi sau poate era doar proiecția 
propriilor mele sentimente. 

Am aruncat o privire tomografului - o realizare de ultim 
moment a tehnicii. Era mai deschis şi mai puţin restrictiv decât 
multe altele pe care le văzusem. Făcusem şi eu două tomografii, 
aşa că ştiam despre ce este vorba. Jannie era întinsă pe spate 
înăuntru, cu capul imobilizat. Imaginea ei singură, în interiorul 
impunătoarei maşini, mă tulbura la fel de mult ca faptul că 
avusese trei atacuri în două zile. 

— Ne aude? am întrebat-o pe Nana. 

— Ascultă muzică, dar poţi s-o iei de mână. Îţi va recunoaşte 
atingerea. 

l-am luat mâna lui Jannie şi i-am strâns-o uşor. Mă 
recunoscuse, pentru că mi-a strâns şi ea mâna. 

— Ce s-a întâmplat cât timp am fost plecat? 

— Am avut noroc, foarte mult noroc. Doctorul Petito își făcea 
vizita şi vorbea cu Jannie când a avut ultima criză. El a cerut 
imediat o tomografie şi i-au făcut loc peste rând. De fapt, au mai 
ţinut deschis doar pentru ea. 

M-am aşezat pentru că simţeam nevoia. Fusese o zi lungă şi 
stresantă şi încă nu se terminase. Aveam pulsul încă accelerat şi 
capul mi se învârtea. Celelalte părţi ale corpului meu se 
străduiau să ţină pasul. 

— Nu te învinui. După cum ţi-am spus, am avut mare noroc. 
Cel mai bun doctor din spital era la ea în salon. 

— Nu învinovăţesc pe nimeni, am murmurat, deşi nu eram 
deloc convins. 

— Chiar dacă ai fi fost aici când a avut atacul, tot ar fi trebuit 
să i se facă o tomografie. Şi dacă îţi mai pui problema că ar 
putea fi din cauza boxului, să ştii că doctorul Petito spus că 
posibilităţile sunt mici. Contactul a fost minim și cauza este alta. 

De asta îmi era şi mie teamă. Am aşteptat să termine 
examinarea. O aşteptare lungă şi dificilă. În cele din urmă, 
Jannie fu scoasă uşor afară din aparat. Privirea i s-a luminat 
când m-a zărit. 

— Fugees, spuse ea, întinzându-mi căştile să aud şi eu 


i 


muzica. Killing me softly with his song”,însoți ea formaţia. Bună 
tati! Mi-ai spus că te întorci şi ţi-ai ţinut promisiunea. 

M-am aplecat s-o sărut. 

— Așa e! Cum te simţi, dragostea mea? Ţi-e bine? 

— Mi-a plăcut muzica pe care mi-au pus-o. Mă simt bine. Sunt 
rezistentă. Abia aştept să văd pozele creierului meu. 

Simţeam aceeaşi nerăbdare. Şi doctorul Petito aştepta 
rezultatul testului. Părea să nu părăsească spitalul niciodată. 
Ne-am întâlnit în biroul lui puţin după unsprezece şi jumătate. 
Trecusem de mult de oboseală. Amândoi eram în aceeaşi 
situaţie. 

— Aţi avut o zi lungă. 

Fiecare zi părea să fie la fel pentru doctorul Petito. Neurologul 
îşi începea programul la şapte şi jumătate şi stătea la spital 
până la nouă, zece seara, câteodată chiar mai târziu. Le spunea 
pacienţilor să-l sune acasă dacă aveau vreo problemă sau dacă 
erau speriaţi. 

— Asta-i viaţa mea! „M-a ajutat” să divorţez acum câţiva ani, 
spuse el căscând. Şi mă face să fiu singur acum. Asta şi frica 
mea de relaţii. Oricum îmi iubesc meseria. 

Am încuviinţat pentru că înţelegeam, după care i-am pus 
întrebarea care mă ardea: 

— Ce aţi descoperit? Este în regulă? 

Dădu din cap, apoi îmi spuse cuvintele pe care nu voiam să le 
aud: 

— Mă tem că are o tumoare. Un tip deosebit care îi afectează 
pe cei foarte tineri, dar vom avea confirmarea după operaţie. E 
localizată la nivelul creierului mic şi e de dimensiuni mari. Imi 
pare rău că trebuie să vă spun că viaţa ei e în pericol. 

Mi-am petrecut o altă noapte la spital cu Jannie. A dormit din 
nou ţinându-mă de mână. 


31 

Am primit un mesaj dimineaţă, devreme. Am dat un 
telefon şi am primit veşti rele de la Sandy Greenberg, un 
prieten care lucra pentru Interpol în Lyon, Franţa. 

O femeie pe nume Lucy Rhys-Cousins fusese ucisă cu 
sălbăticie într-un supermarket din Londra în timp ce 
copiii ei priveau scena. Sandy mi-a spus că poliţia din 
Londra îl bănuia pe soţul femeii, Geoffrey Schafer, un om 
pe care îl ştiam cu numele de Nevăstuica. 

Nu-mi venea să cred. Nu acum. Nu Nevăstuica. 

— Şi este sau nu Schafer? Ştii cu siguranţă? 

— El este, dar nu le vom spune asta şobolanilor din presă. 
Scotland Yard-ul este absolut sigur şi copiii l-au recunoscut. Le-a 
ucis mama chiar în faţa lor. 

Geoffrey Schafer fusese cel care o răpise pe Christine 
şi comisese câteva crime oribile în cartierul de sud-est 
din Washington. Victimele lui erau amărâţii lipsiţi de 
apărare. Vestea că era în viaţă şi ucidea din nou mi-a 
venit ca o lovitură sub centură. Ştiam că va fi mult mai 
rău pentru Christine când va afla asta. 

Am sunat-o acasă, dar mi-a răspuns robotul. Calm, i- 
am lăsat un mesaj. „Christine, te rog răspunde dacă eşti 
acolo. Ridică receptorul. Este foarte important să stăm 
de vorbă.” Nimeni nu răspunse. Ştiam că era imposibil ca 
Schafer să fie în Washington, totuşi, posibilitatea că ar 
putea fi mă îngrozea. Neprevăzutul făcea parte din 
schema lui de atac. Blestemată Nevăstuică! 

M-am uitat la ceas. Era şapte dimineaţa şi ştiam că uneori 
Christine mergea la şcoală şi sâmbăta. Am hotărât să mă duc 
până la şcoală. Oricum nu era departe. 


32 

Mă gândeam în timp ce conduceam: Doamne, nu lăsa 
să se întâmple asta! Nu din nou. Nu se poate să-i faci 
asta. Nu o vei face! 

Am parcat lângă şcoală şi am sărit din maşină. Apoi am 
lua-o la fugă prin curte şi pe culoare până în biroul ei. 
Picioarele îmi tremurau. Am auzit zgomotul făcut de 
calculaToR ÎNAINTE de a intra. M-am uitat înăuntru şi m- 
am simţit ușurat vazând-o pe Christine în biroul ei 
primitor, unde totul părea vraişte. Era întotdeauna 
foarte concentrată când lucra. N-am vrut să o sperii, aşa 
că am privit-o o clipă, apoi am ciocănit uşor. 

— Eu sunt, am murmurat încetişor. 

Ea a încetat să tasteze şi s-a întors. O clipă m-a privit 
așa cum o făcea altădată. Am simţit că mă topesc. Era 
îmbrăcată cu nişte pantaloni albaştri şi o bluză galbenă 
de mătase. Nu părea să treacă printr-o perioadă grea, 
dar ştiam că acesta este adevărul. 

— Ce cauţi aici? mă întrebă în cele din urmă. Am auzit știrile 
la CNN. Am văzut glorioasa scenă a crimei de la supermarketul 
din Londra. Dădu din cap şi închise ochii. 

— Cum te simţi? 

— Nu mi-e bine deloc! slobozi ea răspunsul. Nici nu-mi dau 
seama ce mai înseamnă să-ţi fie bine, şi ştirile astea nu mă 
ajută câtuşi de puţin. Nu pot să dorm şi am coşmaruri tot timpul. 
Nu pot să mă concentrez în timpul zilei. Îmi imaginez tot felul de 
lucruri îngrozitoare care se pot întâmpla micului Alex. Lui 
Damon, lui Jannie şi lui Nana, şi ţie. Nu reuşesc să depăşesc 
starea asta. 

Cuvintele ei mă dureau. Neputinţa mea de a o ajuta îmi dădea 
un sentiment înfiorător. 

— Nu cred că se va întoarce aici. 

Christine mă privi furioasă. 

— N-ai de unde să ştii! 

— Schafer se consideră superior nouă. În lumea lui imaginară, 
noi nu suntem la fel de importanţi precum soţia lui. Mă 
surprinde că nu i-a ucis şi pe copii. 

— Vezi! Te surprinde! Nimeni nu ştie sigur ce va face 
maniacul ăsta. Şi acum ai de-a face cu mai mulţi de acelaşi tip: 
oameni nebuni care ucid ostatici nevinovaţi fără nici un motiv. 


Doar pentru că pot să o facă. 

Am dat să mă apropii de ea, dar m-a oprit cu un gest. 

— Te rog, nu! Pleacă! 

Se ridică de pe scaun şi trecu pe lângă mine spre toaleta 
profesorilor fără să se uite înapoi. 

Ştiam că nu va ieşi de acolo până când nu va fi sigură că am 
plecat. Pornind spre ieşire, mă gândeam că nici măcar nu mă 
întrebase ce făcea Jannie. 


33 

Am trecut pe la spital înainte de a mă duce la muncă. Jannie 
se trezise, aşa că am luat micul dejun împreună. Mi-a spus că 
eram cel mai bun tată din lume, iar eu i-am zis că era cea mai 
bună fiică. Apoi i-am explicat că avea o tumoare şi că urma să 
fie operată. Fetiţa mea mi-a plâns în braţe. 

După ce a ajuns şi Nana, Jannie a fost dusă să i se facă şi alte 
teste. Câteva ore nu aveam nimic de făcut la spital. Am plecat 
să mă întâlnesc cu cei de la FBI. Munca era omniprezentă. 
Christine îmi spusese: Tu nu faci decât să vânezi nebuni 
şi maniaci patetici. Nu vedeam nici o ieşire. 

Agentul special însărcinat cu acest caz, Cavalierre, a ajuns la 
şedinţa de informare la ora unsprezece fix. Mi se părea că 
jumătate din oamenii FBl-ului erau acolo şi asta îmi dădea o 
oarecare siguranţă. 

Mi-am amintit că echipa care cerceta jafurile trebuia să fie 
extrem de profesionistă. Poate de aceea o alesese Kyle pe 
Cavalierre pentru acest caz. Imi spusese că era o persoană 
organizată şi exactă, unul dintre cei mai bine cotaţi agenţi ai 
FBl-ului. Gândurile mi se îndreptau către jafuri şi crime. Oare de 
ce îşi doreau această publicitate şi chiar oprobriul opiniei 
publice? O făceau pentru a induce un sentiment de teamă 
funcţionarilor de la alte bănci pe care voiau să le jefuiască? 
Urmăreau să-i sperie de moarte pe toţi aşa încât nimeni să nu li 
se opună sau crimele fuseseră făcute din dorinţa de răzbunare? 
Ideea că unul sau mai mulţi dintre ucigaşi lucrase într-o bancă 
părea logică. Mergeam pe această pistă mobilizând toate 
resursele. 

Mi-am aruncat privirea prin încăperea supraaglomerată din 
clădirea biroului operativ al FBl-ului. Pe un perete erau poze ale 
suspecţilor şi martorilor şi declaraţii ale acestora. Din nefericire, 
nici unul dintre suspecți nu părea plauzibil. Titlurile rubricilor 
organizate pe pereţi aveau diferite nume: „Grăsanul”, „Soţia 
directorului”, „Prietena soţului”, „Mustaţă”. 

De ce nu aveam nici măcar un singur suspect? Ce ar trebui să 


ne spună asta? Ce ne scapă? 
— Salut şi bună dimineaţa. Vreau să mulţumesc tuturor 


anticipat pentru că aţi renunţat la week-end, spuse agentul 
Cavalierre cu o doză necesară de ironie şi umor. Purta pantaloni 
kaki şi un tricou mov deschis. Avea şi o bentiţă minusculă, mov, 


prinsă în păr. Arăta încrezătoare şi surprinzător de relaxată. 

— Dacă nu vii sâmbătă, spuse un agent cu mustaţa pleoştită 
din spatele camerei, nu te obosi să vii duminică. 

— Aţi observat că şmecherii stau întotdeauna în spate, ricană 
Cavalierre, apoi zâmbi convingător. Era foarte stăpână pe sine. 

Ridică un dosar albastru. 

— Toată lumea are un dosar mare şi rău ca acesta, care 
conţine cazuri din trecut care ar putea avea legătură cu cazul 
nostru. Jafurile comise de Joseph Dougherty în Vestul Mijlociu în 
anii '80 sunt similare sub anumite aspecte. Mai sunt, de 
asemenea, materiale despre David Grandstaff, eminenţa 
cenuşie a celui mai mare jaf de bancă din istoria Americii. 
Interesant e că Grandstaff a fost prins de FBI. Însă am folosit şi 
mijloace neortodoxe în încercările noastre de a-l prinde. După 
un proces de şase săptămâni, juriul a deliberat zece minute şi l- 
a achitat pe Grandstaff. Nici până astăzi cele trei milioane furate 
în jaful de la First National Bank din Tucson nu au fost 
recuperate. 

Cineva din faţă a ridicat mâna şi a întrebat: 

— Unde este Grandstaff acum? 

— A trecut în anonimat, la vreo doi metri sub pământ, 
răspunse Cavalierre. Nu e implicat în nici unul din aceste jafuri, 
dar probabil că este o sursă de inspiraţie pentru ele, la fel ca şi 
Joseph Dougherty. E posibil ca cei care au dat aceste lovituri să 
se fi inspirat din „lucrările” lor. Cum am auzit spunându-se în 
filme. „Sunt persoane studioase”. 

La vreo jumătate de oră după ce începuse şedinţa, Cavalierre 
m-a prezentat celorlalţi. 

— Unii dintre voi îl ştiţi deja pe Alex Cross de la poliţia din 
Districtul Columbia. E la Brigada de Omucideri şi are doctoratul 
în psihologie. Doctorul Cross este psiholog criminalist şi un 
foarte bun prieten al lui Kyle Craig. Sunt foarte buni amici, aşa 
că ar fi bine să vă ţineţi pentru voi părerile despre Poliţia 
metropolitană. 

Se uită în direcţia mea. 

— Doctorul Cross a descoperit cadavrele lui Brianne şi Errol 
Parker, singurele noastre indicii în acest caz. Sper că observați 
cât de grijulie sunt să-l linguşesc pe doctorul Cross. 

M-am ridicat în picioare şi am aruncat o privire în camera de 
conferinţe. 


— Mă tem că şi familia Parker a trecut în anonimat, am spus 
eu, stârnind câteva zâmbete. Cei doi erau nişte hoţi mărunți, dar 
făcuseră închisoare pentru jafuri de bănci. Îi verificăm pe toţi cei 
cu care au intrat în contact în închisoarea Lorton. Deocamdată 
nu am descoperit nimic. De fapt, toate eforturile noastre de 
până acum au fost zadarnice. 

— Cei doi Parker erau hoţi pricepuţi, dar nu la fel de 
organizaţi ca cel care i-a implicat în aceste jafuri şi apoi i-a ucis. 
Apropo, au fost otrăviţi. Cred că ucigaşul i-a privit murind şi e 
posibil să fi violat cadavrul lui Brianne Parker. Deocamdată este 
doar o supoziţie, dar nu cred că toată nebunia asta are legătură 
doar cu jafurile. 


34 

Creierul nu putea să doarmă. Prea multe gânduri neavenite îi 
bântuiau mintea deja suprasolicitată. Fusese grav înşelat pentru 
a ajunge în această situaţie. Trebuia sa se răzbune. Îşi dedicase 
existenţa, fiecare moment al ultimilor patru ani, acestei 
răzbunări. 

Se ridică din pat şi se aşeză la birou, aşteptând să-i treacă 
greaţa şi să se oprească din tremurat. Am o viață patetică. 
O disprețuiesc. Dispreţuiesc orice are legătură cu 
ea. 

In cele din urmă se hotărî să scrie scrisoarea plină de ură la 
care se gândise în timp ce stătea întins pe pat. 

In atenția directorului de la Citibank 

Această scrisoare este un semnal de alarmă şi trebuie luată în 
serios. Consecințele asupra băncii vor fi majore. 

Crezi că eşti în siguranță şi departe de oamenii mărunți, dar 
nu este aşa. 

In_timp_ce scriu asta îmi tremură mâna. Tot corpul îmi 
tremură de furie. 

Bancherul meu e într-o stare de amorțeală. Ţinând cont că 
este „bancher personal”, nu se ridică la înălțimea aşteptărilor. E 
la fel de neimplicată în relația noastră precum obiectele din 
biroul ei. Întotdeauna am crezut că bancherii sunt persoane 
inteligente şi nu fac greşeli. Atunci cum se poate ca, de atât de 
multe ori, să se facă atâtea erori grosolane în legătură cu contul 
meu. 

Am cerut un simplu transfer bancar care nu s-a făcut la timp. 

M-am _ mutat de curând, dar ei nu au ținut seama de 
schimbarea adresei. Au trecut trei luni şi încă nu am primit nici o 
confirmare. In cele din urmă am aflat că transferul nu fusese 
făcut şi că documentele mele sunt trimise la o adresă greşită. 

După toate aceste insulte şi greşeli ale angajaților voştri care 
sunt ocupați să nu facă nimic, banca mai are _ şi tupeul şi 
neruşinarea_ de a-mi refuza cererea de împrumut. Partea cea 
mai grea de suportat a fost aceea că m-au silit să o ascult pe 
domnişoara_înțepată refuzându-mă pe un ton _ nesincer_ şi 
condescendent. 


Fac o apreciere a serviciilor pe o scală de la 9,9999 la 10, iar 
banca voastră e la un nivel lamentabil. 


Va veni şi vremea oamenilor mărunți. 


Reciti scrisoarea şi i se păru acceptabilă ţinând cont că o 
scrisese la ora două dimineaţa. De fapt i se părea chiar foarte 
bună. 

O va definitiva, o va semna, apoi o va îndosaria aşa cum 
făcuse şi cu celelalte. Îl incriminau şi era prea periculos să le 
trimită prin sistemul federal de poştă. 

Doamne, Dumnezeule, cât de tare ura băncile! Şi companiile 
de asigurări! Şi casele de brokeraj! Şi pretenţioasele firme de 
Internet! Şi Guvernul! Toate aceste fetiţe şi băieţei trebuiau să 
plătească şi o vor face. Oamenii mărunți vor avea parte de 
victoria lor. 


35 

Îi promisesem lui Jannie de dimineaţă că mă voi opri la 
pizzeria Big Mike Giordano ca să-i cumpăr pizza. Am intrat în 
salon trecând pizza dintr-o mână într-alta. Probabil că nu va 
mânca prea mult, dar doctorul Petito spusese că şi o felie era 
suficientă. 

— Livrare la domiciliu! 

— Ura, ura! se entuziasmă ea. M-ai salvat de mâncarea asta 
îngrozitoare din spital. Îţi mulţumesc tati, eşti cel mai tare! 

Nu avea un aer bolnăvicios şi şederea ei la spital părea 
inutilă. Mi-aş fi dorit să fie aşa. Doctorul îmi dăduse toate 
informaţiile în legătură cu operaţia care avea să dureze, cu 
pregătiri cu tot, între opt şi zece ore. Chirurgul urma să extirpe 
tumoarea, din care o parte avea să fie folosită pentru biopsie. 
Până la operaţia de a doua zi dimineaţă, la ora opt, era 
stabilizată cu Dilantin. 

— Ai cerut o pizza cu măsline şi anşoa, am tachinat-o eu în 
timp ce deschideam cutia. 

— Aţi înţeles greşit, domnule curier. Mai bine luaţi-vă pizza 
înapoi dacă e făcută cu unsuroasa aia de anşoa, îmi spuse 
aruncându-mi aceeaşi privire ca străbunica ei. 

— Te necăjeşte doar! spuse Nana aruncându-mi o variantă 
mai puţin agresivă a aceleiaşi priviri. 

— Ştiu şi eu foarte bine, Nana, replică Jannie. Şi asta fac şi 
eu. E ceea ce facem noi, noi amândoi, cântă ea un vers 
dintr-o veche melodie. 

— Mie îmi place cu anşoa, se amestecă şi Damon doar ca să 
contrazică. Sunt bine sărate. 

— Bineînţeles! îi răspunse ea. Cred că ai fost o anşoa în altă 
viată. 

Am râs aşa cum o făceam altădată şi am început să mâncăm 
pizza cu brânză, vorbind despre ştirile zilei. Jannie era din nou în 
centrul atenţiei descriind cu lux de amănunte a doua tomografie 
pe care o făcuse şi care a durat o jumătate de oră. Apoi declară: 

— M-am decis să mă fac doctor şi probabil că voi lucra la 
spitalul Johns Hopkins. 

Nana şi Damon au plecat pe la opt. Erau la spital de la ora 
trei. 

Jannie anunţă: 


— Tata mai rămâne puţin pentru că a fost la lucru şi nu l-am 
văzut destul astăzi. 

Îşi schimbă poziţia ca să o poată îmbrăţişa pe Nana, care îi 
şopti ceva la ureche, apoi îi făcu semn lui Damon care se afla de 
cealaltă parte a patului. 

— Îmbrăţişează-mă şi sărută-mă, îi ordonă ea. 

Damon şi mama Nana plecară după ce se salutară de 
nenumărate ori, îşi făcură cu mâna şi îşi adresară surâsuri 
încurajatoare. Lui Jannie îi curgeau lacrimile pe obrajii 
strălucitori; râdea şi plângea în acelaşi timp. 

— De fapt, îmi cam place asta, ştiţi că am nevoie să fiu în 
centrul atenţiei şi încetaţi să vă mai faceţi griji, am de gând să 
mă fac doctor. De acum încolo o să-mi spuneţi doamna doctor 
Jannie. 

— Noapte buhă şi vise plăcute, doctore Jannie, îi spuse Nana 
uşurel, vorbind din prag. Ne vedem mâine, faţă dragă. 

— Noapte bună, spuse şi Damon, dând să plece. Ah, voiam să 
spun doctore Jannie. 

Am tăcut amândoi câteva clipe după aceea. Am îmbrăţişat-o, 
gândindu-mă că scena despărțirii fusese prea mult pentru 
amândoi. Şedeam pe marginea patului de spital şi o ţineam în 
braţe de parcă s-ar fi putut rupe în bucăţi. Am rămas aşa mult 
timp vorbind din când în când. 

Am fost surprins să văd că în cele din urmă Jannie adormise în 
braţele mele. Abia atunci au început să-mi curgă lacrimile. 


36 

Am rămas la spital toată noaptea. Niciodată nu-mi mai fusese 
atât de teamă şi nu mai fusesem atât de trist. Frica părea să fie 
un organism viu care-şi înfigea ghearele în pieptul meu. N-am 
reuşit să dorm prea mult şi m-am gândit puţin la jafuri - atât cât 
să-mi mut gândurile de la problemele lui Jannie. Oameni 
nevinovaţi fuseseră ucişi cu sălbăticie şi asta mă afectase atât 
pe mine, cât şi pe ceilalţi. 

M-am gândit şi la Christine. O iubeam şi n-aveam ce face, dar 
eram convins că se hotărâse în ceea ce ne priveşte. Nu mai voia 
să-şi împartă viaţa cu un detectiv de la omucideri şi eu nu ştiam 
să fac decât asta. 

Ne-am trezit amândoi pe la cinci dimineaţa. Fereastra ei 
dădea către o grădiniţă plină de flori. Am privit amândoi în 
tăcere răsăritul. Priveam această imagine fantastică şi liniştită şi 
m-am întristat din nou. Dacă acesta avea să fie ultimul 
nostru răsărit petrecut împreună? Nu voiam să gândesc 
aşa, dar nu mă puteam abţine. 

— Nu-ţi face griji, tati, mă încurajă ea citind în mine ca o 
vrăjitoare. Or să mai fie multe răsărituri de acum încolo. Dar ca 
să-ţi spun adevărul şi mie mi-e puţin frică. 

— Să spunem adevărul, aşa trebuie să fie tot timpul între noi 
doi. 

— Bine, aşadar, îmi este foarte frică, răspunse ea cu o voce 
slabă. 

— Şi mie îmi este foarte frică, mititico! 

Ne ţineam de mână privind gloriosul soare roşiatic. Jannie era 
foarte tăcută. A trebuit să fac un mare efort de voinţă pentru a 
nu izbucni în lacrimi. Simţeam că mă sufoc şi am căscat ca să 
nu mă dau de gol, dar ştiam că nu reuşisem s-o păcălesc. 

— Ce mai e de făcut în dimineaţa asta? 

— Restul pregătirilor înainte de operaţie şi probabil că îţi vor 
lua sânge pentru o altă analiză. 

Strâmbă din nas: 

— Să ştii că toţi sunt vampiri pe aici. De aia am vrut să rămâi 
peste noapte. 

— Ai făcut foarte bine. Am respins câteva atacuri îndrăzneţe 
în primele ore, dar nu am vrut să te trezesc. Probabil că vei fi 
rasă în cap pentru prima dată în viaţa ta. 


Jannie îşi duse amândouă mâinile la cap. 

— Nu vreau! 

— Doar puţin la ceafa. O să arate bine. 

— Da, cu siguranţă. Dacă aşa crezi, de ce nu te razi şi tu la 
ceafa? Aşa vom arăta amândoi foarte bine. 

— Dacă vrei tu, o fac şi pe asta. 

Doctorul Petito intră în cameră în timp ce ne îmbărbătam unul 
pe altul. 


— Eşti numărul unu pe lista noastră, spuse el zâmbind. 
— Vezi? Sunt numărul unu. 
O luară pe Jannie la şapte şi cinci minute. 


37 

Îmi veni în minte imaginea lui Jannie dansând cu pisica Roşie 
şi cântând „Trandafirii sunt roşii”. Mi-am repetat scena în gând, 
din nou şi din nou. Cred că aşteptarea la spital se aseamănă cel 
mai mult cu iadul, sau cel puţin cu purgatoriul. Nu am vorbit 
prea mult cu Nana şi Damon. Sampson şi mătuşile lui Jannie au 
trecut şi ei pe la spital şi erau în aceeaşi stare ca şi noi. Era 
îngrozitor! Cele mai oribile ore din viaţa mea. 

Sampson se duse cu Nana şi Damon să mănânce ceva, dar eu 
am rămas acolo. Nu ştiam ce se întâmplă şi tot ceea ce se 
petrecea în jurul meu mi se părea ireal. Îmi veneau în minte 
imagini de când murise Maria. După ce fusese împuşcată aiurea 
pe stradă şi fusese adusă tot la spitalul St. Anthony. 

Pe la cinci şi cinci minute, doctorul Petito intră în sala de 
aşteptare unde eram adunaţi toţi. L-am văzut înainte de a ne 
observa el şi mi s-a făcut brusc rău. Inima îmi bătea atât de 
puternic încât aproape o auzeam. Nu puteam să citesc nimic pe 
chipul lui în afară de oboseală. Ne văzu, ne făcu cu mâna şi se 
apropie de noi. A zâmbit şi mi-am dat seama că operaţia 
decursese bine 

— Totul a ieşit bine, ne-a spus el strângându-ne mâinile. 
Felicitări! 

— Vă mulţumesc... pentru toate sacrificiile. 

După cincisprezece minute ni s-a dat voie să mergem la 
reanimare. Mă simţeam brusc altfel, mai uşurat, parcă aveam 
aripi. Jannie era singurul pacient şi ne-am apropiat de patul ei în 
vârful picioarelor. Avea capul pansat ca un turban. Era 
conectată la nişte monitoare şi perfuzată. 

Am apucat-o de o mâna şi Nana de cealaltă. Fetiţa noastră 
era bine; reuşiseră. 

— Mă simt de parcă am ajuns vie în rai, mi se adresă Nana 
zâmbind. Tu nu? 

Jannie se mişcă şi dădu semne de trezire la vreo douăzeci de 
minute după ce am ajuns la reanimare. L-am chemat pe 
doctorul Petito care veni imediat. Îi spuse să tragă aer în piept 
de câteva ori, apoi să tuşească. 

— Te doare capul, Jannie? 

— Cred că da! 

Apoi se uită la noi. Clipi de câteva ori şi deschise ochii larg, 
dar era încă ameţită. 


— Bună, tati. Bună, Nana. Ştiam că şi voi o să fiţi în rai, spuse 
ea în cele din urmă. 

M-am întors ca să vadă ce făcusem. 

Îmi răsesem părul la ceafă. EXACT CA EA. 


38 

Două zile mai târziu m-am întors la jafuri şi crime, un caz care 
mă fascina şi îmi repugna. Investigarea continuase fără mine, 
dar nu prinseseră încă pe nimeni. Îmi veni în minte o vorbă de-a 
Nanei: Dacă te învârți în cerc, e posibil să uiţi că există colțuri. 
Poate asta era şi problema noastră. 

Am văzut-o pe Betsey Cavalierre în biroul FBl-ului de pe 
Fourth Street. Îmi făcu semn cu degetul, dar îmi şi zâmbi 
prieteneşte. Era îmbrăcată cu un tricou albastru şi jeanşi şi arăta 
bine. Mă bucuram s-o văd. Acel prim zâmbet pe care mi-l adresă 
păru să spargă gheaţa dintre noi. 

— Trebuia să-mi spui despre operaţia fetiţei tale. Totul a 
decurs bine? Mi se pare că n-ai prea dormit! 

— Doctorul mi-a spus că a extirpat toată tumoarea. Este o 
fetiţă rezistentă. Azi-dimineaţă m-a întrebat când reîncepem 
lecţiile de box. Îmi pare rău că nu ţi-am vorbit mai demult, dar 
nu eram în apele mele. 

— Mă bucur că fetiţei tale îi e bine. Se citeşte uşurarea în 
ochii tăi. 

Am zâmbit. 

— Păi aşa mă simt! Şi acum pot să mă concentrez mai bine. 
Să ne apucăm de treabă. 

— Eu sunt aici de la ora şase. 

— Te dai mare! 

M-am aşezat la biroul meu şi m-am apucat de citit muntele de 
dosare care se strânsese. Cavalierre era la biroul din fața mea. 
Mă bucuram că sunt din nou în linia întâi. Unul sau mai mulţi 
criminali erau în libertate, ucigând funcţionari de bancă, 
directori şi familiii întregi. Îmi doream să ajut pe cât puteam la 
prinderea lor. 

Cam o oră mai târziu am ridicat privirea şi am văzut-o pe 
Cavalierre uitându-se în direcţia mea cu o privire rătăcită. 

— Trebuie să fac o vizită, i-am spus. Trebuia să mă gândesc 
la el mai demult. A fost plecat din Washington o perioadă. A 
bântuit prin Philadelphia, New York, Los Angeles, dar acum s-a 
întors. A jefuit o mulţime de bănci şi este un personaj 
violent. 

Betsey încuviinţă dând din cap: 

— Mi-ar plăcea atât de mult să-l cunosc. Pare a fi un tip 


grozav. 

Probabil din cauză că nu prea aveam nici o altă pistă se hotări 
să mă însoţească. Am mers cu maşina ei până la un hotel de 
mâna a paişpea de pe New York Avenue. Doral era un hotel 
decrepit, o adevărată ruină. Trei prostituate îmbrăcate în fuste 
mini tocmai ieşeau pe uşă când am ajuns noi. Un peşte cu 
aspect foarte retro stătea sprijinit de un Cadillac galben, 
scobindu-se în dinţi. 

— Imi place când mă scoţi în asemenea locuri plăcute, îmi 
spuse Cavalierre coborând din maşină. Am remarcat că avea o 
teacă de pistol la gleznă. Era pregătită pentru orice situaţie. 


39 

Vida loca era cel mai bun termen pentru a descrie viaţa pe 
care o duce Tony Brophy la etajul patru al hotelului. 
Recepţionerul ne-a spus că stătea acolo de o săptămână şi că 
este „un tip nesănătos, nu o persoană drăguță, de fapt un 
cretin”. 

— Nu cred că e o legătură între hotelul ăsta şi cel cu acelaşi 
nume din Miami, remarcă Betsey în timp ce urcam pe scări la 
etajul patru. E o magherniţă. 

— Stai să-l cunoşti pe Brophy, se potriveşte perfect în peisaj. 

Am ajuns la uşa camerei lui fără zgomot şi ne-am scos 
pistoalele. Brophy era un suspect perfect în materie de jafuri şi 
crime. Avea profilul corespunzător criminalilor. Am ciocănit tare 
în uşa de lemn. 

— Ce-i? se auzi o voce nervoasă dinăuntru. 

— Poliţia din Washington! am strigat eu. 

Am auzit ceva mişcând, apoi pe cineva care descuia nişte 
vale. Uşa se deschise uşor şi Brophy apăru în cadrul ei. Era o 
persoană masivă, un pachet de muşchi, ras în cap. 

— Cretinii de la poliţia locală, spuse el fără să scoată ţigara 
fără filtru din gură. Şi cine-i fraiera care te însoţeşte? 

— Pot să vorbesc şi singură, îi răspunse Betsey. 

Tony Brophy rânji. Părea să-i facă plăcere să i se răspundă la 
mitocănii. 

— Bine, vorbeşte! 

— Sunt agentul special Betsey Cavalierre de la FBI. 

— Agent special... stai aşa... ce tot spun poliţiştii la 
televizor? Putem să facem asta de o manieră neplăcută sau 
plăcută, spuse el arătându-şi dinţii surprinzător de albi. 

Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni negri de tip militar, 
şlapi şi fără tricou. Pe braţe şi pe tors avea o mulţime de tatuaje 
din închisoare. 

— Eu spun s-o facem într-o manieră neplăcută, dar asta-i 
doar părerea mea, răspunse Betsey. 

Brophy se întoarse către o silfidă blondă răsturnată pe o 
canapea retro de culoare galben-verzui în faţa televizorului. Era 
îmbrăcată doar cu un tricou FUBU, mărime XXL. 

— Şi ţie îţi place de ea atât de mult cât îmi place mie, Nora? i 
se adresă Brophy. 


Însă femeia nu părea interesată de nimic altceva în afara 
programului pe care îl urmărea. Probabil că era înaltă. Cu părul 
lins şi bretonul dat cu gel, avea tatuaje cu sârmă ghimpată la 
încheieturi, la glezne şi pe gât. 

Brophy se întoarse către noi. 

— Presupun că aţi venit să facem afaceri. Aşadar, doamna 
misterioasă este de la FBI. Foarte bine. Asta înseamnă că îşi va 
permite să plătească orice informaţie pe care aş putea-o avea. 

Betsey dădu din cap. 

— Aş prefera să te bat până mi le spui. 

Ochii negri a lui Tony scânteiară. 

— Chiar îmi place tipa asta! 

Brophy ne-a condus în bucătărie şi s-a aşezat invers pe un 
scaun, cu spătarul proptit de piept. A trebuit să ne înţelegem cu 
partea financiară înainte de a începe să ne spună ce ştia. Avea 
dreptate într-o privinţă, bugetul lui Betsey Cavalierre era mult 
mai mare decât al meu. 

— La banii ăştia mă aştept la o informaţie ca lumea, îl 
avertiză ea. 

Omul confirmă printr-o mişcare a capului, foarte încrezător în 
el. 

— Alta mai bună n-o să găseşti, iubire. Vezi tu, l-am cunoscut 
pe cel din spatele treburilor alea murdare din Maryland şi 
Virginia. Vrei să ştii ce fel de persoană e? E un nenorocit al 
dracului de rău. Şi gândeşte-te cine-ţi spune asta. 

Brophy se holba la mine şi la Betsey. Era sigur că ne stârnise 
interesul. 

— Îşi spune Creierul şi pare că-i place numele ăsta. Vă vine 
să credeţi, Creierul? Ne-am întâlnit la hotelul aeroportului - 
Sheraton. M-a contactat prin intermediul unui tip din New York. 
Aşa-numitul Creier ştia o mulţime de lucruri despre mine. Îmi 
ştia şi punctele forte, şi slăbiciunile. M-a lăsat cu gura căscată. 
Ştia şi despre Nora, şi despre obiceiurile ei. 

— Crezi că era poliţist? De unde să fi avut toate informaţiile 
alea despre tine? l-am întrebat eu. 

— Nu... Prea deştept. Dar e posibil să fi vorbit cu nişte 
poliţişti dacă ne gândim la câte ştia. De-aia l-am ascultat până 
la sfârşit. De-aia şi fiindcă mi-a spus că aş putea să câştig o 
sumă cu mai multe cifre. Asta chiar mi-a stârnit interesul. 


Cavalierre şi cu mine nu puteam decât să ascultăm. O dată 
pornit, nimic nu îl mai putea opri pe Brophy. 

— Cum arăta? 

— Vrei să ştii cum arăta? Asta-i o întrebare de un miliard. Stai 
să-ţi povestesc scena. Când am intrat în camera lui de hotel, în 
direcţia mea erau îndreptate nişte reflectoare extrem de 
puternice. Parcă eram la premiera unui film la Hollywood. N-am 
văzut nimic. 

— Nici măcar contururi? Trebuie să fi văzut ceva. 


— l-am remarcat silueta. Avea părul lung sau purta o perucă. 
Nasul şi urechile mari. Arăta ca o maşină cu uşile deschise. Am 
vorbit şi am rămas că mă va contacta, dar de atunci n-am mai 
primit nici o veste. Presupun că nu m-a vrut în echipa lui. 

— De ce? De ce nu şi-ar dori pe cineva ca tine? 

Brophy îndreptă un pistol imaginar către mine şi mimă gestul 
că mă împuşcă. 

— Are nevoie de criminali, omule! Eu nu sunt un criminal. 
Sunt un amorez, nu-i aşa, Betsey? 


40 

Ceea ce ne spusese Brophy era îngrijorător şi informaţia nu 
trebuia să ajungă la urechile presei. Cineva care se autointitula 
Creierul intervieva şi angaja criminali profesionişti. Doar 
criminali. Şi ce plănuia în continuare? Alte jafuri cu ostatici? Ce 
dracu' voia? 

După ce am terminat ce aveam de făcut în seara aceea m-am 
dus la spital. Starea lui Jannie era bună, dar am rămas cu ea şi 
peste noapte. Începuse să-mi spună că sunt colegul ei de 
cameră. 

A doua zi dimineaţă am făcut o trecere în revistă a dosarelor 
unor foşti angajaţi nemulţumiţi de la Citibank, First Union şi First 
Virginia, precum şi ale altor persoane care ameninţaseră 
băncile. Toată lumea din biroul FBl-ului suferea de o tăcere 
disperată. Nu aveam nici un fel de dovezi, piste şi nu facuserăm 
nici un progres. Încă nu aveam nici un suspect. 

De obicei, amenințările la adresa băncilor sunt analizate de 
un departament din cadrul lor. Cel mai adesea scrisorile de 
ameninţare sunt trimise de persoane cărora le-a fost refuzat un 
împrumut sau de cei ale căror case fuseseră puse sub 
sechestru. Scrisorile de ameninţare pot fi trimise atât de femei, 
cât şi de bărbaţi. Profilul psihologic pe care îl citisem în dimi- 
neaţa aceea spunea că, în general, era vorba de persoane care 
aveau probleme financiare la serviciu sau acasă. Se mai 
întâmpla ca băncile să fie amenințate şi datorită practicilor din 
domeniul muncii sau legăturilor pe care le aveau cu ţări străine 
precum Africa de Sud, Irak sau Irlanda de Nord. La băncile mari 
cercetau corespondenţa cu raze X şi alarmele false erau un 
lucru obişnuit. Câteodată felicitările muzicale de Crăciun 
declanşau sistemul. 

Procesul era extrem de obositor, dar necesar şi făcea parte 
din obligaţiile slujbei. Pe la unu mi-am aruncat privirea către 
Betsey. Era acolo, ca şi noi, ceilalţi, şezând în spatele unui birou 
metalic, ascunsă după un morman de hârtii. 

— O să ies puţin. Vreau să verific un individ care a trimis 
câteva ameninţări la Citibank şi locuieşte în apropiere. 

Betsey puse stiloul pe masă. 

— Vin cu tine dacă nu te deranjează. Kyle are încredere în 
intuiţiile tale. 

— Da, şi uite unde a ajuns Kyle! 


— Exact asta voiam să spun şi eu, zise ea, făcându-mi cu 
ochiul. Să mergem. 

Joseph Petrillo, al cărui dosar îl citisem şi recitisem, ieşea în 
evidenţă. În fiecare săptămână a ultimilor doi ani, directorul de 
la Citibank din New York primise câte o scrisoare înveninată şi 
plină de ură de la Petrillo. Lucrase ca agent de securitate al 
băncii din ianuarie 1990 până de curând. Fusese concediat ca 
urmare a unor reduceri bugetare care afectaseră toate 
departamentele. Petrillo nu acceptase această explicaţie şi 
nimic altceva din ceea ce i se oferise ca să-i lase în pace. 

Era ceva în tonul scrisorilor care mă neliniştea. Erau scrise 
bine, inteligent, dar dădeau semne de paranoia şi chiar 
schizofrenie. Petrillo fusese căpitan în Vietnam înainte de a lucra 
la bancă şi luase parte la lupte. Poliţia îl cercetase în legătură cu 
scrisorile de ameninţare, dar nu fusese acuzat de nimic. 

— Asta-i una din celebrele tale bănuieli, spuse Betsey în timp 
ce ne îndreptam către casa suspectului de pe Fifth Avenue. 

— Una din celebrele mele bănuieli care se termină prost! Şi 
detectivul care l-a anchetat acum câteva luni simţea la fel. 
Banca n-a vrut să dea curs plângerii. 

Spre deosebire de Fifth Avenue din New York, strada din 
Washington era o zonă săracă, la poalele Capitoliului. La început 
fusese locuită în majoritate de imigranţi italieni, însă acum era o 
zonă mixtă. Maşini vechi şi ruginite zăceau pe stradă. Un BMW, 
model nou, sărea în ochi. Probabil că aparţinea unui dealer de 
droguri. 

— Acelaşi loc, aceiaşi oameni, remarcă Betsey. 

— Cunoşti zona? 

Dădu din cap şi miji ochii. 

— Cu un număr de ani în urmă, câţi nu se pot spune, m-am 
născut nu departe de aici. 

M-am uitat către ea şi i-am văzut privirea cruntă când se uită 
afară. Îmi vorbise puţin despre trecutul ei. Crescuse în zona rău 
famată din Washington, dar nu părea. 

— Nu e neapărat nevoie să dăm curs bănuielii mele acum. Pot 
s-o verific mai târziu. S-ar putea să nu fie nimic important, dar 
Petrillo locuieşte aproape de birou. 

— Ai citit o mulţime de dosare azi şi ăsta ţi-a sărit în ochi. 
Trebuie să-l cercetăm. Şi nu mă deranjează să mă întorc aici. 


Ne-am oprit în faţa unui bar care era probabil locul de 
adunare al tinerilor din vecinătate în ultimii ani. Cei care îşi 
pierdeau acum vremea pe acolo aveau un aer retro cu jeanşii lor 
largi, tricourile închise la culoare şi părul dat pe spate. 

Erau cu toţii albi. Am traversat strada şi am pornit spre 
capătul ei. l-am arătat o casă mică, galbenă, care era a lui 
Petrillo. 

— Să mergem să vorbim cu el. Să vedem dacă a jefuit vreo 
bancă în ultimul timp. 

Am urcat pe nişte scări de beton pline de găuri şi am bătut la 
o uşă de metal, strigând: 

— Poliţia din Washington. Joseph Petrillo, vrem să vorbim cu 
tine! 

M-am întors către Betsey care stătea în stânga mea, cu o 
treaptă mai jos. Nu ştiu ce am vrut să-i spun, dar orice ar fi fost, 
oricum n-a mai avut timp să fie spus. 

S-a auzit un zgomot infernal de armă de calibru mare, foarte 
puternic, asurzitor, mai înspăimântător decât un tunet. Venea 
din interiorul casei, aproape de uşă. 

Betsey ţipă. 


41 

Am sărit de pe verandă cu capul înainte, trăgând-o pe Betsey 
după mine. Am aterizat pe peluză scotocind după arme şi 
respirând sacadat. 

— lisuse Hristoase! lisuse! exclamă ea speriată. 

Nici unul dintre noi nu fusese rănit, dar eram speriați de 
moarte. Mi-era şi ciudă pe mine că fusesem atât de neglijent la 
uşă. 

— La dracu', nu mă aşteptam să tragă asupra noastră. 

— Asta e ultima dată că pun la îndoială bănuielile tale, şopti 
ea. Chem întăriri. 

— Sună la poliţie mai întâi! E oraşul nostru! 

Ne-am aşezat lângă un gard viu care nu mai fusese tăiat de 
mult şi câteva tufe de trandafiri care crescuseră în 
neorânduială. Amândoi aveam pistoalele pregătite, eu îl ţineam 
pe-al meu la nivelul feţei. Îl găsisem oare pe Creier? 

De partea cealaltă a străzii, adolescenţii din faţa barului se 
uitau la scenă şi în special la casa de unde se auziseră 
împuşcăturile. Ne priveau cu ochi mari, uimiţi, de parcă eram 
personaje din „NYPD Blue” sau „Lege şi Ordine”. 

— Joe, nebunul de legat! strigă unul dintre ei făcând mâinile 
pâlnie. 

— Măcar nu mai trage! murmură Betsey. Joe, nebunul de 
legat. 

— Din păcate, încă mai are arma şi poate să mai tragă dacă 
vrea. 

Mi-am schimbat poziţia astfel încât să pot vedea mai bine uşa 
de la intrare. Nu se vedea nici o gaură. Nimic. 

— Joseph Petrillo! am strigat din nou. 

Nu am primit nici un răspuns. 

— POLIŢIA DIN WASHINGTON! Aştepţi să-mi arăt fata din nou, 
nebunule? Vrei să ținteşti mai bine de data asta? 

M-am mai apropiat puţin de verandă, dar am rămas în 
continuare la nivelul solului. Copiii începură să mă maimuță- 
rească: 

— Domnule Petrillo, țicnitule domn _Petrillo? EŞTI ÎN REGULĂ, 
NEBUN NEMERNIC? 

Întăririle au ajuns în câteva minute. Mai întâi două maşini cu 


sirenele pornite, apoi alte două. După aceea - două maşini ale 
FBl-ului. Toţi erau înarmaţi până în dinţi şi pregătiţi pentru 
situaţie. Strada a fost închisă în ambele părţi, iar casele din 
vecinătate au fost evacuate. Pe neaşteptate şi extrem de 
inoportun apăru şi un elicopter de la televiziune. 

Mai participasem de multe ori la astfel de acţiuni şi nu-mi 
plăceau deloc. Am mai aşteptat vreo douăzeci de minute până 
când au apărut şi trupele de intervenţie, SWAT. Cavalerii în 
albastru. Erau îmbrăcaţi în kevlar din cap până în picioare şi s- 
au folosit de un berbec pentru a dobori uşa. 

Am intrat în casă în urma lor, deşi nu era obligatoriu. 

Îmi făcea plăcere că venise şi Betsey Cavalierre. 

Înăuntru, situaţia era bizară de-a dreptul. Camera de zi arăta 
ca podul unei librării: cărţi vechi, fără coperte, reviste uzate şi 
ziare depăşite erau puse unele peste altele aproape în întreaga 
cameră. Peste tot erau zeci şi zeci de pisici care mieunau şi 
arătau jalnic, aproape moarte de foame. 

L-am găsit şi pe Joseph Petriilo zăcând într-o grămadă de 
reviste vechi, Newsweek, Time, Life şi People. Probabil că 
le dărâmase când căzuse peste ele. Gura îi era deformată într- 
un rictus sau mai degrabă o jumătate de rictus. 

Îşi zburase creierii cu o puşcă cu ţeavă scurtă care zăcea 
lângă el. Mare parte din jumătatea dreaptă a feţei dispăruse, iar 
zidul, fotoliul şi câteva cărţi erau stropite de sânge. O pisică îi 
lingea îndâijit mâna. 

Am aruncat o privire prin cărţile şi ziarele răsturnate de pe 
lângă corp. Am zărit o broşură de la Citibank şi câteva extrase 
bancare de-ale lui Petrillo. Ultima arăta că omul mai avea în 
cont şaizeci şi unu de dolari. Betsey Cavalierre stătea pe vine 
lângă cadavru şi mi-am dat seama că se abţinea să nu vomite. 
Vreo două pisici se frecau de picioarele ei, dar ea nu părea să le 
observe. 

— Nu cred că e Creierul. 

M-am uitat în ochii ei şi am văzut teamă, dar mai ales tristete. 

— Nu, nici eu nu cred că el e Creierul, Betsey. Nu amărâtul de 
Petrillo cu pisicile lui care mor de foame. 


42 

În cele din urmă am ajuns să mai dorm şi acasă, în patul meu. 
Lui Jannie i s-a făcut milă de durerile de spate pe care 
începusem să le am dormind pe scaunul din salonul ei. Nu 
dormeam de mult când a sunat telefonul. Era Christine. 

— Alex, e cineva la mine în casă! Cred că e Schafer, a venit 
după mine, te rog, ajută-mă. 

— Sună la poliţie! Eu plec acum! la-l pe Alex şi ieşiţi amândoi 
din casă, în clipa asta. 

De obicei îmi ia o jumătate de oră să ajung de la mine de 
acasă la Christine, dar de data asta am ajuns acolo în 
cincisprezece minute. Toată strada era luminată şi două maşini 
de poliţie erau parcate în faţa casei lui Christine. Ploua torențial. 

Am sărit din Porche şi am alergat până la intrare. Un poliţist 
îmbrăcat în haină de ploaie îmi făcu semn cu mâna să mă 
opresc. 

— Sunt detectiv la poliţia din Washington, numele meu este 
Alex Cross. Sunt prieten cu Christine Johnson. 

Imi acceptă explicaţia fără să-mi mai ceară să-i arăt legi- 
timaţia. 

— E înăuntru cu ceilalţi poliţişti, nu vă îngrijoraţi, amândoi 
sunt bine, domnule detectiv Cross. 

Auzeam plânsetele lui Alex. Când am intrat în sufragerie, am 
văzut-o pe Christine, care plângea în timp ce discuta cu doi 
poliţişti. 

— E aici, sunt sigură! Geoffrey Schafer - Nevăstuica. E pe aici 
pe undeva! ţipă ea prinzându-şi capul în mâini. 

Bebeluşul plângea în pătuţul lui. M-am dus să-l iau în braţe şi 
a tăcut aproape instantaneu. M-am apropiat de Christine şi cei 
doi poliţişti. 

— Spune-le de Geoffrey Schafer, mă rugă Christine. Spune-le 
ce s-a întâmplat deja şi cât de nebun este! 

Le-am relatat celor doi povestea răpirii lui Christine din urmă 
cu un an de zile. Am încercat să le spun varianta scurtă şi când 
am terminat au dat amândoi aprobator din cap. Înţelesesem ce 
s-a întâmplat. 

— Îmi aduc aminte că am citit despre acest caz în ziare, 
spuse unul dintre ei. Problema este că nu există nici un semn că 
ar fi fost cineva aici în seara asta. Am verificat toate uşile, 


ferestrele şi întreaga casă. 

— Vă deranjează dacă arunc şi eu o privire? 

— Deloc. Luaţi-o pe îndelete, noi aşteptăm aici cu doamna 
Johnson. 

L-am dat pe bebeluş lui Christine şi am început să verific 
minuţios casa. M-am uitat peste tot, dar nu am văzut semne de 
efracţie. Am verificat şi împrejurul casei şi, deşi plouase, nu se 
vedeau niciunde urme de paşi. Mă îndoiam că Schafer ar fi fost 
acolo în noaptea aceea. 

Când m-am întors în sufragerie, Christine şi copilul şedeau 
îmbrăţişaţi pe canapea. Cei doi poliţişti aşteptau pe verandă şi 
m-am dus să vorbesc cu ei. 

— Pot să vă spun adevărul? mă întrebă unul din ei. E posibil 
ca doamna Johnson să fi avut doar un vis urât? Fiindcă mie mi 
se pare că pentru ea este un coşmar. E sigură că tipul ăsta, 
Schafer, a fost în casă, în dormitor. Noi n-am văzut însă nimic 
care să susţină această afirmaţie. Toate uşile erau închise şi 
sistemul de alarmă era în funcţiune. Are coşmaruri? 

— Din când în când, mai ales în ultima perioadă. Vă 
mulţumesc pentru ajutor. De aici încolo mă descurc eu. 

După ce au plecat maşinile, am intrat în casă pentru a mai sta 
cu Christine. Părea mai calmă, dar privirea ei era extrem de 
tristă. 

— Ce mi se întâmplă? mă întrebă ea. Îmi vreau viaţa înapoi, 
dar mi se pare că nu pot să scap de el. 

Nici măcar în clipele acelea nu mă lăsă s-o iau în braţe. Nici 
nu accepta ideea că e posibil să fi visat doar în legătură cu 
Geoffrey Schafer. Mi-a mulţumit că am venit, dar îmi ceru să mă 
duc acasă. 

— Nu mai ai ce să faci pentru mine. 

L-am pupat pe cel mic şi am plecat. 


43 

Fix la ora şapte dimineaţa, dl. Albastru se înfiinţă la postul de 
observaţie din pădurea de molizi din spatele unei case din 
parcul Woodley din Washington. 

Aşa cum făcuse şi în ultimele trei dimineţi, directorul de 
bancă Martin Casselman a plecat de acasă pe la şapte şi 
douăzeci de minute. Aruncă o privire în lungul străzii înainte de 
a urca în maşină. E posibil să fi auzit vorbindu-se despre 
recentele jafuri din Maryland şi Virginia. Totuşi, majoritatea 
oamenilor nu credeau că li se poate întâmpla lor. 

Soţia lui Casselman era profesoară la liceul Dumbarton Oaks. 
Preda engleza, materie pe care dl. Albastru o urâse întotdeauna. 
De obicei, doamna C. pleca de acasă în jurul orei opt. Cei doi 
erau foarte organizaţi şi previzibili, ceea ce făcea ca misiunea să 
fie mai uşoară. 

DI. Albastru se ghemui lângă un copac bătrân. Aştepta un 
apel pe telefonul mobil. Deocamdată totul se desfăşura conform 
planului şi asta îl liniştea. Cam la opt minute după ce Martin 
Casselman plecase, telefonul sună. Apăsă pe tasta Yes. 

— Domnul Albastru. Spune. 

— C. a ajuns la întâlnire. Tocmai îşi parchează maşina. 


— Am recepționat. Totul pare în regulă pentru întâlnirea cu 
doamna C. 

Abia termină convorbirea dl. Albastru când o văzu pe Victoria 
Casselman ieşind din casă şi încuind uşa. Era îmbrăcată într-un 
costum roz şi semăna cu Farrah Fawcett în momentele ei de 
glorie. 

— Unde dracu' pleacă? făcu el, surprins. Nu ar fi trebuit să se 
întâmple aşa ceva. Creierul ar fi trebuit să plănuiască totul până 
la cel mai mic detaliu. Şi ceea ce se întâmpla era complet 
neprevăzut. Dl. Albastru se îndreptă iute către reşedinţa familiei 
Casselman. Îşi dădu seama că va ajunge la timp. 

Greşeală. 

A mea sau a ei? A amândurora. Pleacă prea devreme ín 


dimineața asta şi eu nu sunt pe poziție. 
O luă la fugă spre strada Hawthorne, dar ea era deja în 


Toyota neagră şi ieşea cu spatele de pe alee. Dacă o lua la 
dreapta, tot planul se ducea de râpă. Dacă o lua la stânga, încă 
mai avea o şansă. Hai Farrah, iubito, ia-o la stânga! 


DI. Albastru încercă să se gândească la ceva ce ar putea să 
strige pentru a o determina să se oprească. Ce însă? 
Gândeşte, gândeşte. 

Bună fată! O luă la stânga, dar tot nu credea că va ajunge la 
timp pentru a o opri. _ 

Sprintă cu corpul aplecat mult înainte. Işi simţea pieptul 
arzând. Nu-şi mai aducea aminte de când nu mai alergase aşa. 

— Hei, hei! Mă poţi ajuta? strigă din toate puterile. Te rog 
ajută-mă, ajutor! 

Victoria Casselman întoarse capul când auzi strigătele. 

Încetini puţin, dar nu opri. 

Trebuia s-o oprească! 

— Soţia mea naşte acum, strigă dl. Albastru. Te rog ajută-mă! 
Soţia mea trebuie să nască. 

Suspină uşurat când văzu limuzina neagră oprindu-se în 
mijlocul drumului. Spera ca nici un vecin curios să nu fie la 
geam la ora aceea matinală. Oricum nu conta. Intr-un fel sau 
altul tot trebuia s-o oprească. Respira din greu când ajunse la 
maşină. 

— Ce se întâmplă? Unde este soţia ta? îl întrebă Victoria 
Casselman coborând geamul maşinii. 

DI. Albastru nu spuse nimic până nu ajunse în dreptul ei, apoi 
scoase un pistol cu care o lovi peste faţă. Capul Victoriei se duse 
într-o parte şi ea ţipă de durere. 

— Ne întoarcem acasă! îi strigă el sărind în maşină. Tinea 
pistolul îndreptat spre fruntea ei. Unde dracu' te duci la şapte şi 
patruzeci? Ah, taci din gură! Nu-mi pasă! Ai făcut o greşeală, 
Victoria, o mare greşeală. 

Era tot ce putea face dl. Albastru pentru a se putea abţine să 
nu o împuşte în cap în mijlocul străzii. 


44 

Jaful era în desfăşurare la filiala Băncii Chase, Manhattan, de 
lângă hotel Omni Shoreham din Washington. Nu a durat mult 
până să ajungem acolo de la biroul FBl-ului. Atât mie cât şi lui 
Betsey ne era frică, gândindu-ne la ce vom găsi la faţa locului. 

Betsey era foarte serioasă. Pusese o sirenă pe capota maşinii 
şi am pornit într-o cursă nebunească prin Washington. Ploua din 
nou şi rafale puternice de apă loveau capota şi parbrizul maşinii. 
Oraşul Washington plângea. Coşmarul părea să se adâncească 
şi să crească în intensitate. Era la fel de înfricoşător şi 
imprevizibil precum orice alt caz ce implica crime multiple şi la 
care lucrasem anterior. Mie mi se părea ilogic. O echipă care 
dădea spargeri, sau posibil mai multe echipe acționau ca nişte 
ucigaşi în masă. Presa acordase cea mai mare atenţie cazurilor. 
Publicul era înspăimântat şi avea dreptul să fie; industria 
bancară va fi în alertă până când crimele nu se sfârşeau. 

Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de sunetul sirenei unei 
maşini de poliţie apărută în faţa noastră. Concertul sirenelor mi- 
a ridicat părul de pe spate. Apoi am văzut însemnele alb- 
albastre ale Băncii Chase. 

Betsey a oprit pe o stradă alăturată. Mai mult de atât nu 
reuşisem să ne apropiem. Cu toată ploaia aia puternică, se 
adunaseră peste o sută de curioşi şi o mulţime de ambulanţe, 
maşini de poliţie şi chiar o maşină a pompierilor. Am fugit prin 
ploaia deasă către o clădire cu aspect modest, făcută din 
cărămizi roşii. Eram cu câţiva paşi înaintea lui Betsey, dar şi ea 
se mişca bine. 

— Poliţia metropolitană, sunt detectivul Cross, am spus şi mi- 
am scos legitimaţia arătându-i-o unui poliţist care încercase să 
mă împiedice să intru în parcarea băncii. 

Sirenele maşinilor de poliţie şi ale salvărilor continuau să sune 
concomitent şi mă întrebam de ce. În momentul în care am 
intrat în holul băncii am primit explicaţia. Am văzut cinci corpuri: 
funcţionari şi conducere; trei femei şi doi bărbaţi. Toţi fuseseră 
împuşcaţi. Era probabil cel mai rău dintre toate masacrele de 
până atunci. 

— De ce? lisuse! articulă Cavalierre. Preţ de o secundă se 
agăţă de braţul meu, dar apoi îşi dădu seama de ceea ce făcea 
şi se desprinse. 

Un agent FBI se apropie de noi. Se numea James Walsh şi mi-l 


aduceam aminte de la prima şedinţă din Biroul Operativ. 
— Aici sunt cinci morţi. Toţi fac parte din personalul băncii. 
— Şi ostaticii de acasă? 
— Şi soţia directorului e moartă, împuşcată de aproape. 


45 

Supravieţuitorul se numea Arthur Strickland şi era ţinut în 
biroul directorului, departe de ochii presei. Era agent de 
securitate la bancă. 

Strickland era înalt, atletic, un bărbat peste patruzeci de ani. 
Deşi cu o alură impresionantă, părea şocat. Şiroaie de 
transpiraţie îi curgeau pe faţă, uniforma lui albastru deschis era 
udă leoarcă. Betsey se duse la el şi-i vorbi cu o voce blândă, 
plină de compasiune: 

— Sunt agentul special Cavalierre de la FBI. Răspund de 
cercetarea acestor jafuri. Dumnealui este detectivul Cross de la 
Poliţia Districtului Columbia. Am înţeles că aveţi un mesaj 
pentru noi? 

Omul nu se putu abţine şi izbucni în lacrimi. Îi trebui mai mult 
de un minut ca să se oprească şi să poată vorbi. 

— Erau oameni de treabă toţi cei care au fost împuşcaţi azi; 
erau prietenii mei. Eu trebuia să-i protejez pe ei şi pe clienţi. 

— E îngrozitor ceea ce s-a întâmplat, dar nu este vina 
dumneavoastră, îl încurajă Betsey. Încerca să-l liniştească şi 
reuşea. De ce i-au ucis jeluitorii? Dumneavoastră cum de aţi 
scăpat? 

— N-am scăpat. Eram şi eu ostatic împreună cu ceilalţi. 
Răufăcătorii erau doi. Ne-au spus tuturor să stăm cu faţa la 
pământ. Spuneau că vor să iasă din bancă nu mai târziu de opt 
şi un sfert. Au repetat de câteva ori că nu vor admite greşeli. 
Fără nici un fel de alarme. 

— Au ieşit cu întârziere din bancă? 

— Nu, domnule, tocmai asta e, că ar fi putut să termine la 
timp, dar nu păreau să o dorească. Mi-au spus să mă ridic şi 
credeam că mă vor împuşca în clipa aceea. Eu am luptat şi în 
Vietnam, dar niciodată nu mi-a mai fost atât de frică. 

— Ţi-au transmis vreun mesaj pentru noi? 

— Da, domnule, pentru amândoi. Unul dintre ei m-a întrebat 
dacă îmi place banca. l-am spus că îmi place slujba mea şi el mi- 
a zis că sunt un dobitoc patentat. Apoi mi-a spus că voi fi 
mesagerul lor. Trebuia să le spun agentului FBI Cavalierre şi 
detectivului Cross că la bancă se făcuse o greşeală. Mi-a spus că 
greşelile nu pot fi tolerate. Mi-a repetat asta de câteva ori. Fără 
alte greşeli. Mi-a spus să vă zic că mesajul e de la Creier. 
Apoi i-au împuşcat pe toţi ceilalţi. l-au ucis cu sânge rece acolo 


unde se aflau. Totul din vina mea. Eu eram de serviciu la bancă 
şi am lăsat să se întâmple aşa ceva. 

— Nu, domnule Strickland, zise Betsey pe un ton înţelegător, 
nu e vina dumneavoastră. Noi suntem de vină. 


46 

Nu mai vrem alte greşeli. 

Creierul ştia totul despre Betsey Cavalierre şi detectivul 
Cross. Avea informaţii complete, chiar şi despre poliţiştii care 
investigau cazul. Acum şi ei făceau parte din planul lui. 

Era o zi extrem de frumoasă pentru o excursie în afara 
Washingtonului. Liliacul era înflorit şi cerul senin; era de un 
albastru perfect, mai puţin câţiva nori dispuşi simetric, la est şi 
vest. 

Echipa care dăduse ultima spargere stătea la o fermă la sud 
de Hayfield, Virginia. Era la ceva mai mult de o sută douăzeci de 
kilometri de Washington, aproape în Virginia de Vest. 

Luă curba pe un drum de ţară şi văzu spatele camionetei d-lui 
Albastru. Doi câini fugeau prin curte încercând să prindă nişte 
libelule. Nu îi vedea pe nici unul, nici pe prietenele lor, în schimb 
auzea muzica rock pe care o ascultau zi şi noapte. 

Intră în sufragerie, a cărei mobilă fusese rearanjată ca pentru 
o şezătoare. Îi văzu pe dl. Albastru, dl. Roşu, dl. Alb şi pe 
prietenele lor, inclusiv pe domnişoara Verde. Simţea mirosul de 
cafea. O mătură era sprijinită de un perete, ceea ce însemna că 
făcuseră puţină curăţenie înainte să ajungă el. Lângă mătură se 
găsea o puşcă cu lunetă. 

— Bună ziua tuturor, le spuse el făcându-le un semn timid cu 
mâna, în felul lui. Zămbi, dar ştia că toţi îl consideră un 
pămpălău. Nu avea nimic împotrivă. D-ra Verde se uita la el de 
parcă era un pămpălău îndrăgostit de ea. 

— Salut, profesore, îi spuse Albastru, adresându-i un zâmbet 
atât de nesincer încât aproape îl duru. 

Creierul nu se lăsa păcălit. Albastru era un ucigaş cu sânge 
rece. De aceea fusese folosit pentru spargerile de la First Union, 
First Virginia şi Chase. Toţi erau ucigaşi, chiar şi fetele. 

— Pizza, le spuse el, arătându-le două cutii şi o pungă de 
hârtie. Am adus pizza şi un Chianti excelent. 


47 

Plăcerea crimei, GÂNDEA EL. 

Maşină ucigaşă. 

Timp ucigaș. 

Idei ucigaşe. 

Creierul zâmbi în colţul gurii, gândindu-se la obsesivul joc de 
cuvinte care îi trecuse prin cap. Era genul de surâs neterminat 
care nu se potrivea totuşi cu faţa lui. Părea fals şi puţin forţat. 
Era abia trecut de ora patru şi soarele încă strălucea puternic. 
leşise să facă o mică plimbare pe câmp şi acum se întorcea la 
fermă. 

Intră în cameră şi îşi aruncă privirea pe cadavre. Toţi cei şase 
membri ai echipei zăceau morţi. Corpurile lor erau contorsionate 
în cele mai bizare poziţii aşa cum poate arăta numai o bucată de 
metal aruncată într-o vâlvătaie. Văzuse odată acest lucru după 
un incendiu care făcuse ravagii în Berkeley, California. Îi plăcuse 
la nebunie frumuseţea intensă a dezastrului natural. 

Se opri şi studie cadavrele. Erau criminali şi suferiseră pentru 
asta. Folosise Marplan drept otravă de data asta. Era interesant 
că antidepresivul funcţiona extrem de bine când era luat cu 
brânză sau vin roşu, în special Chianti. Ciudata combinaţie 
chimică creştea puternic presiunea sângelui, apoi provoca 
hemoragie cerebrală, pentru ca în final să producă un colaps 
circulator. Voila! 

Se uită îndeaproape la cadavre şi găsi că sunt fascinante. 
Pupilele lor erau dilatate şi gurile arătau de parcă scoseseră 
nişte ţipete îngrozitoare. Limbile albastre atârnau. Acum trebuia 
să-i scoată de acolo. Trebuia să facă să dispară corpurile ca şi 
cum nu ar fi existat niciodată. 

O fată pe nume Gersh Adamson era întinsă pe podea în faţa 
uşii de la intrare. Incercase să fugă afară, nu? Bravo ei! Era 
domnişoara Verde, o blondă mignonă care spunea că are 
douăzeci şi unu de ani, însă arăta de cincisprezece. Gura ei 
rămăsese pietrificată într-un țipăt angoasat a cărui imagine îi 
plăcea grozav. Nu putea să-şi dezlipească ochii de la buzele 
fetei. 

Se gândi că ea era cel mai uşor de cărat. Probabil că nu 
cântărea mai mult de cincizeci de kilograme. 

— Bună, domnişoară Verde. Intotdeauna mi-ai plăcut, ştii? 
Sunt însă puţin neîncrezător. Ar trebui să spun mai degrabă că 


am fost timid. Acum, însă, mă tratez. 

Întinse mâna să-i atingă sânii mici. Fu surprins să descopere 
că domnişoara Verde purta sutien cu bureţi pe sub bluză. Nu era 
chiar atât de hippie cum făcea impresia. li descheie nasturii de 
la bluză, apoi o scoase şi se holbă la sânii ei. 

Îi descheie nasturii de la pantaloni. Îi introduse un deget în 
chiloţi. Carnea era puţin rece. Fata avea un inel de argint în 
buric. Îl atinse şi trase de el ca de o jucărie. 

Era încălţată cu pantofi gri cu tocuri înalte pe care îi scoase cu 
grijă. Trase pantalonii în jos, apoi îi scoase de tot. Unghiile de la 
picioarele domnişoarei Verde erau date cu ojă albastră. 

Creierul desfăcu sutienul şi i-l dădu jos. li mângiie sânii, apoi o 
trase de sfârcuri până când se întăriră. Işi dorise să facă asta de 
când o văzuse prima dată. Îşi dorise şi să-i facă puţin rău, poate 
chiar mai mult. 

Se uită pe fereastră, apoi întoarse privirea către celelalte 
corpuri. 

— Sper că nu vă fac greață nici unuia dintre voi. 

O trase pe domnişoara Verde de picioare până pe covorul 
uzat din mijlocul încăperii. Apoi îşi scoase pantalonii. Intra în 
erecţie. Nu i se întâmpla prea des. Poate FBl-ul avea dreptate: 
era posibil să ucidă după un tipic anume. Poate doar începea să 
înţeleagă cine era cu adevărat. 

Sunt un mort viu, spuse el, după care îi smulse chiloţii şi o 
penetră. Sunt nebun, domnişoară Verde, şi asta-i gluma cea mai 
amuzantă. Eu sunt nebunul. Dacă ar şti poliţia! Ce indiciu 
grozav ar fi ăsta. 


PARTEA a Ill-a 
LIGA SUPERIOARĂ 
48 

Trecură trei zile fără să mai aibă loc alt jaf. Sâmbătă mi-am 
petrecut toată după-amiaza cu băieţelul. Pe la şase l-am dus 
înapoi acasă, la Christine. 

Înainte de a intra, l-am dus pe micuțul Alex în grădina din 
spatele apartamentului ei din Mitchellville. Proprietatea ei de la 
ţară, aşa cum o numeam eu. Grădina era splendidă; Christine o 
plantase şi o îngrijise şi era plină cu diverse soiuri de trandafiri. 
Îmi aducea aminte cum era ea înainte de a fi răpită în Bermude. 
Imaginea grădinii îmi producea o plăcere vizuală şi probabil de 
aceea eram atât de trist să fiu acolo fără ea. 

ÎI tineam pe Alex în braţe, vorbindu-i şi arătându-i pajiştea 
perfect tunsă, o salcie, cerul şi apusul de soare. Apoi i-am arătat 
asemănările de pe chipurile noastre: nas, ochi, gură. De fiecare 
dată mă opream şi-l sărutam pe obraji, pe gât sau pe creştetul 
capului. 

— Miroase trandafirii, am şoptit. 

Am văzut-o pe Christine ieşind repede din casă, după câteva 
minute. Îmi dădeam seama că o preocupa ceva. Sora ei, Natalie, 
era la doi paşi în spate. Ca s-o protejeze? Aveam sentimentul că 
urmau să se coalizeze împotriva mea. 

— Alex, trebuie să stăm de vorbă. Natalie, ai tu grijă de copil 
câteva minute? 

L-am întins pe Alex lui Natalie fără tragere de inimă. Nu părea 
să am altă alternativă, oricum. Christine se schimbase atât de 
mult în ultimele luni. Câteodată mi se părea că nici nu o mai 
cunosc. Poate avea legătură cu coşmarurile ei. Nu păreau să 
dispară. 

— Trebuie să-mi descarc sufletul, începu ea. Te rog, nu spune 
nimic. 


49 

Mi-am muşcat buzele să nu-i spun nimic, dar cam asta fusese 
relaţia noastră în ultimele luni. Am remarcat ochii ei roşii. 
Plânsese. 

— Cercetezi un alt caz care implică o crimă. Presupun că e un 
lucru bun, e viaţa ta şi e clar că eşti bun în treaba asta. 

N-am reuşit să mă abţin: 

— Ţi-am spus că pot să plec din poliţie şi să încep ceva pe 
cont propriu. Sunt gata să fac asta, Christine. 

A dat din cap nemulțumită. 

— Mă simt onorată. 

— Nu vreau să ne certăm. Îmi pare rău, continuă. Nu am vrut 
să te întrerup. 

— Nu mai am viaţă aici, în Washington. Mi-e tot timpul teamă. 
Cuvântul potrivit ar fi că mi-e frică de mor. Nu-mi mai place să 
mă duc la şcoală. Mă simt de parcă cineva mi-ar fi luat viaţa. 
Mai întâi George, apoi cele petrecute în Bermude; mi-e teamă că 
Schafer va veni să mă caute. 

— Nu va veni, Christine. 

— Nu spune asta, protestă ea ridicând vocea N-ai de unde 
să ştii. 

Simţeam că îmi fuge tot aerul din plămâni. Nu prea pricepeam 
unde voia să ajungă, dar părea pe punctul de a ceda nervos. Se 
comporta la fel ca în noaptea în care visase că Geoffrey Schafer 
era la ea în casă. 

— Vreau să mă mut din Washington. Plec după ce se termină 
anul şcolar. Nu vreau să-ţi spun unde mă duc şi nu vreau să mă 
cauţi. Te rog să nu faci pe detectivul cu mine, Alex. Sau pe 
psihiatrul. 

Nu-mi venea să cred că aud bine. Nu mă aşteptasem la asta. 
Am rămas locului, incapabil să articulez vreun cuvânt, doar 
privind-o fix pe Christine. Nu cred să mă fi simţit vreodată atât 
de pustiit, de trist şi de singur. Mă simţeam gol. 

— Şi cu bebeluşul ce se va întâmpla? i-am spus cu glas 
strangulat şi abia şoptit. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Începu să plângă şi să tremure 
din tot corpul, incontrolabil. 

— Nu pot să-l iau pe Alex cu mine în starea în care mă aflu. 
Trebuie să rămână cu tine şi cu Nana, deocamdată. 


Am vrut să-i spun ceva, dar nu am reuşit să scot nici un 
cuvânt. S-a uitat la mine o secundă şi privirea ei era atât de 
tristă, rănită şi confuză. Apoi îmi întoarse spatele şi intră în casă. 
Dispăru înăuntru. 


50 

Eram trist şi nervos şi ţineam totul închis în mine. Ştiam că nu 
era bine şi asta făcea ca totul să fie şi mai rău. Doctore, 
vindecă-te singur! 

M-am întâlnit din întâmplare, la biserică, duminică dimineaţa 
cu psihiatra mea Adele Finally. Eram amândoi cu familia la 
slujba de la ora nouă. Am ieşit în vestibul ca să stăm de vorbă. 
Probabil că Adele văzuse ceva în privirea mea. Nu-i scapă mai 
nimic şi mă cunoaşte bine din moment ce merg la ea de patru 
ani de zile. 

— A murit cumva pisica Rosie? mă întrebă zâmbind. 

— Rosie e bine, sănătoasă, Adele, şi eu la fel. Mulţumesc de 
întrebare. 

— Mmmm, atunci de ce arăţi ca Ali a doua zi dimineaţă după 
ce s-a bătut cu Joe Frazier la Manila? Îmi poţi explica? Ca să nu 
mai spun că nici nu te-ai bărbierit în dimineaţa asta. 

— Ce fustă frumoasă ai! Îti stă bine culoarea asta. 

Adele pufni nemulțumită, neacceptând să cadă în capcană. 

— Da, griul e culoarea mea preferată! Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Îmi place magia, spuse ea, aprinzând o lumânare. Nu te- 
am mai văzut de ceva vreme, Alex, şi ăsta poate fi un lucru 
foarte bun sau foarte rău. 

Am aprins şi eu o lumânare şi am spus o rugăciune: „Doamne, 
Dumnezeule, te rog să continui să veghezi asupra lui Jannie şi aş 
vrea şi ca Christine să rămână în Washington. Ştiu că iar mă 
supui unui test.” Adele sâsâi de parcă s-ar fi ars. Se uită în ochii 
mei şi-mi spuse: 

— Of, Alex, îmi pare rău. Nimeni n-ar mai trebui să te supună 
unor teste. 

— Mi-e bine, i-am răspuns, neavând chef să intru în acest 
subiect acum, nici măcar cu Adele. 

— Of, Alex, Alex. Ştii că nu este adevărat! Eu ştiu mai bine. 

— Chiar mi-e bine, pe cuvânt. 

Adele părea exasperată. 

— Foarte bine atunci. Îmi datorezi o sută de dolari pentru 
consult. Poţi să-i pui în cutia milei. 

Adele se întoarse la familia ei care şedea undeva pe la 


mijlocul bisericii. Se întoarse şi se uită la mine fără să mai 
zâmbească. 

După ce m-am întors la ai mei, Damon m-a întrebat cine era 
doamna aceea drăguță cu care stătusem de vorbă. 

— E doctor; o prietenă de-a mea. 

— Te tratează pe tine? Ce fel de doctor e? Părea cam 
supărată pe tine. Cu ce ai greşit? 

— N-am greşit cu nimic. Chiar n-am dreptul la nici un pic de 
intimitate? 

— Nu, şi în plus suntem în biserică, îţi ascult confesiunea. 

— N-am nici o confesiune să-ţi fac. Mi-e bine. Sunt în regulă. 
Sunt împăcat cu restul lumii. Mai bine de atât nu se poate. 

Damon se uită la mine cu aceeaşi privire exasperată pe care 
mi-o aruncase şi Adele. Apoi dădu din cap şi se întoarse în altă 
direcţie. Nici el nu mă credea. Când a ajuns cutia milei la mine, 
am pus înăuntru o sută de dolari. 


51 

Creierul ținea ca totul să se desfăşoare după un orar strict. 
Ceasul din capul lui bătea cu putere, bătea întruna. Cea mai 
bună echipă în jafuri de bănci, crema-cremelor, urma să se 
întâlnească cu el în apartamentul pe care îl închiriase la Holiday 
Inn, lângă Colonial Village în Washington. Erau punctuali, 
bineînţeles. Insistase ca punctualitatea să fie una din condiţii. 

Brian Macdougall se năpusti în cameră înaintea celorlalţi. 
Creierul zâmbi când văzu atitudinea de cocoş a lui Macdougall. 
Ştia că el va intra primul în cameră, urmat de cei doi 
subordonați ai săi, B.J. Stringer şi Robert Shaw. Cei trei arată 
a orice, numai nu a hoţi de mare clasă, gândi Creierul. 
Doi dintre ei purtau tricouri alb-albastre cu însemnele unei 
echipe de baseball. 

— Domnul O'Malley şi domnul Crews? se interesă Creierul din 
spatele ecranului de lumină care nu le permitea să-l vadă. Pot 
să vă întreb unde sunt? 

Macdougall vorbi în numele grupului: 

— Azi sunt la lucru. Ne-ai anunţat în ultimul moment. Noi trei 
ne-am luat liber în dimineaţa asta. Ar fi părut ciudat dacă am fi 
sunat toţi să spunem că suntem bolnavi. 

Creierul continuă să-i observe atent pe cei trei new-yorkezi. 
Toţi trei arătau ca nişte oameni obişnuiţi, dar erau cei mai 
periculoşi dintre toate echipele pe care le folosise până atunci. 
Era exact ceea ce îi trebuia pentru următorul test. 

— Aşadar, ce se întâmplă aici? O audiție? 

Macdougall purta un tricou negru de mătase, pantaloni negri 
şi sandale. 

Părul lui negru era dat pe spate şi avea barbişon. 

— O audiție? Nu, sunteţi angajaţi dacă vreţi. Ştiu cum lucraţi, 
ştiu totul despre voi, vă cunosc dosarele. 

Macdougall se uită la paravanul de lumină de parcă privirea 
lui ar fi putut să-l penetreze. 

— Trebuie să vorbim faţă în faţă. Doar aşa vom accepta 
contractul. 

Creierul se ridică imediat. Era nervos şi uimit. Scaunul făcu un 
zgomot puternic când îl împinse în spate. 

— Vi s-a spus de la început că asta nu se poate. Întâlnirea s-a 
terminat. 


O tăcere apăsătoare se lăsă în cameră. Macdougall se uită 
către Stringer şi Shaw. Îşi mângâie puţin barba, apoi râse cu o 
voce puternică. 

— Te încercam, camarade, nu cred să fie o problemă prea 
mare dacă nu-ţi vedem faţa. Asta în cazul în care eşti pregătit să 
ne plăteşti. 

— Am adus banii, domnilor. Cincizeci de mii de dolari doar 
pentru că v-aţi întâlnit cu mine. Eu îmi respect întotdeauna 
promisiunile. 

— Şi putem păstra banii? Chiar dacă nu vrem să lucrăm 
pentru tine? 

Era rândul Creierului să zâmbească. 

— Sigur o să vă placă ceea ce am să vă ofer. Cel mai mult o 
să vă placă partea voastră din pradă. E vorba de cincisprezece 
milioane de dolari. Vă voi contacta mai târziu. 


52 

A spus cincisprezece milioane? 

Exact. Ce dracu' trebuie să jefuim pentru banii ăştia? 

Vincent O'Malley şi Jimmy Crews nu erau la muncă. Aşteptau 
fiecare în câte o maşină şi ţineau legătura unul cu altul prin 
staţii radio. Maşinile erau parcate pe laturi opuse ale hotelului. 
Aşteptau apariţia Creierului ca să-l urmărească şi să descopere 
cine era. 

O'Malley şi Crews auzeau ce se întâmplă la întâlnire prin 
intermediul lui Macdougall care avea un emiţător. Auziseră 
suma şi se întrebau ce fel de contract putea fi ăsta. Individul 
care îşi spunea Creierul era o figură. Vorbea ca şi cum citea 
dintr-o carte şi descria treaba pe care o aveau de făcut de parcă 
ar fi fost cel mai simplu lucru din lume. Şase sau opt, zece ore 
de lucru şi o pradă de treizeci de milioane. Impresionant era 
faptul că  răspunsese tuturor întrebărilor puse de Brian 
Macdougall. 

O'Malley era în contact cu Crews, aflat în cealaltă maşină. 

— Auzi şi tu căcatu' acesta, Jimmy? Îţi vine să crezi? 

— Bineînţeles că mi-a trezit interesul. Aş vrea să văd ce faţă 
face Macdougall acum. Tipul ăsta are numărul lui şi pare să ştie 
totul despre Brian. Atenţie, cred că întâlnirea ia sfârşit. 

Tăcură câteva minute, apoi O'Maley spuse: 

— A ieşit din hotel. Îl văd, Jimmy, e pe jos. Merge spre Strada 
16 şi nu pare să îl intereseze dacă e urmărit sau nu. Îl am în 
vizor. 

— Poate că nu e chiar atât de deştept la urma-urmei. 

— Rahat! De fapt, eu cam speram să fie atât de deştept. 

— O să merg pe o stradă paralelă. Cum arată? Cu ce este 
îmbrăcat? 

— E înalt, peste un metru optzeci, alb. Are barbă, dar e 
posibil să fie falsă. Are părul lung. E bine îmbrăcat, dar nu ieşit 
din comun... O ia mai repede la picior. A început să fugă. A ieşit 
de pe stradă, Jimmy. A intrat într-o curte. Ticălosul fuge de-i 
scapără călcâiele. Mă iau după el. 

Vincent O'Malley sări din maşină şi o luă la fugă după Creier. 
Alerga aproape de arţarii care mărgineau strada şi continua să-i 
dea raportul lui Crews. 

— Intră în pădurea de lângă parcul Shepherd. Nenorocitul 


ăsta încearcă să scape de noi, închipuie-ţi. 

O'Malley îl urmărea pe Creier cum putea mai bine, dar nu 
prea făcea faţă. Individul era un bun alergător. Deşi nu avea 
aerul, se mişca realmente foarte bine. Apoi îl pierdu din vedere. 

— A dispărut. Să mor eu dacă n-a dispărut. L-am pierdut, 
Jimmy, nu-l mai văd nicăieri. 

Crews răspunse: 

— Îl văd eu. Aleargă de parcă ar fi un hoţ de buzunare care 
mi-a furat portofelul. Alerg eu după el. 

— Reuşeşti să-i faci faţă? 

— Sper, vom vedea. Dar pentru cincisprezece milioane de 
dolari reuşesc eu să mă ţin cumva de el. 

Creierul ieşi dintre copaci în cele din urmă şi intră pe o stradă 
cu case mici de cărămidă. Crews abia mai respira. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că alerg în fiecare zi. Şi el 
aleargă. A ieşit pe aleea Momingside... Căcat, se întoarce în 
nenorocita aia de pădure. lar măreşte ritmul. Nenorocitu' ăsta 
probabil că se antrenează în fiecare zi ca pentru maraton. 

Totul se transformă într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Deşi 
se descurcau bine de obicei, O'Malley şi Crews şi-au pierdut 
prada încă de două ori în următoarele douăzeci de minute. Se 
aflau la câţiva kilometri depărtare de Holiday Inn. Apoi Crews îl 
văzu pe o străduţă laterală. Creierul o luă pe o alee dosnică. 
Crews îl urmă şi văzu o firmă de metal şi mai că nu-i veni să 
creadă ce scria acolo. 

Îi spuse şi lui O'Malley ce aflase şi apoi vorbi cu Brian 
Macdougall care se alăturase expediției. Crews nu se putea 
abţine să nu fie ironic. 

— Ştiu unde e, tipilor. Auziţi aici - a intrat într-o casă de 
nebuni. E pe terenul unui ospiciu care se cheamă Hazel Wood. ŞI 
acum l-am pierdut din nou. 


53 

Luni dimineaţă am primit un telefon să mă întâlnesc cu Kyle 
Craig şi Betsey Cavalierre în clădirea Hoover de la intersecţia 
Străzii 10 cu Pennsylvania Avenue. Doreau să fiu în biroul 
directorului la ora opt. Organizaseră o întâlnire de urgenţă. 

Din motive obiective, blocului Hoover i se spune uneori 
Palatul Puzzle. Kyle şi Betsey erau deja acolo când am ajuns în 
camera de conferinţe a directorului FBI. Betsey era tensionată 
cum nu o mai văzusem niciodată. [inea pumnii strânşi şi 
degetele i se albiseră. 

M-am prefăcut enervat de absenţa directorului Burns. 

— E în întârziere. Hai să mergem, avem şi lucruri mai bune de 
făcut. 

Chiar atunci, una din cele două uşi de stejar se deschise. 

Îi ştiam pe amândoi bărbaţii care intrară în încăpere şi nici 
unul nu avea o mină fericită. Unul dintre ei era directorul FBI, 
Ronald Burns, pe care îl cunoscusem în timpul cercetării 
crimelor Casanova din Durham şi Chapel Hill din Carolina de 
Nord. Cel de-al doilea era ministrul Justiţiei, Richard Pollett. Îi 
întâlnisem când lucram la un caz care îl implica pe preşedinte. 

— Se fac mari presiuni asupra noastră în legătură cu cazurile 
astea de jafuri şi ucideri. Marile bănci, Wall Street, îi spuse 
Pollett lui Kyle, apoi se uită în direcţia mea. Bună ziua, domnule 
detectiv. 

După care se uită la Betsey şi-i spuse: 

— Îmi pare rău, dar nu vă cunosc. 

— Sunt agentul special Cavalierre, îi răspunse ea strângându- 
i mâna. Răspund de acest caz. 

— Domnişoara Cavalierre coordonează aceste investigaţii? îl 
întrebă Pollett pe directorul Burns. 

— Da, răspunse Kyle, e cazul ei. 

Ministrul Pollett se întoarse surprins către ea. 

— Foarte bine, dumneata eşti la comandă. Vreau să văd nişte 
rezultate, domnişoară Cavalierre. Am intrat în camera asta 
pregătit să fac să cadă nişte capete. Dă-mi un motiv bun pentru 
care nu aş face-o. 

Richard Pollett fusese directorul unei mari case de brokeraj de 
pe Wall Street înainte de a veni la Washington. Nu ştia cum se 
desfăşoară o anchetă poliţienească, dar credea că e suficient de 


deştept ca să-şi dea seama de orice dacă i se pun la dispoziţie 
câteva informaţii. 

— Aţi participat vreodată la urmărirea unui om la nivel 
naţional? i se adresă Betsey, uitându-se direct în ochii lui. 

— Nu văd relevanţa acestei întrebări. Am făcut şi eu 
investigaţii importante şi am avut întotdeauna rezultate. 

— Jafurile s-au petrecut foarte repede, m-am trezit vorbind cu 
Pollett. A trebuit să începem de la zero. Informaţiile pe care le 
avem sunt că un singur individ a planificat loviturile de la toate 
cele patru bănci. Ştim că selectează oameni care sunt gata să 
ucidă. Nu e interesat să recruteze decât ucigaşi. 

— Profilul pe care l-am făcut îl defineşte ca pe un bărbat alb, 
între treizeci şi cinci şi cincizeci de ani, probabil foarte bine 
educat. Are cunoştinţe detaliate despre bănci şi sistemele lor de 
securitate. E posibil să fi lucrat cândva pentru o instituţie 
financiară, sau chiar mai multe şi să aibă un dinte împotriva lor. 
Jefuieşte băncile pentru bani, iar crimele le face probabil din 
răzbunare. Asta nu ştim încă cu siguranţă. 

Am aruncat o privire în cameră. Ascultau cu toţii. 

— Acum câteva zile am stat de vorbă cu un individ pe nume 
Tony Brophy. A fost recrutat pentru una dintre misiuni, dar apoi 
a fost refuzat. N-avea destul sânge rece. Nu era un ucigaş. 

Betsey intră în discuţie: 

— Avem mai mult de două sute de agenţi pe teren. La jaful de 
la Chase am ajuns doar cu puţine minute după ce au plecat. 
Ştim că-şi spune Creierul. Am înregistrat progrese destul de 
mari într-un timp relativ scurt. 

Pollett se întoarse către directorul FBl-ului şi dădu scurt din 
cap. 

— Nu sunt pe deplin satisfăcut, dar cel puţin am primit nişte 
răspunsuri. E treaba ta să-l prinzi pe Creierul ăsta, Ron. Fă-o! 
Tot ceea ce se întâmplă face ca întregul nostru sistem financiar 
să pară vulnerabil. Sondajele de opinie indică o încredere 
scăzută în bănci şi acesta este un dezastru pentru ţara noastră. 
Creierul şi-a dat deja seama de asta. 

Zece minute mai târziu am coborât cu liftul împreună cu 
Betsey până la garajul de la subsol. Kyle mai rămăsese cu 
directorul Burns. 

Când am ajuns jos, s-a hotărât să vorbească: 


— Îţi rămân datoare pentru ce s-a întâmplat. Mi-ai salvat 
pielea. Eram cât pe-aci să-i spun vreo două curului ăluia 
înfumurat de pe Wall Street. 

M-am uitat la ea şi gura mi s-a întins într-un zâmbet. 

— Hotărât lucru, eşti plină de temperament. Sper că nu ai 
ceva împotriva afacerilor financiare sau a sistemului bancar. 

— Bineînţeles că am. Cine nu are? 


54 

Mi-am petrecut următoarele două ore la spital cu Jannie. Mi-a 
spus din nou că vrea să devină doctor şi părea pregătită să-şi ia 
examenele. O încânta să folosească cuvinte precum astrocitomă 
pilocitică (tumoarea ei), protrombină (o proteină care ajută la 
coagularea sângelui) şi substanţă de contrast (folosită pentru 
tomografii). 

— M-am întors, m-a anunţat ea şi noul model îmbunătăţit 
este mai performant ca niciodată. 

— Poate ar fi mai bine să te orientezi spre relaţii publice sau 
publicitate când ai să creşti. Să lucrezi, de pildă, pentru J. Walter 
Thompson sau Young and Rubicam din New York. 

A făcut o mutră de parcă muşcase dintr-o lămâie. 

— Doctor Janelle Cross, să ţii minte de la cine ai auzit asta 
prima dată. 

— Nu-ţi face probleme, n-o să uit niciodată ceea ce s-a 
întâmplat. 

Pe la unu am trecut pe la centrul de criză din biroul FBl-ului. 
După întâlnirea cu Pollett şi Burns, ştiam că urma să lucrăm 
până târziu. O sală de conferinţe de la etajul trei fusese 
transformată în centru de comandă. De acolo erau coordonaţi 
peste o sută de agenţi şi şaizeci de detectivi din Poliţia 
Districtului Columbia. 

Mai apăruseră pozele câtorva suspecți pe pereţi. Toţi jefuitori 
de bănci cu experienţa şi talentul necesare pentru a organiza 
lovituri în stil mare. Am studiat lista şi am făcut însemnări pe 
marginea câtorva nume. 

Mitchell Brand era suspectat în legătură cu câteva jafuri 
nerezolvate din zona Districtului Columbia. Stephen 
Schnurmacher era în spatele a cel puţin două jafuri reuşite din 
zona Philadelphia. Jimmy Doud era un barman din Boston care 
nu fusese niciodată prins, dar care jefuise zeci de bănci în New 
England. Zona de acţiune a lui Victor Kenyon era centrul 
Floridei. Toţi jefuiseră bănci şi nu fuseseră prinşi încă. Erau 
inteligenţi şi buni la ceea ce făceau. Dar erau ei nişte Creiere? 

Tot ce se întâmplase în întâlnirea de pe Fourth Avenue a fost 
intens şi extrem de frustrant. Am dat câteva telefoane pentru a 
afla mai multe despre suspecți, în special despre Mitchell Brand, 
de vreme ce lucra în sfera Districtului Columbia. Era unsprezece 


şi jumătate când m-am uitat prima dată la ceas. 

Nu avusesem încă timp să vorbesc cu Betsey de când 
ajunsesem. M-am dus până la ea să-i spun noapte bună înainte 
de a pleca. Lucra de zor. Vorbea cu doi agenţi, însă mi-a făcut 
semn să aştept. 

În cele din urmă a venit la mine. Nu ştiu cum făcea, dar 
reuşea să aibă acelaşi aer proaspăt şi vioi. 

— Poliţia metropolitană a aflat câte ceva despre Mitchell 
Brand, i-am spus. E destul de violent pentru a fi implicat într-o 
chestie asemănătoare. 

— A fost cea mai lungă zi din viaţa mea, îmi răspunse 
căscând. Ce face Jannie? 

Intrebarea ei m-a surprins şi mi-a făcut plăcere. 

— Bine, de fapt, foarte bine. Sper că-i vor da curând drumul 
acasă. Vrea să devină doctor. 

— Hai să mergem să bem ceva. Nu sunt foarte sigură, dar am 
sentimentul că simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. De ce n-ai 
vorbi cu mine? 

Trebuie să admit că oferta m-a luat prin surprindere. Abia am 
reuşit să bâigui: 

— Mi-ar face plăcere, dar nu în seara asta. Trebuie să mă duc 
acasă. O lăsăm pe altă dată? 

— Bine, sigur. Nici o problemă. O lăsăm pe altă dată, mi-a 
răspuns, dar am văzut că o rănise refuzul meu. 

Nu m-aş fi aşteptat niciodată la asta din parte agentului 
special Betsey Cavalierre. Manifestase interes pentru familia 
mea şi era vulnerabilă. 


55 

Era locul, momentul şi ocazia. 

Hotelul Renaissance Mayflower de pe Connecticut Avenue. 

Era mai aglomerat ca niciodată şi avea un aspect impozant. 
Mayflower fusese scena tuturor banchetelor inaugurale ale 
preşedinţilor începând cu Calvin Coolidge. Hotelul fusese 
renovat complet în 1992, iar arhitecţii şi istoricii lucraseră 
împreună pentru a-i reda grandoarea de altădată. Era locul 
preferat pentru întâlnirile corporațiilor sau şedinţele 
managerilor. Aşa aflase Creierul despre el. 

Autobuzul turistic aştepta în fața hotelului încă dinainte de ora 
nouă. Urma să plece la nouă jumătate şi opririle programate 
erau la Centrul Kennedy, Casa Albă, Memorialele Lincoln şi 
Vietnam, Institutul Smithsonian şi alte locuri turistice din 
Washington. Compania se chema Washington on Wheels. 
Turiştii erau de la compania de Asigurări MetroHartford. 

La bord se aflau şaisprezece femei şi doi copii când şoferul, 
Joseph Denyeau, a închis uşa la nouă şi patruzeci de minute. 

O asistentă din cadrul Corporaţiei, Mary Jordan, se ridică în 
picioare, în faţă, şi se adresă grupului. Era puţin trecută de 
treizeci de ani, extrem de atractivă şi plăcută şi foarte eficientă. 
Se comporta bine cu femeile importante din autobuz fără a 
părea linguşitoare. Porecla ei în cadrul companiei era Fericita 
Mary. 

— Cunoaşte toată lumea itinerariul din această dimineaţă, 
spuse ea şi le adresă un zâmbet luminos. Dar poate ar trebui să 
lăsăm totul baltă şi să mergem să bem ceva. Glumesc, adăugă 
ea repede. 

— E o idee bună, Mary, să intrăm într-un bar adevărat, să 
bem ceva. Unde merge Teddy Kennedy să-şi ia porţia ca să se 
trezească? 

Toată lumea izbucni în râs. Autocarul o luă uşor pe aleea 
hotelului, după care intră pe Connecticut Avenue. Câteva 
minute mai târziu intră pe Oliver Street. Era o scurtătură pe care 
şoferii care plecau de la Mayflower o foloseau adesea. 

Un microbuz Chevrolet albastru închis aşezat de-a curmezişul 
bloca strada. Era evident că şoferul furgonetei nu vedea 
autocarul, al cărui şofer frână uşor şi se opri în mijlocul străzii. 

Şoferul furgonetei nu păru să reacționeze nici după ce Joe 
Denyeau claxonă. Joe îşi imagină că omul se săturase probabil 


de toate camioanele şi autobuzele care foloseau strada ca 
scurtătură. Ce alt motiv ar fi avut să stea acolo şi să se uite 
furios la el? 

Doi bărbaţi mascaţi apărură brusc din spatele unui gard înalt. 
Unul se postă în faţa autobuzului, iar celălalt introduse o armă 
automată pe geamul din dreptul şoferului, care era deschis. 

— Deschide uşa sau ai să mori, Joseph. Nimeni nu va păţi 
nimic dacă asculţi. Ai trei secunde la dispoziţie. Unu... 

— E deschisă, e deschisă! zbieră Denyeau cu o voce ascuţită, 
înspăimântat. Calmează-te. 

Câteva femei îşi întrerupseră conversațiile şi se uitară să vadă 
ce se întâmplă. Mary Jordan se strecură pe scaunul din spatele 
şoferului. Îl putea vedea pe bărbatul cu armă care îi făcu cu 
ochiul. 

— Fă ceea ce-ţi cer ei, Joe. Nu face pe eroul. 

— Fii fără grijă. Nici nu-mi trece prin cap. 

Bărbaţii înarmaţi şi mascaţi urcară în autobuz. Unul dintre ei 
aţinti un pistol automat către pasageri, cărora le scăpară câteva 
strigăte de spaimă. Bărbatul mascat strigă: 

— E un atac! Ne interesează doar să obţinem bani de la 
MetroHartford. Vă promit că nimeni nu va fi rănit. Şi eu am copii, 
şi voi aveţi copii. Hai să ne asigurăm că ne vom vedea copiii şi 
mâine dimineaţă. 


56 

Peste autobuz se lăsă o tăcere apăsătoare. Chiar şi copiii mici 
amuţiseră. Brian Macdougall luă cuvântul şi-i făcu o imensă 
plăcere să se afle în centrul atenţiei: 

— Avem câteva reguli pentru a menţine ordinea. Unu: nu 
vreau să mai aud ţipete. Doi: nimeni nu plânge, nici măcar 
copiii. Trei: nimeni nu strigă după ajutor. Aţi înţeles? 

Pasagerii se uitau cu gura căscată la bărbatul înarmat. 
Celălalt se urcase pe acoperişul autobuzului şi schimba 
indicatorul alfanumeric care era cea mai uşoară metodă a 
poliţiei de depistare din elicopter. 

— Am întrebat dacă s-a înţeles! strigă Macdougall. 

Femeile şi copiii dădură din cap afirmativ şi câţiva îi 
răspunseră cu voci înăbuşite. 

— Incă ceva. Cei care au telefoane celulare să le dea acum. 
După cum ştim cu toţii, poliţia poate depista telefoanele 
celulare. Nu este uşor, dar este posibil. Oricine va avea asupra 
sa un telefon celular când vom face percheziţia, va fi ucis. Chiar 
dacă este vorba de un copil. E foarte simplu. Aţi înţeles? Totul e 
perfect? 

Telefoanele celulare au fost repede trecute din mână în mână 
până în faţă. S-au strâns nouă. Omul înarmat le aruncă afară. 
Apoi luă un ciocan mic şi distruse staţia de emisie-recepţie a 
autobuzului. 

— Acum vreau să vă lăsaţi în jos, aşa încât să nu puteţi fi 
observați de afară. Toată lumea să se aşeze în tăcere, inclusiv 
copiii. Aplecaţi-vă şi nu vă ridicaţi până când nu vi se spune. 
Acum! 

Femeile şi copiii se supuseră ordinului. 

— Tu, Joe, se adresă el şoferului, tu n-ai decât un ordin de 
urmat: ține-te după furgoneta albastră. Dacă încerci să 
faci vreo prostie, mori pe loc. Nu ne eşti de folos nici viu, nici 
mort. Aşadar, Joe, ce ai de făcut? 

— Trebuie să mă ţin după furgoneta neagră. 

— Foarte bine, Joe, excelent, atâta doar că furgoneta este 
albastră. O vezi? Ţine-te după ea şi condu atent! Nu vrem să 
încălcăm vreo regulă de circulaţie cât timp va dura mica noastră 
excursie. 


57 

Trei asistente executive erau ocupate să răspundă la telefon 
şi să aducă poşta şi faxurile pentru cei treizeci şi şase de 
directori de la MetroHardford care lucrau în celebra cameră 
chinezească din hotelul Mayflower. Asistentelor le plăcea că nu 
trebuiau să lucreze la birou. Mai ales că birourile lor erau în 
Hartford, Connecticut. 

Prima văzu faxul Sara Wilson, cea mai tânără dintre ele. Îl citi 
repede, apoi îl dădu celorlalte două. Faţa ei se făcu roşie ca 
sfecla şi mâinile îi tremurau rău. 

— Vreo glumă proastă? întrebă Betsy Becton când văzu faxul. 
E o nebunie, ce-i asta? 

Nancy Hall era asistenta directorului general al grupului, John 
Dooner. Năvăli în camera în care avea loc întâlnirea fără să bată 
şi strigă pentru a fi auzită din celălalt capăt. De fapt, nu era 
nevoie să strige, pentru că încăperea avea o problemă de 
acustică. Chiar şi o şoaptă rostită într-o parte a camerei putea fi 
auzită în cealaltă. 

— Domnule Dooner, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră 
acum! Era mai agitată şi supărată decât o văzuse vreodată 
şeful ei. 

leşirea directorului general produse o destindere, dar 
discuţiile şi zâmbetele nu au durat mult. Omul se întoarse în mai 
puţin de cinci minute şi era palid. 

— Timpul este foarte important, spuse el cu o voce 
tremurătoare, care îi şocă pe ceilalţi membri ai comitetului 
director. Vă rog să ascultați cu atenţie. Autocarul în care se 
aflau soţia mea şi multe dintre soțiile voastre a fost deturnat. 
Indivizii pretind că sunt aceiaşi maniaci care au jefuit bănci şi au 
luat ostatici în Maryland şi Virginia în ultimele săptămâni. Spun 
că au făcut jafurile şi crimele ca să ne servească nouă drept 
învăţătură de minte. Vor să fim siguri că nu glumesc în legătură 
cu cererile lor şi vor ca totul să decurgă fără nici o problemă. 

Directorul continuă, lampa de pe podium luminându-i 
dramatic chipul. 

— Cererile lor sunt simple. Vor să primescă treizeci de 
milioane de dolari în fix cinci ore sau ostaticii vor muri. Nu ştim 
cum a fost deturnat autobuzul. Steve Bolding de la Grupul de 
Control al Riscului e pe drum. Urmează să decidă cu care dintre 
agenţiile de poliţie va lua legătura. Probabil că e vorba de FBI. 


Dooner se opri să-şi tragă sufletul. Treptat îi revenea culoarea 
în obraji. 

— După cum ştiţi, avem o poliţă de asigurare pentru răpiri 
care se ridică la cincizeci de milioane. Cred că şi răpitorii ştiu 
asta. Par să facă totul metodic şi să fie foarte organizaţi. De 
asemenea, au mintea limpede, ceea ce le oferă un avantaj. Cred 
că ştiu că noi suntem beneficiarii poliţelor de asigurare. De 
aceea putem să scoatem banii şi chiar foarte repede. Aşadar, 
doamnelor şi domnilor, vă rog, trebuie să discutăm ce 
alternative avem, dacă avem vreuna. Răpitorii au menţionat clar 
şi răspicat - nici o greşeală sau oamenii vor muri. 


58 

Eram în biroul FBl-ului când am primit apelul de urgenţă. Un 
autocar al companiei Washington on Wheels cu optsprezece 
pasageri la bord, plus şoferul, fusese deturnat la scurtă vreme 
după ce părăsise hotelul Mayflower. Câteva minute mai târziu, 
companiei de asigurări  MetroHartford i se ceruse o 
răscumpărare de treizeci de milioane de dolari. 

În instrucţiunile lor, răpitorii cereau să nu se implice nici o 
agenţie de poliţie, dar nu puteam să stăm deoparte şi să avem 
încredere în ei. Ne-am instalat la hotelul Capitol Hilton care era 
aproape de Mayflower. Aveam patru unităţi mobile de comandă, 
pe lângă duzina de agenţi care acționau deja în Mayflower. Era 
periculos, dar Betsey considera că în primul rând trebuie să 
supraveghem hotelul. Penetrarea tehnică presupunea montarea 
câtorva dispozitive ascunse de ascultare şi a unui număr limitat 
de camere video. Întregul departament metropolitan al FBI era 
în alertă. 

Elicoptere supertehnologizate Apache zburau deja, căutând 
autocarul cu pricina. Elicopterele aveau şi senzori care detectau 
căldura, în cazul în care răpitorii încercau să ascundă autobuzul 
cu pasageri cu tot. Indicatorul alfanumeric de pe acoperişul 
autobuzului fusese transmis tuturor aeronavelor disponibile. 
Nimănui nu i se spusese de ce era căutat acel autobuz. 

Capitol Hilton era suficient de aproape ca să putem ajunge la 
Mayflower în nouăzeci de secunde dacă era necesar. Speram să 
fie totuşi destul de departe încât criminalii să nu ştie că eram 
acolo. Aveam exact două ore până când trebuiau să fie livraţi 
banii. Timpul era extrem de scurt atât pentru noi, cât şi pentru 
ei. 

Apoi totul s-a complicat. 

Jill Abramson de la Comitetul pentru Securitate Internă al 
Companiei de Asigurări şi Steve Bolding, însărcinat cu 
securitatea firmei, au venit la Hilton. Abramson era o femeie 
masivă, îmbrăcată într-un costum galben cu dungi. Părea să fie 
trecută bine de patruzeci de ani. Bolding era înalt şi se menținea 
în formă la cei cincizeci şi ceva de ani ai săi. Purta un hanorac 
albastru, tricou alb şi jeanşi. Veniseră la Hilton să ne spună cum 
să ne facem treaba. 

Betsey încercă să spună ceva, dar Bolding o întrerupse cu un 
gest brusc. Avea el ceva de spus mai întâi. Era clar că încerca să 


preia controlul. 

— Se va întâmpla în felul următor. Vă las să vă implicaţi, dar 
vă pot interzice accesul când vreau eu. Am lucrat în cadrul FBI, 
aşa că ştiu şi eu ce e de făcut şi ce nu trebuie făcut. N-avem 
timp de dulcegării! Se ştie ceva, agent Cavalierre, despre 
identitatea suspecţilor? E ora unsprezece patruzeci şi şase, ora 
limită e unu şi patruzeci şi cinci de minute. Fix. 

Betsey luă o gură de aer înainte de a-i răspunde lui Bolding. 
Îşi păstra cumpătul mai bine decât aş fi făcut-o eu. 

— Avem suspecți, dar nici una din informaţiile pe care le 
deţinem nu ne este de folos acum. Cineva care locuieşte pe 
stradă a văzut incidentul. Sunt implicaţi doi bărbaţi mascaţi. 
Autobuzul a fost văzut pe strada DeSales, dar nu ştim dacă 
înainte sau după ce a fost deturnat. E ora unsprezece patruzeci 
şi şapte, domnule Bolding. 

Doamna Abramson ne-a luat pe toţi prin surprindere: 

— Banii ajung acum la hotel. Vom plăti răscumpărarea. 

— Aşa cum s-a stabilit, o completă Bolding. Aşteptăm alte 
instrucţiuni de la răpitori. Nu au luat încă legătura cu noi. 
Oamenii mei vor face livrarea şi nimeni altcineva nu va fi 
implicat. 

Betsey Cavalierre nu mai rezistă. 

— Te-am ascultat, aşa că ascultă-mă pe mine acum, 
domnule. Ai; fost agent FBI. Eu sunt agent FBI. Aş fi fost 
superiorul tău dacă rămâneai în cadrul biroului şi-ţi sunt 
superior în clipa asta! Oamenii mei vor face livrarea! Eu voi fi 
acolo, iar tu, nu. Aşa se va proceda! 

Atât Abramson, cât şi Bolding încercară să o contrazică, dar 
Betsey le-o tăie scurt: 

— M-am săturat de rahaturile voastre. Totul se va face luând 
în considerare gradul de pericol pe care îl presupun răpitorii. 
Dacă nu-ţi plac condiţiile mele, nu te amesteca. Pot să te 
arestez chiar acum, Bolding. Asta e valabil şi pentru dumneata, 
domnişoară Abramson. Avem o mulţime de lucruri de făcut - în 
exact o oră şi cincizeci şi şapte de minute. 


59 

Se plimba printre oamenii din holul supraaglomerat al 
hotelului Hilton. Nici unul nu avea idee ce se întâmpla şi asta îi 
plăcea grozav. Doar că el avea răspunsurile, ca şi întrebările. 

Îi văzuse pe agenţii FBI şi pe detectivul Cross de când 
ajunsese. Bineînţeles că ei nu-l văzuseră, dar chiar dacă l-ar fi 
văzut, nu exista nici cea mai mică posibilitate ca ei să-l oprească 
sau să-l reţină. Nu se putea întâmpla aşa ceva. 

Era o partidă inegală - inteligenţa şi experienţa lui, contra 
inteligenţei şi experienţei lor. Câteodată, asta nici măcar nu i se 
părea o provocare. Era doar o singură problemă care ar fi putut 
să apară: dacă s-ar fi plictisit prea tare şi ar fi 
devenit neglijent, atunci poate ar avea o şansă să-l 
prindă. 

Văzu un mic grup de oameni agitaţi şi îngrijoraţi care trecură 
prin hol şi se îndreptară către una dintre sălile deconferinţă ale 
hotelului. Acolo îşi stabilise FBl-ul tabăra. MetroHartford nu luase 
în considerare avertismentele sale, dar ştia că aşa avea să se 
întâmple. Oricum, nu era important. Nu de data asta. Dorea ca 
FBl-ul şi Cross să fie implicaţi. 

În cele din urmă se decise să părăsească Hilton-ul. Se duse la 
Mayflower - scena îngrozitoarei crime. Locul unde urma să se 
întâmple totul. 

Acolo îşi dorea Creierul să fie. Voia să vadă tot, să fie chiar 
acolo. 


60 

Răpitorii sunară în cele din urmă la unu şi zece. Mai erau doar 
treizeci şi cinci de minute până la ora limită. Ştiam ce urma să 
se întâmple dacă depăşeam termenul, sau dacă răpitorii o 
făceau, fie şi intenţionat. 

Betsey şi cu mine am alergat la hotelul Mayflower. Am avut 
de două ori puţin noroc, dar după cum mergeau lucrurile părea 
să fie mai mult. În primul rând, uşa de serviciu a bucătăriei 
dădea către o alee mică unde trăgeau de obicei furnizorii. Cu 
ocazia balului lui Clinton, acolo parcase Serviciul Secret. Ne-am 
folosit de alee ca să intrăm fără să fim văzuţi. Cea de-a doua 
întâmplare fericită era că agenţii FBI descoperiseră că încăperea 
în care avea loc Consiliul director de la MetroHartford avea o 
scară îngustă de metal chiar în spate, de care ne puteam folosi. 
Scara dădea pe o pasarelă deasupra cupolei. Erau o mulţime de 
găuri mici prin care puteam să vedem şi să ascultăm fără să fim 
văzuţi. 

M-am dus împreună cu Betsey şi am ocupat poziţie pe 
pasarelă. Nu trebuia să ne mai ostenim atât. 

Răpitorii erau încă pe fază. 

— Presupunem că FBl-ul şi poate chiar şi poliţia din 
Washington au fost anunţate, se auzi vocea unuia dintre răpitori 
în interfonul din camera chinezească. N-avem nimic împotrivă. 
Ne aşteptam la asta. De fapt, le urăm bun venit. Am găsit un rol 
în piesă şi pentru FBI. 

Ne-am uitat unul la altul exasperaţi. Creierul ne punea într-o 
postură proastă. De ce? Am coborât şi ne-am alăturat celorlalți 
în camera chinezească. Capul mi se învârtea de atâtea întrebări. 
Creierul ştia să ne ţină în şah. 

— Mai întâi voi repeta cererea de răscumpărare. E foarte 
important, aşa că respectaţi instrucţiunile. După cum ştiţi, cinci 
milioane din cele treizeci trebuie date în diamante neşlefuite. 
Diamantele trebuie împachetate împreună, iar banii trebuie să 
fie în bancnote de douăzeci şi cincizeci de dolari. Nu vrem 
bancnote de o sută, nu dispozitive de urmărire sau bani marcați. 
Cu cine stau de vorbă? 

Betsey se apropie de telefon. Am făcut acelaşi lucru. 

— Sunt agentul special Betsey Cavalierre, eu răspund de 
desfăşurarea anchetei. 


— Sunt Alex Cross de la poliţia din Washington şi ofiţerul de 
legătură cu FBl-ul. 

— Mă bucur pentru voi. Vă cunosc şi vă ştiu şi reputaţia. Banii 
sunt pregătiţi aşa cum am cerut? 

— Da. Banii şi diamantele sunt aici, la Mayflower. 

— Excelent, ţinem legătura. 

Am auzit un clic înainte de a închide. 

Directorul general de la MetroHartford explodă de mânie: 

— Ştiu că sunteţi aici. lisuse Hristoase, ce am făcut?! Vor 
ucide ostaticii. 

Am pus mâna pe umărul lui, încercând să-l liniştesc. 

— Calmaţi-vă, vă rog. Răscumpărarea e pregătită aşa cum au 
cerut-o? 

— Exact. Diamantele trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta, 
iar banii sunt deja aici. Noi ne facem datoria. Tot ce putem. 
Oamenii voştri ce fac? 

Am continuat la fel de calm: 

— Şi nimeni de la Metro Hartford nu ştie unde urmează să fie 
lăsaţi banii şi diamantele? E o întrebare foarte importantă. 

Directorul companiei de asigurări era speriat şi pe bună 
dreptate. 

— Ai auzit ce-a zis omul la telefon. A spus că ţinem legătura. 
Nu ştim nimic despre locul unde trebuie să lăsăm banii şi 
diamantele. 

— Asta-i o veste bună, domnule Dooner. Înseamnă că 
acţionează într-un mod profesionist, la fel ca noi. Nu cred că au 
făcut rău cuiva, încă. Trebuie să aşteptăm următorul telefon. 
Partea cea mai grea pentru ei va fi efectuarea schimbului. 

— Soţia mea e în autobuzul acela, împreună cu fiica mea. 

— Ştiu. Ştiu. 

Şi mai ştiam şi că lui, Creierului, părea să-i facă plăcere să 
distrugă familii. 


61 

Nu se putea spune că nu ne dădeam toată silinţa, dar eram la 
mila lor şi nu prea mai aveam timp. Ceasul bătea foarte repede. 

Nici o aeronavă nu zărise autobuzul şi asta însemna fie că îl 
scoseseră de pe drum foarte repede, fie că schimbaseră 
indicatorul alfanumeric. Elicopterele armatei care detectau 
căldura nu descoperiseră nici ele nimic. La unu şi douăzeci 
telefonul sună din nou în camera chinezească de la Mayflower. 
Era aceeaşi voce iritantă, distorsionată intenţionat. 

— E timpul să ne mişcăm. Am trimis un pachet la recepţie 
pentru domnul Dooner. Înăuntru veţi găsi câteva aparate de 
emisie-recepţie. Aduceţi-le pe toate. 

— Ce o să facem? întrebă Betsey. 

— O să ne îmbogăţim. Vom pune banii şi diamantele într-o 
camionetă şi ne vom îndrepta către nord pe Connecticut 
Avenue. Dacă deviaţi de la traseul pe care vi-l indic, unul 
dintre ostatici va fi împuşcat. 

Apelul s-a întrerupt. 

Aveam o camionetă parcată pe aleea care dădea în 
bucătăria hotelului. Răpitorii aflaseră de asta, dar cum? Ce 
informaţie rezulta de aici? Betsey Cavalierre împreună cu 
mine şi cu alţi doi agenţi am ajuns iute la camionetă şi am 
pornit spre Connecticut Avenue. 

Eram încă pe bulevard când s-au cuplat aparatele de 
emisie-recepţie. Mă întrebam dacă răpitorul ştia chiar tot 
despre noi. 

— Detectivul Cross? 

— Da, eu sunt. Suntem pe Connecticut Avenue. Acum ce 
facem? 

— Ştiam că sunteţi acolo. Ascultă-mă cu atenţie. Dacă 
vedem vreun avion sau vreun elicopter de supraveghere 
survolând ruta pe care trebuie s-o urmaţi, vom împuşca 
un ostatic. S-a înţeles? 

— Am înţeles perfect. 

M-am uitat la Betsey. Trebuia să ceară oprirea supra- 
vegherii aeriene. Criminalii păreau să ştie tot ce făceam. 

— Porniţi cât mai repede posibil către staţia de tren a 
aeroportului Baltimore Washington. Trebuie să fii împreună cu 
agenţii FBI în trenul de cinci şi zece care leagă Baltimore de 


Boston. Adu şi sacii cu bani şi diamantele. Trenul de cinci şi zece 
către Boston. Ştim că vă puteţi folosi de toţi agenţii FBI din zona 
de nord-est. N-aveţi decât să-i chemaţi pe toţi, nu contează 
pentru noi. Vă provocăm să opriţi deznodământul. Nu aveţi cum. 
— Vorbesc cumva cu Creierul? 
Dar aparatul amuţise. 


62 

Agenţi de poliţie şi de la FBI erau în toate gările de pe ruta 
trenului, dar acoperirea întregului traseu era imposibilă. 
Răpitorii ştiau asta. Totul era în favoarea lor. Agenţii Cavalierre, 
Walsh, Doud şi cu mine ne-am urcat în tren. Ne-am opit în 
capătul celui de-al doilea vagon. 

Zgomotul făcut de tren ne împiedica să ne concentrăm şi 
chiar să vorbim. Aşteptam să fim din nou contactaţi de criminali. 
Secundele păreau mai lungi decât în realitate. 

— Cred că în curând ne vor spune să aruncăm sacii din tren, 
am spus. La asta vă gândiţi şi voi? Aveţi vreo altă idee? 

Betsey încuviinţă. 

— Nu cred că-şi vor asuma riscul de a ne contacta în staţii. 
De ce ar face-o? Ştiu că nu putem să acoperim tot teritoriul de 
aici până la Boston. Cel mai deştept lucru pe care l-au făcut a 
fost să ceară întreruperea supravegherii aeriene. 

— Par să fi rezolvat complicata problemă a livrării banilor. E 
un nenorocit al dracului de inteligent, remarcă agentul Walsh. 

— Sau poate e o nenorocită, zise Betsey. 

— Tony Brophy ne-a zis că s-a întâlnit cu un bărbat, dacă e 
să-l credem pe cuvânt, le-am reamintit. 

— Şi dacă persoana pe care a văzut-o el era cu adevărat 
Creierul. 

— Pe mine mă intrigă puţin numele, spuse agentul Doud. 
Face impresia unui fraier. Un învins. Creierul. 

— Şi Brophy spunea asta. Ne-a spus că bărbatul cu care 
vorbise era un cretin. Dar tot şi-ar fi dorit slujba. 

— Păi da, banii-s buni. 

— Poate că e un fraier sau poate un geniu în informatică, n-aş 
fi deloc surprinsă. Tocilarii conduc lumea acum, nu? Se răzbună 
pentru tot ce au pătimit în liceu. Eu cu siguranţă o fac. 

— Eu eram destul de şmecher în liceu, i-am spus făcând cu 
ochiul. 

Staţia porni din nou. 

— Salutare, vedete ale legii! Ne pregătim să începem 
distracţia adevărată. [ineţi minte că dacă vedem vreun 
elicopter sau vreun avion pe lângă tren, un ostatic va fi 
împuşcat, anunţă o voce masculină familiară. 


O fi fost Creierul? 

— De unde ştim că ostaticii mai sunt în viaţă? ceru Betsey să 
afle. De ce am avea încredere că ne spui adevărul? Ai mai ucis 
oameni nevinovaţi până acum. 

— Nu ştiţi. N-ar trebui să aveţi încredere. Am ucis. Totuşi 
ostaticii sunt cu toţii teferi. În regulă - deschideţi uşile trenului 
acum. Pregătiţi-vă pentru următorul meu semnal. Duceţi sacii la 
uşă. Acum, acum, acum. Mişcaţi-vă. Nu mă faceţi să ucid pe 
cineva. 


63 

Ne-am grăbit toţi patru să ducem sacii grei cu bani la cea mai 
apropiată uşă. Incepusem deja să transpir. Părul şi faţa mea 
erau ude. 

— Pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă! URLA COMENZI VOCEA DIN WALKIE- 
TALKIE. Acum e momentul! 

Betsey îşi anunţa deja oamenii de pe altă staţie. Peisajul era 
de un verde aprins cu pete maronii. Eram pe undeva pe lângă 
Aberdeene, Maryland, la şapte minute distanţă de staţia 
anterioară. 


— Pregătiți-vă, sunteți gata? Nu _ mă dezamăgiți SE AUZI 
PUTERNIC VOCEA. 

Până acum, singurul lucru pe care l-am putut face a fost să ne 
împrăştiem în zona în care urmau să cadă banii. Ne gândiserăm 
şi la ideea de a reţine un sac pentru a-i sili să continue să căute. 
Apoi am concluzionat însă că era prea periculos pentru ostatici. 

— Rahat! exclamă Doud. 


— Aruncăm sacii? strigă tare Walsh ca să acopere zgomotul 
vântului şi al trenului. 

— Nu, aşteaptă! am zbierat la el şi la Doud, care sta aplecat 
într-o poziţie precară pe marginea vagonului. Aşteaptă să 
primim instrucţiunile! Ne-ar fi spus dacă ar fi trebuit să aruncăm 
sacii. 

— Ce mizerie! spuse Betsey. Se joacă cu noi. Probabil că ne 
privesc şi se amuză. 

— E foarte posibil, am zis, dar să ne păstrăm calmul, trebuie 
să fim foarte prevăzători. 

Oamenii FBl-ului se dădeau de ceasul morţii pentru a depista 
frecvenţa pe care comunicau răpitorii, dar nu funcţiona. Stațiile 
erau cel mai recent model, acelaşi tip care era folosit şi de 
armată. Tehnologia pe care o aveau schimba frecvențele la 
fiecare utilizare. Era posibil ca şi răpitorii să aibă mai multe staţii 
pe care să le folosească alternativ. 

Betsey era încă furioasă. Ochi ei scăpărau scântei. 

— S-a gândit la tot, inclusiv să nu ne dea timpul să facem un 
plan. Cine e ticălosul ăsta? 

Statia hârâi din nou. 

— Deschideţi uşa, pregătiţi-vă să aruncaţi sacii! 

Am apucat doi saci plini cu bancnote de douăzeci şi cincizeci 


de dolari. Îmi simţeam inima bătând în gât când m-am grăbit să 
deschid iar uşa. Vântul sufla cu putere. 

Trenul traversa o pădure deasă de fagi şi pini. Nu se vedea 
nici o casă sau vreo persoană care să bântuie prin preajmă. 
Părea un loc bun pentru efectuarea schimbului. 

Staţia de emisie-recepţie a tăcut din nou. 

— Nemernicilor! zbieră agentul Doud cu toată puterea. 
Ceilalţi am bombănit şi ne-am aşezat pe podea. 

Vocea ne-a cerut să repetăm de unsprezece ori acelaşi lucru 
în următoarea oră şi un sfert. De trei ori ni s-a cerut să ne 
mutăm în alte vagoane. 

Ni s-a spus să mergem în ultimul vagon pentru ca imediat să 
ni se ceară să ne ducem în primul. 

— Sunteţi nişte oameni buni, foarte ascultători, spuse vocea 
din staţie. 

Apoi comunicarea se întrerupse din nou. 


64 

— Nu mai suport! strigă Betsey. Sper să ajungă în iad. Vreau 
să-l ucid pe nenorocitul ăsta! 

Sacii cu bani erau mari şi grei; eram extenuaţi de cât îi 
căraserăm prin tren. Eram plini de praf şi transpiraţi. Eram 
nervoşi, gata-gata să explodăm. Trenul făcea un zgomot parcă 
mai infernal ca niciodată. 

Garnitura traversa iar o pădure deasă. Se auzi şuieratul 
puternic al locomotivei. Agentul Walsh ţinea socoteala staţiilor 
prin care trecusem. Apoi aparatele de emisie-recepţie porniră 
din nou. 

— Pregătiţi sacii cu diamante şi bani. Deschideţi uşile acum! 
Când îi aruncaţi, aveţi grijă şă fie unii lângă alţii. În caz contrar 
vom Împuşca un ostatic. Vă urmărim toate mişcările. Eşti foarte 
drăguță, agent Cavalierre. 

— Da, şi tu eşti un nemernic, murmură Betsey doar pentru ea. 

Tricoul ei devenise albastru închis de transpirat ce era. Părul 
negru era lipit de cap şi dacă avusese vreun gram de grăsime îl 
pierduse, cu siguranţă, în cursa pe care o făcusem prin tren. 

— Alarmă falsă! spuse vocea pe un ton satisfăcut. Pe loc 
repaus! Deocamdată asta-i tot. 

— Rahat! 

Ne-am aşezat toţi pe saci, respirând greu. Încercam să 
gândesc coerent, dar era din ce în ce mai greu după fiecare 
nouă alarmă falsă. Nu garantam că mai puteam face un alt 
drum până în celălalt capăt al trenului. 

— Poate ar trebui să coborâm din tren, veni cu ideea agentul 
Walsh. Să le dăm planul peste cap. Să facem ceva la care nu se 
aşteaptă. 

— E o idee, dar e prea periculos pentru ostatici, îi răspunse 
Betsey. 

Walsh şi Doud înjurară când staţia se porni din nou. 
Ajunsesem aproape la limită. Care era limita noastră? 

— Cei răi nu au voie să se odihnească, spuse vocea. 

Auzeam deschizându-se o sticlă de suc sau de bere. Apoi un 
oftat de uşurare. 

— Sau poate ar trebui să spun: Cei răi să se relaxeze. 

Vocea urlă: 


— Aruncaţi sacii acum! Ne uităm la voi. Vedem tot ce faceţi. 


Aruncaţi sacii sau îi vom ucide pe toţi! 

Nu aveam de ales; nu ne rămânea nici o opţiune. Tot ceea ce 
puteam face era să încercăm să-i aruncăm unii aproape de alţii. 
Eram prea obosiţi să ne mişcăm atât de repede pe cât ar fi 
trebuit. Aveam impresia că mă mişc cu încetinitorul. Hainele îmi 
erau ude leoarcă, braţele şi picioarele mă dureau. 

— Aruncaţi sacii mai repede! Hai să-ţi văd muşchii, agent 
Cavalierre. 

Ne vedea? Probabil. Aşa se părea. Nu era nici o îndoială că 
era în pădure. Câţi or fi acolo? 

După ce am aruncat cei nouă saci, trenul a făcut o curbă 
bruscă. Nu puteam vedea ce se întâmpla nici la douăzeci de 
metri. Am căzut la pământ înjurând şi văicărindu-ne. 

Betsey suspină: 

— Să-i bată Dumnezeu! Au reuşit! Au scăpat cu banii. Sper să 
ardă în iad. 

Staţia porni din nou. Nu-şi terminase încă socotelile cu noi. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Sunteţi cei mai buni. Sunt sigur 
că aţi primi o slujbă la împachetat cadouri. S-ar putea să fie o 
alegere bună pentru cariera voastră după toate astea. 

— Tu eşti Creierul? 

Staţia îşi încetă emisia. Vocea dispăruse la fel cum 
dispăruseră banii şi diamantele; şi încă îi mai aveau şi pe cei 
nouăsprezece ostatici. 


65 

Am coborât împreună cu agenţii Cavalierre, Doud şi Walsh la 
următoarea staţie, la vreo paisprezece kilometri distantă de 
locul unde aruncaserăm sacii. 

Ne aşteptau două limuzine negre şi câţiva agenţi FBI cu 
puştile pregătite. O mulţime de oameni se adunaseră în staţie şi 
arătau către agenţi de parcă văzuseră o ceată de cowboys 
întorcându-se de la vânătoare. 

Ni s-au furnizat informaţiile de ultim minut. 

— Se pare că au ieşit deja din pădure. Kyle Craig e pe drum 
într-acolo. Am pus baraje pe străzi, dar nu cred că-i vom prinde. 
Avem totuşi şi veşti bune. E posibil să fi descoperit autobuzul. 

Câteva momente mai târziu ne-am dus să cunoaştem o 
femeie din Tinden, un orăşel din Virginia. Se presupunea că 
femeia avea informaţii despre autobuz. Spusese că nu vrea să 
vorbească decât cu poliţia şi n-o prea interesa FBl-ul şi metodele 
lui. 

După ce a văzut legitimaţia, femeia s-a arătat disponibilă să- 
mi vorbească. Părea nervoasă. 

Se numea Isabelle Morris şi văzuse un autobuz turistic în 
Warren County. | se păruse suspect fiindcă ea era proprietara 
companiei locale de autobuze şi acesta nu-i aparţinea. 

— Autobuzul era albastru cu dungi aurii? se interesă Betsey 
fără să se identifice ca agent FBI. 

— Albastru cu auriu. Nu era dintre ale mele şi nu ştiu ce ar 
putea să facă un autocar turistic pe aici. N-avea nici un motiv să 
se afle în zonă. Este un ţinut banal. Tinden nu este o destinaţie 
turistică. 

— l-aţi văzut numărul de înmatriculare sau măcar o parte din 
el? 

— Nu aveam de ce să-i verific numărul de înmatriculare. De 
ce aş fi făcut-o? 

— Şi atunci, doamnă Morris, de ce aţi raportat asta poliţiei 
locale? 

— Dacă m-aţi fi ascultat mai devreme, aţi şti. Acest autobuz 
nu avea ce căuta pe-aici şi, în plus, prietenul meu face parte din 
patrula civilă. Vedeţi, eu sunt văduvă. El a sunat la poliţie. Pot 
să întreb de ce vă interesează? 

— Doamnă Morris, când aţi văzut autobuzul, aţi remarcat 


dacă erau şi pasageri în el? 

Am schimbat o privire cu Betsey în aşteptarea răspunsului. 

— Nu, nu era decât şoferul. N-am văzut pe nimeni altcineva. 
Şi poliţia? Şi FBl-ul? De ce sunt aşa de interesaţi? 

— O să ajungem şi la asta. Aţi văzut vreun semn de 
identificare pe autobuz? Destinația? Un logo? Orice aţi fi putut 
observa ne poate fi de folos. Sunt în pericol vieţile câtorva 
oameni. 

— O, Doamne! Da, pe o parte scria: Vizitaţi 
Williamsburg. Îmi aduc aminte că am văzut asta. Şi mai ştiţi 
ce? Cred că pe autobuz mai scria şi Washington on Wheels. 
Sunt aproape sigură. Vă e de vreun ajutor? 


66 

Betsey vorbea deja la telefon cu Kyle Craig. Plănuiau cum să 
ajungă la Tinden cât mai repede. Doamna Morris nu mai termina 
de povestit. Continua să-şi amintească mai multe şi mai multe 
amănunte. Mi-a spus că văzuse autobuzul pe un drum de ţară, 
aproape de reşedinţa ei. 

— Sunt doar trei case pe drumul ăsta şi le ştiu foarte bine. 
Două se învecinează cu o bază a armatei construită în anii '80 şi 
abandonată acum. Trebuie să mă interesez şi eu în legătură cu 
afacerea asta. 

— Nu, nu. Staţi liniştită, doamnă Morris, nu trebuie să faceţi 
nimic, mergem noi să verificăm. 

— Dar ştiu zona şi vă pot ajuta, protestă ea. 

— Mergem noi singuri. Vă rog să staţi liniştită. 

Unul dintre elicopterele FBl-ului care cerceta zona a fost 
chemat la gară. A ajuns în acelaşi timp cu Kyle. Niciodată nu mai 
fusesem atât de bucuros să-l văd pe Craig. 

Betsey l-a informat pe Kyle despre tot ceea ce voia să facă în 
Virginia. 

— Mergem cu elicopterul cât de aproape posibil fără a fi 
depistaţi, la vreo opt, nouă kilometri depărtare de Tinden. Nu 
vreau să implicăm o echipă prea mare. Zece-doisprezece 
oameni de nădejde îmi sunt de ajuns. Poate chiar mai puţini. 

Kyle aprobă planul pentru că era unul bun. Apoi am plecat. 
Ştia pe care agenţi de la Quantico îi voia şi-i sună pentru a-i 
trimite la Tinden. 

Când am ajuns în elicopter, am reanalizat tot ceea ce aflasem 
cu ocazia jafurilor anterioare. De asemenea, începusem să 
primim informaţii despre zona în care doamna Morris văzuse 
autocarul. Baza militară pe care o menţionase ea adăpostise 
instalaţii nucleare în anii '80. 

— Dacă autocarul a fost dus acolo, o construcţie de beton ar 
fi putut să-l ecraneze, ferindu-l de detectoarele de căldură ale 
elicopterelor noastre, spuse Kyle. 

Elicopterul ateriză pe un câmp lângă clădirea unui liceu local. 
M-am uitat la ceas. Era trecut puţin de ora şase. Oare cei 
nouăsprezece ostatici mai erau în viaţă? Ce planuri sadice mai 
clocea de data asta Creierul? 

Un teren de atletism de un verde luminos se întindea în 
spatele unei clădiri idilice cu două etaje din cărămidă roşie. Nu 


se afla nimic prin preajmă, cu excepţia a două limuzine negre şi 
a unui microbuz care ne aştepta pe noi. Eram la opt, nouă 
kilometri depărtare de drumul pe care fusese văzut autobuzul. 

Isabelle Morris era în prima limuzină. Părea să aibă spre 
optzeci de ani, o femeie robustă, cu un zâmbet nelalocul lui de 
vesel cu dinţii ei falşi. Părea o bunică de treabă. 

— La care fermă ar trebui să mergem mai întâi? am întrebat- 
o. Unde s-ar putea ascunde cineva? 

Femeia căzu pe gânduri, cu ochii aproape închişi. 

— La ferma lui Donald Browne, hotări ea. Nimeni nu locuiește 
acolo acum. Săracul Browne a murit primăvara trecută. Oricine 
se poate ascunde acolo cu uşurinţă. 


67 

— Treci mai departe fără să opreşti, i-am spus celui ce 
conducea când am ajuns în dreptul fermei lui Browne. 

A făcut aşa cum îi cerusem, oprind câteva sute de metri mai 
încolo, după o curbă. 

— Am văzut pe cineva în grădină. Se sprijinea de un copac 
chiar lângă casă. Supraveghea drumul, Kyle. Ne urmărea cu 
privirea. Sunt încă acolo. 

În faţă vedeam ceea ce mai rămăsese dintr-o bază de 
rachete. Îmi imaginam că urma să găsim autobuzul ascuns într- 
un depozit de rachete, ferit de cercetările elicopterelor Apache. 
Nu eram prea optimist în legătură cu soarta ostaticilor de la 
MetroHartford. Doar Creierul ura companiile de asigurări, nu? 
Oare totul se întâmpla din dorinţa de răzbunare? 

Prin faţa ochilor îmi treceau imagini ale ostaticilor ce fuseseră 
ucişi în timpul jafurilor; mă temeam să nu găsim un masacru şi 
la fermă. Fuseserăm avertizaţi. Fără erori, fără greşeli. Regulile 
fuseseră stabilite cu prilejul jafurilor de la bănci. Se schimbase 
ceva? 

— Să intrăm prin pădure. Nu ne permitem să fim prea 
pretenţioşi. 

Kyle contactă celelalte unităţi. Apoi el, împreună cu Betsey şi 
cu mine am fugit spre fermă prin pădurea deasă. Nu vedeam 
încă ferma, dar nici noi nu puteam fi observati. 

Ultimii copaci veneau până aproape de clădirea principală, 
ceeea ce ne prindea bine. Tufişurile crescuseră înalte până în 
alee. Nu se vedea nicio lumină aprinsă în casă şi nu se auzea 
nici un sunet. 

Încă îl puteam vedea pe ticălosul care asigura paza. Nu era 
prea departe şi stătea cu spatele la noi. Unde erau ceilalţi? Unde 
erau ostaticii? De ce nu era nici o lumină în casă? 

— Ce dracu' face? murmură Kyle, la fel de nedumerit ca şi 
noi. 

— Nu-i foarte atent, şopti Betsey. Nu-mi place chestia asta. 

— Nici mie, am răspuns. 

Era lipsit de logică. De ce să pună doar un singur paznic? ŞI 
de ce ar mai fi rămas ei încă acolo? 

— Să-l prindem mai întâi pe el, apoi intrăm în casă, şopti 
Kyle. 


68 

Le-am făcut semn lui Kyle şi lui Betsey că mă ocup eu de 
santinelă. Am ajuns repede la el şi fără zgomot. L-am lovit 
zdravăn cu patul pistolului. S-a auzit un zgomot puternic şi omul 
s-a prăbuşit la pământ. Nu a scos nici un sunet. Era prea uşor. 
Ce dracu’ se întâmpla? 

Betsey veni spre mine aplecată. Îmi şopti: 

— Ce dracu' de pază era şi asta? Până acum au fost extrem 
de precauţi. 

Şase agenţi ieşiră din pădure în spatele nostru. Betsey le făcu 
semn să se oprească. Tot nu se vedea nici o lumină în casă şi nu 
auzeam nici un zgomot. Scena părea ciudată, fantastică 
aproape. 

Apoi Kyle dădu ordinul de atac. Am înaintat în tăcere. Nu 
păreau să fie alte santinele sau oameni de pază. Era o capcană? 
Se aşteptau să intrăm în forţă? Făcea doamna Morris parte din 
planul lor? 

Am intrat în casă o dată cu primii agenţi şi m-a cuprins o 
senzaţie de teamă. 

Am deschis uşa cu pistolul. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. 
Abia m-am abținut să nu strig. 

Intregul grup de ostatici era în camera de zi a fermei. Se uitau 
toţi la mine, evident speriaţi, dar nimeni nu era rănit. Am făcut o 
numărătoare rapidă: şaisprezece femei, doi copii și șoferul. Toţi 
erau în viaţă. Nimeni nu fusese pedepsit pentru că încălcasem 
regulile. 

— Răpitorii? am întrebat şoptit. Mai este vreunul pe aici? 

O femeie brunetă făcu un pas în faţă şi-mi spuse: 

— Au pus santinele peste tot, în preajma casei. Lângă ulmul 
din curte era una dintre ele. 

— Nu mai este acolo. Şi pe ceilalţi nu i-am văzut, le spuse 
Betsey. Rămâneţi toţi aici până cercetăm casa. 

Agenţii FBI intraseră deja şi se răspândiseră peste tot. Unii 
ostatici începuseră să plângă când înţeleseseră că nu vor fi 
ucişi, că fuseseră salvaţi. 

— Ne-au spus că vom fi împuşcaţi dacă încercam să părăsim 
casa înainte de a se lumina de zi. Ne-au povestit ce se 
întâmplase cu familiile Buccieri şi Casselman, ne spuse printre 
sughiţuri Mary Jordan. 

Am verificat atent toată casa; nu mai era nimeni acolo. Nu 


exista nici o urmă clară, dar tehnicienii urmau să sosească în 
curând. Autobuzul fusese deja descoperit într-un atelier al fostei 
baze militare. 

După o oră şi ceva, doamna Morris intră în casă agitându-se. 
Doi agenţi încercau zadarnic s-o oprească. Apariţia femeii 
accentua comic stresul prin care trecusem în ultimele ore. 

— De ce l-ai lovit pe Bud O'Mara? E un tip de treabă, lucrează 
la staţia de tiruri. Mi-a spus că a fost plătit să stea în preajmă şi 
să aştepte. A primit o sută de dolari pentru cucuiul pe care i l-aţi 
făcut în cap. Bud nu e nicidecum un tip periculos. 

Un eveniment ciudat şi bine venit s-a petrecut la apariţia 
vehiculelor de salvare. Ostaticii au început să aplaude şi să 
aclame. Îi salvaserăm; nu-i lăsasem să moară. 

Dar eu ştiam că altfel stăteau lucrurile. Dintr-un motiv doar de 
el ştiut, Creierul nu a vrut să-i ucidă. 


PARTEA a IV-a 
LOVEŞTE ȘI FUGI 
69 

Cazul a continuat să suscite interesul presei. Jurnaliştii 
aflaseră de existenţa Creierului şi răspândiseră vestea asta cu 
titluri explozive. O poză a băieţelului Buccieri, prima victimă, 
apărea în fiecare nou articol. Chipul băiatului începuse să-mi 
apară în vis. 

Lucram câte douăsprezece, şaisprezece ore pe zi. Jefuitorul de 
bănci din Washington, pe nume Mitchell Brand, era încă pe lista 
de suspecți a FBl-ului. Poza lui se afla pe peretele celor căutaţi 
de peste o săptămână. Nu am reuşit să dăm de el, dar cu 
siguranţă se potrivea profilului căutat. Între timp, investigatorii 
au cercetat zona în care aruncaserăm banii pentru a găsi 
dovezi. Specialiştii de la FBI au cercetat fiecare centimetru 
pătrat al fermei Browne. Într-o chiuvetă au găsit urme de 
machiaj folosit în teatru. Am vorbit cu câţiva dintre ostatici care 
au susţinut ideea că răpitorii ar fi purtat peruci, pantofi cu 
talonete şi ar fi fost machiaţi. 

În primele două zile am lucrat împreună cu Sampson în 
Washington. MetroHartford oferise un milon de dolari pentru 
orice informaţie care putea duce la capturarea răpitorilor. 
Răscumpărarea se adresa publicului, dar şi oricăruia dintre cei 
implicaţi în jaf şi a cărui parte de câştig era mai mică decât se 
oferea. 

Căutarea lui Mitchell Brand era centrată tot în Washington. 
Brand era un bărbat de culoare în jur de treizeci de ani, care era 
suspectat în câteva jafuri. Nu fusese niciodată acuzat oficial şi 
dispăruse brusc. Cândva demult, fusese sergent în armată şi 
participase la Furtună în Deşert. Se ştia despre Brand că eo 
persoană violentă. Din dosarele armatei reieşea că avea un IQ 
peste 150. 

Adunaserăm un munte de dovezi, dar celebritatea cazului era 
şi un dezavantaj. Telefoanele şi faxurile care ne ofereau piste de 
lucru nu încetau să sune la biroul FBl-ului. Dintr-o dată aveam 
trei sute de piste diferite. Mai lucra Creierul împotriva noastră? 
intrebarea asta nu îmi dădea pace. 

In cea de-a doua noapte după răpirea de la MetroHartford, 
Sampson trecu pe la mine în jurul orei unsprezece. Abia 
ajunsesem acasă. Am adus două beri reci şi am stat de vorbă, 


pe verandă, ca doi adulţi, mai mult sau mai puţin civilizaţi. 

— Speram să-l văd pe micul prinţ în seara asta. 

— Va veni să locuiască cu noi, i-am transmis eu ultimele 
noutăţi. 

Faţa i s-a luminat într-un zâmbet larg, dezvăluindu-i dinţii laţi 
precum clapele albe ale unui pian. 

— Da’ aste-s veşti excelente, iubiţel! Presupun că şi 
domnişoara Christine face parte din aranjament. 

— Nu, John. N-a reuşit să uite ceea ce s-a întâmplat cu 
Geoffrey Shafer. Incă se teme pentru siguranţa ei şi pentru viaţa 
noastră. Nu vrea să mă mai vadă. S-a terminat între noi doi. 

— Dar vouă vă era atât de bine împreună. Nu cred chestia 
asta. 

— Nici eu n-am crezut-o luni de zile. l-am spus că sunt gata să 
plec din poliţie şi cred că aş fi făcut-o. Mi-a spus că asta nu are 
nici o importanţă. Am pierdut-o, John, şi încerc să merg mai 
departe. Mi-a frânt inima. 


70 

În noaptea aceea, târziu, am primit un mesaj. Era Sampson. 

— E iadul pe pământ, Alex! 

— Unde eşti? 

— Sunt împreună cu Rakeem Powell în zona East Capitol 
Dwellings. Unul dintre informatorii lui ne-a dat o informaţie 
interesantă. Cred că am dat de Mitchell Brand. 

— Şi atunci care este problema? 

— Rakeem l-a sunat pe locotenentul lui. Acesta l-a sunat pe 
şef, iar comandantul Pittman a trimis o jumătate din poliţiştii din 
D.C. încoace. 

Cred că am văzut roşu în clipa aceea. 

— Încă e cazul meu! Pittman nu m-a contactat. 

— De aia te-am sunat eu, băiete. Ar fi mai bine să te mişti 
încoace. 

M-am întâlnit cu Sampson în East Capitol Dwellings. Potrivit 
spuselor informatorului, Brand se găsea pe acolo pe undeva. 
Locuinţelor din zona asta am auzit spunându-li-se „depozite de 
oameni subvenţionate”. Arată ca nişte închisori neterminate. 
Nişte ziduri reci, de beton înconjoară clădiri cu aspect de 
buncăre. Arată deprimant şi sunt destul de comune în South 
East. Sărmanii care trăiesc aici încearcă şi ei să se descurce 
cum pot în condiţiile date. 

— Lucrurile au scăpat de sub control, Alex, se plângea 
Sampson când ne aflam odată pe unul din terenurile care 
separă aceste construcţii. Sunt prea mulţi oameni în bucătărie. 
Şeful detectivilor a dat din nou lovitura. 

Am aruncat o privire împrejur, am dat din cap şi am înjurat în 
barbă. Parcă eram la grădina zoologică. Am văzut o mulţime de 
oameni din echipele de intervenţie rapidă şi câţiva detectivi de 
la omucideri. În plus, mai erau şi o grămadă de pierde-vară din 
cartier. Mitchell Brand. lisuse. Să fie el Creierul? 

Mi-am pus repede o vestă din kevlar şi mi-am verificat 
pistolul. Apoi m-am dus să vorbesc cu şeful detectivilor. l-am 
reamintit lui Pittman că acesta este cazul meu şi n-a avut nimic 
de zis. Mi-am dat seama că era surprins că eram şi eu acolo. 

— De aici încolo mă descurc eu, i-am zis. 


— Brand este încercuit. Încearcă să nu strici totul, a pufnit el 
şi s-a îndepărtat. 


71 

Agentul James Walsh a ajuns imediat după mine. Fără Betsey 
Cavalierre. Ne împrieteniserăm în ultimele două săptămâni, dar 
acum părea distant. Nici lui nu-i plăcea ceea ce se întâmpla şi, 
în plus, şi el fusese chemat târziu. 

— Unde este agentul Cavalierre? 

— Şi-a luat câteva zile libere. Cred că este în vizită la o 
prietenă în Maryland. Îl cunoşti pe acest Mitchell Brand? 

— Ştiu destule despre el. Dacă e aici, probabil că va fi 
înarmat până în dinţi. Am auzit că are o nouă prietenă care se 
numeşte Theresa Lopez. Locuieşte aici împreună cu cei trei copii 
ai ei. O cunosc din vedere. 

— Asta-i grozav! Trei copii, mama lor şi un om suspectat de 
jaf, înarmat până în dinţi. 

— Ai înţeles perfect. Bine ai venit în D.C. Oricum, e posibil ca 
Brand să fi făcut parte din echipa care a dat lovitura la 
MetroHartford. E posibil ca el să fie Creierul. Trebuie să-l 
prindem. 

M-am întâlnit cu echipa de intervenţie într-un punct de 
observaţie dintr-o clădire din apropiere. Era un apartament 
folosit de cei de la Stupefiante pentru a urmări cartierul East 
Capitol Dwellings. Fusesem deja acolo de câteva ori. Era în 
vecinătatea mea. 

Urma ca o echipă formată din opt persoane să intre în 
apartamentul de la etajul şase pentru a-l reţine pe Mitchell Brad. 
Opt persoane erau mai mult decât suficient; există o siguranţă 
în număr până la un punct. 

In timp ce echipa îşi pregătea armele, mi-am aruncat privirea 
pe stradă. Iluminatul public crea o imagine confuză. Ce scenă 
urâtă! Chiar dacă poliţiştii erau în număr mare în zonă, traficul 
de droguri continua nestingherit. Nimic nu putea stăvili treaba 
asta. Am urmărit un grup de gură-cască neobrăzaţi şi 
distribuitori vânzând droguri pe după un colţ mai îndepărtat. Un 
drogat se apropie grăbit, cu capul plecat. Era o imagine 
familiară. Am întors privirea să nu mai văd scena ca şi cum nu 
se întâmpla. Le-am spus agenţilor: 

— Trebuie să-l interogăm pe Mitchell Brand în legătură cu 
jaful de la Union Trust din Falls Church. E foarte posibil ca el să 
ne ducă spre persoana care se află în spatele jafurilor. E cel mai 
bun suspect de până acum. Ar putea fi chiar el Creierul. Din 


ceea ce ştim, e posibil ca Brand să fie în apartamentul noii sale 
prietene. Detectivul Sampson vă va prezenta tipul de locuinţă în 
care urmează să intrăm. E posibil să-i găsim acolo pe Brand, pe 
iubita lui şi cei trei copii cu vârste între doi şi şase ani. 

M-am întors către agentul Walsh. Doi dintre agenţii lui făceau 
parte din echipa de intervenţie. Nu avu nimic de adăugat, doar 
le spuse oamenilor săi: 

— Poliţia din Washington va intra prima în acţiune. Noi îi vom 
acoperi din hol şi vom intra în apartament. Cam asta e tot. 

— Să mergem, le-am spus. Fiţi foarte atenţi. Toate infor- 
maţiile pe care le avem despre Brand ne întăresc convingerea 
că e periculos şi înarmat. 

— A făcut parte din Forţele Speciale ale Armatei, a adăugat 
John Sampson. Asta aşa, ca cireaşa de pe tort. 


72 

„Înarmat şi periculos” pare a fi un clişeu, dar pentru poliţie 
are o semnificaţie aparte. 

Am intrat în clădire în şir indian, trecând prin holul slab 
luminat şi urcând scările până la etajul şase. Totul era murdar şi 
plin de pete negre. Era posibil ca această clădire să fi luat foc 
cândva. Oare Creierul se ascundea aici? Era un negru? O 
asemenea ipoteză părea inacceptabilă pentru FBI. De ce oare? 

Am fost surprinşi brusc de apariţia unor drogaţi numai piele şi 
os la etajul patru. Eram toţi cu armele pregătite, iar ei se uitau 
la noi cu ochii bulbucaţi. Prea înspăimântați pentru a face vreo 
mişcare. 

— N-am făcut nimic nimănui, bâtigui în final unul dintre ei. 
Arăta ca de patruzeci de ani, dar avea doar douăzeci. 

— Liniştiţi-vă. Nu vreau să aud nici măcar o şoaptă. 

La cât de speriaţi arătau, îşi închipuiau probabil că pe ei îi 
căutăm. Nu şi-au crezut ochilor văzând că trecem de ei fără să-i 
luăm în seamă. 

L-am auzit pe Sampson spunându-le să o şteargă. „E ziua 
voastră norocoasă”, le-a zis el. 

Auzeam bebeluşi plângând, copii strigând şi zgomotul făcut 
de câteva televizoare în funcţiune. Simţeam un nod în stomac. 
Nu era cea mai inteligentă manevră să îl atacăm pe Brand într-o 
clădire suprapopulată, dar toată lumea îşi dorea rezultate. Brand 
era un suspect excelent. Sampson mă atinse ușor pe umăr. 

— Voi intra eu împreună cu Rakeem. Tu ne vei urma. Nu 
vreau să aud nici un comentariu. 

Am încuviinţat. Sampson şi Rakeem Powell erau cei mai buni 
ţintaşi. Erau foarte precauţi, inteligenţi şi cu experienţă, dar 
flagrantul era periculos. Orice se putea întâmpla acum. 

M-am întors către un detectiv care avea un berbec de metal. 
Arăta ca o mică rachetă boantă. 

— Doboară dracu’ uşa asta şi nu-ţi face probleme dacă nu 
ciocăneşti mai întâi. 

M-am uitat către oamenii extrem de tensionaţi şi neliniştiţi din 
spate. 

— Intrăm la patru, le-am spus. 

Le-am făcut semn cu degetele: unu, doi, trei. Berbecul a lovit 
uşa cu forţa unui fundaş de rugby. Uşa a cedat instantaneu. 
Eram înăuntru. Sampson şi Powell se aflau la un pas în faţa mea. 


Nimeni nu trăsese nici un foc de armă, încă. 

— Mami! se auzi ţipătul unui copil. 

M-a cuprins brusc panica amintindu-mi de toate familiile care 
avuseseră de suferit de pe urma Creierului. Nu voiam să mai 
curgă sânge. 

Înarmat şi periculos. 

Doi copii urmăreau South Park la televizor. Unde era 
Mitchell Brand? Şi unde era mama copiilor, Theresa Lopez? 
Poate nici măcar nu erau acasă. Uneori copiii erau lăsaţi singuri 
zile întregi. 

Uşa de la dormitor era închisă şi se auzea muzică venind de 
undeva din apartament. Dacă Mitchell Brand era acolo, nu-şi 
făcea prea multe griji. Ceva mi se părea în neregulă. De fapt, 
nimic din ceea ce se întâmplase până acum nu-mi plăcea. 

Am deschis uşa şi m-am uitat înăuntru. Inima îmi bătea tare. 
Eram în poziţie de tragere. Un al treilea copil se juca pe podea 
cu un ursuleţ de pluş. 

— Ursul albastru, mi-a spus. 


— Ursul albastru, am murmurat şi eu. 

Am ieşit înapoi în hol şi l-am văzut pe Sampson lovind cu 
piciorul o altă uşă ca să o deschidă. Nu nimerisem în 
apartamentul care trebuia. 

Apoi, deodată, l-am văzut pe Mitchell Brand apărând pe 
coridor. Ţinea un pistol de calibru patruzeci şi cinci îndreptat 
către capul Theresei Lopez. Era o femeie drăguță care tremura 
îngrozitor. Atât ea, cât şi el erau goi-puşcă, cu excepţia 
lanțurilor de aur pe care Brand le purta la gât, la încheieturi şi la 
glezne. 

— Aruncă arma, Brand, nu pleci nicăieri, n-ai cum să ieşi de 
aici şi o ştii şi tu. Aruncă arma! 

— Dispăreţi din faţa mea! Ştiţi că pot să vă ciuruiesc, dacă 
vreau. 

Eram chiar în faţa lui Brand. Sampson şi Rakeem erau de o 
parte şi de alta. 

— Jaful de la First Union din Falls Church. Dacă nu ai nici o 
legătură cu el, nu ai nici o problemă. Lasă arma. 

Brand strigă din nou: 

— N-am făcut-o eu! Toată săptămâna am fost în New York. 
Am fost la nunta surorii Theresei. Cineva mi-a înscenat 


chestia asta. 

Theresa începu să plângă cu sughiţuri. Copiii ei plângeau şi o 
strigau. Detectivii şi agenţii FBI îi ţineau deoparte, în siguranţă. 

— A fost la nunta surorii mele! ţipă ea. 

— Mami! Mami! îi auzeam pe copii strigând. 

— Lasă arma, Brand şi îmbracă-te! Vrem să stăm de vorbă. 
Te cred că ai fost la nuntă. Te cred şi pe tine, şi pe Theresa. 
Lasă arma. 

Mi-am dat seama că tricoul meu era ud leoarcă. Unul dintre 
copii era în spatele lui Brand şi al Theresei, putând fi prins într- 
un eventual schimb de focuri. Doamne, sper să nu fiu 
nevoit să trag! 

Apoi, uşor, Mitchell Brand lăsă arma jos. O sărută pe Theresa 
pe cap. 

— Îmi pare rău, iubito, îi zise el. 

Mă gândeam că facuserăm o greşeală. Simţeam asta cu toată 
fiinţa. Am fost sigur atunci când şi-a aruncat pistolul. Probabil că 
cineva îi înscenase toată treaba lui Mitchell Brand. lrosisem mult 
timp şi resurse pentru a-l prinde. Ne-a fost distrasă atenţia timp 
de câteva zile. 

Simţeam respiraţia rece a Creierului în ceafă. 


73 

M-am întors târziu acasă. Mă gândeam cu regret la câteva 
lucruri: prea multă muncă, problemele cu Christine, arestarea lui 
Mitchell Brand. 

Simţeam nevoia să mă relaxez, aşa că am cântat la pian 
Gershwin şi Cole Potter până când am simţit că nu mai pot să-mi 
ţin ochii deschişi. Apoi am urcat în dormitor. Am adormit cum 
am pus capul pe pernă. 

Am dormit până a doua zi dimineaţă. Am luat micul dejun cu 
Nana şi Damon pe la şapte şi jumătate. Era o zi mare în familia 
Cross. Nici nu trebuia să mă duc la muncă. Aveam lucruri mai 
bune de făcut. 

Am plecat toţi de acasă la opt şi jumătate. Ne duceam la 
spitalul St. Anthony să o luăm pe Jannie. 

Ne aştepta deja. Împachetase totul şi se îmbrăcase cu o 
pereche de jeanşi şi un tricou de la Greenpeace. Nana îi adusese 
hainele cu o zi în urmă, la cererea ei expresă. 

— Să mergem, să mergem, abia aştept să ajung acasă! Uite- 
mi valiza! spuse ea, întinzându-i-o lui Damon. 

— Cam cât o să dureze tratamentul ăsta preferenţial? o 
întrebă el. 

— Tot restul vieţii tale. Poate chiar mai mult. 

O umbră de îngrijorare apăru pe faţa lui Jannie. 

— Pot pleca acasă, nu? mă întrebă. 


— Bineînţeles. Ceea ce nu poţi face este să pleci pe picioarele 
tale. Regulile spitalului. 

— Sper că nu voi pleca într-un scaun cu rotile. Nu-i o ieşire 
grandioasă. 

— Ba da, într-un scaun cu rotile. Dar eşti îmbrăcată bine 
pentru ocazie. Arăţi superb, prinţesa mea. 

Ne-am oprit în biroul asistentelor pentru ca Jannie să-şi ia 
rămas-bun şi să îmbrăţişeze pe toată lumea. 

Îi era bine acum. Testele dovediseră că tumoarea era 
benignă. Niciodată în viaţa mea nu mă mai simţisem atât de 
uşurat. Dacă uitasem vreodată cât de importantă era pentru 
mine, deşi mă îndoiesc s-o fi făcut, cu siguranţă nu avea să se 
repete. Jannie, Damon şi Alex erau toată comoara mea. 

Am ajuns în mai puţin de zece minute acasă şi Jannie a fost 
neastâmpărată tot drumul. A scos capul pe geam, inspirând 


aerul poluat şi declarând că era cel mai bun pe care-l simţise 
vreodată. 

După ce am ajuns acasă şi am parcat maşina, Jannie a 
coborât uşor, s-a uitat la casă de parcă era catedrala Notre- 
Dame. A făcut un tur complet cu privirea cuprinzând întreaga 
zonă, după care a dat din cap aprobator. 

— Acasă e cel mai bine. Ca în Vrăjitorul din Oz. Ai dat jos 
și zmeul care se agăţase în pom. Domnul fie lăudat. 

Am zâmbit şi am simţit că ceva bun mi se răspândeşte în tot 
corpul. Ştiam ce era. Nu mai simţeam teama de a o pierde pe 
Jannie. 

— De fapt, Nana s-a urcat după el. 

— Încetează cu prostiile, spuse Nana. 

Am intrat în casă după Jannie, care o luă în braţe pe pisica 
Rosie de cum o văzu. 

Animalul începu să-i lingă faţa cu limba lui aspră. Apoi făcu 
câţiva paşi de dans cu pisica familiei, la fel cum făcuse în seara 
botezului lui Alex. 

Jannie cântă cu o voce molcomă: 

— Trandafirii sunt roşii, violetele sunt albastre şi 
sunt atât de fericită că sunt acasă. Vă iubesc pe toţi! 

MĂ SIMŢEAM ATÂT DE BINE SĂ VĂD ȘI SĂ FIU PARTE DIN TOATE ASTEA - şi 
într-adevăr, Jannie Cross, ai dreptate, nimic nu se compară cu 
casa ta. Poate de aceea mă străduiesc atât de mult să o 
protejez. 

Şi totuşi, poate îmi găsesc doar o scuză în legătură cu Ceea ce 
sunt şi voi fi întotdeauna. 


74 

M-am prezentat în biroul FBl-ului a doua zi, devreme. 

Se auzea peste tot zgomotul făcut de faxuri, telefoane, 
computere şi se simţea un amestec de energie pozitivă şi 
negativă. Era evident că Mitchell Brand nu era persoana pe care 
o căutam şi că, probabil, totul fusese doar o înscenare. 

Şi Betsey Cavalierre se întorsese. Avea un zâmbet luminos şi 
părea odihnită. O clipă m-am întrebat unde fusese, apoi m-am 
lăsat cuprins de febra investigaţiilor. 

Camera principală era tot acolo, dar acum trei din cei patru 
pereţi fuseseră acoperiţi cu adnotări şi fotografii. FBl-ul 
considera că trebuie luate în considerare toate pistele. Directo- 
rul declarase deja că era cea mai mare vânătoare de oameni din 
istoria agenţiei. Corporaţiile americane făceau o presiune 
enormă. Acelaşi lucru se întâmplase şi după ce un om de afaceri 
din New Jersey fusese ucis de o bombă la începutul anilor '90. 

Mi-am petrecut restul zilei într-o cameră de conferinţe fără 
ferestre şi care părea să nu aibă nici un fel de aerisire, împreună 
cu câţiva agenţi şi detectivi de la Poliţia metropolitană. Treceam 
în revistă fotografii ale suspecţilor pe un ecran mare, după care 
îi împărţeam în trei categorii: inactivi, activi şi foarte activi. 

La şase după-amiază, agentul Walsh a ţinut o şedinţă în care 
s-a discutat posibilitatea să apară o nouă lovitură. Betsey 
Cavalierre a ajuns mai târziu. S-a aşezat undeva în spate, 
observând totul. 

Cei doi psihologi de comportament de la FBI alcătuiseră o listă 
cu posibile ţinte ale Creierului. Printre victimele ipotetice se 
numărau bănci multinaționale, mari companii de asigurări, 
conglomerate media şi firme de pe Wall Street. 

Unul dintre psihologi, doctorul Joanna Rodman, a declarat că 
jafurile demonstrau o ură pe care n-o mai întâlnise până atunci. 
Criminalii urmăreau, spunea ea, să demonstreze că sunt mai 
inteligenţi decât autorităţile şi că îşi doreau probabil faimă şi 
notorietate. In cele din urmă a făcut cea mai provocatoare 
declaraţie. Credea că o nouă lovitură a Creierului se poate 
produce oricând. 

— Fac pariu că se va întâmpla şi nu sunt o persoană amatoare 
de pariuri. 

Am tăcut mai tot timpul cât a durat şedinţa. Preferam să stau 
în spate şi să ascult. Aşa făcusem şi la liceul Georgetown şi apoi 


la Johns Hopkins. 

Agentul Cavalierre nu accepta să rămân inactiv: 

— Doctor Cross, ce părere aveţi despre posibilitatea unei noi 
lovituri din partea Creierului? 

Mi-am mângiiat bărbia şi mi-am adus aminte că aveam 
același tic în universitate. M-am săltat în scaun. 

— Nici eu nu sunt genul de persoană care pariază. Cred că 
lista cu posibilele ţinte este cuprinzătoare. Sunt de acord cu 
marea majoritate a declaraţiilor făcute aici. O singură persoană 
supervizează totul. Diferite echipe au fost selectate pentru a 
aduce la îndeplinire anumite sarcini. 

Am pufnit uşor în direcţia lui Betsey, apoi am continuat: 

— Cred că primele jafuri-crime erau menite să îngrozească pe 
toată lumea, aşa cum s-a şi întâmplat, dar în cazul atacului de la 
MetroHartford echipa trebuia să acţioneze rapid şi eficient, fără 
vărsare de sânge. Răpirea de la MetroHartford nu denotă ură 
sau resentimente. Cel puţin din ceea ce ne-au spus ostaticii. Nu 
se potriveşte cu jafurile de dinainte, iar faptul că nimeni nu a 
fost ucis mă face să cred că...totul s-a terminat. Afacerea a luat 
sfârşit. 

— O lovitură de treizeci de milioane şi gata? Asta e tot? 

— Cred că jocul actual al Creierului este: prindeţi-mă dacă 
puteţi. Şi apropo - nu puteţi. 


75 

Betsey Cavalierre mă opri după sfârşitul şedinţei. 

— Nu că aş vrea să te linguşesc, dar sunt perfect de acord cu 
tine. Cred că se joacă cu noi. Şi s-ar putea chiar să-i fi făcut 
înscenarea lui Mitchell Brand. 

— E foarte posibil, oricât de ciudat şi de dement ar părea. Are 
un ego nemăsurat şi este mereu în competiţie. Ăsta e singurul 
nostru atu. Singura noastră şansă de a-l prinde. 

— Am terminat treaba în seara asta. Hai să bem ceva, Alex, 
vreau să vorbim. Promit că nu este vorba despre Creier. 

— Betsey, trebuie să ajung acasă. Abia a ieşit fetiţa mea din 
spital. Îmi pare rău şi nu-mi vine să cred că se întâmplă a doua 
oară. Nu încerc să te evit. 

— Înţeleg, nu-i nici o problemă. Doar că al şaselea simţ îmi 
spune că ai nevoie să stai de vorbă cu cineva. Du-te acasă, eu 
am o mulţime de treabă pe-aici. Încă ceva: o echipă se va 
deplasa la Hartford mâine pentru a intervieva angajaţi şi foşti 
angajaţi. Ar trebui să iei şi tu parte la asta, e important. Plecăm 
din Bolling pe la opt. 

— Voi fi acolo. Într-un fel sau altul, o să punem mâna pe 
Creier. Dacă el i-a făcut înscenarea lui Mitchell Brand e prima sa 
greşeală. Înseamnă că îşi asumă riscuri inutile. 

M-am dus acasă şi am luat o cină extraordinară cu Nana şi cu 
copiii; cea mai bună din Washington în seara aceea. Nana gătise 
carne de curcan aşa cum o face la fiecare două, trei luni. Spune 
că această carne, gătită cum trebuie, este prea bună pentru a fi 
consumată doar de două ori pe an: de Crăciun şi de Ziua 
Recunoştinţei. 

— Vezi, Alex, m-a întrebat ea punându-mi în mână un articol 
în care se susţinea că Washingtonul era cel mai nepotrivit oraş 
pentru a creşte copii. 

— Văd, i-am răspuns, şi n-am rezistat provocării. Acum îţi dai 
seama de ce lucrez până târziu în fiecare seară. Încerc să ajut la 
curăţarea oraşului. 

Nana se uită fix în ochii mei: 

— Din păcate nu prea ai succes. 

Ironia ironiilor, asta era tocmai seara pe care, de obicei, o 
rezervam lecţiilor de box. Jannie insistase să le fac cu Damon şi 
ea să se uite la noi. Damon îşi pregătise o replică pentru ocazie: 


— Vrei doar să vezi dacă ajung şi eu la spital! 

— Jalnică replică şi, în plus, doctorul Petito a spus că boxul și 
lovitura ta leşinată n-au avut nimic de-a face cu tumoarea mea. 
Nu te amăgi singur, Damo. Nu eşti Muhammad Ali. 

Am coborât aşadar în pivniţă şi am lucrat la jocul de picioare. 
Le-am arătat copiilor cum Ali îl ameţise pe Sonny Liston în Miami 
şi Lewiston, apoi cum făcuse acelaşi lucru cu Floyd Patterson. 

— Ce facem aici - o lecţie de box sau istorie antică, întrebă 
Damon uşor nemulţumit. 

— Două la preţ de una, replică Jannie entuziasmată. N-o să 
găsești o ofertă mai bună. Box şi istorie - perfect pentru mine. 

După ce copiii s-au dus la culcare, am sunat-o pe Christine, 
dar mi-a răspuns din nou robotul. Nu voia să-mi vorbească. M- 
am simţit de parcă cineva îmi înfipsese un cuţit în coaste. Ştiam 
că trebuia să-mi continuu viaţa, dar speram s-o fac pe Christine 
să se răzgândească. Nu era însă nimic de făcut dacă nu voia să 
vorbească cu mine şi nici să mă lase să vorbesc cu Alex. Imi era 
tare dor de el. 

Am cântat iar la pian, ceea ce mi-a adus aminte că dulceaţa e 
un aliment care se întinde pe piine, pe feţele copiilor şi pe 
clapele pianului. 

Am curăţat atent pianul, apoi am cântat Bach şi Mozart 
pentru a-mi alina sufletul. Nu a funcţionat. 


76 

Am ajuns a doua zi dimineaţă la opt fără zece la baza Forţelor 
Aeriene din Bolling. Cavalierre şi alţi trei agenţi, printre care 
James Walsh, au ajuns la opt fix. Doctorul Joanna Rodman a 
venit câteva minute mai târziu. Am plecat cu un elicopter negru 
strălucitor, arătând important şi oficial. Eram implicaţi în 
vânătoarea Creierului. Speram ca el să nu facă acelaşi lucru. 

Am ajuns la cartierul general al companiei MetroHartford la 
ora nouă şi jumătate. În timp ce intram în clădire aveam 
sentimentul copleşitor că fusese proiectată pentru a inspira 
încredere. Holul era enorm, cu oglinzi pretutindeni, podeaua 
neagră şi tablouri de artă modernă pe toţi pereţii. În contrast cu 
spaţiul pentru public, birourile păreau proiectate de un arhitect 
stagiar sau chiar de un novice. Camere neaerisite, pline de 
birouri despărțite de doi pereţi de carton umpleau etajele. Parcă 
eram într-un roman de Kafka. FBl-ul trimisese deja agenţi aici, 
dar acum era timpul să intre în acţiune superprofesioniştii. 

Am vorbit cu douăzeci şi opt de persoane în ziua aceea şi mi- 
am dat repede seama că doar câţiva angajaţi de la 
MetroHartford aveau simţul umorului. Ce-i de râs? părea a fi 
motoul companiei. Mi-am dat seama şi că erau doar puţini cei 
care ar fi fost în stare să-şi asume riscuri. De altfel, câţiva chiar 
mi-au spus că niciodată nu poţi fi destul de prevăzător. Ultima 
discuţie s-a dovedit a fi cea mai interesantă. 

Vorbeam cu o femeie pe nume Hildie Rader. Eram plictisit şi 
neatent, dar prima frază pe care mi-a spus-o mi-a reţinut 
interesul. 

— Cred că l-am văzut pe unul dintre răpitori. A fost aici, în 
Hartford. Eram la fel de aproape de el cum sunt acum de 
dumneavoastră. 


77 

Am încercat să nu par prea surprins. 

— De ce n-ai spus nimănui până acum? 

— Am sunat pe linia telefonică pe care a pus-o la dispoziţie 
MetroHartford şi am vorbit cu câţiva ciudaţi. Acum e prima dată 
când vine cineva să vorbească cu mine. 

— Hildie, sunt numai ochi şi urechi. 

Era o femeie grăsuţă, cu un zâmbet plăcut, de patruzeci și doi 
de ani şi lucrase ca secretară executivă. Nu mai era angajată la 
MetroHartford şi probabil că din cauza asta nimeni nu vorbise cu 
ea înainte. Fusese concediată de două ori de către compania de 
asigurări. Prima dată se întâmplase cu ocazia unei reduceri de 
personal. Doi ani mai târziu o reangajaseră, dar fusese 
concediată în urmă cu trei luni datorită unei incompatibilităţi, 
cum o numea ea, cu şeful ei, Louis Fincher. Soţia lui Fincher 
fusese unul dintre ostatici. 

— Vorbeşte-mi despre bărbatul pe care l-ai întâlnit în Hartford 
şi care crezi că este implicat în luarea de ostatici, i-am cerut eu 
după ce am lăsat-o să vorbească. 

— O să-mi iasă ceva bani? Ştiţi, sunt şomeră deocamdată. 

— Compania oferă o recompensă pentru orice informaţie care 
va duce la acuzarea cuiva. 

A dat din cap şi a râs. 5 

— Ha! Pare să fie o afacere incertă, de lungă durată. In plus, 
de ce aş avea încredere în cuvântul celor de la Metro? 

Nu puteam să spun că nu are dreptate. Am lăsat-o să-şi 
adune gândurile, simţeam că se gândeşte la cât vrea să-mi 
spună. 

— L-am întâlnit în Tom Quinn's. E un local pe strada Azilului, 
lângă Pavilion şi Vechea Casă a Statului. Am stat de vorbă şi mi- 
a făcut o impresie bună. Totuşi era cam prea fermecător, ceea 
ce mi-a trezit suspiciunile. De obicei e ceva în neregulă cu 
bărbaţii fermecători. Căsătorit? Homosexual? Am stat puţin de 
vorbă şi părea să se simtă bine, deşi nu s-a întâmplat nimic, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. De fapt, el a plecat primul. Apoi 
l-am întâlnit din nou în acelaşi loc, câteva zile mai târziu. Doar 
că acum situaţia se schimbase. Fata de la bar mi-e prietenă şi 
mi-a spus că tipul se interesase de mine înainte de seara în care 
ne întâlniserăm prima dată. Ştia cum mă cheamă şi că lucrasem 
la Metro. Din curiozitate, am stat cu el de vorbă şi a doua oară. 


— Nu-ţi era teamă? 

— Nu, cât timp eram în Tom Quinn's. Acolo mă ştie toată 
lumea, aşa că ar fi sărit în ajutorul meu într-o secundă. Voiam să 
aflu ce dracu' avea de gând individul. Apoi am înţeles foarte 
bine. Voia să vorbească mai mult despre MetroHartford decât 
despre mine. Voia să vorbească mai mult despre directorii 
executivi. Care era cel mai sever? Cine era mahărul? S-a 
interesat chiar şi de familiile lor, în special de cea a domnilor 
Fincher şi Dooner. Apoi, la fel ca şi prima dată, a plecat înaintea 
mea. 

— Şi nu l-ai mai văzut niciodată, n-ai mai auzit niciodată 
vorbindu-se despre el? 

— De fapt, am mai auzit vorbindu-se despre el. Am rămas 
prietenă cu Betsy Becton, una dintre asistentele domnului 
Dooner, preşedintele. El e mahărul de la MetroHartford. 

Îl văzusem în acţiune pe Dooner şi eram de acord cu Hildie. El 
era şeful şefilor. 

— E interesant, îmi spuse ea. Betsy a dat peste un tip care 
arăta la fel ca cel pe care îl cunoscusem eu în Quinn's. Şi asta 
pentru că era acelaşi tip. S-a aşezat lângă ea într-un bar de pe 
Main Street. A stat de vorbă cu Betsy în timp ce au băut o cafea, 
un capucino. Ce crezi că voia să ştie? Despre directorii executivi 
de la MetroHartford. Era unul dintre răpitori, nu? 


78 

În timpul unei zile extrem de lungi am aflat că aproape 
şaptezeci de mii de oameni din zona Hartford erau angajaţi ai 
companiilor de asigurări. În afară de MetroHartford, acolo îşi mai 
aveau sediile Aetna, Travelers, MassMutual, Phoenix Home Life 
şi United Health Care. Datorită acestui fapt am primit mai mult 
ajutor decât aveam nevoie și aveam şi mai mulţi suspecți. 
Creierul ar fi putut avea legătură cu oricare dintre companiile de 
asigurări. 

După ce am terminat ceea ce aveam de făcut la compania de 
asigurări, m-am întâlnit cu ceilalţi să schimbăm impresii la un 
hotel din apropiere. Ştirea zilei era povestea lui Hildie Rador, 
anume că unul dintre membrii echipei fusese probabil în 
Hartford cu o săptămână înainte de incident. 

— Miine dimineaţă vom sta de vorbă cu ambele femei - Rador 
şi Becton. Trebuie să facem o schiţă a individului după 
descrierile lor. După aceea o vom arăta tuturor companiilor. 
Trebuie să ni se trimită şi schiţele pe care le-am făcut în 
Washington, să vedem dacă e vreo legătură. Lucrurile se încing. 
Poate că nu e atât de deştept pe cât pare, concluzionă Betsey. 

Pe la opt jumătate i-am sunat pe Jannie şi Damon înainte de a 
se duce la culcare. Nana a răspuns la telefon şi şi-a dat seama 
că eram eu înainte de a fi apucat să spun vreun cuvânt. 

— Totul e în ordine aici, Alex. Ai ratat o cină delicioasă cu pui 
prăjit. Cum am aflat că trebuie să pleci, am gătit felul tău 
preferat. 

Am dat ochii peste cap. Nu-mi venea să cred. 

— Chiar ai făcut friptură? 

— Nu, bineînţeles că nu. Am mâncat costiţe de vițel. 

Costiţele de vitel erau al doilea fel favorit de mâncare. 

Și încă îmi era foame după cina anostă pe care o luasem la 
hotel. 

Nana mi-a râs din nou în fată. 

— De fapt, am mâncat sandvişuri cu curcan şi plăcintă. Jannie 
şi Damon sunt chiar lângă mine. Jucăm scrabble şi le iau toate 
economiile. 

— Nana are doar câteva puncte în faţă şi deja i-a şi trecut 
rândul, mi-a comunicat Jannie, înşfăcând receptorul. Totul e bine 
cu tine, tati? 

— De ce n-ar fi? Tu ce faci? 


— Cum nu se poate mai bine. Damon este surprinzător de 
amabil. Mi-a adus lecţiile de la şcoală şi mi-am făcut deja tema. 
Sunt pe punctul de a ieşi în frunte şi la jocul de scrabble. Totuşi, 
îti ducem lipsa. Te rog să nu păţeşti nimic, tati. 

Mă simţeam sfârşit, dar am terminat şedinţa de lucru cu 
agenţii FBI. Să nu ţi se întâmple nimic, mă gândeam în 
timp ce mergeam pe culoarul hotelului. Jannie începuse să 
vorbească precum Christine. Te rog să nu pățeşti nimic. 


79 
Mintea îmi rătăcea aiurea când Betsey mi-a deschis uşa 
camerei în care locuiam. Se părea că ceilalţi agenţi plecaseră. 
Se schimbase într-un tricou alb şi o pereche de jeanşi şi nu avea 
nimic în picioare. 
— Îmi cer scuze, a trebuit să sun acasă. 
— Noi am rezolvat cazul cât ai fost tu plecat. 


— Perfect. Dumnezeu să binecuvânteze FBl-ul. Sunteti cei 
mai buni. Fidelitate, bravură, integritate. 

— Văd că ne ştii motoul. De fapt toată lumea era terminată. 
Putem să mai încercăm să bem ceva dacă vrei. Acum chiar nu 
mai ai nici o scuză. Ce zici de Roof Bar? Sau am putea merge la 
Muzeul Sportului din Connecticut. Sau la Muzeul Poliţiei din 
Hartford? 

— Barul mi se pare o idee bună. Şi cum e pe acoperiş, poţi 
să-mi arăţi şi oraşul de acolo. 

Barul chiar avea o vedere bună asupra Hartfordului şi 
împrejurimilor. Puteam vedea panourile luminate ale 
companiilor Aetna şi Travelers, precum şi autostrada 84 ce se 
îndrepta către Massachusetts Tumpike. Betsey a cerut un pahar 
de cabernet. Eu o bere. 

— Toale bune acasă? m-a întrebat după ce barmanul s-a dus 
să aducă comenzile. 

Am râs. 

— Am doi copii acasă acum şi amândoi sunt de speriat. Dar 
există oarecari schimbări în vieţile noastre. 

— Noi suntem şase fete. Eu sunt cea mai mare şi mai 
răsfăţată şi ştiu cum e cu schimbările din familie. 

A zâmbit şi-mi făcea plăcere că se relaxa. Îmi făcea plăcere că 
mă relaxam şi eu. 

— E vreunul dintre ei favoritul tău? Cu siguranţă, dar n-ai să- 
mi spui mie asta. Eu eram preferata ambilor părinţi. De aici 
pornesc toate problemele din viaţa mea. 

— Ce probleme? Eu nu văd nici una. Mă gândeam că eşti 
perfectă. 

Betsey mâncă două-trei alune sărate din palmă. Se uită direct 
în ochii mei. 

— Sindromul perfecţionismului. Nimic din ce am făcut nu a 
fost destul de bine - pentru mine. Tot ceea ce făceam trebuia 


să fie mai mult decât perfect. Greşelile sau scăpările erau 
intolerabile. 

Îmi făcea plăcere să o aud vorbind. Nu-şi dădea aere şi 
perspectiva pe care o avea asupra vieţii părea sănătoasă. 

— Încă trăieşti după aceleaşi înalte principii? 

— Da şi nu. Din punct de vedere profesional sunt cam unde 
voiam să fiu. Sunt foarte bună pentru FBI. Cum e citatul acela? 
„Ambiţia, nu nevoia transformă oamenii în sclavi de încredere.” 
Oricum, trebuie să admit că îmi lipseşte un oarecare echilibru. 
Am o imagine despre cum ar trebui să arate acest echilibru. 
Jonglezi cu patru bile pe care le numim muncă, familie, prieteni, 
spirit. Munca este, de fapt, o minge de cauciuc. Dacă o scapi din 
mână, nu păţeşte nimic. Celelalte bile sunt făcute din sticlă. 

— Eu am scăpat câteva din bilele alea de sticlă în viaţa mea. 
Câteodată se ciobesc, iar alteori se sparg în bucăţi. 

— Exact. 

Ni s-a adus comanda şi am luat fiecare câte o gură din 
băuturi. Scena era puţin tensionată şi asta era amuzant. Eram 
amândoi perfect conştienţi de ceea ce se întâmpla, fără a şti 
însă unde aveam să ajungem sau dacă era o idee teribil de 
bună. Ea era mai deschisă şi mai protectoare decât mă aştepta- 
sem. În plus, îi şi plăcea să asculte. 

— Pot să pun pariu că, de fapt, reuşeşti foarte bine să 
echilibrezi munca, familia şi prietenii. lar spiritul pare şi el în 
regulă, remarcă ea. 

— Nu prea reuşesc să echilibrez munca în ultimul timp. 
Spiritul tău pare şi el în regulă. Eşti entuziastă şi optimistă. 
Oamenii te plac. Dar ai auzit deja asta. 

— Nu atât de des încât să nu-mi facă plăcere s-o aud din nou. 

Ridică paharul şi propuse un toast: 

— Pentru spirit pozitiv şi „spirt”, a spus zâmbind. Şi pentru 
închisoare pe viaţă şi încă o viaţă pentru prietenul nostru Creier. 

— Pentru închisoare pe două vieţi pentru Creier. 


— Aşadar, iată-ne aici, în strălucitorul Hartford, spuse 
aruncând o privire peste luminile oraşului. 

Am privit-o preţ de o clipă şi eram sigur că îşi dorea să mă uit 
la ea. 

— Ce e? 

Începu să râdă şi râsul ei era contagios. Avea un zâmbet 


grozav şi ochii îi străluceau. 
— Cum adică ce e? 


— Ce e? Nimic mai mult. Ştii exact ce vreau să spun. 

— Trebuie să te întreb asta, Alex, n-am de ales. Nu există 
liber arbitru. lată, aşadar. S-ar putea să fie jenant, dar nu-mi 
pasă. Așadar, vrei să mă însoţeşti în camera mea? Eu aş vrea să 
vii fără să-ţi faci probleme, nu înseamnă nimic mai mult. 

Nu ştiam ce să-i spun lui Betsey, dar nu am spus nu. 


80 

Am ieşit amândoi în tăcere din bar. Mă simţeam puţin 
stingher, ba chiar foarte stingher. În cele din urmă i-am spus: 

— De fapt, îmi place când lucrurile înseamnă ceva mai mult. 

— Ştiu că-ţi place. Dar de data asta lasă-te purtat de val. Va fi 
bine pentru amândoi. O să fie plăcut. 

Ne-am sărutat pentru prima dată după ce am intrat în 
ascensor - dulce, molatic şi memorabil. A fost memorabil, așa 
cum sunt de obicei primele săruturi. A trebuit să se ridice pe 
vârfurile picioarelor şi ştiam că nu voi uita asta. 

începu să râdă de cum ne-am depărtat unul de altul - 
obişnuita ei explozie de umor. 

— Nu sunt chiar atât de mică. Am cam un metru cincizeci și 
opt... şi nouă. A fost plăcut sărutul nostru? 

— Mie mi-a plăcut. Dar tu eşti aşa de mică! 

Avea un gust plăcut de mentă şi mă întrebam dacă luase o 
bomboană înainte. Pielea ei era moale şi plăcută la atingere. 
Părul negru îi cădea lin pe umeri. Nu puteam să nu recunosc că 
mă atrăgea. Dar ce puteam să fac? Aveam impresia că totul se 
întâmpla repede şi că era prea mult pentru mine. Mult prea 
repede, mult prea mult. 

Ascensorul se opri la etajul unde locuia. Simţeam entuziasmul 
anticipării şi puţină frică. Nu ştiam ce să cred, dar ştiam că-mi 
place. Îmi doream să o am aproape, să aflu cine era, cum era să 
fii cu ea, cum îi funcţiona mintea, la ce visa şi care era 
următorul lucru pe care avea să-l spună. 

Betsey spuse: 

— Walsh! 

Am intrat repede înapoi în ascensor. Inima mi-a sărit din loc. 
La naiba. 

S-a întors către mine şi a început să râdă. 

— Te-am prins, nu e nimeni. Nu mai fi atât de nervos. Eu sunt. 

Râdeam amândoi. Era amuzant să-ţi petreci timpul cu ea. 
Poate că era de-ajuns deocamdată. Imi plăcea să fiu în preajma 
ei şi să ne amuzăm împreună. 

Ne-am îmbrăţişat cum am ajuns în cameră. Mi-am lăsat 
degetele să alunece lin pe spatele ei şi am auzit-o oftând uşor. 
Făceam cerculeţe mici cu degetul mare pe tot spatele. Am simţit 
cum i se accelerează bătăile inimii. Şi mie îmi crescuse pulsul. 

— Betsey, am şoptit, nu pot să fac asta. Incă nu pot. 


— Ştiu. Vreau doar să mă ţii în braţe, Alex. Povesteşte-mi 
despre ea. Mie poţi să-mi spui orice. 

Mă gândeam că avea probabil dreptate. Era o persoană căreia 
puteam să-i vorbesc. Şi chiar îmi doream. N 

— După cum ţi-am spus, îmi plac relaţiile. Imi place 
intimitatea, dar cred că trebuie să fie câştigată. Am avut o 
relație cu o femeie care se numeşte Christine Johnson. Totul 
părea perfect pentru amândoi. N-a existat nici o clipă în care nu 
mi-am dorit să fiu cu ea. 

Am clacat. N-am vrut, dar lacrimile au apărut pe neaşteptate. 
Apoi am început să plâng de-a binelea şi nu am mai reuşit să mă 
opresc. Îmi simţeam corpul îngreunându-se, dar o simţeam şi pe 
Betsey strângându-mă tare la piept, refuzând să cedeze. 

— Îmi pare rău, am reuşit să articulez în cele din urmă. 

— Nu ai de ce. Nu ai făcut nimic greşit. De fapt, tot ce ai făcut 
a fost perfect. 

M-am dat puţin în spate şi m-am uitat la ea. Minunaţii ei ochi 
căprui erau plini de lacrimi. 

— Să ne îmbrăţişăm, mi-a spus. Cred că avem amândoi 
nevoie de asta. 

Am rămas îmbrăţişaţi mult timp, apoi am plecat în camera 
mea, singur. 


81 

Creierul se simţea atât de încrezător în forţele proprii şi atât 
de excitat, încât aproape nu reușea să se abţină. În seara aceea 
era acolo, în Hartford. Nu se mai temea de nimic. Nici de FBI, 
nici de nimeni altcineva implicat în acest caz. 

Cum să te autodepăşeşti? Cum să te reinventezi? 
Acestea erau singurele lui preocupări. Cum să devină din ce în 
ce mai bun. 

Avea un plan pentru seara aceea, un altfel de plan. Mişcarea 
asta era atât de deşteaptă, atât de perversă! Nu mai auzise 
nimic asemănător. Era o „creaţie” atât de originală şi de 
plăcută! 

Lucrul cel mai uşor era să intre în apartamentul cu grădină de 
la periferia Hartfordului. Tăie o porţiune din geamul uşii, apăsă 
pe mâner şi voila — era înăuntru. 

Ascultă respiraţia casei vreme de o clipă. Singurul zgomot pe 
care îl auzea era vântul care bătea prin copacii care se înălţau 
deasupra apei liniştite a unui iaz. 

li era puţin teamă să se găsească acolo, dar teama era 
naturală şi excitantă. Teama transforma acest moment într-unul 
de glorie. Işi puse o mască cu figura preşedintelui Clinton, 
acelaşi model pe care îl folosise în primul jaf. 

Se îndreptă tiptil către dormitorul principal din capătul 
apartamentului. Totu/ mergea atât de bine. Se simţea de 
parcă era acasă la el. Nouăzeci la sută din lege se referea la 
posesie. 

Momentul adevărului! 

Uşor, uşor deschise uşa dormitorului. Camera mirosea a lemn 
de santal şi iasomie. Se opri în uşă până când ochii i se 
obişnuiră cu luminozitatea scăzută. Intră în cameră, se uită 
peste tot, o studie, apoi o văzu pe ea. 

Acum! Du-te! Nu e nici o secundă de pierdut. 

Se mişca foarte repede. Părea că zboară îndreptându-se spre 
pat. Se lăsă cu toată greutatea pe femeia care dormea. 

Se auzi un geamăt şi un țipăt uşor. Îi puse o bucată de bandă 
adezivă peste gură, apoi îi legă mâinile cu cătuşe de tăblia 
patului. 

Clic, clic. Atât de rapid, atât de eficient. 

Femeia încercă să ţipe, să se răsucească şi să se elibereze. 
Era îmbrăcată cu o cămaşă de noapte din mătase galbenă. Îi 


plăcea atingerea, aşa că o dădu jos. Mângâie mătasea cu mâna, 
îşi mângâie faţa cu cămaşa. Apoi şi-o trecu înainte şi înapoi 
peste dinţi. 

— N-ai cum să scapi. Încetează! E enervant. Te rog, încearcă 
să te relaxezi. Nu o să-ţi fac nimic rău. E foarte important pentru 
mine să nu ţi se întâmple nimic. 

O lăsă câteva secunde pentru a pricepe ceea ce îi spusese. 
Pentru a înţelege. 

Se aplecă până la câţiva milimetri de faţa ei. 

— O să-ţi explic de ce sunt aici, ce am plănuit. Voi fi foarte 
clar şi precis. Am încredere că nu vei spune nimănui despre 
asta, dar dacă o vei face mă voi întoarce la fel de uşor cum am 
venit acum. Voi trece de orice sistem de securitate pe care îl vei 
cumpăra şi te voi tortura. Te voi ucide, dar mai întâi îţi voi face 
nişte chestii mult mai rele. 

Victima încuviinţă din cap. În cele din urmă înțe/egea. 
Tortura era cuvântul magic. Poate că ar fi trebuit să fie mai 
des utilizat în şcoli. 

— Te-am urmărit şi studiat o vreme. Cred că eşti perfectă 
pentru mine. Sunt sigur şi de obicei nu mă înşel în legătură cu 
lucruri din astea. Am dreptate în mai mult de nouăzeci şi nouă 
din cazuri. 

Ostatica era pierdută. Vedea asta în ochii ei. Luminile erau 
aprinse, dar nu era nimeni în casă. 

— Uite care e ideea, conceptul. O să încerc să te las gravidă 
în seara asta. Da, m-ai auzit bine. Vreau să ţii copilul. Ti-am 
studiat ritmurile de fertilitate şi programul de contracepţie. Nu 
mă întreba cum, dar am făcut-o. Crede-mă. Sunt foarte serios în 
privinţa asta. Dacă nu vei face copilul, am să mă întorc, Justine. 
Dacă vei avorta, te voi tortura îngrozitor, apoi te voi ucide. Dar 
nu-ţi face griji, copilul va fi foarte special, zise Creierul. Va fi o 
capodoperă. Fă dragoste cu mine, Justine! 


82 

A doua zi la prânz cazul a căpătat o turnură neaşteptată, 
oribilă. Vorbeam cu cineva la MetroHartford când Betsey intră 
pe neaşteptate. Mă rugă să ies pe culoar. Faţa ei era cenuşie. 

— Oh, nu! Ce s-a întâmplat? am reuşit să bâigui. 

— Alex, e atât de dezgustător că tremur încă. Noaptea 
trecută, o femeie de douăzeci şi cinci de ani a fost violată în 
apartamentul ei dintr-o suburbie a Hartfordului. Violatorul i-a 
spus să ţină copilul. S-a dus la spital după ce a plecat el şi a fost 
chemată şi poliţia. In raport se menţionează că purta o mască 
cu chipul preşedintelui Clinton, precum cea din primul jaf şi că 
îşi spunea Creierul. 

— Femeia mai e încă la spital? Poliţiştii mai sunt cu ea? 

Mintea mea lucra febril, refuzând posibilitatea unei 
COINCIDENŢE. Un Creier purtând o mască cu Clinton în 
împrejurimile Hartfordului? ÆRA PREA MULT CA SĂ FIE O SIMPLĂ 
COINCIDENŢĂ. 

— A plecat de la spital şi s-a dus acasă. Adineauri au găsit-o 
moartă. O avertizase să nu spună nimănui şi să nu avorteze. Ea 
nu i s-a supus. A făcut o greşeală. Creierul a otrăvit-o, Alex. 
Bată-l Dumnezeu! 

Ne-am dus amândoi să vedem apartamentul femeii şi scena 
era mai mult decât oripilantă. Femeia zăcea pe podea 
contorsionată şi arăta grotesc. Mi-am adus aminte de corpurile 
lui Brianne şi Errol Parker. Biata femeie fusese pedepsită. 
Specialiştii de la FBI cercetau apartamentul şi grădina, aşa că 
Betsey şi cu mine nu aveam nimic de făcut. Nenorocitul fusese 
chiar acolo, în Hartford, şi poate mai era încă. Ne hărţuia. 

Cred că era cel mai stresant caz la care lucrasem vreodată. 
Persoana din spatele jafurilor şi crimelor era imposibil de 
depistat sau de dedus pe cale logică. 

Cine dracu' era Creierul ? Fusese oare în Hartford cu o seară 
înainte şi în dimineaţa aceea? De ce îşi asuma astfel de riscuri? 

Am lucrat în birourile MetroHartford până aproape de ora 
şapte. Am încercat să nu arăt, dar eram aproape epuizat. Am 
mai intervievat câţiva angajaţi, apoi m-am dus la biroul personal 
să citesc câteva dintre scrisorile de ameninţare trimise 
companiei. Erau teancuri întregi. În general scrisorile veneau de 
la membrii îndureraţi şi supăraţi ai familiilor care aveau 
impresia, de cele mai multe ori justificată, că procedura dura 


prea mult timp. Am stat de vorbă mai mult de o oră cu şeful 
pazei, Terry Mayer. Nu lucra împreună cu Steve Bolding, care 
era un consultant extern. Terry mi-a explicat procedurile de 
supraveghere a poştei, amenințările cu bombe, amenințările 
venite prin e-mail şi chiar metoda de a descoperi bombele 
trimise prin scrisori. 

— Eram pregătiţi pentru o mulţime de incidente, mai puţin 
pentru cel care s-a întâmplat, îmi spuse Mayer. 

Toată ziua mi-a revenit în minte imaginea femeii otrăvite. 
Creierul dorea să facă un copil cu ea. Asta însemna că, probabil, 
nu avea copii. Îşi dorea un moştenitor, o părticică de nemurire. 


83 

M-am întors la Washington cu ultimul zbor. Am ajuns acasă 
puţin după ora unsprezece. În bucătărie era lumină, dar etajul 
era cufundat în beznă. Copiii dormeau probabil. 

— Am ajuns, am anunţat deschizând uşa bucătăriei. Scârţâia 
şi m-am gândit că rămăsesem în urmă cu treburile casnice. 

— l-ai prins pe răufăcători? mă întrebă Nana de pe scaunul ei 
de la masă. O carte broşată - Culoarea apei - era proptită în 
faţa ei. 

— Suntem pe direcţia bună. Criminalul a făcut în cele din 
urmă câteva greşeli. Îşi asumă o mulţime de riscuri. Sunt mai 
încrezător decât până acum. Îţi place cartea? am întrebat-o 
vrând să schimb subiectul. Eram acasă. 

Nana îşi ţuguie buzele şi îmi zâmbi. 

— Sunt încrezătoare. Cu siguranţă că omul poate stârni o 
furtună. Dar nu te abate de la subiect. Aşază-te şi povesteşte- 
mi, Alex. 

— Pot să-ţi vorbesc fără să mă aşez şi între timp să îmi 
pregătesc o gustare? 

— Nu ti-au dat de mâncare în avion? 

— Cina a constat în nişte alune prăjite în miere şi un pahar 
mic de Cola. A fost o continuare perfectă a zilei pe care am 
avut-o. Mai e bun puiul ăsta cu pesmet? 

Nana şi-a lăsat capul într-o parte şi a pufnit. 

— Nu, s-a stricat. De aia l-am lăsat acolo, pentru că e stricat. 
Tu ce crezi? Bineînţeles că e bun. E o capodoperă culinară. 

Mi-am luat privirea de la frigider şi m-am uitat la ea. 

— Nu înţeleg, ne certăm cumva? 


— Deloc. Ti-ai da seama dacă ne-am certa. Mie mi-e bine. Tu 
munceşti iar prea mult, dar pare să-ţi priască. 

Am scos puiul din frigider. Eram mort de foame; probabil că 
aş fi putut să-l mănânc şi rece. 

— Sper să se termine curând cazul ăsta. 

— Da, şi apoi o să apară altul, şi altul. Am citit o chestie 
interesantă zilele trecute - există întotdeauna loc de mai 
bine - apoi murim. Ce crezi? 

Am încuviinţat, după care am căscat. 

— Şi tu te-ai săturat să trăieşti cu un detectiv de la 
Omucideri? Nu pot să te învinuiesc. 


— Nu, chiar deloc, de fapt îmi face plăcere. Dar îmi dau 
seama de ce nu toată lumea apreciază asta. 

— Şi eu îmi dau seama, mai ales în zile ca astea. Nu-mi place 
deloc ce s-a întâmplat între mine şi Christine. Mă întristează şi 
mă doare sufletul. Dar înţeleg de ce îi era teamă. Şi pe mine mă 
sperie. 

— Chiar dacă nu poţi fi cu Christine, tot ai nevoie de cineva. 
La fel şi Jannie şi Damon. Ce ar fi să-ţi faci şi tu o listă de 
priorităţi? 

— Îmi petrec mult timp cu copiii. Dar o să-mi fac şi lista, i-am 
spus, punând puiul în tigaie. 

— Când, Alex? Întotdeauna cercetezi câte un asemenea caz 
din acesta. Ăsta pare a fi cel mai important lucru pentru tine în 
ultimul timp. 

Mă durea ce-mi spunea Nana. Era oare adevărat? 

— În ultimul timp par să fie o mulţime de cazuri de crime. Şi o 
să-mi găsesc pe cineva. Trebuie să fie cineva care să considere 
că merit şi eu puţin efort. 

— Da, probabil vreun criminal în serie. Ei par să fie atraşi de 
tine. 

Am reuşit în cele din urmă să ajung în cameră în jurul orei 
unu. Eram aproape gata să mă întind în pat când am auzit 
telefonul sunând. Am înjurat şi m-am dus să răspund înainte de 
a trezi întreaga casă. 

— Mda. 

— Îmi cer scuze, am auzit o voce şoptind, îmi cer scuze, Alex. 

Era Betsey şi îmi părea bine să-i aud vocea. 

— Nu-i nici o problemă. S-a întâmplat ceva? 

— Avem o speranţă, avem veşti bune. O fată de 
cincisprezece ani din Brooklyn a cerut recompensa acordată de 
compania de asigurări. Totul e luat foarte în serios la New York. 
Fata spune că tatăl ei e una din persoanele implicate în răpirea 
de la MetroHartfod. Îi ştie şi pe ceilalţi care au fost implicaţi, 
Alex. Toţi sunt detectivi din New York. Creierul e poliţist. 


84 

Creierul e polițist. Dacă ar fi adevărat, asta ar explica o 
mulţime de lucruri. Ar explica în parte de unde ştie atât de mult 
despre sistemele de securitate ale băncilor şi despre noi. 

M-am întâlnit cu Betsey Cavalierre şi cu alţi patru agenţi FBI 
pe aerodromul Bolling la cinci şi un sfert dimineaţa. Un elicopter 
ne aştepta. Am decolat pe o ceaţă deasă care a făcut să dispară 
pământul după câteva secunde. 

Eram foarte curioşi şi nerăbdători. Betsey stătea în faţă cu 
unul dintre agenţii principali, Michael Doud. Era îmbrăcată într- 
un costum gri deschis, o bluză albă şi avea iar un aer serios şi 
oficial. Agentul Doud ne-a înmânat fiecăruia câte o fişă cu 
informaţii despre detectivii suspecți din New York. 

Am citit materialul în timp ce zburam spre New York. 
Detectivii erau din Brooklyn şi lucrau la secţia 61 de lângă insula 
Connie şi golful Sheepshead. Informarea spunea că această 
zonă era populată de o mulţime de bande criminale, inclusiv 
Mafia, grupări ruseşti, asiatice, hispanice şi negri. Cei cinci 
detectivi suspectaţi lucrau împreună de mai mult de zece ani şi 
erau prieteni apropiaţi. 

In dosar se preciza că sunt „poliţişti buni”, dar erau şi câteva 
semnale de alarmă. Făcuseră uz de armă peste media obişnuită 
chiar şi pentru nişte detectivi care lucrau la Narcotice. Trei din 
cei cinci fuseseră avertizaţi de câteva ori. Liderul grupării era 
detectivul Brian Macdougall. 

Erau şi câteva pagini în legătură cu martorul de cincisprezece 
ani: fiica detectivului Macdougall. Era o elevă premiantă la liceul 
Ursulinelor. Părea o singuratică şi nu avusese niciodată mulţi 
prieteni. Avea aerul că este responsabilă şi de încredere după 
cum spuneau detectivii de la poliţia din New York care vorbiseră 
cu ea. Şi motivul pentru care îl dăduse de gol pe tatăl ei era 
credibil - bea mult şi o lovea adesea pe mama ei când era 
acasă. „Și e vinovat de ceea ce s-a întâmplat la 
MetroHartford; el şi prietenii lui au făcut-o”, 
declarase fata. 

Aveam un sentiment bun în legătură cu asta. Aşa decurgeau 
de obicei anchetele poliţiei. Desfăşori o mulţime de plase, le 
verifici şi câte ceva se şi prinde în ele din când în când. Cel mai 
adesea informaţiile proveneau de la o rudă sau un prieten al 
făptaşului. De exemplu, o fiică supărată, care voia să se răzbune 


pe tatăl ei. 

La şapte şi jumătate am intrat în camera de conferinţe din 
clădirea poliţiei şi ne-am întâlnit cu câţiva membri ai NYPD, 
inclusiv detectivul şef. Eu eram reprezentantul poliţiei din 
Washington şi ştiam că Kyle Craig fusese cel care aranjase să 
particip la această întâlnire. Ţinea ca eu să aud povestea fetei la 
prima mână. 

Kyle voia să afle dacă eu o cred. 


85 

Veronica Macdougall era deja în încăpătoarea cameră de 
conferinţe. Era îmbrăcată cu o pereche de jeanşi şifonaţi şi o 
bluză de un verde cenuşiu. Părul ei creţ era nepieptănat. 
Cearcănele pe care le avea la amândoi ochii trădau o lipsă acută 
de somn. 

Se uita impasibilă la noi în timp ce făceam prezentările. Apoi 
şeful detectivilor, Andrew Gross, ne-o prezentă. 

— Veronica este o tânără foarte curajoasă. Vă va spune tot ce 
ştie cu propriile-i cuvinte. 

Fata inspiră profund. Ochii ei mici, verzi erau plini de spaimă. 

— Am făcut câteva însemnări aseară pentru a-mi organiza 
gândurile. O să vă citesc declaraţia mea şi apoi puteţi să-mi 
puneţi întrebări dacă vreţi. 

Gross - un bărbat corpolent, cu mustață groasă, căruntă şi 
perciuni lungi - interveni blând: 

— E foarte bine, Veronica. Facem cum vrei tu. Oricum, pentru 
noi este la fel de bine. Nu te grăbi. 

Veronica dădu din cap, părând foarte, foarte nesigură. 

— Sunt bine. Trebuie să fac asta, zise ea. 

Apoi îşi începu povestea: 

— Tatăl meu este tipul de persoană agreată de bărbaţi şi este 
foarte mândru de asta. E foarte loial prietenilor şi în special altor 
poliţişti. E un tip perfect, înţelegeţi? Dar mai e şi o altă faţetă. 
Mama mea era foarte drăguță. Asta în urmă cu zece ani, când 
avea cincisprezece kilograme mai puţin. Simte nevoia să aibă 
lucruri frumoase. Simte nevoia de a avea lucruri precum haine 
sau pantofi. De fapt, ea e obsedată de ele. Nu este cea mai 
inteligentă persoană din lume, în schimb tatăl meu aşa se 
consideră pe sine şi de aceea se ia de ea cu orice ocazie. Acum 
câţiva ani s-a apucat să bea zdravăn şi atunci a devenit foarte 
agresiv, începând să o bată pe mama. Îi spune „sac de box” sau 
„sac de antrenament”. Nişte porecle foarte inteligente, nu 
găsiţi? 

Veronica se opri o secundă şi îşi aruncă privirea prin sală; voia 
să vadă reacţiile noastre la ceea ce spunea. In camera de 
conferinţe plutea o linişte nefirească. Nici unul dintre noi nu 
reuşea să-şi ia privirea de pe adolescentă şi de la furia din ochii 
ei. 

— De aceea sunt azi aici. Am ajuns în stare să fac lucrul ăsta 


îngrozitor, să-mi denunţ propriul tată. Să rup tăcerea. 

Se opri şi se uită la noi provocator. Nu reuşeam să-mi iau 
privirea de la ea. Nimeni nu reuşea. Toate astea păreau să aibă 
o superlogică: o informaţie provenind de la un membru al 
familiei. 

— Tatăl meu nu-şi dă seama că sunt mult mai inteligentă 
decât el şi că am un ascuţit spirit de observaţie. Poate am 
învăţat de la el. Mi-aduc aminte că, pe când aveam zece ani, 
ştiam pur şi simplu că mă voi face şi eu detectiv. Ironic şi 
patetic, nu vi se pare? Când am mai crescut, mi-am dat seama 
că tata avea mult mai mulţi bani decât ar fi fost normal. 
Câteodată ne ducea în călătorii de „iertare a păcatelor”, în 
Irlanda sau în Caraibe, şi întotdeauna avea o mulţime de bani de 
cheltuit. Haine foarte bune, de firmă, şi câte o maşină nouă în 
fiecare an. Are şi o barcă ancorată în golful Sheepshead. Vara 
trecută, într-o vineri seara, s-a îmbătat îngrozitor, îmi aduc 
aminte că a doua zi, sâmbătă urma să meargă să vadă cursele 
de câini cu prietenii lui detectivi. S-a dus până la casa bunicii 
care stă destul de aproape de noi. L-am urmărit în seara aceea. 
Era mult prea beat ca să-şi dea seama. A intrat într-o căbănuţă 
veche din spatele casei bunicii pe care o foloseam ca magazie 
de unelte. O dată intrat, a mişcat din loc un banc de lucru şi 
câteva bârne. Nu-mi dădeam seama exact ce face, aşa că m-am 
întors a doua zi să verific locul. Am găsit o grămadă de bani 
ascunşi; nici acum nu ştiu de unde provin, dar ştiu că nu erau 
din salariul lui de detectiv. Erau aproape douăzeci de mii 
de dolari. Am luat şi eu câteva sute şi nu a observat. După 
acest eveniment am devenit mai atentă. Recent, să zicem cam 
cu o lună în urmă, mi-am dat seama că pregătea ceva împreună 
cu prietenii lui detectivi. Era evident. Se întâlneau în fiecare zi 
după muncă. Într-o seară l-am auzit spunându-i prietenului său 
Jimmy Crews ceva despre Washington, D.C. Apoi a fost plecat 
patru zile. S-a întors în după-amiaza zilei în care a avut loc 
răpirea de la MetroHartford. A început să sărbătorească pe la 
trei şi la şapte era dus de-a binelea. În seara aceea i-a spart 
nasul mamei. A lovit-o în ochi şi ar fi putut să i-l scoată. Tata 
poartă tot timpul un inel cu piatră de la St. John. Ştiţi, echipa 
Redmen care acum se cheamă Red Storm. În aceeaşi seară m- 
am dus la căbănuţă. Nu-mi venea să cred. Erau o mulţime de 
bani. 


Veronica se aplecă sub masă şi luă un rucsac de genul celor 
pe care îl poartă copiii la şcoală. Îl deschise şi scoase câteva 
teancuri de bancnote pe care ni le aruncă. Faţa ei arăta ca o 
mască de ruşine şi durere. 

— Am aici zece mii patru sute de dolari. l-am găsit acolo unde 
îi pusese tata, în ascunzătoarea din căbănuţă. E implicat cu 
siguranţă în ceea ce s-a întâmplat în Washington. Se crede 
foarte deştept. 

Abia atunci, după ce a terminat să ne spună ce făcuse tatăl 
ei, Veronica Macdougall a cedat nervos şi a izbucnit în lacrimi. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău, continua ea să repete. 

Cred că îşi cerea scuze pentru crimele tatălui său. 


86 
O credeam pe cuvânt şi continuam să reiau în minte 
informațiile pe care mărturia Veronicăi le furnizase. O 
întrebare care mă intriga era dacă detectivii din Brooklyn 
fuseseră în spatele celorlalte jafuri. Oare ei erau cei care 
uciseseră oameni cu sânge rece înainte de răpirea de la 
MetroHartford? Era unul dintre ei Creierul ? 

Am avut destul timp să mă gândesc la asta în cursul acelei 
zile interminabile, plină de certuri şi discuţii între FBI, primar şi 
şeful poliţiei din New York. Între timp, cei cinci detectivi din 
Brooklyn fuseseră puşi sub supraveghere, dar nu primiserăm 
încă acceptul de a-i aresta. Era frustrant şi înnebunitor, ca 
blocaţi în trafic ore la rând. S-a verificat dacă detectivii fuseseră 
prezenţi la serviciu în zilele în care se desfăşuraseră jafurile. Le- 
au fost verificate şi conturile bancare, şi cheltuielile făcute. Au 
fost investigaţi alţi detectivi şi chiar şi informatori. Banii găsiţi în 
casa mamei lui Brian proveneau din răscumpărare. 

Pe la ora şase încă nu se stabilise nimic. Nu ne venea să 
credem că lucrurile trenau aşa. Betsey a venit să ne facă o 
informare rapidă şi ne-a spus că, deocamdată, nu exista niciun 
progres. Pe la şapte m-am dus să-mi găsesc un hotel în care să 
dorm peste noapte. 

Deveneam din ce în ce mai nervos. Am făcut un duş fierbinte, 
apoi am răsfoit un ghid pentru a găsi un restaurant. Pe la nouă 
m-am decis să-mi comand ceva de mâncare în cameră. Mă tot 
gândisem la Christine şi la băieţel şi nu aveam nici un chef să 
ies. Poate aş fi mâncat în oraş dacă Betsey ar li fost liberă, dar, 
din păcate, se bătea cu morile de vînt la sediul poliţiei. 

M-am întins în pat şi am încercat să citesc o carte, dar nu am 
reuşit să mă concentrez. Îmi doream să-i arestez pe cei cinci 
detectivi din New York. Îmi doream să fiu acasă împreună cu 
copiii mei şi voiam ca Alex să fie parte din familie. Era unul 
dintre motivele pentru care nu cedasem în ultimul timp. 

În cele din urmă am început să mă gândesc la Betsey 
Cavalierre. Încercasem să evit, dar acum îmi aduceam aminte 
de întâlnirea pe care o avusesem în Hartford. Era foarte simplu - 
îmi plăcea de ea. Îmi doream să mai ieşim împreună şi speram 
că şi ea dorea acelaşi lucru. 

Telefonul sună pe la ora unsprezece. Era Betsey. Părea 
obosită, frustrată şi“ incontestabil, nu în apele ei. 


— Suntem aproape de finiş, sau cel puţin aşa sper. Îţi vine să 
crezi sau nu, s-a hotărât să-i arestăm mâine. Nici nu-ti poţi 
imagina toate rahaturile care s-au întâmplat azi. O grămadă de 
discuţii în legătură cu drepturile civile ale detectivilor şi cu 
efectul  demoralizator asupra poliţiştilor. Cum să facem 
arestarea „cât mai bine”? Nimeni nu vrea să admită că cei 
cinci sunt făptaşii. Că ei sunt criminalii. Şi să 
decidă să-i arestăm pe nenorociți. 

— Ei sunt criminalii. Arestaţi-i pe nenorociţi! i-am spus eu. Am 
auzit-o râzând şi reuşeam să mi-o imaginez. 

— Asta o să facem, Alex. Mâine dis-de-dimineaţă. Poate vom 
ajunge şi la Creier. Cred că va trebui să mai stau pe aici încă 
vreo oră. Ne vedem mâine dimineaţă. Devreme. 


87 

Patru este o oră foarte matinală. Era ora la care plănuisem să- 
i arestăm pe cei cinci detectivi. Totul era pregătit. Discuţiile se 
terminaseră sau cel puţin speram că se terminaseră. 

Trei şi jumătate este o oră şi mai matinală, şi atunci trebuia 
să ne întâlnim pe undeva, prin Nassau de pe Long Island. Nu 
cunoşteam zona, dar îmi plăcea, nu semăna deloc cu Fifth 
Street sau Southeast. Cineva mi-a spus că era o zonă ciudată, 
pentru că, aparent, mafioţi şi poliţişti trăiau în armonie. 

Pentru că era un caz de competenţă federală, Betsey 
Cavalierre răspundea de arestări. Era relevant pentru felul cum 
era privită în Washington, dacă nu şi la New York. 

— Îmi pare bine că toată lumea este dornică şi aptă de muncă 
în dimineaţa asta. Sau în noaptea asta? Mă rog, în funcţie de 
fusul orar, glumi ea şi smulse câteva zâmbete celor din echipă. 

Eram cam patruzeci - poliţişti şi agenţi federali -, dar era 
evident că era acţiunea FBl-ului. Betsey ne-a împărţit în grupe 
de câte opt şi eu făceam parte din echipa ei. 

Toţi erau pregătiţi şi incredibil de activi. Am ajuns într-o casă 
cu două niveluri de pe High Street în Massapequa. Nimeni nu 
părea să se fi trezit în acest cartier. Am auzit un câine lătrând 
într-o curte din vecini. Viaţa părea bună în zona în care locuia 
detectivul Macdougall împreună cu nevasta lui maltratată şi fiica 
supărată. 

Betsey vorbi în walkie-talkie. Părea că-şi păstrează foarte bine 
calmul. Dădu indicaţii tuturor echipelor, apoi dădu comanda de 
atac. 

Agenti şi poliţişti se repeziră spre casă la semnalul ei. Alături 
de Betsey, îi priveam acţionând. Noi făceam parte din echipa D, 
de rezervă. 

Echipa A a intrat rapid în casă, după ea şi echipa B. 

Din locul unde ne aflam nu puteam vedea cea de-a treia 
echipă. Ei intrau prin spate. 

Am auzit nişte strigăte venind dinăuntru, apoi o bubuitură 
puternică. Provenea incontestabil de la o armă. 

— Rahat! făcu Betsey uitându-se la mine. Macdougall ştia că 
venim. Cum dracu' s-a întâmplat asta? 

S-au auzit alte câteva Împuşcături. Cineva strigă, după care o 
femeie începu să ţipe şi să înjure. Să fi fost mama Veronicăi? 

Am ieşit împreună cu Betsey din maşină şi ne-am apropiat de 


casă. Dar nu am intrat încă. Mă gândeam că în acelaşi moment 
aveau loc patru alte acţiuni similare. Speram ca măcar acelea să 
decurgă mai bine. 

— Spune-mi ce se întâmplă, întrebă Betsey prin intermediul 
radioului. Mike? Ce dracu' se întâmplă? 

— Rice a fost rănit. Sunt la intrarea în dormitorul principal de 
la etajul doi. Macdougall şi soţia lui sunt înăuntru. 

— Cum se simte Rice? 

— Are o rană la piept. E conştient, dar rana este gravă. 
Cheamă o ambulanţă. 

Deodată o fereastră s-a deschis la etajul doi. Am văzut pe 
cineva ieşind pe acoperiş şi luând-o la fugă pe acoperişul 
garajului alăturat. 

Am sprintat cu Betsey în direcţia bărbatului. Mi-am amintit că 
ea fusese campioană la lacrosse la colegiu. Încă se mişca bine. 

— A ieşit. Macdougall e pe acoperişul garajului, le transmise 
ea celorlalţi. 

Se îndrepta către locul în care, peste acoperişul garajului, 
atârnau crengile unui brad. Nu vedeam ce era mai departe, dar 
îmi imaginam că trebuie să fi fost o altă curte, o altă casă. 

— Macdougall! am strigat din toate puterile. Stai! Poliţia! Stai 
că trag! 

Nu s-a uitat înapoi, nu s-a oprit şi nici n-a ezitat. Macdougall a 
sărit în brad. 


88 

Am fugit cu capul înainte printr-un gard viu care m-a zgâriat 
până la sânge. Macdougall nu ajunsese prea departe în curtea 
vecină. 

Am alergat câteva zeci de paşi şi l-am placat. Am încercat să-l 
lovesc cu umărul drept între coaste. Voiam să-l lovesc cât mai 
rău. 

A căzut, dar era la fel de plin de adrenalină ca şi mine. S-a 
răsucit şi s-a rostogolit, scăpând din prinsoare. A sărit rapid în 
picioare, dar şi eu la fel ca el. 

— Ar fi trebuit să rămii la pământ, i-am spus. Nu trebuia să 
faci greşeli. Şi ridicarea de la pământ a fost o greşeală. 

L-am lovit cu un croşeu direct în figură, ceea ce m-a făcut să 
mă simt foarte bine. Capul i s-a dus bine pe spate. Macdougall a 
încercat să lovească şi el la întâmplare, fără să mă nimerească. 
L-am pocnit din nou. | s-au îndoit genunchii, dar nu a căzut. Era 
un poliţist călit. 

— Sunt impresionat! Totuşi ar fi trebuit să rămâi la pământ. 

Am auzit-o pe Betsey strigându-mă în timp ce intra în curte. 

Macdougall a încercat o lovitură bună, însă se grăbise. Mi-a 
trecut pe lângă frunte. M-ar fi lovit în plin dacă ar fi fost mai 
rapid. 

— Asta-i altceva! Nu-ţi lăsa toată greutatea pe genunchi, 
Brian. 

— Alex, am auzit-o din nou pe Betsey strigând, doboară-l 
acum. 

Îmi doream încă un minut de contact fizic cu Macdougall. 
Simţeam că-mi câştigasem dreptul, iar el merita tot ceea ce 
avea să urmeze. A lovit din nou cu pumnul, dar l-am evitat 
sărind într-o parte. Era deja obosit. 

— Ai grijă că de data asta nu te baţi cu soţia sau cu puştoaica 
ta. Ai de-a face cu cineva pe măsura ta. Eu ripostez, Macdougall. 

— Du-te dracului! a bravat el, dar abia mai respira. 

Faţa şi gâtul lui erau ude de sudoare. 

— Tu eşti omul pe care îl căutăm, Brian, eşti Creierul? Tu i-ai 
ucis pe toţi oamenii ăia? 

Nu mi-a răspuns, aşa că l-am lovit zdravăn în stomac. S-a 
aplecat, cu faţa schimonosită de durere. 

Betsey era deja lângă noi, împreună cu alţi doi agenţi. Nu 
făceau decât să privească; înţeleseseră ce se petrecea şi doreau 


să asiste la asta. : 

— Mută-ţi centrul de greutate de pe picioare. Incă te laşi prea 
mult pe genunchi. 

A mormăit ceva, dar nu am înţeles ce a spus şi nici nu-mi prea 
păsa. L-am lovit din nou în stomac. 

— Vezi? Ucide corpul, asta le spun şi copiilor mei. 

l-am trimis un alt upercut în stomac. Era rezistent şi senzaţia 
pe care am avut-o mi-a plăcut. Mă simţeam ca şi cum aş fi dat 
într-un sac de box, apoi l-am lovit cu un alt upercut în bărbie. A 
căzut ca un butuc şi nu s-a mai mişcat de acolo. Era knock-out. 
M-am dus lângă el. 

— Brian Macdougall, ţi-am pus o întrebare, tu eşti Creierul ? 


89 

În următoarele două zile lucrurile au stagnat, ceea ce era 
extrem de frustrant. Cei cinci detectivi erau deţinuţi într-un 
centru al poliţiei. Era un loc sigur în care erau adesea adăpostiţi, 
pentru propria lor siguranţă, informatorii şi poliţiştii corupți. 

l-am anchetat pe toţi cinci, începând cu Vincent O'Malley, cel 
mai tânăr dintre toţi şi terminând cu Brian Macdougall, care 
părea să fie şeful. Unul după altul, toţi cinci au negat implicarea 
în răpirea de la MetroHartford. 

La câteva ore după ce vorbisem prima dată cu Macdougall, el 
a cerut să stăm din nou de vorbă. 

Când l-au introdus în camera de interogatoriu din Foley 
Square, am avut sentimentul că ceva se schimbase. Vedeam 
asta pe faţa lui. 

Macdougall era vizibil supărat când a început să vorbească. 

— E altfel decât îmi imaginasem. În închisoare. Să te afli de 
cealaltă parte a mesei. E mai degrabă un joc de apărare, încerci 
să dai mingea peste fileu. 

— Vrei ceva? Un suc? 

— Ai o ţigară? 

Am cerut să se aducă ţigări. Cineva a adus un pachet de 
Marlboro şi a plecat. Macdougall şi-a aprins o ţigară şi a tras din 
ea de parcă era cea mai mare plăcere pe care putea să ţi-o 
ofere viaţa. Poate că atunci chiar aşa părea. 

Îi urmăream privirea, care era când concentrată, când vagă. 
Era evident inteligent, raţional. Să fi fost Creierul? Am aşteptat 
răbdător să aud ce voia de la mine. Dorea ceva. 

— Am văzut o mulţime de detectivi făcând asta, mi-a spus 
într-un târziu, dar tu ştii să asculţi; nu faci greşeli. 

S-a lăsat o scurtă tăcere. Aveam amândoi tot timpul din lume. 

— Ce vrei de la noi? 

— E o întrebare bună, voi ajunge şi acolo. Ştii, la început eram 
un poliţist destul de bun, dar trebuie să fii atent când dispar 
primele idealuri. 

— Voi încerca să ţin minte, i-am răspuns zâmbind şi încercând 
să nu par condescendent. 

— Pe tine ce te motivează? 

Părea chiar interesat de răspunsul meu. Poate că îl amuzam. 
Dar mai degrabă cred că se juca cu mine. Deocamdată nu 
aveam nici o problemă cu asta. 


— Nu vreau să-mi dezamăgesc familia sau pe mine însumi. 
Aşa sunt eu făcut. Poate că nu am prea multă imaginaţie. 

— M-ai întrebat ce vreau. E întrebarea potrivită. Întotdeauna 
mi-am urmărit propriul interes. 

A căscat. 

— Bine. Să-ţi spun ce vreau. 

Mi-am dat seama că trebuia să ascult, nu să vorbesc. 

— Întâi de toate nimeni nu a fost rănit la MetroHartford. 
Niciodată nu am rănit pe nimeni. 

— Dar familia Buccieri? James Bartlett? Doamna Collins? 

— N-am fost implicat în nici una din chestiile astea, zise el 
dând din cap. Ştii că nu am fost eu. Știu că ştii. 

Avea dreptate; cel puţin nu credeam că fuseseră implicaţi în 
primele lovituri. Era alt stil. În plus, fişele de muncă arătau că 
fuseseră toţi de serviciu în zilele în care avuseseră loc jafurile. 

— Aşa e. Şi acum ce vrei să facem? Ştii că vrem să-l prindem 
pe cel care e în spatele acţiunilor. Asta ne interesează acum. 

— Ştiu asta. Am să-ţi spun oferta mea. Va fi greu de acceptat, 
dar nu este negociabilă. Vreau cea mai bună ofertă pe care am 
văzut-o în cariera mea de poliţist. Asta înseamnă că ni 
se vor oferi nişte supercondiţii în programul de protecţie a 
martorilor. Nu vreau să fac mai mult de zece ani. Am văzut 
acelaşi tip de înţelegeri şi în cazuri de crimă cu premeditare. 
Ştiu ce se poate aranja şi ce nu. 

N-am spus nimic, dar nici nu trebuia. Macdougall ştia că nu 
puteam să decid de unul singur. 

— Vreau să aud şi mai departe. Ce ne oferi tu? 

S-a uitat fix în ochii mei. Nici măcar nu a clipit. 

— În schimb vă voi ajuta să-l prindeţi. Vă voi spune cum să-l 
găsiţi pe individul care a plănuit totul. Îşi spune Creierul. Ştiu 
unde se află. 


PARTEA a V-a 
EŞECURI 
90 

FBl-ul, poliţia din New York şi Ministerul Justiţiei au organizat o 
serie de întâlniri pentru a încerca să dea cel mai bun răspuns 
ofertei lui Macdougall. Eram sigur că nu se va întâmpla nimic, 
cel puţin până luni. 

La patru şi jumătate am luat trenul înapoi spre Washington. 
Betsey Cavalierre şi Michael Doud rămâneau în New York pentru 
cazul că se întâmpla ceva. 

Şi eu aveam lucruri importante de făcut. În seara aceea am 
fost cu Nana şi copiii să vedem Războiul Stelelor: Episodul 
I - Amenințarea Fantomei. Ne-a plăcut, deşi speram ca 
Samuel L. Jackson să aibă un rol mai însemnat. Observasem o 
schimbare subtilă în relaţia dintre Jannie şi Damon. De când 
fusese operată, Damon avea mai multă răbdare cu ea, iar Jannie 
îl tortura mai puţin. Crescuseră mult în ultimele câteva 
săptămâni. Deveneau prieteni şi asta avea să dureze tot restul 
vieţii lor. 

Sâmbătă dimineaţa am avut o discuţie apropiată cu copiii. 
Ascultasem deja sfaturile Nanei în legătură cu ceea ce trebuia 
să le spun. Răspunsul ei fusese unul tipic: îi părea extrem de rău 
de ceea ce se întâmplase între mine şi Christine. Cât despre 
Alex, abia îl aştepta să vină. 

— Îmi plac copiii, asta o să mă întinerească cu zece ani. 

Aproape că o credeam. 

— Asta nu-mi sună bine, îmi declară Damon pe când ne 
aşezam în jurul mesei. 

— E doar pe jumătate adevărat ce spui tu. De unde să încep? 

— De la început, îmi sugeră Jannie. 

De la început? Dar unde oare era începutul? În cele din urmă 
m-am hotărât să intru direct în subiect: 

— Am fost foarte apropiat de Christine o perioadă bună de 
timp şi cred că ştiţi şi voi asta. Încă mai suntem, dar situaţia s-a 
schimbat în ultimul timp. După terminarea anului şcolar are de 
gând să se mute din Washington. Nu ştiu încă unde se va duce, 
dar n-o vom mai vedea atât de des. 

Jannie rămase cu gura căscată, iar Damon spuse: 

— E altfel şi la şcoală. Toată lumea a remarcat. Se enervează 


uşor şi pare supărată tot timpul. 

Mă durea să aud asta. Simţeam că, în parte, e şi vina mea. 

— A trecut prin nişte situaţii îngrozitoare. l-ar fi greu oricui să- 
şi imagineze ce a simţit. Încă încearcă să-şi revină, dar s-ar 
putea să mai dureze ceva. 

În cele din urmă se hotărî şi Jannie să vorbească. Vorbi cu o 
voce stinsă, iar în ochi i se citea îngrijorarea: 

— Şi bebeluşul? 

— Alex va locui cu noi. Asta-i vestea bună pe care voiam să v- 
o dau. 

— Ura! Ura! strigă ea, începând unul dintre dansurile ei 
spontane. Îl iubesc pe mititel. 

— E foarte bine, încuviinţă şi Damon. Mă bucur că va sta cu 
noi. 

Și eu mă bucuram şi mă întrebam cum era posibil ca o astfel 
de clipă să fie încărcată şi de bucurie şi de tristeţe în acelaşi 
timp. Micuţul urma să locuiască cu noi, dar Christine avea să 
plece. Acum totul se hotărâse; îi spusesem mamei Nana şi 
copiilor. Nu mă mai simţisem atât de singur şi pustiit de o bună 
bucată de vreme. 


91 

Cu cât era mai periculos, cu atât mai plăcută era senzația. 
Creierul ştia deja că există un adevăr în această maximă şi 
situaţia era chiar periculoasă. Şi banii îi prindeau bine, dar nu 
era tot ce-şi dorea. Pericolul era cel care îl stimula cel mai tare 
şi-i creştea adrenalina. 

Agentul FBI James Walsh locuia singur într-o fermă din 
Alexandria. Casa era obişnuită şi fără pretenţii, aidoma 
agentului Walsh. Se potrivea perfect personalităţii sale. Era 
reflecţia unei persoane deschise şi oneste. 

Creierului nu i-a fost greu să intre în casă. Poliţiştii îşi fac prea 
puţine griji pentru securitatea propriilor locuinţe. Şi Walsh era 
indolent, sau poate doar arogant. 

Creierul voia să întreprindă o acţiune rapidă, dar fără să fie 
neprevăzător. Podeaua scârțâi. Cunoştea deja detaliul, mai 
fusese în casă. 

Podeaua continua să facă tot felul de zgomote pe măsură ce 
se apropia de dormitorul lui James Walsh. 

Cu cât era mai periculos, cu atât mai bine. Cu cât mai 


revoltător, cu atât mai puternică senzația. 
Aşa funcţionase întotdeauna el. 


Deschise binişor uşa dormitorului şi dădu să intre când auzi 
vocea lui Walsh spunându-i să se oprească. 

Abia îl vedea pe agentul FBI în semiobscuriatea camerei. 
Walsh se postase în spatele patului cu o armă în mână. Îşi ţinea 
puşca tot timpul sub pat. 

— Vezi arma, omule! E îndreptată spre pieptul tău şi-ţi promit 
că n-o să ratez. 

— Aşa se pare. Şah, mat! L-ai prins pe Creier. Eşti o persoană 
inteligentă. Înaintă către Walsh continuând să zâmbească. Cu 
cât mai periculos, cu atât mai bine. 

— Nu! Stai! zbieră Walsh. Stai că trag! 

— Da, aşa ai promis! 

Nu se opri, nici măcar nu încetini mersul, continuă să se 
apropie inexorabil. Apoi îl auzi pe agentul Walsh apăsând pe 
trăgaci. Singura acţiune care îi putea aduce moartea, îi putea 
nărui lumea şi opri crimele. Dar nu se întâmplă nimic. 

— Of, şi mi-ai promis! 

Îndreptă pistolul spre fruntea agentului FBI şi, cu mâna liberă, 


îl mângâie pe cap. 

— Eu sunt Creierul, nu tu. Ai vrut să mă prinzi, dar eu te-am 
prins pe tine. Ţi-am golit puşca. Vă voi prinde pe toţi, unul câte 
unul. Agenţii Walsh, Doud, Cavalierre şi poate şi pe detectivul 
Cross. Veţi muri cu toţii! 


92 

Am ajuns la locuinţa agentului Walsh duminică, aproape de 
miezul nopţii. Câţiva vecini umblau nervoşi pe stradă. Am auzit 
o femeie în vârstă care spunea printre sughiţuri de plâns că era 
un om de treabă şi că era o mare pierdere. 

Ştiam şi eu asta. Am tras aer în piept şi am intrat în căsuţa în 
care trăise Walsh. Înăuntru era o mulţime de agenţi FBI și 
poliţişti. Din cauză că murise un agent, fusese chemată Secţia 
de Crime Violente din Quantico. 

L-am văzut pe Mike Doud şi m-am apropiat de el. Era 
întunecat la faţă şi părea în pragul unei crize nervoase. 

— Îmi pare rău. 

El şi Walsh erau prieteni apropiaţi. Doud locuia în apropiere, 
în suburbiile Virginiei. 

— Doamne, Dumnezeule! Jimmy nu mi-a spus niciodată nimic. 
Eram cel mai bun prieten al lui, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Ce ai aflat până acum? Ce s-a întâmplat? 

— Jimmy e în dormitor. Cred că s-a sinucis, Alex. A lăsat o 
scrisoare. E greu de crezut. 

Am traversat sufrageria. Walsh îmi spusese că divorțase în 
urmă cu vreo doi ani. Avea un băiat de şaisprezece ani care era 
la liceu şi altul care studia la Holy Cross, acolo unde studiase şi 
Walsh. 

Corpul lui james Walsh era în baia aferentă dormitorului. 
Zăcea încovrigat pe podea. Am văzut ceea ce mai rămăsese din 
partea posterioară a capului în momentul în care am intrat in 
baie. 

Doud veni şi el în urma mea. Ţinea în mână scrisoarea ce 
fusese pusă într-o pungă de plastic. Am citit-o fără să o scot; era 
adresată celor doi băieţi ai lui Walsh. 

Pină la urmă a fost prea mult pentru mine. 
Slujba, cazul, totul 
Andrew, Peter, regret totul. 

Cu dragoste, Tata 

Soneria unui telefon celular m-a speriat. Doud răspunse, apoi 
mi-l înmână. Era Betsey. 

— Sunt în drum spre aeroport. Doamne, Alex, de ce să facă 
una ca asta? Bietul Jim! De ce să se sinucidă? Eu nu cred, nu e 
genul lui. Am auzit-o plângând şi, deşi era departe, niciodată nu 
am simţit-o mai aproape. 


N-am spus ce gândeam. Am ţinut doar pentru mine şi 
simţeam fiori de spaimă. Poate că Betsey avea dreptate, 
poate James Walsh nu s-a sinucis. 


93 

M-am întors la New York luni dimineaţă. Am ajuns la timp 
pentru întâlnirea de la ora nouă de la sediul FBI din Manhattan. 
Ţineam totul în mine, încercând să am aerul că nimic nu se 
întâmplase. 

Am intrat în camera de conferinţe cu ochelarii de soare la 
ochi. Cred că Betsey a simţit când am intrat. A ridicat privirea de 
pe teancul de hârtii pe care îl avea în faţă şi m-a salutat cu o 
mişcare a capului. Imi dădeam seama că îşi petrecuse o bună 
parte a nopţii gândindu-se la Walsh, aşa cum făcusem şi eu. 

M-am aşezat pe un scaun liber, în momentul în care unul 
dintre avocaţii din Ministeml Justiţiei începu să vorbească. 
Trecut de cincizeci de ani, omul era rigid şi solemn. 

Purta un costum gri deschis care părea să aibă douăzeci de 
ani. 

— Am încheiat un acord cu Brian Macdougall. 

M-am uitat către Betsey şi a încuviinţat dând din cap. Ştia 
deja. Nu-mi venea să cred. Sorbeam de pe buze cuvintele 
avocatului. 

— Nu trebuie să spuneţi nimănui ceea ce se va discuta acum. 
Nu vom transmite nici o informaţie presei. Detectivul 
Macdougall a fost de acord să discute cu investigatorii toate 
detaliile planului de la  MetroHartford. Deţine informaţii 
importante, care ar putea duce la prinderea unui criminal 
periculos, aşa-numitul Creier. 

Eram absolut şocat şi mă simţeam trădat. Nenorociţii de la 
Justiţie încheiaseră acordul în timpul week-end-ului şi puteam să 
pun pariu că Macdougall primise tot ceea ce ceruse. Îmi făcea 
greață, dar aşa lucra Ministerul Justiţiei, cel puţin de când eram 
eu în poliţie. 

Brian Macdougall ştiuse exact ce putea să obţină de la ei. 
Acum, singura întrebare relevantă era dacă chiar putea să ne 
ajute la prinderea Creierului. Cât ştia? Ştia ceva? 

Aveam să aflu curând. Aveam să îl intervievez pe renumitul 
martor Macdougall mai târziu, în dimineaţa aceea, în Centrul 
Corecţional Metropolitan. Detectivul Harry Weiss era acolo din 
partea poliţiei newyorkeze şi Betsey Cavalierre din partea FBI. 

Pe Macdougall îl reprezentau doi avocaţi. Nici unul dintre ei 
nu purta un costum vechi, de douăzeci de ani. Păreau foarte 
scumpe şi la modă. Macdougall se uită către noi când am intrat 


în camera în care urma să se desfăşoare ancheta. 

— E de rahat, nu? Sunt de acord, dar aşa funcţionează 
sistemul. 

Filozoful Macdougall se aşeză între cei doi avocaţi ca să 
putem începe. Betsey îmi şopti la ureche: 

— Ar trebui să meargă bine. Vom vedea în sfârşit ce a 
cumpărat Ministerul Justiţiei. 


94 

Întîlnirea a început extrem de rău. Detectivul Weiss îşi asumă 
sarcina de purtător de cuvânt pentru toată lumea. A considerat 
necesar să reia declaraţia anterioară a lui Macdougall cuvânt cu 
cuvânt. 

Era un calvar. Voiam să-l întrerup brutal, dar nu am făcut-o. 
De fiecare dată când Weiss punea o nouă întrebare sau se lansa 
într-o critică la adresa lui Macdougall, îi făceam un semn cu 
piciorul pe sub masă lui Betsey. Pentru a marca un schimb de 
replici nesemnificative, mă lovea la rândul ei. 

Macdougall nu mai rezistă nici el la un moment dat. 

— Eşti un dobitoc şi toţi oamenii tăi sunt o glumă proastă. Ar 
trebui să te bazezi pe intuiţie, Weiss, nu să faci totul pentru a-ţi 
acoperi spatele. Lasă pe altcineva să pună întrebări. 

Se uită la Weiss care nu părea să priceapă. 

— Pui numai întrebări tâmpite, cretinule! strigă în 
cele din urmă Macdougall. Nu te pricepi la ceea ce faci, eşti 
complet pe lângă şi ne iroseşti timpul. 

Macdougall se ridică de pe scaun şi se duse la o fereastră cu 
gratii. Avocaţii se duseră după el. Le spuse ceva şi toţi izbucniră 
în râs. Ha, ha, ha. Ce personaj amuzant şi Brian 
Macdougall ăsta! 

Noi am rămas aşezaţi, uitându-ne la ei. Betsey încerca să-l 
consoleze pe Weiss şi să menţină un front unit. 

— Ducă-se la dracu’! spuse Weiss cu o acuratețe care nu-l 
caracteriza. Pot să-l întreb tot ce vreau. L-am cumpărat pe 
nenorocitu' ăsta. 

Betsey încuviinţă. 

— Ai dreptate, Harry. E arogant şi greşeşte. E un detectiv 
tipic. Poate că va răspunde mai uşor dacă îl întreabă detectivul 
Cross. Pare să nu-i placă prea tare pe cei de la Interne. 

În cele din urmă, Weiss a acceptat. 

— Bine. Facem cum vreţi. Orice e necesar pentru a afla ce ne 
trebuie. Ştiu să lucrez în echipă. 

— Aşa e, Weiss, suntem o echipă, îi răspunse ea bătându-l 
uşor pe braţ. Îţi mulţumesc că eşti deschis la sugestii. ` 

Macdougall se apropie de masă, părând mai calm. Işi ceru 
chiar scuze fată de Weiss. 

— Îmi pare rău, dar sunt cu nervii în piuneze. 


Am aşteptat să văd dacă Weiss îi acceptă scuzele, dar el nu 
mai rosti nici un cuvânt. În cele din urmă am început: Detectiv 
Macdougall, de ce nu ne spui ceea ce crezi tu că este important? 
Ştii ce ai de spus şi ştii ce ne interesează. 

Macdougall se uită la amândoi avocaţii şi zâmbi. 


95 
— Bine, să încercăm şi aşa. Întrebări la obiect şi răspunsuri 
simple. M-am întâlnit cu aşa-zisul Creier de trei ori. De fiecare 
dată în Washington. Ne plătea pentru fiecare întâlnire câte 
cincizeci de mii de dolari. Asta făcea ca efortul nostru să 
merite şi ne-a trezit şi interesul. Era foarte bine organizat. 

Avea totul planificat în detaliu. Ştia toate posibilităţile şi 

vorbea la obiect. Ne-a spus de la început că partea noastră 

avea să fie de cincisprezece milioane de dolari. Era foarte 
credibil când ne vorbea de MetroHartford. Ideea și planurile 

erau foarte detaliate. Simţeam că va funcţiona şi chiar aşa a 

fost. 

— Cum aflase de voi? Cum v-a contactat? 

Lui Macdougall îi plăceau întrebările, sau cel puţin aşa făcea 
impresia. 

— Câteodată folosim serviciile unui avocat. Nu e vorba de nici 
unul dintre aceşti doi domni. L-a contactat pe celălalt avocat. Nu 
ştim exact cum de aflase despre noi, dar ştia ce făceam şi ce 
lucram. Asta e o informaţie extrem de folositoare, detective 
Weiss. la notite. Cine ar putea să ştie de noi? Cineva care 
lucrează cu legea. Un poliţist? Cineva dintre ai noştri? Un agent 
FBI? Un poliţist din Washington? Poate chiar cineva din camera 
asta? Ar putea fi oricine. 

Weiss nu se mai putea controla. Faţa îi era roşie şi gulerul 
cămăşii lui părea să fie cu câteva numere mai mic. 

— Dar tu ştii deja cine e, nu-i aşa, Macdougall? N-am 
dreptate? 

Macdougall se uită la Betsey şi la mine dând din cap. Nici lui 
nu-i venea să creadă ce-l întreba Weiss. 

— Voi ajunge şi acolo, la ceea ce ştiu şi ceea ce nu ştiu. Nu 
subestima informaţia că ne cunoştea. ÎI ştia şi pe detectivul 
Cross, şi pe agentul Cavalierre. Ştia tot. Asta e important. 

— Sunt de acord cu tine, i-am spus. Continuă, te rog. 

— În regulă. Înainte de a ne înţelege asupra celei de-a doua 
întâlniri, am făcut tot posibilul să aflăm cine era acest Creier. 
Am întrebat chiar şi FBl-ul. Ne-am folosit toate contactele, dar 
nu am aflat nimic. Nu lăsase nici o urmă. Aşadar, ne-am dus la 
cea de-a doua întâlnire tot fără să ştim nimic. Bobby Shaw a 
încercat să-l urmărească după ce a părăsit hotelul. L-a pierdut. 


— De-aia te-ai gândit că ar putea fi un om al legii? 

— Bineînţeles că ne-a trecut prin cap. În cea de-a treia 
întâlnire trebuia să ne hotărâm dacă ne implicăm sau nu. 
Cincisprezece milioane de dolari - ştiam deja că vom lua 
parte. Şi el ştia că eram hotărâți. Am încercat să negociem o 
înţelegere mai bună. A râs fără să spună nimic. Am fost de 
acord cu condiţiile propuse de el. Urma să facem totul cum voia 
el, ori deloc. A plecat de la hotel după întâlnire. De data asta îl 
urmăreau doi oameni. E înalt, masiv şi cu o barbă neagră. Dar 
cred că era o deghizare. Cei doi oameni aproape l-au pierdut din 
nou. Dar nu l-au pierdut. Au avut noroc. L-au văzut intrând 
în Spitalul Veteranilor Hazelwood din Washington. N-a mai ieşit 
de acolo. Nu ştim cum arată, dar ştim că a intrat acolo şi n-a 
mai ieşit. 

Macdougall se opri. Privirea lui trecea uşor de la Betsey la 
Weiss, apoi la mine. 

Doamnelor şi domnilor, e bolnav psihic. E în aripa pentru 
bolnavii mintali din spitalul Hazelwood. Trebuie doar să-l găsiţi 
acolo. 


96 

Agenţii FBI au fost trimişi imediat la Spitalul Veteranilor. Am 
verificat şi analizat dosarele pacienţilor şi ale angajaţilor. 
Administraţia spitalului încerca să blocheze accesul la dosarele 
pacienţilor, dar situaţia nu avea să dureze mult timp. 

Mi-am petrecut restul zilei analizând comparativ dosare ale 
angajaţilor şi clienţilor companiei MetroHartford cu dosare ale 
pacienţilor de la Hazelwood pe măsură ce veneau. Mulţumesc 
lui Dumnezeu că au fost inventate calculatoarele. Chiar dacă 
Creierul era la spital, nimeni nu ştia exact cum arată. Jumătatea 
lui din cele treizeci de milioane de dolari lipsea încă, dar eram 
mai aproape de a-i cunoaşte identitatea decât fuseserăm 
vreodată. Recuperaserăm aproape în întregime partea de bani a 
detectivilor din New York. Lipseau doar vreo două sute de mii de 
dolari. Toţi detectivii încercau să se joace de-a „hai să facem o 
înţelegere”. 

Pe la nouă şi jumătate în seara respectivă am luat cina cu 
Betsey într-un restaurant din New York. Era îmbrăcată cu un 
costum galben şi purta cercei şi brățări. Dădea bine în contrast 
cu părul ei negru şi bronzul ce nu se dusese. Cred că şi ea ştia 
că arată bine. Foarte, foarte sexy. 

— Considerăm asta ca un fel de întâlnire? m-a întrebat după 
ce am ajuns la restaurant. 

— Cred că putem să spunem că e o întâlnire, mai ales dacă 
nu vorbim prea mult despre slujbă. 

— Îţi dau cuvântul de onoare. Nici măcar dacă apare Creierul 
şi se aşeză la masă cu noi. 

— Îmi pare rău de Jim Walsh. 

— Ştiu, Alex, şi mie îmi pare rău. Chiar era un tip de treabă. 

— Nu te-a surprins că s-a sinucis? 

Şi-a pus mâna peste a mea. 

— Ba da, indiscutabil. Dar să nu vorbim în seara asta, bine? 

Pentru prima dată şi-a deschis sufletul în faţa mea şi mi-a 
povestit lucruri personale. Urmase liceul John Carroll şi fusese 
crescută în spirit catolic. Mi-a spus că avusese parte de o 
educaţie strictă, multă disciplină. Mama ei fusese casnică până 
când murise, când Betsey avea şaisprezece ani. Tatăl ei fusese 
sergent în armată, apoi pompier. 

— Am ieşit şi eu o perioadă cu o fată din John Carroll. Îmi 


plăcea uniforma. 

— De curând? 

În ochii ei căprui scăpărau luminiţe. Era amuzantă. A spus că 
simţul umorului i se trăgea din cartierul în care locuise, dar şi 
din atmosfera din casa părintească. 

— Băieţii din cartierul meu trebuiau să fie amuzanţi, altfel 
erau implicaţi într-o mulţime de bătăi. Tata îşi dorise un băiat, 
dar s-a ales cu mine. Era un tip dur, totuşi amuzant - 
întotdeauna avea o glumă de spus. A avut un atac de cord în 
timpul serviciului. Cred că de aia muncesc în fiecare zi ca o 
obsedată. 

l-am spus că şi părinţii mei muriseră înainte ca eu să 
împlinesc zece ani şi că fusesem crescut de bunică. 

— Ai fost la Georgetown şi apoi la Johns Hopkins, nu? 

Am dat ochii peste cap, dar râdeam. 

— Văd că te-ai pregătit pentru întâlnire. Da, mi-am luat 
doctoratul în psihologie la Johns Hopkins. Sunt supracalificat 
pentru slujba mea. 

A râs. 

— Şi eu am fost la Georgetown, dar mult timp după tine. 

— Patru ani. Doar patru ani, agent Cavalierre. Ai fost o bună 
jucătoare de lacrosse. 

— Oh, văd că şi altcineva s-a pregătit pentru întâlnirea din 
seara asta. 

— Nu, de fapt te-am văzut într-o competiţie. 

— Mai ţii minte? a întrebat ea vag surprinsă. 

— Te ţin minte pe tine. Erai strălucitoare când alergai. La 
început nu mi-am adus aminte, dar acum îmi dau seama că te 
știu. 

Betsey m-a întrebat de pregătirea în psihologie pe care o 
primisem la Johns Hopkins, apoi de cei trei ani de practică 
privată. 

— Îţi place mai mult să fii detectiv la Omucideri? 

— Da, îmi place să fiu în miezul acţiunii. 

A recunoscut că şi ei îi plăcea asta. 

Apoi am vorbit puţin despre oamenii importanţi în vieţile 
noastre. l-am povestit despre Maria, soţia mea care fusese 
ucisă. l-am arătat poze cu Jannie şi Damon. Am remarcat că 
vocea ei se înmuiase. 


— N-am fost niciodată căsătorită. Două dintre surorile mele 
sunt căsătorite şi au şi copii pe care îi iubesc. Îmi spun 
„mătuşica polițistă”. 

— Pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Te rog. Pot să răspund la orice. 

— Ai fost vreodată pe cale să te aşezi la casa ta, mătuşico 
polițistă? 

— E o întrebare personală sau profesională, doctore? 

Simţisem deja că simțul ei de autoapărare era foarte 
dezvoltat. Probabil că umorul îi era cea mai bună apărare. 

— E o întrebare prietenească. 

— Mi-am dat seama, Alex. Am avut câţiva prieteni în trecut. 
Când relaţia era pe cale să devină serioasă, totul se termina. Mi- 
era frică să nu fiu rănită. Hopa! Asta mi-a scăpat. 

— E doar adevărul care mai scapă din când în când, am 
replicat zâmbind. 

S-a aplecat spre mine, m-a sărutat pe frunte, apoi uşor pe 
buze. Sărutările erau dulci şi irezistibile. 

— Îmi place să-mi petrec timpul cu tine, mi-a spus. Îmi place 
foarte mult să stăm de vorbă. Mergem? 

Ne-am întors împreună la hotel şi am condus-o până la 
camera ei. Ne-am sărutat în faţa uşii şi mi-a plăcut chiar mai 
mult decât prima dată. Ușor şi cu răbdare se cucereşte 
orice munte. 

— Încă nu eşti pregătit, a constatat ea. 

— Ai dreptate... Încă nu. 

— Dar eşti aproape. Nici măcar nu ştii ce pierzi, mi-a spus 
după ce a intrat în cameră. 

Am zâmbit tot drumul până la mine în cameră. Cred că ştiam 
ce pierd. 


97 

— De aici începe totul, spuse Sampson lovindu-şi palmele una 
de alta. Să vedem unde vă mai ascundeţi acum. 

Marţi dimineaţă la ora şase eram deja împreună cu Sampson 
în parcarea spitalului Hazelwood de pe strada North Capital din 
Washington. Spitalul era situat la sud de Centrul Medical al 
Armatei, Walter Reed, chiar lângă Casa Soldaţilor şi Aviatorilor. 

Să fie ăsta căminul Creierului? mă întrebam. Aşa reieşea din 
ceea ce ne spusese Brian Macdougall şi afirmaţia părea 
întemeiată. 

John şi cu mine eram îmbrăcaţi cu tricouri sport, pantaloni 
largi, kaki, şi pantofi sport. Urma să lucrăm o zi sau două la 
spital. Până acum FBl-ul nu reuşise să-l identifice pe Creier 
printre pacienţi sau angajaţi. 

Terenul spitalului era înconjurat de ziduri înalte, acoperite de 
iederă. Peisajul nu era alcătuit din mare lucru: câţiva brazi şi 
nişte construcţii de beton care aminteau de buncărele din 
timpul războiului. 

— Acolo e clădirea principală, am spus, arătând către o 
construcţie din apropiere, vopsită în galben şi roz. 

De jur împrejur erau alte şase, şapte clădiri mici de tipul 
buncărelor. a 

— Am fost deja aici, mi-a spus Sampson. li ştiam pe câţiva tipi 
care au fost răniţi în Vietnam şi apoi internaţi la Hazelwood. Nu 
prea îşi aduceau aminte cu plăcere de locul ăsta. Pe mine mă 
trimite cu gândul la Zbor deasupra unui cuib de cuci. Ţii 
minte scena în care pacienţilor li se administrează hrană cu 
forţa? 

— Chiar nu-ţi place Hazelwood! 


— Nu-mi place sistemul în care se lucrează. Nu-mi place ce se 
întâmplă cu bărbaţii şi femeile care sunt răniţi în războaie. Dar 
probabil că cei care lucrează aici sunt de treabă. Cred că nici nu 
mai folosesc aceleaşi metode ca în trecut. 

— Noi, însă, s-ar putea să fim nevoiţi să ne folosim de 
violenţă dacă-l găsim pe individul pe care îl căutăm. 

— Dacă îl vom găsi pe Creier, ne vom folosi de tot ce avem la 
îndemână. 


98 

Am urcat câteva scări de piatră şi am intrat în clădirea 
administraţiei. Ni s-a indicat drumul către biroul colonelului 
Daniel Schofield, directorul instituţiei. 

Colonelul Schofield ne aştepta în faţa uşii. Înăuntru erau deja 
doi bărbaţi şi o blondă mignonă. 

— Intraţi, vă rog. 

Colonelul părea supărat şi nervos. Ce surpriză. 

A făcut o prezentare oficială a tuturor celor din încăpere, 
începând cu Sampson şi cu mine, apoi cu membrii personalului 
său. Nici unul nu părea prea bucuros să ne vadă. 

— Domnişoara Kathleen McGuigan. Este asistenta şefa pe 
secţiile patru şi cinci, unde veţi lucra dumneavoastră. Acesta 
este doctorul Padraic Cioffi, psihiatrul responsabil cu secţiile de 
bolnavi mintali. Şi doctoul Marcuse, unul dintre cei cinci 
excelenți terapeuţi care lucrează în acest spital. 

Doctorul Marcuse dădu binevoitor din cap. Părea un tip plăcut, 
spre deosebire de ceilalţi doi care aveau o privire de piatră. 

— Am explicat această situaţie delicată  domnişoarei 
McGuigan şi celor doi doctori. Ca să fiu sincer cu dumnea- 
voastră, nimănui nu-i place această situaţie, dar am înţeles că 
nu avem de ales. Dacă acest suspect se ascunde aici, grija 
noastră se îndreaptă către siguranţa tuturor. Bineînţeles, trebuie 
să fie prins. Nimeni nu neagă asta. 

— A fost aici cel puţin o perioadă şi s-ar putea să se afle încă 
în acest spital. 

— Nu cred că este aici, răspunse doctorul Cioffi, îmi pare rău, 
dar nu cred. Îi ştiu pe toţi pacienţii noştri şi, credeţi-mă, nici unul 
dintre ei nu este un criminal genial. Nici măcar pe departe. 
Bărbaţii şi femeile care se află aici au probleme grave. 

— Ar putea fi unul dintre membrii personalului, i-am spus, 
aşteptând reacţia. 

— Părerea mea rămâne neschimbată, domnule detectiv. 

Aveam nevoie de ajutor, aşa că m-am gândit că ar fi o idee 
bună să încerc să mi-i apropii. 

— Nu vom sta aici mai mult decât este nevoie, vă asigur. 
Avem motive să credem că ucigaşul este sau cel puţin a fost 
pacientul acestui spital. Nu ştiu dacă ajută cu ceva, dar şi eu 
sunt psiholog. Am studiat la Johns Hopkins, după care am lucrat 


la spitalul McLean. De asemenea, am lucrat la Institutul pentru 
Viaţă. Cred că mă voi integra în peisaj. 

Sampson vorbi şi el: 

— A, da, şi eu am fost odată hamal la Gara Centrală. Cred că 
mă voi integra şi eu bine. 

Nimeni nu a râs şi nici nu a spus vreo vorbă. Asistenta 
McGuigan şi doctorul Cioffi se uitară la Sampson de parcăar fi 
fost interzis să încerci să mai atenuezi tensiunea. 

Mi-am dat seama că trebuia să adopt o altă strategie pentru 
a-i convinge să fie mai cooperanţi. 

— Dispuneţi de Anectine sau Marplan în spital? 

— Bineînţeles, dar de ce vă interesează? 

— Criminalul a folosit Anectine pentru a-i ucide pe cei care au 
lucrat cu el. Se pricepe la otrăvuri şi pare să-i facă plăcere să 
vadă oameni murind. Una dintre echipele care au dat spargeri n- 
a fost găsită încă şi este foarte posibil ca toţi să fie morţi. Vreau 
să mă uit la toate rapoartele medicale şi la fişele tuturor 
pacienţilor. Apoi voi verifica fişele zilnice ale celor care ne 
interesează cel mai mult. Azi vom lucra în schimbul de la şapte 
la trei şi jumătate. 

Colonelul Schofield încuviinţă politicos. 

— Vreau ca toată lumea să coopereze fără rezerve. E posibil 
ca în interiorul spitalului să fie un criminal. E posibil, chiar dacă 
puţin probabil. 

La ora şapte am intrat de serviciu împreună cu Sampson. Eu 
eram consilier pe probleme de boli mintale, iar el era 
supraveghetorul. Şi Creierul? El cine era? 


99 

În dimineaţa aceea, undeva pe la etajul cinci al spitalului 
Hazelwood, Creierul era foarte supărat pe doctorul lui. Inutilul, 
nenorocitul îi luase dreptul de a ieşi din spital. Psihiatrul voia să 
ştie de ce se schimbase în ultimul timp. Ce se întâmplase? Ce fi 
ascundea? 

Simţea că fierbe în cămăruţa lui jalnică. Era din ce în ce mai 
enervat. Pe cine era nervos? În afară de psihiatru? Se 
gândi la asta, apoi se aşeză la birou şi începu să scrie. 

Domnului Patrick Lee 

Proprietar 

Dragă domnule, 

Ce rahat se _întâmplă?Am__semnat_ de _bună-credință 
contractul de închiriere cu amendamentele asupra cărora 
ne-am înțeles. Eu mi-am respectat partea de înțelegere, pe 
când tu nu. Te comporti de parcă încerci deliberat să ignori 
termenii contractului. 

Îți amintesc, domnule Lee, că, deşi eşti proprietarul 
apartamentului, o dată ce ai luat banii casa e a mea. 

Această scrisoare este o probă care va demonstra 
măsurile ilegale pe care le-ai luat împotriva mea. 

Trebuie să încetezi să îmi laşi la uşă somații de evacuare. 
Am plătit chiria la timp în fiecare lună. 

Trebuie să încetezi să mă mai suni şi să mai îmi spui tot 
felul de prostii în _cantoneza ta _aiurită, deraniându-mă 
astfel. 


Incetează să mă mai hărțuieşti! 

[i-o _ cer _pentru_ ultima dată. Incetează să mă mai 
hărțuieşti! 

Imediat. 


Sau te voi hărțui eu!!! 


Se opri din scris. Se gândi îndelung la scrisoarea pe care 
tocmai o terminase. Se pierdea cu firea. Era pe punctul de a 
exploda. A 

Închise calculatorul şi ieşi pe culoarul secţiei. Îşi luă privirea 
obişnuită de om care e uşor dus. Nebunii se plimbau de acolo- 
colo. Nebuni în halate de baie. Nebuni în scaune cu rotile, 
nebuni pur şi simplu. 

Câteodată, cel mai adesea, i se părea imposibil de imaginat 


că se afla acolo. Dar, bineînţeles, asta era şi ideea, nu? Nimeni 
nu putea să ghicească că el era Creierul. Nimeni nu putea să-l 
găsească acolo. Era în perfectă siguranţă. 

Şi atunci îl văzu pe detectivul Alex Cross. 


100 

Am lucrat împreună cu Sampson de la şapte la trei şi 
jumătate. Când am ajuns la etajul cinci simţeam că era aproape 
sesizabilă linia roşie, subţire dintre normalitate şi nebunie. 

Secţia avea un aspect standard: predomina culoarea mov-gri, 
ici-acolo câte o zgârietură pe pereţi, asistente ducând tăvi cu 
pahare mici şi bărbaţi îmbrăcaţi cu haine de spital şi halate 
pătate. Toate acestea îmi erau familiare, cu excepţia unui 
singur lucru. Toţi angajaţii aveau fluiere pentru a da alarma în 
cazul în care aveau nevoie de ajutor. Era o indicație că membrii 
ai personalului fuseseră agresati. 

Secţia de psihiatrie era la etajele patru şi cinci. La etajul cinci 
erau treizeci şi unu de veterani cu vârste între douăzeci şi cinci 
şi treizeci şi unu de ani. Ei erau consideraţi periculoşi atât 
pentru ei înşişi, cât şi pentru ceilalţi. 

Mi-am început investigația la etajul cinci. Doi dintre pacienţi 
se potriveau oarecum descrierii bărbatului pe care-l urmăriseră 
detectivii Crews şi O'Malley. Unul dintre ei, Cletus Anderson, 
avea barba căruntă şi lucrase în poliţie la Denver şi Salt Lake 
City după terminarea stagiului militar. 

L-am găsit pe Anderson pierzându-şi vremea în camera de zi. 
Era trecut de ora zece, dar el era încă îmbrăcat în pijama şi cu 
un halat soios. Se uita la televizor şi nu-mi făcea impresia că ar 
putea fi un geniu criminal. 

Mobilierul din camera de zi era compus din zece scaune din 
vinil maro, o masă pentru jocul de cărţi şi un televizor instalat 
pe un suport pe perete. Atmosfera era încărcată datorită 
fumului de ţigară. Anderson fuma. M-am aşezat în faţa 
televizorului şi l-am salutat. S-a întors spre mine trimiţându-mi 
un cerc de fum imperfect. 

— Eşti nou aici, nu? Joci biliard? 

— O să încerc. 

— Incearcă! mi-a răspuns zâmbind, de parcă ar fi făcut o 
glumă. Ai cheile de la sala de biliard? 

S-a ridicat fără să mai aştepte un răspuns. Poate uitase deja 
că mă întrebase ceva. Ştiam din fişele pe care le citisem că 
avea o fire violentă, dar că primea zilnic o doză masivă de 
Valium. Un lucru bun. Anderson avea un metru şi nouăzeci şi doi 
de centimetri şi cântărea peste o sută treizeci şi cinci de 
kilograme. 


Sala de biliard era surprinzător de agreabilă, cu două ferestre 
care dădeau într-o curte mărginită de un zid. Curtea era 
împrejmuită de arţari roşii şi ulmi şi o mulţime de păsărele 
ciripeau pe crengi. 

Eram acolo doar cu Cletus Anderson. Era posibil ca acest 
bărbat masiv să fie Creierul? Incă nu-mi dădeam seama. Poate 
dacă mă lovea în cap cu o bilă sau cu un tac. 

Am făcut un joc. Nu juca prea bine. Am continuat intenţionat 
jocul, ratând câteva lovituri uşoare, dar el nu părea să-şi dea 
seama. In ochii lui albaştri-cenuşii nu era nicio strălucire. 

— Aş vrea să rup câteva gâturi ale nenorociţilor de pe acolo, a 
mormăit după ce a ratat o lovitură care nici măcar nu era cea 
mai simplă pe care o putea alege. 

— Cu ce ti-au greşit? 

— Ei sunt afară şi eu sunt aici, mi-a răspuns privindu-mă fix. 
Şi nu încerca să mă iei cu abureli de astea psihiatrice, domnule 
mare mahăr de asistent social. Joacă! 

Am băgat o bilă în gaura din colţ, apoi am ratat o lovitură 
lungă pe care aş fi putut s-o punctez uşor. Anderson mi-a luat 
tacul din mână şi s-a concentrat mult asupra următoarei lovituri. 
Mi se părea că stă prea mult. S-a ridicat brusc şi s-a uitat la 
mine. Corpul i-a devenit rigid şi-i vedeam mâinile mari 
tensionându-se. 

— Mi-ai spus ceva, domnule Sănătate Mintală? 

Palmele lui erau mari şi ţinea tacul strâns, balansându-l uşor. 
Era destul de gras, dar avea corpolenţa unui luptător 
profesionist. 

— Nu, nu ţi-am spus nimic. Nici măcar o şoaptă. 

— Incerci să fii amuzant? Faci glume ca şi ăia de afară pe care 
ştii că-i urăsc? 

Am dat din cap în semncănu. 

— Nu, deloc. 

Anderson s-a îndepărtat de masă, ţinând în continuare tacul 
strâns cu amândouă mâinile. 

— Pot să jur că mi-ai spus cu jumătate de gură că sunt un 
fătălău. O fetiţă? Sau o chestie de asta jignitoare. 

L-am privit direct în ochi. 

— Cred că jocul s-a terminat, domnule Anderson. Te rog, lasă 
tacul deoparte. 

— Crezi că mă poţi obliga să-l las? Probabil că aşa ai impresia 


dacă mi-ai zis că-s fătălău. 

Am dus fluierul la buze. 

— Sunt nou aici şi ţin la slujba asta. Nu vreau nici un fel de 
necazuri. 

— Atunci ai nimerit în gaura greşită. Eşti un amărât de 
suflător în fluier. 

Anderson a aruncat tacul pe masă şi a pornit spre uşă. M-a 
lovit cu umărul în trecere. 

— Ai grijă ce vorbeşti, cioar, mi-a spus împroşcându-mă cu 
salivă. 

Nu l-am mai lăsat să facă altceva. L-am întors cu spatele către 
mine, ţinându-l strâns şi surprinzându-l. L-am făcut să-mi simtă 
forţa braţelor şi a umerilor. Voiam să văd ce se întâmplă dacă e 
provocat. 

— Tu să ai grijă ce vorbeşti! i-am spus pe tonul cel mai calm 
posibil. Să ai foarte, foarte mare grijă cu mine. _ 

L-am eliberat din strânsoare şi a ţâşnit afară din cameră. Il 
priveam în timp ce ieşea şi-mi doream ca el să fie Creierul. 


101 

Cea mai rea posibilitate pe care mi-o imaginam era totala 
dispariţie a Creierului. Vânătoarea acestuia devenise un fel de 
aşteptare a lui sau, mai degrabă, o dorinţă ca el să facă ceva 
care ne-ar putea conduce la el. 

Schimbul de tură a început cu un raport de treizeci de minute 
al asistentelor. În timpul întâlnirii s-a vorbit despre fiecare 
pacient în parte şi s-a notat fiecare evoluţie semnificativă. 
Cuvintele magice ale raportului erau afectare, interacțiune, 
supunere la reguli şi, bineînţeles, SPT. Cel puţin jumătate 
din cei internaţi sufereau de sindrom posttraumatic. 

Raportul s-a terminat şi mi-am început ziua de lucru. 
Principala  îndatorire a angajaţilor de la psihiatrie este 
interacţiunea cu pacienţii. Acum mi-am adus aminte de ce mă 
apucasem de psihologie. 

De fapt, îmi veneau în minte o mulţime de imagini din viaţa 
mea, în special sentimentele pe care le aveam şi înţelegerea 
teribilei apăsări a traumei. Atât de mulţi dintre aceşti oameni 
sufereau din cauza asta! Pentru ei, lumea nu mai părea un loc 
sigur, în care puteau trăi. Aveau impresia că nu se puteau baza 
şi nici nu puteau avea încredere în cei din jurul lor. Aveau 
îndoieli cu privire la propria lor persoană şi un puternic 
sentiment de vinovăţie. Credinţa şi spiritualitatea nu existau 
pentru ei. De ce îşi alesese Creierul acest loc pentru 
a se ascunde? 

În timpul schimbului de opt ore am avut de dus la îndeplinire 
mai multe activităţi: control amănunţit la ora şapte (a trebuit să 
număr vesela din bucătărie; dacă lipsea ceva, ceea ce se 
întâmpla rar, toate camerele erau percheziţionate); discuţii 
speciale de la om la om la ora opt cu un pacient pe nume 
Copeland, despre care se credea că are puternice tendinţe 
sinucigaşe; verificări de cincisprezece minute care începeau la 
ora nouă şi în timpul cărora se localiza fiecare pacient la fiecare 
cincisprezece minute; şi coşurile (cineva trebuia să arunce şi 
gunoiul). 

De fiecare dată când trebuia să fac raportul treceam în 
dreptul potenţialilor suspecți câte o linie subţire cu cretă. La 
sfârşitul orei de verificări aveam şapte posibili candidaţi. 

Unul dintre pacienţi, pe nume James Gallagher, era pe listă 
din simplul motiv că aspectul său fizic se potrivea descrierii pe 


care o aveam despre Creier. Era înalt, bine clădit şi părea destul 
de deştept şi activ. Datele astea făceau din el un posibil 
suspect. 

Frederic Szabo avea toate atributele, dar era o persoană 
timidă şi mă îndoiam că ar fi putut fi un criminal. De când se 
întorsese din Vietnam se plimbase de colo-colo şi nu fusese în 
stare să ţină o slujbă mai mult de două săptămâni. Din când în 
când mai scuipa personalul spitalului, dar asta părea cea mai 
gravă acţiune pe care o putea întreprinde împotriva lor. 

Şi Stephen Bowen se potrivea descrierii şi fusese căpitan cu 
mari perspective în Vietnam. Suferea de SPT şi din 1971 intra şi 
ieşea din spitale. Se mândrea că nu avusese nici o slujbă 
adevărată de când părăsise serviciul militar. 

David Hale fusese poliţist în Maryland vreme de doi ani până 
când începuse să aibă accese de paranoia. Credea că toate 
persoanele de origine asiatică pe care le întâlnea pe stradă 
urmăreau să-l ucidă. 

Michael Fescoe lucrase pentru două bănci din Washington, 
dar părea incapabil şi să-şi completeze fişa de impozit. Poate că 
doar simula SPT-ul, dar terapeutul său nu credea aşa ceva. 

Cletus Anderson se potrivea descrierii fizice a Creierului. Nu- 
mi plăcea de el. Şi era violent. Dar nu făcuse nimic care să mă 
facă să presupun că ar putea fi Creierul; ba chiar dimpotrivă. 

Chiar înainte de terminarea turei, Betsey m-a sunat în secţie. 
Am vorbit cu ea din mica încăpere a personalului, legată de 
biroul asistentelor. 

— Betsey? Ce s-a întâmplat? 

— O chestie ciudată, Mike Doud lipseşte. N-a venit la serviciu 
de dimineaţă; am sunat-o pe soţia lui şi mi-a spus că a plecat la 
ora la care pleacă de obicei. 

— Şi FBl-ul ce face? 

— Nu credem că a avut un accident de maşină, dar e prea 
devreme să-l dăm la persoane dispărute. Doar că nu e stilul lui 
Doud. E un tip pe care poţi să te bizui, un familist convins. Mai 
întâi Walsh şi acum chestia asta. Ce dracu’ se întâmplă, Alex? E 
mâna lui, nu-i aşa? 


102 

Ne vâna oare? Mai întâi murise agentul James Walsh şi acum 
dispăruse Doud. Nu aveam nici o certitudine că evenimentele 
aveau vreo legătură unul cu altul, dar trebuia să presupunem că 
ar putea fi aşa. E mâna lui, nu? 

Stabilisem o întâlnire cu doctorul Cioffi, aşa că trebuia să mă 
duc. Făcusem nişte cercetări în legătură cu Cioffi şi cu alți câţiva 
psihiatri de la Hazelwood. Cioffi însuşi era veteran de război; 
fusese de două ori în Vietnam şi lucrase în alte șapte spitale ale 
veteranilor înainte de a ajunge aici. Era el Creierul? Cu siguranţă 
că trecutul lui era legat de psihologia deviantă, dar şi al meu la 
fel. 

Când am intrat la el în birou, doctorul Cioffi şedea la o masă şi 
scria ceva. Era cu spatele la fereastră, pe un scaun de nuiele cu 
o husă din acelaşi material cu draperiile. 

Nu-l vedeam foarte bine, dar ştiam că el mă putea observa. 
Ce jocuri ne mai jucăm şi noi, doctorii de creiere! 

În cele din urmă ridică privirea, având aerul că este surprins 
să mă vadă acolo. 

— Domnule detectiv, îmi cer scuze. Eram foarte cufundat în 
ceea ce făceam. 

S-a ridicat de pe scaun şi mi-a făcut semn să iau loc. 

— Am discutat cu doctorul Marcuse despre dumneavoastră. 
Ne-am dat seama că am fost cam duri în ziua în care ați venit cu 
celălalt detectiv. Cred că ideea de a avea poliţişti care umblă 
peste tot prin secţii ne stingherea puţin. Oricum, am auzit că 
sunteţi un foarte bun consilier pe probleme mintale. 

Am refuzat să muşc din momeală. El era doctor; eu eram 
consilier pe probleme mintale. l-am vorbit doctorului 
Cioffi de lista cu suspecți pe care o întocmisem. Mi-a luat lista şi 
a aruncat o privire rapidă pe ea. 

— Bineînţeles, îi cunosc pe toţi aceşti pacienţi şi sunt sigur că 
unii dintre ei sunt suficient de nervoşi pentru a fi violenţi. 
Anderson şi Hale au comis chiar crime în trecut. E greu însă de 
imaginat că vreunul dintre ei a organizat o serie de jafuri atât de 
îndrăzneţe. Şi, desigur, credeţi că ar mai fi aici dacă ar avea toţi 
aceşti bani? Cu siguranţă că eu n-aş mai rămâne. 

Chiar aşa, doctore Cioffi? M-AM ÎNTREBAT. 

Apoi mi-am petrecut mai mult de o oră cu doctorul Marcuse, 
care avea un birou mai mic chiar lângă al doctorului Cioffi. Mi-a 


plăcut să stau de vorbă cu el şi timpul parcă a zburat. Marcuse 
era energic, inteligent şi încerca să fie extrem de cooperant, sau 
cel puţin aşa lăsa impresia. 

— Cum se face că aţi ajuns aici, la Hazelwood? l-am întrebat. 

— E o întrebare bună, dar răspunsul e complicat. Tatăl meu a 
fost pilot. Şi-a pierdut ambele picioare în al doilea război 
mondial. De la şapte ani mi-am petrecut timpul prin spitale ale 
veteranilor. Le uram cu patimă şi pe bună dreptate. Cred că îmi 
doream să le transform în locuri mai bune decât cele prin care 
trecuse tata. 

— Şi reuşiţi? 

— Sunt aici de mai puţin de opt luni. Am venit în locul 
doctorului Francis, care s-a transferat la un spital al veteranilor 
din Florida. Nu prea sunt bani pentru a susţine aceste instituţii. 
E o ruşine naţională şi nimănui nu pare să-i pese. Ar trebui să se 
facă emisiuni în legătură cu spitalele veteranilor până când 
cineva va lua atitudine. Alex, chiar nu ştiu ce să spun în legătură 
cu criminalul. 

— Nici tu nu crezi că se ascunde aici? 

— Dacă este aşa, atunci chiar este un geniu criminal. Dacă 
este aici, atunci ne-a prostit pe toţi. 


103 

Te văd, doctore Cross. Te urmăresc, iar tu habar nu ai cine 
sunt. Aş putea să te ating dacă aş vrea. 

Sunt mult mai deştept decât tine şi mult mai deştept decât 
crezi tu că sunt. E un adevăr verificabil. S-au făcut vagoane 
întregi de teste de inteligenţă. O mulţime de teste psihologice 
dintre cele mai rafinate. Mi-ai văzut rezultatele? Ai fost 
impresionat? 

Şedeam la depărtare de un scaun în pauza de ieri-dimineaţă. 
Ţi-am studiat trăsăturile. Privirea mea ţi-a studiat corpul bine 
antrenat. Mă gândeam că poate mă înşel şi tu nu eşti cu 
adevărat Alex Cross. Eram atât de aproape încât te-aş fi putut 
apuca de gât. Te-ar fi surprins? 

Recunosc că venirea ta aici m-a surprins. Ţi-am văzut 
fotografia - eşti foarte cunoscut - şi dintr-o dată ai apărut. Ai 
făcut să se împlinească toate visele şi fanteziile mele paranoice. 

De ce ai venit aici, doctore Cross? Cum dracu' de m-ai găsit? 
Chiar eşti atât de bun? 

Asta-i întrebarea pe care mi-o tot pun. E litania pe care mi-o 
repet întruna. 

De ce a venit aici, Alex Cross? Cât de bun este? 

Iti voi pregăti o surpriză. Voi face un plan special în cinstea ta. 

Te urmăresc cum mergi pe culoar, atent să nu zdrăngăni 
cheile şi, pe măsură ce privesc, fac un nou plan. 

Acum şi tu faci parte din el. 

Fii foarte atent, doctore Cross, eşti mult mai vulnerabil decât 
crezi. Habar n-ai. 

Ştii ce? Cred că te voi atinge. 


104 

— Spitalul pare a fi o pistă falsă, Betsey. l-am verificat pe toţi 
- doctori, asistente, pacienţi. Nu ştiu dacă ar trebui să ne mai 
întoarcem la Hazelwood săptămâna viitoare. Poate că ceea ce 
ne-a spus Brian Macdougall ne-a indus în eroare. Poate Creierul 
se joacă cu noi. Aveţi ceva noutăţi în legătură cu Walsh sau 
Doud? 

Betsey a negat dând din cap. Vedeam durerea şi dezamăgirea 
din ochii ei. 

— Doud nu a apărut încă. Nu ştim nimic. A dispărut. 

Eram în biroul ei şi aveam amândoi picioarele pe masă. Beam 
ceai cu gheaţă direct din sticlă, împărtăşindu-ne suferinţa. 
Betsey ştia să asculte când voia sau când avea nevoie. 

— Spune-mi ce ai aflat până acum, Alex. Vreau să aud tot şi 
să-mi pun puţin în funcţiune creierul. 

— N-am găsit nimic care să facă legătura între pacienţi sau 
personal şi jafurile de la MetroHartford sau celelalte bănci. Nici 
un pacient nu pare capabil de crimă. Nici doctorii nu m-au 
impresionat prea mult. Marcuse ar fi capabil, dar cred că este 
unul dintre băieţii buni. O jumătate de duzină de agenţi au 
puricat totul la Hazelwood fără a găsi nimic. Voi reciti dosarele 
în week-end-ul ăsta. 

— Dar tu crezi că l-am pierdut? 

— Suntem din nou în aceeaşi situaţie - fără suspecți. 
Creierul pare să dispară de pe faţa pământului când şi-o 
doreşte. 

S-a frecat cu mâinile la ochi şi m-a privit din nou. 

— Ministerul Justiţiei a investit mult în povestea lui Brian 
Macdougall. Sunt nevoiţi să-şi continue cercetările la Hazelwood. 
Apoi vor verifica şi la celelalte spitale ale veteranilor din ţară. 
Asta înseamnă că şi eu trebuie să continuu pe aceeaşi pistă. 
Crezi că Macdougall şi banda lui s-au înşelat? 

— Poate s-au înşelat, poate au fost păcăliţi sau poate 
Macdougall a inventat toată povestea ca să obţină ce vrea. 
După cum am mai spus, voi citi din nou dosarele. N-am de gând 
să renunţ. 

— Aşadar ai de gând să lucrezi tot week-end-ul? Păcat. Pari a 
avea nevoie de pauză. 

— Ai tu vreo propunere? 

A râs şi expresia ei o făcea irezistibilă. A suflat în sticla de 


ceai cu gheaţă. 

— Cred că a venit vremea, Alex. Avem nevoie amândoi să ne 
distrăm după vechile obiceiuri. Ce spui dacă vin să te iau 
sâmbătă pe la prânz? 

Am dat din cap, dar râdeam. 

— Asta înseamnă că eşti de acord? 

— Exact. Cred că am nevoie de amuzament clasic. De fapt, 
sunt sigur. 


105 

Aşteptam cu nerăbdare după-amiaza de sâmbătă. Am făcut o 
mulţime de lucruri cu copiii, am fost la cumpărături şi la noua 
grădină zoologică din Southeast. Am încercat să nu mă gândesc 
la Creier, la agenţii Walsh şi Doud, la spitalul Hazelwood, la 
crime şi dezastre. 

Betsey a ajuns exact la ora douăsprezece în Saab-ul ei 
albastru. Maşina fusese spălată, poate chiar lustruită. Părea 
nouă şi strălucitoare, iar ziua promițătoare. 

Ştiam că Jannie ne urmărea de la fereastră, aşa că m-am 
întors, m-am strâmbat şi i-am făcut cu mâna. Mi-a răspuns şi 
zâmbetul i s-a întins pe toată faţa. Urmărea împreună cu pisica 
Rosie desfăşurarea aventurii mele. 

M-am aplecat pe geamul maşinii. Betsey era îmbrăcată cu o 
haină de piele subţire şi o cămaşă albă, de mătase. Arăta 
fabulos când îşi dorea şi cred că azi voia aşa ceva. 

— Eşti tot timpul punctuală şi exactă precum Creierul. 

— Ce final spectaculos ar fi ăsta: ca eu să fiu Creierul. Mă 
prinzi pentru că am făcut o greşeală fatală. A început să-mi 
placă de tine. 

— ie îţi place de mine? am întrebat-o urcând în maşină. 

A zâmbit fermecător. 

— Doar nu o să renunţ la week-end-ul ăsta greu câştigat. 

— Aşadar, unde mergem? 

— Ai să vezi. Am un plan genial. 

— Nici nu mă mir. 

Zece minute mai târziu a intrat cu maşina în parcarea 
hotelului Four Seasons de pe Pennsylvania Avenue. Steagurile 
se mişcau uşor în bătaia vîntului. Curtea era acoperită cu iederă, 
oferind un spectacol plăcut. 

— Cum ţi se pare? m-a întrebat puţin nesigură. 

— Foarte bine. Şi la îndemână. Planul tău e perfect. 

— De ce să fi irosit timp pe drum? mi-a spus zâmbind 
irezistibil. 

Atitudinea ei era revoltătoare pentru un agent FBI atât de 
inteligent şi ambițios ca ea. Îmi plăcea stilul ei; ştia să obţină 
ceea ce voia. Mă întrebam dacă i se întâmpla aşa ceva de 
obicei. 


Făcuse deja rezervările, aşa că am fost conduşi direct într-o 
cameră de la ultimul etaj. Am mers în urma ei până acolo pentru 
că îmi plăcea să o studiez. 

— Aveţi nevoie de ceva? ne-a întrebat tânărul care ne 
condusese în apartament. 

l-am dat bacşiş. 

— Îţi mulţumesc că ne-ai arătat camera. Singurul lucru pe 
care te rugăm să-l faci este să închizi uşor uşa când ieşi. 

— Serviciul nostru de cameră este cel mai bun din 
Washington. 

— Mulţumim. Uşa, i-a spus Betsey fâcându-i semn cu mâna 
de „la revedere”, cu blândeţe. 


106 

Betsey îşi scosese deja jacheta şi era în braţele mele înainte 
ca uşa să fie închisă. Ne sărutam şi ne mişcam de parcă 
executam un dans plin de graţie, irezistibil pentru mine. Ne 
plăceam unul pe altul şi ăsta era un lucru bun. Distracţie de 
modă veche, doar asta îmi promisese, nu? 

O simţeam pe Betsey zvâcnind, dar îmi dădea o senzaţie 
plăcută să o ţin în braţe. Era mică şi uşoară, dar şi atletică şi 
puternică. Era deşteaptă şi serioasă, dar şi amuzantă, ironică şi 
extrem de sexy. 

Ne-am dus spre pat şi am căzut pe el. Nu ştiu cine avea 
iniţiativa, dar nici măcar nu conta. Mi-am îngropat faţa în bluza 
ei de mătase. 

M-am uitat în ochii ei căprui. 

— Ai fost cam sigură de tine... Să faci rezervările şi tot restul. 

— Era timpul. 

Am dezbrăcat-o rând pe rând de bluza albă, mătăsoasă, şi de 
fusta neagră, scurtă. Am mângâiat-o uşor pe faţă, apoi pe mâini 
şi pe picioare. Cred că dezbrăcatul ne-a luat o jumătate de oră. 

— Îmi place atingerea ta, a murmurat ea. Te rog, nu te opri. 

— Nu am de gând. Şi mie îmi place să te ating. Tu să nu te 
opreşti. 

— O, Doamne, cât e de bine! A/ex! 

Am sărutat-o unde o mângâiasem mai înainte. Era fierbinte. 
Am sărutat-o pe buze foarte mult timp. 

Am mai dansat puţin, ţinându-ne în braţe, sărutându-ne şi 
mângâindu-ne reciproc. Aveam tot timpul la dispoziţie. Doamne 
cât îmi lipsise. 

— Acum, te rog, a şoptit unul dintre noi în cele din urmă. 

Cu siguranță venise momentul! 

Am intrat uşor, foarte uşor. Am continuat s-o explorez până la 
limită. Eram deasupra, dar mă sprijineam în braţe. Ne mişcam 
împreună şi totul părea atât de uşor şi de normal. A început să 
murmure fără să spună neapărat ceva şi mă făcea să vibrez ca 
o vioară. 

— Îmi place să fiu cu tine, i-am spus. Mult. Chiar mai mult 
decât mă aşteptam. 

— Şi mie. Ti-am spus că o să ne placă mai mult decât să 
urmărim Creierul. 


— Îmi place mult mai mult. 


— Acum! Te rog. 

107 

Am adormit ceva mai târziu, ţinând-o pe Betsey în braţe. 

Când m-am trezit, mi-am dat seama că era deja ora şase. 
Oricum, nu conta ora şi nici măcar ziua. Am sunat acasă să văd 
ce fac ai mei. Erau bucuroşi că ieşisem şi că mă mai distram şi 
eu. 

Mi-era bine. Mă uitam la Betsey cum doarme dezbrăcată 
lângă mine şi aş fi vrut să pot face asta mult timp. M-am gândit 
să pregătesc o baie fierbinte pentru amândoi. Ar fi bine? De ce 
nu? 

În baie am găsit un flacon cu spumă. Întotdeauna era cu un 
pas înaintea mea. M-am întrebat dacă îmi făcea plăcere asta şi 
mi-am dat seama că nu mă deranja deloc. 

Cada se umplea uşor cu apă când am auzit-o în spatele meu. 

— Ce bine! Îmi doream să facem o baie cu spumă. 

M-am întors şi am privit-o; era tot dezbrăcată. 

— Te-ai gândit deja la asta, nu? 

— Da, adesea. Ce crezi că fac în timpul şedinţelor ălora 
interminabile? 

Câteva minute mai târziu am intrat împreună în cadă. Era 
extrem de bine, antidotul perfect după o muncă solicitantă şi 
frustrările pe care le acumulasem în ultima lună. 

— Îmi place atât de mult să fiu cu tine, a murmurat uitându- 
se la mine. Nu vreau să mai ies de aici sau să ne despărţim. Mă 
simt de parcă aş fi în rai. 

— Serviciul la cameră este excelent. Cel mai bun din 
Washington. Probabil că ar veni direct în cadă dacă le-am cere-o 
frumos. 

— Hai să vedem. 


108 

Am continuat în aceeaşi atmosferă perfectă, de vis, tot restul 
zilei de sâmbătă şi duminică dimineaţa. Singura problemă era 
că timpul se scurgea mult prea repede. 

Cu cât petreceam mai mult timp cu Betsey, discutând, cu atât 
îmi plăcea mai mult. Îmi plăcea deja dinainte de a ajunge la Four 
Seasons. Ce putea să-mi displacă? O singură dată, sâmbătă, am 
discutat puţin despre cazul nostru. Betsey se întreba dacă eram 
şi noi în pericol. Îşi punea problema dacă ne urmăreşte şi pe noi. 
Nu ştiam nici unul răspunsul, dar ne aduseserăm amândoi 
pistoalele. 

Duminică dimineaţă pe la zece am luat micul dejun la piscină, 
şezând pe şezlonguri acoperite cu prosoape pufoase. Am citit 
Washington Post şi New York Times. Din când în când ni 
se mai aruncau priviri curioase, dar Four Seasons este genul de 
hotel în care oamenii care locuiesc acolo au văzut de toate la 
viaţa lor. În plus, sunt sigur că aveam amândoi un aer fericit şi 
mulţumit. 

Ar fi trebuit să mă aştept la asta. Nu-mi dau seama de ce, dar 
deodată am început să mă gândesc la persoana din spatele 
tuturor jafurilor, crimelor şi răpirilor: Creierul. Am încercat să 
alung aceste gânduri fără să reuşesc. Nu scapi uşor de vechile 
obiceiuri. 

M-am uitat la Betsey. Ţinea ochii închişi şi părea foarte 
relaxată. De dimineaţă îşi făcuse unghiile cu o ojă roşie, 
strălucitoare şi se dăduse pe buze cu aceeaşi culoare. Nu mai 
arăta ca un agent FBI. Era frumoasă şi sexy şi îmi plăcea grozav 
timpul petrecut împreună. 

Nu voiam s-o deranjez. Îşi câştigase aceste momente de 
relaxare şi şedea atât de liniştită şi calmă în şezlong. 

— Betsey? 

A zâmbit, dar a continuat să ţină ochii închişi. S-a mişcat în 
căutarea unei poziţii mai confortabile. 

— Sigur. Mi-ar plăcea să ne întoarcem amândoi în cameră. Aş 
renunţa chiar şi la senzaţia asta plăcută pe care o simt acum. Ar 
trebui să ne lăsăm prosoapele pe şezlonguri, poate vor mai fi 
aici când ne întoarceam. 

Am zâmbit şi am masat-o uşor pe spate. 

— Chiar nu vreau să fac asta, Betsey, dar putem să discutăm 
puţin despre caz? Despre e/? 


A deschis ochii, brusc foarte concentrată. Această trans- 
formare spontană m-a uimit. Era mai obsedată de muncă decât 
mine. 

— Despre ce vrei să vorbim în legătură cu e/? La ce te 
gândeşti? 

M-am aşezat pe marginea scaunului ei. 

— În ultimele două săptămâni nu am făcut altceva decât să 
ne ocupăm de răpirea de la MetroHartford şi de interogatoriul lui 
Macdougall. În tot acest timp am lăsat deoparte primele cazuri 
de la bănci. Vreau să mă uit din nou peste toate dosarele pe 
care le avem, chiar şi peste cele ale angajaţilor. 

— Bine, sigur, dar nu mai înţeleg nimic. Ce urmăreşti, Alex? 
Ce căutăm? 

— La banca First Union au fost ucişi patru angajaţi. Mi se pare 
că este lipsit de logică. Presupunerea noastră de la început a 
fost că încerca să dea un exemplu, dar de ce patru? Nu mi se 
pare normal. 

A închis din nou ochii. Puteam să văd rotiţele mecanismului 
mental învârtindu-se cu repeziciune. 

— Voia să se răzbune pe banca asta şi voia şi banii. 

— Pare a fi exact felul în care gândeşte el. Eficient şi 
meticulos. Nu-i scapă nimic. 

Betsey deschise ochii, uitându-se fix la mine. 

— Doar o altă chestie foarte importantă... 

Am sărutat-o uşor pe buze. 

— Care? 

— Tot vreau să ne întoarcem amândoi în cameră. Şi apoi 
putem să citim toate dosarele pe care le vrei. 

Am râs. 

— Mi se pare un plan foarte inteligent, mai ales prima parte. 


109 

Am ajuns în biroul operativ al FBl-ului pe la trei după-amiază. 
Betsey sunase înainte, aşa că dosarele ne aşteptau pe masă. Le- 
am citit şi le-am răscitit. Am comandat de două ori sandvişuri şi 
suc de la chioşcul din colţ. 

— De ce oare suntem amândoi aşa de porniţi? mi s-a adresat 
ea într-un târziu. 

— Probabil că el i-a ucis pe Walsh şi pe Mike Doud. E nebun 
de legat şi este încă în libertate. Asta-i înfricoşător. 

— Noi suntem nebuni de legat şi uite unde am ajuns din 
cauza asta. Dă-mi şi mie, te rog, teancul ăla de dosare. 
Dumnezeule, cât de bine şi de frumos a fost la Four Seasons. 

Pe la unsprezece am găsit o poză alb-negru într-unul din 
dosarele angajaţilor. 

— Betsey? 

— Mda. 

— Tipul ăsta a fost şeful securităţii băncii. Acum este pacient 
la Hazelwood. Îl cunosc; am vorbit cu el săptămâna asta. În 
fişele de la spital nu este menţionat niciunde că ar fi lucrat 
vreodată la First Union. El este individul pe care îl căutăm. 

Am căzut de acord să merg cu Sampson la Hazelwood a doua 
zi dimineaţă. Intre timp, ea urma să strângă toate informaţiile 
pe care le găsea în legătură cu Frederic Szabo. Nenorocitul de 
Szabo! 

Era posibil ca Szabo să nu fie implicat, dar lucrurile nu păreau 
să stea aşa. Szabo fusese şeful serviciului de securitate de la 
First Union. Era pacient la Hazelwood şi, în plus, era înalt şi 
avea barbă. Se potrivea cu descrierea lui Brian Macdougall. 
Profilul lui psihologic includea şi fantezii paranoice în legătură cu 
multe personalităţi, inclusiv câteva persoane din topul celor mai 
bogaţi oameni. Doar că părea prea neajutorat pentru a fi 
Creierul. 

Unul dintre motivele care îl incriminau era faptul că nu 
găsisem nicăieri în fişele de la spital vreo referire la situaţia lui 
de fost angajat al băncii. Se presupunea că Szabo lucrase din 
când în când de la întoarcerea din Vietnam. Acum ştiam că 
minţise. 

Conform profilului său psihiatric, Szabo suferea de tulburări 
paranoice de personalitate. Avea o totală lipsă de încredere în 
oameni, în special în afacerişti, şi credea că toată lumea 


încearcă să-l exploateze şi vrea să-i facă rău. Era convins că, 
dacă ar avea încredere în cineva, orice ar spune ar fi folosit 
împotriva sa. Pe durata căsniciei sale, de doi ani, Szabo suferise 
de hipersensibilitate patologică şi fusese gelos pe soţia lui. Se 
credea că era pe drumuri de la divorţ. În cele din urmă a ajuns 
la Hazelwood, cu trei ani înainte de jafuri, la un an după ce 
fusese concediat de la First Union. În timpul repetatelor şederi la 
Hazelwood se comportase ca o persoană singuratică şi rece. Nu 
avea legături nici cu pacienţii, nici cu personalul spitalului. Nu-şi 
făcuse prieteni, dar nu părea să facă rău nimănui. Putea să 
iasă din spital când voia. 

După ce i-am recitit fişa psihologică, mi-am dat seama că 
slujba pe care o avea la bancă se potrivea perfect cu problemele 
sale mintale. Ca mulţi alţi paranoici, Szabo îşi căutase un 
serviciu care presupunea o comportare moralizatoare şi punitivă 
acceptată de societate. In funcţia de coordonator al serviciului 
de securitate se putea concentra asupra nevoii sale de a preveni 
atacurile venite oricând, din partea oricui. Protejând banca, 
inconştient se proteja pe sine. 

Culmea ironiei, organizând o serie de jafuri duse la bun sfârşit 
cu succes, el dovedise, cel puţin simbolic, că nu era nici o 
posibilitate de a se proteja pe sine de atacurile celorlalţi. Poate 
asta încerca să şi demonstreze. 

Lipsa lui de încredere făcuse dificil tratamentul, dacă nu chiar 
imposibil. Se internase de patru ori în ultimele optsprezece luni. 
Oare se folosise de spital ca paravan pentru alte activităţi? Îşi 
alesese Hazelwood drept ascunzătoare? 


Şi întrebarea cea mai încuietoare era: de ce rămăsese încă 


acolo? 


110 

Luni dimineaţă m-am prezentat la serviciu, la Hazelwood. 
Purtam haine largi, ca să nu se vadă că port pistol. Un agent FBI, 
Jack Waterhouse, fusese trimis la spital ca să ne ajute. Sampson 
continua să figureze ca îngrijitor, dar se ocupa numai de etajul 
cinci. 

În continuare, Szabo nu făcea nimic care putea trezi bănuieli 
sau care să-l dea de gol. Trei zile la rând nu a ieşit din secţie. 
Marea parte a timpului dormea şi, din când în când, mai lucra pe 
un laptop. 

Ce dracu’ făcea? Ştia că-l urmărim? 

Miercuri seara, după schimbul de ture, m-am întâlnit cu 
Betsey în clădirea administraţiei. Avea din nou aspectul serios, 
obişnuit. Câteodată, părea o altă persoană, distantă şi foarte 
preocupată. 

Era evident că suferea de aceleaşi frustrări ca şi mine. 

— A pregătit planul ăsta vreme de patru ani, da? Se 
presupune că are cincisprezece milioane de dolari ascunşi pe 
undeva. Pentru care a ucis o mulţime de oameni. Şi acum stă 
liniştit la Hazelwood? Nu pot să cred. 

l-am spus ce gândeam în legătură cu Szabo. 

— Suferă de paranoia avansată şi e psihopat. S-ar putea chiar 
să ştie că suntem aici. S-ar putea să fie o idee bună să plecăm 
din spital şi să continuăm supravegherea din afară. Doctorul 
Cioffi i-a redat privilegiile, aşa că poate să vină şi să plece când 
vrea. 

În timp ce vorbeam, Betsey se trăgea de nasturii bluzei. Mi- 
era frică să nu înceapă să-şi smulgă părul. 

— Dar nu pleacă nicăieri. E un amărât în vârstă de 
cincizeci de ani. 

— Ştiu, Betsey. Îl urmăresc pe Szabo dormind şi jucându-se 
pe internet de trei zile. 


— Aşadar, a făcut cinci crime perfecte şi acum s-a retras la 
moşie. 

— Da, moşia de glumeţi. 

— Vrei să-ţi spun ce am făcut azi? 

Am încuviinţat din cap. 

— Am fost la First Union şi am încercat să discut cu toţi cei 
care lucrau acolo când era şi Szabo angajatul băncii. Toţi îl 


considerau foarte dăruit muncii pe care o făcea. Era obsedat de 
eficienţă şi ţinea să facă treaba exact la momentul oportun. Unii 
dintre angajaţi glumeau pe seama lui din pricina asta. 

— Cum glumeau? 

— Îi dăduseră o poreclă, Alex, îi spuneau Creierul. Numele 
era o glumă. Era o glumă pe seama lui Szabo. 

— Şi acum, după ce a luat-o în serios, glumeşte el pe seama 
noastră. 


111 

A doua zi dimineaţă s-a întâmplat cel mai ciudat lucru cu 
putinţă. Pe când trecea pe hol, Szabo s-a frecat de mine. S-a 
arătat jenat şi şi-a cerut scuze, pretinzând că se dezechilibrase, 
dar eram aproape sigur că o făcuse intenţionat. Ce rahat 
urmărea? 

O oră mai târziu l-am văzut plecând din secţie şi eram sigur 
că ştia că-l urmăresc cu privirea. De cum a ieşit, am fugit la uşă. 

— Unde se duce Szabo? l-am întrebat pe cel care-i dăduse 
drumul. 

— La TF. Are permisiune să iasă din spital, aşa că poate să se 
ducă unde vrea. 

Vegetase atâta timp în secţie încât plecarea lui mă luase prin 
surprindere. 

— Spune-i asistentei şefe că a trebuit să plec. 

— Spune-i tu, a încercat să mă repeadă îngrijitorul. 

— Spune-i! E important! 

Am ieşit din secţie şi am coborât cu liftul la parter. TF 
însemna Terapie Fizică şi Frederic Szabo ura sălile de gim- 
nastică. Mi-am amintit că citisem asta în fişa lui. Unde se ducea 
de fapt? 

Am ieşit afară şi l-am văzut pe Szabo strecurându-se printre 
clădiri. înalt şi bărbos - exact ca în descrierea făcută de 
Brian Macdougall. 

N-am fost surprins să-l văd că trece pe lângă secţia de terapie 
fără să intre. Părea nervos şi agitat. În cele din urmă s-a uitat în 
direcţia mea şi eu m-am tras înapoi. Nu cred că m-a văzut. Sau 
poate că da? 

Szabo şi-a continuat dmmul şi a ieşit pe poarta spitalului. A 
luat-o spre sud, pe strada extrem de circulată, fără să-şi facă 
nici o grijă. Să fie el Creierul? 

A urcat într-unul dintre cele trei taxiuri parcate în faţă la 
Holiday Inn. 

M-am grăbit să ajung şi eu la următorul şi i-am spus şoferului 
să urmărească maşina care plecase. Taximetristul era indian. 

— Unde mergem, domnule? 

— Habar nu am, i-am răspuns, arătându-i legitimaţia de 
poliţist. 

— Of, Doamne! Ce ghinion am şi eu. Parcă am fi în filme - 


urmăreşte taxiul acela. 


112 

Szabo a coborât din maşină pe Rhode Island Avenue şi eu i- 
am urmat exemplul. A făcut câţiva paşi, cu aerul că se uită la 
vitrine. Părea mult mai relaxat acum şi ticurile nervoase erau 
mai puţin evidente decât la spital. Probabil pentru că se 
prefăcuse. 

In cele din urmă a intrat într-o clădire la parterul căreia era o 
curăţătorie chinezească. _ 

Ce-o fi căutând acolo? Incerca să găsească o altă ieşire? Dar 
apoi am văzut o lumină aprinzându-se la etajul doi şi am 
remarcat silueta lui Szabo la geam. 

Mintea mea lucra intens încercând să găsească toate 
variantele de răspuns. Nici o persoană de la Hazelwood nu ştia 
că Szabo avea un apartament în Washington; informaţia asta nu 
era pe nici o fişă. 

Se credea despre Szabo că se mută dintr-un loc într-altul, că e 
neajutorat, nu face rău nimănui şi nu are nici o casă. Era iluzia 
pe care o crease el. In cele din urmă îi aflasem unul dintre 
secrete. Ce să însemne asta? 

Am aşteptat în stradă. Nu simţeam nici un posibil pericol. 

Era în clădire de mai bine de două ore. Nu l-am mai văzut 
apărând la geam. Oare ce făcea acolo? Timpul trece repede 
când eşti pe marginea prăpastiei. 

Apoi lumina din apartament s-a stins. Urmăream clădirea cu 
toate simţurile în alertă. Szabo n-a ieşit şi asta m-a îngrijorat. 
Unde era? 

La mai bine de cinci minute după ce se stinsese lumina l-am 
văzut apărând în cadrul uşii. Ticurile nervoase păreau să-i 
revină. Poate erau chiar adevărate. S-a frecat la ochi de câteva 
ori şi s-a scărpinat în bărbie. Trăgea întruna de cămaşă şi şi-a 
trecut de trei-patru ori mâna prin păr. 

Oare persoana din fața mea era Creierul?Părea imposibil. Dar 


dacă era, unde ne ducea pe noi treaba asta? 
Szabo se tot uita nervos în lungul străzii, dar eu stăteam 


ascuns în umbra altei clădiri. Eram sigur că nu mă vede. De ce 
se temea? 

In cele din urmă a plecat, urmând acelaşi traseu pe care 
venise. Apoi a făcut semn unui taxi să se oprească. 

Nu l-am urmărit. Aş fi vrut, dar aveam alte planuri, mai 
urgente. Trebuia să-mi verific bănuielile. Am traversat strada şi 


am intrat în clădirea în care îşi petrecuse cea mai mare parte a 
după-amiezei. 

Trebuia să descopăr ce facea Szabo acolo. Trebuie să 
recunosc că mă înnebunea. Incepeam să am ticuri nervoase din 
cauza lui. 


113 

M-am folosit de un şperaclu mic şi foarte util pentru a intra în 
apartamentul lui Szabo cât ai spune „peşte”. Nimeni nu avea să 
afle că fusesem acolo. 

Plănuisem să arunc o privire rapidă şi să plec urgent. Nu 
credeam că lăsase vreo dovadă care să facă legătura cu răpirea 
de la MetroHartford sau cu celelalte jafuri, dar trebuia să verific. 
Trebuia să aflu mai multe despre Szabo decât ştiau doctorii şi 
asistentele de la Hazelwood. Simţeam nevoia să-l înţeleg. 

Colecţiona cuțite de vânătoare şi arme de epocă: puşti din 
Războiul Civil, Lugere nemţeşti şi Colt-uri americane. Avea şi 
suveniruri din Vietnam: o sabie de ceremonie şi un drapel al 
batalionului K10 NVA din Vietnamul de Nord. Avea o mulţime de 
cărţi şi reviste. Rău/ pe care îl fac bărbaţii, Crimă şi 
pedeapsă, American Scientifi c. 

Până acum nu găsisem nimic surprinzător în afara faptului că 
avea un apartament. 

M-am întrebat cu voce tare: 

— Szabo, tu eşti Creierul? Ce joc diabolic faci, omule? 

Am verificat rapid camera de zi, un dormitor mic şi o 
cămăruţă folosită ca birou. 

Aici ai plănuit totul, Szabo? 

O scrisoare scrisă de mână era pe birou. Părea recentă. Am 
citit-o. 

Domnului Arthur Lee 

Curățătoria A. Lee 

Această scrisoare este una de avertizare şi, dacă aş fi în locul 
tău, aş lua-o în serios. 

Acum trei săptămâni am lăsat nişte haine la curățat, înainte 
de a trimite _hainele_întocmesc_ întotdeauna o listă cu toate 
articolele şi o descriere a fiecăreia. 

O_ copie o ţin pentru mine! 


Lista este ordonată şi eficientă. 

Scrisoarea menţiona ce haine îi lipseau lui Szabo. Vorbise cu 
cineva de la curăţătorie care-i promisese că-i va trimite hainele 
şi n-o făcuse. 

Am venit la curățătorie şi am vorbit cu TINE. M-am înfuriat 
când TU mi-ai spus că hainele nu sunt la tine. Apoi insulta finală. 


Imi spui că, probabil, le-a furat portarul. 
Nu există nici un_împuţit de portar! Locuim amândoi ín 


aceeaşi clădire! 
Consideră-te avertizat. 
Frederic Szabo. 

Ce dracu' era asta? Îmi puneam întrebarea în timp ce 
terminam de citit ciudata, nebuneasca scrisoare aparent lipsită 
de sens. 

Dădeam întruna din cap. Să fie curăţătoria următoarea lui 
ţintă? Plănuia să facă ceva împotriva lui Lee? Creierul? 

Am deschis sertarele unui birouaş şi am găsit mai multe 
scrisori adresate altor companii: Citibank, Chase, First Union, 
Exxon, Kodak şi multe altele. 

M-am aşezat şi am răsfoit scrisorile. Toate erau de 
ameninţare. Scrise cu ură. Totul se potrivea cu descrierea lui 
Szabo de la spital: paranoic, supărat pe lume, un nebun de 
cincizeci şi unu de ani care fusese dat afară din toate slujbele pe 
care le avusese. 

În loc să se limpezească, problema cu Szabo devenea din ce 
în ce mai confuză. Am căutat deasupra unui dulap şi am găsit 
alte hârtii. 

Erau planurile tuturor băncilor care fuseseră jefuite. 

Şi o schiţă a hotelului Renaissance Mayflower. 

— lisuse, el e! am rostit cu voce tare. Totuşi, ce căutau 
planurile aici? 

Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat mai apoi. Poate a 
fost o schimbare de luminozitate sau am zărit o mişcare cu 
coada ochiului. 

Am întors capul şi am încremenit. Inima îmi bătea să-mi sară 
din piept. 

Un bărbat, cu masca preşedintelui Clinton se îndrepta spre 
mine. Avea un cuţit în mână şi mă striga pe nume. 


114 

— Cross! 

Am întins mâinile încercând să opresc braţul înarmat care se 
îndrepta către mine, iar cuțitul era asemănător celor pe care le 
găsisem în cealaltă cameră. Dacă era Szabo, era mult mai 
puternic şi mai agil decât lăsa să se creadă la spital. 

— Ce faci? ţipă el. Cum îndrăzneşti să te atingi de lucrurile 
mele? Aceste scrisori sunt personale. 

Părea complet nebun. 

Am pivotat pe piciorul drept şi am lovit mâna care ţinea 
cuțitul. Lama a căzut pe birou. 

Mascatul a gemut şi a înjurat. 

Şi acum? Nu puteam să risc să mă aplec pentru a lua pistolul. 
Bărbatul mascat a apucat din nou cuțitul şi a încercat să mă 
înjunghie. Lovitura a nimerit la câţiva centimetri de mine, 
trecându-mi pe lângă tâmplă. 

— O să mori, Cross! a țipat el. 

Am văzut un press-papier pe birou. Era singurul obiect care 
aducea cât de cât a armă. L-am înşfăcat şi l-am lovit. Am auzit 
un zgomot înfundat când l-am lovit în partea dreaptă a capului. 
A gemut tare şi nervos ca un animal rănit. S-a dat câţiva paşi 
înapoi împleticit, fără să cadă. 

M-am aplecat şi am scos pistolul din tocul pe care îl aveam 
prins la picior. 

A ridicat din nou cuțitul la mine. 

— Stai! i-am strigat. Stai că trag! 

A continuat să se aproprie de mine, mormăind cuvinte 
ininteligibile. A mai ridicat încă o dată cuțitul şi de data asta m-a 
atins la încheietura mâinii drepte. Ardea şi mă durea ca dracu'. 

Am tras şi glonţul l-a lovit în partea superioară a pieptului. Nu 
am reuşit să-l opresc! 

A păşit lateral, s-a redresat şi a venit din nou câtre mine, 
urlând: 

— Să te ia dracu’, Cross! Eşti un nimic! 

Era prea aproape ca să mă feresc şi nu voiam să-l ucid decât 
dacă era absolută nevoie. L-am lovit zdravăn cu capul în piept. 
Am încercat să nimeresc zona în care îl împuşcasem. 

A urlat şi a scăpat cuțitul din mână. L-am cuprins cu braţele, 
strângându-l cât puteam de tare. 

L-am dus aşa prin toată camera până când s-a lovit de un 


perete. S-a cutremurat casa. 

Cineva din apartamentul vecin a bătut în perete plângându-se 
de zgomot. 

— Sună la poliţie, am strigat. Sună la 911. 

ÎI ţintuisem la podea şi se plângea că îi fac rău. A continuat să 
se zbată şi să lupte. L-am lovit în bărbie şi în cele din urmă s-a 
oprit. Apoi i-am scos masca de cauciuc. 

Era Szabo. 

— Tu eşti Creierul, i-am spus gâfâind. 

— N-am făcut nimic. Tu ai intrat în casa mea. Eşti un idiot. 
Toţi sunteţi nişte tâmpiţi! Ascultă-mă, dobitocule! Ascultă! A; 
prins pe cine nu trebuie. 


115 

Era o nebunie şi cuvântul descria cel mai bine această 
arestare dramatică. O echipă de specialişti de la FBI a ajuns în 
apartamentul lui Szabo la mai puţin de o oră. Pe doi dintre ei, 
Greg Wojcik şi Jack Heeney, îi cunoscusem cu alte ocazii. Erau 
cei mai buni oameni din FBI. Au început să cerceteze toată casa 
în amănunţime. 

Am rămas pentru a urmări desfăşurarea cercetărilor. Agenţii 
căutau pereţi falşi sau ascunzători în podea, orice loc unde 
Szabo ar fi putut să ascundă dovezi sau poate chiar cele 
cincisprezece milioane de dolari. 

Betsey a ajuns chiar după venirea specialiştilor. Mă bucuram 
s-o văd. După ce i s-a pansat rana, am încercat să-l interogăm 
pe Szabo. N-a vrut să scoată nici un cuvânt. Părea mai nebun ca 
de obicei: extrem de agitat o clipă, pentru ca în momentul 
următor să se transforme într-o persoană tăcută şi inertă. A 
făcut ceea ce făcea adesea la Hazelwood - m-a scuipat de 
câteva ori; a scuipat până când nu a mai avut salivă, apoi şi-a 
încrucişat braţele şi a tăcut. 

Ţinea ochii strâns închişi şi refuza să se uite la noi sau să ne 
răspundă. In cele din urmă a fost ridicat într-o cămaşă de forţă. 

— Unde sunt banii? s-a interesat Betsey în timp ce Szabo era 
scos din clădire. 

— El este singurul care ştie şi, cu siguranţă, nu ne va spune. 
Niciodată nu m-am mai simţit atât de pe din afară într-un caz. 

Ziua următoare, o vineri, a fost ploioasă şi mizerabilă. M-am 
dus cu Betsey la Centrul de Detenţie Metropolitan unde era 
încarcerat Szabo. 

Presa se adunase în număr mare în fața clădirii. Nici unul din 
noi nu a spus nimic în timp ce treceam pe lângă ei. Ne-am 
ascuns îndărătul unei umbrele şi am intrat în grabă. 

— Şacali mizerabili! mi-a şoptit Betsey. Trei lucruri sunt 
sigure în viaţa asta: moartea, taxele şi interpretarea greşită din 
partea presei. 

— O dată ce cineva scrie că ceva e rău, rău rămâne. 

Ne-am întâlnit cu Szabo într-o cămăruţă anostă de lângă zona 
de detenţie. Nu mai era în cămaşă de forţă, dar părea că este 
pe altă planetă. Avocata numită din oficiu, Linda Cole, era şi ea 
prezentă şi nu părea să-l înghită pe Szabo mai mult decât noi. 

Am fost surprins că Szabo nu-şi luase un avocat celebru, dar 


în general tot ceea ce făcea el mă surprindea. Nu gândea la 
fel ca alţi oameni. În asta consta forţa lui. Asta iubea la el 
însuşi şi, probabil, din cauza asta fusese deconspirat. 

Szabo ne-a ignorat din nou vreme de câteva minute. Am 
încercat împreună cu Betsey să-i punem câteva întrebări, dar 
refuza cu încăpățânare să răspundă. Doza de Halidol fusese 
mărită şi mă întrebam dacă nu cumva din cauza asta era atât de 
pasiv. De fapt, nu credeam asta. Aveam impresia că-şi juca din 
nou piesa de teatru. 

— Nu are nici un rost, mi-a spus Betsey după ce am încercat 
mai mult de o oră să vorbim cu el. 

Avea dreptate, era inutil să ne mai pierdem vremea cu Szabo 
în ziua aceea. Ne-am ridicat să plecăm şi Linda Cole, o femeie 
micuță şi foarte atractivă, ne-a urmat exemplul. Nu spusese mai 
mult de zece cuvinte în ora respectivă. Nici nu avea de ce dacă 
şi clientul ei refuza să vorbească. Brusc însă, Szabo a ridicat 
privirea de pe colţul de masă la care se uitase cel puţin 
douăzeci de minute. S-a uitat direct la mine. 

— N-aţi prins persoana care trebuia. 

Apoi a rânjit aşa cum numai un nebun o poate face. 


116 

M-am întors cu Betsey la Hazelwood şi la mulţimea de treburi 
care ne aştepta acolo. Până la zece şi jumătate în noaptea 
aceea am cercetat împreună cu Sampson tot ce era de cercetat. 
Am reuşit să identificăm nouăsprezece angajaţi care se 
ocupaseră de Szabo; lista revizuită conţinea numele a şase 
terapeuti. 

Betsey le-a pus pozele pe perete, apoi ne-am concentrat 
asupra lor, sperând să descoperim ceva. Unde dracu’ erau 
banii?! Cum reuşise Szabo să organizeze loviturile? 

M-am aşezat. Betsey era deja la a şasea sau a şaptea Coca- 
Cola light şi eu băusem cam tot atâtea cafele. Din când în când 
luam din nou în discuție misterioasa sinucidere a lui James 
Walsh şi dispariția bruscă a lui Michael Doud. Szabo refuzase să 
răspundă la orice întrebare în legătură cu cei doi agenți. De ce 
să-i fi ucis pe cei doi? Care era adevăratul lui plan? Să-l ia 
dracu'! 

— Oare chiar să fie Szabo în spatele a tot ceea ce s-a 
întâmplat, Alex? Chiar este atât de inteligent? Atât de diabolic? 
Atât de nebun? 

— Habar nu am. E târziu, Betsey, şi vreau să plec. Mai e și 
mâine o zi. 

Lumina era orbitoare şi mă jena. Ochii lui Betsey erau roşii. 
Voiam s-o îmbrăţişez, dar erau prea mulţi agenţi prin preajmă. 
Îmi doream să o pot strânge la piept şi să discutăm despre orice 
altceva în afară de acest caz. 

— Noapte bună. Încearcă să dormi puţin. 

— Noapte bună, Alex. Îmi lipseşti, mi-a spus abia şoptit. 

— Ai grijă, fii atentă când mergi acasă. 

— Întotdeauna am grijă. Tu să fii atent. 

Am reuşit să ajung acasă în cele din urmă şi am urcat în 
durmitor. Lucrasem mult prea mult, vreme îndelungată. Poate 
chiar trebuia să renunţ la slujbă. Am adormit instantaneu, dar 
pe la două şi douăzeci m-am trezit. Avusesem în vis o 
conversaţie cu Frederic Szabo. Apoi discutasem cu altcineva în 
legătură cu acest caz. Doamne fereşte! 

Era un moment nepotrivit să fii treaz. De obicei nu ţin minte 
ce visez, ceea ce înseamnă probabil că reprim totul, dar de data 
aceasta m-am trezit cu o imagine clară a ultimelor minute. 


Spărgătorul de bănci Tony Brophy ne descrisese întâlnirea lui 
cu Creierul, cum silueta bărbatului pe care îl întâlnise era 
mascată de lumina reflectoarelor. Ceea ce spusese el nu se 
potrivea cu trăsăturile lui Frederic Szabo nici măcar pe departe. 
Brophy ne vorbise de un nas coroiat şi urechi mari. De forma 
urechilor a pomenit de câteva ori. Vrechi mari - ca o 
maşină cu ambele portiere deschise. Szabo avea urechi 
mici şi un nas obişnuit. 

Brusc mi-a venit în minte altceva. lisuse! Am sărit din pat şi 
m-am uitat pe fereastră până când am reuşit să-mi limpezesc 
imaginea. Apoi am sunat-o pe Betsey. 

A ridicat receptorul după al doilea apel. 

— Sunt eu, Alex, îmi pare rău că te trezesc. Cred că ştiu cine 
e Creierul. 


— Ai avut cumva un vis urât? 
— Da, cu siguranţă. Este un coşmar comun. 


117 

Erau două persoane şi un un singur Creier. La început mi s-a 
părut o nebunie, dar apoi am devenit din ce în ce mai sigur, 
pentru că astfel se legau multe din evenimentele care iniţial 
păreau ilogice. 

Szabo era un Creier, dar porecla îi fusese atribuită în glumă, 
pentru că era prea eficient, prea perfect. Mai exista o a doua 
persoană, un al doilea Creier. El nu era niciodată luat peste 
picior de prietenii lui pentru că nu avea nici prieteni, nici egali. 
El nu scria scrisori de ameninţare din camera de la Spitalul 
Veteranilor. 

Mi-a luat câteva minute să o conving pe Betsey că era posibil 
să am dreptate. Apoi l-am sunat pe Kyle Craig şi, în cele din 
urmă, l-am convins amândoi să ne lase să continuăm cercetările 
într-o direcţie complet diferită. 

A doua zi dimineaţă, la ora unsprezece, m-am urcat împreună 
cu Betsey într-un avion care ne aştepta pe aeroportul Bolling. 
Până în urmă cu câteva săptămâni nu mai fusesem la Bolling, 
dar în ultimul timp se părea că iau avionul de acolo mai des 
decât de pe aeroportul Ronald Reagan. 

Puțin după ora unu am aterizat pe aeroportul internaţional 
Palm Beach, în sudul Floridei. Erau peste patruzeci de grade 
afară şi umiditatea era ridicată, dar nici că-mi păsa. Eram 
extrem de excitat de perspectiva de a găsi răspunsul cu privire 
la acest caz. Ne-au aşteptat câţiva agenţi FBI, dar şi aici tot 
Betsey era responsabilă. Agenţii locali îi raportau ei. După ce am 
plecat de pe micuțul aeroport, am luat-o pe autostrada l-95, 
spre nord. Am mers cam cincisprezece kilometri, apoi ne-am 
îndreptat către est spre ocean şi insula Singer. Soarele arăta ca 
o lămâie care se topeşte pe cerul albastru deschis. 

Pe durata zborului avusesem destul timp să mă gândesc la 
teoria mea cu privire la două Creiere. Cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât eram mai sigur că eram, în sfârşit, pe pista rea 
bună. O imagine extrem de vie îmi revenea din când în când în 
minte. 

Era o fotografie a unui terapeut, doctorul Bernard Francis. 
Fotografia o găsisem într-unul din dosarele angajaţilor de la 
Hazelwood. Celelalte fotografii erau pe pereţii biroului doctorului 
Cioffi. Le văzusem când vorbisem cu el. Bernard Francis era 
înalt, cu fruntea lată, nasul acvilin şi un început de chelie. 


Urechile lui erau mari, clăpăuge. Ca o maşină cu ambele 
portiere deschise. 

Francis fusese terapeutul lui Szabo vreme de nouă săptămâni 
în 1996 şi alte cinci luni în decursul anului trecut. Către sfârşitul 
anului se transferase în Florida pentru a lucra la Spitalul 
Veteranilor din West Palm. O dată stabilită legătura cu Francis, 
celelalte conexiuni veneau de la sine. Francis îl însoţise pe 
Szabo în trei dintre ieşirile acestuia din spital. Plecările nu 
aveau, în sine, nimic ieşit din comun, dar în actualele 
circumstanţe mi se păreau interesante. 

PE DURATA ZBORULUI CĂTRE FLORIDA AM CITIT ŞI TOATE ÎNSEMNĂRILE 
DOCTORULUI ÎN LEGĂTURĂ CU SZABO. UNA DINTRE ACESTEA PUNEA O 


PROBLEMĂ INTERESANTĂ: Oare pacientul chiar şi-a petrecut ultimii 
douăzeci de ani din viață călătorind dintr-un _loc_într-altul şi 
făcând tot felul de munci ciudate? Mi se pare puțin probabil. 
Pacientul suspect are o viață imaginativă extrem de activă şi 
este posibil să ne ascundă multe informații. De ce s-a terminat 


atât de rapid şederea lui la Hazelwood în acest an? 
Şi Betsey, şi eu cunoşteam răspunsul la această întrebare şi 


credeam că şi doctorul Francis îl aflase. În februarie 1996, 
Frederic Szabo fusese concediat din slujba de şef al serviciului 
de securitate de la First Union ca urmare a unei serii de jafuri 
neelucidate de la filialele băncii din Virginia şi Maryland. 

Szabo se considera răspunzător de lipsurile din securitate şi 
banca considera la fel. In cele din urmă a fost concediat. 

La puţină vreme după aceea a avut o cădere nervoasă şi s-a 
internat la Hazelwood, unde a început totul. 


118 

Am alcătuit un sistem de supraveghere de douăzeci și patru 
de ore din douăzeci şi patru a apartamentului doctorului Francis 
de pe insula Singer. Locuinţa era la ultimul etaj al unei clădiri, 
avea patru dormitoare şi o terasă mare. Părea mai mult decât îşi 
putea permite un terapeut obişnuit care lucra într-un spital al 
veteranilor, dar, bineînţeles, doctorul Francis nu se considera un 
terapeut obişnuit. 

Francis îşi petrecea seara în compania unei blonde care arăta 
jumătate din vârsta lui. Ca să-i acordăm ce i se cuvine, şi el 
părea în formă bună pentru un bărbat la patruzeci şi cinci de 
ani. Femeia era de o frumuseţe răpitoare; purta bikini negri şi 
pantofi cu tocuri înalte. Îşi aranja întruna părul, îndepărtându-l 
de pe frunte. 

— Foarte atractiv, a constatat Betsey. Se pare că şi-a găsit un 
partener realmente mortal. 

Eram împreună cu Betsey şi alţi doi agenţi într-o furgonetă 
Dodge în parcarea aglomerată din spatele clădirii, ceea ce ne 
permitea să trecem neobservaţi. Aveam un periscop cu care ÎI 
urmăream pe Francis pregătind un grătar pentru invitata sa. 
FBl-ul o identificase pe femeie ca fiind dansatoare exotică într- 
un bar din West Palm. Fusese deja arestată pentru prostituție în 
Fort Lauderdale. Se numea Bianca Massie şi avea douăzeci şi 
trei de ani. 

Îl priveam pe domnul doctor mângâind-o şi sărutând-o pe 
blondă în timp ce se îngrijea de fripturi. Au dispărut în casă vreo 
zece minute şi după ce s-au întors au luat cina fără a înceta să 
se hârjonească. Au terminat o a doua sticlă de vin şi au intrat 
din nou în casă. 

— Ce se vede? s-a adresat Betsey unuia dintre agenţi. Vreau 
o fotografie. 

— Omul nostru de pe celălalt acoperiş vede în interiorul 
apartamentului. E o locuinţă de burlac cu bani, mobilă scumpă şi 
sistem audio profesional. Doctorul are un labrador negru de care 
se foloseşte probabil pentru a agăța femei pe plajă. 

— Nu cred că a agăţat-o pe asta. E mai probabil s-o fi 
închiriat pentru o noapte. 

— El şi tânăra sunt foarte intimi în momentul ăsta. Cred că 
doctorul a învăţat câte ceva de la labrador. Observatorul ne 


spune că urechile şi nasul lui Francis sunt mai mari decât alte 
părţi anatomice. 

Toată lumea a izbucnit în râs, ceea ce a scăzut oarecum 
tensiunea. Ne temeam puţin pentru siguranţa fetei, dar eram 
destul de aproape pentru a interveni dacă se întâmpla ceva. 

Observatorul a continuat să raporteze ceea ce vedea. 

— Hopa! Se pare că doctorul ejaculează precoce, dar tinerei 
nu pare să-i pese. L-a sărutat pe frunte pe bietul băieţel. 

— Primeşti exact ceea ce plăteşti! 

În cele din urmă tânăra a plecat şi spectacolul a luat sfârşit. 
Doctorul a ieşit pe terasă cu un pahar de coniac în mână 
uitându-se la luna ce se reflecta în Atlantic. 

— A, ce viaţă! spuse Betsey. Luna la Miami şi tot cadrul ăla 
scump. 

— Da, şi n-a trebuit să ucidă decât vreo zece oameni pentru 
a-şi câştiga acest loc sub soare. 

Telefonul celular al lui Francis a sunat pe la miezul nopţii. 
Convorbirea pe care o ascultam ne-a trezit interesul. M-am uitat 
la Betsey şi ea la mine. Persoana care sunase părea agitată. 

— Bernie, sunt peste tot. Acum verifică dosarele personalului. 
Au... 

— E târziu, i-a tăiat vorba Francis. Te sun eu mâine 
dimineaţă. Ţi-am mai spus să nu mă mai suni aici. Te rog să nu 
se mai repete. 

A închis telefonul extrem de enervat şi a băut restul 
coniacului. 

Betsey m-a lovit cu cotul. Pentru prima dată de când îl 
urmăream pe Francis, zâmbea. 

— Ai recunoscut vocea de la telefon? 


— Fermecătoarea şi talentata Kathleen McGuigan. Asistenta 
McGuigan e implicată în afacere. Lucrurile încep să se lege! 


119 

Era uşor să-l deteşti pe doctorul Bernard Francis. Era o 
mizerie umană, cel mai rău dintre cei răi, un ucigaş căruia 
suferinţele victimelor sale îi făceau plăcere. Totul făcea ca 
supravegherea de noapte să fie mai uşor de suportat. La fel şi 
ideea că Francis era Creierul şi că eram aproape să-l 
neutralizăm în apartamentul lui în stil mediteranean. 

Kathleen McGuigan nu l-a mai sunat pe Francis şi nici el pe 
ea. Pe la ora unu s-a dus să se culce şi a activat alarma. 

— Vise plăcute, nenorocitule! i-a urat Betsey când luminile se 
stingeau în casă. 

— Ştim unde locuieşte. Ştim ce a făcut şi poate chiar şi cum. 
Putem, însă, să-l arestăm? s-a interesat unul dintre agenţi. 

— Răbdare. Abia am ajuns. Îl vom aresta pe doctorul Francis. 
Vrem doar să-l mai ţinem puţin sub supraveghere. De data asta 
trebuie să fim siguri şi, în plus, vrem să recuperăm şi banii pe 
care i-a furat. 

Pe la două dimineaţa, împreună cu Betsey, am luat una dintre 
limuzinele FBl-ului şi am plecat de pe insulă. Toată lumea stătea 
la Holiday Inn din West Palm, dar noi ne-am îndreptat spre nord. 

— E bine? m-a întrebat după ce am intrat pe autostradă. E un 
hotel Hyatt Regency la câţiva kilometri. 

— Îmi place să fiu în preajma ta, Betsey. Mi-am dat seama de 
asta de când ne-am întâlnit prima dată. 

— Şi eu mi-am dat seama, Alex, dar nu-ţi place chiar destul, 
nu? 

M-am uitat la ea. Îmi plăcea chiar mai mult când era puţin 
nesigură. 

— Vrei adevărul la ora două dimineaţa? am glumit eu. 

— Bineînţeles, tot timpul. 

— Ştiu că va suna puţin ciudat, dar... 

— M-am obişnuit cu lucrurile ciudate. 

— Nu ştiu exact ce se întâmplă cu mine în această perioadă. 
Cred că mă las puţin dus de val. Nu e stilul meu, dar poate că 
este un lucru bun. 

— Şi încă mai încerci să treci peste episodul cu Christine. 
Cred că procedezi cum trebuie. Eşti foarte curajos. 

— Sau poate foarte nebun, i-am răspuns şi am zâmbit. 


— Poate puţin din amândouă. Dar e bine că nu eşti pasiv. Eşti 
de nezdruncinat şi aparent simplu - într-un sens bun. Dar eşti şi 
complex. Tot într-un sens bun. Probabil că te gândeşti că şi tu ai 
putea să mă descrii la fel. 

— Nu. De fapt, mă gândesc la cât de norocos sunt că te-am 
întâlnit. 

— Nu trebuie să se întâmple nimic special între noi, Alex. 
Pentru mine, este deja ceva deosebit. Vii cu mine acasă în seara 
asta?! În umila mea cameră de la Hyatt. 

— Mi-ar plăcea mai mult decât orice altceva. 

După ce am parcat în faţa hotelului, Betsey s-a aplecat şi m-a 
sărutat. Am strâns-o la piept şi am rămas astfel îmbrăţişaţi 
câteva minute. 

— O să-mi lipseşti, mi-a şoptit. 


120 

Orele au trecut pe neobservate şi nu ne-a plăcut nici unuia 
venirea dimineţii. Mă tot gândeam la ceea ce îmi spusese 
Betsey, că îi voi lipsi. La ora nouă eram deja la postul de 
observaţie. Dubiţa mirosea urât. Într-un colţ era o găleată cu 
gheaţă care se topea, făcând astfel interiorul locuibil. 

— Ce se întâmplă, domnilor? Am ratat ceva? S-a trezit 
Creierul? 

Ni s-a spus că Francis se trezise, dar că nu o sunase încă pe 
Kathleen McGuigan. Mi-a venit o idee şi i-am împărtăşit-o lui 
Betsey. A fost de acord. L-am sunat şi pe Kyle Craig acasă şi i-a 
plăcut şi lui. 

Agenţii din Arlington au arestat-o pe asistenta McGuigan puţin 
după ora zece. A fost interogată, dar nu a recunoscut că avea 
cunoştinţă de existenţa unei legături între doctorul Bernard 
Francis şi Szabo. A negat şi că ar fi implicată în combinaţie. A 
pretins că toate acuzaţiile care i se aduc sunt ridicole. Nu-l 
sunase pe Francis cu o seară în urmă şi le-a spus agenţilor să-i 
verifice apelurile dacă o doreau. 

Între timp, alţi agenţi îi verificau casa şi curtea. Pe la prânz au 
găsit unul dintre diamantele obţinute în urma răpirii de la 
MetroHartford. McGuigan s-a speriat şi şi-a schimbat depoziţia. 
A spus FBl-ului tot ceea ce ştia în legătură cu doctorul Francis, 
Szabo, jafuri şi răpiri. 

— Da, da, da! s-a entuziasmat Betsey când a aflat noutăţile. 

A sărit de pe scaun către uşă, dar s-a lovit cu capul de 
plafonul maşinii. 

— Doare! Dar nu-mi pasă. În sfârşit l-am prins. 

Putin după ora două am traversat împreună peluza din faţa 
imobilului şi am intrat în clădire. Aveam palpitaţii. Venise 
momentul hotărâtor. Am luat liftul până la etajul cinci, unde se 
afla vizuina Creierului. 

— Ne-am câştigat dreptul de a face asta. 

— Abia aştept să văd ce faţă face, mi-a spus Betsey sunând 
la uşă. Gunoi cu sânge rece ce eşti! Ţirrr - ghici cine-i la uşă? 
Asta-i plata pentru Walsh şi Doud. 

— Şi pentru toţi ceilalţi pe care i-a ucis. 

Ne-a deschis. Francis era bronzat şi nu arăta ca un monstru 
cu sânge rece şi lipsit de inimă. Cel mai adesea, însă, oamenii 


ca el au o înfăţişare paşnică. 

Betsey i-a spus cine suntem, iar apoi i-a explicat că facem 
parte din echipa care investiga răpirile de la MetroHartford şi de 
la celelalte bănci din Est. 

Francis părea să nu înţeleagă ce se întâmplă. 

— Şi de ce aţi venit la mine? N-am mai fost la Washington de 
aproape un an. Nu-mi dau seama cu ce v-aş putea fi de folos. 
Sunteţi siguri că aveţi adresa care trebuie? 

— Putem să intrăm o clipă? Adresa este bună, aveţi încredere 
în noi. Dorim să stăm de vorbă în legătură cu un fost pacient de- 
al dumneavoastră, Frederic Szabo. 

Pe moment, Francis părea derutat. Îşi juca bine rolul, dar asta 
nu mă surprindea câtuşi de puţin. 

— Frederic Szabo? Glumiţi, da? 

— Nu glumim deloc, i-a răspuns Betsey apăsat. 

Francis a explodat. Faţa şi gâtul i s-au înroşit. 

— Voi fi în biroul meu de la spitalul din West Palm luni 
dimineaţă. Numele spitalului este Blue Heron. Putem vorbi acolo 
despre orice pacient vreţi. Frederic Szabo? lisuse! Asta-i o 
poveste veche de un an. Ce a făcut? Are cumva legătură cu 
scrisorile pe care le-a trimis celor din topul milionarilor? Sunteţi 
imposibili! Vă rog să plecaţi. 

A încercat să ne trântească uşa în faţă, dar l-am oprit. Inima 
continua să-mi bată cu putere. Aveam o senzaţie extraordinară 
- l-am prins. 

— Este urgent, doctore Francis, nu putem să aşteptăm până 
luni. 

A căscat, dar părea extrem de nervos în continuare. 

— Bine, atunci. Tocmai făceam o cafea. Intraţi dacă trebuie. 

— Trebuie! i-am spus Creierului. 


121 

— De ce dracu’ ati venit aici? ne-a întrebat Francis. 

Ne-a condus într-o cameră cu pereţii de sticlă şi vedere către 
Atlantic. Priveliştea era spectaculoasă, merita cel puţin câteva 
crime. Soarele după-amiezei crea nenumărate stele şi diamante 
care dansau pe suprafaţa apei. Viaţa îi oferea numai satisfacţii 
doctorului Bernard Francis. 

— Frederic Szabo v-a pregătit tot planul, nu-i aşa, l-am 
întrebat pentru a sparge gheaţa. Are o fantezie debordantă cu 
privire la planul de răzbunare împotriva băncilor. El are 
informaţiile, obsesiile şi contactele necesare, am dreptate? 

— Despre ce dracu' vorbeşti? a răspuns el uitându-se la noi 
de parcă eram doi pacienţi de-ai săi. 

M-am prefăcut că nu observ privirea şi tonul condescendent. 

— V-a spus planurile în timpul şedinţelor de terapie şi aţi fost 
impresionat de detalii şi de acurateţea lor. Luase în considerare 
toate aspectele. Aţi aflat şi că în anii de după război se mutase 
dintr-un loc într-altul. Aţi descoperit că lucrase pentru banca 
First Union. Surprize, surprize: Fusese în serviciul de securitate. 
Ştia chiar totul în legătură cu băncile şi cum pot fi jefuite. Era 
nebun, dar nu în felul la care vă gândiseţi. 

Francis a pornit filtrul de cafea de pe bufet. 

— Nici măcar nu merită să răspund la rahaturile astea. V-aş 
oferi cafea, dar sunt prea nervos. Vă rog, terminaţi-vă prostiile şi 
plecaţi amândoi. 

— Nu vreau cafea, te vreau pe tine, Francis. Ai omorât toți 
acei oameni fără a avea nici cea mai mică mustrare de 
conştiinţă. l-ai ucis pe Walsh şi pe Doud. Tu eşti nebunul, 
Creierul, nu Frederic Szabo. 

— Tu eşti nebun. Amândoi sunteţi nebuni. Eu sunt un doctor 
respectabil, ofiţer decorat. 

A zâmbit de parcă nu se putea abţine şi expresia feţei lui 
spunea totul: Pot să fac tot ceea ce vreau. Nu sunteți 
nimic pentru mine. Fac ceea ce vreau eu să fac. Mai 
văzusem expresia aceea oribilă, o ştiam bine. Gary Soni, 
Casanova, Dl. Smith, Nevăstuica. Şi Francis era psihopat. Era la 
fel de nebun ca şi ceilalţi ucigaşi pe care îi prinsesem. Poate 
lucrase prea mult timp în spitalele de veterani fără a fi apreciat. 
Cu siguranţă că lucrurile erau mult mai profunde. 


— Unul dintre oamenii pe care i-ai intervievat pentru a da 
lovitura la una dintre bănci îşi aduce foarte bine aminte de tine. 
Te-a descris ca fiind înalt, cu frunte lată, nasul coroiat şi urechi 
mari. Astea nu-s trăsăturile lui Frederic Szabo. 

Francis a lăsat deoparte treaba cu cafeaua şi a râs, scoțând 
un sunet dezgustător. 

— Da, probele astea sunt, cu siguranţă, extrem de acuza- 
toare. Aş vrea să te aud prezentându-i-le procurorului districtual 
din Washington. Cred că-l vor amuza grozav şi pe el. 

l-am întors zâmbetul. 

— Am vorbit deja cu doamna procuror şi nimic din ceea ce i- 
am spus nu i s-a părut amuzant. Şi, apropo, Kathleen McGuigan 
a mărturisit. După ce nu ai sunat-o, ne-am dus noi să vorbim cu 
ea. Doctore Francis, eşti arestat sub acuzaţia de jaf, răpire şi 
omucidere. Văd că nu te mai distrezi aşa de bine. 

Simţeam că mintea lui alerga mult înainte faţă de cele ce se 
vorbeau. 

— Observaţi că nu mă grăbesc să-mi sun avocatul. 


— Ar trebui. Şi ar mai trebui să ştii ceva. Şi Szabo a vorbit azi- 
dimineaţă. Ţinea un jurnal al întâlnirilor pe care le aveaţi. A 
notat interesul pe care îl acordai planurilor sale. Ştii cât de 
eficient şi cât de detaliat analizează Frederic totul. Ne-a spus că 
manifestai mai mult interes pentru planurile despre jafuri decât 
pentru problemele lui. Ţi-a arătat schemele pentru tot ceea ce 
plănuia. 

— Vrem banii, cei cincisprezece milioane, i-a spus Betsey. 
Dacă-i recuperăm, situaţia ta va fi mai uşoară. Asta-i cea mai 
bună ofertă pe care o vei primi. 

Francis părea din ce în ce mai preocupat. 

— Să presupunem pentru o clipă că aş fi acest Creier despre 
care tot vorbiţi. Nu credeţi că aş avea un plan spectaculos de 
scăpare? Ar fi imposibil doar să veniţi aici pur şi simplu şi să mă 
arestaţi. Creierul n-ar permite să fie prins de doi neisprăviţi ca 
voi. 

Era rândul meu să zâmbesc. 

— Nu aş fi aşa de sigur, Francis. S-ar putea să te surprindem. 
Cred că eşti pe cont propriu. Szabo ţi-a dat şi un plan de 
scăpare? Probabil că nu. 


122 

— De fapt, a făcut-o, spuse Francis şi vocea lui era mai joasă 
cu cel puţin o octavă. A existat întotdeauna posibilitatea, 
redusă, este adevărat, de a fi prins. Posibilitatea de a fi 
întemnițat pe viaţă. Asta este complet inacceptabil, vă daţi 
seama. Nu se va întâmpla aşa ceva, înţelegeţi? 

— Ba da, de fapt, chiar se va întâmpla, i-a răspuns Betsey cu 
aceeaşi hotărîre în glas. 

Îmi duceam mâna către pistol când, deodată, Francis a spart 
geamul uşii ce dădea pe terasă. Ştiam că nu avea unde să fugă. 
Ce avea de gând? 

— Francis, nu! am strigat. 

Amândoi ne-am scos pistoalele concomitent, dar nu am tras. 
Nu aveam nici un motiv să-l ucidem. Am luat-o la fugă după el. 
Când a ajuns la marginea terasei, Francis a făcut un gest la care 
nu m-aş fi aşteptat nici dacă aş mai fi lucrat o viaţă ca poliţist. 

A sărit de pe terasa aflată la etajul cinci. A sărit cu capul 
înainte şi fără îndoială şi-a rupt gâtul. Nu avea cum să 
supravieţuiască. 

— Nu-mi vine să cred! a strigat Betsey în timp ce ne apropiam 
de balustradă. 

Nici mie nu-mi venea să cred ce vedeam. Francis sărise de la 
etajul cinci într-o piscină. A ieşit la suprafaţă şi a început să 
înoate spre marginea bazinului. 

Am urlat amândoi, trăgând întruna spre piscină. 

Nu aveam de ales şi nu am ezitat. Am sărit de pe terasă după 
dr. Francis. 

Betsey era la mai puţin de o jumătate de pas în urma mea. 

Am aterizat în apă pe spate şi nu mi-a fost deloc uşor. Mă 
simţeam de parcă organele interne îmi fuseseră rearanjate în 
grabă. M-am lovit destul de tare de fundul piscinei, dar am ieşit 
la suprafaţă şi am înotat cât am putut de repede pe urmele lui 
Francis. Încercam să-mi limpezesc mintea, să-mi focalizez 
privirea şi să gândesc cum voi putea opri evadarea Creierului. 

Când am ieşit din piscină, l-am văzut pe Francis alergând 
către clădirea învecinată. Apa curgea şiroaie de pe el ca depeo 
rață. 

Am luat-o la fugă după el, împreună cu Betsey. Pantofii noştri 
erau plini de apă, dar nimic nu conta în afară de prinderea 
criminalului. 


Francis luase viteză, dar şi eu. Mă gândeam că, poate, avea o 
maşină parcată pe undeva prin apropiere sau, chiar o barcă 
ancorată într-un golf din vecinătate. Deşi făceam mari eforturi, 
nu câştigam prea mult teren. Francis alerga în picioarele goale, 
dar asta nu părea să-l încetinească. 

A aruncat o privire peste umăr şi ne-a observat. Când a ridicat 
capul, a văzut ceva ce schimba datele problemei. In faţa lui, în 
parcare, trei agenţii FBI cu armele scoase îi strigau să se 
oprească. 

S-a oprit în parcarea aglomerată. S-a uitat înapoi la noi, apoi 
s-a întors cu faţa către cei trei agenţi, ducând mâna la 
buzunarul pantalonilor. 

— Francis, nu face asta, am strigat, continuând să alerg în 
direcţia lui. 

Dar nu a scos o armă. [inea în mână o sticlă cu un lichid 
transparent pe care l-a băut. Apoi şi-a dus brusc mâna la gât. 
Ochii i se umflaseră aproape la dublu. A căzut în genunchi cu o 
bufnitură surdă. 

— S-a otrăvit, Alex. 

Francis s-a ridicat de la pământ cu o ultimă încordare. Ne 
uitam îngroziţi cum se învârtea înnebunit prin parcare, dând din 
mâini, de parcă executa un dans bizar. Avea spume la gură. În 
cele din urmă s-a lovit cu capul de un Mercedes din parcare, 
umplând capota de sânge. 

A tipat, încercând să ne spună ceva, dar vorbele lui erau 
neinteligibile. Sângele îi curgea din nas şiroaie. S-a contorsionat 
spasmodic fără ca noi să putem face ceva pentru a-l ajuta. 

Parcarea se umplea de agenţi şi locuitori din clădirile 
învecinate. Nimeni nu mai putea face nimic pentru Francis. 
Ucisese oameni, otrăvindu-i pe unii dintre ei. Omorâse doi 
agenţi FBI. Acum noi îl priveam murind şi era îngrozitor. Totul 
dura mult prea mult. 

A căzut la pământ, lovindu-se cu capul de asfalt. Spasmele 
scăzuseră în intensitate. Un zgomot îngrozitor i-a ieşit din gâtlej. 
Am îngenuncheat lângă el. 

— Unde este agentul Doud? Unde este Michael Doud, l-am 
implorat. Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi unde e? 

Francis m-a fixat cu privirea şi mi-a spus ultimul lucru pe care 
aş fi vrut să-l aud. 


— N-ai prins omul pe care-l căutai! 


Apoi a murit. 


EPILOG 
OMUL PE CARE ÎL CĂUTAM 
123 

Trecuseră trei săptămâni şi viaţa mea îşi relua treptat cursul 
normal. Nu trecea nicio zi fără să mă gândesc că ar trebui să 
demisionez din poliţie. Nu ştiam dacă din cauza intensității 
acestui caz sau în urma acumulării tuturor cazurilor, dar aveam 
toate simptomele epuizării. 

Majoritatea celor cincisprezece milioane de dolari nu fusese 
recuperată şi asta scotea din sărite pe toată lumea de la FBI. 
Descoperirea banilor era preocuparea majoră a lui Betsey. Lucra 
din nou, în fiecare week-end, şi n-o văzusem prea des. Totul 
fusese spus în Florida. Îmi va fi tare dor de tine! 

În seara asta era vina mamei Nana; cel puţin eu o consideram 
pe ea vinovată. Eram sechestrat împreună cu Sampson în 
vechea biserică baptistă de pe Fourth Street, din apropierea 
casei mele. 

Toată lumea suspina. Predicatorul şi soţia acestuia le spuneau 
tuturor că exprimarea sentimentelor avea doar consecinţe faste 
- totul trebuia lăsat să iasă la iveală: furia, frica, otrava 
dinăuntru şi asta făceau cam toţi cei aflaţi în biserică. Toţi, în 
afară de Sampson şi de mine, plângeau de sărea cămaşa de pe 
ei. 

— Nana ne rămâne datoare pentru această mică 
reprezentaţie, mi-a şoptit Sampson. 

Am zâmbit gândindu-mă cât de puţin o cunoştea pe această 
femeie în preajma căreia se afla de când avea zece ani. 

— Nu şi din punctul ei de vedere. Încă îi suntem datori că ne- 
a salvat pielea de atâtea ori când eram mici. 

— Aici cam are dreptate, iubire, dar chestia asta şterge o 
grămadă din datoriile vechi. 

— Predici în van! 

Stăteam înghesuiți între două femei care plângeau de mama 
focului şi strigau rugăciuni şi „aminuri”. Evenimentul se numea 
„Soră, îmi pare rău”, un serviciu religios special care câştiga din 
ce în ce mai multă popularitate în Washington. Bărbaţii veneau 
la biserică spre a-şi cere scuze femeilor pentru toate abuzurile 
fizice şi emoţionale la care fuseseră supuse şi la care, poate, le 
supuseseră şi ei. 


— E atât de bine că aţi venit! mi s-a adresat brusc femeia de 
lângă mine. 

Vorbea destul de tare pentru a acoperi zgomotele şi ţipetele 
din jur. M-a îmbrăţişat. 

— Eşti unul dintre puţinii oameni de treabă, Alex. 

— Da, asta este problema mea, mi-am şoptit în barbă. 

Apoi am spus tare, ca să mă audă: 

— Surioară, îmi pare rău. Şi tu eşti o femeie de treabă, o 
dulceaţă. 

M-a strâns şi mai tare în braţe. Era realmente o femeie de 
treabă. Se numea Terri Rashad, avea în jur de treizeci de ani, 
era atractivă, mândră şi, de obicei, veselă. 

— Surioară, îmi pare rău, l-am auzit pe Sampson spunându-i 
femeii de lângă el. 

— Aşa şi trebuie să-ţi pară, i-a răspuns Lace McCray, dar îţi 
mulţumesc. Nu eşti atât de rău pe cât credeam. 

Sampson mi-a făcut un semn cu cotul şi mi-a şoptit cu vocea 
lui groasă: 

— E destul de emoţionant dacă te implici. Poate că Nana a 
avut dreptate să ne aducă aici. 

— Ştie şi ea asta. Nana are întotdeauna dreptate. E un fel de 
Oprah octogenară. 

— Cum îţi mai e, drăguță? m-a întrebat el în timp ce cântatul 
şi plânsul urcau într-un neîntrerupt crescendo. 

— Mi-e dor de Christine, dar mă bucur că îl avem pe băieţel 
cu noi. Nana spune că o întinereşte. Înveseleşte casa de 
dimineaţă până seara. Ne socoteşte pe toţi angajaţii lui. 

Christine se mutase în Seattle la sfârşitul lui iunie. În cele din 
urmă se hotărâse să-mi spună unde pleacă. Am fost în 
Mitchellville să-mi iau rămas-bun. Totul era pregătit, bagajele 
încărcate în maşină. Christine m-a îmbrăţişat, apoi a început să 
plângă cuibărindu-se la pieptul meu. Poate într-o zi, a 
şoptit ea. Poate într-o zi. 

Dar acum ea era acolo, iar eu aici, în biserica din cartier. Mă 
gândeam că mama Nana încerca să-mi aranjeze o întâlnire. Era 
o idee amuzantă şi, în cele din urmă, am izbucnit în râs. 

— Îţi pare rău pentru surori, Alex? 

— Cu siguranţă! Sunt o mulţime de oameni de treabă aici 


care îşi dau toată silinţa. Au nevoie doar de puţină dragoste din 
când în când. 

— Nu-i nimic rău în asta. 

— Nu, deloc. Încercăm doar să facem lucrurile cât mai bine cu 
putinţă. 


124 

Câteva zile mai târziu eram acasă şi cântam la pian pe la 
unsprezece şi jumătate seara. Restul casei era tăcută, aşa cum 
îmi plăcea. Tocmai trecusem prin camera băieţelului să văd ce 
făcea şi îl găsisem dormind ca un îngeraş în pătuţul lui. Cântam 
Gershwin, una dintre melodiile mele preferate: „Rapsodia 
albastră”. 

Mă gândeam la familia mea şi la vechea casă de pe Fifth 
Street şi la cât de mult îmi plăcuse acolo, în ciuda a tot ce se 
întâmpla rău în cartier. Începusem să-mi fac ordine în gânduri. 
Poate că plânsetele de la biserică mă ajutaseră. Sau poate 
Gershwin. 

Am auzit telefonul sunând şi m-am grăbit să răspund înainte 
de a trezi pe cineva, în special pe Alex sau A.J., cum îi spuneau 
Jannie şi Damon. 

Era Kyle Craig. 

Kyle nu suna niciodată la ora asta târzie. Aşa începuse toată 
nebunia cu Creierul - de la Kyle. 

— Ce s-a întâmplat, de ce mă suni? Nu pot să iau alt caz. 


— E de rău, Alex. Nici nu ştiu cum să-ţi spun. La dracu’, 
Alex... Betsey Cavalierre e moartă. Sunt la ea acasă. Ar trebui să 
vii şi tu. 

Am închis un minut mai târziu. Cred - pentru că am văzut 
receptorul în furcă. Îmi pierise toată vlaga din corp. Mi-am 
muşcat obrazul şi simţeam gustul sângelui pe limbă. Kyle nu 
mai spusese nimic decât să mă duc la Betsey acasă. Cine o 
ucisese? lisuse! De ce? 

Mi-am aruncat nişte haine pe mine şi mă pregăteam să plec 
când am auzit telefonul sunând iar. Probabil că altcineva dorea 
să-mi dea veşti proaste. Poate Sampson sau Rakeem Powell. 

Vocea pe care am auzit-o m-a îngheţat. 

— Voiam doar să te felicit, ai făcut o treabă grozavă, l-ai prins 
şi pedepsit pe toţi amărâţii. Aşa cum mă aşteptam. De fapt, de 
aceea i-am şi pus acolo. 

— Cine este? am întrebat, dar ştiam deja răspunsul. 


— Ştii deja, domnule doctor detectiv Cross. Eşti un tip destul 
de deştept. Ştiai că prinderea bunului doctor Francis a fost cam 
prea uşoară, la fel ca şi arestarea prietenilor mei detectivi din 
New York. Mai este şi problema celor cincisprezece milioane 


care nu s-au găsit. Eu sunt cel căruia îi spuneţi Creierul. Un 
nume care îmi place. Mi se potriveşte. Chiar sunt atât de 
bun. Noapte bună! Ne vom vedea în curând. A, şi distracţie 
plăcută la Betsey Cavalierre. Eu, cu siguranţă, m-am distrat. 


125 

L-am sunat mai întâi pe Sampson şi l-am rugat să vină şi să 
stea cu Nana şi copiii, apoi am gonit nebuneşte până la Betsey 
acasă. 

Nu mai fusesem niciodată acolo, dar am găsit uşor casa. Pe 
stradă erau o mulţime de limuzine negre, probabil că ale FBI- 
ului. Se auzeau sirenele altor maşini care se grăbeau să ajungă 
la locul crimei. 

Am inspirat profund şi am intrat, dar m-a luat ameţeala. Kyle 
era încă acolo, dirijând activitatea Departamentului de Crime 
Violente din FBI. Nu credeam să găsească mare lucru. Niciodată 
nu descoperiseră nimic în locurile în care avuseseră loc crime 
făcute de Creier. 

Câţiva agenţi plângeau. Plânsesem şi eu în maşină, dar acum 
trebuia să fiu cât de concentrat puteam. Era singura ocazie de a 
vedea casa lui Betsey aşa cum o văzuse criminalul, aşa cum o 
lăsase în urma lui. 

Totul indica că avusese loc o intrare prin efracţie. O fereastră 
de la bucătărie fusese forţată şi agenţii înregistrau totul pe o 
casetă. Am remarcat lucrurile lui Betsey, stilul ei inconfundabil. 
Pe frigider era un număr din Newsweek dedicat campionatului 
mondial de fotbal feminin, cu titlul: „Fetele sunt cele mai tari”. 

Casa părea să aibă în jur de o sută de ani. Am văzut câteva 
tablouri de Andrew Wyeth şi fotografii cu amurguri de toamnă. 
Pe o masă din hol era o notă care îi amintea lui Betsey 
convocarea la o şedinţă obligatorie de trageri la FBI. 

În cele din urmă m-am decis să fac lucrul cel mai greu, 
imposibilul. Am pornit uşor pe culoarul care ducea la dormitor. 
Era uşor să-ţi dai seama că aici fusese ucisă; toţi agenţii FBl-ului 
roiau pe acolo. Scena crimei. Avusese loc chiar aici. 

Încă nu vorbisem cu Kyle pentru a nu-l deranja din anchetă. 
Poate el şi echipa lui vor avea noroc de data asta, dar poate nu. 

Apoi am văzut-o pe Betsey şi am cedat nervos. Am dus mâna 
stângă la faţă, de parcă n-o mai ţineam sub control. Picioarele 
îmi tremurau îngrozitor şi fiori îmi străbăteau tot corpul. 

AUZEAM VOCEA LUI RĂSUNÂND ÎN MINTE: A, şi distracţie plăcută la 
Betsey Cavalierre. Eu, cu siguranță, m-am distrat. 

O dezbrăcase de pijama şi nu o vedeam niciunde în dormitor. 
Tot corpul îi era acoperit cu sânge. De data asta se folosise de 
un cuţit - o pedepsise. Oriunde mă uitam era plin de sânge, dar 


mai ales între picioare. Frumoşii ei ochi căprui erau îndreptaţi 
spre mine, dar nu vedea nimic şi nici nu avea să mai vadă 
vreodată. 

Legistul s-a întors şi m-a observat. Îl cunoşteam. Se numea 
Merrill Snyder. Lucrasem deja împreună, cu succes, dar 
niciodată la un asemenea caz. 

— Este posibil să fi fost violată, şopti ea. Oricum s-a folosit de 
cuţit. Poate a tăiat posibile probe. Cine dracu' mai ştie, Alex? 
Este o chestie făcută de un om bolnav. Ai vreo idee? 

— Da, vreau să-l ucid pentru ce a făcut aici şi o voi face. 


126 

Ucigaşul era în casa lui Betsey Cavalierre. Simţea tristeţe şi 
ură - ale lor - şi-i făcea plăcere. Era emoția supremă, un 
moment magnific din viaţa lui. 

să fie acolo cu poliţia şi FBl-ul. 

să fie lângă ei, să vorbească şi să-i audă blestemându-l, să-i 
vadă plângându-şi colegii şi să le simtă teama. Erau furioşi - pe 
el. 

Şi totuşi nu puteau să-i facă nimic. 

El controla situaţia. Era jocul lui. 

Trecu din nou să o vadă pe Betsey Cavalierre care credea că 
într-o zi va ajunge să conducă FBl-ul. 

Câtă insolenţă. 

Chiar îşi imagina că ea era una dintre cele mai bune minţi din 
FBI? Bineînţeles că asta credea. Toţi îşi imaginau că sunt al 
naibii de deştepţi. 

Ei bine, acum nu mai arăta atât de inteligentă, dezbrăcată şi 
plină de propriu-i sânge, violată în toate felurile pe care şi le 
putuse imagina. 

Îl văzu pe Alex Cross ieşind din dormitor. În sfârşit, Cross avea 
un aer umil. Umil, dar indignat. Şi nervos. 

Arboră din nou expresia pentru joc şi se duse direct spre 
Cross. 

Ăsta era momentul. 

— Îmi pare atât de rău pentru Betsey, îi spuse Kyle Craig, 
Creierul. Îmi pare atât de rău, Alex! 


Sfârşit